Lara Prescott — Secretele pe care nu le-am spus

SECRETEL 


pe care 


NU LE-AM- 


BESTSELLER NEW YORK TIMES, 
USA TODAY ȘI WASHINGTON POST 


N 


CONNECTION 


Unul dintre cele mai bune romane ale 
anului 2019. 

CI e 

NEW YORK MAGAZINE 


O palpitantă poveste de iubire și 
spionaj care arată puterea uriașă 
a propagandei. 

= = 


THE WALL STREET JOURNAL 


Un debut impresionant. Un adevărat 
fenomen editorial și, mai important, 
o lectură captivantă. 
e i 

THE GUARDIAN 


Un excepțional roman istoric. 
p 
C 


BUSTLE 


Viu și irezistibil. 
= 


DAILY MAIL 


LARA PRESCOTT 


SECRETELE PE CARE NU LE-AM 
SPUS 


Traducere din engleză și note de Alexandra Fusoi 
Titlul original: The Secrets We Kept, 2019 


Editura Trei, 2020 


Versiune ebook: v1.0, mai 2020 


Pentru Matt 


Vreau (...) 
să fiu între cei ce știu 
sau singur Să fiu.! 
Rainer Maria Rilke 


1 Din poezia „Sunt prea singur pe lume și totuși nu-s singur destul”, Versuri 
de Rainer Maria Rilke, traducere de Maria Banuș, Editura Tineretului, 
București, 1966, pag. 33. 


Prolog 
DACTILOGRAFELE 

Dactilografiam 100 de cuvinte pe minut și nu ratam niciodată 
vreo silabă. Birourile noastre identice erau dotate fiecare cu 
câte o mașină de scris Royal Quiet Deluxe cu carcasă verde, un 
telefon Western Electric cu disc și un teanc de carneţele 
galbene pentru stenografiat. Degetele ne zburau peste clape. 
Ţăcănitul era permanent. Ne opream doar ca să răspundem la 
telefon sau să tragem un fum din ţigară; unele dintre noi 
reușeau performanţa să le facă pe ambele fără să-și piardă 
ritmul. 

Bărbaţii ajungeau pe la 10. Una câte una, ne duceau în 
birourile lor. Ședeam pe scăunele trase în colţuri, în timp ce ei 
stăteau la birourile lor masive de mahon sau se plimbau de colo- 
colo pe covor, în timp ce vorbeau către tavan. Noi ascultam. 
Înregistram. Eram publicul unuia dintre memoriile, rapoartele, 
relatările, comenzile lor pentru masa de prânz. Câteodată uitau 
că eram și noi acolo și aflam mult mai multe: cine încearcă să 
pună cuiva bețe în roate, cine încearcă să câștige influenţă, cine 
vine și cine pleacă. 

Uneori nu ne spuneau pe nume, ci ne identificau după 
culoarea părului sau părţile corpului: Blondina, Roșcata, 
Ţâţoasa. Aveam și noi nume secrete pentru ei: Pipăilă, Iz de 
Cafea, Dinţosul. 

Ei ne spuneau fete, dar nu asta eram. 

Veniserăm în Agenţie trecând prin Radcliffe, Vassar sau 
Smith?. Eram primele fete din familiile noastre care obţinuserăm 
diplome universitare. Unele dintre noi vorbeau mandarină. 
Unele puteau pilota avioane. Unele puteam mânui un Colt 1873 
mai bine decât John Wayne. Dar, la interviurile de angajare, nu 
ne întrebaseră decât dacă știm să dactilografiem. 

S-a spus că mașina de scris a fost creată pentru femei - că, 
pentru a face clapele să cânte, e nevoie de o atingere feminină, 
că degetele noastre subţiri sunt potrivite pentru mecanism, că 
în vreme ce bărbaţii revendică autoturismele, bombele și 
rachetele, mașina de scris e dispozitivul care ne aparţine nouă. 


- Colegii care fac parte din „Cele șapte surori", o asociaţie formată din șa] 


colegii de arte liberale din nord-estul Statelor Unite, inițial destinate 
exclusiv femeilor. 


Ei bine, nu știm ce să zicem. Dar o să zicem că, atunci când 
dactilografiam, degetele ne deveneau extensii ale creierului, 
fără nicio întârziere între momentul în care cuvintele ieșeau din 
gurile lor - cuvinte pe care ne spuneau să nu ni le amintim - și 
momentul în care clapele noastre loveau hârtia, imprimând 
cerneala. Şi când te gândești așa, la mecanica întregului proces, 
e ceva aproape poetic. Aproape. 

Dar oare am aspirat noi la migrenele date de încordare, la 
durerile din încheietura mâinii sau la poziţia incomodă? La asta 
am visat noi în liceu, când învăţam pe rupte, de două ori mai 
mult decât băieţii? La o slujbă de funcţionar ne era mintea când 
am deschis plicurile galbene groase în care se aflau scrisorile de 
aprobare a înscrierii la facultate? Sau încotro credeam că ne 
îndreptăm în timp ce stăteam pe scaunele alea albe de lemn 
așezate pe linia de la jumătatea terenului de fotbal, cu tocă și 
mantie, primind pergamentele rulate care ne asigurau că 
suntem calificate să facem mult mai mult de-atât? 

Majoritatea consideram că slujba din corpul dactilografelor 
era ceva temporar. N-am fi recunoscut cu voce tare - nici chiar 
una în faţa celeilalte -, dar multe dintre noi credeau că aceasta 
ar fi prima treaptă pe scara către ceea ce obțineau bărbaţii 
imediat după ce terminau facultatea: funcţiile de ofiţeri; 
propriile noastre birouri, cu veioze ce aruncau o lumină care te 
avantaja, covoare de pluș și birouri de lemn; propriile 
dactilografe, care să scrie după dictarea noastră. Consideram că 
este un început, nu un final, în pofida a ceea ce ni se spusese 
toată viaţa. 

Alte femei veneau în Agenţie nu ca să-și înceapă carierele, ci 
ca să le încheie. Relicve de la OSS?, unde fuseseră adevărate 
legende în timpul războiului, deveniseră vestigii alungate în 
corpul dactilografelor sau la departamentul arhivelor sau în 
vreun birou aflat într-un colţ, unde n-aveau nimic de făcut. 

Cum era Betty. În timpul războiului, organizase operaţiuni 
clandestine și dăduse lovituri moralului adversarilor, plantând 
articole în ziare și aruncând pliante de propagandă din avioane. 
Auziserăm că odată îi făcuse rost de dinamită unui bărbat care 
aruncase în aer un tren cu provizii ce trecea pe un pod undeva 


3 Office of Strategic Services (OSS) — agenție de informații a Statelor Uni 
în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, predecesoarea actualei Agenţii 
Centrale de Informații (CIA). 


în Birmania. N-aveam cum să fim sigure ce era adevărat și ce 
nu; dosarele alea vechi de la OSS aveau obiceiul să dispară. Dar 
ce știam era că, la Agenţie, Betty stătea la un birou împreună cu 
noi, celelalte, iar bărbaţii absolvenţi de facultăţi din Ivy League“ 
care-i fuseseră egali în timpul războiului îi deveniseră șefi. 

Ne gândim la Virginia, stând la un birou asemănător - cu 
jacheta ei galbenă înfășurată în jurul umerilor indiferent de 
anotimp și cu un creion înfipt în cocul din creștet. Ne gândim la 
singurul ei papuc albastru pufos de sub birou - n-avea nevoie de 
celălalt, piciorul stâng fiindu-i amputat în urma unui accident de 
vânătoare din copilărie. Işi botezase proteza Cuthbert și, dacă 
bea prea mult, o scotea și ţi-o întindea. Virginia vorbea rareori 
despre vremurile din OSS și, dacă nu auziseși povești la mâna a 
doua despre perioada petrecută în spionaj, ai fi zis că nu-i decât 
o simplă funcţionară din administraţie. Dar noi auziserăm 
poveștile. De exemplu, cum se deghizase în lăptăreasă și 
mânase până la graniţă o cireadă de vaci și doi luptători din 
Rezistenţa franceză. Cum Gestapoul o considera unul dintre cei 
mai periculoși spioni aliaţi - cu Cuthbert cu tot. Uneori, Virginia 
trecea pe lângă noi în hol sau mergeam cu același lift sau o 
vedeam așteptând autobuzul 16 la intersecţia dintre străzile E și 
21. Am fi vrut să ne oprim și s-o întrebăm despre zilele când 
lupta împotriva naziștilor - dacă încă se mai gândea la ele în 
timp ce stătea la birou așteptând următorul război sau pe 
cineva care să-i spună să se ducă acasă. 

Incercaseră ani de zile să le dea afară pe fetele din OSS - n- 
aveau ce face cu ele în noul lor război rece. Pare-se că aceleași 
degete care apăsaseră cândva pe trăgaci deveniseră mai 
potrivite pentru mașina de scris. 

Dar cine eram noi să ne plângem? Era o slujbă bună și eram 
norocoase că o aveam. Și, cu siguranţă, era mai pasionantă 
decât majoritatea slujbelor din administraţie. Departamentul 
Agriculturii? La Interne? Poţi să-ţi închipui așa ceva? 

Divizia Rusia Sovietică, sau RS, a devenit a doua noastră 
casă. Și, așa cum Agenţia era cunoscută drept un club masculin, 
ne-am format și noi propriul nostru grup. Am început să ne 
considerăm Corpul, și eram mai puternice așa. 


a Asociaţie formată din opt universităţi și colegii din nord-estul Statelor 


Unite, care include Brown, Columbia, Cornell, Dartmouth, Harvard, 
Princeton, Universitatea Pennsylvania și Yale. 


În plus, nu era chiar rău să faci naveta până acolo. Luam 
autobuze sau tramvaie când era urât afară și mergeam pe jos 
când era frumos. Majoritatea stăteam în cartiere din apropierea 
centrului: Georgetown, Dupont, Cleveland Park, Cathedral 
Heights. Stăteam singure în blocuri fără lift, în garsoniere așa de 
mici, că practic puteai să te întinzi și să atingi cu capul un 
perete și cu degetele de la picioare pe celălalt. Stăteam în 
ultimele internate de pe Mass. Avenue, cu șiruri de paturi 
suprapuse și oră de închidere la zece și jumătate. Aveam de 
multe ori colege de apartament - alte fete angajate în 
administraţie, pe care le chema Agnes sau Peg și care lăsau 
întotdeauna bigudiuri flexibile roz în chiuvetă, unt de arahide pe 
dosul cuţitului sau șerveţele igienice folosite prost împachetate 
în coșuleţul de gunoi de lângă chiuvetă. 

Doar Linda Murphy era măritată pe-atunci, dar până și ea abia 
se căsătorise. Cele măritate nu stăteau niciodată prea mult. 
Unele mai continuau până rămâneau însărcinate, dar, de obicei, 
imediat ce aveau pe deget inelul de logodnă își puneau la cale 
plecarea. Ca să ne luăm rămas-bun, ne serveam cu torturi 
glazurate în sala de mese. Bărbaţii veneau și ei să ia o felie și 
spuneau că le pare îngrozitor de rău să le vadă plecând; dar le 
zăream sclipirea aia din ochi când se gândeau la ce fată nouă, 
mai tânără, le-ar fi putut lua locul. Ne promiteam că o să ţinem 
legătura, dar, după nuntă și copil, se instalau în cele mai 
îndepărtate colțuri ale districtului - locuri până unde trebuia să 
iei taxiul sau două autobuze, cum erau Bethesda sau Fairfax, 
sau Alexandria. Poate că făceam călătoria până acolo când 
împlinea copilul un an, dar era puţin probabil să se mai întâmple 
ceva după aceea. 

Majoritatea eram singure, punând cariera pe primul loc, o 
alegere despre care trebuia să le spunem în repetate rânduri 
părinţilor că nu era o declaraţie politică. Sigur, erau mândri când 
absolveam facultatea, dar, cu fiecare an pe care-l petreceam 
făcând carieră în loc de copii, deveneau tot mai nedumeriţi de 
lipsa soţilor din viața noastră și de decizia noastră mai degrabă 
stranie de a sta într-un oraș construit într-o mlaștină. 

Sigur, vara, umiditatea din Washington era densă ca o pătură 
umedă, iar ţânţarii erau tigraţi și fioroși. Dimineaţa, buclele 
noastre, făcute cu o seară înainte, se pleoșteau imediat ce 
ieșeam din casă. lar tramvaiele și autobuzele păreau niște 


saune, însă miroseau a bureţi putreziți. Cu excepţia câte unei 
ploi reci, nu exista niciun moment când să te simţi altfel decât 
asudată și ciufulită. 

Nici iarna nu prea oferea păsuire. Ne înfofoleam și dădeam 
fuga de la staţia de autobuz cu capul în jos, ca să ne ferim de 
vântul care bătea dinspre Potomacul îngheţat. 

Însă toamna orașul se însufleţea. Copacii de pe Connecticut 
Avenue arătau ca niște artificii portocalii și roșii care cădeau 
peste oraș. Și temperatura era plăcută, nu trebuia să ne facem 
griji că ni se udă fleașcă bluzele la subrat. Vânzătorii ambulanți 
de hotdogi ofereau punguţe de hârtie cu castane coapte - 
cantitatea perfectă pentru plimbarea de seară până acasă. 

Fiecare primăvară aducea flori de cireș și autocare pline cu 
turiști care făceau turul monumentelor și, fără să ia în seamă 
indicatoarele numeroase, rupeau florile roz-cu-alb pe care și le 
vârau după ureche sau în buzunarul costumului. 

Toamna și primăvara în district erau perioade de zăbovit, așa 
că în acele momente ne opream și ne așezam pe o bancă sau 
făceam un ocol în jurul bazinului ca o oglindă de la monumentul 
lui Lincoln. Sigur, în complexul din strada E al Agenţiei, luminile 
fluorescente aruncau o strălucire dură, scoțând în evidenţă 
luciul de pe frunte și porii de pe nas. Insă când plecam, la 
sfârșitul programului, iar aerul rece ne atingea braţele goale, 
când decideam să facem plimbarea mai lungă prin mall, orașul 
de pe mlaștină devenea o carte poștală. 

Dar ne amintim și degetele, și încheieturile dureroase, și 
memoriile, și rapoartele, și dictările nesfârșite. Dactilografiam 
așa de mult, încât unele dintre noi ajungeam să și visăm că 
dactilografiem. Chiar și după ani întregi, bărbaţii cu care 
împărțeam patul observau că, uneori, în somn, ne zvâcnesc 
degetele. Ne amintim cum vineri după-amiaza ne uitam la ceas 
din cinci în cinci minute. Ne aducem aminte tăieturile de hârtie, 
hârtia igienică aspră, cum miroseau podelele de lemn a săpun 
Murphy Oil? luni dimineaţa și cum ne alunecau pe ele pantofii cu 
toc zile în șir după ce erau ceruite. 

Ne amintim fâșia de ferestre de pe peretele din spate al RS - 
cum erau prea înalte ca să vezi ceva prin ele, cum tot ce 
puteam zări era clădirea cenușie a Departamentului de Stat 


> Produs de curăţenie sub formă lichidă, pe bază de ulei vegetal, folosit îi 


special pentru curăţat podele de lemn. 


aflată vizavi, care arăta exact la fel ca sediul nostru cenușiu. 
Făceam speculaţii despre corpul lor de dactilografe. Cum 
arătau? Ce fel de viață aveau? Se uitau oare vreodată pe 
ferestrele lor la clădirea noastră cenușie și își puneau întrebări 
despre noi? 

La vremea aceea, zilele păreau lungi și unice; dar, privind în 
urmă, se amestecă între ele. Nu putem să vă spunem dacă 
petrecerea de Crăciun la care Walter Anderson și-a vărsat vin 
roșu pe pieptul cămășii și a leșinat la recepţie cu un bilet pe 
care scria NU RESUSCITAŢI prins pe rever a fost în '50 sau în 
'55. Nu ne aducem aminte nici dacă Holly Falcon a fost dată 
afară pentru că a lăsat un ofiţer aflat în vizită să-i facă poze nud 
în sala de ședințe de la etajul al doilea sau dacă a fost 
promovată datorită acestor poze și a fost dată afară la scurt 
timp după aceea din vreun alt motiv. 

Dar sunt alte lucruri pe care ni le amintim. 

Dacă ar fi fost să veniţi la Sediu și să vedeţi o femeie cu un 
elegant costum verde de tweed, urmând un bărbat în biroul lui 
sau să vedeţi la recepţie o femeie care poartă pantofi roșii cu 
toc și un pulover de angora asortat, aţi fi presupus că femeile 
astea sunt dactilografe sau secretare; și aţi fi avut dreptate. Însă 
aţi fi și greșit. Secretară: o persoană căreia i s-a încredinţat un 
secret. Din latinescul secretus, secretum. Toate dactilografiam, 
dar unele dintre noi făceau mai mult. Nu scoteam nicio vorbă 
despre munca noastră după ce puneam, în fiecare zi, husa pe 
mașina de scris. Spre deosebire de unii bărbaţi, noi ne puteam 
păstra secretele. 


EST 
1949 - 1950 


Capitolul 1 
MUZA 

Când au venit bărbaţii în costume negre, fiica mea le-a oferit 
ceai. Bărbaţii au acceptat, politicoși ca niște invitaţi. Insă când 
au început să-mi deșarte pe podea sertarele biroului, să tragă 
brațe de cărţi de pe rafturi, să întoarcă saltelele și să 
scotocească prin dulapuri, lra a luat de pe sobă ceainicul care 
fluiera și a pus înapoi în bufet ceștile și farfurioarele. 

Când un bărbat care ducea o ladă mare le-a ordonat celorlalți 
să strângă orice era util, băiatul meu mai mic, Mitea, s-a dus pe 
balcon, unde-și ţinea ariciul. L-a îndesat în pulover, de parcă 
bărbaţii urmau să-i pună în cutie și animalul de companie. Unul 
dintre ei - cel care și-a lăsat mâna să alunece pe spatele meu 
când m-au băgat în mașina lor neagră - l-a mângâiat pe Mitea 
pe creștet și i-a zis bravo. Mitea, blândul Mitea, i-a împins mâna 
violent și s-a retras în dormitorul pe care-l împărțea cu soră-sa. 

Mama, care era la baie când veniseră bărbaţii, a apărut 
purtând doar un halat, cu părul încă ud și faţa roșie. 

— Ti-am spus eu că așa o să se întâmple. Ti-am spus că o să 
vină. 

Bărbaţii mi-au răscolit scrisorile de la Boris, notițele, listele de 
alimente, tăieturile din ziare, revistele, cărţile. 

— i-am zis că n-o să ne aducă decât necazuri, Olga. 

Înainte să apuc să răspund, un bărbat m-a prins de braţ - mai 
degrabă ca un iubit decât ca o persoană trimisă să mă aresteze 
- și, cu răsuflarea fierbinte pe gâtul meu, a zis că trebuie să 
plecăm. Am încremenit. A fost nevoie de urletele copiilor mei ca 
să revin în prezent. Ușa s-a închis în urma noastră, dar urletele 
lor s-au auzit și mai tare. 

Mașina a cotit de două ori la stânga, apoi o dată la dreapta. 
După aceea, din nou la dreapta. N-a trebuit să mă uit pe geam 
ca să știu unde mă duceau bărbaţii în costume negre. Imi era 
greață și i-am spus asta celui de lângă mine, care mirosea a 
ceapă prăjită și varză. A deschis geamul, un mic semn de 
bunăvoință. Însă greaţa persista și, când s-a ivit clădirea mare, 
din cărămidă galbenă, am icnit. 

În copilărie, fusesem învățată să-mi ţin răsuflarea şi să-mi 
limpezesc gândurile când treceam pe lângă Lubianka - se zicea 
că Ministerul pentru Securitatea Statului putea să-și dea seama 


dacă aveai gânduri antisovietice. La vremea aceea, habar n- 
aveam ce erau gândurile antisovietice. 

Mașina a trecut printr-un sens giratoriu și apoi a intrat pe 
poarta care dădea în curtea interioară a Lubiankăi. Mi s-a 
umplut gura de fiere, pe care am înghiţit-o repede. Bărbaţii de 
lângă mine s-au îndepărtat cât de mult au putut. 

Mașina s-a oprit. 

— Care-i cea mai înaltă clădire din Moscova? a întrebat, în 
timp ce deschidea ușa, bărbatul care mirosea a ceapă și varză. 

Am mai simţit un val de greață și m-am aplecat, eliminând 
micul dejun, cu ouă prăjite, pe pietrele de pavaj, ratând cu puţin 
pantofii negri tociţi ai bărbatului. 

— Lubianka, bineînţeles. Se spune că din subsol poţi să vezi 
până în Siberia. 

Al doilea bărbat a râs și și-a stins ţigara cu tocul pantofului. 

Am scuipat de două ori și m-am șters la gură cu dosul mâinii. 


Odată intraţi în clădirea masivă de cărămidă galbenă, bărbaţii 
în costume negre m-au predat către două femei gardian, dar nu 
înainte să-mi arunce o privire care spunea că ar trebui să fiu 
recunoscătoare că nu sunt ei cei care să mă ducă până la celulă. 
Femeia mai masivă, cu o urmă de mustață, stătea pe un scaun 
de plastic albastru aflat într-un colţ, în timp ce femeia mai 
micuță mi-a cerut, cu o voce așa de blândă, că parcă încerca să 
convingă un bebeluș să facă la toaletă, să mă dezbrac. Mi-am 
scos haina, rochia și pantofii și am rămas în lenjeria de culoarea 
pielii, în timp ce femeia mai scundă mi-a luat ceasul și inelele. 
Le-a dat drumul într-o cutie metalică, cu un zăngănit care a 
răsunat din zidurile de beton, și mi-a făcut semn să-mi desfac 
sutienul. M-am împotrivit, încrucișându-mi braţele. 

— Avem nevoie de el, a spus femeia care stătea pe scaunul 
albastru - primele cuvinte pe care mi le-a adresat. Ai putea să te 
spânzuri. 

Mi-am desfăcut sutienul și l-am scos, iar aerul rece mi-a lovit 
pieptul. Le-am simţit ochii cercetându-mi trupul. Chiar și în 
aceste condiţii, femeile se compară. 

— Ești gravidă? a întrebat femeia mai masivă. 

— Da, am răspuns. 

Era prima dată când spuneam acest lucru cu glas tare. 


Ultima dată când făcusem dragoste cu Boris fusese la o 
săptămână după ce se despărţise de mine pentru a treia oară. 

— S-a terminat, îmi spusese. Trebuie să se termine. 

Îi distrugeam familia. Eram cauza durerii lui. Îmi spusese toate 
astea în timp ce pășeam pe o alee de lângă Arbat și am căzut în 
pragul unei brutării. M-a ridicat, iar eu am ţipat la el să mă lase 
în pace. Lumea s-a oprit și se uita. 

Săptămâna următoare, era la ușa mea. Adusese un dar: un 
halat japonez scump, pe care i-l procuraseră de la Londra 
surorile lui. 

— Probează-l de dragul meu, m-a implorat. 

M-am ascuns după paravan și l-am pus pe mine. Ţesătura era 
scorțoasă și nu mă avantaja, umflându-se pe burtă. Era prea 
mare - poate că le zisese surorilor lui că era un dar pentru 
nevastă-sa. Îl detestam și i-am și spus. A râs. 

— Atunci scoate-l, m-a rugat. 

L-am scos. 

După o lună, a început să mă furnice pielea, ca atunci când te 
cufunzi într-o baie fierbinte venind de la frig. Mai simţisem 
furnicăturile alea, cu Ira și Mitea, și știam că-i port copilul. 

— Atunci o să vină curând la tine un doctor, mi-a zis femeia 
gardian mai scundă. 

M-au percheziționat, mi-au luat totul, mi-au dat o salopetă gri 
largă și papuci cu două numere mai mari și m-au însoţit într-o 
cutie de ciment în care se aflau doar un preș și o găleată. 

Am fost ţinută în cutia de ciment trei zile și am primit cașă și 
lapte acru de două ori pe zi. A venit și un doctor să mă 
controleze, deși doar ca să confirme ce știam deja. Datorită 
copilului care creștea în mine fuseseră împiedicate să se 
petreacă lucrurile mai îngrozitoare despre care auzisem că li se 
întâmplau femeilor în cutia aceea. 

După trei zile, m-au mutat într-o încăpere mare, tot din 
ciment, cu alte 14 deţinute. Mi s-a dat un pat cu cadru metalic 
prins cu șuruburi în podea. Imediat ce gardienii au închis ușa, m- 
am întins. 

— Nu poţi să dormi acum, a zis o tânără care stătea pe patul 
de alături. 

Avea braţe subțiri, cu răni în coate. 

— O să vină și o să te trezească. 

A arătat spre luminile fluorescente care străluceau deasupra. 


— Nu e permis somnul în timpul zilei. 

— Şi o să ai noroc dacă ai parte de o oră de somn noaptea, a 
spus o a doua femeie. 

Semăna puţin cu prima, dar părea suficient de bătrână ca să-i 
fie mamă. M-am întrebat dacă erau rude sau dacă, după ce 
ajungeau în locul ăsta, sub lumina asta strălucitoare, purtând 
aceleași haine, toate ajungeau până la urmă să semene unele 
cu altele. 

— Atunci vin să te ia la micile lor discuții. 

Femeia mai tânără i-a aruncat o privire celei mai în vârstă. 

— Ce facem în loc să dormim? am întrebat. 

— Așteptăm. 

— Şi jucăm șah. 

— Şah? 

— Da, a răspuns o a treia femeie, care stătea la o masă, în 
cealaltă parte a încăperii. 

A ridicat un cal de șah, modelat dintr-un degetar. 

— Joci? 

Nu jucam, dar aveam să învăţ în următoarea lună de 
așteptare. 


Gardienii au venit. În fiecare noapte, scoteau câte o femeie și 
o aduceau înapoi în Celula nr. 7 după câteva ore, tăcută și cu 
ochii roșii. Mă întăream în fiecare noapte, pregătită să vină să 
mă ia, dar tot am fost surprinsă când au venit, în sfârșit, după 
mine. 

M-a trezit bătaia unui baston de lemn pe umărul gol. 

— Iniţialele! s-a răstit gardianul aplecat peste patul meu. 

Bărbaţii care veneau noaptea întrebau întotdeauna care erau 
inițialele înainte să ne ia de-acolo. Am mormăit un răspuns. 
Gardianul mi-a spus să mă îmbrac și nu și-a mutat privirea cât 
am făcut-o. 

Am mers de-a lungul unui coridor întunecos și am coborât 
câteva rânduri de trepte. Mă întrebam dacă zvonurile erau 
adevărate: că Lubianka avea 20 de etaje sub pământ și era 
legată de Kremlin prin tuneluri și că un tunel ajungea până la un 
buncăr dotat cu tot luxul, construit pentru Stalin în timpul 
războiului. 

Am fost dusă până la capătul unui alt coridor, la o ușă 
marcată 271. Gardianul a întredeschis-o, a aruncat o privire 


înăuntru, apoi, râzând, a deschis-o larg. Nu era o celulă, ci un 
depozit plin cu stive de conserve de carne și cutii de ceai, și saci 
de făină de secară așezați în ordine unul peste altul. Gardianul a 
mormăit și a arătat către o altă ușă, aflată în cealaltă parte a 
încăperii, aceasta fără niciun număr. Am deschis-o. Înăuntru mi- 
a fost greu să mă adaptez la lumină. Era un birou cu mobilier 
elegant, care n-ar fi fost deplasat într-un hol de hotel. Un perete 
era acoperit cu rafturi ticsite cu cărți legate în piele; lângă un alt 
perete se aflau trei gardieni. La biroul mare din mijlocul încăperii 
stătea un bărbat cu tunică militară. Pe biroul lui se aflau 
teancuri de cărţi și scrisori: cărţile mele, scrisorile mele. 

— la loc, Olga Vsevolodovna, a spus. 

Bărbatul avea umerii lăsaţi ai cuiva care-și petrecuse o viaţă 
în spatele unui birou sau aplecat din cauza unor munci grele; 
după mâinile lui cu o manichiură perfectă, cu care își ținea 
ceașca de ceai, am bănuit că era vorba de prima variantă. M-am 
așezat pe scăunelul din faţa lui. 

— Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți, mi-a zis. 

Am început cu discursul pe care avusesem săptămâni întregi 
să-l pregătesc: 

— N-am făcut nimic rău. Trebuie să mă eliberaţi. Am familie. 
Nu există... 

A ridicat un deget. 

— Nimic rău? O să stabilim asta... cu timpul. 

A oftat și s-a scobit între dinţi cu vârful unghiei groase, 
îngălbenite, de la degetul mare. 

— Şi o să cam dureze. 

Crezusem că aveau să-mi dea drumul din clipă în clipă, că 
toate se vor rezolva, că o să-mi petrec Anul Nou stând lângă o 
sobă încinsă și închinând cu Boris un pahar de vin georgian. 

— Așadar, ce-ai făcut? 

A răsfoit niște hârtii și a ridicat ceva ce părea să fie un 
mandat. 

— Ai exprimat opinii antisovietice de natură teroristă, a spus 
el, de parcă ar fi citit lista de ingrediente pentru o reţetă de 
prăjitură cu miere. 

Ai zice că groaza se simte rece, că îți amorţește trupul, o 
pregătire pentru vătămările care urmează. Pentru mine, a fost o 
fierbințeală care ardea ca focul, străbătându-mă din cap până în 
picioare. 


— Te rog, am spus. Trebuie să vorbesc cu familia. 

— Permite-mi să mă prezint. 

A zâmbit și s-a rezemat de spătarul scaunului, făcând pielea 
să scârţăie. 

— Eu sunt umilul tău anchetator. Pot să-ţi ofer niște ceai? 

— Da. 

N-a făcut nicio mișcare să-mi dea ceai. 

— Mă cheamă Anatoli Sergheievici Semionov. 

— Anatoli Sergheievici... 

— Poţi să mi te adresezi cu Anatoli. O să ajungem să ne 
cunoaștem destul de bine, Olga. 

— Poţi să-mi spui Olga Vsevolodovna. 

— E bine. 

— Şi aș vrea să fii direct cu mine, Anatoli Sergheievici. 

— Şi eu aș vrea să fii sinceră cu mine, Olga Vsevolodovna. 

Și-a scos o batistă folosită din buzunar și și-a suflat nasul. 

— Spune-mi despre romanul ăsta pe care-l scrie. Am auzit 
câte ceva. 

— Cum ar fi? 

— Spune-mi, a zis el. Despre ce e Doctor/ivago? 

— Nu știu. 

— Nu știi? 

— Încă mai scrie la el. 

— Să zicem că te las singură o vreme, cu o bucăţică de hârtie 
și un stilou... Poate ai reuși să te gândești la ce știi sau nu 
despre carte și să scrii totul. E bine așa? 

N-am răspuns. 

S-a ridicat și mi-a întins un teanc de coli albe. A scos din 
buzunar un stilou placat cu aur. 

— Uite, folosește stiloul meu. 

M-a lăsat cu stiloul lui și cu hârtia lui și cu cei trei gardieni ai 
lui. 


Dragă Anatoli Sergheievici Semionov, 

Oare să formulez ca o scrisoare? Cum se formulează 
corespunzător o mărturisire? 

Am ceva de mărturisit, dar nu e ceea ce vrei să auzi. Și cu 
o asemenea mărturisire, de unde se începe? Poate cu 
începutul? 


Am pus stiloul jos. Prima dată când l-am văzut pe Boris, era la 
o lectură publică. Stătea în spatele unui pupitru simplu de lemn, 
cu un reflector lucind pe părul lui argintiu și o strălucire pe 
fruntea înaltă. În timp ce-și citea poezia, avea ochii larg deschişi, 
era zâmbitor și copilăros, radiind prin public ca niște valuri, chiar 
până la locul meu din balcon. Mâinile i se mișcau cu iuţeală, ca 
și cum ar fi dirijat o orchestră. Şi într-un fel chiar asta și făcuse. 
Uneori, publicul nu se putea abţine și striga versurile înainte să 
apuce el să le spună. Odată, Boris se oprise și ridicase privirea 
spre lumini și aș fi jurat că mă putea vedea privindu-l de la 
balcon - că privirea mea a pătruns prin luminile albe ca s-o 
întâlnească pe-a lui. Când a terminat, m-am ridicat cu mâinile 
împreunate, uitând să aplaud. Am privit în vreme ce oamenii s- 
au grăbit spre scenă și l-au înconjurat, și am rămas în picioare în 
timp ce rândul meu, apoi toată loja și apoi întreaga sală s-au 
golit. 

Am ridicat stiloul. 


Sau ar trebui să încep cu felul cum a început? 


La mai puţin de o săptămână după lectura de poezie, Boris 
stătea de vorbă, pe covorul roșu gros din holul de la Wovii Mir, 
cu noul editor al revistei literare, Constantin Mihailovici 
Simonov, un bărbat cu șifonierul plin de costume de dinaintea 
războiului și care purta două inele cu sigiliu cu rubin care se 
ciocneau când trăgea din pipă. Nu era ceva neobișnuit ca 
scriitorii să vină în vizită la redacţie. De fapt, primeam de multe 
ori sarcina să le fac turul, să le ofer ceai, să-i scot la prânz - 
amabilităţile obișnuite. Însă Boris Leonidovici Pasternak era cel 
mai cunoscut poet rus în viaţă, așa încât Constantin și-a asumat 
rolul de gazdă, plimbându-l de-a lungul șirului de birouri, 
prezentându-l redactorilor, graficienilor, traducătorilor și altor 
membri ai personalului. De aproape, Boris era și mai atrăgător 
decât fusese pe scenă. Avea 56 de ani, dar ai fi putut să-i dai 
40. Ochii îi fugeau de la unul la altul în timp ce schimba 
politeţuri cu ei, iar pomeţii înalţi îi erau scoși în evidenţă de 
zâmbetul larg. 

Când se apropiau de biroul meu, am luat traducerea la care 
lucram și am început să fac semne la întâmplare pe manuscrisul 
de poezie. Sub birou, îmi fâțâiam picioarele în pantofii cu toc. 


— Aș vrea să vă prezint uneia dintre cele mai înfocate 
admiratoare ale dumneavoastră, i-a spus Constantin lui Boris. 
Olga Vsevolodovna lvinskaia. 

Am întins mâna. Boris mi-a întors încheietura ca să-mi sărute 
dosul mâinii. 

— Incântat să vă cunosc. 

— Imi plac poeziile dumneavoastră încă de când eram mică, 
am spus eu, prostește, în timp ce el se retrăgea. 

A zâmbit, dând la iveală strungăreaţă. 

— De fapt, acum lucrez la un roman. 

— Despre ce? am întrebat, blestemându-mă pentru că îi cer 
unui scriitor să-și expună proiectul înainte să-l fi terminat. 

— Este despre vechea Moscovă. Una pe care ești mult prea 
tânără ca să ţi-o aduci aminte. 

— Ce palpitant, a spus Constantin. Apropo de asta, ar trebui 
să stăm de vorbă la mine în birou. 

— Sper să te mai văd, Olga Vsevolodovna, a zis Boris. E foarte 
plăcut că încă mai am admiratori. 

De acolo a pornit. 

Prima dată când am fost de acord să mă întâlnesc cu el, eu 
am întârziat și el a ajuns devreme. A spus că nu-l deranjează, că 
a ajuns cu o oră mai devreme în Piaţa Pușkinskaia și i-a făcut 
plăcere să se uite cum se așază porumbel după porumbel în 
vârful statuii de bronz a lui Pușkin, ca niște pălării însufleţite, cu 
pene. Când m-am așezat lângă el pe bancă, mi-a luat mâna și a 
spus că nu s-a mai gândit la nimic altceva de când mă 
cunoscuse, că nu se putea stăpâni să se gândească la cum ar fi 
să mă vadă apropiindu-mă și așezându-mă lângă el, cum ar fi 
să-mi ia mâna. 

După aceea, în fiecare dimineaţă mă aștepta în fața 
apartamentului. Inainte de serviciu, ne plimbam pe bulevardele 
largi, prin pieţe și parcuri, înainte și înapoi pe fiecare pod care 
traversa Moscova, niciodată cu vreo destinaţie în minte. Teii 
fuseseră în plină floare în vara aceea și tot orașul mirosea a 
miere, dulce și ușor putred. 

li spuneam totul: despre primul meu soţ, pe care-l găsisem 
spânzurat în apartamentul nostru; despre al doilea, care îmi 
murise în brațe; despre bărbații cu care fusesem înaintea lor și 
despre bărbaţii cu care fusesem după aceea. li vorbeam despre 
sentimentele mele de rușine și de umilinţă. Îi vorbeam despre 


bucuriile mele ascunse: să fiu prima care coboară dintr-un tren, 
să-mi pun cremele de faţă și parfumurile așa încât să aibă toate 
etichetele în faţă, gustul de plăcintă cu cireşe amare de la micul 
dejun. În acele prime câteva luni, eu am tot vorbit, iar Boris a 
ascultat. 

Până la sfârșitul verii, am început să-i spun Boria și ela 
început să-mi spună Olea. Și lumea a început să vorbească 
despre noi. Cel mai mult, mama. 

— E pur și simplu inacceptabil, a spus de așa de multe ori, că 
am pierdut șirul. E însurat, Olga. 

Dar știam că pe Anatoli Sergheievici nu-l interesează să audă 
acea mărturisire. Ştiam ce mărturisire voia să scriu. Mi-am adus 
aminte cuvintele lui: „Soarta lui Pasternak va depinde de cât de 
cinstită ești”. Am luat stiloul și am început iar. 


Dragă Anatoli Sergheievici Semionov, 


1” PeeterHhrage-este-rerba-lespre-up-loetor. 


Este-vorba-despre-noi 


Doctor Jivago nu este antisovietic. 


Când s-a întors Semionov, după o oră, i-am dat scrisoarea. A 
cercetat-o, întorcând foaia. 

— Poţi să încerci din nou mâine-noapte. 

A mototolit hârtia, făcând-o ghemotoc, a aruncat-o i le-a făcut 
semn gardienilor să mă ia de-acolo. 


xK 


În fiecare noapte venea după mine un gardian, iar cu 
Semionov aveam micile noastre discuții. Şi în fiecare noapte, 
umilul meu anchetator îmi punea aceleași întrebări: Despre ce e 
vorba în roman? De ce îl scrie? De ce îl aperi? 

Nu i-am spus ce voia să audă: că romanul era critic la adresa 
revoluţiei. Că Boris a respins realismul sovietic și a ales să 


creeze personaje care au trăit și au iubit din toată inima, 
independent de influenţa statului. 

Nu i-am spus că Boria începuse romanul înainte să ne 
cunoaștem. Că o avea deja pe Lara în minte și că în primele 
pagini eroina semăna cu soţia lui, Zinaida. Nu i-am spus că, pe 
măsură ce trecea timpul, Lara a devenit în cele din urmă eu. 
Sau poate că eu am devenit ea. 

Nu i-am spus cum îmi spunea Boria muza lui, cum, în primul 
an pe care l-am petrecut împreună, spunea că a avansat cu 
romanul mai mult decât în cei trei ani de dinainte la un loc. Cum 
fusesem atrasă la început de el din cauza numelui - numele pe 
care-l știa toată lumea -, dar mă îndrăgostisem de el în pofida 
numelui. Cum pentru mine el era mai mult decât poetul faimos 
de pe scenă, fotografia din ziar, persoana din lumina 
reflectoarelor. Cum mă  încântau  imperfecţiunile lui: 
strungăreaţă; pieptenul vechi de 20 de ani pe care refuza să-l 
înlocuiască; felul cum se scărpina cu stiloul pe obraz când se 
gândea, lăsând o dâră de cerneală neagră pe faţă; cum se forța 
să-și scrie marea operă cu orice preţ. 

Și chiar se forţa. Ziua scria într-un ritm furios, lăsând paginile 
scrise să cadă într-un coș de nuiele de sub birou. Și noaptea îmi 
citea ce scrisese. 

Uneori citea în fața unor mici adunări în apartamente de prin 
toată Moscova. Prietenii se așezau în semicerc în jurul unei 
măsuţe la care stătea Boria. Eu stăteam lângă el, simţindu-mă 
mândră să joc rolul gazdei, al femeii de lângă el, aproape al 
soţiei. Citea în felul lui entuziast, cuvintele rostogolindu-se unele 
peste altele, și privea peste capetele celor așezați în faţa lui. 

Participam la aceste lecturi prin oraș, dar nu și când citea la 
Peredelkino, care se afla la mică distanţă cu trenul de Moscova. 
Dacea$ din colonia scriitorilor era teritoriul soţiei lui. Casa de 
lemn brun-roșcat cu bovindouri se afla în vârful unui deal 
povârnit. In spatele ei erau șiruri de mesteceni și brazi, iar într-o 
parte, o cărare de pământ care ducea către o grădină întinsă. 
Când m-a dus prima dată acolo, Boria mi-a povestit pe larg 
căror legume le-a mers bine de-a lungul anilor, cărora nu și de 
ce. 

Dacea, mai mare decât casele majorităţii cetăţenilor, îi fusese 
oferită de guvern. De fapt, întreaga colonie Peredelkino era un 


6 Casă de vacanţă sau casă înstărită la ţară în Rusia. 


dar din partea lui Stalin însuși, ca să ajute să prospere scriitorii 
patriei aleși pe sprânceană. „Producţia de suflete este mai 
importantă decât producţia de tancuri”, spusese el. 

Cum zicea Boria, era și o bună modalitate de a le ţine 
socoteala. Lângă el stătea autorul Constantin Aleksandrovici 
Fedin. Pe-aproape locuia și Cornei Ivanovici Șukovski, folosind 
casa pentru a lucra la cărțile lui pentru copii. Casa în care stătea 
și unde fusese arestat Isaac Emmanulilovici Babel, și în care nu 
se mai întorsese, era în josul dealului. 

Și nu i-am spus lui Semionov niciun cuvânt despre cum îmi 
mărturisise Boria că romanul pe care-l scria îi putea aduce 
moartea, cum se temea că Stalin o să-l termine, așa cum făcuse 
cu mulţi dintre prietenii lui în timpul epurărilor. 

Răspunsurile vagi pe care i le dădeam nu-l mulțumeau 
niciodată pe anchetatorul meu. Imi dădea altă hârtie și stiloul lui 
și-mi zicea să mai încerc o dată. 

Semionov a încercat totul ca să-mi smulgă o mărturisire. 
Uneori era blând, îmi aducea ceai, mă întreba ce cred despre 
poezie, spunând că el a fost dintotdeauna un admirator al operei 
de început a lui Boria. A aranjat să mă consulte un doctor o dată 
pe săptămână și le-a dat instrucţiuni gardienilor să-mi dea o 
pătură de lână în plus. 

Alteori, încerca să mă momească, spunând că Boria, a 
încercat să se predea în schimbul meu. Odată, pe coridor a 
trecut un cărucior metalic, lovindu-se cu zgomot într-un perete, 
iar el a glumit că era Boris, bătând în zidurile Lubiankăi și 
încercând să intre. 

Sau spunea că Boris a fost zărit la un eveniment, arătând bine 
cu soţia la braţ. „Neîmpovărat” a fost cuvântul pe care l-a 
folosit. Uneori nu era soţia, ci o tânără drăguță. „Franţuzoaică, 
mi se pare.” Mă sileam să zâmbesc și să spun că mă bucur să 
aflu că e fericit și sănătos. 

Semionov n-a pus nici măcar o dată mâna pe mine, nici n-a 
ameninţat s-o facă. Insă violenţa era tot timpul prezentă, 
comportamentul lui blând întotdeauna calculat. Cunoscusem 
toată viaţa bărbaţi ca el și știam de ce sunt capabili. 


xK 


Noaptea, colegele mele de celulă și cu mine ne legam la ochi 
fâșii de pânză, într-o încercare zadarnică de a scăpa de luminile 
care nu se stingeau niciodată. Gardienii veneau și plecau. 
Somnul venea și pleca. 

In nopţile când somnul nu venea deloc, inspiram și expiram, 
încercând să-mi calmez mintea suficient timp ca să deschid o 
fereastră către copilul care creștea în mine. Îmi tineam mâna pe 
burtă pentru a simţi ceva. Odată, mi s-a părut că simt ceva mic, 
mic ca o bulă care se sparge. M-am agăţat cât de mult am putut 
de senzaţia aceea. 

Pe măsură ce-mi creștea burta, mi se permitea să stau întinsă 
cu o oră mai mult decât celelalte femei. Mi se dădea și o porţie 
de cașă în plus și, din când în când, câte o porţie de varză fiartă. 
Și celelalte deţinute îmi făceau porție din mâncarea lor. 

Până la urmă, mi-au dat o salopetă mai mare. Colegele de 
celulă mă rugau să le las să-mi pună mâna pe burtă ca să simtă 
loviturile copilului. Acestea păreau promisiunea unei vieţi în 
afara Celulei nr. 7. Cel mai mic deținut al nostru, gângureau ele. 


xK 


Noaptea a început ca și celelalte. Am fost trezită de bătaia 
unui baston și însoţită în sala de interogatoriu. M-am așezat 
vizavi de Semionov și am primit o altă foaie de hârtie. 

Apoi s-a auzit o bătaie în ușă. A intrat un bărbat cu părul atât 
de alb, că părea aproape albăstrui, și i-a spus lui Semionov că 
întâlnirea fusese stabilită. Bărbatul s-a întors către mine. 

— Ai cerut-o și acum o ai. 

— Am cerut-o? am întrebat eu. Cu cine? 

— Pasternak, a răspuns Semionov, cu glasul mai ridicat și mai 
aspru în prezenţa celuilalt. Te așteaptă. 

Nu credeam. Însă când m-au urcat în spatele unui microbuz 
fără ferestre, mi-am permis să cred. Sau, mai degrabă, n-am 
putut înăbuși o mică speranţă. Gândul că o să-l văd, chiar și în 
condiţiile astea, era cea mai mare bucurie pe care o simţisem 
de la prima mișcare a copilului nostru. 


Am ajuns la un alt sediu oficial și am fost dusă printr-o serie 
de coridoare și, în jos, câteva rânduri de trepte. Când am ajuns 
într-o încăpere întunecoasă de la subsol, eram extenuată și 


transpirată și nu puteam decât să mă gândesc la Boria care 
avea să mă vadă în halul acela. 

M-am întors, privind camera goală. Nu erau scaune; nu era 
nicio masă. Din tavan atârna un bec. Podeaua se înclina către o 
scurgere ruginită aflată în mijloc. 

— Unde e? am întrebat, dându-mi imediat seama ce proastă 
fusesem. 

În loc să-mi răspundă, însoţitorul meu m-a împins brusc printr- 
o ușă de metal, care s-a încuiat în urma mea. M-a asaltat 
mirosul. Era dulce și inconfundabil. Am văzut mese cu forme 
prelungi acoperite cu pânză. Mi s-au înmuiat genunchii și am 
căzut pe podeaua rece și udă. Oare Boris era acolo? De-asta mă 
aduseseră aici? 

Ușa s-a deschis din nou, după ce trecuseră minute sau ore, și 
două braţe m-au ridicat pe picioare. Am fost târâtă înapoi pe 
scări în sus și apoi pe alte coridoare care păreau nesfârșite. 

Ne-am urcat într-un lift de marfă din capătul unui culoar. 
Gardianul a închis cușca și a tras de manetă. Motoarele s-au 
însufleţit și liftul s-a scuturat violent, însă nu s-a mișcat. 
Gardianul a tras din nou maneta și a deschis cușca. 

— Tot uit, a zis el cu un rânjet, împingându-mă din lift. Nu mai 
merge de o veșnicie. 

S-a întors spre prima ușă pe stânga și a deschis-o. Înăuntru 
era Semionov. 

— Te-am așteptat cu toţii, a zis. 

— Cine sunt cu toții? 

A bătut de două ori în perete. Ușa s-a deschis din nou și a 
intrat târșâindu-și picioarele un bătrân. Mi-a trebuit o clipă să-mi 
dau seama că era Serghei Nicolaievici Nikiforov, fostul profesor 
de engleză al Irei - sau o umbră de-a lui. Barba, în mod normal 
scrupulos îngrijită, era ţepoasă, pantalonii cădeau de pe trupul 
subţiratic, pantofii n-aveau șireturi. Duhnea a urină. 

— Serghei, am îngânat eu. 

Dar a refuzat să mă privească. 

— Incepem? a întrebat Semionov. Bun, a spus fără să aștepte 
vreun răspuns. Hai s-o luăm de la capăt. Serghei Nicolaievici 
Nikiforov, confirmi mărturia pe care ne-ai dat-o ieri: că ai fost 
prezent în timpul unor discuţii antisovietice între Pasternak și 
Ivinskaia? 


Am ţipat, dar am fost iute redusă la tăcere de o palmă a 
gardianului care stătea lângă ușă. M-a împins în peretele cu 
faianţă, dar n-am simţit nimic. 

— Da, a răspuns Nikiforov, cu capul tot plecat. 

— Şi că lvinskaia te-a informat despre planul ei de a fugi în 
străinătate cu Pasternak? 

— Da, a spus Nikiforov. 

— Nu-i adevărat! am strigat eu. 

Gardianul s-a îndreptat către mine. 

— Şi că ai ascultat programe radio antisovietice acasă la 
Ivinskaia? 

— Nu e... de fapt, nu... cred... 

— Deci ne-ai minţit? 

— Nu. 

Bătrânul și-a ridicat mâinile care tremurau ca să-și acopere 
faţa, scoțând un vaiet nepământesc. 

Am vrut să-mi întorc privirea, dar n-am făcut-o. 


După mărturisirea lui Nikiforov, l-au scos de-acolo, iar pe mine 
m-au dus înapoi în Celula nr. 7. Nu sunt sigură când au început 
durerile - fusesem amorțţită ore în șir -, dar, la un moment dat, 
colegele de celulă i-au avertizat pe gardieni că așternutul meu 
era îmbibat de sânge. 

M-au dus la spitalul din Lubianka și, când doctorul mi-a spus 
ce știam deja, nu mă puteam gândi decât cum îmi miros hainele 
a morgă, a moarte. 


xK 


— Declaraţiile martorilor ne-au permis să-ți dăm în vileag 
acțiunile: ai continuat să denigrezi regimul nostru și Uniunea 
Sovietică. Ai ascultat Vocea Americii. Ai calomniat scriitori 
sovietici cu vederi patriotice și l-ai ridicat în slăvi pe Pasternak, 
un scriitor cu opinii împotriva orânduirii. 

Am ascultat verdictul judecătorului. Am auzit cuvintele pe 
care le spunea și numerele pe care le rostea. Dar nu le-am putut 
pune cap la cap până nu m-au dus înapoi în celulă. Cineva a 
întrebat, iar eu am răspuns: 

— Cinci ani. 


Și abia atunci m-a lovit: cinci ani într-un lagăr de reeducare 
din Potma. Cinci ani, 600 de kilometri de Moscova. Fiica și fiul 
meu aveau să fie adolescenţi. Mama urma să aibă aproape 70 
de ani. O să mai fie în viaţă oare? Boris avea să fi mers mai 
departe - poate să-și fi găsit o nouă muză, o nouă Lara. Poate că 
și-o găsise deja. 


În ziua de după pronunţarea sentinţei, mi-au dat o haină de 
iarnă mâncată de molii și m-au urcat în spatele unui camion cu 
prelată, plin cu femei. Am privit Moscova trecând pe lângă noi 
printr-o deschizătură din spate. 

La un moment dat, un grup de elevi a traversat prin spatele 
camionului, doi câte doi. Profesoara le-a strigat să se uite drept 
în față, dar un băieţel s-a întors și ne-am privit în ochi. Preţ de o 
clipă, mi-am imaginat că era propriul meu fiu, Mitea al meu, sau 
poate bebelușul pe care nu l-am cunoscut. 

Când s-a oprit camionul, gardienii au ţipat la noi să coborâm 
și să ne mișcăm repede spre trenul care avea să ne ducă în 
Gulag. M-am gândit la primele pagini din romanul lui Boria, cu 
luri Jivago urcând într-un tren cu tânăra lui familie, căutând 
siguranţa în Urali. 

Gardienii ne-au așezat pe banchete într-un vagon fără 
geamuri și, în timp ce trenul pornea, am închis ochii. 

Moscova se întinde în cercuri, ca o pietricică aruncată în apa 
nemișcată. Orașul se extinde dinspre centrul lui roșu spre 
bulevarde și monumente și blocuri de apartamente - fiecare mai 
înalt și mai masiv decât cel de alături. Apoi vin copacii, apoi 
mediul rural, apoi zăpada, apoi zăpada. 


OCCIDENT 
Toamna lui 1956 


Capitolul 2 
CANDIDATA 

Era una dintre zilele acelea umede din District, cu aerul 
înăbușitor deasupra Potomacului. Chiar și în septembrie, tot mai 
aveai senzaţia că respiri printr-o cârpă udă. Imediat ce am ieșit 
din apartamentul de la parter unde stăteam cu mama, am 
regretat că mi-am pus fusta gri. Cu fiecare pas, nu puteam să- 
mi zic decât /ână, lână, lână. Până să ajung să mă urc în 
autobuzul 8 și să mă așez în spate, simţeam transpiraţia care-mi 
trecea prin bluza albă. Și mai rău, aveam senzaţia că aveam 
două pete mari de sudoare, câte una pe fiecare fesă. Cu 
proprietarul care ne ameninţa că ne crește chiria, aveam mare 
nevoie de slujba asta. De ce nu-mi pusesem ceva de in? 

După ce am schimbat autobuzul și m-am încins mergând încă 
trei cvartale, am ajuns la Foggy Bottom”. Mergând pe strada E, 
am încercat să-mi verific discret posteriorul în vitrina unui 
Peoples Drug. Dar n-am reușit să disting nimic, din cauza 
strălucirii soarelui și pentru că nu purtam ochelarii. 

Aveam 20 de ani când m-am dus prima dată la un oculist, 
însă până la vremea aceea eram deja atât de obișnuită cu 
muchiile tocite ale vieţii, încât, când am văzut în cele din urmă 
lumea așa cum era ea în realitate, totul devenise mult prea 
însuflețit. Puteam să văd fiecare frunză dintr-un copac și fiecare 
por de pe nas. Puteam să văd fiecare fir de blană albă de pisică 
pe orice articol de îmbrăcăminte, mulţumită mâţei vecinilor, 
Mișka. Toate astea îmi provocau dureri de cap. M-am trezit că 
prefer să văd lucrurile ca un tot înceţoșat, nu în componente 
clare, așa că purtam rareori ochelarii. Sau poate că eram doar 
încăpăţânată - aveam o idee despre cum arăta lumea și mă 
neliniștea orice lucru care o contrazicea. 

Trecând pe lângă un bărbat așezat pe o bancă, i-am simţit 
privirea stăruind. Oare se uita la felul cum îmi lăsam umerii și 
priveam atent în pământ când mergeam? Exersam corectarea 
posturii mergând ore în șir prin dormitor cu cărți pe cap, dar, cu 
toate exerciţiile, nu reușisem să rezolv problema. Ori de câte ori 
simţeam căutătura unui bărbat, presupuneam că se uita la 
mersul meu stângaci. Cealaltă variantă, că m-ar fi putut 


7 Denumire neoficială a Departamentului de Stat american, situat în 


apropierea Potomacului. 
3 Lant de drogherii fondat în 1905 și achiziţionat ulterior de CVS, în 1990. 


considera atrăgătoare, nu-mi trecea niciodată prin cap. 
Întotdeauna era vorba despre felul cum merg sau de hainele 
făcute în casă, sau că mă uitam din greșeală prea lung la 
cineva, așa cum sunt înclinată să fac. Niciodată nu mă gândeam 
că era din cauză că sunt drăguță. Nu, asta niciodată. 

Am grăbit pasul, m-am furișat într-un birt și m-am dus direct 
la toaletă. 

Nicio urmă de transpiraţie, mulţumesc lui Dumnezeu. Tot 
restul era altă poveste: bretonul era lipit de frunte, rimelul, 
despre care mama îmi spusese că părea genul pe care să-l 
folosească o mireasă venită la pachet, se întinsese, iar pudra pe 
care o aplicasem delicat pe ceea ce vânzătoarea de la 
Woolworth numise „zonele cu probleme” era îngroșată ca 
aluatul la pachet Bisquick. Mi-am dat cu apă pe faţă și eram pe 
punctul să mă șterg când a bătut cineva la ușă. 

— O clipă. 

Bătăile au continuat. 

— Ocupat! 

Persoana aflată de cealaltă parte a ușii a scuturat mânerul. 

Am întredeschis ușa și mi-am arătat faţa cu apa scurgându-se 
de pe ea. 

— les imediat, i-am spus bărbatului cu un ziar la subraţ și am 
trântit ușa. 

Ridicându-mi fusta, am îndesat un șerveţel de hârtie împăturit 
între lenjerie și centură și m-am uitat la ceas: mai aveam 25 de 
minute până la interviu. 

Sidney, fostul meu iubit, dacă pot să-i zic așa, îmi spusese 
prima dată despre postul ăsta într-o seară cu pizza și beri la 
Bayou. Era unul dintre tipii ăia din D.C. care se mândresc că 
sunt la curent cu tot ce se întâmplă și știa că eu încercam să 
obţin un post în administraţie încă de când absolvisem, cu doi 
ani în urmă. Însă posturile de începători erau puţine și în 
general, ca să ai o intrare, trebuia să cunoști pe cineva care 
cunoaște pe cineva. Sidney era intrarea mea. Avea un post la 
Departamentul de Stat și auzise de postul de dactilografă de la 
prietenul unui prieten. Ştiam că e ceva cu bătaie lungă, pentru 
că abilităţile mele de dactilografiat și stenografiat erau doar 
rezonabile, iar singura mea experienţă era de răspuns la 
telefoane pentru un avocat aproape pensionat, cu costume care 
nu-i veneau bine. Însă Sidney spusese că postul era sigur al 


meu, pentru că pusese o vorbă bună la cineva pe care-l știa în 
Agenţie. Bănuiam că de fapt nu știa pe nimeni în Agenţie la care 
să pună o vorbă bună, dar tot i-am mulţumit. Când s-a aplecat 
să-l sărut, am întins mâna și i-am mulţumit din nou. 

Am ieșit de la toaletă, ușurată să văd că bărbatul cu ziarul 
plecase. Am comandat o Coca-Cola mare și grecul micuţ din 
spatele tejghelei mi-a dat-o făcându-mi cu ochiul. 

— Ai pornit-o cu stângul? m-a întrebat. 

Incuviințând din cap, am dat sucul pe gât. 

— Mersi, am spus, împingând o monedă de 5 cenți pe 
tejghea. 

A împins-o înapoi cu degetul. 

— Fac cinste, a zis el și mi-a făcut iar cu ochiul. 


Am ajuns cu un sfert de oră mai devreme la porţile negre de 
fier care duceau în complexul de clădiri masive de cărămidă 
cenușii și roșii de pe Navy Hill. Cinci minute ar fi fost decent, dar 
dacă ajunsesem cu un sfert de oră mai devreme însemna că 
trebuia să mă plimb prin jur de trei ori înainte să intru. Până 
atunci, eram iar transpirată toată. Când am împins ușa grea, mă 
așteptam să fiu întâmpinată de un val de aer condiţionat 
încântător, dar nu m-a lovit decât același aer încins. 

După ce am așteptat la coadă pentru control, mi-a venit 
rândul să-mi fie verificate actele cu lista de vizitatori aprobată. 
Insă când am dat să le prezint, pe lângă mine a trecut un bărbat 
cu părul alb și ochelari cu rame de sârmă rotunde, lovindu-se de 
mine și făcându-mă să-mi scap geanta. CV-ul meu sărăcăcios a 
căzut pe podea. Bărbatul care trecuse pe lângă controlul de 
securitate s-a întors. L-a ridicat de jos și mi-a înmânat lista mea 
de realizări și calificări, acum pătată și ușor înflorită, dar tot 
sărăcăcioasă, cu un „la-l de-aici, domnișoară”. Apoi a dispărut 
înainte să apuc să răspund. 


În lift, mi-am umezit cu limba vârful degetului și am curăţat o 
pată de pe CV. N-a făcut decât să înrăutăţească situaţia și m-am 
blestemat că n-am luat cu mine un exemplar în plus. ÎI 
scrisesem cu ajutorul unei cărţi pe care o luasem de la 
bibliotecă, intitulată Cum să obţii cinstit slujba! Am formulat CV- 
ul conform instrucţiunilor din carte, plătind chiar în plus pentru 


hârtia gălbuie mai groasă. CV-ul pătat era ceea ce cartea ar fi 
numit „neprofesionist”. 

Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, când l-am ridicat, am împins în 
sus șerveţelul de hârtie pe care-l îndesasem la baie și acum îl 
simţeam apăsându-mă în spate. Mi-am impus să nu mă gândesc 
la el, ceea ce m-a făcut să mă gândesc și mai mult. 

— Încotro mergi? m-a întrebat femeia de lângă mine, cu 
degetul deasupra butoanelor. 

— Ah, am zis. Trei. Nu, patru. 

— Interviu? 

Am ridicat CV-ul pătat. 

— Dactilografă? 

— De unde știi? 

— Mă descurc destul de bine cu evaluările rapide. 

Femeia a întins mâna. Avea ochii depărtaţi și buzele pline, 
date cu un ruj roșu lucios, care semănau cu două jeleuri colorate 
în formă de peștișori. 

— Lonnie Reynolds, a zis ea. Sunt în Agenţie dinainte să fie 
Agenţie. 

Părea în același timp mândră și plictisită din acest motiv. 
Când i-am strâns mâna, am zărit o dungă albă pe inelar. Şi-a dat 
seama că am observat inelul care lipsea și mi-a susținut privirea 
preţ de o clipă stânjenitoare. Liftul a scos un clinchet la etajul al 
treilea. 

— Vreun sfat? am întrebat-o în timp ce cobora. 

— Dactilografiază repede. Nu pune întrebări. Și nu accepta 
niciun rahat. 

În timp ce în lift urcau doi bărbaţi, am auzit-o strigându-mi din 
spatele lor. 

— Apropo, ăla care a intrat în tine era Dulles. 

Înainte să apuc să întreb cine era Dulles, uşile s-au închis. 


La etajul al patrulea, secretara m-a întâmpinat făcându-mi 
semn către un șir de scaune de plastic aflate de-a lungul 
peretelui, unde așteptau deja două femei. M-am așezat și eu și 
am simţit cum se mișcă șerveţelul de hârtie. M-am blestemat că 
nu intrasem mai devreme, deși avusesem ocazia. 

În dreapta mea era o femeie mai în vârstă, care purta o 
jachetă verde ce părea să aibă vreo 20 de ani și o fustă lungă de 
catifea reiată. Era îmbrăcată mai degrabă ca o profesoară 


demodată decât ca o stenodactilografă sau, cel puţin, cum îmi 
imaginam eu că ar trebui să arate o stenodactilografă, și m-am 
dojenit că sunt așa de înclinată să judec lumea. Își ţinea CV-ul în 
poală, strâns între arătătoare și degetele mari. Oare era la fel de 
agitată ca mine? Se întorcea oare la muncă după ce plecaseră 
copiii de-acasă? Incepuse o nouă carieră, făcând cursuri la seral, 
dorindu-și să facă acum ceva nou? S-a uitat la mine și mi-a 
șoptit „Succes”. Am zâmbit și mi-am spus s-o las baltă. 

M-am uitat la ceasul de pe perete, ca pretext s-o studiez pe 
bruneta minionă care stătea în stânga mea. Parcă era proaspăt 
ieșită din școala de secretare - 20 de ani, poate, dar nu arăta cu 
nici măcar o zi peste 16 ani. Mai drăguță decât mine, avea 
unghiile date cu o ojă roz lucioasă. Părul era aranjat într-una 
dintre coafurile alea care îţi dau impresia că au necesitat o 
groază de timp și o mulţime de agrafe. Și era îmbrăcată cu o 
ţinută care părea nouă: o rochie cu mânecă lungă cu guler alb și 
pantofi cu toc în carouri. Era genul de rochie pe care o văzusem 
în vitrina unui magazin universal și mi-aș fi dorit s-o pot 
cumpăra în loc să mă duc acasă și s-o desenez pe o bucată de 
hârtie, ca să-mi poată face mama una la fel. Și fusta de lână de 
pe mine era copiată după una gri pe care o văzusem pe un 
manechin în vitrină la Garfinckel cu un an în urmă. 

Mă plângeam mult prea des că hainele mele nu erau 
cumpărate de la magazin și nici măcar nu erau la modă, dar, 
după ce avocatul se pensionase de-a binelea și mă pusese pe 
liber, singurii bani pentru plata chiriei apartamentului nostru de 
la subsol veneau din munca de croitoreasă ale mamei. Lucra în 
sufragerie, pe o masă veche de ping-pong pe care o găsiserăm 
pe trotuar. Scoseserăm plasa stricată și își instalase pe masa 
verde obiectul mândriei și bucuriei ei - o mașină de cusut cu 
pedală Vesta, un dar de la tata și unul dintre puţinele lucruri pe 
care le luase cu ea în călătoria făcută de la Moscova. La 
Moscova, mama lucrase la fabrica Bolșevișca, însă avusese tot 
timpul și o activitate colaterală pe piaţa neagră, făcând ţinute 
de comandă și rochii de mireasă. Era o femeie ca un buldog - și 
ca înfățișare, și ca temperament. Venise în Statele Unite cu al 
doilea val de imigranţi ruși care părăsiseră Patria-Mamă. 
Granițele erau pe punctul de a se închide și, dacă părinţii mei ar 
mai fi așteptat fie și numai câteva luni, aș fi crescut în spatele 
Cortinei de Fier în loc de Tărâmul celor liberi. 


Când și-au strâns lucrurile din cămăruţa lor, aflată într-un 
apartament la comun pe care-l împărțeau cu alte patru familii, 
mama era însărcinată în trei luni cu mine și spera să ajungă pe 
țărmurile americane la timp pentru naștere. De fapt, sarcina 
mamei a fost cea care i-a împins să plece. Pe măsură ce-i 
creștea burta, tata a obţinut documentele necesare și o locuinţă 
temporară, împreună cu niște veri de gradul al doilea care se 
stabiliseră într-un loc care se chema Pikesville, în Maryland. La 
vremea aceea, mamei îi sunase foarte exotic și își șoptea, ca o 
rugăciune, „Maryland”, „Maryland”. 

Pe atunci, tata lucra într-o fabrică de armament, însă înainte 
fusese la Institutul profesorilor roșii, unde studiase filosofia. In 
anul al treilea, a fost dat afară pentru că exprimase idei care nu 
erau incluse în programa specifică. Planul era ca tata să caute 
de lucru la una dintre multele universități din Baltimore sau 
Washington, să facă economii stând la verii lor un an sau doi, 
apoi să cumpere o casă, o mașină, să mai facă un copil... toate 
cele. Părinţii mei visau la copilul pe care urmau să-l aibă. Işi 
imaginau întreaga lui viață: cum se naște într-un spital american 
curat, cum învaţă primele cuvinte și în rusă, și în engleză, cum 
merge la cele mai bune școli, cum învaţă să conducă o mașină 
americană mare pe o autostradă americană largă, poate chiar 
cum joacă baseball. În visul lor, stăteau în tribune mâncând 
alune și ovaţionau. Și în viitoarea lor casă, mama avea să aibă o 
cameră a ei unde să facă rochii și poate chiar să-și înceapă 
propria afacere. 

Şi-au luat rămas-bun de la părinţi și fraţi și de la toţi cei pe 
care-i cunoșteau, dar și de la toate lucrurile pe care le știau. 
Erau conștienți că odată ce plecau nu se vor mai putea întoarce, 
cetăţenia fiindu-le retrasă definitiv pentru că își căutau 
împlinirea visului american. 

M-am născut la spitalul Johns Hopkins, iar primul meu cuvânt 
a fost un da rusesc, urmat de un nu englezesc. Am urmat o 
școală publică minunată și am jucat chiar și softball și am 
învăţat să conduc Crosley-ul vărului meu. Însă tata n-a apucat 
să vadă nimic din toate astea. Mamei i-au trebuit ani de zile 
până să-mi spună de ce nu l-am cunoscut și, când mi-a spus, mi- 
a trântit totul vorbind repede, de parcă ar fi avut ceva de 
mărturisit. Așa cum a povestit ea, stăteau la coadă să se 
îmbarce pe vasul cu aburi care urma să-i ducă peste Atlantic, 


când s-au apropiat doi bărbaţi în uniformă și i-au cerut tatei să 
le arate actele. Mai trecuseră deja prin asta cu alți bărbaţi în 
uniformă, așa că mama n-a sesizat imediat pericolul pe care-l 
simţise tata când și-a scos actele din haină. Fără să se uite 
măcar la documentele de călătorie, bărbaţii l-au apucat pe tata 
de braţe, spunând că trebuie să le vadă superiorul lor, 
confidenţial. Mama s-a prins de tata, dar bărbaţii l-au tras de 
lângă ea. A ţipat și tata i-a spus calm să se urce pe vapor, că o 
să vină și el repede. Când ea a protestat, el i-a spus din nou 
„Urcă pe vapor”. 

Când nava cu aburi a șuierat, semnalând că urmează să 
plece, mama n-a dat fuga la balustradă ca să vadă dacă tata 
alerga pe rampă în ultimul moment; știa deja că n-o să-și mai 
vadă niciodată soţul. În loc de asta, s-a prăbușit pe priciul care-i 
fusese rezervat în compartimentul de clasa a treia. Priciul de 
lângă ea avea să rămână gol tot restul călătoriei, loviturile mele 
în burtă fiindu-i singurul însoțitor. După ani de zile, când am 
primit o telegramă de la sora mamei, aflată la Moscova, în care 
spunea că tata a murit în Gulag, mama a stat fix o săptămână în 
pat. Pe-atunci eu aveam doar opt ani, dar m-am ocupat mai 
departe de gătit și curăţenie, m-am dus și m-am întors singură 
de la școală și am terminat micile comenzi de cusut ale mamei - 
reparaţii de mâneci sfâșiate și tivuri de pantaloni - și apoi am 
livrat lucrurile reparate. 

Prima ei slujbă în America a fost la Lou - Curăţătorie și 
modificări, unde călca toată ziua cămăși bărbătești, venind 
acasă în fiecare seară cu mâinile pătate și crăpate din cauza 
chimicalelor puternice. Rar mai avea șansa să-și ia acul de cusut 
și să tivească o pereche de pantaloni sau să coasă nasturele la o 
haină. Însă la o săptămână după ce a aflat de moartea tatei, 
mama s-a dat jos din pat, s-a fardat, a renunţat la slujba de la 
Lou și a trecut la treabă. Cusătură după cusătură, mărgea după 
mărgea, pană după pană, și-a pus întreaga jale în cusutul 
rochiilor. Abia dacă a ieșit din casă timp de două luni și, când a 
terminat, umpluse două geamantane cu rochii mai frumoase 
decât tot ce făcuse până atunci. L-a convins pe preotul de la 
biserica ortodoxă rusă a Sfintei Cruci să-i dea voie să-și instaleze 
o măsuţă la festivalul anual de toamnă. A vândut toate rochiile 
în câteva ore, chiar și vedeta colecţiei, o rochie de mireasă pe 
care a cumpărat-o o femeie pentru fata ei de 11 ani, ca s-o 


poarte cândva, în viitor. Când a terminat, aveam destui bani să 
ne mutăm din casa înghesuită a verilor noștri din Maryland, să 
plătim chiria din prima și ultima lună pentru un apartament din 
D.C. și mama să-și poată porni afacerea legată de croitorie. 
Avea să-și împlinească visul ei american, chiar dacă trebuia s-o 
facă de una singură. 

Și-a instalat atelierul, Rochii SUA și altele pentru tine, în 
apartamentul nostru de la subsol și s-a dus vorba despre 
talentele ei. Ruși americani la prima sau a doua generaţie o 
căutau pentru lucrări complicate în vederea unei nunţi sau a 
unei înmormântări ori pentru o altă ocazie. Se lăuda că poate să 
coasă pe un corsaj mai multe paiete decât oricine altcineva de 
pe continent. Destul de repede, a ajuns să fie cunoscută drept a 
doua cea mai bună cusătoreasă din District. Prima era o femeie 
pe nume Bianka, iar mama avea un fel de rivalitate cu ea. „Ştie 
să taie”, spunea ea oricui voia s-o asculte. „Cusăturile sunt 
neglijente. Tivurile ei se descos și dacă bate vântul. A stat prea 
mult în America.” 

Mama ne-a susținut din afacerea ei, plătindu-mi chiar taxa la 
colegiu când am primit doar o bursă parţială la Trinity. Insă când 
proprietarul a ameninţat să ne crească chiria, a devenit esenţial 
să-mi găsesc o slujbă. In timp ce stăteam la secretariat, 
cercetându-mi concurenţa, gândul mi s-a cuibărit în inimă și mi- 
am apăsat mâna pe piept ca să-l înăbuș. 

Chiar când eram pe punctul s-o întreb pe secretară unde e 
toaleta femeilor, ca să pot, în sfârșit, să rezolv problema cu 
șerveţelul care-mi ajunsese de-acum la jumătatea spatelui, a 
intrat un bărbat. A bătut din palme ca și cum ar fi omorât o 
muscă. Apoi l-am recunoscut: era același bărbat care aștepta la 
ușa băii din birt, cu un ziar la subraţ. Stomacul mi s-a strâns de 
tot. 

— Asta-i tot? a întrebat el. 

Ne-am uitat una la alta, neștiind cui se adresează. 

Secretara a ridicat privirea. 

— Așa e. 

Mi-a venit să mă ascund în dosul cuierului de haine. 

L-am urmat pe un coridor și am intrat într-o încăpere mobilată 
cu șiruri de birouri. Pe fiecare se aflau câte o mașină de scris și 
un teanc de foi. M-am așezat în al doilea rând, nevrând să par 
prea nerăbdătoare. Se părea că nici altcineva nu voia să pară 


nerăbdător, așa că rândul al doilea s-a dovedit a fi până la urmă 
primul. 

Chipul bărbatului - mă rog, cel puţin nasul - îl făcea să arate 
de parcă ar fi jucat cândva hochei sau ar fi boxat. M-a cercetat 
din cap până în picioare când m-am așezat, dar tot n-a părut să 
mă recunoască de la birt, mulţumesc lui Dumnezeu. Şi-a scos 
haina și și-a suflecat mânecile bleu. 

— Eu sunt Walter Anderson, a început el. Anderson, a repetat. 

Aproape că mă așteptam să se întoarcă, să scoată o tablă și 
să-și scrie numele cu litere de mână. In loc de asta, și-a deschis 
servieta și a scos un cronometru. 

— Dacă treceţi de acest prim test, o să vă învăţ numele. Dacă 
nu puteţi să bateţi repede, vă recomand să plecaţi acum. 

Ne-a privit în ochi pe fiecare în parte, iar eu i-am întors 
privirea așa cum mă învățase mereu mama. 

— N-o să te respecte nimeni dacă nu-i privești direct în ochi, 
Irina, îmi spunea ea. Mai ales bărbaţii. 

Unele dintre femei s-au foit pe scaune, dar niciuna nu s-a 
ridicat. 

— Bine, a spus Anderson. Hai să începem. 

— Scuzaţi-mă, a zis femeia mai în vârstă, cu jacheta groasă. 

Avea mâna ridicată și m-am înroșit de jenă pentru ea. 

— Nu sunt profesor, a răspuns Anderson. 

Femeia a coborât mâna. 

— Așa e. 

Anderson a privit spre tavan și a expirat. 

— Aveţi vreo întrebare? 

— Ce o să dactilografiem? 

Anderson s-a așezat la biroul masiv din capătul încăperii și a 
scos o carte galbenă din servietă. Era un roman: The Bridges at 
Toko-ri”. 

— Avem vreun pasionat de literatură? 

Am ridicat toate mâna. 

— Bine, a zis el. Vreun admirator al lui James Michener? 

— Am văzut filmul, m-am scăpat eu. Grace Kelly a fost 
minunată. 

— Bravo ţie, a răspuns Anderson. 


” Nuvelă a scriitorului american James A. Michener, care a fost publicată în 
1953 și descrie experienţele piloților marinei americane în Războiul din 
Coreea. 


A deschis cartea la prima pagină. 
— Incepem? a întrebat el, ridicând cronometrul. 


După aceea, în liftul aglomerat, mi-am tras discret bluza de 
pe spatele transpirat. Am băgat mâna dedesubt și am pipăit. 
Nimic. Dispăruse. Oare șerveţelul de hârtie căzuse în lift? Sau, 
Doamne fereşte, căzuse când m-am ridicat după test? Oare 
Walter Anderson se uita chiar în clipa asta la obiectul 
dezgustător? M-am gândit să mă întorc și să refac traseul, ca să 
văd unde ar fi putut să cadă, dar am hotărât că n-are 
importanţă. Oricum n-aveam să capăt slujba. 

Fusesem pe penultimul loc din grup și știu asta pentru că 
Walter Anderson făcuse calculele și apoi citise rezultatele cu 
voce tare. 

— Păi, presupun că asta e, a spus bruneta tânără și drăguță 
pe nume Becky în timp ce coboram cu liftul. 

Ea fusese cea mai lentă. 

— O să mai fie și alte ocazii, a răspuns femeia mai în vârstă, 
cu jachetă. 

Incerca s-o înăbușe, dar am auzit o urmă de bucurie în glasul 
ei. Avusese de departe cel mai bun rezultat. 

— Oricum, tipul ăla părea un ciudat, a urmat Becky. Aţi văzut 
cum se uita la noi? Ca la o cină cu fripturi. 

Mi-a aruncat o privire. 

— Mai ales la tine. 

— Mda, sigur, am răspuns. 

Observasem că Anderson se uitase la mine, dar am crezut că 
era doar o privire specifică interviului de angajare. Dar așa mi se 
întâmpla întotdeauna cu bărbaţii. Dacă un bărbat mă considera 
atrăgătoare, eu eram întotdeauna ultima care afla. Ar fi trebuit 
să-mi spună direct ca să cred și chiar și atunci nu credeam 
decât pe jumătate. Mă consideram mai degrabă ștearsă, tipul de 
femeie pe lângă care treci pe stradă sau lângă care te așezi în 
autobuz fără să te mai uiţi o dată la ea. Mama spunea tot timpul 
că eram genul de femeie la care trebuie să te uiţi bine ca s-o 
apreciezi. Şi, ca să spun drept, preferam să mă pierd în decor. 
Viaţa e mai simplă dacă nu ești băgat în seamă, fără fluierăturile 
care le însoțeau pe alte femei, fără comentariile care le făceau 
să-și acopere pieptul cu poșeta, fără ochii care le urmăreau 
pretutindeni. 


Am avut totuși o ușoară dezamăgire când, la 16 ani, mi-am 
dat seama că n-aveam să devin genul de frumuseţe care fusese 
mama în tinereţe. Dacă ea era toată numai curbe, eu eram doar 
unghiuri. Când eram mică, mama purta ziua rochii de casă 
diforme în timp ce lucra. Dar uneori, seara, se schimba cu 
creaţiile ei artizanale și proba rochiile pe care le făcea pentru 
femeile bogate. Se rotea și făcea fustele pline să se ridice în 
zbor prin bucătărie, iar eu îi spuneam că rochia n-o să mai arate 
niciodată așa de bine. 

Văzusem o poză de-a ei la vârsta mea, purtând uniforma de 
fabrică: o salopetă oliv, cu șapcă asortată. N-am fi putut arăta 
mai diferit. Semănăm mult mai mult cu tata. După ce murise, 
mama ţinea o fotografie de-a lui, îmbrăcat în uniformă militară, 
în sertarul de jos al măsuţei de toaletă. Uneori, când era plecată 
de-acasă, o scoteam și mă uitam lung la poză, spunându-mi că, 
dacă aș uita vreodată cum arăta, în mine s-ar deschide un gol 
care s-ar putea să nu se mai închidă niciodată. 

Candidatele s-au despărțit în faţa porţilor Agenţiei, făcându-și 
semne cu mâna. Femeia mai în vârstă, care ne depășise pe 
toate, a strigat „Succes!”. 

— O să am nevoie, a zis femeia care stătuse lângă mine în 
timpul testului și și-a aprins o țigară. 

Și eu aveam nevoie, deși nu credeam în noroc. 


xK 


Au trecut două săptămâni și eram iar la masa din bucătărie, 
încercuind anunţuri de angajare în timp ce-mi beam ceaiul. 
Mama era la masa de ping-pong, lucrând la o rochie pentru 
Quinceañera” fiicei proprietarului nostru, în speranţa că n-o să 
ne crească chiria. Îmi spunea a doua oară în ziua aceea despre o 
știre pe care o citise în Post, despre o femeie care născuse o 
fetiță pe Key Bridge. 

— N-au reușit să ajungă la timp la spital, așa că au oprit 
mașina și copilul s-a născut chiar acolo! Poţi să crezi așa ceva? a 
strigat ea din camera de-alături. 

Cum n-am răspuns, a repetat povestea, dar cu doi decibeli 
mai tare. 


10 Aniversarea de 15 ani a fetelor spaniole sau latino-americane, în general 
incluzând o slujbă catolică și adesea marcând și prezentarea în societate. 


— Te-am auzit de prima dată! 

— Îţi vine să crezi așa ceva? 

— Nu. 

— Cum? 

— Am zis că nu-mi vine să cred! 

Trebuia să ies din casă, să mă duc la plimbare, să mă duc 
oriunde. Mama mă punea să fac comisioane pentru ea, dar altfel 
n-aveam mare lucru de făcut. Răspunsesem la vreo 10 anunţuri, 
dar obţinusem un singur interviu pentru săptămâna următoare. 
În timp ce-mi puneam haina, a sunat telefonul. Am dat fuga în 
sufragerie chiar la timp ca s-o văd pe mama ridicând receptorul. 

— Ce spui? a zis ea foarte tare, pe tonul rezervat convorbirilor 
telefonice. 

— Cine e? am întrebat. 

— lrene? Nu-i nicio Irene aici. De ce suni aici? 

Am apucat telefonul. 

— Alo? 

Mama a ridicat din umeri și s-a întors la masa de ping-pong. 

— Domnișoara lrina Droj-do-va? a întrebat o voce de femeie. 

— Da, eu sunt. Îmi pare rău. Mama nu... 

— Vă rog să rămâneţi la telefon ca să vorbiți cu Walter 
Anderson. 

— Ce? 

S-a auzit muzică simfonică, iar mușchii stomacului mi s-au 
încleștat. După o clipă, muzica s-a oprit, întreruptă de vocea 
domnului Anderson. 

— Vrem să te întorci. 

— Nu am fost penultima? am întrebat, apoi am scrâșnit din 
dinţi. 

Chiar trebuia să-i aduc aminte de mediocritatea mea? 

— Așa este. 

— Credeam că nu e disponibil decât un singur post. 

Încercam să mă sabotez de una singură? 

— Ne-a plăcut ce am văzut. 

— Am obţinut postul? 

— Nu încă, Repezilă, a zis el. Sau ar trebui să-ţi găsesc un 
nume mai bun, ţinând cont de abilităţile tale de dactilografă? 
Poţi să vii la ora două? 

— Azi? 


Ar fi trebuit să mă duc la fabrica de ţesături din Friendship 
Heights ca s-o ajut pe mama să aleagă niște paiete argintii 
pentru rochia de Quinceañera. Mamei nu-i plăcea să se ducă 
singură la magazinul de ţesături, pentru că i se părea că 
proprietăreasa avea ceva împotriva rușilor. „Îmi ia de două, trei 
ori mai mulţi bani!”, îmi zisese ultima dată când fusese acolo 
singură. „Se uită la mine de parcă aș fi cât pe ce să las o bombă 
în magazin. De fiecare dată!” 

— Da. Azi, a spus el. 

— La două? 

— La două. 

— Două? 

În prag a apărut mama. 

— Trebuie să mergem la Friendship Heights la ora două. 

l-am făcut semn cu mâna. 

— O să vin, am spus, dar linia era tăcută. 

Anderson închisese deja. Aveam o oră să mă îmbrac și să 
ajung în centru. 

— Deci? a întrebat mama. 

— Mai am un interviu. Azi. 

— Ai dat deja examenul de dactilografie. Ce altceva mai vor 
să faci? Gimnastică? O prăjitură? Ce altceva vor să mai știe? 

— Nu știu. 

S-a uitat de sus în jos la rochia de casă înflorată cu care eram 
îmbrăcată. 

— Orice-ar fi, nu poţi să te duci așa. 


De data asta, m-am îmbrăcat în in. 

lar am ajuns devreme, dar am fost însoţită în biroul lui Walter 
Anderson imediat ce am sosit. Prima întrebare pe care mi-a pus- 
o nu era una pe care s-o fi anticipat. N-a întrebat unde mă 
vedeam peste cinci ani, care credeam eu că era cea mai mare 
slăbiciune a mea sau de ce voiam slujba. Şi n-a întrebat dacă 
eram comunistă sau dacă aveam vreo loialitate față de ţara 
mea natală. 

— Povestește-mi despre tatăl tău, a început el imediat ce m- 
am așezat. 

A deschis un dosar gros cu numele meu pe el. 

— Mihail Abramovici Drojdov. 


Am simţit o apăsare în piept. Nu-i mai auzisem rostit numele 
de ani de zile. În pofida inului, simţeam picături de sudoare 
adunându-mi-se pe ceafa. 

— Nu l-am cunoscut niciodată. 

— O clipă, a zis el și s-a tras de la birou. 

A scos un magnetofon din sertarul de jos. 

— Uit totdeauna să pornesc chestia asta. Te deranjează? 

Fără să aștepte să-i răspund, a apăsat pe buton. 

— Aici spune că a fost condamnat la muncă silnică pentru 
obţinerea ilegală a unor documente de călătorie. 

Deci asta era: de-asta îl ridicaseră de pe chei. Dar de ce o 
lăsaseră pe mama să plece? l-am pus întrebarea lui Anderson 
imediat ce mi-a trecut prin cap. 

— Pedeapsă, a spus el. 

Am țintuit cu privirea petele de cafea de pe biroul lui, care se 
suprapuneau ca niște cercuri olimpice. Un val de fierbinţeală mi- 
a străbătut braţele și picioarele și m-am simţit nesigură. 

— Aveam opt ani când am aflat, am reușit să spun. Timp de 
opt ani, n-am știut nimic nici eu, nici mama. 

Copil fiind, îmi imaginasem momentul în care aveam să mă 
întâlnesc cu tata, cum avea să arate și să mă ridice în braţe și 
dacă o să aibă un parfum anume, de tutun sau aftershave, așa 
cum îmi închipuisem. 

Am cercetat chipul lui Anderson în căutarea vreunui semn de 
compasiune, dar n-am găsit decât o ușoară sâcâială, de parcă ar 
fi trebuit să știu de ce e în stare Marele Monstru Roșu. 

— Îmi pare rău, ce legătură are asta cu postul de 
dactilografă? 

— Are toate legăturile din lume cu lucratul aici. Dacă vrei să 
ne oprim acum, dacă ţi se pare prea neplăcut, eu n-am nimic 
împotrivă. 

— Nu, doar... 

Îmi venea să urlu că totul era din vina mea, că eu eram cea 
care-i provocase moartea, că dacă n-aș fi fost concepută n-ar fi 
riscat ei așa de mult. Dar m-am adunat. 

— Ştii cum a murit? a întrebat Anderson. 

— Ni s-a spus că a făcut un atac de cord la minele de cositor 
de la Berlag. 

— Şi crezi așa ceva? 

— Nu. Nu cred. 


Totdeauna simţisem răspunsul îngropat adânc în mine, dar 
nu-l rostisem niciodată cu voce tare, nici chiar în fața mamei. 

— N-a apucat să ajungă în lagăre. A murit la Moscova. 

Anderson a tăcut. 

— În timpul interogatoriului. 

Mă întrebam ce știa și ce nu știa mama. Crezuse ce fusese în 
telegrama de la sora ei despre moartea tatei? Sau știuse? Se 
prefăcuse în toată perioada asta, de dragul meu? 

— Ce sentimente îţi creează asta? a întrebat Anderson. 

Nu era o întrebare pentru care să fiu pregătită. Mi-am aţintit 
privirea asupra cercurilor de cafea. 

— Nedumerire. 

— Altceva? 

— Furie. 

— Furie? 

— Da. 

— Uite. 

A închis dosarul cu numele meu pe el. 

— Vedem ceva în tine. 

— Despre ce e vorba? 

