Cameron West — Pumnalul Medici

CAMERON 
WEST 


ÎN CĂUTAREA CELEI MAI INGENIOASE — 
Si MAI PERICULOASE — 
CREAȚII ALE LUI LEONARDO DA VINCI 


t - 
= 
s > w a 
i | sp 9 
| į > . f 
„aa = 
E | j 


CAMERON WEST 


PUMNALUL MEDICI 


www.virtual-project.eu 


Traducere din limba engleză 
Anca Cristina Ilie 


CAMERON WEST The Medici Dagger 
RAO International Publishing Company 


mai 2009 


Nota autorului 


Reb, cel care o să vă spună această poveste, a fost inspirat 
de cel care a scris: 


Fiecare obstacol necesită efort 


Prolog 


1491 


În afară de Dumnezeu şi de brutari, întreaga Italie dormea 
în acea înăbuşitoare noapte de august, în clipa marii 
descoperiri - adică, toată lumea, cu excepţia inventatorului, 
care se dădu un pas în spate de lângă căldura emanată de 
cuptorul pentru forjare, uimit, ţinând în palmă pumnalul rece, 
practic lipsit de greutate. Lama ascuţită luci în lumina 
portocalie, iar picuri de sudoare se adunară ca nişte broboane 
pe firele de păr de pe încheieturile puternice ale bărbatului. 

Punând pumnalul cu vârful în sus într-o menghină, omul 
ridică un baros şi lovi vârful tăişului cu toată puterea. Barosul 
de fier se frânse în două ca un pepene copt. Folosindu-şi 
extraordinara putere a raţiunii, omul se chinui să înţeleagă 
acest miracol. Era un singur răspuns. Un ingredient 
incalculabil fusese adăugat la amestecul experimental de 
metale. 

Ridicându-şi privirea spre cer pe fereastră, geniul 
contemplă o altă întrebare, şi mai profundă: Oare incredibila 
lui descoperire va fi folosită în scopuri bune sau rele? 
Urmărind solemn cum picăturile topite din cuptor alergau spre 
cerurile de catifea, omul din Vinci luase o hotărâre. 

Şi de atunci, trecură cinci secole. 


Cu douăzeci de ani în urmă 


UNU 


M-am afundat în canapeaua de piele din biroul spaţios al 
tatei, sprijinit de o pernă ca o bomboană Chiclet mare şi fină. 
În cameră se simţea tensiunea. l-am aruncat o privire lui tata, 
care zăcea prăbuşit pe scaunul lui, cu coatele sprijinite pe 
biroul acoperit cu piele şi cu fruntea în mâini. Faţa îi era la 
doar câţiva centimetri de receptorul telefonului - o chestie ca 
o cutie, separată de telefon, care suna chiar mai rău decât în 
ziua de azi. Între degetele de la cealaltă mână rupsese un 
creion şi îl agita nervos. 

Vocea de la celălalt capăt al firului era a lui Ensign Hector 
Camacho, un reprezentant al Gărzii de Coastă. 

— Îmi pare foarte rău, domnule, a spus Camacho cu o 
indiferenţă caracteristică profesiei. 

Tata a tresărit de parcă ar fi călcat într-o piuneză. 

— Spuneţi că ar fi putut să cadă oriunde pe o rază de peste 
50 de kilometri? 

— Vreau să spun că... 

— Nu puteţi găsi avionul? Nici nu vă închipuiţi ce 
importanţă are acest lucru, ce consecinţe devastatoare 
decurg de aici! Pe buza de sus îi lucea transpiraţia. 

— Încercaţi să vă liniştiţi, domnule doctor Barnett, a spus 
Camacho. Ştiu ce greu trebuie să vă fie să-l pierdeţi pe... 
domnul Greer. 

— Henry! a strigat tata, iar apoi, ca şi cum ar fi stat să 
cugete mai mult la asta, a adăugat: Of, Dumnezeule... Henry! 

Ştiam că Henry Greer era pilotul şi curierul pe care îl 
trimisese tata în Franţa ca să aducă o pagină din însemnările 
lui Leonardo da Vinci. 

— Vă era rudă? a întrebat Camacho. 

Tata i-a ignorat întrebarea. 

— Deci nu se poate să recuperaţi avionul în niciun fel? 

— S-a scufundat în ape foarte adânci şi probabil la viteză 
foarte mare, domnule. 

Tata a rupt încă o dată creionul galben din mână şi a 


aruncat nervos cele două bucăţi pe podea. 

— Dumnezeule! 

M-am foit, gândindu-mă că poate ar trebui să plec să mă 
plimb puţin. Dar am rămas pe loc. 

— Ştiu, a spus Camacho. Îmi pare foarte rău. 

Tata a rămas mut vreme de un minut, până să-mi dau eu 
seama că plângea. Asta m-a impresionat şi am simţit şi eu la 
rândul meu că-mi vine să plâng. 

Din cutiuţă, vocea lui Camacho s-a auzit din nou: 

— Domnule... domnule doctor? 

— Mă anunţaţi dacă apare ceva? a spus tata disperat. 
Orice. O bucată de hârtie. O bucăţică de hârtie. 

— Desigur, domnule. 

— Orice fel de document. Orice pe care scrie ceva. 

— Vă sunăm imediat dacă găsim orice, domnule. 

Tata a încercat să se adune. 

— Mulţumesc, Ensign, a zis el. La revedere. 

— La revedere, domnule, a spus Camacho şi a închis 
telefonul. 

Tata a rămas cu privirea aţintită la telefonul mut. Eu m-am 
ridicat şi m-am dus în spatele lui, cu paşi tăcuţi, camuflaţi de 
covorul maro gros. Când am pus mâna pe umărul lui, mi-am 
dat seama că avea cămaşa udă de transpiraţie. 

— Tată? am zis eu încet. 

A ridicat capul şi s-a uitat la mine printre lacrimi. 

— S-a dus, fiule, a şoptit el. S-a dus. 

* 


x x 


În nopţile de iulie, umiditatea din Georgetown era aşa de 
mare, încât părea că o perdea de duş din plastic fusese 
atârnată în faţa lunii de pe cer. Uneori, după ce mama şi tata 
veneau să mă sărute de noapte bună şi apoi închideau uşa 
camerei mele, mă dădeam jos din pat şi îngenuncheam în 
faţa geamului meu de la etajul al doilea, îl deschideam şi-mi 
scoteam capul afară în noapte. Mă uitam câş la faţa ceţoasă a 
lunii şi simţeam aerul condiţionat suflând într-o parte şi aerul 
fierbinte şi lipicios în cealaltă parte, până când începeam să 
transpir sau mă pişca un ţânţar. 


În seara aceea, m-am întins pe spate în pat, sprijinit în 
coate. Mama s-a aplecat deasupra mea, îmbrăcată în cămaşa 
ei de noapte albastră uşoară de bumbac, impecabil de curată, 
fără machiaj. Am inspirat mirosul săpunului ei preferat - caise 
de la Caswell Massey - sperând să-mi liniştească o parte din 
îngrijorare. Mă uitam la ochii mamei în timp ce-mi aranja 
perna. „Ochii ei au culoarea ghindelor”, mă gândeam eu. 
Liniştea pe care o iradiau de obicei lipsea în seara aceea. lar 
cearşafurile erau prea strânse pe lângă mine. M-am mişcat să 
le mai lărgesc puţin cu degetele de la picioare. 

— Ai schimbat cearşafurile azi, nu? 

— Nimic nu se compară cu nişte cearşafuri proaspete, nu-i 
aşa? a zis mama, reuşind să-mi arunce un zâmbet. Bine, asta 
e tot. O să te simţi mai bine în ele acum. 

N-aveam nicio şansă să fac asta. M-am culcat pe spate, iar 
mama mi-a tras pătura până sub bărbie. 

— Urcă şi tata să mă sărute înainte de culcare? 

A oftat. 

— Nu prea cred, dragul meu. Nu ştiu când o să urce el. 
Este... ştii, este foarte supărat. 

Şi-a dus mâna la gură. Dacă plângea, aş fi avut cu 
siguranţă un coşmar. 

— Dar a fost un accident, am spus eu. Nu a fost vina lui. 

— Ştiu, dar... S-a aşezat pe marginea patului şi mi-a pus o 
palmă pe piept. Am vrut să-i iau mâna, dar braţele mele erau 
fixate pe lângă corp ca ale unei mumii. 

— Tata se simte răspunzător, a explicat ea. Dacă n-ar fi 
cumpărat însemnările pentru muzeu, sau dacă s-ar fi dus să le 
aducă el însuşi, în loc să trimită un curier... Este foarte... 
supărat. 

— O să se simtă mai bine mâine? Dar petrecerea de la 
muzeu? O să mai facem petrecerea? N-o mai facem, nu-i aşa? 

Se auzea doar zumzăitul uşor al aerului condiţionat. 

— Poate că acum n-o să mai găsească nimeni Pumnalul 
Medici, am oftat eu. Ce ar zice Leonardo despre asta? 

— S-a întâmplat o tragedie astăzi. Pentru mulţi oameni. 

— Aş fi putut să fiu de ajutor. Aş fi putut să fac ceva. 

— Dragul meu, ai unsprezece ani. N-ai fi putut să faci nimic. 


Culcă-te acum. Totul o să fie bine. 

M-a sărutat pe obraz şi mi-a atins în treacăt lobul urechii. 

— Vise plăcute! mi-a şoptit ea la ureche. 

— Foarte plăcute! am spus eu şi am mai inspirat o dată 
parfumul ei. Oh, mamă... 

— Ştiu. Lumina de veghe. 

S-a oprit la uşă, a aprins luminiţa şi a stins becul mare din 
tavan. 

— Umbre fericite dansează... a început ea. 

— ... în lumina de veghe a lui Reb, am murmurat eu, 
încheind astfel micul nostru ritual. 

A plecat şi i-am auzit paşii pe hol, duşumeaua trosnind sub 
picioarele ei în locuri bine cunoscute. 

„Totul o să fie bine. O să fie bine. Aş fi vrut să pot face ceva 
- să pilotez eu avionul, poate. Totul o să fie bine. Totul.“ 

Visam nişte vreascuri care ardeau într-un foc de tabără, 
când deodată m-au trezit strigătele mamei. M-am ridicat şi m- 
am uitat pe geam, surprins de lumina puternică. Focul de 
tabără? Un al doilea strigăt m-a scos din starea de reverie. 
Am simţit miros de fum şi mi-am dat seama că lumina venea 
de la un foc adevărat, care cuprinsese casa noastră din lemn. 

— Mamă! Tată! am strigat eu, iar jos a explodat un geam. 

Fumul se strecura pe sub uşa camerei mele asemenea unei 
fantome care venea să mă ia. Am sărit din pat; covoraşul era 
ciudat de fierbinte sub picioarele mele desculţe. Am alergat la 
fereastră şi am deschis-o. Flăcările cuprinseseră toată casa. 
M-am uitat în sus şi am văzut şindrilele arzând şi aruncând 
tăciuni aprinşi, care semănau cu un milion de licurici pe cerul 
nopţii. Vaierele maşinilor de pompieri au acoperit mugetul 
incendiului şi am auzit-o pe mama strigându-mă de undeva, 
din casă. 

— Mamă! am tipat eu, în timp ce mă dădeam înapoi, 
făcându-mi drum afară pe fereastră, cu picioarele înainte. 

M-am agăţat de pervaz cu o forţă de fier şi mă uitam în 
cameră, aşteptând ceva - nu ştiam ce anume. Mâinile au 
început să-mi tremure, dar mă tineam bine. 

Chiar când a ajuns prima maşină de pompieri, gonind pe 
aleea noastră îngustă, uşa de la dormitorul meu s-a deschis 


fulgerător şi am văzut-o pe mama în prag, înconjurată de 
flăcări. Privirile ni s-au întâlnit şi a strigat: 

— Reb! Sari! 

Avea cămaşa de noapte în flăcări. Am auzit voci de bărbaţi 
care strigau la mine de dedesupt - ecouri îndepărtate. Mama 
şi-a ridicat braţele şi a făcut doi paşi spre mine, în timp ce 
casa s-a cutremurat şi acoperişul s-a prăbuşit zgomotos ca o 
mie de oase care se rup, aruncând-o pe mama în eternitate. 

Am îngheţat o secundă, suspendat într-un loc unde 
ghearele groazei nu puteau să mă ajungă. Apoi, tremurând 
tot, mi-am pus picioarele pe pervaz şi am simţit că o mie de 
săgeți îmi străpung tălpile, am împins peretele şi m-am întors 
pe jumătate, am sărit pe geam, ca atunci când te arunci în 
apă la bazin, şi am atins pământul. Am auzit vaiete când am 
atins micul petic de iarbă de lângă ulmul din curbă şi m-am 
rostogolit, lovindu-mă de copac. 

Şi apoi am văzut doar negru în faţa ochilor. 

* 


x x 


Nu-mi amintesc numele doctorului care mi-a spus că 
părinţii mei au murit în incendiu. Ştiu însă că era un bărbat, 
pentru că vocea era profundă şi venea de undeva, de 
deasupra unor căluţi-de-mare aurii care pluteau într-un ocean 
de un albastru celest. 

— Poţi să te uiţi la mine, fiule? m-a întrebat el. 

Am scrutat creaturile ciudate, cu coada răsucită, invidios pe 
neînsufleţirea lor. 

— Mă uit la dumneavoastră, am răspuns eu fără nicio 
intonaţie. 

Mi-a prins faţa în mâinile reci, a înghiţit cu zgomot şi apoi a 
spus calm, aproape plângând: 

— Poţi să te uiţi la mine, fiule? _ 

Mi-am dat seama că se gândea probabil la propriii copii. I 
compătimeam pentru că trebuia să fie el cel care îmi dădea 
vestea. Totuşi, nu puteam să mă uit la el. Pur şi simplu, l-am 
lăsat doar să-mi dea vestea, în timp ce eu mă amestecam 
printre caii-de-mare. Nici măcar nu era o veste nouă. 

„Sunt fiul nimănui“, mă gândeam eu. 


a 


In prezent 


DOI 


Am ţâşnit prin fereastra de la etajul al treilea al castelului 
uriaş exact în momentul în care întregul nivel a sărit în aer. 
Am aterizat pe burtă pe acoperişul plin de zăpadă de la etajul 
al doilea, apoi am făcut o coborâre în stil Superman pe panta 
abruptă de zece metri. A început să se tragă din pădurea din 
apropiere, iar în jurul meu săreau aşchii de peste tot. Am 
reuşit să mă răsucesc chiar înainte să cad de pe acoperiş. 

Am alunecat peste margine cu picioarele înainte şi m-am 
prins cu vârfurile degetelor de burlan. Unul dintre bărbaţii din 
pădure a strigat ceva în ruseşte. Am auzit două răpăieli de 
puşti şi am simţit pişcăturile metalice şi pe o parte şi pe 
cealaltă. Partea de jgheab de care mă tineam s-a rupt cu 
zgomot şi am căzut de la mai bine de cinci metri înălţime, 
abia apucând să ating bucata de burlan ruptă. M-am 
rostogolit pe terenul râpos şi alunecos şi m-am dus la vale, ca 
un conducător de snow-board pe sania lui. Patru indivizi au 
sărit pe snow-mobile, le-au zbârnâit şi au pornit după mine. 

Mi-am scos şi eu pistolul din tocul de umăr, l-am îndreptat 
spre snow-mobilul din dreapta mea, aflat la ceva distanţă şi 
am tras de trei ori. Şoferul şi-a dus mâna la piept, iar vehiculul 
s-a lovit de un copac şi a explodat. 

In timp ce a doua sanie se apropia, am intrat într-un luminiş 
deschis şi prăpăstios. La vreo cincizeci de metri mai încolo, un 
planor roşu cu galben stătea pe marginea unei stânci abrupte. 
M-am îndreptat spre planor şi m-am ghemuit; îmi simţeam 
coapsele încordate când mă pregăteam de plonjare. Într-o 
clipă, pământul a dispărut, iar planorul a căzut în gol; 
conducătorul snow-mobilului din spatele meu a virat chiar pe 
marginea prăpastiei. 

Mi-am arcuit spatele şi mi-am întins fiecare fibră din braţe 
şi degete spre planorul cu aripi şi m-am ţinut bine de tot de 
el. Planorul a plonjat brusc. Cineva cu nişte bicepşi mai 
puternici ar fi putut să-l oprească, însă m-am aplecat înainte, 
apoi am făcut la dreapta şi am început să ne răsucim. Una, 


două, trei, patru, cinci secunde terifiante au trecut până când 
am reuşit să-mi găsesc echilibrul pentru trupul meu de 
aproape nouăzeci de kilograme; m-am agăţat de mâner cu 
toată puterea şi am tras planorul direct spre lacul albastru şi 


îngheţat. 
* 


x x 


Vocea directorului de platou s-a auzit în casca din ureche. 

— liiiisuuuuuse, Reb! Ce s-a întâmplat acolo sus? 

Mi-am legat hamurile de mânerul planorului. Îmi tremurau 
mâinile, dar nu de la aerul rece de munte. Era răul de înălţime 
- tremurăturile pe care le am ori de câte ori zbor sau cad. Nu 
le fac publice niciodată. 

— Ai filmat? am spus în microfonul de la rever, în timp ce 
simţeam fluxul de adrenalină. 

— Sigur că am filmat! A fost nemaipomenit! Dar ne provoci 
atacuri de inimă. Cine a zis să te răsuceşti? A zis cineva... 

— Marty, nu s-a întâmplat nimic rău, aşa este? 

— Hm, da, aşa este. 

— Atunci te rog, spune doar „Mulţumesc!” şi „Asta a fost 
tot!“ Nu uita să spui asta! 

— Bine, bine, a zbierat el. Mulţumesc, asta a fost £/ Toto! 

— Cu plăcere, am zis eu. 

Pusesem la cale toată scena. Fusese cea mai tare. Ştiam că 
aşa va fi. Ştiam de când am vorbit cu Charlie, pilotul de 
planoare, că va fi cu răsuciri. El nu fusese de acord, desigur, 
dar îi jurasem că o să fie bine. 

— Gândeşte-te cine o să se laude cu asta, i-am zis. Şi, în 
fond şi la urma urmei, poţi oricând să te opreşti şi să-ţi dai 
drumul cu paraşuta. 

Charlie nu ştia că eu o lăsasem pe a mea în maşină. 

Nouă camere filmau - o singură dublă. O dimineaţă rodnică 
la muncă şi finalul filmului pentru mine. Mai târziu, aveau să 
lipească la montaj scenele cu actorul principal, Tom Sloane, 
un bărbat spilcuit şi cool care-şi cerea scuze de la un pilot de 
planoare: „Îmi cer scuze că am venit neanunţat“. 

Între timp, Charlie îmi făcea semn cu degetul mare în sus, 
semn că totul e bine, iar eu am zâmbit, mi-am descleştat o 


mână şi m-am tras de lobul urechii, sperând că nu şi-a dat 
seama că am avut rău de înălţime. 

Când m-am întors la locul meu, toţi se felicitau, îşi dădeau 
palme pe spate, toţi le mulţumeau tuturor şi-şi luau la 
revedere până data viitoare. Mi-am făcut rondul repede, apoi 
mi-am schimbat costumul de filmare cu un tricou strâmt 
negru, blugi prespălaţi, geacă de piele maro de tanchist şi 
ghete Beatle. 

Mă pregăteam să plec, când producătorul, o femeie subţire 
pe nume Rhonda, roşcată şi cu buze mari, s-a îndreptat spre 
mine, însoţită chiar de actorul principal. 

Tom era cam de aceeaşi statură cu mine şi semănăm foarte 
tare - părul închis la culoare şi ciufulit şi ochi căprui - de aceea 
aveam mereu de lucru ca dublură a lui. Însă cea mai mare 
calitate a lui, pe lângă o dantură perfectă, era mâncarea de 
spanac cu ciuperci a nevestei lui. 

Am auzit-o pe Rhonda spunându-i: 

— Glumeşti? Cu o chestie din asta, putem să te arătăm pe 
tine dormind două ore şi tot face o sută cincizeci de milioane. 
Şi asta numai pe plan intern. 

Astăzi am căzut şi am zburat, şi tot am avut rău de 
înălţime. Mi-am băgat mâinile în buzunare. 

Tom mi-a aruncat zâmbetul lui preferat. 

— Isuse, Reb, cum puteam eu să fac asta? 

— N-aveai încotro, am răspuns. Incercau să te omoare. 

— Bună replică, zise Rhonda. Foarte macho. Dar ce-a fost 
cu răsucirea aia, Reb? Ai s-o păţeşti într-o zi! Tu nu ştii ce 
înseamnă „pericol”? 

— „Pericol” este numele meu de familie, am zis eu, 
zâmbind forţat. 

Ea a râs. 

— Hai să mergem toţi să sărbătorim. 

— Nu pot, am răspuns eu, arătând înspre Jaguarul meu XK- 
E gri metalizat. Mi-am lăsat nişte prosoape în maşina de 
spălat. 

Simţeam că mă sufoc, trebuia să plec cât mai repede de 
acolo. 

Tom s-a întors spre Rhonda. 


— Prosoape? s-a mirat el. Ce vrea să spună cu asta, 
prosoape? 

In timp ce ieşeam de acolo, am auzit-o pe Rhonda 
liniştindu-l cu ceva de genul: 

„Cascadorii ăştia... Nişte ciudaţi într-o lume ciudată”. 

Am tras pe dreapta la prima toaletă publică de pe 
autostradă, am căzut în genunchi şi am vomitat peste florile 
de câmp de pe marginea şoselei. 

„Rhonda aproape că avea dreptate. Doar că n-am s-o 
păţesc într-o bună zi. Am păţit-o deja!” 

* 


x x 


Soarele cald de la sfârşitul după-amiezii trona deasupra 
mării strălucitoare, în vreme ce eu intram pe aleea ce ducea 
spre bungalow-ul meu din Malibu. Am lăsat motorul să mai 
meargă puţin, pentru că nu voiam să aud huruitul lui obosit 
după ce îl opream. 

Am intrat în casă fără tragere de inimă, m-am dezbrăcat 
repede la piele şi mi-am pus pe mine vechii pantaloni scurţi 
Speedo, un tricou cu o gaură în el şi pantofii sport. Trebuia să 
ies şi să alerg. Nu aş fi vrut. Dar trebuia să... respir... să 
transpir. 

Uneori, când alerg, uit unde sunt, chiar şi cine sunt, şi devin 
un om al junglei cu o pânză prinsă în jurul taliei şi cu 
picioarele goale - doar o pată verticală de sânge şi muşchi 
care aleargă prin iarba înaltă şi printre copaci, în timp ce 
maimuţele ţipă împrejur, iar panterele îmi „prind” mirosul şi 
salivează de poftă. 

Mintea mi se goleşte în acea junglă şi văd bestia neagră 
înainte să mă lovească şi o evit sau, în cel mai rău caz, îi 
aţintesc privirea şi izbucnesc într-un hohot isteric de râs, până 
să-şi înfigă colții ascuţiţi în gâtul meu. Deja ştiu ce înseamnă 
moartea. Am ştiut chiar în clipa în care acoperişul casei mi-a 
umbrit viaţa, clipa în care am dat drumul la pervaz şi am sărit. 
Ultima oară când am murit n-am apucat să râd. Aşa că acum, 
cel mai important este să râd. 

Mi-am făcut rondul de aproape şapte kilometri de la aleea 
din faţa casei, printre dealurile din Malibu, până când m-am 


oprit transpirat, apoi am intrat şi mi-am făcut un duş. Am gătit 
nişte scoici în sos de ghimbir şi arpagic proaspăt, am desfăcut 
o sticlă de vin, mi-am turnat un pahar şi m-am mutat cu 
farfuria în living. 

Pe fundal se auzea încet Pastorala lui Beethoven. Privirea 
mea a străbătut încăperea, peste rândurile de cărţi de artă 
aliniate pe etajere, până la urmele de pe covor, unde stătuse 
până de curând un scaun greu, tip Morris. Am încercat să nu 
mă uit la locul gol, însă liberul arbitru mă părăsise de când 
Emily plecase în urmă cu trei săptămâni, luând scaunul cu ea. 
Nu i-am cerut să plece, însă amândoi ştiam că relaţia noastră 
era sortită eşecului. Am venit acasă de la o filmare şi am 
găsit-o făcându-şi bagajele, împărțind cele câteva lucruri pe 
care le cumpăraserăm împreună. Urmele lăsate de Emily nu 
erau primele. In acel moment, jurasem, încă o dată, că vor fi 
ultimele. 

Spusese că nu era supărată pe mine, era supărată pe ea 
însăşi - fiind psihoterapeut - pentru că mereu crezuse că-şi 
putea face cuibul pe o frunză uscată purtată de vânt. N-am 
oprit-o din recitarea litaniei păcatelor mele, cu toate că le mai 
auzisem: asumarea riscurilor până la limita autodistrugerii, 
chestiuni legate de durere şi de pierdere, lăsate nerezolvate, 
frica de intimitate, incapacitatea de a-mi asuma angajamente. 
Şi, în timp ce-mi dădea cheia de la uşă, mi-a spus că trebuia 
să văd ce era cu visele mele, apoi a încheiat cu ceea ce ea 
numea „obsesia mea cu Ginevra de’ Benci“. 

Mi-am cerut scuze de la Emily şi vorbeam serios. Ştiam că 
nu sunt potrivit pentru ea - sau pentru oricine altcineva. M-a 
mângâiat tandru pe obraz, spunând că îşi asuma toată 
responsabilitatea pentru propriile greşeli. Am ascultat atent 
zgomotul pantofilor ei pe alee, apoi i-am auzit uşa maşinii 
deschizându-se şi închizându-se şi motorul pornind şi apoi 
dispărând în depărtare. Apoi nu am mai auzit nimic altceva 
decât sunetul muzicii, pentru mine, sunetul trist de a fi 
greşeala cuiva. 

Am păşit pe urmele zimţate de pe covor şi m-am aşezat cu 
picioarele încrucişate pe jos între ele, între o pernă de orlon şi 
o suferinţă veche. Ochii îmi înotau în lacrimi. Privirea mi-a 


alunecat spre reproducerea portretului făcut de Leonardo 
Ginevrei de' Benci - draga mea Ginny - singura femeie pe care 
am reuşit s-o păstrez lângă mine. 

— Ginny... am spus eu. Ajută-mă! 

Am strâns ochii, am început să-mi masez tâmplele care 
pulsau, iar lacrimile mi se scurgeau pe lângă nări peste buze. 
Gustul lor sărat m-a îndurerat şi mai tare. Gândurile m-au 
purtat înapoi, cu multă vreme în urmă, pe când timpul nu 
stătuse încă în loc pentru mine, ducându-mă până la National 
Gallery din Washington, acolo unde tata era custodele 
Departamentului de artă renascentistă, iar eu mă plimbam 
prin Sala Rembrandt, care era îmbrăcată în lemn de stejar. 

Pe lambriul de lux erau atârnate comori incredibile, fiecare 
tablou înfăţişând o explozie de emoție, prinzând pentru 
eternitate sentimentele intrinseci ale subiectului, salvând 
totul, în afară de pictorul însuşi, de prăfuirea timpului şi de 
oasele uitate. Acolo, printre Doamna cu evantai din pene de 
strut, Filosoful, Fata cu mătura şi portretul iubitei sale soţii 
Saskia, se afla însuşi Rembrandt. 

Stăteam acolo, eu şi părinţii mei, la niciun metru de faţa 
maestrului - faţa aceea păstoasă, ridată, mai tristă decât cea 
mai plângătoare salcie - iar tata arăta cu degetul diferite părţi 
ale picturii dense şi ne spunea că Rembrandt avea cincizeci şi 
nouă de ani atunci când îşi făcuse autoportretul, Saskia 
murise, iar el pierduse favoarea claselor superioare, ajunsese 
falit şi era disperat. „Dar uitaţi-vă la pălăria lui, spunea tata. 
Cât de delicată şi moale este, negrul nu este doar negru, este 
țesătură.” 

Mama mă lua atunci de mână, aşa cum făcea mereu când 
stăteam în faţa autoportretului şi un vânt neliniştit vechi de 
trei sute de ani sufla printre noi. Eu şi mama nu ne puteam 
lua ochii de la ochii lui Rembrandt; amândoi ştiam că priveam 
direct în sufletul lui. 

Am ridicat paharul de vin. 

— În cinstea durerii şi pierderii... şi ruinării, am spus eu 
către Rembranat şi către mine însumi, şi am băut o gură de 
vin. Şi în cinstea ta, am făcut din cap către Ginevra de' Benci, 
amintindu-mi de câte ori am plecat pe furiş de lângă părinţii 


mei, cu ghetele mele Beatle bocănind printre turiştii adunaţi 
la un loc ca grămezile de icre de homar, ca să o văd pe Ginny 
a mea. 

Portretul ei, singura pictură a lui Leonardo da Vinci 
existentă în Statele Unite, a fost cea mai importantă achiziţie 
din timpul mandatului de custode al tatălui meu. O 
cumpărase de la prinţul de Liechtenstein în schimbul a cinci 
milioane de dolari, la acea vreme cea mai mare sumă de bani 
plătită vreodată pentru o operă de artă. Pentru tata, era 
foarte specială. Pentru mine, era mai mult decât specială; îmi 
captivase sufletul curios cu mult înainte de a mă apropia de 
rama aurită, îmbrăcată în sticlă, care o proteja de atingerea 
oamenilor. Şi, când în cele din urmă am ajuns la ea, Ginny a 
devenit singurul meu confident. 

Îmi asculta răbdătoare lista dorințelor de Crăciun, fără să- 
mi provoace niciodată nici cea mai mică mustrare de 
conştiinţă. M-a întâmpinat când am coborât din autobuz, 
imediat după ce am terminat clasa a treia. Şi am găsit-o acolo 
în fiecare zi după aceea, ori de câte ori veneam să mă 
întâlnesc cu tata. Eu şi Ginny stăteam împreună până când 
tata termina lucrul, tot muzeul era al nostru. Era un spectacol 
să ne vezi. 

Leonardo a pictat portretul Ginevrei cam prin 1474, când ea 
avea deja douăzeci şi şase de ani. Tata mi-a povestit că ea se 
autonumea „tigroaică de munte“, deşi pictura lui Leonardo o 
făcea să pară la fel de fină şi tristă ca ultima petală a unui 
trandafir solitar. 

Mă întrebam despre ce vorbiseră ei acolo, lângă ienupăr. 
Leonardo probabil că îi pictase mâinile - mâini poate chiar mai 
frumoase decât ale Mona Lisei - şi mă înfuriam când mă 
gândeam că cineva tăiase partea de jos a picturii de ulei pe 
lemn. Nimeni nu avea dreptul să comită o asemenea 
nedreptate faţă de Ginny - sau faţă de Leonardo. Nimeni! 

Mi s-au răcit scoicile. Am luat una cu furculiţa, dar apoi am 
lăsat furculita jos - nu-mi mai era foame. Am sorbit restul 
vinului şi o picătură mi s-a prelins în jos pe barbă şi pe bluză. 
Am auzit telefonul sunând. Am lăsat farfuria şi paharul jos şi 
am răspuns. 


O voce hârşâită a şoptit: 

— Rollo Ebehart Barnett? 

M-am gândit de îndată la editorul de la Publisher's Clearing 
House - care avea laringită. 

— Sunteţi fiul domnului doctor Rollo Barnett, care a fost 
custode la National Gallery? 

— Da... 

Am auzit apoi o tuse hârâită şi omul şi-a dres vocea. 

— L-am cunoscut pe tatăl dumneavoastră. 

— Cine e la telefon? 

— Trebuie să vă spun câteva lucruri. Lucruri importante. 

— Despre ce este vorba? 

— Vă aşteaptă un bilet la ghişeul American Airlines de la 
LAXL. 

— Un bilet? Domnule, uitaţi ce e, mai bine îmi spuneţi 
despre ce este vorba. 

— E vorba despre incendiu, spuse el. 

Am simţit în gură gust de fiere amară. Am auzit ecoul 
ţipetelor mamei stinse cu peste douăzeci de ani în urmă. 

— Ce-i cu incendiul? am reuşit să îngaim până la urmă. 

— La ghişeu, a scrâşnit el, pe numele Rollo Barnett. Este un 
bilet valabil în orice zi, dar ai face bine să vii mâine la prima 
oră. Apoi convorbirea s-a întrerupt. 

Am rămas o clipă cu receptorul la ureche, cu privirea în gol, 
spre curtea din spatele casei şi m-am înfiorat. 

O veveriţă s-a repezit în sus pe un copac. Am urmărit-o cu 
privirea. „Veveriţă, copac, întuneric, stele. Unde e luna? Uite- 
o!“ Am mijit ochii şi m-am uitat spre ea până când am văzut 
faţa cunoscută. Aerul care îmi umplea plămânii nu putea să 
răcorească tăciunii aprinşi care îmi încinseseră mintea. Mi-am 
dat seama că stăteam cu receptorul la ureche şi l-am trântit. 

Am găsit numărul de la American Airlines şi am dat telefon. 
O vânzătoare pe nume Kayla mi-a confirmat că exista un bilet 
dus-întors pentru orice dată voiam, la clasa întâi, de la L.A. La 
Denver, pe numele meu. 


1 Los Angeles International Airport - Aeroportul Internaţional din Los 
Angeles (n.tr.) 


— Scrie cine l-a cumpărat? am întrebat eu. 

— Un anume domn Harvey Grant, a răspuns ea. 

— Harvey Grant? am mormăit eu. Cine dracu' este Harvey 
Grant? 

— Poftiţi? 

— Îmi cer scuze. Vorbeam singur. 

— Doriţi să faceţi o rezervare? 

Mi-am trecut degetele prin păr; am simţit o furnicătură 
răspândindu-se în jos spre gât şi umeri. 

— Domnule? 

— Hm, nu prea mă dau în vânt după zborul cu avionul, 
asta-i tot. 

— Ca să fiu cinstită, nici eu. Pot să vă ajut cu o rezervare? 

— Păi, Kayla, am răspuns eu încet, cred că da. Când este 
primul zbor mâine-dimineaţă? 

* 
x x 


A doua zi dimineaţa la opt cincizeci, maşina mea se afla 
deja în zona de parcare pe termen scurt, iar eu eram în 
terminal, cu biletul vârât în buzunarul din spate al blugilor şi 
cu un plic de American Airlines în mână. 

Stăteam rezemat de un stand de ziare cu un acoperiş cu 
dungi roşii şi albe şi am deschis plicul. Îmi tremura mâna 
puţin - deja rău de înălţime? Inăuntru nu era niciun bilet, doar 
două faxuri: instrucţiuni cum să ajung la o adresă din Denver 
şi copia unui articol din ziua precedentă din ziarul Denver 
Post. Articolul spunea: 


Veneţia, Italia. Printr-o groaznică tragedie, Fausto 
Arezzione, proprietarul unui anticariat, a murit astăzi într- 
un incendiu care i-a distrus magazinul şi tot ce era în el. 
Se pare că în anticariat se afla şi o pagină inestimabilă 
din însemnările lui Leonardo da Vinci. La începutul 
acestei săptămâni, Arezzione a dat un telefon la Gallerie 
dell'Accademia, un reputat muzeu şi şcoală de artă, 
pentru a raporta descoperirea unei foi care cuprindea şi 
un desen a ceea ce Leonardo descria ca fiind „Cercurile 
Adevărului”, la care s-a referit în mai multe dintre 
însemnările sale ca fiind cheia către locaţia unde se află 


legendarul Pumnal Medici. 

Misterul a învăluit Pumnalul Medici încă din 1491, când 
Lorenzo de Medici l-a însărcinat pe Leonardo să producă 
acest obiect în memoria morţii fratelui său mai mic, 
Giuliano, care fusese rănit mortal de duşmanii familiei de 
Medici, într-o încercare de a îndepărta familia de la 
puterea Florenței. Leonardo n-a predat niciodată 
pumnalul. Legenda care îl înconjoară a început odată cu 
descoperirea, în 1608, a unui manuscris numit Codex 
Arundel, în care Leonardo a scris următoarele cuvinte, 
urmate de desenul unui pumnal magnific: 


Prin zgomotul aeroportului aglomerat, răzbătea până la 
mine vocea tatei, care îmi spunea cuvintele lui Leonardo - 
cuvinte pe care le-am memorat alături de tata, cot lângă cot, 
pe podeaua din sufragerie, mâneca de la cămaşa lui de 
bumbac de Oxford atingând bluza pijamalei mele de flanel. 


„S-a întâmplat ceva ce nu pot explica. În timp ce 
fabricam pumnalul pentru il Magnifico, am dat de un 
amestec de metale care, odată format, devine aproape 
la fel de uşor ca aerul. Dacă aş încerca, n-aş mai putea 
să reduc metalele la forma lor lichidă, iar produsul final 
nu poate fi deformat sau rupt în niciun fel. lar această 
lamă are o muchie mai ascuţită decât s-a văzut vreodată. 
Lumea nu este pregătită să primească un material care 
poate fi transformat în arme indestructibile ale morţii. 
Nimic bun n-ar putea să iasă din asta. Războiul este o 
nebunie sălbatică. Insă eu mă uit dincolo de noi, către un 
viitor glorios, în care ştiinţa este conducătorul 
binefăcător, în care omul, fără să fie mânat de intenţii 
malefice, ar putea să utilizeze această descoperire 
extraordinară pentru cele mai nobile scopuri. Aşa că am 
să păstrez pumnalul pentru acel om al viitorului. lar 
Cercurile Adevărului îl vor conduce pe acest om la el.“ 


„Cercurile Adevărului”, am repetat eu cu voce tare. Omul 
din Vinci, care cumpăra păsări în colivii doar ca să le 
elibereze, descoperise un aliaj indestructibil şi simţise că era 
responsabilitatea lui să-l păstreze secret pentru un om al 
viitorului. Ascunsese Pumnalul Medici undeva, cu aproape 


cinci sute de ani în urmă, şi lăsase secretul despre locul unde 
se afla acesta într-un fel de mesaj criptic pe care îl numea 
„Cercurile Adevărului”. 

Am aruncat o privire la restul paragrafului din articol, deşi 
bănuiam deja ce ar putea scrie. 


În 1980, o altă pagină, descoperită în Amboise, Franţa, 
pagină despre care se credea că ar conţine Cercurile 
Adevărului, a fost distrusă în mod tragic atunci când 
avionul particular care o aducea la National Gallery of Art 
din Washington s-a prăbuşit în Oceanul Atlantic, 
ucigându-l şi pe curierul care pilota singur avionul. De la 
acel incident, toate speranţele de a descoperi legendarul 
pumnal au fost pierdute până la descoperirea recentă, 
despre care experţii cred că ar fi conţinut un duplicat al 
Cercurilor. Un purtător de cuvânt de la Gallerie 
dell’Accademia a declarat că însemnările fuseseră văzute 
de o persoană din conducere, însă nu a fost făcută nicio 
fotocopie. Se pare că însemnările s-au pierdut în flăcările 
incendiului. 


Am verificat plicul. Nu mai era nimic altceva. Am împăturit 
instrucţiunile şi articolul, le-am băgat în buzunarul de la spate 
al blugilor şi mi-am cumpărat o pungă mică de caju prăjit. 
Punga era în roşu şi alb, ca acoperişul tonetei. M-am îndreptat 
spre o poartă goală, m-am aşezat şi am aruncat câteva alune 
sărate în gură, fărâmiţându-le şi transformându-le în pastă, 
până când au început să mă doară fălcile. 

„Leonardo. Tata. Cercurile Adevărului. Pumnalul Medici. 
Cine era Harvey Grant?“ 


TREI 


Trei ore şi cincizeci de minute mai târziu, am parcat 
Mustangul decapotabil închiriat sub arcada de la intrarea unei 
pensiuni frumoase, de la începutul secolului XX, dintr-un 
cartier liniştit, aproape de Cherry Creek Lake. Pe o firmă 
gravată în lemn şi pictată era scris: THE WILLOWS - UN LOC 
PAŞNIC. 

Trei trepte mari de cărămidă duceau la o uşă masivă, cu 
vreo zece plante înflorite în ghivece ceramice vopsite, ca nişte 
santinele străjuind de o parte şi de alta. Am apăsat pe soneria 
de lângă uşa dublă de stejar. Câteva clipe mai târziu, a apărut 
o femeie de vârstă mijlocie, cu faţa pistruiată şi ochelari 
cocoţaţi pe nasul ascuţit. Era îmbrăcată cu o uniformă albă de 
asistentă şi pantofi de cauciuc. Pe piept, în partea stângă, 
avea un ecuson pe care scria PEGGY. 

— Bună, a zis ea. Vă pot ajuta? 

— Bună, Peggy. Caut un... nu ştiu, un pacient? 

— Oamenii nu sunt pacienţi aici, a spus ea politicoasă. Aici 
este un cămin. Domnule... 

— Reb Barnett, am spus eu. 

— Oamenii vin aici ca să-şi sfârşească viaţa într-o 
atmosferă liniştită, domnule Barnett. 

— Îl caut pe Harvey Grant. Este aici? 

— Domnul Grant. Da. Este aici. 

— Cine este? am întrebat eu. Ce ştiţi despre el? 

Peggy şi-a acoperit nasul şi gura şi a strănutat. Şi-a cerut 
scuze. Inainte să răspundă, s-a dus în spatele biroului şi s-a 
întors cu un şerveţel Kleenex la nas. 

— Alergiile. Mi se întâmplă în fiecare an. 

Am intrat şi am închis uşa în urma mea. Era un hol mare şi 
răcoros, care probabil că arăta şi mai auster la începutul 
secolului, când oameni bogaţi cu haine închise la culoare îi 
traversau podeaua. Am repetat întrebarea despre Harvey 
Grant. 

Peggy şi-a mai masat o dată nasul. 


— Nu am voie să dau informaţii despre oaspeţii noştri, a 
spus ea. Îmi pare rău. Este împotriva regulamentului. Vă voi 
conduce la dumnealui în cameră. 

Am urmat-o pe Peggy în sus, pe o scară de lemn acoperită 
cu un covor gri gros şi o balustradă bogat sculptată. La 
capătul unui hol lung, s-a oprit în faţa unei camere cu uşa 
parţial deschisă, a ciocănit şi a intrat. Pantofii ei de cauciuc 
lipăiau pe podeaua de lemn, până când a ajuns la covorul 
oriental. Păreau nou-nouţi. Am intrat şi eu după ea. 

Perdelele erau trase, iar camera foarte slab luminată. 
Câteva flori proaspăt tăiate se aflau pe o masă lângă un 
bătrân care stătea întins pe un pat dublu, într-un colţ. 

Era aproape chel, cu excepţia unor smocuri de păr argintiu; 
o piele palidă îi acoperea oasele fragile ale feţei şi ale 
umerilor, ca membrana aripilor de liliac. Avea ochii închişi şi 
nemişcaţi. Am crezut că era mort până când i s-a mişcat 
pieptul şi a scos un şuierat pe gură. 

— Domnule Grant? a zis Peggy, atingându-l uşurel pe umăr. 
Harvey? Pleoapele muribundului s-au ridicat ca uşile cu 
balamalele ruginite ale garajului, iar el s-a uitat la ea cuo 
privire lăptoasă. Ea a adăugat: Vizitatorul dumitale e aici. 

Harvey Grant a întors capul încetişor până când privirea lui 
a întâlnit-o pe a mea. 

— Te rog să pleci acum, domnişoară, a rostit el. 

Femeia s-a retras fără să se uite la mine, dar am fost 
recunoscător pentru dâra de parfum pe care a lăsat-o în urma 
ei. M-am apropiat de bărbat. 

— Sunt Henry Greer, a zis el. Curierul. 

Am scuturat din cap de parcă mi-ar fi intrat o muscă în 
ureche, apoi am înghiţit în sec. Gâtul mi se uscase şi nu era 
destul aer în cameră. 

— Îţi aminteşti, a zis el. 

— Dar... avionul dumitale s-a prăbuşit. Ai fost... 

Greer a inspirat adânc, ca pentru a-şi aduna energia. Apoi a 
ridicat o mână fără păr de sub pătură şi şi-a aşezat-o pe piept. 
O cicatrice adâncă îi brăzda braţul în diagonală. A întins un 
deget cu unghia lungă spre un scaun, făcându-mi semn să mă 
aşez. 


— Te rog să stai jos. Am să-ţi spun câteva lucruri. 

Am căutat cu mâna în spatele meu, am simţit scaunul şi m- 
am aşezat. Greer s-a uitat la mine aproape un minut fără să 
spună nimic. 

Am început să mă agit. 

— Aştept. 

— Ai auzit vreodată numele Werner Krell? 

— Miliardar german. Producător de arme. 

— Dar Nolo Tecci? 

— Nu. Ai murit, Greer! Eram acolo când tata a primit 
telefonul de la Garda de Coastă. 

— Tecci lucra pentru Krell, a zis Greer. Mai lucrează încă. 
Am tras puţin draperia. O fâşie de lumină lată de vreo treizeci 
de centimetri s-a reflectat peste pat. Greer a gemut. Pielea îi 
era aproape prăfuită în lumină. Am lăsat draperia să cadă şi 
aceasta s-a aranjat la loc în dreptul geamului. 

— În ziua în care tatăl tău m-a trimis să aduc însemnările lui 
Leonardo din Franţa, m-a contactat Tecci, a zis Greer. Krell 
voia acele însemnări, era obsedat de ani de zile de ele. Era 
convins că Pumnalul se afla undeva, aşa cum credea şi tatăl 
tău. Tecci mi-a oferit o sumă mare de bani în schimbul 
însemnărilor. Foarte mulţi bani. A fost mutarea mea, puştiule. 
Am luat banii şi am înscenat accidentul. 

— Ai înscenat accidentul? 

Mintea mi-a zburat înapoi, până la tata, care primea la 
telefon veştile. A fost prima oară când l-am văzut plângând. Şi 
ultima oară. 

— M-am întâlnit cu ei într-un tren, a continuat Greer, 
umezindu-şi buzele uscate cu limba. Stăteam pe culoarul 
vagonului şi-l aşteptam pe Krell, dar n-a venit. În schimb, a 
venit Nolo Tecci. Brunet, tuns precum Cezar. Cu o cobră 
tatuată în jurul gâtului. Avea valiza cu banii. Traversam un 
pod - un pod înalt în Alpi - prin trecătoarea St. Roddard. Eram 
agitat. Ceva nu mi se părea în regulă. Şi nu era. Tecci a scos 
un cuţit şi asta a fost; am ştiut că mi s-a înfundat. L-am 
scuipat în faţă şi am apucat valiza. Greer a ridicat braţul puţin 
şi apoi l-a lăsat jos. M-a lovit, chiar prin arteră. L-am lovit şi eu 
cu piciorul, am pus un picior sus, peste balustradă, şi am 


sărit. Şaizeci de metri până în râu. Mi-am rupt picioarele. 

Am observat atunci ceea ce trebuie să fi fost o încâlceală 
pe sub pătură, în timp ce omul tuşea ca să îşi curețe plămânii. 

— Am stat doi ani într-o tabără-puşcărie din Nam, a 
continuat Greer. Am ştiut cum să supraviețuiesc. Am luat-o în 
jos pe râu. Nu m-au mai găsit niciodată. Ai avut dreptate, 
puştiule, când ai spus că am murit. Am fost ca şi mort. 

Greer a tuşit, iar sunetul pe care îl scotea semăna cu al 
unui horn de la un furnal cu cărbuni. A trecut aproape un 
minut până când a reuşit să respire iar. 

— Deci m-ai chemat aici pentru confesiunea de dinainte de 
moarte? am întrebat eu, ascunzându-mi cu greu furia. Sau pur 
şi simplu ai simţit nevoia să mă înviorezi? Nenorocitule! 

Greer a zâmbit pieziş. 

— Crezi în destin, Reb? 

— Am venit pentru că mi-ai spus că ştii ceva despre 
incendiu. Ce este cu incendiul? 

— Eu cred în destin, a continuat el. Te-am urmărit multă 
vreme. M-am bucurat că profesoara aceea de colegiu văduvă 
te-a adoptat după ce au murit părinţii tăi. Doamna Tucker, 
aşa este? Marthe Belle Tucker. Sunt sigur că te-a crescut cum 
se cuvine. 

— Da? am susurat eu. De ce crezi asta? 

— Nu m-ai strâns încă de gât. 

— Incendiul, Greer... 

Zâmbetul lui Greer a dispărut. 

— Cred că Nolo Tecci venise să-l caute pe tatăl tău şi a dat 
foc casei. 

Într-o clipă, timpul s-a oprit în loc, iar eu pluteam spre 
pământ prin aerul care mirosea a fum. Am strâns ochii, 
încercând să mă concentrez, să pun piesele una lângă alta. 
Vocile trăgeau de mine să mă rupă - voci şoptite din camerele 
caselor din vecini. „Focul a fost pus intenţionat?” „Crezi?" „Nu 
ştiu. Cred că există o mică posibilitate.” „E o nebunie. Casele 
astea vechi se aprind ca iasca. Şi în plus, cine să vrea să facă 
rău familiei Barnett? E absurd! Linişte. Să nu ne audă băiatul." 

Am deschis ochii şi am inspirat, iar furia şi dezgustul îmi 
provocau dureri de stomac. 


— De ce? am întrebat eu. De ce să fi făcut asta? 

— Pentru orice eventualitate, dacă eu aş fi supravieţuit, a 
spus Greer. Dacă i-aş fi dus tatălui tău însemnările, păcălindu- 
| pe Krell. Tatăl tău nu avea însemnările, dar Krell şi Tecci nu 
ştiau asta. Tecci trebuia să verifice. Probabil că l-a torturat pe 
tatăl tău înainte de a-l omori şi apoi a dat foc casei doar ca să 
se distreze. l-am văzut privirea din ochi când se pregătea să 
mă omoare pe mine. Cred că s-a simţit bine. 

Am rămas cu privirea holbată la fiinţa aceea umană jalnică, 
uzată, mâncată de boală. 

— Şi însemnările? am întrebat eu încet. 

Greer a oftat. 

— Nu mi-ai răspuns când te-am întrebat dacă tu crezi în 
destin. 

— Te joci cu mine. Nimeni nu se joacă aşa cu mine, am 
spus eu, ridicându-mă de pe scaun. 

— Hm, a zis el. Nimeni nu rămâne imun la asta. 

M-am îndreptat spre uşă. 

— Adio, am scuipat eu printre dinţi. Am plecat de aici. 

— Nu, n-ai plecat, a strigat Greer după mine. Asta e jocul 
tău acum, Rollo Ebehart Barnett Jr. Ucigaşul părinţilor tăi este 
încă în libertate. Dacă găseşti însemnările anticarului, îl 
găseşti pe Tecci. 

M-am oprit. 

Greer reuşise să mă facă să mă opresc. 

— Dar însemnările au fost distruse. 

— N-aveau cum să ardă, a negat Greer, clătinând din cap. 
N-aveau cum. Şi indiferent ce a găsit anticarul din Veneţia, nu 
erau însemnările originale. Poate că da Vinci a făcut un 
duplicat. Poate că sunt partea a doua a... 

— Leonardo, l-am avertizat eu. Îl cheamă Leonardo. Nu-i 
spune da Vinci. Nu e respectuos. 

— Hm, exact ca tatăl tău. Chiar mai bine. 

Degetele de la picioare mi s-au strâns involuntar în ghete; 
palmele au început să-mi transpire. 

— Nolo Tecci l-a omorât pe italian, a continuat Greer. l-a 
dat foc pentru însemnări. Exact aşa cum a făcut cu tatăl tău. 

N-am mai putut suporta şi m-am repezit la bătrân. M-am 


oprit deasupra lui, strângeam şi  descleştam pumnii, 
clocoteam de furie ca apa dintr-un ibric pus pe foc. M-am uitat 
în ochii lui ca de ceară, iar răsuflarea mea i-a mişcat un smoc 
de păr argintiu. 

Greer şi-a arcuit gâtul, de parcă m-ar fi îndemnat să-l 
strangulez. După un minut, s-a întins din nou pe spate şi a 
şoptit: 

— Aşa cum am spus, ai fost crescut cum se cuvine. Tatăl 
tău voia acel pumnal, dar lăcomia mea s-a pus în cale. Nu mai 
sunt lacom. Acum ce o să faci? 

— O să chem poliţia, am spus eu, ridicând receptorul 
telefonului de lângă patul lui şi arătându-i-l. lar dumneata ai 
să le povesteşti ce mi-ai povestit mie acum. 

Greer a scuturat din cap. 

— Nu. 

Am trântit receptorul. Zgomotul a răsunat în camera tăcută. 

— În primul rând, Krell este prea puternic pentru poliţie, a 
spus Greer cu vocea răguşită. In al doilea rând, nu vrei nici tu 
să ai de-a face cu poliţia. 

— Nu-mi spune dumneata mie ce vreau eu... 

— Fiul custodelui de la muzeu obţine o diplomă în Istoria 
Artei şi ce face? Devine cascador - un săritor de la înălţime 
fără plasă de siguranţă. Nu, nu vrei să fii un cetăţean model, a 
spus Greer. Vrei riscuri. Vrei acţiune. Poate vrei chiar 
răzbunare acum. Asta e aventura ta, puştiule, nu vezi? Poţi să 
găseşti Pumnalul Medici. Să răzbuni moartea părinţilor tăi. 
Asta e soarta ta. 

Am închis ochii şi am început să tremur. Furia mi-a trezit 
demonii, iar aceştia au început să danseze pe sufletul meu, 
un dans furios, înfricoşător, de mânie, care scutura zidurile 
reci şi umede ale peşterii în care zăcusem într-un somn de 
moarte, începând din acea noapte din 1980. Căldura 
înfiorătoare a o mie de sori s-a aprins, scoțând la iveală un 
univers încremenit, iluminând cuvântul: Soartă! 

Mi-am imaginat vârful pumnalului lui Leonardo croindu-şi 
drum prin istorie până la mine. Am simţit că înnebunesc. M-a 
cuprins ameţeala şi o clipă aproape că am râs în hohote de 
absurditatea clipei, de profunzimea ei. Şi totul venea de la 


Henry Greer! Curierul mort, care de fapt nu murise. 

Avea dreptate. Voiam răzbunare. 

Am deschis ochii. 

— Ce s-a întâmplat cu însemnările originale? 

Greer a întors capul într-o parte. În acel moment am zărit 
un colţ de hârtie îngălbenită care abia se ivea de sub un colţ 
al pernei. 

— la-o, spuse Greer, ridicând capul cu bruma de putere pe 
care o mai avea. 

Am luat cu grijă hârtia de sub pernă şi am inspirat adânc. 

Ţineam în mână însemnările lui Leonardo. 

Întorcând documentul fragil pe toate părţile, l-am ridicat în 
lumină. Pe o parte era desenat un pumnal şi alături de el un 
paragraf scris cu grafia pedantă a lui Leonardo, dar inversat, 
ca-n oglindă. lar pe verso, un desen circular, care semăna cu 
o ţintă delicată, compusă din zece inele individuale, din ce în 
ce mai mici, fiecare inel fiind format din semne minuscule 
aranjate aparent la întâmplare. Cercurile Adevărului? Lângă 
aceasta, un alt desen, de data asta reprezentând trei tuburi 
de formă triunghiulară, adunate la un loc ca telescopul unui 
marinar interconectat cu scripeţi şi susţinut de câte un picior 
pe fiecare parte. 


La 


Pi E A OP 


st isi 


go 
LE 


T 


> 1 200 bei i 


lu CAN 
SPADĂ cană 


DE si 


1 Paan 


varol Aw ava Aye se 


“rog fe » 


Am pus degetul pe cerneala uscată - cerneală care a curs 
din pana lui Leonardo. Pana care fusese ţinută de mâna care 
a dat lumii Fecioara între stânci, Mona Lisa - mâna care mi-a 
dat-o mie pe Ginevra de' Benci. 

Am ridicat privirea de pe pagină şi m-am uitat la Greer. 

— De ce n-ai încercat să îl rezolvi tu? De ce nu l-ai căutat 


tu? 

Greer a trecut cu privirea peste pătura care îi acoperea 
trupul distrus. 

— Ai fi putut să spui cuiva, undeva, să facă asta, am zis. 

— Tocmai am făcut asta, a şoptit Greer, închizând ochii. 

— Greer, am spus, apropiindu-mi faţa de a lui. Greer! 

Muribundul a deschis ochii; puteam să văd harta de 
capilare roşii din ochii lui. 

— Dacă este adevărat, am spus eu rar, dacă toată povestea 
asta este adevărată... atunci tu şi Tecci sunteţi cei care ne-aţi 
ucis. 

Greer tuşi, o tuse viscerală, dureroasă. 


— Reînviaţi, a reuşit el să articuleze. 
w 


x x 


Am condus până la aeroport cu radioul închis, cu o mână pe 
volan şi cu cealaltă ţinând însemnările lui Leonardo, în avionul 
care mă ducea înapoi acasă, am studiat pagina, iar gândurile 
mă sfâşiau asemenea unui stol de vulturi. „Lăcomie. Incendiu. 
Întrebări nesfârşite. Părinţii mei ucişi? Werner Krell? Un bărbat 
pe nume Nolo Tecci fusese la mine acasă? Imi distrusese viaţa 
din temelii? Pentru asta? Asta e motivul pentru care am murit 
noi?“ Mi-l aminteam pe tata jubilând de bucurie în ziua în care 
îl trimisese pe Henry Greer după însemnări, sigur că îl vor 
conduce la Pumnalul Medici. Discuţia noastră despre lucrurile 
glorioase care puteau fi făcute din aliajul pumnalului - poduri 
indestructibile, automobile mai uşoare decât aerul. lar apoi, 
visurile lui reduse la cenuşă aruncată ca praful în ochi - de 
Nolo Tecci. 

Am ajuns acasă la ora zece. Un pachet de mărimea unei 
valize, fără adresa expeditorului, se afla lângă uşa de la 
intrare. L-am adus înăuntru, am aprins luminile şi l-am 
deschis. În cutie era o geantă de piele. Am simţit cât era de 
grea când am scos-o din cutie şi am aşezat-o pe măsuţa din 
living. 

înăuntru era un sac pentru rufe strâns la gură. Lărgind 
sfoara, am descoperit legaţi laolaltă o grămadă de bani - 
bancnote de o sută de dolari în pachete a zece mii de dolari. 


Cu mâinile tremurânde am numărat două sute de legături - 
adică două milioane de dolari. Am căutat pagina cu 
însemnările lui Leonardo. Cuvintele lui, gândurile lui mi-au 
mângâiat degetele. 

Am cerut la serviciul de informaţii din Denver numărul de 
telefon de la The Willows. O femeie a răspuns la al doilea 
apel. 

— Bună ziua, The Willows. 

— Peggy? am întrebat. 

— 0... da, Peggy la telefon. 

M-am recomandat şi am cerut cu Harvey Grant. După cea 
făcut o pauză, femeia a spus: 

— Îmi pare rău. Domnul Grant... nu mai este printre noi. 

— Ooooh, am făcut eu cu regret - nu pentru moartea lui, ci 
pentru pierderea sursei. Totala mea lipsă de consideraţie 
pentru sfârşitul vieţii lui Henry Greer s-a înregistrat scurt, însă 
inima îmi pompa prin vine răzbunarea de gheaţă. 

A urmat o tăcere ciudată, iar pe linia telefonică interstatală 
s-a auzit un foşnet; apoi Peggy a spus: 

— Reb, ai grijă de tine. Şi succes! 

l-am mulţumit, am închis şi m-am întors în living. O briză 
răcoroasă şi-a făcut simțită prezenţa pe geamul deschis, 
amestecând aerul dulce al nopţii cu mirosul murdar al banilor 
lui Werner Krell. 

Am atins însemnările lui Leonardo de obrazul meu. 

— Veneţia, am şoptit eu pentru mine. 


PATRU 


Spre dimineaţă, visam că jucam dame cu lulius Caesar în 
mijlocul pieţei San Marco. El purta o togă neagră, iar în jurul 
gâtului avea un şarpe încolăcit care îi şoptea întruna, 
spunându-i ce mutări să facă. lar lulius, ticălosul, câştiga - 
ocupa totul de jur împrejur, aduna piesele unele peste altele 
în grămezi, în timp ce turiştii şi porumbeii se uitau la noi. 

Eu stăteam acolo, cu faţa roşie, în mijlocul pieţei vaste, 
încercând să apuc limba şarpelui atunci când o scotea din 
gură, iar lulius îşi dădea capul pe spate, râzând de fiecare 
dată când ratam. 

Fusese un vis urât. M-am trezit mult prea devreme, frustrat 
şi nervos, gândindu-mă de ce dracului jucam eu dame. 

Ziarul de dimineaţă conţinea acelaşi articol, preluat din 
Denver Post. L-am aruncat, mi-am pregătit micul dejun 
obişnuit, din fulgi de ovăz cu cireşe uscate şi banane şi am 
mâncat mecanic la masa din bucătărie. 

O oră mai târziu, îmi făceam alergarea printre dealurile 
ceţoase din Malibu, iar aerul rece şi lăptos îmi umplea 
plămânii şi-mi golea mintea. „Inspiră, expiră. Concentrează- 
te. Nu uita să râzi. De ce să râzi? Viaţă, moarte, incendiu, 
pumnale, răzbunare, durere... durere arzătoare. Ai un ţel. 
Prinde-l pe Nolo Tecci!” 

— Ha! am strigat eu, iar farurile unei maşini care trecea 
prin apropiere îmi erau singurii martori tăcuţi. Ha! am strigat 
din nou, iar zgomotul cauciucurilor se pierdea în depărtare, pe 
şosea. 

Apoi m-am oprit să cuget, iar lucrurile mi s-au clarificat; mi- 
am terminat alergarea prin junglă. 

După un duş, am sunat la agentul meu de turism, Leah, o 
fată cu voce sexy, care nu se potrivea deloc cu corpul ei, 
mărimea XL. Mi-a făcut rezervare la un zbor către Milano în 
acea seară - la clasa întâi - şi de acolo la Aeroportul Marco 
Polo în Mestre, chiar la marginea Veneţiei. 

Am pus un CD cu Creedence Clearwater Revival şi 


ascultam, în timp ce îmi făceam bagajul; John Fogerty cânta 
de zor că s-a născut într-un golf. Câteva perechi de şosete şi 
boxerii Jokey, blugi, cele necesare pentru bărbierit şi pentru 
spălat pe dinţi, nişte tricouri negre, pantofii de alergare şi o 
lumânare într-un suport special, din care nu curge ceara. 

Indiferent unde mă aflu, în ce hotel, în ce ţară, mereu 
aprind o lumânare când merg la culcare. Dulceaţa luminii care 
licăreşte îmi aminteşte de o pictură de la National Gallery a lui 
Georges de la Tour, Magdalena penitentă - tablou 
reprezentând-o pe Maria Magdalena stând la o masă într-o 
cameră iluminată doar de o lumânare. 

Aplecată deasupra mesei, cu obrazul sprijinit pe o mână, cu 
degetele delicate de la cealaltă mână mângâind un craniu 
foarte puţin iluminat, Maria Magdalena se uită într-o oglindă, 
absorbită în gânduri despre condiţia de muritor şi despre 
iertare. Incă de când eram copil m-a captivat blândeţea 
luminii care se joacă pe faţa ei gânditoare şi pe mâneca 
bufantă a bluzei. 

Stând la rândul meu culcat în paturi de hotel în care 
dormiseră şi visaseră nenumărați străini mai înainte, mă uit la 
lumânarea mea care licăreşte şi-mi caut liniştea în lumina 
asta de veghe. Umbre care dansează fericite în lumina de 
veghe a lui Reb. Cu greu îmi amintesc sunetul vocii mamei. 

Am închis valiza, l-am oprit pe Fogerty şi l-am sunat pe 
Archie Ferris. Archie are un magazin de arme speciale numit 
Hoo-ah! care furnizează arme pentru industria filmului. Ştie să 
folosească toate armele care există pe lumea asta şi le deţine 
pe majoritatea. 

Pe lângă faptul că deţine acest magazin, Archie câştigă 
bine în postul de consultant tehnic pentru filmele de acţiune, 
furnizând arme şi arătându-le cascadorilor cum să se poarte 
cât mai natural. Are aproape şaizeci de ani, 1,80 şi 100 de 
kilograme şi este masiv ca o gorilă, cu braţe şi degete 
păroase, iar la prânz are deja o barbă ca la sfârşitul zilei de 
muncă. 

Archie s-a născut în South Boston. S-a înscris în armată 
imediat după ce a terminat liceul. A intrat în Forţele Speciale 
şi a ajuns sergent. A fost de două ori în Vietnam. Era o victimă 


a acelui război, asta era evident pentru mine, deşi nu a primit 
niciun glonţ. Se întorsese într-o ţară care nu dădea doi bani 
pe loialitatea lui, ceea ce reprezenta aproape cel mai rău 
lucru care i se putea întâmpla unui veteran, în special lui 
Archie. Archie Ferris şi loialitatea însemnau unul şi acelaşi 
lucru. 

Când s-a întors în State, s-a mutat în L.A., s-a făcut poliţist 
şi s-a însurat cu prima fată care nu s-a uitat cruciş la tricoul 
kaki, la depresia postbelică şi la ghetele de asalt pe care le 
purta întotdeauna. Nu mi-a spus niciodată cum o chema. Nu 
putea să rostească numele. Tot ce mi-a spus a fost că era o 
femeie cu inima de gheaţă, care nu putea să iubească pe 
nimeni, nici măcar pe fiul ei. 

Şi-mi spunea asta în timp ce sorbea dintr-un cocktail 
Orange Crush. 

Fiul la care făcea referire era Danny, crescut mai mult în 
custodia fostei soţii a lui Archie şi a unei succesiuni de pierde- 
vară. 

Archie îl iubea pe Danny mai mult decât orice sau mai mult 
decât pe oricine, cu toate că băiatul moştenise mare parte din 
personalitatea mamei lui. Archie ar fi fost în stare să-i dea 
orice, chiar şi salariul de poliţist pe care îl primea după ce a 
ieşit din serviciul militar. De fapt, el nu a părăsit niciodată 
serviciul militar; a trecut doar de la protecţia cetăţenilor din 
Statele Unite la protecţia celor din L.A. Era un apărător prin 
definiţie şi ar fi rămas aşa toată viaţa, însă Danny a fost 
împuşcat mortal într-o bătaie dintr-un bar. Archie i-a părăsit 
pe poliţişti după ce a primit singurul glonţ de care nu s-a 
putut feri. 

Şi-a pierdut urma ca paznic pe la studiourile de filmare vreo 
doi ani, însă generozitatea, loialitatea şi profesionalismul lui 
au reuşit să-i mascheze depresia şi i-au creat o bună 
reputaţie. La început, lumea era intimidată de el. Trupul lui 
era asemenea unui bloc de piatră, şi puţini oameni puteau să- 
i susţină privirea. 

Un vânător de staruri l-a scos pe Archie din depresie atunci 
când a reuşit să treacă de toţi agenţii de pază şi să ajungă pe 
platourile unui film - într-un scenariu de acţiune, plin de arme, 


toate încărcate cu gloanţe oarbe, cu excepţia celei a lui Archie 
şi a vânătorului. Cu urmăriri, cu deţinere de ostatici din rândul 
celebrităților, un joc al armelor, eroism real - un profesionist al 
luptelor a demonstrat cum se fac lucrurile astea. 

Toată lumea a fost salvată, inclusiv Archie. lar el a ajuns să 
aibă o nouă meserie: aceea de a-i învăţa pe cascadori cum se 
folosesc armele. Avea acum o viaţă nouă şi-şi recăpătase 
chiar şi o parte din sine, dar nu destul ca să umple golul lăsat 
de Danny în sufletul lui mare. 

Archie m-a adus pe mine în breasla asta, atunci când 
aproape că a dat peste mine pe stradă, în timp ce mestecam 
un burrito vegetarian de la La Cantina. Tocmai mă gândeam 
cum să ajung la film fără să-mi pun sos pe tricou, când l-am 
zărit doar cu coada ochiului, venea pe Santa Monica 
Boulevard în Land Roverul lui negru, cu celularul lipit de 
ureche. Eram în mijlocul străzii cu burrito-ul la gură, când mi- 
am dat seama că există o singură direcţie în care pot să o iau 
ca să nu devin la rândul meu o tortilla: în sus. 

Archie a călcat frâna la jumătate de metru de mine. Am 
sărit şi m-am rostogolit peste capotă şi apoi pe partea din 
spate a maşinii, aterizând pe vine jos - toate astea fără să 
scap din mână burrito-ul. Privirea ni s-a întâlnit în oglinda lui 
retrovizoare - privirea lui era îngrozită, se uita la mine cum 
mestecam şi rânjeam şi mă trăgeam de lobul urechii. A 
zâmbit şi el la rândul lui. 

După nişte băuturi albastre şi un platou de pu-pu la Golden 
China, şi-a dat seama că aveam numeroase talente 
folositoare - puteam să alunec pe sfoară, să mă caţăr pe 
stânci, ştiam karate, să sar cu paraşuta şi să conduc 
motociclete - aşa că m-a prezentat unor regizori de cascadorii 
pe care îi cunoştea şi asta a fost. De-atunci m-am tot 
scufundat, am condus maşini, m-am rostogolit, am plutit şi 
am căzut de nenumărate ori. 

Pe lângă faptul că m-a ajutat să încep cariera de cascador, 
Archie mi-a dat un Sig Sauer, un pistol de nouă milimetri, m-a 
învăţat să-l folosesc şi m-a ajutat să obţin autorizaţia de 
deţinere de arme. 

Pentru că învăţam repede şi stăpâneam fiecare armă pe 


care Archie mi-o punea în mână, a ajuns repede să mă 
respecte. Dar ştiam că era mai mult decât atât. Amândoi 
ştiam asta. 

Archie a răspuns la telefon de la primul apel. 

— Arch, am zis eu un pic ezitant, ştiind că a auzit cu 
siguranţă de acrobaţia mea şi nu se putea abţine să nu mă 
beştelească. 

— Dacă vrei să te sinucizi, a izbucnit el, poţi să foloseşti 
Sigul pe care ţi l-am dat. Ar fi perfect. Mai întâi Danny, apoi şi 
tu. Ah, Doamne Dumnezeule! Ce s-a întâmplat? 

— Îmi eşti un prieten foarte bun, am zis eu. Am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Prieten bun, ha? Asta nu prea sună a compliment. Parcă 
ar fi ultimele tale cuvinte. Ce s-a întâmplat - din cauza lui 
Emily? Vino aici, o să mergem la casa mea de la Big Bear să 
stăm de vorbă pe îndelete. Ce crezi, că n-o să te mai 
îndrăgosteşti niciodată? 

— Ştii că nu eram îndrăgostit de ea. 

— Da, da. N-ai fost îndrăgostit de nimeni niciodată. Nici eu. 
Deci? 

— Nu de asta te-am sunat. Uite ce e, mă duc la Veneţia - nu 
la plaja cu numele ăsta, în /ta/ia - şi... am nevoie de o armă 
acolo. 

