Jonathan Lethem — Orfani in Brooklyn

POLICE 


[si 


JONATHAN LETHEM 


ORFANI ÎN 
BROOKLYN 


Original: Motherless Brooklyn (1999) 


Traducere din limba engleză și note: 
IRINA NEGREA 


y 


virtual-project.eu 


LEDA 
2011 


Jonathan Lethem, unul dintre cei mai inventivi și apreciați 
scriitori americani contemporani, s-a născut la 19 februarie 
1964, în Brooklyn, New York. Și-a făcut debutul literar cu 
romanul Gun, with Occasional Music, o îmbinare de science- 
fiction și scriere polițistă, în anul 1994. Au urmat alte trei alte 
opere SF - Amnesia Moon (1995), As She Climbed Across the 
Table (1997) și Girl in Lanascape (1998). In 1999 a cunoscut un 
succes răsunător odată cu publicarea romanului Motherless 
Brooklyn (Orfani în Brooklyn), distins cu prestigiosul National 
Book Critics Circle Award. Declarat cel mai bun roman al anului 
1999 de publicaţiile Esquire, Mesweeney's, Tin House, The New 
York Times și Paris Review, i s-a acordat și Gold Dagger Award 
pe anul 2000. În 2003, un nou roman, The Fortress of Solitude, 
este foarte bine primit de public și critică, figurând pe lista de 
bestselleruri a ziarului New York Times și fiind nominalizat la 
International IMPAC Dublin Literary Award. În anul 2005, Lethem 
câștigă o bursă din partea Fundaţiei McArthur. Lista scrierilor 
sale continuă cu You Don't Love Me Yet (2007) și Chronic City 
(2009). Volume de scurte povestiri, non-ficțiune și scenariile de 
film se adaugă operei sale atât de variate ca stil și genuri 
literare. 


e PĂȘEȘTE ÎNĂUNTRU 


Contextul e totul. M-am costumat și-o să vedeţi. Mă fac 
măscărici la bâlci, telal la târg, actor total, vorbesc în dodii, 
perorez nepotolit de la tribună. Am sindromul Tourette. Gura 
mea nu se lasă, deși îndeobște murmur sau șoptesc în barbă de 
parcă aș citi cu glas tare, mărul lui Adam îmi saltă sub piele, 
mușchiul maxilarului îmi zvâcnește sub obraz ca o inimă 
miniaturală, sunete înăbușite, cuvinte amuţite în năluci de grai, 
teci golite de suflu și ton. (Dacă aș fi un răufăcător vânat de 
Dick Tracy, ar trebui să fiu gângav ca Mumbles.) In această 
formă diminuată cuvintele irup din preaplinul minţii mele, 
revărsându-se peste suprafaţa lumii, gâdilând realitatea 
asemenea degetelor pe o claviatură de pian. Mângâind, 
zgândărind. Sunt ca o armată invizibilă într-o misiune de 
menţinere a păcii, o hoardă pașnică. Nu, cuvintele nu vor să 
facă rău; doar înduplecă, tălmăcesc, netezesc. Pretutindeni 
îndreaptă imperfecțiunile, reașază la loc firele de păr, reașază 
rațele în cârdul lor, înlocuiesc bucăţile de gazon smulse. Numără 
și lustruiesc argintăria. Le bat ușor la fund pe bătrânele doamne, 
făcându-le să chicotească. Doar că - aici e hiba - atunci când 
cuvintele mele întâlnesc prea multă perfecţiune, când suprafaţa 
sclipește deja impecabil, când rațele sunt deja aranjate ordonat, 
iar bătrânele doamne s-au îmbunat, atunci mica mea armată se 
răzvrătește, sparge vitrinele. Realitatea are nevoie de o 
scrijelitură ba ici, ba colo, covorul are nevoie de un defect. 
Cuvintele mele încep să smulgă nervos firele din urzeală, 
căutând să domine, un punct slab, o ureche vulnerabilă. Și 
atunci mă apucă o nevoie imperioasă de a striga în biserică, în 
camera copilului, în cinematograful ticsit de lume. E ca o 
mâncărime iniţial insignifiantă. Dar mâncărimea aceasta devine 
curând ca un torent în spatele unui baraj șubrezit. Potopul lui 
Noe. Mâncărimea aceea înseamnă viaţa mea. Uite, mă apucă și- 
acum. Acoperiţi-vă urechile. Construiţi-vă o arcă. 

„Mănâncă-mă!” răcnesc eu. 


„Amguurapblhină”, a molfăit Gilbert Coney, ca reacţie la 
izbucnirea mea, dar fără nici să întoarcă măcar capul. Abia am 
reușit să deslușesc cuvintele - „Am gura plină” -, deopotrivă un 
adevăr și o glumă, stângace însă. Obișnuit cu ticurile mele 
verbale, nici nu se mai sinchisea de obicei să comenteze. Acum 
a împins punga de hamburgeri White Castle în direcția mea pe 
scaunul mașinii, foșnind hârtia. „la-ș'bagălazjgheab.” 

Coney nu merita să-i acord vreo atenţie deosebită. „Mănâncă- 
mă-mănâncă-mă”, am zbierat piţigăiat din nou, evacuând încă o 
parte din presiunea acumulată în capul meu. Pe urmă, am fost 
în stare să mă concentrez. M-am servit cu unul dintre 
hamburgerii aceia micuţi. Despachetându-l, am ridicat capacul 
chiflei ca să examinez grătarul de găurele din miezul pâinii, 
mâzga lucioasă de ceapă tocată. Asta era o altă compulsie. 
Când vedeam un White Castle, trebuia întotdeauna să mă uit în 
el, să evaluez contrastul dintre chifteaua plată fasonată mecanic 
și grămăjoara de maglavais prăjit. Chaos și Kontrol. Apoi, am 
făcut mai mult sau mai puţin cum îmi sugerase Gilbert - am 
îndesat în gură hamburgerul întreg. Și, în timp ce vechiul slogan 
Cumpără-i la pungă! îmi zumzăia adânc prin cap, iar fălcile mele 
munceau să macine bunătatea de burger în bucăţi ingerabile, 
m-am întors iarăși să mă holbez afară, pe geam, la casă. 

Mâncarea are darul să mă potolească efectiv. 

Venisem să ţinem sub supraveghere la numărul 109 de pe 
East 84" Street o vilă stingheră, pironită între doi zgârie-nori 
unde, pe lângă portarul de la intrare, venind și plecând din hol 
diverși curieri bicicliști cu pungi calde de mâncare chinezească 
zburau ca niște molii istovite într-o lumină ternă de noiembrie. 
Era ora cinei în Yorktown. Gilbert Coney și eu luasem măsuri, 
pentru a ne putea alătura festinului, și făcusem un ocol prin 
Harlemul spaniol ca să ne cumpărăm burgeri. Nu a mai rămas 
decât un singur restaurant White Castle în Manhattan, pe East 
103" Street. Dar nu este la fel de bun ca unele dintre localurile 
de la periferie. Nu mai ai posibilitatea să urmărești cum îţi 
prepară ceea ce ai comandat și, sincer să fiu, am început să mă 
întreb dacă nu cumva au ajuns să bage chiflele la cuptorul cu 
microunde, în loc să le încălzească la bain-marie. Luându-ne 


1 În SUA, în anii 1920, îndemnul publicitar „Buy 'em by the sack”, referindu-se la mini- 
hamburgerii White Castle, a marcat începutul comercializării produselor fast-food 
ambalate pentru a fi consumate în afara restaurantului. 


5 


prada de mini-hamburgeri astfel compromiși și niște cartofi 
prăjiţi, ne-am întors în centru și am oprit în dreptul unei alte 
mașini, în fața adresei-țintă, până când se elibera vreun loc de 
parcare. Nu a durat decât vreo două minute, suficient însă 
pentru ca portarii de la cele două blocuri să ne și miroasă, 
intuind că eram niște intruși și, oricum, băgăcioși. Venisem cu 
un Lincoln, care nu avea plăcuţe de înmatriculare cu seria „T”, și 
nici etichete adezive sau alte abţibilduri din care să fi reieșit că 
ar fi o mașină pentru servicii de transport. În plus, eu și Gilbert 
eram niște huidume amândoi. S-au gândit probabil că suntem 
copoi. Nu conta. Noi clefăiam și pândeam. 

Nu-nsemna că am fi avut habar ce căutam acolo. Minna ne 
trimisese fără să explice motivul, ceea ce era destul de obișnuit, 
deși nu același lucru se putea spune despre adresă. In general, 
comisioanele de la Minna Agency ne ţineau ţintuiţi în Brooklyn, 
arareori mai departe de Court Street, de fapt. Carroll Gardens și 
Cobble Hill formau împreună un fel de tablă de joc cu linii 
încrucișate, simbolizând alianțele și inamiciţiile lui Frank Minna, 
iar eu, Gil Coney și ceilalţi agenţi eram jetoanele - ca niște piese 
de Monopoly, mă gândeam eu uneori, automobile și terrieri din 
plumb (nu jobene, categoric) - care erau mutate pe tabla aceea 
de joc. Aici, în Upper East Side, trecusem dincolo de harta 
noastră obișnuită, Automobilul și Terrierul în Candyland - sau 
poate în birou cu colonelul Mustard?. 

— Ce scrie acolo? a zis Coney, împungând aerul cu bărbia lui 
slinoasă înspre intrarea în vilă. 

M-am uitat și eu. 

Yorkville Zendo, am citit pe plăcuţa de bronz de pe ușă, iar 
mintea mea înfierbântată a procesat cuvintele și a zăbovit cu 
interes asupra celui mai ciudat. „Mănâncă-mă Zendo!” am 
mormăit eu printre dinţii încleștați. 

Gilbert a crezut, foarte just, că era reacţia mea tipică dea mă 
arăta consternat în faţa lucrurilor nefamiliare. 

— Mda, chiar așa, ce-i cu Zendo ăsta? Ce înseamnă de fapt? 

— Poate vine de la „Zen”, am zis eu. 

— Nu știu ce-i aia. 

— Zen, ca în budism, am spus eu. Maestru Zen, haide că știi. 

— Maestru Zen? 

— Haide măi, ca maestrul kung-fu. 


2 Aluzie la jocurile de societate Monopoly, Candyland și Cluedo. 


— Hmpff, a pufnit Coney. 

Și așa, după această scurtă cotitură spre investigaţie, ne-am 
reluat mulțumiți mestecatul. Bineînţeles, la capătul oricărei 
conversații, mintea mea fremăta, reeditând cel puţin o variantă 
domoală a talmeș-balmeșului tipic ecolaliei: Wu știu de Zendo, 
Zung Fu tip Ken, Maestru Feng Shui, Nemernic Fungo, 
Masturbare Zen, Mănâncă-mă! Dar nu era nevoie de verbalizare, 
nu acum, nu când aveam atâţia hamburgeri White Castle pe 
care trebuia să-i deșurubez, să-i inspectez și să-i devorez. Eu 
eram la al treilea. Mi l-am potrivit în gură, după care am ridicat 
privirea spre ușa de la numărul 109, smucind din cap, ca și cum 
clădirea s-ar fi năpustit dintr-odată la mine. Lui Coney și 
celorlalţi angajaţi de la Minna Agency le plăcea să facă echipă 
cu mine la acțiuni de supraveghere, întrucât comportamentul 
meu compulsiv mă forţa să casc ochii la locul sau obiectivul 
vizat, cam la fiecare treizeci de secunde, scutindu-i astfel pe ei 
de osteneala de a-și suci gâtul mereu. O logică similară explica 
și popularitatea mea la partidele de ascultare a telefoanelor - 
suficient să-mi dai o listă de cuvinte-declanșator la care să 
ciulesc urechile într-o conversaţie, și nici că mă mai gândesc la 
altceva, sărind efectiv ca ars dacă aud și cea mai vagă aluzie la 
vreuna dintre acele vocabule, în timp ce, invariabil, aceeași 
sarcină îi făcea pe toţi ceilalți să adoarmă ca niște îngerași. 

În timp ce mestecam al treilea hamburger și monitorizam 
intrarea în Yorkville Zendo unde nu se întâmpla nimic, mâinile 
mele pipăiau frenetic punga de hârtie cu hamburgeri, numărând 
ca să mă asigur că îmi mai rămâneau încă trei. Cumpărasem o 
pungă cu doisprezece hamburgeri, iar Coney nu numai că știa 
că era obligatoriu să îmi primesc porţia de șase bucăţi, dar în 
plus știa că îmi face plăcere și îmi gâdilă instinctele obsesiv- 
compulsive de om cu sindromul Tourette, dacă are grijă ca 
numărul meu să fie identic cu al lui. Gilbert Coney era o 
matahală de om cu o inimă de aur, presupun. Sau poate era 
doar un individ educabil. Ticurile și obsesiile mele îi amuzau 
mereu pe ceilalţi acoliți ai lui Minna, dar îi și uzau, făcându-i 
straniu de supuși și servili. 

O femeie a cotit de pe trotuar pe aleea casei dintre blocuri și 
s-a dus la ușa de la intrare. Brunetă, păr scurt, ochelari 
pătrăţoși, asta a fost tot ceea ce-am putut vedea, înainte de a 
ajunge cu spatele spre noi. Purta o scurtă din stofă bleumarin. 


7 


Cârlionţi de păr negru la ceafă, sub o tunsoare băieţească. 
Douăzeci și cinci de ani poate, sau poate optsprezece. 

— Încearcă să intre, a zis Coney. 

— Uite, are cheie, am spus eu. 

— Ce vrea Frank să facem? 

— Doar să urmărim. Notează. Cât e ceasul? 

Coney a mototolit o hârtie de ambalaj de la alt hamburger și a 
arătat spre compartimentul de mănuși. „Notează tu. E șase și 
patruzeci și cinci de minute.” 

Am apăsat pe capac - încuietoarea de plastic s-a deschis cu 
un clic cavernos delicios, pe care știam că voi vrea să îl repet, 
cel puţin aproximativ - și în compartiment am găsit carneţelul. 
FATĂ, am scris eu, după care am tăiat. FEMEIE, PĂR, OCHELARI, 
CHEIE. 6:45. Însemnările erau pentru mine, din moment ce 
trebuia doar să fiu în stare să îi raportez verbal lui Minna. Și asta 
numai dacă era cazul. Din câte îl cunoșteam eu, era posibil să 
ne fi trimis aici ca să speriem pe careva, sau să așteptăm vreo 
livrare. Am lăsat carneţelul lângă hamburgeri pe scaun, între 
noi, și am pocnit cu palma în ușa compartimentului de mănuși, 
închizându-l la loc, după care am mai tras încă șase lovituri cu 
palma în același loc ca să-mi aerisesc presiunea din creier, 
reproducând bufnitura surdă care îmi plăcuse. Șase era un 
număr norocos în seara asta, șase hamburgeri, șase și patruzeci 
și cinci. Așa că și șase lovituri cu palma. 

e 

Pentru mine, a număra, a atinge obiecte și a repeta cuvinte 
reprezintă toate aceeași activitate. De fapt, sindromul Tourette 
nu înseamnă decât o viaţă întreagă de ordonare. Lumea (sau 
mintea mea - totuna) mă desemnează pe mine ea, iarăși și 
iarăși mereu. Așa că ordonez la loc. 

Ar putea ea să facă altfel? Dacă aţi fost vreodată ea, 
cunoașteți răspunsul. 

e 

— Băieți, s-a auzit glasul de-afară, dinspre partea carosabilă a 
străzii, făcându-ne să tresărim pe mine și pe Coney. 

— Frank, am spus eu. 

Era Minna. Din cauza vântului, își ridicase gulerul de la trend, 
fără să-și acopere însă complet grimasa obrazului nebărbierit 
amintind de Robert Ryan în Hoarda sălbatică. Vârând capul între 
umeri, s-a aplecat până la nivelul geamului de lângă mine, ca și 


8 


cum nu ar fi vrut să fie văzut din Yorkville Zendo. Scârţâind și 
legănându-se ca niște căluți de lemn, cârduri de taxiuri treceau 
peste groapa de pe strada din spatele lui. Am coborât geamul 
rotind manivela, după care, cu o mișcare compulsivă, am întins 
mâna și l-am mângâiat pe umărul stâng, un gest uzual pe care 
nu se sinchisise să îl bage în seamă - de cât timp? Hai să zicem 
că se făcuseră cincisprezece ani acum, de când am început să 
manifest această nevoie imperioasă, la vârsta de treisprezece 
ani, și am întins mâna să îl mângâi pe umărul gecii de piele pe 
care o purta pe vremea când era un derbedeu de douăzeci și 
cinci de ani. Cincisprezece ani în care îl mângâiasem și îl 
bătusem ușor cu palma pe umăr - dacă Frank Minna ar fi o 
statuie, și nu un bărbat în carne și oase, aș fi reușit să lustruiesc 
locul acela de pe umărul lui făcându-l să sclipească, la fel cum 
cârduri nesfârșite de turiști tocesc, tot atingându-le, nasurile și 
degetele martirilor de bronz din bisericile italienești. 

— Ce-i cu tine aici? a zis Coney. 

Știa că era pesemne ceva important dacă Minna se deplasase 
până aici, și mai ales pe cont propriu, când ar fi putut foarte 
bine să ne pună pe noi să trecem să-l luăm de undeva. Se 
întâmpla ceva complicat, și - surpriză! - noi trepădușii eram 
iarăși ţinuţi în ceaţă. 

Am  murmurat pe  mutește printre buzele strânse: 
Supraveghere, priveghere, păzea Zendo. 

Stăpânii vegherii. 

— Dă-mi o ţigară, a spus Minna. 

Coney s-a aplecat peste mine cu un pachet de Malls, din care 
o ţigară ieșea afară cam cu doi centimetri, pentru ca șeful s-o 
poată apuca mai ușor. Minna a băgat ţigara în gură și și-a 
aprins-o, încruntându-se concentrat, ferind flacăra brichetei cu 
colţul ridicat al gulerului. A tras fumul în piept, după care l-a 
suflat afară în spaţiul nostru din mașină. „OK, fiţi atenţi”, a zis 
el, de parcă n-am fi pândit deja fiecare cuvânt de pe buzele lui. 

Oameni-ai-lui-Minna până în măduva oaselor. 

— Eu intru în casă, a zis el, mijind ochii la Zendo. O să mă 
țârâie dinăuntru. Voi lăsa ușa larg deschisă. Vreau ca tu - a 
mișcat din cap spre Coney - să înșfaci ușa, să intri, dar doar să 
intri și să aștepți acolo, la picioarele scării. 

— Dar dacă îţi vor ieși în întâmpinare? a zis Coney. 


— Fă-ţi griji pentru asta dacă se va întâmpla așa, i-a retezat-o 
Minna. 

— Bine, dar dacă... 

Minna a fluturat din mână, făcându-l să tacă înainte de a-și fi 
terminat fraza. Efectiv, Coney orbecăia să priceapă care era 
rolul lui, dar se părea că zelul acesta nu era bine primit. 

— Lionel..., a început Minna să spună. 

e 

Lionel, numele meu. Așa cum îl pronunţau Frank și Oamenii- 
lui-Minna, rima cu vinyl. Lionel Essrog. Line-all.? De ce nu și: 

Liable Guesscog. 

Final Escrow. 

Ironic Pissclam. 

Și așa mai departe. 

Numele meu mic a fost carameaua verbală originală, de care 
trăsesem și întinsesem, până ajunsese sub formă de fire subțiri 
ca niște filamente, zăcând acum peste tot pe pardoseala 
camerei cu ecou care era țeasta mea. După atâta mestecat, se 
fleșcăise și își pierduse toată savoarea. 

e 

— Uite, ţine, a zis Minna, lăsând să-mi cadă în poală un 
radioreceptor și niște căști, după care, bătându-se cu palma pe 
buzunarul de la piept, a mai adăugat: „Sunt conectat. les eu viu 
și teafăr de-acolo. Să ciulești bine urechile. Dacă o să zic, ăăă, 
«Nu fac eu asta, nici să știu că mor», te dai jos din mașină și 
baţi la ușa aia, Gilbert îţi dă drumul înăuntru, vă năpustiţi 
amândoi sus pe scări și veniţi repede după mine, s-a-nţeles?” 

Mănâncă-mă, jeg-nemernic mi s-a dislocat aproape din gură, 
în febra emoţiei, dar am inspirat brusc și mi-am înghițit 
cuvintele, fără să mai spun nimic. 

— Suntem fără, a zis Coney. 

— Fără ce? a spus Minna. 

— Fără jucărie, n-am nicio jucărie la mine. 

— Jucărie! Nu te mai prosti, spune revolver, Gilbert. 

— Fără revolver, Frank. 

— Exact pe asta contez. Așa reușesc să dorm eu noaptea, 
bagă la cap. Fiindcă știu că nu purtaţi armă. N-aveti voi treabă, 
tolomacilor, să urcați scara aia, după mine, nici măcar cu vreo 


3 Prin omofonie cu „Lionel”, prenumele personajului devine Line-all - „Aliniază-tot”, 
făcând aluzie la patologia sindromului Tourette. 


10 


agrafă de păr, cu vreo muzicuţă în mână, darămite cu vreun 
revolver. Clar?! Am eu revolver, ajunge. Treaba voastră este 
doar să apăreţi acolo. 

— Scuze, Frank. 

— Nici măcar cu vreun trabuc neaprins, cu vreo amărâtă de 
aripioară de pui. 

— Scuze, Frank. 

— Tu doar să-ţi faci urechile pâlnie. Dacă mă auzi că spun, 
ăăă, „Trebuie să mă duc întâi la baie”, asta înseamnă că ieşim 
din casă. Il iei pe Gilbert, vă suiți în mașină, vă pregătiţi de 
urmărire. Ai băgat la cap? 

Băgat, băgat, BAGA! spunea mintea mea. Rată, rață, rață, 
GÂSCĂ! 

— Nici să mor, dau buzna în Zendo, a fost ceea ce am rostit 
cu glas tare. Mă duc la baie, pornesc mașina. 

— Genial, Dihanie, a zis Minna. 

M-a ciupit de obraz, pe urmă a azvârilit ţigara în spate, pe 
stradă, unde chiștocul s-a rostogolit, împroșcând cu scântei. 
Avea ochii pironiţi în depărtare. 

Coney a coborât din mașină, iar eu m-am tras imediat pe 
scaunul șoferului. Minna a lovit cu palma în capotă o singură 
dată, ca și cum ar fi bătut ușor pe cap un câine după comanda 
„Şezi”, pe urmă a trecut iute prin dreptul barei de protecţie din 
față, a ridicat un deget ca să îl oprească pe Coney, a traversat 
trotuarul până la ușa casei de la numărul 109 și a apăsat pe 
soneria de sub plăcuţa Zendo. Coney s-a rezemat de mașină, 
așteptând. Eu mi-am pus căștile, am prins clar zgomotul 
pantofului cu care Minna râcâia intenţionat pe asfalt, pentru ca 
eu să îmi pot da seama că legătura radio dintre noi funcţiona. 
Când am ridicat privirea, am văzut că portarul de la măgăoaia 
din dreapta se uita la noi, fără să facă însă altceva decât să ne 
urmărească din ochi. 

Am auzit zbârnâitul soneriei, atât /ive, cât și prin 
radioreceptor. Minna a intrat în casă, deschizând ușa larg de tot. 
Coney a zbughit-o din loc, a prins ușa din zbor și a dispărut 
înăuntru și el. 

Zgomot de pași la etaj, nicio voce deocamdată. Acum dintr- 
odată sălășluiam în două lumi: ochii și trupul palpitând pe 
scaunul șoferului în automobilul Lincoln, privind, din locul unde 
eram parcat, ambianța stradală ordonată din cartierul Upper 


11 


East Side, oameni cu câini la plimbare, curieri, fete și băieți 
îmbrăcaţi ca niște adulţi în ţinută formală, dârdâind de frig în 
drum spre diverse baruri fițoase unde începuse viața de noapte, 
în timp ce urechile mele făureau un peisaj sonor din ecourile 
mișcărilor lui Minna în casă, sus, pe scară, unde încă nimeni nu-i 
ieșise în întâmpinare, însă oricum Minna părea să cunoască 
locul, pantofii de piele frecându-se pe lemn, scările scârțâind, 
apoi o ezitare, un foșnet de haine poate, după aceea două 
bufnituri pe podea, și zgomotul pașilor s-a reluat mai încetișor. 
Minna își scosese pantofii. 

Cum adică, vasăzică suni la ușă, ca pe urmă să te furișezi 
tiptil înăuntru? N-avea nicio noimă. De parcă ar fi avut vreo 
noimă ceva din toată schema asta!? Am mai palmat un Castle 
din punga de hârtie - șase hamburgeri pentru a restaura 
ordinea într-o lume absurdă. 

— Frank, s-a auzit o voce în căști. 

— Am venit, a spus Minna scârbit. Deși n-aveam de ce. E 
treaba ta să-ți faci curat în ogradă. 

— Apreciez gestul tău, a continuat cealaltă voce. Dar lucrurile 
s-au cam complicat. 

— Au aflat de contractul pentru clădire, a spus Minna. 

— Nu, nu cred. 

Vocea era straniu de calmă, împăciuitoare. Mi se părea 
cunoscută? Nu neapărat, ci cred că era mai degrabă ritmul 
replicilor lui Minna - interlocutorul lui era un individ pe care îl 
știa bine, dar cine? 

— Vino înăuntru, hai să discutăm, a continuat vocea. 

— Despre ce? a spus Minna. Ce-ar mai fi de discutat, mă rog? 

— Uite și tu cum ești, Frank. 

— Crezi că de-aia am venit aici, ca să văd cum sunt? Puteam 
să fac asta și acasă. 

— Dar o faci, zi? a ripostat vocea pe un ton zâmbăreț. Nu 
suficient de des și de temeinic, cum ar trebui, am eu impresia. 

— Unde-i Ullman? a întrebat Minna. L-ai adus aici? 

— Ullman e în oraș. O să te duci tu la el. 

— Rahat. 

— Ai răbdare. 

— Tu spui răbdare, eu spun rahat. 

— Tipic, presupun. 

— Mda. Atunci hai mai bine să contramandăm totul. 


12 


Alţi pași înfundaţi o ușă închizându-se. O bufnitură, posibil o 
sticlă și un pahar, băutură curgând. Vin. Mi-ar fi prins bine și mie 
ceva de băut. M-am multumit să molfăi din Castle și să mă 
zgâiesc prin parbriz, mintea mea tocând Tipic autistic mistic 
mitic netrebnic nemernic și pe urmă m-am gândit să mai notez 
ceva, am deschis carnetțelul și sub FEMEIE, PAR, OCHELARI am 
scris ULLMAN ÎN ORAȘ, gândind însă Ulm de oraș. Când am 
înghiţit hamburgerul, falca și gâtlejul mi s-au strâns, așa că mi- 
am făcut curaj pentru un inevitabil tic copralalic - rostit tare, 
deși nu era nimeni acolo ca să-l audă. „Mănânci căcat, Bailey!” 

Bailey era un nume încastrat în mintea mea de tourettic, deși 
nu-mi dădeam seama de ce. Nu întâlnisem niciodată vreun 
Bailey. Poate că Bailey era prototipul omului obișnuit, ca George 
Bailey din filmul O viață minunată. Întruchipând auditoriul meu 
imaginar, el era cel care trebuia să suporte agresivitatea 
majorităţii înjurăturilor mele solitare - o parte din ființa mea 
avea nevoie de o ţintă, se părea. Dacă un om atins de sindromul 
Tourette drăcuiește în pădure și nu e nimeni acolo care să-l 
audă, mai scoate el vreun sunet? Bailey părea să fie soluția mea 
la această enigmă. 

— Se vede pe fața ta, Frank. Arăti de parcă iți vine să omori 
pe cineva. 

— Pentru început, m-aș multumi și cu tine. 

— Nu trebuie să mă blamezi, Frank, dacă tipa ti-a scăpat de 
sub control. 

— Ba e vina ta, dacă îi lipsește chestia aia a ei cu Rama-lama- 
ding-dong. Tu ești ăla care i-a împuiat capul cu mizeria asta. 

— Hai, gustă de-aici. (Oferindu-i un pahar cu băutură?) 

— Nu pe stomacul gol. 

— Of, păcat. Am uitat cât de mult suferi, Frank. 

— Haida-de, ia mai scutește-mă. 

„Mănânci căcat, Bailey!” Ticurile se înrăutăţeau întotdeauna 
când eram nervos, din cauză că stresul agrava în mine 
simptomele sindromului Tourette. lar ceva în acest scenariu mă 
umplea de nervi. Conversaţia pe care o interceptam era prea 
plină de subînţelesuri, aluziile toate șlefuite și opace, ca și cum 
ani întregi de interacțiuni ar fi zăcut sub fiecare cuvânt. 

De asemenea, unde era bruneta tunsă scurt? In cameră cu 
Minna și arogantul lui interlocutor, tăcând din gură? Ori complet 
altundeva? Mă agita faptul că nu aveam posibilitatea de a 


13 


vizualiza interiorul casei de la numărul 109. Oare bruneta aceea 
era „tipa” despre care discutau ei? Puțin probabil. 

Și ce era chestia aia a ei cu Rama-lama-ding-dong? Nu-mi 
permiteam luxul de a mă frământa din cauza asta. Am dat la o 
parte o droaie de ticuri și am încercat să nu zăbovesc asupra 
unor lucruri pe care nu le înțelegeam. 

Am aruncat o privire spre ușă. Probabil, Coney era încă 
înăuntru, chiar la intrare. Îmi doream să aud nu fac eu asta, nici 
să știu că mor, ca să ne putem năpusti pe scări în sus. 

Am tresărit când cineva a ciocănit în geamul din dreptul 
volanului. Era portarul care se tot zgâise la noi. Gesticulând, mi- 
a făcut semn să cobor geamul. Eu am scuturat din cap, ela 
încuviințat, contrazicându-mă. Până la urmă, m-am conformat, 
trăgând căștile de pe una dintre urechi ca să pot asculta. 

— Ce-i? am spus eu, triplu distrat - geamul electric sedusese 
mintea mea de coţofană și acum pretindea mișcări inutile de 
ridicare și coborâre. 

Am încercat să maschez situaţia. 

— Prietenul tău ţi-a transmis să te duci, a spus portarul, 
gesticulând în spate, spre clădirea lui. 

— Ce?! 

Eram complet derutat. Am sucit gâtul ca să pot vedea dincolo 
de tip, dar nu am zărit pe nimeni la intrarea în clădirea lui. Între 
timp, Minna spunea ceva în căști. Dar nu baie sau nici să știu că 
mor. 

— Prietenul tău, a repetat portarul, cu accentul lui pocit de 
est-european, posibil polonez sau ceh. Te cheamă, a zis el, 
rânjind amuzat de nedumerirea mea. 

Am simţit cum fruntea mi se boţește exagerat, un tic, și mi-a 
venit să-i spun să nu se mai hlizească așa: Ceea ce vedea nu 
era meritul lui. 

— Care prieten? am spus eu. 

Minna și Coney erau amândoi înăuntru - aș fi observat dacă 
ușa de la Zendo s-ar fi urnit din balamale. 

— A zis că dacă aștepți, el e gata, a spus portarul, dând din 
cap, gesticulând din nou. Vrea să vorbească. 

Acum Minna spunea ceva despre „... faci o porcărie pe 
pardoseala de marmură..." 

— Cred că mă confunzi cu altcineva, i-am zis portarului. 


14 


„Jeg-nemernic!” m-am strâmbat eu, fluturând din mână ca să- 
| gonesc și încercând să mă concentrez la vocile care se auzeau 
în căști. 

— Hei, hei, a spus portarul, ridicând mâinile. N-am făcut decât 
să-ţi aduc un mesaj, amice. 

Am coborât geamul automat din nou, reușind până la urmă 
să-mi smulg degetele de pe buton. „Nicio problemă”, am zis eu, 
înăbușind încă un jeg-nemernic într-un fel de behăit ascuţit - 
bmneeh! „Dar nu pot să plec de la mașină. Spune-i tu 
prietenului meu că, dacă vrea să vorbim, să iasă afară și să 
discute cu mine aici. OK, amice?” Mi se părea că aveam prea 
mulți prieteni dintr-odată, fără să știu cum îi cheamă. Am 
repetat mișcarea impulsivă de a flutura din mână, o combinaţie 
convenabilă de tic-cu-gest, încercând să-l impulsionez pe 
măscăriciul ăsta să treacă înapoi la ușa lui. 

— Nu, nu. A zis să vii tu înăuntru. 

m... rupi o mână...” mi s-a părut că-l aud pe Minna spunând. 

— Află cum îl cheamă, atunci, am zis eu, disperat. Vii pe urmă 
înapoi și îmi spui cum îl cheamă. 

— Vrea să stea de vorbă cu tine. 

— OK, mănâncă-mă-portarule, spune-i că mă găsește aici. 

Și, apăsând pe buton, i-am închis geamul în nas. A ciocănit 
din nou, dar l-am ignorat. 

„... întâi lasă-mă să mă duc la toaletă...” 

Am deschis portiera și, îmbrâncindu-l pe portar, m-am dus la 
ușa vilei Zendo și am ciocănit, de șase ori, tare. „Coney”, am 
șuierat eu. „leși afară de-acolo.” 

În căști, am auzit cum Minna a închis ușa de la baie, apoi 
susur de apă curgând. „Sper că ai auzit asta, Dihanie”, a șoptit 
el în microfon, adresându-mi-se direct. „Plecăm cu o mașină. 
Țineţți-vă după noi. Fără tevatură." 

Coney a ţâșnit pe ușă afară. 

— Minna iese, am zis eu, trăgând căștile în jos, în jurul gâtului. 

— OK, a spus Coney, căscând ochii mari. 

De data asta măcar eram și noi în miezul acțiunii. 

— Tu conduci, am zis eu, atingându-l pe nas cu vârful 
degetului. 

S-a ferit de mine, de parcă aș fi fost o muscă. Ne-am repezit 
amândoi în mașină, iar Coney a turat motorul. Am azvârlit 
punga cu hamburgeri reci și ambalajul de hârtie pe bancheta din 


15 


spate. Cretinul ăla de portar dispăruse în clădirea lui. Mi l-am 
scos din minte pentru moment. 

Ședeam amândoi privind înainte, în mașina învăluită în 
propriul abur, așteptând, vibrând. 7ine-te după berlină! Prinde o 
balerină! Dacă vrei o cabotină! Maxilarul meu zvâcnea, 
mestecând și înghițind cuvintele, păstrând tăcerea. Mâinile lui 
Gilbert erau încleștate pe volan, ale mele băteau discret 
darabana în poală, cu mișcări mici de vrăbiuță. 

Asta se înţelegea pe-aici prin „fără tevatură”. 

— Eu nu-l văd, a zis Coney. 

— Așteaptă. O să iasă, împreună cu alţi tipi, probabil. 

Probabil, grefabil. Am ridicat una dintre căști la urechea 
dreaptă. Nicio voce, doar niște tropăituri, poate pe scări. 

— Dar dacă se suie într-o mașină din spatele nostru? a zis 
Coney. 

— Strada e cu sens unic, am spus eu, agasat, fără să mă pot 
abține, totuși, să nu arunc o privire înapoi ca să inspectez 
mașinile parcate în spatele nostru. Simplu, îi lași să treacă în 
faţă. 

— Hei, a spus Coney. 

Apăruseră, strecurându-se pe ușă afară și iuţind pasul în faţa 
noastră pe trotuar, cât eu mă uitasem în spate: Minna și un alt 
tip, un zdrahon într-un mantou negru. Individul ăsta avea pe 
puţin doi metri, cu niște umeri care arătau de parcă și-ar fi 
îndesat sub haină perniţe de protecţie ca hocheiștii sau aripi ca 
îngerii. Ori poate că miniona aceea tunsă scurt i se încolăcise 
zdrahonului la ceafă, agăţându-i-se de umeri, ca un fel de 
rucsac uman. Oare zdrahonul ăsta era tipul care vorbise 
adineaori atât de insinuant? Minna mergea repede în faţa 
uriașului, ca și cum interesul lui ar fi fost să ne fenteze și s-o 
întindă, în loc să tragă de timp ca să ne ajute să nu-i pierdem 
urma. Dar de ce? Avea vreun revolver în coaste? Mâinile 
zdrahonului erau ascunse în buzunare. Nu știu de ce, dar mi-l 
imaginam cu degetele încleștate pe niște franzele sau pe niște 
bucăţi mari de salam, gustări pitite în haină cu care să se 
hrănească un uriaș iarna, mâncare de alinare. 

Sau poate că, fabulând astfel, nu făceam decât să mă 
consolez involuntar: o franzelă nu avea cum să fie un revolver, 
ceea ce însemna ca Minna să fi fost singurul tip înarmat din 
acest scenariu. 


16 


Sub privirile noastre prostești, cei doi au traversat printre 
două automobile parcate și s-au suit pe bancheta din spate a 
unei limuzine negre, care apăruse pe nesimţite de undeva din 
urma noastră. Excesiv de tensionaţi cum eram, Coney și eu ne 
calculasem reacţiile în baza presupoziţiei că întâi aveau să 
pornească motorul unei mașini parcate, dar acum, poftim, 
demarau deja. „Du-te!” am zis eu. 

Coney a tras de volan ca să scoată Lincolnul de pe loc, lovind 
barele de protecţie suficient de tare, încât să le julească. 
Bineînțeles că eram blocaţi. A băgat în marșarier, a bușit mai 
delicat partea din spate a mașinii, apoi a găsit un arc îndeajuns 
de larg, încât să putem ieși de-acolo, dar nu înainte ca un taxi să 
fi zburat ca o ghiulea pe lângă noi, barându-ne calea. Limuzina 
neagră a virat la dreapta, pe Second Avenue. „Du-te!” 

— Uite, a făcut Coney, arătând spre taxi. Bag tare. Ține ochii 
sus. 

— Ochii sus? am repetat eu. Cască ochii mari. Tine bărbia sus. 

A-I corecta astfel era o reacţie involuntară la stres. 

— Mda, și așa. 

— Ochii mari, ochii la drum, urechea lipită de radio... 

Brusc, trebuia să înșir toată paradigma posibilă. Atât de rău 
mă iritase chestia aceea cu ochii sus. 

— Mda, sigur, și ciocu' mic, a spus Coney, reușind să se 
posteze în coada taxiului, ceea ce tot era ceva, din moment ce 
acesta se mișca rapid. Ce-ar fi să mai ciulești urechile la ce face 
Frank, dacă tot ai adus vorba? 

Am ridicat căștile. Nimic, decât o altă variantă a zgomotelor 
din trafic, în locul celor pe care tocmai le estompasem. Coney a 
cotit în urma taxiului pe Second Avenue, unde limuzina neagră, 
într-un desiș de taxiuri și alte vehicule, aștepta regulamentar 
schimbarea culorii semaforului. Intrasem din nou în joc, o idee 
entuziasmantă, dar totuși deplorabilă prin definiţie, din moment 
ce reușisem deja performanţa de a le pierde urma pe o porţiune 
de câteva sute de metri. 

Am tras spre stânga pentru a ieși din spatele primului taxi și a 
ne plasa după un altul, pe aceeași bandă de circulaţie cu mașina 
în care se aflau Minna și uriașul. Sub privirile mele, semaforul 
sincronizat aflat la vreo opt sute de metri în faţă s-a făcut roșu. 
Controlul traficului rutier - asta, da, bună slujbă pentru cineva 
cu simptome obsesiv-compulsive, mă gândeam eu. După aceea, 


17 


semaforul nostru s-a făcut verde și toţi deodată am ţâșnit de pe 
loc, ca o plapumă plutitoare de mașini personale negre-cafenii și 
taxiuri oranj strălucitoare, brăzdând intersecția. 

— Tine mai aproape, am spus eu, trăgându-mi din nou căștile 
de pe urechi. 

Apoi, un tic oribil mi s-a smuls din piept: „Mănâncă-mă 
domnule Jeg-jegos!" 

Cu asta i-am captat atenţia până și lui Gilbert. 

— „Domnule Jeg-jegos”? 

În timp ce pentru noi era undă verde la toate semafoarele la 
rând, taxiurile goneau cu tupeu în ambele direcţii de mers, 
sperând să capete un avans, dar în realitate funcționarea 
stopurilor de circulaţie era sincronizată la o viteză de patruzeci 
de kilometri pe oră, așa că nu câștigau nimic grăbindu-se. 
Şoferul încă nevăzut al limuzinei negre, neastâmpărat ca un 
taximetrist, și-a făcut loc în fruntea haitei, însă semafoarele 
sincronizate ne-au ţinut în frâu pe toţi, cel puţin până când 
mașina lor a virat la dreapta. Noi am rămas prinși după 
automobilul din spatele lor. Până acum, Coney făcuse faţă cu 
bine în această urmărire. 

Cu mine, era altă poveste. 

— Sinistru domnitor jegos, am spus eu, încercând să găsesc 
cuvinte care să îmi atenueze compulsia. 

Mintea mea părea cumva inspirată, căutând să genereze un 
tic cu adevărat nou și original. Muza Tourette era cu mine. 
Groaznic moment își mai alesese. Stresul, în general, agrava 
ticurile, dar atunci când eram ocupat într-o misiune 
concentrarea mă ferea de ticuri. Trebuia să fi șofat eu, mi-am 
dat seama acum. Urmărirea aceasta era un stres total, dar fără 
nicio posibilitate de a devia în altceva. 

— Tulbure musafir belicos. Pulbere. 

— Daa, corect, un pic pulbere mă simt și eu, a zis Coney, pe 
un ton absent, în timp ce vâna un loc liber pe banda din 
dreapta. 

— Ghioagă... am răbufnit eu. 

— Scutește-mă, a mârâit Coney, postându-se în sfârșit direct 
după limuzina neagră. 

Aplecându-mă în faţă, am încercat să disting cât de cât ce era 
în interior. Trei capete. Minna și zdrahonul pe bancheta din 
spate, plus un șofer. Minna privea drept înainte, la fel și 


18 


zdrahonul. Mi-am pus căștile ca să verific, dar bănuiala mea 
fusese corectă: înăuntru nu se vorbea. Știau unii, probabil, ce 
făceau și încotro se duceau, dar nu noi eram aceia, în niciun caz. 

La 59 Street, am dat de capătul undei verzi, dar și de 
nenorocirea obișnuită de la intrarea pe podul Queensborough. 
Haita a încetinit, resemnându-se să aștepte la stop până se 
făcea din nou verde. Coney trena intenționat, rămânând ceva 
mai în spate, ca să nu li se pară ciudat că ne băgăm prea 
aproape de ei, iar un taxi s-a strecurat în fața noastră. Dar, 
exact când se schimba culoarea semaforului, limuzina neagră a 
zbughit-o prin intersecţie pe roșu, scăpând la milimetru din 
calea coloanei de mașini care năvăleau de pe 58" Street. 

— Căcat! 

— Căcat! 

Coney și eu am fost la un pas de a ne ieși din pepeni 
amândoi. Cum să fi ţâșnit după ei și să înfruntăm șuvoiul 
traficului care curgea transversal prin intersecție, când mașina 
noastră era imobilizată între vehiculele din jur?! Parcă am fi 
purtat o cămașă de forţă. Era ca și cum soarta ghinionistă se 
dovedise mai puternică decât noi,  blegii-lui-Minna, 
dezamăgindu-l din nou. Nişte pămpălăi care au sfecilit-o fiindcă 
asta fac pămpălăii. Noroc că limuzina neagră a dat peste alt dop 
automobilistic oprit în faţa următorului semafor roșu, așa că a 
rămas în raza noastră vizuală, la intersecția următoare. Traficul 
era spart în hălci. Un minut, șansa ne surâsese, dar doar un 
minut, atât. 

Urmăream înnebunit scena. Roșul lor, roșul nostru, ochii mei 
se mișcau frenetic înainte, înapoi. Auzeam răsuflarea lui Coney, 
și răsuflarea mea, ca niște cai la poartă - trupurile noastre pline 
de adrenalină își imaginau că ar putea recupera handicapul de o 
stradă, până la cealaltă intersecție. Dacă nu aveam grijă, când 
se schimba culoarea semaforului riscam să ieșim cu fruntea prin 
parbriz. 

Roșul nostru s-a schimbat într-adevăr, dar și al lor la fel, și, 
absolut enervant, masa lor vehiculară s-a năpustit în faţă, în 
timp ce a noastră abia se târa. Masa aceea compactă era 
speranţa noastră - poziţia lor era cumva în coada plutonului, iar 
dacă formaţia rămânea suficient de compactă, nu aveau cum să 
ajungă prea departe. Noi, în schimb, eram în fruntea coloanei 
noastre. Am lovit cu palma în capacul compartimentului pentru 


19 


mănuși, de șase ori. Coney a accelerat impulsiv și a tamponat 
taxiul din faţa noastră, dar nu tare. Când Lincolnul nostru a virat 
lateral, am văzut o zgârietură argintie în vopseaua galbenă de 
pe bara de protecţie a taxiului. „Dă-l în mă-sa, mergi mai 
departe”, i-am zis eu. Oricum, și taximetristul părea să aibă 
aceeași idee. Pneurile scârțâiau năpustindu-se prin intersecţia 
cu 59 Street, ca un rodeo smintit de taxiuri și automobile, 
gonind ca să sfideze imuabila lege a semafoarelor sincronizate. 
Gașca noastră s-a răsfirat și a prins din urmă gașca lor răsfirată, 
cele două părţi contopindu-se, ca două nave spaţiale pe un 
ecran video grotesc. Limuzina neagră tăia benzile agresiv. Am 
șerpuit și noi după ei, fără a mai încerca acum să disimulăm 
acțiunea de urmărire. Cvartalele zburau prin dreptul nostru. 

— Vor să vireze! am zbierat eu. Taie-o și tu! 

Mi-am încleștat palma pe mânerul portierei în timp ce Coney, 
pătruns complet de spiritul lucrurilor, subjuga orice probabilitate 
topologică deplasând mașina de-a curmezișul a trei benzi 
aglomerate, printre scrâșnete de cauciucuri și caroserii crispate 
de panică. Acum ticurile mele se potoliseră - stresul e un lucru, 
frica animalică e altceva. La fel ca atunci când un avion 
aterizează periculos și toţi cei aflaţi la bord își concentrează 
întreaga lor voinţă pentru a stabiliza aeronava, și în cazul meu 
sarcina de a-mi imagina că puteam controla lucruri ce nu 
depindeau de mine (în cazul acesta volanul, traficul, Coney, 
gravitatea, fricțiunea etc.), imaginându-mi asta cu fiecare fibră a 
fiinţei mele - constituia pentru mine o implicare suficientă 
deocamdată. Sindromul meu Tourette era copleșit. 

— 36 Street, a zis Coney, în timp ce ne hurducăiam pe o 
stradă laterală. 

— Şi ce să însemne asta? 

— Habar n-am. O chestie. 

— Midtown Tunnel. Queens. 

Gândul acesta ne făcea cumva bine. Zdrahonul și șoferul lui 
se îndreptau spre terenul nostru de joc, cum s-ar spune. 
Cartierele laterale. Nu neapărat Brooklyn, dar mergea și așa. Am 
intrat și noi împreună cu coloana de mașini din ce în ce mai 
densă în tunelul cu două benzi de circulaţie ticsite: limuzina 
neagră înainta strangulat la o distanță de două mașini în fața 
noastră. În geamurile automobilului, acum negre și lucioase, se 
reflectau fâșiile de lumini înșirate pe artera cu dale pătate. M- 


20 


am relaxat un pic, am renunţat să-mi mai ţin respiraţia și, 
printre dinţii încleștați, strâmbându-mă ca un joker, am piuit 
mănâncă-mă, doar fiindcă puteam. 

— Taxare, a zis Coney. 

— Ce? 

— Urmează un punct de taxare. Pe partea dinspre Queens. 

Am început să mă scotocesc prin buzunare. 

— Cât face? 

— Trei-cin'zeci, cred. 

Tocmai reușisem, în mod miraculos, să strâng laolaltă trei 
bancnote, o monedă de 25 de cenți, una de 10 cenți și trei 
monede de câte 5 cenți, când tunelul s-a terminat și cele două 
benzi s-au ramificat ca să facă joncţiunea cu șase sau șapte 
ghișee de taxare. Am adunat banii ghem în pumn, ca să i-i dau 
lui Coney. 

— Vezi să nu te împotmolești pe-aici și să ne scape iarăși, i- 
am zis eu. Alege un culoar rapid. Bagă-te în fața cuiva. 

— Da-da. 

Coney mijea ochii prin parbriz, încercând să găsească unghiul 
propice. Când a luat-o spre dreapta, limuzina neagră a ţâșnit 
brusc din coloană, deplasându-se complet în stânga. 

O clipă, am rămas amândoi cu ochii holbați. 

— Ce-i-aia? a zis Coney. 

— Permise de trecere electronice, am spus eu. Tipii au un 
permis de trecere electronic. 

Limuzina neagră a intrat pe culoarul pentru permise 
electronice, care era gol, și a trecut direct în partea cealaltă a 
cabinei. Între timp, Coney reușise să se posteze al treilea în 
rândul pentru „bani potriviţi sau card echivalent”. 

— Urmărește-i! am spus eu. 

— Încerc, a zis Coney, vizibil consternat de această turnură a 
lucrurilor. 

— Du-te și tu în stânga! am spus eu. Treci dincolo, ca ei! 

— Noi n-aveam permis electronic, a rânjit Coney, amărât, 
afișându-și talentul special de a regresa rapid într-o stare de 
spirit puerilă. 

— Puțin îmi pasă! 

— Dar noi... 

Am început să smucesc de volan, peste mâinile lui Coney, 
încercând să virez spre stânga, dar era prea târziu deja. Locul 


21 


din fața noastră s-a eliberat, iar Coney a mutat mașina în 
dreptul ghișeului, apoi a lăsat geamul jos. l-am trântit lui Coney 
banii în palmă, după care a demarat, trecând în partea cealaltă. 
leșind din tunel prin dreapta, ne-am trezit brusc în Queens, 
având în față un învălmășag de străzi, care nouă ne erau 
totuna: Vernon Boulevard, Jackson Avenue, 52" Avenue. Etc. 

Limuzina neagră dispăruse. 

— Oprește, am zis eu. 

Mâhnit, Coney a parcat pe Jackson. Se întunecase complet 
acum, deși nu era decât șapte. Luminile de la Empire State și 
Chrysler se profilau neguros în zare, dincolo de râu. leșind din 
tunel, mașinile zbârnâiau zburând pe lângă noi, înspre intrarea 
pe Long Island Expressway, sfidându-ne cu finalitatea lor 
dezinvoltă. Pierzând urma lui Minna, rămăsesem niște nimeni 
rătăcind aiurea. 

— Mănâncă-mă-taxă! 

— Poate chiar au vrut să scape de noi, a zis Coney. 

— Cam așa se pare, da. 

— Nu, stai, a îngăimat el, anemic. Dacă au întors în stradă și 
s-au dus înapoi în Manhattan?! Am putea să-i prindem din 
urmă... 

— Ssstt! am făcut eu, ascultând în căști. Dacă Frank vede că 
nu-l mai urmărim, s-ar putea să spună ceva. 

Dar nu era nimic de auzit. Zgomotele unei mașini în mers. 
Minna și zdrahonul amuţiseră complet. Parcă nu-mi mai venea 
să cred acum că tipul din Zendo era aceeași persoană cu uriașul 
din mașină - glasul acela de om guraliv și trufaș, pe care îl 
auzisem mai devreme, n-ar fi putut să tacă atâta timp, mi se 
părea mie. Mă miram oricum că Minna nu sporovăia deloc, nu 
făcea nicio glumă, nu indica niciun reper de orientare. Era 
cumva speriat? Se temea să nu se dea de gol că purta 
microfon? Își imagina că eram în continuare pe urmele lui? Dar, 
de fapt, de ce ne ceruse să ne ţinem după el? 

Habar n-aveam. 

Am scos șase guiţături la rând. 

Așteptam pe loc. 

Din nou. 

— Ce altceva să te aștepți de la un malac de polonez, decât 
să stea mereu cu nasul în cratita cu pierogi, a zis Minna. 


4 Mâncare tradiţională poloneză, asemănătoare cu niște papanași sau colțunași fierţi. 
22 


Apoi: Ggâăăhnh. Ca și cum zdrahonul i-ar fi tras un pumn în 
burtă. 

— Unde e ceva polonez? l-am întrebat pe Coney, ridicând una 
dintre căști. 

— Ceee? 

— Unde-i un local polonez prin zonă? Mănâncă-mă malac- 
pierogi! 

— D'-un' să știu io? Oriunde poate fi ceva polonez, dacă mă- 
ntrebi pe mine. 

— Sunnyside? Woodside? Haide, Gilbert. Fii cooperant. Minna 
e într-un loc tipic polonez. 

— Unde-a fost papa în vizită? a filosofat Coney. 

Suna ca un început de banc, dar îl cunoșteam eu pe Coney: 
nu era genul care să ţină minte bancuri. 

— Acolo-i „Mica Polonie”, așa-i? Cum îi zice, ăăă, Greenpoint, 
nu?! 

— Greenpoint e-n Brooklyn, Gilbert, am zis eu, fără să mă 
gândesc. Noi suntem în Queens. 

În clipa următoare, am întors amândoi capul, ca niște șoricei 
dintr-un film de desene animate, care au văzut o pisică. Podul 
Pulaski. Ne aflam la câţiva metri de brațul de râu care separă 
Queens de Brooklyn, mai precis Greenpoint. 

Puteam măcar să încercăm, oricum. 

— Dă-i drumul, am spus eu. 

— Ciulește urechile în continuare, a zis Coney. Nu se poate să 
ne învârtim cu mașina prin Greenpoint, degeaba. 

Am trecut glonţ peste micul pod, drept în gura Brooklynului. 

— Pe unde s-o iau, Lionel? a întrebat Coney, închipuindu-și 
probabil că Minna îmi furniza constant instrucţiunile de orientare 
necesare. 

Am ridicat din umeri, cu palmele în sus spre tavanul 
Lincolnului. Gestul s-a prefăcut imediat în tic, așa că l-am 
repetat, ridică din umeri, desfă palmele spre tavan, strâmbă-te. 
Coney nu mă băga în seamă, scanând din priviri străzile de 
dedesubt, în căutarea limuzinei negre, șofând cât putea de lent 
la vale, pe panta dinspre Pulaski, la intrarea în Brooklyn. 

Atunci am auzit ceva. Portierele mașinii deschizându-se, 
trântindu-se, pași târșiţi. Minna și zdrahonul ajunseseră la 
destinaţie. Am încremenit la jumătate-de-tic, concentrându-mă. 


23 


— Harry Brainum jr, a rostit Minna, foarte zeflemitor. 
Presupun că vom face un popas înăuntru pentru o instalaţie 
rapidă, așa-i? 

Nimic dinspre zdrahon. Din nou pași. 

Cine era Harry Brainum Jr.? 

Între timp, am ieșit de pe podul luminat de felinare, într-un loc 
care, fugitiv, ne făcuse să ne imaginăm că am fi ajuns în cartier. 
Nicidecum, înaintam acum pe McGuinness Boulevard, unde la 
nivelul străzii construcţiile industriale întunecate păreau amorfe 
și mohorâte. Brooklynul înseamnă un spaţiu imens, iar aici nu 
era zona noastră. 

— Stii... dacă nu le poti veni de hac, Brainum, corect? a 
continuat Minna, cu vocea lui caustică. 

În fundal, am auzit un claxon de mașină - nu intraseră încă 
înăuntru. Stăteau pur și simplu pe stradă undeva, sâcâitor de 
aproape. 

Apoi am auzit o bufnitură surdă, din nou o icnitură. Minna 
încasase o a doua lovitură. 

Pe urmă Minna a spus: „Hei, hei...” Un fel de luptă din care nu 
înțelegeam nimic. 

— Du-te-n... a zis Minna, după care am auzit cum a fost lovit 
din nou și un geamăt lung, tânguit. 

Înfricoșător la zdrahon era faptul că nu vorbea, nici respiraţia 
nu i-o auzeam măcar. 

— Harry Brainum Jr., i-am spus eu lui Coney, după care, ca nu 
cumva să creadă că era un nou tic, am adăugat: Numele ăsta îţi 
spune ceva, Gilbert? 

— Poftim? a rostit el, rar. 

— Harry Brainum Jr., am repetat eu, furios, pierzându-mi 
răbdarea. 

Erau momente când mă simţeam ca o undă fulgerătoare de 
electricitate statică încercând să comunice cu niște figuri care 
se mișcau printr-o mare de melasă. 

— Sigur că da, a zis el, zvâcnind din degetul mare de la mână 
înspre geamul din stânga volanului. Tocmai am trecut adineaori 
pe-acolo. 

— Ce?! Pe lângă ce am trecut? 

— E un fel de întreprindere de unelte. Cu o firmă mare de tot. 

Mi s-a tăiat răsuflarea. Minna vorbea cu noi, ne ghida. 

— Întoarce imediat. 


24 


— Cum adică, înapoi în Queens? 

— Nu, la Brainum, unde ziceai că ai văzut chestia aia, am 
spus eu, gata să-l strâng de gât, sau măcar să-i găsesc butonul 
de „repede-înainte” și să apăs pe el. Au ieșit din mașină. Fă o 
întoarcere de o sută optzeci de grade. 

— E aproape, la prima sau la a doua intersecție. 

— Bine, hai, mișcă atunci. Har haram, Juniori 

Coney a întors în stradă, și am ajuns imediat. HARRY 
BRAINUM JR. INC. STEEL SHEETS., cu litere de-o șchioapă ca la 
afișele de circ, scrise direct pe zidul de cărămidă al unei uzine 
cu două etaje, care ocupa un întreg cvartal pe McGuinness, 
imediat după pod. 

e 

Imaginea cuvântului BRAINUM scris pe zid a declanșat o 
întreagă paradă de asocieri clovnești. Mi-am amintit cum, copil 
fiind, am înțeles greșit când am auzit Ringling Bros. Barnum & 
Bailey Circus. Barnamum Bailey. Ca Osmium, Cardamom, 
Brainium,  Barnamum,  Unde-i-mami: tabelul periodic al 
elementelor, metalele grele. Barnamum Bailey ar mai putea să 
fie George și fratele mai mare de la „Mănâncă-Mă Bailey”. Sau 
cumva erau toți una și aceeași persoană? Nu acum, m-am rugat 
eu de sinele meu tourettic. Te gândești la asta mai târziu. 

e 

— Ocolește clădirea prin spate, i-am zis eu lui Coney. Minna e 
pe-undeva pe-aici. 

— Nu mai țipa, a spus el. Te-aud bine și-așa. 

— Taci din gură, că n-aud nimic, am ripostat eu. 

— Asta-i tot ce-am spus. 

— Ce-ai zis? am întrebat eu, ridicând una dintre căști. 

— Asta-i tot ce-am spus. Gura! 

— OK! Gura! Vezi-ți de volan! Mănâncă-mă. 

— Du-te naibii de fistichiu. 

Aleea din dosul clădirii pe care scria BRAINUM era 
întunecoasă și aparent pustie. Limuzina neagră nu figura printre 
cele câteva mașini parcate acolo. Pe zidul de cărămidă al 
depozitului, fără nicio fereastră, se vedea un ajur de ieșiri de 
incendiu, ca niște colivii din fier care se înșirau pe toată 
lungimea etajului al doilea și se terminau printr-o scară îndoită 
și șubredă, după aspect. Pe străduţa laterală, un container 
pentru deșeuri, nu prea mare și acoperit cu graffiti, stătea vârât 


25 


pe jumătate în umbra unei intrări duble. Ușile din spate, bine 
ferecate, aveau niște balamale exterioare lungi, ca la 
congelatoarele industriale. Unul dintre capacele tomberonului 
era închis, însă din cealaltă cuvă, unde capacul rămăsese 
deschis, se proiectau în sus câteva tuburi fluorescente. 
Gunoaiele de pe stradă îngrămădite în jurul roţilor denotau că 
lada nu mai fusese clintită din loc de o bucată de timp, așa că 
nu mi-am făcut griji în privința ușilor din spatele ei. Cealaltă 
intrare era o poartă-rulou montată pe o platformă de încărcare 
de dimensiunea unui camion, cu acces direct de pe bulevardul 
iluminat strălucitor. M-am gândit că aș fi auzit scârțâind poarta, 
dacă ar fi ridicat-o cineva. 

In capătul străzii, se profilau înalte cele patru furnale ale 
Stației de Epurare de pe Newton Creek, luminate de dedesubt 
ca niște coloane antice într-un film cu gladiatori. Zburând 
deasupra pe un porc gonflabil, ai fi văzut de sus imaginea de pe 
albumul Animals al formaţiei Pink Floyd. Pe sub umbra uzinei, 
ne-am târât ca melcul în jurul clădirii, fără să vedem nimic. 

— La dracu'! 

— Nu-l auzi? 

— Doar zgomote de pe stradă. Hei, ia claxonează! 

— De ce? 

— Tu fă cum ţi-am zis. 

Am ciulit urechile sub căști. Coney a apăsat pe claxonul 
Lincolnului. Exact cum mă așteptam, am auzit claxonul în căști. 

— Oprește mașina, am zis eu și, panicat de-a binelea deja, am 
sărit pe trotuar, trântind portiera. Dă roată lent de tot, am spus 
eu. Și nu mă scăpa din ochi. 

— Dar care-i treaba, Lionel? 

— Minna-i aici. 

Pășeam pe trotuar, încercând să simt pulsul clădirii înnegrite, 
să deslușesc ambianța străduței părăsite. Era un loc făcut din 
hălci râncede de deznădejde, șomaj și amărăciune. Nu voiam să 
fiu acolo, nu voiam ca Minna să fie acolo. Coney, la volanul 
Lincolnului, înainta în pas cu mine, holbându-se obtuz prin 
geamul din dreptul volanului. Ascultam în căști, până când dintr- 
odată am auzit apropiindu-se chiar pașii mei. Bătăile inimii mele 
formau o poliritmie, aproape la fel de zgomotoasă. Pe urmă, l- 
am găsit. Microfonul lui Minna îi fusese smuls din cămașă și 
zăcea cu firul încâlcit într-o grămăjoară pe bordura străduţei 


26 


laterale, în celălalt capăt al construcţiei, faţă de locul unde se 
afla containerul. Am ridicat microfonul de pe jos și l-am îndesat 
în buzunarul de la pantaloni, după care mi-am smuls căștile din 
jurul gâtului. Simţind cum atmosfera lugubră a străzii mă 
împresoară tot mai strâns, am început să alerg pe trotuar înspre 
containerul cu deșeuri, deși a trebuit să mă opresc o dată 
pentru a mima gestul de dinainte, când recuperasem 
microfonul: îngenunchează grăbit la marginea  trotuarului, 
înșfacă, înfundă în buzunar, azvârle căștile inutile, trăiește din 
nou tensiunea panicii din momentul descoperirii, reia alergarea. 
Se făcuse frig acum. Vântul mă izbea în faţă, nasul începuse să- 
mi curgă. M-am șters cu dosul mânecii, când am ajuns în dreptul 
tomberonului. 

— Tolomacilor, a scâncit Minna dinăuntru. 

Când am atins marginea de sus a containerului, am văzut că 
toată palma mi se mânjise de sânge. Am ridicat al doilea capac 
și l-am împins în sus până s-a proptit în ușa din spate. Minna 
stătea ghemuit fetal în gunoi, cu brațele încrucișate peste 
stomac, cu mânecile pline de sânge. 

— Doamne sfinte, Frank. 

— Ai de gând să mă scoţi odată de-aici? a bolborosit el, 
înecându-se, tușind și rostogolind ochii înspre mine. Ai de gând 
să-mi întinzi o mână? Sigur, asta dacă te lovește inspiraţia. Sau 
poate că n-ar strica să-ţi scoţi pensulele și pânza. N-am figurat 
niciodată într-o pictură în ulei. 

— Scuze, Frank. 

M-am aplecat în interior, exact în momentul când Coney a 
apărut din spate și s-a uitat înăuntru. 

— Oh, căcat, a înjurat el. 

— Hai, ajută-mă, i-am spus lui Coney. 

Împreună, l-am ridicat pe Minna de pe fundul containerului de 
deșeuri. Minna a rămas încovoiat de mijloc peste rana de la 
burtă. L-am tras peste marginea tomberonului și l-am pus în 
picioare, amândoi, afară în întunecimea de pe trotuarul pustiu, 
ocrotindu-l absurd, cu genunchii îndoiţi înspre el, cu umerii 
săltaţi, de parcă Minna ar fi fost un uriaș prunc lisus într-un 
trenci îmbibat de sânge, iar noi, fiecare, unul dintre brațele 
duioase ale Maicii Domnului. Minna a continuat să geamă și să 
mormăie, în timp ce noi l-am cărat până la mașină și l-am urcat 


27 


pe bancheta din spate. Cu degetele năclăite de sângele lui, am 
simţit că mi se lipește palma de mânerul portierei. 

— Hai, la cel mai apropiat spital, am șuierat eu gâfâind, 
așezându-mă pe scaunul din față. 

— Nu mă descurc pe-aici, a răspuns Coney, tot șoptit. 

— Brooklyn Hospital, a spus Minna din spate, surprinzător de 
tare. la-o pe BQE5, drept înainte pe McGuinness. Brooklyn 
Hospital este imediat lângă DeKalb. Târtani pămpălăi ce sunteți. 

Ținându-ne răsuflarea, am privit amândoi drept în faţă până 
când Coney a nimerit drumul corect, după care am întors capul, 
ca să mă uit în spate. Cu ochii pe jumătate închiși și cu bărbia 
nerasă și zbârcită, Minna arăta de parcă ar fi gândit intens sau 
ar fi fost bosumflat ori s-ar fi căznit să nu plângă. A remarcat că 
mă uitam la el și mi-a făcut cu ochiul. Am lătrat de două ori - 
„ham, ham” - și fără să vreau i-am făcut și eu cu ochiul. 

— Ce mama mă-sii s-a-ntâmplat, Frank? a zis Coney, fără să- 
și ia ochii de la drum. 

Înaintam hurducăindu-ne și zguduindu-ne pe Brooklyn-Queens 
Expressway, cel mai păcătos carosabil din tot cartierul. 
Asemenea liniei „G” de metrou, și BQE suferea de un complex 
de inferioritate, neintrând niciodată în citadela Manhattanului, 
negustând niciodată din glorie. Și, în plus, șoseaua aceasta era 
gâtuită zi și noapte de coloanele de camioane cu patruzeci sau 
cincizeci de roți fiecare. 

— Îmi las portofelul și ceasul aici, a zis Minna, ignorând 
întrebarea. Și pagerul. Nu vreau să mi le fure la spital. Să nu 
uitaţi că le-am pus aici. 

— Da, bine, dar ce naibii s-a întâmplat, Frank? 

— V-aș fi lăsat și revolverul, dar nu-l mai am, a zis Minna. 

Am văzut cum și-a scos ceasul de la mână, argint mânijit cu 
roșu. 

— Ți-au luat revolverul? Frank, ce s-a întâmplat? 

— Cuţit, a zis Minna. Un fleac. 

— O să te faci bine? întreba Coney, pe un ton ca o urare de 
însănătoșire. 

— Oh, da. Absolut. 

— Îmi pare rău, Frank. 

— Cine? am zis eu. Cine ţi-a făcut asta? 

Minna zâmbea. 


5 Brooklyn-Queens Expressway. 
28 


— Ştii ce vreau eu de la tine, Dihanie? Să-mi spui un banc. Ştii 
tu, precis, vreunul bun. 

De când aveam eu treisprezece ani, noi doi făcusem mereu 
concursuri de spus bancuri, în primul rând fiindcă lui îi plăcea să 
vadă cum mă căzneam să debitez gluma până la capăt, fără să 
m-apuce vreun tic. Rar, se întâmpla, însă, să reușesc. 

— Stai să mă gândesc, am zis eu. 

— O să-l doară mai rău, dacă râde, mi-a zis Coney. Spune-i 
unul pe care l-a mai auzit. Sau ceva care să nu fie prea nostim. 

— Când m-aţi văzut voi pe mine râzând la bancuri?! a zis 
Minna. Lasă-l să spună. Nu poate să doară mai rău decât șofatul 
tău. 

— OK, am zis eu. Un tip intră într-un bar. 

Mă uitam cum pata de sânge se tot mărea pe bancheta din 
spate și încercam în același timp să-l împiedic pe Minna să-mi 
urmărească mișcarea ochilor. 

— Cea mai faină introducere, a hârâit Minna. Nu știu cum se 
face, fir-ar să fie, dar toate bancurile trăsnet încep la fel, n-ai 
observat, Coney? Scena asta cu tipul, barul. 

— Ba da, a spus Coney. 

— E haios deja, a zis Minna. Noi aici ne distrăm pe cinste. 

— Vasăzică un tip intră într-un bar, am spus eu din nou. Cuo 
caracatiţă. Zice tipul către barman: „Pun rămășag pe o sută de 
dolari că această caracatiță poate să cânte la orice instrument 
de-aici.” 

— Tipul avea o caracatiță. Așa-i că-i tare poanta, Gilbert? 

— nf. 

— Bun, barmanul arată spre pianul din colţ și zice: „Încearcă 
acolo.” Tipul pune caracatiţa - Octopus - pe taburetul de la pian 
- Pianoctamus! Pianoctamum Bailey! - caracatiţa deschide 
repede capacul, cântă câteva game, după care interpretează la 
pian un mic étude. _ 

— Te-a apucat fantezia, zice Minna. Incepi să te dai mare. 

Nu l-am rugat să fie mai explicit, fiindcă, dacă aș fi făcut-o, cu 
certitudine ar fi spus că se referise la mine și la „octopus” 
deopotrivă, pentru termenul étude. 

— Atunci, tipul spune: „Dă banii”, la care barmanul zice: „Stai 
niţel”, și scoate o chitară. Tipul îi dă caracatiței chitara, 


6 În franceză, în text - studiu. 
29 


caracatița strânge corzile, închide ochii, cântă la chitară un mic 
fandango adorabil. 

Cum presiunea creștea, l-am tras de umăr pe Coney de șase 
ori. M-a ignorat, continuând să șofeze cu viteză, depășind 
camioanele. 

— Tipul zice: „Dă banii”, la care barmanul face: „Stai niţel, 
cred că mai am un instrument pe-aici”, după care scoate un 
clarinet din camera din spate. Caracatiţa se zgâiește la obiectul 
acela de vreo două ori, apoi înșfacă strâns ţeava. 

— Și-o freacă, zice Minna, din nou referindu-se la noi 
amândoi. 

— În fine, caracatița nu se prea pricepe și la asta, dar 
reușește să scoată câteva note chiţcăite la clarinet. Nu ar putea 
primi niciun premiu, dar important e că reușește să cânte și la 
acest instrument. Clarinet freacă! Mănâncă-mă! Tipul zice: „Dă 
banii”, la care barmanul face: „la, mai stai un pic”, se duce în 
spate, scotocește pe-acolo și, într-un final, apare cu un cimpoi. 
Și fleoșc! trântește cimpoiul pe tejghea. Tipul aduce caracatiţa și 
fleoșc! trântește caracatița lângă cimpoi. Octațevi! 

Am făcut o pauză, ca să-mi calmez mintea, nevrând să m- 
apuce vreun tic tocmai când trebuia să spun poanta. Pe urmă, 
am reluat bancul, temându-mă să nu pierd firul, să nu-l pierd pe 
Minna. Ochii lui se închideau și se deschideau mereu, or eu 
voiam să ţină ochii deschiși. 

— Caracatița se uită la cimpoi pe toate părţile, întinde un 
tentacul, ridică una dintre ţevi, îi dă drumul să cadă la loc. Mai 
ridică o ţeavă, o lasă să cadă la loc. Se trage înapoi, se uită 
chiorâș la cimpoi. Tipul se enervează, vine până la tejgheaua 
barului și îi zice caracatiţei - Accupuș! Reactapus! - îi zice 
caracatiţei, trage-i-o, zice haidetrage-i-o - zice „Ce-ai păţit? Nu 
știi să cânţi la asta?” La care caracatița spune „Să cânt la asta? 
Dacă mă descurc să-i dau jos pijamalele, o să i-o trag!” 

Minna stătuse cu ochii închiși pe toată durata finalului, iar 
acum a ridicat pleoapele. „Ai terminat?” a spus el. 

Nu i-am mai răspuns. Coney a ocolit rampa de ieșire de pe 
BQE, intrând pe DeKalb Avenue. 

— Unde-i spitalul? a întrebat Minna, cu ochii tot închiși. 

— Ajungem imediat, a zis Coney. 

— Am nevoie de ajutor, a spus Minna. O să mor aici, pe 
banchetă. 


30 


— Ba n-o să mori deloc, l-am contrazis eu. 

— Inainte să intrăm la secţia de urgente, nu vrei să ne spui și 
nouă cine ţi-a făcut asta, Frank? a insistat Coney. 

Minna nu zicea nimic. 

— Te-au înjunghiat în burtă și te-au aruncat în gunoi, ce 
naiba, Frank. N-ai de gând să ne spui cine? 

— Urcă pe rampa pentru ambulanţe, a zis Minna. Mă simt rău 
de tot. Nu vreau să aștept într-o nenorocită de-aia de rezervă de 
la urgenţe. Am nevoie imediat de ajutor. 

— Nu se poate să urcăm cu mașina pe rampa pentru 
ambulante, Frank. 

— Asta-i bună, doar nu crezi că-ţi trebuie vreun permis 
electronic, mălai-mare tont ce ești?! Fă cum ţi-am spus. 

Scrâșneam din dinţi, în timp ce mintea mea zumzăia: Un tip 
intră în rampa de ambulante te înjunghie în nenorocita aia de 
burtă de urgentă zice am nevoie imediat de o înjunghiere în 
gunoaie în nenorocita aia de intrare pentru ambulante zice stai 
nitel se uită în spate zice cred că am o înjunghiere în nenorocita 
ala de intrare imediat ambutont amabulampă  octotont 
ciocârlop. 

— Ciocârlop! am zbierat eu, cu lacrimi în ochi. 

— Da, a zis Minna, și acum a râs, apoi a gemut. O turmă 
întreagă de ciocârlopi, fir-ar mama lor a naibii! 

— Săracii de voi, greu v-o fi să vă chinuiţi așa, bodogănea 
Coney, când am ajuns la rampa pentru ambulanţe din spatele 
clădirii care adăpostea Brooklyn Hospital și, înaintând în ciuda 
indicatoarelor de INTRAREA INTERZISĂ, a urcat scârţâind din 
pneuri pe o alee curbă până într-un punct din dreptul ușilor 
duble batante, pe care era imprimat cu litere galbene DOAR 
URGENTE. 

Coney a oprit. Un rastafarian costumat în agent de pază 
privat a tăbărât numaidecât pe noi, ciocănind în geamul lui 
Coney. Avea nişte șomoioage scămoșate de codițe din păr, care 
îi scăpaseră lateral de sub șapcă, ochi de narcoman, un baston 
acolo unde ar fi trebui să fie un revolver, și un petic brodat cusut 
pe piept indicând prenumele lui, Albert. Ca la o uniformă de 
portar sau de mecanic. Vestonul era prea larg pentru bustul lui 
ca o coadă de mătură. 

Coney a deschis portiera, în loc să lase geamul jos. 

— Scoate imediat mașina asta de-aici! a zis Albert. 


31 


— Aruncă o privire în spate, a spus Coney. 

— Nu mă-nteresează, nenică. Aici doar ambulanţele. Urcă-te- 
napoi în mașină. 

— Astă-seară, noi suntem o ambulanţă, Albert, am zis eu. Adu 
o targă pentru prietenul nostru. 

Minna arăta groaznic. Stors, literalmente, iar când l-am dat jos 
din mașină s-a putut vedea și de ce. Sângele mirosea de parcă 
venea furtuna, mirosea ca ozonul. Doi studenți în practică, 
îmbrăcaţi ca niște doctori, în uniformă verde și mâneci prinse cu 
elastic, l-au luat de lângă noi, încă de la intrare și l-au așezat pe 
un căruț metalic cu rotile. Cămașa lui Minna era făcută ferfeniţă, 
abdomenul lui era terci, cum era și el de altfel. Coney a ieșit 
afară și a mutat mașina, ca să-l potolească pe agentul de pază 
care îl tot trăgea de braț, în timp ce eu am pornit după targa pe 
care zăcea Minna, sfidând protestele anemice ale studenților. 
Mergeam în paralel cu ei, uitându-mă tot timpul la faţa lui Minna 
și bătându-l ușor pe umăr, cu intermitențe, ca și cum am fi stat 
de vorbă, eventual în biroul Agenţiei sau, pur și simplu, 
plimbându-ne pe Court Street cu câte o felie de pizza în mână 
fiecare. După ce l-au parcat pe Minna într-o zonă semiprivată 
din sala de urgente, studenţii m-au lăsat singur și s-au 
concentrat să îi pună în braţ un tub pentru transfuzia de sânge. 

A deschis ochii. „Unde e Coney?” a zis el, cu o voce ca un 
balon scofâlcit. Dacă nu ai fi știut ce formă avea când era plin cu 
aer, n-ar mai fi sunat a nimic. 

— S-ar putea să nu-l mai lase să vină până aici, am spus eu. 
Nici eu n-ar trebui să fiu aici. 

— Ahhrr. 

— Coney - Mănâncă-mă, ham-ham! - Coney avea dreptate, să 
știi, am spus eu. Ar fi bine să ne spui și nouă cine a fost, dacă 
tot stăm pe-aici și așteptăm. 

Studenţii se ocupau de abdomenul lui, jupuind țesătura cu 
niște foarfece lungi. Am întors privirea. 

Minna a zâmbit din nou. 

— Hai să-ţi zic și eu un banc, a spus el, iar eu m-am aplecat 
ca să-l aud. Mi-a venit ideea în mașină. Octopus și Reactopus 
stau pe o bancă, un gard. Octopus cade de pe gard, cine a 
rămas? 

— Reactopus, am spus eu, încetișor. Frank, cine ţi-a făcut 
asta? 


32 


— Mai ţii minte bancul ăla cu evrei pe care mi l-ai spus? O 
evreică se duce în Tibet și vrea să se vadă cu Marele Lama? 

— Sigur. 

— Bun banc. Cum îl chema pe lama ăla? Ştii, la sfârșit, 
poanta. 

— Vrei să zici „Irving”? 

— Da, exact, Irving, a spus el, dar abia îl mai auzeam acum. El 
era. 

Avea ochii închiși. 

— Vrei să spui că a fost cineva pe nume - Jeg! Nemernic! - 
Irving care te-a aranjat așa? Așa-l chema pe zdrahonul din 
mașină? Irving? 

Minna a murmurat ceva care suna ca „ţine minte”. Ceilalţi din 
încăpere făceau gălăgie, lătrau instrucțiuni unul la altul, în 
dialectul lor tehnic preţios. 

— Ce să țin minte? 

Niciun răspuns. 

— Numele de Irving? Sau altceva? 

Minna nu mă auzise. O asistentă medicală i-a deschis gura cu 
forţa, iar el nu a protestat, nu s-a mișcat deloc. 

— Pardon, te rog. 

Un doctor. Un tip scund, măsliniu, cu obrazul ţepos, indian sau 
pakistanez, presupun. M-a privit drept în ochi: „Va trebui să 
pleci acum.” 

— Nu pot să fac asta, am spus eu, întinzând mâna și 
atingându-l scurt pe umăr. 

N-a avut nicio tresărire. „Cum te cheamă?” a întrebat el, cu 
blândeţe. Deslușeam deja în expresia extenuată de pe faţa lui 
câteva mii de alte nopți asemenea celei de-acum. 

— Lionel, am spus eu, înghițind cu noduri impulsul de a urla și 
numele de familie. 

— Sindromul Tourette? 

— Yessrog. 

— Lionel, urmează să efectuăm o intervenţie chirurgicală de 
urgență. Trebuie să te duci să aștepți afară, a zis el, dând 
repede din cap, pentru a indica direcţia. E nevoie să completezi 
niște formulare pentru prietenul tău. 

Încremenisem stupefiat, uitându-mă la Minna, dorindu-mi să-i 
mai spun un banc, sau să aud un banc spus de el. Un tip intră 
în... 


33 


O asistentă medicală potrivea în gura lui Minna un cilindru de 
plastic cu articulaţie flexibilă, ca un uriaș tub de bomboane. 

Am ieșit afară exact pe unde intrasem și m-am dus la 
asistenta de la triaj. Repetând în gând arbitraj, sabotaj, i-am 
spus că eram cu Minna, iar ea mi-a răspuns că vorbise deja cu 
Coney. Ne va striga ea când va avea nevoie de noi, până atunci 
puteam lua un loc în sală. 

Coney, așezat picior peste picior, cu mâinile în sân, cu fălcile 
încleștate de furie, îmbrăcat cu scurta lui de catifea reiată 
încheiată până sus, ocupa jumătate dintr-o banchetă prevăzută 
cu un raft îngust pe care zăceau niște reviste hărtănite și 
soioase. M-am dus și am ocupat cealaltă jumătate. Sala de 
așteptare era ticsită de tipicul eșantion uman egalitar, pe care 
doar mizeria autentică îl poate oferi: hispanici, negri, ruși și 
diverse adolescente de etnie nedeterminată, cu ochii roșii, 
însoțind niște copilași pentru care nu-ţi rămânea decât să te rogi 
să le fie doar fraţi; veterani drogaţi solicitând analgezice pe care 
nu aveau să le capete; o gospodină obosită consolându-și fratele 
care se văicărea încontinuu din cauza digestiei blocate, fiindcă 
nu mai avusese scaun de săptămâni întregi; un îndrăgostit 
îngrozit refuzând orice asistență, cum făcusem și eu, holbându- 
se sinistru la neimpresionabila soră medicală de la triaj și la 
ușile mute din spatele ei; alţii mai rezervaţi, sfidători, 
provocându-te parcă să dezlegi misterul nefericirii lor, să 
ghicești pentru cine, pentru ei înșiși sau pentru altcineva, 
ajunseseră să împartă acum cu tine această mizerabilă felie din 
viaţa lor, altminteri invulnerabilă, minunată și pură. 

Am stat nemișcat, poate vreun minut și jumătate, în timp ce 
imagini chinuitoare cu urmărirea noastră, clădirea Brainum și 
rănile lui Minna mi se perindau prin cap, iar diverse ticuri mi se 
învolburau în gâtlej. 

— Pășeșteinăuntru, am răcnit eu. 

Câteva persoane au ridicat privirea, nedumerite de 
demonstraţia mea de ventrilochism. Vorbise cumva sora 
medicală de la recepţie? Fusese cumva vreun nume de familie? 
Al lor, poate, pronunțat stâlcit? 

— Să nu-ncepi acum, a murmurat Coney în barbă. 

— Untipintră, pășeșteinăuntru, untipintrăinăuntru, am ripostat 
eu, neputând să mă stăpânesc. 

— Ce-ai acum, spui un banc? 


34 


Căznindu-mă să mă abţin, am modificat cuvintele într-un fel 
de mârâit, în genul „mfrinmfronntttră” - dar efortul s-a 
concretizat într-un tic secundar: clipiri dese din ochi. 

— Poate n-ar strica să stai afară, nu știu, să fumezi o ţigară, 
eventual? 

Bietul Coney, confuz la minte, era cu nervii încordați la 
maximum, la fel ca mine. 

— Pășește pășește! 

Unii se holbau, alţii priveau în altă parte, plictisiţi. Gloata 
identificase în mine un fel de pacient: un ins posedat de vreun 
spirit sau animal, de o criză epileptică verbală, ceva în genul 
ăsta. Urma, probabil, să mi se dea niște doctorii și să fiu trimis 
acasă. Nu eram suficient de defect sau bolnav, încât să prezint 
vreun interes aici, ci doar distrăgeam atenţia și, cumva, păream 
condamnabil, ceea ce îi făcea să se simtă mai bine în privinţa 
propriilor maladii, astfel încât ciudăţenia mea a fost rapid și 
voios încorporată în atmosfera de spital. 

Cu o singură excepţie: Albert, care avea ciudă pe noi de când 
dădusem buzna pe rampa pentru ambulanțe și care acum se 
postase înăuntru, ca să scape de frigul de-afară și, probabil, ca 
să ne aibă în vizorul ochilor lui injectaţi. Ştiam însă că avea 
motivaţia lui secretă, din moment ce, spre deosebire de ceilalți 
din sala de așteptare, el știa că nu eu eram pacientul în cazul de 
faţă. Urnindu-se din cadrul ușii, unde stătuse mofluz, suflându-și 
în palme, s-a apropiat și a arătat spre mine: „Hei, tu, ăla”, a zis 
el. „N-ai voie să fii așa aici.” 

— Să fiu cum, adică? am ripostat eu, sucind gâtul și 
croncănind „Ș/ăstazice!”, ca un fel de confirmare insistentă, 
ridicând vocea piţigăiat, asemenea unui comediant care nu 
reușește să capteze atenţia publicului. 

— N-ai voie să faci mizerii de-astea, a spus el. Du-te-n altă 
parte de-aici. 

Și a rânjit satisfăcut de elocința lui, considerând că oferise un 
contrast edificator, în comparaţie cu lipsa mea de control. 

— la vezi-ţi de treaba ta, a spus Coney. 

— Bucată! De! Funie! am spus eu, amintindu-mi un alt banc 
pe care nu i-l spusesem lui Minna, acţiunea petrecându-se tot 
într-un bar. 


35 


Mi s-au înmuiat picioarele. Îmi venea să dau buzna înăuntru și 
să debitez bancul ca să îl audă doctorii, să îl audă faţa lui lividă, 
intubată. „Funie! Pășește! Înăuntru!” 

— Ce-i cu tine, omule? 

— NUSERVIMFUNIIAICI! 

Dădusem de bucluc acum. Mintea mea tourettică se prinsese 
în cătușe de bancul cu funia, ca un terorist ecologist de 
buldozerul care vrea să strivească un pom. Dacă nu găseam o 
modalitate de a mă elibera, riscam să recit tot bancul acela, 
mârâind sau ţipând, sub formă de silabe succesive. Căutând o 
portiță de scăpare, am început să număr plăcile de ceramică de 
pe tavan și să bat un ritm pe genunchi, în timp ce număram. Am 
observat, de asemenea, că reatrăsesem atenţia colectivă a 
întregii săli. Tipul ăsta s-ar putea să fie interesant până la urmă. 

Pe gratis, un număr de circ cu monstrul uman! 

— Suferă de o boală, i-a spus Coney agentului de pază. Așa că 
las-o baltă. 

— Păi, ia spune-i tu gagiului atunci să facă bine să se ridice și 
să plece de-aici cu boala lui cu tot, a zis agentul de pază. Dacă 
nu, să știi că aduc armada, s-a-nţeles? 

— Te înșeli, să știi, am spus eu, cu o voce calmă acum. Eu nu 
sunt o bucată de funie. 

Se bătuse palma cumva, la un nivel dincolo de puterea mea 
de control. Bancul urma să fie spus. Eu nu eram decât un 
instrument de comunicare. 

— Dacă ne ridicăm în picioare, să vezi tu ce boală îti tragem 
noi la fund, Albert, a spus Coney. Ai băgat la cap? 

Albert nu mai spunea nimic. Toată sala urmărea spectacolul 
de pe „Channel Brooklyn”. 

— Ai să ne dai și nouă o ţigară, Albert? a spus Coney. 

— Nu se fumează aici, omule, a spus Albert, încetișor. 

— la te uită ce regulă înțeleaptă, a comentat Coney. Fiindcă 
sunt atâţia oameni aici, care ţin la sănătatea lor. 

Uneori, Coney era un maestru al tehnicii non sequitur cu efect 
de intimidare asupra interlocutorului. Il blocase complet pe 
Albert. 

— Sunt o funie și m-am îngurzit, am șoptit eu. 

Abia mă mai abţineam să nu înșfac bâta din tocul de revolver 
al lui Albert - un vechi și bine cunoscut impuls de a pune mâna 
pe obiectele care atârnă de curele, cum ar fi legăturile de chei 


36 


pe care le purtau la brâu profesorii de la Orfelinatul de băieţi St. 
Vincent. Acum, ideea părea mai mult decât tâmpită. 

— Îngrozit de ce? a spus Albert, derutat, deși părea să se fi 
prins cumva că fusese un joc de cuvinte. 

— M-am-îngurzit! am repetat eu amabil, după care am 
adăugat „Mănâncă-măcufunie!” 

Albert s-a uitat urât la mine, neștiind cum îl numisem, sau cât 
de rău îl înjurasem. 

— Domnule Coney, a strigat sora de la recepţie-triaj, punând 
capăt situaţiei critice. 

Eu și Coney ne-am ridicat deodată amândoi, continuând, 
jalnic de zeloși, să compensăm neglijenţa fatală de a nu fi rămas 
pe urmele lui Minna la momentul oportun. Doctorul scund ieșise 
din salonul cu acces interzis. S-a postat în spatele asistentei de 
la recepție-triaj și ne-a făcut semn din cap să ne apropiem. Când 
am trecut pe lângă Albert, mi-am făcut plăcerea de a pipăi pe 
furiș bâta prinsă la cingătoarea lui. 

Ai stofă de poponar, aşa-mi spunea Minna. 

— Ah, este vreunul dintre voi rudă cu domnul Minna? 

Din cauza accentului doctorului, finalul întrebării a sunat ca 
do-mi-na. 

— Da și nu, a zis Coney, până ca eu să pot răspunde. Suntem 
cele mai apropiate persoane pentru el. 

— Ah, am înţeles, a zis doctorul, deși desigur că nu înțelesese. 
Vreţi să faceţi câţiva pași cu mine... 

Și ne-a condus afară din sala de așteptare, într-o încăpere pe 
jumătate izolată, asemenea celei în care îl duseseră pe Minna cu 
targa, când am venit. 

— Mi-e groază, am rostit eu în surdină. 

— Îmi pare rău, a zis doctorul, stând straniu de aproape de 
noi și examinându-ne ochii. Nu am putut face prea mult. 

— E perfect, atunci, a zis Coney, nesesizând sensul cuvintelor 
doctorului. Sunt sigur că tot ceea ce faceţi este în regulă, având 
în vedere că Frank nu avea nevoie în fond de prea mult... 

„Mi-egroaznicdegroază." 

Am simţit că mă înec, de data asta nu din cauza unor cuvinte 
nerostite, ci fiindcă îmi venea să vărs - o vomă cu gust de White 
Castle. Am înghiţit înapoi atât de tare, încât mi-au pocnit 
urechile. Mă simţeam congestionat la faţă, ca sub o ploaie fină 
de acizi. 


37 


— Hm-hm. Nu am reușit să îl reanimăm pe do-mi-na. 

— Stai un pic, a făcut Coney. Aţi zis că nu aţi reușit să îl 
reanimaţi? E 

— Da, exact. Din cauză că a pierdut prea mult sânge. Imi pare 
rău. 

— Nu aţi reușit să îl reanimați! a zbierat Coney. Dar era foarte 
reanimat când l-am adus aici! Ce porcărie de spital mai e și 
ăsta?! Minna nu avea nevoie să fie reanimat, trebuia doar 
cârpăcit un pic... 

Simţeam nevoia să îl ating pe doctor, să îl tapotez ușor pe 
ambii umeri, conform unei scheme absolut simetrice. A acceptat 
gesturile mele, fără să mă împingă la o parte. L-am tras de 
guler, ca să i-l aranjez, aliniindu-l cu răscroiala de sus a tricoului 
somon de dedesubt, astfel încât marginea de material vizibilă 
de o parte și de cealaltă a gâtului să aibă aceeași dimensiune. 

Coney amuţise dezumflat, absorbind durerea. Toţi trei am 
avut răbdare să așteptăm până când eu, trăgând și ridicând de 
țesătură, am reușit să aranjez ordonat gulerul doctorului. 

— Uneori, noi nu mai putem face nimic, a zis doctorul, 
pironind ochii în podea. 

— Vreau să-l văd, a zis Coney. 

— Nu se poate... 

— Ce căcat de spital mai e și ăsta?! a răbufnit Coney. Vreau 
să-l văd. 

— Este vorba despre probe, a spus doctorul, cu lehamite. Sunt 
sigur că înţelegeți. In plus, anchetatorii vor să stea de vorbă cu 
voi. 

Văzusem deja niște polițiști care trecuseră prin sala de 
așteptare, venind din cafenea și îndreptându-se spre un anumit 
sector al salonului de urgenţe. Indiferent dacă acei polițai erau 
acolo pentru a ne reţine sau nu, mi-era limpede că legea nu va 
întârzia să-și facă apariţia. 

— Ar cam trebui să plecăm, i-am spus eu lui Coney. Probabil 
că ar fi bine să plecăm chiar acum. 

Coney era inert. 

— Probilcarfibinsăplecămacum, am repetat eu, semi- 
compulsiv, panica ridicându-se la suprafață prin amarul 
sufletesc. 

— Aţi înteles greșit, a spus doctorul. Sunteţi rugați să 
așteptați. Dânsul o să vă arate unde trebuie să mergeţi... 


38 


Și a mișcat din cap spre cineva din spatele nostru. M-am 
răsucit vijelios în loc, instinctele mele de șopârlă fiind șocate la 
gândul că mă lăsasem luat prin surprindere pe nesimţite. 

Era Albert. Firava-linie-rastafariană dintre noi și plecare. 
Apariţia lui l-a făcut pe Coney să se dumirească, se pare: 
agentul de pază era ca un personaj din desene animate mimând 
existența aievea a poliţiei. 

— Marş la o parte, a zis Coney. 

— Nu servim funii! am explicat eu. 

Albert nu mai părea atât de convins de statutul lui oficial. În 
momente de acest fel, îmi aminteam întotdeauna de impresia 
pe care o lăsam noi, oamenii-lui-Minna, supradimensionaţi, 
subeducaţi, zbârnâind de ostilitate, chiar și când lacrimile 
șiroiau, ca acum, pe fețele noastre de brute. Și eu cu rostirile 
mele, cu zvâcnirile și tapotările mele, cu simptomele mele, toți 
acei factori suplimentari pe care Minna adora să-i arunce în 
amalgamul general. 

Frank Minna, nereanimat, golit de sânge în camera de alături. 

Albert a întins mâinile cu palmele desfăcute, într-o postură 
cumva de implorare: „Mai bine nu pleca, omule.” 

— Noo, exclus, a zis Coney. Poate altă dată. 

Eu și Coney ne-am înclinat amândoi înspre Albert, de fapt 
doar mutându-ne greutatea de pe un picior pe celălalt, iar tipul 
a sărit înapoi, răsfirându-și braţele deasupra locului pe care îl 
eliberase, ca și cum ar fi zis: Al/tcineva stătea adineaori aici, nu 
eu. 

— Suntem obligaţi să insistăm asupra acestui lucru, a zis 
doctorul. 

— Lasă-te păgubaș mai bine, și nu insista, a zis Coney, 
întorcându-se furios spre el. Nu ţi se cere nicio insistență, dacă 
pricepi ce vreau să zic! 

— Nu cred că am înţeles, a spus doctorul, calm. 

— Foarte bine, atunci, mai rumegă la asta, a zis Coney. Nu-i 
nicio grabă. Haidem, Lionel, să mergem. 


39 


e ORFANI ÎN BROOKLYN 


Eu am crescut în biblioteca Orfelinatului de băieţi St. Vincent, 
în acea parte din centrul Brooklynului pe care niciun antreprenor 
de construcţii nu dorește deocamdată să o revendice în scopul 
amenajării vreunui cartier modern pentru oameni avuţi; nu se 
află exact în Brooklyn Heights, nici în Cobble Hill, nici măcar în 
Boerum Hill. Orfelinatul este amplasat efectiv pe rampa de 
ieșire de pe Brooklyn Bridge, dar într-o zonă de unde nu vezi 
Manhattanul și nici podul propriu-zis, pe autostrada cu opt benzi 
de circulaţie, tapetată cu tribunale civile amorfe și monolitice, 
din care, deși cenușii și distante cum păreau, unii dintre noi, 
băieţii, izbutisem să vedem și măruntaiele, uitându-ne din 
departamentul central de triere al oficiului poștal din Brooklyn, o 
clădire care zumzăia și licărea toată noaptea, cu porți ce se 
deschideau huruind pentru a lăsa să intre camioanele pline cu 
munţi de articole misterioase numite scrisori; sau din Școala 
profesională de auto-mecanică „Burton”, unde elevii înăcriţi, 
încercând să priceapă ceva din monotonia vieţii, se revărsau 
afară de două ori pe zi în recreaţii de sandviciuri-cu-bere, 
năvălind în bodega ticsită de alături, timorând trecătorii și 
înflăcărându-ne pe noi, băieţii, cu gloria lor de derbedei posaci; 
ori dintr-un parc, de pe un șir de bănci părăsite sub bustul de 
granit al lui Lafayette, indicând cu degetul punctul în care 
intrase în bătălia de la Brooklyn; sau dintr-o parcare de mașini 
înconjurată de un gard înalt coafat pe toată lungimea cu o fâșie 
lată de cârlionţi din sârmă ghimpată și steaguri fluorescente 
fâlfâind în vânt; și dintr-o construcţie din cărămidă roșie, Casa 
de Adunare a quakerilor, care se presupune că exista acolo încă 
din vremea când tot restul în jur era doar un teren agricol. Pe 
scurt, această harababură de lucruri la intrarea îmbăcsită în 
vechiul cartier dărăpănat era în mod oficial Nicăieri, un loc cu 
îndârjire ignorat de cei care îl traversau spre Altundeva. Până ca 
Minna să mă salveze, eu am trăit, cum spuneam, în bibliotecă. 

e 

Mi-am propus să citesc toate cărțile din biblioteca aceea ca un 

cavou, toate donațiile mizerabile, inerte, care fuseseră vreodată 


40 


indexate și uitate acolo - un simbol al fricii și al plictiselii mele 
profunde la St. Vincent și, totodată, un semn precoce al 
compulsiilor mele tourettice de a număra, a procesa și a 
inspecta. Ghemuit acolo pe pervazul ferestrei, întorcând pagini 
uscate și urmărind cum firele de praf piruetau prin razele de 
soare, căutam indicii ale sinelui bizar ce mijea deja în mine, 
citind Theodore Dreiser, Kenneth Roberts, J.B. Priestley și 
numere mai vechi din Popular Mechanics, dar în zadar, nu 
reușeam să-mi găsesc limbajul, la fel cum degeaba mă uitam la 
televizor, urmărind toate acele nesfârșite reluări din serialele Ce 
vrăji a mai făcut nevastă-mea, Visând la Jeannie, O iubesc pe 
Lucy, Insula lui Gilligan şi Gașca lui Brady, în compania cărora 
noi, băieţi nătărăi și pirpirii, băteam pasul pe loc în nenumărate 
după-amiezi, lipiţi de ecran ca să studiem scilifoselile femeilor - 
femeile! exotice ca scrisorile, ca apelurile telefonice, ca 
pădurile, toate lucrurile de care noi, orfanii, eram privaţi - și 
felul cum reacționau soţii lor, dar nu mă regăseam acolo, Desi 
Arnaz, Dick York și Larry Hagman, toţi acei astronauți hărțuiţi și 
imobilizaţi la sol, nu-mi arătau ceea ce eu aveam nevoie să vad, 
nu mă ajutau să-mi găsesc limbajul. Era cumva mai bine pentru 
mine sâmbăta dimineaţa, Răţoiul Daffy în special îmi transmitea 
ceva, dacă suportam să-mi imaginez că, făcându-mă mare, 
aveam să fiu un rățoi dinamitat, cu ciocul făcut zdrenţe. Art 
Carney din Luna de miere îmi transmitea și el ceva, prin felul în 
care smucea din gât, însă asta atunci când ni se dădea voie să 
ne culcăm mai târziu, ca să îl putem vedea. Dar Minna a fost cel 
care mi-a adus limbajul, Minna și Court Street m-au lăsat să 
vorbesc. 
e 

Noi patru am fost selectaţi în acea zi, fiindcă eram patru 
dintre cei cinci băieţi albi de la St. Vincent, al cincilea fiind 
Steven Grossman, un grăsan, după cum sugera și numele lui. 
Dacă Steven ar fi fost mai slab, domnul Kassel m-ar fi lăsat 
printre vrafurile de cărţi. În realitate, eu reprezentam o marfă 
soldată, un schimonosit și un mucos recuperat din bibliotecă, și 
nu din curtea școlii, probabil un fel de înapoiat mintal, cu 
siguranţă o ofertă inferioară și regretabila. Domnul Kassel, care 
era profesor la St. Vincent, îl cunoștea pe Frank Minna din 
cartier, iar faptul că l-a poftit pe Minna să ne împrumute pe noi 
după-amiezile a fost o primă licărire a sclipitoarei aureole de 


41 


favoruri și favoritism care îl înconjurau pe Minna - „a cunoaște 
pe cineva” ca mod de viaţă. Minna era exact reversul nostru, noi 
care nu cunoșteam pe nimeni și care, nici atunci când 
cunoșteam pe cineva, nu aveam nimic de câștigat din asta. 

