Ronan Bennett — Ultima mutare a regelui

ULTIMA MUTA RE 
A REGELUI 


RONAN BENNETT 


ULTIMA MUTARE 
A REGELUI 


Original: Zugzwang (2007) 


Traducere din engleză de: 
RADU VANCU 


y 


virtual-project.eu 


E D I T U R A 

HU MANITAS 

ÎCUIen__— 
2008 


RONAN BENNETT s-a născut și a crescut în Belfast, unde a 
participat activ la demonstrațiile antibritanice. La vârsta de 
optsprezece ani a fost condamnat la închisoare pe viață, dar a 
făcut apel, a fost eliberat și a plecat în Anglia. Arestat din nou, a 
executat o sentință de aproape doi ani, în timpul căreia s-a 
îndrăgostit de șah. S-a înscris apoi la King's College, unde a 
studiat istoria și a început să scrie. Înainte de Ultima mutare a 
regelui - Zugzwang (Zugzwang, 2006) a publicat alte patru 
romane: The Second Prison (1991), Overthrown by Strangers 
(1992), The Catastrophist (1998; Hughes & Hughes/Sunday 
Independent Irish Novel Award, nominalizat la Whitbread Award) 
și Havoc, in Its Third Year (2004; nominalizări la Booker și IMPAC 
Dublin Literary Award). A scris de asemenea scenarii de film, 
inclusiv pentru Hollywood. 


ZUGZWANG 


Din limba germană, Zug (mutare) + Zwang (constrângere, 
obligare). In șah, se folosește pentru a descrie o poziţie în care 
un jucător este pus într-o situaţie de vulnerabilitate totală. Este 
obligat să mute, dar orice mutare îi slăbește și mai mult poziţia. 


SANKT PETERSBURG 


MARTIE 1914 


UNU 


Într-o dimineaţă crudă de martie, pe cheiul Moika, lângă podul 
Poliţeiski, doi bărbaţi l-au acostat pe respectatul editor al unui 
ziar liberal, O.V. Gulko. Martorii au declarat ulterior poliţiei că, 
dintre cei doi, cel mai înalt părea a-l admonesta agitat pe Gulko 
și că Gulko, simțind evident că este supus unei amenințări fizice, 
intrase în panică și încercase să scape de această atenţie 
nedorită. Același tânăr scosese atunci un cuțit, iar tovarășul lui, 
un revolver. Se trăsese un foc. 

Gulko nu se prăbușise dramatic, ci, conform relatărilor 
acelorași martori, se așezase încet, așa cum cineva care simte 
că e pe cale să leșine se așază ca să dea simţurilor răgaz să-și 
revină - doar că, în cazul acesta, în abdomenul lui Gulko 
apăruse o gaură mare și sângele păta zăpada îngheţată pe care 
zăcea. 

Agresorul cu pistolul a fugit, poate crezând că își făcuse 
treaba, mai degrabă însă pentru că își pierduse cumpătul. Dacă 
așa stăteau lucrurile, atunci tovarășul lui era croit dintr-un 
material mai dur sau era cel puţin mai lipsit de milă. Purta cizme 
de muncitor, haină lungă de piele și căciulă de astrahan - o 
ținută populară printre studenţii din oraș cărora le plăcea să 
afișeze un aer revoluţionar. Trecătorii începeau deja să-și revină 
din șocul care-i imobilizase iniţial, dar, înainte să poată sări în 
ajutorul victimei, atacatorul rămas lovise isteric de câteva ori. O 
luase apoi la fugă, reușind să scape cu bine, graţie tinereții și 
conformaţiei lui atletice, îmbulzelii de pe Nevski și naturii 
precaute a omului în asemenea circumstanțe. 

Impresia creată de hainele asasinilor a condus la speculația 
că Gulko fusese asasinat de o așa-numită brigadă de luptă a 
Partidului Socialist Revoluționar. Și dacă așa era, atunci de ce? 
Brigăzile de luptă erau, desigur, active și imprevizibile, dar era 
necesară o logică împinsă un pic prea departe chiar și pentru 


spiritele acestea fanatice pentru a-l desemna pe Gulko, în niciun 
caz un admirator al autocrației, drept un dușman care trebuia 
zdrobit precum amaleciţii. Bănuielile se îndreptau și spre 
cealaltă forță a imprevizibilităţii și fanatismului, Sutele Negre, 
dar, chiar dacă Gulko era evreu, abia respecta tradiţiile, ca și 
mine. Alţii șușoteau că fusese omorât de agenţi germani sau de 
un soț gelos. Insă, în realitate, nimeni nu avea nici cea mai vagă 
idee despre identitatea sau motivele asasinilor, așa că, 
nesiguranța fiind pentru moara zvonurilor ceea ce e mirosul 
mâncării pentru un stomac gol, întregul Sankt Petersburg nu 
mai vorbea despre aproape nimic altceva - cel puţin până când 
urma să se producă următorul spectacol asupra căruia publicul 
să-și îndrepte atenţia. 

Și acesta veni numaidecât, sub forma senzaționalului turneu 
de șah din Sankt Petersburg, un eveniment strălucitor, găzduit 
de sala de baluri a magnificei case a lui P.A. Saburov de pe 
Liteini Prospekt. Printre distinșii protectori ai competiţiei, din 
mărinimia cărora proveneau generoasele bonificaţii pentru 
participare, precum și multe alte premii și mai generoase, se 
număra ţarul însuși, care contribuise cu o mie de ruble. Mii de 
persoane plăteau pentru a avea ocazia să-și vadă eroii. In 
calitatea mea de jucător amator împătimit, aș fi mers oricum să 
asist la partide, în măsura în care îmi permitea timpul. Dar mai 
exista un motiv al interesului meu. Începusem de curând să-l 
tratez pe marele Avrom Chilowicz Rozental, omul acela trist și 
timid. Pe atunci în vârstă de treizeci și doi de ani și aflat la 
apogeul facultăţilor sale intelectuale, Rozental era marele 
favorit. Îi învinsese pe Lasker în 1909 și pe Capablanca în 1911. 
Anul 1912 fusese numai al lui: seria spectaculoasă de triumfuri 
la San Sebastian, Bad Pistyan, Breslau și Varșovia îl 
transformase într-una dintre cele mai mari celebrităţi ale vremii. 
Introvertirea lui nu făcea decât să-i sporească aura de mister. In 
Europa, prinții îl invitau în palatele lor, gentlemenii în cluburi, iar 
gazdele din lumea bună, la dineuri. În acea vreme, exista în 
jocul lui - știu că va suna absurd pentru cei ce nu iubesc șahul, 
dar îmi menţin comparaţia - ceva din simplitatea decisivă și 
organică a unui concert pentru clarinet de Mozart sau din liniile 
clasice ale lui Quarenghi, sau din zborul lin al lebedelor pitice - 
Zwergschwan - trecând peste lacul Ladoga în timpul migraţiei 
de vară spre sud. 


Și totuși, în chip tragic, geniul lui Rozental era tulburat de o 
acută instabilitate psihică. Chiar la prima noastră întâlnire, 
aranjată de un prieten comun, renumitul violonist polonez R.M. 
Kopelzon, Rozental și-a cerut scuze până și pentru prezenţa în 
biroul meu, declarând că e absolut insuportabil pentru celelalte 
fiinţe omenești. Incapabil de contact vizual, își scărpina obsesiv 
capul, cu mișcări rapide, nevrotice, și își flutura mâna în jurul 
creștetului. 

— Vedeţi ceva? l-am întrebat. 

S-a uitat scurt la mine, ca și când n-ar fi fost sigur unde se 
afla, înainte ca ochii lui să înceapă iar să alunece dintr-un colț în 
altul. 

Kopelzon mă implora să-l ajut pe Rozental să ajungă la un 
echilibru psihic suficient pentru a-i permite participarea la 
competiţie. Am ezitat, pentru că era evident că noul meu 
pacient ajunsese în pragul unui colaps total și mă îndoiam că aș 
putea face ceva într-un timp atât de scurt (prima noastră 
întâlnire avea loc în 3 martie, iar turneul urma să înceapă în 21 
aprilie). L-am sfătuit pe Rozental să se retragă, dar a refuzat să 
ia asta în considerare. Pur și simplu, erau prea multe lucruri în 
joc. Șahul era viaţa lui. Dacă ar fi câștigat, ba chiar dacă ar fi 
terminat pe locul al doilea - după campionul mondial, doctorul 
Lasker -, ar fi pretins cu siguranță dreptul de a juca un meci 
pentru titlu. Rezultatul, date fiind capacităţile jucătorilor la acea 
vreme, nu admitea niciun dubiu: Lasker era un campion valoros, 
dar își ieșise din forma maximă, în timp ce Rozental nu și-o 
atinsese pe deplin. Născut în îndepărtatul orășel Choroszcz din 
Polonia, cel mai mic din cei doisprezece copii ai unei familii 
sărace, unde vorbise numai idiș și evreiește până la aproape 
douăzeci de ani, Rozental părea destinat să devină al treilea 
campion mondial la șah și să fie celebrat peste tot, de la Berlin 
la New York, de la Tokio la Buenos Aires. Turneul din 1914 de la 
Sankt Petersburg era cea mai importantă competiţie din viaţa lui 
și nu puteam refuza să fac pentru el tot ce îmi stătea în puteri. 

Pentru un psihanalist nimic nu e niciodată obișnuinţă sau 
rutină. Fiecare pacient are o istorie personală - care e chiar așa: 
personală, adică extrem de particulară -, iar nevoile lui sunt 
individuale și specifice. Cu toate acestea, când Rozental a venit 
la mine, am presupus că o să am de-a face cu tipul acela de 
traumă reprimată care e pâinea de fiecare zi a profesiei mele. 


7 


La începutul ședinţelor noastre, habar n-aveam că cele două 
evenimente în care petersburghezii investeau atât de mult din 
imaginaţia lor febrilă - asasinarea lui Gulko și seria de asasinate 
ingenioase care aveau loc zilnic în sala de baluri a casei Saburov 
- se legau direct prin intermediul persoanei din fața mea. Lumea 
șahului poate fi crudă și respingător de meschină, dar rareori se 
transformă într-o scenă a intrigilor, dacă lăsăm deoparte 
rivalitatea concurenţilor sau gâlceava interminabilă asupra 
condiţiilor în care ar trebui să se desfășoare campionatul 
mondial. Insă, pe măsură ce analiza mea privindu-l pe Rozental 
progresa, am ajuns să înțeleg că era vorba de mult mai mult 
decât de simpla câștigare a unui turneu, oricât de prestigios ar fi 
fost el. 

Nu că șahiștii care veneau la Sankt Petersburg ar fi fost 
conștienți de asta. Profesioniști obișnuiți cu lungi călătorii cu 
trenul sau cu vaporul care-i ducea dintr-o ţară în alta sau dintr- 
un oraș în altul ca să-și facă meseria, se bucurau, oriunde s-ar fi 
găsit, de prea puţin timp în afara triunghiului cunoscut oricărui 
jucător itinerant de șah: hotel, sală de turneu și restaurant. Cum 
în Sankt Petersburg aceste instituţii funcționau la cele mai 
luxurioase standarde, puteau fi iertaţi dacă gândeau că 
fondatorul orașului exagerase doar o idee când îl proclamase 
drept „tărâmul făgăduinţei”. Sankt Petersburg este magnific și 
monumental. Dar e și oribil de meschin, iar acolo unde 
magnificenţa și meschinăria coexistă va fi întotdeauna loc și 
pentru invidie, furie, cruzime, paranoia și violenţă. Așa cum o 
privire superficială pe tabla de șah va întrezări prea puţin din 
lupta crâncenă trădată de aranjarea pieselor, tot astfel și turistul 
delectându-se cu comorile Ermitajului, cu gloria Grădinii de Vară 
sau cu mărfurile exotice din Gostini Dvor va trece probabil cu 
vederea curenţii purtători de viciu ce străbat chiar strazile pe 
care el se plimbă cu atâta admiraţie inocentă. Dintre cei 
unsprezece jucători care au participat la marele turneu din 
1914, numai Rozental a ajuns să înțeleagă pe deplin că moartea 
violentă și cruzimea nu numai că făceau parte din viaţa Sankt 
Petersburgului așa cum fac parte din rutina fiecărei mari 
capitale, dar că erau esența însăși a unui oraș pândit de 
revoluţie. 

Rozental venise acolo din unicul motiv de a juca șah dar, fără 
voia lui, fusese prins într-o țesătură de conspirații, trădări și, în 


8 


cele din urmă, crimă. Ar trebui să spun mai degrabă crime, 
pentru că asasinarea lui Gulko n-a fost ultima. Am făcut tot ce 
am putut pentru a-l ajuta, dar nu destul. Natura lui încrezătoare 
făcea din Rozental victima mașinaţiunilor prietenilor săi mai 
puţin scrupuloși, iar cel care plănuise moartea lui Gulko s-a 
dovedit a fi la fel de puternic ca un han tătar - și la fel de 
nemilos. Nu-i păsa nici cât negru sub unghie de nevinovațţii care- 
i stăteau în cale și îi zdrobea cu același calcul rece cu care 
maeștrii de șah își schimbă pionii care-i încurcă în joc. Rozental 
nu a pierit în stradă, ca Gulko; sfârșitul lui nu a fost nici 
dramatic, nici violent, dar s-a dovedit la fel de dureros. La Sankt 
Petersburg, istoria nu l-a băgat în seamă pe marele Avrom 
Chilowicz, iar viaţa l-a făcut bucățele abia după aceea. Avea să- 
și încheie zilele așa cum le începuse, în sărăcie și tristeţe - și 
totul din cauza a șase-șapte mutări oarecum neinspirate ale 
unor piese sculptate din lemn de cimișir sau de abanos pe o 
placă cu șaizeci și patru de pătrăţele. 


DOI 


Gulko fusese omorât în dimineața zilei de 14 martie. Cinci zile 
mai târziu, secretara mea intră în birou. Se pregătea să plece 
acasă și ne spuseserăm deja noapte bună. Il aşteptam pe unul 
dintre pacienţii mei obișnuiți, care trebuia să vină la șapte, și mă 
foloseam de răgaz ca să-mi revăd notițele de la ședința de mai 
devreme cu Rozental. 

Minna murmură o scuză pentru întrerupere. Mi-am dat 
imediat seama că ceva nu era în regulă. 

— Cineva vrea să vă vadă, domnule doctor, zise. Un poliţist. 

Minna pronunţă cuvântul cu dispreţ; nu era câtuși de puţin 
bogată, însă uneori putea fi teribil de snoabă. 

În birouașul din faţă, cel în care lucra Minna, am dat peste un 
bărbat cu o constituţie firavă, de vreo treizeci și cinci de ani. Işi 
ținea pălăria la piept, iar părul negru îi cădea vâlvoi peste ochi. 

— Domnul doctor Spethmann? zise el. Avea glasul subțire și 
ușor nazal. 

— Da, i-am răspuns, politicos, dar și oarecum precaut. 


— Sunt inspectorul Lîcev. Aș dori să discut cu dumneavoastră 
în particular. 

Eram curios. Munca unui psihanalist nu e diferită de a unui 
detectiv - amândouă implică scoaterea la suprafaţă a ceea ce 
este reţinut sau ascuns, cu diferenţa evidentă că primul are de-a 
face cu inhibiţia inconștientă, iar cel din urmă cu evaziunea și 
tăinuirea cât se poate de deliberate. 

— Desigur, am spus. 

M-am întors către secretară. 

— Ne vedem mâine dimineaţă, Minna. 

Minna ezită o clipă, ca și cum nu voia să mă lase singur în 
compania lui, apoi se strecură pe lângă Licev încercând să pună 
între ei o distanţă cât mai mare cu putinţă în acel spaţiu strâmt. 
Închise foarte blând ușa în urma ei. Pentru Minna, zgomotul sau 
dezordinea, oricât de ușoare, erau un blestem. 

— Vă rog, i-am spus lui Licev, poftindu-l în biroul meu. 

M-am așezat la masa de scris. El luă loc vizavi, într-un fotoliu 
vechi din faţa canapelei. Înregistră ce era în jurul lui, rapid și 
expert, ca un observator antrenat. l-am văzut privirea întârziind 
asupra fotografiilor cu ramă aurită ale Catherinei și Elenei de pe 
peretele din stânga mea, trecând apoi repede în revistă titlurile 
cărților de pe rafturi și obiectele de artă incașe și mohicane 
aranjate la anumite intervaluri între ele. Totul era cântărit și 
evaluat în vederea obţinerii informaţiilor despre proprietar. 

— Cu ce vă pot ajuta, inspectare? am întrebat. 

— Puteţi începe prin a-mi povesti cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi 
pe Alexander Yastrebov. 

lritarea pricinuită de bruscheţea lui mă făcu să-mi amân 
răspunsul. Licev părea să creadă că ezitarea mea era suspectă. 

— Vă deranjează întrebarea? se interesă el. 

— Deloc, am spus, dar mă tem că nu vă pot ajuta. Nu cunosc 
niciun... Yastrebov, aţi spus? 

— Conform documentelor pe care le-am găsit asupra lui, 
Yastrebov era student la Institutul Tehnic, zise. 

Informaţia nu-mi folosea câtuși de puţin. 

— Sunteţi sigur că nu-l cunoașteţi? 

— Da, sunt sigur. 

— Cum explicaţi asta? zise Licev, căutând fără grabă ceva în 
pardesiu. 


10 


Scoase mâna din buzunarul interior și îmi arătă un plic simplu, 
nefolosit, pe care îl deschise. Mă așteptam să văd o fotografie a 
lui Yastrebov. În schimb, inspectorul trase afară o carte de 
visite. Cerneala era întinsă de ceva ce părea a fi fost apă, dar 
scrisul era încă lizibil. 

— O recunoașteți? 

— Bineînţeles, am zis. E cartea mea de vizită. 

— Îmi puteți explica de ce avea Yastrebov cartea 
dumneavoastră de vizită? 

— O dau pacienţilor, am spus, dar și colegilor și cunoscuților, 
oamenilor pe care-i întâlnesc la conferințe științifice sau la 
recepții și dineuri. Uneori ei o dau altora. Sunt sigur că nu 
cunosc nici jumătate din persoanele la care ajung cărţile mele 
de vizită. 

— Aţi fi putut să i-o dați direct lui Yastrebov? 

— Dacă da, atunci am făcut-o fără să știu cine e. Cine e, 
oricum? Zice că-l cunosc? 

Licev mă privi atent, evaluându-mi pe faţă onestitatea, nu se 
folosi de niciun alt pretext. 

— Yastrebov a murit, zise el, apoi adăugă, fără mai mult 
dramatism sau emoție decât dacă și-ar fi amintit cum fusese 
vremea marţea trecută: a fost asasinat. i 

Am așteptat să-mi dea detalii privind decesul lui Yastrebov. In 
schimb, el se ridică și se uită prin cameră. 

— Aveţi un birou foarte plăcut, constată. 

Nu prea știam ce să răspund. Ce voia de la mine? Se îndreptă 
spre tabla de șah pe care o ţin lângă fereastra cea mai 
apropiată de masa de scris și ridică regele alb. Il cântări în 
palmă și păru să constate că greutatea lui era acceptabilă. 

— Frumos set, zise, examinând baza piesei, pe care scria cu 
litere mici, de un roșu sângeriu: Jaques London. Englezesc? 

— Da, am spus. 

— Piesele Staunton au o linie foarte plăcută. Mai simplă și mai 
pură decât ale noastre. 

Lăsând jos regele, examină apoi caii cu piepturi late și coame 
bogate. 

— Foarte drăguţ. Jucaţi, presupun? 

— Când pot, ceea ce nu se întâmplă foarte des, am răspuns. 
Și nici foarte bine, de fapt. 

— Cine credeți că va câștiga turneul? 


11 


Având în vedere ceea ce discutaserăm, mi se părea destul de 
ridicolă turnura pe care o dădea conversaţiei, dar i-am răspuns: 

— Capablanca are șanse bune. 

— Sunt surprins, zise el pe un ton care părea să implice că era 
ceva îndoielnic în ceea ce tocmai spusesem. Rozental e marele 
favorit. În ultimii doi sau trei ani a fost practic invincibil. 

Am simţit că se mai ascundea ceva în spatele întrebării. Știa 
oare că Rozental îmi era pacient? În Rusia poliţia știe multe 
lucruri. 

— Și Rozental are șanse serioase, am admis. 

Lîcev puse la loc regele, exact în centrul pătratului. 

— Ce poziţie e asta? întrebă el. 

l-am explicat că era o partidă prin corespondenţă pe care o 
jucam cu prietenul meu, Kopelzon. La menţionarea numelui lui 
Reuven Moiseievici, Licev miji ochii. Un poliţist cu gust pentru 
muzica rafinată? Sau un poliţist cu interes profesional pentru 
unul dintre cei mai vechi prieteni de-ai mei? 

Părea complet absorbit de poziţie. 

— Cine mută? 

— Eu. Albul. 

— Care a fost ultima mutare a negrului? 

— 34... Rh5, am spus. 

— Schimbul la g5 nu vă aduce niciun avantaj, zise el făcând o 
grimasă. Ce o să jucaţi? 


Spethmann - Kopelzon 
Kopelmann tocmai a jucat 34... Rh5, atacând turnul alb. 
Schimbul ia 95 nu aduce niciun avantaj albului. 
Ce trebuie să joace Spethmann ca să își mențină șansele de a 
câștiga? Spethmann - Kopelzon, Sankt Petersburg, 1913-1914 


12 


Mutări anterioare: 


1. e4 c5 2. Cc3 Cc6 3. g3 96 4. Ng2 Ng7 5. d3 d6 6. 
Cge2 e5 7. h4 h5 8. Cd5 Cce7 9. Cec3 Cxd5 10. Cxd5 
Ne6 11. c4 Nxd5 12. cxd5 Nh6 13. b4 Nxc1 14. Txcl 
b6 15. Nh3 Kh6 16. Dd2 Rf8 17. 0-0 Rg7 18. F4 exf4 
19. Txf4 Te8 20. Db2+ Te5 21. bxc5 bxc5 22. Txc5 g5 
23. hxg5 Dxg5 24. Tc2 Rh7 25. Tg2 Tg8 26. Df2 De7 
27. Tf6 Rg7 28. Tf4 Rh7 29. Nf5+ Cxf5 30. Txf5 Txf5 
31. Dxf5+ Rh6 32. Df4+Tg5 33. g4 hxg4 34. Txg4 Rh5 


În toţi anii în care jucaserăm șah împreună, nu-l bătusem 
niciodată pe Kopelzon, dar în partida aceasta ieșisem din 
deschidere cu un ușor avantaj. Adversarul meu, mai degrabă 
datorită surprizei, alesese să renunțe la un pion în schimbul unui 
atac. Apărându-mă exact, reușisem nu numai să rezist furtunii, 
ci chiar să-mi menţin pionul în plus. Totuși, până ajunseserăm la 
poziţia prezentă, rămăsesem fără idei, iar speranțele mele 
privitoare la o primă victorie împotriva lui Kopelzon se evaporau; 
eram pe punctul de a-i oferi remiza. 

— Nu știu, am spus. 

Deși simțeam că este aproape o încălcare a etichetei - 
absurdă, dată fiind circumstanţele -, curiozitatea nu-mi dădea 
pace. Am întrebat: 

— Cum a fost omorât Yastrebov? 

Lîcev își întoarse ochii spălăciți către mine. 

— A fost ciomăgit până la moarte. Ucigașii i-au pus cadavrul 
într-o căruţă, apoi l-au aruncat în canalul de lângă restauratul 
„Ursul”. 

— Am citit ceva despre asta, am spus. 

M-am dus până la vraful de ziare vechi din biroul de afară și 
am găsit repede ce căutam, în Russkie Vedomosti, întâmplător 
ziarul lui Gulko. Ştirea apăruse în aceeași ediţie în care fusese 
anunţată asasinarea lui Gulko, deși era prezentată mult mai 
puţin central. Relata despre recuperarea corpului unui tânăr 
după un accident de automobil pe cheiul Moika. Conform 
prezentării din ziar, nefericita victimă pierduse controlul mașinii 
pe o porțiune acoperită cu gheaţă a drumului de lângă „Ursul” și 
derapase în canal. 

— Nu e nimic aici legat de vreo crimă, am observat. 


13 


— Ucigașii încearcă să-și ascundă crima prezentând-o ca pe 
un accident. Evident, au reușit să păcălească presa. 

Arătă spre ziar și zise: 

— L-aţi cunoscut pe Gulko? 

— Nu, am spus. 

— Nu l-ați întâlnit niciodată? 

— Nu, am repetat. De ce? Există vreo legătură între cele două 
crime? 

— E o posibilitate, zise el, iar glasul lui suna de parcă ar fi 
ridicat din umeri. 

— De ce a fost omorât Yastrebov? 

— Ca și în cazul asasinării lui Gulko, încă nu e clar, răspunse 
el în același fel lipsit de emfază. 

Am observat cu ușurare că se îndrepta spre ușă. 

— Chiar n-am idee cum a ajuns cartea mea de vizită la el, am 
spus. Îmi pare rău că n-am putut să vă ajut mai mult. 

— O să ne vedem mâine după-masă la sediul politiei, îmi 
expuse el sec starea de fapt. Să fiţi acolo la cinci. 

— De ce? am obiectat. V-am spus deja: nu știu nimic despre 
acest Yastrebov. 

— Poate vom descoperi că știți mai multe decât credeţi că 
știți. Desigur, dumneavoastră, ca psihanalist, înțelegeți asta. 

— E imposibil. Mâine am programări. 

— Aţi prefera să veniţi acum, cu mine? 

N-am răspuns. Licev mă privi în ochi. 

— La cinci, mâine, atunci. 

Eram încă într-un soi de transă când Licev îmi arătă 
fotografiile de pe perete. 

— Cine e femeia? întrebă, bătând cu degetul în fotografia mai 
mare. 

— Soţia mea, Elena, am zis. 

— N-ar trebui să fie „răposata mea soţie”? 

— Ba da, am admis, după ce mi-am revenit din vulgaritatea 
provocării lui. Răposata mea soţie, Elena. 

— lar aceasta trebuie să fie fiica dumneavoastră, Catherine? 
zise el, bătând în a doua fotografie. 

Gândul că bărbatul acesta odios, viclean și ameninţător știa 
de existenţa lui Catherine îmi provocă o senzaţie de scufundare. 

— Da, am spus încet, de parcă aș fi sperat că n-o să-mi audă 
mărturisirea. 


14 


— Să aduceţi fata cu dumneavoastră mâine. 

Nu cred că am rostit vreun cuvânt timp de un minut sau două, 
doar m-am holbat, fără să înțeleg, la musafirul nepoftit, și el la 
mine. Chiar și după ce șocul a trecut, nu l-am întrebat de ce voia 
s-o vadă pe Catherine sau de ce credea că ea ar fi avut de-a 
face cu Gulko sau Yastrebov, sau cu accidentul, sau crima, sau 
ce-o fi fost. 

Lîcev privi înapoi spre tabla de șah. 

— Nu pierzi, zise. Cel puţin nu încă. 

M-am întors să-i urmăresc privirea. Când m-am răsucit iar 
spre el, își dădea la o parte părul lins care îi căzuse în ochi. Il 
netezi cu grijă și își puse pălăria. 

— Ne vedem mâine, doctore Spethmann, mai zise el și 
dispăru din birou. 


TREI 


Cu pacienţii mei sunt tatăl cel bun - atent, blând, calm, 
corect, strict, nemustrător și foarte prezent. l-ar îngrozi să 
descopere că omul căruia îi atribuie o înțelepciune și o 
seninătate aproape supranaturale este, în realitate, la fel de 
puţin imun ca și ei în faţa anxietăţii sau a exaltării, sau a altor 
emoţii mai turbulente sau mai periculoase. Dar ăsta-i adevărul 
în ce mă privește. 

Cel mai uimitor pacient din acea vreme - și îl includ aici și pe 
Rozental - era Anna Petrovna Ziatdinov. Făcusem cunoștință cu 
ea în primăvara lui 1913, la o recepţie ţinută de ambasadorul 
german. În vârstă de treizeci și șapte de ani, era una dintre cele 
mai faimoase frumuseți din Sankt Petersburg. 

Mă dusesem acolo numai la insistențele lui Kopelzon. 

— Trebuie să ieși mai des, Otto, îmi spusese în stilul lui 
energic, gen să-lăsăm-prostiile. Știu că ești încă în doliu, dar a 
trecut deja un an. Nimeni n-o să ţi-o ia în nume de rău - și, pe 
lângă asta, va veni acolo o femeie pe care sunt pe punctul s-o 
seduc și vreau să știu ce părere ai despre ea. 

— Aş rămâne acasă, cu Catherine. O să se simtă singură fără 
mine. 


15 


— Catherine are batalioane de prieteni tineri. Armate întregi. 
la-ţi haina! 

Clădirea ambasadei era colosală și monolitică, sculptată, s-ar 
fi zis, dintr-un singur bloc de granit finlandez. Totul avea de-a 
face cu mărimea, puterea și dominaţia: arhitravele masive, 
pereţii nesfârșiţi și, pe acoperiș, giganţii din bronz ţinând 
hățurile celor doi cai uriași, cu coamele lungi fluturând, cu nările 
aprinse. Războiul se ivea la orizont și tensiunile nu mai erau 
stăpânite. 

— Cum poţi suporta să vii într-un asemenea loc? i-am șoptit 
lui Kopelzon când am primit primele băuturi. 

— Pentru că numai aici pot vorbi cu adevărata mea iubire, 
zise el, rotindu-și privirea prin sală. Iat-o. Vino și tu. Dacă soțul 
ei o vede singură cu mine, jocul se încheie. 

Mă luă de cot și mă conduse în direcţia ei. 

— Nu e cea mai frumoasă femeie pe care ai văzut-o? 

Anna Petrovna era de înălțime mijlocie, cu tenul de culoare 
deschisă, buzele pline și ochii mari, de culoarea mierii, cu albul 
foarte pur. Părul negru era strălucitor, dar avea linia cam prea 
coborâtă. Era o frumuseţe mai degrabă paradoxală, impresie 
accentuată de un dinte mijlociu din partea de sus care părea să 
iasă din gingie într-un anumit unghi, singurul excentric dintr-un 
aranjament altfel perfect simetric. Am fost atras de 
imperfecţiunea liniei părului și a dintelui; sugera o altă latură a 
ei, vag piraterească, de parcă dincolo de respectabilitate se 
ascundea ceva secret și calculat. Sau poate că, pur și simplu, 
eram în general ușurat să găsesc defectele celorlalţi, fiind atât 
de conștient de ale mele. 

Ea păru destul de mulțumită să-l vadă pe Kopelzon dar, din 
punctul meu de vedere, era mai degrabă amuzată decât 
măgulită de atenţiile lui. Punea aceeași dăruire în seducţiile lui 
ca și în recitaluri; muzica lui, însă, era infinit mai subtilă. După 
un timp, Anna Petrovna se scuză. 

— Ce crezi despre ea? întrebă Kopelzon. Merită riscul, nu? 

— La soț te referi? 

— Doamne, nu! exclamă el dând din mâini a lehamite. Boris 
Ziatdinov e un afurisit, dar e doar un avocățel cu temperament 
violent. Riscul e tatăl. 

— Cine e? 

— Muntele, zise Kopelzon aproape în șoaptă. 


16 


Avea o expresie gravă, și pe bună dreptate. Piotr Arsenievici 
Zinurov era unul dintre cei mai bogaţi industriași din Sankt 
Petersburg și se bănuia că finanța în secret Sutele Negre; sigur 
era că nu-i venea greu să apere atacurile lor violente împotriva 
evreilor și a proprietăților evreiești. N-ar fi fost încântat să 
descopere că singura lui fiică era obiectul atenţiilor sexuale ale 
unui violonist evreu. 

— Ah, oftă Kopelzon, nu s-ar zice că Anna Petrovna va da fuga 
în patul meu, nu diseară, în orice caz. Şi cum eu, spre deosebire 
de tine, consider că o noapte în singurătate e o noapte 
pierdută... 

Își îndreptase deja atenţia spre o femeie corpolentă, de vreo 
patruzeci de ani. L-am bătut pe năzdrăvanul meu prieten pe 
spate și i-am urat noroc. 

Eram în drum spre ieșire când am auzit o voce în spatele 
meu: 

— Plecaţi așa de repede, doctore Spethmann? 

Era Anna. Mă prezentă însoţitorilor ei, care erau cât se poate 
de drăguţi și de prietenoși. Toţi s-au declarat admiratori 
categorici ai lui Blok. 

— Sunteţi tot mai neliniștit, doctore Spethmann, zise Anna 
după o vreme. 

Se întorsese treptat cu spatele la prietenii ei, astfel că acum 
eram separați de grup și de speculaţiile lui în jurul poeziei lirice. 

— Îmi cer scuze, am zis. Ar trebui să plec acasă, la fiica mea. 

— Sper că nu e bolnavă. 

— Deloc, mulțumesc, dar e tânără și de curând a rămas fără 
mamă. 

— Îmi pare foarte rău, șopti Anna, atingându-mi braţul. Ce 
groaznic, pentru amândoi. Câţi ani are fata dumneavoastră? 

— Face optsprezece în august. Nu-i place să stau departe de 
ea și i-am promis că mă întorc până la nouă. 

— Atunci trebuie să plecaţi acasă imediat, mă îndemnă. 

Mai devreme, îi apreciasem conversaţia drept spirituală și 
bine informată, dar simţisem și că avea ceva de salon în ea, 
ceva exersat, revăzut și rafinat pentru următoarea 
reprezentație. Solicitudinea ei de acum, totuși, părea să vină 
dintr-o realitate mai apropiată. 

— A fost o plăcere să vă cunosc, doctore Spethmann, zise ea, 
întinzându-mi mâna. Am auzit atâtea despre dumneavoastră. 


17 


— De la Kopelzon? 

Anna surâse. 

— Prietenul dumneavoastră e complet incorigibil. Spuneţi-mi, 
asediile lui amoroase au vreodată succes? 

— Nu eșuează niciodată, din câte știu. 

O scânteie de amuzament îi sclipi în ochi. Îi ţineam mâna într- 
a mea. De obicei reușim într-un fel sau altul să găsim informaţia 
pe care o vrem, iar eu asta voisem să aflu: că Anna nu seva 
culca cu Kopelzon. În timp ce stăteam în faţa ei nu eram 
conștient de asta, cel puţin nu întrutotul, și abia mai târziu am 
admis că îl propusesem pe Kopelzon drept sursă a informaţiilor 
ei despre mine numai ca s-o fac să vorbească despre legătura 
lor, dacă exista așa ceva. In anul scurs de la moartea Elenei nu 
simţisem nimic, asta dacă epuizarea nu poate fi descrisă în 
acest context drept un sentiment. Numai dependenţa 
contradictorie a lui Catherine de mine mă mai motiva: mă voia, 
dar în același timp pretindea că o sufocam. Mi se arunca în 
braţe și îmi spunea că mă iubește, apoi ţipa că eram cel mai 
crud tată de la Avraam încoace și cel mai rău soț de la Adam. 
Nu am nicio înclinaţie către melodramă, nici nu vreau să spun 
că, fie și în cele mai pustii ore ale nopţii, aș fi avut vreodată cea 
mai mică intenţie de a-mi căuta moartea. Dar dacă moartea m- 
ar fi căutat pe mine, dacă aș fi fost eu pe podul Poliţeiski în locul 
lui Gulko, nu sunt sigur că m-aș fi luptat sau că aș fi încercat să 
scap. 

lar acum mă uitam la o femeie și mă gândeam că mi-ar 
plăcea să o cunosc mai bine. Mă simțeam tulburat și, de 
asemenea, rușinat, în timp ce îi uram noapte bună. 

(J 

Am revăzut-o apoi pe Anna cinci sau şase luni mai târziu, 
când m-am întâlnit cu ea la teatrul Mariinski, în pauza unui 
spectacol după Don Quijote de Cervantes, cu Vaganova. Eram 
cu Catherine, care în seara aceea era senină și vorbăreață. Da, 
în seara aceea, eram cel mai bun tată de la Avraam încoace. 

— Ce mai faceţi, doctore Spethmann? zise Anna urcând către 
noi. 

Părea mai degrabă obosită și slăbise considerabil. 

— Sunt bucuros să vă văd iar. 

Eram încântat în taină că Anna o cunoștea pe Catherine 
acum, când nu numai că arăta irezistibil de frumoasă, ci era și 


18 


într-o dispoziție încântătoare, însă, odată formalităţile încheiate, 
fiica mea se cufundă într-o tăcere mohorâtă și, pe durata 
conversației noastre, mi se agăţă de braţ cu forţa unui gardian 
care păzește un prizonier. Am observat privirea Annei alunecând 
peste degetele țepene ale lui Catherine înfipte în braţul meu. 
Expresia ei nu trăda nimic, dar știam că înţelegea foarte bine ce 
se întâmplă. În cele din urmă spuse că spera să ne mai întâlnim 
curând și se scuză cu graţie. 

— Cine e femeia asta îngrozitoare? se interesă Catherine 
după ce ea plecă. 

— Ți s-a părut îngrozitoare? am întrebat blând. 

— Desigur. Cine e? 

— Anna Ziatdinov. Soţul ei - am avut grijă să pomenesc de 
soț - e avocatul Ziatdinov. 

— Cum de o cunoști? 

— De fapt, n-o cunosc aproape deloc. 

— Nu? Era ciudat de intimă cu tine pentru o străină. 

— Nu prea cred, am spus încet. 

— Așa făceai ca să scapi cu mama, ţipă la mine cu o 
vehemenţă subită, pretindeai că n-aveai habar despre ce 
vorbește. 

— Ne întoarcem la locurile noastre? 

Însă lui Catherine nu-i puteai distrage atenţia. 

— l-ai frânt inima flirtând cu alte femei de faţă cu ea. 

Cei din apropiere tăcură, cuprinși de un brusc interes pentru 
propriii lor pantofi. 

— N-ai pic de rușine. Mă dezguști. 

— Catherine, te rog... 

Se întoarse brusc pe călcâie. Am urmat-o pe scările acoperite 
cu covor roșu și prin holul casei de bilete, până în piaţa pustie, 
unde am găsit-o stând nemișcată, uitându-se în gol, fără să fie 
atentă la ceva în particular. M-am oprit în spatele ei. Era la 
începutul lui septembrie, dar fulgi apoși de zăpadă străluceau în 
părul ei blond, aproape alb. Fii atent, mi-am spus. Fii calm și 
nemustrător. Suferinţa unei fiice nu cere mai puțin de la un tată. 

Se întoarse spre mine și spuse: 

— Promite-mi că n-o s-o mai vezi niciodată pe femeia aia. 

N-am ezitat: 

— Promit. 

— Jură! Jură pe viaţa ta. 


19 


— Jur că n-o s-o mai văd niciodată. 

Ne-am întors să ne luăm hainele, apoi am mers până la 
automobil și am plecat acasă. 

În dimineaţa următoare, un curier în livrea îmi aduse un bilet 
de la Anna Petrovna, în care mă întreba dacă aș accepta-o 
printre pacienţii mei. 


PATRU 


La zece minute după plecarea inspectorului Licev, Anna intră 
în biroul meu și se așeză pe canapea. M-am așezat și eu, cum 
cerea practica, la căpătâiul pacientului. 

Privind-o pe Anna, nimeni nu și-ar fi imaginat că era altfel 
decât mulțumită și sigură de sine, atât pe plan personal, cât și 
social. Povestea ei, așa cum mi-o dezvăluise în decursul 
primelor noastre întrevederi, era aceea că, în ultimii ani ai 
adolescenţei, simţise o amorţeală periodică și parțială a mâinii 
drepte. Episoadele se repetau la intervale diferite, de la o oră 
până la o săptămână. Medicii de familie solemni și scumpi 
chemaţi de tatăl ei nu reușiseră să găsească vreo cauză fizică, 
dar observaseră că amorțeala tindea să apară la o zi sau două 
după ce Anna avea coșmaruri atât de îngrozitoare, încât se 
temea să mai adoarmă. Trăseseră concluzia că boala ei era de 
natură isterică, însă starea aceasta fiind pe atunci prea puţin 
înţeleasă nu puteau prescrie tratamente eficiente. 

Anna însăși nu își amintea de vreun incident particular care ar 
fi putut provoca amorţeala sau coșmarurile, și nici nu putea să 
găsească vreun motiv pentru care, la douăzeci și ceva de ani, 
dispăruseră pur și simplu, la fel de subit. Scăpase de ele de mai 
bine de zece ani și, cum sănătatea i se refăcuse, le uitase 
complet. Totuși, atât coșmarurile, cât și absenţa senzatiei de 
amorțeală îi reveniseră. Era bolnavă de neliniște și oboseală. 

Știm că visele oferă cheia principală a bolii, chiar dacă 
pacientul refuză deseori să fie condus spre descoperirea ei. 
Anna și cu mine am discutat coșmarurile care păreau să conţină 
din belșug atât elemente literale, cât și simbolice. Cu toate 
acestea, ea pretindea că nu-și aduce aminte prea multe lucruri, 
în afară de faptul că, de obicei, în ele apărea o casă mare, cu 


20 


multe coridoare, o casă frumoasă, dar căzută în ruină. Își mai 
amintea şi senzaţia chinuitoare de sete. Am discutat 
posibilitatea ca acea casă să fie corpul ei, iar starea jalnică să 
reprezinte anxietatea naturală în legătură cu integritatea 
corporală, cu sănătatea și cu atractivitatea noastră fizică, pe 
măsură ce îmbătrânim. Nu a respins interpretarea mea, dar 
vedeam bine că nu era convinsă. Explorând mai departe, și-a 
amintit că, fiindu-i așa de sete, a început să cerceteze casa, 
căutând apă. Totuși, trecând dintr-o cameră în alta, era tot mai 
convinsă că cineva stătea la pândă. Se apropia de uși cu o 
groază crescândă, tremurând violent, înspăimântată de ceea ce 
urma să găsească dincolo de ele. În visele ei nu deschidea 
întotdeauna vreo ușă, dar, când o făcea, nu se pomenea față în 
față cu un vampir, ci găsea hrană - pește afumat, pâine, caviar, 
fructe și vodcă pe o masă. În punctul acesta se trezea ţipând. 

Într-atât de mare era teama Annei de lucrul cu care trebuia să 
se confrunte - ca și opoziţia ei la hipnoză și la asociere liberă -, 
încât am făcut mai puţine progrese decât speram. După ce m- 
am sfătuit cu colegii, am decis să lăsăm deoparte visele și să ne 
întoarcem la povestea vieţii ei. Psihanaliza seamănă cu căutarea 
aurului, și într-o ședință anterioară mi se păruse că găsisem o 
pepită. Era vorba de o călătorie, rememorată ca prin ceaţă, pe 
care Anna o făcuse în copilărie ca să-și viziteze bunica în Kazan. 
Pomenise călătoria doar în trecere și când, mai târziu, am făcut 
presiuni ca să-mi dea detalii, a fost cuprinsă de neliniște. 
Începeam să suspectez că în timpul voiajului s-ar fi putut 
întâmpla ceva semnificativ. 

Deranjat de vizita lui Licev, nu eram sigur că o să reușesc să 
mă concentrez suficient asupra ședinței noastre. Insă Anna 
părea atât de epuizată, încât am simţit că ar fi de neiertat să o 
amân. 