În secunda în care am spus asta, mi-am şi dorit să dau 
timpul înapoi şi să nu-l fi sunat. 

Simţeam tăcerea dureroasă. 

— Îmi pare rău, dar ştiu că ai un prieten din Vietnam care 
vinde arme. Nu pot să călătoresc în străinătate cu al meu şi 
nici nu pot să aştept până sunt gata actele ca să-l iau cu 
mine. 

— Şi? a întrebat el. Sunt foarte atent. Nu te opri. 

— E ceva în legătură cu Leonardo da Vinci şi cu părinţii mei. 
Asta e tot ce pot să-ţi spun. 

— Haide, s-a enervat el. Asta e lumea reală, fir-ar a naibii! 
Oamenii chiar sunt ucişi cu arme. 

Ştiam asta. Nu făcusem altceva decât să-i reamintesc de 


moartea lui Danny. Archie avea să se uite la filmul Shane, 
plângând, la nici zece minute după ce avea să închidă 
telefonul. M-am urât pentru că am fost atât de lipsit de suflet. 

— Uite ce este, i-am spus. Las-o baltă! 

— Nu las nimic baltă! La dracu’! Leonardo da Vinci şi 
părinţii tăi... Ce dracu’ înseamnă asta? 

— Ai primit Times azi-dimineaţă? 

A confirmat că-l primise. 

— L-ai citit? 

— Lakers au pierdut. Nu, nu l-am citit. Doamne 
Dumnezeule! 

— Pagina trei. Sus. 

M-a rugat să aştept puţin. Am auzit foşnetul produs de 
frunzăritul ziarului, apoi l-am auzit citind cu mormăit un 
minut, iar apoi a izbucnit: 

— Doamne! Deci de ce te duci la Veneţia? Aici scrie că 
pagina cu însemnările s-a pierdut în incendiu. 

l-am spus tot - despre Greer, Tecci, pumnal, însemnări. 

A urmat o pauză lungă. 

— Deci, mă ajuţi sau nu? l-am întrebat. 

— Pot să fac ceva şi mai bun. Vin cu tine. 

Am înlemnit. 

— Ai face asta? 

— Pari mirat. 

M-am simţit ruşinat, confuz. Nu-mi trecuse nicio clipă prin 
minte că Archie, sau oricine altcineva, ar putea să se pună în 
pericol pentru mine. Pe platoul de filmare, da. Pentru bani. 
Dar asta era cu totul şi cu totul altceva. Loialitate, altruism - 
acestea sunt lucruri valoroase pe care le găseşti cu greu. Mi- 
am dat seama de însemnătatea lor, poate pentru prima oară. 
Voiam să-i spun: „Ajută-mă!“ 

Dar nu puteam să-l pun în pericol pe Archie cu bună ştiinţă. 

— Arch, am spus. Oferta ta înseamnă pentru mine mai mult 
decât îţi pot spune, dar trebuie să fac asta singur. Am nevoie 
de un răspuns în legătură cu arma. 

Linia telefonică parcă vibra de tensiune. 


2 Western american din anul 1953 


— Naiba să te ia! a strigat el. Mă refuzi şi apoi vrei să mă 
hotărăsc chiar în clipa asta? _ 

— Da, am spus eu calm. Imi pare rău, dar trebuie să ştiu 
acum. 

Am auzit un oftat din rărunchi. 

— Cred că amândurora ne pare rău, pentru că nu te pot 
ajuta. 

Tăcere. ă 

— Bine, atunci, am spus eu. Nu trebuia să te sun. Imi cer 
scuze pentru că te-am implicat. Trebuie să plec. 

— Aşteaptă. Te rog, nu te duce. 

— Serios, trebuie să prind avionul. 

— Vreau să spun, nu te duce deloc, a insistat Archie. 

— Trebuie. 

— Ai de ales. 

— Nu, nu am. Asta e tot. 


x x 


Ceaţa se ridicase, iar razele de soare puneau în lumină 
şiruri de particule de praf, care intrau prin fereastra deschisă 
de la sufragerie. 

Am luat cincizeci de mii de dolari din sacul de rufe, i-am 
înfăşurat în hârtie de ambalaj şi am îndesat apoi pachetul într- 
un rucsac roşu pe care mi-l cumpărasem din Boston la ieşirea 
din Museum of Fine Arts şi din Isabella Stewart Garden 
Museum. 

Deasupra banilor am pus o mapă de piele cu însemnările lui 
Leonardo şi un pumn de batoane Boulder, singurul gen de 
energizante care nu are gust de chit de geamuri. Apoi am 
închis sacul de rufe şi l-am pus la loc în geanta de piele. 

Mi-am luat la revedere de la Ginny, am pus bagajele în 
portbagaj şi m-am îndreptat spre Bank of America în Santa 
Monica. Un funcţionar cu faţa roşie mi-a schimbat cinci mii de 
dolari în lire italieneşti şi mi-a închiriat o cutie de valori, unde 
am lăsat geanta. 

M-am întors la Jaguar şi am răsucit cheia în contact. Torsul 
gutural al motorului mi-a dat un fior pe şira spinării şi am 
pornit spre aeroport. 


x x 


Undeva deasupra munţilor Rocky, mâinile mi s-au oprit din 
tremurat destul cât să pot folosi telefonul din avion. Am 
sunat-o pe Lois van Alstine, o roşcată cu ochi verzi şi picioare 
lungi, care ar fi putut să scrie celebrul Who's Who de una 
singură. Lois îşi folosise abilităţile de bârfitoare pentru a pune 
bazele unei afaceri profitabile de relaţii publice, prin care 
reprezenta unele dintre cele mai importante nume de la 
Hollywood. 

Petrecuserăm o noapte împreună în urmă cu vreo doi ani - 
ne-am simţit bine până când ea şi-a înfipt unghiile lungi în 
spatele meu. l-am spus să se oprească şi aşa a făcut. Dar 
trecuse orice distracţie. Nu ne purtam pică unul altuia. 

Lois a răspuns la telefon după al treilea apel. 

— Bobby, sunt în baie. Ajung într-o oră. 

— Lois, am zis, sunt Reb. 

— La naiba! Ce faci? Tom este răvăşit. Zice că îţi plac mai 
mult propriile prosoape decât de el. 

— Aşa este. 

— Oh! Deci ce vrei? Presupun că nu o întâlnire amoroasă. 

l-am spus că am nevoie de nişte informaţii despre Werner 
Krell şi Nolo Tecci. 

— Despre Krell ştiu, desigur. Dar de Tecci n-am auzit 
niciodată. Nu-mi spune, făcu ea. Krell vrea să joci într-un film 
în care tu să cazi de pe grămezile lui de bani. 

N-am spus nimic. 

— Bine, aşteaptă puţin. O să caut în baza mea de date să 
văd ce apare. Unde eşti? În tunelul timpului? 

l-am spus că eram în drum spre Veneţia. 

— Glumeşti! Ce, e şi Krell în avion? Nu, nu poate fi. Are 
avion personal. 

— Telefonul ăsta mă costă o sută de dolari minutul, Lois. 

— Oho! făcu ea. Bine, hai să vedem... Mă uit după Tecci. Se 
scrie T-E-T-C-H-Y? 

— Cu doi C şi cu I la sfârşit, cred. Încearcă ambele variante. 

— Nu cred. Nu, nu apare nimic. O secundă să mă uit şi 
după Krell. O să apară. Uite. Werner Krell. Este chel, ştii. Un 


Yul Brynner. Nu arată rău deloc. Născut la Berlin în 1935, 
singur la părinţi. Tatăl lui a fost tot producător de armament. 
A scos un model revoluţionar - Gewehr 41W - prima puşcă 
semiautomată de care s-a făcut uz în cel de-al Doilea Război 
Mondial. Oh, şi era un fanatic al lui Leonardo da Vinci. 

— Poftim? am spus eu. 

— Am spus că papa Krell era un fanatic al lui da Vinci. Avea 
o colecţie demnă de orice muzeu de modele ale armelor lui 
Leonardo, tancuri, catapulte şi alte chestii. Le etala la 
Gemaldegallerie înainte de război. Am şi o poză a lui aici, cu 
micul Werner în pantaloni scurţi lângă el. Ah, mama lui a fost 
omorâtă în timpul unui raid cu bombă al aliaţilor când Werner 
avea opt ani. Zvonurile spun că asta i-a terminat psihic şi pe 
el, şi pe tatăl lui. Amândoi de-a dreptul excentrici, ca să 
spunem aşa. 

Mă gândeam la modelul pe care eu şi tatăl meu l-am 
construit când eu aveam opt ani, macheta unui pod 
extraordinar pe care Leonardo îl concepuse pentru sultanul 
Baiazid al II-lea ca să traverseze Cornul de Aur în Istanbul. 

Lois a continuat: 

— A... să vedem... micul Krell a continuat în forţă. La 
douăzeci de ani, a absolvit magna cum laudae Berlin 
Polytechnic Institute, a obţinut o diplomă în inginerie 
mecanică şi a început să proiecteze la rândul lui arme pentru 
firma lui papa. Pe-atunci, deja preluase firma de la tatăl lui. A 
inventat primul sistem de puşcă semiautomată tip Uzi. A scos 
biştari frumoşi când arma aceea a ajuns la modă. Pe scurt, 
este miliardar şi controlează sau chiar deţine acţiuni în 
companii producătoare de arme şi muniții din Germania, 
Austria, Belgia, Italia, Chile şi Mexic. Se pare că vinde în 
ambele părţi. Şi este lipsit de milă, a adăugat Lois. Ori de câte 
ori vrea ceva, cum ar fi firma altcuiva, obţine. Impulsiv ca 
naiba şi devine tot mai impulsiv pe zi ce trece. 

— Altceva mai scrie? am întrebat-o. 

— Când nu se află în avionul personal, călătoreşte în 
vagonul personal, Pullman, cu orice tren vrea. De genul Orient 
Express. Fabulos. Am o poză cu el chiar aici. Trebuie să fi 
costat milioane. O adevărată bijuterie Art Deco. Elegant... cu 


un balcon în spate. Cu balustradă de alamă. Îţi aminteşti 
desenele animate cu Dumbo? Cum stătea la sfârşit pe 
balconul propriului Pullman? 

Nu am răspuns; mi-l imaginam pe Henry Greer aruncându- 
se de pe calea ferată la trecătoarea St. Roddard. Mi-am 
amintit ceva. Am fost şi eu în acea strâmtoare, poate cu zece 
ani în urmă, când făcusem autostopul din Elveţia în Italia cu 
un tip cu faţa păstoasă într-un microbuz VW. 

— Aşadar... eşti groaznic de tăcut pentru o sută de parai 
minutul, a constatat Lois. 

— Îmi pare rău, am zis eu. Cred că eram pierdut în gânduri. 

— Şi acum te-ai regăsit? 

— Nu ştiu, am răspuns. Mulţumesc. 

— Hei, Zmeule... înainte să închizi... 

— Da? 

— Ştii... m-am îmblânzit. Poate când te întorci... 

O secundă de ezitare din partea mea şi ea şi-a dat seama. 

— Atunci, bine, a încheiat ea. Cred că am dreptul să închid 
eu prima. 

Până să apuc să-i răspund, închisese. 

Am pus telefonul în furcă... „Werner Krell şi tatăl lui. Eu şi 
tatăl meu. Leonardo.” Fuseseră cinci bărbaţi. Mai rămăseseră 
doi. În împrejurări diferite, oare eu şi Krell am fi băut o bere 
împreună în onoarea taţilor noştri morţi şi în onoarea geniului 
lui Leonardo? Am fi plâns împreună după mamele noastre 
dispărute, ale căror voci uitate nu vor putea să ne aline 
niciodată? 

lar dacă ne-am fi întâlnit pe câmpul de luptă la mijlocul 
secolului, cine ar fi apăsat primul pe trăgaci? 

* 


x x 


Se întunecase şi ploua când avionul meu a aterizat pe pista 
Aeroportului Malpensa din Milano. O oră mai târziu, eram din 
nou în aer, îndreptându-mă spre est, spre Veneţia, într-un 
avion ca o miniatură a celui din care tocmai mă dădusem jos. 

Mi-am calmat emoţiile în timpul scurtului zbor până la 
Aeroportul Marco Polo, gândindu-mă la acele păpuşi ruseşti 
din lemn care se deschid şi ies una din alta, până când în 


centru rămâne o păpuşă mititică, care arată ca o piesă dintr- 
un set de ceai Barbie. M-am imaginat într-un avion care se 
deschidea şi lăsa să se vadă altul mai mic, şi din el altul mai 
mic, şi tot aşa, iar eu mă tot strângeam şi mă micşoram, până 
când, în cele din urmă, mă îmbarcam într-un avion de 
mărimea unei rațe sălbatice, care se îndrepta spre cer şi intra 
în formaţie cu alte rațe. La naiba! Probabil că eram de prea 
mult timp în aer. 

In curând, atât eu, cât şi bagajele am ajuns pe pământ şi 
apoi într-un taxi plutind pe apa învolburată a Marelui Canal. 
Plouase de curând şi atmosfera era încărcată. 

Leah îmi rezervase cameră la Gritti Palace - un hotel regal 
cu vedere la Marele Canal, care fusese casa dogilor, cel mai 
important demnitar în Veneţia secolului al XVI-lea. 

Uşa camerei mele era întredeschisă, chelnerul de la room- 
service tocmai adusese în cameră un coş cu fructe. 
Apartamentul înalt era foarte spaţios şi plin cu antichităţi, un 
uriaş covor oriental şi un candelabru bogat ornamentat. Eram 
plăcut surprins, pentru că până atunci stătusem doar în 
hoteluri în care holurile de la intrare erau opulente, dar 
camerele, foarte obişnuite. Leah făcuse treabă bună. 

l-am strecurat chelnerului nişte bani şi s-a retras cu spatele, 
discret. 

După ce mi-am făcut un duş, am despachetat, mi-am aprins 
lumânarea şi m-am urcat în pat. 

Mamei şi tatălui meu le-ar fi plăcut Veneţia. Am fi putut să 
stăm chiar aici. Mi-aş fi afundat degetele desculţe în pernele 
moi de pe canapea, m-aş fi uitat lung la modelele de pe tavan 
şi l-aş fi ascultat pe tata, care ne-ar fi încântat, pe mine şi pe 
mama, cu poveşti despre domnii şi vagabonzii care au 
traversat aceste canale şi străzi, cu pânzele splendide 
ascunse sub hainele murdare de vopsea. 

Camera mea elegantă mi s-a părut dintr-odată goală, iar 
noaptea prea lungă. 

O ciocolată în formă de porumbel, împachetată în folie 
portocalie cu alb, se afla pe perna mare de pe pat, lângă 
mine. Am luat-o şi am mirosit-o: Grand Marnier. 

M-am aşezat pe-o parte, făcând porumbelul să zboare 


încolo şi-ncoace în lumina tremurătoare, cu gândul la trecutul 
care îmi fusese furat, abia aşteptând răsăritul soarelui şi 
şansa de a pune genunchiul pe pieptul duşmanului meu. Nolo 
Tecci. Werner Krell. 

Flacăra lumânării înmuie pasărea de ciocolată. 


Ah, răzbunare! 
* 


x x 


Dimineaţa următoare am mers pe singurul fir pe care-l 
aveam. La ora nouă fix, eram deja în holul pardosit cu 
marmură al recepţiei de la etajul trei de la Gallerie 
dell’Accademia, în faţa unei secretare în vârstă de şaizeci de 
ani, cu un păr castaniu bogat şi sprâncene groase. Engleza ei 
excelentă era însoţită de o conduită profesională reţinută, 
plină de o nervozitate prost ascunsă. 

Cu toate că inima îmi bătea să-mi sară din piept, m-am 
avântat înainte zâmbindu-i de parcă aş fi fost cel mai chipeş 
tip pe care avea să-l întâlnească azi. l-am explicat că venisem 
din California ca să vorbesc cu persoana căreia signore 
Arezzione, anticarul, îi arătase probabil pagina din însemnările 
lui Leonardo. 

— Sunteţi reporter? a întrebat ea, iar tensiunea i se citea pe 
faţă. 

— Nu, am răspuns. Nu sunt. 

S-a uitat apoi la mine circumspect, cu sprâncenele groase 
aproape împreunate. 

Mi-am descheiat geaca. 

— Vedeţi? N-am niciun reportofon, nicio foaie de hârtie, 
niciun creion. Nu sunt reporter. Nici măcar nu ştiu să scriu 
corect. 

Am sesizat că s-a mai liniştit. 

— Sunteţi de la vreo organizaţie oficială? a întrebat ea. De 
la poliţie? 

— De fapt, sunt cascador. 

Părea nedumerită. 

— În filme? 

— Dacă nu ştii să scrii corect, nu-ţi rămân prea mult 
opţiuni, am spus eu zâmbind. 


Ea s-a relaxat încă puţin. 

Secretara a aruncat o privire la bărbatul din spatele ei, 
ascuns de o perdea de fum. Când privirea ei a întâlnit-o pe a 
mea din nou, am ştiut că mi-am pierdut avantajul. 

— Nu vă pot ajuta, a spus ea. 

M-am aplecat şi mai aproape de ea. 

— Signorina Rossi... 

— Signora, m-a corectat ea, uitându-se din nou peste umăr 
la silueta din spatele uşii, apoi iarăşi la mine. 

Trebuia să o conving cumva. 

— Signore Arrezione a arătat însemnările cuiva de aici. 
Vreau doar să ştiu numele acelei persoane, poate să stau 
puţin de vorbă cu el. 

Umbra din spatele uşii a răsucit mânerul rotund al uşii. 

— Nu, domnule, nimeni de aici nu a văzut însemnările. Îmi 
pare rău. Vă rog să plecaţi. 

Incepeam să mă enervez şi mă simţeam frustrat. M-am 
străduit să ascund asta. Ştiam că ar fi vrut să-mi spună, doar 
că era înspăimântată. Trebuia să rămân calm şi să aflu de ce 
era speriată. 

Uşa de sticlă s-a deschis şi în cadrul uşii şi-a făcut apariţia 
un bărbat înalt, chel, cu faţa posacă, îmbrăcat într-un costum 
maro şi cu o cravată cafenie la gât. Părea să aibă cam şaizeci 
şi cinci de ani. Signora Rossi s-a răsucit brusc pe scaun. 

— Professore Corta, a spus ea, aplecându-şi capul cu 
profund respect. 

L-am măsurat din priviri. Mi-a lăsat impresia că era iritat. Că 
era prea puţin probabil să-mi fie de ajutor. 

— Signore, a spus el, pe o voce surprinzător de înaltă. Ce 
căutaţi aici? Am dat toate declaraţiile către presă şi polizia. 

— Imi place cravata dumneavoastră, signore, am spus. Am 
şi eu una exact la fel, numai că a mea este mai mult de 
culoarea coniacului decât cafenie. Imi place mai mult a 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc, a zis el şi a roşit puţin la faţă. Acum vă rog 
să mă scuzaţi. Întârzii la o întâlnire. 

M-a concediat cu o privire scurtă şi apoi a mormăit nişte 
cuvinte în italiană către signora Rossi. A trecut pe lângă mine 


şi a ieşit spre stânga, pe uşa pe care intrasem eu. 

Signora Rossi strângea nervoasă pixul în mână. 

— Văd că sunteţi îngrijorată, signora. Nu am venit aici ca să 
vă dau bătăi de cap. 

l-am arătat articolul din ziarul din Denver şi am lăsat-o un 
minut ca să-l citească. 

— Mă numesc Reb Barnett, signora Rossi. Tatăl meu a fost 
custode la National Gallery din Washington. El şi mama au 
murit într-un incendiu care ne-a distrus casa imediat după ce 
el a încercat să achiziţioneze ultimele însemnările cu Cercurile 
Adevărului. 

Asta a avut darul să-i trezească interesul. 

— Puteţi să căutaţi pe internet, am continuat eu. 
Washington Post, 23 iulie 1980. Doctor Rollo Ebehart Barnett. 

— Şi dumneavoastră puteaţi să căutaţi pe internet, a spus 
ea, în timp ce scria pe caietul ei numele şi data menţionate de 
mine. 

Am scos paşaportul şi i-am arătat numele meu. 

— N-aveam nevoie să mai caut. Am fost acolo. 

Am tăcut amândoi o clipă, în timp ce ea s-a uitat la poza din 
paşaport şi apoi din nou la mine. 

— De ce sunteţi atât de îngrijorată? am întrebat. 

Buzele au început să-i tremure. Şi-a dus o mână la gură. 

Parcă i-ar fi fugit pământul de sub picioare. Mi s-a făcut 
milă de ea. Am aşteptat, pentru că doream să-mi spună ce s-a 
întâmplat. 

După un moment, ea a spus: 

— Sunteţi a doua persoană care vine aici şi vrea să vadă... 
care întreabă de aceste lucruri. Şi asta după poliţie şi 
reporteri. 

Am întrebat-o cine a fost cealaltă persoană. Mi-a răspuns că 
nu ştia. 

— Cum arăta? 

Signora Rossi s-a aplecat înainte şi şi-a acoperit faţa cu 
mâinile, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească exact 
înfăţişarea celuilalt. S-a uitat la mine printre degete. Când m- 
am aşezat pe colţul biroului ei, nu a obiectat. 

— Orice îmi spuneţi, am asigurat-o eu, promit că nu îi voi 


spune lui professore. Nu urmăresc să fac nimic rău. De fapt, 
vreau să ajut, dacă pot. Uitaţi-vă la faţa mea. Veţi şti că spun 
adevărul. 

Şi-a lăsat mâinile în jos, studiindu-mă cu atenţie, 
introspectiv, bazându-se pe jumătate de secol de viaţă ca 
înfăţişarea mea să-i spună dacă eram cupa cu otravă sau nu. 

— Bine, a spus ea în cele din urmă cu precauţie. Era un tip 
înfricoşător. 

— În ce fel? 

— În toate felurile. Felul cum era îmbrăcat, sunetul vocii 
lui... 

— Era american? 

— Vorbea italiană, dar nu prea bine, şi cu accent. Poate că 
era american. Avea cei mai întunecaţi ochi pe care i-am 
văzut. Avea o tunsoare gen Cezar. lar mâinile, a continuat ea, 
îmi amintesc că avea degetele lungi şi delicate ca de chirurg, 
cu unghiile - nu ştiu cum să spun - lăcuite, ăsta e cuvântul. 
Da, erau date cu lac transparent. 

Mi s-a strâns stomacul. Nolo Tecci era real, exista cu- 
adevărat. 

— Altceva? am întrebat eu, arătând într-o parte a gâtului 
meu. 

— Si, si, mărturisi signora Rossi imediat. Avea un... cum se 
spune în engleză... tatuaggio... pe o parte a gâtului. Un cap 
de şarpe. 

Am simţit că mi se învârteşte capul şi aveam o mare 
presiune în urechi. 

„Dumnezeule! Tecci e tot aici, după incendiul de la 
anticariat. Oare avea însemnările sau au ars în incendiu?” 

— Ce i-aţi spus? am întrebat-o cât de calm am putut. 

— Nimic, a şoptit ea. A stat de vorbă cu professore Corta în 
biroul acestuia. Corta e nervos de-atunci. M-a avertizat să nu 
vorbesc cu nimeni despre însemnări. Incerca să ajungă la... 

— La cine? La cel care a văzut însemnările? Professore 
Corta le-a văzut? 

— Nu, nu le-a văzut. Doar... 

— Cine? am făcut eu, poate puţin prea repede. 

Ea şi-a acoperit buzele tremurătoare cu mâna. 


— Ştiţi unde-l pot găsi? 

A dat din cap afirmativ, aproape imperceptibil. 

— Unde o puteţi găsi. E prietena mea. Este speriată de la 
incendiu. Simte că este în mare pericol şi şi-a... luat... liber. 

— Este în casă? Sau în apartament? 

— Nu. 

— Dar puteţi să-i transmiteţi un mesaj? 

Tăcere frustrantă. 

— Signora Rossi, aţi spus că prietena dumneavoastră crede 
că este în pericol? Credeţi-mă, dacă omul cu şarpele tatuat 
este aici, prietena dumneavoastră chiar este în pericol. Un 
pericol foarte mare. Spuneţi-i că trebuie să vorbesc cu ea. 
Stau la Gritti Palace. Spuneţi-i să mă sune la amiază. Adică la 
ora douăsprezece... 

— Ştiu şi eu ce înseamnă amiază, a replicat ea, cu ochii 
mijiţi, scrutându-mă în continuare. 

A trecut un moment. 

— La amiază, am repetat eu. 

Ea a dat din cap afirmativ. 

— Mulţumesc, signora Rossi. l-am întins mâna. 

— Francesca, m-a corectat ea, şi mi-a strâns mâna. 

* 


x x 


Când am dat să plec, m-am ciocnit de un bărbat. A scos un 
oftat prelung şi a căzut pe spate, scăpând din mână ziarul şi 
pierzându-şi pălăria. 

— Oh, Dumnezeule, îmi pare rău, am spus eu, ajutându-l. 
Spiace. 

M-a apucat de reverele hainei când m-am aplecat să-l ajut 
să se ridice. Era scund de înălţime, poate 1,67 metri, iar 
trupul uscăţiv era îmbrăcat cu un pardesiu de ploaie scump. 
Când ne-am aplecat amândoi după ziarul şi pălăria lui, ne-am 
lovit capetele şi am prins o adiere de Old Spice. A mormăit şi 
şi-a luat ziarul, pufnind. Pălăria era Borsalino, gri, ca şi 
pardesiul. A lovit-o uşor cu o mână, ca s-o scuture. 

— Grazie, a spus el brusc şi a ieşit împăturindu-şi ziarul. 

Când am ajuns din nou în stradă, mi-am atins cu mâna 
capul, în locul unde mă durea. O mică pedeapsă pentru că 


fusesem neîndemânatic. Dar reuşisem să o fac pe signora 
Rossi să aibă încredere în mine. Eram aproape. 

Mi-am privit ghetele Beatle. Tălpile lor atinseseră aceeaşi 
podea pe care tropăise Nolo Tecci. Am simţit căldura furiei 
cum mi se urcă prin picioare, spre stomac, piept şi gât şi 
coboară spre degetele de la mâini. Nu mă simţisem niciodată 
astfel. „Aş fi putut să lovesc. Aş fi putut să ucid. Cine 
devenisem?” 

M-am uitat în sus spre cer. 

„Mai există ceva în noi, în afară de oase şi cartilagii, 
Dumnezeule? 

Respiră adânc, Reb.“ 

Am mers înapoi la hotel, târându-mi picioarele pe străzile 
prăfuite, forţându-mă să ies din această stare. 


CINCI 


Degete moi, galbene, de soare îmi masau faţa şi gâtul prin 
fereastra deschisă a camerei, în timp ce eu stăteam la biroul 
sculptat şi visam cu ochii deschişi, făcând salturi în timp. Mă 
întrebam dacă nu cumva vreun doge în robă şi sandale de 
piele privise chiar prin această fereastră în ziua în care 
Leonardo a compus faimoasele cuvinte şi a desenat 
misterioasele cercuri pe pagina pe care o aveam în posesie. 

Poate că dogele şedea chiar în acest loc, mâncând fazan cu 
paste şi nişte fructe. Poate că şi el scria ceva la rândul lui, un 
poem despre un apostol sau despre curba unei felii de pepene 
galben, cu o pană în mână şi pete de cerneală pe degetele 
nobile. 

M-am uitat la propriile degete. Nu scriseseră prea multă 
poezie. In schimb, s-au agăţat de aripi de avion sau de 
motociclete, de volane, pervazuri de ferestre, pereţi de stâncă 
şi cabluri de lift. Au apăsat pe taste de calculator, când au 
calculat fizica loviturilor şi a căderilor. Au semnat contracte şi 
cecuri, chiar şi ciudate autografe. „Degete cumsecade, am 
gândit eu, ridicându-le în lumină. Care tremură din când în 
când, dar în general, te poţi baza pe ele.“ 

S-a auzit un ciocănit la uşă. M-am uitat pe vizor: camerista - 
înaltă de aproximativ un metru şi jumătate, de vârstă mijlocie, 
cu părul grizonant, strâns cu grijă pe cap, cu mănuşi albe, cu 
uniformă albastru-deschis. l-am dat drumul înăuntru. S-a 
strecurat pe lângă mine, cu privirea în pământ, şi s-a grăbit să 
şteargă praful de pe mobilă cu un pămătuf. Am plecat din 
calea ei şi m-am oprit în picioare lângă geam. 

Soarele splendid şi activitatea acvatică m-au readus în 
starea de reverie. Rumegam rămăşiţe de gânduri şi vise, 
incapabil să rămân ancorat în contingent. Clicul uşii, când 
camerista a părăsit încăperea, m-a readus cu picioarele pe 
pământ, din locurile îndepărtate pe unde hoinăream cu 
gândul. 

Am mai rămas la fereastra mare o vreme, întrebându-mă 


de ce se ascundea prietena Francescăi de la Accademia. 
Atunci a sunat telefonul. 

O voce guturală, puţin mai puternică decât o voce obişnuită 
de femeie, s-a auzit în receptor: 

— Francesca Rossi mi-a dat acest număr de telefon. Cu cine 
vorbesc? 

— Numele meu este Reb, am răspuns eu. 

— Ce vrei, Reb? 

Vorbea o engleză perfectă, fără pic de accent străin. M-a 
frapat acest lucru. 

— Pacea mondială... şi un ponei, am glumit eu. 

— Nu e amuzant. 

— De ce nu ai accent? am întrebat eu. Credeam că eşti 
italiancă. 

— O să închid în trei secunde dacă nu-mi spui ce vrei. 

— Credeam că poate mă poţi ajuta... 

— Tu vrei ajutor? Pe mine cine o să mă ajute? 

— De ce ai nevoie? 

Am auzit scârţâitul papucilor cameristei pe hol. La o mie de 
dolari pe zi, ele au tot papuci care scârţâie. 

Tăcere. Nu ajungeam nicăieri. 

— Bine, m-am oferit eu. Am să te ajut. 

— Cum? 

— Ştiu cine încearcă să găsească Pumnalul Medici. 

Un icnet de surpriză şi apoi o şoaptă: 

— Cine? 

— Uite ce e, am spus eu. Am putea să ne întâlnim undeva? 

Am auzit din nou scârţâit de papuci, de data asta mai 
aproape. Apoi un ciocănit la uşa mea. 

— Cum se spune „aşteaptă” în italiană? am întrebat. 

— Aspettare. 

Am pus receptorul pe piept şi am strigat spre uşă: 

— Aspettare, per favore. Cinquecento minuti. 

Camerista a ezitat puțin, apoi a spus: 

— Şi, signore. Şi s-a îndepărtat. 

— Imi pare rău, am spus. Era camerista la uşă. 

— l-ai spus să aştepte cinci sute de minute. 

— Asta am spus? Am vrut să spun cincisprezece. Am tăcut 


amândoi câteva secunde, iar eu mă tot chinuiam să-mi dau 
seama cum să revin la discuţia noastră. În cele din urmă, am 
spus: Crezi că aşa va face camerista? 

Am auzit un fel de chicotit la telefon. 

— S-ar putea să nu pot să te ajut, am spus. Dar cel puţin, 
nu mi-e frică. Asta nu era adevărat, dar ea n-avea de unde să 
ştie. Vrei să ne întâlnim undeva? Promit că n-o să se întâmple 
nimic rău. Ţi-e foame? Aş putea să-ţi ofer prânzul. Ce-ai zice 
de... cum se numeşte locul acela de pe insula Torcello? Hanul 
acela? 

— Vrei să spui Locanda Cipriani? 

— Da, acolo. Un feribot te duce acolo de la... 

— Din faţa hotelului Danieli, ştiu, a spus ea. O simţeam 
gata să cedeze şi nu îndrăzneam să rostesc niciun cuvânt, în 
regulă, a zis ea ferm. Ne întâlnim acolo în cincisprezece 
minute. Adică nu cinci sute de minute. 

A închis telefonul. 

M-am pieptănat, m-am spălat pe dinţi, mi-am aruncat 
geaca pe mine, mi-am luat rucsacul roşu şi am ieşit pe uşă. 

Am mers puţin pe jos până la Danieli, o construcţie uriaşă 
care arăta ca un tort necopt. Toată Veneţia arăta aşa pentru 
mine, ca şi cum un uriaş bucătar nebun îşi făcuse de cap cu o 
pungă de cocă. Spirale, arce şi poduri, punți duble şi triple, cu 
decupaje şi bucăţi mari, lipite, şi spirale. Mi-l şi imaginam pe 
bucătar, cu halatul lui alb, aplecat asupra propriei creaţii, cu 
ochii sclipind, scurgând ultimele bucăţi de glazură din punga 
lui mare, apoi admirându-şi propria capodoperă cu un: „Mia 
bella Venezia!” 

Am traversat strada la Danieli, întrebându-mă cum o fi 
arătând misterioasa mea informatoare. Mă gândeam că 
Francesca trebuia să-i fi spus totul despre mine. Jucam în 
mintea mea un joc, încercând să-mi dau seama care era ea. 
Folosind metoda lui Sherlock Holmes, mă uitam pe rând la 
fiecare femeie din mulţime. Holmes obişnuia, pur şi simplu, să 
aranjeze toate lucrurile la locurile lor, până când ajungea la o 
concluzie, şi atunci, dacă mai rămânea un singur lucru, acela 
trebuia să fie cel corect - indiferent cât de improbabil era 
asta. Am folosit această metodă de nenumărate ori ca să-mi 


găsesc şosetele pierdute. 

Adolescenta cu pantofi cu talpă groasă? Ghidul turiştilor, cu 
umbrelă roşie? Doamna de aproximativ cincizeci de ani în 
costum elegant? Poate. Una din cele două fete care trec braţ 
la braţ? In niciun caz. Dar sprâncenele acelea groase, ca ale 
Francescăi? Mă tot uitam în jurul meu. 

Apoi cineva m-a bătut uşor pe umăr. Era o femeie subţire, 
în jur de treizeci de ani, cu o fustă lungă cu imprimeu, o 
jachetă uşoară de toamnă de culoare albastră, ochelari de 
soare foarte închişi şi cu o eşarfă care îi acoperea aproape 
complet părul drept, negru şi lung până la umeri. Avea 
pomeţii înalţi, nasul subţire şi gura largă cu buze cărnoase, 
roşii. Mi s-a ridicat părul pe spate. 

— Reb? a întrebat ea, cu degetele pe cureaua unei poşete 
de umăr uriaşe. 

Am înghiţit cu greu şi am întins mâna. 

A scuturat-o rigid. Mâna ei mică era rece de frică. Mă 
întrebam ce o motivase pe această femeie înspăimântată să 
iasă la lumina zilei ca să ia masa cu un străin. 

Am întrebat-o cum o cheamă. 

— Antonia. Vocea ei avea un timbru gutural, de fumătoare, 
ca o Lauren Bacall tânără. 

— Mulţumesc că ai venit, Antonia, am spus eu, încercând 
să-i văd ochii prin ochelarii fumurii. Dacă vrei să stăm aici să 
vorbim puțin... dacă asta te-ar face să te simţi mai 
confortabil... 

— Sunt în pericol, a şoptit ea. Pericol foarte mare. 

— Te cred, am zis, forţându-mă să păstrez contactul vizual, 
în loc să mă uit înjur pentru a verifica dacă era cineva care ar 
fi putut să reprezinte o ameninţare. 

Trebuia neapărat să-i demonstrez că adevărata mea grijă 
era siguranţa ei. Aşa şi era, dar îmi făceam griji şi pentru 
mine. Şi trebuia să aflu ce ştia ea. 

— Vreau să ştiu de ce eşti în pericol, am spus. Ca să te pot 
ajuta dacă e posibil. N-am venit să-ţi fac rău. Poate te simţi 
mai în siguranţă aici decât pe o barcă. 

li simţeam starea de spirit, cu toate că nu-i vedeam ochii. 
S-a răsucit pe călcâie şi a început să meargă repede. 


— Să mergem! 

l-am observat încălţămintea sport când o urmam să o 
ajung. Ne îndreptam împreună spre docuri. S-a uitat nervoasă 
peste umăr de câteva ori. 

După ce a schimbat câteva cuvinte în italiană cu un angajat 
în uniformă de la hotel, Antonia a spus: 

— Vaporul a plecat spre restaurant la prânz. Putem să luăm 
fie feribotul, fie un taxi privat pe apă. Taxiul este mult mai 
scump. 

— Taxi, i-am spus tipului, şi i-am dat nişte bani. Unul deja 
se vedea venind. 

Antonia a negociat cu şoferul, un individ mic şi îndesat, cu 
nasul mare şi o ţigară atârnându-i pe buza inferioară. Ne-am 
urcat la bord şi ne-am aşezat în spate, sub cerul liber, în timp 
ce barca deja se îndrepta spre lagună. 

— Deci... Antonia, am spus eu peste vacarmul motorului. 
Vrei să-ţi dai jos ochelarii de soare? Nu pot să-ţi văd ochii. 

Ea s-a uitat la mine. Deşi mascaţi de ochelari, ochii ei mă 
sfredeleau. 

M-am uitat într-o parte, verificând celelalte bărci. Taxi, taxi, 
taxi, feribot. Un iaht negru cu argintiu la dreapta, la aproape 
trei sute de metri. 

— Păi... ţi-e foame? am întrebat-o, încercând să sparg eu 
gheaţa. Eu sunt lihnit. 

— Cine eşti tu? a întrebat ea, sfredelindu-mă în continuare 
cu privirea. Intensitatea dezarmantă a prezenţei ei m-a lăsat 
fără replică. 

— Eu... nu sunt nimeni. Cuvintele s-au rostogolit de undeva, 
din străfundurile mele. Am rămas împietrit. 

— Intotdeauna eşti atât de melancolic? a întrebat ea 
simplu. 

— Ce vrei să spui, cum adică melancolic? am ripostat eu. 
Nu mă cunoşti. 

— Aha, a şoptit ea mai mult pentru sine. Bine, atunci 
spune-mi. Cu ce te ocupi? 

lahtul era mai aproape acum, poate la aproape două sute 
de metri. Era o ambarcaţiune elegantă. 

— Sunt... cascador la Hollywood. Te rog să nu mă tachinezi 


în legătură cu asta. 

— Ce lucru ciudat spui. 

— Ce anume? 

— Nu ai simţul valorii a ceea ce faci. 

— N-am spus asta. De fapt, cred că sunt cel mai bun din 
branşa mea. 

— Oh, minunat... o enigmă. Şi încă cu ghete Beatle. 

Vântul s-a întețit. Antonia şi-a legat eşarfa mai strâns şi s-a 
dat mai la o parte. 

— Enigmă. Nu eu sunt cel care se ascunde după eşarfe şi 
ochelari fumurii, am spus eu. 

Trebuia să scot tot ce puteam de la fata asta şi să scap de 
ea. Era o adevărată pacoste. Şi-a băgat un deget sub rama 
ochelarilor şi i-a depărtat un centimetru. Tot nu îi vedeam 
ochii, dar arăta furioasă. Bună, dar furioasă. 

— Aşadar, am spus eu. Când Fausto Arezzione a descoperit 
însemnările lui Leonardo, te-a sunat la Gallerie. 

Şi-a împins ochelarii la loc cu un deget. 

— Aşa este. 

— Dar el a murit în incendiu, care, cred că putem să 
spunem în acest moment, n-a fost un accident. A avut 
legătură cu însemnările lui Leonardo şi cu cineva care le-a 
vrut foarte tare. 

Vântul a început să se simtă mai puternic. Acceleram. 

— Spune-mi cine, a insistat ea. Stai puţin... de ce ne 
îndreptăm spre golf? Arătă spre stânga. Restaurantul Torcello 
este acolo. 

Barca a început să ia şi mai mare viteză. M-am uitat la 
şoferul nostru. El se uita peste bordul bărcii, cu o staţie 
walkie-talkie la gură. l-am urmărit direcţia privirii. lahtul negru 
cu argintiu. Era pe direcţia noastră la vreo sută de metri, iar 
barca în care ne aflam se îndrepta direct spre el. Am mijit 
ochii ca să văd mai bine. Trei bărbaţi în haine închise la 
culoare şi ochelari de soare pe punte. Un tip cu o cămaşă 
hawaiiană viu colorată la cârmă. Cineva lângă el, cu o staţie 
radio portabilă la ureche, se uita prin binoclu în direcţia 
noastră. 

M-am ridicat în picioare. Antonia s-a uitat la mine, îngrozită. 


— Ce se întâmplă? 

M-am îndreptat spre cabină. 

— Reb! a strigat ea după mine. 

— Întinde-te jos, acum! i-am ordonat. lahtul era doar la 
vreo patruzeci şi cinci de metri depărtare. 

— Oh, Doamne! a ţipat ea. Ce vrei să faci? 

— Jos! 

S-a întins jos, în timp ce eu am intrat în cabină, în spatele 
şoferului. M-a zărit şi mi-a tras un cot în faţă. Am parat 
lovitura cu antebraţul, dar mi-a tras imediat alta în stomac. 
Am văzut-o venind şi m-am dat într-o parte, lovindu-l şi eu 
tare între coaste. A gemut de durere şi a scăpat staţia walkie- 
talkie, care s-a rostogolit pe podea, scuipând italieneşte. 

Am apucat volanul şi am început să-l răsucesc spre stânga. 
Şoferul a vrut să-mi tragă una în nas, dar m-a nimerit în falcă. 
Mi-a răsunat capul o clipă. A apăsat butonul de oprire a bărcii 
şi a scos o armă de sub cămaşă. L-am apucat de încheietură 
cu mâna stângă, iar cu cotul de la dreapta l-am lovit în spate. 
A ţipat şi s-a arcuit în faţă, scăpând arma din mână. L-am 
țintuit în genunchi, cu faţa la podea, şi am auzit cum i se 
sparge nasul, înainte ca el să se prăbuşească asemenea unui 
morman de carne. 

lahtul uriaş se afla acum la doar cincisprezece metri 
depărtare şi se îndrepta spre noi. Bărbatul ţinea calm binocilul 
lipit de piept şi i-am văzut clar tunsoarea stil Cezar. Era Nolo 
Tecci, sub acelaşi cer ca şi mine, zâmbind ca un coiot care a 
pus laba pe o cârtiţă. 

Am căutat înfrigurat butonul de pornire. 

Antonia a ţipat. Doi bărbaţi de pe iaht s-au îndreptat spre 
balustradă. Am prins strălucirea unui pistol. 

— Intră aici imediat! am strigat eu. Şoferul a mormăit şi şi-a 
întors capul spre mine, cu faţa plină de sânge. L-am lovit cu 
piciorul cât de tare am putut de la jumătate de metru. 

Antonia s-a repezit în cabină şi s-a trântit la podea cu faţa 
în jos, ca un jucător de baseball la a patra bază. A ridicat 
mâna plină de sângele Năsosului şi a ţipat din nou. 

Am găsit maneta de pornire şi am tras de ea; motorul s-a 
pus în mişcare. Răsucind cârma spre stânga, am accelerat cu 


toată viteza, în timp ce primele gloanţe spărgeau geamul din 
spatele cabinei. 

— Găseşte-i pistolul, am răcnit eu. 

Antonia s-a uitat în jur înnebunită. 

— Unde? Nu-l văd. 

— Uită-te sub el. 

lahtul ne urmărea, cu botul în sus, ieşind din apă, ca un 
rechin gata să prindă o focă. „În niciun caz n-o să reuşeşti să 
menţii distanţa. Gândeşte! Barcă mai mică, întoarceri mai 
uşoare. Manevre.” 

Antonia l-a ocolit pe Năsos, însă nu putea să-l clintească. 

— E prea greu! Nu pot... 

— la cârma, am strigat eu. 

A sărit în picioare şi a apucat cârma exact în momentul în 
care alte două gloanţe ricoşau de pe acoperiş. Instinctiv, mi- 
am pus mâna pe capul ei şi am făcut-o să se lase în jos. Am 
ajuns la podea, l-am răsturnat pe Năsos şi i-am găsit pistolul. 
Era un Beretta Tomcat cu şapte gloanţe. M-am repezit spre 
uşa din spate şi am apăsat clanţa. Am luat poziţie de tragere, 
l-am ochit pe unul din cei doi bărbaţi şi am tras trei gloanţe 
spre el. El şi-a dus mâna la piept şi a căzut pe spate, secerat. 

Geamul nostru din dreapta s-a făcut ţăndări. Antonia a ţipat 
şi a cârmit barca, acoperindu-şi faţa cu braţul. 

— Eşti rănită? am strigat eu. 

— Nu, nu cred. 

Am zărit un feribot la aproape trei sute de metri depărtare. 

— Du-te spre feribot! am strigat eu. 

Şi mai multe Împuşcături au muşcat din lemnul bărcii. M-am 
ghemuit, am ochit şi am tras alte două focuri spre alt atacator 
de pe puntea iahtului. Piciorul i s-a înroşit imediat de sânge, 
iar el şi-a pierdut echilibrul şi a căzut peste bord. 

Antonia a ţipat: 

— Reb! Ce să fac? 

— Lasă-mă un minut. Mă gândesc. 

— Nu avem un minut la dispoziţie! 

Alte trei gloanţe au muşcat din lemnul uşii. Am deschis un 
dulap. O canistră mică cu benzină. Am apucat-o şi am 
scuturat-o. Mai mult de jumătate plină. Am zărit o şurubelniţă 


şi am făcut repede vreo zece găuri în partea de sus a cutiei. 

— Ce faci? a strigat Antonia. 

— Dă-mi eşarfa ta, am ordonat eu, răsucind capacul cutiei. 

— De ce? 

— Dă-mi-o! 

Câteva gloanţe au explodat în parbriz şi au pătruns în 
cabină. Un lichid cald mi-a stropit obrazul şi Antonia a ţipat 
din nou. Mi-am pus mâna pe faţă. Udă, dar nu simţeam niciun 
pic de durere. M-am uitat la Năsos. Sângele îi ţâşnea din gât 
ca apa dintr-un furtun de grădină. 

Antonia mi-a urmărit privirea şi a văzut sângele. 

— Oh, Doamne Dumnezeule! 

— Nu-i de la mine! L-am arătat pe Năsos. E de la el. 

Peste umărul Antoniei, vedeam că ne apropiam de feribot; 

Sirena acestuia a răsunat strident. O mulţime de turişti 
arătau cu mâna spre noi. 

Am îndesat cea mai mare parte din eşarfă în canistra cu 
benzină. Am căutat în buzunarul Năsosului şi i-am găsit 
bricheta. 

Antonia era la cârmă, ghemuită, iar vântul îi flutura părul 
negru şi drept. 

— Ce fac acum? a strigat ea. 

— Apropie-te de feribot. Apoi virează repede şi du-te spre 
partea din spate a iahtului. 

— Dar ei trag spre noi! 

— Cu toată viteza! 

— În regulă! Nu tipa la mine! 

Ne apropiam tot mai mult de feribot şi vedeam lumea de pe 
punte făcând semne disperate cu mâinile şi ţipând. 

— Virează acum! 

M-am dus clătinându-mă pe puntea din spate, cu Beretta 
într-o mână şi canistra în cealaltă. Al treilea bărbat stătea 
lângă balustradă într-o poziţie de tragere cu ceva ce semăna 
a pistol automat ascuns sub braţ. Ochea. Am ridicat pistolul şi 
am tras ultimele două gloanţe spre mijlocul lui. A căzut pe 
spate şi a ieşit din vizor. Atunci am aruncat pistolul. 

Antonia a forţat motorul şi a virat brusc pe lângă feribot, 
barca noastră aruncând în urmă un vârtej de apă. lahtul a 


încetinit şi apoi s-a luat din nou după noi, dar n-avea nicio 
şansă să concureze cu manevra strânsă a Antoniei. In felul 
acesta, am închis cercul şi ne-am îndreptat spre partea din 
spate a bărcii negre. 

Cu coada ochiului, l-am zărit pe Nolo Tecci repezindu-se 
spre pupa iahtului, în timp ce-şi ducea o mână în buzunarul 
interior al hainei sport de piele neagră. 

l-am dat foc eşarfei şi am aruncat canistra cu benzină peste 
balustrada strălucitoare a iahtului, aceasta aterizând pe punte 
şi explodând cu un zgomot puternic. 


Antonia a continuat să ducă barca noastră spre largul mării. 
* 


x x 


Când ne aflam la aproximativ opt kilometri de orice suflare, 
a oprit motorul şi a venit şi ea în spate, pe punte. Stăteam pur 
şi simplu şi ne uitam unul la altul, plutind în golful Veneţiei, 
plini de sânge, transpiraţie şi adrenalină. 

— Ai promis că n-o să se întâmple nimic rău, ticălosule... a 
zis ea şi mi-a tras un pumn în stomac. 

M-a luat cu totul pe nepregătite şi m-a lovit destul de tare. 

— Dumnezeule, de ce-ai făcut asta? am gemut eu. Te-am 
salvat. 

— M-ai salvat? Dacă nu m-ai fi adus aici, nu era nevoie să 
mă salvezi, ticălosule! Te-ai gândit cumva la asta? Şi-a frecat 
pumnul. Mă doare mâna. Ce ai în stomac, pietre? 

— Cred că merit asta, am zis eu şi m-am aşezat pe scaun, 
masându-mi burta. Totuşi, chiar te-am salvat, am pufnit eu. 

Mi-a pus mâna pe umăr. 

— Atunci... poate că n-ar fi trebuit să te lovesc. Eşti în 
regulă? Şi şi-a dat jos ochelarii de soare. 

M-am uitat la faţa ei, încadrată de imaginea bărcii în care 
se trăsese în plin şi de cerul albastru şi senin. Ochi migdalaţi. 
Doar o mică tuşă de creion dermatograf şi de rimei, care se 
scursese ca o ploaie neagră pe obrajii ei frumoşi. 

Din cabină s-a auzit aparatul walkie-talkie pârâind: 

— Mai eşti acolo? O pauză, apoi din nou: Hei, mai eşti 
acolo? 

Antonia a ridicat privirea panicată. Amândoi am scanat 


orizontul. Nu se zărea nicio altă ambarcaţiune. 

Am intrat în cabină, încercând să nu calc în sângele 
Năsosului. Nu era uşor. Am zărit staţia radio, am luat-o şi am 
ieşit din nou pe punte. 

— Hei, a fâşâit din nou. Băiatul cu chibrituri! 

Vocea din walkie-talkie era ultima voce pe care a auzit-o 
tata. Acele corzi vocale vibraseră în casa noastră, în vreme ce 
eu dormeam la etaj. Voiam să le reduc la tăcere, să mi le 
atârn pe un lanţ la gât. Fierbeam mai tare decât miezul 
soarelui. „Linişteşte-te! Acum!“ Am respirat adânc, apoi m-am 
aruncat în jungla deasă. 

Am apăsat butonul pentru emisie: 

— Ei bine... Nolo Tecci. 

— Cine? Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta. Cine e acolo? 

— Unul dintre bătăuşii tăi l-a doborât din greşeală pe omul 
tău de aici, am zis eu. 

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, dar dacă e cineva rănit pe 
ambarcaţiune, venim imediat să-l luăm. Să-i aducem nişte 
medicamente. Unde vă aflaţi? 

— Vrei să spui că nu ne vezi? am zis. Probabil din cauza 
fumului de pe vasul vostru. Suntem departe, unde nu ne 
puteţi ajunge. 

— Hei, voiam doar să stau puţin de vorbă cu prietena ta. 

— Trebuie să înveţi bunele maniere mai întâi. Te vor ajuta 
carabinierii. 

— Nu te baza prea mult pe ei, băiete! 

— Atunci cred că va trebui să te învăţ chiar eu, am zis 
printre dinţii încleştaţi. Adio, Nolo! 

— Pentru moment, a precizat el. 

Am închis aparatul. M-am simţit uşurat. Am înţeles şi de ce: 
îi spusesem Satanei să se ducă dracului. 

Antonia stătea pe locul din spate, cu mâinile la gură, cu 
ochii larg deschişi şi cu privirea fixă. M-am aşezat lângă ea. 

— Ăsta e tipul? Nolo Tecci? m-a întrebat încet. 

— Nu numai el. El lucrează pentru Werner Krell, am zis eu. 

— Neamţul ăla cu bani mulţi? E prieten de mult timp cu 
professore Corta. 

— Povesteşte-mi! 


— Corta îl cunoaşte pe Krell, achiziţionează obiecte de artă 
pentru el, la fel cum a făcut şi pentru tatăl lui. Amândoi 
căutau artefactele lui Leonardo, în special Cercurile 
Adevărului şi Pumnalul Medici care, desigur, nu a fost găsit 
încă. 

— Desigur! 

— Krell ar da oricât pe lucrările lui Leonardo. Corta lucrează 
pentru el în schimbul unui comision foarte gras. Competiţia 
pentru lucrările lui Leonardo este acerbă. 

— Ştiu asta. 

— Ştii şi că tatăl lui Krell, împreună cu Krell însuşi, a pierdut 
mai multe lucrări în favoarea National Gallery? 

Am studiat ochii Antoniei şi implicările pe care le 
presupunea această întrebare retorică a ei. Werner Krell şi 
tatăl meu se cunoscuseră, fuseseră adversari. 

Dintr-odată am simţit nevoia să-mi apăr tatăl. 

— A fost un om cinstit. Un om bun. Tata nu era ca Werner 
Krell. 

— Nu am spus că ar fi fost. Nu fac niciun fel de afirmaţii în 
legătură cu tatăl tău. 

Ne uitam amândoi la un pescăruş singuratic, care s-a 
aruncat după pradă în apropierea bărcii noastre şi apoi şi-a 
luat repede zborul. 

— Mă întreb dacă tata şi Krell s-au întâlnit vreodată, am zis 
eu. Poate că nu. Poate Krell l-a trimis numai pe Tecci să se 
întâlnească cu tata. Să elimine concurenţa. 

Asta se întâmplase pe vremea când singurul meu vis era să 
fiu Luke Skywalker şi-mi vânturam laserul de la Toys „R“ Us în 
faţa unui poster. Acum, iată-mă, la nici doi metri de un bărbat 
mort; Fausto Arezzione, anticarul, era şi el mort; şi alții 
muriseră, unii chiar de mâna mea. 

Antonia s-a îngălbenit la faţă. S-a apucat cu mâna de 
stomac: 

— O, Doamne, îmi vine să vomit! 

A căzut în genunchi şi a vomitat peste pupa bărcii, apoi s-a 
şters la gură cu mâneca. 

— Doamne, încercau să mă omoare! Mă vor omorî! 

S-a întors cu faţa spre mine, dându-şi după ureche părul ud 


de transpiraţie. 

— Nu, am zis eu. Ar fi fost bucuroşi să mă omoare pe mine, 
cred, nu pe tine. L-ai auzit pe Tecci. Crede că ştii ceva. Spune- 
mi. Ce crede el că ştii? 

Nu auzeam nimic altceva decât valurile lovindu-se de 
barcă, în timp ce ea se holba la mine întruna, simţindu-mă de 
parcă a trecut o săptămână de când se tot uita la mine. Apoi 
s-a întins după geanta ei mare de piele, a scos un plic format 
A4 şi mi l-a întins. Intre două foi de carton era o folie de 
celofan. 

Inăuntru se găsea o pagină îngălbenită, care semăna foarte 
mult cu cea pe care mi-o dăduse Greer. M-am înroşit la faţă şi 
aceeaşi senzaţie de căldură mi-a inundat tot corpul. Sunetul 
valurilor lovindu-se de barca scârţâitoare s-au estompat, până 
au dispărut cu totul, lăsându-ne pe mine, pe Antonia şi pe 
Leonardo în bucla timpului care se căsca. 

Am deschis gura ca să spun ceva. Mi-am simţit limba 
uscată şi a trebuit să-mi dreg glasul. 

— Asta... este... pagina pe care a găsit-o anticarul. 

Era cu siguranţă diferită de a mea. Pe o parte, o serie de 
cercuri concentrice precum cele de pe pagina mea, şi un 
desen reprezentând un sistem de scripeţi extrem de 
sofisticat. Şi pe cealaltă parte, un rând cu scrisul în oglindă al 
lui Leonardo, alături de un desen reprezentând un ham, 
precum cele pe care le folosesc copiii ca să se legene. 


— Fausto Arrezione este unchiul meu. A fost, a mărturisit 
Antonia. M-a chemat în ziua în care a găsit pagina asta. 
Leonardo este specialitatea mea. l-am spus lui Corta despre 
asta imediat şi am stabilit ca Fausto să aducă a doua zi 
însemnările. Ar fi fost o achiziţie extrem de importantă pentru 
Gallerie. Nu m-am gândit prea mult la pumnal în sine. Dar 
apoi, ceva trebuie să i se fi părut în neregulă lui Fausto, 
pentru că mi-a adus mie pagina. Părea extrem de nervos şi 
mi-a cerut să i-o păstrez eu. Şi mai târziu în acea seară... Oh, 
Doamne!... Corta trebuie să fi vorbit... Antonia a început să 
devină tensionată, frica punând stăpânire pe ea, rupând-o în 
două ca pe o bucată de sfoară. Corta le-a spus lui Krell şi lui 
Tecci şi aceştia... Oh, Doamne Dumnezeule! A fost crimă! 

Antonia şi-a împreunat mâinile, ca pentru rugăciune, iar 
vârfurile degetelor arătătoare abia îi atingeau nasul. A început 
să se legene înainte şi-napoi, cu privirea fixă, înțelegând că 
unchiul ei fusese ucis pentru însemnările pe care ea le avea în 
geantă. 

— Ce-o să mă fac? a murmurat ea. Ei vor însemnările şi mă 
vor omori pentru ele. 

Aş fi vrut să o apuc de încheieturile fine ale mâinilor, să îi 
simt pulsul şi să-i spun: „Eşti cu mine!“ Dar n-am făcut asta. 
N-am putut. 

În schimb, am scos mapa de piele din rucsacul meu roşu şi 
i-am dat cu grijă pagina mea din însemnările lui Leonardo. 

Antonia a făcut ochii mari. Cu gura căscată de uimire şi 
clătinând uşor din cap a scos foaia din folia protectoare în 
care o pusesem, a întors-o pe ambele părţi de câteva ori, aşa 
cum făcusem şi eu cu a ei. S-a uitat la mine foarte mirată, cu 
ochii îngroziţi. 

Era rândul meu. l-am povestit tot - despre Greer, Tecci, 
incendiul din Georgetown. Am pus cele două pagini de 
însemnări una lângă alta. Am rămas tăcuţi, comparând ceea 
ce speram să fie Cercurile Adevărului. 

— Aceste pagini ne-ar putea conduce la Pumnalul Medici, 
am zis eu. Leonardo a scris că în Cercurile Adevărului se află 
cheia care duce către Pumnal. 

— Cu siguranţă nu este un duplicat, a spus ea. 


— Nu. Evident sunt diferite. Două Cercuri ale Adevărului. Le 
avem pe amândouă, iar Krell şi Tecci probabil că nu au nimic. 

— Ce facem? a întrebat Antonia. Să mergem la poliţie? 

— Glumeşti? Ţi s-a părut că Tecci era vreun pic speriat de 
poliţie? Krell are relaţii la poliţie. Şi pe urmă, dacă ai fi vrut să 
mergi la poliţie, de ce nu ai mers după incendiu? 

— Eu... pentru că este vorba de Leonardo şi am crezut că 
aş putea... 

— Doamne! am exclamat eu. Nu ai dat însemnările pentru 
că lucrai la ele. Te ascundeai şi erai speriată, dar nu voiai să 
le laşi să-ţi scape, aşa este? 

— Păi... nu, a recunoscut ea. 

Eram impresionat. Am întrebat-o dacă tradusese rândurile 
de pe pagină. 

A dat din cap afirmativ. 

— „Fie ca acela care va găsi pumnalul să-l folosească în 
scop nobil.” 

M-am cutremurat din tot corpul. 

— Cu mine vorbeşte, am şoptit eu. Nu pot să explic asta, 
dar ştiu că Leonardo vorbeşte cu mine. 

Simţeam mâna puternică a lui Leonardo pe un umăr şi pe 
cea plăcută a tatei pe celălalt. „Eu sunt acela care va găsi 
pumnalul.” 

Mi-am umplut plămânii cu aerul de mare. 

— Ei bine, a zis Antonia, ce facem acum? 

Am văzut colajul de lemn sfârtecat, sticlă spartă, şoferul 
mort şi plin de sânge, am auzit vocea amenințătoare a lui 
Tecci părâind în walkie-talkie. M-am uitat la Antonia - părul ei 
negru strălucind în lumina soarelui, privirea ei nerăbdătoare. 

— Ei bine? a repetat ea. 

— Simplu, am zis eu calm. Tu traduci pagina mea şi mi-o 
împrumuţi pe a ta, iar eu îmi văd de drum. 

— Ce? Dar eu, ticălosule? M-ai adus aici, s-a tras în mine. Şi 
acum crezi că o să mă trimiţi acasă pur şi simplu? 

A luat pagina ei de însemnări din mâna mea. 

— Asta rămâne la mine. lar eu rămân cu tine. 

— Antonia, nu înţelegi. Nu pot... să fac asta cu tine. Eu... 
nu... te vreau cu mine. 


Fiecare celulă din creierul meu ştia că asta era o minciună. 
Chiar o voiam. În acel moment, nici măcar nu mai conta de 
ce. Însă ştiam că dacă îmi pierdeam puterea de concentrare, 
unul din noi sau chiar amândoi aveam să fim ucişi. 

— Nu mă vrei, ha? Şi crezi că eu te vreau pe tine? Te vreau 
ca pe o invazie de lăcuste! Ascultă-mă, domnule Reb Barnett! 
Am venit să mă întâlnesc cu tine şi asta s-a întâmplat. Acum 
te-ai pricopsit cu mine. 

Avea dreptate. 

Un peşte strălucitor cu un ochi lipsit de expresie a ieşit la 
suprafaţă şi apoi s-a scufundat din nou sub apă. O clipă l-am 
invidiat. 

Antonia a deschis geanta ca să strecoare înapoi pagina cu 
însemnările lui Leonardo. 

— Hei, a zis ea. Ce-i asta? 

A ridicat un plic mic, alb. Pe faţă erau trei litere de tipar: 
„REB“. 

S-a uitat la mine cu suspiciune, cu faţa roşie ca focul. 

— Când mi-ai pus asta în geantă? 

— Nu m-am atins de geanta ta, am zis eu. Nici măcar o 
clipă. 

— Oh, Doamne. În față la Danieli, chiar înainte să te 
întâlnesc. Un tip a intrat în mine, practic m-a dat jos. Apoi a 
dispărut în mulţime. Ce se întâmplă aici? 

— Ai apucat să-l vezi? 

— M-a dărâmat, în adevăratul sens al cuvântului. M-a 
speriat de moarte. Nu, nu l-am văzut. 

— Pot să văd plicul? 

Mi l-a dat. 

Înăuntru era o cheie mică pe care scria „104“ şi părea să fie 
de la o cutie de valori, mai conţinea o adresă scrisă pe un 
cartonaş. 

— Asta e lângă Gritti Palace, a zis ea. Ai idee cine ar putea 
să fie? 

— Nu. 

— Poate că nu ar trebui să mergem. 

— Trebuie să mergem. 

— Ar putea să fie o capcană. Uite, Reb, avem paginile lui 


Leonardo. Putem să părăsim oraşul. Când suntem în 
siguranţă, pot să le traduc. Putem să desluşim Cercurile 
Adevărului. 

— Antonia, trebuie să verific chestia asta, singur. 

— Las-o baltă! Mergem amândoi. Deci... acum ce facem, 
conducem barca asta blestemată înapoi la Danieli? 

Uitându-mă la Năsos, am zis: 

— Nu cred. 

— Aşteaptă, a spus ea. Am acces la o maşină. 

— Unde e? 

— In Chioggia. Este un sat de pescari puţin mai la sud de 
Lido. 

— Super! Am făcut un pas peste Năsos şi l-am apucat de la 
subrat. Poţi să mă ajuţi puţin? am întrebat-o. 

Antonia arăta la fel de scârbită ca şi mine. 

— Nu cred că trebuie să meargă şi el la Chioggia astăzi, i- 
am zis. Tu ce zici? 


SASE 


L-am aruncat peste bord pe Năsos şi am spălat puntea cu o 
găleată de apă. Am avut ceva de lucru. Zece ani într-un 
abator, şi tot n-ai fi fost pregătit pentru aşa ceva. Am aruncat 
fără chef şi pistolul după el. Deşi aş fi preferat să fiu înarmat, 
nu-mi puteam permite să fiu prins cu arma care-i omorâse pe 
oamenii lui Tecci. _ 

Antonia ne-a dus cu barca la Chioggia. In timp ce ne croiam 
drum printre catargele de pe mal, nimeni n-a băgat de seamă 
barca noastră avariată. După ce am ancorat, am purces pe jos 
în oraşul aglomerat. 

În drum spre locul unde era parcată maşina Antoniei, am 
întrebat-o dacă spusese cuiva unde avea să se întâlnească cu 
mine. 

— Nu. Nimănui, a zis Antonia. Dar tu? 

— Nu. Apoi m-am gândit o clipă. Corta m-a văzut la 
Accademia. Probabil că s-a aplecat asupra Francescăi sau a 
tras cu urechea de pe hol. Probabil că i-a spus lui Tecci unde 
stau. 

— Cazzo, porco Dio, a înjurat ea într-o italiană pitorească. 
Ticălosul naibii! 

— Nu, stai puţin, am zis eu. Asta nu e de ajuns. Tecci avea 
iahtul pregătit şi barca-taxi pe apă. De unde ştia el că noi vom 
lua un taxi la Danieli, doar dacă nu cumva... la dracu’... 
camerista. 

— Ce cameristă? La hotelul tău? Dar i-ai spus să aştepte 
cinci sute de minute. 

Am pufnit, făcându-i semn nerăbdător să-i explic. 

— Nu aceea. Prima cameristă. A venit mai devreme. 
Probabil că mi-a pus un microfon în telefon. Chiar în faţa mea. 
Sunt un idiot! 

— l-ai condus direct la noi! a strigat Antonia, lovindu-mă 
tare cu palma peste umăr. 

M-am oprit şi am privit-o lung. 


— Ce-i cu tine? Mai întâi îmi tragi un pumn în stomac, apoi 
mă loveşti. 

S-a uitat la mine şi a râs. 

— Am crezut că ai spus că eşti cascador, pentru numele lui 
Dumnezeu. Nu poţi să înduri o mică lovitură? 

— Nu ştii cât pot eu să îndur şi îţi sugerez să nici nu-ţi 
propui să afli. 

— Dar trebuie, a spus ea, cu o lacrimă în colţul ochilor. 
Trebuie să ştiu. 

Mă simţeam de parcă aş fi înghiţit un pumn de cuie. 

— Hai s-o luăm uşor, am zis. Avem multe de făcut, în 
regulă? 

A dat din cap afirmativ. 

La următorul colţ de stradă, am luat-o la stânga pe o alee 
plină de praf. Fiecare casă din Chioggia era vopsită în altă 
culoare, roşu lângă albastru lângă galben; toate păreau puţin 
căzute într-o parte, de parcă strada s-ar fi scufundat din loc în 
loc. Şi Veneţia era la fel. N-am ştiut niciodată dacă doar eu 
reacţionam cu un fel de rău de uscat la senzaţia de alunecare 
a locului, sau dacă într-adevăr totul era într-o parte. Antonia 
s-a oprit în faţa unui garaj lângă o casă de un roşu spălăcit şi 
a ridicat o uşă rabatabilă foarte zgomotoasă. Acolo, în 
penumbra cu miros de mucegai, se afla un mic Fiat albastru 
de vreo douăzeci de ani. 

Antonia s-a îndreptat direct spre portiera şoferului. 

— Bun. Cheia este înăuntru. 

A urcat în maşină şi a pornit motorul. 

— N-ar trebui să conduc eu? Tu ai putea să traduci cealaltă 
pagină. 

— Mi se face rău dacă citesc în maşină. Haide! 

Am înconjurat maşina şi m-am aşezat pe locul pasagerului 
din dreapta. Fiatul era la fel de spaţios ca un ou. 

Antonia a dat drumul la ştergătoarele de parbriz şi la apă. 
Acum fiecare din noi putea să vadă printr-un petic curat de 
lăţimea unei cărţi deschise. A băgat în viteza întâi, a ieşit din 
garaj şi a pornit în jos pe stradă în stilul Keystone Kops. 

— De ce-ţi ţii maşina aici? am întrebat eu, acoperind 
zgomotul motorului. 


— Nu-i a mea. A fost a lui Fausto. 

— Oh... unchiul tău. Ai putea să mergi mai încet, te rog? 

— Nu te-a deranjat să conduc eu în lagună. li dau emoţii? 

— Absolut! 

A tras pe dreapta şi a oprit. Am schimbat locurile. 

M-am strecurat în spatele volanului şi am împins scaunul 
înapoi, practic în portbagaj. Dar tot te simţeai de parcă 
maşina asta fusese făcută pentru păpuşi. 

Am parcat unde parchează toată lumea când merge la 
Veneţia şi am intrat în oraş cu feribotul. Nimeni nu se uita 
suspicios la noi. Adresa de pe cartonaş era de la un mic 
centru post-restant. 

Ne-am oprit de cealaltă parte a străzii faţă de locul cu 
pricina. Am scos pagina mea cu însemnările lui Leonardo din 
rucsacul roşu şi i-am dat-o. 

— De ce-mi dai asta? a întrebat ea mirată. 

— Aşa cum am spus mai devreme, n-ar trebui să intri cu 
mine înăuntru, şi vorbeam serios. Dacă nu ies în cinci minute, 
fugi. 

Antonia a părut nedumerită. 

— Ai încredere în mine? 

— Da, am zis eu. Am încredere. Acum pune-o bine. 

Nici măcar nu mi-a trecut prin minte că ar putea să fugă. 

— la-o, a zis ea, împingându-mi practic pagina înapoi în 
mână. Păstreaz-o. Intru cu tine. Nu mă contrazice. 

Vreo şase persoane îşi vedeau de treabă în clădire, îşi 
cercetau cutiile poştale, completau formulare. Două bătrâne îl 
agasau pe funcţionar, un tânăr cu părul lung. 

Cutia 104 era destul de încăpătoare ca să adăpostească o 
trusă mărişoară de ustensile. Cheia s-a potrivit. Inăuntru era 
un pachet cu ambalaj de carton maro, care ocupa aproape tot 
spaţiul. Mi-am băgat degetele sub el şi l-am scos din cutie. Nu 
scria nimic pe el şi cântărea cel puţin patru kilograme şi 
jumătate. L-am scuturat puţin. 

Antonia mai că s-a pierdut cu firea. 

— Eşti nebun? a şuierat ea, apucându-mă de mână. Dacă e 
o bombă? 

— Dacă ar fi fost o bombă, ar fi aruncat în aer însemnările 


lui Leonardo odată cu noi. Acum dă-mi drumul. 