Minna ceruse niște băieţi albi, pentru a nu contraria 
presupusele prejudecăţi ale clienţilor lui - precum, totodată, și 
unele dintre ideile lui preconcepute. Poate că Minna avea deja în 
minte fantezia unei revendicări, de asemenea. N-am de unde să 
știu. În niciun caz nu a lăsat să se întrevadă așa ceva în felul în 
care s-a purtat cu noi atunci, în prima zi - o după-amiază 
zăpușitoare de august, după orele de școală, cu străzi negre ca 
niște fâșii din gumă de mestecat, mașini târându-se lent în 
văzduhul tulbure, ca niște diapozitive proiectate prost la lecţia 
de mecanică -, atunci când a deschis partea din spate a unui 
furgon tamponat și mâzgălit, cam de mărimea acelor camioane 
de poștă de la miezul nopții, și ne-a zis să urcăm înăuntru, după 
care a trântit portierele și le-a încuiat cu lacătul, fără nicio 
explicaţie, fără să ne întrebe cum ne cheamă. Toţi patru am 
rămas cu gura căscată, holbându-ne unii la alţii, ameţiţi și uluiți 
de această evadare din starea noastră de lâncezeală, neștiind 
ce însemna chestia asta, nici neinteresându-ne de fapt să aflăm. 
Pe ceilalţi, Tony, Gilbert și Danny, nu-i deranja să fie grupaţi 
împreună cu mine, să pretindă că eram la fel ca ei, dacă asta 
era condiţia pentru a fi extras de către lumea exterioară și 
instalat în întuneric pe platforma metalică murdară a unui 
camion închis ce se deplasa vibrând spre un loc care nu era St. 
Vincent. Bineînţeles că vibram și eu, vibram dinainte ca Minna 
să ne fi adunat pe toţi, vibram pe dinăuntru dintotdeauna și mă 
căzneam să ascund lucrul acesta. Nu i-am sărutat pe ceilalţi trei 
băieţi, deși aș fi vrut. În schimb, pupam zgomotos din buze, 
piuind continuu, cum fac păsărelele: „Cip-cip-cip.” 

e 

Tony mi-a zis să tac dracului din gură, dar simțeai că mintea 
nu-i stătea la asta, în niciun caz astăzi, în plină dezvăluire a 
misterului vieţii lui. Pentru Tony, în mod special, era ca și cum 
destinul ar fi venit să-l caute. De la bun început, a văzut în 
Minna mai mult decât arăta realitatea, fiindcă se pregătise în 
sinea lui să vadă așa. Tony Vermonte era renumit la St. Vincent 
pentru certitudinea care îi ieșea prin toţi porii, convingerea că se 
făcuse o greșeală, că locul lui nu era la Orfelinat. Era italian, 


42 


adică stătea mai bine decât noi, care nu știam ce eram (ce-i un 
Essrog?). Tatăl lui era ori mafiot, ori poliţai - Tony nu vedea nicio 
contradicție în asta, așa că nu vedeam nici noi. Italienii aveau să 
vină să-l ia, sub o înfățișare sau alta, și asta era ceea ce crezuse 
el că trebuia să facă Minna. 

Tony mai era faimos și pentru alte lucruri. Era mai mare decât 
noi, ceilalți din camionul lui Minna, adică avea cincisprezece ani, 
spre deosebire de mine și Gilbert, care aveam treisprezece, și 
Danny Fantl, care avea paisprezece (băieţii mai mari de la 
Orfelinatul St. Vincent mergeau la liceu în altă parte și erau 
rareori văzuţi printre noi, însă Tony trăsese sforile să fie lăsat la 
bază), o vârstă care îl făcea să pară nemaipomenit de înfipt și 
versat, chiar dacă nu trăise o vreme în afara Orfelinatului, ca 
apoi să vină înapoi. Practic, Tony era pentru noi Dumnezeul 
Experienţei, tot numai ţigări și insinuări. În urmă cu doi ani, o 
familie de quakeri, participanţi consecvenţi la Adunările de 
vizavi, îl luaseră pe Tony la ei, intenţionând să îl adopte 
definitiv. Tony își făcuse cunoscut disprețul pentru ei, încă de 
când își împacheta lucrurile. Nu erau italieni. Oricum, a stat la ei 
câteva luni, trăind poate fericit acolo, deși n-ar fi recunoscut 
niciodată. L-au înscris la Brooklyn Friends, o școală particulară 
aflată la o distanță de doar câteva străzi, iar după-amiaza, în 
drum spre casă, de cele mai multe ori trecea pe la St. Vincent, 
zăbovind la gardul orfelinatului și povestind despre fetele de la 
școala particulară, pe care le pipăise el și uneori le regulase, 
despre băieții fătălăi de la școala particulară care înotau și jucau 
fotbal, dar pe care-i umileai ușor la baschet, nu de altminteri 
specialitatea lui Tony. Apoi, într-o bună zi, părinţii lui adoptivi l- 
au găsit pe prodigiosul brunet Tony în pat, culmea, chiar cu fiica 
lor în vârstă de șaisprezece ani. Sau, în fine, așa se povestea; nu 
exista decât o singură sursă. Oricum, Tony a fost reinstalat la St. 
Vincent încă de a doua zi, unde s-a reîncadrat ușor în vechea lui 
rutină de a tăbăci pielea altora și de a se da prieten ba cu mine, 
ba cu Steven Grossman, alternativ însă, astfel încât nu eram 
niciodată în grațiile lui simultan și aveam la fel de puţină 
încredere unul în celălalt, cum aveam și în Tony. 

În ochii noștri, Tony era Maestrul Bășcăliei și, cu certitudine, 
dintre noi patru cel care i-a atras atenţia lui Minna cel mai 
repede, cel care a aprins fitilul imaginaţiei viitorului nostru șef, l- 
a făcut să întrevadă în noi pe viitorii „Oameni-ai-lui-Minna”, 


43 


arzând de nerăbdare să fie cultivați. Nu este exclus ca Tony, cu 
voinţa lui de a fi salvat de italieni, să-și fi adus chiar o 
contribuţie la viziunea care a devenit „The Minna Agency”, forța 
aleanului lui îmboldindu-l pe Minna spre anumite aspirații, spre 
ideea de a avea în subordine niște „oameni” cărora să le dea 
ordine. 
e 

Minna era și el tinerel pe atunci, desigur, deși noi îl vedeam 
foarte bărbat. Avea douăzeci și cinci de ani în vara aceea, un 
vlăjgan deșirat dar cu burtică pe sub tricou, devotat încă 
moftului de a-și pieptăna părul într-un fel de pompadour lins, o 
tunsoare din Carroll Gardens care era complet în afara modei în 
acel an 1979, propulsându-se în schimb dintr-un miasmatic 
episod „Frank Sinatra”, ce se prelungea ca o mărgea de 
chihlimbar sau ca un filtru cinematografic pentru a include 
persoana lui Frank Minna și tot ceea ce conta pentru el. 

(J 

În afară de mine și Tony, în bena furgonului lui Minna mai 
erau Gilbert Coney și Danny Fantl. Considerat pe atunci mâna 
dreaptă a lui Tony, Gilbert era un băiat voinic și posac, care doar 
trecea drept dur - ţi-ar fi zâmbit radios dacă i-ai fi spus că-i un 
derbedeu. Gilbert se purta înfiorător de dur cu Steven Grossman 
care, grăsan cum era, îi oferea pesemne o oglindă incomodă, 
însă cu mine era tolerant. Ba chiar împărtășeam amândoi vreo 
două secrete ciudate. Cu prilejul unei vizite organizate de 
Orfelinatul de Băieți la Muzeul de Istorie Naturală din 
Manhattan, cu doi ani în urmă, Gilbert și eu ne rupsesem de 
grup și fără nicio discuţie ne întorsesem într-o sală dominată de 
o enormă balenă albastră din plastic atârnată de tavan, care 
constituise obiectivul principal al vizitei oficiale. Sub această 
balenă, însă, se afla o galerie dublă de diorame întunecoase și 
misterioase, înfățișând viața submarină, care erau luminate și 
aranjate în așa fel încât trebuia să te lipești de geam pentru a 
putea descoperi minunăţiile cuibărite adânc prin colţuri. Într-una 
dintre aceste diorame, un cașalot se lupta cu un calmar uriaș. In 
alta, o balenă ucigașă străpungea o banchiză. Gilbert și eu 
treceam ca hipnotizaţi de la o vitrină la alta. Când o ceată de 
elevi de clasa a treia sau a patra a fost condusă spre alte 
încăperi, am constatat că rămăsesem numai noi doi în sala 
aceea uriașă și că vocile noastre, dacă vorbeam, se pierdeau 


44 


înăbușite în liniștea ireală din muzeu. Gilbert mi-a arătat 
descoperirea lui: o ușiţă de aramă, ca pentru pitici, lângă 
diorama cu pinguini rămăsese descuiată. Când a deschis-o, am 
văzut că intrând pe-acolo puteai ajunge în scena cu pinguini, dar 
și în spatele ei. 

— Bagă-te înăuntru, Essrog, a zis Gilbert. 

Dacă nu mi-aș fi dorit același lucru, ar fi însemnat că mă 
brutaliza, numai că eu tânjeam cu disperare să intru acolo. 
Fiecare minut în care sala continua să rămână pustie era preţios 
pentru noi. În înălțime, cadrul ușiţei îmi venea până la genunchi. 
Am intrat de-a bușilea și am deschis capacul montat în 
scândurile vopsite albastru ca oceanul, care formau peretele 
lateral al dioramei, după care m-am strecurat în tablou. Fundul 
oceanului era o copaie lungă și netedă din ipsos pictat, așa că 
mi-am dat drumul pe genunchi la vale, uitându-mă afară la 
Gilbert, care încremenise stupefiat de cealaltă parte a geamului. 
Diverși pinguini erau montați pe niște tije care ieșeau direct din 
peretele din fund, iar alţii erau suspendaţi în valurile de plastic 
de la suprafaţa oceanului, care forma acum un tavan scund 
deasupra capului meu. Am mângâiat pinguinul de lângă mine, 
care era montat mai jos, înfățișat acolo ca și cum s-ar fi 
scufundat în urmărirea unui pește delicios, l-am alintat duios pe 
cap, l-am frecat ușor pe gușă, ca și cum l-aș fi ajutat să înghită o 
pastilă prea mare. Gilbert râdea în hohote, crezând că făceam 
pe măscăriciul pentru el, când de fapt pe mine mă copleșise un 
impuls de tandrețe gingașă față de figura ţeapănă și jalnică a 
acelui pinguin. Acum a devenit imperativ să ating toți; pinguinii, 
pe toți pe care puteam, oricum - unii îmi erau inaccesibili, fiind 
de cealaltă parte a barierei care era întinderea oceanului, unde 
stăteau pe ghețari plutitori. Târșâind genunchii pe podea, mi-am 
făcut rondul, pipăind afectuos toate păsările înotătoare, înainte 
de a fugi înapoi prin ușița de aramă. Gilbert era impresionat, îmi 
dădeam seama. Devenisem acum puștiul capabil să facă orice, 
capabil să facă lucruri trăsnite. Avea și nu avea dreptate, 
bineînţeles - odată ce am mângâiat primul pinguin, n-am mai 
avut de ales. 

Cumva întâmplarea aceasta a condus la un șir de confidențe. 
Eram trăsnit, dar totodată maleabil, mă fâstâceam ușor, ceea ce 
l-a determinat pe Gilbert să creadă că îmi putea destăinui în 
siguranţă sentimentele lui trăsnite, cum le considera el. Gilbert 


45 


era un masturbator precoce și spera să găsească un fel de 
triangulaţie între experienţele lui și învăţăturile de specialitate 
din curtea școlii. Practicam și eu chestia asta? Cât de des? Cu o 
mână sau cu amândouă, ţinând așa, sau așa? Stăteam cu ochii 
închiși? Îmi venea vreodată să mă frec de saltea? Am luat în 
serios întrebările lui, dar nu dețineam de fapt informaţiile pe 
care le dorea el, nu încă oricum. Iniţial, cretinismul meu l-a scos 
din pepeni pe Gilbert, așa că o săptămână-două s-a comportat 
ca și cum n-ar fi spus nimic, de parcă nici nu m-ar fi cunoscut, 
zborșindu-se din priviri la mine ca să înţeleg ce măsuri galactice 
de tortură mă așteptau dacă mă lua gura pe dinainte și îl 
dădeam de gol. Pe urmă, brusc venise înapoi, mai insistent 
decât oricând. Încearcă și tu, spusese el. Nu-i chiar atât de greu. 
Mă uit eu și îți spun dacă faci greșit. M-am supus, așa cum 
procedasem în muzeu, dar rezultatele nu au fost la fel de bune. 
Nu eram încă în stare să îmi ofer mie însumi tandreţea pe care o 
revărsam asupra pinguinilor, cel puţin nu de faţă cu Gilbert 
(deși, de fapt, el îmi stimulase explorările private, care au 
devenit curând absolut consumante). Gilbert și-a ieșit din pepeni 
iarăși, intimidându-mă prohibitiv, așa că după alte două sau trei 
încercări eșuate subiectul a fost abandonat definitiv. Totuși, 
moștenirea dezvăluirii a rămas între noi, ca o legătură spectrală. 
e 

Danny Fantl, ultimul băiat din furgonul lui Minna, era un 
impostor: el doar părea alb. Se lăsase asimilat de populația 
majoritară de la St. Vincent, fericit, fără niciun efort, până în 
măduva oaselor. În felul lui, impunea la fel de mult respect ca 
Tony (și, cu siguranță, îi impunea respect lui Tony, de 
asemenea), fără să facă pe grozavul sau pe interesantul, adesea 
fără să deschidă gura măcar. Adevăratul lui limbaj era 
baschetul, Danny Fantl fiind un sportiv atât de strict și natural, 
încât fără să vrea părea un pic încorsetat când stătea înăuntru, 
în sala de clasă. Dacă se întâmpla să vorbească nu făcea decât 
să ia în derâdere înflăcărările noastre, manifestările noastre 
fremătătoare, însă în mod distant, ca și cum ar fi fost cu mintea 
la altceva, calculând pase abile, jocul de picioare pe teren. 
Asculta Funkadelic, Cameo și Zapp, fiind pasionat de rap ca 
orice băiat din Orfelinat, deși, când cânta undeva muzica pe 
care o admira, în loc să danseze, stătea cu brațele încrucișate la 
piept, încruntându-se și bosumflându-se în ritmul melodiei, 


46 


șoldurile lui expresive rămânând încremenite. Danny exista în 
suspensie, nici negru, nici alb, nici cal, nici măgar, chipeș, dar 
netulburat de noţiunea de fete, slab la învăţătură, dar trecând 
mereu clasa, și frecvent neancorat de gravitate, plutind între 
pavaj și plasa încâlcită a coșurilor de baschet de la St. Vincent. 
Pe Tony, îl chinuia ideea că se pierduse de familia lui de italieni, 
fiind ferm convins că vor veni după el; Danny ar fi putut foarte 
bine să-și părăsească flegmatic părinţii, pe la vârsta de șapte 
sau opt ani, intrând în jocul de-a casa de copii care a durat până 
la paisprezece ani, până în ziua în care Minna a apărut în 
camionul lui. 
e 

Sindromul Tourette te învaţă ceea ce oamenii, îndeobște, 
ignoră și uită, te învaţă să vezi mecanismul de croșetare a 
realităţii pe care oamenii îl folosesc pentru a da deoparte 
elementul intolerabil, neadecvat, distonant - te învaţă asta 
fiindcă tu ești cel care azvârli elementul intolerabil, neadecvat și 
distonant în calea lor. Eram odată într-un autobuz al liniei 
Atlantic Avenue, așezat la o distanţă de câteva rânduri în faţa 
unui bărbat care avea ticul de a râgâi - niște eructaţii lungi, 
grohăite, aproape ca un vomitat, genul de râgâieli pe care 
învaţă să le facă un elev de clasa a cin- cea, înghițind aer până 
în stomac, ca apoi să renunţe la aceste apucături, în liceu, când 
scopul de a le vrăji pe fete devine mai vital decât acela de a le 
băga în sperieți. Compulsia colegului meu de suferinţă era teribil 
de specifică: omul se instala în partea din spate a autobuzului, și 
numai atunci când toţi călătorii priveau în faţă începea să dea 
drumul acelor meșteșugite simulacre digestive. Toţi ne 
întorceam spre el, șocați - eram cincisprezece sau douăzeci de 
persoane în autobuz -, iar el se uita deja în altă parte. Pe urmă, 
cam la fiecare a cincea sau a șasea serie de râgâieli, omul mai 
introducea și un pârţâit urât. Era un negru janghinos, la vreo 
șaizeci și ceva de ani, un beţivan, un pierde-vară. În ciuda 
ingeniozităţii de cucu-bau a alegerii momentului, era limpede 
pentru toată lumea că el era sursa, așa că toţi ceilalţi pasageri 
mârâiau și tușeau reprobator, renunţau să-i mai dea satisfacţie 
întorcând capul spre el și evitau să schimbe între ei priviri cu 
subiînțeles. Era un joc perdant, din moment ce nemaiuitându-se 
nimeni înapoi spre el omul câștiga avantajul de a putea înnădi 
laolaltă lungi secvențe neîntrerupte de râgâituri copioase. 


47 


Pentru toți ceilalți, în afară de mine, individul era un terchea- 
berchea retardat, un pilangiu nenorocit cerșind atenția 
semenilor (poate că așa își interpreta și el comportamentul - 
mai ales dacă era nediagnosticat). Insă, la el, era vorba negreșit 
despre o compulsie, un tic - sindromul Tourette. Și a continuat 
așa iar și iar, până când eu am coborât, dar sunt convins că și 
după aceea la fel. 

Ce vreau eu să spun, știam perfect că toţi ceilalți pasageri, 
coborând din autobuz nici nu-și vor mai aminti probabil de acest 
incident, după câteva minute, odată ajunși la destinaţie. Oricât 
de oribil ar fi răsunat în urechile celor din autobuz orăcăitul 
acela maniac, spectatorii care îl ascultaseră se conformau 
placizi sarcinii de a uita concertul de dinainte. Realitatea 
consensuală este deopotrivă fragilă și elastică, vindecându-se 
asemenea pielii de pe o bășică. Omul care râgâia a sfâșiat-o 
atât de repede și de complet, încât am putut vedea cum rana se 
închide instantaneu. 

Cine are sindromul Tourette poate face și pe Omul Invizibil. 

e 

Tot la fel, mă îndoiesc că băieții ceilalţi, chiar și cei trei care 
împreună cu mine au devenit „Oamenii-lui-Minna”, își mai 
amintesc nemijlocit accesele mele de pupături. l-aș fi putut 
forța, probabil, să-și aducă aminte, dar mi-ar fi luat-o în nume 
de rău. Era prea mult pentru noi să fi cuprins cu mintea acel tic 
atunci, la St. Vincent, așa cum ar fi și acum, oricând, oriunde. În 
plus, pe măsură ce sindromul Tourette înflorea în mine, mania 
pupăturilor s-a îngropat repede sub sutele de straturi ale altor 
apucături, dintre care unele, văzute prin prisma alinturilor 
rudimentare ale lui Minna, au devenit însemnele mele 
distinctive, reprezentaţia mea de Dihanie. Așadar, din fericire, 
pupăturile au fost uitate. 

Pe la vârsta de doisprezece ani, cam la vreo nouă luni după 
episodul cu mângâiatul pinguinilor, deborda din mine un 
preaplin de impulsuri imperioase de a atinge, a tapota, a prinde 
și a săruta - compulsiile acelea au apărut primele, în vremea 
când pentru mine limbajul rămânea încă blocat ca un ocean 
învolburat sub un câmp liniștit de ghețari, așa cum fusesem și 
eu blocat în jumătatea subacvatică a scenei cu pinguini, amuţit, 
sub sticlă. Începusem să întind mâna spre tocuri de ușă, să mă 
așez în genunchi încercând să apuc șireturile desfăcute care 


48 


fojgăiau pe lângă teniși (o vogă recentă printre băieţii duri de la 
St. Vincent, spre nenorocul meu), să ciocănesc încontinuu în 
picioarele metalice ale pupitrelor și ale băncilor din școală, în 
căutarea anumitor tonalități de clinchete, și, cel mai grav, să-i 
prind în braţe și să-i sărut pe colegii mei, băieţii din orfelinat. M- 
am îngrozit de mine însumi atunci și m-am înfundat mai adânc 
în bibliotecă, de unde eram forţat, însă, să ies pentru orele de 
curs, pentru mese sau pentru mersul la culcare. Și atunci se 
întâmpla. Mă năpusteam la vreun băiat, îl cuprindeam în brațe și 
îl pupam pe obraz, sau pe gât, sau pe frunte, oriunde nimeream. 
Pe urmă, odată expulzată compulsia, nu-mi rămânea decât să 
mă explic, să mă apăr ori să fug. l-am sărutat pe Greg Toon și 
Edwin Torres, în ochii cărora nu mă încumetasem niciodată să 
mă uit. L-am sărutat pe Leshawn Montrose, care îi rupsese 
brațul domnului Voccaro, pocnindu-l cu un scaun. l-am sărutat 
pe Tony Vermonte și pe Gilbert Coney, am încercat să-l sărut pe 
Danny Fantl. L-am sărutat pe Steven Grossman, cu un aer jalnic 
de recunoscător fiindcă îmi ieșise în cale tocmai atunci. l-am 
sărutat pe omologii mei, alţi trişti băieţi invizibili ostracizaţi la 
periferia orfelinatului, doar supraviețuind, și al căror nume nu îl 
cunoșteam. „E un joc!”, le spuneam eu, implorator. „E un joc.” 
Aceasta era singura mea defensivă și, având în vedere că 
lucrurile cele mai inexplicabile din viaţa noastră erau jocurile, cu 
ritualurile lor străvechi adânc încastrate - Buldogul britanic, 
Ringolevio, Scully și Jinx” - mituri transmise de alte generații 
nouă, orfanilor descurcăreţi, nu mi se părea imposibil să-i 
lămuresc, eventual, că era vorba despre un alt joc, De-a 
pupăturile. Exact la fel de important, încercam să mă conving - 
nu citisem parcă eu așa ceva într-o carte, despre un joc pentru 
adolescenţi înflăcăraţi, un fel de Sadie Hawkins Day*? Nu conta 
lipsa fetelor, doar aveam dreptul și noi, băieții, să facem la fel! 
Gata, asta era, am decis eu - de unul singur îi târam pe 
neprivilegiaţi în lumea adolescenţei. Ştiam ceva ce ei nu știau. 
„E un joc”, spuneam eu cu disperare, uneori cu lacrimi de 


7 Este vorba despre jocuri ale copilăriei, din spaţiul anglo-saxon, practicate în special 
în primele șapte decenii ale secolului al XX-lea, și asemănătoare, la noi, în ordinea 
enumerării, cu: Ulii și porumbeii, De-a v-aţi ascunselea, Țintar pe asfalt și A-crăpat-un- 
drac. 

8 începând cu anii 1940, această pseudo-sărbătoare inspirată dintr-o revistă de benzi 
desenate, a devenit foarte populară în rândul elevilor de liceu din SUA și Canada, fiind 
ziua în care fetele umblau să agaţțe băieții. 


49 


amărăciune șiroindu-mi pe faţă. „E un joc.” Leshawn Montrose 
mi-a spart capul, trosnindu-mă de o ţâșnitoare din porțelan; 
Greg Toon și Edwin Torres, mai generoși, doar au dat cu mine 
de podea. Tony Vermonte mi-a răsucit brațul la spate și m-a 
împins cu nasul în perete. „E un joc”, am gâjâit eu. Mi-a dat 
drumul și a clătinat din cap, plin de milă. Drept urmare, în mod 
ciudat, câteva luni am scăpat să mă mai bată - eram prea jalnic 
și fătălău ca să se atingă de mine, fiind preferabil să mă evite. 
Danny Fantl a văzut mișcarea mea și m-a fentat, cum ai dribla 
un jucător pe teren, după care s-a evaporat coborând în fugă 
scara. Gilbert a stat și m-a străfulgerat din priviri, profund 
neimpresionat, graţie istoriei noastre comune. „Un joc”, l-am 
asigurat eu. „E un joc”, i-am spus și bietului Steven Grossman, 
care m-a crezut, suficient oricum cât să încerc să-l sărut pe 
torționarul nostru comun, Tony, sperând poate că gestul meu 
putea fi cheia răsturnării ordinii curente a lucrurilor. Nu a fost 
nici el cruțat. 
e 

Între timp, sub cochilia aceea înghețată, o mare de limbaj 
începea să clocotească. A devenit din ce în ce mai greu să nu 
bag de seamă că atunci când cineva făcea reclamă la televizor, 
spunând burlan ca să dureze o viață, mintea mea prelucra 
mesajul în durea casa plângăreață, că atunci când auzeam 
„Alfred Hitchcock”, în surdină replicam „Altered Houseclock” sau 
„ilford Hotchkiss”, că atunci când stăteam și citeam din Booth 
Tarkington în bibliotecă deja gâtlejul și falca mea lucrau în 
spatele buzelor încleștate, încercând cu disperare să adapteze 
silabele prozei la ritmurile melodiei „Rapper's Delight” (care în 
vremea aceea răsuna la difuzorul din curte cel puţin la fiecare 
cincisprezece-douăzeci de minute), că un camarad invizibil, pe 
nume Billy sau Bailey, cerșea să audă insulte pe care mi-era din 
ce în ce mai greu să mi le înfrânez. 

e 

Ciclul de pupături a fost, din fericire, scurt. Am descoperit alte 
debușeuri, alte obsesii. Băiețandrul palid, care avea treisprezece 
ani când domnul Kassel l-a extras din bibliotecă și i l-a oferit lui 
Minna, era deja înclinat să bată ritmic în podea, să fluiere, să 
pocnească din limbă, să facă des cu ochiul, să întoarcă repede 
capul de mai multe ori la rând și să lovească în pereţi, orice, în 
fine, numai nu rostirile directe după care mintea mea tourettică 


50 


specială tânjea cel mai mult. De-acum, limbajul bolborosea în 
mine, oceanul de gheață se topea, însă mi se părea prea 
periculos să îi dau drumul afară. Vorbirea era intenţie, or nu 
puteam lăsa pe nimeni, nici pe mine măcar, să descopere cât de 
intenţională era nebunia mea. Giumbușlucuri, maimuţăreli - 
toate astea erau doar ţicneli întâmplătoare, și de aceea mai 
mult sau mai puţin pardonabile. Practic vorbind, una era să îl 
atingi pe braţ pe Leshawn Montrose, sau chiar să îl săruţi, dar cu 
totul altceva să te duci spre el și să-i spui în faţă „Shefawn 
Mongoose”, sau „Lefthand  Moomprose”, ori  „Fuckyou 
Roseprawn”, fiindcă ar fi crezut că-l înjuri urât. Așadar, deși 
colecționam cuvinte, le tezaurizam ca un calic băloșind sadic în 
fața comorii lui, încovoindu-le, topindu-le complet, pilindu-le 
marginile, stivuindu-le în teancuri precare, înainte de a le elibera 
le tălmăceam în reprezentație fizică, coregrafie maniacă. 

Și mergeam pe blat, credeam eu. Pentru fiecare tic 
exteriorizat, striveam zeci de alte ticuri, sau așa mi se părea mie 
- trupul meu era ca un arc de ceas, răsucit prea mult, putând să 
miște fără efort ambele ace pe cadran de două ori mai repede 
decât timpul real și simțind simultan că ar putea cu ușurință să 
însuflețească toate pendulele încremenite dintr-un întreg conac, 
sau să urnească un uriaș mecanism de fabrică, o linie de 
producţie ca aceea din Timpuri noi, filmul pe care l-am văzut în 
acel an în subsolul Bibliotecii Publice din Brooklyn, pe Fourth 
Avenue, o versiune acompaniată de un comentariu pedant 
ridicând în slăvi geniul lui Chaplin. l-am luat drept modele pe 
Chaplin și pe Buster Keaton, a cărui peliculă Generalul fusese 
mutilată în mod similar: vizibil clocotind de agresivitate, de 
energii disruptive cu greu înăbușite, reușiseră amândoi să își 
țină închise supapele, iar în felul acesta eludaseră la nesfârșit 
primejdia și fuseseră consideraţi drăguţi. Nu aveam nevoie să 
mă căznesc prea mult pentru a găsi un motto: tăcere, de aur, 
merge? A mers. În schimb, perfecţionează-ţi sincronizarea, 
șlefuiește-ţi toate acele rutine fizice, gesturile tale cretine de a 
lovi în perete, de a te schimonosi la faţă, de a vâna șireturile pe 
jos, până când vor deveni nostime ca într-un film alb-negru, 
până când inamicii tăi își vor pune chipiul de politai sau de 
soldat din războiul civil, călcându-se în picioare la ieșire, până 
când pe cucoanele cu ochi-de-căprioară le va lua cu leșin. Prin 
urmare, îmi ţineam limba lipită de dinţi, ignoram zvâcniturile din 


51 


obraz, pulsaţiile din gâtlej, înghiţindu-mi perseverent limbajul, 
ca pe o vomă. Și ardea la fel de usturător. 
e 

După ce am mers aşa cam trei kilometri, Minna a oprit 
furgonul, motorul pâcâind de câteva ori înainte de a amuţi. Au 
trecut, apoi, câteva minute, până să ne deschidă în spate, și 
coborând ne-am trezit în curtea unui depozit, cu porţile închise, 
sub umbra arterei de circulaţie Brooklyn- Queens Expressway, 
într-o zonă industrială părăginită. Red Hook, am aflat mai târziu. 
Ne-a dus lângă un camion mare, un trailer cu douăsprezece roți, 
dar fără cabină, după care, ridicând ușa din spate a vehiculului, 
ne-a arătat înăuntru o încărcătură de cutii de carton sigilate și 
identice, o sută, două sute, poate mai multe. M-am înfiorat de 
emoție: le voi număra pe furiș. 

„Doi dintre voi vă suiţi înăuntru”, a zis Minna, distrăgându-mi 
atenţia. $mecheri, Tony și Danny au sărit imediat în camion, 
unde puteau lucra fără să-i bată soarele în cap. „Treaba voastră 
este doar să mutaţi chestiile astea în interior, atâta tot. Daţi 
marfa din mână în mână, o mutaţi în partea din față a 
camionului, o vârâţi acolo, înăuntru. Ca pe bandă direct, s-a- 
nțeles?” Și a arătat spre depozit. Toţi am încuviinţat din cap, iar 
eu am piuit. Nu s-a prins nimeni. 

Minna a deschis porțile depozitului și ne-a arătat unde să 
punem cutiile. Ne-am apucat de treabă cu avânt, apoi ne-am 
pleoștit din cauza căldurii. Tony și Danny au adunat cutiile în 
buza camionului, în timp ce Gilbert și cu mine am făcut primele 
zece curse, după care băieţii mai mari au recunoscut că erau 
avantajaţi și au început să ne ajute și ei să târâm cutiile prin 
curtea încinsă. Minna nici n-a pus mâna pe vreo cutie; în tot 
acest răstimp, a stat în biroul depozitului, o încăpere ticsită de 
mese de lucru, fișete, notițe prinse pe pereţi, calendare 
pornografice și un turn stivuit din conuri portocalii pentru trafic, 
noi văzându-l printr-o fereastră interioară cum fuma ţigară de la 
țigară și mișca din fălci la telefon, aparent fără nici măcar să 
asculte răspunsurile în receptor - de fiecare dată când aruncam 
o privire pe fereastră gura lui era în mișcare. Ușa era închisă, 
așa că prin geam nu auzeam nimic din ce vorbea el acolo. La un 
moment dat, a mai apărut un bărbat, de unde - nu-mi dau 
seama, și s-a postat în curte, tamponându-și fruntea, de parcă el 
era cel care salahorea acolo. Minna a ieșit afară, amândoi au 


52 


intrat în birou, celălalt individ a dispărut. Noi am cărat înăuntru 
ultimele cutii. Minna a tras în jos ușa din spate a camionului și a 
încuiat depozitul, ne-a arătat direcţia spre furgonul lui, dar a 
făcut o pauză înainte de a ne închide la loc acolo. 

— Cald, azi, așa-i? a zis el, uitându-se direct la noi, ceea ce nu 
cred că mai făcuse până atunci. 

Scăldaţi în sudoare, toţi am încuviinţat din cap, fiindu-ne 
teamă să vorbim. 

— la, ziceţi, maimuţoilor, vă e sete? Fiindcă eu, unul, simt că 
mă topesc aici. 

Minna ne-a dus cu mașina pe Smith Street, la câteva străzi 
distanță de St. Vincent, și a oprit în fața unei bodegi, de unde 
ne-a cumpărat bere Miller la cutie de aluminiu, după care s-a 
așezat cu noi în partea din spate a furgonului, ca să bem. A fost 
prima mea bere. 

— Numele, a zis Minna, arătând spre Tony, care părea mai 
șef. 

Ne-am spus fiecare prenumele, începând cu Tony. Minna n-a 
considerat necesar să ne comunice și el cum îl cheamă, 
mulțumindu-se să-și golească berea din cutie și să dea 
aprobator din cap. Eu am început să bat ușor în peretele 
camionului, pe o porţiune de lângă mine. 

Acum, când terminasem cu efortul fizic și când uimirea 
provocată de miraculoasa eliberare de la St. Vincent începea să 
pălească, simptomele mele și-au găsit din nou supapa de 
manifestare. 

— Nu strică să știi că Lionel e un ciudat, a spus Tony, în vocea 
lui vibrând stima faţă de propria-i persoană. 

— Daa, lasă, că toți sunteţi niște ciudaţi, fără să vă fie cu 
supărare, a spus Minna. N-aveţi părinţi - sau încurc eu lucrurile? 

Tăcere. 

— Hai, terminaţi-vă berea, a spus Minna, azvârlindu-și cutia 
pe lângă noi, în fundul furgonului. 

Și așa s-a terminat prima noastră misiune în slujba lui Minna. 

e 

Dar Minna ne-a luat din nou săptămâna următoare, ne-a adus 
în aceeași curte părăsită și, de data asta, a fost mai prietenos. 
Treaba pe care o aveam de făcut era identică, inclusiv 
aproximativ același număr de cutii (242 faţă de 260), iar noi ne- 
am mișcat tot în aceeași tăcere trepidantă, ca data trecută. 


53 


Simţeam o ură violentă emanând fierbinte din Tony în direcţia 
mea și a lui Gilbert, ca și cum ar fi avut impresia că din cauza 
noastră risca să nu-l mai salveze italienii lui. Danny, desigur, nu 
era vizat și, oricum, puţin îi păsa. Totuși, începusem să 
funcţionăm ca o echipă - truda fizică epuizantă conţinea 
adevărurile ei, iar noi le exploram, fără să vrem. 

La o bere, după aceea, Minna a spus: 

— Vă place munca asta? 

Unul dintre noi a zis sigur. 

— Şi știți ce faceţi? a rânjit Minna la noi, așteptând, însă 
întrebarea era derutantă. Știţi ce fel de muncă este asta? 

— Ce, faptul că mutăm cutii? a zis Tony. 

— Exact, mutări. Servicii de mutări. Așa se spune când lucraţi 
pentru mine. Staţi așa, uite. 

S-a ridicat în picioare, ca să poată băga mâna în buzunar, de 
unde a scos un sul de bancnote de douăzeci de dolari și un 
tenculeț de cartonașe albe. S-a uitat lung la sulul de bani, după 
care a tras din el patru hârtii de câte douăzeci de dolari, dându- 
ne fiecăruia câte una. Au fost primii mei douăzeci de dolari. Pe 
urmă, ne-a oferit și câte o carte de vizită, pe care scria: L&L 
MOVERS. NO JOB TOO SMALL. SOME JOBS TOO LARGE. GERARD 
& FRANK MINNA?. Și un număr de telefon. 

— Și tu care ești, Gerard sau Frank? a întrebat Tony. 

— Minna, Frank, a răspuns el, răsfirându-și degetele prin păr. 

Ca Bond, James. 

— Prin urmare, sunteţi o firmă care se ocupă de mutări, v-aţi 
prins? Voi faceţi servicii de mutări. 

Părea un aspect foarte important: ca noi să numim munca 
asta servicii de mutări. Nici nu-mi imaginam cum s-ar fi putut 
numi altfel. 

— Și cine-i Gerard? a continuat Tony. 

Gilbert și eu, chiar și Danny, îl urmăream pe Minna cu atenţie. 
Tony îl descosea și spre folosul nostru. 

— Frate-meu. 

— Mai mare sau mai mic? 

— Mai mare. 

Tony a reflectat câteva momente, după care a zis: 

— Și cine-i L și L? 


° L&L SERVICII DE MUTĂRI. PRELUĂM ORICE COMANDĂ, DE LA LUCRURI MĂRUNTE 
PÂNĂ LA LUCRURI FOARTE MARI. GERARD & FRANK MINNA. 


54 


— E doar numele, L și L. Doi de „L”. Numele firmei. 

— Da, bine, dar ce înseamnă? 

— Ce-ai vrea, mă rog, să-nsemne, Papanache - Lefegii 
Lefteri? Leoaice Languroase? Limbrici Lihniţi ca voi? 

— Cum, adică, nu-nseamnă nimic? s-a mirat Tony. 

— Am spus eu așa ceva, zi, am spus? 

— Lin Liniștitor, am sugerat eu. 

— Bravo, foarte bine, a zis Minna, fluturând cutia de bere în 
direcția mea. L și L, Servicii de Mutări, Lin Liniștitor. 

— Lângă Lionel, m-am auzit eu spunând. 

— Minna, ce nume-i ăsta, italienesc? a spus Tony. 

Întrebarea era în interesul lui, evident. Era timpul să treacă la 
subiect. Noi, ceilalţi, n-aveam decât să ne ducem învârtindu-ne 
de-acolo. 

— Da' tu unde te crezi, mă, la recensământ, sau ce? s-a 
zborșit Minna. Ești vreun reporteraș cu caș la gură, și nu știu eu? 
Care-i numele tău întreg, băi, Jimmy Olsen1%? 

— Lois Lane, am spus eu, care ca toată lumea citisem cărțile 
de benzi desenate cu Superman. 

— Tony Vermonte, a zis Tony, ignorându-mă. 

— Vermont-ee, a repetat Minna. Asta pe unde-i, prin New 
England, parcă, așa-i? Zi, ţii cu Red Sox? 

— Cu Yankees, a spus Tony, confuz și defensiv. 

Yankees erau campioni acum, după ce Red Sox, veșnicele lor 
victime nefericite, mâncaseră bătaie de curând graţie faimoasei 
forţări a lui Bucky Dent. Văzusem toţi meciul la televizor. 

— Lejerfervent, am zis eu, amintindu-mi. Duckybent. 

Minna a pufnit în râs. 

— Daa, Ducky Bent, că bine zici! Bravo, tare poanta. Cască 
ochii, că vine Ducky Bent. 

— Lexluthori!, am spus eu, punând palma pe umărul lui 
Minna, care s-a holbat doar la mâna mea, fără să se tragă 
deoparte. Lunchylooper, Laughyluck, Loopylip... 

— Gata, Loopy, ajunge deja, a zis Minna. 

— Lasătot... 


10 james Bartholomew „Jimmy” Olsen, în benzile desenate Superman este un foto- 
jurnalist care lucrează la Daily Planet, fiind bun prieten cu Lois Lane, Clark 
Kent/Superman și Perry White. 

11 Alexander Joseph „Lex” Luthor, personaj negativ, dușmanul lui Superman în benzile 
desenate eponime. 


55 


Eram disperat să găsesc o modalitate de a înceta. Degetele 
mele continuau să tapoteze umărul lui Minna. 

— Încetează, s-a răstit Minna, și m-a atins și el pe umăr, o 
dată, tare. Nu te obrăznici. 

e 

Când Minna spunea nu-te-obrăznici însemna că-i puneai 
răbdarea la încercare. Ori de câte ori forțai nota, te întreceai cu 
gluma, săreai peste cal sau supraestimai utilitatea unei anumite 
metode sau abordări, erai vinovat că întinseseși coarda prea 
tare. A se obrăznici constituia mai ales o disfuncționalitate 
specifică  mintoșilor și povestașilor, fiind însă un defect 
universal: oricine se credea mare șmecher risca să întindă 
coarda, la un moment dat. A ști să nu înflorești lucrurile sau să 
îngroși culorile, oprindu-te înainte de a întinde coarda prea tare, 
era o adevărată artă (și se înțelegea de la sine că trebuia să 
încerci să împingi lucrurile doar suficient cât să nu fie prea 
departe - fiindcă a rata ocazia de a fi hazliu reprezenta o 
stângăcie profundă, o faptă incalificabilă). 

Cu mulţi ani înainte ca expresia sindromul Tourette să ajungă 
să însemne ceva pentru grupul nostru, Minna îmi pusese deja 
diagnosticul: Mare-Obrăznicătură. 

e 

Distribuirea celor optzeci de dolari şi a celor patru cărți de 
vizită a fost tot ceea ce Minna a trebuit să facă pentru a ne 
instala pe noi patru pentru totdeauna - sau oricum, pentru atâta 
timp cât avea el chef - în funcția de angajați juniori ai firmei L&L 
Movers. Plata noastră uzuală a rămas de douăzeci de dolari și o 
bere. Minna venea sporadic să ne ia, anunțându-ne cu o zi 
înainte sau fără niciun fel de anunț prealabil - iar această a doua 
posibilitate, odată ce am început liceul, a devenit pentru noi 
motivul de a ne întoarce la St. Vincent imediat după ore și de a 
pierde vremea așteptând prin curtea școlii sau în sala de 
recreație, prefăcându-ne că nu stăm cu urechile ciulite după 
huruitul specific al motorului de la furgonul lui. Sarcinile noastre 
variau enorm. Încărcam mărfuri, cum fuseseră și cartoanele din 
trailer, în și din subsolul unor magazine, prin ferestrele cu grilaj 
de la nivelul trotuarului cât ţinea Court Street în sus și în jos, o 
activitate dubioasă și marginală de care se părea că trebuiau să 
se ocupe chiar angrosiștii, tranzacţii pecetluite cu un trabuc 
pufăit la comun în dosul prăvăliei. Sau forfoteam pe aleea din 


56 


fața vreunei case cărând înăuntru sau dinăuntru mobilierul 
dintr-un apartament, servicii legale de mutări profesioniste, mi 
se părea mie, cu familii agitate care își făceau griji că nu eram 
suficient de maturi sau pricepuţi ca să le transportăm lucrurile - 
Minna le închidea gura, reamintindu-le de costul distracției: 
„Contorul funcţionează.” (Acest tarif orar nu se reflecta în plata 
noastră, desigur. Pentru noi, suma era de douăzeci de dolari, 
indiferent dacă ne grăbeam sau nu; noi ne grăbeam.) Treceam 
canapele prin ferestre la etajul trei al unor imobile, folosind un 
sistem de scripeți, Tony și Minna pe acoperiș, Gilbert și Danny la 
geam pentru primirea mobilei, iar eu jos, în stradă, ghidând 
funiile. Construcţia masivă a unei fabrici plasate sub capătul din 
Brooklyn al Manhattan Bridge, proprietate a unui prieten de-al 
lui Minna, persoană importantă, dar nevăzută, fusese avariată 
într-un incendiu, iar noi i-am mutat aproape pe toți locatarii pe 
gratis, în baza unei înţelegeri sau ca un fel de concesie - 
condițiile păreau obscure, însă Minna era teribil de insistent să 
se rezolve rapid totul. Când doi studenţi de la arte s-au plâns că 
manevrăm prea brutal un teanc de pânze distruse pe care 
pompierii le puseseră grămadă pe podea, Minna se foia ca 
turbatul, spumegând de furie din cauza întârzierii; singurul 
contor care funcţiona acum era propria unitate de timp a lui 
Minna și credibilitatea lui în ochii clientului-prieten. Odată, în 
august, ne-am sculat la cinci dimineaţa ca să colectăm și să 
montăm o scenă de lemn temporară pentru formaţiile care 
urmau să cânte la Atlantic Antic, o mare sărbătoare stradală 
anuală, ca apoi să muncim din nou pe înserate pentru a dărâma 
aceeași scenă, pe bulevardul încins de caniculă, înțesat de 
gunoaiele de peste zi, ambalaje rupte și căni storcite, plus 
câţiva petrecăreţi înflăcăraţi, împleticindu-se încă spre casă, în 
timp ce noi demolam structurile din lemn de brad, folosindu-ne 
de ciocane și tocurile pantofilor din picioare. Odată am golit 
toată aparatura dintr-un showroom de electronice, direct în 
furgonul lui Minna, trăgând de pe rafturi și scoțând din vitrine 
sistemele stereo expuse acolo, fără cutii, deconectând cablurile 
de la amplificatoarele puse în funcţiune, într-un final luând până 
și telefonul de pe birou - ar fi putut părea o tâlhărie sfruntată, 
dacă Minna n-ar fi stat postat pe trotuar în fața intrării, bând 
bere și spunând bancuri cu un tip care ne descuiase personal 
lacătul de la porţile magazinului, ca să putem ieși cu mărfurile. 


57 


Pretutindeni, Minna se făcea că nu observa ba una, ba alta, era 
măgulitor și scăpa câte un nume sau altul, chipurile din 
întâmplare, clipind cu coada ochiului spre noi, ca să se vadă că 
eram acoliţii lui, și pretutindeni clienţii lui Minna se holbau la 
noi, băieţii, unii întrebându-se dacă nu cumva palmasem vreun 
obiect valoros profitând că se uitau în altă parte, alții încercând 
să priceapă care era tot șpilul, poate sperând să surprindă vreun 
indiciu de infidelitate, un avantaj asupra lui Minna pe care să-l 
păstreze pentru când ar avea nevoie să-l șantajeze. Noi nu 
palmam nimic, nu vădeam nicio infidelitate. În schimb, ne 
holbam și noi la ei, încercam să-i intimidăm. Și ne făceam 
urechile pâlnie, culegeam informaţii. De la Minna învăţam multe, 
și când voia el să ne școlească, dar și când nici nu bănuia. 

Lucrurile astea au făcut din noi un grup. Am dobândit un fel 
de ego colectiv, o prezenţă aparte la Orfelinat. Am mai renunţat 
la meterezele individuale din interior, întărindu-le pe cele 
comune din exterior: băieţii de culoare sesizau în privilegiul 
nostru un indiciu al viitoarelor lor privaţiuni și ne pedepseau 
pentru asta. Vârsta începuse să accentueze acele deosebiri, 
oricum. Așa că Tony, Gilbert, Danny și eu am mușamalizat 
vechile noastre antipatii și am strâns rândurile. Ne bizuiam unii 
pe alţii, atât la Orfelinat, cât și la Sarah J. Hale, liceul local unde 
învățam, un popas obligatoriu în viața noastră, exceptându-i 
doar pe puţinii care întruniseră condiţiile pentru vreo destinaţie 
specială (din Manhattan), ca de pildă Stuyvesant sau la Muzică 
și Arte. 

Acolo la Sarah J., noi, băieţii de la St. Vincent eram deghizați, 
contopiți cu populaţia mai vastă, o șleahtă destul de cruntă, în 
ciuda faptului că, probabil, toți aveau părinţi, fraţi și surori, 
telefoane, ușă cu cheie la dormitor și mii de alte avantaje 
inimaginabile. Însă ne cunoșteam toţi între noi, nu ne scăpam 
din ochi unii pe alţii, pleava rea coexistând cu grânele bune. 
Negri sau albi, făceam poliţie unii cu alţii ca între fraţi, rezervam 
grade speciale de dispreţ zeflemitor pentru umilințele 
instituţionale sau sociale pe care ni le serveam unii altora. Și tot 
acolo ne-am amestecat cu fetele pentru prima oară, o 
combinaţie la fel de nereușită ca sarea grunjoasă într-un bol de 
îngheţată, deși „îngheţată” se prea poate să fie o comparaţie 
prea generoasă pentru negresele voinice și brutale din găștile 
de la Sarah J., care organizau ambuscade după școală pentru 


58 


orice băiat alb care avusese tupeul să flirteze, chiar numai și să 
se uite lung la careva din interiorul cetăţii. Elevele negrese 
alcătuiau marea majoritate aici, iar cele câteva fete latine sau 
albe supravieţuiau printr-o metodă de invizibilitate aproape 
totală. Dacă te încumetai să străpungi conul lor de frică și 
tăcere, erai întâmpinat cu uitături perplexe pline de aversiune. 
Viaţa noastră se desfășoară în altă parte, spuneau privirile 
acelea, și așa se cuvine să fie și viața voastră. Elevele negrese 
erau revendicate de niște iubiți prea sofisticaţi ca să se mai 
sinchisească de școală, indivizi care veneau să le ia, la ora 
prânzului, cu mașini duduind în vibraţiile bașilor din difuzoare și, 
uneori, fălindu-se dinadins cu portiere ciuruite de gloanţe, iar 
singura noastră utilitate în ochii lor era aceea de ţintă la 
distanță în care să-și azvârle chiștocurile aprinse, o probă 
„Sportivă” practicată frecvent. Da, relaţiile dintre sexe erau 
încordate la Sarah J., și mă îndoiesc că vreunul dintre noi patru, 
nici Tony chiar, a putut să stoarcă măcar o senzaţie de la fetele 
cu care învăţam acolo. Pentru așa ceva, toți patru mai aveam de 
așteptat - Court Street, apoi lumea pe care aveam s-o 
cunoșteam prin Minna. 
e 

Court Street, unde mergeam cu Minna, era vechiul Brooklyn, o 
suprafață fără vârstă, placidă, mustind de viaţă pe dedesubt - 
sporovăieli, bișniţe, insulte ocazionale, o mașinărie politică de 
cartier, cu șefi de pizzerii și măcelării, cu reguli nescrise la tot 
pasul. Totul era sporovăială, în afară de ceea ce conta cel mai 
mult, adică înțelegerile nerostite. Frizeria, unde ne ducea pentru 
tunsori identice care costau trei dolari scăfârlia, doar că pentru 
Minna se renunţa până și la acel tarif - nimeni nu trebuia să se 
mire de ce preţul unui tuns nu crescuse deloc din 1966 încoace, 
și nici de ce șase frizeri lucrau, dar mai mult nu lucrau, în 
decorul vechi al aceleiași prăvălii de odinioară, unde eternul 
dezinfectant Barbicide nu se înlocuise de când fusese inventat 
produsul pe piaţă (în Brooklyn, se fălea flaconul), pe unde alţi 
bărbaţi oarecum mai tineri treceau constant ca să discute 
despre sport și, lehămetisiţi, să refuze să se lase tunși; frizeria 
era un cămin de bătrâni, un club social și, totodată, un paravan 
pentru partidele de pocher din dosul prăvăliei. Bărbierilor li se 
purta de grijă fiindcă aici eram în Brooklyn, unde oamenii sunt 
cu băgare de seamă. De ce să fi crescut preţurile, când acolo nu 


59 


intra nimeni care să nu fie părtaş la această conspirație, această 
încredere? - deși dacă ai fi pomenit despre asta, te-ai fi trezit 
precis cu tăgăduiri derutate, sau cu râsete și o carabă zdravănă 
în falcă. Un alt mister sugestiv era „arcada”, o fațadă de 
magazin uriașă tapetată cu linoleum, conţinând trei console de 
jocuri mecanice, care erau permanent folosite, și șase sau șapte 
jocuri video - Asteroids, Frogger, Centipede - toate cam 
ignorate, și un casier, care schimba dolari în monede de 25 de 
cenți și accepta bancnote de câte o sută de dolari împăturite în 
liste de numere, nume de cai și echipe de fotbal. Pe trotuarul 
din fața arcadei era un șir de scutere Vespa, care fuseseră în 
vogă în urmă cu un an sau doi, dar acum stăteau permanent 
parcate acolo, asigurate doar cu un simplu lacăt de bicicletă, o 
batjocură la adresa vandalilor. Pe Smith, strada de alături, 
scuterele ar fi fost jecmănite până și de roţi poate, însă aici erau 
intacte, un showroom Vespa pe marginea trotuarului. Nu era 
nevoie de explicaţii - aici eram pe Court Street. lar Court Street, 
acolo unde trece prin Carroll Gardens și Cobble Hill, era singurul 
Brooklyn, efectiv - la nord, se afla Brooklyn Heights, o parte din 
Manhattan; la sud, era portul, iar restul, tot ce era la est de 
Gowanus Canal (singura întindere de apă din lume, decreta 
Minna absolut de fiecare dată când treceam cu mașina pe 
deasupra, care era nouăzeci la sută armament), în afară de 
micile avanposturi de civilizaţie din Park Slope și Windsor 
Terrace, constituia un tumult barbar indescriptibil. 
e 

Uneori, nu avea nevoie decât de unul dintre noi. Apărea la 
Orfelinat într-un Chevrolet Impala, în loc de obișnuitul furgon, 
cerea pe cineva anume, îl lua pe sus cu mașina, spre 
consternarea și amărăciunea noastră, cei lăsați de izbelişte. 
Tony ba era, ba nu era în grațiile lui Minna, ambiția și mândria 
costându-l la fel de mult cât putea câștiga, însă, în mod 
incontestabil, el era liderul nostru și, totodată, mâna dreaptă a 
lui Minna. Se fălea cu misiunile lui particulare alături de Minna, 
de parcă ar fi fost niște decoraţii dobândite pe câmpul de luptă, 
însă refuza să ne povestească și nouă în ce constau, de fapt. 
Danny, atletic, tăcut și înalt, a devenit copoiul de încredere al lui 
Minna, mesagerul lui, băiatul pe care îl trimitea la întâlniri și 
livrări secrete, și pe care l-a învăţat de timpuriu să șofeze într-o 
parcare pustie din Red Hook, ca și cum Minna l-ar fi pregătit să 


60 


fie spion internaţional, sau Kato dintr-un nou serial Green 
Hornet!?. Gilbert, îndârjit ca un bivol, a fost selectat pentru 
munca îndobitocitoare, ceea ce însemna să stea degeaba în 
mașini parcate în dreptul altor vehicule de lângă trotuar, să 
repare cu bandă adezivă un lot întreg de cutii de carton sparte, 
să demonteze picioarele unui bufet supradimensionat, astfel 
încât mobila să poată încăpea printr-o ușă îngustă, și să 
revopsească furgonul care, mâzgălit cu graffiti cum era pe 
dinafară peste tot, îi deranja, se părea, pe vecinii lui Minna. lar 
eu eram o pereche suplimentară de ochi și urechi, plus opinii. 
Minna mă târa după el prin încăperi dosnice, prin birouri sau la 
negocierile din frizerie, după care începea să mă descoasă. Ce 
părere aveam despre tipul acela? Căcăcios sau nu? Tâmpit sau 
retardat? Rechin sau hahaleră? Minna mă încuraja să îmi formez 
o opinie despre orice și s-o scuip afară fără jenă, de parcă 
regurgitările mele verbale ar fi fost doar comentarii neancorate 
încă de subiectul propriu-zis. Și Minna adora ecolalia mea. | se 
părea că făceam comicării. 

Inutil să mai spun, nu erau comentarii, nici comicării, ci 
manifestările verbale ale sindromului Tourette care înfloreau, în 
cele din urmă, în mine. Asemenea vieţii de pe Court Street, în 
spatele aparențelor clocoteam de verbozitate și conspirații, 
inversări de logică, smucituri subite și crize de insulte. Acum 
Court Street și Minna începuseră să mă tragă afară din mine. 
Încurajat de Minna, mi-am luat libertatea de a maimuţări ritmul 
dialogurilor lui, al reproșurilor și al alinturilor lui, al argumentelor 
lui de-dragul-argumentării. lar lui Minna îi plăcea efectul pe care 
îl aveam asupra clienţilor și asociaţilor lui, felul în care îi 
dezorientam, modul în care întrerupeam vreo gargară 
interminabilă rostind ceva, smucind din cap, bolborosind voalat 
„Mănăncămăbailey!” Eram efectul lui special, întruchiparea unei 
glume continue. Ceilalţi ridicau privirea surprinși, dar el flutura 
din mână, atotștiutor, numărând banii, fără să se sinchisească 
măcar să se uite la mine. „Nu-l băga în seamă, nu se poate 
abţine”, zicea el. „Puștiul e deranjat la mansardă.” Sau: „li place 
să se prostească uneori. Nu-i da atenţie.” După care îmi făcea 
cu ochiul, pecetluind cârdășia dintre noi. Eu eram dovada vie a 


12 Viespea verde, program de radio difuzat în SUA, în anii 1930, devenit ulterior serial 
TV și album de benzi desenate, în care asiaticul Kato este servitorul credincios al 
supereroului mascat Britt Reid, supranumit „Viespea verde”. 


61 


tot ceea ce este imprevizibil, dur și patetic în viaţă, un prototip 
al propriei lui excentricităţi. În felul acesta, Minna mi-a dat 
dreptul la vorbire, iar vorbirea, s-a dovedit ulterior, m-a eliberat 
din preaplinul dezastruos al sinelui meu tourettic, s-a dovedit a 
fi ticul care aducea satisfacţii acolo unde altele nu reușeau, 
scărpinatul care pentru scurt timp domolea mâncărimea. 

— Tu te-ai ascultat vreodată ce debitezi, Lionel? obișnuia 
Minna să spună ulterior, clătinând din cap. Zău, ești deranjat rău 
la mansardă, băiete. 

— Dereglat rău de machisardă! Habar n-am de ce, doar că - 
fir-ar-să-fie! - doar că nu mă pot abţine. 

— Fiindcă ești un cabotin, Dihanie, de-aia. O ciudăţenie 
umană, care se dă în spectacol pe gratis. 

— Monstru-pe-gratis! 

Și l-am atins pe umăr. 

— Exact asta am spus și eu: un monstru care se dă în 
spectacol pe gratis. 

e 

Le-am fost prezentaţi lui Matricardi și lui Rockaforte în 
imobilul lor de pe Degraw Street, într-o zi de toamnă, cam după 
patru sau cinci luni de când îl cunoșteam pe Minna. Ne adunase 
pe toți patru în furgon, în stilul lui obișnuit, fără să ne explice 
care era sarcina noastră, însă simţeai la el un fel de agitaţie 
aparte, o iritabilitate care inducea în mine o ticomanie aparte. 
Întâi, ne-a dus în Manhattan traversând Brooklyn Bridge, apoi pe 
sub pod, până la docurile de lângă Fulton Street, și tot drumul 
eu am imitat continuu stilul lui de a smuci nervos din cap, în 
timp ce șofa. Am parcat în mijlocul unei curţi cu beton pe jos, în 
fața uneia dintre dane. Minna a dispărut într-o baracă măruntă 
și fără ferestre, construită din tablă de oțel ondulată, spunându- 
ne să așteptăm afară, lângă furgon, unde am dârdâit de frig din 
cauza vântului rece care sufla dinspre East River. Eu am început 
să țopăi ca apucatul în jurul furgonului, numărând cablurile de 
susținere de pe pod, care planau deasupra noastră ca un 
monstruos braț de oţel, în timp ce Tony și Danny, care se 
congelaseră în scurtele lor din stofă subţire, dădeau cu 
picioarele în mine și mă înjurau. Gilbert, înfofolit bine cum era 
într-o pufoaică groasă, cu niște matlasee late și umflate, 
semăna cu Omul Michelin sau cu Regina de Cupă din A/ice în 
Țara Minunilor. Se postase la câţiva metri de noi și, metodic, 


62 


azvârlea în râu bucăţi mari de beton spart, ca și cum ar fi avut 
puncte de câștigat dacă reușea să curețe molozul din dană. 

Minna a ieșit afară, exact când cele două camionete galbene 
și-au făcut apariţia. Erau furgonete închiriate de la Ryder Rental, 
mai mici decât furgonul lui Minna, dar decorate identic, una 
imaculată, cealaltă jegoasă. Şoferii au rămas să fumeze în 
cabină, cu motoarele în funcţiune. Minna a desfăcut ușile din 
spate ale vehiculelor, care nu erau încuiate cu lacăt, și ne-a dat 
instrucţiuni să mutăm conţinutul în furgonul lui - și repede. 

Primul lucru care mi-a căzut în mână a fost o chitară electrică 
în formă de săgeată, cu baza ca un V decupat, și decorată cu 
flăcări argintii și galbene frumos emailate. Un cablu se 
bălâăngănea din racordul pentru priză. Alte instrumente, chitare 
și chitare bas, erau puse în cutiile lor negre rigide, însă aceasta 
fusese deconectată de la rețea și azvârlită în camion, la 
repezeală. Cele două vehicule erau pline cu echipament de 
concert - șapte sau opt chitare, claviaturi, panouri ticsite de 
butoane electronice, mănunchiuri de cabluri, microfoane și 
stative, pedale de efect pentru podea, un set de tobe complet 
care fusese împins întreg în camion, în loc să fie dezasamblat, și 
un număr de amplificatoare și monitoare, incluzând șase 
amplificatoare stereofonice negre pentru scenă, fiecare cam cât 
jumătate dintr-un frigider, care numai ele singure umpleau a 
doua furgonetă de la Ryder, fiind nevoie de câte doi dintre noi 
pentru a manevra fiecare piesă în parte. Pe amplificatoare și pe 
cutiile rigide era înscris numele formaţiei, pe care vag îl 
recunoșteam. Am aflat mai târziu că muzicanţii respectivi aveau 
la activ vreo două hituri minore difuzate la radio, cântece despre 
drumuri, mașini, femei. Nu m-am prins atunci, însă toată 
aparatura aceea era suficientă cel puţin pentru un concert pe un 
stadion mic. 

Aveam îndoieli că am putea băga tot conţinutul celor două 
camionete în furgon, însă Minna doar insista să tăcem din gură 
și să lucrăm mai repede. Bărbaţii din camionete nu scoteau 
niciun cuvânt, și nici nu s-au dat jos din cabine, mulțumindu-se 
să fumeze acolo și să aștepte. Nici din baraca de tablă n-a ieșit 
nimeni în tot acest interval. La sfârșit, abia a mai rămas loc 
înăuntru pentru mine și Gilbert, care ne-am înghesuit în spatele 
ușilor închise, printre instrumentele muzicale îngrămădite 


63 


dezastruos, în timp ce Tony și Danny au împărțit același scaun, 
în faţă, lângă Minna. 

Am traversat podul înapoi în Brooklyn exact așa, Gilbert și eu 
îngroziţi la gândul că am putea muri, dacă încărcătura se 
dezechilibra și se răsturna peste noi. După câteva viraje 
periculoase și frânări bruște, când am simţit că ni se taie 
răsuflarea de spaimă, Minna a oprit furgonul în dreptul altor 
vehicule parcate lângă un trotuar și ne-a eliberat din 
harababura din spate. Destinația era o casă de piatră dintr-un 
șir de alte case de piatră identice de pe Degraw Street, 
cărămidă roșie, tencuială cojită și sfărâmicioasă, geamuri cu 
perdele boierești. Vreun agent de vânzări abil vânduse în urmă 
cu zece sau douăzeci de ani întregul cvartal, mutilând aceste 
construcţii, vechi de o sută de ani, cu niște marchize de tinichea 
subțire deasupra intrărilor elegante; singurul lucru special în 
privinţa casei lui Matricardi și a lui Rockaforte era faptul că nu 
avea acel accesoriu de sluţire. 

— Va trebui să demontăm tobele alea, a zis Tony, când a 
văzut ușile. 

— Voi băgaţi-le înăuntru, a spus Minna. Vor încăpea. 

— Sunt și scări? a întrebat Gilbert. 

— O să vedeţi, și nu vă mai sclifosiţi atâta, de parcă aţi fi de 
mămăligă, a zis Minna. Gura și la treabă, cărați totul. 

Inăuntru, ne-am lămurit. Casa aceea de piatră care părea atât 
de obișnuită era o anomalie, imediat ce treceai pragul. 
Aranjamentele interioare - tipicele holuri înguste și scări, 
balustrade cu dantelărie și rozete din fier forjat, tavane înalte și 
ornamentate - fuseseră toate înlăturate și extirpate, fiind 
înlocuite cu un șir de scări ca în depozite, care ţinea din subsol 
și până la etaj. Parterul, unde ne aflam noi, era sigilat în stânga 
printr-un zid alb curat, cu o singură ușă, acum închisă. Am 
trambalat tot echipamentul în apartamentul de la etaj, în timp 
ce Minna stătea de pază la spatele furgonului. Tobele au intrat 
uşor. 

Am cuibărit frumos aparatura muzicală a formației într-un colț 
al apartamentului, pe niște palete de lemn, puse acolo, 
pesemne, exact în acest scop. In rest, planșeul etajului era 
aproape gol, în afară de câteva lăzi, ici și colo, plus o singură 
masă mare de stejar înţesată cu tacâmuri de argint: furculițe, 
linguri de două mărimi, și cuțite pentru unt, sute de bucăți din 


64 


fiecare, ornamentate și grele, strălucitoare, adunate în 
mormane dezordonate, fără nicio logică, doar că mânerele erau 
îndreptate toate în aceeași direcţie. Nu mai văzusem niciodată 
atâta argintărie la un loc, nici măcar în bucătăria cantinei de la 
St. Vincent - și, oricum, furculițele de la St. Vincent erau ca niște 
șabloane plate din tablă oribilă îndoite într-un sens, ca să 
formeze dinţii, în celălalt sens ca să formeze mânerul, cu nimic 
mai grozave poate decât acele „linguri cu dinţi de furculiță” din 
plastic, care ni se distribuiau odată cu prânzul, la școală. 
Comparativ, însă, aceste furculiţe erau niște mici capodopere de 
sculptură. M-am desprins de ceilalţi și am făcut o obsesie din 
muntele de furculițe, cuțite și linguri, dar în special furculițele 
acelea aveau contururi nespus de sugestive, ca niște mânuțe 
fără degetul mare sau niște labe de animal argintiu. 

Ceilalţi au transportat sus pe scări și ultimul sistem de 
amplificare. Minna a parcat din nou furgonul. Eu stăteam postat 
lângă masă, încercând să par dezinvolt. Smuciturile din cap erau 
o bună acoperire pentru ticul propriu-zis de a smuci din cap, am 
descoperit eu. Nimeni nu se uita la mine. Am băgat în buzunar 
una dintre furculițe, tremurând de poftă și nerăbdare, bucuros și 
speriat, totodată, de ceea ce făceam. Și am scăpat ca prin 
urechile acului, fără să fiu prins: Minna venise înapoi. 

— Clienţii vor să vă cunoască, a spus el. 

— Cine-s ăștia? a zis Tony. 

— Tu fă bine și ţine-ți gura când vorbesc ei, clar? l-a pus la 
punct Minna. 

— Bine, dar cine sunt ei? a insistat Tony. 

— Exersează de pe-acum să-ţi ţii gura, ca să îţi reușească 
perfect când vei fi în faţa lor, a zis Minna. Mergem jos, la ei. 

În spatele acelui zid curat și fără înnădituri de la parter, se 
ascundea următoarea surpriză a casei vechi de o sută de ani, un 
fel de revers dublu: vechea arhitectură a încăperii din față era 
intactă. Prin ușa îngustă, am pășit într-un salonaș clasic 
amenajat luxos și foarte elegant, cu frunze aurii pe stucaturile 
din ipsos de pe tavan, scaune vechi, secretere și o măsuţă 
laterală cu blat din marmură, un ceas cu pendulă încastrat într- 
un paralelipiped, înalt de un metru optzeci și tapetat cu oglinzi 
lungi, și o vază cu flori proaspete. Sub picioarele noastre era un 
covor vechi cu un colorit compozit, ca o hartă onirică a 
trecutului. Pereţii erau împânziţi de fotografii înrămate, niciuna 


65 


mai recentă decât data când se inventase filmul color. Semăna 
mai degrabă cu o dioramă muzeistică a Brooklynului de 
odinioară, decât cu o cameră contemporană. Așezaţi în două 
dintre fotoliile plușate erau doi domni în vârstă, îmbrăcaţi în 
costume maro asemănătoare. 

— Vasăzică aceștia sunt băieții tăi, a zis primul dintre cei doi 
bărbați. 

— Salutaţi-l frumos pe domnul Matricardi, a spus Minna. 

— Bună, a mormăit Danny. 

Minna i-a tras un ghiont în braț: 

— Am spus să-l salutaţi frumos pe domnul Matricardi. 

— Bună ziua, a îngăimat Danny, morocănos. 

Minna nu ne pretinsese niciodată să dăm dovadă de politeţe. 
Sarcinile noastre în slujba lui nu căpătaseră niciodată o 
asemenea turnură anostă. Ne învățasem să hoinărim cu el prin 
cartier, vorbind aiurea, șlefuindu-ne înjurăturile. 

Dar am simţit toţi patru o schimbare la Minna, frica și 
tensiunea care emanau din el. Trebuia să încercăm să ne 
supunem, deși servilismul nu făcea parte din recuzita noastră de 
competențe. 

Cei doi domni în vârstă stăteau picior peste picior, cu palmele 
împreunate doar la vârful degetelor, ca o piramidă, și ne studiau 
cu atenţie. Arătau amândoi dichisiţi în costumele lor elegante, 
care se armonizau firesc cu pielea lor albă și moale, cu obrajii 
lor moi, de asemenea, dar fără să fie puhavi. Cel pe care Îl 
chema domnul Matricardi avea o crestătură în partea de sus a 
nasului cărnos, o cicatrice adâncită și netedă, ca o fantă într-o 
piesă din plastic turnat. 

— Salutaţi și voi, ne-a zis Minna mie și lui Gilbert. 

În mintea mea curgea domnul prinde spuma ta de baie prea 
târziu de ziua sticletelui cu fluier şi nu mă încumetam să deschid 
gura. În schimb, pipăiam duios dinţii minunatei furculiţe furate, 
care încăpuse la limită în lungul buzunarului din față al 
pantalonilor mei din catifea reiată. 

— E-n regulă, a spus Matricardi. 

Zâmbea cu buzele ţuguiate, fără să-și arate dinţii. Lentilele 
groase ale ochelarilor dublau intensitatea privirii lui fixe. 

— Lucraţi toţi pentru Minna? a continuat el. 

Ce ar fi trebuit să spunem? 

— Sigur, s-a oferit Tony să răspundă. 


66 


Matricardi era un nume italienesc. 

— Și faceţi ce vă spune el? 

— Sigur. 

Celălalt domn s-a aplecat în faţă: 

— Să știți că Frank Minna este un om bun, a zis el. 

Din nou, eram nedumeriţi. Se așteptau cumva să nu fim de 
acord? 

Număram dinţii furculiței din buzunar, unu-doi-trei-patru, unu- 
doi-trei-patru. 

— Spuneţi-ne ce vreți să faceţi, a zis al doilea domn. Ce vreţi 
să fiţi? Ce fel de muncă? Ce fel de oameni? 

Nu-și ascundea dinții, care erau galbeni și lucioși, asemenea 
camionului pe care îl descărcasem. 

— Vorbiţi cu domnul Rockaforte, a insistat Minna. 

— Băieţii fac ce le spui tu, Frank? l-a întrebat Rockaforte pe 
Minna. 

Nu era o pălăvrăgeală oarecare, în ciuda repetiţiilor din 
dialog. Simţeai că la mijloc exista un puternic interes speculativ. 
Mult prea mult atârna de răspunsul lui Minna. Așa erau 
Matricardi și Rockaforte, în puţinele dăţi când i-am zărit: rostitori 
de remarci banale cu o greutate înspăimântătoare în spatele 
cuvintelor. 

— Daa, sigur, sunt copii buni, a zis Minna. 

Am sesizat precipitarea din vocea lui. Stătusem deja mai mult 
decât se dorea. 

— Orfani, i-a spus Matricardi lui Rockaforte, reluând ceva ce i 
se spusese, repetând valoarea acelei informații. 

— Vă place această casă? a spus Rockaforte, gesticulând în 
sus, spre tavan. 

Surprinsese momentul când mă holbam la stucatură. 

— Da, am răspuns eu, cu prudenţă. 

— Acesta este salonașul mamei lui, a zis Rockaforte, arătând 
din cap spre Matricardi. 

— Exact așa cum era pe vremea ei, a precizat Matricardi, cu 
mândrie. Noi n-am schimbat absolut nimic aici. 

— Când domnul Matricardi și eu eram copii ca voi, obișnuiam 
să vin în vizită la el și ședeam în camera asta, a spus Rockaforte 
zâmbindu-i lui Matricardi, care i-a zâmbit și el. Mama lui, credeți- 
mă, ne rupea urechile dacă vărsăm ceva pe covorul acesta, fie 


67 


numai și o picătură de ceva. Acum stăm amândoi și ne aducem 
aminte. 

— Totul a rămas exact ca pe vremea ei, a spus Matricardi. 
Dacă ar vedea salonașul acum, l-ar recunoaște imediat. Dar nu 
mai e printre noi, draga de ea, odihnească-se în pace, săraca. 

Au amuţit amândoi. Minna tăcea și el, deși aveam senzaţia că 
simţeam cumva neliniștea lui, ca pe ceva palpabil. De fapt, chiar 
am auzit când a înghiţit zgomotos, din cauza nodului care i se 
pusese în gât. _ 

Coardele mele vocale erau calme. In schimb, mă ocupam de 
furculita furată. Mi se părea ca un fel de talisman atât de 
puternic, încât îmi imaginam că dacă o tineam mereu în buzunar 
aveam șanse să scap pentru totdeauna de ticurile zgomotoase. 

— Bun, povestiţi-ne, a reluat Rockaforte. Povestiţi-ne voi ce 
vreți să fiţi. Ce fel de oameni. 

— Ca Frank, a spus Tony, convins că vorbea în numele nostru, 
al tuturor, și că avea dreptate. 

Răspunsul acesta l-a făcut pe Matricardi să chicotească, dar 
tot ca știrbii. Rockaforte a așteptat răbdător ca prietenul lui să 
termine. Pe urmă, l-a întrebat pe Tony: 

— Vreţi să faceţi muzică? 

— Ce?! 

— Vreţi să faceţi muzică? 

Tonul lui era sincer. 

Tony a ridicat din umeri. Ne ţineam toţi răsuflarea, așteptând 
să înțelegem. Minna se foia nervos de pe un picior pe celălalt, 
văzând cum întrevederea aceasta o ia razna, scăpându-i de sub 
control. 

— Lucrurile pe care le-aţi mutat astazi, a zis Rockaforte. Aţi 
recunoscut ce sunt obiectele acelea? 

— Sigur. 

— Nu, nu, a intervenit brusc Minna. Nu se poate să faceţi asta. 

— Vă rog să nu refuzaţi darul nostru, a spus Rockaforte. 

— Nu, zău, nu putem accepta. Cu tot respectul. 

Îmi dădeam seama că era imperativ pentru Minna să 
reacționeze așa. Darul, valorând mii, dacă nu zeci de mii de 
dolari, trebuia neapărat să fie respins. Nu era nevoie să-mi pierd 
vremea plăsmuind fantezii aiuristice despre chitare electrice, 
claviaturi muzicale și amplificatoare. Prea târziu, totuși: Mintea 
mea începuse să bolborosească de nume pentru formația 


68 


noastră, toate inspirate din vocabularul lui Minna: Wu vă mai 
sclifosiți, Băieţii de mămăligă, Tony și scamatorii. 

— Dar de ce, Frank? a insistat Matricardi. Lasă-ne să le oferim 
o mică bucurie. E bine pentru niște orfani să poată face muzică. 

— Nu, vă rog. 

Loaze-fără-căpătâi. Cabotini-pe-gratis. Mi-am imaginat aceste 
cuvinte în logoul denumirii formaţiei, pe membrana de piele a 
tobei mari, și scrise lucios pe amplificatoare. 

— Nimeni altcineva nu va avea dreptul să se distreze cu 
porcăriile alea, a spus Rockaforte, ridicând din umeri. Le putem 
oferi orfanilor tăi, sau, dacă nu, facem un foc mare cu o canistră 
de benzină - pentru noi, e totuna. 

Din tonul lui Rockaforte, am putut înțelege două lucruri. În 
primul rând, faptul că oferta într-adevăr nu însemna nimic 
pentru el, absolut nimic, așa că, de fapt, putea fi respinsă. Cei 
doi domni nu aveau deloc intenţia de a-l forța pe Minna să ne 
lase să luăm instrumentele. 

Și, în al doilea rând, faptul că strania comparaţie a lui 
Rockaforte, implicând o canistră de benzină, nu era nicidecum 
stranie pentru el. Fiindcă exact asta avea să se întâmple acum 
cu aparatura muzicală a formaţiei. 

Minna a sesizat și el acea intonaţie specială, și a răsuflat 
adânc. Pericolul trecuse. Dar în același moment, eu am făcut o 
cotitură în direcţia opusă. Furculița mea magică nu-și mai făcea 
efectul. Imi venea să rostesc o cadență din absurdităţile care mi 
se învârteau prin cap. Bucky Dent și Gogoșile Stătute... 

— Bine, a zis Matricardi, ridicând mâna, ca un arbitru blajin. 
Ne dăm seama că deranjează, așa că renunţăm, a explicat el, 
scotocind prin buzunarul interior al sacoului. Insistăm, însă, să 
ne manifestăm concret recunoştinţa faţă de acești orfani, care 
ne-au făcut un mare serviciu. 

A scos din haină niște bancnote de câte o sută de dolari, patru 
în total. | le-a pasat lui Frank și a mișcat din cap, uitându-se la 
noi și zâmbind mărinimos, și de ce nu? Recunoscând în gestul 
acesta sursa schemei lui Frank de a împrăștia cu hârtii de 
douăzeci de dolari peste tot, dintr-odată Frank, cu obiceiul lui de 
a ne mitui cu sume mai mici de o sută de dolari, mi s-a părut 
cumva pueril și meschin. 

— În regulă, a zis Minna. E măreț, dar îi răsfăţaţi prea mult. 
Habar n-au ei ce să facă măcar cu atâta bănet, a continuat 


69 


Minna, arzându-i de glumă acum, când se întrevedea deja 
finalul. Spuneţi multam, hahalerelor. 

Ceilalţi trei erau uluiţi, eu mă luptam cu sindromul meu. 

— Mulţam. 

— Mulţam. 

— Mulţam, domnule Matricardi. 

— Arf! 

După asta, Minna ne-a scos de-acolo, zorindu-ne prin holul 
ciudat al casei, atât de repede, încât nici n-am mai apucat să ne 
uităm înapoi. Matricardi și Rockaforte nu se urniseră din fotoliile 
lor, continuând doar să zâmbească la noi și unul la celălalt, până 
am ieșit toţi de-acolo. Minna ne-a băgat în furgon, unde ne-am 
apucat să comparăm bancnotele de o sută de dolari pe care le 
căpătasem - erau noi-noute, cu serii numerice succedându-se la 
rând -, iar Tony a încercat imediat să ne convingă să i le dăm lui 
în păstrare, fiindcă banii nu ar fi în siguranţă la Orfelinat. N-am 
mușcat din momeală. 

Minna a parcat mașina pe Smith Street, lângă Pacific, în faţa 
unui magazin alimentar deschis toată noaptea, numit „La Zeod”, 
fiindcă așa îl chema pe patronul arab de-acolo. Noi am rămas 
înăuntru și am așteptat, până când Minna a venit cu berea. 

— la, ziceţi, pușlamalelor, voi sunteţi în stare să uitaţi? 

— Ce să uităm? 

— Numele tipilor pe care i-aţi cunoscut adineaori. Nu e bine 
pentru voi dacă vă apucaţi să le rostiţi în gura mare peste tot. 

— Și cum să le spunem atunci? 

— Nu le spuneţi în niciun fel. Trebuie să băgaţi la cap și acest 
aspect al activităţii mele. Uneori clienţii sunt doar clienţi. N-au 
nume. 

— Dar cine erau ăia? 

— Nimeni, a zis Minna. Asta-i poanta. Uitaţi că i-aţi văzut 
vreodată. 

— Dar ei locuiesc acolo? 

— Nu, deloc. Au păstrat doar casa aceea. S-au mutat în 
Jersey. 

— Gardenstate, am zis eu. 

— Da, mă, Garden State. 

— Garden State Brickface and Stucco! am zbierat eu. 

Garden State Brickface and Stucco erau o firmă de renovări, 
care apărea cu niște reclame artizanale de mai mare jalea pe 


70 


canalul 9 și 11, în timpul meciurilor cu Mets și Yankees, dar și în 
timpul reluărilor din serialul Zona crepusculară. Numele bizar al 
firmei era deja un tic ocazional. Acum, aveam senzaţia că 
Brickface și Stucco ar putea fi, de fapt, numele conspirative sub 
care se ascundeau Matricardi și Rockaforte. 

— Asta ce mai e? 

— Garden State Bricco and Stuckface! 

Îl făcusem pe Minna să râdă din nou. Ca un îndrăgostit, 
adoram să îl fac pe Minna să râdă. 

— Daa, bine, bravo, a zis el. N-ai decât să le spui Bricco și 
Stuckface, măi, Dihanie ce ești tu. 

Și a mai tras o dușcă de bere. 

Și dacă memoria nu mă înșală, noi nu l-am mai auzit rostind 
niciodată de-atunci numele lor adevărate. 

e 

— Ce te face pe tine să crezi că ești italian? a zis Minna într-o 
bună zi, în timp ce mergeam toţi cu Chevroletul lui. 

— Dar ție a ce ți se pare că arăt? i-a replicat Tony. 

— Nu știu, mă gândeam că poate grec, a spus Minna. Am 
cunoscut odată un grecotei care le tot lăsa borţoase pe 
italiencele de pe Union Street, până când doi dintre fraţii mai 
mari ai fetelor i-au făcut de petrecanie sub pod. Ştii, tu mi-aduci 
aminte de el. Ai la fel tenta asta oacheșă. Aș zice mai degrabă 
pe jumătate grec. Sau poate portorican, ori sirian. 

— Du-te dracu’. 

— Probabil că îi cunosc pe toţi părinţii voștri, dacă stau să mă 
gândesc bine. Fiindcă la voi nu se pune problema că aţi fi niște 
progenituri de factură internaţională - pe voi v-au făcut niște 
adolescente din cartier, care locuiesc probabil pe vreo rază de 
opt kilometri de-aici, asta ca să nu vă mai îmbătaţi cu apă rece, 
ce naiba. 

Și uite-așa, cu această divagaţie aparent întâmplătoare 
îndreptată împotriva lăudăroșeniilor lui Tony, Minna ne anunţa 
cumva ceea ce noi bănuiam deja pe jumătate - că nu numai 
viaţa lui era condimentată cu structuri de sens, ci și viața 
noastră la fel, că aceste intrigi încâlcite erau transparente 
pentru el și că avea puterea de a le dezvălui, că îi cunoștea pe 
părinţii noștri și că în orice clipă ar putea să ni-i prezinte. 

Alteori ne tachina, făcând pe cel care știe tot sau habar n-are 
nimic - ne era greu să ne dăm seama care variantă era valabilă. 


71 


Eram singur cu el, când a spus: „Essrog, Essrog. Numele ăsta.” 
A încleștat fălcile gânditor și a mijit privirea, ca și cum ar fi 
încercat să-și aducă aminte sau poate să citească vreun nume 
înscris pe cer, departe, deasupra Manhattanului. 

— Cunoști vreun Essrog? am zis eu, cu respirația întretăiată 
de emoție. Edgehog! 

— Nu. Doar că... Ai căutat vreodată numele în cartea de 
telefon? Nu cred că sunt mai mult de trei sau patru de Essrog, 
ce naiba. E-un nume atât de ciudat. 

Mai târziu, la Orfelinat, am căutat. Trei, am găsit în cartea de 
telefon. 

e 

Concepțiile bizare ale lui Minna ieșeau la iveală, filtrate prin 
bancurile pe care le spunea și pe care îi plăcea să le audă, dar și 
prin cele pe care le reteza din scurt cu o frază sau două înainte 
ca poanta să fie dezvăluită. Ne-am învăţat să ne descurcăm 
orbește prin labirintul orb al prejudecăţilor lui. Hipioţii erau 
periculoși și fistichii, dar și cumva jalnici în rătăcirea lor utopică. 
(„Părinţii tăi au fost hipioţi, precis”, obișnuia să-mi spună el mie. 
„De-asta ai ieşit tu așa  supermonstruleț cum ești.”) 
Homosexualii erau mostre inofensive ale unui impuls ce zăcea 
pitit, negreșit, în noi toţi - „pe jumătate poponar” era ceva mai 
rușinos decât unul întreg. Unii jucători de baseball, cei din Mets 
mai precis (Yankees erau ușă-de-biserică, dar plictisitori, pe 
când Mets păreau splendid de umani și înduioșători), erau pe 
jumătate poponari - Lee Mazzilli, Rusty Staub, mai târziu Gary 
Carter. La fel erau majoritatea starurilor rock și oricine făcuse 
armata, dar nu și cei care luptaseră în război. Lesbienele erau 
deștepte, misterioase și meritau respect (și cum am fi putut noi, 
care ne bizuiam pe Minna pentru toate noţiunile noastre despre 
femei, să îl contrazicem, când îl vedeam dintr-odată atât de 
derutat și reverenţios?), ceea ce nu însemna că nu erau și comic 
de încăpăţânate sau îngâmfate. Populaţia arabă de pe Atlantic 
Avenue era la fel de distantă și de neînțeles ca triburile de 
indieni care locuiau în ţara noastră înainte de venirea lui 
Columb. Minoritățile „clasice” - irlandezi, evrei, polonezi, italieni, 
greci și portoricani - erau însuși lutul vieţii, nostimi în esenţa lor, 
în timp ce negrii și asiaticii de toate tipurile erau flituiți cu 
sobrietate, fiind fără niciun chichirez (portoricanii, probabil, ar fi 
trebuit să se încadreze în această categorie, dar fuseseră 


72 


ridicaţi la statutul de minoritate „clasică” graţie doar filmului 
Poveste din cartierul de vest - și toţii hispanicii erau „ricani”, 
chiar și atunci când erau dominicani, cum era frecvent cazul). 
Însă prostia crasă, bolile mintale și neliniştile familiale sau 
sexuale - acestea erau descărcările electrice care puneau lutul 
în mișcare, forțele însufleţitoare care făceau ca viaţa oamenilor 
să fie amuzantă și care curgeau, odată ce învăţai să le identifici, 
prin fiecare persoană și interacţiune. Era o formă de rasism, și 
nu respect, când spuneai despre negri și asiatici că ei nu pot fi 
niciodată proști ca un irlandez sau un polonez. Dacă nu erai 
nostim, nu prea existai de fapt. Și era de obicei preferabil să fii 
prost făcut grămadă, impotent, puturos, lacom sau fistichiu, 
decât să cauţi să-ţi fentezi destinul, ori să-l ascunzi sub jalnice 
deghizări de vanitate sau calm. Așa s-a făcut că eu, Culmea- 
Monstruozităţii-Făţișe, am devenit mascota unei concepţii 
asupra lumii. 
(J 

Am sunat la Essrogii din anuarul telefonic pentru Brooklyn 
într-o zi când am rămas singur douăzeci de minute în biroul unui 
depozit, așteptând ca Minna să vină înapoi, alegând încet 
numerele pe cadranul rotund și greu, încercând să nu fac o 
obsesie din găurile pentru degete. Până în momentul acela din 
viaţă, nu știu dacă, de vreo două ori poate, mai formasem vreun 
număr la telefon. 

Am încercat la F. Essrog și Lawrence Essrog și Murray și 
Annette Essrog. F. nu era acasă. La Lawrence, a răspuns un 
copil. Am ascultat câteva clipe cum spunea „Alo? Alo?”, 
simţindu-mi coardele vocale îngheţate, apoi am închis. 

Murray Essrog a răspuns la telefon. Avea o voce gâjâită, de 
om bătrân. 

— Essrog? am spus eu, șoptind Boschetar, cu microfonul 
receptorului îndreptat în sus. 

— Da. Aici locuiește familia Essrog. Murray la telefon. Cu cine 
vorbesc? 

— Baileyrog, am zis eu. 

— Cine? 

— Bailey. 

După o scurtă pauză, a spus: 

— Bun, Bailey, cu ce te pot ajuta? 


73 


Am închis telefonul. Apoi, am memorat numerele, pe toate 
trei. In anii care au urmat, niciodată măcar nu s-a întâmplat să 
trec dincolo de linia fictivă care mă despărţea de Murray sau de 
ceilalți Essrogi înscriși în anuarul telefonic - niciodată nu m-am 
dus la ei acasă, niciodată nu i-am acuzat că ar fi rude cu un 
monstru-cabotin-pe-gratis, niciodată nu m-am prezentat măcar - 
însă am făcut un ritual din a forma numerele lor și a închide 
după un tic sau două, sau după ce ascultasem în receptor, doar 
atât cât să aud respirând un alt Essrog. 

e 

O poveste adevărată, nu un banc, deşi era repetată la fel de 
des, prea trasă de păr chiar, era cu sectoristul de pe Court 
Street care cu regularitate îi împrăștia pe adolescenții strânși 
ciorchine pe treptele de la intrarea clădirilor sau în fața 
barurilor, și care, dacă îl luau cu scuze, le-o reteza scurt: „Da, 
da. Bine, ia spune-ţi tu povestea din mers.” Mai mult decât 
orice, expresia aceasta concentra toate trăsăturile pe care le 
intuiam eu la Minna - nerăbdarea lui, plăcerea de a comprima, 
de a face ca lucrurile obișnuite să fie mai expresive, mai hilare 
sau mai vii, prin contopire. Îi plăceau discuţiile, dar dispreţuia 
explicaţiile. O vorbă de alint era plată, dacă nu o împătureai 
într-o insultă. O insultă era mai bună dacă implica și deprecierea 
propriei persoane, și în mod ideal trebuia să servească, de 
asemenea, drept o felie din filosofia străzii, sau drept reluare a 
unei controverse latente. Și orice conversaţie era mai faină pe 
fugă, la botul calului, între două acțiuni importante: Am învățat 
și noi să ne spunem povestea din mers. 

e 

Deşi numele lui Gerard Minna era tipărit pe cartea de vizită a 
firmei L&L, noi nu l-am întâlnit decât de două ori, și niciodată în 
timpul vreunei mutări de obiecte. Prima oară a fost în ziua de 
Crăciun, 1982, acasă la mama lui Minna. 

Carlotta Minna era o Popotă-de-Cartier. Acesta era termenul 
consacrat în Brooklyn, pentru ceea ce făcea ea, conform 
spuselor lui Minna. Femeia era bucătăreasă și gătea la domiciliu, 
pregătind sote de calmar, ardei umpluţi, borcane cu ciorbă de 
burtă, care erau achiziţionate, direct de la ușa ei, de către un 
veșnic alai de cumpărători, majoritatea vecine, care nu mai 
pridideau cu treburile din gospodărie, sau burlaci, tineri și 
bătrâni, jucători de bocce care își luau farfuriile în parc, pariori 


74 


de curse care mâncau din bucatele ei postați afară, la Oficiul de 
Pariuri pentru curse neoficiale, frizeri, măcelari și antreprenori 
care se așezau pe lăzi, în dosul prăvăliilor, și înfulecau cotletele 
ei, împăturindu-le între degete, ca pe niște clătite. Cum erau 
comunicate preţurile și orele ei de program, asta n-am înțeles 
niciodată - poate telepatic. Cu adevărat, Carlotta Minna lucra ca 
la popota regimentului, folosind o plită veche, de fapt o mașină 
de gătit smălțuită, încrustată cu sosuri vechi și pe care, 
invariabil, clocoteau trei sau patru oale. Cuptorul acestei plite 
herculeene nu era niciodată rece; întreaga bucătărie dogorea de 
căldură ca o sobă încinsă. Doamna Minna arăta și ea de parcă s- 
ar fi copt la foc, cu toată faţa înnegrită și zbârcită, ca o pizza 
calzone prea prăjită. Intotdeauna când ajungeam la ea, trebuia 
să ne facem loc cu coatele printre cumpărătorii de la ușă și, de 
asemenea, întotdeauna când plecam de la ea aveam brațele 
pline de mâncare, deși cum reușea să ne dea și nouă din puţinul 
ei rămânea un mister, din moment ce niciodată nu părea să 
câștige mai mult decât strictul necesar, niciodată nu arunca 
vreo coajă de pâine măcar. Când eram în prezenţa ei, Minna 
dădea în clocot și el, turuind continuu, adresându-i-se doar 
maică-sii, născocind insulte vesele apropo de toţi ceilalți din 
casă, curieri, clienţi, străini (dacă mai exista o asemenea 
categorie pentru Minna pe-atunci), gustând din bucatele gătite 
de ea și făcând sugestii despre fiecare fel de mâncare, vârând 
degetul și ciupind din fiecare ingredient crud sau minge de aluat 
necopt, ciupind-o chiar și pe maică-sa, ba de lobul urechilor, ba 
de bărbie, ștergându-i cu palma desfăcută stratul de făină de pe 
brațele ei negricioase. Ea, arareori - chestia asta am văzut-o, 
oricum -, îi băga în seamă atenţiile, sau chiar abia dacă remarca 
direct prezenţa lui. Și niciodată în prezenţa mea mama lui Minna 
n-a rostit vreun singur cuvânt măcar. 

De Crăciunul acela, Minna ne-a dus pe toţi acasă la Carlotta, 
singura dată când am mâncat la masa ei, întâi împingând la o 
parte lingurile unse de sos, cu care amestecase prin oale, și 
diverse borcănele fără etichete, pline cu mirodenii, ca să ne 
facem loc pentru farfurii. Minna stătea în picioare lângă plită, 
gustând din supa făcută de Carlotta, iar ea se foia pe lângă noi, 
în timp ce ne îndopam cu perișoare, își plimba degetele pline de 
făină pe speteaza scaunelor noastre, ne mângâia duios pe cap, 
pe ceafă. Noi ne prefăceam că nu observam nimic, fiindu-ne 


75 


rușine unul faţă de altul și faţă de noi înșine fiecare să arătăm 
că sorbeam cu nesaț dezmierdările ei, delicioase ca supa din 
farfurie. Dar sorbeam totul în extaz. Era Crăciunul, în fond. 
Stropeam în jur, îmbucam cu poftă, ne făceam semn cu 
genunchiul pe sub masă. Pe furiș, lustruiam cu degetul coada 
lingurii, imitând în tăcere mișcările degetelor ei pe ceafa mea și 
mă luptam cu impulsul de a mă răsuci în loc și a mă arunca de 
gâtul ei. Mă concentram la farfuria din faţa mea - a mânca era 
deja pentru mine, încă de atunci, o mângâiere infailibilă. În tot 
acest răstimp, ea a continuat să ne mângâie, cu mâinile acelea 
de care ne-am fi îngrozit, dacă le-am fi privit de aproape. 

Minna a zărit ce făcea și i-a spus: 

— Te-ai emoţionat, mami? Ti-am adus aici toţi orfanii din 
Brooklyn. Crăciun fericit. 

Mama lui Minna a scos doar un geamăt ascuţit, ca un bocet. 
Noi ne-am văzut de mâncarea noastră. 

— Orfanii din Brooklyn, a repetat un glas pe care nu-l 
cunoșteam. 

Era fratele lui Minna, Gerard. Intrase în cameră, fără să ne 
prindem. Un fel de Minna mai înalt, mai corpolent. Tot cu ochi 
negri și brunet, cu același rictus ca Minna, cu buzele la fel de 
adâncite la colţuri. Purta o haină de piele maronie, pe care nu o 
descheiase, rămânând cu mâinile înfundate în fanta buzunarelor 
cu clapete false. 

— Vasăzică asta este mica ta companie de cărăuși, a zis el. 

— Bună, Gerard, a zis Minna. 

— La mulţi ani, Frank, a zis Gerard Minna, cu un aer absent, 
fără să se uite la frate-său. 

În schimb, ne studia din ochi pe noi patru, despicându-ne în 
două pe fiecare, cu privirea lui aspră, ca o lamă ascuţită tăind 
niște lacăte șubrede. N-a durat mult până să termine cu noi 
pentru totdeauna - cel puţin asta a fost senzaţia. 

— Da, la mulţi ani și ţie, a zis Minna. Pe unde-ai fost? 

— Sus, în oraș, a zis Gerard. 

— Ce, tot cu Ralph și ăia? 

Am detectat ceva nou în vocea lui Minna, un alean, o 
încordare lingușitoare. 

— Oarecum, da. 

— la, zi, măcar de sărbători ai de gând să mai vorbeşti și tu cu 
mine? Tu și mama, singuri aici, aţi ajuns să fiţi ca la mănăstire. 


76 


— Ti-am adus un cadou. 

l-a dat lui Minna un plic alb, umplut doldora. Minna s-a apucat 
să-l rupă la un capăt, dar Gerard i-a zis, cu voce joasă, pe un ton 
plin de autoritatea pe care o avea ca frate mai mare: „Pune-l 
bine.” 

Acum, ne-am dat seama că ne holbam la ei. Toţi, cu excepţia 
Carlottei, care era la plita ei de gătit, umplând cu vârf o farfurie, 
ca un adevărat corn al abundenței, pentru fiul ei mai mare. 

— Împacheteaz-o, o iau cu mine, mamă. 

Carlotta a scâncit din nou, a închis ochii. 

— Mă întorc mai târziu, a zis Gerard, apropiindu-se și punând 
mâinile pe ea, cam așa cum făcuse și Minna. Trebuie să mă văd 
cu niște oameni astăzi, atâta tot. Vin înapoi diseară. Bucură-te 
de mica ta petrecere cu orfelini. 

A luat farfuria învelită în folie și a plecat. 

Minna a zis: 

— La ce vă holbaţi așa? Mâncaţi ce-aveţi în farfurie! 

Și a vârât în buzunar plicul alb. Plicul mi-a adus aminte de 
Matricardi și Rockaforte, de bancnotele lor de o sută de dolari, 
noi-nouţe. Brickface și Stucco, m-am corectat eu în gând. Pe 
urmă, Minna ne-a tras câte-o castană în cap, un pic cam tare, 
inelul lui de aur, cu contur proeminent, de pe degetul mijlociu 
zdrelindu-ne creștetul cam în același loc unde mama lui ne 
mângâiase. 

e 

În mod straniu, felul în care Minna se purta cu mama lui 
reproducea ceea ce știam noi despre stilul lui cu femeile. Aș fi 
putut spune „iubite”, însă el nu le numea niciodată așa și, 
oricum, rar dacă se întâmpla să-l vedem de două ori cu aceeași 
tipă. Erau fete de pe Court Street, prezenţe decorative prin sălile 
de biliard și prin cinematografe, genul de persoane în stare să 
plece de la brutărie, după ce terminau serviciul, purtând pe cap 
același coif de hârtie de unică folosință, sau să se rujeze 
mestecând de zor guma din gură, ori să se aplece, planturoase 
și apetisante, prin geamul de la mașini și peste tejgheaua din 
pizzerie, holbându-se peste capetele noastre de parcă am fi fost 
niște piticanii de un metru douăzeci, iar Minna, se părea, fusese 
coleg de liceu cu absolut toate. „Sadie a fost în clasă cu mine în 
a șasea”, spunea el, ciufulind-o și răvășindu-i hainele. „Ea e Lisa 
- când eram la gimnaziu îl snopea în bătaie pe cel mai bun 


77 


prieten al meu.” Scotea glume pe seama lor de parcă ar fi bătut 
mărunt cu mingea la perete, le încercuia cu vorbe ca un 
stindard fâlfâind în jurul unui stâlp, le ciupea de sutien 
plesnindu-le tare cu elasticul prins în agrafe, le înșfăca de cele 
două oase proeminente ale bazinului și se apleca, de parcă ar fi 
încercat să schimbe traiectoria unei bile în mișcare dintr-un joc 
mecanic, gata să le răstoarne pe spate. Fetele nu râdeau 
niciodată, ci doar rostogoleau ochii în cap și îl îmbrânceau cu 
palmele, sau nu făceau nimic. Noi studiam toate reacțiile lor, 
absorbeam feminitatea lor indiferentă, acea rară esenţă pe care 
tânjeam să o luăm drept un bun ce ni se cuvenea și nouă. Minna 
avea acel dar, iar noi îi studiam toate mișcările, le notam și le 
înregistram, cu rugăciuni mute, aproape involuntare. 

„Nu-nseamnă deloc că îmi plac doar femeile cu ţâţe mari”, 
mi-a spus el mie odată, la mult timp după ce renunţțase la fetele 
de pe Court Street, în schimbul unei căsnicii stranii și glaciale. 
Mergeam amândoi pe Atlantic Avenue, parcă, și o femeie care a 
trecut pe lângă noi l-a făcut să întoarcă privirea după ea. Am 
smucit și eu din cap, bineînţeles, cu gesturi veșnic exagerate și 
de trei lulele ca o marionetă. „Lumea face frecvent această 
confuzie”, a zis el, de parcă ar fi fost un idol, iar eu publicul lui, o 
masă de spectatori dedicați cu râvnă descoperirii enigmelor lui. 
„De fapt, din punctul meu de vedere o femeie trebuie să aibă un 
pic de pernite, dacă înţelegi la ce mă refer? Ceva între tine și ea, 
ca un fel de vatelină izolatoare. Altminteri, te freci direct de 
sufletul ei.” 

(J 

Roti dintate era o altă expresie de-a lui Minna, folosită 
exclusiv pentru a lua în derâdere ideile noastre despre 
coincidență sau conspirație. Dacă se întâmpla ca noi, băieții, să 
cădem în fund de uimire când vedeam, să zicem, cum Minna, 
mergând pe Court Street, se întâlnea rând pe rând cu trei fete, 
toate foste colege de liceu, dintre care cu două fusese și 
combinat simultan, fără ca ele să fi ştiut una de cealaltă, el 
bulbuca ochii și intona roti dintate. Nu s-a pomenit niciodată ca 
vreun jucător din echipa Mets să paseze mingea unui neatacant, 
însă atât Tom Seaver, cât și Nolan Ryan au făcut așa după ce 
fuseseră transferați în altă parte - roti dintate. Frizerul, 
brânzarul și pariorul se numeau toți „Carmine” - oh, da, roti 
dintate, fabulos. Ai mirosit o pistă bună, Sherlock. 