A tresărit când am adus în discuţie călătoria. 

— De ce vrei să afli amănunte despre asta? N-a fost nimic 
important, doar o excursie pe care am făcut-o în copilărie. 

— Regula fundamentală a psihanalizei este să nu ignori nimic, 
indiferent cât de banal ar putea să pară. 

— A fost cu ani buni înainte să înceapă coșmarurile. 

— Spune-mi ce-ţi poţi aminti. 

— Nu sunt sigură că-mi amintesc ceva, de fapt. 

— Câţi ani aveai? 


21 


— Treisprezece ani și două luni. 

— Îți amintești foarte exact. S-a întâmplat ceva memorabil? 

Ezită, doar o clipă. 

— Am avut prima menstruaţie. 

— Cum ai reacţionat la asta? 

— Am fost curioasă. 

— În legătură cu ce erai curioasă, mai precis? 

— Cum e să devii femeie. 

— Ai plecat singură la Kazan? 

— Nu, cu tata. 

— Unde era mama ta? 

— N-a venit. Nu știu de ce. Eram doar noi doi. 

— Cum te simţeai singură cu el? 

Işi acordă o pauză de reflecţie. 

— Acasă tata era mereu foarte ocupat, începu ea încet. 
Uneori nu-l vedeam cu zilele. Acum îl aveam numai pentru mine 
și eram entuziasmată. Îmi amintesc că în gara Nikolai, unde ne- 
am urcat în tren, lumea se uita la noi cu admiraţie. Ca și cum 
am fi fost... 

Se opri, apoi adăugă repede: 

— El era în floarea vârstei și foarte chipeș. 

— Ca și cum aţi fi fost?... am presat-o. Termină propoziţia. 

— E o prostie, protestă ea. Nu știu de ce am spus asta. 

— N-ai spus încă asta. 

— Ca și cum am fi fost soţ și soţie, nu tată și fiică. 

Râse stânjenită, dojenindu-se pentru absurditate. 

— De fapt nu credeau așa ceva, bineînţeles. Eu aveam 
treisprezece ani, iar el trebuia să aibă... patruzeci și patru. Dar 
faptul că posibilitatea asta le trecea prin minte sau că eu îmi 
imaginam asta era flatant. Asta și secretul meu - că începusem 
să am menstruaţie - mă făceau să mă simt cât se poate de 
adultă. 

— Ce altceva îţi mai amintești din călătorie? 

— Nimic, decât că a fost lungă: întâi până la Moscova, apoi de 
acolo la Kazan. 

N-am vrut să accept că nu-și mai amintea nimic și, când am 
forțat-o, s-a dovedit că era de fapt în stare să-și aducă aminte 
unele detalii despre ceilalţi pasageri - o femeie fermecătoare 
într-un mantou albastru, care i-a zâmbit, și un ofițer de 
cavalerie, în vârstă, care încercase să-l ia de sus pe tatăl ei -, 


22 


însă nu era nimic special care să-mi fie de ajutor. Totuși, 
simțeam o anumită reţinere din partea ei în privința punctului 
final al oricărei călătorii, destinația. 

— Povestește-mi despre Kazan și despre casa bunicii tale. 

Mă privi circumspectă, de parcă bănuia o capcană. 

— Nu e casa din coșmarurile mele, dacă la asta te gândești. 

— De unde știi? 

— Casa din coșmarurile mele e foarte mare, cu multe 
coridoare. Nu era absolut nimic înspăimântător în casa bunicii 
mele. Era mică și primitoare. Îmi amintesc o grădină de legume 
în spate și o bucătărioară cu sobă cu petrol și cu o măsuţă. 

— Unde dormeai? 

— Într-un dormitor de la etaj. 

— Singură? 

— Nu. Trebuia să împart camera cu tata. 

— Ai zis că trebuia să împărţi camera? Ai împărţit-o, de fapt? 

Părea uluită. 

— Cred că trebuie s-o fi împărţit. Nu ţin minte să mai fi fost 
vreo cameră pentru el. 

Am scris ceva și am continuat. 

— Cum aţi ajuns de la gară la casa bunicii? 

— Cu o trăsură, probabil, dar chiar nu-mi amintesc. 

— Ce aţi făcut când aţi ajuns? 

Se încruntă și tăcu preț de câteva clipe lungi. 

— Am stat acolo o săptămână, dar mintea mea e complet 
goală. 

— Incearcă să-ţi amintești. Orice. Ce v-a gătit bunica? 

— Acum, că mă gândesc mai bine, nu cred că am stat o 
săptămână, zise ea încet. Așa ar fi trebuit. Imi amintesc cum mă 
săruta mama în gară și spunea că nu știe cum o să trăiască o 
săptămână fără mine. 

Vocea îi era tot mai slabă pe măsură ce memoria îi revenea. 

— Sunt sigură că... trebuia... să stăm o săptămână, dar... 

— Continuă, am spus. 

— Chiar nu-mi mai amintesc nimic, șopti ea, cu un accent de 
disperare în glas. 

Când am încercat să o presez, m-a întrerupt imediat, deși pe 
un ton rugător: 

— Te rog. Serios, e o pierdere de vreme. Nu s-a întâmplat 
nimic. 


23 


Vehemenţa ei îmi întărea de fapt convingerea că dădusem de 
aur, dar în același timp ezitam să o împing de la simpla 
povestire pe tărâmul imprevizibil al inconștientului. Nu voiam 
să-mi asum riscul provocării unei crize, însă eram medicul ei și 
aveam responsabilitatea să ajung la rădăcina bolii, lucru care 
putea fi realizat numai prin scoaterea ei forţată din starea aceea 
de blocaj, defensivă. 

— Mai era cineva în casă? 

— Te rog! repetă ea. 

Își acoperi faţa cu palmele, cu degetele mari pe pometți și cu 
restul răsfirate ca o perdea peste ochi. Nu scoase un cuvânt 
timp de câteva minute. 

— Nu mai vreau să vorbesc despre asta. 

Niciun fel de persuasiune din partea mea n-o convinse să se 
răzgândească. 

La sfârșitul ședinței i-am făcut un ceai. M-a întrebat despre 
Catherine. 

— E bine, mulțumesc. Cel puţin din câte îmi pot da seama. De 
când a început studiile la universitate n-o prea văd. 

— E o fată remarcabilă. Aș vrea doar să nu-i displac într-atât. 

— Nu-i displaci câtuși de puţin. 

Anna surâse cu subînţeles. După câteva clipe, zise: 

— Te-ai gândit vreodată să te recăsătorești? 

— Nu, i-am răspuns imediat, cu toate că întrebarea mă luase 
prin surprindere. 

— Din cauza lui Catherine? 

— Nu numai din cauza lui Catherine, am spus. 

— Atunci de ce? 

— les rar și nu prea am ocazia de a întâlni pe cineva... 

Am zâmbit neajutorat și am ridicat din umeri. 

— Asta îmi sună ca o scuză, zise ea. 

— Poate, am admis. 

— Ți-e teamă? 

— Teamă? 

— Să cunoşti pe cineva? Să te îndrăgostești din nou? 

Nu știu de ce, dar întrebarea m-a deranjat. M-am ridicat și m- 
am dus la fereastră. 

— Otto, îmi pare teribil de rău, a exclamat ea. Ce prostie am 
spus! 


24 


M-am uitat lung pe fereastră, la strada acum întunecată și 
aproape pustie. Anna a venit în spatele meu și mi-a atins cotul. 

— Mă ierţi? zise ea în șoaptă. 

M-am întors cu fața la ea. Era așa de aproape, încât aproape 
ne atingeam. Ne-am privit câteva clipe. Dacă aș fi fost Kopelzon, 
aș fi sărutat-o. În schimb, am trecut pe lângă ea până la locul 
sigur al tablei de șah, iar sărutul care nu se întâmplase a rămas 
în aer, între noi. 

— Pari preocupat, zise ea după o clipă. 

— Îmi pare rău. 

— Poţi să-mi spui de ce? 

N-ar fi trebuit să-i spun: era lipsit de profesionalism și, 
aproape sigur, de etică. Mă ascultă, la început nevenindu-i să 
creadă, apoi indignată. 

— Ce drept are acest Licev să-ți ceară să te prezinți la poliţie? 
N-ai făcut nimic rău. E scandalos. 

— Nu mi-e teamă să mă duc, am spus. Dar mă tem pentru 
Catherine. 

— Trebuie să pui pe altcineva să intervină din partea ta. O 
persoană cu influenţă. Cineva care să-l pună pe Licev la locul lui. 
Și trebuie să faci asta înainte să te duci mâine la poliţie. Odată 
ce mecanismul se pune în mișcare, va fi imposibil de oprit. 

— Nu cunosc pe nimeni cu o asemenea influență, am spus. 

Tăcu o clipă, ca și cum ar fi dezbătut ceva cu ea însăși. Mă 
întrebă dacă putea folosi telefonul din biroul de lângă. 

Un minut sau două mai târziu se întoarse. 

— Tocmai am vorbit cu tata, zise ea. 

Muntele. Inima îmi sări peste o bătaie. 

— l-am explicat situaţia, continuă. Ar vrea să vă vedeţi 
diseară, să discutaţi. 

— N-ar fi trebuit să-ţi spun. 

— Nu fi prostuț, Otto. Măcar atât pot să fac. Du-te să te 
întâlnești cu tata. Dacă cineva te poate ajuta, atunci el este. 

Știam din ce-mi spusese în ședințele anterioare că legătura 
strânsă dintre Zinurov și fiica lui nu rezistase, dar nu-mi 
dezvăluise motivele înstrăinării lor. 

— Te așteaptă la miezul nopţii, la Clubul Imperial de Yachting, 
zise. 

Recunoscător și stânjenit, i-am ţinut haina. Mi-am lăsat 
mâinile să se odihnească ușor pe umerii ei. Rămase perfect 


25 


nemișcată. Fără să mă gândesc, mi-am mișcat puţin degetul 
mare de la mâna dreaptă ca să-i ating o șuviţă din părul negru 
și bogat, în locul în care îi cădea pe pielea pală. Își răsuci un pic 
capul, dar nu-mi dădeam seama dacă mă încuraja sau mă 
avertiza. 

Mi-am luat mâinile de pe umerii ei. 

Am ieșit împreună din birou în holul spaţios placat cu 
marmură, unde am chemat liftul. Anna intră în cabină și liftierul 
în uniformă închise ușa. 

De după grilaj, îmi spuse: 

— Telefonează-mi după ce te vezi cu tata. 

Am rămas pe loc, ascultând scârțâitul electric și zgomotele 
cabinei care cobora, după care m-am întors în birou. Tocmai 
ajunsesem la ușă când am auzit pe cineva urcând. Se auzea 
ecoul unor pași rari și grei. 

— Cine-i acolo? am strigat. 

Singurul răspuns a fost continuarea înaintării acelor pași lipsiţi 
de grabă. Doi bărbaţi își făcură apariţia în capul scărilor. Primul, 
un tânăr înalt, rânji neplăcut. Tovarășul lui avea o privire tăioasă 
și ţinea în mână un revolver. 

Zise doar atât: 

— Salut, evreule. 


CINCI 


Cu două săptămâni înainte de asasinarea lui Gulko, Kopelzon 
mă invitase la un recital privat pe care-l dădea în casa 
magnatului transporturilor navale, S.I. Raetski. După aceea am 
cinat împreună la „A l'Ours”. De obicei, după un recital, 
Kopelzon era expansiv și excitat, plin de el însuși, însă în seara 
aceea era preocupat și agitat. 

— Fie ești nemulțumit de felul în care ai cântat, fie ai 
probleme cu o femeie, am zis, încercând să-i descrețesc fruntea. 

— E adevărat că o tratezi pe Anna Petrovna? 

— Da, am spus, oarecum prevăzător. 

— Te culci cu ea? 

— Nu, am exclamat, prefăcându-mă mai șocat decât eram de 
fapt. 


26 


— Te-ai îndrăgostit de ea? 

— Din cauza asta ești așa de morocănos? Pentru că n-ai reușit 
să o seduci? 

— Cine zice că n-am reușit? 

Își lipi pe faţă un rânjet, deși cu un oarecare efort. 

— În regulă, recunoscu el. Am eșuat. O dată. 

— De ce nu mă lași să te tratez? 

— Să mă tratezi pe mine? zise el cu o doză de agresivitate. 

Uneori Kopelzon mă făcea să mă tem că era posibil să mă 
disprețuiască. 

— Pentru ce anume? 

— Pentru priapismul tău extrem de alarmant. 

Ostilitatea din expresia lui se stinse. 

— Cred că lipsa ta de interes în chestiunile acestea e de un 
interes mult mai mare, mă tachină el zâmbitor. 

Terminaserăm mâncarea și vinul. Kopelzon ceru șampanie și 
brandy. 

— Am un pacient nou pentru tine: Avrom Rozental, zise el. 
Vorbesc serios, a cam luat-o razna. 

— Nu știam că îl cunoști pe Rozental. 

— Păi, de fapt suntem în relaţii amicale, preciză el, cam 
evaziv. Oricum, o să aibă nevoie de ajutorul tău dacă o să 
participe la turneu. 

— Vrea el ajutorul meu? 

— Am vorbit cu el despre tine. 

Era din nou imprecis, avea o anumită notă evazivă. 

— Când poţi să-l vezi? Mâine? 

— Care sunt simptomele? De ce spui că a luat-o razna? 

— O să afli singur. Apropo, Rozental nu prea are bani. Pot să 
plătesc eu o sumă care să se apropie de costul tratamentului... 

— S-ar putea să nu fie vorba de niciun tratament, l-am 
întrerupt. lar dacă va fi, îmi rămâi dator cu o cină, nimic mai 
mult. 

Kopelzon mă apucă de mână și mi-o strânse. 

— Îți mulțumesc, Otto, zise el. Nici nu știi cât e de important. 

e 

În ziua următoare, Minna îi aduse pe Kopelzon și pe celebrul 
Avrom Chilowicz Rozental în biroul meu. Nu-l mai văzusem pe 
Rozental în carne și oase, deși, la fel ca alte mii de oameni, îi 
urmărisem în ziare marșul triumfal prin Europa. Partida cu 


27 


Rotlewi, de la Lodz, din 1907, era capodopera lui; o studiasem la 
fel de amănunţit cum făcusem și cu studiile de caz privind pe 
Anna O, Dora și Micul Hans. La o examinare atentă, totul se 
dovedea a fi perfect logic. Și totuși, hăurile ameţitoare ale 
imaginaţiei erau de așa natură, încât păreau a fi opera unui 
magician. 

Kopelzon și cu mine am schimbat câteva banalități și atenţii. 
Arătând spre tabla de șah, m-a întrebat dacă aveam o mutare 
pregătită pentru el. Mi-am cerut scuze încă o dată și am făcut 
apel la indulgenţa lui. 

— Zici că vrei o remiză? zise el. 

— Te deranjează dacă mă mai gândesc o zi sau două la asta? 

— Cum vrei, spuse, uitându-se scurt la Rozental. Dar cred că 
o să te convingi că e remiză. 

Jocul lui Kopelzon se voia a fi în beneficiul lui Rozental, un 
mod de a-l face pe marele maestru să se simtă în largul lui. 
Privirea taciturnă a lui Rozental alunecă spre piesele Jaques și se 
opri acolo. Trăsăturile îi rămaseră impasibile. Eram stânjenit de 
atenţia pe care o acorda bietelor noastre eforturi. 

— Doriţi un ceai? l-am întrebat. 

Nu mi-a răspuns, probabil că nu auzise. Am repetat 
întrebarea. 

— Nu. Nu, mulțumesc, spuse el în idiș. 

Murmură imediat o scuză, atât pentru refuz, cât și pentru idiș. 
Rusa lui era de mahala, destul de fluentă, dar guturală și nazală. 

— De când sunteţi în Sankt Petersburg? am întrebat. 

Rozental se uită neliniștit la Kopelzon. 

— De două săptămâni, Avrom Chilowicz, zise Kopelzon, 
adresându-i-se de parcă ar fi fost un copil lăsat în grija lui. 

Întorcându-se către mine, îmi explică: 

— Avrom stă la Astoria. 

Chiar în acea clipă, capul lui Rozental tresări într-un fel care 
mi-a amintit de un animal înspăimântat de prezenţa unui 
prădător. Începu să se scarpine furios în creștet. Kopelzon și cu 
mine îl priveam în tăcere. 

După câteva secunde, m-am răsucit către Kopelzon. 

— Mulţumesc, Reuven. Minna o să te conducă la ieșire. 

— N-ar trebui să rămân? zise el, evident surprins de cererea 
mea. 


28 


— Ce se petrece între analist și pacient e o chestiune complet 
privată. 

— Bineînţeles, dar suntem numai prieteni aici. Avrom e 
prietenul meu, sunt singurul prieten pe care-l are în Sankt 
Petersburg. Eu am aranjat să-l vezi. Trebuie să rămân. 

— E imposibil, Reuven. Te rog. 

— Nu înţelegi - trebuie să rămân. 

— Raspunsul e același, am insistat. 

Rozental, preocupat de orice putea fi lucrul care-i irita scalpul, 
nu auzea nimic din toate astea, din câte îmi puteam da seama. 
Am reușit să-l scot pe Kopelzon în biroul din faţă. Era 
nemulțumit și nu încerca s-o ascundă. 

— Dacă vrei să-l tratez pe Avrom Chilowicz, i-am spus, va 
trebui să consimţi să fac asta în particular. 

Kopelzon făcu un gest dramatic, de om disperat. 

— Nu poţi face o excepţie, doar de data asta? 

— De ce ții să fii prezent? 

— Ca să câștigăm timp. Avrom bate câmpii. Doamne, cum 
mai bate câmpii. 

— Psihanalistul nu poate ignora nimic din ce-i spune pacientul 
lui, știi asta. 

— Crede-mă, ai face bine să nu bagi în seamă. 

— Dacă ţi-aș cere să foloseşti doar trei dintre corzile viorii 
tale, ce mi-ai spune? 

Kopelzon își trecu palma peste frunte, ca un om căruia 
incapacitatea celorlalţi de a-i aprecia măsura exactă a grijilor îi 
pricinuia o imensă suferinţă. 

— Stăm groaznic cu timpul, mormăi el. Avem așa de puţin 
timp. Crezi că poţi să-l vindeci? 

— Depinde dacă vrea să coopereze cu mine, am spus. Dacă e 
dispus să reflecteze la lumea lui interioară și să tolereze durerea 
psihică. Și, nu în ultimul rând, dacă boala lui poate fi tratată prin 
psihanaliză. 

— Turneul începe în 21 aprilie. Trebuie să fie pregătit să 
joace. 

— E un turneu de șah, Reuven. O să mai fie și altele. 

— Nu, n-o să mai fie! strigă el. Asta e șansa lui Rozental să se 
dovedească șalangerul de drept al campionului mondial. Trebuie 
să joace. 


29 


Kopelzon era un ins cu multe pretenții și lipsit de răbdare. Cei 
mai mulţi îl considerau imposibil. Eram obișnuit cu mofturile lui, 
dar până și eu am găsit că, de data asta, vehemenţa lui era 
inutilă și dezgustătoare. 

— Rozental nu e doar un jucător de șah - mai e și polonez, 
continuă el. Și, cu o inconfundabilă notă acuzatoare, adăugă: Și 
evreu. Sau n-ai observat? 

Există oameni de succes cu origini modeste care se 
adaptează fără efort și atât de bine la circumstanţele noii lor 
vieți, încât nu ai ghici niciodată unde își au rădăcinile. Și mai 
sunt cei care cunosc numai croitorul și băcanul, rabinul și 
hangiul, corturile Torei și câmpiile plângerii; rupţi de lumea asta, 
nu mai știu ce să facă sau ce să spună și nici măcar ce să mai 
gândească. Bănuiesc că mă așteptasem la un magician cu 
puteri spectaculoase și secrete, mult deasupra speţei umane. In 
schimb, dădusem de Avrom Chilowicz Rozental, un evreu sărac 
din ștetl. Da, observasem. 

— Nu pot să-l tratez dacă insiști să fii prezent, am spus. 

Se uită mânios la mine, însă când văzu că nu puteam fi 
convins capitulă și zise: 

— Cel puţin o să mă ţii la curent cu progresele lui? 

— În termeni generali, da. 

Era limpede că nici asta nu era mai pe placul lui decât refuzul 
meu de a-l admite la ședințe. l-am zis: 

— Dau telefon acum altui doctor - lui Behterev însuși, dacă 
vrei -, dar te asigur că, oricine ar fi, o să-ţi spună exact același 
lucru. 

M-am întors la pacientul meu pregătit să încep prima din 
multele noastre ședințe. Rozental nu a bătut câmpii, cel puţin 
nu la început. 

e 

Bărbatul înalt își scoase pălăria și se trânti pe un scaun, la 
masa mea de lucru. Puse un cuțit galben cu mâner de os în fața 
lui, pe masă. 

— Eşti singur aici? zise el. Speram s-o văd pe Minna. Am auzit 
că e frumoasă. 

Se întoarse spre complicele lui. 

— Vezi la baie. 

Tânărul cu revolverul trecu în spatele meu. Am auzit cum 
deschide ușa de la baie și aprinde becul. 


30 


— Nu-i nimeni, Kavi! 

Am prins privirea celui așezat pe scaun. Kavi, se părea. Era 
cât un urs, cu faţa lată și umeri puternici. Cazac, după cum 
arăta și vorbea. 

— Poate că e numele meu, zise el, parcă citindu-mi gândurile. 
Sau poate că nu. 

Dădu din cap către complicele lui, un semnal să treacă la 
treaba pe care veniseră să o facă. Am auzit sertarele 
deschizându-se, hărtiile foșnind și dosarele scoase de la locul lor 
bufnind pe podea. 

— Ce vrei de acolo? am întrebat. 

Se uita la tabla de șah pe care se desfășura partida mea cu 
Kopelzon. 

— Eşti revoluţionar, Otto? Revoluționar socialist? Bolșevic, 
poate? Sau membru al Federaţiei Evreiești? 

— Nu, am protestat. Poţi fi sigur că nu sunt niciuna din toate 
astea. 

— Atunci ești pentru autocraţie? 

— Nu sunt în niciun fel implicat politic. 

— În niciun fel? Cum se poate? 

— Munca mea e foarte obositoare. Pur și simplu n-am vreme 
să mă ocup de politică. 

— Și munca noastră e obositoare. Nu-i așa, Tolea? 

— Nimic mai adevărat! veni un hohot de râs ca răspuns. 

Kavi mă privi în ochi. 

— Poate că e Tolea sau poate că nu. Nu putem fi siguri. 
Totuși, Otto, crede-mă pe cuvânt că munca noastră e într- 
adevăr obositoare și deseori dificilă. 

— Din ce am văzut, am spus, nu simt nevoia să-ţi pun la 
îndoială vorbele. 

Kavi râse. 

— Vezi, Tolea? strigă spre prietenul lui. Nu ţi-am spus eu că 
jidanul pare să aibă boașe? 

Tolea, căutând încă prin dosare, chicoti. 

— Te pricepi la oameni, Kavi. Ce-i al tău e-al tău. 

Kavi continuă: 

— Eşti progerman sau profrancez? 

— Îmi  jefuiești biroul și vrei să discutăm politică 
internațională? 


31 


— Suntem pe cale să intrăm în război, Otto! exclamă el cu 
falsă furie. Nu-ţi pasă cu cine o să ne luptăm? Gândește-te la 
soldaţii noștri! În cine ar trebui să tragă? În germani, în francezi, 
în austrieci, în englezi - în cine? 

— Dacă nu voiai decât să discutăm despre război, am zis, ne 
puteam întâlni la o cafea la Filipov. 

Zâmbi și zise: 

— Voiam doar să știi că, oricât de grea e munca noastră, 
găsim timp și de politică. 

— Nu știu cum reușiți. Vă felicit. 

— Am găsit! strigă Tolea din biroul Minnei. 

M-am întors la timp să-l văd ridicând un dosar în aer. N-am 
reușit să văd și care anume. 

— Foarte bine, du-te acum, zise Kavi. Ne vedem mai târziu. 

— Vrei să tai firul de la telefon? întrebă Tolea. 

— Nu-i nevoie, răspunse Kavi. 

Ce anume prevestea asta, încă nu știam. De ce nu era Kavi 
interesat de telefon? Pentru că voia să mă omoare? 

Așteptă până când plecă Tolea și spuse: 

— Ești evreu, nu? 

În ce sens „ești evreu”? Eram circumcis. Avusesem Bar- 
Mitzvah. Dar nu vorbeam evreiește, iar tata ne interzicea să 
vorbim idiș în casă. Nu mergeam la sinagogă. Pe Rozental îl 
percepusem mai întâi așa cum ar fi făcut-o un goi. 

— De ce urăști Rusia? continuă Kavi. 

— N-o urăsc. 

— Nu mă duci deloc cu preșul, Otto. Recunoaște: urâţi 
civilizația noastră. Urâți religia noastră și valorile noastre. Vreți 
să dominați lumea și să ne distrugeți. 

— Asta-i ridicol, am obiectat. 

— Deci tu ești excepţia - un evreu care e un bun rus? 

Gura mi se uscase. Mă gândeam la Gulko și la soarta care-l 
așteptase pe podul Poliţeiski. Am spus: 

— O să mă omori? 

— Otto, Otto, răspunse el cu durere exagerată. De ce te-ai 
gândit la așa ceva? 


32 


Aș fi putut să-i arăt cuțitul de pe birou. Aș fi putut să-i repet 
detaliile asasinării lui Gulko. Aș fi putut să-l întreb dacă auzise 
strigătul Pe jidan! sau numele Mendel Beilis!. 

Expresia i se schimbă: amuzamentul făcu loc disprețului și 
urii. Luă cuțitul și se ridică, apoi veni la mine. Am simţit mirosul 
hainei lui de piele. Am simţit mirosul străzii impregnat în cizmele 
lui de muncitor: ulei și bălegar și, ţigări, și zăpadă murdară. 
Ridică hotărât cuțitul. 

Am închis ochii și am început să mă legăn încet înainte și 
înapoi, așa cum ar fi făcut Rozental, băcanul, croitorul sau 
hangiul contemplându-și Dumnezeul. Am chemat-o pe Catherine 
în fața ochilor. l-am văzut chipul așa cum arăta atunci când 
venea fugind prin pădurea înzăpezită spre mine, cu braţele 
deschise, strigând: Papa! Papa! Nu fusesem niciodată favoritul 
ei. Își adora mama. Fusese una dintre puţinele ocazii în care îmi 
arătase o afecțiune neinhibată și inconștientă. Avea șapte ani. 
Eram în Finlanda, toţi trei, într-o vacanţă la schi. Atâta bucurie 
pe feţișoara ei fină, atâta entuziasm. Atunci o socotisem 
expresia unui copil care se simte pe de-a-ntregul iubit și 
protejat. 

Am auzit ușa de afară închizându-se încet. 

Am deschis ochii. Kavi nu mai era în birou. Nici cuțitul lui. 

Vreo zece minute, sau chiar mai mult, nu m-am putut mișca. 
Nu aveam încredere în picioare mele că mă vor susţine sau în 
ochii mei că mă vor călăuzi. 

e 

N-am luat niciodată notițe sistematic. În cursul analizei 
mâzgăleam din când în când câte un cuvânt mai ciudat, dar în 
general preferam să nu înregistrez ședința, de teamă să nu-mi 
inhib procesul de gândire și să-mi întrerup receptivitatea faţă de 
pacient. Practica mea era să fac o înregistrare completă în 
intervalele dintre ședințe sau la sfârșitul zilei. Mai scriam pe 
hârtiuţe și acasă, în tramvai sau la Filipov ori la Cafe Central. Pe 
acestea i le dădeam Minnei, care, ca toate secretarele bune, 
înțelegea instinctiv intențiile șefului ei. Sistemul ei de 
îndosariere funcționa perfect în ceea ce privește ușurința de a 
scoate la iveală într-o clipă orice informaţie de care aveam 


1 Menahem Mendel Beilis (1874-1934), evreu din Ucraina acuzat pe nedrept de crimă; 
procesul său, desfășurat în 1913, a stârnit proteste internaţionale cu privire la politica 
antisemită a regimului țarist. 


33 


nevoie. Dar era și extrem de personalizat; nimeni altcineva nu i- 
ar fi înțeles principiul de organizare, și din acest motiv mi-a luat 
atât de mult să-mi dau seama ce dosar luaseră. 

Ce nu puteam înţelege era de ce. Ce interes imaginabil 
puteau avea asasinii lui Gulko pentru Avrom Chilowicz Rozental? 


SASE 


Portarul îmi zâmbi mieros în timp ce mă conducea afară din 
clădire. Nu l-am recunoscut. Un angajat nou, probabil. Se oferi 
să dea fuga până în stație ca să-mi cheme un taxi. Avusesem de 
gând să iau tramvaiul până la Amiralitate și să merg de acolo pe 
jos până pe strada Morskaia, dar, cum petrecusem aproape 
două ore tot sortând dosarele, nu voiam să întârzii la întâlnirea 
cu tatăl Annei. 

— Unde să-i spun șoferului că merge Excelenţa Voastră? mă 
întrebă el. 

Intrebarea era destul de normală și, în împrejurări normale, i- 
aș fi răspuns fără să ezit nici măcar o clipă. 

— Ești nou aici? am spus. 

— Da, Excelenţă. 

Era înalt și zvelt. 

— Cum te numești? 

— Semevski, domnule. O să aduc taxiul pentru Excelența 
Voastră. Unde spunea Excelenţa Voastră că merge? 

— Lasă, i-am spus, îndepărtându-mă. 

Dimineaţa fusese rece și senină, dar pe la prânz începuse să 
ningă. Felinarele cu gaz pâlpâiau sub rafalele viscolului. Înainte 
să traversez strada, m-am uitat peste umăr. Semevski era tot 
afară, privindu-mă. Fără să mă uit pe unde mergeam, am pășit 
pe stradă. Un automobil albastru închis frână brusc, derapă și 
aproape se ciocni cu o droșcă. 

Am traversat Nevski și am mers până la staţia de taxiuri de 
lângă Gostini Dvor. Un automobil aștepta client. 

Așezat în spate, mă gândeam la coincidenţa dintre vizita lui 
Licev și sosirea lui Kavi și a lui Tolea. Dar, dacă aveau vreo 
legătură, care era aceasta? Primul instinct fusese să chem 


34 


poliţia. Însă, până nu aflam ce voia Lîcev, nu eram sigur că pot 
avea încredere în autorităţi. 

Șoferul avea chef de vorbă. După-amiază izbucniseră ciocniri 
violente, în cartierul Viborg, între muncitorii în grevă și poliţie, 
mă informă el prompt. 

— Totul e pus la cale de agenţii germani, continuă sigur de 
sine. Face parte din planul Kaiserului. incearcă să ne pună la 
pământ industria și să întoarcă oamenii împotriva ţarului. După 
aia, după ce ne îngenunchează, ne invadează. Și evreii simt 
băgaţi până peste cap în asta. 

— Chiar așa? am spus. 

— Excelenţa Voastră n-a auzit știrile de după-masă? Poliţia a 
făcut razii prin clădiri în tot orașul și a arestat mai mult de 
treizeci de evrei. Au găsit bombe, arme, de toate. Plănuiau să ne 
măcelărească. Slavă Domnului că stă cineva cu ochii pe ei. 

M-am întrebat dacă vizita lui Licev era în vreun fel legată de 
arestări. 

Tocmai treceam pe lângă palatul Stroganoff când m-am întors 
întâmplător să mă uit pe geamul din spate. Ochii mi-au căzut pe 
un mic automobil din spatele nostru. In afara șoferului, mai 
puteam distinge un pasager în față. Am dat colţul pe Morskaia. 
Micuța mașină făcu același lucru. Eram urmărit? 

Şoferul opri taxiul în fața Clubului Imperial de Yachting. 

— Cincizeci de copeici, zise. ă 

Îmi tineam ochii fixaţi pe mașina din urma noastră. În timp ce 
ne depășea, am văzut că era albastră. Era oare aceeași care 
aproape că lovise droșca lângă Gostini Dvor? l-am văzut în 
trecere pe șofer și pe tovarășul lui, dar fețele le erau ascunse de 
pălării. Nici măcar nu se uitau la mine. Poate că mă purtam 
prostește. În clipa când îl plăteam pe șofer, în depărtare se auzi 
un bubuit înfundat. Păsările adormite se ridicară brusc într-un 
cârd cârâitor în văzduhul întunecat de deasupra noastră. Şoferul 
și cu mine ne uitarăm unul la altul. 

— Se pare că poliţia nu i-a prins pe toţi ăia cu bombe, observă 
el. 

Mi-am aranjat cravata, m-am dus la ușă și am sunat. Un 
servitor în livrea verde închis cu vipușcă roșie mă măsură din 
cap în picioare. 

— Am o întâlnire cu Excelenţa Sa Piotr Arsenievici Zinurov. 
Sunt doctorul Otto Spethmann, am zis. 


35 


Înăuntru, doi servitori echipați în același fel îmi luară pălăria și 
haina și mă conduseră pe o scară lungă și spațioasă. La capătul 
ei se afla un hol cu carpete de pluș. Am continuat să merg cu 
escorta mea până am ajuns la ușa cea mai îndepărtată, care 
dădea într-o cameră particulară. lnăuntru erau fotolii de piele și 
o pereche de canapele în stilul italian rustic, de culoarea 
smântânii, cu spetezele decorate cu fluturi. Două plante în 
ghivece stăteau de o parte și de alta a unei biblioteci de mahon 
cu uși de sticlă, iar pe un gheridon în stil Empire era așezat un 
exemplar grijuliu împăturit din Petersburg Zeitung. 

Unul dintre servitori mă rugă să iau loc și îmi spuse că Zinurov 
va veni în curând. Imi oferi un trabuc și mă întrebă dacă doresc 
ceva de băut. Am cerut o cafea. 

Camera era încălzită sufocant. M-am dus până la draperiile 
grele din catifea verde închis și le-am tras. Pe fereastră se 
vedeau bine caravela aurită a Amiralității și piaţa Palatului de 
larnă. Clopotele bisericii au bătut miezul nopţii și, când a tras 
tunul, mi-a trebuit o clipă să-mi dau seama că era focul obișnuit 
din Fortăreața Petru și Pavel, nu altă bombă. 

M-am așezat să citesc Petersburg Zeitung, un ziar progerman 
pe care-l vedeam rareori. Un articol de pe prima pagină îl lăuda 
pe fratele ţarului, Marele Duce Mihail Alexandrovici, pentru 
discursul recent în care aprecia reținerea Kaiserului și a 
poporului german în faţa provocărilor neîncetate ale Franţei și 
Angliei. Germania nu nutrea nicio animozitate faţă de Rusia, 
continua editorialul, și avertiza că, dacă intrigile profranceze din 
Sankt Petersburg își atingeau țelul, aceasta ar duce țarul și 
Rusia la pieire. 

(J 

Cu toată rezistența Annei, era evident că un incident 
traumatizant se produsese în timpul vizitei cu tatăl ei la Kazan, 
în urmă cu atâţia ani. Exista posibilitatea odioasă ca Zinurov să 
fi făcut avansuri necuvenite fiicei sale de treisprezece ani, care îl 
adora. Chiar și numai din cauza asta, ca să nu mai pomenesc de 
notoria lui reputație publică, sentimentele mele privind 
perspectiva unei întâlniri cu Muntele erau rezervate și deloc 
limpezi. 

Bărbatul care dădu buzna în camera încinsă și îmi întinse 
mâna era înalt, dichisit și cu spatele drept, deși avea, după 
calculele mele, aproape șaptezeci de ani. Părul îi era probabil 


36 


mai rar decât în tinerețe, dar încă bogat, nu în întregime cărunt 
și, cu toată îndemânarea frizerului, cam rebel. Vorbea tare; era 
obișnuit să fie ascultat și apreciat. Mi-am închipuit că de obicei 
își copleșea ascultătorii. Și de ce nu? Era Muntele, la urma 
urmei, un antreprenor îmbogăţit prin forțe proprii și confident al 
prinților. Cu doar o săptămână în urmă, ziarele reproduseseră 
pe larg un discurs în care denunța dușmanii Rusiei drept „o ligă 
a răului”: printre ei erau incluși liberalii, muncitorii, studenții, 
artiștii, social-democraţii, anarhiștii, teroriștii și „o anumită rasă 
care nu mai e nevoie să fie numită, pentru că orice rus de 
omenie știe despre care anume e vorba”. Eram oare, după 
părerea lui - chiar dacă incert, după a mea - un reprezentant al 
acelei rase? 

Un chelner intră cu o carafă de vin roșu și două cupe de 
cristal pe o tavă de argint. Vinul era franțuzesc, mă informă 
Zinurov cu o ridicare ironică din umeri (Clubul Imperial de 
Yachting era, fapt notoriu, locul de întâlnire al nobililor germani 
cunoscuți drept Baronii Baltici și al prietenilor lor). 

— Francezii sunt imposibili, nu ești de acord? zise Zinurov cu 
un zâmbet doar pe jumătate jucăuș. Alianţa cu Franţa e imorală. 
N-ar trebui să avem nimic de-a face cu francezii - sunt cinici și 
frivoli. 

Işi cobori nasul deasupra paharului și inspiră adânc, apoi zise 
cu un surâs dezarmant: 

— Același lucru, vai, nu e valabil și pentru vinul lor. 

Am ciocnit. Vinul era greu, aspru și plin de forță; lui Zinurov îi 
plăcea să-i fie transmisă reflectarea propriei sale esențe. 

— Ințeleg de la fiica mea că ai ceva necazuri cu poliţia? 
continuă el, fără nicio altă formalitate. 

— Mai devreme în seara aceasta, și cu totul din senin, am 
început, un inspector pe nume Licev m-a vizitat la birou. Zicea 
că anchetează asasinarea editorului Gulko și a unui tânăr pe 
nume Yastrebov. 

Ochii lui Zinurov se îngustară: îi stârnisem interesul. 

— Trebuie să declar cât se poate de limpede, am zis, că nu 
știu nimic despre aceste crime și că nimic de felul acesta nu mi 
s-a mai întâmplat înainte. 

Încuviinţă solemn din cap. 

— Îl cunoșteai pe Gulko? 


37 


— Nu cunoșteam niciuna dintre victime, deși se pare că 
asupra lui Yastrebov a fost găsită o carte de visite de-a mea. 

— Nu dumneata i-ai dat-o? 

— Nu. 

— Cărţile de vizită trec adesea de la o persoană la alta. 

— Asta i-am spus și eu lui Liîcev. Totuși, a insistat să mă 
prezint mâine la poliţie împreună cu fiica mea. 

— A spus că fiica ta ar fi suspectă în vreun fel? 

— Nu. Catherine are doar optsprezece ani. E o domnişoară 
respectabilă și e pur și simplu de neconceput că ar ști ceva 
despre aceste crime. 

— Ești absolut sigur? Când vine vorba de copii, zise el pe un 
ton melancolic, de om păţit, nu se știe niciodată de ce sunt în 
stare. 

— Știu că fiica mea nu ar ajunge la crimă. 

Zâmbi, convins de argument. 

— Mai e ceva? 

Hotărâsem deja să nu pomenesc de vizita inopinată a lui Kavi 
și Tolea și despre furtul dosarului lui Rozental. l-ar fi făcut 
impresia că afacerile mele erau mai complicate decât lăsam să 
se înţeleagă și, prin urmare, mai suspecte. 

— Nu, am răspuns, dar ţin să subliniez din nou că nu sunt 
capabil să ajut poliția în această chestiune. 

— Dacă ești nevinovat, n-ai de ce să te temi, mă asigură el. 

— Firește că și asta-i adevărat, am răspuns. Dar e la fel de 
adevărat că uneori se fac greșeli. Băânuiala poate cădea - și 
uneori chiar cade - asupra unor nevinovați. 

Zinurov sorbi din pahar și se cufundă în tăcere, ca și cum 
urmărea o înșiruire imprecisă de gânduri. Simţeam buchetul 
puternic al vinului în aerul dintre noi. 

— Ce vrei să fac? mă întrebă. 

— Dacă ar exista cineva cu autoritate căruia să-i puteţi 
explica aceste lucruri, v-aș fi foarte recunoscător. 

Zinurov își împleti degetele și se lăsă pe spate. 

— Fiica mea zice că ești un om onorabil, Spethmann, și n-am 
niciun motiv să mă îndoiesc de părerea ei despre tine. Însă 
dificultatea vine din faptul că eu nu te cunosc. Imi înţelegi 
situaţia? Nu pot să merg la... Să zicem la Maklakov, ministrul de 
interne, în numele cuiva pentru care nu sunt capabil să garantez 
personal. Ai putea fi, din ce știu eu, bolșevic sau... 


38 


Oare observasem o privire vicleană în acest punct? 

— ... sau federaţionist. Imi pare rău, Spethmann, zise el, cu un 
gest de neputinţă. Nu-mi face niciodată plăcere să-mi 
dezamăgesc fiica, dar de data asta mă tem că pur și simplu nu 
te pot ajuta. 

M-am ridicat în picioare. 

— Vă multumesc că v-aţi făcut timp să mă vedeţi, am spus 
formal. 

Nu eram dezamăgit, ci mai degrabă dezgustat - de omul din 
fața mea, dar și de mine însumi. Ce crezusem venind aici, la el? 

Zâmbetul lui era la fel de formal, o ridicare ușoară și rapidă a 
colțurilor gurii. Am mers spre ușă. 

— Unde ai cunoscut-o pe fiica mea? mă întrebă doar pentru a 
face conversaţie. 

— Sunt doctorul ei. 

Iși lăsă capul pe spate și mă privi lung. 

— Credeam că Dautov e doctorul ei. 

— Sunt neurolog, i-am explicat, și psihiatru. 

— Înţeleg, zise nesigur. 

Expresia i se schimbă, acum era gânditoare. 

— Uite ce-i, poate că m-am grăbit. 

Făcu semn către canapea. 

— Te rog... 

Mândria și principiile îmi dictau să-i refuz invitaţia, temerile 
mele pentru Catherine îmi cereau să rămân. M-am așezat iar, în 
timp ce el îmi umplea paharul. 

— Spethmann? reflectă cu voce tare. Nu cunosc numele. De 
când stai în Sankt Petersburg? 

— M-am născut aici. 

— Chiar așa? 

De fapt, originile Muntelui erau obscure. Se zvonea că bunicul 
lui fusese mujic, iar tatăl lui fusese recrutat în timpul războiului 
Crimeii. Sigur era că tot ce poseda, și asta însemna enorm de 
mult, câștigase de unul singur. Ascensiunea lui spectaculoasă în 
societate era opera unei personalităţi neobișnuit de puternice. 
Oricine știa că, în zilele haotice de după Revoluţia din 1905, 
ținuse un discurs în prima Dumă, declarând că aceia care 
încearcă să abolească ţarismul ar putea la fel de bine să încerce 
să șteargă de pe faţa pământului muntele Narodnaia folosind 
linguri de lemn. Astfel își câștigase porecla - Muntele. 


39 


— Psihanalist, zici? E ceva în neregulă cu Anna? Există vreun 
dubiu privind... judecata ei? 

— Câtuși de puţin, m-am grăbit să-l asigur. Anna e perfect 
sănătoasă. 

— E vorba de coşmaruri, nu? zise Zinurov, cu o expresie 
scârbită. 