— Nu. Antonia s-a uitat la mine rugător, iar degetele ei 
pătrundeau în țesătura jachetei mele. Vreau să ieşim de aici 
acum. Putem s-o deschidem în maşină. 

Mi-am aruncat o privire la funcţionar, care încerca să le 
calmeze pe cele două bătrâne. Alte trei persoane aşteptau 
nerăbdătoare la coadă. Aş fi vrut să-l întreb cine închiriase 
cutia 104. 

Ne-am îndreptat spre uşă şi ne-am repezit la feribot, 
verificând din nou dacă fusesem urmăriţi. Deşi vaporul nu era 
aglomerat, Antonia stătea lipită de mine, aplecată peste 
balustradă şi uitându-se nervoasă împrejur. 

— ÎI vezi pe bărbatul de colo? a şoptit ea. Cel cu pardesiu şi 
pălărie neagră care se preface că citeşte ziarul? 

— Ce-i cu el? 

— Se holbează la mine. 

M-am uitat şi eu la el cu atenţie, în timp ce vaporul 
străbătea canalul. Părea un tip obişnuit care citea ziarul. M- 
am uitat şi la ceilalţi pasageri. Fie toţi păreau suspecți - fie eu 
devenisem un personaj dintr-un film de Hitchcock. Cu coada 
ochiului, l-am surprins pe tipul cu pălărie neagră uitându-se 
pe furiş la Antonia. 

— Ai văzut? a zis ea. lar s-a uitat la mine. 

Imediat am înţeles acea privire. 

— Te filează. 

— Asta e? De asta se uită la mine? 

— Da. Iţi face ochi dulci. 

— Îmi face ochi dulci, a mormăit ea. Nimeni nu mai zice „a 
face ochi dulci“ de prin anii şaizeci. Unde ai crescut, într-un 
sătuc? 

— Aproape. În Berkeley, California. 

Feribotul a tras la mal. Când coboram, am trecut pe lângă 
tipul cu pardesiul de vânt şi l-am înghiontit cu umărul. Nu am 
putut să mă abţin. 

Am prins autobuzul pentru scurtul drum până la parcare. Pe 
măsură ce ne apropiam de maşină, inima îmi bătea tot mai 
tare. În clipa în care am ajuns acolo, am desfăcut pachetul. 

— Arme? a şoptit Antonia. 


— Arme, am repetat eu, incitat şi confuz. 

Erau două pistoale Sig Sauer P-229, preferatul meu, şi un 
toc de piele pentru două pistoale, din acelea care se prind pe 
umăr, precum şi muniţie suplimentară. Dedesubt se afla un 
pachet acoperit cu catifea roşie şi o cutie maro. Am deschis 
mai întâi pachetul. Adăpostea un pistol extrem de mic. Era 
uşor, dar arăta bine - foarte modern, mânerul era cea mai 
mare parte a lui. l-am verificat încărcătorul. 

— Ce este? a întrebat Antonia. 

— Cel mai mic calibru pe care l-am văzut vreodată, i-am 
spus la rândul meu, uimit. Arată de parcă ar fi de jucărie. 

Am deschis cutia. Deasupra era o bucată de cauciuc de 
vreo opt centimetri tăiată din camera unei roţi de motocicletă. 
Sub ea - o însemnare scrisă la maşină. Antonia a luat repede 
notiţa şi a citit-o: 


Ţii în mână prototipul unei arme automate cu 
microcip. 

Conţine două sute de bile explozive. Pistolul se 
declanşează la o singură apăsare pe trăgaci. Apasă o 
dată butonul de pe partea laterală a gărzii trăgaciului 
pentru a trece pe modul semiautomat. Apasă din nou 
butonul pentru a trece pe modul automat. Banda de 
cauciuc serveşte drept toc. 


— Asta-i tot? am întrebat eu după o clipă. Nimic altceva? 
Niciun nume? 

— Nimic. Ce crezi? 

Mintea îmi lucra cu febrilitate. Apoi am găsit singura 
explicaţie rezonabilă: „Archie s-a răzgândit. A sunat-o pe 
Leah. A aflat unde mă cazasem”. 

M-am înjurat în sinea mea pentru că am gândit rău de el. 
Mi-am notat în minte să nu-l mai pun niciodată pe Archie într- 
o situaţie compromiţătoare. 

Antonia a ascultat cu atenţie explicaţiile mele. 

Aşteptam să-mi spună: „E o nebunie” sau „Prietenul tău e 
nebun”, dar n-a fost aşa. In schimb a spus: 

— Atunci, ce stai aşa? la-le cu tine! 

Am încărcat pistoalele, mi-am prins bucata de cauciuc de 


încheietura mâinii şi am strecurat înăuntru pistolul mic. Mi-am 
pus tocul dublu de piele, apoi am îmbrăcat geaca. Cu mâneca 
descheiată, puteam să ajung la pistolaş şi să-l scot imediat. 
Mă simţeam puternic şi recunoscător. 

— Acum hai să plecăm de aici, a zis Antonia şi mi-a dat 
cheile de la maşină. Am de făcut nişte traduceri. 

— Unde este cel mai bun loc prin care doi oameni să treacă 
neobservaţi? 

S-a gândit o clipă. 

— La Milano. Este aproape. Este mare. Îl cunosc bine. La 
Milano, nimănui nu-i pasă de tine. Ai bani? Eu am puţini. 

— Suntem acoperiţi, am zis eu, trecând la volan şi pornind 


motorul. Condu-mă la Milano. 
* 


x x 

Antonia mi-a dat instrucţiuni cum să ajung la A4 şi apoi ne- 
am înscris pe autostradă pentru un drum de trei ore. Era o zi 
însorită de primăvară, destul de răcoroasă încât să lăsăm 
geamurile închise şi să putem sta de vorbă. 

— Deci, am zis eu, cu ochii la linia orizontului. Ţi-am 
povestit despre mine; spune-mi ceva şi despre tine. Eşti 
americancă. 

— Ce mi-ai spus, că ai locuit în Berkeley? Nu este chiar o 
prezentare amănunţită. Dar ştiu destule despre tine. Voiai să 
scapi de mine. 

— Ei bine, n-am făcut-o. 

— Dar ai vrut. 

A început să mi se furnice pielea. 

— Nu poţi să te apuci de tradus acum? Oh, am uitat. Ai rău 
de maşină. 

— Şi volubilitatea ta este doar un mijloc de eschivare, un 
instrument de apărare. 

— Nu, ăsta este un instrument de apărare, am zis eu, 
desfăcându-mi geaca şi dând la iveală unul din Sig-uri. 

— Acum iar, a zis ea. Te eschivezi. 

— Nu mă mai analiza. Nu sunt o pictură. Analizează pagina 
lui Leonardo, te rog, ca să putem găsi Pumnalul Medici. 

— Asta vreau să fac, a pufnit ea. Când ajungem la Milano. 


— Şi nu te lua de mine doar pentru că eşti tu speriată. Nu 
ajută. Frica este... Dintr-odată, am rămas fără replică. Ei 
bine... este doar frică! 

— Este ceva despre care ştii destul de multe, a spus ea cu 
faţa spre geam. Expiră pe geam şi desenă un mic pumnal pe 
condensul creat. 

M-am uitat în oglinda retrovizoare după Archie sau vreunul 
dintre bătăuşii lui Tecci. Nimeni. M-am zărit o clipă pe mine în 
geam. „Ce naiba a vrut să spună, că sunt melancolic? Frate!“ 

Motorul huruia ca o maşină de cusut Singer. 

— Deci, am zis din nou, eşti americancă. 

Antonia a oftat. 

— Am crescut în New York. 

— Unde? 

— Staten Islands. 

— Părinţii tăi sunt italieni? Arăţi a italiancă. 

— Tata era italian. Prima generaţie. Mama - a doua 
generaţie. Acasă vorbeam italiana. 

— Deci, în cartierul italian din Staten Islands. Şcoala 
catolică, aşa este? Eraţi şase copii la părinţi? 

— Doi fraţi. Cu patru şi şase ani mai mari. 

— Apropiaţi? 

— Nu chiar. M-am cam rupt de restul familiei. 

— Cum aşa? 

O camionetă de transport comercial mergea alături de noi, 
pe partea dreaptă. Am dus mâna la tocul cu pistoale, cu ochii 
la vehicul. Doi muncitori. Şoferul i-a trimis bezele Antoniei. Ea 
a răspuns bătându-i obrazul cu degetul. Şoferul a râs şi a 
accelerat. 

— Italienii... mormăi ea. Unde rămăseserâăm? 

— La familia ta. 

— Tata era electrician. Foarte tradiţionalist. 

— Şi mama ta? 

— O femeie foarte deşteaptă. A făcut colegiul. Avea planuri 
mari, voia să fie ca Jackie Onasis. S-au cunoscut când el i-a 
reparat instalaţia electrică de la cămin sau cam aşa ceva, iar 
ea pur şi simplu şi-a pierdut minţile. Mama este o romantică 
incurabilă. El era prea chipeş şi captivant. Aşa că a renunţat la 


tot şi s-a apucat să aducă pe lume copii şi să înfrunte greutăţi. 
Ştii, tata era genul de bărbat pentru care renunţi la orice 
viitor. 

— Şi unde apari tu în peisaj? 

— Fraţii mei seamănă cu tata. Eu eram marea speranţă a 
mamei. Studenta cu bursă la Vassar. 

— Asta nu e o şcoală de fete? 

— Şi? s-a enervat ea. 

— Credeam că fetele care merg la şcoli de fete nu sunt 
chiar aşa cu bărbaţii. 

— Ha! Asta e un mit. Şi, în plus, a fost doar o bursă la 
Vassar. 

— Ce ai studiat? 

— Istoria, până când am venit să-l vizitez pe unchiul Fausto. 
M-am îndrăgostit de arta din Veneţia. Atunci m-am hotărât că 
vreau să fiu custode de muzeu. 

„La fel ca tatăl meu“, m-am gândit eu, zâmbind de 
coincidenţă. 

— Aşa că ai absolvit studiile şi te-ai mutat în Italia? am 
întrebat eu. 

— Am venit să-mi termin studiile aici, mi-am luat 
doctoratul. Am obţinut un post la Gallerie şi de-atunci sunt 
subalterna prăfuitului de Sergio Corta. Omul ăsta nu se mai 
pensionează odată şi, în loc să mă lase pe mine să fac 
cercetare, mă pune să ţin cursuri masteranzilor în vizită aici. E 
cam acelaşi lucru cu a le da să asculte nişte casete pentru 
turul muzeului. Imbecilul! 

— Dar bărbaţii? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ai zis: „ltalienii!” - cum sunt italienii? Prea tradiţionalişti 
pentru tine, aşa-i? 

— Sunt prea romantici... la început. 

— Inţeleg. După ce nu mai vin florile, apare şorţul de 
bucătărie. 

Antonia nu a răspuns. 

— Şi cum te distrezi, în afară de faptul că pilotezi bărci? 

— Câtă agerime! Eşti la câţiva centimetri de mine, practic, 
un străin, şi te apuci să spui replici spirituale. Asta-i chiar 


bună! 

— Bine. Atunci pot să-ţi pun o întrebare reală? Fără riposte 
spirituale. 

Ea a ridicat din sprâncene. 

— Cum te distrezi? 

A tăcut o clipă şi apoi a spus: 

— Cânt ocazional. Nu râde! 

— E super! Adică, în cluburi? 

— Într-un singur club. Un loc retras, unde n-ar merge 
nimeni de la Gallerie. În seara amatorilor. 

— Ce fel de muzică? 

— Orice plin de suflet, atâta vreme cât nu are prea multe 
note muzicale. Nu prea mă pricep la astea. Mi-ar plăcea să mă 
pricep mai bine. 

— Ai o voce ca de fumătoare. 

— Trei ţigări pe zi. De douăzeci de ani deja. 

— Toţi avem nevoie de câte un viciu, am zâmbit eu. Şi care 
a fost primul cântec pe care l-ai cântat în public? 

— Like a Virgin, a rostit Antonia cu voce gravă. 

Mi-am imaginat-o cântând acest cântec - o imagine cu 
buzele ei cărnoase lipite de microfon. 

— Fierbinte, am zis eu, încercând să mi-o imaginez într-o 
astfel de ipostază. 

— Madonna sau Like a Virgin? 

— Da, am răspuns eu. 

— Nu e vorba de cântecul pe care îl cânţi sau de notele pe 
care le atingi, este vorba de felul în care interpretezi acele 
note, a zis ea, netezindu-şi absentă bluza. Tot ce contează 
este sufletul. 

Asta m-a făcut să zâmbesc. Se uita pe geam şi nu a 
observat. 

— Nu acelaşi lucru se întâmplă cu pictura, a continuat ea. 

— Nu, sigur că nu. 

— Pictura necesită suflet şi îndemânare. Suflet infinit, 
îndemânare finită, a rostit ea animată. Cele două trebuie să 
se amestece în cel mai potrivit echilibru, care variază mult de 
la artist la artist. 

— Cu siguranţă. Variază mult. De ce te uiţi aşa la mine? 


— Pentru că mă îngâni. 

— Da? Aşa fac? 

— Nu mai eşti atent. Urăsc când cineva repetă ce spui doar 
ca să nu crezi că te ignoră. E atât de insipid! Nici măcar nu ştii 
ce vreau să spun când vorbesc despre suflet şi îndemânare în 
pictură. 

— Nu? m-am mirat eu. Cred că te referi la ceva ce este mai 
evident în cazul portretelor. Să-i comparăm, să zicem, pe 
Franz Hals cu, hm, John Singer Sargent. Primul pune culoare 
peste tot, scoate la iveală caracterul nobil al hangiţei şi 
apetitul pentru bere al ducelui. În timp ce celălalt îşi vede de 
treabă cu graţie, făcându-l pe cel bogat să pară şi mai bogat. 
Amândoi au o îndemânare uimitoare. Cine pune mai mult 
suflet? Este tragic că bătrânul Franz a murit la azilul de săraci, 
nu-i aşa? Arată-mi un cascador insipid, şi am să-ţi arăt la 
rândul meu un absolvent de Vassar în faţa torpedoului. 

l-am aruncat o ocheadă şi i-am văzut privirea surprinsă. A 
dat să spună ceva, apoi s-a lăsat din nou pe spate pe scaunul 
ei, şi-a încrucişat braţele pe piept şi s-a uitat fix la parbriz. 

— Mi-am petrecut viaţa în muzee, am zis eu. 

— Touché, a spus ea fără vlagă. O plimbare cu maşina, 
două mituri spulberate. Doamne, am obosit. 

A făcut un semn vag cu mâna, să merg înainte. 

* 


x x 


După trei ore, Milano se zărea în depărtare. Antonia 
dormise tot drumul, cu gura întredeschisă, cu capul pe 
jumătate întors între spătarul scaunului şi geam. 

N-aveam nici cea mai mică intenţie să mă apuc să caut un 
hotel fără să mă consult cu ea. Aşa că în timp ce ne apropiam 
de oraş, am atins-o uşurel ca să se trezească. A ridicat capul 
şi şi-a şters o mică dâră de salivă de la colţul gurii cu dosul 
palmei, apoi s-a întors spre mine cu ochii pe jumătate închişi. 

— Am ajuns, am zis eu, încercând să nu respir spre ea. Îmi 
mirosea gura ca un prosop de la sala de fitness. 

Antonia a clipit des. 

— Unde? a întrebat ea. 

— La Milano. Îţi aminteşti? 


A căscat în lumina scăzută a după-amiezii târzii şi s-a uitat 
pe geam, în căutarea indicatoarelor. 

— A, da. La Milano. 

— Alege un hotel mare. Unul drăguţ. 

— Cât de drăguţ? Ca Gritti? 

— Sigur. Doar să aibă baie. 

Mi-a arătat drumul spre Four Seasons, o construcţie în stil 
medieval, înconjurată de ziduri vechi. Se afla în zona 
comercială, pe Via Montenapoleone - Calea de Rodeo a 
oraşului Milano. Am parcat lângă intrare şi m-am extras cu 
greu din micul vehicul-tortură. Un bărbat în uniformă albă cu 
pălărie pe cap i-a deschis uşa Antoniei. l-am dat bacşiş şi am 
intrat în clădire. 

Holul de la intrare nu era medieval, cu toate că fresce şi 
coloane impresionante se amestecau cu bronz strălucitor, 
sticlă lucioasă şi candelabre de Murano. Eu cu geaca mea 
jerpelită păream prost îmbrăcat pentru acest loc. 

— Am participat la un seminar de-o zi despre influenţa lui 
Leonardo asupra lui Rafael în acest loc, a mărturisit Antonia. 
Mereu mi-am dorit să stau aici. 

— Păi, am zis eu, în timp ce-mi îndesam o grămadă de 
bancnote în buzunarul din faţă, poate că azi o să ai noroc. 

Amândoi am avut noroc. În ciuda faptului că nu aveam 
niciun bagaj şi arătam de parcă ne-am fi târât afară dintr-un 
tomberon - ceea ce, practic, se şi întâmplase, numai că era 
unul albastru, foarte mic - am primit camere alăturate, pentru 
costul cărora Antonia a reuşit să se tocmească şi să le scoată 
la sub cinci sute de dolari pe cameră pe noapte. 

Am scos banii mărunți din buzunar şi i-am oferit 
recepţionerului un discurs convingător despre cum ni s-au 
furat bagajele. Am mers chiar la manager; identitatea este 
importantă în Italia. l-am repetat şi lui povestea, mormăind 
despre cele două zile întregi de chin până când ne vor sosi 
noile acte de identitate. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, i-am zis, fluturând pumnul plin 
de bancnote, că suntem pregătiţi pentru orice. 

— Cu excepţia faptului că nu avem unde să stăm, a 
adăugat Antonia. 


A fost foarte drăguţ. 

Am semnat sub numele pe care ni le-am plăsmuit. Eu eram 
Chet Cook. Mereu am fost de părere că Chet e un nume 
super, iar Cook mi-a venit pentru că muream de foame’. 
Antonia s-a dat drept Lisa Gherardini care, mi-a explicat ea, 
era numele de fată al femeii despre care mulţi istorici de artă 
presupun că a fost Mona Lisa. 

Nu i-am zis că ştiam asta. 


x x 


Nu mi s-a părut prudent să cer la Gritti să îmi trimită 
bagajele. Aşa că, după ce am schimbat nişte dolari în lire 
italieneşti la un birou de schimb valutar şi după ce am mâncat 
o pizza, ne-am dus să ne cumpărăm lucrurile de care aveam 
nevoie de la câteva magazine de pe Via Montenapoleone. 

Oraşul aglomerat părea preocupat de el însuşi, dar nu 
puteam să scap de senzaţia că eram urmăriţi. 

— Ţine, i-am zis eu, şi i-am dat Antoniei patru milioane de 
lire italieneşti, adică aproximativ două mii cinci sute de dolari 
şi încă o mie în monedă americană. 

S-a uitat perplexă la mine, apoi la bani. 

— De unde îi ai? 

— la-i şi gata, am îndemnat-o eu. Când îi termini, mai 
primeşti şi alţii, fără întrebări. 

— Pur şi simplu? Doar îţi cer bani şi tu îmi dai? 

— Oricât de des ai nevoie. 

A ezitat o clipă, apoi a luat bancnotele, le-a împăturit şi le-a 
îndesat într-un portofel mic pentru mărunţiş. După aceea ne- 
am continuat drumul. 

Ne-am oprit la primul magazin pentru bărbaţi care ne-a 
ieşit în cale, de unde mi-am cumpărat un schimb de lenjerie 
intimă şi o pereche nouă de pantofi sport. Antonia a rămas 
pe-aproape. La câteva magazine mai încolo, s-a oprit la un 
butic de lenjerie. 

l-am spus că aştept afară. 

A deschis uşa de oţel cu sticlă şi s-a oprit în prag. 


3 Cook înseamnă „bucătar“ în limba engleză (n.tr.) 


— Hei, a zis ea oarecum languros. Eşti sigur că nu vrei să 
intri? 

— Te aştept aici, am răspuns eu. Intră. Chiloţii aşteaptă să 
fie cumpăraţi. 

A ridicat din umeri şi a intrat. O vânzătoare nerăbdătoare a 
abordat-o imediat. 

Am căscat prelung, uitându-mă la Antonia prin vitrină. Cu 
numai câteva ore în urmă era doar o străină. De atunci am 
văzut-o conducând o barcă cu motor urmărită de oameni care 
trăgeau cu arma după ea, am văzut-o plângând şi vomitând, 
şi apoi sforăind într-o maşină de împrumut. Eram vârât până 
la gât în cea mai profundă aventură a vieţii mele chiar cu fata 
care acum îşi alegea lenjeria. 

Acum o recunoşteam. Îmi întipărisem în minte felul în care i 
se încleştau muşchii atunci când strângea din falcă, îi ştiam 
cicatricea minusculă de deasupra sprâncenei drepte. Fusesem 
lovit de fata asta - şi încă tare - şi nu numai în stomac. Şi nu 
aveam idee ce să fac în legătură cu asta. 

Îmi transferam greutatea corpului de pe un picior pe 
celălalt, sperând să nu observe că o spionez. Am văzut-o 
alegându-şi un sutien şi câţiva chiloţei tanga. 

Am încercat să nu fac asta, însă am început să am fantezii. 
Singură în magazin, iluminată de lumini slabe de lampă, 
Antonia stătea în picioare în spatele tejghelei într-un neglijeu 
de dantelă. Ochii ei mă priveau cum îşi priveşte iubita alesul 
şi-mi făcea semn cu degetul s-o urmez. Eu închideam uşa 
grea în urma mea. 

Îmi şoptea numele în timp ce mă apropiam de ea. Sunetul 
vocii ei, vederea sfârcurilor ei tari în satinul subţire îmi tăia 
respiraţia. Ea desfăcea capacul de la un ruj roşu ca vişina şi 
şi-l aplica pe buze, fără să-şi desprindă nicio clipă ochii de la 
mine. Punea la loc capacul şi, lasciv, trasa câte un cerc cu 
rujul în jurul fiecărui sân, apoi cobora spre muntele lui Venus 
şi ieşea din câmpul vizual. 

Păşeam în spatele tejghelei, simţind-o caldă şi umedă de 
dorinţă. Auzeam rujul căzând pe podea, îi simţeam mâinile 
fierbinţi strecurându-se pe sub tricoul meu, apoi în jos, spre 
cureaua pantalonilor, desfăcând-o cu abilitate, despuindu-mă 


flămândă, şi apoi... 

Cineva m-a tras de mânecă. O japoneză scundă stătea 
practic lipită de mine, în faţa mea, entuziasmată peste 
măsură. 

— Pahdon, a spus ea cu accent greu, în timp ce-mi vâra în 
faţă o foaie de hârtie şi un pix. Sunteţi vestitul actol amelican 
Tom Sroane? 

Ar fi putut la fel de bine să arunce o găleată de gheaţă pe 
mine. 

— Nu, am negat eu ferm, dându-mă înapoi un pas din faţa 
ei. Cu siguranţă nu! 

Femeia părea devastată, de parcă-i năruisem visul de-o 
viaţă, în timp ce se îndepărta, mi-a părut rău că nu i-am dat 
autograful lui Tom. 

În felul ăsta, cel puţin unul din noi ar fi fost fericit. 


ŞAPTE 


Înapoi la Four Seasons, eu şi Antonia ne-am retras fiecare în 
camera lui, căzând de acord să ne întâlnim într-o oră ca să-i 
las timp să traducă pagina. Mi-am aruncat lucrurile pe pat şi 
am format numărul de telefon al lui Archie, deşi nu mă 
aşteptam să răspundă. Şi nici n-a răspuns. „Unde e? Ce naiba 
crede? Oare îl vânează pe Tecci de unul singur?” 

Dând la o parte draperia grea, m-am uitat afară pe 
fereastră la punctele şi liniile reprezentate de maşini şi 
oameni, apoi la spiralele de pe castelul Sforza, unde locuise 
odinioară şi Leonardo, la un moment dat, în perioada 
Renaşterii - înainte de inventarea aţei dentare, a telefoanelor 
şi a minipistoalelor. Înaintea ochilor, mi se aşterneau imagini 
cu Greer, Tecci, Antonia şi tata. Peste ele se prăvăleau 
sentimente, amestecându-se prea repede ca să mai pot 
identifica ceva. Amalgamul a devenit un bloc monolit de 
gânduri şi emoţii, în care am început să mă afund. 

„Fac sărituri de la ferestre aflate la această înălţime. Sunt 
ca Pinocchio, scufundându-se în burta balenei pentru 
adrenalină şi şansa de a deveni un băieţel adevărat. Ei bine, 
azi păpuşa asta a ucis. Fără să clipească, fără un regizor care 
să strige: «Tăiaţi! Minunat, Reb, hai să mai tragem o dată». În 
acest moment simt... totul. Frică, ură, dorinţă. 

Cine sunt eu? Sunt încă fiul tău, tată. Sunt mai mult decât 
lemn şi răzbunare.” 

A sunat telefonul, trezindu-mă din reverie, ca o alarmă de 
incendiu. Era Antonia, spunându-mi că am întârziat. Mi-am 
dat cu nişte apă pe faţă, am încercat să mă adun, ştergându- 
mă pe un prosop gros. Apoi, păşind pe hol, am ciocănit la uşa 
ei. 

— Antonia, sunt Reb. 

Uşa s-a crăpat puţin, dar tot cu lanţul de siguranţă pus. Am 
întrezărit puţin din silueta Antoniei. 

— Eu sunt, am zis eu din nou, colegul tău de pe barcă. 

A închis uşa, a scos lanţul de siguranţă şi mi-a dat drumul 


înăuntru. 

Era în picioarele goale, îmbrăcată într-un halat de baie gros, 
din pluş alb, mărime bărbătească, din partea hotelului. Părul 
strâns la spate, doar câteva şuviţe căzute. Semăna cu un 
înger. 

Mi-am dezbrăcat geaca, am atârnat-o pe spatele scaunului 
de la birou şi m-am aruncat pe o canapea. 

— Ai... tradus? am întrebat eu. 

— Prima jumătate, a răspuns ea. Este scris invers, ştii, în 
oglindă. Asta ia ceva timp. O facem. Hei, ţi-a spus cineva că 
Reb sună ca şi cum ar fi prescurtarea de la rebel? 

— Nimeni, am minţit eu. Putem să terminăm traducerea 
acum? 

Când Antonia s-a aşezat pe marginea patului, gulerul 
halatului i s-a dat puţin la o parte dezgolindu-i rotunjimea 
unui sân. M-a lăsat să mă uit preţ de o secundă, înainte să 
strângă halatul bine. Mă punea la încercare. Şi dintr-odată m- 
am simţit prins în capcană. 

— Am comandat ceva de mâncare, mi-a zis ea. O să vină 
imediat. 

— Te rog, spune-mi că este un knish* de cartofi şi sandvici 
cu vită şi porumb de la Carnegie Deli. Cu pâine de secară şi 
muştar. 

— Nici pe departe! a râs ea. Supă de perişoare... 

— Glumeşti? am zis eu ironic. Te afli la Carnegie Deli şi tu 
comanzi supă? 

— Cu perişoarele alea mari... a ripostat ea în defensivă, 
arătându-mi mărimea cu mâinile. Sunt cele mai bune. 

— Vrei să spui că tu chiar te-ai duce la Carnegie Deli şi nu 
ai comanda carne de vită cu porumb? 

— Da, asta spun. 

M-am ridicat în picioare, cu mâinile în sus. 

— Păi... atunci cred că am să plec. 

— Ce? Stai jos, ticălosule! 

M-am îndreptat spre uşă. 


4 Fel de mâncare evreiesc, constând în pacheţele fierte sau prăjite de cocă 
umplute cu legume sau brânză, (n.tr.) 


— Ne vedem mai târziu. 

— Am zis să stai jos, nenorocitule! a ţipat ea. 

M-am întors. Buzele Antoniei erau strânse, faţa roşie ca 
racul. Apoi, s-a făcut mică şi a început să plângă. 

— Să te ia naiba! a urlat ea. 

Şocat, confuz şi ruşinat, am făcut un pas spre ea. Mi-a făcut 
semn cu mâna să mă opresc. 

— Nu te apropia de mine! Nu mă ameninţa că mă laşi! 

— Pe bune, eu doar... 

— Cu toate pistoalele şi banii tăi - şi nenorocitul de pumnal 
magic! a strigat ea. Îmi vreau doar viaţa mea înapoi. A 
suspinat în pumni, iar umerii ei micuţi tremurau sub halatul 
prea mare. 

M-am apropiat de ea. Şi-a suflat nasul, şi-a şters ochii cu 
mâneca şi m-a apucat de mână. Am simţit o scânteie, dintr- 
odată m-a năpădit o nevoie teribilă de a o săruta, fie ca să 
sting focul, fie ca să-l alimentez. Ea mi-a dat drumul la mână, 
iar eu m-am tras înapoi. 

— Nici mie nu-mi place asta, am zis eu. 

— Pe naiba! Ar fi trebuit să-ţi vezi mutra atunci când ai 
vorbit cu Nolo Tecci ăla la walkie-talkie. Ceva s-a dezlănţuit în 
tine. Şi când ai luat armele de la Archie? Asta e lumea ta, iar 
tu... o construieşti. 

Am arătat cu degetul înspre mine însumi, neîncrezător. 

— Eu o construiesc? 

Şi-a şters nasul cu mâneca, lăsând o urmă care luci în 
lumina lămpii. 

— Da, a zis ea. E ceva din toată chestia asta care îţi place, 
Reb - nu nega. Am intuiţie. Mă uit la un tablou şi văd fiecare 
culoare, fiecare nuanţă. Ca şi cum aş fi fost acolo atunci când 
pictorul a zugrăvit tabloul respectiv, o tuşă după alta, o 
coloare după alta. Şi tu, tu eşti... 

— Acum începe... 

— Complex, cu textură multiplă, total ambiguu, greu de 
înţeles. Însă singurul lucru absolut evident este că îţi place 
asta. 

Am vrut să-i răspund, dar nu am putut decât să rămân 
țintuit locului, arătând cu degetul spre mine însumi, cu 


obrazul atârnând în jos ca şi cum ar fi fost prea larg ca să se 
potrivească cu gura. Antonia şi-a şters lacrimile cu cealaltă 
mânecă, uitându-se la mine cu o privire acuzatoare care 
parcă îmi spunea: „Vezi? Am dreptate”. 

Am închis gura şi m-am dus la baie, foarte confuz. M-a 
întrebat unde mergeam. Nu i-am răspuns, doar am închis uşa 
după mine. Am dat drumul la amândouă robinetele aurii, m- 
am apucat cu mâinile de marginea chiuvetei şi m-am aplecat 
spre oglinda fără nicio pată. M-am uitat la mine însumi, cu 
cele două pistoale semiautomate atârnate la subraţ. 

Dar, de această dată, nu mergeau camerele de filmat, iar 
muniţia era adevărată. 

Am închis ochii, căutând un refugiu. Sunetul apei de la 
robinet mi-a adus în memorie imagini dintr-o excursie la iarbă 
verde, unde am fost împreună cu ai mei, la White Mountains 
în New Hampshire. Era pe 4 iulie 1976. Aveam şase ani, iar 
Statele Unite împlineau două sute de ani. Temperatura aerului 
era la jumătate faţă de cea de aici, iar aerul era dens ca 
smoala. 

Ne căraserăm rucsacurile urcând o pantă ce parcă nu se 
mai termina şi ne-am pus cortul pe un teren plan, cu vedere 
la un izvor. Îmi făceam drum de pe o piatră pe alta ca să 
traversez pârâiaşul, când am auzit ceva ce părea o salvă de 
focuri la distanţă. Am ridicat privirea ca să văd de unde se 
auzea, uitând ce zi era şi că trebuia să fii atent atunci când 
traversezi râuri. Mi-a alunecat gheata pe o piatră udă şi 
acoperită cu muşchi şi am intrat pe jumătate cu piciorul în 
apa rece de munte. 

Era ceva la acea scenă care-mi plăcea. Apa ca gheaţa care- 
mi înconjura gamba, piatra alunecoasă care mi-a venit de hac 
când nu eram atent, ironia inevitabilă a umanităţii, care 
slobozea salve de tun atunci când trebuia să fie linişte. Era 
natura - de neoprit - total imperfectă în toată perfecțiunea ei. 

Deschizând ochii, m-am văzut în oglinda hotelului: 
imperfect, absolut de neoprit, probabil greu de desluşit. 

* 


x x 
Antonia se schimbase din nou în hainele de stradă, lucru 


pentru care îi eram recunoscător. Fusese adus şi căruciorul cu 
cina. Era încărcat cu fructe, un bol de argint cu creveţi uriaşi 
reci, răsfiraţi unul lângă altul, atârnând peste marginea 
farfuriei ca nişte turişti obosiţi, o pâine, o bucată de brânză şi 
o sticlă de Chianti. 

Am turnat câte un pahar de vin pentru fiecare din noi, iar 
Antonia l-a dat pe gât numaidecât. A ridicat paharul gol spre 
mine, fără să ridice privirea. L-am umplut din nou şi ea l-a dat 
din nou pe gât. Mi-am pus de mâncare pe o farfurie în linişte. 
Antonia a făcut la fel, evitându-mi privirea. Era o mâncăcioasă 
profesionistă, înfulecând cu o delicateţe de pitbul. 

— Ştii, am zis eu, încercând să-i reintru în graţii, tocmai mi- 
am dat seama că nu-ţi cunosc numele întreg. 

— Antonia Ginevra Gianelli, a rostit ea, şi o bucăţică de 
brânză a aterizat din gura ei pe genunchiul meu. 

— Ce-ai spus? 

— Antonia Ginevra Gianelli, a spus ea, ştergând brânza de 
pe pantalonii mei. 

Îmi simţeam genunchiul cald în locul unde mă atinsese ea. 

— Ginevra? 

— Da, Ginevra. Ai o problemă şi cu asta? 

— Ginny? am repetat eu, închizând ochii. 

Parcă eram pe buza prăpastiei şi era cutremur. 

— Ce se întâmplă cu tine? 

Antonia a desfăcut câteva boabe de strugure de pe un 
ciorchine, a aruncat vreo şase în gură şi mi-a oferit şi mie 
câteva. Le-am luat, evitându-i în continuare privirea. 

— Ginevra de' Benci, am zis eu către boabele de struguri. 

— Născută în 1475, a recitat ea, al doilea copil al 
bancherului Amerigo de' Benci. Scria poezii şi se autointitula 
„tigru de munte“. 

— Prietena lui Leonardo, am zis eu. Şi prietena mea. 

Îmi simţeam faţa roşie ca focul. 

— Ce vrei să spui? a întrebat ea şi s-a uitat la mine cu o 
privire pătrunzătoare. 

Mi-am întors privirea într-o parte, sorbindu-mi vinul. 

— Ce spune prima jumătate a paginii? 

Antonia a scos două bucăţi de hârtie dictando din buzunar 


şi mi le-a dat. 
Prima arăta aşa: 


Con fran poate [asorai i per a Papi apr a tatti 2 puri io / mio 
sanguis hanno ll Mon apa” Pa wra horinitaso Mao me sOn certe 
i Tifenera ma sangus dii a menite. 

XK nasira e fõconda forra Si i farà PENA a storila zoll mani dt 


uomini che pare f- malla valjan <a non a vanament J An AAN [a casa 
fara lor aa peee C ron i miei hi. mid PA fa [Pit î 
mal RE Ai PA,  aropeercal la forme dpl inani e A: Limeiie di fonti. 


pad Pa — p 
Jn solitud ina zølla mia kottoga mi misrai con A ricarca dei groti 


A vita Ea gri ataca VIZĂ CON SUCCISO SOWA CUTAITMIÄ dl 3 ee 


T / F Pug 
PIACALATI0, - 7 carchi e į arche S Immiro dl mio valor, ma sono ci 


Pe cealaltă foaie de hârtie era traducerea, pe care ea a 
citit-o cu voce tare. 


Am lucrat cu devotament pentru il Magnifico şi pentru 
toţi cei care mi-au cerut sângele vieţii. Nu sângele care- 
mi curge în vine, căci acela se regenerează, sunt sigur, ci 
sângele minţii mele. 

Pământul nostru rodnic va deveni fără îndoială uscat şi 
sterp în mâinile oamenilor care se pare că nu pot să se 
abţină să distrugă cu bună ştiinţă chiar lucrurile care îi 
sunt seva. În lumina zilei şi negura nopţii, martor am fost 
la bunătatea celor nevolnici şi la lăcomia celor bogaţi. 

Singur în atelierul meu, am căutat să descopăr 
secretele vieţii şi am cunoscut succesul după fiecare 
obstacol, oricâte eforturi a trebuit să fac ca să-l 
depăşesc. Cercurile şi Cercurile. Imi admir inteligenţa, 
dar am obosit. 


Nu s-a auzit niciun claxon de maşină, nimeni nu a tras apa 
la toaletă în vreo cameră din apropiere. Pasiunea strălucitoare 
a sufletului lui Leonardo fusese eliberată din colivia ruginită a 
timpului, un bărbat şi o femeie, unul lângă celălalt, cu privirile 
pline de speranţă. i 

— Cercurile şi Cercurile, am spus eu. Inţelegi? Cercurile şi 
Cercurile, corect? Vorbeşte despre două seturi, Unu şi Doi. 
Eşti de acord? 

— Da. Şi tu deduci din asta... 

— Că Cercurile Adevărului Unu şi Doi merg cumva 


împreună. Şi că Werner Krell şi Tecci nu au nimic. Am luat 
amândouă paginile, uitându-mă la cele două seturi de zece 
cercuri concentrice. Cu siguranţă e un fel de şablon aici. 
Rostind cuvântul „şablon”, mi-a venit în minte asocierea cu 
ceva, dar nu am putut să-mi dau seama cu ce anume. Nu am 
luat aminte la asta. Nimic altceva nu mi-a venit în minte, doar 
mi-am dat seama de limitele intelectului meu. 

— Leonardo se amuza de propriul geniu, a zis Antonia. 
Gândeşte-te puţin! 

— Nu spune nimic despre pumnal. 

Ea a căscat. 

— N-am putut să merg mai departe. A trebuit să-mi 
odihnesc ochii. 

— Şi crezi că aş putea să te conving să mai traduci încă 
puţin acum? 

— Hei, a exclamat ea. Ca să citeşti un scris minuscul de-a- 
ndoaselea folosind o oglinjoară de buzunar ia ceva timp şi e 
nevoie de un cap limpede. Nu prea am avut o zi liniştită. O să 
termin dimineaţă, doar dacă nu cumva... vrei să faci tu asta. 
S-a făcut că îmi dă mie oglinjoara, s-a întors spre mine şi s-a 
strâmbat. Apoi s-a aşezat pe scaunul de la birou. 

— Leonardo pare deprimat, am zis eu. 

— Cu siguranţă. Şi „singur în atelierul lui“ şi „secretele 
vieţii” mi se pare că se referă la studiile lui de anatomie. 

— Ce îţi spune asta? 

— Luat ca atare, nu mare lucru. Antonia a studiat 
însemnările lui Leonardo, arătând spre cele două desene de 
pe spatele foii ei. Ce înţelegi din astea? 

— Păi, am zis eu, ăsta este un ham - ştii, ca acelea folosite 
de alpinişti pe munte sau la leagănele pentru bebeluşi. Dar 
celălalt desen - această macara atât de complexă - este 
incredibil. Sunt sigur că aşa ceva nu exista pe timpul lui 
Leonardo. Nu poate să fi existat. 

— Este fabulos, a întărit ea. Ai văzut poza bicicletei lui în 
Atlanticus? 

— Cea pe care Pompeo Leoni a lipit-o pe verso, pe partea 
din spate a foii? 

— Tatăl tău te-a învăţat bine, a constatat ea. 


— Păi, de fapt am şi licenţă în istoria artei. 

— Serios? Părea foarte surprinsă. 

Nu am răspuns. 

— Un cascador cu diplomă de licenţă în istoria artei? Hm. A 
plecat de la birou şi s-a aruncat pe pat. 

— O bicicletă, am zis eu cu emfază. Leoni trebuie să o fi 
văzut, dar nu a ştiut ce era şi nimeni altcineva nu a mai văzut- 
o până când nu au luat cartea şi nu au descoperit foaia. Dacă 
n-ar fi fost nimic altceva pe paginile astea, atunci am fi avut 
sistemul de macarale al lui Leonardo. Mă întreb dacă are vreo 
legătură cu pumnalul? 

— Nu-mi dau seama. Leonardo a scris şi a desenat tot felul 
de lucruri, pe aceleaşi pagini multe obiecte care n-aveau 
absolut nicio legătură unele cu altele. 

M-am uitat la traducere. 

— Il Magnifico era Lorenzo de Medici. Cel puţin îl avem pe 
Medici pe aceeaşi pagină cu setul de Cercuri ale Adevărului. 
Nu prea ne conduce la pumnal, nu-i aşa? 

Antonia şi-a acoperit faţa cu o pernă şi a murmurat de sub 
ea: 

— Mâine-dimineaţă, primul lucru, alerg puţin şi apoi mă 
întorc la traducere. 

— Mai întâi alergi? 

— Da. Mă ajută să gândesc. 


OPT 


Am luat însemnările lui Leonardo şi am trecut prin camera 
mea, am înşfăcat cea mai mare parte din bani şi muniţia şi 
am coborât în hol. Am închiriat o cutie în seiful de valori al 
hotelului şi am pus totul în ea. Apoi m-am întors în cameră cu 
cheia de la seif într-o mână şi cu cuvintele lui Leonardo în 
minte: „Orice obstacol necesită efort“. 

Am pus armele pe noptiera de lângă pat, mi-am aruncat 
hainele de pe mine pe podea şi m-am aşezat pe pat. 

Mi-am dat seama că am uitat să-mi cumpăr o lumânare 
când am fost la cumpărături. Fără umbre dansatoare în seara 
asta, doar cele din inima mea îngheţată. 

Am inspirat adânc pe nas, numărând până la patru, apoi am 
expirat adânc pe gură numărând până la opt. Curând, mi-am 
simţit pleoapele grele. Gândurile m-au părăsit şi m-am 
cufundat în somn. 

Am visat că eram un abac, sau un stativ de ţinut scorul la 
jocul de biliard, nu ştiu exact. Soldaţi fără feţe din Chain-mail5, 
din secolul al XV-lea, cu unghii murdare şi tunici lungi până la 
genunchi treceau dintr-o parte în alta pietrele de alabastru, 
ţinând socoteala la ceva. De fiecare dată mă durea, când 
aruncau pietrele de socotit, cu mănuşile lor, murdare de 
grăsime de găină. Ştiam că nu voi putea să scap niciodată de 
mirosul lor. 

M-am trezit devreme, cu faţa lipită de pernă, cu obrajii şi 
buzele purtând amprenta încreţiturilor bumbacului. Lumina 
cenuşie a dimineţii se iţea de după draperie, în timp ce eu 
derulam visul în minte. M-am rostogolit pe spate scărpinându- 
mă în cap, încercând să-mi dau seama ce naiba putea să 
însemne. 

Ce-ar fi spus Freud, sau Emily, fosta mea iubită? Că sunt 
implicat într-o afacere murdară. Că toată lumea conta pe 
mine şi, într-un fel, asta durea. Ca şi Antonia, îmi doream 


5 Joc miniatural de lupte medievale, cu soldaţi în armură şi cai, creat de 
Jeff Perren şi Gary Gygax. (n.tr.) 


viaţa dinainte. Dar nu o puteam primi înapoi fără să merg mai 
departe. Poate că acel pumnal exista acolo, undeva. Cât 
despre cei care contau pe mine, ei bine, aici era vorba despre 
Antonia „Ginny“ Gianelli, cu siguranţă. Era vorba despre 
părinţii mei, sau cel puţin tata, care-mi arăta pumnul viguros. 
Mai era şi răposatul Henry Greer, uitându-se la mine cu ochii 
lui de şobolan din tranşeea amintirilor mele. Şi apoi mai era 
Leonardo. Eram sigur că maestrul însuşi conta pe mine. Şi 
cine eram eu să-i spun lui Leonardo da Vinci: „Sunt ocupat“? 
Dar Nolo Tecci? 


„Ah, da, Tecci. O să dansăm!” 
* 


x x 
Telefonul a sunat la câteva minute după ora şase şi 
jumătate. 
— Ginny? 


— Aşa vrei să-mi spui? 

— Mm... da, am zis eu. Ginny. 

— Am vreun cuvânt de spus în treaba asta? 

— Nu prea cred. 

— Păi, vrei să vii la alergat cu mine sau nu? 

— Sigur, sigur, am încuviinţat eu, aruncând păturile la o 
parte. Sunt gata în două minute. Vin eu la tine. 

Am închis şi m-am repezit la baie, mi-am spălat cocleala din 
gură şi m-am uitat în oglindă. Ooo, parcă aş fi avut o pâine cu 
ceapă de la Tony Roma's’ pe cap! Mi-am dat cu nişte apă prin 
păr, pieptănându-l cu degetele până când s-a aşezat şi apoi l- 
am şters cu prosopul. 

Mi-am aruncat pe mine tricoul de ieri şi noii pantofi de 
alergat şi am făcut câteva întinderi pe podea. Am împachetat 
patru bancnote de cinci sute de mii de lire italieneşti în vârful 
fiecărei şosete şi le-am băgat în picioare. Apoi m-am încins cu 
cele două Siguri şi am băgat Miniul în tocul lui. Cu aproximativ 
două mii de dolari şi un mic arsenal la mine, cred că eram 
gata de alergare. 

ê Lanţ de restaurante fast-food în Statele Unite şi Canada, iar pâinea cu 


ceapă este un fel de mâncare servit acolo. Practic, ceapa este tăiată 
fideluţă, prăjită şi apoi cu ea se umple un fel de gogoaşă, (n.tr.) 


Deschizând fereastra, am pus cheia de la cutia de valori pe 
pervazul de granit şi am închis bine geamul. Doar dacă lovea 
un tsunami sau un uragan, avea să se mişte cheia de unde o 
ascunsesem eu. Era una dintre avantajele cheilor plate de 
metal. Mi-am aruncat pe mine noua mea bluză de trening şi 
am ieşit pe hol. 

Un om de serviciu cu nasul mic şi roz şi barbă a la John 
Travolta îşi făcea de lucru lângă fereastra aflată în cealaltă 
parte a holului, cu un spray şi o cârpă în mână. Am spus: 

— Buon Giorno! 

Din câteva mişcări, a făcut doi paşi spre mine, a îndreptat 
tubul spre faţa mea, şi-a acoperit gura cu cârpa şi mi-a 
pulverizat spray-ul cu miros dulceag în faţă. Am clipit o dată, 
am încercat să scutur din cap şi am dispărut pe dată într-o 
gaură neagră de catifea. In depărtare, l-am auzit 
răspunzându-mi: 

— Buon Giorno! 


x x 


Îmi simţeam ochii lipsiţi de vedere, mintea goală, eram 
moale ca o gumă care se întinde. Auzeam sunetul 
inconfundabil de metal care loveşte metalul. O monedă? A 
urmat apoi o voce - de englez educat, care spunea: 

— Cred că domnul Barnett tocmai îşi face din nou intrarea 
în atmosfera noastră. 

Am inspirat adânc pe nări şi am simţit o adiere de Old 
Spice, iar coastele mi se întindeau de parcă erau acţionate de 
arcuri. Vocea englezească a vorbit din nou, melodioasă: 

— O, domnule Bar-ne-ett! Aşteptăm nerăbdători so-si-rea 
dumneavoastră. 

Mă durea nasul şi am vrut să duc mâna la el, dar mâna mea 
era ca o mănuşă de prinzător la baseball. 

— Aşa, a zis Old Spice. Deschide ochii, Dorothy”! Te-ai 
întors în Kansas. 

Cineva m-a scuturat de umăr şi o altă voce, tot 
englezească, dar mai tânără şi cu accent, a adăugat: 


7 Aluzie la Dorothy Gale, personajul din povestea Vrăjitorul din Oz. (n.tr.) 


— Şi vrem să vorbim cu tine despre papucii rubinii. 

Accent de Liverpool? Sau de Blackpool? De undeva de pe- 
acolo. Ringo vrea să vorbească cu mine despre papucii 
rubinii. Încet-încet, neuronii mei au început să lucreze din nou. 

— Îngrijitorul, am îngăimat eu, oarecum surprins de sunetul 
adânc, amortizat, al vocii mele. Am deschis ochii, dar la 
început vedeam doar o pâclă densă. Unde e prietena mea? 
am reuşit eu să întreb. 

— Prietena! a pufăit îngrijitorul. 

— Este destul, Mobright, a zis Old Spice. lar eu m-am întors 
spre sursa vocii, surprins să constat că nu eram legat. 

Aşezat pe un fotoliu, cu un picior subţire peste celălalt, 
îmbrăcat într-un costum albastru la două rânduri de nasturi, 
impecabil, se afla bărbatul scund şi uscăţiv cu care m-am 
ciocnit cap în cap pe holul din faţa biroului Francescăi la 
Accademia. 

Ceaţa de pe mintea mea începea să se ridice şi îl studiam 
pe individ din cap până-n picioare. Nu era mai în vârstă de 
cincizeci de ani, dar avea părul argintiu, dat cu gel. Avea 
nasul lung şi drept şi faţa sfrijită. Privirea pătrunzătoare se 
potrivea cu griul pardesiului şi pălăria Borsalino pe care o 
purtase când ne-am văzut prima oară. Presupuneam că 
pardesiul şi pălăria atârnau undeva, într-un dulap din 
apropiere. 

Bărbatul ciocănea absent o monedă de capsa metalică a 
unui portofel cu un mănunchi de bancnote. 

— Accademia, am zis eu, cu vocea încă răguşită. 

— Excelent, a răspuns el. 

— Unde e fata? am întrebat eu. 

— În camera de-alături. Este foarte bine, în afară de faptul 
că se află sub anestezie. Aşa că stai liniştit. 

Mi-am dres glasul. 

— Aveţi gust la pălării. 

— Sunt de acord, a răspuns el, cu un zâmbet amuzat pe 
buze. 

— Spre deosebire de gustul la apă de colonie, am adăugat 
eu. 

Zâmbetul i-a rămas pe buze. 


Cel care fusese numit Mobright m-a înghiontit în piept. 

— Taci sau te fac eu să taci. 

M-am întors spre el şi am făcut tot posibilul ca să strâmb 
din nas la fel ca el. S-a aplecat spre mine ameninţător. De 
fapt, era mai mult caraghios. Gulerul de la cămaşa lui albă era 
mult prea mare pentru gâtul subţire ca un creion şi, cu toate 
că era încheiat în spatele unei cravate cu dungi negre şi roşii, 
era destul loc ca să bag mâna şi să-i smulg părul de pe piept, 
dacă avea. 

Mi-am întors privirea spre bărbatul de pe scaun, care între 
timp scosese o batistă cu monogramă din buzunarul de la 
piept. „AB“. Şi-a şters buzele subţiri şi apoi a îndesat batista 
la loc în buzunar. Pe degetul mijlociu purta un inel de aur cu 
un smarald în formă de paralelogram. 

— Mobright, a zis el, cred că ar fi bun nişte ceai. 

— Da, domnule, a încuviinţat Mobright respectuos. A 
strâmbat din nas iarăşi şi apoi s-a dus în spatele lui AB. 

— Doreşti un ceai, domnule Barnett? a întrebat AB amabil. 

Mi-am fluturat degetele. Am simţit o senzaţie de amorţeală, 
normală în condiţiile date. Mi-am trecut limba peste dinţi şi m- 
am aşezat mai bine pe canapea. 

— Vreau s-o văd acum! 

— Deci adu un ceai Earl Gray, i-a spus AB lui Mobright, 
făcându-i semn să iasă. Cu două cubuleţe de zahăr. 

Mobright a ieşit pe o uşă laterală. 

M-am uitat la canapeaua pe care stăteam întins. Roşie şi 
foarte decorată, se asorta cu restul camerei, care ar fi putut fi 
bârlogul unui conte. 

Cel care mă luase prizonier şi-a aranjat uşor părul. M-am 
ridicat în fund cu grijă. 

— Am spus acum, domnule B.! 

Numele îl prinse cu garda jos o clipă şi s-a uitat la mine 
nedumerit. Apoi şi-a dat seama. 

— A, ai observat batista. Excelent! îmi dă de gol viţa nobilă, 
nu-i aşa? Cu toate că tatăl meu ar fi o excepţie, la naiba cu 
sufletul lui simplu, de sânge albastru! O, nu te agita, fata nu 
pleacă nicăieri, a zis el, arătând cu capul spre uşa pe care 
ieşise Mobright. Deşi presupun că o să-şi revină şi ea destul 


de curând. Un deprimant de ultimă generaţie al sistemului 
nervos. Extraordinar de eficient. Denumirea lui are vreo 
douăsprezece silabe. Nu-mi cere să-l pronunţ. 

M-am repezit la uşă şi am răsucit clanţa rotundă. Încuiat. 
Am ascultat. Linişte. M-am întors la domnul B., sprijinindu-mă 
de perete. 

— Cine dracu' eşti dumneata? 

El a pescuit o scamă invizibilă de pe pantalonii călcaţi la 
dungă şi mi-a ignorat întrebarea. 

— Dacă pot să spun aşa, Reb, te-ai descurcat de minune în 
Adriatica. Regret că noi n-am putut fi de niciun ajutor. N-am 
reuşit să anticipăm cursa nebunească făcută cu barca. Pot 
spune cu certitudine, a continuat el, că domnul Tecci nu va 
precupeţi niciun efort ca să-şi ia revanşa pentru că i s-a tras 
clapa. Un om delicios de abject, Tecci ăsta. Ai vrea să-i auzi 
povestea? Mi se pare foarte fascinantă. 

— Cine eşti dumneata? am repetat întrebarea. 

— Un englez fără nume, desigur, a râs el. Un om de la 
Oxford. Deci, Nolo Tecci. Născut în 1955 în Brooklyn Heights, 
New York. Tatăl lui a fost Bruno Tecci, executant al unui 
anume Nicky Arno, până când amândoi şi-au găsit sfârşitul 
timpuriu într-o casă din Queens în 1968. Tânărul Nolo a ajuns 
delincvent încă din adolescenţă, iar la frageda vârstă de 
douăzeci de ani a fost invitat la Attica State Prison pentru 
cinci ani, fiindcă a atacat un barman cu o daltă pentru gheaţă. 

Mobright s-a întors în cameră cu o tavă de argint pe care se 
afla un ceainic mic, un bol asortat cu zahăr, cu un cleşte şi o 
ceaşcă de porțelan cu farfurioară. A închis uşa în urma lui şi a 
pus tava pe o măsuţă din lemn de cireş de lângă domnul B., 
lovind din greşeală unul dintre picioarele măsuţei. 

— Imi cer scuze, domnule, a zis el. Poftiţi. S-a uitat apoi la 
mine. Vă face probleme? 

— Niciuna, Mobright. Fii atât de bun şi lasă-ne singuri acum, 
te rog. 

— Da, am zis şi eu, fii atât de bun, Mo-dim&. 

3 Joc de cuvinte în limba engleză, între Mo-bright, compus din „Mo“ şi 
„bright“, adică „strălucitor”, pe de o parte, şi Mo-dim, compus din „Mo“ şi 
„dim“, adică „lipsit de strălucire”, pe de altă parte, (n.tr.) 


S-a uitat la mine cu ochii mijiţi, apoi s-a întors către şeful 
lui. 

— Da, domnule, a zis el, şi s-a răsucit pe călcâie. 

Domnul B. l-a strigat: 

— Oh, Mobright... întreabă-l pe Pendelton care-i situaţia cu 
celălalt musafir al nostru. Metoxina aia et cetera et cetera 
trebuie să-şi fi pierdut efectul până acum. 

— Da, domnule, a repetat Mobright, aruncându-mi încă o 
privire înainte să părăsească încăperea. 

Domnul B. a luat cleştele de zahăr. 

— l-am spus să îndulcească ceaiul, nu-i aşa? Şi nicio 
linguriţă de care să te serveşti. Mă rog, a oftat el, turnând 
ceaiul, nişte cârpaci cu toţii. A scos o cutie cu mai multe 
flacoane mici cu medicamente din buzunar, a deschis unul 
dintre flacoane şi a băgat în gură vreo şase capsule 
multicolore. A băut puţin ceai după ele, dându-şi capul pe 
spate şi strâmbându-se în timp ce înghiţea pastilele. A închis 
apoi cutia şi a pus-o la loc în buzunar. Uite, a zis el cu dispreţ. 
Astea nu sunt de prea mare ajutor, dar cel puţin sunt scumpe. 

Mi-am aruncat privirea în jurul meu prin cameră, în 
căutarea armelor mele. 

Domnul B. Şi-a dres glasul. 

— În timp ce Tecci se afla la închisoare, era bănuit că a 
omorât câteva persoane. Fiecare avea gâtul tăiat în formă de 
„N“. Semnătura lui Nolo, asemănătoare cu a lui Zorro. 
Grotesc, dar omul trebuia să-şi pună cumva amprenta în cel 
mai înalt grad, presupun. Autorităţile ştiau că el comisese 
crimele, dar nimeni nu era dispus să-l denunțe. La două luni 
după ce a fost eliberat Nolo, barul în care comisese primul 
atac a fost incendiat, iar barmanul a ars de viu. 

Incendiu. 

AB a continuat: 

— Singurul martor şi-a găsit sfârşitul înainte de a putea să 
depună mărturie. A fost găsit înjunghiat, cu inițiala „N“ 
gravată pe ceafă cu un minuscul laser chirurgical. Tecci a ieşit 
la suprafaţă în Las Vegas, ca apărător al familiei Carbone, 
însă disprețul său faţă de autorităţi şi incapacitatea de a juca 
după reguli - chiar şi regula gloatei - l-au făcut să nu se 


adapteze. Aşa că s-a mutat. 

— Cine dracului sunteţi voi, oameni buni? l-am întrerupt eu. 

— Vai, vai, limbajul, Reb, m-a mustrat domnul B., arătând 
spre mine cu mâna pa care avea inelul. Apoi şi-a continuat 
povestea. Nolo Tecci este un sociopat. Prefăcut, fără scrupule, 
inteligent şi foarte periculos, cred că eşti de acord, cu toate 
că ştiu sigur că poate fi şi foarte fermecător atunci când vrea. 
A fost implicat în vreo şase crime internaţionale în ultimii cinci 
ani, deşi n-au existat niciodată suficiente probe ca să fie 
condamnat. A pus la loc ceaşca de ceai şi farfuria pe tava de 
argint. Se bănuieşte că Tecci este asasin plătit pentru Werner 
Krell, un individ plictisitor cu buzunarul larg şi sufletul 
superficial, despre care poate că ai auzit sau nu. Krell era 
foarte interesat de Leonardo da Vinci, ca şi tatăl său - o 
asemănare izbitoare cu familia ta, dar cu motivații opuse. Artă 
versus putere, dacă vrei. Paralele inegale. Una neagră, alta 
albă. 

Efectul drogului se dusese de-acum şi fusese înlocuit de 
furie. 

— Ce ştii dumneata despre familia mea? 

— Nu multe, a admis B. pe ton calm. Dar ca să continui, 
Krell a petrecut o viaţă întreagă în afacerile cu muniţie. Insă 
recent şi-a transferat interesul spre comunicaţii prin satelit. 
Adică, acum construieşte sateliți. Prin intermediul vechilor lui 
legături cu KGB-ul, a aranjat ca Agenţia Rusă a Spaţiului să-i 
lanseze sateliții pe orbită. 

— ŞI? 

— Este o mutare suspectă pentru cineva pe care îl bănuim 
că de multă vreme construieşte sisteme de luptă noi pentru a 
le folosi împotriva unora dintre ţările vorbitoare de limbă 
engleză. 

— De ce ar face Krell asta? 

— Pentru profit, cu siguranţă, dar asta exista şi în istoricul 
personal şi în cel al familiei, legături personale, profil 
psihologic, genetică. Mama lui constituia un caz înfricoşător, 
undeva la limita dintre tulburări de personalitate şi tendinţe 
de schizofrenie paranoidă. Werner a fost prea mult timp 
alăptat la un sân stricat, dacă pot să spun aşa. Mama lui a 


murit în timpul unui bombardament al trupelor aliate, iar 
tatăl, pe ale cărui urme fanatice a călcat Werner în industria 
de muniţie, a murit tânăr şi neconsolat. B. a tăcut o clipă, apoi 
a continuat: practic, tânărul Werner a rămas orfan la o vârstă 
impresionabilă. Ironia sorții. 

Îmi rumegam propria furie, iar privirile noastre s-au întâlnit. 

B. a continuat: 

— Werner a fost modelat prost deopotrivă de moştenirea 
genetică şi de împrejurări. 

— Deci sugerezi că domnul Krell este un nou Hitler; vrea să 
conducă lumea? 

— Nu, Krell nu este Hitler, nu credem că vrea să conducă, 
cu toate că noi suntem de părere că ar fi, cu siguranţă, pe 
deplin satisfăcut să se răzbune pe anumiţi prieteni de-ai 
noştri. Krell a dezvoltat în secret prototipul pentru o bombă 
inteligentă, ghidată prin laser, care ar putea fi ascunsă şi 
lansată dintr-un satelit. Lansate de la sol, bombele ar fi 
imposibil de detectat datorită dimensiunii lor mici, fără 
precedent, ca şi velocităţii ieşite din comun, astfel că sistemul 
este o armă teroristă perfectă. Căzând libere din spaţiu, 
aceste bombe ar putea cu uşurinţă să treacă de orice 
apărare, punând astfel ţinta într-un mare pericol. Bombele lui 
Krell ar putea să se abată ca o ploaie de groază din cer, ori de 
câte ori ne dorim de fapt ploaie reală, şi nimeni de pe pământ 
nu ar putea să facă nimic în legătură cu asta, doar dacă îl 
mituiesc pe Sfântul Petru de la poartă. 

— Continuă, am zis eu. Luminează-mă, arată-mi cum 
anume ne implică pe mine şi pe prietena mea toate astea. 

— Principalul client pentru muniţia lui Krell în ultimii câţiva 
ani este Soon Ta Kee, prim-ministrul Taiwanului, care într- 
adevăr şi-a construit armata cu ajutorul produselor lui Krell. 
Tacky - cum îl numim noi afectuos - a fost informat despre 
proiectul lui Krell şi este convins că acesta chiar poate să-i 
furnizeze această armă, aşa că a investit sume considerabile 
pentru a susţine dezvoltarea bombelor de acest tip. 

Conflictele politice ale lui Tacky au crescut dramatic în 
ultima vreme, ca să nu spunem mai mult. China vrea să 
recapete controlul asupra Taiwanului şi, din cauza noului 


sistem PEL al Chinei... ştii ce este asta? Sistemul de localizare 
pasiv-coerentă?, a explicat B., este un sistem de apărare 
aerian impenetrabil. Nu poate fi distrus, spre deosebire de 
radar, şi nu pot fi lansate niciun fel de rachete care să-i 
distrugă transmiţătoarele, pentru că nu există niciun fel de 
raze sau tansmiţătoare. Asta reduce avantajul militar al 
Statelor Unite asupra Chinei. F-117 şi chiar futuristul şi 
invizibilul F-22 fighter nu mai sunt chiar invizibile pentru ei. 
Bravo, China! Vezi tu, a continuat el, Tacky simte că, având 
acest dezavantaj apărut dintr-odată, nu se mai poate baza pe 
Statele Unite ca să intervină cu forţe armate într-o criză. 
Tacky se simte pus cu spatele la zid şi stă îmbufnat, într- 
atâta, încât a sporit presiunea asupra lui Krell să-şi 
definitiveze arma. Krell - crezând că se află la numai câţiva 
milimetri de succes - a stabilit chiar o dată la care ar putea 
să-i furnizeze bombele lui Kee. Chap a făcut o promisiune pe 
care nu poate să o respecte. 

Mă săturasem de vorbele lui pretenţioase şi de povestea 
asta îngrozitoare - dacă ar fi fost ceva adevărat din ea. 

— Tare păcat, am zis eu. Repet întrebarea. 

— A, dar de ce nu poate Krell să îşi ţină promisiunea? a zis 
B. către cameră. De ce să nu fie posibil să realizeze bombele? 
A făcut o pauză pentru efect. Am să-ţi spun eu de ce. Pentru 
că este împiedicat de absenţa ingredientului final - un 
material în care să pună bomba şi care să poată să facă faţă 
căldurii extraordinare a frecării atmosferice la viteză mare. 

B. s-a lăsat pe spate în scaun şi a plescăit din buze. 

Dintr-odată am rămas paralizat. Cel care mă luase prizonier 
şi-a dat seama şi mi-a făcut cu ochiul. 

— Ochii tăi tocmai au spus: „Aha, pumnalul!” Excelent! 
Acum ascultă-mă! Nu încape îndoială că tatăl lui Werner i-a 
spus poveşti minunate de adormit copiii despre Pumnalul 
Medici, aşa cum ţi-a spus şi ţie tatăl tău. Indestructibilul aliaj, 


? „Passive Coherent Location”, în limba engleză în original, cunoscut şi ca 
sistemul „passive radar“, desemnează o clasă de sisteme radar care 
detectează şi urmăresc obiecte în urma procesării reflecţiilor de la surse 
non-cooperative precum posturile de televiziune comerciale şi semnalele 
de telecomunicaţii, (n.tr.) 


mai puternic decât oricare altul, mai uşor decât aerul. Când 
Werner a ajuns foarte bogat, s-a gândit că pumnalul este cel 
mai de preţ trofeu, nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru tatăl 
lui mort - Excaliburul Cavalerilor Mesei Rotunde a lui Krell. Aici 
se complică subiectul. Serviciile speciale ne informează că 
Kee are de gând să-l distrugă pe Krell dacă nu-şi ţine 
cuvântul, iar Kee n-are un singur Nolo Tecci, ci o întreagă 
armată - care de care mai plin de zel - gata să-i împlinească 
dorinţele. 

— Şi ce dacă? 

— Spui foarte nonşalant „şi ce dacă“, dar tonul îţi trădează 
interesul. Uite ce: Werner Krell e pus într-o situaţie în care, 
dacă nu furnizează bombele, va fi asasinat. lar el nu are cum 
să furnizeze bombe funcţionale. Deci ce se întâmplă în mintea 
lui bolnavă? Face un salt din tărâmul logicii până la o totală 
nebunie şi începe să creadă că poveştile de adormit copiii ale 
lui papa Krell nu erau de fapt fabulaţii, ci fapte irefutabile. ŞI 
atunci presto! Dintr-o antologie veche de arhitectură apare o 
pagină din însemnările lui Leonardo - posibil conţinând 
Cercurile Adevărului. Krell a fost păcălit cu douăzeci de ani în 
urmă, atunci când prima pagină a însemnărilor a pierit odată 
cu avionul şi curierul care o aducea. Acum are o a doua şansă 
şi crede nu numai că pumnalul se află undeva acolo, dar şi că 
aliajul îi va furniza bomba, odată cu carapacea indestructibilă 
care-i va salva pielea nenorocită. B. şi-a lovit palmele una de 
alta. Dacă asta nu e dramă, atunci nu ştiu ce este. Să ridicăm 
un pahar pentru ticălosul de Werner Krell şi pentru fiecare 
dintre noi, pentru care au bătut clopotele anticarului. 

Am simţit că mă trece un fior. 

— Dar nimeni nu ştie dacă pumnalul există cu adevărat, am 
zis eu. Sau dacă aliajul are calitatea pe care pretinde 
Leonardo că o are. Poate tipul pur şi simplu a descoperit 
aluminiul înaintea lui Reynolds. 

— Poate, a admis B. Dar dacă e aşa cum a pretins 
Leonardo, iar Werner Krell poate să-l obţină, să afle 
componentele şi să producă aliajul, atunci o să construiască 
armele respective, iar lumea va fi la mâna lui - şi, desigur, la 
cea a lui Soon Ta Kee. 


— Crezi că-mi pasă cât negru sub unghie de Soon Ta Kee? 
Sau de bombe care cad libere asupra acestei lumi sau a 
oricărei alteia din sistemul ăsta solar împuţit? 

— Se pare că nu. 

— Bine că ai ghicit! 

— Ce zici atunci de libertatea individului? 

— Doar asta mă interesează, am zis eu. Libertatea 
individuală. A mea. 

— Ai o viziune mai degrabă de miop, dată fiind genealogia 
ta. Tatăl tău era mai dedicat celorlalţi. 

— Ce ştii dumneata despre tata? am scrâşnit eu printre 
dinţi. 

— Ştiu că a fost custodele unuia dintre cele mai mari 
muzee ale lumii, în timp ce tu îţi asumi riscuri pentru bani. Hai 
să reformulez asta. Cu siguranţă pot să apreciez că îţi asumi 
riscuri pentru bani, aşa că o să te abordez altfel. N-ai vrea ca 
pe filmele în care joci tu să scrie „Made în Taiwan”, nu-i aşa? 
Nu trebuie să-mi răspunzi, dar spune-mi ceva: nu ţi-am spus o 
poveste frumoasă? Toanele tale nu-mi spun nimic, dar cred că 
în sinea ta porţi o mică discuţie cu tine însuţi. 

Domnul B. s-a lăsat apoi pe spate, bătând darabana pe 
braţele aurite ale fotoliului. 

Nu purtam nicio discuţie cu mine însumi. Ţipam, de-a 
dreptul, ca firmele luminoase care atrag clienţii în Las Vegas. 
Automatul din mintea mea s-a învârtit cu repeziciune, 
oprindu-se cu cele trei rotiţe la cunoscutele cuvinte care mi- 
au răsunat în urechi atât de des: „Nu te încrede în nimeni”. 

M-am ridicat în picioare şi m-am întins. 

— Deci, am zis eu, mimând lipsa oricărei îngrijorări, eşti o 
persoană foarte perspicace. 

— Oh, chiar îmi place lauda. 

— Vrei să găseşti dumneata primul pumnalul, indiferent 
cine naiba ai fi. 

B. şi-a scos batista şi şi-a lustruit inelul. 

— Este rândul meu să-ţi fac un compliment. Eşti la fel de 
perspicace pe cât eşti de arătos. 

— Vrei ajutorul nostru, am adăugat. 

— Desigur. 


— Crezi că noi ştim ceva. 

— Hai să nu fim sfioşi. 

— Cât valorează? am întrebat eu. 

— Vrei să fii recompensat? 

— Pumnalul Medici. Cât valorează? 

— Depinde cui îi este vândut. Un colecţionar de artă ar plăti 
o sumă substanţială. lţi aduci aminte cât au plătit japonezii 
pentru un singur Van Gogh? Darămite Kee? Cât ar plăti el 
pentru o bombă inteligentă, care nu poate fi depistată şi care 
poate fi lansată prin satelit? Gândeşte-te la o cifră foarte 
mare. Deci... hai să ne întoarcem la Cercuri. Ştim că aveţi 
două pagini de însemnări, două seturi de Cercuri... 

— De unde ştiţi... 