— Ne pricepem să depistăm talentele ascunse. 


Capitolul 3 
DACTILOGRAFELE 

La Washington venise toamna. Era întuneric când ne trezeam 
și întuneric când plecam de la serviciu. Temperatura scăzuse cu 
vreo șase grade și, cât făceam naveta, mergeam cu capetele 
plecate ca să ne ferim de vântul care bătea printre clădiri, 
atente să nu patinăm pe frunzele umede sau să nu ne zboare 
tocurile pe trotuarele lunecoase. În astfel de dimineţi - când 
gândul de a te da jos din patul cald ca să te duci să stai în 
picioare într-un tramvai aglomerat, sub subraţul vreunui bărbat, 
doar ca să petreci ziua într-un birou în care trage curentul, sub 
luminile fluorescente puternice, aproape că ne făcea să ne luăm 
concediu medical - ne întâlneam la Ralph pentru cafea și gogoși 
înainte de serviciu. Aveam nevoie de acele 20 de minute, de 
doza aceea de zahăr, ca să nu mai vorbim de o ceașcă de cafea 
mai bună. Cafeaua Agenţiei, deși maronie și fierbinte, avea mai 
mult gustul paharelor de polistiren din care o beam. 

Ralph era de fapt un grec micuţ pe care-l chema Marcos. 
Venise în State, ne-a spus el, doar ca să aibă ocazia să îngrașe 
americance drăguţe ca noi cu produsele de patiserie pe care se 
trezea de la ora patru ca să le coacă. Ne spunea „frumoase” și 
„minunate”, deși abia dacă ne vedea prin vălul cataractei. 
Marcos flirta cu nerușinare, deși soţia lui, o femeie pe care o 
chema Athena, cu un piept așa de mare, că trebuia să se dea un 
pas în spate când deschidea casa, era întotdeauna după 
tejghea. Totuși, Athena nu părea să se supere. Işi dădea ochii 
peste cap și râdea de bătrân. Râdeam și noi și-l atingeam pe 
braț, sperând că o să ne pună o gogoaşă pudrată în plus în 
pungă și că o să ne-o dea făcându-ne cu ochiul lui înceţoșat. 

Care ajungea prima la Ralph ocupa un separeu din spate. Era 
important să ocupăm un separeu din spate, ca să putem ţine un 
ochi la ușă și să vedem cine intră. Nu era cafeneaua aflată cel 
mai aproape de sediu, dar din când în când se mai putea 
aventura pe-aici vreun ofiţer și multe din ce spuneam noi la 
ședințele de dimineaţă n-am fi vrut să fie auzite. 

De obicei, Gail Carter ajungea prima, pentru că avea de mers 
doar trei cuartale de la garsoniera ei de deasupra magazinului 
de pălării de pe strada H. Gail stătea cu o femeie care lucra de 
trei ani ca stagiar la Capitoliu și al cărei tată bogat deţinea o 


fabrică de ţesături în New Hampshire și-i plătea toate 
cheltuielile de întreţinere. 

Acea luni dimineaţă de octombrie a început cu aceeași 
vânzoleală. 

— lad curat, a zis Norma Kelly. Săptămâna trecută a fost iad 
curat. 

La 18 ani, Norma se mutase la New York, cu visuri de a deveni 
poetă. Irlandeză americană cu un păr blond-roșcat care să-i 
dovedească descendența, Norma coborâse din autobuz la staţia 
Dixie de pe West 42 și, cu valiza în mână, își croise drum până 
la Costello's"', ca să se amestece printre publicitarii de pe 
Madison Avenue și colaboratorii de la The New Yorker. In cele 
din urmă, și-a dat seama că ambele categorii erau mai 
interesate de ce avea în chiloţi decât de vorbele pe care voia să 
le pună pe hârtie. Dar tot la Costello's a cunoscut și câţiva 
oameni din Agenţie. Au încurajat-o să candideze pentru un post 
doar ca să flirteze cu ea, dar Norma avea nevoie de un salariu, 
așa că le-a urmat sfatul. Și-a dat o șuviţă de păr după ureche și 
a amestecat trei cuburi de zahăr în cafea. 

— Nu, săptămâna asta e mai rău decât iadul. 

Judy Hendricks și-a tăiat gogoașa simplă în patru bucăţi egale 
cu un cuţit de unt. Judy ţinea tot timpul vreun soi de regim la 
modă despre care citise în Woman's Day sau Redbook. 

— Ce-i mai rău decât iadul? a întrebat Judy. 

— Săptămâna asta, aia-i mai rău decât iadul, a răspuns 
Norma, sorbind din cafea. 

— Nu știu, a spus Judy. Săptămâna trecută a fost destul de 
rău. Adică, întâlnirea aia despre noile minicasete Mohawk? Cred 
că putem să înţelegem cum să apăsăm pe înregistrare fără un 
curs de iniţiere de două ore. Dacă omul ăla mai arăta încă o 
dată diagrama, îmi ieșeau ochii din cap de-a binelea. 

Și-a șters o firimitură invizibilă de pe buză, deși încă nu se 
atinsese de gogoașă. 

Norma și-a pus șervetul pe piept. 


11 Bar aflat în epocă la intersecţia dintre 3" Street și 44: Street, frecventat 
în anii 1940 și 1950 de celebrităţi ale lumii literare și ale presei din New 
York. A fost demolat la începutul anilor 1970, pe locul său fiind ridicat un 
zgârie-nori. 


— Dar cum naiba am putea noi să înţelegem dacă nu ne 
explică în detaliu un bărbat? a întrebat ea, imitând-o cât de bine 
putea pe Scarlett O'Hara. 

— Totdeauna se poate și mai rău, a zis Linda. Nu trebuie să 
lași nimicurile să te doboare. Trebuie să-ți păstrezi durerile de 
cap pentru chestiile mai importante. Cum ar fi faptul că n-au 
mai alimentat automatul de tampoane de pe vremea lui 
Truman. 

Linda avea doar 23 de ani, dar după ce se măritase începuse 
să vorbească de parcă aflase totul despre lume într-un fel pe 
care noi, fetele singure, nici măcar n-aveam cum să-l 
pătrundem, de parcă noi eram încă virgine sau așa ceva. Ne 
călca pe nervi, dar tot o consideram un fel de figură maternă: 
prima care ne potolea când voiam să punem la locul lui vreun 
bărbat sau care ne aranja vreun fir de păr rebel. Cea care ne 
spunea când era momentul potrivit să-i sugerăm unui bărbat că 
avea o șansă cu noi și ce să facem dacă nu ne suna a doua zi. 

— A naibii să fiu dacă-l mai ascult pe Anderson cum îmi spune 
că am vocea prea gravă când răspund la telefon, a zis Gail. 

Walter Anderson, un bărbat ca un ursuleţ, cu perciunii veșnic 
inegali, care arăta de parcă ar fi jucat cândva fotbal în colegiu, 
dar ajunsese să considere plimbarea din staţia de autobuz până 
la birou exerciţiu fizic, supraveghea corpul dactilografelor și alte 
operaţiuni administrative din RS. Pe vremea OSS-ului făcuse 
muncă de teren și primise un post administrativ după înfiinţarea 
Agenţiei, în '47. Niciodată în largul lui în spatele unui birou, 
Anderson se plimba de colo-colo, căutând ceva sau pe cineva 
asupra căruia să-și reverse frustrările reprimate. Dar după ce o 
făcea, era adesea cuprins de remușcări și compensa exagerat 
cu cutii de gogoși și flori în sala de mese. Prefera să-i spunem 
Walter, așa că noi îi ziceam Anderson. 

Gail a înmuiat un șerveţel de hârtie răsucit în paharul de apă 
și a șters o pată de gelatină roz de pe manșeta bluzei. 

— Noi, fetele care lucrăm în administraţie, suntem alungate la 
mașina de scris, în timp ce niște copii supradimensionaţi ca 
Anderson ne spun ce să facem. 

Gail nu era cu capsa pusă; avea mai degrabă un detonator în 
toată regula. După ce obținuse o diplomă în inginerie la U.C. 
Berkeley, își depusese CV-ul la Fundaţia Naţională pentru Știință 
și la Departamentul Apărării, doar ca să fie refuzată din cauza 


„lipsei unei calificări superioare” - limbaj de cod pentru faptul că 
era femeie de culoare. Gail știa sigur că acolo lucrau deja câţiva 
foști studenţi, albi și bărbaţi, care aveau aceeași diplomă ca ea 
și avansau în carieră. Cu economiile pe sfârșite, a candidat 
pentru posturi de dactilografă și a trecut de la o slujbă la alta în 
administraţie. Până să ajungă la Agenţie, era exasperată că 
adevăratele ei calificări nu fuseseră luate în seamă. 

— Și zilele trecute, știți ce mi-a zis? a urmat Gail. Că lui și 
soţiei lui /e place The Nat King Cole Show și că ar trebui să fiu 
foarte mândră să-l văd la televizor. Când l-am întrebat de ce 
anume ar trebui să fiu mândră, a mormăit ceva și a șters-o. 

A sorbit din cafea. 

— Sunt mândră, dar n-aveam de gând să-l las și pe el să afle. 

— Măcar programul e bun, se băgă și Kathy Potter. 

Veșnica noastră optimistă cu o coafură umflată de 10 
centimetri, Kathy venise în Agenţie împreună cu sora ei mai 
mare, Sarah, care se măritase cu un ofiţer la trei luni după ce se 
angajase și plecase cu el la post în străinătate. După ce 
dispăruse Sarah, Kathy era deosebit de tăcută, dar când vorbea, 
o făcea întotdeauna ca să ne aducă aminte că paharul e pe 
jumătate plin. 

— Ei bine, închin pentru programul de la 9 la 17, a zis Norma, 
ridicând cana, deși n-a imitat-o nimeni. 

A pus-o la loc pe masă. 

— Şi beneficiile, a adăugat Linda. Când lucram la cabinetul 
dentistului ăluia, după ce am terminat facultatea, n-aveam nici 
măcar asigurare stomatologică. Vă vine să credeţi? Mi-a înlocuit 
plomba stricată pe sub mână, după program, dacă știți ce vreau 
să zic. Şi asta doar pentru că voia, cum a zis el, să mă cunoască 
mai bine și credea că gazul ilariant ar fi de ajutor. 

— Şi a fost? a întrebat Kathy. 

— Ei bine... a zis Linda și a mușcat din gogoașă. 

— Ei? a insistat Norma. 

Linda a înghiţit. 

— Chestia aia chiar te binedispune. 


După Ralph, mergeam de voie până la numărul 2430 pe 
strada E. Sediul central al Agenţiei, retras de la stradă, se afla 
într-un complex care găzduise OSS-ul în timpul războiului. 
Treceam printr-o poartă neagră de fier și o luam pe alee. Era cu 


doi ani înainte să se mute Agenţia în Langley. Până atunci, 
sediul era împărţit în câteva dintre clădirile acelea fără 
personalitate care domină Naţional Mall. Le spuneam „provi”, 
pentru că, încă de când ne angajaserăm, ne spuseseră că o să 
ne mutăm curând. Clădirile cu acoperișuri de tablă erau greu de 
încălzit iarna, iar aerul condiţionat mergea fix la fel de bine ca 
orice altceva din Washington. 

Norma repeta sceneta în care ezita înainte să intre în hol pe 
ușile grele de lemn. 

— Nu intru, a zis ea în lunea aceea, ţinându-se de un cireș 
desfrunzit de lângă ușă. 

Am tras-o cu noi înăuntru și ne-am așezat la coada pentru 
control, cu legitimaţiile laminate în mână, cu poșetele deschise 
și pregătite să fim împunse cu o tijă. 


xK 


Ştiam dinainte să vină cum o cheamă. Lonnie Reynolds de la 
Personal ne spusese în vinerea de dinainte să înceapă lucrul. 

— lrina Drojdova. O s-o aducă Anderson și o s-o prezinte luni 
dimineață. 

— Altă rusoaică, a zis Norma, rostind ce gândeam toate. 

Nu era neobișnuit ca rușii să treacă de partea noastră. De 
fapt, SR avea așa de mulţi transfugi, încât glumeam spunând că 
dozatorul de apă e plin cu vodcă. Dulles detesta să folosească 
termenul „transfugi”, preferând să le spună „voluntari”. Cu 
toate acestea, rușii erau de obicei bărbaţi, nu dactilografe. 

— Să vă purtaţi frumos, a spus Lonnie. Pare să fie un copil 
bun. 

— Noi ne purtăm întotdeauna frumos. 

— Da, mă rog, a încheiat Lonnie și a plecat. 

Nu ne plăcuse niciodată Lonnie. 

lrina era deja la biroul ei când am ajuns noi în lunea aceea. 
Subţire ca un mesteacăn, cu părul blond de lungime medie, cu 
ţinută dreaptă, de începătoare. Am ignorat-o o oră întreagă, 
văzându-ne de treabă ca de obicei, timp în care ea și-a mișcat 
puţin scaunul și mașina de scris, s-a jucat cu nasturii hainei 
maro și a mutat agrafele de birou dintr-un sertar în altul. 

Nu încercam să fim nepoliticoase. Insă fata asta nouă o 
înlocuia pe Tabitha Jenkins, una dintre membrele cu cea mai 


mare vechime ale Corpului. Soţul Tabithei se pensionase de la 
Lokheed și o șterseseră către un bungalow din însoritul Fort 
Lauderdale. Și acum rusoaica asta stătea la biroul ei. 

Am amânat amabilităţile obișnuite puţin mai mult ca de 
obicei. Când a trecut de ora 10, a devenit și mai neplăcut. 
Cineva trebuia să spună ceva și s-a dovedit că lrina a fost cea 
care a spart gheaţa. S-a ridicat și toţi ochii i-au măsurat din cap 
până în picioare silueta zveltă. 

— Scuzaţi-mă, a spus ea, mai mult către podea decât către 
cineva anume. Unde e toaleta pentru doamne? 

Şi-a cules un fir de aţă de pe haină. 

— E prima mea zi, a adăugat, roșind în faţa evidenţei. 

Avea un fel neobișnuit de a vorbi: nicio urmă de accent, dar 
ușor nefiresc, de parcă ar fi trebuit să se gândească la fiecare 
cuvânt înainte să-l rostească. 

— Nu vorbești ca o rusoaică, a zis Norma, în loc s-o îndrume 
spre toaletă. 

— Nu sunt. Mă rog, nu chiar. M-am născut aici, dar părinţii 
sunt de-acolo. 

— Toţi rușii care lucrează aici spun așa, a replicat Norma și 
noi ne-am hlizit. Eu sunt Norma, a zis ea, întinzând mâna. 
Născută tot aici. 

Irina i-a strâns mâna și am simţit cum dispare încordarea. 

— Mă bucur să vă cunosc, a spus lrina. 

S-a uitat la întregul corp al dactilografelor și ne-a privit pe 
fiecare în parte în ochi. 

— Pe coridor, o iei la dreapta și apoi din nou la dreapta, a zis 
Linda. 

— Cum? a întrebat Irina. 

— Baia fetițelor. 

— A, da. Mulţumesc. 

Am privit până a dispărut pe coridor înainte să discutăm: 
rusismul ei (sau lipsa lui), culoarea părului (nu din tub), felul 
ciudat de a vorbi (ca o Katharine Hepburn ieftină), hainele ușor 
demodate (de la reduceri sau făcute acasă?). 

— Pare drăguță, a conchis Judy. 

— Destul de drăguță, a replicat Linda. 

— Unde au găsit-o? 

— În Gulag? 

— Cred că e frumușică, a spus Gail. 


Cu asta trebuia să fim de acord. lrina nu era genul care să 
câștige vreun concurs de frumuseţe, dar avea ceva, un tip mai 
subtil de frumuseţe. 

S-a întors la Corpul dactilografelor, mergând alături de Lonnie. 

— Cred că fetele te-au făcut să te simţi bine-venită, nu? a 
întrebat ea. 

— Ah, da, a răspuns Irina fără nicio urmă de sarcasm. 

— Bun. Fetele astea pot fi greu de îmblânzit. 

— Am auzit că la Personal au toate instrumentele de 
îmblânzit, a spus Norma. 

Lonnie și-a dat ochii peste cap. 

— Oricum, pentru că domnul Anderson nu ne-a onorat cu 
prezenţa în dimineaţa asta... 

— E bolnav? a întrerupt-o Linda. 

Când nu era Anderson, ne luam pauze prelungite de prânz. 

— Nu-i aici. Asta-i tot ce știu. Fie a leșinat pe banca în vreun 
parc, fie își scoate amigdalele, nu-i treaba mea. 

Lonnie s-a așezat în faţa Irinei, cu spatele spre noi. 

— Oricum, ar trebui să mă asigur că ai tot ce-ţi trebuie, după 
aceea o să - și a ridicat degetele, făcând un semn care să indice 
niște ghilimele - te duc la o ședință în Sud. 

Irina i-a spus lui Lonnie că avea tot ce-i trebuie și apoi s-a dus 
după ea. Imediat ce au plecat, ne-am retras în toaleta femeilor 
pentru o sesiune de speculaţii mai aprofundate. 

— O ședință? a întrebat Linda. Deja? 

— Cred că e cu J.M.? a întrebat Kathy, referindu-se la șeful RS, 
John Maury. 

— A zis în Sud, a răspuns Gail. 

Sudul se referea la clădirile provi dărăpănate de lângă 
Monumentul lui Lincoln. 

— Ala-i Frank. 

Norma și-a aprins o ţigară. 

— O enigmă moscovită? 

A tras un fum, apoi l-a suflat. 

— Sigur că e cu Frank. 

Frank Wisner era șeful din subordinea șefului mare și tatăl 
operaţiunilor sub acoperire. Membru fondator al Grupului 
Georgetown!?, format din politicieni, ziariști și oameni influenţi 


12 Referire la cartea The Georgetown Set. Friends and Rivals în Cold War 
Washington de Gregg Herken. Din grup făceau parte, printre alţii, Phil și 


din Agenţie, Wisner - cu farmecul și accentul lui sudist - își 
rezolva, după cum se știe, majoritatea treburilor în timpul 
renumitelor sale cine de duminică seara. La aceste petreceri, 
după ce se serveau friptura de vită la cuptor și plăcinta cu mere, 
iar grupul era ameţit de-a binelea de trabucuri și bourbon, a fost 
schiţată o viziune pentru o lume nouă. 

De ce să se întâlnească Irina cu Frank? Și încă din prima zi? 
Nu trebuia să fii un geniu ca să aduni doi cu doi: lrina nu fusese 
angajată pentru viteza cu care bătea la mașină. 

Practica era ca fetele noi să fie tratate de Corpul 
dactilografelor cu un prânz la Ralph, ca să spargă gheaţa și să 
afle amănunte despre ea: din nord-vest sau din nord-est? 
Facultate sau școală de dactilografie? Singură sau într-o relaţie? 
Sobră sau amuzantă? Apoi le întrebam unde se coafează, ce le 
place să facă în weekenduri, de ce au venit la Agenţie, ce cred 
despre noua politică care nu ne permitea să purtăm pantofi fără 
toc sau rochii fără mâneci. Însă când ora prânzului a venit și 
apoi a trecut fără ca lrina să se întoarcă, a trebuit să ne 
mulţumim cu o îmbucătură luată în fugă la cantină, fără ea. 

S-a întors după-amiază, ducând un teanc de rapoarte de pe 
teren scrise de mână, pe care să le bată la mașină, iar 
comportamentul ei era neschimbat. Cel puţin eram 
profesioniste. Așa că n-am întrebat-o cum a mers întâlnirea, ce 
abilităţi speciale trebuie să fi avut sau ce alte sarcini a primit. 


Era 16:30 momentul când bătutul nostru la mașină încetinea 
și începeam să îndosariem lucrările neterminate și să ne uităm 
la ceas din trei în trei minute. Însă Irina încă mai bătea cu elan. 
Eram mulțumite să vedem că fata cea noua avea o etică solidă 
a muncii, pe lângă ce alte talente ascunse o mai fi avut. O 
verigă slabă în Corp n-ar fi făcut decât să ne dea mai mult de 
lucru celorlalte. La cinci fix, ne-am ridicat și am invitat-o pe Irina 
să vină cu noi la Martin. 

— Martini? Tom Collins? Singapore Sling? a întrebat Judy. Ce 
otravă preferi? 


Kay Graham, editorii cotidianului Washington Post, fraţii Joe și Stewart 
Alsop, unii dintre cei mai cunoscuţi analiști politici ai vremii, Frank Wisner, 
coordonatorul operaţiunilor CIA sub acoperire, precum și mulți diplomaţi, 
agenți de informaţii și universitari. 


— Nu pot, a răspuns Irina, făcând semn spre un teanc de foi. 
Trebuie să recuperez. 

— Să recuperezi la serviciu? a întrebat Linda când am ajuns în 
cele din urmă afara. În prima zi? 

— Tu te-ai întâlnit cu Frank în prima zi de lucru? a întrebat 
Gail. 

— La naiba, eu nu m-am întâlnit cu Frank nici până acum, a 
spus Norma. 

Semințele reci ale invidiei ne zornăiau în stomac și voiam să 
știm mai multe. Voiam să știm totul despre rusoaica nouă. 


Irina s-a acomodat repede la ritmul de muncă. Trecuseră 
săptămâni la rând și nu ceruse nici măcar o dată ajutor. Şi-i 
mulţumeam lui Dumnezeu, pentru că n-aveam timp de 
mângâieri pe cap. În acel noiembrie, în RS tensiunea era de trei 
ori mai intensă, după ce se răspândise vestea despre revolta 
antisovietică înăbușită în Ungaria - și rolul nostru în ea. 
Încurajaţi de eforturile de propagandă ale Agenţiei, protestatarii 
unguri ieșiseră pe străzile din Budapesta ca să se opună 
ocupanților sovietici. Crezuseră că vor veni întăriri din partea 
aliaţilor occidentali. Ceea ce nu s-a întâmplat. Revoluţia a durat 
doar 12 zile, înainte ca sovieticii să-i pună capăt cu violenţă. 
Numărul ungurilor morţi, anunţat de Times, era înspăimântător, 
însă numărul pe care-l băteam noi în rapoarte era și mai rău. 
Crezuseră că fac ce trebuie, că planurile lor bine puse la punct o 
să funcţioneze. Se ocupau cei mai buni oameni ai noștri. Cum ar 
fi putut să eșueze? Însă ţara era în ruine. Agenţia eșuase. Allen 
Dulles - spionul-șef pe care-l vedeam numai când cele care 
aveam autorizație de acces la informaţii suficient de sensibile 
eram solicitate să luăm notițe la o ședință importantă - cerea 
răspunsuri, pe care oamenii lui se străduiau să le ofere. 

Ni s-a cerut să lucrăm până târziu, să participăm la ședințele 
de după program. Dacă rămâneam peste ora la care se 
retrăgeau autobuzele și tramvaiele, ne plăteau taxiul până 
acasă. Când se apropia Ziua Recunoștinței, ne-am temut că o să 
ne suspende vacanţa. Din fericire, n-au făcut-o. 

Cele ale căror familii locuiau departe și nu puteau ajunge 
acolo decât cu avionul rămâneau de obicei în Washington în 
zilele libere, economisind banii pentru vizitele de Crăciun. 
Făceam o petrecere în cel mai mare apartament al vreuneia 


dintre noi sau acasă la cea a cărei colegă era plecată din oraș. 
Aduceam câte un scaun și câte un fel de mâncare și, deși 
încercam să planificăm cine ce aduce, totdeauna ajungeam să 
avem patru plăcinte cu dovleac și destul curcan pentru o 
săptămână. 

Cele care puteau ajunge cu trenul sau cu autocarul acasă 
plecau să-și petreacă Ziua Recunoștinței cu familia. Părinţii și 
fraţii noștri ne întâmpinau întotdeauna ca pe niște fiice 
risipitoare. Pentru ei, Washingtonul nu era doar o altă lume, ci și 
locul unde se făceau știrile de seară. Noi vorbeam intenţionat în 
termeni vagi despre îndatoririle noastre de serviciu, iar familiile 
noastre credeau că avem o viață mult mai palpitantă decât era 
în realitate. Scăpam nume cum erau ale lui Nelson Rockefeller, 
Adlai Stevenson și al imposibil de arătosului senator de 
Massachusetts, John Kennedy, spunând că-i întâlneam pe acești 
bărbaţi influenţi la diverse petreceri și evenimente, deși aveam 
noroc dacă știam pe cineva care cunoștea pe cineva care se 
întâlnise cu vreunul dintre ei. 

Pentru cele dintre noi care se întorceau acasă, seara de 
dinainte de Ziua Recunoștinței însemna întotdeauna o mare 
reuniune la un bar local. Fosta gașcă din liceu se strângea la 
cocktailuri și purtam cei mai buni pantofi și cel mai moale 
cașmir și ne asiguram că suntem coafate și că nu ni s-a întins 
rujul pe dinţi. Uitând de verighetele de pe deget, băieţii populari 
care nu ne băgaseră în seamă în liceu ne spuneau ce minunat e 
să ne vadă și că ar trebui să venim mai des acasă. În D.C., 
făceam parte din gloata de fete care lucra în administraţie, dar 
în orașele natale eram realizate. 

Ne luam rămas-bun de la foștii colegi cu un „Ne vedem la 
anu'” și plecam acasă, ușor ameţite, unde cel puţin unul dintre 
părinţii care încercaseră să ne aștepte adormise pe canapea. A 
doua zi, găteam curcanul, apoi mâncam curcanul, apoi 
dormeam, apoi mai mâncam curcan, apoi iar dormeam. A fost 
bine acasă, le spuneam mătușilor și unchilor și verilor. Dar în 
două zile aveam să ne aflăm iar în autocarul sau trenul spre 
D.C., cu un sandvici cu carne de curcan în poșetă. 


Când ne-am întors în lunea de după acea Zi a Recunoștinței 
uitaserăm de Irina și am fost surprinse s-o vedem stând la fostul 
birou al Tabithei. Am fost politicoase, am întrebat-o ce a făcut în 


vacanţă, iar ea ne-a spus că ea și mama ei de fapt nu 
sărbătoresc Ziua Recunoștinței, dar că a luat două meniuri de 
curcan congelat Swanson și au fost surprinzător de bune. 

— Mama mi-a mâncat jumătate din mazăre și din piureul de 
cartofi când m-am ridicat să mai iau un pahar cu vin, a zis ea. 

Nu știuserăm că Irina stătea cu maică-sa. Și înainte să 
apucăm să mai punem și alte întrebări, a venit Anderson cu 
maldăre de hârtii. 

— A venit Crăciunul mai devreme, fetelor, a spus. 

Am mormăit. Le invidiam pe omoloagele noastre de pe Dealul 
Capitoliului, care se bucurau de vacanțe lungi când nu era 
Congresul în sesiune. Noi n-aveam așa noroc; Agenţia nu 
dormea niciodată. 

— Grămezi de lucru de recuperat, fetelor. Hai să-i dăm 
drumul, ce ziceţi? 

— Ai mâncat multă umplutură de curcan săptămâna trecută, 
ai? a bombănit Gail după ce a plecat Anderson. 

Până la urmă ne-am apucat iar de lucru și restul dimineţii a 
trecut cu greu. Pe la 11, eram deja la a cincea ţigară și ne uitam 
la ceas. Pe la amiază, practic săream de pe scaune să mergem 
la masă. Majoritatea aveam sandviciuri cu carne de curcan 
rămasă de la Ziua Recunoștinței, iar Kathy adusese un termos 
cu supă de curcan cu tăiţei. Dar era doar una dintre zilele acelea 
când trebuia să ieșim din birou. Prima zi după vacanţă, chiar 
dacă fusese una scurtă, era întotdeauna cea mai grea. 

Linda s-a ridicat prima și și-a trosnit degetele. 

— Cantină? 

— Serios? a întrebat Norma. Hot Shoppes}? Ar merge un 
milkshake Orange Freeze, a propus ea. 

— E prea frig afară, a răspuns Judy. 

— Prea departe, a spus și Kathy. 

— La Niçoise? a propus Linda. 

— Nu toată lumea se bucură de luxul salariului unui soţ, a zis 
Gail. 

Ne-am uitat una la alta și am zis toate: 

— Ralph? 

Nu numai că Ralph servea cele mai bune gogoși din District, 
dar avea și cei mai delicioși cartofi prăjiţi și ketchup făcut în 


13 Lanţ de restaurante american, transformat în 1967 în Marriott 


Corporation. 


casă. În plus, bărbaţii nu veneau niciodată la prânz aici. Preferau 
Old Ebbitt Grill, unde puteau să se ospăteze cu stridii și să bea 
pe săturate martiniuri de 10 cenți. Uneori, ne invitau și pe noi 
dacă se simțeau generoși sau romantici sau și una, și alta. 
Comandau platouri cu stridii și rânduri de martini pentru toată 
masa, deși Kathy avea alergie la fructe de mare și Judy refuza să 
mănânce orice era scos din ocean. 

Am întrebat-o pe lrina dacă vrea să vină cu noi, pentru că în 
sfârșit vorbea și voiam să vorbească în continuare. Spre 
surprinderea noastră, a fost de acord, deși o văzuserăm 
dimineaţă punându-și meniul de curcan în frigiderul din sala de 
mese. 

Când noi ieșeam, tocmai intrau Teddy Helms și Henry Rennet. 
Ne plăcea Teddy, însă Henry era altă poveste. Bărbaţii din 
Agenţie credeau că noi nu făceam decât să stăm într-un colţ 
bătând la mașină în tăcere. Dar nu doar luam notițe, făceam și 
liste cu nemernicii. Și Henry era în capul listei noastre. De ce 
erau prieteni Teddy și Henry, habar n-aveam. Henry era genul 
de om căruia încrederea în sine și nu înfățișarea îi aduseseră 
multe în viață, prea multe. Femei, un post la nivel înalt imediat 
ce absolvise Harvard, toate invitaţiile potrivite la Washington. 
Teddy era opusul său, cineva care gândea înainte să deschidă 
gura, care era îngândurat și puţin misterios. 

— Nu _ m-aţi prezentat fetei noi, a început Henry, deși 
evitaserăm să-l privim în ochi. 

Teddy stătea alături de el, cu mâinile în buzunare, uitându-se 
pieziș la Irina. 

— Rechinii au început deja să dea târcoale, a șoptit Kathy. 

— Așteptai o invitaţie la petrecerea ei de prezentare în 
societate? a întrebat Norma, fără să-și ascundă foarte tare 
disprețul față de Henry. 

In vara de dinainte, prin RS circulase un zvon că se culcase cu 
Norma după o petrecere acasă la Anderson. În realitate, Henry 
se oferise s-o conducă acasă și, la un semafor, îi băgase mâna 
pe sub fustă. Norma nu spusese niciun cuvânt. Deschisese doar 
ușa mașinii și coborâse în mijlocul traficului. Henry îi strigase pe 
geam să nu mai fie proastă și să urce la loc în nenorocita de 
mașină, în timp ce restul șoferilor o claxonau să se dea deoparte 
din drum. Norma a mers pe jos șase kilometri până acasă și nu 
ne-a spus luni de zile nimic despre incident. 


— Bineînţeles, a răspuns Henry. E treaba mea să știu tot ce se 
petrece aici. 

— Serios? a întrebat Judy. 

— Eu sunt Irina. 

A întins mâna, iar Henry a râs. 

— Ce șarmant, a replicat Henry, strângându-i mâna în felul 
lui, care-ţi zdrobea oasele. Henry. Incântat. 

S-a întors către Norma. 

— Vezi, n-a fost așa de greu, nu? 

— Teddy, s-a prezentat și acesta, întinându-i mâna Irinei. Mă 
bucur să te cunosc. 

Era limpede că lrina era doar politicoasă, dar ţinând cont de 
atitudinea de școlar care se foiește de pe un picior pe altul a lui 
Teddy, părea leșinat din prima. 

— Ei bine, a spus Norma, bătând cu degetul într-un ceas 
invizibil. Pauza noastră de o oră are acum jumătate de oră. 

Afară ne-a întâmpinat o rafală de vânt. Ne-am strâns 
baticurile, iar Irina și-a tras peste cap un şal cu ciucuri, apoi și l- 
a înfășurat în jurul gâtului. Ne întrebam cât de mult din fosta ei 
ţară rămăsese în ea. Voiam s-o avertizăm fără întârziere în 
legătură cu Henry și să aflăm și ce credea despre Teddy, dar, 
nevrând să mai audă și altcineva, am decis să așteptăm până 
ajungem la Ralph. 

Coroniţele și ghirlandele de Crăciun instalate pe toţi stâlpii de 
iluminat înlocuiseră deja ultimele urme ale toamnei. Am trecut 
de Kann's și ne-am oprit să ne uităm la o tânără care termina de 
aranjat un peisaj de iarnă complicat în vitrina unui magazin. A 
așezat niște bucățele de beteală argintie pe o creangă de cireș 
desfrunzită, apoi s-a tras în spate ca să-și admire opera. 

— Foarte drăguţ, a spus Irina. Imi place tare mult Crăciunul. 

— Credeam că rușii nu sărbătoresc Crăciunul, a zis Linda. Cu 
povestea aia că nu sunt religioși? 

Ne-am uitat una la alta, nesigure dacă Irina fusese jignită de 
comentariu. Şi-a strâns șalul în jurul feţei, apoi a spus cu un 
accent rusesc puternic: 

— Păi, m-am născut aici, nu? 

A zâmbit, iar noi am râs și am simţit cum zidurile discrete ale 
grupului nostru încep să se lărgească. 


Capitolul 4 
RÂNDUNICA 

— Mai ţii minte șarpele? a întrebat Walter Anderson, ținându- 
și în echilibru șampania pe balustrada vasului de croazieră Miss 
Christin şi vărsând-o în Potomac. 

Cu obrajii roșii, mai mult din cauza băuturii decât a aerului 
rece de toamnă, Anderson era înconjurat de șase persoane care 
mai auziseră de multe ori povestea, printre care și eu. 

— Cine ar putea să uite șarpele? am întrebat. 

— Categoric, nu tu, Sally. _ 

Mi-a făcut demonstrativ cu ochiul. Imi plăcea să-l tachinez pe 
Anderson, iar lui îi plăcea să mi-o plătească pe loc. Fuseserăm 
staționați amândoi la Kandy în timpul războiului, lucrând la 
Operaţiuni de ridicare a moralului, pentru a ghida mesajul în 
beneficiul binelui general. Cu alte cuvinte, eram propagandiști. 
Pe atunci, făcuse tot ce-i stătuse în puteri să se dea pe lângă 
mine și, când l-am respins a zecea oară, s-a mulţumit cu un rol 
de frate mai mare. 

— Ţi-a intrat ceva în ochi? am întrebat. 

Majoritatea îl considerau insuportabil, dar mie mi se părea că 
Anderson era un sentimental inofensiv. 

Spectatorii au înghiţit-o. Așa se întâmpla întotdeauna: de câte 
ori ne adunam cu toţii, pe măsură ce curgea băutura, începeau 
și poveștile vechi. După război, majoritatea merseseră mai 
departe, creând noi povești despre care n-aveau voie sa 
vorbească. Așa că spuneau poveștile vechi, poveștile pe care le 
mai spuseseră de 100 de ori înainte. Istorioara cu șarpele era 
cea la care recurgea întotdeauna Anderson. După perioada 
petrecută în OSS, se zvonea că încercase să scrie scenarii 
pentru Hollywood. Auziserăm că lucrase la o serie de schiţe de 
scenariu de genul Mantia și pumnului combinat cu /t Came From 
the Outer Space, datorită cărora ajunsese să aibă niște prime 
întâlniri de tatonare cu câţiva producători, dar care nu 
merseseră niciodată mai departe. Apoi hotărâse să-și petreacă 
timpul perfecționându-și loviturile de tenis la Columbia Country 
Club, dar devenise plictisitor și, după o lună sau două, a bătut la 
ușa lui Dulles - ușa reală, din Georgetown - și i-a cerut un post 
la Agenţie. Abia trecut de 50 de ani, Anderson a primit un post 
administrativ, deși se rugase să fie trimis din nou pe teren. 


Vechea gașcă se reunise ca să sărbătorească ceva. Cu 11 ani 
înainte, plecaserăm de la postul din Ceylon, după ce războiul se 
terminase deja. Viitorul OSS și al serviciilor de informații 
americane rămânea nesigur. Era cu doi ani înainte să fie 
înfiinţată Agenţia, cu doi ani înainte să aibă un loc al lor ofiţerii 
năbădăioși din OSS, care se plictisiseră să întoarcă bani cu 
lopata la firmele lor de avocaţi sau brokeri și care voiau, chiar 
mai mult decât să-și slujească din nou ţara, puterea care venea 
odată cu statutul de păstrător al secretelor. Era o putere pe care 
unii, printre care mă aflam și eu, o considerau mai îmbătătoare 
decât orice drog, decât sexul sau altceva care îţi face inima să 
bată mai tare. Plănuiserăm să celebrăm împlinirea a 10 ani, dar 
reuniunea tot fusese amânată, până când cineva stabilise pur și 
simplu o dată. 

— Mă rog, a spus Anderson. Pe cuvântul meu, nemernicul 
avea nouă metri. 

— 29 de picioare? a intervenit unul dintre agenţii mai tineri. 

— Chiar așa, Henry, băiete. Ascultă ce spun, era o 
mâncătoare de oameni. Omorâse pe puţin 10 birmanezi până 
când m-au chemat pe mine. 

— De unde știi că era o ea? 

— Crede-mă, Sally, doar o femelă ar fi putut semăna un 
asemenea haos. Și aveau nevoie de un bărbat s-o pună la locul 
ei. 

— Şi atunci de ce te-au chemat pe tine? am întrebat. 

— Relaţii comunitare, a spus el, fără să trădeze nicio emoție. 
Şarpele era o ameninţare. Vă zic eu, era ca din filmele de 
groază. Jur că șarpele ăla încă îmi mai apare din când în când în 
coşmaruri. Întrebaţi-o pe Prudy. 

A arătat spre soţia lui, o minionă cu cercei mari de plastic 
galben atârnaţi de lobii urechilor, care rămăsese la căldură în 
interiorul iahtului, împreună cu celelalte soţii. S-a uitat pe 
fereastră și a făcut un semn cu mâna. 

— Oricum, nu ieșea din gaura ei... 

— Ca povestea asta! a strigat cineva din spatele grupului. 

— De fapt, era mai degrabă o grotă decât o gaură, a urmat 
Anderson, fără să-l ia în seamă pe scandalagiu. Stătea acolo de 
luni de zile. Dormind, așteptând. După aia, într-o bună zi, se târa 
afară și sărea pe o vacă. Apoi, bum! 

A bătut din palme pentru efect. 


— Târa biata bovină înapoi în gaură fără ca asta sa apuce să 
scoată nici măcar un muu. Chiar afecta economia satului Și nu 
voiam așa ceva, nu? 

— Ce mod îngrozitor să dispari, a zis Frank Wisner, 
alăturându-se grupului.. 

Cercul s-a despărţit, astfel încât șeful sa poată ajunge în 
primul rând ca să asculte povestea lui Anderson. Frank era cel 
care plătise pentru vaporul pe care ne aflam, alcoolul pe care-l 
beam și cocktailul de creveţi pe care-l mâncam. 

— Nu știa că vine, a continuat el, în ritmul lui vioi de 
Mississippi. Stătea vaca într-un câmp cu iarbă deasă pe undeva, 
rumegând în liniște, poate gândindu-se să se ducă la pârâu să 
bea apă, apoi... 

— Nu fi morbid, Frank, a zis Anderson. lisuse! 

Anderson începuse să rostească neclar cuvintele - și când le 
pronunţă neclar, cuvintele pe care reușește să le articuleze îl 
bagă de obicei în belea. Cu șeful prezent acum, i-am făcut semn 
să se grăbească și să termine naibii povestea. 

Am coordonat toată operaţiunea. 

— Operaţiunea Kaa? a întrebat prietena mea, Beverly. 

Pe jumătate râdea, pe jumătate sughiţa, iar mulţimea a 
chicotit. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, putem continua? 

— Nu te reţine nimeni, a zis Bev, cu glas puternic și profund, 
sugerând că băuse un pahar de șampanie mai mult decât putea 
duce. 

Purta o rochie neagră largă Givenchy, cumpărată dintr-o 
excursie recentă la Paris. După război, Bev se măritase cu un 
lobbyist din domeniul petrolier, care o ţinea îmbrăcată după 
ultima modă câtă vreme ea se uita în partea cealaltă când el 
venea acasă mirosind a bourbon și Chanel No. 5 contrafăcut. Il 
ura din toată inima, așa că se asigura că târgul e cât se poate 
de echitabil cumpărând orice imediat ce apărea la prezentările 
de modă, ca să nu mai vorbim despre propriile flirturi ocazionale 
cu foștii ei iubiți din OSS. Rochia largă n-o avantaja deloc, dar 
am apreciat că măcar se străduia. 

Cineva i-a dat lui Anderson o sticluţă, iar el a tras o dușcă șia 
tușit. 


— Mă rog. Am luat cu mine 10 oameni și ne-am dus la 
peșteră, gaură, cum vreţi să-i ziceţi. Planul era s-o afumăm ca s- 
o facem să iasă și după aia s-o băgăm în sac. 

— Şi în ce sac încăpea un șarpe de nouă metri? a întrebat 
Frank. 

Zâmbea, încurajându-l pe Anderson să continue. Intraseră 
împreună în OSS, însă Frank ajunsese în vârf, în timp ce 
Anderson rămăsese blocat la mijloc. Frank încă mai era chipeș, 
încă își mai păstra conformaţia de atlet de performanţă din 
liceu, de acum 30 de ani. Era genul de bărbat care credea că 
orice era posibil, mai ales cu el la cârmă. Însă era ceva în 
neregulă cu el în seara aceea. De două ori îl văzusem stând 
departe de ceilalţi oaspeţi, privind peste apele Potomacului, 
care se învârtejeau leneș. Mă întrebam dacă sunt adevărate 
zvonurile că suferise o cădere nervoasă după ce sovieticii 
înăbușiseră revolta maghiară la orchestrarea căreia pusese și el 
umărul. 

Anderson a mai luat o dușcă din sticluţă și și-a dres glasul. 

— Bună întrebare, șefu'. Am cusut la un loc o grămadă de saci 
de iută, după care am prins un fermoar uriaș pe mijloc. 

Frank a rânjit. Bineînţeles, știa deja finalul. 

— Şi a ţinut? 

Anderson a mai luat o dușcă. 

— Aveam cinci oameni să ţină sacul, doi să închidă fermoarul 
când ieșea șarpele, doi să stea pregătiţi cu pistoalele și eu să-i 
supraveghez - în caz că o lua ceva razna. 

— Ce-ar fi putut s-o ia razna? am întrebat. 

— Ce nu? a zis Frank, iar mulţimea a râs mai tare decât 
merita gluma șefului. 

— Vă zic eu! a răspuns Anderson. 

Însă înainte să apuce să continue, Miss Christin s-a smucit şi 
motorul s-a oprit. Cineva s-a dus să-l întrebe pe căpitan ce se 
petrecea și l-a găsit nu pe punte, ci bucurându-se de o băutură 
în salon, înconjurat de doamne. Căpitanul a plecat să discute cu 
mecanicul, care a confirmat că a sărit o siguranţă și a spus că o 
să discute în port să ne tracteze cineva înapoi. Frank i-a zis 
căpitanului să mai aștepte o oră până să facă apelul, iar 
petrecerea a continuat, cu vasul în derivă. 

În timp ce ne legănam pe apă, Anderson și-a continuat 
povestea. A zis că au afumat gaura șarpelui cu un container de 


gaz lacrimogen și, când a ieșit, l-au băgat în sac, însă șarpele, 
un adevărat luptător, a scăpat în câteva minute. Dar, ca să nu 
ne facem griji, Anderson stătea cu pistolul pregătit. 

— Fix între ochi, a încheiat el. 

— Sărăcuţul, am zis. 

— Tâmpenii, a spus Frank. 

Anderson și-a dus mâna la inimă. 

— Pe ce-am mai sfânt. 

Într-adevăr, soţia lui Anderson, Prudy, susţinuse povestea 
prima dată când o auzisem eu - la o cină cu fripturi la Colony -, 
confirmând că pielea de șarpe chiar e depozitată pe undeva prin 
subsolul lor, descompunându-se încet într-o combină frigorifică 
veche. 

— De ce a adus chestia aia dezgustătoare acasă, habar n-am, 
îmi spusese ea. 

L-am strâns de braţ pe Anderson, m-am scuzat și m-am dus 
lângă Bev, la pupa. 

S-a aplecat și mi-a aprins ţigara. 

— Salut, străine, a spus. S-a terminat povestea? 

— În cele din urmă. 

Monumentul lui Jefferson se vedea luminat în depărtare, cu 
Districtul adormit în spatele lui. Sub cerul portocaliu al nopţii, 
orașul arata pașnic, jocurile de putere și veșnicele manevre 
luând o pauză peste noapte. 

— Nu-i chiar așa de rău, nu? a întrebat Bev. 

— Nu-i rău deloc, Bev. 

Mă surprinsesem chiar simţindu-mă bine. După război, mă 
întorsesem la Washington cu promisiunea că pot obţine un post 
la Departamentul de Stat. Și chiar așa și fusese. Însă în loc de 
un post călduţ, cu propriul meu birou, mă băgaseră în subsol, să 
triez documente. Nu rezistasem decât șase luni până să plec, 
după care m-am îndepărtat de fostul club al băieţilor. 

Făcusem multe, dar nu eram păzitor de dosare. Nici măcar nu 
puteam să mă prefac. Fusesem asistentă, chelneriţă, 
moștenitoare. Odată mă dădusem de bibliotecară. Fusesem 
soţia cuiva, amanta, logodnica, iubita cuiva. Fusesem rusoaică, 
franțuzoaică și englezoaică. Fusesem din Pittsburgh, Palm 
Springs și Winnipeg. Puteam să devin aproape oricine. Aveam 
genul ăla de față, ochii mari și zâmbetul binevoitor care sugera 
că eram o carte deschisă, cineva care n-are niciun secret și, 


chiar dacă ar avea, nu l-ar putea păstra. Şi asta, și creșterea 
popularității actriţelor cu talii mai generoase, ca Marilyn Monroe 
și Jayne Mansfield, au făcut ca silueta mea, care mă obligase să 
ţin regim în adolescenţă, să lucreze în favoarea mea când 
smulgeam secrete de la bărbaţi puternici. 

Am plecat cu capul sus, după care le-am adunat pe fete să 
bem ceva și apoi să dansăm la Cafe Trinidad până la închidere, 
ceea ce, în D.C., se întâmpla din nefericire la miezul nopţii. Însă 
a doua zi, după ce îmi lecuisem mahmureala cu o compresă 
rece și un Bloody Mary, avusesem o ușoară cădere nervoasă 
când îmi dădusem seama că n-am serviciu, n-am niciun venit și 
niciun fel de economii. Aceasta din urmă, din cauza blestemului 
și binecuvântării mele: o apreciere sporită pentru lucrurile 
frumoase. Binecuvântarea era că simţul înnăscut al stilului îi 
făcea pe ceilalţi să creadă că mă născusem într-o familie cu 
avere, în Grosse Point sau Greenwich și nu într-o casă înșiruită, 
cu șindrilă, în cartierul Little Italy din Pittsburgh. Blestemul era 
că ochiul meu atent îmi depășea adesea mijloacele. 

Ştiam că trebuia să fac un plan înainte să-mi scadă contul 
până la nivelul de alertă critică. N-aveam cum să dau fuga la 
mami sau la tati, așa cum își permiteau să facă unii dintre 
prietenii mei când situaţia devenea dificilă. În seara aceea, am 
răsfoit prin agenda mea neagră și am stabilit o serie de întâlniri 
cu grupul lobbyiștilor și avocaţilor din D.C., câte un diplomat și 
unul sau doi congresmeni. Întâlnirile fuseseră plicticoase și 
extenuante, dar până la urmă aveam chiria plătită pentru 
apartamentul din Georgetown, mă alesesem cu câteva cine 
plăcute și bărbaţii a căror companie mă prefăceam că îmi place 
mă ţineau la modă la un nivel care rivaliza cu al lui Bev. Nu mă 
atrăgeau și totuși fusese foarte ușor să-i conving că eram atrasă 
de ei. 

Acel domeniu de activitate îmi convenea. Însă după o vreme 
m-am plictisit de repetiţia taxi, cină, hotel, taxi, cină, hotel. Şi 
asta, și întreţinerea personală covârșitoare mă extenuau. 
Pieptănatul, pensatul, epilatul, vopsitul, albitul, storsul, chiar și 
cumpărăturile fără sfârșit începeau să-și spună cuvântul. 

M-am gândit să mă fac stewardesă. Printre altele, aș fi arătat 
minunat în albastrul specific Pan Am. În plus, îmi plăcea să 
călătoresc. Asta-mi plăcuse cel mai mult în timpul războiului: 
posibilitatea să fiu smulsă din rădăcini și trimisă în altă parte la 


fiecare câteva luni. Însă ar fi aruncat o privire la vârsta mea - 32 
de ani, dacă eram sinceră, sau 36, dacă eram cu adevărat 
sinceră - și ar fi zis că „aveam calificare superioară” postului. 

Adevărul era că-mi era dor de spionaj, îmi era dor să deţin 
informaţii. Așa că atunci când Bev a mai sunat încă o dată ca să 
mă implore să vin la petrecere, am zis da. 

— Foarte multe chipuri familiare, a spus Bev, cercetând 
mulțimea. 

Reîncepuse muzica, oamenii dansau și-și vărsau ginul unul pe 
altul. L-am zărit pe Jim Roberts de cealaltă parte a punţii, 
suflând în gâtul unei amărâte de fete. Jim mă încolţise odată la o 
petrecere la ambasada din Shanghai, punându-mi mâinile în 
jurul taliei și spunând că nu-mi dă drumul până nu-i ofer un 
zâmbet. Zâmbisem, apoi îl lovisem cu genunchiul în vintre. 

— Poate un pic prea multe chipuri familiare. 

— Să bem pentru asta, a răspuns Bev. 

S-a aplecat peste balustradă și și-a dat deoparte o șuviţă de 
păr castaniu-închis de pe faţă. Bev era genul de femeie a cărei 
frumuseţe apărea târziu, nevăzută în anii de școală, de facultate 
sau până în 25 de ani, devenea vizibilă spre 30 de ani și atingea 
apogeul după 30. Bev avea și ea multe experienţe gen Jim 
Roberts. 

— Totuși, a urmat ea, aș vrea să fi putut fi aici toate fetele. 

— Şi eu. 

Bev și cu mine eram singurele din fosta echipă care stăteam 
la Washington. Julia era în Franţa cu proaspătul ei soţ, Jane era 
la Jakarta cu soţul altcuiva, iar Anna era fie la Veneţia, fie la 
Madrid, în funcţie de dispoziţia din luna aia. Grupul nostru se 
întâlnise prima dată pe Mariposa, un fost vas de linie de lux care 
fusese rechiziționat și transporta militari pe front. Singurele 
femei de la bord, stăteam împreună într-o cabină înghesuită 
dotată cu priciuri metalice, o toaletă și o cadă care scuipa apă 
sărată rece. In pofida condiţiilor de lagăr și a răului de mare, ne- 
am înţeles de minune. Abia împliniserăm 20 de ani și eram gata 
să cucerim lumea. Eram genul de fete care crescuseră citind 
Insula comorilor și Robinson Crusoe, apoi trecuserăm în liceu la 
She de H. Rider Haggard. Legătura dintre noi s-a bazat pe 
convingerea că viaţa plină de aventuri nu le era rezervată 
bărbaţilor și am revendicat și noi o bucată din ea. 


Mai mult, aveam același simţ al umorului, care era de mare 
ajutor când foloseam în comun o singură toaletă, cu capacităţi 
de tras apa îndoielnice, mai ales când marea era mai agitată. 
Juliei îi plăcea să facă farse și odată a răspândit zvonul că eram 
un grup de călugăriţe catolice care se îndrepta către Calcutta. 
Bărbaţii, care fluierau după noi de câte ori aveau ocazia, au 
devenit respectuoși când treceau pe lângă noi pe coridoare. Un 
soldat ne-a întrebat chiar dacă nu vrem să ne rugăm pentru 
câinele lui, care era bolnav. Am făcut semnul crucii, iar Bev a 
izbucnit în râs. 

Până să ancoreze Mariposa în Ceylon, eram de nedespărțit și 
ne-am ţinut bine una de alta în camionul cu cauciucuri groase 
care ne-a cărat prin junglă și ne-a depus în portul din Kandy. 
Inconjurat de plantaţii de ceai și orezării terasate de un verde 
fosforescent care coborau pe dealuri, Kandy, deși era doar de 
cealaltă parte a golfului faţă de teroarea care cuprindea Burma, 
părea cât se poate de departe de război. 

Multe dintre noi ne amintim cu plăcere de perioada din Kandy. 
Și, când ne scriem unele altora - sau, dacă avem noroc, ne 
vedem faţă în faţă -, ne aducem aminte de multele nopţi 
petrecute sub un cer așa de întins și așa de întunecat, încât 
stelele se dezvăluiau în straturi. Ne aminteam cum tăiam cu o 
macetă ruginită papaya din copacii care înconjurau birourile cu 
acoperiș de stuf ale OSS sau momentul în care a intrat în 
complex un elefant și a trebuit momit cu un borcan cu unt de 
arahide ca să iasă de-acolo. Ne aminteam petrecerile care 
țineau toată noaptea la Clubul Ofiţerilor, cum ne vâram 
picioarele în apă în Lacul Kandy, cu nuanţa lui verde-albăstrui, și 
cum le trăgeam înapoi când tulburam vreo fiinţă care se agita 
pe dedesubt. Vedeam mulţimi de călugări care se îndreptau 
spre și dinspre Templul Relicvei Dintelui Sfânt, aveam parte de 
weekenduri înăbușitoare în Colombo, mai era și langurul pe 
care-l botezaserăm Matilda și care făcuse pui în coliba unde 
aveam depozitul de alimente. 

Începusem ca membru al personalului administrativ - 
completam acte, băteam la mașină, chestii de genul ăsta. Însă 
cariera mea luase o cu totul altă turnură când primisem o 
invitaţie să particip la o cină la reședința luxoasă a contelui 
Louis Mountbatten, care se afla pe deal, deasupra complexului 
OSS. A fost prima dintre multele petreceri la care am participat 


și a fost prima dată când am descoperit că bărbaţii puternici îmi 
oferă de bunăvoie informaţii, indiferent dacă le solicit sau nu. 

Așa a început. La acea primă petrecere, m-am vârât într-o 
rochie de seară neagră, cu spatele decupat, pe care Bev o 
pusese în bagaje „pentru orice eventualitate” și, până la 
sfârșitul serii, un dealer de arme brazilian care flirtase cu mine 
s-a scăpat că el crede că există o cârtiţă în personalul lui 
Mountbatten. l-am raportat a doua zi lui Anderson informaţia. Ce 
a făcut OSS cu ea nu știu. Dar am fost curând copleșită de 
invitaţii la cină, combinată cu vizitatori importanţi și dotată cu 
întrebări pe care să le pun bărbaţilor cu gura spartă. 

Am început să mă descurc bine cu noua slujbă - așa de bine, 
că am primit o alocaţie ca să-mi cumpăr ţinute, care erau livrate 
împreună cu hârtia igienică, conservele cu carne de porc și 
soluţiile împotriva ţânţarilor. Ciudat e că nu m-am considerat 
niciodată spion. Sigur că măiestria nu necesita doar zâmbete și 
râsete la bancuri tâmpite și să mă prefac interesată de tot ce 
ziceau bărbaţii ăia. Pe-atunci nu purtam un nume, dar la acea 
primă petrecere am devenit o Rândunică: o femeie care-și 
folosește talentele lăsate de Dumnezeu ca să obţină informaţii - 
talente pe care le tot adunam încă de la pubertate, pe care le 
rafinasem când aveam 20 de ani și le perfecționasem apoi după 
30 de ani. Bărbaţii aceia credeau că mă folosesc, dar 
întotdeauna era invers; puterea mea era să-i fac să creadă că 
nu era așa. 

— Vrei să dansezi? a întrebat Bev. 

Am strâmbat din nas când și-a scuturat șoldurile. 

— Pe asta? am strigat acoperindu-l pe Perry Como. 

Lui Bev nu-i păsa. M-a prins de braţe și mi le-a mișcat înainte 
și înapoi până am cedat. Chiar când începeam să mă simt bine, 
cineva a oprit pick-upul cu un scrâșnet. Din spatele mulţimii, 
cineva a lovit cu furculita în pahar, iar restul grupului i s-a 
alăturat până tot vasul suna ca un candelabru în furtună. 

— O, Doamne! a spus Bev. Acu’ începe. 

Bărbaţii au rostit toasturile: Pentru Frank! Pentru Wild Bill! 
Pentru bătrânii nătărăi aflaţi în expectativă! Pentru ceilalţi 
împiedicaţi! Apoi au urmat cântecele cu care ne încheiam 
nopţile în Kandy: „l'Il Be Seeing You” și „Lili Marlene”, urmate de 
cântecele cluburilor lor nu-foarte-secrete de la Harvard și 
Princeton și Yale. De obicei, Bev și cu mine râdeam pe înfundate 


la programul muzical de beţie care încheia orice petrecere, însă 
în seara aceea n-am putut decât să intrăm în horă și să ne 
alăturăm cântecului. 

Sirena unui remorcher care se apropia să ne tracteze la chei a 
întrerupt a treia tură a imnului de la Yale „'Neath the Elms”. L- 
am strigat pe căpitanul remorcherului să vină să bem împreună 
un ultim pahar. Nu foarte bucuros că fusese scos din pat ca să 
vină și să ne salveze grupul de beţivi, și-a văzut de treabă 
împreună cu un alt bărbat și a prins cablurile de Miss Christin. 


Întorși pe pământ solid, bărbaţii au început să discute dacă să 
se îndrepte spre Social Club de pe strada 16 sau spre bistroul 
non-stop de pe U Street. Bev și cu mine ne-am luat rămas-bun 
în faţa sedanului negru pe care-l trimisese soţul ei, promițând să 
nu mai lăsăm să treacă așa de mult până să ne revedem. 

— Ești sigură că nu vrei să te duc și pe tine? a întrebat ea. 

— Mi-ar prinde bine niște aer curat. 

— N-ai decât! 

Mi-a trimis o sărutare prin geamul deschis când mașina 
pornea. 

Am simţit cum mă bătea cineva pe umăr. 

— Pot să te conduc? a întrebat Frank. Și mie mi-ar prinde bine 
niște aer curat, a zis el, cu răsuflarea mirosind a mentă, cu un iz 
de tutun. 

Părea perfect treaz. M-am întrebat dacă băuse Coca-Cola 
toată noaptea. 

— Mergem în aceeași direcţie, nu? 

Frank stătea pe aceeași stradă cu mine, dar, din punct de 
vedere al pieţei imobiliare, casa lui din Georgetown era la ani- 
lumină distanţă de micul meu apartament aflat deasupra unei 
patiserii franțuzești. 

— Așa e, am spus. 

Frank nu era genul de om care să întrebe cu rele intenţii dacă 
poate conduce o fată acasă; nu se dăduse la mine de când îl 
știam. Dacă Frank zicea că vrea să stea de vorbă, în general 
însemna că voia să discute probleme de serviciu. l-a făcut semn 
șoferului, care stătea lângă ușa deschisă a sedanului său negru. 

— Merg pe jos în seara asta, a strigat el. 

Şoferul și-a ridicat șapca și a închis ușa. 


Ne-am îndepărtat de Potomac, luând-o pe străzile adormite 
din centrul Washingtonului. 

— Mă bucur că ai venit, a zis el. Speram să te convingă 
Beverly. 

— A fost implicată? 

— Se întâmplă vreodată să nu fie? 

Am râs. 

— Nu, cred că nu. 

A tăcut din nou, de parcă uitase de ce a vrut să vină cu mine. 

— Ai fi putut să-i zici șoferului să plece mai devreme, înainte 
să-l faci să aștepte toată seara. 

— N-am știut că o să vreau să plec pe jos, a spus el. Nu până 
nu m-am hotărât. 

— Să te hotărâăști? 

— Îţi lipsește? 

— Tot timpul, am spus. 

— Te invidiez. Serios. 

— Îţi dorești să fi terminat? După război? 

— Înainte nu mă gândeam niciodată la variante cu și dacă, a 
răspuns Frank. Dar acum... nu știu sigur. Lucrurile nu mai sunt 
așa de albe și negre cum erau. 

Am ajuns la patiserie. Luminile erau aprinse, brutarul de 
dimineaţă băgând deja franzelele în cuptor. Hotărâsem să stau 
acolo nu doar pentru că îmi permiteam apartamentul când 
începusem să lucrez la Departamentul de Stat, ci și pentru că-mi 
place mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor chiar mai 
mult decât îmi place s-o mănânc. 

— Am auzit că-ți cauţi un nou domeniu de activitate. 

— Nu poate omul să-ţi ascundă nimic, Frank. 

A râs. 

— Nu, chiar nu se poate. 

— De ce? Ai auzit de ceva? 

Mi-a zâmbit cu buzele strânse. 

— Ei bine, am ceva care ar putea fi interesant. 

Mi-am înclinat urechea spre el. 

— E vorba despre o carte. 


EST 
1950-1955 


Capitolul 5 
Muza 
FEMEIA REABILITATĂ 

Stimate Anatoli Sergheievici Semionov, 

Aceasta nu este scrisoarea pe care ai așteptat-o atâta vreme. 
Nu este vorba despre carte. Nu este mărturisirea care ar dovedi 
crimele pe care mi le-ai pus în cârcă. Nici nu este o pledoarie 
pentru nevinovăția mea. Nu sunt vinovată de ce am fost 
acuzată, dar asta nu înseamnă că nu sunt vinovată de nimic. Mi- 
am luat un bărbat, deși știam că are o soție. N-am fost o fiică 
bună, o mamă bună - propria mea mamă a rămas să strângă în 
urma mea. Toate acestea s-au terminat, și totuși simt nevoia să 
scriu. 

Poţi să crezi fiecare cuvânt pe care-l scriu cu creionul ăsta, pe 
care am dat două ratii de zahăr, sau poți să consideri că este o 
operă de ficțiune. Nu contează. Nu-ţi scriu dumitale; ești doar un 
nume în capul scrisorii. Și n-o să ti-o trimit niciodată. Toate 
paginile vor fi arse când termin. Pentru mine, numele tău nu mai 
reprezintă decât o formulă de adresare. 

Ai zis că nu ţi-am spus totul în timpul discuţiilor noastre de 
fiecare noapte, că am lăsat goluri mari în „poveștile“ mele. Ca 
anchetator, trebuie să știi cât de putin te poți bizui pe memorie. 
Mintea omului nu poate niciodată să înțeleagă toată povestea. 
Totuși o să încerc. 

Am acest creion ascuțit. E mai mic decât degetul meu mare și 
deja mă doare încheietura. Însă o să scriu până se tocește și 
dispare cu totul. 

Dar de unde să încep? Să încep cu momentul ăsta? Cum mi- 
am petrecut ziua, cea de-a 68-a din cele 1.825 de zile necesare 
ca să devin o femeie reabilitată? Sau ar trebui să încep cu ceea 
ce s-a petrecut deja? Vrei să știi despre călătoria mea de 600 de 
kilometri până în locul acesta? Ai fost vreodată în trenurile care 
nu merg niciunde? Ai vizitat cutiile de lemn fără ferestre în care 
ne-au ținut să tremurăm în timp ce asteptam să fim mutate în 
următorul loc? Știi cum e să trăiești la capătul lumii, Anatoli? 
Așa de departe de Moscova, de familie, de orice lucru cald și de 
orice urmă de bunătate? 

Vrei să stii că, în timpul ultimei etape a călătoriei, gardienii 
ne-au obligat să mergem pe jos? Cum era așa de frig, că atunci 
când femeia care mergea lângă mine s-a prăbușit și i-au scos 


cizma din picior i-a rămas degetul mic înăuntru? Sau cum am 
fost în același compartiment cu o femeie cu două cozi subțiri 
care-i ajungeau până la brâu și care susținea că și-a înecat cei 
doi copilasi în cadă? Cum, când cineva a întrebat-o de ce, a 
răspuns că așa i-a spus o voce care tot nu vrea să tacă? Să-ţi 
spun cum se trezea din somn țipâna? 

Nu, Anatoli, n-o să-ţi scriu despre aceste griji. Serios, cu tot ce 
trebuie să știi tu, detaliile acestea te-ar plictisi probabil și eu nu 
vreau să te plictisesc. Ce-mi doresc eu este să citești mai 
departe. 

Hai să mă întorc. După Moscova, am ajuns întâi într-un lagăr 
de tranzit, administrat de femei-gardian - o mică îmbunătățire 
față de condițiile de unde ne-am cunoscut noi doi. Celulele erau 
curate și aveau podea de ciment și miroseau a amoniac. Fiecare 
dintre femeile din celula noastră, Celula nr. 142, avea salteaua 
ei și femeile-gardian le stingeau luminile seara și ne lăsau să 
dormim în cele din urmă. 

Dar nu multă vreme. 

La câteva zile după ce am ajuns, au venit noaptea și au golit 
Celula nr. 142. Ne-au îmbarcat în trenuri și ne-au spus că 
următoarea oprire, singura oprire, era Potma. Trenul era 
întunecos și mirosea a lemn putred. Fiecare compartiment era 
separat de coridor cu gratii de fier, astfel ca gardienii să ne 
poată vedea tot timpul. In colț erau două găleți de metal - una 
pentru toaletă, cealaltă plină cu lesie cu care să acoperim 
mizeria. 

Am revendicat un loc pe un prici de sus, unde să mă pot 
odihni și să-mi întind picioarele. Și dacă îmi înclinam suficient 
capul, puteam să văd o fâșie de cer prin crăpăturile din 
acoperiș. Dacă n-ar fi fost bucățica aia de cer, n-as fi știut când 
era zi și când era noapte sau câte zile și nopți trecuseră de când 
urcaserăm în tren. 

Când s-a oprit trenul, era noapte. 

Arăta mai mult a troacă decât a gară. Dar în loc de oi sau 
măgari, pe peron ne așteptau bărbaţi îmbrăcaţi cu uniforme 
militare uzate, cu câini care semănau cu niște lei neinfricați. 
Gardienii au tipat la noi să coborâm și ne-am uitat nedumerite 
una la alta. Cum nu s-a ridicat nimeni, un gardian a apucat de 
braț o femeie cu păr roșu scurt și i-a spus să asculte. Ne-am 
conformat în tăcere. 


Gardianul din faţă a ridicat mâna și a început marșul. Când 
am părăsit peronul, ne-am dat seama că restul drumului n-o să 
ne mai ducă niciun tren sau camion. Mi-am tras mânecile hainei 
ca să-mi acopere pumnii strânși. Atunci mâinile erau calde, dar 
asta n-avea să dureze mult. 

Ne-am croit drum prin zăpada neatinsă, mergând pe șinele de 
tren până s-au oprit și au dispărut în marea albă. N-a întrebat 
nimeni cât o să dureze marșul, dar numai la asta ne gândeam. 
O să dureze două ore sau două zile? Sau două săptămâni? In 
schimb, am încercat să mă concentrez asupra pașilor femeii din 
fața mea, pe care n-am știut niciodată cum o chema. Am 
încercat să-mi potrivesc pașii exact în urmele lăsate de ea. Am 
încercat să nu mă gândesc cum începuseră să mă furnice 
degetele de la mâini și de la picioare, cum mucusul din nas îmi 
curgea și îngheţa în adâncitura de deasupra buzei - aceeași 
adâncitură pe care Boria o atingea adeseori cu vârful degetului, 
când mă stârnea. 

Era ceva ieșit parcă din Doctor Jivago. Da, Anatoli, ceva ieșit 
din cartea pe care tânjești tu s-o citesti. Marșul nostru arăta de 
parcă s-ar fi născut din mintea lui Boria. Era o lună plină care 
lumina drumul acoperit de zăpadă, aruncând o strălucire 
argintie în urmele lăsate de pașii noștri. Era o frumuseţe letală și 
poate că, dacă aș mai fi avut vreo urmă de rațiune în mine, aș fi 
fugit în pădurea care mărginea drumul, și aș fi fugit și aș fi tot 
fugit până Îmi ceda corpul sau până mă oprea cineva. Cred că 
mi-ar fi plăcut să mor acolo, în locul ăla care părea invocat din 
visele lui Boria. 


Întâi, s-au zărit în depărtare, de după vârfurile pinilor înalţi, 
turnurile de pază - fiecare încununat cu stea roșie sumbră. Apoi, 
pe măsură ce ne apropiam: gardul de sârmă ghimpată, curtea 
pustie, șirurile de barăci, un firicel de fum care lega cerut 
cenușiu de fiecare dintre coșurile de fum ale clădirii. Un cocoș 
subnutrit se plimba pe lângă gard, cu ciocul căscat și creasta 
roșie mutilată. 

Ajunseserăm. 

Nu pot vorbi în numele tuturor, dar eu mi-am petrecut fiecare 
secundă, fiecare minut, fiecare oră, fiecare zi a marșului nostru 
care a durat patru zile visând la căldură. Și totuși, când ne-au 
mânat prin gardul de sârmă ghimpată și ni s-a dat voie să ne 


încălzim la focurile aprinse în butoaie de tablă în curte, mi-a fost 
mai frig ca niciodată. 

În partea îndepărtată a curtii, stăteau la coadă 40 sau 50 de 
femei, cu farfurii și căni de metal în mână, așteptând cina. S-au 
întors când ne-am apropiat și ne-au cântărit din priviri fețele 
palide, capetele cu păr pe ele, mâinile: degerate, da, dar fără 
bătături. Ne-am uitat la fețele lor gălbejite, la capetele acoperite 
cu basmale sau rase, la umerii largi, gheboșați. Curând, avea să 
fie ca și cum ne-am fi uitat într-o oglindă. Curând, noi aveam să 
fim cele care stăteau la coadă pentru masa de seară în timp ce 
un alt grup de femei îşi începea reabilitarea. 

Au apărut vreo 10-12 femei-gardian, iar bărbații care ne 
aduseseră până aici s-au întors și s-au retras tăcuţi în zăpadă. 
Am fost duse într-o clădire lungă cu podea de ciment și cu sobă. 
Acolo, femeile-gardian ne-au ordonat să ne dezbrăcăm. Am 
rămas goale, tremurând în timp ce-și treceau degetele prin 
părul nostru, apoi peste trup, ridicându-ne brațele și pipăindu-ne 
sub sâni. Ne-au pus să ne depărtăm degetele de la mâini și de la 
picioare și picioarele. Ardeam de o mânie pe care încă nu 
începusem s-o înțeleg. Ai simţit o astfel de mânie, Anatoli? O 
mânie care arde undeva, în tine, într-un loc pe care nu poti să 
pui degetul, dar care te poate copleși ca un chibrit care aprinde 
petrolul? Te cuprinde noaptea, așa cum mă cuprinde pe mine? 
De-asta ești în locul unde ești? Este puterea, cu orice pret, 
singurul leac? A 

După percheziţie, ne-am așezat la altă coadă. In Gulag există 
mai mereu și o altă coadă, Anatoli. Ne-au dat bucățele de săpun 
cu leșie, doar așchii, și au dat drumul la dușuri. Apa era rece, 
dar părea opărită pe pielea noastră înghețată. Ne-am uscat și au 
aruncat pe noi un praf care să ucidă orice am fi adus cu noi. 

O poloneză cu smocuri frumoase de păr blond-cenușiu 
încadrându-i capul altfel chel stătea la masă, reparâna salopete 
de culoarea unei zile înnourate. Se uita la fiecare dintre noi și ne 
arăta fie teancul de salopete din dreapta, fie pe cel din stânga: 
mari și și mai mari. 

După aceea, o femeie cu urechi proeminente și un nas și mai 
proeminent, care nici măcar nu încerca să ne ghicească 
măsurile, ne-a dat ghete. Mi-am pus niște ghete negre de piele 
și, când am dat să pășesc, mi-au ieșit călcâiele din ele. Mi-a 
trebuit o lună de zile în care să economisesc ratia de zahăr până 


să pot să fac schimb cu o altă deținută - nu pentru o pereche 
nouă de ghete, care m-ar fi costat echivalentul a cel puțin trei 
luni de zahăr - ci pentru niste cârpe cu care să mi le leg de 
picioare. 

Femeile-gardian au împărțit coada în trei si am mers după 
rândul meu în Baraca nr. 11. Acolo am trăit în următorii trei ani, 
Anatoli, târându-mi picioarele ca să nu-mi pierd ghetele. 


Baraca nr. 11 era goală, cele care locuiau acolo fiind încă la 
muncă pe câmp. O femeie-gardian ne-a făcut semn spre 
priciurile goale, suprapuse câte trei, din fundul încăperii, cel mai 
departe de soba cu lemne. Ne-am aplecat pe sub sforile de rufe 
întinse din perete în perete, unde işi atârnaseră femeile ciorapii 
și lenjeria spălate, dar pătate. Clădirea mirosea a sudoare și 
ceapă și trupuri încinse. Mirosea a viaţă; un confort minor. 

Mi-am pus pătura de lână pe care o primisem pe patul de sus, 
al doilea din fund. Alesesem priciul acela pentru că o femeie 
minionă pe care o observasem în tren îl ocupase pe cel de 
dedesubt. Bănuiam că e cam de vârsta mea, în jur de 35 de ani, 
că are părul negru și mâini delicate, si m-am gândit că poate ne- 
am putea împrieteni. O chema Ana. 

Nu m-am împrietenit niciodată cu Ana. Nu m-am împrietenit 
nici cu vreo altă femeie din Baraca nr. 11. În fiecare seară eram 
extenuate și trebuia să ne păstrăm energia ca să ne putem da 
jos din pat și s-o luăm de la capăt a doua zi. 

Prima noapte în Potma a fost liniștită. Așa erau toate nopțile, 
doar cu urletul vântului să ne adoarmă. Uneori, auzeam 
răsunând prin lagăr ca o sirenă care anunţă raidurile aeriene 
strigătul câte unei femei care ceda în faţa singurătăţii. Femeia 
era rapid redusă la tăcere. Cum, nu puteam decât să ne 
închipuim. Și deși nu vorbea nimeni despre urletele acelea, le 
auzeam toate și ne alăturam toate în tăcere. 


În prima zi pe câmp, pământul era întărit și îngheţat, iar 
târnăcopul prea greu să-l ridic mai sus de mijloc. În jumătate de 
oră, aveam mâinile pline de bășici. Am lovit cu toată forta ca să 
străpung crusta - doar o știrbitură, de lățimea unui deget. 
Femeia de lângă mine fusese mai norocoasă, pentru că i se 
dăduse o lopată pe care putea să se urce cu picioarele, astfel ca 
greutatea ei să împingă vârful în pământ. Insă eu n-aveam 


decât un târnăcop și câțiva metri cubi de pământ care trebuia 
fărâmițat înainte să-mi primesc raţia zilnică. 

In acea primă zi a reabilitării mele, n-am mâncat nimic. 

În a doua zi a reabilitării mele, iar n-am mâncat. 

În a treia zi, tot n-am reușit să fac mai mult de câteva 
crestături în pământ, așa că tot n-am primit ratia. Însă o 
călugăriță tânără a rupt o bucată din pâinea ei și mi-a dat-o 
când am trecut pe lângă ea la coada pentru baie. Am fost 
recunoscătoare și, pentru prima dată de când mă luaseră 
bărbații din apartamentul meu din Moscova, m-am gândit că 
poate ar trebui să încep să mă rog. 


Călugărițele de la Potma m-au fascinat, Anatoli. Erau un grup 
mic din Polonia și erau mai dure decât cei mai căliţi infractori. 
Refuzau să dea inapoi când nu erau de acord cu ordinele 
femeilor-gardian. Se rugau cu glas tare la trezirea de dimineaţă, 
ceea ce le înfuria pe femeile-gardian, dar lucrul acesta mie îmi 
oferea alinare, deși nu sunt o femeie foarte religioasă. Uneori, 
femeile-gardian o pedepseau pe câte una pentru insolenţă, 
trăgând-o din rând de salopetă și obligând-o să îngenuncheze în 
fața noastră. O călugăriță a fost obligată să stea așa o zi 
întreagă, cu genunchii goi apăsaţi pe pământul pietros. Dar n-a 
renunțat nicio clipă, n-a cerut să se ridice - s-a rugat tot timpul 
cu zâmbetul senin al unui mistic nebun. Numărau pe degete 
mărgele din rozarii invizibile, chiar dacă fețele le ardeau sub 
soarele necruţător, chiar dacă din salopete le picura urina și 
lăsau dâre în țărână. 

O dată sau de două ori, femeile-gardian le-au aruncat pe 
toate în blocul de pedeapsă - prima baracă ridicată în lagăr, al 
cărei acoperiș pe jumătate prăbușit lăsa să pătrundă aerul rece, 
împreună cu insecte și șobolani. 

Era greu să nu le invidiezi pe călugărițe, chiar dacă sentințele 
lor o depășeau pe a mea. Se aveau una pe cealaltă și n-aveau 
nevoie de vești din lumea de-afară, ceva după care noi, 
celelalte, tânjeam. Chiar și când erau separate, nu cedau în fața 
singurătăţii negre care ne chinuia pe noi toate. Aveau tovărășia 
Dumnezeului lor. Toată credința mea era pusă într-un bărbat: 
Boria al meu, un simplu muritor, un poet. Și pentru că nu 
putusem să iau legătura cu el de când mă luaseră din 
apartament, nu știam dacă mai trăia. 


Până într-a patra zi a reabilitării, pe mâinile odată catifelate 
mi se făcuseră bătături groase și puteam, în sfârșit, să ţin 
târnăcopul. II ridicam deasupra capului și îl izbeam în pământ cu 
o forță surprinzătoare. Până seara, Îmi răsturnasem brazda pe 
bucata de pământ care mi se repartizase si am primit în cele din 
urmă ratia, din care n-am putut să mănânc decât câteva 
îmbucături. Trupul mi se adaptase mai repede decât mintea. Nu 
așa se întâmplă întotdeauna, Anatoli? 

Acele prime câteva zile îngrozitoare, apoi săptămâni, apoi 
luni, apoi ani au trecut - nu în zile dintr-un calendar, ci în gropi 
săpate, în numărul păduchilor culeși din părul meu. Au trecut cu 
bășicile sparte și bătăturile făcute de săpat, cu gândacii omorâți 
pe sub paturi, cu numărul coastelor care se vedeau. Și nu 
existau decât două anotimpuri, vară și iarnă, fiecare la fel de 
chinuitor ca și celălalt. 

Am aflat ce-i trebuie corpului omenesc ca să supravieţuiască, 
de cât de puțin avem nevoie. Puteam supraviețui cu 800 de 
grame de pâine, două cuburi de zahăr și o ciorbă atât de 
subțire, că era greu de spus dacă era mâncare propriu-zisă sau 
apă de mare. 

Insă mintea are nevoie de mai mult ca să supraviețuiască, iar 
Boria nu era niciodată departe de gândurile mele. Inainte, 
credeam că pot să simt când se gândește la mine - că 
furnicăturile pe care le simțeam pe ceafă sau pe brațe erau de 
la el. Le-am simțit luni de zile. Apoi a trecut un an fără senzația 
aceea, furnicăturile acelea, apoi încă unul. Oare asta însemna că 
era mort? Dacă mă trimiseseră pe mine în Gulag, cu siguranță 
că lui îi făcuseră ceva și mai rău. 

Anatoli, pot să-ți spun acum că sentința mea de cinci ani a 
fost o binecuvântare și un blestem. Doar burghezii moscoviți 
aveau sentințe așa de demne de milă, lucru pe care mi-l tot 
aducea aminte şefa de brigadă din baraca noastră - o 
ucraineancă pe nume Buinaia, care fusese condamnată la 10 ani 
pentru că furase un sac de făină de la colectivă. Era puternică și 
severă și tot ce nu eram eu. Cu timpul, am căpătat putere 
muncind la câmp, dar tot eram una dintre muncitoarele cele mai 
mocăite, iar Buinaia avea grijă să fiu principalul beneficiar al 
limbii ei ascuțite. 


Odată, după ce ne întorseserăm de la câmp, eram prea 
obosită să mai fac baie și m-am dus direct în pat, așa de 
istovită, că nici măcar nu mi-am mai scos salopeta cu crustă de 
noroi pe ea. Imediat ce am închis ochii, am auzit glasul 
inconfundabil al lui Buinaia. „Numărul 3478!", a strigat ea, ca o 
coțofană care tușește, folosindu-mi numărul de deţinut, exact ca 
femeile-gardian. 

Nu m-am mișcat. Însă mi-a strigat din nou numărul, iar Ana 
mi-a bătut în partea de dedesubt a patului. Cum tot n-am 
răspuns, a dat cu piciorul. „Răspunde-i sau se lasă cu belele”, a 
soptit ea. 

M-am ridicat în capul oaselor. „Da?” 

„Credeam că voi, moscoviţii, sunteți oameni curati. Miroși ca 
un căcat.” 

Baraca nr. 11 a fost cuprinsă de un val de râsete și am simţit 
cum mă înroșeam de jenă și roseata mi se întindea peste piept 
și urca pe gât și în obraji. Miroseam, deși în barăci erau și femei 
care miroseau mult mai rău. 

„Eu m-am născut într-un bordei”, a urmat ea, „și până și pe 
mine m-au învăţat să mă spăl între picioare măcar o dată pe 
săptămână. Nu mă mir că doar poeții trădători se apropie de 
tine. Nu de-asta ești aici?” 

Râsul s-a întețit în timp ce mi-am dat jos picioarele peste 
marginea priciului și am coborât. Imi tremurau așa de tare 
picioarele, că eram sigură că făceau să trepideze scândurile 
podelei. Simțeam toţi ochii aţintiți asupra mea, așteptându-mi 
reacția. Insă am ezitat și m-am întors cu fața la perete, ceea ce 
le-a făcut și pe Buinaia, și apoi și pe celelalte să râdă și mai tare. 
A ridicat de pe podea o grămăjoară de chiloti murdari și a luat-o 
spre mijlocul barăcii, până a ajuns la priciul meu. „Uite”, mi-a 
zis, aruncând rufele pe podea. „Cât îţi speli corpul jegos, nu te 
deranjează să-mi speli și mie câteva lucruri, nu? Sigur că nu.” 

Anatoli, aș vrea să raportez că m-am întors de la perete și i- 
am aruncat rufele murdare în față. Că n-am dat înapoi și am 
plesnit-o, ceea ce a provocat o bătaie în care m-am ales cu 
vânătăi a doua zi. Că deși am pierdut bătaia, am câștigat 
respectul ei. 

Dar n-am făcut-o. l-am dus rufele murdare la chiuvetă și le- 
am spălat cu ratia mea de lesie, apoi le-am atârnat cu grijă să 
se usuce în cel mai bun loc de lângă soba cu lemne. Apoi m-am 


dezbrăcat și m-am spălat și eu cu apa rece și tulbure. După 
aceea am dormit. După aceea, s-a întâmplat din nou a doua zi. 

Dacă ti-as spune acum, Anatoli, ce m-ai întrebat tu în timpul 
discuțiilor noastre nocturne de la Lubianka, mi-ar folosi la ceva? 
Mi-ar fi redusă sentința dacă aș coopera acum? Dacă ar fi să 
mărturisesc până la ultima acuzație, aș putea pleca din locul 
ăsta? Dacă aș lua tăișul târnăcopului și aș lovi cu toată forța, as 
putea pune capăt întregii povești? 


Ai zice că iarna e cea mai rea, dar verile sunt cele care ne 
istovesc cel mai tare. Când lucrăm la câmp, săpând sau 
smulgând buruieni sau cărând, sudoarea ne băltește pe sub 
salopetele gri. Le spunem „pielea diavolului”, pentru că nu lasă 
pielea să respire și bălțile de sudoare nu se evaporă. Facem răni 
și iritatii și atragem muște negre care ne mușcă nemilos. Ca să 
ne apărăm de soare, am întins tifon peste niște sârme ruginite, 
ca să croim pălării care seamănă cu cele ale apicultorilor. Alte 
femei, cu pielea deja innegrită de cei 10 ani sau chiar mai mulţi 
de muncă la câmp, râdeau de pălăriile noastre, de scumpa 
noastră piele moscovită de porțelan. Aveau 30 sau 40 de ani, 
dar arătau de 60 sau 70. Știau că e doar o chestiune de timp 
până să renunțăm să ne mai ferim de soare, până să ne 
îndreptăm fața spre cer și să lăsăm razele de soare să ia și 
ultimele rămășițe din oamenii care fuseserăm înainte să 
ajungem la Potma. g 

Stăteam pe câmp câte 12 ore odată, Anatoli. Imi petreceam 
orele acelea recitându-mi în minte poeziile lui Boria, 
sincronizând ritmul fiecărui vers, al fiecărei pauze, cu clinchetul 
lopeții. 

Serile, când ne întorceam de la câmp și-și treceau mâinile 
peste trupurile noastre, ca să se asigure că n-am adus nimic cu 
noi la barăci, treceam peste cuvintele lui Boria în minte, 
înăbușind ce se petrecea cu corpul meu. 

Compuneam și eu poezii ale mele, versurile ivindu-mi-se în 
cap așa cum ar fi făcut-o pe hârtie. Mi le tot repetam, până se 
fixau. Insă nu știu de ce, nu le mai pot recita acum, când am 
hârtie să le scriu. Poate că unele poezii nu sunt decât pentru 
tine. 


Într-o seară m-au chemat după ce terminasem de spălat 
rufele murdare ale lui Buinaia. Eram pe punctul să mă întind 
când o femeie-gardian nouă, care nu ajunsese încă să 
stăpânească tonul celorlalte când rosteau răstit ordinele, a 
intrat în baracă și mi-a strigat numărul cu tonul ei cântat. Mi-am 
pus salopeta și am ieșit după ea. 

Când a cotit la stânga la capătul aleii care trecea printre 
barăci, mi-am dat seama unde mergeam: căsuţa a cărei îngrijire 
li se încredința deținutelor care câștigaseră bunăvoința Nașului 
din lagăr. Stilul căsuţei nu se potrivea cu restul lagărului și 
prima dată când o văzusem mi se păruse că am halucinații. 
Semăna cu dacea unei bunicuțe - verde-aprins cu ornamente 
albe și jardiniere cu flori în jurul geamurilor. 

Într-o fereastră zăream strălucirea unei lămpi cu abajur roșu. 
Dincolo de ea se vedea, stând la un birou, Nașul, un bărbat pe 
care-l mai văzusem o singură dată, stând în mijlocul unui 
semicerc de oficialități de stat de rang inferior care făcuseră 
odată un tur la Potma. Chiar și de la depărtare, îi vedeam 
sprâncenele albe dese. Păreau să i se întindă în sus pe frunte, 
aproape ajungând până la părul alb pe care și-l pieptăna peste 
chelie. Părea prietenos, așezat acolo la birou ca orice dedușka!*. 
Însă stiam de la unele dintre celelalte femei că nu era un bunic 
inofensiv. Treaba Nașului era să interogheze deținutele și să 
recruteze informatori. Se știa bine și că işi luase câteva neveste 
din lagăr - femei care erau chemate în căsuţa verde și li se 
dădea de ales: fie să-l lase să facă ce vrea cu ele, fie să-și 
petreacă restul condamnării în alt lagăr, unde erau duși cei mai 
violenti infractori. 

Nevestele de lagăr puteau fi recunoscute după halatele de 
mătase cu care se îmbrăcau după baie și pălăriile de paie mari 
pe care le purtau ca să-și ferească fața de soare. Erau luate de 
la câmp, pentru munci mai uşoare, la bucătărie sau spălătorie. 
Sau, pur și simplu, îşi petreceau timpul având grijă de gardurile 
vii și florile căsuței, și după aceea de orice mai era de întreținut 
înăuntru. Toate nevestele de lagăr erau frumoase, cea mai 
drăguță dintre ele fiind o fată de 18 ani pe care o chema Lena. 
N-o văzusem niciodată, dar se vorbea în tot lagărul despre părul 
ei negru, lung și lucios ca spinarea unei balene. Se zvonea că 
primise un șampon special pe care Nașul îl aducea prin 


14 Bunic (în rusă, în orig.)- 


contrabandă din Franța, și o pereche de mănuși din piele de 
vițel, ca să-și protejeze degetele subțiri, pentru că fusese o 
pianistă gruzină promițătoare înainte de arestare. Odată se 
Zvonise și că ar fi fost însărcinată și fusese adusă o babki!, cu 
andrelele ei, ca să-i facă avortul. 