78 


Implicit, noi, orfanii eram niște cretini prostiţi de conectivitate, 
vizibil impresionați de tot ceea ce părea cât de cât familial în 
lume. Era preferabil să ne îndoim de noi înșine de fiecare dată 
când ne imaginam că am descoperit vreo rețea în funcțiune. 
Preferabil, să lăsăm chestiile astea în seama lui Minna. Așa cum 
Frank Minna cunoștea identitatea părinţilor noștri, dar nu voia 
nici în ruptul capului să ne-o dezvăluie, tot la fel doar el avea 
dreptul să formuleze ipoteze despre sistemele secrete care 
guvernau Court Street sau lumea. Dacă am fi îndrăznit să ne 
băgăm pe fir, precis n-am fi descoperit decât alte roti dințate. 
Afaceri, ca de obicei. Asta-i lumea, ce naiba - obișnuiţi-vă cu 
ideea. 

e 

Într-o zi din aprilie, după cinci ani de la acea masă de Crăciun, 
Minna și-a făcut apariţia la volanul furgonului care, așa cum 
arăta acum, cu toate geamurile complet sfărâmate, se 
preschimbase parcă într-o sculptură cristalină orbitoare, un fel 
de glob scânteietor pe roţi, reflectând razele soarelui. In mod 
evident, aveam în faţa ochilor opera unui ins cu un ciocan sau o 
rangă și fără niciun pic de teamă de a fi surprins asupra faptului. 
Minna părea să nu fi observat nimic; ne-a trambalat la o lucrare, 
fără să pomenească nimic despre starea mașinii. Pe drumul de 
întoarcere spre Orfelinat, hurducăindu-ne pe pietrele de 
caldarâm de pe Hoyt Street, Tony a mișcat cu subinţeles din cap 
spre resturile de parbriz, care spânzurau din ramă ca o 
perdeluţă din mărgele de sticlă, și a spus: „Bun, ce s-a 
întâmplat?” 

— Ce s-a întâmplat cu ce? 

Era un joc de-al lui Minna, forțându-ne să ne exprimăm 
textual, când tot el ne educase să vorbim din priviri, în doi peri. 

— Ţi-a paradit careva furgonul. 

Minna a ridicat din umeri, excesiv de dezinvolt. 

— L-am parcat pe tronsonul acela de pe Pacific Street. 

Nu pricepeam la ce se referea. 

— Sunt niște tipi în cvartalul ăla, care susțin sus și tare că le- 
am urâţit cartierul. 

După câteva săptămâni de când Gilbert vopsise furgonul, 
caroseria fusese acoperită iarăși de graffiti, niște litere umflate, 
incoerente, gros conturate, peste care fuseseră scrise filiform 
diverse invective. Ceva făcea parcă din furgonul lui Minna o 


79 


țintă înnăscută, hărtănit cum era pe părţile laterale plate ca un 
vagon de metrou fără geamuri, un fel de suprafaţă publică 
nasoală milogindu-se, ai fi zis, să fie vopsită cu spray colorat 
acolo unde automobilele personale și camioanele comerciale 
mai lucioase, mai mari, rămâneau inviolabile. „Mi-au spus să nu 
mai parchez acolo. Pe urmă, după ce am mai lăsat mașina de 
vreo două ori tot acolo, mi-au spus și altfel.” 

Minna a ridicat ambele mâini de pe volan, cu un gest ce voia 
să denote indiferență. Nu a prea reușit să ne convingă. 

— Cineva îţi trimite un mesaj, a zis Tony. 

— Ce-i aia? a spus Minna. 

— Exact cum ţi-am spus - un mesaj, a răspuns Tony. 

Știam că voia să-l întrebe de Matricardi și Rockaforte. Erau 
implicaţi și ei? Nu puteau să-l protejeze pe Minna, ca să nu-i mai 
spargă nimeni geamurile? Toţi voiam să-l întrebăm despre ei și 
nu îndrăzneam, doar dacă nu vorbea Tony primul. 

— Da, bine, dar de fapt unde vrei să baţi? a spus Minna. 

— Dă'/'n mă'sademesaj, am sugerat eu, impulsiv. 

— Ştii la ce mă refer, a spus sfidător Tony, ignorându-mă. 

— Da, poate, a mormăit Minna. Dar exprimă-te cu vorbele 
tale. 

Simţeam cum furia lui se desfăcea lin ca un evantai din cărți 
de joc foarte noi. 

— Spune'misătacdraculuiodată! 

Eram ca un ţânc născocind niște hachiţe, ca să-i împiedice pe 
părinţi să se mai certe. 

Dar lui Minna nu-i puteai abate atenţia așa ușor. 

— Liniște, Dihanie, a zis el, fără să-și ia ochii de la Tony. 
Repetă ce-ai zis, i s-a adresat el lui Tony, din nou. 

— Nimic, a răspuns Tony. Dă-o naibii. 

Tony bătea în retragere. 

Minna a oprit furgonul lângă bordura trotuarului, la un hidrant 
pentru incendii plasat în colţul străzii Bergen cu strada Hoyt. 

Afară, doi negri ședeau pe treptele de la intrarea unei case, 
bând ceva dintr-o pungă. S-au uitat chiorâș la noi. 

— Repetă ce-ai zis, insista Minna. 

El și Tony se holbau unul la celălalt, iar noi, ceilalţi, ne-am 
făcut mici de tot pe locurile noastre. Mi-am înghiţit repede 
câteva variațiuni verbale. 

— Păi, atâta doar, cineva îţi trimite un mesaj, a rânjit Tony. 


80 


Limpede, chestia asta l-a scos din țâțâni pe Minna. El și Tony 
vorbeau dintr-odată un limbaj privat, în care mesaj avea 
semnificaţii grele. „Te crezi deștept nevoie mare”, i-a spus el lui 
Tony. 

— Tot ce spun eu este că văd cum ţi-au aranjat camionul, 
Frank. 

Tony își târșâia picioarele pe stratul de ciobulețe pătrate din 
sticlă securizată care se cojiseră de pe geamul pleoștit și zăceau 
împrăștiate pe podeaua furgonului. 

— Asta nu-i tot ce-ai spus, jeg-nemernic. 

Era prima oară când îl auzeam pe Minna folosind termenul 
care avea să se încastreze ulterior în fruntea eșalonului meu de 
ticuri: jeg-nemernic. Nu știam dacă preluase porecla de la 
altcineva sau o născocise chiar el, pe loc. 

Ce-au însemnat acele cuvinte pentru minte mi-e greu să spun 
chiar și acum. Poate s-au înscris în vocabularul meu, din cauza 
traumei acelei zile: Mica noastră organizaţie își pierdea 
inocenţa, deși n-aş fi putut explica în ce fel sau de ce. 

— Nu pot să închid ochii și să spun că n-am văzut, a zis Tony. 
Cineva ţi-a spart geamurile cu bună știință. 

— Te dai mare sculă cu mine, ia, zi, băi?! 

Tony se zgâia la el. 

— Te crezi Scarface, mă? 

Tony nu i-a răspuns, dar știam toţi la ce făcuse Minna aluzie. 
Scarface avusese premiera în urmă cu o lună, iar Al Pacino era 
în ascensiune, un fel de colos călare peste lumea lui Tony, 
astupând tot restul firmamentului. 

— Ştii care-i poanta cu Scarface?! a zis Minna. Ca să ai 
cicatrice pe față trebuie să fi avut întâi zgaibe. 

O secundă, am crezut că Minna îl va pocni pe Tony, pocindu-l 
la faţă ca să-și ilustreze lecţia de viaţă. Și Tony părea să se 
aștepte la același lucru. Pe urmă, furia lui Minna s-a risipit. 

— Afară, a spus el. 

Flutura din mână, gesticulând ca un Cezar spre ceruri prin 
acoperișul șifonat al furgonului lui poștal recondiționat. 

— Ce?! a exclamat Tony. Aici, în mijlocul drumului? 

— Afară, a spus el din nou, imperturbabil. Căraţi-vă pe jos 
până acasă, pămpălăilor. 

Rămăsesem toţi cu gura căscată, deși se făcuse înţeles foarte 
clar. Oricum, nu ne aflam la o distanţă mai mare de cinci sau 


81 


șase cvartale faţă de Orfelinat. Numai că nu ne primisem banii, 
nu mersesem la o bere cu felii de pizza sau o pungă cu gogoși 
calde și lipicioase. Simţeam parcă în gură gustul dezamăgirii - 
aroma delicioasă a absenței zahărului pudră. Tony a deschis 
portiera, dislocând alte cioburi de sticlă, și, cuminţi, am ieșit 
unul după altul din furgon, pășind pe trotuar, în lumina orbitoare 
a zilei, brusc transformată într-o după-amiază fără cap și coadă. 

După ce Minna a demarat, lăsându-ne de izbeliște acolo, nu 
ne-a mai rămas decât să ne foim încurcaţi câteva clipe în fața 
beţivanilor de pe trepte. Negrii clătinau din cap uitându-se la 
noi, niște tolomaci de băiețandri albi rătăciţi la câţiva pași de 
casă. Dar nu ne păștea niciun pericol aici, și nici noi nu eram 
periculoși de fapt. Evacuarea noastră brutală era atât de 
umilitoare în sine, încât toată Hoyt Street părea să ne 
ridiculizeze, cu șirul ei de case modeste, cu bodega ei adormită. 
Nu ne puteam găsi nicio scuză față de noi înșine. Alţii se 
îngrămădeau pe la colţurile străzilor, nu și noi, care nu mai 
făceam asta acum. Noi mergeam cu Minna în mașină. Efectul 
era deliberat: Minna știa valoarea darului pe care îl retrăsese. 

— Pămpălău, am rostit eu, impetuos, măsurând forma 
cuvântului în gură, evaluând potenţialul lui de a deveni tic. 

Pe urmă, am strănutat, din cauza luminii soarelui. 

Gilbert și Danny s-au uitat la mine cu scârbă, Tony cu un 
sentiment mult mai urât decât dezgustul propriu-zis. 

— Tacă-ţi fleanca, a zis el cu o furie rece, rânjind cu dinţii 
încleștaţi. 

— Spune'misătac, pămpălăule, am croncănit eu. 

— Potolește-te odată, m-a avertizat Tony. 

Și, culegând o bucată de lemn din rigolă, a făcut un pas spre 
mine. 

Prudenți, Gilbert și Danny s-au tras de lângă noi. M-aș fi dus și 
eu după ei, însă Tony mă încolţise, împingându-mă spre o 
mașină parcată. Tipii de pe trepte s-au întins spre spate, 
rezemaţi în coate, gâlgâind gânditori din băutura lor cu malt. 

— Jeg-nemernic, am spus eu, dar, încercând să maschez 
cuvintele într-un alt strănut, am simţit că-mi pocnește ceva în 
gât. /egnemermic! Jegjegos! am explodat eu, cu grimase 
nervoase. 

Căzusem în capcana fără ieșire a sinelui meu, o situaţie deja 
prea familiară, care presupunea strădania de a șlefui un tic 


82 


verbal pentru a mă elibera din încleștarea lui (neștiind 
deocamdată cât de tenace putea fi încleștarea anumitor silabe). 
În niciun caz, nu intenţionasem să-i dau o ripostă lui Tony. 
Totuși, jeg-nemernic era epitetul pe care i-l adresase Minna, iar 
eu acum i-l azvârleam în față, injurios. 

Tony ţinea în mână bățul pe care îl găsise, o bucată de șipcă 
aruncată, care mai avea încă resturi de tencuială lipite de ea. 
Mă  holbam la el, anticipându-mi durerea, exact cum 
anticipasem și durerea lui Tony, provocată de Minna, cu un 
minut în urmă. În schimb, Tony a venit mai aproape, ţinând 
băţul în lungul corpului, și m-a înșfăcat de guler. 

— Hai, deschide gura din nou, a zis el. 

— Închidejegul, detecteazăjegul, serăzbunăjegul, am spus eu, 
prizonier al sindromului meu. 

L-am înșfăcat și eu pe Tony, explorându-i gulerul cu mâinile, 
pipăindu-i gâtul cu degetele, ca un amant nerăbdător, pătimaș. 

Gilbert și Danny o luaseră deja în sus, pe Hoyt Street, în 
direcția Orfelinatului. „Haide, Tony”, a zis Gilbert, aplecând 
capul. Tony l-a ignorat. Râcâia cu băţul pe fundul rigolei, reușind 
să-l mânjească la vârf cu rahat de câine, galben și cu miros 
înțepător ca muștarul. 

— Gura mare, a zis el. 

Acum, Gilbert și Danny făceau pe surzii, văzându-și tiptil de 
drum, cu ochii în pământ. În mod absurd, în toiul zilei strada era 
pustie. Nici ţipenie, în afară de negrii de pe trepte, martori 
impasibili. Smuceam din cap, în timp ce Tony împungea cu băţul 
- ticul ca manevră evazivă -, așa că nu reușea decât să mă 
mâzgălească pe obraz. Însă simţeam mirosul, opusul zahărului 
pudră devenit tangibil, contopit cu fața mea. 

— Înțeapă' măbailey! am zbierat eu. 

Împins cu spinarea în mașina din spatele meu, răsuceam din 
cap, încontinuu, strâmbându-mă, ferindu-mă, sanctificând 
momentul în cartea ticurilor. Stigmatul mă urmărea, necruţător, 
înroșit în foc. Sau poate obrazul meu luase foc. 

Martorii noștri foșneau din punga de hârtie, ofereau oftaturi 
meditative. 

Tony a lăsat să-i cadă băţul din mână și mi-a întors spatele. 
Se scârbise singur, nu putea să se uite în ochii mei. A vrut să 
spună ceva, dar s-a răzgândit, preferând să iuțească pasul ca 
să-i prindă din urmă pe Gilbert și Danny, care ridicând din umeri 


83 


se  îndepărtaseră deja pe Hoyt Street, părăsind locul 
incidentului. 
e 

De-atunci, nu l-am mai văzut pe Minna decât abia peste cinci 
săptămâni, într-o duminică dimineață în curtea Orfelinatului, la 
sfârșitul lunii mai. Venise cu frate-său, Gerard; era a doua oară 
când dădeam ochii cu el. 

Niciunul dintre noi nu se mai întâlnise cu Frank în tot acel 
rastimp, deși eu știu că, la fel ca mine, și ceilalţi, pe cont 
propriu, au hoinărit pe Court Street, tatonând prin câteva dintre 
locurile lui de predilecție uzuale, frizeria, magazinul de băuturi, 
arcada. Nu era nicăieri. Asta nu însemna nimic, sau însemna 
totul. Era posibil să nu mai reapară niciodată, dar dacă venea și 
nu pomenea nimic de cele întâmplate, noi, unii, n-am fi stat pe 
gânduri deloc. Între noi, nu discutam despre asta, însă un fel de 
îngândurare atârna deasupra noastră, marcată de melancolia 
tipică orfanului, resemnarea noastră faţă de permanența lezării. 
O parte din fiinţa fiecăruia dintre noi stătea încă uluită la colțul 
străzii Hoyt cu Bergen, unde fusesem evacuaţi din furgonul lui 
Minna, unde căzusem când aripile noastre neadecvate s-au topit 
la soare. 

S-a auzit un claxon, de la Impala, nu de la furgon. Apoi fraţii s- 
au dat jos din mașină și au venit la gardul din plasă de sârmă, 
așteptând să ne strângem și noi acolo. Tony și Danny jucau 
baschet, Gilbert poate se scobea înfocat în nas, stând pe tușă. 
Așa îmi imaginez eu tabloul, oricum. Nu eram în curte, când au 
apărut ei cu mașina. Gilbert a trebuit să intre în clădire și să mă 
scoată din biblioteca Orfelinatului, unde obișnuiam să stau 
retras mai tot timpul, de când cu atacul lui Tony, deși Tony nu 
mai vădise intenţia de a-l repeta. Mă cuibărisem pe pervazul 
unei ferestre, într-un con de soare, unde lumina se împletea cu 
umbrele de la gratiile geamului, când Gilbert m-a găsit acolo, 
cufundat într-un roman de Allen Drury. 

Frank și Gerard erau îmbrăcaţi prea gros pentru acea 
dimineaţă, Frank cu geaca lui model pilot, iar Gerard în haina lui 
din petice de piele. Bancheta din spate a Chevroletului Impala 
era încărcată de sacoșe pentru cumpărături, pline cu hainele lui 
Frank, și două geamantane vechi de piele, care precis îi 
aparţineau lui Gerard. Nu știu ca Frank Minna să fi avut vreun 
geamantan în viaţa lui. Stăteau amândoi la gard, Frank 


84 


săltându-se fără astâmpăr pe vârful degetelor de la picioare, 
Gerard agăţat de plasa din sârmă, cu degetele bălăngănindu-se 
printre găuri, nefăcând nimic ca să-și ascundă iritarea pe care i- 
o provoca frate-său, o iritare virând spre dezgust. 

Frank zâmbea și se prostea, ridica din sprâncene, clătina din 
cap. Danny își ţinea mingea de baschet între antebraţ și șold; 
Minna a mișcat din bărbie spre minge, a mimat o aruncare, a 
scuturat din încheietura mâinii, cu palma atârnând în jos, și a 
făcut un „O” delicat din buze, ca un fel de vââj;j al mingii prin 
aer. 

Apoi, stupid, a sărit pe loc simulând o pasă spre Gerard. 
Frate-său nici nu l-a băgat în seamă. Minna a scuturat din cap, 
după care s-a răsucit spre noi și, vârând prin gard două degete 
ca o ţeavă dublă, a scrâșnit din dinţi mitraliind pac-pac-poc, ca 
într-un masacru imaginar în curtea școlii. Nu eram în stare decât 
să ne holbăm cu gura căscată la el, amuţiţi. Parcă îi confiscase 
cineva glasul lui Minna. Or, la Minna, glasul era totul - nu știa și 
el? Ochii lui spuneau aa, știa. Ochii lui păreau panicaţi, ca și cum 
ar fi rămas sechestrați în trupul unui mim. 

Gerard privea în gol prin curte, ignorând mascarada. Minna s- 
a mai schimonosit de câteva ori la faţă, făcând cu ochiul, 
chicotind pe mutește, zvâcnind din obraz ca și cum ar fi vrut să 
se scuture de vreo scamă invizibila. Mă forțam să nu-l imit. 

Pe urmă, și-a dres glasul. „Eu, ăăă, o să plec din oraș o 
vreme”, a spus el, într-un final. 

Noi așteptam să auzim amănunte. Minna, însă, doar dădea 
din cap, mijea ochii, rânjea cu gura închisă, cum făcea el, ca și 
cum ar fi mulțumit pentru aplauze. 

— În provincie? a zis Tony. 

Minna a tușit în pumn. 

— Oh, da. Frate-meu a mai fost acolo. Părerea lui e că nu ne 
strică, știți, să respirăm un pic de aer curat, la ţară. 

— Când vii înapoi? a continuat Tony. 

— Ah, cu venitul înapoi e o mare necunoscută, Scarface, a zis 
Minna. Factori necunoscuţi. 

Pesemne că ne holbam la el, nedumeriți, fiindca a mai 
adăugat: 

— N-o să stau s-aștept cu capul la fund, dacă la asta te 
refereai. 


85 


Eram în al doilea an de liceu. Durata aceea se profila sinistru 
dintr-odată, o ușă a anilor deschizându-se larg în ceea ce fusese 
un viitor numărat în după-amiezi. Îl vom mai recunoaște pe 
Minna atunci când va veni înapoi? Ne vom mai cunoaște unii pe 
alţii? 

Minna nu va mai fi aici ca să ne spună ce să credem despre 
faptul că Minna nu este aici, ca să dea un nume acestei realităţi. 

— În regulă, Frank, a spus Gerard, întorcându-se cu spatele la 
gard. Orfanii din Brooklyn apreciază sprijinul tău. Hai mai bine s- 
o luăm din loc. 

— Frate-meu este grăbit. Vede fantome peste tot, a zis Minna. 

— Da, sigur, am una chiar în faţa ochilor, a zis Gerard, deși de 
fapt nu se uita la nimeni, ci doar la mașină. 

Minna a înclinat capul spre noi, spre fratele lui, spunând parcă 
știți și voi cum e. Şi îmi pare rău. 

Pe urmă, a scos o carte din buzunar, un volum mic și ieftin. 
Nu cred să mai fi văzut vreodată o carte în mâna lui. „Uite, 
ține”, mi-a zis el mie. l-a dat drumul pe asfalt și a împins-o pe 
sub gard, cu vârful pantofului. „Aruncă o privire”, a zis el. „Se 
dovedește că nu ești singurul monstru de la circ.” 

Am luat cartea de jos. Să înțelegem sindromul Tourette era 
titlul, prima oară când vedeam cuvântul. 

— Am tot vrut să ţi-o dau, a zis el. Dar am fost cam ocupat. 

— Splendid, a zis Gerard, luându-l de braţ pe Minna. Hai s-o 
ștergem de-aici. 

e 

Tony căutase zilnic după orele de şcoală, aşa presupun. Peste 
trei zile, l-a găsit și ne-a dus pe toți trei acolo, la marginea 
autostrăzii Brooklyn-Queens Expressway, pe Kane Street în 
capăt. Furgonul se diminuase, turtit cum era pe jenți, cu 
pneurile topite. Explozia curățase din ramele geamurilor 
cioburile de sticlă securizată, care zăceau acum ca o penumbră 
de granule împrăștiate pe trotuar și pe stradă, împreună cu fulgi 
de vopsea traumatizată și pete mânjite de cenușă, o hartă 
fotografică a forţei. Flancurile vehiculului erau stratificate, cu 
vechile graffiti încă vizibile în contururi de un alb osos, tot restul 
- vopseaua aceea emailată de prost gust aplicată de Gilbert și 
vechiul înveliș verde, din fabricaţie - fiind acum o spuzeală 
neagră și cretoasă, delicată ca pielea arsă de soare. Parcă era o 
radiografie a furgonului care existase înainte. 


86 


l-am dat roată, marcați de o stranie atitudine reverenţioasă, 
temându-ne să punem mâna, iar eu mă gândeam cenușă, 
cenușă - și apoi am luat-o la fugă de-acolo, în sus pe Kane 
Street, spre Court Street, până să nu apuce să-mi iasă ceva pe 
gură. 

e 

În următorii doi ani m-am făcut mai voinic - nu mai gras și nici 
prea musculos, ci mare, ca un urs, încât unuia de categoria 
cocoș ca Tony sau oricui altcuiva, de fapt, le venea mai greu să 
mă bruscheze - și am devenit mai ciudat. Cu ajutorul cărții de la 
Minna, mi-am contextualizat simptomele, stabilind că am 
sindromul Tourette, ca apoi să descopăr cât de puţin context 
presupunea acest lucru. Constelaţia comportamentelor mele era 
„unică asemenea fulgului de nea”, oh, ce bucurie, și ca un 
cristal în mișcare lentă văzut la microscop evolua, dezvăluind 
noi fațete, și se răspândea, din locul pe care îl avea în adâncul 
fiinţei mele, acoperind deja suprafaţa mea, faţada mea publică. 
Monstrul-de-circ era acum întregul circ, iar de personalitatea 
mea de dinainte, lipsită de ticuri, era imposibil să-ţi mai 
amintești cu claritate. Am citit în carte despre medicamentele 
care mi-ar fi putut face bine, Haldol, Klonopin și Orap, și am 
insistat laborios pe lângă asistenta medicală, care venea o dată 
pe săptămână la Orfelinat, să mă ajute să obţin un diagnostic și 
o rețetă, ca din păcate să descopăr o intoleranţă absolută: 
substanţele chimice mi-au încetinit creierul care abia se mai 
târa mofluz, acţionând ca un dispozitiv de blocare pe roata unui 
automobil. Reușeam, eventual, să-mi păcălesc simptomele, să 
le deghizez sau să le încorporez, să le prezint drept 
excentricități sau vodevil, dar nu puteam să le narcotizez, decât 
dacă acceptam ca lumea (sau mintea mea - era totuna) să se 
stingă în asfințit. 

Am supraviețuit perioadei de liceu la Sarah J. Hale, fiecare în 
felul lui. Gilbert crescuse și el, devenise fioros și învățase să-și 
croiască drum prin dificultăţi, rânjind sarcastic sau îmbrâncindu- 
se. Danny se descurca elegant mizând pe talentul lui la baschet 
și pe gusturile muzicale sofisticate, care evoluaseră de la 
Rappers's Delight și Funkadelic la Harold Melvin, Bluenotes și 
Teddy Pendergrass. Dacă îl vedeam într-o anumită companie, 
știam că nu trebuia să mă obosesc să-l salut, fiindcă era 
incapabil să ne recunoască pe noi, ceilalţi, izolat cum era în 


87 


adâncul unui con de opacitate deliberată. Tony, mai mult sau 
mai puţin, s-a cam lăsat de școală - era greu să fii exmatriculat 
oficial de la Sarah J., din moment ce prea puţini profesori 
veneau la ore - și și-a petrecut anii de liceu pe Court Street, 
tândălind prin fața arcadei, milogindu-se de diverse persoane, 
pe care le cunoscuse prin Minna, ba să-i dea o ţigară, ba să-i 
găsească o treabă de făcut ori să-l plimbe și pe el cu Vespa, și 
având succes la o serie de foste iubite de-ale lui Minna, sau așa 
zicea el. Timp de șase luni, la un moment dat, a lucrat la Queen 
Pizzeria, în spatele tejghelei, scoțând feliile din cuptor și 
punându-le în pungi de hârtie albă, făcând pauze de fumat sub 
marchiza cinematografului porno de alături. Dacă intram în 
pizzerie, mă bombarda cu insulte ieftine, imitații nedemne de 
Minna, spre amuzamentul angajaţilor mai în vârstă ai localului, 
ca apoi, vinovat, să-mi strecoare pe furiș o felie gratis, după 
care să mă ușuiască de-acolo cu alte insulte și poate o palmă 
peste ceafă sau o împunsătură simulată prea realist în splină. 

Eu, în schimb, am devenit o glumă ambulantă, absurd, 
improbabil, de nevăzut. Izbucnirile, rostirile și tapotările mele 
erau ca zumzăitul monoton al aspiratorului sau ca paraziţii de la 
radio, iritante, dar tolerate, și într-un final plictisitoare, doar 
dacă nu se întâmpla să provoace o reacție din partea vreunui 
adult neavizat, un profesor nou sau un suplinitor. Colegii mei, 
chiar și negresele cele mai inabordabile și înfricoșătoare, 
înțelegeau instinctiv ceea ce profesorii și pedagogii de la Sarah 
J., înăspriţi de vitregia situaţiei care îi transformase într-un fel de 
forță paramilitară, nu prea reușeau să  priceapă: 
comportamentul meu nu era nicidecum o atitudine de 
adolescent rebel. Și de aceea nici nu-i interesa de fapt pe ceilalţi 
adolescenţi. Eu nu eram dur, provocator, filfizon, 
autodistrugător, sexy, nu bolboroseam în cine-știe-ce limbaj 
contracultural secret, nu puneam autoritatea la încercare, nu îmi 
arătam adevărata piele. Nu eram nici măcar unul dintre cei doi 
sau trei rockeri-punk zăpăciţi, timizi, cu creastă verde de 
mohican și haine de piele, care necesitau constant bătăi pentru 
îndrăzneala lor. Eu eram doar ţicnit. 

e 

Atunci când, în sfârșit, s-a întors și Minna, Gilbert și eu urma 
să absolvim liceul - ceea ce nu era mare scofală, decât că în 
general trebuia să ne arătăm la faţă, să stăm treji și, în cazul lui 


88 


Gilbert, în mod sistematic să recopieze cu mâna lui temele 
făcute de mine. Tony încetase complet să-și mai facă apariţia la 
Sarah J., iar Danny era undeva într-o situaţie de mijloc - o 
prezență în curte și în sala de sport, adică în cultura școlii, 
Danny chiulise de la majoritatea orelor pe tot parcursul clasei a 
treia de liceu și era considerat „repetent”, deși cred că noţiunea 
aceasta era cam abstractă pentru el. Lui, să-i fi spus și că îl 
trimiteau înapoi la grădiniţă, că tot ar fi ridicat din umeri 
nonșalant, întrebând doar la ce înălțime aveau ăia montate 
coșurile de baschet în curte și dacă inelele de care atârnau 
plasele erau suficient de solide cât să reziste la greutatea lui. 

Minna era deja cu Tony în mașină, când a oprit în faţa școlii. 
Gilbert s-a dus în curte, ca să-l scoată pe Danny dintr-un joc trei- 
la-trei, în timp ce eu, postat neclintit pe marginea trotuarului în 
iureșul de elevi care ieșeau din clădire, rămăsesem pe moment 
fără glas. Minna s-a dat jos din automobil, un Cadillac nou, de 
culoare vineţie. Eram mai înalt decât Minna acum, dar asta nu 
diminua prestanța lui asupra mea, felul în care prezenţa lui 
declanșa automat rugămintea de a afla cine eram eu, de unde 
veneam și ce fel de om sau monstru avea să iasă din mine. 
Toată această reacţie era consecinţa nemijlocită a faptului că, în 
urmă cu cinci ani, începusem să mă descopăr pe mine însumi 
abia atunci când Minna m-a smuls din bibliotecă, azvârlindu-mă 
în lume, iar vocea lui pompase graiul în vocea mea. Il iubeam 
din toate simptomele mele. Am întins mâna spre el - deși eram 
în mai, purta un trenci - și l-am bătut ușor pe umăr, o dată, de 
două ori, am lăsat mâna jos, pe urmă am ridicat-o iar și m-am 
dezlănțuit într-un staccato exploziv de mângăieri tourettice. 
Minna încă nu spusese nimic. 

— Mănâncămă, Minnamin, am mormăit eu în barbă. 

— Mare caraghios ești tu, Dihanie, a zis Minna, sumbru la faţă. 

Foarte curând, aveam să înțeleg că acum, când venise înapoi, 
Minna era alt om decât îl știam noi dinainte să plece. Tot hazul 
lui de altădată se topise ca obrăjorii durdulii ai copilului când 
crește. Nu mai vedea nostimade la tot pasul, își pierduse gustul 
pentru panorama comediei umane. Poarta atenţiei lui se 
îngustase, iar ceea ce mai trecea acum prin ea era incisiv și 
amar. Sentimentele lui erau mai mult priviri, râsul lui doar un 
rictus. De asemenea, își pierdea răbdarea mult mai ușor, 


89 


reacţionând imediat impulsiv, nu mai pretindea atât de mult 
„Să-ţi spui povestea”, cât mai ales să o faci „din mers”. 

Dar în momentul acela, austeritatea lui părea întru totul 
specială: Voia să ne suim toți în mașină, avea să ne spună ceva. 
Era ca și cum ar fi fost plecat doar o săptămână-două, nu doi 
ani. Avea să ne dea ceva de lucru, m-am gândit eu involuntar, 
sau am sperat, iar anii interpuși s-au risipit instantaneu. 

Gilbert l-a adus pe Danny. Noi trei ne-am așezat pe bancheta 
din spate; Tony ședea în față, lângă Minna. Minna și-a aprins o 
țigară, ţinând volanul între coate. De pe Fourth Avenue, am cotit 
pe Bergen. Spre Court Street, mă gândeam eu. Minna a pus 
bricheta deoparte, iar din buzunarul trenciului a scos niște cărți 
de vizită. 

L&L CAR SERVICE, scria pe ele. DOUĂZECI ȘI PATRU DE ORE. 
Și un numar de telefon. Niciun slogan de data asta, și niciun 
nume. 

— la, ziceţi, hahalerelor, aveţi permis cu derogare? a zis 
Minna. 

N-aveam. 

— Ştiţi unde este DMV”, mai încolo pe Schermerhorn? Tine. 

Scobindu-se în buzunar, a scos un sul de bancnote, a smuls 
din el patru hârtii de câte douăzeci de dolari și le-a pus pe scaun 
lângă Tony, care a împărțit câte una la fiecare. Pentru Minna, 
totul avea același preț, se rezolva și se achita ieșind repede la 
interval cu douăzeci de dolari. Chestia asta nu se schimbase. 
„Vă duc eu până acolo. Întâi, însă, vreau să vedeţi ceva.” 

Și am văzut: o prăvălioară pe Bergen Street, imediat cum 
veneai de pe Smith Street, bătută în scânduri atât de dese, încât 
arăta ca o clădire condamnată. Eu, unul, însă, știam deja cum 
era pe dinăuntru. În urmă cu câţiva ani, acolo existase o 
bombonerie în miniatură, cu un singur stelaj de reviste și benzi 
desenate patronate de o hispanică zbârcită, care îmi sucise 
braţul la spate, când am strecurat în haină un exemplar din 
Heavy Metal și am ţâșnit spre ușă. Acum, Minna gesticula 
solemn spre prăvălie: viitorul sediu al firmei L&L Car Service. 

Minna avea un aranjament cu un oarecare Lucas, la Școala de 
șoferi „Corvairs”, pe Linvingstone Street - urma să luăm lecții 
toți patru, pe gratis, începând de a doua zi. Cadillacul vineţiu era 
singurul vehicul din baza auto a firmei L&L, însă trebuiau să mai 


15 Department of Motor Vehicles - Departamentul circulaţiei rutiere, în SUA. 
90 


vină și alte mașini. (În mașină mirosea toxic a nou, vinilul 
scârțâind ascuţit ca o mie de ace în încheietura mâinii. Degetele 
mele  scormonitoare  investigau scrumiera de pe cotiera 
banchetei din spate - conţinea zece semiluni de unghii tăiate 
frumos.) Între timp, noi ne vom ocupa de obţinerea permiselor 
auto și de reamenajarea prăvăliei dărăpănate, dotând-o cu 
radiouri, aparatură de birou, hârtie de scris, telefoane, 
casetofoane recorder, microfoane (casetofoane recorder? 
microfoane?), un televizor și un frigider mic. Minna avea bani de 
cheltuit pe aceste lucruri și voia să mergem cu el ca să îl vedem 
când îi cheltuiește. Nu strica să ne uităm și după niște haine mai 
acătării, dacă tot umblam prin oraș cu el - chiar nu ne dădeam 
seama că arătam ca niște pușlamale din Welcome Back, 
Kotter!"? - singurul lucru care rămânea de făcut era să ne 
retragem imediat de la Sarah J. Sugestia nu a ofuscat pe nimeni. 
Într-o clipită, ne încadrasem într-o formaţie, orfani pavlovieni ce 
eram. Ascultam cum noile tonalități ale lui Minna, suspicioase și 
aspre, se îndulceau cumva amintind de muzica mai generoasă 
de odinioară, melodia care ne lipsise, dar pe care nu o uitasem. 
Minna turuia mai departe: trebuie să ne luăm o staţie radio-CB, 
ce naiba, trăim în secolul XX, n-aţi auzit de-așa ceva? Ştie 
careva cum funcţionează un CB? Tăcere mormântală, punctată 
de „Radiobailey!” Splendid, a zis Minna, voluntarii gogomani. 
Alo? Alo? Pămpălăii de noi, nătărăii, ne holbam la el de parcă n- 
am fi știut englezește - ce naiba învârtisem noi timp de doi ani 
de fapt, în afară de a cerceta de câte ori pe zi puteam să ne 
golim cutia de viteze? Tăcere. Să facem bătături în palmă, să 
dăm la manivelă, să facem labă, voia să spună Minna - chiar 
trebuia să o silabisească? Din nou tăcere. Alo, se-aude? Hei, noi 
chiar nu văzusem Conversația? Cel mai mişto film din lume, cu 
Gene Hackman. Nu-l știam pe Gene Hackman? Tăcere iarăși. Noi 
nu-l știam decât din Superman - Lex Luthor. Nu s-ar fi zis că 
Minna se referea la ace/ Gene Hackman. (Lex/uthor textușor, 
fărăfrățior, se învârtea mintea mea, sondând dezastrul - unde 
era Gerard, celălalt „L” din L&L? Minna nu-i pomenise numele.) 
Păi, neapărat să-l vedem, poate așa mai aflam și noi câte ceva 
despre supraveghere. Şi tot dând din gură la fel, ne-a dus cu 
mașina pe Schermerhorn, la Department of Motor Vehicles. Am 


14 Bun venit Înapoi, Kotter, serial american de televiziune, difuzat în perioada 1975- 
1979. 


91 


văzut cum Danny a sucit brusc privirea spre băieţii de la Sarah J. 
care jucau baschet în parcul de vizavi - dar acum noi eram cu 
Minna, la un milion de kilometri depărtare. Nu care cumva să nu 
ne luăm permise pentru limuzină, a continuat el. Costă doar cu 
zece dolari mai mult, testul fiind același. Și să nu vă apucaţi să 
rânjiţi în poză, că o să arătaţi ca niște haidamaci perverși. 
Aveam și noi gagici, chestii? Bineînţeles că nu, cine să se lege la 
cap cu niște loaze fără căpătâi. Apropo, Popota-de-Cartier a dat 
în primire. Carlotta Minna murise în urmă cu două săptămâni; 
Minna punea ordine în afacerile ei acum. Ne gândeam ce fel de 
afaceri, dar n-am întrebat. Oh, și Minna se însurase, s-a gândit el 
să menţioneze acum. El și proaspăta lui soţie se mutau în fostul 
apartament al Carlottei, după ce curăţau întâi de pe pereţi sosul 
depus de vreo treizeci de ani într-un strat de jeg gros. Cioflingari 
cum eram, dacă voiam s-o cunoaștem pe mireasa lui Minna, să 
facem bine întâi să ne tundem. Era și ea tot din Brooklyn? a vrut 
Tony să știe. Nu chiar; nevasta lui a crescut pe o insulă. Nu, 
hahalerelor, nu Manhattan, nici Long Island - o insulă adevărată. 
Lasă că o s-o cunoaștem și o să vedem. Din câte se părea, până 
una alta trebuia să fim șoferi, pricepuţi să manevrăm aparate de 
fotografiat, casetofoane recorder și radiouri CB, niște inși la 
costum și tunși regulamentar, care nu se hlizesc aiurea în 
pozele din permisul de șofer. Întâi, trebuia să devenim 
„Oamenii-lui-Minna”, deși nimeni nu rostise aceste cuvinte. 

Dar aici, aici era toată frumusețea. Așa cum a recunoscut 
chiar el, Minna îngropase orice indiciu dinadins: L&L Car Service 
- nu însemna de fapt o companie de limuzine cu șofer. Chestia 
asta era doar o fațadă. L&L era o agentie de detectivi. 

(J 

Bancul pe care Minna voia să-l audă în salonul de urgente, la 
spital, bancul cu Irving, era așa: 

O mamă evreică - doamna Gushman, o s-o numim noi - intră 
într-o agenţie de turism. „Vreau să merg în Tibet”, spune ea. 
„Uite ce e, cucoană, ascultă-mă pe mine, dumneata n-ai ce să 
cauţi în Tibet. Poftim, am o ofertă atractivă pentru un circuit în 
arhipelagul Florida Keys, sau eventual un sejur în Hawaii...” 
„Nu”, zice doamna Gushman. „Eu vreau să merg în Tibet.” 
„Doamnă, și vei călători singură? Tibetul nu este un loc unde...” 
„Vreau să cumpăr un bilet pentru Tibet!”, zbiară doamna 
Gushman. „Bine, bine.” Și doamna Gushman pleacă în Tibet. 


92 


Coboară din avion și întreabă prima persoană pe care o vede: 
„Cine-i cel mai mare sfânt din Tibet?” „Păi, Marele Lama, 
desigur”, vine răspunsul. „Pe el vreau să-l văd”, zice doamna 
Gushman. „Du-mă la Marele Lama.” „Oh, nu, n-aţi înțeles, 
fiindcă în America n-aveţi de unde să știți, dar Marele Lama 
trăiește pe cel mai înalt munte de la noi, într-o izolare totală. 
Nimeni nu are voie să-l vadă pe Marele Lama.” „Eu sunt doamna 
Gushman, am bătut atâta drum până în Tibet, așa că nu se 
poate să nu-l văd pe Marele Lama.” „Oh, dar nu este permis...” 
„Care munte? Cum ajung acolo?” Și așa doamna Gushman trage 
la un hotel de la poalele muntelui și angajează niște șerpași care 
să o ducă la mănăstirea de pe pisc. Pe tot parcursul ascensiunii, 
oamenii încearcă să-i explice, nimeni nu are voie să îl vadă pe 
Marele Lama - propriii lui călugări au obligaţia să postească și să 
mediteze ani de-a rândul, înainte de a li se îngădui să îi pună 
doar o singură întrebare Marelui Lama. Doamna, însă, rămâne 
cu ideea ei fixă, arătând mereu cu degetul și spunând: „Eu sunt 
doamna Gushman, duceţi-mă sus pe munte!” Când ajung la 
mănăstire, șerpașii le explică monahilor situaţia - o americancă 
țicnită ţine morţiș să îl vadă pe Marele Lama. Doamna zice: 
„Spuneţi-i Marelui Lama că a venit la el doamna Gushman.” 
„Dar n-aţi înţeles, cum să facem noi...” „Simplu, îi spuneţi și 
gata!” Călugării pleacă, iar când se întorc clatină toţi din cap, 
nedumeriţi. „Nu putem pricepe cum de Marele Lama a spus că 
vă acordă o întrevedere. Vă daţi seama ce onoare...” „Da, da”, 
zice ea. „Hai, duceţi-mă la el!” Și monahii o conduc la Marele 
Lama. Murmurând, monahii deschid ușa, iar Marele Lama 
încuviinţează din cap - da, pot să-l lase singur cu doamna 
Gushman. Și Marele Lama se uită la doamna Gushman, iar 
doamna Gushman spune: „Irving, când ai de gând să vii acasă? 
Tatăl tău este îngrijorat!” 


93 


e OCHI ISCODITORI 


Oamenii-lui-Minna poartă costum. Oamenii-lui-Minna conduc 
mașini. Oamenii-lui-Minna interceptează convorbiri telefonice. 
Oamenii-lui-Minna stau în spatele lui Minna, cu mâinile în 
buzunar și figuri amenințătoare. Oamenii-lui-Minna transportă 
bani. Oamenii-lui-Minna colectează bani. Oamenii-lui-Minna nu 
pun întrebări. Oamenii-lui-Minna răspund la telefon. Oamenii-lui- 
Minna preiau colete. Oamenii-lui-Minna se bărbieresc frumos. 
Oamenii-lui-Minna se conformează instrucțiunilor. Oamenii-lui- 
Minna încearcă să fie ca Minna, însă Minna a murit. 

(J 

Gilbert și eu am șters-o de la spital atât de repede și într-o 
asemenea stare de stupoare și înceţoșare mintală, încât când 
am ajuns înapoi cu mașina și am intrat în sediul L&L, iar Tony a 
zis: „Nu-i nevoie să ne spuneţi. Am auzit deja”, am avut senzaţia 
că abia atunci aflam și eu prima oară. 

— De la cine aţi auzit? a spus Gilbert. 

— Un poliţai negru, a trecut pe-aici acum câteva minute. Pe 
voi vă căuta, a zis Tony. L-aţi ratat la secundă. 

Tony și Danny stăteau furioși și fumau în spatele biroului de 
recepție din incinta sediului L&L, cu frunţile năclăite de sudoare, 
cu priviri împăienjenite și rătăcite, cu dinţii scrâșnind pe sub 
buzele încleștate. Arătau de parcă îi bumbăcise bine careva și 
acum voiau să-și verse năduful pe noi. 

Biroul de pe Bergen Street era așa cum îl renovasem noi în 
urmă cu cincisprezece ani: împărţit în două prin tejgheaua 
melaminată, cu un televizor color cu diagonala de 75 de 
centimetri, funcţionând permanent în „zona de așteptare” 
situată dincoace de tejgheaua-birou de recepţie, cu telefoane, 
fișete și un computer pe peretele din spate, sub o imensă hartă 
cașerată a Brooklynului, pe care Minna mâăzgălise cu un marker 
gros, peste fiecare cartier, niște cifre reprezentând tariful 
transportului cu L&L - cinci parai până în Heights, șapte până în 
Park Slope sau Fort Greene, doisprezece până în Williamsburg 
sau Borough Park, șaptesprezece până în Bushwick. Cursele 


94 


până la aeroporturi sau în Manhattan erau de la douăzeci de 
dolari în sus. 

Scrumiera de pe tejghea era plină de chiștoace de ţigări care 
fuseseră între degetele lui Minna, registrul de lângă telefon era 
plin cu însemnări scrise de el ceva mai devreme, în ziua aceea. 
Sandviciul de pe frigider păstra urmele mușcăturii lui. Toţi patru 
eram acum ca niște ornamente în jurul unei decoraţiuni centrale 
care lipsea de pe masă, incoerenţi ca o propoziţie fără verb. 

— Cum au dat de urma noastră? am întrebat eu. Portofelul lui 
Frank e la noi. 

L-am desfăcut, am scos dinăuntru mănunchiul de cărți de 
vizită ale lui Frank, cu datele firmei, și le-am strecurat în 
buzunar. Pe urmă, am pus portofelul pe tejghea și am plesnit cu 
el în suprafaţa melaminată de cinci ori, ca să îmi iasă 
numărătoarea până la șase. 

Nimeni nu mă băga în seamă în afară de mine. Cei trei formau 
auditoriul meu cel mai vechi și mai sastisit. Tony a ridicat din 
umeri, zicând: 

— Să fi croncănit Minna L și L, cu limbă de moarte? O fi avut 
vreo carte de vizită în haină? S-a apucat Gilbert să ciripească 
diverse nume, ca un mare idiot ce e? Vedeţi, vo; să-mi spuneţi 
mie cum au reușit să dea de noi. 

— Și ce voia copoiul ăla? a zis Gilbert, cu stoicism. 

Moșmonditul ăsta nu era în stare să se ocupe decât de o 
singură problemă odată, indiferent dacă încurcăturile se adunau 
vraf până la cer. 

— A zis că nu aveaţți voie să părăsiţi spitalul, dacă nu știaţi. Cu 
gura ta i-ai spus unei asistente medicale numele tău, Gilbert. 

— Fir-ar să fie de porcărie, a zis Coney. Lua-l-ar naiba de 
caraliu negru. 

— Da, bine, poţi să-i spui în faţă părerea ta despre el, fiindcă 
tipul urmează să revină. Și, oricum, mai bine ai spune: „Lua-l-ar 
naiba de ofițer negrotei de la omucideri”, din moment ce cu asta 
se ocupă tipul, dacă vrei să știi. În plus, e un poliţai isteţ. Îţi dai 
seama după ochi, când te uiţi la el. 

— Ofiucideri, m-am gândit eu să adaug. 

— Cine-i spune Juliei? a întrebat Danny încetișor. 

Gura și fața lui toată erau învăluite în fum. Nimeni nu i-a 
răspuns. 


95 


— Eu, unul, n-o să fiu aici când o să vină ăla înapoi, a zis 
Gilbert. O să fiu pe teren, să-i fac lui treaba de gealat păcătos și 
să-l prind dracului pe nenorocitul ăla de janghinos care a făcut 
asta. Dă-mi să-mi mai bat un cui în coșciug. 

— Las-o mai domol, Sherlock, a zis Tony, întinzându-i o ţigară. 
Vreau să știu cum s-a întâmplat, de fapt? Cum de aţi ajuns voi 
doi să fiți amestecați în chestia asta. Știam că misiunea voastră 
era să staţi de planton undeva. 

— A apărut și Frank acolo, a zis Gilbert, căznindu-se degeaba 
să-și aprindă ţigara cu o brichetă descărcată. S-a dus înăuntru. 
Mama ei de scăpărătoare mizerabilă! 

Vocea lui era încleștată, ca o mână făcută pumn. Am văzut 
toată secvența aceea stupidă derulându-se parcă în mintea lui: 
mașina parcată, microfonul și căștile, semaforul, Brainum, lanțul 
banalităţilor care a condus cumva la tomberonul mânjit de 
sânge și la spital. Lanţul banalităţilor imortalizate acum prin 
vinovăția noastră. 

— Unde înăuntru? a zis Tony, pasându-i lui Gilbert niște 
chibrituri. 

Suna telefonul. 

— Nu știu, un fel de chestie kung-fu, a zis Gilbert. Întreabă-l 
pe Lionel, el știe mai bine totul... 

— Nu kung-fu, am început eu. Meditaţie... 

— Adică vrei să spui că l-au ucis cu meditație? a zis Tony. 

Telefonul a sunat a doua oară. 

— Nu, nu, am văzut cine l-a omorât - Breaz Ghicirog! - un 
malac de polonez - Barnamum Pierogi! - adică o huidumă 
efectiv. Nu l-am văzut decât din spate. 

— Care dintre noi o să-i spună Juliei? a zis Danny din nou. 

Telefonul a sunat a treia oară. 

Am ridicat receptorul și am spus: „L și L.” 

— Vreau o mașină pe Warren numărul 1-8-8, colţ cu... a 
mormăit o voce de femeie. 

— N-avem mașini, am spus eu, mecanic. 

— Nu aveţi nicio mașină? 

— Nicio mașină, am repetat eu. 

Simţeam un nod în gât și ticăiam ca o bombă amorsată. 

— In cât timp puteţi face rost de o mașină? 


96 


— Lionel Deathclam! am zbierat eu în receptor, ceea ce i-a 
captat atenţia interlocutoarei mele, suficient oricum cât să 
închidă telefonul. 

Colegii mei, Oamenii-lui-Minna, s-au uitat la mine, vag 
zgâlțâiți momentan din disperarea lor împietrită. 

e 

Orice firmă adevărată specializată în transportul individual de 
persoane, chiar și una mică, are un efectiv auto de cel puțin 
treizeci de limuzine, care lucrează prin rotaţie, și minimum zece 
mașini măcar pe stradă în orice moment. „Elite”, rivalul nostru 
plasat cel mai aproape, pe Court Street, are șaizeci de vehicule, 
trei dispeceri și, probabil, douăzeci și cinci de șoferi pe tură. 
„Rusty's”, pe Atlantic Avenue, are optzeci de mașini. New 
Relâmpago, o companie condusă de niște dominicani, în 
Williamsburg, are o sută șaizeci de vehicule, o economie secretă 
magistrală pentru transporturi private, adânc ascunsă în cartier. 
Serviciile de transport individual pentru persoane sunt complet 
dependente de comenzile telefonice - șoferilor li se interzice 
prin lege să preia clienţi de pe stradă, pentru a nu face 
concurență neloaială companiilor de taximetre autorizate. De 
aceea șoferii și dispecerii împânzesc lumea cu cărți de vizită 
profesionale, le strecoară în holul de la intrarea imobilelor, 
asemenea pliantelor pentru mâncăruri chinezești cu livrare la 
domiciliu, le lasă stivuite lângă ghivece de plante prin sălile de 
așteptare din spitale, le fofilează în palmă clienţilor la sfârșitul 
fiecărei curse, odată cu mărunţișul cuvenit ca rest. Sau lipesc pe 
telefoanele publice etichete adezive unde numărul lor de telefon 
apare scris cu cifre fosforescente. 

L&L avea cinci mașini, una pentru fiecare dintre noi, dar rar se 
întâmpla să fim disponibili pentru a le șofa. Noi nu distribuiam 
niciodată cărți de vizită, nu eram niciodată amabili la telefon cu 
cei care sunau și, în urmă cu cinci ani, retrăsesem numărul 
nostru de telefon atât din Pagini galbene, cât și de pe firma de 
la intrarea în sediul nostru, pe Bergen Street. 

Cu toate acestea, numărul nostru circula, așa că una dintre 
principalele noastre activităţi era să ridicăm receptorul și să 
spunem: „n-avem mașini”. 

[] 

În timp ce puneam receptorul în furcă, Gilbert se căznea 

îndârjit să le spună ce știa el despre acţiunea noastră de 


97 


supraveghere. După greutatea cu care se exprima, ai fi zis că 
engleza era o limbă pe care o cunoștea doar vag, însă în privinţa 
implicării emoţionale nu i se putea reproșa nimic. Cum, însă, nici 
eu n-aș fi fost capabil să contribui suplimentar decât cu un 
posibil Bionic Dreadlog - mintea mea îndoliată decisese că 
sarcina ei din acea seară era să-mi găsească alte variante de 
nume -, nu eram nicidecum cel îndreptăţit să îl critice. Părăsind 
atmosfera confuză întreținută înăuntru de fumul ţigărilor aprinse 
una de la alta, am ieșit afară în frigul nopţii scăldate în lumini. 
Smith Street vibra de viaţă, cu metroul murmurând pe 
dedesubt, cu pizzeria, băcănia coreeană și Cazinoul asaltate de 
clienţi. Era o seară ca oricare alta de până atunci - nimic din 
peisajul stradal de aici nu sugera în vreun fel că Minna a murit în 
acea zi. M-am dus la mașină și am scos carnetelul din 
compartimentul de mănuși, străduindu-mă din răsputeri să nu 
mă uit spre petele de sânge de pe bancheta din spate. Pe urmă, 
m-am gândit la ultimul drum făcut de Minna cu mașina. Și mi- 
am dat seama că uitasem ceva. Când mi-am luat inima în dinţi 
ca să mă uit în spate, mi-am amintit despre ce era vorba: ceasul 
lui de mână și pagerul. Le-am pescuit de sub scaunul din 
dreapta volanului unde alunecaseră și le-am băgat în buzunar. 

Am încuiat mașina și am repetat în gând câteva opțiuni 
imaginare. Puteam să mă duc singur înapoi la vila Yorkville 
Zendo și să arunc o privire pe-acolo. Puteam, la fel de bine, să îl 
caut pe ofițerul de la omucideri, să îi câștig încrederea, să pun la 
bătaie toate informaţiile mele, colaborând cu el, și nu cu ceilalţi 
oameni ai lui Minna. Puteam, de asemenea, să mă plimb încolo, 
pe Atlantic Avenue, să mă așez într-un local arăbesc unde lumea 
mă cunoștea și nimeni nu se holba la mine, și să beau o ceșcuţă 
de cafea neagră mâloasă, mâncând o baclava sau o prăjitură 
„Cuibul corbului” - gust amărui, aburi și zahăr, ca să-mi otrăvesc 
mâhnirea. 

Sau puteam să mă întorc în birou. Și m-am întors în birou. 
Gilbert încă mai bălmăjea despre cum ne năpustisem noi cu 
mașina pe rampa pentru ambulante, pe urmă despre toată 
aiureala de la spital. Ținea ca Tony și Danny să știe că noi 
făcusem tot ce se putea. Am trântit carneţelul deschis pe 
tejghea și, cu un pix roșu, am încercuit FEMEIE, OCHELARI și 
ULLMAN, ÎN ORAȘ, toţi acei noi actori esenţiali de pe scena 


98 


noastră. Subţiri ca hârtia și enigmatici cum erau, tot aveau mai 
multă viață decât Minna acum. 

Aveam alte întrebări: clădirea despre care vorbiseră. 
Amestecul portarului. Femeia al cărei nume n-a fost menţionat 
pe care Frank o scăpase de sub control, cea căreia îi lipsea 
chestia aia a ei cu Rama-lama-ding-dong. Interceptarea 
conversației: ce spera Minna că aș fi putut auzi? De ce nu a 
putut să-mi spună, pur și simplu, la ce să ciulesc urechile? 

— Noi l-am întrebat, când era pe bancheta din spate în 
mașină, a zis Gilbert. L-am întrebat, dar n-a vrut să ne spună. 
Nu știu de ce n-a vrut să spună. 

— Ce l-aţi întrebat? a zis Tony. 

— L-am întrebat cine l-a omorât, a zis Gilbert. În fine, înainte 
să moară. 

Mi-am amintit numele „Irving”, dar n-am spus nimic. 

— Cineva trebuie neapărat să-i spună Juliei, a zis Danny. 

Gilbert s-a prins de semnificaţia carnețelului. S-a apropiat și a 
citit ceea ce încercuisem eu cu roșu. „Cine-i Ullman?” a zis 
Gilbert, uitându-se la mine. „Tu ai scris asta?” 

— În mașină, am spus eu. Sunt însemnările pe care le-am 
făcut în mașină. „Ullman, în oraș” era locul unde Frank urma să 
meargă când se suia în mașină. Tipul din Zendo, care l-a trimis 
afară - acolo îl trimitea de fapt. 

— Adică unde îl trimitea? a zis Tony. 

— Nu contează, am spus eu. Oricum nu s-a mai dus. L-a luat 
zdrahonul și l-a omorât, asta a fost. Contează, însă, cine l-a 
trimis - Failey! Bakum! Flakely! -tipul din vilă. 

— Eu nu-i spun Juliei, a zis Danny. Poa' să zică lumea orice. 

— Foarte bine, nici pe mine să nu contați, a replicat Gilbert, 
dându-i atenţie în fine și lui Danny. 

— Ar fi bine să ne ducem înapoi în East Side - Perfidulzenao! - 
și să aruncăm o privire pe-acolo. 

Fierbeam de nerăbdare să ajung la punctul esenţial, care 
oricum nu mi se părea că ar fi Julia. 

— Bine, bine, a spus Tony. O să ne punem toţi capul la 
contribuţie și o să vedem. 

Auzind cuvântul cap, am fost binecuvântat cu o viziune 
subită: Fără Minna, capetele noastre, puse laolaltă, erau goale și 
aeriene ca niște baloane. Despriponite prin moartea lui, 
rămânea doar de văzut cât de repede se vor împrăștia 


99 


despărțţindu-se, cât de departe - și dacă se vor sparge sau doar 
se vor sfriji, dezumflându-se. 

— OK, a spus Tony. Gilbert, pe tine trebuie să te scoatem de- 
aici. Tu ești numele pe care îl au ăia. Așa că o să te trimitem 
niţel creanga, la munca de teren. Tu o să-l cauţi pe tipul ăla 
Ullman. 

— Și cum să fac asta, mă rog? a întrebat Gilbert, care nu prea 
știa ce înseamnă să faci pe copoiul. 

— Ce-ar fi să mă lași să-l ajut? m-am oferit eu. 

— Am nevoie de tine pentru altceva, a spus Tony. Gilbert 
poate da de urma lui Ullman. 

— Da, sigur, a zis Gilbert. Cum, însă? 

— Poate îl găsești în cartea de telefon, a sugerat Tony. Ullman 
- nu e un nume foarte comun. Sau eventual în agenda lui Frank 
- te-ai prins, da? Agenda telefonică a lui Frank? 

Gilbert s-a uitat la mine. 

— O fi rămas în haină, am zis eu. La spital. 

Chestia asta mi-a declanșat oricum o auto-percheziţionare 
compulsivă. Mi-am pipăit fiecare buzunar de șase ori la rând. Și 
în barbă mormăiam: „Agendalu' Frank, agentfranc, 
agoniczdranc..." 

— Măreţ, a zis Tony. Uite ce chestie măreaţă. Foarte bine, dă 
dovadă de iniţiativă de data asta și găsește-l pe tip. E sarcina ta, 
Gilbert, ce mama mă-sii! Sună-l pe amicul ăla al tău, gardistul- 
de-la-gunoaie - doar are și el acces la dosarele poliţiei, am 
dreptate sau nu, zi? Găsește-l pe Ullman și umflă-l imediat. 
Poate că ăsta o fi malacul tău. O fi început să-și facă griji că 
Frank n-a apărut la întâlnire. 

— Tipul de la etaj, din vilă, i-a întins cursa lui Frank, am zis eu, 
frustrat că Gilbert și hahalera aia de amic al lui de la Poliţia 
Sanitară primiseră misiunea de a-l prinde pe Ullman. Au fost în 
cârdășie la chestia asta, tipul de la etaj și zdrahonul. Tipul știa 
că zdrahonul aștepta la parter. 

— OK, dar e posibil ca zdrahonul să fie, totuși, chiar tipul ăsta 
- Ullman, a zis Tony, iritat. Și exact asta urmează să afle Gilbert, 
clar? 

Am ridicat mâinile, în semn că mă predam, după care am 
prins din zbor o muscă imaginară. 


100 


— O să mă duc eu în East Side, a zis Tony. Arunc o privire pe- 
acolo. Văd dacă nu pot intra în clădire. Danny, tu te ocupi de 
prăvălie. 

— S-a făcut, a zis Danny, stingând ţigara. 

— Poliţaiul ăla o să apară din nou, a spus Tony. Vorbești tu cu 
el. Cooperezi, doar că nu îi divulgi nimic. Și să nu se vadă că ești 
panicat. 

Implicită în această sarcină era ideea unei relaţii superioare 
pe care Danny o avea cu /ua-l-ar naiba de caraliu negru. 

— Vorbești de parcă am fi toţi suspecți, am zis eu. 

— Fiindcă așa a insinuat caraliul ăla, a spus Tony. Nu eu am 
zis asta. 

— Și cu mine cum rămâne? Vrei să merg și eu - Criminal 
Fishrug - cu tine? Știu locul. 

— Nu, a zis Tony. Tu te duci să-i explici Juliei. 

e 

Julia Minna apăruse împreună cu Frank, venind de-acolo de 
unde o fi fost el plecat în perioada dintre dizolvarea firmei 
pentru mutări și înființarea agenției de detectivi particulari. E 
foarte posibil ca ea să fi fost ultima și cea mai măreață dintre 
iubitele lui Minna, din câte știam noi - și cu siguranță intra 
perfect în acest rol: înaltă, epatantă, păr blond îngrijit, bărbie 
sfidătoare. Era ușor să ţi-l imaginezi pe Minna hârjonindu-se cu 
ea, trăgând-o de bluză, încasând un cot în stomac. Dar până am 
ajuns noi să o cunoaștem, cei doi intraseră deja într-un impas 
încrâncenat, ce avea să fie de lungă durată. Tot ce mai rămânea 
din pasiunea lor iniţială era anemica scânteiere care le mai 
însufleţea insultele reciproce, remarcile usturătoare pe care și le 
aruncau morocănoși unul celuilalt. Asta era tot ceea ce se vedea 
aparent, oricum. Julia ne-a înspăimântat la început, nu prin ceea 
ce spunea, ci din cauza influenţei flegmatice pe care o exercita 
asupra lui Minna și, de asemenea, fiindcă vedeam cât de 
încordat era el în preajma ei, cât de repede ne pedepsea cu 
vorbele lui. 

Dacă Julia și Frank ar fi continuat să vibreze înflăcăraţi de 
dragostea lor ca la început, poate și noi ne-am fi păstrat 
veneraţia copilăroasă faţă de persoana ei, fascinația și dorința 
carnală de adolescenţi cum încă eram pe-atunci. Insă răceala 
glacială dintre ei era o deschidere. In imaginaţia noastră, am 
devenit fiecare un Frank și am iubit-o, am topit sloiul de gheaţă 


101 


din sufletul ei, am dobândit bărbăţia în braţele ei. Când eram 
furioși sau dezamăgiţi de Frank Minna, simţeam o afinitate cu 
frumoasa lui soţie, furioasă și dezamăgită la fel, și palpitam de 
emoție. Julia a devenit un idol al deziluzionării. Frank ne arătase 
cum sunt fetele, iar acum ne arâtase o femeie. Și, fiindcă nu 
fusese în stare să o iubească, lăsase o marjă unde dragostea 
noastră putea să se dezvolte. 

În visele noastre, noi, Oamenii-lui-Minna, eram toţi Frank 
Minna - nu era nimic nou în asta. Însă, acum, ţinteam ceva mai 
sus: Dacă am avea-o pe Julia, noi ne-am comporta mai bine 
decât Frank și am face-o fericită. 

Sau așa e în vise. Presupun că de-a lungul anilor, ceilalți 
oameni ai lui Minna și-au depășit teama, veneraţia și dorinţa 
faţă de Julia, sau oricum le-au modulat, găsindu-și alte femei pe 
care să le facă fericite și nefericite, pe care să le vrăjească, să le 
desvrăjească și să le lepede. 

Toţi cu excepţia mea, bineînțeles. 

e 

Pentru început, Minna o instalase pe Julia în biroul unui avocat 
de pe Court Street, într-o prăvălioară micuță, cum era și sediul 
L&L. Noi, Oamenii lui, obișnuiam să trecem pe la ea acolo, 
ducându-i diverse lucruri, mesaje sau daruri de la Frank, și 
uitându-ne la ea cum răspundea la telefon, citea People, făcea 
cafea proastă. Minna părea mult mai dornic să se laude cu ea în 
ochii noștri, decât să se ducă personal s-o vadă. Tot la fel, s-ar fi 
zis că îi plăcea ideea de a o ști pe Julia ca un exponat în vitrină, 
pe Court Street. Noi toţi am sesizat intuitiv instinctul lui Minna 
de a recurge la simboluri umane, de a ne muta de colo-colo ca 
să marcăm teritoriul, așa că sub acest aspect Julia Minna se 
alăturase și ea Oamenilor lui, făcea parte din echipă. Ceva rău s- 
a întâmplat, totuși, ceva a stricat relaţiile dintre Julia și avocat 
și, drept urmare, Minna a târât-o înapoi în fostul apartament al 
Carlottei Minna, de la etajul doi al imobilului de pe Baltic Street, 
unde Julia a stat aproape cincisprezece ani, o nevastă 
posomorâtă. Nu s-a întâmplat niciodată ca, mergând în vizită 
acolo, să nu-mi amintesc de farfuriile cu mâncare gătită de 
Carlotta, pe care odinioară le cărau pe scări în jos diverse lichele 
de pe Court Street. Soba de gătit a Popotei-de-cartier dispăruse, 
însă, de-acolo. De cele mai multe ori, Julia și Frank mâncau în 
oraș. 


102 


M-am dus acum la apartamentul acela și am ciocănit la ușă, 
cu mâna strânsă pumn ca să îmi iasă sunetul potrivit. 

— Bună, Lionel, a zis Julia, după ce a tras cu ochiul la mine 
prin vizor. 

A descuiat ușa și s-a întors înăuntru. M-am strecurat în casă. 
Julia era în furou, cu braţele dezgolite în toată rotunjimea lor, 
însă dedesubt purta deja ciorapi lungi și pantofi cu toc. În 
apartament era întuneric, cu excepţia dormitorului. Am închis 
ușa de la intrare și m-am dus după Julia în cameră, unde un 
geamantan prăfuit zăcea deschis pe pat, înconjurat de maldăre 
de haine. Se părea că nici aici nu aveam privilegiul de a fi primul 
care să aducă vestea. În mormanul de lenjerie care era deja în 
valiză, am zărit o chestie cenușie și lucioasă, pe jumătate 
îngropată acolo. Un pistol. 

Julia scotocea prin comodă, cu spatele la mine. M-am rezemat 
de cadrul ușii de la debara, simţindu-mă cumva încurcat. 

Auzeam răsuflarea ei gâfâită în timp ce scormonea prin 
sertare. 

— Cine ţi-a spus, Julia? Mănâncă, mănâncă, mănâncă... 

Am scrâșnit din dinţi, încercând să-mi înfrânez impulsul. 

— Tu cine crezi? M-au sunat de la spital. 

— Mănâncă, ha ha, mănâncă... 

Mă ambalam ca un motor. 

— Vrei să te mănânc, Lionel? a zis ea, pe un ton plat și 
sumbru. Nu te mai ascunde și spune clar. 

— Fiebinemănâncămă, am spus eu, recunoscător. Îţi faci 
bagajele? Adică, nu mă refer la revolver. 

Mi-am amintit cum îl mustra Minna pe Gilbert lângă mașină, în 
urmă cu câteva ceasuri: Așa reușesc să dorm eu noaptea, bagă 
la cap, spusese el. Fiindcă știu că nu purtati armă. 

— Mă refer la haine... 

— Te-au pus să vii aici ca să mă consolezi? a spus ea, tăios. 
Asta încerci să faci acum? 

S-a întors cu fața la mine. Avea ochii roșii, conturul gurii 
îngroșat și flasc. Bâjbâia cu mâna după pachetul de ţigări de pe 
comodă, iar când și-a pus o ţigară între buzele umflate de 
amărăciune m-am pipăit pe la buzunare căutând chipurile o 
brichetă, deși știam că nu am, dar voiam să arăt că îmi pasă. Şi- 
a aprins singură ţigara, scăpărând furioasă chibritul de cutie și 
proiectând în aer un crâmpei de scântei. 


103 


Scena m-a tulburat în fel și chip. Cumva Frank Minna continua 
să fie viu în camera aceasta, viu în Julia îmbrăcată în furou, Julia 
cu geamantanul ei pe jumătate umplut, cu ţigara, cu pistolul ei. 
Niciodată, cei doi nu fuseseră atât de apropiaţi ca în acest 
moment. Atât de soț-și-soție ca acum. Dar ea se grăbea să 
plece. Simţeam că, dacă o lăsam să dispară, acea esență a 
fiinţei lui pe care o detectasem s-ar duce și ea. 

Uitându-se la mine, Julia a tras lung din ţigara care a înflorit 
incandescent la vârf, și apoi a suflat fumul afară. 

— Voi, nemernicilor, l-aţi omorât, a spus ea. 

Țigara i se bălăngănea între degete. Mi-am alungat din minte 
o fabulaţie sinistră: că Julia o să-și dea foc la furou - materialul 
părea inflamabil, de fapt chiar ai fi zis că ardea deja - și că eu va 
trebui să sting flăcările de pe ea, să o ud cu un pahar cu apă. Mă 
confruntam cu unul dintre aspectele neplăcute ale sindromului 
Tourette - mintea mea începea să plăsmuiască fantezii urâte, 
străfulgerări de suferință, dezastre evitate pe muchie de cuțit. 
Mintea mea se complăcea să cocheteze cu asemenea imagini, la 
fel cum un neastâmpăr permanent îmi împingea degetele spre 
paletele unui ventilator pus în funcţiune. Poate chiar tânjeam să 
apară o situaţie gravă pe care să o pot controla, acum, după ce 
greșisem fatal față de Minna. Îmi doream să ocrotesc pe cineva, 
iar Julia mi se părea persoana potrivită. 

— Nu noi am făcut asta, Julia, am zis eu. Noi doar nu am fost 
în stare să îl ţinem în viaţă. L-a ucis un uriaș, o matahală cât 
șase inși la un loc. 

— Splendid, a zis ea. Sună minunat. Ţi-a ieșit, Lionel. Te-ai 
exprimat exact ca ei. Detest felul cum vorbiţi voi, știai, zi? 

S-a apucat din nou să îndese hainele alandala în geamantan. 

Am mimat gestul ei de a aprinde chibritul, îndepărtând brațul 
de corp, cu o mișcare lungă, încercând să-mi păstrez cumpătul 
cât de cât. De fapt, îmi venea să-mi bag mâinile printre hainele 
de pe pat, să închid și să deschid cataramele geamantanului, să 
ling vinilinul. 

— Vorbedenemernic! am spus eu. 

M-a ignorat. O sirenă de poliţie răsuna afară pe Smith Street 
și pe Baltic Street, făcându-mă să mă înfior. Dacă o sunaseră de 
la spital, urma să apară și poliţia, curând. Dar șuierăturile au 
încetat înainte de intersecție. N-a fost decât o mașină trasă pe 
dreapta, control și verificare. Orice automobil în orice seară pe 


104 


Smith Street se potrivește unui profil, orice profil. Lumina roșie a 
girofarului de pe mașina poliţiei clipea prin geamul de sub 
jaluzele, pâlpâind auriu peste pat și peste silueta lucioasă a 
Juliei. 

— Nu se poate să pleci, Julia. 

— Ei, nu mai spune! 

— Avem nevoie de tine. 

— Vă descurcațţi voi, a rânjit ea sarcastic. 

— Nu, zău, Julia. Frank a pus firma pe numele tău. Suntem 
angajaţii tăi acum. 

— Zău?! a făcut Julia, dintr-odată interesată, sau prefăcându- 
se că o interesa - mă intimidase prea mult, așa că nu-mi 
dădeam seama. Tot ce văd în faţa mea îmi aparține? Asta vrei 
să spui? 

Am înghiţit nodul care mi se pusese în gât și am smucit din 
cap spre lateral, ca și cum Julia privea undeva în spatele meu. 

— Mă vezi pe mine venind la prăvălie ca să coordonez 
activitatea zilnică a unei firme pentru transporturi individuale de 
persoane? Adică să mă uit eu prin scripte? Consideri că asta ar fi 
îndeletnicirea potrivită pentru o văduvă? 

— Dar noi suntem - Detectopuși! Octafoni! - noi suntem o 
agenţie de detectivi particulari. Și îl vom prinde pe ăla care a 
făcut chestia asta, indiferent cine-o fi el. 

Chiar în timp ce vorbeam, încercam să-mi ordonez gândurile 
conform acestui principiu: detectivi, indicii, investigaţie. Trebuia 
să culeg informaţii. M-am întrebat o clipă dacă nu cumva Julia 
era acea ea asupra căreia Frank pierduse controlul, după cum 
am auzit în căști că spunea vocea insinuantă din Zendo. 

Bineînţeles, asta ar fi însemnat că ratase chestia aia a ei cu 
Rama-lama-ding-dong. Indiferent ce-o fi fost lucrul acela, eu nu 
mi-o puteam imagina pe Julia ratând ceva. 

— Exact, chiar așa, a zis ea. Uitasem. Sunt moștenitoarea 
unei agenţii de detectivi particulari inepţi și corupți. Dă-te la o 
parte din drum, Lionel. 

Și-a lăsat ţigara pe marginea comodei și, îmbrâncindu-se pe 
lângă mine, s-a dus în debara. 

Inupti și corepti, a prelucrat mintea lui Essrog Idiotul. Sunteti 
corepți, domnilor! 


105 


— Dumnezeule, uită-te la rochiile astea, a zis ea, răsfirând 
brutal umerașele. Le vezi pe-astea? a zis ea, cu glasul sugrumat 
dintr-odată. 

Am mișcat afirmativ din cap. 

— Valorează mai mult decât firma aia cu totul. 

— Julia... 

— Eu nu așa mă îmbrac, de fapt. Eu nu așa arăt. Nici măcar 
nu-mi plac rochiile astea. 

— Dar cum arăţi? 

— Nici n-ai putea să-ţi imaginezi. Abia dacă îmi mai aduc 
aminte și eu. Cum eram înainte ca Frank să mă înţolească. 

— Arată-mi. 

— Ha! a pufnit ea, întorcând privirea. Ar trebui să fac pe 
văduva în negru. Ti-ar plăcea asta. Mi-ar sta foarte bine. De-asta 
m-a ţinut Frank pe-aici, pentru acest moment măreț. Nu, 
mulțumesc. Spune-i lui Tony nu, mulţumesc. 

A trecut cu mâna repede peste rochii, împingându-le mai 
adânc în debara. Pe urmă, brusc, a tras afară două, cu tot cu 
umerașe, și le-a azvârlit pe pat, unde poalele s-au revărsat 
peste geamantan ca niște fluturi adormiţi. Nu erau negre. 

— Tony? am spus eu, cu un aer distrat. 

Ochiul meu de vultur urmărea cum sulul de scrum se lungea, 
iar capătul aprins al ţigării abandonate se târa tot mai aproape 
de lemnul comodei. 

— Exact, ai auzit bine - Tony. Măgarul de Frank Minna Junior. 
Îmi pare rău, Lionel, îţi doreai să fii ca Frank? Te-am jignit 
cumva? Din păcate, Tony are o predispoziţie lăuntrică pentru 
asta. 

— O să ardă lemnul, de la ţigara aia. 

— Foarte bine, lasă-l să ardă, a zis ea. 

— Ce-i asta, o replică dintr-un film? „Lasă-l să ardă.” Parcă ţin 
minte că am auzit așa ceva într-un film - Barnamum Beatme! 

Întorcându-se cu spatele la mine, s-a apropiat din nou de pat. 
Descâlcind rochiile de pe umerașe, a îndesat-o pe una în 
geamantan, apoi ţinând-o pe cealaltă cu amândouă mâinile a 
pășit în jupă, pe podea, având grijă să nu își prindă tocurile în 
material. Mi-am încleștat mâinile de cadrul ușii de la debara, 
înăbușindu-mi impulsul de a mă agăța ca un pisoi de mătasea 
cu unduiri scânteietoare, în timp ce ea își trăgea rochia în sus, 
întâi în jurul șoldurilor, apoi peste umeri. 


106 


— Vino încoace, Lionel, a zis ea, fără să se întoarcă în loc. 
Trage-mi și mie fermoarul până sus. 

Întinzându-mă spre ea, nu am putut rezista impulsului de a o 
bate ușor cu palma pe fiecare umăr, de câte două ori. Nu a 
părut că o deranjează. Apoi, apucând între degete cheița 
fermoarului, l-am tras în sus. În același timp, Julia și-a prins 
părul între mâini, a ridicat braţele deasupra capului și s-a întors, 
rotindu-se drept în îmbrăţișarea mea. Am continuat să ţin de 
cheița fermoarului, pe care i-l ridicasem până la jumătatea 
spatelui. De aproape, am observat că ochii și buzele ei arătau 
de parcă abia ar fi fost salvată de la înec. 

— Nu te opri, a zis ea. 

Și-a rezemat coatele sus pe umerii mei, cu privirea ridicată 
spre fața mea, în timp ce eu trăgeam de fermoar. Mi se tăiase 
respirația. 

— Ştii, până să-l cunosc pe Frank, nu m-am ras niciodată la 
subsuori. El m-a pus să mă rad. 

Cu buzele foarte aproape de pieptul meu, vocea ei avea acum 
un timbru tâmp, rupt de realitate. Își ţinea în continuare părul 
adunat deasupra capului. 

— Poate o să-mi las din nou părul lung. Tu ce părere ai, 
Lionel? 

Am deschis gura și, încet, dar inconfundabil, am bălmăjit: „doi 
sâni”. 

— Sânii sunt întotdeauna doi, Lionel. Nu știai asta? 

— A fost doar un tic, am spus eu, jenat, coborând privirea. 

— Dă-mi mâinile, Lionel. 

Am ridicat brațele din nou și Julia m-a prins de palme. 

— Dumnezeule, ce mari sunt. Ce mâini mari ai, Lionel, a 
repetat ea, pe un ton visător și cadenţțat, ca un copil, sau ca un 
adult, care se alintă ca un copil. Adică - dacă mă gândesc la 
rapiditatea cu care le miști, când faci toate gesturile alea, 
apucând diverse lucruri, atingând ba una, ba alta mereu. Cum 
ziceai că se cheamă chestia asta? 

— Este tot un tic, Julia. 

— Întotdeauna mi-am imaginat că mâinile tale sunt mici, 
fiindcă le miști atât de repede. Dar uite ce mari sunt. 

Și și-a acoperit sânii cu mâinile mele. 


107 


Excitaţia sexuală are un efect liniștitor asupra minţii mele de 
tourettic, nu amorţindu-mă, nu estompând lumea cum fac 
medicamentele cu efect de ecranare, ca Orap sau Klonopin, ci 
dimpotrivă, generând în mine o stare de veghe mai intensă, o 
vibraţie mai fină, care adună și înglobează haosul imperios din 
lăuntrul meu, îl înrolează pentru o cauză mai grandioasă, 
asemenea unui cor de glasuri reușind cumva să scoată un țipăt 
în armonie. Pot fi eu însumi și în mine însumi liniștit, o 
combinaţie rară și prețioasă. Da, îmi place sexul foarte mult. Nu 
mi se oferă prea des ocazia, din păcate. Când fac sex, însă, îmi 
vine să încetinesc totul în ritm de melc, să pot trăi în locul acela, 
să ajung să-mi întâlnesc sinele astfel domolit, să-i las un pic 
răgazul de a se orienta în jur. Nu, însă, mă obligă să grăbesc 
presiunile convenţionale, toate acele penibile juxtapuneri de 
persoane, alimentate de alcool, care mi-au prilejuit până acum 
puţinele imagini fugitive ale unui liman de fervoare sexuală. Oh, 
dacă aș fi putut rămâne o săptămână măcar cu mâinile așa, pe 
sânii Juliei, cât de limpede aș fi ajuns să raţionez! 

a 

Din păcate, primul raționament limpede pe care l-am avut mi- 
a ghidat mâinile în altă direcție. M-am dus și am cules ţigara 
care ardea mocnit pe comodă, salvând furnirul, și din moment 
ce buzele Juliei erau un pic întredeschise i-am înfipt ţigara între 
ele, cu filtrul spre gură. 

— Doi, ai văzut? a zis ea, trăgând din ţigară. 

Și-a petrecut degetele răsfirate prin păr, apoi și-a aranjat 
furoul pe sub rochie, în locul unde fuseseră mâinile mele. 

— Doi, la ce te referi? 

— La sâni, ai uitat?! 

— Nu-ţi mai bate joc de mine - Lyrical Eggdog! Logicul 
Assnog! - nu-ţi mai bate joc de mine, Julia. 

— Nu-mi bat joc de tine. 

— Ai făcut ceva... Există ceva între tine și Tony? 

— Nu știu. Dă-l naibii pe Tony. Tu îmi placi mai mult, Lionel. 
Doar că nu ţi-am spus asta niciodată. 

Era supărată, labilă, vocea ei divaga frenetic, căutând un loc 
de odihnă. 

— Și eu te plac pe tine, Julia. Nu e nimic - Flitony! 
Ușchealatony! Sictitony! Roiutony! - scuze. Nu e nimic rău în 
asta. 


108 


— Vreau să-ţi placă de mine, Lionel. 

— Dar... dar nu spui de fapt dacă ai vrea să fii cu mine? 

M-am întors și am plesnit cu palma în cadrul ușii de șase ori, 
simțind cum mi se scofâlcește fața de rușine, regretând 
instantaneu întrebarea - dorindu-mi, cât de ironic, mai bine să 
mă fi apucat vreun tic, ceva odios pentru a anihila semnificaţia 
conversaţiei, pentru a înăbuși cuvintele care îmi scăpaseră când 
mă luase gura pe dinainte. 

— Nu, a zis ea, cu răceală, punând ţigara, atâta cât mai 
rămăsese din ea, înapoi pe comodă. Ești prea ciudat, Lionel. 
Mult prea ciudat. Vreau să zic, uită-te și tu în oglindă, la tine. 

A reînceput să burdușească valiza cu haine, deși nu părea să 
mai încapă nimic înăuntru, cu gesturi asemenea magicienilor 
când își îndeasă eșarfele într-o cutiuţă înainte de o scamatorie. 

Mă rugam în gând să nu se descarce revolverul din greșeală. 

— Unde te duci, Julia? am spus eu, pe un ton epuizat. 

— Mă duc într-un loc liniștit, dacă vrei să știi, Lionel. 

— Un... ce? Locșorțicnit? Loconvertit? Logocolit? 

— Am spus clar. Un loc liniștit. 

Un claxon a răsunat afară. 

— Asta-i mașina pentru mine, a zis ea. Vrei să te duci, te rog, 
și să le spui că vin într-un minut? 

— OK, dar - /ovitranzit - e ciudat să spui asta. 

— Tu ai fost plecat vreodată din Brooklyn, Lionel? 

Sânii, părul de la subsuori, acum Brooklynul - pentru Julia, 
toate astea erau doar o măsură a lipsei mele de experienţă. 

— Sigur, am spus eu. Am fost în Manhattan, chiar în după- 
amiaza asta. 

Am încercat să nu mă gândesc ce făcusem acolo, sau ce nu 
fusesem în stare să fac. 

— New York City, Lionel. Ai fost plecat vreodată din New York 
City? 

În timp ce meditam la întrebarea asta, am aruncat un ochi 
spre ţigară, care începuse în fine să pârlească lemnul comodei. 
Furnirul înnegrit simboliza înfrângerea mea aici. Nu eram 
capabil să protejez nimic, cu atât mai puţin pe mine însumi 
probabil. 

— Fiindcă dacă ai fi fost plecat vreodată de-aici, ai fi știut că 
oriunde în altă parte poți găsi un loc liniștit. Așa că eu acolo mă 


109 


duc. Vrei să cobori până la mașină, cum te-am rugat, și să le 
spui să nu plece? 
e 

Limuzina închiriată care staționa în dreptul șirului de mașini 
parcate în fața imobilului era de la firma de transport Legacy 
Pool, cei mai prosperi rivali ai noștri din Brooklyn, toate 
automobilele oferite de ei fiind modele de lux, de culoare 
neagră, cu geamuri fumurii, telefoane celulare pentru clienţi și 
suporturi pentru cutii de șerveţele, montate sub fereastra din 
spate. Julia trăia pe picior mare. Am fluturat din mână spre 
șofer, fără să mai cobor de pe treptele de la intrarea în clădire, 
iar omul a înclinat din cap și s-a rezemat cu ceafa de tetieră. 
Repetam sacadat mișcările lui, înc/ină din cap, reazemă ceafa, 
când din spatele meu s-a auzit brusc o voce gravă: 

— Pentru cine-i mașina aia? 

Era polițaiul de la omucideri. Rebegit de frig într-un mantou 
prea subţire pentru acea seară geroasă de noiembrie, așteptase 
ghemuit lângă ușă, pândind să ne facem apariţia. L-am 
recunoscut imediat - cu paharul de plastic din care își bea 
cafeaua de ora zece seara, cu cravata uzată, barba mijită în 
obraji și ochii sfredelitori, tipul era inconfundabil - dar asta nu 
însemna că el avea habar cine eram eu. 

— O doamnă dinăuntru, am zis eu, și l-am atins o dată cu 
palma pe umăr. 

— la vezi, a zis el, ferindu-se de mâna mea. 

— Scuze, amice. Nu mă pot abţine. 

Întorcându-i spatele, am intrat înapoi în clădire. 

Eleganța cu care îmi făcusem ieșirea din scenă a fost rapid 
anihilată - Julia tocmai se trambala pe scări în jos cu 
geamantanul ei ticsit de lucruri. M-am repezit să o ajut, în timp 
ce ușa se închidea lent scâncind în balamalele hidraulice. Prea 
lent: sticletele a întins piciorul în faţă, ţinând ușa deschisă ca să 
putem ieși. 

— Scuze, a zis el, cu genul acela de autoritate plictisită și 
alunecoasă. Dumneata ești Julia Minna? 

— Am fost, a zis Julia. 

— Ai fost? 

— Da. Nu ţi se pare nostim? Am fost până acum cam o oră. 
Lionel, pune-mi valiza în portbagaj. 

— Grăbită? a întrebat-o poliţaiul pe Julia. 


110 


Mă uitam la ei cum se măsurau din priviri unul pe celălalt, ca 
și cum nu eram decât un factor auxiliar, la fel ca șoferul care 
aștepta în limuzină. Acum câteva minute, îmi venea mie să 
spun, mâinile mele... |n schimb, am săltat bagajul și am așteptat 
ca Julia să treacă pe lângă mine spre mașină. 

— Oarecum, a spus Julia. Vreau să prind avionul. 

— Avionul, încotro? 

Poliţaiul a strivit în palmă paharul de plastic și l-a azvârlit 
peste umăr, de pe trepte, drept în tufișurile vecinilor. Arbuștii 
erau deja ornamentaţi cu gunoaie. 

— Nu m-am decis încă. 

— Se duce la precipițiu, placecaraliu, preotfilantrop... 

— Gura, Lionel. 

Ofiţerul de poliţie s-a uitat la mine de parcă eram smintit. 

e 

Povestea vieții mele până în acest punct: 

Profesorul s-a uitat la mine de parcă eram smintit. 

Asistenta socială s-a uitat la mine de parcă eram smintit. 

Băiatul s-a uitat la mine de parcă eram smintit și pe urmă m-a 
lovit. 

Fata s-a uitat la mine de parcă eram smintit. 

Femeia s-a uitat la mine de parcă eram smintit. 

Ofiţerul negru de la omucideri s-a uitat la mine de parcă eram 
smintit. 

e 

— Din păcate, nu se poate să pleci, Julia, a zis poliţaiul și, cu 
un oftat și o grimasă, s-a scuturat din confuzia provocată de 
vorbele mele. 

Văzuse el multe la viaţa lui, putea să înghită și alte ciudățenii 
până să ajungă să-mi pună pumnul în gură - asta a fost impresia 
pe care mi-a lăsat-o. „O să fie nevoie să discutăm cu tine despre 
Frank”, a continuat el. 

— Atunci va trebui să mă arestaţi, a ripostat Julia. 

— De ce ți-a venit să spui asta?! i-a reproșat poliţaiul, jignit. 

— Ca să nu complicăm lucrurile degeaba, a zis Julia. Ori mă 
arestezi, ori mă urc în mașină. Lionel, te rog. 

M-am opintit cu ditamai geamantanul, în jos pe trepte, și i-am 
făcut semn șoferului să deschidă portbagajul. Julia venea după 
mine, urmată îndeaproape de poliţai. O melodie cântată de 
Mariah Carey picura duios din difuzoarele limuzinei unde șoferul 


111 


continua să stea relaxat, cu capul rezemat de tetieră. Când Julia 
s-a strecurat pe bancheta din spate, poliţaiul a prins portiera 
între mâinile lui cărnoase și s-a aplecat înăuntru peste rama 
geamului. 

— Nu-ţi pasă cine ţi-a ucis soţul, doamnă Minna? 

Aerul nonșalant al Juliei îl descumpănea vizibil. 

— Anunţă-mă când vei afla cine l-a ucis, i-a zis ea. O să-ți 
spun atunci dacă îmi pasă sau nu. 

Am împins valiza înăuntru peste roata de rezervă. Câteva 
clipe, m-am gândit dacă să nu desfac geamantanul și să confisc 
pistolul Juliei, dar pe urmă mi-am dat seama că ar fi fost stupid 
să apar cu un revolver în fața unui ofițer de la omucideri. Ar fi 
avut toate motivele să interpreteze greșit gestul meu. Așa că 
am preferat să închid portbagajul. 

— Asta ar presupune să păstrăm legătura, a ţinut el să-i 
atragă atenţia Juliei. 

— Ți-am spus deja, nu știu unde plec. N-ai o carte de vizită? 

Profitând de faptul că ofițerul de poliţie se îndreptase de 
spate ca să poată ajunge cu mâna în buzunarul de la sacou, Julia 
a trântit portiera, după care a lăsat jos geamul și a luat cartea 
de vizită. 

— Să știi că noi am fi putut să te oprim la aeroport, i-a spus el 
cu severitate, încercând să pară autoritar în ochii ei, sau în ochii 
lui. 

Însă acel noi al lui era mai slab decât bănuia el. 

— Da, a zis Julia. Dar se pare că v-aţi decis să mă lăsaţi să 
plec. Apreciez gestul, a spus ea, vârând în poșetă cartea lui de 
vizită. 

— Unde erai în această după-amiază când Frank a fost 
omorât, doamnă Minna? 

— Discută cu Lionel, a zis Julia, uitându-se în spate, spre mine. 
El este alibiul meu. Am fost împreună amândoi toată ziua. 

— Mănâncă-mă alibailey, am susurat eu, cât mai în surdină cu 
putinţă. 

Ofițerul de poliţie s-a încruntat la mine. Ridicând din umeri, 
am desfăcut palmele și am făcut o mutră ca Art Carney, 
implorând din priviri o cârdășie tipic masculină - femei, 
suspecte, cesănefacemcuele? Ce, adică nu se poate trăi cu ele, 
nu se poate trăi fără ele, eh?! 


112 


Apăsând pe un buton, Julia a închis complet geamul fumuriu 
din dreptul ei, iar limuzina de la Legacy Pool a demarat, 
prefirând treptat tăcerea peste radioul stupid, în întunericul de 
pe Baltic Street, unde eu și polițaiul rămăsesem singuri. 

— Lionel. 

Alibi hărmălaie credul bolovanlafund putedelaopoștă, intona 
mintea mea, anulând vorbirea. Am fluturat din mână spre 
poliţai, în semn de rămas-bun, și am pornit spre Smith Street. 
Dacă Julia putuse să-l lase cu fundu-n baltă, eu de ce n-aș face- 
0? 

S-a luat după mine: „Mai bine am sta de vorbă, Lionel.” Cu ea 
o dăduse în bară, lăsând-o să plece, iar acum voia să-și scoată 
pârleala cu mine, să-și pună la încercare forța de deducție și de 
intimidare. 

— Nu mai suferă amânare? am izbutit eu să spun, fără să mă 
întorc - mi-a trebuit un efort considerabil ca să nu rotesc capul. 

Îl simţeam însă pe urmele mele, foarte aproape, ca un om 
pășind pe stradă cu umbra lui. 

— Care este numele tău întreg, Lionel? 

— Lullaby Gueststar... 

— Cum ai zis? 

— Alibyebye Essmob... 

— Sună arăbește, a spus polițaiul, pășind acum alături de 
mine. Deși nu ai mutră de arab. Unde erați tu și cucoana în 
după-amiaza asta, Alibi? 

— Lionel, m-am căznit eu să rostesc clar, după care mi-a 
scăpat pe gură: „Lionel Aresteazămă!” 

— Chestia asta nu merge de două ori în aceeași seară, a zis 
politaiul. Nu e nevoie să te arestez. Facem doar o plimbare, 
Alibi. Numai că nu știu unde mergem. Nu vrei să-mi spui tu? 

— Acasă, am zis eu, amintindu-mi însă imediat că tipul fusese 
deja o dată în seara aceea în locul care pentru mine însemna 
acasă și că nu era nicidecum în interesul meu să-l conduc din 
nou într-acolo. Numai că momentan aș vrea întâi să-mi iau un 
sandvici. Sunt lihnit de foame. Vrei să mănânci un sandvici cu 
mine? Știu un local pe Smith, se cheamă „La Zeod”, dacă îţi 
convine, ne luăm un sandvici și pe urmă eventual ne despărţim 
acolo, fiindcă nu mă prea încumet să vin acasă cu persoane 
străine... 


113 


Întorcându-mă să-mi ţin discursul, mi s-a activat pofta-de- 
umăr și am încercat să îl ating din nou. 

Mi-a dat brutal peste mână. 

— Potolește-te, Alibi. Care-i problema cu tine? 

— Am sindromul Tourette, am spus eu, cu acel sumbru 
sentiment al inevitabilităţii. 

Tourette era celălalt nume al meu și, la fel ca în cazul numelui 
real, mintea mea nu concepea să lase vreodată cuvintele 
nemolestate. Cum era de așteptat, mi-am fabricat propriul ecou: 
„Tourette este căcăciosul!” Înclinând ritmic din cap, înghițind cu 
noduri, tresărind, am încercat să tac din gură, să pășesc iute 
spre localul cu sandviciuri și să ţin ochii în pământ, astfel încât 
umărul polițistului să nu intre în periscopul privirii mele. 
Degeaba, mă schimonoseam prea mult, așa că atunci când ticul 
s-a declanșat din nou, din mine vechile cuvinte au ieșit ca un 
muget: „Tourette este căcăciosul!" 

— Aha, el e căcăciosul, vasăzică? a venit replica poliţaiului, de 
parcă și-ar fi imaginat că folosim cel mai în vogă jargon stradal. 
Nu poţi să mă duci și pe mine la el? 

— Nu, nu, nu există niciun Tourette, am zis eu, gâfâind. 

Eram înnebunit după ceva de mâncare, disperat să mă 
descotorosesc de polițai și mă înecam în avalanșa ticurilor 
iminente. 

— Nu-ţi fă griji, a zis ofiţerul de poliţie, pe un ton conspirativ. 
N-o să-i spun cine l-a turnat. 

Își imagina că instrumentează vreun informator de-al poliţiei. 
A trebuit să mă căznesc să nu râd sau să nu urlu. Foarte bine, să 
fie Tourette suspectul, că poate așa aveam și eu șanse să scap 
din ghearele lui. 

Pe Smith Street, am intrat împreună la Zeod, unde localul era 
deschis douăzeci-și-patru-de-ore-din-douazeci-și-patru, iar 
mirosul de friptură și cafea proastă se combina cu aromele de 
fistic, curmale și roșcove. Dacă sticletele voia un arab, îi 
dădeam eu unul. Zeod însuși stătea în picioare pe postamentul 
înălţat din spatele tejghelei din placaj și plexiglas. M-a văzut și a 
zis: „Hei, zurliule! Ce mai faci, amice?” 

— Nu prea grozav, am recunoscut eu. 

Polițaiul se foia în spatele meu, ispitindu-mă să întorc iarăși 
capul. Am rezistat. 


114 


— Unde-i Frank? a întrebat Zeod. Cum se face că Frank nu 
mai trece deloc pe-aici? 

Aveam în fine ocazia să comunic vestea, dar nu mă lăsa 
sufletul s-o fac. „E la spital”, am spus eu, nemaiputând acum să 
mă abţin să nu privesc timorat spre ofițerul de la omucideri. 
„Doctorbyebye!” îmi readucea în prim-plan sindromul Tourette. 

— Mare zurliu mai ești, omule, a zis Zeod, zâmbind și arcuind 
din sprâncenele stufoase, cu subînţeles, apropo de umbra mea 
oficială. Să-i spui lui Frank că Zeod a întrebat de el, OK, frate? 

— OK, am zis eu. O să-i spun. Îmi dai și mie un sandvici acum? 
Curcan pe o chiflă, cu mult muștar. 

Zeod a mișcat din cap spre ajutorul lui, un flăcău dominican 
indolent, care s-a dus spre mașina de feliat. Zeod nu pregătea 
niciodată sandviciurile cu mâna lui, însă își școlise bine 
aghiotanţii, care se pricepeau să taie feliile extraordinar de 
subțiri și să drapeze carnea când aluneca din lama cuţitului, 
astfel încât să cadă în formă de ciorchine, și nu ca un morman 
nevaporos, conferind sandviciului acea compresibilitate afânată 
după care eram ahtiat. M-am lăsat hipnotizat de scâncetele 
delicioase ale mașinii de feliat, ritmul în care brațul băiatului 
primea feliile și le lăsa să se prelingă peste chiflă. Zeod mă 
urmărea din ochi. Știa că făcusem o obsesie pentru sandviciurile 
lui și lucrul acesta îl măgulea. „Pentru tine și prietenul tău?” a 
zis el, mărinimos. 

Poliţaiul a scuturat din cap. „Un pachet de Marlboro Lights”, a 
zis el. 

— OK. Vrei și un suc, Zurliule? la-ţi singur! 

M-am dus și mi-am luat o Cola din frigider, în timp ce Zeod 
punea sandviciul meu și țigările polițaiului într-o pungă maro de 
hârtie, cu o furculiță de plastic și un snop de șervețele. 

— Trec totul în contul lui Frank, da, amice? 

Nu eram în stare să vorbesc. Am luat punga și am ieșit 
împreună cu poliţaiul afară, pe Smith Street. 

— Vasăzică te culci cu soția mortului, a zis ofiţerul de poliţie. 
lar acum mai și mănânci pe banii lui. E nevoie de tupeu pentru 
așa ceva! 

— Ai înţeles greșit, am spus eu. 

— Atunci poate n-ar strica să mă faci să înţeleg corect, a zis 
el. Dă și mie ţigările alea. 

— Eu lucrez pentru Frank... 


115 


— Lucrai. Frank e mort. De ce nu i-ai spus și prietenului tău 
arab? 

— Arab-ic!... Nu știu. Fără niciun motiv, am zis eu, dându-i 
polițaiului pachetul de Marlboro. Mănâncămăbailey, 
repetămibailey, repetomobil - n-am putea continua chestia asta 
eventual altă dată? Fiindcă - retragemobil! - fiindcă acum 
efectiv trebuie neapărat să mă duc acasă și - mănâncăbail! 
batemail! - şi să mănânc sandviciul ăsta. 

— Unde lucrezi pentru el? La firma de transporturi pentru 
persoane? 

Agenţia de detectivi particulari, l-am corectat eu în gând. 

— Îhî, da. 

— Bun, și ce-ai făcut tu în după-amiaza asta cu nevasta lui? V- 
ați fâțâit cu mașina prin oraș? Apropo, și unde-i mașina? 

— A vrut să meargă la cumpărături. 

Minciuna asta mi-a ieșit din fericire atât de lin și atât de lipsită 
de orice tic, încât părea purul adevăr. Din acest motiv sau poate 
din altă cauză, polițaiul nu a avut nicio obiecţie. 

— Cum poţi descrie atunci relaţia ta cu defunctul? Eraţi 
prieteni, sau ce? 

— Fereste disjunctul! Păzește retragerile - sigur, exact. 

Învăţa să ignore izbucnirile mele. „Și unde te duci acum? La 
casa ta?” Și-a aprins o ţigară, fără să se oprească din mers. „Mi 
s-a părut că voiai să mergi înapoi la serviciu.” 

N-aveam chef să-i spun cât de mică era diferenţa dintre cele 
două noțiuni. 

— Hai să intrăm aici, am zis eu, smucind din gât într-o parte, 
în timp ce traversam Bergen Street, lăsându-mă ghidat de ticul 
meu fizic - sistemul de navigaţie prin sindromul Tourette - în 
Cazinou. 

(J 

The Casino, aşa numea Minna dugheana cu ziare de pe Smith 
Street, unde găseai reviste pe singurul perete întreg dinăuntru 
și o ladă cu Pepsi și Snapple înghesuite într-un spațiu de 
dimensiunea unei debarale mai mari. Denumirea de „Cazinou” 
venea de la gloata care se așeza la coadă pe stradă în fiecare 
dimineaţă ca să cumpere bilete de Loto, lozuri, Jumble 6 și 
Pickball, de la averea pe care o făceau din aceste jocuri de 
noroc proprietarii prăvăliei, niște imigranţi coreeni, dar și de la 
inimile care se frângeau tăcut acolo la orice oră din zi și din 


116 


noapte. Simţeai ceva tragic în felul în care îi vedeai cum 
așteptau cuminţi, mulţi dintre ei oameni în vârstă, alţii noi 
imigranţi, analfabeți cu excepţia puţinelor cuvinte ale jocului lor 
preferat, considerând mai bună opinia oricui venea acolo cu o 
treabă precisă, cum ar fi bunăoară să cumpere o revistă, un 
pachet cu două baterii A sau un ruj de buze. Docilitatea aceasta 
era sfâșietoare. Jocurile se terminau aproape înainte de a 
începe, peticul de folie răzuit de pe bilete cu o cheie sau o 
monedă, falsul câștig ratat la milimetru dedesubt dezgolit. (New 
Yorkul este un oraș tourettic, iar această vastă acțiune 
comunitară a celor care răzuiesc, numără și rup lozuri reprezintă 
un incontestabil simptom.) Trotuarul din faţa Cazinoului era 
presărat cu lozuri aruncate, pleava speranţelor moarte. 

Dar nu eram eu cel în măsură să critice cauzele pierdute. Nu 
aveam alt motiv de a intra la Cazinou, decât faptul că îl asociam 
cu Minna, cu Minna în viaţă. Dacă reușeam să trec pe la cât mai 
multe dintre locurile lui de predilecție, până ca vestea morții lui 
să se răspândească pe Court Street și pe Smith Street, aveam 
poate șansa de a mă convinge pe mine însumi, în ciuda celor 
văzute cu ochii mei - și în ciuda prezenței pe urmele mele a 
ofițerului de la omucideri - că nimic nu se întâmplase de fapt. 