— Ajutoare electronice. Un microfon minuscul în platoul cu 
mâncare. „Pământul nostru va deveni fără îndoială uscat şi 
sterp în mâinile oamenilor, care se pare că nu se pot abţine să 
distrugă cu bună ştiinţă chiar lucrurile care îi sunt sevă“. 
Leonardo a fost un adevărat poet, nu-i aşa? Aş vrea să arunc 
o privire pe acele pagini. Poate că drăguţa ta prietenă ar fi 
atât de amabilă să traducă şi restul pentru noi, deşi este fără 
doar şi poate critică în privinţa traducerii. Cercurile codate, un 
sistem de scripeţi? Fascinant! 

— Vreau să o văd pe prietena mea chiar acum, am insistat 
eu. Vreau să mă asigur că este bine. 

— Ginny a ta? s-a mirat B. zâmbind forţat. 

M-am holbat la el. El a ridicat din umeri. 

— i-am pus un microfon minuscul şi în telefonul de la Four 
Seasons. 

— Deci, i-am zis eu ticălosului fanfaron, eşti de la FBI sau 
NSA sau nu, de la MI-5, corect? Eşti un agent MI-5. 

— Agent, ce frumos spus, a zis B., dar a rămas 
impenetrabil. 

Mi-am muşcat partea dinăuntru a buzei de jos. 

— Reb, a zis tipul, sunt pur şi simplu cel mai în măsură să 
facă ordine în Dodge, acum, că John Wayne a murit şi tu nu 
mai ai armele. Foarte interesant pistolul cel mic! N-am mai 
văzut aşa ceva până acum. Ar trebui să discutăm despre 
originile acestui lucru. 


Am auzit voci înfundate în camera alăturată. 

— Sunt foarte interesat de Pumnalul Medici, a continuat B. 
Ştiu că şi tu eşti. Cooperează cu mine acum, da? Aş aprecia 
foarte mult dacă mi-ai da cheia de la cutia de valori din hotel, 
dacă în ea se află ceva de valoare. Una e să scotoceşti prin 
cameră, inclusiv prin ciudatul seif de perete. Dar altceva e să 
deschizi o cutie de valori cu ajutorul unor chei - ceea ce ar 
face treaba mult mai uşoară. Fii partenerul meu. Tatăl tău cu 
siguranţă ar fi apreciat ajutorul Unchiului Sam. 

— De ce ne-aţi drogat? De ce nu ne-aţi cerut pur şi simplu 
frumos? Sunt un tip rezonabil. 

B. s-a gândit o clipă. 

— Recunosc că Mobright a dat dovadă de exces de zel când 
v-a adus aici. Oportunitatea de a se uita pe însemnări i-a 
estompat din trăsăturile umane. Însă îţi pun o întrebare: Ne- 
aţi fi acordat întreaga atenţie altfel? 

l-am aruncat, pe rând, trei tipuri de priviri: contemplativă, 
convingătoare, concesivă. 

— Aş putea să fiu Doc Holliday!%, am spus eu, arătându-i un 
pic de spirit de echipă. 

B. s-a ridicat în picioare, satisfăcut de sine şi a venit spre 
mine încrezător, cu cei 1,67 metri ai lui. Întinzându-mi mâna 
micuță cu manichiura îngrijită, a zis: 

— Ca răspuns la majoritatea întrebărilor tale, prietenul meu 
săritor de la înălţime, eu sunt inspectorul Arlen Beckett, şeful 
Global Affairs, Gibraltar. 

— Şi ce este Gibraltar ăsta, mai precis? 

— In urma prăbuşirii Uniunii Sovietice, a apărut o alianţă 
specializată, formată din agenţi cu experienţă din câteva ţări 
occidentale membre NATO. Scopul acestei alianţe constă în 
prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă. Pe 
scurt, Gibraltar. Vino acum, băiatul meu, nu mă ţine cu mâna 
întinsă. 

Am scrâşnit din dinţi şi am scos mâna. Apoi am făcut-o 
pumn şi i-am administrat un upercut rapid în falcă, lovitură 


19 Dentist şi pistolar celebru din secolul al XIX-lea, celebru mai ales pentru 
prietenia sa cu Wyatt Earp (n. Red.) 


care l-a doborât la pământ. A căzut pe covorul gros cu 
genunchii în sus. Părul nu i s-a clintit niciun centimetru. 

— Nu sunt băiatul tău! am zis eu. 

Mai multe sunete se auziră din camera alăturată. Am 
verificat dacă Beckett era înarmat. Nu era. Am pus perna de 
la scaun deasupra ceştii de ceai şi am călcat pe ea în cea mai 
mare linişte, apoi am luat un ciob cu o margine tăioasă. M-am 
dus spre uşă, mi-am ţuguiat buzele ca un englez adevărat, şi 
am strigat: 

— O, Mobright? 

Uşa s-a deschis şi Mobright şi-a iţit capul înăuntru. 

— Da, domnule? a întrebat el. 

M-am repezit la gâtul lui, sperând că n-are cămaşa 
încheiată până la ultimul nasture, şi l-am strâns bine. 

— Nu e necesar să-mi spui „domnule”, am zis eu. Poţi să-mi 
spui doar Reb. 

— Reb. Te rog, eu... 

— Incă o vorbă şi te umplu de sânge! Ştii că o să fac asta! 

A deschis gura pregătindu-se să vorbească, dar a închis-o la 
loc. L-am răsucit şi, cu corpul lui pe post de scut uman, am 
intrat în camera alăturată, unde se afla Ginny. 

Stătea în fund pe o canapea cu husă de satin, arătând cam 
cum arăta când am trezit-o eu în Fiat, doar că mai ameţită. Un 
om lat în spate, despre care am presupus că era Pendelton, s- 
a aplecat deasupra lui Ginny, cu spatele la mine. 

M-a zărit prin ochii înceţoşaţi. 

— Reb, a mormăit ea. 

Mobright a dat un picior la uşă fie intenţionat, fie pentru că 
nu se mişca lesne. Pendelton s-a întors la auzul zgomotului. 
Nu a scos nicio armă, lucru pentru care i-am fost 
recunoscător. L-am percheziţionat pe Mobright în căutarea 
armei lui şi, poate, a pistoalelor mele. Dar n-am găsit nimic 
altceva decât un spray. 

— A rămas ceva aici? am întrebat eu. 

S-a uitat la mine cu faţa rugătoare. 

— Nu înţelegi. 

— Ai dreptate, am răspuns eu, apoi i-am administrat o doză 
dublă din spray în faţă. Vise plăcute, puricii să te sărute, 


Mobright! 


NOUĂ 


Le-am administrat câte o doză dublă din spray lui Pendelton 
şi lui Beckett. Asta ne dădea un avans de vreo patru ore, 
poate, ca să facem orice am fi vrut, înainte ca Gibraltar să-şi 
revină. Eram confuz şi nervos, dar cel puţin deţineam 
controlul. N-aveam nici cea mai mică idee unde ne aflam, dar 
dacă Beckett spusese adevărul, atunci trebuia să fim într-o 
clădire oficială, cu tot soiul de agenţi în jurul nostru, aşa că l- 
am dezbrăcat pe Pendelton şi mi-am pus hainele lui, ca să 
măresc şansele de a trece neobservaţi. 

Ginny era pe jumătate sub efectul anestezicului şi nu prea îi 
păsa de haine; încă mai încerca să-şi dea seama de ce nu 
făceam jogging. Am pus-o să inspire adânc de câteva ori, 
lucru care a ajutat-o să vadă lucrurile mai clar. Apoi i-am 
masat puţin spatele şi umerii. Asta a încărcat-o cu energie 
destul cât să o împiedice să se lovească de lucruri pe drumul 
spre ieşire. 

Când Ginny m-a întrebat ce se întâmpla, am sfătuit-o să 
facă doar ceea ce-i spuneam eu şi totul avea să fie bine. 
Pentru prima oară, a renunţat la ceartă. 

Inainte să părăsim camera, am cercetat dulapul. Pardesiul 
şi pălăria lui Beckett se aflau acolo, aşa cum bănuisem. Am 
pus pardesiul pe Ginny şi, cu bărbia în jos, am ieşit pe hol. Se 
pare că ne aflam într-un hotel totuşi, şi ne-am croit drum spre 
ieşire pe cele două etaje, trecând pe lângă vreo şase 
persoane, însă niciunul nu ne-a acordat nici cea mai mică 
atenţie. 

Până când am ieşit pe stradă, adrenalina înlocuise mare 
parte din chestia ciudată inhalată de Ginny, iar ochii ei erau 
limpezi şi plini de viaţă. Ne-am amestecat repede cu 
mulţimea de milanezi şi turişti de pe trotuar. 

— Bine, a lătrat Ginny, ce dracu' a fost asta? 

Îşi revenise. 

— Uită-te pe unde suntem, am îndemnat-o. Putem să 
mergem pe jos înapoi la hotel sau trebuie să luăm un taxi? 


S-a uitat la semnele de pe stradă. 

— Suntem la numai două străzi distanţă. Pe-aici. 

Am apucat-o de cot. 

— Să mergem! 

— Hei, lasă-mă o secundă! Sunt ameţită. 

— Scuze, am zis eu şi am încetinit pasul puţin. 

— Cine erau oamenii ăia? 

— Gibraltar, am informat-o eu. 

— Gibraltar? Asta e o stâncă... şi un fond mutual. 

Mulțimea care tocmai se afla în pauza de prânz ne-a oferit o 
bună acoperire. 

— Este şi un fel de agenţie de servicii speciale 
guvernamentale, am zis eu. Doar dacă nu cumva Beckett este 
un mincinos nemaipomenit. Nu ştiu. N-am auzit niciodată de 
Gibraltar. Cum putem să fim siguri că nu lucrează pentru 
Krell? Şi cum ne-au dat de urmă în Milano? Oare este şi Tecci 
aici? 

— Cine e Beckett? a întrebat Ginny, rămasă la câţiva paşi în 
spatele meu. 

— Şeful cel mare. L-am pus la pământ cu un upercut. 

Ginny s-a oprit brusc. 

— Ai  chelfănit un agent al serviciilor secrete 
guvernamentale? 

— Nu ştiu. Poate. Ba chiar al unei agenţii internaţionale, de 
fapt. 

Am tras-o după mine, cum tragi un ponei în Central Park. S- 
a poticnit, cu ochii la mine. 

— Şi apropo, am adăugat eu. Nimeni nu mai zice „a 
chelfăni“ de când era bunica fată. 

— Ce contează? a zis ea. Guvernul ne va proteja împotriva 
lui Krell. Guvernele protejează oamenii. 

— Nu, nu fac asta. Şi-apoi, m-a făcut „om bun de nimic“! 
Nenorocitul! 

— Aşa că, normal, l-ai bătut măr. 

— Şi l-am drogat. Şi pe Mobright, şi pe colegul lui. 

Ginny s-a uitat la mine ca şi cum aş fi comis o greşeală 
enormă. Un autobuz pentru turul oraşului a claxonat tare, 
făcându-şi loc prin traficul aglomerat. 


Am ridicat din umeri. 

— Ascultă, improvizez şi eu, e în regulă? 

Treceam pe lângă un stand cu fructe, unde o doamnă striga 
tare: 

— Mele, ciliegie, banane! 

Cireşele roşii mi-au atras privirea. 

Cu coada ochiului am zărit doi tipi cu feţele cenuşii cu 
ochelari de soare traversând strada descheiaţi la jachete. 

„La dracu!“ 

— Îmi pare extrem de rău, i-am zis lui Ginny, împingând-o 
într-un grup de oameni şi dărâmând apoi standul de fructe, 
care s-au împrăştiat peste tot în aer. Am fluierat tare către cei 
doi tipi, făcându-le semn cu cealaltă mână. 

Autobuzul se afla la vreo zece metri de mine. M-am aruncat 
în stradă chiar în faţa lui. Şoferul a făcut ochii mari, a claxonat 
cu putere şi a apăsat frânele cât de tare a putut, exact în 
momentul în care mă aruncam sub autobuz şi mă uitam la 
cauciucuri, dacă aveau să vină drept sau aveau să derapeze. 
Dacă derapau, eram mort. Au rămas drepte. 

Am auzit strigăte din mulţime în timp ce autobuzul a trecut 
peste mine, oprindu-se în timp ce eu mă aflam încă dedesubt. 
Podeaua de deasupra mea vibra de tropăiturile paşilor şi de 
tipetele pasagerilor. 

Am scos un urlet prefăcut de durere. Figuri oripilate au 
apărut printre roţile fumegânde ale autobuzului. Le-am scanat 
în căutarea celor doi. L-am zărit pe unul. Apoi a dispărut. 

l-am urmărit pantofii negri alergând spre spatele 
autobuzului. M-am răsucit ca un dansator de break-dance şi 
am ridicat un genunchi ca pentru o lovitură de karate. Pantofii 
s-au oprit. O mână cu încheietura mare a atins asfaltul. In 
cealaltă mână am văzut o armă cu amortizor; apoi, chipul fără 
expresie s-a aplecat. Mi-am lansat lovitura de karate cât de 
tare am putut, cu călcâiul în jos. 

Am auzit sunetul satisfăcător de oase, dinţi şi ochelari 
sparţi, în timp ce sângele îi ţâşnise pe nas şi gură. Apoi s-a 
lovit cu capul de asfalt, pierzându-şi cunoştinţa. Tipul zăcea 
cu mâna întinsă. M-am uitat în jurul meu. Şi mai multe feţe. 

L-am zărit şi pe al doilea tip, undeva, la jumătatea distanţei 


dintre mine şi standul cu fructe. M-a văzut că mă uit la el şi a 
zâmbit, apoi a dispărut. Pantofii lui negri s-au îndreptat spre 
spatele autobuzului. Mă gândeam doar cum să iau arma 
primului individ. Când mă întindeam după ea, umărul jachetei 
largi a lui Pendelton s-a agăţat de o bucată metalică a 
autobuzului. Am tras cu putere o dată, de două ori, de trei ori, 
până când s-a eliberat. 

Pantofii negri s-au oprit lângă roata din spate. M-am repezit 
la armă, dar cineva o luase deja de pe jos. M-am uitat în spate 
la cel care mă urmărea. Ochelari de soare şi un zâmbet larg, 
pe toată faţa. Un pistol cu amortizor îndreptat spre mine, cu 
degetul pe trăgaci. „Prea târziu. S-a terminat.” Apoi un „puf”, 
ca un pumn care loveşte o pernă. O clipă, am crezut că am 
fost împuşcat; apoi am văzut că zâmbetul dispare, faţa s-a 
lovit de asfaltul şoselei, iar soarele strălucea argintiu în 
băltoaca de sânge. Cineva îl omorâse. 

Răsucindu-mă de sub autobuz, am sărit în picioare, m-am 
uitat după trăgător şi am zărit-o pe Ginny. Apoi am zărit o 
siluetă masculină cu şapcă şi cu o haină lungă croindu-şi 
drum spre ea prin mulţimea de oameni nedumeriţi şi fructe 
împrăştiate. 

— Ginny! am strigat eu. Are o armă! 

Ginny s-a întors în direcţia vocii mele şi şi-a acoperit faţa 
îngrozită. Omul s-a căutat în buzunar. Apoi, ca şi cum ar fi fost 
filmat cu încetinitorul, l-am văzut că-i pune ceva în mână lui 
Ginny şi se grăbeşte să părăsească locul, amestecându-se în 
mulţime. Mirat, m-am repezit şi am tras-o de-acolo. 

Alergam cât de repede puteam, în zigzag, pe stăduţele 
întortocheate, până când am rămas fără suflu şi am fost siguri 
că nu ne urmărea nimeni. 

Leoarcă de transpiraţie, ne-am oprit pe o alee şi ne-am 
sprijinit unul lângă altul de o clădire murdară de cărămidă. 

M-am uitat la Ginny - cu părul ud, pieptul i se ridica şi se 
cobora sacadat, de oboseală. Aş fi vrut s-o iau în braţe şi s-o 
acopăr cu sărutări. 

Ginny şi-a şters faţa de transpiraţie, lăsând o dâră de un 
roşu aprins. 

— Te-ai tăiat? am întrebat eu disperat. 


— Eu... eu... nu cred. Eu... este... A verificat mâna cu grijă 
şi a lins lichidul roşu. Zeamă de cireşe. M-ai împins într-un 
stand de fructe, ticălosule! 

— Da, am zis eu, răsuflând uşurat. Aşa este. 

S-a răţoit la mine: 

— Te rog, spune-mi ce dracu’ s-a întâmplat. 

Aşa am făcut, dar m-am abținut să recunosc că aş fi lăsat 
autobuzul să treacă peste mine sau că m-aş fi lăsat ciuruit de 
gloanţe, dacă asta ar fi salvat-o pe ea. 

— Deci al treilea tip - cel care a venit în fugă spre mine - el 
l-a împuşcat pe cel care voia să te omoare pe tine? 

— El trebuie să fi fost. 

— lar tu ai crezut că voia să mă împuşte pe mine? Ştii ce 
tare m-ai speriat? 

— Da, ştiu. Ai apucat să-i vezi faţa? 

Ea a dat din cap. 

— Crezi că a fost prietenul tău, Archie? 

— Nu ştiu. N-aş putea spune. Ce ţi-a pus în mână? 

— Asta, a zis Ginny, dându-mi o carte de vizită mototolită. 

Am despăturit-o. Un număr de telefon şi numele „Dracco” 
scris de mână. 

Sirena poliţiei la câteva străzi distanţă a făcut-o pe Ginny să 
tremure. 

— Dracco? s-a mirat ea. Cine naiba e Dracco? 

— N-am nici cea mai vagă idee. 

x 


x x 


înghesuit într-o cabină telefonică, cu Ginny stând pe vârful 
picioarelor lângă mine, chinuindu-se să asculte şi ea în 
receptor, am format numărul. O voce morocănoasă la celălalt 
capăt al firului a zis: 

— Cosa vuoi? 

— Dracco? am întrebat eu. 

Tăcere. 

— Sono un amico di Archie Ferris. 

Nimic. Apoi clic, a închis. 

Eu şi Ginny ne-am uitat unul la altul, perplecşi. Am format 
numărul din nou. 


Aceeaşi voce. 

— Cosa vuoi? 

— Dracco? Aaa, io sono un amico di... 

Clic. Începeam să mă înfurii. Şi la fel şi Ginny. 

— Dă-mi asta, a zis ea, smulgându-mi telefonul din mână. A 
format numărul. Aceeaşi voce a răspuns. 

— Cosa...? 

— Ascolti, idiota! a strigat Ginny. Qualcuno mi ha dato un 
biglietto da visita col suo nome. lo sono con un ragazzo 
chiamato Reb. 

Am înţeles doar „Ascultă, idiotule“ şi „Reb“. 

Ginny a acoperit receptorul cu mâna şi mi-a şoptit: 

— l-am spus de cartea de vizită. 

— Reb? l-am auzit pe bărbat zicând la telefon. 

— Si, a încuviinţat ea în receptor. Reb. 

— Reb de la Hollywood? 

— Si. 

— Păi, dă-mi-l pe tâmpitul ăla la telefon, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

Ginny a ridicat sprâncenele şi mi-a pasat receptorul. 

„Toată lumea iubeşte Hollywoodul!“ 

— Dracco? am zis eu. 

— Acelaşi. 

— De ce mi-ai închis telefonul? 

— Politica. 

— Măi să fie! Ascultă, un tip a împuşcat pe cineva ca să mă 
salveze pe mine şi i-a lăsat apoi prietenei mele cartea ta de 
vizită înainte să dispară. 

— A împuşcat un tip, i-a dat o carte de vizită unei fete. 
Înţeleg, a zis el obraznic. Ca să vezi! 

— Da. Apoi eu zic „Archie Ferris“ şi tu îmi închizi telefonul 
de două ori. 

— Am văzut toate filmele cu tine, Reb de la Hollywood. 

— Ar-chie Fer-ris, am repetat eu rar. 

— Spui cuvintele alea de parcă ai vrea să câştigi ceva. 

— Închid, am zis eu. 

— N-am nimic împotrivă. 

— Haide, Dracco! Vino şi tu cu ceva! 


După o pauză, a rostit: 

— Bine. Cineva care mă cunoaşte crede că ai bani şi un 
motiv ca să părăseşti ţara fără să ţi se dea de urmă. Nu te 
obosi să mă întrebi cine. 

— Aşadar, ai o firmă de transport? 

— Am un avion Gulfstream Five şi sunt disponibil pentru 
patruzeci de mii de dolari acum, a zis Dracco. Oriunde vrei să 
mergi. Nu scrie pe cartea mea de vizită, dar e de la sine 
înţeles. 

— Inteleg, am răspuns eu, uitându-mă la Ginny. Oriunde. 

— Da, cam aşa ceva, a încuviinţat el. 

Îmi suna bine oferta lui. 

— Pot să te sun din nou în câteva minute? 

— De ce nu? 

Am închis telefonul. 

— Ai auzit? am întrebat-o pe Ginny. 

— Ce crezi? E o capcană? 

Am auzit paşi în spatele nostru şi ne-am întors amândoi. Un 
bătrân cu un şorţ murdar a golit coşul de gunoi şi a intrat 
înapoi în magazin. 

Am privit-o în ochi pe Ginny. 

— Cred aşa: cei doi bărbaţi de la autobuz trebuie să fi avut 
legătură cu Tecci. Nu se ştie cum, ne-au luat urma; n-am idee 
cum. Cel care ne-a salvat pielea şi ţi-a dat cartea de vizită 
trebuie să fi fost trimis de Archie. Suntem în pericol aici şi nu 
mai avem arme, dar încă avem cele două pagini ale lui 
Leonardo, dacă nu cumva a spart cineva cutia de valori a 
hotelului. Şi trebuie să termini de tradus acele pagini. Şi mai 
cred că suntem singurii care deţin Cercurile Adevărului. 

— Corect. Păi, indiferent ce spune restul textului scris de 
Leonardo, n-am niciun indiciu concret despre Cercuri. Mi se 
par doar nişte schiţe elaborate. Adică ar fi nevoie de o... 

— Uau! am făcut eu, copleşit de un sentiment ciudat. 
Gândurile dădeau năvală în timp ce discutam. „Mona Kinsky!“ 

Seara trecută, la hotel, cu Ginny, ceva îmi trezise nişte 
amintiri atunci când pomenisem despre găsirea unui tipar în 
Cercurile Adevărului, dar n-am putut să le numesc atunci. 
Acum puteam. Tipare, schiţe grafice. „Mona Kinsky! Desigur!” 


— Ce ai spus adineaori, i-am replicat lui Ginny incitat. 
Schițe grafice... Cercurile Adevărului sunt o schiţă grafică. 
Avem nevoie de un expert în grafică pe computer. 

— Trebuie să fie cineva în care să avem încredere. 

— Este. 

— Cine? 

— Mona Kinsky. Am scos o monedă din buzunar. E atât de 
ciudat... Mona... draga de Mona. 

— Draga... de... Mona? s-a mirat Ginny neîncrezătoare. 

— ÎI sun înapoi pe Dracco. Îl luăm! 

— Îl angajăm pe Dracco? 

— Şi avionul lui, am adăugat eu, iar stomacul mi s-a şi 
strâns la gândul zborului. Oricât aş uri să spun asta, trebuie 
să zburăm, Ginny. 

— Ai patruzeci de mii de dolari? 

— Da, am. 

— La tine? 

— La mine. 

— Uau! Bine. Unde mergem? 

— În California. Am luat receptorul telefonului. 

Ginny s-a uitat speriată la mine şi apoi în jurul ei. 

— Dar Gibraltar? 

— Un alt motiv excelent de a fugi de-aici, am zis eu. 
Beckett şi şleahta lui o să fie pe urmele noastre de îndată ce- 
şi revin, ceea ce se va întâmpla mai curând decât ne-ar 
plăcea nouă. 

Dintr-odată, am fost conştient de cât de aproape erau 
trupurile noastre, de faptul că mirosul ei de mosc mă 
înnebunea. Aveam nevoie de un cap limpede şi de gândire 
clară, nu de beţia simţurilor. 

— Dar s-ar putea să fie tipi de treabă, a zis Ginny. 

— Ce? am exclamat eu, încercând să nu mă las purtat de 
beţia olfactivă. Credeam că ne-am înţeles în legătură cu asta. 

Mai multe maşini de poliţie cu sirenele pornite au trecut pe 
lângă noi, îndreptându-se spre scena autobuzului. 

— Formez numărul acum, i-am zis. Rezerv zborul fără 
escală până la L.A. E acelaşi preţ pentru unu, ca şi pentru doi. 

Ginny mi-a tras una peste umăr în timp ce vocea aspră alui 


Dracco răspunse: 

— Cosa vuoi? 

Ne-a spus să ne întâlnim cu el într-o oră la Aeroportul 
Linate în hangarul lui privat. Patruzeci de mii de dolari 
americani, doi pasageri. 

Eu şi Ginny ne-am strecurat înapoi la Four Seasons, unde 
ne-am schimbat şi ne-am strâns hainele, care în mod evident 
fuseseră scotocite de Mobright. Aşa cum presupusesem, 
şmecheria mea cu cheia aşezată pe pervazul ferestrei 
funcţionase. l-am mulţumit lui Dumnezeu şi profesorului meu 
de fizică din liceu. După ce am recuperat paginile lui Leonardo 


din cutia de valori, am plecat. 
* 


x x 


Dracco se afla acolo unde promisese că o să fie. Un bărbat 
negricios şi musculos, cu o mustață uriaşă, purta echivalentul 
unui costum Armani pentru piloţi şi ochelari de soare. 

l-am arătat cartea de vizită, la care şi-a aruncat doar o 
privire şi mi-a dat-o înapoi. 

— Povesteşte-mi despre tipul care a scris numele tău pe 
cartea de vizită. 

Dracco a zâmbit diabolic, dând la iveală un canin de aur. 

— Stai liniştit, a zis el. O veche zicală spune că toată lumea 
poate să ţină un secret, doar cel care-l spune nu poate. Doar 
prima parte e valabilă la mine. Asta înseamnă că n-ai să afli 
cine i-a dat ei cartea de vizită şi nimeni altcineva nu află că 
eu v-am dus la Tinseltown. Acum arată-mi nişte bani. Sunt un 
om ocupat. 

l-am arătat banii. Dracco i-a numărat, explicând clar că are 
de completat un plan de zbor fals, avionul avea plinul făcut, 
era mâncare şi băutură din belşug şi nu trebuia să ne facem 
griji de nimic. 

Am simţit că încep să-mi tremure mâinile. În timp ce mi le 
îndesam în buzunare, i-am urmat pe Dracco şi Ginny în avion. 
Ne-a urat un zbor plăcut, apoi a mers în faţă şi a închis uşa 
cabinei pilotului. Eu şi Ginny ne-am aşezat comod pe fotoliile 
luxoase de piele. În cinci minute, eram deja în aer. În şase 
minute, Ginny deja mă cerceta cu privirea. 


— Ce faci acolo cu pumnii strânşi în buzunare? m-a ironizat 
ea. Ţi-e frig? 

— N-ar trebui să traduci acum, sau vomiţi şi în avioane? 

Şi-a pus picior peste picior, în aşteptare. 

— Uite, am recunoscut eu. Nu-mi place să zbor. Asta-i tot. 

— Asta este evident. De ce nu-ţi place? 

— Ginny, am rugat-o eu. Frunzele iau foc dacă le pui sub 
lupă. 

— Asta e o observaţie interesantă, a zis ea. Bine, schimbăm 
subiectul. Cine e draga de Mona? 

Mă uitam pe geam la oraşul care se îndepărta sub noi. 

— Mona era cea mai bună prietenă a Marthei Belle Tucker. 

— Cine e Martha Belle Tucker? 

— Ştiam eu că o să întrebi. După incendiu, nu era nimeni 
care să mă ia în grijă, aşa că... 

— Nimeni? m-a întrerupt Ginny. Nicio mătuşă sau vreun 
unchi? 

— Un singur unchi din partea mamei. Dell. lar el nu voia să 
ştie nimic de mine. 

— De ce nu? 

— Singurul lucru pe care-l ştiam despre el era ce-mi 
povestise mama. Şi anume că era un sălbatic, fugise de-acasă 
la şaisprezece ani ca să participe la curse de maşini, lucru 
care nu i-a trecut niciodată, aşa că a devenit şofer de camion 
- un om de nimic. Mama nu-l mai văzuse de ani de zile. In 
orice caz, când au dat de Dell, n-a fost... 

— ... interesat să se încurce cu un băiat de unsprezece ani. 

— Nu. 

— Trebuie să fi fost groaznic să te simţi nedorit. 

— Nedorit de Dell? Nici măcar nu-l cunoşteam. Şi, în plus, 
eram încă în stare de şoc. Nu simţeam... nimic, cred. 

Nu mai spusesem cuvintele astea până acum. Au răsunat 
solitare, ca o minge de baschet într-o sală de sport complet 
goală. 

— Desigur, a zis Ginny. Îmi pare rău. 

— Nu trebuie să-ţi pară rău pentru mine, i-am spus, 
închizând cu putere uşa în urma propriilor sentimente. În orice 
caz, părea că voi ajunge într-o instituţie de stat. Apoi, de 


nicăieri, a apărut Martha. 

— lar ea era... 

— Matematician. Profesor de colegiu. Profesorul preferat al 
mamei la Universitatea Vanderbilt. După ce a absolvit, mama 
a păstrat legătura cu Martha, o suna din când în când şi îi 
trimitea scrisori şi poze - mai întâi cu tata, apoi cu mine. 

— Şi pur şi simplu a apărut? 

— Martha a auzit de incendiu la ştiri, a aflat despre situaţia 
mea prin intermediul unui fost coleg care locuia în 
Washington şi s-a hotărât să vină să mă vadă şi să îşi dea 
seama dacă poate să facă ceva. 

— Era măritată? a întrebat Ginny. 

— Soţul ei murise în urma unui atac de cord şi ea locuia 
singură; se mutase şi preda la Universitatea Berkeley din 
California. Martha nu putuse să aibă copii, chiar dacă îşi 
dorise foarte mult, iar ea şi George nu adoptaseră copii 
pentru că ea se opusese. 

— Deci la unsprezece ani ai devenit fiul Marthei Belle 
Tucker? 

— Nu! N-am fost fiul nimănui! am replicat eu furios. Doar 
locuiam în casa ei. li ţineam companie. Asta a fost tot. 

Ginny nu părea mulţumită. 

— Aveam aceeaşi adresă, am clarificat eu. Dar asta nu 
făcea ca eu să fiu fiul ei. 

— Era bună cu tine? 

— Era un vultur bătrân şi croncănitor, deşi nu era vina ei. O 
durea corpul de la artrita reumatoidă. Groaznic. Asta ar fi 
făcut pe oricine să fie croncănitor. 

— Era strictă? Indulgentă? Sau cum? 

— Strictă doar în privinţa geometriei. Asta era pasiunea ei. 
Formele. Să le deducă proprietăţile. Să transforme postulatele 
în teoreme. S-a asigurat că mă descurc şi eu foarte bine cu 
chestiile astea. De-asta era prietenă cu Mona Kinsky, înţelegi? 
Pentru că Mona era fascinată de forme geometrice. Acum vrei 
să ştii despre Mona. 

— Nu, a zis Ginny. Ce s-a întâmplat cu Martha? 

Am oftat. 

— După liceu, am mers la Universitatea Berkeley, am făcut 


Facultatea de Istorie a Artei. Martha a murit cu două 
săptămâni înainte de a absolvi eu. Asta-i tot. 

— Asta-i tot... 

— Mă rog, da. 

— Deci când ai mutat ciucurele!!, nimeni pe lumea asta nu 
te-a aplaudat? 

N-am răspuns. N-am putut. 

După un minut, a continuat: 

— Cum a murit? 

— De inimă. A căzut pur şi simplu în curtea din spatele 
casei când lua faţa de masă ca s-o ducă la spălat. 

— Tu ai găsit-o? 

M-am foit pe scaun. 

— Putem să vorbim despre altceva? 

— Martha a luat faţa de masă de pe masă şi a murit? 

M-am uitat pe geam, am atins geamul. Rece. 

— Era înfăşurată peste pieptul ei, am zis. Ţinea strâns în 
mână colţul feţei de masă. Arăta atât de liniştită, cum stătea 
acolo, întinsă pe iarbă. 

— Ce ai făcut? Adică, pe moment, chiar atunci. 

Mi s-a făcut ruşine. Nu vorbisem niciodată până atunci 
despre trecutul meu, nici măcar cu Archie, dar fata asta, 
nemernica asta mică, îmi răscolea lumea interioară, 
explorând-o. Eu - cel căruia îi tremurau mâinile. 

Închizând pleoapele, m-am întors cu ochii minţii acolo, în 
curtea din spatele casei, cu Martha. larba trebuia tunsă şi îi 
spusesem că o s-o tund în weekend. Zăcea pe iarba înaltă. 

— M-am aşezat turceşte, cu picioarele încrucişate, am zis 
eu. l-am luat capul în poala mea, mi-am trecut degetele prin 
părul ei şi i-am mângâiat obrazul cu dosul palmei. Era deja 
rece. 

— l-ai spus ceva? 

Am şoptit: 

— „Acum o să fii cu George“. 


11 Este vorba despre ciucurele de pe tocă; acesta se ţine mai întâi pe 
partea dreaptă, iar în cadrul ceremoniei de absolvire, după ce se pronunţă 
oficial absolvirea, absolvenţii mută ciucurele pe partea stângă, toţi în 
acelaşi timp. (n.tr.) 


N-am avut atâta putere încât să-i spun lui Ginny că am 
plâns. Că m-am prăbuşit pe jos şi am plâns şi am mângâiat 
părul acela argintiu pe care îl pieptănasem de atâtea ori, 
atunci când Martha nu mai putea să facă singură asta. Apoi, 
după ce au luat-o, am gătit mâncarea ei preferată şi am pus 
masa pentru două persoane şi am plâns la masa din bucătărie 
mult timp după ce s-a răcit mâncarea. 

M-am retras din acel loc întunecat din sufletul meu, mi-am 
îndreptat spatele pe scaun şi am deschis ochii. 

— Deci... am zis eu, asta a fost. 

— Ce vrei să spui? _ 

— Sfârşitul poveştii, vreau să spun. Sfârşit. In orice caz, vrei 
să afli despre Mona Kinsky. Artist grafic. O doamnă drăguță. 
Foarte ageră. Şi un foarte bun caligraf. Intotdeauna a avut 
echipamentele cele mai bune. Cum am spus, Mona se 
pricepea la tipare grafice. Sunt sigur că încă mai face schiţe. 
Ştii că unii nu renunţă niciodată. Cum a fost cazul lui Renoir, 
la şaptezeci şi cinci de ani, în scaun cu rotile, cu pensula 
legată de încheietura mâinii. La naiba, Mona n-ar putea să 
aibă mai mult de şaizeci şi cinci de ani, cel mult. 

Ginny s-a uitat la mine în tăcere. A 

— Sfârşitul poveştii, a repetat ea. Sfârşitul Marthei. Incep să 
înţeleg. 

— Ce? 

— Nimic. Deci... Mona. De unde ştii dacă mai este încă în 
viaţă? 

— Când am plecat de la Berkeley, i-am cerut să scrie în 
testamentul ei să fiu anunţat când moare. Ce? De ce te uiţi 
aşa la mine? 

— Reb, tu nu glumeşti, nu-i aşa? 

S-a aplecat în faţă, şi-a pus obrazul în palmă, iar ochii ei 
citeau în mine ca-ntr-o carte. 

— Martha a murit, aşa că tu pur şi simplu ai şters cu 
buretele acea perioadă din trecutul tău? Şi apoi ai pus-o pe 
Mona, adică pe cineva căreia îi păsa de tine, să scrie asta în 
testament? 

N-am răspuns. 

— Doamne! a exclamat ea. De unde ştii unde s-o cauţi? 


— Îmi trimite felicitări. Care au pe ele adresa expeditorului. 

— La care tu, desigur, nu răspunzi. 

Nu era niciun pic de răutate în tonul lui Ginny. Doar o 
înţelegere mâhnită a faptelor. Uram sentimentul de a fi 
înţeles cu mâhnire. 

— Şi de unde scrie pe ştampila poştei că sunt trimise 
felicitările Monei? 

— De lângă Mendocino. 

— N-ai fost niciodată acolo, a adăugat ea. N-a fost o 
întrebare. 

— Bine, acum spune ceva inteligent şi profund, am zis eu, 
încercând să recâştig controlul. Cum ai face dacă ai analiza un 
tablou. Exprimă-te plastic, poetic. Spune-mi care sunt 
seminţele legăturilor interumane care zac neplantate în solul 
meu neroditor. 

A urmat o pauză. 

— Nu e nevoie, Reb, a şoptit Ginny. Tocmai ai făcut tu asta. 

Se auzea doar zumzăitul motoarelor avionului. Scoţând cu 
grijă pagina ei cu însemnările lui Leonardo din geantă, Ginny 
s-a îndepărtat brusc cu scaunul de mine şi s-a apucat de 
treabă. Eu mi-am lăsat scaunul pe spate şi am închis ochii, 
gândindu-mă la frunze care ard şi pământ nefertil. Am 
adormit. Undeva, deasupra Atlanticului, am auzit-o pe Ginny 
râzând. 

— Trebuia să fiu bronzată! 

Mi-a strecurat două foi de hârtie în palmă şi şi-a închis 
oglinjoara compactă, aruncând-o apoi în geanta fără fund. 

— De ce n-oi fi putut să termin asta de-aseară? Citeşte, 
Reb! Am clipit din ochi, scuturându-mă ca să mă trezesc, şi 
m-am uitat mai întâi la versiunea în italiană. 


A poze IIE FE L ae 


Mi-am potrivit apoi lumina de deasupra capului asupra celei 
de-a doua pagini şi am citit traducerea: 


De ce nu mi-e permis să lucrez? De ce? Cel care ar 
trebui să mă aprecieze îmi neagă studiile preţioase doar 
pentru că are un stomac slab. lar asta m-a îmbolnăvit şi 
cât de rău îmi face, pentru că, ce înseamnă omul, dacă 
nu poate să facă ce i-a menit Dumnezeu să facă? 

Vreme de douăzeci de ani am păstrat acest lucru şi 
nimeni altcineva nu l-a văzut, nici măcar Giovan. Acum el 
s-a dus înapoi la colb şi, în acest moment, tocmai mi-am 
dat seama unde şi cum se va odihni. 

Furia mea arde ca lumina unui milion de lumânări, iar 
strălucirea ei îmi luminează calea. Calea celor douăzeci 
de cercuri, pe care n-o va urma nimeni altcineva decât 
vajnicul călător. Abia atunci, înainte şi-napoi, dintr-un loc 
în altul, profetul va rătăci pe acea cărare, iar adevărul 
trecutului îl va conduce pe cel înţelept la pumnal. 


Am simţit că mă furnică pielea, când umbrele celor mai 
intime gânduri ale lui Leonardo mi-au trecut prin minte. 

— „Calea celor douăzeci de cercuri”, am murmurat eu. 
Cercurile Adevărului Unu şi Doi se potrivesc cumva unul cu 
altul. 

— Da, se potrivesc, vajnicule călător! a spus Ginny. Ai avut 
foarte mare dreptate. Dar asta nu e tot. Înţelegi? înţelegi ce 
înţeleg şi eu? Sărea în scaun. 

— Cine e Giovan? 

— Aaaah, Melzi, desigur, a fost de părere Ginny. Ăsta era 
prenumele lui. Giovan Francesco de' Melzi. 

— Fiul adoptiv al lui Leonardo? 

— Da. Acum, haide, mergi mai departe. Dumnezeule, sunt 
aşa de pricepută că-mi vine să mă sărut singură. 

— Bine, am zis, dar sunt confuz. „S-a întors la colb“? Adică 
a murit? Melzi n-a murit înaintea lui Leonardo. l-a supravieţuit 
cu, nu ştiu, cu vreo cincizeci de ani. 

— Nu asta e esenţa lucrurilor, a zis ea, punându-şi obrazul 
în palmă, ca Jack Benny”. Nu te agăța de asta. Melzi era cu 


12 jack Benny, pe numele lui adevărat Benjamin Kubelsky, a fost un comic 
american, actor de vodeviluri, radio, televiziune şi filme. A devenit faimos 
pentru capacitatea lui de a stârni hohote de râs doar prin afişarea unei 
anumite posturi lipsite de orice mimică, (n.tr.) 


siguranţă în viaţă, aşa că putem să presupunem că avea grijă 
de praful... de pe mobilă. 

— Fugi de-aici! Leonardo ar scrie despre asta? Chiar lângă 
Cercurile Adevărului? 

— Ăsta era un jurnal, a zis Ginny nerăbdătoare. Leonardo a 
scris despre aproape orice. Liste de cumpărături de la 
prăvălie lângă schiţe pentru Adorazione dei Magi, înţelegi? 
Deci, sigur, Melzi ar fi putut într-adevăr să aibă grijă să 
şteargă praful, îţi scapă ideea de bază. Gândeşte-te mai bine. 
Uite, ştim că Leonardo a făcut pumnalul în 1491, iar el spune 
aici că este cu douăzeci şi unu de ani mai târziu, deci... 

— Înseamnă că avea şaizeci de ani, am constatat eu. 

— Asta înseamnă matematica, a zis ea. Şi asta înseamnă... 

M-am gândit un minut, răsfoind mental istoria artei pe care 
o cunoşteam. Apoi am înţeles. 

— Doamne! Leonardo era la Roma. ` 

— Bingo! a exclamat ea, plesnindu-se peste coapse. In 
1512, papa Leo al X-lea l-a convocat pe Leonardo la Vatican. 
Leo era fiul lui Lorenzo de Medici şi voia să calce pe urmele 
tatălui său şi să aducă o Nouă Era în Artă - doar că la Roma, 
nu la Florenţa - făcând din Roma capitala artistică a lumii în 
timpul mandatului lui de papă. Dar Leo era un hedonist 
păgubos. Nimeni nu-l voia ca papă, iar asta a dat naştere la 
tot felul de probleme şi turbulenţe pe teritoriul Italiei. 
Doisprezece călugări franciscani şi-au asumat sarcina de a 
răspândi în toată ţara şi de a predica nebuneşte că Leo era 
Antihristul şi că, dacă avea să fie făcut papă, va veni sfârşitul 
lumii. Cei doisprezece au influenţat profund starea de spirit a 
italienilor. Toată lumea gândea întunecat, inclusiv Leonardo. 

M-a cuprins o mare agitaţie. 

— Setea celor puternici, distrugeri fără sens, am zis eu. 
Deci ştim cum se simţea când a ajuns la Roma. 

— Da. Asta explică prima parte a traducerii de ieri. Acum 
adaugă şi faptul că, odată ce-a ajuns Leonardo la Roma, Leo 
nu i-a dat nici măcar o singură comandă. Aici apare partea cu 
„De ce nu mi se permite să lucrez?“ Rafael primise comanda 
pentru Şcoala Atenienilor, Bramante construia tot ce se 
vedea, iar Michelangelo picta Capela Sixtină. 


— Asta trebuie să-l fi durut. Faptul că rivalul lui Leonardo 
primea crema comenzilor. 

— Sigur, a admis Ginny. Se urau reciproc. Michelangelo îl 
numea pe Leonardo un om care nu e în stare să termine 
nimic, iar Leonardo spunea că Michelangelo n-avea nicio 
treabă cu pictura - totuşi, i se ceruse să picteze Capela 
Sixtină. 

— Corect, am zis eu. Leonardo credea că sculptorii erau 
nişte proşti că-şi pierdeau timpul printre cioplituri de 
marmură, spunea că arătau ca nişte brutari sau ca nişte 
oameni de zăpadă, în timp ce pictorii se plimbau de colo-colo 
îmbrăcaţi în haine frumoase. 

— Deci, a subliniat Ginny, Leonardo, cel mai mare dintre 
toţi, n-avea nimic altceva de făcut decât disecţii pentru 
studiile lui anatomice, şi, mai presus de toate, papa Leo îi 
ordonă să oprească şi disecţiile, pentru că numai gândul la ele 
îi face greață. 

M-am îndreptat în scaun, chiar în faţa lui Ginny. 

— Deci tu spui că „el“ din „el, cel care mă va aprecia” este 
papa Leo. 

— Exact. Se simte frustrarea lui Leonardo. El ştie că 
Dumnezeu i-a dat aceste daruri incredibile, i-a dat o sarcină, 
dar nu i se permite să-şi ducă la îndeplinire lucrarea. O furie 
de un milion de lumânări, zice el, Reb. Acum, a rostit ea, 
aplecându-se spre mine, întinzându-şi degetele şi apropiindu- 
şi vârfurile, ai vreo idee unde stătea Leonardo la Roma atunci 
când a scris aceste cuvinte, atunci când a separat Cercurile 
Adevărului? 

Îmi venea în acelaşi timp să-i trag un pumn pentru că mă 
făcea să muncesc pentru asta, dar şi s-o sărut pentru că a 
tradus pagina şi ştia ce înseamnă. 

— Palatul Belvedere, a spus Ginny, bătând din palme. Şi ştii 
unde este Palatul Belvedere? 

Am rânjit şi m-am tras de lobul urechii. 

— Palatul Belvedere este în vârful dealului de la Vatican. 

— Eroul meu! a exclamat ea, cu ochii ţintă la mine. 

— Deci, mi-am dres eu glasul, îl avem pe Leonardo la 
Palatul Belvedere, hotărând unde şi cum se va odihni 


pumnalul. 

— Aşa presupun. 

— Este o presupunere foarte bună. Ai făcut treabă bună! 

— Ştiu. Şi nu ţi se pare puţin în dezacord faptul că, în acest 
moment, zburăm spre California? Mergem în direcţia greşită, 
Reb! 

A sărit de pe scaun şi s-a îndreptat spre cabina pilotului. 

— Spune-i lui Dracco să întoarcă imediat! 

Am apucat-o de mână. 

— Las-o baltă! 

— Ce vrei să spui? 

— Până în secunda asta, gândirea ta a fost de-a dreptul 
stelară. 

— Nu îmi vorbi de sus. Spui California, în loc de Roma? Eşti 
nebun? 

— Ginny, am repezit-o eu, apucând-o de braţ. E vorba de 
Vatican. Gândeşte-te, cum ar fi: „Mă scuzaţi, papă, puteţi vă 
rog să anulaţi mesa, pentru că vrem să căutăm sub strane 
Pumnalul Medici. Oh, şi nu spuneţi nimănui că suntem aici, 
pentru că toţi europenii vor să ne prindă sau să ne omoare, 
sau ambele variante”. 

Lui Ginny i-a dispărut culoarea din obraji. S-a făcut iar mică 
pe scaunul ei. 

— Da, trebuie să ne întoarcem acolo, i-am spus, dar nu mai 
înainte de a înţelege ce-i cu Cercurile Adevărului. Ele o să ne 
spună „unde şi cum se odihneşte”. Până atunci, ne punem la 
adăpost. 

Ginny se încruntă absentă. Mi-a părut rău că i-am amintit 
de pericol. 

Am luat cele două foi ale lui Leonardo şi am cercetat 
Cercurile Adevărului. Forma marcajelor parcă îmi aducea 
aminte de ceva. Când am împlinit doisprezece ani, Mona mi-a 
făcut cadou o carte de aventuri cu Sherlock Holmes. Imi 
recomandase una dintre poveşti şi aceea a devenit preferata 
mea. 

— Îţi aminteşti Povestea dansatorilor a lui Sherlock Holmes? 
am întrebat-o pe Ginny. 

Ea a scuturat din cap. 


— Mesajele erau scrise cu poze; poze întruchipând 
dansatori cu braţele şi picioarele în diferite poziţii. Erau un 
alfabet pe care doar doi oameni îl cunoşteau. Mesaje secrete 
erau scrise în alfabetul dansatorilor. Aici avem o serie de 
cercuri concentrice de rânduri şi desene. Poate că toate 
aceste semne mici de pe Cercurile Adevărului sunt un fel de 
alfabet sau o pictogramă - ruptă, tăiată. 

— Ar putea fi, a zis Ginny, uitându-se cu atenţie la Cercuri. 
Sunt istoric de artă, nu criptograf. Uite, am ajuns la Vatican. 
Poate trebuie să mergem pur şi simplu acolo şi să-i dăm papei 
foile. El ar putea, nu ştiu, să-i cheme pe cei de la Gibraltar şi... 

— Să-i cheme pe cei de la Gibraltar? am strigat eu, înlemnit 
de ideea că ar renunţa aşa de repede de frică. 

— Ei ne-ar scoate din necazuri. 

M-am plesnit cu palma peste frunte. 

— Poate că ai dreptate, ar trebui să-i spun lui Dracco să 
întoarcă. Să aleagă un loc din Europa. Orice loc. Şi să te las 
acolo. 

— De ce? 

— Pentru că nu ai nici cea mai mică idee despre ce e vorba, 
de aceea. 

Ochii îi înotau în lacrimi, dar nu-mi păsa; fierbeam. 

— Vorbeşti de „o furie de un milion de lumânări” - aşa ai 
tradus, nu? Pentru numele lui Dumnezeu! - dar nu pricepi. 
Cunoşti toată istoria, dar nu înţelegi cu-adevărat despre ce e 
vorba aici! 

Am vânturat foile spre ea. 

— Despre ce este vorba aici? a zis ea, cu lacrimile 
curgându-i pe obraji. Luminează-mă! 

— E vorba despre a face ceva corect pentru Leonardo, 
Antonia! Un singur lucru corect! Ştii că lucrarea lui Leonardo, 
Calul Sforza, a fost folosită ca ţintă de antrenament, iar 
bronzul a fost topit pentru ghiulele. Cina cea de Taină a zăcut 
ani de zile atârnată într-un grajd, iar apoi a fost de vreo 
douăsprezece ori pictată peste lucrarea originală. lar aici, 
Leonardo se afla la Palatul Belvedere, bolnav de moarte 
pentru că ştia că este cel mai mare geniu al tuturor timpurilor 
şi toată lumea îl dezamăgise. Creează cel mai minunat lucru, 


poate din toate timpurile, şi trebuie să-l ascundă de toată 
lumea pe toată perioada vieţii lui şi mai departe, în viitor. 
Acesta nu poate să fie un alt Ca/ Sforza sau Cina cea de 
Taină! Nu voi permite să se întâmple asta! Leonardo era 
singur într-o lume groaznică, ticăloasă, crudă, în care nu 
putea să aibă încredere pentru pumnalul lui. lar dacă 
pumnalul acesta este acolo, undeva... la Palatul Belvedere 
sau oriunde... dacă Leonardo a scris pe aceste pagini locul 
unde se află, atunci a-l găsi este exact ceea ce am de gând să 
fac! N-am să las un ticălos multimiliardar şi pe bătăuşul lui 
tatuat să pună labele lor murdare pe Leonardo! 

Deja eram agitat, mă plimbam dintr-un capăt în altul al 
cabinei luxoase, lovind cu pumnul în cealaltă palmă. 

— Sau vreun elitist cu părul grizonant, băutor de ceai, cu 
inel de Gibraltar. La dracu' cu toţi ăştia! Nimeni nu se 
foloseşte de Leonardo! Nu în veacul ăsta, nu cât sunt eu în 
viaţă. 

M-am oprit şi am aruncat o privire cu un singur scop în ochii 
scăldaţi în lacrimi. 

— „Fie ca acela care găseşte pumnalul să-l folosească 
pentru un scop nobil.“ Asta era planul tatălui meu. lar acum 
este al meu. Eu. „Vajnicul călător”, eu sunt acela! 

Mâinile îmi tremurau iar. 

Ginny şi-a mutat privirea de la mâinile mele la faţa mea. 

— Înţeleg, Rollo Ebehart Barnett. 

M-am întors cu spatele, am inspirat adânc, apoi am expirat 
încet. 

— Intri în chestia asta sau nu? am întrebat-o. Pentru 
Leonardo. 

— Uită-te la mine, a zis ea. 

Cu greu m-am supus. Lampa de deasupra îi arunca o 
lumină roşiatică pe părul strălucitor, în vreme ce avionul 
zumzăia încetişor, sus, pe cer. Ginny a înghiţit o dată, mărul 
lui Adam mititel din gâtul ei dispărând şi reapărând repede. 

— Intru, a zis ea. Pentru Leonardo. Şi pentru tine. 

— Bine, atunci, i-am zis. Spre California. 


ZECE 


După ce am aterizat acolo unde smogul se uneşte cu 
marea, Dracco ne-a strecurat prin vamă ca şi cum am fi fost 
invizibili. Când ne-am despărţit, ne-a spus să ne gândim la el 
data următoare când mai avem nevoie de aranjamente 
speciale de călătorie. 

Mi-am recuperat Jaguarul din parcarea pe termen lung şi 
am pornit pe autostradă. Deasupra noastră, cerul părea lipsit 
de nori şi iertător, oferind graţia lui tuturor păcătoşilor din 
California de Sud. Priveliştea familiară a oraşului mi-a eliberat 
mintea, lăsând-o să se concentreze asupra problemelor 
imediate. 

Prima oprire, la bancă. M-am foit pe scaun, de teamă ca nu 
cumva oamenii lui Krell să-mi fi golit contul pe cale 
electronică şi chiar să fi avut acces la cutia mea de valori. O 
altă posibilitate: aveau pe cineva pregătit să sară pe mine de 
îndată ce ieşeam pe uşa băncii. 

Am parcat după colţ, dincolo de intrarea în bancă. Am 
rugat-o pe Ginny să aştepte în maşină şi i-am explicat de ce. 
A fost în cele din urmă de acord, dar fără tragere de inimă. 
Apropiindu-mă de clădire, îmi simţeam inima bătându-mi să- 
mi sară din piept. Toată lumea mi se părea suspectă: cei doi 
bărbaţi în costume Armani care stăteau într-un Mustang 
vechi; cuplul de tineri care-şi şopteau unul altuia vorbe dulci 
la ureche; doamna cu căruciorul plin de cumpărături. La fel ca 
femeia de serviciu care îmi pusese microfonul minuscul la 
Gritti, oricine putea fi orice. 

Am intrat în clădire cu ochii în patru, iar tocurile ghetelor 
bocăneau pe podeaua de marmură, făcându-i pe toţi 
conştienţi de prezenţa mea. M-am uitat la gardieni. Cel de 
lângă intrarea în sala cutiilor de valori cu nasul roşu, care-şi 
aranja centura cu pistoale, arăta a poliţist la pensie. Celălalt, 
care-şi înăbuşea un căscat, îşi dezlipea ceva de pe talpa 
pantofilor ortopedici. Niciunul nu părea interesat de mine. 

M-am îndreptat spre o funcţionară de la ghişeul de relaţii cu 


clienţii, care mi se părea cunoscută. M-a pus să semnez în 
registru, iar apoi am urmat-o în sala cutiilor de valori, 
aruncând câte o privire peste umăr. 

Totul arăta absolut normal, dar era greu de spus. Nici la 
Gritti nu bănuisem nimic, sau la Four Seasons. Îndoiala 
pusese stăpânire pe mine. Doamna de la serviciul cu clienţii a 
plecat. Am urmărit-o îndepărtându-se şi parcă mă aşteptam 
să se închidă uşa, să se răsucească mânerul, iar eu să rămân 
închis acolo pentru totdeauna. „Revino-ţi!“ 

Am deschis cutia de valori. Sacul era acolo. Am desfăcut 
baierele. Suluri de bani gheaţă. Da! Am închis la loc cutia fără 
să număr banii. Ştiam ce sumă era acolo: un milion nouă sute 
cincizeci de mii de dolari. Am luat sacul cu mine şi am ieşit 
din bancă. 

Afară, m-am uitat după cuplul de tineri care-şi şopteau la 
ureche. Dispăruseră. Nimeni nici la Mustang. Doamna cu 
căruciorul de cumpărături era tot acolo, dar stătea pe o bancă 
acum, îi întindea un pahar de carton unui bărbat în costum 
care-i dădea nişte mărunţiş. 

M-am repezit după colţ înapoi la Ginny. Chiar când 
neliniştea mea începea să dispară, am zărit cele două 
costume Armani aplecate către locul din dreapta şoferului şi 
discutând cu Ginny. La naiba! 

Maşina era cu spatele spre mine şi unul din tipi o acoperea 
parţial pe Ginny. Am mărit pasul, mişcându-mă pe lângă 
magazine în speranţa că ei nu aveau să mă zărească. Probabil 
că erau înarmaţi. Tot ce aveam eu era o geantă cu bani. 

Am mărit pasul. Aruncând sacul pe trotuar, am sărit chiar în 
spatele lor, ridicând coatele şi pumnii şi lăsându-i apoi în jos 
cu putere pe umerii lor. Amândoi au scheunat şi au căzut în 
genunchi. 

— Ah! a gemut unul din ei. 

l-am tras un cot în cap şi a tăcut imediat. 

— Reb! a ţipat Ginny, când celălalt m-a apucat de partea 
din spate a gecii. 

M-am răsucit, i-am prins braţul cu amândouă mâinile şi am 
răsucit cu putere. Ca să nu-şi rupă mâna, s-a răsucit şi el până 
când a ajuns cu faţa spre partea din spate a maşinii. l-am dat 


drumul la încheietură şi i-am împins şi mai tare cotul. A gemut 
şi a căzut în genunchi. 

— Unde-i Tecci? am strigat eu, ridicându-i mâna mai sus. 
Spune-mi sau îţi rup mâna acum! 

— Oh, la dracu', nu, te rog! s-a tânguit el. 

— Unde-i... 

— Reb! a strigat Ginny, sărind afară din maşină. Dă-i 
drumul! Ei întrebau doar de maşină. Doamne, îl răneşti! 

— Ne uitam doar la maşina asta a dracului a ta, omule! a 
gemut tipul. Dă-mi drumul! 

Aşa am făcut. S-a târât departe, s-a aşezat pe o bordură şi 
a început să-şi maseze umărul, cu ochii la mine. Colegul lui a 
început să-şi revină şi el şi-şi ţinea mâinile peste urechi, 
scuturându-şi capul, ca să se dezmeticească. 

— Sunt la Drept la UCLA, amice, a ameninţat el. Tocmai ai 
comis infracţiunea de atac asupra a două persoane. E doaro 
maşină nenorocită. Ţi-a spus Reb? Spune-mi şi numele de 
familie, animalule! 

— Animal, am înghiţit eu, începând să-mi dau seama ce 
făcusem. Am scos două pachete cu câte zece mii de dolari din 
sac şi i-am dat studentului la Drept. Uite, am zis eu. la astea. 
Unul este pentru prietenul tău. Consideră că e vorba deo 
înţelegere în afara instanţei. 

Am aruncat sacul în portbagaj şi i-am deschis uşa lui Ginny, 
a cărei expresie se schimbase de la uimire la venerație. O 
salvasem, din nou, sau cel puţin crezusem că o salvez. 

Nu-mi plăcea deloc să mă simt confuz. 

— Unde mă duci acum, animalule? a întrebat ea când am 
ieşit în trafic. 

— Nu te duc nicăieri, am zis eu. Şi te rog, te rog, nu-mi mai 
spune... Hei! Aia e maşina lui Archie! 

— Unde? 

— Patru maşini mai în faţă, am spus eu, arătându-i 
Humvee-ul negru. Intoarce pe Wilshire. La dracu'! 

M-am luat după el. 

— De unde ştii că e maşina lui? 

— Ştiu. Vezi numărul de înmatriculare? 

— HOO-AH! a citit Ginny. 


— Ăsta e numele firmei lui, am explicat eu, oprind la 
culoarea roşie a semaforului. Acolo se duce acum. Nu-mi vine 
să cred. 

Magazinul de arme speciale al lui Archie, Hoo-ah! se afla 
într-o clădire solitară de culoare purpurie pe Wilshire 
Boulevard. Aparţinuse cândva unei companii producătoare de 
filme care începuse ca o firmă mare, dar ajunsese repede 
mică, după vreo două eşecuri. Înăuntru, printre alte tipuri 
obişnuite de pistoale şi accesorii, erau cutii de sticlă cu 
suvenire şi vreo două sute de poze semnate de staruri de 
cinema, inclusiv cu mine, deşi era greu de spus că eu eram 
acela, pentru că purtam o cască şi mă aflam pe o motocicletă 
de poliţie, sub un trailer în flăcări. 

În magazin, episodul-pilot din 7he Philadelphia Story rula pe 
un ecran TV uriaş, unde rulau de obicei filmele de acţiune. 
Archie stătea pe un scaun de oţel şi piele, îmbrăcat ca de 
obicei cu pantalonii lui de camuflaj, bocanci militari şi un 
tricou verde de armată cu un număr mai mic. Ţinea într-o 
mână o sticlă de Orange Crush şi un pumn de floricele în 
cealaltă. 

M-am apropiat de el, iar Ginny stătea emoţionată la uşă, 
contemplând locul. Archie nu ne-a observat. 

— Hei, am făcut eu. 

Archie a sărit de pe scaun, arătând ca un părinte care 
tocmai şi-a zărit copilul pierdut într-un mare magazin. S-a 
aruncat spre mine, cu ochii aproape în lacrimi. M-a strâns în 
braţe atât de tare, că abia mai puteam respira, iar floricelele 
din pumnul lui scrâşneau în spatele meu. 

— Doamne, Rebsky, mi-a şoptit la ureche, mi-am făcut 
atâtea griji! 

În cele din urmă m-am eliberat, am apucat telecomanda, ca 
să opresc televizorul, apoi am aruncat-o pe masă. 

Ginny s-a apropiat sfioasă. 

Archie s-a uitat la pumnul de floricele strivite, apoi şi le-a 
aruncat în gură. l-a oferit mâna unsuroasă lui Ginny şi a 
mormăit: 

— Bună. Ahee Feh. 

— Nu-mi spune că nu mă recunoşti, a zis Ginny. 


Archie a mestecat floricelele de porumb cât a putut de 
repede, apoi a udat totul cu o gură de Crush. 

— Ah... Nu, a zis el către sticlă. Mi-aş fi aminti dacă te-aş 
mai fi văzut. Cine eşti tu? 

— Archie, am spus. Ce dracu’ se întâmplă aici? 

M-a împuns cu degetul. 

— Tu primul. 

Începeam să mă enervez. 

— Te-ai lovit de Ginny în faţă la Danieli? Biletul din geanta 
ei? Cutia plină cu pistoale? L-ai împuşcat pe tipul ăla când am 
făcut şmecheria cu autobuzul la Milano? Cartea de vizită a lui 
Dracco? 

Archie s-a uitat la mine de parcă aş fi fost nebun. 

— Tu eşti Ginny? a întrebat el, zâmbindu-i. 

Ea a aprobat din cap. 

— Despre ce vorbeşte, Ginny? Bilete, pistoale. Ce 
şmecherie cu autobuzul? Cine este Dracco? 

— Archie! am strigat eu. Știu că tu ai fost. N-ai fost tu? 

Archie a arătat cu degetul mare spre pieptul lui masiv. 

— Asta sunt eu. 

Eram total confuz. 

— Nu tu ai făcut treaba cu armele? 

— Care arme? 

— Haide! Două Siguri. Un minipistolet. 

— Minipistolet? 

— Ne cunoaştem de mult, am zis eu. Ştiu că telefonul meu 
te-a făcut să te gândeşti la Danny. Mi te imaginez închizând 
telefonul, după ce m-ai refuzat, şi reluând în minte filmul celor 
întâmplate cu el. Nu-mi spune că telefonul meu nu a stârnit 
tot felul de chestii în sufletul tău. 

Archie a înghiţit în sec. 

— Te rog, spune-mi adevărul, l-am implorat eu. 

S-a aruncat pe scaunul lui, a luat o gură de suc acidulat. 

— Eu v-am rezolvat cu armele, a mărturisit el, cu ochii la 
cizme. A trebuit s-o fac. Ginny, sper că nu te-am lovit în piaţă. 
Nu m-am mai ciocnit de nimeni atât de mic ca tine până 
acum. 

— De unde ai ştiut că mie trebuie să-mi dai biletul? a 


întrebat Ginny. 

— Îmi dădeam seama că Reb căuta pe cineva. lar tu, mă 
rog, tu erai îmbrăcată ca o... Cu eşarfa şi ochelarii, cu capul în 
jos, uitându-te suspicioasă la toată lumea din piazza? Am fost 
poliţist. Haide, fii serioasă! Nici Stevie Wonder nu te-ar fi 
ratat. 

— De ce n-ai venit pur şi simplu la mine? am întrebat eu. 

— Ai dreptate, fir-ar să fie! că ai stârnit nişte chestii în 
mine, când m-ai pus să iau o astfel de hotărâre într-o 
secundă. Tot drumul până acolo m-am gândit dacă să te ajut 
sau te împuşc cu mâna mea. Te-am aranjat cu armele, nu-i 
aşa? Şi acum dă-mă în judecată. Dar despre ce dracu' 
vorbeşti acolo? Cine a fost împuşcat? Reb, ai împuşcat pe 
cineva? 

— Nu, tu ai împuşcat! am strigat eu, confuz. 

— Pe naiba am împuşcat! Mi-aş aminti dacă aş fi împuşcat 
pe cineva. 

— E aceeaşi frază pe care ai folosit-o şi în legătură cu faptul 
că ai mai văzut-o pe Ginny până acum! Şi cinci secunde mai 
târziu ai mărturisit. Deci, ce dracu'? 

Archie a sărit de pe scaun. 

— Uite ce e, s-a răstit el, am hotărât să te ajut. Am sunat pe 
cineva pe care îl cunosc de multă vreme. Am aranjat treaba 
cu pistoalele. M-am ţinut după fundul tău, m-am ciocnit de ea, 
i-am pus biletul în geantă, am spus de două ori „Ave Maria“ şi 
am luat primul avion înapoi. 

— De ce nu ne-ai urmărit? 

— Nu am făcut-o, bine? Pur şi simplu n-am făcut asta. Să 
mă trăsnească Moise cu cele zece porunci dacă te mint! Am 
stat ascuns la casa mea de la Big Bear două zile şi am 
rumegat lucrurile în linişte, mulţumesc. N-am nici cea mai 
vagă idee în ce te-ai băgat. Şi apoi, ce s-a întâmplat? Casa ta 
a luat foc! 

— Ce? 

— Oh, Dumnezeule! a făcut Ginny. 

Mi-a îngheţat inima. 

— Oh... Doamne, Reb! a zis Archie. Dă-mi o mână, Ginny. 
Leşină. 


Am simţit dintr-odată camera ca un telescop. Alunecam pe 
un tunel. „Mama e în foc. Cine o scoate? Unde-i tata? Sunt 
doar un puşti. Sari, Reb! Salvează-te! Oh, nu... Mamă...“ 

Am început să-mi recapăt vederea. Mâna lui Ginny pe 
pieptul meu. Îmi rosteşte numele. 

M-am chinuit să mă aşez, am inspirat profund de două ori. 
Archie şi Ginny îngenuncheaseră lângă mine, îngrijoraţi. 

— Sunt bine, am zis eu cât am putut de calm. Serios. 

— Tocmai ai avut o retrăire, asta a fost, a spus Archie. Sunt 
veteran de război. Ştiu cum e. 

Ginny mi-a verificat pulsul. Mi-am tras mâna şi m-am ridicat 
în picioare. Simţeam în gură un gust acru. 

— Sunt bine, am zis eu. Tecci... el mi-a dat foc la casă. 

— Cine-i Tecci? a întrebat Archie. Ce dracului se întâmplă 
aici? 

Într-o izbucnire de furie, l-am apucat pe Archie de cămaşă, 
mototolind-o în pumni, şi i-am strigat direct în faţă: 

— Asta vreau şi eu să ştiu, Archie! Ce dracului se întâmplă 
aici? Vrei să-mi spui că nu ai fost la Milano? Nu l-ai împuşcat 
pe tipul de lângă autobuz? 

— Reb, a zis Archie încet, acoperindu-mi mâinile cu ale lui, 
mult mai mari. Băiatul meu... 

— Nu sunt băiatul tău! Am regretat în aceeaşi secundă că 
am spus asta. 

Archie a închis ochii câteva secunde, ca pentru rugăciune. 

— Prietenul meu, s-a corectat el. Te rog, dă-mi drumul. 

l-am dat drumul la tricou, tremurând de transpiraţia rece 
care-mi curgea pe ceafa. 

O clipă mai târziu, Archie m-a îndemnat: 

— Acum... povesteşte-mi despre nenorocitul pe care nu l- 


am împuşcat eu la Milano. 
* 


x x 


O oră mai târziu, îi povestisem deja totul. Ascultase atent, 
holbându-se cu ochii cât cepele la însemnările lui Leonardo şi 
la Cercurile Adevărului. Când am terminat, dădea din capul lui 
mare. 

— Sunt unul dintre aceia care nu cred că Alice în Ţara 


Minunilor este o poveste ciudată. Pălărierul nebun? Nicio 
problemă! Dar Pumnalul Medici şi Gibraltar? Beckett şi Tecci? 
Şi aveţi un înger păzitor la Milano care vă pune în legătură cu 
un tip pe nume Dracco, care vă aduce la L.A. în schimbul a 
patruzeci de miare? Spuneţi-mi că nu luaţi droguri! 

l-am arătat cartea de vizită a lui Dracco. 

— Ştia cu ce mă ocup. 

— l-a spus „Reb de la Hollywood”, a adăugat Ginny. 

— Şi ştia că aş putea să am la mine o grămadă de bani 
cash, Archie. Tu eşti singura persoană căreia i-am spus că am 
bani. Ţie şi lui Ginny. 

Archie a ridicat din umeri. 

— Şi? Ce înseamnă asta? Dacă ştia că eşti cascador, atunci 
ştia că eşti cel mai bun. Deci a presupus că nu lucrezi noaptea 
la Chuck E. Cheese. 

— Hm. Dar de unde ştia că am bani la mine? 

Archie a ridicat iar din umeri. 

— Haide! N-am spus nimănui nimic despre niciun ban. 

Am rămas să rumeg chestia asta. 

Archie a ridicat o sprânceană. 

— E bine să ai un înger păzitor! 

Mi-am pus cotul pe masă, gândindu-mă cine putea fi. 

Archie a spart liniştea. i 

— Şi iată-vă înapoi în California, ca să mergeţi la Mona. ţi 
spun eu, se leagă cumva. Ştii ce vreau să spun? Este... S-a 
întors spre Ginny. Care este cuvântul pe care îl caut? 

— Simetric? a încercat Ginny. 

— Simetric, sigur că da! Ca şi cercurile astea. Deci, Reb, ai 
de gând s-o suni sau vrei să apari pur şi simplu la uşa ei? 

Lumina lustrei arunca umbre pe feţele lui Archie şi Ginny. 


Am ieşit din cameră ca să dau telefon. 
x 


x x 


Treisprezece ani. Trei preşedinţi. Câte felicitări rămase fără 
răspuns? Ce-o să spună Mona? Ce-o să creadă? Cum o să-i 
sune vocea? 

A răspuns la al cincilea apel al telefonului, cu răsuflarea 
tăiată. 