Cum nu răspundeam, continuă: 

— A revenit și amorțeala? 

— Nu am libertatea de a discuta starea pacienţilor mei. 

— Nici chiar cu un tată? 

— Mă tem că nu. 

— Sper că înţelegi. Anna este, din păcate, o tânără tulburată 
și instabilă. 

N-am spus nimic. Zinurov se uita prin mine la propria lui 
reverie. 

— Era un copil atât de frumos, zise el, cu o tonalitate 
nostalgică. Toată lumea o iubea. Când un copil e fericit, 
netulburat de niciun lucru din lumea asta, sau chiar de niciun 
lucru din lumea lui interioară, e înconjurat de o aură. Ești tată, 
Spethmann. Știi ce vreau să spun. O aură reală, fizică, pe care 
adulţii o pot vedea cu ochii lor. Dacă ai fi văzut-o atunci, 
Spethmann... Când erai cu Anna, te simţeai de parcă erai atins 
de o vrajă. 

Luă o pauză ca să tragă adânc aer în piept. 

— Mama ei a murit. Atunci a fost... începutul necazurilor 
noastre. 

— Din câte am înţeles, coșmarurile au început înainte de 
moartea mamei, am îndrăznit. 

— Așa spune ea? 

— Asta-i impresia pe care mi-a lăsat-o. 

— Nu, zise el ferm. Fie te înșală dinadins - de ce, habar n-am 
-, fie e într-adevăr zdruncinată și nu-și amintește. Avea 
șaisprezece ani când a murit mama ei și s-a schimbat peste 
noapte dintr-un copil lipsit de griji într-o tânără confuză, cu o 
imaginaţie tulburată. 

— Trebuie să spun că n-am văzut semnele unei „imaginaţii 
tulburate”. 

— Nu? zise. Eu le-am văzut. 

Luă o gură de vin înainte să continue. 


40 


— lar apoi, bineînţeles, a venit căsătoria. Îl cunoști pe soţul 
ei? 

— L-am întâlnit pe Boris Vasilievici o dată sau de două ori. 

Zinurov scutură dezaprobator din cap. 

— Un omuleţ odios - vanitos, pompos, ambițios. Și cu un 
temperament violent. N-am înţeles niciodată ce a văzut la el. Nu 
e nici tocmai chipeș. Și nu au copii, ceea ce spune multe despre 
o căsnicie, nu? 

— Cine știe cu adevărat ce se petrece între un soț și soția lui? 
am spus blând. 

— Ție ţi-a spus ce se petrece în căsnicia ei? 

Pentru că n-am răspuns, mă întrebă cu o francheţe 
surprinzătoare și brutală: 

— A fost oare consumat mariajul, ce crezi? 

Mă privea încordat. N-am zis nimic, din nou. La începutul 
ședințelor noastre o întrebasem pe Anna, ca pe oricare alt 
pacient, despre natura relaţiilor cu soțul ei. Răspunsurile ei nu- 
mi dăduseră niciun motiv să cred că mariajul nu se consumase. 

Am spus: 

— Cum aţi descrie relația dumneavoastră cu Anna? 

Zinurov afișă un zâmbet trist și înțelept. 

— N-am mai văzut-o și n-am mai auzit de fiica mea din 
septembrie trecut. Nu din voința mea. Am încercat să iau 
legătura cu ea. Am încercat să ajung la rădăcina problemei. 
Când mi-a telefonat în seara asta, am crezut că poate o face din 
cauză că m-a iertat pentru orice aș fi greșit faţă de ea. Credeam 
că vrea să mă vadă. 

Mă privea în ochi, căutând semnele unei înţelegeri empatice. 
Nu a trebuit să mă lupt prea mult ca să i-o ofer. Nu îmi plăcea 
deloc Muntele, dar eram eu însumi tată. 

— Aveţi idee de ce a întrerupt relațiile cu dumneavoastră? am 
întrebat. 

— N-a fost vorba de vreun motiv anume. Nu mă acuză 
niciodată de nimic, nu ţipă la mine și nu mă învinovăţește. Pur și 
simplu... se retrage. Când o fiică își respinge tatăl, durerea e 
insuportabilă. Mă gândesc la Anna în fiecare zi. 

— Insinuaţi că au mai fost alte distanţări anterioare? 

— Multe, zise. Apoi, după un timp, vine să mă vadă și deodată 
e din nou fiica iubitoare pe care o aveam cândva. De parcă nu s- 
ar fi întâmplat nimic. 


41 


Umplu paharele și își aprinse un trabuc. 

— Vorbește despre mine? 

— Psihanaliza e o investigare profundă a trecutului și a 
prezentului persoanei. Tatăl unui pacient va fi, evident, subiect 
de discuţie în procesul acesta. 

Zâmbi, dar ochii îi rămăseseră duri. 

— Investigare profundă? Ce înseamnă asta? 

— Când trupul e bolnav, doctorul face o examinare fizică 
amănunţită. 

— Și dumneata faci același lucru, din punct de vedere mintal? 

— Da. 

Puţini dintre noi agreează ideea de a fi discutaţi atât de 
sistematic pe cât îi sugerase lui Zinurov formularea mea. 

— Cum vorbește despre mine? întrebă el încet. 

Păru pentru o clipă total neajutorat, încât, dacă nu aș fi fost 
legat de un cod profesional, m-aș fi străduit să-i răspund. 

— Expresia te dă de gol, Spethmann, observă Zinurov. 

Se îndreptă în scaun și își drese glasul. Își recăpătase 
controlul. 

— Mai spune-mi o dată cum se numește inspectorul ăsta de 
poliţie, spuse el, scoțând un stilou și un carneţel din buzunar. 

— Licev, am zis. 

Zinurov își notă numele în carnețel. 

— Și investighează asasinatele lui Gulko și... 

— Yastrebov. 

— Cine-i Yastrebov? 

— Licev pretinde că nu știe nimic despre el, în afară de 
numele lui. 

— lar fiica ta se numește Catherine, da? 

— Da. 

Zinurov închise carneţelul și puse stiloul în buzunar. Se ridică. 

— O să-i telefonez lui Maklakov mâine de dimineaţă, zise. Nu- 
ţi promit nimic, dar, când o să-i explic cum stau lucrurile, sunt 
sigur că o să înţeleagă. 

— Mulţumesc, am zis. 

Eram în antreu și servitorii mă ajutau cu galoșii și cu pardesiul 
când intră un bărbat subțire și ușor adus de spate, îmbrăcat în 
uniforma Cavaleriei de Gardă. Părul cărunt, cu firul subțire, și 
ochii de un albastru mai îi dădeau un aer de bunic înțelept, 
impresie câtuși de puţin contrazisă de cicatricea palidă care se 


42 


întindea între ochi și maxilar, pe partea stângă a feţei, sau de 
faptul că era șeful poliţiei secrete. L-am recunoscut imediat, 
întrucât colonelul Maximilian Gan, celebrul director al poliţiei 
secrete ţariste Ohrana, le era la fel de bine cunoscut 
petersburghezilor precum ţarul însuși. Atmosfera se răci 
simţitor, ca și cum ușa prin care intrase Gan n-ar fi putut ţine la 
distanță gerul aspru. Servitorii, toți numai umilinţă și sfială, își 
țineau capetele plecate și ochii în pământ. Gan îl salută scurt pe 
Zinurov înainte să se îndrepte direct spre fumoar. 

Zinurov surâse forțat. 

— Ți-aș fi recunoscător, Spethmann, dacă i-ai transmite Annei 
dorinţa mea adâncă de a o revedea. Spune-i că accept să mă 
întâlnesc cu ea oriunde vrea, în orice condiţii găsește potrivit să- 
mi impună. 

Un bărbat scund și chel, în redingotă, se apropie cu o grabă 
abia reținută și se aplecă să-i șoptească ceva la ureche lui 
Zinurov. Trăsăturile Muntelui se întunecară. Il concedie, se 
întoarse spre mine și zise: 

— Teroriștii au lovit iar. Două bombe cu dinamită. Una a fost 
detonată la Angleterre, în restaurant, alta în gara lrinovka. 

— Am auzit o explozie când am venit, dar n-am avut idee ce 
poate fi. Sunt mulţi răniți? 

— Patru morți, se pare. Toţi la Angleterre. Trăim vremuri 
periculoase, Spethmann. 

În timp ce dădeam mâna, mă fixă cu privirea și zise: 

— Simt că un cuvânt de la tine ar însemna mult pentru Anna. 
Știu că nu mă vei dezamăgi. 

Voia să-mi dea de înțeles în termeni neechivoci că 
încheiaserăm o înțelegere: el vorbea cu ministrul de interne 
pentru mine dacă eu vorbeam cu Anna pentru el. 

— O să fac tot ce pot, l-am asigurat. 

Un șofer de la club mă duse acasă. Automobilul mic și 
albastru ne urmări tot drumul. De data asta am recunoscut 
pasagerul. Liîcev părea îngheţat bocnă. Aproape că îmi părea 
rău pentru el. 


43 


ȘAPTE 


Catherine mă sărută pe frunte și ne așezarăm la masă. Lidia o 
întrebă ce voia să mănânce și, ca de obicei, Catherine zise că 
nu-i era foame. Ceaiul îi era de ajuns. Lidia bombăni 
dezaprobator. 

— Trebuie să mănânci, copilă, zise ea. 

— Mănânc când mi-e foame, spuse Catherine. lar când nu mi- 
e foame, nu mănânc. 

— Micul dejun e cea mai importantă masă a zilei, insistă Lidia. 

l-am făcut semn să tacă: așa nu ajungea nicăieri. Deși stătea 
cu noi de unsprezece ani, Lidia tot nu putea accepta tabieturile 
de masă ale lui Catherine, pe lângă multe altele. Elena fusese la 
fel, încerca mereu s-o facă pe Catherine să mănânce sau să se 
îmbrace, sau să facă așa și pe dincolo și se supăra când ea 
refuza. De la bun început, de când a putut zice prima dată da 
sau nu, Catherine a făcut totul după capul ei. Era o forţă a 
naturii și spusese odată că nimic de pe lumea asta n-o putea 
obliga să se răzgândească. Ș$mecheria era să nu ajungi niciodată 
într-o situaţie în care singurele opţiuni erau da sau nu. Din 
păcate, era o șmecherie aproape imposibil de realizat. 

Lidia îmi acceptă ordinul cu o privire disperată - disperată din 
cauza lui Catherine, o tânără încăpăţânată care avea mare 
nevoie să fie cuminţită, disperată din cauza tatălui, care 
niciodată n-o ţinea în frâu. Ne turnă ceaiul și ne lăsă singuri. 

— Ai stat până târziu, zise Catherine. 

— Îmi pare rău. Te-am trezit? 

— Nu dormeam. Îmi făceam griji pentru tine. 

— De când își fac fiicele griji pentru taţii lor? 

— De când taţii lor îmbătrânesc. 

Am zâmbit cu zâmbetul acela obosit și înţelept de părinte a 
cărui odraslă încă se crede imună la trecerea timpului. 

— Unde ai fost? 

— Am avut de lucru la niște dosare, la birou, am spus. 

— Serios? Aseară te-am căutat de trei ori la birou. 

— După aceea am luat cina cu Kopelzon. 

Imi aruncă o privire sceptică. 

— Eşti sigur că era Kopelzon? 


44 


— Suntem oare la tribunal? am întrebat blând. Ce-i asta, 
interogatoriu? 

— Ai fost cu femeia aceea? 

— Care femeie? 

— Ştii tu care. 

— De ce te-ai pornit așa de violent împotriva Annei Petrovna? 

— Cunosc soiul ei, zise. 

— Zău? 

— Femei de lume superficiale. Nu vorbesc decât despre 
pantofi și rochii, cine are o aventură cu cine și cine e invitat la 
un ceai cu țarina la Peterhof. Știi cine e tatăl ei? Muntele. l-ai 
citit articolul în dimineaţa asta? 

Aruncă ziarul pe masă, citând: 

— „Mai întâi împușcaţi-i pe socialiști, decapitaţi-i și faceţi-i 
inofensivi, dacă e nevoie chiar printr-o baie de sânge.” Asta-i 
tatăl încântătoarei tale prietene. 

Îmi venea să-i explic lui Catherine că, datorită bunăvoinţei 
Muntelui, era posibil ca ea să fie scutită de experiența unei 
vizite la poliţie. 

— Nu am fost cu Anna Petrovna la cină, am zis. 

— Juri? 

— Ti-am spus unde am fost și cu cine. 

— Ai jurat că n-o s-o mai vezi niciodată. 

— Știu ce am jurat. 

Puteam să văd că se întreba dacă era cazul să insiste. Sorbi 
din ceai. Până puse ceașca jos, se hotărâse deja că subiectul o 
plictisea. 

— Nu mai pot mânca, mă anunţă ea. 

Avea, deloc nefiresc, un chip subţire - spre deosebire de 
mama ei, o frumusețe voluptuoasă. Faţa îi era mică și ovală, 
încadrată de părul blond deschis pe care-l purta destul de scurt. 
Ochii îi erau imenși, sinceri și liniștiți, și de un albastru viu. 
Genele lungi și întunecate cădeau peste ei. Dinţii îi erau mici și 
albi. Una peste alta, lăsa impresia de păpușă, doar că în 
trăsăturile delicate erau evidente reflexele unui temperament 
teribil de hotărât și de independent: linia unică, neagră și 
neîntreruptă a sprâncenelor, bărbia voluntară, gura mobilă, 
capabilă să exprime atât compasiune arzătoare, cât și dispreţ 
amar. Crescuse mult după moartea Elenei. Eram mândru de ea 
și n-aș fi schimbat nimic la ea, nici dacă aș fi putut, nici măcar 


45 


dacă asta ar fi însemnat să fie mai iubitoare sau să mă îngăduie 
ceva mai mult în viaţa ei. Trăia cum voia ea și, în cea mai mare 
parte a timpului, habar n-aveam ce făcea, dacă se ducea la 
universitate sau ieșea cu prietenii. Nu știam cine erau prietenii 
ei sau din ce familii proveneau. Nu știam dacă avea un iubit. Nu 
avea rost s-o întreb. Dacă înainte îmi spunea totul, acum îmi 
spunea doar ce voia să știu, ceea ce era foarte puţin. 

— les, spuse ea, tamponându-și inutil gura cu șervetul. 

— E totul bine? am întrebat. La universitate? 

— Da, zise, cu o ridicare nonșalantă a umerilor. 

— Mi-ai spune, nu-i așa, dacă ai avea probleme? 

Cei mai mulți copii, cred, ar răspunde pe loc da, fie și numai 
pentru a scăpa cât mai repede de părinţii cicălitori. Catherine, 
fiind Catherine, părea să ia întrebarea cât se poate de în serios. 
Işi țuguie buzele, iar linia întunecată a sprâncenelor cobori. 

— Nu știu, zise. Se poate. Dar, în orice caz, n-am nicio 
problemă. 

Era la ușă când am întrebat-o: 

— II cunoşti pe un anume Yastrebov? 

— Nu. 

l-am studiat cu atenţie chipul. Spunea adevărul, îmi 
cunoșteam suficient de bine fata ca să-mi pot da seama. 

— De ce? 

— Nu contează, am spus. 

Și după aceea plecă. Am zâmbit de unul singur. O veneram și, 
după promisiunea lui Zinurov din noaptea trecută, îmi puteam 
permite un pic de sentimentalism faţă de fata mea. 

Am luat ziarul. Articolul Muntelui venea ca răspuns la recentul 
val de atacuri cu bombe. Numărul morților din noaptea trecută, 
de la Angleterre și din gara lrinovka, se ridicase la șapte; mulți 
alții suferiseră răni groaznice. Mai era și un interviu cu 
Maklakov, care părea foarte defensiv. În ciuda atrocităților 
recente, insista ministrul de interne, poliţia înregistra succese 
mari în dizolvarea bandelor teroriste. Cu doar o zi în urmă, un 
membru marcant al mediilor subterane bolșevice, un gruzin pe 
nume Djugașvili, fusese capturat în capitală. Deși Maklakov nu 
confirmase zvonul, ziarul atribuia meritul arestării unui spion al 
Ohranei cu numele de cod „Regele”, care se infiltrase în 
eșaloanele cele mai înalte ale partidului. 


46 


Am lăsat ziarul și m-am dus în birou să iau niște cărți. Chiar 
atunci sună telefonul. 

— Am vorbit adineauri cu Maklakov, zise Zinurov însuflețit. 
După ce i-am explicat situaţia neplăcută în care te afli și am 
garantat pentru tine, a fost foarte receptiv. Nu vei mai fi 
deranjat de inspectorul Lîcev. 

— Mulţumesc. 

— Spune-i Armei că vreau să o văd, oriunde și oricând. 

Imi lăsă un număr unde puteam să dau de el. Am așteptat un 
minut înainte să ridic iar receptorul. Am cerut să vorbesc cu 
doamna Ziatdinov. 

— Vreau să-ţi mulțumesc pentru că mi-ai aranjat întâlnirea cu 
tatăl tău, am zis după ce Anna a venit la telefon. 

— Te-a ajutat? 

— Mai mult decât îndrăzneam să sper. 

— Sunt așa de bucuroasă. Am stat trează jumătate de noapte 
făcându-mi griji pentru tine și Catherine. 

Câteva clipe lungi am auzit numai băzâitul și zumzetul 
înfundat al liniei telefonice. Deși își camuflează speranţele prin 
sensuri ambigue, bărbaţii și femeile știu când vorbesc de fapt 
chiar despre lucrul care se întâmplă între bărbaţi și femei. 

— Aș vrea să te văd, am spus. 

Altă pauză, povestea cu bărbaţii și cu femeile și implicaţiile ei 
derulându-se în mintea ei. 

— Azi am niște treburi, zise ea, dar o să fiu liberă pe la șase. 

Am aranjat să ne întâlnim pe bulevardul Amiralității. Când ne- 
am spus la revedere, eram conștient de o senzaţie plăcută în 
pântece, ca și când cineva s-ar fi frecat pe neașteptate de mine. 
Impulsul acesta, impulsul care te înfrânge complet și te 
domină... În curând împlineam cincizeci de ani. Ce puţin ne 
maturizăm. Și ce minunat e că ne maturizăm așa de puţin - în 
aspectul acesta al vieților noastre, cel puţin. 

M-am dus la fereastră. De partea cealaltă a fluviului fumul se 
ridica deja din coșurile marilor fabrici cenușii din Viborg. Zăpada 
cădea lin. M-am hotărât să mă duc la birou. 

e 

Prima întâlnire din acea dimineaţă era cu nimeni altul decât 
Gregor Vasilievici Petrov. Dacă Petrov era apărătorul săracilor 
orașului (și un erou pentru Catherine), tot el era, în aceeași 
măsură, înfierat ca demagog oportunist de către susținători ai 


47 


autocrației precum Zinurov și Baronii Baltici. Erau pe atunci 
destui agitatori în Sankt Petersburg, însă ceea ce-l făcea pe 
Petrov să fie urât în mod special era combinaţia de oratorie, 
impertinență și spirit mușcător - era, de departe, cel mai plin de 
viaţă deputat din Dumă. Dispreţul constant al dușmanilor lui nu 
făcuse decât să-i îmbunătăţească reputaţia printre muncitori și 
studenţi, în ciuda contradicţiilor lui manifeste și, pentru unii, 
deranjante: se proclama vocea autentică a celor umiliţi și obidiți 
și totuși părea dependent de restaurantele scumpe, de teatru și 
de operă. Se îmbrăca doar în hainele cele mai fine, acorda o 
atenţie scrupuloasă toaletei și se afișa în compania unor tinere 
strălucitoare. Avea vervă și imaginaţie. Singura lui lege era el 
însuși. Purta mustață și era vanitos, arogant și inteligent. 
Rareori era punctual, iar adesea nici nu mai ajungea la întâlniri. 
Am fost ușor surprins când Minna îi anunță sosirea, dar și 
mulțumit, pentru că omul era întotdeauna interesant. 

Petrov se prăbuși pe canapea ca unul care înotase după un 
naufragiu până la ţărmul îndepărtat. Deși în public demonstra 
energia unui posedat, de fiecare dată când îl vedeam era 
epuizat. Din câte îmi puteam da seama, nu se odihnea 
niciodată. Când nu ţinea discursuri în Dumă, conducea greviștii 
împotriva poliţiei. Când nu stătea închis în camere pline de fum, 
certându-se cu tovarășii în timp ce parcurgeau rând cu rând 
ultimul lor manifest, era în brațele unei iubite tinere. Era mereu 
în mișcare, ca și cum, ca pe un biciclist, numai mișcarea îl ferea 
de cădere. 

— Ai lipsit la ultimele noastre trei ședințe, l-am mustrat eu. 

— Am fost la Cracovia, zise. Am avut o întâlnire acolo. 

— Cu cine? 

— O întâlnire de partid. Nu pot să-ţi spun mai mult decât atât, 
doar că a fost importantă și nu puteam lipsi. Știi că sunt fațete 
ale vieţii mele despre care nu am voie să vorbesc. 

Petrov era membru al aripii bolșevice a social-democraţilor. 
Partidul era celebru, nu prea legal și expus supravegherii și 
represiunii poliţiei. În absenţa lui Lenin, liderul exilat, Petrov era 
șeful de facto. Doar efortul implicat de această funcţie ar fi 
explicat epuizarea lui fizică și mintală, dar în cazul lui Petrov mai 
era ceva. Ceva îi chinuia sufletul. Voia să-mi spună mie, să 
spună oricui, dar nu putea. Ca și în cazul Annei sau al tuturor 
pacienţilor mei care opuneau rezistență, mă foloseam de 


48 


principalul aliat al psihanaliștilor de pretutindeni - timpul; nu mă 
grăbeam niciodată. 

— Ultima dată când ne-am întâlnit, i-am reamintit, spuneai că 
ești la capătul puterilor, că nu mai poți continua. Cum te simţi 
azi? 

— La fel. 

Urmă o tăcere lungă, pe care refuză să o rupă. 

Am rupt-o eu: 

— Ai mâncat bine? Ai dormit? 

— N-are legătură cu mâncatul și dormitul, răspunse el nervos. 

— Dar cu ce are legătură? 

Ridică un deget spre mine. 

— Cum ar fi dacă aș merge la oamenii pe care-i reprezint și ei 
mi-ar spune problemele lor - că nu pot trăi din salarii, că stau 
câte douăzeci într-o cameră și n-au apă de băut, că mișună 
șobolanii peste copii noaptea? Cum ar fi dacă ei mi-ar spune 
toate astea și tot ce le-aș putea zice eu ar fi: ce culoare au 
șobolanii? 

— Nu mi-ai spus care sunt problemele tale. 

— Eşti surd? Sunt obosit mort, sunt deprimat. 

— Astea sunt simptome..., am început eu. 

— Destul! Destul! 

Ochii îi erau aprinși și roșii, venele îi pulsau la tâmplă. Pentru 
o clipă cred că i-a trecut prin minte să mă lovească. De câte ori 
îl vedeam pe Petrov, aveam senzaţia că mă lupt cu un om 
violent care devenea și mai agresiv din cauza rușinii de a se 
găsi în cabinetul unui psihanalist. Era un conducător și 
dispreţuia fățiș chiar știința de la care spera să-și afle alinarea 
suferinţei. Oamenii care au avut de înfruntat greutăţi extreme 
din cea mai fragedă tinerețe - cum era și Petrov - se apără 
deseori de nefericirea care le este destinată dezvoltând un 
sentiment omnipotent al propriei invulnerabilităţi. Se luptase 
dintotdeauna să iasă la liman, rezistase dușmanilor cu dinţii și 
cu unghiile, însă cel mai mare dușman era în propriul lui 
subconștient, iar bătălia pe care trebuia s-o dea acum era cu el 
însuși. 

M-am uitat la el, fără să întrerup contactul vizual; cu Petrov 
trebuia să fiu mai ferm decât cu majoritatea pacienţilor. Oftă 
obosit și se prăbuși iar pe canapea. 


49 


— Dacă..., începu el. Dacă... să zicem... un bărbat e căsătorit 
și are copii. Dacă bărbatul ăsta își iubește nevasta, îi e devotat 
ei și copiilor. E o iubire pură, clădită pe plăcere și farmec, dar și 
pe anii de experienţe împărtășite și pe respectul reciproc. Cu 
toate astea, același bărbat concepe o iubire pură similară și 
pentru altă femeie. l-ar fi greu, nu-i așa? Eşti de acord? 

— Continuă. 

— Ar fi sfâșiat. Derutat. Deprimat. Nu? 

— Te afli în situaţia asta? 

— Mă simt de parcă aș fi. 

— Ești căsătorit și ai copii. 

— Și ce dacă? 

— Ai o amantă? 

— Am multe prietene. 

— Ai relaţii intime cu prietenele tale? 

— Nu-i niciun secret, zise el sfidător. Și ce dacă? 

— Ascunzi asta față de soţia ta? 

— Ea nu întreabă, iar eu nu-i spun. 

— Cum crezi că s-ar simţi dacă ar ști? 

— Dumneata cum crezi? 

— Sugerezi că s-ar supăra. 

— Cu un termen blând. 

— Ce simţi în legătură cu asta? 

Oftă și își frecă ochii încercănați. 

— Visul meu e să am o căsuţă la ţară, zise el. Undeva lângă 
un lac sau un râu, unde să pot pescui, și soarele să strălucească 
și copiii să se joace, iar seara să stăm împreună la cină și să nu 
fim decât noi, familia - familia mea. Nimic altceva, nimeni 
altcineva. O masă simplă, o adiere de vânt, căprioare și iepuri 
zburdând pe pajiști. Și aș dormi câte zece ore și m-aș trezi 
odihnit și mulțumit, și ar începe o nouă zi, cu soarele strălucind 
și copiii jucându-se. 

— Ce descrii dumneata e o stare idilică imposibilă. 

— Am spus că e un vis, nu? răspunse tăios. N-o să se întâmple 
niciodată. Viaţa mea nu-i așa. N-o să fie niciodată așa. Dar ce-i 
rău într-un mic vis inofensiv? 

— Te ajută să rezolvi problema fundamentală a vieții 
dumitale? 

— Care-i asta? 

— Nu știu. Nu vrei să-mi spui. 


50 


Mă privi cu ostilitate. 

— N-ai răspunsuri, așa-i? Nu mă poți ajuta. 

— Nu te pot ajuta dacă n-ai încredere în mine. 

— Cum pot avea încredere în tine? N-am încredere în nimeni. 

— Dar tovarășii dumitale? N-ai încredere în ei? 

Gemu stins. 

— Glumești? Partidul e un cuib de vipere. Tovarășii se 
înjunghie pe la spate, se plâng, răspândesc zvonuri, fac 
manevre unii împotriva celorlalţi. Ai auzit de Rege, presupun? 

— Spionul? 

— Despre asta a fost vorba la întâlnirea de la Cracovia: cine e 
trădătorul, cine e Regele. Dumnezeu știe câți oameni a trădat - 
Djugașvili a fost arestat ieri. Câţi o să mai pierdem din cauza 
Regelui? Furie, suspiciune, resentimente - asta-i viaţa mea cu 
tovarășii. Și mai sunt și proprietarii de fabrici, poliţia, guvernul, 
spionii Ohranei... Toţi vor să mă vadă mort. Viața mea e un iad. 

— Atunci trebuie să trăieşti altă viață. 

— Nu pot. Cred în ce fac. 

— Ce faci? 

— Ce fac? 

Îmi aruncă o privire indignată. 

— Mă lupt cu ipocrizia, asta fac. Rusia e o ţară creștină. Ca și 
Germania, Anglia, Franţa, Spania, Olanda, Suedia - ortodoxe, 
catolice, protestante, dar toate, țări creștine. Și totuși milioane 
de oameni trăiesc în sărăcie. Cum justificăm asta? Cum 
explicăm? Trăsătura fundamentală a creștinismului e că înmoaie 
inima omului, îndeamnă credincioșii la caritate, fraternitate și 
apărarea cauzei comune. Cu toate astea, tolerează un sistem 
economic și politic care e diametral opus faţă de ceea înțelegem 
din capul locului prin bine și rău. Asta e pentru mine complet 
respingător. Să  distrugem creştinismul. Să  distrugem 
capitalismul și autocraţia. Numai când ipocrizia e distrusă 
puteam avea dreptate. Asta fac eu, Spethmann. 

— Ti-ai propus o ţintă cât se poate de înaltă. 

— Ești doctor. Vreau să-mi faci vieţile posibile. 

— Viețile dumitale? am spus. 

— Viaţa. Vieţile. Parc-aș avea de trăit o sută de vieți într-un 
singur corp, iar asta mă ucide. Vreau să-mi faci viaţa posibilă. 
Poţi face asta, da sau nu? 


51 


— Nu, dacă dumneata continui să refuzi să colaborezi cu 
mine. 

Înainte să mai pot spune ceva, își scoase ceasul din buzunar 
și răsuflă adânc și obosit. 

— Trebuie să plec, zise el deodată, ridicându-se. 

Își duse o mână la șale și se strâmbă de durere. 

— Mă întâlnesc cu niște muncitori în șantierele navale. 

— Minna va face o altă programare, am spus, conducându-l 
spre ușă. 

Mă privi cu o suspiciune subită. 

— Nu știe cine sunt, nu? 

De la bun început, Petrov insistase pentru o discreţie 
absolută, temându-se de batjocura la care s-ar fi expus dacă 
dușmanii lui ar fi descoperit că se ducea la un psihanalist. In 
caietul de programări și în notele mele foloseam pseudonimul 
„Grișuk”. 

— Nu i-am spus Minnei, dar chipul tău e bine cunoscut. Nu pot 
garanta că n-a ghicit. 

— Insă zici că e discretă? 

— E discreția întruchipată. 

e 

După Petrov, următorul pacient era un tânăr funcționar din 
ministerul de externe. Dependent de sex cu prostituate mai în 
vârstă, îi plăcea să cutreiere cartierele sărace în căutarea celor 
mai degradate femei pe care le putea găsi pentru intenţiile lui. 
Îmi relata escapadele lui cu detalii medicale și scatologice. Mă 
simţeam întotdeauna ușurat când ședința cu el se încheia. 

În acea după-amiază, în timp ce făceam însemnări, intră 
Minna. 

— Nu găsesc dosarul lui Rozental, zise ea. L-am căutat peste 
tot. 

— L-am luat acasă aseară, am spus. O să-l aduc mâine. 

— Dosarele sunt într-o dezordine groaznică. Am încercat să le 
pun în ordine toată ziua. 

— Îmi pare rău, am spus. Căutam ceva și am amestecat totul. 

Nu eram sigur că Minna mă crede, ba chiar părea rănită la 
gândul că îi ascundeam ceva. 

După ce plecă, ochii îmi căzură pe tabla de șah și m-am trezit 
atras de poziţie. Era păcat să nu joc la victorie și totuși nu 


52 


găseam o continuare satisfăcătoare. Schimbul la g5, după cum 
îmi spusese Licev, însemna remiză. 
Ce era asta? 


Spethmann - Kopelzon 
După 35 T92. Ajută la ceva? 


Nu era poziția corectă. Ce căuta turnul la g2? Probabil că 
masa fusese lovită de cineva și piesa se mișcase de la locul ei. 
Eram pe cale să pun turnul în pătratul corect - g4 - când am 
realizat că nu era nimic accidental în așezarea lui. Inţelegeam 
acum că era o mutare foarte puternică. 

Cum naiba...? Kavi. Cazacul trebuie să o fi făcut, în timp eu ce 
aşteptam, cu ochii închiși, lovitura de cuţit. Crezusem că voia să 
mă omoare, și când colo el se gândea la o mutare de șah. 

Se auzi o bătaie în ușă. 

— Fiica dumneavoastră e aici, mă anunţă Minna, părând 
destul de tulburată. ȘI... 

Catherine o dădu la o parte și intră. 

— Catherine? De ce ai venit aici? am spus. 

Nu mai venise niciodată la birou fără să mă anunţe înainte. 

— Pentru că i-am spus eu să vină. 

Era vocea lui Liîcev. Inspectorul intră în urma ei, lin ca o 
adiere. Doi jandarmi în uniformă și înarmaţi îl urmară ceva mai 
gălăgios. 

— Am venit să vă pun ţie și fiicei tale niște întrebări, zise 
Lîcev nazal și monoton. 

M-am întins după telefon, dar un jandarm mă opri. 

— Nu vei da niciun telefon prietenilor tăi, Spethmann, zise 
Lîcev, dându-și la o parte o șuviță căzută pe ochi. 

Tinea în mână o geantă de piele. Emana un miros vag chimic. 


53 


OPT 


Lîcev le ordonă jandarmilor să rămână cu Minna în biroul din 
faţă, apoi ridică geanta ca s-o așeze pe masa mea de lucru; era 
evident destul de grea. 

— Cum a fost vinul la Clubul Imperial de Yachting? întrebă 
viclean. Am auzit că au o cramă minunată. 

Catherine mă privi. Clubul Imperial de Yachting? Ce căutasem 
într-un asemenea loc? Simţindu-i reacţia, Licev continuă pe 
același ton prefăcut: 

— Nu știai că tatăl tău are prieteni sus-puși? Trebuie doar să 
pocnească din degete și arhiduci, generali și Baroni Baltici 
aleargă la ordinul lui. 

— Nu fi caraghios, îi spuse Catherine. 

Întorcându-și ochii spălăciţi către mine, inspectorul zise: 

— Nu i-ai spus lui Catherine despre mica dumitale discuţie 
amicală cu Muntele? 

Catherine se întoarse să-l privească. Erau cam de aceeași 
înălţime și la fel de zvelţi, însă Catherine părea să domine 
spaţiul dintre ei. 

— Muntele? repetă Catherine. 

— Din câte înţeleg, însuși colonelul Gan a fost la club aseară, 
urmă Lîcev pe același ton de o ironie grea. Aţi discutat, 
dumneata și colonelul, soluţii pentru oprirea atentatelor cu 
bombă? A încercat să te recruteze ca informator al poliţiei 
secrete? 

— Superiorii dumitale știu unde ești, Licev? m-am interesat 
eu. 

Mă ignoră și, trecând la treabă, se adresă lui Catherine. 

— Trebuie să te întreb dacă îl cunoști pe un anume Yastrebov. 

— Nu-i răspunde, Catherine, am intervenit. Nu are nicio 
autoritate să ne interogheze. Când superiorii lui vor afla că-i aici, 
va avea probleme mari. 

— Cunoști un bărbat pe nume Yastrebov? repetă Licev. 

Am protestat iar, însă Catherine se întoarse spre mine și 
întrebă: 

— E aceeași persoană de care m-ai întrebat azi-dimineaţă? 
Pentru că, dacă așa e, n-am auzit niciodată de el. 


54 


— Era un revoluţionar, un terorist, zise Licev, un tânăr foarte 
periculos. 

Catherine râse disprețuitor. 

— În ochii poliţiei orice muncitor din Rusia e un bandit și orice 
evreu e un revoluţionar. 

— Am motive să cred că îl cunoșteai pe Yastrebov, continuă 
inspectorul, ignorându-i provocarea. 

— Te asigur că nu-l cunoșteam, răspunse ea. 

— Doar ca să nu fie nicio greșeală... 

Licev se întoarse spre geanta de piele și îi desfăcu încet cele 
două chingi. Mirosul chimic deveni și mai sesizabil. 

— Poate fi o confuzie în ce privește numele, spuse el. La urma 
urmei, ce-i un nume? Documentele și identitățile pot fi ușor 
falsificate. Organizațiile revoluţionare au secţii întregi destinate 
manufacturării lor. Numele pot fi schimbate. Trăsăturile fizice, 
pe de altă parte, pot fi atenuate sau camuflate, dar nu sunt așa 
de ușor de modificat. 

Avu nevoie de amândouă mâinile ca să scoată ce era 
înăuntru. Stătea cu spatele la noi, dar am întrezărit un borcan 
mare de sticlă umplut cu un lichid transparent, în care se afla un 
obiect întunecat, cu contur nedeslușit. Așeză borcanul pe birou 
și se dădu la o parte. 

— Ce înseamnă asta? am întrebat. 

Culoarea se scurse din obrajii lui Catherine așa cum se scurge 
apa dintr-o sticlă. 

Ne uitam la un cap de om păstrat în formaldehidă. 

(J 

Chiar și într-un asemenea moment, când gândurile și simțurile 
ar trebui să ne fie concentrate asupra problemei de fapt, eram 
totuși conștient de senzațiile provocate de contactul cu un corp 
uman. În afară de strângerile de mână cu colegii și prietenii sau 
de îmbrăţișările extravagante ale lui Kopelzon, trecuseră mai 
bine de doi ani de când nu mai atinsesem o altă persoană. 
Copilă fiind, Catherine mai degrabă ceda îmbrăţișărilor decât le 
cerea entuziastă; când o ridicam și o luam în braţe, se încorda și 
mă împungea cu genunchii în piept ca să mă ţină la distanţă. Cu 
toate acestea, acum era în brațele mele, cu fața ascunsă în 
pieptul meu. Am sărutat-o pe creștet. l-am mângâiat părul și am 
închis ochii, de parcă simplul fapt al apropierii ne-ar fi putut 
izola de oroarea pe care Licev o adusese în vieţile noastre. 


55 


— Priveşte cu atenţie, domnişoară Spethmann, zise Licev, 
așezând geanta pe podea ca să nu ne blocheze vederea. Acesta 
e omul pe care-l cunoaștem sub numele de Alexander 
Yastrebov. Am motive să cred, totuși, că e un nume fals. Este 
crucial să stabilesc identitatea lui adevărată și să fac asta cât 
mai repede posibil. 

Așteptă ceea ce am fi putut considera un interval decent, apoi 
zise pe un ton egal, însă cu hotărâre, ca și cum refuzul nu ar fi 
fost o opţiune: 

— Trebuie să insist. 

Catherine își ţinea faţa încă întoarsă, dar simţeam că începe 
să-și revină după șoc. 

— İl recunoști pe acest om? repetă Licev, pierzându-și 
răbdarea. 

Treptat, Catherine își îndreptă privirea spre obiectul din fața 
noastră. Convexitatea sticlei distorsiona oarecum trăsăturile, 
întărind astfel impresia morbidă provocată de petele de sânge. 

— Nu, zise ea cu un glas ferm. Nu-l recunosc. 

S-a întors să-l privească pe Licev drept în ochi. Polițistul a fost 
cel care, până la urmă, și-a ferit privirea. 

a 

În cabina ascensorului am încercat să o văd pe Catherine nu 
în felul în care își vede un tată fiica, ci din postura unui om care 
trebuie să scoată adevărul de la cineva decis să-i ascundă ceea 
ce trebuie să știe. 

— Vreau să fii sinceră, i-am șoptit în timp ce liftierul se 
prefăcea că nu ascultă. Suntem în pericol. Dacă nu ești complet 
sinceră, nu vom scăpa. Cine era bărbatul din borcan? 

— Ce i s-a întâmplat? 

— A fost asasinat acum câteva zile și corpul i-a fost aruncat în 
râu. 

Cabina se opri cu o zdruncinătură. Liftierul deschise ușile spre 
hol. 

Deși făcuse față cu bine, chinul o solicitase cât se poate de 
serios. Era încă palidă și neobișnuit de placidă, atât în cuvinte, 
cât și în mișcări, însă tot a reușit să mă fixeze cu o privire 
sfidătoare. 

— Nu l-am mai văzut niciodată, zise ea. 

Cu ajutorul portarului, am condus-o pe Catherine până la un 
taxi. Inainte ca șoferul să plece, am avertizat-o să nu iasă din 


56 


casă și să nu vorbească cu nimeni, orice ar fi, ci să aștepte 
întoarcerea mea. 

Când am revenit în birou, Licev îi expediase pe jandarmi și 
punea borcanul de sticlă la loc în geanta de piele. 

— Chiar a fost necesar? am întrebat. Trebuie să ai niște 
fotografii pe care ni le-ai fi putut arăta. 

— Consideri prezentarea mea prea teatrală? 

Buzele lui subțiri se întinseră într-un rânjet. 

— O consider inutilă și crudă. 

— Vremurile în care trăim sunt crude, nu crezi? spuse el, 
închizând geanta cu o atenţie metodică. Luna trecută am 
arestat un om, membru al unui așa-zis detașament de luptă al 
Partidului Socialist Revoluționar. Turnase acid sulfuric pe fața 
unui camarad pe care-l suspecta că lucrează pentru Ohrana. 
Victima e oribil de desfigurată - nasul distrus, ochiul stâng topit. 
Pielea de pe toată partea stângă a feţei i-a fost arsă. Atacurile 
cu acid par să fie la modă printre revoluționari. 

Lîcev se opri o clipă, apoi continuă: 

— Când l-am arestat pe atacator, mi-am zis: dacă tot crezi că 
tovarășul e spion, de ce nu-l împuști pur și simplu și ai terminat 
cu el? De ce să-i torni acid pe faţă? Ca să-ți împrumut cuvintele, 
Spethmann, mi se părea inutil și crud. Văd multă cruzime, 
înţelegi - cea mai mare parte depășește orice înțelegere. 

— Nu te invidiez, Licev. 


Spethmann - Kopelzon 
După 35. 792. „Demnă de un maestru.” 
Dar chiar e suficient de bună pentru victorie? 


Ridică din umeri, puse geanta de piele pe podea și arătă spre 
tabla de șah. 


57 


— Mutările astea înapoi sunt mereu cel mai greu de găsit, 
spuse el, arătând turnul de la g2. E demnă de un maestru. 
Habar n-am avut că ești un jucător atât de puternic. 

— Nu sunt. 

— Ai primit ceva ajutor, poate? zise, aruncându-mi o privire 
șireată. Tot mai crezi că turneul va fi câștigat de Capablanca? 

— N-am niciun interes să discut asta, Licev. După cum n-am 
niciun interes să te mai văd de acum încolo, după ce fiica mea și 
cu mine ţi-am răspuns la întrebări. Firește, o să aduc la 
cunoștința autorităţilor vizita ta. 

Zâmbi. 

— Ai dreptate, Spethmann. Nu cred că dumneata sau fiica 
dumitale îmi mai puteți fi de ajutor. Sper că vei înţelege că mi- 
am făcut doar datoria. 

Era posibil să-l văd pentru ultima oară? La ușă mi-a urat o zi 
bună. Ușurarea mi-a inundat inima. Am așteptat un minut sau 
două, ca să fiu sigur că a plecat, înainte să telefonez la numărul 
pe care mi-l dăduse Zinurov. O secretară îmi răspunse și îmi 
ceru să aștept. În cele din urmă, Muntele veni la telefon. 

— Licev a fost aici, am spus. A venit la mine la birou și a adus- 
o pe fiica mea cu el. 

judecând după pauza care urmă, era limpede că Zinurov era 
la fel de surprins. 

— Chiar așa a făcut? 

— Am înțeles că ministrul Maklakov i-a ordonat să mă lase în 
pace. 

— Ai înțeles bine, Spethmann. O să-l caut imediat pe ministru 
ca să aflu ce s-a întâmplat. 

— Ce s-a întâmplat e că a venit în biroul meu și, în faţa fiicei 
mele, a scos capul conservat al lui Yastrebov. În faţa fiicei mele! 

— Sper că n-a fost exagerat de supărată. 

— A fost șocată, am spus, cu furie crescândă în glas. A fost 
groaznic. 