— Ce facem aici? s-a interesat poliţaiul. 

— Păi, ăăă, îmi trebuie să citesc ceva cât mănânc sanaviciul. 

Revistele disparate erau înfundate prea adânc pe stativ - nu 
existau mai mult de unul sau doi clienţi pentru GQ sau Wired 
sau Brooklyn Bridge, pe lună, acolo. Cât despre mine, minţeam 
sfruntat, din moment ce nu citeam reviste niciodată. Pe urmă, 
am zărit o figură cunoscută pe o revistă numită Vibe: „Artistul 
cunoscut în trecut drept Prince.” În faţa unui fundal crem 
estompat, tipul poza cu capul rezemat de gâtul unei chitare roz, 
cu o privire timidă în ochi. Glifa tipografică impronunţabilă, cu 
care își înlocuise numele, era vizibilă pe porţiunea de piele 
bărbierită în părul de pe tâmplă. 

— Skrubble, am spus eu. 

— Ce? 

— Plavshk, am insistat eu. 


117 


Mintea mea își propusese să încerce să pronunţe acea glifă 
impronunţabilă, o incursiune lingvistică pe tărâmul A/fabetului 
dincolo de „zebră”%. 

— Vrei să spui că ai de gând să citești Vibe? 

— Sigur. 

— Adică faci mișto de mine, Alibi? 

— Nu, nu, sunt topit după Skursvshe. 

— Cine? 

— „Artistul cunoscut înainte drept P/invstk. ” 

Nu mă puteam abţine să nu dau târcoale glifei. Am trântit 
revista pe tejghea și Jimmy, patronul coreean, a zis: „Pentru 
Frank?” 

— Da, sigur, am rostit eu, cu un nod în gât. 

A fluturat din mână, refuzând să primească banii. „la-o așa, 
Lionel.” 

Înapoi în stradă, politaiul a așteptat să cotim pe Bergen 
Street, unde totul părea mai mohorât, iar după ce am trecut de 
gura de metrou și de intrarea în L&L, la câteva case mai încolo 
m-a înșfăcat de guler, textual, două lăboanţe înhăţându-mă de 
haină în dreptul gâtului, și m-a împins cu spatele lipit de un zid 
acoperit cu un mozaic de ceramică. Cu degetele încleștate pe 
revista răsucită sul ca un baston și pe punga în care Zeod 
pusese sandviciul și sucul, le adunasem protector la piept, cum 
fac bătrânele cu poșeta când se simt în pericol. Știam că n-avea 
rost să-l îmbrâncesc pe politai. Oricum, eram mai voinic decât el 
și, în fond, tipul nu mă speria deloc, cel puţin nu fizic. 

— Ajunge cu vorbitul în dodii, a zis el. Unde baţi, de fapt? De 
ce te prefaci că șeful tău, Minna ăsta, este încă printre noi, Alibi? 
Care-i schema? 

— Oho, am exclamat eu. M-ai luat prin surprindere. Nu m- 
aşteptam să fii așa, poliţaiul bun și poliţaiul rău în pielea 
aceluiași ins. 

— Mda, într-o vreme își permiteau să folosească doi tipi 
diferiți. Acum, însă, cu toate reducerile de costuri și rahaturi din 
astea, ne-au pus să efectuăm ture duble. 


— N-am putea să revenim acum - 
pupămănfundbăipolitaiulenegru - la faza unei discuții civilizate? 
— Ce-ai zis? 


15 On Beyond Zebra, carte ilustrată pentru copii, creată de Theodor Geisel (cunoscut 
sub pseudonimul literar „Dr. Seuss”), publicată în SUA, în 1955. 


118 


— Nimic. Nu mă mai strânge de guler. 

Izbutisem să-mi înăbuș izbucnirea, scoțând doar o bălmăjeală 
- și bine măcar că mintea mea tourettică nu se orientase spre 
cioroi. În ciuda comportamentului brutal al ofițerului de poliţie, 
sau din cauza lui, frenezia noastră atinsese punctul culminat și 
scăzuse, așa că ne bucuram acum împreună de câteva clipe 
liniștite. Stătea suficient de aproape de mine încât să-mi creeze 
iluzia de intimitate. Dacă n-aș fi avut mâinile ocupate, m-aș fi 
apucat să-l mângâi pe obrazul colțuros sau să-l bat ușor cu 
palmele pe umeri. 

— Vorbește cu mine, Alibi. Povestește-mi. 

— Nu mă mai trata ca pe un suspect. 

— Spune-mi de ce n-aș face-o. 

— Am fost angajatul lui Frank. Mi-e dor de el. Vreau și eu la fel 
de mult ca tine să-l prind pe ucigașul ăla. 

— Bun, hai atunci să facem schimb de informaţii. Numele 
Alphonso Matricardi și Leonardo Rockaforte înseamnă ceva 
pentru tine? 


Mă redusese la tăcere. 

Matricardi și Rockaforte: polițaiul de la omucideri nu știa că nu 
era voie să pronunți cu glas tare aceste nume. Și asta nicăieri, 
dar în special nicidecum pe Smith Street. 

Nici măcar nu auzisem vreodată prenumele lor: Alphonso și 
Leonardo. Păreau periculoase, dar care prenume în cazul lor nu 
ar fi lăsat aceeași senzaţie? Periculozitatea înconjura acele 
nume și orice eventuală prezumtivă rostire a lor. Să nu spui 
niciodată Matricardi și Rockaforte. 

Poţi să spui „Clienţii”, dacă chiar trebuie. 

Sau spui „Garden State Brickface și Stucco”. Dar în niciun caz 
numele acelea. 

e 

— N-am auzit în viața mea de ei, am fornăit eu. 

— Oare de ce nu pot să te cred? 

— Sămăcrezinegrule. 

— Ești bolnav la cap. 

— Sunt, am zis eu. Imi pare rău. 

— Ai și de ce să-ţi pară rău. Șeful tău a fost lichidat, și tu nu 
vrei să cooperezi deloc cu mine. 


119 


— O să-l prind pe ucigaș, am spus eu. Și-o să cooperez cu 
tine, când ţi-l predau. 

Mi-a dat drumul. Am lătrat de două ori. Tipul s-a strâmbat din 
nou, dar era limpede că totul avea să fie catalogat de-acum 
încolo drept manifestări de sminteală inofensivă. Fusesem mai 
istet decât mă știam capabil, atunci când îl dusesem pe polițai 
la Zeod, oferindu-i prilejul de a-l auzi pe arab cum mă face 
„Zurliu”. 

— Ți-aș recomanda să lași asta în seama mea, Alibi. Nu 
trebuie decât să ai grijă să-mi spui tot ce știi. 

— Absolut, am confirmat eu, luându-mi o mutră de cercetaș 
destoinic. 

Nu voiam să-i atrag atenţia po!/itaiului bun că politaiul rău nu 
aflase nimic de la mine, ci doar obosise să mai întrebe. 

— Arăţi jalnic cu sanaviciul ăla al tău și cu mizeria aia de 
revistă în mână. Cară-te naibii de-aici. 

Mi-am aranjat sacoul. O pace stranie coborâse peste mine. 
Polițaiul mă făcuse să mă gândesc la Clienţi câteva momente, 
dar i-am scos rapid din peisaj. Mă pricepeam de minune la așa 
ceva. Mintea mea tourettică scanda Vreau să-/ prind la fel de 
mult cum îmi lipsește la fel de mult ca un sanavici, dar nu 
simţeam nevoia să îmi exteriorizez ticurile acum, puteam să le 
las în lăuntrul meu, ca un pârâu învolburat, un izvor adânc de 
melopei. Am ajuns la ușa sediului L&L și am intrat, descuind cu 
cheia mea. Danny nu se vedea pe nicăieri. Telefonul suna. L-am 
lăsat să sune. Poliţaiul se uita la mine de-afară, am fluturat din 
mână o dată spre el, după care am închis ușa și m-am dus în 
spatele magazinului. 

e 

Uneori, îmi venea greu să recunosc că locuiam la etaj în 
apartamentul de deasupra magazinului unde era sediul firmei 
L&L, însă acesta era adevărul, acolo locuiam încă din ziua când, 
demult de tot, plecasem de la Orfelinatul St. Vincent. De sus, 
coboram pe scări în partea din spate a magazinului. Lăsând 
deoparte acest inconvenient, încercam să nu amestec în gând 
cele două locuri, decorând apartamentul în stil convenţional cu 
mobilier din anii 1940 procurat de la magazinele cu vechituri la 
preț redus, situate ceva mai încolo pe Smith Street și 
neinvitându-i niciodată sus pe ceilalți Oameni-ai-lui-Minna, decât 
dacă nu aveam încotro, precum și respectând anumite reguli 


120 


arbitrare: bând bere la parter și whisky la etaj, jucând cărţi la 
parter, dar aranjând piesele pe o tablă de șah pentru a soluţiona 
câte o problemă dificilă de joc - întotdeauna la etaj, folosind 
telefoane cu taste de plastic la parter, însă în schimb un aparat 
din bachelită, cu cadran și cifre - la etaj, și aşa mai departe. O 
bucată de timp, am avut chiar și o pisică, însă n-a fost o idee 
viabilă. 

Mii de scobituri mărunte împânzeau ca o acnee suprafaţa ușii 
din capul scărilor, altfel spus tot atâtea însemne ale ritualului 
meu de a ciocăni cu cheile înainte de a deschide. Am mai 
adăugat încă șase crestături rapide cu cheia - impulsul meu de 
a număra se înţepenise la șase astăzi, și asta de când cu punga 
aceea fatală de White Castles - iar pe urmă am pășit înăuntru. 
La parter, telefonul continua să sune. Am renunţat să mai aprind 
lumina, nevrând să-i semnalez polițaiului, în eventualitatea în 
care pândea încă afară, legătura dintre etaj și parter. M-am 
furișat apoi până la fereastra de la stradă și am tras cu ochiul în 
noapte. Colţul străzii scăpase de prezenţa poliţaiului. Totuși, de 
ce să risc? De la felinarele de pe stradă venea suficientă lumină 
cât să mă pot mișca prin casă. Am lăsat așadar lămpile stinse, 
deși a trebuit să pun mâna sub abajururi și să pipăi 
întrerupătoarele, un simplu contact ritualic ca să pot simţi că am 
ajuns acasă. 

Important de știut: probabilitatea ca în orice moment să 
trebuiască să îmi fac rondul și să ating orice obiect vizibil din 
apartament impunea un fel de simplitate pseudo-japoneză în 
mediul meu ambiental. Sub veioză erau cinci cărți necitite, pe 
care urma să le înapoiez la Armata Salvării de pe Smith Street, 
imediat ce le voi fi terminat. Copertele cărţilor erau deja 
marcate cu zeci de cute și încrețituri minuscule, pe care eu le 
făcusem trăgând lateral cu unghiile peste suprafaţa lor. Aveam 
un radiocasetofon portabil cu boxe detașabile, și un șir scurt de 
CD-uri cu „Artistul cunoscut în trecut drept Prince” - nu 
minţisem când îi spusesem ofițerului de la omucideri că eram un 
fan al lui Prince. Lângă CD-uri, se afla o singură furculiţă, cea pe 
care o furasem de pe masa plină cu argintărie, la Matricardi și 
Rockaforte, în urmă cu paisprezece ani. Am așezat revista Vibe 
și punga cu sandviciul pe masă, unde altminteri nu mai era 
nimic. Nu mai mi-era chiar atât de foame acum. Ceva de băut 
mi se părea mai urgent. Și asta nu fiindcă aș fi fost un mare 


121 


amator de băuturi tari, însă era necesar să se împlinească 
ritualul. 

La parter, telefonul continua să sune. L&L nu avea un robot 
telefonic care să preia automat convorbirile - de obicei, cine 
suna se lăsa păgubaș după nouă sau zece apeluri în gol și 
încerca la o altă companie de limuzine cu șofer. În gând, am 
reușit să-i închid sonorul. Mi-am golit buzunarele de la sacou și 
am dat din nou peste ceasul și pagerul lui Minna. Le-am pus pe 
masă, pe urmă mi-am turnat niște „Walker Red” într-un pahar 
mare, am adăugat două cuburi de gheață și m-am așezat acolo, 
pe întuneric, ca să încerc să conștientizez întâmplările de peste 
zi și să le găsesc cumva o explicaţie. Văzând unduirile gheții în 
whisky, îmi venea să dau cu degetul în cuburi, ca un pisoi 
umblând cu laba după peștișorul de aur din acvariu, dar 
altminteri scena era relativ calmă. Măcar dacă n-ar mai suna 
atâta telefonul ăla de jos. Unde era Danny? Și în aceeași ordine 
de idei, n-ar fi trebuit deja ca Tony să vină înapoi din East Side? 
Nici nu voiam să mă gândesc că intrase poate în Zendo de unul 
singur, fără să aibă spatele acoperit, fără să ne anunţe în sensul 
ăsta și pe noi, ceilalți Oameni-ai-lui-Minna. Am dat gândul la o 
parte, încercând să uit momentan de Tony, de Danny, de 
Gilbert, să pretind că mă ocupam doar eu de caz, să cântăresc 
variabilele, să le dau cât de cât o formă care să aibă sens, să 
producă răspunsuri sau cel puţin o întrebare clară. M-am gândit 
la ucigaș, polonezul malac, pe care îl văzusem ducându-l cu 
mașina pe șeful nostru ca să-l arunce într-un tomberon - deja 
tipul mi se părea o plăsmuire a imaginaţiei mele, o figură 
neverosimilă, o nălucă din vis. La parter, telefonul suna în 
continuare. M-am gândit la Julia, cum jonglase ea cu ofițerul de 
la omucideri și pe urmă își luase tălpășița, cum mi se păruse că 
vestea de la spital nu o luase chiar pe nepregătite, și mi-am 
amintit de amărăciunea întrețesută în mâhnirea ei. Am încercat 
să nu mă gândesc cum se jucase cu mine, și cât de puţin știam 
că însemnase asta pentru ea. M-am gândit la Minna, la misterul 
conexiunii lui cu Zendo, la familiaritatea caustică față de 
trădătorul lui, la preferința lui dezastruoasă de a-și ţine pe 
oamenii lui în beznă și la cum plătise pentru asta. Privind lung 
peste lumina felinarului de-afară spre perdelele luminate 
albăstrui care pâlpâiau la ferestrele dormitoarelor din blocul de 
vizavi, pe Bergen Street, am zăbovit cu gândul asupra 


122 


anemicelor mele indicii: Ullman în oraș, fata cu ochelari și păr 
scurt, „clădirea” despre care pomenise vocea sardonică din 
Yorkville Zendo și Irving - dacă Irving era într-adevăr un indiciu. 

În timp ce reflectam la toate astea, o altă pistă din creierul 
meu intona brainstorming bradifazie bradilexie baileyoctopus 
brahicefal  brocopotamus. Și la parter telefonul suna în 
continuare. Oftând, m-am resemnat la gândul că n-aveam 
încotro și am coborât ca să răspund la telefon. 

— N-avem mașini! am zis eu, cu tărie. 

— Lionel, tu ești? s-a auzit vocea lui Loomis, prietenul lui 
Gilbert, inspectorul sanitar - gardistul-de-la-gunoaie. 

— Ce vrei, Loomis? 

Nu puteam să-l sufăr pe gardistul-de-la-gunoaie. 

— Avem o problemă aici. 

— Unde aic? 

— Secţia 6 de Poliţie, în Manhattan. 

— Jeg-nemernic! Și ce cauţi tu la secţia de poliţie, Loomis? 

— Păi, ăștia aici zic că e prea târziu ca să-l mai pună sub 
acuzaţie în seara asta, așa că va trebui să petreacă noaptea la 
bulău. 

— Cine? 

— Cum cine? Gilbert! L-au săltat pentru că l-a omorât pe unul 
Ullman. 

[] 

Vi s-a întâmplat vreodată, citind un roman poliţist, să aveţi o 
tresărire de satisfacție dublată de vinovăţie, atunci când un 
personaj este ucis înainte de a fi pășit pe pagină, scutindu-vă de 
povara existenţei lui fictive? Naraţiunile polițiste au întotdeauna 
prea multe personaje oricum. lar personajele menţionate la 
începutul cărții, fără să îţi fie arătate vreodată, ci tândălind doar 
prin culise, capătă o însemnătate oribilă. Mai bine să le faci 
vânt. 

Am simţit o variantă a acestei tresăriri când am auzit vestea 
pe care mi-a dat-o gardistul-de-la-gunoaie, despre decesul lui 
Ullman. Dar totodată, am simţit și opusul acelui sentiment: o 
panică la gândul că lumea anchetei mele se scofâlcea. Ullman 
reprezentase o poartă deschisă, o direcţie, un iz de ceva. Nu mă 
simțeam capabil să regret în vreun fel moartea lui Ullman ca 
ființă umană - și cu atât mai puţin în Ziua-Morţii-lui-Frank-Minna 
- dar sufletul meu era îndoliat totuși: Indiciul meu fusese ucis. 


123 


Și mai aveam câteva senzații: 

Eram agasat - urma să conlucrez cu Loomis în seara asta. 
Reveria mea s-a dus de râpă. Gheaţa se va topi în paharul cu 
whisky, la etaj. Sandviciul de la Zeod va rămâne neatins. 

Eram derutat - putea Gilbert să tune și să fulgere cât poftea, 
dar în viaţa lui n-ar fi în stare să omoare un om. În plus, îl 
văzusem cum clipise opac la auzul numelui de Ullman, care lui, 
unul, nu-i sugera nimic. Prin urmare, motive nu existau, doar 
dacă nu fusese o reacţie de autoapărare. Sau, și altfel, poate i 
se întinsese o cursă. Așadar: 

Eram speriat. Cineva îi vâna pe Oamenii-lui-Minna. 

e 

Am plecat cu o limuzină de la agenţie în Manhattan și am 
încercat să mă văd cu Gilbert la secţia de poliţie, dar n-am avut 
nicio șansă. Fusese deja mutat din cușca din față, undeva în 
spate, unde îl integraseră într-o șleahtă de alți proaspăt arestaţi 
pentru o noapte, în vederea unei „terapii de bulău”, cum se 
exprimau eufemistic poliţaii, asta însemnând pentru Gilbert să 
mănânce sandviciuri cu salam, să folosească toaleta în văzul 
celorlalţi, dacă nu se mai putea ţine, să evite tentativele 
meschine de a i se șterpeli ceasul și portofelul, și să facă troc cu 
țigări, dacă avea la el, în schimbul unei lame de ras cu care să 
se protejeze. Zelosul Loomis consumase deja răbdarea 
poliţailor, în materie de drepturi și privilegii cuvenite lui Gilbert: 
sunase la un număr de telefon, epuizase vizita la gratiile celulei, 
așa că lui Gilbert nu i se mai îngăduia nicio favoare până a doua 
zi dimineaţă, în cel mai bun caz, când putea spera să fie pus sub 
acuzaţie și trimis la Tombs'$, unde să aștepte să-l scoată careva 
pe cauţiune. Prin urmare, efortul meu nu s-a soldat cu nicio 
nouă informație, dar în schimb m-am pricopsit cu sarcina de a-l 
duce pe Loomis cu mașina înapoi în Brooklyn. Am profitat de 
ocazie, pentru a încerca să aflu ce auzise de la Gilbert gardistul- 
de-la-gunoaie. 

— N-a vrut să spună prea mult, fără un avocat, și nu-l blamez 
pentru asta. Pereţii au urechi, ce naiba! A zis doar că Ullman era 
mort când el a ajuns acolo. Aia de la omucideri l-au umflat când 
ieșea din casă, de parcă le vânduse careva pontul. Când l-am 
văzut eu, dăduse un pic din clonț și îl cam bumbăciseră, a cerut 


16 Denumirea familială pentru Centrul de Detenţie din Manhattan, o închisoare din 
partea sudică a Manhattanului. 


124 


un avocat, i-au spus că trebuia să aștepte până mâine. Cred că 
a încercat să sune la L&L, dar n-ai ridicat receptorul, noroc că m- 
a găsit pe mine - Hei, îmi pare rău de Frank, apropo. Mare păcat 
că s-a întâmplat așa. Și Gilbert părea destul de marcat din cauza 
asta, crede-mă. Nu știu ce-a spus sau n-a spus, însă tipii erau 
cam șucăriţi pe el, când am apărut eu. Am încercat să îi 
îmbunez, le-am arătat insigna, dar m-au tratat mai rău decât pe 
un nenorocit de paznic de la pârnaie, pricepi? De parcă eram un 
prăpădit de ageamiu. 

Gilbert se împrietenise cu Loomis la un moment dat spre 
sfârșitul liceului, când amândoi își făceau veacul în parcul de pe 
Carroll Street, căscând gura la bătrânii care jucau bocce. Loomis 
se mula perfect pe latura leneșă și delăsătoare a firii lui Gilbert, 
cel care se scobea în nas și șterpelea ţigări, acea parte din fiinţa 
lui care nu avea chef să fie mereu la înălțimea standardelor 
respectate de Minna și de noi, ceilalţi oameni ai lui. Loomis nu 
căpătase acea ascuţime pe care o întâlnești obligatoriu chiar și 
la cei mai pasivi și recalcitranţi dintre noi, orfanii -, ci părea un 
fel de extensie inadvertenţă și informă a canapelei părinţilor lui, 
a televizorului și a frigiderului lor, iar independenţa în viaţă și-a 
asumat-o fără nicio tragere de inimă. Alături de Gilbert, venise și 
el să piardă vremea pe la L&L în perioada de început, dar 
niciodată nu vădise vreo licărire de interes în așa-zisa noastră 
firmă de limuzine cu șofer și nici în agenţia de detectivi 
particulari, care se ascundea dedesubt - dar în schimb îi 
sclipeau ochii dacă se întâmpla să vadă vreun pachet de Sno- 
Balls sau Chocodiles!” uitat pe tejghea. 

Loomis a fost împins de la spate de către părinţi spre munca 
de poliție. A picat de două ori la testul de calificare pentru 
serviciul cetăţenesc, care i-ar fi dat dreptul să devină poliţist 
sectorist, dar un consilier pentru orientare profesională, om bun 
la suflet, l-a împins de la spate din nou, de data asta ușurel în 
jos, spre testul mai simplu pentru admiterea în poliția sanitară, 
pe care l-a trecut cam scârțâind. Inainte de a deveni „Gardistul- 
de-la-Gunoaie”, însă, Minna obișnuia să-l strige Fund-moale, o 
poreclă pe care o rostea cu o oarecare tandreţe sinceră. 

La început, de vreo cinci sau șase ori, eu și ceilalți băieți ne- 
am făcut că plouă, gândindu-ne că vom primi o explicaţie, dar 


17 Denumiri comerciale ale unor dulciuri produse de firma Hostess, SUA. 
125 


până la urmă tot a trebuit să-l întrebăm pe Minna la ce se 
referea. 

— Există câțiva cu mintea brici, cei mai valoroși, cum ar veni, 
a zis Minna. Și mai există restul, toţi ceilalţi pe care îi lași s-o 
tândălească prin jur. Aștia toţi sunt „fund-moale”, clar? 

Fund-moale nu mi-a fost niciodată prea drag. De fapt, îl uram 
pe Loomis - și am să enumăr motivele. Imprecizia și lenea lui 
mă scoteau din minţi, iritându-mi instinctele compulsive - 
cârpăceala lui în tot ce făcea, faptul că până și când vorbea 
dădea rateuri și chixuri ca o bandă de magnetofon uzată, 
simțurile lui plumbuite care refuzau lumea, atenţia lui 
rostogolindu-se ca o bilă pe lângă semnalele stinse și flipperele 
încremenite, drept în gaură, iarăși și iarăși: game over. Il 
impresionau în permanenţă cele mai nerelevante banalităţi, dar 
era imposibil să-l impresionezi cu ceva într-adevăr nou, 
semnificativ sau conflictual. Și, fiind prea tembel, nu avea nici 
capacitatea urii de sine - așa că era de datoria mea să îl urăsc în 
schimb. 

În seara asta, în timp ce roţile mașinii huruiau peste structura 
metalică de sub carosabilul de pe Brooklyn Bridge, Loomis a pus 
veșnica lui placă anostă: poliţia sanitară nu se bucură de 
respect. „Te-ai fi așteptat ca ăia să știe ce-nseamnă să fii polițai 
în orașul ăsta, în fond eu și indivizii ăia suntem în aceeași barcă! 
Ei bine, polițaiul ã/a o ţinea una și bună: «Hei, ce-ar fi să vii și pe 
strada mea, cineva ne fură mereu gunoiul.» Dacă n-ar fi fost 
situaţia cu Gilbert, i-aș fi zis eu să și-l bage...” 

— La ce oră te-a sunat Gilbert? l-am întrerupt eu. 

— Habar n-am, pe la vreo șapte sau opt, poate chiar spre 
nouă, a zis el, demonstrând succint cât era de inadecvat pentru 
poliție. 

— Dar - Tourette e băgăciosul! - nu este decât zece acum, 
Loomis. 

— OK, a fost imediat după ora opt. 

— Ai aflat unde locuia Ullman? 

— În oraș, pe-undeva. l-am dat lui Gilbert adresa. 

— Și nu mai ţii minte unde era? 

— Noo, am uitat. 

Loomis n-avea să-mi fie de niciun ajutor. Se părea că știa și el 
la fel de bine acest lucru, din moment ce imediat s-a lansat într- 
o altă digresiune, ca și cum ar fi vrut să spună: Nu sunt bun de 


126 


nimic, dar să nu te superi pe mine, bine? „Pe ăsta îl știi, despre 
câţi catolici trebuie să se adune ca să înșurubeze un bec?” 

— II știu și pe-ăsta, Loomis. Fără bancuri, te rog. 

— Haide, mă, zău așa. Dar știi ce aer își iau blondele când văd 
o cutie cu suc de portocale? _ 

N-am răspuns nimic. Am ieșit de pe pod, la Cadman Plaza. In 
curând, scăpam de el. 

— „Concentrat”, fiindcă așa scrie acolo, te-ai prins? 

Asta era altă chestie pe care o detestam la Loomis. Cu ani în 
urmă, se agăţase scai de întrecerile noastre de spus bancuri, 
încurajate de Minna, ţinând morţiș să participe și el. Insă Loomis 
prefera ghicitorile stupide, și nicidecum bancurile bune, în 
mintea lui neîncăpând fineţuri sau nuanţe. Oricum, se părea că 
nu sesiza diferența. 

— M-am prins, am admis eu. 

— Dar pe-ăsta - ce-și dorește un ocelot? 

— Poftim?! 

— Ce-și dorește un ocelot. Știi ce-i aia, ca un fel de pisică 
mare, cred. 

— Este o pisică mare. Și ce-și dorește un ocelot, Loomis? 

— Să fie pi/ot, te-ai prins? 

— Mănâncă-mă Ocelot! am zbierat eu, în timp ce viram pe 
Court Street. 

Șaradele de căcat ale lui Loomis se infiltraseră drept sub 
pielea simptomelor mele. 

— Lancelot oscilop ancilar! Octapot! Dodepocamus! 

Gardistul-de-la-gunoaie se hlizea. 

— Doamne sfinte, Lionel, o să crăp de râs, pe cuvânt. Nu vrei 
deloc să renunţi la apucătura asta a ta. 

— Nu e nicio - apuci - un lot, am șuierat eu ascuţit printre 
dinţi. 

lată, în sfârșit, și ceea ce uram cel mai mult la Loomis: 
întotdeauna, de când ne-am cunoscut în adolescenţă și până în 
ziua de azi, susținuse cu tărie că eu aveam o extraordinară 
abilitate de a juca teatru și că, de fapt, dacă voiam puteam să 
nu am niciun tic. Nimic nu i-ar fi putut scoate din cap această 
idee fixă, niciun fel de exemplu sau demonstraţie, niciun 
program de instruire. li arătasem odată cartea primită de la 
Minna; s-a uitat cu coada ochiului la ea și a râs. Era convins că 
eu mă prefac doar. In opinia lui, sindromul Tourette nu era la 


127 


mine decât un fel de glumă bizară, care de cele mai multe ori 
depășea puterea lui de înțelegere, o mascaradă trasă de păr, 
vreme de cincisprezece ani. 

— Zgărie-brânză! a zis el. Ha, te-am băgat în cofă! 

li plăcea să facă pe deșteptul. 

— Caută busola! 

Și l-am plesnit cu palma pe umărul vătuit al mantoului, făcând 
o mișcare atât de bruscă, încât mașina a deviat spre lateral. 

— Ai grijă, ce naiba! 

L-am mai bătut ușor pe umăr încă de cinci ori, dar ţinând 
volanul drept. 

— Eu tot nu reușesc să mă prind care-i șpilul cu tine, a zis el. 
Adică nici într-un moment ca ăsta?! O fi ceva sentimental, 
presupun, un fel de a zice: dacă Frank ar mai trăi încă. Fiindcă 
știu că apucătura asta a ta i se părea foarte haioasă. 

Am oprit în faţa sediului L&L. În prăvălie, lumina era aprinsă. 
Cineva se întorsese la firmă, în intervalul de timp cât fusesem 
plecat până la secţia șase de poliţie. 

— Credeam că mă duci cu mașina până acasă. 

Loomis locuia pe Nevis Street, lângă șantierul de construcţii. 

— Poţi să mergi pe jos de-aci, dătenaibiidesticlete. 

— Haide, măi, nu fi nasol! 

Am parcat pe locul liber, vizavi de sediu. Cu cât eu și Loomis 
scăpăm mai repede unul de celălalt, cu atât era mai bine. 

— Fă pași, am zis eu. 

— Măcar lasă-mă să mă duc la veceu, s-a miorlăit el. 
Nemernicii ăia la secţie n-au vrut să-mi dea voie. Abia mă mai 
ţin. 

— Cu condiţia să faci un lucru pentru mine. 

— Ce-anume? 

— Adresa lui Ullman, am zis eu. Ai mai găsit-o odată, îmi 
trebuie neapărat, Loomis. 

— Fac rost de ea mâine, când mă duc la birou. Vrei să te sun 
aici? 

Am scos din buzunar una dintre cărţile de vizită ale lui Minna 
și i-am dat-o. 

— Sună la numărul pentru pager. O să-l am la mine. 

— OK, s-a făcut, acum mă lași să fac un pipi? 


128 


N-am spus nimic, doar am acţionat închiderea automată a 
mașinii, de șase ori la rând, după care m-am dat jos. Loomis a 
venit după mine până la prăvălie și, pe urmă, înăuntru. 

Danny a apărut din spate, stingând în trecere o ţigară pe 
scrumiera de pe biroul de recepţie. Se îmbrăca întotdeauna cel 
mai frumos dintre noi, Oamenii-lui-Minna, însă acum costumul 
negru, care îl subţia și mai mult, arăta pe el de parcă îl purtase 
continuu câteva zile la rând. Figura lui îmi amintea de un cioclu 
rămas fără lucru. S-a uitat la mine și la Loomis, ţuguind buzele, 
dar fără să spună nimic, și nici în ochii lui n-am reușit să 
deslușesc ceva. Aveam senzaţia că nu-l mai cunosc parcă, de 
când Minna nu mai era. Danny și eu funcționam ca întruchipări 
ale celor două poluri opuse sesizabile în impulsurile lui Minna: el 
- un trup înalt, tăcut, care atrăgea femeile și intimida bărbaţii; 
eu - o gură trâncănind inept, care acoperea lumea cu nume și 
descrieri. Făcând o medie între noi doi, puteai să-l recreezi 
cumva pe Frank Minna. Acum, fără Minna ca principiu de 
legătură între noi, Danny și eu eram nevoiţi să începem din nou 
să ne tatonăm reciproc ca entităţi distincte, ca și cum am fi 
revenit subit în urmă cu paisprezece ani, pe vremea când 
aveam paturile faţă în faţă la Orfelinatul de băieţi St. Vincent. 

De fapt, brusc, îmi doream enorm să-l văd pe Danny acum cu 
o minge de baschet în mână, ca să pot exclama „Bravo, ce 
lovitură!” sau să-l îndemn să arunce la coș. În schimb, ne 
holbam unul la celălalt. 

— Pardon, a zis Loomis, ţâșnind pe lângă mine și fluturând cu 
mâna spre Danny. Mă duc la toaletă. 

Și a dispărut în spate. 

— Unde-i Tony? am întrebat eu. 

— Speram să aflu de la tine. 

— Mda, eu nu știu nimic. Sper să-i meargă mai bine decât lui 
Gilbert. Vin de la secția șase, unde a rămas la pârnaie. 

Mi-am dat seama că din felul cum formulasem fraza, se putea 
înțelege că mă văzusem cu el, dar am lăsat să persiste 
ambiguitatea. Loomis nu avea de ce să mă pună la punct, chiar 
dacă auzise din baie ce spusesem. 

Danny nu părea foarte surprins. Probabil că, în comparație cu 
șocul morții lui Minna, această nouă turnură părea 
neimpresionantă. „De ce l-au săltat?” 


129 


— Ullmanafostucis! - știi, Tony l-a trimis pe Gilbert după el, iar 
când l-a găsit, era deja mort. Poliţia l-a înhăţat pe Gilbert la locul 
faptei. 

Danny se scărpina pe vârful nasului, cu un aer gânditor. 

— Dar tu pe unde-ai umblat? am zis eu. Parcă trebuia să faci 
de gardă la sediu. 

— M-am dus să halesc ceva. 

— Am stat aici patruzeci și cinci de minute. 

O minciună - mă îndoiam că fuseseră mai mult de 
cincisprezece minute, dar simţeam nevoia să mă leg de el. 

— Probabil că ne-am intersectat pe drum. 

—A sunat cineva? Te-ai văzut cu  homosapiens, 
homogenizare, genocid, numaidecid, numaidecăt, poliţaiul de la 
omucideri? 

A scuturat din cap. Îmi ascundea ceva - dar de fapt mi-am dat 
seama că și eu îi ascundeam ceva. 

Danny și eu ne uitam gânditori unul la celălalt, așteptând ca 
următoarea întrebare să prindă formă. Simţeam o vibraţie în 
adâncul meu, ticuri mai profunde pândind în mine, căpătând 
putere. Sau poate doar percepeam în fine senzaţia de foame. 

Loomis a răsărit din spatele prăvăliei. 

— Mamă, Doamne, dar ce rău arătaţi. Groaznică zi, nu-i așa? 

Ne holbam la el. 

— Păi, eu zic că în amintirea lui Frank se cuvine să păstrăm 
tăcerea câteva momente, nu-i așa, băieți? 

Îmi venea să-i atrag atenţia lui Loomis că noi chiar asta 
făceam, păstram tăcerea, când ne întrerupsese el, dar am lăsat- 
o baltă. 

— Un mic gest în semn de reculegere? Plecaţi capetele, 
mocofanilor. Tipul v-a fost ca un tată. Nu încheiaţi ziua asta 
ciondănindu-vă fără rost. 

Loomis avea dreptate în felul lui, sau oricum suficient încât 
mie și lui Danny să ni se facă rușine și să-l lăsăm să ne ţină 
lecţia până la capăt. Am păstrat tăcerea, așadar, iar când am 
văzut că Danny și Loomis ţineau ochii închiși, amândoi, am 
coborât pleoapele și eu. Împreună, alcătuiam un fel de variantă 
ciuntită și inadecvată a Agenţiei - Danny în chip de el însuși și 
Tony la un loc, eu în chip de mine însumi, iar Loomis, presupun, 
în chip de Gilbert. Dar m-am simţit emoţionat oricum, câteva 
clipe. 


130 


Pe urmă, Loomis a stricat totul cu un pâr foarte sonor, pe 
care a încercat să-l mascheze tușind, dar în zadar. „OK”, a spus 
el subit. „Ce zici, Lionel, mă repezi și pe mine cu mașina până 
acasă?” 

— Fă pași, am zis eu. 

Umilit de propriul trup, gardistul-de-la-gunoaie n-a mai 
insistat și a pornit spre ușă. 

e 

Danny s-a oferit să stea planton lângă telefonul din sediul 
L&L. Işi pusese deja la fiert niște cafea, a ţinut el să sublinieze, 
în plus, oricum, vedeam și eu că nu-și găsea locul, simţea 
nevoia să se foiască liber prin tot biroul. Pe mine, unul, nu mă 
deranja să-l las acolo. Inainte de a mă duce sus, am mai 
schimbat doar câteva fraze cu el. 

La etaj, am aprins o lumânare și am lipit-o în centrul mesei, 
lângă pagerul și ceasul lui Minna. Mă obseda tentativa stângace 
a lui Loomis de a împlini un ritual. Aveam nevoie de ritualul 
meu. Dar mi-era și foame. Am golit la chiuvetă băutura deja 
diluată și mi-am pregătit o șarjă proaspătă, așezând paharul pe 
masă. Pe urmă, am despachetat sandviciul de la Zeod. Am 
cumpănit câteva momente, învingându-mi pofta de a-mi înfige 
dinţii în el, după care m-am dus la dulapul cu vase, de unde am 
scos un cuţit zimţat și o farfurioară. Am tăiat sandviciul în șase 
părţi egale, cuprins în mod surprinzător de o plăcere profundă 
văzând câtă rezistenţă opunea chifla sub dinţii tociți ai cuţitului, 
și am aranjat bucăţile astfel încât să fie echidistante pe farfurie. 
Am pus la loc cuțitul pe bufet, apoi am potrivit în mijlocul mesei 
farfuria, lumânarea și băutura, într-un aranjament menit să 
mângâie  amărăciunea firii mele tourettice. Dacă nu-mi 
astâmpăram nevoile acestor simptome tipice, nu aveam nicio 
șansă de a elibera un spaţiu în care suferinţa mea sufletească 
să poată sălășlui. 

După aceea, m-am dus la combina muzicală cu difuzoare și 
am pus cel mai trist cântec din colecţia mea de CD-uri - Prince, 
cu „How Come U Don't Call Me Anymore”. 

e 

Nu știu dacă „Artistul cunoscut în trecut drept Prince” este 
tourettic sau compulsiv-obsesiv în viaţa de zi cu zi, însă știu 
sigur că este în mod profund așa în viaţa lui profesională. 
Muzica nu m-a impresionat niciodată prea mult, până într-o zi 


131 


din anul 1986 când, stând pe scaunul din dreapta volanului, în 
Cadillacul lui Minna, am auzit pentru prima oară discul single 
Kiss spârcâindu-se maniac din radioul mașinii. Până în acel 
moment din viață, mai auzisem poate o dată sau de două ori 
melodii care să jongleze cu sentimente de disconfort 
claustrofobic și descătușare expulsivă, și care din acest motiv să 
îmi încânte pentru o clipă sindromul Tourette, să îl amăgească 
oferindu-i o senzaţie de recunoaștere, ca Art Carney sau Daffy 
Duck - însă de data asta ascultam un cântec care trăia întru 
totul pe acel teritoriu, chitara și vocea smulgând de corzi și 
zvâcnind în cadrul unor limite trasate obsesiv, în mod alternativ 
silenţioase și explozive. Melodia pulsa de energii tourettice într- 
o asemenea măsură, încât am reușit să mă las învins de ritmul 
acela scârţâit și chinuit, lăsând frâu liber sindromului din mine 
să trăiască în afara creierului meu măcar o dată, să trăiască 
adică în aer. 

— Fă mai încet porcăria aia, a zis Minna. 

— Dar îmi place. 

— E căcatul ăla pe care-l ascultă Danny, a spus Minna. 

Danny însemna codificat prea jigoaios. 

Am știut că era obligatoriu să am și eu cântecul acela, așa că 
a doua zi m-am dus să îl caut la „J&R Music World”, unde 
vânzătorul a trebuit să-mi explice cuvântul „funk”. Am cumpărat 
de la el o casetă și un Walkman, la care să o ascult. Am 
constatat după aceea că aveam o versiune de „single extins”, 
care dura șapte minute - cântecul pe care îl auzisem la radio, 
plus o anexă de patru minute cu zgomote de catastrofă - 
ciopârțituri, mârâituri, șuierături și trosnituri - o coda concepută, 
se pare, ca un mesaj personal de confirmare pentru creierul 
meu de tourettic delectat. 

Muzica lui Prince mă calma la fel de mult ca masturbarea sau 
un cheeseburger. Când îl ascultam cum cântă, eram scutit de 
orice simptom. Așa se face că am început că colecționez 
discurile lui, în special acele remixuri elaborate și frenetice, 
înregistrate pe CD-uri single. Modul cum putea să mărunţească 
patruzeci și cinci de minute de variaţiuni dintr-o singură frază 
verbală sau muzicală reprezintă, din câte știu eu, forma de artă 
care se apropie cel mai mult de maladia mea. 

„How Come U Don't Call Me Anymore” este o baladă, plimbări 
pe clapele pianului sub un falset vocal sfâșietor. Lentă și 


132 


melancolică, melodia păstra încă precizia compulsivă și 
caracterul abrupt specific sindromului Tourette, piţigăielile și 
tăcerile subite, care făceau din muzica lui Prince un balsam 
pentru mintea mea. 
e 

Am pus cântecul pe „repetă automat redarea” și m-am așezat 
la flacăra lumânării, așteptând lacrimile. Abia după ce ochii mi s- 
au împăienjenit, mi-am îngăduit să mănânc cele șase porții din 
sandviciul cu curcan, într-un ritual pentru Minna, alternându-le 
cu sorbituri de Walker Red. Trupul și sângele, mi-am spus fără 
să vreau, deși, cum se întâmplă oamenilor îndoliaţi, sentimentul 
religios îmi era mai degrabă străin. Curcanul și trotilul, am 
înlocuit eu termenii formulei. O ultimă cină pentru Minna, care 
n-a mai apucat să mănânce. Prince a gemut lung, a terminat 
cântecul, l-a luat de la capăt. Ceara topită forma nervuri în 
lungul lumânării. Am numărat trei când am terminat o porţie din 
sandvici, pe urmă patru. Aceea era măsura simptomelor mele. 
Am numărat sandviciurile și am plâns. La șase am oprit muzica, 
am stins lumânarea și m-am dus la culcare. 


(VISURI TOUEETTICE) 


(În visele tourettice te descotorosești de ticuri) 
(sau ticurile se descotorosesc de tine) 


(și tu pleci cu ele, uimit că te lași în urmă) 


134 


e BISCUIŢI PROSTI 


Sunt zile când mă scol dimineața, mă duc împleticit la baie, 
dau drumul la apă, apoi privesc în sus și nu-mi recunosc nici 
măcar periuţa de dinți în oglindă. Adică, obiectul arată straniu, 
foarte ciudat ca formă, mânerul bizar cu un capăt conic și o 
mitră din peri înfipţi în orificiile unui pat, iar atunci mă întreb 
dacă m-am uitat vreodată atent la ea înainte sau dacă nu 
cumva cineva s-a furișat peste noapte înăuntru ca să înlocuiască 
vechea mea periuță de dinţi cu alta nouă. Am acest gen de 
relație cu obiectele, în general - uneori mi se par dintr-odată 
incontrolabil de noi și intense, dar nu știu dacă acesta este sau 
nu un simptom al sindromului Tourette. Nu l-am găsit niciodată 
descris în cărţile de specialitate. În fond, în asta constă 
ciudățenia unui creier afectat de Tourette: niciun fel de control 
asupra reacţiilor propriului sine. Ceea ce s-ar putea să nu fie 
decât o ciudățenie a lucrurilor trebuie întotdeauna evaluat 
înainte de expedierea în domeniul simptomelor, la fel cum 
simptomele rup întotdeauna barierele spre alte domenii, 
pretinzând oportunitatea unei evaluări pentru momentul lor de 
acuitate sau relevanţă, scurta lor ţintire - de ce n-ar avea șanse 
de câștig!? - spre centralitate. Învestirea lor cu personalitate. În 
capul meu ideile circulă frenetic, în ambele sensuri. 

Ciudăţenia din această dimineaţă era revigorantă, totuși. Mai 
mult decât revigorantă - revelatoare. M-am trezit devreme - 
uitasem să trag perdelele -, peretele de deasupra patului și 
masa cu lumânarea topită, paharul plin pe un sfert cu gheaţă 
topită și firimiturile sandviciului rămase de la ritualul meu de 
împărtășire cu gustări se vedeau acum clar în lumina crudă a 
razelor soarelui, asemenea strălucirii orbitoare a unui reflector 
înainte ca filmul să fie turnat. Părea posibil să fiu primul din 
lume care mă trezisem, părea posibil ca lumea să fie nouă. M- 
am îmbrăcat cu costumul meu bun, mi-am pus ceasul lui Minna, 
în loc de al meu, și mi-am prins la betelie pagerul lui. Pe urmă, 
mi-am făcut cafea și pâine prăjită, am adunat firimiturile de 
pâine cu tot cu umbra lor lungă de pe masă, m-am așezat și am 
savurat micul dejun, minunându-mă de sentimentul de plinătate 


135 


a existenţei, pas cu pas. Radiatorul a scâncit și a strănutat, am 
imitat zgomotele dintr-un elan de pură bucurie, și nu neapărat 
fiindcă nu m-aș fi putut abţine. Poate mă așteptasem ca absenţa 
lui Minna să șteargă lumea de pe faţa pământului, sau cel puţin 
Brooklynul. Să survină duios o întunecare de jale. În schimb, mă 
trezisem din somn cu ideea limpede că eu eram succesorul și 
răzbunătorul lui Minna, că orașul sclipea de indicii. 

Părea posibil să fiu un detectiv investigând un caz. 

Coborând tiptil la parter, am trecut pe lângă Danny, care 
dormea cu capul în culcușul braţelor rezemate pe tejghea, cu 
sacoul negru adunat armonică la ceafă peste umeri, cu o mică 
pată de salivă prelinsă pe mânecă. Am închis cafetiera, din care 
ieșea mirosul înțepător al unui rest de cafea arsă, și am ieșit 
afară. Era șapte fără un sfert. Proprietarul coreean al Cazinoului 
tocmai deschidea dugheana, azvârlind înăuntru pachetele cu 
News și Post. Frigul dimineţii limpezea minţile. 

Am pornit Pontiacul firmei L&L. Danny putea să doarmă cât 
poftea, Gilbert n-avea decât să aștepte în celula lui, iar Tony 
putea umbla haimana cât dorea. Eu urma să mă duc la Zendo. 
Nu conta dacă era prea devreme pentru călugării și mafioții 
ascunși acolo - avantajul meu era de a-i lua prin surprindere. 

e 

Până să parchez mașina și să mă îndrept spre Zendo, Upper 
East Side începuse să forfotească de viaţă, prăvăliași împingând 
afară tarabele cu fructe depozitate peste noapte în magazine, 
anticari ambulanți descărcându-și din cutii diverse maculaturi 
ferfeniţite, femei gătite deja pentru serviciu  privindu-și 
impacientate ceasul în timp ce adunau în pungi excrementele 
câinelui de companie. Portarul de la intrarea clădirii alăturate 
era o figură nouă, un puștan cu mustață și livrea, nu hărțuitorul 
meu de ieri. Probabil vreun novice, fără normă întreagă, nevoit 
să lucreze în partea a doua a schimbului de noapte. M-am 
gândit că merita să-mi încerc norocul, oricum. Fără să cobor 
geamul portierei, am îndoit cârlig degetul arătător, uitându-mă 
spre el, și băiatul a ieșit afară în frig. 

— Cum te cheamă? am zis eu. 

— Walter, domnu’. 

— Walter domnu'-și-mai-cum? am insistat eu, propagând o 
undă de politai sau mare-șef. 


— Walter este, ăăă, numele meu de familie. Pot să vă ajut cu 
ceva? 

Părea îngrijorat, pentru el și pentru clădirea lui. 

— Ajutămăwalter - am nevoie de numele portarului care a 
lucrat aseară pe la șase treizeci-șapte. Un tip mai în vârstă 
decât tine, poate la vreo treizeci și cinci de ani, care vorbește cu 
accent. 

— Dirk? 

— Poate. Tu știi mai bine. 

— Dirk este portarul de serviciu. 

Nu era sigur dacă putea să-mi spună asta. 

Am întors privirea, evitând să mă mai uit la umărul lui. 

— Bun. Spune-mi acum ce știi despre Yorkville Zendo, am zis 
eu, mișcând de câteva ori din degetul mare spre plăcuța de 
bronz de la vila învecinată. Dirknemernicul! Dirkjosnic! 

— Ce?! a exclamat el, bulbucând ochii la mine. 

— Vezi lume venind și plecând? 

— Păi, da. 

— Walter, păi-măi! am zis eu și, intenţionat, mi-am dres 
glasul. Conlucrează cu mine, Walter. Nu se poate să nu vezi 
chestii diverse. Vreau să aud impresiile tale. 

Vedeam cum se căznea să raţioneze prin straturile de 
oboseală, plictis și stupiditate. 

— Da’ ce, ești poliţai? 

— Ce te face să crezi asta? 

— Nu știu, vorbești cam fistichiu. 

— Este foarte important pentru mine să aflu niște lucruri, 
Walter, și n-am timp de pierdut. Ai văzut pe careva venind sau 
ieșind din Zendo, recent? Ţi-a sărit în ochi ceva neobișnuit? 

Și-a plimbat privirile în lungul străzii, ca să se asigure că nu 
ne vedea nimeni stând de vorbă. Am profitat de ocazie ca să-mi 
acopăr gura cu mâna și să scot câteva gâfâieli scurte, ca un 
câine agitat. 

— Păi, noaptea târziu nu se întâmplă mare lucru, a zis Walter. 
E destul de calm pe-aici. 

— Un loc ca Zendo presupune destulă vânzoleală, zic eu. 

— De ce tot spui „Zendo”? 

— Fiindcă așa scrie acolo, gravat în bronz. Grav de bonz. 

A pășit pe carosabil, și-a sucit gâtul și a citit plăcuţa. 

— Hmmm. E un fel de școală religioasă, așa-i? 


137 


— Exact. Ai văzut vreo figură suspectă bântuind pe-aici? 
Vreun malac de polonez, în special? 

— De unde să știu eu dacă era polonez? 

— Bun, malac atunci. Dar vreau să zic o huidumă, efectiv, o 
namilă de om. 

A ridicat din umeri iarăși. 

— Nu prea cred. 

Privirea lui amorțită n-ar fi observat nici dacă pe ușa de- 
alături ar fi intrat o macara cu o bilă de fier atârnată de braţ, 
darămite doar un simplu zdrahon?! f 

— Am o rugăminte la tine, să stai cu ochii pe vila asta, vrei? |ţi 
las un număr de telefon la care să mă suni. 

Din teancul de cărți de vizită L&L, pe care le aveam în 
buzunar, am scos una și i-am dat-o. 

— Mulţam, a zis el cu un aer distrat, uitându-se la cartea de 
vizită. 

Nu-i mai era teamă de mine. Dar nici nu mai știa ce să creadă 
despre mine, acum, când conchisese că nu reprezentam un 
pericol. Eram interesant, însă el habar n-avea în ce sens. 

— Contez pe informațiile tale -  Portar-mortar!i Mortal! 
Mortuar! - dacă observi ceva ciudat. 

— Tu ești cam ciudat, a spus el, grav. 

— O chestie care mă depășește. 

— OK, numai că eu ies din tură într-o jumătate de ceas. 

— Bine, reţine însă rugămintea mea. 

Începusem să-mi pierd răbdarea cu Walter. Mi-am dat voie să 
îl tapotez pe umăr în loc de la revedere. Searbăd cum era, 
tânărul s-a uitat la mâna mea, după care s-a dus înapoi 
înăuntru. 

e 

Am străbătut strada în lungime până la colț și înapoi, 
cochetând cu Zendo, făcându-mi curaj. Locul îmi provoca un 
sentiment de reverență și un fel de teamă magică deja, ca și 
cum m-aș fi apropiat de niște moaște - martiriul Sfântului Minna. 
Îmi venea să schimb textul de pe placa lor, ca să redau 
povestea. În schimb, am sunat la sonerie o dată. Niciun răspuns. 
Pe urmă, încă de patru ori, ca să facă în total cinci, și m-am 
oprit, uimit de senzația de împlinire pe care o aveam. 

Scăpasem de șase, vechiul meu amic ostenit. 


Mă întrebam dacă nu era cumva ceva comemorativ - ticul 
meu de a număra deplasându-se în josul unei liste, scăzând o 
cifră pentru Frank. 

Cineva îi vânează pe Oamenii-lui-Minna, m-am gândit eu din 
nou. Dar nu puteam fi speriat. Nu eram prada, ci vânătorul în 
această dimineaţă. Oricum, numărătoarea se oprise - patru 
Oameni-de-ai-lui-Minna plus Frank - egal cinci. Prin urmare, 
dacă aș fi numărat persoanele, ar fi trebuit să fiu la patru. Mai 
aveam la bord pe cineva în plus, dar pe cine? Poate că era 
Bailey. Sau Irving. 

Abia după un minut, bruneta cu păr scurt și ochelari a deschis 
ușa și a mijit ochii la mine, deranjată de soarele dimineţii. Purta 
un tricou și jeanși, era desculţă și ţinea o mătură în mână. Avea 
un zâmbet mic, involuntar și pieziș. Și drăgălaș. 

— Da? 

— Aș vrea să-ți pun câteva întrebări. 

— Întrebări? a repetat ea, de parcă n-ar fi înțeles sensul 
cuvântului. 

— Dacă nu e poate prea devreme, am spus eu, cu blândetțe. 

— Nu, nu. M-am trezit demult. Măturam, a zis ea, arătându-mi 
mătura. 

— Te-au pus să faci curat? 

— Este un privilegiu. A face curăţenie este un lucru de preț în 
practica Zen. Reprezintă într-un fel actul cel mai înălţător cu 
putinţă. De obicei, Roshi vrea să se ocupe personal de măturat. 

— Nu folosiți aspirator? am întrebat eu. 

— E prea zgomotos, mi-a răspuns ea, încruntându-se ca și 
cum ar fi fost normal să știu asta. 

Un autobuz a trecut huruind în depărtare, stricând efectul 
argumentului ei. Am renunţat la idee. 

Acum, când ochii i se adaptaseră la lumina strălucitoare a 
dimineţii, s-a uitat dincolo de mine, la strada din spate, studiind- 
o uimită cumva să descopere că ușa se deschidea spre un peisaj 
urban. Mă întrebam dacă mai ieșise din clădire de când o 
văzusem eu intrând, în seara precedentă. Mă întrebam dacă 
mânca și dormea acolo, dacă era singura persoană care făcea 
asta sau dacă trăiau acolo și alte zeci de tălpași Zen. 

— Scuze, a zis ea. Ce spuneai? 

— Întrebări. 

— Oh, da. 


— Despre Zendo, ce faceţi aici. 

M-a măsurat din priviri. 

— Nu vrei să intri în casă? E frig. 

— Mi-ar plăcea foarte mult. 

Era adevărat. Nu mă simţeam în primejdie dacă o urmam în 
templul întunecos, ca un fel de Death Start. Urma să culeg 
informaţii chiar din interiorul acestui Cal troian, care era harul 
Zen despre care vorbea ea. Și eram conștient de faptul că nu 
aveam ticuri, nu-mi venea deloc să sparg ritmul conversaţiei. 

Vestibulul și casa scării aveau un aspect comun, cu pereți albi 
neîmpodobiţi și cu o balustradă de lemn, arătând de parcă ar fi 
fost deja curate dinainte să înceapă ea să măture, curate veșnic. 
Am trecut prin dreptul unei uși la parter și am început să urcăm 
treptele, ea ţinând mătura în faţa ei, întorcând capul spre mine, 
încrezătoare. Avea un mers un pic săltăreț, iute ca replicile ei. 

— Aici, a zis ea, arătând spre un stelaj cu șiruri de pantofi. 

— Mi-e bine așa, am spus eu, crezând că ar fi trebuit să aleg 
ceva din încălțămintea aceea pestriță. 

— Nu, descalță-te, a șoptit ea. 

M-am conformat cererii ei, mi-am scos pantofii din picioare și 
i-am împins în capătul unui raft, așezându-i frumos. Un fior rece 
m-a făcut să mă cutremur când mi-am amintit că și Minna își 
scosese pantofii în seara precedentă, probabil tot pe acest 
palier. 

In șosete acum, am pășit în urma ei pe un coridor străjuit de 
balustradă, am trecut pe lângă două uși închise și una deschisă 
spre o încăpere întunecoasă și goală, cu șiruri de preșuri scurte 
din cârpă aranjate pe parchet și cu un miros de lumânări sau 
tămâie înăuntru, nicidecum un miros tipic matinal. Aș fi vrut să 
arunc o privire în cameră, dar fata a continuat să meargă mai 
departe, urcând încă un șir de trepte. 

Pe al treilea palier, m-a condus într-o bucătărioară unde o 
masă de lemn și trei scaune erau dispuse lângă o fereastră 
condamnată să se deschidă în dos, pe unde un fascicul anemic 
din lumina zilei decupa un labirint de cărămizi. Dacă imobilele 
masive de o parte și de cealaltă ar fi existat când a fost 
construită această încăpere, probabil că nu s-ar mai fi obosit să 
facă fereastra. Masa, scaunele și dulapurile din bucătărie erau 


18 Death Star este o staţie spaţială fictivă, care apare în universul filmelor și al cărţilor 
despre Războiul stelelor. 


140 


banale și urâte ca o dioramă înfățișând stilul de viaţă al 
indienilor americani, într-un muzeu, însă ceainicul pe care l-a 
adus era japonez, iar modelele caligrafice pictate de mână 
reprezentau singura etalare exagerată, singura notă de 
ostentaţie. 

M-am așezat cu spatele la perete și cu fața spre ușă, 
gândindu-mă la Minna și la conversaţia pe care o auzisem în 
căști. Fata a luat un ibric cu apă de pe o flacără joasă și a 
umplut ceainicul, pe urmă mi-a pus în faţă o căniţă fără toartă și 
a turnat în ea lichidul cu frunzulițe de ceai ca niște confetti 
învolburate. Mi-am încălzit mâinile crăpate de frig, făcând 
palmele căuș în jurul cănii. 

— Eu sunt Kimmery. 

— Lionel. 

Am simţit cum creștea în mine Kissrog, dar am reușit să mă 
abţin. 

— Te preocupă budismul? 

— Se poate spune și așa. 

— Nu sunt eu chiar persoana nimerită cu care ar trebui să stai 
de vorbă, dar îţi pot povesti ce spun ei îndeobște. Ideea aici nu 
este să te poţi reculege, sau, să scapi de stres. O mulţime de 
oameni - americani, mă refer - asta își închipuie. In realitate, 
este vorba despre o disciplină religioasă, ceea ce nu este ușor 
deloc. Ai auzit de zazen? 

— Povestește-mi. , 

— Te doare spatele foarte rău. Asta e un aspect, a zis ea, 
rostogolind ochii spre mine, cu un aer deja compătimitor. 

— Te referi la meditaţie. 

— Zazen, așa se numește. Sau poziția șezând. Pare un fleac, 
însă este esenţa practicii Zen. Eu nu sunt prea bună la asta. 

Mi-am amintit de quakerii care îl înfiaseră pe Tony și de casa 
lor de rugăciune vizavi de Orfelinatul St. Vincent, peste opt 
benzi de circulaţie. Duminica dimineaţa, ne uitam înăuntru prin 
ferestrele lor înalte și îi vedeam adunaţi în tăcere pe banchetele 
tari din lemn. 

— Și ce înseamnă să fii bun la zazen? am spus eu. 

— Nici nu-ţi poţi imagina. Respirația, asta în primul rând. Și 
meditaţia, doar că nu ai voie să meditezi conștient. 

— Adică medlitezi la faptul că nu meditezi? 


141 


— Nu te gândești că meditezi. „Mintea supremă”, așa spun ei. 
Ca și cum ţi-ai da seama că totul are esenţa lui Buddha, flamura 
și vântul sunt același lucru, chestii de genul ăsta, dacă mă- 
nțelegi. 

Nu înțelegeam eu chiar tot ceea ce voia ea să spună, însă 
„mintea supremă” mi se părea o ţintă onorabilă, deși absolut 
himerică. 

— N-am putea... n-aș putea să stau și eu cu voi odată? Sau 
chestia asta se face doar de unul singur? 

— Se face în ambele moduri. Dar aici, la Zendo, există ședințe 
regulate, a spus ea, ridicând cana cu amândouă mâinile și 
aburindu-și instantaneu ochelarii. Oricine poate participa. Și te 
poți considera cu adevărat norocos, dacă alegi să rămâi astăzi 
aici. Au venit niște călugări importanţi din Japonia, care vor să 
vadă Zendo, iar unul dintre ei va ţine un discurs în seara asta, 
după zazen. 

Călugări importanți, dresori importati, cititori neimportanți - 
aiureli se adunau în oceanul minţii mele ca rămășițele unui 
naufragiu, iar curând un val avea să le azvârle la mal. 

— Vasăzică s-a extins din Japonia, am spus eu. lar acum vă 
verifică pe voi - cum ar fi dacă papa ar veni în vizită de la Roma. 

— Nu neapărat. Roshi a înfiinţat Zendo pe cont propriu. Zen 
nu este ceva centralizat. Există diferiţi învăţători, iar uneori 
aceștia se deplasează dintr-un loc în altul. 

— Dar Roshi a venit aici din Japonia. 

După nume, îmi imaginam un bătrân uscăţiv, un pic mai mare 
decât Yoda din Întoarcerea lui Jedi. 

— Nu, Roshi este american. Înainte, a avut un nume 
american. 

— Și care era? 

— Nu știu. Roshi înseamnă, de fapt, învăţător, dar ăsta este 
singurul nume pe care îl mai are acum. 

Am sorbit din ceaiul fierbinte. 

— Mai folosesc și alţii clădirea asta pentru ceva? 

— Ce, adică, „ceva”? 

— Omoară-mă! - scuze. Nu știu, altceva decât meditaţia 
statică. 

— Nu-i voie să ţipi așa aici, a zis ea. 

— In fine, dacă - sărută-mă! - s-ar petrece ceva bizar, să 
zicem dacă Roshi ar avea necazuri, tu ai ști? 


142 


Am sucit gâtul - dacă aș fi putut, mi l-aș fi legat cu un nod, ca 
partea de sus a unui sac pentru gunoi. „Mănâncă-mă!” 

— Habar n-am la ce te referi, a zis ea, straniu de blazată, 
sorbind din ceai și studiindu-mă peste marginea cănii. 

Mi-am amintit cum se zvonea că maeștrii Zen și-ar pălmui și 
și-ar lovi cu picioarele ucenicii, pentru a le induce revelații 
subite. Poate că practica aceasta era uzuală aici în Zendo, așa 
că, prin exerciţiu, fata devenise imună la orice izbucniri, la orice 
gesturi bizare și bruște. 

— Nu contează, am spus eu. la spune-mi, aţi avut musafiri în 
ultima vreme? 

Mă gândeam la Tony, care în mod evident făcuse o vizită la 
Zendo după întrunirea noastră din L&L. „N-a dat nimeni târcoale 
pe-aici, aseară?”, am adăugat eu. 

— Nu, a răspuns ea, nedumerită și oarecum agasată. 

M-am gândit dacă să nu forțez nota, descriindu-i-l pe Tony, 
dar am conchis până la urmă că vizita lui trecuse probabil 
neobservată, cel puţin în ceea ce o privea pe Kimmery. În 
schimb, am întrebat: 

— Este cineva în clădire în momentul de față? 

— Păi, da, Roshi, care locuiește la ultimul etaj. 

— Și e sus, acolo, acum? am întrebat eu, surprins. 

— Sigur. E în sesshin - un fel de reculegere prelungită - din 
cauza călugărilor despre care îţi spuneam. A făcut un legământ 
al tăcerii, așa că atmosfera a fost destul de liniştită pe-aici. 

— Locuiești și tu în casă? 

— Nu. Eu fac curat pentru zazenul de dimineaţă. Ceilalţi 
ucenici vor apărea într-o oră. Acum, sunt plecaţi pe teren, 
prestând diverse servicii. Este modul în care Zendo își poate 
permite să achite chiria aici. Wallace este deja la parter, dar 
ceilalţi n-au venit deocamdată. 

— Wallace? 

Îmi distrăgeau atenţia frunzele de ceai care aterizau treptat 
pe fundul cănii mele, formând o moviliţă, ca niște astronauți pe 
o planetă fără aproape niciun fel de forță de gravitație. 

— Da, un fel de hipiot bătrân, care toată ziua nu face altceva 
decât să stea. O fi având picioare de plastic, zău așa. Am trecut 
pe lângă el, când am urcat aici. 

— Unde? În încăperea cu preșuri? 

— lhî. E ca o mobilă, nu-i de mirare că nu l-ai observat. 


143 


— Un tip masiv, adică? 

— Nu chiar așa masiv. Am vrut să spun că stă neclintit ca o 
mobilă, a șoptit ea. Întotdeauna mă întreb dacă n-o fi murit. 

— Dar nu e un individ mare ca fizic. 

— Nu, în niciun caz. 

Am vârât două degete în cană, simțind nevoia să tulbur iarăși 
frunzele care pluteau în ceai, să le forțez să-și reia baletul. Chiar 
dacă a observat gestul meu, fata nu a comentat nimic. 

— Dar n-ai văzut niciun ins cu adevărat masiv, în ultima 
vreme, totuși? 

Deși nu îi întâlnisem încă, Roshi și Wallace nu păreau 
candidaţii ideali pentru rolul malacului polonez. Mă întrebam, 
însă, dacă nu era posibil ca unul dintre ei să fie interlocutorul 
sardonic pe care îl auzisem în căști împungându-l cu vorba pe 
Minna. 

— Mmmmmm, nu, a spus ea. 

— Monstrul-pierogi, am zis eu, tușind pe urmă de cinci ori, ca 
să mușamalizez efectul. 

Gândurile legate de asasinii lui Minna covârșiseră influența 
liniștitoare a fetei - creierul meu sfârâia de vorbe, trupul meu 
clocotea de gesturi. 

Drept răspuns, fata n-a făcut decât să umple la loc cana, 
mutând apoi ceainicul pe bufet. Cât a stat cu spatele la mine, 
am mângâiat ușor scaunul ei, mi-am plimbat palma peste locul 
călduț unde șezuse până atunci, am atins cu degetele stinghiile 
spetezei asemenea corzilor unei harpe mute. 

— Lionel? Parcă așa ziceai că te cheamă. 

— Da. 

— Nu pari prea calm, Lionel. 

Se întorsese brusc, aproape surprinzându-mă asupra faptului 
în timp ce molestam scaunul, iar acum prefera să stea rezemată 
de bufet, în loc să se așeze din nou. 

Indeobște, nu aveam reţineri să-mi dezvălui sindromul, dar 
acum ceva din mine se împotrivea tenace acestei idei. 

— N-ai ceva de mâncare? am spus eu. 

Mă gândeam că, poate, niște calorii mi-ar reface echilibrul. 

— Aăă, nu știu, a zis ea. Vrei niște pâine sau ce? S-ar putea să 
mai fi rămas niște iaurt. 

— Ceaiul ăsta este îndoit cu cafeină, ăsta-i motivul. Doar 
aparent este inofensiv. Voi beţi chestia asta tot timpul? 


144 


— Păi, e un fel de băutură tradiţională. 

— E o chestie tipică pentru Zen, să fii mereu în priză ca să-l 
poți vedea pe Dumnezeu? Nu înseamnă că trișezi, de fapt? 

— Problema se pune, mai degrabă, să rămâi mereu într-o 
stare de trezie perfectă. Fiindcă în budismul Zen noi nu avem de 
fapt ideea de Dumnezeu, a precizat ea și, întorcându-se cu 
spatele la mine, s-a apucat să scotocească prin dulapuri, fără să 
abandoneze însă fluxul reflecțiilor. Stăm în poziția șezând și 
încercăm să nu aţipim, așa că probabil faptul de a rămâne treaz 
înseamnă cumva să îl vezi pe Dumnezeu. Prin urmare, ai 
dreptate probabil. 

Micul triumf nu m-a emoţionat. Mă simţeam ca încolţit, între 
maestrul stafidit de la etajul de deasupra și hipiotul cu picioare 
de plastic de la etajul de dedesubt. Imi doream să plec din 
Zendo acum, dar nu plânuisem următoarea mișcare. 

lar când ieșeam de-acolo, voiam s-o iau pe Kimmery cu mine. 
Voiam să o ocrotesc - impulsul se umfla în mine, căutând să se 
alipească de o ţintă adecvată. Acum, după ce nu fusesem în 
stare să-l apăr pe Minna, cui merita să-i ofer protecția mea? Lui 
Tony? Juliei? Ce bine ar fi fost dacă Frank mi-ar fi șoptit la 
ureche o sugestie, de pe lumea cealaltă! Până una alta, însă, mă 
mulțumeam și cu Kimmery. 

— Uite, vrei niște biscuiţi Oreo? 

— Sigur, am răspuns eu, fără să mă gândesc. Budiștii 
mănâncă biscuiţi Oreo? 

— Mâncăm tot ce vrem, Lionel. Nu e ca în Japonia. 

A scos un pachet albastru cu biscuiţi și l-a pus pe masă. 

Pofticios, m-am servit, bucuros că nu ne aflam în Japonia. 

— Am cunoscut un tip care a lucrat la un moment dat pentru 
Nabisco, a spus ea, cu un aer gânditor, mușcând dintr-un 
biscuit. Știi, Nabisco e firma care produce Oreo, da? Îmi 
povestea că aveau două fabrici de biscuiţi Oreo, situate în ţară 
la o distanţă considerabilă una de cealaltă. Asta înseamnă doi 
brutari-șefi, control de calitate asigurat de echipe diferite. 

— Aha... 

Am mai luat un biscuit și l-am muiat în ceai. 

— Bun, tipul se jura că putea recunoaște calitatea biscuiţilor, 
doar gustând din ei, pur și simplu. Când se întâmpla să mâncăm 
Oreo, tipul mirosea biscuiţii din pachet, gusta din partea cu 
ciocolată și îi punea deoparte într-o grămăjoară pe cei de 


145 


proastă calitate. Adică, dintr-un pachet într-adevăr bun, cel mult 
o treime putea fi de calitate inferioară, adică biscuiţi proveniți 
de la brutăria proastă, pricepi? Alteori, însă, era mare lucru dacă 
nimereai măcar cinci sau șase biscuiţi buni într-un pachet. 

— Stai un pic. Vrei să spui că fiecare pachet de Oreo conţine 
biscuiţi de la ambele brutării? 

— Îhî. 

Am încercat să nu mă gândesc la asta, să limitez ideea la 
zona petei oarbe a obsesivităţii mele, la fel cum mă căzneam 
să-mi smulg privirea de la un umăr tentant. Dar era imposibil. 

— Și din ce motiv se amestecă așa șarjele în același pachet? 

— Păi, simplu. Dacă s-ar zvoni că o brutărie este mai bună 
decât cealaltă, ar exista riscul ca lumea să evite cutii întregi sau 
poate chiar camioane pline, livrări importante de biscuiţi Oreo. 
Așa că fabricanţii preferă să combine mereu produsele, astfel 
încât atunci când cineva cumpără un pachet să fie sigur că 
înăuntru va găsi, precis, și niște biscuiţi de calitate superioară. 

— Vasăzică tu spui că de la cele două fabrici pleacă loturi 
întregi spre o singură unitate de ambalare a mărfii, doar cu 
scopul de a amesteca produsele. 

— Cam așa presupun, nu?! a zis ea, cu însufleţire. 

— Ce prostie, am spus eu, dar nu era decât sunetul rezistenţei 
mele care se evapora. 

Fata a ridicat din umeri. 

— Tot ce-ţi pot spune este că mâncam toţi din același pachet, 
iar tipul continua perseverent să pună deoparte biscuiţii 
rebuturi. Îi împingea spre mine, îndemnându-mă să gust, ca să 
mă conving singură. N-am reușit niciodată să sesizez diferența. 

Nu, nu, nu, nu. 

Mănâncămăoreo, au mimat buzele mele. Am strâns între 
degete punga de celofan, ca să-mi mai iau un biscuit, din care 
am ciugulit capacul de ciocolată. Am aşteptat să simt pe limbă 
gustul firimiturilor, după care mi-am mai luat un biscuit, 
efectuând aceeași operație. Cum biscuiții încercaţi de mine mi 
se păruseră identici, i-am grupat împreună. Trebuia să găsesc 
un biscuit de calitate, sau unul prost, ca să-mi pot da seama 
care ar fi fost diferența. 

Poate că eu mâncasem doar biscuiţi proști întotdeauna. 

— Nu mă așteptam să mă crezi, a spus Kimmery. 


146 


— Testâăm-mestecăm, am mormăit eu, cu buzele cleioase de 
la biscuiţii terciuiți în gură, cu ochii fioroși la gândul sarcinii pe 
care creierul meu i-o trasase bietei mele limbi. 

In pachet, biscuiţii Oreo erau ambalaţi în trei pungi de 
celofan. Noi abia desfăcusem prima pungă. 

Mișcând din cap spre mormanul de biscuiţi din care 
mușcasem, fata a întrebat: 

— Aia cum sunt, buni sau răi? 

— Nu știu, am zis eu, încercând să-l miros pe următorul. Tipul 
ăla era iubitul tău sau ce? 

— Da, a fost pentru puţin timp. 

— Era și el budist Zen? 

Fata a pufnit, strâmbându-se un pic. Am ciugulit din alt biscuit 
și am simţit că mă apucă disperarea. Cât de bine mi-ar fi prins 
acum un tic obișnuit, care să-mi întrerupă gesturile astea 
mașinale, să deturneze spre altceva obsesiile mele de copoi 
avid să amușineze tot. Acum, când era vai și-amar de Oamenii- 
lui-Minna, mie-mi ardea să dezleg enigma biscuiţilor Oreo. 

Am sărit în picioare, făcând să zdrăngănească ambele căni de 
pe masă. Trebuia să ies de-acolo, să-mi înăbuș panica, să îmi 
reiau investigația, să mă distanţez de mania aceasta cu biscuiţii. 

— Brutăria Barnamum! am chelălăit eu, îmbărbătându-mă. 

— Ce-ai zis? 

— Nimic, am spus eu, smucind din cap înspre lateral, apoi 
sucind lent gâtul înapoi, ca și cum aș fi vrut să scap de un 
cârcel. Hai mai bine să mergem, Kimmery. 

— Unde? 

S-a aplecat în faţă, încrezătoare, cu pupilele mărite. Am simţit 
un fior de plăcere văzând că eram luat în serios. Genul acesta 
de misiuni fără Gilbert aveau șanse să devină un obicei. Acum, 
măcar, jucam rolul de detectiv principal, și nu de destindere 
comică sau, de ce nu, tourettică. 

— La parter, am spus eu, negăsind un răspuns mai bun. 

— OK, a zis ea, șușotind conspirativ. Dar să nu faci zgomot. 

Ne-am strecurat prin dreptul ușii întredeschise de la al doilea 
nivel, după care mi-am recuperat pantofii de pe raft. De data 
asta, am aruncat o privire spre Wallace. Așezat cu spatele la noi, 
țeasta lui lăsa să se vadă un început de chelie prin părul blond și 
moale, tras bine după urechi. Purta un sveter cu pantaloni de 
trening și ședea nemișcat, cum mi se povestise, inert, adormit 


147 


sau, presupun, mort - deși pentru mine în momentul de faţă 
moartea nu reprezenta ceva nemișcat, ci mai curând niște dâre 
sângeroase lăsate de pneuri pe autostrada Brooklyn-Queens. 
Wallace părea inofensiv, oricum. Din câte se părea, ideea lui 
Kimmery despre un hipiot avea chipul unui bărbat alb de peste 
patruzeci și cinci de ani, care nu purta costum de haine. În 
Brooklyn, noi am fi spus, pur și simplu, un ratat. 

A deschis ușa de la intrarea în Zendo. 

— Eu trebuie să termin curăţenia, a zis ea. Ştii, pentru 
călugări. 

— Călugări/importanţi, am spus eu, cu un tic vag. 

— Da. 

— Nu cred că e bine să fii singură aici. 

Am privit în susul și în josul străzii, ca să mă lămuresc dacă nu 
ne urmărea cineva. Mă pișca pielea de pe ceafă, ca o reacţie la 
vânt sau la frică. Locuitorii din Upper East Side își reluaseră în 
stăpânire străzile și se plimbau nonșalanţi, mototolind în mână 
pungi cu excremente de câine, ziarul New York Times și hârtia 
cerată din jurul covrigilor. Sentimentul de a fi în avantaj, fiindcă 
îmi începusem investigația în timp ce restul lumii dormea, 
dispăruse acum. 

— Sunt con-tulburat, am spus eu, sindromul Tourette 
mutilându-mi din nou vorbirea. 

Îmi doream să plec mai repede de lângă ea, până nu 
începeam să urlu, să latru sau să-mi plimb degetele în jurul 
răscroielii de la gât a tricoului ei. 

— Ce-a fost asta - o combinaţie între confuz și tulburat? a 
zâmbit ea. 

Am încuviințat din cap. Apreciase destul de bine. 

— Nu păţesc nimic. Nu mai fi contulburat, a spus ea pe un ton 
calm, și m-a liniștit. O să vii înapoi mai târziu, așa-i? Pentru 
ședința Zen. 

— Absolut. 

— OK. 

Ridicându-se pe vârful degetelor de la picioare, m-a sărutat 
pe obraz. Uimit, nu eram în stare să mă mișc, rămânând postat 
acolo, simțind pe faţă amprenta sărutului ei fierbinte în frigul 
dimineții. Era un gest cu tentă personală, sau vreo constrângere 
obscură dictată de Zen? Să fi fost chiar atât de disperaţi să 
găsească amatori pentru preșurile din Zendo? 


148 


— Să nu mai faci asta, am spus eu. Abia m-ai cunoscut. La 
New York nu e așa. 

— Da, dar acum ești prietenul meu. 

— Trebuie să plec. 

— OK, a zis ea. Şedinţa zazen este la ora patru. 

— Voi veni. 

A închis ușa. Eram singur pe stradă din nou, iar investigația 
mea se blocase deja. Aflasem în fond ceva în interiorul clădirii 
Zendo? Mă paraliza sentimentul eșecului - pătrunsesem în 
citadelă, dar irosisem ocazia contemplând figura lui Kimmery și 
biscuiţii Oreo. Aveam gura năclăită de cacao, nările pline de 
mirosul ei, când mă sărutase inopinat. 

Doi bărbaţi m-au prins de coate și m-au îmbrâncit într-o 
mașină care aștepta la marginea trotuarului. 

(J 

Toți patru purtau costume bleumarin identice, cu vipușcă 
neagră la pantaloni, și ochelari de soare negri identici. Parcă 
erau o formație de muzicanți care cântă la nunți. Patru tipi albi, 
de ziceai că tunase și-i adunase, unul bondoc, unul scofâlcit la 
față, unul bubos și unul insipid. Foloseau un automobil închiriat. 
Bondocul ședea pe bancheta din spate așteptând, iar când cei 
doi care mă umflaseră m-au împins înăuntru lângă el, tipul și-a 
pus imediat braţul în jurul gâtului meu, într-un fel de îmbrăţișare 
frăţească sufocantă. Cei doi care mă săltaseră de pe stradă - 
Bubosul și Insipidul - s-au storcit și ei lângă mine, încât eram 
acum patru pe bancheta din spate. Un pic cam aglomerat, 
adică. 

— Treci în faţă, a zis Bondocul, adică tipul care mă ţinea de 
gât. 

— Eu? am întrebat. 

— Gura! Larry, dă-te jos. Suntem prea mulți. Treci în față. 

— Bine, bine, a zis cel din capăt, Insipidul sau Larry. 

A coborât din mașină și s-a așezat pe scaunul din dreapta 
șoferului, după care acesta - Scofâlcitul - a demarat. Bondocul a 
lărgit un pic laţul braţului din jurul grumazului meu, în momentul 
în care am intrat în traficul din centru, pe Second Avenue, dar 
doar atât. 

— la-o pe Drive, a zis el. 

— Poftim? 

— l-am spus să o ia pe East Side Drive. 


149 


— Dar unde mergem? 

— Vreau să ajung pe șosea. 

— De ce să nu dăm roată de mai multe ori? 

— Mașina mea este parcată aici, am spus eu. Mai bine mă 
lăsaţi să cobor. 

— Gura. De ce să nu dăm roată de mai multe ori? 

— Gura și tu. Nu fi prost, trebuie să pară că ne ducem 
undeva. Il băgăm în sperieți pe bune, dacă ne învârtim în cerc. 

— Oricum aud ce spuneţi, indiferent ce traseu alegeţi, am zis 
eu, vrând să-i fac să se simtă bine. Voi sunteţi patru, iar eu sunt 
unul singur. 

— Vrem mai mult decât doar să auzi, a zis Bondocul. Vrem să- 
ţi țâțâie fundul de frică. 

Dar mie nu mi-era frică. Era ora opt și jumătate dimineaţa, iar 
mașina în care ne aflam se lupta să răzbată prin traficul de pe 
Second Avenue. Nici măcar nu existau variante de circulație, ca 
să ne fi putut învârti în cerc, doar camioane cu marfă pentru 
magazine, claxonând ca să împrăștie din drum pietonii. În 
primul rând, mâna Bondocului pe grumazul meu era moale, 
pielea lui era moale, iar felul cum mă ţinea părea relativ tandru. 
Ca să nu mai spun că el era cel mai dur din gașca lor. Cei patru 
nu erau calmi, nu se pricepeau la treaba pe care o făceau și nu 
erau duri. Niciunul dintre ei, din câte îmi dădeam eu seama, nu 
purta armă. 

In al doilea rând, de ramele celor patru perechi de ochelari de 
soare spânzurau încă etichetele cu prețul, niște ovale oranj 
fluorescente, pe care scria 6,99$ bucata. 

Am întins mâna spre Bubos și i-am hâţăit eticheta cu preţul, 
dar, fiindcă a întors brusc capul, degetul mi s-a agăţat de braţul 
ochelarilor, care i-au zburat de pe faţă, drept în poală. „Căcat”, 
a înjurat Bubosul și s-a grăbit să-și pună ochelarii la loc pe nas, 
ca și cum i-ar fi fost teamă că, fără ei, l-aș fi putut recunoaște 
eventual. 

— Hei, încetează cu prostiile, a spus Bondocul, strângând iar 
laţul acoladei în jurul meu. 

Felul cum mă ţinea așa lipit de el în mașină mi-a amintit de 
ticul cu pupăturile, pe care îl avusesem odată demult. 

— Bine, am spus eu, deși știam că îmi va fi greu să nu hâţâi 
etichetele alea cu preţul, dacă îmi veneau la îndemână. Dar 
care-i schema, de fapt, băieţi? 


150 


— Ni s-a zis să te băgăm în sperieţi, a răspuns Bondocul, cu 
un aer încordat, urmărind ce făcea Scofâlcitul cu volanul. Adică 
să-ţi piară pofta să te mai duci la Zendo, treburi de-astea. Hei, 
ce faci, ia-o naibii spre Drive. De pe 79 Street se face o rampă 
de acces. 

— Nu reușesc să mă înscriu, s-a văitat Scofălcitul, privind spre 
benzile de circulaţie. 

— Ce-i toată sclifoseala asta cu FRD1*? De ce să nu ne mișcăm 
pe străzile din centru? 

— Și ce-ai vrea, mă rog, să oprim și să-l caftim zdravăn, 
eventual chiar pe Park Avenue, nu? a zis Bondocul. 

— Poate că doar sperietura, fără cafteală, ar fi de ajuns, am 
sugerat eu. Isprăvim naibii toată tărășenia și ne vedem fiecare 
de treabă. 

— Fă-l să nu mai toace atâta din gură. 

— Dar să știi că nu vorbește chiar aiurea. 

— Mănâncămăaiurea! 

Bondocul mi-a astupat gura cu palma. În clipa aceea, am auzit 
un semnal ascuţit, pe două tonuri. Cu toţii - adică ei patru și eu 
deopotrivă - am început să ne uităm prin mașină, căutând sursa 
zgomotului. Parcă am fi fost într-un joc video și tocmai 
promovasem la următorul nivel, unde riscam să fim luaţi prin 
surprindere și nimiciţi de către niște extratereștri, pe care n- 
aveam cum să-i vedem. Pe urmă, mi-am dat seama că piuitul 
venea din buzunarul hainei mele: pagerul lui Minna intrase în 
funcţiune - bip-bip. 

— Ce-i aia? 

Răsucind capul, am scăpat din strânsoarea Bondocului, care 
nu a încercat să mă ţină lipit de el cu forța. 

— Beeper Barnamum, am spus eu. 

— Ce-nseamnă aia, un model mai special de pager? Scoate-l 
din buzunar. Băi, bolovanilor, nu v-am zis eu să-l scotociți bine 
peste tot? 

— Dă-te-n mă-ta. 

— Asta-i culmea! 

Tăbărând cu mâinile pe mine, au găsit rapid pagerul. Afișajul 
electronic arăta că numărul avea un prefix din Brooklyn-Queens- 
Bronx. 


1% Franklin D. Roosevelt East Side Drive, arteră de circulaţie din New York. 
151 


M-am încruntat și am ridicat din umeri: n-aveam nicio idee. 
Sincer, nu recunoșteam numărul. Cineva care credea că Minna 
era încă în viață, am bănuit eu, înfiorându-mă un pic. Chestia 
asta mă speria mai mult decât răpitorii mei. 

— Pune-l să sune la numărul ăla, a zis Scofâlcitul, de pe locul 
lui din faţă. 

— Vrei să oprești ca să poată suna? 

— Larry, n-ai telefonul la tine? 

Insipidul s-a răsucit pe scaun și mi-a oferit un telefon celular. 

— Sună acolo. 

Eu am format numărul, ei așteptau. Ne târâm ca melcul pe 
Second Avenue. Aerul din habitaclu zumzăia din cauza tensiunii 
nervoase. Telefonul celular suna, dit-dit-dit, o miniatură, o 
jucărie care fără niciun efort ne-a absorbit toată concentrarea, 
ne-a captat complet atenţia. Mai bine-l băgam în gură și-l 
înghițeam, în loc să-l ţin la ureche. Dit-ait-dit, suna din nou, 
după care cineva a răspuns. 

Gardistul-de-la-gunoaie. 

— Lionel? a zis Loomis. 

— Mmmmuhh, am mâărâit eu, strivind o izbucnire. 

— l-ascult-o p-asta. Care-i diferenţa dintre trei sute șaizeci și 
cinci de felaţii și un cauciuc radial? 

— Mălasărece! am zbierat eu. 

Cei patru din mașină au sărit ca arși. 

— Unul e Goodyear, iar celălalt însumează un great year”, a 
zis Loomis, mândru de el. 

Ştia că de data asta nimerise bine poanta, fiecare cuvânt fiind 
la locul lui. 

— De unde suni? am întrebat eu. 

— Tu m-ai sunat pe mine. 

— Mi-ai dat un bip, Loomis. Unde ești? 

— Nu știu - vocea lui se auzea mai slab - hei, cum se cheamă 
chestia asta? Oh, da? Multam. B-B-Q? Pe bune, chiar așa, trei 
litere? M-aţi băgat în ceaţă. Lionel, m-auzi? 

— Da. 

— E un local care se numește B-B-Q, cum ai pronunţa 
„barbecue”, dar doar trei litere. Mănânc aici tot timpul, dar 
habar n-am avut cum îi spune! 


20 Joc de cuvinte, pornind de la denumirea comercială a anvelopelor Goodyear. În 
limba engleză: year- an; good - bun; great- minunat, măreț. 


152 


— De ce mi-ai dat bip, Loomis? 

Bip și Rebip stau pe un gard... 

— Tu mi-ai spus să te sun. Voiai adresa aia, ai uitat? A lui 
Ullman... mortul. 

— Ah, da, exact, am spus eu, ridicând din umeri spre Bondoc, 
care continua să mă ţină de gât, dar lejer, lăsându-mi loc să 
manevrez telefonul la ureche. 

Se uita supărat la mine, dar nu era vina mea dacă se simţea 
confuz. Și eu eram la fel de confuz. Confuz și contulburat. 

— O am aici, la mine, a zis cu mândrie gardistul-de-la- 
gunoaie. 

— Oare de ce trebuie noi să-l plimbăm cu mașina și să ne 
uităm la el cum vorbește la telefon? s-a lamentat Bubosul. 

— la-i-l, a zis Scofâlcitul, de pe scaunul șoferului. 

— Trage-i mai bine un pumn în burtă, a spus Insipidul. Bagă 
groaza-n el. 

— E cineva cu tine acolo? a spus Loomis. 

Cei patru din mașină începuseră să se monteze văzând cum 
palida lor autoritate le scăpa printre degete, înghițită de 
tehnologia modernă, bucata de plastic și sârmă din palma mea. 
Trebuia să găsesc o modalitate de a-i calma. Am pendulat din 
cap de câteva ori, cu bărbia spre piept și căscând ochii mari ca 
să le arăt cât eram de cooperant; am mimat din buze să aibă 
răbdare, sperând să-și amintească ritualul din filmele polițiste: 
prefăcându-se că nu ascultă, puteau de fapt să culeagă 
informaţii pe șest. 

Ce să le fac eu dacă ei nu ascultau ce vorbeam! 

— Spune-mi adresa, am zis eu. 

— OK, imediat, a spus Loomis. Ai cu ce să notezi? 

— A cui adresă? mi-a șoptit Bondocul la cealaltă ureche. 

Se prinsese până la urmă. Era suficient de școlit în clișee, 
încât să fie manipulabil; în privinţa compatrioţilor lui, nu eram 
așa de sigur. 

— Spune-mi adresa lui V//man, am zis eu, special ca să audă 
ei. 

Dresaj-demulant a prelucrat mintea mea. Am înghiţit greu, cu 
noduri mari, ca să opresc cuvintele să sară pragul. 

— Da, am făcut rost de ea, a zis sarcastic gardistul-de-la- 
gunoaie. Și pe-a cui adresă o mai vrei? 


— Ullman? a repetat Bondocul, nu spre mine, ci spre Bubos. 
Tipul vorbește despre U//man? 

— Cui ades'! m-am piţigăiat eu. 

— Gata, las-o baltă, a spus Loomis, deja agasat. 

Celălalt auditoriu al meu nu era atât de blazat. Bubosul mi-a 
smuls telefonul din mână, iar Bondocul mi-a răsucit brațul la 
spate cu atâta violenţă, încât m-a împins în jos, cu nasul în 
speteaza scaunului șoferului. Parcă ar fi vrut să mă pună cu 
burta pe genunchii lui, ca să-mi ardă o bătaie la fund. Între timp, 
pe scaunele din faţă, Scofâlcitul și Insipidul au început să se 
certe crâncen pe tema unui loc de parcare, în care mașina ar fi 
putut încăpea sau nu. 

Bubosul și-a pus telefonul la ureche și a ascultat, dar Loomis a 
închis, sau poate doar amuţise, ascultând și el, așa că tăceau 
amândoi simultan. Scofâlcitul a reușit să parcheze lângă trotuar, 
sau în dreptul altei mașini - nu puteam să-mi dau seama, din 
poziţia chircită în care mă aflam. Cei doi din față continuau să se 
boscorodească, dar Bondocul tăcea și continua să-mi 
răsucească braţul, cu perseverenţă, accentuând presiunea cu 
încă vreo două grade, ca și cum ar fi vrut să experimenteze 
rezistența mea la tortură. 

— Te deranjează când auzi numele Ullman, am zis eu, 
strâmbându-mă de durere. 

— Am fost prieten cu Ullman, a zis Bondocul. 

— Nu-l lăsa să vorbească despre Ullman, a zis Scofâlcitul. 

— Ce tâmpenie, a spus Insipidul, cu o scârbă suverană. 

— Tâmpit ești tu, a zis Bondocul. Avem sarcina să-l băgăm în 
sperieţi pe tipul ăsta, așa că hai s-o facem. 

— Nu sunt prea speriat, am zis eu. Voi, în schimb, păreţi mai 
speriaţi. Vă e groază să vorbiţi despre Ullman. 

— N-ai de unde să știi tu de ce suntem noi speriaţi, clar?! a zis 
Bondocul. Și nici n-ai cum să ghicești. Așa că, mucles! 

— Vă e groază de un malac de polonez, am spus eu. 

— Ce tâmpenie, a zis Insipidul, din nou. 

Avea o voce, de parcă-i venea să plângă. A coborât din 
mașină și a trântit portiera. 

Intr-un final, Bubosul a renunţat să mai asculte tăcerea pe 
care Loomis o lăsase în telefonul celular, l-a închis și l-a pus pe 
banchetă între noi. 


154 


— Și ce dacă ne este groază de el? a zis Bondocul. E normal 
să fim speriaţi, poţi să ne crezi pe cuvânt. N-am lucra pentru el, 
dacă n-am fi speriați. 

Descleștându-și oarecum degetele de pe brațul meu, am 
putut să mă ridic în capul oaselor și să mă uit în jur. Mașina era 
parcată în faţa unei cafenele renumite de pe Second Avenue. 
Prin ferestrele de la stradă, se vedeau înăuntru o sumedenie de 
puștani posaci care flirtau lucrând la niște computere micuțe și 
citind reviste. Nici nu ne-au băgat în seamă pe noi, o mașină 
plină de nătărăi cum eram, și de ce ar fi făcut-o, de fapt? 

Insipidul nu se vedea pe nicăieri. 

— Vă compătimesc, am spus eu, ca să-i fac să vorbească în 
continuare. Și mie mi-e groază de malacul ăla. Problema e că nu 
prea poţi băga în sperieţi pe cineva, atunci când tu însuţi ești 
mort de frică. 

Mă gândeam la Tony. Dacă fusese și el aseară la Zendo, n-ar 
fi trebuit să declanșeze în fond aceeași alarmă ca în cazul meu? 
N-ar fi fost logic să se trezească pe cap cu durii ăștia de fațadă, 
cu mașina aceasta ridicolă înţesată de novici de la școala de 
clovni?! 

— Și ce găsești tu, mă rog, așa de inofensiv la noi? a spus 
Scofâlcitul, remarcând apoi spre Bondoc: Ce naiba, măi, doar ți- 
ai umflat deja mușchii la el. 

— N-aveţi decât să vă umflaţi voi mușchii la mine cât poftiţi, 
fiindcă degeaba, de speriat tot nu mă puteți speria, am ripostat 
eu, cu un aer oarecum absent. 

O parte din mintea mea gândea: Manevrează cu spaimă, 
scandal cu faimă, și aşa mai departe. O altă parte se căznea să 
rezolve enigma comportamentului lui Tony. 

— Cine a fost la telefon? a zis Bubosul, preocupat în 
continuare de problema pe care și-o asumase din proprie 
iniţiativă. 

— Oricum, n-o să mă credeţi dacă vă spun, am răspuns eu. 

— Incearcă-ne, ia să vedem, a zis Bondocul, sucindu-mi 
brațul. 

— Un tip care face niște investigaţii pentru mine, simplu, da?! 
Am vrut să aflu adresa lui Ullman. Partenerul meu a fost arestat 
pentru omor. 

— Vezi, nu e voie să pui pe nimeni să facă investigaţii, a zis 
Bondocul. Exact asta-i schema. Să nu te amesteci unde nu-i 


155 


treaba ta, să nu te duci acasă la Ullman, pricepi?! Pentru chestii 
de-astea ni s-a zis să te băgăm în sperieţi. 

Sperie-mă skullman, îngâna maladia mea. Sku/lamum Bailey. 
Skinnyman Brainy. 

— Umflă-ţi naibii mușchii la el, bagă-l în sperieţi și hai s-o 
ștergem de-aici, a zis Scofâlcitul. Nu-mi place deloc chestia asta. 
Larry avea dreptate, e o tâmpenie. Puțin îmi pasă mie cine face 
investigațiile alea. 

— Eu tot vreau să aflu cine era la telefon, a zis Bubosul. 

— l-ascultă aici, a spus Bondocul, încercând să cadă la 
învoială cu mine, acum când moralul, motivaţia și, mai ales, 
numărul membrilor din gașca lui scădeau vizibil. Ce facem noi 
acum este în numele malacului despre care pomeneai tu, s-a- 
nțeles? El e ăla care ne-a trimis, a precizat el, servindu-mi apoi o 
variantă a teoriei rezonanţei morfice: Prin urmare, dacă ţi-e 
groază de el, normal ar fi să-ţi fie groază și de noi, fără să mai 
trebuiască să ne umflăm mușchii la tine. 

— Nici dacă m-aţi omori, băieţi, de speriat tot n-aţi putea voi 
să mă speriaţi pe mine, am zis eu. 

— Hai, gata, o idee mai proastă ca asta nici că se putea, a 
conchis Scofâlcitul, coborând și el din mașină. 

Locurile din faţă erau goale acum, cu volanul lăsat de 
izbeliște. 

— Noi nu suntem așa, a insistat Scofâlcitul, băgând capul 
înapoi în mașină și privindu-i cu subiînţeles pe ceilalți doi. Nu 
suntem buni la chestii de-astea. Ne cerem scuze, a continuat el, 
arcuind sprâncenele și privindu-mă fix. Nu ne ocupăm de treburi 
de-astea. Noi suntem oameni liniștiți. 

A închis portiera. Am întors capul, suficient cât să îl văd 
croind-o la fugă pe trotuar, ca o pasăre zburătăcită. 

— Strigoicopoi! am zbierat eu. 

— Unde? a făcut Bondocul, eliberându-mi braţul numaidecât. 

Amândoi au rotit capul panicaţi, cu ochii bulbucaţi de frică în 
spatele lentilelor negre, pe lângă care etichetele portocalii cu 
preţul dansau ca momelile de pescuit. Liber, în sfârșit, am putut 
să întorc capul și eu, fără să caut ceva în mod special, 
bineînţeles, ci doar din plăcerea de a le imita mișcările. 

— Îmi bag picioarele în ea de treabă, a mormăit Bubosul. 


El și Bondocul au zbughit-o amândoi din automobilul închiriat, 
călcând iute pe urmele Scofâlcitului, iar pe mine m-au lăsat 
singur acolo. 

e 

Scofâlcitul plecase cu cheile de la mașină, însă Insipidul își 
uitase telefonul celular pe bancheta din spate, lângă mine. Am 
luat aparatul și l-am băgat în buzunar. Pe urmă, m-am aplecat 
peste scaunul din față, am deschis capacul compartimentului 
pentru mănuși, unde am găsit certificatul de înmatriculare și 
factura de la agenţia de închiriat. Automobilul făcea obiectul 
unui contract de leasing pe șase luni, în beneficiul companiei 
Fujisaki Corporation, de pe Park Avenue, 1030. Codul poștal, 
eram aproape sigur, plasa firma în aceeași zonă urbană cu 
Zendo. Adică exact unde întâmplarea făcea să mă aflu și eu. Am 
ciocănit cu degetele pe capacul compartimentului pentru 
mănuși, de cinci ori, dar zgomotul n-a fost prea răsunător și nici 
nu mi-a oferit vreo satisfacţie. 

e 

În timp ce mergeam pe jos spre Park Avenue, 1030, am 
deschis celularul și am sunat la L&L. Cum nu mai telefonasem 
niciodată de pe stradă, parcă aş fi fost Căpitanul Kirk, din Star 
Trek. 

— L&L, a rostit o voce, cea pe care sperasem să o aud. 

— Tony, eu sunt, am spus. Essrog. 

Așa începea Minna întotdeauna o convorbire telefonică: 
Lionel, sunt Minna. Tu ești primul nume. Eu sunt ultimul. Cu alte 
cuvinte: Tu ești tolomacul și eu sunt șeful tolomacului. 

— Unde ești? a întrebat Tony. 

La intersecţia dintre Lexington Avenue și 76" Street era 
răspunsul. Dar n-am vrut să-i spun. 

De ce? Nu prea știu. Oricum, am lăsat un tic să vorbească în 
locul meu: „Pupă-mă undeva, sperietoare!” 

— Am fost îngrijorat din cauza ta, Lionel. Danny mi-a zis că ai 
plecat cu gardistul-de-la-gunoaie într-un fel de misiune. 

— Da, cam așa ceva. 

— E și el cu tine acum? 

— Gargară cu gunoaie, am spus eu, pe un ton grav. 

— Ce-ar fi, mai bine, să vii înapoi aici, Lionel. Trebuie să stăm 
de vorbă. 


157 


— Investighez un caz, am zis eu. Ticu/ de ghicit te mănâncă 
implicit. 

— Oh, zău? Și în ce fază ai ajuns acum? 

Un domn cu freză îngrijită, îmbrăcat într-un costum 
bleumarin, a cotit de pe Lexington Avenue, în fața mea. Ținea 
un telefon celular lipit la urechea dreaptă. M-am aliniat în urma 
lui și i-am imitat mersul. 

— Diverse faze și locuri. 

— Ca de pildă? 

Cu cât Tony devenea mai insistent, cu atât și eu mă 
închideam mai mult în mine. 

— Speram, știi, să discutăm în trei un pic problemele. Să 
comparăm datele. 

— Dă-mi un exemplu, Lionel. 

— Uite, să zicem - /mplicitinsolit! Ghicitflit! - te-ai ales cu 
ceva de pe urma vizitei la... Zendo, acolo, aseară? 

— Îţi povestesc când ne vedem. În momentul de faţă, a 
apărut ceva important: neapărat trebuie să vii înapoi aici. De 
unde vorbești, de la un telefon public? 

— Implicitofon! am spus eu. Apropo, s-a întâmplat cumva ca 
niște tipi într-o mașină să încerce să te ia la goană? 

— Ce naiba tot îndrugi acolo? 

— Ce știi de fata pe care eu am văzut-o intrând acolo înaintea 
lui Minna? Ai aflat ceva despre ea? 

Chiar în timp ce îl chestionam am primit răspunsul la 
întrebarea mea, adevărata întrebare din sinea mea. 

Nu aveam încredere în Tony. 

Am simţit cât de adevărată era această constatare în scurtul 
interval dinainte ca el să-mi răspundă. 