— Uf! Sper că e un client, pentru că dacă e un agent de 
vânzări, am să fiu foarte irascibilă. Eram afară la maşină, pe 
punctul de a pleca... 

Am inspirat adânc ca să mă calmez. 

— Nu te enerva, Mona. E un client. 

Linişte. 

— Vocea asta mi se pare cunoscută. De unde cunosc vocea 
asta? De undeva din trecut, de acolo o cunosc. Oh, Dumne... 

l-am spus că eu eram. 

De la celălalt capăt al firului s-a auzit doar tăcerea preţ de 
câteva secunde. lar eu eram cu totul neliniştit. 

— Reb al Marthei... a zis ea încetişor. 

N-am răspuns. Parcă mă strângea ceva de gât. Mi-am 
masat gâtul cu o mână, conştient de presiunea pe care o 
exercitam asupra receptorului. 

— Îţi simt ezitarea, a şoptit Mona. Nu mă suni din 
întâmplare. Ceva te-a făcut să mă cauţi. Ceva important. 

— Eu... am nevoie de ajutorul tău. 

— Ajutor, a repetat ea. Vrei să spui că o să ajung să te văd? 

— Cât mai repede, dacă se poate. 

— Despre ce este vorba? 

Am ezitat să-i răspund. 

— E-n regulă. Poate să mai aştepte până ajungi aici. Vii 
singur? 

l-am spus că nu. 

A întrebat dacă vin cu familia. Asta m-a zdruncinat puţin. 
Nu aveam familie. Am închis ochii, conştientizând zidul pe 
care îl construisem în jurul meu. 

— Nu, am mărturisit eu. 

— Mă rog, a zis Mona. Stau într-un loc destul de izolat. Dacă 
ai de gând să rămâi peste noapte, ar trebui să mergi la 
Hollister House Inn din Little River, chiar lângă Mendocino. Ti- 
aş oferi canapeaua mea, însă ultima persoană care a dormit 
pe ea a avut nevoie de fizioterapie după aceea. 

Hollister House mi se părea vag cunoscut, dar nu ştiam de 
ce. 

— Când ar fi bine pentru tine să venim? 

— Mâine. La ora unsprezece. Cereţi instrucţiuni de la 


proprietarul hanului. Îl cheamă Pop. O să vă îndrume încoace. 

Voiam să mai spun ceva, dar nu ştiam ce. 

— Mona... am început eu. Imi pare rău pentru... 

M-a întrerupt: 

— Indiferent care e motivul care te aduce la mine, trebuie 
să-i fiu recunoscătoare. Ne vedem mâine. 

Şi a închis telefonul. 

Am mai rămas puţin cu receptorul la ureche, uimit de 
efectul liniştitor pe care îl avea vocea ei asupra mea. M-am 
frecat tare la ochi, astfel că, atunci când i-am deschis, totul se 
vedea uşor neclar. Apoi lucrurile s-au limpezit. Aşa era mai 
bine. 

Am intrat din nou în camera în care aşteptau Archie şi 
Ginny. 

— Vreau arme, Archie, am anunţat eu. La fel ca acelea pe 
care mi le-ai trimis la Veneţia. 

Ginny a lovit masa cu palma. 

— O clipă! 

— Ce? am întrebat eu surprins. 

— Pun pariu că tot cam aşa i-ai cerut lui Archie şi data 
trecută. 

Avea dreptate. Tăcerea lui a confirmat acest lucru. 

— Mai încearcă o dată, Reb, a zis Ginny. De data asta, cu 
puţin respect. Poate chiar începi prin a ne spune dacă ai găsit- 
o pe Mona. 

— Am găsit-o pe Mona, am răspuns eu. 

— Ai vrea să ne împărtăşeşti şi nouă? 

— Ce aş vrea eu sunt nişte arme şi să pornesc la drum. 
Avem un drum lung de făcut. M-am întors spre Archie. Îmi cer 
scuze pentru că am fost aşa de direct. Aş aprecia foarte mult 
dacă ai putea, te rog, să-mi împrumuţi şi mie nişte pistoale. 
De preferat, la fel ca acelea pe care mi le-ai dat la Veneţia. 

Archie s-a ridicat în picioare. 

— Pot să-ţi dau Sigurile. Dar minipistoletul acela a fost o 
chestie specială pe care am primit-o ca o favoare. Un prototip. 
Păcat că l-ai pierdut la tipul ăla, Buckett. 

— Beckett, l-am corectat eu. Şi o să-l recuperez. 

— Pun pariu că o să-l recuperezi, a zis el, intrând în 


magazin. S-a întors după un minut cu armele. 

În timp ce-mi legam tocul cu Sigurile, Archie mi-a zis: 

— De data asta, vin şi eu. 

— Nu vreau să te implici. 

— Nu vrei să mă implic? Porţi arme pentru care eu am 
licenţa, pentru numele lui Dumnezeu. Aş spune că sunt destul 
de implicat. 

— Arch, ştiu că ai merge până la capătul lumii într-un picior 
pentru mine. Asta înseamnă... mult mai mult decât pot eu să 
exprim acum. Cu mult mai mult. Poate n-ar fi trebuit să vin azi 
aici. 

— Ce vrei să spui? Casa ta a ars din temelii. Nişte ticăloşi se 
tot învârtesc pe-acolo. 

— Da? am zis eu, simțind cum încep să mă înfurii. Ei bine, 
cel mai rău dintre ei se află chiar în faţa ta. Acum îţi spun, dă- 
te la o parte! 

Archie s-a albit ca varul la faţă. 

— Ginny, poţi să intervii în orice clipă, i-a spus el. Pare să te 
asculte. 

— Trebuie să fac asta singur, i-am spus lui Archie. 

— Atunci ce dracu' faci cu ea? Răspunde-mi! 

— Eu... nu ştiu să-ţi răspund la întrebarea asta. 

Ginny părea dezamăgită. 

— Nu pot să mai răspund la nicio întrebare astăzi. Nici 
măcar la una. 

Archie nu a ripostat, a rămas în pragul uşii, uitându-se cum 
ne îndreptam spre Jaguar. 

Am scos uşor maşina din locul de parcare. Când am ajuns la 
Autostrada Interstatală, am apăsat acceleraţia. 

După cincizeci de minute de tăcere în care am gonit cu 130 
de kilometri pe oră, Ginny a spus: 

— Deci... nu-i aşa că suntem într-o dispoziţie minunată? 


UNSPREZECE 


Cum conduceam aşa pe l-5 la viteza de croazieră, am scos 
telefonul mobil din torpedou, am sunat la serviciul de 
informaţii din Little River şi am făcut rost de numărul de la 
Hollister House Inn. În timp ce formam numărul de acolo, mi- 
am adus aminte unde mai auzisem de acest han. Mama mă 
dusese să văd filmul Same Time, Next Year”, care se filmase 
într-o casă ciudată de ţară, izolată pe o faleză cu vedere spre 
una dintre coastele Californiei. 

Îmi luase mânuţa în a ei în cinematograf, când ne uitam la 
film. „Eu şi tatăl tău am fost acolo în 1965, îmi şoptise. 
Holliser House. Am stat chiar în casa aceea. Am mâncat stridii 
afumate şi aveam gânduri mari şi era cel mai minunat loc în 
care puteai să-ţi petreci tinereţea, Reb!“ 

Mama, tata şi Hollister House în 1965. Mama, eu şi Hollister 
House în 1978. Ginny, eu şi Hollister House, diseară. Gânduri 
mari. 

Cu o mână pe volan şi cu ochii la şosea, am dat telefon la 
han. O voce plăcută de femeie a răspuns la telefon. Am 
întrebat de două căsuțe separate. Ne-a rezervat White Pine şi 
Beechnut, una vizavi de cealaltă, pe numele Arthur Holmes. 
Nu mi s-a părut prudent să-mi dau numele real. 

Am întrebat-o pe Ginny dacă era în regulă. 

— Ştii ce cred, Reb? a zis ea. 

— Ce? 

— Cred că eşti cel mai enigmatic bărbat pe care l-am 
întâlnit vreodată. 

— Nu vreau să aud asta. 

— Atunci lăsăm aici un semn de carte să reluăm discuţia 
mai târziu. Ştii ce altceva mai cred? 

— Are vreo legătură cu Pumnalul Medici? 

— Cred că prietenul tău Archie ar putea fi îngerul nostru 
păzitor - nu numai cu pistoalele, ci şi la Milano. 

Am apăsat acceleraţia până când vitezometrul arăta 


'3 în traducere, Anul viitor, la aceeaşi oră (n.tr.) 


aproape 150 km pe oră. Pe Autostrada Interstatală 5 nu 
conta. Pentru Jaguar nu conta. Nici pentru vreunul dintre 
motocicliştii din L.A. se pare că nu conta. 

Ginny s-a prins cu mâinile de bord. 

— Încetineşte! Ne aflăm ilegal în ţară şi tu ai asupra ta 
pistoale înregistrate pe numele lui Archie. 

Am lăsat-o la aproape 130 km pe oră, deşi chiar voiam să 
calc pedala până la podea. 

— S-ar putea să ai dreptate că el este îngerul, am admis eu. 
La naiba! A fost destul de îngrijorat încât să ne dea pistoalele, 
să-mi scrie un bilet şi apoi să mintă în legătură cu toate astea 
când am apărut în biroul lui. L-am făcut să mă mintă, Ginny. 

— Sentimentul de vinovăţie. Bine. Un pic de instrospecţie e 
un lucru bun. 

— O, Dumnezeule! Vorbesc despre Archie, nu despre mine. 
Ţi-am spus că fiul lui a fost ucis. l-am băgat coada lui Archie 
într-o capcană în secunda în care i-am cerut să îmi dea un 
pistol pentru Veneţia. Nu îmi place chestia asta. 

— Înţeleg că Archie nu vrea ca tu să ştii că a ucis pe cineva 
ca să te salveze pe tine. Noi suntem în viaţă acum datorită 
acelui om. 

— Este cel mai bun prieten al meu. 

— Mai spune-o o dată! 

Treceam pe lângă nişte vii, câmpuri de kilometri întregi de 
vie. Îmi doream să fiu unul dintre acele miliarde de ciorchini 
prăfuiţi de struguri. 

— Ce naiba vrei de la mine? 

Cu coada ochiului am văzut-o pe Ginny uitându-se la mine. 

— l-ai spus vreodată lui Archie că este cel mai bun prieten 
al tău? a întrebat ea. 

M-am gândit puţin la asta. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— E complicat. 

— Este un fapt. Ai în minte o singură relaţie care a 
însemnat ceva pentru tine şi care n-a fost complicată? 

— Nu, am recunoscut eu. Il iubesc pe Archie ca prieten, 
totuşi. Chiar aşa este. Îţi spun că aş face orice pentru el. 


— Cred asta. Ai petrece singura ta zi liberă dintr-un an 
ajutându-l să repare maşina aia caraghioasă pe care o 
conduce. 

— E un Humvee. Te îndrepţi spre subiectul pe care l-am 
lăsat neterminat, nu-i aşa? 

— Deci ridici botul Jeepului lui cu un deget în timp ce el este 
dedesubt cu cheia franceză şi discutaţi despre... cascadoare? 
Şi totul e minunat, până când conversaţia devine personală. 
Chiar în acel moment, laşi maşina să cadă pe el, fără măcar 
să-ţi dai seama. O laşi să cadă direct peste sentimentele lui. 

— Nu trebuie să ascult chestia asta. 

— Atunci, poţi să-ţi pui mâinile la urechi şi să ţipi: „Nu te 
aud! Nu te aud!“, dar eu tot am să-ţi spun. Pe de o parte, ai 
aceste capacităţi extraordinare - ştii să te strecori într-un oraş 
aglomerat şi să sari peste locomotive - şi, pe de altă parte, 
eşti cu totul şi cu totul pe dinafară atunci când e vorba de 
sentimente omeneşti! Nu e vina ta, a adăugat Ginny. Nu te 
atac pe tine. 

— O, serios? Pentru că exact aşa mi se pare. 

— Speram să spui asta. 

Mă simţeam prins în capcană. Parcă mergeam cu maşina 
prin coridorul cu oglinzi al lui Ginny Gianelli şi nu mai găseam 
drumul spre ieşire. 

— De ce sperai că voi spune asta? 

— Pentru că nu eşti atacat. Doar crezi că eşti - că vei fi rănit 
în orice moment, mai ales de către cei la care ţii. Crezi asta 
până în măduva oaselor. Îţi stă scris în frunte aproape, 
înţelegi, Reb? 

Mergeam cu 130 km pe oră pe Interstatală, dar cuvintele lui 
Ginny m-au pus pe gânduri. 

— Înţeleg, am recunoscut eu. 

Ginny a oftat uşurată. 

— Acuma... n-o să-ţi placă totuşi ce vreau să spun. 

Am apucat volanul bine. 

— Pentru un băiat care şi-a pierdut părinţii atât de violent, 
este absolut normal să te aştepţi să fii rănit în orice clipă. Dar 
spune-mi... cât de bine funcţionează chestia asta acum, când 
eşti adult? 


Am inspirat adânc. Ginny a făcut acelaşi lucru. Am pus în 
balanţă întrebarea ei cu alt miliard de boabe de struguri. 

— Nu eşti de condamnat cu nimic mai mult decât este 
Archie pentru că minte în legătură cu prezenţa lui la Milano, a 
spus Ginny. Uită-te la el! Este o persoană plină de resurse, un 
veteran din Vietnam. La vârsta de optsprezece, nouăsprezece 
ani, probabil că a văzut şi a făcut lucruri absolut înfiorătoare. 
Când s-a terminat războiul, el a ieşit de-acolo un om cu totul 
transformat. Poate că s-a încurcat cu nişte oameni 
compromiţători. Undeva, după ce tragi linie, avea un fiu cu 
care probabil că nu ştia cum să se comporte ca tată, dar pe 
care îl iubea din toată inima. Apoi, într-o tragedie stupidă, l-a 
pierdut. lar acum zece ani, printr-o serie de împrejurări care 
au inclus aproape omorârea unui om, a început să-şi 
proiecteze dragostea părintească neconsumată asupra unui 
tânăr enigmatic, cascador orfan. Şi-atunci te întreb, poţi să-l 
condamni de ceva? 

Ginny şi-a strâns părul la spate şi s-a întins pe scaun, în 
timp ce eu am reflectat la afirmaţiile pe care le făcuse despre 
mine şi Archie. 

S-a uitat apoi pe geamul din dreapta şi a zis: 

— Doamne, ce de vin! 

A dat drumul la radio şi a început să caute un post. S-a oprit 
la Aretha care cânta Respect şi a început să fredoneze şi ea. 
Şi la naiba dacă nu cântă toate versurile alea cu mult suflet! 
Cu mult, mult suflet pentru o italiancă din Staten Island. ŞI 


avea o voce foarte frumoasă. 
* 


x x 


Când am ajuns la şoseaua de coastă nouă ore mai târziu, o 
lună uriaşă ilumina peisajul. Arborii de sequoia se întindeau 
spre punctuleţele de galben din galaxiile îndepărtate, iar aerul 
era umplut de ţârâit de greieri şi croncănit de ciori. Mergeam 
mai departe, ignoraţi de toţi, cu excepţia ratonilor ciudaţi, ai 
căror ochi sclipeau în noapte în luminile farurilor maşinii. 

In cele din urmă, oraşul Little River a apărut pe faleză, 
oceanul negru şi strălucitor agitându-se dincolo de el. Cu 
toate că efectul total se pierdea în întuneric, era totuşi destul 


de spectaculos - coasta Mendocino. 

Am tras pe o alee cu trei benzi spre Hollister House şi am 
ieşit cu greu din Jaguar. Ne-am îndreptat spre clădirea 
principală, un pic năuciţi şi ameţiţi de călătorie. 

Un bătrân jovial cu şapcă galbenă de Ben Hogan, faţa arsă 
de vreme şi aparat auditiv, ne-a primit cu căldură. 

— Rodney Norcross, s-a recomandat el, scuturându-şi 
mătreaţa de pe un umăr al puloverului maro, dar toată lumea 
îmi spune Pop. Chiar şi moşnegii care vin mereu aici de când 
s-a terminat războiul. Adică al Doilea Război Mondial, de la 
triumful lui Harry S. Truman, sau catastrofa lui, depinde din ce 
punct de vedere priveşti lucrurile. 

S-a uitat în registrul cu rezervări. 

— Probabil că sunteţi... Arthur Holmes, mi-a spus. 

— Eu sunt, am răspuns. Art Holmes, domnule. 

— Mulţumesc pentru politeţe, fiule, dar spune-mi doar Pop. 
Popadoodledoo. 

A început să râdă în hohote, dând la iveală nişte dinţi falşi 
bine făcuţi. Întorcându-se apoi spre Ginny, a întrebat-o: 

— lar tu eşti... 

— Watson, a spus Ginny, completând liniştea. Ginny 
Watson. 

Pop a plesnit registrul şi a râs iar. 

— Ca să vezi! Holmes şi Watson. Voi doi v-aţi găsit în urma 
unui anunţ la mica publicitate? 

Pop mi-a făcut cu ochiul. 

— Cre' că îmi plăteşti cu bani gheaţă, Art, aşa-i? 

— Da, am zis eu, scoțând portofelul şi râzând şi eu. Era 
greu să nu-ţi placă bătrânul. l-am dat o mie de dolari. Nu ştim 
cât vom sta, Pop. Atât e bine? 

— Sigur, sigur, a zis el, luând banii. Ţin eu ăştia pentru voi. 
Dar de ce luaţi două locuri? V-aţi certat? La naiba, n-ar trebui 
să întreb. Cel puţin, să fiţi ceva mai aproape cât staţi aici. Ce 
ziceţi de Same Time şi Next Year? 

— Le-aţi pus numele după film? am întrebat eu plin de 
veselie. 

— Ce, crezi că-s prost? Sigur că aşa am făcut. Era o singură 
căsuţă, apoi le-am separat la mijloc. Acum sunt două. Una e 


Same Time şi cealaltă Next Year. Sunt alăturate. Foarte 
frumos. Sunt aşezate acolo, pe stânca aceea, cu vedere spre 
apă, şi, întâmplător, sunt libere. Doar patru sute de dolari pe 
noapte fiecare. Pentru voi, şapte sute cincizeci pentru 
amândouă. 

Ginny îşi rodea degetul, aşteptând. S-a apropiat câţiva 
centimetri de mine. 

Pop a rânjit. 

— Ea acolo vrea, a zis el. N-ai de ales, Holmes. 

Am încuviinţat. 

Pop a plesnit registrul din nou. 

— Sunt un afacerist înnăscut, a spus el fără să se adreseze 
cuiva anume. P.T. Barnum! putea să ia lecţii de la mine. Mai 
bine aţi mai da ceva, domnule Holmes. Încă o mie ar trebui să 
fie suficient, în eventualitatea că staţi mai mult sau distrugeţi 
ceva. Dar n-o să faceţi asta, nu-i aşa? 

— Ce anume? am întrebat eu. 

— Sigur că n-o să faceţi asta. N-am avut probleme aici de 
când Baby Face Nelson s-a ascuns în căsuţa veche. 

Ginny a făcut ochii cât cepele. 

— Gangsterul? 

— Oh, eram şi eu un cocoşel acolo pe vremea aceea, a 
mărturisit Pop, aducându-şi aminte. L-am lăsat să se 
adăpostească aici o vreme doar de distracţie. La dracu', n-ar 
fi putut să pună piciorul pe proprietate fără ca eu să ştiu, deşi 
fireşte că n-am spus niciodată asta autorităţilor. Da, locul ăsta 
e Fortăreaţa lui Pop, aşa e, cu toţi cei 37 de acri. 

l-am dat încă o mie de dolari, pe care a făcut-o evantai ca 
un jucător de cărţi înainte de a o pune alături de cealaltă în 
buzunar. 

— Asta înseamnă două mii pentru domnul Holmes, a spus 
el, însemnând în caiet. Vă aduc cheile, cu toate că nu aveţi 
nevoie de ele. Nimeni nu deranjează pe nimeni în sfincterul 
meu... adică, vreau să spun, în sectorul meu, a chicotit el. 


14 Phineas Taylor Barnum (1810-1891), om de afaceri în industria 
showbizului american, cunoscut mai ales pentru circul căruia i-a pus 
bazele. (n.tr.) 


Cred că am uitat să-mi iau Metamucilul!” la prânz. 

Ne-a condus la uşa de la intrare, ne-a dat o hartă pe care se 
aflau încercuite căsuţele noastre, şi-a scos şapca şi ne-a urat 
o noapte foarte bună. 

Eu şi Ginny ne-am suit în Jaguar pentru ultima oară în acea 
zi şi am mers încetişor pe alei spre camerele noastre; 
strângeam volanul mai tare decât de obicei, simțind şi mai 
acut decât până atunci prezenţa lui Ginny lângă mine. 

Am ieşit din maşină şi ne-am scos lucrurile în zgomot de 
valuri. Căsuţa se afla printre copaci, împărţită în două, din 
cărămidă veche şi cu acoperişul cu două coşuri de fiecare 
parte. O locuinţă specială tip Abe Lincoln sau un apartament 
de tip Cape Cod. 

Lăsasem farurile aprinse ca să vedem ce facem. O briză 
răcoroasă a adiat printre frunze, aruncând o şuviţă de păr pe 
buzele umede ale lui Ginny. Materialul subţire al rochiei i s-a 
lipit de corp, scoţându-i în evidenţă şoldurile. Am avut o 
fantezie în care aruncam cheile în pădure, îi smulgeam 
hainele de pe ea şi o posedam chiar acolo, în lumina farurilor, 
până când fie murea bateria, fie eu. 

Am întins palma, cu amândouă seturile de chei în ea. 

— Care să fie, Ginny? am întrebat eu, cu o voce cât mai 
indiferentă cu putinţă. Same Time sau Next Year? 

Ginny mi-a acoperit mâna cu a ei, privindu-mă lung. 

Am făcut involuntar un pas înapoi. Ea s-a apropiat, vârând 
degetele mâinii libere la mine în buzunar şi trăgându-mă 
aproape de ea. Incheieturile degetelor ei erau lipite de şoldul 
meu. Dintr-odată, pantalonii mi s-au părut prea strâmţi. 

Am ridicat ochii înspre cer, am văzut luna, frunzele. „Rămâi 
cu capul limpede! Intră în junglă!” 

Ochii mei i-ai întâlnit pe ai lui Ginny. 

— Nu, am zis eu, trăgându-mă de lângă ea. 

Faţa ei s-a crispat. Ochii frumoşi îi înotau în lacrimi. Şi i-a 
şters cu mâna. 

— Dă-mi Same Time, a cerut ea, întinzând mâna după 


15 Laxativ şi supliment alimentar pe bază de fibre produs de Procter & 
Gamble. (n.tr.) 


cheie. Nu ştiu dacă o să mai fiu în viaţă anul viitor. 

Nu mai puteam să respir. Am rămas încremenit ca o stană 
de piatră. 

Fără să spun nimic, am lăsat-o să ia cheia. 


DOISPREZECE 


Mă înşelasem în legătură cu locuinţa tip Abe Lincoln. În 
primul rând, casa avea electricitate. Şi apă curentă. Lămpi de 
alamă cu apărătoare în formă de scoică. Tapet bleu, covor 
berber şi scaune comode din fier împletit. Locul era mobilat 
cu un pat imens şi o canapea de catifea cu perne brodate 
puse în faţa unui şemineu de marmură neagră. Cărţi vechi şi 
lumânări mari, rotunde, erau aşezate pe un ornament de 
lemn alb, de o parte şi de alta a unui coş de nuiele cu flori de 
mătase. O ladă dreptunghiulară era plină cu surcele şi lemne 
de mesteacăn. Lui Abe i-ar fi plăcut aici. 

Am sunat-o pe Mona, trezind-o din somn, ca să-i spun că 
ajunsesem cu bine. M-a întrebat dacă l-am întâlnit pe Pop. l- 
am spus că da şi am vrut să ştiu cum l-a cunoscut. A râs, cu 
un râs fără vârstă. 

Când mi-am cerut scuze pentru că am sculat-o din somn, a 
spus că ar fi trezit-o stelele oricum, şi pe urmă, nici nu visa 
încă. Apoi am închis telefonul. M-am spălat, simţindu-mă 
confuz şi parcă rupt de realitate. După ce m-am urcat în pat, 
am aprins o lumânare. 

Imaginea Magaalenei penitente mi-a apărut în faţa ochilor, 
melancolică. Mă gândeam la Ginny de alături. 

— Vise plăcute, Ginny, am şoptit eu, pe punctul de a 


adormi. 
* 


x x 


Dimineaţa următoare, m-am trezit în zgomot de bătăi în 
uşă. M-am chinuit să deschid ochii şi să-mi arunc o privire prin 
camera luminată de soare. Pe uşa de sticlă care dădea spre 
terasa din spate, am zărit o grădiniţă de flori desprinsă parcă 
dintr-un tablou de Renoir şi ceea ce părea întreaga Coastă de 
Vest. 

Ne aflam pe o faleză, asta ştiam - dar la circa şaizeci de 
metri deasupra nivelului mării. Şi dedesubt, apa de un 
albastru adânc, cât puteam să văd cu ochii lipiţi de somn. Era 


o privelişte solemnă, ca şi cum Dumnezeu se uitase în lungul 
nasului pe deasupra ochelarilor, dăduse din deget şi tunase: 
„Bine, acum puneţi asta acolo“, şi pleosc, întregul Ocean 
Pacific apăruse exact la marginea orăşelului Little River. 

— Te-ai trezit? a strigat Ginny. 

Peste noapte lumânarea arsese până la capăt, lăsând o 
gaură în mijloc, înconjurată de o pelerină de vampir din ceară 
topită. 

Mi-am amintit de cascadoria pe care o făcusem cu câteva 
zile în urmă, când m-am aruncat de pe planor fără paraşută şi 
fără să-mi fie frică. Pentru o clipă, mi-am dorit să pot zbura de 
pe prispa din spate şi să planez peste vastul Pacific, o umbră 
fără chip, către o balenă tolănită undeva, prea departe ca să-i 
mai pese cuiva ce sunt. 

Era ora opt dimineaţa. Mi-am tras pantalonii şi m-am 
împleticit spre uşă, covorul aspru gâdilându-mi picioarele 
goale. Am ezitat o clipă înainte să o las pe Ginny să intre, încă 
un ciocănit puternic. Am scos lanţul, am răsucit clanţa şi iat-o, 
proaspătă după duş, cu ochii vii şi încântătoare. 

Mi-a întins un sandvici cu şuncă şi ou şi o cană de cafea. 

— Presupun că n-ai mâncat, a zis ea sardonic. 

N-am răspuns, ci am rămas în picioare devorând mâncarea. 
Ne uitam stânjeniţi prin uşile de sticlă la priveliştea din 
spatele casei. Se auzeau doar talazurile mării şi, din când în 
când, zgomotul mestecatului meu. 

— Spune-mi ceva, a zis Ginny. Când te gândeşti la izolare, 
ce pictură îţi vine în minte? 

— Moara, am răspuns eu, referindu-mă la moara de vânt 
singuratică a lui Rembrandt pe malul unui râu întunecat. 

— Hm, a făcut ea. Moara. Nu mă mir. 

Am aruncat paharul de hârtie în coşul de gunoi. 

— Ginny. În legătură cu aseară... am zis eu, apropiindu-mă 
de ea. 

Ea s-a retras, mi-a întors spatele şi a început să suspine. 

l-am întins un şerveţel din cutia de pe noptieră. Mi l-a smuls 
din mână, lăsându-mă numai cu o bucăţică din el. 

— M-ai rănit, a spus ea. 

— Te rog... lasă-mă să-ţi explic. Ultimul lucru din lume pe 


care l-aş face este să... 

Ginny m-a plesnit peste faţă. 

— Trezeşte-te! a tipat ea, în vreme ce eu mă dădeam doi 
paşi mai în spate. 

Ghimpele ruşinii m-a durut mai tare decât obrazul lovit. 

— Ce risipă de rimei, a pufnit Ginny, cercetându-şi 
şerveţelul Kleenex. Apoi a privit dincolo de mine, prin uşa 
deschisă. Uite-l pe Pop. Hai să vedem cum ajungem la Mona. 

Mi-am strecurat mapa de plastic cu cele două foi ale lui 
Leonardo şi traducerea sub tricou, pe care apoi l-am vârât în 
pantaloni, mi-am pus pe mine centura dublă cu pistoale şi 
geaca de piele şi am urmat-o afară. 

Pop stătea în faţa casei principale cu o femeie îmbrăcată în 
uniformă de chelneriţă. Ne-a zărit şi a strigat la noi, făcându- 
ne semn cu mâna: 

— Holmes, Watson, în centru faţă. Ea este Sue Ann, a 
prezentat-o Pop. Ajutaţi-mă. Creşte doi copii singură. Ce 
credeţi, ar trebui să-i măresc frumuşel salariul, nu-i aşa? 
Desigur. 

Apoi a molfăit cu zgomot o bomboană dintr-o cutie aurie de 
ciocolată Godiva. 

— Mi-a dat astea ca să mă îndulcească şi a funcţionat, a 
mormăit Pop. Femeie isteaţă. Adică fată. Ah, la naiba, nu ştiu. 

— Femeie, a precizat Sue Ann, zâmbindu-i lui Pop. 

Arăta viguroasă, dar puţin cam trecută. Aproape de gât 
avea prins de haină un ac cu gămălie ornamental - 
reprezentând un purceluş de ceramică cu pălărie neagră, care 
fuma. Am întrebat-o de unde îl are. 

Mi-a spus că ea făcea astfel de ace, pe lângă alte lucruri. 

— Le vând cu 12,50 dolari, a zis ea. 

— Hm... sigur. 

l-am dat o bancnotă. 

— Andy Jackson: te salută. 

Sue Ann mi-a dat acul şi eu l-am prins cu grijă pe reverul 
hainei lui Ginny. Ea a roşit. 


16 Pe faţa bancnotei de 20 de dolari se află figura fostului preşedinte al 
Statelor Unite, Andrew Jackson. (n.tr.) 


— Ei bine, i-a zis Sue Ann lui Pop, în timp ce-şi vâra 
bancnota în buzunarul de la vestă, cred că azi e ziua mea 
norocoasă. 

S-a îndreptat apoi spre restaurant. 

Ginny şi-a ridicat gulerul şi s-a uitat în ochii purceluşului. 

— E vreo semnificaţie crudă în alegerea acestui dar pentru 
mine? 

— Deloc, am spus eu cu toată sinceritatea. Poate că poţi să 
spui multe lucruri despre mine, dar nu că sunt crud. 

— Aş fi putut să-ţi spun şi eu asta, Watson, i-a zis Pop lui 
Ginny. Uită-te la privirea lui. Vorbeşte de la sine. Acum luaţi o 
bomboană de ciocolată. Amândoi. Haide! Ce contează că e 
dimineaţă? 

Ginny a ales una din cutie şi şi-a aruncat-o în gură. 

— Sunt moi, nu-i aşa? a zis Pop. 

— Mm. 

— Holmes, ia şi tu una. Rice Krispies sunt bune. 

Am făcut cum mi-a zis. 

— Acum, ce-aţi zice de o plimbare prin grădină. Eu mă duc 
să repar şemineul în camera lui Watson. 

— Bună idee, Pop, am spus eu. 

Ginny părea indecisă. 

— Fac să trosnească focul în şemineu în cincisprezece 
minute, a adăugat bătrânul, îndepărtându-se. 

— Dar avem nevoie de adresă, Pop, a strigat Ginny în urma 
lui. 

Pop a arătat spre grădină. 

— Elementar, Watson”. Nu te poţi rătăci. 

Ginny s-a uitat la mine îngrijorată, cu o bucăţică de 
ciocolată rămasă la colţul gurii. M-am îndreptat spre grădină. 
Ea m-a urmat. 

Aleea era străjuită de copaci mari, plini cu muguri roz, 
printre care creşteau toate soiurile de flori pe care şi le-ar 


17 Aluzie la replica celebră „Elementar, dragul meu Watson”. Este 
presupusa explicaţie pe care Sherlock Holmes i-o dădea asistentului său, 
dr. Watson, atunci când îi explica deducţiile pe care le făcea. Replica nu 
apare niciodată în cărţile lui Conan Doyle, ci mai târziu, în filmele cu 
Sherlock Holmes. (n.tr.) 


putea imagina cineva. Grădina lui Pop era luxuriantă şi 
mirosea frumos, un loc în care o pasăre colibri putea să 
trăiască fericită, cu o potecă destul de largă pentru ca două 
persoane să poată merge alături, braţ la braţ. 

Lumina dimineţii ne-a orbit, iar căldura acelui moment al 
zilei mi-a pătruns prin geacă, alinându-mi umerii încordaţi. Pe 
dedesubt, simţeam oţelul rece al pistoalelor, în aşteptare. In 
depărtare, se auzea o maşină de tuns iarba. 

Ginny s-a oprit la vreo şase metri şi a îngenuncheat ca să 
miroasă o floare. Am trecut de ea, am mai făcut doi paşi şi m- 
am întors. 

— Vreau să aflu despre incendiu, a zis ea uitându-se la 
floare. 

Gustul pe care îl simţeam în gură a devenit din dulce, acru. 
Am inspirat adânc, deliberat, sperând ca parfumul grădinii să 
fie mai puternic decât amintirea fumului care se ridica 
vălătuci. Ginny s-a răsucit, încă în genunchi, şi s-a uitat în sus 
spre mine, punând stăpânire pe mine cu ochii ei căprui şi 
limpezi. 

— Nu, nu vrei asta, am răspuns eu cu voce slabă, forţându- 
mă să mă rup de strânsoarea amintirii. 

Ginny a ridicat o mână şi am ajutat-o să se ridice. M-a tras 
lângă ea. 

— De ce-mi faci asta? am şoptit eu. 

— Pentru că am nevoie de tine întreg, a răspuns ea. 

Întreg. Mâna a început să-mi tremure. „Are nevoie de mine. 
Întreg.“ 

Stăteam în tăcere în picioare printre flori, fiecare dintre ele 
o victimă în calea omizilor şi a timpului. Mi-am plimbat 
privirea peste chipul frumos al lui Ginny. 

Un stol de păsări a zburat pe deasupra noastră. Ginny şi-a 
ridicat privirea, apoi s-a întors spre mine. 

— Ştiu că ţi-e frică, a spus ea. Nu aşa de tare de ceea ce 
este aici, afară, cât de ceea ce se află aici, înăuntru, a zis ea, 
punându-mi ferm palma pe piept, în dreptul inimii. 

— Nu-i nimic acolo înăuntru, am zis eu, cu privirea 
înceţoşată. 

— Acea noapte de iulie din 1980, a rostit ea cu voce caldă. 


Ai sărit peste pervazul ferestrei, dar n-ai atins niciodată 
pământul. Orbitezi în jurul propriului trecut, prea îngrozit ca 
să intri înapoi în propria atmosferă. Dar ascultă-mă, Reb! 
Călătoria asta te-a forţat să vii cu picioarele pe pământ. 
Cercurile Adevărului - sunt adevărul tău. Tu eşti călătorul. 
Calea celor douăzeci de cercuri este calea ta. Indiferent unde 
va fi vrut Leonardo să ducă această cale, te-a condus pe tine 
la mine şi te conduce pe tine înapoi la tine. Nu ştiu de ce, dar 
eu sunt Ginny a ta, pământul tău. 

A închis ochii şi şi-a dat uşor capul pe spate. 

— Sărută-mă, Reb! 

Buzele ei moi le aşteptau pe ale mele. 

Ea era pământul meu - locul moale pe care puteam să 
aterizez în siguranţă. Această... fată din faţa hotelului Danieli, 
fata care a condus barca prin lagună, traducătoarea lui da 
Vinci, cea care sforăie, cea căreia îi curge o dâră de salivă în 
colţul gurii când doarme în maşină, voracea venețiană. 

Pieptul îmi ardea în locul în care mă atinsese cu palma. Mă 
simţeam ametit şi recunoscător. Am sărutat-o - un sărut încet 
şi tandru; vârfurile limbilor noastre s-au atins, iar senzaţia 
asta m-a aprins mai tare decât o stea căzătoare. 

— Un bacio, a şoptit Ginny. 

— Un sărut, am răspuns eu. 

— Vreau să te simt înlăuntrul meu, a spus ea. Acum. 

Căldura din pieptul meu s-a răspândit în jos. Ţinându-mă 
încă de mână, m-a condus înapoi pe potecă spre Same Time. 
M-am tras de lobul urechii şi am rânjit. 

* 


x x 


Am ieşit din grădină. Un camion japonez cu remorcă 
împrejmuită cu plasă metalică, plin cu echipament de 
grădinărit, se zărea pe marginea şoselei principale, la vreo 
douăzeci de metri. Uşile erau deschise, portiera din spate 
lăsată în jos, iar doi bărbaţi încărcau o maşină de tuns iarba 
mare, model John Deere. Încă o maşină de teren cu geamurile 
fumurii se afla parcată într-o parte, în faţa clădirii principale. 

La vreo şaptezeci de metri în jos, pe aleea care ducea spre 
Same Time şi Next Year, am observat fum alb ieşind în sus din 


coşul de cărămidă din partea de casă a lui Ginny. Tocmai mă 
gândeam cum să-i fac vânt lui Pop afară din încăpere 
politicos, când am zărit un bărbat trecând din camera lui 
Ginny într-a mea, prin uşa interioară; nu era Pop. 

Mintea a început să-mi lucreze. Mi-am aruncat o privire la 
Ginny cu coada ochiului. Se uita spre ocean, fredonând 
melodia din Beauty and the Beasti!*. Mi-am descheiat geaca. 

Poarta din spatele camionului s-a închis cu zgomot. Cele 
două uşi se închiseră şi ele una după alta, iar camionul s-a 
pus în mişcare pe şosea, coborând încetişor dealul spre ieşire. 
Am apucat-o tare pe Ginny de braţ; ea s-a oprit din fredonat 
la mijlocul versului. 

— Au! 

— Ginny, am zis eu, aleargă la camionul acela chiar acum şi 
sari în spatele lui. 

M-a privit nedumerită. 

— Ce să fac? 

— Acum. Aleargă cât poţi de repede. 

Am împins-o tare. Camionul s-a oprit, iar în privirea ei 
confuză se citea frică. Şi-a ridicat fusta şi a început să alerge. 

Mi-am vârât mâinile încrucişate înăuntrul gecii şi am scos 
amândouă pistoalele, apoi am pornit peste pajişte în direcţia 
căsuţelor, cu un ochi la Ginny. 

Alerga tare acum, micşorând tot mai mult distanţa dintre 
ea şi camion, în timp ce acesta prindea şi el viteză. Douăzeci 
de metri, cincisprezece. Doar câţiva paşi până la remorcă, 
după care a făcut doi paşi mari şi a sărit. A apucat marginea 
de oţel şi s-a săltat peste plasa metalică, pe locul 
tractoraşului de tuns iarba. Camionul a dispărut apoi după 
colţ. 

M-am ghemuit în spatele unor tufişuri înalte, cu pulsul 
foarte accelerat, cu degetele încleştate pe trăgaciul 
pistoalelor. Am inhalat aerul de mare, umplându-mi plămânii 
în aşteptarea confruntării. Mă întrebam cu câţi aveam de-a 
face. După incidentele din lagună şi de la Milano, mă 
aşteptam să fie mai mult de doi, cu siguranţă. 


18 în traducere, Frumoasa şi bestia (n.tr.) 


„Cum de ne-au găsit? La naiba! Am făcut rezervarea de pe 
telefonul din maşină. Nu m-am gândit. Gândeşte-te acum! 
Banii sunt în maşină, însemnările sub cămaşă. Aşa că pleacă 
de aici cât poţi de repede!” 

Eram la numai câţiva paşi de Jaguar, când am auzit vocea 
lui Pop strigând din casă: 

— Cretinilor, aţi dat de dracu'! 

Nu puteam să-i las să-i facă rău lui Pop. 

— Taci dracului din gură, moşule! s-a auzit o voce gravă cu 
accent german. Sticlă spartă, cu acel zgomot ascuţit pe care-l 
face când loveşte un şemineu sau sobă. 

— Lampa aia a costat două sute de verzişori în 1968, 
tinere! a ţipat Pop. 

Am auzit un „oooofff“, urmat de o bufnitură şi vocea lui 
Pop: 

— Oh, Doamne! 

Două voci de bărbaţi au chicotit. 

O siluetă întunecată a trecut prin faţa ferestrei deschise de 
la cealaltă căsuţă - un bărbat chel, îmbrăcat cu o cămaşă 
hawaiiană înflorată, cu o coadă blondă legată la spate. L-am 
recunoscut: tipul care pilota iahtul la Veneţia. Oare Tecci era 
şi el înăuntru? Aşa speram. 

M-am lăsat cât am putut de jos şi am ajuns într-o parte a 
căsuţei, m-am lipit de zid şi am încercat să ascult vocile peste 
zgomotul talazurilor mării. 

Cineva vorbea în germană cu altcineva pe nume Rolf. O 
altă voce, una înaltă, a spus ceva ce n-am înţeles. 

M-am strecurat înapoi şi m-am ghemuit lângă terasă. Uşa 
de sticlă era închisă, iar draperiile trase. M-am uitat cu tristeţe 
la ghetele mele, le-am scos din picioare, dorindu-mi în acel 
moment să fi avut pantofi uşori de sport. M-am strecurat sus 
pe scări, sperând ca Rolf şi amicul lui să nu-mi observe umbra 
prin perdea. 

M-am făcut una cu tencuiala casei, între marginea uşii de 
sticlă şi balustrada terasei. Cu pistoalele ridicate la nivelul 
umerilor, am întins un picior încălţat doar cu şosetă şi am 
atins uşor unul din fotoliile de lemn de pe terasă, apoi am 
aşteptat. 


Unul dintre bărbaţi s-a apropiat de uşă mormăind. Mi-am 
ţinut răsuflarea. A dat draperiile la o parte şi a deschis uşa de 
sticlă. Nu avea nicio armă în mână. 

leşind pe terasă, s-a uitat în zare. 

— Ser schön, Hans! a strigat el, admirând panorama. 

l-am vârât un Sig în ureche, şoptindu-i: 

— Guten tag, Rolf! 

A înlemnit. L-am răsucit şi am păşit în spatele lui. Hans se 
afla în genunchi de cealaltă parte a patului, ţinând cuvertura 
ridicată în faţa lui. Tot ce am văzut au fost două mâini cu 
unghiile murdare. Am ţintit cu celălalt pistol undeva la 
jumătatea distanţei dintre ei. 

Am eliberat piedica. Hans mi-a arătat faţa cu urme de 
vărsat de vânt. 

— Cum se spune „poc“ în germană? am întrebat eu. 

Atunci, un al treilea tip - numai muşchi - a ieşit din baie, cu 
un Uzi pus pe umăr. M-a zărit şi s-a retras. O clipă mai târziu, 
o ploaie de gloanţe şi-a făcut drum prin zidul de la baie, 
doborându-l pe Hans, două tablouri înrămate de pe perete, 
telefonul de pe noptieră şi, de fapt, cam totul de pe jumătatea 
din faţă a căsuţei mele confortabile. 

L-am răsucit pe Rolf înapoi pe terasă. S-a împiedicat şi a 
ridicat mâinile în sus, făcându-mă să scap unul dintre Siguri 
din mână. Acesta a alunecat pe podeaua de lemn a terasei 
până pe pajişte. 

Răsucindu-se rapid, mi-a dat o directă de dreapta care m-a 
nimerit drept în piept şi m-a împins pe balustrada terasei. A 
urmat o directă de stânga, dar am blocat-o, lovindu-l cu 
celălalt Sig în nas. A început să strige în agonie, iar sângele i- 
a ţâşnit din ambele nări. 

Domnul Muşchi a ieşit din baie, descărcând încă o salvă de 
Uzi, care a împroşcat fotoliile de lemn de pe terasă şi l-a 
nimerit pe Rolf în spate. Acesta a plonjat înainte cu o privire 
surprinsă, lovindu-se de mine şi dându-mă jos de pe terasă. 

Muşchi s-a năpustit după mine, cu o expresie de bucurie 
nebunească pe chip. Rostogolindu-mă spre dreapta, l-am 
auzit pe Pop strigând dinăuntrul de la Same Time: 

— Lua-v-ar dracu', cretinilor! 


Uriaşul a eliberat încă o rafală scurtă, plivind curtea chiar 
lângă mine. Am continuat să mă rostogolesc. Când rafala s-a 
oprit, am ochit spre mijlocul lui şi am tras trei runde. A căzut 
pe spate, prin uşa de sticlă. 

Ridicându-mă în picioare ameţit, i-am auzit pe atacatorii lui 
Pop părăsind căsuţa lui Ginny şi deschizând cu o lovitură de 
picior uşa din faţă. Înainte să mă vadă, m-am repezit pe 
scările de la veranda lui Ginny. Îndesându-mi pistolul în 
pantaloni, am sărit pe balustrada îngustă de lemn şi m-am 
săltat pe acoperiş. Târându-mă ca o şopârlă pe şinarilele 
bituminoase, m-am  ghemuit lângă hornul fumegând, 
calculând. Trei căzuseră. In depărtare, oaspeţi şi angajaţi 
alergau în toate direcţiile. În stânga, Pacificul căsca gura la 
dramă, scuipând valuri pe pietrele vechi. 

Mergând ghemuit, m-am îndreptat spre partea de acoperiş 
de deasupra camerei mele. 

Eram chiar pe margine, când cei doi tipi care râseseră de 
Pop au ieşit pe terasa mea, unul lângă altul. Cel din stânga 
avea un smoc de păr roşcat şi arăta a capsoman. Ţinea cu 
ambele mâini un Uzi, pregătit să tragă. 

Individul din dreapta purta ochelari de soare şi pălărie 
joasă, cu boruri înguste. Era înarmat cu un pistol automat 
argintiu cu mâner cauciucat. Deşi aveam avantaj faţă de ei, 
nu voiam să-i împuşc. Nu încă. Trebuia să vorbesc cu ei mai 
întâi. 

Şi chiar atunci, cineva de lângă clădirea principală a strigat: 

— Uite acolo, pe acoperiş! 

Cei doi s-au uitat mai întâi în direcţia strigătului, şi apoi 
spre mine. Am sărit şi toţi trei ne-am rostogolit pe terasă, 
printre rămăşiţele fotoliilor de lemn şi sticlă spartă. 

M-am ridicat în picioare. Roşcatul a rămas jos, dar Pălărie 
era făcut din material rezistent. Pierduse arma, dar mi-a tras 
un pumn direct în falcă. Am căzut pe spate şi m-am 
împiedicat de picioarele domnului Muşchi care ieşeau din 
sufragerie. Umărul meu a lovit un ciob din uşa de sticlă. 

M-am clătinat în faţă şi l-am atacat pe Pălărie. Parând 
lovitura cu antebraţul, acesta s-a răsucit şi m-a lovit în 
stomac; am văzut lovitura venind spre mine şi m-am aruncat 


spre el ca să micşorez distanţa. 

Am primit lovitura când ne aflam în cameră, dar forţa ei, 
combinată cu mişcarea mea înainte, ne-a aruncat pe amândoi 
peste balustradă, pe iarbă. 

Am sărit în picioare şi m-am repezit la Sig, dar căzuse la 
pământ lângă Pălărie. În spatele meu, pe verandă, Roşcatul 
stătea în genunchi, cu pistolul îndreptat spre mine. Am zărit 
degetul apăsând pe trăgaci şi am înţeles că până aici mi-a 
fost. 

Apoi am auzit împuşcături dinspre pădure şi Roşcatul s-a 
prăbuşit. Alte trei runde loviră iarba şi pământul din jurul lui 
Pălărie, în timp ce acesta se ferea din calea liniei de foc. 

A înhăţat pistolul meu şi l-a îndreptat spre mine, rânjind. 

O milisecundă mai târziu, un vătrai i-a zdrobit ţeasta. 
Domnul Pălărie s-a prăbuşit, iar pălăria i-a zburat de pe cap 
când a atins iarba. 

Pop mi-a zâmbit cu gura până la urechi. 

— Mai bine decât Mickey Mantle”, a chicotit el. Nu-i aşa, 
Holmes? 

M-am uitat spre pădure, de unde au venit împuşcăturile. 
Nimic altceva decât foşnetul tot mai încet al paşilor care se 
retrăgeau peste frunze şi crenguţe uscate. 

„Mulţumesc, Archie!“ 


19 jucător de baseball american, inclus în 1974 în National Baseball Hall of 
Fame (n.tr.) 


TREISPREZECE 


Am verificat pulsul lui Pălărie. Încă bătea. 

— l-am spart ţeasta? a întrebat Pop. 

Am verificat şi am scuturat din cap. 

— Ah, la naiba! Ştii că nenorocitul ăsta m-a pocnit chiar în 
pancreas? Şi uită-te la locul ăsta! Cretinii! Ce dracu' voiau 
ăştia, Holmes? 

— Pop, Ginny a fugit, iar poliţia o să apară aici în orice clipă. 

— A dracului treabă, dacă n-o să se rătăcească pe drum! 
Acum, spune-mi ce Dumnezeu se petrece... 

— Trebuie să dispar de-aici, am zis eu, îndreptându-mă 
spre Jaguar şi uitând de ghete şi de pistoale. 

Pop m-a apucat de mânecă, oprindu-mă scurt. 

— Holmes, a spus el grav. Uită-te în ochii mei. Mi-a aruncat 
o privire de bătrân înţelept - un om bun, care se înfruntase 
poate din vreo şaizeci de curcani de Thanksgiving, văzuse 
războaie, îngropase prieteni. A adăugat sever: Spune-mi ceva 
de bine. Acum, în clipa asta! 

— In portbagajul maşinii mele se află aproape două 
milioane de dolari, am zis eu. 

Pop a ridicat din sprâncenele argintii, mi-a susţinut privirea 
fără să-mi dea drumul la braţ. 

— Nu, am zis eu. Nu sunt hoţ. 

Mi-a dat drumul. 

— M-ai lăsat mască. Nu-nţeleg nimic, a recunoscut el, 
îndreptându-mi mâneca. 

— Uite ce e, Pop. Eu încerc să fac ceva bun pentru 
Leonardo da Vinci. 

— Leonardo da Vinci! Păi, ăla e mai bătrân decât mine! îţi 
baţi joc de mine? 

— Îți spun adevărul şi o să-ţi povestesc totul mai târziu 
dacă mă ajuţi să scap de aici. 

S-a uitat pe sub gene la mine cam o jumătate de secundă, 
apoi a rânjit. 


20 Sărbătoare tradiţională americană (n.tr.) 


— Cred că trebuie să fie o poveste dată dracului! A naibii de 
interesantă! Cred că ai nevoie de apartamentul lui Baby Face 
Nelson chiar acum. la-ţi lucrurile - mă rog, ce-a mai rămas din 
ele. S-a uitat în jos la şosetele mele şi a zis: începând cu 
încălţările. 

Ghetele mă aşteptau lângă treptele terasei. Mi-am vârât 
picioarele în ele şi am scotocit curtea după pistoale. Le-am 
zărit în iarba proaspăt tunsă. 

M-am repezit înăuntru în Same Time şi Next Year şi am 
strâns lucrurile noastre, în timp ce Pop a rămas afară să-l 
păzească pe Pălărie. Am pus totul în portbagaj în mai puţin de 
un minut. 

— Ce facem cu urâtul ăsta? a întrebat Pop, lovindu-l cu 
piciorul. 

— Vine cu mine, am răspuns eu. l-am cules de pe jos 
pălăria cafenie şi i-am îndesat-o pe urechi. O să avem o mică 
discuţie. 

Pop m-a ajutat să-mi târăsc prizonierul încă inconştient 
până la Jaguar. Apoi l-am ridicat împreună în maşină, pe locul 
din dreapta. 

Pop mi-a dat cifrul de la un lacăt care închidea o cale de 
acces spre o căsuţă din complex, aflată în cel mai îndepărtat 
colţ al proprietăţii. Mi-a promis că o să fie cu ochii în patru 
după Ginny şi o s-o conducă la mine, iar el va veni mai târziu, 
după ce clarifică lucrurile cu poliţia. 

Am pornit pe alee, aplecându-mă în faţă ca să nu mă ating 
de scaun cu umărul care mă durea. Chiar când o luam la 
stânga pe Autostrada 1, am auzit sirenele dinspre sud. Îmi 
făceam griji pentru Ginny şi mă întrebam unde putea fi. 

Urmând instrucţiunile lui Pop, m-am îndreptat spre nord 
circa 400 de metri, apoi am oprit pe stânga în faţa unui lanţ 
prins între doi copaci acoperiţi cu muşchi, care blocau ceea ce 
părea un vechi drum forestier. Am ieşit din maşină şi am 
descuiat lacătul. Era genul acela de lacăt pe care îl găseşti la 
dulapurile de la sălile de sport din toată lumea. 

Oţelul rotund din mâna mea, plasticul negru zimţat şi 
numerele albe de pe el mi se păreau foarte familiare. 
Atingerea lor a trezit ceva mai mult decât amintiri din şcoală, 


dar nu puteam să las gândul ăsta să se insinueze în mintea 
mea. Lacătul s-a deschis la prima încercare. 

Din nou la volan, am condus vreo şase metri pe aleea 
năpădită de iarbă, m-am oprit, apoi am alergat înapoi şi am 
pus lacătul la loc. 

Pălărie zăcea într-o rână pe scaun şi începea să-şi revină, 
când m-am întors la maşină. Am scos unul din pistoale şi i l- 
am vârât în faţă, cu un ochi la drumul care abia se întrezărea 
şi altul la el. Aş fi vrut să-l pocnesc, să-i sfâşii gâtul cu dinţii, 
să-l rup în bucăţi şi să urlu de furie. 

Preţ de cinci minute întregi, am condus prin buruieni, tufe şi 
fauna de rigoare, cu o viteză care abia făcea acul 
vitezometrului să se ridice puţin peste zero. Pălărie se trezise 
de tot şi se uita la mine ca un doberman turbat. 

Am ieşit din pădure şi am ajuns într-un luminiş, la marginea 
căruia se ridica o cabană mică, cu un singur nivel. O verandă 
micuță, cu câte o fereastră de fiecare parte a uşii joase, 
şemineu din piatră şi un şopron căzut într-o parte. La numai o 
palmă în spatele căsuţei se înălța o stâncă de vreo treizeci de 
metri şi Pacificul rece - priveliştea tipică pentru Hollister 
House. Am oprit maşina şi motorul. Valurile au răsunat 
lovindu-se de stânci. 

— les din maşină şi o să vin pe partea ta, i-am zis lui 
Pălărie. Pune-ţi mâinile pe cap! Dacă mişti, te împuşc în 
amândoi genunchii. 

M-a urmărit cu privirea duşmănoasă până la portiera din 
dreapta. Am deschis-o, am făcut un pas înapoi şi i-am zis să 
coboare. S-a supus. Mă durea cotul de la poziţia nemişcată a 
mâinii. 

l-am spus să lase mâinile jos. 

Le-a lăsat, apoi şi-a strâns şi desfăcut pumnii. 

— Spune-mi unde sunt Krell şi Tecci, i-am cerut eu. 

Pălărie a ridicat mâna la ceafa, a tresărit şi s-a chircit de 
parcă i s-ar fi făcut rău. A icnit o dată şi, ridicându-se, mi-a 
tras o lovitură fulgerătoare cu piciorul peste mână, 
aruncându-mi pistolul în iarba înaltă. 

Apoi a luat o poziţie de karate, s-a răsucit şi mi-a mai ars 
una, de care abia dacă am avut timp să mă feresc. Cu o 


mişcare fluidă, s-a apropiat şi mi-a tras încă o lovitură de 
dreapta în piept. De data asta m-a nimerit, aruncându-mă 
înapoi vreo doi metri şi lăsându-mă aproape fără suflare. 

Mi-am adunat puterile şi am scotocit după celălalt Sig, dar 
până să-l scot, Pălărie era grămadă pe mine, cu călcâiele în 
coastele mele. 

Mi-am acoperit faţa şi capul şi m-am răsucit într-o parte, 
reuşind să mă ridic în picioare. S-a apropiat din nou şi mi-a 
dat încă o lovitură, care m-a aruncat mai aproape de stâncă şi 
de oceanul furios de dedesubt. 

— Un kickboxer împotriva unui cascador, a şuierat el, 
rânjind la mine printre dinţii galbeni. Hai să vedem ceva 
cascadorii, băiete! 

Din nou am căutat pistolul; din nou mi-a tras un picior, încât 
aproape că nu mai puteam să respir. M-am împleticit înapoi, 
aproape până pe marginea stâncii, cu braţele în sus în 
dezechilibru, chinuindu-mă să respir. Alunecând pe pietre 
unde câmpul face loc stâncii, m-am chinuit să-mi recapăt 
echilibrul. N-am putut să-mi adun forţele; diafragma îmi era 
paralizată. 

— Pregătiţi? Filmaţi! a strigat Pălărie, pregătindu-se de 
lovitura care urma să mă arunce peste marginea prăpastiei. 

Chiar când se pregătea să lovească, m-am lăsat în jos într- 
un genunchi şi l-am izbit între picioare cu toată puterea. S-a 
apucat de pantaloni şi a urlat din toţi rărunchii. Am pus o 
mână pe pământ ca să mă sprijin şi i-am măturat picioarele 
de sub el. A căzut pe spate, iar pălăria i-a zburat din cap şi a 
alunecat pe aceleaşi pietre care aproape că au fost pierirea 
mea, o clipă mai devreme. 

Bătând aerul cu braţele, Pălărie încerca disperat să rămână 
în picioare. Am reuşit în sfârşit să-mi iau arma. In timp ce o 
scoteam din centura de piele cu care eram încins, Pălărie a 
alunecat şi a căzut în tăcere de pe stâncă. 

M-am întins pe spate, sprijinit în coate şi am privit cu ochii 
cât cepele la cerul fără nori, până când am început să respir 
iarăşi normal. Am continuat să stau întins acolo, pe jumătate 
în tufişurile înalte, pe jumătate pe piatra rece, vreme de vreo 
zece minute poate, înainte să mă ridic. 


Mă durea stomacul, mă durea rana din umăr, omorâsem 
doi oameni, informatorul meu tocmai se făcuse una cu 
pământul, iar Ginny era actorul principal din Gone with the 
Landscapers?!. Tot ce aveam era o inimă chinuită şi o pălărie 
turtită. 

Cu o mâna tremurătoare, am ridicat de jos nenorocita de 
pălărie, m-am apropiat de marginea prăpastiei şi am aruncat- 


O. 
* 


x x 


Mi-am scos cu greu geaca de pe mine şi am cercetat-o. 
Puțin mai la stânga faţă de mijlocul spatelui erau două 
găurele de vreo zece centimetri. M-am întins ca să-mi pipăi 
umărul stâng, unde mă durea. Două cioburi de sticlă ieşeau în 
afară. 

Apucându-le între degetul mare şi arătător, le-am tras pe 
amândouă, operaţiune care s-a dovedit foarte dureroasă. 
Fiecare bucată era triunghiulară şi provenea de la uşa de 
sticlă pe care o sfărâmase Domnul Muşchi. Le-am aruncat în 
ocean. 

Nu m-am încumetat să plec în oraş ca s-o caut pe Ginny; 
dacă m-ar fi prins poliţia, nu aş mai fi putut să-i fiu de niciun 
ajutor. N-aveam de ales, trebuia să-l aştept pe Pop. Am urcat 
cu greu scările la apartamentul Baby Face Nelson. 

Am intrat în cabană şi mă aşteptam să dau peste un 
interior plin de pânze de păianjeni. În schimb, am găsit 
atelierul de lucru secret al lui Pop. 

In mijlocul unui covoraş se afla un şevalet vechi cu o 
pictură de amator reprezentând o pasăre pe un copac. În faţa 
şevaletului era un taburet pentru pian - genul acela pe care 
poţi să-l ridici sau să-l laşi mai jos prin răsucire. 

In colţ, lângă şemineu, se afla un fotoliu-balansoar, cu o 
cuvertură mexicană frumos împăturită pe spătar. Lângă 
scaun era aşezată o frumoasă ladă de pirați, pe care trona un 
felinar cu gaz şi o cutie deschisă de chibrituri de bucătărie. În 


21 în traducere, „Cu băieţii de la spaţii verzi” - parafrază după titlul filmului 
Pe aripile vântului (Gone with the Wind), în limba engleză în original. (n.tr.) 


colţul mai îndepărtat al camerei se afla un lavoar cu pompă 
cu mâner de fier pe post de robinet. 

Am apăsat de câteva ori pe mâner ca să vină apa şi mi-am 
aruncat puţină pe faţă şi pe ceafa. Apa rece m-a răcorit. Am 
scos însemnările lui Leonardo, mi-am înmuiat cămaşa şi mi- 
am tamponat rănile. 

N-am văzut nicio oglindă, aşa că am ieşit afară şi m-am 
uitat peste umăr la imaginea din geam. Mi-am încrucişat 
braţele ca pentru un exerciţiu de muşchi pentru piept, ca să 
văd cât de mari erau rănile de pe spate. Ambele aveau nevoie 
de copci. Cu toate că aveam o trusă de prim ajutor bine 
utilată în portbagaj, nu prea îmi folosea dacă eram singur. 

Mi-am pus geaca pe mine, m-am aşezat pe treptele de la 
intrare şi am scos paginile lui Leonardo din buzunar. Spre 
uşurarea mea, faptul că le ţinusem lipite de corp nu le 
deteriorase. 

M-am uitat cu atenţie la desene. Un sistem de macarale? 
Un ham? Dar tuburile? Ar fi putut să aibă legătură unele cu 
altele, sau cu pumnalul. Poate că nu. Probabil că nu. Și 
Cercurile. Douăzeci de cercuri, dar de ce? Şi conduceau oare 
la pumnal? 

Soarele după-amiezii îşi croia alene drum spre apus, în timp 
ce eu şi Leonardo stăteam pe prispă, legănându-ne în 
balansoar, singuri la capătul pământului. 

* 


x x 


Meditam la cât de crudă părea luna când a răsărit pe cerul 
smălţuit cu aur, când a apărut Pop, la volanul unei maşinuţe 
de golf, dintr-un luminiş pe care nici măcar nu-l observasem. 
Când a ajuns în faţa mea şi a parcat, am vârât însemnările lui 
Leonardo înapoi în geacă. 

— Pop! am strigat eu. Ai aflat ceva de Ginny? Ai văzut-o? 

— Nu şi nu, a zis el, coborând din vehicul. 

Simţeam că mă apucă groaza. 

— Am văzut o grămadă de poliţişti însă, a adăugat el. S-au 
distrat făcând tot felul de cercetări cu ăia ţepenii. N-au făcut 
nimic în plus faţă de ce vezi la televizor. 

— Ce le-ai spus despre mine? am întrebat eu. 


El a tras afară o pungă de hârtie maro de pe podeaua 
vehiculului şi mi-a aruncat un rânjet. 

— Oh, ştii tu, scund şi îndesat. Acum vino încoace şi ia sacii 
ăştia de dormit. 

Aşa am făcut. Erau verzi cu flanel roşu pe dinăuntru. 

— Unde-i dobitocul care m-a pocnit? Ai găsit sfoară în 
şopron? L-ai legat acolo sau ce? Vreau să-i trag câteva să mă 
ţină minte! 

l-am povestit ce se întâmplase. 

— Glumeşti! a exclamat Pop, sărind peste treptele de la 
intrare în casă. Dar a apucat să-ţi spună ce voiai să afli? 


— Nu. 

— Asta e rău, a zis Pop, punând alimentele pe cufărul de 
pirați. 

Am lăsat sacii de dormit, am aprins lanterna şi mi-am scos 
geaca. 


— Aoleo, Holmes, a făcut Pop. Trebuie să ne ocupăm de 
tăieturile alea! Să-mi aduc nişte chestii ca să te repar. Am mai 
peticit pe câţiva la viaţa mea, să ştii. 

l-am spus de trusa de prim ajutor din maşină şi am ieşit ca 
s-o aduc. Lemnul de foc probabil că fusese bine uscat, pentru 
că deja ardea în sobă când m-am întors. 

M-a pus să trag taburetul în faţa şemineului de piatră şi să 
mă aşez cu spatele, iar el a scos o sticlă de Cuervo Gold şi 
două păhărele. Mi-a turnat într-unul din ele. 

— Bea asta, mi-a zis el. N-o să te doară spatele mai puţin, 
dar o să-ţi ia gândurile de la Watson. 

— Nimic n-ar putea să facă asta, i-am mărturisit. 

— Atunci bea-l doar pentru că stai pe taburetul meu! 

Am luat păhărelul şi l-am dat pe gât, în timp ce îşi punea 
unul şi pentru el. Apoi a deschis trusa de prim ajutor şi s-a 
apucat de treabă. 

— Măi să fie! a făcut el, aşezându-se pe marginea scaunului 
de lângă şemineu. Betadină, Lidocaină, seringă... Eşti un 
spion ceva? 

— De fapt, sunt cascador. 

— Atunci, asta explică totul! Tu pur şi simplu făceai repetiţii 
acolo jos, la cabana principală. Acuma lasă-mă să văd aici, o 


să te înţep cu acul şi apoi o să-ţi pun nişte copci ca la saltea. 
Tu toarnă nişte băutură din aia de mere. Asta o să sudeze 
relaţia noastră doctor-pacient. 

Am făcut cum mi-a cerut. Pop s-a lins pe buze. 

— Ooo, ce bun e! a zis el. Bine, acuma, Sherlock, o să te 
cos şi tu o să-mi povesteşti totul, aşa cum ai promis. 

Pop a avut multă răbdare să mă coasă în timp ce eu i-am 
spus toată povestea - cu părinţii mei, Greer, Tecci, Krell, 
Veneţia, Archie, Ginny, Beckett, Gibraltar, Leonardo şi 
Cercurile Adevărului. 

Când am ajuns la partea cu Mona, el a lăsat să-i scape o 
înjurătură. 

— Deci tu eşti cel despre care vorbea ea! Tu eşti Reb al 
Monei! 

Mi-a bandajat rănile cu feşe sterile şi leucoplast. 

— Din câte îmi dau seama, există trei posibilităţi, zise Pop. 
Unu, aparatele mele auditive au prins un canal care emite 
poveşti de Orson Welles; doi, tocmai mi-ai înşirat cea mai 
lungă poveste de adormit copiii care îi poate trece cuiva prin 
cap; sau trei, ăsta este un exemplu de adevăr care depăşeşte 
cu mult ficţiunea. Nu pot să-mi dau seama de ce nu mi se 
pare realist să fie a treia variantă. 

Am scos însemnările lui Leonardo din buzunarul de la 
geacă. 

Pop s-a uitat la ele cu atenţie, mijindu-şi ochii ca să le vadă 
mai bine. 

— Fir-aş-al dracului! Este varianta a treia! 

La lumina focului, i-am zărit ochii zâmbitori adulmecând 
misterul şi am văzut uimirea din ei, ca un puşti care se uită la 
o carte de benzi desenate cu Buck Rogers”. 

— Leonardo da Vinci, a rostit el încet, iar tequila pe care o 
băuse deja făcea ca fiecare cuvânt să sune măreț. Mona are 
măcar cea mai mică bănuială despre toate problemele astea? 

— Nu i-am spus nimic. Doar că o să mă duc la ea. 


22 Personaj fictiv apărut pentru prima oară în 1928 ca erou al unor novellas 
de Philip Francis Nowlan şi publicate în revista Amazing Stories. Aventurile 
acestui personaj au devenit parte importantă a culturii pop americane. 
(n.tr.) 


— Mi-am închipuit eu, pentru că ar fi spus mai mult decât 
„Oh, da!“ când eram în pat împreună alaltăieri noaptea. Pop a 
ridicat din sprâncene la mine. Da, a zis el. Eu şi Mona. Chiar 
deasupra Cascadei Viagra?5. Fără nicio oprelişte. 

Bătrânul a scos nişte sandviciuri cu carne de curcan. 

— la unul, mi-a oferit el. Sunt cu pasăre proaspătă. 

Am refuzat; îngrijorarea mea în legătură cu soarta lui Ginny 
îmi strângea stomacul şi nu puteam înghiţi nimic. Am mai 
băut un păhărel de tequila. 

— Unii oameni sunt diamante, iar alţii sunt sticlă, a zis Pop, 
luând o muşcătură din sandvici. Omul obişnuit vrea să-i 
deosebească, aşa că îi loveşte pe toţi cu ciocanul. Eu, unul, 
sunt specialist. Pot să simt o linie fină chiar şi printr-o mănuşă 
de bucătărie, pot să văd lucrul real strălucind în cea mai 
neagră noapte. Este un dar, cred. Şi-a întors privirea de la foc 
la mine. După ce ţi-am ascultat povestea, după ce am văzut 
aceste pagini şi te-am văzut în acţiune, cred că ai cam 
patruzeci şi şase de carate. Asta înseamnă cam cu o jumătate 
de carat mai mult decât Hope Diamond?*. Cât despre Watson, 
nu-mi dau seama câte carate are ea, dar cred că multe, după 
felul în care străluceşte în ochii tăi. Îţi spun că este undeva, în 
siguranţă şi strălucitoare, chiar în clipa asta. Pot să pun pariu 
cu tine că aşa este. 

Pop a mai luat o muşcătură din sandvici. 

— Uite ce este, Reb, a mormăit el. Nu înseamnă că nu îţi 
pasă de Ginny dacă mănânci. 

Mi-a întins un sandvici. 

L-am luat şi am început să mănânc, recunoscător pentru 
cuvintele lui. Avea dreptate în legătură cu Ginny. Era 
prețioasă. lar eu aveam de gând s-o găsesc şi s-o păstrez 
pentru mine. 


23 Joc de cuvinte în limba engleză, datorat diferenţei de o singură literă 
între Niagara Falls (Cascada Niagara) şi Viagra Falls (n.tr.). 

24 Diamant de 45,52 carate, actualmente găzduit la Smithsonian Natural 
History Museum din capitala Statelor Unite, Washington. Diamantul este 
legendar pentru blestemul pe care se presupune că îl aruncă asupra oricui 
îl posedă. (n.tr.) 


Stăteam fiecare pe locul lui şi mâncam lângă foc, ameţindu- 
ne cu Cuervo. 

După o vreme am zis: 

— Îmi cer scuze pentru că ţi-am făcut atâtea necazuri, Pop. 
Că ţi-am distrus motelul şi ai fost rănit. 

— La naiba, puştiule, a exclamat Pop. Mi-a plăcut. Crezi că 
aş mai fi aici dacă nu mi-ar fi plăcut? Cât despre bani, nu 
vreau nicio leţcaie. Dacă mă întrebi pe mine, nenorocitul de 
Krell îţi datorează fiecare centimă din banii ăia pentru ceea ce 
s-a întâmplat cu ai tăi. 

l-am mai turnat un pahar. L-a sorbit ca pe nectar. 

— Ştii, şi eu sunt orfan. 

Mi s-a pus un nod în gât. 