— Firește, firește, zise blând Zinurov. O să mă interesez. Fie 
Licev a acționat fără să fie autorizat, fie a trecut peste capul lui 
Maklakov. În orice caz, o să fie pus sub control. Îţi promit. 

— Mulţumesc. 

— Pentru nimic, spuse Licev. Avem multe în comun, la urma 
urmei. 

— Da, am admis nesigur. 


58 


— Suntem amândoi taţi care își iubesc mult fiicele. 

— Da, am spus, da. 

— Ai vorbit cu Anna? 

— Mă văd cu ea în seara asta. 

— Bine, zise Zinurov. Să mă anunţi ce spune. 

Închise. Am așteptat alte cincisprezece minute, ca să-i dau lui 
Catherine timp să ajungă acasă înainte să telefonez. 

— S-a dus la culcare imediat ce a intrat, domnule doctor, mă 
informă Lidia. N-am mai văzut-o niciodată obosită în halul ăsta. 
Veniţi acasă curând? 

— Am o întâlnire, am spus. O să ajung acasă pe la zece, Lidia. 
Te rog, asigură-te că n-o să plece până mă întorc. 

Minna era încă în biroul din faţă. Era limpede că voia să 
vorbească despre ce se întâmplase, dar n-aveam timp și am fost 
mai degrabă neatent și nerăbdător cu ea. 

M-am grăbit până la automobilul meu Renault, pe care îl 
lăsasem pe strada Sadovaia. Era acoperit de zăpadă. Am curăţat 
parbrizul, am pornit motorul și m-am așezat la volan. Am suflat 
în palme, mi-am pus mănușile și am apăsat pe demaror. Insă, în 
timp ce plecam, nu mă gândeam la Anna, ci la Catherine. Mă 
minţise. Recunoscuse fața lui Yastrebov. Văzusem asta în 
reacţia ei. lar Licev era un prea bun observator al naturii umane 
ca să n-o vadă și el. 


NOUĂ 


Anna mă aștepta la colţul bulevardului Amiralității. Purta un 
mantou lung și negru de lână și o căciulă neagră de blană. 
Zăpada dansa în rafalele de vânt, un ultim strigăt de victorie al 
iernii. Am oprit în faţa ei și am ieșit din Renault ca să deschid 
ușa pasagerului. 

— Îmi cer scuze că am întârziat, am zis. 

Am simţit ochii ei cercetându-mă în timp ce o ajutam să urce 
și-i puneam un pled în poală. 

— Credeam că poate te-ai răzgândit, spuse ea, în legătură cu 
întâlnirea cu mine. 

De ce ne întâlneam? Ambiguitatea era tulburătoare și mă 
simțeam stânjenit sub francheţea privirii ei. Părea să simtă 


59 


echivocul atitudinii mele. Am potrivit pledul și m-am întors pe 
locul șoferului. 

— Unde mergem? întrebă Anna. 

Cu tot ce se întâmplase, nu avusesem timp să mă gândesc 
unde să mergem. Trebuia să fim prudenți. Ca multe orașe mari, 
Sankt Petersburg era de fapt un orășel. Mă aflam în compania 
unei femei măritate, o pacientă. Șansele de a da peste un vecin 
sau un coleg erau mari. 

Mi-a venit o idee. 

— În locul meu preferat, am spus. 

Zâmbi, mulţumită, cred, la gândul că o duceam într-un loc 
care avea o semnificaţie pentru mine. 

— Unde? 

— Sper să-ţi placă, am zis. 

Conduceam spre podul Nicolevski. 

— Ceva nu-i în regulă, zise, în timp ce traversam spre insula 
Vasili. Pari distrat. 

— Ba e totul în regulă, am zis, afișând un zâmbet fals. La ce 
oră ești așteptată acasă? 

— Nu prea târziu, zise. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic, și eu trebuie să mă întorc, am spus. 

Zâmbi stins, ca și mine, niciunul dintre noi îndeajuns de sigur 
pe el ca să-și exprime dezamăgirea resimţită pentru că timpul 
nostru împreună urma să fie scurt. 

Am mers către nord, spre Apothekari, apoi spre Kamenni și 
lelaghin. În această perioadă a anului, o lumină bizară și 
fosforescentă joacă peste griurile și bleurile lor reci. Am lăsat 
mașina lângă palat și am mers pe aleea lungă și pustie între 
stejarii bătrâni, desfrunziţi. Era tihnă și liniște, doar apele din 
golful Finlandei mângâiau delicat ţărmul. Zăpada continua să 
cadă. Nu bătea vântul. Am ajuns la capătul aleii. In faţa noastră 
mai era doar marea, îngroșată de zăpadă. 

— E minunat, zise Anna. Îţi mulţumesc că m-ai adus aici. 

— Veneam aici după moartea Elenei. Veneam în fiecare zi. 

Am rostit aceste cuvinte fără să vreau într-adevăr să le 
rostesc, însă forța acelui loc îmi dădea un impuls special. 

— Purta o haină lungă, roșu închis. Era așa de neobișnuită și 
de izbitoare, încât vedeam haina înainte să o văd pe ea, pe 
străzi, în magazine, pe Nevski. După ce a murit, îi căutam haina 
peste tot. Oriunde vedeam oameni, mă uitam după roșul Elenei. 


60 


Uneori vedeam o haină asemănătoare și, chiar dacă știam că nu 
poate fi ea, o urmăream pe acea femeie până îi vedeam faţa. 
Numai când mă convingeam că nu era Elena mă puteam 
întoarce. 

— Veneai aici pentru că nimeni nu mai vine aici, zise ea. 
Pentru că nu puteai fi tulburat de vederea unei femei cu haină 
roșie. 

— Chiar și vara, foarte puţini oameni vin aici. 

Îmi atinse braţul. 

— S-a întâmplat ceva. Spune-mi, te rog. 

— Polițistul - Liîcev - a venit la mine la birou în după-masa 
asta. Catherine a fost și ea acolo. 

— Tata a promis că veţi fi lăsați în pace, spuse Anna, cu o 
nuanţă autoacuzatoare, ca și când ea ar fi fost de vină. 

— Cred că a încercat. Licev, totuși, se dovedește a nu fi chiar 
ușor de ţinut la distanţă. 

Am povestit totul, inclusiv vizita lui Kavi și a lui Tolea. 

După ce am terminat, mă întrebă: 

— Și n-ai nicio idee de ce s-au întâmplat toate astea? 

— Niciuna, am spus. 

— De ce să fi luat dosarul lui Rozental? 

— N-are niciun sens. 

— Poliţia trebuie să te fi confundat cu altcineva. Cu toate 
bombele și crimele din ultima vreme, arestează o mulțime de 
oameni. Îmi închipui că nici jumătate dintre ei nu sunt vinovaţi 
de altceva decât de faptul că vor să-și trăiască vieţile mai 
departe. 

— Când a plecat, Licev a spus că nu mai are nevoie nici de 
mine, nici de Catherine. 

— Deci s-a terminat? 

— Așa s-ar părea, am spus. 

Niciunul dintre noi nu credea asta. 

Ne uitam în largul mării, la valurile mari rostogolindu-se încet. 
Îi aruncam priviri pe furiș. Buzele îi erau roșii și moi. Cu câtă 
foame sărutam când eram tânăr, cât de insistent trudeau gura 
și limba. Nu puteam fi satisfăcut de simpla frecare a buzelor, ci 
presam și sugeam, și lingeam, și învineţeam. Voiam însăși 
răsuflarea iubitei, iar săruturile mele erau neostenite, îndelungi 
și perseverente. Voiam s-o sărut. 


61 


— Tatăl tău m-a rugat să-ţi transmit un mesaj, am spus. Vrea 
să te vadă. Zicea că vrea să te vadă oriunde, la orice oră și în 
orice loc ai alege, fără nicio condiţie din partea lui. 

Anna nu zise nimic preţ de câteva clipe. 

— l-ai spus că fac tratament cu tine? 

— Da. 

— Ce altceva a mai spus? 

— Că îi vine greu să înțeleagă de ce ai întrerupt relaţiile cu el 
și că îi e foarte dor de tine. 

Nu zicea nimic, doar privea neclintită marea. 

— Ce s-a întâmplat între tine și tatăl tău? 

— N-are nimic de-a face cu coșmarurile mele. 

— N-ai cum să știi asta. 

Atingându-mi ușor mănușa, zise: 

— Am avut iar visul, noaptea trecută. A fost la fel ca de obicei. 
Eram în casă, singură. Îmi era groaznic de sete și mergeam din 
cameră în cameră, căutând apă. Am ajuns la o ușă. Știam că 
dincolo de ea se găsea apă și am apăsat clanţța. Era înțepenită și 
nu se deschidea. Am început să intru în panică. Credeam că o să 
mor de sete dacă nu intru acolo. Apoi, deodată, ușa s-a deschis 
și am găsit-o pe bunica așteptându-mă. 

— Deci, până la urmă, era casa bunicii tale? 

— Nu știu. S-ar putea s-o fi visat numai pentru că mi-ai băgat 
tu asta în cap. 

— Ce s-a întâmplat mai departe? 

— Babușka zâmbea, un zâmbet mare, fericit și știrb. Apoi mi-a 
dat un pahar de ceai, doar că nu era ceai - era vodcă. 

— Mai departe. 

— Am auzit un ciocănit. Era destul de încet, ca și cum cineva 
ar fi bătut mai degrabă în geam decât la ușă, și am auzit numele 
meu spus în șoaptă. Anna. Anna. Era așa de înfiorător și de 
înspăimântător că a trebuit să mă trezesc. Chiar și atunci părea 
atât de real, încât stăteam pe întuneric și încercam să aud iar 
vocea, îngrozită de faptul că o s-o aud. În cele din urmă a trebuit 
să mă ridic și să mă duc la fereastră, doar ca să mă conving că 
nu era nimeni acolo. 

— Bunica ta mai era în cameră? 

— N-am văzut-o plecând, dar... 

Se opri și își mușcă buza. 

— Nu-mi pot scoate din minte că fusese... 


62 


Se opri iar. 

— ... că era moartă. 

— l-ai văzut corpul? 

— Era un sentiment - un sentiment foarte puternic. Mă 
simțeam vinovată, de parcă aș fi făcut ceva foarte rău. 

Am cântărit ce-mi spusese, apoi am întrebat: 

— l-ai povestit soțului tău? 

— Soţului meu? 

— Azi-noapte. Nu s-a trezit când te-ai dus la fereastră? 

— A, exclamă ea. Nu. Nu mai dormim în aceeași cameră. 

Nu sunt prost, pot citi printre rânduri - din multe puncte de 
vedere, aceasta este esența profesiei mele. Și totuși nu eram 
sigur ce voia să spună, dacă voia să spună ceva. Ar fi trebuit să-i 
spun ceva repede, ceva sincer, simplu și direct - și aproape că 
am făcut-o -, dar ce-i puteam oferi? Ce i-aș fi propus să facem? 
Avea un soț, un cămin, o viaţă și o reputaţie în Sankt 
Petersburg. Chiar dacă ar fi spus că mă iubește, nu eram nici 
măcar sigur că aș fi fost fizic capabil să fac dragoste cu ea. Mă 
simțeam dezavantajat - de frumuseţea ei, de carenţa mea în 
această privinţă și de anii care ne separau. 

Apa umflată de zăpadă bolborosea ca o limbă prea groasă. Pe 
crengile dezgolite de deasupra noastră, brațe albe și spectrale 
se întindeau în noapte. 

— Cred că ar trebui să plecăm, zise ea. 

Voiam s-o sărut așa cum sărutam când eram tânăr. Atunci nu 
mi-ar fi păsat dacă eram pe stradă sau în pat, dacă eram priviţi 
sau singuri. Nu mi-ar fi păsat că iubita mea e măritată. Nu mi-ar 
fi păsat de etica profesională. Și, cum ar fi fost peste puterile 
mele să-mi închipui forţa și sensul despărțirii, aș fi sărutat printr- 
un torent întreg de lacrimi de tristețe, ale ei, ale mele sau ale 
oricui altcuiva. Aș fi sărutat-o. Fusesem bărbatul acesta când 
eram tânăr. Bărbatul deseori egoist și absorbit de sine, capabil 
de indiferenţă, insensibilitate, neonestitate și prefăcătorie. Dar 
și plin de viață. Nu mai eram el. 

— Da, am spus, cu inima grea. Cred că da. 

e 

Stătea pe spate, cu capul întors către perete, cu brațele 
ridicate, ca și cum s-ar fi predat. Nu puteam decât zâmbi în fața 
unei asemenea imposibilități. Când se predase ea vreodată? 
Când acceptase măcar vreun compromis sau armistițiu? Voința 


63 


ei. Mă făcea să fiu mândru de ea, dar mă și înspăimânta. 
Pleoapele îi tremurară. Avusese dintotdeauna un somn adânc, 
chiar și când era supărată sau neliniștită, ca și cum somnul ar fi 
fost un port sigur, nu marea furioasă în care se preface când 
suntem în război cu noi înșine și cu lumea. Însă nimeni, nici 
măcar Catherine, nu putea dormi în asemenea condiţii. 

Se ridică în capul oaselor, cu o reacție violentă. Ochii imenși îi 
erau tulburi și înroșiţi: plânsese înainte să adoarmă. 

— Unde sunt? întrebă ea clipind. Apoi, văzându-mă lângă 
patul ei: Ce faci? Ce-i cu gălăgia asta? 

Bătaia în ușa din faţă se auzi iar. Lidia apăru lângă mine. Mă 
așteptam să intre în panică, în schimb, o vedeam hotărâtă și 
netemătoare. 

— Să-i las să intre? 

— Nu cred că avem de ales, Lidia, am spus. 

Lidia îi rugă încetișor pe Dumnezeu și sfinţii lui să apere casa 
și pe cei de sub acoperișul ei, apoi cobori scările. 

Am auzit ușa dându-se de perete și tropăiala cizmelor grele în 
hol, în timp ce bărbaţii dădeau buzna în casă. Urmă zgomot de 
sticlă spartă. Am auzit vocea Lidiei, severă și mustrătoare. 

Doi jandarmi, strălucitori în tunicile albe cu fireturi și înarmaţi 
cu carabine, intrară în dormitorul lui Catherine. Păreau zăpăciţi - 
stânjeniţi, bănuiam - că se aflau în dormitorul unei tinere 
respectabile. Pentru o clipă, aproape că am crezut că erau pe 
cale să se scuze și să plece. 

Lîcev venea în urma lor. În mâna stângă ţinea un revolver 
mare. Ne privi cu ochii lui răuvoitori și spălăciţi și zise: 

— Imbracă-te, domnişoară Spethmann. Și dumneata, doctore. 
Sunteţi arestaţi. 

e 

Ușa celulei mele se deschise și Licev păși înăuntru. Se așeză 
pe scăunelul de lemn care era, în afară de patul de campanie în 
care dormeam și masa la care citeam, singura piesă de mobilier. 

— Ştii când cade ziua mea de naștere? întrebă el. 

Când mi-am dat seama că nu înţelesesem greșit, am spus: 

— Chiar nu-mi pasă de ziua ta de naștere, Licev. Vreau să-mi 
văd fiica. Vreau să vorbesc cu ea acum. 

— M-am născut pe 1 martie 1881, continuă inspectorul, chiar 
în ziua în care ţarul Alexandru al II-lea era condus spre cheiul de 


64 


pe Canalul Ecaterina ca să-și bea cafeaua de după-amiază cu 
sora lui. 

Bineînţeles, cunoșteam povestea aceea tragică - care rus n-o 
cunoștea? -, dar el o spuse oricum mai departe, dornic să 
ajungă unde voia, deși încă nu îmi era clar unde anume. 

— Țarul se apropia de podul de la Teatru, când teroristul 
Risakov a aruncat bomba în trăsura imperială. Prin mila lui 
Dumnezeu, Alexandru n-a fost rănit, iar Risakov a fost prins 
înainte să poată fugi. Ziua s-ar fi sfârșit cu bine, însă țarul, 
acţionând sub impulsul bunătăţii și al îngrijorării, a coborât din 
trăsură ca să ajute răniții cum putea. Acela a fost momentul în 
care teroristul Hryniewicki, polonezul, a aruncat a doua bombă. 
A căzut la picioarele ţarului și i le-a smuls. 

Lîcev făcu o pauză ceremonioasă. 

— Mama mea era în durerile facerii când a auzit exploziile. 
Scandalul a provocat nașterea mea. În timp ce ţarul murea, eu 
veneam pe lume. 

— O coincidenţă remarcabilă, am spus. 

— N-a fost nicio coincidență, mă contrazise Licev. 

Pentru prima dată mă simţeam sigur de mine în raport cu 
detectivul; delirul lui narcisist îl cobora mult în ochii mei. Îi 
priveam cum probabil aș fi privit pe cineva care se credea 
Alexandru cel Mare sau Ivan cel Groaznic. O clipă mi-a trecut 
prin minte să-i ofer tratament psihoterapeutic. În schimb, l-am 
întrebat simplu: 

— Ce vrei de la Catherine și de la mine? 

— Am stabilit că bărbatul care-și spunea Yastrebov făcea 
parte dintr-o celulă care plănuiește o crimă odioasă în viitorul 
apropiat. 

— Ce fel de crimă odioasă? 

— intenţionează să-l asasineze pe ţar. 

Înainte să continue lăsă un moment ca dezvăluirea să-și facă 
efectul. 

— Nu pari prea îngrijorat, Spethmann. 

— Comploturi sunt mereu, am spus. 

— De data asta ameninţarea e foarte precisă. Avem informaţii 
credibile. 

— Ce informaţii? 

— Dacă aș dezvălui detaliile, mi-aş compromite sursele. 


65 


— Chiar dacă toate astea ar fi adevărate, n-au nimic de-a face 
cu mine sau cu fiica mea, am insistat. Nu l-am văzut niciodată 
pe Yastrebov înainte să aduci dumneata borcanul acela oribil în 
biroul meu. 

— A, dar Catherine l-a recunoscut, zise. Ai văzut și dumneata 
asta. 

Aș fi dat orice să-l pot contrazice, însă nu puteam. 

— Evident, îl cunoștea sub alt nume - probabil cel real, 
preciză el. 

— De unde știi asta? 

— Catherine era iubita lui Yastrebov, zise Licev. Presupun că 
știi de iubitul ei. 

Nu știam nimic de felul acesta, dar nu voiam să-mi arăt 
ignoranţa în privința vieții particulare a fiicei mele; nici nu voiam 
să pretind că știu ceva care se putea foarte ușor întoarce 
împotriva lui Catherine. 

Lîcev nu-mi dădu niciun răgaz: 

— Trebuie să aflu ce știe Catherine despre Yastrebov. Numele 
lui adevărat. Ce prieteni are. Când a sosit în oraș. Cum s-au 
cunoscut. Ce i-a povestit el. 

— Ce a spus Catherine? am întrebat. 

— Catherine e foarte necugetată, zise el obosit. Nu vrea să 
coopereze. De câte ori încerc să-i vorbesc cu binișorul, o 
cuprinde furia și mă condamnă ca opresor. Condamnă guvernul 
și proprietarii de pământuri. l-a numit pe membrii familiei ţarului 
paraziți, chiar în faţa mea. Ştiai că fiica ta a adunat atâta ură în 
sufletul ei? 

— Eşti ridicol, am zis. 

— Te-a trădat, Spethmann - propria ta fiică. 

— În ce fel m-a trădat? am spus, râzându-i în faţă. 

— Când a ajuns în oraș, Yastrebov nu putea, sau poate nu 
voia, să intre în contact cu tovarășii lui, din motive pe care încă 
nu le înţeleg. Ce știu e că rămăsese fără bani și nu avea unde 
sta. Catherine a venit cu soluția - biroul tău. Fiica ta și Yastrebov 
așteptau până terminai lucrul înainte să intre în biroul tău și să-l 
folosească. 

— Să-l folosească? 

— Primul motiv pentru care Yastrebov se folosea de biroul tău 
era ca ascunzătoare. Al doilea, ca să facă dragoste cu Catherine. 

Am făcut tot posibilul să păstrez o expresie impasibilă. 


66 


Lîcev continuă: 

— Treaba mea e să găsesc celula lui Yastrebov înainte ca ei 
să-și ducă mai departe planul. 

Se ridică de pe scăunel și chemă gardianul. În vreme ce cheia 
se răsucea în broască, zise: 

— Spethmann, fiica ta are informaţii de care am nevoie. Veţi 
rămâne amândoi aici până când mi le spune. 

leși pe coridor. Ușa se închise după el și cheia se răsuci în 
broască. Chiar și acum îmi venea greu să cred că se întâmplau 
toate astea. Trăiam într-un oraș construit pe o mlaștină 
solidificată de oasele celor o sută de mii de ţărani care muriseră 
din cauza foametei, a bolilor și a cruzimii în timpul edificării lui. 
In orice colț al imperiului trăiam alături de cazaci, spioni și 
agenți ai poliţiei secrete. Treceam în fiecare zi prin închisori și 
fortărețe. De la fereastra biroului de acasă puteam întrezări 
mahalalele în care săracii munceau până la epuizare. Lui 
Catherine îi făcea plăcere să mă provoace zicând că în Rusia 
înflorea despotismul și că toată lumea știa asta, chiar dacă noi 
ne prefăceam că nu-i așa - o alegere deschisă oamenilor ca 
mine, însă numai atâta vreme cât rămân personal neatinși de 
consecinţele tiraniei. 


ZECE 


Bătrânul gardian era un om bun. Pâinea pe care o aducea era 
proaspătă, uneori chiar caldă, iar untul dulce. În a treia noapte 
de detenție, îmi aduse un mic joc de șah. Piesele erau cadou de 
la nepotul lui, îmi zise el mândru. Sculptate naiv și grosolan, 
pentru el erau totuși o comoară, cum erau pentru mine piesele 
Jaques. Era un jucător vesel și groaznic. Totul se reducea la 
mutatul înainte. Chiar și când avea doi pioni împotriva turnului și 
nebunului meu, își muta mai departe piesele, netulburat. 

— Înainte! exclama el. Înaintaţi! 

Își accepta cu bună dispoziţie înfrângerile și declara că nu e 
surprins de victoriile mele. 

— Poporul dumneavoastră, spunea pe ton constatativ, dă cei 
mai buni jucători. Uitaţi-vă la Lasker, campion mondial, ca și 
Steinitz înaintea lui. Rozental, Tarrasch, Gunsberg, Bernstein și 


67 


Nimzovici - mai mult de jumătate din cei care vor juca în marele 
turneu sunt evrei. 

Apoi zicea, urmând o progresie conformă cu un mecanism 
logic cât se poate de propriu: 

— Aproape fiecare prizonier de aici e evreu. Unii dintre ei sunt 
educați, dar niciunul ca Excelenţa Voastră. Tâlhari, cei mai 
mulți, și ticăloși. Când îi întrebi de ce omoară creștini, doar râd. 
Ei bine, n-o să mai râdă când călăul le va pune laţul de gât. 

Îmi mestecam pâinea într-o seară, ascultând cum prizonierii 
se strigau unul pe altul în idiș de la ferestrele înalte, cu gratii, și 
am început să adulmec - să adulmec cu adevărat - mirosul 
pâinii de Sabat și al chiflelor dulci pe care tata le cocea când 
eram copil. Le simţeam mirosul de parcă tata ar fi fost cu mine 
în celulă, întinzând aluatul și așezând formele pe tava unsă. 
Poporul tău. Senzaţii atât de vii. Când eram întrebat, spuneam 
întotdeauna că tata era din Riga, ceea ce era adevărat în sensul 
că trăise acolo cea mai mare parte a vieţii înainte să vină în 
Sankt Petersburg, și că era german, ceea ce era adevărat 
deoarece părinţii lui erau originari din Kalisz. Insă se născuse de 
fapt la Dvinsk, în Vitebsk, unde aveam încă unchi, mătuși și 
mulţi veri. Nu plecase la Riga decât la treisprezece ani. 
Treisprezece ani mai târziu, când era deja maestru brutar și 
avea o soție nouă și tânără, a venit în Sankt Petersburg și și-a 
deschis un magazin în cartierul Viborg, unde vindea pâine de 
secară pentru muncitorii de acolo. Lucrând din greu, a 
prosperat, a luat bani cu împrumut și, nu peste mult timp, 
aproviziona localuri elegante precum Donon sau Restaurant de 
Paris. Ne-am mutat într-un apartament pe partea dinspre 
Petersburg, apoi într-o casă spațioasă pe strada Furștațkaia, în 
care am continuat să locuiesc după moartea părinţilor mei. 
Făina devenea tot mai fină pe măsură ce adresele noastre se 
făceau tot mai respectabile; se puneau mai multe ouă în aluat, 
iar pâinea era mai albă. Tata se îmbrăca mai atent și își adapta 
vocabularul atât de eficient, încât nu puteai să-l mai deosebești 
de rușii născuți în oraș. Dacă mama scăpa un cuvânt în idiș în 
fața mea, era dojenită aspru. N-am mâncat niciodată pâine de 
Sabat sau chifle dulci evreiești în casa de pe strada Furștaţkaia. 

Mă așteptam ca Licev să se întoarcă dintr-o clipă în alta, însă 
inspectorul nu mai venea. Timpul e un aliat nestatornic. Nu 


68 


aparţine exclusiv psihanalistului, și polițistul îl folosește. Și astfel 
au trecut zile și nopţi. 
e 

Însă vine întotdeauna momentul în care întârzierea nu mai 
folosește la nimic și întrebarea trebuie pusă. În a șasea noapte a 
detenției mele, ușa celulei se deschise și Licev intră și se sprijini 
de perete. 

— Habar n-aveam că ai pacienţi așa de iluștri, zise el. Anna 
Ziatdinov, fiica lui Piotr Zinurov, nimeni altul... 

— Mi-ai umblat prin dosare, n-ai niciun drept! am protestat 
furios. 

— Chiar vrei să spui, Spethmann, că atunci când e ameninţată 
securitatea statului, când viaţa ţarului este în pericol, ai pune 
dosarele particulare ale unor nebuni dincolo de accesul celor 
care trebuie să salveze societatea în care, mi se pare potrivit să- 
ți amintesc, și tu trăieşti și de care și tu beneficiezi? 

— iți formulezi argumentele în termeni așa de ridicoli și 
pompoși, încât îmi este imposibil să-ţi răspund. 

— Cine-i Grișuk? 

— Repet: faptul că ai citit acele dosare e șocant și demn de 
dispreţ. 

— E clar că-i un pseudonim. Un politician, evident. 

— Refuz să răspund, am spus, deși mă întrebam dacă Licev îl 
identificase deja pe Grișuk drept Gregori Petrov. Petrov era 
binecunoscut poliţiei. 

— Un ins cu simpatii politice periculoase, judecând după 
notele tale, continuă Licev. De ce tratezi un asemenea om? 

— Pentru că sunt doctor, iar el e pacientul meu. 

— Care e natura bolii lui Grișuk? 

— Nu sunt pregătit să discut asta. 

— Tot ce pot să văd din dosarul lui e că bea prea mult, 
mănâncă prea mult și încearcă să se culce cu toate femeile 
care-i ies în cale - adesea cu succes, zise Licev. Luminează-mă, 
te rog: cum pot fi lăcomia și carnalitatea lui catalogate drept 
boală? 

Nu-mi permiteam luxul să mă las provocat, dar era imposibil 
să rămâi tăcut în fața aţâţărilor lui Licev. 

— Nu o să vorbesc despre un pacient anume, însă în termeni 
generali, dacă vrei să știi, un asemenea comportament poate fi 


69 


considerat drept o manifestare a unei boli psihice, la fel cum 
oamenii ţipă dacă au dureri fizice. 

— Deci beţiile lui Grișuk, lăcomia și fustangeala lui - toate 
sunt cauzate de suferință? Ai descoperit sursa suferinţei? 

— Nu sunt pregătit să discut despre un pacient anume. 

— Reuven Kopelzon, zise Licev, schimbând brusc direcţia. 

— Nu-l tratez pe Kopelzon. 

— Deci nu te simţi împiedicat să vorbești despre el. 

— N-o să discut despre nimeni cu tine, Licev. 

— Prietenul tău se înhăitează cu oameni care nu fac niciun 
secret din dorinţa lor de a vedea Rusia deposedată de teritoriile 
ei poloneze deţinute pe drept. Cum poate un cetățean cinstit să 
întrețină relaţii de prietenie cu un asemenea om? 

— Cunosc muzica lui Kopelzon, nu convingerile lui politice. 

— Nu sunt amândouă lucrurile părți ale omului, în totalitatea 
lui? 

Aștepta un răspuns, însă nu i l-am dat. 

— Avrom Rozental, zise. 

— Rozental e șahist, după cum știi. 

— Și prieten cu Kopelzon. De ce? 

— Habar n-am. 

— Sunt lucruri pe care nici eu nu le știu. Deși se pare că, spre 
deosebire de tine, eu aș prefera să am răspunsuri. Tot nu știu, 
de exemplu, cine l-a omorât pe Yastrebov și de ce. Mai mult 
decât orice, nu cunosc identitatea celorlalți membri ai celulei lui 
Yastrebov sau unde se ascund. Astea sunt lucrurile pe care 
trebuie să le aflu, pentru că celula se va reorganiza și își va 
urma planurile. Trebuie să-i opresc pe bandiți înainte să-l ucidă 
pe ţar, iar tu o să mă ajuţi. 

— Să te ajut? Am râs. După tot ce ne-ai făcut, de ce te-aș 
ajuta? 

— Sper că asta se va întâmpla pentru că nu ești unul dintre 
evreii care pretind că sunt supuși credincioși, dar în inima lor 
disprețuiesc tot ce ţine de civilizaţia rusească. 

Am refuzat să răspund ceva la această provocare. 

— Catherine încă refuză să dezvăluie identitatea lui 
Yastrebov, continuă el. Dacă o convingi să-mi spună, o să vă 
eliberez pe amândoi. 

l-am examinat chipul, dar era imposibil de spus dacă era 
sincer. 


70 


— Cum s-o conving dacă nu mi se dă voie s-o văd? am 
întrebat, încercând să câștig timpul necesar pentru a-i evalua 
oferta. 

— O să aranjez s-o vezi, dacă promiţi că vei încerca s-o 
convingi. 

Cum nu răspundeam, zise: 

— E doar un nume, Spethmann. Numele unui om care e deja 
mort. 

— Când pot s-o văd? 

— În clipa asta, răspunse Lîcev imediat. 

O șansă să o văd pe Catherine și să vorbesc cu ea. Am dat din 
cap și Licev chemă gardianul. 

e 

Celula lui Catherine era identică cu a mea. Ședea pe 
scăunelul de lemn, cu spatele perfect drept și cu o carte în 
poală. Înălță capul când se deschise ușa și, când mă văzu, sări 
în picioare. 

— Ești bine? am întrebat, sărutând-o de câteva ori. 

— Da, da, zise. Sunt bine, cât se poate de bine. Nu-ţi face griji 
pentru mine. 

Privind peste umărul meu, îl văzu pe Licev. 

— Ce vrea? zise ea, cu o privire implacabilă și dușmănoasă. 

— Las totul în seama ta, Spethmann. Ai zece minute, spuse 
inspectorul în timp ce ieșea pe coridor. 

Ușa se închise. 

Catherine mă privi suspicioasă. 

— Ce lasă în seama ta? 

Am tras adânc aer în piept. 

— Zice că ne eliberează dacă-i spui numele adevărat al lui 
Yastrebov. 

— Nu, spuse ea imediat. 

— Asta înseamnă că admiţi că-l cunoșteai pe Yastrebov? 

O scânteie de enervare îi apăru în ochi; era furioasă pe ea 
însăși pentru că lăsase garda jos. 

— Nu. Înseamnă că n-o să-i spun nimic lui Lîcev. N-o să-i spun 
nici măcar numele meu sau al tău sau al lui însuși, chiar dacă 
viețile noastre ar depinde de asta. 

— Catherine, gândește-te. Sunt la cheremul lui... 

— Am spus că n-o să-i spun nimic, și când spun că fac ceva 
exact asta fac. 


71 


Asta știam deja, chiar prea bine. Totuși, trebuia să încerc. 

— De ce nu? am spus, urmând chiar logica lui Lîcev. 
Yastrebov e mort. Nu-i faci rău în niciun fel. Singurii oameni care 
suferă din cauza numelui său suntem tu și cu mine. 

— Și cine va suferi dacă dezvălui numele lui - chiar dacă l-aș 
ști, ceea ce nu e cazul? Pe cine va aresta atunci Licev? Pe cine 
va arunca în închisoare? Spune-i lui Licev că sunt mulţumită să 
rămân unde sunt atâta vreme cât vrea să mă ţină aici. 

— Și eu sunt aici, i-am amintit. 

Expresia i se îmblânzi, cred că era chiar pe cale să spună că 
regretă. Insă îndârjirea îi reveni imediat. Spusese nu, trebuia să- 
și ţină cuvântul. Am petrecut cele câteva minute rămase 
îmbărbătându-ne unul pe celălalt și încercând să fim optimişti. l- 
am spus că o iubesc. După ce s-au scurs cele zece minute și ușa 
a fost din nou închisă și încuiată, am rămas cu Licev pe coridor. 

— Poate că ea e mulţumită să stea unde este, Spethmann, 
zise inspectorul. Totuși, nu pare să-i pese că, din cauza 
încăpăţânării ei, și tu trebuie să rămâi aici. Cum te simţi din 
cauza asta? 

Cântărind alternativele, Catherine nu mă luase în calcul nici 
măcar o clipă. Deși nu voiam să recunosc, eram rănit și furios. 
Lîcev părea mai degrabă impresionat. 

— A avut mulţi iubiți? întrebă el. 

Am fost complet șocat. Înainte să pot răspunde ceva, el 
continuă: 

— E o modă printre tinerii cu stare să-și caute un refugiu faţă 
de ceea ce ei consideră a fi realitatea deprimantă a Rusiei. Beau 
până la uitarea de sine și se culcă cu oricine vrea să se culce cu 
ei. Văd asta ca pe o formă de rebeliune, se pare. Mă întrebam 
doar dacă și Catherine e la fel. 

— Sigur că nu e, am răspuns, abia stăpânindu-mă să nu strig 
la el. 

— Ea și cu Yastrebov practic nu se cunoșteau când au făcut 
dragoste prima dată. 

— Neagă că ar ști ceva despre Yastrebov. 

— Amândoi știm că minte, zise Licev. Mă întreb doar cât de 
jos a căzut. 

— Nu cred că-i treaba ta, am spus tăios. 

Mă privi atent. 


72 


— Fiica ta e o tânără inteligentă și foarte atrăgătoare. Ar fi 
păcat să-și petreacă cei mai frumoși ani ai vieţii în închisoare. 

În noaptea aceea, când m-am dus la culcare, nu puteam să nu 
mă gândesc la ce-mi spusese Licev despre Catherine, la irosirea 
celor mai frumoși ani în închisoare. Poate că raiul există dar, 
chiar dacă-i așa, pe pământul acesta tot nu trăim decât o viaţă. 
Să-ţi fie răpită, să-ţi fie retezată, schingiuită și scurtată de 
gardieni și polițiști e un lucru groaznic. Dar e oare mai puţin 
groaznică decât o viaţă netrăită din cauza lașităţii cuiva? În 
noaptea aceea, când m-am întins pe pat, m-am întins lângă 
Anna. Era acolo, goală, fără pic de rușine și cu ochi sclipitori. 

e 

Au trecut alte trei zile, nu chiar în zadar. Folosind vechiul set 
de şah al gardianului, am analizat poziția la care ajunsesem 
împotriva lui Kopelzon. Kavi știa ce face când retrăsese turnul. 
Nu era nicio altă cale de a juca la victorie. Am cerut permisiunea 
să-i trimit lui Kopelzon o carte poștală, pe care Licev mi-a 
acordat-o cu condiţia să nu conţină altceva decât mutarea - 35. 
Tg2. 

Inspectorul îmi permise de asemenea să primesc cărți de la 
Minna. Printre acestea era și Talmudul babilonian, trimis la 
cererea mea. Mă amuza faptul că, atunci când jucam șah, 
bătrânul gardian se uita cu suspiciune la textul sacru, 
întrebându-se dacă nu era primejdios să se afle în aceeași 
încăpere cu un simbol atât de puternic al unei magii străine. 

Am cercetat textul din scoarță-n scoarță, murmurând uneori 
în timp ce citeam, lucru pe care gardianul, privind prin fanta de 
observație, îl interpreta drept rugăciune. Tatăl meu ar fi fost 
oripilat să vadă asta, chiar dacă aș fi reușit să-l asigur că lectura 
mea nu avea nimic de-a face cu venerarea unui Dumnezeu pe 
care el îl respinsese, ci ţinea de grija faţă de un pacient pe care 
eram hotărât să-l salvez. 

Tata ar fi fost stânjenit să-l cunoască pe Rozental. Rozental 
semăna prea mult cu acel bărbat din Dvinsk pe care tata încerca 
să-l uite și care fusese el însuși. Kopelzon vărsa râuri de lacrimi 
când vorbea de sărăcia orășelelor din zona de rezidenţă a 
evreilor, însă inima tatălui meu nu era deloc mișcată de mizeria 
poporului său. Îi era rușine de asta, ca unui fiu rușinat de un tată 
care se prăbușește beat pe stradă. Vederea cerșetorilor 
shnorrer îl umilea, bucătăria supelor chioare era pentru el un 


73 


afront personal. Își punea o întrebare simplă: de ce era poporul 
lui atât de jalnic de sărac și de ignorant? De ce atâta viciu, 
prostituție și hoţie? De ce din rândurile poporului său se ridicau 
atât de mulți teroriști și revoluționari? Kopelzon i-ar fi răspuns 
direct prin pogrom, cazaci, zona de rezidenţă și Sutele Negre. 
Tot ce vedea tata era ignoranță și înapoiere. 

El nu s-ar fi angajat niciodată într-o discuţie, cu Kopelzon sau 
cu oricine altcineva. Devenea tăcut când se confrunta cu opiniile 
puternice și contrare ale celorlalţi, nu atât din cauză că lipsa lui 
de educaţie l-ar fi lăsat insuficient echipat pentru a-și apăra 
punctul de vedere, cât din cauză că își considera propriile-i 
convingeri adevărate într-un mod de la sine înțeles și, prin 
urmare, nu aveau nevoie de aprobarea publică. Răspunsul pe 
care îl descoperise stătea în însăși ființa poporului său. Atâta 
vreme cât poporul rămânea ceea ce era, nu putea fi altfel. 
Succesul lui personal în societate nu făcea decât să-i susțină 
crezul. Avea răspunsul, iar răspunsul era să încetezi să mai fii 
evreu. 

(J 

— Ce ai pe cap? îl întrebasem pe Rozental în timpul uneia 
dintre primele ședințe de analiză. 

Işi scărpină creștetul, înfigându-și în el unghiile ambelor 
mâini, apoi mormăi: 

— Nu mă lasă niciodată în pace. 

Părul îi era foarte scurt, retezat practic de la rădăcină. L-am 
examinat cu grijă. Nu avea nimic, nici măcar lindini. 

— E o muscă, zise el disperat. N-o vezi? Mă urmăreşte peste 
tot. Mă chinuie zi și noapte. 

— Nu-i nimic aici. 

— O simt pe pielea capului. 

— Vrei o oglindă, să te uiţi singur? 

Cu destulă greutate, l-am convins să stea în faţa oglinzii de 
deasupra șemineului, în timp ce ţineam o oglindă de mână 
(împrumutată de la Minna) în spatele lui, ca la frizer. În cele din 
urmă l-am liniștit suficient cât să ne putem continua ședința. 

Metoda de abordare a pacienţilor era, în general, aceeași: 
începeam prin a cere o relatare cât mai detaliată a vieţii lor. 
Rozental își descrise anii copilăriei în Choroscz, orășelul sărac în 
care trăise până să meargă la o școală yeshiva în Lodz. Era cel 


74 


mai mic dintre doisprezece copii, iar tatăl lui murise înainte ca el 
să se nască. L-am întrebat cum se descurcase mama lui. 

— Toţi am fost împărţiţi rudelor. Eu am fost trimis la bunici. 

— Povestește-mi despre bunici. 

Ezită, apoi spuse: 

— Erau oameni buni, de treabă. 

— Erau credincioși? 

— Da, bineînțeles. 

— Ai fost fericit în casa lor? 

— Mă iubeau foarte mult. 

Pe lângă evidenta eschivare de la un răspuns tranșant, am 
crezut că descopăr un accent de vinovăţie. Aici, în mod limpede, 
era un drum care putea fi explorat. 

— Mai trăiesc bunicii tăi? 

— Au murit amândoi. 

— Mai trăiau când ai ajuns un șahist celebru? 

Reţinerea lui confirma, din punctul meu de vedere, faptul că 
exista ceva semnificativ în relaţia cu bunicii. 

— Avrom, mi-am zgândărit pacientul taciturn, au trăit 
îndeajuns cât să audă de succesele tale? 

— Da, șopti atât de încet, încât abia l-am auzit. 

— Cum au reacţionat? 

Începu din nou să-și scarpine capul. 

— Au fost mulţumiţi? 

— Da... zise nesigur, dar în clipa următoare se contrazise 
singur: Nu... Nu știu. 

— Au fost mulțumiți de cariera aleasă de tine? 

— Cum ar fi putut? ripostă el, de data asta în forță și fără 
șovăială. Când m-au trimis la școala evreiască, mi-au spus: 
„Învață, Avrom, învaţă! Pungi cu arginti îţi vor cădea din ceruri”. 
Însă, în loc să învăţ, ce făceam? Jucam șah. Haran, Padan, 
Hebronul unde Avraam a îngropat-o pe Sara? Nimic nu conta - 
eram acaparat de șah. Când ceilalţi băieţi își imaginau că îl 
urmează pe Moise în ieșirea din Egipt sau se luptă cu losua la 
lerihon, eu visam că am un pion în plus faţă de Lasker într-un 
final cu turn. Cum ar fi putut bunicii mei să aprobe asta? 

Rozental nu rostise atâtea cuvinte în toată ora care trecuse. 
Am stăruit: 

— Vă certațţi? 

Nu mi-a răspuns, deși am repetat întrebarea de trei ori. 


75 


— Ai simţit că-i dezamăgești? am riscat. 

— Vreau doar să joc șah! izbucni el. Nu cer nimic nimănui - 
nimic! Nu mă cert cu nimeni, nu critic, nu condamn. De ce nu 
pot fi lăsat în pace să joc șah? De ce? 

— Cine nu te lasă în pace? 

— Toată lumea. 

— Bunicii tăi? 

— Toată lumea vrea să fiu ba una, ba alta. Să fac una, să fac 
alta. 

— Ce voiau bunicii tăi să fii? 

— Nu bunicii mei, nu de ei e vorba! strigă el. 

— Cine are așteptările acestea pe care le găsești atât de 
copleșitoare? 

Indiferent cât de mult încercam, nu voia să intre în detalii. Era 
vorba de toată lumea. 

— Ei vor să fiu două lucruri deodată, oftă, însă nu pot. Vreau 
doar să joc șah. Vreau să joc în turneu. Vreau să joc cu Lasker și 
să-l bat. Dar nu vor să mă lase! 

— Ei sunt bunicii tăi, Avrom, nu-i așa? 