Astea erau zvonuri, doar zvonuri, mi-am spus eu când femeia- 
gardian mi-a făcut semn cu bastonul către ușa căsuţei. Mi-am 
spus că eram prea bătrână pentru gusturile Nașului, despre care 
auzisem că se îndreptau spre femei care n-avuseseră copii încă 
sau nu împliniseră 22 de ani - care din ele se întâmpla prima. 

Am intrat în căsuţa cu două încăperi și am rămas în picioare 
la ușă. Nașul stătea la birou și scria. Voiam să vorbească, dar n- 
a făcut decât să-și indrepte stiloul către scaunul din fața 
biroului. Au trecut 10 minute înainte să-l lase jos și să se uite la 
mine. Fără să scoată un cuvânt, a deschis sertarul biroului și mi- 
a dat un pachet. „Pentru tine. Acestea nu pot ieși din birou. 
Trebuie să le citesti aici.” A împins o foaie spre mine. „Și când 
termini o să semnezi că le-ai văzut.” 

„Ce e?” 

„Nimic important” 

În pachet erau o scrisoare de 12 pagini și un carneţel verde. 
L-am deschis, dar n-am înțeles cuvintele. Nu puteam să văd 
decât scrisul - scrisul lui -, măzgălelile ample care mă duceau 
întotdeauna cu gândul la nişte cocori care-și iau zborul. Am 
răsfoit carneţelul, apoi scrisoarea, iar cuvintele au început să 
capete înțeles. Boria era în viață. Era liber. Si-mi scrisese o 
poezie. 

N-o să împărtășesc poezia cu tine, Anatoli. Chiar credeai că o 
s-o fac? Am citit-o iar și iar până când am reținut-o, apoi n-am 
mai văzut niciodată paginile. Poate că tu le-ai citit deja, dar eu o 
să mă prefac că nu - că acele cuvinte ale lui sunt numai și 
numai pentru mine. 

În scrisoare, îmi spunea că face tot ce-i stă în puteri să mă 
elibereze și că, dacă ar putea face schimb de locuri cu mine, ar 
face-o bucuros. Spunea că simţea vina ca pe o povară în piept, 
care devenea cu fiecare zi tot mai grea. Spunea că se teme că 
ar putea deveni atât de grea, încât i se vor sfărâma coastele și 
va fi zdrobit de moarte. 


15 Babă (în rusă, în orig.). 


Citind scrisoarea, am simţit ceva ce cred că numai 
călugărițele din lagăr puteau înțelege: căldura și ocrotirea 
credinței. 

De ce mi s-a permis să citesc ce-mi scrisese Boria, Anatoli? De 
ce mi-a dat Nașul scrisoarea, după atâta vreme? Poate că voia 
ceva în schimb. Orice ar fi fost, atunci știam că aș face-o. Aș fi 
devenit informator, aș fi devenit soție de lagăr - orice ar fi fost 
nevoie, câtă vreme puteam afla vești de la el. 

Dar, Anatoli, Nașul nu mi-a cerut niciodată să-i devin soţie, 
nici nu m-a pregătit să devin informator. Abia mai târziu am 
descoperit că Boria ceruse o dovadă că sunt în viaţă, iar ei îi 
trimiseseră, după câteva luni, bucata de hârtie pe care o 
semnasem în seara aceea, după ce-i citisem scrisoarea. 

Se zvonea că Stalin era bolnav și îi slăbea controlul asupra 
situației. După seara petrecută în căsuță, mi s-a permis să 
primesc scrisori de la familie și de la Boria. El mi-a scris despre 
atacul de cord, pentru care dădea vina pe arestarea mea, și 
despre cum a stat luni de zile într-un pat de spital, temându-se 
că n-o să mă mai vadă niciodată. 

Mi-a scris despre obsesia lui reînnoită de a-și termina romanul 
acum, după ce se însănătoșise și putea păstra legătura cu mine. 
Mi-a spus că îl va termina cu orice preț și că nimic - nici 
autoritățile care-i citeau probabil scrisorile, nici boala de inimă - 
n-o să-l poată împiedica. 


Dragă Anatoli, îţi aduci aminte noaptea de dinaintea morții lui 
Stalin? Eu am visat păsări în noaptea aceea. Nu porumbeii albi 
după care tânjeam - și despre care femeile din lagăr credeau că 
anunţă eliberarea iminentă a cuiva - ci niște ciori negre, mii de 
ciori stând în șiruri, ca niște pioni pe o suprafață de beton 
pustie. Ciorile păreau că abia răsuflă și, când am pornit către ele 
și am bătut din palme, au rămas nemișcate. Am tot bătut din 
palme până mâinile mi-au ajuns carne vie. Și când m-am întors 
să plec, un semnal neauzit le-a făcut să-și ia zborul. Roiau într- 
un nor de aripi care a acoperit Luna. M-am uitat în timp ce norul 
s-a mișcat spre dreapta, apoi spre stânga. După aceea, dintr- 
odată, norul s-a risipit în toate direcțiile, fiecare pasăre plecând 
pe calea ei. 

A doua zi dimineaţă, muzica a început înaintea zorilor, 
răsunând din difuzoarele lagărului. Am părut să ne ridicăm toate 


deodată, mijindu-ne ochii până s-au obișnuit cu întunericul. 
Muzică funerară - se auzea muzică funerară. Nimeni din Baraca 
nr. 11 n-a scos o vorbă. Nimeni n-a întrebat cine a murit. Știam 
deja. 

In timp ce muzica se auzea în continuare, ne-am clătit pe fată 
cu apă rece din jgheabul de spălat și ne-am îmbrăcat cu 
salopetele, fără să știm dacă vom fi convocate. Cum nu s-a auzit 
nicio chemare, ne-am așezat pe priciuri si am așteptat în tăcere. 
Buinaia s-a dus la ușă, crăpând-o și scoțând capul afară. 
„Nimic”, a zis ea, clătinâna din cap. 

Muzica s-a oprit și difuzoarele au pârâit. Am auzit acul 
așezându-se pe un disc, apoi a început imnul național. Ne-am 
uitat în jur, neștiind dacă să stăm jos sau să ne ridicăm și să 
cântăm. Câteva femei s-au ridicat, apoi le-am urmat și restul. 
Imnul s-a încheiat și noi am rămas în picioare. A urmat un 
moment de tăcere inainte ca difuzoarele să pârâie din nou, iar 
glasul familiar, profund al lui luri Borisovici Levitan, de la Radio 
Moscova, să anunţe: „Inima colaboratorului și discipolului operei 
de geniu a lui Lenin, înțeleptul colaborator și învățător al 
Partidului Comunist și al poporului sovietic, a încetat să mai 
bată”. 

Inregistrarea s-a încheiat și am știut că ar fi trebuit să 
plângem. Și am făcut-o. Am plâns până ni s-au umflat ochii și a 
început să ne doară gâtul. Dar pentru el n-a căzut nicio lacrimă. 


Curând după căderea Ţarului Roșu, cei cinci ani ai mei au fost 
reduși la trei. O să ajung acasă pe 25 aprilie. Moartea lui Stalin i- 
a determinat pe noii noștri lideri să elibereze 1,5 milioane dintre 
noi. Când am primit scrisoarea care stabilea data eliberării, m- 
am întors în Baraca nr. 11 și m-am uitat în bucata zimţată de 
oglindă care atârna deasupra jgheabului de spălat. Aveam 
înfățișarea bronzată a cuiva care petrecuse ani întregi în lagăre. 
Ochii încă mai aveau culoarea albăstrelelor, dar erau înconjurați 
de riduri și pungi vineţții. Nasul era pătat de arsuri de soare. 
Silueta mea nu era întruchiparea sănătății, ci a supraviețuirii: 
clavicula ieșea în afară, mi se vedeau toate coastele, părul 
blond era pleoștit și lipsit de strălucire, dintele din față era ciobit 
din cauza unei pietricele din ciorbă. 

Ce avea să creadă Boria? Mi-am adus aminte cum îmi spusese 
odată că îi e teamă să le revadă pe surorile lui, după ce fuseseră 


despărțiți ani de zile, de când emigraseră la Oxford. A zis că 
aproape că preferă să nu le mai vadă, să păstreze intacte 
imaginile frumoase din tinerețe. Avea să simtă la fel și în cazul 
meu? Avea să se uite la mine cum se uita la nevastă-sa - cineva 
cu care nu mai împărțea patul? Avea să mă compare cu propria 
mea fiică, pe care o văzuse crescând și devenind o tânără 
frumoasă, în timp ce eu arătam mai bătrână decât anii mei? „Ira 
a devenit chiar întruchiparea mamei ei”, îmi scrisese el pe o 
carte poștală. 

Buinaia, care nu primise Încă amnistia, a venit în spatele meu 
ca și cum voia să se spele pe faţă, apoi s-a întors și m-a împins 
în oglinda improvizată. Cioburile au căzut pe podea, iar eu m-am 
împleticit în spate, din frunte picurându-mi o dâră subţire de 
sânge. Mi-a zâmbit și eu i-am răspuns, cu sângele scurgându- 
mi-se în gură. S-a încruntat și a plecat. Și asta a fost ultima dată 
când am văzut-o. Insă când am auzit că deținutele care nu 
fuseseră amnistiate s-au revoltat în cele din urmă - și că în 
timpul revoltei câmpurile, căsuţa Nașului și tot lagărul au fost 
incendiate - mi-am imaginat că Buinaia a fost cea care a aprins 
chibritul. 


Am urcat în trenul spre Moscova ca femeie reabilitată, Anatoli. 
Orașul se întinsese în cei trei ani în care fusesem plecată. 
Macaralele ridicau grinzi de oțel. Fabricile luaseră locul lanurilor. 
Printre vechile clădiri de două etaje din bușteni răsăriseră 
blocuri de apartamente, cu mii de ferestre și mii de frânghii de 
rufe întinse peste miile lor de balcoane. Clădirile Vysotki!* 
baroce și gotice ale lui Stalin se întindeau către cer cu turnurile 
lor cu stea în vârf, schimbând peisajul urban și anunțând lumii 
că și noi putem construi clădiri care ajung până la nori. 

Era aprilie și orașul era în pragul primăverii. Ajungeam acasă 
la timp ca liliacul mov, lalelele și straturile de panseluţe roșii și 
albe să iasă din adormirea lor de iarnă. Mă imaginam 
plimbându-mă din nou cu Boria pe bulevardele largi ale 
Moscovei. Am închis ochii ca să savurez imaginea și, când i-am 


16 Grup de șapte clădiri monumentale construite la Moscova în perioada 
stalinistă, printre ele numărându-se Ministerul de Externe, Universitatea de 
Stat din Moscova, dar și alte sedii administrative, hoteluri și blocuri de 
locuinţe. 


redeschis, trenul ajunsese. Am privit îngrijorată în lungul șinelor. 
Spusese că o să mă aștepte. 


Capitolul 6 
SĂLĂȘLUITORUL DIN NORI 

Boris se trezește. Primul lui gând este la un tren care-și 
croiește calea prin peisajul rural, îndreptându-se către Maica din 
piatră albă. Sub pătura subţire, își îndoaie picioarele și își 
imaginează obrajii rotunzi ai Olgăi apăsaţi de geamul trenului. 
Cum îi mai plăcea s-o privească dormind, chiar și cum sforăia, 
încetișor ca sirena unei fabrici îndepărtate. 

In șase ore, trenul cu draga lui avea să tragă în gară. Mama și 
copiii Olgăi vor aștepta la marginea șinelor, ridicându-se pe 
vârfuri ca să fie primii care o văd coborând din tren. În cinci ore, 
Boris urmează să se ducă la apartamentul familiei ei de pe 
strada Potapov, ca să poată merge împreună la gară. 

Trei ani de când i-a auzit vocea. Trei ani de când a atins-o. 
Ultima dată, a fost pe o bancă în grădinile publice de lângă 
redacția Goslitizdat. În timp ce-și făceau planuri pentru seară, 
Olga observase prezența unui bărbat în haină de piele care 
părea să asculte ce discutau ei. Boris îl cercetase din priviri și 
decisese că era un simplu om care stătea pe o bancă. 

— Atâta tot, îi spusese. 

— Eşti sigur? 

Boris îi strânsese mâna. 

— Poate că ar trebui să rămâi cu mine în loc să te duci acasă? 
întrebase ea. 

— Trebuie să lucrez, iubire, dar ne vedem diseară la 
Peredelkino. E plecată la Moscova două zile, a spus el, având 
grijă să nu pronunţe niciodată numele soţiei în prezenţa Olgăi. 
Putem să ne relaxăm și să luăm cina târziu. Și aș vrea să știu ce 
crezi despre un capitol nou. 

Ea fusese de acord cu planul și-l sărutase pe obraz în felul 
acela nevinovat în care îl săruta în public. Boris detesta când îl 
săruta așa, simțindu-se mai degrabă ca un unchi sau, mai rău, 
ca tatăl ei. 

Dacă ar fi știut că întâlnirea de pe banca din parc avea să fie 
ultima dată când o vedea pe Olga în trei ani, ar fi întors capul și 
ar fi sărutat-o pe buze. Nu s-ar fi grăbit acasă să lucreze. Ar fi 
crezut-o în legătură cu bărbatul cu haină de piele. N-ar fi dat 
drumul mâinii ei. 

In seara aceea, o așteptase pe Olga să vină la dacea lui, însă 
după ce trecuseră multe ore fără niciun semn de la ea, și-a dat 


seama că era ceva în neregulă. S-a dus direct la apartamentul 
Olgăi, unde a găsit-o pe mama ei așezată - aproape cataleptică, 
mângâind cu degetul o despicătură enormă în perna canapelei. 
A ridicat o privire pierdută când a intrat Boris în cameră și i-a 
răspuns pe bucăţi la întrebări. 

— Bărbaţi în costume negre, a spus. Doi... nu, trei... toate 
scrisorile, cărțile ei... o mașină neagră. 

Boris n-avea nevoie de răspunsuri exacte ca să știe cine erau 
bărbaţii sau unde o duseseră pe Olga. 

— Unde sunt copiii? a întrebat el. 

Femeia a ridicat o pană de gâscă negru cu alb de pe perna 
spintecată și a răsucit-o între degete. 

— Sunt aici? Sunt în siguranţă? 

Cum mama Olgăi n-a răspuns, Boris s-a dus spre dormitorul 
copiilor și a fost și ușurat, și sfâșiat de durere când i-a auzit pe 
Mitea și pe Ira plângând în tăcere din spatele ușii închise. 

S-a întors și a fost surprins s-o vadă pe mama Olgăi în 
picioare în hol, în spatele lui. Înainte să mai întrebe el ceva, l-a 
lovit ea cu propria întrebare: 

— O să te duci s-o aduci, nu? Să ceri eliberarea ei? Să desfaci 
totul? 

l-a fluturat pana de gâscă în faţă. 

— Să compensezi tot ce-ai făcut. Pericolul în care ai pus-o. 

Boris îi promisese mamei Olgăi că se duce direct la Lubianka 
și face tot ce-i stă în puteri să-i salveze fata. Nu-i spusese că n- 
are nicio putere, că ar fi zadarnic să bată la porţile Lubiankăi și 
să ceară eliberarea Olgăi. Că statutul lui de cel mai cunoscut 
scriitor rus în viaţă nu era de niciun folos când ei voiau s-o 
folosească pe ea pentru a-i face rău lui. Că, eventual, aveau să-l 
închidă și pe el. 

S-a dus acasă, nu la dacea din Peredelkino, ci în apartamentul 
din Moscova, la soția lui. Zinaida era așezată la masa din 
bucătărie, fumând și jucând cărţi cu niște prietene. 

— Arăţi de parcă ai fi văzut o stafie, i-a spus când a intrat în 
casă. 

— Am văzut multe stafii, i-a răspuns el. 

Zinaida a recunoscut expresia de pe chipul soţului ei. Era 
aceeași expresie pe care o avusese de multe ori în timpul 
Epurărilor. În timpul Marii Terori, mii de oameni fuseseră închiși, 
aproape toţi pierind în lagăre. Poeți, scriitori, artiști. Prieteni ai 


lui Boris, prieteni ai Zinaidei. Astronomi, profesori universitari, 
filosofi. Trecuseră 10 ani și rănile încă nu se vindecaseră - 
amintiri la fel de sângeroase și roșii ca steagul. Era destul de 
deșteaptă să nu întrebe ce era în neregulă. 


Când va ajunge trenul Olgăi, ea va fi fost pe drum timp de 
patru zile. De la Potma, a mers pe jos, apoi a luat un tren, apoi 
alt tren până să ajungă la Moscova. 

Boris se dă jos din pat și îmbracă o cămașă Oxford albă și 
pantaloni maro simpli cu bretele. Atent să n-o trezească pe soţia 
lui, coboară scările, își pune cizmele de cauciuc și iese din casă 
pe prispa din lateral. 

Coroana soarelui se ivește deasupra vârfurilor mestecenilor 
înmuguriţi când Boris o ia pe poteca acoperită cu uscături din 
pădure. Aude o pereche de coţofene sporovăind undeva printre 
crengi și se oprește să se uite, dar nu le poate zări. Cărarea 
șerpuiește către un pârâu pe care zăpada topită de curând l-a 
umflat considerabil. Boris se oprește pe puntea îngustă și trage 
adânc aer în piept. li place mirosul apei reci care curge pe 
dedesubt. i 

După soare, Boris apreciază că e ora șase. In loc să o ia prin 
cimitir, să ocolească reședința de vară a patriarhului și să 
coboare către clubul scriitorilor, așa cum face de obicei, Boris o 
ia pe scurtătură către drumul principal și pornește pe traseul cel 
mai rapid spre casă. Vrea să scrie cel puţin o oră sau două 
înainte să plece să se vadă cu familia Olgăi la Moscova. 

Când se apropie de casă, vede că în bucătărie e aprinsă o 
lumină. Zinaida încinge soba și-i pregătește micul dejun 
obișnuit: două ouă prăjite cu mărar uscat. În pofida aerului 
răcoros, Boris se dezbracă și se spală în cada de-afară. Chiar și 
după ce dacea lui a fost adaptată pentru iarnă, cu o baie nouă și 
cu apă caldă, Boris tot mai preferă să se spele afară, apa rece 
fiind un șoc plăcut pentru organism. 

Când se șterge cu un prosop vechi, bătrânul lui câine îl salută 
lingând picăturile de apă care i se scurg pe picioarele lungi și 
subţiri. Boris îl mângâie pe Tobik pe cap și dojenește corcitura 
aproape oarbă pentru că iar n-a venit cu el la plimbarea de 
dimineaţă. 

Când intră în dacea, urechile lui Boris sunt asaltate de 
zgomotul televizorului. Zinaida a insistat să instaleze un 


televizor. Boris se opusese luni de zile, dar cedase când ea îl 
ameninţase că nu-i mai face de mâncare. Televizorul, un lux, 
prinde doar trei canale - toate de stat, toate transmițând 
înmormântarea lui Stalin pentru a suta oară. Boris renunţă să se 
mai uite când camera se oprește asupra celor mai îndurerate 
chipuri din mulţime. Se strâmbă, apoi îl închide. 

— Ce s-a întâmplat? strigă Zinaida din bucătărie. 

— Bună dimineaţa, răspunde Boris. 

Nu-i e foame, dar se așază oricum la masă. Zinaida îi pune în 
faţă farfuria și-i toarnă o ceașcă de ceai. Nu stă la masă cu soţul 
ei, ci se întoarce la chiuvetă să spele tigaia în timp ce fumează o 
ţigară, lăsând scrumul să cadă în scurgere. 

— Poţi să deschizi geamul, Z? întreabă Boris. 

Detestă mirosul de ţigară și, deși Zinaida a promis că o să 
fumeze mai puţin, încă n-a făcut-o. Femeia oftează, stinge 
ţigara și termină de spălat vasele. Boris își privește soţia în 
șuvoiul de lumină a dimineţii care intră pe fereastra de 
deasupra chiuvetei. Ridurile de pe frunte și colacii de piele din 
jurul gâtului sunt înceţoșate preţ de o clipă, iar ea arată exact 
ca imaginea femeii cu care se căsătorise cu 20 de ani în urmă. 
Se gândește să-i spună că arată încântător, dar îl oprește un 
junghi de vinovăţie, pentru că e pe punctul de a se întâlni cu 
Olga. 

Ceasul din hol bate de ora șapte. Trenul Olgăi ajunge în patru 
ore. Boris se silește să-și termine micul dejun, înghițind ultima 
îmbucătură de ou, își împinge scaunul în spate. 

— Pleci să scrii? întreabă Zinaida. 

După întrebare, Boris începe să aibă o bănuială că nevastă-sa 
știe deja ce planuri are. _ 

— Da, îi răspunde. Ca de obicei. Insă doar vreo oră sau două. 
Am treabă în oraș. 

— N-ai fost ieri? 

— Aia a fost acum două zile, dragă. 

Tace. Nu mai are antrenament când vine vorba s-o mintă pe 
nevastă-sa. 

— Mă văd cu un editor la Literaturnaia Moskva. Îl interesează 
niște traduceri noi. 

— Poate vin și eu cu tine, zice ea. Am de făcut niște 
cumpărături. 


— Data viitoare, Zina. Stăm toată ziua. Poate ne plimbăm și 
mirosim teii înmuguriţi. 
Zinaida încuviinţează. li ia farfuria și o spală în tăcere. 


Boris stă la birou. Din coșul de nuiele de la picioarele lui, ia 
paginile pe care le-a scris cu o zi înainte. Se încruntă și taie cu 
stiloul o propoziţie, apoi un paragraf, apoi o pagină. la o foaie de 
hârtie nouă și mai încearcă o dată să scrie scena. Biroul i-a 
aparţinut lui Tiţian Tabidze, marele poet gruzin și dragul lui 
prieten. În '37, la apogeul Epurării, Tiţian fusese luat de-acasă 
într-o seară de toamnă. Soţia lui, Nina, fugise pe stradă, 
ţinându-se desculţă după mașina neagră. Când îi acuzaseră de 
trădare prin comiterea de acte antisovietice, Tiţian îl indicase 
drept singur complice pe poetul lui favorit din secolul al XVIII- 
lea, Besiki. 

Boris își imaginase de multe ori ce i se întâmplase lui Tiţian 
după ce îl luase mașina neagră, convins fiind că, dacă nu-și 
imaginează care ar fi putut fi soarta prietenului său, acesta ar fi 
suferit în singurătate. Își spunea adesea că încă mai există o 
posibilitate ca acesta să fie în viaţă, însă Nina renunţase de mult 
la speranţă. Când îi dăduse lui Boris biroul soţului ei, îi spusese 
că trebuie să continue munca acestuia. „Scrie marele roman la 
care ai visat”, i-a zis. Boris primise darul Ninei, dar nu se simţise 
niciodată demn de el. 

Tiţian nu fusese primul dintre prietenii lui Boris care fusese 
ridicat. Boris și-i imagina noaptea, când nu putea dormi, 
gândindu-se pe rând la soarta lor. Era Osip, tremurând într-un 
lagăr de tranzit și știind că sfârșitul îi e aproape. Paolo, urcând 
treptele de la Uniunea Scriitorilor și rămânând o clipă nemișcat 
înainte să-și ducă un pistol la tâmplă. Și Marina, încercând laţul, 
apoi aruncând frânghia pe după o grindă din tavan. 

Era bine știut că lui Stalin îi plăcuse poezia lui Boris. Și ce 
însemna că un astfel de om găsea o înrudire prin cuvintele lui? 
La ce se legase Ţarul Roșu? Era un adevăr dur să știe că, odată 
eliberate în lume, cuvintele nu-i mai aparțineau. Odată 
publicate, puteau fi revendicate de oricine, chiar și de un nebun. 
Şi era chiar și mai greu să știe că fusese tăiat de pe lista lui 
Stalin, nebunul spunându-le trepădușilor lui să-l lase în pace pe 
cel atins de nebunia divină, pe sălășluitorul din nori. 


Boris aude dangătul înăbușit al ceasului de la parter bătând 
ora 8. Trenul Olgăi ajunge în trei ore și el încă n-a scris niciun 
cuvânt. Scena care cursese așa de ușor cu o zi înainte refuză să 
apară. 

Începuse Doctor Jivago cu aproape 10 ani în urmă și, deși 
avansase mult, tot își mai dorea să revină la zilele când îi venise 
ideea romanului, când încă mai izvora dintr-un iaz neatins. Se 
simţise de parcă și-ar fi găsit o nouă iubită - obsesia, pasiunea, 
gândurile care nu se dezlipeau de roman, personajele care i se 
strecurau în vise, inima ușoară la fiecare nouă descoperire, la 
fiecare nouă propoziţie, la fiecare nouă scenă. Uneori, Boris 
simţea că era singurul lucru care-l ţinea în viaţă. 

Cu puţin înainte de arestarea Olgăi, autorităţile topiseră 
25.000 de exemplare din Operele lui Alese. Când nu putea 
dormi, își imagina de multe ori cuvintele care i se dizolvau în 
mâzga lăptoasă. 

Cenzura tot mai prezentă, combinată cu arestarea iubitei lui, 
îl întărâtase să termine Jivago. Se retrăsese la ţară ca să scrie, 
dar se pomenise că nu era în stare. Acest blocaj îi stârnise o 
anxietate care-i dădea înțepături în tot pieptul. În cele din urmă, 
acele au devenit cuțite și curând s-a trezit într-un pat de spital. 
Avusese un atac de cord și acolo, cu tuburile în el și o ploscă 
alături, Boris s-a întrebat cine avea să moștenească biroul pe 
care i-l dăduse Nina. Oare biroul lui Tiţian o să ajungă la unul 
dintre băieţii lui? Sau poate la un alt scriitor? Sau o să-l spargă 
cineva cu toporul și o să-l facă lemn de foc, ca să-i ţină văduva 
și copiii la căldură, pentru că el nu reușise? Ar fi putut adăuga 
pe rug și romanul lui neterminat. 

Boris și-a revenit la timp după atacul de inimă ca să asiste la 
sfârșitul unei ere. Stalin era mort și Olga avea să se întoarcă la 
el. Lucrurile ar fi putut reveni la starea de dinainte. 

Boris se duce la pupitru, gândindu-se că o schimbare de 
poziţie o să-i anime stiloul. Însă nu se întâmplă așa. Se uită pe 
fereastră. Soarele se ridică pieziș peste partea de jos a grădinii, 
iar el apreciază că trenul Olgăi va ajunge în două ore. Trebuie să 
plece în mai puţin de o oră ca să ajungă la timp la familia ei. 
Priveşte cum coboară în curte un mic stol de rațe, care încep să 
scurme după viermi în pământul proaspăt săpat. 

Boris a neglijat grădina în acești trei ani cât Olga a fost la 
Potma. În cea dintâi primăvară după ce fusese ridicată Olga, 


Zinaida luase asupra ei sarcina de a smulge buruienile înainte 
de plantare. Boris era la plimbarea lui matinală când se apucase 
ea de treabă, iar când se întorsese la dacea, Zinaida aproape 
terminase de tăiat plasa de buruieni cu foarfeca de grădină. li 
strigase să se oprească, dar ea se prefăcuse că nu-l aude. Boris 
deschisese poarta și năvălise în grădină. 

— Nu, a insistat el, luându-i foarfeca din mână. 

Zinaida căzuse în genunchi. 

— Lumea nu s-a oprit, strigase ea. E aici. E chiar aici! 

Smulsese o mână de buruieni din pământ și i le aruncase la 
picioare. 

Zinaida nu mai încercase niciodată să smulgă buruienile și, de 
câte ori trecea pe lângă grădină, refuza și să se uite la ea. 
Curând, devenise așa de năpădită de ierburi, că până și Boris 
avea probleme să-i deslușească perimetrul iniţial. 

Asta, până a citit cartea poștală a Olgăi și a văzut data: 25 
aprilie. Chiar în după-amiaza aceea, a petrecut ore bune săpând 
pământul proaspăt dezgheţat. A doua zi, a ars frunzele și 
buruienile într-un foc de la marginea proprietăţii și a umplut o 
roabă cu pietre care alunecaseră în grădină. A fertilizat solul 
îngropând câţiva păstrăvi la un metru adâncime. A reparat 
banca de lemn care se stricase. Stând pe ea pentru prima dată 
în ultimii trei ani, și-a făcut socoteala ce plante va pune și unde. 
Întâi, kale roșie și spanac. Apoi, mărar, căpşuni, coacăze, agrișe 
și castraveți. Apoi dovleac, cartofi și ridichi. Apoi, ceapă și praz. 
După ce și-a stabilit planurile pentru grădină, Boris a început să 
se gândească la ce implică întoarcerea Olgăi. 

Cu trei ani înainte, Boris nu și-ar fi imaginat o lume fără Olga 
în centrul ei. Și, deși nu trecuse nici măcar o zi în care să nu se 
gândească la ea, dorul pe care-l simţea mai slăbise cu timpul, 
iar el începuse să aprecieze cât de simplă devenise viaţa. Acum 
nu mai simţea vinovăția că-și minte nevasta, stinghereala că 
vorbește lumea, că Zinaida știe, dar nu discută niciodată 
problema. Nu mai simţea anxietatea care însoțea numeroasele 
schimbări de dispoziţie ale Olgăi și nici neajutorarea care-l 
cuprindea pentru că nu era în stare să-i ofere tot ce-i cerea ea. 

După ziua aceea din grădină, Boris întorsese pe toate părţile 
motivele să rămână cu Olga și motivele să se îndepărteze de ea. 
Fără Olga, n-ar mai fi ajuns niciodată la culmile pe care le 
cunoștea alături de ea, dar ar fi și evitat abisurile zdrobitoare. N- 


ar mai fi simţit niciodată aceeași dorinţă arzătoare, dar nici n-ar 
mai fi fost supus crizelor, amenințărilor și schimbărilor ei de 
dispoziţie. 

În cursul acestei perioade de nesiguranţă, Boris citise o parte 
din Călătoria lui Oneghin și scrisese pe o hârtiuţă cuvintele lui 
Pușkin. Se uitase zile în șir la rândurile acelea, chibzuind dacă să 
le arunce sau să le includă în roman. 


Atât vreau astăzi: gospodina 
Viaţa în tihnă, bună pace, 
Și ciorbă-n oală... cât îmi place!...1 


Până la urmă, a decis să le includă și să pună capăt relaţiei cu 
Olga. Cu o săptămână înainte de a trebui s-o întâmpine la gară, 
Boris a chemat-o pe lra să se vadă în piaţa Pușkinskaia, locul 
unde o chemase prima dată și pe Olga, cu șapte ani în urmă. 

Boris a ajuns primul. S-a așezat pe o bancă și a privit un 
bărbat mai în vârstă care le arunca porumbeilor seminţe de 
floarea-soarelui. Când a rămas fără seminţe, le-a aruncat 
bucățele mototolite de ziar, sperând că păsările n-o să-și dea 
seama de diferenţă și o să mai rămână puţin pe lângă el. Insă 
după ce au ciugulit de câteva ori, păsările au plecat. 

Ira a venit de după colţ și l-a zărit pe Boris pe bancă. l-a făcut 
semn cu mâna și pe chip i-a înflorit un zâmbet. 

Când o văzuse prima dată pe fiica Olgăi, era doar o fetiţă, cu 
funde roz și pantofi albi. Își aducea aminte când îi cunoscuse pe 
Ira și pe Mitea, în apartamentul Olgăi. Cum discuţia se pornise 
greu, însă copiii începuseră să se deschidă după ce-i 
bombardase cu întrebări: Vă place la școală? Știţi vreun cântec? 
Vă plac pisicile? Unde vă place mai mult, în oraș sau la țară? Vă 
place poezia? 

— A, da, răspunsese Ira la ultima întrebare. Scriu poezii. 

— Eşti așa de drăguță să-mi reciţi și mie una? 

Ira se ridicase și recitase o poezie despre un căluţ de jucărie 
care se trezise la viaţă și o luase la galop prin Moscova, pentru 
ca, în final, să cadă într-o copcă din râul îngheţat. Recitase din 
memorie cu o pasiune și o însufleţire care-l surprinseseră pe 
Boris. 


17 A.S. Pușkin, Evgheni Oneghin, traducere de Ion Buzdugan, Editura pentru 
literatură, 1967, pag. 261. 


Acum lra era o tânără de 15 ani, care purta pe umeri eșarfa 
de mătase a mamei sale. Boris îi admira frumuseţea și îi era 
rușine să simtă împunsătura familiară de pasiune pe care i-o 
provocase Olga când o văzuse prima dată, la Novi Mir. 

— Hai să facem o plimbare, zisese Ira, prinzându-l de braţ. 

Îi spusese adesea că îi era aproape tată, un compliment care 
îl și încânta, îl și umplea de neliniște. 

— E o zi tare frumoasă. 

Irina începuse să vorbească repede, povestindu-i despre toate 
pregătirile pe care le făceau pentru întoarcerea mamei. l-a spus 
că puseseră la cale o petrecere, că ea și bunica începuseră deja 
să pregătească ospăţul și că un vecin le dăduse două sticle de 
coniac ca să sărbătorească. 

— Bineînţeles, pe lângă mama, tu o să fii oaspetele de 
onoare. Încerc chiar să dau de urma unor bomboane cu alune, 
din cele care-ţi plac ţie. 

— Mă tem că n-o să pot veni, i-a spus Boris. 

Ira s-a oprit și s-a întors spre el. 

— Cum adică? a întrebat. 

— Nu sunt sigur că pot să urc scările. 

Și-a dus mâna la inimă. 

— Tot nu mă simt bine. 

— Te ajutăm Mitea și cu mine. O ajutăm pe Babușka!? să urce 
și să coboare scările de două ori pe zi. 

— Mi s-a cam aglomerat programul. Cu romanul. Şi lucrez la o 
traducere nouă. Abia apuc să mă pieptăn. 

Și-a dus în glumă mâna la părut argintiu, dar Ira n-a râs. 
Chipul i s-a întunecat și a întrebat ce ar putea fi mai important 
decât să asiste la întoarcerea mamei ei, după toate prin câte 
trecuse. 

— N-o s-o părăsesc niciodată pe mama ta, nici pe tine sau pe 
Mitea. Dar s-a terminat. 

— Ti-a îngheţat inima după doar câţiva ani? 

— Trebuie să ne adaptăm la această nouă realitate. Trebuie 
să-i spui mamei tale că putem fi prieteni, însă doar atât. După 
ce m-am îmbolnăvit, mi-am dat seama că trebuie să rămân cu 
familia mea. 

— Mi-ai spus mie. l-ai spus lui Mitea. l-ai spus bunicii. l-ai spus 
mamei că noi suntem familia ta. 


18 Bunica (în rusă, în orig.). 


— Sunteţi. Sigur, dar... 

— De ce îmi spui mie, și nu mamei? 

— Am nevoie de ajutorul tău ca s-o conving că așa e cel mai 
bine. Pentru toți. 

— O s-o las pe mama să decidă ce e mai bine pentru ea, a 
spus lra. 

— Te rog, înţelege... 

— N-am înţeles niciodată. 

Şi-a desprins braţul de al lui. 

— Niciodată. 

— Nu vreau să las lucrurile așa. 

— Atunci o s-o întâmpini pe mama la gară, împreună cu noi. O 
s-o îmbrăţișezi. După toate prin câte a trecut... pentru tine. 
Măcar atât poți face. Apoi îi spui singur ce ai de spus. 

Boris a fost de acord și s-au despărţit. In timp ce o privea pe 
Ira îndepărtându-se, s-a gândit cât de mult îi semăna ceafa cu a 
Olgăi. Voia s-o strige pe lra, să-i spună că greșise, că nu voise să 
spună ce spusese, că, bineînţeles, lucrurile pot fi din nou cum 
fuseseră. Cum ar fi putut să nu fie la fel? 

În loc de asta, s-a întors la banca lui și a văzut un alt bătrân 
luând locul celui de dinainte și hrănind porumbeii. S-a întrebat 
câţi ani mai avea până să ia și el locul bătrânului cu buzunarele 
pline de seminţe pentru păsări. 


Olga era probabil trează acum. Se întreabă cum arată. Mai e 
frumoasă? Sau lagărele au schimbat-o? Și ce-o să creadă Olga 
când o să-l revadă? Slăbise, i se rărise părul și, pentru prima 
dată în viaţă, începuse să-și simtă vârsta. Singura îmbunătăţire 
pe care o făcuse cât fusese ea plecată era o proteză de 
porțelan. Însă chiar și cu noii lui dinţi perfecţi, când se uita acum 
în oglindă, vedea un bărbat bătrân, împuţinat, cu o inimă 
slăbită. 

Boris își alungă gândul din minte și se întoarce la lucru. 
Nimerește, în sfârșit, propoziţia corectă și restul cuvintelor curg. 
Foaia se umple și o lasă să cadă în coșul de nuiele, apoi scoate 
alta. Ştie că trebuie să plece în câteva minute ca să nu întârzie, 
dar scrie mai departe. 

Când ridică din nou privirea, încăperea s-a întunecat și simte 
mirosul puiului pe care-l face Zinaida la cuptor. Trage de lanţul 
lămpiţei de pe birou și scrie mai departe. 


Când coboară, în cele din urmă, la cină, Zinaida îi zâmbește 
soțului ei. Își stinge ţigara și aprinde cele două lumânări din 
mijlocul mesei. Nu spune nimic despre faptul că Boris nu s-a mai 
dus la Moscova, și nici el. Mănâncă împreună în tăcere, iar el 
simte cum i se risipește o încordare în umeri despre care nici nu 
știuse că era acolo. Așa ar trebui să-și petreacă restul zilelor, își 
spune el: scriind, fiind productiv, mâncând o masă caldă 
împreună cu soţia lui. Cere niște vin, iar soţia lui îi umple 
paharul. 

Işi spune să nu se gândească la Olga și la ce face ea. 
Mănâncă ospăţul împreună cu familia ei sau și-a pierdut pofta 
de mâncare? O să doarmă la noapte? Incearcă să nu se 
gândească la cum trebuie să fi arătat chipul ei când și-a văzut 
familia pe peron, așteptând s-o întâmpine - cum a arătat când 
și-a dat seama că el nu era acolo. 


xK 


Boris se trezește. E încă întuneric. Se îmbracă și pleacă de la 
dacea pentru plimbarea lui de dimineaţă, atent să nu-și 
trezească soția. Când trece pe lângă grădină, vede câteva pete 
deschise de verde ieșind din pământ. Coboară dealul, trece 
pârâul și urcă prin cimitir, apoi intră în sat. Se pomenește 
așteptând în gară trenul de dimineaţă către Moscova. 

Abia când ajunge pe strada Olgăi se hotărăște s-o vadă. Urcă 
încet cele cinci etaje, ţinându-se de balustradă. La fiecare palier, 
își spune că o s-o vadă doar o clipă, doar un moment, să-i spună 
și ei ce i-a spus lrei în parc. Merită să audă de la el, își spune 
când ajunge la ușă. Işi potolește inima apăsându-și mâna pe 
piept. Trage adânc aer în piept înainte să bată, însă ea deschide 
înainte să apuce el să ridice mâna. Au trecut șapte ani de când 
s-au cunoscut și trei de când o văzuse ultima dată. Imbătrânise 
de două ori mai mult în perioada asta: părul ei blond, pe 
jumătate ascuns sub un batic, pare lipsit de strălucire ca un pai; 
curbele ei s-au ascuţit; ridurile îi radiază dinspre gură, peste 
frunte și din colțurile ochilor; pielea e pătată de soare și aluniţe 
nefamiliare. 

Și totuși cade în genunchi în faţa ei. E și mai frumoasă decât 
înainte. 


Boris nu se mai întreabă ce să facă. Se ridică și o sărută, iar 
ea îl lasă o clipă, înainte să se dea înapoi. Olga se retrage în 
apartament, dar lasă ușa deschisă. Boris o urmează, întinzându- 
se s-o îmbrăţișeze. Ea ridică mâna ca să-l oprească. 

— Niciodată, spune ea. 

— Niciodată? întreabă el. 

— N-o să mă mai lași să aștept. 

— Niciodată, spune el. Niciodată. 


Capitolul 7 
Muza 
EMISARUL 

De câte ori mi-am închipuit revederea? Mi l-am închipuit pe 
Boria așteptând, cu pălăria în mână, privind în lungul șinelor? De 
câte ori m-am gândit la acea primă îmbrăţișare? Mi-am frecat 
braţele și m-am strâns de umeri în timp ce zăceam singură pe 
priciul meu, ca să simt cum ar fi? 

Trecuseră trei ani și jumătate de când împărţiserăm patul și 
n-am pierdut vremea. Atingerea lui mi-a produs un șoc. Trecuse 
foarte mult timp de când fusesem atinsă. Ne-am ciocnit ca niște 
stânci, răsunând în toată Moscova. 

După aceea, mi-am lăsat capul pe pieptul lui ca să-i ascult 
bătăile inimii. Am glumit că, după două atacuri de cord, avea un 
ritm nou. 

— Şi dinţii. 

Dinţii lui mari, galbeni, cu strungăreaţă la mijloc, erau acum 
din porțelan alb strălucitor. 

— Nu-ţi plac? a întrebat. 

A închis gura, iar eu i-am deschis-o din nou cu degetul mic. S- 
a prefăcut că-l mușcă. 


Era mai apropiat, nu-mi mai dădea drumul așa de ușor ca 
înainte. Nu voia să plece din apartamentul meu decât ca să 
scrie sau să doarmă. Cât lipsisem, se mutase cu totul la dacea 
lui din Peredelkino, care, în anii cât fusesem plecată, se mai 
extinsese cu încă trei camere, încălzire cu gaze, apă curentă, o 
cadă nouă, cu picioare care se terminau cu gheare de animal. In 
timp ce eu trăiam în barăci, el trăia într-un refugiu în pădure, la 
care majoritatea rușilor nu puteau decât să viseze. 

După Potma, i-am cerut deschis și fără sentimente de 
vinovăție să împartă cu mine bunăstarea lui - bani pentru haine, 
cărţi, rechizite pentru copii, un pat nou. 

Mai erau și altele. 

A lăsat pe mâna mea toate lucrurile legate de scris: 
contractele, angajamentele pentru conferinţe, plăţile pentru 
traduceri. Dacă un editor voia să stabilească o întâlnire, eu eram 
cea care participa. Am devenit agentul lui, purtătorul lui de 
cuvânt, cea la care venea lumea dacă voia să ajungă la el. In 


sfârșit, îi eram la fel de utilă ca Zinaida. Însă în loc să gătesc și 
să fac curat, eu eram persoana care-i ducea cuvintele în lume. 
Am devenit emisarul lui. 

Aproape în fiecare zi, luam trenul de la Moscova la 
Peredelkino și ne întâlneam în cimitir. Acolo puteam sta singuri, 
să discutăm despre Jivago sau, pur și simplu, să fim împreună. 
Singura tovărășie erau câte o văduvă sau un văduv care aducea 
flori de plastic sau îngrijitorul, care stătea de obicei în șopronul 
lui, fumând și citind. Uneori aduceam bucățele de carne învelite 
într-un șervet de pânză, pentru cei doi câini masivi care mă 
întâmpinau la porţile de fier. 

Locul nostru era pe dealul abrupt din zona nefolosită a 
cimitirului. Dacă vremea era plăcută, stăteam pe una dintre 
eșarfele mele, pe care o întindeam pe iarbă. 

— Vreau să fiu îngropat chiar în locul ăsta, mi-a spus el odată. 

— Nu fi morbid. 

— Credeam că e romantic. 

Odată, când stăteam în locul nostru de pe deal, Boria a zărit-o 
pe Zinaida mergând pe drumul principal spre dacea lor. Arăta ca 
o bătrână - mergea încet, cu capul acoperit cu o babușka de 
plastic, cu ambele braţe încărcate cu pungi de cumpărături. S-a 
oprit, a pus jos plasele și și-a aprins o ţigară. M-am ridicat în 
capul oaselor ca să văd mai bine. Boria m-a împins cu blândeţe 
înapoi. 

In vara aceea, ca să fiu mai aproape de el, am închiriat o casă 
pe celălalt mal al lacului lzmalkovo, la jumătate de oră de mers 
pe jos de la dacea lui. Boria nu stătea cu mine, dar era un loc al 
nostru, un loc pentru un nou început. 

Copiii aveau un dormitor, iar eu am pus stăpânire pe veranda 
închisă. Mama stătea mai mult în Moscova, spunând că viaţa la 
ţară e bună numai în doze mici. 

Ce-mi mai plăcea casa aia de sticlă! Cum formau rădăcinile 
plopilor niște trepte naturale până la ușă! Cum era luminată 
toată veranda și cum îl puteam vedea pe Boria apropiindu-se pe 
cărare, în timp ce eu stăteam întinsă în pat! Însă când a văzut 
prima dată cabana, Boria m-a certat, spunând că o casă de 
sticlă nu oferă nicio intimitate, iar ideea cu mutatul meu mai 
aproape era tocmai să ne ofere mai multă intimitate. În după- 
amiaza aceea, am luat trenul până în oraș și am cumpărat 


creton roșu și albastru. Mi-am petrecut seara făcând draperii 
care să-mi transforme camera luminoasă într-o vizuină. 

Vara aceea a fost fierbinte. Trandafirii sălbatici au izbucnit în 
pete roșii și roz de-a lungul cărării, iar cerul era despicat zilnic 
de câte o furtună. Pereţii de sticlă ai camerei mele făceau 
condens din cauza căldurii dinăuntru. Am crăpat toate 
ferestrele, dar n-a folosit prea mult. Boria și cu mine asudam în 
așternuturile mele, iar eu am zis în glumă că puteam transforma 
dormitorul într-o seră și să creștem fructe tropicale, mango sau 
banane. Lui Boria nu i s-a părut amuzant. Detesta casa aia de 
sticlă. 

Insă lui Mitea îi plăcea, ca și mie. S-a acomodat repede la 
viaţa la ţară și-și petrecea zilele hoinărind prin pădure și 
aducând în buzunare plante, pietre și broaște. Le făcuse adăpost 
broaștelor într-o găleată de tablă umplută cu iarbă și pietricele 
și capacul unui borcan de marmeladă în care le punea apă. S-a 
mânjit cu noroi pe sub ochi și și-a făcut arc și săgeți dintr-un băț 
și o coardă, ca să devină Robin Hood. 

Cu lra era altă poveste. Refuza să se joace cu fratele ei, 
făcându-se prea mare pentru astfel de jocuri în perioada cât 
lipsisem eu. Se plângea că e izolată în căsuţă toată ziua, în timp 
ce prietenii ei erau la Moscova. „Pe-aici n-ai nici măcar de unde 
să-ţi iei o îngheţată”, spunea ea. Când i-am făcut îngheţată 
plombir"? cu mentă proaspătă din grădina lui Boria, a scuipat-o. 
„Are gust de noroi”, a spus ea, împingând castronul deoparte. 
„Dă-i-o musafirului tău.” 

Am dojenit-o pentru că vorbea urât despre Boria, iar ea s-a 
ridicat și a plecat. Când am văzut că nu vine acasă în seara 
aceea, m-am dus la gară și am găsit-o stând pe o bancă, singură 
cu șeful gării, care dădea cu mătura. 

— Am vrut să mă duc acasă, a spus ea. Dar n-aveam niciun 
ban. 

— Aici e acasă. Cu mine și cu Mitea. 

— Și cu Boris. 

— Da, și cu Boris. 

— Deocamdată. 


19 Specialitate rusească de îngheţată, al cărei nume vine din franțuzescul 
glace Plombieres, o îngheţată de vanilie cu bucățele de fructe confiate 
înmuiate în vișinată. 


Înainte să apuc să mai spun ceva, Ira s-a ridicat și a luat-o 
spre casă. Am rămas singură pe bancă, privindu-l pe șeful gării 
cum mătura peronul. 


Până la sfârșitul verii, când copiii trebuiau să se întoarcă la 
școală la Moscova, Boria era îngrijorat că o să plec și eu. 

— lar o să rămân singur, s-a plâns el, în pragul lacrimilor. 

Mi-a plăcut și i-am invocat lacrimile. Şi, când au început să 
curgă, am simţit un transfer de putere. Imi plăcea senzația și nu 
i-am spus timp de câteva săptămâni că mă hotărâsem deja să 
rămân, chiar dacă asta însemna că o să-i văd pe copii doar la 
sfârșitul săptămânii. Ştiusem dintotdeauna că aveam să rămân; 
voiam doar să mă implore. 

Ira își strânsese lucrurile cu două zile înainte de plecare, însă 
Mitea a amânat până cu o oră înainte de plecarea trenului. 
Scotea fiecare lucru pe care-l împătuream și i-l puneam în 
valiză. 

— Mitea, te rog, am spus. 

— Unde-i valiza ta? a întrebat el. 

— Ştii că te întorci acasă, la Moscova. 

— Dar ai zis că aici e acasă. 

— Aici nu e școală. Nu vrei să-ţi vezi iar prietenii? Şi pe 
Babușka? 

— Unde-i valiza ta? a întrebat el din nou, cu ochii în lacrimi. 

L-am liniștit sărutându-l pe frunte și spunându-i că are voie 
să-l ducă la Moscova pe broscoiul Erik - singurul care 
supravieţuise peste vară - dacă promite să aibă grijă de el. 


Copiii au plecat, iar eu am rămas până în toamnă în căsuţa de 
sticlă. Nu era izolată pentru vremea rece, așa că până la urmă a 
ieșit ca Boria. M-am mutat într-o altă casă, chiar mai aproape de 
a lui. Îi spuneam Căsuţa, iar dacea lui era Casa Mare. 

Mi-a făcut mare plăcere să mobilez Căsuţa, atârnând 
perdelele mele, așezând covoare roșii groase. Majoritatea 
cărţilor mele fuseseră confiscate și putrezeau în vreun depozit 
umed din Lubianka, așa că Boria mi-a reaprovizionat biblioteca, 
făcând chiar el rafturile. 

Când totul a fost gata, i-am oferit bucuroasă turul de 
prezentare, asigurându-mă că-i arăt patul nostru, masa noastră, 
rafturile noastre. 


— O să ne facem și grădina noastră la primăvară, am spus, 
arătând spre fereastra care dădea în curte. 

Toate spaţiile în care locuiam Boria și cu mine au devenit ale 
noastre. Dacă aș spune că nu-mi era ușor să-mi scot din cap 
fosta mea viață din Moscova - copiii, mama, responsabilităţile 
mele -, aș minţi. Odată l-am auzit întâmplător pe Mitea 
spunându-i mamei mele mamă și, în loc să simt că era o 
trădare, m-am simţit ușurată. 

larna a părut foarte diferită de zilele pe care le petrecusem în 
beznă. Au venit prieteni și au reînceput lecturile din Doctor 
Jivago. În fiecare duminică, Mitea și Ira şi prietenii noștri veneau 
cu trenul de la Moscova. Luam cina, apoi Boria citea, cu mine ca 
gazdă din nou alături de el. 


Romanul era aproape terminat. Boria lucra într-un ritm 
nebunesc, așa cum făcuse și când ne îndrăgostiserăm. Scria 
dimineţile la Peredelkino, apoi venea pe jos la Căsuţă. ÎI ajutam 
să redacteze și să bată din nou la mașină după-amiezile. 

Jivago era prezent permanent, mai ales când se apropia de 
final. Dacă-l întrebai despre vreme sau dacă i-a plăcut cina sau 
dacă e de părere că dovlecii i s-au uscat pe vrej din cauza 
afidelor, găsea o cale să aducă vorba despre carte. Uneori chiar 
îi visa pe luri și Lara. 

— Îmi sunt la fel de clari în minte ca o persoană în viaţă, a 
spus el. Parcă ar fi existat cândva, iar acum îmi vorbesc nălucile 
lor. 

Insă așa cum el se gândea tot timpul la luri și Lara, eu mă 
gândeam tot timpul la Casa Mare. Acolo scria. Acolo mânca. 
Acolo dormea. Acolo îi gătea și-i cârpea ea ciorapii. Acolo se uita 
ea la televizor. Se întâlnea cu vecinele și jucau cărţi în serile 
când era el plecat. Ea avea grijă de el când îl durea capul sau 
avea probleme cu stomacul sau era îngrijorat din cauza inimii. 

Ea îi intra în birou doar pentru curățenie și nu-l întrerupea 
niciodată când lucra. li crea condiţiile perfecte pentru scris. Deși 
nu-mi spusese niciodată, cred că de-asta rămânea cu ea. La 
vremea aceea, mi-am spus că obsesia de a termina romanul a 
fost cea care l-a ţinut acolo. 

Mă întrebam dacă se culcau împreună. Nu credeam, dar 
gândul tot era ca o pată de cerneală pe o faţă de masă albă. 
Cum ar fi arătat încolăciţi unul cu altul? Torsul lui prelung, suplu, 


lipit de cutele burțţii ei. Mâinile lui puternice ridicându-i sânii în 
poziţia pe care o avuseseră cândva. O parte din mine voia să fie 
adevărat. Într-un fel bizar şi sucit, mă convingea că o să mă mai 
dorească și când o să fiu bătrână. Odată l-am întrebat dacă se 
mai culcă împreună, iar Boria m-a asigurat că n-o mai fac de 
mulţi ani. 

— Cât de mulţi? am întrebat. Te-ai culcat cu ea cât am fost 
plecată? 

— Sigur că nu. Nu mai suntem așa. ` 

— Te-ai culcat cu cineva? am întrebat. Ințeleg dacă ai făcut-o, 
am adăugat, deşi nu vorbeam serios. 

Mi-a spus că n-am de ce să-mi fac griji, locul meu în viaţa lui e 
cimentat pentru totdeauna. Că nu-și petrecuse timpul decât cu 
Lara când nu fusesem eu aici. Și eu tot am continuat, tot am 
insistat. 

— Cu nimeni? 


xK 


— E mort, a spus Boria la telefon. 

Am strâns mai tare receptorul. 

— Cine e mort? 

A gemut de parcă ar fi avut crampe la stomac. 

— luri, a spus în cele din urmă. 

Mi-au dat lacrimile. 

— E mort? 

— S-a terminat. Romanul meu e complet. 

Am avut grijă ca manuscrisul să fie redactat, dactilografiat din 
nou și legat într-o copertă de piele. M-am dus la Moscova să iau 
trei exemplare de la tipografie și am cărat cutia înapoi cu trenul, 
greutatea cuvintelor lui Boria apăsându-mă în poală. 

Mă aștepta la Căsuţă. Când i-am întins cutia care conţinea 
opera vieţii lui, a ţinut-o o clipă în mâini, apoi a pus-o jos și m-a 
învârtit în jurul camerei. Am dansat fără muzică. In timp ce ne 
roteam, m-am văzut în oglinda ovală și păream și eu veselă - 
însă așa cum arată o mamă după ce a născut: în culmea fericirii 
și istovită, fericită și îndurerată, împăcată și în același timp 
îngrozită. 

— Poate că va fi publicat, a spus Boria. 


M-am gândit la Anatoli Sergheievici Semionov stând la biroul 
lui masiv și întrebând despre Doctor Jivago. M-am gândit la 
obsesia statului pentru ce scrisese el. Dar n-am zis nimic. 


Am programat întâlniri cu toate revistele literare, toţi editorii, 
toate editurile, oricine ar fi putut publica /ivago. M-am dus 
singură să vorbesc în numele lui Boria. Când era obligat să-și 
descrie munca, s-o susțină sau chiar s-o promoveze, simţea că 
n-o poate face. 

— Am senzaţia că mi se pierd cuvintele undeva între 
momentul în care le aștern pe hârtie și momentul în care le văd 
tipărite, mi-a spus el. 

Așa că am vorbit eu pentru el. 

Editorii se întâlneau cu mine, dar niciunul n-a făcut 
promisiuni. Câţiva au spus că ar putea fi interesaţi să publice 
poeziile care apăreau la sfârșitul romanului, însă întrebările 
mele despre publicarea integrală a cărţii nu primeau niciodată 
un răspuns direct. 

În multe seri, Boria mă aștepta pe peron, ca să-i dau vești 
despre cum au mers întâlnirile de la Moscova. Încercam să 
prezint totul pozitiv, vorbind mai entuziasmată decât era cazul 
despre interesul arătat de Wovii Mir pentru publicarea unora 
dintre poezii, însă nu-l păcăleam pe Boria. Mă conducea la 
Căsuţă în tăcere, cu braţul strâns împletit cu al meu, de parcă 
eu l-aș fi susținut. 

Odată, când m-am întors dintr-o altă călătorie fără succes, 
Boria s-a oprit în mijlocul drumului și a anunţat că nu mai crede 
că Jivago va fi publicat. 

— Ţine minte ce spun. N-o să publice romanul ăsta pentru 
nimic în lume. 

— Trebuie să ai răbdare. Nu știi încă. 

— N-o să permită niciodată așa ceva, a spus el, scărpinându- 
se în sprânceană. Niciodată. 

Am început să cred că s-ar putea să aibă dreptate. După încă 
o întâlnire cu un editor, Boria a venit să ne vedem la Moscova, 
ca să mergem la un recital de pian. Am ajuns mai devreme și 
ne-am așezat pe o bancă, la umbra unui castan. 

Un bărbat pe care mi s-a părut că-l văzusem în metrou stătea 
lângă lacul din fața noastră, privind rațele. Era tânăr și purta un 
pardesiu maro lung, deși era cald. 


— Am senzaţia că suntem supravegheați, i-am spus lui Boria. 

— Da, a răspuns el detașat. 

— Da? 

— Bănuiam că știi. 

Bărbatul de lângă lac a observat că-l priveam și a pornit pe 
alee, dispărând din vedere. 

— Mergem? a întrebat Boria. Nu vrem să întârziem. 

Boria susţinea că supravegherea nu-l deranjează. Ba chiar 
glumea, vorbind spre câte o veioză sau spre tavan și adresându- 
se cui ne asculta. 

„Alo? Alo?” întreba el. „Cum vă simţiţi azi?” 

„Bine, mulțumesc”, își răspundea singur. 

„Vă plictisim?” a întrebat odată o lampă. „Poate că, în loc să 
discutăm despre ce avem astă-seară la cină, ar trebui să vorbim 
despre ceva mai interesant.” 

— Vrei să încetezi? l-am întrebat. 

Bancurile lui nu mi se păreau amuzante și i-am și spus. 

— Am avut de-a face cu ei, i-am zis. Și n-o s-o mai fac. 

Mi-a luat mâna și a sărutat-o. 

— Trebuie să facem haz de toate astea, a spus el. E tot ce 
putem face. 


OCCIDENT 
Februarie - toamna lui 1957 


Capitolul 8 
Candidata 

E CURIERUL 

In timp ce taxiul cotea la stânga pe Connecticut, mi-am 
apăsat două degete pe încheietura mâinii, așa cum mă învățase 
mama când eram mică și sufeream de rău de mașină. Senzaţia 
s-a întețit când am ajuns la Dupont Circle. M-am gândit să cobor 
și să o iau pe jos, dar nu ăsta era planul. Nu puteam să mă abat 
de la plan - decât dacă eram urmărită. 

Mi se spusese să fac semn unui taxi la colţul dintre Florida și 
T, la 7:45, și să-l iau până la hotelul Mayflower. Hotelul era la 
doar câţiva pași, dar imaginea, îmi spuseseră, era mai bună 
dacă ajungeam cu un taxi. 

Mi se spusese să evit să port ceva care să mă scoată în 
evidenţă: bijuterii bătătoare la ochi, machiaj prea strident, o 
pălărie ostentativă, pantofi ostentativi, orice ostentativ. Mi-am 
amintit de toate rochiile cu paiete înghesuite în apartamentul 
nostru de la subsol, la toate femeile care veneau să le probeze 
și să le cumpere de la mama. 

N-aveam niciun articol de îmbrăcăminte care să poată fi 
considerat ostentativ. Instrucţiunile erau să mă îmbrac bine, dar 
nu prea bine, și să arăt drăguţ, dar nu prea drăguţ. Trebuia să 
par genul de femeie care frecventează barul de la Mayflower, 
Town & Country Lounge. Partea problematică consta în faptul că 
eu eram genul de femeie care nu auzise niciodată de hotelul 
Mayflower, cu atât mai puţin de Town & Country Lounge. 

In seara aceea, nu mai eram Irina; eram Nancy. 

Taxiul s-a oprit la jumătatea rondului și am aruncat o privire la 
coafură în oglinda pudrierei, încă nesigură că am nimerit 
înfățișarea. Purtam blana veche a mamei, pe care o dădusem cu 
Jean Nate, într-o încercare de a ascunde mirosul de naftalină. 
Imi pusesem rochia cu buline albe și lila pe care o purtasem la 
toate nunțile la care fusesem în ultimii cinci ani. Aveam părul 
strâns la spate într-un coc franțuzesc și prins cu un pieptene de 
argint, alt obiect împrumutat de la mama. Mai dându-mă o dată 
cu noul ruj roșu-portocaliu pe care-l cumpărasem de la 
Woolworth, m-am încruntat în oglindă. Tot mai era ceva în 
neregulă. Abia când taxiul a tras în faţa hotelului și ușierul mi-a 
deschis portiera, am privit în jos și mi-am dat seama că era 
vorba despre pantofi: banali, negri. Pantofi negri banali, cu tocul 


stâng tocit. Și nici măcar nu-i lustruisem. Genul de femei care se 
duceau la Town & Country Lounge miercuri seara n-ar fi purtat 
nici moarte ceva banal. Când am intrat în holul mare al hotelului 
Mayflower, decorat elegant cu trandafiri roșii și albi pentru a 
doua zi, când era Sfântul Valentin, nu puteam să-mi iau gândul 
de la pantofi. Măcar îmi dăduseră o poșetă frumoasă - o geantă 
Chanel din piele neagră cu căptușeală, cu clapetă dublă și lanţ 
de aur, suficient de mare ca să încapă în ea un plic. 

Mi-am spus că trebuie să transmit încredere în sine, să devin 
o persoană al cărei loc este printre cei bine situaţi - să devin 
acoperirea mea, să devin Nancy. Strângând Chanelul ca pe un 
talisman, am trecut de băieţii de serviciu cu tichiile lor cu 
ciucuri, de amorezii care se cazau, de bărbaţii strânși la un loc 
care-și ţineau ședințele de după program, de bruneta 
atrăgătoare care aștepta ca unul dintre ei s-o ducă sus, de 
palmierii înalţi în ghivece care mărgineau coridorul placat cu 
oglinzi. Am trecut prin hol și am intrat în Town & Country 
Lounge ca o persoană pe care barmanul o știe pe nume. 

Eu cunoșteam deja numele barmanului. Era Gregory, și iată-l: 
păr încărunţit prematur, cămașă albă și papion negru, stând în 
spatele barului și turnând un Gibson. 

Salonul era destul de liber și penultimul scaun cu spătar înalt 
de la bar era neocupat, așa cum îmi spuseseră că o să se 
întâmple. 

— Ce să fie? a întrebat Gregory, ecusonul lui confirmând ceea 
ce știam deja. 

— Gin martini, am spus. Trei măsline, cu una din săbiuţele 
alea roșii. 

Una din săbiuţele alea roșii? M-am dojenit că am deviat de la 
scenariu. 

In fața mea se afla o vază înaltă de sticlă, cu un singur 
trandafir alb în ea. L-am luat, l-am răsucit în mână în sensul 
acelor de ceasornic, l-am mirosit și l-am pus înapoi conform 
instrucţiunilor. Apoi am atârnat poșeta Chanel de spătarul 
scaunului, în partea stângă. După aceea am așteptat. 

Bărbatul din stânga mea nici măcar nu își aruncase privirea 
către mine când mă așezasem. Citea fasciculul de sport din Post 
și arăta ca toţi bărbaţii de-acolo: un avocat sau un om de afaceri 
venit într-o delegaţie de două zile de la New York sau Chicago 
sau de unde or veni ei în District. Termenul potrivit pentru a-l 


descrie ar fi fost greu de descris și mă întrebam dacă și el m-ar 
fi descris la fel. Așa speram. 

Gregory mi-a pus băutura pe un șerveţel alb cu emblema 
aurie a hotelului, iar eu am sorbit din ea. 

— Faci un martini al naibii de bun, am spus. 

Detestam martiniul. 

Mi se spusese că n-o să se vadă nimic, că bărbatul care stătea 
lângă mine o să-mi strecoare plicul în poșetă fără să fie depistat, 
că dacă nu observ, înseamnă că și-a făcut treaba. Bărbatul și-a 
împăturit ziarul, a dat pe gât ultima gură de scotch, a aruncat 
un dolar pe tejghea și a plecat. Am așteptat un sfert de oră, apoi 
mi-am terminat băutura și i-am spus lui Gregory că eram gata 
să facem socoteala. 

Intinzând mâna după Chanel, aproape că mă aşteptam să 
simt o diferenţă. Dar nu era altfel și m-am întrebat dacă am 
greșit ceva, că poate bărbatul care citea fasciculul de sport era 
doar un bărbat care citește fasciculul de sport din ziar. M-am 
abținut și nu am verificat, plecând de la Town & Country, 
trecând pe lângă palmierii în ghiveci, pe lângă un bărbat care 
aștepta liftul împreună cu bruneta atrăgătoare, un cuplu de 
pensionari care se caza, băieţii de serviciu cu tichii cu ciucuri. 

Mergând pe Connecticut, am făcut tot ce-mi stătea în puteri 
să-mi păstrez calmul, să nu las adrenalina să mă împingă să 
sprintez. Oprindu-mă la intersecţia cu strada P, m-am uitat la 
ceas, un Lady Elgin care-mi fusese dat împreună cu Chanelul. În 
câteva secunde, autobuzul 15 a tras în rond. M-am așezat pe 
penultimul scaun din spate, în faţa unui bărbat care ţinea în 
poală o umbrelă verde. Când autobuzul a trecut de cei doi lei de 
piatră care păzesc intrarea pe podul Taft, bărbatul din spatele 
meu m-a bătut pe umăr și m-a întrebat cât e ceasul. l-am spus 
că e nouă și un sfert. Nu era. Mi-a mulţumit, iar eu am pus jos 
Chanelul și l-am împins în spate cu călcâiul. 

Am coborât la Woodley Park și am luat-o pe jos către grădina 
zoologică. Cât așteptam la un semafor, am întins mâinile și am 
lăsat fulgii de zăpadă care începuseră să cadă să mi se așeze pe 
mănuși și apoi să se topească în bălți micuţe. M-am întrebat: 
oare așa era când aveai o aventură, când aveai un secret? Am 
simţit o exaltare și am înţeles de ce Teddy Helms îmi spusese că 
poţi deveni dependent de acest domeniu. Eu eram deja. 


xK 


Candidasem pentru un post de dactilografă, dar îmi dăduseră 
altceva de făcut. Oare văzuseră în mine ceva ce eu nu 
văzusem? Sau poate că se uitaseră la trecutul meu, la moartea 
tatei, și știuseră că aș face orice mi-ar cere. Mai târziu, mi s-a 
spus că genul acela de mânie profundă asigură tipul de loialitate 
față de Agenţie pe care patriotismul nu-l poate oferi. 

Orice văzuseră la mine, în primele luni la Agenţie nu puteam 
scăpa de senzaţia că au ales persoana nepotrivită. 

Testul de la Mayflower a schimbat situaţia. Pentru prima dată 
în viață, aveam senzaţia că am un obiectiv mai important, nu 
doar o simplă slujbă. In seara aceea, în mine s-a descătușat 
ceva, o putere ascunsă pe care nu știusem că o am. Am 
descoperit că eram potrivită pentru munca de curier. 

In cursul zilei, scriam după dictare, transcriam notițe, stăteam 
tăcută în timpul ședinţelor și dactilografiam și dactilografiam și 
dactilografiam - totul, în timp ce mă asiguram că nu reţineam 
nimic din ce băteam la mașină. 

— Imaginează-ţi doar informaţia trecând prin vârfurile 
degetelor la clape și apoi pe hârtie și apoi dispărându-ţi pentru 
totdeauna din cap, mă instruise Norma în prima și singura mea 
zi de instrucţie. Intră pe o ureche și iese pe cealaltă, știi? 

Şi toate dactilografele spuneau același lucru: Să nu reţii ce 
bati la mașină; o să bati mai repede dacă nu te gândești la ce 
baţi; sunt informații clasificate, așa că, și dacă ţi le aduci 
aminte, mai bine te prefaci că nu. 

„Degetele iuți păstrează secretele” era mottoul neoficial al 
Corpului. Şi tot nu eram sigură că vreuna dintre ele respectă 
propriul credo. Chiar și în primele săptămâni, când abia 
începeam să le cunosc pe fete, era clar că știau totul despre 
toată lumea. 

Ştiau oare totul și despre mine? Știau despre cealaltă slujbă a 
mea? Cei 50 de dolari în plus la salariu? Oare clinchetul mai lent 
al mașinii mele de scris le făcea să-și pună întrebări? 
Observaseră că beam două cești de cafea în plus faţă de ele și 
că aveam pungi sub ochi? 

Mama cu siguranță a observat. Făcea un ibric de ceai de 
mușeţel, făcea cuburi de gheaţă din el și mi le punea pe 


pleoape. Credea că mă văd cu un bărbat și mă implora să-l aduc 
acasă, să-l cunoască înainte s-o fac de rușine în cartier. 

Dar ce credeau femeile din Corpul dactilografelor? 

Oare acesta era motivul pentru care nu mă acceptaseră 
deplin printre ele? Bineînţeles, erau întotdeauna politicoase și 
prietenoase, spuneau Bună în fiecare dimineaţă și Weekend 
plăcut vinerea. Dar nu pot spune că erau din cale-afară de 
sociabile. Voiam să fac parte din grup, însă nu voiam să pară că 
voiam să fac parte din grup. Ai zice că scenariul ăsta se poartă 
doar în liceu sau la facultate, dar politica prieteniei este 
problematică la orice vârstă. 

Corpul m-a invitat de câteva ori la prânz, dar asta era înainte 
de primul salariu, când n-aveam bani decât pentru drumul cu 
autobuzul. Când am ajuns să am destui bani de cheltuială, 
invitaţiile la prânz încetaseră. 

Voiam să cred că reticenţa lor era rezultatul faptului că-i 
luasem locul prietenei lor, Tabitha, deși nu puteam să nu mă 
gândesc că era altceva, ceva ce-mi bântuise toată viaţa: 
sentimentul că sunt exclusă tot timpul, că mă simt cel mai bine 
singură. Chiar și în copilărie preferam să mă joc singură. În jocul 
meu, cămara noastră micuță din bucătărie devenea un fort. 
Inventam piese de teatru complicate cu marionete tăiate din 
pungi de hârtie maronie și lipite pe bețe de la îngheţată. Eram 
cea mai fericită când mă jucam singură. Când verișorii mei 
încercau să se joace cu mine, ajungeam să-i dojenesc că-mi 
stricaseră vreuna dintre marionete sau că nu jucau personajul 
exact cum voiam eu. Se enervau și plecau, iar eu îmi spuneam 
că așa e bine. Era mai ușor să mă conving că eu eram cea care 
nu voia să se joace cu ei decât invers. 

Chiar și așa, simţindu-mă nelalocul meu, m-am învăţat repede 
cu serviciul meu de zi. Şi deși băteam la mașină mai încet decât 
celelalte, dactilografiam constant și corect. 

La slujba de după program însă, învățam treptat. 

In prima zi, când am întrebat cum o să se desfășoare 
instructajul, am primit o bucăţică de hârtie cu adresa unui birou 
temporar fără semne distinctive, care dădea spre Lacul 
Reflectant - biroul unde urma să mă întâlnesc cu agentul Teddy 
Helms în fiecare zi, după ce-mi terminam programul. 

Prima dată când m-am întâlnit cu Teddy, am fost uluită de cât 
de tare semăna cu o vedetă de cinema care joacă rolul de spion. 


Era cu câţiva ani mai în vârstă decât mine, înalt, cu păr 
castaniu, degete lungi și delicate, și chipeș așa cum te aștepți 
să fie un bărbat ca el. Câteva dintre fetele din Corpul 
dactilografelor erau absolut înnebunite după Teddy, dar eu nu l- 
am privit niciodată așa. Arăta, într-adevăr, ca genul de bărbat 
din fanteziile mele de fată tânără, dar nu ca iubit sau amorez, ci 
ca fratele mai mare pe care mi-l dorisem dintotdeauna. Cineva 
care să mă înveţe cum să mă integrez, cum să fiu mai puţin de 
chinuitor de stângace, cineva care să mă apere de băieţii din 
liceu care-mi ridicau fusta pe coridor. Cineva care să mă ajute s- 
o susțin pe mama și să ne ușureze povara financiară care venea 
și trecea cu fiecare salariu cheltuit. 

Teddy a fost tăcut la început, spunând că sunt prima femeie 
pe care o instruiește. În zilele OSS-ului, femeile primiseră 
misiuni să arunce în aer poduri, însă după doar câţiva ani, 
Agenţia încă mai sonda terenul ca să vadă de ce suntem în 
stare. 

Teddy era altfel. 

— Dacă mă întrebi pe mine, femeile sunt foarte potrivite să 
fie Curieri, a spus Teddy. Nimeni nu bănuiește că fata drăguță 
din autobuz transmite secrete. 

Am ajuns să ne cunoaștem bine în acele prime câteva 
săptămâni din '57. Era genul de om în prezenţa căruia te simţi 
bine chiar de la început, cineva căruia te trezești că-i spui într-o 
oră mai multe decât le-ai spus vreodată unor oameni pe care-i 
știai dintotdeauna. 

Teddy venise în Agenţie după ce fusese recrutat de unul 
dintre profesorii lui de literatură de la Georgetown. Studiase 
științe politice și limbi slave și vorbea fluent rusa, cu un accent 
exersat care ar fi putut înșela orice moscovit. In timpul 
instructajului, Teddy trecea de la engleză la rusă, spunând că se 
bucură de orice ocazie de a exersa. Era o încântare să pot vorbi 
cu el în limba pe care o foloseam doar cu mama. Punea 
întrebare după întrebare: despre afacerea cu rochii a mamei, 
despre copilăria mea din Pikesville, perioada facultăţii la Trinity, 
timiditatea mea. Nimeni nu-mi mai pusese până atunci astfel de 
întrebări și, la început, am opus rezistenţă în faţa îndrăznelii lui. 
Însă nu după multă vreme m-am trezit depănându-mi povestea 
vieţii în faţa lui. 


Poate că mă simţeam așa de confortabil pentru că îmi spunea 
de bunăvoie diverse lucruri despre viaţa lui. Am descoperit că 
avusese un frate mai mare, care murise cu câţiva ani în urmă. 
Cum se întorsese Julian de la război în postura de erou, doar ca 
să se îmbete într-o seară și să intre cu mașina într-un pom. Cum 
Teddy avea senzaţia că nu s-a ridicat niciodată la înălțimea 
reputației lăsate în urmă de fratele lui, cum părinţii lui 
deciseseră să-și aducă aminte doar de eroul care fusese Julian, 
păstrând cu sfinţenie poza lui deasupra șemineului, alături de 
steagul împăturit pe care-l primiseră la înmormântare. Teddy a 
zis că iniţial voia să meargă pe urmele fratelui său și să se 
înroleze în Forţele Terestre sau să i se alăture tatălui său în 
firma de avocatură care le purta numele, dar a ajuns să fie atras 
mai degrabă către literatură. Ca urmare, mentorul lui din colegiu 
l-a îndrumat către o altă profesie. 

Teddy turna pentru amândoi câte un whisky din sticla pe care 
o ţinea în birou și devenea de-a dreptul poetic când vorbea 
despre rolul pe care credea că-l joacă arta și literatura în 
răspândirea democraţiei, cum cărţile erau esenţiale pentru a 
demonstra că marea artă nu poate izvori decât din adevărata 
libertate și cum a intrat în Agenţie ca să transmită acest mesaj. 
Spunea că rușii preţuiau literatura așa cum americanii preţuiau 
libertatea: „Washingtonul are statui ale lui Lincoln și Jefferson, în 
timp ce Moscova îi omagiază pe Pușkin și Gogol”, spunea el. 
Teddy își dorea ca sovieticii să înţeleagă că propriul lor guvern 
le stăvilea capacitatea de a produce un nou Tolstoi sau 
Dostoievski, că arta nu poate prospera decât într-o naţiune 
liberă, că Occidentul a devenit regele literelor. Acest mesaj era 
totuna cu un cuţit înfipt și răsucit între coastele Monstrului Roșu. 

Când trecea prin RS în timpul zilei, Teddy mă trata cum le 
trata pe toate dactilografele: un semn din cap dimineaţa, poate 
un semn de la revedere seara. Însă după program acorda toată 
atenţia instrucției mele pentru preluarea și livrarea mesajelor 
interne ale Agenţiei. 

Mă punea să exersez cum să pun un plic sub o masă, bancă, 
scaun obișnuit, scaun de bar, scaun de autobuz sau de toaletă. 
Am început cu plicul alb. Apoi am mers mai departe, la broșuri și 
dosare de hârtie groasă, galbenă, apoi la cărți, apoi la colete. A 
comparat ce făceam noi cu un truc de magie, spunându-mi că 
Agenţia a studiat mari prestidigitatori ca Walter Irving Scott și 


Dai Vernon și le-a adaptat tehnicile. Mi-a arătat cum să las un 
colet să-mi alunece pe picior și să ajungă pe jos fără să se audă 
niciun sunet. 

— Totul e un truc, a spus el. 

M-a învăţat cum să-mi dau seama dacă mă urmărește cineva, 
să mă uit după oricine care pare suspect, oricine care privește 
și, mai ales, să fiu atentă la bătrânei. 

— Bătrâneii au o grămadă de timp la dispoziție, mi-a explicat 
el. Stau în parcuri cu orele și o să cheme poliţia în doi timpi și 
trei mișcări dacă văd ceva ieșit din comun. 

Când făceam câte o greșeală, îmi spunea că nu-i nevoie decât 
de exerciţiu. Și de exercițiu mă ocupam. In fiecare seară, când 
mama dormea, încuiam ușa dormitorului şi  exersam 
introducerea unor plicuri de diverse dimensiuni în cărţi, în 
poșeta mea, în poșeta mamei, într-o valiză și în toate 
buzunarele din dulap. Când i-am demonstrat lui Teddy cum pot 
introduce un sul de hârtie dintr-un tub gol de ruj în buzunarul 
hainei lui, mi-a spus că sunt pregătită pentru un test real. 

— Eşti sigur? 

— N-avem decât o cale să aflăm. 


Asta a fost livrarea de la Mayflower: nu o misiune reală, ci un 
test ca să vedem dacă sunt pregătită. Teddy mi-a spus că o să 
urmărească, deși n-o să-l văd. Şi a avut dreptate; nici urmă de 
Teddy în seara aceea la Mayflower. Insă a doua zi, când am 
venit la birou, am găsit un trandafir alb sprijinit de maşina de 
scris, cu o săbiuță de plastic roșie înfiptă în tulpină ca un spin. 

— Un admirator secret? a întrebat Norma. 

— Doar un prieten, am spus. 

— Un prieten, zău? Nu- i partenerul de Sfântul Valentin? 

— Sfântul Valentin? 

— Ştii, azi e Sfântul Valentin. 

— Ah! am zis. Am uitat. 

Din fericire, Norma a fost chemată la o ședință înainte să mai 
apuce să întrebe ceva. Însă misterul trandafirului a fost readus 
în discuţie după-amiază. 

— Am auzit că ieși cu Teddy Helms, a spus Linda, aruncându- 
mi o privire peste despărţitura dintre birourile noastre. 

Când am ridicat capul, tot Corpul dactilografelor era în 
picioare, așteptând un răspuns. 


— Ce? Nu. Nu-i adevărat. 

Eram uluită și mă temeam că o să-mi distrug acoperirea. 

— Gail zice că Lonnie Reynolds i-a spus că l-a văzut pe Teddy 
lăsând trandafirul alb azi-dimineaţă. 

— Adică nu se prea ascundea, a spus Gail. 

— Când aţi început să ieșiţi împreună? 

Copleșită, m-am dus la toaletă, în speranţa că o să uite de 
trandafir până mă întorc. Nu uitaseră și au continuat să mă 
bombardeze până s-a terminat programul cu întrebări ia care n- 
aveam răspuns. 

— Vrei să vii cu noi la Martin? a întrebat Norma. Stridii, două 
porţii la preţ de una, și un barman care ne toarnă băuturile 
duble, pentru că-i place Judy. Și, cum zici că ești tot singură, 
probabil că n-ai planuri pentru seara de Sfântul Valentin, nu? 

— Nu pot, am spus. Am planuri, dar nu o întâlnire. Nimic de 
genul ăsta. 

— Î-nî, a zis Norma. 

Eram furioasă pe Teddy că mă băgase în gura dactilografelor. 
De ce o făcuse? Ce voia să transmită? M-am hotărât să-l întreb 
când îl văd, dar mi-a pierit curajul când m-a întâmpinat cu un 
pahar de whisky și un toast pentru treaba bine făcută de la 
Mayflower. 

— Te-ai descurcat bine, fetiță, a spus el, ciocnind paharul de 
al meu. Mai sunt câteva lucruri de care trebuie să ne ocupăm, 
dar ai făcut o treabă a naibii de bună. Anderson e mulțumit. 
Credem că o să fii gata curând să ieși pe teren, pentru o misiune 
reală care se pregătește. 

— Am înţeles, am zis, știind că nu era cazul să cer detalii, dar 
neștiind ce altceva să spun. Și mulţumesc. 

Îmi dădeam seama că Teddy nu era sigur dacă-i mulțumeam 
pentru compliment sau pentru trandafirul alb. Intre noi s-a lăsat 
o tăcere jenantă. 

— Apropo, n-ai zis nimic, a spus Teddy, întrerupând tăcerea. 

— Despre? am întrebat eu prostește. 

— Trandafir. 

— Tot Corpul dactilografelor a fost destul de fascinat. 

— Dar tu nu? 

— Nu-mi... Nu-mi prea place să fiu în centrul atenţiei. 

Teddy a râs. 


— Talentul pentru care ai fost angajată, a spus. Dar pe bune. 
Scuze. Pe-aici lumea se agaţă de zvonuri ca un câine de poștaș. 

— Câine? 

— Adică îmi pare rău. Credeam că ar fi drăguţ. 

— A fost drăguţ... doar că... vrem să știe lumea că ne 
cunoaștem? 

S-a scărpinat în bărbie și s-a aplecat în faţă. 

— Poate că ar putea merge ca acoperire. Dacă lumea crede 
că ieșim împreună, n-o să bănuiască nimic neobișnuit dacă 
suntem văzuţi împreună. Nimic serios... nu se întâmplă nimic 
rău, nu? Doar dacă n-ai vreun iubit adevărat care s-ar putea 
supăra. 

— N-am niciun iubit, dar... 

— Perfect, a zis. Vrei să începem acum? Putem să bem ceva 
la Martin. Nu acolo se adună? 

— Nu știu. 

Teddy a ridicat paharul acum gol. 

— Hai să trecem un pic pe-acolo. 

— Nu-i ăsta genul de lucruri care nu-i bine văzut la locul de 
muncă? 

— Scuză-mă că mă exprim așa, dar jumătate din Agenţie n-ar 
avea parte de distracţie în pat dacă n-ar ieși cu oameni din 
Agenţie. În plus, noi nu ieşim pe bune împreună, nu? 


Teddy m-a luat de mână când am trecut pragul la Martin. 
Barul era ticsit de lobbyiști de pe strada K - Teddy a zis că poţi 
să-i recunoști după costumele de calitate mai bună și pantofii 
așa de noi, că încă mai scârţâie pe podeaua ceruită. Ocupau 
locurile la bar, în timp ce omologii lor mai prost îmbrăcaţi care 
lucrau în administraţie stăteau la mese. Stagiarii firmelor de 
avocatură socializau la bufet, îndopându-se cu stridii. lar Corpul 
dactilografelor era tot acolo, într-un separeu din stânga barului. 

— Ce zici, să mergem acolo? am întrebat, arătând o masă de 
două persoane aflată în cealaltă parte a încăperii. 

— Hai să luăm întâi ceva de băut de la bar. 

— Cred că au chelneriţe. 

— Așa merge mai repede. 

Ne-am strecurat și Teddy i-a făcut semn barmanului să ne 
aducă două whiskyuri. A plătit și a ridicat paharul. 

— Pentru prietenii noi, a spus. 


Şi, chiar în timp ce ciocneam, am simţit o bătaie pe umăr. 

— lrina, a spus Norma. Ai ajuns până la urmă la Martin. Vino și 
stai cu noi. 

S-a uitat la Teddy. 

— Și tu, Teddy. 

— Ne-am hotărât în ultimul moment, a zis Teddy. Avem 
rezervări la Rive Gauche. Ne-am oprit doar pentru un pahar. 

— Rive Gauche? Cum ai reușit să obţii rezervare de Sfântul 
Valentin? 

— Un prieten care-mi era dator. 

— De ce nu veniţi să staţi cu noi cât vă beţi paharul? Avem o 
grămadă de loc la masă. 

Ne-am uitat la masă, iar fetele și-au mutat privirea. 

— Sigur, am zis. De ce nu? 

— la uite peste cine am dat, a spus Norma, însoţindu-ne în 
separeu. 

Fetele s-au înghesuit ca să ne facă loc. Eu m-am așezat, însă 
Teddy a rămas în picioare. 

— Scuzaţi-mă o clipă, doamnelor. 

L-am privit în timp ce s-a dus la tonomat și a început să bage 
fise. Judy mi-a tras un cot. 

— Nu-i nimic între voi, nu? 

Norma i-a aruncat o privire care spunea „ţi-am zis eu”. 

— Trandafir alb pe birou dimineaţa? Rive Gauche seara. 

— Rive Gauche? a întrebat Kathy. Elegant. 

Teddy s-a întors chiar când tonomatul trăgea un disc. Și-a 
scos haina și i-a dat-o lui Judy, care s-a străduit să zâmbească. 
Era geloasă? Pe mine? 

— Vrei să dansezi? a întrebat el. 

— Dar nu dansează nimeni, am răspuns. , 

— O să danseze, a zis Teddy, întinzând mâna. Haide! Asta-i 
Little Richard! 

— Little cine? 

Fără să aștepte să răspund, m-a luat de mână și m-a condus 
pe ringul de dans: un pătrat de parchet fără mese pe el. N-am 
fost niciodată o dansatoare foarte bună - doar braţe și picioare 
care păreau să nu coopereze niciodată unele cu altele -, dar tot 
îmi plăcea să încerc. Și, frate! Teddy chiar știa să danseze. Nu 
doar toţi ochii Corpului dactilografelor erau pe noi, părea că 
toată lumea se uită. Teddy m-a învârtit de parcă ar fi fost Fred 


Astaire și am simţit că jucam un rol - și-l jucam bine. M-am 
bucurat de senzaţie exact ca la livrarea de la Mayflower. Teddy 
m-a tras mai aproape. 

— Ne-au crezut, a șoptit el. 

După încă un dans și încă un pahar, am plecat de la bar. Pe 
trotuar, afară, mi-am luat rămas-bun. Teddy m-a întrerupt. 

— Nu vrei să mâncăm ceva? 

— Credeam că ai zis doar așa. 

— Şi dacă îţi spun că am într-adevăr rezervări la Rive 
Gauche? 

M-am gândit la resturile de borş pe care avea să le 
încălzească mama, apoi am coborât privirea la rochia de 
culoarea supei de mazăre pe care o purtam. 

— Nu-s îmbrăcată pentru genul ăla de local. 

— Arăţi minunat, a spus el și mi-a întins mâna. Haide! 


Capitolul 9 

i DACTILOGRAFELE 

Incă o dimineață de vineri la Ralph. Incă o gogoaşă, încă o 
cană de cafea. Când am plecat din bistro, dimineața răcoroasă 
de toamnă devenise plăcută. Ne-am scos pălăriile și eşarfele și 
ne-am descheiat hainele în timp ce străbăteam strada E. 

La prima oră, de obicei RS forfotește de oameni care se 
instalează la birouri sau își iau cafea din sala de mese sau se 
grăbesc la una dintre multele informări de dimineaţă care încep 
fix la 9:15. Telefonul de la secretariat sună, scaunele din sala de 
așteptare sunt deja ocupate. Dar nu și în ziua aceea de început 
de octombrie. In ziua aceea, secretariatul era pustiu, ca și sala 
de mese, ca și birourile din jurul Corpului dactilografelor. 