— Da, a zis el. Tata făcea contrabandă cu alcool. Ştii ce-a 
fost asta, contrabanda cu alcool? 

— Transport de băutură de pe piaţa neagră atunci când era 
interzisă. 

— Oh, da! Făcea bani frumoşi din asta. Dar erau şi o 
mulţime de oameni cu caractere îndoielnice în afacere. Tata 
era unul dintre ei. Cred că avea şi ceva sămânță de calitate, 
dar în mare parte era doar neghină. Asta mi-a povestit mama. 
Pe care o chema Beatrice. Ea avea o brutărie în oraş - gogoşi, 
plăcinte, chifle cu scorţişoară care miroseau atât de bine, că-ţi 
lăsa gura apă. Toată lumea voia chifle din acelea. Chiar Bing 
Crosby a venit o dată, când devenise deja faimos. Zicea că a 
auzit de ele de la cineva de la Hollywood. A cumpărat opt 
cutii. Pop a sorbit din tequila. Mmm, îmi place asta. Dar unde 
eram? 

— La Bing, i-am amintit eu. 

— Oh... vezi tu, bătrânul meu folosea partea din spate a 
brutăriei ca să-şi depoziteze băutura. Il ajuta un individ pe 
nume Drymouth Dan Hollister. Îi ţinea lucrurile în ordine când 
tata făcea livrări. Dan avea vocea de parcă supsese o 
bomboană Suggar Daddy timp de două săptămâni. Scotea un 
sunet ca şi cum ar fi rămas cu gura uscată, fără salivă, 
înţelegi? De-acolo şi-a tras porecla?. Dar arăta foarte bine, 


25 Drymouth înseamnă în limba engleză „Gură uscată”. (n.tr.) 


nenorocitul, poate la fel de bine ca tine, dar fără muşchii tăi. 
Chiar aşa, ce-ţi face spatele? Te doare? 

— Nu, am minţit eu, şi l-am îndemnat să continue povestea. 
Vocea lui Pop şi balansoarul care se legăna aveau un efect 
relaxant. 

El a continuat: 

— Bătrânul Drymouth a prins şi el gust pentru chiflele 
mamei, doar că nu pentru acelea pe care le scotea din cuptor, 
dacă înţelegi ce vreau să spun. lar eu cred că ei îi plăcea 
tunsoarea lui. Avea un păr buclat, pe care şi-l pieptăna lins pe 
spate cu o grămadă de Vitalis, ca Victor Mature?%, ţi-l 
aminteşti? 

— Da, am zis eu, păr buclat, pieptănat pe spate cu mult 
Vitalis. 

— Exact! Deci tata intră şi-i surprinde în timp ce ancorau, 
ca să mă exprim aşa, lângă tigaia cu grăsime. Şi-i sperie de 
moarte. Intr-un acces de furie, se aruncă asupra lor şi 
răstoarnă uleiul fierbinte care se împrăştie pe faţa mamei. Ea 
ţipă şi apucă primul lucru care îi cade în mână, care se 
întâmplă să fie un cuţit de bucătărie şi-l înjunghie pe tata. El 
iese din odaie împiedicându-se, în faţa magazinului, unde era 
coadă la dulciuri şi cade cu un croncănit chiar pe prag, lângă 
taraba cu minciunele. Mama îşi dă seama ce a făcut şi că faţa 
ei este terminată pe veci, aşa că apucă pistolul lui Drymouth 
şi-şi trage un glonţ în inimă. Şi asta a fost tot. Păcat de 
afacerea cu brutăria, îţi spun eu. 

Niciunul din noi nu a râs. 

— În orice caz, lui Drymouth i-a părut rău pentru mine şi 
până la urmă m-a luat la el. Am văzut şi eu la viaţa mea 
destui împuşcaţi - de acolo am ştiut cum să te cos. Ca mersul 
pe bicicletă, nu se uită niciodată. Sau elefantul e ăla care nu 
uită niciodată? În orice caz, Dan a intrat în legalitate în 
afacerile cu alcool când s-a terminat prohibiţia. De-a lungul 
anilor, a pus deoparte o mică avere, pe care mi-a lăsat-o mie 
şi eu am cumpărat hanul când am terminat armata. l-am pus 


26 Victor Mature (1913—1999), actor de film american care a jucat, printre 
altele, în foarte multe westernuri. (n.tr.) 


numele după al lui. 

— Ce-ai făcut în armată? l-am întrebat eu. 

— Genist. În Trupele de Genişti. Construiam poduri. 

A luat o buturugă şi le-a împins pe cele arse cu ea, apoia 
pus-o deasupra lor. Zgomotul focului aţăţat şi talazurile mării 
m-au făcut să tânjesc după Ginny. 

Pop mi-a aruncat o privire, citindu-mă ca pe o carte. 

— Deci, a zis el luând însemnările, iar eşti cu gândul la 
Watson. Adică Ginny. La dracu'! Antonia. 

— Toate trei, i-am răspuns eu. Trebuie să înţeleg ce-i cu 
Cercurile Adevărului. Fără ajutorul lui Ginny, acum am nevoie 
de Mona mai mult ca oricând. 

— Aş putea să mă duc după Mona chiar acum, a propus el. 
Sau asta e o gogoaşă?! 

— Ginny e tigru de munte. Limba mi se îngreunase de la 
alcool. 

— Tigru de munte? Ce fel de prostie mai e şi asta? 

Eram deja cu mintea tulbure când Pop a mormăit: 

— Gogoşi şi munţi. Apoi a început să sughiţă. Fir-ar al 
dracului! a înjurat el. Urăsc sughiţul. 

— Ce-ai zis? am întrebat eu, luând una din foile cu 
însemnările lui Leonardo. 

— Am zis: fir-ar al dracului, urăsc sughiţul! 

— Nu, l-am contrazis eu, cu ochii ţintă la Cercurile 
Adevărului. Ai zis: „gogoşi şi munţi“. Gogoşi şi munţi... Mi s-a 
aprins un beculeţ. 

— Da, păi... ştii, e bună tequila! a spus Pop cu limba 
împleticindu-i-se de la alcool. 

Am arătat spre Cercuri şi deodată am sărit în sus, incitat de 
faptul că ceva începea să prindă contur. 

— Să zicem că cercurile astea sunt aşezate pe un munte. 
Ştii, ca jucăriile Fisher Price pentru copii, cu cercuri ca nişte 
gogoşi, de culori diferite, din plastic, aşezate una peste alta 
de la cea mai mică la cea mai mare. 

— Da, sigur. Arată ca un vibrator, dacă îi scoţi cercurile. 

— Chestia e că cercurile de plastic fac parte dintr-un 
puzzle. Un puzzle simplu. Ca să-l rezolve, un copil trebuie să 
aşeze cercurile în ordinea corectă. Mă înţelegi? Gogoşile... 


trebuie să se atingă. Trebuie să se atingă am spus eu 
emoţionat. 

— Opreşte-te, a zis el, încercând să alunge aburii de Cuervo 
din mine. Ce vrei să spui? 

— Uite, am explicat eu, arătând cu degetul pagina cu 
însemnările. Poate că cercurile lui Leonardo sunt toate piese 
ale aceluiaşi cerc, doar că tăiate în felii şi în bucăţi de mai 
mici dimensiuni, şi fiecare set de zece face un Cerc al 
Adevărului complet, orice ar fi acesta - un cod sau ceva. Deci, 
ca să-l rezolvi, trebuie să „umfli“ fiecare inel interior până 
când toate se ating, formând un singur mesaj circular. Două, 
în acest caz, pentru că sunt două seturi. Sunt pe cale să 
descopăr ceva. Ştiu eu! 

Pop a râgâit răspândind un damf de curcan şi tequila. 

— Cred că eşti pe cale să descoperi ceva. Greu de spus, 
totuşi. Eu mă bag în sac. A închis ochii şi s-a culcat. Dimineaţă 
te duc la Mona. 

— Ştii cumva dacă are un scanner? am întrebat eu. 

Pop şi-a împreunat mâinile peste burtă. 

— Sigur că are standarde, Holmes. Chiar înalte. Doar se 
întâlneşte cu mine! 


PAISPREZECE 


Am visat că eram o minciunea proaspătă într-o vitrină 
puternic iluminată dintr-o gogoşerie, îmbrăcat doar într-o 
glazură de zahăr, cu picioarele încrucişate şi cu mâinile 
acoperindu-mi organele genitale, stând în rând cu alte 
minciunele. Lângă vitrină, o mulţime de oameni se uitau la 
mine, arătându-mă cu degetul. Cu priviri răutăcioase, bărbaţi 
cu părul buclat în costume ciudate; femei cu buze cărnoase şi 
pălării cu voalete trase peste feţe; copii cu cărţi de benzi 
desenate şi vârtejuri de păr, cercetându-mă cu poftă de lup. 

Minciunelele de la dreapta mea se sprijineau pe nişte coate 
siropoase, uitându-se prosteşte la mine: Krell, vânătorul 
maniac de comori; Tecci, cu şarpele lui zvârcolindu-se 
încolăcit; Beckett, cu inima rece şi inelul lustruit. 

La stânga mea, mama şi tata îmi întindeau mâini glazurate. 
Lângă ei era Ginny, de asemenea întinzând mâinile - să mă ia 
în braţe. Şi lângă ea, Leonardo - singurul care nu se uita la 
mine. Ţinea Pumnalul între dinţi şi purta un ham legat de o 
sfoară lungă. A tras uşor de sfoară, cu ochii în sus, la ceva 
aflat deasupra vitrinei. Am încercat să văd ce era, dar nu 
puteam să-mi dau seama. M-a surprins faptul că nu părea să-i 
pese că era o minciunea. 

Am auzit zgomot de apă care curge şi pe moment m-am 
panicat. Dacă eşti minciunea şi te uzi, eşti terminat! 

Alt ţărâit, ca picăturile ce se preling dintr-un furtun închis. 
Apoi mai era cineva care cânta - cânta groaznic. Ceva între 
Ethel Merman” şi un raton rănit. Era Pop, care croncănea /t 
Had To Be You. 

Am deschis cu greu o pleoapă, cu faţa în jos, spre sacul de 
dormit. Uşa era deschisă, iar Pop stătea pe marginea verandei 
din faţa casei, ridicându-şi fermoarul la pantaloni. Îi cântase 
puţei o serenadă. În spatele lui, ceața dimineţii se întindea ca 


2 Ethel Merman (1908-1984), stea a scenei şi a filmelor muzicale 
americane, câştigătoare al premiilor Tony şi Grammy, bine-cunoscută 
pentru vocea sa puternică, adesea numită de critici „Marea Doamnă de pe 
Broadway“. (n.tr.) 


un covor spălăcit. 

— Cele mai bune urări, Pop, am mârâit eu. 

— 'Neaţa, Reb. Ţi-e foame? Am adus nişte mâncare de la 
han. Arătă cu degetul spre un coş de picnic. 

Am sărit în picioare, pe dată treaz de-a binelea, şi l-am 
întrebat: 

— Ai fost la han? Vreun semn de viaţă de la Ginny? 

— Mă tem că nu. Manny, grădinarul, a zis că el şi Kurt 
tocmai se suiseră în camion ca să plece, când ea a sărit pe 
maşina de tuns iarba. Au tras pe dreapta imediat ca să vadă 
ce dracu' căuta ea acolo sus, dar chiar atunci s-a auzit foc de 
armă. Aşa că au sărit în cabină şi şi-au luat tălpăşiţa fără să 
se uite în urmă vreo doi kilometri. Când s-au uitat în spate, ea 
dispăruse. 

— La dracu'! am spus. E posibil să fi petrecut noaptea în 
pădure. Sau ca Tecci să fi pus mâna pe ea. 

— Nu te gândi la ce e mai rău, m-a sfătuit Pop. Nu ajută la 
nimic. 

S-a aşezat pe balansoar lângă mine şi mi-a oferit un biscuit. 
L-am mestecat absent. 

— Crezi că se poate să fi ajuns singură la Mona? am 
întrebat eu. 

— Nu. Aş fi auzit de asta. Avea bani la ea? 

— Are ceva. 

— Păi, vezi, asta e bine, a zis el. 

— Da, am aprobat eu, cu mintea mai limpede acum. Dacă 
Tecci sau Krell au pus la cale nebunia de aseară, atunci nu 
cred că au rămas pe Autostrada 1. Cred că mai degrabă ar sta 
ascunşi printr-un hotel pe undeva, nu ar face ture pe şosea, 
corect? 

— Cred că da, a încuviinţat Pop. Probabil că ar aştepta un 
cuvânt de la nenorociţii ăia pe care i-ai omorât tu. Trebuie să 
gândeşti pozitiv. Acum întoarce-te ca să văd ce-am tricotat 
acolo, să mă asigur că nu se infectează. 

L-am lăsat pe Pop să dea jos bandajul. 

— Pare curat. Cred că mi-am ratat adevărata chemare. 
Trebuia să fiu croitor. A scos nişte feşe curate din trusa de 
prim ajutor şi m-a bandajat. 


„Gândeşte pozitiv”, mă îndemnase Pop. Nu ştiam unde se 
afla Ginny. De asemenea, eram sigur că seara trecută 
avusesem un fel de revelaţie referitor la Cercurile lui 
Leonardo. Eram disperat s-o găsesc, dar nu ştiam unde s-o 
caut. Trebuia să fac ce pot, nu ce vreau. Şi ceea ce puteam să 
fac era să încerc să desluşesc codul. 

Asta însemna Mona. 

Pop venise de la han într-un Range Rover. M-am strecurat 
pe bancheta din spate şi m-am întins, astfel încât să nu pot fi 
văzut, ceea ce n-ar fi fost deloc indicat. Ne-am îndreptat spre 
Autostrada 1, iar eu eram încă mahmur. Nu mi-a plăcut 
niciodată să stau pe bancheta din spate, nici măcar în fund, 
darămite culcat. Când am ieşit din raza de pericol, Pop mi-a 
spus că pot să sar pe scaunul din dreapta, ceea ce am făcut 
cu dragă inimă. 

— Unde suntem? am întrebat eu. 

— Pe Ukiah Road, pe drumul spre Comptche. Ajungem la 
Mona într-un minut. 

— Cum ai cunoscut-o pe Mona? l-am descusut eu, cu ochii 
la peisajul de pe geam - copaci înalţi, veveriţe fericite că 
aveau multe scorburi în care să se caţăre şi nu prea multe roţi 
sub care să sfârşească tragic. 

— Le cunosc pe toate puicuţele de pe-aici, a spus el, cu un 
rânjet. Am fost un Sir Galahad?! în toată regula. E plin de 
muniţie în tunul meu mic. Ştii tu, să faci fericite fetele 
bătrâne. Să te ocupi de ele la un moment dat. Dar niciuna nu 
e nici pe departe la fel ca Mona. Ea e diamant. Adică una 
dintre acelea care sclipeşte pe un cer plin de stele. Nu prea se 
înţelege ce vreau să spun. Este celestă. Asta e ea! Mona este 
celestă. Nu crezi? Chiar dacă erai doar un tinerel ultima oară 
când ai văzut-o, trebuie să-ţi fi dat seama de asta. 

Mi-o aminteam pe Mona, cu saboţii bocânind pe străzile 
cartierului nostru vechi. Intotdeauna se oprea la casa de 
alături, dacă doamna era afară, ca s-o complimenteze pentru 
cele mai sfrijite tufe de trandafiri galbeni din tot Berkeley-ul. 


* Unul dintre cavalerii Mesei Rotunde ai regelui Arthur, renumit pentru 
galanteria şi puritatea sa. (n.tr.) 


Cu siguranţă, Mona avea ceva celest. lar eu eram cel care nu-i 
răspunsese la cărţile poştale. 

— Da, Pop, am căzut eu de acord. Celestă. 

— Bine, am ajuns, a zis el. 

A intrat pe o alee îngustă spre o casă de un albastru ca 
cerul, cu jaluzele de culoare închisă. Uşa de la intrare s-a 
deschis şi am văzut-o pe Mona, mai plinuţă decât mi-o 
aminteam, cu păr lung argintiu, şi nu castaniu ca odinioară. 
Purta o rochie înflorată şi sandale de blugi cu talpă de plută. 

Am simţit fluturaşi în stomac, o strângere de inimă. 

Pop a sărit din maşină de parcă ar fi avut optsprezece ani şi 
s-a dus spre verandă cu pas vioi. Eu mergeam în spatele lui 
Pop, iar Mona se uita la mine. Bătrânul a îmbrăţişat-o tandru, 
apoi s-a îndepărtat de ea. 

— Reb, a zis ea, cu mâinile pe şoldurile pline. 

— Îmi cer scuze că am întârziat o zi, am spus eu, oprindu- 
mă în faţa ei. 

Mi-a luat faţa în mâinile ei cu pete de bătrâneţe. 

— Nu ai întârziat, a răspuns ea. Ai ajuns exact la timp. Apoi 
o umbră de tristeţe i-a traversat privirea. Mă simt vinovată, ca 
şi cum aş fi dezamăgit-o pe Martha. Am încercat să... 

— Am păstrat cărţile poştale primite de la tine, i-am spus. 
Pe toate. Tu n-ai dezamăgit-o pe Martha. Eu însă, da. 

— Ei bine... acum nu e timp pentru regrete. Ai venit la mine 
de nevoie. Şi după ceva probleme grave la han. Spune-mi cu 
ce pot să te ajut. 

Casa ei micuță era plină de mirosul de prăjituri abia coapte. 
Mona ne-a condus sus pe scări într-un birou mic, bine luminat, 
împodobit cu logouri înrămate a ceea ce am presupus că 
reprezenta afacerea ei. Am scos cele două foi cu însemnările 
lui Leonardo din rucsac şi i le-am dat fură nicio explicaţie. 

Ea le-a luat delicat, uitându-se la ele cu o privire perplexă. 

— Oh, Dumnezeule! a exclamat ea, făcând ochii mari de 
mirare. Astea sunt ceea ce cred eu? Ţin în mână ceva de la 
Leonardo da Vinci? Este... ar putea fi... Cercurile Adevărului... 
Pumnalul Medici? 

— Nu pot să-ţi explic întreaga poveste acum, dar... 

— Nu-mi datorezi nicio explicaţie, a zis ea, studiind 


Cercurile. Spune-mi doar ce ştii despre ele. 

— Sunt un fel de cod pe care Leonardo l-a separat cumva, 
ca să transmită un mesaj. Sunt legate împreună cumva. Ştiu 
asta. Poate că sunt un alfabet simbolic. Iti aminteşti de 
Sherlock Holmes al tău? 

— Dansatorul! 

l-am povestit despre revelaţia pe care am avut-o seara 
precedentă şi i-am explicat că voiam să elimin spaţiile dintre 
inele, să le lărgesc pe toate până când se ating, formând o 
singură imagine. 

Mona a înţeles imediat. A examinat paginile, plimbându-şi 
privirea de la una la alta. Apoi, răsucindu-se pe scaun, a 
pornit computerul şi scannerul. 

— Hai să-l găsim pe dansatorul nostru, da? 

Mai întâi, Mona a scanat traducerea lui Ginny şi fiecare 
pagină de însemnări doar ca să le aibă pe calculator, apoi a 
scanat imaginea fiecărui Cerc. Apoi, concentrându-se doar 
asupra Cercului Unu, a scanat inelele desenului individual şi 
le-a aşezat unul într-altul. Mă uitam cu atenţie, în timp ce 
degetele ei lucrau cu mouse-ul, clicând şi trăgând imaginile. 

Când Mona a terminat, toate inelele se atingeau. Stăteam 
unul lângă celălalt şi căutam un şablon, un model sau schiţă 
vizibilă, simboluri - orice. Nici urmă de dansator. Nu se 
distingea nimic. 

Eram extrem de dezamăgit. De parcă Leonardo inventase 
vreodată ceva simplu! 

Mona nu părea să bage de seamă. 

— Se poate să meargă împreună aşa, a spus ea. Dar poate 
sunt în ordinea greşită. Poate că nu trebuie pus inelul din 
afară la inelul dinăuntru. Poate este inelul dinăuntru la cel din 
afară. Sau alt model. Mă gândesc că Leonardo s-a distrat 
puţin. 

Ochii i-au strălucit ca nişte pietricele albastre pe plajă. 

— Ştii ce trebuie să facem acum, nu? 

— Trebuie să scanăm fiecare inel şi să-l „umflăm“ până la 
toate mărimile posibile astfel încât fiecare inel să se 


potrivească în orice poziţie în aşa-numita „ţintă“?. 

— Exact! 

Am început să printăm zece folii transparente pentru 
fiecare inel, câte unul pentru fiecare poziţie în cerc, notându- 
le de la 1 la 10 şi împărțindu-le în grămezi după mărime, 
astfel încât fiecare să poată să se potrivească cu celelalte în 
orice fel posibil. Când am terminat, aveam o sută de hârtii 
transparente pentru fiecare dintre Cercurile Adevărului de pe 
ambele pagini. Prima combinaţie, din afară spre înăuntru, nu 
funcţionase. Aşa că am aliniat inelele dinăuntru spre afară, cu 
cercul cel mai mic iniţial la exterior, iar cel mai mare la 
interior. 

Nimic. Am continuat să încercăm diferite combinaţii, iar Pop 
stătea cu un caiet şi un creion în mână, luând notițe de zor, 
înregistrând rezultatele. 

După o oră, tot nimic. Frustrarea începea să-şi sape drum în 
inima mea. „Ce naiba fac? Ginny e undeva acolo, nu ştiu 
unde, iar eu am o sută de Cercuri ale Adevărului şi niciun 
indiciu despre cum se potrivesc.” 

— Cred că sunt cel mai flămând nemernic care a fost 
vreodată la Comptche, a zis Pop. Mă duc jos să pregătesc 
ceva pentru toţi. 

M-am uitat la el, copleşit de anxietate. M-a bătut uşor pe 
umăr. 

— Ea străluceşte pe undeva, Reb. Străluceşte. 

Mona s-a uitat la el ironic. 

— E ton în dulap, i-a amintit ea. 

L-am auzit ieşind şi coborând scările. Mona mi-a pus o 
mână pe genunchi. Emoţia mă ţintuise locului. 

— Uită-te la mine, mi-a cerut ea. 

S-a uitat în ochii mei, iar privirea ei pătrunzătoare parcă îmi 
mângâia toate crăpăturile sufletului gol. 

— Martha a fost o femeie bună, a şoptit ea. O cunoşteam cu 
mult înainte să te adopte. L-am cunoscut şi pe soţul ei, 


29 În limba engleză este folosită sintagma „bull's eye“. Este vorba despre 
desenul cu cercuri concentrice, folosit ca ţintă de aruncătorii cu săgeți la 
jocul de „darts“. (n.tr.) 


George, şi am văzut cum ai umplut tu golul după moartea lui. 
Ştiam totul despre tine şi despre părinţii tăi. Te-am văzut 
crescând şi apoi ai plecat şi m-am întrebat ce cale vei fi ales. 

Am început să mă înec. 

— Leonardo a făcut o cale pe care să apuce un vajnic 
călător, Mona. Eu sunt acel călător. 

După un moment de linişte, ea a tras adânc aer în piept. 

— Imi dau seama ce greu trebuie să-ţi fi fost să vii la mine 
după atâţia ani. ţi simt disperarea. Vreau să te ajut. E datoria 
mea să te ajut. Nu reuşim să înţelegem formele lui Leonardo 
şi ne scapă şablonul. Dacă ăştia sunt dansatorii lui Leonardo, 
atunci trebuie să-i lăsăm să danseze. Lipindu-şi faţa de a mea, 
a şoptit: închide ochii, tinere, şi spune-mi care e pasul lor 
următor! 

Mi-am lăsat pleoapele să cadă. Mona s-a mutat în spatele 
meu. Mi-a şoptit din nou la ureche: 

— Acum încearcă să-ţi goleşti mintea de tot trecutul şi de 
tot viitorul. Te afli singur cu Leonardo. Ce vezi? 

l-am simţit degetele masându-mi tâmplele şi mi-am lăsat 
mintea să colinde. 

„Niciun indiciu. Trecutul şi viitorul. Leonardo. Niciun 
indiciu.“ 

Dintr-odată, cuvintele maestrului sclipiră în faţa mea. 
Scrisul lui Ginny cu traducerea însemnărilor lui Leonardo. 

„Afară, înăuntru, înapoi şi înainte, unul către altul. 
Clarvăzătorul va merge pe calea lui, iar adevărul trecutului îl 
va conduce pe cel înţelept la pumnal.” 

Afară, înăuntru. Exterior, interior. Degetele Monei îmi 
masau tâmplele. În cercuri, înapoi şi înainte. Şi apoi, iată-mă 
în faţa lacătului cu cifru de la bariera de drumul către cabana 
Baby Face Nelson, unde îl văd pe Leonardo cu părul alb 
îngenunchind şi răsucind combinaţia. Mi-am dat seama de 
ceva. Când am atins încuietoarea, lacătul, îmi fuseseră 
deşteptate mai mult decât amintiri din şcoală. Nu ştiusem 
atunci ce anume. Acum ştiam. 

— Cercurile se răsucesc. 

Un zâmbet larg a apărut pe buzele Monei. 

— Desigur, a spus ea vioaie. 


A notat repede o pagină cu un X, a tipărit-o pe o folie 
transparentă şi mi-a dat-o împreună cu un fel de mapă de 
plastic cu un ac prins la mijloc. 

„Atunci afară, înăuntru. Exterior, interior.” 

Am apucat două folii transparente de la Cercul Unu: 
numărul 1, cel mai larg, şi numărul 10, cel mai mic, dar de 
mărimea următoare, astfel încât să se potrivească cu numărul 
1. Punând folia transparentă X peste ele, am înfipt un bold 
prin mijlocul gol şi am început să rotesc uşor numărul 10. 
Mona s-a aplecat, cu răsuflarea caldă în urechea mea. 

— Opreşte-te acolo, a zis ea. Vezi? 

Revelația m-a răcorit ca un vânt polar. Cele două inele se 
aliniau. Se legau unul de altul. 

— Oh, Dumnezeule! am exclamat eu. Se potrivesc. Dar ce 
sunt? 

— Ştiu exact ce sunt, a zis Mona. Nu sunt simboluri. Nu sunt 
dansatori. Ci caligrafie! Este alfabetul lui Leonardo. Asta este 
un cerc de cuvinte! L-ai luat pe cel mai mare, apoi pe cel mai 
mic, numărul 1 şi apoi numărul 10. Cum ai ştiut să faci asta? 

— Hm... o să ţi se pară ciudat, dar nu ştiu cum altfel să 
exprim asta. Leonardo mi-a spus. Nu susţin că i-am auzit 
vocea dezvăluindu-mi asta. Ar fi o nebunie. 

— Nu pentru mine. Dar înţeleg. Ai primit informaţia. 

— Da. 

— Cât de mult ai răsucit? Nu se poate să fi fost la 
întâmplare. 

— Desigur. Asta e Leonardo. 

— Corect. Fiecare Cerc al Adevărului este format din zece 
inele. 

— Asta este, Mona! am strigat eu. Zece inele, trei sute 
şaizeci de grade. Un inel, treizeci şi şase de grade. Un alt val 
de entuziasm m-a încălzit până în vârfurile picioarelor. Ce 
urmează la rând dacă sunt exterior-interior? 

— Păi, exterior-interior ar fi unu-zece, doi-nouă, trei-opt, 
patru-şapte, cinci-şase. Apoi urmează numărul doi în a treia 
categorie de mărime. 

Am căutat printre foliile transparente până când l-am găsit, 
l-am pus sub grămadă, am înfipt boldul prin centru şi am 


răsucit în sensul acelor de ceasornic cu treizeci şi şase de 
grade de unde se oprise primul. Semnele se potriveau cu ale 
celorlalte. Am înghiţit în sec, simţindu-mi mărul lui Adam cum 
se ridică şi coboară. 

Mona s-a aşezat lângă mine, cu o privire fascinată pe faţa 
ridată. 

— Leonardo a scris un mesaj, l-a tăiat în felii orizontale pe 
care le-a aşezat în cerc şi le-a răsucit. Apoi l-a strigat pe Pop: 
Rodney Norcross, mişcă-ţi fundul ăla bătrân până sus. Nu 
trebuie să pierzi chestia asta! 

L-am auzit pe Pop urcând în fugă scările, în timp ce 
răsfoiam printre foliile transparente, până când am găsit cel 
de-al patrulea inel în ordinea descrescătoare a mărimii. L-am 
ataşat la celelalte, răsucindu-l cu alte treizeci şi şase de 
grade. S-a potrivit! 

Pop a intrat în cameră cu o tavă cu sandviciuri. Am început 
să cânt melodia La Cucaracha: 

— Sunt un ge-niu, sunt un ge-niu, asta este foarte clar! 
Sunt un ge-niu, sunt un ge-niu, nu mi-e frică să declar! 

Pop şi Mona au izbucnit în râs, iar eu am luat cel de-al 
cincilea inel ca mărime cu mâna umedă, l-am lipit pe spate şi 
l-am răsucit cu treizeci şi şase de grade peste cel de-al 
patrulea inel, sau cu o sută patruzeci şi patru de grade. Uraa! 
Am început iar să-mi fredonez cântecelul. Pop a apucat-o pe 
Mona şi au început să danseze. 

Reuşeam! Funcţiona! 

Am scotocit după poziţia a şasea, numărul 8, am aşezat-o 
pe spate, am răsucit-o la o sută optzeci de grade şi... şi... 
nimic. Am răsucit-o înapoi şi înainte. Tot nimic. 

Pop şi Mona s-au oprit din dansat. 

— Am doar prima jumătate a cuvintelor, am zis eu, 
dezumflându-mă. 

Cum mai căzusem din nori! Din Pluto până în Pittsburgh, cu 
viteza prostiei. 

Mona a luat caietul şi a citit: 

— Unu-zece, doi-nouă, trei, inelele de la unu la cinci, partea 
de deasupra unui rând. Încearcă acelaşi lucru cu Cercurile 
Adevărului Doi. 


Se potriveau ca şi celelalte. 

— Fir-ar să fie! a exclamat Pop, ai jumătatea din exterior de 
la două mesaje. Bună treabă! Acum tot ce trebuie să faci este 
să rezolvi interiorul. 

Am încercat să înţeleg: 

— Interiorul Adevărului Unu ar trebui să fie opt-patru- 
şapte-cinci-şase, dar numărul opt nu se potriveşte. Cu 
siguranţă, se potrivesc altfel. Dar cum? 

— Reb, a zis Mona, la ce te-ai gândit când ţi-am spus să 
închizi ochii? 

— La lacătul cu cifru. 

— Întoarce-te acolo. Spune cu voce tare ce vezi. Orice 
model detectezi. 

Am închis ochii şi am început să plutesc. 

„Sus şi jos, lumină şi întuneric, înalt şi scund. Fericire şi 
tristeţe, încordare şi uşurare, bărbat şi femeie, uneşte şi 
separă.” 

Antonimele mă acopereau ca orezul aruncat la nuntă. 
Mintea mea s-a întors la bariera de pe drumul închis care 
ducea la cabana Baby Face Nelson, când eu am descuiat 
lacătul. 

— Dreapta, stânga, dreapta, trage şi gata, am zis eu cu 
voce tare. Dreapta, stânga, dreapta. Leonardo a spus: „înapoi 
şi înainte, unul alături de altul“. Am deschis ochii. Inapoi şi 
înainte. Asta este! Numărul opt de la Cercurile Adevărului 
Unu, Mona. Am nevoie de el în a şasea dimensiune. 

Mi l-a dat imediat. 

„Înapoi şi înainte.” 

L-am ataşat la cele cinci folii de hârtie din Cercurile 
Adevărului Unu pe care deja le prinsesem cu boldul, dar de 
data asta am răsucit în sens invers acelor de ceasornic. Nimic. 

— Nu e bine, am zis eu, dezamăgit. Nu pricep! Nu sunt eu 
vajnicul călător! Sunt un nimeni! 

— Şşşt, a făcut Mona, îngenunchind alături de mine. Ai mai 
spus şi „unul alături de altul“. 

Am ascultat cuvintele ei - cuvintele lui Leonardo. Desigur. 
Aşa trebuia să fie. Un cerc alături de celălalt. 

Am apucat numărul 8 de la Cercul Adevărului Doi şi l-am 


ataşat la foliile de la Cercul Adevărului Unu. Am răsucit în 
sens invers acelor de ceas, făcând şi mici retuşuri. Piesa se 
potrivea! Am ataşat repede inelele 4-7-5-6 de la Cercul 
Adevărului Doi la Cercul Adevărului Unu, răsucindu-le tot în 
sens invers acelor de ceas. Toate se potriveau. Aveam acum 
în faţă un cerc cuprinzând cuvintele lui Leonardo. 

Undeva în depărtare l-am auzit pe Pop spunând: „Hai, fir-ar 
să fie!“ Dar eu nu mai eram în cameră. Eram în acelaşi loc cu 
Leonardo. Noi eram dansatorii. Am repetat procesul cu 
Adevărul Doi. Cercurile interioare ale Adevărului Unu se 
potriveau în sens invers acelor de ceas cu cercurile exterioare 
ale Adevărului Doi. 

Aveam acum o a doua propoziţie circulară completă. 

O rezolvasem! Două propoziţii cu scrisul în oglindă al lui 
Leonardo, din două pagini diferite de însemnări. Două cercuri, 
douăzeci de inele, 720 de grade, exterior, interior, înapoi şi 
înainte, un cerc peste altul. Mintea complexă a lui Leonardo, 
inteligenţa lui splendidă, în acţiune. Calea celor douăzeci de 
cercuri. Calea către Pumnalul Medici. 

— Eu sunt vajnicul călător, i-am zis lui Leonardo. 

— Dar ce înseamnă toate astea? a întrebat Pop. 

— O să aflu. Şi când o să aflu, am să vă spun şi vouă. 
Ginny, am zis eu, cu mintea dintr-odată inundată de amintirea 
acestei fete. 

— Oh, la dracu'! a exclamat Pop. Unde mi-e mintea - în 
lowa? Tocmai am vorbit cu Mary la han. Zice că a primit un 
telefon ciudat de la o doamnă care n-a zis nimic altceva 
decât: „Spune-i lui Pop A.F.B.B“. | s-a părut că telefonul a fost 
dat dintr-o cabină telefonică. Îţi sună cunoscut? 

— Doamne! am zis eu, sărind de pe scaun. Sigur că da! 
Archie Ferris, ştiam eu că el a fost în pădure! 

— Cine dracu' este Archie Paris? a întrebat el. 

— Ferris, l-am corectat eu, la fel ca roata de la bâlci*. 

— A, da, amicul tău, a zis Pop. Îngerul tău păzitor. Şi cum se 
face că are voce de fată? 


3 Ferris wheel, în limba engleză în original, desemnează roata mare, 
adesea întâlnită în marile parcuri, bâlciuri sau carnavale. (n.tr.) 


— A găsit-o pe Ginny. Slavă Domnului! 

— Ce înseamnă B.B.? a întrebat Mona. 

— Big Bear, am explicat eu, şi simţeam că încep să respir 
uşurat. A.F.B.B., adică Archie Ferris, Big Bear. Dar de ce naiba 
s-au dus tocmai la Big Bear? 

— Şi cine este Ginny? 

Un zâmbet larg mi-a înflorit pe buze. Un zâmbet plin de 
speranţă. Un zâmbet cât Hope Diamond. 

— Scânteia ta, a zis Mona. 

Am aprobat dând din cap. 

— Aş zice că e vremea să pleci, a spus, punând foliile 
transparente într-o cutie. 

Mi le-a dat laolaltă cu însemnările originale şi m-a întrebat 
dacă voiam să asambleze inelele în cercurile complete pe 
computer. 

— Nu mai e timp, am zis eu. Doar fă o copie de rezervă cu 
toate fişierele. Şi-apoi, am adăugat, arătând cutia, am astea. 

Mona a copiat fişierele şi mi-a dat discul. Am luat totul în 
braţe. Mi-am aminti brusc că în testamentul ei scria să fiu 
anunţat atunci când avea să moară. 

— Poţi să ştergi asta, am zis. lar ea m-a îmbrăţişat. 
Mulţumesc, Mona! am spus, tremurând de emoție. M-am 
întors spre Pop. La cabana Baby Face Nelson. Şi calc-o pe 


coadă! 
* 


x x 


Am lăsat-o pe Mona pe verandă, ţinându-şi părul cu o mână 
ca să nu i-l răvăşească vântul şi făcându-ne semn cu cealaltă. 
Pop mi-a făcut cu ochiul şi a zis că ar fi o lipsă de respect din 
partea lui dacă nu şi-ar arăta personal aprecierea pentru ceea 
ce făcuse ea pentru noi. 

Pe drumul înapoi către Little River, mi-am dat seama că nu 
aveam adresa lui Archie de la Big Bear şi că nu avea telefon 
la cabană. Nu spusese în mesaj cum să ajung acolo; Archie 
era mult prea deştept pentru asta. Numărul lui de telefon 
mobil era în maşina mea. Tot ce puteam să fac era să mă 
îndrept spre Big Bear, sperând că avea telefonul cu el. In cel 
mai rău caz, cineva putea să îmi arate drumul spre cabana lui. 


Cel puţin, Ginny se afla în siguranţă. 

Când am ajuns la cabana Baby Face Nelson, mi-am strâns 
repede lucrurile. Am scos cincizeci de mii de dolari din sac şi 
am încercat să îl forţez pe Pop să îi ia, dar nu a vrut să-i 
primească. Am pus banii în portbagajul Jaguarului şi, cu un 
picior în maşină, am mai aruncat o privire spre bătrân. Ochii îi 
înotau în lacrimi. 

Un val de recunoştinţă m-a cuprins, iar privirea mi s-a 
înceţoşat şi mie de lacrimi. M-am întors, cu paşii scârţâind 
prin pietriş şi l-am îmbrăţişat. Mi-a dat o palmă prietenească 
chiar peste copcile de pe spate. 

— Pop, am zis eu, ignorând durerea. Pop... 

A scos o batistă şi şi-a suflat nasul atât de tare, că ai fi zis 
că se apropie un stol de gâşte. 

— Imi placi mai mult decât Baby Face. Şi ziceai că nu mai ai 
casă? Păi, aici nu e chiar aşa de rău. 


CINCISPREZECE 


Am luat-o înapoi pe aleea pietruită şi când am ajuns la 
barieră, după ce am descuiat lacătul, l-am sărutat. Apoi, 
ieşind pe Autostrada 1, am oprit la prima benzinărie care mi-a 
ieşit în cale şi am făcut plinul. L-am sunat pe Archie pe 
telefonul mobil, dar n-a răspuns. 

Cu cea mai mare viteză, am luat-o pe Şoseaua 128 în jos, 
spre 101, în timp ce fiecare fibră din fiinţa mea tânjea să 
învingă distanţele ca un tren japonez deraiat, rupând cutiile 
de scrisori şi frânghiile de rufe cu forţa vântului. 

Pământul s-a răsucit uşor spre Soare-Apune. Am trecut pe 
lângă San Francisco şi San Jose, tot spre sud de pe Şoseaua 
101 către Autostrada 5, luptându-mă cu efectele inevitabile 
ale epuizării fizice şi mentale. Pleoapele îmi erau ca de plumb, 
iar gândurile au început să mă asalteze. „Scop nobil, Pop şi 
Mona, Cercurile Adevărului, Ginny şi Archie, Big Bear, păr 
buclat, Fred Astair, bună-dispoziţie.“ 

Dintr-odată, drumul a devenit accidentat, iar eu m-am trezit 
din reverie. Încălcasem banda de siguranţă şi acum mă 
duceam în jos pe panta unui defileu cu 120 la oră. Am apucat 
volanul, sperând să pot schimba direcţia fără să alunece 
spatele maşinii, dar mergeam cu viteză prea mare şi dintr-un 
unghi prea strâns, aşa că am pierdut controlul. 

Îmi rămăsese o singură opţiune. Am răsucit cu putere 
volanul în direcţia opusă, spre dreapta, şi apoi am tras frâna 
de mână, blocând roţile din spate şi aruncând Jaguarul într-o 
răsucire. Când maşina făcuse doar o jumătate de cerc, am 
călcat acceleraţia. Cauciucurile au scos fum. Bucăţi de pietriş 
şi pământ au sărit în jurul meu, stârnite de viteza motorului 
puternic care se lupta să facă faţă situaţiei. 

„Să nu explodaţi”, mă rugam de cauciucuri şi mergeam cu 
spatele spre terasament, cu scârţâit de roţi şi urlet de motor. 
În trei secunde groaznice, războiul acesta se sfârşi, iar 
Jaguarul a ieşit învingător în lupta cu panta alunecoasă. 

Am rămas complet nemişcat, mirosul de cauciuc ars 


pătrunzând pe geam. Inima îmi bătea ca într-un desen animat 
cu Betty Boop. Am întins mâna spre cheia de contact; 
tremuram. Aveam rău de înălţime, la jumătate de metru de 
pământ. 

Mâna lui Ginny mă liniştise în grădină - înainte de a desluşi 
secretul Cercurilor. Doar un uşor tremur, mă gândeam eu. Am 
răsucit cheia. 

Motorul puternic torcea de parcă nu se întâmplase nimic; 
ţeava de eşapament masca zgomotul nervos de benzină 
împrăştiată. Am băgat în viteza întâi şi am pornit din nou în 
noapte, în timp ce la radio Beach Boys cântau California Girls. 

M-am oprit la Magic Mountain, am tras pe dreapta, am 
folosit zona de servicii, am cumpărat un Boulder Bar şi nişte 
suc, le-am aruncat în maşină şi am încercat din nou să dau de 
Archie. 

Tot n-am reuşit să prind o legătură telefonică. 

Un bărbat cu o sacoşă plină de alimente a trecut pe lângă 
mine şi i-am auzit pagerul sunând. Mi-a căzut fisa. Desigur! 
Pagerul lui Archie! 

Am apăsat tastele, am lăsat numărul telefonului public, şi 
apoi am trântit receptorul. Acum tot ce trebuia să fac era să 
stau acolo şi să aştept, poate să-mi iau o ceaşcă goală de 
cafea şi să cerşesc. 

Douăzeci de minute mai târziu, telefonul a sunat. Imediat 
am ridicat receptorul metalic: 

— Archie? 

— Maestre? a răspuns el cu bine cunoscuta voce baritonală. 
Îmi pare rău că am întârziat. A trebuit să ajungem la un 
telefon public. 

— Ea e cu tine? Inima îmi bătea cu putere. 

— Afirmativ. 

— Este teafără? 

— Sigur că da, a confirmat el. Doar este cu mine. 

M-am sprijinit de marginea cabinei telefonice, năpădit de 
sentimente pe care nu le puteam înţelege. 

— Hei... tu eşti bine? a întrebat Archie. 

— Acum sunt bine. 

— Unde eşti? 


l-am spus. 

— Bine, a zis el. la-o pe Autostrada 5, apoi spre Nord pe 14 
spre Pear Blossom, de acolo pe 18 până la intersecţia cu 38, 
şi apoi până la Fawnskin. Noi suntem pe şoseaua Fawn Skin 
2116, chiar după semnul de 1200 metri altitudine. Uită-te 
după un urs pe care l-am sculptat eu dintr-un copac. Ai 
înţeles? 

Am răspuns că da. 

— Bine, a zis el. Uite! 

Am auzit două voci şoptite, apoi un glas care mi-a înmuiat 
genunchii. 

— Reb? 

— Ginny, am răsuflat eu. 

— Slavă Domnului! Ce s-a întâmplat la Pop? 

— Nu ţi-a povestit Archie? A fost acolo. 

— A fost? N-avea cum să fie. 

— Cum te-ai întâlnit cu el? 

— Îţi explic când ajungi aici. Grăbeşte-te! 

— Bine, am zis eu. Acum pornesc. 

— Aşteaptă. Mai ai Cercurile? 

M-am umflat în pene de mândrie. 

— Cu siguranţă că le am! 

— Ce vrei să spui? a întrebat ea, nevenindu-i să creadă. 
Vrei să-mi spui că le-ai descifrat? 

Am lăsat liniştea să răspundă în locul meu. 

— Oh, Dumnezeule! Nu pot să cred că ai făcut asta! 

— Vin să te iau, i-am zis, şi gura mi s-a uscat dintr-odată. 
Ajung în vreo două ore. 

— Te aştept, a şoptit ea. Pa. 

Am închis, cu grijă de data asta, teribil de emoţionat, dar 
însetat de mai mult, dornic să beau din izvorul ei toată viaţa, 
să mă adap din preaplinul dragostei ei dătătoare de speranţă. 

Aveam destul combustibil în rezervor, prea mult sânge în 
vene şi exact atâta curaj cât trebuia, în suflet. 


„Mergi, Călătorule, mergi!“ 
* 


x x 
Treceam pe lângă faruri rătăcite şi panouri publicitare care 


făceau reclamă la blugi şi specialităţi culinare. Antene de 
satelit se rugau la cerul precum cerneala, lilieci cu ochii roşii 
se năpusteau în picaj, iubiții adolescenţi transpirau, iar eu, fiul 
custodelui de muzeu şi al femeii cu ochi de culoarea 
ghindelor, mă îndreptam spre cea care-mi era hărăzită. 

Am simţit o strânsoare la copcile din spate, care mi-a 
readus în memorie amintirea lui Pop şi a Monei - lacrimile şi 
bunătatea lor. Ei doi, poate chiar în acest moment, sub o 
cuvertură matlasată ponosită. Piele moale bătrână, simțind 
atingerea altei piei moi bătrâne. Pop o făcea fericită pe fata 
bătrână Mona. Şi după aceea, prăjiturele cu ciocolată. Chestii 
de  Comptche, seminţe de viaţă omenească. Viață. O 
încercasem şi eu cu degetul şi mă simţisem bine. 

In scurt timp deja mă aflam pe ridicola „autostradă” spre 
Pear Blossom, o scurtătură pe două benzi câtre Big Bear. 
Munţii San Bernardino în dreapta mea, deşertul gol în stânga. 
Şoseaua era atât de şerpuitoare, înălțimile şi coborâşurile atât 
de abrupte, încât maşinile care veneau spre mine păreau că 
transmit semnale în codul Morse. 

Am dat radioul pe un post de muzică clasică. Se transmitea 
Concertul nr. 25 pentru pian al lui Mozart. M-a copleşit un 
sentiment de nelinişte în total dezacord cu muzica. Am 
început să respir sacadat, cu gândurile aspre ca limba pisicii. 
Tulburat, am început să mă analizez. 

Cu siguranţă, mă durea spatele în locul unde mă cususe 
Pop, mă lovisem la genunchi în răsucirea cu maşina şi nu mă 
mai  dezmorţisem de câteva ore bune. Rezultatele 
introspecţiei: confuzie mentală, colaps fizic. Recomandarea 
terapeutului: schimbă-ţi stilul de viaţă şi lenjeria. 

Instrucţiunile lui Archie fuseseră precise. La vreo sută de 
metri după indicatorul de altitudine, am zărit ursul sculptat. 
Arăta mai mult a maimuţă grasă decât a urs. Parcă-l şi 
vedeam pe Archie acolo într-o zi călduroasă de vară, cu 
drujba, trăgând de sfoara care-l porneşte: brrrmmmm, bup- 
bup-bup, bzzzzz, ups, la dracu'! bzzzzzzz, ups, la dracu'! 
Ciopârţind pinul neajutorat, cu transpiraţia curgându-i pe 
mânerul de cauciuc al aparatului. Nu se apropia nici pe 
departe de imaginea lui Michelangelo sculptând şi dând la o 


parte tot ce nu e David. 

Am mers pe drumeagul lung până am zărit Hummerul lui 
Archie parcat în faţa unei cabane cu acoperiş ascuţit. Luminile 
din casă erau stinse; fumul ieşea din coş spre luna umflată şi 
galbenă. Am parcat, am înşfăcat cutia în care erau foliile 
transparente şi însemnările şi am ieşit gemând din maşină. 
„De ce sunt stinse luminile?“ Cu toate că aerul nu era rece, 
m-am înfiorat dintr-odată - însă de teamă. 

Apoi, cineva m-a apucat de spatele gecii şi mi-a pus un 
pistol la cap. Imediat m-am lăsat la pământ ca un sac cu 
pietre, luându-mi atacatorul prin surprindere. l-am forfecat 
picioarele, el a căzut, iar pistolul argintiu i-a strălucit în lumina 
lunii. 

Apucându-i mâna cu pistolul, i-am răsucit-o puternic. Am 
auzit un pârâit urât şi un strigăt chiar cu o clipă înainte ca o 


rază de lumină să mă lovească în gât; timpul s-a oprit. 
* 


x x 


Când mi-am revenit, stăteam pe un fotoliu de piele în faţa 
şemineului din camera de zi a lui Archie. Un foc frumos sfârâia 
în vatră. Când căldura atingea buzunăraşul cu aer din vreo 
spărtură de buturugă, ieşea un pocnet uşor şi săreau scântei 
spre uşiţele de sticlă ale şemineului. În capul meu, zgomotul 
acesta răsuna ca ecoul din Uvertura 1812 şi era însoţit de o 
durere puternică, care pornea de la ochiul stâng, spre spate, 
unde presupuneam că aveam o umflătură mare după ureche. 

În dreapta mea am auzit o voce cunoscută de femeie. 

— Reb. 

M-am simţit bine, ca şi cum aş fi fost învelit cu o pătură 
moale şi pufoasă. 

Am întors capul spre voce cu mare greutate, din cauza 
durerii. La numai jumătate de metru, Ginny stătea într-un 
scaun identic. 

O mână cu unghii cu manichiura făcută şi date cu lac a 
atins-o pe umăr. Ea s-a cutremurat. 

— Vezi, dragă? a zis o voce amenințătoare. Ţi-am spus că 
se întoarce. 

Am urmărit cu privirea o mânecă neagră în sus, până la un 


umăr, un guler, apoi tatuajul cu şarpele. Şarpele părea că se 
ondulează cu fiecare pulsaţie a carotidei. 

Mi-am ridicat privirea ca să întâlnesc un obraz aspru, apoi 
un rânjet şi vârful unui nas roman, apoi doi ochi negri care mi- 
au zărit privirea. 

— Băiatul cu chibrituri! m-a strigat Tecci, ca pe un amic pe 
care îl revedea după multă vreme. Ne întâlnim din nou pe 
terra firma. 

Sunetul vocii lui mi-a dat fiori pe şira spinării şi m-a trezit 
de tot. M-am uitat la Nolo Tecci, cu faţa lui unghiulară 
desenată parcă de creionul lui Picasso. 

Fantomele memoriei au ţâşnit din cotloanele lor, cu braţele 
întinse - focul, ţipetele, tavanul care cădea. Căluţii-de-mare 
de pe cravata doctorului se dădeau înapoi cu spatele şi 
plângeau la vederea şarpelui. O furie în formă lichidă mi-a 
pătruns în vene şi mi-a inundat toate simţurile. M-am opintit 
în faţă, dar aveam încheieturile de la mâini şi de la picioare 
legate de scaun. 

Tecci a izbucnit într-un hohot de râs sardonic. Ginny nu era 
legată. A vrut să se întoarcă spre mine, dar el a strâns-o din 
nou de umăr, obligând-o să stea pe loc, pe scaun. 

Am încercat să mă liniştesc, inspirând adânc pe nas şi 
lăsând apoi aerul să iasă uşor pe gură. 

— Unde-i Archie? am întrebat eu. 

— Trage un pui de somn, a răspuns Tecci. E mare. E un 
bagaj destul de greu pentru oamenii mei. Îi menţine în formă 
fizică. Apropo, omul meu de pe alee? Cred că i-ai rupt 
încheietura. E în bucătărie, îşi bandajează mâna cu gheaţă. 
Nu te place la fel de mult ca mine. Hei, Jocko, a strigat el, eşti 
supărat pe Băiatul cu chibrituri? 

O voce mânioasă s-a auzi de alături: 

— O să-i rup gâtul ăla nenorocit, domnule Tecci. Doar o 
clipă. 

Ginny s-a înfiorat. Nolo i-a înfipt din nou mâna în umăr şi şi- 
a întors capul spre uşă. 

— Linişte acum, Jocko. O superi pe domnişoara Gianelli. 

Am observat reflecţia flăcărilor din şemineu pe pantofii 
lustruiţi ai lui Tecci. Şi el se uită în jos spre pantofi. 


— Ştii, amice, mâna de lucru este foarte ieftină. Kraut, Wop, 
toţi sunt ieftini. Asta pentru că sunt nişte ignoranţi. A strigat 
din nou spre Jocko: Eşti incredibil de prost, nu-i aşa? 

Nu s-a auzit niciun răspuns dinspre bucătărie. Nolo a bătut 
cu piciorul în podea de două ori, ca un regizor de scenă care 
dă un semnal. Jocko şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, un tip 
solid, cu bărbie puternică şi început de chelie, îmbrăcat cu un 
tricou Polo murdar de praf. Avea încheietura mâinii înfăşurată 
într-un prosop cu pătrăţele şi se masa uşor. 

— Nu-i aşa că eşti prost? l-a întrebat Nolo. 

— Da, a recunoscut Jocko fără tragere de inimă, cu privirea 
în jos. Apoi a dispărut în bucătărie. 

— Ăsta a fost un răspuns foarte bun, nu crezi? a zis Nolo, 
zâmbindu-mi. Nu crezi că ăsta a fost un răspuns bun, 
domnişoară Gianelli? 

Ginny s-a uitat la mine îngrozită. 

— Ba da. 

— A fost un răspuns bun, nu-i aşa, Joey? s-a adresat Nolo 
cuiva din spatele meu. 

— Bun răspuns, a zis o voce profundă. 

— Îţi place, Lon? i-a spus Tecci unei persoane din dreapta 
mea, pe care nu o puteam vedea. 

— Îmi place, a rostit el, trăgându-şi nasul de parcă ar fi fost 
răcit. 

Nolo a luat câteva folii transparente de pe o măsuţă de pin 
de lângă Ginny. Hărtiile erau vraişte, majoritatea mototolite. 
Probabil că zburaseră când m-am aruncat la pământ. 

— Apropo, amice, a zis Nolo, răsfoind printre ele. Apreciez 
inelele astea. Întrebarea este cum se potrivesc unele cu altele 
şi ce înseamnă? Uită-te la toate. 

Am văzut mâinile criminalului atingând foliile transparente 
ale Monei - munca mea, geniul lui Leonardo - lăsând urme 
infernale peste tot, vizibile doar pentru mine, datorită furiei 
mele care le lumina ca nişte infraroşii. 

— Cum ne-ai găsit? am întrebat eu sfidător. Am înţeles 
treaba cu Hollister House, că ai avut telefonul meu din 
maşină, dar cum ai ajuns aici? 


— Ma Bell. Am verificat telefonul principal de la han 
imediat după ce ai avut petrecerea cu nemţii. l-am spus lui 
Krell că n-ar trebui să-i folosim pe băieţii ăia, dar el e patriot, 
ştii. Pun pariu că n-a mâncat un hotdog de la Nathan în viaţa 
lui. În orice caz, ţi-am pierdut urma o vreme, până când draga 
şi dulcea ta bomboană, aici de faţă, a dat telefonul cu A.F.B.B. 
Asta nu mi s-a părut că suna a rezervaţie. Şi, desigur, aşa 
cum probabil că te aşteptai, am o sursă care te-a ţinut sub 
observaţie pe tine şi pe toţi cei cu care te-ai întâlnit. Deci A.F. 
trebuia să fie Archie Ferris. lar B.B... ei bine, nu prea greu. 
Spune-i, iubito! i-a zis el lui Ginny, cum ai ajuns aici de pe 
Coasta de Nord. 

— Nu-mi spune tu mie „iubito“! l-a repezit ea. 

Nolo mi-a zâmbit. 

— Chiar îmi place de ea. 

Îngenunchind pe covor, şi-a pus obrazul pe umărul lui 
Ginny. Ea s-a chircit de groază. 

— Când spun să faci ceva, i-a şoptit el la ureche, trebuie să 
faci. Acum spune-i! 

Ginny şi-a lins buzele agitată. 

— Am luat un taxi, a zis ea încet. 

Nolo s-a ridicat şi a râs: 

— A luat un taxi! Fata a luat un taxi pentru o călătorie de 
aproape 450 de kilometri! Cât îmi place asta! a exclamat el, şi 
a lovit cu piciorul în podea. 

Jocko a apărut în pragul uşii, ca la comandă. 

Nolo s-a oprit din râs. 

— leşi afară! şi-a scos el colții. Nu te-am chemat! 

Omul s-a retras. 

Nolo a fluturat foliile transparente spre mine. 

— Bine, a zis el. Repet, Băiete cu chibrituri. Cum se 
potrivesc astea? 

Mi-am lăsat capul să cadă liber într-o parte, ca şi cum nu 
mi-ar păsa, în timp ce gândurile mi se ciocneau precum 
maşinuţele dintr-un parc de distracţii. 


31 Numele sub care este cunoscut îndeobşte sistemul de telefonie Bell, 
adică Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului. (n. Tr.) 


— Sunt cascador, Nolo, am zis eu. Ce ştiu eu despre 
chestiile astea? Eu doar încercam să le desluşesc de unul 
singur. 

— Asta e bună, amice, este nemaipomenit de bună. Sigur 
că nu ştii ce înseamnă. Cum ai putea să ştii? Dar tu, dragă? a 
întrebat-o pe Ginny. Tu ştii ce înseamnă? 

— Eu sunt istoric de artă, a zis ea. Desenele ar putea avea 
semnificaţie istorică, dar n-am nici cea mai mică idee ce 
înseamnă. 

Nolo a îngânat-o: 

— „N-am nici cea mai mică idee ce înseamnă”. Eşti doar un 
condiment iute, nu-i aşa? Uite ce cred eu. Băiatul cu chibrituri 
s-a jucat de-a Dick Tracy şi cumva a scos la iveală un fel de 
cod pe care l-a stabilit Leonardo da Vinci acum cinci milioane 
de ani. 

Nolo şi-a trecut marginea uneia dintre foliile transparente 
pe obrazul proaspăt bărbierit. 

— Am să primesc câte un dolar pentru fiecare din anii ăştia, 
de îndată ce analiştii lui Krell reuşesc să spargă codul. Aici 
intervii tu, artisto! În cazul în care vreunul dintre capetele 
alea luminate găseşte ceva ce necesită interpretare artistică, 
a spus el şi a mângâiat-o pe Ginny pe păr. 

Degeaba îmi răsuceam încheieturile în legăturile de piele. 

— Linişteşte-te, amice, m-a îndemnat el. Doar mă joc cu ea. 
Avem cele două pagini din însemnările lui da Vinci şi toate 
aceste cercuri frumoase pe hârtie transparentă. Herr Krell o 
să fie fericit. 

— Apropo, unde e Krell? am întrebat eu. Aş vrea să-l 
cunosc, să-i împărtăşesc bucuria. 

— În avionul lui, a ridicat din umeri Nolo. 

— Păi dacă, am zis eu, cârnatul ăla vienez este la aeroport, 
ce mai aşteptăm? Să mergem! 

— Cârnatul... Tu eşti doar o carte de joc, un joker. 

L-am privit lung şi am simţit cum îmi recapăt curajul. 

— Sunt un As de cupă, Tecci, am spus eu. Mereu apar pe 
neaşteptate. 

— 0ooo, m-a ironizat el, tremur ca o frunză-n bătaia 
vântului. Asta nu-i rău, e o metaforă bună, să tremuri ca o 


frunză în bătaia vântului. Nu crezi? Ah, am talent, sunt 
inspirat de muză. 

„Ține-l de vorbă în continuare!” 

— Hei, Nolo. De unde ai ştiut că luam taxiul spre insula 
Torcello? 

— Ah, banii vorbesc, Asule. De fapt, ţipă de-a dreptul, a zis 
Tecci, cu o privire maliţioasă. Acum întrebarea este la fel o să 
faci şi tu? 

Nolo a pus teancul de foi transparente pe masă şi a vârât 
mâna în buzunarul interior al gecii scoțând ceva care semăna 
cu telecomanda argintie de la o uşă de garaj. Un laser 
chirurgical. 

— N-o să mai apari, Asule. O să arzi. Tu şi amicul tău, a zis 
el, mângâind aparatul ca pe o bucată de catifea. Dar mai 
întâi, trebuie să-ţi las un autograf. 

Am înghiţit în sec. Semnătura „N“ pe ceafă. 

— Nu ea, am zis eu, cu ochii aţintiţi într-ai lui Tecci. 

— Foarte înduioşător, a zâmbit el afectat. Cred că i-ai picat 
cu tronc, iubito. Nu se ştie niciodată. S-ar putea să-mi pici şi 
mie. Domnişoara Gianelli vine cu noi. Pentru moment. 

Tecci a scos din buzunarul pantalonilor un dispozitiv de 
electroşocuri şi l-a folosit nonşalant pe Ginny; într-o clipă ea s- 
a prăbuşit, moale ca o păpuşă de cârpă. Deci asta fusese 
lumina care mă lovise în parcare. 

Tecci a pus la loc dispozitivul în buzunar şi a aprins laserul. 
A făcut un pas spre mine. 

— Joey, Lon, şi-a strigat el bătăuşii. Ţineţi-i capul pe spate 
Băiatului cu chibrituri. Eşti gata să ţipi, Asule? 

Am apucat marginea metalică a scaunului, pregătindu-mă 
pentru durere. 

Cineva m-a apucat de păr şi mi-a tras capul pe spate. Am 
auzit un păcănit când gâtul mi s-a dat pe spate, iar vertebrele 
cervicale au trosnit ca sub mâna unui maseur profesionist. 
Mâini puternice cu degete lungi şi subţiri mă ţineau de frunte. 
Am simţit respiraţia lui Nolo. Era ciudat de dulceagă - mirosea 
a pastă de dinţi dulce. 

— Acum nu te mişca! a zis Tecci. Vreau să lucrez curat. 

Groaza a pus stăpânire pe mine când am simţit prima 


împunsătură a laserului pe gâtul meu şi am simţit mirosul de 
carne arsă. 

Mă agăţam încăpățânat de dorinţa de a nu urla în agonie. 

— Un „N“ frumos, cursiv, a zis Nolo, ca un elev la ora de 
caligrafie, în jos şi apoi în sus. Mi-l imaginam cu vârful limbii în 
colţul gurii, concentrat. La fel am făcut şi cu tatăl tău în birou, 
în timp ce tu şi mămica ta eraţi sus şi dormeaţi, mi-a şoptit el 
la ureche. 

Mi s-a uscat gura. Am închis ochii. 

— Trebuia să mă asigur că nu are însemnările, a continuat 
el. De fapt, îi venise vremea, oricum. Şi a fost plăcerea mea 
să-l omor. Nu a fost atât de tare ca tine. A plâns. 

Mi l-am imaginat pe tata, la parter, la biroul lui în acea 
ultimă noapte; nu mai venise să mă sărute de noapte bună. 

Nolo a început să cânte pe melodia Jingle Bells: 

— „What fun it is to laugh and sing a... «slaying» song 
tonight”. 

Am inspirat adânc, şi mirosul propriei mele cărni mi-a 
umplut nările. Am înghiţit, surprins de faptul că gâtul încă îmi 
funcţiona. „Doar mă însemnează.” O umbră de speranţă a 
plutit în aer ca un vapor nociv. Apoi mi-am dat seama ce-avea 
să se întâmple. Tecci era un cuţitar - un spintecător. Mă 
întrebam unde voi primi lovitura. 

— Aproape că am terminat, a zis Tecci. Uite, nota 10 cu 
felicitări. Dă-i drumul. 

Mi-am aplecat capul în faţă şi m-am uitat la omul care mă 
arsese ca să-şi lase inițiala pe gâtul meu. Mi-a făcut cu ochiul. 

— Eşti foarte curajos! a zis el sarcastic. 

Tecci s-a întors spre bătăuşii lui. 

— OK, băieţi, luaţi-o pe Miss Veneţia la maşină, aduceţi 
benzina şi împrăştiaţi-o peste tot. Jocko, adună toate lucrările 
de artă şi încearcă să nu cazi şi să-ţi rupi şi cealaltă mână. 
Haideţi, trebuie să prindem avionul. 

Deci n-avea de gând să mă înjunghie; avea să mă lase să 


32? Parafrază după două versuri din cântecul Jingle Bells: „What fun it is to 
laugh and sing/A sleighing song tonight“. Pronunţia apropiată permite un 
joc de cuvinte în limba engleză între sleighing, care înseamnă „săniuş“, şi 
slaying, „omor“. (n.tr.) 


ard de viu. 

Tecci şi oamenii lui se mişcau prin încăpere într-o 
coregrafie amenințătoare, transportând-o pe Ginny a mea 
adormită afară din casă. Am înţeles că nu o să mai aibă 
nevoie de ea după ce le va fi tradus Cercurile Adevărului. 
Gândul ăsta m-a străpuns ca un ghimpe. l-am urmărit pe Lon 
şi pe Joey intrând cu canistre cu benzină, pe care au 
împrăştiat-o peste tot, pe marginile podelei. 

M-am luptat cu durerea arzătoare de pe gât şi din inimă şi 
căutam cu mintea un loc în care ritmul paşilor mei prin 
pădure să-mi deschidă ochii asupra întregii lumi. Halucinam: 
ramuri joase, un copac căzut, frunze în vânt, pantera 
neagră... 

— Arrivederci, amice! a zis Nolo din pragul uşii, cu o 
brichetă de aur în mână. 

A aprins-o, a îngenuncheat, a atins podeaua şi a dat foc la 
benzină. Cum a închis uşa în urma lui, dâra de foc a făcut 
imediat înconjurul camerei. 

Fumul a început să umple încăperea. Am încercat încă o 
dată să-mi desfac legăturile de la mâini. 

— Archie! am strigat eu. Archie! Niciun sunet omenesc, 
doar cel al focului îngrozitor. 

Perdelele au fost cuprinse de foc; flăcările s-au ridicat spre 
tavanul de lemn. Un geam s-a spart. „Sticlă. Uşiţa 
şemineului!“ Aveam gleznele legate la fel de strâns ca şi 
încheieturile mâinilor, dar tot puteam să-mi mişc picioarele. 

Mi-am lăsat greutatea pe spatele scaunului sprijinindu-mă 
pe vârfuri, ridicând puţin de pe pământ picioarele din faţă ale 
scaunului. Încercând să-mi menţin echilibrul ca să nu cad pe 
spate, m-am aruncat înainte, deplasând scaunul cu câţiva 
centimetri spre şemineu. Apoi încă o dată. Scaunul s-a mişcat 
din nou. 

Fumul negru se ridica spre tavan. Am inspirat aerul greu, 
am tuşit şi am repetat mişcarea încă o dată, de două ori, de 
trei ori. 

Încă puţin şi vârfurile ghetelor au atins geamul de sticlă. 
Am lovit unul dintre ele cât de tare am putut cu puţina 
libertate pe care mi-o permiteau frânghiile. Sticla a rezistat în 


suportul de alamă. Am inspirat din nou, am strâns din dinţi şi 
am lovit iarăşi. De data asta, geamul s-a spart. 

Transpiraţia îmi curgea pe faţă, până pe incizia de pe gât. 
Mi-am băgat un picior chiar în foc. Am simţit căldura intensă 
prin partea din spate a ghetei şi a jeanşilor, iar flăcările 
portocalii mestecau vorace legăturile de piele. Mi-am 
concentrat toată forţa în cvadricepşi. Frânghia s-a ars şi 
pantalonii mi-au luat foc. 

Stăteam pe piciorul eliberat, ţopăind spre bucătărie unde 
mi-am frecat frenetic jeanşii de tocul uşii până când flacăra s- 
a stins. Apoi am şontăcăit până la bufetul de lângă chiuvetă. 
Am apucat un cuţit lung şi mi-am tăiat legătura de la mâini. 

Bătăuşii nu stropiseră şi bucătăria cu benzină, dar aceasta 
s-a umplut repede de fum. În două secunde frenetice, m-am 
eliberat. 

— Archie! am strigat. 

Nu se auzea nimic altceva decât mugetul focului. Am 
deschis robinetul la maximum, mi-am udat capul, am apucat 
un prosop de bucătărie, l-am înmuiat, şi am aruncat apă pe 
mine. Apoi am alergat ghemuit prin casa plină de fum în 
căutarea lui Archie. 

L-am găsit într-un dormitor de pe hol, cu faţa în jos pe 
podea, legat la mâini şi la picioare. Înfăşurându-i şi lui 
prosopul ud pe cap, l-am apucat de braţ şi l-am ridicat în 
spate - cu cele 100 de kilograme ale lui - făcând să-mi 
pocnească toate copcile pe care mi le cususe Pop. 

M-am grăbit pe holul îngust, m-am repezit prin flăcările 
care urlau în sufragerie, şi apoi pe uşa de la intrare. Am 
apucat clanţa rotundă şi am tras-o cu putere. Aerul proaspăt a 
funcţionat ca un accelerator în urma mea, producând o 
explozie puternică. Am mers împleticindu-mă până pe alee şi 
l-am aşezat pe Archie jos, pe iarbă. 

M-am uitat cu atenţie. N-avea nicio arsură. Mi-am pus mâna 
la gâtul lui gros şi i-am simţit pulsul. Faţa lui arăta destul de 
şifonată şi era tot fără suflare. M-am înjurat pentru că l-am 
băgat în chestia asta. 

Mă durea partea din spate a piciorului drept, mâna îmi 
sângera, rana de la umăr era iar carne vie, iar gâtul şi 


plămânii mi-i simţeam de parcă înghiţisem săbii de foc. 

Când am ajuns la Jaguar, am folosit telefonul mobil ca să 
sun la Urgenţe. l-am dat operatorului adresa lui Archie şi am 
spus un singur cuvânt: „Foc!“ Apoi am înşfăcat sacul din 
portbagaj, am scos zece mii de dolari şi i-am înghesuit în 
portofel. 

La vreo cincizeci de metri în pădure, am îngropat sacul în 
spatele unui copac sub nişte pământ moale, frunze şi ace de 
pin. Apoi m-am chinuit să mă întorc la locul în care zăcea 
Archie tot fără cunoştinţă, în timp ce casa lui era înghițită de 
flăcări. 

„Au luat-o pe Ginny“, m-am gândit eu, apoi m-am prăbuşit 
pe pământul reavăn. 


ȘAISPREZECE 


Când m-am trezit, mă aflam într-o cameră de spital cu 
pereţi roz. O asistentă stătea lângă mine şi-mi lua pulsul. 
Ceasul ei arăta 9.18 a.m. „Bine, am pierdut doar o noapte.” 

Mi-am dus mâna la bandajul mare de la gât. Mişcarea mea 
a luat-o prin surprindere; s-a dat repede un pas înapoi. 

— Oh, a zis ea, te-ai trezit. Îi chem imediat. 

A agăţat apoi foaia de observaţii la capătul patului meu. Am 
văzut că piciorul drept îmi era ridicat de la genunchi pe perne. 