— Am aflat câteva lucruri, a zis el. Dar în momentul de față se 
impune să ne unim forțele, Lionel. Trebuie să vii înapoi aici. 
Fiindcă au intervenit niște probleme cu care ne confruntăm. 

Deslușeam acum duplicitatea din glasul lui. Minţea dezinvolt, 
simplu. Nu se sforța în mod special. Nu avea motive, la telefon 
nu era decât Essrog, în fond. 

— Știu ce probleme, am spus eu. Gilbert e la închisoare, sub 
învinuirea de omor. 

— Da, asta e doar una dintre probleme. 

— Nu ai fost la Zendo aseară, am zis eu. 


Domnul în costum bleumarin a luat-o pe Park Avenue, 
trăncănind în continuare. L-am lăsat să se ducă și am rămas în 
mijlocul mulțimii de la colțul străzii, așteptând să se schimbe 
culoarea semaforului. 

— De ce naibii nu te uiţi tu în propria-ţi ogradă, în loc să te 
frământe atâta ce fac eu, Lionel?! a zis Tony. Tu unde-ai umblat 
azi-noapte, zi? 

— Am făcut ceea ce era stabilit să fac, am spus eu, vrând să-l 
provoc acum. l-am spus Juliei. De fapt, aflase deja. 

Am omis partea despre poliţaiul de la omucideri. 

— Foarte interesant. M-am tot întrebat unde se duce Julia. 
Sper că ai aflat tu. 

S-a declanșat alarma. Tony încerca să vorbească pe un ton 
nonșalant, dar nu-i prea reușea. 

— Când te-ai tot întrebat adică? Vrei să spui că pleacă des din 
oraș? 

— Poate. 

— Oricum, de unde știi tu că pleca, de fapt? 

— Ce naibii crezi tu că facem noi aici, Lionel? Ne informăm, 
aflăm lucruri. 

— Daa, cum să nu, sigur, suntem o echipă de marcă. Gilbert e 
la pârnaie, Tony. 

Mă podidiseră brusc lacrimile. Ştiam că ar fi trebuit să încerc 
să mă concentrez asupra problemei legate de Julia, însă ideea 
că noi, toţi, îl trădam pe Gilbert mi se părea mai arzătoare. 

— Știu. E mai în siguranţă acolo. Vino să vorbim, Lionel. 

Am traversat Park Avenue odată cu mulțimea, dar m-am oprit 
la jumătatea intervalului, pe refugiul pietonal ca o insulă în 
mijlocul carosabilului. Peticul de grădină era marcat cu un 
indicator pe care scria NARCISE PROASPETE (AMERICA de N.), 
dar pământul era scormonit, ciuruit și sterp, ca și cum cineva 
tocmai ar fi săpat solul ca să scoată afară bulbii morţi. M-am 
așezat acolo, pe marginea lată din lemn și am lăsat mulţimea să 
traverseze în continuare, până când semaforul s-a făcut roșu din 
nou și vehiculele au început să treacă vâjâind pe lângă mine. O 
fâșie de soare broda strălucitor bulevardul și îmi încălzea oasele 
pe bancă. Uriașele blocuri de apartamente de pe Park Avenue 
erau ornate cu umbră în lumina dimineţii târzii. Mă simţeam ca 
un naufragiat pe insula mea, acolo, într-un fluviu de taxiuri 
portocalii. 


159 


— Unde ești, Dihanie? 

— Nu-mi mai spune „Dihanie”, am zis eu. 

— Și cum ai vrea să-ţi spun - Năsturel? 

— Narcisă-proaspătă, mi-a ieșit pe gură. Alibi-naiv. 

— Unde ești, Narcisă? a spus Tony, pe un ton dulce. Să venim 
să te luăm? 

— Bobocel, năsturel, am spus eu, pradă ticului și lacrimilor. 

Spunându-mi „Dihanie” - cum mă alinta Minna -, Tony îmi 
declanșase sindromul Tourette, străpungând straturi întregi de 
strategii de adaptare și chemând la suprafaţă glasul meu de 
adolescent poznaș. Ce ușurare ar fi fost pentru mine să las frâu 
liber vechiului tic, în prezenţa cuiva care mă cunoștea atât de 
bine. Dar nu aveam încredere în el. Minna era mort, iar eu nu 
aveam încredere în Tony, și nici nu știam ce putea însemna 
lucrul ăsta. 

— Povestește-mi pe unde ai ajuns în investigaţiile tale, a zis 
Tony. 

M-am uitat în sus pe Park Avenue, zidurile monolitice de averi 
vechi se întindeau în lungul bulevardului, o brazdă de piatră. 

— Sunt în Brooklyn, am minţit eu. Mănâncămăgreenpoint. 

— Ah, da? Și ce faci în Greenpoint? 

— II caut pe - Greenpope! - tipul care l-a omorât pe Minna, 
polonezul ăla. Da' tu ce credeai? 

— Adică, te plimbi pe-acolo sperând să dai de el, da? 

— Mănâncămătelefon! 

— Bântui prin baruri poloneze, sau cum? 

Am lătrat și am plescăit din limbă. Smucind agitat din bărbie 
am atins butonul redial, declanșând o serie de piuituri în aparat. 
Lumina semaforului s-a schimbat și taxiurile care traversau Park 
Avenue claxonau cu furie, croindu-și drum prin ambuteiaj. O altă 
plută de pietoni a trecut peste insula mea și a intrat la loc în 
fluviu. 

— După zgomot, nu s-ar zice că ești în Greenpoint, a spus 


Tony. 

— Se toarnă un film aici. E ceva senzaţional. Să vezi tu ce 
scenografie au montat în Greenpoint -  Greenphone! 
Creepycone! Phonyman! -, Greenpoint Avenue cu decoruri 


speciale ca să semene cu Manhattan. O butaforie excepţională, 
cu clădiri false, taxiuri, figuranţi costumaţi ca pentru Park 
Avenue, pe cuvânt. Asta-i toată gălăgia pe care o auzi tu. 


160 


— Cine joacă în film? 

— Poftim? 

— Ce actori filmează acolo? 

— Unul pe care îl cheamă Mel - Gi/sspod, Gasspoint, 
Pissphone... 

— Mel Gibson. 

— Da, așa. Dar pe el nu l-am văzut, doar o grămadă de 
figuranţi. 

— Și chiar au montat clădiri de mucava acolo? 

— Te-ai culcat cu Julia, Tony? 

— Ce ţi-a venit să spui asta? 

— Răspunde! 

— Pe cine încerci să protejezi, Narcisă? Minna a murit. 

— Vreau să știu. 

— O să-ţi răspund față în față, când ajungi aici. 

— Narcisă necăjită! Crocofil disident! Chocodopolus rizibil! 

— Ah, nu-mi spui nimic nou. Le-am auzit pe toate. 

— Dejunofon delicios, veritabil tălâmb, mutant adolescentin 
mormoloc Zendo, penis diapazon Milhaus Nixon. 

— Du-te naibii, Obrăznicătură. 

— La revedere, Tonybailey. 

e 

Park Avenue, numărul 1030, însemna încă un edificiu de 
piatră, neremarcabil printre vecinii lui. Uşile de stejar erau 
compromisul dintre opulenţă şi robustețea militărească, 
ferestruici cu grilaj de fier: adăpost antiaerian colonial francez. 
Intrarea cu marchiză afişa doar cifrele, fără vreun nume de 
clădire pretențios și vulgar cum întâlneşti în Central Park West 
sau în Brooklyn Heights - aici nu mai rămânea nimic de 
demonstrat, iar anonimitatea constituia o valoare mai 
importantă decât charisma. Clădirea avea o zonă privată pentru 
staționarea vehiculelor de serviciu, dar și o porțiune de trotuar 
în pantă lină, care vorbea despre mulți bani, mită în buzunarul 
oficialităților orașului, și despre pantofi de damă cu tocuri prea 
fragile dacă s-ar fi agăţat în ordinara bordură înaltă de zece 
centimetri, prea scumpi oricum dacă ar fi riscat să se mânjească 
călcând în rahat de câine. Un paznic special pentru trotuar 
patrula prin faţa imobilului, având sarcina să deschidă 
portierele, să ușuiască javrele patrupede sau să-i trimită la 
plimbare pe musafirii nepoftiţi, înainte de-a apuca să spurce 


161 


cumva holul interior. M-am apropiat în pas alert și am cotit brusc 
spre ușă, fentându-l în ultima clipă. 

Holul era spaţios și întunecos, dinadins conceput să orbească 
orice vizitator nefamiliar venind din lumina strălucitoare a 
soarelui de-afară. Un pluton de portari cu mănuși albe și bine 
cunoscutele deja costume bleumarin cu vipușcă neagră la 
pantaloni m-au înconjurat în momentul în care am trecut 
împleticindu-mă printre uși. Era genul de uniformă pe care o 
purtau mardeiașii din mașina închiriată. 

Vasăzică nu erau mardeiași de profesie - măcar atât se 
văzuse clar. Erau portari, nicio rușine în asta. Dar de unde chiar 
oameni liniștiți? 

— Vă putem ajuta cu ceva? 

— Ce doriţi, domnule? 

— Numele? 

— Orice vizitator trebuie să fie anunţat. 

— Livrări de mărfuri? 

— Daţi-ne un nume. 

M-au încercuit, cinci sau șase dintre ei, nu cu o misiune 
specială, ci făcând exact meseria pe care o învăţaseră. Umbre în 
penumbre. Cu mănușile lor albe și plasați în contextul adecvat, 
păreau mult mai înspăimântători decât ticsiți în mașina 
închiriată și bâjbâind în rolul de gealaţi. Conduita lor era 
impecabilă. Nu-i vedeam printre ei pe Scofâlcitul, Bubosul, 
Bondocul sau Insipidul, însă era o clădire imensă. In schimb, 
deslușeam în jurul meu figuri șterse, aproape identice. 

— Am venit la Fujisaki, am spus eu. Bărbat, femeie sau 
corporație. 

— Cred că este o încurcătură. 

— Aţi greșit adresa, precis. 

— Nu avem niciun Fujisaki. 

— Numele? 

— Fujisaki Management Corporation, am zis eu. 

— Nu. 

— Nu. Nu aici. Nu aţi nimerit bine. 

— Nu. 

— Numele? Cine sunteţi, domnule? 

Am scos una dintre cărţile de vizită ale lui Minna. „Frank 
Minna”, am zis eu. Numele mi-a venit ușor pe buze, fără să simt 


162 


nevoia să îl distorsionez, cum aș fi făcut îndeobște cu numele 
meu. 

Gașca de portari din jurul meu s-a mai relaxat văzând o carte 
de vizită, de la o firmă. Vădisem un prim licăr de legitimitate. 
Oamenii aceștia erau portari cu ștaif și reglaj fin, preferând 
vigilenţa în locul unor instincte slugarnice și scârboase. 

— Sunteţi așteptat? 

— Poftim? 

— Sunteţi așteptat de cei pe care îi căutaţi? Aveaţi fixată o 
întâlnire? Numele? Persoana de contact? 

— Eram în trecere. 

— Hmmm. 

— Nu. 

— Nu. 

A urmat o nouă luare de poziţie. S-au adunat ciorchine. 
Cartea de vizită a lui Minna a dispărut. 

— Posibil să fie o confuzie. 

— Da. 

— Probabil că este. 

— Adresa e complet greșită. 

— Dacă ar exista un destinatar pentru un mesaj, care ar fi 
acel mesaj? 

— În eventualitatea în care destinatarul respectiv ar fi la 
această adresă. Sper să ne înţelegeţi, domnule. 

— Da. 

— Da. 

— Niciun mesaj, am spus eu. 

Am tapotat de câteva ori piepţii sacoului de pe portarul aflat 
cel mai aproape de mine. Tipul a ţâșnit în spate, burzuluindu-se. 
Dar pentru mine erau toţi pinguini acum. Nu mă puteam abţine 
să nu-i ating. Am întins mâna spre următorul, care era și cel mai 
înalt, am încercat să-l bat pe umăr prietenește, însă palma mea 
doar s-a frecat ușor de haina lui. Cercul s-a lărgit în jurul meu 
iarăși, în timp ce pivotam în loc. După cum au sărit ca arși, 
ferindu-se de mine, și-or fi imaginat poate că voiam să-i însemn 
cu pete invizibile de vopsea fluorescentă ca să-i pot identifica 
ulterior sau să le plantez microfoane ascunse ori, pur și simplu, 
să-i umplu de păduchi. 

— Nu. 

— Bagă de seamă. 


— Nu e voie să faci așa. 

— Nu e voie să faci așa aici. 

— Afară. 

Pe urmă, doi dintre ei m-au prins de coate și am fost ghidat 
afară, pe trotuar. 

M-am gândit să dau o raită prin jur, ca să inspectez pe cât 
posibil latura de nord a clădirii. Mă fila paznicul de pe trotuar, 
bineînţeles, dar nu-mi păsa. În dreptul intrării de serviciu 
mirosea a detergenți folosiţi de firmele particulare de curăţenie, 
iar în tomberoanele de gunoi se vedeau urmele unor comenzi de 
alimente angro, poate pentru o băcănie cu circuit închis. Mă 
întrebam dacă nu exista în imobil și vreun bucătar-șef, pentru 
locatari. Mă gândeam să bag capul înăuntru ca să mă lămuresc, 
însă paznicul de pe trotuar mormăia supărat într-un walkie- 
talkie, așa că am preferat să îmi iau tălpășița. Am fluturat din 
mână în semn de la revedere, iar tipul mi-a răspuns involuntar 
cu același gest - orice om poate cădea pradă unor ticuri 
câteodată. 

Printre îmbucături de hot-dog și înghiţituri de suc de papaia, 
am format numărul gardistului-de-la-gunoaie. Papaya Czar de 
pe 86" Street, colț cu 3" Avenue, este un local pe gustul meu - 
afișe strălucitoare, galbene și portocalii, lipite pe orice suprafaţă 
disponibilă, trâmbițând PAPAIA ESTE MANA CEREASCA PENTRU 
SĂNĂTATEA OMULUI! CRENVURȘTII NOȘTRI SUNT DELICIUL 
MUNCITORILOR! SUNTEM NEWYORKEZI CIVILIZAȚI, ȚINEM CU 
PRIMARUL GIULIANI! Și așa mai departe. În Papaya Czar pereții 
sunt atât de împânziţi de cuvinte, încât atunci când intru acolo 
constat că mă liniștesc imediat, ca și cum aș fi pășit în interiorul 
machetei propriului meu craniu. 

Am sorbit din suc, ca să-mi alunece mai ușor pe gât cocoloșul 
picant rămas din primul hot-dog, în timp ce telefonul suna la 
numărul format. Produsul preparat la Papaya Czar se străduia cu 
succes să ți se topească în gură ca o friptură scumpă, 
crenvurștii fiind se pare curăţaţi de pieliță, iar chifla și 
umplutura niciodată crocante, astfel încât ţi se contopeau 
delicios de cremoase pe limbă. Aceste calităţi puteau părea și 
exagerate uneori, făcându-te să jinduiești la învelișul mai tare al 
unui hot-dog de la Nathan's, însă eu astăzi aveam chef de 


164 


mâncarea de la Czar. Mai aveam încă patru crenvurști înșiraţi 
frumos unul lângă altul pe tejghea, în fața mea, fiecare cu un fir 
ornamental de muștar galben, ca un semn al exclamării - cinci 
era încă îngerul meu. 

Cât despre papaia în sine, din punctul meu de vedere aș fi 
putut la fel de bine să beau nectar din seminţe de trufulla?! sau 
lapte de grifon, din moment ce niciodată nu întâlnisem acest 
fruct, decât sub forma băuturii cretoase servite la Czar. 

— Inspectorul sanitar Loomis, a răspuns gardistul-de-la- 
gunoaie. 

— Alo, Loomis. Uite ce e, eu mă ocup acum de cazul lui 
Gilbert. 

Ştiam că trebuia să îi bag fitilul cu nenorocirea care căzuse pe 
capul prietenului lui, fiindcă doar așa îi puteam capta atenţia. 
De fapt, în acel moment Gilbert era ultimul lucru care m-ar fi 
putut interesa. „Am nevoie să-mi faci rost de niște informaţii”, 
am continuat eu. 

— Lionel, tu ești? 

— Da, fii atent. Park Avenue, zece-trei-zero. Notează asta. Îmi 
trebuie niște date despre clădirea de-acolo, firma de 
administraţie, președintele consiliului, orice poţi afla. Vezi dacă 
nu dibuiești vreun nume care să ţi se pară cunoscut. 

— De unde să mi se pară cunoscut? 

— De la... ăăă... din cartier, am spus eu, cu gândul la Frank 
Minna, dar preferând să tac. Oh, mai ales un nume: Fujisaki. E 
ceva japonez. 

— Nu știu niciun Fujisaki de la noi din cartier. 

— Tu caută datele astea, Loomis, e important. Sună-mă când 
rezolvi ceva. 

— Unde să te sun? 

Pagerul și telefonul celular se amestecaseră în capul meu. 
Adunam aparate electronice de la alte persoane. De fapt, nici nu 
știam numărul telefonului împrumutat de la portarul cu ochelari 
de soare. M-am întrebat atunci pentru prima oară cu cine aș fi 
putut să mă trezesc vorbind dacă telefonul suna și eu 
răspundeam. 

— Las-o baltă, am zis eu. Mai ai numărul pagerului lui Minna? 


*1 Copacii trufulla sunt niște personaje din The Lorax, o povestire pentru copii, cu 
mesaj ecologist, publicată în 1971 de scriitorul american Theodor Seuss Geisel (1904- 
1991), sub pseudonimul literar Dr. Seuss. 


165 


— Sigur. 

— Folosește.-l. Și te sun eu înapoi. 

— Când îl scoatem pe Gilbert pe cauţiune? 

— Exact de asta mă ocup acum. Hai, Loomis, vorbim mai 
târziu. Nu uita să mă suni, bine?! 

— Sigur că da, Lionel. Auzi, amice? 

— Ce-i? 

— Bravo ţie, omule, a zis Loomis. Te descurci grozav. 

— Oh, multam, Loomis. 

Am încheiat convorbirea și am pus telefonul înapoi în 
buzunarul de la haină. 

— Ce kilu' meu, a zis un bărbat așezat în dreapta mea. 

Un tip de vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în costum. Vorba lui 
Minna, la New York orice gherţoi poate să umble la costum. 
Constatând mulţumit că nu era portar, l-am ignorat, ocupându- 
mă de hot-dogul numărul trei. 

— Eram odată într-un restaurant din L.A., a început tipul. Un 
local fabulos, ceva de milioane, efectiv. Numai mâncare 
extravagantă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Știi, da, mâncare 
extravagantă? La o masă, un tip și-o tipă, amândoi vorbind la 
niște porcării de telefoane celulare, ca asta al tău. Două 
conversații diferite pe toată durata dejunului, lătrând în 
telefoane unul mai tare decât celălalt, ce-a zis Cindy, că pleacă 
în week-end, că trebuie să prelucrez jocul, în fine toată pelteaua 
de rigoare. Imposibil să legi două idei în cap, cu tot vacarmul pe 
care-l făceau ăia doi. 

Am dat gata hot-dogul numărul trei din cinci mușcături la 
intervale egale, am lins muștarul de pe vârful degetului mare și 
am luat numărul patru de pe tejghea. 

— Mi-am zis, bun, L.A., asta e, n-ai ce-i face. Înghite și taci. 
Așa-i acolo. Acum vreo două luni, încerc eu să impresionez un 
client și îl duc la Balthazar, știi, în centru, da? Un local de 
milioane,  ascultă-mă pe mine. Mâncare extravagantă, 
sofisticată. Ce-mi văd ochii când intru - doi imbecili la bar, 
vorbind la telefoane celulare. Simt că dau în clocot, dar îmi zic, 
bun, la bar, nu în sală, ceea ce dovedește decentă, respect, nu-i 
așa?! Mă împac cu ideea, oricum. Suntem conduși la o masă, 
după ce așteptăm cincisprezece minute, fir-ar să fie, ne așezăm 
noi frumos și, brusc, sună telefonul clientului, care, culmea, îl 


166 


scoate din buzunar și răspunde. Da, domn'e, tipul care era cu 
mine! Stă acolo și latră în telefon! Zece, cincisprezece minute! 

Am savurat al patrulea hot-dog într-o stare de calm și liniște 
tip Zen, antrenându-mă pentru ședința de zazen, la care urma 
să particip. 

— Nu mi-aș fi închipuit niciodată că aș putea să văd așa ceva 
aici, pe cuvânt. Ducă-se naibii California, și Balthazar, nu 
contează, toți filfizonii cu capul plin de căcat și cu ceasuri de 
milioane de dolari pe mână ca Dick Tracy presupun, e timpul să 
mă adaptez condiţiilor universului modern, dar am crezut că 
măcar aici pot să stau și eu ca omul și să mănânc dracului un 
hot-dog, fără să aud în jur bla-bla-bla. 

Păstrasem a cincea parte din sucul de papaia, ca să îl beau 
după ce mâneam ultimul hot-dog. Nerăbdător dintr-odată să 
plec, am îndesat în buzunarul de la haină un teanc de șerveţele 
și, cu hot-dogul și băutura în mână, m-am îndreptat din nou spre 
lumina crudă și rece a amiezii de-afară. 

— Trebuie să fii zurliu de-a binelea ca să vorbești așa de unul 
singur într-un local public! 

e 

Pagerul a început să piuie exact când am ajuns la mașină. L- 
am scos ca să mă uit: alt număr necunoscut cu prefixul local 
718. M-am suit în mașină și am sunat de pe telefonul celular, 
iritat la gândul că aveam să dau iarăși peste Loomis. 

— DickTracyphone, am rostit eu în microfonul aparatului. 

— Alo, aici Matricardi și Rockaforte, a rostit o voce hârșâită. 

Rockaforte. Deși nu-i auzisem vorbind decât de două sau trei 
ori în cincisprezece ani, vocea lui aș fi recunoscut-o oriunde. 

Prin parbriz, vedeam 83" Street, la mijlocul zilei, în noiembrie. 
Două femei îmbrăcate cu mantouri scumpe mimau, de ochii 
mei, o conversație specifică Manhattanului, încercând să mă 
convingă de realitatea lor. În telefon, însă, auzeam răsuflarea 
unui bătrân, iar ceea ce vedeam prin parbriz nu era nicidecum 
real. 

Interesant mi se părea faptul că apelul venise pe pagerul lui 
Minna. Nu știau că Minna murise? Trebuia cumva să le dau eu 
vestea Clienţilor? Am simţit că mă sugrum, gâtul îmi zvâcnea de 
frică și cuvinte blocate. 

— Vorbește cu mine, a hărâit iritat Rockaforte. 


167 


— Larval Pushbag, am spus eu încetișor, încercând să-mi 
anunț numele. 

Dar oare Clienţii știau măcar cum mă cheamă? „Papaya 
Pissbag”, am continuat eu, stăpânit de vechile ticuri, 
neputincios. „NuMinna”, am spus eu în cele din urmă. „NuFrank. 
Frank e mort.” 

— Știm, Lionel, a zis Rockaforte. 

— Cine v-a spus? am șoptit eu, stăpânindu-mi un lătrat. 

— Lucrurile nu trec neobservate, a zis el. S-a oprit, a respirat 
zgomotos și a reluat: Ne pare foarte rău pentru tine în aceste 
momente grele. 

— Aţi aflat de la Tony? 

— Am aflat. Noi aflăm ceea ce avem nevoie să știm. Ne 
informăm. 

Dar și ucideţi? îmi venea mie să întreb. Daţi ordine unui malac 
polonez? 

— Suntem îngrijorați pentru tine, a spus el. Am primit 
informaţii că ai fugit, că umbli de colo-colo, că nu poți să stai 
liniștit. Am auzit asta și ne neliniștește. 

— Ce alte informaţii? 

— Și că Julia a părăsit domiciliul în această perioadă de doliu. 
Că nimeni nu știe unde s-a dus, în afară de tine, eventual. 

— Nujulia, nunimeni, nimeninuștie. 

— Suferi încă. Vedem lucrul acesta și suferim deopotrivă. 

Nu prea înțelegeam eu cum venea asta, dar preferam să nu 
întreb. 

— Vrem să vorbim cu tine, Lionel. Vii să discuţi cu noi? 

— Discutăm chiar acum, am pufăit eu. 

— Vrem să te vedem stând în fața noastră. Este important în 
aceste momente de tristeţe. Vino pe la noi, Lionel. 

— Unde? În New Jersey? 

Fiindcă inima îmi bătea nebunește, mi-am îngăduit să mă alin 
în gând cu un potop de permutări verbale: Garden state bricko 
plus stuckface garbageface grippo plus suckfast garter snake 
ticc-o plus circus. Buzele îmi fremătau lipite de telefon, riscând 
să dea suflu cuvintelor. 

— Suntem în casa din Brooklyn, a spus el. Vino. 

— Scarface! Cigarfish! 

— Ce te-a făcut să fugi, Lionel? 

— Tony. Aţi vorbit cu Tony. El a zis că am fugit. N-am fugit. 


168 


— După voce s-ar zice că ai fugit. 

— ÎI caut pe ucigaș. Cred că Tony încearcă să mă împiedice. 

— Ai o problemă cu Tony? 

— N-am încredere în el. Se poartă - Stuccotasn! - se poartă 
ciudat. 

— Dă-mi-l mie la telefon, s-a auzit un glas în fundalul 
convorbirii. 

În locul lui Rockaforte, vorbea acum Matricardi: o voce mai 
înaltă, mai melodioasă, ca un whisky single malt în comparaţie 
cu un whisky Dewar's. 

— Ce nu-i în regulă cu Tony? a zis Matricardi. Nu ai încredere 
în el în această chestiune? 

— Nu am încredere în el, am repetat eu ca prostul. 

Mă gândeam să închei convorbirea. Din nou, mi-am consultat 
celelalte simțuri: eram la soare în Manhattan într-un vehicul de 
la L&L vorbind la telefonul celular al unui portar. Puteam să mă 
descotorosesc de pagerul lui Minna, să uit de convorbirea 
telefonică, să plec oriunde. Clienţii erau ca niște jucători într-un 
vis. Nu ar fi putut nicidecum să mă atingă cu glasurile lor 
eterice, bătrânești. Dar nu mă încumetam să le închid telefonul 
în nas. 

— Vino la noi, a spus Matricardi. O să stăm de vorbă. Nu e 
nevoie să fie și Tony. 

— Uitătelefonul. 

— Mai ţii minte adresa noastră? Pe Degraw Street. Ştii unde, 
da? 

— Bineînţeles. 

— Vino. Fă-ne onoarea în aceste momente de deznădejde și 
amărăciune. Vom discuta fără Tony. Ce e greșit noi vom 
îndrepta. 

e 

Reflectând ce să fac în continuare, am folosit din nou 
telefonul portarilor, am sunat la informații, am cerut numărul 
pentru pagina de decese de la Daily News și am spus că vreau 
să achit un anunţ mortuar pentru Minna. Am folosit o carte de 
credit de-a lui, pe care Minna adăugase și numele meu. Minna 
trebuia să-și plătească propriul anunţ de deces, dar știam că nu 
ar fi avut nimic împotrivă, considerând că merita să cheltuiești 
cincizeci de parai pe așa ceva. Minna era un cititor avid de 
anunţuri mortuare, studiindu-le în fiecare dimineaţă în biroul 


169 


firmei L&L, ca pe o listă de sugestii utile, o șansă pentru el să 
prindă din zbor o idee sau să înțeleagă vreun motiv ascuns. 
Femeia care prelua anunțul bifa mecanic niște rubrici, iar eu mă 
conformam automat: indicaţii de facturare, numele decedatului, 
datele, rude în viaţă, până am ajuns la partea unde eu trebuia 
să dictez câteva rânduri despre cine a fost omul Minna. 

— Regretatul... cineva, a spus femeia, deloc cu răutate. De 
obicei, se spune ceva despre răposat. 

Cel-care-a-fost-ca-un-tată? 

— Sau ceva despre contribuţiile lui în folosul comunităţii, a 
sugerat ea. 

— Scrieţi simplu „detectiv”, am zis eu. 


170 


e GÂNDUL SUPREM 


Întotdeauna, au existat doar două lucruri despre care Frank 
Minna nu voia să discute în anii care au urmat întoarcerii lui din 
exil și înfiinţării companiei Minna Agency. Primul se referea la 
natura acelui exil, împrejurările care au dus la dispariţia lui într-o 
zi de mai, când frate-său, Gerard, l-a scos valvârtej din oraș. Noi 
n-am știut niciodată de ce a plecat, unde s-a dus sau ce-a făcut 
cât timp a fost plecat, ori de ce s-a întors până la urmă. N-am 
știut niciodată cum a cunoscut-o pe Julia și a ajuns să se însoare 
cu ea. N-am știut niciodată ce s-a întâmplat cu Gerard. Niciodată 
după aceea nu a mai existat vreun semn de la Gerard, și nici nu 
s-a mai pomenit numele lui. Șederea „la ţară” era învăluită într- 
o asemenea nebuloasă, încât uneori nici nu-ţi venea să crezi că 
durase trei ani. 

Celălalt lucru se referea la Clienţi, deși prezenţa lor mijea ca 
un puls, resimţit ici și colo în trupul Agenției. 

L&L nu mai era o firmă de mutări, iar noi n-am mai revăzut 
niciodată casa aceea de piatră de pe Degraw Street, scobită 
toata pe dinăuntru. Dar, cum noi eram deopotrivă băieţi buni la 
toate și detectivi, nu ne-a fost greu, în perioada de început, să 
simțim umbra lui Matricardi-și-Rockaforte într-o bună parte din 
misiunile noastre. Recunoșteai că o comandă venea de la ei 
când vedeai disconfortul profund pe care i-l provoca lui Minna. 
Fără niciun fel de explicaţie, Minna își schimba tipicurile, nu mai 
trecea pe la frizerie și nici la arcadă, cel puţin o săptămână, 
închidea partea de la stradă a sediului L&L și ne spunea să ne 
facem de drum prin alte zone vreo câteva zile. Până și mersul i 
se schimba, întregul fel de a fi. In asemenea perioade, ţinea 
morţiș ca în restaurante să se așeze doar la mesele plasate în 
colțuri, unde putea sta cu spatele la perete. Intorcea capul pe 
stradă, fără niciun motiv, ceea ce, evident, la mine s-a cârpăcit 
sub forma unui tic pe toată viaţa. Ca să disimuleze toate astea, 
glumea mai mult, dar și mai discontinuu, șuvoiul comentariilor și 
al insultelor lui devenea mai refractar și punctat de tăceri 
ursuze, poantele lui păreau mai dezlânate. Chiar și serviciile pe 
care le prestam pentru Clienţi erau tot discontinue. Semănau cu 


171 


niște povești fragmentate, părți din mijloc, fără cap sau coadă. 
Când noi, Oamenii-lui-Minna, filam vreo cucoană, la cererea 
soţului, sau urmăream vreun funcţionar bănuit de ciordeală sau 
de măsluirea evidenţelor contabile, controlam de fapt dramele 
lor patetice, înglobam existenţele lor meschine în materialitatea 
noastră lumească. Ceea ce culegeam cu microfoanele noastre 
ascunse și cu aparatele de fotografiat, iar apoi gravam pentru 
totdeauna în rapoartele noastre era adevărat și complet. Sub 
autoritatea lui Minna, eram ca niște cronicari tainici, 
consemnând un fel de istorie socială despre Cobble Hill și Carroll 
Gardens, în c6piile pe care le păstram de la toate dosarele. Dar 
când mâna lui Matricardi-și-Rockaforte punea în mișcare 
Oamenii-lui-Minna, nu mai eram decât niște unelte, bâjbâind pe 
lângă povești prea complicate pentru orizontul nostru, simple 
instrumente în final aruncate, nedumerite de ceea ce li s-a 
întâmplat. 

Odată, în vremurile de început ale Agenţiei, am fost trimiși să 
stăm de strajă, în ziua mare, pe lângă o mașină, un Volvo, și, 
observând cât de fragmentare și pompoase erau instrucţiunile 
lui Minna, afacerea respectivă ne-a mirosit imediat a „Clienţi”. 
Mașina era goală, din câte puteam noi să ne dăm seama. Era 
parcată pe Remsen Street, în apropiere de Promenade, în 
capătul liniștit unde strada se termină printr-un sens giratoriu, 
cu vedere spre Manhattan. Gilbert și eu ședeam pe o bancă din 
parc, căznindu-ne să părem dezinvolţi, cu spatele spre linia 
cerului de deasupra orașului, în timp ce Tony și Danny 
tândăleau la intrarea pe străzile Remsen și Hicks, sfredelind cu 
privirile pe oricine cotea spre obiectiv. Știam doar că trebuia să 
ne retragem din post la ora cinci după-amiaza, când un camion 
pentru tractări de vehicule urma să preia mașina. 

Ora cinci s-a făcut șase, apoi șapte, fără să apară niciun 
camion. Am luat, pe rând, pauze de pipi în părculeţul pentru 
copii de pe Montague Street, am fumat ţigară de la ţigară și ne- 
am foit în sus și în jos pe stradă. Seara, lumea a ieșit la plimbare 
pe Promenade, perechi, adolescenți cu sticle de bere ascunse în 
pungi de hârtie, pederaști confundându-ne cu niște poponari 
ieșiți la agăţat. Gesticulând și dând din umeri, îi refuzam când 
ajungeau în capătul aleii unde patrulam noi, bombăneam și, 
ostentativ, ne uitam fiecare la ceasul de la mână. Automobilul 
Volvo trecea neobservat, de parcă ar fi fost invizibil, însă noi 


172 


aveam senzaţia că sclipește, șuieră, ticăie ca o bombă. Orice 
puștan pe bicicletă, orice beţivan împleticit, pentru noi era un 
asasin, un ninja deghizat care urma să atace mașina. 

Când soarele a început să apună, Tony și Danny s-au luat la 
harţă. 

— E o tâmpenie, a zis Danny. Hai să ne cărăm de-aici. 

— Nu se poate, a spus Tony. 

— Ştii, da, că în portbagaj e un cadavru, a zis Danny. 

— De unde vrei să știu? s-a mirat Tony. 

— Păi, ce altceva ar putea să fie, mă rog?! a ripostat Danny. 
Boșorogii ăia au omorât pe careva. 

— Ce tâmpenie, a spus Tony. 

— Un cadavru?! a exclamat Gilbert, vizibil stresat. Eu 
credeam că mașina e plină de bani. 

Danny a ridicat din umeri. „Habar n-am asta, dar înăuntru e 
un cadavru. Și să vă mai spun ceva: Ni s-a întins o cursă, ca să 
pună treaba în cârca noastră.” 

— Mare tâmpenie, a zis Tony. 

— De unde să știe Frank? Face și el ce-i spun ăia. 

Chiar și răzvrătit, Danny respecta interdicţia lui Minna de a nu 
rosti numele Clienţilor. 

— Tu chiar crezi că înăuntru e un cadavru? l-a întrebat Gilbert 
pe Danny. 

— Bineînţeles. 

— Eu nu mai stau aici, dacă e un cadavru acolo, Tony. 

— Dă-te naibii de grăsan, Gilbert. Și ce dacă e? Tu ce-ţi 
închipui că facem noi aici? Cum crezi tu că, lucrând pentru 
Minna, n-ai să vezi niciodată un cadavru, eh, zi?! Du-te la 
gardiștii-de-la-gunoaie, dacă nu-ţi place, ce dracu'! 

— Eu am șters-o, a zis Danny. Mi-e foame, oricum. Chestia 
asta-i o tâmpenie. 

— Și ce să-i spun lui Minna? a zis Tony, zgândărindu-l pe 
Danny. 

— Spune-i ce vrei. 

Era o dezertare surprinzătoare. Tony, Gilbert și eu eram 
fiecare o problemă în felul nostru, în timp ce Danny, tăcut și 
cuminte, era stâlpul lui Minna, modelul lui de perfecțiune. 

Tony nu era capabil să se confrunte fățiș cu această 
rebeliune. Era obișnuit să ne bruftuluiască pe Gilbert și pe mine, 
nu pe Danny. Așa că a revenit la modelul cunoscut. 


173 


— Cu tine cum rămâne, Dihanie? 

Am ridicat din umeri, pe urmă mi-am pupat mâna. Era o 
întrebare imposibilă.  Devotamentul față de Minna se 
concentrase în această corvoadă de ceasuri întregi păzind un 
Volvo. Acum trebuia să concepem dezastre, trădări, trupuri în 
putrefacție. 

Dar ce-ar însemna să îi întoarcem spatele lui Minna? 

I-am urât pe Clienţi atunci. 

Până să mai spun eu ceva, camionul pentru tractări a intrat 
huruind pe Remsen Street. Înăuntru, erau doi derbedei umflaţi 
care au râs când au văzut cum am tresărit toţi și, fără să ne 
spună nimic despre importanţa mașinii, ne-au ușuit de-acolo; 
apoi, cu un lanţ, s-au apucat să prindă de utilajul lor bara de 
protecție a automobilului Volvo. Nu atât „bărbaţi”, cât mai 
degrabă „băieţi” în costume, aveam senzaţia că toată chestia 
asta fusese concepută dinadins ca să ne pună la încercare nervii 
de proaspăt-adulţi. Și am picat testul, chiar dacă Minna și 
Clienţii nu aveau de unde să știe asta. 

e 

Ne-am făcut mai duri, totuși, Minna a devenit imperturbabil și, 
treptat, am ajuns să privim cu mai mult calm rolul Clienţilor în 
viața Agenţiei. De ce să vrei să înţelegi chiar tot? Oricum, nu se 
știa întotdeauna cu certitudine când lucram pentru ei. Confiscaţi 
un anumit aparat dintr-un anumit birou: era pentru Clienţi sau 
nu? Incasaţi această sumă de la cutare și cutare: când îi predam 
captura lui Minna, oare le-o pasa mai departe Clienţilor? 
Desigilaţi plicul acesta, interceptaţi convorbirile de la acest 
număr de telefon: Clienţii? Minna ne ţinea în beznă și făcea din 
noi niște profesioniști. Prezenţa lui Matricardi-și-Rockaforte a 
devenit în general subliminală. 

Ultima manevră care am fost sigur că era pentru Clienţi a 
avut loc în urmă cu peste un an înainte de moartea lui Minna. 
Sarcina respectivă purta marca lor de totală inexplicabilitate. Un 
supermarket de pe Smith Street arsese într-un incendiu și 
fusese complet demolat la începutul acelei veri; plin de moloz 
cum rămăsese, maidanul respectiv se transformase de la sine 
într-un fel de târg pentru negustorii ambulanți fără autorizaţie, 
unde vânzători oferind fructe de un singur fel - portocale, să 
zicem, sau mango - veneau cu câteva lăzi plasându-și marfa pe 
șest în după-amiezile de vară, printre diverse cărucioare cu hot- 


174 


dogi și îngheţată la cornet, care începuseră să se adune acolo. 
După vreo lună, un parc de distracţii hispanic a preluat terenul, 
montând un carusel și o roată mare, dar la dimensiuni reduse, 
fiecare costând un dolar „tura”; mai aduseseră acolo un chioșc 
cu cârnaţi la grătar și două jocuri amărâte: unul cu balonul și 
pistolul cu apă, iar celălalt cu un cârlig deasupra unui vas de 
sticlă din care puteai pescui animale de pluș roșii și roz. 
Murdăria și mirosurile de prăjeală deveneau o nenorocire dacă 
te apropiai prea mult, însă roata mare era garnisită cu tuburi 
fluorescente albe, oferind noaptea o imagine superbă, când te 
uitai dinspre Smith Street, unde nu te-ai fi așteptat să vezi o 
ditamai roata cu spiţe strălucitoare, înaltă cât o casă cu trei 
etaje. 

Fusese o asemenea lâncezeală la firmă în vara aceea, încât 
ajunsesem să ne ocupăm în mod regulat de transportul 
individual de persoane, preluând solicitările când eram sunaţi, 
cărând petrecăreţi acasă de la cluburile de noapte, cucoane 
bătrâne la și de la spitale, turiști la aeroportul La Guardia pentru 
un zbor de week-end la Miami Beach. Intre curse jucam pocher 
în încăperea de la stradă, unde aveam aer condiţionat. Era 
trecut de ora unu și jumătate într-o noapte de vineri, când 
Minna a apărut la firmă. Loomis juca și el, pierzând constant și 
mâncând toți cartofii prăjiţi, iar Minna i-a spus să dispară, să se 
ducă mai bine acasă. 

— Care-i problema, Frank? a zis Tony. 

— Nu-i nicio problemă. A apărut o treabă pentru noi de făcut, 
atâta tot. 

— Ce treabă? Pentru cine? 

— O schemă. Găsim pe-aici o chestie ca un fel de rangă sau 
așa ceva? 

Minna fuma cu furie ca să își mascheze starea de jenă. 

— O rangă? 

— Un obiect cu care să poţi trosni în ceva. Ca un drug. Eu am 
o bâtă și o cheie de roţi în portbagaj. Chestii de genul ăsta. 

— Am impresia că ţi-ar trebui un pistol, a spus Tony, ridicând 
din sprâncene. 

— Dacă mi-ar trebui un pistol, mi-aş lua un pistol, măi, 
blambete, clar?! Pentru treaba asta nu-i nevoie de pistol. 

— Lanţuri nu-s bune? a zis Gilbert, vrând să fie de ajutor. E 
ditamai grămada de lanţuri în Pontiac. 


175 


— Rangă, rangă, rangă. Oare de ce-mi mai pierd eu vremea 
cu voi, clarvăzătorilor?! Băi, dacă aș avea nevoie să-mi 
ghicească cineva gândurile, aș suna-o naibii pe Gladys Knight, 
târtanilor. 

— Dionne Warwick, a spus Gilbert. 

— Ce?! 

— Psychic Hotline cu Dionne Warwick, nu Gladys Knight. 

— Psychicwarlock! 

— Am avea niște ţevi la subsol, a anunţat filosofic Danny, abia 
acum etalând pe masă cărțile pe care le avea în mână când 
Minna dăduse buzna în birou. 

Avea ful de valeţi și optari. 

— Important este să le poţi manevra ușor ca să lovești cu ele, 
a zis Minna. Hai să vedem. 

Suna telefonul. Am înșfăcat receptorul și am zis: „L&L”. 

— Spune-le că nu avem mașini disponibile, a zis Minna. 

— E nevoie să mergem toţi patru la treaba aia? am întrebat 
eu. 

Cochetam cu ideea plăcută de a lipsi de la acţiunea cu rângi- 
și-chei-fixe, indiferent despre ce-o fi fost vorba acolo, preferând 
în schimb să plimb pe careva cu mașina până la Sheepshead 
Bay, să zicem. 

— Da, Dihanie. Mergem toţi. 

M-am descotorosit rapid de clientul care sunase la telefon. 
Peste douăzeci de minute, eram instalați cu ţevi, cheia de roţi, 
cricul de mașină și o bâtă Yankee - suvenir de la Bat Day -, în 
vechea Impala a lui Minna, cea mai puţin sesizabilă dintre 
numeroasele mașini L&L și, totodată, încă un semn de rău 
augur, dacă încercam să interpretez semnele. Minna ne-a 
plimbat cu mașina pe Wyckoff, dincolo de șantierele de 
construcții, apoi am dat roată, îndreptându-ne spre sud, pe 
Fourth Avenue, în jos, spre President Street, și înapoi spre Court. 
Trăgea de timp, verificându-și mereu ceasul de la mână. 

Am virat pe Smith Street, iar Minna a parcat înainte de 
intersecția de unde începea terenul viran al fostului 
supermarket. Parcul de distracţii se închisese la acea oră din 
noapte, când chioșcurile se ascundeau sub șiruri de scânduri, 
caruselul și roata erau oprite, iar diverse pahare de bere 
azvârlite și ambalaje de cârnaţi licăreau în panorama de 
gunoaie luminate de lună. Ne-am furișat cu uneltele noastre în 


176 


incinta parcului, ţinându-ne după Minna, fără să mai scoatem 
niciun cuvânt acum, când autoritatea lui de șef nu ne mai 
agasa, ci dimpotrivă revenisem cuminţiţi la ritmul nostru 
obedient de oameni fideli lui. Minna a arătat spre roata mare. 

— Desfiinţaţi-o. 

— Eh? 

— Distrugeţi roata, pămpălăilor. 

Gilbert s-a prins imediat, poate fiindcă sarcina aceea se 
potrivea atât de bine aptitudinilor și temperamentului lui. A tras 
o lovitură cu bucata lui de ţeavă în cel mai apropiat rând de 
tuburi de neon, stârnind o ploaie de pulbere argintie. Tony, 
Danny și eu i-am urmat exemplul. Am atacat corpul roții, întâi cu 
lovituri timide, măsurându-ne forţa, apoi izbind cu toată 
puterea, dezlănţuindu-ne. Era simplu să faci praf neonul, dar nu 
la fel de simplu să demolezi structura roții, însă ne-am pus pe 
treabă cu încrâncenare, am atacat orice articulaţie sau sudură 
vulnerabilă, smulgând cablul electric și tocându-l mărunt cu 
partea cea mai ascuţită a cheii fixe, până când izolaţia și sârma 
au rămas dezgolite și storcite, apoi complet ferfeniţite. Minna 
însuși mânuia bâta de baseball, din care săreau așchii de lemn 
când trosnea cu ea în porţile de protecție din dreptul scaunelor, 
fără să le sfărâme, ci doar scâlciindu-le. Gilbert și eu ne-am 
vârât în interiorul scheletului roții și, unindu-ne forțele, am tras 
de unul dintre scaune, până când l-am smuls din ţâţâni. Pe 
urmă, descoperind frâna și deblocând mecanismul, am lăsat 
roata să se învârtă, pentru ca stricăciunile noastre ticăloase să 
aibă efect asupra întregii construcţii. Doi adolescenți dominicani 
se uitau la noi de pe cealaltă parte a străzii. l-am ignorat, 
continuând să masacrăm roata mare, grăbiţi dar nu smintiţi, 
perfect receptivi la orice ordin ar fi venit de la Minna, deși nici 
nu era nevoie de îndrumările lui. Acţionam toţi ca un organism 
unitar cu scopul de a distruge distracţia. Așa era Agenţia în 
culmea maturității ei funcţionale: necrâcnind, îndeplineam 
conștiincioși orice însărcinare, chiar și atunci când acţiunile 
noastre frizau purul dadaism. 

(J 

— Frank te iubea, Lionel, a spus Rockaforte. 

— Da, știu și eu. 

— Din acest motiv ne pasă de tine, din acest motiv suntem 
îngrijoraţi. 


177 


— Deși nu te-am mai văzut de când erai un puști, a spus 
Matricardi. 

— Un puști care lătra, a zis Rockaforte. Ținem minte. Frank v- 
a adus, stăteați în faţa noastră chiar în această cameră, și tu 
lătrai. 

— Și Frank a vorbit despre boala ta de multe ori. 

— Te iubea, deși te considera un monstru. 

— A folosit exact cuvântul acesta. 

— L-ai ajutat să clădească, ai fost unul dintre băieţii lui, iar 
acum ești bărbat, și stai în faţa noastră în acest ceas de durere 
și discordie. 

Matricardi și Rockaforte mi se păruseră siniștri când eram 
adolescent, și nu mi se păreau mai breji nici acum, cu pielea lor 
mumificată, cu părul rărit și răsfirat ca un păienjeniș lucios peste 
creștetele lor gânditoare, în cazul lui Matricardi urechile și nasul 
ciuruit de cicatrice bagatelizându-i restul trăsăturilor, în timp ce 
fața lui Rockaforte se contura mai puhavă, ca un cartof. Erau 
îmbrăcaţi ca niște gemeni în costume negre, deși nu-mi dădeam 
seama dacă purtau intenţionat doliu sau era doar o coincidenţă. 
Ședeau amândoi pe canapeaua cu capitonaj tare, iar când am 
pășit pragul camerei am avut senzaţia că i-am văzut ţinându-se 
de mână pe pernele dintre ei, ca apoi fiecare să-și tragă smucit 
brațul, așezându-l în poală. M-am oprit suficient de departe, 
încât să nu simt tentaţia de a juca an-tan-tichi-tan cu ei, 
plesnind cu palmele peste mâinile lor împreunate sau peste 
locul unde se odihniseră mâinile lor. 

Casa de pe Degraw Street era neschimbată, pe dinafară și pe 
dinăuntru, în afară de un strat de praf dens și uniform așternut 
pe mobilă, pe covor și pe ramele tablourilor din salonaș. În aerul 
din cameră pluteau turbioane de praf ridicat, ca și cum 
Matricardi și Rockaforte abia sosiseră și ei de câteva momente. 
Nu-și mai vizitau sanctuarul din Brooklyn la fel de des ca în 
trecut, presupuneam eu. Mă întrebam cine îi aducea cu mașina 
din Jersey și dacă făceau vreun efort ca să nu fie văzuţi aici ori 
dacă măcar le mai păsa cumva. Poate că în Carroll Gardens nu 
mai trăia nimeni din cei care cândva îi știau din vedere. 

Stăpânii misterioși ai unui cartier pot fi și oameni invizibili. 

— Ce s-a întâmplat între tine și Tony? a zis Matricardi. 

— Vreau să-l găsesc pe ucigașul lui Frank. 


178 


Mă auzisem deja spunând asta de prea multe ori, iar enunţul 
începea să se golească de conţinut, riscând să devină un fel de 
tic moral: să/găsesepeucigașuluiFrank. 

— De ce nu te pliezi după Tony pentru asta? Nu crezi că ar 
trebui să fiți uniţi, ca frații? 

— Eu am fost acolo. Când l-au săltat pe Frank. Tony - 
Hospitabailey! - Tony nu era acolo. 

— Vrei să spui atunci că e/ar trebui să se plieze după tine. 

— N-ar trebui să se bage peste mine. Essway! Wrongway! 

M-am crispat, detestând ideea de a cădea pradă ticurilor 
acum, de faţă cu ei. 

— Ești supărat, Lionel. 

— Bineînţeles că sunt supărat. 

De ce să le fi destăinuit motivele neîncrederii mele tocmai 
celor în care nu aveam încredere? Cu cât Matricardi și 
Rockaforte pomeneau mai mult numele lui Tony, cu atât mă 
convingeam mai ferm că erau în cârdășie cu toţii cumva și că 
Tony era mult mai familiar cu Clienţii decât fusesem eu în toți 
acești ani scurși de la prima noastră vizită în această criptă, în 
acest mausoleu. Eu mă alesesem cu o furculiță, el, însă, cu mult 
mai mult. De ce să lansez acuzaţii la adresa unei jumătăţi a 
conspirației în fața celeilalte jumătăţi? Am preferat să mă uit 
chiorâș, să întorc capul și să țuguiez buzele, încercând să evit 
ceea ce era evident, pentru ca în cele din urmă, subjugat de 
puterea de sugestie a Clienţilor, să latru o dată, zgomotos. 

— Ești îndurerat și te compătimim. Un bărbat nu trebuie să 
fugă, și nici să hămăie ca un câine. Un bărbat trebuie să-și 
găsească liniștea. 

— De ce nu vrea Tony să mă amestec în investigația uciderii 
lui Frank? 

— Tony vrea ca lucrul acesta să fie făcut corect și cu grijă. 
Conlucrează cu el, Lionel. 

— De ce sunteţi de partea lui Tony? am spus eu, scrâșnind din 
dinţi. 

Nu făcusem propriu-zis un tic, dar începusem să imit ritmurile 
verbale ale Clienţilor, dicţia lor ca un ping-pong claustral. 

Matricardi a oftat și s-a uitat la Rockaforte. Rockaforte a 
ridicat din sprâncene. 

— Îți place casa aceasta? a zis Matricardi. 


179 


M-am uitat la salonașul plin de praf, la îngrămădeala de 
mobilier vechi dintre covor și stucaturile de pe tavan, m-am 
gândit cum aveai senzaţia acolo că totul era suspendat parcă în 
interiorul ca o scoică al acestei clădiri-magazie. Am simţit 
prezenţa trecutului, a mamelor și a fiilor, învoieli și înțelegeri, o 
mână de mort încleștată pe o alta - mâini de mort erau 
îngemănate aici pe Degraw Street, ca un teanc de cutii 
chinezești îmbucate unele în altele. Inclusiv mâna lui Frank 
Minna. Existau atâtea motive pentru care nu-mi plăcea casa 
aceea, încât nici nu știam de unde să încep, știind însă oricum 
că era preferabil nici să nu încep de fapt. 

— Nu este o casă, am zis eu, dând glas celei mai neînsemnate 
dintre obiecțiile mele. Este o cameră. 

— Ai auzit, zice că este o cameră, a spus Matricardi. Lionel, 
noi suntem aici în casa mamei mele. Așa cum stai tu acolo plin 
de furie parcă ai fi un dulău încolţit. 

— Cineva l-a ucis pe Frank. 

— İl acuzi cumva pe Tony? 

— Acuzatony! Scuzabaloney! Hazomonopoly! 

Am închis pleoapele strâns de tot, ca să întrerup criza de 
limbaj. 

— Vrem să înţelegi un lucru, Lionel. Regretăm că Frank s-a 
prăpădit. Dispariţia lui ne doare. Este o mare întristare pentru 
sufletul nostru. Nimic nu ne-ar mulțumi mai mult, decât să îl 
vedem pe ucigașul lui sfâșiat de păsări sau ciopârțit de gângănii 
cu gheare. Tu ar trebui să-l ajuţi pe Tony pentru ca ziua aceea 
să vină mai repede. Tu ar trebui să fii alături de el. 

— Și dacă ancheta mea mă va conduce la Tony? 

li lăsasem pe Clienţi să mă aducă la această etapă a 
conversației, așa că nu mai avea niciun rost acum să mă prefac. 

— Morţii trăiesc în sufletele noastre, Lionel. Niciodată de-acolo 
Frank nu va fi izgonit. Dar acum Tony l-a înlocuit pe Frank în 
lumea celor vii. 

— Ce înseamnă asta? L-aţi înlocuit pe Frank cu Tony? 

— Inseamnă că tu nu trebuie să acționezi împotriva lui Tony. 
Fiindcă interesele noastre converg spre el. 

Am înțeles acum. Venise în cele din urmă apoteoza 
italienească a lui Tony. Eram emoţionat pentru el. 

Doar dacă lucrurile nu stăteau așa de ani de zile, fără știința 
mea. Poate că relaţiile dintre Tony Vermonte și Clienţi erau mai 


180 


solide decât tot ceea ce existase vreodată între Frank Minna și 
Clienţi. 

Mi-am amintit de formula /-a înlocuit. Și am decis că era 
timpul să plec. 

— Am nevoie de permisiunea voastră - am început eu, dar m- 
am oprit. 

Cine erau Clienţii, în fond, și în ce putea consta permisiunea 
lor? Ce era în mintea mea? 

— Vorbește, Lionel. 

— Eu voi continua să caut, le-am spus. Cu sau fără ajutorul lui 
Tony. 

— Da. Ne dăm seama. Și de aceea avem o misiune pentru 
tine. O sugestie. 

— Un loc înspre care să-ţi canalizezi pasiunea pentru 
dreptate. 

— Și talentul de detectiv. Pregătirea profesională inculcată. 

— Ce anume? 

O fărâmă din strălucirea piezișă a zilei pătrundea prin 
draperiile groase ale salonașului. M-am uitat urât la șirul de 
mutre de haimanale de la mijlocul veacului trecut, care se 
holbau la mine din ramele tablourilor, întrebându-mă care dintre 
ele era mămica lui Matricardi. Hot-dogii pe care îi mâncasem îmi 
forfoteau în burtă. Îmi doream să fiu afară, pe străzile din 
Brooklyn, oriunde, numai acolo nu. 

— Ai vorbit cu Julia, a zis Matricardi. Trebuie să o găsești. O 
aduci aici așa cum te-am adus noi pe tine. Ne lași pe noi să 
vorbim cu ea. 

— Îi este frică, am zis eu. Frică-se-implică. 

— De ce îi este frică? 

— Ea e ca mine. Nu are încredere în Tony. 

— Ceva scârţăie între ei. 

Incepeau să mă exaspereze. 

— Sigur că scârțâie ceva între ei. Tony s-a culcat cu ea. 

— Când faci dragoste cu cineva te apropii și mai mult de acea 
persoană, Lionel. 

— Poate că se simt vinovaţi din cauza lui Frank. 

— Vinovaţi, da. Julia știe ceva. Am sunat-o să vină la noi. Și 
ea, în schimb, fuge. Tony zice că el nu știe unde. 

— Voi credeți că Julia are ceva de-a face cu uciderea lui 
Frank? 


181 


Mâna mea a trasat o linie vagă pe praful de pe polita de 
marmură de deasupra căminului. Mare greșeală. Am încercat să 
uit gestul. 

— Julia are ceva pe conștiință, o apasă ceva. Tu, Lionel, 
trebuie să ne ajuţi, să o găsești. 

— Află-i secretele și împărtășește-ni-le. Fă asta fără să-i spui 
lui Tony. 

Nemaistăpânindu-mă deja, mi-am băgat degetul în canelura 
de pe marginea poliţei și am împins în lung pe dinăuntru, 
adunând un cocoloș de praf zdrenţuit. 

— Nu mai înţeleg, am zis eu. Adică acum vreţi să-l lucrez pe 
Tony pe la spate? 

— Noi ascultăm, Lionel. Noi auzim. Noi analizăm. Se ivesc 
întrebări. Dacă bănuielile tale sunt întemeiate, e posibil ca 
răspunsul să vină de la Julia. Tony nu a fost câtuși de puţin 
limpede în această chestiune. Chiar și așa ciudat și defect cum 
ești, tu vei fi mâinile și picioarele noastre, ochii și urechile 
noastre, vei afla și te vei întoarce la noi să ne spui. 

— Fondate, am zis eu. 

Am ajuns la capătul politei și am împins cu degetul 
ghemotocul de praf ticsit, până dincolo de margine, prelungind 
mișcarea în aer cum fac aruncătorii de greutăți. 

— Dacă sunt, a zis Matricardi. N-ai de unde să știi. Asta este 
ceea ce va trebui să descoperi. 

— Nu, am vrut să spun fondate, nu întemeiate. Bănuieli 
fondate. 

— Te corectează, i-a zis Rockaforte lui Matricardi, scrâșnind 
din dinţi. 

— Găsește-o, Essrog! Ghicește-o! Ademenește-o! 
Confesofrecţie! 

Am încercat să-mi curăţ vârful degetului pe haină și am lăsat 
pe material o dâră cenușie de praf lipicios. 

Pe urmă am râgâit, și mi-au venit hot-dogii înapoi. 

— Ai și tu o părticică din Frank, a spus Matricardi. Noi ne 
adresăm acelei părţi din tine și știm că ne înţelege. Chiar dacă 
tu, în rest, ești inuman, o bestie, un monstru. Frank avea 
dreptate când folosea cuvântul acela. Tu ești un monstru, o 
ciudățenie a naturii. Dar partea din tine la care Frank Minna 
ținea și căreia îi pasă atât de mult de amintirea lui este exact 


182 


partea care ne va ajuta pe noi să o găsim pe Julia și s-o aducem 
acasă. 

— Pleacă acum, fiindcă ni se face scârbă să vedem cum te 
joci cu praful care se adună în căminul preaiubitei lui mame, 
binecuvântat fie suavul ei suflet chinuit și dezonorat. 

e 

Conspiraţiile sunt o variantă a sindromului Tourette, 
fabricarea și trasarea unor conexiuni neașteptate, un soi de 
susceptibilitate, o expresie a dorinței mistuitoare de a atinge 
lumea, de a o săruta peste tot cu teorii, de a o trage aproape. 
Asemenea sindromului Tourette, toate conspiraţiile sunt în 
ultimă instanţă  solipsiste, victima sau conspiratorul sau 
teoreticianul supraevaluându-și centralitatea și veșnic retrăind 
aceeași delectare traumatică faţă de reacţie, atașament și 
cauzalitate, față de drumurile ce duc afară din acea Romă a 
eternului sine. 

Al doilea asasin de pe peluză nu făcea parte din conspirație? 
noi, cei care avem sindromul Tourette, știm că acest lucru este 
adevărat. Omul a avut un tic, imitând acţiunea care îl uimise și îl 
ademenise, focurile de armă care fuseseră trase. Era doar felul 
lui de a spune - Și eu! Sunt viu! Uitaţi-vă aici! Revedetți 
înregistrarea pe peliculă! 

Al doilea asasin se obrăznicise doar. 

e 

Parcasem la umbra unui ulm bătrân, schilodit, cu trunchiul 
noduros și cioturos din cauza bolilor prin care trecuse, cu 
rădăcini care încetul cu încetul împinseseră în sus dalele 
trotuarului, despărțindu-le pe alocuri. Nu l-am văzut pe Tony 
care mă aștepta în Pontiac, decât când mă pregăteam să descui 
portiera. Ședea pe scaunul de la volan. 

— Urcă. 

S-a aplecat lateral și a deschis portiera din dreapta. Trotuarul 
era pustiu în ambele direcţii. M-am gândit să îmi iau tălpășița, 
dar m-am izbit ca de obicei de impedimentul de a nu avea 
încotro să plec. 

— Urcă odată, Dihanie. 

Am ocolit mașina până în dreptul portierei din dreapta și m- 
am strecurat înăuntru, pe scaunul de lângă el, pe urmă m-am 


22 Aluzie la teoriile FBI, potrivit cărora Lee Oswald, asasinul președintelui J.F. Kennedy, 
făcea parte dintr-o conspirație care includea și un al doilea trăgător. 


183 


întins amărât spre el și l-am mângâiat pe umăr, mânjindu-l de 
praf. A ridicat mâna și mi-a șters o palmă peste ureche. 

— M-au mințit, am zis eu, ferindu-mă la o parte. 

— Sunt șocat. Bineînțeles că au minţit. Te-au prostit ca pe un 
prunc nou-născut. 

— Pruncul Barnamum, am mormăit eu. 

— Și care minciună te frământă pe tine mai mult, mă, 
Marlowe” ce ești tu? 

— Te-au anunţat că urma să vin aici, așa-i? M-au tras pe 
sfoară. A fost o capcană. 

— Și ce mama mă-sii credeai tu că se întâmplă, mă rog? 

— Nu contează. 

— Faci pe istețul, a zis Tony, cu o nazalitate vibrând de 
dispreţ. Te dai Mike Hammer? mă, fir-ai tu să fii?! Parcă ai fi 
fratele ăla înapoiat mintal al celor doi Hardy Boys”, ce naiba, 
mă, Lionel! a exclamat el, și mi-a mai ars o palmă. Bă, ești doar 
o caricatură, bagă la cap, Hardly Boy, ce ești tu! 

Cartierul copilăriei mele nu mi se păruse niciodată un coșmar 
atât de urât ca în această zi însorită și senină, pe strada 
Degraw, lângă casa lui Matricardi și Rockaforte: un coșmar de 
repetări și îngrădiri. De obicei, savuram statornicia Brooklynului, 
agresivitatea, îmbrățișarea lungii lui istorii amintindu-mi de 
gesturile lui Minna. Pe moment, mi-aș fi dorit enorm să văd 
acest cartier ras de pe fața pământului, înlocuit cu zgârie-nori 
sau cinematografe multiplex. Tânjeam să mă pierd în dansul 
amnezic al reconstrucției venite din Manhattan. Frank era mort, 
oamenii lui n-aveau decât să se împrăștie. Nu-mi doream decât 
ca Tony să mă lase în pace. 

— Ştiai că am la mine paogerul lui Frank, am zis eu, timid, 
punând punctul pe i”. 

— Nu, babalăcii au raze X în ochi, ca Superman. Aiurea! Ar fi 
știut ăia un căcat, dacă nu le-aș fi spus eu cum vine treaba, 


23 Aluzie la detectivul Philip Marlowe, celebru personaj din romanele polițiste scrise de 
Raymond Chandler (1888-1959). 

24 Detectiv american, erou al romanelor polițiste scrise de Mickey Spillane (1918- 
2006). 

25 Personaje create în 1927, detectivii amatori Frank și Joe Hardy au apărut în 
nenumărate povestiri polițiste pentru copii și adolescenți. 


184 


Lionel. E cazul să te apuci de altă meserie, McGruff26. Bă, 
Holmes Spârcâit ce ești tu! 

Fiind îndeajuns de familiarizat cu duritatea aceasta ostilă 
tipică lui Tony, știam că trebuia lăsat să-și facă numărul până la 
capăt, fiindcă doar așa avea șanse să se potolească. Tiptil, 
mâinile mele și-au croit drum peste bordul mașinii, în sus, spre 
baza parbrizului, îndepărtând zelos firimiturile și scamele de 
praf adunate acolo, cu degetele făcute greblă peste grilajul din 
plastic al sistemului de ventilaţie. Pe urmă, cu buricul degetului 
mare m-am apucat să lustruiesc de zor parbrizul, într-un colț. 
Vizita în salonașul mamei lui Matricardi declanșase în mine 
compulsia de a șterge praful peste tot. 

— Pocitanie cretină ce ești! 

— Dămidouăbipuri. 

— Ți-arăt eu ţie două bipuri, acum, stai așa. 

A ridicat mâna, iar eu m-am ferit din nou, vârând capul între 
umeri, ca un boxer. Fiind așa de aproape de el, am lins repede 
umărul costumului lui, încercând să şterg urma mânjită de praf 
făcută tot de mine mai înainte. M-a îmbrâncit scârbit la o parte, 
un vechi ecou de pe holurile Orfelinatului St. Vincent. 

— OK, Lionel. Tot pe jumătate poponar ai rămas. Ai reușit să 
mă convingi. 

N-am spus nimic, ceea ce în cazul meu era lucru mare. Tony a 
oftat și și-a pus amândouă mâinile pe volan. Se părea că 
deocamdată cel puţin îi ajunsese cât mă bumbăcise. Urmăream 
cum dâra mea de salivă se evapora în stofa sacoului lui. 

— Bun, și ce le-ai spus până la urmă? 

— Clienţilor? 

— Bineînţeles, Clienţilor, a zis Tony. Matricardi și Rockaforte. 
Frank a murit, Lionel. Nu cred că o să se răsucească în 
mormânt, dacă le vei rosti numele. 

— Fork-it-hardly, am șoptit eu, după care am privit peste 
umăr spre intrarea casei lor. Rocket-fuck-me. 

— Binișor, merge. Hai, zi, ce le-ai spus? 

— Același lucru pe care - Duckman! Dogboy! Confessdog! - 
același lucru pe care mi l-au spus și portarii: Nu vă amestecați în 
afacerea asta. 


26 Aluzie la Copoiul McGruff, personaj de benzi desenate, creat în 1980, pentru poliţia 
americană, cu scopul prevenirii infracţionalităţii în rândul copiilor. 


185 


Mă apucase nebunia ticurilor verbale acum, recuperând 
timpul pierdut, simţindu-mă în largul meu. Sub acest aspect, 
Tony îmi crea încă o stare de confort. 

— Care portar? 

— Portari. La plural. 

— Unde? 

Ochii lui Tony spuneau, însă, că știa și el la fel de bine unde, 
doar că voia să se lămurească totuși ce știam eu. Părea și el un 
pic panicat. 

— Pe Park Avenue, numărul 1030, am zis eu. Energy pocket 
angle. Rectangle sauce! 

Ținea mâinile încleștate pe volan. În loc să se uite la mine, 
mijea privirea undeva în depărtare. 

— Ai fost acolo? 

— Urmăream un indiciu. 

— Răspunde-mi la întrebare. A; fost acolo? 

— Sigur. 

— Cu cine te-ai văzut? 

— Cu o mulţime de portari, atâta tot. 

— Ai discutat chestia asta cu Matricardi și Rockaforte? Spune- 
mi că n-ai suflat nimic, moară hodorogită ce ești! 

— Ei au vorbit, eu am ascultat. 

— Oh, da, și vrei să te și cred. Căcat! 

Straniu, dar simţeam nevoia să-l liniștesc pe Tony. El și 
Clienţii mă atrăseseră înapoi în Brooklyn și mă încolţiseră în 
mașina mea, însă un fel de veche solidaritate ca între orfani 
acţiona împotriva claustrofobiei mele. Tony mă înspăimânta, 
însă Clienţii mă înspăimântau și mai rău. lar acum știam că încă 
îl mai înspăimântau și pe Tony. Învoiala la care căzuse era 
incompletă. 

Se făcuse frig în mașină, însă Tony nădușea. 

— Fii serios cu mine acum, Lionel. Știu și ei despre clădire? 

— Eu sunt serios întotdeauna. Asta e tragedia vieţii mele. 

— Vorbește cu mine, Dihanie. 

— Oriceclădire! Nicioclădire! Nu s-a pomenit de nicio clădire. 

M-am întins spre gulerul lui, vrând să i-l aranjez, dar mi-a dat 
peste mâini. 

— Ai stat destul de mult înăuntru, a zis el. Să nu-ncerci să mă 
duci cu preșul, Lionel. Ce s-a spus acolo? 


— Mi-au cerut să o găsesc pe Julia, am zis eu, întrebându-mă 
dacă făceam bine pomenind numele ei. Au impresia că ea știe 
ceva. 

Tony a scos un revolver de sub braţ și l-a aţintit spre mine. 

e 

Revenisem în Brooklyn suspectându-l pe Tony că era în 
cârdășie cu Clienţii, iar acum - splendidă ironie! - Tony mă 
suspecta pe mine de același lucru. Nu era neapărat o răsturnare 
de situaţie. Matricardi și Rockaforte nu aveau niciun motiv să 
mă suporte pe mine. Dacă ar fi avut încredere în Tony, nu i-ar fi 
cerut să mă pândească la ieșire și, după aceea, să pună laba pe 
mine în mașină; l-ar fi lăsat să se ascundă în casă, în spatele 
proverbialelor draperii, sorbind fiecare cuvânt din conversație. 

Clienţii meritau toată admiraţia, trebuia să recunosc. Ne 
trăseseră în piept pe amândoi. 

Pe de altă parte, Tony păstra un secret faţă de Clienţi: 
clădirea de pe Park Avenue. Și, în ciuda temerilor lui, secretul 
părea intact. Niciunul dintre punctele acestui gen de patrulater 
nu avea monopolul asupra informaţiilor. Tony știa ceva ce ei nu 
știau. Eu știam ceva ce Tony nu știa, da? Așa speram, oricum. 
lar Julia știa ceva ce nici Tony și nici Clienţii nu știau, sau poate 
știa ceva ce Tony nu voia să afle și Clienţii. Julia, Julia, Julia, 
trebuia să mă dumiresc pe ce poziţii se situa Julia, fie și dacă 
asta voiau de la mine Matricardi și Rockaforte. 

Sau mi se suise deșteptăciunea la cap? Știu ce ar fi spus 
Minna. 

Roţi dinţate. 

e 

Nu mi se mai întâmplase până atunci ca Tony să mă amenințe 
cu un revolver, deşi la un anumit nivel mă pregătisem pentru 
acest moment toată viața. Nu mi se părea deloc ceva nefiresc, 
ci mai degrabă un fel de punct culminant, capătul rarefiat unde 
se sfârșea lunga noastră asociere. Bun, dacă eu aș fi ținut un 
pistol îndreptat spre el, chestia asta cred că m-ar fi îngrozit de-a 
binelea. 

Totodată, revolverul mă ajuta extraordinar să îmi concentrez 
atenția. Simțeam cum îmi dispar ticurile, cum un potop de 
verbozitate se evaporă instantaneu, ca petele din benzile 
desenate ale unei reclame televizate. Împuşcături: un alt leac 
întru totul inutil. 


187 


Tony nu părea prea marcat de situaţie. Ochii și gura lui trădau 
oboseala. Nu era decât patru după-amiaza, dar noi ședeam deja 
de prea multă vreme în mașină. Voia să-mi pună întrebări, 
urgente, specifice, iar revolverul avea rolul de a urni lucrurile din 
loc. 

— Ai mai vorbit cu altcineva despre clădire? a întrebat el. 

— Cu cine să fi vorbit? 

— Cu Danny, poate. Sau Gilbert. 

— Doar am fost acolo. Cu Danny nu m-am văzut. lar Gilbert e 
la pârnaie. 

Am trecut sub tăcere partea cu gardistul-de-la-gunoaie, 
rugându-mă în gând ca pagerul lui Minna să nu înceapă să piuie 
prea curând. 

Între timp, prin întrebările lui, Tony îmi spunea mai mult decât 
îi spuneam eu lui: Danny și Gilbert nu erau cu el în mișculaţia de 
pe Park Avenue. Da, acest Hardly Boy, cum mă ironizase el, era 
încă pe pista cea bună. 

— Vasăzică, ești doar tu, a zis Tony. Tu ești pramatia căreia 
trebuie să-i vin de hac. Tu ești Sam Spade”. 

— Când cineva îţi ucide partenerul, nu se poate să stai cu 
mâinile în sân și să nu miști nimic, am zis eu. 

— Minna nu era partenerul tău. Minna a fost sponsorul tău, 
Dihanie. El era Jerry Lewis, iar tu erai chestia din căruciorul cu 
rotile. 

— Atunci de ce pe mine m-a sunat, și nu pe tine, când a avut 
necazuri ieri? 

— A fost un idiot că te-a adus acolo. 

O umbră a trecut prin dreptul mașinii, ignorând cu indiferenţă 
melodrama noastră de la marginea trotuarului. Pentru a doua 
oară viaţa mi-era pusă în pericol într-un vehicul parcat, pe 
parcursul ultimelor trei ore. Mă întrebam ce ochelari de cretin 
purtasem fără să-mi dau seama în cariera mea de plimbăreţ pe 
asfalt. 

— Povestește-mi despre Julia, Tony - Tulip Attorney! 

Leacul magic de a sta cu un pistol aţintit spre tine începea să 
își piardă efectul. 

— Taci din gură un pic. Nu mă pot concentra. 


27 Eroul romanului Soimul maltez (1930) de Dashiell Hammett. 


— Care-a fost treaba cu Ullman? am zis eu, continuând cu 
întrebările, din moment ce mă lăsa. Cine era Ullman? - Doofus 
Allplan! 

Îmi venea să-l întreb despre Fujisaki Corporation, însă mi-am 
făcut socoteala că puţinul pe care îl știam despre asta era unul 
dintre singurele lucruri pe care eu le știam, iar el nu. Trebuia să- 
mi păstrez acest avantaj, fie el cât de minuscul. În afară de asta, 
nici nu voiam să-mi închipui ce ar fi putut să-mi audă urechile 
dacă sindromul meu ar fi avut prilejul să facă harcea-parcea 
cuvântul Fujisaki. 

Tony și-a luat o mutră foarte acră: 

— Ullman era un tip care nu se prea pricepea la cifre. Făcea 
parte dintr-un mic grup de indivizi care au încercat să se 
îmbogăţească. Frank era un alt individ din același grup. 

— Și-atunci tu și ucigașul polonez l-aţi lichidat, nu?! 

— Greșești atât de tare, încât devine nostim. 

— Povestește-mi, Tony. 

— De unde să încep? a zis el. 

Am sesizat o undă de amărăciune, și m-am întrebat dacă 
puteam profita de starea lui. Foarte probabil ca, în felul lui, Tony 
să fi resimţit lipsa lui Minna, și lipsa Agenţiei, indiferent cât de 
mult se lăsase corupt sau ce informaţii periculoase deţinea, pe 
care eu nu le știam. 

— Fii și tu o dată sentimental, am zis eu. Fă-mă să cred că nu 
tu l-ai omorât. 

— Dă-te-n spume de-aici. 

— Foarte persuasiv, am spus eu. 

Pe urmă, mi-am luat o mutră acră ca un majordom britanic: 
„Per-shwoosh-atively!” 

— Problema cu tine, Lionel, este că habar n-ai cum 
funcţionează lumea asta, de fapt. Tot bagajul tău de cunoștințe 
provine de la Frank Minna sau din cărți. Nici nu știu care sursă e 
mai nocivă. 

— Filmele cu gangsteri. 

Făceam eforturi ca moaca-de-majordom să nu reapară. 

— Poftim? 

— Am văzut o mulţime de filme cu gangsteri, la fel cum ai 
văzut și tu. Tot ceea ce știm amândoi vine de la Frank Minna sau 
din filmele cu gangsteri. 


— În Frank Minna existau doi oameni, a zis Tony. Omul de la 
care am învăţat tot și nătărăul care credea că tu ești haios și 
care a murit ca un prost. Tu nu l-ai cunoscut decât pe nătărău. 

Revolverul atârna moale între noi, Tony folosindu-l ca să 
gesticuleze, ca să puncteze cuvintele. Nu puteam decât să sper 
că înţelegea perfect cât de literal exista riscul să puncteze de 
fapt. Niciunul dintre noi nu purtase vreodată armă din câte 
știam eu, în afară de Minna. Și doar arareori ne lăsase să-i 
vedem revolverul. Acum mă întrebam ce fel de instruire 
particulară avusese loc poate când eu nu eram de față, mă 
întrebam cât de în serios trebuia să iau afirmaţia lui Tony despre 
cele două feţe ale lui Minna. 

— Presupun că Frank Minna, omul-deștept, te-a învățat să 
mânuiești revolverul, am spus eu. 

Mi-a ieșit un pic mai sarcastic decât intenţionasem, dar pe 
urmă am zbierat „DeșteptuldeFrank!", ceea ce a bagatelizat 
considerabil enunţul meu de dinainte. Dar Tony chiar mânuia 
revolverul, fluturând cu el încolo și încoace. Singura ţintă spre 
care nu îndrepta arma niciodată era propria lui persoană. 

— Port arma la mine, pentru protecţie. Exact cum te protejez 
și pe tine cu revolverul acum, convingându-te să taci din gură și 
să nu mai pui întrebări. Și să stai locului în Brooklyn. 

— Sper să nu trebuiască să mă protejezi - Protectmebailey! 
Detectorbaby! - apăsând pe trăgaci. 

— Să sperăm amândoi. Păcat că n-ai fost și tu isteţ ca Gilbert, 
care s-a pus sub protecţia poliţiei pentru vreo săptămână, 
probabil. 

— Asta este sentința uzuală pentru omor? O săptămână? 

— Mă faci să râd. Gilbert nu a omorât pe nimeni. 

— Pari dezamăgit. 

— Mi-a trecut demult dezamăgirea provocată de faptul că lui 
Frank îi plăcea să se înconjoare de o cavalcadă de clovni. Era un 
mod de viaţă. Voi avea grijă să nu fac aceeași greșeală. 

— Nu, tu vei născoci o mulțime de noi greșeli. 

— Gata, ajunge cu asta. De ce orice conversaţie cu tine 
trebuie să se termine prin intervenţia regiei? Dă-te jos din 
mașină. 

În momentul acela, s-a auzit un ciocănit în fereastră, pe 
partea șoferului. Teava unui revolver ciocănea insistent în 
geam. Braţul care ţinea arma venea din spatele trunchiului 


190 


ulmului de alături. A ieșit și un cap de după copac: poliţaiul de la 
omucideri. 

— Domnilor, a zis el. Coborâţi acum din mașină - încet. 

Ambuscade în ambuscade. 

e 

Chiar și la lumina zilei, afișa același aer de om ponosit și 
ostenit, asupra căruia cafeaua-nu-mai-are-niciun-efect. Parcă 
nici nu ieșise din costumul de haine în care îl văzusem cu o 
seară înainte. Oricum, mi se părea mai convingător cu o armă în 
mână decât mi se păruse Tony adineaori. Ne-a făcut semn să ne 
mișcăm până la botul mașinii, unde ne-a pus să desfacem 
picioarele, spre flagranta minunare a celor două babete din 
preajmă, după care i-a confiscat lui Tony revolverul. L-a pus pe 
Tony să se descheie la haină și să-i arate că tocul pentru pistol 
era gol, pe urmă i-a zis să-și ridice crăcii pantalonilor ca să-i 
demonstreze că nu avea niciun obiect legat deasupra gleznelor. 
Pe urmă, a încercat să mă pipăie și pe mine pe corp de sus în 
jos, ceea ce m-a făcut să-l pipăi și eu pe el. 

— Dă-o naibii de treabă, Alibi, isprăvește odată. 

Îi era drag în continuare de porecla aceea pe care o născocise 
pentru mine. lar chestia asta mi-l făcea și mie drag. 

— Nu mă pot abţine, am zis eu. 

— Ce-i asta? Un telefon? Scoate-l afară. 

— Da, e un telefon, i l-am arătat eu. 

Tony s-a uitat ciudat la mine, iar eu am ridicat din umeri. 

— Treceţi înapoi în mașină. Daţi-mi cheile întâi. 

Tony i-a predat cheile și ne-am așezat amândoi la loc pe 
scaunele din faţă. Poliţaiul de la omucideri a deschis portierele 
din spate și s-a instalat pe banchetă, împungându-ne cu arma în 
ceafă. 

— Mâinile pe volan și pe bord, așa, bine. Faţa înainte, 
domnilor. Nu vă uitaţi la mine. Zâmbiţi ca la fotograf. Vor apărea 
și pozarii curând. 

— Dar ce-am făcut? a zis Tony. De când nu mai ai voie să-i 
arăţi unui amic revolverul tău? 

— Gura și atenţie la mine. Este vorba despre anchetarea unui 
omor. Eu sunt ofițerul de poliţie care desfășoară ancheta. Mă 
lasă rece porcăria ta de revolver. 

— Dă-mi-l înapoi, atunci. 


191 


— N-aș prea crede, domnule Vermonte. De-alde ăștia ca voi 
mă bagă-n boală. Am aflat și eu câte ceva despre acest cartier 
în ultimele douăzeci și patru de ore. 

— Domnul Gobbledy Gun. 

— Taci din gură, Alibi. 

Taci-din-gură  taci-din-gură  taci-din-gură!  Frământam cu 
degetele spuma  pietrificată din care era făcut bordul 
Pontiacului, de parcă aș fi smotocit un pisoiaș, căznindu-mă de 
fapt să stau nemișcat și să tac din gură. Într-o bună zi, îmi voi 
schimba numele în Taci-din-Gură, ajutându-i pe semenii mei să 
nu se mai ostenească degeaba. 

— M-am pricopsit cu acest caz fiindcă voi, mocofanilor, v-aţi 
trezit să-l aduceţi pe Frank Minna la Brooklyn Hospital. Acolo, a 
murit, iar zona este sub jurisdicția mea. Nu mi se întâmplă prea 
des să am de lucru pe partea asta dinspre Flatbush Avenue, 
pricepeţi? Nu știu prea multe despre cartierul vostru, dar o să 
aflu, o să aflu eu. 

— Nu-s prea multe omoruri prin partea asta, așa-i, șefu'? a zis 
Tony. 

— Nu-s prea mulți c/oroi dincoace de Flatbush Avenue, asta 
voiai să spui? 

— Uoaaa! Ușurel, nu te ambala, a spus Tony. Intimidezi 
martorii. Nu e contra legii? 

Tony ţinea mâinile pe volan și rânjea spre parbriz. Nu cred că 
politaiul de la omucideri intenţionase de fapt să inspire un 
asemenea zâmbet. 

— OK, Tony, a zis caraliul, cu un timbru mai voalat. 

Auzeam cum răsufla greu pe nări. Faptul că își scosese 
revolverul îi crease o stare de surescitare, probabil. Îmi 
imaginam că simt ţeava armei îndreptată spre urechea mea, 
apoi spre urechea lui Tony. 

— Explică-mi la ce te-ai referit, a continuat el. Fă-mă să mă 
lămuresc. 

— Exact cum am spus, că nu-s prea multe omoruri - ce, n-am 
dreptate? 

— Ba da, pe la voi pe-aici nu răsuflă nimic în afară. Nu tu 
cioroi, nu tu omoruri. Străzi curate, frumoase, doar boșorogi cu 
gazeta de curse hipice și creionașe pentru pariuri. Chestia asta 
mă bagă-n boală. 


192 


Avea sinceritatea să recunoască lucrul acesta. Mă întrebam 
ce fel de povești de groază cu mafioţi putuse să culeagă în 
investigația lui de o zi. 

— Prin părţile astea oamenii își vor binele unii altora, a zis 
Tony. 

— Daa, sigur, până v-apucă să vă luaţi gâtul unii altora. Care-i 
legătura dintre Minna și Ullman, Tony? 

— Cine mai e și Ullman ăsta? a zis Tony. Nu l-am văzut în 
viața mea. 

Asta era un Minna-ism: nu l-am văzut în viața mea. 

— Ullman se ocupa de contabilitatea unei firme de 
administrare a proprietăţilor imobiliare din Manhattan, a spus 
politaiul de la omucideri. Până când amicul vostru Coney i-a 
băgat un glonţ în ţeastă. Mie mi se pare un caz tipic de răfuială. 
Sunt impresionat cât de rapid sunteţi în stare să reacţionaţi voi, 
pe cuvânt. 

— Care e numele dumitale, domnule ofiţer? a zis Tony. Am 
dreptul să întreb asta, nu-i așa? 

— Nu sunt ofițer, Tony. Sunt poliţist-detectiv. Numele meu 
este Lucius Seminole. 

— Luscious??? Cred că mă iei peste picior. 

— Lucius. Spune-mi Seminole, detectivul Seminole. 

— Și ce-i ăsta, un nume indian? 

— Este un nume din sud, a zis Seminole. Un nume slav. 
Degeaba râzi, Tony. 

— Detectahol! 

— Alibi, nu sunt deloc mulţumit de tine. 

— Inspectaholic! 

— lartă-l, Superfly, nu-l omori, a zis Tony, rânjind cu gura 
până la urechi. Știu că tipul e jalnic, dar atâta poate, crede-mă. 
Tratează-l ca pe un circar ratat, și gata. 

— Licorice Smellahole! 

Mă înnebunea faptul că nu puteam întoarce capul: trebuia să 
renumesc tot ceea ce nu aveam dreptul să văd. 

— Bă, voi sunteți firmă de limuzine cu şofer sau trupă de 
comedianți? a zis Seminole. 

— Lionel e invidios fiindcă îmi pui întrebări numai mie, a spus 
Tony. Îi place să vorbească. 


28 În engleză, apetisant, delicios, senzual, voluptuos. 


— De la Alibi, am auzit deja aseară ce-a avut de spus. M-a 
înnebunit cât a putut să turuie. Acum, vreau niște răspunsuri de 
la tine, filozofule. 

— Nu suntem o firmă de limuzine cu șofer, am spus eu. 
Suntem o agenţie de detectivi particulari. 

Afirmația ieșise din mine fără să vreau, un tic deghizat sub 
forma unui enunţ banal. 

— Întoarce-te spre mine, Alibi. Hai să vorbim despre cucoana 
care a fugit la Boston - Doamna Răposatu'. 

— La Boston? a repetat Tony. 

— Suntemoagențiededetectiviparticulari. 

Ticul își făcea damblaua cu mine. 

— A rezervat biletul de avion pe numele ei, a zis Seminole. Nu 
e nici măcar prima oară când face asta. Ce e la Boston? 

— Să dea naiba dacă știu. Se duce des pe-acolo? 

— Nu fă pe prostul. 

— E o noutate pentru mine, a zis Tony. 

Și fiindcă s-a încruntat la mine, m-am uitat și eu la el cu o 
mutră cretină, complet nedumerit. Julia la Boston? Mă întrebam 
dacă informaţia lui Seminole era corectă. 

— Se pregătea să plece cu avionul, a zis Seminole. Cineva îi 
vânduse pontul. 

— A fost sunată de la spital, am spus eu. 

— Aiurea, a zis Seminole. Am verificat eu. la să vedem, mai 
încearcă. Poate că a sunat-o băiatul de la voi - Gilbert. Poate că 
Gilbert l-a curăţat pe Frank Minna, înainte să-l curețe și pe 
Ullman. Poate că el și cucoana sunt mână în mână în chestia 
asta. 

— Ce tâmpenie! am spus eu. Gilbert nu a ucis pe nimeni. Noi 
suntem detectivi. 

Reușisem în fine să-i captez atenţia lui Seminole. 

— Am cercetat și zvonul acesta, a spus el. Potrivit datelor 
înregistrate, niciunul dintre voi nu deține autorizaţia de detectiv 
particular. În scripte, figuraţi doar ca șoferi de limuzine. 

— Noi lucrăm pentru Frank Minna, am spus eu, conștient de 
nostalgia nedisimulată din glasul meu, de dorul amar. Suntem 
asistenții unui detectiv particular. Suntem... ăăă... agenți de 
investigaţie. 

— Faceţi pe trepădușii pe lângă un găinar obscur, din câte pot 
eu vedea. Un găinar obscur și foarte mort. Pe voi v-a avut în 


194 


buzunar un gașper pe care îl aveau în buzunar Alphonso 
Matricardi și Leonardo Rockaforte, doi hodorogi relativ barosani. 
Doar că buzunarul, se pare, a fost întors pe cealaltă parte. 

Tony a tresărit: clișeele acestea îl dureau. 

— Noi lucrăm pentru clienţii care ne solicită, a zis el, bizar de 
sincer, iar pentru o clipă Minna a reînviat parcă în vocea lui 
Tony. Nu punem întrebări care nu se cuvin, fiindcă altminteri n- 
am mai avea niciun client. Poliţaii fac la fel, să nu încerci să mă 
convingi că e altfel. 

— Poliţaii nu au clienti, a zis caraliul de la omucideri, pe un 
ton înţepat. 

Ce mult mi-ar fi plăcut să-l văd pe adevăratul Frank Minna 
cum îl pune la punct pe Seminole. 

— Te crezi cumva vreun Abraham Jefferson Jackson? a zis 
Tony. Candidezi cumva la președinție cu discursul ăsta? la mai 
slăbește-mă, ce naiba. 

Am fornăit, hlizindu-mă. Orice-ar fi fost, Tony mă făcuse să 
pufnesc în râs. Așa că am mai băgat și eu o înfloritură de la 
mine: 

— Abracadabra Jackson! 

e 

Nici revolverul, nici statutul lui Seminole de ofiţer în slujba 
legii nu mai contau - interogatoriul îi scăpa din mână. Fiindcă 
iată ce se întâmplase: Tony și eu, atât de înstrăinaţi unul de 
celălalt până adineaori, ne unisem dintr-odată sub ţeava 
revolverului pe care polițaiul ni-l ţinea la ceafă. In această etapă 
post-Minna, noi, oamenii lui, eram un pic panicaţi și ageamii, 
când venea vorba să ne înfruntăm direct unul cu celălalt. Insă în 
trei cu Seminole, am redescoperit afinităţile ascunse în vechile 
noastre rutine. Chiar dacă nu eram capabili să avem încredere 
unul în celălalt, Tony și eu înțelesesem măcar că eram amândoi 
din aceeași barcă, în special în ochii unui caraliu. lar Tony, 
depistând că siguranţa de sine a poliţaiului prezenta destule 
fisuri, tăbărâse pe el cu vechea lui ferocitate de orfan. Un 
mardeiaș cunoaște parametrii și perisabilitatea unei amenințări 
fluturate pompos - singurul lucru mai slab decât un pistol 
ignorat atâta vreme era niciun fel de pistol. Polițaiul ar fi trebuit 
să ne aresteze sau să ne rănească ori să ne stârnească unul 
împotriva celuilalt până acum, or el nu făcuse nimic. Tony era în 


195 


stare să-l spulbere cu limba lui ascuţită, pentru această 
greșeală. 

Până una alta, eu reflectam la ceea ce spusese Seminole și 
încercam să cern informaţiile din teoriile lui smintite. Dacă Julia 
nu fusese sunată de la spital, cum aflase totuși de moartea lui 
Minna? 

Din nou m-am întrebat: Julia era cea căreia îi lipsea chestia 
aia a ei cu Rama-lama-ding-dong? Oare o avea la Boston? 

e 

— Ascultați, aici, hahalerelor, a zis Seminole, încercând cu 
disperare să compenseze pierderea autorității. Prefer să mă- 
ncurc cu bulangiii și să pârâi ciuruituri din goana mașinii decât 
să mă spurc în căcatul ăsta de mafioți macaronari. Și să nu v-o 
luați în cap, acum - pe voi v-am dibuit eu că sunteţi doi nătărăi. 
Șmecherii ăia care trag sforile mă îngrijorează pe mine. 

— Splendid, a zis Tony. Un caraliu paranoic. $Smecherii care 
trag sforile - ai citit prea multe cărți de benzi desenate, 
Cleopatra Jones. 

— Clapperdapper Bailey Johnson! 

— Mă crezi prost?! a continuat Seminole, jignit de-a binelea 
acum. Crezi că un nătărău de politai negru o să dea buzna 
orbește în cuibușorul vostru, confundând aparențele cu 
realitatea?! Transport de persoane, agenţie de detectivi, ia mai 
scutește-mă. O să împing crimele astea suficient cât să li le pun 
în poartă celor de la Biroul Federal de Investigaţii, după care o 
să mă car dracului de-aici pe bune. Poate-mi iau chiar o 
vacanţă, să stau cu burta la soare pe plajă și să citesc în ziar 
despre niște mari fraieri ca voi. 

Orbește, să mă spurc: cuvintele folosite îl dădeau de gol pe 
Seminole. Tipului chiar îi era teamă că se băgase deja prea mult 
în afacerea asta și își risca pielea. Voiam sincer să găsesc o 
modalitate de a-i alina frica. Într-un fel, mie îmi plăcea de 
politaiul de la omucideri. Dar orice mi-ar fi ieșit din gură suna 
vag a caterincă rasială. 

— Biroul Federal de ce? a zis Tony. N-am auzit în viaţa mea de 
ăștia. 

— Hai să mergem sus și să vedem dacă taica Alphonso și 
taica Leonardo nu vă pot explica ei mai bine, a zis Seminole. 
Ceva îmi spune mie că tipii sunt învăţaţi să lucreze cu FBl-ul. 

— Nu cred că bătrânii mai sunt acasă acum, a zis Tony. 


— Oh, zău? Și unde s-or fi dus? 

— Au plecat printr-un tunel din pivniţă, a zis Tony. Trebuiau să 
se întoarcă în ascunzătoarea lor, fiindcă l-au prins pe James 
Bond - sau pe Batman, nu mai ţin minte pe care dintre ei - și l- 
au pus la frigare la foc mic. 

— Ce tot îndrugi acolo? 

— Nu-ţi fă griji, oricum. Batman scapă întotdeauna. Super-răii 
ăștia nu se învaţă minte niciodată. 

— Unchiule Batman! am strigat eu. 

N-aveau ei de unde să știe ce eforturi făceam eu ca să nu-mi 
iau mâinile de pe bordul mașinii și să stau cu gâtul drept. 

— Unchiulbailey Omulnegru! Barnamum Bat-a-potamus! 

— Gata, ajunge, Alibi, a zis Seminole. leși din mașină. 

— Ce? 

— Dispari, cară-te acasă. Mă agasezi, omule. Tony și eu o să 
stăm un pic de vorbă. 

— Haide, măi, Blacula, zău așa, s-a lamentat Tony. Vorbim de 
ceasuri întregi. Eu nu mai am ce să-ţi spun. 

— De fiecare dată când îmi agăţi o poreclă, mai găsesc două 
întrebări, a zis Seminole. Hai, dispari, mi-a zis mie, fluturând cu 
pistolul prin aer. 

Mă uitam cu gura căscată la Seminole, nevenindu-mi să cred 
că mi se întâmpla așa ceva. 

— Vorbesc serios. Șterge-o. 

Am deschis portiera. Pe urmă, m-am gândit să caut cheile de 
la Pontiac și să i le dau lui Tony. 

Tony se uita urât la mine. 

— Du-te la birou și așteaptă-mă acolo. 

— Oh, sigur, am spus eu, pășind pe trotuar. 

— Închide portiera, a spus Seminole, îndreptându-și revolverul 
și privirea spre Tony. 

— Mulţam, Conte Chocula, am zis eu, zbughindu-o din loc. 

e 

Aţi remarcat deja cum leg eu totul de sindromul meu 
Tourette? Da, aşa-i, ați ghicit, e un tic. A număra este un 
simptom, dar a număra simptomele este tot un simptom, un tic 
plus ultra. Am un sindrom meta-Tourette. Mă gândesc că am 
ticuri, mintea îmi forfotește, gânduri-tentacule gata să atingă 
orice posibil simptom. Ating ating. Număr număr. Gândesc 
gândesc. Menţionez menţionez sindromul Tourette. E ca și cum 


197 


ai vorbi despre telefoane la telefon, sau ai expedia prin poștă 
scrisori în care descrii amplasarea diverselor cutii poștale. Sau 
ca o obrăznicătură care când sare calul spune doar bancuri cu 
cai. 

e 

Nu există nimic tourettic la liniile de metrou din New York 
City. 

Deși la fiecare pas simțeam în ceafă privirea unei armate de 
portari invizibili, eram extrem de fericit să revin în Upper East 
Side. Pășeam grăbit pe Lexington Street venind de la stația de 
metrou de pe 86" Street, știind că peste numai zece minute 
începea zazen. Nu voiam să întârzii la prima mea ședință. 
Mergând pe stradă, am scos totuși telefonul celular și l-am sunat 
pe Loomis. 

— Da, tocmai voiam să te sun, a zis el plescăind. 

Molfăia probabil vreun sanavici sau vreun copan de pui, și mi- 
am imaginat cum arăta cu gura deschisă, cu buzele unsuroase. 
Nu mâncase de prânz în urmă cu două ore? 

— Am ciugulit niște ponturi despre clădirea aia. 

— Hai să le-auzim - repede. 

— Tipul ăla de la Documentare mi-a povestit, de nu mai 
puteam să-i închid gura. E o clădire miștocuţă, Lionel. Cu ștaif și 
pretenții. 

— E pe Park Avenue, Loomis. 

— Mda, dar și pe Park Avenue ai case, și case. Asta-i de 
excepţie. Iţi trebuie pe puţin o sută de milioane ca să intri pe 
lista de așteptare pentru așa ceva, Lionel. Și să vezi ce oameni 
stau acolo, de-ăia la care a doua casă e o insulă, bă. 

Ştiam că Loomis împrumutase figura de stil de la cineva mai 
deștept decât el. 

— Bun, bravo, dar ce știi despre Fujisaki? 

— Țin'-te bine, ajung și acolo. O hardughie ca asta e o 
întreagă uzină - ca o grămadă de vile stivuite laolaltă. Au 
coridoare secrete, pivnițe cu vinuri, o spălătorie, piscină, camere 
de servitori, bucătar particular. O întreagă economie subterană. 
Nu există decât cinci sau șase clădiri ca asta în tot orașul - 
arena aia unde Bob Dylan cânta că a fost omorât, unde era asta, 
în Nova Scoția parcă? Păi, chestia aia e-o magherniţă în 
comparaţie cu ce-ţi povestesc eu. Imobilul ăsta este pentru 
oameni cu averi de familie, capabili să refuze un Seinfeld, un 


198 


Nixon, nu contează. Inși care nu ar da pe nimeni nici cât o ceapă 
degerată. 

— Include-mă și pe mine în categoria asta, am spus eu, 
nereușind să discern niciun fel de informaţie utilă în flecăreala 
gardistului-de-la-gunoaie. Eu vreau nume, Loomis. 

— Fujisaki al tău este corporaţia de management. O șleahtă 
întreagă de alte nume japoneze mai figurează acolo - presupun 
că ăștia deţin juma' din New York dacă te-ai apuca să sapi mai 
adânc. Este o afacere pe bani grei, Lionel. Ullman, din câte știu 
eu, era doar contabilul lui Fujisaki. Vinde-mi și mie pontul atunci: 
de ce să se fi luat Gilbert de un contabil? 

— Ullman era tipul cu care Frank urma să se vadă, am zis eu. 
N-a mai ajuns niciodată la el. 

— Minna urma să-l ucidă pe Ullman? 

— Nu știu. 

— Sau viceversa? 

— Nu știu. 

— Sau același tip i-a omorât pe amândoi? 

— Nu știu, Loomis. 

— Hm, se pare că nu ai aflat mare lucru, în afară de săpăturile 
pe care le fac eu pentru tine?! 

— Mănâncă-mă, Loomis. 

e 

— Ce bine-mi pare că ai venit, a zis Kimmery când mi-a 
deschis ușa. Ai ajuns exact la timp. Cei mai mulți s-au așezat 
deja, a zis ea, sărutându-mă pe obraz. Toată lumea are emoții 
știind că vin călugării. 

— Și eu am emoții. 

De fapt, prezenţa lui Kimmery mă alina, creându-mi brusc o 
stare de euforie. Dacă asta putea să-mi ofere Zen, eram gata 
să-mi încep iniţierea. 

— Va trebui să-ți găsești o pernă repede. Așază-te unde vrei, 
numai nu pe rândul din față. Vom discuta cu alt prilej despre ce 
ținută a corpului trebuie să ai - deocamdată poţi să șezi și să te 
concentrezi la respirația ta. 

— Așa voi face, am spus eu, urcând scările în urma ei. 

— Oricum, în asta constă totul de fapt, tehnica de a respira. E 
suficient dacă vei studia doar asta tot restul vieţii de-acum 
încolo. 

— Probabil că va trebui, da. 


— Scoate-ți pantofii. 

Kimmery mi-a arătat locul, așa că mi-am pus și eu pantofii 
alături de alţii care formau deja un șir ordonat pe coridor. Mă 
simţeam un pic descumpănit de faptul că eram nevoit să renunţ 
la ei și odată cu ei la posibilitatea de a ieși rapid din clădire, dar 
în realitate, degetele mele de la picioare, obosite după ce 
stătusem încălțat atâta amar de vreme, erau fericite că aveau 
ocazia să respire și să se mai dezmorţească un pic. 