— Ce se petrece? l-a întrebat Gail pe Teddy Helms, care pe 
jumătate mergea, pe jumătate alerga spre lift. 

S-a oprit brusc și s-a împiedicat de o ridicătură a covorului bej 
antic. 

— Şedinţă sus, a zis Teddy, ceea ce era codul pentru biroul lui 
Dulles, care se afla, de fapt, la parter. 

Teddy a plecat în fugă și noi ne-am dus la birourile noastre, 
unde Irina stătea în spatele mașinii de scris. 

— Teddy a zis ceva? a întrebat Gail. 

— Am pierdut, a răspuns Irina. 

— Ce am pierdut? a întrebat Norma. 

— Nu-i clar. 

— Ce vrei să zici? a întrebat Kathy. 

— Nu pot să explic partea științifică. 

— Partea științifică? A cui? 

— Ceva ce au trimis în spaţiu, a zis Irina. 

— Cine? 

— Ei, ei, a șoptit ea. Gândiţi-vă doar... 

Vocea i s-a stins și a arătat spre tavanul acoperit cu plăci de 
azbest. 

— E acolo. Chiar în clipa asta. 

Era cât o minge de plajă și cântărea cât un bărbat american 
obișnuit, dar avusese impactul unui focos nuclear. Ştirea despre 
lansarea satelitului Sputnik s-a răspândit în RS cu câteva ore 
bune înainte ca agenţia de știri sovietică Tass să anunţe că 
primul satelit care ajunge în spaţiu se află la 900 de kilometri 


deasupra Pământului, înconjurând planeta o dată la fiecare 98 
de minute. 

Chiar și cu toţi bărbaţii plecaţi, era imposibil să-ţi faci treaba. 
Ne trosneam încheieturile și ne uitam în jur, prin biroul pustiu. 
Kathy a aruncat o privire peste despărţitură. 

— Și, mă rog, ce fel de nume e Sputnik? 

— Sună a cartof, a spus Judy. 

— Inseamnă tovarăș de drum, a răspuns Irina. Mi se pare 
destul de poetic. 

— Nu, a intervenit Norma. E înspăimântător. 

Gail s-a ridicat, a închis ochii și a desenat cu degetul în aer 
niște calcule invizibile. Apoi a deschis ochii. 

— 14. 

— Ăă? am întrebat noi. 

— Dacă înconjoară planeta la viteza aia, trece pe deasupra 
noastră de 14 ori pe zi. 

Am ridicat toate privirea. 


După prânz, ne-am adunat în jurul radioului din biroul pustiu 
al lui Anderson. Nimeni n-avea informaţii reale, iar crainicul 
spunea că din toată ţara vin relatări agitate despre posibile 
reperări - din Phoenix, Tampa, Pittsburgh, ambele Portlanduri. 
Se părea că toată lumea în afară de noi văzuse satelitul. 

— Dar nu se poate vedea cu ochiul liber, a spus Gail. Mai ales 
nu în timpul zilei. 

Chiar când a început reclama la Alka-Seltzer, a intrat și 
Anderson. 

— Mi-ar prinde bine și mie una, a zis el. Se pare că muncim 
din greu aici. 

— Plop, plop, fizz, fizz, a spus Norma în barbă. 

Kathy a dat mai încet radioul. 

— Voiam să știm ce se petrece, a zis ea. 

— Ca noi toţi, a replicat Anderson. 

— Tu știi? a întrebat Norma. 

— Ştie cineva? a intervenit și Gail. 

Anderson a bătut din palme ca un antrenor de baseball de 
liceu entuziast. 


20. Mesajul unei campanii de marketing create de Paul Magulies pentru Alk 


Seltzer (denumirea comercială a unui antiacid ce conține și aspirină), și care 
imită sunetul făcut de tabletele efervescente care se dizolvă. 


— În regulă, a venit momentul să ne întoarcem la treabă. 

— Cum să lucrăm cu chestia aia zburându-ne pe deasupra 
capului? 

Anderson a închis radioul și ne-a gonit ca pe niște porumbei. 
În timp ce ieșeam, a întrebat-o pe lrina dacă poate să mai 
rămână o clipă. Solicitarea lui nu era neobișnuită, pentru că lrina 
nu era o simplă dactilografă. De când începuse, bănuiam că are 
îndatoriri speciale la Agenţie, activităţi în afara programului. 
Însă care erau acestea nu știam. Dacă Anderson voia să stea de 
vorbă cu ea despre aceste activități din afara programului și 
dacă aveau ceva de-a face cu Sputnik, habar n-aveam. Insă asta 
nu ne împiedica să facem speculaţii. 


Știrile de peste weekend au variat de la abordări exagerate 
(Rusia învinge!) la unele absurde (U/timele zile?), practice (Când 
o să cadă Sputnik?) sau politice (Ce va face lke?). Până luni 
dimineaţă, coada la control la sediul central a fost neînsemnată, 
pentru că grupuri întregi erau plecate la ședințe la Casa Albă 
sau în Congres, ca să domolească temerile că totul era pierdut. 
Cei care rămăseseră arătau de parcă n-ar mai fi ajuns acasă de 
vineri - cămășile albe îngălbenite la subraţ, privirile înceţoșate, 
barbă mai deasă de-o zi. 

Marţi, Gail a venit la lucru cu una dintre minicasetele Mohawk 
pe care le foloseam ca să înregistrăm convorbirile telefonice. Şi- 
a scos pălăria și mănușile și a pus casetofonul în faţa mașinii de 
scris. Ne-a făcut semn să venim la biroul ei. Ne-am adunat în 
jurul ei când a pornit înregistrarea. Ne-am aplecat. Paraziţi. 

— Ce ascultăm? a întrebat Kathy. 

— Nu aud nimic, a zis lrina. 

— Şşşt, a sărit Gail. 

Ne-am apropiat și mai mult. Atunci am auzit: un ţiuit slab, 
continuu, ca bătaia de inimă a unui șoarece înspăimântat. 

— L-am prins, a zis ea și a oprit casetofonul. 

— Ce-ai prins? 

— Se zice că-l poţi auzi dacă intri pe 20 MHz, a spus ea. Însă 
când am încercat n-am auzit decât paraziți. Așa că am presupus 
că am nevoie de putere mai mare. Vreţi să ghiciţi ce am făcut? 

— Habar n-am, pentru că habar n-am nici măcar despre ce 
vorbești, a răspuns Judy. 


— M-am dus la geamul din bucătărie și am scos plasa de 
sârmă. Colega mea de apartament s-o fi gândit că am luat-o 
razna. 

— S-ar putea să fi avut dreptate, a zis Norma. 

— După aia am tras un fir de la plasă la radio, m-am dus iar în 
banda de 20 MHz, am așezat cum trebuie microfonul și asta a 
fost. 

A coborât vocea. 

— Contact. 

— Cu ce? 

— Sputnik. 

Ne-am uitat unele la altele. 

— Poate că vrei să păstrezi discuţia asta pentru după 
program, a spus Linda, privind în jur. 

Gail a pufnit. 

— Practic, e joacă de copii. 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Judy în șoaptă. 

Gail a clătinat din cap. 

— Nu știu. 

A făcut semn spre șirul de birouri din spatele ei. 

— Asta trebuie să afle ei. 

— Poate un cod? a întrebat Norma. 

— O numărătoare inversă? 

— Ce se întâmplă dacă se oprește ţiuitul? a întrebat Judy. 

Gail a ridicat din umeri. 

— Înseamnă că trebuie să treceţi la treabă, a spus Anderson 
din spate. 

Ne-am împrăștiat, cu excepţia lui Gail, care a rămas în 
picioare. 

— Şi, Gail, ne vedem la mine în birou, l-am auzit pe Anderson. 

— Acum? 

— Acum. 

Am privit-o urmându-l pe Anderson în biroul lui; apoi am privit 
cum iese de-acolo după 20 de minute, ţinându-și batista albă la 
nas. Norma s-a ridicat, însă Gail i-a făcut semn să se dea 
deoparte. 


A trecut și octombrie. Frunzele s-au colorat în portocaliu, apoi 
în roșu, apoi în maroniu, apoi au căzut. Ne-am scos hainele mai 
groase din fundul șifonierelor. Ţânţarii au murit, barurile au 


început să facă reclamă la băuturi calde și peste tot, chiar și în 
centru, orașul mirosea a frunze arse. Cineva a adus la 
secretariat un dovleac scobit, cu o seceră și un ciocan crestate 
în el, iar bărbaţii și-au făcut turneul anual de Halloween prin RS, 
trecând de la un birou la altul și bând păhărele de votcă. 

Noiembrie a venit spectaculos sau, mai degrabă, de-a dreptul 
exploziv. Sovieticii au lansat în spaţiu Sputnik II - de data asta, 
având la bord o căţea pe nume Laika. Kathy a agăţat în sala de 
mese un poster cu legenda CORCITNIK: VĂZUT ULTIMA DATĂ PE 
ORBITĂ ÎN JURUL PĂMÂNTULUI, dar a fost dat deoparte rapid. 

Tensiunea din Agenţie a sporit și ni se cerea să rămânem 
până târziu la serviciu, pentru ședințele de după program ale 
bărbaţilor. Uneori, luau pizza sau sandviciuri dacă trebuia să 
stăm până după ora 21:00. Dar de multe ori nu aveam pauze 
sau mâncare și ne asiguram că ne pregătim pachete 
suplimentare de-acasă, pentru orice eventualitate. 

A urmat curând Raportul Gaither?!, care l-a informat pe 
Eisenhower despre ce știam deja: că în cursa spaţială, cursa 
nucleară și aproape orice altă cursă ne aflam și mai în urma 
sovieticilor decât crezuserăm. 

Dar, după cum s-a dovedit, Agenţia avea deja în pregătire o 
altă armă. 


Ei aveau sateliții, dar noi aveam cărţile lor. Pe atunci, 
credeam că acestea pot fi arme, că literatura poate schimba 
cursul istoriei. Agenţia știa că va dura să schimbe mentalitatea 
și sentimentele oamenilor, însă juca pe termen lung. Incă de la 
începuturile sale ca OSS, Agenţia se dedicase războiului de 
propagandă subtilă, folosind arta, muzica și literatura ca să-și 
atingă obiectivele. Scopul: să sublinieze că sistemul sovietic nu 
permitea gândirea liberă, că Statul Roșu îi obstrucţiona, cenzura 
și persecuta chiar și pe cei mai buni artiști ai săi. Tactica: să 
pună, pe orice cale, materiale culturale în mâinile cetăţenilor 
sovietici. 


21 Raportul, intitulat „Descurajare și supravieţuire în era nucleară", a fosi 


elaborat de Comisia consultativă prezidenţială pentru știință, sub 
conducerea lui Horace Rowan Gaither, și i-a fost prezentat președintelui 
Dwight D. Eisenhower pe 7 noiembrie 1957. Comisia recomanda o sporire 
semnificativă a capacităţilor strategice ofensive și defensive americane. 


Am început să îndesăm broșuri în baloane meteorologice și să 
le trimitem să se spargă dincolo de graniţă, conţinutul lor 
revărsându-se în spatele Cortinei de Fier. Apoi am trimis prin 
poștă în spatele liniilor inamice cărţi interzise de sovietici. La 
început, oamenii Agenţiei au avut ideea strălucită să trimită 
cărţile în plicuri banale, să țină pumnii și să spere că măcar 
câteva vor scăpa nedepistate. Însă într-una dintre ședințele lor 
legate de cărți, Linda a intervenit, sugerând să le punem coperţi 
false, pentru o mai bună protecţie. Câteva dintre noi am strâns 
toate exemplarele pe care le-am putut găsi din cărţi mai puţin 
controversate, cum erau Charlotte's Web? și Mânarie și 
prejudecată, le-am scos supracoperţile și le-am lipit pe marfa de 
contrabandă înainte să le punem la poștă. Firește, bărbaţii și-au 
asumat meritele. 

Și cam pe-atunci Agenţia a decis că trebuie să ne avântăm 
chiar mai adânc în războiul cuvintelor, trimițând câţiva dintre 
bărbaţii din rândurile sale să-și înființeze propriile edituri și să 
fondeze reviste literare ca acoperire pentru acţiunile noastre. 
Agenţia a devenit un fel de club de carte cu buget clandestin. 
Era mai atrăgător pentru poeţi și scriitori decât lecturile de carte 
cu vin gratuit. Eram așa de adânc băgaţi în industria editorială, 
încât ai fi zis că primeam o parte din drepturile de autor. 

Stăteam la ședințele bărbaţilor și luam notițe în timp ce ei 
discutau despre romanele pe care aveau de gând să le 
valorifice. Discutau despre avantajele pe care le-ar fi avut dacă 
subiectul următoarei misiuni ar fi fost Ferma animalelor a lui 
Orwell sau Portret al artistului în tinereţe al lui Joyce. Vorbeau 
despre cărți de parcă aprecierile lor critice ar fi urmat să fie 
tipărite în Times. Foarte serios, și totuși noi spuneam în glumă 
că discuţiile lor semănau cu cele pe care le purtam noi la 
cursurile de literatură din facultate. Cineva spunea ceva, apoi 
altcineva îl contrazicea, apoi treceau la vreun subiect colateral. 
Discuţiile astea durau ore în șir și am minţi dacă am spune că nu 
ne-am surprins picotind o dată sau de două ori. Odată, Norma i- 
a întrerupt pe bărbaţi spunând că ea e ferm convinsă că temele 
pe care le explorează Bellows depășesc cu mult frumuseţea 
simplă a frazelor lui Nabokov și că este ultima ședință despre 
cărţi la care ia notițe. 


22 Pânza Charlottei. (N. red.) 


Deci au fost baloanele, coperţile false, editurile, revistele 
literare, toate celelalte cărți pe care le-am introdus în secret în 
URSS. 

Şi apoi a fost /ivago. 

Clasificat sub numele de cod AEDINOSAUR, a fost misiunea 
care avea să schimbe totul. 

Doctor Jivago, un nume pe care mulţi dintre noi au avut 
probleme să-l pronunţe la început, era scris de cel mai cunoscut 
autor rus în viaţă, Boris Pasternak, și interzis în blocul estic din 
cauza criticilor la adresa Revoluţiei din Octombrie și a așa-zisei 
sale naturi subversive. 

La prima vedere, nu era evident cum putea fi folosit ca armă 
un amplu roman epic despre dragostea osândită dintre luri 
Jivago și Lara Antipova, dar Agenţia dăduse dintotdeauna 
dovadă de creativitate. 

Memoriul intern iniţial descria Jivago drept „cea mai eretică 
lucrare literară scrisă de un autor sovietic după moartea lui 
Stalin”, spunând că are „o mare valoare propagandistică” 
datorită „expunerii pasive, dar pătrunzătoare a efectelor 
sistemului sovietic asupra vieţii unui cetățean sensibil și 
inteligent”. Cu alte cuvinte, era perfect. 

Memoriul a trecut prin RS mai repede decât vestea despre un 
rendez-vous romantic în sala de mese în timpul uneia dintre 
petrecerile noastre de Crăciun înecate în martini și a dat naștere 
altor cel puţin șase memorii adiţionale, fiecare susținându-l pe 
primul: că nu era doar o carte, ci o armă - și încă una pe care 
Agenţia voia s-o obţină și s-o trimită apoi clandestin în spatele 
Cortinei de Fier, ca să fie detonată chiar de cetăţenii de-acolo. 


EST 
1955-1956 


Capitolul 10 
AGENTUL 

Sergio D'Angelo s-a trezit cu fiul său de trei ani lângă pat, 
bâiguind jumătăţi de propoziţie despre un balaur pe nume 
Stefano, o creatură din hârtie creponată verde cu galben pe 
care o văzuseră la un spectacol cu păpuși la Roma. 

— Giulietta! și-a strigat Sergio soţia, sperând că o să i se facă 
milă de el și o să ia copilul, ca să mai poată dormi o oră. 

Giulietta nu i-a luat în seamă rugăminţile. 

Sergio avea gura uscată și tâmplele îi zvâcneau din cauza 
prea multelor păhărele de votcă din ajun. 

— Pentru italieni! strigase colegul lui, Vladlen, ridicând 
paharul în faţa grupului adunat la petrecerea de la Radio 
Moscova. 

Sergio a râs și a băut fără să arate că el era un singur italian, 
nu mai mulţi /ta/ieni. A dat apoi tonul pe ringul de dans. Chipeș 
și îmbrăcat de parcă ar fi coborât de pe platourile de filmare ale 
unui lungmetraj italienesc, avea de unde-și alege partenere. Și 
le-a ales pe toate, până când Vladlen l-a bătut pe umăr ca să-i 
spună că muzica se terminase deja de jumătate de oră și că 
proprietarul cafenelei îi dădea afară. Miniona cu care dansase 
fără muzică i-a invitat în apartamentul ei ca să continue 
zaiafetul, însă Sergio a refuzat. Nu numai pentru că-l aștepta 
nevasta acasă, ci și pentru că, deși a doua zi era duminică, avea 
de lucru. 

Sergio traducea buletine de știri pentru programul în italiană 
de la Radio Moscova, însă venise în URSS și din alt motiv: era 
aspirant la statutul de agent literar. Angajatorul lui, 
Giangiacomo Feltrinelli, moștenitorul unei afaceri înfloritoare cu 
cherestea și fondatorul unei noi edituri, voia să-l găsească pe 
următorul clasic modern și era convins că acesta trebuia să 
provină din Patria-Mamă. „Găsește-mi-o pe noua Lolita”, îl 
însărcinase Feltrinelli. 

Sergio încă nu găsise viitorul succes răsunător, însă 
săptămâna trecută îi ajunsese pe birou o știre care oferea un 
indiciu promiţător: Este iminentă publicarea romanului Doctor 
Jivago al lui Boris Pasternak. Scris sub forma unui jurnal, este un 
roman care se întinde pe trei sferturi de secol, încheindu-se cu 
cel de-al Doilea Război Mondial. Sergio îi telegrafiase lui 
Feltrinelli și primise acordul să încerce să obţină drepturile 


internaţionale. Nereușind să dea de autor la telefon, Sergio 
făcuse planuri cu Vladlen să-i facă o vizită lui Pasternak la 
Peredelkino duminică. 

In dimineaţa aceea, cu fiul lui încă ţinându-se după el, Sergio 
își dăduse cu apă rece pe faţă la chiuvetă și își dorise să-l fi 
rugat pe Vladlen să meargă mai bine la sfârșitul săptămânii 
viitoare. Intrând în bucătărie, care era pe jumătate cât bucătăria 
lui de-acasă, a văzut-o pe soţia lui stând la masă și bând un 
espresso, cafea pe care o adusese de la Roma. Fiica lui în vârstă 
de patru ani, Francesca, stătea vizavi de Giulietta și o imita pe 
maică-sa, ducându-și ceașca de plastic la buze și punând-o ușor 
la loc pe masă. 

— Bună dimineaţa, scumpelor, a spus Sergio și le-a sărutat pe 
amândouă pe obraz. 

— Mama e supărată pe tine, Papa, a zis Francesca. Foarte 
supărată. 

— Prostii! De ce să fie supărată dacă n-are de ce să fie 
supărată? Mama ta știe că trebuie să lucrez azi. li fac o vizită 
celui mai cunoscut poet din Uniunea Sovietică. 

— N-a zis de ce e supărată, doar că e supărată. 

Giulietta s-a ridicat și și-a pus ceașca în chiuvetă. 

— Nu-mi pasă la cine te duci în vizită. Câtă vreme nu rămâi în 
oraș iar toată noaptea. 


Sergio și-a pus cel mai bun costum - un Brioni nisipiu făcut de 
comandă, un cadou de la generosul său patron. La ușă, și-a 
lustruit pantofii cu o perie din păr de cal. De-a lungul unei ierni 
rusești care păruse nesfârșită, Sergio purtase o pereche de 
cizme de cauciuc negre, la fel cu cele pe care le purtau toți rușii. 
Acum, că venise primăvara, Sergio a simţit un fior de bucurie 
când s-a încălţat cu pantofii lui din piele fină. Lovindu-și tocurile, 
și-a luat rămas-bun de la familie și a ieșit pe ușă. 

Vladlen îl aștepta pe peronul 7, ţinând în mână o pungă de 
hârtie plină de piroști umplute cu ceapă și ou pentru scurtul lor 
drum. Cei doi bărbaţi și-au strâns mâinile, iar Vladlen i-a întins 
punga. Sergio și-a dus mâna la stomac. 

— Nu pot. 

— Mahmureală? a întrebat Vladlen. Trebuie să mai exersezi 
dacă vrei să ţii pasul cu rușii. 

A desfăcut punga și a scuturat-o. 


— Un vechi remediu. la una. O să ne întâlnim cu un rege rus și 
trebuie să fii în cea mai bună formă. 

Sergio a luat un colţunaș. 

— Credeam că rușii și-au ucis toată familia regală. 

— Nu încă. 

Vladlen a râs, iar din gură i-a căzut o bucată de ou fiert tare. 


Trenul a plecat din gară și, în vreme ce numeroasele șine se 
reduceau la una singură, Sergio se ţinea de geamul deschis, 
lăsând aerul cald să-i mângâie degetele. Vremea de primăvară i 
se părea splendidă după ce stătuse înfofolit din cap până în 
picioare toată iarna. Era entuziasmat și pentru că avea să vadă 
cum era la ţară, pentru că încă nu ieșise din Moscova. 

— Ce se construiește acolo? l-a întrebat pe însoţitorul său. 

Vladlen răsfoia prima carte de poezie a lui Pasternak, 
Geamănul din nori, pe care o adusese cu el în speranţa unui 
autograf. 

— Apartamente, a răspuns el fără să ridice privirea. 

— Dar nici măcar nu te-ai uitat. 

— Atunci, fabrici. 

Peisajul în mișcare s-a schimbat, de la clădiri ridicate de 
curând la clădiri în construcţie, devenind apoi un peisaj rural, 
presărat cu copaci verde-deschis și câte un sat marcat de o 
biserică ortodoxă și căsuțe de ţară, fiecare delimitată de un 
gard și propriul teren. Sergio i-a făcut semn cu mâna unui 
băieţel aflat pe marginea căii ferate, care ţinea sub braţ o găină 
tărcată. Băiatul nu i-a răspuns la salut. 

— Cât mai continuă așa? a întrebat Sergio. 

— Până la Leningrad. 

Cei doi bărbaţi au coborât la Peredelkino. Plouase în cursul 
nopţii și, imediat ce au traversat linia ferată, Sergio a pășit în 
noroi. S-a blestemat pentru că purta pantofii buni. S-a așezat pe 
o bancă și a încercat să șteargă mizeria cu o batistă de dantelă, 
dar a renunţat când și-a dat seama că atrăgea atenţia unui grup 
de trei bărbaţi aflaţi pe marginea drumului. Bărbaţii încercau să 
priponească un catâr bătrân în faţa unei Volgi rablagite. Sergio 
și Vladlen erau o apariţie bizară. Rusul blond cu pantalonii lui 
prea mari, suflecaţi, și vesta strânsă pe corp arăta ca orice 
orășean. Era cu un cap mai înalt decât italianul și de două ori 
mai lat. Și Sergio, în costumul lui mulat, era în mod clar străin. 


Sergio a aruncat batista nefolositoare și l-a întrebat pe 
Vladlen dacă e vreo cafenea pe-aproape, unde să-și poată 
curăța ca lumea pantofii. Vladlen a făcut semn spre o clădire de 
lemn care semăna cu o magazie mare, aflată peste drum, și au 
intrat. 

— Toaletă? a întrebat-o Sergio pe femeia din spatele 
tejghelei. 

Avea aceeași expresie ca și bărbaţii care priponeau catârul de 
mașină. 

— Afară, a răspuns ea. 

Sergio a oftat și a cerut un pahar cu apă și un șerveţel. 
Femeia a plecat, apoi s-a întors cu o bucată de ziar și un păhărel 
de vodcă. 

— Asta nu... 

— Spasibo”?, a spus Vladlen și a dat pe gât păhărelul, bătând 
cu palma în tejghea și cerând încă unul. 

— Avem treburi importante, a spus Sergio. 

— N-avem stabilită nicio întâlnire. Cu siguranţă poetul poate 

să aștepte. 
__ Sergio l-a împins pe prietenul lui de pe scaun și afară pe ușă. 
In față, trioul reușise să lege catârul de mașină. La volan se afla 
acum un băieţel care conducea în timp ce bărbaţii împingeau. S- 
au oprit și s-au uitat lung când Sergio și Vladlen au traversat 
strada și au apucat-o pe cărarea care mergea pe lângă drumul 
principal. 

Când trecură pe lângă reședința de vară a patriarhului rus - o 
clădire masivă alb cu roșu, în spatele unui zid la fel de masiv -, 
Sergio își dori să-și fi adus aparatul de fotografiat. Au traversat 
un pârâiaș, umflat de zăpada topită și de ploi, și au înaintat cu 
greu în susul delușorului și în josul unui drum pietruit, mărginit 
de mesteceni și brazi. 

— Un loc potrivit pentru un poet! a remarcat Sergio. 

— Stalin le-a dat aceste dacea unor scriitori aleși pe 
sprânceană, i-a răspuns Vladlen. Ca să poată să se converseze 
cu muza mai bine. Și asta, dar și faptul că e mai ușor așa să le 
ţină socoteala. 

Dacea lui Pasternak se afla pe stânga și îl ducea pe Sergio cu 
gândul la combinaţia dintre o cabană elveţiană și un hambar. 

— lată-l, a zis Vladlen. 


%3 Mulţumesc. (în rusă, în orig.) 


Îmbrăcat ţărănește, Pasternak era înalt, cu o claie de păr sur 
căzându-i peste față în timp ce stătea aplecat, cu o sapă, în 
grădină. Când s-au apropiat Sergio și Vladlen, a ridicat privirea 
și și-a ferit ochii de soare ca să vadă cine vine în vizită. 

— Buon giorno!” a strigat Sergio, cu un entuziasm care-i 
trăda nervozitatea. 

Pasternak a părut nedumerit, apoi a zâmbit larg. 

— Intraţi, a răspuns el. 

Când s-au apropiat de faimosul poet, Sergio și Vladlen au fost 
uluiți de cât de atrăgător și tânăr părea acesta. Un bărbat 
chipeș cântărește întotdeauna un alt bărbat chipeș, dar, în loc 
să simtă invidie, Sergio, depășit de data asta, se uita la scriitor 
cu venerație. 

Pasternak și-a sprijinit sapa de mărul proaspăt curăţat de 
uscături și s-a apropiat de ei. 

— Am uitat că veniţi, a spus el și a râs. Şi vă rog să mă iertati, 
dar am uitat și cine sunteţi. Şi de ce aţi venit. 

— Sergio D'Angelo. 

Sergio a întins mâna și a strâns-o pe a lui Pasternak. 

— Și acesta este Anton Vladlen, colegul meu de la Radio 
Moscova. 

Vladlen, ai cărui ochi erau aţintiţi pe murdăria de pe vârful 
pantofilor în loc de eroul său poet, n-a reușit să scoată decât un 
mormăit. 

— Ce nume frumos, a spus Pasternak. D'Angelo. Ce sunet 
plăcut. Ce înseamnă? 

— Al îngerului. De fapt, e destul de obișnuit în Italia. 

— Numele meu de familie înseamnă păstârnac, ceea ce 
presupun că e potrivit, ţinând cont de plăcerea mea de a munci 
pământul. 

Pasternak i-a condus către o bancă în formă de L, aflată în 
marginea grădinii. S-au așezat, iar Pasternak și-a șters fruntea 
cu o batistă pătată de sudoare. 

— Radio Moscova? Aţi venit, deci, să-mi luaţi un interviu? Mă 
tem că, în acest moment, n-am o contribuţie prea mare de făcut 
la discuţia publică. 

— N-am venit din partea Radio Moscova. Am venit să 
discutăm despre romanul dumneavoastră. 

— Un alt subiect despre care n-am multe de spus. 


24 Bună ziua! (în italiană, în orig.) 


— Reprezint interesele editorului italian Giangiacomo 
Feltrinelli. Poate că ați auzit de el? 

— Nu am auzit. 

— Familia Feltrinelli este una dintre cele mai bogate din Italia. 
Noua editură a lui Giangiacomo a publicat recent autobiografia 
primului prim-ministru indian, Jawaharlal Nehru. Poate ați auzit 
de ea? 

— Am auzit de Nehru, bineînţeles, dar nu și despre cartea sa. 

— Am misiunea să-i duc lui Feltrinelli cea mai bună operă din 
spatele Cortinei de Fier. 

— Aţi venit de curând în țară? 

— Sunt aici de mai puțin de un an. 

— Nu le pasă de expresia asta. 

Pasternak și-a întors privirea către copaci, ca și cum s-ar fi 
adresat cuiva care privește. 

— Cortina de Fier. 

— lertaţi-mă, a spus Sergio. 

S-a foit pe bancă. 

— Sunt în căutarea celei mai bune opere noi din Patria-Mamă. 
Feltrinelli este interesat să prezinte Doctor Jivago publicului 
italian și apoi poate și altora. 

Boris a alungat un ţânţar de pe braţ, atent să nu-l omoare. 

— Am fost odată în Italia. Aveam 22 de ani și studiam muzica 
la Universitatea din Marburg. În cursul verii, am vizitat Florenţa 
și Veneţia, dar n-am mai ajuns și la Roma. Am rămas fără bani. 
Voiam să văd și Milano și să mă duc la Scala. Așa visam. Încă 
mai visez. Dar eram student, sărac lipit pământului. 

— Am fost de multe ori la Scala, a spus Sergio. Trebuie să 
ajungeţi într-o bună zi. Feltrinelli vă poate face rost de cele mai 
bune locuri. 

Boris a râs, cu privirea în pământ. 

— Tânjesc să călătoresc, dar vremurile acelea au trecut. Chiar 
dacă aș vrea, ţi se pun bețe în roate. 

A tăcut. 

— Atunci, când eram tânăr, voiam să devin compozitor. 
Aveam ceva talent, dar nu pe cât mi-aș fi dorit. Nu așa se 
întâmplă întotdeauna cu lucrurile astea? Pasiunea omului îi 
depășește aproape întotdeauna talentul. 


— Eu sunt foarte pasionat de literatură, a zis Sergio, 
încercând să readucă discuţia la Doctor Jivago. Şi am auzit că 
romanul dumneavoastră este o capodoperă. 

— Cine v-a zis așa ceva? 

Sergio și-a încrucișat picioarele și banca s-a clătinat. 

— Toată lumea vorbește despre el. Nu-i așa, Vladlen? 

— Toată lumea vorbește, a zis Vladlen, adresându-i primele 
cuvinte lui Pasternak. 

— N-am auzit o vorbă de la edituri. Până acum, n-a trebuit 
niciodată să aștept nici măcar o zi ca să primesc răspunsuri 
legate de lucrările mele. 

Pasternak s-a ridicat de pe bancă și s-a dus spre stratul din 
mijlocul grădinii, între pământul proaspăt săpat din stânga și 
pământul proaspăt însămânţat din dreapta. 

— Cred că tăcerea lor este limpede, a spus el, cu spatele 
către bărbaţii încă așezați pe bancă. Romanul meu nu va fi 
publicat. Nu respectă liniile lor culturale. 

Sergio și Vladlen s-au ridicat și s-au dus după el. 

— Însă publicarea a fost deja anunţată, a spus Vladlen. Sergio 
a tradus cu mâna lui știrea pentru Radio Moscova. 

Pasternak s-a întors din nou spre ei. 

— Nu știu ce ați auzit, dar mă tem că publicarea romanului 
este imposibilă. 

— Aţi primit un refuz oficial? a întrebat Vladlen. 

— Nu, nu încă. Dar mi-am scos deja din cap această 
posibilitate. Așa e cel mai bine, știți? Altfel, aș lua-o razna. 

A râs din nou, iar Sergio s-a întrebat dacă nu cumva se 
întâmplase deja. 

Sergio nu anticipase că Doctor Jivago ar putea fi interzis în 
URSS. 

— Este imposibil, a spus el. Cu siguranţă nu vor să interzică o 
asemenea operă importantă. Cum rămâne cu dezghețul despre 
care se zvonește? 

— Hrușciov și restul n-au decât să-și ţină discursurile și să 
facă promisiuni, dar singurul dezgheţ care mă interesează 
privește doar însămânţările de primăvară, a răspuns Pasternak. 

— Şi dacă îmi daţi mie manuscrisul? a întrebat Sergio. 

— În ce scop? Dacă nu o să permită publicarea aici, nu poate 
fi publicat nicăieri altundeva. 


— Feltrinelli poate să înceapă mai devreme traducerea în 
italiană, așa încât, când apare în URSS... 

— N-o să apară. 

— Ba eu cred că da, a urmat Sergio, și, când apare, Feltrinelli 
va fi pregătit în tipografie. Este un membru bine cotat al 
Partidului Comunist Italian și cu siguranţă nu va exista niciun 
motiv ca publicarea pe plan internaţional să fie întârziată dacă 
se ocupă el. 

Sergio era optimistul desăvârșit, care credea că nimic nu e 
imposibil. 

— Jivago va fi în vitrina tuturor librăriilor, de la Milano la 
Florenţa și la Napoli și apoi și mai departe. Întreaga lume trebuie 
să vă citească romanul. Întreaga lume vă va citi romanul! 

Nu conta că Sergio nu citise Doctor Jivago și nu-i putea 
comenta calităţile literare și era perfect conștient că făcea 
promisiuni pe care nu era sigur că le poate respecta, dar a ținut- 
o tot așa, deoarece măgulirea părea să aibă un efect pozitiv 
asupra scriitorului. 

— O clipă, a zis Pasternak. 

S-a îndreptat spre dacea lui, scoţându-și cizmele de cauciuc 
înainte să intre. Cei doi bărbaţi rămăseseră în picioare în 
grădină. 

— Ce crezi? a întrebat Vladlen. 

— Nu știu. Dar cred că romanul va fi publicat. 

— Tu nu ești rus. Nu înţelegi cum merg lucrurile aici. Nu știu 
ce a scris, dar dacă încalcă normele culturale, niciun dezgheț n- 
o să permită publicarea. Dacă statul îl interzice aici, pentru 
Pasternak va fi ilegal să-și publice cartea... oriunde. Nici acum, 
nici altădată. 

— N-a fost respins încă. 

— Au trecut luni de zile și el n-a primit niciun răspuns. Nu 
trebuie s-o spună ca să fie mesajul clar. 

— E drept, dar știu și că istoria nu stă în loc. 

La fereastra de la parter s-a văzut o mișcare. O femeie mai în 
vârstă le-a aruncat o privire printre perdele, apoi a dispărut. 

— Soţia? a întrebat Sergio. 

— Probabil, deși am auzit că are o iubită mult mai tânără pe 
care n-o ţine ascunsă. O amantă recunoscută, care stă la câţiva 
pași de-aici. Se spune că e întotdeauna la brațul lui. Prin toată 
Moscova. Și nevastă-sa nu pune capăt situaţiei. 


Ușa dacei se deschise și Pasternak a apărut ţinând în mână 
un colet mare, învelit în hârtie de ambalaj. A străbătut curtea 
desculţ, apoi s-a oprit o clipă în faţa musafirilor lui înainte să 
vorbească. 

— Acesta este Doctor Jivago. 

A întins pachetul și Sergio a dat să-l ia, însă Boris nu i-a dat 
drumul. Cei doi au ţinut preţ de o clipă coletul înainte ca 
Pasternak să-și ia mâinile de pe el. 

— Fie să facă înconjurul lumii. 

Sergio a răsucit pachetul în mâini, simţindu-i greutatea. 

— Romanul dumneavoastră se află pe mâini bune la signore 
Feltrinelli. O să vedeţi. O să i-l predau personal în mai puţin de-o 
săptămână. 

Pasternak a încuviinţat, însă nu părea convins. Cei trei bărbaţi 
și-au luat rămas-bun. Când Sergio și Vladlen au pornit pe drumul 
spre gară, Pasternak a strigat după ei: 

— Şi astfel sunteţi invitaţi la execuţia mea! 

— Poeţii! a râs Sergio. 

Vladlen n-a zis nimic. 


xK 


A doua zi, Doctor Jivago se afla în drum spre Berlinul de Vest - 
unde Sergio urma să-i înmâneze personal manuscrisul lui 
Feltrinelli, care avea să-l ducă mai departe la Milano. 

După o călătorie cu un tren, un avion, încă un tren, trei 
kilometri străbătuți pe jos și o mită, Sergio a ajuns în siguranță 
la hotelul său de pe Joachimstahler Strasse. Kurfürstendamm 
era strălucitor și ţipător și cât se poate de capitalist - tot ce nu 
era Moscova. Bărbaţi și femei îmbrăcaţi elegant mergeau la 
braţ, ieșind la cină sau la dans sau la vreunul dintre multele 
kabarette care se redeschiseseră în tot orașul. Pe bulevardele 
largi lunecau Volkswagenuri Beetle și motociclete cu adolescenţi 
aplecaţi pe ele. Reclamele de neon se aprindeau una după alta: 
NESCAFE cu galben, BOSCH cu roșu, HOTEL AM ZOO cu alb, 
PANTOFI SALAMANDER cu albastru. Trotuarele erau mărginite cu 
mesele numeroaselor cafenele și restaurante răspândite prin 
oraș. Dintr-un salon de cocktailuri, unde o  negresă 
impresionantă care semăna cu o Josephine Baker mai plinuţă îi 
ademenea pe trecători să intre, se auzea sunetul unui pian. 


Ajuns în camera lui, și-a deschis valiza și a scos cămașa 
Oxford făcută la comandă și pijamaua de mătase cu model 
Paisley care acoperea manuscrisul, încă învelit în hârtia lui de 
ambalaj. De două ori evitase să-i fie controlată valiza când 
trecuse din Berlinul de Est în Vest, discutând prietenos cu 
soldaţii de ambele părţi și afișând genul de faţă în care unii 
aveau încredere și genul de buzunare care-l făceau pe cel care 
nu crede să creadă din nou. A sărutat manuscrisul, l-a pus în 
sertarul de jos al măsuţei de toaletă și l-a acoperit cu pijamaua. 
Sergio a făcut un duș lung. Apa fierbinte a durat doar patru 
minute, cu trei minute mai mult decât la Moscova. După aceea, 
s-a uscat fără să se șteargă în timp ce se bărbierea în oglinda 
din baie, bucuros că și-a adus aparatul lui de ras. 

Deși tânjea după Orecchiette alia Crudaiola? și orice vin făcut 
din struguri italienești, s-a mulţumit cu bere blondă nemţească 
și un șniţel servite la barul hotelului. Ştia că, atunci când va sosi 
Feltrinelli a doua zi, acesta va ști exact unde să meargă să 
sărbătorească obţinerea romanului lui Pasternak; va avea 
asigurate cele mai bune locuri la cele mai bune restaurante și 
cel mai bun chianti la doar câteva clipe după ce va cobori din 
avion. 


După un mic dejun cu lebăr, un ou fiert, brânză cu verdeţuri și 
o chiflă cu marmeladă, Sergio a verificat la recepţie, ca să se 
asigure că apartamentul prezidenţial al lui Feltrinelli va fi 
pregătit la timp. 

— Aveţi coniacul? 

— Ja. 

— Țigările? 

— Am depistat o cutie de Nazionali Esportazione pentru 
domnul Feltrinelli. 

— Cearșafurile... sunt desfăcute la capete, așa cum preferă 
el? 

— Cred că da. 

— Puteţi s-o întrebaţi atunci pe menajeră? 

— Ja. Cu ce vă mai putem ajuta? 

— Taxi? 

— Desigur. 


25 Paste cu roșii, usturoi și mozzarella, specifică zonei Puglia. 


La aeroportul Tempelhof, Sergio a privit cum aterizează și se 
oprește avionul lui Feltrinelli. La ușă a fost dusă o scară mobilă. 
Feltrinelli a coborât cu un Corriere della Sera împăturit sub braţ 
și s-a oprit în capul scărilor ca să cerceteze Patria. Haina de la 
costumul cafeniu era descheiată și o pală de vânt i-a suflat 
cravata peste umăr. Zărindu-l pe agentul său care-l aștepta pe 
pistă, a coborât. 

Editorul i-a salutat cu căldură pe Sergio, sărutându-l pe ambii 
obraji și apoi strângându-i mâna. Sergio îl întâlnise pe 
Giangiacomo Feltrinelli numai de câteva ori, însă fusese de 
fiecare dată uluit de atracţia pe care o exercita acesta. Cu o 
constituţie subţiratică și păr negru dat pe spate pentru a lăsa să 
se vadă V-ul adânc format de linia părului, Feltrinelli era genul 
de om de care erau atrași și femeile, și bărbaţii. Nici măcar 
ochelarii cu rame negre și lentile groase, care-i erau 
caracteristici, nu reușeau să-i ascundă vitalitatea din privire. 
Poate că averea lui uriașă era cea care atrăgea o astfel de 
atenţie. Sau poate încrederea în sine care însoțea averea aceea. 
Sau poate colecţia lui de mașini rapide și costume la comandă, 
sau femeile frumoase care se îngrămădeau pe lângă el. Orice ar 
fi fost, avea din plin. 

Sergio a luat geanta de piele de vițel a lui Feltrinelli, care l-a 
prins de braţ de parcă ar fi fost cei mai buni prieteni. Sergio a 
propus să meargă la un restaurant pentru prânz, dar Feltrinelli a 
clătinat din cap. 

— Aș vrea să-l văd chiar acum. 

Feltrinelli s-a plimbat de colo-colo pe covoarele portocaliu- 
stins ale hotelului cât s-a dus Sergio după manuscris. | l-a 
înmânat șefului pe Doctor Jivago, iar Feltrinelli l-a ţinut în mâini 
de parcă i-ar fi putut simţi semnificaţia după greutate. A răsfoit 
romanul, apoi l-a ridicat la piept. 

— Nu mi-am dorit niciodată mai mult decât acum să pot citi în 
rusă. 

— Cu siguranţă va fi un succes. 

— Sunt convins că va fi. Am aranjat să se uite la el cel mai 
bun traducător, imediat ce mă întorc la Milano. A promis că o să- 
mi spună părerea lui sinceră. 

— Mai e ceva ce nu v-am spus. 

Feltrinelli l-a așteptat să continue. 


— Pasternak crede că sovieticii n-o să permită publicarea. N- 
am putut să spun în telegramă, dar crede că nu respectă... cum 
să spun?... liniile lor directoare. 

Feltrinelli a dat din mână. 

— Și eu am auzit la fel, dar hai să nu ne gândim la asta acum. 
În plus, odată ce sovieticii află că am manuscrisul, s-ar putea să 
se răzgândească. 

— Și mai e ceva. A spus că-și semnează sentinţa la moarte 
dându-mi romanul. Sigur glumea? 

Feltrinelli a pus cartea sub braț fără să răspundă. 

— Nu stau decât două zile. Trebuie să sărbătorim. 

— Bineînţeles! Cu ce aţi vrea să începem? 

— Vreau să beau bere germană bună, vreau să dansez și 
vreau să găsesc câteva fete. Și aș vrea să cumpăr un binoclu de 
la un magazin de pe Kurfurstendamm, despre care am auzit că 
le face pe cele mai bune din lume. 

Şi-a scos ochelarii și a arătat spre nas. 

— Îți măsoară distanţa de la rădăcina nasului până la coada 
ochiului, ca să facă unul potrivit. O să fie perfect pentru iaht. Imi 
trebuie neapărat. 

— Desigur, desigur, a spus Sergio. Atunci, bănuiesc că mi-am 
făcut treaba. 

— Da, prietene. lar a mea abia începe. 


Capitolul 11 
Muza 
EMISARUL 

Trenul meu a tras în gară după patru zile petrecute fără niciun 
succes la Moscova, după alte încercări zadarnice de a-i convinge 
pe editori să publice Jivago. L-am văzut pe Boria stând singur pe 
o bancă. Era spre sfârșitul lui mai și soarele abia începuse să 
coboare pe după copaci. In lumina aurie, părul lui alb părea 
blond și ochii parcă sclipeau până și prin geamul murdar al 
trenului. Am simţit o durere în piept. De la depărtare, arăta ca 
un tânăr, chiar mai tânăr decât mine. Eram împreună de 
aproape 10 ani și durerea aceea minunată era încă prezentă. S- 
a ridicat când s-au deschis ușile trenului. 

— Săptămâna asta s-a întâmplat ceva cât se poate de 
neobișnuit, a spus el, luându-mi geanta și aruncând-o pe umăr. 
Am avut doi musafiri neașteptațţi. 

— Cine? 

Boria a făcut semn către cărarea care mergea de-a lungul 
șinelor, pe unde o luam dacă aveam ceva important de discutat. 
M-a prins de mână și m-a ajutat să traversez. A trecut un tren, 
mergând în direcţia opusă, și poala fustei mi-a foșnit în curentul 
de aer. Simţeam, din felul cum pășea, mai rapid decât de obicei, 
că era și entuziasmat, și îngrijorat. 

— Cine a venit în vizită? am întrebat din nou. 

— Un italian și un rus, a spus el, potrivindu-și vorbele cu 
pasul. ltalianul era tânăr și fermecător. Inalt, cu păr negru, 
foarte chipeș. Ti-ar fi plăcut foarte tare, Olea. Avea un nume 
foarte frumos. Sergio D'Angelo. A zis că e un nume de familie 
destul de obișnuit în Italia, dar eu nu l-am mai auzit. Frumos, nu- 
i așa? D'Angelo. Înseamnă îngeresc. 

— De ce au venit? 

— Ai fi fost încântată de el, de italian. Celălalt, rusul, nu-mi 
aduc aminte cum îl chema... n-a vorbit prea mult. 

L-am prins de braţ, obligându-l să meargă mai încet și să-mi 
spună ce avea de spus. 

— Am avut o discuţie minunată. Le-am spus despre perioada 
când învăţam la Marburg, în tinereţe. Ce mult mi-a plăcut când 
am fost la Florenţa și Veneţia. Le-am explicat cum voiam să mă 
duc și la Roma, dar... 


— De ce a venit italianul? 

— Îl voia pe Doctor Jivago. 

— Ce voia cu el? 

Ca o mărturisire, Boria mi-a spus povestea - despre D'Angelo 
și rus și despre editorul pe nume Feltrinelli. 

— Și ce le-ai spus? 

Am tăcut când a trecut pe lângă noi o tânără care trăgea 
după ea un căruţ șubred plin cu bidoane de petrol, apoi a 
continuat: 

— l-am spus că s-ar putea ca romanul să nu fie publicat aici. 
Că nu respectă liniile directoare culturale. Dar a insistat și a zis 
că el crede că poate fi totuși publicat. 

— Cum să creadă așa ceva, dacă n-a citit cartea? 

— De-asta i-am dat-o. S-o citească. Să facă o evaluare 
cinstită. 

— l-ai dat manuscrisul? 

— Da. 

Comportamentul lui Boria s-a schimbat și a început iar să-și 
arate vârsta. Ştia că făcuse ceva care era nu numai irevocabil, 
ci și periculos. 

— Ce-ai făcut? 

Am încercat să nu ridic tonul, dar a sunat ca aburul care iese 
dintr-un ceainic. 

— ÎI cunoşti măcar? Pe străinul ăsta? Ai vreo idee ce or să 
facă atunci când o să-l intercepteze? Sau poate că îl au deja. La 
asta te-ai gândit? Dacă D'Angelo ăsta al tău nici măcar nu e 
italian? 

Arăta ca un copil care fusese bătut la fund. 

— Dai prea multă importanţă. 

Și-a trecut mâna prin păr. 

— O să fie bine. Feltrinelli e comunist, a adăugat el. 

— Bine? 

Mi s-au umezit ochii. Ce făcuse Boria era înrudit cu trădarea. 
Dacă Occidentul avea să publice romanul fără permisiunea 
URSS, o să vină după el... după mine. Și de data asta o scurtă 
trecere printr-un lagăr de muncă n-avea să fie o pedeapsă 
suficientă. Aveam nevoie să mă așez, dar n-aveam unde 
altundeva decât în noroi. Cum putea fi așa de egoist? Se 
gândise măcar o dată la mine? M-am întors și am luat-o înapoi. 

— Oprește-te, a spus Boria, venind după mine. 


Peste ochii lui strălucitori s-a lăsat o umbră. Ştia exact ce 
făcuse. 

— Am scris cartea ca să fie citită, Olga. Asta ar putea fi 
singura ei șansă. Sunt dispus să accept consecinţele, oricare ar 
fi ele. Nu mi-e teamă de ce mi-ar putea face. 

— Și cu mine cum rămâne? Poate că nu-ţi pasă de ce ţi se 
întâmplă ţie, dar cu mine cum rămâne? Am plecat odată... nu 
pot... Nu mă pot lua din nou. 

— N-o să te ia. N-o să las niciodată să se întâmple așa ceva. 

Și-a pus braţele în jurul umerilor mei și m-am sprijinit de 
pieptul lui. Parcă puteam simţi o separare nouă între bătăile 
inimilor noastre. 

— N-am semnat nimic încă. 

— Le-ai dat permisiunea să publice. Știm amândoi. Și asta, 
dacă sunt cine spun că sunt. N-are cum să iasă bine. Nu pot să 
mă întorc acolo, am spus, ștergându-mi ochii. N-o să mă întorc. 

Mai bine îl ard pe Jivago decât să permit să se întâmple așa 
ceva. Mai bine mor. 

Cuvintele lui mi-au dat senzaţia pe care o ai când bagi mâna 
sub apă rece după ce te-ai ars la sobă - durerea poate că e 
alinată cât curge apa, dar imediat ce închizi robinetul zvâcnetul 
continuă. Și în clipa aceea, pentru prima dată, mi-am pierdut 
încrederea în el. 

— Cartea asta o să ne arunce în jos într-o spirală din care nu 
mai există cale de întoarcere. 

— Hai să vedem. Pot să-i spun în orice moment că am făcut o 
greșeală, a spus el. Pot să-i cer cartea înapoi. 

— Nu, am răspuns eu. Eu o s-o cer înapoi. 


M-am dus la Moscova și, după ce-i smulsesem adresa lui 
Boria, am bătut neanunţată la ușa lui D'Angelo. A răspuns o 
femeie elegantă, cu păr castaniu-închis și niște ochi albaștri 
surprinzători. Femeia s-a prezentat, într-o rusă stângace, drept 
soţia lui D'Angelo, Giulietta. 

D'Angelo a venit la ușă și mi-a sărutat mâna când i-am întins- 
O. 

— Ce plăcere să te cunosc, Olga, a spus el, zâmbind 
dezinvolt. Am auzit zvonuri despre frumuseţea dumitale, dar 
ești chiar mai frumoasă decât se spune. 

În loc să-i mulţumesc, am intrat direct în subiect. 


— Vezi dumneata, am încheiat eu, n-a înţeles pe deplin ce 
face. Trebuie să luăm manuscrisul înapoi. 

— Hai să ne așezăm, a spus el, luându-mă de mână și 
conducându-mă în salon. Vrei ceva de băut? 

— Nu, am spus. Adică nu, mulţumesc. 

S-a întors către nevastă-sa. 

— Scumpo, vrei să-mi aduci un espresso? Și unul pentru 
musafirul nostru? 

Giulietta și-a sărutat soţul pe obraz și s-a dus în bucătărie. 
D'Angelo și-a trecut mâinile peste coapse. 

— Mă tem că este prea târziu. 

— Ce e prea târziu? 

— Cartea. 

Încă mai zâmbea, aşa cum face lumea în Occident, din 
politeţe, nu de bucurie. 

— l-am predat-o lui Feltrinelli. Şi i-a plăcut. A decis deja s-o 
publice. 

M-am uitat neîncrezătoare la el. 

— Dar n-au trecut decât câteva zile de când ţi-a dat-o Boria. 

A râs prea tare pentru gustul meu. 

— Am luat primul avion spre Berlinul de Est. Mă rog, două 
trenuri, un avion, după care am mers așa de mult pe jos, căa 
trebuit să-mi cumpăr o pereche nouă de pantofi până să ajung 
în Berlinul de Vest. Signor Feltrinelli a venit în persoană să ne 
întâlnim. Ne-am simţit foarte bine... 

— Trebuie să iei manuscrisul înapoi. 

— Este imposibil, mă tem. A început deja traducerea. 
Feltrinelli însuși a zis că ar fi o crimă să nu fie publicat romanul 
asta. 

— O crimă? Ce știi dumneata despre crime? Ce știi dumneata 
despre pedepse? Crima este ca Boris s-o publice în afara URSS. 
Trebuie să înţelegi ce ai făcut. 

— Domnul Pasternak mi-a dat permisiunea. Nu eram 
conștient că există un pericol. 

S-a ridicat și și-a adus servieta din holul de la intrare, înăuntru 
se afla un jurnal în piele neagră. 

— Uite, am scris în ziua în care am fost în vizită la 
Peredelkino. Cuvintele lui mi s-au părut foarte grăitoare. 

M-am uitat la pagina deschisă. D'Angelo scrisese: Acesta este 
Doctor Jivago. Fie să facă înconjurul lumii. 


— Vezi? Permisiunea. Şi, în plus - a făcut o pauză și am avut 
senzaţia că italianul simte o oarecare vinovăţie -, chiar dacă aș 
vrea să-l aduc înapoi, acum nu mai depinde de mine. 


Nu mai depindea nici de mine. Boria îi acordase permisiunea 
și mă minţise când spusese că nu. Jivago reușise să iasă din ţară 
și lucrurile fuseseră puse în mișcare. Nu puteam decât să merg 
mai departe cu planul de a publica romanul în URSS înainte să-l 
publice Feltrinelli în străinătate. Era singura cale de salvare, și 
pentru el, și pentru mine. 

Boria a semnat contractul cu Feltrinelli după o lună. Nu eram 
acolo când s-a semnat. Nu era nici soţia lui, care pentru prima 
dată, era întru totul de acord cu mine: publicarea romanului nu 
ne putea aduce decât necazuri. 

lar Boria îmi spunea că el crede că un editor sovietic ar putea 
să publice cartea ţinând cont de presiunea suplimentară venită 
din străinătate. Nu-l credeam. 

— N-ai semnat un contract, am zis. Ai semnat o condamnare 
la moarte. 


xK 


Am făcut tot ce-am putut. M-am rugat de Sergio D'Angelo să 
insiste pe lângă Feltrinelli să înapoieze manuscrisul. Și m-am 
întâlnit cu toţi editorii care au fost dispuși, ca să-i întreb dacă 
vor publica /ivago înainte să-l publice Feltrinelli. 

Se răspândise vestea că romanul se află la italieni, iar 
Departamentul de cultură al Comitetului Central i-a cerut lui 
Feltrinelli să înapoieze manuscrisul. M-am trezit în situaţia 
inedită de a trebui să fiu de acord cu statul. Dacă Jivago era să 
fie publicat, trebuia publicat întâi în ţară. Insă Feltrinelli n-a 
băgat în seamă solicitările, iar eu mă temeam de ce ar putea 
urma. Așa că m-am întâlnit cu directorul Departamentului, 
Dmitri Alekseievici Polikarpov, ca să văd dacă nu pot să le mai 
temperez punctul de vedere. 

Polikarpov era un bărbat atrăgător pe care-l văzusem de 
multe ori pe la evenimente în oraș, dar cu care nu vorbisem 
niciodată. Purta costume cu croială occidentală, cu pantaloni cu 
manşete, care i se frecau de pantofii fără șireturi, negri, lustruiţi. 
În comunitatea literară din Moscova, era cunoscut drept un 


călău și am rămas fără suflare când secretara lui m-a condus în 
birou. Însă chiar înainte să mă așez am tras adânc aer în piept și 
am început pledoaria pe care o repetasem în tren. 

— Singurul lucru pe care-l putem face este să publicăm 
romanul înainte să-l publice italienii, am argumentat eu. Putem 
să eliminăm înainte de publicare fragmentele considerate 
antisovietice. 

Bineînţeles, Boria nu știa nimic despre negocierile mele. 
Ştiam mai bine decât oricine că ar fi preferat să nu-i fie publicat 
romanul deloc decât să fie măcelărit. 

Polikarpov a băgat mâna în buzunarul hainei și a scos o 
cutiuţă de tablă. 

— Imposibil. 

A luat două pastiluţe albe și le-a înghiţit fără apă. 

— Doctor Jivago trebuie înapoiat cu orice preţ, a urmat el. Nu 
poate fi publicat așa cum e - nici în Italia, nici în altă parte. Dacă 
noi publicăm o versiune și italienii alta, lumea o să se întrebe de 
ce am publicat-o noi fără anumite părţi. Ar fi o situaţie jenantă 
pentru stat și pentru întreaga literatură rusă. Prietenul dumitale 
m-a pus într-o situaţie riscantă. 

Și-a pus cutiuţa la loc în buzunar. 

— Ca și pe dumneata, de altfel. 

— Dar ce e de făcut? 

— Îi poţi cere lui Boris Leonidovici să semneze telegrama pe 
care ţi-o dau eu. 

— Ce spune telegrama? 

— Că manuscrisul aflat în posesia lui Feltrinelli nu este decât 
o ciornă, că urmează o nouă versiune și că manuscrisul original 
trebuie înapoiat de urgenţă. Telegrama trebuie semnată în 
termen de două zile, altfel va fi arestat. 

Asta era ameninţarea explicită. Cea subiînţeleasă era că va 
urma curând și arestarea mea. Însă eu știam că Feltrinelli n-o să 
renunţe la publicare nici dacă primea o astfel de telegramă. 
Boria stabilise să comunice cu italianul numai în franceză și-i 
dăduse instrucțiuni editorului să nu ia în seamă nimic trimis în 
numele lui în rusă. În plus, știam că lui Boria i-ar fi foarte rușine 
să semneze un astfel de document. 

— O să încerc, am spus. 


Și am încercat. l-am cerut. l-am cerut să-i trimită telegrama 
lui Feltrinelli și să-i ceară manuscrisul înapoi, așa cum dăduse 
instrucţiuni Polikarpov. l-am cerut bărbatului pe care-l iubeam 
să oprească publicarea capodoperei sale. Și când i-am cerut-o, 
la cină în Căsuţă, n-a făcut decât să se sprijine de spătarul 
scaunului. Și-a dus mâna la ceafă, de parcă ar fi avut un spasm 
muscular, și a rămas tăcut multă vreme. Apoi a vorbit. 

— Acum mulţi ani, am primit un telefon. 

Mi-am lăsat furculița pe masă. Ştiam unde vrea să ajungă. 

— Era imediat după ce fusese arestat Osip pentru poezia lui 
împotriva lui Stalin, a urmat el. Nici măcar n-o scrisese, o avea 
doar în cap. Însă chiar și asta s-a dovedit a fi o greșeală 
amarnică. Chiar și cuvintele din capul cuiva puteau fi o ofensă 
pentru care poţi fi arestat în vremurile alea negre. Tu nu erai 
decât o copilă, prea tânără ca să-ţi aduci aminte. 

Mi-am umplut din nou paharul de vin. 

— Ştiu câţi ani am. 

— Într-o seară, și-a recitat poezia în faţa câtorva dintre noi, la 
colţul unei străzi, iar eu i-am zis că e echivalent cu o sinucidere. 
Nu mi-a luat în seamă avertismentul și bineînţeles că l-au 
arestat în scurt timp. Nu mult după aceea, am primit telefonul. 
Ştii cine era? 

— Am auzit povești. 

— Bineînţeles că ai auzit. Dar niciodată de la mine. Am dat să- 
i umplu și lui paharul, dar mi-a făcut semn că nu vrea. 

— Stalin a început fără salutari, iar vocea lui mi s-a părut 
imediat familiară. A întrebat dacă Osip e prietenul meu și, dacă 
da, de ce n-am cerut eliberarea lui. N-aveam ce să-i răspund, 
Olea. Dar în loc să-i susţin cauza lui Osip, m-am scuzat. l-am 
spus secretarului general al Comitetului Central că, și dacă aș fi 
militat în favoarea lui Osip, solicitarea n-ar fi ajuns niciodată la 
urechile lui. Stalin a întrebat apoi dacă eu consideram că Osip e 
un artist desăvârșit, iar eu i-am spus că nu despre asta e vorba. 
Şi atunci știi ce am făcut? 

— Ce, Boris? Spune-mi ce ai făcut. 

Mi-am băut restul de vin din pahar. 

— Am schimbat subiectul. l-am spus lui Stalin că voiam de 
mult să port o discuţie serioasă cu el despre viaţă și moarte. Şi 
știi cum mi-a răspuns? 

— Cum? 


— A închis. 

Cu lama cuţitului, am rostogolit o boabă de mazăre prin 
farfurie. 

— Dar ce legătură are cu prezentul? Asta s-a întâmplat acum 
ani de zile. Stalin a murit. 

— Am regretat multă vreme ce am făcut. Sau, mai degrabă, 
ce n-am făcut. Mi s-a oferit ocazia să iau apărarea prietenului 
meu, să-l salvez, și n-am profitat de ea. Am fost un laș. 

— Nu te acuză nimeni pentru... 

Boria a bătut cu pumnul în masă, făcând farfuriile și 
tacâmurile să zdrăngănească. 

— Şi n-o să mai fiu încă o dată laş. 

— Nu-i același... 

— Mi-au mai cerut și înainte să semnez scrisori. 

— Asta-i altceva. Feltrinelli știe deja că nu trebuie să ia în 
seamă nimic din ce-i trimiţi în altă limbă decât franceza. Te-ai 
pregătit pentru situaţia asta. N-o să fie o minciună. E doar o 
măsură de protecţie. 

— N-am nevoie de protecţie. 

M-am înfuriat și mai tare. 

— Și cu mine cum rămâne, atunci, Boris? Pe mine cine o să 
mă protejeze? 

Am făcut o pauză înainte să mă dezlănţui. 

— M-au mai trimis o dată în Gulag. Din cauza ta. 

Nu-l acuzasem niciodată direct pentru arestarea mea și a 
părut îngrozit. Am repetat: 

— M-au trimis în locul ăla din cauza ta. Vrei să fii răspunzător 
pentru că mă trimit din nou acolo? 

Boris a tăcut în continuare. 

— Ei bine? Vrei? 

— Probabil că ai o părere foarte proastă despre mine, a 
răspuns el în cele din urmă. Unde e? 

M-am dus în dormitor și m-am întors cu telegrama lui 
Polikarpov. A luat-o și, fără s-o citească, a semnat. Am trimis-o 
la Milano la prima oră a doua zi dimineaţă, urmată de o 
telegramă către Polikarpov, în care-i spuneam că s-a rezolvat. 

Boria și cu mine n-am mai discutat despre telegramă și, până 
la urmă, oricum n-a contat. Feltrinelli n-a luat-o în seamă, așa 
cum știam că o să se întâmple, iar data publicării în Italia a fost 
stabilită pentru începutul lui noiembrie. Incercasem tot ce 


putusem, dar tot ce putusem nu fusese suficient. Doctor Jivago 
era un tren în viteză, care nu putea fi oprit. 


OCCIDENT 
Toamna lui 1957 - august 1958 


Capitolul 12 
Candidata 
CURIERUL 

Sally Forrester a venit într-o luni. La stăruinţele Normei, 
fusesem la Ralph cu Corpul dactilografelor. Ştiam că n-o 
interesa decât să afle vești despre relaţia mea cu Teddy, dar am 
fost de acord când s-a oferit să-mi cumpere un burger și un 
milkshake de ciocolată cu malţ, știind că pe birou mă aștepta 
niște ton fleșcăit pe pâine feliată. 

Separeul obișnuit al dactilografelor era puţin înghesuit, așa că 
m-am așezat cu picioarele lungi către culoar. Imediat ce am 
comandat, Norma a început rafala de întrebări. 

— Haide, Irina. leșiţi împreună de cât, de un an? Și nouă nu 
ne spui nimic. Nu știm nimic. 

— Opt luni, am spus. 

— Eu eram logodită cu David după trei, s-a băgat Linda. 

Am zâmbit politicos. Adevărul este că Teddy și cu mine chiar 
formaserăm un cuplu fără să-mi dau seama. Prima noastră cină 
la Rive Gauche se transformase în cină și film în weekendul 
următor, care s-a transformat în cină și dans, care s-a 
transformat în cină la părinţii lui, în locuinţa lor scumpă din 
Potomac. Teddy mă prezentase drept iubita lui și, nevrând să-i 
rănesc sentimentele, nu-l corectasem nici chiar după ce 
trecuseră câteva luni. Poate pentru că ne înțelegeam bine sau 
poate pentru că mamei îi plăcea, iar el avea cunoștințe 
impresionante despre cultura rusă și stăpânea bine limba. 

— Vorbesști rusește mai bine decât verii mei, iar ei s-au născut 
acolo! îi spusese ea. 

În plus, mă simţeam confortabil cu el, așa cum tânjisem toată 
viaţa să mă simt alături de un prieten. Cu el nu trebuia să-mi 
analizez fiecare cuvânt sau mișcare. Era o prietenie, dar nu-mi 
pierdusem încă speranţa că s-ar putea schimba în ceva mai 
mult. Așteptam fulgerul acela, șocul electric, momentul acela de 
slăbiciune - toate clișeele despre care doar citisem. 

Mai erau și alte avantaje. Teddy era considerat promiţător în 
Agenţie, un potenţial membru al cercului intim căruia eu, ca 
femeie, nu puteam spera decât să-i văd limitele. Mă dusese la 
petrecerile de duminică seara din Georgetown și la cocktailuri 
excentrice la hotelul Hay-Adams. Și nu mă trimitea să stau la 
palavre cu nevestele și iubitele celorlalţi; mă atrăgea de la o 


discuţie cu bărbaţii la alta și mă strângea de mână când se 
simţea mândru de câte un punct de vedere de-al meu. 

Teddy era catolic și n-a insistat niciodată să fac ceva ce nu 
eram dispusă să fac. Nu că ar fi fost împotriva sexului înainte de 
căsătorie - își pierduse virginitatea cu o profesoară suplinitoare 
în ultimul an de școală pregătitoare și mai avusese trei 
partenere și la facultate -, dar respecta limitele pe care le 
impuneam eu. Nici eu nu eram împotriva sexului înainte de 
căsătorie, deși îl lăsasem să creadă că sunt mai mironosiţă 
decât eram în realitate. Teddy nu știa, dar nu eram virgină. Imi 
pierdusem virginitatea - sau, mai degrabă, renunţasem la ea cu 
un prieten, în primul an de facultate. Abordasem toată povestea 
ca pe ceva care trebuia făcut până la urmă și l-am invitat la 
mine la cămin când colega mea de cameră era plecată. A intrat 
pe ușă și l-am întrebat dacă vrea să facă sex cu mine. Bietul 
băiat a fost așa de luat prin surprindere, că iniţial a încercat să 
mă facă să mă răzgândesc, dar a lăsat-o mai moale când mi-am 
scos bluza. : 

Întotdeauna abordasem sexul ca un antropolog. În loc să-mi 
întorc privirea spre mine, eram cât se poate de interesată să 
observ bărbatul şi reacțiile lui. Şi îmi plăcea cum reacționa 
Teddy când mă atingea și chiar mai mult cum mă făcea pe mine 
să mă simt. Dorința lui stăpânită mă făcea să mă simt puternică 
și asta era o revelație. Teddy era tot ce aș fi putut spera - și 
totuşi... 

Întrebările Normei au încetat când Sally a intrat cu nonșalanţă 
la Ralph. Linda a alertat grupul căscând ochii. 

— Cine-i asta? 

Am privit și eu în același timp cu restul Corpului. 

— Ce mod de a trece neobservată! 

Ralph era localul unde veneau obișnuiţii casei: dactilografele 
care bârfeau în separeul din spate, bătrâneii care-și înmuiau 
pâinea prăjită în ochiurile pe care le mâncau la tejghea; 
studenții care învățau la mesele rotunde după ce comandau 
doar o cafea sau un milkshake cu malţ; câte un avocat sau 
lobbyist care își aducea aici clienţii când voiau să nu fie 
recunoscuţi. Orice nou-venit la Ralph atrăgea atenţia Corpului 
dactilografelor, însă femeia asta o cerea de-a dreptul. 

Judy s-a prefăcut că-și scoate ceva din geantă. 

— Imi pare cunoscută. 


Marcos venise deja din spatele tejghelei și îi arăta femeii 
toate produsele de patiserie din vitrină. Athena s-a aplecat 
peste casa de marcat, cu ochii la bărbată-su, în timp ce el era cu 
ochii la femeie. Era de înălţime medie, dar purta tocuri care o 
mai înălțau cu câţiva centimetri. Părea tânără, dar era mult prea 
sofisticată pentru cineva de 20 de ani cu haina albastru-aprins 
până la genunchi, cu căptușeală de mătase roșie și guler de 
vulpe. Avea părul roșu-închis și perfect ondulat, genul de păr 
care te face să-ţi dorești să spui cu voce tare culoarea. Părul 
avea o culoare asemănătoare cu un biscuit de ovăz necopt. 
Nevastă de politician? a întrebat Norma. 

— În centru la ora asta? a adăugat Linda. 

Şi-a ștersul ketchupul din colţul gurii cu vârful șerveţelului. 

— În plus, a intervenit Kathy, e-al naibii de sigur că tocurile 
alea nu sunt ale unei neveste de politician. 

Judy a legănat un cartof prăjit pe deget ca pe o ţigară. 

— Asta-i puţin spus. 

— E celebră? am întrebat. 

De unde stăteam eu, ai fi putut zice că femeia e Rita 
Hayworth, însă când s-a întors și i-am văzut mai bine faţa mi-am 
dat seama că nu semăna deloc cu Rita - avea o frumuseţe 
proprie. 

— Hmmm, a evaluat-o Linda. Ea era în filmul ăla? Cel care a 
fost interzis? Păpușica?4? 

— Te gândești la Carroll Baker, am spus. E blondă, dar 
presupun că s-ar fi putut vopsi. 

— Prea bătrână, a zis Kathy în timp ce Judy spunea: 

— Prea rotunjoară. 

Norma și-a lins o picătură de muștar de pe deget. 

— Aia nu-i Carroll Baker. N-a fost ea în reclama aia la 
Garfinckel? Știţi voi, aia cu - și-a coborât glasul - inserturile 
magice? 

— Nu pare să aibă nevoie de niciun insert magic, am spus eu, 
după care mi-am acoperit gura când Corpul dactilografelor a 
izbucnit în râs. 


25 Comedie neagră americană (Baby Doll), realizată după o piesă de 
Tennessee Williams, cu Karl Malden și Carroll Baker. Filmul a fost 
controversat încă de la lansare (1956) din cauza abordării temelor sexuale, 
fiind condamnat de organizaţii catolice și chiar de presă și interzis în mai 
multe ţări. 


Femeia a arătat spre un pateu cu cireșe, iar Marcos i-a 
împachetat două bucăţi, l-a plătit Athenei și i-a făcut cu ochiul 
lui Marcos. S-a întors să plece, însă nu înainte de a face scurt 
semn cu capul către masa noastră. Ne-am mutat toate privirea, 
prefăcându-ne că nici nu ne uitaserăm la ea. 


Atunci a fost prima dată când am văzut-o pe Sally Forrester, 
înainte să știu cum o cheamă. A doua oară când am văzut-o pe 
Sally Forrester a fost la sediu. Ne întorseserăm de la Ralph și am 
găsit-o acolo, stând la secretariat și pălăvrăgind cu Anderson. 
Anderson, care ne saluta de obicei cu vreun îndemn să trecem 
la treabă ca să ardem caloriile consumate la prânz, nici măcar 
nu s-a uitat la noi când am trecut pe lângă ei și ne-am dus la 
birourile noastre. 

— De ce-i aici? a întrebat Judy. 

— Cineva important? a întrebat Norma. 

— Una de-a lui Dulles? a adăugat Linda zâmbind. 

Aventurile spionului-șef nu erau un secret, iar legături 
amoroase avea cu zecile. Ba chiar se zvonea că se băgase și în 
Corpul dactilografelor. Dar, dacă era adevărat, niciuna dintre noi 
nu recunoscuse. 

— Dacă așa ar fi, n-ar sta în RS cu Anderson, a zis Gail. 

Anderson mâncase unul dintre pateurile femeii, fiind trădat de 
o picătură de gelatină de pe vesta lui bleu-deschis. Era rezemat 
de biroul de la secretariat, încercând să pară important sau 
poate nonșalant într-o tentativă jalnică de flirt. Însă femeia nu-și 
dădea ochii peste cap cum am fi făcut noi. Nu făcea decât să 
zâmbească și să râdă și să-i atingă braţul. 

Și-a scos haina albastră și i-a întins-o lui Anderson, care o 
ţinea pe braţ ca un chelner. Pe dedesubt, femeia purta o rochie 
de lână mov, cu o curea aurie împletită. Mi-am coborât privirea 
la pieptul rochiei mele bleumarin și am observat o pată care se 
întindea chiar în mijloc, o urmă de pastă de dinţi pe care 
crezusem că am curăţat-o dimineaţă. Am deschis sertarul de jos 
și am scos jacheta maro pe care o ţineam pentru zilele când 
sistemul de încălzire al clădirii mergea prost. Groaznic, mi-am 
zis, punându-l pe mine și suflecându-mi mânecile. 

— O dactilografă nouă? a întrebat Gail. 

— Neah, a răspuns Kathy. Avem toate posturile ocupate 
acum, după ce a venit rusoaica. 


— Americancă de origine rusă, am corectat-o. 

Judy a aruncat spre mine cu o gumă ruptă. 

— Du-te și află, Anna Karenina. 

Însă Anderson și roșcata veneau deja spre noi. El mergea 
înainte, prezentând detaliile de zi cu zi ale biroului și spunând că 
dispozitivul Xerox „mai are un an până să fie lansat pe piaţă” și 
că distribuitorul de apă are „și apă fierbinte, și apă rece”. Au 
ajuns întâi la biroul meu. 

— Sally Forrester, a spus femeia și a întins mâna. 

l-am strâns-o. 

— Sally, am zis. 

— Și tu ești tot Sally? 

— Asta-i lrina, a zis Anderson în locul meu. 

Sally a zâmbit din nou. 

— Mă bucur. 

Am dat din cap prostește și, până să apuc să zic că şi eu mă 
bucur, trecuseră deja mai departe, dând mâna cu toate femeile 
din Corp. 

— Domnișoara Forrester este noua noastră secretară cu 
jumătate de normă, a spus Anderson, adresându-se tuturor. O 
să vină din când în când la birou, să ne ajute atunci când este 
nevoie. 


Am făcut ședință în toaleta femeilor. 

— Ce haine! 

— Ce păr! 

— Cum strânge mâna! 

Strângerea de mână a lui Sally fusese hotărâtă. Nu așa cum 
îti zdrobea degetele strângerea de mână a unora dintre bărbaţi, 
dar suficient de puternică încât să ne atragă atenţia. 

— Fermă, dar nu prea fermă, a spus Norma. Așa fac 
politicienii. 

— Dar ce caută aici? 

— Cine știe? 

— Nu pun ei femei ca asta în spatele unui birou de secretară, 
a zis Norma. Și, dacă o fac, au un motiv. 


După serviciu, am luat-o pe drumul mai lung, ca să trec pe la 
Hecht. Vitrinele lor pline de detalii erau favoritele mele din tot 
orașul: iarna, manechinele erau îmbrăcate pentru pârtia de schi 


din vârful unui delușor de vată ca zăpada, primăvara, căutând 
ouă de Paște în cele mai drăguţe rochiţe pastelate, iar vara, în 
costume de baie, le vedeam tolănite lângă o piscină din celofan 
albastru. 

Când am trecut, un bărbat cu o ruletă în buzunarul de la 
spate așeza trei manechine costumate în vrăjitoare în spatele 
unui cazan de plastic negru. Mi-am zis că o să trec pe lângă 
vitrină și o să-mi văd de drum. Când am intrat, mi-am zis că o să 
arunc doar o privire. Când am început să arunc o privire, mi-am 
zis că o să mă uit doar să văd dacă îmi pot permite ceva care să 
nu pară făcut în casă, ceva care să arate a ceva ce ar purta 
Sally Forrester. 

Mi-am trecut mâinile peste stative, pipăind cu degetele 
mătăsurile și inurile și am dat cu mâna de-a lungul tighelului 
perfect al unei fuste. Dacă ar fi fost cu mine, mama mi-ar fi 
arătat cum au realizat ieftin mașinile această uniformitate și 
cum, cu timpul, cusăturile se vor destrăma, nasturii vor cădea 
și, în cele din urmă, clienta neinformată care a cumpărat fusta 
prea scumpă o să vină la ea să i-o repare. Ar fi ridicat un deget 
plin de bătături de la cusut și mi-ar fi spus că munca grea nu 
poate fi înlocuită. 

Când mi-am dus la piept o bluză roșie, cu o eșarfă roșu cu alb 
cu model paisley pe sub gulerul Peter Pan, o vânzătoare m-a 
întrebat dacă am nevoie de ajutor. 

— Mă uit doar, am spus. 

Vânzătoarele mă intimidau întotdeauna, acesta fiind motivul 
pentru care abia dacă intram în magazinele universale - și asta, 
și faptul că n-aveam niciodată bani de cheltuit. 

— Drăguţă bluză, a continuat ea. 

Era îmbrăcată cu o fustă neagră care se lărgea în partea de 
jos și cu bluză albă, iar bretonul era dat cu fixativ, astfel încât să 
formeze o boltă deasupra frunții. 

— Ar arăta senzaţional pe dumneavoastră. Vreţi s-o probaţi? 

Mi-a luat umerașul din mână înainte să apuc să răspund, iar 
eu am urmat-o la cabinele de probă. A pus bluza într-un cuier. 

— Să-mi spuneţi dacă aveţi nevoie de altă mărime. 

Inainte să mă dezbrac, m-am uitat la eticheta cu preţul. Nu 
mi-o permiteam, dar am rămas câteva minute în cabina de 
probă, ca s-o fac să creadă că măcar am încercat-o. O să-i spun 


că roșul nu mă prinde. Însă când am deschis ușa m-am trezit că 
spun „O iau”. 


Mama m-a copleșit cu întrebări când am intrat pe ușă. 

— Unde ai fost? La întâlnire cu Teddy? Te-a cerut de nevastă? 

De câte ori aducea vorba despre Teddy, îmi pierea curajul. 

— Am fost să mă plimb. 

— S-a despărţit de tine? Știam eu că așa o să se întâmple. 

— Mamă! Voiam doar să mă plimb. 

— Ce plimbare lungă! Tot plimbări lungi faci în ultima vreme. 
Dumnezeu știe ce pui la cale. 

— Tu nu crezi în Dumnezeu. 

— N-are importanţă. N-ar trebui să te plimbi așa de mult. Ești 
prea slabă. Și, oricum, cine are timp de plimbări? Aveam nevoie 
să mă ajuţi să termin de pus mărgelele pe rochia de absolvire a 
domnișoarei Halpern. E o ocazie mare pentru mine să intru pe 
piaţa pentru adolescente americane. Fac o rochie pentru 
domnișoara Halpern și toate prietenele ei o văd purtând-o și 
apoi vor și ele una. Şi nici nu știi când ajunge o rochie de la 
Rochii SUA și altele pentru tine în American Bandstand”, lângă 
frumosul de Richard Clark. 

— Dick Clark? 

— Cine? 

M-am așezat lângă ea la masa din bucătărie, având grijă să- 
mi las geanta la picioare, ca să nu vadă bucăţica de hârtie de 
ambalaj ieșind pe lângă fermoar. 

— Stai, am spus. Știu rochia aia. Şifon galben, nu? 

— Nu-i o culoare potrivită pentru o fată așa de palidă, dar cine 
sunt eu să-mi dau cu părerea? 

— Dar rochia aia n-are chiar așa de multe mărgele. Doar un 
pic pe bretele. Poţi să termini așa ceva într-o oră. 

În loc să răspundă, mama s-a ridicat de la masă. 

— Te simţi bine? am întrebat. 

S-a întors și s-a uitat la mine încruntată. 

— Sunt doar obosită. 


27 Emisiune muzicală și artistică difuzată între 1952 și 1989, prezentată de 
Dick Clark începând din 1956. 


A doua zi, la serviciu, mi-am pus bluza roșie nouă, ascunzând- 
o sub un pulover bej larg înainte să plec. Mama n-a văzut bluza, 
deși a făcut comentarii despre pulover. 

— Chestia aia urâtă și veche? a întrebat ea. 

S-a prefăcut că se uită pe una dintre jumătăţile de geam ale 
apartamentului nostru de la subsol. 

— Ninge afară? Nu te duci la schi, nu? 

— Văd că ești din nou tu însăţi. 

— Cine altcineva aș putea să fiu? 

Am sărutat-o pe obraz și am ieșit în grabă. Transpirând, am 
așteptat până am ajuns în staţia de autobuz înainte să-mi scot 
puloverul. Mi-am ţinut haina între coapse și l-am tras peste cap. 
O femeie care trecea, împreună cu cei doi copii îmbrăcaţi în 
uniforme de școală catolică, mi-a aruncat o privire. Abia după ce 
am urcat în autobuz mi-am dat seama că bluza era încheiată 
strâmb și mi se vedea o parte din sutien. 

S-a auzit clopoţelul liftului și am intrat în secretariat cu haina 
pe braţ, umerii drepţi, privind înainte și nu în jos, într-o încercare 
de a exprima ideea că eram la fel de vioaie și plină de încredere 
în sine ca femeia din reclama la deodorantul roll-on Ban. Am 
aruncat o privire spre secretariat, pregătită s-o salut pe Sally, 
dar am fost dezamăgită s-o văd pe secretara noastră 
dintotdeauna. _ 

— Drăguţă bluză, a zis ea. li stă minunat cu roșu. 

— Mersi, am zis. Am luat-o la reduceri. 

Totdeauna făceam așa. Dacă îmi spunea cineva că-i place 
tunsoarea mea nouă, îi ziceam că nu sunt sigură că e lungimea 
potrivită. Dacă îmi zicea cineva că-i place o idee pe care o 
avusesem sau o glumă pe care o spusesem, eu răspundeam că 
sunt ale altcuiva. 


Sally n-a venit a doua zi, nici în următoarea. De fiecare dată 
când ieșeam din lift mă pregăteam s-o văd; dar tot nici urmă de 
Sally. Și nu eram singura care observase. Corpul dactilografelor 
interpreta absenţa ei drept dovadă că avea alt rol în Agenţie. 

— Secretară cu jumătate de normă pe naiba, a zis Norma. 

Am râs împreună cu celelalte, deși nu puteam să nu mă întreb 
ce or zice și despre mine pe la spate. 

A trecut o săptămână, dar tot mă pomeneam gândindu-mă la 
ea. Imi stăruia în cap ceva legat de Sally Forrester. 


A mai trecut încă o săptămână și renunţasem la ideea ca o s-o 
mai văd. Însă când s-a deschis ușa liftului, era acolo, așezată la 
biroul de la secretariat, măzgălind ceva pe un carneţel galben 
de stenografie. Mi-a făcut semn cu mâna și eu m-am prefăcut că 
tușesc ca să-mi ascund faţa care se înroșise. 

M-am așezat la biroul meu și am trecut direct la treabă, 
spunându-mi să nu mă uit în direcţia ei. Chiar și fără să mă uit, i- 
am simţit prezenţa toată dimineaţa. Când m-am ridicat să mă 
duc la baie, eram profund conștientă de felul cum îmi mișcăm 
corpul, cum îmi ţineam capul, cum arătam trecând prin RS. 
Parcă m-aș fi văzut cu ochii altcuiva. Apoi s-a întâmplat: mi-a 
vorbit. Am crezut că vorbește cu altcineva, dar pe mine m-a 
strigat. 

— Ah, nu știam că vorbești cu mine, am zis în loc s-o salut. 

— Sunt multe Irine în RS? 

— Nu cred. Nu. Poate? 

— Te tachinam. Mă rog, pentru că sunt fata cea nouă, mă 
gândeam că poate ieșim să mâncăm la prânz. Poţi să-mi spui 
care-i treaba pe-aici. i 

— Mi-am luat mâncare la pachet, am zis. Ton. /ncetează, mi- 
am zis, încetează odată. 

— Îl mănânci mâine. 

Şi-a cules o scamă de pe pieptul puloverului ei galben pufos. 

— Arată-mi ce-i bun pe-aici. 


Am plecat în direcția Casei Albe, Sally înainte, deși ea fusese 
cea care mă întrebase unde să mergem. 

— Știu un magazin de delicatese pe-aproape. O raritate în 
Washington, crede-mă, a zis. Taie șunca în feliuţe subțiri și le 
așază unele peste altele în teancuri de 15 centimetri. Doar cei 
de pe-aici știu despre el și nimeni nu e de fapt de pe-aici. Știi ce 
vreau să zic? Trebuie să te întorci repede? Mai e puţin de mers. 

— Pauza de prânz e de o oră, așa că mai avem vreo 45, poate 
40 de minute. 

— Tu crezi că băieţii din Companie se uită la ceas când merg 
la masă? 

— Nu, dar... 

Am tăcut un pic prea mult, iar Sally s-a întors de parcă ar fi 
dat să se îndrepte înapoi spre birou. 

— Nu, am spus. Hai să mergem. 


M-a luat de brat. 

— Așa te vreau. 

Simţeam privirile fierbinţi și insistente ale bărbaţilor pe lângă 
care treceam și chiar și câteva femei s-au uitat spre noi. Eram 
cu ea. Îmi plăcea să fiu cu ea. Tot peisajul din jurul meu s-a 
încețoșat, de parcă n-am mai fi fost în oraș - claxoanele fără 
sfârșit ale mașinilor și scârțâitul autobuzelor și pickhammerele 
care spărgeau betonul s-au oprit. Era amiază, într-o joi, și lumea 
și-a încetinit rotația în jurul axei. 

Am trecut de un autobuz turistic oprit la un semafor și 
auzeam vocea ghidului care vorbea la microfon atrăgându-le 
atenţia pasagerilor asupra faimoasei Case Octogonale?. Sally 
m-a surprins, făcându-le semn cu mâna turiștilor, care i-au 
răspuns cu entuziasm. Unul dintre ei a și fotografiat-o. Și-a dus 
mâna la ceafă ca să pozeze. 

— Tot nu mă pot obișnui cu orașul ăsta, a zis. Toată lumea se 
îngrămădește spre sediul puterii. 

— Stai de mult aici? 

— Cu intermitențe. 

Am luat-o pe o alee din strada P pe care n-o observasem 
niciodată. Strada era mărginită de case de cărămidă înguste, cu 
coșuri de fum acoperite de iederă. Se apropia Halloweenul, iar 
locuitorii își decoraseră gardurile vii cu plase de păianjen din 
vată, în ferestre erau atârnate pisici negre de hârtie și schelete 
cu încheieturi mobile, iar pe verande se aflau dovlecii care nu 
fuseseră încă scobiţi. Magazinul de delicatese era pe colţ. 
Deasupra ușii atârna o firmă cu un mozaic verde cu alb: 
FERRANTI'S. 

Când am deschis ușa, s-a auzit un clopoțel. Proprietarul, un 
bărbat lung și subţire cum erau și cârnaţii atârnaţi de tavan, a 
aruncat un sac de griș, din care a ieșit un norișor. 

— Unde ai fost toată viaţa mea? a întrebat el. 

— Pe undeva, așteptând o replică mai bună decât asta, a 
răspuns Sally. 

Bărbatul a pupat-o pe ambii obraji, cu ţocăituri puternice. 


% Reședință proiectată de William Thornton, primul arhitect al Capitoliului 
american, pentru colonelul John Taylor III, un bogat proprietar de plantaţii 
din Virginia. Construită între 1799 și 1801, a fost reședința temporară a 
președintelui James Madison și a soţiei sale, Dolley, începând din 
septembrie 1814, după incendierea Casei Albe. 


— El e Paolo. 

— Şi cine e făptura asta superbă? a întrebat Paolo. 

Mi-a trebuit o clipă să-mi dau seama că despre mine vorbea. 

Sally m-a lovit jucăuș peste mâna întinsă. 

— Ce-mi dai dacă-ţi spun? 

Paolo a ridicat un deget, apoi a dispărut în spate. A revenit 
ţinând două scaune de lemn, pe care le-a așezat în spaţiul 
strâmt dintre vitrină și rafturile încărcate cu conserve de roșii, 
borcane de sticlă cu măsline verde-deschis și grămezi de tăiţei 
ambalaţi. 

— Fără masă? a întrebat Sally. 

— Răbdare. 