Lumina zilei pătrundea prin nişte perdele cu flori pe care le 
puteam vedea printr-un paravan subţire de nailon, care mă 
despărţea de pacientul de pe patul de alături. După 
dimensiuni, părea să fie Archie. Avea faţa bandajată şi o 
perfuzie îi picura ceva în mâna stângă. Lângă el, un aparat îi 
monitoriza bătăile inimii cu câte un bip, bip, bip. 

— Arch, am strigat eu. Mi-am simţit gâtul ca şi cum îl 
frecase cineva cu o perie de sârmă. 

— Mm, a făcut el. 


— Eşti bine? 

— Mm. 

— Mulţumesc. 

— Mm. 

— Arch, trebuie să aflu ceva. Tu ai fost acolo sus în pădure, 
nu-i aşa? 

— Mm. 

— Ştiam eu. 


Chiar atunci doi bărbaţi au intrat în salon - unul din ei, în 
mod evident doctor, era îmbrăcat într-un halat alb şi la gât 
avea un stetoscop, celălalt, un poliţist cu părul grizonant şi cu 
ochelari de aviator. Un poliţist tânăr în uniformă cafenie a 
apărut în spatele lor şi a rămas în uşă. 

Doctorul a luat foaia de observaţii şi a studiat-o preţ de 
câteva clipe. După obrazul nebărbierit, am bănuit că lucrase 
în tura de noapte. 

— Domnule Barnett, a zis el, aş spune că aţi avut o noapte 


de pomină. 

— Ce caută ei aici? am întrebat eu. 

— Sunt sigur că şeriful o să vă explice numaidecât. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Păi, aţi inhalat fum, aşa că probabil o să vă doară 
plămânii o vreme. Aveţi arsuri de gradul unu şi doi la mână şi 
la picior şi pielea uşor sfâşiată pe partea interioară a 
antebraţului drept. Am recusut două răni recente pe umărul 
dumneavoastră stâng. Aveţi, după toate probabilitățile nişte 
arsuri de frânghie la încheieturile mâinilor şi ceva absolut 
enigmatic la gât. Fie sunteţi un masochist, fie cineva a ars 
litera „N“ pe pielea dumneavoastră. 

„Nu cineva, mă gândeam eu. Ceva. “ 

— Cum aţi procedat cu chestia asta? am întrebat eu. 

— Am curăţat-o şi am cusut-o. Mă tem că va rămâne o 
cicatrice urâtă, deşi chirurgia plastică poate să rezolve parţial 
şi asta. 

Am arătat spre Archie. 

— Dar el? 

— Nu m-am ocupat eu de el, dar m-am consultat cu 
medicul lui. A suferit multiple contuzii faciale, nasul spart, 
câteva fracturi de coaste, o comoţie. S-ar putea să aibă şi o 
ruptură de organe interne, cu toate că nu există dovezi pentru 
asta. 

— Deci o să-şi revină? 

— Aşa aş spune, da, cu timpul. Dar nu e pacientul meu, 
dumneavoastră sunteţi. Cum vă simţiţi? 

— E prietenul meu, vreau tot ce e mai bun pentru el, 
indiferent cât costă. M-am aplecat înainte cu durere, uitându- 
mă în ochii doctorului. Înţelegeţi ce vreau să spun? Cea mai 
bună îngrijire, de la cap la coadă, şi tot ce e necesar. Vreau ca 
omul ăsta să aibă parte de cele mai bune tratamente. M-am 
uitat la ecusonul cu numele doctorului. Vreau să-mi daţi 
asigurări că aşa va fi, domnule doctor Kluver, bine? 

— Da, înţeleg. Vă promit că voi transmite mai departe 
dorinţa dumneavoastră. Aveţi cuvântul meu. Acum... spuneti- 
mi cum vă simţiţi. 

N-am răspuns. Mă gândeam cum să scap de poliţie. 


Doctorul m-a încercat: 

— Aş putea să vă întreb, domnule Barnett, faceţi parte din 
vreun fel de sectă? 

— Cam asta ar fi tot, doctore, a zis sever polițistul cu părul 
grizonant, făcând un pas înainte. Preluăm noi de-aici. 

— Da, sigur, domnule şerif. 

Medicul s-a retras pe lângă tânărul poliţist care păzea uşa 
ca un soldat din marina militară. 

— Fii drăguţ, O'Toole, i-a zis şeriful subordonatului său, şi 
închide uşa în urma ta. Nu intră nimeni. 

— Da, domnule! a răspuns tânărul poliţist. 

Şeriful a făcut ţanţoş câţiva paşi. 

— Domnule Barnett, a rostit el pe un ton grav, aveţi mari 
probleme. Cineva cu  semnalmentele dumneavoastră, 
conducând Jaguarul dumneavoastră, a fost implicat într-un 
schimb de focuri la un motel din Little River, care s-a soldat cu 
patru morţi. Un al cincilea a fost pescuit de pe ţărmul din 
apropiere, dar asta n-o putem pune în seama 
dumneavoastră... încă. In plus, inspectorul de la Pompieri din 
Malibu vrea să vă pună câteva întrebări legate de incendierea 
reşedinţei dumneavoastră. Ba mai mult, a continuat el, la ora 
trei azi-dimineaţă, a arătat în direcţia lui Archie, domnul 
acesta e bătut măr, iar casa lui ia foc, şi, ce să vezi, şi 
dumneavoastră - cel mai mare duşman al focului - vă aflaţi pe 
lista de invitaţi. Şi cu zece mii de dolari în portofel. Nu i-ai 
câştigat la scandenberg. 

Am auzit un alt „Mm“ dinspre Archie. 

— Acum, te-am verificat, a zis şeriful, renunțând la 
politeţuri. Ocupaţia: cascador - care nu are de lucru în fiecare 
zi - plăcuţe de înmatriculare de California, fără antecedente, 
nici măcar o amendă pentru traversare neregulamentară. 
Până acum vreo săptămână erai Dudley Doright:?. Aş vrea 
foarte mult să ştiu ce Dumnezeului se întâmplă aici? 

Şeriful şi-a aranjat centura şi şi-a împins ochelarii mai sus 
pe nasul borcănat. 


33 Eroul eponim al unui show care parodia melodrame şi filme mute de la 
începutul secolului XX, sub forma genului western. (n.tr.) 


— Eşti pe terenul meu aici, a zis el, făcându-mi semn cu un 
deget grăsuţ. Şi nu pleci nicăieri - nici măcar la toaletă - până 
nu primesc un răspuns rezonabil. Am o celulă la sediu şi nişte 
nervi uriaşi. Mă auzi? 

Aşa cum ne-am dat seama amândoi, am înţeles ce voia să 
zică. 

Uşa s-a deschis în spatele lui. Fără să se uite, şeriful a 
lătrat: 

— Ţi-am spus, fără întreruperi, Charlie! 

— Mă cheamă Beckett, a zis o voce din spatele şerifului cu 
pronunţat accent britanic. Şeriful s-a întors, iar inspectorul a 
făcut un pas spre mine. 

Era îmbrăcat cu un costum gri, cu dunguliţe albastre, cu 
pălăria Borsalino aşezată şic pe o parte a capului perfect 
coafat. O cravată cobalt şi o batistă asortată în buzunarul 
hainei îi completau ţinuta. Avea geamantanul meu într-o 
mână şi geaca mea în cealaltă. 

— N-aveţi voie aici, s-a burzuluit şeriful. Interoghez un 
prizonier. O'Toole! 

Acesta a deschis uşa ezitând. 

Şeriful a spus: 

— Nu ţi-am spus... 

— Tăcere, şerif Gullerson, a tunat Beckett, ridicând mâna 
mică, dar cu manichiura perfectă. Un buton de smarald i-a 
strălucit la manşeta franţuzească. 

Şeriful Gullerson probabil nu mai auzise aşa ceva până 
atunci. 

— Şi cine dracului eşti tu, prinţul de Wales? 

— AŞ putea spune, domnule, a zis Beckett, că dacă adaugi 
un „h“ la Wales, atunci titlul vi s-ar potrivi mai bine 
dumneavoastră.** A scos din buzunar un portofel din piele, l-a 
deschis scurt în faţa ochilor lui Gullerson, l-a închis şi l-a pus 
la loc. 

Apoi a scos o hârtie frumos împăturită din buzunarul de la 
piept şi i-a înmânat-o şerifului. Gullerson a ridicat din 


34 Joc de cuvinte în limba engleză, între „Wales“, Ţara Galilor, şi whale, 
„balenă“. (n.tr.) 


sprâncene. De unde mă aflam, am zărit o ştampilă embosată 
în culorile albastru şi auriu în partea superioară a scrisorii. 

— Casa Albă... a zis Gullerson perplex. 

— Nici bărbatul acesta, a precizat Beckett arătând spre 
mine, nici eu, n-am călcat niciodată în acest spital. Ne 
aşteptăm la deplina dumneavoastră cooperare, ca şi la cea a 
subordonatului dumneavoastră. 

Asta îmi suna bine. Nu şi şerifului. Îi fusese retrasă brusc 
aura de superioritate. 

— Tăcerea dumneavoastră va fi răsplătită cum se cuvine, 
domnule, a adăugat Beckett. Şi trebuie să-mi cer scuze 
pentru remarca mea anterioară. A fost foarte urât din partea 
mea. Doar mi-aş dori să pot recâştiga un mic procent din 
circumferința mijlocului la care dumneavoastră probabil că aţi 
renunţa cu mare entuziasm. 

Gullerson era cu ochii numai la hârtia oficială. 

— Presupun că nu pot să păstrez asta. 

— Aşa este, a zis Beckett, luându-i înapoi hârtia. Acum vă 
rog să mă scuzaţi, domnule. 

— A, da, desigur. Şeriful s-a uitat la mine pentru ultima 
oară înainte să-l zorească pe O'Toole pe uşă afară. 

După ce au plecat, Beckett a făcut un pas spre mine. Am 
schimbat o scurtă privire. Mi-am dat seama că nu mă vâna; 
avea nevoie de mine. M-am mai liniştit. Nu eram peştele cel 
mare, eram carasul. Aveam nevoie doar de puţin spaţiu ca să 
mă mişc. 

M-am chinuit să mă ridic în fund, cu picioarele atârnate pe 
o parte a patului. Eram sigur că nu puteam să merg încă. 

— Ţi-a plăcut pardesiul meu, nu-i aşa? L-am recuperat de la 
Four Seasons. 

— Ea a dispărut, Beckett. Tecci a răpit-o. 

— Înţeleg. Ascultă-mă. Am trecut prin riscuri considerabile 
ca să te eliberez. Gândeşte-te la asta ca la un gest foarte 
mărinimos din partea mea, după bătaia pe care subalternii 
mei şi mai ales eu am primit-o la Milano. Nu spun să-ţi ceri 
scuze, dar cel puţin să-ţi înţelegi judecata eronată. 

— Ce mi-ai spus despre Krell, totul e adevărat. 

— Cinismul tău a scos tot binele din tine. Şi din mine, la fel. 


Recunosc, a adăugat el, frecându-şi obrazul acolo unde îl 
lovisem eu. 

— Ştii de pistolarii din Milano? 

— Vrei să spui, incidentul cu autobuzul? Ai fost 
extraordinar! 

— Cum putea Tecci să ştie unde suntem? 

— O întrebare excelentă, a zis Beckett. Dar mă tem că nu 
pot răspunde la ea. Consider-o un mister. 

Îmi venea să-l pocnesc pentru că se juca cu mine, dar apoi 
ar fi trebuit să am de-a face cu Gullerson. 

— Bine. Cum m-ai găsit aici? 

— La început, ţi-am pus un dispozitiv de urmărire sub 
gulerul gecii, atunci când ne-am ciocnit la Accademia. Asta 
ne-a condus la Gritti şi apoi la Milano, deşi te-am pierdut când 
te-ai strecurat afară din ţară fără să treci prin vamă. Bună 
şmecherie! 

Te-am urmărit şi am aflat de incendiul de acasă de la tine. 
Un rău absolut inutil, dacă mă întrebi pe mine. Nu era nevoie 
de asta. Am ghicit astfel că v-aţi întors în California, şi aici ți- 
am luat din nou urma după semnalul emis de transmiţător la 
Hollister House. 

— Oamenii îşi mai schimbă hainele. Ce v-a făcut să credeţi 
că o să port aceeaşi geacă? 

— Oamenii îşi mai schimbă hainele, nu-i aşa, dar atunci 
când sunt pe drumuri, de obicei îşi ţin bunurile lângă ei. Am 
găsit transmiţătorul în iarbă, lângă o cabană de la motel, avea 
nevoie disperată de reparaţii. Probabil că s-a pierdut în timpul 
confruntărilor. 

— Puteam să fim ucişi acolo, am zis eu nervos. lar acum 
Tecci a luat-o pe Antonia. 

— Da, mare păcat. În orice caz, nu uita cine a abandonat pe 
cine. Şi ai grijă ce ton foloseşti cu mine! Sunt vesta ta de 
salvare, ca să mă exprim aşa. 

A scos din buzunar CD-ul de rezervă pe care îl făcuse Mona. 

— L-am găsit în torpedoul din maşina ta. Am avut ocazia 
să-mi arunc o privire peste munca ta - cele două sute de inele 
distincte - şi peste însemnările lui Leonardo. Ştiu că ai 
descoperit ceva excepţional, cu toate că, recunosc, sunt 


complet derutat în acest moment. 

— De asta eşti aici, am zis eu, întinzându-mi gâtul, dar 
bandajele mă strângeau tare. 

Am ridicat valiza pe pat, m-am îmbrăcat, apoi am tras 
perdeaua şi m-am dus la Archie. Beckett a venit după mine, 
fără să mă scape din ochi. Nu aveam să cad în plasa 
Gibraltarului. Dar mă întorceam în apă şi ştiam în ce direcţie 
trebuia să înot. 

— Archie, l-am strigat eu. O să te faci bine, prietene! 

El a deschis un ochi şi m-a apucat de partea din faţă a 
cămăşii cu o forţă surprinzătoare. 

— Cin' a 'oat-o pe Ginny? a mormăit el. 

— Ei au luat-o, am zis eu, punându-i uşor mâna pe pat. Dar 
o s-o aduc înapoi. lar tu o să mă ajuţi, i-am spus lui Beckett. 
Ştiu cum funcţionează cercurile. 

Beckett a ridicat uşor din spâncene. Apoi şi-a muşcat 
buzele. 

— Splendid! 


x x 


Am ieşit prin uşile automate ale Centrului Medical la aer 
curat. 

— Spune-mi că ai un avion prin apropiere! i-am zis eu. 

— Desigur. La Aeroportul Big Bear, a răspuns el. Unul dintre 
privilegiile de a dispune de fonduri. 

— Ai văzut fişierele. Înseamnă că trebuie să ai un computer 
la îndemână. 

— Laptopul meu din maşină are CorelDraw şi toate fişierele 
care se află pe disc, a spus el şi a arătat spre un sedan 
argintiu din parcare, cu Mobright la volan. 

— Atunci, tot ce-mi mai trebuie este un program care să 
traducă din italiană în engleză, i-am zis. Nu se întâmplă să ai 
şi asta în maşină, nu-i aşa? 

— De fapt, sunt expert în lingvistică romanică. Italiana mea 
este fără cusur. Aşa că vezi tu, Gibraltar îţi este prieten. 

— Nu fac asta pentru Gibraltar. 

— Îmi este clar, a spus Beckett când am ajuns la maşină. 
Interesul tău s-a schimbat - acum o cauţi pe domnişoara 


Gianelli, iar Pumnalul este ceea ce ai de oferit în schimb. 

— Exact. Eu şi cu tine avem în continuare interese diferite. 

— Desigur. Insă l-am aburit pe şerif ca să te eliberez din 
ghearele lui butucănoase. Quid pro quo. Aşa că pentru 
început ar fi bine să urci în maşină, în loc să mă ataci. 

A ţinut uşa din spate deschisă, iar eu am urcat. Mobright şi- 
a mijit ochii în oglinda retrovizoare. 

— Acum, a zis Beckett, hai să găsim pumnalul, bine? Ai 
vreo idee de unde să începem? 

— De la Roma, am propus eu. 


ŞAPTESPREZECE 


La Aeroportul Big Bear, am urcat într-un avion particular 
care arăta exact ca cel al lui Dracco. Eu şi Beckett ne-am 
aşezat pe nişte fotolii de piele prezidenţiale într-un 
compartiment mare. Mi-am strâns centura de siguranţă cu 
mâini tremurătoare. Tremuratul se datora unu la sută răului 
de înălţime, iar nouăzeci şi nouă la sută, faptului că părăseam 
continentul unde o văzusem ultima oară pe Ginny. 

Asta era un gen de tortură deosebit de crudă pentru mine: 
să am în sfârşit pe cineva pentru care să merite să trăiesc, 
dar să nu ştiu dacă mai este în viaţă. Pumnalul era o 
recompensă pe care aş fi plătit-o bucuros în schimbul vieţii ei. 
Trebuia să merg pe acest drum şi să lucrez împreună cu 
Beckett ca să rezolv misterul Cercurilor Adevărului. 

Odată ajunşi în aer, Beckett a zis: 

— Ei bine... Presupun că avem ceva treabă de făcut pe 
parcursul următoarelor treisprezece ore. Te rog să începi cu o 
explicaţie a Cercurilor. 

Am băgat laptopul într-o priză de curent alternativ de 
deasupra măsuţei din faţa mea şi apoi l-am pornit. Beckett se 
uita la mine cu interes evident, în timp ce eu deschideam 
fişierele CorelDraw, localizam fiecare inel din Adevărul Unu, le 
puneam în ordinea corectă şi le roteam ca să se potrivească, 
apoi repetam procesul cu al doilea cerc. Beckett a studiat 
rezultatele cu mare atenţie. 

— Deci, a concluzionat el, alternanţe interior şi exterior, 
treizeci şi şase de grade pentru fiecare inel, răsuceşti şi 
alături un inel altuia. Extrem de ingenios. Cum Dumnezeului 
ai ajuns tu la asta? Şi-a dat şi el seama de tonul de 
superioritate cu care mi se adresase şi a pălit. Te rog să mă 
ierţi, a zis el. Dă-mi voie să reformulez. Cum ai ajuns la asta? 

— Şi Tecci are astea, am zis eu, ignorându-i întrebarea. 
Oamenii lui Krell o să-şi dea seama cum funcţionează. Şi o au 
şi pe Ginny să le traducă. Nu poţi să afli unde sunt? 

— Am să-l pun pe Mobright să extindă căutarea în reţeaua 


Gibraltarului, dar, cu siguranţă, Krell va dori să rămână 
ascuns pentru moment. Şi nu numai noi ne aflăm pe urmele 
lui, ci, desigur, şi Soon Ta Kee. Krell este un peşte alunecos, 
chiar dacă unul bolnav. lar Tecci... ei bine, există un singur 
Nolo Tecci. 

Am înţeles un lucru. Doar pentru că aveam Cercurile 
Adevărului în faţa ochilor nu însemna că reprezentau 
instrucţiunile prin care se ajungea la Pumnal. Dacă 
reprezentau doar vreun mesaj criptic sau o listă de lucruri de 
spălat, sau o scrisoare de dragoste către Ginevra de'Benci, de 
exemplu? 

Mi-am şters transpiraţia de pe buza superioară cu dosul 
mâinii nebandajate şi am tras în faţa ochilor copia traducerii 
lui Ginny. Beckett s-a holbat la document, în timp ce eu îi 
explicam cum conduceau însemnările la Roma. 

— Absolut strălucitor, a zis el. Palatul Belvedere, la Vatican. 
Cred că ai dreptate. 

— Adică Antonia e cea care are dreptate. Tot ce-am făcut 
eu a fost să dau cu banul cu inelele astea. 

— Este foarte onorabil din partea ta să spui asta. Da, 
desigur, domnişoara Gianelli este cea căreia trebuie să-i 
mulţumim pentru conexiunea cu Roma, dar nu te subestima 
atât de tare în ce priveşte Cercurile Adevărului. Ce-ai realizat 
aici e miraculos. 

Beckett şi-a netezit cravata de mătase cu nod Windsor. 

— Acum adu din nou cercurile în prim-plan şi hai să aflăm 
ce ne spun. 

Am schimbat modul de observare şi programul de grafică. 
Deschizând fişierul care conţinea cercurile complete, l-am pus 
pe fiecare în oglindă. Adevărurile Unu şi Doi erau acum scrise 
de la stânga la dreapta şi presupuneam că erau lizibile, cu 
excepţia faptului că erau tot circulare. 

— Excelent! a zis Beckett. Presupun că poţi să utilizezi 
programul ca să le spargi. 

— Cred că pot să fac asta, dar unde să le sparg? 

Beckett a studiat Adevărul Unu cu mare atenţie vreme de 
un minut îndelungat, urmărindu-l cu un deget lung şi subţire. 
Apoi mi-a arătat un loc unde una dintre litere avea un fel de 


semn ca un mâner minuscul ieşind în afară. 

— Încearcă aici, a propus el. 

Am spart cercul în acel punct, am dat câteva comenzi şi l- 
am transformat într-o linie orizontală. Făcuse toţi banii s-o 
observ pe Mona la treabă. 

Beckett a scos din buzunar un stilou şi un carneţel legat în 
piele. A început să mâăzgălească ceva. 

— Ce spune? am întrebat eu nerăbdător. 

M-a ignorat şi a continuat să scrie. Au trecut câteva minute. 

— Poţi să faci asta sau nu? am întrebat în cele din urmă. 

Din nou m-a ignorat, adâncit în gânduri. A continuat să mă 
evite încă o lungă jumătate de oră. 

M-am rezemat inconfortabil de spătarul fotoliului. N-aveam 
ce să fac altceva decât să aştept. 

Mi-i imaginam pe Tecci, Krell şi Ginny în avionul lui Krell. 
Era o imagine asupra căreia nu-mi puteam permite să 
zăbovesc prea mult. M-am uitat pe geam. Eram deasupra 
norilor. Nu tu păsări, nu tu insecte, nu tu baloane pierdute în 
nori. Doar aer îngheţat şi lipsit de oxigen. Aer ucigător. 

— Ce ai găsit? l-am întrebat iarăşi. 

A mai făcut o ultimă notiţă, scuturându-şi nedumerit capul, 
apoi a bătut cu stiloul în carnet şi mi-a zis: 

— Eşti pregătit pentru asta? 

— Sunt mai mult decât pregătit. 

— Atunci, bine, uite, a zis el, inspirând adânc. 


Zboară cu iubiţi mine al meu fiecare prieten şi lucru tu 
vei de pe fi această noul paznic lume al pentru că 
pumnalului deasupra voi învălmăşelii toţi corolei sunteţi 
adormitului ai săi sculptor păstrători. 


Nu am comentat. Ce puteam spune? 

Beckett a repetat fraza alambicată. 

Am lăsat să-mi scape un suspin. 

— Adormitului ai săi sculptor păstrători...? Cine te-a învăţat 
italiană - Dr. Seuss??? 
35 Theodor Seuss Geisel, scriitor şi creator de benzi desenate american, 


cunoscut mai cu seamă după numele său de autor, Dr. Seuss. Cărţile lui 
pentru copii sunt caracterizate mai ales prin personaje pline de imaginaţie, 


— Mi-am pus cu conştiinciozitate îndemânarea în traducere, 
a replicat Beckett încrezător. Mesajul pe care l-a scris 
Leonardo este exact cel pe care ţi l-am citit. 

— Eşti sigur că l-ai decodat unde trebuie? 

— Cred că da, a zis el, arătându-mi micul mâner din nou. 
Acesta este un semn. Am ales aici pauza bazându-mă pe 
vasta mea experienţă de spărgător de coduri. Intrebarea care 
se pune acum este: ce Dumnezeu a vrut Leonardo să spună? 

Ne-am uitat unul la altul în tăcere o vreme; apoi mi-am 
lăsat capul pe spate, şi mi-am trecut limba peste dinţi. 

— „Ai săi sculptor păstrători... Ai săi sculptor păstrători...” 
Am repetat eu. 

— Evident, acesta este un mesaj amestecat, Reb. Un cod 
prin transpoziţie. Beckett bătea ritmic caietul. Poate fiecare al 
doilea cuvânt trebuie scos din propoziţie, sau poate fiecare al 
treilea cuvânt, dar, desigur, asta ar fi în italiană, şi noi deja 
avem traducerea corectă în engleză. 

— Încerc să gândesc aici, i-am atras atenţia. 

— N-avem timp să stăm în tăcere, m-a zorit Beckett, 
împărtăşeşte-mi ideile tale. Până acum, cu excepţia faptului 
că m-ai lovit în faţă, ai avut idei bune. 

Era rândul meu să-l ignor şi am profitat de ocazie. 

— Învălmăşelii toţi corolei... am murmurat eu pentru mine 
însumi. Despre ce naiba vorbeşte Leonardo atunci când spune 
„zboară cu iubiţi mine“? 

A sunat telefonul de pe măsuţa de arțar de lângă Beckett. 
El a răspuns fără ezitare. 

— Da, adu-l. A închis. Prânzul, a anunţat el. 

În scurt timp, Mobright împingea un cărucior elegant în 
cabină. 

— Bravo, a zis Beckett. 

— Da, domnule, a răspuns Mobright cu profund respect. Pot 
să vă întreb dacă aţi făcut progrese? 

— Poţi, dar nu vei primi niciun răspuns încă. Fii bun şi 
închide uşa după tine. 

Nici Beckett, nici eu nu am făcut nicio mişcare în direcţia 


rimă şi, frecvent, folosirea metrului trisilabic. (n.tr.) 


căruciorului cu prânzul, cu toate că simţeam aroma de 
mâncare mexicană. Imaginea lui Beckett cu sombrero mi-a 
pătruns insidios în minte, făcându-mă să uit preţ de câteva 
clipe de gândurile care mă apăsau. li şi vedeam pe el şi pe 
Mobright zornăind chitarele şi cântând Guantanamera. 

Beckett a indicat spre Adevărul Doi de pe ecranul 
computerului. 

— De vreme ce ai ales să taci, a zis el, fii bun şi sparge-l pe 
acesta aici şi desfăşoară-l, te rog. 

Am făcut aşa cum îmi ceruse, apoi m-am ridicat să văd ce e 
pe tăvile de pe cărucior. O farfurie de tamale cu fasole şi orez 
cu şofran. Cealaltă, file mignon. Beckett îşi vedea de treabă. 

— Pe care o vrei? am întrebat eu, sperând să aleagă 
friptura. 

— Un moment, un moment, a zis el, şi a ridicat caietul la 
câţiva centimetri de faţă, strângând între degete vârful 
stiloului. După câteva secunde, a mormăit: Mobright a gătit 
tamale pentru tine. 

— Da? Mobright? 

— Da. Aşa cum i-am spus eu. De legume. Preferatele tale. 

— De unde ştii că-s preferatele mele? m-am mirat eu, 
luându-mi farfuria la locul meu. 

— Te rog... a zis el enervat. 

— Mobright, bucătar? am murmurat eu pentru mine însumi. 

— Nimeni nu este doar cine pare a fi, a zis Beckett. Nimeni! 
Uite, l-am dat gata! 


Leul eu Dumnezeu şi ofer omului visător viitorului 
împărtăşesc secretul inima omul pe care mea bărbosul 
nu-l va şi cunoaşte sufletul niciodată. 


— La fel de criptic, a zis Beckett. Exact aşa cum bănuiam. 

— Minunat, am murmurat eu. „Omului visător viitorului”. 

— Da, chiar aşa. 

Colegul meu şi-a turnat un pahar cu apă dintr-o carafă 
argintie, şi-a scos cutiuţa cu medicamente sortate pe zile şi a 
înghiţit câteva capsule, apoi şi-a luat mâncarea. 

L-am urmărit cu atenţie cum şi-a aranjat un colţ al 


şervetului alb în gulerul cămăşii, apoi şi-a tăiat o bucată mică 
de carne. A lăsat cuțitul jos, şi-a pus mâna liberă în poală şi a 
mestecat discret, ca şi cum ar fi terminat aceeaşi şcoală ca şi 
regina. Şi-a împins farfuria deoparte, de parcă ar fi terminat 
de mâncat. 

Eu am tăiat jumătate de tamale cu furculiţa şi mi-am 
îndesat-o în gură, molfăind-o cu zgomot. Beckett s-a uitat la 
mine. 

Am studiat mesajul trunchiat de pe carnet. 

— Ascultă-le pe amândouă, am zis eu. 

— Te rog, mai întâi termină de mestecat din gură, a spus 
Beckett. 

Am înghiţit şi am citit primele două rânduri cu voce tare. 
Apoi am mâncat şi cea de-a doua jumătate din tamale. 
Nenorocitul de Mobright gătea bine! 

— Ştii ce cred eu? am zis, uitându-mă la Adevărul Doi. 

— Mm? 

— Cred că nu există aşa ceva, un bărbat cu inima bărboasă, 
asta cred. 

— Bine punctat. 

— Ura! Aşa că o să scoatem „inima” de-acolo. 

S-a gândit puţin la asta. 

— Bine, atunci. Aşa o să facem. 

— Şi mai ştii ceva? La „împărtăşesc secretul omul“? 

— Da? 

— Scoate „omul“ de acolo şi rămâne „împărtăşesc 
secretul”, am fost de părere eu. Ce crezi de asta? 

Beckett s-a uitat la carnet cu un entuziasm crescând. 

— Chiar eşti extraordinar! 

Nu m-am simţit flatat. În acel moment eram doar mulţumit 
că ajunsesem atât de departe şi hotărât să merg şi mai 
departe. 

— O să-mi termin porţia de tamale, am zis eu, şi o să merg 
la toaletă, în timp ce tu scrii la calculator propoziţiile astea. 
Apoi o să începem să tragem de cuvintele astea până când o 
să aflăm exact ce-i cu Cercurile Adevărului. Cât timp mai 
avem până la aterizare? Unsprezece ore? Douăsprezece? 

Beckett şi-a verificat ceasul Oyster Rolex. 


— Cam aşa ceva. 
Am vârât şi ultima bucată de mâncare în gură. 


— Atunci, am zis eu, ridicându-mă, începe să scrii. 
* 


x x 


Când m-am întors, Mobright se afla în încăpere, holbându- 
se peste umărul lui Beckett cu un carnet şi un stilou în mână. 

— Nimeni nu este ce pare a fi, am zis eu. 

Mobright s-a uitat la mine surprins. 

— Nu ştii doar să zâmbeşti afectat, i-am explicat, dar şi 
găteşti nişte tamale grozave! 

Uimirea i-a dispărut de pe faţă, înlocuită de uitătura lui 
piezişă obişnuită. 

Am trecut pe lângă el. 

— Nu trebuia să coordonezi căutarea lui Krell? 

— Dar eu doar... 

— Treci înapoi la treaba ta, l-am întrerupt eu, reluându-mi 
locul. Suntem ocupați. 

Mobright s-a retras, iar Beckett a împins laptopul spre mine. 

— Nu-ţi place de el, aşa-i? a întrebat el. Omul ăsta seamănă 
cu o veveriţă, cred. 

— Lasă asta! Adevărul Doi. Scoatem „omului” şi „inima” de- 
acolo. Să vedem ce rămâne. 

Beckett a întors ecranul spre el şi a citit. 

— „Leul eu Dumnezeu şi ofer visător viitorului împărtăşesc 
secretul omul pe care mea bărbosul nu-l va şi cunoaşte 
sufletul niciodată.” Scoate „mea” din „secretul omul pe care 
mea bărbosul”. 

Am selectat cuvintele, le-am copiat şi le-am lipit mai jos, 
după „omului” şi „inima”. 

— E bine, a zis Beckett. „Secretul omul pe care bărbosul nu- 
| va şi cunoaşte sufletul niciodată.” Niciodată nu va cunoaşte 
sufletul... 

— Scot „şi” de-acolo, am zis eu. Am luat cuvântul şi l-am 
lipit mai jos, după „inima” în aceeaşi ordine ca în propoziţie. 

— Scoate şi „suflet”, a cerut Beckett. 

— De ce? 

A arătat spre cele patru cuvinte pe care le lipisem mai jos. 


— „Omului inima mea şi”. Spune-mi că „sufletul” nu e cel 
care urmează aici. Ochii lui cenuşii au lucit. 

— Ai dreptate, am recunoscut eu. Inima şi sufletul, ca în 
cântec. 

— Uită-te la asta acum, Reb, m-a îndemnat, dându-mi 
mâinile la o parte de pe tastatură. Ce-ar fi făcut Leonardo la 
începutul propoziției cu „omului inima mea şi sufletul”? Dacă 
asta este ordinea corectă, atunci în mod normal înaintea 
acestor cuvinte ar trebui să stea un verb, nu-i aşa? 

— Corect, am admis eu. Verbul este „ofer”. 

— Aşa că scoate „ofer” şi pune-l în faţa lui „omului inima 
mea şi sufletul”. Acum ce-avem în partea de sus? 

Ne-am uitat amândoi şi am văzut: 


Leul eu Dumnezeu şi visător viitorului împărtăşesc 
secretul omul pe care bărbosul nu-l va cunoaşte 
niciodată. 


— Cineva trebuie să ofere omului, corect? am întrebat. Un 
singur cuvânt este la singular şi acela este „eu“. Eu ofer. Eşti 
sigur că „oferă“ este la singular? 

— Foarte sigur. Offro. Singular. Nu trebuie să-mi pui la 
îndoială cunoştinţele. 

— Bine, atunci. „Eu ofer omului inima mea şi sufletul.” Ce-a 
mai rămas acolo? 

— „Leul Dumnezeu”? a spus Beckett. 

— Da, asta, dar şi „viitorului” sună aiurea. Acesta este un 
mesaj. Leonardo nu vorbea cu contemporanii lui din acea 
vreme. Era destinat viitorului. Tai „viitorului” şi-l lipesc după 
„omului”, iar pe „omul” îl pun înainte de „visător”. 

— Absolut, a confirmat Beckett. Ne uitam acum la cele 
două rânduri. 


Leul Dumnezeu şi omul visător împărtăşesc secretul 
pe care bărbosul nu-l va cunoaşte niciodată. 


Ofer omului viitorului inima mea şi sufletul. 


— Ce este „leul Dumnezeu”? a murmurat Beckett, pe 
gânduri. 


Amândoi am reflectat preţ de un minut şi apoi mi-a picat 
fisa. Un zâmbet mi s-a întins pe toată faţa şi am început să 
tremur de bucurie. 

— Nu este „leul Dumnezeu”, Beckett. Este „leul, virgulă, 
Dumnezeu şi omul visător”. Leonardo nu folosea semne de 
punctuație. 

— Doamne, ai dreptate! a exclamat Beckett. Atunci cine 
este leul? 

Mi-a tresăltat inima de încântare. Înainte şi-napoi, înăuntru 
şi-n afară, mergeam pe calea maestrului. 

— Este Leonardo însuşi, am afirmat eu. Leonardo este leul. 
Leonardo, Dumnezeu şi visătorul împărtăşesc secretul pe care 
bărbosul nu-l va cunoaşte niciodată. Sunt sigur! 

Un val de tristeţe m-a copleşit când am citit rândul următor. 

— Ne oferă nouă inima şi sufletul lui, am şoptit eu. 

— Exact, a spus Beckett, dând din cap plin de uimire. Exact. 

Am inspirat adânc. 

— Acum, cine dracului sunt omul visător şi bărbosul? 

— Excelentă întrebare, dragul meu! Poate răspunsul se află 
la „învălmăşeala toţi corolei”, ha? Chiar aşa, cum Dumnezeu 
ai ajuns să te pricepi aşa de bine la chestiile astea? 

— Sunt enigmatic, am zis eu. 

— Chiar aşa este, mi-a răspuns zâmbind. Presupun că 
acelaşi lucru se poate spune şi despre mine. 

x 


x x 


Odată ce am rezolvat Cercurile Adevărului Doi, ne-am 
îndreptat atenţia spre Cercurile Adevărului Unu, umăr lângă 
umăr, gata să explorăm bogăţia geniului lui Leonardo şi calea 
lui misterioasă. 

Beckett a citit cu voce tare. 


Zboară cu iubiţi mine al meu fiecare prieten şi lucru tu 
vei de pe fi această noul paznic lume al pentru că 
pumnalului deasupra voi învălmăşelii toţi corolei sunteţi 
adormitului ai săi sculptor păstrători. 


— „Zboară cu iubiţi mine al meu“ nu sună bine, am zis eu. 
„Zboară cu iubiţi mine”? Scot „iubiţi” de-aici. 


— De ce? „Zboară cu iubiţi” sună bine. 

— Dar nu şi cu „mine al meu” după aceea, am ripostat eu. 
Uită-te la asta. 

Am luat „iubiţi” şi l-am pus mai jos. Acum suna: „zboară cu 
mine al meu”. 

— Să zicem că lipsa punctuaţiei ar permite asta, a admis 
Beckett, dar tot sună ciudat. 

— Mai lucrez aici, am zis eu. Uită-te la asta. Am tăiat 
„fiecare” şi l-am lipit la dreapta cuvântului „iubiţi” de mai jos. 
Acum citeşte, te rog. 

— „Zboară cu mine al meu prieten”, a citit Beckett. Sună 
bine! 

— „Lucru tu vei fi”, am zis. Îmi pare rău, „lucru” e parcă din 
alt film. 

L-am pus mai jos, lângă cuvintele „iubiţi” şi „fiecare”. 
Rândul de jos suna acum: „iubiţi fiecare lucru”. 

Beckett a început să citească ce mai rămăsese pe rândul de 
sus. 

— „Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei de pe fi.“ „De 
pe“ trebuie să iasă de-acolo, a hotărât el. 

L-am luat şi l-am pus mai jos. 

— Acum „această”, am zis eu, mutându-l. 

Beckett a citit rândul de jos cu încântare. 

— „lubeşte fiecare lucru de pe această... lume“ - trebuie să 
fie „lume“, Reb. Şi-a scos batista din buzunarul hainei şi şi-a 
tamponat fruntea. „Lumea mea...“ 

Am copiat cuvântul „lume“ şi l-am lipit pe rândul de jos. 

— „Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic 
al“... „pentru că“, Reb, scoate „pentru că“. 

Deja făceam asta. 

— „Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic al 
pumnalului.” Fir-aş al naibii! Acum ajungem la chestiile 
plăcute. Simţi mirosul? 

— Cu amândouă nările, a zis Becket exuberant, arătând 
spre rândul de sus. „Pumnalului deasupra voi învălmăşelii.” 
Pumnalul deasupra voi? „Zboară cu mine al meu prieten şi tu 
vei fi noul paznic al pumnalului deasupra voi.“ Asta are sens, 
oarecum. 


— Nu, am zis eu. Uită-te mai departe. „Pumnalul deasupra 
voi învălmăşelii toţi.“ „Toţi“ n-ar trebui să se afle acolo. Îl scot 
din rând. Aşa că l-am mutat pe rândul de mai jos, care acum 
suna: „lubeşte fiecare lucru din această lume pentru că toţi“. 
Hm, m-am pierdut. „Pentru că voi toți“ ce? După aceea 
aveam „corolei sunteţi adormitului ai săi sculptor păstrători”. 
Ne-am împotmolit aici. Lasă-mă un minut, lasă-mă un minut. 
„Sunteţi" trebuie să urmeze, corect? „Toţi sunteţi“? 

— Cu siguranţă, aşa să faci, a zis Beckett. 

Am lăsat cuvântul „sunteţi” pe rândul de jos, alături de 
„toţi”. Apoi am citit ce-a rămas pe rândul de sus. 


Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic 
al  pumnalului deasupra voi  învălmăşelii  corolei 
adormitului ai săi sculptor păstrători. 


Eu şi Beckett ne-am uitat nedumeriţi unul la altul. 

După un moment de concentrare, Beckett a arătat un rând 
de pe ecran şi a zis: 

— Ce-ar fi dacă am avea o ruptură în propoziţie aici? Atunci 
asta ar suna: „Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul 
paznic al pumnalului deasupra voi. Învălmăşeala corolei 
adormitului sculptor ai săi păstrători”. 

Am clătinat din cap. 

— Ce-ar fi dacă am scoate „voi“ din primul rând şi l-am lipi 
în rândul de jos? Atunci ar fi „voi toţi sunteţi”. Aşa ar fi bine. 

— Dragul meu prieten american, mă tem că Leonardo nu 
era din Alabama, a chicotit Beckett. 

— Vorbesc serios, am zis eu, şi am luat „voi” din primul 
rând şi l-am pus înaintea cuvântului „toţi”. Acum citeşte 
rândul de sus. 

Beckett a făcut întocmai. 

— „Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic al 
pumnalului deasupra.” 

— Continuă, i-am cerut eu, nu citi ca şi cum ar fi două 
propoziţii distincte. 

Beckett a oftat. 

— „Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic al 


pumnalului deasupra învălmăşelii corolei adormitului sculptor 
ai săi păstrători.” Dumnezeule, a zis el. Scoate-l pe „ai săi” 
de-acolo. 

Am făcut întocmai, lipindu-l pe rândul de mai jos. Acum am 
citit rândul, iar pulsul mi se accelera. 

— „lubeşte fiecare lucru de pe lumea asta pentru că voi toţi 
sunteţi ai săi.” Privirea mea a întâlnit-o pe a lui Beckett. 

Amândoi am şoptit: 

— Păstrători! 

Am decupat şi acest cuvânt din rândul de sus şi l-am aşezat 
la sfârşitul rândului de jos. Acum am citit: 


lubeşte fiecare lucru de pe lumea asta pentru că voi 
toţi sunteţi ai săi păstrători. 


M-am uitat la ce mai rămăsese din rândul de sus cu un 
amestec de emoție şi îngrijorare - că nu voi înţelege, că nu voi 
prinde semnificaţia cuvintelor lui Leonardo. 


Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic 
al pumnalului deasupra învălmăşelii corolei adormitului 
sculptor. 


Eu şi Beckett ne-am aşezat confortabil, captivaţi, epuizați, 
uimiţi. Mă dureau copcile de pe spate. La fel mă durea şi 
piciorul şi mâna, ca să nu mai zic de minte. Afară, se 
desfăşurau eşarfele de roşu şi portocaliu ale apusului de 
soare, în timp ce ziua se contopea cu seara timpurie. 

După o clipă, Beckett a zis: 

— Inteleg a doua parte a fiecărui rând, adică rândurile doi şi 
patru, dacă vrei. Sunt foarte clar. 


lubiţi fiecare lucru de pe această lume pentru că voi 
toţi sunteţi ai săi păstrători. 
Eu ofer omului viitorului inima mea şi sufletul. 


— Amândouă sunt mesaje foarte puternice, a zis el. Fără 
îndoială. Dar primele două: 


Zboară cu mine al meu prieten şi tu vei fi noul paznic 
al pumnalului deasupra învălmăşelii corolei adormitului 


sculptor. 
Leul, Dumnezeu şi omul visător împărtăşesc secretul 
pe care bărbosul nu-l va cunoaşte niciodată. 


— Sunt frustrat, a zis Beckett. Mintea mi-e varză în 
momentul ăsta. O să scriu asta şi o să mă consult cu 
Mobright. Poate dacă îmi întind puţin oasele, asta o să mă 
ajute. 

— Cât timp mai avem? am întrebat eu, cu pleoapele grele. 

— Cam cinci ore. O să fiu prudent şi am să fac câteva 
aranjamente preliminare la Roma. Nu-i aşa că puterea te 
ameţeşte? Mă întreb ce progrese fac Krell şi oamenii lui. 

Mi-am pus capul pe spătarul de piele moale al fotoliului şi 
am început să alunec în lumea somnului. 

— Nimeni nu-l întrece pe vajnicul călător. 

— Da, ei bine, o să vedem, nu-i aşa? 

* 


x x 


Am visat că eram o felie de pâine albă pe o tejghea. O fată 
frumoasă cu ochelari de soare apărea cu două borcane pe 
care le punea lângă mine, sticla lor zdrăngănind pe tăblia de 
ceramică. Ascultam cu interes sunetul familiar al capacelor 
deşurubate. Fata mirosea pe rând conţinutul fiecărui borcan şi 
o grimasă îi apărea pe faţa frumoasă. Apoi a luat un cuţit de 
argint. 

Din borcanul din stânga scotea nişte unt de arahide şi îl 
întindea pe mine, plimbând cuțitul înainte şi înapoi aşa cum 
fac personajele din reclama la Jif. Untul de arahide era rece şi 
odihnitor. 

Apoi băga cuțitul în al doilea borcan şi scotea o gelatină pe 
care o întindea deasupra păturii mele de unt de arahide, ca 
un schior care alunecă pe zăpada proaspăt aşternută. 

Când fata se uita în jos la mine, aşteptându-şi tartina, o 
felie de pâine nemţească de secară - care avea exact forma 
mea, doar că era neagră ca smoala - zbura prin cameră. 
Înfierbântat de furie, untul de arahide şi jeleul de pe mine 
începeau să se topească. Dintr-odată, felia de pâine de secară 
ateriza deasupra mea, sufocându-mă. 


Mă luptam să scap de sub ea, îi auzeam râsul pervers. Nu 
puteam să vorbesc sau să tip, pentru că eram pâine. Atunci 
mi-a trecut prin cap că nu eram pâine obişnuită, ci eram 
pâine albă. 

Felia cea rea râdea din nou şi mă apăsa şi mai tare, 
presând pătura mea de unt şi dulceaţă până când aceasta 
ieşea pe marginea crustei mele şi se vărsa pe tejgheaua de 
ceramică, îmi aruncam o privire pe lângă duşman şi la fata 
oripilată. „Nu-ţi face griji, te salvez eu!“ Am început să mă 
răsucesc, mai întâi în sensul acelor de ceas, apoi în sens 
invers. 

Furia şi încrederea mea se contopeau cu fiecare răsucire 
vâscoasă, dând naştere la şi mai multă căldură. Cu o ultimă 
răsucire în sensul acelor de ceas, pornit rapid ca o elice, 
rotindu-mă cu o viteză aşa de mare, încât forţa centrifugă l-a 
luat pe atacator de pe mine şi l-a aruncat în celălalt colţ al 
încăperii, în farfuria unui căţel. Am auzit patrupedul zgâriind 
cu ghearele linoleumul, în timp ce eu rămăsesem în faţa fetei 
surprinse. „Zboară cu mine“, ziceam eu. 

Atunci m-am trezit, panicat, dorind disperat să rămân în 
starea de vis, să merg acolo unde mă va duce inconştientul. 
Ştiam că Ginny era fata care-şi aştepta tartina. Eram gata să 
ne luăm zborul. Unde? Deasupra învălmăşelii, a venit 
răspunsul. Ce învă/lmăşeală? A corolei sculptorului adormit, 
desigur. 

Atunci m-am pierdut. „Sculptorul adormit. Sculptor în ce? În 
lemn? In marmură? Ar putea să fie marmură?” Leonardo 
spunea că sculptorii acoperiţi cu pulberea de marmură arătau 
ca brutarii acoperiţi cu faină. „O, Dumnezeule!” Mi-am amintit 
de traducerea lui Ginny: „Acum s-a dus, înapoi la colb”. 
Crezusem atunci că era vorba de Francesco Melzi, care se 
ducea să şteargă praful de pe mobilă - doar o notiţă despre o 
treabă obişnuită. Dar nu era asta. Într-o clipă, mi-am dat 
seama cine erau sculptorul adormit şi bărbosul. Erau unul şi 
acelaşi. 


38 Wonder bread, în limba engleză în original, este numele unei specialităţi 
de pâine albă din America de Nord. (n.tr.) 


Am deschis ochii brusc. 

— Sculptorul adormit, bărbosul. Este Michelangelo! am 
strigat eu. 

Beckett se afla la locul lui. Mobright stătea în picioare în 
spatele lui. 

— O, Dumnezeule... cum ai ajuns la asta? a întrebat 
Beckett. 

l-am spus. 

— Fantastic! a exclamat el, practic dansând pe scaun. 
Acum continuă. Locaţia exactă este deasupra învălmăşelii 
corolei, Reb. Unde este corola puternică? De unde s-a întors 
Michelangelo înapoi la praful lui de marmură? 

O secundă dificilă, apoi am avut o nouă revelaţie. 

— Capela Sixtină. Învălmăşeala corolei este cupola Capelei 
Sixtine. Ştiu sigur! 

Beckett a rămas cu gura căscată. Eu am continuat: 

— Michelangelo şi-a întrerupt munca la cupola Capelei 
Sixtine ca să facă statuia lui Moise pentru mormântul lui 
lulius. 

— Reb, ne-ai adus în pragul unei mari descoperiri, a rostit 
exaltat Beckett. Acum, unde anume în Capela Sixtină? Nu te 
juca. Mai avem mai puţin de două ore până când aterizăm. 

Am început să-mi masez tâmplele. 

— Ce faci? a întrebat Beckett. 

— M-a ajutat să gândesc mai demult, când mi-a făcut 
cineva aşa. 

— Uite, a zis el, trecând repede în spatele meu. Dă-mi voie. 

Gestul lui m-a luat prin surprindere. La fel şi atingerea lui 
delicată. Mi-am imaginat că degetele lui erau, de fapt, ale 
Monei cea cu părul argintiu. Dintr-odată, am văzut-o în faţa 
ochilor, cerându-mi să îmi eliberez mintea deopotrivă de 
trecut şi de viitor. „Acum eşti cu Leonardo da Vinci, îmi răsuna 
în minte vocea ei. Acum eşti cu Leonardo da Vinci...“ 

Sandale pe podeaua Capelei Sixtine, ochi ridicaţi către 
tavan. Am scanat marea de culori de pe fresce, şi şerpii, şi 
oamenii din vechime, răsucindu-mă şi zburând, aplecându-mă 
şi ridicându-mă. 

„Unde eşti, visătorule?“ am întrebat eu, cu mintea larg 


deschisă, scrutând cupola tumultuoasă a lui Michelangelo. 
„Cine eşti tu?“ Apoi cupola enormă s-a albit, cu excepţia unei 
singure scene spectaculoase - apogeul capodoperei lui 
Michelangelo - Dumnezeu întinzând mâna să atingă degetele 
întinse ale... unui visător. 

— Este Adam! am strigat eu. Adam este visătorul! 

— Naşterea lui Adam, a spus Beckett. Asta este! 

— Daaaa! am încuviinţat eu sigur pe mine. Pumnalul se află 
între degetele întinse ale lui Dumnezeu şi Adam. Chiar 
deasupra lui. În tavan. Sunt absolut sigur de asta! 

— Dumnezeule! a făcut Mobright. Tavanul Capelei Sixtine! 

Beckett şi-a scos din nou batista și şi-a şters fruntea. 

— Sunt uluit! a şoptit el. 

Am rânjit şi i-am făcut cu ochiul, trăgându-mă uşor de lobul 


urechii. 
* 


x x 


Mobright a plecat să ne aducă nişte ceai. 

— Am o singură întrebare pentru tine, Reb, a zis Beckett. 
Cum de a reuşit Leonardo să pună pumnalul acolo sus? 
Tavanul este înalt de aproape douăzeci de metri. A folosit 
schela lui Michelangelo? 

— Nu, nu putea să facă asta. A fost dată jos imediat ce a 
întrerupt munca, pentru ca tavanul să nu poată fi văzut. 

— Atunci nu se poate să se fi urcat acolo de la nivelul 
solului. Trebuie să fi coborât cumva de la etajul de deasupra. 

— Vrei să spui, de pe acoperiş? am întrebat eu. Cum ar fi 
putut să facă asta? 

— Nu, nu de pe acoperiş. Deşi îi cunoşti istoria, evident că 
nu cunoşti arhitectura capelei. Are patru niveluri. Două 
dedesubt, capela însăşi - care este mai degrabă ca o 
fortăreață, cu ferestre înalte - şi apoi deasupra ei se află o 
cameră a paznicilor care conduce la un pasaj cu creneluri. 

— Cum adică cu creneluri? 

— Ziduri de apărare cu găuri decupate în ele, goluri pentru 
tunuri. Ideea este că Leonardo ar fi putut să măsoare cu pasul 
locul exact între Dumnezeu şi Adam, apoi să se ducă în 
camera gărzilor de deasupra, să măsoare din nou, şi să sape 


în jos. 

— E foarte bine. Dar cum ar fi putut să facă asta dacă 
gărzile erau acolo? 

— Exact asta mă întreb şi eu, a oftat Beckett, lovind uşor cu 
pixul vârful nasului. Chiar şi noaptea, şi putem să fim siguri că 
a făcut asta noaptea pentru că... 

— L-a numit pe Michelangelo „sculptorul adormit”. 

— Aşa este. Şi partea cu „înapoi la colb“... Dacă 
Michelangelo oprise lucrul la capelă ca să preia o comandă 
pentru o sculptură, asta îi va fi oferit lui Leonardo ocazia 
potrivită. Dar dacă a profitat de această ocazie, cu siguranţă 
ar fi trebuit să meargă acolo după lăsarea întunericului. 

— Totuşi, am zis eu, asta nu rezolvă problema gărzilor. 
Nicio şansă să-şi fi luat câte o seară liberă, nu? 

— Gărzile papei? Ăsta era Vaticanul în Renaştere. Nimeni 
nu întorcea spatele nimănui. Gărzi elveţiene şi tot tacâmul. 
Beckett a ros capătul pixului preţ de un minut. Atunci, a 
continuat el, cum a făcut asta? 

Mobright a intrat cu o tavă cu prăjiturele şi ceai. 

— Câteva produse de patiserie, a anunţat el, şi apoi s-a 
retras din nou. 

— Cu umplutură de afine? a întrebat Beckett, oferindu-mi 
platoul. 

Am refuzat; atunci am avut revelaţia - visul pe care îl 
avusesem la cabana Baby Face Nelson! Leonardo pe podeaua 
vitrinei cu minciunele, uitându-se în sus, într-un ham ataşat la 
o sfoară lungă. Desigur! 

Am tras laptopul spre mine, trezindu-l frenetic din starea de 
veghe, şi am deschis cele două fişiere cu paginile lui 
Leonardo. Mi-am aruncat privirea la cele două desene - nu la 
pumnal, nici la Cercuri, ci la ham, la tuburi şi la sistemul de 
scripeţi. 

— Te rog să mă incluzi şi pe mine în chestia asta, a zis 
Beckett. 

— Ce-ar fi dacă aceste desene n-ar fi plasate la întâmplare 
pe aceste pagini, la fel ca multe altele din schiţele lui 
Leonardo? am spus. 

— Continuă! Te urmăresc. 


— Ce-ar fi dacă aceste trei tuburi triunghiulare cu sfoară şi 
scripeţi sunt chiar un fel de catarg telescopic care ar putea fi 
ridicat mecanic spre tavan? 

— Desigur! Atunci hamul ar fi pentru el, sistemul de 
scripeţi, un diferenţial pe care l-a folosit cu o frânghie ataşată 
la catargul acesta ca să se ridice la rendez-vous-ul cu 
Dumnezeu şi Adam. Strălucitor! Tu chiar îţi foloseşti creierul, 
nu glumă! 

Abia mai auzeam cuvintele lui Beckett. Timpul dispăruse; 
eu mă aflam chiar acolo, în capela întunecată, împreună cu 
Leonardo, iar el înălța catargul, cu ajutorul scripetelui 
diferenţial. 

L-am văzut păşind în ham şi trăgându-se, cu braţele 
încrucişate, în sus pe frânghia lungă, iar în sacul din spate 
ducea cu el un burghiu, o pungă cu tencuială umedă şi 
pensule, şi un pumnal. 

Cine altcineva ar fi putut să facă asta dacă nu Leonardo? 
Cine altcineva ar fi putut să conceapă asta? Se poate ca Melzi 
să-l fi ajutat să-şi care echipamentul. O scurtă traversare a 
curţii de la Belvedere. Poate că au ales o cale subterană. 

Leonardo măsurase podeaua cu pasul. Ştia exact unde să 
meargă. In bezna nopţii, în tăcerea sfântă a Capelei Sixtine, la 
lumina unică a geniului său, s-a ridicat la tavan, a făcut o 
scobitură în el, a strecurat pumnalul în poziţie verticală, între 
degetele întinse ale lui Dumnezeu şi ale lui Adam. Apoi a 
sigilat deschizătura şi a pictat-o la loc, încrezător că nici 
măcar strălucitorul Michelangelo nu-şi va da seama vreodată. 

In cele din urmă, coborâse, în vreme ce gărzile în uniforme 
băteau pasul în mers cadenţat deasupra tavanului, lovindu-şi 
coapsele ca să se încălzească în aerul rece al nopţii. N-au 
aflat niciodată de intrusul de sub ei. Şi nici Michelangelo n-a 
aflat - sculptorul bărbos adormit. 

— Păi... a zis Beckett, cu mâna la gură. Scuză-mă puţin, te 
rog, trebuie să merg să ung roţile la Vatican, ca să mă exprim 
aşa. 

Imi  refăceam bandajul de la picior, contemplând 
suprapunerea ciudată a durerii peste emoția terifiantă a 
descoperirii, când s-a întors Beckett. 


— Ai reuşit să obţii acces în capelă? am întrebat. 

— Sigur că da, deşi destul de greu. Papa lipseşte chiar 
acum. O să intrăm pe deasupra, desigur. 

— Desigur, am repetat eu. Nu se poate ca oamenii lui Krell 
să ştie asta. Şi chiar dacă ştiu, trebuie să facă nişte 
aranjamente ca să-l trimită pe Tecci în camera gărzilor. lar voi 
aţi putea afla de asta. 

— Da, am fi înştiinţaţi, a zis Beckett. Şi-a scos batista, şi-a 
tamponat câţiva stropi de transpiraţie de pe frunte. Ce-ţi mai 
face piciorul? 

— O să fie bine. 

— Dar gâtul? Mijlocul bandajului e negru de sânge. Nu arată 
prea bine. Beckett părea sincer îngrijorat. Şi obosit. 

— Nici tu nu arăţi prea bine, am zis eu. Ce-i cu toate 
pastilele alea? Ziceai că nu te ajută. De ce le iei? 

— Mă doare-n cot”, a răspuns el pe jumătate în glumă. Mă 
tem că nu pot să particip la Wimbledon anul ăsta. Dar gâtul 
tău... 

— Am fost rănit cu mult mai rău de-atât. Spune-mi, te rog, 
ai aflat ceva de Ginny? 

— Până acum, nimic, din păcate. Mobright i-a pus pe cei 
mai buni oameni ai noştri să se ocupe de asta. 

— E groaznic, Beckett. Toate astea n-au nici cea mai mică 
importanţă dacă ea este rănită sau dacă... 

— Îţi înţeleg îngrijorarea, dar pur şi simplu nu trebuie să te 
gândeşti la ce este mai rău. Unde ai fi ajuns dacă ai fi fost 
neliniştit din pricina ei atunci când zburai? Te-ai fi prăbuşit cu 
siguranţă! _ 

— Bine. Deci... luăm pumnalul şi apoi ce facem? Il anunţăm 
pe Krell că îl avem, că îl dăm în schimbul lui Ginny? 

— Şi tu vrei pumnalul, nu? a spus Beckett. L-a vrut şi tatăl 
tău, îl vrei şi tu. Aminteşte-ţi scopul nobil. 

— Dacă ea este în viaţă, iar eu mai respir încă, trebuie s-o 
salvez. Asta este cel mai nobil scop al meu. Orice altceva vine 
pe locul doi. 


37 Expresia tennis elbow, în limba engleză în original, denumeşte 


afecțiunea epicondiloză laterală. Denumirea permite autorului jocul de 
cuvinte care urmează şi corelarea cu jocul de tenis. (n.tr.) 


— Desigur. Te înţeleg acum mult mai bine decât înainte, a 
oftat el, mângâindu-mă uşor pe mână. Nu eşti banditul tâmpit 
care am crezut eu. 

— lar tu, am zis eu, nu eşti arogantul... adică... ba da, eşti! 

Beckett a izbucnit în râs. 

— Asta e şi ideea. Un pic de haz. Acum, m-am gândit puţin 
la asta, a spus el. Cred că putem să ne atingem ambele 
obiective. Odată ce intrăm în posesia pumnalului, îl anunţăm 
pe Krell. Va trebui să răspundă. N-are încotro. Omul este la o 
sutime de milimetru distanţă de Pumnalul Medici, adică de 
singurul lucru despre care crede că l-ar putea salva. N-o să 
aibă altă opţiune decât să negocieze. lar când va face asta, îl 
vom avea la mână, şi atunci o vei avea pe domnişoara 
Gianelli. Beckett s-a lăsat pe spătarul scaunului şi a zâmbit. 
Linişteşte-te, tinere. Ai făcut imposibilul. Acum stăm pe tronul 
de aur al câştigătorului. 


OPTSPREZECE 


Frica şi adrenalina fuseseră pâinea mea zilnică de când mă 
făcusem cascador. Dar a tânji după cineva, a-mi păsa, 
pasiunea, țelul înalt, toate acestea erau noi pentru mine. Se 
întâmpla ceva extraordinar - stofa mea obosită era ţesută din 
nou, fir cu fir. 

M-am uitat la Beckett. Un picior subţire aşezat peste altul. Îl 
mişca uşor, încrezător. Un centimetru dintr-un toc pentru 
pistol, din acelea care se prind pe picior, se întrezărea sub 
manşeta pantalonului. 

Armele. Aveam nevoie de ele. 

— Îmi vreau armele înapoi, am zis eu. 

Piciorul lui s-a oprit din legănat. 

— Oh, da. Chiar am vrut să te întreb despre pistolul cel mic. 
Foarte interesant! 

— Unde sunt? 

Beckett s-a întors, s-a aplecat spre fereastră şi a zis: 

— Eşti un oaspete neoficial. Fără nume, fără naţionalitate, 
fără arme. Nu negociem asta! 

Am auzit hârşâitul cauciucurilor care atingeau pista la 
aterizarea pe Aeroportul Leonardo da Vinci. 

Am fost întâmpinați de un Mercedes negru, condus de 
individul lat în umeri, pe nume Pendelton, pe care îl văzusem 
ultima oară atunci când îl dezbrăcasem de haină în Milano. 
Mobright a urcat pe scaunul din dreapta. Cei doi au schimbat 
o privire scurtă şi rece. 

Fără bagaje, fără vamă, fără să mai aşteptăm nimic. 
Autostrada A12 de-a lungul Tibrului, la dreapta pe Via Aurelia, 
spre şoseaua largă a lui Mussolini şi-apoi în San Pietro. Am 
trecut de basilica, domul uriaş al lui Michelangelo şi de 
colonadele lui Bernini, şi ne-am apropiat de Capela Sixtină. 

Pendelton a oprit maşina pe un loc de parcare pe care 
puteai fi sigur că ori primeşti o amendă de un milion de dolari, 
ori eşti condamnat pe viaţă. A schimbat câteva cuvinte într-o 
italiană cursivă cu un bărbat îmbrăcat în sutana de oficialitate 


de rang înalt. 

Preotul a dat mâna ezitant cu Beckett şi s-a prezentat în 
engleză ca fiind cardinalul Gaetano Lorro, secretarul 
Vaticanului. În ochii lui se citea mâhnirea, pe care nicio 
formalitate nu putea s-o ascundă. Eu nu am fost prezentat. 

Pendelton a aşteptat lângă maşină, în timp ce Lorro ne-a 
condus printr-o poartă uriaşă în sus, pe nişte scări, către 
camera gărzilor. Sunetul paşilor noştri pe marmură îmi 
amintea de splendoarea, de incomensurabila importanţă a 
locului în care ne aflam. Mă apropiam cu fiecare pas de 
viitorul iminent şi de întâlnirea mea cu Leonardo. 

Un bărbat subţirel cu ochelari cu rame metalice şi salopetă 
de muncitor stătea la câţiva metri de mijlocul sălii, unde se 
intersectau nouă linii trasate cu cretă. Ţinea într-o mână o 
diagramă transparentă. 

O placă de marmură de 25 de centimetri fusese scoasă 
exact în locul unde se intersectau cele nouă linii şi alături se 
afla un fel de cuţit puternic, montat pe o bormaşină de mare 
precizie. 

Ne-am întâlnit lângă locul cu pricina. 

— Eşti sigur că acesta este locul, Elverson? a întrebat 
Beckett. 

Elverson a ridicat diagrama. Pe o parte era schiţa detaliată 
a tavanului de dedesubt, iar pe cealaltă, cea a încăperii în 
care ne aflam noi. 

— Absolut sigur, a zis el. 

— Şi nu există niciun pericol de a provoca pagube în 
structură? 

— Niciunul. Zona pe care doriţi s-o expuneţi se află chiar 
lângă o grindă în podea. Arătă apoi spre un punct unde se 
întâlneau degetele lui Dumnezeu şi Adam. Este un spaţiu de 
aproximativ o jumătate de metru deasupra arcului tavanului, 
care este subţire în sine. Totuşi, n-o să atingem tavanul. După 
cum vedeţi, am făcut nişte pregătiri minore pentru a nu 
pierde timpul, dar cardinalul Lorro a refuzat să-mi dea voie să 
folosesc maşina de găurit până la sosirea dumneavoastră. 

— Ha! a râs Beckett. Nicio bormaşină până la sosirea 
inspectorului. Îmi place asta! Excelent! Haideţi să-i dăm 


drumul, atunci! 

Elverson a pornit bormaşina. Mobright şi cardinalul s-au dat 
un pas înapoi, în timp ce eu şi Beckett ne-am apropiat şi mai 
mult. 

Lumina soarelui dimineţii se întrepătrundea cu galaxia de 
praf de mortar care ne-a înconjurat imediat ce Elverson a 
început să sfredelească în jos. 

Aşteptam nerăbdător, cu totul concentrat asupra părţii de 
jos a sfredelului de fiecare dată când dispărea în podeaua 
antică. Mă rugam la Dumnezeu - genul de rugăciuni de ultim 
moment. 

Atunci, cu o pocnitură, sfredelul s-a oprit, ca şi cum nu i se 
mai opunea nicio forţă. Beckett a zis: 

— Fii drăguţ, Elverson, şi dă-te la o parte. 

Am îngenuncheat şi m-am uitat în gaură. 

Am băgat mâna cu atenţie în deschizătură, aproape până la 
cot, până ce degetele mele au atins tavanul de dedesubt. Mi 
s-a uscat gura de emoție. 

Mobright şi cardinalul s-au apropiat. 

— Sia accurato, a zis oficialul de la Vatican, per /a causa di 
Dio! 

— Zice să fii atent, pentru numele lui Dumnezeu! a tradus 
Beckett, aplecându-se peste mine. 

Am încercat să-mi umezesc buzele cu limba uscată. 

— Glielo prometto, am zis eu slab. Vă promit. 

Simţeam la degete tavanul rece şi aspru, în timp ce 
pipăiam suprafaţa, mişcând mâna spre dreapta, apoi spre 
stânga, apoi şi mai departe spre stânga, şi din nou spre 
dreapta. Apoi degetul meu mic a dat de ceva metalic. Am dus 
şi celelalte degete în acel loc şi am atins un mâner metalic. 
Apoi un colţ. O cutie. 

— E ceva? a şoptit Beckett. 

Îi simţeam mirosul de Old Spice, îi simţeam respiraţia în 
ureche, dar nu puteam vorbi. Mi-am trecut degetele pe o 
parte a cutiei. O închizătoare. Apoi pe deasupra cutiei. 
Suprafaţă neregulată. Am apucat cutia şi am ridicat-o. Era 
surprinzător de uşoară. Am scos-o prin gaură şi am pus-o pe 
podea. 


O cutie uzată, metalică. 

— Mio Dio! a exclamat cardinalul Lorro, în timp ce împreună 
cu Mobright şi Elverson s-a apropiat de mine. 

Am desfăcut închizătoarea. Înăuntru se afla ceva învelit 
într-o bucată de material roşu. Ridicând obiectul de capătul 
mai gros, am fost şocat de greutatea aproape inexistentă! Am 
simţit metalul rece şi neted prin pânza delicată. Cu degetul 
mare şi arătătorul de la mâna bandajată, am apucat pânza de 
la capătul mai îngust şi cu o singură mişcare am dezvelit 
artefactul, ca un magician. 


Ţineam în mână Pumnalul Medici. 
x 


x x 


Cu toate că eram vag conştient de exclamaţiile tuturor 
celor din micul grup adunat în jurul meu, eu nu mai eram cu 
ei. Eram cu Leonardo, undeva, într-o cută de catifea a 
timpului, unde noi doi ne dăduserăm o întâlnire neobişnuită. Il 
găsisem, ca să-mi plătesc un fel de datorie inexplicabilă - faţă 
de lume, faţă de el, faţă de mama şi tatăl meu. 

Am rotit uşor opera lui Leonardo în lumina colorată de norul 
de praf. Simţeam cât de repede se încălzea în palma mea 
mânerul cu o frumoasă sculptură complicată şi observam cum 
lama cu tăiş dublu simetric se ridica până la un punct 
miraculos de ascuţit, la 20 de centimetri de mâner. 

L-am răsucit până când a strălucit în lumina soarelui care 
revărsa pete noi prin deschiderile din ziduri. Ziduri pe lângă 
care gardieni îmbrăcaţi în uniforme îşi făcuseră rondul cu 
multă vreme în urmă ca să-l protejeze pe papa Leo şi toate 
comorile lui - niciuna mai valoroasă decât omul pe care îl 
ignoraseră în Palatul Belvedere. 

Am atins uşor vârful metalic; o mică picătură de sânge a 
apărut instantaneu, ca şi cum aş fi fost înţepat de o lanţetă 
chirurgicală de la Crucea Roşie. M-am minunat de incredibila 
precizie a acestui obiect aproape fără greutate. 

— Reb, a zis Beckett de undeva de foarte aproape. Reb, a 
zis el din nou, de data asta atingându-mi umărul. 

Venise parcă la mine prin timp, o undă prin univers, 
împingând o stea solitară afară din galaxie. M-am simţit tras 


lin spre sunetul vocii lui, simţeam înţepătura uşoară din 
deget, tifonul de pe mâna mea, genunchii pe bucata de 
marmură, durerea din spatele gambei drepte. Imi auzeam 
propria răsuflare şi voci slabe şi pantofi de piele scârţâind pe 
podeaua prăfuită, în timp ce toţi ceilalţi din încăpere îşi 
schimbau poziţia. M-am întors uşor spre Beckett. 

— Ai reuşit, într-adevăr, a zâmbit el. 

O uşă s-a închis în spatele nostru şi o voce cunoscută a zis: 


— Da, ai reuşit, Băiete! 
* 


x x 


Toată lumea s-a răsucit spre locul de unde se auzea vocea; 
am aterizat dureros înapoi, în prezent. Nolo Tecci stătea în 
picioare chiar lângă uşă, îmbrăcat în haina lui de piele, cu 
mănuşi negre şi cu un rânjet răutăcios. Ţinea în mână un 
pistol Glock 17 îndreptat spre noi. Era flancat de Lon şi de 
Jocko, şi ei cu pistoale cu amortizoare îndreptate în direcţia 
noastră. Jocko avea încheietura mâinii în ghips. Toată lumea a 
îngheţat. 

— Nolo, a zis Mobright. Ai venit prea devreme. 