Sala de la etajul doi era întunecoasă acum, lămpile montate 
pe tavan nu fuseseră încă aprinse, iar afară lumina asfinţitului 
de noiembrie era insuficientă. Am identificat sursa mirosului 
greu de data asta, o oală cu tămâie arzând mocnit pe un raft 
înalt lângă un Buddha de jad. Pereţii încăperii erau tapetaţi cu 
panouri de hârtie nedecorate, parchetul lustruit era acoperit cu 
perne subţiri. Kimmery m-a condus spre un loc aflat aproape în 
fundul sălii și s-a așezat lângă mine, a pliat picioarele, cu 
spinarea perfect dreaptă, după care mișcând din cap cu ochii 
larg deschiși mi-a sugerat să îi imit mișcările. Habar n-avea ea 
ce însemna asta pentru mine! M-am așezat și m-am căznit să-mi 
aranjez ditamai picioarele în poziţia cerută, apucându-mă strâns 
de gambe cu amândouă mâinile, împungându-l doar o dată din 
greșeală pe cel așezat în fața mea, care a întors capul și s-a 
uitat urât la mine, după care și-a reluat postura de grație. 
Șirurile de perne din jurul nostru erau pline, în general, de 
practicanți Zen, douăzeci și doi când i-am numărat, unii în rase 
negre, alţii în haine de stradă stilul beatnic, pantaloni de catifea 
reiată sau treninguri și tricouri cu guler rulat, niciunul însă în 
costum ca mine. In semiobscuritatea de-acolo nu puteam 
distinge feţele oamenilor. 

Așadar stăteam așezat și așteptam și mă întrebam ce căutam 
eu de fapt acolo, deși mi-era greu să ţin spatele drept ca aceia 
pe care îi vedeam în jurul meu. Am aruncat o privire spre 
Kimmery. Tinea deja ochii închiși cu o expresie de mare liniște. 
In decurs de douăzeci și patru de ore - doar un pic mai mult 
decât atât trecuse de când Gilbert și eu parcasem lângă trotuar 
afară în ziua precedentă -, nedumerirea mea privind 
semnificația acestui Zendo se dublase și se redublase, 
voalându-se în straturi succesive. Conversaţia pe care o auzisem 
în căști, toate acele insinuări zeflemitoare, mi se părea imposibil 
acum să le asociez cu locul acesta. Vocea lui Kimmery, candidă, 


200 


neduplicitară, era tot ceea ce auzeam acum. Asta, desigur, pe 
fundalul bâlbâielii mele interioare. Șezând așa lângă Kimmery, 
adăpostit în mijlocul câmpului ei ce anula orice tic, simţeam cu 
mult mai intens acea forţă supărătoare, astupată pe jumătate, 
emanată de propriul meu generator de limbaj, de Multi-Mintea 
mea, acel ghem încâlcit de reacţii și maimuţăreli, de întreruperi 
ale unor întreruperi. 

Am privit-o din nou. Sedea acolo sinceră, plină de convingere, 
fără să se întrebe ce făceam eu. Așa că am închis și eu ochii și, 
profitând de mica mea șansă de a mă iniţia, am încercat să-mi 
adun mintea și să-mi descopăr filonul budist. 

e 

Primul lucru pe care l-am auzit a fost vocea lui Minna: Să te 
văd dacă ești în stare vreodată să taci din gură douăzeci de 
minute la rând, Dihanie de circ ce ești tu. 

Am împins la o parte cuvintele, gândind în schimb Mintea 
supremă. 

Gândul suprem. 

Spune-mi un banc, Dihanie. Unul pe care să nu-l știu deja. 
Vreau să merg în Tibet. 

Gândul suprem. Mă concentram asupra respirației. 

Vino acasă, Irving. 

Mintea supremă. Mintea bolnavă. Mintea spurcată. Mintea 
Bailey. 

Mintea totală. 

Minte tot. 

e 

Când am deschis ochii din nou, mă obişnuisem deja cu 
întunericul. În partea din față a sălii era un gong mare din bronz, 
iar pernele plasate imediat lângă acel gong erau neocupate, ca 
și cum ar fi așteptat niște celebrităţi, poate că/ugării importanti. 
Șirurile de capete dobândiseră trăsături, deși aproape oriunde 
m-aș fi uitat nu vedeam decât urechi și cefe, linia tunsorii 
deasupra gâtului. Asistenţa consta dintr-o amestecătură de 
ambele sexe, femeile majoritatea uscăţive, cu cercei și coafuri 
care costaseră destul, bărbaţii în medie mai slăninoși și jerpeliţi, 
netunși de prea mult timp. Am zărit coada de cal a lui Wallace și 
luna cheliei, postura lui ţeapănă ca o piesă de mobilier, în 
partea din față a sălii. Și cu un rând în faţa mea, mai aproape de 
intrare, ședeau Scofâlcitul și Insipidul, așa-zișii mei răpitori. În 


201 


sfârșit am înţeles: tipii erau oameni liniștiți. Oare atât de mare 
era penuria de fiinţe umane în Upper East Side, încât membrii 
aceleiași mici trupe de portari trebuiau să pozeze costumaţi, ba 
ca mardeiași, ba ca aspiranţi la seninătatea cugetului? Măcar de 
data asta își lepădaseră costumele bleumarin, dedicându-se mai 
zeloși acestei noi identități, înveșmântațţi în rase negre, aveau o 
postură admirabil de dreaptă, dobândită probabil printr-un lung 
antrenament, ani întregi de sacrificiu. Nu se ocupaseră atâta 
timp doar de șlefuirea jargonului lor de ciomăgari, asta era 
sigur. 

Asta ca să fie clar cum mă descurcam cu respiraţia. Bine 
măcar că reușeam să am control asupra vocii. Scofâlcitul și 
Insipidul erau amândoi cu ochii închiși și, cum eu venisem 
ultimul, aveam un avantaj asupra lor. Oricum, nu vedeam în ei 
neapărat un mare pericol. Asta nu înseamnă, însă, că prezența 
celor doi acolo nu m-a făcut să-mi amintesc subit că telefonul 
celular furat de la ei și pagerul din sacou nu ar fi putut în orice 
clipă să sfârtece această străveche liniște orientală. Mișcându- 
mă cât mai discret cu putință, am scos obiectele din buzunar, 
oprind soneria telefonului celular și reglând pagerul lui Minna pe 
„vibraţii”. În timp ce le strecuram înapoi în buzunarul interior de 
la haină, o palmă lată m-a plesnit zdravăn peste ceafă. 

Simţind durerea usturătoare, m-am rotit în loc val vârtej. Dar 
agresorul trecuse deja de mine, pășind solemn printre rogojini 
spre partea din faţă a sălii, primul dintr-un șir de șase japonezi 
chelboși, toți înfășuraţi în robe de sub care întrezăreai porțiuni 
negricioase de piele fleșcăită și fire de păr alb la subsuori. 
Călugări importanţi. Călugărul-șef se abătuse din drum ca să 
aplice lovitura. Fusesem dojenit sau poate mi se dăduse un 
brânci spre marea iniţiere - reţinusem acum cum sună când te 
plesnește o anumită mână? Oricare era adevărul, am simţit 
fierbinţeala sângelui care îmi năpădise urechile și pielea capului. 

Kimmery nu observase nimic, continuându-și placid meditaţia 
Zen pe tot parcursul secvenței. Poate că era mult mai avansată 
pe calea înălțării spirituale decât își dădea ea seama. 

Cei șase au ajuns în faţă și s-au instalat pe preșurile 
neocupate de lângă gong. Și un al șaptelea a intrat în sală, un 
pic în urma celorlalţi, tot în robă, tot cu țeasta pleșuvă și 
lucioasă. Însă tipul nu era scund și nici japonez, iar părul de pe 
corp nu era alb și nici limitat doar la subsuori. Omul avea păr 


202 


negru pe umeri și spinare, ca niște pene negre mătăsoase, 
ridicându-se din toate părţile în jurul gâtului ca niște franjuri. 
Probabil că nu aceasta era impresia estetică pe care o avusese 
în minte creatorul acestui tip de veșmânt. Al șaptelea nou-venit 
s-a deplasat în partea din faţă a sălii și s-a instalat pe ultima 
pernă-VIP, înainte ca eu să-l pot vedea la față, dar m-am gândit 
la descrierea făcută de Kimmery și am conchis că acesta era 
pesemne învățătorul american, fondatorul Zendo, Roshi însuși. 

Irving. Când ai de gând să vii acasă, Irving? A/or tăi le este dor 
de tine. 

Bancul nu-mi dădea pace, dar nu reușeam să-i prind șpilul. 
Cumva la origine numele acestui Roshi, numele lui american era 
Irving? Cumva Roshi-lrving era vocea din căști? 

Dacă da, de ce? Ce îl lega pe Minna de locul acesta? 

Cei din faţă s-au cufundat în meditaţie. Mă holbam la șirul de 
capete chelboase, cei șase călugări și Roshi, dar nu discerneam 
nimic. Până și Scofâlcitul și Insipidul meditau senini. Minutele se 
târau anevoios, iar eu eram singura pereche de ochi deschiși. 
Cineva a tușit, am simulat o tuse și eu, imitând. Dacă reușeam 
să mă uit mereu la Kimmery, puteam fi în general calm. Era ca 
și cum aș fi avut o pungă cu hamburgeri White Castle lângă 
mine pe bancheta mașinii. Mă întrebam cât de profundă ar fi 
putut să fie, la o adică, influenţa ei asupra sindromului meu, cât 
de mult din acea influenţă puteam spera să primesc. Cât de 
aproape puteam ajunge. Am închis strâns ochii, contând pe 
Scofâlcitul și Insipidul că aveau să stea plantați pe pernele lor 
uitând de ce era în jur, și m-am lăsat furat de gânduri plăcute 
despre trupuri, despre trupul lui Kimmery, mădularele ei 
elegante și agile. Poate că asta era cheia cunoașterii Zen! Noi 
nu avem de fapt ideea de Dumnezeu, spusese ea. Noi stăm doar 
în poziția șezând și încercăm să rămânem treji. Mda, eu, unul, 
nu aveam nicio problemă să rămân treaz. Și când a început să 
mi se întărească penisul m-am gândit că reușisem să-mi 
descopăr Mintea-supremă. 

Un zgomot la ușă m-a zgâlţăit din starea de reverie. Am 
deschis ochii și, întorcând capul, l-am văzut pe zdrahonul 
polonez postat la intrarea în sală, umplând cadrul ușii cu umerii 
lui pătraţi, ţinând în mână o pungă plină cu fructe de kumquat și 
privind spre încăperea plină de practicanți Zen, cu o expresie de 
absolută și neștirbită seninătate. Nu purta rasă, însă judecând 


203 


după licărul anodin din ochii lui ai fi zis că e însuși Buddha pe 
pământ. 
e 

Până să născocesc un plan sau o reacţie, s-a produs un 
freamăt în partea din faţă a sălii. Un freamăt la standardele 
situaţiei locale, oricum: unul dintre călugării japonezi s-a ridicat 
în picioare și a făcut o plecăciune spre Roshi, pe urmă spre 
ceilalți călugări din grupul lui, pe urmă spre restul sălii. Deși în 
continuare ai fi putut auzi musca zburând, foșnetul slab al robei 
lui a fost semnalul suficient pentru ca toţi ochii să se deschidă în 
jur. Matahala a pășit în sală, ţinând strâns în pumn fructele de 
kumquat, ca pe o pungă cu peștișori de acvariu, și s-a instalat 
pe o pernă - pe două, de fapt -, de cealaltă parte a lui Kimmery, 
între noi și ușă. Am ţinut să-mi subliniez în gând că uriașul nu 
mă văzuse, cel puţin nu ieri. Nu-mi dădea nicio atenţie, cum mai 
bine zis nu dădea niciun fel de atenţie cuiva de-acolo. Se 
așezase frumos la locul lui, părând pregătit pentru prelegerea 
călugărului. Ce adunătură eram toţi de-acolo, diverse hahalere 
și huidume venite să soarbă înțelepciune din gura învăţaţilor din 
Orient. Poate că Scofâlcitul și Insipidul erau cu adevărat ucenici 
Zen care se jucau de-a haidamacii, Monstrul-Pierogi era 
indubitabil exact opusul lor. Fructele de kumquat, eram aproape 
sigur, reprezentau un prinos - nu erau originare din China, și 
nicidecum din Japonia? Imi venea s-o îmbrăţișez strâns pe 
Kimmery, s-o feresc de atingerea ucigașului, dar de fapt îmi 
venea să fac o mulţime de lucruri - mereu simt așa. 

Călugărul a mai făcut o plecăciune spre noi, ne-a cercetat 
scurt din priviri, după care a început să vorbească, atât de 
abrupt și dezinvolt, de parcă ar fi reluat o discuţie pe care o 
purtase cu el însuși. 

— În viaţa de zi cu zi, zbor cu avionul, iau un taxi ca să vin la 
Yorkville Zendo - Yo/kvi/le-ah, cum i-a ieșit lui -, am emoţii, 
gânduri, intuiţii, presupuneri, ce-o să-mi arate prietenul meu 
Jerry-Roshi? Oare voi merge la un restaurant foarte bun din 
Manhattan, oare voi dormi pe un pat foarte bun într-un hotel din 
New York City? 

Și a bătut cu talpa sandalei în podea, ca și cum ar fi încercat 
elasticitatea unei saltele. 

Vreau să merg în Tibet! Bancul îmi revenea insistent în minte. 
Calmul meu era sub presiune din toate părțile, mardeiașii 


204 


pretutindeni, ecolalia mea provocată de cuvântarea călugărului. 
Dar nu puteam să întorc capul și privirea, ca să-mi 
reîmprospătez doza de Kimmery, fără să nu-l văd totodată și pe 
titanicul ucigaș al lui Minna - era atât de imens, încât conturul 
lui o încadra ca o ramă pe toate laturile, deși de fapt era plasat 
mai departe, o iluzie optică pe care nu-mi puteam permite să o 
consider fascinantă. 

— Toate aceste stări sufletești, impulsuri, această viaţă 
cotidiană, nu este nimic rău în ele. Însă viața cotidiană, insula, 
cina, aeroplanul, cocteilul, viaţa cotidiană nu este Zen. In 
practica zazen tot ceea ce contează este poziţia șezând, 
practica. American, japonez, nu contează. Doar să șezi. 

Vreau să vorbesc cu Lama! Călugărul american, Roshi, se 
întorsese pe jumătate, pentru a-l contempla mai bine pe 
învățătorul spiritual de peste ocean. Profilul de sub țeasta 
lucioasă a lui Roshi m-a răscolit pe neașteptate. Recunoșteam în 
trăsăturile lui forța teribilă a autorității și charismei. 

Jerry-Roshi? 

Între timp, fără pic de respect matahala de lângă noi jupuia 
coaja unui kumquat, presând fructul între buzele lui 
monstruoase, sugându-i zeama. 

— E ușor să practici zazen în forma lui exterioară, să șezi și să 
pierzi vremea pe pernă. Sunt nenumărate forme de Zen-nimic, 
Zen-prostesc, dar doar o singură formă de Zen adevărat: să intri 
efectiv în contact cu Buddha însuși. 

Marele Lama vă acordă o întrevedere. 

— Există Zen chikusho, Zen de animale domestice care se 
culcă ghem pe perne ca pisicile în case, așteptând să primească 
mâncare. Șed acolo ca să le treacă timpul între mese. Zenul de 
animale domestice nu-i bun de nimic! Cei care practică chikusho 
ar trebui bătuţi și azvârliţi afară din zendo! 

Mă obseda tot mai mult faţa lui Jerry-Roshi, în timp ce 
călugărul perora împroșcând cuvinte. 

— Există Zen ningen, Zen practicat pentru ameliorarea 
persoanei. Zen-ego. Să ai pielea mai bună, să ai tranzitul 
intestinal mai bun, să ai gândire pozitivă și să influenţezi 
oamenii. Căcat! Zen ningen este Zen de căcat! 

Irving, vino acasă, forfotea mintea mea. Fără săpun, Zendo. 
Tibettapocamus. Chickenshack Zen. Marele Oscillama Perorot. 
Silabele stâlcite ale călugărului, recurenţa bancului despre Tibet, 


205 


frica pe care mi-o provoca matahala - toate astea conspirau 
pentru a mă face să dau în clocot. Imi venea să trasez cu vârful 
degetului profilul captivant al lui Roshi - poate reușeam să-i 
înţeleg semnificaţia prin atingere și pipăit. În schimb, am 
practicat Essrog Zen și mi-am pus capac. 

— Gândiţi-vă de asemenea la Zen gaki Zenul fantomelor 
nesăţioase. Cei care studiază Zen gaki umblă după străluminare 
ca duhurile care poftesc mâncare sau răzbunare cu o foame ce 
niciodată nu poate fi potolită. Aceste fantome nu intră niciodată 
în casa lui Zen, sunt prea ocupate să urle la ferestre! 

Roshi semăna cu Minna. 

Fratelui tău îi e dor de tine, Irving. 

Irving egal Lama, Roshi egal Gerard. 

Roshi era Gerard Minna. 

Gerard Minna era vocea din căști. 

Nu-mi dădeam seama ce mă mânase mai repede la această 
concluzie, profilul lui în faţa ochilor mei sau zădărârea 
subliminală a bancului. Era ca o căldură animală moartă. 
Desigur, bancul avusese rostul de a mă aduce acolo mai repede, 
de a-mi cruța efortul pentru a găsi răspunsul în timp ce zăceam 
în burta balenei. Păcat. 

Am încercat să nu mă mai holbez, degeaba, n-am reușit. În 
faţa sălii, călugărul continua să enumere variante false de Zen, 
diversele moduri în care am putea greși. Eu, personal, știam 
câteva categorii cu care, probabil, el nu se întâlnise încă. 

Dar de ce preferase Minna să îngroape informaţia într-un 
banc? M-am gândit la două motive. Unu: Nu voia să aflăm de 
Gerard, decât dacă murea el. Dacă scăpa cu viață în urma 
atacului, voia ca secretul lui să rămână intact deopotrivă. Doi: 
Nu știa în care dintre oamenii lui să aibă încredere, mergând în 
jos chiar până la Gilbert Coney. Putea fi sigur că eu mă voi căzni 
să dezleg enigma indiciului /rving, în timp ce Gilbert nu și-ar fi 
bătut capul cu așa ceva, considerând că eram amândoi niște 
proști. 

Și simţea, în mod corect, că niciun fel de conspirație în jurul 
lui nu ar putea include „Dihania”, copilul lui de suflet. Ceilalţi 
băieţi nu m-ar fi lăsat niciodată să particip. Puteam să mă simt 
măgulit de această încredere implicită, sau insultat de 
desconsideraţia lui. Acum, nici nu mai conta de fapt. 


206 


Mă holbam la Gerard. Înţelegeam acum forţa charismatică a 
profilului lui, deși nu inspira decât amărăciune. Era ca și cum 
lumea și-ar fi imaginat că îl putea lua de tot pe Minna, oferind în 
schimb acest substitut genetic nereușit. O asemănare. 

— California Roll Zen. Acesta este Zenul de sushi atât de plin 
de avocado și cremă de brânză încât ar putea fi la fel de bine 
bomboană fondantă. Peștele crud al zazenului înăbușit în plăceri 
facile, picnicuri, petreceri, Zendo devine un serviciu de cuplări și 
întâlniri! 

— Zengeance! am zbierat eu. 

Nu toţi au întors capul. Gerard Minna, însă, da. La fel, 
Scofâlcitul și Insipidul. Și, tot la fel, malacul. Kimmery era printre 
cei care practica starea de calm ignorându-mă. 

— Ziggedy zendoodah! am rostit eu tare. 

Erecția s-a stins, energia debușând altundeva. „Pierogi 
Monstru Zen maestru vecin zelos. Zazen zaftig Zsa Zsa go- 
bare”, am continuat eu, răpăind cu degetele pe ţeasta celui 
așezat în fața mea. „Zippity go figura.” 

Sala plină de guru și acoliți s-a trezit la viaţă, agitându-se, dar 
niciunul de-acolo n-a rostit vreo vorbă, așa că izbucnirea mea de 
verbiaj răsuna pe fondul tăcerii generale. Călugărul orator s-a 
uitat urât la mine și a clătinat din cap. Un camarad din gașca lui 
s-a sculat de pe pernă și a ridicat o vâslă de lemn pe care n-o 
observasem până atunci atârnată într-un cârlig pe perete, după 
care a pornit printre șirurile de ucenici în direcţia mea. Doar 
Wallace şedea imobil, cu ochii închiși, meditând încă. Am 
început să apreciez de ce era renumit pentru 
imperturbabilitatea lui. 

— Pierogi kumquat sushiphone! Fantomă fondantă domestică! 
Fondaco nesătul! Pierogiphone sufocat! 

Potopul venea cu o asemenea forță, încât am sucit gâtul și 
aproape că am lătrat cuvintele. 

— Linişte! a ordonat călugărul orator. Foarte urât să faci 
scandal în Zendo! Timp și loc pentru toate! 

Furia nu-i pria deloc englezei pe care o știa. „Zbieretele sunt 
pentru afară, New York City plin de zbierete! Nu în Zendo”, a 
continuat el. 

— Cioc cioc Zendo! am zbierat eu. Călugăr călugăr gâscă! 

Călugărul cu vâsla se apropia. Își încleștase mâinile cruciș pe 
bățul de lemn, ca la baseball. Malacul s-a ridicat în picioare, și-a 


207 


vârât pungulița cu fructe de kumquat în buzunarul sacoului cu 
ecuson „Members Only” și și-a frecat una de alta palmele 
lipicioase, pregătindu-se să le folosească. Gerard s-a întors și s-a 
holbat la mine, dar chiar dacă a recunoscut în mine adolescentul 
schimonosit pe care îl lăsase părăsit la gardul curţii Orfelinatului 
St. Vincent, în urmă cu nouăsprezece ani, nu a vădit niciun 
semn. Sprâncenele i se împletiseră parcă delicat, gura era 
tuguiată, iar pe faţa lui se așternuse o expresie de consternare. 
Kimmery a pus o mână pe genunchiul meu și eu am pus o mână 
pe genunchiul ei, ticul reciprocităţii. Chiar și într-un impas de 
căcat cum mă aflam eu acum, sindromul meu știa că Dumnezeu 
există în detalii. 

— Keisaku este mai mult decât un instrument ritualic, a zis 
călugărul cu joarda, pe care mi-a aplicat-o pe omoplaţi atât de 
blând, încât a fost ca o mângâiere. Ucenicul nedisciplinat merită 
o lovitură. 

Și mi-a ars una pe spinare, cu aceeași vioiciune budistă 
musculară de care dăduse dovadă și colegul lui când mă 
plesnise peste ceafă. 

— Auu! 

Bâjbâind cu mâinile la spate, am înhățat băţul și am tras, 
smulgându-l dintre palmele călugărului, care s-a clătinat de-a- 
ndăratelea pe picioare. Deja malacul venea spre noi. Cei aflați 
între noi s-au rostogolit sau au zbughit-o din calea lui, în funcție 
de abilitatea fiecăruia de a-și deznoda picioarele laborios pliate. 
Kimmery a ţâșnit din loc, exact când uriașul s-a arătat 
amenințător deasupra noastră, temându-se să n-o strivească. 
Omul-Pierogi nu-și lăsase pantofii la ușă. 

Atunci a fost clipa când am zărit mișcarea aceea din cap. 

Gerard Minna a mișcat din cap, extrem de discret, uitându-se 
la malac, iar malacul i-a răspuns cu același gest. N-a fost nevoie 
de mai mult. Aceeași echipă care îl nenorocise pe Frank Minna 
revenise acum pe cai mari. Eu eram următorul la rând. 

Malacul m-a prins între braţe și m-a săltat; vâsla a căzut pe 
jos, cu zgomot. 

(J 

Eu cântăresc aproape nouăzeci de kile, însă malacul nu s-a 
sforțat deloc când m-a cărat pe scări în jos, până afară, în 
stradă, iar când m-a trântit pe trotuar eu eram cu mult mai 
zdruncinat și mai stors decât el. Mi-am netezit costumul și, 


208 


smucind din gât de câteva ori în șir, m-am asigurat că aveam 
gulerul bine aliniat, în timp ce tipul și-a scos din buzunar punga 
de kumquat și s-a apucat iarăși să sugă zeama și pulpa din 
fructe, transformându-le în teci goale, care arătau ca niște 
stafide în labele lui masive. 

Pe strada îngustă, întunericul se lăsase aproape complet, iar 
cei care își plimbau câinii erau suficient de departe de noi, încât 
să nu ne strice intimitatea. 

— Vrei și tu? a zis el, întinzând punga spre mine. 

Vocea lui era ternă acolo unde se forma, în gâtlej, însă 
ajungea să răsune grandios în formidabilul instrument care era 
toracele lui, asemenea unui cântăreț mediocru pe scena unei 
superbe săli de concert. 

— Nu, mulțumesc, am spus eu. 

Asta era faza în care ar fi trebuit să mă umflu în pene de furie, 
înfruntându-l pe ucigașul lui Minna chiar la locul răpirii. Dar mă 
simţeam potopit, mă dureau coastele acolo unde mă strânsese 
el, eram confuz și tulburat - contulburat - de faptul că îl 
descoperisem pe Gerard Minna în sala din Zendo, și foarte 
nefericit că o abandonasem pe Kimmery și că îmi lăsasem 
pantofii sus, la etaj. Prin șosete, simţeam asfaltul rece, iar în 
picioare aveam furnicături ciudate, pesemne din cauza sângelui 
care putea acum să circule normal, după disconfortul poziţiei 
Zen de dinainte. 

— De fapt, care-i schema cu tine? a zis el, azvârlind încă un 
fruct scofâlcit. 

— Am un Tourette, am zis eu. 

— Daa, bine, scutește-mă, amenințările nu prind la mine. 

— Am Tourette, am zis eu. 

— Eh? N-am auzul prea bun. Scuze. 

A băgat la loc punga cu fructe în buzunar, iar când a scos 
mâna din nou ţinea un revolver între degete. „Intră acolo”, a zis 
el. A arătat din bărbie spre cele trei trepte care duceau în 
pasajul strâmt dintre Zendo și blocul de apartamente din 
dreapta, o străduță plină de lăzi de gunoi și întuneric. M-am 
încruntat, tipul s-a întins spre mine și cu mâna în care nu ţinea 
revolverul m-a împins de-a-ndăratelea spre trepte. „Mișcă”, a 
spus el din nou. 

În mintea mea, uriașul și eu alcătuiam un tablou dramatic. În 
faţa mea se afla omul pe care îl vânasem și pe care îmi dorisem 


209 


să-l atac, urlând după șansa de a mă răzbuna ca o fantomă 
nesăţioasă sau vreun smintit - dar cu toate astea de ce nu 
pusesem la cale o modalitate de a-l înfrânge, o metodă sau o 
mașinărie care să-mi asigure o reală superioritate, îngustând 
măcar enorma prăpastie pe care masivitatea lui o săpa între 
forțele noastre? Degeaba. Mă trezisem aici jalnic de secătuit. lar 
acum, ca să pună capac la toate, tipul mai scosese și un 
revolver. M-a îmbrâncit din nou, s-a proptit cu braţul întins în 
umărul meu, iar când am încercat, dintr-un tic-reflex, să îl 
îmbrâncesc și eu în umăr, am constatat că mă ţinea la o 
distanţă prea mare, că nu aveam cum să-i șterg măcar umărul 
nici cu vârfurile degetelor lungite la maximum, ceea ce mi-a 
scos din străfundurile memoriei imaginea Motanului Sylvester 
într-un ring de box cu un cangur. Mintea mea susura: Nu-i decât 
un șoarece mare, tăticu', un rozător viguros, mare cât un 
abator, un tocător, un om, un plan, un canal, apocalipsă. 

— Apocapândău, am bălmăjit eu, limbajul revărsându-se din 
mine fără reţinere. Plan-de-canal. Abatophone. 

— Am zis marș înăuntru, Chiţcăilă. 

Sesizase aluzia mea la rozătoare, deși avea auzul slab? Dar, în 
fond, cine n-ar părea ca un chiţcăilă în ochii lui? Fiind atât de 
masiv, era suficient să ridice doar din umeri pentru ca profilul lui 
să crească ameninţător. Am făcut un pas în spate. Eu aveam 
Tourette, el avea amenințări. „Mișcă”, a spus el, din nou. 

In clipa în care am pășit jos în întunecime, m-a și trosnit în 
cap cu revolverul. 

(J 

Atât de mulți detectivi mâncaseră trânteală și căzuseră în 
asemenea stranii și învolburate întunecimi, asemenea felurite și 
suprarealiste viduri („ceva roșu se zvârcolește ca un microb sub 
un microscop” - Philip Marlowe, Somnul de veci), pe când eu, 
unul, nu aveam nicidecum cu ce să contribui la această 
dureroasă tradiţie. În schimb, căderea și ridicarea mea prin 
obscuritate nu se distingea decât prin nefapt, prin abis, prin 
absenţă și ciuda mea față de tot. În afară de grăunţi. Era un 
nimic cu grăunţi. Un deșert de grăunțţi. Dar și cât să te poată 
pasiona niște bobiţe fade într-un deșert? Cu cât poate fi mai 
bine așa, decât fără absolut nimic? Eu sunt din Brooklyn și nu 
îmi plac spaţiile larg deschise, presupun. Și nu vreau să mor. 
Asta sunt, și n-am ce face. 


210 


Pe urmă, mi-am amintit de o glumă, o ghicitoare în genul 
celor pe care le spune gardistul-de-la-gunoaie, și asta a fost 
salvarea mea, cântând ca un cor de glasuri diafane și 
chemându-mă înapoi de pe marginea negrei genuni: 

— De ce în deșert nu mori de foame? 

— Din cauza desertului. 

De ce nu voiam să mor sau să plec din New York? 

Desert. Mâncare.  Sanaviciuri. M-am concentrat asupra 
sandviciurilor. O bucată de timp, n-a mai existat altceva în afara 
lor, și am fost fericit. Sandviciurile erau cu mult mai bune decât 
deșertul de grăunţi. 

— Lionel? 

Era vocea lui Kimmery. 


— Mhrrggh. 

— Ti-am adus pantofii. 

— Oooh. 

— Cred că ar trebui să plecăm. Te poți ține pe picioare? 

— Rrrssp. 

— Sprijină-te de zid. Încet, cu grijă. O să chem un taxi. 

— Taxitaxtaxi. 

Când mi-am recăpătat cunoștința, pâlpâind din pleoape, 
despicam parcul din East Side spre West, trecând cu taximetrul 
printr-un canal din piatră boltit cu frunziș, în timp ce capul meu 
se rezema de umărul osos al lui Kimmery. Se căznea să mă 
încalțe, ridicându-mi pe rând picioarele ca de plumb, apoi 
legându-mi șireturile. Cum mâinile ei erau mici, iar pantofii mei 
mari de tot, acțiunea aceasta semăna destul de mult cu 
înșeuarea unui cal muribund. Din poziția asta, vedeam 
autorizația taximetristului - numele lui era Omar Dahl, ceea ce 
putea favoriza ticuri pe care n-aveam cum să le stăpânesc în 
halul în care eram - și aveam vizibilitate în sus prin geamul 
lateral. Pentru câteva clipe, am crezut că ninge și totul mi s-a 
părut preţios și distant - Central Park într-un glob cu ninsoare. 
Pe urmă, mi-am dat seama că ningea și în mașină. Grăunţii, din 
nou. Am închis pleoapele. 

e 

Apartamentul lui Kimmery era pe 78" Street, într-un bloc de 
locuinţe vetust, formidabil de degradat și real după poleiala din 
East Side, în special holul acela distopic și sinistru al imobilului 


211 


de pe Park Avenue, 1030. M-am ridicat și m-am deplasat prin 
forțe proprii până la lift, unde doar Kimmery mi-a ţinut ușile ca 
să urc, ceea ce mi-a convenit perfect - fără portari. Am suit 
până la etajul 28 într-o cabină goală, iar Kimmery stătea lipită 
de mine, de parcă am mai fi fost încă în taxi. Nu mai aveam 
nevoie de susţinere ca să mă ţin pe picioare, dar nici n-am făcut 
nimic ca să-mi afirm independenţa. Capul îmi zvâcnea de durere 
- în locul unde mă trosnise Omul-Pierogi, aveam parcă senzaţia 
că încerca să-mi crească un singur corn, dar nu putea străpunge 
la suprafaţă - iar contactul cu Kimmery era ca un fel de 
compensație. Pe etajul ei, Kimmery s-a tras de lângă mine cu 
mersul acela rapid și nervos pe care îl consideram deja 
emblema ei de marcă, mărturisirea unui neastâmpăr lăuntric pe 
care eram gata să-l cultiv și să-l ador, a descuiat ușa locuinţei cu 
o asemenea frenezie, încât m-am întrebat dacă nu i se păruse 
poate că fusesem urmăriți. 

— Te-a văzut malacul? am spus eu, când am intrat în casă. 

— Poftim? 

— Malacul. Ți-e teamă de malac? 

Am simțit o amintire corporală și m-am cutremurat din toate 
mădularele. Wu mă prea țineau încă balamalele, cum ar fi spus 
Minna. 

S-a uitat straniu la mine. 

— Nu, a zis ea, doar că eu - am subiînchiriat aici ilegal. Și 
există persoane în clădirea asta care nu se mulțumesc să-și 
vadă de treburile lor. Ar fi bine să stai jos. Vrei niște apă? 

— Sigur, am spus eu, privind în jur. Unde să stau jos? 

Locuinţa ei consta dintr-un vestibul scurt, o bucătărie 
minusculă - mai mult un fel de carlingă pentru astronauți, 
dotată pentru gătit mâncarea - și o încăpere centrală spațioasă, 
cu podea din poliuretan în care se oglindea vasta panoramă 
urbană nocturnă luminată de lună, înrămată într-o fereastră 
înaltă, fără perdele. Imaginea astfel reflectată nu era întreruptă 
de vreun covor sau mobilier, doar câteva cutii modeste vârâte 
prin colţuri, un mic casetofon portabil și un teanc de benzi, plus 
o pisică mare care stătea în mijlocul odăii, privind cu scepticism 
intrarea noastră. Pereţii erau goi. Locul de dormit consta dintr-o 
saltea turtită pe care Kimmery o pusese direct pe jos în holișorul 
unde stăteam noi acum, imediat lângă ușa dinspre palier. 


212 


Spaţiul acolo fiind atât de strâmt, era inevitabil să nu călcăm pe 
saltea. 

— la-o înainte și așază-te pe pat, a zis ea, zâmbind în colţul 
gurii. 

Lângă pat, erau o lumânare, o cutie cu șervețele de hârtie și 
un mic teanc de cărți ieftine. Era un loc intim, un cartier general. 
Mă întrebam dacă făcea des pe gazda - aveam senzaţia că eram 
probabil prima persoană care vedea cum arăta interiorul 
locuinței ei. 

— Dar de ce nu dormi înăuntru, acolo? am spus eu, arătând 
spre camera mare și goală. 

Cuvintele mi-au ieșit din gură cleioase și prostești, cum ar fi 
vorbit în vestiar un boxer învins, sau un actor transpus în pielea 
unui boxer învins. Mintea mea tourettică prefera precizia, 
muchiile mai tăioase. Simţeam că sindromul meu dădea semne 
de viață. 

— Se uită lumea înăuntru, a zis Kimmery. Nu mă simt 
confortabil. 

— Poţi să-ţi pui perdele, am gesticulat eu spre fereastra mare 
a camerei. 

— E prea mare. Nu-mi place deloc încăperea aia. Nu știu de 
ce, a completat ea, regretând parcă faptul că mă adusese acolo. 
Stai jos. O să-ţi aduc niște apă. 

Toată garsoniera consta din încăperea care nu-i plăcea ei. 
Kimmery prefera să locuiască în vestibul. Dar m-am decis să nu 
mai comentez nimic despre asta. 

Ceva, totuși, îmi convenea și mie în acest mod de a utiliza 
spaţiul locuinţei, ca și cum Kimmery m-ar fi adus intenţionat aici 
ca să mă pot ascunde, știind că aveam motive să mă tem, 
probabil, de orizontul citadin, de lumea influentă a conspiraţiilor 
și a portarilor care era Manhattanul. 

M-am așezat pe patul ei, cu spatele lipit de perete, cu 
picioarele întinse peste saltea, atingând podeaua cu pantofii. 
Prin salteaua subţire ca o clătită, fundul mi s-a lipit de planșeu. 
Kimmery îmi făcuse nod dublu la șireturi. Am reflectat încurcat 
la acest detaliu, l-am folosit pentru a verifica astfel în ce măsură 
îmi recăpătasem acum luciditatea, lăsându-mi mintea obsesivă 
să jongleze cu încâlceala complexă a nodurilor și îngăduind 
memoriei mele stroboscopice să revizualizeze imaginile cu 
Kimmery trăgându-mă de picioare în taxi. Îmi imaginam că 


213 


simțeam urma loviturii în craniu și limbajul dereglat curgând 
într-o nouă direcție prin această topografie interioară 
modificată, iar cuvintele sunau sandviciuri sanaviciuri îngheață 
înghețata țărână în țărână și așa mai departe. 

Am decis să-mi distrag atenţia uitându-mă la teancul de cărți 
de lângă pat. Prima dintre ele se numea /nte/epciunea 
insecurității de Alan Watts. Vârât bine înăuntru ca un uriaș semn 
de carte era un pliant, o foaie lucioasă îndoită în trei. Am tras 
pliantul afară. Era o reclamă pentru Yoshi/s, un centru de 
reculegere de inspiraţie budistă-zen și un restaurant japonez- 
thailandez la marginea șoselei, pe coasta sudică a statului 
Maine. Numărul de telefon de sub harta rutieră schematică de 
pe spatele pliantului era încercuit cu un pix albastru. Titlul de pe 
fața pliantului spunea: O OAZA DE LINIȘTE. 

Oază de ozon. 

Osanale osuare. 

Motanul a venit din camera principală și, postându-se pe 
coapsele mele lungite peste saltea, a început să-mi frământe 
carnea de pe picioare cu labele din faţă, ghearele pe jumătate 
retractate făcând poca-poca-poca pe materialul pantalonilor. 
Pisica era albă cu negru și avea o mustață à /a Hitler, iar când în 
cele din urmă a observat că aveam și eu o faţă, a mijit ochii la 
mine. Îndoind pliantul, l-am băgat în buzunarul de la haină, apoi 
mi-am scos haina și am pus-o pe colțul patului lui Kimmery. 
Motanul s-a apucat din nou să-mi frământe coapsele cu labele. 

— Probabil că nu-ţi plac pisicile, a zis Kimmery, revenind cu 
două pahare cu apă. 

— Pisicuțăpuipuicuță, am spus eu, pradă unui tic tâmpit. Supă 
cremă sanavici salată. 

— Ţi-e foame? 

— Nu, nu, am zis eu, deși poate că mi-era. Și să știi că-mi plac 
pisicile. 

Dar mă abţineam să o ating cu mâinile, temându-mă să nu 
mă apuce vreo obsesie - fiindcă exista riscul să încep să-i 
frământ și eu corpul cu degetele și să o imit cum toarce inegal, 
cârâit. 

e 

Eu nu-mi pot lua nicio pisică, deoarece apucăturile mele le 
scot din minţi pe feline. Știu asta, fiindcă am încercat odată. Am 
avut o pisică gri și mlădioasă, doar jumătate ca mărime în 


214 


comparaţie cu motanul lui Kimmery. O chema „Găina”, pentru 
că scotea niște sunete ca un fel de ciripit-uguit, iar la primele 
adulmecări de investigaţie prin casă mișcările ei mi-au amintit 
de o orătanie ciugulind prin ogradă. S-a bucurat iniţial că îi 
dădeam atâta atenţie și că o mângâiam așa de mult. Torcea și 
se împingea în palma mea când o giugiuleam, savurând 
farmecul răsfățului. Căutam să îmi cizelez, cum puteam mai 
bine, pornirile de a o dezmierda, netezindu-i frumos blăniţa de 
pe grumaz, frecându-i obrajii înspre lateral, deoarece mă 
gândeam că gestul îi amintea de alintările din vremea când era 
pisoiaș, sau de cine-știe ce alte senzaţii delicioase, care le fac 
pe feline să se topească de plăcere când le mângâi așa. Dar, de 
la bun început, Găina s-a arătat derutată de felul cum smuceam 
repetat din cap, de vorbele rostite alandala, de lătrăturile mele. 
Întorcea capul vrând să vadă la ce sărisem așa, ce voiam să 
prind din aer cu mâna. Găina recunoștea acele apucături - se 
presupunea că erau apanajul ei. Nu se simţea niciodată liberă să 
se relaxeze. Înainta cu precauţie spre poala mea, un lung joc de 
jumătăţi de măsură și impedimente imaginare, până să ajungă 
să se instaleze comod. lar atunci scoteam un șir de ţipete 
sacadate și loveam în perdea. 

Mai grav, manifestările ei de bucurie când o mângâiam au 
devenit un punct focal pentru diverse jocuri tourettice de bruște 
întreruperi. Găina torcea și mă împingea în mână, la care eu 
începeam să o mângâi pe boticul neted, ca de rechin. Ea se 
rezema în palma mea, eu apăsam și mai tare, până când se 
arcuia toată între degetele mele, gata să se răstoarne din 
picioare. Și atunci intervenea ticul - îmi retrăgeam mâna. 
Alteori, mă apuca obsesia să o urmăresc prin apartament, 
întinzând mâna să o prind atunci când ea voia să se furișeze 
nevăzută; mă ţineam tiptil după ea, deși era limpede că, 
asemenea tuturor pisicilor, și Găina prefera să vină ea după 
mine. Sau aveam ideea fixă de a explora limitele plăcerii ei de a 
fi mângâiată - oare va continua să toarcă și dacă o frecam pe 
blană în răspăr? În timp ce aș gâdila-o pe obraji, m-ar lăsa oare 
ca simultan să o înhaţ de coada aceea lungă, care părea 
sacrosanctă pentru ea?! Mi-ar da voie oare să îi curăț ochii 
puchinoși după somn? Răspunsul era adesea afirmativ, dar 
exista un preţ. Ca și cum ar fi fost o păpușă-voodoo, începusem 
să insuflu mania ticurilor în micul meu duplicat viu: Pisica- 


215 


Tourettică. Dintr-o pisică obișnuită, ajunsese un ghemotoc 
sperios și neîncrezător, cu reacții ciudate, tresărind speriată sau 
devenind agresivă. După șase luni, a trebuit să-i găsesc un alt 
cămin, donând-o unei familii de dominicani din clădirea 
învecinată. Noii stăpâni au reușit să o înzdrăvenească la loc, 
lăsând-o întâi să-și lingă rănile un timp, pitită în spatele plitei. 

e 

Cotoiul nazist continua să râcâie bucle de urzeală din 
pantalonii mei, încăpăţânându-se probabil să reinventeze pe 
cont propriu celebrul „arici” Velcro. Între timp, Kimmery s-a 
întors cu apa, în două pahare pe care le-a pus pe podea lângă 
picioarele mele. Deși în vestibul era aproape întuneric - aveam 
lumină atât de la bolta cerului reflectată în încăperea din spatele 
nostru, cât și de la becul chior din vestibul -, Kimmery își dăduse 
jos ochelarii pentru prima oară, iar ochii ei păreau tanari, micuţi 
și iscoditori. Aplecându-se, s-a așezat, trăgându-se în sus pe 
saltea până a ajuns cu spatele lipit de perete, astfel că acum 
arătam amândoi ca acele unui ceasornic pe cadranul podelei, cu 
pantofii spre centru. Potrivit ceasului pe care îl formam noi, era 
ora patru. Mă abţineam să nu mă întind spre miezul-nopţii. 

— Locuiești de mult timp aici? am întrebat eu. 

— Știu, arată de parcă aș fi în tranzit, a zis ea. M-am mutat 
acum o lună. Tocmai m-am despărțit de un tip. E destul de 
evident, nu-i așa? 

— Omul-cu-Oreo? 

Mi-am imaginat un cowboy cu faţa zbicită de vânt și soare, 
postat pe fundalul unui apus de soare, ducând un biscuit la 
buze, ca pe o ţigară. Pe urmă, ca o compensație frenetică, 
mintea mea a plăsmuit imaginea unui nătărău chinuit, cu niște 
lentile la ochelari cât fundul de sticlă, zgâindu-se la niște 
firimituri de biscuiţi printr-un microscop, încercând să discearnă 
numerele lor de serie. 

— Înî, a zis Kimmery. O prietenă urma să se mute, așa că mi-a 
cedat mie garsoniera asta. Nu-mi place deloc. Aproape că nici 
nu stau aici. 

— Dar unde, atunci - la Zendo? 

A mișcat afirmativ din cap. „Sau la cinema”, a completat ea. 

e 

Nu mă prea necăjeau ticurile, și asta din vreo două motive. 

Primul era însăși persoana lui Kimmery, care continua să aibă 


216 


asupra mea efectul unui balsam nemaiîntâlnit, chiar și la acea 
oră târzie. Al doilea motiv se referea la ziua aceea, cu seria 
tumultuoasă de indicii încâlcite, vizita mea catastrofală la 
Zendo; pista aceea suplimentară din creierul meu avea mult de 
lucru ca să înșire mărgelele împreună pe același fir, ordonând 
frumos șiragul: Kimmery, portarii, Matricardi și Rockaforte, Tony 
și Seminole, Călugării-importanţi, Gerard Minna și asasinul. 
Asasinul lui Minna. 

— Ai încuiat ușa? am spus eu. 

— Tu chiar ești speriat, a zis Kimmery, făcând ochii mari. Ți-e 
frică de... ăăă... de uriaș. 

— Nu l-ai văzut? am spus eu. Malacul care m-a scos afară? 

N-am mai menţionat ce s-a întâmplat în continuare. Și-așa mi- 
era rușine de faptul că tocmai ea, Kimmery, trebuise să mă 
oblojească. 

— Și chiar e uriaș? 

— Păi, cum se numește chestia asta? 

— Gigantismul e o boală genetică, nu?! 

— Da, așa cred. Statura, la el, nu este ceva dobândit. 

Am pipăit cu o mână locul dureros de pe suprafaţa capului, 
ținând cealaltă mână lateral, ignorând impulsurile repetate de a 
imita mișcările pisicii care continua să hârșâie cu labele pe 
pantalonii mei. În schimb, îmi plimbam degetele peste cuvertura 
urâtă, lucrată manual, de pe salteaua lui Kimmery, trasând dâra 
neregulată și dizgraţioasă a cusăturilor. 

— Probabil că n-am observat, a spus ea. Eram absorbită, știi - 
în poziţia șezând. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată până acum? 

A scuturat din cap. 

— Dar nici pe tine nu te-am mai întâlnit până astăzi. Trebuia 
să-ţi fi spus, probabil, să nu aduci asemenea indivizi la Zendo. ȘI 
să nu faci gălăgie. Acum, am pierdut practic toată prelegerea. 

— Doar nu vrei să spui că prelegerea a continuat? 

— Ba da, de ce nu? Sigur, după ce tu și prietenul tău uriasul 
ați ieșit. 

— De ce n-ai rămas acolo? 

— Fiindcă puterea mea de concentrare nu este prea bună, a 
zis ea, cu o amărăciune filosofică acum. Cine este cu adevărat 
Zen poate rămâne imperturbabil la orice incidente, cum a făcut 
Roshi. Și Wallace, a adăugat ea, rotind ochii în cap. 


217 


Am avut tentaţia să îi amintesc că se urnise din loc, ca să nu 
fie călcată în picioare, dar n-ar fi fost decât o obiecţie printre mii 
de altele. 

— N-ai înţeles, am spus eu. Nu eu l-am adus la Zendo. Nimeni 
nu știa că urma să vin acolo. 

— Mda, probabil că te-a urmărit, a spus ea, ridicând din 
umeri, nevrând să se certe. 

Pentru ea, părea mai mult decât evident faptul că uriașul și eu 
eram fenomene duale. Eu eram cauza prezenţei lui la Zendo, 
dacă eventual nu purtam chiar răspunderea pentru însăși 
existența lui. 

— Fii atentă, am zis eu. Știu numele american al lui Roshi. 
Omul acesta nu este cine crezi tu că ar fi. 

— Eu nu cred că e nimeni. 

— Cum adică? 

— Simplu, n-am spus, bunăoară, Roshi e de fapt Johnny 
Carson sau așa ceva. Am spus doar că nu știu. 

— OK, dar tipul nu este un maestru Zen. Este implicat într-un 
omor. 

— Asta-i o tâmpenie, a spus ea, pe un ton laudativ, de parcă 
aș fi vrut să o amuz cumva. În afară de asta, orice om care 
predă învăţătura Zen este un învăţător Zen, cred eu. Probabil 
chiar dacă ar fi un criminal. La fel cum orice om care șade și 
meditează este un ucenic. Chiar și tu. 

— Ce nu-i în regulă la mine? 

— N-am spus că ceva nu e în regulă la tine, cel puţin dintr-o 
perspectivă Zen. Exact la asta am vrut să mă refer. 

— S-a-nţeles. 

— Nu mai fi așa acru, Lionel. Am glumit doar. Sigur nu te 
deranjează motanul ăla? 

— N-are și el un nume? 

Felina Hitler se instalase marţial între coapsele mele, torcea în 
ritmuri frânte și începuse să facă mici clăbuci de salivă în 
colțurile gurii. 

— Raft, dar nu-l strig niciodată așa. 

— Raft? 

— Știu, sună absolut stupid. Nu eu i-am dat numele. Eu doar îl 
am în grijă. 

— Vasăzică asta nu e garsoniera ta și ăsta nu e motanul tău. 

— Trec cumva printr-o perioadă de criză. 


218 


S-a întins să ia paharul cu apă, iar imediat, recunoscător, l-am 
luat și eu pe al meu: gestul în oglindă zgândărea o firavă 
mâncărime mentală. Oricum, mi-era și sete. Raft nici nu s-a 
clintit. „De-asta m-am implicat în Zen”, a continuat Kimmery. 
„Pentru mai multă detasare.” 

— Adică un fel de renunțare, fără garsonieră, fără motan? Cât 
de detașat poate fi un om? 

Vocea mea era irațional de amară. Dezamăgirea mi se 
furișase în suflet, imposibil de justificat sau de definit exact. Imi 
imaginasem, probabil, că mă adăposteam cu Kimmery în 
refugiul ei ingenuu, în căsuţa ei de păpuși din West Side, trei 
pisicuţe pitite comod. Dar acum înţelegeam despre Kimmery că 
era o dezrădăcinată, o străină și ea în acest spaţiu. Casa 
Omului-Oreo era locuinţa ei sau posibil ca Zendo să fi fost 
căminul ei, așa cum era sediul L&L pentru mine, așa cum 
culcușul motanului Raft se găsea, de asemenea, altundeva. 
Niciunul dintre noi trei nu se putea duce în acele locuri, așa că 
ne ghemuisem aici laolaltă, evitând camera mare și pădurea de 
zgârie-nori. 

Acum, înainte ca ea să apuce să-mi răspundă, am emis un tic 
zgomotos - „detașat-atașat!” Am încercat să mă blochez, să 
întrerup mania ticurilor ducând la buze paharul cu apă, exact 
când nu m-am mai putut abţine deja să nu urlu în pahar, 
înfiorând suprafaţa apei cu răsuflarea mea: „Raft-in-rafting!” 

— Oho! a exclamat Kimmery. 

N-am spus nimic. An înghiţit apa lacom și am început să pipăi 
din nou cusăturile cuverturii, sperând să-mi răsfir eul tourettic 
prin urzeala ţesăturii. 

— Spui chestii de-a dreptul ciudate când ești supărat, a zis ea. 

— Nu sunt - am sucit gâtul și am pus paharul cu apă, jos, pe 
podea. De data asta, l-am împins pe Raft, care s-a uitat în sus 
spre mine, cu ochi sastisiți. Nu sunt supărat, am negat eu. 

— Dar ce-i cu tine, atunci? 

Pusese întrebarea pe un ton neutru, fără sarcasm sau teamă, 
ca și cum voia cu adevărat să afle răspunsul. Ochii ei nu mai mi 
se păreau mici fără ramele negre din jurul lor. Arătau la fel de 
rotunzi și scormonitori ca ochii motanului. 

— Nimic - cel puţin dintr-o perspectivă Zen. Mai zbier, uneori. 
Și ating lucrurile. Și număr lucrurile. Și mă gândesc prea mult la 
ele. 


219 


— Am auzit parcă de chestia asta. 

— Înseamnă că ești excepţia de la regulă, dacă spui că ai 
auzit. 

Întinzând mâna spre poala mea, a mângâiat motanul pe cap, 
abătându-i atenţia de la starea de contemplaţie interogativă în 
care fusese cufundat. Raft strângea acum ochii tare și, lungind 
gâtul, se îndesa cu creștetul în palma ei. Ce mult mi-ar fi plăcut 
să fiu în locul motanului. 

— Nu vrei să afli numele real al lui Roshi? am spus eu. 

— De ce să vreau? 

— Poftim? 

— Doar poate dacă ai fi în stare să mă șochezi de- 
adevăratelea, spunându-mi, de pildă, că e J.D. Salinger. 
Altminteri, de ce-ar conta? Adică, mi-e totuna dacă îl cheamă 
Bob sau Ed ori mai-știu-eu-cum, înţelegi? 

— Gerard Minna, am spus eu, dorindu-mi ca numele acesta să 
o impresioneze la fel de mult ca Salinger, dorindu-mi să 
înțeleagă tot. Este fratele lui Frank Minna. 

— OK, dar cine-i Frank Minna? 

— E tipul care a fost omorât. 

În mod straniu, aveam un nume pentru el acum, un nume 
explicit, teribil, adevărat: tipu/-care-a-fost-omorât. Pe când, 
înainte, n-aș fi putut niciodată răspunde la acea întrebare, sau 
dacă aș fi început să răspund n-aș fi dus niciodată enunţul până 
la capăt. Frank Minna este regele secret din Court Street. Frank 
Minna este un cărăuș și un palavragiu, un cuvânt și un gest, un 
detectiv și un măscărici. Frank Minna c'est moi. 

— Oh, ce groaznic. 

— Da. 

Mă întrebam dacă voi putea vreodată să îi mărturisesc cât de 
groaznic era. 

— Adică, vreau să spun că în viaţa mea n-am auzit ceva mai 
oribil, pe cuvânt. 

Kimmery s-a aplecat mai aproape, alinând motanul, nu pe 
mine. Dar mă simţeam alinat și eu. Apropierea dintre ea și mine 
creștea, pe măsură ce Kimmery începea să înțeleagă. Poate că 
acest cămin așteptase exact acest moment, prezența mea, 
povestea mea, pentru a deveni un spaţiu real, ieșind din 
provizorat. Aici, Minna putea fi jelit cum se cuvenea. Aici, 


29 în franceză, Frank Minna sunt eu. 
220 


puteam afla curmarea suferinței mele, răspunsul la enigma 
legată de Tony și Clienţi, motivul pentru care trebuise ca Minna 
și Ullman să moară, locul unde plecase Julia, cine era Bailey, și 
tot aici mâna lui Kimmery se va muta de pe capul motanului pe 
coapsa mea, iar eu nu voi mai avea ticuri niciodată. 

— Și-a trimis fratele la moarte, am spus eu. l-a întins o cursă. 
Am auzit când s-a întâmplat. Numai că deocamdată nu știu care 
a fost motivul. 

— Nu înțeleg. Cum adică „ai auzit”? 

— Frank Minna purta un microfon ascuns, când a intrat în 
Zendo. Am auzit discuţia dintre el și Gerard. Erai și tu acolo, în 
clădire. 

Mi-am amintit cum recitisem la un moment dat nota de 
supraveghere, încercând să mă decid dacă să o declar pe 
Kimmery fată sau femeie, iar mâna cu care scriu a început să-mi 
zvâcnească, repetând gestul radierii cuvântului, peste firele moi 
ale cuverturii ei. 

— Când? 

— leri, am spus eu, deși acum mi se părea că trecuse mult 
timp de atunci. 

— Păi, e imposibil. A fost probabil altcineva. 

— Spune-mi de ce. 

— Roshi a făcut legământul tăcerii, a șoptit ea, de parcă și ea 
ar fi rupt un asemenea legământ în acest moment. Nu a mai 
scos niciun cuvânt de cinci zile. Așa că nu se poate ca el să fi 
fost tipul pe care l-ai auzit vorbind. 

De data asta, chiar îmi închisese gura. Era logica Omului-cu- 
Oreo, invadându-mi enigma morală. Sau o altă șaradă Zen: Cum 
se aude un călugăr mut când își condamnă fratele la moarte? 

Cu cât călugărul e mai tăcut, cu atât flecăreala e mai 
stridentă mă gândeam eu, amintindu-mi de conversaţia 
interceptată în căști. 

— N-aș fi crezut niciodată că te ocupi de filarea persoanelor, a 
zis ea, tot în șoaptă, imaginându-și poate că montasem deja în 
cameră un microfon ascuns. Urmăreai să-l compromiţi pe acest 
Frank despre care îmi povestești? 

— Nu, nu, nu. Frank a vrut să ascult în căști conversaţia. 

— Voia să fie prins? 

— El n-a făcut nimic. Doar că i-a luat gâtul frate-său, călugărul 
mut. 


221 


Deși mă privea cu scepticism, Kimmery continua să scarpine 
motanul pe grumaz și pe cap, în timp ce acesta se lăfăia 
nestingherit în poala mea. Nu doar uzualele motive panicarde 
mă împingeau acum să ignor senzațiile captivante, torsul și 
căldura indusă de scărpinat acolo jos. Îmi înăbușeam două tipuri 
diferite de reacţii, două posibile moduri de a împunge și eu. 
Continuam să nu-mi iau ochii de la fața lui Kimmery. 

— Cred că faci niște confuzii, a zis ea, cu blândeţe. Roshi este 
un om foarte gentil. 

— Ei, bine, Gerard Minna este un huligan din Brooklyn, am 
spus eu. Și te asigur că avem de-a face cu una și aceeași 
persoană. 

— Hmmm. Nu știu ce să zic, Lionel. Roshi mi-a povestit odată 
că el n-a fost niciodată în Brooklyn. E originar din Vermont sau 
Canada, în fine, așa ceva. 

— Maine, cumva? am întrebat eu, gândindu-mă la pliantul de 
reclamă pe care îl strecurasem pe furiș în haină, centrul de 
reculegere de pe malul apei. 

A ridicat din umeri. 

— N-am idee. Ar trebui să mă crezi pe cuvânt, totuși, când îţi 
spun că nu e din Brooklyn. Roshi este o persoană foarte 
importantă, a precizat ea pe un ton ce insinua că între cele două 
noţiuni ar exista o incompatibilitate reciprocă. 

— Mănâncă-mă Roshi-Brooklyn! 

Ticul era consecinţa purei frustrări. Ca să pot armoniza 
percepțiile ei cu ale mele, trebuia nu numai să construiesc un 
univers de cunoaștere, ci și să demolez un altul, preexistent. 
Oricine afișa vagi înclinații Zen devenea pentru ea impecabil. lar 
Gerard Minna, graţie gestului ordinar de a se fi ras pe ţeasta 
probabil deja chelboasă, se afla în siguranţă într-un panteon 
sacrosanct. 

Tocmai Gerard, care avea sfruntata neobrăzare de a se dezice 
de cartier. 

— Lionel? 

Am înșfăcat paharul, am sorbit o înghiţitură de apă, evitând 
să mă uit în ochii lui Kimmery. 

— Ce simţi când faci așa? a zis ea. Adică, la ce te gândești în 
momentul acela? 

Era foarte aproape de mine acum, așa că am cedat complet și 
m-am înclinat spre umărul ei, tapotându-l iute de cinci ori la 


222 


rând cu două degete lipite. Pe urmă, am mutat paharul cu apă 
pe podea și m-am aplecat în faţă, forțându-l pe motanul Raft, la 
fel de plictisit și buimac de plăcere, să-și ajusteze din nou 
poziția în poala mea, timp în care eu i-am îndreptat gulerul lui 
Kimmery, folosindu-mă de ambele mâini. Materialul era pleoștit, 
așa că m-am căznit să îl aranjez trăgând în sus, ca și cum ar fi 
fost apretat, punând vârfurile gulerului pe „poante”, ca 
picioarele unei balerine. Și mintea mea râșnea: Tu ce simti și ce 
gândești și te gândești că simti, şi menuetul acesta a devenit 
fundalul sonor pe care se derula inflexibila, necesara mea joacă 
de-a gulerul. 

— Lionel? a spus ea, dar nu mi-a împins mâinile la o parte. 

— Cuminţel, am spus eu încetișor, cu privirea în jos. Crezi- 
mămie Feely. 

— Ce înseamnă cuvintele? 

— Sunt doar cuvinte. Nu înseamnă nimic. 

Întrebarea m-a deprimat un pic, mi-a luat vântul din pupă, iar 
asta era bine: am putut să îi las gulerul în pace, să-mi astâmpăr 
degetele forfotitoare. 

Kimmery m-a atins pe una dintre mâini, doar în trecere, în 
timp ce mi-o retrăgeam. Dar devenisem imun la ea acum. Nu 
mai avea darul de a-mi obloji ticurile, iar atenţia pe care 
începuse să le-o acorde era umilitoare. Trebuia să redau acestui 
gen de interogatoriu o bază oficială. Stând aici torcând de 
plăcere la fel ca motanul din poala mea nu rezolva nimic. In 
oraș, dincolo de ușă, un ucigaș mătăhălos bântuia fără frică, iar 
misiunea mea era să-i dau de urmă. 

— Ce știi despre Park Avenue, 1030? am spus eu, reluându-mi 
investigația, ancheta îndreptăţită. 

— Te referi la blocul acela mare de apartamente? 

Mâna ei revenise prefirându-și degetele prin blana motanului 
Raft, trupul ei era și mai aproape de al meu. 

— Blocul mare, am spus eu. Da. 

— Mulţi dintre ucenicii lui Roshi lucrează acolo, a zis ea cu 
dezinvoltură. Muncesc la bucătărie, fac curăţenie, lucruri dintr- 
astea. Ti-am povestit deja, ai uitat? 

— Portari? Sunt - și portari? 

Sindromul meu tânjea să îi numească porțjartiere, port-scule, 
participii. Scrâșneam din dinţi. 

Kimmery a ridicat din umeri. 


223 


— Probabil. Eu n-am fost niciodată acolo. Lionel? 

— Da? 

— Tu n-ai venit la Zendo fiindcă te-ar fi interesat de fapt 
budismul, nu-i așa? 

— Presupun că lucrul acesta era evident deja. 

— Este evident. 

Nu prea știam ce să spun. Viziunea mi se îngustase într-un 
punct fix, nu mă mai gândeam decât la Frank și Gerard, la 
locurile unde trebuia probabil să merg pentru a-mi încheia 
investigația. Mă ferecasem în mine însumi, opac la tandrețea lui 
Kimmery faţă de mine, ba chiar izolasem departe de mine și 
propria-mi tandreţe față de ea. Kimmery era un martor 
incompetent, asta pe lângă faptul că îmi distrăgea atenţia. lar 
eu eram un detectiv care îmi găseam singur o sumedenie de 
motive de a-mi distrage singur atenţia, prea multe, oricum. 

— Ai venit să perturbi ordinea, a spus ea. 

— Am venit din cauză că ordinea a fost perturbată, da. 

Kimmery freca în răspăr blana de pe spatele motanului, 
întărâtându-mi simţurile. Am pus mâna pe Raft pentru prima 
oară, am împins la o parte degetele lui Kimmery din haosul 
firelor de păr răsculate de ea, și am netezit blăniţa frumos la loc. 

— În fine, eu mă bucur oricum că te-am cunoscut, a spus ea. 

Am scos un sunet, jumătate câine, jumătate pisică, ceva de 
genul „Hciarff”. 

Mâinile noastre s-au atins în blana motanului, mâinile lui 
Kimmery pregătindu-se să zbârlească zona pe care eu tocmai o 
netezisem ordonat, mâinile mele alunecând preventiv dedesubt 
pentru a-mi apăra lucrarea. Numai un motan mare și indolent ca 
Raft putea suporta așa ceva; Găina ar fi zbughit-o deja în 
cealaltă parte a camerei, lingându-se meticulos ca să-și îndrepte 
blăniţa la loc. 

— Eşti straniu pentru mine, a zis Kimmery. 

— Tu n-ai nicio vină, am spus eu. 

— Nu, dar am spus „straniu” în sensul bun al cuvântului. 

— Ah. 

Mă trăgea de degete, așa că o trăgeam și eu de degete, în 
mod sistematic, mâinile noastre se încâlceau, fojgăiau pe 
motanul ca o saltea inofensivă dedesubt, un pat vibrând ca 
somierele dintr-un hotel ieftin. 

— Poţi să spui orice vrei, a șoptit Kimmery. 


224 


— La ce te referi? 

— La cuvinte. 

— Nu prea simt nevoia de cuvinte, atunci când mâna ta mă 
mângâie așa. 

— Îmi place. 

— Să mângâi? 

Mângâie umeri, mângâie pinguini, mângâie-o pe Kimmery - 
cui nu-i place să mângâie?! De ce nu i-ar plăcea și ei? Dar 
această vagă întrebare era tot ce-mi trecea prin minte. Nu eram 
straniu doar în ochii ei, eram straniu și în ochii mei în acea clipă: 
trăgând, legănat, rezistent. Contulburat. 

— Da, a spus ea. Pe tine. Aici... 

Bâjbâind cu degetele pe peretele din spatele ei, a stins 
lumina. Am rămas conturaţi încă în alb, strălucirea 
Manhattanului picurând înăuntru din camera mare. Pe urmă, a 
venit mai aproape: era douăsprezece fără un minut. La un 
moment dat, în timp ce Kimmery încerca să își facă loc lângă 
mine, motanul, zgâlțâit din apatia lui, s-a ridicat și, 
neranchiunos, și-a văzut de drum. 

— Așa-i mai bine, a zis ea, pe un ton neajutorat, de parcă ar fi 
citit dintr-un scenariu. 

Distanţa dintre noi se îngustase, însă distanţa dintre mine și 
mine era enormă. Clipeam des în lumina difuză, privind drept 
înainte. Acum mâna ei era pe coapsa mea acolo unde fusese 
motanul. Cu un gest reflex, degetele mele se jucau delicat pe 
locul omolog de pe piciorul ei. 

— Da, a zis ea. 

— Se pare că nu reușesc să-ţi captez interesul faţă de cazul 
meu. 

— Oh, ba nu, mă interesează mult, a zis ea. Doar că - e dificil 
să vorbești despre lucruri care sunt importante pentru tine. Cu o 
persoană nouă. Toţi oamenii sunt atât de stranii, nu ţi se pare?! 

— Cred că ai dreptate. 

— De aceea, întâi trebuie să poţi avea încredere în ei. Fiindcă 
totul capătă sens după o vreme. 

— Vasăzică asta faci tu cu mine? 

A încuviinţat, aplecând bărbia spre piept, după care și-a 
rezemat capul pe umărul meu. 

— Dar tu nu-mi pui nicio întrebare despre mine. 


— Îmi pare rău, am spus eu, surprins. Probabil - probabil că 
nu știu de unde să încep. 

— Păi, vezi, exact la asta mă refeream și eu. 

— Da. 

Nu a trebuit să-i întorc fața spre mine ca să o sărut. Fața ei 
era deja acolo când m-am întors spre ea. Buzele ei erau mici, 
moi, un pic cojite. Nu mai sărutasem niciodată o femeie, fără să 
nu fi băut înainte câteva pahare. Și nu mai sărutasem niciodată 
o femeie care să nu fi băut înainte câteva pahare. În timp ce 
savuram gustul ei, Kimmery desena cercuri cu degetul pe 
piciorul meu, iar eu făceam la fel pe piciorul ei. 

— Tu faci tot ce fac eu, a șoptit ea, cu buzele lipite de buzele 
mele. 

— Nu simt neapărat nevoia, am spus eu din nou. Asta atunci 
când suntem așa de aproape. 

Era adevărat. Nicicând nu mă descotoroseam mai bine de 
ticuri, decât în asemenea situații: excitat, lipit de trupul altei 
persoane, ieșindu-mi din propriul trup. Dar la fel cum Kimmery 
reușise cumva să mă scape de ticurile verbale zgomotoase, 
acum mă simţeam liber să încorporez un element al sindromului 
Tourette în pipăielile noastre, ca și cum Kimmery ar fi încercat 
să stabilească o nouă înțelegere între cele două creiere 
nemultțumite din mine. 

— E OK, a zis. Artrebui să te bărbierești, totuși. 

Ne-am sărutat, așa că n-am putut replica, nu voiam s-o fac. 
M-a apăsat ușor cu degetul mare pe proeminența mărului lui 
Adam, un gest pe care nu prea aveam cum să i-l întorc. Am 
mângâiat-o, în schimb, pe ureche și pe maxilar, îndemnând-o să 
vină și mai aproape. Pe urmă, mâna ei a căzut mai jos, și a mea 
la fel, iar în acel moment am simţit că mâna și mintea mea își 
pierd particularitatea, acuitatea, semnificaţia, devenind în 
schimb nebuloase de luciditate generală, visătoare și maleabile, 
cedând în faţa curiozităţii. Mâna mea nu mi se mai părea întru 
totul mână, ci un fel de mănușă de baseball, sau palma lui 
Mickey Mouse, ceva vast, teșit, moale. Nu am urmărit 
numărătoarea acolo unde o mângâiam. Am întreprins o 
cercetare generală, o tandră prelevare de mostre. 

— Ești excitat, a murmurat ea. 

— Da. 

— E OK. 


226 


— Știu. 

— Am vrut doar să menţionez asta. 

— OK, da. 

Mi-a descheiat șlițul pantalonilor. Bâjbâind cu degetele și eu, 
am dat peste un cordon subțire înnodat în jurul beteliei 
pantalonilor ei. Nu puteam să-l desfac cu o singură mână. 
Răsuflăm unul în gura celuilalt, buzele noastre lipindu-se sau 
dezlipindu-se într-o permanentă alunecare, nasurile strivite. Am 
găsit o intrare prin spatele cordonului înnodat și i-am scos bluza 
din pantaloni. Am pus degetul pe buricul ei, pe urmă am 
descoperit liziera aspră a părului ei pubian, urmărind conturul cu 
un deget. Kimmery s-a înfiorat toată și și-a strecurat genunchiul 
între genunchii mei. 

— Poţi să mă mângâi acolo, a zis ea. 

— Asta și fac, am spus eu, tânjind după precizie. 

— Eşti așa de excitat, a spus ea. E OK. 

— Da. 

— E OK. Oh, Lionel, e OK. Nu te opri, e OK. 

— Da, am spus eu. E OK. 

OK, OK: iată cum ticul lui Kimmery ieșea la iveală în cele din 
urmă. Nu puteam să mă supăr pe ea pentru asta. Răsucind 
mâna, am apucat-o cu toată palma, sub bazin. A juisat în timp 
ce o ţineam așa. Kimmery găsise la rândul ei apertura de pe 
fața chiloților mei. Am simţit două degete contactând o parte din 
mine prin acea deschizătură, orbul și elefantul. Imi doream și 
nu-mi doream totodată să continue, teribil. 

— Eşti atât de excitat, a spus ea din nou, ca o incantaţie. 

— nf. 

M-a dislocat, descâlcindu-mă din chiloţi și din mine însumi. 

— Uoauu, Dumnezeule, dar ești uriaș, Lionel. 

— Și curbat, am zis eu, ca să nu mai trebuiască s-o spună ea. 

— E normal așa? 

— Presupun că arată un pic mai ciudat, am gâfâit eu, sperând 
să trecem de acel moment. 

— Mai mult decât „un pic”, Lionel. 

— Cineva - o tipă mi-a spus odată că, la mine, seamănă cuo 
cutie de bere. 

— Am mai auzit de asta, a zis Kimmery. Dar, la tine, nu știu, e 
ca o cutie de bere care a fost strivită, ca atunci când o dai la 
reciclare. 


Așa păţeam eu. În meschina mea istorie, nu se întâmplase 
niciodată să fiu dezgolit și să nu aud ceva despre asta - monștri 
în monștri. Indiferent ce gândea Kimmery, detaliul respectiv nu 
a împiedicat-o să mă elibereze de sub chiloţi și să mă cuprindă 
în palmă, ceea ce mă făcea să simt o durere apăsătoare în 
strânsoarea rece a mâinii ei. Făceam amândoi un circuit: guri, 
genunchi, mâini și ce ţineau ele. Senzaţia era OK. Am încercat 
să-mi armonizez mișcarea mâinii cu ritmul mâinii ei, dar n-am 
reușit. Limba lui Kimmery îmi lipăia bărbia, descoperindu-mi 
gura din nou. Am scos un geamăt, sunetul nefiind din niciun 
cuvânt. Limbajul era distrus. Bailey, și el, era plecat din oraș. 

— E OK dacă vorbești, a șoptit ea. 

— Îhî. 

— Îmi place, mmmm, îmi place când vorbești. Când scoţi 
sunete. 

— OK. 

— Spune-mi ceva, Lionel. 

— Ce? 

— Adică, spune ceva. Așa cum faci tu. 

M-am uitat la gura ei deschisă. Mâna ei mă îmboldea spre o 
exprimare de orice fel, dar nu verbală. Am încercat să îi distrag 
atenţia în același fel. 

— Vorbește, Lionel. 

— Ah. 

Efectiv, asta era tot ce-mi trecea prin minte să spun. M-a 
sărutat, răsuflând întretăiat, și s-a tras înapoi, plină de așteptări. 

— Mintea-supremă! am zis eu. 

— Da! a spus Kimmery. 

— Fonebone! am răcnit eu. 

e 

O contribuţie-cheie la componența lexicului meu tourettic a 
venit din partea unui autor de benzi desenate numit Don Martin, 
pe care l-am descoperit iniţial într-un teanc de reviste Mad 
ferfeniţite dintr-o cutie din sala de ping-pong din subsolul 
Orfelinatului St. Vincent, când aveam vreo unsprezece sau 
doisprezece ani. Obișnuiam să analizez îndelung desenele lui, 
încercând să descopăr de ce personajele plăsmuite de el, cu 
trăsăturile lor caraghios de bombate - ochii bulbucați, nasul 
borcănat, bărbia, mărul lui Adam, genunchii noduroși, sau limba 
și degetele alungite, picioarele care fâlfâiau ca flamurile, cu 


228 


nume ca profesorul Bleent, P. Carter Franit, doamna Freenbeen 
și domnul Fonebone, aveau darul de a mă răscoli până în 
adâncul sufletului. Imaginea lui despre viață era exorbitantă și 
explozivă, capete care se lungeau și se împuţinau enorm, 
chirurgi retezând nasuri, scăpând pe jos creiere, cosând la loc 
mâini cu dosul în jos, seifuri căzând de sus și prese metalice 
storcind oameni și făcându-i una cu pământul sau turtindu-i în 
formă de pachete paralelipipedice, copii înghițind umerașe de 
haine sau bețe-zburătoare pogo și luând forma acelor obiecte. 
Personajele lui chinuite se mișcau prin cadrele lor cu o voluptate 
grotescă, încordându-se din răsputeri spre contactul catastrofal 
cu un furtun de incendiu, palete rotitoare sau poduri mobile, iar 
comicul naiv al textelor lui se baza de cele mai multe ori pe 
inversări sau literalităţi - „Copiii sunt la etaj cu urechile lipite de 
radio” - sau, în alte cazuri, pe principiul distrugerii efective. Mad 
prefera adesea ca ultimele cadre dintr-o suită de benzi desenate 
create de Don Martin să fie publicate pe pagina următoare a 
revistei, așa că în bună parte plăcerea operei lui venea din 
faptul că nu se știa niciodată dacă deznodământul va figura o 
poantă vizuală, o remarcă haioasă sau, pur și simplu, imaginea 
întreagă a unui om căzând de la o fereastră drept în calea unui 
compactor. Cel mai mult, totuși, îmi amintesc distorsiunea, 
răsucitura trupurilor desenate de el: personajele acestea se 
confruntaseră cu dezastre la nașterea lor pe pagină, iar 
destinele lor, și mai dure ulterior, nu păreau decât adeveriri ale 
naturii lor esenţiale. Pentru mine, lucrul acesta era coerent. Și 
Fonebone era coerent, de asemenea. Avea un nume în spatele 
căruia puteam intra. Pentru o vreme, l-a înlocuit aproape 
complet pe Bailey, rămânând apoi lesne de identificat oricând în 
tendinţa mea de a alipi phone sau bone la sfârșitul unei fraze. 
Când făceam sex cu altă persoană, iar corpul meu începea să 
aibă convulsii și să se miște mai repede, degetele de la picioare 
mi se chirceau, ochii mi se roteau în cap, mă simţeam ca un 
personaj de-al lui Don Martin, un Fonebone, coatele, picioarele 
crăcănate, penisul bumerang, gâtlejul bolborosind într-un halo 
de salivă împroșcată și efecte sonore: Fip, Thwat, Zwip, Sproing, 
Flabadab. Mai mult decât Răţoiul Daffy, mai mult decât Art 
Carney, mai mult decât orice alt simbol al disconfortului meu, 
desenele lui Don Martin zvâcneau de sugestia că senzaţia de 
rupere explozivă era doar sexuală. Deși revista unde își publica 


229 


desenele făcea imposibilă orice referire făţișă, personajele lui 
debordau de energii lascive, care trebuiau să se manifeste în 
schimb prin ticuri și crize, izbucniri și deformări. Toţi acei 
Fonebone ai lui, bieți indivizi urgisiți de soartă, mi-au trasat, se 
pare, calea de la spasm la orgasm, felul în care iniţial sexul 
potolea ticurile, ca apoi să le înlocuiască, totuși, cu o dublură 
violentă: ticul enorm. Așadar, poate Don Martin a fost de vină 
dacă întotdeauna m-am așteptat la o pedeapsă după sex, 
crispându-mă de teama compresorului sau a loviturii de ciocan 
ce puteau să urmeze. 

Kimmery a simţit probabil acest lucru la mine, spaima că 
întorcând pagina mi se va dezvălui sinistra urgie din ultimul 
cadru al benzilor desenate al căror erou eram eu. Un alt aspect 
legat de Don Martin: niciodată nu folosea același personaj de 
două ori - fiecare ins plăsmuit de el era un pion inocent fără 
nicio încărcătură semantică de la un episod la altul, incapabil să- 
și înțeleagă rolul sau soarta. Un Fonebone era un substitut, o 
clonă de unică folosinţă sau o paiaţă. Un fraier. 

— S-a întâmplat ceva? a zis ea, curmând ceea ce făcea, ceea 
ce făceam eu. 

— Totul e bine. Adică, mai mult decât bine. 

— Nu arăţi prea bine. 

— Un lucru, te rog, Kimmery. Promite-mi că nu te vei mai 
duce la Zendo. Cel puţin câteva zile. 

— De ce? 

— Ai încredere în mine, atât, OK? 

— OK. 

Și odată cu asta, cuvântul ei magic, am isprăvit amândoi cu 
vorbitul. 

e 

După ce Kimmery a adormit, m-am îmbrăcat și m-am dus în 
vârful picioarelor la telefonul care se afla pe podea în camera 
mare. Motanul a venit după mine. L-am tapotat pe cap de cinci 
ori, făcându-l instantaneu să toarcă din nou, cârâit și sacadat ca 
prima oară, după care l-am împins la o parte. Sub ecranul de 
plastic al aparatului, se vedea numărul de telefon. Am introdus 
cifrele în telefonul celular al portarului, tresărind la ţiuiturile 
tastelor, care răsunau în liniștea încăperii goale ca niște 
împușcături muzicale. Kimmery nici nu s-a mișcat, însă, pe 
salteaua unde dormea, cu brațele larg desfăcute, ca un copil 


230 


culcat pe spate, imitând un înger în zăpadă. Îmi venea să mă 
așez în genunchi și să trasez conturul formelor ei, cu vârful 
degetelor sau cu răsuflarea mea. Dar, nu. Am luat, în schimb, 
inelul ei de chei, pe care am separat cele cinci chei. Cheia de la 
apartament era ușor de identificat, iar asta a fost singura pe 
care i-am lăsat-o - n-avea decât să se descurce cum putea cu 
vecinii ei suspicioși, pentru a intra în holul de la parter. Am luat 
celelalte patru chei, gândindu-mă că una dintre ele trebuia să se 
potrivească la ușa de la Zendo. Ultimele două erau, probabil, de 
la locuința Omului-cu-Oreo. Pe astea, intenţionam să le fac 
pierdute. 


e TAMPONĂRI ȘI REPARAȚII 


Priviţi-mă acum, la ora unu noaptea, coborând dintr-un alt 
taxi în fața imobilului Zendo, verificând pe stradă dacă nu m-a 
urmărit vreo mașină, dacă prin geamul vreunuia dintre 
automobilele parcate pe strada amorţită nu zăresc vârfuri 
incandescente de ţigară dându-i de gol pe eventualii spioni pitiţi 
înăuntru; mișcându-mă cu mâinile în buzunarele de la haină 
unde degetele mi-au rămas încleștate pe prezumtive revolvere 
spre amăgirea inamicului, zgribulindu-mă de frig cu gulerul 
ridicat ca Minna, nebărbierit și eu acum, tot ca Minna, ţăcănind 
cu pantofii pe trotuar: închipuiţi-vă o imagine dintr-o carte de 
colorat înfățișând personajul Viespea Verde, să zicem. Leit 
acesta ar fi trebuit să fiu și eu, conturul acela negru al unui 
bărbat într-un mantou, cu ochi ageri și suspicioși deasupra 
gulerului de la haină, cu capul vârât între umeri, îndreptându-se 
spre conflict. 

lată cine eram eu în schimb: același contur de bărbat dintr-o 
carte de colorat, dar creionat de mâna unui copil nebun sau 
neglijent sau retardat, dâre barbare în culori tâmpești, un 
uragan de mânjituri încălcând hotarele care fac ca omul să fie 
distinct de stradă, distinct de /ume. Unele dintre acele culori 
reprezentau imagini recente de-ale mele legate de Kimmery, 
proiectându-mă fulgerător înapoi în West Side acum un ceas, 
dungi și săgeți cu creionul ca niște semnale luminoase pe cerul 
întunecat al nopţii din Central Park. Altele nu erau așa de 
frumoase, mâzgălituri turbate, maniace - găsește-omul-omoară- 
telefon-ce-porcărie-plan - cu litere de-o șchioapă trasate 
indolent, ca niște fulgere sau ca flăcările din eșapamentul 
mașinilor de curse într-un circuit Hot Wheels? prin spaţiul din 
capul meu. Și scrijelită, înnegrită, maculatura investigaţiei mele 
smintite întru vinovăţie: îmi imaginam glasurile lor - cei doi fraţi 
Minna, Tony Vermonte, Clienţii - contorsionate parcă deasupra 
și în jurul meu, într-un păienjeniș de trădare pe care trebuia să-l 
străpung și să-l dizolv, o lume aparentă despre care tocmai 
descoperisem că nu era, de fapt, decât un nor personal pe care 


30 Aluzie la unul dintre romanele din seria Hardy Boys. 


îl căram pretutindeni, pe care nu-l văzusem niciodată din 
exterior. Așadar, traversând strada spre ușa imobilului Zendo, 
nu semănam poate neapărat cu o singură V/iespe Verde, ci mai 
degrabă cu un întreg cuib de viespi ațâtțate. 

e 

Prima mea acțiune a fost să poposesc la ușa de-alături. L-am 
găsit pe portarul original, Dirk, moţăind pe un taburet. 

I-am ridicat capul cu mâna, iar tipul s-a trezit smucindu-se și 
ferindu-se de atingerea mea. 

— Salut! a strigat el. 

— Mă mai ţii minte, Dirk? am zis eu. Eram afară, într-o 
mașină. Tu ai venit și mi-ai spus că aveam un mesaj de la 
„prietenul” meu. 

— Oh? Sigur, ţin minte. Scuze, făceam și eu ceea ce mi se 
spusese. 

— Sigur, normal. Și presupun că nu-l mai văzuseși pe tip 
înainte, așa-i - dirtyworker, dirketyname? 

— Nu l-am mai văzut pe tip înainte, a șuierat el, căscând ochii 
mari. 

— Și era un tip foarte masiv, da? 

— Da! a exclamat el, rotind ochii în sus, ca să pară mai 
convingător. 

Pe urmă, a întins mâinile cu palmele în afară, cerșind 
indulgență. M-am tras un pic în spate, iar tipul s-a ridicat în 
picioare, netezindu-și haina. L-am ajutat și eu, în special în jurul 
gulerului. Era prea somnoros sau derutat de întrebările mele, ca 
să mai obiecteze în vreun fel. 

— Te-a uns cu bani sau doar s-a zborșit urât la tine ca să-mi 
torni mie balivernele alea? am întrebat eu, ceva mai blând. 

N-avea niciun rost să-mi vărs furia pe Dirk. Oricum, îi eram 
vag recunoscător pentru faptul că îmi confirmase existența 
uriașului. Altminteri, Gilbert, singurul martor sigur pe care îl mai 
aveam, era la pârnaie. Kimmery începuse să mă facă să mă 
îndoiesc de ochii mei. 

— Un ins malac ca el nu are nevoie să iasă cu banul, a zis 
Dirk, cu sinceritate. 

e 

Cu una dintre cheile furate am putut intra. De data asta, mi- 
am păstrat pantofii în picioare când am trecut prin dreptul sălii 
și am urcat scările, fără să mă opresc la etajul unde am băut 


233 


ceai cu Kimmery, ci continuând până sus, unde se aflau 
camerele personale ale lui Roshi - altfel spus ascunzătoarea lui 
Gerard Minna. Holurile erau din ce în ce mai întunecoase pe 
măsură ce urcam, până când pe ultimul palier nu mi-a mai 
rămas decât să bâjbâi orbește spre o fâșie îngustă de lumină 
strivită pe sub o ușă bine închisă. Am apăsat pe clanță și am 
împins ușa spre interiorul încăperii, indignat de frica din mine. 

Dormitorul lui afișa integritatea reinventării propriului sine. 
Odaia era goală, fără niciun mobilier, cu excepţia unui raft lung 
și scund, la perete, o scândură, de fapt, sprijinită pe niște 
cărămizi, pe care se aflau câteva lumânări, cărţi, un pahar cu 
apă și un mic bol cu cenușă, ornat cu caractere japoneze, 
probabil un fel de mic sanctuar. Austeritatea spaţiului îmi 
amintea de garsoniera pustie a lui Kimmery, însă m-a deranjat 
ecoul, nedorindu-mi s-o văd pe Kimmery atât de influenţată de 
fumurile Zen pe care și le dădea Gerard, nedorindu-mi să mi-o 
imaginez venind cumva în camerele lui de aici, în bârlogul lui. 
Gerard ședea rezemat de niște perne pe o saltea turtită pe 
podea, cu picioarele încrucișate, cu o carte închisă pe genunchi, 
afișând o atitudine calmă, de parcă știa că urma să vin. L-am 
privit drept în faţă, poate pentru prima oară în viaţă - nu știu 
dacă mai vorbisem cu el vreodată direct, dacă mă uitasem la el 
altfel decât pe furiș, când eram adolescent. La flacăra lumânării, 
am deslușit întâi silueta lui: se făcuse mai fălcos, gâtul i se 
îngroșase, astfel încât capul chelbos părea că îi crește dintre 
umerii rotunzi, asemenea capișonului unei cobre. Nu m-ar fi 
mirat să mă simt copleșit de influența acelei țeste pleșuve, însă, 
pe măsură ce ochii mei se obișnuiau cu lumina difuză, nu 
puteam să nu înțeleg că diferența dintre trăsăturile lui și 
trăsăturile lui Frank Minna echivala cu discrepanţa dintre 
fizionomia lui Brando în Apocalipsul acum! și Pe chei. 

— Grozăvie  grozăvie, am zis eu, cuprins de un tic. 
Puteamsăfifostunrival! 

Sunase ca un cuplet. 

— Ești Lionel Essrog, așa-i? 

— Unreliable Chessgrub, l-am corectat eu. 

Ticurile îmi pulsau în gușă. Mă obseda ideea ușii care 
rămăsese deschisă în spatele meu, așa că zvâcneam acum și 
din cap, sub impulsul imperios de a privi peste umăr. Portari de 
tot felul puteau intra pe o ușă deschisă, oricine știa asta. 


234 


— Mai este cineva în clădire? am întrebat eu. 

— Suntem singuri. 

— Te deranjează dacă închid aici? 

— Nu, nicio problemă. 

Nu s-a clintit din poziţia lui pe saltea, ci doar a continuat să se 
uite imperturbabil la mine. Am închis ușa și am făcut câţiva pași 
înăuntru, ca nu cumva să mă simt tentat să bâjbâi cu mâinile pe 
la spate, ca să pipăi suprafața ușii. Privindu-ne în faţă, ne 
studiam reciproc prin întunericul străpuns de flacăra lumânării, 
fiecare reprezentând o figură din trecutul celuilalt, fiecare 
semnificând pentru celălalt omul dispărut, omul ucis în ziua 
precedentă. 

— Ţi-ai încălcat jurământul tăcerii, adineaori, am spus eu. 

— Am ieșit din sesshin, a zis el. Oricum, ai avut grijă în 
ședința de azi să curmi concludent liniștea meditaţiei. 

— Cred că ucigașul tău plătit poartă răspunderea pentru asta. 

— Vorbești fără să gândești, a zis el. Mi-aduc aminte de 
dificultăţile tale în acest domeniu. 

Am inspirat adânc. Seninătatea lui Gerard stârnea din mine 
un uragan de voci compensatorii, mii de posibile țipete și insulte 
pe care trebuia să le stăvilesc. O parte din ființa mea tânjea să-l 
ademenească afară din spatele măștii Zen, să-l dezvăluie, 
pândind din umbră, pe Stăpânul din Court Street, să 
replăsmuiască din el pe fratele mai mare al lui Frank. Ceea ce 
mi-a ieșit din gură a fost începutul unui banc, o butadă din 
adâncul arhivei de glume-la-care-Frank-Minna-a-râs-odată: 

— Era cândva un ordin de călugăriţe, știi, da? 

— Un ordin de călugăriţe, a repetat Gerard. 

— Monahophone obișnuit! - un ordin de călugărițe. Ca un 
schit. Știi, o sihăstrie. 

— Schitul și sihăstria sunt pentru călugări. 

— OK, o mănăstire. O monastire, un monahotarium! Și toate 
aceste călugăriţe, absolut toate, făcuseră legământul tăcerii, 
pentru tot restul vieţii, da? 

Eram emoţionat, aveam lacrimi în colţul ochilor, dorindu-mi ca 
Frank să fie în viaţă ca să mă poată salva, să-mi spună că auzise 
deja bancul ăsta. Din păcate, a trebuit să continui. „Doar că o 
dată pe an una dintre măicuţe are voie să spună ceva. Fac asta 
pe rând, câte o măicuţă pe an. Ai înțeles?” 

— Cred că da. 


— Bun, vine și ziua cea mare - Barnamum-mare-măicuța! 
Nălucophone domesticit! - vine ziua cea mare, toate 
călugărițele sunt așezate la masă, iar cea care are dreptul să 
vorbească anul acesta deschide gura și zice „Supa e oribilă”. 
Celelalte călugărițe se uită unele la altele, dar nimeni nu spune 
nimic, din cauza legământului de tăcere, așa că asta a fost tot, 
se revine la normal. Urmează un alt an de tăcere. 

— Un grup foarte disciplinat, a spus Gerard, nu fără admiraţie. 

— Exact. Așadar, peste un an vine ziua aleasă, când e rândul 
altei călugăriţe să vorbească. Stau toate la masă, iar a doua 
călugăriță se întoarce spre prima și spune: „Nu știu, poate doar 
mi se pare mie, dar eu nu cred că supa e chiar atât de rea” - și 
asta a fost tot, tăcere. Incă un an. 

— Hmmm. Imaginează-ţi ce stări de contemplaţie poţi atinge 
păstrând tăcerea un an întreg. _ 

— Nu m-am gândit niciodată la asta. In fine, paginile 
calendarului flutură întorcându-se unele după altele, iar în ziua 
specială - Flutur-thon! Fir-ar-ea-de-ușă!  Fâlfâie! Fujisaki! 
Flutură-vânti - ziua specială vine iarăși. A treia călugăriță, cea 
care e la rând - Monaha-phone! - vasăzică a treia călugăriţă se 
uită la prima călugăriţă și la a doua călugăriţă, după care spune: 
„Ciondăneli, ciondăneli, ciondăneli.” 

După o scurtă tăcere, Gerard a mișcat din cap și a spus: „Asta 
a fost poanta, probabil.” 

— Știu de clădire, am spus eu, căznindu-mă să-mi recapăt 
suflul. Și de Fujisaki Corporation. 

Fugi-fughetă, am murmurat eu, cu limba în cerul gurii. 

— Ah, păi înseamnă că știi multe. 

— Da, știu un lucru. Și am făcut cunoștință cu casapul tău. 
Dar asta ai văzut și tu, când m-a târât afară, pe scări în jos. 
Mâncătorul-de-kumquat. 

Îmi doream cu disperare să-l văd că tresare, să-l epatez cu 
avantajul pe care mi-l confereau informaţiile dobândite, însă 
Gerard rămânea impasibil. A ridicat sprâncenele, ceea ce a 
antrenat multe văluriri pe fruntea lui dezgolită ca o pânză 
întinsă. 

— Tu și prietenii tăi, cum îi cheamă? 

— Cine? Oamenii-lui-Minna? 

— Da - Oamenii-lui-Minna. O poreclă foarte sugestivă. Fratele 
meu era foarte important pentru voi patru, nu-i așa? 


236 


Am încuviinţat din cap, sau poate nu, oricum el a continuat să 
vorbească. 

— El v-a învăţat absolut tot, presupun. Semeni perfect cu el, 
când vorbești. Ce viaţă bizară, pe cuvânt. iți dai seama și tu, nu- 
i așa? Știi că Frank era un tip foarte bizar, cu un mod de viaţă 
anacronistic și ciudat. 

— Ce ţi se pare așa de caricaturistic, mă rog? 

— Anacronistic, a spus Gerard, răbdător. Din altă epocă. 

— Știu și eu ce înseamnă. Am întrebat ce ţi se pare așa de 
akakonistic, mă rog? am repetat eu, prea tensionat ca să mai 
pot să mă întorc înapoi și să repar suprafaţa ciuruită de ticuri a 
vorbirii mele. Oricum, enc/avoplasmatic în raport cu ce? Un cult 
mistic japonez vechi de un milion de ani? 

— Îți afișezi ignoranţa la fel de agresiv ca Frank, a spus 
Gerard. Presupun că enunțţi tu concluzia, în locul meu. 

— Concluzia fiind care? 

— Fratele meu v-a învăţat doar ce știa, și nici asta complet. S- 
a priceput să vă încânte și să vă măgulească mereu, dar 
totodată v-a ţinut în beznă, astfel încât percepția voastră despre 
mica lui lume era diminuată, bidimensională. In stil 
caricaturistic, dacă vrei. Uimitor pentru mine este faptul că n-aţi 
aflat de clădirea de pe Park Avenue decât abia acum. Probabil 
că a fost un șoc pentru tine. 

— M-a edificat. 

— Sigur, ai în buzunar banii de la frate-meu chiar în momentul 
de faţă, Lionel. Tu chiar crezi că banii ăştia proveneau din 
activitatea de detectivi, din micile sarcini bramburite pe care se 
căznea să le găsească pentru voi, copiii, ca să vă ocupe timpul? 
Sau poate îţi imaginai că Frank se căca bani. E la fel de 
neplauzibil. 

Fusese se căca un fel de fisură în faţada Zen a lui Gerard, 
lăsând să se întrevadă o fărâmă de Brooklyn? Mi-am amintit 
cum călugărul acela mai bătrân proclama nimicnicia „Mișcării 
Zen pentru tranzit intestinal”. 

— Frank se înhăitase cu oameni periculoși, a continuat 
Gerard. Și fura de la ei. Remuneraţia și riscul atingeau cote 
înalte. Şansa ca Frank să prospere într-o asemenea existenţă 
pentru totdeauna, minimă. 

— Povestește-mi despre furnicare-furibund - Fujisaki. 


— Ei sunt proprietarii clădirii. Minna era implicat în 
administrarea clădirii. Ai rămâne stupefiat, Lionel, dacă ai ști ce 
sume de bani erau la mijloc. 

M-a privit cu subiînţeles, așteptându-se cumva ca afirmaţia lui 
să mă stupefieze la fel de mult ca sumele acelea de bani, să mă 
sperie într-așa un hal, încât să abandonez investigația, și 
dormitorul lui, la fel. 

— La oamenii de acest calibru, a doua casă e o insulă, am 
spus eu, citându-l pe gardistul-de-la-gunoaie - ceea ce nu 
însemna că expresia i-ar fi aparţinut lui, de drept. 

Gerard mi-a zâmbit straniu: „Pentru orice budist, Japonia este 
a doua lui casă. Și da, este o insulă.” 

— Cine-a zis că sunt budiști? Eu mă refeream la bani. 

A oftat, fără să-și piardă zâmbetul: 

— Ce mult semeni cu Frank. 

— Care-i rolul tău, Gerard? am spus eu, vrând să-l scârbesc la 
fel de mult cât eram și eu de scârbit. Vreau să spun, pe lângă 
faptul că ţi-ai trimis fratele la moarte, cu casapul ăla polonez. 

Acum, surâsul lui înflorise radios. Cu cât îl atacam mai rău, cu 
atât mai profunde aveau să fie iertarea și graţia lui - asta 
spunea surâsul acela. 

— Frank a avut grijă mereu să nu mă expună nici unui pericol, 
dacă se putea. Eu n-am cunoscut niciodată pe cineva la Fujisaki. 
Presupun că urmează să îi întâlnesc, în afară de mardeiașul 
malac care s-a ţinut după tine, aici, ieri. 

— Cine-i Ullman? 

— Un contabil, un alt newyorkez. Era complicele lui Frank în 
jumulirea japonezilor. 

— Dar tu nu l-ai cunoscut niciodată. 

Voiam să audă sarcasmul, sau mai degrabă sarcasmul lui 
Minna, reeditat de mine. Dar el a continuat să vorbească, 
ignorând aluzia mea. 

— Nu. Eu furnizam doar mâna de lucru, în schimbul unei sume 
echivalente cu valoarea ipotecii mele aici, pe clădirea Zendo. 
Budismul se răspândește prin mijloacele pe care le găsește la 
îndemână. 

— Mână de lucru, pentru ce? 

Mintea mea se împotmolise în se răspândește prin mijloacele 
pe care le găsește, se calicește hoțește, tâlhărește-iscodește, 
dar am reușit să mă scutur de obsesia frazării. 


238 


— Ucenicii mei se ocupau de activitatea de întreţinere și 
servicii a clădirii, ca parte a pregătirii lor spirituale. Făceau 
curățenie, găteau, exact munca pe care ar presta-o într-o 
mănăstire, doar că într-o ambianţă ușor diferită. Contractul 
pentru serviciile de acest fel într-o asemenea clădire valorează 
milioane. Frate-meu și Ullman zeciuiau cea mai mare parte a 
diferenţei, băgând-o în buzunarele lor. 

— Portari, am spus eu. 

— Da, și portari. 

— Vasăzică Fujisaki l-a asmuţit pe uriaș, punându-l să-i facă 
felul lui Frank și contabilului. 

— Presupun că așa a fost. 

— Și întâmplarea a făcut ca uriașul să se folosească de Zendo 
drept capcană, chiar ieri?! am zis eu, dând glas unui alt Minna- 
ism: „Nu-ncerca să umbli cu cioara vopsită și să-mi spui că-i 
papagal.” 

Dezgropam acum expresiile lui Minna, pentru orice pretext, ca 
și cum aș fi putut clădi un golem din limbajul lui, ca apoi să-i 
insuflu viaţă, o figură de răzbunare pentru a depista ucigașul 
sau ucigașii. 

Eram conștient de imaginea mea stând acolo în odaia lui 
Gerard, cu picioarele înfipte pe podeaua lui, cu braţele 
atârnându-mi pe lângă corp, neschiţând nici cea mai mică 
mișcare spre locul unde ședea acum radiind de amabilitate Zen 
în direcţia mea, făcându-se că nu observă acuzaţiile și ticurile 
mele. Eram un tip voinic, dar nicidecum un golem sau un goliat. 
Nu-l trezisem pe Gerard dintr-un somn profund, și nici nu-i 
tulburasem calmul cu ostilitatea mea amară. Nu-l amenințam cu 
vreun revolver. Altfel spus, Gerard nu era obligat să-mi 
răspundă la întrebări. 

— Eu, unul, nu prea cred în ucigași sofisticaţi, a zis Gerard. 
Dar tu? 

— So-fistichiu-omorphone, am scăpat eu un tic. 

— Corporaţia Fujisaki este necruțătoare și lipsită de remușcări 
- în maniera tuturor corporațiilor. Și, totuși, în maniera 
corporațiilor violenţa lor este înfăptuită de la distanţă, de către o 
forță aflată doar nominal sub controlul lor. In cazul uriașului 
despre care vorbești tu, se pare că tipii au localizat un fel de 
entitate primară, a cărei natură intrinsecă este să ucidă. Și l-au 
asmuţit, cum spui tu, asupra oamenilor despre care cred ei că i- 


239 


au trădat. Nu știu dacă atitudinea ucigașului poate fi cumva 
explicabilă în vreun sens real, Lionel. În vreun sens uman. 

Persuasiunea lui Gerard era o variantă a stilului Minna, mi-am 
dat seama acum. Simţeam forța puterii lui de convingere, care 
mă impresiona în mod autentic. Totuși, ofensiva lui împotriva 
noțiunii de ucigaș sofisticat mi-a amintit, de asemenea, de felul 
cum Tony își bătea joc de polițistul Seminole, cu glume despre 
super-răii cu care aveau de-a face Batman și James Bond. 
Fusese cumva o scăpare din partea lui, un indiciu că Gerard și 
Tony erau în cârdășie? Și cum rămânea cu Julia? Imi venea să 
citez din conversaţia lui Frank cu Gerard, în noaptea morții lui 
Frank: Ba e vina ta, dacă îi lipsește chestia aia a ei cu Rama- 
lama-ding-dong, să aflu la ce se referise. Imi venea să întreb 
cum fusese la Boston, și mai voiam să întreb despre căsătoria 
lui Frank cu Julia - fusese și Gerard la ceremonie? Îmi venea să-l 
întreb dacă nu ducea dorul Brooklynului și cum făcea să aibă 
țeasta atât de lucioasă. Mă căzneam să găsesc o singură 
întrebare care să poată înlocui miile de întrebări din mintea 
mea, iar ceea ce mi-a ieșit pe gură a fost asta: 

— Ce înseamnă „sens uman”? 