A ieșit și s-a întors cu o masă rotundă, la care încăpeau două 
persoane. Făcând parcă un truc magic, a întins mâna în spate și 
a scos o față de masă cu carouri roșii și albe. A întins-o peste 
masă și ne-a făcut semn să ne așezăm. 

— Cum, fără lumânare? 

Paolo și-a aruncat mâinile în aer. 

— Și mai ce? Serveţele de in? Furculiţe de salată? 

A făcut semn spre tavan. 

— Poate ar trebui să investesc într-un candelabru mititel? 

— Ar fi un început, dar de fapt ne luăm mâncarea la pachet. 
Am păcătui să stăm înăuntru într-o zi de toamnă așa de 
minunată. 

Paolo s-a prefăcut că-și șterge o lacrimă cu colțul șorțului. 

— Ce dezamăgire. Dar sigur că înţeleg. 

A dat deoparte o roată de cașcaval învelit în ceară ca să vadă 
mai bine prin vitrină. 

— Aș ieși și eu dacă aș putea. De fapt, poate că închid mai 
devreme și vin cu voi, doamnelor, să mâncăm un sandvici. 
Bazinul Reflectant? Bazinul cu valuri? 

— Scuze, e un prânz de afaceri. 

— Asta-i viaţa. 

Am comandat pentru mine un sandvici cu curcan și șvaiţer, cu 
pâine de secară, și un castravete murat cu mărar, scos special 
dintr-un butoi, și o baghetă cu pastă de măsline și un soi de 
mezel despre care nu mai auzisem niciodată, pentru Sally. Paolo 
ne-a dat sandviciurile într-o pungă de hârtie maro. Ne-am luat 
rămas-bun și, când am plecat, m-am întors spre el. 

— Eu sunt Irina, am zis. 


— lrina! Sally și-a încălcat înţelegerea cu mine, nu? Ce nume 
frumos! Vă mai văd curând? 

— Da. 

Am mai mers încă un sfert de oră, fără să ne gândim cât ne-a 
mai rămas din pauza de prânz de o oră. Sally s-a oprit lângă o 
clădire uriașă de pe strada 16, pe care n-o mai băgasem de 
seamă până atunci. Părea ceva venit direct din Egiptul antic. 
Scările de marmură care duceau către o ușă maronie masivă 
erau flancate de doi sfincși uriași. 

— Muzeu? am întrebat. 

— Casa Templului. Ştii tu, genul de societate secretă 
francmasonică. Sunt sigură că se poartă pălării caraghioase și 
incantaţii și lumânări aprinse pe-aici. Întreabă-i doar pe câţiva 
dintre bărbaţii cu care lucrăm. Pentru mine, treptele astea sunt 
locul perfect să mănânc de prânz și să contemplu mersul lumii. 

În timp ce mâncam, simţeam cum mă relaxez tot mai tare, 
deși încă mai eram profund conștientă de prezenţa ei. Sally și-a 
terminat sandviciul și s-a șters la colțul gurii. Mânca aproape de 
două ori mai repede decât mine. 

— Îţi place Corpul dactilografelor? 

— Imi place. Cred. 

Şi-a deschis poșeta și a scos o pudrieră și un ruj roșu. Și-a 
încreţit buzele. 

— M-am mânjit pe dinţi? 

— A, nu. Arată perfect. 

— Deci îți place? 

— Îţi vine minunat roșul. 

— Mă refeream la Corp. 

— E o slujbă bună. 

— Ce-ţi place mai mult, dactilografiatul sau chestia cealaltă? 

M-a străbătut un val de căldură din gât până în stomac. M-am 
uitat la Sally cu ce credeam eu că e o privire inexpresivă, deși 
probabil că păream agitată. 

— Nu-ţi face griji, a zis ea, punându-și palma peste mâna 
mea. 

Avea cele mai moi mâini cu putinţă, cu unghiile vopsite în 
aceeași culoare cu buzele. 

— Noi două suntem la fel. Mă rog, aproape. 

— Ce vrei să spui? 


— Anderson mi-a zis când m-am întors. Dar nu prea era 
nevoie să-mi spună. Mi-am dat seama din prima clipă că tu erai 
altfel. 

M-am uitat într-o parte și în cealaltă, apoi în spatele nostru. 

— Și tu duci mesaje? 

— Eu mai degrabă le trimit. 

Mi-a strâns mâna. 

— Noi, fetele, trebuie să ţinem aproape. Nu suntem prea 
multe. Nu-i așa? 

— Ba da. 


xK 


A doua zi după prânzul nostru de pe treptele Templului, 
Anderson m-a anunțat că, în loc să mă întâlnesc cu Teddy, așa 
cum se întâmpla acum, instrucția mea va fi continuată de Sally. 

— Surprinsă? a întrebat. 

— Da, am spus, mușcându-mi buza ca să nu zâmbesc. 

În ziua următoare, Sally stătea în faţa porţilor negre de fier 
ale Agenţiei, dându-se cu rujul ei roșu în oglinda din partea 
șoferului a unui Studebaker galben-deschis. Arăta impecabil, cu 
o pelerină de lână ecosez și cu mănuși de piele de vițel. M-a 
văzut în oglindă apropiindu-mă și s-a întors, cu rujul întins doar 
pe buza de jos. 

— Se pare că acum suntem doar noi două, puștoaico, a zis ea 
și și-a strâns buzele. Hai să facem o plimbare. 

În timp ce ne îndreptam spre Georgetown, Sally mi-a arătat 
casele impunătoare ale unora dintre mai-marii Agenţiei. 

— Dulles stă aici, a zis ea, arătând spre o casă de cărămidă, 
ascunsă de un zid de arţari. Și aia mare și albă cu obloane negre 
de peste drum? Asta-i fosta casă a lui Wild Bill Donovan, pe care 
a cumpărat-o familia Graham. Frank stă pe cealaltă parte a 
străzii Wisconsin. Toţi, la doi pași unii de alții. 

— Tu unde stai? 

— Puțin mai încolo. 

— Ca să nu-i scapi din ochi pe bărbaţi? 

A râs. 

— Fată isteaţă. 

Am făcut stânga spre Dumbarton Oaks și am străbătut aleea 
șerpuită din parc, îndreptându-ne către grădini. Coborând 


treptele de piatră, Sally a tras de un lăstar uscat de glicină care 
atârna din bolta de lemn. 

— Primăvara, locul ăsta miroase absolut minunat. Deschid 
ferestrele și sper să vină o adiere. 

Am mers până am ajuns la piscină, care fusese golită în afara 
sezonului. Ne-am așezat pe o bancă, vizavi de un bărbat în 
vârstă care rezolva un careu de cuvinte încrucișate într-un 
scaun cu rotile, oprit lângă îngrijitoarea lui cu o faţă albă ca 
varul. Două mămici tinere purtând haine roșii cambrate în talie 
aproape identice fumau și stăteau la taclale în capătul 
îndepărtat al piscinei, în timp ce copilașii, un băiat și o fetiță, 
aruncau pietricele în bazin, ţipând de încântare când acestea 
ajungeau în balta rămasă în mijloc. Un tânăr cu o expresie 
gânditoare stătea pe un scaun de fier forjat negru aproape de 
fântâna din capul piscinei, citind un exemplar din The Hatchet. 

— ÎI vezi pe bărbatul de colo? a întrebat Sally, fără să se uite. 

Am încuviinţat. 

— Care crezi că e povestea lui? 

— Student? 

— Ce altceva? 

— Student cu cravată cu nodul gata făcut? 

— Ai ochi buni. Și ce crezi că înseamnă cravata asta? 

— Nu știe cum să-și facă nodul la cravată? 

— Şi asta ce înseamnă? 

— Nu l-a învăţat nimeni? 

— Şi? 

— N-are tată? Poate că vine dintr-o familie fără bani? 
Categoric n-are o iubită sau o mamă pe-aproape ca să-i spună 
că o cravată cu nod de gata arată caraghios. Poate că nu-i din 
oraș? Poate are bursă? 

— Unde? 

— Ţinând cont de locul unde ne aflăm? Georgetown. Dar 
ţinând cont de ziarul pe care-l preferă? Aș zice George 
Washington. 

— Ce studiază? 

L-am cercetat pe bărbat: nodul de gata, vârtej de păr, vestă 
de lână maroniu-roșcată, pantofi de piele maro banali, fumează 
Pall Mall, picioarele încrucișate, laba piciorului drept rotindu-se 
încet. 

— Chiar că ar putea fi orice. 


— Filosofie. 

— De unde știi? 

Sally a arătat spre rucsacul de piele deschis și la cartea 
dinăuntru: Kierkegaard. 

— Cum de mi-a scăpat? 

— Lucrurile care sar în ochi sunt cel mai greu de observat. 

Sally și-a întins braţele deasupra capului ca să-și scoată 
pelerina, iar despicătura dintre nasturii bluzei s-a lărgit, dând la 
iveală niște dantelă neagră. 

— Vrei să mai încerci? 

Mi-am mutat privirea. 

— Sigur. 

Am zis că mămicile erau prietene din copilărie, care se 
îndepărtaseră una de alta după ce se măritaseră și făcuseră 
copii. 

— După cum își zâmbesc, i-am spus lui Sally. De parcă se 
străduiesc să reînvie o legătură. 

Când a apărut un grădinar și a scos cu grijă frunzele din 
fântână, a sugerat că era rămas din zilele când grădina se afla 
în proprietatea familiei Bliss, poate singurul angajat care fusese 
păstrat. 

— Asta explică sârguința, am încheiat. 

Sally a încuviinţat din cap. 

Era oare parte din instruirea mea? Dacă da, ce anume mă 
instruia Sally să fac? Doar n-aveam cum să confirmăm poveștile 
pe care le spusesem despre străinii ăștia. Și atunci ce 
importanţă avea? 

— De unde știm dacă avem dreptate? am întrebat după ce-i 
luasem pe toţi la rând. 

— Nu e vorba să ai dreptate. E vorba să știi suficient ca să fii 
în stare să evaluezi rapid ce fel de persoană e cineva. Oamenii 
trădează mai multe decât își dau seama. E vorba de mult mai 
mult decât felul cum te îmbraci sau cum arăţi. Oricine poate să- 
și pună o rochiţă drăguță cu buline albastre și albe și să-și 
atârne de braţ un Chanel, dar asta nu înseamnă că devine 
altcineva. 

Am roșit când s-a referit la ţinuta mea de la Mayflower. 

— Schimbarea vine din interior și reflectă fiecare mișcare, 
fiecare gest, fiecare tic facial. Trebuie să înţelegi într-un fel cine 


e cineva ca să poți aprecia cum ar putea acţiona în condiţii 
diferite. 

S-a uitat direct la mine. 

— Și cum ai putea să te comporţi tu dacă ai deveni cu 
adevărat altcineva. S-ar schimba totul: cum ţii ţigara, cum râzi, 
cum ai putea să roșești când pomenește cineva de geanta 
Chanel. 

M-a împins în umăr. 

— Înţelegi ce-ţi spun? 

— Începe din interior, am zis. 

— Exact. 


Instruirea a continuat. Ne întâlneam în fiecare zi după serviciu 
și, în timpul plimbărilor lungi prin District, Sally mă învăţa tot ce 
știa. Știind ce o face pe ea să iasă în evidenţă, m-a învăţat pe 
mine cum să nu ies în evidenţă. Mi-a arătat ce haine atrag cel 
mai puţin atenţia. „Nu trebuie să fie prea vechi sau prea noi, 
prea ieșite din comun sau prea banale.” Ce culoare de păr nu 
atrage privirile bărbaţilor: „Ai zice că blondele atrag cel mai 
mult atenţia, dar de fapt roșcatele îi atrag. N-o să ai probleme 
câtă vreme nu te platinezi”. Cum să stau în picioare: „Nici prea 
dreaptă, nici prea cocoșată”. Cum să mănânc: „Friptură. Mediu 
făcută”. Cum să beau: „Tom Collins, cu lime și gheaţă în plus. 
Nu pătează dacă se varsă și nici nu te îmbeţi prea tare”. 

Între lecţii, îmi povestea despre perioada ei din OSS, cum se 
împrietenise cu băieţii și cum supravieţuise. Mi-a spus despre 
cum fusese ea - un copil sărac din Pittsburgh și toate 
persoanele în care se transformase de atunci: asistenta unui 
îngrijitor de animale de la grădina zoologică, verișoară de gradul 
al doilea a ducesei de Aosta, evaluator de porțelanuri din 
Dinastia Tang, moștenitoarea imperiului mărcii de gumă de 
mestecat Wrigley's, secretară. 

— Au devenit tot mai puţin creativi cu timpul, a zis ea. 

— Şi cine vor să devin eu? am întrebat. 

— Asta nu eu decid, scumpo. 


xK 


Sally a plecat într-o călătorie. Nu mi-a spus unde se duce și, 
când am întrebat, a zis doar „peste ocean”. 


— Da, dar unde peste ocean? am întrebat. 

— Peste ocean peste ocean. 

Nu putea să-mi spună unde se ducea, dar mi-a promis că mă 
sună imediat ce se întoarce. Săptămâna a trecut cu greu și, 
când a sunat în cele din urmă, a răspuns mama. Am gonit-o de 
la receptor imediat ce am auzit-o spunând „Sally? Nu știu nicio 
Sally”. 

Sally a sărit peste conversaţia politicoasă și m-a invitat 
imediat la o petrecere de Halloween. Până în momentul acela, 
toată legătura noastră fusese legată de serviciu, așa că invitația 
m-a luat pe nepregătite. In plus, Halloweenul trecuse. 

— Dar a fost săptămâna trecută, am zis. 

— De fapt, e o petrecere post-Halloween. 

Când i-am spus că n-am costum, a zis că se ocupă ea de tot. 
Ne-am înţeles să ne vedem la un anticariat din Dupont și să 
plecăm de-acolo. 


Anticariatul era îngust, cu rafturi lungi cu cărţile așezate nu 
după autor sau gen, ci după subiect: Spiritism & Ocultism, Floră 
& Faună, Problemele bătrânilor, Povești marinărești, Mitologie & 
Folclor, Freud, Trenuri & Căi ferate, Fotografie din sud-vest. Cum 
am ajuns prima, m-am plimbat printre rafturi, căutând zona cu 
ediţii ieftine. 

— Scuzaţi-mă, unde sunt romanele? l-am întrebat pe bărbatul 
cu aspect boem din spatele tejghelei, care mi-a făcut semn spre 
fundul magazinului, fără să ridice privirea din cartea pe care o 
citea. 

— Ştiţi cât e ceasul? 

S-a uitat de parcă i-aș fi cerut să-mi explice Tratatul lui 
Wittgenstein. 

— N-am ceas. 

Ca să-l necăjesc, l-am întrebat dacă-mi deschide vitrina cu 
cărţi rare. A oftat. Și-a închis cartea, și-a stins ţigara și s-a dat 
jos de pe scaunul înalt. Inainte să găsească cheia în buzunar, m- 
a întrebat dacă chiar vreau să cumpăr ceva. 

— De unde să știu înainte să văd? 

— Ce vreţi să vedeţi? 

Am trecut cu privirea peste raft și am zis primul lucru pe care 
l-am văzut: The Light of Egypt. 

— Primul sau al doilea? 


— Ce? 

— Volum. Primul sau al doilea? 

— Al doilea, am spus. Bineînţeles. 

— Bineînţeles. 

Convinsă că Sally n-o să apară, am bătut câmpii despre 
pasiunea mea pentru arheologie și piramide și hieroglife, în timp 
ce el și-a pus mănușile albe ca să poată umbla cu cartea. 

În cele din urmă, a intrat și Sally, cu două sacoșe de 
cumpărături în mâini. Anticarul și-a bătut mănușile albe de 
coapsă. 

— Sally, a zis el. 

Ea i-a întins ambii obraji ca s-o pupe. 

— Unde ai fost, scumpo? 

— Pe ici, pe colo, a răspuns ea, privind spre mine. Văd că ai 
făcut deja cunoștință cu prietena mea. 

— Bineînţeles, a spus el, cu o nuanţă mai caldă în glas. Are 
gusturi minunate. 

— Aș umbla eu cu cineva care n-are? 

A ridicat sacoșele. 

— Putem folosi camera fetițelor? 

Bărbatul s-a plecat cu ambele mâini strânse în faţă. A trebuit 
să fac toate eforturile posibile să nu-mi dau ochii peste cap. 

— Mulţumesc, iubire, a zis Sally. 

Am urmat-o în încăperea din spate. 

— Lafitte e tare nesărat, a spus imediat ce am închis ușa băii, 
care era folosită și ca debara. 

— Lafitte? 

— Nu așa îl cheamă. E din Cleveland, dar lumea crede că-i din 
Paris. Genul care se duce în vacanţă și se întoarce cu accent, știi 
ce zic? 

Am încuviinţat ca și cum aș fi înţeles. 

— Dar tot îmi place locul ăsta, a urmat Sally, întinzându-mi 
una dintre sacoșe. Unul dintre locurile mele preferate în orașul 
ăsta handicapat din punct de vedere artistic. Vrei să-ţi spun un 
secret? 

— Da. 

— Visul meu e să-mi deschid cândva o librărie a mea. 

Îmi era greu să mi-o imaginez pe Sally în spatele unei 
tejghele, cu capul îngropat într-o carte, și voiam să știu mai 
multe despre persoana asta care n-ar fi arătat deplasat pe 


covorul roșu de la Hollywood, dar care visa să aibă o librărie. 
Voiam să cercetez spaţiul acela dintre contradicții. 

Și-a pus sacoșa ei pe capacul toaletei și s-a întors. 

— Te superi? 

Și-a ridicat buclele roșii de pe gât și am apucat fermoarul, 
încercând să-l desfac ușor. Nu s-a clintit. A tras adânc aer în 
piept. 

— Încearcă acum. 

Fermoarul a coborât și ea a ieșit din rochie dintr-o mișcare, 
fără să-și agaţe tocurile în material. Purta un slip negru, trupul ei 
fiind o versiune mărită a corpului meu. Dar nu eram invidioasă 
cum eram pe fetele de la ora de sport din liceu. Trupurile lor 
fuseseră ceva cu care mă măsurăm - ne dezbrăcăm și calculam 
rapid cine avea sânii cei mai mari, cine avea burta lăsată, cine 
avea picioarele crăcănate. Cu Sally nu era așa; era cu totul 
altfel. Voiam să mă mai uit, dar m-am concentrat să mă dezbrac 
și eu. Mi-a întins una dintre sacoșe. 

Înăuntru era un morman de țesătură metalică. 

— Ce-i asta? 

— O să vezi. 

Am tras salopeta pe mine și am ridicat fermoarul. Mi-a întins o 
bentiță cu două triunghiuri maronii pufoase lipite pe ea. 
Uitându-mă în oglindă, am început să râd. 

— Stai, a zis ea și a băgat mâna în geantă. 

— Tușa finală. 

Mi-a prins cu grijă un petic roșu cu CCCP în dreptul inimii. 

— Voiam să folosesc un acvariu rotund pe post de cască, dar 
nu mi-am dat seama cum să fac găuri în el ca să nu ne sufocăm. 

— Tu l-ai făcut? 

— Sunt destul de îndemânatică. 

A venit lângă mine la oglindă, scoțând din geantă o pudrieră 
și s-a pudrat pe nas. 

— Poţi să fii tu Laika, dacă vrei. Eu o să fiu unul dintre câinii 
fără nume care au pierit printre stele. 


Din casa victoriană cu patru etaje din Logan Square se auzea 
muzică. Era una dintre locuinţele acelea măreţe din D.C. pe 
lângă care trecusem de o mie de ori, dar în care nu intrasem 
niciodată - cu treptele cu balustradă de fier și bovindou pe 
fațadă, cu cărămizi roșii și turnuleţ verde-cenușiu ca o pălărie de 


vrăjitoare. Ferestrele erau deschise, dar cu draperiile trase, și 
zăream siluete de oameni care dansau: oameni pe care nu-i 
cunoșteam și care nu mă cunoșteau, oameni care ar fi putut să 
creadă că sunt o plicticoasă sau să nu mă bage deloc în seamă. 
Mă furnicau palmele. Probabil că Sally mi-a simţit spaima. Mi-a 
îndreptat urechile pufoase și mi-a spus ce grozavă o să devină 
petrecerea pentru că am ajuns și eu. 

M-a străbătut un val de încredere în sine când a întins mâna 
spre sonerie și a apăsat de trei ori, a așteptat și apoi a sunat din 
nou. Un bărbat înalt, cu o mască neagră care-i acoperea 
jumătate de faţă, a întredeschis ușa. 

— Primiţi sau nu primiţi? a zis Sally. 

— Ce preferi? 

— Niciuna. Prefer broccoli. 

— Nu așa-i toată lumea? 

Bărbatul a deschis ușa și ne-a condus înăuntru, încuind în 
urma noastră și dispărând apoi în mulţime. 

— A fost o parolă? E o petrecere de lucru? am întrebat. 

— Dimpotrivă. 

În loc de dovleci scobiți și jocuri cu mere în boluri cu apă, casa 
era decorată mai degrabă pentru un bal mascat gotic. Pe toate 
suprafeţele disponibile erau cocoţate candelabre antice cu 
lumânări negre. Rafturile încastrate în perete erau acoperite cu 
catifea neagră. Pe masa din salon era etalată o gamă largă de 
măști complicate cu paiete. Printre picioarele invitaţilor se furișa 
o pisică siameză grasă, împodobită cu o zgardă din pene de 
struț de culoarea lavandei. Primul etaj era ticsit cu oameni care 
dansau, fumau, ciuguleau din aperitive sau înmuiau crutoane în 
vase cu fondue. 

Ce-i chestia aia verde? am întrebat. 

— Guacamole. 

— Ce-i aia? 

Sally a râs. 

— Leonard se dă peste cap, nu-i așa? 

— Bărbatul care a răspuns la ușă? 

— Nu. 

A arătat spre o femeie îmbrăcată într-o rochie de domnișoară 
din Sud care iese în societate, cu guler de dantelă și o centură 
roșie. 

— Scarlett O'Hara de-acolo. 


Scarlett, sau Leonard, a văzut-o pe Sally și i-a făcut semn cu 
mâna. 

— Magnific, ca de obicei, a spus Sally, sărutându-i mâna lui 
Leonard. Chiar te-ai întrecut pe tine. 

— Încerc. 

Leonard a cercetat-o pe Sally. 

— Extraterestru roșcat? 

— Suntem Corcitniki, mulţumesc foarte mult. 

— Ce la modă! 

— Doar mă știi. 

M-a tras mai aproape. 

— Ea e Irina. 

— Încântat, a răspuns el și mi-a sărutat mâna. Bine ai venit. 
Acum trebuie să mă ocup de muzica asta îngrozitoare. 

S-a dus la pick-up și a ridicat acul. Mulțimea a gemut. 

— Răbdare, copii! 

A scos un alt disc din coperta și, după câteva clipe, se auzea 
„Sh-Boom”. Mulțimea a gemut din nou. Netulburat, Leonard a 
condus în mijlocul ringului un bărbat îmbrăcat ca monstrul lui 
Frankenstein, cu două papiote de aţă vopsite în negru înfipte în 
gât. Li s-au alăturat alte câteva cupluri și în scurt timp ringul de 
dans era din nou animat. 

Sally și-a croit drum prin mulţime către bucătărie, iar o femeie 
îmbrăcată în Annie Oakley a prins-o de mână și a răsucit-o. Cu 
urechile de câine strâmbe, Sally s-a întors cu două pahare de 
punci roșu, cu îngheţată de lime deasupra. 

— Ce-ai zice să luăm o gură de aer? a întrebat ea, întinzându- 
mi un pahar. 

În afară de două femei care stăteau pe leagănul de pe 
verandă, una îmbrăcată în Lucille Ball și cealaltă costumată ca 
Ricky Ricardo, eram singure în curtea scumpă. Am mers prin 
iarbă, gleznele salopetelor noastre umezindu-se de rouă. Curtea 
era decorată cu luminiţe albe agăţate de stejarii înalţi și cu 
lampioane de hârtie roșie atârnate ca niște fructe coapte de 
ramurile mai joase. Cerul era portocaliu, luna, o coajă de 
migdală și cineva ardea frunze pe undeva. 

— Ce zici de toate astea? a întrebat ea. 

— Habar n-aveam că în D.C. există astfel de curţi. 

— Vreau să zic toate astea, a spus ea, făcând semn spre casă. 
Nu-i chiar bairamul de fiecare zi. 


— Îmi place! am spus, dar aș fi vrut să spun mult mai multe. 

Ştiam că există o astfel de lume, dar, în același timp, habar n- 
aveam. Și ce auzisem nu era nimic pe lângă asta. Parcă aș fi 
intrat într-un dulap și aș fi ieșit în Narnia pentru prima dată. 

— Adică îmi place Halloweenul. 

— Şi mie. Chiar dacă e după o săptămână. 

— Poţi să fii oricine vrei tu. 

— Exact. Mă bucur că Leonard a ajuns să-și facă petrecerea 
până la urmă. E un fel de tradiţie pentru el. Și nu-i genul să lase 
să se piardă un costum bun. Păcat că a fost anulată chiar de 
Halloween. 

— De ce? 

— Cineva a informat poliţia. 

Aveam foarte multe întrebări. Gradina secretă, lumea secretă 
- voiam să aflu totul, dar am decis să aștept. Am rămas în 
tăcere, ascultând zgomotul traficului de după zidul grădinii, un 
claxon, vaietul îndepărtat al unei sirene. Lucy și Ricky au intrat 
înapoi în casă, cu braţele una în jurul taliei celeilalte. Sally a 
văzut cum am întors privirea după ele. 

— Deci... Teddy Helms? a întrebat ea. 

— Da, am spus, cu o urmă de tristeţe pe care n-o mai 
simţisem până atunci. 

— De cât timp? 

— Nouă luni. Nu. Opt. Nu. Mai mult spre nouă. 

— Eşti îndrăgostită? 

Cu excepția mamei, lumea nu era niciodată aşa de directă cu 
mine. 

— Nu știu. 

— Scumpo, dacă nu știi încă... 

— Îmi place. Chiar îmi place, adică. E amuzant. Inteligent. 
Foarte inteligent. Și blând. 

— Parcă i-ai citi necrologul. 

— Nu, am zis. Nu voiam să zic... 

— Glumeam. 

M-a împuns în glumă în coaste. 

— Dar prietenul lui? Henry Rennet? Cum e? 

— Nu-l ştiu prea bine. 

Nu i-am spus că părea un nemernic și că habar n-aveam de 
ce era măcar prieten Teddy cu el. 

— Te interesează? 


Mi-am imaginat o întâlnire dublă - eu și Teddy, Sally și Henry 
- și numai la gândul ăsta mi s-a strâns stomacul. 

— Draga mea. 

Sally m-a prins de mână și a strâns-o. 

— Nu. 

M-a ţinut mai departe și ceva din mine, dintr-un loc greu de 
identificat, a înflorit. 


Capitolul 13 
RÂNDUNICA 

Nu era cârtiță - eram sigură. Cu câteva luni înainte, Frank îmi 
ceruse s-o evaluez pe lrina și să mă asigur ca naivitatea ei nu 
era o mască. Nu era, i-am spus. 

— Bine, a răspuns el. O vrem în proiectul cu cartea. 
Pregătește-o, Sally. Știi ce-i de făcut. 

Poate că apropierea de Irina a fost o manipulare, iar instruirea 
ei, parte din misiune, dar s-a transformat în cu totul altceva - 
ceva pe care nu puteam încă sa pun degetul, dar eram pe- 
aproape. 

În marţea de după petrecerea lui Leonard - propriul meu test, 
într-un fel -, m-am oprit la biroul ei și am întrebat-o dacă vrea să 
vadă în seara aia Silk Stockings”. Avusesem de gând s-o invit la 
un matineu de sâmbătă cu câteva zile înainte, dar îmi pierise 
curajul când formam numărul și închisesem. 

Ne-am dus la cinematograful Georgetown după serviciu, 
oprindu-ne la Magruder să cumpărăm bomboane pe care să le 
strecurăm înăuntru - ideea Irinei. Eu mâncam rareori bomboane 
care să nu fie de ciocolată, dar am hotărât să iau o cutie de 
dropsuri Jujube, doar de-a naibii. lrina a ales două cutii de 
Boston Baked Beans și ne-am așezat la coadă la casă. 

— Îmi ţii locul o clipă? a întrebat ea. 

S-a întors după un minut, cu o legătură mare de sfeclă. 

— Interesantă variantă de gustare. 

— Sunt pentru mama. Face o oală de borș odată pe lună și m- 
a rugat să-i iau de la piaţa de est. E convinsă că sfecla pe care o 
vinde rusul ăla bătrân e mai bună decât cea de la magazinele 
obișnuite. 

A ridicat un deget. 

— Dai un ban, dar știi că face, a zis cu accent rusesc. 

Am râs. 

— Chiar poate să-și dea seama de diferență? 

— Nu! Totdeauna iau de la Safeway și le scot din sacoșă 
înainte să ajung acasă. 

Am plătit marfa noastră de contrabandă pentru film, iar lrina 
a îndesat sfecla în geantă, cu cozile verzi ieșind în afară. După 
ce am cumpărat două bilete, am intrat în sală. 


29 Musical produs în 1957, cu Fred Astaire și Cyd Charisse, în regia lui 
Rouben Mamoulian, adaptare după spectacolul cu același nume. 


să mă duc la film era una dintre cele mai mari bucurii ale 
mele, și era una pe care alegeam întotdeauna să o fac singură. 
Dacă aș fi avut destui bani, m-aș fi dus la film o dată sau de 
două ori pe săptămână. Uneori, aș fi văzut aceiași film de două 
sau trei ori, stând în primul rând de la balcon, unde mă puteam 
sprijini de balustrada aurită și-mi puteam ţine bărbia în mâini. 

Îmi plăcea totul acolo: firma de neon cu Georgetown 
strălucind roșie, statul la coadă până când persoana aflată în 
ghereta de sticlă îţi înmâna biletul, mirosul de floricele, podelele 
lipicioase, plasatorii care te îndrumau spre locul tău cu 
lanternele lor micuţe. Ba chiar aveam obiceiul să cânt la duș 
„Let's all go to the lobby” însă partea mea preferată fusese 
întotdeauna cea dintre momentul când se stingeau luminile și 
cel când începea să pâlpâie filmul momentul acela scurt când 
ceva e pe punctul să înceapă în toată lumea. 

Voiam să împărtășesc toate astea cu Irina. Voiam să aflu dacă 
și ea se simţea pe punctul de a începe ceva. Luminile au pălit 
treptat și, când s-a uitat la mine cu ochii mari după răgetul 
leului MGM, am știut ca da. 

Nu-mi aduc aminte mare lucru despre film. Dar îmi aduc 
aminte că, pe la sfert, Irina și-a deschis geanta și a început să 
caute pe lângă sfecle după bomboanele ei Boston Baked Beans. 
Acestea au zdrăngănit și ea a înjurat când a căzut sfecla pe jos. 
S-a agitat așa de tare, încât un bărbat care fuma trabuc s-a 
întors să ne potolească. Mi s-a părut fermecător. 

lar când Fred Astaire și-a călcat în picioare jobenul, la finalul 
numărului „Ritz Roll and Rock”, Irina a icnit și mi-a atins mâna. A 
dat-o deoparte imediat, dar senzaţia a durat până s-au aprins 
luminile. 

Când am plecat de la cinema, ploua. Am rămas sub copertină 
privind cum se revarsă apa. 

— Ar trebui să așteptăm să se oprească? am întrebat. Am 
putea să traversăm în fugă și să ne luăm ceva cald de băut. 

— Mai bine îmi iau inima în dinţi. 

S-a bătut peste geantă. 

— Mama își așteaptă sfecla. 

Am râs, dar am simţit un junghi de tristeţe. 

— Mai încercăm, atunci? am întrebat. 

— S-a făcut. 


Irina a pornit în fugă spre tramvaiul turcoaz cu alb care se 
târa pe după colţ. S-a urcat și eu am rămas privind când a 
dispărut după curbă. Cerul a fost despicat de un fulger. M-am 
rezemat de un poster cu Prietenie cu cântec și a început să 
plouă torențial. 


În săptămânile de după film am dus-o pe lrina la librăriile 
mele favorite, enumerând punctele pro și contra și ce aș face eu 
altfel dacă aș fi fost proprietar. Am văzut premiera filmului 
Westside Story“ la Naţional și am cântat din toţi rărunchii „l 
Feel Pretty” pe tot drumul spre casă. Am fost la grădina 
zoologică, dar am plecat după ce lrina a văzut un leu care își 
măsurase cușca în lung și-n lat așa de mult, că făcuse cărare de- 
a lungul gratiilor. 

— E o crimă, a spus ea. 

În tot acest timp, nu lăsasem nici măcar o îmbrăţișare să se 
prelungească fie și cu o secundă mai mult decât era cazul, dar 
n-avea importanţă. Trecuse așa de multă vreme, că nici măcar 
n-am recunoscut senzaţia la început. Din perioada de la Kandy 
nu mai lăsasem pe nimeni să se apropie așa de mult, așa de 
repede. Ridicasem un zid după ce îmi frânsese inima Jane, o 
asistentă medicală din forţele navale, cu un păr ca Shirley 
Temple și dinţii albi ca laptele. 

De fapt, nu se frânge doar inima. Când Jane mi-a spus că 
„prietenia noastră specială” se va încheia imediat ce vom păși 
din nou pe pământ american și a categorisit-o drept o simplă 
chestie care se întâmplă în timp de război, am avut senzaţia că 
mi se surpă pieptul și m-au durut picioarele, braţele, creștetul, 
ba chiar și dinţii. Am jurat să nu mă mai pun niciodată în 
primejdie așa și avusesem un oarecare succes. 

În plus, știam că nu există nicio cale care să nu ducă într-o 
fundătură. Avusesem prieteni care fuseseră ridicaţi în timpul 
plimbărilor la ceas târziu prin Lafayette Square, fuseseră închiși, 
iar numele le apăruseră în ziar. Avusesem prieteni care au fost 
daţi afară din posturile lor din administraţie, reputaţia le fusese 
distrusă, fuseseră dezmoșteniţi de familii. Avusesem prieteni 
care se convinseseră că singura cale era se arunce de pe un 


3 Film regizat de Robert Wise și Jerome Robbins, premiat cu Oscar (1961) 
(N. red.) 


scaun, cu un ștreang în jurul gâtului. Teroarea roșie pălise, dar 
fusese înlocuită de o alta. 

Și totuși am mers mai departe. O tot invitam să luăm prânzul 
la Ferranti sau să vedem noua expoziţie de artă coreeană de la 
Galeria Naţională sau să probăm pălării și toci la Rizik. 

Tot voiam să văd cât de departe pot să merg înainte să fie 
nevoie să dau înapoi. Așa încât când Frank mi-a mai cerut un 
serviciu, mi-am spus ca munca va fi o distragere bună, o 
distragere necesară. 


xK 


În seara de dinainte să plec în următoarea misiune, am pus 
un disc cu Fats Domino și am simţit un fior de bucurie cu fiecare 
obiect pe care-l puneam în valiza mea verde Lady Baltimore. 
După ani de zile de plecări în ultimul moment, învăţasem arta 
bagajului strict necesar: o fustă neagră dreaptă, o bluză albă, un 
set de sutien și chiloţi bej, un şal de cașmir pentru avion, un 
dres negru de mătase, portțigaretul Tiffany, pastă și periuţă de 
dinţi, săpun de trandafiri Camay, cremă de faţă Creme Simon, 
deodorant, aparat de ras, parfum Tabac Blond, carneţel, stilou, 
eșarfa mea favorită Hermes și rujul Revlon, roșu original. Rochia 
pe care urma s-o port la petrecerea de lansare a cărții avea să 
mă aștepte când ajungeam. După ani de zile în care fusesem la 
distanţă, era plăcut să reintru în joc, să aflu secrete, să fiu utilă. 

Am ajuns în seara următoare la Grand Hotel Continental 
Milano, cu doar câteva ore înainte să înceapă petrecerea. 
Imediat după ce am intrat în apartament, s-a auzit o bătaie în 
ușă și un băiat de serviciu mi-a adus rochia. l-am făcut semn s-o 
pună pe pat, iar el a așezat-o cu atâta delicateţe, încât parcă 
întindea o iubită. l-am dat un bacșiș generos, așa cum făceam 
întotdeauna când plătea altcineva factura, și l-am trimis într-ale 
lui. Comandasem rochia Pucci roșu cu negru, până în podea, 
imediat ce auzisem cuvintele Milano și recepție. Trecându-mi 
mâna peste mătase, am fost foarte mulțumită că obţinusem din 
partea Agenţiei un buget pentru garderobă. După ce am făcut o 
baie, mi-am dat cu câte o picătură de Tabac Blond pe fiecare 
parte a gâtului, apoi pe încheieturile mâinilor, apoi sub sâni, și 
am tras pe mine rochia care fusese croită pe măsura mea. 


Asta era cea mai bună parte: momentul când devii altcineva. 
Un nume nou, o ocupaţie nouă, un trecut nou, împreună cu 
educaţia, fraţii, iubiții și religia - îmi era ușor. Și nu-mi 
compromisesem niciodată acoperirea, care mergea până în cele 
mai mici detalii: dacă noul personaj mânca la micul dejun pâine 
prăjită sau ouă, dacă bea cafeaua neagră sau cu lapte, dacă era 
genul de femeie care se oprea în mijlocul străzii să admire un 
porumbel sau dacă îl gonea dezgustată, dacă dormea goală sau 
cu cămașă de noapte. Era și un talent, și o tactică de 
supravieţuire. După ce îmi asumam o acoperire, mi se părea tot 
mai greu să revin la viaţa mea reală. Îmi imaginam cum ar fi să 
dispar cu totul într-un personaj nou. Ca să devii altcineva, 
trebuie să vrei din capul locului să renunțţi la tine. 


Mi-am calculat intrarea la exact 25 de minute după începerea 
recepției. Când am pătruns în încăperea aurită, un chelner mi-a 
oferit o cupă cu șampanie și l-am localizat imediat pe oaspetele 
de onoare: nu autorul romanului a cărui publicare era 
sărbătorită, pentru că el n-avea cum să participe, ci editorul 
romanului. Giangiacomo Feltrinelli stătea în mijlocul celor mai 
bine îmbrăcaţi intelectuali, editori, ziariști, scriitori și gură-cască 
din Milano. Purta ochelari cu ramă neagră și lentile groase, părul 
începea să i se retragă dinspre frunte și era puţin prea slab 
pentru cât de înalt era. Insă toate femeile, și nu un singur 
bărbat, erau cu ochii lipiţi de el. Supranumele lui Feltrinelli era 
jaguarul și, într-adevăr, se mișca având încrederea de sine și 
eleganța unei pisici sălbatice. Majoritatea invitaţilor purtau 
smoching, însă Feltrinelli era îmbrăcat cu pantaloni albi și un 
pulover bleumarin, iar colțul cămășii în dungi îi ieșea din 
pantaloni. Trucul ca să-l identifici pe bărbatul cu cel mai solid 
cont în bancă dintr-o încăpere este să nu te uiţi după bărbatul 
cu cel mai bun smoching, ci după cel care nu încearcă să 
impresioneze. Feltrinelli își scotea o ţigară, iar cineva din jurul 
lui se întindea să i-o aprindă. 

Există două tipuri de bărbaţi ambiţioși: cei crescuţi să fie 
ambiţioși - cărora li se spune încă din copilărie că lumea îi 
așteaptă s-o cucerească - și cei care-și creează propria 
moştenire. Feltrinelli făcea parte din ambele categorii. În timp 
ce majoritatea bărbaţilor născuţi în familii foarte avute poartă 
povara păstrării moștenirii de familie, Feltrinelli nu înființase o 


editură doar ca o adăugire la imperiul său, ci pentru că era 
convins că literatura poate să schimbe lumea. 

În fundul sălii era o masă mare, pe care se aflau teancuri de 
cărţi așezate într-o piramidă. Italienii reușiseră: Doctor Jivago 
fusese tipărit. În decurs de o săptămână, avea să se găsească în 
toate vitrinele librăriilor din întreaga Italie, cu titlul scris cu litere 
mari pe prima pagină a tuturor ziarelor. Trebuia să iau un 
exemplar și să-l predau Agenţiei, astfel încât să poată traduce 
cartea și stabili dacă era într-adevăr arma care credea că e. 
Frank Wisner mă mai însărcinase și să mă apropii de Feltrinelli, 
ca să văd ce am putea afla - despre publicarea și distribuţia 
cărţii și despre relaţia editorului cu Pasternak. 

Am luat un exemplar din // dottor Zivago şi mi-am trecut 
degetele peste coperta lucioasă: un model cu mâzgălituri albe, 
roz și albastre plutind deasupra unei săniuţe care-și croiește 
drum spre o căsuţă acoperită de zăpadă. 

— O americancă poate citi în italiană? a întrebat un bărbat 
care stătea de cealaltă parte a piramidei. Ce fermecător! 

Purta un smoching de culoarea fildeșului cu pătrate negre la 
buzunare și ochelari cu ramă de baga, prea mici pentru faţa lui 
lată. 

— Nu. 

În realitate, citeam și conversam fluent în italiană. Când eram 
mică, înainte să-mi fi schimbat numele din Forelli în Forrester, 
bunica stătea cu noi. Prima generaţie de americani de origine 
italiană, Nonna*! abia dacă știa două vorbe în engleză - știa să 
spună doar da, nu, încetează și lasă-mă în pace - și învăţasem 
să stau de vorbă cu ea în timp ce jucam cărţi, mai ales Scopa și 
Briscola*?. 

— De ce să iei o carte pe care nu poţi s-o citești? 

Accentul lui era greu de identificat. ltalienesc, dar era o 
italiană exersată. Fie nu era italian, fie încerca să imite accentul 
de Roma ca să pară mai distins decât era. 

— Îmi plac primele ediţii, am spus. Și petrecerile bune. 

— Păi, dacă aveţi nevoie de ajutor s-o citiţi... 

Și-a înclinat paharul și am observat un mic semn roșu la 
rădăcina nasului. 

— S-ar putea să vă accept oferta. 


31 Bunică (în Ib. italiană, în orig). 
32 Jocuri cu seturi tradiţionale de cărți italienești. 


A făcut semn unui chelner și mi-a întins un pahar de prosecco, 
fără să-și ia și el. 

— Nimic cu care să închinăm? 

— Mă tem că trebuie să plec, a spus și m-a atins pe brat. 
Dacă vă pătaţi vreodată rochia asta frumoasă, căutaţi-mă la 
Washington. Am o curăţătorie și putem să scoatem orice pată. 
Cerneală, vin, sânge. Orice. ; 

S-a întors și a plecat, cu un exemplar din // dottor Zivago 
îndesat sub braţ. 

KGB? MI6? Unul de-ai noștri? M-am uitat în jur ca să văd dacă 
a observat cineva strania conversaţie, chiar când Feltrinelli a 
bătut cu o lingură în pahar. Editorul s-a urcat pe o ladă de lemn 
răsturnată, de parcă era un politician care se pregătește să-și 
țină discursul standard. Oare venise cu lada pentru efect? Sau 
pusese hotelul să i-o dea? Indiferent cum fusese, imaginea i se 
potrivea. 

— Aș vrea să vă mulţumesc tuturor pentru că vă aflaţi aici 
astă-seară, cu această ocazie de cea mai mare importanţă, a 
început el, citind de pe o hârtie pe care o scosese din buzunar. 
Cu mai mult de un an în urmă, o întorsătură a sorții mi-a adus 
capodopera lui Boris Pasternak. Aș vrea ca această întorsătură 
să se afle aici și să sărbătorească împreună cu noi, dar, vai, nu 
se poate. 

A zâmbit și câţiva dintre cei aflaţi în public au râs. 

— Când am luat prima dată romanul în mână, n-am putut citi 
niciun cuvânt. Singurul cuvânt rusesc pe care-l știu e Stolicinaia. 

S-au auzit alte râsete. 

— Însă scumpul meu prieten Pietro Antonio Zveteremici - a 
arătat spre bărbatul cu vestă tricotată care trăgea dintr-o pipă 
mai în spatele mulţimii - mi-a spus că să nu publici un astfel de 
roman reprezintă o crimă împotriva culturii. Dar chiar înainte s-o 
fi citit-o el, am știut, doar ținând cartea în mână, că era ceva 
special. 

A dat drumul foii de pe care citea și a lăsat-o să plutească 
spre podea. 

— Așa că am riscat. Aveau să treacă luni de zile până să 
termine Pietro traducerea și să pot citi în cele din urmă aceste 
cuvinte. 

A ridicat un exemplar din /ivago. 


— Însă când am citit, cuvintele maestrului rus mi s-au întipărit 
pentru totdeauna în inimă, așa cum sunt sigur că se vor întipări 
și în inimile dumneavoastră. 

— Așa e! a strigat cineva. 

— N-am avut niciodată de gând să fiu primul care prezintă 
această lucrare unui public, a urmat Feltrinelli. Intenţia mea era 
să obțin drepturile de publicare în străinătate după ce era 
publicat romanul în ţara unde s-a născut. Însă desigur că viaţa 
nu merge întotdeauna conform planului. 

O femeie aflată la picioarele lui Feltrinelli a ridicat paharul. 

— Cin cin! 

— Mi s-a spus că ar fi o crimă să public lucrarea aceasta. Mi s- 
a spus că publicarea acestei cărţi îmi va aduce sfârșitul. 

S-a uitat în jurul încăperii. 

— Dar am păstrat în inimă adevărul pe care l-a spus Pietro 
când a citit cartea prima dată, că să nuo public ar fi o crimă și 
mai mare. Bineînţeles, Boris Pasternak însuși a cerut să amân 
publicarea. l-am spus că nu era timp de pierdut, că trebuia să 
aduc de urgenţă cuvintele lui în lume. Și așa am făcut. 

Mulțimea a explodat. 

— Vă rog să ridicați paharele pentru un toast în cinstea lui 
Boris Pasternak, un om pe care încă nu l-am cunoscut, dar de 
care simt că sunt legat de soartă. Un om care a creat o operă de 
artă din experienţa sovietică, o operă care schimbă vieţi - nu, 
care încurajează viaţa - și care va rezista în timp și îl va așeza 
categoric alături de Tolstoi și de Dostoievski. Pentru un om mult 
mai curajos decât mine! Salut! 

Paharele au fost ridicate și băuturile au fost date pe gât. 
Feltrinelli a coborât de pe ladă și a fost înghiţit la loc de 
mulţimea lui de amici. După câteva clipe, s-a scuzat și s-a 
îndreptat către baie. M-am așezat la un telefon din hol, ca să 
treacă pe lângă mine la întoarcere. 

Așa a și făcut, iar eu am închis exact în secunda în care m-a 
observat. 

— Vă simţiţi bine, sper? a întrebat el. 

— Minunat. O seară frumoasă. 

— Insuportabil de frumoasă. 

A făcut un pas înapoi, parcă pentru a admira o operă de artă 
din alt unghi. 

— Nu ne-am mai întâlnit? 


— Universul nu și-a dorit-o, presupun. 

— Așa e. Ei bine, mă bucur că universul a avut grijă să-și 
corecteze greșeala îngrozitoare. 

Mi-a luat mâna și a sărutat-o. 

— Dumneavoastră sunteţi motivul pentru care a ajuns să fie 
tipărită cartea? 

Și-a dus mâna la inimă. 

— Accept unica responsabilitate. 

— Autorul n-a avut niciun cuvânt de spus? 

— Nu, nu prea. Nu a avut posibilitatea. 

Înainte să apuc să întreb dacă Pasternak era tot în pericol, s-a 
apropiat soţia lui Feltrinelli, o frumuseţe brună care purta o 
rochie de catifea neagră fără mâneci și avea la gât o panglică cu 
pietre preţioase asortată. Şi-a prins hotărât de braţ soțul și l-a 
dus înapoi la recepţie. S-a uitat o singură dată în urmă la mine, 
în caz că nu prinsesem ideea. 

Pe măsură ce petrecerea se apropia de final, personalul de 
servire îmbrăcat în sacouri roșii a început să strângă munţii de 
scoici umplute rămase, de carpaccio de vită și crostini cu 
creveţi, împreună cu numeroasele sticle goale de prosecco 
împrăștiate prin încăpere. Doamna Feltrinelli plecase cu o 
limuzină cu câteva clipe mai devreme, iar Feltrinelli i-a îndemnat 
pe cei câțiva rămași să vină împreună cu el la Bar Basso. Când a 
plecat, urmat de o grămadă de lingușitori, s-a întors brusc spre 
mine. 

— Veniţi cu noi, nu? a întrebat. 

Nu s-a oprit să audă ce spun, știind deja care va fi răspunsul. 

În fața hotelului ne așteptau un Citroën argintiu și o coloană 
de Fiaturi negre. Feltrinelli și o blondă tânără care ajunsese la 
câteva minute după ce plecase doamna Jaguar s-au urcat într- 
un Alfa Romeo, iar restul ne-am înghesuit în Fiaturi. Feltrinelli a 
ambalat motorul și a plecat în viteză, în timp ce noi am rămas 
blocaţi în spatele a doi bărbaţi care cărau curmale cu niște 
Vespa - turiști, judecând după faptul că mergeau încet și cu 
viteză constantă în loc să se strecoare prin trafic ca localnicii. 

Grupul nostru a coborât din mașini și a intrat în Bar Basso, 
strigându-le barmanilor cu sacouri albe comenzile de băutură. 
Am găsit un loc lângă un perete placat cu oglinzi și am cercetat 
barul, în căutarea lui Feltrinelli. Nici urmă de el. Un bărbat 
scund, cu un papion desfăcut la gât și buzele pătate de vin roșu 


a trecut pe lângă mine ducând un pahar supradimensionat de 
cocktail. L-am recunoscut; era unul dintre fotografii de la 
recepție. 

— Vrei ceva de băut? a întrebat el, întinzându-mi paharul. la-l 
pe-al meu! 

Mi-am ţinut mâinile pe lângă corp. 

— Unde-i oaspetele de onoare? 

— Îmi închipui că e deja în pat. 

— Credeam că vine încoace. 

— Cum ziceţi voi, americanii? Planurile sunt făcute ca să fie 
refăcute? 

— Schimbate? 

— Așa! Cred că s-a hotărât să aibă o sărbătorire mai privată. 

Fotograful și-a pus braţul în jurul taliei mele, vârfurile 
degetelor  alunecându-i sub mijloc.  Infiorându-mă, i-am 
îndepărtat mâna de pe mine și am ieșit din bar. 


Reușisem să obţin cartea, pe care am pus-o în micul seif din 
camera mea de hotel înainte să ies din nou. Însă nu reușisem să 
obțin mai multe informaţii de la Feltrinelli. Se părea că-l 
protejase pe Pasternak, dar de ce? Autorul se afla oare într-un 
pericol mai mare decât crezuserăm noi? Blonda cu care plecase 
Feltrinelli era cu cel puţin 15 ani mai tânără decât mine și nu 
puteam să nu mă gândesc că, dacă aș fi avut vârsta ei, eu aș fi 
fost femeia cu care ar fi plecat în mașina lui sport și căreia i-ar fi 
spus secretele. 

Au trecut mai multe taxiuri, dar m-am hotărât să merg pe jos. 
Voiam să mă bucur de aerul curat. Şi îmi era foame. Prima 
oprire a fost la un cărucior cu îngheţată, prins de un catâr 
bătrân. Adolescentul care servea mi-a spus că pe catâr ÎI 
cheamă Marele Vicente. Am râs, iar băiatul a zis că râsul meu e 
la fel de frumos ca rochia mea roșie și părul meu roșcat. l-am 
mulţumit, iar el mi-a dat îngheţata de lămâie, Offerto dalla casa. 

Îngheţata gratuită m-a ajutat să-mi alin egoul rănit, dar nu m- 
a împiedicat să mă întreb dacă nu îmbătrânisem prea tare 
pentru meseria asta. Înainte era foarte ușor. Acum, pielea îmi 
devenea strălucitoare doar dacă mă dădeam cu creme scumpe 
care promiteau mai mult decât făceau, iar luciul părului venea 
dintr-o sticlă cu uleiuri exotice scumpe cumpărate la Paris. Și 


când mă întindeam noaptea fără sutien, sânii gravitau spre 
subrat. 

Când împlinisem 13 ani, băieți și bărbați, în egală măsură, au 
început să mă observe, anonimatul siluetei mele de dinaintea 
pubertății dispărând în cursul unei veri. Mama a fost prima care 
a băgat de seamă. Odată, după ce mă prinsese privindu-mi 
profilul reflectat în vitrina unui magazin, m-a oprit și mi-a spus 
că o femeie frumoasă trebuie să aibă ceva pe care să se bazeze 
când frumuseţea începe să dispară, pentru că altfel n-ar mai 
rămâne cu nimic. 

— Şi o să dispară, a spus ea. 

N-o să am nimic pe care să mă bazez? Cât timp mai aveam 
până să fiu obligată să aflu? 

Spre deosebire de Feltrinelli, ambiția mea nu venea din 
portofel. Izvora din iluzia că eram o persoană specială, iar lumea 
îmi datora ceva - poate pentru că fusesem crescută fără nimic. 
Sau poate că toţi avem această iluzie la un moment dat - 
majoritatea renunțând la ea după adolescenţă; însă eu nu o 
părăsisem niciodată. Îmi dădea convingerea de nezdruncinat că 
puteam face orice, cel puţin o vreme. Problema cu genul ăsta de 
ambiţie este că necesită asigurări permanente din partea 
celorlalţi și, când asigurările nu vin, ajungi să șovăi. Și când 
șovăi te întinzi după fructul de pe cea mai de jos creangă - 
cineva care să te facă să te simţi dorit și puternic. Insă tipul ăsta 
de asigurare e ca stimularea trecătoare a alcoolului: ai nevoie 
de ea ca să mergi mai departe, dar nu face decât să te lase 
mahmur a doua zi. 

Îngheţata primită gratis avea gust de vară și mi-am spus să 
încetez să mă mai detest. M-am răzgândit și nu m-am mai dus 
direct la hotel; m-am oprit în Piazza della Scala ca să văd 
monumentul lui Leonardo da Vinci. 

Piazza era luminată toată. O echipă de câţiva oameni atârna 
luminiţe de Crăciun albe în copacii din jurul monumentului aflat 
în mijlocul pieţei. Un bărbat în salopetă maro ţinea scara cu o 
mână și fuma cu cealaltă, în timp ce bărbatul aflat pe scară 
încerca să descâlcească firele înnodate. Un altul stătea alături, 
dând sfaturi despre cea mai bună cale de a desface un nod așa 
de important. 

Un cuplu de vârstă mijlocie era așezat pe una dintre băncile 
de beton de lângă picioarele lui Leonardo. Aveau feţele foarte 


apropiate și foarte concentrate și nu puteam să-mi dau seama 
dacă sunt pe punctul să se despartă sau să se sărute. 

M-am gândit la Irina. M-am gândit cum n-am putea fi 
niciodată cum erau cei doi de pe bancă - sărutându-ne sau chiar 
certându-ne acolo, pe faţă, unde ne poate vedea oricine. Gândul 
mi-a trecut prin cap ca vestea despre moartea neașteptată a 
cuiva și mi-am dat seama că trebuia să pun capăt celor ce se 
petreceau între noi, orice ar fi fost, și să mă mulţumesc să jelesc 
ce ar fi putut să fie. 

M-am dus la marginea pieţei și am făcut semn unui taxi. 

— Signora, si sente bene?” a întrebat taximetristul când am 
ajuns la hotel. 

Aţipisem, iar șoferul îmi vorbea așa de blând, încât m-am 
surprins lăcrimând. Părea foarte îngrijorat. A întins mâna și m-a 
ajutat să cobor din mașină. 

— Starai bene“, a zis. Starai bene. 

M-am gândit să-l chem să urce cu mine în cameră - pe acest 
tânăr cu chelie prematură care mirosea a mentă proaspătă. Nu 
voiam să mă culc cu el, dar aș fi făcut-o dacă mi-ar fi spus că o 
să fiu bine, starai bene, o să fiu bine, iar și iar, până adormeam. 
În loc de asta, am urcat singură în cameră și m-am întins pe 
cuvertură, încă îmbrăcată cu rochia mea șifonată. 


Dimineaţă, după două Alka-Seltzer și micul dejun în cameră, 
am scos exemplarul din Jivago din seif. Inainte s-o pun în valiză, 
am deschis cartea. Când o răsfoiam, a căzut din ea o carte de 
vizită. Fără nume, fără număr de telefon, doar o adresă: 
CURĂŢĂTORIA SARA, 2010 P ST: NW, WASHINGTON, D.C. Ştiam 
locul: o clădire scundă de cărămidă galbenă cu o firma pictată 
de mână cu albastru-închis, la o aruncătură de băț de casa lui 
Dulles. Am îndoit cartea de vizită și am pus-o în portţigaretul 
meu de argint. 


33 Doamnă, vă sinţiţi bine? (în italiană, în orig,). 
34 O să fiți bine (în italiană, în orig.). 


Capitolul 14 
OMUL COMPANIEI 

M-am dus la Londra să mă întâlnesc cu un prieten și să 
discutăm despre o carte. După ce m-am instalat în avionul de la 
ora 11, i-am făcut semn stewardesei să-mi agaţe sacoul și să-mi 
aducă un whisky - cu gheaţă, ţinând cont că era încă înainte de 
prânz. Lui Kit îi venea bine uniforma albastru cu alb a companiei 
Pan Am, cu pălăriuţa fără boruri și mănușile albe - genul de 
femeie care s-ar clasa pe locul al doilea sau al treilea la orice 
concurs de frumuseţe din Vestul Mijlociu. 

— lată, domnule Fredericks, a zis ea, făcându-mi cu ochiul. 

Aveam multe nume: nume care-mi fuseseră date și nume pe 
care mi le dădusem singur. Părinţii mă botezaseră Theodore 
Helms III. În școala elementară devenisem Teddy. La liceu eram 
Ted, dar am revenit ia Teddy la facultate. 

Pentru Kit, sau pentru oricine întreba în următoarele două 
zile, numele meu era Harrison Fredericks, sau Harry, pentru 
prieteni. În vârstă de 27 de ani și originar din Valley Stream, 
New York, Harrison Edwin Fredericks era un analist la Grumman 
Aerospace Corp. Căruia, luaţi aminte, nu-i plăcea să zboare. Se 
asigura întotdeauna că oblonul de la geam e închis și prefera să 
nu stea lângă nimeni. Dacă te uitai întâmplător prin buzunarele 
lui, ai fi găsit un bon de la un Texaco aflat la opt kilometri de 
casă, o jumătate de pachet de gumă de mestecat Juicy Fruit și o 
batistă cu inițialele HEF brodate pe ea. 

Mi-am pus servieta pe locul liber de lângă mine. Tata o 
comandase la Florenţa: piele fină brun-roșcată, cu o singură 
închizătoare de alamă. Mi-o dăduse când  absolvisem 
Georgetown, cu exact 22 de ani după ce absolvise el 
Georgetown. Mi-o înmânase, neîmpachetată, după o cină 
liniștită cu mama la Club și spusese că mă vede purtând-o într-o 
bună zi în sala Senatului sau la Curtea Supremă, sau la firma de 
avocatură care purta numele nostru de familie. Ce nu știuse 
atunci tata era că, în primul an de facultate, trecusem de la 
studii pregătitoare de drept la limbi slave. 

În vara de după anul II am știut sigur că nu vreau să intru în 
firma familiei. Dar nu știam ce aș fi vrut să fac în loc de asta. 
Senzaţia că sunt pierdut, la care se adăuga moartea fratelui 
meu mai mare, mi-a adus o depresie care a venit peste mine ca 
umbra unui nor ce-ţi trece pe deasupra capului când faci plajă. 


Am încetat să mai ies din casă și abia dacă mai mâncam ceva. 
După ce am ajuns din nou la greutatea din primul an de liceu și 
pielea a căpătat culoarea trotuarelor din oraș, nu părinţii sau 
doctorul care m-au obligat „să stăm de vorbă” m-au scos din 
starea asta; au fost Frații Karamazov. Apoi Crimă și pedeapsă, 
apoi /diotul, apoi tot ce scrisese omul ăsta. Dostoievski mi-a 
aruncat o frânghie când eram pierdut în ceaţă și a început să 
tragă de ea. Când a scris că rusul este fie un profet al 
Apocalipsei la polul optimist, fie un nihilist la cel negativ, mi-am 
zis Da! Asta e! Eram convins, așa cum nu poate fi decât un 
tânăr, că înlăuntrul meu aveam suflet de rus. 

M-am cufundat în studierea clasicilor. După Dostoievski au 
urmat Tolstoi, Gogol, Pușkin și Cehov. Când am terminat cu 
geniile din bătrâni, am trecut la clandestini, cei respinși de 
marele Monstru Roșu: Osip Mandelștaim și Marina Ţvetaeva și 
Mihail Bulgakov. Şi când am revenit la școală în toamnă, ceața, 
deși era tot acolo, se mai ridicase puţin. În semestrul acela, am 
renunţat la studiile juridice și m-am înscris la rusă. 

După șase ani, servieta nu ducea memorii sau rezumate 
juridice, ci principala mea sursă de neliniște: propriul meu 
roman neterminat. 

Am luat o gură de whisky și am băgat mâna în servietă. În loc 
să scot romanul meu când decola avionul, l-am scos pe-al 
altcuiva: Pe drum, de Jack Kerouac. Se zvonea că-l scrisese într- 
un impuls de trei săptămâni, alimentat de benzedrină, pe o rolă 
de hârtie. Poate că aici greșeam eu. Poate că aveam nevoie de 
droguri și de role de hârtie. L-am deschis și am citit primele 
câteva propoziţii, apoi l-am închis. Mi-am dat pe gât băutura și 
am aţipit. 

Când m-am trezit, eram deasupra Atlanticului. Am hotărât că 
în sfârșit pot să mă uit la ciorna mea. În noaptea de dinainte, 
după ce cinasem devreme cu lrina, începusem o intrigă 
revizuită, prinzând cu  pioneze cartonașe pe peretele 
dormitorului, ca să văd dacă pot să-i dau de capăt. Puteam, 
aproape, și m-am gândit că poate sunt pe calea care o să mă 
transforme într-un scriitor adevărat. Sau poate că nu. 

N-am spus nimănui despre romanul meu - sau măcar că îmi 
doream să fiu scriitor. Nici părinţilor, nici lrinei, nici chiar lui 
Henry Rennet, care-mi fusese cel mai apropiat prieten încă de la 
Groton. Unii credeau că Henry e un lingău băgăcios, iar alţii 


credeau că e un nenorocit. Și poate că aveau dreptate. Dara și 
fost alături de mine când a murit fratele meu. Când lunile de 
după moartea lui Julian păreau să se întindă la fel de vaste și de 
cenușii ca un peisaj rusesc, Henry venea la mine acasă și bea 
whisky cu mine și stătea de vorbă cu mine ore în șir. 

Planul meu inițial fusese să-mi public romanul de debut la un 
an după ce terminam facultatea și să iau pe toată lumea prin 
surprindere. Părinţii mei n-au spus-o niciodată clar, dar îmi 
dădeam seama că erau dezamăgiţi că nu intrasem în afacerea 
de familie. Un roman ar fi fost ceva cu care li se puteau lăuda 
prietenilor la Club, o realizare pe care o puteau înţelege. 

Dar nu se întâmplase așa. In vara de după absolvire am 
început 100 de romane, fără să trec vreodată de primele 20 de 
pagini. Am reușit totuși să-mi fac o carieră din dragostea mea 
pentru cărţi - mă rog, și din faptul că vorbeam fluent rusa. Şi 
relaţiile. Profesorul Humphries mă recrutase de la Georgetown. 
Unul dintre vechii tovarăși ai lui Frank Wisner, Humphries își 
reluase după război postul de profesor de lingvistică slavă și 
devenise unul dintre principalii recrutori ai Agenţiei. Nu eram 
primul pe care-l recrutase, nici ultimul. Ștabii ne ziceau Băieţii 
lui Humphries, o poreclă care ne făcea să părem mai degrabă 
un cor a capella decât spioni. 

Agenţia voia să-și înțese rândurile cu intelectuali - cei care 
credeau în strategia pe termen lung a schimbării ideologiei în 
timp. Și credeau că literatura poate realiza așa ceva. Şi eu 
credeam la fel. Asta era treaba mea: să aleg cărţi care să fie 
exploatate și să contribui la diseminarea lor clandestină. Era 
treaba mea să obțin cărți care-i puneau pe sovietici într-o 
lumină proastă: cărţi pe care le interziceau, cărţi care criticau 
sistemul, cărţi care făceau Statele Unite să arate ca un far 
strălucitor. Voiam să vadă clar un sistem care permitea statului 
să ucidă orice scriitor, orice intelectual - la naiba, chiar și un 
meteorolog care avea altă opinie. Sigur, Stalin era mort, trupul 
lui îmbălsămat și închis ermetic sub un geam, dar fusese 
păstrată și amintirea Epurărilor. 

Ca un redactor sau editor, mă gândeam tot timpul care va fi 
următorul mare roman și cum să-l aduc în cât mai multe mâini, 
cât mai repede cu putinţă. Singura diferenţă era că eu voiam s-o 
fac fără să las nicio urmă personală. 


Scurta mea plimbare până la Londra nu avea legătură cu o 
carte oarecare; avea legătură cu cartea. Umblam de luni de zile 
după Doctor Jivago. Obţinuserăm prima versiune în italiană și 
hotărâserăm că era într-adevăr tot ce se spunea că e. 
Procurarea manuscrisului în rusa originală fusese declarată 
imperativ operaţional, „astfel încât să nu se piardă la traducere 
nimic din forţa lui”. Nu știam dacă această îngrijorare avea 
legătură mai mult cu asigurarea impactului maxim asupra 
cetățenilor sovietici sau cu păstrarea purității cuvintelor 
autorului. Imi plăcea să cred că era a doua variantă sau măcar 
câte un pic din amândouă. 

Treaba mea era să-i conving pe prietenii noștri britanici să ne 
predea nouă exemplarul lor în rusă sau măcar să ni-l împrumute 
o vreme. Fusese încheiată o primă formă de înţelegere, dar 
englezii tot amânaseră, probabil ca să aibă mai mult timp să 
stabilească dacă nu vor să facă ei primii ceva cu cartea. 
Fusesem trimis în Marele Smog ca să rezolv problema. 

Nu că m-ar fi deranjat. Aveam nevoie să ies din mlaștină și să- 
mi limpezesc mintea. Irina fusese distantă, în timp ce eu 
credeam că ne îndreptăm spre nuntă. Ba chiar îi cerusem 
mamei inelul bunicii și aveam de gând să pun întrebarea de 
Crăciun. Însă după câteva întâlniri amânate și senzaţia că e 
ceva în neregulă, nu mai eram așa de sigur că era mișcarea cea 
mai bună. lar când am întrebat-o pe lrina despre ce e vorba, 
situația n-a părut decât să se înrăutăţească. Nu mai întâlnisem 
pe nimeni ca ea. Până la momentul acela, toate fetele cu care 
ieșisem n-aveau decât ambiția să capete inelul bunicii mele. 
Irina voia ce voiam și eu: să avanseze în Agenţie, să fie tratată 
cu respect, să-și facă treaba bine și să fie bătută pe spate din 
acest motiv. Era egala mea și cineva care mă punea la 
încercare. Ştiam că, dacă m-aș fi însurat cu vreuna dintre fetele 
cu care ieșisem în facultate, m-aș fi plictisit înainte să se nască 
primul copil și nu voiam să devin stereotipul omului din Agenţie, 
care mai are încă una sau două femei. 

Și era rusoaică! Ce mult îmi plăcea natura ei rusească, deși 
susținea că este mai americancă decât mine. Colţunașii făcuţi în 
casă pe care-i mâncam în apartamentul lor pitoresc de la 
subsol; mama - care insistase să-i spun așa din prima zi și care 
râdea de accentul meu rusesc aristocratic de câte ori avea 
ocazia; îmi plăceau toate. 


Însă când s-a retras, îmi e ruşine să spun că am și urmărit-o 
până acasă o dată sau de două ori ca să-mi dau seama dacă se 
vedea cu altcineva. Dar nu era așa. Și totuși. 

Așa că da, îmi prindea bine să plec și mă bucuram că 
destinaţia mea era Londra. Îmi plăcea orașul: Noel Coward la 
Cafe de Paris, pelerine de ploaie, bonete de ploaie, cizme de 
ploaie, Teddy boys și Teddy girls”. Bineînţeles, îmi plăcea și 
literatura. Mi-aș fi dorit să stau o săptămână și să vizitez casa 
unde murise H.G. Wells sau cârciuma unde băuse bere Lewis 
Carroll cu Tolkien. Insă dacă mergeau toate conform planului, aș 
fi terminat treaba într-o seară și aș fi fost în avion spre State în 
dimineața următoare. 


Prietenul cu care mă vedeam, cu numele de cod Chaucer, nu- 
mi era de fapt prieten. Il știam, da, și vieţile ni se intersectaseră 
de câteva ori pe tema cărţilor. Era de statură și constituţie medii 
și cu nimic ieșit din comun, așa cum se străduiesc să fie spionii. 
Singura excepţie erau dinţii: atât de albi și de drepţi, încât ai fi 
zis că a crescut în Scarsdale, nu în Liverpool. Putea și să-și 
schimbe accentul în funcţie de companie: distins printre cei 
distinși, muncitoresc printre muncitori, irlandez dacă vorbea cu 
vreun roșcovan. Lumea îl considera fermecător, dar eu nu-l 
puteam suporta decât cam o oră. 

Chaucer a întârziat 20 de minute la întâlnirea noastră de la 
George Inn. Eram sigur că asta cu așteptatul era vreun rahat 
psihologic de la MI6. Nu m-aș fi mirat să aflu că ajunsese mai 
devreme și mă urmărise de la distanță când intrasem în 
cârciumă, că se uitase la ceasul de buzunar - categoric un ceas 
de buzunar - și așteptase 20 de minute înainte să intre. 
Totdeauna făceau chestii de-astea meschine și imediat ne 
aminteau nouă, americani modești, că britanicii avuseseră la 
dispoziție sute de ani în plus să-și cizeleze meșteșugul. Cum ar fi 
spus Chaucer, intrase în joc de pe vremea când eu încă mai 
eram în scutece. 

Se zicea că MI6 obținuse originalul rusesc când avionul în care 
se afla Feltrinelli fusese reţinut la sol în Malta după o falsă 


35 Subcultură apărută în Marea Britanie la jumătatea anilor 1950, a tinerilor 
care purtau îmbrăcăminte inspirată în parte de stilul dandy din perioada 
edwardiană. Mișcarea este considerată un efect al introducerii în Marea 
Britanie a rock-and-rollului american. 


aterizare de urgenţă. Umbla vorba că la coborârea din avion 
Feltrinelli fusese însoţit de ofiţeri deghizați în angajaţi ai 
aeroportului, în timp ce un alt ofiţer fotografiase manuscrisul. 
Nu știam dacă era adevărat, dar era o poveste al naibii de bună. 

M-am așezat la o masă de două persoane, sub capul unui cerb 
cu ochi de sticlă și am dat pe gât două pahare de whisky 
irlandez - propria mea ripostă psihologică, bănuiesc. Barmanul 
îmi aruncase pe masă peștele cu cartofi prăjiți și mazăre 
fleșcăită chiar când a intrat Chaucer, venind din ploaie cu 
mantaua neagră trasă până deasupra urechilor. Şi-a scos pălăria 
și a scuturat-o, udând doi turiști francezi care stăteau lângă ușă. 
S-a plecat în semn de scuză, apoi a venit greoi spre masa mea. 
Am observat că se mai îngrășase un pic de când îl văzusem 
ultima dată. 

Și-a dat seama că-l măsuram din cap până în picioare. 

— Pari slab, a zis. 

— Mulţumesc. 

A ridicat mâna stângă. 

— Căsătorit acum. 

— Așa se explică. 

— Celebra ironie seacă a yankeilor. Foarte dor mi-a fost de ea. 

S-a așezat. 

— Am auzit că și tu ești logodit. 

— Nu încă, dar o să beau oricum pentru asta. 

Am ridicat paharul și am dat pe gât whisky-ul. 

— Mai vrei un pahar de poșircă de-aia irlandeză? 

Înainte să apuc să răspund, s-a ridicat și s-a dus la bar. A 
venit cu două halbe de bere și mi-a întins una. 

— Nu mai au Bushmills, a zis. Ştii, Dickens venea pe-aici. 

A întins mâna să ia un cartof înmuiat de pe farfuria mea și a 
făcut semn cu el spre celălalt capăt al cârciumii. 

— Ăla era locul lui. A și scris despre el. Casa umbrelor. 

— Cred că am citit pe undeva. 

— Sigur că ai citit. Ce motto aveţi voi? Fii pregătit? 

— Aia-s cercetașii. Și romanul lui Dickens la care te gândești 
era Mica Dorrit. 

— Da! a zis el sprijinindu-se de spătar. Băiat isteţ. Mi-au lipsit 
micile noastre schimburi de replici spirituale. 

A oftat. 


— Dar uite cum arată locul ăsta acum. Doar noi, turiștii, halbe 
cu prea multă spumă, cartofi înmuiaţi. 

A întins mâna să mai ia unul. 

— Apropo de mari opere, a ta cum mai merge? _ 

Nu eram surprins că știa despre aspiraţiile mele eșuate. In 
definitiv, și eu știam multe despre el - cum ar fi că într-adevăr 
se căsătorise de curând, dar se culca în continuare cu secretara 
lui, Violet, fără nicio întrerupere, cu excepţia celor două 
săptămâni cât fusese în luna de miere în Bali. Doar că mă sâcâia 
că era la curent cu slăbiciunile mele majore. 

— Foarte bine, mulţumesc, am răspuns. 

— Al naibii de fantastic, a zis el. Abia aștept să-l citesc. 

— O să mă asigur că-ţi semnez un exemplar. 

Și-a dus mâna la inimă. 

— Cu siguranţă îl voi preţui. 

— Apropo de cărţi, am spus, vrând să ajung la subiect, ai citit 
vreuna bună în ultima vreme? 

— Diamantele sunt eterne”. Ai citit-o? Excepţională. 

— Nu, am spus. Nu-i pe gustul meu. 

— Genul Fitzgerald, bănuiesc. 

— În comparaţie cu Fleming? 

— Daisy aia! Ce fată! Practic m-am îndrăgostit și eu de ea. 

— Cred că bărbaţii sunt de fapt mai îndrăgostiţi de Gatsby 
decât sunt dispuși să recunoască. 

— Nu-i iubire. Dar vrem să fim el. Toţi bărbaţii, de fapt și toate 
femeile, tânjesc în secret la o mare tragedie. Îmbunătăţeşte 
experienţa de viaţă. Produce oameni mai interesanţi. Nu ești de 
acord? 

— Doar bărbaţii privilegiați romanţează tragedia. 

S-a lovit peste coapsele cărnoase. 

— Ştiam eu că avem ceva în comun! 

Peștele mi se răcise în farfurie, cu crusta înmuiată în grăsime, 
dar am tăiat încet o bucată și am înghiţit-o. 

— Caut să iau ceva pentru drumul spre casă, totuși. Ştii vreo 
librărie bună pe-aproape? 

S-a ridicat, a dat pe gât berea și și-a șters mustaţa de spumă 
cu mâneca. 

— Te bagi la un joc? 


3 Diamantele sunt eterne de Ian Fleming; trad. din lb. engleză de Alexandra 
Petrea, București, Editura Rao, 2000. 


Ne-am îndreptat spre spatele cârciumii. Eram groaznic la 
darts, dar l-am bătut fără probleme, ceea ce am considerat că 
este modul lui de a spune că e dispus să facem treabă. 

— Bine, atunci, a zis el după ce l-am întrecut iar. Se pare că 
sunt puţin cam înţepenit. 

Și-a scos ceasul de buzunar și n-am putut să nu zâmbesc că îi 
ghicisem preferința legată de ceas. 

— Trebuie să mă duc. O scot pe domniţă să vadă Unchiul 
Vania la Garrick. 

— Îmi place să văd o piesă rusească bună, am zis. 

— Cui nu-i place? 

— Cronici bune? 

— Se închide curând la Londra, dar ar trebui să ajungă în 
State la anul. Ştii cum merge treaba. Noi testăm lucrurile aici 
înainte să vi le dăm vouă pe mână. 

În cele din urmă, ajungeam undeva. 

— Când se deschide spectacolul? 

— La începutul lui ianuarie. 

Şi-a pus haina și pălăria. 

— Dar încă nu s-a anunţat data exactă. 

— Decembrie ar fi ideal. Mi-ar plăcea să văd un spectacol bun 
în perioada sărbătorilor. 

— Nu eu fac programul, a zis. 

— Ei, o să urmăresc cu atenţie. 

— Știu că așa o să faci. 

A plecat, grăbindu-se prin ploaie către o mașină parcată în 
faţă. M-am întors și am mai comandat un Bushmills, apoi am 
plătit. Chaucer îmi lăsase și nota lui, bineînţeles. 

A început să toarne cu găleata imediat ce am ieșit. Am ajuns 
înapoi la hotel ud fleașcă și am lăsat un mesaj la recepţie să nu- 
mi transfere niciun apel telefonic. 

— Spuneţi că sunt puţin obosit din cauza diferenţei de fus 
orar și trebuie să mă odihnesc, am zis, codul care anunţa 
Agenţia că /ivago în rusă era ca și al nostru. 


Capitolul 15 
RÂNDUNICA 

A venit decembrie și peste District s-a așternut un strat 
proaspăt de zăpadă. Lăsasem // dottor Zivago în confesionalul 
indicat de la St. Patrick în ziua în care mă întorsesem de la 
Milano și a doua zi mă dusesem la unul dintre birourile provizorii 
ca să dau raportul. l-am spus lui Frank tot - cine participase, ce 
spunea presa, ce fragmente de conversaţie auzisem și, cel mai 
important, ce spusese Feltrinelli în discurs. Am trecut prin toate 
detaliile, cu excepţia întâlnirii cu bărbatul care reușise să-și 
strecoare cartea de vizită în exemplarul meu din carte. Când mă 
întorsesem, scosesem cartea de vizită din portţigaret și o 
pusesem sub o placă de gresie slăbită din baie. Secretele 
reprezentau asigurări la Washington și fetele aveau întotdeauna 
nevoie de câteva în buzunarul de la spate. 

Stabilisem cu lrina să ne vedem la Bazinul Reflectant - ca să 
patinăm și apoi să luăm cina la mine acasă. După ce am 
închiriat patine de la un bărbat cu mască de schi, din mașina lui 
combi, am înaintat cu greu prin zăpadă spre patinoar, dar n-am 
ajuns și pe gheaţă. In timp ce stăteam pe treptele 
Monumentului lui Lincoln scoţându-ne cizmele, Irina a vărsat tot: 
Teddy o ceruse în căsătorie. Nu mi-a zis că i-a spus da, însă nici 
nu era nevoie. În timp ce vorbea, și-a fixat privirea pe 
Monumentul lui Washington și n-a întors ochii spre mine nici 
măcar o dată. _ 

Știusem că era și asta o posibilitate. li știam și pe alţii care se 
logodiseră și se căsătoriseră și făcuseră chiar și copii ca să-și 
acopere urmele, să evite arestarea, să ducă o viață „normală”. 
La naiba, și eu mă gândisem o dată sau de două ori să fac așa. 
Și, după ce mă întorsesem din Italia, încercasem să pun capăt 
relaţiei de cel puţin zece ori, dar de cel puţin zece ori mă 
afundasem și mai adânc. Știusem că s-ar fi putut întâmpla și cu 
toate astea... Când am auzit cuvintele ieșindu-i de pe buze, m- 
am trezit că sunt nepregătită. Parcă îmi scosese cineva o piatră 
din fundaţie și nu eram sigură exact când o să mă prăbușesc. 
Insă pe moment am reușit să-mi păstrez cumpătul! Să rămân 
calmă, așa cum fusesem instruită să fac în orice condiţii. Am 
felicitat-o, spunând că mi-ar face plăcere să fiu eu cea care să 
organizeze petrecerea de logodnă a fericitului cuplu. Luată prin 
surprindere, a zis, abia auzit, că nu e nevoie. Când i-am spus 


Irinei că nu mai am chef de patinat, că mă doare capul și ar 
trebui probabil să mă duc acasă și să mă odihnesc, s-a ridicat și 
m-a lăsat pe treptele reci. Am privit cum pălăria ei roșie devine 
un punct tot mai mic în peisajul alb. 

În seara aceea, Irina a venit la mine acasă, încă îmbrăcată 
pentru patinoar. Părea că se plimbase de când mă lăsase pe 
trepte - avea nasul roșu și tremura toată. Şi-a făcut loc să intre 
în apartamentul meu, aruncându-și cizmele, pălăria, fularul și 
haina. Când i-am spus că dormeam, că am impresia că s-ar 
putea să fi răcit și că n-ar trebui să se apropie prea tare, și-a pus 
mâinile reci pe obrajii mei. 

— Ascultă, a spus, dar n-a mai continuat. 

M-a sărutat, buzele ei așezându-se peste ale mele până s-au 
potrivit perfect. Sărutul m-a adus în pragul lacrimilor; am avut 
senzaţia de pierdere imediat ce și-a îndepărtat gura. 

— Ascultă, a spus din nou. 

Cuvintele ei m-au făcut să-mi doresc să întorc privirea, dar nu 
m-a lăsat. S-a apropiat, cu degetele ei de la picioare, încălţate 
cu dresul, peste ale mele. Chiar și fără tocuri, tot era mai înaltă 
decât mine și mi-a ţinut faţa ca și cum ar fi cercetat-o. M-a 
sărutat din nou, apoi și-a strecurat mâinile reci pe sub halatul 
meu. Încrederea ei de sine m-a luat prin surprindere. Se 
prefăcea că e altcineva sau chiar devenise altă persoană și eu 
nu băgasem de seamă? 

Picioarele mi-au fost străbătute de un fior și m-am lăsat în 
genunchi pe covorul roz. A venit după mine. Cu halatul acum 
desfăcut, m-a sărutat pe stomac, iar de pe buze mi-a scăpat un 
sunet, un sunet jenant. A râs, ceea ce m-a făcut și pe mine să 
râd. 

— Cine ești tu? am întrebat. 

N-a răspuns, concentrându-se în schimb să-mi contureze linia 
osului pelvian. Poate că era invers. Poate că eu fusesem cea 
care nu se mai putea recunoaște. Totdeauna păstrasem 
controlul în materie de sex. Evaluam reacţiile partenerilor și mă 
mișcăm, pozam și gemeam în consecinţă. Acum era altfel. Nu 
aștepta nimic de la mine. Eram neputincioasă. 

M-am tot gândit că o să ne oprim, că o să-i vină ei mintea la 
cap, că o să-mi vină mie mintea la cap. Că o să dea înapoi. Când 
am și spus-o cu voce tare, mi-a zis că era prea târziu. 

— Nu mai e cale de întoarcere. 


A 


Avea dreptate. Era ca atunci când te uitai pentru prima dată 
la un film Tehnicolor: lumea era într-un fel și apoi se schimba 
totul. 


Am adormit pe covor, cu halatul meu ca o pătură, pieptul 
meu, perna ei. M-am trezit în zgomotele și aromele brutăriei 
care se deschidea la parter. M-am dus la baie să-mi dau cu apă 
pe față și să mă pieptăn. Lumina dimineţii care intra prin 
ferestruica de deasupra dușului părea dură, imaginea mea în 
oglindă, tulburătoare. M-am gândit la lrina și la Teddy - cum 
avea să arate nunta lor, cum o să arate la intrarea în biserică. Și 
noua mea lume Tehnicolor a revenit la alb-negru. 

Când am apărut, lrina era în bucătărie, uitându-se în frigider. 
A scos o jumătate de carton cu ouă și a întrebat cum îmi plac. 

— Lui Teddy cum îi plac? 

N-a zis nimic. Când am întrebat iar, mi-a luat mâna și mi-a 
spus că o să găsim noi ceva. Când mi-a spus că mă iubește, în 
loc să-i spun adevărul - că și eu o iubesc—, m-am tras și am zis 
că nu mi-e foame, că probabil că ar trebui să plece. Şi a plecat. 


xK 


Ploaie înghețată în ultima zi a anului. Stând în bucătărie, am 
desfăcut un pachet cu folie în formă de lebădă și am încălzit un 
rest de filet mignon. Am deschis geamul spre scara de incendiu 
și am băgat înăuntru sticla de Dom Perignon '49 pe care mi-o 
dăduse Frank pentru treaba destul de bună făcută la Milano. 

Mi-am mâncat cina stând în picioare în faţa cuptorului 
deschis, ca să-mi încălzesc spatele, iar șampania a fost într- 
adevăr pe cât de delicioasă spusese Frank. 

Mai devreme, mă dusesem singură să văd la matineu Podul 
de pe răul Kwai”. Dar îmi era greu să mă concentrez și 
plecasem înainte de final. Cerul se întunecase deja și începuse 
să plouă. Până am ajuns acasă, Crăciunul nostru alb fusese 
redus la o zloată maronie. Omul de zăpadă pe care-l făcuseră 
niște copii în parcul de pe cealaltă parte a străzii se 
transformase în gheaţă, cu nasul din morcov înlocuit de o ţigară 
și cu fularul dispărut. Detestam Anul Nou. 


37 Film din 1957, regizat de David Lean, având la bază romanul omonim de 
Pierre Boulle. A câștigat Premiul Oscar pentru cel mai bun film. (N. red.) 


Colac peste pupăză, apartamentul meu era îngheţat - 
răsuflarea devenea vizibilă în aerul congelat, radiatorul era rece 
la atingere. L-am blestemat pe proprietar, un om care deţinea 
jumătate din clădirile din cuartal, dar era prea zgârcit să 
angajeze un administrator. 

Am pus apă fierbinte în cadă și m-am cufundat în ea, cu grijă 
să nu-mi ud părul. Când apa a devenit călâie, am dat din nou 
drumul la robinet cu degetele de la picioare, proces pe care l-am 
mai repetat de două ori înainte să ies în cele din urmă. Asaltată 
de aerul rece, m-am înfășurat într-un halat  flaușat 
supradimensionat. Voiam să mă bag în pat și să adorm 
ascultând la radio înregistrarea cu Guy Lombardo din 1958. Dar 
nu puteam. Trebuia să mă îmbrac, să mă machiez și să mănânc 
ceva înainte să vină mașina neagră care să mă ducă la 
petrecere într-o oră. Trebuia să lucrez. 

După Milano, când îi dădusem raportul lui Frank, păruse 
mulţumit, dar distras, de parcă ar fi știut deja detaliile - ceea ce 
probabil că așa și era. Nu părea să-l deranjeze că nu reușisem 
să mă apropii mai mult de Feltrinelli. La început, am crezut că e 
și el de acord cu estimarea mea că poate ar fi trebuit să rămân 
în afara jocului, că poate nu mai aveam ce-mi trebuia; însă în loc 
să mă trimită politicos să-mi văd de treabă, a zis că l-aș mai 
putea ajuta cu ceva. 

— Aș mai avea nevoie de încă un serviciu. 

— Orice. 


Ploaia se mai domolise când a ajuns mașina neagră. M-am 
înfășurat în haina mea albă de mohair strânsă pe talie, lăsându- 
mi blana în șifonier, așa cum făceam de când îmi spusese Irina 
că blănurile îi dau fiori. 

— Bieţii iepuri, spusese ea, trecându-și mâna peste mâneca 
mea. 

Şoferul, cu șapca lui cu cozoroc din piele de lac într-o mână, 
mi-a ţinut ușa deschisă cu cealaltă. 

— O fată ca tine n-are un însoțitor de Anul Nou? 

M-am strecurat pe bancheta din spate. 

Districtul trecea pe lângă noi, un ciob de lună văzându-se prin 
spaţiile ce se zăreau vremelnic printre clădiri. M-am întrebat 
dacă Irina vedea luna de unde era. Își petrecea ultima zi din an 
cu Teddy și familia lui bogată, la cabana lor din Green 


Mountains. lrina nu știa nici măcar să schieze. Speram că era 
înnorat, că ploaia îngheţată ajunsese până în Vermont. 