Rozental răspunse pălmuind aerul din jurul capului său. Musca 
invizibilă se întorsese. 

e 

Musca era, evident, cheia înțelegerii bolii lui Rozental. Însă 
abia când am ajuns într-o celulă i-am descoperit adevărata 
semnificaţie simbolică. Lecturile din textele vechi, între 
interogatoriile lui Licev, m-au condus la asta: Belzebut, diavolul, 
își trage numele de la ba'a/-zevuv - adică „stăpânul muștei”. Și, 
căutând mai departe: „Omul rareori moare când e posedat sau 
torturat de demoni. Demonul Nesosh vine sub înfățișarea unei 
muște, se așază deasupra capului și îl chinuie fără milă. Sufletul, 
separat de trup, ajunge atunci la podul Cinevad, care desparte 
lumea noastră de lumea invizibilă; acolo e judecat de doi îngeri, 
dintre care unul e Mithra, de statură colosală, cu zece mii de 
ochi și ţinând o măciucă în mână”. Apoi, cel mai semnificativ, 
am descoperit un Midrash care spunea: „Aplecarea spre rău se 
aseamănă cu o muscă și șade la cele două deschizături ale 
inimii”. 

Pentru cineva atât de metodic cufundat în învățătura și 
tradiția evreiască precum Rozental, musca era în mod limpede o 
manifestare a yetzer hara, a aplecării spre rău, impulsul de a 


76 


urma dorinţele egoiste. Nu era dificil de înțeles natura acestei 
tendinţe particulare spre rău. Rozental îmi spusese că, la fel ca 
Beniamin, iubitul mezin al lui lacov, fusese preferatul bunicilor. 
Totuși, când l-am întrebat despre sentimentele pentru părinţii 
tatălui său, răspunsurile lui fuseseră foarte sugestive: deși nu-i 
criticase niciodată, nici nu făcuse măcar o singură declaraţie 
pozitivă în favoarea lor. Repetase, aproape mecanic, că erau 
„oameni buni”, „oameni de treabă”, „oameni simpli”. Însă ei 
fuseseră și exigenţi cu nepotul lor, un elev promiţător, și 
nutriseră ambiţii pentru el, atât ca salvator al familiei aflate în 
dificultate, cât și ca viitor conducător religios al comunităţii. Era 
limpede, pentru Rozental așteptările lor erau opresive. „Toată 
lumea vrea să fiu ba una, ba alta. Să fac una, să fac alta”, „Vor 
să fiu două lucruri deodată” - cuvintele acestea, am descoperit 
ulterior, aveau o semnificaţie chiar mai profundă decât bănuiam 
pe atunci. 

In loc să confirme așteptările bunicilor, Rozental devenise 
obsedat de șah și ajunsese foarte devreme să aspire nu la 
poziția de mare învățător religios, ci de mare șahist profesionist 
- următorul campion mondial. De câte ori îl întrebam despre 
reacţia bunicilor, povestea lui șchiopăta. Cum șahul profesionist 
îl smulsese din universul și din religia lor, mi-am spus că era 
improbabil ca bunicii lui să fi aprobat asta, iar reținerea lui 
Rozental în a recunoaște adevărul se datora sentimentelor lui 
reziduale de loialitate. In ciuda unei presiuni emoţionale foarte 
puternice, el găsise curajul să-și urmeze visul. 

Insă în fiecare colţișor pândesc demoni care abia așteaptă să 
înhaţe sufletului evreiesc. Vinovăţia îl ajunsese din urmă, 
grăbindu-i teribila criză mintală. Am decis că, după eliberare - 
presupunând că, mai devreme sau mai târziu, urma să fiu pus în 
libertate -, îmi voi obliga pacientul să se confrunte cu 
adevăratele sale sentimente faţă de bunici. Aceasta a fost 
concluzia la care am ajuns în timp ce eram închis. Eram și 
mândru, și sigur de deducțiile mele. Cândva, în viitor, aveam să 
scriu un studiu și să-l prezint lui Behterev și colegilor mei de la 
Institutul Psihoneurologic din Sankt Petersburg. 

e 

A mai trecut o vreme, apoi, în sfârșit, Lîcev s-a întors. În 
lumina dimineții infiltrându-se prin fereastra înaltă cu gratii, fața 
inspectorului părea cianotică. Nu era prima dată când îmi 


77 


puneam întrebări în legătură cu starea lui de sănătate: inimă 
rea, am conchis, iar timpul urma să probeze că, cel puţin în 
privinţa asta, nu mă înșelasem. 

— Catherine încă refuză să-mi spună numele lui Yastrebov, 
zise el obosit. 

— Cer să știu ce acuzaţii ai împotriva noastră, am spus, 
ridicându-mă de pe patul de campanie. Cer să vorbesc cu un 
judecător sau un avocat. 

Licev ridică o fotografie. 

— II cunoşti pe bărbatul asta? 

Mă uitam la un tânăr zvelt, de o frumuseţe întunecată, la vreo 
treizeci de ani, cu o mustață deasă, obraji nerași și o claie de 
păr cârlionțat. Deși lanţurile de la mâini nu erau vizibile, se 
deducea clar, după linia nefirească a umerilor, că era arestat. 
Ochii mari și negri se uitau sfidători la cei care-l capturaseră. 

— Bineînţeles, am răspuns. E Berek Medem. 

În Rusia, oricine cunoștea fotografia din închisoare a 
teroristului polonez Berek Medem, ucigaș al multor agenţi ai 
Ohranei, polițiști, perceptori, colaboratori și spioni. Nu trecea 
nicio săptămână fără ca ziarele, care îi înregistrau acţiunile cu 
toată fascinația morbidă și oroarea dedicate în mod tipic 
activităţilor unor asemenea desperado baroci, să o publice 
măcar o dată. Relatau cu o satisfacţie deosebită evadarea lui 
din închisoarea Pawiak din Varșovia, urmată de o vizită la 
femeia care îl trădase. Nu o omorâse, în schimb îi turnase acid 
pe faţă și, făcând asta, inspirase numeroși imitatori din întregul 
imperiu, din Finlanda până în Kamceatka. Mulţi oameni de teapa 
lui - complotiști și instigatori la terorism - se prăbușeau complet 
în arest și se dovedeau a fi lași. Insă nu trebuia să te uiţi decât o 
dată la fotografie ca să-ți dai seama că Berek Medem era 
stăpânit de un devotament robespierrian pentru cauză. Era unul 
care lua vieţi și care, când ar fi venit timpul, și-ar fi dat-o pe a 
lui. Cariera de revoluţionar era scurtă, spuneau ochii întunecați 
și crunţi, și el accepta asta fără lamentaţii. 

— Când ai vorbit ultima dată cu Berek Medem? zise Licev. 

Îmi luă o vreme să înțeleg că vorbea serios. Am râs. 

— Ai luat-o razna, Licev? 

— Răspunde la întrebare. 

— Răspunsul e că n-am vorbit niciodată cu Berek Medem. 


78 


— Atunci de ce a fost văzut Berek Medem în clădirea în care 
ai biroul? 

Am râs iar, luându-l peste picior. În fiecare zi se înregistrau 
zeci de presupuse semnalări. Era văzut în gara din Port Arthur. 
O oră mai târziu, era pe un vapor din lagunele Odessei, și în 
același timp jefuia o bancă din Kiev. 

— Prietenul tău Kopelzon ţi-a vorbit vreodată despre Rege? 

— Conspirația descoperită de tine e tot mai mare și mai 
fantastică, Licev, am spus. Mai întâi Berek Medem, acum 
Regele. 

— Răspunde la întrebare. 

— Nu. Kopelzon n-a pomenit niciodată de Rege. 

— Rozental l-a pomenit? 

— Rozental? am exclamat uimit. Rozental e probabil singura 
persoană din Rusia care n-a auzit de Rege. 

— Răspunde la întrebare. 

— Am răspuns deja. 

— Chiar atât de indiferentă îţi e securitatea statului, 
Spethmann? Iți declari loialitatea, și totuși iei în derâdere munca 
poliţiei. Cum se împacă aceste contradicții? 

— Jocurile tale mă plictisesc, Licev. N-o să-ți mai răspund. 

— Bineînţeles, tu ești mai presus de toate astea, ești un om 
care n-are vreme de politică. 

Am îngheţat. Eram sigur că Licev o să-mi vadă inima 
zbătându-se sub cămașă. Părea să-mi studieze cu atenţie 
expresia. Era conștient de ce spusese? Un om care n-are vreme 
de politică. Singura ocazie în care făcusem o asemenea 
afirmaţie fusese atunci când Tolea îmi scotocea prin dosare, iar 
Kavi îmi ţinea cuțitul la gât. 

Am fost cuprins de o teamă subită pentru Catherine. 

— Vreau să-mi văd fiica, am cerut. Vreau s-o văd acum. 

— Fiica ta a fost eliberată azi-noapte, zise inspectorul. Adună- 
ţi lucrurile. 

Eram buimac. Voiam să-l cred, dar în același timp mi-era 
teamă. Era oare un truc menit să mă facă să las garda jos? 

Bătrânul gardian apăru la ușă. 

— Dacă Excelenţa Sa vrea să mă urmeze..., mă invită el. 

— Ce se întâmplă? am zis. Ţi-a dat Catherine numele? 

Privirea lui Licev spunea că răspunsul era nu. 


79 


Încă abia putând să cred în acest curs subit al evenimentelor, 
mi-am adunat cărțile și puţinele lucruri personale și i-am urmat 
pe Licev și pe gardian pe coridorul slab luminat. Am intrat printr- 
o ușă cu grilaj într-o cameră spațioasă cu tavan scund și boltit și 
cu stâlpi și arcade de cărămidă. De acolo am fost escortat pe o 
scară din piatră până într-o curte. Aerul era rece, însă era 
răceala primăverii timpurii, nu a iernii, și de aceea mi se părea 
înviorător. Îmi înţepa nările. 

Am ajuns la o poartă largă și scundă. În timp ce se trăgeau 
zăvoarele, Licev zise: 

— Am nevoie de numele adevărat al lui Yastrebov și o să-l 
aflu, într-un fel sau altul. 

Părea mai costeliv și mai insignifiant decât oricând. L-am 
ignorat așa cum ignori un pisălog la o petrecere și am ieșit. În 
clipa în care poarta s-a închis în spatele meu, am avut senzaţia 
că totul fusese un vis. 

In faţa mea era un pod scurt. L-am traversat, trecând de o 
duzină de gardieni înarmaţi care mă priveau indiferenți. 
Catherine a coborât dintr-un taxi care aștepta și a alergat către 
mine. 

— N-ai păţit nimic, strigă ea, aruncându-și braţele în jurul 
gâtului meu. 

Am privit-o uimit. lar voinţa ei crâncenă. Faptul că era mai 
puternică decât tatăl care o răsfăța nu putea fi, bineînţeles, o 
surpriză; în schimb, că adusese la capătul răbdării un poliţist rus 
era uluitor. 

— Să mergem acasă, am zis, urcând în automobil. 

Şoferul se întoarse către mine: 

— Mai întâi trebuie să vorbiţi cu cineva. 

M-am uitat la Catherine: ce se întâmpla? 

— Gregori Petrov vrea să te vadă, zise ea. 

— Nu vreau să-l văd pe Petrov. Vreau să merg acasă. 

— Are ceva să-ți spună, insistă Catherine, ceva important. 


UNSPREZECE 


După o cursă complicată și întortocheată care a durat 
aproape o oră, taxiul ajunse la piața de zarzavaturi. Gregori 


80 


Petrov aștepta nerăbdător în faţa Bisericii Adormirii, îmbrăcat 
într-un pardesiu gros, cu fular și pălărie. 

— N-am fost urmăriţi, tovarășe, zise șoferul când Petrov îmi 
deschise ușa. 

— Știu că vrei să mergi acasă, Spethmann, începu abrupt 
Petrov, însă trebuie să vorbim. Apoi, către șofer: Du-o pe 
domnișoara Spethmann pe strada Furștaţkaia. 

Eram epuizat, dar și intrigat. Ce voia Petrov? Am sărutat-o pe 
Catherine și i-am promis că mă întorc repede. Taxiul a plecat. 

Am traversat strada până la piaţa de carne. Nu era încă ora 
șase, și măcelarii abia se pregăteau pentru începutul zilei. 
Hamalii cu șorțuri albe care cărau carcase de vită, miel și porc 
nu ne băgară în seamă în timp ce treceam printre tarabele 
acoperite. Din când în când, Petrov se uita repede în părţi sau în 
spate, ca să verifice dacă cineva ne acorda vreun interes 
neobișnuit. 

— Arăţi destul de bine. N-ai fost torturat? 

— Nu, am spus. 

— Ai avut parte de o introducere blândă în experienţa 
închisorii. Data viitoare nu va mai fi așa de plăcut. 

N-am băgat prea mult în seamă replica, considerând că se 
lăuda și încerca să mă ia de sus, un revoluţionar arătându-i 
intelectualului că tratează ca pe un fleac realitatea repetată a 
închisorii. Îmi amintesc cât se poate de clar că m-am gândit: 
pentru tine, poate, va mai fi o dată viitoare, dar nu pentru mine. 
Nu sunt omul care să ajungă la închisoare. 

e 

— Aveam șaisprezece ani când am fost arestat prima dată, 
zise Petrov, oprindu-se să inspecteze niște cotlete de miel. 

Cumpără șase și mi le făcu cadou. 

— Fratele meu, care era mai tânăr, a fost și el arestat. Eram 
amândoi membri ai unei celule de partid, împreună cu 
metalurgiștii de la uzina Stieglitz. Unul dintre tovarășii noștri 
fusese arestat și trădase numele tuturor. Am negat totul, așa 
cum fuseserăm învățați. Poliţiştii n-au fost delicaţi. M-au bătut 
crunt în primele trei zile. Ne-au bătut pe toți. Ciudat e că n-am 
simţit niciodată că eram pe cale să cedez. Cu cât mă băteau mai 
mult, cu atât mai puternic mă simţeam. Imi spuneam că, dacă 
vor să mă frângă, trebuie să facă mult mai mult de-atât. Ne 
ţineau izolaţi, așa că n-aveam idee cum mi se descurcau 


81 


tovarășii, dar presupuneam că suportă chinul ca și mine. După o 
săptămână, poate mai mult, polițiștii mi-au zis că șeful celulei 
cedase și scrisese o mărturisire. Nu i-am crezut, însă mi-au 
arătat hârtia și am recunoscut semnătura. Au spus: „Eşti 
singurul care n-a mărturisit. Îţi faci numai rău. Hai, semnează 
asta”. Nu mi-a păsat ce semnaseră ceilalţi. Eu nu făceam așa 
ceva. Spune-i încăpățânare, spune-i mândrie, pur și simplu nu 
voiam să-i las să câștige. 

Încheiaserăm un tur al pieţei de carne și îl începuserăm pe al 
doilea. Acum erau mai mulţi cumpărători, majoritatea servitori 
care veniseră să ia carne pentru stăpâni. 

— În cele din urmă, au venit cu un plan. Fără alte bătăi - 
încercaseră asta și nu funcţionase. Nu, au venit cu o găselniţă 
psihologică. Mă privi scurt, pieziș. Cei mai mulți polițiști sunt 
proști, continuă, chiar și inspectorii. Însă, din când în când, dai 
peste unul care gândește cu capul lui. Ofiţerul care se ocupa de 
cazul meu a venit la mine în toiul nopţii, pe la două sau trei, și a 
zis: „Fratele tău e foarte tânăr. A intrat în celulă doar că să-ți 
facă pe plac. Îl eliberăm acum, chiar în clipa asta, dacă 
semnezi”. Era o stratagemă inteligentă, nu? 

Am realizat că Licev încercase același lucru cu mine și cu 
Catherine: un vechi truc al anchetatorilor, evident. 

— Oricum, continuă Petrov, ofițerul a adăugat: „Fratele tău și- 
a pierdut minţile. Dacă merge la închisoare, se sinucide. Dacă 
vrei să trăiască, trebuie să mărturisești”. Nu l-am crezut. Eram 
convins că încercau să mă sperie ca să semnez. Ofițerul a spus: 
„Vino cu mine”. M-a scos din celulă, apoi am mers pe coridor 
până la altă celulă. Gardianul a deschis și îmi aduc aminte că 
era un întuneric de catran. Nu vedeam nimic. Au adus un felinar 
și l-am văzut în colț pe fratele meu Ivan, gol, încovrigat ca un 
câine biciuit. Părul îi era încâlcit și răvășit, ochii îi erau larg 
deschiși și ficși. Era murdar. În celulă mirosea a rahat. Ofiţerul s- 
a întors spre mine și m-a întrebat: „Acum mă crezi?” Ce puteam 
spune? Era adevărat - frate-meu își pierduse minţile. Ofiţerul a 
spus: „Dacă mărturisești, îl eliberez. Taică-tu așteaptă afară. 
Poate să-ţi ducă fratele acasa. Dacă nu mărturisești, o să-l acuz 
că e membru al unei organizații subversive și va muri în 
închisoare”. 

— Ce-ai făcut? 

— L-am privit în ochi și am spus: „Acuză-l”. 


82 


Petrov se uită atent la mine, ca să-mi observe reacţia. 

— Mă consideri crud și fără inimă, nu-i așa, Spethmann? 

— Nu cred că ești așa de crud sau de insensibil cum te 
pretinzi. 

— Atunci nu mă cunoști. 

Ne apropiam de capătul celui de-al doilea tur. Piaţa se 
umpluse, așa că trebuia să ne strecurăm printre oameni în timp 
ce mergeam. 

— Licev te-a întrebat de mine? spuse Petrov. 

— Nu, deși și-a dat seama că Grișuk e un pseudonim. 

— Ce zici, a ghicit că sunt eu? 

— Când e vorba de Licev, e greu de spus ce știe și ce pretinde 
că nu știe. 

Petrov se opri în fața unei tarabe pe care erau stivuite 
nenumărate hălci de porc și schimbă o privire cu măcelarul. A 
lui era aproape lipsită de expresie și totuși părea plină de 
subiînțeles. 

— Catherine zicea că ai ceva să-mi spui. 

— Am auzit niște zvonuri legate de ancheta lui Licev, zise el. E 
un detectiv experimentat, e reputat pentru meticulozitate și 
eficienţă, dar nu a ajuns mai aproape de a-i prinde pe complicii 
lui Yastrebov decât era acum o lună. Ohrana a hotărât să preia 
cazul. Lui Lîcev i se va permite să-și continue ancheta, însă sub 
supravegherea poliţiei secrete, care va trimite agenţii ei pentru 
anchetă. 

M-a lăsat să rumeg informaţia înainte de a continua. 

— Ohrana te va urmări. Îți vor pune casa și biroul sub 
supraveghere.  l|ţi vor asculta discuțiile, îţi vor citi 
corespondenţa. Fii foarte atent la ce spui și ce scrii. 

— N-am secrete. N-am nimic de ascuns. 

— Toată lumea are ceva de ascuns, zise Petrov întinzându-mi 
mâna. 

l-am strâns-o, iar el mă îndemnă: 

— Du-te acasă. Stai cu fiica ta. Mănâncă, bea și odihnește-te. 

li strângeam încă mâna când i-am spus: 

— Aş vrea să-mi fi spus povestea cu fratele tău mai devreme. 

— Am un milion de povești ca asta, zise el și râse ironic. Unele 
sunt chiar adevărate. 

— Asta-i adevărată? 

— Poate. 


83 


Apoi, Petrov trecu pe lângă zidul din carne de porc, pe lângă 
măcelar, pe lângă tarabă și se făcu nevăzut. 


DOISPREZECE 


Mi-am petrecut restul zilei acasă, primind vizitatori și 
telefoane de la prieteni și binevoitori. Behterev însuși a ţinut să- 
mi spună că le scrisese personal lui Maklakov și Șceglovitov, 
ministrul justiţiei, ca să protesteze faţă de arestarea unui 
membru atât de eminent al Institutului Psihoneurologic. Erau 
telegrame și scrisori de la colegi din Londra, New York și Viena. 
Ardeam de nerăbdare să vorbesc cum se cuvine cu Catherine, 
însă n-aveam nicio șansă. Am găsit totuși timp să-i telefonez 
Minnei și am rugat-o să ia legătura cu pacienţii ca să-i informeze 
că puteam să-i primesc din nou începând de a doua zi. 

— Te rog, asigură-te că află și Rozental, am spus. Sunt foarte 
îngrijorat pentru el. Stă la Astoria. 

Minna, la rândul ei, îmi transmise un număr de mesaje, printre 
care și unul de la Anna, în care îmi cerea să îi telefonez. Ultimul 
musafir a plecat abia după miezul nopţii, și atunci numai la 
insistența Lidiei. 

În dimineaţa următoare, m-am trezit devreme. Acum eram în 
patul meu. Tot ce se întâmplase de când Licev intrase prima 
dată în birou părea deja abstract și contradictoriu, precis și 
imaginar, autentic și ireal - o izbucnire violentă și inexplicabilă 
într-o existenţă altfel obișnuită. 

M-am spălat, m-am bărbierit și am mers în cabinetul de lucru. 
Înainte să pun mâna pe telefon, m-am gândit la avertismentul 
lui Petrov. Dacă avea dreptate, cineva urma să asculte. Am 
revăzut în minte ce trebuia să spun și am ridicat receptorul doar 
atunci când am fost sigur că nu voi comite nicio indiscreţie. 

Primul apel a fost la Kopelzon. Se întorsese cu o zi înainte de 
la Paris și Varșovia, unde dăduse recitaluri, și era plin de furie și 
de indignare pentru situaţia mea. Cum mă simțeam? Cum se 
simţea Catherine? Ce scandal! 

— Reuven, am zis, întrerupându-i avântul, Licev m-a întrebat 
de tine. 


84 


— Ce i-ai spus? bolborosi el, cu furia schimbându-i-se în 
îngrijorare. 

— Voia să știe de ce ești prieten cu Rozental. 

Tăcerea de la celălalt capăt al firului a durat atât de mult, 
încât m-am văzut obligat să întreb: 

— Reuven, mai ești acolo? 

— De ce ar fi interesat de Rozental? 

Tonul îi era neobișnuit de prudent. 

— Cred că din singurul motiv că și tu, și el sunteți polonezi, iar 
în ochii poliţiei toți polonezii sunt potenţiali criminali. A vorbit 
chiar și despre Berek Medem. 

Urmă iar o tăcere lungă și şocată. Îi înţelegeam neliniștea: a fi 
menţionat în același context cu Berek Medem nu era nici pe 
departe de dorit. 

—A fost o întrebare generală, am adăugat repede, 
străduindu-mă să-l îmbărbătez. S-ar zice că Licev aruncă cu 
nume pentru că nu are nimic altceva. 

Raționamentul meu păru să-l liniștească. L-am întrebat de 
Rozental. 

— Mă întâlnesc cu el în dimineaţa asta, ceva mai târziu, zise 
el. Dacă aș fi știut ce urma să ţi se întâmple, nu l-aș fi lăsat 
singur în oraș. Mai sunt doar câteva zile până începe turneul. 
Ultimul lucru de care Avrom are nevoie e ca poliţia să se ţină 
scai de el. E și-așa destul de paranoic. 

— Cum ai fi putut să știi? am spus. Minna fixează o întâlnire. 

— Auzi, zise, revenindu-și, hai să luăm cina ca să-ţi sărbătorim 
eliberarea și, bineînțeles, triumful meu la Paris. O să fac o 
rezervare la A l'Ours pentru diseară la zece. 

Am încercat să-l refuz, motivând că trebuia să ajung la zi cu 
treburile. 

— E important, Otto, insistă Kopelzon, cu tonul redevenindu-i 
brusc din vesel serios. Trebuie să vorbim despre Rozental. 

Am acceptat. 

— Excelent! exclamă el. Apropo, am primit cartea poștală cu 
mutarea ta. 35. Tg2. Ciudat. Replica mea e 35... Txg2, dacă mai 
ești interesat să continui jocul. 

De fiecare când mă gândeam la partida noastră, îmi reveneau 
amintirile neplăcute cu vizita lui Kavi. Nu că asta m-ar fi 
împiedicat să analizez poziţia cât fusesem închis, într-atât era 


85 


de tiranică obsesia jucătorului de șah, chiar și a unuia al cărui 
joc este contaminat de ajutorul nesolicitat al unui asasin cuţitar. 
— Ce te face să crezi că nu mai sunt interesat? am întrebat. 
— E remiză. De ce s-o lungim? De ce să nu începem un joc 
nou? 
— Cred că pot câștiga, am spus. 
— Zău? zise Kopelzon, părând amuzat și gata de luptă. 
Singurul răspuns era 36. Rxg2, mutare pe care am și făcut-o. 
Kopelzon zise: 
— Eu joc 36... Dc7. 


Spethmann - Kopelzon 
După 36... Dc7. Turnurile au ieșit din joc, 
iar Spethmann are un pion în plus. 
Însă ce urmează acum? 


Am examinat mutarea pe setul de voiaj pe care-l ţineam în 
biroul de acasă. Nu avusesem niciodată o poziţie atât de bună în 
faţa lui Kopelzon. Grupul de pioni centrali era avantajul principal 
al albului, în timp ce negrul avea forțele risipite. Planul meu era 
simplu: să-l ţin ocupat cu apărarea pionilor slabi, căutând o 
posibilă străpungere la e5, și să avansez cu regele pe tablă. 
Dacă îmi păstram cumpătul, câștigam sigur. 

— 37. Df5 șah, am spus. 

— Doar nu crezi că o să mușc la o șmecherie ieftină ca asta, 
nu, Otto? râse Kopelzon. 

Era o cursă evidentă - la 37... Rh4, negrul era mat după 38. 
Rf3 și 39. Dg4 - însă uneori chiar și jucătorii cu abilitatea lui 
Kopelzon mai trec cu vederea asemenea lucruri. 

— 37... Rh6, mă anunţă el. 


86 


Deși analizasem varianta asta în celulă, nu aveam suficientă 
încredere în mine pentru a continua fără să mă mai gândesc. 

— O să auzi răspunsul meu la cină, am zis. 

Spuse că abia aștepta să mă vadă. 

e 

Anna, ca și Kopelzon, era plină de îngrijorare pentru ce se 
întâmplase. După ce am asigurat-o că nu păţisem nimic, am 
întrebat-o cum se simte. 

— Coșmarurile sunt mult mai rele de când te-au arestat, se 
plânse ea. Nu pot să dorm și sunt bolnavă de oboseală. 

— Aş vrea să te văd, am zis. 

— Și eu vreau să te văd. 

— Din păcate, am mult de recuperat cu pacienţii azi, iar 
diseară trebuie să mă întâlnesc cu Kopelzon. 

— Inţeleg, spuse ea, părând dezamăgită. 

— Am putea să ne vedem la Filipov, la nouă, am sugerat. 

Spuse că era perfect. Când am lăsat telefonul, am încercat să- 
mi imaginez cum suna totul pentru agentul care, dacă Petrov 
avea dreptate, ne ascultase. Un psihanalist aranjând o întâlnire 
cu o pacientă? Imi repetam că n-am nimic de ascuns, însă nici 
eu nu credeam. 

e 

La micul dejun, Lidia a fost buna dispoziție întruchipată. Am 
sporovăit despre chestiuni obişnuite: lucruri de-ale casei care 
trebuiau făcute, provizii necesare, facturi de plătit; ne străduiam 
să revenim la normal. Razia jandarmilor era deja istorie. Eram 
dispus să conspir cu Lidia pentru realizarea iluziei acesteia, însă 
nu și cu Catherine. Când ea a venit la masă - refuzând orice fel 
de mâncare, bineînţeles, acceptând numai ceaiul - am rugat-o 
pe Lidia să ne lase singuri. 

— M-ai minţit, am spus. 

— Da, recunoscu ea, spre surpriza mea. Îmi pare rău. 

— E adevărat ce susţine Licev? Ai fost - aici m-am poticnit - ai 
fost iubita lui Yastrebov? 

Șovăi doar o clipă. 

— Da. 

Mă acoperi un val uriaș de tristeţe. 

— Ştii că Yastrebov făcea parte dintr-o celulă subversivă, am 
spus, că a venit în oraș ca să-l asasineze pe ţar? 

— Așa spune Licev, răspunse. 


87 


Trăsăturile feţei ovale și fine căpătară nuanţa aceea familiară 
a respingerii oricărui compromis. Aș fi putut să-i reproșez 
atâtea, nu în ultimul rând zilele și nopţile pe care le petrecusem 
în detenţie. Faptul că îmi păstram calmul nu avea nimic de-a 
face cu înțelepciunea sau răbdarea. Intr-o încleștare a voințelor, 
Catherine ar fi ieșit întotdeauna învingătoare. Dacă intenţionam 
să obţin de la ea ce voiam, trebuia să abordez întrevederea 
noastră la fel ca pe o ședință de analiză, provocând cu întrebări 
neutre  dezvăluirea informaţiilor pe care le căutam. De 
asemenea, trebuia să îmi aduc aminte de pierderea suferită de 
Catherine - primul ei iubit fusese ucis. Eram obligat să procedez 
cu delicateţe. 

— Ce ţi-a spus Yastrebov că avea de făcut în Sankt 
Petersburg? am continuat, păstrând un ton calm și moderat. 

— Spunea că e poet. 

— Poet? 

— Nu unul foarte bun, zise ea, cu un zâmbet mic și 
cunoscător. Voia să-i cunoască pe Blok și Ahmatova, să-i audă 
citind. Voia să cunoască editori care să-i publice poemele. 

— De câte vreme îl cunoșteai? 

— De două sau trei săptămâni. 

— Ţi-a povestit multe despre el? 

— Vorbeam mult, zise, sorbind delicat din ceai. 

— Știi care era numele lui adevărat? 

Işi mușcă buza de jos. 

— Ce contează? A murit. 

— Te împiedică cineva să vorbești? 

— Nu. 

— E din cauză că n-ai încredere în mine? Știi că singura mea 
grijă e siguranţa și fericirea ta. 

Îmi luă mâna și mi-o strânse. 

— Înţeleg că asta îţi e intenţia. 

— Spune-mi că nu ești amestecată în complot, am spus. 

— Nu, zise ea. Nu sunt. 

— Juri? 

— Da. 

Se ridică în picioare. 

— Unde te duci? am întrebat. 

— La universitate, zise senină. Am pierdut deja destule 
cursuri. 


88 


Tactul și neutralitatea nu duseseră nicăieri. Era mai rezistentă 
decât oricare dintre pacienţii mei. Am spus: 

— Aş vrea să te duci la un coleg de-al meu, Sukovski. 

— De ce? întrebă, încruntându-se. 

— Ai suferit o traumă majoră și cred că te-ar ajuta dacă ai 
vorbi cu cineva ca Sukovski. 

— Cu greu i-aș putea zice majoră, mă contrazise ea. Vera 
Figner a stat în temniță douăzeci de ani, eu am fost reținută 
abia o lună. 

— Nu mă refer la detenţie. Mă refer la pierderea ta. 

Încruntarea i se accentuă. 

— Pierderea mea? 

— Bărbatul pe care-l iubeai a fost asasinat. Cred că e 
important să vorbești despre asta cu cineva care poate să te 
ajute. 

— Te referi la... Yastrebov? 

— Da. 

— Nu-l iubeam pe Yastrebov. 

— Ai avut relaţii intime cu el, m-am auzit declarând. 

Se uită la mine de parcă n-aș fi înţeles nimic. 

— A fost doar ceva carnal, îmi aruncă ieșind din cameră. 

(J 

În timp ce conduceam spre birou, automobilul din fața mea a 
lovit un cal. Cu câteva secunde mai înainte, fusesem distras de 
imaginea a doi bărbaţi mergând împreună pe partea cealaltă a 
străzii. Kavi? Tolea? Mă întorceam să-i văd mai bine când am 
auzit scârțâitul brusc și ascuţit al cauciucurilor. Răsucindu-mă la 
loc, am văzut că eram cât pe ce să mă urc pe cealaltă mașină. 
Am frânat imediat, dar n-am mai putut evita ciocnirea. S-a auzit 
un bufnet puternic; din radiator ieșeau aburi. Proprietarul calului 
mort începu să-l înjure pe șofer. Un jandarm veni în fugă și în 
câteva clipe se adună un grup de gură-cască, sub tălpile cărora 
scrâșnea sticla de la lămpile sparte ale Renault-ului meu. M-am 
uitat în jur după Kavi - dacă într-adevăr fusese cazacul -, dar nu- 
| vedeam nicăieri. Abia după o jumătate de oră mi s-a dat voie 
să plec. 

Când, în fața clădirii, inspectam stricăciunile suferite de 
automobil, Semevski, noul portar, se apropie repede. 

— Excelenţa Sa a fost rănită? întrebă el, plin de solicitudine. 

— Nu, n-am păţit nimic, mulțumesc, am răspuns. 


89 


Tonul îmi era rezervat și probabil nu foarte prietenos. Nu 
uitasem suspiciunile nutrite faţă de omul care apăruse chiar în 
ziua în care Licev venise să mă interogheze despre moartea lui 
Yastrebov și, cu avertizarea lui Petrov încă răsunându-mi în 
urechi, eram de două ori mai bănuitor. 

Semevski inspectă cu privirea lămpile făcute zob. 

— Dacă Excelenţa Sa dorește, zise el, o să duc mașina la 
garajul unchiului meu. Unchiul meu e un inginer și un mecanic 
de prima mână. O asigur pe Excelenţa Sa că totul va fi aranjat 
cum se cuvine. 

Poate că-l judecasem greșit. În orice caz, nu am găsit niciun 
motiv serios pentru a-l refuza, în afară de cazul în care a tăia 
cuiva nasul doar ca să faci în ciudă feţei poate fi socotit un 
motiv potrivit, așa că i-am mulţumit. 

Eram pe punctul de a intra, când portarul zise: 

— Sper că Excelenţa Sa nu mă va socoti impertinent. Am fost 
aici în noaptea în care a venit poliţia. Mi-au cerut să deschid 
biroul Excelenței Sale. l-am refuzat, bineînțeles. M-au amenințat 
că mă arestează, însă le-am spus că eram nou în slujbă și că nu 
știam unde se țin cheile. 

— Ar fi trebuit să-i lași să intre, am spus. 

Expresia i se schimbă brusc. 

— Doar ca să nu intri în bucluc, m-am grăbit să adaug. Pe 
viitor, te rog, pentru binele tău, să faci ce-ţi cere poliţia. E cel 
mai sigur. 

— Uneori calea cea mai sigură nu e și cea mai bună, răspunse 
Semevski. 

M-am îndreptat spre lift, mustrându-mă pentru felul nu prea 
generos în care îl judecasem cândva. 


TREISPREZECE 


Nu se vedea nicio urmă a raziei lui Licev. Mobila era la locul 
ei, cărţile erau aranjate perfect pe rafturi. Chiar și piesele de șah 
Jaques erau puse așa cum le lăsasem. Minna și simţul ei 
inflexibil al ordinii. Minna era răbdătoare, eficientă și de 
încredere. Era o femeie înaltă și palidă, cu ochii cenușii- 
albăstrui. Işi purta părul strâns sever la spate, iar hainele ei 


90 


păreau croite mai degrabă în scopul invizibilităţii sexuale decât 
pentru a fi etalate; nu avea nimic din francheţea carnală a lui 
Catherine. Cândva, la scurt timp după ce începuse să lucreze 
pentru mine, intrase în birou și își scosese pelerina ușoară de 
ploaie. În timp ce-și ducea brațele la spate ca să le tragă din 
mâneci, am ridicat din întâmplare capul din hârtii și i-am văzut 
sânii împungând țesătura bluzei. Am înregistrat - nu tocmai 
obiectiv, dar cu siguranţă nici lubric - simplul fapt al existenţei 
sânilor ei. Privirile ni se întâlniseră. N-am dat prea mare 
importanţă acestei întâmplări, însă în restul zilei Minna fusese 
incapabilă să mă privească în ochi. De-a lungul anilor, o 
întrebasem uneori despre viaţa ei, dar niciodată n-am aflat 
altceva decât că locuia cu o mătușă necăsătorită - sora mamei - 
într-un mic apartament de lângă Capela Americană. 

— Ai vorbit cu Rozental? am întrebat-o. 

— Da. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Nu simt sigură că știa cine sunt, sau cine sunteţi, dar a 
spus că va fi aici la ora șapte. 

Între zece și douăsprezece, am consultat doi pacienţi. După 
prânz, Kopelzon îmi telefonă ca să-mi confirme că rezervase o 
masă. Apoi am primit încă un pacient și tocmai încercam să mă 
pun la punct cu corespondența, când Minna mă anunţă că am 
un vizitator, pe Excelenţa Sa Piotr Arsenievici Zinurov. 

— Îţi datorez scuze, Spethmann, izbucni tatăl Annei în timp ce 
lua loc în faţa mesei de lucru. Am promis că o să ţi-l iau pe 
inspectorul ăla enervant de pe cap și, în schimb, el dă buzna în 
casa ta și te arestează. 

— Împreună cu fiica mea. 

— Da, da. Imediat ce am auzit ce s-a întâmplat m-am dus 
personal la Maklakov să mă plâng. Din păcate, așa cum stau 
lucrurile acum, ministrul nu avea altă alegere decât să lase 
poliția să-și continue investigaţiile. 

Mă îndoiam că Zinurov făcuse așa ceva, dar i-am mulţumit 
oricum. 

— Din fericire, ești liber și nu s-a întâmplat nimic rău, zise el. 

Am zâmbit glacial. 

— Cu ce vă pot ajuta, domnule? 

Zâmbetul lui era identic cu al meu. 


91 


— În ultimele câteva săptămâni, de când te-am văzut la 
Clubul de Yachting, i-am scris de trei sau patru ori fiicei mele. 
Am încercat și să-i telefonez. Nu acceptă apelurile mele și nu 
răspunde nici la scrisori. 

Zâmbetul îi păli și fu înlocuit de o expresie mai dură, aproape 
implacabilă. Acum mi se adresa Muntele, nu tatăl Annei. 

— Te-am rugat să vorbești cu ea și, dacă îmi amintesc bine, ai 
promis că așa o să faci. Chiar ţi-ai ţinut promisiunea? 

— Mi-am ţinut-o, am răspuns calm. M-am întâlnit cu Anna în 
seara dinaintea arestării mele. Nu a acceptat să vă vadă. 

— Ce i-ai spus, mai exact? 

— l-am spus că vreţi să o vedeţi, în orice condiţii impune ea. 

— Și a spus nu? 

— A spus nu. 

— Ai încurajat-o să mă vadă? l-ai spus că ești de părere că ar 
trebui să ne întâlnim? 

— De ce nu vrea Anna să vă vadă? 

Muntele izbi cu pumnul în birou. Obrajii arămii i se colorară 
într-un roșu aprins. 

— Nu-mi pui tu mie întrebări, răcni el. S-a înţeles? 

Izbi iar în birou. 

— Nu-mi pui tu mie întrebări! 

Numărul lui m-a lăsat rece. Psihanaliștii văd altele și mai rele 
în fiecare zi. M-am uitat lung la el. În cele din urmă, o nouă 
expresie - nu atât de părere de rău, cât de recunoaștere a 
faptului că o anumită tactică dăduse greș - i se așternu pe faţă 
și se așeză la loc pe scaun. 

— După cum vezi, începu el, acum pe un ton moderat, sunt 
mâhnit de această situaţie, de această înstrăinare. Foarte 
mâhnit. 

— Dacă aș cunoaște circumstantele din spatele certurilor 
voastre, am spus, aș putea fi într-o poziţie mai bună pentru a 
solicita cu șanse de reușită întâlnirea. 

Puteam să-mi dau seama că era profund iritat, dar 
deocamdată își ţinea furia în șah. Arborase un surâs obosit. 

— Ti-am spus deja, Spethmann. Anna pare raţională dar, 
crede-mă, e instabilă și uneori nu știe ce spune. 

— Îmi vine foarte greu să cred asta. N-am văzut-o niciodată 
altfel decât echilibrată și pe de-a-ntregul raţională. 

— Habar n-ai de ce e capabilă, insistă el. 


92 


— De ce e capabilă? 

Strânse din buze și inspiră adânc pe nas, apoi suflă aerul într- 
un oftat prelung. 

— Sunt lucruri intime și așa trebuie să rămână. 

— Profesia mea presupune un alt punct de vedere, l-am 
contrazis. 

— Tu vrei ca totul să fie adus la suprafaţă, așa-i, Spethmann? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Atunci afacerea ta e extrem de prostească, ricană. Extrem 
de prostească. După experienţa mea, viața curge mai lin când 
secretele rămân netulburate. Sunt bătrân, am trăit o viață 
lungă. Am făcut lucruri de care mi-e rușine. Unele rămân aici, 
zise, lovindu-se în piept, și acolo le e locul. 

— Când avea treisprezece ani, aţi dus-o pe Anna la Kazan, 
vara. 

Urmă o tăcere lungă. Într-un târziu, Zinurov scutură din cap și 
râse ironic. 

— lar Kazan. 

— lar? 

— Ce ţi-a spus despre Kazan? 

— Aţi dus-o pe Anna la bunica din Kazan, mama 
dumneavoastră. 

— Mama mea? 

Râse iar, apoi, adunându-se și adoptând un ton cât se poate 
de serios, declară cu o anume emfază: 

— Anna nu și-a cunoscut niciodată bunica. 

— Ea e sigură că a cunoscut-o. 

— Când avea treisprezece ani, zici? 

— În vara lui 1889. 

— Imposibil. 

— De ce e imposibil? am întrebat. 

— Pentru că, Spethmann, bunica ei - mama mea - a murit cu 
doi ani înainte. Am certificatul de deces, dacă te interesează. 

Acum era rândul lui Zinurov să mă privească lung. Era oare 
posibil ca Anna să fi inventat călătoria? 

— Oricum, de ce te interesează plimbarea asta imaginară în 
Kazan? întrebă. 

— Din relatarea Annei, mi se părea posibil ca ea să fi suferit o 
traumă în timpul călătoriei, și asta să se afle la rădăcina bolii ei. 


93 


Clătină din cap, ca în faţa unui imbecil care se lasă prea ușor 
păcălit. 

— Toate femeile spun povești, zise el, iar acum avea tonul 
confidenţial și cunoscător folosit de bărbaţi când generalizează 
pe seama femeilor. Infrumuseţează, exagerează, creează crize 
acolo unde nu-i niciuna. Asta-i natura lor. Vor dramă pentru că 
fără ea nu simt că trăiesc. Anna nu-i diferită. 

Avea o expresie agreabilă, de bărbat care-l invită pe un altul 
să recunoască adevărurile imuabile privind slăbiciunile femeilor. 

— Nu cred că Anna a inventat povestea despre Kazan, l-am 
contrazis. 

Expresia îi deveni pe dată dispreţuitoare. 

— Atunci n-o cunoști prea bine pe Anna, cu siguranţă nu atât 
de bine cum crezi. 

Se ridică în picioare cu o mișcare iute și sigură. Pentru un 
bătrân, era remarcabil de suplu. M-am ridicat și eu și m-am dus 
la ușă, în timp ce el își lua haina și bastonul. Se opri în prag. 

— Spune-mi, zise cu o voce plină de insinuări viclene, care e 
natura precisă a relaţiei tale cu fiica mea? 

— Sunt doctorul ei. 

— Am impresia că ești mai mult decât atât. 