— În budism, Lionel, ajungem să înțelegem că orice lucru pe 
acest pământ este un recipient pentru esența naturii lui Buddha. 
Frank avea esența naturii lui Buddha. Tu ai esenţa naturii lui 
Buddha. Simt eu asta. 

Gerard a ales să tacă un minut, în timp ce contemplam 
amândoi semnificaţia cuvintelor lui. Nara lui Buddha, era să 
gafez. Când a vorbit din nou, avea un ton încrezător ce sugera 
că simpatia curgea între noi neobstrucționată de suspiciune sau 
frică. 

— Mai este unul dintre Oamenii-lui-Minna, cum vă spuneţi voi, 
Lionel. Tipul se bagă cu forţa în chestia asta, și teamă mi-e să 
nu fi stârnit deja mânia ucigașului. Tony, parcă așa îl cheamă, 
nu? 

— Tony Vermonte, am zis eu, minunându-mă - era ca și cum 
Gerard mi-ar fi citit gândurile. 

— Da. l-ar plăcea să-i ia locul fratelui meu. Însă, aş zice că de- 
acum încolo Fujisaki vor fi mult mai vigilenţi cu banii lor. Nu ar 
avea nimic de câștigat, dar în schimb ar putea să piardă tot. 
Poate discuţi și tu cu el un pic. 

— Tony și eu nu comunicăm prea... bine, începând de ieri. 


240 


— Ah. 

Un val de grijă pentru soarta lui Tony mi-a inundat sufletul. 
Tony nu era decât un aventurier imprudent, mânat de impulsul 
acut de a-l imita pe Minna în toate lucrurile. Era un membru al 
familiei mele - L&L, Oamenii-lui-Minna. Și acum intrase în rahat 
până peste cap, fiind ameninţat din toate părţile de malac, de 
politaiul Seminole, de Clienţi. Doar eu și Gerard înțelegeam 
primejdiile care îl pândeau. 

Pesemne că am tăcut vreun minut sau așa ceva - un adevărat 
sesshin conform standardelor mele. 

— Tu și Tony sunteţi împreună în suferinţa voastră provocată 
de pierderea fratelui meu, a spus Gerard, încetișor. Dar, în 
realitate, nu sunteţi împreună deocamdată. Mai aveți răbdare. 

— Mai există un factor, am spus eu, timid acum, alinat de 
tonul lui compătimitor. E posibil să mai fie cineva implicat în 
treaba asta. Două persoane, de fapt - Monstrusecul și 
Antiamicie! - ăăă, Matricardi și Rockaforte. 

— Nu mai spune. 

— Ba da. 

— Nici nu știi cât de rău îmi pare să aud aceste nume. 

Să nu rostiți niciodată aceste nume! m-a avertizat Minna în 
camera cu ecouri a memoriei mele. Gerard a continuat: „Acești 
doi indivizi sunt simptomatici, aș spune, pentru tendinţa fratelui 
meu de a intra în asociaţii periculoase - și pentru tendinţa lui de 
a exploata asemenea asociaţii de o manieră periculoasă.” 

— A furat de la ei? 

— Mai ţii minte că la un moment dat a trebuit să părăsească 
New Yorkul pentru o vreme? 

Cum să nu ţin minte! Brusc, Gerard ameninţa să-mi ofere 
dezlegarea celor mai profunde enigme din existenţa mea. Îmi 
venea, practic, să-l întreb: Spune-mi, cine e Bailey? 

— Sperasem că indivizii aceștia să fi dispărut din peisaj, a 
spus Gerard, cu un aer gânditor. 

Niciodată nu mi se păruse descumpănit cum îl vedeam acum, 
la fel cum niciodată nu avusesem senzaţia că puteam să-i ating 
coardele sensibile, cum simţeam acum. Doar că acum nu eram 
sigur că mai voiam s-o fac. 

— Evită-i, Lionel, dacă poţi, a continuat el. Sunt niște oameni 
periculoși. 


241 


A întors privirea spre fața mea, a bătut din gene, a mișcat 
expresiv din sprâncene. Dacă aș fi fost suficient de aproape de 
el, aș fi încercat să îi prind capul între palme și să îi mângăi 
sprâncenele cu vârful degetelor mari, ca să risipesc cumva mica 
îngrijorare pe care i-o provocasem. 

— Pot să te mai întreb ceva? am zis eu, la un pas de a-i spune 
„Roshi”, ceea ce dovedea cât de desăvârșită era convertirea 
mea. Pe urmă, te las în pace. 

Gerard a încuviințat din cap. Marele Lama a spus că vă acordă 
o întrevedere, doamnă Gushman. 

— Mai există altcineva - Zonebone! - altcineva la Zendo care 


să fie implicat în chestia asta? Oricine - Kissmefasteri 
Killmesooneri Cookiemonste! - care să fi intrat în vizorul 
ucigașului? Hipiotul acela bătrân - Wallace? Sau fata - 


Kissingme! - Kimmery? 

Încercam să nu divulg încărcătura specială de tandreţe și 
speranţă din spatele acelei întrebări. Nu-mi dădeam seama dacă 
șirul de ţipete pe care le-am scos în timpul formulării mesajului 
nu mă făceau să par cumva blazat. 

— Nu, a spus Gerard, binevoitor. Am preferat să mă 
compromit eu, ca persoană, pentru ca reputația ucenicilor mei și 
a practicii mele ca învăţător să rămână neștirbită. Wallace și 
Kimmery n-ar trebui să aibă motive să se teamă. Cumva tu ești 
cel care se cere să aibă grijă. 

Mă îngrijorează deopotrivă Scofâlcitul și Insipidul, îmi venea 
să spun. Mă îndoiam că niște ucenici s-ar putea compromite mai 
mult decât atât. 

Și pe urmă mai era acea mișcare complice din cap pe care o 
văzusem între Gerard și malac. 

Cele trei elemente - Scofâălcitul, Insipidul și mișcarea din cap - 
erau ca trei falsete într-un cântec foarte frumos. Dar mi-am ţinut 
limba, simțind că aflasem ceea ce puteam afla de aici, că era 
timpul să plec. Voiam să îl găsesc pe Tony, până nu dădea 
malacul de urma lui. Și simţeam nevoia să ies din flacăra 
persuasiunii lui Gerard, pentru a cerne minciuna de adevăr, 
învăţătura Zen și pleava din lunga noastră discuţie. 

— Acum, o să plec, am spus eu, stângaci. 

— Noapte bună, Lionel. 

Continua să mă petreacă din ochi și când am închis ușa. 


242 


Dacă mă gândesc bine, există un vag aspect tourettic al 
metroului din New York City, în special târziu în noapte - acel 
dans al atenţiei, al privirilor răzlețe, în care fiecare călător 
trebuie să intre. Și sunt o mulţime de lucruri pe care nu ai voie 
să le atingi în metrou, mai ales într-o anumită ordine: stâlpul 
acesta și pe urmă buzele tale, bunăoară. lar pereţii tunelului 
păstrează straturi de limbaj incoerent și expulsiv, la fel ca pereţii 
creierului meu... 

Dar eram într-o goană teribilă, sau mai degrabă în două 
goane teribile: să mă întorc în Brooklyn și să-mi fac o părere 
clară despre Gerard, înainte de a ajunge la destinaţie. N-am 
găsit nici măcar un minut disponibil pentru a zăbovi în mine 
însumi ca persoană călătorind cu metroul de la Lexington pe 
Nevins Street - parcă aș fi fost teleportat sau aș fi zburat pe un 
covor fermecat, într-atât de mult m-a fascinat sau mi-a captat 
interesul proximitatea lipicioasă și plină de graffiti a vagonului 
de pe linia 4. 

e 

Lumina era aprinsă în încăperea cu vitrină a sediului L&L. M- 
am apropiat venind pe trotuarul de vizavi, știind sigur că pe 
strada întunecată eram invizibil pentru cei din birou - întrucât 
mă aflasem de cealaltă parte a acelui panou de sticlă timp de pe 
puţin două sau trei mii de nopţi, mă puteam considera bine 
pregătit pentru a-mi spiona de-afară colegii din echipa lui Minna. 
Nu voiam să calc orbește în vreo capcană. Poliţaiul Seminole 
putea fi acolo sau, mai știi, eventual Tony și o gașcă de portari. 
Dacă era ceva de aflat de la distanţă, atunci aveam să aflu. 

Se făcuse aproape două și jumătate noaptea acum, așa că 
totul pe Bergen Street era ferecat bine, frigul de-afară gonindu-i 
înăuntru pe toți beţivanii care își fac veacul pe treptele din fața 
caselor. Smith Street vădea ceva mai multă animaţie, cu 
prăvălia lui Zeod luminată ca un far, asigurând aprovizionarea 
celor cărora le ardea buza după o ţigară în toiul nopţii, sau 
servind echipajele de poliţie care aveau poftă de-o chiflă, 
dropsuri sau alte chestii de ronţăit. Patru vehicule L&L erau 
împrăștiate în câteva locuri de parcare din apropierea sediului: 
mașina morții lui Minna, care nu se mai clintise de unde o 
lăsasem eu și Gilbert când ne întorsesem de la spital; Pontiacul 
în care Tony mă luase cu japca din faţa casei Clienţilor; un 
Caddy, în care îi plăcuse lui Minna să se deplaseze la volan; și 


243 


un Tracer, un automobil modernist ca o bășică urâtă, cu care ne 
pricopseam eu sau Gilbert să îl șofăm. Am încetinit pasul când 
am ajuns în dreptul panoului de sticlă de pe faţada sediului, 
după care am răsucit gâtul. Era o adevărată plăcere să îmi 
găsesc un motiv întemeiat de a întoarce capul spre spate, ca o 
validare retroactivă a milioane de ticuri similare. Trecând prin 
fața sediului, am deslușit înăuntru două siluete de bărbaţi: Tony 
și Danny, amândoi într-un nor de fum de ţigară, Danny așezat în 
spatele tejghelei cu un ziar împăturit, sugerând apatie, Tony 
foindu-se de colo-colo, sugerând opusul apatiei. Televizorul era 
deschis. 

Am trecut mai departe, până la colţul străzii Smith, unde am 
făcut stânga împrejur și am pornit înapoi. De data asta, mi-am 
instalat cartierul general pe treapta îngustă de la intrarea în 
blocul înalt plasat exact vizavi de L&L. Era un post de observație 
ferit de riscuri. Puteam să-mi vâr capul între umeri și să-i 
pândesc pe cei doi prin geamurile unui automobil parcat, dacă 
mi se părea că ar fi existat pericolul de a fi descoperit. 
Altminteri, n-aveam decât să stau cuminte în culise și să-i 
studiez pe ei sub lumina reflectoarelor, ca pe o scenă în spatele 
vitrinei, până când se întâmpla ceva sau mă decideam ce să fac. 

Danny - i-am consacrat lui Danny Fantl câteva clipe din 
timpul meu. Danny patina prin această criză așa cum patinase 
prin viaţă până în acel punct, într-atât de stăpânit, încât 
devenea, practic, o prezenţă ambientală. Gilbert era la pușcărie 
și pe mine mă vânau din toate părțile, dar Danny, în schimb, 
ședea în vitrină toată ziua, refuzând solicitările de servicii auto, 
fumând ţigări și citind articole despre sport. Nu mi se părea 
nicidecum o întruchipare a geniului criminalistic, însă dacă ar fi 
fost ca Tony să conspire cu cineva sau să se destăinuie cuiva 
din interiorul cercului L&L, omul acela Danny ar fi fost. În 
atmosfera actuală, am conchis eu, era exclus să îl iau pe Danny 
drept bun și să nu-mi asigur spatele în preajma lui. 

Ceea ce însemna că nu aveam de gând să intru acolo și să 
vorbesc cu vreunul dintre ei, decât abia după ce nu mai erau 
împreună. Chiar și atunci, tot rămânea un semn de întrebare - 
imaginea lui Tony îndreptând spre mine revolverul cu o mână 
tremurândă era suficient de proaspătă, încât să mă facă 
reticent. 


244 


Oricum, ceva a intervenit până ca eu să mă fi hotărât ce să 
fac - de ce nu m-a mirat acest lucru? Dar a fost ceva relativ 
banal, liniștitor, chiar. Un ticăit de ceas al vieţii cotidiene de pe 
Bergen Street, o viaţă cotidiană care mă umplea deja de 
nostalgie. 

La distanţă de un cvartal, mai spre est, pe colţul străzii 
Bergen cu strada Hoyt, se afla o tavernă renovată elegant, 
numită „Boerum Hill Inn”, cu un bar strălucind de oglinzi 
încrustate, cu aspect vetust, un tonomat cu CD-uri în special din 
zona Blue Note și Stax, precum și o clientelă „manhattanizată” 
de intelectuali celibatari prea elevaţi pentru barurile cu 
televizor, pentru întoarcerea acasă cu metroul, sau pentru unii 
de-alde noi, Oamenii-lui-Minna. Doar Minna se mai ducea uneori 
la Boerum Hill Inn și obișnuia să declare cu umor că oricine 
venea să bea acolo era musai asistentul altcuiva, fie acesta 
vreun procuror, editor sau artist video. Șleahta împopoţonată de 
la tavernă sporovăia și flirta în fiecare seară a săptămânii până 
pe la două noaptea, fără să se sinchisească de trecutul 
cartierului sau de realitatea prezentă, după care se recuperau 
dormind a două zi până târziu în apartamentele lor excesiv de 
scumpe sau picotind cu capul pe birou, în Midtown. Frecvent, 
după ultima comandă de băuturi, câţiva mușterii răzleți apăreau 
clătinându-se spre sediul nostru și încercau să obţină o mașină 
L&L care să-i ducă acasă - uneori, era vreo femeie singură sau 
vreun cuplu recent format, prea matoliţi ca să se lase în voia 
hazardului, iar noi acceptam să îi transportăm. De cele mai 
multe ori, însă, pretindeam că nu aveam mașini disponibile. 

Barmaniţele de la tavernă, în schimb, erau două tinere pe 
care noi le adoram, Siobhain și Welcome. Siobhain avea un 
nume normal, în schimb Welcome”! purta stigmatul idealurilor 
hipiote ale părinţilor ei, însă amândouă erau din Brooklyn și 
irlandeze din moși-strămoși - sau așa declarase Minna. Erau 
colege de cameră în Park Slope, posibil iubite (din nou potrivit 
spuselor lui Minna), studente și, în timpul liber, barmaniţe. În 
fiecare noapte, una dintre ele se pricopsea cu sarcina de a 
închide localul - proprietarul tavernei era un cărpănos și nu le 
dădea voie să facă tură dublă împreună după miezul-nopții. 
Dacă nu eram efectiv prinși cu vreo misiune de supraveghere, 


31 „Bine-venita.” 
245 


întotdeauna o duceam acasă pe cea care rămânea să tragă 
obloanele. 

Welcome era la ușa sediului L&L, iar acum pășea înăuntru. L- 
am văzut pe Tony încuviinţând din cap spre Danny, apoi Danny 
s-a ridicat, a stins un chiștoc de ţigară, a verificat dacă avea 
cheile în buzunar și a încuviinţat din cap, de asemenea. El și 
Welcome au pornit spre ușă și au ieșit în stradă. Eu am lăsat 
capul jos. Danny a condus-o la Caddy, acesta fiind primul 
automobil din șirul de mașini parcate, la colţul străzii Smith. 
Welcome a ocolit botul automobilului către locul din dreapta 
șoferului, spre deosebire de clienţii uzuali care ședeau 
întotdeauna în spate. Danny a trântit portiera, în habitaclu 
lumina s-a stins, motorul a pornit. Am întors privirea din nou 
spre sediu, unde Tony umbla acum prin sertarele din spatele 
biroului de recepţie, căutând ceva, energia lui de desperado 
dezlanţuindu-se brusc cu un țel precis. Folosindu-se de ambele 
mâini, cu ţigara înfiptă între buze, despacheta grăbit niște hârtii 
pe suprafaţa biroului. Obţinusem o vagă informaţie, presupun: 
Tony nu se încredea orbește în Danny. 

Pe urmă, am văzut o umbră masivă mișcându-se într-o 
mașină parcată pe cealaltă parte a străzii, la doar câţiva metri 
de sediu. 

Inconfundabil. 

Măgăoaia kumquat. 

e 

Mașina era un model economic, de un roșu strălucitor, iar 
malacul umplea tot spaţiul interior ca și cum caroseria ar fi fost 
turnată direct în jurul trupului lui. L-am văzut aplecându-se 
lateral ca să se uite cum Cadillacul cu Danny și Welcome lua 
virajul de pe Smith Street și dispărea după colț, pulsând din 
stopuri. Pe urmă, și-a îndreptat atenţia din nou spre sediul 
nostru; am deslușit mișcarea în dispariţia nasului siluetei, în 
locul acestuia apărând o ureche elefantină. Uriașul făcea ceea 
ce făceam și eu, pândea sediul L&L. 

El îl urmărea din ochi pe Tony, iar eu îi urmăream pe 
amândoi. Tony era mult mai interesant în acel moment. Nu-l 
văzusem prea des citind, și oricum niciodată cu atâta 
concentrare. Căuta ceva în teancul de hârtii pe care le scosese 
din sertarele lui Minna: cu fruntea încruntată, cu ţigara între 
buze, parcă era fratele punkist al lui Edward R. Murrow. Acum, 


246 


nesatisfăcut, scormonea în alt sertar, unde a dat peste un 
carnețel pe care, chiar și de vizavi unde eram, l-am recunoscut: 
caietul care conţinea însemnările mele din timpul pândei din 
ziua precedentă. Am încercat să nu mă ofuschez, când l-a 
azvârlit deoparte, mai repede decât făcuse cu celelalte hârtii, și 
a continuat să răscolească prin sertare. 

Umbra masivă urmărea absolut tot, cu un aer placid. Mâna 
uriașului s-a mișcat de undeva de sub linia geamului mașinii și, 
fugitiv, i-a acoperit gura; tipul a molfăit, apoi s-a aplecat în față 
ca să scuipe niște seminţe sau sâmburi. O pungă cu cireșe sau 
măsline de data asta, niște produse pe care un malac să le 
înfulece cu pumnul. Sau Cracker Jack, deși lui nu-i plăceau 
alunele. Se uita la Tony, cum ar face un amator de operă care 
știe libretul pe de rost și e curios doar să observe detaliile 
punerii în scenă a acestei noi reprezentații. 

Tony a isprăvit cu sertarele și a trecut la fișete. 

Uriașul molfăia. Clipeam din ochi la unison cu molfăitul lui, și 
număram de câte ori el molfăia, eu clipeam, ocupându-mi 
mintea de tourettic cu această agitație aproape invizibilă, deși 
altminteri stăteam neclintit ca o șopârlă pe prispă. Ar fi fost 
suficient să se întoarcă în direcția mea ca să mă zărească. 
Intregul meu avantaj consta din faptul că puteam vedea fără să 
fiu văzut; în rest, nu eram cu nimic mai breaz decât uriașul, și 
nici nu fusesem vreodată. Dacă voiam să-mi păstrez acest 
avantaj subţire cât o foaie de napolitană, trebuia să-mi găsesc o 
ascunzătoare mai bună - și n-ar fi stricat nici să intru undeva, ca 
să scap de vântul rece și aspru de-afară. 

Cele trei automobilele L&L care mai rămăseseră acum pe 
stradă erau soluţia mea optimă. Insă Pontiacul, pe care l-aș fi 
preferat, era exact în faţa mașinii malacului, direct în raza lui 
vizuală. Știam sigur că nu voiam să înfrunt eventualele năluci 
sau urme olfactive mai tangibile lăsate de Minna în habitaclul cu 
geamurile închise din Mașina-Morţii. Ceea ce însemna că 
alegerea mea se limita la Tracer. M-am pipăit în buzunar, 
căutând legătura de chei, am găsit cele trei chei lungi, dintre 
care una era de la portiera și contactul automobilului Tracer. 
Tocmai când mă pregăteam să mă furișez pășind ghemuit pe 
trotuar și să mă strecor în Tracer, a apărut din nou Cadillacul, 
hurducăindu-se pe Bergen Street, cu Danny la volan. 


247 


A parcat în același loc, în capătul șirului de mașini, și s-a 
întors pe jos spre sediu. M-am prăvălit în intrarea blocului, 
făcând pe beatul. Danny nu m-a văzut. A intrat, surprinzându-l 
pe Tony care lucra la hârţoagele din fișet. Au schimbat câteva 
cuvinte, pe urmă Tony a închis sertarul și l-a mai tapat pe Danny 
de o ţigară. Umbra din mașinuţă continua pânda, într-o postură 
sublim de încrezătoare și liniștită. Nici Tony, nici Danny nu-l 
văzuseră vreodată pe uriaș, presupun, așa că, spre deosebire de 
mine, tipul nu prea avea de ce să-și facă griji că ar fi putut să fie 
observat. Însă logica în sine nu justifica întru totul 
impasibilitatea malacului. Dacă nu era un ucenic de-al lui 
Gerard, ar fi trebuit să devină: omul avea adevărata esență a 
naturii-lui-Buddha, și cu siguranţă ar fi putut să-și întreacă 
maestrul. O greutate corporală de pe puţin 160 de kilograme 
creează sentimentul unei gravitaţii cosmice, presupun. Ce i-a 
spus budistul vânzătorului când i-a cerut un hot-dog? a fost 
gluma pe care mi-am amintit-o acum, una dintre șaradele 
penibile debitate de Loomis. Să fie unul cu totul. Ce mult mi-ar fi 
plăcut să fiu și eu unul cu totul, în acel moment. 

Ce naiba, vreau unul cu orice. 

Mi-era și destul de foame, dacă mă gândeam la asta. Statul- 
la-pândă însemna, prin definiţie, o ocazie gastronomică, așa că 
începea să mă apuce cheful de ceva bun între două felii de 
pâine. Și cum să nu fiu flămând? În loc de cină, o savurasem pe 
Kimmery. 

Tot gândindu-mă eu la mâncare și sex, atenţia mi-a zburat pe 
coclauri, așa că am tresărit surprins când l-am văzut pe Tony 
țâșnind afară din sediu, cu o expresie la fel de crâncenă ca 
adineaori, când scotocise printre hârtii. O clipă, am crezut că 
fusesem depistat. Dar, nu. Tony a pornit spre colțul străzii 
Smith, a traversat strada Bergen și a dispărut după colț. 

Uriașul urmărea scena, impasibil, netulburat. 

Amândoi așteptam. 

Tony s-a întors cu o sacoșă mare de plastic, probabil de la 
prăvălia lui Zeod. Tot ce am putut observa a fost capătul unui 
cartuș de ţigări Marlboro ieșind afară prin partea de sus a 
pungii, care părea, altminteri, îngreunată de cu totul altceva 
dinăuntru. Tony a descuiat portiera din dreapta a Pontiacului și 
a pus sacoșa pe scaun, s-a uitat rapid în susul străzii, fără să 


248 


remarce prezenţa mea, nici a malacului, după care a încuiat la 
loc mașina și a intrat înapoi în sediul L&L. 
e 

Socotind că deocamdată exista un statu-quo, am luat-o înapoi 
spre Bergen Street, continuând pe Hoyt Street și, ocolind prin 
spate, am ajuns și eu la prăvălia lui Zeod. 

Lui Zeod îi plăcea să facă muncă de noapte, să verifice 
livrările de ziare la ora șase și pe urmă să doarmă toată 
dimineaţa, până spre după-amiază. Era ca un fel de șerif pe 
Smith Street, omul cu ochii deschiși când noi, ceilalţi, dormeam 
toți; nimic nu scăpa neobservat de privirile lui vigilente - 
beţivanii care se duceau acasă pe șapte cărări, aprovizionările 
esenţiale pentru deverul prăvăliei: dulciurile Ding Dongs și 
Entenmann, berea la sticle de un litru și cănile de cafea 
„neagră” cu o poză a Parthenonului pe cană. Doar că acum avea 
parte de companie, ceva mai încolo, pe stradă, la L&L: Tony și 
Danny înăuntru, eu și malacul afară, punând în scenă strania 
noastră veghe, hora străjii noastre. Mă întrebam dacă Zeod 
aflase deja de Minna. În timp ce m-am strecurat spre tejghea, 
prăvăliașul buimac angajat de Zeod se răzbuna pe mașina de 
feliat, folosind un șervet alb aburind, pe care periodic îl înmuia 
într-un lighean cu clăbuci fierbinţi, în timp ce patronul încerca 
să-l școlească, spunându-i cum să facă treaba mai bine, în 
speranţa de a stoarce un dram de îndemânare din flăcău, până 
nu-și lua tălpășiţa și acesta ca toţi ceilalţi de dinaintea lui. 

— Zurliule! 

— Ssst, am făcut eu, de parcă malacul sau Tony l-ar fi putut 
auzi pe Zeod răcnind prin vitrina prăvăliei situate după colţ, pe 
cealaltă stradă. 

— Lucraţi așa de târziu pentru Frank în noaptea asta? Ceva 
barosan, eh? Tocmai a fost și Tony pe-aici. 

— Barosani flaimuci! Barosan Frank! 

— Ho-ho-ho. 

— Auzi, Zeod. Poţi să-mi spui și mie ce-a cumpărat Tony de la 
tine? 

Zeod a strâmbat din nas, consternat de o asemenea 
rugăminte: 

— Dar nu poţi să-l întrebi direct pe el? 

— Nu, nu pot. 

Ridicând din umeri, mi-a zis: 


249 


— Un pachet cu șase cutii de bere, patru sandviciuri, un 
cartuș de țigări, Coca-Cola - un picnic întreg. 

— Haios picnic. 

— Lui nu i s-a părut haios, a zis Zeod. N-am putut să-i storc 
niciun zâmbet măcar. Era exact ca tine, Zurliule. Lucraţi la un 
caz foarte grav, eh? 

— Ce - mezelicuri, pronosticuri - ce fel de sandviciuri a 
cumpărat? 

Pofta mea dintr-odată feroce manipulase această investigație. 

— Ah! a exclamat Zeod, frecându-și încântat palmele una de 
cealaltă, fiindcă abia aștepta întotdeauna să-și poată savura 
propriile produse prin intermediul mușteriilor. Unul a fost din 
curcan cu sos Thousand Island, bun de tot pe o chiflă crocantă; 
altul un „campion” cu peperroni-și- provolone plus ardei gras 
înăuntru; și două cu friptură de vită și hrean pe pâine de secară. 

Am simţit că îmi vine să leșin de poftă și m-am prins cu 
mâinile de tejghea, năucit de avalanșa ameţitoare de bunătăți 
înșirate de el. 

— Văd că îţi lasă gura apă, a zis Zeod. 

Am aprobat, împingând bărbia în jos, după care am întors 
capul într-o parte, umplându-mi ochii de imaginea sclipitoare a 
mașinii de feliat, cu acea curbură elegantă a paravanului în care 
era montat cuțitul. 

— Vrei și tu ceva, Zurliule, am ghicit, zi? a spus Zeod. 

Am prins privirile exasperate ale băiatului de la tejghea: rar se 
întâmpla ca mașina de feliat să fie atât de solicitată la două sau 
trei noaptea. Precis va mai trebui să o săpunească o dată, până 
a doua zi dimineaţă. 

— Te rog - fantohrean, pepperpony, chiflophone - te rog, ăăă, 
vreau și eu ce a luat Tony. 

— Aceeași comandă? Toate patru la fel? 

— Da, am bolborosit eu. 

Nu mai vedeam în faţa ochilor decât lista sandviciurilor lui 
Tony. Îmi chiorăiau matele de foame gândindu-mă la ele. 
Trebuia să îl copiez pe Tony sandvici de sanavici, printr-un tic 
gastronomic imitativ - aveam să-l înţeleg în fine când terminam 
de mâncat al patrulea sandvici, îmi închipuiam eu. Vom realiza 
împreună un fel de amestec mintal â /a Zeod, cu sos Thousand 
Island. 


În timp ce Zeod îl mâna pe băiatul de la tejghea să 
pregătească rapid comanda consistentă, eu m-am ascuns în 
partea din spate a magazinului lângă lăzile cu băuturi, am 
extras un litru de Cola și o pungă de chipsuri, după care am 
reorganizat și am numărat niște cutii de mâncare pentru pisici, 
așezate alandala pe un raft. 


— OK, Lionel. 
Zeod era întotdeauna deosebit de gentil cu mine când îmi 
înmâna preţioasa lui încărcătură - împărtășeam amândoi 


aceeași reverență faţă de produsul lui. „O trec pe răbojul lui 
Frank, da?”, a spus el, punând sucul și chipsurile într-o pungă 
mare, împreună cu sandviciurile învelite în hârtie. 

— Nu, nu... 

Scotocindu-mă prin buzunare, am scos o bancnotă de 
douăzeci de dolari, strâns pliată. 

— Care-i problema? De ce nu intră în contul șefului? 

— Vreau să plătesc eu. 

Am împins bancnota pe tejghea. Zeod a luat-o și a arcuit din 
sprâncene. 

— Foarte ciudată treabă, a zis el, plescăind de câteva ori cu 
vârful limbii în obraz. 

— Ce anume? 

— La fel a făcut și Tony, înaintea ta, a zis el. A zis că vrea să 
plătească el. Același lucru. 

— Auzi, Zeod. Dacă Tony mai vine pe-aici în noaptea asta - 
am înăbușit urletul sinistru care încerca să iasă din mine, ţipătul 
fiarei în faţa prăzii ucise pe care n-a devorat-o încă - să nu-i spui 
că m-ai văzut, OK? 

Zeod mi-a făcut cu ochiul, complice. Cumva, scenariul acesta i 
se părea logic. Am avut brusc o senzație oribilă, care ori era un 
val de greață paranoică - poate că Zeod era omul lui Tony, 
absolut la cheremul lui, iar în clipa în care ieșeam din magazin îl 
și suna Slugarnic -, ori eventual erau spasmele stomacului meu 
în așteptarea mâncării. „S-a făcut, șefu'!”, a zis Zeod, în timp ce 
mă îndreptam spre ușă. 

e 

Ocolind din nou prin spate, m-am apropiat de sediu, m-am 
asigurat rapid că uriașul și Tony erau încă la locurile lor, după 
care am traversat brusc și m-am furișat spre Tracer, cu cheia în 
mână. Automobilul compact al uriașului se afla la o distanţă de 


251 


șase mașini mai în faţă, însă din poziţia în care stăteam ca să 
descui portiera nu puteam desluși silueta stâncoasă a 
pasagerului dinăuntru. Asta mă făcea să sper că nici el nu avea 
cum să mă vadă pe mine. Am trântit punga de la Zeod pe 
scaunul din dreapta, am sărit înăuntru și am închis portiera, cât 
am putut de repede, rugându-mă în gând ca scurta străfulgerare 
a plafonierei să nu se fi reflectat în oglinda retrovizoare a 
uriașului. Pe urmă, m-am făcut mic de tot pe scaun, ca să fiu cât 
mai invizibil, în eventualitatea puţin probabilă în care malacul ar 
fi întors capul și ar fi reușit să distingă ceva prin stratul gros 
format de cele douăsprezece parbrize și lunete întunecate dintre 
noi. Între timp, mâinile mele se îndeletniceau deja cu 
despachetarea unuia dintre fabuloasele sanaviciuri cu friptură și 
hrean, pregătite de Zeod. După ce am scăpat de ambalaj, 
eliberând sandviciul, l-am înfulecat, cum face vidra când își 
sparge o stridie direct pe burtă: cu genunchii ridicaţi în cablurile 
de sub bord, cu coatele înghesuite în volan, folosindu-mi pieptul 
drept masă și cămașa drept faţă de masă. 

Acum, efectuam o pândă ca la carte - doar că nu-mi prea 
dădeam seama ce mă așteptam să văd că se întâmplă. Ceea ce 
nu însemna însă că puteam vedea mare lucru de-acolo, din 
interiorul automobilului Tracer unde mă pitisem. Mașina 
uriașului era încă la locul ei, dar nu aveam cum să certific și 
existența /ui în habitaclu. Și din acest unghi extrem, tot ce 
puteam vedea era o felie subţire din vitrina luminată a sediului 
L&L. De două ori, Tony, care continua să se foiască înăuntru, a 
venit până în faţă, în dreptul vitrinei, suficient cât să îi pot 
identifica forma în umbra profilată acolo și mișcarea meteorică a 
cotului, fumul de ţigară rămas în urmă ca un panaș în dreptul 
marginii hărţii cu destinaţii a lui Minna, aeroporturile din Queens 
în partea din stânga a planșei, unde Minna notase cu un marker 
gros: 18 $. Strada Bergen apărea ca un hău în oglinda mea 
retrovizoare, strada Smith doar un pic mai luminoasă în faţa 
mea. Era patru fără un sfert dimineaţa. Am simţit huruitul 
metroului „F” pe sub Bergen Street, întâi când a încetinit la 
intrarea în staţie și a oprit acolo, apoi un al doilea tremur când a 
plecat mai departe. Peste un minut, autobuzul 67 a trecut 
duruind ca o imensă râșniţă hodorogită, pe Bergen Street, gol 
complet în afară de șofer. Transportul public era pulsul nopții, 
bipul monitorului de la căpătâiul pacientului. In câteva ceasuri, 


252 


aceleași metrouri și autobuze vor fi ticsite de mutre cafeinizate, 
țâfnoase, printre ziare și gume proaspăt mestecate. Acum, le 
mâna doar credința. Eu, unul, aveam frigul care mă ţinea treaz, 
plus litrul de Coca-Cola și misiunea mea, voinţa de a influenţa 
deznodământul acestui straniu impas nocturn. Stimulii aceștia 
trebuiau să se războiască, însă, cu efectele soporifice induse de 
sandviciul cu friptură, nostalgia clipelor petrecute recent cu 
Kimmery, durerea zvâcnitoare din ţeastă în locul unde malacul 
mă trosnise cu revolverul. 

Ce aștepta oare malacul? 

Ce voia Tony să găsească în dosarele lui Minna? 

De ce sandviciurile lui erau în mașină? 

De ce plecase Julia cu avionul la Boston? 

Cine era Bailey, în fond? 

Am desfăcut punga de chipsuri, am luat o dușcă de Cola și m- 
am apucat de lucru, încercând să găsesc răspunsul la acele 
vechi și noi întrebări, și totodată să rămân treaz. 

e 

Insomnia este o variantă a sindromului Tourette - mintea 
trează gonește, recoltând mostre din lume după ce lumea s-a 
retras, pipăind peste tot, refuzând să se potolească, să se 
alăture picotelii universale. Mintea insomniacă este, totodată, 
un fel de teoretician al conspirației, crezând prea mult în propria 
ei importanță paranoică - de parcă dacă s-ar întâmpla să 
moțăie, apoi să aţipească, lumea ar putea fi nimicită de vreo 
calamitate ineluctabilă, pe care reflecţiile ei obsesive o ţin 
cumva la distanţă. 

Avusesem parte de multe nopţi în acest loc. Noaptea asta, 
totuși, implica necesitatea de a-mi crea exact acea stare pe care 
mă căznisem atât de des să o alung. Eram singur acum, fără 
Minna, fără oamenii lui, propriul meu stăpân în această misiune 
de supraveghere, cu cine-știe-ce ar fi putut interveni la sfârșit. 
Dacă adormeam, mica lume a investigaţiei mele se năruia. 
Trebuia să îmi găsesc sinele insomniac, să îmi agit creierul avid 
să rezolve probleme, dacă nu pentru a rezolva problemele 
prezente, măcar pentru a se îngrijora din cauza lor, cu scopul de 
a putea să-mi ţin pleoapele larg deschise în continuare. 

Să evit să mă identific cu restul universului: iată marea mea 
provocare în momentul de față. 


Era ora patru și jumătate dimineața. Luciditatea mea era laxă, 
ticurile ca niște insule într-un ocean de ceață. 

Cine avea nevoie de somn? m-am întrebat eu. O să dorm 
când voi fi mort, îi plăcuse lui Minna să spună. 

Probabil că avea ocazia acum. 

O să mor când voi fi mort, recita mintea mea, cu glasul lui 
Minna. Nicio clipă înainte, papanași pudraţi ce sunteţi voi! 

O dietă pe bază de pâine. Un tip pe un pat. 

Nu, niciun pat. Nicio mașină. Niciun telefon. 

Telefon. 

Telefonul celular. L-am scos din buzunar, am format numărul 
sediului L&L. A sunat de trei ori, înainte ca o mână să ridice 
receptorul. 

— N-avem mașini, a spus Danny, pe un ton leneș. 

Din câte îl cunoșteam eu, precis dormise cu capul pe birou, 
sătul să mai pretindă că îl asculta pe Tony cum bătea câmpii. 

Aș fi dat enorm, desigur, să știu și eu despre ce bătea câmpii 
Tony atunci. 

— Eu sunt, Danny. Dă-mi-l pe Tony. 

— Noroc, a făcut el, placid ca de obicei. Uite, vorbește. 

— Cine e? a zis Tony. 

— Eu, am spus. Deskjob. 

— Fir-ai tu să fii de pocitanie, a zis Tony. O să te omor, mă. 

La greutate, îl depășeam pe Tony cu numai vreo 23 de kile. 
„Ai ratat ocazia”, m-am auzit eu rostind. Tony încă mai avea 
efectul de a scoate la iveală romanticul din mine. Aveam să 
rămânem amândoi câte un fel de Bogart, până la capăt. „Doar 
că dacă ai fi apăsat atunci pe trăgaci, probabil că ţi-ai fi făcut o 
gaură în picior sau ai fi ciuruit vreun ţânc plimbându-se cu 
tricicleta.” 

— Ah, m-aș fi descurcat eu bine, a zis Tony. Ce rău îmi pare 
că n-am tras vreo două gloanţe în tine. Secătură ce ești, cum ai 
putut să mi-l lași pe cap pe nenorocitul ăla de poliţai?! 

— N-ai decât să-ţi amintești ce-ţi convine ţie. Eu încerc să te 
ajut în momentul de faţă. 

— Asta chiar e culmea! 

— Mănâncă-mă St. Vincent! am tras eu receptorul din dreptul 
gurii până am fost sigur că ticul s-a terminat. Ești în primejdie, 
Tony. Chiar acum. 

— De unde știi tu asta, mă rog? 


254 


Îmi venea să spun: Pleci din oraș? Ce e în dosarele alea? De 
când îti place tie hreanuh Dar nu puteam să-i divulg că eram 
afară și să-l fac să dea buzna drept în braţele malacului. „Ai 
încredere în mine”, am spus eu. „Mi-aș dori enorm să mă crezi.” 

— Oh, te cred - te cred că ești un mare măscărici, a zis el. 
Problema e, ce-mi poţi tu spune ca să merite să-mi pierd timpul 
ascultându-te? 

— Mă jignești, Tony. 

— La naiba! a zis el, depărtând receptorul de gură și înjurând 
mai rău. Am probleme, Dihanie, iar tu ești problema numărul 
unu. 

— În locul tău, mi-aș face griji apropo de Fujisaki. 

— Ce știi tu despre Fujisaki? a șuierat el. Unde ești? 

— Știu - configurează-un-telefon, impresionează-un-bufon. - 
știu și eu câte ceva. 

— Mai bine te-ai ascunde, a zis el. Mai bine te-ai ruga să nu 
pun mâna pe tine. 

— Ah, Tony. Suntem amândoi în aceeași situaţie. 

— E de râs, doar că mie nu-mi vine să râd. O să te omor, 
auzi?! 

— Suntem o familie, Tony. Minna ne-a crescut împreună... 

Am fost pe punctul să-l citez pe gardistul-de-la-gunoaie, să 
sugerez un nou moment de reculegere. 

— Zmeul ăla are o coadă prea lungă, Dihanie. N-am timp de 
pierdut. 

Până să mai spun ceva, a închis telefonul. 

Era trecut de ora cinci dimineaţa, și începuseră să apară 
mașinile de pâine. Curând, o furgonetă va veni să livreze ziarele 
pentru Zeod, conţinând în paginile lor anunţul decesului lui 
Minna. 

[] 

Eram într-o stare de profundă letargie, când Tony a ieșit din 
L&L și s-a suit în Pontiac. O parte din creierul meu veghease ca 
o santinelă urmărind intrarea în sediu, în timp ce restul fiinţei 
mele dormise buștean, așa că am fost uimit să constat că 
soarele era sus pe cer și traficul matinal umplea acum Bergen 
Street. Am aruncat o privire la ceasul lui Minna: șapte fără 
douăzeci. Eram îngheţat până în măduva oaselor, capul îmi 
zvâcnea de durere și îmi simţeam limba încărcată, de parcă 
fusese împachetată într-un ghips îmbibat cu hrean și Cola, iar 


255 


apoi lăsată în izbeliștea vântului toată noaptea. Încercam să 
urmăresc din ochi scena, în timp ce mișcăm mandibula lateral, 
într-o parte și în cealaltă, ca să-mi reactivez mecanismul feței. 
Pontiacul șofat de Tony s-a angajat în fluxul de vehicule de pe 
Smith Street. La volanul automobilului compact, uriașul a ţâșnit 
și el în trafic peste câteva momente, lăsând să treacă întâi două 
mașini în urma lui Tony. La rândul meu, am sucit cheia în 
contactul automobilului Tracer, motorul a pornit hârâind și, 
luându-mi de asemenea o distanţă prudentă în spatele lor, am 
intrat în trafic. 

Tony ne-a condus înainte pe strada Smith, apoi pe Atlantic 
Avenue îndreptându-se spre linia de coastă, într-o coloană de 
navetiști și camioane de marfă. In coloana aceea, am pierdut 
rapid urma lui Tony, însă am reușit să rămân relativ aproape în 
spatele automobilului roșu condus de malac. 

In capăt, pe Atlantic Avenue, Tony a luat-o pe Brooklyn- 
Queens Expressway. Uriașul și eu am virat pe rampă, în urma 
lui, fiecare pe rând. Greenpoint, a fost primul meu gând. M-am 
cutremurat amintindu-mi de tomberonul din spatele clădirii 
Harry Brainum, dincolo de McGuiness Boulevard, unde Minna își 
găsise obștescul sfârșit. Cum izbutise malacul să-l ademenească 
pe Tony tocmai în locul acela? 

Dar mă înșelasem. Am trecut de ieșirea spre Greenpoint, 
îndreptându-ne către nord. Am văzut Pontiacul negru mult mai 
departe, în faţă, când am făcut sensul giratoriu de pe autostradă 
spre aeroporturi și Long Island, dar am preferat să rămân în 
spate, lăsând cel puţin două mașini între mine și automobilul 
roșu. Trebuia să mă bizui pe malac că nu-i va pierde urma lui 
Tony, un nou exerciţiu de calm tip Zen. Am trecut prin diversele 
puncte de ieșire și intersecţii-trifoi, care ne-au scos din Brooklyn, 
străbătând Queens spre ieșirile către aeroport. Când am virat 
momentan spre JFK, am emis o nouă teorie: cineva de la Fujisaki 
urma să coboare din avion la terminalul liniilor aeriene 
japoneze, vreun director executiv, ori eventual un curier venit să 
livreze un pachet ticăind funest. Poate că moartea lui Minna era 
prima lovitură dintr-un val internaţional de execuţii. În plus, 
necesitatea de a întâmpina pe cineva la aeroport explica de ce 
Tony avusese o noapte de așteptare atât de încordată. Dar, 
chiar în timp ce îmbrăţișam încrezător acest raţionament, am 
văzut cum automobilul roșu a ignorat varianta rutieră spre 


256 


aeroport, îndreptându-se spre rampa ce ducea la nord, spre 
Whitestone Bridge, potrivit indicatoarelor. Tăind la iuțeală trei 
benzi de circulaţie, am reușit să rămân pe urmele anvelopelor 
lor. 

(J 

Patru sandviciuri, bineînțeles. Dacă n-aș fi avut și eu pasiunea 
sandviciurilor multiple, poate aş fi dat mai multă atenție acestui 
indiciu. Patru sandviciuri și șase cutii de bere. Ne pregăteam să 
părăsim orașul. Din fericire, aveam la mine varianta donată a 
picnicului lui Tony, așa că eram bine dotat și apt de drum. Mă 
întrebam dacă uriașul mai mâncase și altceva, în afară de punga 
cu cireșe sau măsline, pe care îl văzusem înfulecându-le cu 
pumnul. Mica noastră formaţie de pe șosea îmi sugera imaginea 
unui sandvici, de fapt, un om de-al lui Minna de o parte și de 
cealaltă a uriașului - arătam ca o tartină de haidamac-cu-orfani, 
pe multiple patru-roţi. În timp ce goneam în sus peste podul 
Whitestone, am mai luat două înghiţituri de Cola, care trebuia să 
țină locul cafelei de dimineaţă. Nu mai trebuia să rezolv decât 
problema nevoii urgente de a face pipi. De aceea, m-am grăbit 
să termin de băut Coca-Cola, gândindu-mă să mă ușurez în 
sticlă. 

(J 

După o jumătate de ceas, trecusem de variantele care duceau 
la Pelhams, White Plains, Mount Kisco, plus alte câteva denumiri 
pe care eu le asociam cu împrejurimile oraşului New York, 
continuând să ne vedem de drum în Connecticut, întâi pe 
Hutchinson River Parkway, apoi pe o altă şosea numită Merritt 
Parkway. Eram cu ochii pe maşinuța roșie, în permanență. 
Stratul intermediar de vehicule părea suficient de gros, încât să 
pot rămâne bine camuflat. Din când în când, uriașul se mai fofila 
spre Pontiacul lui Tony suficient de aproape, încât să mă 
conving că eram încă toţi trei legaţi asemenea unor amanți 
tainici prin kilometrii indiferenți ai traficului. 

Faptul de a conduce mașina pe șosea mi se părea extrem de 
liniștitor. Fluxul constant de atenţie și efort, gestul reflex de a 
apăsa pe acceleraţie, de a verifica oglinzile și punctele moarte 
printr-o smucitură din cap subsumau complet, în cazul meu, 
impulsul ticurilor. Eram încă buimac de somn și oboseală, însă 
noutatea acestei urmăriri bizare și a faptului de a mă afla așa de 
departe de New York City, cum nu mi se mai întâmplase până 


257 


atunci, avea efectul de a mă ţine treaz. Mai văzusem copaci în 
viaţa mea - până acum, peisajul din Connecticut nu îmi oferise 
nimic ce să nu fi întâlnit deja în Long Island sau chiar în Staten 
Island. Însă ideea de Connecticut era cumva interesantă. 

Traficul s-a aglomerat pe tronsonul care ocolea un orășel 
numit Hartford, iar o scurtă bucată de timp ne-am trezit blocaţi 
într-un ambuteiaj pe cinci benzi de circulaţie. Era exact înainte 
de nouă dimineaţa, ceea ce însemna că nimerisem în adorabila 
variantă miniaturală a orei de vârf în Hartford. Tony și uriașul 
erau amândoi vizibili în fața mea, uriașul pe banda din dreapta, 
și, cum cei de pe banda mea se mișcau ceva mai repede, am 
ajuns aproape în dreptul lui. Mașina roșie era un Contour, am 
văzut acum. Eu eram un Tracer urmărind un Contour. Ca și cum 
aș fi luat un creion și aș fi urmărit cu el traseul uriașului pe o 
hartă rutieră. Banda mea înainta binișor, în timp ce a lui stătea 
pe loc, iar în scurt timp aveam să îl prind din urmă. Tipul molfăia 
ceva, falca și gâtlejul îi pulsau sugestiv, mâna se mișca acum 
spre gură. Pentru a întreţine o asemenea masivitate corporală, 
presupun, tipul trebuia să-și pună burta la cale permanent. 
Mașina gemea, probabil, de gustări - poate că Fujisaki îl plătea, 
pentru loviturile date, direct în natură, pentru ca tipul să nu se 
mai obosească schimbând banii pe mâncare. Oricum, ar fi 
trebuit să îi ia o mașină mai mare. 

Am frânat, ca să menţin distanţa și să îl am în faţă. Banda lui 
Tony a început să avanseze mai repede, în comparaţie cu restul 
plutonului, iar uriașul s-a băgat și el printre vehiculele din 
spatele lui Tony, fără să semnalizeze, ca și cum automobilul 
Contour ar fi transmis celor din jur autoritatea brutei masive de 
dinăuntru. M-am bucurat să las un interval mai mare între noi, 
iar după câteva momente ambuteiajul miniatural din Hartford a 
început să se subţieze. Hartăfontă hartanfront halcăduium 
halimahrean fredona un cântecel în mintea mea. Luând exemplu 
de la malacul mestecător, am început să foșnesc cu mâna prin 
punga cu sandviciuri de pe scaunul din dreapta. Bâjbâiam după 
„campion”, jinduind să simt cum zeama gustoasă din ardeii 
marinaţi ai lui Zeod se contopește delicios cu stratul neted de 
peperroni picanţi. 

Când devorasem aproape jumătate din „campion”, am zărit 
Pontiacul negru al lui Tony încetinind într-un refugiu lateral, în 
timp ce Contourul uriașului zbura voios mai departe pe șosea. 


258 


Chestia asta nu putea avea decât o singură explicaţie. Odată 
ce reușise să îl urmărească pe Tony până în acel punct, uriașul 
nu mai avea de ce să se ţină după el în continuare. Știa încotro 
se îndrepta Tony și, de fapt, prefera să sosească mai repede și 
să fie deja acolo când Tony avea să ajungă și el. 

Nu era vorba despre Boston. Chiar dacă figura pe traseu, 
Boston nu reprezenta destinaţia finală. Izbutisem, în fine, să pun 
laolalta oameni; liniștiți și oaza de liniște. Nu sunt chiar așa greu 
de cap. 

Și, în spiritul pândei nocturne și al urmăririi matinale, 
continuam să mă raportez la uriaș așa cum uriașul continua să 
se raporteze la Tony. Ştiam unde mergea uriașul - o Dihanie 
vânând un context - știam unde mergeau amândoi. Și aveam 
motive să vreau să ajung acolo cel mai repede, încă mai căutam 
prilejul să i-o plătesc malacului cu vârf și îndesat. Mă gândeam 
să-i pun otravă în sushi, eventual. 

e 

Am oprit la următorul refugiu, unde am alimentat mașina cu 
combustibil, am făcut pipi și mi-am cumpărat turtă dulce, o 
cafea și o hartă a regiunii New England. Neîndoielnic, diagonala 
de-a curmezișul statului Connecticut ţintea, prin Massachusetts 
și un petic din coasta ținutului New Hampshire, spre intrarea pe 
autostrada cu taxă, din Maine. Am pescuit din haină pliantul 
despre „Oaza de liniște” și am descoperit punctul unde, 
părăsind autostrada, pătrundeai în zona descrisă de harta 
rudimentară din pliant, un sat de coastă numit Musconguspoint 
Station. Denumirea sugera o aromă masticabilă necunoscută, 
care îmi gâdila sindromul. Am localizat și altele la fel pe acea 
hartă. Nu știu dacă sălbăticia naturii din Maine mă impresiona 
cumva mai mult decât zona rurală din Connecticut, cert însă era 
că indicatoarele rutiere aveau să-mi ofere un gen de hrană. 

Acum, nu-mi rămânea decât să preiau conducerea în această 
cursă automobilistică secretă. Mă bizuiam pe faptul că, în trufia 
lui, malacul se credea atât de sigur că el era urmăritorul, încât 
nici nu-i trecea prin minte că ar fi putut să fie și el urmărit. 
Desigur, nici eu nu-mi pierdusem vremea uitându-mă peste 
umăr, în fond. Smucind impulsiv din cap, de câteva ori, m-am 
scuturat de idee și tic, după care m-am urcat din nou în mașină. 


259 


A răspuns la al doilea apel, cu o voce cam chiaună. 

— Kimmery. 

— Lionel? 

— Yessrog. 

— Unde-ai dispărut? 

— Sunt în - sunt aproape în Massachusetts. 

— Cum adică, „aproape”? Massachusetts e ca un fel de stare 
de spirit, sau ce? 

— Nu, am ajuns aproape acolo, literal vorbind. Sunt pe șosea, 
Kimmery. N-am fost plecat niciodată atât de departe de New 
York. 

A tăcut un minut. 

— Pe tine când te-apucă să fugi, tu chiar fugi, a zis ea. 

— Nu, nu, nu înţelege greșit. A trebuit să plec. Este vorba 
despre investigația mea. Ştii, eu - invest-un-pistol, conect-un- 
copoi, inventachusetts... 

Mi-am strivit limba în cușca interioară a dinţilor strâns 
încleștaţi, încercând să curm revărsarea fluxului verbal. 

Mi se părea oribil să am ticuri tocmai cu Kimmery, pe care o 
declarasem leacul meu miraculos. 

— Tu ce? 

— Eu sunt pe urmele uriașului, am spus eu, storcând 
cuvintele cu greu. În fine, nu chiar pe urmele lui, însă știu 
încotro se duce. 

— Tot îl mai cauţi pe uriașul ăla al tău, a zis ea, pe un ton 
gânditor. Fiindcă ai remușcări din cauza tipului care a fost ucis, 
Frank parcă, nu-i așa? 

— Nu. Da. 

— Mă întristezi, Lionel. 

— De ce? 

— Pari atât de, nu știu, vinovat. 

— Uite, Kimmery. Am sunat fiindcă - Doreștemăbailey! - 
fiindcă mi-era dor de tine. Adică, mi-e dor de tine. 

— E ciudat ce spui, nu crezi, Lionel? 

— Da? 

— Tu mi-ai luat cheile? 

— Făcea parte din investigația mea. lartă-mă. 

— OK, nu contează, însă gestul mi s-a părut cam sinistru. 

— N-am vrut să pară deloc ceva sinistru. 


260 


— Nu e frumos să faci așa ceva. Îi sperii pe ceilalţi, nu-ţi dai 
seama? 

— Imi pare teribil de rău. O să ţi le aduc înapoi. 

A tăcut din nou. Am trecut pe prima bandă, într-o coloană de 
vehicule care mergeau cu viteză mare, doar din când în când 
mutându-mă scurt pe banda din dreapta, pentru a-i face loc 
vreunuia care venea nebunește din spate. Conducând mașina 
pe șosea începusem să am un fel de fantezie tourettică, 
imaginându-mi că barele de protecție și capotele mașinilor erau 
ca niște umeri și gulere pe care nu le puteam atinge. Trebuia să 
păstrez o distanţă adecvată ca nu cumva să fiu tentat să încerc 
să mă frec de corpurile acelea lucioase din apropierea mea. 

Pe Tony sau pe uriaș nu-i văzusem pe nicăieri în drumul meu, 
însă eram îndreptăţit să sper că Tony, cel puţin, era deja în 
spatele meu. Uriașul va trebui să se oprească la o benzinărie, 
dacă nu făcuse deja asta, iar atunci voi avea prilejul să îl 
depășesc și să i-o iau înainte. 

— Mă duc într-un loc despre care e posibil să fi auzit și tu, am 
spus. La Yoshii. Un loc de reculegere. 

— Bună idee, a zis ea, morocănoasă, deși curiozitatea părea 
mai puternică decât supărarea, din moment ce a continuat: 
Intotdeauna mi-am dorit să merg acolo. Roshi spunea că este 
într-adevăr ceva fabulos. 

— Poate... 

— Ce? 

— Poate cândva vom merge acolo împreună. 

— Trebuie să închid acum, Lionel. 

e 

Convorbirea telefonică îmi crease o stare de agitație. Am 
mâncat al doilea sandvici cu friptură de vită. Massachusetts 
semăna cu Connecticut. 

Am sunat-o din nou. 

— De ce ai zis că mă simt vinovat? am spus eu. Nu înțeleg la 
ce te referi. 

Kimmery a oftat: 

— Nu știu, Lionel. Doar că nu-mi prea dau seama ce este cu 
investigația asta. Lași impresia că alergi tot timpul de colo-colo, 
încercând să uiţi de mâhnirea sau de vinovăția legate de tipul 
acela - Frank. 

— Vreau să-l prind pe ucigaș. 


— Dar tu nu te-auzi ce spui? Vorbești de parcă ai fi OJ. 
Simpson. Oamenii normali, când se întâmplă ca o cunoștință de- 
a lor să fie omorâtă, nu se apucă să umble să-/ prindă pe ucigaș. 
Oamenii normali se duc la înmormântare. 

— Eu sunt detectiv, Kimmery. 

Puțin a lipsit să nu spun: Eu sunt un telefon. 

— Tot o ţii morțiș cu asta, dar nu știu, eu tot nu pot accepta 
ideea. 

— De ce? 

— Probabil fiindcă în imaginaţia mea detectivii sunt mai... 
ăăă... subtili cumva. 

— Poate te gândești la detectivii din filme sau din serialele de 
la televizor. 

Tocmai eu mă găsisem să-i explic această diferenţă. 

— La TV, toţi sunt la fel, am continuat eu. În realitate, 
detectivii nu seamănă deloc între ei, exact cum nu seamănă nici 
amprentele oamenilor, și nici fulgii de zăpadă. 

— Foarte nostim. 

— Încerc să te fac să râzi, am zis eu. Mă bucur că ai remarcat. 
Îți plac bancurile? 

— Dar tu știi ce este un koan? Un fel de banc Zen, doar că îi 
lipsește poanta. 

— Hai, ce mai aștepți? Am toată ziua la dispoziţie. 

De fapt, șoseaua se lăţise cu câteva benzi suplimentare, 
complicându-se cu diverse opţiuni și fuziuni. Dar n-aveam de 
gând s-o întrerup pe Kimmery, când lucrurile decurgeau așa de 
bine, fără ticuri în ceea ce mă privea pe mine, mustind de 
digresiuni în ceea ce o privea pe ea. 

— Oh, nu pot să rețin glumele astea niciodată, sunt prea vagi. 
Tot felul de călugări lovindu-se în cap unii pe alţii și chestii dintr- 
astea. 

— Pare caraghios. Cele mai bune bancuri sunt de obicei cu 
animale, cred eu. 

— Da, sunt și multe cu animale. Uite... 

Am auzit un foșnet când Kimmery, fixându-și probabil 
receptorul între umăr și bărbie, s-a apucat să răsfoiască printr-o 
carte. Kimmery fusese a mea în mijlocul încăperii aceleia mari și 
goale - acum am ajustat tabloul, închipuindu-mi-o cu firul 
telefonului întins la maximum ca să poată vorbi din pat, ţinând 
poate și motanul în poală. 


262 


— Erau doi călugări care se dondăneau din cauza unei pisici, 
când vine un al treilea călugăr și taie pisica în două - Oh, ăsta n- 
a fost prea reușit. 

— Mă prăpădesc de râs. Ah, nu mai pot, crăp de râs. 

— Gura! Oh, gata, am găsit unul care îmi place. Este despre 
moarte. Un călugăr tânăr vine în vizită la un călugăr bătrân, ca 
să-l întrebe despre un alt călugăr, și mai bătrân, care tocmai a 
murit. Tendo, așa-l chema pe călugărul mort. Cum spuneam, 
călugărul tânăr întreabă despre Tendo, iar călugărul bătrân zice 
diverse chestii, cum ar fi „Uită-te la câinele acela de-acolo” sau 
„Vrei să te îmbăiezi?” - adică numai lucruri nerelevante. Și 
conversaţia continuă așa, până când călugărul tânăr se 
luminează la minte. 

— În ce privinţă? 

— Ideea este, presupun, că despre moarte nu poţi să spui 
nimic, de fapt. 

— OK, m-am prins. Este exact ca în filmul Numai îngerii au 
aripi, când Joe, cel mai bun prieten al lui Cary Grant, se 
prăbușește cu avionul și moare, după care Rosalind Russell îl 
întreabă: „Cum rămâne cu Joe?” și „N-ai de gând să faci nimic 
apropo de Joe?”, la care Cary Grant zice doar: „Cine-i Joe?” 

— Și mai pomeneai de unii care se uită prea mult la filme și la 
seriale TV! 

— Exact. 

Îmi plăcea ușurința cu care kilometrii zburau parcă pe lângă 
mine, fără obsesia vreunui tic, lăsându-mă să plutesc liber pe 
modulațiile  glasului lui Kimmery, în timp ce traficul pe 
autostradă se subțţia. 

Totuși, în clipa în care am sesizat modul în care convorbirea 
noastră și călătoria mea goneau înainte, am amuţit amândoi. 

— Roshi are o cugetare despre vinovăţie, a spus ea după 
vreun minut. Susţine că este ceva egoist, doar o modalitate de a 
evita să ai grijă de tine însuţi. Sau să te gândești la tine însuţi. 
Cred că este vorba despre două lucruri diferite, cumva. Nu mai 
țin minte. 

— Te rog, nu-mi da mie pilde din gândirea lui Gerard Minna pe 
tema vinovăţiei, am zis eu. E un pic cam greu să înghit așa ceva 
în împrejurările actuale. 

— Tu crezi într-adevăr că Roshi e vinovat de ceva? 


263 


— Mai am de aflat unele lucruri, am recunoscut eu. Exact asta 
și fac. Din acest motiv a trebuit să îţi iau cheile. 

— Și tot de-asta te duci și la Yoshii 

— Da. 

În pauza care a urmat, am detectat din răsuflarea lui Kimmery 
că mă credea, că în sfârșit începuse să creadă în cazul anchetat 
de mine. 

— Ai grijă de tine, Lionel. 

— Sigur. Întotdeauna am grijă. Nu uita ce mi-ai promis, OK? 

— Ce ţi-am promis? 

— Că nu te vei duce la Zendo. 

— OK. Cred că acum o să închid telefonul, Lionel. 

— Promiţi? 

— Sigur, da, OK. 

e 

Brusc, de pretutindeni m-au împresurat clădiri de birouri, 
garaje vaste, autostrăzi suspendate unele peste altele, obturate 
de maşini. Mi-am dat seama prea târziu că ar fi trebuit probabil 
să ocolesc Bostonul, în loc să trec prin el. Nu mi-a priit deloc 
traficul citadin încetinit, am molfăit chipsuri și am încercat să 
nu-mi țin respirația, însă a durat mult până când aglomerația 
metropolei s-a mai rarefiat, făcând loc periferiei așternute pe 
suprafețe largi, care s-au desfăcut apoi într-un nesfârșit ţinut 
lipsit de ornamentele civilizației. Nu-mi rămânea decât să sper 
că Tony și uriașul nu apucaseră să treacă în faţa mea, că nu 
pierdusem poziţia de fruntaș al plutonului, avantajul meu de 
până atunci. Trebuie să ai un avantaj fată de ei. Începeam să fac 
o obsesie din ideea de a avea o poziţie avantajoasă, la capitolul 
mașină, drum, unghi vizual și tot ceea ce poate plana acolo, 
sâcâitor și neesenţial. Cât de straniu începea să mi se pară că 
mașinile au corpuri pe care nu e voie să le atingi niciodată, fiind 
un dezastru dacă ai face-o. 

Pleacă din punctul meu mort, Fonebone! 

Simţeam că mă va apuca un tic obsesiv provocat de corpul 
mașinii, că voi simţi nevoia să flirtez cu umărul rugos al șoselei 
sau cu toate acele corpuri care țâșneau, zburau în jurul meu, și 
asta dacă nu auzeam vocea ei din nou. 

— Kimmery. 

— Lionel. 

— Te-am sunat iarăși. 


264 


— Nu sunt cam scumpe toate convorbirile astea telefonice 
făcute din mașină? 

— Nu plătesc eu, m-am auzit bolborosind în aparat. 

Eram entuziasmat de tehnomagia recurentă, telefonul celular 
care traversa spaţiul și timpul pentru a ne conecta din nou. 

— Dar cine atunci? 

— Un portal Zen pe care l-am cunoscut ieri într-o mașină. 

— Porta. 

— Portar. 

— Mmmm, a făcut ea, mâncând ceva. Mă suni prea mult. 

— Îmi place să vorbesc cu tine. După atâtea ore la volan, a 
intervenit... plictiseala. 

Mi-am bagatelizat amărăciunea, alegând un cuvânt care să 
întruchipeze multe altele. 

— Mdaa, mmmm - dar eu nu vreau ceva nebunesc în viața 
mea acum, dacă mă-nţelegi. 

— La ce te referi când spui „ceva nebunesc”? 

Fluctuaţiile ei tonale mă luaseră prin surprindere iarăși. 
Totuși, presupun că tocmai acest straniu balet zvâcnit revărsa 
acea vrajă continuă asupra minţii mele duale. 

— Ştii... O mulţime de tipi spun că te înțeleg când le explici că 
ai nevoie de spațiu și libertate de mișcare; se pricep să 
vorbească despre asta și știu că este ceea ce tu îţi dorești să 
auzi de la ei. Dar, de fapt, habar n-au ce înseamnă. Am trecut 
recent prin așa ceva, Lionel. 

— Când m-ai auzit pe mine spunând că îţi las libertatea de 
mișcare? 

— Mă refeream la faptul că mi-ai dat o mulţime de telefoane 
într-o perioadă de timp relativ scurtă, atâta tot. 

— Kimmery, fii atentă la mine. Eu nu sunt ca toţi ceilalţi, ah, 
tipi pe care i-ai întâlnit. Viaţa mea este organizată în jurul 
anumitor compulsiuni. Dar cu tine este altfel, mă simt altfel. 

— Da, e bine, e frumos... 

— Nici n-ai idee. 

— ... însă abia am ieșit dintr-o relaţie destul de intensă. Adică, 
m-ai luat prea repede, Lionel. Mă sufoci, de fapt, dacă nu ţi-ai 
dat seama deja. Adică, știi, și mie îmi place să stau de vorbă cu 
tine, dar nu e o idee prea bună să suni de trei ori la rând după, 
știi tu, după ce am petrecut o noapte împreună. 


Tăceam, neștiind exact cum să decodez acest discurs 
formidabil. 

— Ce vreau eu să spun, Lionel, este că tocmai am trecut 
printr-o nebunie de genul ăsta. 

— In ce sens? 

— O nebunie ca asta, a spus ea, cu un glăscior spăsit. Ca 
asta, cu tine. 

— Vrei să spui că Omul-cu-Oreo avea sindromul Tourette? 

Am simţit fiorii unei stranii gelozii. Vasăzică fata colecţiona 
monștri ca noi, m-am dumirit eu acum. Nici nu era de mirare 
atunci că avea talentul de a ne trata cu sânge rece, darul de a 
ne domoli simptomele. Nu eram cu nimic special, în fond. Sau, 
eventual, penisul meu în formă de pumn reprezenta singurul 
meu atu inedit. 

— Cine e Omul-cu-Oreo? 

— Fostul tău iubit. 

— Oh. Dar ce-ai mai spus în afară de asta? 

— Nu contează. 

Am tăcut amândoi câteva momente. Mintea mea râșnea: 
Tourette's sliparip stinkjet's blessdrop mutual-of-overwhelm' s 
wild kissdom... 

— Tot ce-am vrut să spun este că nu sunt pregătită pentru o 
relaţie prea intensă în clipa de faţă, a zis Kimmery. Am nevoie 
de spaţiu ca să mă lămuresc ce vreau. Nu suport să mai fiu 
sufocată și obsedată ca dată trecută. 

— E suficient ce mi-ai spus deocamdată. 

— OK. 

— Dar - am încercat să mă adun, să fac un salt într-un 
teritoriu mult mai necunoscut mie decât realele Connecticut sau 
Massachusetts. Cred că înțeleg ce vrei să spui când vorbești 
despre spațiu. Despre faptul că ai nevoie să lași un spaţiu între 
două lucruri, ca să nu te obsedeze prea mult ceea ce se 
întâmplă. 

— Înî, mda. 

— Sau nu-ţi place să ţi se vorbească despre așa ceva? Cred că 
devin un pic confuz. 

— Nu, e OK. Dar putem discuta despre asta mai târziu. 

— Bine, OK. 

— Pa, Lionel. 


266 


TELEFONEAZĂ şi RETELEFONEAZĂ ședeau pe un gard. 
TELEFONEAZA cade în iarbă. Cine a mai rămas? 

Țârrr. 

Țârrr. 

Țârrr. 

Clic. „Aţi sunat la doi-unu-doi, trei-zero-patru...” 

— BunăKimmeryștiucănutrebuiasămaisundaramvrutdoar... 

Clanc. „Lionel?” 

— Da. 

— Încetează odată. 

— Aăă... 

— Încetează să mă mai suni. Îmi amintește prea mult de niște 
lucruri oribile care mi s-au întâmplat în viaţă, poţi să pricepi? Nu 
e deloc romantic. 

— Da. 

— OK, pa, Lionel, de data asta de-adevăratelea, OK? 

— Da. 

RETELEFONEAZĂ. 

„Aţi sunat la...” 

— Kimmery? Kimmery? Kimmery? Alo, mă auzi? Kimmery? 

a 

Sindromul meu mă fraierise din nou. În tot acel răstimp îmi 
imaginasem că aveam parte de o dimineață netourettică, însă, 
când a apărut noua manifestare stătea „ascunsă” la vedere, 
Ticul-Travestit. Retelefonând mereu la acel număr, exteriorizam 
un tic - „sun-o-pe-Kimmery” -, care se dovedea la fel de 
compulsiv ca orice silabă grosolană sau lovitură cu palma. 

Îmi venea să arunc cu telefonul celular al portarului, drept în 
fâșia cu gazon dintre cele două sensuri de circulație. Dar, nu. 
Înceţoșat de ură faţă de mine însumi, am format un alt număr, 
care îmi rămăsese gravat în memorie, deși nu mai sunasem 
acolo de multă vreme. 

— Da? 

Glasul era istovit, înscorţoșat de ani, așa cum mi-l aminteam. 

— Essrog? am zis eu. 

— Da. Aici este locuinţa familiei Essrog, s-a auzit după o 
pauză. Sunt Murray Essrog. Cine este la telefon, vă rog? 

A durat un pic până să-mi regăsesc răspunsul: „Mănâncă-mă 
Bailey.” 


— Oh, Doamne, a suspinat glasul, îndepărtându-se de 
receptor. Mama. Mama, vino-ncoace. Hai să asculți și tu. 

— Essrog Bailey, am spus eu, aproape șoptit, însă dornic să 
fiu auzit. 

Un târșâit de pași în fundal. 

— E tot el, mama, a spus Murray Essrog. E tot puștiul acela 
Bailey, fir-ar să fie. După atâţia ani, s-a apucat să sune iarăși. 

Eram încă un puști pentru el, la fel cum și el fusese un om 
bătrân, de prima oară când îl sunasem la telefon. 

— Nu știu de ce te mai frămânţi, a murmurat ca un oftat 
vocea unei femei mai în vârstă. 

— Baileybailey, am zis eu, încetișor. 

— Hai, puștiule, vorbește, fă-ţi numărul, a zis bătrânul. 

După zgomot, mi-am dat seama că receptorul trecuse în 
mâna bătrânei. Îi auzeam respiraţia în telefon. 

— Essrog, Essrog, Essorg, am îngânat eu, ca un greiere prins 
într-un zid. 

e 

Sunt încordat strâns. Sunt un tun dezlănţțuit. Ambele - sunt un 
tun dezlănţuit încordat strâns, un dezlănțuit strâns. Toată viaţa 
mea există în spaţiul dintre aceste două cuvinte, strâns, 
dezlânţuit, dar nu găsesc niciun spaţiu acolo - cele două cuvinte 
trebuie să fie unul singur, dezlănţuitstrâns. Sunt o pernă de aer 
într-un bord de mașină, împachetat strat peste strat pregătit 
pentru momentul când ajung să explodez, să mă revărs peste 
tine, să umplu tot spaţiul disponibil. Spre deosebire de o pernă 
de aer, totuși, eu sunt reîmpachetat în clipa în care am 
explodat, sunt tensionat și gata iarăși să explodez - ca o bridă 
elastică de siguranţă, nu fac decât să mă comprim și să mă 
destind, în permanenţă, mereu, fără a proteja sau a satisface pe 
nimeni, decât pe mine însumi, eventual. Dar banda continuă să 
ruleze fără noimă, perna de aer obsesivă explodând iarăși și 
iarăși, în timp ce viaţa propriu-zisă se desfășoară altundeva, în 
afara razei de acţiune a acestor silinţe burlești. 

(J 

Noaptea precedentă, în alcovul lui Kimmery, mi se părea 
brusc ceva dintr-un trecut revolut, ceva foarte îndepărtat. 

Cum se poate ca niște discuții la telefon - niste discutii la 
telefonul celular, pline de paraziți, neverosimile, gratuite - cum 


268 


e posibil să modifice ceea ce simt niște trupuri reale? Cum e 
posibil ca strigoii să-i influențeze pe cei vii? 
Am încercat să nu mă gândesc la asta. 
e 

Am azvârlit telefonul celular pe scaunul de lângă mine, în 
mijlocul unui talmeș-balmeș rămas din sandviciurile de la Zeod, 
hârtia de ambalaj despachetată, punga de chipsuri sfâșiată, 
firimituri de chipsuri împrăștiate și șerveţele mototolite, cu pete 
de grăsime translucide în razele soarelui dinainte de amiază. Nu 
mâncam frumos, nu făceam nimic ca lumea, și acum știam că 
nici nu conta, nu astăzi, nici de-acum înainte. Odată ce 
întrerupsesem șuvoiul dezastruos al ticurilor telefonice, starea 
mea de spirit se înăsprise, atenția mi se îngustase. Am traversat 
podul de la Portsmouth, intrând în Maine, și am focalizat tot 
ceea ce-mi mai rămăsese în actul de a șofa mașina, în voinţa de 
a mă lepăda de orice comportament netrebuincios, împingând 
deoparte epuizarea și amărăciunea, transformându-mă într-o 
săgeată vehiculară îndreptată spre Musconguspoint Station, 
spre răspunsurile care mă așteptau acolo. Auzeam acum glasul 
lui Minna în locul necontenitei mele sporovăieli tourettice, 
spunând: Ține-te tare, Dihanie. Ai o treabă de făcut, păi atunci 
fă-o, nu mai pregeta. Poţi să te văicărești și șofând. 

e 

Route 1 de-a lungul țărmului statului Maine trecea printr-o 
serie de sate turistice, unele cu bărci, altele cu plaje, toate cu 
antichităţi și homari. Multe dintre hoteluri și restaurante erau 
închise, cu anunţuri pe care scria NE VEDEM LA VARĂ! și VĂ 
DORIM UN AN MINUNAT! Îmi venea greu să cred că peisajul 
acesta era aievea - autostrada pe care venisem mi se păruse 
ceva schematic, o hartă rutieră, iar eu în mașina mea mă 
simţisem ca un punct sau ca un vârf de creion trasând un drum. 
Acum aveam senzaţia că înaintam cu mașina printre paginile 
unui calendar, sau printr-o galerie de picturi și stampe. Nimic 
din ceea ce vedeam nu mi se părea specific sau persuasiv în 
vreun fel. Poate aveam să-mi schimb impresia, după ce voi fi 
coborât din mașină. 

Musconguspoint Station era un sat cu bărci. Nu era neapărat 
cea mai mică dintre aceste așezări, dar oricum ceva pe- 
aproape, o protuberanţă pe coastă, evidenţiindu-se în primul 
rând prin spaţiosul debarcader pentru bac, cu indicatoare pentru 


269 


Insula Muscongus, două traversări pe zi, dus-întors. „Oaza de 
liniște” nu era dificil de găsit. Yoshi/s - SINGURUL LOCAL 
COMERCIAL DIN MAINE UNDE GĂSIȚI PREPARATE SUSHI ȘI THAI 
DIN FRUCTE DE MARE, potrivit anunţului - era cea mai vastă 
dintr-o triadă de clădiri frumoase, plasate pe o colină imediat 
dincolo de debarcaderul bacului și de docurile pentru pescari, 
toate zugrăvite într-o combinaţie infectă de maro pâine-prăjită- 
și-marmeladă alături de un roz-scoică, umile tonuri de pământ 
estompate, violând de-a dreptul schema cromatică de alb 
pentru case și roșu pentru șoproane specifică regiunilor din 
Maine. lată, așadar, un cadru fotografic care n-avea șanse să 
figureze în calendar. Restaurantul se întindea pe un fel de 
picioroange peste o lespede scurtă, până deasupra apei cu 
valuri înspumate și tumultuoase; celelalte două clădiri, alcătuind 
probabil centrul de reculegere, erau încadrate ca într-o colivie 
de un șir de pini plantați pedant la intervale regulate, toţi din 
același an și în același model. Deasupra firmei de la intrare se 
vedea o imagine pictată a lui Yoshii, un bărbat chelbos și 
zâmbăreț, cu beţigașe culinare orientale și valuri de plăcere sau 
seninătate emanând din capul lui, asemenea hașurilor-de- 
putoare dintr-o bandă desenată de-a lui Don Martin. 

Am lăsat mașina în parcarea restaurantului, sus pe colina cu 
vedere spre ocean, spre docurile pentru pescari și debarcaderul 
de dedesubt. Automobilul meu Tracer era singur acolo, în afară 
de două camioane oprite în spaţiul rezervat personalului de 
serviciu. Pe ușa localului Yoshiľ s, era scris cu vopsea programul 
de funcţionare: masa de prânz se servea începând cu ora 12:30, 
ceea ce însemna peste douăzeci de minute, socotind de acum. 
N-am văzut pe nimeni pe-acolo - nici pe Tony, nici pe uriaș sau 
pe altcineva, însă n-aveam de gând să rămân postat în parcare, 
așteptând ca un nătărău, cu o ţintă desenată pe spinare. Un 
avantaj, asta urmăream eu să obţin. O marjă de siguranţă. 

Marjrog, 33, caută Marja. 

Am coborât din mașină. Prima surpriză: frigul. Urechile au 
început să mă doară instantaneu din cauza vântului. In aer, 
mirosea a furtună, însă nu se vedea niciun nor pe cer. Am pășit 
peste bariera de bușteni din colțul parcării și am coborât 
povârnișul spre apă, sub umbra terasei protuberante a 
restaurantului. Imediat ce am ieșit din câmpul vizual al drumului 
și al clădirilor, mi-am descheiat șlițul de la pantaloni și am făcut 


270 


pipi pe pietre, amuzându-mi compulsivitatea prin pătarea unui 
bolovan mare cu o nuanţă de gri-închis, fie numai și temporar. 
În clipa când am tras fermoarul la loc și m-am întors ca să văd 
oceanul, m-a cuprins o senzaţie de vertij. Găsisem o marjă, 
perfect. Valuri, cer, copaci, Essrog - ieșisem din pagină acum, 
mă îndepărtasem de gramatica zgârie-norilor și a asfaltului. Am 
simţit acest fenomen exact ca o pierdere a limbajului, un enorm 
proces de aspirare a zidurilor încărcate de cuvinte de care 
aveam nevoie în jurul meu, pe care le atingeam pretutindeni, de 
care mă sprijineam la nevoie, de lângă care mă smulgeam când 
ticurile urlau din mine. Acele ziduri de limbaj fuseseră 
întotdeauna la locul lor, am înţeles acum, le-am auzit mereu 
până când cerul din Maine le-a făcut să amuţească printr-un 
strigăt de tăcere. Mă clătinam pe picioare, a trebuit să pun o 
mână pe stânci ca să-mi recapăt echilibrul. Simţeam nevoia să 
răspund într-un nou grai, să găsesc o modalitate de a exprima 
un ego care se împuţinase, se chircise ca o zdreanţă de 
Brooklyn împleticindu-se pe vidul țărmului: orfanul întâlnește 
oceanul. Tembelul se evaporă în ceața sărată. 

„Dihanie!” am zbierat eu în spuma învolburată. Cuvântul s-a 
pierdut. 

„Bailey” s-a stins de asemenea. 

„Mănâncă-mă! Jeg-nemernic!” 

Nimic. La ce mă așteptam în fond - să-l văd pe Frank Minna 
înviind din mare? 

„Essrog!” am ţipat eu. Mă gândeam la Murray Essrog și la 
soţia lui. Erau și ei Essrogi din Brooklyn, ca mine. Oare veniseră 
vreodată până la această margine de lume ca să întâlnească 
bolta cerului? Sau eram eu primul Essrog care pusese piciorul pe 
pământul din Maine? 

„De acum înainte, această apă mare va fi a lui Essrog!” am 
strigat eu. 

Eram o anomalie a naturii. 

e 

Înapoi pe solul uscat din parcarea auto, mi-am aranjat haina 
pe mine și am aruncat o privire în jur, ca să văd dacă nu auzise 
careva izbucnirea mea de dinainte. Cea mai apropiată activitate 
se desfășura dedesubt, la baza docurilor pentru pescari, unde 
acostase o mică ambarcaţiune și unde câteva siluete micuțe în 
combinezoane galbene stil-Devo dădeau din mână în mână, 


271 


peste proră, niște lăzi albastre de plastic, pe care le puneau pe 
un grătar de lemn de pe ponton. Am încuiat mașina și am pornit 
pe jos spre celălalt capăt al parcării pustii, după care am luat-o 
în jos, la vale, pe dealul cu mărăciniș, spre oameni și bărci, mai 
mult alunecând decât pășind, din cauza pantofilor cu talpă de 
piele cu care venisem de la oraș; vântul rece îmi șfichiuia nasul 
și bărbia. Restaurantul și centrul de reculegere erau eclipsate de 
coasta dealului, când am ajuns la docuri. 

— Hei! 

Unul dintre oamenii de pe ponton a reacţionat, auzindu-mă: s- 
a întors înspre mine, a trântit cutia peste teancul de pe țărm, 
după care și-a pus mâinile în șold, așteptând să ajung până la el. 
In timp ce mă apropiam, am studiat barca. Lăzile albastre erau 
sigilate, însă barcagiii le ridicau de parcă ar fi fost foarte grele și 
cu suficientă grijă, încât să pot deduce că erau încărcate cu 
ceva valoros. Pe puntea ambarcaţiunii se aflau stelaje pline cu 
echipament de scufundare - costume de cauciuc, labe de înot, 
măști de scafandru și o stivă de butelii pentru respiraţia sub 
apă. 

— Mamă Doamne, dar ce frig e! am zis eu, frecându-mi 
palmele una de cealaltă ca un mare amator de sport. Greu să 
ieși în larg cu barca pe o asemenea zi, nu? 

Sprâncenele barcagiului și barba nerasă de două zile aveau o 
nuanţă de roșu intens, dar nu mai intens decât roșul pielii arse 
de soare, prin locurile unde se vedea: obraji, nas, urechi și 
încheieturile roase ale degetelor de la mână, cu care se freca 
acum sub bărbie, încercând să dibuiască un răspuns. 

Auzeam și simţeam cum, legănându-se pe apă, corpul bărcii 
se lovea de dană, cu bufnituri surde. Gândurile mi-au zburat la 
elicele de sub apă, învârtindu-se silențios în mediul lor acvatic. 
Dacă aș fi fost mai aproape de apă, n-aș fi rezistat să nu mă 
aplec ca să pun mâna pe elice, mișcarea aceea de rotire 
stimulându-mi acut  obsesiile cinetice. Barcăimbarcă! 
Debarcăbarcă! Deja ticuri, am smucit din cap, ca să azvârl 
silabele lateral, în bătaia vântului. 

— Nu ești de prin părţile locului, așa-i? a zis el, cu precauţie. 

Mă așteptasem să aibă o voce de Yosemite Sam sau Popeye, 
dogită și colerică. El, însă, părea un tip atât de placid și 
patriarhal, cu accentul acela tipic locuitorilor din New England, 


272 


încât n-am mai avut niciun dubiu care dintre noi semăna cu un 
personaj de desene animate. 

— Nu, așa e. 

Mi-am luat un aer bonom - Luminează-mă, rogu-te, căci sunt 
un străin prin aceste locuri necunoscute! Orice părea posibil: să 
mă împingă de pe ponton direct în apă ori, pur și simplu, să-mi 
întoarcă spatele, sau, dimpotrivă, să continue conversaţia. Mi- 
am aranjat costumul din nou, mi-am pipăit gulerul ca nu cumva 
să fiu tentat să pipăi gluga lui fluorescentă, să lipesc între ele 
bordurile cu velcro, ca marginile foilor de plăcintă în tavă. 

M-a cercetat cu atenție. 

— Sezonul pentru aricii-de-mare durează din octombrie până 
în martie. Se muncește pe geruri mari. Când prinzi câte o zi ca 
asta, zici că parcă te-ai plimba prin parc. 

— Arici-de-mare?! am repetat eu, simțind că făcusem deja un 
tic, că vocabula propriu-zisă era un tic prin definiţie, fiind în mod 
inerent o zvâcnire verbală. 

S-ar fi potrivit perfect ca pronunție a glifei „Artistului cunoscut 
în trecut drept Prince”. 

— Aici, în zona de coastă până încolo în jurul insulei, e plin de 
arici-de-mare. Asta se caută pe piaţă, asta pescuim și noi. 

— Corect, am spus eu. E fantastic. Vă doresc succes. Știi ceva 
despre localul acela de pe deal - Yoshi/s? 

— Probabil că vrei să stai de vorbă cu domnul Foible, a 
conchis el, arătând din cap spre mica baracă de pe pontonul 
pentru pescari. 

Un panaș subţire de fum se ridica în aer din coșul construcţiei. 

— El e tipul care tratează afacerile cu japonezii ăia. Eu nu-s 
decât un barcagiu pescar. 

— Mănâncămăbarcagiule! - multam pentru ajutor. 

Am zâmbit și, simulând gestul de a-mi scoate o pălărie 
imaginară în faţa lui, am pornit spre baracă. A ridicat din umeri 
uitându-se la mine, după care a preluat o nouă ladă de pe 
barcă. 

e 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

Foible era roșu și el, însă în alt fel. Obrajii, nasul, ba chiar și 
fruntea erau acoperite cu un fel de păienjeniș din inflorescențe 
de vinișoare roșii, neplăcute privirii. Sub albul gălbejit al ochilor 
se întrezăreau, de asemenea, nenumărate firicele roșii. Cum 


273 


obișnuia Minna să spună despre preotul paroh de la biserica Sf. 
Maria, Foible avea o fată de bețivan. Exact pe tejgheaua de 
lemn la care ședea în baracă se aflau câteva mostre din 
băuturile lui preferate: un mănunchi de sticle cu gâtul lung, care 
fuseseră pline cu bere, și două butelci de gin, de câte un litru, 
din care nu mai rămăsese acum decât cam un deget de tărie pe 
fundul uneia dintre ele. Un radiator cu rezistenţă spiralată 
strălucea incandescent sub tejghea, iar, când am pășit înăuntru, 
Foible a arătat din cap spre radiator și spre ușă, ca să-mi dea de 
înţeles că trebuia să închid repede ușa. În afară de Foible, cu 
radiatorul și sticlele lui, baraca mai conţinea un dulap din lemn 
brăzdat de scrijelituri și câteva cutii cu diverse lucruri pe care, 
sub straturile lor de grăsime, le-am asimilat cu niște obiecte de 
fier și unelte de pescuit. Deși de două zile nu-mi dădusem jos 
costumul de pe mine și nici nu mă bărbierisem, eram de departe 
cel mai proaspăt lucru din acel spaţiu. 

Situaţia aceasta impunea recurgerea la cea mai veche 
tehnică de investigaţie cunoscută, așa că mi-am desfăcut 
portofelul și am scos o bancnotă de douăzeci de dolari. 

— Dau de băut cui îmi poate spune câteva lucruri despre 
japonezi, am zis eu. 

— Ce-i cu ei? 

Ochii lui lăptoși s-au uitat cu jind la bancnotă, ridicându-se 
apoi spre ochii mei. 

— Mă interesează restaurantul de pe deal. Mai precis, al cui 
este. 

— Da' de ce? 

— Să zicem că aș vrea să-l cumpăr, am spus eu, clipind 
șmecherește din colţul ochiului și scrâșnind din dinţi, totodată, 
din cauza ticului de a lătra, din care, cu efort, a rămas doar un 
m. harp!” 

— Băiete, n-ai tu nicio șansă să obţii chestia aia de la ei. 
Caută-ţi mai bine altceva de cumpărat. 

— Și dacă le fac o ofertă pe care să n-o poată refuza?! 

Foible s-a uitat cruciș la mine, dintr-odată suspicios. Mi-am 
amintit cum Oamenii-lui-Minna, lumea noastră interlopă de pe 
Court Street, îl băgaseră în sperieţi pe politaiul Seminole. N- 
aveam idee dacă imaginile de acest fel puteau reverbera atât 
de departe de Gotham City. 


32 Oraș fictiv, unde locuiește Batman. 
274 


— Pot să te întreb ceva? a zis Foible. 

— Dă-i drumul. 

— Eşti cumva din grupul ăla de scientolog:? 

— Nici vorbă, am răspuns eu, surprins. 

Nu era asta impresia pe care îmi imaginasem că o lăsam. 

S-a crispat din rărunchi, ca și cum și-ar fi amintit de trauma 
care îl împinsese să se apuce de băutură. „Bun”, a zis el. „Lua-i- 
ar naiba de scientologi, că au cumpărat vechiul hotel de pe 
insulă și l-au făcut loc de distracţii pentru vedetele de cinema. 
Fir-ar să fie de treabă, dacă nu-s de preferat japonezii, pe bune. 
Măcar ăștia mănâncă pește.” 

— Insula Muscongus? 

N-am vrut decât să simt și eu cuvântul în gură, până la urmă. 

— Păi, despre care altă insulă crezi că vorbesc, ha?! s-a rățoit 
el, uitându-se chiorâș la mine, din nou, după care a întins mâna 
spre hârtia de douăzeci de dolari. Dă-o-ncoace, băiete. 

l-am dat-o. A netezit bancnota pe tejghea și și-a dres glasul 
hodorogit. 

— Banii ăștia arată că habar n-ai cum merg treburile pe-aici, 
băiete. Păi, japonezii ăia sunt doldora de parale, cea mai mică 
bancnotă la ei e sutarul, dacă vrei să știi. Ce dracu’, până să 
pună ei cruce pieţei de arici-de-mare, pontonul ăsta era înțesat 
de banderole bancare de la teancurile de câte o mie de dolari cu 
care japonezii ăia îi plăteau pe pescarii mei pentru fiecare năvod 
adus la mal. 

— Povestește-mi cum era. 

— Hâmff. 

— Mănâncă-mă. 

— Hei, ce-a fost asta? 

— Ți-am zis să-mi povestești și mie cum era. Să înţeleagă și 
unul ca mine care habar n-are cum sunt japonezii ăștia. 

— Ştii ce înseamnă un? 

— lartă-mi ignoranta. 

— E mâncarea naţională în Japonia, băiete. Asta-i toată 
schema care a fost aici, cu Musconguspoint, doar dacă nu pui la 
socoteală gaşca de scientologi cuibăriţi în afurisenia aia de 
hotel. Orice familie de japonezi care se respectă trebuie să 
mănânce uni cel puţin o dată pe săptămână. Așa cum tu vrei 
friptură, așa și ei vor o farfurie cu icre de arici-de-mare. 
„Săptămâna de aur”, la japonezi, e cum ar fi Crăciunul la noi - 


275 


nu se mănâncă decât uni. Doar că în apele din jurul Japoniei nu 
mai există arici-de-mare; i-au pescuit pe toți. Mă urmărești? 

— Poate. 

— Legislaţia japoneză nu mai permite scufundările pentru 
prinderea aricilor-de-mare. Ai voie doar să îi aduni cu grebla. 
Asta presupune să stai pe un bolovan, când e maree joasă, cu o 
greblă în mână. N-ai decât să încerci: poţi să greblezi tu mult și 
bine, o zi întreagă dacă vrei, că n-ai să prinzi niciun smoc de 
ţepi de arici, ascultă-mă pe mine. 

Dacă a existat vreodată vreun tip care să nu poată să-și 
spună povestea decât din mers, acela era Foible. Mi-am înfrânt 
impulsul de a-i împărtăși această părere. 

— Apele de coastă din Maine au cei mai delicioși arici-de-mare 
de pe tot globul, băiete. Stau îngrămădiţi ca ciorchinii sub 
insulă. Localnicii din Maine nu s-au dat în vânt niciodată după 
așa ceva, amatorii de homari considerând că aricii-de-mare sunt 
o adevărată pacoste. Legea aia japoneză a îmbogăţit o 
sumedenie de barcagii de pe-aici, care au fost suficient de 
șmecheri, încât să încropească rapid un echipaj de scufundători. 
S-a dezvoltat o întreagă industrie până spre Rockport. Japonezii 
au înfiinţat fabrici de prelucrare, au angajat o mulţime de femei 
care să eviscereze aricii-de-mare zi și noapte, „măruntaiele” 
comestibile fiind expediate în fiecare dimineaţă cu avionul. 
Negustorii japonezi veneau cu limuzina, așteptau ca bărcile să 
tragă la dană, licitau pentru încărcătură, plăteau în numerar, cu 
teancuri de bani, cum îţi ziceam adineaori, de rămâneai prostit 
dacă vedeai atâţia biștari la un loc. 

— Și ce s-a întâmplat? am întrebat eu, înghițindu-mi cu noduri 
ticurile. 

Povestea lui Foible începea să mă captiveze. 

— Unde, în Rockport? Nimic nu s-a întâmplat. A rămas încă la 
fel. Dacă te referi la ce e aici, noi aveam doar două bărci. Tipii 
de pe deal, sus, m-au cumpărat cu totul și cu asta basta, s-a 
isprăvit cu mașinile cu geamuri fumurii, s-a isprăvit cu mafioţii 
Yakuza tocmindu-se pe ponton - dar să știi că nu regret nicio 
clipă. Am devenit furnizor exclusiv, băiete, și sunt cel mai fericit 
om din lume. 

In baraca aceasta micuță eram înconjurat de fericirea lui 
Foible, dar nu mă entuziasma deloc. N-am comentat, însă. 

— Tipii de pe deal, sus, am repetat eu. Te referi la Fujisaki. 


M-am gândit că era suficient de prins de povestea lui, încât să 
nu crâcnească auzind numele. 

— Corect. Aștia-s o gașcă stilată, domn'e. Și-au luat case pe 
insulă, au renovat singuri ditamai restaurantul, au adus un 
bucătar de sushi, care să le gătească mâncarea pe gustul lor. 
Precis, le pare rău că n-au reușit să cumpere ei hotelul ăla vechi, 
pe care au pus mâna scientologii. 

— Normal, și cui nu i-ar părea rău, în fond?! Vasăzică Fujisaki 
- Supertrombologi! Clientologi! Fujiopolis! - vasăzică Fujisaki 
locuiește aici în Musconguspoint tot anul? 

— Ce-a fost aia? 

— Fâlfâie-peste-noi! 

— Ai un pic de sindrom Tourette, băiete. 

— Da, am gâfâit eu. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu, nu. Gașca stilată, cum spuneai, locuiește sus aici? 

— Nu-nu. Vin și pleacă în grup, întotdeauna împreună, Tokyo, 
New York, Londra. Au un aerodrom pe insulă, pentru elicoptere, 
vin și pleacă. Tocmai au traversat cu bacul în dimineața asta. 

— Ah, am îngăimat eu, clipind nebunește în urma izbucnirii. 
Tot dumneata ai și bacul? 

— Noo, nu-mi trebuie mie bătaie de cap cu ligheanul ăla. 
Două bărci, două echipaje - sunt mulţumit. Stau cu picioarele pe 
masă și mă concentrez la pasiunile mele. 

— Cealaltă barcă a ieșit în larg, la pescuit? 

— Noo, da' de unde?! Scufundările pentru aricii-de-mare se 
fac cu noaptea-n cap, băiete. Bărcile ies pe la trei, patru 
dimineaţa, iar ziua de muncă se încheie la zece cel târziu. 

— Sigur, sigur. Și-atunci unde-i barca? 

— Ciudat că mă întrebi. Au venit doi tipi să mi-o ceară acum 
un ceas; ziceau că trebuie musai să ajungă pe insulă și nu mai 
puteau aștepta până venea bacul înapoi. Au închiriat barca mea, 
cu tot cu căpitan. Semănau mult cu tine, să știi; credeau și ei că 
mă fac praf cu bancnotele lor de douăzeci de dolari. 

— Unul dintre ei era mare de tot? 

— Un zdrahon ca ăla n-am mai văzut în viaţa mea. 

e 

Ocolul prin centrul Bostonului mă costase poziția de fruntaș în 
cursa spre Musconguspoint. Ce prostie să-mi imaginez că ar fi 
putut fi și altfel. Am gasit automobilul roșu, Contour, și 


277 


automobilul negru, Pontiac, într-o mică parcare dincolo de 
debarcaderul bacului, un fel de fundătură ascunsă de copaci, 
pentru excursioniștii de o zi care veneau să vadă insula. Accesul 
se făcea printr-o poartă cu barieră automată, alimentată cu 
monede, iar la ieșire treceai obligatoriu printre niște pivoţi 
flexibili montați oblic, lângă un indicator care te avertiza: NU 
DAȚI CU SPATELE! RISCAȚI SĂ VĂ DETERIORAŢI GRAV PNEURILE! 
Am simțit că mi se rupe sufletul de mila lui Tony și a uriașului, 
imaginându-mi cum trebuiseră ei să plătească fiecare ca să 
parcheze aici, cum se scobiseră prin buzunare după monede 
înainte de a se încleșta în acea stranie luptă care îi determinase 
să închirieze împreună barca de pescuit. Uitându-mă mai de 
aproape, am observat că automobilul roșu era încuiat peste tot, 
în timp ce Pontiacul avea cheile în contact și portierele 
descuiate. Revolverul lui Tony, cel pe care îl îndreptase spre 
mine în ziua precedentă, zăcea pe podea lângă pedala de 
acceleraţie. L-am împins sub scaun. Poate că Tony va avea 
nevoie de el. Așa speram. M-am gândit cum îl forţase uriașul pe 
Minna să meargă acolo unde voia el să-l ducă și mi-a părut rău 
de Tony. 

În timp ce urcam dealul, am simţit un bâzâit, de parcă aș fi 
avut o albină sau o viespe în pantaloni. Era pagerul lui Minna. Il 
reglasem pe „vibraţii” la Zendo. L-am scos și am văzut afișat un 
număr din New Jersey. Clienţii se întorseseră acasă din 
Brooklyn. 

În parcare, m-am suit în mașină și am luat telefonul de pe 
scaunul cu ambalajele de la sandviciuri, care începeau să se 
coacă la soare. Am format numărul. 

Eram foarte obosit. 

— Alo? 

— Sunt Lionel, domnule Matricardi. Mi-aţi dat un bip. 

— Da, Lionel. Ai făcut rost pentru noi de ceea ce doream? 

— Lucrez la asta. 

— A lucra e minunat, onorabil, admirabil. Rezultatele - asta 
este ceea ce preţuim noi. 

— Voi avea ceva pentru dumneavoastră cât de curând. 

e 

Interiorul era decorat complet cu lemn lustruit închis la 
culoare, pentru a se asorta cu maroul de „pâine-prăjită-și- 
marmeladă” de pe exteriorul clădirii; covorul asigura nuanţa de 


278 


roz-scoică. Fata care m-a întâmpinat imediat la intrare avea un 
chimono japonez sofisticat și o expresie buimăcită. Întinzând 
mâna spre ea, i-am netezit frumos ambele laturi ale gulerului, 
ceea ce nu a părut să o deranjeze, considerând probabil că 
gestul denota admiraţia mea pentru fineţea mătasii. Am mișcat 
din cap, arătând spre ferestrele mari care dădeau spre ocean, 
iar ea m-a condus la o măsuţă de-acolo, ca apoi, făcând o 
plecăciune, să mă lase singur. Eram unicul client la dejun sau 
primul venit, oricum. Și eram lihnit de foame. Un maestru 
bucătar sushi a fluturat un cuţit cu lama lată, uitându-se la mine 
și zâmbindu-mi cu gura până la urechi, din celălalt capăt al 
sufrageriei spațioase și elegante. Despărţitura din geam faţetat 
în spatele căreia lucra mi-a amintit de acele cabine din plexiglas 
rezistente la atacuri violente, în care stăteau vânzătorii din 
magazinele de băuturi de pe Smith Street. Am fluturat și eu din 
mână spre el, tipul a mișcat prietenește din cap, iute ca un tic, 
iar eu i-am răspuns fericit în același fel. Am tot continuat așa 
amândoi de câteva ori la rând, până când tipul a renunţat și, cu 
o dexteritate teatrală, s-a apucat să decupeze pielea de pe o 
bucată mare de pește roșcat. 

Ușile de la bucătărie s-au deschis, pivotând în balamale, iar 
dinăuntru a apărut Julia. Purta și ea un chimonou, care îi venea 
splendid. Tunsoarea, în schimb, era un pic cam distonantă. Își 
retezase scurt de tot, militărește, părul lung și blond, din care 
mai rămăsese acum doar un puf înnegrit la rădăcini. Faţa ei, sub 
freza aceasta, părea dezgolită, ca o carne vie, iar fără voalul lor 
ochii arătau cumva sălbatici. A luat de undeva un meniu și a 
venit cu el spre masa mea; cam pe la jumătatea intervalului 
dintre noi, am remarcat că și-a dat seama cine era clientul. Dar 
șocul s-a regăsit prea puţin în mersul ei maiestuos. 

— Lionel. 

— Pisspaw, am completat eu. 

— N-am de gând să te întreb ce cauţi aici, a zis ea. Nici măcar 
nu vreau să știu. 

Mi-a pasat meniul, care avea scoarțe dintr-o împletitură de 
bambus. 

— L-am urmărit pe Tony, am spus eu, punând prudent meniul 
deoparte, de teamă să nu-mi intre vreo așchie sub piele. Și pe 
uriaș, ucigașul. Am venit cu toţii aici la o consfătuire despre 
Frank Minna. 