Petrecerea de revelion era la Colony, restaurantul franțuzesc 
din centru considerat printre cele mai bune din D.C., ceea ce nu 
însemna prea mult. Găzduită de un diplomat panamez, era 
practic o petrecere de serviciu fără serviciu. Era ceva doar 
pentru iniţiaţi, pe bază de invitaţie. Avea să fie acolo toată 
trupa: Frank, Maury, Meyer, fraţii Dulles, familia Graham, un 
frate Alsop, toţi cei din grupul Georgetown. Dar eu nu mă 
duceam ca să vorbesc cu ei. Aveam altă treabă de făcut. 

Basoreliefurile cu personaje mitologice care acopereau 
peretele sălii de mese erau împodobite cu coifuri, salonul, cu 
flamuri argintii și beteală aurie. O plasă de baloane albe, 
pregătite pentru momentul când se făcea ora 12, plutea peste 
ringul de dans aglomerat. Deasupra barului principal atârna un 
banner mare: ABIA AŞTEPT '58! O formaţie de alămuri, cu un 
cântăreţ îmbrăcat în satin, cânta în faţa unui ceas enorm, cu 
limbile fixate la zece. Când i-am întins garderobierei haina, o 
chelneriță îmbrăcată ca o dansatoare din Rockettes”, cu un 
joben minuscul prins cu agrafe pe cap, mi-a întins o tavă de 
argint cu fluiere și coifuri. Am ales un cornet cu ciucure mov 
metalic, dar am refuzat coiful. 

— Unde ţi-e spiritul de sărbătoare, copilă? a întrebat Anderson 
din spatele meu. 

Purta două pălării ascuţite în vârful capului, ca niște coarne 
de drac, cu elasticul săpându-i adânc în bărbia dublă. Își scosese 
haina de la costum, spatele cămâășii albe fiind deja transparent 
din cauza transpiraţiei. 

— În seara asta mai apare bebelușul de Anul Nou? am 
întrebat, referindu-mă la revelionul din Kandy, când se 
dezbrăcase, rămânând doar cu un prosop alb înfășurat în jurul 
șalelor, își îndesase în gură o suzetă enormă și apucase o sticlă 
de whisky. 

— Abia a început seara! 

— Apropo de spiritul sărbătorilor, de unde pot să iau și eu 
ceva de băut? 

Aveam măruntaiele deja încinse de cele trei pahare de Dom 
Perignon pe care le băusem acasă, dar voiam să nu las senzaţia 


55 Ansamblu de dansuri american fondat în 1925, care a evoluat la Radio 
City Music Hall din Manhattan începând din 1932. 


să dispară; voiam să ţin la distanţă gândurile despre Irina, cel 
puţin pentru moment. Anderson mi-a întins paharul lui pe 
jumătate plin cu punci. 

— Doamnele au prioritate. 

L-am dat pe gât, am suflat din corn la el, apoi i-am făcut semn 
chelnerului care venea cu o tavă nouă de băuturi. Anderson m-a 
întrebat dacă vreau să dansez și i-am spus că poate mai târziu. 
Îl zărisem deja, dincolo de ringul de dans, pe bărbatul pe care 
voia Frank să-l cunosc mai bine. 

L-am privit pe Anderson întorcându-se la o masă plină de 
oameni care l-au ovaţionat, apoi mi-am îndreptat din nou 
atenţia către omul meu. Henry Rennet în diagonală faţă de 
scenă, privind o cântăreaţă care o imita pe Eartha Kitt cântând 
„Santa Baby”. Am trecut pe lângă masa lui Anderson, am ocolit 
ringul de dans și am găsit un loc în cealaltă parte a scenei decât 
stătea Henry. Apoi am așteptat. Formaţia a terminat cântecul, 
iar cântăreaţa s-a îndreptat în pași de dans spre ceas, ca să-i 
mute limbile la 22:30. Mulțimea a ovaţionat; Henry a râs pe 
înfundate, dar tot a ridicat paharul în cinstea ultimei ore și 
jumătate din 1957. Apoi s-a uitat spre mine. 


Ce știam despre Henry Rennet: băiat de la Yale. Crescuse în 
Long Island, dar, când era întrebat, spunea că „în City”. La doar 
cinci ani și trei luni după ce venise în Agenţie, ascensiunea lui 
meteorică în RS provoca suspiciuni. Stătea singur într-un 
apartament cu un dormitor, într-un bloc fără lift vizavi de podul 
din Arlington, plătit de părinţi. Om de lingvistică - vorbea fluent 
rusă, germană și franceză. Anul dintre Yale și Agenţie și-l 
petrecuse „cu rucsacul” prin Europa - ceea ce însemna de fapt 
că sărise dintr-un hotel de cinci stele într-altul, pe socoteala 
părinţilor. Avea părul roșu-portocaliu, pistrui și grumazul gros, 
dar se descurca mai bine decât ai fi zis cu femeile. leșise cu 
două dintre fetele din Corpul dactilografelor - în cei mai relaxaţi 
termeni cu putinţă - și niciuna dintre ele nu își dăduse seama că 
și cealaltă se întâlnea cu el. Cel mai bun prieten al lui Teddy 
Helms, din motive pe care lrina nu le putea înţelege. Dar eu 
înţelegeam. Băieţii din Ivy League ţineau întotdeauna aproape. 

Dar mai era ceva legat de Henry Rennet, iar acesta era și 
motivul pentru care mă aflam la petrecere - Frank bănuia că s- 
ar putea să fie cârtiţă. Frank îmi spusese prima dată despre 


bănuiala lui cu câteva luni în urmă, la scurt timp după ce mă 
recrutase pentru misiunea cu cartea și întinsesem și eu câteva 
antene. Când mă întorsesem din Italia, Frank îmi ceruse să mă 
împrietenesc mai bine cu Henry. 

Vedeţi voi, toţi bărbaţii din Agenţie aveau niște egouri uriașe, 
dar, de obicei, și le manifestau doar în cercurile lor. Henry avea 
genul de ego care-l putea băga în bucluc. Era văzut ca un 
fanfaron. Ceea ce, alături de problema lui cu băutura, era 
suficient ca să declanșeze niște semnale de alarmă. 

N-am adus asta în discuţie și speram că zvonurile nu erau 
adevărate, dar auzisem bombăneli că și facultăţile mintale ale 
lui Frank fuseseră puse sub semnul întrebării - unii spunând că 
n-a mai fost la fel după misiunea eșuată din Ungaria, alţii zicând 
că obsesia lui de a demasca o cârtiţă sovietică era din pricina 
competenţei sale în scădere. 


După ce am stat un pic la palavre lângă scenă, ne-am rotit de 
câteva ori în jurul ringului de dans și am băut doua pahare de 
punci, Henry a propus să mergem într-un loc mai liniștit să stăm 
de vorbă. Cântăreaţa mutase deja limbile ceasului la 23:45, iar 
mulţimea se pregătea cu pocnitori, dopuri și rezerve de băutură 
pentru toastul de la miezul nopţii. Ne-am strecurat de-acolo și, 
pe drum spre ieșire, Henry a înșfăcat o sticlă de șampanie dintr- 
o frapiera de argint. 

— Pentru toastul nostru, a zis el, ridicând-o ca pe un trofeu. 

— Încotro mergem? n 

N-a răspuns și a mers mai departe cu doi pași în fața mea. In 
mod normal, eu eram cea care prelua conducerea și, în timp ce 
grăbeam pasul, m-am împiedicat de o ridicătură din covor și am 
căzut. Henry s-a întors să mă ajute și mi s-a urcat sângele la cap 
când m-am ridicat. 

— Nu-mi spune că o fată ca tine nu ţine la băutură. 

— Pot să ţin foarte bine, mulțumesc. 

A ridicat din nou sticla. 

— Bine. 

S-a uitat la ceas. 

— Șapte minute până la miezul nopţii. 

Și-a pus braţul în jurul taliei mele, cu degetul mare apăsându- 
mă pe spate, și m-a condus spre ieșire. 

— Nu mi-am luat haina, i-am spus. 


— A, nu plecăm. 

Am trecut pe lângă ușierul cocoșat pe scaunul lui, arătând ca 
și cum băuse și el o dușcă-două. Henry m-a luat de mână și am 
mers în pas de dans într-un colţ. Răsuflarea îi mirosea ca 
podeaua unui bar și mi-am dat seama că probabil era suficient 
de beat ca să-și dea drumul la gură. l-am îndreptat cravata - o 
chestie îngustă și urâtă - și m-am uitat la ușier, care se prefăcea 
că nu se uită la noi. 

— Credeam că mergem într-un loc liniștit să stăm de vorbă. 

A întins mâna în spatele meu, iar zidul s-a transformat într-o 
ușă. 

— Ei, ce să vezi? a zis, împingându-mă cu spatele într-o 
garderobă nefolosită. 

Cămăruţa era goală, cu excepţia câtorva uniforme albe puse 
pe umerașe de sârmă, a unui scaun stricat și a unui aspirator 
vechi. 

— Nu-i chiar locul tihnit la care mă gândeam. 

— Ştiu că fetele ca tine sunt obișnuite cu - a făcut semn cu 
sticla de șampanie spre scaunul rupt - mai multă ambianţă și 
alte alea. Dar e liniștit, nu? 

A scos dopul, care a aterizat pe un raft pentru pălării, și a luat 
o gură. 

— Şi intim. 

Mi-a întins sticla, dar am refuzat, simțind că nu mai aveam 
mult până să pierd avantajul. 

— Poate iau o gură la miezul nopţii. 

S-a uitat iar la ceas și a bătut în cadran. 

— Încă trei minute. 

— Vreo decizie de Anul Nou? am întrebat. 

— Doar asta. 

Și-a pus mâna asudată pe obrazul meu și s-a aplecat să mă 
sărute. Am făcut un pas înapoi, atingând cu capul stâlpul 
dulapului din spate. 

— Spune-mi ceva mai întâi, am zis. 

— Eşti frumoasă. 

S-a apropiat din nou. L-am împins cu arătătorul. 

— Trebuie mai mult de-atât. 

A chicotit într-un fel care m-a făcut să dau înapoi. 

— Imi place. Imi place provocarea. 

— Spune-mi ceva... interesant. 


l-am susţinut privirea, un truc vechi ca să-i faci pe oameni să 
vorbească. 

— Eu? Sunt o carte deschisă. 

A privit în tavan și a expirat. 

— Cred că tu ești cea cu secrete. 

— Orice femeie are secrete. 

— E adevărat, dar întâmplător eu îl știu pe-al tău. 

Mi s-a uscat gura și mi-am simţit limba grea. 

— Şi care-i ăsta? 

— Vrei să spun? 

— Spune. 

— Nu crezi că știu de ce ai intrat în vorbă cu mine? a întrebat 
el. A început brusc să te intereseze, din întâmplare, un bărbat 
cu, cât, 10 ani mai tânăr ca tine? Crezi că nu știu ce ești? Știu că 
ai pus întrebări despre mine. Despre loialităţile mele. 

Am aruncat o privire spre ușă. 

— Ce nu știi tu este că am mai mulţi prieteni aici decât tine. 

Căzusem direct în capcană, prea distrasă și beată ca s-o văd. 
Am dat să plec, dar mi-a tăiat calea. 

— O să ţip. 

— Bine. O să creadă doar că ţi-ai făcut bine treaba. 

L-am împins, dar m-a împins și el. Am dat cu capul de bara 
metalică a dulapului cu o forță surprinzătoare. Înainte să apuc 
să mă mișc, și-a lipit trupul de mine și și-a apăsat gura pe 
buzele mele așa de tare, încât am simţit gustul sângelui când s- 
a retras. Am încercat să-l împing, dar a făcut-o din nou, 
vârându-și cu forţa limba în gura mea. Când am încercat să-l 
pocnesc cu genunchiul, m-a lovit peste picioare și am căzut pe 
podea. S-a lăsat și el în jos. Am dat să mă adun de pe jos, dar 
mi-a ridicat braţele deasupra capului și mi le-a ţinut cu o singură 
mână. Am tipat, dar ţipătul a fost acoperit de mulțimea aflată de 
cealaltă parte a ușii, care începea numărătoarea inversă până la 
miezul nopţii. Treizeci! Auzeam cum se sfâșie rochia. 

— Cu asta te ocupi, nu? Așa te folosesc? 

Douăzeci și trei! L-am scuipat, iar el și-a șters scuipatul de pe 
faţă cu un rânjet pe care-mi doream să-l pot șterge cu un pumn. 
Și-a apăsat fruntea de a mea. Paisprezece! 

— Deci sunt adevărate și celelalte zvonuri? 

Avea răsuflarea fierbinte și acră. 

— Eşti un fel de lesbiană? Ar fi păcat dacă s-ar afla. 


Trei! Doi! Unu! 

Mulțimea a început să cânte „La mulţi ani!” și formaţia a dat 
tonul la „Auld Lang Syne”. Am închis ochii și m-am gândit la 
capsulele cu otravă din kiturile noastre de supravieţuire din 
Kandy - albe și ovale, într-un flacon de sticlă subţire acoperite 
cu cauciuc maro. In caz de nevoie, trebuia să le mușcăm, să 
spargem sticla și să eliberăm otrava. Când este eliberată, inima 
se oprește în câteva minute; moartea este rapidă și teoretic 
nedureroasă. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că aș fi putut fi 
capturată așa de departe de câmpul de luptă. 


M-a lăsat în debara. Nu m-am gândit să mă ridic. Nu m-am 
gândit să mă târăsc afară. Nu m-am gândit să chem ajutor. Nu 
voiam să gândesc deloc. Voiam să dorm. 

S-a întors cu haina mea și m-a ajutat să mă ridic. Anderson și 
nevastă-sa tocmai plecau când am ieșit din garderobă - Henry 
primul, eu clătinându-mă la câţiva pași în urma lui. Însă 
Anderson nu s-a apropiat, n-a strigat „La mulţi ani”, n-a zis 
nimic. S-a uitat la machiajul meu întins, la rochia sfâșiată, și n-a 
scos o vorbă. 

Henry avea dreptate. Nu însemnam nimic pentru ei. Nici chiar 
Anderson nu se putea uita la mine. Nu eram colega lor, egala 
lor. Cu siguranţă nu eram prietena lor. Mă folosiseră cu toţii. Tot 
timpul, mă folosiseră. Frank, Anderson, Henry, toţi. Şi eram 
sigură că ar continua să mă folosească până nu mai rămânea 
nimic de stors. 

Henry m-a urcat într-o mașină, m-a sărutat pe obraz ca un 
gentleman și i-a spus șoferului să aibă grijă cum conduce. 

Şoferul m-a condus până la ușă, iar eu am urcat treptele până 
în apartamentul meu ţinându-mă strâns de balustradă. Încă îl 
mai simţeam. Încă îi mai simţeam mirosul. 

În apartament era tot frig. Jumătatea de sticlă de Dom 
Perignon încă mai stătea pe măsuţa mea de cafea din sticlă 
lângă lebăda din folie, acum goală. Pantofii pe care-i încercasem 
cu rochia, dar nu-i pusesem, încă mai erau la picioarele oglinzii 
mele până în podea. Felicitarea de Crăciun pe care mi-o 
trimisese Irina stătea singuratică pe poliţa șemineului. 

Mi-am scos pantofii. M-am demachiat. Mi-am scos rochia. Am 
rămas în picioare în cadă și am lăsat apa opărită să-mi curgă pe 


trup. După aceea m-am băgat în pat și am dormit - toată ziua și 
în noaptea următoare. 

Când m-am trezit, m-am dus la baie și am îngenuncheat pe 
podeaua rece. Numărând șase plăci de la perete, mi-am băgat 
unghia sub placa slăbită. Unghia roșie s-a rupt. Am rupt cu dinţii 
ce mai rămăsese din ea și am scuipat-o pe podea. Am dat 
deoparte placa și am scos cartea de vizită: CURAŢATORIA SARA, 
2010 P ST. NW, WASHINGTON, D.C. 

Întorcând cartea de vizită, m-am gândit la Irina. Voiam să-mi 
amintesc totul. Voiam să cataloghez, apoi să arhivez amintirile 
cu ea, ca să pot să mă îndepărtez de ele în viitor, să le apăr de 
influenţa altora, să le apăr de distorsiunea crudă a timpului, să 
le apăr de persoana care știam că va trebui să devin. 

Din momentul în care luam decizia, nu mai exista cale de 
întoarcere. Un agent dublu e un termen impropriu: o persoană 
nu se transformă în două. Mai degrabă, pierzi o parte din tine ca 
să exiști în două lumi, fără să exiști pe deplin în niciuna dintre 
ele. 

Mi-am amintit cum am văzut-o pe Irina la Ralph: cum stătea în 
marginea separeului, cu picioarele pe jumătate pe culoar, când 
și-a întors prima dată capul spre mine. Mi-am amintit guma de 
mestecat roz pe care și-a cumpărat-o de la o benzinărie din 
Leesburg când mergeam spre o podgorie care s-a dovedit că era 
închisă. Cum, în seara când a nins prima dată, ne-am dus să ne 
dăm cu sania la Fort Reno, cel mai înalt punct din District. Cum 
m-am împotrivit când m-am întâlnit cu ea în Teneleytown și ea 
avea două tăvi de culoarea supei de mazăre pe care le luase de 
la cantina Agenţiei. l-am arătat tocurile și i-am zis că n-am cum. 
Cum m-am înduplecat când m-a întrebat dacă nu vreau să 
încerc măcar o dată. Cum am simţit vântul pe faţă când 
coboram în viteză pe dealul îngheţat. 

Și atunci când am intrat în Safeway cu 10 minute înainte de 
închidere, căutând un tort pentru o aniversare. Nu era ziua mea, 
și nici a ei, însă Irina insistase să-l luăm, ba chiar îl întrebase pe 
cofetar, care-și scosese deja șorţul și se pregătea să închidă, 
dacă nu vrea să scrie numele meu pe tort, cu un semn de 
exclamare, cu glazură albastră. 

Când priviserăm de pe Gravelly Point cum aterizează 
avioanele pe aeroportul National. Cum ne ghemuiam sub pătură 
când apărea în depărtare vreo străfulgerare de lumină. Cum se 


auzeau tot mai tare și mai tare motoarele avioanelor, până 
ajungeau deasupra noastră. Cum păreau așa de aproape, că 
aveam senzația că puteam întinde mâna să le atingem. 

Ba chiar am vrut să-mi aduc aminte și dimineaţa aceea din 
apartamentul meu, după ce făcuserăm dragoste când totul se 
destrăma ca un fir dus dintr-un pulover. După ce a plecat, m-am 
dus la  șifonier, unde ascunsesem cadoul pe care i-l 
cumpărasem, o schiţă veche cu Turnul Eiffel. După ce 
văzuserăm Mutra nostimă, spusese că trebuie să mergem 
împreună la Paris într-o bună zi. Turnuleţul era cât palma mea, 
liniile complicate desenate cu vârful unui ac înmuiat în cerneală. 
Avusesem de gând să i-l dau de Crăciun, dar rămăsese în fundul 
dulapului meu. 

Am ridicat cartea de vizită în mână. Am memorat adresa, am 
aprins un chibrit și am privit-o pierind în flăcări. 


Capitolul 16 
Candidata 
CURIERUL 

Bishop Garden era pustie, iar poarta laterală descuiată. 
Copacii desfrunziţi aruncau umbre negre pe Catedrala Naţională 
luminată. Fântâna acoperită cu heruvimi era închisă pe timpul 
iernii, mai scurgându-se doar un firicel constant de apă, care să 
nu lase ţevile să îngheţe, iar celebrele tufe de trandafiri ale 
grădinii nu mai erau decât niște tufișuri cu spini. 

Trei dintre șirurile de lampadare aflate de-a lungul aleii erau 
arse - așa cum spuseseră că vor fi -, dar cu luna plină și 
catedrala iluminată care domina grădina, n-am avut nicio 
problemă să merg pe alee și să trec prin arcada de piatră, către 
banca de lemn de sub cel mai înalt pin. 

Am șters stratul subţire de zăpadă și ace uscate de pin și m- 
am așezat. O mișcare bruscă în spate mi-a ridicat părul de pe 
ceafă. Am privit în jur: nimic. Fusesem urmărită? Am ridicat 
privirea: în pinul înalt de deasupra atârnau două felinare 
galbene. O bufniţă s-a așezat mai bine pe o creangă care părea 
mult prea subţire s-o susţină. Și-a răsucit capul, cercetând 
grădina în căutarea vreunui șoarece sau a unei veveriţe 
ghinioniste. Era o pasăre maiestuoasă, stând acolo, pe tronul ei, 
pe punctul de a da verdictul și de a aplica tot ea sentinţa. Nu 
mi-a acordat nicio atenţie mie, muritor de rând, în timp ce 
aștepta răbdătoare să-i apară cina. Să acţionezi doar sub 
impulsul instinctului era un dar dat animalelor; cât de mult mai 
simplă ar fi viaţa dacă și oamenii ar fi la fel! Bufnița și-a 
schimbat poziţia și creanga a trosnit. Cu o fluturare din aripi, s-a 
ridicat în zbor și a trecut peste zidul grădinii. Abia după ce a 
plecat am observat că-mi ţineam răsuflarea. 

Mi-am tras mănușa roșie și m-am uitat la ceas: 19:56. 
Chaucer trebuia să ajungă în patru minute. Dacă întârzia, 
trebuia să plec imediat și să iau autobuzul 10 până la Dupont 
Circle. Dacă ajungea la timp, trebuia să iau un pacheţel de la el, 
două role de microfilm cu Doctor Jivago în original în rusă, apoi 
să mă urc în autobuzul 20 și să duc filmul la una dintre casele 
conspirative de pe Albemale Street. 

Începuse să ningă și am privit fulgii dansând în reflectoarele 
îndreptate spre Catedrală. Au început să mă mănânce coapsele, 
așa cum se întâmpla întotdeauna când îmi era frig, și mi-am 


strâns cureaua hainei lungi din păr de cămilă pe care insistase 
să mi-o cumpere Sally când observase arsura de ţigară din 
haina mea veche de iarnă - un mic cadou de la un bărbat care 
intrase în mine în autobuz. Mi-am scos mănușile roșii de piele și 
am suflat aer cald în pumnii strânși. Când am desfăcut degetele, 
inelul de logodnă mi-a alunecat de pe deget și a căzut cu un 
clinchet pe caldarâm. Era cu două măsuri prea larg și nu 
ajunsesem să-l ajustez cum se cuvine. Dar, Doamne, cât era de 
frumos. Bunica lui Teddy i-l dăduse când era copil, spunându-i 
că, într-o bună zi, îl va purta femeia pe care o va iubi el toată 
viaţa. Teddy își aducea aminte că-i spusese că n-o să se însoare 
niciodată - că o să fie mult prea ocupat să se lupte cu naziștii, 
așa cum făcea Căpitanul America. Bunica îl mângâiase pe cap. 
„Așteaptă tu”, îi zisese. 

Teddy spusese povestea înainte să se lase într-un genunchi, 
acasă la părinţii săi, a doua zi după ce împlinisem 25 de ani, 
chiar înainte să se servească prăjitura cu căpșuni. In loc să mă 
uit la Teddy, m-am uitat la mama, care zâmbea cu o expresie de 
mândrie pe care n-o mai văzusem niciodată la ea. Apoi m-am 
uitat la părinţii lui, care stăteau de cealaltă parte a mesei, 
zâmbind de parcă băieţelul lor făcea primii pași. După aceea mi- 
am întors privirea la Teddy și am încuviinţat din cap. 

Era un inel frumos, dar îmi displăcea să-l port. Părea un fel de 
acoperire. 

Ştiam că e imposibil ce-mi doream eu cu adevărat. Dar tot îmi 
doream. Voiam entuziasmul, sentimentul de acasă, aventura, 
lucrurile pe care le așteptam și cele la care nu mă așteptam. 
Voiam toate contradicţiile, toate contrariile. Și le voiam pe toate 
pe loc. Abia așteptam ca realitatea mea să-mi ajungă din urmă 
dorinţele. Și această nevoie era însoţitorul meu constant, fluxul 
latent de emoție care mă făcea să analizez excesiv fiecare 
interacţiune și să pun sub semnul întrebării fiecare decizie - 
sursa conversațţiei nesfârșite din capul meu care mă ţinea 
trează nopţile, în timp ce mama sforăia încetișor de cealaltă 
parte a peretelui subţire care ne separa dormitoarele. 

Ştiam cum îi spunea lumea: o monstruozitate, o perversiune, 
o deviaţie, o imoralitate, o depravare, un păcat. Dar nu știam 
cum să-i spun eu, cum să ne descriu pe noi. 

Sally îmi arătase o lume care exista în spatele ușilor închise, 
dar tot nu aveam senzaţia că e lumea mea, că e realitatea mea. 


Nu știam decât că n-o mai văzusem pe Sally după noaptea 
petrecută la ea în apartament, cu două săptămâni și trei zile 
înainte, iar în aceste două săptămâni și trei zile nu trecuse nicio 
oră în care să fiu trează și în care să nu mă gândesc la ea. 

Am ridicat inelul de pe jos și l-am pus la loc pe deget în 
momentul în care clopotele catedralei au bătut de opt ori. După 
ultimul dangăt, a apărut Chaucer, conform planului. Nu se 
auzise niciun sunet - nici poarta deschizându-se, nici pași. A 
venit silențios ca zăpada, purtând o haină neagră lungă și o 
căciulă ecosez cu apărătoare care-i acopereau urechile. Cu 
căciula caraghioasă și expresia curioasă, mă ducea cu gândul la 
un baset. 

— Bună, Eliot, a zis. 

— Bună, Chaucer. 

— Plăcută seară pentru o plimbare. 

Pronunţia îi era încărcată de accentul de aristocrat londonez. 

— Așa este. 

A rămas în picioare, iar între noi s-a lăsat o clipă de tăcere. N- 
a făcut nicio mișcare să-mi dea pachetul, ci s-a întors și a ridicat 
privirea către catedrală. 

— Impresionantă structură. Vouă, americanilor, vă place să 
faceţi clădiri noi care să pară vechi. 

— Presupun că așae. 

— Luaţi bucățele din vechea patrie, le lipiţi și puneţi clasica 
ștampilă americană pe ele, nu-i așa? 

N-aveam de gând să intru în polemică și nici nu înţelegeam 
de ce părea să vrea el să polemizeze cu mine. Poate că așa 
făceau bărbaţii, dar eu n-aveam timp de rafala de tachinării 
inteligente. Aveam o treabă de făcut. 

A părut rănit de lipsa mea de reacţie și a băgat mâna în 
haină, întinzându-mi un pacheţel învelit în ziar. 

Am pus pachetul în geanta mea Chanel. 

— Hai să repetăm și altă dată. 

Și-a înclinat pălăria și a rămas în picioare când am plecat. 

Fiorul nu se domolea niciodată - ca momentul când un roller 
coaster ajunge în vârful curbei și se oprește chiar înainte să lase 
gravitația să-l tragă în jos. Am mers până la colţul dintre 
Wisconsin și Massachusetts. Însă în loc să urc în autobuzul 20, 
așa cum ar fi trebuit, am făcut o plimbare de 20 de minute până 
la casa masivă în stil Tudor de pe strada Albemarle 3812. Dacă 


nu mă puteam bucura de ce-și dorea inima, mă puteam bucura 
măcar de acel moment, de acea senzație - și voiam s-o savurez 
cât mai mult timp. 


După ce am strecurat pachetul în fanta pentru scrisori a casei, 
am coborât mai departe dealul către Connecticut Avenue, unde 
am prins un autobuz spre Chinatown. 

Când am intrat la Joy Luck Noodle, m-a întâmpinat un zid de 
aer cald și de miros de orez la tigaie. Patronul mi-a arătat o 
masă din spate, unde Sally își turna o ceașcă de ceai aburind 
dintr-un mic ceainic metalic, ţinut la cald pe o lămpiţă cu 
lumânare. Nu mă observase când am intrat și, când ne-am privit 
în ochi, am simţit icnetul interior familiar. 

Două săptămâni și trei zile de când n-o mai văzusem - din 
ziua în care îi spusesem că m-am logodit cu Teddy, din noaptea 
când făcuserăm dragoste. In noaptea aceea simţisem că m-am 
schimbat dinspre interior spre exterior - în genul de persoană 
care e sigură pe ea în tot ce face, cineva care nu-și pune la 
îndoială fiecare gând, fiecare mișcare. Însă când am văzut-o 
stând acolo mi-a venit să mă retrag la baie și să-mi calmez 
nervii. Când mi-a aruncat zâmbetul acela al ei în momentul în 
care mi-am scos haina și am atârnat-o de spătarul scaunului, m- 
am relaxat o clipă. 

Era frumoasă ca întotdeauna, mai puţin stratul gros de 
machiaj cu care încercase să acopere pungile de sub ochi. Purta 
un turban de brocart verde, însă șuviţele roșii care ieșeau din el 
păreau slinoase și nespălate. Când a întins mâna după ceașca 
de ceai, i-am observat mâinile care tremurau. 

— Obosită? Flămândă? a întrebat ea, în limbajul nostru 
codificat. 

— Flămândă, am spus. Şi-mi trebuie ceva de băut. 

Nu discutam niciodată detaliile misiunilor, dar obosită 
însemna că lucrurile nu merseseră bine, flămândă însemna că 
merseseră bine, iar îmi trebuie ceva de băut însemna exact 
asta. 

l-a făcut semn chelnerului să aducă două Mai Tai-uri. 

— Mi-am permis să comand puiul cu caju și orez cu ananas. 

— Perfect. 

Mi-am scos mănușile și le-am pus pe masă. Privirea lui Sally a 
alunecat o clipă spre mâna mea stângă, înainte să se mute. A 


lăsat tăcerea să stăruie - un truc vechi despre care probabil că 
uitase că mi-a povestit, ceva ce învățase în timpul războiului, ca 
să-i facă pe oameni să înceapă să vorbească. Lumea face orice 
ca să umple o tăcere jenantă, spusese ea. Am sorbit din Mai Tai 
și mi-am adus aminte că Sally își începuse invitaţia la o cină la 
ceas târziu spunând că trebuie să stăm de vorbă. Nu dădusem 
atenţie atunci, însă acum nu mă mai puteam gândi la altceva. 

— Voiai să-mi spui ceva? 

Mi-am scos umbreluţa albastră de hârtie din pahar și am dus 
cireașa de pe săbiuţă la gură. 

— Nimic important. 

A sorbit și ea din băutură cu paiul albastru, având grijă să nu- 
și întindă rujul. 

— Voiam doar să aflu cum ţi-a fost de Anul Nou. 

— Două ture pe pârtia pentru începători și am terminat. Mi- 
am petrecut cea mai mare parte a serii în cabană, bând cacao 
fierbinte de una singură. 

— Îmi imaginez că Teddy e un schior bun. Genul sportiv de la 
natură. 

Rareori îl pomenea pe Teddy și cu siguranţă nu-i făcea 
niciodată complimente. 

— Presupun că da. 

— Ei bine, eu am avut un An Nou încântător ca de obicei, a 
spus ea după încă o sorbitură lungă. Am fost la o petrecere. Am 
dansat toată noaptea. Am băut un pic prea mult, știi și tu cum e. 

Mă pedepsea. 

— Sună minunat. 

A venit chelnerul cu puiul și am fost din nou recunoscătoare 
pentru o ocazie să nu vorbesc. Sally mânuia beţișoarele ca o 
maestră. Am luat o furculiță și am împuns o bucată de ananas. 

După ce chelnerul ne-a luat farfuriile, Sally a tras adânc aer în 
piept și a spus repezit că nu ne mai puteam vedea, că era 
recunoscătoare pentru perioada pe care o petrecuserăm 
împreună și pentru prietenia noastră, dar că ar fi fost mai bine 
pentru amândouă dacă am fi pornit fiecare pe drumul ei, că ea 
urma sa aibă foarte mult de lucru și oricum n-ar fi avut timp de 
socializare. 

l-am simţit cuvintele ca pe niște lovituri în stomac, iar și iar, 
și, până să termine, abia mai puteam răsufla. Cel mai tare durea 
cuvântul „prietenie”. 


— Bineînţeles, a încheiat ea, vom păstra o relaţie profesională 
la serviciu. 

Părea că ar fi vrut să spună mai mult, dar n-a făcut-o. 

— Profesională, am repetat. 

— Mă bucur că ești de acord. 

Indiferenţa ei era o cruzime. Voiam să-i spun că nu sunt de 
acord. Nu, voiam să ţip la ea. Gândul să nu mai stau cu ea, să 
fiu nevoită s-o tratez profesional, să fiu nevoită să mă prefac că 
n-a fost niciodată nimic între noi îmi făcea greață. Voiam să-i 
spun că mai bine merg desculță pe sârmă ghimpată decât să 
fac conversaţie politicoasă cu ea în lift. Și voiam s-o întreb cum 
poate... cum de îi e așa de ușor să închidă comutatorul. 

Dar n-am spus nimic. Și abia după ce m-am ridicat, după ce 
m-am lovit cu genunchii de tăblia mesei, vărsând Mai Taiul roz 
pe faţa de masă, după ce m-am întors să plec, după ce am 
auzit-o spunându-i chelnerului că nu mă simţeam bine, după ce 
am năvălit afară, după ce pasul de plimbare a devenit alergare, 
abia după toate astea mi-am dat seama că și tăcerea mea 
fusese un răspuns. 


Capitolul 17 
DACTILOGRAFELE 

Făcuserăm speculaţii despre lrina încă de când venise în 
Agenţie. Şi bănuielile noastre au fost confirmate după ce a fost 
lansat Sputnik și Gail i-a văzut numele pe un memoriu legat de 
misiunea Jivago. Ea n-a vorbit niciodată despre treaba pe care o 
făcea după program, iar noi n-am întrebat niciodată. Ca un bun 
Curier, lrina nu spunea nimic despre secretele pe care le ducea. 
Totuși n-a trecut multă vreme până să aflăm și restul. 

Ce o făcea pe Irina să iasă în evidenţă în Corpul 
dactilografelor era tocmai faptul că Irina nu ieșea în evidenţă în 
Corpul dactilografelor. În pofida ingredientelor câștigătoare 
care-i alcătuiau înfățișarea fizică, avea talentul de a trece 
neobservată. Chiar și la un an de când venise la Agenţie, tot mai 
reușea să ne scape de sub ochi. Ne dădeam cu ruj în baie când 
ne speria venind din spate și spunând că nuanţa aia de roze o 
culoare minunată de primăvară. Sau ciocneam un pahar în 
timpul orei de reduceri de la Martin și dădea noroc cu noi 
imediat ce credeam că am ciocnit deja cu toată lumea. La prânz, 
la cantină, se ridica să spună că se întoarce la lucru, când nu-și 
aducea nimeni aminte să se fi așezat cu noi la masă. 

Talentul ei de a trece neobservată nu trecuse neobservat; și, 
cum tatăl ei murise de mâna Monstrului Roșu, avea toate 
calităţile unei resurse perfecte. După ceva instruire, a fost 
înaintat un memoriu pe cale ierarhică, iar Irina a început munca 
de teren. Și era bună. Primele misiuni au constat în livrarea de 
mesaje interne în oraș, însă, pe măsură ce și-a demonstrat 
calităţile, însărcinările ei au devenit tot mai importante. În seara 
aceea rece de ianuarie fără zăpadă, în grădina Bishop, a fost 
prima ei misiune pentru Jivago. 

După ce a plecat de la sediu în seara aceea, a luat autobuzul 
15 până la intersecţia dintre Massachusetts și Wisconsin, a mers 
pe jos în jurul școlii St. Albans până la intrarea din spate în 
curtea catedralei și s-a strecurat în grădină prin poarta laterală 
de fier. 

Irina purta probabil haina ei lungă nouă, din păr de cămilă, cu 
guler maro, și mănușile roșii de piele pe care i le dăduse Teddy. 
A doua zi după ce primise mănușile, Irina ni le-a arătat și nouă. 

— Nu-i așa că sunt drăguţe? a întrebat ea, răsfirându-și 
degetele, în timp ce stăteam la coadă la intrarea în sediu, 


pentru controlul pălăriilor, hainelor și poșetelor. Un pic cam 
strâmte, dar o să se lase. 

Am fost toate de acord că erau foarte elegante și că Teddy 
avea gusturi minunate. Toate, cu excepţia lui Sally Forrester, 
care a aruncat o privire și a zis că erau contrafăcute. 

Sub mănusșile roșii trebuie că se afla noul inel cu diamant al 
Irinei, pe care i-l dăduse Teddy a doua zi după ce împlinise 25 
de ani. Era o piesă art deco de bun-gust, cu un diamant de o 
dimensiune care ne surprinsese. Ştiam că Teddy vine dintr-o 
familie avută, dar habar n-aveam că erau atât de bogaţi. 
Minunea îi era prea largă pe inelar și încă nu-l dusese la 
modificat. În timpul programului, îl punea în sertarul biroului, ca 
să nu-i cadă în timp ce bătea la mașină, și uneori uita chiar să-l 
pună la loc la plecare. Dacă ar fi fost una dintre noi, l-am fi dus 
la strâmtat în ziua în care îl primeam. Însă Irina nu era genul 
care să se grozăvească. 

O nuntă în Corpul dactilografelor implica întotdeauna o 
grămadă de discuţii, însă lrina nu părea interesată să stea de 
vorbă despre a ei. 

— O să te întorci la serviciu? a întrebat Gail. 

— De ce nu? 

— Ce părere ai despre tafta? a întrebat Kathy. 

— Presupun că sunt pentru? 

Am aflat că mama Irinei planifica ziua cea mare, folosind-o ca 
să scape de ultimele rămășițe de personalitate rusească din ea 
și organizând cea mai americană nuntă cu putinţă. 

— Vrea să aibă aranjamente florale cu garoafe roșii, albe și 
albastre, ne-a zis lrina. Are de gând să le vopsească pe cele 
albastre cu mâna ei. 

Ca să sărbătorim logodna, am pus fiecare câte doi dolari ca să 
cumpărăm un neglijeu negru de dantelă de la Hecht. L-am 
împachetat în hârtie argintie și i l-am pus pe birou înainte să 
ajungă la serviciu. Când s-a așezat, a luat pachetul și s-a uitat 
prin încăpere, în timp ce noi ne prefăceam că lucrăm. A rupt un 
colțișor din hârtia de ambalaj și din pachet a alunecat o bretea 
neagră de mătase. Irina a încercat s-o îndese la loc, dar n-a 
făcut decât să rupă și mai mult hârtia. A început să plângă. Noi 
am încremenit, neștiind ce să facem. Una dintre regulile de aur 
ale dactilografelor este să nu lași pe nimeni să te vadă 
plângând. Bineînţeles, toate plângeam, dar în relativa intimitate 


a toaletei femeilor sau măcar în casa scărilor. La birou? 
Niciodată. 

Ne-am întrebat dacă Irina se gândea la neglijeul negru în timp 
ce-l aștepta în seara aceea pe Chaucer în grădina Bishop. 
incepea oare să-și piardă curajul? Sau începuse deja să se 
gândească mai bine înainte de neglijeu, înainte să o ceară 
Teddy de nevastă, înainte să-i spună că o iubește, în timpul 
plimbărilor lor în jurul Bazinului cu valuri, când cireșii încă mai 
păstrau ultimele petale de flori roz? 

E greu de spus. Nu putem ști totul. 

Dar știm că Chaucer a ajuns exact la timp și că Irina a preluat 
cele două role de film Minox care conţineau Doctor Jivago. Și 
știm că a luat autobuzul 20 spre Tenleytown, unde a livrat 
coletul la o casă conspirativă de pe strada Albemarle. 


Prima etapă a misiunii era încheiată, în parte datorită Irinei. 
Bărbaţii s-au bătut pe spate unii pe alţii pentru că au găsit o 
resursă așa de neașteptată. Insă nu un bărbat fusese cel care 
dezvoltase talentul Irinei; Sally Forrester o făcuse. 

Oficial, Sally era secretară cu jumătate de normă, dar nu 
trebuia să fii geniu ca să-ţi dai seama că era mult mai mult de- 
atât. La scurt timp după ce o prezentase Anderson la sediu, am 
descoperit ca toată lumea care avea acces la informaţii știa că 
Sally era o Rândunică și se tot plimbase după perioada ei din 
OSS. Când nu stătea în spatele biroului secretarei, ceea ce 
însemna cea mai mare parte a timpului, Sally călătorea prin 
toată lumea, folosindu-și „darurile” ca să obţină informaţii. Spre 
deosebire de Irina, Sally nu putea fi niciodată invizibilă. Toată 
ființa ei spunea Vită-te la mine! Uită-te la mine! Eu sunt cea 
care trebuie privită! Era tunsă în stil italienesc - bucle roșii 
scurte care-i încadrau chipul în formă de inimă -, iar silueta ei 
părea întotdeauna să amenințe integritatea fustelor și a 
jachetelor de lână strâmte. Și tot timpul era îmbrăcată mai 
elegant decât era necesar: rochii fucsia trapezoidale de 
designer, pelerine de satin alb, o haină de blană de iepure 
despre care se zvonea că ar fi fost un cadou chiar de la Dulles. 

Unul dintre bărbaţi o învățase pe Irina cum să ia un colet de la 
un trecător de pe strada K la ora de vârf și să meargă mai 
departe fără să privească în urmă; cum să lase o carte scobită 
sub o bancă din parcul Meridian Hill și să plece fără să sară 


nimeni și să spună Hei, domnişoară, ţi-ai uitat cartea; cum să 
strecoare o bucăţică de hârtie în buzunarul unui bărbat care stă 
lângă ea la Longehamps. Dar Sally a fost cea care i-a finalizat 
instrucţia. Nu știm în ce a constat această instrucţie, dar am 
văzut o schimbare la Irina. Avea ceva care devenise mai robust 
- de parcă devenise o femeie care trebuie luată în seamă. Pe 
scurt, semăna mai mult cu Sally. 

Orice ar fi fost, Irina și-a făcut mentorul mândru de ea și 
curând nu mai erau doar colege, ci și prietene. Au început să 
stea la o masă separată la cantină. Au început să meargă la Off 
the Record în loc de Martin. Lunea, veneau la serviciu citând 
replici din Silk Stockings, Mutra nostimă sau An Affair to 
Remember. Când se întorcea din vreo călătorie, Sally lăsa mici 
fleacuri pe biroul Irinei: o mască de dormit de la Pan Am, o 
loţiune cu aromă de lavandă de la Ritz, un penny storcit de la 
vreuna din mașinile alea de pe promenada din Atlantic City, un 
glob cu zăpada din Italia. 

Când a împlinit lrina 25 de ani, Sally i-a organizat o petrecere. 
Nu mai fuseserăm niciodată acasă la Sally - un apartament cu 
un dormitor, într-un bloc fără lift, deasupra unei brutării din 
Georgetown -, așa că am profitat de ocazie când ne-a pus pe 
birouri invitaţiile bleumarin. Sunteţi invitată la celebrarea 
nașterii dragei noastre prietene Irina, spunea scrisul de mână 
argintiu. 

Când am întrebat dacă putem veni însoţite, Sally ne-a zis că 
petrecerea asta e doar pentru fete. 

— O să fie mai civilizat așa, a spus ea râzând. 

Ne-am pus cele mai moderne ţinute de cocktail, unele dintre 
noi răsfăţându-ne la Garfinckel pentru această ocazie. 

— E petrecerea lui Sally Forrester. Nu vii purtând o făcătură 
după un Dior de anul trecut, a zis Judy. In plus, putem purta 
rochiile și de Anul Nou. 

Am luat taxiuri în loc de tramvaie sau autobuze, ca să 
ajungem aranjate, cu rimelul și rujul intacte, în pofida ninsorii. 
Am urcat cele două etaje și, când am ajuns sus, am auzit o 
melodie de dincolo de ușă. 

— Sam Cooke? a întrebat Gail. 

Inainte să apucăm să batem, Sally a deschis ușa, arătând 
uluitor într-o rochie petrecută, din satin auriu, strânsă cu o 
centură cu ciucuri. 


— Păi nu staţi acolo! 

Am urmat-o pe Sally în apartament, pantofii ei negri cu toc cui 
clătinându-se pe covorul roz de pluș. 

Irina arăta încântător cu fusta ei verde-smarald și boleroul 
asortat. l-am urat la mulţi ani când i-am pus în mâini micile 
noastre cadouri. 

Sally a dispărut în bucătărie, iar lrina ne-a făcut semn să ne 
așezăm pe canapeaua modulară de piele albă. Ca să alungăm 
tăcerea, am pus întrebări despre decoraţiunile din apartament. 
Cum Sally era ocupată în bucătărie, a răspuns Irina în locul ei. 

— Cum a găsit locul ăsta? a întrebat Norma. Face toţi banii. 

— A văzut un anunţ în Post. 

— Candelabrele astea! De unde sunt? a întrebat Linda. 

— Moștenite. Cred că de la o bunică. 

— Asta-i un Picasso adevărat? a întrebat Judy. 

— Nu-i decât o reproducere de la Galeria Naţională. 

— Ce ţi-a luat Teddy de ziua ta? s-a interesat Gail. 

— Mi-a zis să-mi aleg ceva drăguţ de la Rizik. 

Și-a îndreptat jacheta. 

— Am fost azi cu Sally. 

Sally a apărut din bucătărie, ducând un bol de punci plin cu 
un lichid roz spumos asortat cu covorul. 

— Şi n-arată superb? 

Am încuviințat. După două pahare de punci, ne-am mutat la 
masa lungă deja pregătită, cu cartonașe cu numele scrise de 
mână, cu cale albe și șervete de pânză împăturite ca niște 
evantaie. 

— Ce prezentare! a șoptit Norma. 

După cină, prăjitură de ciocolată, cadouri și încă vreo câteva 
pahare de punci, am plecat de la Sally convinse că petrecerea 
fusese un pic cam mult pentru o zi de naștere, dar fiind de acord 
că știe cu adevărat să organizeze un zaiafet. 

Poate că unii spun altceva acum, dar noi n-am observat nimic 
în neregulă la Sally. Sigur, atenţia deosebită pe care i-o acorda 
sexul opus provoca din când în când câte o remarcă 
răutăcioasă, dar o respectam toate. Nu spunea niciodată 
„Scuze” sau „Te rog” sau „Ziceam și eu”. Vorbea așa cum 
vorbesc bărbaţii, iar ei o ascultau. Nu numai asta, dar pe unii îi 
și speria de moarte. Poate ca puterea ei aparentă venea din 
fusta strâmtă, dar puterea ei reală era că nu accepta niciodată 


rolurile pe care i le distribuiau bărbaţii. Poate că voiau să arate 
bine și să tacă din gura, dar ea avea alte planuri. 

Mai târziu, când numele lui Sally a fost eliminat din toate 
memoriile, din toate registrele de convorbiri și din toate 
rapoartele, am încercat să ne aducem aminte dacă a existat 
vreun indiciu despre cine era ea în realitate. Dar abia mult mai 
târziu am pus totul cap la cap. 


Capitolul 18 
Candidata 
CARIERA 

A trecut o săptămână. Apoi o lună. Apoi două. Planificarea 
nunţii mergea mai departe. Teddy și cu mine urma să ne 
căsătorim în octombrie, la St. Stephen, după care avea sa aibă 
loc o mică recepţie la clubul Chevy Chase. Acoperirea mea avea 
să devină viața mea. 

Părinţii lui Teddy plăteau toată povestea, dar mama insistase 
să se ocupe de flori, de tort și de rochia mea. Chiar dinainte de 
logodnă cumpărase materialul pentru rochie - dantelă și satin 
de culoarea fildeșului. 

A doua zi după ce Teddy mă ceruse de nevastă, îmi luase 
măsurile în timp ce eram la sobă și pregăteam micul dejun. 
Până în februarie, rochia - despre care zicea că va fi cea mai 
măreaţă operă a ei - era deja aproape gata. Insă în martie s-a 
oprit, plângându-se că trebuie s-o ia de la capăt dacă nu pun la 
loc pe mine cele aproape șapte kilograme pe care le dădusem 
jos din ianuarie. l-am spus că e nebună, că n-am slăbit șapte 
kilograme, cel mult două - și asta doar din cauza gastroenteritei 
virale, care era scuza pe care i-o dădusem când nu reușisem să 
mă dau jos din pat o săptămână după cina cu Sally. 

Nu-i puteam ascunde nimic. În ciuda straturilor de pulovere și 
dresuri groase de lână, mama își dădea seama cum mi se 
împuţina trupul. Fustele trebuiau prinse cu ace de siguranţă ca 
să nu-mi alunece de pe șolduri și purtam pulovere pe gât groase 
ca să-mi ascund claviculele ieșite. 

Mama reacţiona adăugând untură în toate cele: ciorba de 
varză, borş, pelemeni, în vita Stroganoff, în blinii și în omlete. 
Am prins-o chiar scurgând grăsimea dintr-o tigaie în fulgii de 
ovăz integrali pe care-i mâncam la micul dejun. Insista să-mi 
mai iau o porţie la fiecare masă și mi se uita în farfurie așa cum 
făcea când eram mică. 

În weekenduri, făcea mai multe prăjituri, spunând că testează 
ca să se hotărască pe care s-o pregătească pentru nuntă - 
miere, vișine în alcool, torturi în straturi colorate, lapte de 
pasăre, chiar și un tort Vatslavski cu două blaturi. Mă obliga să 
iau mai multe felii din fiecare, punând de multe ori și îngheţată 
de vanilie deasupra. 


Mama nu era singura care observase cum mă subțiam. Teddy 
mă întrebase de așa de multe ori dacă mă simţeam bine, încât i- 
am zis că, dacă nu înceta, n-avea să fie deloc bine. A zis că n- 
avea să mai întrebe, dar că spera că nu încercam vreo dietă 
nebunească la modă. A spus că eram perfectă așa cum eram, 
iar sinceritatea lui m-a înfuriat în mod inexplicabil. 

Au observat și dactilografele. Judy m-a întrebat care-i secretul 
și a zis că am talia la fel de îngustă ca Vera-Ellen în Crăciun alb. 
Celelalte se purtau ca mama și îmi lăsau pe birou gogoși de la 
Ralph. 

Nu era vorba că nu voiam să mănânc; n-aveam chef, nici de 
mâncare, nici de altceva. Imi era greu să stau să mă uit la un 
film până la sfârșit. Era chinuitor să stau printre oameni. 
Incepusem să merg pe jos la serviciu în loc să iau autobuzul, 
doar ca să fiu singură. La petreceri, nici măcar nu încercam să 
fac conversaţie de complezenţă. Până și la adunările de 
duminică ale Companiei, unde înainte îmi plăceau controversele 
intelectuale și sentimentul că obţin informaţii privilegiate, 
preferam să stau cu soțiile în loc să stau cu Teddy, dar nici acolo 
n-aveam multe de spus în afară de faptul că-mi plăcea crema de 
brânză cu legume. 

Teddy încerca să mă scoată din starea în care căzusem. Tot 
încerca și aproape că-l iubeam pentru efortul pe care-l făcea. 
Incercam să-l iubesc, zău că încercam. El mă iubea mai mult 
decât mă iubise oricine. Și atunci, de ce nu era suficient? 

In perioada aceea, am văzut-o pe Sally de două ori. Se 
ascundea de dragul meu? Se gândise la mine măcar un minut? 
Prima dată, plecam de la birou și ea stătea în hol când s-au 
deschis ușile liftului. Am coborât și aproape că ne-am ciocnit. 
Am luat-o spre dreapta, apoi spre stânga. Ea a făcut exact la fel, 
apoi s-a îndreptat stângaci. M-a salutat și a zâmbit, dar am 
văzut-o cum mă măsoară din cap până în picioare și, după 
expresia ei, mi-am dat seama că probabil arătam îngrozitor. 

A doua oară nu m-a văzut și ea. O zărisem stând în separeul 
de lângă vitrină de la Ralph, vizavi de Henry Rennet - în 
separeul din faţă, la fereastră, ca să vadă lumea, într-o marți la 
prânz. Şi lumea a văzut. Când m-am întors la serviciu, numai 
despre asta vorbea tot Corpul dactilografelor. 

— Crezi că ies împreună? a întrebat Kathy. 


— Lonnie zice că ea crede că ies de la Revelion. l-a văzut 
împreună la o petrecere. Ar trebui s-o avertizeze cineva că e un 
măgar. 

— Mă ofer eu, a spus Norma. 

— Așa e, Irina? a întrebat Linda. 

— Nu știu. 

— Păi, Florence de la Arhivă zice că i-a văzut șușotind în casa 
scărilor, a adăugat Gail. 

— Când? 

— Nu știu. Acum câteva săptămâni? 

Deci asta era. Îi plăcuse Henry de la bun început. Eu nu eram 
decât cel mult o toană trecătoare. Gândul mă dezgusta. Puteam 
suporta să nu fiu cu ea, dar știam că n-aș rezista să-i văd 
împreună. 

Fără să știe Teddy sau mama sau oricine altcineva, în ziua 
aceea am discutat cu Anderson despre posibilitatea unui post în 
străinătate. 

— Dar nu te măriţi? 

S-a uitat la inelarul meu. 

— Era o întrebare ipotetică. 

— Ipotetic vorbind, nu-i treaba mea. Dar sunt sigur că ţi-am 
găsi un loc. 

— Rămâne între noi? 

A mimat că-și coase buzele. În seara aceea, când soarele 
scălda strada E într-o strălucire portocalie de după-amiază 
târzie, m-am gândit că poate la anul, pe vremea asta, o să mă 
plimb pe străzile din Buenos Aires, sau Amsterdam, sau Cairo. 
Mă desfătam cu ideea să mă lepăd de cine eram, să mă lepăd 
de tot și să devin o persoană nouă. Era o senzaţie minunată și, 
pentru prima dată după mult timp, am zâmbit. 

Când am ajuns acasă, nu m-a mai întâmpinat de la ușă 
mirosul de untură. Mama stătea la mașina de cusut fără să 
coasă. Avea în faţă o cană plină cu ceai, apa fiind înnegrită 
pentru că nu scosese pliculeţul. 

— Ce s-a întâmplat, mamă? 

— Nu pot să înfășor aţa pe mosor. 

— Asta-i tot? 

— Încerc de câteva ore. 

— lar s-a stricat? 

— Nu. Ochii mei s-au stricat. 


— Ce vrei să spui? 

— Nu mai văd cu stângul. 

M-am dus lângă ea. Privind-o în ochi, n-am văzut nimic în 
neregulă. 

— Cum? Când s-a întâmplat? 

— Așa m-am trezit. 

— De ce n-ai zis nimic? 

— Am crezut că pot să rezolv eu. 

— Cu ce? 

— Usturoi. 

— Mergem la doctor mâine dimineaţă, la prima oră. 

Am luat-o de mână și am simţit cum tremură. 

— Sunt convinsă că nu-i nimic, am zis, încercând să și cred ce 
spun. 

A doua zi, am dus-o pe mama la un oftalmolog, despre care s- 
a plâns că nu e rus și, deci, o să aibă prejudecăţi. 

— Ce fel de prejudecăţi? am întrebat-o. Doctorul Murphy e 
irlandez. 

— O să vezi! 

A strigat-o asistenta și m-am ridicat să merg cu ea ca de 
obicei, în caz că avea nevoie de traducere. Dar mi-a zis că nu, 
voia să se ducă singură. Am fost de acord, m-am așezat la loc și 
am răsfoit timp de o oră câteva numere din Time. 

Mama a ieșit, frecându-și brațul de unde-i luase doctorul 
sânge. Când am întrebat ce i-a zis, a spus că doctorul nu știe 
nimic. 

— i-am zis eu. Are ceva cu rușii. 

— N-a zis nimic? 

— Mi-au luat sânge și m-au pus să fac o radiografie. A zis că o 
să sune când află ceva. 

— Ce să afle? 

— Nu știu. 

După două zile, n-a fost nicio agitaţie, nicio vizită în grabă la 
spital, nicio cădere, nicio ambulanţă, nicio urgenţă; doar un 
telefon de la doctorul Murphy, care i-a spus mamei ce bănuise 
încă de când îi băgase lanterna lui micuță în ochi. Era un corp, 
cum a zis el, și când m-am dus la telefon să cer detalii a spus că 
mama trebuie să meargă cât mai repede să mai facă niște 
analize și să discute „căile de tratament”. 

— Căi? a întrebat mama când am închis telefonul. Ce căi? 


— Tratamente, mamă. 

— N-am nevoie de tratamente. Trebuie să mă apuc iar de 
lucru. 

Şi-a petrecut restul zilei de parcă nu s-ar fi schimbat nimic. 
Când i-am zis că trebuie să facem programarea, a spus că o să 
fie bine și că să nu-mi fac griji, dar eu numai de asta eram în 
stare. 

In următoarele câteva săptămâni, a intrat în acţiune Teddy, 
ocupându-se de misiunea de a o face bine pe mama așa cum 
aborda un proiect la serviciu: metodic, stăruitor și calm. l-a 
obținut mamei programări la cei mai buni specialiști din 
Washington, apoi Baltimore, apoi New York. 

Insă după ce a trecut din doctor în doctor, din specialist în 
specialist, inclusiv un naturist chinez care s-a uitat la limba ei și 
i-a pus același diagnostic ca și ceilalţi, mama mi-a spus că vrea 
să oprească toate tratamentele. 

— Ce-o fi, o fi, a zis ea într-o seară, în timp ce o serveam cu 
niște paste cu ton pe care ni le adusese una dintre vecine. 

l-am pus trei porţii, deși știam că abia dacă avea poftă de 
mâncare pentru câteva înghiţituri. 

— Ce vrei să spui, cu ce-o fi, o fi? 

— Spun ce spun. Am terminat. 

— Ai terminat? 

— Am terminat. 

Am pus vasul Pyrex jos așa de violent, încât s-a crăpat sticla. 

Mama a dat să mă prindă de mână, dar am refuzat și am ieșit 
în trombă. 

Când m-am întors acasă în cursul serii, Teddy plecase și 
mama stătea la masa din bucătărie. M-am dus în dormitor fără 
să spun o vorbă. Eram furioasă pe ea, pe lume, pe toate. 

Privind în urmă, mi-aș dori mai mult decât orice s-o fi luat de 
mână în seara aia în bucătărie și să-i spun că-mi pare rău. 
Credeam că o să mai am timp. Timp să ne împăcăm, timp să-i 
spun că o susţin indiferent ce hotărăște, timp să-i spun cât de 
mult o iubesc, timp s-o îmbrăţișez așa cum nu mai făcusem din 
copilărie. Dar nu mai era. Niciodată nu e destul timp. 


xK 


Biserica Sfântul loan Botezătorul era plină de prieteni și 
cunoștințe de-ale mamei pe care nici nu știam că le are. Unul 
după altul și-au prezentat condoleanţele și mi-au spus despre 
mama lucruri pe care mi-aș fi dorit să le fi știut când încă mai 
trăia. 

Ne dezvăluim în fragmentele pe care vrem să le cunoască 
alţii, chiar și cei mai apropiaţi. Toţi avem secretele noastre. Al 
mamei fusese că era de o generozitate extremă. Am descoperit 
că îmbrăcase gratis aproape tot cartierul: modificase un costum 
la mâna a doua pentru un veteran rămas șomer, care avea un 
interviu pentru un post de casier la Peoples Drug, reparase 
rochia de mireasă a unei femei care nu-și permisese să cumpere 
de la Armata Salvării decât o rochie cu o bretea ruptă și o pată 
de vin pe corset, peticise salopeta unui muncitor la o linie de 
îmbuteliere și reparase multe șosete pentru un văduv în vârstă 
care nu voia decât să aibă puţină tovărășie. 

Şi rochia aia galbenă de absolvire pe care o ajutasem să pună 
mărgelele anul trecut? Fusese un cadou, nu o comandă. Fiica 
adolescentă a doamnei Halpern a purtat-o la înmormântare, iar 
când am văzut-o învârtindu-se ca s-o etaleze am simţit cum mă 
ia ameţeala de apreciere pentru omul care fusese mama mea. 
Mama era îmbrăcată într-o rochie neagră cu un model de flori 
complicat făcut din mărgele care-i coborau pe mânecile 
străvezii. Rochia fusese un alt secret. Nu știu de când lucra la 
ea. Dar știam că o făcuse ca s-o poarte la propria înmormântare, 
pentru că am văzut-o prima dată în dimineaţa în care nu s-a 
trezit - rochia era călcată și așezată pe balansoarul din dormitor, 
ca s-o găsesc eu. 

În biserică, preotul ortodox a dat ocol sicriului mamei, 
legănând tămâia, în timp ce fumul parfumat ieșea din cădelnița 
lui aurie și i se împrăștia deasupra capului. 

M-am întors o clipă și atunci am văzut-o: venise Sally. Stătea 
mai în spate, purtând un văl negru scurt care-i acoperea faţa. M- 
am întors către preot, care încă mai legăna tămâia - cu 
gândurile la Sally, nu la mama. Îmi doream să vină pe culoar și 
să stea lângă mine, să-i ia locul lui Teddy și apoi să-mi ia mâna. 
Dar ea a rămas în spate și Teddy a rămas lângă mine. 

Slujba s-a terminat și am ieșit din biserică în urma sicriului 
mamei. Când am trecut pe lângă Sally, mi-a atins braţul. Avea 
vălul strâmb și lacrimi în ochi. Am mers mai departe. 


Procesiunea s-a îndreptat spre cimitirul Oak Hill, unde Teddy 
aranjase ca mama să fie înmormântată pe o parcelă frumoasă, 
cu vedere spre parcul Rock Creek. Stând lângă mormântul 
mamei, m-am uitat după Sally în mulţime, dar nu era acolo. 
După aceea, Teddy a încercat în zadar să mă consoleze. Au 
trecut zile, apoi săptămâni. Într-o noapte, când nu puteam 
dormi, m-am hotărât s-o sun pe Sally. Imi tremurau mâinile când 
am format numărul, dar a tot sunat în gol. 


EST 
Mai 1958 


Capitolul 19 
Muza 
Emisarul 
MAMA 

M-am trezit dintr-un somn fără vise, cu Mitea aplecat peste 
pat. 

— E cineva afară, mi-a șoptit. 

— E Boria? lar și-a pierdut cheia? 

— Nu. 

M-am ridicat pe marginea patului și mi-am mișcat degetele 
până am dat de papuci. 

— Du-te înapoi în camera ta. 

Mitea nu s-a mișcat cât am bâjbâit eu după halat. 

— Mitea, am zis să te duci înapoi la culcare. Și n-o trezi pe 
soră-ta. 

— Ea a auzit prima. 

Înainte să apuc să întreb despre ce era vorba, s-a auzit un 
trosnet. 

— E doar o creangă, am spus, cu glasul cât de scăzut și de 
ferm am fost în stare. Plopul ăla e mort de astă-iarnă. l-am zis 
lui Boria că trebuie să-l tăiem... 

Un alt zgomot venit de-afară m-a amuţit. Era mai scăzut, 
înăbușit. Nu era o creangă căzută. 

Sunetul ușii din faţă care se deschidea ne-a făcut pe amândoi 
să o luăm la fugă spre intrare. Ira era deja acolo, desculţă, cu 
cămașa de noapte albă luminată de lună. Când am văzut-o, am 
tresărit. Era un înger fantomatic - o femeie de-acum. 

— lra, am spus blând. Inchide ușa. 

Fără să mă ia în seamă, a ieșit pe ușă. 

— leşi de-acolo! a strigat ea. 

Mitea a trecut pe lângă mine ca să se ducă lângă soră-sa. L- 
am prins de cămașa de noapte, dar s-a scuturat. 

— Arată-te! a ţipat el, cu glas tremurat. 

O mișcare în spatele stivei de lemne dintr-o parte a casei i-a 
făcut pe ambii mei copii să se împiedice unul de altul ca să intre 
în casă. Am închis ușa în urma lor și am încercat clanţa ca să mă 
asigur că e încuiată. 

— Ei sunt, a zis lra. Știu. 

În timp ce-și strângea braţele în jurul ei lângă perete, nu mai 
arăta ca o apariţie frumoasă; arăta iar ca fetița mea. 


— Cine? am întrebat. 

— leri m-a urmărit un bărbat de la gară. 

— Eşti sigură? Cum arăta? 

— Ca toţi ceilalți. Ca bărbaţii care te-au luat pe tine. l-am 
văzut și eu, a zise Mitea. S-au uitat la mine de după gardul 
școlii. Doi, uneori trei. Dar nu mă sperie. 

— Nu fi prostuţ, am spus, dar nici eu nu credeam ce spun. 

Mitea era înclinat spre exagerări și propria lui imaginație 
foarte sănătoasă, cum zicea Boria, dădea naștere unor povești. 
Găsise un fragment de Sputnik în pădure. Salvase o fetiță de la 
el din clasă de un lup care se rătăcise pe terenul de joacă. 
Mâncase o plantă magică, iar aceasta îi dăduse puterea să sară 
mai sus de liniile de troleibuz. 

Însă de povestea asta nu mă îndoiam. 

Jivago fusese publicat în ltalia cu șase luni în urmă și, cu 
fiecare ţară unde se publica romanul, Franţa, Suedia, Norvegia, 
Spania, Germania de Vest, simţeam tot mai multe priviri care ne 
urmăreau. Cu fiecare publicare în străinătate, apăreau întrebări 
despre motivele pentru care nu fusese publicată cartea acasă. 
Deocamdată, statul nu spusese nimic public despre roman. 
Avea mâna fermă, dar se simţea un tremur tot mai puternic. 
Ştiam că era doar o chestiune de timp până să intre în acţiune. 

Nu vorbisem niciodată cu copiii despre bărbaţii care stăteau 
în mașinile lor negre în capul aleii sau despre bărbaţii care mă 
urmăreau de câte ori mă duceam la Moscova. În schimb, nu 
făceam decât să aștept ce părea predestinat, așteptam să vină 
după mine. 

Făcusem tot ce putusem să nu-i alarmez pe copii. Trăsesem 
draperiile, plângându-mă de dureri de cap. Încuiam ușile, 
spunând că niște adolescenţi spărseseră casa vecinilor. Am fost 
la un adăpost să caut un ciobănesc caucazian, spunându-i 
bărbatului de-acolo că fiului meu i-ar prinde bine să înveţe să fie 
ceva mai responsabil dacă are grijă de un câine. 

Insă copiii mei nu se lăsaseră niciodată duși de nas; erau prea 
mari pentru asta. Știau să caute adevărul nu în zâmbetul meu 
prefăcut sau în cuvintele care-mi ieșeau pe gură, ci în mâinile 
care-mi tremurau și în pungile de sub ochi. 

Vorbisem totuși cu Boria despre spaimele mele tot mai mari, 
însă el era distras de năvala de scrisori de la cei care-l felicitau, 
tăieturile din ziare aduse ilegal în ţară, cu recenzii elogioase din 


străinătate, și solicitările de interviuri. Era căutat - și acum 
trebuia să-l împart nu numai cu soţia lui, ci și cu întreaga lume. 
Ultima dată când discutaserăm despre asta, mergeam pe 
cărarea de pe marginea lacului lzmalkovo. Boria era preocupat 
să găsească omul potrivit să traducă Jivago în engleză. Când l- 
am întrebat despre câinele de pază, el mi-a răspuns întrebându- 
mă dacă eu cred că ediţia în engleză ar fi trebuit să includă și 
poeziile de la sfârșitul romanului. 

— Se zice că rima distrage atenţia de la înţeles, a zis el. 

Totul se referea la carte și nimic nu conta mai mult - nici 
faima pe care i-o aduseseră ediţiile internaţionale, nici 
ameninţarea iminentă din partea statului, nici familia lui, nici a 
mea. Ba chiar punea cartea mai presus decât propria lui viaţă. 
Cartea era pe primul loc și așa avea să fie mereu, iareu mă 
simţeam o proastă că nu-mi dădusem seama mai devreme. 


În timp ce lra își înăbușea lacrimile și Mitea se prefăcea 
puternic, pe mine m-a frapat enormitatea ideii că eram cu totul 
pe cont propriu. M-am adunat și m-am uitat pe fereastră, dar n- 
am văzut decât legănarea blândă a plopilor, umbrele lor 
întunecate jucând pe aleea cu pietriș. 

Apoi mișcare. Copiii au sărit înapoi, dar eu am rămas 
nemișcată. Am dat deoparte draperiile. 

— Mama! a strigat Mitea. 

— Veniţi încoace, am zis. Uitaţi-vă. 

Copiii au privit peste umărul meu. Afară, două vulpi roșii 
stăteau pe un buștean pe care-l dărâmaseră din stivă. Ochii lor 
aurii mi-au întâlnit privirea înainte să fugă înapoi în pădure. 

Am râs până ne-au dat lacrimile, până a început să ne doară 
burta. Am râs până n-a mai părut deloc amuzant. 

— Ești sigură că nu mai e nimic altceva acolo? a întrebat 
Mitea. 

— Da. 

Am tras draperiile. l-am sărutat pe obraji, așa cum făceam 
când erau foarte mici. 

— Şi acum, înapoi la culcare. 


Copiii și-au închis ușa la dormitor, dar știam că eu n-o să fiu în 
stare să dorm. În bucătăria întunecată, am pus ceainicul pe foc. 


Nevrând să-i trezesc pe copii, am aprins o lumânare și am luat 
un ziar. 

In articol nu era nicio poză, dar nu mi-a fost greu să-mi 
imaginez înghesuiala de blană albă și cafenie, încâlceala de 
copite, coarnele rupte cu puful ars. 200 DE RENI UCIȘI DE 
FULGER PE PLATOUL PUTORANA. Am adus pagina mai aproape 
de lumânare, ca să văd dacă am citit corect numărul. Îl citisem 
bine. 200, morţi într-o clipă. Cerul se despică și... 

Șuieratul ceainicului s-a transformat în urlet și l-am luat de pe 
sobă. M-am întors la articolul din ziar. Renii se strânseseră unii 
într-alţii ca să se apere, de unde numărul mare al victimelor. Un 
cioban din Norilsk a dat primul peste ei. A zis că arătau de parcă 
ar fi fost scuturaţi ca niște zaruri de table și împrăștiați pe vârful 
înzăpezit al muntelui. Contează pe un cioban că e și poet. 

Câţi ani o să treacă până li se descompun cadavrele, până li 
se albesc oasele? Oare sătenii o să le strângă coarnele și o să le 
expună ca pe niște trofee nemeritate pe pereţi? De ce nu s-au 
desprins din turmă ca să se ducă spre zonele mai joase? Sau 
poate că nu făcuseră decât ce făceau de mii de ani. Nu există 
niciun avertisment când urmează să se despice cerul. 

Dacă în faţa ușii noastre ar fi fost niște oameni, ne-am fi 
baricadat în casă? Sau aș fi deschis ușa și m-aș fi predat? Aș fi 
strigat numele lui Boria, știind că nu mă poate auzi? 

— Avem ceva de mâncare? a întrebat Mitea din spatele meu. 

— Te-am trezit? 

— Oricum nu pot să dorm. 

S-a dus la dulap. In ultimul an, Mitea părea să mănânce tot 
timpul. Crescuse cu aproape cinci centimetri în șase luni; 
scăunelul pe care-l folosea cândva ca să ajungă la raftul de sus 
era acum suport pentru ghivece. A scos o pungă de suskP? 
vechi, iar eu i-am turnat o cană de ceai. Și-a înmuiat covrigelul 
și l-a mâncat din două înghiţituri. 

— Chiar ai văzut niște oameni în faţa școlii? l-am întrebat 
încet. 

— Cred că ar trebui să ne luăm un pistol, a răspuns el. 

— Un pistol nu ne-ar folosi la nimic. 

— Atunci două pistoale, a spus lra, intrând în bucătărie și 
așezându-se la masă. 

A luat o gură din cana de ceai a lui Mitea. 


3% Covrigei uscați. 


— Două pistoale. 10 pistoale. N-o să ne fie de ajutor. 

— O să învăţ să-l folosesc, a spus Mitea. 

A mimat cu mâna un pistol și l-a îndreptat spre soră-sa. 

Mi-am pus mâna peste a lui și i-am îndoit degetele. 

— Nu. 

— Şi de ce nu? Cine o să ne apere? Trebuie să fac ceva. Eu 
sunt bărbatul în familie. 

Ira a râs, dar mie mi s-a strâns inima. Băiatul meu. 

— Ești încântat de tabără, Mitea? am întrebat, încercând cu 
disperare să schimb subiectul. 

Urma să înceapă săptămâna viitoare sesiunea de vară la 
Tinerii pionieri. În ultimele patru veri, Mitea se bucurase de 
timpul petrecut în pădure. În vara în care mă întorsesem de la 
Potma, nu voise să se ducă, temându-se că, dacă pleacă de 
lângă mine, o să fiu din nou luată. Plânsese când îl îmbrăcasem 
cu cămașa albă și cravata roșie și-l urcasem în autocar. In timp 
ce stăteam cu restul părinţilor și priveam cum se îndepărtează 
autocarul, nici măcar nu-mi făcuse semn de rămas-bun. Insă 
când se întorsese acasă era plin de povești despre noii lui 
prieteni, despre cum jucaseră gâște și lebede, cum ridicaseră 
steagul roșu, exerciţiile de dimineaţă și de după-amiază și 
marșuri - îi plăceau până și marșurile. Săptămâni în șir intona 
cântecele de pionieri și spunea pe dinafară cifrele pe care le 
învățase despre cotele de porumb. 

Mitea și-a ridicat capul. 

— Cred că da. 

— Nu vrei să te duci anul ăsta? 

— M-am săturat de toate cântecele alea, a zis el. Și aș vrea să 
mă fi înscris la tabăra pentru tinerii tehnicieni. Aș prefera să 
construiesc decât să mărșăluiesc. 

— N-am știut că voiai... 

— Costă mai mult, m-a întrerupt el. 

— Sunt convinsă că ne-am fi descurcat cumva. 

Mitea s-a întins după încă un sușka. 

— l-ai fi cerut lui? 

— M-aș fi gândit eu la ceva. 

— De ce nu se căsătorește cu tine? 

— Mitea! 

Ira l-a plesnit peste braţ. 


— Ai întrebat și tu același lucru. Doar că nu pe mama. Lumea 
spune multe la școală, să știi. 

— Ce spune? am întrebat. 

Mitea n-a răspuns. 

— Am fost căsătorită de două ori până acum și nu vreau să 
mă mai căsătoresc, am spus, știind că își dădeau seama, pentru 
că acum își dădeau seama de orice. 

— Dar îl iubești, a spus Ira. Nu-i așa? 

— Uneori, dragostea nu-i de-ajuns, am răspuns. 

— Ce altceva mai trebuie? a întrebat Ira. 

— Nu știu. 

Mitea și Ira s-au uitat unul la altul, iar acordul lor tăcut mi-a 
sfâșiat inima. 


Când în casă s-a lăsat tăcerea, m-am uitat la copii, amândoi 
adormiţi. Mi-am pus mantaua de ploaie și am ieșit. Nu puteam 
să mă duc la el; dormea. M-am plimbat de-a lungul gardului 
verde de lângă drumul principal. În timp ce mergeam, m-am 
gândit la Mitea pe când era băieţel, refuzând să-mi dea drumul 
la mână înainte să se urce în autocarul care pleca spre tabără. 
M-am gândit la el acum, spunând că ne trebuie un pistol, că e 
bărbatul casei. M-am gândit la Ira, cum crescuse din ziua când 
mă luaseră bărbaţii ăia. M-am gândit la copiii mei, care știau, de 
la o vârstă atât de fragedă, că dragostea nu e întotdeauna de- 
ajuns. În depărtare s-au ivit farurile unui camion. M-am întrebat 
ce s-ar întâmpla dacă s-ar abate de pe drum, dacă nu m-aș feri 
din calea lui. Cerul se despică și... 


OCCIDENT 
August - septembrie 1958 


Capitolul 20 
DACTILOGRAFELE 

Agenţia se mișca repede. După seara reușită a Irinei în Bishop 
Garden, cu manuscrisul rusesc în mâinile noastre, n-aveam 
vreme de pierdut. Până când a trecut dezgheţul, până când au 
înflorit cireșii și au căzut florile, iar peste Washington s-a lăsat 
cupola de umezeală, șpalturile rusești pentru Doctor Jivago au 
fost pregătite la New York, tipărite în Olanda și trimise într-o 
casă conspirativă din Haga, în spatele unei camionete placate 
cu lemn. Fuseseră tipărite 365 de exemplare ale romanului, 
legate în coperţi de pânză albastră - chiar pe ultima sută de 
metri a Târgului Mondial, unde aveam să le distribuim cartea 
interzisă vizitatorilor sovietici. 

Dar toate astea s-au întâmplat după câteva poticneli. 

Planul inițial al Agenţiei fusese să ia legătura cu un anume 
domn Felix Morrow, un editor din New York care avea legături 
strânse cu Agenţia, ca să pună la punct o paginare și o ilustrație 
care să nu lase niciun indiciu al implicării americane. Apoi 
manuscrisul urma să fie trimis pentru a fi tipărit unui editor din 
Europa care nu fusese încă stabilit, o altă măsură de precauţie 
care să șteargă orice amprentă a Companiei. Ba chiar a existat 
un memoriu care preciza că nu trebuie folosite hârtie sau 
cerneală americană. 

Teddy Helms și Henry Rennet luaseră un avion American 
Airlines până la New York, apoi un tren până la Great Neck, ca 
să-i înmâneze personal manuscrisul domnului Morrow, împreună 
cu o sticlă de whisky bun și o cutie cu marca preferată de 
bomboane a domnului Morrow, ca să încheie afacerea. 

Insă Felix Morrow s-a dovedit a fi o verigă slabă. Un fost 
comunist devenit troţkist, însă acum cât de american se putea, 
după cum spunea el, intelectualului din New York îi plăcea să 
vorbească - și de vorbit, a vorbit. Chiar înainte să se usuce 
cerneala pe contract, spunea oricui ce carte măreaţă are el. 

Ba Norma a auzit chiar, prin fostele ei contacte literare din 
New York, că Morrow luase legătura cu câţiva universitari ruși ca 
să facă recenzia manuscrisului și în scurt timp toată lumea 
vorbea despre o ediție rusească aflată în lucru pe teritoriul 
Americii. L-a alertat imediat pe Anderson, care i-a spus că o să 
se ocupe. 


— Nicio bătaie pe umăr, ne-a zis ea. Nici măcar un 
mulțumesc. 

Mai rău, Morrow luase legătura și cu un prieten de la editura 
Universităţii din Michigan, ca să tatoneze posibilitatea publicării 
romanului în Statele Unite, în pofida drepturilor internaţionale 
exclusive deţinute de editorul italian Giangiacomo Feltrinelli și 
cu posibilitatea de a-și asigura niște bănutți frumoși. 

— Pot să public oriunde am chef, îi spusese Morrow lui Teddy 
când fusese luat la întrebări. 

Teddy și Henry au fost din nou trimiși la Great Neck, ca să-l 
reducă la tăcere pe Morrow cu o sticlă de whisky și mai bun și o 
cutie și mai mare de bomboane și să-i anuleze înţelegerea cu 
Michigan. Morrow a protestat, dar în cele din urmă a fost de 
acord să fie exclus din operaţiune, nu datorită whisky-ului și a 
bomboanelor, ci a promisiunii că va primi o compensație și mai 
mare decât ce căpătase iniţial. 

După ce s-a încheiat problema cu Morrow, Teddy și Henry s- 
au dus la Ann Arbor ca să împiedice Michigan să meargă mai 
departe. Au stăruit pe lângă președintele universităţii să pună 
capăt planurilor de publicare. l-au spus că prima ediţie în limba 
rusă trebuie să pară că vine din Europa, ca să aibă impactul 
maxim asupra cititorului sovietic și să nu fie considerată 
propagandă americană. Au subliniat și că autorul, Boris 
Pasternak, ar putea fi pus în pericol dacă apărea vreo legătură 
cu faptul că americanii erau cei care distribuiau cartea. După un 
oarece du-te-vino, Michigan a fost de acord să amâne publicarea 
până apărea în Europa ediţia Agenţiei. 

Agenţia a colaborat apoi cu spionajul olandez ca să finalizeze 
sarcina. Șpalturile pregătite de Morrow au fost trimise la Haga și 
a fost încheiat un acord cu Mouton Publishers, care avea deja 
contract ca să scoată romanul pentru Feltrinelli în olandeză și 
care avea acum să publice și o serie limitată în rusă pentru 
Agenţie. 

După toate acestea, Doctor Jivago era în sfârșit pe drum spre 
Bruxelles și Expoziția Mondială; dacă mergeau toate conform 
planului, urma să ajungă în mâinile cetăţenilor sovietici de 
Halloween. 

Ca să sărbătorească, Teddy și Henry au ajuns înapoi la 
Washington chiar la timp ca să prindă al doilea spectacol al lui 


Shirley Horn de la Jungle Inn. S-au așezat în separeul de vinil 
roșu aflat cel mai departe de scenă. 

În timp ce o priveau pe Shirley, Teddy a băut whisky cu 
gheaţă, iar Henry a sorbit un martini cu gin și măsline. Erau atât 
de fascinaţi, că nu le-au observat pe Kathy și Norma în separeul 
de lângă ei. Sau poate că le-au observat, dar nu le-au 
recunoscut fără mașinile de scris și carneţelele lor de 
stenografie. 

— E bună, nu? a strigat Henry peste larma din club. Ce ţi-am 
zis eu? E pe bune. 

— Foarte, a răspuns Teddy, făcând semn cu mâna ca să-i 
atragă atenţia chelneriţei. 

— E pe bune. Absolut. Nu te bucuri că ai ieșit în seara asta? 

— Ce-i cu chelneriţa aia? a întrebat Teddy. 

Şi-a lărgit cravata. 

— Ar fi trebuit să ne ducem acasă să ne schimbăm. Arătăm ca 
niște poliţai. 

— Vorbește în numele tău, a răspuns Henry, scuturând ceva 
invizibil de pe sacoul lui bleumarin. Și știi foarte bine că dacă 
ne-am fi dus acasă n-ai mai fi ieșit. Ce-i cu tine în ultima vreme, 
băiete? 

În loc să răspundă, Teddy s-a ridicat să-și mai ia o băutură, 
întorcându-se cu două pahare de martini, al lui cu o măslină în 
plus. 

— Un toast? a întrebat Henry. 

— Pentru ce? 

— Pentru carte, bineînţeles. Fie ca arma noastră literară de 
distrugere în masă să facă un zgomot monstruos. 

Teddy și-a ridicat pe jumătate paharul. 

— Za zdoroviie.“ 

Kathy și Norma, tot neobservate, au ridicat și ele paharele, 
toastând pentru victorie. 

Cei doi bărbaţi au privit în timp ce Shirley și-a plecat capul în 
ritmul melodiei, a privit spre tavan, apoi s-a uitat la un bărbat 
care purta o pălărie de fetru cu o pană de păun și care stătea în 
faţă, la o măsuţă rotundă. 

— Care-i treaba? a întrebat Henry, făcând un semn din cap 
spre bărbat. 

— N-am chef. 


10 Sănătate (în rusă în orig.). 


— Ei, haide! De dragul vremurilor de demult. 

— Soţul, a răspuns Teddy. Stă și îi urmărește toate 
spectacolele. Sau poate... un iubit? 

— Nu, a spus Henry. Fostul soţ. Nu-l lasă să se apropie mai 
mult de-atât. 

— Asta-i bună, chiar bună. 

— Vreo șansă de reconciliere? 

— Nu. 

Cei doi prieteni au rămas tăcuţi câteva minute. 

— Eşti sigur că ești bine, Ted? 

Teddy și-a terminat băutura din două duști. 

— Ce face Irina? 

— E bine. 

— E normal să i se facă frică. La naiba, mie mi-e frică și acum, 
și nici măcar nu ies cu cineva. 

— Nu-i asta. E doar... devine foarte tăcută. 

— Toţi avem momente când suntem tăcuți. 

— Neah, asta-i altceva. Şi când o întreb de ce-i așa de tăcută, 
se enervează. 

Teddy a aruncat o privire în jur. 

— Unde naiba-i ospătăriţa aia? 

— Deci... ca să schimb subiectul... 

— Mulţumesc. 

— Vrei să auzi un zvon? a întrebat Henry. 

Kathy și Norma s-au aplecat ca să audă mai bine. 

— Aș mai fi în branșă dacă n-aș vrea? 

— Ai auzit de roșcată? 

— Sally Forrester? 

Norma și Kathy și-au aruncat o privire. 

— Bingo, a zis Henry. 

— Şi? 

— Pe punctul să fie dată afară. Şi al naibii de mare păcat. Îmi 
plăcea s-o văd venind, dar nu la fel de mult cât îmi place s-o văd 
plecând. 

— De ce? 

— Totdeauna am preferat un cur mişto. 

Nora și-a dat ochii peste cap. 

— Nu, de ce s-o pună pe liber? 

— Asta-i partea cea mai bună. N-o să ghicești niciodată. 

— Spune-mi. 


Henry s-a rezemat de spătarul banchetei. 

— Ho-mo-sexuală. 

— Ce? s-a scăpat Norma, incapabilă să se abţină. 

Bărbaţii n-au băgat de seamă, însă Norma și Kathy s-au 
afundat încă vreo câţiva centimetri în separeul lor. 

— Ce? a întrebat Teddy. 

— Păi, Ted, înseamnă că preferă compania altor femei. 

— Vreau să zic, când s-a întâmplat? Parcă era ceva între voi 
doi sau așa ceva. 

Henry a sorbit din băutură. 

— Poate că i-a dat papucii vreun gagiu și ea n-a mai privit în 
urmă. 

— lisuse Hristoase! 

Teddy și-a coborât tonul. 

— Vreau să zic, cum ţi-ai dat seama? 

— Ştii doar că nu-i cazul să mă întrebi ce surse am. 

— E cea mai bună prietenă a Irinei, a zis Teddy. Adică, n-au 
mai stat așa de mult împreună, dar... 

— Poate asta e. Poate că a aflat și Irina micul secret al lui 
Sally. 

— Nu mi-a zis nimic. 

— Toate relaţiile sunt clădite pe mici omisiuni. 

Shirley a terminat „If | Shall Lose You” și s-a adresat 
publicului. 

— Acu’ staţi toți cuminţi. Mai comandaţi o băutură să vă 
încălziţi sufletul și mă întorc într-o clipită. 

S-a ridicat de la pian și s-a așezat lângă bărbatul cu pălăria de 
fetru neagră. El a sărutat-o, iar ea l-a împins, dar l-a prins de 
încheietură și i-a răsucit-o ca să-i sărute palma. 

— Categoric un iubit, a zis Teddy. 


xK 


Spre sfârșitul lui august, a fost o furtună mare și jumătate din 
District a rămas în beznă. Naveta de dimineaţă a fost un haos, 
iar autobuzele și tramvaiele au întârziat sau n-au mai apărut 
deloc. Irina lua de obicei autobuzul ca să se ducă la serviciu, dar 
în dimineaţa aia probabil că o adusese Teddy, pentru că atunci 
când ne beam cafeaua în sala de mese i-am văzut încă în Dodge 
Lancerul lui albastru cu alb. Am încercat să nu ne uităm, dar s-a 


dovedit dificil, pentru că fereastra sălii de mese dădea spre 
parcarea din est. 

Era deja 9:30, însă cei doi nu dădeau niciun semn că ar vrea 
să se repeadă înăuntru. Stăteau în schimb acolo, iar noi ne-am 
lipit feţele de fereastră până s-a aburit geamul. Pe la 9:45, am 
întredeschis fereastra, sperând că o să putem auzi ceva, dar a 
trebuit s-o închidem la loc când ne-a lovit în față o rafală de 
ploaie. 

Îl vedeam pe Teddy prăbușit peste volan de parcă ar fi fost 
împușcat și pe Irina uitându-se pe geamul din dreapta. Pe la 10, 
Irina a coborât și a luat-o în grabă spre birou, cu tocurile 
alunecând pe trotuarul ud. 

După câteva minute, Teddy a pornit mașina, derapând pe 
strada E, iar noi ne-am întors la birourile noastre. 

Irina a intrat, și-a scos mantaua de ploaie și s-a așezat la locul 
ei. S-a frecat la ochii înroșiţi și s-a plâns de furtună. 

— Toate bune? a întrebat Kathy. 

— Sigur că da, a răspuns Irina. 

— Pari puţin necăjită, a spus Gail. 

Irina și-a umezit vârful degetului și a început să răsfoiască 
notițele de cu o zi înainte. 

Sunt doar puţin obosită azi. Vremea și toate cele. Nu-ţi face 
griji, a zis Gail. l-am spus lui Anderson că ești la toaletă. 

— M-a căutat Anderson? A zis ce vrea? 

— Nu. 

— Bine. 