Era pe jumătate o constatare, pe jumătate o întrebare. Nu 
aveam niciun răspuns pregătit, nici măcar pentru mine. Mă 
măsură din cap până-n picioare și, renunțând complet la 
necesitatea politeţii formale, zise: 

— Ai venit la mine pentru ajutor. Am spus că o să fac tot ce 
pot, deși, ca să fiu sincer, nu ești, la propriu vorbind, rus. Iți 
interzic să te mai întâlneşti cu fiica mea. Nu încerca să iei 
legătura cu ea. Dacă încerci să-i telefonezi sau să-i scrii, o să 
aflu. 

— Din câte știu, am spus, nu există nicio lege în Rusia care să 
împiedice un doctor să-și trateze pacientul. 

— Nu mă subestima, Spethmann, mâărâi el, punându-și 


pălăria. 
Zâmbi și adăugă: 
— Nu fi prost. 


După ce a plecat, m-am dus la tabla de șah și am studiat 
poziția. Mi-a luat aproape o oră până să văd piesele corect. 
Chiar și atunci, nu mă puteam opri din tremurat, din cauza 
furiei, a neliniștii, și mai presus de toate, a îndoielii. Avea 


94 


Zinurov dreptate în legătură cu fiica lui? Greșisem atât de mult 
în aprecierea Annei? 

Puțin înainte de șapte, Minna intră să-mi spună că sosise 
Rozental. Îmi mai spuse că Semevski o informase că automobilul 
îmi fusese reparat și că era la locul lui obișnuit. Apoi îmi dădu un 
plic. 

— Un băiat l-a adus acum câteva minute, zise ea. 

M-am dus la birou și am tăiat sigiliul cu un coupe papier. 
Înăuntru era un bilet scris de mână. 

Spunea: „Am vorbit serios” și era semnat „P.A. Zinurov”. 

e 

Rozental primi cu indiferenţă scuzele referitoare la absenţa 
mea. Fixat monomaniac pe șah, nimic nu avea pentru el nici cea 
mai mică însemnătate, decât dacă îi afecta capacitatea de a 
juca; înţelegea existența celorlalți numai în termenii capacităţii 
lor de a-i sprijini sau a-i ataca obsesia. Dacă astfel se conturează 
o imagine respingător de egoistă a pacientului meu, caracterul 
lui Rozental, trebuie să subliniez, nu era câtuși de puţin 
manipulativ, cinic sau grandoman. Era un om timid și blând, cu 
o aură patetică de tristeţe, ca și când ar fi fost permanent pus în 
încurcătură de lume și de oamenii ei. De câte ori îl examinam, 
intram în mintea unui copil care se rătăcise de părinţii lui în 
mulţime. Șahul era viaţa lui Rozental, iar dincolo de el se 
întindea vidul. A fi împiedicat să joace, din cauza bolii sau a unui 
accident, sau din cauza mașinaţiunilor rivalilor, era la fel de 
traumatizant pentru el ca pierderea unei mâini sau a unui picior. 

Mișcările îi erau bruște și spasmodice, nu putea sta o clipă 
locului. Am încercat să-l calmez cu câteva întrebări inofensive 
despre hotelul și camera unde stătea (supraîncălzită, murmură 
el) și despre relaţiile sale cu Lasker, Capablanca, Tarrasch, 
Nimzovici și ceilalți participanţi (nu avea niciun fel de relaţii cu 
ei). Își petrecea tot timpul studiind jocurile adversarilor săi, 
căutând îmbunătățiri în repertoriul de deschideri și - 
specialitatea lui - analizând finalurile de partidă. Nu vreau să las 
impresia că informaţiile pe care le solicitam veneau ușor sau 
colocvial. Din nou, intram în mintea unui copil - unul cu o 
atenție de durată foarte scurtă și cu o conștiință a prezenţei 
celorlalţi dezvoltată la minimum. 

Până la turneu mai erau doar patru zile. Venise timpul să 
intrăm în miezul chestiunii. 


95 


— M-am gândit mult la musca asta care te chinuie, am 
început. 

Mă privi circumspect și plin de îndoieli. 

— Îţi amintești ce mi-ai spus, că toată lumea vrea să faci ba 
una, ba alta, să fii ba una, ba alta? ți amintești că te-am 
întrebat la cine te referi când spui e? 

Trăsăturile lui alcătuiră expresia suspicioasă a unui om care 
crede că e atras într-o capcană. 

— Ai susţinut că e; nu sunt bunicii tăi, și totuși e limpede, din 
celelalte lucruri pe care mi le-ai povestit, că bunicii tăi aveau 
așteptări extraordinar de înalte de la tine. Ej erau bunicii tăi, nu-i 
așa? 

Se răsuci stânjenit, apoi se întoarse să mă privească direct. 
Era neobișnuit din partea lui să caute contactul vizual și, 
paradoxal, era, în cazul lui, semnul unei frământări extreme. În 
situaţii atât de critice, psihanalistul trebuie să hotărască dacă 
merge mai departe pe linia de investigaţie care a produs nivelul 
acesta ridicat de anxietate, în speranţa unei breșe, sau 
dimpotrivă, temându-se că va face mai mult rău decât bine, 
dacă se retrage și încearcă să-și liniștească pacientul. 

— Ţi-ai dezamăgit bunicii, Avrom, am continuat, hotărându- 
mă să insist. Nu ai făcut ce voiau e/să faci. 

— Nu, nu! Nu eu, nu eu! strigă. 

— Și, natural, te simţi vinovat pentru că faci ceva despre care 
ei cred că e rău. 

— Nu fac nimic rău, mormăi el. Nu fac... 

— Bineînţeles, nu faci, Avrom... 

— E celălalt! hohoti. Nu eu! 

Eram uluit. Celălalt? Ce era asta? Am continuat: 

— Nu faci nimic greșit, Avrom. Vina care te roade există doar 
pentru că ești conștient de dezaprobarea bunicilor. Vina e 
exprimată de muscă. 

— Sunt două, sunt două, sunt două... șopti el. 

— Două... muște? 

— Nu sunt eu, nu sunt eu. 

Se ridică, repetând refrenul acela fără sens. Privirea îi era 
rătăcită. 

— N-o s-o fac, ţipă. Nu, n-o s-o fac. S-o facă celălalt. Nu eu, nu 
eu. 

— Vorbești despre un frate, Avrom? Sau despre o soră? 


96 


Nu eram sigur că mă auzea. Oare la asta se referea Kopelzon 
când spunea că Rozental a luat-o razna? 

— Nu pot fi două, numai una, murmură, uitându-se în jur după 
muscă. 

— Câte muște sunt, Avrom? Ce sunt două? Tot spui dovă. 
Avrom! Ce vrei să spui cu două? 

Începu să bată violent aerul cu mâinile, ca și când ar fi 
alungat un nor de muște insistente, ţipând și văitându-se tot 
timpul. Minna, auzind gălăgia, bătu și intră, apoi, împreună, am 
reușit să-l așezăm pe canapea. Timp de aproape un ceas a oftat 
jalnic. Când am considerat că lucrurile erau iar sub control, am 
lăsat-o pe Minna să plece acasă. 

Rozental își reveni treptat. Nevoind să risc să-l tulbur și mai 
tare, n-am mai spus nimic altceva în afară de a-i oferi niște 
răcoritoare. 

— Sunt așa de confuz, zise el în cele din urmă, cu un glas 
epuizat și slab. Uneori nu mai pot să fac diferenţa. 

Era nemișcat și aproape calm, ca un bolnav după ce i-a trecut 
criza de febră. 

— Vrei să continuăm ședința? 

Nu-mi răspunse. Am lăsat să se scurgă câteva minute. 

Am spus: 

— Oricât de dureros e pentru tine, Avrom, e esenţial să 
continuăm. Nu aș insista să facem asta dacă n-aș fi convins că, 
în cele din urmă, te va ajuta. 

Părea reţinut, dar binevoitor. Mă întrebă: 

— Pot să mă duc la baie? 

— Desigur, am spus, ridicându-mă și arătându-i unde să 
meargă. 

M-am întors în birou și am scris în carnețel cuvântul „două”. L- 
am încercuit și am pus un semn de întrebare lângă el. Ce voia 
să spună cu asta? Am scris: „schizofrenie paranoidă?” Personal, 
nu mai întâlnisem până atunci un asemenea caz. Fenomenul 
fusese descoperit recent și nu era deloc înţeles. 

Am auzit apa trăgându-se și robinetul deschizându-se. 

Pe lângă interesul pentru pacient, simțeam și agitația 
interesului profesional. Voiam să le scriu lui Bleuler și Burghâlzii 
ca să le cer sfatul privind continuarea terapiei. 

Am așteptat ca Rozental să se întoarcă. Sunetul apei curgând 
se auzea în continuare. Mulţi dintre pacienţii mei se spălau 


97 


obsesiv și eram obișnuit ca ei să petreacă mult timp în baie. M- 
am întrebat cum ar putea interpretarea mea în care musca era 
o manifestare a yetzer hara - aplecarea spre rău care-l 
condusese din centralitatea în propria comunitate și religie către 
viața de șahist itinerant - să fie inclusă în noul diagnostic. 
Gândul că puteam să mă înșel nici măcar nu mi-a trecut prin 
cap. 

Ce îl reţinea atât pe Rozental? 

M-am ridicat și am trecut în biroul din faţă. Ușa băii era 
deschisă. Am închis robinetul și am ieșit pe hol. 

— Avrom! am strigat. Avrom! 

Nu-l vedeam nicăieri. Fără măcar să mai încui biroul, m-am 
grăbit să cobor. Semevski stătea chiar în ușa holului. 

— Ai vazut pe cineva ieșind chiar acum? am strigat. Un bărbat 
îndesat, tuns scurt și cu mustață? 

— l-am deschis ușa acum câteva clipe. S-a întâmplat ceva, 
Excelență? 

M-am năpustit pe lângă el în stradă. 

a 

În lumina ștearsă, l-am văzut pe Rozental luând-o spre Nevski. 
M-am repezit în urma lui prin traficul haotic, în timp ce el evita 
trăsurile şi automobilele ca să traverseze în diagonală 
bulevardul larg. A dispărut în cele din urmă în mulțimea de 
dincolo de Gostini Dvor. 

Eram pe cale să abandonez urmărirea, când l-am văzut din 
nou grăbindu-se pe strada Dumskaia. De acolo a făcut la 
dreapta și a străbătut distanța scurtă până la canalul 
Griboiedova. Rapiditatea și agilitatea lui mă surprindeau, pentru 
că de obicei era greoi; l-aș fi pierdut aproape sigur dacă nu s-ar 
fi oprit, odată ajuns pe cheiul slab luminat. 

Cum nu voiam să se sperie la gândul că l-aș fi urmărit, m-am 
ascuns în intrândul întunecat al unei porţi, întrebându-mă ce era 
mai bine să fac. Și el părea să-și evalueze situaţia: privea 
neliniștit în jur, ca și când încerca să se hotărască încotro să 
meargă. 

Nu era niciun magazin și niciun restaurant în această parte a 
cheiului. În afară de vreo trăsură care trecea întâmplător, era 
complet pustiu. L-am văzut pe Rozental mergând spre zid și 
privind apa. Temându-mă că își putea face rău în acea stare de 
rătăcire, am decis să mă apropii de pacientul meu, chiar cu 


98 


riscul de a-l înspăimânta. Înainte să fac primul pas, am auzit pe 
cineva venind din spate. 

— Pot să fiu de ajutor Excelenței Sale? 

Am recunoscut uniforma portarului - Semevski. 

— Ce faci aici? am spus. 

— M-am gândit că Excelenţa Sa poate are nevoie de ajutor. 
Omul acela e un hoţ? 

Părea, ca de obicei, dornic să-mi fie pe plac. 

— Nu-i un hoţ, am zis. E pacientul meu și nu se simte prea 
bine. Trebuie să-l duc la hotelul lui. 

De cum am spus acestea, mi-am dat seama că portarul 
trebuie să-l fi văzut pe Rozental venind la biroul meu în cel puţin 
trei sau patru ocazii anterioare. Ceva nu era în regulă. Inainte să 
apuc să zic sau să fac ceva, Rozental se întoarse cu spatele la 
canal și începu să meargă nesigur spre puntea aflată ceva mai 
sus pe chei. 

— Ar trebui să te întorci la locul tău, i-am spus lui Semevski. 

Mă apucă de braț. Terminase cu amabilităţile. 

— Să vedem unde merge pacientul tău, zise el. 

Mi-am smucit brațul, încercând să mă eliberez, dar mă 
împinse cu o mișcare expertă, răsucindu-mi în același timp 
braţul la spate. Doar o fracțiune în plus, și l-ar fi rupt. 

— Cine ești? am spus. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, spuse el calm. Să 
mergem. _ 

Mă îmbrânci înspre stradă. Incepuserăm să traversăm spre 
chei, când un automobil micuţ apăru de după colţ. După ce 
trecu, traversarăm strada și ne apropiarăm de punte. Rozental 
ajunsese deja la capătul îndepărtat al canalului. 

— Ce treabă ai cu Rozental? am întrebat. 

— Să văd unde merge și cu cine vorbește. 

Eram la câţiva pași de pod, când mașina întoarse brusc și 
porni spre noi. 

— Cine e? l-am auzit pe Semevski murmurând. 

Mașina se opri scrâșnind și din ea sări un bărbat cu o haină 
lungă. Era Kavi. 

Pentru o clipă, totul a fost perfect liniștit. Auzeam doar 
bocănitul cizmelor lui Kavi apropiindu-se și răsuflarea tot mai 
rapidă a lui Semevski. Falsul portar mă aruncă în faţă, gata să 


99 


se apere. N-am căzut, ba chiar mi-am recăpătat echilibrul la 
timp ca să-l văd scoțând un revolver din buzunar. 

— Stai pe loc! strigă Semevski. 

Cazacul nu-și încetini mersul, ci înaintă netulburat. Rânji în 
timp ce își scotea cuțitul lung, cu mâner de os. Semevski ridică 
pistolul și ochi. Kavi nici măcar nu încercă să se ferească. 

Din spatele lui Semevski, din beznă, apăru o siluetă mică și 
agilă. El o auzi, însă prea târziu. Lăsă să-i scape un geamăt și 
alunecă la pământ. Piciorul drept i se răsuci urât. Abia atunci am 
înregistrat silueta parcă imaterială a lui Licev aplecată deasupra 
cadavrului lui Semevski. Inspectorul ţinea un cuțit. Sângele 
țâșnea dintr-o rană din gâtul lui Semevski. Spasmele încetară. 

Fără un cuvânt, ca unii care au petrecut o viață lucrând 
împreună, Licev și Kavi ridicară cadavrul și-l aruncară peste zid 
în canal. Încă nu se stinseseră ecourile plescăitului când Kavi mă 
împinse în mașină. 


PAISPREZECE 


Licev aruncă cuțitul pe fereastra deschisă, în timp ce Kavi 
conducea pe cheiul pustiu. Rotindu-se în aer, metalul reflectă 
scurt lumina felinarelor de pe stradă și clipi ca o stea înainte să 
dispară în canal. Licev își aprinse o ţigară. 

Ne aflam acum la intersecția cu Nevski, vizavi de Sfânta 
Ecaterina. Oamenii se îndreptau spre teatre, magazine și 
restaurante. Servitori în livrea, cu expresia gravă a unor bărbaţi 
cărora li se încredințaseră sarcini sacre, stăteau nemișcaţi pe 
treapta trăsurii stăpânilor. În faţa unei galerii de artă, un jongler 
și un înghiţitor de flăcări își făceau trucurile, spre deliciul 
spectatorilor. La Gostini Dvor s-ar fi zis că întregul Sankt 
Petersburg se adunase să cumpere blănuri și pantofi, 
porțelanuri și argintărie, ceai și caviar. 

Mi-am întors privirea de la Kavi la Licev. 

— Deci voi doi sunteţi o echipă, am spus. Știam eu. 

— Ar trebui să te faci poliţist, Spethmann, zise Licev. Poate că 
mai e vreme. 

— Unde mă duceţi? 


100 


— Unde vrei să mergi? zise Licev amabil, de parcă ne-am fi 
întors în oraș după o excursie plăcută la ţară. Te putem lăsa 
unde vrei. 

— De ce l-ai omorât pe omul ăla? 

— Protejam un membru al societăţii, zise. Pe tine. 

— Poliţiștii nu aruncă în canal cadavrele. Nici nu se asociază 
cu bandiții. 

Kavi râse. 

— Mai are o grămadă de învăţat despre polițiști, nu? 

Un taxi tras de cai din faţa noastră, care mersese la trap 
întins, încetini când birjarul făcu la stânga. Kavi frână ușor. 

Era șansa mea. 

M-am aruncat în ușa pasagerului, căutând în același timp 
încuietoarea. Licev înjură și mă prinse de haină. Am auzit stofa 
rupându-se când ușa se deschise. 

O secundă mai târziu, eram întins pe pavajul ud. Aterizasem 
astfel încât eram cu spatele la automobil și mă uitam la traficul 
care se apropia. Unul dintre autobuzele noi ale lui Ivanov se 
năpustea direct spre mine. In dreapta mea, un tramvai se 
apropia din direcția opusă. O femeie mă văzu și ţipă. Am auzit 
roțile autobuzului scârțâind și am sărit în stânga. Privitorii 
înghețară de spaimă, însă m-am rostogolit ușor și m-am ridicat 
în picioare. Deja se adunase un mic grup de curioși. Un bărbat 
cu melon alergă să mă ajute. Privind în lungul bulevardului, l-am 
văzut pe Licev sărind din mașină. 

— Omul acela e un arestat, strigă el fugind spre noi. Opriţi-l! 

M-am eliberat de ajutoarele mele zăpăcite și am luat-o la 
fugă. Dacă reușeam să ajung la Gostini Dvor, mă puteam pierde 
printre cumpărători. M-am uitat peste umăr și l-am văzut pe 
Licev dându-l pe bărbatul cu melon la o parte din calea lui și 
scoțând un revolver din haină. 

— Poliţia! strigă. Opriţi-l pe bărbatul acela! 

Gostini Dvor era la doar douăzeci de sazhen?. Inima îmi bătea 
cu putere, pieptul îmi era parcă prea strâmt. O sudoare rece îmi 
curgea în jos pe spate. Făceam eschive la dreapta și la stânga, 
înjurându-i pe cei care-mi stăteau în cale. În urma mea se 
auzeau blesteme și strigăte. Cred că am doborât la pământ o 
tânără. 


2 Veche unitate de măsură din Rusia; 1 sazhen = 2,13 m. 
101 


M-am izbit de un zid de cărămidă. Cel puţin așa am simţit, 
pentru că m-am bălăbănit înapoi, ameţit și neînțelegând nimic, 
în afară de faptul că mă lovisem de ceva de neclintit. Era un 
jandarm, la fel de puternic și de solid precum Kavi. Îmi petrecu 
un braț după gât și îmi împinse capul în jos, aproape până între 
genunchi. Am început să mă sufoc. Ochii îmi ieșeau din orbite. 

— Sunt inspectorul de poliţie Mintimer Licev, l-am auzit pe 
inspector, care gâfâia. Omul acesta e prizonierul meu. 

Am încercat să vorbesc, însă jandarmul crescu presiunea pe 
gâtul meu. Credeam că o să mor. 

— Aveţi nevoie de ajutor, domnule? întrebă jandarmul. 

— Acum l-am prins, zise Liîcev, apucându-mă de braț. 
Mulţumesc, bine lucrat. 

Mă trase după el, dând brutal la o parte trecătorii curioși care 
ne stăteau în drum. Eu trăgeam lacom aer în piept și încercam 
să nu vomit. 

Kavi, care între timp oprise automobilul lângă noi, i se alătură. 
Licev mă împinse în mașină. 

a 

Inspectorul își prinse gulerul cu un deget și îl trase în față ca 
să respire mai ușor. 

— De ce l-ai omorât pe Semevski? am icnit. Cine era? De ce l- 
ai omorât? 

Licev oftă. 

— Semevski era un golan păcătos de pe stradă și nimic nu-i 
făcea mai mare plăcere decât să bată măr evreii și să le dea foc 
caselor. Acum trei ani, la Moscova, a pus mâna pe o ţeavă din 
fier, l-a omorât pe liderul bolșevic Bauman și i-a violat sora. A 
fost arestat, dar n-a fost niciodată pus sub acuzare. Asta era 
Semevski. 

— Nu te cred, am îngăimat. 

— Nu-mi pasă, zise Licev, inspirând încă o dată adânc. Vorbea 
cu dificultate. 

— De ce n-a fost pus sub acuzare? 

— Pentru că pe vremea aceea lucra deja pentru Ohrana. 

— De ce ar ucide un poliţist un agent al Ohranei? am insistat. 
N-are niciun sens. 

Licev se înecă și începu să tușească. 

— Colonelul Gan l-a recrutat personal pe Semevski. 


102 


Lîcev pronunţase simplu numele, fără emfază, pentru că știa 
ce efect va avea asupra mea. 

— Ştii despre cine vorbesc, nu? 

Mi-am amintit de bărbatul cu cicatrice, dar cu aer de bunic, pe 
care îl văzusem la Clubul Imperial de Yachting, arătând splendid 
în uniforma Cavaleriei de Gardă. Colonelul Maximilian Gan, șeful 
poliţiei secrete, era legendar în aceeași măsură ca Berek 
Medem. 

— După ce Semevski a fost recrutat, continuă Licev, Gan a 
continuat să se folosească de talentele lui speciale. A efectuat 
vreo duzină, dacă nu mai multe asasinate secrete la ordinele 
Ohranei. Gulko e una dintre victimele lui. 

— Vrei să cred că Ohrana i-a ordonat lui Semevski să omoare 
editorul unui ziar? am spus. 

— Gan personal a ordonat asasinatul. 

— De ce? 

— Gulko descoperise, bineînțeles, ceva ce Ohrana dorește să 
rămână secret. 

— Ce anume? 

— Incă nu știu, zise Licev flegmatic, dar o să aflu. Până la 
urmă, totul se află. 

Faptul că tonul înalt și nazal dădea relatării lui o credibilitate 
atât de naturală și de neforțată părea pervers: vocea n-ar fi 
trebuit să fie credibilă, și totuși era. Licev n-ar fi trebuit să fie 
convingător, și totuși era. 

Mergeam mai departe pe Nevski. După ce am lăsat 
magazinele și teatrele în urmă, traficul începu să se subțieze. 

— De ce voia Semevski să-l urmărească pe Rozental? am 
spus. 

— Gan l-a pus pe Rozental sub observaţie de când a ajuns în 
oraș. 

— Ce interes poate avea Gan pentru un șahist? 

— Ăsta-i alt lucru pe care încă nu l-am aflat, spuse Lîcev. În 
schimb, știu că cealaltă treabă a lui Semevski era să te 
spioneze. 

La palatul Anicikov, Kavi întoarse pe elegantul chei Fontanka, 
trecând printre bărcile și vasele de agrement aliniate pe o parte 
și casele mari și palatele cu lămâi umbroși în faţă, de pe 
cealaltă. 


103 


Mașina se opri lângă vechiul pod suspendat Țepnoi, care 
ducea în Grădina de Vară. 

Licev își aprinse altă ţigară, se întoarse spre mine și zise: 

— Gan încearcă să îmi ia ancheta privind asasinările lui Gulko 
și Yastrebov, dintre care cel puţin una a fost comandată de el. 

— Vrei să spui că tot el a ordonat ca Yastrebov să fie ucis? 

— E o posibilitate. Zâmbi funest înainte să continue: Nu sunt 
lipsit de susținători în ministerul de interne, dar, dacă nu vin cu 
niște rezultate, dacă nu dovedesc că mă apropii de celula lui 
Yastrebov, Gan o să aibă câștig de cauză. 

— O să-ţi simt lipsa, am spus. Groaznic de mult. 

Kavi râse zgomotos. 

— Spui un adevăr mai mare decât îţi dai seama, Spethmann, 
zise Licev. O să-mi simţi lipsa pentru că sunt singura persoană 
care stă între tine și colonelul Gan. 

— N-am făcut nimic rău. Simt un psihanalist... 

— Care n-are timp de politică - da, știm, mi-o reteză Lîcev. 
Totuși, fiica ta a reușit să se implice și odată cu ea să te implice 
și pe dumneata în complotul lui Yastrebov. 

— Nu sunt implicat, și nici Catherine. N-ai nici cea mai mică 
dovadă. 

— În clipa când Catherine a vorbit cu Yastrebov, în chiar 
momentul acela, și ea, și dumneata aţi fost implicaţi. Imediat ce 
colonelul Gan va avea ocazia, va cere să fiţi arestaţi și, crede- 
mă, ce va urma nu va fi plăcut. 

Făcu o pauză, ca să-mi dea timp să înţeleg. 

— Pot să-l ţin pe Gan departe de dumneata și de Catherine - 
și vreau să fac asta, dar numai cu condiţia să mă ajuţi. 

L-am privit cu un amestec de suspiciune și dispreț. 

— Cum? 

— Trebuie să știu tot ce știe Catherine despre Yastrebov, 
începând cu numele lui adevărat. 

— Catherine îmi spune numai ce vrea ea să știu, am 
protestat. 

— Atunci trebuie s-o convingi că vrea să știi numele lui 
Yastrebov, zise el, întinzându-se către o servietă așezată pe 
podea, între noi. 

Scoase ceva din ea și am recunoscut pe loc dosarul lui 
Rozental. 


104 


— Vreau să știu, de asemenea, de ce e interesat Gan de 
Rozental. 

Mă privi și surâse. 

— Aici curiozităţile noastre coincid, nu? 

Îmi aruncă dosarul în poală. 

— Sperasem să aflu ceva din el, dar se pare că abia îţi 
începuseși treaba când Kavi și Tolea te-au vizitat. Trase din 
țigară și continuă: Mă gândeam să-l arestez pe Rozental și să-l 
interoghez. Poate că n-ar fi prea târziu, însă ar fi complicat: la 
urma urmei, Rozental e celebru în toată lumea și n-ar da bine 
să-l iau pe sus când sunt atâţia străini în Sankt Petersburg, 
veniţi pentru concursul de șah. 

— Nu ti-ar fi de niciun folos, am spus. Starea psihică a lui 
Rozental e pe muchie de cuțit. 

— Am ajuns și eu la aceeași concluzie, admise Licev. lată de 
ce trebuie să vorbești dumneata cu el. 

— Vrei să-mi spionez propriul pacient? 

— Gan nu e interesat degeaba de Rozental, trebuie să aibă un 
motiv. Ca doctor al lui Rozental, n-ai vrea să știi care anume? Nu 
crezi că are niște efecte asupra stării pacientului tău? 

L-am privit cu dezgust. Licev știa ce gândesc, dar părea 
netulburat. Întorcându-se în scaun, îmi arătă ceva peste drum. 

— Vezi casa aceea, numărul 16? 

Era o casă de oraș, arătoasă, însă altfel obișnuită. 

— Te uiţi la sediul secret al Ohranei, zise inspectorul, cu 
privirea ațintită la faţada impersonală. 

— Colonelul Gan e probabil înăuntru și îţi studiază dosarul, 
zise Kavi râzând. 

M-am uitat îndelung la clădire, încercând să-mi adun 
gândurile. 

— Înţeleg că preferi să crezi că toată povestea asta n-are 
nimic de-a face cu tine, Spethmann, zise Lîcev. Ți-ar plăcea să 
fie un joc, în felul în care copiii se joacă și când li se face frică 
tot ce trebuie să facă e să spună „Piua!” Insă jocul ăsta e diferit 
și, vrând-nevrând, acum ești implicat. Nu mai poate fi oprit 
decât când cineva câștigă sau pierde. 

Scoase o carte de vizită și scrise ceva pe ea. 

— După ce vorbeşti cu Catherine, caută-mă aici, la sediul 
poliţiei. Dacă nu răspund, închide și telefonează mai târziu. Să 


105 


nu-ți rostești numele și să nu foloseşti telefonul de acasă sau de 
la birou. 

Bătu cu degetele în geam și îi ceru lui Kavi să pornească. 

— Acum, zise el mai vesel, cred că ești așteptat la restaurant 
ca să iei cina cu Kopelzon. Asta-i bine. Un loc plăcut, în care 
toate luminile sunt aprinse și oamenii sunt relaxaţi și se simt 
bine - te va ajuta să te liniștești. 


CINCISPREZECE 


Luminile erau aprinse, așa cum prevăzuse Licev, și prin 
ferestrele îngheţate lumea mondenă venită de la teatru se 
întrezărea ca o mare prietenoasă în ale cărei adâncuri tânjeam 
să mă cufund. M-am întins spre ușa automobilului, disperat să 
ies din colţurile întunecate în care se aflau Licev și Kavi. 

Inspectorul mă prinse de braț. 

— Să nu spui nimănui nimic din ce s-a întâmplat în seara asta, 
mă avertiză el. 

Am încercat să cobor, însă nu-mi dădea drumul. 

— Chiar dacă trupul lui Semevski ajunge în mare și se pierde 
în golful Finlandei, Gan va avea un agent lipsă. Colonelul e un 
om meticulos, va investiga pierderea și, mai devreme sau mai 
târziu, va veni la tine. Fii sigur că ai un alibi pregătit. 

M-am eliberat din strânsoarea lui și am coborât. Am auzit 
muzica orchestrei răzbătând în surdină din restaurant în timp ce 
mașina se îndepărta. N-am intrat imediat, ci m-am gândit să 
merg la Filipov, unde Anna și cu mine trebuia să ne întâlnim la 
nouă. M-am uitat la ceas. Era trecut de zece. Anna m-ar fi 
așteptat, dar nu o oră. M-am dus la ușa restaurantului. Un 
lacheu cu mănuși albe se înclină și îmi deschise. 

L-am văzut pe Kopelzon la masa lui obișnuită, însă m-am 
îndreptat spre coridorul din stânga, unde erau telefoanele 
publice, și am cerut centralistei sa-mi facă legătura cu reședința 
Ziatdinov. Răspunse un servitor și am cerut să vorbesc cu 
doamna. Câteva secunde mai târziu am auzit iar pe cineva 
ridicând receptorul. 

— Anna? am spus. 

— Cine e? întrebă o voce de bărbat. 


106 


— Otto Spethmann. Sunt doctorul Annei. 

— Știu cine ești, zise bărbatul. 

— Cu cine vorbesc? 

— Ai un mesaj pentru soţia mea? 

— Am telefonat ca să stabilim o programare. 

— La ora asta? 

— Îmi cer scuze că vă deranjez așa de târziu. Intenţionam să 
o caut mai devreme, dar am fost prins cu niște afaceri. 

— Nu ai o secretară pentru asta? 

— Fiţi amabil și spuneţi-i că am telefonat, am zis. 

Închise. Vinovăţia și neliniștea m-au copleșit brusc. Aveam 
nevoie de ceva de băut. 

e 

Sala de mese zumzăia de discuţii și râsete și de clinchetul 
vesel al paharelor de șampanie. În timp ce mă îndreptam spre 
masa lui Kopelzon îmi tot repetam în minte: cum mă vor vedea, 
își vor da seama de tot. Și cum ar fi posibil să nu-și dea seama? 
Cum ar putea conștiința interioară a crimei să nu se oglindească 
pe faţa martorului? Însă n-a fost așa. Maître d'hotel mă salută cu 
un zâmbet profesional, declarând cât de bucuros era să mă 
vadă din nou și făcu un comentariu privind blândețea binevenită 
a serii. Orchestra continua să cânte. Mesenii beau și mâncau. 
Nimeni nu privi nici măcar o clipă în direcția mea în timp ce mă 
alăturam companionului meu la cină. 

Kopelzon mă îmbrăţișă. Debordând de bună dispoziţie, nu 
observă starea mea glacială. Nu era un lucru neobișnuit la 
Kopelzon - propriile sale avânturi, vrajbe, iubiri și un erau pe 
primul loc. Chiar și atunci când se interesa, din considerente de 
politeţe formală, cum o mai duci, știai că aștepta să termini ca 
să se poată lansa în cele mai proaspete știri despre el. Când 
Kopelzon intra în această dispoziţie expansivă - avea și altele, 
mai întunecate -, faptul nu părea o dovadă a lipsei sale de 
maniere. Spectacolul pur care învăluia tot ce spunea și făcea 
era de așa natură, încât personalităţile mai nesigure și mai 
tăcute nu puteau decât să stea liniștite, să-l admire și să-l 
invidieze. În starea în care mă aflam eram mai mult decât 
dispus să mă las distras de bravadele lui. 

În primele douăzeci sau treizeci de minute, l-am auzit în 
același fel în care-i vedeam pe chelnerii îmbrăcaţi în alb, pe 
mesenii eleganţi și pe dirijor și interpreţi, adică vag și general. 


107 


Detaliul nu-mi era încă la îndemână. Ochii mei erau incapabili să 
focalizeze, auzul capabil să surprindă doar ritmul și cadenţa. Nu- 
mi amintesc să fi comandat ceva, nu-mi amintesc să se fi adus 
vinul la masă. 

În vreme ce Kopelzon vorbea, încercam să aplic logica în 
povestea lui Licev la fel ca în variantele unei partide de șah. In 
șah e ușor să te tulbure o poziție complicată și atitudinea 
agresivă a adversarului. E nevoie întotdeauna de un ochi rece și 
un cap limpede. Calculează. Calculează variante concrete. Ce 
fac dacă adversarul meu face asta? Ce fac dacă mută altfel? 

— Otto? l-am auzit pe Kopelzon. 

Dacă eram de acord să-l ajut pe Licev, mi-ar fi spus Catherine 
ce voiam să știu? Dacă vorbeam cu Rozental, ce mi-ar fi spus? 
Dacă mă anchetau agenţii lui Gan în legătură cu dispariţia lui 
Semevski? Puteam scăpa implicându-l pe Licev? Calculează. 
Unde duc toate acestea? 

— Otto? Te simţi bine? 

Am clipit, privindu-mi interlocutorul. 

— Doar puţin obosit, am spus. Scuze. 

— Te plictisesc? 

— Nu ești niciodată plictisitor, Reuven. 

Zâmbi, mulțumit de compliment.  Încet-încet, vorbele 
începeau să fie alcătuite din sunete discrete, și o dată cu 
sunetele veneau sensul și înţelegerea. Sigur acum de atenţia 
publicului, Kopelzon debita mai departe: fusese la Varșovia, 
unde susţinuse un recital și fusese glorificat ca un geniu. Inainte 
de Varșovia cântase în Paris, iar acolo, același lucru. Triumfase. 

— Otto, declară el, ducându-și dramatic o mână la piept, am 
fost mișcat dincolo de cuvinte. 

La masa de lângă noi, un grup de tinere strălucitoare prinseră 
privirea lui Kopelzon și ridicară paharele ca să toasteze pentru 
maestru. El se înclină cu graţie și le întoarse toastul. L-am văzut 
alegând în minte cele mai drăguțe fete pentru posibilele plăceri 
ulterioare din acea noapte. Kopelzon locuia într-un palat clădit 
din senzualitate. 

Se întoarse și, ca și când abia atunci ar fi luat act de prezenţa 
mea în calitate de ființă autonomă cu interese independente, 
mă întrebă despre arest și detenţie. Kopelzon avea un mod dea 
gândi melodramatic și oarecum paranoic. Dar, chiar dacă Licev 
nu m-ar fi avertizat să nu spun nimic, tot n-aș fi avut energia 


108 


pentru ceea ce ar fi urmat dacă i-aș fi spus fie și doar o fărâmă 
din poveste. L-am încredinţat că fusese o încurcătură și că totul 
se rezolvase. 

— Rusiei îi place să simtă biciul - nu asta îi face plăcere 
țarinei să spună? Și tu l-ai simţit, Otto, ai simţit biciul, zise el 
întunecat. Pot să fac ceva pentru tine? 

— Nu cred, am spus, dar îți mulțumesc oricum. 

— L-am văzut pe prietenul nostru, Rozental. E oarecum mai 
bine. Nu crezi? Nu va fi niciodată cu totul normal, dar cel puțin 
când l-am văzut eu era cu tabla de șah în față și analiza cele 
mai recente jocuri ale lui Lasker - semn bun. 

În fraza lui era conținută implicaţia faptului că avea un anumit 
drept - ca un parior care judecă antrenorul calului sau ca un 
părinte care evaluează profesorul fiului - să facă aprecieri 
privind progresul lui Rozental. Își umplu din nou paharul și îl 
duse la gură. 

— Când l-ai văzut? am întrebat. 

— În dimineaţa asta, în camera lui de la Astoria. 

— Mă tem că nu-i așa de bine cum crezi, am spus. Când a 
plecat azi din biroul meu era extrem de agitat. 

Kopelzon puse paharul jos. Buzele îi erau ușor întredeschise, 
expresia îngrijorată. 

— Nu a luat-o razna, nu? Vorbea prostii? Ti-am spus să nu-l 
asculţi. 

— E un om sfâșiat. E tulburat. 

— Sfâșiat? zise circumspect Kopelzon. 

— Se simte vinovat că e șahist. Simte că și-a trădat bunicii. 

Kopelzon părea să fie ușurat de analiza mea. 

— Înţeleg, zise el dând compătimitor din cap. 

— Când l-ai cunoscut pe Rozental? am întrebat. 

— Cam acum un an, într-un club de șah din Lodz. 

— Sunteţi prieteni buni? 

— Cred că da. Sper că sunt un prieten bun, din punctul lui de 
vedere. 

— Cât de bine îl cunoști? Mă refer la mediul din care provine, 
la interesele lui. 

— Nu vorbește niciodată despre familie. Cât privește 
interesele, nu cred că are vreunul, în afară de șah. 

— E interesat de alte sporturi sau jocuri? 

— Niciunul de care să știu. 


109 


— Teatru, muzică? 

Kopelzon lăsă în jos colţurile gurii lui largi. 

— N-a pomenit niciodată de ele. 

— Religie? Politică? 

Kopelzon mă privi lung. 

— Politică? De ce Dumnezeu întrebi asta? 

— Incerc să-mi construiesc o imagine despre pacientul meu. 

— Nu l-am auzit niciodată să spună ceva care să semene 
măcar pe departe cu o opinie politică, zise Kopelzon. Uite ce-i, 
Otto, o să fie pregătit să joace sau nu? 

Am ezitat, știind cât de mult urma să-l supere pe prietenul 
meu ceea ce aveam să spun. 

— Cred că esenţial pentru bunăstarea psihică a lui Rozental, 
am spus rar și cu grijă, e să nu ia parte la turneu. 

Kopelzon trânti paharul pe masă. O sprânceană îi cobori într-o 
căutătură feroce. Transformarea din prieten în dușman a fost 
instantanee și totală. Kopelzon nu cunoștea nicio treaptă 
intermediară. Era fie calm, fie furios, fie extaziat, fie 
deznădăjduit. Nu avea oponenți, ci dușmani, născuți din 
conflicte de sânge. De la prieteni cerea loialitate necondiționată 
pentru persoana lui, devotament pentru punctele lui de vedere 
și acceptarea în orice împrejurare a faptului că dorinţele sale 
erau pe primul loc. Primea rău respingerea oricăreia dintre 
acestea. 

— Va juca! Trebuie să joace! strigă el. 

L-am privit îndelung în ochii mari, căprui. Nu era blândețe în 
ei. Își mușcă buzele și aruncă o privire prin restaurant. Dacă nu 
l-aş fi cunoscut mai bine, aș fi zis că mă urăște. 

— Trebuie să înţelegi importanţa acestui lucru, Otto, spuse el, 
străduindu-se, dar nereușind pe de-a-ntregul, să imprime o notă 
conciliantă vocii. 

Am răspuns pe același ton. 

— Sunt doctorul lui și trebuie să-mi sfătuiesc pacientul cum 
cred de cuviinţă. 

— Eşti doctorul lui doar pentru că eu l-am adus la tine, izbucni 
Kopelzon, și pot la fel de bine să ţi-l iau. 

— Habar n-aveam de atotputernicia ta, Reuven, am spus. 

Se gândi o clipă și zise: 

— Ştii ce ar însemna pentru un evreu polonez să câștige 
turneul de la Sankt Petersburg? Ai idee? Rușii abia dacă ne 


110 


consideră oameni, iar restul lumii nu dă pe noi o ceapă 
degerată. Suntem disprețuiți, Otto, de două ori: o dată ca 
polonezi, a doua oară ca evrei. iți poţi închipui? Rozental bătând 
ruși, americani, germani, cubanezi, englezi? Știi că învingătorul 
va fi invitat la Peterhof, la o întrevedere personală cu țarul? O 
întrevedere personală în decursul căreia va primi un titlu special 
creat pentru câștigătorul acestui turneu - Mare Maestru al 
Șahului. Ce mai pot spune atunci despre noi? Un evreu polonez 
la Peterhof, prezentat ţarului și țarinei. 

— Și crezi că, dacă Rozental merge la Peterhof, vor înceta 
pogromurile? am întrebat. 

— Bineînţeles că nu, răspunse Kopelzon iritat. Dar ar fi un 
mesaj puternic: ar spune că suntem fiinţe omenești. Ar spune că 
suntem la fel de buni ca oricine altcineva. 

Preţ de câteva minute, n-am mai spus niciunul nimic, ci am 
suportat tăcerea grea. Gustaserăm din zacuscă și Kopelzon 
așteptă să ne fie umplute iar paharele cu șampanie înainte să 
înceapă să vorbească. Bineînţeles, făcea asta atât de atent și de 
serios pentru că voia să înțeleg bine că ceea ce-mi spunea 
venea din străfundul fiinţei lui. 

— Mi-am trăit în Sankt Petersburg toată viaţa de om matur, 
începu el, și, dacă e să fiu sincer, sentimentul apartenenţei mele 
la Polonia, al adevăratei mele identități naţionale și culturale, 
era în pericol să se piardă. Nici nu-i de mirare - timp de aproape 
doisprezece ani n-am pus piciorul pe pământ polonez. Abia anul 
trecut, în drumul de întoarcere de la Paris, mi-am vizitat orașul 
natal. Cu greu aș putea să-ţi spun ce emoţii mi-a produs. Să 
merg pe străzile pe care am crescut, să vorbesc limba învățată 
în copilărie, să aud glasurile femeilor în piaţă și să văd copiii 
venind de la școala evreiască. iți spun, Otto, de câte ori mă 
întorc, mi-e rușine. Sunt aici, trăiesc bine pe pământul poporului 
care mi-a cucerit, fărâmiţat și oprimat ţara. Știi ce zic goimii - 
„De la împărţirea Poloniei, Europa e într-o stare de păcat 
mortal”? Simt că și eu am comis un păcat, o groaznică 
abandonare a datoriei. 

Avea o față mobilă, capabilă să exprime într-o alternanță 
rapidă înflăcărarea și jalea, mânia și disperarea, devoţiunea și 
dezamăgirea. Cu Kopelzon, nimic nu era banal; avea o părere 
despre toate: femei, vinuri, case, cai, război, șah și politică. 

— Care anume crezi că îţi e datoria? l-am întrebat. 


111 


Am auzit o voce spunând: 

— Datoria lui e să cânte ca un înger pentru ca noi, muritorii, 
să auzim muzica paradisului pe pământ. 