279 


— Nu-i deloc amuzant, a zis ea, examinându-mă cu buzele 
subţiate. Arăţi ca naiba, Lionel. 

— Am șofat mult până aici. Probabil că trebuia să fi venit cu 
avionul până la Boston și de-acolo - tu cum faci? Închiriezi o 
mașină? Sau iei autobuzul? E un loc în care îţi petreci vacanţa cu 
regularitate, asta știu precis. 

— Foarte drăguţ, Lionel, ești foarte isteț. Și-acum, haide, 
dispari. 

— Muscongaphone! Minnabunkport! 

Scrâșnind din dinţi, mi-am înghiţit o serie întreagă de ticuri 
geografice legate de Maine, care ar fi vrut să-mi iasă din gură 
după cele două deja rostite. 

— E neapărat nevoie să stăm de vorbă, Julia, crede-mă. 

— N-ar fi mai bine să stai tu de vorbă cu tine însuţi?! 

— Bun, acum suntem chit, fiindcă nici mie nu mi s-a părut 
deloc amuzant ce-ai spus. 

— Unde-i Tony? 

— E - Tragebarca! Tunaphone! - se plimbă cu barca. 

Suna atât de plăcut, încât n-am avut chef să mai spun și cu 
cine. Din poziţia avantajoasă în dreptul ferestrei înalte a 
restaurantului  Yoshi/'s, puteam vedea în sfârșit Insula 
Muscongus, învăluită în negură la orizont. 

— Trebuia să fi venit aici, a zis Julia, fără nicio urmă de 
sentiment. 

Vorbea ca o persoană care începuse să gândească foarte 
practic de o zi sau două. „Mi-a zis să-l aștept aici, dar nu mai pot 
aștepta prea mult. Trebuia să fi venit”, a repetat ea. 

— Poate că a încercat. Cred că vrea să ajungă la Fujisaki, 
până nu ajung alţii la el. 

Am urmărit-o atent, în timp ce i-am fluturat teoria pe la nas, 
încercând să prind o undă de crispare sau de enervare pe chipul 
ei. 

A fost o crispare. Coborând glasul, a spus: „Să nu mai rostești 
numele ăsta aici, Lionel. Lasă tâmpeniile.” 

S-a uitat în jur, dar nu erau decât ospătăriţa și bucătarul de 
sushi. Să nu mai rostești numele ăsta - văduva moștenise 
superstiţiile răposatului. 

— De cine te temi, Julia? Ţi-e frică de Fujisaki, într-adevăr? 
Sau de Matricardi și Rockaforte? 


280 


S-a uitat la mine, și am văzut cum mușchii gâtului i s-au 
încordat, iar nările îi palpitau. 

— Nu eu sunt persoana care se ascunde de italieni, a zis ea. 
Nu eu sunt persoana care are motive să se teamă. 

— Dar cine se ascunde, atunci? 

Prea multe întrebări, deja. Furia ei s-a canalizat asupra mea 
acum, doar fiindcă eram acolo, iar fiinţa pe care îi venea s-o 
omoare era atât de departe, manipulând-o de la distanţă. 

— Du-te naibii, Lionel. Pocitanie afurisită ce ești! 

Rațele erau pe baltă, maimuţele erau în copaci, păsărelele pe 
sârmă, peștii în butoi, porcii în cocină: Totuși, se cuvenea ca 
actorii din acest tragic vis febril să fie individualizaţi din punct 
de vedere zoologic, acum, când îi plasasem laolaltă. Aspectul 
problematic nu se referea la trasarea conexiunilor. Mă suisem în 
automobilul meu Tracer și realizasem asta. Acum, însă, trebuia 
să desenez o singură linie coerentă printre maimuțe, rațe, pești, 
porci, printre monahi și mocofani - o linie care să diferenţieze cu 
precizie două tabere opuse. Poate voi reuși. 

— Nu vrei să-mi iei comanda, Julia? 

— De ce nu pleci de-aici, Lionel? Te rog. 

Era ceva jalnic și amar și disperat în același timp. Julia voia să 
ne cruţe pe amândoi. Trebuia să aflu care era pericolul. 

— Vreau să încerc niște uni. Nişte - orfan ocean gheață! - 
niște icre de arici-de-mare. Să văd și eu de ce se face atâta 
tevatură în jurul lor. 

— Nu ţi-ar plăcea. 

— Nu se pot mânca pe pâine, ca un sandvici, poate? Un fel de 
sandvici cu salată-un?? 

— Nu se pot unge pe pâine. 

— OK, bine, atunci adu-mi și mie un castron mare și o lingură. 
Mi-e foame rău, Julia. 

Nu mai era atentă. Ușa se deschisese, razele soarelui palid 
invadaseră sala ca o cavernă portocalie și roz. Ospătăriţa s-a 
înclinat, apoi i-a condus pe membrii Corporaţiei Fujisaki la o 
masă lungă din mijlocul încăperii. 

e 

Totul s-a întâmplat dintr-odată. Erau un grup de șase, o 
imagine de simţeai că ți se rupe inima, văzând-o. Mi-a părut 
bine, cumva, că Minna se prăpădise și că nu mai trebuia să 
contemple așa ceva, cât de perfect cei șase japonezi de vârstă 


281 


mijlocie de la Fujisaki se potriveau cu idealul spre care Oamenii- 
lui-Minna năzuiseră mereu, dar pe care nu-l atinseseră niciodată 
și nici nu aveau să-l atingă vreodată: costume negre croite 
impecabil pe ei, cravate înguste, ochelari de soare Wayfarer, 
tinuta dreaptă, pantofii superbi, cu talpă de piele, inelele și 
brățările strălucitoare, zâmbetul stoic, cu buze subțiate. 
Oamenii aceia erau tot ceea ce noi nu puteam fi niciodată, 
oricât de ferm ne-ar fi împins Minna de la spate: prin excelenţă, 
o echipă, o unitate, o prezenţă colectivă ca o insulă plutitoare 
de charismă și forță. Ca o insulă plutitoare, au înclinat din cap 
spre bucătarul de sushi, spre Julia și chiar spre mine, apoi s-au 
dus la locurile lor, au pliat braţele ochelarilor de soare, pe care i- 
au pus în buzunarul de la piept, și-au scos de pe cap pălăriile de 
fetru elegante, pe care le-au agăţat în cuierul de haine, și am 
văzut luciul ţestelor lor chelboase în lumina aceea oranj și l-am 
zărit pe cel care vorbise despre bomboane fondante și fantome 
și tranzitul intestinal, picnicuri și răzbunare, și am știut, am 
priceput, am înţeles absolut tot în momentul acela, în afară 
poate de răspunsul la întrebarea cine era Bailey, și de aceea, 
bineînţeles, ticurile mele au căpătat glas. 

„Urlu tepi de arici-măscărici!” 

e 

Julia s-a întors spre mine, stupefiată. Se holbase și ea, la fel ca 
mine, fascinată de splendoarea grupului Fujisaki. Dacă nu 
greșeam, probabil că nu-i mai văzuse niciodată, nici măcar 
travestiți în monahi. 

— O să vă aduc comanda, domnule, a zis ea, revenindu-și cu 
graţie. 

Nu m-am mai ostenit să subliniez că, de fapt, nu formulasem 
niciun fel de comandă. Ochii ei panicaţi spuneau că în clipa 
aceea orice persiflare era de prisos. Când a luat de pe masă 
meniul cu scoarțe de bambus, am văzut că îi tremură mâna și a 
trebuit să mă abţin să nu o mângăi, ca să-i alin teama, iar mie 
sindromul. Răsucindu-se pe călcâie, a pornit spre bucătărie, dar, 
când a trecut prin dreptul mesei cu japonezii Fujisaki, a avut 
tăria să facă și ea o mică plecăciune. 

Câţiva dintre membrii corporației au întors capul și s-au uitat 
din nou la mine, dar cu un aer extrem de detașat și indiferent. 
Am surâs și am fluturat din mână cu ochii la ei, ca să nu le mai 
ardă să mă măsoare așa din priviri. Și-au reluat conversaţia în 


282 


japoneză, care, așa cum picura spre mine peste covor și 
lemnăria lustruită, semăna cu un murmur coral, un tors de 
pisică. 

Stăteam cât puteam eu de nemișcat. La un moment dat, am 
văzut-o pe Julia ieșind din nou ca să le ia comanda de băuturi și 
să le dea meniurile. Unul dintre costumele elegante a ignorat-o, 
s-a rezemat de spătarul scaunului și a tratat direct cu bucătarul 
de sushi, care a mărâit ceva, ca să arate că a înţeles. Ceilalţi au 
desfăcut meniul țepos și s-au apucat să mârâie și ei, să 
sporovăiască, să râdă și să împungă cu degetele lor 
manichiurate în pozele lucioase cu pești de pe pagini. Mi-am 
amintit de călugării din Zendo, de cărnurile lor pale și fleșcăite, 
de smocurile rare de păr la subsuori, ascunse acum sub 
confecţiile de lux de milioane de dolari. Din locul unde ședeam 
acum, Zendo mi se părea ceva îndepărtat și neverosimil. Julia a 
intrat înapoi în bucătărie printre ușile batante și a ieșit din nou, 
cărând un castron mare aburind și un fel de tăviță mânijită cu 
câteva pete de culoare strălucitoare. Cu astea în mână, s-a 
strecurat cu grijă pe lângă masa Fujisaki, venind spre mine. 

— Uni, a zis ea, arătând din cap spre micul fund de lemn, pe 
care vedeam o pastă verde ca o mâăzgăleală, un mănunchi de 
șuvițe roz dintr-o sfeclă murată sau un nap date pe răzătoare, 
ceva cât o îmbucătură de mărgele oranj lucioase - icrele de 
arici-de-mare, am presupus eu. 

Nu erau trei înghiţituri de mâncare toate laolaltă. Castronul pe 
care l-a pus pe masă părea un pic mai promițător. Fiertura era 
albă ca laptele, cu suprafața unduită de dedesubt, unde pluteau 
învălmășite legume și bucăţi de pui, și decorată deasupra cu 
firicele dintr-un fel de pătrunjel exotic. 

— Ti-am mai adus și ceva care chiar s-ar putea să-ți placă, a 
spus ea încetișor, în timp ce punea pe masă un polonic micuţ 
din porțelan și două beţigașe încrustate pe care le scosese dintr- 
un buzunar adânc al chimonoului. Este supă de pui thai. 
Mănâncă și pleacă, Lionel. Te rog. 

Tai-puiul-cum? a prelucrat mintea mea. Tinker to Evers to 
Chicken. 

Julia s-a dus apoi la masa japonezilor Fujisaki, cu carneţelul în 
mână, ca să înfrunte comenzile lătrate și contradictorii ale 
corporației, engleza lor stâlcită și sacadată. Eu am gustat din 
uni, râcâindu-l cu polonicul - beţigașele nu erau de mine. 


283 


Mărgelele oranj gelatinoase mi s-au spart în gură ca niște 
capere, un pic sărate și iuți, dar nu chiar dezagreabile. Am 
încercat să amestec cele trei culori strălucitoare pe fundul de 
lemn, făcând un singur cocoloș din pasta verde, așchiile de 
ridiche murată și icrele portocalii. Combinația era complet 
altceva: un damf acru ca o gheară mi-a trecut în sus pe gâtlej și 
mi-a umplut cavitatea nazală. Din câte se părea, elementele 
acelea individuale nu erau făcute să fie amestecate. Am simţit 
că-mi pocnesc urechile, că-mi dau lacrimile, și am scos un sunet 
ca o mâţă opărită. 

Reușisem să le atrag atenţia din nou membrilor Fujisaki, dar și 
bucătarului de sushi. Am fluturat din mână, stacojiu la față, iar 
ei au mișcat din cap, au fluturat din mână, după care și-au văzut 
de conversaţia lor. Am pescuit cu polonicul niște supă, sperând 
să pot măcar spăla otrăvurile de pe suprafaţa sensibilă a limbii. 
Alt revers: Fiertura era superbă, o replică și un reproș la adresa 
exploziei toxice care o precedase. A avut efectul de a transmite 
căldură în cealaltă direcție, în jos pe esofag, apoi prin piept și 
umeri. Straturi de arome se desfăceau în mine, ceapă, nucă de 
cocos, pui, un gust picant pe care nu reușeam să-l identific. Am 
mai scos un polonic, cu o fâșie de pui, de data asta, și am lăsat 
ca focul hrănitor să se prelingă iarăși prin mine. Până să am 
parte de binefacerile acestei supe, nici nu-mi dădusem seama 
cât eram de îngheţat, cât de avid de confort. Aveam senzaţia că 
supa aceea îmi învăluia efectiv inima. 

Necazul a apărut la al treilea polonic. L-am băgat până la 
fundul castronului, de unde l-am scos plin de un hățiş de legume 
neidentificabile. Am sorbit din supă, după care am început să 
mestec asiduu ierburile aspre și înțepătoare la gust care îmi 
rămăseseră în gură - doar că unele dintre ele erau mai aspre 
decât mi-ar fi plăcut mie. Mai ales, o frunză ca o lamă de cuţit și 
foarte elastică se încăpăţâna să nu piardă bătălia cu dantura 
mea, începând dimpotrivă să câștige teren într-o neașteptată 
încăierare cu gingiile mele și cu cerul gurii. Mestecam, 
așteptând să se dezintegreze. Degeaba. Julia a apărut exact 
când am băgat degetul în gură, ca să scot dușmanul afară. 

— Cred că o parte din meniu a căzut în supă, am spus eu, 
scuipând pe masă păpurișul. 

— Asta-i citronelă, a spus Julia. Nu se mănâncă, să știi. 

— Și-atunci ce caută în supă? 


284 


— Dă aromă. Parfumează supa. 

— Aici nu te pot contrazice, am spus eu. Cum ziceai că se 
numește? 

— Citronelă, a șuierat ea, lăsând să cadă pe masă o bucăţică 
de hârtie, lângă mâna mea. Uite nota de plată, Lionel. 

Am întins palma spre mâna ei, dar s-a ferit repede, de parcă 
am fi jucat „fripta”, așa că nu m-am ales decât cu hârtia. 

— Lasagna ass, am șoptit eu în barbă. 

— Ce?! 

— Laughing Gassrog. 

De data asta, s-a auzit mai tare, dar nu-i tulburasem pe 
Fujisaki, nu deocamdată, oricum. Am ridicat privirea spre ea, 
neputincios. 

— La revedere, Lionel. 

A plecat grăbită de lângă masa mea. 

Nota de plată nu era, de fapt, o notă de plată. Julia scrisese la 
repezeală pe cealaltă parte a hârtiei: 

MÂNCAREA ESTE ÎN CONTUL LOCALULUI. 

VINO SĂ NE ÎNTÂLNIM LA „FARUL DE LA CAPUL PRIETENIEI” LA 
DOUĂ JUMATE. 

CARĂ-TE DE-AICI!!! 

Am terminat supa, având grijă să las deoparte pămătuful 
necomestibil din misterioasa citronelă. Pe urmă, m-am ridicat de 
la masă și am trecut pe lângă Fujisaki, înspre ușă, sperând de 
dragul Juliei să fiu invizibil. Unul dintre ei a întors capul, totuși, 
când eram lângă ei, și m-a înșfăcat de cot: 

— Ţi-a plăcut mâncarea? 

— Nemaipomenit, am zis eu. 

Era cel care, în varianta de călugăr, mă pocnise cu bățul pe 
spinare. Trăseseră la măsea cu sake, așa că tipul era roșu la 
față, cu ochii apoși și veseli. 

— Tu ești ucenicul nedisciplinat de la Jerry-Roshi. 

— Cam așa ceva. g 

— Centrul de reculegere, bună idee, a zis el. Iți trebuie să faci 
un sesshin lung. Ai o problemă de rostire, parcă țin eu minte. 

— Ştiu că am. 

M-a plesnit pe umăr, la care l-am plesnit și eu la fel, simțind în 
palmă pernita de la umărul sacoului, cusătura strânsă a 
mânecii. După aceea, m-am smuls din îmbrăţișarea lui, 


285 


intenţionând să plec, dar era prea târziu. Nu puteam să nu fac 
turul mesei, ca să îi ating și pe ceilalți. Am început să merg de 
jur împrejur, bătând cu palma pe umărul fiecărui costum croit 
impecabil. Membrii Fujisaki au considerat gestul meu drept un 
îndemn, probabil, ca să mă lovească ușor și să mă împungă cu 
degetul, în timp ce continuau să glumească între ei în japoneză. 
„Raţă, rață, gâscă”, am spus eu, încetișor la început. „Vidră, 
vidră, viermănos.” 

— Vidră-rată, a zis unul dintre tipii de la Fujisaki, arcuind 
sprâncenele de parcă ar fi ţinut dinadins să mă corecteze, și mi- 
a tras un ghiont zdravăn. 

— Monah, monah, maimuţoi, am zis eu, ţopăind tot mai 
repede în jurul mesei. Scaietesculă jegnemernic! 

— Pleacă acum, s-a răţoit supărat mânuitorul de băț. 

— Mănâncă-mă Fujisaki! am zbierat eu și am ieșit val-vârtej 
pe ușă. 

e 

A doua barcă revenise la chei. Am traversat înapoi prin 
parcarea de la Yoshiľs și am coborât dealul, ca să mă uit mai 
de-aproape. Un fuior de fum continua să se deșire din coșul 
barăcii lui Foible; altminteri, tabloul de pe cheiul pentru pescari 
era cu desăvârșire nemișcat. Căpitanul bărcii se dusese, poate, 
la Foible, în baracă, unde beau împreună dintr-o sticlă nouă de 
gin, luată cu cei douăzeci de dolari de la mine. Sau poate, pur și 
simplu, plecase acasă după o zi de trudă care începuse la trei 
noaptea - cu aricii-de-mare, foloseşti din plin lumina zilei. ÎI 
invidiam, dacă așa făcuse. M-am furișat pe lângă baracă, până 
în cealaltă parte a danei. Din câte puteam vedea, și 
debarcaderul bacului era gol, podul plutitor fiind acostat pe 
insulă, iar ghișeul de bilete închis până după-amiaza târziu, când 
avea loc a doua traversare. Vântul sufla tare acum dinspre 
ocean, iar întreaga zonă de coastă avea un aspect lugubru și 
părăsit, ca și cum regiunea Maine în noiembrie ar fi aparținut, 
într-adevăr, pescărușilor zbărliți care se roteau deasupra danei 
uscate de soare, iar fiinţele omenești tocmai ar fi aflat vestea și 
ar fi spălat putina în grabă. 

Doar mult mai departe, în parcarea înconjurată de copaci, am 
zărit ceva mișcându-se, un semn de viaţă. M-am fofilat tiptil pe 
lângă debarcader până într-un loc ferit de strălucirea orbitoare a 
luminii soarelui, ca să reușesc să disting ce se întâmpla în 


286 


partea de penumbră a parcării și ce era acel semn de viaţă. 
Răspunsul a fost: uriașul. Tipul stătea în picioare între mașina lui 
și a lui Tony, cu ochii mijiţi din cauza vântului și a razelor de 
soare unduite pestriţ, și citea sau cel puțin se holba la un teanc 
de hârtii dintr-o mapă, posibil niște documente din dosarele L&L. 
La scurt timp după ce începusem să îl urmăresc din priviri, 
malacul s-a plictisit ori s-a declarat nemulțumit de hârtiile 
acelea, așa că a închis dosarul, l-a rupt în două, pe urmă iarăși 
în două, și a traversat parcarea până la marginea unde pavajul 
era despărţit de ocean printr-o lizieră lată de bolovani acoperiţi 
de crustacee și cutii de bere. A azvârlit sferturile dosarului 
sfâșiat, proiectându-le în direcția stâncilor și a apei, însă vântul 
le-a suflat imediat înapoi, unde au fâlfâit frenetic pe deasupra 
uriașului, ca apoi să se împrăștie pe pietrișul din parcare și 
printre copaci. Dar asta nu fusese tot. Uriașul mai avea ceva în 
mână, o chestie neagră, mică și strălucitoare, ceea ce pe 
moment m-a făcut să cred că urma să dea un telefon. Pe urmă, 
am văzut însă că era un portofel. A scotocit prin el, a mutat 
niște bancnote pliate în buzunarul lui de la pantaloni, ca apoi să 
azvârle și acest portofel, cu mai mult succes decât în cazul 
hârtiilor de dinainte, astfel încât obiectul a zburat pe o 
traiectorie arcuită peste stânci și, probabil, a nimerit în apă - n- 
aveam cum să-mi dau seama exact din punctul meu de 
observație, lucru valabil, presupun, și în ceea ce-l privea pe 
malac. Oricum, nu părea să se frământe în mod deosebit. Nu îi 
stătea lui în fire să se frământe pentru ceva. 

După aceea, s-a întors și m-a văzut: Răzi-sau-plângi Edgelost. 

Am luat-o la fugă în cealaltă direcție, gonind pe debarcader și 
chei, înspre deal, unde în vârf se aflau restaurantul și mașina 
mea. 

e 

Gâfâitul răsuflării mele secătuite, bubuitul sângelui în urechi, 
țipătul unui pescăruș și foșnetul valurilor de dedesubt - toate au 
fost acoperite de scârțâitul pneurilor: automobilul Contour al 
uriașului a năvălit în parcare scrâșnind din roți, exact când eu 
băgăm cheia în contact. Mașina lui se năpustea spre mașina 
mea. Și, cum stânca era destul de aproape, riscam să mă 
trezesc împins peste marginea blocului de piatră. Băgând în 
marșarier, am ţâșnit cu spatele, ferindu-mă din calea lui; 
malacul a trebuit să tragă de volan, în lateral, ca să poată opri, 


287 


puţin lipsind să nu se tamponeze cu unul dintre camioanele 
parcate acolo. Am călcat acceleraţia până la fund și am reușit să 
ies înaintea lui din parcare, gonind spre Route 1, către sud. 
Uriașul a apărut imediat în urma mea. În oglinda retrovizoare, îl 
vedeam apropiindu-se ameninţător, cu o mână pe volan și cu 
cealaltă strâns încleștată pe un revolver. 

e 

Minna și Tony - sub ochii mei, amândoi fuseseră escortați abil 
spre asasinarea lor mută. Moartea mea promitea să fie ceva mai 
gălăgioasă. 

e 

Răsucind brusc volanul spre stânga, am ţâșnit cu mașina de 
pe șosea, direct înspre debarcaderul pentru bac. Uriașul nu s-a 
lăsat păcălit. Se ţinea agăţat parcă de bara mea din spate, ca și 
cum Contourul roșu ar fi fost de dimensiuni uriașe, pe măsura 
trupului lui de dinăuntru, și ar fi putut să se caţăre peste Tracer 
și să-l înghită cu totul. Am virat dreapta și stânga, alternativ, 
intrând cu roţile în marginile neregulate ale drumului pietruit 
care ducea la debarcader, ca o manevră de avertizare pe 
jumătate simbolică, de genul degetului arătător mișcat dojenitor 
sau al unei ușuiri făţișe, în încercarea de a-l disloca pe uriaș de 
pe urmele mele, însă tipul repeta identic toate gesturile mele 
automobilistice, Contour pe Tracer acum. Pavajul a cedat locul 
pietrișului; am frânat în scrâșnet de pneuri, derapând controlat 
în dreapta ca să nu mă duc glonţ înainte pe debarcader și, apoi, 
direct în apă. Am virat, în schimb, spre zona de parcare de lângă 
debarcaderul pentru bac, unde se afla încă Pontiacul lui Tony, 
unde revolverul pe care el nu apucase să-l folosească împotriva 
uriașului aștepta încă sub scaunul șoferului. 

Săfacrostdepistol, urla mintea mea, iar buzele mele fremătau, 
încercând să îngâne ritmat: Săfacrostdepistol săfacrostdepistol. 

Pistol Pistol Pistol împușcă! 

Nu trăsesem niciodată cu pistolul. 

Am dat buzna prin intrare, trântind poarta șubredă drept în 
stâlpul ei de susținere. Mașina uriașului a mușcat din bara mea 
de protecţie, metalul scârțâind și gemând. Cum puteam eu să 
găsesc un timp de respiro suficient, încât să ies din mașina mea, 
să intru în mașina lui Tony și să pun mâna pe revolver mai 
rămânea de văzut. Am făcut o buclă pe lângă mașina lui Tony, 
spre stânga, creând o breșă de-o clipă între mine și urmăritorul 


288 


meu, și am pornit spre bariera de pietre. Petice de hârtie din 
dosarul rupt în bucăţi mai pluteau încă, ici și colo, în bătaia 
vântului. Poate că malacul avea să-mi facă favoarea de a se 
arunca în ocean. Poate că nici nu apucase să remarce prezența 
lui acolo - nefiind decât Atlanticul, poate nu i se păruse suficient 
de mare, încât să-i dea atenţie. 

M-a prins din urmă iarăși, când am întors în cealaltă parte ca 
să evit un plonjeu și eu, după care a virat odată cu mine, ocolind 
amândoi împreună perimetrul exterior al parcării. NU DAŢI CU 
SPATELE! RISCAȚI SA VA DETERIORAȚI GRAV PNEURILE! urlau 
indicatoarele de la ieșire, avertizând șoferii că ţepușele de pe 
culoarul cu sens unic aveau rolul de a împiedica accesul în 
parcare, fără să nu fi achitat taxa. Mda, avusesem norocul să 
scap o dată. Mașina uriașului m-a tamponat din nou, pocnindu- 
mă atât de tare încât am derapat amândoi în stânga, spre ieșire, 
departe de mașina lui Tony. 

Venindu-mi brusc o idee genială, am ţâșnit spre ieșire. 

Am apăsat pe frână cât am putut de tare, când am trecut 
peste țepușele flexibile, și scârțâind din pneuri am oprit, 
patinând, la distanță cam de o mașină dincolo de grilajul scund. 
Automobilul uriașului s-a trosnit violent de spatele mașinii mele, 
împingând-o cu încă vreo doi metri mai în față, în timp ce eu m- 
am izbit tare de spătarul scaunului. Am simțit că mi-a plesnit 
ceva în ceafă și mi-a venit un gust de sânge în gură. 

Prima bubuitură a fost perna de aer a uriașului, care a sărit 
din bord. In oglinda retrovizoare, am văzut un fel de sferă 
satinată albă care umplea acum habitaclul Contourului. 

A doua bubuitură a fost un glonț tras de revolverul uriașului, 
când acesta s-a speriat sau când degetele lui încleștate pe 
trăgaci au apăsat dintr-un reflex traumatic. Parbrizul mașinii lui 
s-a făcut ţăndări. Nu știu încotro s-a dus glonţul, însă cert era că 
își găsise altă ţintă decât trupul meu. Am băgat în marșarier și 
am călcat pe acceleraţie până la fund. 

Și am arat cu mașina malacului de-a-ndăratelea înspre 
țepușe. 

Am auzit cum pneurile lui din spate au pocnit, apoi au fâsâit. 
Fundul mașinii uriașului s-a pleoștit, cu pneurile ciuruite de 
țepușe. 

Câteva clipe, nu am auzit decât fâsâitul aerului din roţile care 
se dezumflau, apoi un pescăruș a ţipat, iar eu am scos un sunet 


289 


ca să-i răspund, un urlet de durere sub forma unui țipăt de 
pasăre. 

Am scuturat din cap, m-am uitat în oglindă. Perna de aera 
uriașului se turtea lent, pe tăcute. Poate că fusese străpunsă de 
glonţ. Dedesubt, nu părea să miște nimic. 

Am băgat în viteza întâi, am mișcat volanul, un pic înainte și 
la stânga, după care am dat din nou cu spatele în mașina 
malacului, șifonând tabla în lungul portierei șoferului, deformând 
conturul Contourului, mototolindu-l ca pe un staniol, care pârâia 
și trosnea sub efectul remodelării. 

Puteam să mă fi oprit atunci. Cred că uriașul zăcea leșinat sub 
perna de aer. Oricum, tăcea și nu se mișca, nu trăgea cu 
pistolul, nu se zbătea să se elibereze. 

Insă am simţit chemarea sălbatică a simetriei: mașina lui 
merita să fie șifonată pe ambele părți. Simțeam nevoia să 
molestez ambii umeri ai Contourului. Am tras un pic în faţă, m- 
am așezat pe poziţie, după care am dat cu spatele și am strivit 
din nou mașina uriașului, distrugând-o pe partea din dreapta, 
așa cum făcusem și pe partea din stânga. 

E ceva tourettic - n-aveţi cum să înţelegeţi. 

e 

Am mutat harta și telefonul celular în Pontiacul lui Tony. 
Cheile rămăseseră tot în contact. Am ieșit cu mașina din 
parcare, trecând prin intrarea cu poarta sfărâmată, și 
continuând pe lângă debarcaderul pustiu, m-am îndreptat spre 
Route 1. Din câte se părea, nimeni nu auzise tamponările, nici 
focul de armă din parcarea de lângă ocean. Foible nici măcar nu 
scosese nasul din baraca lui. 

„Capul prieteniei” era un promontoriu pe coasta oceanului, la 
douăzeci de kilometri spre nord faţă de Musconguspoint Station. 
Farul era vopsit în roșu și alb, fără atrocitățile tonurilor de 
pământ budiste de la restaurant. Aveam convingerea că nici 
scientologii nu ajunseseră până aici. Am parcat Pontiacul cât 
mai aproape de mare cu putinţă și am rămas câteva momente 
la volan, holbându-mă afară, mișcând limba prin gură ca să mă 
asigur că locul unde mă mușcasem începea să se vindece lent și 
sucind gâtul pentru a evalua cât de grav fusese șocul suferit la 
ceafă. Capacitatea de a-mi mișca liber gâtul era crucială pentru 
exercitarea abilităţilor mele tourettice. Din acest punct de 
vedere, eram asemenea unui sportiv profesionist. Din fericire, 


290 


nu părea decât un traumatism „șfichiuire de bici”, produs în 
momentul coliziunii. Eram înghețat, obosit, efectele 
întremătoare ale supei cu citronelă fiind deja de domeniul 
trecutului, și încă mai simțeam zvâcniri dureroase în locul unde 
malacul mă pocnise în țeastă, acum parcă un milion de ani și 
douăzeci-și-patru de ore. Dar eram în viață, iar suprafața 
oceanului arăta destul de frumos sub lumina deja mai piezișă a 
după-amiezii. Venisem cu o jumătate de oră mai devreme la 
întâlnirea mea cu Julia. 

Am telefonat la poliţia locală și le-am povestit despre uriașul 
adormit, pe care aveau să-l găsească lângă debarcaderul 
bacului pentru Insula Muscongus. 

— E posibil să fie în stare destul de gravă, dar cred că mai 
trăiește încă, le-am spus eu. Veţi avea nevoie, probabil, de 
serviciul de descarcerare pentru a-l scoate din mașină. 

— Ne puteți spune cum vă cheamă, domnule? 

— Nu, efectiv nu pot, am zis eu. 

Habar n-aveau ei cât de adevărat era. „Nu contează cum mă 
cheamă. Veţi găsi portofelul bărbatului pe care l-a ucis în apă, 
lângă bac. Este foarte posibil ca marea să scoată cadavrul pe 
insulă”, le-am explicat eu. 

e 

Este vinovăția o specie a sindromului Tourette? Poate. Are un 
fel de notă tactilă, mi se pare mie, o senzație de palme reci, 
năclăite de sudoare. Vinovăţia vrea să acopere toate bazele, să 
fie pretutindeni simultan, să poată ajunge înapoi în trecut ca să 
netezească, să îndrepte și să repare. Vinovăţia, asemenea 
debitului verbal tourettic, curge inutil, neelegant de la un om 
neputincios la altul, dispreţuind perimetrele, năpăstuită să fie 
înțeleasă greșit sau refuzată la livrare. 

Vinovăţia, asemenea sindromului Tourette, încearcă iarăși, nu 
se învață minte. 

lar sufletul vinovat, asemenea celui tourettic, poartă un fel de 
mască de clovn - în genul lui Smokey Robinson”, cu dâre de 
lacrimi pe dedesubt. 

e 
Am sunat la numărul din New Jersey. 
— Tony a murit, le-am spus eu. 


33 Aluzie la șlagărul The Tears of a Clown - „Lacrimile unui clovn”, lansat de acest 
cântăreț american în 1970. 


291 


— E un lucru groaznic... a început Matricardi. 

— Daa, daa, e groaznic, am zis eu, întrerupându-l. 

N-aveam niciun chef. Dar, efectiv, n-aveam niciun chef de 
fasoanele lor. In clipa în care am auzit vocea lui Matricardi, am 
devenit mai fioros, subuman, nu numai îndurerat sau mânios ori 
marcat de ticuri și însingurat, în niciun caz plin de hachiţe, ci 
turbat de furie cu un scop precis. Eram ca o săgeată făcută să 
străpungă prin ani. „Ascultă-mă cu atenţie acum”, am zis eu. 
„Frank și Tony s-au dus.” 

— Da, a spus Matricardi, deja părând să înţeleagă. 

— Am ceva ce vă interesează și după aceea s-a isprăvit 
definitiv. 

— Da. 

— S-a isprăvit definitiv, noi nu mai avem nicio obligaţie față 
de voi. 

— „Noi”, cine adică? La cine te referi? 

— La L şi L. 

— Mai are vreun sens să spui „L și L”, când Frank s-a 
prăpădit, iar acum a murit și Tony? Ce mai poate însemna L și L? 

— Asta e problema noastră. 

— Spuneai că ai ceva ce ne interesează, ce anume era? 

— Gerard Minna locuiește pe 84" Street, în East Side, într-un 
Zendo. Sub un alt nume. El este răspunzător pentru moartea lui 
Frank. 

— Zendo? 

— O biserică japoneză. 

A urmat o lungă tăcere. 

— Nu asta aşteptam de la tine, Lionel. 

N-am zis nimic. 

— Dar ai dreptate când spui că ne interesează. 

N-am zis nimic. 

— Îţi vom respecta dorinţele. 

e 

Despre vinovăţie știam câte ceva. Răzbunarea era, însă, cu 

totul altceva. Trebuia să mă gândesc la răzbunare. 


e PERFECTUL COMPUS 


A fost odată o fată din Nantucket. 

Nu, zău, chiar era de-acolo. 

Mama și tatăl ei erau hipioţi, așa că și ea era o fetiţă hipiotă. 
Tatăl ei nu stătea tot timpul în Nantucket, cu familia. Când 
venea acolo, nu rămânea mult, iar cu timpul vizitele lui s-au 
scurtat și s-au rărit deopotrivă. 

Fata obișnuia să asculte benzile de magnetofon pe care tatăl 
ei le lăsa acasă, Seria de Conferinţe ale lui Alan Watts, o 
introducere în filosofia orientală pe înţelesul americanilor, sub 
forma unui șir de monologuri prolixe și amuzante. După ce tatăl 
fetei a încetat de tot să mai vină, fetei i se întâmpla adesea să 
confunde amintirile despre tatăl ei cu bărbatul șarmant al cărui 
glas îl auzea pe benzi. 

Când a mai crescut, fata a lămurit acea confuzie, însă până 
atunci ascultase deja de sute de ori înregistrările cu Alan Watts. 

La vârsta de optsprezece ani, fata a plecat să studieze la 
Boston, la o școală de arte care făcea parte dintr-un muzeu. Ura 
școala aceea și nu-i putea suferi pe ceilalţi studenţi de-acolo, 
detesta să pretindă că era artist plastic, așa că după doi ani s-a 
lăsat de facultate. 

Întâi, s-a dus înapoi la Nantucket pentru scurt timp, însă 
mama fetei se mutase împreună cu un bărbat, pe care fata nu-l 
plăcea, iar Nantucket este, în definitiv, o insulă. Prin urmare, s-a 
întors la Boston. Acolo, și-a găsit o slujbă infectă ca ospătăriță 
într-o bombă studențească, unde era nevoită să respingă o serie 
nesfârșită de avansuri de la clienţi și colegii de muncă. Seara, 
lua lecţii de yoga și participa la reuniuni Zen în subsolul unui 
cămin YWCA**, unde era nevoită să respingă o serie nesfârșită 
de avansuri de la instructori și ceilalți studenți. Fata a conchis că 
nu ura doar școala, ci și Bostonul. 

După aproape un an, a vizitat un centru de reculegere Zen, 
pe coasta maritimă a regiunii Maine. Era un loc de o frumuseţe 
uluitoare și, cu excepţia lunilor estivale frenetice când în oraș 
veneau în vacanţă bostonieni și newyorkezi bogaţi, zona oferea 


34 Young Women Christian Association - Asociaţia Tinerelor Femei Creștine. 
293 


o izolare splendidă. Îi amintea de Nantucket, lucrurile de-acolo 
de care îi era ei dor. A aranjat imediat să studieze permanent la 
centru, iar pentru a se putea întreţine și-a luat o slujbă de 
chelneriţă la restaurantul cu specific marin de alături, care pe 
atunci era genul de local tradiţional din Maine, unde se serveau 
preparate din homari și fructe de mare. 

Acolo, i-a cunoscut fata pe cei doi frați. 

Intâi, pe fratele mai mare, cu prilejul unor vizite scurte la 
centrul de reculegere împreună cu prietenul lui. Prietenul era 
inițiat oarecum în budism, fratele mai mare, în schimb, nu avea 
nici cele mai elementare noțiuni, însă amândoi constituiau o 
prezență deconcertantă în atmosfera aceea placidă din Maine - 
vibrând de neastâmpăr și afișând un gen ostil de umor urban, 
cei doi vădeau o atitudine umilă și sinceră ca novici dornici să 
înveţe practica Zen. Fratele mai mare a avut o atitudine amabilă 
și măgulitoare faţă de fată, când au făcut cunoștință. În viaţa ei 
nu întâlnise un om așa de priceput la vorbă, decât poate în 
înregistrările cu Alan Watts, care continuau să îi modeleze atât 
de puternic năzuințele - dar fratele mai mare nu semăna 
nicidecum cu Watts. Poveștile lui erau despre amestecul etnic 
pestrit specific Brooklynului, despre tot felul de mafioţi meschini 
și potlogării hazoase, iar unele dintre ele aveau un final violent. 
Vorbindu-i despre toate astea, zugrăvea o lume care fetei i se 
părea palpabilă și reală, când de fapt era ceva atât de străin și 
îndepărtat. Intr-un fel, Brooklynul, unde ea nu fusese niciodată, 
a devenit un ideal romantic, o noțiune mai adevărată și mai 
minunată decât viața citadină întrezărită de ea în Boston. 

Fata și fratele mai mare au devenit amanți după un timp. 

Vizitele fratelui mai mare s-au scurtat și s-au rărit deopotrivă. 

Pe urmă, într-o bună zi, fratele mai mare s-a întors, într-un 
automobil Impala plin cu pungi mari din hârtie îndesate cu haine 
și, coadă după el, cu fratele lui mai mic. După o donaţie 
substanţială în fondul de cheltuieli curente al centrului Zen, cei 
doi bărbaţi s-au mutat în centrul de reculegere, unde au primit 
două camere ferite de privirile indiscrete ale celor care circulau 
pe șoseaua de coastă. A doua zi, fratele mai mare a plecat de- 
acolo la volanul automobilului Impala și s-a întors cu un camion 
pentru marfă, cu plăcuțe de înmatriculare din Maine. 

Acum, ori de câte ori fata încerca să vină la fratele mai mare 
în camera lui, acesta o gonea. Lucrurile au continuat în același 


294 


fel timp de câteva săptămâni, până când fata a început să 
accepte schimbarea. Relaţia sexuală și discuţiile despre 
Brooklyn luaseră sfârșit între ei. Abia atunci s-a întâmplat ca 
fratele mai mic să îi capteze fetei atenţia. 

Fratele mai mic nu studia doctrina Zen. Nici măcar nu fusese 
vreodată plecat din New York, până să nu ajungă acolo, în 
Maine, o destinaţie pentru el la fel de misterioasă și absurdă, 
cum misterioasă și absurdă era și persoana lui pentru ea. Fata 
avea senzaţia că fratele mai mic era un fel de întruchipare a 
poveștilor din Brooklyn, cu care o vrăjise fratele mai mare. Era și 
el bun de gură, însă poveștile spuse de el nu aveau rădăcini, 
păreau haotice. Vorbele lui nu aveau prestanţa pe care o 
conferă distanța și perplexitatea, strălucirea perspectivei Zen 
care caracterizau povestirile fratelui mai mare. Dimpotrivă, deși 
ședeau împreună pe plajele din Maine, ghemuiţi unul lângă 
celălalt din cauza vântului, fratele mai mic s-ar fi zis că locuia 
încă pe străzile pe care i le descria. 

Fratele mai mare citea Krishnamurti, Watts și Trungpa, în 
timp ce fratele mai mic citea Spillane, Chandler și Ross 
MacDonald, adesea cu glas tare, de față cu fata, și în special din 
paginile lui MacDonald s-a întâmplat ca fata să înveţe ceva 
despre o parte din ea însăși, rămasă necunoscută chiar și după 
Nantucket, Zen și puţinele noțiune asimilate la facultate. 

Fratele mai mic și fata au devenit amanți după un timp. 

Și fratele mai mic a făcut ceea ce fratele mai mare nu ar fi 
făcut niciodată: i-a explicat fetei situația care îi împinsese pe cei 
doi fraţi să fugă din Brooklyn și să vină să se refugieze în centrul 
Zen. Fraţii lucraseră ca agenţi de legătură între doi mafioți 
bătrâni din Brooklyn și un grup de bandiți provinciali din 
Westchester și New Jersey, care atacau și deturnau diverse 
camioane pe drumuri lăturalnice ce duceau în New York City. 
Mafioţii bătrâni se ocupau de redistribuirea mărfurilor capturate 
de piraţii de camioane, fiind vorba despre o afacerea profitabilă 
pentru toți cei implicaţi în reţea. Fraţii, totuși, o făcuseră și mai 
profitabilă pentru ei înșiși decât s-ar fi cuvenit. Au găsit un loc 
unde să depoziteze un procentaj din mărfuri și un bișniţar căruia 
să-i plaseze mărfurile. Când cei doi mafioţi s-au prins că 
fuseseră trași pe sfoară, s-au decis să îi ucidă pe fraţi. 

De aici li se trăsese fuga în Maine. 


Fratele mai mic a mai făcut un lucru pe care fratele mai mare 
nu l-ar fi făcut, probabil, niciodată: s-a îndrăgostit de fata aceea 
stranie și furioasă din Nantucket. Și, într-o bună zi, înflăcărat de 
această dragoste, i-a împărtășit visul lui grandios: intenţiona să 
înființeze o agenţie de detectivi particulari. 

Fratele mai mare, între timp, se îndepărtase de amândoi, 
implicându-se mai profund și mai sincer în practica Zen. In 
maniera atâtor practicanți ai doctrinelor spirituale din trecut și 
prezent, părea că s-a rupt de lumea grijilor materiale, că a 
devenit tolerant și rezervat, dar totodată și un pic glacial faţă de 
oamenii și lucrurile pe care le lăsase în urmă. 

Când fratele mai mic și fata erau plecaţi de la centrul de 
reculegere, porecla pe care o foloseau pentru fratele mai mare 
era „Rama-lama-ding-dong”. N-a trecut mult, și au ajuns să-i 
spună așa chiar când era de față. 

Într-o zi, fratele mai mic a încercat să ia legătura telefonic cu 
mama lui și a aflat că fusese internată în spital. S-a consultat cu 
fratele mai mare; fata a surprins crâmpeie din discuţiile lor 
amare, marcate de teamă. Fratele mai mare avea convingerea 
că spitalizarea mamei lor fusese pusă la cale intenţionat, pentru 
a-i momi pe ei înapoi la Brooklyn, unde ar fi urmat să-și 
primească pedeapsa. Fratele mai mic nu era de aceeași părere. 
A doua zi, a cumpărat o mașină, a încărcat în ea lucrurile lui și a 
anunţat că el se întorcea în oraș. A invitat-o pe fată să îl 
însoțească, nu fără a o preveni însă de posibilele pericole. 

Fata s-a gândit la existenţa ei în centrul de reculegere, unde 
universul părea previzibil și închis în jurul ei ca o insulă, și s-a 
mai gândit la fratele mai mic, la ideea de Brooklyn, la Brooklynul 
lui, la perspectiva de a trăi acolo alături de el. Și a acceptat să 
plece din Maine. 

Pe drum, s-au căsătorit în Albany, ceremonia fiind oficiată de 
către un judecător de pace din capitala statului. Fratele mai mic 
voia să îi facă o surpriză plăcută mamei lui și, poate, de 
asemenea, să îi ofere o scuză pentru lunga lui dispariţie 
neanunţată. S-a dus cu fata în Manhattan, să-i cumpere haine, 
înainte de a traversa faimosul pod spre Brooklyn, și apoi, ca și 
cum s-ar fi gândit mai bine, a dus-o la un salon de coafură de pe 
Montague Street, unde a pus-o să-și decoloreze părul negru și 
să se vopsească într-o nuanţă de blond platinat. De parcă ea era 
cea care trebuia să umble deghizată aici. 


296 


Boala mamei nu era o capcană. Femeia a murit de apoplexie, 
până ca fratele mai mic și proaspăta lui soție să ajungă la spital. 
Dar, totodată, era adevărat că mafioţilor nu le scăpa nimic din 
ceea ce se petrecea în cartier, spitalul fiind un obiectiv 
supravegheat cu stricteţe. Când fratele mai mic a fost zărit 
acolo, nu a durat mult până să fie somat în faţa lor ca să dea 
socoteală de ticăloșiile lui și ale lui frate-său. 

S-a milogit să nu-l omoare. Le-a explicat că tocmai se 
însurase. 

De asemenea, a dat vina pe fratele lui pentru nelegiuirile pe 
care le săvârșiseră amândoi. A pretins că pierduse complet orice 
legătură cu fratele lui. 

In încheiere, a promis că va rămâne pentru tot restul vieţii în 
slujba gangsterilor, răspunzând la orice comandă de-a lor. 

Acceptând condiţia propusă de el, gangsterii l-au iertat. L-au 
lăsat să trăiască, deși au jurat din nou că îl vor ucide pe fratele 
mai mare, obligându-l totodată pe fratele mai mic să promită că 
își va turna fratele, dacă s-ar întâmpla să își facă din nou 
apariţia. 

Fratele mai mic s-a mutat cu noua lui nevastă în vechiul 
apartament al mamei lui, unde femeia din Nantucket a început 
adaptarea la viața din Brooklyn. Realitatea pe care a întâlnit-o i 
s-a părut întâi ameţitoare și înspăimântătoare, iar apoi 
dezamăgitoare. Soțul ei era un executant de rând, „agenţii” lui, 
cum îi numea el, o gașcă pestriță de orfani care abandonaseră 
liceul. Pentru un timp, a instalat-o ca secretară în firma de 
avocatură a unui amic, unde soţia fratelui mai mic a lucrat ca 
notar public, în mod umilitor expusă la vedere în vitrina unei 
prăvălii de pe Court Street. Când femeia a obiectat, fratele mai 
mic i-a dat voie să se retragă în intimitatea apartamentului. 
Oricum, gangsterii bătrâni erau cei care achitau chiria soţilor, iar 
cea mai mare parte a activităţii detectivistice desfășurate de 
fratele mai mic era în folosul acestora. Femeii din Nantucket nu-i 
plăcea ceea ce, în Brooklyn, trecea chipurile drept muncă de 
detectiv. Și-ar fi dorit ca fratele mai mic să conducă de- 
adevăratelea o companie pentru transport individual de 
persoane. Viaţa lor conjugală era glacială și sporadică, plină de 
omisiuni și absenţe neexplicate, fără plimbări pe plajă ca 
altădată. Cu timpul, soţia a început să-și dea seama că în viața 
lui existau și alte femei, foste iubite din liceu și verișoare 


297 


îndepărtate, care nu lipsiseră niciodată din cartier și nici prea 
des din patul fratelui mai mic. 

Femeia din Nantucket a supravieţuit, și-a găsit și ea amanți 
ocazionali și, aproape în fiecare zi, își petrecea timpul prin 
cinematografele de pe străzile Court și Henry, mergea la 
cumpărături în Brooklyn Heights, bea prin barurile hotelurilor de 
acolo și, apoi, se plimba agale pe Promenade, unde respingea o 
serie nesfârșită de avansuri din partea unor studenţi și a 
diverșilor bărbaţi însuraţi aflați în pauza de prânz, pe scurt își 
umplea zilele cu orice, în afară de a medita la tabloul vieţii 
rurale pe care îl lăsase în urmă în Maine, la acele vagi satisfacţii 
certe de care avusese parte înainte de a-i întâlni pe cei doi frați 
și de a fi luată la Brooklyn. 

Intr-o bună zi, fratele mai mic i-a spus soţiei lui un secret 
sinistru, pe care aceasta nu trebuia nici în ruptul capului să îl 
divulge cuiva din Brooklyn, de teamă să nu ajungă la urechile 
gangsterilor: fratele mai mare se întorsese în New York City. Se 
autointitulase roshi, adică un maestru versat în doctrina Zen, și 
înființase un Zendo în Upper East Side din Manhattan, în 
Yorkville. Acest Zendo din Yorkville era sponsorizat de un grup 
puternic de oameni de afaceri japonezi, pe care el îi cunoscuse 
în Maine: Corporaţia Fujisaki, cei care preluaseră și renovaseră 
din temelii vechiul centru Zen și restaurantul cu specific marin 
de alături. 

Membrii firmei Fujisaki iubeau valorile spirituale, însă 
ajunseseră să cadă în dizgrație în ţara lor natală, unde 
monahismul este rezervat doar celor născuţi în familii distinse și 
unde se consideră că rapacitatea capitalistă și devoţiunea 
spirituală sunt două noţiuni ce se exclud reciproc. În ciuda 
banilor și a puterii de care dispunea, Fujisaki nu a putut 
cumpăra pentru membrii săi genul de respect după care aceștia 
tânjeau acasă. Aici, întâi în Maine, acum în New York City, 
puteau să fie credibili ca penitenți și maeștri spirituali, oameni 
înţelepţi și pașnici. In același timp, după cum i-a explicat fratele 
mai mare fratelui mai mic și, apoi, fratele mai mic soţiei lui, 
membrii Fujisaki și fratele mai mare sperau să facă și un pic de 
„afaceri”. New York City: tărâm al tuturor posibilităţilor pentru 
călugări, escroci și mocofani deopotrivă. 


298 


Stăteam rezemaţi amândoi de balustradă, pe pasarela 
exterioară din turnul farului, cu fața spre largul oceanului de 
dedesubt. Vântul sufla încă puternic, dar de-acum mă 
obișnuisem cu rafalele reci. Îmi ridicasem gulerul de la haină, în 
stilul lui Minna. Dincolo de insulă, cerul se desfășura cenușiu și 
mohorât, însă exista o linie luminoasă superbă acolo unde se 
întâlnea cu suprafaţa apei, o margine pe care puteam să o 
lucrez din ochi, cum aș fi frământat între degete dunga 
proeminentă a unei cusături. Păsările hărțuiau spuma valurilor, 
căutând arici-de-mare, poate, sau resturi de hot-dogi azvârliți 
printre stânci. 

Țineam revolverul lui Tony în haină, iar din acest punct de 
observaţie strategic aveam vizibilitate pe o distanţă de câţiva 
kilometri în lungul șoselei Route 1, în ambele direcţii, pentru 
eventualitatea în care ar fi apărut careva. Simţeam o nevoie 
imperioasă de a o ocroti pe Julia, de ao ţine în brațe sau de a o 
acoperi cu prezența mea, astfel încât să am senzaţia că, în afară 
de propria-mi persoană, mai ajutasem o fiinţă să scape teafără 
din această situaţie. Mă îndoiam, însă, că membrilor Corporaţiei 
Fujisaki le păsa într-adevăr de mine sau de Julia. Ea și eu 
făcusem parte din problema lui Gerard Minna, nu a firmei 
Fujisaki. lar Julia nu vădea niciun interes în impulsurile mele 
protectoare. 

— Știu ce s-a întâmplat în continuare, i-am spus eu. Până la 
urmă, fraţii și-au vârât iarăși mâinile până la coate. Frank s-a 
implicat într-o escrocherie prin care se sustrăgeau bani din firma 
de management a companiei Fujisaki. 

Acea parte din ceea ce îmi povestise Gerard nu era o 
minciună, am înţeles acum, ci doar o variantă artistic mutilată a 
adevărului. Gerard avusese grijă să omită rolul lui în toată 
afacerea, făcând pe maestrul Zen inocent, când de fapt el era 
butucul roții. „Împreună cu un contabil pe nume - Du//body, 
Allmoney, Alimony - ah, un tip pe nume Ullman”, am continuat 
eu. 

— Da, a zis Julia. 

Vorbise ca într-un fel de transă, fără să fie nevoie să o îndemn 
să continue, decât arareori poate. Pe măsură ce naraţiunea se 
apropia de momentul prezent, ochii ei au devenit mai limpezi, 
fără să mai privească fix spre insula din depărtare, iar vocea ei a 
început să se umple de aversiune și ranchiună. Simţeam că 


299 


avea să se lase copleșită de amărăciune, și voiam să o trag 
înapoi, la liman. Să o protejez față de ea însăși, dacă altă 
ameninţare nu exista. 

— Vasăzică Frank le ascundea Clienţilor secretul existenţei 
fratelui lui la New York, am spus eu. Între timp, cei doi fraţi vor 
să le tragă preșul de sub picioare chiar partenerilor japonezi ai 
lui Gerard. Și atunci înţelegerea lor face - citronela, caramela, 
CIUCIU... 

Mi-era imposibil să continui până nu scoteam un fâsâit, un 
gâjâit în vâjâiala vântului, ca să îmi satisfac impulsul unui tic 
exploziv. Stropi de salivă m-au împroșcat înapoi pe față. „Atunci, 
Fujisaki și-au dat seama că cineva le fura banii”, am zis eu într- 
un final, ștergându-mă pe obraji cu mâneca de la haină. 

Se uita scârbită la mine. Reușisem să o trag înapoi, într-un fel. 
„Da”, a spus ea. 

— lar Gerard i-a dat în gât - Domnul Gâtophone! Unchiul 
Beladon! - Gerard i-a dat în gât pe Frank și pe Ullman, ca să-și 
salveze lui pielea. 

— Așa credea Tony, a zis ea, distantă din nou. 

— Fujisaki i-o fi spus lui Gerard să rezolve problema, ca o 
dovadă de bună-credinţă. lar Gerard l-a tocmit pe ucigaș. 

Fază în care eu, paiaţa nevinovată, intrasem în scenă. Frank 
Minna ne postase pe mine și pe Gilbert acolo, în faţa imobilului 
Zendo, acum două zile, fiindcă intuise ceva nasol, nu avea 
încredere în Gerard și voia să aibă spatele asigurat, plasând doi 
oameni de-ai lui afară, pe stradă. Dacă lucrurile luau o 
întorsătură urâtă, ne băga în funcţiune rapid pe mine și pe 
Gilbert, făcându-ne părtași la matrapazlâc, sau așa o fi avut de 
gând. lar dacă totul mergea strună, era preferabil să ne lase 
cum fusesem dintotdeauna, cum ne născusem să fim - adică în 
beznă. 

— Ştii mai multe decât mine, a zis Julia. 

Devenise agitată acum, reveria de povestitoare se risipise 
deja, conversaţia deviind spre tocmirea unui ucigaș și tot ceea 
ce rămăsese nespus sub acest aspect. Trebuia să mă întorc cu 
fața spre ocean, să imit felul ei de a scruta orizontul, cu un aer 
gânditor, deși degetele mele băteau darabana prostește pe 
balustrada de fier a farului, numărând unu-doi-trei-patru-cinci, 
unu-doi-trei-patru-cinci. Începusem să mă mai obișnuiesc cu 
noua ei tunsoare scurtă, însă ochii ei scăpăraseră atât de mult 


300 


timp din spatele unei cortine de păr, încât fără acea cortină 
scăpărau prea intens. Mă atrăgea și mă dezgusta simultan, cu o 
ambivalenţă înnebunitoare. Acum am înțeles că atunci când 
Frank ne-a prezentat-o la sfârșitul liceului, Julia era doar cu cinci 
sau șase ani mai mare decât noi, deși ai fi zis că își alesese soţia 
direct dintr-un afiș de cinema, îngălbenit de ani. Nu-mi puteam 
imagina ca Nantucket și budismul să o fi îmbătrânit și 
încrâncenat atât de rău. Presupun că Frank fusese cel care o 
maturizase la repezeală, rezultatul final fiind un compromis între 
cum intenţionase el să o schimbe, cu ciorapi fini, peroxid și 
sarcasm - și ceea ce nici nu bănuise că avea să iasă din ea. 

— Lasă-mă să deduc cum a fost mai departe, am zis eu, 
simţindu-mă ca și cum aș fi încercat să spun un banc fără să 
manifest vreun tic, numai că aici nu întrezăream nicio poantă 
haioasă. După ce Frank și Ullman au fost lichidaţi, Gerard a 
trebuit să se asigure că eliminase orice legătură dintre el și 
Frank Minna. Asta însemna tu și Tony. 

Gerard, presupuneam eu, fusese panicat, temându-se 
deopotrivă de Fujisaki și de Clienţi. Ordonând uciderea fratelui 
său, dereglase un sistem foarte fin de control, graţie căruia timp 
de peste zece ani el fusese ferit de contactul cu Matricardi și 
Rockaforte. lar Fujisaki anunţaseră o vizită la New York, pentru 
a-și inspecta proprietăţile și pentru a pune în scenă un mic 
exercițiu de forţă (fie și deghizați ca monahi), exact în 
momentul în care Gerard încerca disperat să mușamalizeze 
dezastrul. Poate vruseseră și să-l vadă pe Gerard zbătându-se 
înnebunit să repare dezastrul. 

Gerard avusese un raţionament corect, deducând că Frank nu 
s-ar fi putut destăinui, la o adică, decât soției lui și omului care 
era mâna lui dreaptă, succesorul lui bine pregătit. Altfel spus, 
Tony. Încă îmi venea greu să mă împac cu această idee. Faptul 
că Tony plătise cu viaţa pentru că fusese confidentul lui Frank 
nu putea fi decât o penibilă consolare. 

— Gerard a fost cel care te-a sunat ca să îţi spună că Frank a 
murit, am sugerat eu. Nu cineva de la spital. 

S-a întors și s-a uitat la mine, cu dinţii încleștaţi; lacrimile 
lăsau dâre lucioase pe faţa ei. „Foarte bine, Lionel”, a șoptit ea. 
Am întins braţul ca să îi șterg lacrimile de pe obraji, cu mâneca 
hainei, dar Julia s-a tras brusc înapoi, dispreţuind gestul meu 
grijuliu. 


301 


— Dar n-ai avut încredere în el, așa că ai fugit. 

— Nu fi idiot, Lionel, a zis ea, cu o voce vibrând de ură. De ce 
să fi venit aici, dacă m-aș fi ascuns de Gerara?! 

— Idiot Dressfork! Alphabet TuningfreaKk! 

Am eliminat ticul, smucind din gât, deși aveam ceafa încă 
înțepenită. „Nu înţeleg”, i-am spus eu. 

— El a aranjat să mă pot refugia aici, în siguranţă. Zicea că 
tipii care l-au omorât pe Frank erau acum pe urmele noastre. L- 
am crezut. 

Începeam să mă dumiresc. Lucius Seminole spusese că din 
dosarul Juliei reieșea că fusese de câteva ori la Boston. „Asta 
era ascunzătoarea ta când te supărai pe Frank”, am sugerat eu. 
„Refugiul tău în trecut.” 

— Nu mă ascundeam. 

— Frank știa că tu și Gerard păstraţi legătura? 

— Nu-i păsa. 

— Tu și Gerard mai eraţi amanți? 

— Doar când permitea... calea lui spirituală, a scuipat ea 
cuvintele. 

Lacrimile i se uscaseră pe față. 

— Când ai înţeles care era adevărul? 

— L-am sunat pe Tony. Am comparat informaţiile pe care le 
deţineam fiecare. Gerard a subestimat ceea ce știa Tony. 

Ceea ce știa Tony conta cel mai puţin, mă gândeam eu. Tony 
avea de gând să preia partea lui Frank Minna din banii escrocaţi 
de la Fujisaki, neștiind că nu mai rămânea nimic de preluat. 
Tony voia asta și nu se mulțumea doar cu atât. Așa cum eu 
râvnisem dintotdeauna să fiu un detectiv virtuos, Tony râvnise 
să fie un detectiv corupt, sau eventual chiar un gangster în 
toată regula. Începuse să se pregătească să îl înlocuiască pe 
Minna la diverse treburi murdare din momentul în care aflase de 
ele, poate din ziua aceea când am descărcat din furgon chitarele 
și amplificatoarele, iar apoi le-am fost prezentaţi lui Matricardi și 
Rockaforte, ori poate chiar mai dinainte, în vreo misiune mai 
urâtă despre care nu știau decât el și Frank. Cu siguranţă, a 
înţeles perfect situaţia atunci când cineva făcuse ţăndări 
geamurile furgonului lui Minna. Voioșia lui ciudată din ziua 
aceea venea din faptul că i se confirmaseră toate fanteziile de 
mafiot, dar și din faptul că vedea pentru prima oară 
vulnerabilitatea lui Frank Minna. Incidentul acela spunea că, 


302 


dacă norocul lui Frank putea avea suișuri și coborâșuri, însemna 
că puterea era ceva fluid, iar prin urmare într-o bună zi Tony 
putea deveni și el un personaj influent. În momentul în care 
Frank a murit, Tony s-a văzut jucând rolul lui Frank pe ambele 
scene, pentru Clienţi în Brooklyn și pentru Gerard plus Fujisaki 
Corporation în Yorkville, întruchipând însă un personaj mult mai 
eficace și brutal, fără trăsăturile acelea caraghioase ale lui Frank 
Minna, slăbiciunile acelea care îl împingeau să adune monștri ca 
mine sau care în final l-au făcut să piardă controlul. 

Portretul lui Tony, făcut de Gerard, era o altă parte din 
povestea încâlcită din acea după-amiază, care nu fusese întru 
totul o minciună. Presupun că Gerard nu ar fi putut fi cine era 
fără să știe cum să radiografieze dintr-o singură privire o minte 
ca a lui Tony. 

— Tu și Tony nu v-aţi rezumat doar la compararea 
informaţiilor, Julia, am spus eu, regretând instantaneu cuvintele 
rostite. 

Mă privea cu milă acum. 

— Ei și, da, m-am regulat cu el, a zis ea, scoțând din poșetă o 
țigară și o brichetă. Mi-am tras-o cu o mulţime de tipi, Lionel. M- 
am regulat cu Tony și Danny, chiar și cu Gilbert odată. Cu toţi, în 
afară de tine. Nu-i nicio scofală. 

Și-a vârât ţigara între buze și a făcut palmele căuș, din cauza 
vântului. 

— Poate că a fost, pentru Tony. 

Am regretat și mai rău că nu tăcusem din gură. 

Julia a ridicat din umeri, încercând zadarnic să aprindă 
bricheta. Automobile diverse treceau vâjâind pe șoseaua de 
dedesubt, dar niciunul nu oprea la far. Eram singuri în chinul și 
rușinea noastră, și de niciun folos unul celuilalt. 

Poate n-o fi fost nicio scofală pentru Julia dacă se regulase cu 
Oamenii-lui-Minna, cu Băieţii-lui-Minna, și poate n-a fost mare 
scofală nici pentru Tony - deși mă cam îndoiam de asta. Tu ai 
fost femeia originală, îmi venea să-i spun acum. Când Minna te- 
a adus acasă la noi, am încercat toţi să aflăm ce însemna pentru 
Frank să fie însurat, te-am studiat ca să putem înțelege cum 
trebuia să fie o Femeie-de-a-lui-Minna, dar am văzut doar o furie 
turbată, care, am înţeles acum, ascunsese multă dezamăgire și 
frică, oceane de frică. Văzusem până atunci femei și litere 


303 


venind și plecând, însă tu ai fost prima care ne era adresată 
nouă, iar noi am încercat să te înțelegem. Și toți te-am iubit. 

Trebuia să o salvez pe Julia acum, să o scot din farul acesta și 
din deșertul poveștii ei sub cerul din Maine. Trebuia să o fac să 
vadă că eram amândoi la fel, îndrăgostiți de Minna, dezamăgiţi, 
copii părăsiţi. 

— Avem amândoi aproape aceeași vârstă, Julia, am spus eu, 
poticnit. Adică, tu și eu, am fost adolescenţi cam în aceeași 
perioadă. 

Se uita la mine cu un aer inexpresiv. 

— Am cunoscut o femeie, Julia. Datorită acestui caz. Seamănă 
cu tine în anumite privinţe. Studiază Zen, exact cum făceai și tu 
când l-ai întâlnit pe Frank. 

— Nicio femeie nu te va vrea vreodată, Lionel. 

— SămăvreaBailey! 

Era un tic clasic, onest și curat. Maine, Julia Minna, epuizarea 
mea profundă, degeaba, nimic nu putea bloca în mine 
manifestarea unui tic zdravăn, curat, smuls din gâtlej. Ziditorul 
meu în infinita lui înţelepciune mă înzestrase cu acest har. 

Încercam să nu ascult ce spunea Julia, ci să mă concentrez la 
tipetele îndepărtate ale pescărușilor și la clipocitul valurilor. 

— Nu e întru totul adevărat, a continuat ea. E posibil să te 
dorească femeile. Și eu te-am dorit un pic. Dar nu se vor purta 
niciodată frumos cu tine, Lionel. Fiindcă ești o anomalie a 
naturii. 

— Persoana aceasta e altfel, am zis eu. E altfel decât toți 
oamenii pe care i-am întâlnit vreodată. 

Dar începeam să divaghez deja de la idee. Dacă aș fi explicat 
limpede, Juliei, mie însumi, care era diferenţa dintre Julia și 
Kimmery - nu este așa de rea ca tine, nu ar putea niciodată să 
fie așa de rea - mi-ar fi părut rău că nu-mi mușcasem limba, 
decât să fi spus asta. 

— Mda, pun pariu că și tu ești altfel pentru ea. Sunt sigură că 
veți fi foarte fericiți împreună. 

Rostite de ea, cuvintele fericiți împreună au ieșit crispate și 
aspre. 

Porcăiți răsună. 

Las-o să spună. 


304 


Îmi doream să o sun pe Kimmery acum, îmi doream atât de 
tare, încât degetele mele au localizat telefonul celular în 
buzunarul hainei și au început să-l pipăie cu ardoare. 

— De ce venea Tony în Maine? am întrebat eu, căutând să mă 
adăpostesc repede înapoi, sub urzeala pe care începusem să o 
tesem împreună, dar care dintr-odată părea să nu mai aibă nicio 
legătură cu destinele noastre jalnice, vieţile noastre mizerabile 
expuse aici afară, în vânt. De ce n-ai plecat pur și simplu de- 
aici? Știai că Gerard putea să te omoare. 

— Am auzit că membrii Fujisaki urmau să vină cu avionul aici, 
astăzi. 

Din nou, a lovit cu bricheta în ţigară, de parcă ar fi vrut să 
scapere cu amnarul pe cremene. Nu numai cu vântul se lupta ea 
acum. Îi tremurau mâinile, iar ţigara tremura în locul unde o 
ținea între buze. „Tony și eu urma să le povestim despre Gerard. 
El trebuia să aducă niște dovezi. Pe urmă, te-ai băgat tu pe fir.” 

— Nu eu am fost cel care l-a împiedicat pe Tony să ajungă la 
întâlnire. 

Atenţia îmi era distrasă de telefonul din buzunar, de 
perspectiva de a auzi glasul alinător al lui Kimmery, fie numai și 
sub forma mesajului înregistrat pe robotul ei telefonic. „Gerard 
și-a trimis malacul să-i facă de petrecanie lui Tony”, am 
continuat eu. „Uriașul l-a urmărit pe Tony până aici, gândindu-se 
poate că va avea șansa să împuște doi iepuri dintr-o lovitură.” 

— Gerard nu îmi vrea moartea, a spus ea încetișor, cu mâinile 
spânzurând acum pe lângă corp. Gerard voia să fie cu mine din 
nou. 

Încerca să transforme dorinţa în realitate rostind-o explicit, 
însă cuvintele s-au pierdut cumva, risipite de vânt. Exista riscul 
ca Julia să se cufunde din nou în depărtări, dar de data asta 
știam că nu mă voi mai sinchisi să încerc să o aduc înapoi. 

— Asta e motivul pentru care a ordonat ca fratele lui să fie 
ucis? Din gelozie? 

— Trebuie neapărat să fie doar un singur motiv?! Probabil că 
s-a gândit că trebuia să fie el sau Frank, a zis ea, cu ţigara 
atârnându-i din gură. Fujisaki cereau o jertfă. Pentru ei, 
contează enorm. 

— Ai stat de vorbă cu Fujisaki de data asta? 

— Oamenii de factura lor nu se coboară să discute cu 
chelneriţele, Lionel. 


— Mare păcat că ucigașul l-a găsit pe Tony, înainte ca Tony să 
îi găsească pe Fujisaki, am spus eu. Dar asta nu-l va salva pe 
Gerard. Am avut eu grijă de asta. 

Nu voiam să dezvolt ideea. 

— Dacă așa spui tu. 

S-a îndepărtat cu câţiva pași de balustradă, strângând 
bricheta în palmă atât de tare, încât nu m-ar fi mirat să o 
sfărâme. 

— Asta ce vrea să însemne? 

— Doar că eu nu-l cunosc pe uriașul ucigaș despre care tot 
vorbești tu. Ești sigur că nu fabulezi? 

S-a întors și mi-a dat bricheta, după care și-a smuls ţigara 
dintre buze și a întins-o spre mine: „Vrei, te rog, să mi-o aprinzi 
tu, Lionel?” Am sesizat o vibraţie stranie în vocea ei, ca și cum îi 
venea să plângă, dar fără furie de data asta, poate doar 
începând să-l bocească pe Minna, în cele din urmă. Am luat 
ţigara și m-am întors cu spatele la vânt, ca să încerc să o aprind. 

Când m-am întors cu faţa spre ea, Julia scosese deja 
revolverul din poșetă. 

e 

Scăpând bricheta din mână, am ridicat brațele instinctiv, 
luându-mi o poză de om care se predă, dar și care încearcă să 
se autoprotejeze, ca și cum aș fi putut devia glonţul cu ceasul lui 
Minna, asemenea  Femeii-Minune, amazoana cu brățări 
fermecate. Julia ţinea lejer revolverul cu ţeava spre buricul meu, 
iar acum ochii ei se făcuseră cenușii și impenetrabili, asemenea 
celor mai îndepărtate zări din Maine. 

Simţeam jeturi de foc usturătoare în furca pieptului. Mă 
întrebam dacă mă voi putea obişnui vreodată să înfrunt 
ameninţarea directă a unei arme, dar pe urmă m-am întrebat 
dacă merita, în fond, să aspiri la așa ceva. Voiam să răbufnesc 
într-un tic, doar așa, de-al naibii, dar în momentul acela nu-mi 
venea în minte nimic. 

— Mi-am amintit acum ce a spus Frank despre tine la un 
moment dat, Lionel. 

— Și ce-a spus? am zis eu, coborând lent mâna și oferindu-i 
ţigara aprinsă, dar a refuzat, scuturând din cap. 

Am lăsat ţigara să cadă pe pasarela farului și am strivit-o sub 
talpa pantofului. 


— Spunea că erai util pentru el fiindcă dacă ești ţicnit lumea 
te credea și tâmpit. 

— Cunosc această teorie. 

— Cred că am făcut și eu aceeași greșeală, a zis ea. Și Tony la 
fel, de asemenea Frank, și el, înainte de asta. Tu oriunde te 
duci, moare câte cineva dintre cei cărora Gerard le vrea 
moartea. Nu vreau să fie rândul meu acum. 

— Adică tu crezi că eu l-am ucis pe Frank? 

— Spuneai că noi doi suntem de aceeași vârstă, Lionel. Ai 
văzut vreun episod din serialul Sesame Street? a întrebat ea. 

— Sigur. 

— ÎI mai ţii minte pe Snuffleupagus? 

— Prietenul lui Big Bird. 

— Exact, doar că nimeni nu-l putea vedea, în afară de Big 
Bird. Cred că uriașul este un fel Snuffleupagus pentru tine, 
Lionel. 

— Shockadopalus! Fuckalotofus! Uriașul există aievea, Julia. 
Pune pistolul ăla deoparte. 

— N-aș prea crede. Doi pași înapoi, Lionel. 

Am făcut doi pași înapoi, dar în același timp am scos din 
buzunar revolverul lui Tony. Am văzut degetele Juliei 
încleștându-se pe armă, când am ridicat revolverul spre ea, dar 
nu a tras, și nici eu nu am tras. 

Stăteam faţă în faţă pe pasarela cu balustradă a farului, cerul 
nemărginit pălind pretutindeni și părând absolut inutil pentru 
noi, adâncurile oceanului inutile, deopotrivă. Cele două 
revolvere aveau efectul de a ne apropia și de a face ca restul să 
fie nerelevant - la fel de bine, puteam să fi fost într-o cameră 
sordidă de motel, cu o imagine din Maine rulând pe ecranul 
televizorului. Venise, în sfârșit, clipa mea de glorie. Aveam un 
pistol în mână. Faptul că nu era aţintit spre Gerard sau spre 
malac, ori spre Tony sau spre vreun portar, ci spre fata din 
Nantucket care se preschimbase în văduva lui Frank, femeia cu 
ochi vineţi, care își ciuntise părul și încercase să se întoarcă în 
trecutul ei de chelneriţă, trezindu-se în schimb încolţită de acel 
trecut, de Gerard, de uriaș și de Tony - lucrurile acestea 
încercam să le ignor. Mă înșelasem, Julia și eu nu aveam nimic 
în comun. Nu eram decât doi oameni oarecare, care întâmplarea 
făcea să se înfrunte acum, fiecare cu o armă în mână. lar 
revolverul lui Tony prezenta, ca obiect, niște trăsături speciale, 


307 


nu ca o furculiţă sau o periuţă de dinţi, ci ceva mai important și 
mai seducător. Am ridicat piedica, împingând cu degetul mare. 

— Inţeleg eroarea ta, Julia, dar nu eu sunt ucigașul. 

Ținea revolverul cu ambele mâini, și nu-i tremura deloc. „De 
ce să te cred?” a zis ea. 

„SA MA CREZI BAILEY!” Trebuia să răcnesc asta spre cer. Am 
întors capul, convenind cu sindromul meu Tourette că aveam să 
dau drumul acelor cuvinte, și pe urmă gata. Am simţit aerul 
sărat în gură, când am răcnit. 

— Nu mă speria, Lionel. S-ar putea să te împușc. 

— Problema asta e valabilă pentru amândoi, Julia. 

De fapt, sindromul meu tocmai descoperise mirajul armei, așa 
că începeam să fac o obsesie din ideea de a apăsa pe trăgaci. 
Aveam bănuiala că dacă aș fi tras un glonţ în aer, spre cer, așa 
cum făcusem cu explozia verbală de adineaori, exista riscul să 
nu scap cu viaţă din acel experiment. Dar nu voiam să o împușc 
pe Julia. Am mișcat piedica la loc, sperând ca Julia să nu se 
prindă. 

— Și ce urmează acum? a zis ea. A 

— Ne ducem acasă, Julia, am spus eu. Imi pare rău de Frank și 
Tony, dar povestea s-a sfârșit. Tu și eu, am supraviețuit 
amândoi. 

Un pic, exagerasem. Povestea se va sfârși în secret, în 
următoarele ore sau zile, când ceva îi va veni de hac lui Gerard 
Minna, un glonţ sau o lamă de cuţit, care îl căutau de peste 
douăzeci de ani. 

Între timp, mișcăm piedica armei înapoi și înainte, compulsiv, 
numărând. La cinci m-am oprit, satisfăcut momentan. În felul 
ăsta, piedica rămăsese ridicată, arma era pregătită să împuște. 
Degetele mele erau insuportabil de curioase să descopere cum 
funcţiona piedica, rezistența și inerția mecanismului. 

— Unde este „acasă” pentru tine, Lionel? Sus, la etaj, în L&L? 

— Orfelinatul Sfântul Vindicativ pentru Bailey, s-a exprimat 
ticul meu. 

— Așa îi spui tu? a zis Julia. 

Până ca degetul meu să aibă impulsul de a apăsa pe trăgaci 
așa cum jinduia să facă, am azvârilit revolverul spre ocean, cu 
toată forța corpului meu încordat la maximum ca un resort de 
ceas. Arma a zburat peste stânci, însă anemicul pleoscăit din 


308 


clipa în care a dispărut în mare s-a pierdut în vânt și în vuietul 
valurilor din jur. 

Unu, am numărat eu. 

Până ca Julia să poată calcula semnificaţia gestului meu, am 
țâșnit ca înspre un umăr iluzoriu și am înșfăcat ţeava 
revolverului ei, după care i l-am smuls din mână și, înfigându- 
mă pe picioare cu toată greutatea corpului, am reușit o mișcare 
demnă de un aruncător de disc: pistolul Juliei a fost proiectat și 
mai departe decât revolverul lui Tony, în largul oceanului, acolo 
unde valurile care vin să se spargă de stânci abia capătă contur, 
unde marea se ondulează, descoperindu-și forma. 

Asta însemna doi. 

— Să nu-mi faci rău, Lionel. 

S-a tras înapoi, șocată, cu ochii încadraţi de haloul țepos al 
frezei ciuntite, cu gura schimonosită de frică și furie. 

— S-a terminat, Julia. Nimeni nu îţi va mai face rău. 

Nu mă puteam concentra pe deplin asupra ei, fiindcă trebuia 
să mai găsesc un obiect pe care să-l arunc în mare. Am tras din 
buzunar pagerul lui Minna. Era un instrument al Clienţilor, 
dovada puterii lor asupra lui Frank, așa că merita să fie 
înmormântat împreună cu revolverele. L-am azvârlit cât am 
putut de departe, însă neavând suficientă greutate, a fost întors 
de vânt, rostogolindu-se prin aer până jos, între doi bolovani uzi, 
acoperiţi de mușchi. 

Trei. 

Pe urmă, am găsit telefonul celular. În clipa în care l-am avut 
în mână, numărul lui Kimmery a început să mă implore, parcă, 
să-l formez. Am împins impulsul la o parte, înlocuindu-l cu 
gratificaţia de a-l azvârli de pe pasarela farului, imaginându-mi-i 
pe portarii din mașina închiriată, de la care îl luasem. A zburat 
mai adevărat decât pagerul, reușind să cadă în apă, mai înspre 


larg. 
Patru. 
— Dă-mi ceva să arunc, i-am spus Juliei. 
— Poftim?! 
— Mai am nevoie de ceva, încă un obiect. 
— Eşti diliu. 


M-am gândit la ceasul lui Frank, dar era un suvenir la care 
tineam mult. Nu fusese întinat de portari sau de Clienţi. 
— Haide, dă-mi ceva, am insistat eu. Caută prin poșetă. 


— Du-te naibii, Lionel. 

Julia fusese întotdeauna persoana cea mai dură dintre noi toţi, 
am constatat acum cu stupoare. Noi care eram din Brooklyn, noi 
niște terchea-berchea de nicăieri - sau de aiurea, în cazul lui 
Frank și al lui Gerard. Noi nu-i veneam acestei fete din 
Nantucket nici la degetul cel mic, iar acum mi se părea că 
puteam înțelege, în fine, de ce. Julia era cea mai dură persoană 
dintre noi, fiindcă era și cea mai nefericită. Nu cred că 
întâlnisem vreodată o ființă mai nefericită decât ea. 

Presupun că suferința pricinuită de moartea lui Frank Minna, 
cumplită cum era, părea mai ușor de suportat pentru aceia 
dintre noi care efectiv avusesem parte de el, care efectiv 
simţisem dragostea lui. Ceea ce Julia pierduse odată cu moartea 
lui Frank nu-i aparținuse, de fapt, niciodată. 

Însă durerea ei nu mă mai privea deja. 

Fiecare pasăre pe limba ei piere, obișnuia să spună Frank 
Minna, fără să fie deloc original, însă. 

Da, la fel cum și fiecare om se poate distanţa de cruzime, 
dacă are un pic de minte. Mintea, acum, începea să-mi vină și 
mie la cap. 

Am scos din picior pantoful drept, am pipăit feţele din piele 
lucioasă care mă protejaseră așa de bine, cusăturile fine și 
șireturile cam uzate, mi-am luat rămas-bun de la el sărutându-l 
pe vârful limbii, după care l-am aruncat sus și departe, 
urmărindu-l cum despică valurile clipocind silențios. 

Cinci, mă gândeam eu. 

Dar cine mai stă să numere? 

— La revedere, Julia, am spus eu. 

— Du-te dracului de maniac. 

S-a lăsat în genunchi, a ridicat bricheta de pe jos și, de data 
asta, a aprins ţigara din prima încercare. 

— Barnabailynaibajuliaminna. 

Era ultimul meu cuvânt pe această temă. 

Și așa, tot drumul înapoi, până în Brooklyn, am șofat apăsând 
pe acceleraţie și frână cu piciorul rămas doar în ciorap. 


e SANDVICIURI BUNE 


Apoi undeva, cândva, s-a închis un circuit. A fost un secret 
pentru mine, dar știam că secretul a existat. Un bărbat - doi 
bărbaţi? - au dat de urmele altui bărbat. Au ridicat un 
instrument, pistol, cuţit? Să zicem pistol. Au făcut treaba. S-au 
ocupat să rezolve treaba. Au recuperat o datorie de viaţă. Așa s- 
a încheiat ceva dintre doi fraţi, o tranzacţie de dragoste-ură 
fraternă, ceva răsunând în surdină, o melodie firavă, sumbră. 
Notele melodiei fuseseră alți oameni, băieţi transformați în 
Oamenii-lui-Minna, mafioţi, călugări, portari. Și femei, o femeie 
în special. Noi toți fuseserăm note ale acelei melodii, însă rostul 
cântecului erau fraţii, iar punctul culminant, ultima notă 
interpretată - un urlet? o lovitură sângeroasă? un simplu 
geamăt curmat? - sau nici măcar un geamăt, poate. În vinovăția 
mea, mi-ar plăcea să cred așa. Fie ca totul să se încheie în 
tăcere. Fie, atunci, ca Rama-lama-ding-dong să fi murit în somn. 

(J 

Şedeam toţi în încăperea de la stradă a sediului L&L, la ora 
două noaptea, jucând pocher pe tejghea și ascultând Boyz 2 
Men, mulțumită lui Danny. Acum, când Frank și Tony nu mai 
erau, Danny putea să pună muzică pe gustul lui. Asta era doar 
una dintre schimbările survenite. 

— O carte, a zis Gilbert. 

Eu împărțeam cărțile, așa că am tras spre mine cartea de joc 
aruncată de el și i-am oferit una nouă de deasupra pachetului. 

— Măi, să fie, Gil, a exclamat fostul gardist-de-la-gunoaie, 
care era acum șofer și făcea parte din noua formulă L&L. Cum e 
posibil ca la tine să fie mereu o carte sau nicio carte, când mie 
nu-mi vin întotdeauna decât niște cărți de căcat?! 

— Asta fiindcă mai răspunzi încă de gunoaie, Loomis, a spus 
Gilbert, jubilând. Chiar dacă ţi-ai dat demisia, nu contează. 
Cineva trebuie să se ocupe și de asta. 

— Ocupă-te de  căcaturișigunoaie! am declarat eu, 
repartizându-mi și mie trei cărți din pachet. 

Lui Gilbert, îi dăduseră drumul în urmă cu două săptămâni, 
după cinci nopţi petrecute la pârnaie, negăsindu-se probe cu 


311 


care să-l agaţe pentru uciderea lui Ullman. Poliţaiul Seminole ne 
sunase ca să își ceară scuze, excesiv de spăsit, mi s-a părut mie, 
de parcă tot i-ar mai fi fost un pic frică. Mulțumită masivității și 
firii lui, Gilbert suportase destul de bine calvarul, deși ieșise de- 
acolo fără ceasul de la mână și, involuntar, se și lăsase de fumat 
cât stătuse la răcoare, fiind tapat de toate ţigările pe care le 
avusese la el. Își scotea pârleala acum, făcându-și de cap cu 
țigări, bere, cafea, prăjituri Sno Balls, hamburgeri White Castles 
și ditamai sandviciurile cu pastramă de la Zeod, însă, indiferent 
de amploarea și durata acestor răsfăţuri, tot își mai găsea timp 
să se vaite că îl lăsasem de izbeliște în închisoare. Din fericire, 
în seara asta avea noroc la cărți. 

Danny se ţinea deoparte de noi trei, tăcut, cu sprâncenele 
ușor arcuite între cărțile de joc din mână și noua lui pălărie. De 
la o seară la alta, era mai distant și se îmbrăca mai șic, sau așa 
mi se părea mie. Conducerea firmei L&L îi revenise lui printr-un 
ricoșeu simplu, pentru care nici măcar nu fusese nevoie să sară, 
în timp ce ceilalți jucători se cafteau, dădeau din coate și 
asudau în colțul lor de teren, unde avuseseră ghinionul să 
nimerească. Ce știa sau nu știa Danny despre Gerard și Fujisaki 
nu s-a spus niciodată. A ascultat relatarea mea despre 
întâmplările din Maine și a mișcat din cap o dată, după care am 
isprăvit definitiv cu orice discuţie pe tema asta. Și așa s-a văzut 
cât de simplu putea fi totul. Vrei să fii tu noul Frank Minna? 
Costumează-te pentru rol, ţine-ţi gura și așteaptă. Court Street 
te va recunoaște când te va vedea. Zeod va trece răbojul pe 
numele tău. Gilbert, Loomis sau eu n-am fi putut obiecta. 
Semănam oricum cu Dapper și cei trei Stooges, asta se vedea 
cu ochiul liber. 

L&L era o agenţie de detectivi particulari, o companie curată, 
de data asta. Atât de curată, încât nu aveam niciun client. Așa 
că funcţionam și ca firmă de limuzine cu șofer, și asta pe bune, 
nemairefuzând nicio solicitare, decât dacă într-adevăr nu 
dispuneam de mașini în acel moment. Danny comandase chiar 
și pliante de reclamă, plus noi cărţi de vizită pentru fiecare 
membru al firmei, lăudându-se cu eficienţa și tarifele noastre 
economice în toate cele patru zări ale orașului. Cadillacul în care 
Minna își vărsase sângele înainte să moară era curat și el acum, 
făcând parte dintr-un mic parc de mașini care efectuau curse 
regulate între Cobble Hill Nursing Home de pe Henry Street și 


312 


Promenade Diner din capătul străzii Montague, între Boerum Hill 
Inn și diverse blocuri de apartamente elegante de pe Prospect 
Park West și Joralemon Street. 

De fapt, la ora aceea din noapte tocmai se terminase 
programul la Boerum Hill Inn, iar Siobhain închisese și apăruse 
acum la ușa noastră, încercănată și cam sleită după efortul de 
a-i da afară pe amorezii care se încăpăţânau să mai petreacă. 
Gilbert a ridicat un deget, anunțând astfel că el urma să o ducă 
acasă cu mașina, însă întâi voia să pună pe masă cărțile din 
mână, părând deosebit de mândru de combinaţia pe care o 
avea. Văzând recentul entuziasm de a o conduce acasă pe 
Siobhain, bănuiam că Gilbert se cam îndrăgostise de ea, sau 
poate că era o iubire mai veche pe care își permitea în fine să o 
afișeze, acum când Frank nu mai avea cum să-l necăjească, 
spunându-i că fata nu era de nasul lui. 

— Haideţi, fraierilor, să vă văd cu ce ieșiţi, a zis Gilbert. 

— Eu, cu nimic, a spus Loomis, burzuluindu-se din priviri la 
cărţile din mână. Un căcat cu moţ. 

Danny doar s-a încruntat și a scuturat din cap, așezând cărţile 
pe masă. Nu-i trebuia lui să câștige la pocher acum, când avea 
alte chestii mai bune. Din câte ne dădeam seama noi, prefera să 
piardă la cărţi, ca să-l facă pe Gilbert să se simtă bine. 

— Furculițe și linguri, am zis eu, plesnind cu cărţile pe masă, 
ca să vadă toți. 

— Valeţi cu doiari?! a zis Gilbert, inspectându-mi cărțile. 
Degeaba, Dihanie, te-am mâncat cu fulgi cu tot, a zis el, 
azvârlind pe masă ași cu optari. Holbează bine ochii și urlă, ca 
un maniac ce ești. 

e 

Aserţiunile sunt ceva tipic la mine, lucru deopotrivă valabil 
pentru toţi detectivii în general. („Singurul loc dintr-o casă 
californiană pe unde nu poţi să pășești este pragul ușii de la 
intrare” - Marlowe, Somnul de veci.) lar în povestirile polițiste, 
lucrurile sunt mereu mereu, detectivul aruncându-și privirea 
caustică, extenuată, peste permanenţa coruptă a lumii și 
emoţionându-te cu generalizările lui duios de crunte. Cutare sau 
cutare chestie așa este, nu se dezminte niciodată, fiind 
invariabilă, exemplară. Oh, sigur. Nu e nici prima, nici ultima 
oară, ascultaţi-mă pe mine, că știu ce spun. 


Aserţiunile și generalizările sunt, desigur, o variantă a 
sindromului Tourette. Un mod de a atinge lumea, de ao 
manevra, de a o cuprinde într-o confirmare verbală explicită. 

Uite, încă una. Cum spunea un om ilustru cândva, cu cât un 
lucru se schimbă mai mult, cu atât e mai greu să îl schimbi 
înapoi cum era. 

e 

În câteva zile de la dispariţia lui Gerard, majoritatea ucenicilor 
din Zendo-Yorkville își cam luaseră tălpășița. Exista un Zendo 
autentic în Upper East Side, la vreo douăzeci de intersecţii spre 
sud, unde rândurile adepților au fost îngroșate de dezertorii din 
Yorkville dornici de esențe mai adevărate (deși, cum subliniase 
Kimmery, cine îi învață pe alţii doctrina Zen este învăţător Zen). 
Toţi acei portari nedumeriţi fuseseră, iniţial, ucenici autentici ai 
lui Gerard, s-a dovedit ulterior, căutători fără cârmaci, lut uman. 
Absoluta lor sensibilitate faţă de învățăturile charismatice ale lui 
Gerard îi făcuse ușor de exploatat, întâi în clădirea de pe Park 
Avenue, apoi ca bandă de șoferi și mardeiași inepţi, atunci când 
Gerard avea nevoie de figuranţi care să umple scena în jurul 
malacului polonez. Frank Minna dispunea de „Oamenii-lui- 
Minna”, în timp ce Gerard nu dispunea decât de adepţi, paiațe 
Zen, și e posibil ca exact această diferenţă să fi determinat 
forma deznodământului. În asta a constat probabil și micul meu 
atu. Oricum, îmi plăcea să cred așa. 

Totuși, Zendo din Yorkville nu s-a desfiinţat. Wallace, stoicul 
popândău, a preluat conducerea turmei decimate, deși a refuzat 
să își aroge titlul de Roshi. A pretins, în schimb, să i se spună 
sensei, un termen mai puţin pretenţios, denotând un fel de 
instructor-învăţăcel. Așa s-a făcut că fiecare dintre organizaţiile 
fraţilor Minna, Frank și Gerard a putut să fie călăuzită delicat și 
elegant dincolo de apele tulburi ale corupţiei, graţie celor mai 
cuminţi discipoli ai lor. Desigur, Fujisaki și Clienţii, acele umbre 
enorme, au șters-o tiptil, nevătămaţi, de-abia dacă un pic 
șifonaţi poate. Trebuia ceva cu greutate mai mare decât fraţii 
Minna sau Lionel Essrog pentru a lăsa o amprentă durabilă, în 
cazul lor. 

Am aflat despre soarta sediului Zendo din Yorkville de la 
Kimmery, cu unicul prilej în care m-am mai văzut cu ea, la două 
săptămâni după ce m-am întors din Maine. Între timp, îi lăsasem 
nenumărate mesaje telefonice, însă, până atunci, nu mă sunase 


314 


înapoi niciodată. Ne-am dat întâlnire la o cafenea de pe 72% 
Street, convorbirea noastră telefonică fiind laconică și jenantă. 
Înainte de a pleca la întâlnire, am făcut cel mai meticulos duș cu 
putinţă din câte mă pricepeam eu, apoi m-am îmbrăcat și m-am 
dezbrăcat de vreo zece ori, am probat diverse ţinute 
vestimentare în faţa oglinzii, încercând să văd ceva ce nu era 
acolo, încercând să nu-l văd, masiv și maniac, pe Essrog, cel 
reflectat acolo. Probabil, îmi mai făceam încă vagi iluzii că am 
putea fi împreună. 

Am discutat despre Zendo o bucată de timp înainte ca ea să 
spună ceva de unde să reiasă că și-ar mai aminti măcar un pic 
de noaptea petrecută împreună. lar când, în fine, a spus ceva, a 
fost: „Poţi să-mi dai cheile înapoi?” 

M-am uitat în ochii ei și am văzut că era speriată de mine. Am 
încercat să nu par ameninţător și nici să nu am vreun tic smucit, 
deși exista un local „Papaya Czar” pe trotuarul de vizavi. 
Pofteam la un hot-dog de la ei, așa că abia mă mai puteam 
stăpâni să nu întorc capul. 

— Oh, da, sigur, am spus eu. 

Am pus cheile pe masă, bucuros că nu alesesem să le azvâri 
în Atlantic. În schimb, le tot lustruisem între degete în buzunar, 
cum facusem odată demult cu furculita Clienţilor, fiecare un 
talisman al câte unei lumi ce nu-mi va mai fi dat vreodată să o 
revăd. Mi-am luat la revedere de la chei acum. 

— Trebuie să-ţi spun ceva, Lionel. 

Rostise cuvintele, având în colţul gurii același surâs exaltat pe 
care încercasem să mi-l plăsmuiesc în minte de aproape două 
săptămâni. 

— Spunemibailey, am șoptit eu. 

— M-am împăcat cu Stephen și mă mut înapoi la el, a spus ea. 
Prin urmare, chestia aceea care s-a întâmplat între noi a fost 
doar, înţelegi... o chestie. 

Așadar Omul-cu-Oreo era un cowboy, până la urmă, reintrând 
în scenă din fundalul cu apus de soare unde se retrăsese 
temporar. 

Am deschis gura și n-a ieșit niciun sunet. 

— Ai înțeles, Lionel? 

— Ah. Ințelege-mă, Bailey. 

— OK? 

— OK, am spus eu. 


315 


Nu trebuia să știe că era numai un tic, doar simptomul 
ecolaliei care mă făcea să spun asta. Am întins mâna peste 
masă și am netezit frumos colţurile gulerului ei, înspre umerii 
mici și osoși. „OKOKOKOKOK”, am murmurat eu în surdină. 

(J 

L-am visat pe Minna. Eram împreună în mașină. El șofa. 

— Am fost și eu Fund-Moale? l-am întrebat eu. 

Mi-a zâmbit, plăcându-i când era citat, însă nu mi-a răspuns. 

— Cred că toată lumea are nevoie de paiațe, am spus eu, fără 
intenția de a-l face să se simtă prost. 

— Nu știu dacă pe tine te-aș plasa neapărat în categoria 
Fund-Moale, a zis el. Ești un pic cam straniu pentru asta. 

— Și-atunci, eu ce sunt? l-am întrebat. 

— Nu ştiu, băiete. Cred că ţie ţi-aș zice „Regele 
Obrăznicăturilor”. 

Pesemne că am râs sau, cel puţin, am zâmbit. 

— Ăsta nu-i niciun motiv de mândrie, rozetă de ridiche ce ești 
tu. 


Cum rămâne cu răzbunarea? 

l-am acordat cinci sau zece minute din timpul meu odată. 
Asta înseamnă enorm, o viaţă de om, când vine vorba despre 
răzbunare. Îmi dorisem să cred că răzbunarea nu mă 
reprezenta, nu era nicidecum ceva tourettic sau essroggian. Ca 
metroul, să zicem. 

M-am urcat atunci într-un vagon, pe linia V. Am făcut asta cu 
un telefon celular și un număr din Jersey, am făcut asta stând 
lângă un far în Maine. Am făcut asta cu un pumn de nume și alte 
cuvinte, înșirate laolaltă în ceva mai eficient decât un tic. Acela 
eram eu, Lionel, gonind fulgerător prin tunelele subterane, 
vizitând labirintul care se întinde sub lume, despre care fiecare 
se preface că nu ar fi acolo. 

Poţi să revii la ce-a fost și să te prefaci în continuare, dacă 
vrei. Știu că eu așa voi face, deși fraţii Minna sunt parte din 
mine, adânc în fiinţa mea, mai adânc decât orice tip de 
comportament, mai adânc chiar decât regretul, Frank fiindcă el 
mi-a dat viaţa, iar Gerard fiindcă, deși l-am cunoscut prea puţin, 
eu i-am luat viaţa. 

Mă voi preface că nu am călătorit niciodată pe linia V, dar am 
făcut-o. 


316 


Următoarea solicitare telefonică din acea noapte a fost pentru 
o cursă de pe Hoyt Street până la Kennedy Airport. Loomis a 
fost cel care a preluat comanda, iar apoi s-a strâmbat în mod 
exagerat când ne-a oferit-o unuia dintre noi trei, știind că 
potrivit tradiţiei din L&L întotdeauna JFK fusese o destinaţie 
exasperantă. Am ridicat mâna și am zis că preiau eu cursa, 
tocmai fiindcă voiam să-i stric plăcerea poantei. 

Dar am mai avut un motiv. Imi lăsa gura apă după o anumită 
gustare apetisantă și bună. La Terminalul internaţional al 
aeroportului Kennedy, sus la etaj, lângă porțile E1 AL, există un 
singur bufet cu mâncare cușer, numit Mushys. Proprietarii, o 
familie de israeliți, pregătesc acolo castronele de staniol pline cu 
sos delicios, hrișcă înăbușită și plăcinte cu carne knish, ceea ce 
face ca localul lor să difere complet de exponentele diverselor 
lanţuri de restaurante prezente în acel terminal. Ori de câte ori 
se întâmpla să aduc vreun pasager la aeroport, noapte sau zi, 
parcam mașina și dădeam o fugă sus, până la Mushys, ca să 
mănânc ceva delicios. Şaorma cu pui de la ei, cu șuviţele de 
carne cioplite proaspăt din conul rumenit frumos, iar apoi 
îndesate într-o lipie umplută cu ardei copţi, ceapă și tahini, este 
unul dintre sandviciurile secrete măreţe din New York, mântuire 
pentru un întreg aeroport lipsit de suflet. Permiteţi-mi să v-o 
recomand dacă ajungeţi vreodată pe-acolo. 

Kimmery și supa cu citronelă nu-mi stricaseră gustul pentru 
lucruri mai fine. 

e 

Fantomele de care îmi părea cel mai rău nu erau ale 
defuncţilor. Crezusem că Frank și Tony erau de-ai mei și trebuia 
să-i protejez, însă mă înșelasem. Știam asta acum. 

In realitate, Julia era cea de care nu reușeam să mă dezbar, 
deși, asemenea celorlalţi, nici ea nu era de-a mea, deși de-abia 
dacă recunoscuse că existam ca om. Totuși, ticul vinovăţiei 
mele lua forma ei, stând în bătaia vântului lângă balustrada 
farului, stând neclintită într-o negură de gloanțe și pantofi, aer 
sărat și saliva mea, ca idolul blestemat de pe un afiș de film alb- 
negru cu care semănase când o zărisem prima oară demult de 
tot, sau poate ca figura unei persoane absorbite în contemplatie 
Zen, o urmă de tuș cu pensula pe un pergament. Dar n-am 
încercat să o găsesc pe Julia - oricât de simplu ar fi fost, știam 


317 


că nu avea sens. În schimb, am acceptat ca instinctul meu 
obsesiv să facă efortul de a trasa acea figură, așteptând să 
devină apoi abstractă și să dispară. Mai devreme sau mai târziu, 
așa se va întâmpla. 

Mai rămânea cineva? Ullman, doar. Știu că prezenţa lui 
bântuie prin această povestire, dar, de fapt, individul acesta nu 
s-a arătat niciodată, așa-i? Lumea (mintea mea) este prea plină 
de oameni terni, oameni morţi, terni morţi. Sunt fantome care 
nici măcar nu-ţi intră în casă, fiind prea ocupate să urle pe la 
ferestre. Sau, vorba lui Minna, cum îţi așterni, așa dormi - e 
valabil, indiferent dacă accepţi sau nu ideea, într-adevăr e 
valabil. Nu pot să mă simt vinovat chiar pentru oricine. Ullman? 
Nu l-am văzut în viața mea. Cum nu l-am văzut nici pe Bailey 
vreodată. Au fost niște tipi pe care întâmplarea a făcut să nu-i 
întâlnesc niciodată. Amândurora și vouă deopotrivă, vă spun: 
Hai, valea! Căraţi-vă! Spuneţi-vă povestea din mers. 


e MULTUMIRI 


Rămân profund îndatorat cărților scrise de Lawrence 
Shainberg, Kosho Uchiyma și Oliver Sacks, cuvintelor lui Tuli 
Kupferberg, precum și conversațiilor cu Blake Lethem, Cara 
O'Connor, David Bowman, Eliot Duhan, Matthew Burkhardt, 
Scott McCrossin, Janet Farrell, Diane Martel, Alice Ressner, 
Maureen Linker și familia Linker. 

Mulţumiri, de asemenea, lui Richard Parks, Bill Thomas, 
Walter Donohue, Zoe Rosenfeld, Tooley Cottage, Zentrum für 
Kunst und Medientechnologie (ZKM) și Corporation of Yaddo. 


Sfârşit 


virtual-project.eu 


g“ 

y 

y 
ko ip 


ENT A 
s 22 
—Mmastică 


319