Şi-a deschis poșeta și a scos tabachera metalică micuță cu 
inițialele ei gravate pe ea, pe care i-o dăduse Sally de ziua ei. Şi- 
a dus o ţigară la buze și a aprins-o, cu mâinile încă roșii și 
tremurând. N-o mai văzuserăm pe lrina fumând, dar nu ăsta a 
fost primul lucru pe care l-am observat; ce am observat în 
primul rând a fost că nu mai avea inelul de logodnă. 

— Mă rog, adică nu-mi place să întârzii, a urmat ea. 
Mulţumesc că m-aţi acoperit. 

Voiam s-o întrebăm despre Teddy și mașină. Voiam s-o 
întrebăm despre inelul care dispăruse. Voiam s-o întrebăm dacă 
a auzit zvonurile care circulau despre Sally. Dar n-am făcut-o. 
Ne-am gândit s-o lăsăm puţin și să cerem detalii a doua zi. 

Însă în dimineaţa următoare Irina a fost chemată în biroul lui 
Anderson. 


Ştiam că fusese chemată la el în birou. Ştiam că, atunci când 
a ieșit, a dat fuga la toaletă și a rămas acolo multă vreme. Și 
știam că, după ce a plecat de la toaletă, s-a dus acasă devreme, 
plângându-se că o doare stomacul. 

Helen O'Brien, secretara lui Anderson, ne-a pus la curent cu 
restul. 

— l-a spus că Agenţia trebuie să-și păstreze cea mai bună 
reputaţie, iar ea a răspuns Da, bineînţeles. Ceva despre decenţă 
la serviciu și acasă. Şi ea face Da, sunt de acord. El continuă și 
zice că au fost zvonuri de comportament necorespunzător în 
plan personal. Şi după aia a fost o tăcere lungă. L-a întrebat 
dacă era vorba despre ea și a zis că, din câte știe, s-a comportat 
conform celor mai înalte standarde ale Agenţiei. Și el cică Uite 
ce e... Lumea zice că s-ar putea să fii puţin ciudată, știi tu, în 
sensul ăla. Și, dacă e adevărat, e o problemă pentru noi. Ea a 
negat categoric. Și cred ca s-ar putea să fi început să plângă, 
dar nu puteam să fiu sigură, că ascultam prin ușă. l-a zis că se 
bucură să audă asta și că speră că zvonul să nu mai ajungă pe 
biroul lui cum s-a întâmplat cu altă femeie pe care a trebuit s-o 
dea afară zilele trecute. Şi ea a întrebat cine era, iar el a 
așteptat câteva secunde. După aia a zis-o: Sally. 

lrina n-a mai venit la birou restul săptămânii, iar noi n-am mai 
avut ocazia s-o întrebăm ce se întâmplă. În sâmbăta aceea, s-a 
urcat într-un avion spre Bruxelles și Expoziția Mondială. 

În lunea următoare, n-a venit nici Teddy la serviciu. N-a venit 
nici restul săptămânii. 

Ne-am întâlnit la Martin, în ora de reduceri, ca să discutăm. 

— Poate s-a dus la Bruxelles, ca s-o recucerească pe Irina? a 
sugerat Kathy. 

Norma a ridicat o stridie de două ori mai mare decât celelalte. 
A cercetat-o o clipă și a desfăcut-o. 

— Romantică ce ești! a zis ea. Am auzit că s-a încuiat în 
apartament și refuză să se îmbrace sau să răspundă la ușă. 

— De unde-ai auzit? a întrebat Judy. 

— Sursă de încredere. 

— Sunt destul de sigură că e într-o misiune, a zis Linda, 
străpungând o măslină din paharul de martini cu o furculiţă de 
stridii. 

— Nu ești amuzantă, a zis Norma. 

l-a făcut semn chelneriței și i-a mai cerut un martini. 


— Şi ei îi mai trebuie unul, a spus ea, făcând semn către 
Linda. 

Aceasta n-a protestat. 

— Sau poate că a fugit. Poate că Irina nu i-a frânt doar inima. 

— Așa mai merge! a spus Norma. 

— Sau poate că Teddy e cu Sally, a continuat Linda. 

— Dar cum e cu ea, că e știți voi ce? a întrebat Kathy, 
coborând vocea. 

— Dar se sincronizează bine. Întâi pleacă Sally, apoi pleacă 
Irina. 

Chelnerița a venit și ne-a pus băuturile în față. 

— Poate că nu Sally și Henry, ci Sally și Teddy au avut o 
aventură până acum și, când a aflat, Irina... 

Norma i-a tras Lindei băutura din față. 

— Acum cred că ai băut prea mult. 


N-am aflat niciodată ce făcuse Teddy în săptămâna aceea în 
care n-a venit la serviciu, dar știm că în ziua când a venit s-a 
apropiat pe la spate de Henry Rennet, care stătea la coadă la 
cantină, așteptându-și fripturile de pui și piureul din fulgi de 
cartofi. Teddy l-a bătut pe umăr, iar Henry s-a întors. Fără niciun 
cuvânt, Teddy l-a pocnit pe prietenul lui în figură. Henry s-a 
clătinat o clipă, apoi a căzut. Tava de plastic verde a ajuns 
prima la podea, împrăștiind porţia de porumb galben pe care o 
primise. A urmat trupul, care a ajuns cu faţa în porumbul căzut 
și pe podeaua cu plăci negre și albe. 

Teddy a pășit peste Henry, a tras un șut în tavă, care a 
alunecat pe podeaua cantinei, s-a dus la dozatorul de gheaţă, a 
luat un pumn de cuburi și a plecat. 

Judy pleca de la coadă cu o cană de supă de pui când a auzit 
faţa lui Henry lovind podeaua, ca plescăitul cărnii crude pe o 
tejghea de marmură. A avut nevoie de o clipă ca să-și dea 
seama că pastiluțele albe de gumă care se împrăștiaseră pe 
podea și se opriseră la câţiva centimetri de pantofii ei originali 
de piele cu toculeț curbat erau de fapt cei doi dinţi din faţă ai lui 
Henry. Femeia de lângă ea a ţipat, dar Judy s-a aplecat, cu bun- 
simţ, și a cules dinţii, punându-i în buzunarul jachetei. 

— În caz că se pot pune la loc, ne-a spus mai târziu. 

Cei care nu văzuseră sau nu auziseră pumnul lui Teddy 
lovindu-se de gura lui Henry au crezut că acesta leșinase. 


— Chemaţi un doctor! a ţipat cineva. 

Henry s-a ridicat în șezut, ameţit, când a apărut din bucătărie 
Doc Turner - nu era un doctor de-adevăratelea, ci un bucătar 
mai în vârstă de la cantină, cu o ţigară veșnic pe jumătate 
fumată în colţul gurii ţinând în mână o friptură congelată. 

— la de-aici, amice, a zis el, dându-i-o lui Henry. 

Din gura acestuia se scurgea sânge roșu pe pieptul cămășii 
albe. Și-a pus friptura pe un ochi, apoi pe celălalt, apoi pe nas. 
Abia când a simţit în gură un gust metalic și-a dat seama că nu 
mai avea cei doi dinţi din faţă. A cercetat cu limba noul gol. 

Doc Turner l-a ajutat să se ridice în picioare. 

— Trebuie să fi făcut ceva rău, ei? 

— Cine a fost? a întrebat Henry. 

S-a uitat la semicercul de oameni adunaţi în jur. 

— Am văzut doar ce a urmat, a zis Doc. 

— Teddy Helms, a spus Judy. A fost Teddy. 

Henry și-a scos un cocoloș de porumb plin de sânge din gură, 
a luat-o prin mulţime și a plecat. 

Norma a zis că l-a văzut ieșind din sediu când se întorcea de 
la doctor. 

— Se vedea urma inelului de la Georgetown al lui Teddy chiar 
sub ochiul lui Henry, a chicotit ea. Nici eu n-aș fi reușit mai bine. 


A doua zi, am ajuns la lucru cu câteva minute mai devreme, 
ca să vedem care aveau să fie urmările încăierării de la prânz. 

— Crezi că o să-l dea afară? a întrebat Kathy. 

— Neah, așa își rezolvă băieţii treburile pe-aici. Nu m-aș mira 
dacă Dulles chiar ar și încuraja așa ceva. O să revină la normal 
cât ai zice pește, a spus Linda. 

Ne-am apucat de treaba încercând să ne imaginăm ce l-a 
făcut pe Teddy să-și trimită cel mai bun prieten la dentist. 

— Hai s-o luăm pe fir înapoi, a propus Norma într-o dimineaţă, 
la Ralph. Teddy l-a pocnit pe Henry, Irina l-a părăsit pe Teddy, 
Sally a fost dată afară. 

— Care-i legătura? a întrebat Linda. 

— Habar n-am, a răspuns Norma. 

Și, în timp ce Teddy a apărut la birou a doua zi, cu două fâșii 
de leucoplast la încheieturile degetelor, Henry nu s-a mai întors 
niciodată. Norma a dat totuși peste niște informaţii despre locul 
unde se afla. Cum, știam că nu e cazul să întrebăm. Însă ne-a 


spus mai multora dintre noi unde se afla, gândindu-se că ar 
putea fi util la un moment dat. 

După două săptămâni, Judy s-a mirat când a băgat mâna în 
buzunarul jachetei și a dat peste dinţii lui Henry în loc de batista 
la care se aștepta. 

După trei săptămâni, am returnat cadourile de nuntă pe care 
le cumpăraserăm pentru Teddy și Irina, bucurându-ne că am 
păstrat bonurile. 

După o lună, Anderson a adus o dactilografă nouă, iar noi ne- 
am dat seama că lrina nu avea să se mai întoarcă. 


Capitolul 21 
Candidata 
Cariera 
CĂLUGĂRIȚA 

Pe după o perdea de păr ud, am privit apa neagră scurgându- 
se cu un vârtej în canalizare. Chimicalele mă ameţeau și, când 
mi-am ridicat capul cu apa scurgându-se de pe mine, femeia 
care venise să mă prefacă într-un om nou a deschis o fereastră. 

După ce mi-a pus un prosop alb pe cap, m-a pus să stau pe un 
cufăr vechi care era folosit și drept măsuţa de cafea a 
apartamentului. Şi-a deschis  valijoara  roz-crevete cu 
instrumente de machiaj, unde se zăreau o foarfecă ieșind dintr-o 
casetă de catifea mov, o varietate de vopsele, două centimetre 
de croitorie, perniţe de spumă, pensule de machiaj, mostre de 
pânză neagră și albă și mănuși galbene de cauciuc. 

Mi-a descurcat părul, pieptănându-l până a devenit lins, apoi l- 
a tras în spate. După ce a tăiat din el cu foarfecă, mi-a dat o 
coadă ghilotinată. Am ţinut-o în timp ce ea agita sticla de 
vopsea neagră pe care o folosise la păr și mi-a aplicat-o cu 
blândeţe cu o periuţă pe sprâncene. Ardea mai tare decât îmi 
promisese ea. 

După ce a șters vopseaua, mi-a spus să mă ridic și să mă 
dezbrac. Am ezitat. 

— Nu-ţi face griji, scumpo, a zis. Am văzut deja tot ce se 
putea vedea. 

Reușisem să mai pun pe mine câte ceva din kilogramele pe 
care le pierdusem după ce o terminase Sally cu mine, dar nu 
prea multe. Mi-a ridicat umplutura de spumă la piept, apoi la 
fund. 

— O să trebuiască să-ți mai punem câte ceva în plus. 

În timp ce-mi lua măsurile, vorbea. Mi-a spus cum lucrase la 
departamentul de costume de la Warner Bros., punându-i gene 
false unei Joan Crawford temperamentale și adăugând inserturi 
plantare ca să-l înalțe pe Humphrey Bogart și cum cutreierase 
toate saloanele de la Hollywood ca să găsească nuanţa de blond 
potrivită pentru Doris Day. A tot turuit despre momentul când a 
intrat într-o cabină și a văzut capul lui Frank Sinatra - cu pălăria 
pe cap! - între picioarele unei actrițe al cărei nume n-avea să 
mi-l spună. 


— Nici măcar n-a ridicat privirea, a zis ea. Doar a mormăit, cu 
gura în treaba ei, să vin peste 20 de minute. Nu l-aș fi crezut 
niciodată pe Ol’ Blue Eyes genul generos. 

N-am zis nimic cât și-a spus femeia poveștile. În mod normal, 
mi s-ar fi părut foarte antrenantă, dar nu eram în dispoziţia 
necesară, iar ea era genul de femeie care putea vorbi trei 
sferturi de oră fără să-și dea seama că publicul a adormit. 

Coborâsem din avion cu opt ore înainte și eram extenuată. 
Fusese prima dată când zburasem cu avionul și, când am 
coborât pe pistă, chiar și înainte de transformare, am devenit 
mai mult decât un Curier - am devenit o persoană nouă. 

Eu o cerusem; și venise. N-aveam numai o misiune și un bilet 
doar dus: aveam ocazia să devin altcineva, să deschid o pagină 
nouă. Așa ca am profitat de ea. Durerea sufletească poate avea 
efect de eliberare - o greutate ridicată de pe suflet, nimeni 
căruia să-i mai faci rău sau care să-ţi facă rău. Cei puţin așa mi- 
am spus eu. 

Femeia și-a strâns foarfeca, vopselele și mănușile. Mi-a 
măturat părul de pe podea și l-a pus într-o punguţă de plastic, 
pe care a băgat-o în geantă. Înainte să plece, mi-a spus că 
veșmântul de călugăriţă îmi va fi livrat de o florărie, într-o cutie 
de trandafiri cu tulpini lungi. A deschis ușa și s-a întors către 
mine. 

— Incântată să te cunosc, scumpo. 

— La fel, am zis, deși nici măcar nu ne prezentaserăm. 

Am încuiat ușa în urma ei și m-am dus la oglinda crăpată care 
atârna deasupra chiuvetei din baie, ca s-o văd pe străina pe 
care o arăta. Mi-am trecut degetele prin cei câţiva centimetri de 
păr rămași. Mi-am umezit cu limba vârful degetului și am șters o 
pată de vopsea neagră de pe tâmplă, spunându-mi că acum pot 
fi oricine. 

În timp ce mă întrebam, entuziasmul s-a mai potolit. Ce-ar fi 
zis Sally de transformarea mea? Ce-ar fi zis mama? Mi-am strâns 
mâna peste ceafă. Mamei cu siguranţă că i-ar fi displăcut. Sally 
ar fi zis că e o declaratie. Teddy ar fi zis că-i place, chiar dacă nu 
i-ar fi plăcut. 


După înmormântarea mamei, nu voiam să rămân singură, așa 
că Teddy a stat la mine și a dormit pe canapea. In nopţile când 
nu puteam dormi, îmi citea - opinii din The New Yorker semnate 


de E. B. White și Joseph Mitchell, povestiri scrise de oameni ale 
căror nume le-am uitat. Odată, în noaptea când i-am spus că nu 
mă pot mărita cu el, mi-a citit dintr-un teanc de foi din servieta 
lui. Nu-mi spusese decât când terminase că el era cel care 
scrisese ce-mi citea, dezvăluindu-mi că era primul capitol al unui 
roman la care lucra de ani de zile. l-am spus că-mi place și că 
trebuie să-l termine. 

— Chiar crezi? a întrebat. 

Când i-am răspuns că nu l-aș minţi, m-a întrebat dacă era 
adevărat. 

Mi-a fost greu să mă uit în ochii lui, dar m-am silit. 

— Nu pot să mă mărit cu tine. _ 

— Putem aștepta. Cât ai nevoie. Incă mai ești în doliu. 

— Nu, nu despre asta e vorba. 

— Dar ce e? 

— Nu știu. 

ÎI simţeam cum își mușcă limba, fără să spună cuvintele care 
pluteau între noi. 

— Ba cred că știi. 

— Nu știu. 

— E vorba despre Sally? 

— Cum? Nu... Mi-e greu să-mi fac prieteni. Cel puţin prieteni 
adevăraţi. Ea mi-e prietenă bună. 

— Nu trebuie să se schimbe nimic. Știu... 

— Nu cred că mă cunoști așa cum crezi. 

— Asta-i problema. Te cunosc. 

— Ce vrei să spui? l-am întrebat. 

— Spun că vreau doar să fiu cu tine... orice ar însemna asta 
pentru tine. 

Dar nu puteam să înţeleg. Nu voiam să înţeleg. 

— Ce înseamnă pentru tine? Tu ce vrei? 

— O soţie, a spus. O prietenă. 

Şi-a înăbușit o lacrimă. 

— Pe tine. 

— Ce crezi tu că sunt? 

Şi-a plecat capul. 

— Fii sinceră cu mine. 

l-am spus că eram și a zis să ne mai gândim până dimineaţa, 
să mai lăsăm să treacă ceva timp înainte să luăm vreo hotărâre. 
Am fost de acord, mai mult ca să nu-l mai văd așa, și ne-am 


despărţit - el pe canapea, iar eu în patul meu, unde mi-am 
petrecut noaptea ascultându-l cum se perpelește și se răsucește 
în camera de-alături. 


A doua zi, o furtună a lăsat jumătate din District fără curent. 
În timp ce mergeam cu mașina spre serviciu, n-am vorbit și nici 
n-am dat drumul la radio. Singurul sunet era al ștergătoarelor 
care se luptau cu ploaia torențială. Când am oprit în parcare, am 
scos de pe deget inelul bunicii lui și l-am pus pe bord. Teddy s-a 
prăbușit în faţă și așa l-am lăsat. Nu mai aveam nimic de spus 
și-mi era teamă că orice altceva fie i-ar fi făcut lui și mai mult 
rău, fie m-ar fi împiedicat pe mine să cobor din mașină. Eu eram 
cea care pusese capăt relaţiei, dar simţeam că parcă îmi frâng 
propria inimă - nu cum o făcuse Sally, ci într-un fel care mă 
făcea să mă simt și mai lipsită de direcție, de parcă aș fi tăiat 
singura parâmă care mă mai ţinea legată de pământ. 

Teddy n-a venit la serviciu în ziua aceea și nu l-am mai văzut 
până să plec. Işi luase valiza de la mine și plecase înainte să mă 
întorc acasă. A doua zi, am fost chemată în biroul lui Anderson și 
chestionată în legătură cu relaţia mea cu Sally. Mi s-a spus că 
fusese dată afară și că relaţia mea cu ea fusese suspectă, ceea 
ce am negat suficient de convingător ca Anderson să spună că 
mă crede, în definitiv, ei erau cei care mă învăţaseră să devin 
altcineva, să mint despre cine eram. Şi mă simţeam bine 
întorcând împotriva lor noua mea putere. 

Erau prea multe la care trebuia să mă gândesc. Şi totuși la 
Bruxelles, privindu-mă în oglindă în cealaltă parte a lumii, tot nu 
puteam să mi le scot din cap. Dar trebuia. Nu mai exista cale de 
întoarcere. Incepuse misiunea. 


xK 


Mi-am strâns părul cu o eșarfă și am pornit spre punctul de 
întâlnire. Bruxelles-ul fremăta, sub jumătatea de lună de 
deasupra orașului. Străzile erau pline de vizitatori care se 
duceau la expoziţie. Trecând pe lângă o cafenea aglomerată, 
am auzit lumea vorbind franceză, engleză, spaniolă, italiană și 
neerlandeză. Când treceam prin La Grand-Place, în centrul pieţei 
stătea un grup de bărbaţi și femei din China, uitându-se la vârful 
Hotel de Ville în timp ce-și treceau de la unul la altul o cutie cu 


bomboane de ciocolată. Doi ruși au trecut așa de aproape, că 
unul dintre ei mi-a atins umărul. Oare cel cu căciula de blană s-a 
uitat la mine un pic prea mult? Nu m-am întors și nici n-am 
grăbit pasul. M-am uitat drept în faţă și am mers mai departe. 

Am ajuns la adresa pe care mi-o dăduse supraveghetorul, pe 
rue Lanfray, chiar lângă lacurile Ixelles. Stând în faţa clădirii 
măreţe în stil Art Nouveau, eram uluită de cele cinci etaje de 
lemn cu încrustaţii complicate și de fierul spiralat verde-deschis 
care urca ca iedera pe faţadă. Locul întregii case era într-un 
muzeu de artă. Urcând pe scările de ciment arcuite către ușa 
dublă, mi-am spus că acolo era locul meu; sau, mai degrabă, al 
persoanei care devenisem. Am apăsat o dată butonul auriu al 
soneriei, am numărat până la 16, apoi am apăsat din nou. Am 
simţit o ușoară undă de transpirație pe ceafă. Un bărbat 
îmbrăcat ca un preot a deschis ușa. 

— Părintele Pierre? am întrebat în rusă. 

— Soră Aliona. Bine ai venit. 

La auzul noului meu nume, mi-a venit inima la loc. 

l-am strâns hotărât mâna, așa cum mă învățase Sally. 

— Mă bucur. 

— Am început înainte să ajungi. 

Nu știam care e numele lui adevărat, nici dacă părintele 
Pierre era măcar catolic. Purta gulerul, dar avea un pulover de 
cașmir de culoarea fildeșului atârnat pe umeri, de parcă tocmai 
se întorsese de la o partidă de golf. Abia trecut de 30 de ani, 
părintele Pierre avea o frumuseţe discreta, cu părul blond rărit, 
ochi azurii și o barbă roșcată. M-a condus înăuntru și l-am urmat 
pe scări. 

Apartamentul era mobilat în stilul luxos, dar împrăștiat al 
cuiva care dăduse doar de curând de bani și angajase pe cineva 
să-i dea culoare. Amestecul de mobilă daneză modernă, 
tapiseriile de secolul al XVII-lea și ceramica populară îţi dădeau 
impresia că rătăcești printr-un muzeu aflat într-un glob de sticlă 
cu zăpadă care tocmai a fost scuturat. 

Venisem exact la ora stabilită, dar ajunsesem ultima. Un 
bărbat și o femeie erau deja așezați pe o canapea curbată, 
sorbind coniac în fața unui șemineu care abia pâlpâia. Bărbatul 
cunoscut drept părintele David era agentul care conducea 
misiunea. Femeia, lvanna - numele real -, era fiica unui teolog 
rus ortodox aflat în exil și proprietara unei edituri belgiene care 


tipărea lucrări religioase. Era și fondatoarea Vietii cu Dumnezeu, 
o organizaţie subterană care ducea ilegal materiale religioase 
interzise dincolo de Cortina de Fier. Grupul ei colaborase cu 
Vaticanul încă de când se deschisese expoziția și noi trebuia să-i 
urmăm exemplul în privinţa celei mai eficiente metode de 
distribuire pentru Doctor Jivago. 

Ivanna și părintele David au ridicat privirea când am intrat, 
dar nici n-au zâmbit, nici nu s-au ridicat. Nu era nevoie de 
prezentări: știau deja cine eram, așa cum și eu știam cine sunt 
ei. M-am așezat pe marginea unui fotoliu tapisat cu in, iar ei au 
continuat. 

Pe măsuţa de cafea de un negru strălucitor din faţa lor se afla 
o machetă fidelă a Expo 58, cu oglinzi albăstrui care 
reprezentau fântânile și iazurile, cu reprezentări miniaturale de 
copaci, sculpturi, steaguri ale tuturor ţărilor și pavilionul cu 
acoperiș ascuţit și alb al Sfântului Scaun, Orașul Domnului - 
locul unde avea să se desfășoare misiunea. 

lvanna avusese ideea să folosească expoziţia pentru a face 
prozeliţi, însă părintele David o preluase și o însușise în numele 
Agenţiei. Credea că Expo 58 ar fi locul perfect pentru a duce 
cartea în URSS și, în același timp, să iște o vâlvă internaţională 
legată de motivele pentru care fusese interzisă cartea. 

Părintele David avea vorba blândă, dar atrăgea atenţia, ferm 
și sigur pe sine cum era Chet Huntley la știrile de seară. Arăta a 
preot mai mult decât părintele Pierre, cu tunsoarea lui de 
cercetaș, gura rozalie delicată și degetele lungi, pe care ţi le 
puteai imagina ţinând hostiile. 

Părintele David a arătat spre machetă, indicându-ne traseele 
diferite pe care urma să le folosim la intrarea și ieșirea din târg 
în fiecare zi. Dacă bănuiam că suntem urmăriţi, trebuia să ne 
ascundem în Atomium - piesa centrală a expoziţiei, care avea 
100 de metri înălţime și înfățișa unitatea de bază a unui cristal 
de fier, mărită de 165 de miliarde de ori. Trebuia să luăm liftul 
până în vârful structurii de aluminiu, unde se aflau un restaurant 
care oferea o vedere panoramică a Bruxelles-ului și un chelner 
pregătit să ne ajute. 

După ce ne oferise vederea de ansamblu, părintele David a 
mutat macheta pe podea și a întins niște planuri ale Orașului 
Domnului. A indicat locul unde se afla Gânditorul lui Rodin. 


— Părintele Pierre va sta aici, circulând prin mulţime ca să 
evalueze orice sovietici care ar putea deveni potenţiale ţinte, a 
spus el. Odată ce sunt identificaţi, îi va transmite semnalul 
Ivannei, frecându-și mâna stângă de barbă. 

A trasat o linie de la Gânditor la Capela Tăcerii, unghia lui 
lungă scoțând un scârțâit pe hârtie. 

— După aceea, Ivanna îi conduce în Capela Tăcerii, unde le 
evaluează interesul pentru propagandă. Dacă ţinta e receptivă - 
degetul i s-a mișcat în jurul altarului din Capelă, îndreptându-se 
către o cămăruţă pătrată, fără niciun nume pe plan -, îi va 
conduce aici, în bibliotecă, unde o să-i aștept împreună cu sora 
Aliona. 

S-a uitat la mine, apoi a continuat. 

— După o evaluare finală, va avea loc transferul. 

Și-a tras mâna de deasupra planurilor. 

— A, și încă ceva: de acum încolo, nu-i mai spunem lui /ivago 
decât Cartea sfântă. 

S-a rezemat de spătarul scaunului și și-a încrucișat picioarele. 

— Vreo întrebare? 

Cum n-a răspuns nimeni, a reluat prezentarea planului de la 
început până la sfârșit. Apoi, din nou. 

Cu planul bine întipărit în minte, ne-am așezat și am stat de 
vorbă, bând vin roșu din cești de ceai și fumând. Abia atunci am 
întrebat: 

— Cartea sfântă... e aici? 

lvanna s-a uitat la părintele David și părintele David a 
încuviinţat din cap. 

— Exemplarele au fost duse direct la expoziţie mai devreme, 
dar avem unul și aici. 

Ivanna s-a dus la dulapul din hol și a scos un cu făraș de lemn, 
acoperit cu un preș vechi. A dat deoparte preșul și a scos o 
carte. 

— Uite-o, a spus, și mi-a întins-o. 

Mă așteptam să pară ilegală. Mă așteptam să dea senzaţia de 
disidenţă. Dar n-am simţit nimic. Romanul interzis arăta și părea 
ca orice alt roman. L-am deschis și am citit cu voce tare în rusă: 
„Nu s-au iubit datorită inevitabilităţii sentimentului, nu s-au iubit 
«arşi de pasiune», cum sunt descriși, în mod fals, îndrăgostiţii. 
S-au iubit pentru că așa a vrut tot ce îi înconjura: pământul de 
sub picioarele lor, cerul de deasupra capetelor lor, norii și 


copacii”. Am închis cartea. Nu voiam să mă gândesc la ea. Nu 
puteam. 

— Aţi citit-o? am întrebat. 

— Nu încă, a răspuns lvanna. 

Părintele David și părintele Pierre au clătinat din cap. 
Deschizând iar romanul și dând la pagina de titlu, am observat o 
greșeală. 

— Numele. 

— Ce-i cu el? a întrebat părintele David. 

— N-ar trebui scris Boris Leonidovici Pasternak. Rușii n-ar fi 
inclus și patronimul. Ar fi scris doar Boris Pasternak. Părintele 
Pierre trase din trabucul lui cubanez. 

— Prea târziu, a spus și și-a ridicat mâinile ca într-o rugăciune. 


xK 


În dimineața următoare, m-am îmbrăcat cu atenție cu sutienul 
cu umplutură și chiloţii, apoi mi-am pus veșmântul negru fără 
nicio formă și vălul, cu o bandă albă întărită care-mi încadra 
fruntea. Nu aveam voie să port niciun fel de machiaj; femeia de 
la Hollywood spusese că va trebui să mă descurc cu un pic de 
Vaseline pe buze și pomeţi, ca să le dea strălucire. Insă n-am 
făcut nici măcar atât. Uitându-mă în oglindă, îmi plăcea cum 
arăta faţa: curată, palidă, poate o idee îmbătrânită. Pășind în 
spate ca să mă văd cu totul, m-am simţit lipsită de sex și 
puternică. 

Fix la 6:30, am ieșit din apartament pentru prima mea zi la 
expoziție. Dacă ne făceam bine treaba, urma să fie distribuit și 
ultimul dintre cele 365 de exemplare de Doctor Jivago până la 
sfârșitul celei de-a treia zile. 

În tramvaiul care îi duce pe vizitatori din centrul orașului până 
la Heizel Paleis, am zărit Atomiumul. Era mult mai mare decât 
mă pregătise macheta. Simbolul oficial al expoziţiei - tipărit pe 
toate afişele, pe toți fluturașii și pe aproape toate cărţile poștale 
și suvenirele -, Atomiumul cu nouă sfere ar fi trebuit să 
reprezinte noua eră atomică. Mie mi se părea că seamănă mai 
degrabă cu un decor rămas din Ziua când Pământul se opri”?. 


4 Boris Pasternak, Doctor Jivago, traducere, prefaţă și tabel cronologic de 
Emil Iordache, Editura Polirom, Iași, 2004, pag. 542. 


Expoziţia n-avea să se deschidă decât peste încă o oră, dar în 
faţa porţilor masive de fier se strânsese deja o mulţime de 
oameni. Copii nerăbdători care trăgeau de poșetele mamelor; 
liceeni americani care-și băgau mâinile și capetele prin gard, 
unul aproape rămânând înţepenit, un cuplu de tineri francezi 
care se sărutau în public fără să le pese de privirile nimănui; o 
nemţoaică mai în vârstă care își fotografia soţul aflat lângă o 
femeie îmbrăcata cu fustă neagră, sacou negru, cravată neagră 
și pălărie neagră de ghid al expoziţiei. Era o încântare să fii 
înconjurat de așa de multă lume și totuși să te simţi nevăzut. 
Nimeni nu-i acorda atenţie călugăriţei. 

M-am așezat la coada angajaţilor, la intrarea de la Porte du 
Parc, care ducea direct în secțiunea internaţională. Când m-am 
apropiat de paznic, am tras adânc aer în piept și mi-am scos 
ecusonul de Expo 58. Abia s-a uitat la mine când mi-a făcut 
semn să intru. 

Era extraordinar. Macheta nu descria nici pe departe 
imensitatea. Era prima expoziţie mondială de după război și 
numărul turiștilor din toată lumea așteptați să vină la Bruxelles 
era estimat la 40 de milioane. 

Cu excepţia angajaţilor care se grăbeau să ajungă la locurile 
lor și a unei brigăzi de femei înarmate cu mături care curăţau 
resturile de pe stradă, eram singură pe toată aleea principală. 
Am trecut pe lângă pavilionul thailandez și acoperișurile sale pe 
mai multe niveluri, semănând cu un templu în vârful unei scări 
de marmură albă strălucitoare. Pavilionul Marii Britanii semăna 
izbitor cu trei mitre papale. Pavilionul francez era un uriaș coș 
modern împletit din oţel și sticlă. Al Germaniei Federale era 
modern și simplu, semănând cu ceva ce ar fi putut visa Frank 
Lloyd Wright. Al Italiei semăna cu o frumoasă vilă toscană. 

Am localizat rapid pavilionul american și n-am putut să mă 
hotărăsc dacă structura, înconjurată de steagurile statelor 
federale, semăna mai bine cu o roată de căruţă răsturnată sau 
cu un OZN. Imediat în stânga lui, monstrul sovietic - de departe 
cel mai mare pavilion din secțiunea internaţională. Părea în 
stare să înghită pavilionul american. lnăuntru se aflau replici ale 


2 Film din 1951, cu remake în 2008, având ca subiect sosirea 
extratereștrilor pe Pământ. (N. red.) 

“3 Frank Lloyd Wright (1867-1959), unul dintre cei mai importanţi arhitecţi 
ai primei jumătăţi a secolului XX. (N. red.) 


sateliților Sputnik | și II, pe care îmi doream foarte tare să le 
văd. Nu recunoscusem niciodată cu glas tare, dar când fusese 
lansat Sputnik, nu putusem să nu simt un fior de mândrie. Nu 
fusesem niciodată în patrie, dar când priveam cerul în noaptea 
în care fusese lansat în spaţiu satelitul, am simţit o legătură cu 
locul unde se născuseră părinţii mei, altfel decât până atunci. In 
noaptea aceea, în D.C. era înnorat și știam că nu pot să-l văd cu 
ochiul liber, dar tot am ridicat privirea spre ceruri, sperând să 
zăresc o străfulgerare argintie brăzdând cerul. Așa încât acolo, 
stând foarte aproape de obiectul în sine - sau cel puţin de o 
replică a sa -, voiam foarte tare să intru în pavilionul rusesc și 
să-l văd, să-l ating. 

Însă nu mă puteam abate de la planul părintelui David. 

În cealaltă parte a pavilionului american se afla destinaţia 
mea: Orașul Domnului. Clădirea albă a Sfântului Scaun, simplă și 
înclinată, părea suficient de micuță ca să încapă cu totul în holul 
pavilionului URSS. Am intrat în clădirea tăcută, ţăcănitul 
pantofilor mei ieftini de piele neagră răsunând pe podelele de 
marmură. Angajaţii Vaticanului se zoreau  primprejur, 
pregătindu-se să deschidă. Ştergeau podelele, așezau fluturașii 
și umpleau la loc vasele cu apă sfinţită. Imi ziceau Bună, soră, 
când treceam pe lângă ei, iar eu zâmbeam cum credeam că ar 
zâmbi o călugăriță: doar cu colţul buzelor. 

Părintele Pierre era deja la post - stând lângă Gânditor, cu 
mâinile la spate, legănându-se pe călcâie. Când am trecut, 
privirea nu i s-a desprins de la celebra sculptură. 

În capul coridorului boltit, în Capela Tăcerii, două călugăriţe 
pregăteau micul altar din faţa băncilor. M-au cercetat cu 
privirea, apoi au aprins mai departe lumânări. Trecusem testul? 
Dacă nu-l trecusem, călugărițele n-au dat niciun semn. N-au 
reacţionat nici când am ocolit altarul și am trecut printre 
draperiile albastre grele din spatele altarului. 

— Ai ajuns, a zis părintele David când am intrat în biblioteca 
secretă. 

S-a uitat la ceas. 

— S-au deschis porţile pentru public. Ești gata? 

Mi-am ocupat locul pe un scăunel de lemn în faţa raftului plin 
cu exemplare din Cartea sfântă, fiecare învelit în coperta lui de 
pânză albastră. Eram mai calmă decât mă așteptasem, însă 
părintele David degaja încordare nervoasă în timp ce se plimba 


în sus și în jos în cămăruţă. Patru pași la dreapta, patru pași 
înapoi. Am descoperit mai târziu că trecuseră doi ani de când nu 
mai fusese pe teren, ultima dată în Ungaria, unde luase parte la 
instigarea partizanilor să se revolte împotriva ocupanților 
sovietici. 

Am auzit primii pași și șoapte înăbușite ale vizitatorilor care 
intrau în Orașul Domnului. Mi-am domolit răsuflarea ca să văd 
dacă pot auzi ce limbă vorbeau. Era rusă? Părintele David părea 
să asculte și el, cu capul aplecat spre deschizătura din draperii. 

Am așteptat agitaţi să sosească primele noastre ţinte și 
simţeam cum mi se adună noduri în mușchii dintre omoplați. 

Ivanna a dat draperiile la o parte. În urma ei venea un cuplu 
de ruși, arătând de parcă tocmai dăduseră deoparte cortina 
Vrăjitorului din Oz și nimeriseră peste un preot, o călugăriţă și 
niște cărţi, în loc de un bărbat care să tragă de manete. Am 
șovăit, dar părintele David, nu. l-a întâmpinat călduros, într-o 
rusă  moscovită fără cusur. După ce dispăruse toată 
nervozitatea, se transformase în preotul perfect - fermecător, cu 
doar o urmă de putere -, pe care enoriașii de soi și-ar dori să-l 
invite la cina de duminică. 

Părintele David le-a pus câteva întrebări despre vizita în 
expoziție. Vă place? Ce aţi văzut? Aţi ajuns să-l vedeți pe Rodin? 
Ati vizitat macheta spărgătorului de gheață atomic? O realizare 
uluitoare a științei. E coadă la ea, dar merită cu vârf și îndesat 
așteptarea. Aţi încercat gofrele? 

Într-o clipită, părintele David aflase povestea cuplului. 
Femeia, Ekaterina, era balerină în ansamblul de la Balșoi care 
avea spectacole în fiecare seară în pavilionul sovietic; bărbatul 
mai în vârstă, Eduard, se prezenta simplu ca „patron al artelor”. 
Eduard a lăudat evoluţia femeii în seara de dinainte. 

— A lăsat publicul fără suflare. Chiar și pe cei din ansamblu. 

Părintele David s-a agăţat de subiect, spunându-le celor doi 
că a văzut-o de curând pe Galina Sergheievna Ulanova dansând 
la Londra. 

— Ceva care-ţi redă optimismul în viaţă, a spus el. De parcă 
Madona însăși îi sărutase tălpile Galinei. Era întruparea fizică a 
poeziei. 

Cei doi au aprobat din toată inima și, cu acel impuls, părintele 
David a trecut pe nesimţite într-o conversaţie mai amplă despre 


artă și frumuseţe și cât de important este să le împărţi cu 
ceilalţi. 

— Sunt întru totul de acord, a spus Ekaterina. 

După roșeaţa din obraji, era evident că era foarte atrasă de 
tânărul preot și discursul lui pătimaș. 

— Vă place poezia? a întrebat-o el. 

— Suntem ruși, nu? a răspuns Eduard. 

Veniseră în bibliotecă doar cu câteva minute în urmă, însă 
părintele David se întorcea deja spre mine ca să-i dau un 
exemplar din Cartea sfântă, pe care i l-a întins, la rândul său, 
bărbatului. 

— Frumuseţea trebuie sărbătorită, a spus el, cu un zâmbet 
pios. 

Bărbatul a luat cartea și s-a uitat pe cotor. Și-a dat seama 
imediat ce era. În loc să-i dea Doctor Jivago înapoi părintelui 
David, și-a lins buzele și i-a dat cartea Ekaterinei. Aceasta s-a 
încruntat, dar, când el i-a făcut semn cu capul, a pus imediat 
cartea în poșetă. 

— Cred că aveţi dreptate, părinte, a zis Eduard. 

Când s-a terminat, cuplul luase cartea, iar Eduard îl invitase 
pe părintele David să urmărească din loja lui spectacolul 
Ekaterinei din seara aceea. Părintele David a spus că va face tot 
ce poate să ajungă. 

— A mers, am zis după ce au plecat. 

— Sigur că a mers, a răspuns ferm părintele David. 

După aceea, ţintele noastre au venit repede. Un acordeonist 
din Corul Armatei Roșii a ascuns cartea în husa goală a 
instrumentului. Un clovn de la Circul de Stat din Moscova l-a pitit 
în trusa de machiaj. Un inginer mecanic care crescuse 
ascultând-o pe maică-sa recitând primele poezii ale lui 
Pasternak a spus că își dorește cu disperare să citească 
romanul, dar că ar prefera s-o facă în expoziţie. Un translator 
care lucrase la broşura pavilionului sovietic, tradusă în 
numeroase limbi, ne-a spus că admirase întotdeauna traducerile 
lui Pasternak, mai ales piesele lui Shakespeare, și că visa să-l 
cunoască. Odată, îl văzuse luând cina la 'entralnii Dom 
Literatorov, dar se sfiise prea tare ca să se apropie de el. 

— Am pierdut ocazia, a spus. Dar o să-mi compensez lașitatea 
luând asta. 


A ridicat exemplarul din Jivago. Înainte să plece, mi-a dat o 
broșură sovietică pe care o tradusese. Înăuntru se afla o hartă a 
întregii expoziţii, întinsă pe două pagini. Am râs când am 
observat că lipseau în mod evident pavilionul american și cel al 
Vaticanului. 

Faptul că vorbeam din nou rusește mi-a adus-o în minte pe 
mama și mi-am dorit fierbinte să văd pe cineva care să-mi 
amintească de ea, fie și numai un pic. Însă majoritatea 
sovieticilor care au venit erau membri ai intelighenţiei, educați, 
cu exprimare îngrijită și în grațiile statului. Alţii erau tineri și la 
prima ieșire din ţară - muzicienii și dansatorii și alţi artiști care 
aveau spectacole la expoziţie. Toţi erau orășeni, cu mâinile 
catifelate și lipsite de bătături. Işi permiteau să călătorească și, 
chiar mai important, primiseră permisiunea s-o facă. Erau 
îmbrăcaţi ca europenii, cu costume de comandă și rochii de lux 
franţuzești și pantofi italienești. Și, deși nu fusesem niciodată în 
patrie, aceștia erau ruși pe care nu-i recunoșteam; erau foarte 
diferiți de mama și gândul mă întrista. 

După-amiază, lvanna a venit în bibliotecă să ne spună că era 
plin de ruși care se uitau la Gânditor și că ea crede că s-a 
răspândit vorba. 

— Să o luăm mai încet? a întrebat ea. 

— Mai degrabă să ne grăbim, am spus eu. Nu mai avem mult 
timp dacă s-a auzit. 

— Are dreptate, a zis părintele David. Adu-i încoace. 

Când dăduserăm 100 de exemplare, lvanna a băgat capul pe 
după draperii, ţinând în mână o copertă de pânză albastră care 
fusese smulsă de pe carte. 

— Au umplut treptele cu de-astea. 

— De ce? am întrebat. 

— Ca să fie mai mici, a răspuns părintele David. Ca să le 
ascundă. 


xK 


Avuseserăm de gând sa stăm la Expo 58 trei zile, dar am dat 
ultimul exemplar din Cartea sfântă a doua zi pe la prânz. 

Toată expoziția era plină de coperţi de pânză albastră. Un 
reputat economist rupsese paginile dintr-un album de suvenire 
de la Expo 58 și pusese în loc Doctor Jivago. Soţia unui inginer 


aerospațial o ascunsese într-o cutie de tampoane goală. Un 
cunoscut cornist îndesase paginile în instrument. Una dintre 
dansatoarele principale din Baletul Balșoi își înfășurase cartea în 
jurul coapselor. 

Ne făcuserăm treaba. Îl trimiseserăm pe Jivago, în speranţa că 
romanul domnului Pasternak își va găsi în cele din urmă drumul 
către casă, în speranţa că cei care-l vor citi se vor întreba de ce 
a fost interzis - seminţele nemulțumirii plantate într-o carte de 
contrabandă. 

Părintele David, lvanna, părintele Pierre și cu mine ne-am 
despărţit conform planului. lvanna avea să se întoarcă a doua zi, 
rămânând la Expo 58 ca să-și distribuie materialele religioase. 
Însă restul urma să plecăm din expoziţie și să nu ne mai 
întoarcem. N-au avut loc scene măreţe de rămas-bun, nici bătăi 
pe spate, nici bravo, nici misiune îndeplinită. Doar câteva semne 
din cap când am plecat unul câte unul din Orașul Domnului. Nu 
mai era permis niciun viitor contact. Unde s-au dus preoţii nu 
știu; dar eu trebuia să mă urc a doua zi într-un tren spre Haga, 
unde aveam să mă întâlnesc cu supraveghetorul, pentru raport 
și următoarea misiune. 


EST 
Septembrie - octombrie 1958 


Capitolul 22 
LAUREATUL 

Boris stă în spatele unui gard cu șine, îngrijind o parcelă unde 
plantase cartofi, usturoi și praz. Vine un musafir, iar Boris 
sprijină săpăliga de un mesteacăn. 

— Prietene, spune musafirul, întinzându-i lui Boris mâna peste 
gard. 

— E aici? întreabă Boris. 

Oaspetele încuviinţează și-l urmează pe Boris în casă. Se 
așază faţă în faţă la masa din sufragerie. Musafirul își deschide 
rucsacul și pune cartea, încă în coperta de pânză albastră, în 
faţa autorului. Boris întinde mâna după romanul lui. E mult mai 
ușor decât manuscrisul legat de mână pe care-l încredinţase în 
mâini străine cu doi ani înainte și mult diferit de volumul de lux 
care devenise bestseller internaţional în Europa, un volum pe 
care-l văzuse doar în poze. Işi trece unghiile murdare peste 
copertă. Ochii i se umplu de lacrimi. 

— E aici, spune din nou. 

Oaspetele scoate un al doilea dar: o sticlă de vodcă. 

— Un toast? întreabă. 

— Cine l-a făcut? întreabă Boris. 

Musafirul își toarnă un pahar. 

— Se spune că au fost americanii. 


xK 


Boris își face plimbarea de dimineață. Plouă, așa că se 
întoarce la dacea lui pe cărarea acoperită de copaci prin 
pădurea de mesteceni în loc s-o ia pe drumul lui obișnuit prin 
cimitir, peste pârâu și apoi în sus pe deal. Cele câteva frunze 
uscate care mai atârnă încă în coroanele copacilor din pădure 
sunt suficiente ca să-l apere de ploaie. E îmbrăcat potrivit 
pentru vremea asta, cu mantaua de ploaie, șapcă și cizme 
negre de cauciuc; însă când se apropie de casă simte o răceală 
strecurându-i-se în oase. 

Boris îi aude înainte să-i vadă. Când iese din pădure, vede 
mașinile parcate de-a lungul străduţei, apoi micul grup din 
grădina lui, adăpostit de umbrele negre. Un tânăr stă pe bucata 
de gard cu o scândură putrezită. Boris vrea să-i strige să se dea 


deoparte, dar rămâne la fel de nemișcat ca o căprioară care a 
zărit vânătorul înainte să fie văzută. 

Se gândește să se întoarcă în pădure. Dar cineva îl strigă pe 
nume și mulțimea se întoarce către el ca un mamifer masiv. 
Bărbatul care stătea pe gard sare și este primul care ajunge la 
el. Scoate un carneţel și-și ţine pixul pregătit. 

— Aţi câștigat, spune el. Aţi câștigat Premiul Nobel. Aveţi un 
comentariu pentru Pravda? 

Boris își lasă capul pe spate, privind spre nori și lăsând ploaia 
rece să-i cadă peste faţă. Asta e, își spune el. Totul întins în fața 
lui ca un ospăț. Moștenirea lui gravată în aur. Dar nicio lacrimă 
de bucurie nu se amestecă printre picăturile de ploaie care-i 
curg pe obraji. În schimb, îl năpădește spaima, ca apa îngheţată 
a băilor lui matinale. 

Se uită în fundul grădinii, unde cu 20 de ani în urmă a fost 
spartă o poartă. ŞI-I imaginează pe vecinul lui, Boris Andreievici 
Pilniak, venind la poartă, entuziasmat să împărtășească recolta 
de ceapă sau ultimul capitol din romanul său. Își aduce aminte 
cum, mai târziu, după ce romanul a fost interzis și Pilniak acuzat 
că a organizat publicarea cărţii în străinătate, a trecut pe lângă 
casa prietenului său într-una dintre plimbările lui de dimineaţă și 
l-a văzut uitându-se pe fereastră și așteptând. 

— O să vină după mine într-o bună zi, spusese Pilniak. 

Şi veniseră. 

Se aude pocnitura unui bec de blitz. Boris clipește. Caută vreo 
figură familiară în mulţime, cineva de care să se agaţe, dar nu 
zărește niciuna. 

— Veţi accepta? întreabă alt reporter. 

Boris își înmoaie vârful cizmei într-o baltă. 

— Nu am vrut să se întâmple toate astea, tot scandalul 
acesta. Sunt cuprins de o mare bucurie. Dar bucuria mea este 
astăzi o bucurie însingurată. 

Inainte să apuce reporterii să mai pună și alte întrebări, Boris 
își pune la loc șapca pe cap. 

— Gândesc cel mai bine când mă plimb și am nevoie să mă 
mai plimb. 

Trece printr-o breșă în mulţime și merge mai departe către 
pădure. 

O să știe să vină, se gândește el. O să aștepte. 


Vede de la depărtare eșarfa roșie a Olgăi și i se ridică o 
povară de pe suflet. E în vârful movilei din cimitir unde 
pământul n-a fost încă săpat, plimbându-se în lungul unui 
mormânt invizibil, cu braţele strânse peste piept. Chiar și acum, 
Boris e luat prin surprindere când o vede. A îmbătrânit. Dinspre 
coada ochilor pornesc riduri, iar părul ei blond a devenit fragil. A 
pus la loc kilogramele pierdute în lagăre, dar în loc să se așeze 
înapoi pe șolduri și coapse, s-au dus pe abdomen și pe faţă. De 
când a fost publicat /ivago în străinătate, nu-și mai ondulează 
părul și nu mai poartă bijuterii. Poate că nu mai vrea să iasă în 
evidenţă. Sau poate că e pur și simplu prea obosită ca să-i mai 
pese. Oricum, Boris crede că e și mai frumoasă. 

Olga îi aleargă în întâmpinare. Se îmbrățișează și ea îl 
cuprinde, chiar dacă ea e cea care încape în braţele lui. 
Atingerea e ca o cataplasmă. 

Boris o simte ţinându-și răsuflarea și o masează pe spate, ca 
pentru a porni expiraţia. Olga se trage de lângă el și confirmă 
ceea ce-i spusese deja trupul ei că gândește. 

— Ce-o să ne facă acum? întreabă ea. 

— E un lucru bun, spune el. Ar trebui să sărbătorim. N-o să ne 
poată atinge. Lumea o să se uite. 

— Da, zice ea. 

Se uită împrejur prin cimitir. 

— Se uită. 

O sărută pe frunte. 

— E un lucru bun, repetă el, încercând să se convingă că așa 
e. 

Privește către dacea lui. 

— Ulii așteaptă. Trebuie să-i înfrunt. 

— Atunci, o să accepţi premiul? 

— Nu știu, îi răspunde. 

Dar nu-și poate imagina să nu-l accepte. Viaţa lui a dus până 
în hăul ăsta; cum ar putea să nu facă ultimul pas, chiar dacă va 
fi în abis? Dacă dă înapoi acum, de fiecare dată când iubita lui 
zâmbește îi va vedea dintele ciobit din vremea petrecută în 
lagăre și își va aduce aminte că totul a fost în zadar. 

Olga îi netezește pieptul hainei, cu mâna oprindu-i-se în 
dreptul inimii lui. 

— Vii la mine când poţi? 


Boris își pune mâna peste mâna ei și o apasă mai tare pe 
pieptul lui. 


Ploaia a stat și mulțimea a crescut. Vecinii li s-au alăturat 
reporterilor, călcându-i în picioare cartofii, usturoiul și prazul. 
Câţiva bărbaţi cu haine lungi de piele negre se învârt prin zonă. 
Zinaida stă într-o parte a prispei cu Nina Tabidze, care a venit în 
vizită din Gruzia. Au pus două scaune de lemn la baza scărilor, 
ca să blocheze intrarea, iar câinele lui Boris, Tobik, veghează de 
sub unul dintre ele. 

Zinaida trage scaunul ca să-l lase să intre, dar Boris se 
oprește să stea de vorbă cu reporterii. După întâlnirea cu Olga, 
starea de spirit i s-a îmbunătăţit considerabil și, deși nu crede 
pe deplin ce i-a spus ei, propriile cuvinte l-au liniștit. Şi 
felicitările care se aud din mulțime sunt o mângâiere. Un 
fotograf îl cheamă sa facă o poză, iar Boris se așază pentru un 
portret, cu un zâmbet sincer pe chip. 

Zinaida nu zâmbește. Sprâncenele ei trasate cu creionul o fac 
să pară surprinsă, dar încruntarea ei întunecată spune altceva. 

— N-o să iasă nimic bun din toate astea, spune ea când soţul 
ei urcă treptele. 

— La Moscova se vorbește deja pe străzi despre asta, zice 
Nina, punând la loc scaunul de lemn. A auzit un prieten la Radio 
Libertatea. 

— Hai să intrăm, spune Boris. 

Când intră în casă, îi întâmpină mirosul de prăjitură cu prune, 
iar Boris își aduce aminte că e ziua de nume a Zinaidei. 

— Draga mea, spune. Îmi pare foarte rău. Cu toată agitația 
asta, am reușit să uit. 

— N-are importanţă acum, răspunde ea. 

Nina îi pune mâna pe umăr, apoi se duce în bucătărie să 
scoată prăjitura din cuptor. 

Cei doi rămân singuri la intrare. 

— Nu te bucuri pentru mine, Zina? Pentru noi? 

— Ce-o să se întâmple cu noi? 

— Ce prostie! Ar trebui să sărbătorim. Nina! strigă el spre 
bucătărie. Adu o sticlă de vin. 

— Nu-i momentul de sărbătorit, spune Zinaida. O să ne vrea 
capetele din cauza asta. Întâi dai manuscrisul pe mâini străine, 


fără să fie publicat aici? Și acum, asta? Atenţia, zarva. N-are 
cum să iasă nimic bun. 

— Dacă nu poţi să vii cu niște felicitări, măcar să bem pentru 
ziua ta de nume. 

— Ce importanţă are? Și anul trecut ai uitat. 

Nina se întoarce din bucătărie cu o sticlă de vin și trei pahare, 
dar Zinaida îi face semn să plece și se retrage în dormitor. Nina 
se duce să-și consoleze prietena, iar Boris deschide singur sticla. 


A doua zi, bate la ușă vecinul lui Boris, autorul Constantin 
Aleksandrovici Fedin, iar Zinaida îi deschide. 

— Unde e? întreabă Fedin. 

Fără să aștepte să-i răspundă, trece pe lângă Zinaida și urcă 
spre biroul lui Boris, sărind câte două trepte odată. Boris ridică 
privirea dintr-un teanc de telegrame. 

— Costia, își întâmpină el prietenul. Cărui fapt datorez 
această vizită? 

— N-am venit să te felicit. Nu sunt aici ca vecin sau prieten. 
Sunt aici cu o misiune oficială. Polikarpov e chiar acum la mine 
și așteaptă un răspuns. 

— Un răspuns la ce? 

Fedin își scarpină sprâncenele albe stufoase. 

— Dacă o să renunţi la premiu. 

Boris aruncă telegrama pe care o ţinea în mână. 

— În niciun caz. 

— Dacă n-o faci de bunăvoie, o să-ţi forțeze mâna. Ştii doar. 

— Pot să facă orice vor cu mine. 

Fedin se duce la fereastra care dă spre grădină. S-au întors 
câţiva reporteri. Își trece mâna peste începutul de chelie. 

— Ştii ce pot... Am trecut și eu prin asta. Ca prieten... 

— Dar, nu uita, nu ești aici ca prieten, îl întrerupe Boris. Deci 
în ce calitate ești aici, mai exact? 

— Confrate scriitor. Cetăţean. 

Boris se lasă pe pat, cadrul metalic simplu scârţâind sub 
greutatea lui. 

— Care dintre ele? Scriitor sau cetățean? 

— Sunt ambele. Ca tine. 

Era bine cunoscut faptul că Fedin urma să devină președinte 
al Uniunii Scriitorilor Sovietici, așa că Boris își cântărește cu grijă 
răspunsul. 


— Inventas vitam juvat excoluisse per artes. 

— Din Virgiliu, spune Fedin. Și cei care au înfrumusețat viața 
prin nou-găsita lor măiestrie. 

— E gravat pe medalia Nobel. 

— A cui viaţă ai înfrumuseţat-o tu cu romanul ăsta? A familiei? 

Fedin coboară glasul. 

— A amantei? Sau doara ta? 

Boris închide ochii. 

— Lasă-mă să mă gândesc. 

— N-ai timp. Polikarpov așteaptă un răspuns când mă întorc. 

— Atunci fă o plimbare lungă înainte să te duci acasă. Am 
nevoie de timp. 

— Două ore, spune Fedin din ușă. Ai două ore. 

Însă imediat ce Fedin pleacă, Boris se ridică de pe pat. Se 
duce la birou și compune o telegramă pentru Academia 
Suedeză. 


ENORM DE RECUNOSCĂTOR, EMOŢIONAT, 
MANDRU, ULUIT, STANJENIT. 
— Pasternak 


OCCIDENT 
Octombrie - decembrie 1958 


Capitolul 23 
Rândunica 
INFORMATOAREA 

lată-l: stând în faţa unui copac desfrunzit, purtând șapcă și o 
haină strânsă în talie, cu braţul drept peste piept și mâna chiar 
sub inimă. Articolul care însoțea fotografia era în franceză, dar 
am recunoscut cuvântul Nobel. 

— Ce scrie? l-am întrebat pe chelnerul care vorbea engleză 
când s-a întors cu chifla mea cu ciocolată. 

— Boris Pasternak a câștigat Premiul Nobel. 

— Ei, asta o să crească vânzările cărţii, am spus. Ai citit-o? 

— Sigur că da! 

Toată lumea o citise. Mulțumită fostului meu patron, Doctor 
Jivago trecuse granița nedepistat, ajungând înapoi în ţara unde 
fusese scrisă. Nobelul nu făcea parte din planul Agenţiei - cel 
puţin, nu din câte știam eu -, dar eram sigură că o să-și asume 
oricum meritele. Mi-i și imaginam: stând în cerc, cu rânjete pe 
chipuri, sărbătorind cu păhărele de vodcă. Singurul chip pe care 
nu mi-l închipuiam în cercul ăla era cel al lui Henry Rennet. 
Ştiam că nu mai e la Washington. De fapt, știam exact unde e. 

În ziua când ajunsesem la Paris, mă cazasem la Hotel Lutetia, 
nu sub numele Sally Forrester sau Sally Forelli sau alt nume pe 
care să-l mai fi folosit până acum, ci sub noul nume, Lenore 
Miller. Apoi am pus într-o cutie poștală galben-aprins o scrisoare 
pe adresa curăţătoriei Sara. Scrisoarea conţinea coordonatele 
locului unde se afla Henry la Beirut și detalii despre noua lui 
misiune de a lansa un post de radio care să transmită mesaje 
prooccidentale și pro-Chehab?. 

Planul meu iniţial nu fusese să-l predau pe Henry. Dacă Frank 
avea dreptate și Henry era cârtiță, credeam că puteam obţine 
prin canalele adecvate suficiente informaţii ca să-l distrug. Toţi 
anii ăia când Clubul băieţilor crezuse că nu făceam decât să-mi 
flutur părul și să chicotesc prostește la bancurile lor tâmpite, de 
fapt ascultasem. Însă când Henry a prins de veste că fac 
cercetări despre el, a pus capăt brusc zilelor mele în agenţie. 
Asta e. Planul secundar. 

Doar Bev știa că am plecat din ţară. N-a întrebat unde mă 
duc, dar când i-am spus că îmi cumpăr un bilet doar dus, vechea 


4 Fuad Abdullah Chehab a fost președintele Libanului între 1958 și 1964. 


mea prietenă din OSS s-a ridicat în tăcere și a ieșit din bucătăria 
ei, întorcându-se după câteva minute cu un plic plin de bani. 

— Banii lui de gin rummy, a spus ea, împingându-mi plicul în 
mână. N-o să le simtă lipsa. 

Am spus ca n-am cum să-i accept, iar ea mi-a zis să nu mai fiu 
proastă. Apoi și-a scos brăţara din diamante pe care i-o dăduse 
soțul ei - o scuză pentru încă o aventură. 

— Amaneteaz-o. 

În ultima seară petrecută la Washington, mi-am pus un disc și 
mi-am scos valiza, încă neștiind unde o să mă duc. Ştiam doar 
că trebuia să plec, să mă duc undeva unde să nu cunosc pe 
nimeni, ca nu mai era cale de întoarcere după ce făceam ce 
eram pe punctul de a face. Abia după ce mi-am luat puloverul 
bej de cașmir din sertar și am descoperit schiţa cu Turnul Eiffel 
pe care avusesem de gând să i-o dau lrinei - încă împachetată 
în hârtie cerată și legată cu un șnur roșu -, m-am hotărât. 


xK 


Transmiteau mesaje prin intermediul trandafirilor. Două 
duzini, albi ca o ofrandă de pace, aşezați pe măsuţa de toaletă 
în timp ce eram plecată. Am scos bileţelul din buchet: Mă bucur 
să am vești de la tine, scris în italiană. Am întors biletul. Nimic. 

Era descurajant să mă gândesc că fuseseră în camera mea, 
că-mi umblaseră prin lucruri. Camera era acum cu siguranţă 
plină de microfoane. Era ca atunci când vezi un păianjen în 
cursul zilei, după care ţi se pare că-l simţi mișcându-se pe tine 
în toiul nopţii. Dar după ce le dădusem informaţii despre Henry, 
era de așteptat să mă urmărească. N-aveam cu cine să vorbesc, 
așa că m-a apucat râsul când m-am gândit la ei ascultându-mă 
în timp ce eu ascultam discul cu Chet Baker pe care-l 
cumpărasem dintr-un talcioc. Poate că până la urmă o să se 
sature de „My Funny Valentine” și o să mai asculte pe altcineva. 


xK 


Au trecut câteva săptămâni. Trandafirii albi s-au ofilit, petalele 
lor uscate adunându-se pe măsuța de toaletă. Noutatea Orașului 
Luminilor se mai atenuase și începeam să rămân fără banii de la 
Bev. Și faptul că nu știam ce i se întâmplase lui Henry, dacă i se 


întâmplase ceva, începea să-și spună cuvântul. Când mă 
gândeam la el, și mă gândeam la el tot timpul, simţeam că 
parcă mi se umpleau măruntaiele cu un fum rece și întunecat. 
Când nu puteam să dorm, stăteam întinsă pe spate și-mi 
imaginam fumul negru ieșindu-mi în vârtejuri pe gură și urcând 
spre tavan. 

Ca să-mi fac un program, am început să vizitez toate librăriile, 
standurile de cărţi, bibliotecile și buchiniștii de pe Sena, căutând 
exemplare din Doctor Jivago. Deși tânjeam să-l citesc, nu 
reușisem să mă apuc de el. Era legat de ei, de ea, și știam că 
dacă-l citesc o să readuc amintiri ale unor lucruri la care nu 
voiam să mă gândesc, lucruri care mi-ar face inima să bată 
nebunește când mă trezesc și mă pomenesc în cealaltă parte a 
lumii, singură. Totuși, îl căutam prin tot Parisul, cheltuindu-mi 
ultimele fonduri pentru a strânge un turnuleţ de cărţi. 

Când nu mi-am mai permis cărţile, mi-am făcut o nouă rutină: 
stând toată ziua în cameră, ascultându-mi discul, făcând baie și 
dormitând. Am început să supraviețuiesc cu franzele vechi, gem 
de caise și Perrier cald. Ţineam draperiile trase și zilele treceau 
fără să mă uit măcar pe fereastră. 


În cele din urmă, am rămas fără bani și am început să 
înapoiez unul câte unul exemplarele din Doctor Jivago. Şi acolo - 
stăteam la coadă la Le Mistral - m-a bătut cineva pe umăr. 

— Bonsoir, a spus femeia micuță cu bucle largi în par, 
îmbrăcată cu o rochie dreaptă roz-perlat și toca de catifea 
neagră. 

A luat un exemplar din Lolita și a zâmbit ca și cum m-ar fi 
cunoscut. 

— Ştii unde e secţiunea cu cărţi de călătorie? a întrebat 
femeia în engleză. 

— Îmi pare rău, nu știu. 

— Caut o carte. Despre Beirut. Ştii unde ar putea să fie? 

Cu asta, s-a întors și a plecat. Am ieșit după ea, îndesându-l 
pe Jivago înapoi în geantă. Am mers după ea prin piaţa Rene 
Viviani. Îmi doream să mă fi putut opri să ating faimosul salcâm 
ca să-mi poarte noroc, dar am mers mai departe, traversând rue 
du Petit-Pont, am trecut de biserica Saint-Severin, cu garguii ei 
gotici care se zgâiau în jos la mine. Când am trecut de biserica 


Saint-Suplice, m-am gândit la Irina - cum trebuie să fi arătat în 
veșmântul ăla de călugăriţă. 

Am urmat-o pe femeie în Grădina Luxembourg și, în timp ce 
ocoleam bazinul octogonal, aceasta a vorbit, cu glas scăzut și 
acoperit de zgomotul apei din fântână. 

— S-a cazat la un hotel din Beirut sub numele Winston, așa 
cum ai spus tu că o să facă. Intr-o oră, a plecat de la hotel cu 
ajutorul a doi dintre comisionarii noștri. 

A făcut o pauză. 

— Ne-am zis că poate vrei să știi. 

La ce se gândise oare Henry când auzise bătaia în ușă? 
Avusese vreun presentiment despre ce urma? Se simţise 
paralizat? Ţipase? Dacă da, îl auzise cineva? Ştiam că n-o 
făcuse, dar îmi doream, ah, cum îmi mai doream, să se fi gândit 
la mine când l-au ridicat. 

— Asta-i tot, a încheiat femeia. 

S-a oprit în faţa mea și m-a sărutat pe ambii obraji. 

— Asta-i tot, am spus după ce a plecat. 


În camera mea de hotel, trandafirii veștejiţi fuseseră înlocuiţi 
cu un buchet proaspăt. M-am clătit cu apă pe față și m-am dat 
cu rujul roșu. M-am îmbrăcat în pantaloni negri, un sacou negru 
și pantofi cu toc jos și ascuţit. Am tras draperiile, mi-am umezit 
buzele și m-am evaluat în oglindă. 

Fusesem instruită să depistez un agent dublu. Calmi în 
condiţii de presiune, cu inteligență peste medie, repeziţi, se 
plictisesc ușor. Ambiţioși, dar cu obiective pe termen scurt. 
Incapabili să păstreze relaţii pe termen lung. Trădează de multe 
ori din cauza propriilor lor interese - bani, putere, ideologie, 
răzbunare. Ştiam aceste trăsături, fusesem instruită să le caut. 
Și atunci, de ce durase așa de mult până le recunoscusem și la 
mine? 


EST 
Octombrie - decembrie 1958 


Capitolul 24 


EMISARUL 

A câștigat, a câștigat, a câștigat. Gândurile mele aveau ritmul 
pașilor cu care măsurăm Căsuţa, așteptându-l pe Boria să vină. 
Nobelul era al lui. Nu al lui Tolstoi, nici al lui Gorki, nu al lui 
Dostoievski: Boris Leonidovici Pasternak era al doilea scriitor rus 
care obținuse vreodată premiul. Numele lui va fi păstrat în 
istorie, moștenirea lui, asigurată. 

Și totuși, trebuia să recunosc, îmi era teamă de ce ar mai fi 
putut urma. Nobelul era deja ceva jenant pentru stat, iar 
acceptarea premiului ar fi fost văzută ca o ofensă și mai mare. 
Și statului nu-i plăcea să fie umilit, mai ales de Occident. Și 
atunci, după ce lumea își muta privirea, după ce se stingeau 
titlurile mari, ce se întâmpla? Cine avea să ne apere? Cine avea 
să mă apere pe mine? 

Ca să mă liniștesc, am ieșit în grădinița pe care mă ajutase 
Boria s-o plantez. Ploaia de dimineaţă stătuse, iar norii se 
împrăștiaseră, lăsând să treacă o lumină care scălda din nou 
totul. Totul - felul cum se chemau una pe alta coţofenele, cum 
încălzeau razele soarelui rândurile ordonate de răsaduri, cum 
simţeam aerul pe încheieturile mâinilor și pe gleznele dezgolite 
-, totul, absolut totul părea schimbat așa cum se schimbă atunci 
când lumea pe care o știi stă să se prefacă. 

Boria s-a apropiat, cu pălăria în mână. Ne-am întâlnit la 
jumătatea potecii și m-a sărutat. 

— Am trimis telegrama la Stockholm, a zis. 

— Care spune ce? l-am întrebat. 

— Că am acceptat premiul și tot ce vine împreună cu el. 

— Deci o să te duci? am întrebat. 

— La Stockholm? 

Preţ de o clipă, mi-am permis să-mi imaginez acest vis 
absurd: eu, într-o rochie neagră făcută la Paris, croită să-mi vină 
pe trup ca o a doua piele; Boria, în costumul lui gri favorit, pe 
care-l moștenise de la taică-su. Aș privi cum se ridică să 
primească premiul. Și, în timp ce el este pe podium, las să mă 
copleșească ovaţiile din public ca un val. La banchet, am mânca 


file de calcan în sos de vin în Sala Albastră și el m-ar prezenta 
drept femeia care a inspirat-o pe Lara, femeia de care s-a 
îndrăgostit întreaga lume, așa cum se îndrăgostise și el. 

— E imposibil, a spus, clătinând din cap. 

Mi-a luat mâna și, fără nici un alt cuvânt, am intrat și ne-am 
dus în dormitorul meu și am făcut dragoste încet și așezat, așa 
cum ne obișnuiserăm. 

A stat cu mine cea mai mare parte a nopţii, fără să plece din 
patul meu până n-a pătruns printre perdele lumina albăstruie a 
zorilor. Așa am văzut aluniţe și fire negre de păr și semne 
galbene noi pe spatele lui, apoi m-am uitat la pielea mea. Vârsta 
noastră m-a lovit ca și cum aș fi sărit într-un râu îngheţat și m- 
am întrebat dacă în noi a mai rămas ceva care să reziste la tot 
ce avea să vină. 

Cum îl priveam ridicându-se din pat, m-a cuprins o dorinţă 
fierbinte pentru ceva ce nu pierdusem încă, dar știam că o să 
pierd curând. 


xK 


După ce Boria trimisese telegrama la Stockholm, Kremlinul 
dăduse publicității răspunsul său oficial către Academie. „Voi și 
cei care au luat această decizie v-aţi concentrat nu asupra 
calităţilor literare sau artistice ale romanului, iar acest lucru este 
limpede, pentru că nu are așa ceva, ci a aspectelor sale politice, 
pentru că romanul lui Pasternak prezintă realitatea sovietică 
într-un mod denaturat și defăimează revoluţia socialistă, 
socialismul și poporul sovietic.” 

Mesajul era clar: sfidarea lui Boris nu va fi tolerată. Și nu va 
rămâne nepedepsită. 

Aflaserăm că au fost trimiși curieri din ușă în ușă, de la 
Peredelkino la Moscova, convocându-i pe toţi poeții, 
dramaturgii, romancierii și traducătorii la o ședință de urgenţă a 
Uniunii Scriitorilor, în care să fie discutată problema Nobelului. 
Participarea era obligatorie. 

Unii scriitori au jubilat, fără îndoială, că narcisistul și 
supraevaluatul Poet de pe Deal primea în sfârșit ce merita. Unii, 
ni s-a spus, au zis că ar fi trebuit făcută dreptate cu mult timp în 
urmă, motivele pentru care Boris fusese cruțat de mâna lui 
Stalin în timpul Marii Terori fiind încă nedeslușite. Alţi scriitori 


erau aparent agitaţi, știind că trebuie să se conformeze și să-și 
denunțe confratele, prietenul, mentorul, sperând că protestele 
lor vor părea autentice când vor fi chemaţi la ordine. 

Boria nu citea ziarele, dar eu le vedeam. 

Îi spuneau luda, marionetă care s-a vândut pentru 30 de 
arginţi, aliat al celor care ne urau ţara, un snob ale cărui talente 
artistice erau cel mult modeste. Socoteau că Doctor Jivago este 
o armă fluturată de dușmanii statului, iar premiul este o 
recompensă din partea Occidentului. 

Nimeni nu-și susținea punctul de vedere; majoritatea stăteau 
cuminţi. Prieteni care înainte îl ascultau fermecaţi pe Boria 
citind din Jivago la Căsuţă se făcuseră nevăzuţi. N-au trimis 
scrisori de sprijin, nici n-au venit în vizită, majoritatea nici nu 
recunoșteau că sunt prieteni cu Boria dacă erau întrebaţi. 
Aceste tăceri, aceste guri pecetluite ale prietenilor dureau cel 
mai tare. 

Într-o zi, Ira s-a întors de la școală cu vestea că a avut loco 
demonstraţie studenţească la Moscova. Boria stătea în fotoliul 
lui roșu în timp ce Ira, cu haina și căciula de veveriţă încă pe ea, 
se plimba în sus și-n jos prin faţa lui. 

— Profesorii le-au spus studenţilor că participarea e 
obligatorie. 

Boria s-a ridicat și a mai pus niște lemne în sobă. A rămas în 
faţa focului, încălzindu-și o clipă mâinile la flacără înainte să 
închidă ușița metalică. 

— Administraţia a împărţit pancarte pe care să le ducem, dar 
eu m-am ascuns la toaletă cu o prietenă până au plecat. 

Privi spre Boria, căutând aprobare, dar el nu se uită la ea. 

— Ce scria pe pancarte? a întrebat-o. 

Ira și-a scos căciula și a rămas cu ea în mână. 

— Nu le-am văzut. Cel puţin nu de-aproape. 


A doua zi, a apărut în Literaturnaia Gazeta o fotografie de la 
„demonstraţia spontană”. Un student ţinea ridicată o pancartă 
cu o caricatură a lui Boria întinzând o mână cu degete 
încovoiate după un sac cu bani americani. Pe alta scria cu 
majuscule negre: AFARA CU IUDA DIN URSS! Articolul conţinea 
și o listă cu numele studenţilor care semnaseră o scrisoare în 
care condamnau Doctor Jivago. 

Ira a luat ziarul. 


— Jumătate dintre studenţii ăștia nici n-au semnat-o. Cel puţin 
așa mi-au spus mie. 

În seara aceea, la cină, Mitea a întrebat dacă e adevărat că 
Boria e acum mai bogat decât cel mai lacom dintre americani. 

— Așa a zis profesorul la școală. Suntem și noi bogaţi acum? 

— Nu, scumpule, i-am spus. 

A rostogolit o boabă de fasole prin farfurie cu degetul. 

— De ce nu? 

— De ce să fim? 

— El plătește pentru casă. El ne dă bani. Așa că, dacă are mai 
mulţi, ar trebui să ne dea și nouă mai mulţi. 

— De unde ţi-a venit o asemenea idee? 

Ira i-a aruncat o privire fratelui său, iar el a ridicat din umeri. 

— Totuși, e logic, mama, a zis lra. Crezi că ar trebui să-l 
întrebăm? 

— Nu vreau să mai aud nimic, i-am răspuns, deși nu puteam 
să mă prefac că nu mă gândeam la același lucru. Acum 
terminaţi de mâncat. 


xK 


Ploua de cinci zile când s-au întâlnit în marea Sală Albă de la 
Uniunea Scriitorilor. Toate scaunele erau ocupate, iar scriitorii 
stăteau și în picioare pe lângă pereţi. li ceruseră și lui Boria să 
participe, dar am insistat să rămână acasă. 

— O să fie o execuţie, i-am spus. 

A fost de acord că n-ar realiza nimic dacă ar merge și a scris 
în schimb un mesaj care să fie citit la ședință: 


Chiar și după tot acest scandal și după toate acele articole 
de presă, încă mai cred că a fost posibil să scriu „Doctor 
Jivago” în calitate de cetățean sovietic. Numai că am o mai 
amplă înțelegere a drepturilor și posibilităților unui scriitor 
sovietic și nu cred că aș compromite în niciun fel demnitatea 
scriitorilor sovietici. Nu m-aș considera un parazit literar. 
Sincer, cred că am făcut ceva pentru literatură. In ceea ce 
privește premiul Nobel în sine, nimic nu mă va face vreodată 
să privesc acest privilegiu drept o rușine și să reacționez cu 
grosolănie. Vă iert dinainte. 


Sala a răsunat de strigăte batjocoritoare. Apoi, unul câte unul, 
scriitorii au urcat pe podium ca să condamne Jivago. Ședinţa a 
durat ore în șir, absolut toată lumea declarându-se împotriva lui. 

Votul a fost unanim, sancţiunea intrând în vigoare imediat: 
Boris Leonidovici Pasternak era exclus din Uniunea Scriitorilor 
Sovietici. 

A doua zi, am strâns toate cărţile, toate biletele, toate 
scrisorile, toate ciornele manuscrisului din apartamentul meu 
din Moscova. Le-am dus, împreună cu Mitea, să le ard la Căsuţă. 

— N-o să-mi mai ia încă o dată ce-i al meu, i-am spus fiului 
meu în timp ce adunam surcele din pădure. Mai bine distrug eu 
totul. 

— De ce ești așa de sigură? a întrebat Mitea. 

— O să mai avem nevoie de lemne, am zis eu, ridicând un 
buștean nu prea mare. 

Boria a ajuns când așezam în cerc pietrele pe care le 
căraserăm de la pârâu. 

— Totul a fost degeaba? a întrebat el, în loc de salut. 

— Bineînţeles că nu, am răspuns și am aruncat o căldare de 
frunze uscate peste lemne. Ai ajuns în inimile și minţile a mii de 
oameni. 

Am turnat petrol peste frunze. 

Boria a ocolit vatra. 

— De ce m-am apucat să-l scriu? 

— Pentru că trebuia, ţii minte? a zis Mitea. Așa ne-ai spus. Ai 
spus că ești chemat s-o faci. Îţi aduci aminte? 

— A fost o tâmpenie. O tâmpenie curată. 

— Dar ai spus... 

— Nu contează ce-am zis atunci. 

— Când l-ai dat italienilor, ai spus că vrei să fie citit. Ei bine, 
asta ai obținut. 

— V-am pus pe voi în pericol, asta am obţinut. 

— Ai spus că premiul o să ne apere. Nu mai crezi la fel? Toată 
lumea privește, ţii minte? 

— Am greșit. La execuţia mea o să privească toată lumea. 

Și-a trecut mâinile prin păr. 

— Chiar sunt cine spun ei că sunt? Un narcisist, cineva care 
crede... nu, e convins... e pe deplin convins că a fost ales pentru 
această misiune? Că sunt sortit să-mi petrec viaţa încercând să 
exprim ce se petrece în inimile bărbaţilor? 


Boria se foia înnebunit de colo-colo. 

— Cerul se prăvălește și eu încercam să scriu în loc să clădesc 
un acoperiș care să mă apere pe mine și pe cei dragi. Oare 
egoismul meu n-are margini? Am stat la birou foarte mult. E 
adevărat că sunt rupt de realitate? Aș mai putea măcar să știu 
ce se petrece în inimile și minţile compatrioţilor mei? Cum am 
putut să înţeleg așa de greșit? De ce să merg mai departe? 

— Mergem mai departe pentru că asta trebuie să facem, i-am 
spus. 

Până să apuc să mai spun măcar un cuvânt liniștitor, a 
început să-și prezinte planul. 

— E prea mult. N-o să aştept să vină ei după mine. N-o să 
aștept să ajungă mașina lor neagră. N-o să-i aștept să mă 
târască în stradă. Să-mi facă ce le-au făcut lui Osip, lui Tiţian... 

— Și mie, am adăugat. 

— Da, dragostea mea. N-o să-i las niciodată. Cred că e 
momentul să lăsăm viaţa asta. 

Am făcut un pas înapoi. 

— Le-am păstrat, să știi. Pastilele. Am păstrat Neambutalul pe 
care l-am primit ultima dată la spital. 22. Câte 11 pentru fiecare. 

Nu știam dacă să-l cred. Boris mai ameninţase și altă dată că 
se sinucide. Odată, cu zeci de ani în urmă, chiar băuse o sticlă 
de iod când soţia lui, înainte să fie soţia lui, îl respinsese. Imi 
mărturisise mai târziu că voise s-o facă să reacționeze, nu să se 
omoare. Însă ceva din glasul lui, din calmul lui mă făcea să cred 
că de data asta s-ar putea să vorbească serios. 

S-a întins să mă prindă de mână. 

— Le luăm diseară. O să plătească scump. O să fie o palmă 
peste obraz. 

Mitea s-a ridicat în picioare. Era deja mai înalt decât mine și 
aproape la fel de înalt ca Boria. Mitea, blândul Mitea, l-a privit în 
ochi. 

— Ce vrei să spui? 

S-a uitat la mine. 

— Mamă, ce vrea să spună? 

— Lasă-ne singuri, Mitea, am spus. 

— Ba nu! 

S-a tras în spate ca și cum ar fi vrut să-l lovească pe Boria. 
Pentru prima dată, mi-am dat seama că nu mai avea mâini de 


băieţel, ci de bărbat tânăr. Am simţit cum mă copleșește 
vinovăția. De ani de zile îl puneam pe Boria pe primul loc. 

— N-o să se întâmple nimic. 

Am dat drumul mâinii lui Boria și am luat-o pe a fiului meu. 

— Te asigur. 

Am scos un pumn de copeici din buzunar și l-am rugat să se 
ducă să mai cumpere petrol pentru foc. 

A refuzat să ia banii. 

— Ce v-a apucat? Pe amândoi? 

— la-i, Mitea. Du-te și adu petrol. Vin și eu. 

Mitea a luat banii și a plecat, aruncând în urmă priviri de 
avertisment pentru Boria. 

— N-o să doară, a spus Boria după ce a plecat Mitea. O să fim 
împreună. 

Până acum, se prefăcuse că zvonurile furtunoase de 
condamnare nu-l supărau, că microfoanele pe care bănuiam că 
le plantaseră la el și la mine acasă erau amuzante, că recenziile 
negative n-aveau nicio valoare. Se concentrase pe o luminiţă 
albă de la capătul tunelului, care, după ultima lovitură primită 
de la Uniunea Scriitorilor, se întunecase. 

Și era convins că aveam să-l urmez, că o să iau pastilele, că 
n-aveam puterea să merg mai departe singură. Odată, s-ar 
putea să n-o fi avut-o. De fapt, poate că eu aș fi fost cea care ar 
fi sugerat ideea. Dar nu acum. Acum puteam să merg mai 
departe. Puteau să-l bage pe el în pământ, dar nu și pe mine. 

l-am spus că n-ar face decât să le ofere ce voiau, că era 
decizia unui om slab. l-am spus că s-ar făli cu victoria morţii 
unui poet, sălășluitorul din nori pe care Stalin nu-l exterminase. 
Boria a răspuns că nu-i pasă de nimic din toate astea dacă ar 
dispărea durerea. 

— Nu pot să aștept să se abată peste mine bezna lor. Mai bine 
pășesc în întuneric decât să fiu împins, a zis. 

— Lucrurile stau altfel acum, după ce a murit Stalin. N-o să te 
împuște pe stradă. 

— N-ai trăit ca mine toate astea. Nu i-ai văzut cum îţi doboară 
prietenii, unul câte unul. Știi cum e când ești salvat în timp ce 
prietenii tăi au fost asasinați? Să fii tu cel care rămâne? O să 
vină după mine. Sunt convins. O să vină după noi. 

l-am cerut să mai aștepte o zi, spunând că voiam să-mi iau 
rămas-bun de la Ira și de la mama, că mai vreau un răsărit. In 


realitate, aveam un ultim plan - și, dacă nu funcţiona, știam că 
tot poate fi convins să nu se arunce în hău. Și dacă nici asta nu 
mergea, știam că oricum va apărea un alt soare și aș fi mers 
mai departe. Asta fac rusoaicele. O avem în sânge. 


L-am găsit pe Mitea la taverna de lângă gară, cu un bidonaș 
de petrol lângă el. l-am spus că nu l-aș părăsi niciodată. După 
cum m-a privit, am știut că nu mă crede. Am plâns, spunându-i 
că-mi pare rău, foarte rău, și mi-a spus că mă iartă. Dar îmi 
dădeam seama că o spunea doar ca să mă facă să mă opresc 
din plâns. 

L-am întrebat dacă vine cu mine la dacea lui Fedin - primul 
pas din planul meu. A fost de acord, fără tragere de inimă. Am 
plecat de la tavernă și am luat-o în sus pe dealul noroios. 

Am bătut la ușa casei mari a proaspăt-numitului președinte al 
Uniunii Scriitorilor, ridicată din bușteni așezați unii peste alții. N- 
a venit nimeni, așa că am mai bătut o dată. A răspuns fata mai 
mică a lui Fedin. Fără să aştept să mă invite, am dat năvală 
înăuntru. Mitea a rămas afară. Chiar când Katia spunea că tatăl 
ei nu-i acasă, a apărut și el. 

— Ne faci un ceai, Katia? a rugat-o pe fată. 

— Nu vreau ceai, am spus. 

Umerii lui Fedin s-au ridicat, apoi au coborât. 

— Vino. 

L-am urmat în birou, unde el s-a așezat, rotindu-se într-un 
scaun de piele. Arătând ca o bufniţă ninsă pe creanga ei, cu 
părul lui alb, chelia pronunţată și sprâncenele arcuite, mi-a făcut 
semn să mă așez în faţa lui. 

— Rămân în picioare, am spus. 

Mă săturasem să fiu de cealaltă parte a biroului bărbaților. 
Am trecut direct la subiect. 

— O să se sinucidă diseară dacă nu se face nimic. 

— N-ar trebui să spui așa ceva. 

— Are pastilele. L-am întârziat, dar nu știu ce altceva mai pot 
face. 

— Trebuie să-l împiedici. 

— Cum? Tu și restul Comitetului Central aţi făcut toate astea. 

Fedin s-a frecat la ochi și și-a îndreptat spatele. 

— L-am avertizat că așa o să se întâmple. 

— L-ai avertizat? am ţipat eu. Când l-ai avertizat? 


— În ziua când a câștigat premiul. M-am dus la dacea lui și i- 
am spus chiar eu că dacă acceptă o să forțeze mâna statului. l- 
am spus, ca prieten, că trebuie să-l refuze sau să accepte 
consecinţele. Sigur ţi-a povestit. 

Nu-mi povestise. Încă ceva ce îmi ascunsese. 

— Boris a creat hăul din faţa lui, a urmat Fedin. Și dacă se 
sinucide o să fie ceva îngrozitor pentru ţară, o rană chiar și mai 
adâncă decât cele pe care le-a produs deja. 

— Nu se poate face nimic? 

Mi-a spus că o să ne stabilească o întâlnire cu Dmitri 
Alekseievici Polikarpov, același funcţionar de la Departamentul 
de cultură la care făcusem apel după ce Boria le dăduse 
italienilor manuscrisul. Puteam să ne susţinem punctul de 
vedere în faţa lui, plecând de la premisa că Boria o să-și ceară 
iertare. 

Am fost de acord și eram dispusă să fac tot ce-mi stătea în 
puteri ca să-l conving pe Boria să fie și el de acord. Să-i spun că 
era egoist. Să-i aduc aminte de perioada pe care o petrecusem 
la Potma. Să-i spun că o să vină iar după mine. Să-i spun că nu 
mi-a dat niciodată ce-mi doream cel mai tare: să fiu soţia lui, să 
am un copil cu el. 

Dar până la urmă n-a fost nevoie. 

Până să apuc să întreb, Boria m-a anunţat că a rezolvat deja 
problema. Trimisese două telegrame: una la Stockholm, prin 
care refuza premiul, și una la Kremlin, prin care-i anunţa ce a 
făcut. Nobelul n-avea să fie al lui. 

— Sunt pe urmele mele, Olga. Îi simt. Chiar și când scriu, la 
mine în birou, îi simt cum mă urmăresc. N-o să mai dureze mult. 
Într-o bună zi, o să mă aștepți și eu n-am să mai vin. 


OCCIDENT 
Decembrie 1958 


Capitolul 25 
Rânduniea 
Intfermatearea 
TRĂDĂTOAREA 

Conform fostului meu patron, poţi rezuma întregul spectru de 
motivații omenești cu o formulă care se cheamă MICE: Monedă, 
Ideologie, Compromis, Ego. Mă întrebam cum m-ar evalua 
cealaltă tabără. Oare aveau o formulă proprie? Cântăreau 
lucrurile astea mai nuanţat? 

Femeia care-mi spusese despre Henry nu mai apăruse, dar 
știam că o să vină la un moment dat. Între timp, mi-am vândut 
două dintre eșarfele mele Hermes favorite și restul de 
exemplare din Jivago. Am păstrat totuși unul, ediţia în engleză 
pe care n-o returnasem la Le Mistral, pe care am pus-o în 
noptiera de lângă pat, unde în hotelurile americane găsești 
Biblia. 