Aparţinea uneia dintre tinerele de la masa vecină. Faţa îi era 
îmbujorată de la exuberanţța companiei prietenelor sale și de la 
vodca și șampania pe care le băuse. Își făcuse curaj ca să-și 
abordeze idolul. Se întâmpla frecvent. Mi-am scărpinat urechea 
și m-am jucat cu firimiturile de pe faţa de masă în timp ce ea se 
prezenta lui Kopelzon drept cea mai sinceră și mai devotată 
admiratoare. Kopelzon îi luă mâna și i-o sărută și au început să 
flirteze, el complimentând-o pentru conversaţia fermecătoare, 
ea pentru frumusețea muzicii lui. În cele din urmă, smulgându-i 
lui Kopelzon promisiunea că el li se va alătura la un pahar, se 
întoarse la masă, de unde continuă să-i trimită eroului declaraţii 
tăcute din ochii ei de căprioară. 

— Tu nu te amesteci în afacerile astea, zise Kopelzon, reluând 
conversaţia cu mine. Dar trebuie să înţelegi, Otto, că nu toți 
oamenii sunt ca tine. 

— Cum crezi că sunt eu? 

— Tu vezi lucrurile calm, de deasupra, cu al treilea ochi. Nu te 
critic. Insă ceea ce văd eu mă arde până la os. Nu mă pot 
abține, așa sunt eu. De fiecare dată când trec granița cu 
Germania și merg prin Ciechonicek și Wioclawek și mai departe, 
spre Varșovia, când călătoresc prin marea câmpie a Poloniei, 
sunt îngrozit de ceea ce văd. Orășele mizerabile clădite dintr-un 
lemn atât de bătut de vreme și de spălăcit, încât e la fel de 
cenușiu ca și oamenii pe jumătate morţi de foame care le 
locuiesc. Evrei, Otto. Evrei ca noi. Doar că eu stau în Sankt 
Petersburg și îmi cânt capriciile și sonatele, iar tu asculți 
aiurelile nebunilor. 

Am arborat o expresie prin care să-mi arăt dezacordul. 

Kopelzon surâse conspirativ și continuă pe un ton mai blând: 

— Nu e corect să vorbeşti de datorie când vezi toate astea? 
Când ne vedem fraţii forţaţi să trăiască precum animalele? Ce ar 
trebui să facem, atunci? Asta-i întrebarea, Otto. E întrebarea 
pentru oameni ca tine și ca mine, care trăiesc în confort, sunt 
bine hrăniţi și plini de succes. Ce facem pentru frații noștri? 

Își bău șampania dintr-o înghiţitură. 

— Nebunii și fanaticii ne ucid în fiecare zi, zise el, ne 
asasinează. 


112 


— Avem și noi nebunii și fanaticii noștri, am observat. Berek 
Medem, de exemplu. 

La menţionarea acestui nume, Kopelzon își strânse umerii și 
privi în jur ca să vadă dacă l-a auzit cineva. 

— De ce pomenești numele lui? De ce? 

— E un nume celebru, Reuven. Toată lumea îl cunoaște. 

— Ştii care-i motivul pentru care toți îl cunosc? Rușii nu lasă 
pe nimeni să-l uite. Ce metodă mai bună de a ne defăima, decât 
să-i îngâne numele, iar și iar și iar? 

— Licev pretinde că a fost văzut în clădirea în care am biroul. 

— Berek Medem? șopti el. 

— Așa a spus. 

Kopelzon cântări informaţia o clipă, apoi clătină din cap. 

— Poliţia e obsedată de el. Îl văd peste tot, sau așa pretind. Le 
servește scopurile. De ce crezi că le tot scapă? Pentru că poliţia 
îl vrea pe străzi, să-și pună bombele și să arunce cu acid. Se 
folosesc de el ca de un bau-bau - în felul ăsta pot terfeli cauza 
Poloniei. Îți spun eu, dacă Rozental câștigă turneul, va face mai 
mult pentru noi decât o armată întreagă de... 

Abia reuși să pronunţe numele: 

. Berek Medemi. 

Îmi supărasem prietenul. Stătu ca pe jăratic câteva clipe, 

scuturând din cap și aruncând priviri întunecate în jur. 


mă a 
A 


// 


x | 
aia E 


Spethmann - Kopelzon 
După... 37 Rh6. Regele negru e expus, 
însă are albul suficiente resurse ca să câștige? 


În cele din urmă zise, mai degrabă mohorât: 
— Ai o mutare pentru mine? 
— Nu am dispoziţia necesară, am spus. O să ţi-o trimit mâine. 


113 


— Hai, zise, ești așa de sigur că mă baţi. Dă-mi mutarea. 

M-am concentrat asupra poziţiei. 

— 38. Df6 șah, am spus. 

Îmi aruncă o privire dură. 

— Chiar crezi că poţi să mă baţi, Otto? 

— Nu sunt sigur că vreau asta, dacă așa te comporți când 
pierzi. 

Scoase un hohot mic și disprețuitor. 

— Ca să câştigi un final ca ăsta îţi trebuie o tehnică 
remarcabilă, Otto. Am văzut poziţii mai bune decât a ta distruse 
într-o clipă de o singură inexactitate: 38... Rh7. 

Provocat, am răspuns repede: 

— In cazul ăsta, joc 39. Rg3. 

— 39... Rg8, replică imediat, afectând un aer nonșalant, ca și 
când nimic din ce aș fi făcut nu l-ar fi putut pune în dificultate. 

Analizasem varianta acasă, însă bravada lui mă făcu să ezit. 
Am încercat să vizualizez poziția. Avea ceva special? Nu 
reușeam să-mi dau seama. Planul meu rămânea viabil, desigur: 
să avansez cu regele pe tablă și să străpung prin e5 la 
momentul potrivit. Singurul lucru la care trebuia să am grijă era 
ca nu cumva Kopelzon să ajungă în spatele regelui meu și să 
găsească o poziţie de șah etern. Inima începu să-mi zvâcnească 
- ridicol, după ce văzusem pe chei cu numai două ore în urmă. 
Insă șahul poate produce un nivel extraordinar de anxietate, și 
niciodată mai intens decât atunci când un jucător e pe punctul 
de a-și materializa avantajul, dar știe că o singură mutare 
greșită îi poate distruge orice perspectivă. 

— 40. Rh4, am spus. 

Dacă am fi fost în faţa tablei, mutând piesele, mi-ar fi văzut 
mâna tremurând. 

— 40... Db6, zise, fixându-mă agresiv cu ochii lui întunecaţi, și 
adăugă: Crezi că m-ai prins, dar nu-i așa. 

Putea să-mi dea șah la f2 la mutarea viitoare și să-mi atace 
regele expus. Trebuia să am grijă să nu las victoria să-mi scape 
printre degete. 

— Vreau să mă gândesc la asta, l-am anunţat. 

— Ce-i de gândit? zise el tăios. Dacă ești așa de sigur, de ce 
nu joci direct? 

— Prefer să mă gândesc, am repetat, dacă nu te deranjează. 

Schiţă o tentativă de surâs. 


114 


— Sigur că nu, îmi aruncă el, cu o fluturare expansivă a 
mâinii. 

Nesiguranţa mea părea să-i ridice moralul. Ceru nota, își turnă 
vodcă, apoi privi către înfocata lui admiratoare și ridică 
păhărelul în chip de toast spre ea. Trăsăturile tinerei se luminară 
pe loc. Prietenele ei se întoarseră către noi. Kopelzon își înclină 
galant capul, spre marea lor plăcere. 

— Lasă-mă să plătesc, am insistat. 

— Nici nu vreau să aud, zise Kopelzon. 

Orice defecte ar fi avut, era un om generos; cheltuia banii cu 
o nechibzuinţă încântătoare. 

— De ce nu vii cu mine și cu noua mea prietenă? mă invită el 
cu un surâs insinuant. Are prietene, frumoase și ele. 

— Las femeile pe mâinile tale experte, Reuven. 

Ne-am despărţit cu efuziunea amicilor care au avut un 
dezacord, dar vor să demonstreze supraviețuirea afecțiunii 
reciproce. Cu toate acestea, niciunul dintre noi nu putea uita cu 
totul natura tăioasă a celor petrecute între noi. Mi-am luat 
haina, i-am urat lui maître d'hotel noapte bună, m-am mai uitat 
o dată la Kopelzon și la noile lui prietene și m-am îndreptat spre 
ușă. Spre uimirea mea, chiar atunci intră Rozental. În timp ce-l 
salutam, mi-am dat seama că, de fapt, nu era Rozental, ci un 
bărbat îndesat, tuns scurt, cam de aceeași vârstă, de o 
asemănare doar superficială. 

— Imi cer scuze, am spus. V-am confundat cu altcineva. 

Bărbatul păru să creadă că voiam să-l ofensez, căci privirea 
pe care mi-o aruncă era plină de reproș. Se întoarse spre maître 
d'hotel și zise, cu un aer iritat și nerăbdător: 

— Trebuie să vorbesc imediat cu domnul Kopelzon. la cina aici 
în seara asta. 

Accentul era polonez. 

— Tocmai m-am despărțit de Reuven Moiseievici, am 
intervenit eu, arătând spre masa la care stătea acum Kopelzon. 
E acolo. 

Bărbatul merse impetuos spre masă. L-am văzut pe Kopelzon 
ridicându-se de parcă în fața lui răsărise o stafie. Venindu-și în 
fire, se scuză faţă de companioanele lui și porni în întâmpinarea 
oaspetelui evident neașteptat. Deși nu auzeam ce-și spuneau, 
era limpede din gesturile lor că era vorba despre o chestiune 


115 


tensionată. Apoi Kopelzon mă zări la ușă. Zâmbi forțat și îmi 
făcu un semn moale cu mâna. 

l-am răspuns la salut și am ieșit. Aerul se răcise și ameninţa 
să plouă. Mă pregăteam să iau un taxi, când am auzit că sunt 
strigat pe nume. O siluetă se desprinse din întuneric și se 
apropie de mine. 

— M-am îngrijorat când n-ai venit la Filipov, zise Anna. 

Eram atât de surprins și de fericit, încât n-am putut spune 
nimic. 

— Apoi mi-am adus aminte că vei lua cina aici cu Kopelzon, 
adăugă ea. 

— Imi pare rău, am spus, neștiind cum să explic faptul că nu 
reușisem să ajung la întâlnire. Ai stat aici, tot timpul? 

— Da. 

Avea o strălucire stranie în ochi, plină de intensitate, dar în 
același timp vagă și înăbușită. Mi-am amintit de insinuările urâte 
ale lui Zinurov în privinţa ei. Apoi, o picătură grea de ploaie îi 
lovi brusc borul pălăriei, cu forţa unei pietricele. A fost urmată 
de o a doua. După zece secunde, eram uzi până la piele. Privirea 
îi era acum senină și amuzată. Incepuse să râdă. 

l-am ridicat borul mototolit al pălăriei și am sărutat-o. 


ȘAISPREZECE 


Dezbrăcată, era o surpriză. Trăisem mereu cu impresia că 
avea o siluetă zveltă, însă eliberată de rochii și corsete linia 
corpului ei se dovedea mai plină. Imi plăcea la nebunie. Sânii îi 
erau mari și moi. Pe sfârcuri avea un puf foarte fin, îl simțeam 
pe limbă. Eram tot numai nerăbdare. Voiam să-i ating deodată 
toate părțile corpului. Abia îmi pusesem buzele pe sâni, că 
voiam să-i sărut abdomenul. Apoi voiam să-i admir faţa și îmi 
ridicam capul s-o privesc. 

— Eşti așa de frumoasă, am murmurat. 

— Sunt fericită că așa crezi, zise ea zâmbind. 

lar nerăbdare. Am întors-o pe burtă și ea a râs, amuzată, 
cred, de ardoarea mea. Imi simțeam mâinile, brațele și umerii 
plini de forță, iar singurele junghiuri erau acum de dorinţă. l-am 
lins transpiraţia din mica adâncitură a spatelui și, în timp ce 


116 


întindeam iar mâna liberă către sânii ei, am început să o 
adulmec între picioare. Se crispă, încordându-se și spunându-mi, 
cred, „Nu, asta nu”. Voiam să mă retrag, când se cabră și se 
împinse energic spre gura mea și începu să geamă. 

— E minunat, oftă ea. 

Când m-am ridicat, zise: 

— Asta îmi dă mereu furnicături prin tot corpul. 

Mi-am plimbat limba printre omoplaţii ei. l-am eliberat 
urechile de sub părul negru și bogat și le-am sărutat lobii. 
Nerăbdare! M-am întors între picioarele ei. La suprafaţă avea un 
gust ușor amărui; înăuntru era mai dulce. 

Treptat, nerăbdarea lăsă locul scopului. Eram în spatele și 
deasupra ei. l-am răsucit părul în jurul mâinii drepte, iar cu 
stânga mi-am apucat mădularul. L-am apropiat delicat de ea și 
am intrat treptat înlăuntrul ei. Expiră lent și strigă un cuvânt 
porcos. Am zâmbit în sinea mea, gândindu-mă la ea în ţinuta ei 
elegantă, așa cum o văzusem la atâtea serate, amfitrioana 
societăţii înalte, și mi-am imaginat-o plimbându-se printre 
generali, prinți și doamnele lor, răspunzând politeţurilor nu cu 
drăgălășeniile ei obișnuite, ci cu vorbele pe care le gemea 
acum: „O, pizda mea, pizda mea”. 

— Mă tem că sunt o amantă leneșă, zise ea. Să fac ceva 
pentru tine. 

M-a fascinat dintotdeauna capacitatea femeilor pentru 
plăcere. Atât de mult din plăcerea mea venea din a face plăcere 
- și asta era plăcere. Fierbinţeala minunată, transpiraţia și 
aromele acrișoare și grele, imaginea obrajilor aprinși ai Annei și 
sunetul gemetelor ei. Aerul din cameră era dens. 

— Nu vreau nimic altceva decât asta, am spus. 

Am strâns mai tare funia pe care o făcusem din părul ei și am 
început să mă mișc încet spre ea. l-am găsit repede ritmul. 
Cadenţa s-a accelerat. Auzeam minunatul zgomot al ciocnirii 
vintrelor și coapselor de fese. Înfundându-și faţa adânc în perne, 
își ridică într-atât șezutul, încât a trebuit să mă ridic și eu ca să 
rămân în ea. Apoi, totul deveni frenetic. Nu putea dura mult. Cu 
Elena, reușeam de obicei să aleg momentul orgasmului meu - 
vârsta, căsnicia îndelungată, şabloanele repetate de dragoste 
carnală blândă și afectuoasă. Insă nu și acum. Cu un icnet, m- 
am lăsat peste ea și ne-am prăbușit pe spate, unul lângă 
celălalt. Nările mi se umplură de arome mai pământești. 


117 


Simţeam cum îmi coboară pe gât broboane de sudoare. Se 
întinse, căutându-mi mâna. Eram complet neinhibat. Dacă 
Minna sau Kopelzon sau Licev ar fi intrat în momentul acela, nu 
cred că aș fi tras rușinat cearșafurile peste mine. Aș fi spus: 
„Uitaţi-vă, aici sunt un bărbat și o femeie. Asta fac bărbaţii și 
femeile. Uitaţi-vă la noi sau uitaţi-vă în altă parte, cum vreţi”. 

[] 

În sala turneului se desfășurau simultan șase partide. A mea 
era un final cu turn și pion, genul de partidă în care măiestria lui 
Rozental era inegalabilă. Cu o subită claritate, de-a dreptul 
orbitoare, am văzut varianta de victorie. Am pus mâna pe rege 
și l-am mutat cu un pătrat spre dreapta, la h1. Zinurov se lăsă 
pe spate în scaun, stupefiat de ineditul și excelența mutării 
mele. Lasker și Capablanca își întrerupseră jocul și veniră să 
examineze poziţia. Lasker, cenușiu, cărunt și palid, își aprinse 
din nou trabucul și zise: 

— Zugzwang, dragul meu Zinurov. Ești în zugzwang. 

Finul și graţiosul Capablanca adăugă: 

— Nu poţi face decât un lucru, Zinurov: să cedezi. 

Muntele înghiţi vinul franțuzesc roșu și gros din pahar, apoi își 
culcă regele pe o parte. 

— Felicitări, zise el cu un zâmbet forțat, ridicându-se de la 
masă. 

leși din sala de bal, în timp ce Lasker mă bătea pe spate, iar 
Capablanca striga: 

— Bravo, bravo! 

Visurile copilărești în care cădem când suntem fericiţi. Mai 
erau doar câteva zile până la a cincizecea mea aniversare și 
iată-mă din nou un copil; nu mă puteam lăuda părinţilor mei 
morți, dar puteam încă să mă laud față de mine însumi. 

(J 

M-am trezit pe jumătate ca să descopăr că ne sărutam. 
Stăteam pe o parte, față în faţă. Mâna mea dreaptă i se odihnea 
pe șold, pumnul ei mic își făcea de lucru cu sexul meu. Am 
început s-o masturbez. 

— Ce o să-i spui soţului tău? am zis. Cum o să-i explici de ce 
ai lipsit toată noaptea? 

Se lăsă pe spate, cerându-mi din priviri să o regulez. 


118 


O ţineam de mână. Brațul ei gol era lipit de al meu. Se ridică 
și îmi linse sfârcul. De data asta refuza să mă lase să fiu eu cel 
activ: punându-mi mâna pe piept și împingându-mă pe spate 
când încercam să mă ridic. In contrast cu nerăbdarea mea, ea 
era tacticoasă și felină. Acum, plăcerea venea din a mi se face 
plăcere. 

Mă sărută pe piept în timp ce se așeză deasupra mea. Sub 
sâni avea câteva linii albe fine, mici crâmpeie de imperfecţiune. 
Am ridicat palma și le-am atins cu vârfurile degetelor. 

Nu eram pregătit, însă ea era deschisă și udă și, odată intrat 
în ea, m-am întărit curând pe de-a-ntregul. Graba dispăruse. 
Stăteam pe spate, aproape neclintit, în timp ce ea se mișca lent 
deasupra mea. Își completa munca domoală folosindu-și din 
când în când degetele pentru a se excita. l-am spus că o iubesc. 
Își luă mâna de pe vagin și se aplecă peste mine. Mi-am 
înfundat nasul în transpiraţia și parfumul părului ei și i-am 
sărutat urechea și i-am ascultat respirația. li simţeam inima 
bătându-mi pe piept. 

Am coborât mâna și i-am prins fundul în palmă, strecurându- 
mi vârfurile degetelor între fese, strângând-o ușor. Am vârât un 
deget în ea. Se arcui și se crispă. Îşi întoarse fața să mă sărute. 
Limbile noastre despicară vălul părului ei aflat între noi. 

— Mai multe degete, șopti. 

Mai multe și mai adânc. Scoase un țipăt ușor și își trecu limba 
peste dinţii mei. Ochii îi erau strâns închiși. 

— Nu vreau să te rănesc, am spus. 

— Nu mă rănești, șopti ea. 

Îmi sugea buza de jos, ţinând-o între dinţi, și gemea; apoi, 
eliberându-mă, se aplecă astfel încât fruntea i se odihnea pe 
bărbia mea. 

— Și acum, câte degete? gâfâi ea. 

e 

Am aţipit puţin, însă nu profund, conștient că ea era trează. 

— Îţi mai amintești altceva legat de călătoria ta la Kazan? am 
șoptit. 

— De ce tot insiști cu Kazan? 

— Ți s-a întâmplat ceva acolo, am spus, ceva care te-a afectat 
pentru tot restul vieții. 

— De unde știi? întrebă cu un zâmbet jucăuș. 

— E meseria mea, i-am răspuns blând și serios în același timp. 


119 


Dădu cearșaful la o parte, plângându-se de căldură, și rămase 
goală, fără să-i pese, în timp ce vorbeam. Din când în când își 
ștergea transpiraţia de pe sâni sau dintre picioare. 

— Ești sigură că bunica ta era acolo? 

— Bineînţeles. 

— Te-ai mai întâlnit cu bunica înainte să mergi la Kazan? 

— Nu, era prima dată, altfel n-aș fi ţinut minte. 

— Ţi-ai mai văzut bunica după călătorie? A venit ea la Sankt 
Petersburg? Ai mers tu iar la Kazan? 

— Nu. 

— Ce s-a întâmplat cu bunica ta? 

— A murit. 

— Când? 

Se întinse și îmi luă membrul în palmă. Era flasc, dar încă 
îngroșat. Se făcu și mai gros. 

— Când a murit? am repetat. 

— Nu-mi aduc aminte, zise ea cu o grimasă. 

— Dar mama ta? 

Se ridică pe o parte, ca să-și poată face treaba mai bine. Râse 
lasciv și, admirându-și opera, zise: 

— Ce o să faci cu asta? 

— Mi-ai spus că mama ta a murit când aveai cincisprezece 
ani. 

— Dacă cineva mi-ar face așa ceva, spuse, nu mi-ar veni să 
vorbesc despre istorie antică. 

Mi-am pus mâna pe a ei, oprindu-i mișcarea. 

— Aveai cincisprezece ani, e adevărat? 

Își trase mâna și îmi aruncă o privire iritată. 

— Da, aveam cincisprezece ani. 

Se ridică în șezut și trase cearșaful pe ea, bosumflată. 

— De ce vorbim despre asta? Mai întâi bunica, apoi mama. 

— Încerc să te ajut. 

— Mă ajutai - acum câteva minute. 

— Mama ta a murit de pneumonie? 

— S-a omorât, zise ea brutal. 

— Mi-ai spus în prima sau a doua ședință că a murit de 
pneumonie când aveai cincisprezece ani. 

Atitudinea ei era defensivă și rigidă. Își mușcă buzele, 
enervată. 


120 


— Nu ţi-am spus pentru că abia te cunoscusem. Nu e un lucru 
pe care să-l spui unui străin. 

— Dar mai târziu, când ai ajuns să mă cunoști, de ce nu mi-ai 
spus? 

— Nu voiam să crezi că te-am minţit, se justifică ea. 

Întinse mâna ca să o apuce pea mea. 

— Îmi pare rău, spuse. Așa ar fi trebuit, știu, dar mi-era teamă 
că îţi vei face o părere proastă despre mine. 

Eu voiam să continuăm, însă răbdarea ei se epuizase, iar 
rezistența mea slăbise. Se aplecă și îmi luă penisul în gură. 

e 

Deodată, Semevski intră în cameră. Părul îi era răvășit, 
hainele leoarcă. Se aplecă peste patul în care stăteam Anna și 
cu mine. Apă rece ca gheața și urât mirositoare îi curgea din nas 
și din gură. Șuvoiul nu se mai oprea. Anna se ridică și zise că 
trebuia să se întoarcă la soțul ei. Patul se înălță încet-încet, până 
ajunse perpendicular pe podea. Am căutat ceva de care să mă 
agăţ, dar nu găseam decât perne mai mici sau mai mari, care 
căzură împreună cu mine în marea întunecată ca noaptea. Elena 
trecu pe lângă mine într-o barcă. Purta o pălărie de paie și cânta 
o arie din Manon. Îmi făcu cu mâna și îmi trimise sărutări. Cânta 
No! pazzo son! în timp ce eu mă înecam. 

e 

Era încă întuneric când am ieșit din casă. Pe jumătate, speram 
să fim surprinși de Catherine, ca să am ocazia să-i spun că era 
doar o relaţie carnală. Doar că, firește, era mai mult de atât. Nu 
numai că mă îndrăgostisem, dar mă îndrăgostisem de femeia pe 
care o ura. 

— Tatăl tău m-a avertizat să nu încerc să te mai văd, am spus 
în timp ce ne îndreptam spre taxiul care ne aștepta. 

— Cred că știi deja cât de mulţumită sunt că nu l-ai luat în 
serios, zise ea aparent nepăsătoare. 

— Spunea că n-a existat nicio călătorie la Kazan. 

Își mușcă buza. 

— Nu-i adevărat. M-a dus acolo. Am mers cu trenul. 

— De ce spune că n-a existat călătoria? 

— Sunt multe lucruri pe care tata preferă să le ţină ascunse. 

— Spune că nu ţi-ai cunoscut bunica, că a murit cu doi ani 
înaintea călătoriei. 

— Minte, zise cu ochii în flăcări. Nu vrea să știe nimeni. 


121 


— Ce să știe? 

Deveni agitată. 

— În timpul vizitei... Nu vrea să afle nimeni ce s-a întâmplat. 

— Cât de multe îți amintești despre Kazan? am spus, brusc 
neliniștit de ceea ce spunea. 

Işi duse o mână la frunte. 

— Abia dacă mai pot gândi. Sunt așa de obosită. Nu cred că 
am dormit deloc. 

Am prins-o de braţ. 

— Ce s-a întâmplat? am repetat. 

Mă privi alarmată. Nu mai eram psihanalistul blând și 
răbdător cu care se obișnuise. Încercă să se elibereze. 

— Anna? Spune-mi ce s-a întâmplat. 

— A fost o ceartă, zise ea. Tata și bunica au început să strige 
unul la celălalt. Era groaznic. Băuseră amândoi. Apoi tata... 

Scutură din cap. 

— Tatăl tău? Ce s-a întâmplat, Anna, spune-mi! 

— A lovit-o. A luat un cuțit și... 

Suspină, incapabilă să continue. 

— A ucis-o? am întrebat. 

Dădu din cap. 

— Ai văzut cum tatăl tău a ucis-o pe bunica ta? 

Dădu iar din cap. 

— Ai văzut cu ochii tăi? 

Mă privi tăios. 

— Da! Am văzut cum a omorât-o. L-am văzut cu ochii mei. 

N-am putut zice nimic vreme de un minut sau două. Apoi, în 
cele din urmă, am reușit: 

— De ce nu mi-ai spus asta înainte? 

Nu-mi răspunse, ci își tamponă ochii cu o batistă de dantelă 
albă. _ 

— Am încercat să uit, am încercat așa de mult. Insă apoi, 
când ai început să mă întrebi despre Kazan, totul mi-a revenit în 
minte. A fost groaznic, atât de groaznic. 

Işi așeză capul pe pieptul meu, în timp ce eu o îmbrăţișam. 
După o vreme, când își reveni, plecarăm în căutarea unui alt 
taxi. 

Pe drum, zise încet: 

— O să te mai văd? 

— Ce crezi? am spus zâmbind. 


122 


— Când? 

— Nu cred că trebuie să mai vii la cabinetul meu. Sau aici. 
Tatăl tău ar putea să ne urmărească. 

Se gândi o clipă. 

— Știu un loc unde putem merge oricând, spuse ea surâzând. 
O să trimit un curier cu adresa. 

Găsirăm un taxi. Ne sărutarăm după ce își ocupă locul. Am 
făcut cu mâna în timp ce mașina se îndepărta. 

Imaginează-ţi că ești un pustnic. leşi din peșteră ca să 
descoperi că, în decursul celor douăzeci de ani de izolare, o 
metropolă imensă s-a înălţat dincolo de pragul tău. In locul 
singurătăţii munților, ai de-a face cu talmeș-balmeșul unui mare 
oraș modern. Așa era dimineața aceea pentru mine. Eram brusc 
expus asaltului vieţii asupra simţurilor. Automobilele treceau pe 
lângă mine. Caii cu valtrapuri de atlaz și luminile trăsurilor, 
valeţii în livrele, ofițerii de cavalerie, servitorii în haine civile, 
studenţii, tinerii de bani gata mergând în spatele tinerelor de 
bani gata, flirtând cu ele, întorcându-se ca să vadă feţele 
obiectelor la care fantazau din spate. Zgomotul, culoarea, 
mirosul străzilor. Rafale de zăpadă umedă suflând din când în 
când și dispărând rapid, ca și cum s-ar fi închis o ușă. 

Începeam iar să văd limpede. Și unul dintre lucrurile pe care 
le vedeam era că Anna nu-mi spunea adevărul, sau cel puţin nu 
tot adevărul. Lucrasem cu pacienţi care-și îngropaseră adânc 
experiențele traumatice, unii dintre ei o viață întreagă. Insă 
niciunul nu-și recuperase amintirile atât de prompt ca Anna. 


ȘAPTESPREZECE 


Întorcându-mă acasă, i-am telefonat Minnei ca să-i spun că nu 
voi ajunge decât la amiază. 

— Telefonează-i lui Rozental și confirmă-i programarea. S-ar 
putea să nu vrea să o menţină, iar în cazul ăsta, încearcă să-l 
convingi. 

— O să fac tot ce pot, zise Minna, părând ușor nedumerită. 
Domnul „Grișuk” v-a căutat deja de două ori în dimineaţa asta. 
Vrea să vă vadă azi. 


123 


Petrov. Era extrem de neobișnuit din partea lui să ceară o 
programare. 

— Vrea să vină la birou? am întrebat, amintindu-mi ce-mi 
spusese despre Ohrana. 

— Nu, zise Minna, și mai nedumerită. De fapt, a fost destul de 
vag în ce privește locul în care voia să vă întâlniți. Mi-a zis să vă 
transmit că vă așteaptă la ora patru „unde sunt porcii”. Zicea că 
o să înțelegeţi. 

— Fă astfel încât să pot pleca la ora două, i-am spus. Chiar 
dacă asta înseamnă să reprogramezi un pacient. 

e 

O adusesem și o scosesem pe Anna din casă fără știrea lui 
Catherine. Cu Lidia era altă poveste. N-a spus nimic, însă 
privirea ei era plină de dezamăgire și reproș. Am rugat-o să facă 
ceai și l-am dus în camera lui Catherine. Tocmai se trezea dintr- 
un somn profund, dar surâse dulce când mă văzu. De la 
eliberarea noastră, abia dacă petrecuserăm câteva minute 
singuri. M-am așezat pe pat și am sărutat-o. 

— Bună dimineaţa, am spus. 

Scoase un mormâăit somnoros și mulțumit. 

— Ai stat până târziu, mă mustră ea. 

— Am fost să iau cina cu Kopelzon. 

— Te-ai distrat bine? 

— Foarte bine, am spus. Ti-am adus ceai. 

Se ridică și se frecă la ochi, în vreme ce eu îi aranjam pernele 
la spate. 

— Cât e ceasul? 

— Aproape zece. 

Sorbi din ceai, se lăsă pe spate și închise ochii. 

— Incă nu suntem în afara pericolului, Catherine, am spus. 

Mă privi în ochi. 

— Imi pare rău pentru încurcătura în care te-am băgat. 

l-am luat mâna și i-am strâns-o. Catherine nu-și cerea 
niciodată scuze pentru nimic. Mă îmbrăţișă, sălbatic și blând în 
același timp. 

— Povestește-mi despre Yastrebov, am zis. 

e 

Blok, Ahmatova, Gumiliov și alţi scriitori celebri veneau 
ocazional la „Câinele Vagabond” și uneori citeau, însă clubul era 
mai ales locul de întâlnire al studenţilor și al ușuraticilor care 


124 


voiau să deplângă nenorocirile Rusiei, să discute despre 
simbolism și despre apocalipsa iminentă, să asculte poeţii, să se 
îmbete și să facă dragoste. Într-o noapte de februarie, Catherine 
observase un tânăr zvelt, cu ochi trişti, pomeți înalţi, păr lung și 
răvășit și cu expresia curajoasă și neliniștită a tinerilor pierduţi. 
Atrasă dintotdeauna de rătăciţi, începuse să vorbească cu el. 
Era timid, prietenos și grav. Atmosfera dintre ei devenise repede 
intimă și, cum fac tinerii, curând își împărtășeau povestea vieţii. 
A lui Catherine era adevărată - cel puţin așa spunea ea -, a lui, 
doar în parte. 

Numele lui, îi spusese el, era Leon Pikser. Plecase din orășelul 
natal de dincolo de Urali cu doi ani în urmă ca să meargă la 
Moscova, mânat de dorinţa arzătoare de a face ceva important 
cu viaţa lui, ceea ce însemna, în cazul acesta, să scrie poezie. 
Însă lucrurile nu ieșiseră așa cum sperase: poemele îi fuseseră 
respinse de fiecare editor la care le trimisese. Se hotărâse să 
plece la Sankt Petersburg ca să ceară ajutorul eroilor lui, Blok și 
Ahmatova. Totuși, nu reușise să intre în contact cu ei, rămăsese 
fără bani și depindea de azilul de noapte și de cantina săracilor. 

Catherine, fermecată de idealismul lui romantic, de sărăcia și 
de aspectul lui chipeș, îi propuse soluţii temporare la două 
dintre cele mai presante probleme ale lui: o prietenă de-a ei 
lucra la hotelul Contant, pe cheiul Moika, și era sigură că-i poate 
găsi acolo o slujbă de chelner. În privinţa locuinţei, putea face 
rost de cheia unui birou care, după opt sau nouă seara, era 
întotdeauna gol. 

După ce plecaseră de la Câinele Vagabond, Catherine îl 
strecurase pe Pikser în clădirea cu biroul pe ușa din spate. 
Făcuseră dragoste pe canapea și rămăseseră împreună până în 
zori. Înainte să iasă din odaie în dimineaţa următoare, Catherine 
luase o carte de visite de-a mea, astfel încât el să poată găsi iar 
drumul spre sanctuarul provizoriu. Folosiseră biroul doar de vreo 
trei sau patru ori și avuseseră mare grijă să lase totul exact așa 
cum fusese. 

— L-ai iubit? am întrebat. 

— N-a fost iubire, zise Catherine după câteva clipe. Sau poate 
că la început a fost. Îmi plăcea, dar după ce ne-am văzut de 
câteva ori a început să-mi placă mai puţin. Când i-am spus că nu 
vreau să ne mai vedem, a izbucnit în plâns și atunci mi-a spus 
despre celelalte lucruri. 


125 


— Ce alte lucruri? Trebuie să-mi spui, Catherine. E mai 
important decât crezi. 

— Leon chiar scria poezii... De fapt, mi-a arătat câteva dintre 
poemele lui. Nu erau prea bune. Totuși, minţise când spusese că 
venise la Sankt Petersburg să-i cunoască pe Blok și Ahmatova. 
Cred că i-ar fi plăcut să-i cunoască - cui nu i-ar plăcea? -, însă 
ce se întâmplase de fapt era că în Moscova intrase într-un grup 
de anarhiști. Mi-a sugerat că erau revoluționari serioși și că 
învățase multe lucruri de la ei. 

— Ce fel de lucruri? am întrebat. 

Ridică din umeri. 

— Lucruri practice pentru uzul revoluţionarilor, zicea el, dar 
nu mi-a arătat niciodată exact ce anume. 

— Spune mai departe. 

— Intr-o zi, la Moscova, Leon a cunoscut un om. Era evident 
că îl venera. Îl numea „adevăratul revoluţionar”. 

— Ce voia să spună prin asta? am întrebat. 

— Un om care nu-și pierde vremea cu vorbe și discuţii, doar 
își vede de treabă. 

— Ţi-a spus numele lui? 

— Nu sunt sigură că Leon îi știa numele real. 

— Ce s-a întâmplat apoi? 

— Omul ăsta, revoluţionarul, l-a convins pe Leon să vină în 
Sankt Petersburg, unde spunea că o să-l pună în legătură cu alți 
tovarăși serioşi. l-a dat lui Leon numele și adresa cuiva 
împreună cu care putea să stea până li se alătura el însuși. 

— Care era adresa, ţi-a spus? 

— Strada Kirocini, numărul 19, lângă cazarma Preobrajenski. 

— A mers la adresa asta? 

— Zicea că e supravegheată de spioni ai poliţiei, că ar fi intrat 
într-o cursă. M-a rugat să merg cu el și ne-am dat drept un cuplu 
de îndrăgostiţi, ca să nu atragem atenţia. Ne-am plimbat pe 
acolo. N-am văzut nici urmă de poliţie, dar Leon era convins că 
ne urmăreau. Nu știu dacă erau pe acolo - cred doar că-și 
pierduse cumpătul. 

— Ce voia bărbatul misterios din Moscova să-l pună să facă? 

— Leon spunea doar că era ceva foarte important, cel mai 
important lucru care s-ar putea întâmpla într-o viaţă de om. Nu 
știam dacă era ceva adevărat sau dacă toată povestea era 
inventată de el, inclusiv în ce privea casa de pe strada Kirocini, 


126 


ca să mă impresioneze. Începeam deja să mă tem un pic de el. 
Voiam doar să plece și să mă lase în pace. Nu mai voiam să stea 
în biroul tău. 

— Ai văzut vreodată arme sau dinamită? A 

— Avea mereu o geantă mare și grea. Insă n-am văzut 
niciodată ce era înăuntru și am presupus că erau hainele și 
cărţile lui. N-am văzut niciodată arme, dinamită sau chimicale 
ori așa ceva, nici în birou, nici oriunde altundeva. 

— A pomenit vreodată numele Berek Medem? 

Ochii lui Catherine se lărgiră. 

— Berek Medem, teroristul? Nu, niciodată. 

— Când l-ai văzut ultima oară pe Leon? 

— Cu o zi înainte să fie omorât. Era în drum spre Contant, să- 
și înceapă tura. Era foarte agitat. Spunea că primise vești de la 
omul din Moscova și că urma să se întâlnească cu el în seara 
aceea. Dar nu mă mai interesa. S-a supărat și a început să tipe 
la mine. Spunea: „Curând, întreaga lume îmi va cunoaște 
numele”. 

— Ce crezi că voia să spună cu asta? 

— Habar n-am, zise ea. 

Am mai stat împreună o vreme, gândindu-ne amândoi la Leon 
Pikser și la încurcătura pe care o produsese în vieţile noastre. 
Intrebarea era cum să ieșim din ea. 

e 

M-am dus cu automobilul până la Zegorov. Dezbrăcându-mă 
în cortul maur, percepeam mirosul Annei pe tot corpul. Am făcut 
o baie de aburi, apoi am înotat în piscină. După o jumătate de 
oră, simțindu-mă mai întremat, m-am îmbrăcat și am mers la 
Cafe Central. Mi-am aprins o ţigară și am comandat pateuri și 
cafea. Fumul din nări nu substitui parfumul Armei mai mult 
decât o făcuseră aburul sau piscina. O aveam în gură, pe limbă 
și pe buricele degetelor. O aveam sub unghii. Nu voiam să 
plece. Vremea tinereții trecuse, însă sângele meu nu se liniștise. 

Am trecut în revistă fețele celor din jur. Dacă se afla un agent 
printre clienţi, nu puteam să-l identific. 

M-am concentrat pe două variante particulare, două 
dezvoltări. Prima: să cooperez cu Licev. Să-i povestesc ce-mi 
spusese Catherine despre Pikser/Yastrebov și despre casa de pe 
strada  Kirocini. Părea destul de simplu. Să-i transmit 
informaţiile. Dacă aflam ceva de la Rozental, să i le transmit și 


127 


pe acestea. Care erau consecințele posibile pentru mine și 
Catherine? Să ne lase Licev în pace? 

A doua variantă: să refuz să-l ajut pe Licev. Care ar fi fost 
consecinţele? Ancheta inspectorului ar fi preluată de colonelul 
Gan. Ar urma altă razie, alt timp petrecut într-o celulă din 
fortăreața Petru și Pavel. Ancheta ar fi mai brutală. Aș fi avut 
mai multe lucruri de ascuns. Faptul că știam de Pikser. 
Asasinarea lui Semevski. Implicarea lui Gan în asasinarea lui 
Gulko. 

Ce variantă să aleg? 

Am cerut a doua ceașcă de cafea și am mai aprins o ţigară. 
Ca să-mi omor timpul, m-am dus la standul cu ziare și am ales 
Oratorul. Mai explodase o bombă, de data aceasta ţinta fuseseră 
Călăreţii de Bronz. Conform relatării, bomba fusese de mică 
putere și făcută de un amator; nu fuseseră victime și cauzase 
stricăciuni superficiale monumentului. Intr-o rubrică separată, cu 
o vizibilitate proeminentă, ambasadorul german se plângea 
Ministerului de Externe în legătură cu rapoartele privind faptul 
că Rusia și Marea Britanie căzuseră de acord asupra unor 
legături navale mai strânse, ceea ce el putea interpreta doar ca 
un act de ostilitate faţă de Berlin. În opinia ziarului, întrebarea 
nu era dacă va fi război, ci când va izbucni. Am împăturit ziarul 
și l-am pus deoparte. 

Ce variantă să aleg? 

M-am uitat la ceas. Era aproape timpul să plec la birou. Mi-am 
terminat cafeaua și am mers la cabinele telefonice din coridorul 
scurt care ducea spre baie. Licev răspunse imediat. 

— O să fac ce vrei, i-am spus, însă mai întâi trebuie să faci 
dumneata ceva pentru mine. 

Urmă o tăcere la capătul celălalt al firului. Polițistul zise: 

— Nu ţi-am oferit ceva de negociat. 

— Vreau să afli ceva ce s-ar putea să se fi întâmplat în Kazan, 
în 1889. 

— Începe să sune destul de vag, zise el sarcastic. 

— Vreau să fiu cât se poate de clar în legătură cu asta, Licev. 
M-am hotărât. O să cooperez cu tine numai dacă mă ajuţi să aflu 
ceva în privinţa întâmplării din Kazan. 

— Îţi pierzi timpul, Spethmann, șuieră el iritat. Trebuie să știu 
numele adevărat al lui Yastrebov, și trebuie să-l știu acum. 

— Am vorbit cu Catherine, am spus. Mi-a spus numele lui. 


128 


Licev nu-și putu ascunde încântarea. Mi-l închipuiam ţâșnind 
de la birou, aplecându-se peste telefon. 

— Ţi-a spus numele adevărat al lui Yastrebov? 

— Și o adresă la care i s-a spus lui Yastrebov să meargă după 
sosirea în oraș. O să ţi le spun pe amândouă când ai ceva pentru 
mine legat de Kazan. 

— Spune-mi-le acum, fi-r-ai al naibii, se răsti el. 

N-am zis nimic. Tăcerea se prelungi. 

În cele din urmă Lîcev se hotărî: 

— Bine, Kazan. Ce s-ar fi putut întâmpla acolo? 

— O crimă, am spus. 

— Cine a fost victima? 

— Mama lui Piotr Zinurov. 

Se așternu o tăcere lungă, dar chiar și așa puteam să-mi dau 
seama că era intrigat. 

— Și știm cine-i asasinul? 

— Piotr Zinurov. 

Altă tăcere, dar mai scurtă. 

— De unde ai aflat informaţia asta? 

— Dacă a fost o crimă, am spus, există și un raport al poliţiei, 
corect? 

— Dacă a fost o crimă. 

— Tot ce ai de făcut e să verifici dosarele din Kazan. 

— Ai idee cât va fi de greu? 

— Asta-i problema ta. 

Mormăi o înjurătură. 

— Când s-a întâmplat crima asta? În ce dată? 

Anna fusese foarte precisă. Avea treisprezece ani și două luni 
când făcuse călătoria. Din fișa ei, știam că se născuse în 16 
iunie. 

— In august, am spus. Cel mai probabil în a doua jumătate a 
lunii. 

— Ne întâlnim în seara asta, la șapte, la galeria Sfântul 
Gheorghe, zise Licev. 

Am închis telefonul și am ieșit în stradă. Ziua era luminoasă și 
senină. 

e 

N-am găsit nici urmă de poliţie la birou, niciun detectiv care 
să pună întrebări despre Semevski. Un portar în uniformă mă 
salută convenţional la intrare. Un alt agent al Ohranei, un spion 


129 


de rezervă? Era imposibil de știut. Am urcat pe scară până la 
etajul al treilea. 

— Un minut doar, spunea Minna la telefonul pe care era pe 
cale să-l închidă când am intrat, acum e aici. 

Acoperi receptorul și se întoarse spre mine: 

— E Kopelzon. 