„Mobright coaliza cu ei? La dracu'!“ 

— Ce vrei să spui, cum adică a venit prea devreme? s-a 
mirat Beckett. 

Mobright şi-a dres glasul. 

— Am vrut să spun... că... nu îl aşteptam atât de... curând. 
Mi-a aruncat o privire îngrijorată înainte să îi întoarcă privirea 
lui Beckett. 

— Ai să ne împărtăşeşti ceva? a întrebat Beckett rece. 

— Nu, domnule. Eu doar spuneam... 

— „Asta-i viaţa, asta spune toată lumea“, a început Tecci 
să cânte, pocnind din degete la fel ca Sinatra, făcând doi paşi 
prin încăpere. A îndreptat pistolul spre Beckett. Astea sunt 
cuvinte frumoase, nu crezi? Acum urmează alte patru cuvinte 
frumoase: Bună, iubitule, sunt Roma! 

Beckett s-a ridicat în picioare, scuturându-şi palmele de 


38 Versul parodiat din Frank Sinatra, în limba engleză este: „That's life, 
that's what all the people say“. (n.tr.) 


praf. Tecci s-a dus spre el. 

— Arlen... a zis Tecci fără pasiune. Nu mă săruţi? Şi-a trecut 
ţeava armei pe obrazul lui Beckett. 

A urmat un moment de linişte tensionată; apoi Nolo s-a 
întors cu faţa spre mine. 

— A, Băiete... tu eşti Asul dracului! Am crezut că ai murit. 

— Am înviat, i-am răspuns eu, şi am dat să mă ridic. 

— Ah, ah, ah! Rămâi acolo unde eşti! 

Am pus genunchiul jos. 

— Văd că ai păstrat autograful de la mine, a observat Tecci. 

— Voiam să-ţi mulţumesc pentru asta, am zis eu, uitându- 
mă în jos la pumnal. 

Oțel rece în palma mea. O aruncare rapidă... 

— Incetişor, Asule, m-a avertizat Tecci, nu încerca un gest 
măreț. A făcut un semn cu capul către Jocko. la-i cuțitul şi 
orice mai are asupra lui. Lon, ia armele şi de la aceşti oameni. 

Lon a trecut de Beckett şi a adunat armele albe de la 
Elverson. Cardinalul nu era înarmat. Jocko a venit la mine şi 
m-a percheziţionat rapid, apoi a întins mâna. 

Am apucat pumnalul strâns, cu muşchii încordaţi. Am 
schimbat o privire lungă şi înfricoşătoare. El a întins mâna 
după pumnal. 

— Ştiu că voi doi aveţi ceva de împărţit, a zis Tecci 
deodată. Enervezi pe toată lumea, Băiete. Că eşti curajos sau 
nu, pentru mine e totuna! 

Mi-am desprins privirea de la Jocko şi m-am uitat la Tecci. 

— Unde-i fata? am zis eu printre dinţii încleştaţi. 

— E o acritură, nemernica mică! a chicotit Tecci. Şi foarte 
isteaţă. Acră şi isteaţă. A muncit ca o albinuţă să descifreze 
poezia lui da Vinci, când am primit telefonul. Trebuia s-o vezi! 

„Probabil că Mobright îi dăduse telefon din avion. Trebuie 
să moară!” Apoi m-a fulgerat un gând - Tecci spusese: „E o 
acritură”. Este. La timpul prezent. Înseamnă că Ginny trăieşte. 
De pe străzi ajungea la noi zarva turiştilor. 

Am deschis uşor mâna şi am lăsat pumnalul să se 
odihnească liber în palmă. Jocko l-a apucat de tăiş şi i l-a dat 
lui Tecci. 

Tecci a îndreptat Pumnalul spre pieptul lui Beckett, la doar 


un centimetru de haina lui, apoi l-a mângâiat într-un fel ciudat 
de senzual. Tensiunea plutea în încăpere. Beckett nu s-a 
clintit când Tecci l-a pipăit pe coapse. Nolo n-a ajuns la tocul 
de armă de la gleznă. Mă întrebam când o să se folosească 
Beckett de acel pistol. 

— Asta e un costum foarte frumos, Arlen, a constatat Tecci. 
La fel de frumos ca aşternuturile tale. Imi plac aşternuturile 
frumoase, ţie nu, Băiete? Ştii, mă întreb ce se întâmplă cu 
aşternuturile proaspăt spălate şi călcate atunci când 
proprietarul nu se întoarce acasă? Se simt singure sau doar 
zac acolo, ca nişte pisici nepăsătoare? 

Tecci a făcut un gest scurt cu pumnalul, prinzând cu vârful 
lui batista cu monogramă din buzunarul de la piept al lui 
Beckett. 

— AB, foarte curajos! a râs el, înfăşurând lama pumnalului 
în mătasea fină. 

Şi l-a vârât în buzunarul de la haina lui, fără să-l scape din 
ochi pe Beckett. Apoi l-a apucat pe inspector de cravată, l-a 
tras spre el, l-a mirosit şi l-a sărutat gingaş pe buze, ca un 
iubit. 

— Uite, a zis el, apoi s-a îndreptat spre uşă. 

Beckett a rămas nemişcat în picioare, cu braţele de-o parte 
şi de alta a corpului, cu o expresie uşor uluită. Mă gândeam 
că probabil calculează momentul potrivit pentru mutarea lui 
cea mai importantă. Ne apropiam periculos de mult de 
momentul „acum ori niciodată”. Dacă se apleca să-şi scoată 
pistolul, aş fi plusat şi eu şi aș fi făcut... tot ce puteam. 
Secundele treceau şi ticăiau să-mi spargă timpanul. 

Tecci i-a spus lui Lon: 

— Lei ragazzi ammazzare tutti! 

Am recunoscut cuvintele ammazzare şi tutti. „Omorâţi-i pe 
toţi!” 

— Ne întâlnim la locul stabilit, aşa cum am vorbit, a zis 
Nolo. Atunci toată lumea îşi va primi banii. Acum, vă rog să ne 
scuzaţi, trebuie să prindem elicopterul - la heliportul papal, nu 
altceva! Un ultim cuvânt, Arlen? 

Beckett s-a întors spre mine încet. 

— Reb, a zis el. Chiar ai fost vajnicul călător. 


Apoi şi-a aranjat reverele hainei ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat şi a păşit spre Tecci. 

— Ba chiar unul diabolic de frumos, a adăugat el zâmbind, 
în timp ce trecea pe lângă Nolo şi ieşea pe uşă. 

Mă simţeam ca şi cum s-ar fi răsucit un comutator, iar 
lumina mă orbea. Eram împietrit, de la genunchii care mă 
dureau pe placa de marmură, până la sprâncenele inundate 
de transpiraţie. „Becket şi Tecci? Cum de-mi scăpase asta?” 

Nolo mi-a făcut cu ochiul, s-a întors şi a ieşit din încăpere 
cântând melodia Barbarei Streisand People: „Papa... papa... 
cine are nevoie de papă...?“, îl auzeam chicotind, 
îndepărtându-se pe scări. 

* 


x x 


Cardinalului Lorro îi tremurau genunchii, scuturând faldurile 
robei lui elegante. Buzele i se mişcau într-o rugăciune tăcută, 
căutând salvarea după o viaţă în serviciul Domnului, sau al 
artei, sau al amândurora. 

Jocko părea că se simte bine. Lon chicotea. Mobright a dat 
să spună ceva, scuturând din cap, iar eu am îngenuncheat; 
căldura din centrul pământului pătrundea prin podeaua de 
sub genunchii mei, punând stăpânire pe coapsele mele, pe 
burta mea, pe tot. 

Jocko a rânjit la mine printre dinţii strâmbi. Apoi şi-a vârât 
pistolul la centură. A scos din buzunarul de la spate un 
briceag, l-a desfăcut şi s-a apropiat de mine, cu tălpile de 
cauciuc ale pantofilor lui scârțâind pe podeaua de marmură 
rece. li urmăream mişcarea şi eram pregătit fie să mă 
înjunghie, fie să mă lovească. 

jJocko s-a aplecat înainte, jos, pentru un upercut. Prea 
aproape ca să mă lovească în faţă. Mi-am încordat 
abdomenul. M-a lovit. M-am prefăcut că mi-a tăiat răsuflarea 
şi am căzut, ţinându-mă de stomac. 

M-am răsucit pe partea dreaptă şi am apucat placa de 
marmură pe care o scosese Elverson, m-am ridicat tot în 
răsucire şi i-am aruncat-o lui Lon în faţă. L-am nimerit sus, în 
obraz, lăsându-i o rană urâtă, iar el s-a poticnit în spate spre 
perete. Cardinalul Lorro s-a repezit spre uşă, iar Lon l-a 


împuşcat în spate. 

Elverson s-a năpustit asupra lui Lon, dar o secundă mai 
târziu, Jocko a tras. Cu coada ochiului l-am văzut pe Elverson 
prăbuşindu-se. l-am forfecat picioarele lui Jocko, iar el a căzut. 
M-am aruncat asupra lui, l-am apucat şi l-am răsucit, în timp 
ce o altă împuşcătură a spintecat aerul. 

Am simţit şocul glonţului prin trupul lui; el s-a cutremurat, 
apoi a căzut. l-am luat pistolul, am ţintit vag înspre Lon şi am 
tras de trei ori scurt, ratând de fiecare dată. Mobright s-a 
aruncat asupra lui. „Mobright pe Lon? De ce?“ 

Apoi au răsunat două împuşcături din spatele meu. Lon s-a 
împiedicat, lăsând o dâră de sânge pe peretele de cărămidă. 
Când m-am întors să văd cine trăsese, Mobright i-a luat 
pistolul lui Lon şi s-a ghemuit. Am tras de două ori spre el, dar 
l-am ratat de fiecare dată. 

— Nu, Reb! a strigat Mobright, grăbindu-se să se 
adăpostească în spatele unui birou de stejar. 

Am pornit bormaşina la un metru de el, am ridicat unealta 
grea, în timp ce o voce din spatele meu a strigat: 

— Ai pus ochii pe cine nu trebuie, Reb! 

Deja în plină mişcare, m-am năpustit cu bormaşina pornită 
asupra lui Mobright. Tocmai când el ajunsese la birou, unealta 
l-a lovit într-o parte, tăindu-i răsuflarea. 

— Opreşte-te! a strigat cineva. 

M-am răsucit, total confuz. Un bărbat intrase pe cea mai 
îndepărtată uşă şi mi se părea ciudat de familiar, avea în 
mână un pistol fumegând îndreptat în jos, spre podea. El 
fusese cel care îl împuşcase pe Lon. 

A lăsat pistolul să cadă la podea şi a ridicat mâinile. 

— Nu trage, Reb. Te rog, nu trage. S-a întors spre Mobright. 
Eşti în regulă, Timothy? 

— Nu, a spus Mobright. 

— Cine dracu' eşti tu? am strigat eu către bărbat. 

El s-a apropiat uşor de mine, cu braţele tot ridicate. 

S-a oprit la un metru de mine şi a zis: 

— Mă cunoşti ca Henry Greer - curierul. 

— Greer? Mintea mea derula filmul înapoi, ca o casetă. 

Vedeam o imagine cu un bătrân pe moarte la Willows şi-i 


auzeam vocea hârşâită. Persoana din faţa mea avea şaizeci 
de ani, mult păr grizonant, era subţire şi cu ochii limpezi. Dar 
Greer murise la azil, nu? 

— Greer? am repetat eu. 

— Da, a răspuns bărbatul. Henry Greer. Şi-a dres glasul: 
Dar numele meu real este Arlen Beckett. 

Şoc. 

— Ce tot spui acolo? Arlen Beckett tocmai a plecat cu Tecci. 

— Nu. Beckett tocmai a venit. Pentru că eu sunt Beckett. 

Asta era prea mult, prea repede. 

— Toată lumea minte aici! am strigat eu. Doamne, dacă tu 
eşti Beckett, atunci cine... 

— ÎI cheamă Jack Heath, a mormăit Mobright. Era următorul 
în grad după inspectorul Beckett. Folosea numele lui Beckett 
faţă de tine din nişte motive foarte încurcate. 

Cu ochii ţintă la noul Beckett, am spus: 

— Crezi că te ascult pe tine, Mobright? Acum un minut 
trăgeai asupra mea. Voiai să mă împuşti. 

— Nu, nu voiam. Tu ai încercat să mă împuşti pe mine! 
Dumnezeule, Reb! Inspectorul striga la tine că ai pus ochii pe 
cine nu trebuie. Cred că mi-ai rupt coastele. Şi asta după ce l- 
am doborât pe neamţul ăla roşcat în Mendocino! 

— Ce? 

Încercam cu disperare să mă agăţ de fapte sigure. Acolo 
fusesem eu, Ginny şi Archie. Cel puţin, credeam că Archie 
fusese în pădurile din Mendocino. Spusese că el a fost, când l- 
am întrebat la spital. 

— Ţi-am salvat pielea în Mendocino, a mormăit Mobright. L- 
am doborât cu o secundă înainte să te omoare el pe tine. 

— Ce dracu' se petrece aici? am strigat eu. 

— Dă-mi două minute ca să-ţi explic, a zis Beckett. 

— Ai la dispoziţie un singur minut. Şi vorbeşte repede! 

Omul şi-a tras sufletul. 

— L-am cunoscut pe Heath la Oxford, când eram student. 
Pierdea vremea, până când avea să preia imperiul familiei. 
Am devenit prieteni. Într-o noapte, după prea mult brandy, 
mi-a mărturisit că avusese o aventură homosexuală, ceva ce 
nu ar fi fost deloc aprobat de tatăl lui sau de societatea 


britanică de la acea vreme. M-a pus să jur că nu voi spune 
nimic nimănui despre asta. 

— Şi ce-i cu asta? 

— După ce mi-am terminat studiile, m-am întors în Statele 
Unite şi am fost recrutat în CIA. Nu după mult timp, Heath m-a 
sunat, cu adevărat disperat, ca să-mi spună că tatăl lui îi 
aflase secretul şi că îl dezmoştenise. Mă acuza pe mine că am 
rupt jurământul. Mi-am reiterat loialitatea faţă de el şi m-am 
oferit să-l ajut. Am aranjat să emigreze în Statele Unite; apoi, 
la cererea lui, l-am recrutat în organizaţie. Aşa cum a spus 
domnul Mobright, Heath a avansat pe scara ierarhică până în 
urma mea şi ne-am mutat împreună la Gibraltar. In timp ce 
anchetam implicarea lui Nolo Tecci în organizaţia lui Krell, am 
descoperit că Tecci fusese implicat în şantaj cu mulţi ani în 
urmă. Una dintre victime fusese tatăl lui Jack Heath. 

— Vrei să-mi spui că aventura din colegiu a lui Heath fusese 
cu Nolo Tecci? Dumnezeule! 

— Gibraltar nu permite schelete în debarale, Reb. Oasele 
au tendinţa să facă zgomot. A trebuit să-l anchetez pe Jack - 
în particular. Am găsit jurnale în casa lui, datând de dinainte 
de a mi se alătura în America, jurnale care detaliau ura faţă 
de mine, convingerea lui neştirbită că eu eram cel care îl 
trădase, cu toate că nu putea să fie altcineva decât Tecci. Nu- 
mi venea să cred, a continuat Beckett cu amărăciune. Relaţia 
noastră fusese o impostură, de la început până la sfârşit. El îşi 
planificase răzbunarea tot timpul, nerăbdător să apară 
momentul potrivit. Ce idiot fusesem! Ce prost! 

— Şi ce legătură au toate astea cu mine? l-am zorit eu. 

— Mai e ceva, a zis el. Jack are SIDA. 

— SIDA? am repetat eu, în timp ce îmi aduceam aminte faţa 
palidă a lui Heath, cum zisese el că şi-ar fi dorit să ia asupra 
lui câteva din kilogramele şerifului. Heath era condamnat la 
moarte. 

— Şi, a continuat Beckett grav, a avut recent contact cu 
Nolo Tecci. 

S-a uitat rapid la Mobright şi apoi la mine. 

— L-am confruntat acasă la el. 


= si? 


Beckett a făcut o grimasă. 

— Heath a scos un spray din birou şi... Ultimele cuvinte pe 
care le-am auzit de la el au fost: „Toate lucrurile bune se 
întâmplă celor care urăsc“. 

— Şi apoi? 

— Câteva ore mai târziu, Tim Mobright aici de faţă m-a 
găsit în maşină. Mi-a spus că fusesem acuzat că am furat 
informaţii cu intenţia de a le vinde adversarului. Fusese făcută 
o copie după un fişier pe un computer la care aveam acces 
doar eu şi superiorul meu. Îmi amintesc ziua în care l-am lăsat 
pe Jack singur în cameră doar câteva minute. Nu mă puteam 
apăra. A trebuit să fug ca să nu fiu dat afară din propria 
organizaţie, înainte de a putea să mă răzbun. Singurul meu 
aliat era Tim. 

— Despre asta e vorba? am strigat eu. Despre un rahat de 
fişier? 

— Ai auzit de sistemul Passive Coherent Location? a 
întrebat Beckett. 

Mi-am amintit prima mea întâlnire cu Heath la Milano. 

— Ştiu ce este PEL, am zis eu enervat la culme. Spune-mi 
ce e în rahatul ăla de fişier? 

Beckett s-a înroşit la faţă. 

— O ecuație se află în „rahatul” ăla de fişier, Reb. O ecuaţie 
pentru un dispozitiv electronic, care ar putea permite 
avioanelor şi sistemelor armate să fie modificate, astfel încât 
să mascheze perturbarea canalelor de emisie asupra cărora 
lucrează PEL. Dacă Heath i-l vinde lui Soon Ta Kee prin 
intermediul lui Werner Krell, atunci Ta Kee poate să dicteze 
Statelor Unite politica lor chinezească. 

„La naiba”, m-am gândit eu, înțelegând pentru prima oară 
măreţia vârtejului în care nimeriserăm eu şi Ginny. 

Mobright a gemut. Beckett a îngenuncheat lângă el, 
liniştindu-l. 

— După ce eu am intrat într-un con de umbră, a continuat 
el, Jack l-a recrutat pe Tim, care a mers alături de el ca o 
cârtiţă a mea. Tim a avut mereu grijă să ştie unde era Heath, 
a aflat că Werner Krell s-a băgat într-o situaţie imposibilă 
promiţându-i lui Soon Ta Kee o armă care ar fi absolut 


nefolositoare dacă n-ar avea o carcasă ultrauşoară şi capabilă 
să suporte temperaturile incredibile generate de reintrarea 
necontrolată în atmosferă. Nu există un astfel de material 
modern, însă Krell este convins că există; aliajul ar fi trebuit 
să fie descoperit cu cinci sute de ani în urmă de... 

— Leonardo, am terminat eu fraza în locul lui. 

— Tu ai fost mijlocul meu de a ajunge la Heath înainte de a 
ajunge el la Krell cu discul, a spus Beckett. Mi-a venit ideea să 
te folosesc ca să-l scot din bârlog. 

— Ţi-a venit ideea să mă foloseşti, am spus eu printre dinţi. 
Ca să scoti din bârlog un nebun! 

— Chestia asta e mult mai importantă decât oricare dintre 
noi, Reb. N-aveam încotro. 

— Aşa că ai jucat rolul lui Greer, curierul. Un bătrân 
beteag... 

— Putem fi oricine trebuie să fim, a spus Becket calm. 

— Dar erai pe moarte într-un azil de bătrâni... Asistenta mi- 
a spus că ai murit. 

Beckett s-a ridicat. 

— Cred că „nu mai e printre noi“ au fost cuvintele pe care 
le-am ales pentru ea. Uite ce e, suntem în criză de timp, a 
spus el, întorcându-se spre Mobright. Tim, spune-mi ce ştii. 

Mobright şi-a adunat puterile. 

— Reb a găsit pumnalul în podea, a spus el, dar Tecci a 
apărut mai devreme decât i-am spus eu să vină şi l-a luat cu 
el, luânduc-ţi şansa de a ajunge tu primul. El şi Heath tocmai 
au plecat cu câteva clipe mai devreme. Se îndreaptă spre 
Pullmanul lui Krell. Nu mi-au dat detalii. Mă aşteptau să-i 
urmez cu Jocko şi Lon. 

— Trebuie să ajungem la tren, am zis eu, iar panica şi furia 
creşteau tot mai mult în mine. Ginny se află în trenul ăla! 

Lângă uşă, cardinalul Lorro şi Elverson erau morţi. Jocko 
zăcea nemişcat, într-o baltă de sânge. Exact atunci Lon a 
gemut. Crezuserăm că era mort şi el. 

— Ce...? a mormăit el. 

Simţeam cum se scurg secundele preţioase din viaţa lui 
Ginny. Am apucat bormaşina şi m-am dus lângă bătăuş, am 
îngenuncheat şi am tras piedica. Lama cuţitului a început să 


trepideze. Ţinând bormaşina la doar doi centimetri de umărul 
lui Lon, i-am zis: 

— Unde este locul stabilit? 

Ochii i s-au limpezit. 

— Du-te dracului, Băiete! 

— Tu mi-ai ţinut capul în timp ce Nolo îşi ardea inițiala pe 
gâtul meu. O să-mi placă asta mai mult decât ţi-a plăcut ţie, 
am zis eu, şi am agitat bormaşina spre el. 

— Bine, bine, a gemut el. Se duc la Zurich. 

— Cu ce tren? 

— 1C382. 

— Unde opreşte în Italia? am întrebat eu, apropiind 
bormaşina şi mai mult de faţa lui. 

— Cred că la Milano, a mormăit el, trăgându-se cât de 
departe putea. 

— Krell este în tren? 

— Desigur. 

— Şi Antonia? 

— Cine? 

l-am apucat obrazul cu degetele şi l-am tras spre mine. 

— Miss Veneţia, am şuierat eu. Este în tren? 

A dat din cap afirmativ. 

— Unde dracului îmi sunt pistoalele, Mobright? am întrebat 
eu. 

— În avionul lui Krell, cel pe care l-am luat până aici. În 
baie, în dreapta chiuvetei. 

Sirenele poliţiei s-au auzit afară. 

— Tim... i-a zis Beckett lui Mobright. 

— Sunt bine, inspectore, a răspuns rănitul, îndreptând arma 
către Lon. Voi doi plecaţi. Eu o să am grijă de prietenul nostru. 

— Atunci, să mergem să luăm armele tale, mi-a zis Beckett. 

— Şi ce facem cu pilotul? 

— Nu-ţi face griji în legătură cu Halliday, a zis el, scoțând 
un spray din buzunarul hainei. 

— Atunci cine va pilota avionul? am întrebat eu. 

— ÎI luăm pe al lui Dracco. 

— Dracco? Adică tu ai fost la Milano? Tu i-ai dat cartea de 
vizită lui Ginny? 


— Mm-hm. l-am doborât pe ăia doi de lângă autobuz pentru 
tine şi apoi i-am dat fetei cartea de vizită. Să mergem! Dracco 
este la aeroport. Trebuie să ajungem în trenul lui Krell. 

Nu era timp de pierdut. Am ieşit pe hol în urma lui Beckett 
şi l-am urmat până la Mercedesul lui Pendelton, care era mai 
aproape decât al nostru. 

Haidamacul lat în umeri era prăbuşit în spatele volanului - 
mort. 

— Mă văzuse, a explicat Beckett. 

L-am scos din maşină şi l-am rostologit în spatele unor 
tufişuri. Beckett a apucat volanul şi am pornit în goană spre 
aeroport. 

Pilotul lui Heath se afla în hangar. A fost surprins să mă 
vadă şi chiar şi mai surprins să-l vadă pe Beckett. La două 
minute după ce l-am pus la pământ, aveam în mână 
minipistoletul, iar cele două Siguri atârnate în portarmă, sub 
jachetă. 

L-am găsit pe Dracco bărbierindu-se în baia din hangar, cu 
Gulfstreamul pregătit de plecare. 

— Hei, Beckett, a chicotit el. L-ai agăţat pe Reb de la 
Hollywood. Ce zici de asta? 

— Avem nevoie de serviciile tale urgent, i-a zis Beckett. O 
călătorie până la Milano. Aeroportul Linate este cel mai 
apropiat de Stazione Centrale. 

— Atunci la Linate să fie, a răspuns Dracco, ştergându-şi 


spuma de ras de pe faţă. Să-i dăm bice! 
* 


x x 


După ce ne-am îmbarcat, eu şi Beckett ne-am uitam 
stânjeniţi unul la altul de pe fotoliile de piele. Gânduri şi 
sentimente se năpusteau asupra mea ca păsările lui 
Hitchcock. Cu patru zile în urmă, stăteam pe covorul lui Emily 
şi plângeam cu lacrimi amare în faţa tabloului Ginevrei de' 
Benci. De-atunci, lovisem cu pumnii şi împuşcasem, mă 
arsesem şi sângerasem, sărutasem şi simţisem. Mă înălţasem 
cu Leonardo da Vinci, ţinusem în mâini Pumnalul Medici 
pentru tatăl meu, şi totul în calitate de actor inocent în mica 
dramă a lui Beckett. 


Îmi tremurau mâinile; m-am chinuit să le opresc, apucând 
mânerele fotoliului. Beckett s-a întors spre mine, dar eu am 
vorbit primul, săgetându-l cu privirea. 

— Te-ai jucat cu mine, nenorocitule! Ţi-am spus la azilul de 
bătrâni că nimeni nu se joacă cu mine! 

Nu era nevoie de niciun răspuns. 

— In seara în care mi-ai dat telefon cu vocea ta hodorogită, 
ai spus că l-ai cunoscut pe tata. Nu l-ai cunoscut deloc, nu-i 
aşa? 

— Aveam un dosar complet despre el. 

— Şi de ce, mă rog, aveai un dosar despre tatăl meu? 

— Din cauza a ceea ce am găsit în avionul lui Greer. 

— Ce anume? 

— Povestea pe care ţi-am spus-o despre Greer şi Tecci în 
tren era adevărată, doar că Greer nu şi-a prăbuşit avionul şi 
nu şi-a rupt picioarele în cădere. El chiar a încercat să vândă 
pagina cu însemnările lui Leonardo, iar Tecci l-a interceptat - 
i-a rupt braţul foarte urât şi era cât pe ce să-l arunce din tren 
la trecătoarea St. Roddard. 

Greer a sărit mai devreme din tren cu banii şi însemnările, 
a reuşit să ajungă înapoi la avion şi şi-a luat zborul spre 
America. N-a ajuns însă prea departe; se pare că a leşinat din 
cauza pierderii de sânge şi a căzut cu avionul. Eu l-am găsit 
imediat pentru că îl urmăream. 

— De ce îl urmăreai tu pe Greer? 

— Pentru că pe lângă pagina prețioasă a lui Leonardo, 
Greer transporta nişte documente secrete la un contact din 
Groenlanda. Vezi tu, Greer era curier plătit. Lucra pentru 
oricine, de la National Gallery până la KGB. Sarcina mea era 
să mă asigur că acele documente nu aveau să ajungă 
niciodată în Groenlanda. 

Am ajuns la avion, care plutea încă pe un lac şi nu era 
foarte avariat şi l-am scos pe Greer, documentele şi sacul cu 
bani. Greer era leşinat şi sângera foarte tare. N-a mai ajuns în 
Groenlanda, cu atât mai puţin la Washington. 

După ce l-am luat pe vapor, a mai trăit destul cât să-mi 
povestească despre Pumnalul Medici şi să-mi dea mie pagina 
cu însemnările lui Leonardo. Misiunea mea era, desigur, 


secretă. Nu puteam să las acele însemnări să iasă la 
suprafaţă; şi, cu siguranţă, nu puteam să le trimit prin poştă 
tatălui tău în plic netimbrat. Riscul era prea mare. La vremea 
aceea, un pumnal magic şi un producător de arme excentric 
nu mi se păreau o ameninţare prea mare. Aşa că am 
scufundat avionul şi însemnările au ajuns într-o pivniţă, 
laolaltă cu sacul de bani, ca să fie îngropate pentru totdeauna 
alături de o mie de alte artefacte extraordinare. 

Capul îmi pulsa şi l-am scuturat. 

— Ingropate pentru totdeauna... 

— Mă rog, nu pentru totdeauna, s-a corectat Beckett. Doar 
până acum două săptămâni. Când a doua pagină din 
însemnările lui Leonardo a ieşit la iveală în Italia, mi-am adus 
aminte de Greer, de sacul din pivniţă şi de pagina de 
însemnări. Ştiam că banii vor fi un avantaj. Nu ştiam ce să fac 
cu pagina de însemnări, aşa că am căutat să aflu mai mult 
despre Pumnalul Medici. Fireşte, aşa a apărut dosarul tatălui 
tău, laolaltă cu o fotografie de familie care circulase în presă 
la vremea incendiului. Fără să ştiu de ce, pe bune, am vrut să 
văd ce s-a ales de tine. Când am aflat că erai cascador, ei 
bine, atunci mi-am copt planul. 

— Restul îl ştiu, am murmurat eu, cu faţa spre fereastră. 

— Erai apanajul perfect, Reb. Dumnezeule, ce puternică e 
forţa răzbunării! a zis Beckett mai mult către sine. 

Mâinile îmi tremurau din nou, dar acum nu de rău de zbor, 
ci de furie, la tragedia provocată de lăcomie şi răutate, 
piesele de domino ale morţii. A fost o simplă împrejurare sau 
a fost predestinat ca părinţii mei să moară, ca eu să devin 
vajnicul călător al lui Leonardo, ca acum să stau în faţa celui 
care a salvat prima pagină din Cercurile Adevărului de la 
scufundarea în mare, doar ca să le pună la păstrare într-o 
cutie de valori de oţel, până când a fost timpul să le elibereze 
- Şi pe mine odată cu ele? 

Am ridicat privirea şi l-am văzut pe Beckett uitându-se ţintă 
la mine, cu acelaşi rânjet lipsit de pasiune pe care îl avusese 
pe faţă şi atunci când îl lăsasem muribund pe patul de la 
azilul de bătrâni. 

Parcă mi-a citit gândurile. 


— Supravieţuieşte cine trebuie, a zis el. A trebuit să 
supraviețuiesc, iar tu ai fost... 

— Cine trebuie, am terminat eu propoziţia pentru el. 

— Da. La acel moment, nu mi-am imaginat cât de potrivit 
erai. De fapt, tu chiar ai găsit Pumnalul Medici. 

— lar Tecci, Krell şi Heath îl au acum în mână. 

— Pentru moment. 

— La fel cum o au pe femeia pe care o iubesc. 

Nu se mai auzea decât zgomotul motoarelor avionului şi 
şuieratul vântului. Nu-mi venea să cred că rostisem acele 
cuvinte. „Femeia pe care o iubesc.“ Lacrimile mi se adunaseră 
în ochi, cerându-şi eliberarea. Intorcându-mă cu faţa spre 
geam, am clipit des ca să le gonesc înapoi în fântâna lor, dar 
Beckett a văzut totuşi. 

— Dacă i s-a întâmplat ceva... am zis eu. Dacă este în orice 
fel... n-am putut să termin propoziţia. M-am întors din nou cu 
faţa la el. O să existe o reglare de conturi. Mă auzi? Dacă nu 
mor, o să fie o reglare de conturi. 

Beckett s-a uitat la mine solemn. 

— Dacă nu îi prindem noi, Reb, atunci Prinţul Întunericului 
în persoană o să-mi ceară socoteală. Deci, a spus el, în timp 
ce îşi conecta laptopul la un modem, să ne concentrăm 
asupra problemei care ne apasă. 

Beckett s-a conectat la internet şi a intrat pe Ferrovie Delle 
Stato, compania feroviară naţională a Italiei. În scurt timp, a 
obţinut o listă cu toate trenurile care plecau din Italia spre 
Zurich în acea după-amiază. A dat un telefon anonim la biroul 
FS şi a primit confirmarea că IC382 avea un vagon privat şi că 
pleca de la Milano într-o oră şi cincisprezece minute. 

Mi-a spus că mai durează cel puţin o oră până ajungem la 
Aeroportul Linate, care se afla la şase kilometri de Gara 
Centrală, şase kilometri riscanţi; cu maşina, puteam face şi o 
oră până la gară, odată ce aterizam. 

L-am întrebat dacă nu putea să tragă ceva sfori ca să 
întârzie trenul. 

Mi-a spus că nu putea şi, chiar dacă ar fi putut, o astfel de 
mişcare n-ar face decât să-i alerteze şi să-i facă să îşi ia 
zborul. 


— Şi-atunci, ce-am rezolva? a adăugat el. 

Avea dreptate. Trebuia să-mi fac ordine în gânduri. Singurul 
mod de a ajunge la timp la tren era să iau o maşină. Ca să fac 
asta, aveam nevoie de viteză. Viteză de junglă. Mă şi vedeam 
cu ochii minţi repezindu-mă în trenul IC382. Beckett nu 
apărea în acest tablou. Simţeam că reînvie o senzaţie 
familiară. Într-un fel sau altul, eram pe cont propriu. 

L-am rugat pe Beckett să scoată la imprimantă o hartă cu 
şoselele care urmau ruta trenului. Într-un minut, o studiam 
deja. 

Trenul se oprea la Lugano, la vreo optzeci de kilometri la 
nord de Milano. După aceea, direct la Zurich. 

— Dracco are arme la bord? am întrebat eu. 

Beckett s-a ridicat de la locul lui şi a deschis un dulap. 

— De fapt, este foarte bine aprovizionat din punctul acesta 
de vedere, a zis el. Mitraliere, puşti şi tot felul de cuțite... 

— Ce-i asta? am arătat eu către o armă futuristă mare, 
neagră, din plastic. 

— Acesta, a zis el, scoţându-l din dulap, este un Pancor 
Jackhammer. Hm... încărcat. Este un pistol automat, care 
transformă orice ţintă într-o pictură murală. Folositor, dar 
greu de utilizat. Nu văd la ce-l putem folosi în această 
misiune. 

— Dă-l încoace! 

M-am aplecat înainte şi mi l-am legat la spate, sub geacă, 
cu ţeava îndreptată în jos, în pantaloni. Se potrivea. 

— Dar transportul prin Milano? 

— O să vorbesc cu Dracco, a zis Beckett, îndreptându-se 
spre carlinga pilotului. 

Am închis ochii. Îmi simţeam muşchii feţei întinzându-se şi- 
mi adunam fiecare fărâmă de curaj. Krell, Tecci, Heath - cu 
mirosul de Old Spice şi costumul cu dunguliţe subţiri... de ce 
nu mi-am dat seama că era fals? „Nimeni nu este cine pare“, 
afirmase el. „Nu-i aşa că puterea te ameţeşte?” Heath murea 
să-mi spună că era un impostor. Ticălosul stătuse lângă mine, 
îmi arătase unde să sparg cercurile. Imi masase tâmplele, 
pentru numele lui Dumnezeu! Apoi mă trimisese la moarte 
sigură, stând lângă fostul lui iubit. La dracu'! Şi Greer... Vreau 


să spun, Beckett... mă atrăsese în treaba asta cu o tuse falsă 
şi un telefon, mă pusese să dansez ca o marionetă după cum 
îmi cânta el. 

Când am deschis ochii, Beckett stătea la locul lui, cu ochii 
ţintă la mine. 

— Când zăceam acolo în patul ăla şi mă dădeam drept 
pilotul american, recunosc că am simţit un mic regret, şi 
acum simt asta din nou. Prin natura lucrurilor, eu nu prea sunt 
genul care are regrete. Desigur, n-ai niciun motiv să mă crezi 
în acest moment. 

Era rândul meu să nu răspund. 

— Imi pare rău pentru ce ai păţit la gât, a zis el. 

L-am ignorat. 

— Ce ţi-a spus Dracco? 

— Are o întreagă gamă de vehicule în hangarul lui privat. 
Un mercenar adevărat. 

— O să închiriem o maşină de la el. N-ar trebui să coste mai 
mult de două, trei mii. 

— Patru. O să acopăr eu costurile, desigur. 

— Din sacul lui Greer, corect? Când l-am primit eu, avea 
două milioane înăuntru. Cât avea când l-ai primit tu? 

Beckett şi-a încrucişat picioarele şi braţele. 

— Trei. 

Am aterizat pe Aeroportul Linate, am intrat în hangarul lui 
Dracco şi am încetinit. Eu am coborât primul din avion, în 
timp ce Beckett discuta cu Dracco. În hangar se aflau un 
elicopter Bell Jet Ranger, un Mercedes sedan negru şi un 
Harley roşu nou-nouţ, cu cheile în contact. M-am uitat spre 
avion; Beckett tocmai cobora scările. 

Apoi l-am mai văzut în oglinda retrovizoare cu gura căscată 
de uimire. 


NOUĂSPREZECE 


În optsprezece minute, oraşul a făcut loc pământului 
maroniu şi Alpilor. Goneam urlând pe şoseaua E35 cu Harley- 
ul lui Dracco, întrebându-mă cu ce aveam să mă confrunt în 
IC382. Omorâsem nu ştiu câţi oameni pe barcă la Veneţia; 
cinci la Little River; Lon şi Jocko ieşiseră din peisaj. Cine mai 
rămăsese? Tecci şi Krell şi Heath? Probabil că erau mai mulţi. 

MI-l imaginam pe Krell după descrierea pe care mi-o făcuse 
Lois la telefon, data trecută când zburasem spre Milano: chel 
şi destul de arătos. Ce-i trecea oare prin capul lui nebun? 
Avea pumnalul; o avea pe Ginny; Soon Ta Kee era pe urmele 
lui; iar el călătorea prin Alpi într-un Pullman argintiu? 

Pentru Krell, nicio viaţă nu conta. În niciun caz n-aveau să-i 
dea lui Ginny pumnalul la Zurich şi să-şi mai ceară şi scuze. 
Imi aminteam povestea pe care mi-a spus-o Beckett despre 
Greer. Tecci pe platforma din spate a trenului, pe podul înalt, 
roţile care se învârteau, trecătoarea. Şi apoi, cu puterea unui 
asteroid, mi-a trecut ceva prin minte: Tecci avea s-o arunce 
pe Ginny din tren la trecătoarea St. Roddard. 

M-am uitat la ceas. N-aveam prea mult timp. Trenul 
ajungea în gară în cincisprezece minute. Urma să staţioneze 
zece minute. Asta însemna că aveam douăzeci şi cinci de 
minute. Era posibil să reuşesc. 

M-am aruncat în traficul de pe şosea, pe banda de 
siguranţă, prin pietriş şi bolovani. Eram în faţa tuturor, primul 
la start, până când am dat colţul şi m-am lovit de graniţa 
elveţiană la Chiasso. 

Uitasem de graniţă, la naiba! Imediat am regretat că aveam 
Jackhammerul. Prea târziu. Am încetinit şi m-am îndreptat de 
spate, arcuindu-mi umerii înapoi ca să nu se vadă arma. 

Era un punct de vamă mic: patru gardieni în uniforme, 
probabil plictisiţi, cu siguranţă că nu mă aşteptau pe mine. l- 
am zâmbit celui mai tânăr dintre ei, care m-a abordat şi mi-a 
cerut actele, sperând să aibă ceva simpatie pentru un 
cocoşat. Mă întrebam dacă trebuia să spun bună ziua. Optând 


pentru tăcere, i-am întins paşaportul. 

Gardianul l-a deschis cu un singur gest, comparând poza cu 
figura. 

— Un american pe un Harley? s-a mirat el cu accent italian. 
Eu am o Honda. E închiriată sau proprietate personală? a zis 
el, cu admiraţie pentru motocicleta mea. 

l-am spus că mi-a împrumutat-o un prieten. 

— Pe bune? a zis el, surprins. Pare nouă. Trebuie să fie un 
prieten foarte bun. 

— Un tip minunat. Foarte generos, l-am asigurat eu. 

— Hm, ce aveţi în spatele jachetei? 

Timpul ticăia irevocabil, roţile de oţel alergau spre Lugano. 

— Este un suport pentru spate, am zis eu. Am probleme 
mari cu coloana. 

Gardianul s-a scărpinat la bărbie cu paşaportul meu. Mă 
uitam la chipul lui din spatele ochelarilor de soare. Curiozitate 
sau îngrijorare? 

— Ce e umflătura asta? a întrebat el, fornăind. L-a strigat 
apoi pe un gardian de vârstă mijlocie care verifica un Saab. 
Luigi! 

Omul a făcut semn maşinii spre libertatea elveţiană. 
Simţeam invidie, frică, furie. Gardianul a venit repede la noi, 
cu mâna la armă. 

Ceasul ticăia, inima îmi bătea să-mi sară din piept, palmele 
îmi transpiraseră. 

Luigi a arătat cu bărbia spre spatele meu. 

„Timpul a expirat.” 

Am apăsat ambreiajul, am băgat în viteză, am răsucit 
mânerele cât am putut de tare, ridicând roata din faţă vreo 30 
de centimetri de la pământ. Peste tunetul motorului uriaş de 
Harley, abia se auzeau împuşcăturile. 

Motocicleta a rămas atârnată în aer cinci secunde bune 
până să o las să cadă la loc. Am aruncat o privire în oglinda 
retrovizoare. Cei doi gardieni săreau într-o maşină. 

O secundă mai târziu, auzeam deja sunetul de sirenă al 
maşinii lor. Băgând în viteza a treia, am continuat să 
accelerez pe şoseaua şerpuitoare. 

„Gândeşte, gândeşte! Direcţia, şoselele. Sunt pe N2. 


Drumul duce la Lugano. O să trimită pe cineva care să-mi iasă 
înainte să mă prindă.” 

Îmi aminteam harta pe care o studiasem în avion. SS340 o 
lua spre est la Chiasso, până la Lacul Como. M-am uitat la 
terenul din dreapta mea. Destul de plin de gropi, dur, dar 
autostrada trebuia să fie în direcţia aceea. Pentru mine, 
însemna off-road sau nimic. Virând la nouăzeci de grade, am 
luat-o peste câmp, ridicând în urma mea tulumbe de praf 
asemenea unor efecte speciale de pe platoul de filmare. 
Motocicleta Harley a lui Dracco era acum un monstru învăluit 
în pulbere. 

Am sărit peste pietrele mari, le-am lovit pe cele mici, şi m- 
am îndreptat spre un deal aflat la un kilometru şi jumătate 
depărtare. Deja nu mai auzeam sirena, doar sunetul motorului 
şi loviturile pietrelor. Le şi simţeam, mă loveau la picioare. 

Am încetinit. Ceea ce vedeam erau aproape o sută de metri 
de pantă cu iarbă şi apoi Autostrada SS340. Zece secunde 
mai târziu eram pe noua mea rută. Fără poliţişti. Dar şi fără 


Lugano. 
* 


x x 


Turiştii conduceau maşinile pe lângă Lacul Como cu o 
viteză de nici zece kilometri pe oră. Nu există străduţe 
laterale pe care să poţi ocoli, nici locuri pe unde să poţi 
depăşi, nimic altceva decât natura, magazinele de brânzeturi 
şi sunetele instrumentelor de percuție. 

Eram frustrat, nu gustam deloc pitorescul peisajului din 
jurul meu. Oprirea trenului la Lugano era o oportunitate ratată 
în mod tragic. Cu siguranţă că părăsise deja gara şi se 
îndrepta spre trecătoarea St. Roddard. Toţi oamenii fără griji 
din jurul meu, cu tunsorile lor scurte şi încălţaţi cu ghete, 
admirau acel lac de un albastru adânc, plin de reflexe 
multicolore. 

Viziunea lacustră m-a liniştit şi m-a purtat într-un trecut pe 
care-l uitasem. 

Mi-am amintit de prima mea călătorie prin trecătoare, când 
am mers spre sud de la Zurich într-un autobuz VW. După ce 
am traversat un pod, am intrat într-un tunel. Când am ieşit în 


cealaltă parte a tunelului, am observat şinele de tren la vreo 
zece metri dedesubt, paralel cu şoseaua. 

Dintr-odată am revenit în junglă. Viziune clară, gândire 
cristalină. La dracu'! „Ştiu cum să interceptez acel tren!“ 

Am luat-o spre vest pe şosea către Gandria, apoi mi-am 
croit drum spre Bellinzona, mişcându-mă cât de repede îmi 
permitea şoseaua şerpuită. Dacă mă căuta poliţia, aveau să 
fie pe Autostrada N2. Uitându-mă la ceas, am calculat când 
avea să ajungă trenul la tunel. În cel mult douăzeci de minute. 
Am accelerat; mâna rănită mi-a pulsat de durere. Furia însă 
era mai puternică decât durerea. 

La Bellinzona, m-am întors în sfârşit pe şoseaua principală. 
Depăşind toate vehiculele, de parcă ar fi fost natură moartă, 
mă uitam după poliţişti şi mă rugam să ajung trenul. 

M-am repezit spre Giornico. Muntele mi s-a ivit în faţă în 
depărtare - o rocă uriaşă cu două găuri căscate. 

In timp ce luam o curbă foarte strânsă, mi-a alunecat 
piciorul pe carosabil. Pierdeam bătălia pentru control, când 
am auzit fluierul trenului ca un țipăt. 

Cu un ultim efort, am reuşit să redresez motocicleta. Şi 
iată! In spatele a treizeci de vagoane, Pullmanul argintiu al lui 
Krell strălucea în soarele după-amiezii. 

„Ginny!” 

Aplecându-mă, am luat-o cu Harley-ul în sus pe şoseaua 
paralelă ascendentă, în timp ce locomotiva intra în tunel. 

Sirenele se auzeau în spatele meu. 

„O să ajung în acel tren, mă gândeam eu. Din prima.“ 
Accelerând pe lângă Pullman, am zărit draperia trasă într-o 
parte şi capul chel al lui Krell. Muntele îşi apleca uşor creştetul 
deasupra mea, cu gura căscată, aşteptând să mă devoreze. 
Nu astăzi. „Cronometrează... cronometrează... Du-te!“ Am 
întors motocicleta brusc spre dreapta. Pământul parcă s-a dat 
la o parte, în timp ce eu m-am aruncat după trenul care 
dispărea cu repeziciune. M-am aplecat înainte, lăsându-mi 
trupul liber, anticipând impactul. 

Roata din spate a aterizat prima chiar în mijlocul vagonului 
din faţa celui al lui Krell. Apăsând cu piciorul frâna din spate, 
am coborât de pe motocicleta uriaşă, lovindu-mă la coapsa şi 


cotul drept, în timp ce mă strecuram pe lângă aparatul de aer 
condiţionat, abia reuşind să mă apuc de el. Motocicleta de 
aproape patru sute de kilograme a scârţâit pe deasupra 
acoperişului vagonului, a alunecat într-o parte şi s-a izbit de 
peretele de cărămidă al tunelului. 

Degete de oţel şi o voinţă de fier mă ţineau atârnat de tren, 
în vreme ce acesta se târa prin întuneric. Vântul mă bătea ca 
pe-o frunză, făcându-mă surd la tot ce se auzea în jurul meu, 
cu excepţia vocii interioare care mă îndemna să-mi duc 
misiunea la îndeplinire. Stăteam cu obrazul în jos, răşchirat ca 
un vultur, fără să pot face nimic până când n-am ieşit din 
tunelul lung de un kilometru şi jumătate la lumina soarelui 
care invada trecătoarea plină de peşteri. 

Eram cât pe ce să mă târăsc pe după aparatul de aer 
condiţionat spre Pullman, când cinci oameni s-au repezit ca 
muştele afară pe platforma din faţă a lui Krell. 

Am scos Jackhammerul, m-am făcut mic pe acoperiş şi am 
tras piedica; forţa reculului m-a făcut să scap pistolul din 
mână, în vreme ce unul dintre bărbaţi a explodat ca o piñata. 

Am scos unul din Siguri, armă pe care ştiam că pot conta, şi 
am lăsat mâna uşor, direcţionând focul într-o parte, ca o 
stropitoare de pajişte. Am golit rezervorul. Am auzit strigăte 
peste zgomotul trenului, apoi nimic, ceea ce mi-a dat un 
moment de speranţă, până când vreo sută de gloanţe au 
muşcat din aparatul de aer condiţionat, transformându-l în 
şrapnel. 

M-am dat la o parte, acoperindu-mi faţa cu braţele, şi m-am 
strecurat pe lângă vagon, apucând ţeava de scurgere. Am 
scos apoi minipistoletul din mânecă, am apăsat insistent 
butonul pentru foc automat, în timp ce următoarea salvă de 
foc automat spulbera şi ce mai rămăsese din aparatul de aer 
condiţionat de pe acoperişul vagonului. 

Am tras piedica, trăgând spre cei doi care se vedeau. O 
fracțiune de secundă mai târziu, mici explozii au pocnit ca 
nişte artificii. Am ridicat uşor capul. Măcel. 

Am băgat arma la loc în tocul de pe umăr; căldura ei îmi 
ardea pielea. Aruncându-mă ca un păianjen peste marginea 
vagonului, am sărit jos, peste cadavre. Am scos celălalt Sig 


din tocul lui şi ghemuindu-mă am băgat mâna pe uşă. Nu se 
vedea nimeni. 

— Ginny! am strigat, scotocind prin vagon. 

— Reb! a ţipat ea de pe platforma din spate. 

Am sărit prin uşa din spate, fără să mai gândesc raţional. 
Tecci stătea în spatele lui Ginny în colţ, cu Pumnalul Medici 
lipit de gâtul ei şi cu pistolul Glock 17 îndreptat spre inima 
mea. La vreo jumătate de metru, Werner Krell se sprijinea de 
balustradă, cu faţa îmbrobonată de transpiraţie, cu ochii 
sălbatici. Heath nu era acolo. 

— Asule... mereu te întorci, nu-i aşa? a zis Nolo. Salută-l pe 
Herr Krell. 

Pieptul mi s-a umflat, respiraţia îmi hârâia pe gâtul rănit. 
Am avut un schimb de priviri cu Ginny. Vântul îi flutura părul 
peste faţa înfricoşată. 

— Ginny, am şoptit eu. 

Nolo a făcut un semn cu capul spre pistolul meu. 

— Lasă-l jos! 

L-am aşezat pe podeaua platformei, iar mintea îmi galopa. 

— Fă-i vânt cu piciorul, a ordonat Tecci. 

Am dat cu piciorul în pistol, aruncându-l într-un colţ. 

— Unde-i Heath? 

— A plecat la o mică plimbare, s-a strâmbat Tecci. A pierdut 
focul de artificii. 

Krell şi-a împreunat mâinile şi s-a uită în sus, spunând: 

— Dacă ar exista un rai, roadele neglijate ar zbura în sus, în 
loc să se prăbuşească în ţărână, ca să putrezească. Aşa că, 
vezi tu, legea gravitaţiei a lui Newton este cu-adevărat 
principiul lui Dumnezeu referitor la sufletele căzute ale 
roadelor şi ale oamenilor. lar bombele mele... bombele mele, 
care îşi vor purta sufletele în pielea lor. Fiecare sfinţită de 
sângele Pumnalului Medici. 

Apoi mi-a aruncat un zâmbet de nebun. 

Am simţit o furie fără margini. 

— Eşti nebun de legat! am şuierat eu. 

— A trecut timpul discuţiilor, a zis Tecci. 

Krell a chicotit. 

— Ah, timpul. Timpul, timpul, timpul. Care timp, oare? 


— E mai târziu decât crezi, a zis Nolo. 

Zâmbetul a îngheţat pe faţa lui Krell. 

— Nu, nu este! s-a oţărât el. Este exact când cred eu! Tu 
mi-ai spus odată: „Timpul este un deşert!” Ei bine, acesta 
este timpul meu. Sunt cămila lui Dumnezeu, iar singurul tău 
scop este să-mi umpli cocoaşa. lar acum eu am pumnalul şi 
deşertul este al meu! Deci, fă ceea ce trebuie să faci, a 
ordonat el, arătând către mine. Eu trebuie să fac istorie. 

Mi s-a făcut pielea de găină. 

— Werner, a zis Nolo încet, aproape cu respect. Bine ai 
venit în istorie! 

A îndreptat pistolul spre Krell şi l-a împuşcat între ochi. 
Lovitura l-a aruncat peste balustradă. Ginny a ţipat, în timp ce 
Tecci a îndreptat pistolul fumegând spre mine. 

— O să-mi fie dor să mă citeze, a comentat el. 

— Tocmai l-ai omorât pe Werner Krell, am zis eu. Când te-ai 
hotărât să faci asta? Pe bune, chiar mă interesează. 

Nimic. 

Am încercat din nou. 

— Nu ţi-a păsat niciodată de aliaj, nu-i aşa? De planurile lui 
Krell sau de Soon Ta Kee. Ce puneaţi la cale, tu şi Heath? 

— Depinde când, Asule, a zis el. 

— L-ai şantajat pe tatăl lui Heath, acum mult timp, în zilele 
fericite din Anglia. Nu-i aşa? 

Preţ de o clipă a părut surprins, apoi amuzat. 

— l-ai spus de tine şi Jack şi l-ai ameninţat că o să împrăştii 
vestea. 

Nolo a râs din nou. 

— Cum ţi-ai dat seama de asta? Jack nu şi-a dat seama 
niciodată. 

— Şi nu ţi-a plăcut prea mult nici atunci când Krell şi Ta Kee 
s-au întovărăşit. 

— Asule, arăt eu a unul care socializează cu oameni care 
merg cu ricşa? Când Werner a luat legătura cu Ta Kee, în 
mintea mea, zilele lui erau numărate. Vezi tu, sunt chiar un 
spirit liber. Libertatea - ăsta e singurul lucru care-mi satisface 
apetitul. Werner era diferit. Avea burta plină de câte orori a 
rumegat de-a lungul timpului. Hei, asta e o replică bună; ar 


trebui s-o scriu. Aşa că, sateliți, bombe, cui îi pasă? Am ajuns 
să mă bucur din nou de mirosul de aer proaspăt. 

— Vrei să spui, de aer viciat, am zis eu, plin de furie. Viciat 
de miros de carne arsă. 

— Aşa e. Îmi place şi asta. Nici mirosul de sânge nu-i rău, 
sau mirosul de bărbat... sau o femeie udă. Ah, a făcut el, 
apăsând lama cuţitului pe gâtul lui Ginny. Începe să tremure. 

— E ca un mare ghimpe în coaste, nu-i aşa? am spus eu. 

Ginny a dat să deschidă gura. 

— Vrei să spui, ghimpe în gât, a chicotit Nolo. Literalmente. 
Ştii că a încercat să mă înjunghie cu purceluşul ăsta? şi a 
arătat către broşa cu ac aflată acum la reverul hainei lui. 
Chiar după ce i-am spus că te-am însemnat. Personal, cred că 
a făcut o pasiune pentru tine. Spune-mi adevărul, iubire, a 
cântat Nolo. Ai făcut o pasiune pentru As... dulceaaaaţă... 

Ginny era cu ochii în lacrimi. 

— Totuşi, e şi isteaţă, am zis eu, abia putând să mă abţin. 

— Oh, da, enervant de isteaţă! Trebuia s-o fi văzut când 
descifra poezia lui da Vinci. A fost frumos, cu acele Cercuri ale 
Adevărului. Voia foarte tare cuțitul. Şi acum, a zis el, punând 
partea plată a tăişului pe obrazul lui Ginny, o să aibă parte de 
el. 

— Nu, s-a rugat Ginny, răsucindu-se sub braţul lui. Reb, te 
rog... 

— Ce, iubire? a râs Tecci. Crezi că Asul o să te salveze? 
Greşit. Tu urmezi. Eu sunt sculptorul, iubito, iar tu o să 
adormi. In adâncul grotei. 

Ginny s-a uitat la mine, îngrozită. Chipul ei, vântul şi ritmul 
roţilor de tren au avut darul să mă transpună exact acolo 
unde aveam nevoie - în junglă. 

— la-mă pe mine primul, Tecci, am propus eu. 

— Ce? De ce? 

— Aşa trebuie. 

— Ha! a râs el, dar mi-am dat seama că era intrigat. 

— Aşa trebuie să fie. Privirea mea ardea în privirea lui. Asta 
este istoria - sfârşitul a cinci sute de ani. Leonardo... părinţii 
mei... eu. Asta este ordinea. Acesta este poemul tău şi până 
acum l-ai scris perfect - ca şi „N“-ul pe care l-ai lăsat pe gâtul 


meu. Termină-l corect. Poţi să-i spui: „A plâns destinul”. 

Simţeam disperarea lui Ginny, dar mi-am menţinut privirea 
aţintită asupra lui Tecci, în vreme ce trenul alerga pe şine, cu 
mult deasupra râului şi a stâncilor. 

— Ai dreptate, Asule. Este poemul meu. Punct şi de la 
capăt. 

Am răsuflat uşurat şi m-am întors spre Ginny. 

— Îmi pare atât de rău, Antonia. 

Am sărit pe grilajul de alamă strălucitoare şi i-am tras un 
picior cu toată puterea lui Tecci în faţa înmărmurită de uimire. 
Ginny s-a lăsat în jos la podea. Nolo a parat cu pumnalul, 
tăindu-mi gheata până la scobitura tălpii. l-am apucat mâna în 
care avea cuțitul. A mârâit, aruncând pumnalul spre mine. l- 
am prins încheietura şi i-am răsucit-o; cuțitul a căzut la 
podea. 

Tecci s-a aruncat cu capul spre mine şi m-a imobilizat; 
undeva, în spatele meu, Ginny a tipat. Cu mâna eliberată din 
strânsoarea mea, Tecci m-a lovit în falcă cu un pistol. M-am 
răsucit şi i-am tras un pumn în spate. S-a lovit cu capul de 
peretele vagonului. Sângele a ţâşnit în toate părţile. 

L-am lovit apoi atât de tare cu pumnul în faţă, că i-am spart 
dinţii. A căzut în genunchi şi a scăpat arma. L-am lovit cu 
piciorul însângerat, izbindu-l cu capul de vagon din nou. S-a 
prăbuşit. 

La celălalt capăt al platformei, Ginny se aplecase, ţinându- 
se de o coapsă, sângele îi curgea printre degete. Am alergat 
la ea. Mi-a căzut în braţe, suspinând. 

— Te-am prins, i-am spus uşor prin păr. Eşti bine? 

S-a ferit. 

— Nu, nu sunt bine! a strigat ea, lovindu-mă tare în stomac. 

Am apucat-o mai bine în braţe, gândindu-mă „ba da, eşti 
bine, Ginny Gianelli, ba da“. l-am simţit mâna pe umărul meu 
şi m-am ridicat. 

— Te-am salvat, iar tu mă loveşti, am mormăit eu. De ce 
faci asta? 

Şi-a muşcat buza de jos într-un fel care m-a făcut să-mi uit 
supărarea. l-am atins obrazul cu dragoste, iar ea şi-a lăsat 
capul pe spate, aşa cum făcuse în grădină la Pop. Apoi s-a 


albit ca varul la faţă. 

— Reb! 

Tecci stătea în picioare în spatele meu, scăldat în sânge, cu 
Pumnalul Medici pregătit ca să lovească. Am scos 
minipistoletul şi am tras. S-a dat în spate, gloanţele au 
explodat. Am tras din nou, golind încărcătorul. 

M-am repezit la el, l-am apucat de gât, degetul meu cel 
mare acoperind capul şarpelui lui tatuat. l-am smuls pumnalul 
din mâna care-i atârna şi l-am băgat în buzunarul meu de la 
spate. L-am ridicat pe balustradă şi am scos broşa lui Ginny 
de pe reverul hainei lui. 

Buzele însângerate ale demonului tremurau, iar şiroaie roşii 
îi accentuau faţa hidoasă. 

— Destinul a plâns, a spus el. 

— Nu pentru tine, am zis eu, şi l-am trimis în iad. 

L-am urmărit cum devenea tot mai mic, până a ajuns de 
dimensiunea unui punct. Mă simţeam uşurat. 

„În sfârşit, s-a terminat”, mă gândeam eu. 

Şi atunci, Jack Heath a păşit pe platformă, cu armele 
ridicate spre mine. 

— Unde este? a întrebat el fioros. 

Am ezitat; el a îndreptat arma spre Ginny. 

— Nu! am strigat eu. Îţi dau pumnalul ăla blestemat! Dacă îi 
dai ei drumul la Zurich... fără să-i faci niciun rău. 

Heath a întors pistolul spre mine. 

— Tinere, eşti chiar o mare valoare, s-a pronunţat el. A 
urmat o pauză chinuitoare; apoi a spus: Bine. Zâna ta va trăi. 

l-am întins pumnalul în palma deschisă. 

După ce l-a strecurat în buzunarul costumului, Heath a pus 
din nou degetul mare pe trăgaci. 

— Aşteaptă! a cerut Ginny cu ochii în lacrimi. Lasă-mă să-l 
sărut de la revedere. Te rog. 

— O idee splendidă, a zis Heath. Ai onoarea. 

Ginny m-a prins de mâini şi s-a lipit de mine. 

— A, chiar minunat, a zis Heath. Acum pot să trag un singur 
glonţ prin amândouă inimile voastre. 

Sufletul meu se scufundă în pământ, până în cealaltă parte, 
în întunericul spaţiului sălbatic. Căzusem. Perfect şi definitiv, 


Ginny, diamantul meu, nu avea să mai strălucească. 

M-am interpus între ea şi pistolul lui Heath, într-o încercare 
zadarnică de a o proteja pe fata pe care o iubeam. Am tras-o 
aproape de mine, i-am simţit atingerea coapselor, sânii lipiţi 
de mine în vreme ce ne îmbrăţişam, iar inimile noastre se 
apropiau. În ochii migdalaţi ai lui Ginny am zărit o invitaţie 
înspăimântată la nemurire. 

Buzele noastre s-au întâlnit, calde şi moi, gingaşe şi dulci ca 
vara, limbile umede ni s-au atins, stârnind înlăuntrul meu 
ceva minunat, pentru prima oară - un salut fără suflare şi 
binecuvântat, în timp ce se apropia momentul în care trebuia 
să ne luăm adio. 

De undeva, de dedesubt, s-a auzit elicea unui elicopter, şi 
un Jet Ranger, cu Dracco la cârmă şi-a făcut apariţia. Beckett 
şedea ghemuit lângă pilot, cu un ochi rece prin cătarea unei 
puşti cu lunetă. 

— Nuuuuu! a strigat Heath în spatele meu. 

Am aruncat-o pe Ginny la podea, iar puşca a început să 
împroaşte gloanţe. Heath şi-a dus mâna la pieptul ciuruit, apoi 
s-a prăbuşit alături de noi, cu faţa în sus, cu ochii larg deschişi 
de uimire. 

În elicopter, Beckett a lăsat arma jos şi mi-a făcut un semn 
să-l scotocesc pe mort. 

Am scos repede pumnalul din buzunarul de la piept al lui 
Heath. Lângă el se afla o dischetă neagră de computer. Un 
colţ fusese distrus în Împuşcături. 

M-am chinuit să mă ridic în picioare şi am ţinut cele două 
obiecte în sus, să le vadă tot cerul şi pământul. 


DOUĂZECI 


În vagonul Pullman, Ginny zăcea pe spate pe canapeaua de 
piele a lui Krell şi-şi ridicase fusta, cercetându-şi piciorul rănit. 
Glonţul lui Tecci făcuse o rană de vreo nouă milimetri pe o 
parte a coapsei. Avea să se închidă cu câteva copci, dar va 
rămâne tot timpul acolo o cicatrice, vizibilă pentru mulţimea 
de pe plajă - şi pentru mine. 

M-am aşezat lângă ea şi mi-am scos gheata tăiată. Rana 
din talpă va avea şi ea nevoie de nişte copci, dar ştiam din 
experienţă că atât această rană, cât şi restul corpului meu, se 
vor vindeca cu timpul. 

Insemnările lui Leonardo se aflau sub un prespapier de 
cristal de pe biroul în stil victorian al lui Krell. Lângă ele se 
aflau doi săculeţi de piele plini de bani. 

Beckett şi Dracco ne-au aşteptat la gara din Zurich şi ne-au 
dus în linişte la Hotel Arbial. Un doctor a sosit la scurt timp. A 
lucrat repede, n-a scos un cuvânt şi avea cel mai frumos 
bronz pe care l-am văzut vreodată. 

l-am dat discul lui Beckett. Niciunul dintre noi nu i-a 
mulţumit celuilalt. 

Dracco ne-a dus cu avionul în California, pe Ginny şi pe 
mine, iar pe toată durata zborului amândoi am dormit 
buştean, cu ajutorul pastilelor contra durerilor şi în absenţa 
grijilor. 

Sub cerul ceţos al dimineţii care promitea o zi însorită, ne-a 
lăsat pe Aeroportul Big Bear. 

Eu şi Ginny am luat un taxi până acasă la Archie - de fapt, 
fosta casă; era mai mult funingine. Totuşi, tufişurile erau tot 
verzi, iar sacul lui Greer era tot îngropat sub pământul rece. L- 
am lăsat tot acolo. Jaguarul se afla tot pe alee şi l-am pornit 
nerăbdător. 

L-am găsit pe Archie citind la Centrul Medical. S-a uitat la 
noi plăcut surprins şi a lăsat cartea deoparte, ţinând semn cu 
degetul unde rămăsese cu cititul. 

li scoseseră majoritatea bandajelor, cu excepţia unuia de 


pe nas, şi arăta un pic cam durduliu şi rozaliu. Dar ochii îi erau 
limpezi ca sclipirea de porțelan. M-am aşezat pe pat lângă el. 
O vreme, nimeni nu a zis nimic. 

— Chiar nu ai fost tu la Milano, nu-i aşa? l-am întrebat. 

— Nu. 

— Sau în pădure? 

— Sigur că eu am fost în pădure. Acolo e casa mea. 

M-am gândit din nou la momentul când stăteam întinşi unul 
lângă altul la spital, în dimineaţa de după incendiu. Nu 
pomenisem de Mendocino atunci când îl întrebasem dacă el 
fusese în pădure. 

— Archie, am zis eu. 

— Da? 

— Nimeni nu ar putea să-l înlocuiască pe tata. 

— Ştiu. 

— Dar mi-ar prinde bine un frate mai mare. 

Ochii i s-au umplut de lacrimi. Şi ai mei la fel. 

Ginny ni s-a alăturat. l-a mulţumit pentru că a primit-o la el 
şi l-a sărutat pe ureche - singurul loc, după spusele lui, care 
nu îl durea. L-am sărutat şi eu pe cealaltă ureche, iar ela 
lăbărţat pe toată faţa un zâmbet care a luminat încăperea. A 
ridicat cartea pe care o citea: Leonardo de Robert Payne. 

l-am spus de cadoul pe care i-l lăsasem îngropat în spatele 
copacului. El a răspuns că îi plac cadourile. 

x 


x x 


Era ora patru dimineaţa când eu şi Ginny am tras pe aleea 
care ducea la Hollister House. Am sunat la intrarea clădirii 
principale şi s-a aprins o lumină mare. Când s-a deschis uşa în 
sfârşit, Pop stătea în faţa noastră în cămaşă de noapte şi 
tichie de dormit pe cap. S-a frecat la ochi şi s-a uitat la noi 
printre gene, iar dinţii lui falşi perfecţi străluceau în lumina de 
pe hol. 

— Fir-aş al naibii! Sunt Holmes şi Watson! a zis el. Intraţi! 

Am intrat cu capul plecat, ca doi Yoda. Ne-a invitat să ne 
aşezăm pe canapea şi se holba la noi, de parcă am fi apărut 
dintr-o lampă fermecată pe care o frecase înainte. Ne uitam şi 
noi la el, obosiţi după călătorie, mângâiaţi de privirea lui şi de 


tăcerea nopţii. 

Pop a ieşit din cameră şi s-a întors în două minute cu o tavă 
rotundă de lemn pe care se aflau patru câni de ceramică cu 
ceaiuri aburinde. În timp ce ne oferea la fiecare câte o cană, 
şi-a făcut apariţia Mona într-o cămaşă de noapte albastră şi-n 
papuci, cu faţa şifonată de somn. Nu a zis nimic, doar s-a 
aşezat pe marginea fotoliului lui Pop. 

Pop şi-a dat căciula pe spate şi a zis: 

— Deci... 

Chiar dacă era groaznic de târziu sau groaznic de devreme, 
era timpul să le spunem povestea. Eu şi Ginny am pus cap la 
cap toate piesele, pentru ei şi unul pentru celălalt. Pop şi 
Mona ascultau nerăbdători, el cu capul bătrân aplecat într-o 
parte, ea cu părul atârnându-i liber pe gulerul cămăşii de 
noapte. Pop exploda de mai multe ori cu câte un „Şi apoi ce s- 
a întâmplat?” şi „Fir-aş al naibii!” 

Păsărelele ciripeau în răsăritul soarelui pe când noi 
terminam de povestit. 

Am scos Pumnalul Medici şi i l-am arătat lui Pop. L-a luat în 
palme şi s-a aplecat asupra lui, bucurându-se de frumuseţea 
acestuia. Apoi i l-a dat Monei, care l-a ţinut în lumină, 
întorcându-l până când a strălucit magnific. 

Toţi patru am rămas fără replică la vederea perfecțiunii 
creaţiei lui Leonardo. Când Mona mi-a înapoiat pumnalul, 
căldura din mâinile ei încă mai persista pe aliajul misterios. 

— Ce-o să faci cu el, Reb? a întrebat Pop. 

M-am trezit deodată învăluit în tristeţe - o tristeţe sublimă. 
Era pătura în care fusesem înfăşurat de la noaptea tragică din 
1980 - pătura care îmi oferise în acelaşi timp căldură şi 
răceală ca de mormânt. 

Ginny s-a întins şi mi-a atins genunchiul, iar acea pătură a 
căzut numaidecât. Nu mai aveam nevoie de ea. 

— Pumnalul aparţine National Gallery, am zis eu încet, ca şi 
Cercurile Adevărului. 

Am rămas câteva minute fragile cu cănile în mâini, 
respirând măreţia şi tragedia - simetria ciudată de împrejurări 
care ne adusese împreună. 

Am aruncat o privire rapidă spre Ginny. Ea mi-a prins 


privirea şi mi-a ţinut-o prizonieră. Apoi mi-a luat faţa în palme 
şi m-a sărutat lung, fără ruşine, cu un sunet surd emanând de 
undeva din gâtul ei. Era un sărut de genul câştigă-dacă-poţi, 
sau coboară-ceaţa-pe-toate-ferestrele. 

Mi-am simţit trupul invadat de căldură, în timp ce Pop a 
început să fluiere A Kiss to Build a Dream On”. Am deschis un 
ochi şi am văzut că el şi Mona se ţineau de mână. 

În sfârşit, Pop a anunţat: 

— Ei bine, dacă vreţi Same Time şi Next Year, nu le puteţi 
avea - pentru că Same Time nu a fost încă reparată. 

Cu buzele încă atingându-le pe ale mele, Ginny a zis fără 
suflare: 

— Next Time e numai bun! 

Am atins-o uşor, tandru, pe lobul urechii. 

— Fir-aş al naibii! a chicotit Pop. Cred că ai dreptate. 


3 Titlul unui cântec al lui Louis Armstrong, în traducere „Un sărut cu care 
să făureşti un vis“. (n.tr.)