Nu-mi mai petreceam timpul în cameră; nu mai jeleam 
persoana care fusesem. Dimineaţa mă duceam în Jardin des 
Tuileries, mă plimbam prin tunelurile cu pietriș formate din 
copacii perfect tunși, hrăneam rațele și lebedele de pe lac, îmi 
trăgeam un scaun verde la soare și citeam. Pe măsură ce zilele 
se scurtau, după-amiaza stăteam pe orice terasă de pe rue de la 
Huchette, degustând selecţia de vin fiert a cafenelelor. M-am 
împrietenit cu barmanul de la Le Caveau numai ca să pot să 
stau pe una dintre canapelele roșii plușate și să-l ascult pe 
Sacha Distel fredonând în fiecare seară. 

Oriunde mă aflam, nu-mi ieșea cu totul din cap niciodată. Tot 
așteptam ziua în care o să mă trezesc și primul meu gând n-o să 
fie la ea. Cel mai rău era când o visam. Cum acum eram 
împreună, iar când mă trezeam simţeam din nou pierderea. 
Uneori simţeam o scânteie în trup, convinsă că Irina se gândește 
la mine chiar în clipa aceea. O prostie. 

De ziua ei, am vrut s-o sun, fie și numai ca s-o aud 
răspunzând, dar n-am sunat. În loc de asta, am deschis sertarul 
noptierei, am luat cartea și, pentru prima dată, am început să 
citesc. 


Mergeau, și mergeau, și cântau Veșnica Pomenire și, când 
se opreau, se părea că, din inerție, continuau să o cânte 
picioarele, caii, palele de vânt.* 


Cuvintele lui m-au prins de încheietură. Știam cum poate 
stărui un sentiment după ce se încheie cântecul. Am închis 
cartea și am ieșit pe balcon, unde încăpea doar un scaun. M-am 
așezat și am deschis din nou cartea. 

Când am citit partea unde luri o reîntâlnește pe Lara, în 
spitalul de campanie, și mi-am dat seama că romanul - cartea 
pe care o considerau o armă - era de fapt o poveste de 
dragoste, am vrut din nou s-o închid. Dar n-am închis-o. Am citit 
până când soarele a pălit, devenind un halou de purpură peste 
acoperișurile caselor. Am citit până s-au aprins felinarele de pe 
stradă și trebuia să mijesc ochii ca să descifrez propoziţiile. 
Când s-a făcut prea întuneric, am intrat în casă. M-am înfășurat 
în halat, m-am întins și am citit mai departe, până am adormit, 
cu mâna ca semn de carte neașteptat. 

Când m-am trezit, era aproape miezul nopţii și-mi era foame. 
M-am îmbrăcat și am pus cartea în poșetă. 

Când am străbătut holul hotelului, am văzut-o pe femeia de la 
librărie așezată într-un fotoliu rabatabil, sub un portret al lui 
Flaubert. îmbrăcată impecabil în tweed Chanel, avea buclele tot 
perfecte, deși cu două nuanţe mai deschise decât când îmi 
spusese despre Henry. În momentul în care m-a văzut, s-a 
ridicat fără să se uite la mine și a ieșit. 

Am mers după ea probabil vreo 20 de minute, timp în care ea 
n-a privit înapoi nici măcar o dată. Până la urmă, ne-am oprit la 
Cafe de Flore, pe bulevardul Saint-Germain. De pe copertină 
coborau luminiţe de Crăciun albe. Terasa era pustie, iar 
scaunele de răchită pline de zăpadă arătau de parcă ar fi purtat 
haine de blană albe. La balconul de fier forjat de la etajul al 
doilea atârna un banner rupt cu roșu, alb și albastru, pe care 
scria Vive de Gaulle. 

Înăuntru, femeia m-a sărutat iar pe ambii obraji și a plecat, 
dar nu înainte să arate spre o masă din spate, unde aștepta un 
bărbat pe care l-am recunoscut. 

Ştiam că urmau să apară, dar nu mă așteptam să fie el. 


15 Ibidem, pag. 19. 


S-a ridicat să mă salute, fără ochelarii prea mici cu ramă de 
baga pe care-i purta la banchetul lui Feltrinelli. 

— Ciao, bella, a zis el, fără accentul italienesc, care fusese 
înlocuit cu unul rusesc. 

Mi-a luat mâna și a sărutat-o. 

— Mă bucur să te revăd. Presupun că ai venit să-ţi dai hainele 
la curăţat? 

— Posibil. 

Ne-am așezat și mi-a întins un meniu. 

— Comandă ce vrei. 

A ridicat un deget. 

— Nu poţi supravieţui doar cu croasanţi cu ciocolată. 

Avea deja în față o sticlă de vin alb deschisă și o tavă de 
argint cu melci neatinsă, așa că i-am comandat chelnerului cu 
cămașă cu guler tare un sandvici cu șuncă și brânză și l-am 
așteptat pe bărbat să vorbească. 

A sorbit ultima gură de vin și i-a făcut semn chelnerului să-i 
mai aducă o sticlă. 

— Îmi plac mai mult femeile decât bărbaţii și vinul mai mult 
decât ambele, a glumit el. 

Comuniști sau capitaliști, bărbaţii tot bărbaţi sunt. 

— Voiam să-ţi mulțumim personal, a urmat el. Pentru 
generozitatea ta. 

— V-a fost util? 

— A, da. Un guraliv băiatul ăla. Foarte... cum se spune... 

— Sociabil? 

— Da! Exact. Sociabil. 

N-am cerut detalii despre ce i se întâmplase lui Henry Rennet 
și nici nu voiam să știu. Un an de zile îmi dorisem răzbunarea 
mai mult decât îmi dorisem orice pe lume. lar după ce reușise să 
mă dea afară, nu numai că voisem să-l distrug pe el, voisem să 
distrug totul. Dar n-am simţit decât o vagă ușurare când am 
primit confirmarea. Furia nu e un substitut bun pentru tristeţe; 
ca și cu vata de zahăr, dulceaţa răzbunării se împrăștie imediat. 
Și acum, că nu mai era, ce-mi mai rămânea ca să mă motiveze 
să merg mai departe? 

Chelnerul s-a întors cu mâncarea mea și, în timp ce noul meu 
prieten își mânca melcii, mi-a explicat cu cât mai puţine cuvinte 
cu putinţă. 

— Cât mai stai la Paris? a întrebat. 


— N-am bilet de întoarcere. 

A înmuiat un melc într-o farfurie cu unt topit. 

— Bine! Ar trebui să călătorești. Să vezi lumea. Sunt multe 
lucruri pe care le poate face o femeie ca tine. Lumea așteaptă 
să o cucerești. 

— Greu de cucerit totuși cu fonduri limitate. 

— Ah! 

A dat pe gât un melc și și-a îndreptat spre mine furculiţa cu 
doi dinţi. 

— Dar îmi dau seama că ești o femeie descurcăreaţă. Și una 
care merită orice ar cere. 

— Nu sunt sigură că mai e cazul. 

— Te asigur că este. Te subestimezi. Poate că un bărbat mai 
puţin pătrunzător nu și-ar da seama, dar eu văd. Cum a spus 
Emerson, trebuie să fii deschizător de uși. 

De când ajunsesem la Paris, trecusem de câteva ori pe lângă 
porțile negre masive din zidul de beton care înconjura Hotel 
d'Estrees. De fiecare dată, ridicasem privirea și văzusem steagul 
roșu cu secera și ciocanul aurii și mă întrebasem: Cum ar fi să 
intri fiind o persoană și să ieși fiind alta? lată invitația mea de a 
afla. 

M-am gândit la Henry Rennet care dansa cu mine în holul 
restaurantului, apoi deschizând ușa garderobei din spatele meu. 
M-am gândit la Anderson care trecuse după aceea pe lângă 
mine fără să spună un cuvânt... apoi așezat la biroul lui masiv 
de mahon, spunându-mi că nu mai sunt o resursă dezirabilă și 
cum detestă s-o spună, dar am devenit un risc prea mare ca să 
continui. M-am gândit la Frank, trecând pe lângă mine în hol 
când am plecat ultima dată din sediul central, fără măcar o 
strângere de mână. 

M-am gândit la lrina, prima dată când am văzut-o, și ultima. 
Avusesem de gând să vorbesc cu ea după înmormântarea 
mamei ei, s-o consolez, s-o ţin în braţe, să-i spun totul. Insă în 
loc să mă duc la cimitir, m-am dus în Georgetown și m-am uitat, 
singură, la a doua parte din Un american liniștit. 

Încă mai aveam în buzunar bileţelul pe care voiam să i-l 
strecor după înmormântare. Cuvintele pe care le scrisesem se 
șterseseră complet de cât îl tot frecasem între degete în timp ce 
mă plimbam pe străzile Parisului. Însă îmi aduceam aminte ce 


scrisesem, cuvintele pe care nu i le dădusem niciodată, adevărul 
pe care nu-l recunoscusem faţă de ea. 

Și mai era și adevărul pe care nu îl recunoșteam nici faţă de 
mine. Mă urcasem în avionul către Paris convinsă că nu exista 
altă variantă. Însă în acea primă noapte mă copleșiseră, ca un 
roi de țânțari, 1.000 de întrebări cu si dacă. Mi-am imaginat 
casa văruită din New England unde m-aș fi putut muta împreună 
cu lrina, ușa galbenă și leagănul de pe prispă și bovindourile 
care dau către Atlantic. Mi-am imaginat cum am fi mers în oraș 
în fiecare dimineaţă să ne luăm cafea și gogoși, localnicii 
crezând că suntem colege de apartament. Când mă gândeam la 
toate căile pe care n-o apucasem, pierderea mă învăluia ca o 
pătură de plumb. M-am gândit la cartea din poșeta de lângă 
mine. Cum se termina? Oare luri și Lara rămân împreună? Sau 
mor singuri și nefericiţi? 

Chelnerul ne-a luat farfuriile și a întrebat dacă să ne mai 
aducă ceva. 

— O sticlă de șampanie, poate? a întrebat noul meu prieten, 
uitându-se la mine, nu la chelner. 

Am ridicat paharul. 

— Când ești la Paris... 


EST 
lanuarie 1959 


Capitolul 26 


POȘTĂRIŢA 

Primele exemplare au fost date din mână în mână în 
saloanele intelighenţiei din Moscova. După ce Boria a câștigat 
Nobelul, apoi l-a refuzat, au fost făcute copii după exemplarele 
tipărite. Apoi copii după aceste copii. Se vorbea în șoaptă 
despre Doctor Jivago în măruntaiele metroului din Leningrad, 
era trecut de la un muncitor la altul în lagărele de muncă și era 
vândut pe piaţa neagră. 

— L-ai citit? se întrebau șoptit unii pe alţii oamenii în întreaga 
Patrie-mamă. 

— De ce l-au ţinut secret? 

Nu era nevoie sa precizeze despre ce e vorba. Curând, piaţa 
neagră a fost potopită și oricine putea citi romanul care-i fusese 
interzis. 

Când Ira a adus un exemplar, i-am interzis să-l ţină în casă. 

— Nu-ţi dai seama? am ţipat la ea, rupând paginile și 
aruncându-le în coș. E un pistol încărcat. 

— Tu ești aia care a cumpărat gloanţele. Tu l-ai pus pe el 
deasupra familiei. 

— El este familia noastră. 

— Și știu ce ascunzi aici. Să nu crezi că nu știu! 

A ieșit furtunos înainte să apuc să răspund. 

Banii stăteau într-o valiză de piele cafeniu-roșcată cu 
încuietoare de alamă, îndesată în spatele rochiilor lungi, în 
fundul șifonierului meu. Teancurile erau înfășurate în plastic, 
puse unele peste altele în șiruri sub două perechi de pantaloni. 

D'Angelo aranjase transferul - întâi de la Feltrinelli într-un 
cont din Liechtenstein, apoi către un cuplu de italieni care 
stăteau la Moscova. Italienii sunau la apartamentul meu din 
Moscova și spuneau că la oficiul poștal e o livrare pentru 
Pasternak. Atunci eu luam valiza, mă urcam în trenul spre 
Peredelkino și-i depozitam în Căsuţă. 

Boria nu-i voia. Nu de la început. Cum statul îi eliminase 
posibilitatea de a publica sau de a trăi din traduceri, a zis că o 


să găsim alte modalităţi să ne întreţinem. Am fost de acord cu el 
că nu era decât o părticică din ce i se cuvenea. Feltrinelli 
vânduse așa de multe exemplare, încât trebuise deja s-o 
reediteze de 12 ori în italiană; cartea era bestseller și în 
America. Drepturile de ecranizare fuseseră chiar vândute la 
Hollywood. In Occident, Boria ar fi fost un om foarte bogat. Când 
a spus că o să ne descurcăm cu ce avem și trebuie să fim 
recunoscători că ne avem unul pe celălalt, i-am zis să-și 
închipuie ce o să se întâmple cu mine și cu familia mea când n-o 
să mai fie el. 

Până la urmă s-a răzgândit. 

Să spun că am insistat să accepte drepturile de autor din 
străinătate ar fi un eufemism; să spun că nu mă gândeam decât 
să mă asigur că familia mea o duce bine ar fi o minciună. Dar de 
ce să nu mă aleg cu ceva și pentru mine? De ce nu? După tot ce 
făcusem. După toate prin care trecusem. 

insă odată cu banii s-a intensificat și urmărirea. Încă mai 
stăteau cu ochii pe noi. N-am văzut pe nimeni, dar le simțeam 
tot timpul privirile. Inchideam geamurile, trăgeam draperiile și 
verificam obsesiv încuietorile Căsuţei. Noaptea, orice creangă 
care trosnea, orice rafală de vânt care făcea ușa să 
zăngănească, orice scrâșnet de la vreo mașină aflată în 
depărtare mă făceau să tresar. Nu se punea problema să dorm. 

In căutarea alinării, am plecat de la Căsuţă și am rămas în 
apartamentul din Moscova. Imi era greu să stau departe de 
Boria, dar, pentru prima dată în viaţă, mă bucuram de cele cinci 
etaje care trebuiau urcate pe scări, de pereţii subţiri ca niște foi 
de ceapă și de mulţii mei vecini care stăteau claie peste 
grămadă. Dacă era să se întâmple ceva, cu siguranţă ar fi auzit 
cineva și mi-ar fi venit în ajutor. Nu-i așa? 

Mă bucuram și să stau cu familia. Eram cuprinsă de 
sentimentul că trebuia să stau aproape de copii, ceva ce nu mai 
simţisem cu atâta forţă de când erau mici. Însă Mitea și Ira nu 
prea stăteau acasă, găsindu-și scuze despre prieteni și școală. 
Când erau acasă, o tratau pe mama cu un respect pe care nu 
mi-l acordau și mie. Mitea, care fusese întotdeauna un băiat 
foarte ascultător, a început să se poarte urât. Nu venea acasă 
când zicea că vine, iar uneori mirosea a tărie. Ira prefera să stea 
cea mai mare parte a timpului cu noul ei iubit. 


Boria fusese sfătuit de prieteni să plece de la Peredelkino și să 
caute siguranţa orașului, însă refuzase. 

— Dacă vin să dea cu pietre în mine, n-au decât. Prefer să 
mor la ţară. 

In prima seară la Moscova, ne-a bătut la ușă o vecină și ne-a 
spus că Vladimir Efimovici Semiceastnii ţinea un discurs despre 
Boris la televizor. M-am dus cu lra la ea acasă și am stat, 
împreună cu familia ei, în jurul televizorului micuţ cocoţat pe un 
radiator rece. Imaginea alb-negru pâlpâia, dar îl auzeam 
limpede pe liderul Ligii tineretului comunist. „Acest om s-a dus 
și a scuipat în fața poporului”, profera Semiceastnii. „Dacă îl 
compari pe Pasternak cu un porc, un porc n-ar face ce a făcut el, 
pentru că porcul nu-și face niciodată nevoile acolo unde 
mănâncă.” Camera a trecut peste o mulţime de câteva mii de 
oameni. „Sunt sigur că societatea și guvernul nu vor pune niciun 
obstacol în calea lui, ci, dimpotrivă, vor fi de acord că plecarea 
lui din mijlocul nostru ar împrospăta aerul.” Publicul a izbucnit în 
aplauze. Hrușciov însuși, aflat pe podium, s-a ridicat și a 
aplaudat. Ira s-a uitat la mine cu spaimă în ochi. l-am luat mâna 
și am dus-o înapoi în apartamentul nostru. 

In noaptea aceea, m-a trezit Mitea. In faţa blocului nostru se 
strânsese un grup de beţivi. Mi-am pus un şal pe umeri, am ieșit 
în balcon și m-am uitat jos. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în rochii, fără 
îndoiala trimiși de KGB, dansau și cântau „Corbul negru”, un 
vechi cântec popular de beţie pe care-l detestasem 
dintotdeauna. 


Negru corb, de ce te-nvârți 
Cu zborul jos deasupra mea? 
De prada te va ocoli 

Negru corb, eu nu-s al tău! 


Zgomotul îi trezise și pe vecini, care au ieșit pe balcoane și au 
strigat la ei să tacă. Bărbaţii îmbrăcaţi în femei s-au uitat în sus 
și au râs. Unul a arătat spre mine. S-au prins de mâini și au 
cântat și mai tare. 


De ce scoţi ghearele la mine, 
In zborul jos deasupra mea? 
Acum simţi prada jos, sub tine? 


Negru corb, eu nu-s al tău! 


— Nu-ţi dai seama de-aici, a șoptit Mitea, dar poartă peruci. 
Unele ieftine. Unul are rujul întins pe gură ca un clovn. 


Și du basmaua, roșie de sânge, 
La draga mea, iubita mea. 

Să-i spui că liberă-i de-acum: 
Cu alta cununie am făcut. 


— Beţivi nebuni, a zis Ira. 

Și-a pus mâna pe umărul meu. 

— Haide înăuntru, mamă. 

— Nimic nu le e de-ajuns, a spus Boria după ce i-am povestit 
ce se întâmplase. N-o să am liniște până nu ajung în mormânt. 
Am scris deja o scrisoare la Kremlin în care cer permisiunea să 
emigrezi cu mine. 

— l-ai întrebat pe ei înainte să mă întrebi pe mine? Și dacă nu 
vreau să vin? 

— Nu vrei? 

— Nu asta am spus. 

— N-am trimis-o încă. 

— Nu asta te-am întrebat. 

— Nu pot să plec fără tine. Mai bine mă trimit în lagăr. 

— Şi familia mea? Ei ce să facă? 

Mi-a spus că o să găsim o soluţie. Ce nu știam era că deja 
discutase cu nevastă-sa. Nu-mi pusese și mie întrebarea pe care 
i-o pusese ei decât după ce ea îi spusese că n-o să plece 
niciodată și că, deși el n-avea decât să se ducă, ea și fiul lor vor 
trebui să se dezică de el după aceea. 

— Inţelegi, îi spusese ea soţului ei. 

A doua zi, mi-a spus că rupsese scrisoarea către Kremlin. 

— Cum aș putea să mă uit pe o altă fereastră, într-un oraș 
străin, și să nu-mi vad mestecenii? a întrebat. 

Asta era poziţia lui: să nu-i lase să-l alunge din casa lui. Ar fi 
trebuit să știu că plecarea nu fusese niciodată o opţiune reală 
pentru el. În pofida tuturor celor petrecute, ar fi fost pierdut fără 
Maica Rusie. Nu și-ar fi putut părăsi niciodată copacii și 
plimbările lui prin zăpadă. Nu și-ar fi putut părăsi niciodată 
veverițele roșcate și coțofenele. Nu și-ar fi putut părăsi niciodată 


dacea, grădina, tabieturile. Mai bine murea ca trădător pe 
pământ rusesc decât să trăiască liber în străinătate. 


xK 


l-au interzis accesul la corespondență, desființând una dintre 
singurele lui ancore în lume. La scurt timp după aceea, au 
început să apară scrisori pe sub ușa apartamentului meu. Unele 
erau ștampilate, altele, nu; unele aveau adresa expeditorului, 
altele, nu. În fiecare dimineaţă, Ira și cu mine strângeam 
scrisorile și le înveleam în hârtie cerată, ca pe niște bucăţi de 
carne. Mergeam cu trenul la Căsuţă, unde Boria aștepta să le 
citească. Devenisem poștărița lui. 

A primit scrisori de la Albert Camus, John Steinbeck, premierul 
Nehru. A primit scrisori de la studenţi din Paris, de la un pictor 
din Maroc, de la un soldat din Cuba, de la o casnică din Toronto. 
Expresia i se însenina când deschidea fiecare dintre plicuri. 

Una dintre scrisorile pe care le preţuia cel mai mult venise de 
la un tânăr din Oklahoma. Bărbatul scria despre necazul pe 
care-l păţise de curând și cât de mult îl emoţionase Doctor 
Jivago. Scrisese pe plic Boris Pasternak, Rusia, un orășel de 
lângă Moscova. 

Boria își făcea timp să îi răspundă fiecăruia, scrisul lui avântat 
acoperind pagina după pagina cu cerneală mov. Scria până îl 
durea mâna, până îi înţepenea spatele, dar, când m-am oferit 
să-l ajut, a refuzat să-mi dicteze mie răspunsurile. 

— Vreau să le ating mâinile cu mâna mea, a spus. 

Însă a primit și alte scrisori, scrisori la care n-a răspuns. 
Scrisori de la detractori, scrisori din partea statului, scrisori de 
intimidare. Deși renunţase la premiu, voiau să-l vadă pe 
sălășluitorul din nori revenit pe pământ. Îl voiau îngenuncheat. 
Voiau să se ploconească, să se plece. N-o făcea, dar nici nu-i 
înfrunta. Lipsa lui de reacţie era văzută ca slăbiciune și de cei 
care priveau lucrurile de la distanţă, și de mine. 

Dacă el nu voia să facă nimic, eu voiam. Nu puteam să stau și 
să aștept să mă trezesc cu ei la ușă. 

M-am întâlnit cu directorul secţiei pentru drepturi de autor din 
Uniunea Scriitorilor, Grigori Khesin, un fost cunoscut de-ai mei 
de la Novi; Mir. 


Abia dacă m-a ascultat când i-am prezentat situaţia lui Boris 
și, când am terminat, a zis că nu era nimic de făcut. 

— Boris Leonidovici nu mai este membru al Uniunii și deci nu 
are „drepturi” de ridicat. 

Am ieșit valvârtej din biroul lui Grigori și am fost imediat 
abordată de un bărbat care mi-a oferit altă soluţie. 

Acesta, Isidor Gringolţ, era o cunoștință îndepărtată. Mi-am 
adus aminte că îl văzusem la lecturile de poezie, dar abia dacă-l 
știam. Tânăr și chipeș, Isidor avea un păr blond ondulat și era 
îmbrăcat după moda europeană. Nu știu de ce, m-am trezit 
încuviinţând când mi-a spus că o să facă tot ce-i stă în puteri ca 
să-l ajute pe Boris. 

Am mers la mine acasă, unde a fost pus în mișcare un plan. 
După ore de discuţii cu lra, Mitea și un cerc de prieteni 
apropiaţi, Isidor ne-a spus că singurul lucru care putea fi făcut 
era o scrisoare deschisă din partea lui Boris către Hrușciov, în 
care să ceară iertare și să solicite să nu fie expulzat din patrie. 
M-am împotrivit, gândindu-mă că Boria n-o să semneze 
niciodată așa ceva și nici n-o să-i permită acestui străin să-i 
pună asemenea vorbe în gură. Dar era convingător și, până la 
urmă, am hotărât că era singura cale de acţiune. 

Isidor a scris cu mâna lui prima ciornă, iar eu am adaptat 
tonul ca să sune mai mult a Boria. lra a dus scrisoarea la 
Peredelkino. Îl extenuaseră așa de tare, încât când Ira l-a 
întrebat dacă ar semna, Boria nu mai putea ridica glasul; tot ce 
mai putea era să ridice stiloul. 

— Doar să se termine odată, i-a spus. 

A făcut doar revizii minore. „Olea, las-o așa cum e, mi-a scris 
într-un bileţel. Scrie că m-am născut nu în URSS, ci în Rusia.” 

lra a zis că mâna îi tremura când a încheiat scrisoarea cu 
propria lui adăugire: Cu mâna pe inimă, pot spune că am făcut 
ceva pentru literatura sovietică și poate că încă îi mai pot fi util. 

A doua zi, lra și o prietenă de-ale ei de la școală au dus 
scrisoarea revizuită în Piaţa Staraia nr. 4. Paznicul din faţa porții 
de la sediul Comitetului Central le-a văzut apropiindu-se. Cu o 
ţigară între dinţi, le-a măsurat din cap până în picioare și le-a 
întrebat ce vor. 

— Avem o scrisoare pentru Hrușciov, a spus lra. 

Paznicul a râs, aproape scăpând ţigara din gură. 

— De la cine? De la voi? 


— De la Pasternak. 
Paznicul n-a mai râs. 


După două zile, Polikarpov a dat telefon să spună că Hrușciov 
a primit scrisoarea lui Boria și că a fost convocat de urgenţă. 

— Pune-ţi haina pe tine și hai să ne întâlnim în stradă. O să ne 
însoţești ca să-l aducem pe sălășluitorul din nori. 

După zece minute, un Zil negru stătea cu motorul pornit în 
faţa blocului meu. Înăuntru, Polikarpov aştepta. Deja îmbrăcată, 
m-am uitat pe fereastră, apoi la ceas. Am mai așteptat încă un 
sfert de oră înainte să cobor. 

Când m-am apropiat, Polikarpov s-a dat jos din mașină. Purta 
un palton negru gros care-i ajungea până la glezne, cu croială 
străină, din lână groasă și scumpă. 

— Ne-ai făcut să așteptăm. 

Nu m-am scuzat. Îndrăzneala mea mima o furie pe care n-o 
puteam înăbuși. M-a condus pe bancheta din spate. El s-a 
așezat în faţă, lângă șofer, ai cărui ochi n-au părăsit nicio clipă 
drumul. Mașina mergea pe banda din mijloc, rezervată pentru 
vehiculele oficiale. Când treceam prin trafic, mașinile civile 
dădeau deoparte. 

— Ce mai vreţi de la el? am întrebat. 

Polikarpov s-a întors spre mine. 

— Toată treaba asta, pe care el a pornit-o, nu s-a terminat 
încă. 

— A refuzat premiul. A repudiat Jivago. A cerșit iertare. Ce mai 
vreţi? Calvarul ăsta i-a mâncat ani din viaţă. E om bătrân acum. 
Uneori, abia recunosc... 

M-am oprit. Nu era nevoie să știe mai multe. Polikarpov s-a 
întors din nou. 

— Îţi mulţumim ca ne-ai ajutat și l-ai convins pe Pasternak să 
semneze scrisoarea. N-o să uităm. 

— A fost scrisoarea lui Boris, nu a mea. 

— Prietenul meu Isidor Gringolţ... Îţi vine să crezi că-l cunosc? 
Mi-a zis personal că tu ai scris cea mai mare parte a scrisorii. Și 
efortul lui în această chestiune va fi recompensat. 

Bineînţeles că Gringolţ fusese trimis de ei. Cum putusem să 
fiu așa de proastă? 

— Acum ne bazăm în întregime pe tine ca să depășim 
problema asta, a urmat Polikarpov. 


Casa Mare era în beznă, mai puţin biroul lui Boria. Mașina a 
parcat și i-am zărit silueta în fereastră. Lumina din birou s-a 
stins și s-a aprins cea de jos. Voiam să mă duc la el, dar nu 
îndrăzneam să cobor din mașină. Mai vedeam o siluetă 
plimbându-se încolo și încoace, mai scundă și aplecată. Zinaida 
nu m-ar fi lăsat să stau nici în pridvor. 

Boria a ieșit, cu căciula și haina pe el și cu un zâmbet straniu 
pe chip, de parcă ar fi fost pe punctul să plece într-o vacanţă. 
Şoferul a coborât și i-a deschis ușa. N-a dat niciun semn de 
surprindere când m-a văzut pe bancheta din spate. N-a arătat 
nici îngrijorare când Polikarpov a confirmat că într-adevăr 
mergeam să ne întâlnim cu Hrușciov. Singura neliniște pe care a 
manifestat-o Boria a fost că nu purta pantaloni potriviţi pentru o 
asemenea ocazie. 

— Să mă duc înăuntru să mă schimb? a întrebat când mașina 
se îndrepta deja către șosea. 

Polikarpov a chicotit. Şi mai ciudat, Boria i s-a alăturat, râzând 
isteric. M-a enervat cu râsul lui și i-am aruncat o privire pe care 
s-a prefăcut că n-o vede, ceea ce m-a enervat și mai tare. La 
semafor, îmi venea sa deschid ușa și să cobor, lăsându-i să se 
descurce singuri cu ce puseseră la cale. 

Am ajuns la intrarea nr. 5 a sediului Comitetului Central și am 
intrat pe poartă după Polikarpov. Boria s-a oprit lângă unul 
dintre paznici. 

— Actele de identitate, a spus acesta. 

— Singurul act de identitate pe care l-am avut a fost 
legitimaţia de la Uniunea Scriitorilor, care tocmai mi-a fost 
revocată, a răspuns Boris. Așa că n-am niciun fel de act de 
identitate. Mai rău, n-am nici pantalonii adecvaţi. 

Paznicul, un tânăr cu buze pline și pistrui pe obraji, a decis să 
nu riposteze și ne-a făcut semn să intrăm. 

Polikarpov ne-a lăsat într-o săliță de așteptare, unde am stat 
o oră. Boria mi-a atins brăţara de aur pe care mi-o dăduse acum 
trei ani, de Anul Nou. 

— Crezi că e cazul să porți asta? a întrebat. 

Mi-a dat părul pe după ureche. 

— Şi cerceii cu perle? Şi ruj? S-ar putea să dea o impresie 
greșită. 


Mi-am deschis poşeta. În loc să-mi scot bijuteriile și să-mi 
şterg machiajul, am scos o sticluţă de valeriană și am dat-o pe 
gât ca să mă calmez. 

In cele din urmă, a fost strigat numele lui Boria și ne-am 
ridicat. 

— Nu este nevoie de dumneavoastră, mi-a spus paznicul. 

Fără să-l iau în seamă, l-am prins pe Boria de braţ și am pornit 
pe un coridor lung, iar apoi am intrat într-un birou unde stătea și 
aștepta Polikarpov. Ne-a întâmpinat parfumul puternic de 
aftershave. Polikarpov părea să fi făcut duș, să se fi bărbierit și 
să-și fi pus un costum nou. Se purta de parcă ne-ar fi așteptat 
toată ziua. Era o altă tactică de intimidare; n-aveam să ne 
întâlnim cu Hrușciov. Și-a dres glasul, ca pentru un discurs. 

—O să ţi se permită să rămâi în Maica Rusie, Boris 
Leonidovici, a spus. 

— De ce a trebuit să venim aici, când puteai să ne fi spus de- 
acum câteva ore? 

Nu m-a băgat în seamă și a ridicat un deget. 

— Mai e ceva. 

Ne-a arătat două scaune. 

— Luaţi loc. 

L-am auzit pe Boria scrâșnind din dinţii falși. 

— Nu mai e nimic! a izbucnit el. 

În sfârșit, furia pe care tânjisem s-o aud. Îşi apăra în sfârșit 
punctul de vedere. 

— Aţi provocat multă furie populară, Boris Leonidovici. Nu se 
prea poate face nimic ca să liniștim poporul. Nu aveţi niciun 
drept să-l faceţi sa tacă. Are dreptul să se exprime. Mâine, 
Literaturnaia Gazeta va publica mai multe dintre aceste voci. Nu 
putem face nimic în privinţa asta. Poporul are dreptul lui. Înainte 
să vi se acorde permisiunea de a rămâne, trebuie să vă împăcațţi 
cu oamenii aceștia. Public, desigur. Este necesară de urgenţă 
încă o scrisoare. 

— Dumneata chiar n-ai rușine? a întrebat Boria, cu glasul încă 
ridicat. 

— Haide, a zis Polikarpov făcând din nou semn spre scaune. 
Hai să ne așezăm și să stăm de vorbă ca niște bărbaţi civilizați. 

— Nu e decât un singur bărbat civilizat aici, am spus. 

Polikarpov a chicotit. 

— Soţia marelui poet n-ar fi de acord? 


— Nu mă așez, a urmat Boria. Întâlnirea asta s-a încheiat. Ai 
vorbit de popor. Ce știu eu despre popor? 

— Ei, haide, Boris Leonidovici, toată povestea asta e aproape 
încheiată. Ai ocazia să rezolvi lucrurile cu mine și cu oamenii. 
Te-am adus aici ca să-ţi spun ca toate o să fie bune în curând, 
câtă vreme cooperezi. 

A ocolit biroul, așezându-se între Boria și mine. l-a pus o mână 
pe umăr lui Boria și l-a bătut cum ai face cu un băieţel cuminte. 

— Vai de mine, prietene. În ce încurcătură ne-ai băgat! 

Boria a dat din umeri ca să-i îndepărteze mâna. 

— Nu sunt subalternul dumitale, vreo oaie pe care s-o poți 
mâna tu la pășune. 

— Nu eu sunt cel care a înfipt un cuţit în spinarea ţării mele. 

— Fiecare cuvânt pe care l-am scris a fost adevărat. Fiecare 
cuvânt. Nu mi-e rușine. 

— Adevărul dumitale nu e adevărul nostru. Nu încerc decât să 
ajut la îndreptarea lucrurilor. 

Boria a pornit spre ușa biroului. 

— Oprește-l, Olga Vsevolodovna! 

Bravada lui Polikarpov dispăruse. Arăta jalnic și disperat. Era 
clar că primise ordin să pună capăt poveștii, dar voise să se dea 
mare întâi și acum nu-și mai îndeplinea sarcina. 

— Trebuie întâi să-ţi ceri scuze că i-ai vorbit așa, am spus. 

— Îmi cer iertare, a zis. Îmi cer iertare. Te rog. 

— Pune-i capăt acum, a răspuns Boria, stând încă în prag. Te 
implor. 


A doua zi, în Literaturnaia Gazeta au apărut 22 de scrisori 
semnate de cetăţeni ruși „reali”, sub titlul POPORUL SOVIETIC 
CONDAMNĂ COMPORTAMENTUL LUI B. PASTERNAK. Toate 
reluau papagalicește linia partidului: /Judã! Trădător! Impostor! O 
muncitoare în construcţii din Leningrad scria că nu auzise de 
acest Pasternak înainte de asta, așa că de ce ar trebui să i se 
acorde atenţie? Un confecţioner din Tomsk scria că Pasternak ia 
bani din Occident și e finanţat de spioni capitaliști care l-au 
îmbogăţit. 

Polikarpov a stabilit că era necesară o ultimă scrisoare de 
scuze, adresată „poporului”. Am scris prima ciornă, am editat-o 
conform indicaţiilor lui Polikarpov și l-am convins pe Boria s-o 
semneze. 


În seara în care a fost publicată în Pravda, a venit la Căsuţă 
vrând să facem dragoste. Dar strălucitorul poet curajos nu mai 
era. In locul lui, stătea un bătrân. Mi-a atins talia în timp ce 
stăteam la chiuvetă și curățam cartofi. Și pentru prima dată m- 
am ferit. 


OCCIDENT 
Vara lui 1959 


Capitolul 27 
Candid 
Curi | 
: ă : gă He 
STUDENTA 

Cea mai mare parte însemna aşteptare: aşteptai după 
informații, așteptai o nouă însărcinare, așteptai să înceapă 
misiunea. Așteptam în camere de hotel, apartamente, pe scări, 
în gări, în staţii de autobuz, baruri, restaurante, biblioteci, 
muzee,  spălătorii. Așteptam pe bănci în parc și în 
cinematografe. Odată am așteptat o zi întreagă un mesaj la o 
piscină publică din Amsterdam și am plecat așa de arsă de 
soare, că a trebuit să-mi pun tifon îmbibat cu aloe pe umeri și pe 
coapse. 

La nouă luni după Expoziţia Mondială, așteptam din nou, într- 
o pensiune din Viena, să înceapă Festivalul Internaţional al 
Tineretului. 

Programat pentru ultima parte din iulie, festivalul urma să 
însemne 10 zile de demonstraţii, marșuri, întruniri, expoziţii, 
conferințe, seminare și evenimente sportive. Mai erau 
planificate și o Paradă a Naţiunilor, eliberarea câtorva mii de 
porumbei albi și un bal la final - toate dedicate promovării „păcii 
și prieteniei” în rândurile liderilor de mâine. In timpul 
festivităților, cei 20.000 de studenţi veniţi din toată lumea, de la 
Arabia Saudită și Ceylon până la Cambridge și Fresno, aveau 
ocazia să ia parte la o vizită organizată de sindicate la o centrală 
electrică, să urmărească prezentări ale liderilor mișcării 
voluntarilor pentru taberele de muncă sau să participe la 
conferinţe despre utilizarea pașnică a energiei atomice. 

Kremlinul investise circa 100 de milioane de dolari ca să 
asigure o impresie de durată asupra participanţilor. 

Însă Agenţia avea alte planuri. După ce Doctor Jivago apăruse 
peste tot în Uniunea Sovietică și notorietatea lui Pasternak 
crescuse spectaculos, sovieticii începuseră să caute cartea 
interzisă prin bagajele cetăţenilor care se întorceau în patrie din 
străinătate. Era o lovitură de propagandă pentru Agenţie și, ca 
urmare, hotărâseră să ridice miza: să tipărească și să distribuie 
și mai multe exemplare. De data asta, în loc de ediţia cu copertă 
de pânză albastră tipărită în Olanda, am făcut noi o ediţie de 


mici dimensiuni, tipărită pe foiţă subţire și suficient de mică 
încât să încapă în buzunar. 

Ajunsesem devreme la Viena, ca să aștept sosirea unui 
transport de 2.000 de exemplare. Urmau să fie împărţite și 
Ferma animalelor, The God That Failed și 1984 și noi eram 
câteva zeci care așteptam sosirea cărților ce aveau să umple 
„chioșcurile de informaţii” din toată Viena, pregătite să fie 
înmânate studenţilor din delegaţii care admirau peisajul. Era 
modul propriu al Agenţiei de a răspândi pacea și prietenia. 

Îmi crescuse puţin părul după Bruxelles și-l vopsisem la loc 
din blond într-o nuanţă arămie. Și mă îmbrăcam ca și cum mă 
îndreptam spre o lectură de poezie: bluză neagră pe gât, 
pantaloni trei-sferturi negri și pantofi negri fără toc. Devenisem 
din nou studentă. 

Primul meu post urma să fie la Wurstelprater. Trebuia să fac 
recunoașterea parcului de distracţii înainte de începerea 
festivalului și să stabilesc care e cea mai circulată zonă unde aș 
putea împărţi cele mai multe cărţi înainte să mi se ceară, 
inevitabil, să plec de-acolo. 

După ce am trecut pe la trenul groazei, carusel, mașinuţe, 
standurile de tir și terasele cu băuturi, am decis că punctul cel 
mai bun ar fi la baza Wiener Riesenrad, pentru că îi puteam 
vedea pe toţi studenţii care voiau să se urce în cea mai mare 
roată din lume. În plus, mi se părea puţin incitant să stau așa de 
aproape de roata mare care apărea într-unul dintre filmele mele 
favorite, A/ treilea om“. 

Odată stabilit locul, următorul meu pas era să mă duc lao 
curăţătorie chimică de pe Tuchlauben, unde trebuia să-i spun 
angajatului că am fost trimisă să iau un costum pentru un 
anumit domn Werner Voigt și să întreb dacă pot plăti cu franci 
elveţieni. Urma să primesc costumul ambalat, cu un bileţel pe 
care să fie trecută adresa unde se afla primul lot de cărți 
miniaturale. Distribuirea urma să înceapă a doua zi. 

Dar înainte de toate, îmi era foame. Înainte să plec din parc, 
am hotărât să mă opresc și să cumpăr două clătite din cartofi 
mari cât farfuria - una pentru cină și alta pentru micul dejun. 
Chioșcul cu mâncare era așezat strategic lângă Riesenrad, o 
capcană pentru toţi cei care stăteau la coadă. Și acolo, stând la 
rând la mâncare în spatele unui turist american îmbrăcat cu 


46 Film noir britanic, din 1949, regizat de Carol Reed. (N. red.) 


niște pantaloni scurţi de piele cu bretele care nu-l avantajau 
deloc, am văzut-o. 

Era acolo, stând la coadă să se urce în roată, cu spatele la 
mine. 

Sally purta un pardesiu verde lung și mănuși albe, cu părul 
roșu puţin mai scurt decât ultima dată când o văzusem. Chiar și 
din spate, era frumoasă. Mi-am adus aminte de prima dată când 
o văzusem la Ralph. Cum primul lucru pe care l-am zărit când 
m-am întors fusese părul ei. 

Era ciudat s-o văd așa, într-un loc unde nu mai eram eu 
însămi, unde ea nu mai era ea însăși. Realitatea se schimbase. 
Și trecuse foarte mult timp. În ultimul an, mă amăgisem să cred 
că o uitasem. Poate că, îmi tot spusesem, nici n-a fost vreodată 
ceva ce să trebuiască uitat. 

Dar iat-o. Venise în sfârșit după mine. 

Sally și-a înclinat capul, ca și cum ar fi putut simţi că am 
observat-o. Nu s-a întors ca să vadă dacă am văzut-o, dar nici 
nu era nevoie. Ştia că aș fi zărit-o. Sigur că da. Să mă duc lângă 
ea la coadă? Să vin în fugă din spate și s-o îmbrăţișez? Sau să 
aștept să vină ea la mine? 

Am ieșit din rând și am făcut câţiva pași spre coada de la 
roata, băgându-mă în faţa unui grup de studenţi care vorbeau 
franceză și care nu m-au luat în seamă. 

Am înaintat puţin câte puţin, până am ajuns cu câteva 
persoane în urma lui Sally. Când a ajuns la ghișeul de bilete, și-a 
scos portofelul din poșetă. Însă chiar când îi dădea femeii de la 
chioșc banii, a venit la ea un bărbat cu părul grizonant și i l-a 
smuls din mână. A plătit el, iar ea l-a sărutat pe obraz. 

Nici măcar n-a trebuit să se întoarcă de tot ca să-mi dau 
seama. 

M-am uitat cum bărbatul cu păr grizonant a deschis ușa 
gondolei roșii pentru persoana care nu era Sally. Am cumpărat 
totuși un bilet și m-am urcat și eu. Am ridicat privirea ca să văd 
dacă o mai pot zări pe sosia lui Sally plutind undeva deasupra 
mea. N-am reușit. Roata s-a zgâlțâit când am părăsit pământul. 
M-am aplecat pe geamul deschis și am privit cum lumea de 
dedesubt devine tăcută și mică. 


xK 


Am tot văzut-o. Mult după ce dădusem ultimul meu exemplar 
din Jivago la Viena și trecusem la următoarea misiune, și în cea 
de după ea. Petrecuserăm puţin timp împreună, dar nu conta. 
Aveam s-o tot văd în anii ce au urmat: chemând o ricșă la Cairo, 
cu manichiura roșie o străfulgerare de culoare pe strada 
prăfuită; urcând în ultimul tren din Delhi, cu bagajul în culori 
asortate ţinut de un bărbat de două ori mai bătrân; într-o 
băcănie din New York, mângâind o pisică așezată pe o stivă de 
cutii cu cereale; în barul unui hotel din Londra, comandând un 
Tom Collins cu gheaţă. 

Și pe măsură ce treceau anii, vârsta ei rămânea neschimbată, 
frumuseţea ei, închistată în chihlimbar. Chiar și după ce am 
cunoscut o asistentă din Detroit care a deschis acele porţi din 
mine pe care nu știusem că le închisesem. Chiar și atunci, tot o 
mai zăream pe Sally sorbind cafea la tejgheaua unei cârciumi 
sau scoțând braţul dintr-o cabină de probă și cerând o altă 
măsură, sau în balconul unui cinematograf, urmărind de una 
singură filmul. Și de fiecare dată simţeam același icnet interior, 
acea anticipare încântătoare - momentul acela când luminile 
pălesc și începe filmul, momentul acela când, pentru doar 
câteva clipe, întreaga lume pare să fie pe punctul de a se trezi. 


EST 
1960-1961 


Capitolul 28 


Pestarita 
APROAPE VĂDUVA 

Era tot numai scuze când a ajuns la Căsuţă. 

— ȚŢi se iartă totul de ziua ta, am spus, ajutându-l să-și scoată 
haina. 

A venit lângă prietenii noștri în salon și eu am mai adus o 
sticlă din Château Margaux-ul pe care-l cumpărasem la negru, 
gândindu-mă că a șaptezecea aniversare a lui Boria era o scuză 
bună să deschid valiza maro. 

Cumpărasem și o rochie roșie de mătase închisă la gât, cea 
mai bună pe care purtasem vreodată. 

Am mâncat și am băut, iar Boria a fost în centrul atenţiei ca 
pe vremuri. Era bine dispus. Începuse din nou să scrie și le 
spunea tuturor despre noul lui proiect: o piesă cu titlul de lucru 
Frumsețea oarbă. Râdea și zâmbea când deschidea cadourile și 
telegramele de la binevoitori din toată lumea. Îl priveam din 
celălalt capăt al camerei, încălzită de lumina pe care o radia, o 
lumină însufleţită din nou după ce petrecuserăm toată perioada 
aceea în bezna care se lăsase peste amândoi. Era aceeași 
strălucire care mă atrăsese la el cu atât de mulţi ani în urmă. 

Musafirii au rămas până noaptea târziu. Când au plecat în 
cele din urmă, Boria s-a dat în spectacol implorându-i să mai 
stea. 

— Încă un pahar, zicea, așezându-se în dreptul cuierului. 

După ce am rămas singuri, Boria s-a lăsat pe spate în fotoliul 
lui roșu masiv, ţinând în mână un ceas deșteptător pe care i-l 
dăduse în dar prim-ministrul Nehru, care-și exprimase sprijinul 
pentru /ivago. 

— Ce târziu au venit toate pentru mine, a spus el. 

A lăsat jos ceasul și a întins mâna spre mine. 

— Măcar dacă am putea trăi tot timpul așa. 

Am ţinut minte seara aceea. Cât de sănătos păruse de ziua 
lui, cât de fericit! Însă lumina lui a început să pălească la fel de 
repede cum se reaprinsese. 


Pofta de mâncare a dispărut prima. Când venea la Căsuţă la 
masa de seară, a început să accepte doar ceai sau supă. Se 
plângea că are cârcei la picioare, din cauza cărora nu poate 
dormi noaptea, și o amorţeală în şale, din cauza căreia îi era 
greu să stea pe scaun. 

Epuizat, îi era greu să se concentreze și nu putea răspunde la 
sutele de scrisori pe care încă le mai primea. Tenul lui arămiu a 
pălit și a devenit cenușiu-albăstrui, iar durerile în piept au 
început să apară tot mai des. 

Intr-o seară, când făceam supă de ciuperci, a venit la Căsuţă 
cu piesa neterminată, rugându-mă s-o ţin eu la loc sigur. Părea 
așa de slăbit, încât i-am zis că trebuie să se ducă urgent la 
doctor. 

— Mâine, Boria. La prima oră. Cum poate nevasta-ta să nu 
vadă... 

— Există lucruri mai importante. 

A ridicat manuscrisul piesei. 

— Dacă e să se întâmple ceva... Asta va fi asigurarea ta. Ceva 
cu care să-ţi întreţii familia când n-o să mai fiu. 

Când i-am spus că e melodramatic, mi-a îndesat piesa în 
mână. Când am refuzat-o, s-a prăbușit și a început să plângă. L- 
am mângâiat pe spate ca să-l liniștesc, șocată să-i simt coloana 
cu mâna. M-a și dezgustat, m-a și umplut de o afecţiune nouă, 
de felul celei rezervate pentru un părinte bolnav. l-am promis că 
o să iau manuscrisul. S-a îndreptat și m-a luat în braţe, 
sărutându-mă pe obraz și pe gât. Ne-am retras în dormitorul 
meu, nerăbdători să scăpăm de haine, să ne simţim iar unul 
altuia pielea, scheletul lui pe carnea mea. La începutul perioadei 
când mă curta, ţineam întotdeauna lumina aprinsă, mulțumită 
să-i văd surprinderea fără sfârșit la vederea trupului meu. Acum, 
după atâţia am, am stins lumina. 

Nu știam că avea să fie ultima dată. Dacă aș fi știut, nu l-aș fi 
grăbit. Din dormitor, auzeam supa fierbând pe plită, așa încât 
mi-am mișcat șoldurile în felul care știam că-l face să termine. 

După ce s-a îmbrăcat și a plecat acasă, am mâncat singură. 
Era penultima dată când îl vedeam în viaţă. 

Ultima dată aproape că nu l-am recunoscut. Intârziase o oră la 
întâlnirea noastră din cimitir și, când s-a apropiat, am crezut 
întâi că e un străin. Mergea foarte încet, cu picioarele nesigure, 
spatele cocoșat, părul nepieptănat, pielea și mai palidă. Cine era 


bătrânul ăsta care intra pe poartă? Când a venit mai aproape, 
am ezitat înainte să-l îmbrăţișez, în parte pentru că-mi era 
teamă că-i fac rău dacă-l ating, dar, spre rușinea mea, mai mult 
pentru că în clipa aceea mi-am dat seama că iubitul meu era 
pierdut pentru totdeauna. Ăsta nu era el; cum ar fi putut fi? 

Simţindu-mi ezitarea, a dat înapoi. 

— Știu că mă iubeşti. Sunt convins, a spus. 

— Așa e, l-am asigurat eu. 

L-am sărutat pe buzele crăpate, ca pentru a-i dovedi. 

— Să nu faci nicio schimbare în viaţa noastră, te implor. N-aș 
putea suporta. Te rog, nu te întoarce la Moscova. 

— N-o să mă întorc, am spus, strângându-l de mână. O să fiu 
aici. 

Ne-am despărţit după ce am făcut planuri să ne vedem în 
seara aceea la Căsuţă. N-a mai venit. 


A fost inima. Ca și la luri Jivago, în final a cedat inima. Toată 
viaţa, când înfrunta boala, Boria fusese melodramatic, sigur că i 
se apropie sfârșitul. Însă de data asta n-a fost deloc convins că 
ultima lui afecțiune se va dovedi fatală. Imobilizat la pat, mi-a 
scris că acest impediment va trece, că își va reveni în scurt timp 
și își va termina piesa. 

Mi-a scris din nou a doua zi, spunând că i-au mutat patul la 
parter, ca să-l poată îngriji mai ușor, și că îl doare să stea așa de 
departe de biroul lui. Mi-a spus să nu-mi fac griji, că la Casa 
Mare s-a mutat o asistentă medicală, iar draga lui prietenă Nina 
venea în vizită în fiecare zi. Mi-a cerut și să nu mă duc acolo, 
spunând că soţia lui l-a avertizat în privinţa asta. /n prostia ei, Z 
n-are înțelepciunea să mă scutească. Însă dacă situaţia se 
agravează, o să trimit după tine. 

Au trecut câteva zile și, când am văzut că nu mai primesc 
nicio scrisoare, i-am trimis pe Mitea și pe lra la Casa Mare să 
vadă ce se întâmplă. Au văzut o asistentă medicală tânără 
intrând și ieșind, dar draperiile erau trase, așa că asta a fost tot 
ce mi-au putut spune. 

A mai trecut încă o zi. Tot nu primisem nicio veste de la el, 
așa că m-am dus chiar eu la Casa Mare, convinsa că Zinaida 
oprește scrisorile pe care mi le scrie. Abia se înserase și era 
lumină în biroul lui. Cine era sus? Nevastă-sa? Unul dintre 
băieţi? Îi verificau deja cărţile și actele? O să găsească și 


scrisorile mele, ascunse în cărţi, sau florile pe care le-am cules, 
presate între pagini? Când avea să moară, rămânea ceva care 
să amintească de timpul pe care-l petrecuserăm împreună? 
Când lumina din birou s-a stins, am început să plâng. 

Tânăra asistentă a ieșit din casă. Era o fată drăguță și am 
simţit un junghi de gelozie, știind că ea era cea care se apleca 
peste patul lui, îi dădea supă cu lingura și îl ţinea de mână, 
spunându-i că totul o să fie bine. A părut surprinsă când m-a 
văzut stând la poartă. 

— Olga Vsevolodovna, a spus ea. A zis el că o să vii. 

— N-are bunul-simţ să mă lase să-l văd? am întrebat. 

— Sau el nu vrea să vin? 

— Nu. 

A aruncat o privire spre dacea. 

— Doar că nu suportă să-l vezi. 

M-am holbat la asistentă. 

— E bolnav, foarte bolnav. Cu pielea întinsă pe oase și acum 
fără proteză. Spune că-i e teamă că n-o să-l mai iubești dacă îl 
vezi în halul ăsta. 

— Prostii. Chiar crede că sunt așa de superficială? 

M-am întors cu spatele la asistentă și la casă. 

— Mi-a spus cât de mult te iubește. E jenant cum o tot ţine cu 
asta. 

A coborât glasul. 

— Cu soţia lui în camera de-alături. 

Asistenta a spus că trebuie să prindă trenul spre Moscova, dar 
a promis că o să mă ţină la curent dacă se întâmplă ceva. Am 
rămas la postul meu. Pe la miezul nopţii, când au văzut că nu 
mă întorc acasă, Ira și Mitea mi-au adus ceai și o pătură groasă. 

Prezența mea în faţa Casei Mari n-a scăpat neobservată. 
Zinaida se uita pe geam prin despărţitura draperiilor, apoi le 
trăgea repede la loc. 

Am stat de veghe zile în șir în faţa porţii, primind vești de la 
asistentă. Avusese un atac de cord și tot ce puteau face era să-i 
asigure confortul. M-am rugat de ea să-i spună lui Boria că sunt 
afară, că trebuia să-mi iau rămas-bun. A spus că o să transmită 
mesajul. 

Când mașinile cu ziariști și fotografi mi s-au alăturat, am știut 
că veghea mea s-a schimbat în priveghi. Am plecat și m-am 


întors purtând rochia neagră și vălul. Au trecut mai multe ore. 
Am făcut cărare bătută prin iarba proaspăt crescută. 
Şi el tot nu m-a lăsat să intru. 


Abia după ce a murit am avut voie să intru în Casa Mare. 
Zinaida a deschis ușa fără să spună nicio vorbă și am trecut în 
grabă pe lângă ea, până la trupul lui cald încă. Abia îl spălaseră 
și schimbaseră așternutul, însă încăperea încă mai mirosea a 
antiseptic și rahat. 

Am rămas singuri pentru ultima dată. L-am ţinut de mână. 
Chipul lui arăta ca o sculptură și mi-am imaginat masca 
mortuară pe care aveau s-o facă în curând. In ultimele 
săptămâni, încercasem să mă pregătesc pentru cum avea să fie; 
însă nu semăna deloc cu ce crezusem eu. Aerul nu se 
schimbase, inima îmi bătea mai departe, Pământul tot se mai 
învârtea, iar când mi-am dat seama că totul va merge mai 
departe, că lumea mergea întotdeauna mai departe, am avut 
senzaţia că am primit o lovitură puternică în piept. 

În timp ce-l ţineam de mână, auzeam în camera de-alături 
discuţii despre înmormântare. Mi-am spus că este ultima dată 
când vom mai fi împreună singuri. L-am sărutat pe obraz, am 
îndreptat cearșaful alb și am plecat. 

N-aveam niciun trup de care să mă îngrijesc, n-aveam de 
pregătit înmormântarea, n-aveam de gonit reporteri. Tot ce-mi 
mai rămăsese era să-mi aduc aminte. 

Mi-am amintit prima dată când m-a luat de mână și că habar 
n-aveam că trupul îmi poate tremura dinăuntru în afară. M-am 
gândit la el citindu-mi primele variante din Doctor Jivago, la cum 
se oprea la sfârșitul fiecărui paragraf, nerăbdător să-mi vadă 
reacţia. M-am gândit la după-amiezile petrecute plimbându-ne 
pe bulevardele largi din Moscova, cum simţeam că lumea se 
dilată de câte ori se uita spre mine. M-am gândit la multele 
după-amiezi când făcuserăm dragoste și la multele nopţi când 
spunea că nu vrea să plece din patul meu. 

M-am gândit și la el plecând din patul meu după ce-l rugam să 
rămână. M-am gândit la trenul cu care ajunsesem după cei trei 
ani de la Potma - când am văzut că nu era la gară, mi-a venit să 
plec înapoi. M-am gândit la numeroasele ocazii când mi-a spus 
că s-a terminat și la multele lucruri îngrozitoare pe care i le 


spusesem ca răspuns. M-am gândit la egoul lui enorm din 
tinereţe și la omul împuţinat pe care-l lăsase în urmă Jivago. 


L-au îmbrăcat în costumul lui gri favorit și l-au așezat într-un 
sicriu de pin negeluit. Am așteptat în fața casei, în timp ce 
înăuntru se făcea parastasul. În salonul de muzică al lui Boris 
cânta marele pianist Sviatoslav Teofilovici Richter, iar notele se 
strecurau pe fereastra deschisă. 

Muzica s-a terminat și i-au scos sicriul, oprindu-se lângă 
grădina pe care o îndrăgea atâta. Am stat lângă Boria, în partea 
opusă Zinaidei: văduva și aproape văduva. Am jelit, iar Ira și 
Mitea m-au prins de braţe. Însă Zinaida stătea dreaptă, tăcută, 
cu eleganţă. 

Procesiunea se întindea în josul dealului și în sus spre cimitir, 
spre locul de veci pe care și-l alesese Boria, sub trei pini înalţi. 
Anunţul de deces din ziar n-avusese decât un rând sau două, și 
tot veniseră. Sute, poate mii de oameni urmau coșciugul. Erau 
bătrâni și tineri, vecini și străini, muncitori și studenţi, colegi și 
adversari, muncitori în fabrică și agenţi ai poliţiei secrete 
îmbrăcaţi în muncitori în fabrică, reporteri de la Moscova și 
corespondenţi străini. S-au adunat toţi la locul de odihnă 
veșnică al lui Boria; singurul lucru pe care-l aveau în comun fiind 
acela că toţi fuseseră mișcaţi de cuvintele lui. 

Au ţinut discursuri și au spus rugăciuni, iar eu m-am uitat 
ţintă la sicriul deschis, care era acoperit cu coroane și crengi de 
liliac și măr. Din spate, un tânăr a ridicat glasul, recitând ultima 
strofă din poezia „Hamlet” a lui Boria: 


Însă piesa-i scrisă. Și cuprinsul, 

Și finalul se cunosc de-acum. 
Singur sunt cu tot fariseismul. 
Calea vieţii nu-i un simplu drum.“ 


La ultimul vers, s-au alăturat și alţii. Apoi un bărbat a anunţat, 
cu autoritate tunătoare, că înmormântarea s-a încheiat. 

— Această demonstraţie nu este de dorit, a spus el și a făcut 
semn spre doi bărbaţi să vină cu capacul coșciugului. 

Mi-am croit drum până în faţa mulţimii și l-am sărutat pe Boria 
pe faţă pentru ultima dată. Am fost dată deoparte și a fost pus 


7 Ibidem, pag. 561. 


capacul. Lumea a protestat în faţa încheierii bruște a 
ceremoniei, dar a fost redusă la tăcere de sunetul ciocanelor 
care băteau cuiele în lemn. Fiecare lovitură de ciocan mă înfiora 
și mi-am strâns haina pe mine. 

Când au coborât sicriul în pământ, s-au auzit strigăte de 
„Slavă lui Pasternak!” _risipindu-se în mulţime. Îmi aduceau 
aminte de prima dată când îl văzusem citind, acum foarte mulţi 
ani, când admiratorii lui nu se puteau abţine și îi terminau 
poeziile înainte să apuce el să ajungă la final. Cum stăteam la 
balcon, sperând că mă poate vedea dincolo de luminile 
strălucitoare. Cum m-a văzut și cum lumea mea s-a schimbat 
pentru totdeauna. 

Pe Zinaida n-am mai văzut-o după înmormântare. A făcut tot 
ce-a putut să mă șteargă din viaţa lui, iar familia i-a preluat 
cauza după ce a murit ea. M-am luptat ani de zile. Dar puteam 
să-i acuz oare? Ştiam cum mi se spunea, știam ce zvonuri 
circulau în continuare. Şi chiar dacă eram etichetată pentru 
totdeauna drept adulteră, seducătoare, femeie care umblă după 
bani și putere și care destramă căsnicii sau spioană, eram 
mulțumită că măcar Lara îmi va supravieţui. 


xK 


În dimineața când au venit a doua oară după mine, la două 
luni și jumătate după moartea lui Boria, stăteam în bucătăria 
mea întunecoasă şi-mi beam ceaiul. Pentru a treia zi la rând, îl 
făcusem prea amar. 

Am auzit zornăitul pietrișului sub cauciucuri și n-a fost nevoie 
să mă ridic ca să știu că pe alee venea o mașină neagră. 

Mi-am terminat ceaiul și am pus ceașca și farfurioara în 
chiuvetă. M-am gândit la Ira, care încă mai dormea în camera ei, 
cum o să vadă mai târziu ceașca de ceai cu un inel maroniu pe 
ea și va trebui s-o spele știind că era a mea și că eu nu mai 
eram acolo. 

Zgomotul portierelor, care s-au deschis și apoi s-au închis, m- 
a pus în mișcare. M-am dus întâi în camera lui Mitea, dar am 
văzut că patul era gol. 

— N-a venit acasă aseară, a spus lra din spatele meu, 
speriindu-mă. 

S-a dus la geamul de deasupra biroului lui Mitea. 


— Acum sunt două mașini. 

Am privit patru bărbaţi sprijiniți de mașini, fumând și 
sporovăind degajaţi, de parcă își așteptau iubitele. Am văzut 
cum unul dintre ei și-a stins ţigara într-unul dintre ghivecele 
mele și un altul s-a spălat pe mâini în scăldătoarea pentru 
păsări. Am tras perdelele și m-am dus la telefon. 

— Îmbracă-te, am spus. 

Ira a ieșit din cameră. 

Când am format numărul mamei, îmi tremurau îngrozitor 
mâinile. 

— Mamă? 

— Au venit? 

— Da. Şi acolo? 

— Da. 

— Încearcă doar să ne intimideze iar. N-ai de ce să-ţi faci griji. 

lra a apărut îmbrăcată în cea mai cuminte ţinută a ei: o fustă 
bej lungă și o jachetă asortată. 

— Mitea e la Babușka? a întrebat ea. 

— Mitea e acolo? am întrebat-o pe mama. 

— A venit aseară. lar era beat. E prea mic să bea în halul 
asta... 

— Mamă. 

— S-a trezit acum. l-am spus să stea cuminte. 

— Bine. Ţine-l acolo. 

În ușa din faţă s-au auzit trei bătăi care au zgâlţâit podeaua. 
Ira m-a prins de braţ. 

— Trebuie să închid, mamă. 

M-am dus la intrare cu Ira ţinându-mă de braţ ca un copil mic. 
Un bărbat cu un pardesiu care părea scump a trecut printre cei 
patru în costume negre ieftine, lăsând urme de noroi pe covorul 
de Akstafa al bunicului. 

— În sfârșit, ne întâlnim. 

— Bun venit, am spus, ca o gazdă. 

— Desigur, ne așteptai, a spus bărbatul, cu zâmbetul tot mai 
larg. Nu? Ti-a închipuit că activităţile dumitale o să rămână 
neobservate? 

M-am silit să-i răspund cu un zâmbet pe măsură. 

— Vreţi niște ceai? 

— Putem să ne servim și singuri. 


Ştiam ce căutau - și n-aveau să găsească nici la Căsuţă, nici 
în apartamentul meu din Moscova. 

În ziua de după înmormântarea lui Boria, banii - drepturile de 
autor din străinătate care ar fi dovedit că mă făceam vinovată 
de crime împotriva statului - îi fuseseră încredinţaţi unui vecin 
care nu întrebase niciodată ce se afla în valiza maro. 

Au trecut câteva ore. În cele din urmă, unul dintre bărbaţi, cel 
cu o cicatrice micuță în mijlocul buzei de jos, a adus un scaun 
din sufragerie lângă noi. Ne-a întrebat dacă vrem să stăm jos. 
lra a spus că nu, iar bărbatul a ridicat din umeri, s-a așezat și și- 
a aprins o ţigară. Abia dacă ne-a privit, în timp ce noi stăteam și 
ne uitam cum ceilalți continuau să ne distrugă casa. 

Am auzit apropiindu-se o bicicletă. La jumătatea aleii, Mitea s- 
a dat jos din șa, lăsând bicicleta să cadă. 

— N-aveţi niciun drept, a strigat el, cu glasul frângându-i-se. 

Bărbatul cu cicatrice și-a văzut mai departe de ţigara lui. M- 
am dus la Mitea și l-am luat de mână. 

— Şşt, am zis, băgând de seamă mirosul acru. 

Când m-am uitat la el, am văzut că avea cămașa pătată de 
vomă. 

— Unde-i Babușka? l-am zis să te ţină acolo. 

Ne-am strâns laolaltă toţi trei, în timp ce-i vedeam pe bărbaţi 
scoțând din Căsuţă cutii în care se aflau lucrurile noastre. Când 
au ieșit cu teancurile de jurnale ale lrei - probabil pline de 
cugetări despre școală, băieţi și prietenii destrămate -, s-a 
crispat lângă mine, dar n-a scos niciun cuvânt. Și când bărbatul 
în pardesiu a ieșit și s-a împiedicat într-o scândură ieșită în 
relief, Ira m-a strâns de mână în loc să râdă. Imaginea lui 
împiedicându-se avea să-mi rămână în cap după aceea, cânda 
devenit anchetatorul meu. 

M-am dus de bunăvoie, fără să mă opun și fără să protestez. 
Bărbatul în pardesiu nici n-a trebuit să-mi ceară. A arătat doar 
spre a doua mașină. l-am sărutat pe ambii copii de rămas-bun și 
am urcat. 

Copiii mei nu s-au uitat când am fost ridicată de-acasă. Ira a 
rămas în prag, cercetând ravagiile făcute de bărbaţi. Mitea s-a 
așezat pe treapta de sus, cu capul sprijinit de genunchi. Am 
închis ochii și nu i-am mai deschis până n-am ajuns la clădirea 
galbenă masivă. 


— Care-i cea mai înaltă clădire din Moscova? m-a întrebat 
șoferul când ne-am oprit. 

— A mai auzit-o și înainte, a spus bărbatul cu pardesiu în timp 
ce-mi deschidea ușa. Nu-i așa? 

Fără să răspund, am coborât din mașină, mi-am îndreptat 
fusta și i-am lăsat să mă ducă. 


xK 


Dragă Anatoli, 

M-am trezit auzind-o pe fiica mea cum răsuflă greu. Draga 
mea Ira. Au zis că m-a ajutat să ascund bani străini şi acum 
doarme pe priciul de peste drum de mine. E bolnavă. Febră. 
Mi-au dat voie să stau cu ea până se simte mai bine. Dar nu 
vreau să-ţi faci griji, Anatoli. E bine. Si eu sunt bine. Îi 
mulțumesc doar lui Dumnezeu că l-au lăsat în pace pe Mitea. 
Măcar atât. 

Deși ţi-am scris ultima dată cu așa de mulţi ani în urmă, n- 
am încetat niciodată să-ţi scriu. Scrisori pe care le-am 
compus în minte în timp ce făceam baie. Scrisori pe care le- 
am compus când nu puteam să dorm. Scrisori pe care le-am 
scris undeva în străfundul meu. Dar acum nu mai pot opri 
cuvintele să iasă. 

Am dat la schimb niște sosete tricotate ca să fac rost de 
acest stilou și de hârtie. Vreau să mă descotorosesc de ce e 
în mine. Acuma, unde rămăsesem? 

Mă întreb unde ești. De ce n-ai fost tu cel care m-a 
întâmpinat la Lubianka, să continuăm discuţiile noastre de 
seară? Ai fost înlocuit? Sau eu am fost? Te gândești vreodată 
la mine? Iţi trece oare vreodată numele meu pe buze? Poate 
că ai stat deoparte de data asta pentru că acum sunt mai 
bătrână decât data trecută. Poate că atunci compania mea 
era mai plăcută. 

Prima dată, eram însărcinată. Am pierdut copilul. Acum 
sunt mai bătrână și devin infertilă, iar bărbatul care era tatăl 
copilului meu nenăscut este îngropat. Timpul este un lucru 
îngrozitor. 

Am mai fost aici. Și totuși, într-un fel, n-am plecat 
niciodată. 


Cerneala de pe sentința mea s-a uscat. Îmi voi petrece 
următorii opt ani în locul ăsta - primii trei alături de fiica mea, 
o nevinovată. Presupun că am știut întotdeauna că vor găsi 
banii sau cel puţin vor spune că i-au găsit. 

Este martie 1961, a treia lună de la condamnare, și 
împrejurimile sunt tot o pătură albă, iar orizontul, cenușiu. 
Este noapte și scriu sub o lampă cu gaz cu flacăra așa de 
mică, încât nu văd decât foaia de hârtie din fața mea și 
umbra spatelui subțire al fetei mele, care doarme pe o parte 
sub două pături de lână, dintre care una e a mea. 

Mai devreme, Ira și cu mine am săpat la groapa unei noi 
latrine. Are mâinile pline de bășici și crăpate și abia poate să 
ridice târnăcopul, asa că am săpat eu mai mult și mai 
repede. N-o spun cu glas tare nimănui, dar o parte din mine a 
dus dorul muncii ăsteia - să pui sapa în pământ, să te urci pe 
ea cu ambele picioare ca să intre mai adânc, dând la iveală 
pământul de dedesubt, negru pe zăpada albă. 

Sunt extenuată și totuși nu vreau să dorm până nu va fi 
spusă povestea asta. Apăs mai tare stiloul acum. Devine tot 
mai șters. Cred că femeia care poartă acum ciorapii mei m-a 
păcălit; cerneala e aproape terminată. Și mai e foarte mult 
de scris. Poate că restul acestei scrisori va fi scris cu 
adâncitura pe care o lasă penita pe hârtie. Poate că va trebui 
s-o citești cum citești braille. 

Și așa, povestea mea nu-mi mai aparține. În imaginaţia 
colectivă, am devenit altcineva - o eroină, un personaj. Am 
devenit Lara. Totuși, când mă uit, n-o văd aici. Așa o să se 
știe când n-o să mai fiu? Asta-i povestea de dragoste care o 
să fie ținută minte? 

Mă gândesc la sfârșitul pe care l-a scris Boria pentru eroina 
lui: 


Odată, Larisa Fiodorovna ieși din casă și nu se mai 
întoarse. Probabil că fusese arestată pe stradă, după care 
murise sau dispăruse fără urmă, uitată sub vreun număr 
anonim din listele pierdute ulterior, într-unul dintre 
nenumăratele lagăre de concentrare din nord, speciale, 
pentru femei.“ 


48 Ibidem, pag. 544. 


Dar, Anatoli, eu nu sunt un număr fără nume. Eu n-o să 
dispar. 


Epilog 
DACTILOGRAFELE 

În vara lui 1965, Doctor Jivago a avut premiera pe marele 
ecran. Ne-am dus împreună. Unele dintre noi încă mai erau la 
Agenţie, dar majoritatea plecaseră până la vremea aceea. 
Termenul de valabilitate al unei dactilografe nu-i prea 
îndelungat. Veneau și plecau dactilografe noi. In ierarhie 
urcaseră mulţi bărbaţi, dar și câteva dintre noi. Gail primise 
chiar postul lui Anderson după ce acesta murise de inimă în 
timp ce-și însoțea fiica adolescentă la un concert Beatles la 
Coliseum. 

Ne căsătoriserăm, sau nu. Avuseserăm copii, sau nu. Eram 
toate un pic mai în vârstă - apăreau riduri fine când zâmbeam 
sau ne încruntam, iar siluetele noastre nu mai erau chiar cele 
zvelte și tinerești pe care le ascundeam după birourile noastre. 

A fost plăcut să ne revedem. Ultima dată, fusese la o nuntă în 
1963. După misiunea Jivago, Norma plecase din corpul 
dactilografelor ca să-și facă masterul în scriere creativă la lowa 
și, cam tot atunci, Teddy a început să se ţină după ea de la 
distanţă. S-au căsătorit când a absolvit ea, iar Teddy a plecat de 
la Agenţie într-un post la altă companie secretoasă, aflată puţin 
mai jos de Langley: Mars, Inc. Nunta a fost ceva informal, la sala 
de dans în aer liber de la Great Falls Park, cu o recepţie cu 
grătar și fântâni de ciocolată donate de noul patron al lui Teddy. 
Părinţii lui au părut înspăimântați, dar noi, ceilalţi, ne-am simţit 
bine. Henry Rennet nu era acolo, dar nu i-a simţit nimeni lipsa. 
După ce Norma a aruncat buchetul, de care Judy s-a ferit cu 
îndemânare, Frank Wisner a ţinut un toast pentru fericitul cuplu. 
Avea să fie ultima dată când îl vedeam pe fostul nostru șef; și-a 
luat viaţa doi ani mai târziu, în toamna lui 1965, chiar înainte de 
premiera lui /ivago. 

Ne-am pupat și ne-am îmbrățișat în faţa cinematografului 
Georgetown, a cărui firmă de neon ne scălda într-o strălucire 
roșiatică. Au fost cumpărate biletele și, în timp ce așteptam la 
coadă la răcoritoare, Linda ne-a arătat poze cu gemenii ei stând 
în braţele lui Moș Crăciun la Woodies, iar Kathy a scos 
instantaneele din luna de miere din Hawaii. Am vorbit despre 
cât de mult ne-am fi dorit să fi reușit și Judy să ajungă. Se 
mutase în California ca să se facă actriţă și, deși încă nu 


avusese vreun succes major, obținuse un rolișor în The Dick Van 
Dyke Show”. 

Am ocupat în întregime rândurile trei şi patru ale 
cinematografului. Lumina a pălit și ne-am trecut de la una la 
alta floricelele și stafidele învelite în ciocolată în timpul 
jurnalului, care prezenta intensificarea conflictului militar din 
Vietnam. Cele care încă mai erau în Agenţie au urmărit cu 
stoicism jurnalul în timp ce camera panorama peste avioane 
doborâte, câmpuri arse și acoperișuri prăbușite. Ştiau mai multe 
decât cele care nu mai erau în Agenţie, iar cele din afară aveau 
destulă minte să nu întrebe. 

Când sala s-a întunecat și a început muzica, vreo câteva 
dintre noi ne-am privit unele pe altele și ne-am strâns de mâini. 
Și când a apărut pe ecran Lara, cu cămașă albă și cravată 
neagră, stând în spatele unui birou, ne-am gândit toate la 
același lucru: /rina. De fapt, era Julie Christie. Totuși, avea părul 
ei, ochii ei. Pe ecran era Irina noastră. 

Ne-au trecut fiori când luri a văzut-o prima dată pe lrina din 
cealaltă parte a încăperii. Am suspinat când i-a spus prima dată 
rămas-bun. Am tot sperat că filmul nu va respecta cartea și se 
va sfârși cu luri și Lara rămânând în casa de la ţară până la 
moarte. Și deși știam ce urmează, ne-am lăsat lacrimile să 
curgă când și-au spus la revedere pentru ultima dată. 

In timp ce rula genericul de final, ne-am șters la ochi cu 
batistele. Doctor Jivago este și o poveste de război, și o poveste 
de dragoste. Insă odată cu scurgerea anilor, povestea de 
dragoste ne-am amintit-o mai bine. 


Cu trei ani înainte să coboare Kremlinul secera și ciocanul 
sovietice și să pună în loc tricolorul rusesc, Doctor Jivago a ajuns 
pentru prima dată în Patria-mamă - legal, adică. Gail ne-a trimis 
o carte poștală din călătoria ei la Moscova. Cartea poștală era o 
reclamă pentru licitaţia Sotheby pentru Glasnost '88, iar textul 
ei spunea că romanul nostru e peste tot. În anul următor, lui 
Pasternak i-a fost decernat Nobelul, pe care l-a primit fiul lui. 

Ne era rușine să recunoaștem, dar unele dintre noi nu citiseră 
cartea nici până atunci. Cele câteva care știau italiană o citiseră 
încă de când fusese publicată pentru prima oară. Altele o 


19 Serial TV american, difuzat pe parcursul a cinci sezoane, între 1961 și 
1966. (N. red.) 


citiseră în anii de după încheierea misiunii, unele așteptând 
până după ce au văzut filmul. Dar nu toate apucaserăm s-o 
citim. Şi când am ajuns să citim Doctor Jivago, să citim cuvintele 
pe care Agenţia le considerase o armă, am fost uluite și de cât 
de mult se schimbase lumea, și de cât de mult nu se schimbase. 

Cam tot pe atunci, Norma a scris un roman de spionaj, pe 
care i l-a dedicat lui Teddy. Era primul ei roman publicat și, deși 
a avut parte doar de recenzii lipsite de entuziasm, noi tot am 
stat la coadă să ne dea autografe la Politics and Prose. Agenţia 
a publicat un comunicat de presă prin care se delimita de 
conţinutul romanului - povestea unei femei, agent provocator, 
care a eliminat un agent dublu -, dar nouă ni s-a părut că suna 
destul de realist. 


Cele care am rămas folosim acum computere: desktopuri și 
laptopuri și telefoane inteligente pe care ni le cumpără copiii de 
ziua noastră și de Crăciun și pe care ne învaţă nepoţii cum să le 
folosim. 

„Trebuie să miști degetul așa, Buni.” 

„Tine apăsat pe tasta Shift.” 

„Asta-i din cauză că ai apăsat Caps Lock.” 

„Nu-ţi bate capul cu butonul ăla.” 

„Un selfie e când îţi faci singur poză.” 

Acum, tastele fac „clic”, nu „clac”. Nu mai e niciun clopoțel. 
Numărul de cuvinte pe care le batem pe minut nu mai e ce era, 
dar putem face lucruri extraordinare cu dispozitivele astea. Şi, 
cel mai important, putem ţine legătura între noi. Acum, în loc de 
memorii și rapoarte, ne trimitem una alteia bancuri și rugăciuni 
și poze cu nepoţii, și unele chiar și cu strănepoţii. 

Nu suntem sigure cine l-a văzut prima - pare că l-am văzut 
toate în același timp. Era un articol în Post despre o americancă 
reținută la Londra sub acuzaţia de spionaj și care urma să fie 
extrădată în Statele Unite. Ce provocase vâlvă era faptul că 
femeia avea 89 de ani, iar scurgerea de informaţii către Uniunea 
Sovietică data de acum câteva zeci de ani. Comentatorii 
dezbăteau ce ar trebui făcut într-o asemenea situaţie. 

Însă pe noi ne interesa fotografia din articol. Deși chipul 
femeii era acoperit de mâinile încătușate, n-a trebuit să 
aruncăm decât o privire ca să știm cine era. 

— Cum te văd și cum mă vezi. 


— Ea e. 

— N-am nicio urmă de îndoială. 

— Nu i-am uitat niciodată chipul. 

— Asta-i tot blana pe care i-a dat-o Dulles? 

Articolul spunea că femeia locuia în Marea Britanie de 50 de 
ani, deasupra unei librării pe care o deținea de 30 de ani, 
împreună cu o femeie al cărei nume nu fusese dat publicității și 
care murise la începutul anilor 2000. 

Am căutat în alte articole numele celeilalte femei, dar n-am 
reușit să-l găsim. 

Deși succesul misiunii Jivago devenise o legendă în Agenţie în 
anii care au urmat, informaţiile noastre despre cariera Irinei au 
devenit neclare după Expo 58, dosarul ei închizându-se cu un 
scurt memoriu care anunţa retragerea ei în anii 1980 și nimic 
mai mult. 

Degetele ne zburau peste taste. „Ea era?” 

„Ele erau?” 

„O fi posibil?” 

În taină, noi așa speram. 


Nota autoarei și mulțumiri _ 

Multe sunt cărţile care au făcut posibilă nașterea acesteia. In 
primul și în primul rând, Doctor Jivago a lui Boris Pasternak, un 
roman la fel de relevant și plin de viaţă ca și atunci când a fost 
publicat de Giangiacomo Feltrinelli. Îi sunt veșnic îndatorată 
pentru darul curajos pe care l-a dat lumii. 

Pentru documentarea mea, Afacerea Jivago de Peter Finn și 
Petra Couvee s-a dovedit o resursă indispensabilă. In 2014, 
datorită solicitărilor făcute de Finn și Couvee, CIA a desecretizat 
99 de memorii și rapoarte referitoare la misiunea secretă Jivago. 
Și vederea documentelor desecretizate - cu numele și detaliile 
înnegrite și cenzurate - m-a inspirat iniţial să vreau să umplu 
golurile cu ficțiune. 

De-a lungul romanului sunt multe descrieri și citate directe, 
inclusiv fragmente de conversații, așa cum sunt ele redate în 
relatările unor martori direcţi. Autobiografia Olgăi lvinskaia, A 
Captive of Time (O prizonieră a timpului), și memoriile lui Sergio 
D'Angelo, publicate sub titlul The Pasternak Affair (Afacerea 
Pasternak), au scos la lumină cum a fost să trăieşti numeroasele 
evenimente descrise în romanul meu. 

Sunt recunoscătoare și pentru cartea Sisterhood of Spies 
(Comunitatea spioanelor) de Elizabeth „Betty” Peet Mcintosh, 
care m-a introdus într-o lume cu eroine din viața reală, printre 
care se numără și autoarea acesteia, în cinstea acestor femei ar 
trebui ridicate statui. 

Lavender Scare (Panica lavandei) de David K. Johnson spune 
povestea mai puţin cunoscută a persecuției comunităţii LGBTQ 
în Statele Unite în timpul Războiului Rece. Nenumăraţi oameni 
au fost dați afară din posturi, au fost distruse public reputaţii și 
au fost curmate multe vieţi. Poveștile lor nu trebuie uitate. 

Unele dintre celelalte cărţi pe care le-am consultat au fost 
Inside the Zhivago Storm şi Zhivago's Secret Journey de Paolo 
Mancosu; Legacy of Ashes de Tim Weiner; The Agency de John 
Ranelagh; The Cultural Cold War de Frances Stonor Saunders; 
The Georgetown Set de Gregg Herken; The Very Best Men de 
Evan Thomas; Hot Books in the Cold War de Alfred A. Reisch; 
The Spy and His CIA Brat de Carol Cini; Finks de Joel Whitney; 
Washington Confidential de Jack Lait și Lee Mortimer; Expo 58 
de Jonathan Coe; Feltrinelli de Carlo Feltrinelli și Alastair 
Meewen; Lara de Anna Pasternak; Safe Conduct de Boris 


Pasternak; Poems of Boris Pasternak, traduse de Lydia 
Pasternak Slater; Boris Pasternak: The Tragic Years, 1930-60 de 
Evgeny Pasternak; Boris Pasternak: The Poet and His Politics de 
Lazar Fleishman; Boris Pasternak: A Literary Biography de 
Christopher Barnes; Boris Pasternak: Family Correspondence, 
tradusă în engleză de Nicolas Pasternak Slater și Maya Slater; 
Fear and the Muse Kept Watch de Andy Mesmith; The Nobel 
Prize de Yuri Krotkov; și /nside the Soviet Writers" Union de Carol 
și John Garrard. 

În afara cărţilor, n-aș fi putut scrie romanul fără ajutorul 
multor oameni și instituţii. Mulţumiri pentru Premiul pentru 
literatură Keene, Fundaţia Fania Kruger Fellowship și Premiul 
Crazyhorse. Mulţumiri Centrului Michener pentru scriitori, care 
mi-a oferit timpul și resursele să-mi încep romanul și îndrumarea 
pentru a-l termina. Le mulțumesc în mod special directorilor Jim 
Magnuson și Bret Anthony Johnston, care le oferă ciudaţilor un 
loc căruia să-i spună pentru totdeauna acasă. Și mulțumiri 
Mariei Akin, lui Debbie Dewees, lui Billy Fatzinger și lui Flolly 
Doyel pentru că au ţinut situaţia pe linia de plutire. Le sunt 
îndatorată profesorilor mei, cititorilor deosebit de atenţi și 
mentorilor, inclusiv lui Deb Olin Unferth, Ben Fountain, H. W. 
Brands, Edward Carey, Oscar Casares și Lisa Olstein. Mulţumiri 
speciale lui Elizabeth McCracken, ale cărei îndrumări, pix și 
sfaturi au fost nepreţuite. Și, bineînţeles, prietenilor și colegilor 
de clasă, în special lui Veronica Martin, Maria Reva, Olga 
Vilkotskaya, Jessica Topacio Long și Nouri Zarrugh, care mi-au 
citit lucrarea, obligându-mă să mă descurc mai bine și pentru că 
m-au făcut să râd. 

Le sunt mai mult decât recunoscătoare tuturor celor de la 
Knopf pentru că au crezut în această carte și au îndrumat-o 
către realizare, printre ei numărându-se Sonny Mehta, Gabrielle 
Brooks, Abby Endler, Emily Defiuff, Nicholas Thomson, Kelly 
Blair, Nicholas Latimer, Sara Eagle, Paul Bogaards, Katherine 
Burns și în mod special extraordinarul meu redactor, Jordan 
Pavlin, care a dat forțe suplimentare fiecărei pagini, cu creionul 
ei meticulos și cu încurajări. 

Şi tuturor celor de la Hutchinson, pentru devotament, ochii 
pătrunzători și creativitate. Mulţumiri lui 

Jocasta Hamilton, Najma Finlay, Susan Sandon, Rebecca lkin, 
Sarah Ridley, Amber Bennett-Ford, Mat Watterson, Claire 


Simmonds, Glenn O'Neil și strălucitului meu redactor din Marea 
Britanie, Selina Walker. 

Le mulţumesc incredibililor mei agenţi, Jeff Kleinman și Jamie 
Chambliss, care au văzut primele 25 de pagini ale romanului cu 
mulţi ani înainte să fie terminat și au crezut în el. Mi-aţi 
schimbat viaţa. Şi Melissei Sarver White și Lorellei Belii pentru 
că m-au ajutat să aduc pe lume cartea. 

Tuturor prietenilor mei din Greensburg (the Motley Crew!) 
până în D.C. Și din Norfolk până în Austin: nu știu ce m-aș fi 
făcut fără voi. 

Familiei mele - Sara, Nathan, Ben, Sam, Owen, bunica, 
unchiul Ron, toate mătușile, unchii și verii, Janet, Hillary, Bruce, 
Parker, Noah, Scout și Clementine - mulţumesc că aţi fost 
întotdeauna de partea mea. 

Părinților mei, Bob și Patti, pentru că m-au botezat Lara și mi- 
au arătat ce poate însemna dragostea. 

Şi, mai presus de toate, lui Matt, primul și ultimul meu cititor. 
Nu numai că m-ai încurajat să pun mâna pe creion, dar ai făcut 
mai puternică fiecare pagină a acestei cărţi. Ție îţi datorez totul. 


Secretele pe care nu le-am spus, roma- 
nul de debut al Larei Prescott, a fost 
tradus în 29 de limbi și urmează să fie 
ecranizat de The Ink Factory, în cola- 
borare cu Marc Platt Productions. 

Lara şi-a luat masterul la Centrul 
Michener pentru Scriitori de la 
Universitatea din Texas. A studiat 
științele politice la Universitatea 
Americană din Washington DC, iar 
inainte să se dedice scrisului a fost 
consultant de campanie. 

A publicat proză scurtă în reviste 
precum The Southern Review, The 
Hudson Review și Crazyhorse. 

Locuiește impreună cu soțul ei în 
Austin, Texas. 

O puteți urmări pe 
www,laraprescott.com. 


O CAPODOPERĂ INTERZISĂ 


În 1956, un important autor rus termină o carte, Doctor 
Jivago, care ar putea să pună Uniunea Sovietică într-o 
lumină nefavorabilă. Temându-se de puterea ei subversivă, 
sovieticii hotărăsc să-i blocheze publicarea, dar în restul 
lumii cartea devine curând un adevărat fenomen. 


UN ROMAN CARE A 
SCHIMBAT ISTORIA 


CIA plănuiește să folosească acest roman pentru a inclina 
în favoarea Statelor Unite balanța de putere a Războiului 

Rece. Nu va fi uşor, fiindcă există oameni dispuși să moară 
pentru această carte și spioni gata să omoare pentru ea. 


Citind cartea Larei Prescott, am simţit 
că pătrund într-o cu totul altă lume. 


REESE WITHERSPOON 


wwwa.edituratrei.ro 


ISEK 978-606-40-0738-4 
„JNA MII 


TREI