Am intrat în biroul meu, în timp ce Minna îmi făcea legătura. l- 
am mulțumit lui Kopelzon pentru cină. 

— Plăcerea a fost de partea mea, zise el călduros. Era într-o 
dispoziție minunată după noaptea de orgie. 

Nu mai era nevoie să-l întreb, dar am făcut-o oricum: 

— Cum a continuat noaptea, delectabil? 

— Extrem de delectabil, zise el. Tânăra domnişoară s-a 
dovedit cât se poate de fermecătoare. 

— Îmi închipui. Celălalt prieten al tău s-a simţit și el bine? 

— Care anume? 

— Cel pe care l-am confundat cu Rozental. 

— A, da. A fost foarte măgulit, deși trebuie să spun că era la 
fel de surprins ca și mine. Chiar crezi că seamănă? Eşti singurul 
căruia i se pare. 

— Probabil că lumina mi-a jucat feste, am spus. Părea 
îngrijorat de ceva. 

— Nu, răspunse Kopelzon cu o indiferență ușor exagerată. 
Mereu e așa, inflamabil. 

— L-ai văzut pe Rozental? am întrebat. 

— De fapt, de asta te-am sunat. L-am văzut la hotel. Cu 
siguranţă, ce era mai rău a trecut. 

— Mă îndoiesc serios de asta, Reuven, l-am contrazis. Când a 
plecat aseară de la mine, era grav tulburat. 

— Așa ai spus. Dar te asigur, Otto, acum e bine. 

— Vine azi, mai târziu. 

— Nu vrea să continue tratamentul, zise repede Kopelzon. Nu 
te simți vinovat, nu e un comentariu la adresa competenţei tale. 
Doar că se simte perfect sănătos și, să fiu sincer, chiar trebuie 
să se concentreze asupra pregătirii turneului. 

— Pui în pericol sănătatea mintală a lui Rozental, am spus plin 
de răceală. 

— A fost decizia lui, Otto, răspunse Kopelzon pe un ton egal. 
N-am avut nimic de-a face, însă, trebuie să-ți spun, chiar nu m- 
am gândit când l-am adus la tine că o să dezgropi lucrurile alea 


130 


din trecutul lui. Toată chestiunea cu bunicii lui... Mai mult îi 
făceai rău. 

— Despre ce crezi că ar fi vorbit cu el un psihanalist? 

— Otto, trebuie doar să accepţi că unii oameni nu pot fi 
ajutaţi. Atâta vreme cât Rozental joacă și o face bine, ce mai 
contează ce se întâmplă în capul lui? 

— Tocmai asta e: mă îndoiesc foarte tare că va juca bine. Din 
punctul meu de vedere, ar trebui să se retragă. 

— Nu! izbucni Kopelzon. Ți-am spus, e perfect sănătos. 

— Totul doar ca să te poți lăuda că un evreu polonez își bea 
cafeaua cu țarul și țarina la Peterhof? 

Oftă enervat. 

— N-ai decât să crezi că nu-i important, alţii cred pe dos. 

Se lăsă o tăcere încordată. În cele din urmă Kopelzon zise, 
străduindu-se să găsească un ton prietenos: 

— Apropo de șah, îmi datorezi o mutare. 


N m a — 
m E nans 


| z B S 
mm m | 

A = x B — 
BEEE 


Spethmann - Kopelzon 
După 40... Db6. Ar trebui albul să joace 41. e5 
în încercarea de a străpunge apărarea negrului? 


Partidele noastre erau întotdeauna încinse, dar niciodată nu 
fuseseră ostile. M-am dus la tablă și am actualizat repede 
poziția. Urma să-mi vărs aici furia pe Kopelzon. O mutare 
agresivă, ceva care să-i deschidă poziţia și să-i demoleze 
apărarea dintr-o lovitură. 41. e5 era mutarea. Asta urma să fie 
pedeapsa lui. Am întins mâna ca să pun pionul un pătrat mai 
sus. 

Însă apoi i-am văzut replica: 41... Dd4+. După ce regele 
muta, să zicem la h5, ar fi jucat 42... Dxd3, iar dacă apoi jucam 


131 


43. exd6, el ar fi jucat 43... De2+ și regele meu ar fi scăpat cu 
greu de un șah etern. Mutarea mea n-ar fi mers. 

— Hai, Otto. De ce pierzi vremea? Ţi-ai pierdut curajul? 

Trebuia să găsesc altceva. Insă ce? 

— Otto? Încep să cred că știi că nu poţi câștiga. 

— 41. Rh5, am spus. 

Pauza care urmă îmi dădu de înţeles că se așteptase să mut 
pionul. După o clipă, zise: 

— 41... Rf8. 

Sunase ca și cum încerca să-și ascundă dezamăgirea. 

M-am gândit iar să joc e5. Mult mai târziu, după ce partida 
noastră se încheiase demult, am analizat și varianta asta. S-a 
dovedit că mi-ar fi adus victoria, însă la momentul respectiv n- 
am avut încredere în mine. Așa că am jucat 42. Rh6, sigur că 
șahul la e3 nu i-ar fi adus negrului niciun avantaj. Acum venise 
rândul adversarului meu să ceară timp pentru a-și calcula 
următoarea mutare. 

Am încercat să încheiem convorbirea pe o notă amicală, însă 
era o corvoadă pentru amândoi. 


OPTSPREZECE 


Puțin după ora trei, am ieșit din birou pe ușa din spate, 
evitându-l pe noul portar. Ajuns în mulţimea de pe Nevski, am 
luat-o spre vest. Din câte îmi puteam da seama, nu eram 
urmărit. Am mers mai departe pe lângă palatul Stroganoff, 
aproape până la bulevardul Amiralității. Am cotit pe o alee și am 
rămas ascuns în intrândul unei porţi vreme de aproape zece 
minute. Considerând că drumul era liber, am ieșit și am pornit 
iar la drum, alegând de data aceasta străzile laterale și aleile, 
până la canalul Moika. Lângă palatul Yusupov am găsit un taxi. 
Am ajuns la piaţa de zarzavaturi puţin după ora patru. Era 
liniște. Câţiva ţărani își vindeau legumele rămase în căruțe, iar 
niște geambași beţi se certau pe animale. Am intrat în piața 
acoperită, trecând pe lângă o turmă de porci cu purcei guițând, 
și mi-am croit drum până la taraba unde-l văzusem ultima dată 
pe Gregori Petrov. Nu mai era carne pe ea și era pustie, în afara 
măcelarului care făcea curat la sfârșitul zilei de lucru. 


132 


— ÎI caut pe Grișuk, i-am spus. 

Privirea îi era agasant de neprietenoasă. 

— Nu cunosc niciun Grișuk, zise el. 

— Simt Otto Spethmann. 

Măcelarul aruncă o privire leneșă împrejur. Continuă să 
măture câteva clipe, apoi zise: 

— Așteaptă aici. 

Reveni peste un minut. 

— Ai fost urmărit? 

— Nu, am spus. 

— Ești sigur? 

— Sunt sigur. 

După încă o privire rapidă ca să se asigure că eram singur, 
îmi făcu semn să-l urmez și mă conduse într-o magazie. 
Inăuntru, pe un scaun simplu de lemn, stătea pacientul meu. Era 
mai epuizat decât îl văzusem vreodată. Ochii îi erau îngustaţi și 
roșii, obrajii căzuţi, pielea cenușie. Gulerul scrobit al cămășii era 
mototolit și murdar. Costumul, de obicei imaculat, era boţit și 
pătat. In jurul lui plutea un miros vag de fecale. 

— Spethmann, sper că nu te-am scos din sărite târându-te 
până aici, zise el după ce măcelarul ieșise. Trebuia să vorbesc 
cu cineva. 

Rosti ultimele cuvinte ca și când ar fi trebuit să recunoască 
ceva rușinos. 

— Nu m-ai scos deloc din sărite, l-am liniștit. Cu ce te pot 
ajuta? 

Își îngropă capul în mâini și murmură: 

— E totul în regulă cu tine? N-ai mai avut probleme cu Licev și 
poliția? 

— Mulţumesc că întrebi, am zis, dar suntem aici ca să vorbim 
despre tine. S-a întâmplat ceva? 

— Cu alte cuvinte, dacă s-a întâmplat ceva mai rău decât de 
obicei? E oare viața mea chiar mai infernală decât până acum? 
Mă privi cu ochii împăienjeniţi. N-ai voie să spui nimic nimănui. 

— Bineînţeles că nu. 

Spusese că avea nevoie să vorbească cu cineva, dar asta nu 
însemna că avea de gând să treacă direct la subiect. Îmi servi o 
diatribă privind furia crescândă a muncitorilor din fabrici și din 
șantierele navale, precum și criza cu Berlinul. Îmi vorbi despre 
burta lui, care, se temea el, devenise flască, și despre pisicuţa 


133 


copiilor lui, care dispăruse. Soacra lui stătea rău cu sănătatea. L- 
am ascultat fără să-l întrerup sau fără să încerc să dirijez 
conversaţia. Știam că va ajunge unde trebuie atunci când va fi 
gata. 

Tăcu și scoase o tabacheră de argint. Am refuzat ţigara pe 
care mi-a oferit-o. Și-o aprinse, trase fumul adânc în plămâni și 
își trecu o mână prin părul nepieptănat. 

— Ai auzit vreodată de un anume Sverdlov? întrebă el. 

— Am citit ceva prin ziare. N-a fost arestat recent? 

— Ba da, spuse, trăgând și mai mult fum în piept. Un tovarăș 
important. A fost condamnat la zece ani de exil, dar a evadat în 
ianuarie. A străbătut Rusia și a ajuns acum o săptămână în 
Sankt Petersburg. l-am găsit un loc în apartamentul unui 
prieten, cineva care n-are legătură cu partidul și de care poliţia 
nu e interesată. Urma să mai stea câteva zile înainte să plece 
spre Cracovia, ca să se întâlnească cu Lenin. 

Stinse ţigara și aprinse alta. Trase cracul pătat al pantalonului 
de pe coapsă, de parcă ar fi fost dezagreabil de ud. Poate că așa 
și era. 

— Cum-necum, poliţia a aflat unde se ascundea Sverdlov, 
continuă el. Au făcut o razie la apartament și l-au arestat. Acum 
e în drum spre Siberia. A fost Regele - spionul. Ne-a trădat din 
nou. 

Petrov își frecă bărbia nerasă și gâtul și își rupse nasturele de 
la guler, de parcă s-ar fi sufocat. Slăbindu-și cravata, își lăsă 
capul pe spate și își fixă privirea în tavan. Scrumul cădea pe 
preșul murdar de sub picioarele lui. 

— Nu știu dacă mai pot continua, zise el. 

— Din cauza riscului neîncetat al trădării? 

— Din cauza tuturor. 

Mâna îi tremura în timp ce ducea ţigara la buze. 

— Conducerea partidului a cerut o anchetă. Vor să știe cum și 
de ce a fost arestat Sverdlov, zise el încet. Numai trei oameni 
știau unde-l ascunsesem pe Sverdlov. Vor fi anchetați de secția 
de securitate a partidului. Crede-mă, n-ai vrea să-i cunoști pe 
oamenii ăștia. În comparaţie cu ei, cei din Ohrana sunt niște 
domni. 

— Vrei să spui că și tu ești suspect? 

— Eram unul dintre cei care știau unde se afla Sverdlov. 
Trebuie să fiu anchetat. Insă, dacă eu sunt trădătorul, atunci 


134 


partidul poate foarte bine să renunţe chiar acum. Sunt 
reprezentantul lui Lenin în Rusia. Sunt șeful delegaţiei bolșevice 
din Dumă. 

Scutură din cap, ca și cum totul ar fi fost absurd, și oftă din 
greu. 

— Oricum, se pare că secţia de securitate a partidului și-a 
găsit omul. 

Mă privi cu ochi umezi. 

— Un prieten de-al meu, un prieten bun - Delianov. Nimeni 
nu-l suspecta. Un pic cam plictisitor, dar era un tovarăș bun. 
Trăia doar pentru partid sau așa ne-a făcut să credem. 

— Ce se va întâmpla cu Delianov? 

— Încă mai neagă totul, dar par să fie puţine dubii. Și când 
acuzaţiile împotriva lui vor fi dovedite... 

Suflă un rotocol de fum și lăsă finalul propoziției să plutească 
în aer odată cu el. 

— Adică va fi ucis? 

Petrov îmi aruncă o privire agresivă. 

— Spethmann, ai făcut vreodată ceva de care să-ți fie tare 
rușine? 

— Da. 

— Vreau să spun groaznic, nemaipomenit de rușine? Rușine 
până în străfundul sufletului? 

— Da. 

— Cum te-ai mai suportat după aceea? 

— Vinovăţia nu dispare niciodată, însă putem să evităm 
repetarea faptei care a dat naștere rușinii. 

— E așa de ușor? 

— Dimpotrivă. 

Își trecu mâna peste mustață și peste gură. 

— Dar dacă nu poţi evita repetarea faptei? 

— Vrei să spui că nu avem de ales? 

— Trăim în lanţuri - lanțuri ale datoriei, ale nevoii, ale 
responsabilităţii, ale viselor. Noi toţi. Alegerea e doar o himeră. 

— Vorbești despre complicitatea ta la asasinarea lui Delianov? 

— N-am spus că voi fi complice la ceva, mi-o reteză el de 
parcă aș fi fost un poliţist sau un ziarist care încerca să-i smulgă 
o mărturisire compromiţătoare. 

Mă privi atotcunoscător. 


— Ai o relaţie intimă cu o femeie, nu, Spethmann? Asta-i 
micul tău secret vinovat, fapta de care ești atât de rușinat, nu-i 
așa? 

— N-am venit aici ca să discut faptele sau vinovăția mea. 

— Crezi că am vreun interes cât de mic să le discut? zise, 
fluturând mâna a lehamite. Să discut faptele tale mărunte și 
anoste? Vorbesc despre vinovăția reală, a cărei enormitate nu ți- 
o poţi imagina. 

— Cred că pot să-mi imaginez ce înseamnă complicitatea la 
crimă. 

— Nu-i mai spune așa! 

— De ce te deranjează acest cuvânt? 

— Nu despre asta vorbesc acum. 

— Dar despre ce? 

Își stinse ţigara și se uită din nou la tavan. Lacrimile îi 
umplură ochii și curând îi inundară faţa lătăreaţă. 

— De ce nu poţi să-mi spui? am zis. 

Scutură din cap și începu să suspine. Peste puţină vreme, 
întregul trup îi fu cuprins de convulsii. 

— Ajută-mă, Spethmann, ajută-mă, strigă el. Nu mai pot 
continua așa! 

Am întins mâna și i-am pus-o pe umăr. Haina lui crea o falsă 
impresie de volum, pentru că tot ce simțeam acum era numai 
piele și os. Plângea ca un copil, neconsolat. La un moment dat 
îmi prinse mâna, o strânse puternic și își lăsă capul pe ea; 
lacrimi fierbinţi îmi curseră pe degete. Nu puteam decât să 
aștept până înceta. 

— Nu vreau decât să te ajut, Gregori, i-am spus după ce 
trecuse partea cea mai rea, însă nu pot face nimic dacă nu ești 
sincer cu mine. 

Își șterse brutal ochii cu palma. 

— Vreau să fiu sincer. Crede-mă, Spethmann, exact asta 
vreau. 

— Poate că lucrul de care ţi-e rușine nu-i așa de condamnabil 
cum crezi. 

— Ba nu, chiar este. E cât se poate de condamnabil. 

Se ridică. 

— Pleci? am spus. 

— Am o întâlnire. 


— Te rog, mai stai o clipă. Povestește-mi despre vinovăția 
care te roade. 

Lacrimile îi apărură iar în ochi, însă de data aceasta reuși să le 
țină sub control. 

— Am spus deja prea mult. 

— Unde-i Delianov acum? am întrebat. 

— Acasă. 

— Nu ţi-e teamă că se va duce la poliție? 

— li e așa de rușine de ce a făcut, încât va aștepta acasă 
până va veni timpul. 

— Timpul pentru asasinarea lui? am spus. 

Petrov nu răspunse, ci se îndreptă spre o oglinjoară crăpată și 
ceţoasă care atârna într-un cui pe peretele de lemn. Își scrută 
trăsăturile cu obiectivitatea disperată a unui actor bătrân. 

— Aş vrea să schimb faţa asta, zise el. N-o mai pot suporta. 

— Mulţi oameni te admiră, Gregori Vasilievici, am spus, oricât 
de mult te-ai dispreţui. incearcă să-ţi amintești asta. 

— O, Doamne, zise el, te-am transformat într-un bolșevic, nu, 
Spethmann? 

— După ce mi-ai spus adineauri despre Delianov? Nu. 

— Când miza e atât de mare, spuse el, luându-și pălăria și 
haina și îndreptându-se spre ușă, asemenea lucruri sunt 
inevitabile. 

— Ce s-a întâmplat cu fratele tău? l-am întrebat în timp ce 
ieșea. 

— Care frate? 

— Cel care a fost arestat odată cu tine, Ivan. 

— A, el? zise, încercând să ia totul în râs. Am inventat toată 
povestea. Mă mir că ai luat-o în serios. 

— Nu te cred. . 

— Mulţumesc. Iți vine sau nu să crezi, doar vorbind așa și tot 
m-ai ajutat. 

— Dacă m-aș îndoi de asta, mi-aş închide cabinetul chiar 
acum și m-aș apuca de altceva. 

e 

M-am dus la birou pe drumul direct, pe strada Sadovaia, și am 
ajuns într-un sfert de ceas. Minna îmi făcu un ceai pe care l-am 
luat la fereastră; o vreme am privit afară. Când Catherine avea 
zece ani, cunoscusem o femeie. Era nemăritată, drăguță, vioaie 
și dispusă la flirt. La întâlnirile de societate îmi căuta mereu 


137 


compania. Într-o zi, i-am cerut să mergem la o plimbare pe 
cheiul francez. În grădinile Tavriceski, am sărutat-o. Ne-am 
întâlnit iar în zilele următoare. Au urmat alte sărutări. 

Apoi a venit vinovăția. 

— Nu înțeleg, mi-a spus ea când ne-am întâlnit întâmplător la 
o petrecere, după câteva săptămâni. Când mi-ai cerut să ne 
întâlnim - de ce ai făcut asta? Fii sincer cu mine. De ce ai vrut 
să mă vezi? 

— Nu mai pot continua, am spus. 

— Atunci nu ești sincer. Fie cu mine, fie cu tine. 

— Nu te contrazic. 

— Atragi și respingi. E un truc pe care îl folosești când vrei să 
ademenești o femeie? O atragi spre tine și, chiar când crede că-i 
aproape, o respingi iar. 

— Nu asta a fost intenţia mea. 

— Nu? 

— Te asigur. 

Mă fixă cu privirea. 

— O să te întreb ceva și vreau să fii complet sincer. 

Făcu o pauză, așteptând dacă nu consimţământul meu, atunci 
măcar o tăcere aprobatoare. 

— Imaginează-ţi o căbănuţă. E în pădure, departe de oraș. Nu 
te vede nimeni când vii, nu te vede nimeni când pleci. Ajungi la 
ușă, și e deschisă. Intri. Căbănuţa nu-i mare, dar focul arde, e 
cald, și ai mâncare simplă și bună. Ti se face somn. Te dezbraci 
și te întinzi în pat. Patul e mare și confortabil, așternuturile sunt 
curate. Lângă pat e un telefon, începe să sune. Auzi o voce. Mă 
urmărești? 

— Da, am spus. 

— E vocea mea, continuă ea. Îţi spun că sunt liberă și că pot 
veni acolo. Asta-i întrebarea mea: vrei să vin la tine, în căbănuţa 
ta? 

— În căbănuţa mea din pădure? 

— Vrei să vin la tine, da sau nu? 

— Nu există un asemenea loc. 

— Ba există, zise ea. 

— Toţi visăm, am spus. Ne putem imagina că suntem singuri 
în pădure. Însă există o realitate în care trebuie să trăim. Sunt 
soț și tată. 

— Căbănuţa din pădure există... 


— Nu există. 

— ... dacă vrei tu. Dar, din moment ce se pare că nu găsești 
drumul, va trebui să te ajut eu. 

Ne-am dus la căbănuţă. Ar fi trebuit să știu că nu există un 
asemenea loc. Oricât de mult visăm, ne așteaptă întotdeauna o 
realitate. 

e 

l-am telefonat lui Kopelzon acasă. 

— Cedezi? am întrebat. 

— Nu te amăgi, Otto. Și ai mare grijă să nu cazi în nas, spuse 
el. Mai e cale lungă: 42... Re8. 


Spethmann - Kopelzon 
După 42... Re8. Spethmann stă în mod clar mai bine, 
dar ca să câștige trebuie să captureze pionul de la f7. 
Cum poate face asta? 


Am jucat 43. Rh7. 

— Mergi după pionul meu de pe coloana f, nu? Tu poţi ataca 
cu două piese, eu mă pot apăra cu două piese. N-o să-l iei. Și, 
dacă nu poţi să-l iei, pionul tău în plus nu înseamnă nimic. N-o 
să câștigi partida. 

— Muţi? am spus. Sau mai ai nevoie de timp ca să te 
gândești? 

Jucă, așa cum mă așteptasem, 43... Dc5. Am răspuns cu 44. 
Dg7. 

— O să-ţi dau răspunsul meu la ceremonia de deschidere, zise 
el. 

— Reuven, am spus repede, înainte să lase telefonul. 

— Da? 


— Vreau doar să-ți spun cât de mult înseamnă prietenia ta 
pentru mine. Detest să cred că ar putea interveni ceva neplăcut 
între noi. 

— Cu toată bădărănia pe care ai arătat-o în timpul jocului, 
zise Kopelzon râzând, îţi trimit o mie de sărutări. 

M-am dus în biroul din faţă, unde Minna se pregătea să plece 
acasă. |n timp ce își lua haina, am văzut o vânătaie roşu- 
maronie pe partea stângă a gâtului ei, pe care gulerul înalt nu 
reușea s-o ascundă. O mușcătură de amor? Am observat de 
asemenea că nu purta una dintre bluzele ei obișnuite, aproape 
amorfe, ci alta mai degrabă elegantă și scumpă, foarte 
avantajoasă pentru siluetă. Părul îi era tot prins la spate, însă își 
îngăduise niște cerceluși rotunzi de aur. 

— Arăţi altfel, am spus. 

— Da? zise ea, puţin circumspectă. 

— E o bluză nouă? 

O acoperi cu haina. 

— O am de ceva vreme. 

— E foarte drăguță. 

— Mulţumesc. 

— Cadou? 

Obrajii i se îmbujorară. 

— Nu, se grăbi să spună, eu mi-am cumpărat-o. 

Întorcându-se cu spatele la mine, își încheie nasturii. Am tras 
iar cu coada ochiului la vânătaia de pe gâtul ei. Văzând că mă 
uitam încă la ea, surâse stânjenită. 

— Ei bine, e foarte drăguță, am repetat. Noapte bună. 

— Noapte bună. 

La ieșirea din clădire, noul portar îmi întinse un plic. De obicei, 
mesajele îmi erau aduse direct la birou și, bănuitor, l-am 
întrebat de ce ţinuse plicul. 

— Curierul a insistat foarte mult să fie păstrat aici pentru 
Excelenţa Voastră, zise el. 

— Unde-i Semevski? am spus, luând plicul. 

— Nu s-a prezentat la serviciu în dimineaţa asta. 

Biletul era scris de mâna Annei. Conţinea o adresă de pe 
Balșoi Prospekt și un număr de telefon. L-am pus în buzunar, am 
ieșit în stradă și m-am îndreptat spre cheiul Nevei. 


140 


Un spărgător de gheaţă intra în port, trecând pe lângă o navă 
franceză de război, mai jos de Kronstadt. Mi-am ridicat gulerul 
ca să mă apăr de vântul care venea dinspre râu și am străbătut 
toată galeria, căutându-l pe Licev. 

— Continuă să mergi, spuse el, materializându-se din neant și 
ținând pasul în urma mea. Ai spus că ai aflat numele adevărat al 
lui Yastrebov? 

— Dumneata ai aflat ceva despre Kazan? 

— Da, am aflat, zise el. Dumneata primul. 

Am ezitat; chiar și după ce calculează variantele cu mai multe 
mutări în față, șahistul își reexaminează întotdeauna poziția 
înainte să facă mutarea următoare. Eu făceam ce trebuia? Nu 
vedeam nicio alternativă. 

— Numele adevărat al lui Yastrebov era Leon Pikser. 

— Deci Catherine l-a știut tot timpul, remarcă el, dar nu l-a 
dezvăluit nici chiar când era închisă. 

Părea mai degrabă impresionat decât furios. 

— Pikser, repetă. De unde era? 

— De undeva de dincolo de Urali - Catherine nu știe exact. S- 
a mutat la Moscova ca să scrie poezie. In timp ce era acolo, a 
cunoscut un ins care l-a convins să vină la Sankt Petersburg, 
chipurile să facă ceva foarte important. Yastrebov n-a spus cine 
era bărbatul, nici ce urmau să facă. 

— Trebuie să fie Berek Medem, zise Licev. 

Am râs. 

— Deci și dumneata ești unul dintre cei care-l vad pe Berek 
Medem peste tot? 

Lîcev ignoră ironia mea. 

— Ce ţi-a mai spus Catherine? 

— Yastrebov trebuia să meargă la un om de legătură, însă l-a 
lăsat curajul și nu s-a mai dus. 

— Ziceai că ai o adresă? 

Îmi făcusem mutarea; acum nu mai puteam decât să merg 
mai departe. 

— Strada Kirocini, numărul 19, am spus. 

Lîcev tăcu în timp ce cântărea informaţiile, apoi zise: 

— Cum e Rozental? 

— Și-a anulat programarea. 

— Îţi place de Rozental, nu? 


141 


— Da, îmi place. Dincolo de șah, e un inocent. Nu înțelege în 
ce lume trăiește. Nu mă pot împiedica să cred că e mereu în 
pericol să fie rănit. 

— Dacă aș fi în locul tău, l-aș supraveghea prietenește, mă 
sfătui Licev. Chiar acum, lumea în care trăiește Rozental e mai 
periculoasă decât își dă el seama. 

— Ce ai aflat despre Kazan? am spus. 

— Le-am telegrafiat colegilor mei din Kazan și le-am cerut să 
verifice dosarele cu crimele comise în august 1889. Am primit 
un răspuns în după-amiaza asta. 

— Foarte repede. 

— Numele meu are greutate în anumite cercuri, zise el tăios. 
Au fost cinci crime în august. Patru dintre victime erau bărbaţi. 
Doi au fost omorâţi în certuri la beţie. Ucigașii - în ambele 
cazuri, membri ai familiei sau prieteni - au fost prinși și 
condamnaţi. Al treilea era un funcţionar de la căile ferate, 
sugrumat de taică-su, care apoi s-a sinucis. A patra victimă a 
fost un borfaș care s-a strecurat într-o casă în toiul nopții, 
probabil ca să fure ceva. A atacat locatarii și a rănit grav doi 
dintre ei înainte să fie doborât și ucis. Un caz oarecum curios. 

— De ce? 

— Intrusul n-a fost identificat, iar casa în care a intrat era, 
pare-se, cât se poate de modestă. Dacă jaful era motivul 
adevărat, omul trebuie să fi fost disperat. Pe de altă parte, 
conform raportului, era bine îmbrăcat și avea în buzunar un bilet 
de tren la clasa întâi pentru Moscova. Curios, cum zic, însă n-are 
nimic de-a face cu presupusa ta crimă. 

— Și a cincea victimă, femeia? 

— O femeie, da, admise Licev, însă numele ei nu era Zinurov. 

— Asta nu înseamnă nimic. Nimeni nu știe dacă Zinurov e 
numele adevărat al Muntelui. 

— Ai dreptate, dar victima avea patruzeci și patru de ani. 

Prea tânără ca să fie mama lui Zinurov la vremea aceea. 

Lîcev mă privi lung cu ochii lui decoloraţi. 

— Oricine ţi-a spus că Zinurov și-a omorât mama, te-a păcălit. 

Bănuiam că știa prea bine care era sursa informaţiei mele și 
încerca să mă provoace. Mă chinuiam să împing cât mai adânc 
îndoielile în privința Annei, însă nu le puteam opri să iasă din 
nou la suprafaţă. Fusese atât de sigură: Am văzut cum a 
omorât-o. L-am văzut cu ochii mei făcând-o. 


142 


Ne-am plimbat în tăcere, rumegând fiecare informaţiile 
primite. Licev era de departe cel mai satisfăcut. Intr-un târziu, 
zise: 

— Sper că ţi-ai pregătit alibiul. 

— Crezi că o să fiu anchetat? 

— În legătură cu Semevski? O să fii anchetat cu siguranţă. 
Crezi că atunci când dispare unul dintre agenţii lui Gan, 
colonelul ridică pur și simplu din umeri și angajează pe 
altcineva? 

— Cine ești dumneata, Licev? 

— Mă numesc Mintimer Sergheievici Licev și sunt inspector la 
poliția din Sankt Petersburg. 

— Poliţiștii nu omoară agenţi ai Ohranei. Dumneata și 
colonelul Gan sunteți de aceeași parte a baricadei. Apăraţi legea 
și ordinea. A 

Licev pufni, își scoase pălăria și își aranjă șuviţa rebelă. Işi 
netezi părul, apoi își puse iar grijuliu pălăria. 

— Îmi place să cred că apăr legea și ordinea, și îmi mai place 
să cred că sunt un slujitor al justiţiei. Îmi aruncă o privire 
piezișă. Ţi se pare că sună pompos? 

— Sună ridicol și ipocrit, după ce te-am văzut făcând aseară. 

— Sunt dezamăgit, doctore Spethmann. Dacă pot spune asta, 
ai emis o judecată foarte superficială. Cu siguranţă că un 
psihanalist atât de respectat ar înțelege că ceea ce se află la 
suprafață nu reprezintă niciodată întregul adevăr. 

— Te-am văzut omorând un agent al Ohranei, am spus 
apăsat. 

— Și, în opinia dumitale, asta se bate cap în cap cu pretenţia 
mea de a fi un servitor al justiţiei? 

— Doar dacă crima și justiţia sunt acum compatibile. 

Zâmbi ca la o glumă bună. 

— Colonelul Gan a plănuit și a ordonat asasinarea lui Gulko. 
Nu crezi că justiţia cere ca el să fie tras la răspundere? 

— Poliţiştii sunt de obicei conștienți de valoarea unui ochi 
închis, în special când e vorba de fărădelegile celor puternici. 

— Eu comit crime, iar Gan „fărădelegi”? 

— Nu asta spuneam. 

Lîcev se uită îndelung la vasele de pe fluviu. 

— În cei douăzeci de ani de când conduce Ohrana, începu el, 
Gan a ordonat mai multe crime decât îţi poţi închipui - politicieni 


143 


pe care-i considera periculoși, sindicaliști, profesori, doctori, 
ziariști, chiar polițiști care se interesau prea insistent de 
afacerile lui. Ar trebui să-ţi scoţi amândoi ochii ca să nu vezi 
despre ce e vorba. 

— Așa că ești hotărât să-l ataci pe unul dintre cei mai 
puternici oameni din imperiu? 

— Da. 

— De ce? 

— Cred că ţi-am răspuns deja. 

— Am uitat: ești un slujitor al justiţiei. 

Lîcev râse subțire. 

— Admit că sună pompos. 

— Nu poți câștiga, am zis. Nu-l poți învinge pe Gan. 

Inspectorul ridică din umeri. 

— Gan e puternic, cum zici, însă are dușmani în guvern și la 
curte, mai ales în rândul simpatizanţilor Franței. Dacă pot aduce 
dovezi că el se află în spatele asasinării lui Gulko, va cădea. 

— Numai dacă Gulko era nevinovat. 

— Există multe motive bune pentru asasinarea jurnaliștilor, 
zise Licev cu o privire ironică, dar singura crimă a lui Gulko a 
fost să descopere ceva ce Gan voia să păstreze sub tăcere. 

Se opri și îmi întinse mâna. Faptul că i-am strâns-o n-a fost 
doar o simplă politeţe. Inspectorul își duse un deget la borul 
pălăriei. 

— Te rog, transmite complimentele mele fermecătoarei tale 
fiice. 

M-am uitat după omulețul bizar în timp ce se întorcea pe 
drumul pe care veniserăm. Pașii îi erau delicați și ușori. Ciudat, 
însă descopeream că încep să-l respect. 


NOUĂSPREZECE 


Apartamentul de pe Balșoi Prospekt era al unei prietene de-a 
Annei care plecase în Caucaz la soţul ei, ofiţer de artilerie. 
Camera de zi era suficient de spațioasă, însă cam prea încărcată 
cu mobile grele. În draperiile de catifea, covoarele persane și 
carpetele de pe pereţi dominau nuanțe adânci de roșu și 
albastru; un perete întreg era acoperit cu un mozaic de 


144 


fotografii în rame aurite. Una peste alta, provocau o senzație 
aproape sufocantă de izolare față de lume. 

Același lucru era adevărat și în privinţa dormitorului, însă aici 
izolarea era binevenită. Am prins sfârcul drept al Annei între 
buze și mi-am plimbat limba peste el. Făcuserăm deja dragoste, 
și ea stătea întinsă cu faţa în sus. Am deschis mai larg gura și 
mi-am lăsat mâna să alunece între picioarele ei. Capul îi era 
lăsat pe spate la maximum, avea bărbia înălţată spre tavan. Își 
așeză mâna pe sânul stâng și își frecă sfârcul cu degetul mare. 
I-am prins mai lacom sânul între buze. 

— Incet, șopti ea. 

e 

Stătea cu capul în poala mea. Nu-mi doream nimic mai mult 
decât să rămânem sub vraja intimităţii și a fericirii pe care ne-o 
aducea dragostea. Ce mai conta ce se întâmplase în Kazan cu 
atâţia ani în urmă? Ce dacă Zinurov își omorâse mama? Nu 
eram detectiv, nu eram slujitor al justiţiei. Unele secrete, 
spusese Zinurov, mai bine rămân netulburate, iar eu mă 
temeam că, tulburându-l pe acesta, riscam mai mult decât să 
pășesc pe un teren periculos. Mă temeam de ce aș fi putut afla 
despre femeia de care mă îndrăgostisem. 

— Ești sigură că aveai treisprezece ani când te-ai dus la Kazan 
cu tatăl tău? 

Am simţit cum se încordează. 

— Anna? 

— Da, sunt sigură. De ce vorbim iar despre asta? 

Pentru că, deși mă temeam, trebuia să știu adevărul. 

— l-am spus lui Licev. 

Se ridică brusc în capul oaselor și se holbă la mine. 

— Ce-ai făcut? 

— l-am spus despre asasinarea unei bătrâne din Kazan, în 
august 1889. Nu i-am spus cum am aflat. N-am pomenit numele 
tău. 

— Licev? Dar e omul care te persecută! 

— Nu-i chiar așa cum pare. 

— Asta ce mai înseamnă? mi-o întoarse, nevenindu-i să 
creadă. 

Aș fi putut să-i răspund: înseamnă că l-am văzut omorând un 
om. În schimb, am spus: 


145 


— Știu că sună ridicol, dar cred că pot avea încredere în el, 
cel puţin în anumite privinţe. 

— Dar de ce i-ai povestit despre Kazan? 

— Pentru că, dacă vrei să te faci bine, trebuie să ajungem la 
rădăcina lucrurilor care s-au întâmplat acolo. 

— Sunt bine, mă asigură ea. Sunt mai bine acum, serios. Mult, 
mult mai bine. 

— Anna, nimeni nu-și revine așa ușor dintr-o traumă precum 
cea pe care ai suferit-o tu. 

— Îi dai prea mare importanţă. 

— Dau prea mare importanţă unei crime? 

Tonul meu era dojenitor și sarcastic. Mersesem prea departe, 
nu mai eram tatăl cel bun. Îmi răspunse întorcându-se cu 
spatele și refuzând să vorbească. 

— Anna, te rog. Ai încredere în mine. Știu cât e de dureros să 
vorbești despre asta, dar, de dragul tău - de dragul nostru -, 
trebuie să mergem mai departe. 

Se întoarse spre mine. Faţa îi era urâţită de furie. 

— Am inventat, zise ea brutal. Am inventat totul. Fiecare 
cuvânt. Despărțirea din gară, ofițerul de cavalerie din tren, 
oamenii care se uitau la noi ca la un cuplu căsătorit. Nimic din 
toate astea nu s-a întâmplat. Am născocit totul. 

— De ce? 

— E un vis pe care l-am avut, o fantezie. Când eram copil, 
tata mă ignora. Nu-mi doream decât să stau cu el și el să mă 
bage în seamă, dar era mereu ocupat. N-avea niciodată timp. 
Așa că obișnuiam să-mi imaginez o călătorie lungă împreună cu 
el. Doar noi doi, singuri, fără mama. Îmi imaginam asta când mă 
duceam seara la culcare. Repetam aceleași lucruri în fiecare 
seară și înfrumuseţam detaliile, până când călătoria a devenit 
atât de reală, încât am ajuns să cred că s-a întâmplat cu 
adevărat. 

— De ce ţi-ai fi închipuit că a ucis-o pe bunica ta? 

— Ca să-l pedepsesc, zise ea. Să-l pedepsesc pentru că nu mă 
băga în seamă. 

Psihanaliștii interpretează de obicei visele ca forme deghizate 
ale îndeplinirii dorinţei, însă cu Anna procedasem ca și când 
visul ar fi fost adevărul literal, nu un cod secret, și ea ar fi visat 
evenimentele reale așa cum s-au întâmplat în realitate. Poate 


146 


că, în această privinţă, căzusem într-o eroare gravă. Poate că ar 
fi trebuit să urmez teoria cunoscută. 

— Ai inventat totul? 

— Da, zise ea sfidătoare. Mă crezi? 

Am privit-o în ochi. Sclipeau - de provocare, de mândrie și 
furie. 

— Te cred, am spus. 

Îmi întoarse privirea fără să clipească. 

— Te cred, am repetat. 

Se lăsă pe spate. l-am tras cearșaful peste umeri. Se răsuci 
într-o parte, cu spatele la mine, cu genunchii la gură. Părea o 
carapace întoarsă spre mine. Am stins lămpile Tiffany și, în 
întunericul de smoală, am adormit profund. 

e 

Eram singur în pat. M-am ridicat în capul oaselor. Încă nu se 
luminase de ziuă. 

— Ai auzit, Papa? am auzit-o șoptind de undeva din cameră. 

M-am întins și am aprins lampa. Era la fereastră, goală, 
agăţându-se de draperii. Vocea îi era stranie și părea 
îndepărtată. 

— Cineva mă strigă pe nume, Papa. Ascultă. Nu se auzea, 
bineînţeles, nimic. M-am ridicat și am condus-o spre pat. M-am 
uitat la fața ei: avea o expresie vagă și îngheţată. Ochii îi erau 
deschiși, dar ficși; dacă vedea ceva, în mod sigur nu era ceea ce 
se afla acum în jurul ei. 

— Mi-e sete, zise ea. 

— De ce nu te duci la bucătărie să bei apă? 

— Vorbesc ei. 

— Cine vorbește? 

— Babușca și Papa. 

— N-o să se supere. Îţi mai e sete? Să mergem la bucătărie? 

— Țipă. 

— Se ceartă? 

Nu-mi răspunse. 

— De ce se ceartă? li auzi? 

— Fă-i să înceteze, te rog! strigă ea. Fă-i să înceteze! 

Am luat-o în braţe. Era ţeapănă. Se opunea într-un fel care îmi 
amintea de Catherine în copilărie, toată numai coate și genunchi 
și încordare, însă în cele din urmă se liniști. Clipi și se uită în jur, 
încercând să-și dea seama unde era. 


147 


— Am visat? șopti ea. Mi s-a părut că aud niște voci. 

— Nu-i nimeni aici, am spus. Doar noi. 

— Eram în casa bunicii, murmură, uimită și iarăși neliniștită. 

— Povestește-mi despre asta, am zis blând, așezând-o cu 
capul pe pernă și acoperind-o. 

Relatarea Annei a fost confuză și incompletă, și mi-a luat 
restul nopţii și mult din dimineața următoare până să pun cap la 
cap povestea a ceea ce se întâmplase în noaptea aceea în 
Kazan. Chiar și așa, rămâneau multe goluri. Chiar și așa, nu 
puteam fi sigur dacă era adevărat. Oare inventa? Oare era o 
fantezie cu ajutorul căreia se consola în copilărie? Habar n- 
aveam. Și cred că nici Anna. 

e 

În povestea Annei, ea și tatăl ei ajungeau la gară obosiţi după 
lunga călătorie de la Sankt Petersburg la Moscova și de acolo la 
Kazan. Acasă la bunica ei, la marginea de nord a orașului, Anna 
își amintea că fusese primită cu sărutări și îmbrăţișări. Relaţia 
între mamă și fiu era afectuoasă, deși reţinută, ca și când 
bătrâna s-ar fi temut să nu facă sau să nu spună ceva greșit în 
preajma singurului copil pe care-l adusese pe lume. 

Își amintea de o grădiniţă în spatele căsuței de lemn. Acolo 
erau găini și straturi cu legume. ȘI-l amintea pe tatăl ei 
așezându-se la o masă. Luaseră cina în timp ce soarele apunea. 
Adulții băuseră vodcă și Anna se rugase să fie lăsată să guste. 
Tatăl ei se înduplecase și îi turnase un pahar. Tatăl și bunica ei 
vorbiseră despre întâmplări din trecut. Nu-și putea aminti 
detalii, însă își aducea aminte că era fascinată, pentru că acasă 
tatăl ei nu vorbea niciodată despre copilăria lui și toate acestea 
erau ciudate și palpitante. 

Cum avea prima menstruaţie, se simţea rău și abia mânca. 
Vodca nu o ajuta. Se dusese la culcare devreme. Era sufocant 
de cald, chiar și cu fereastra deschisă. Tatăl ei se așezase pe 
marginea patului îngust și o învelise. Îi spusese că acela era 
patul lui. Ea crezuse că îi putea simţi mirosul încă impregnat în 
cearșafuri. Era un bărbat chipeș, în floarea vârstei. 

(J 

Adormi imediat după ce el plecă, însă se trezi cu o sete 
exasperantă. Auzea voci din bucătărie. Bunica şi tatăl ei erau 
încă treji. 


148 


Se dădu jos din pat, dar, în timp ce punea mâna pe clanţă, 
auzi un pocnet, ca și când s-ar fi trântit o ușă. Urmă un țipăt. Nu 
se mișcă, pentru că îi era teamă să întrerupă cearta dintre tatăl 
și bunica ei. Insă îi era teribil de sete. Puse iar mâna pe clanţă. 

In aceeași clipă, auzi o bubuitură. Nu înțelegea ce se 
întâmplă. Apoi o a doua explozie. Cineva ţipă iar. Auzi un șir de 
bubuituri și zdrăngăneli, de parcă ar fi căzut oale și tigăi pe 
podea. Pereţii de lemn tremurau. Se așternu tăcerea. 

Anna nu se simţea în stare să iasă din cameră. Era încă 
întuneric. Dimineaţa părea foarte departe. 

Se forță să deschidă ușa, care alunecă spre interior pe 
balamalele ei grosolane, scârțâitoare. Orbecăind în beznă, 
întrezări doar sacul de porumb ţinut în capul scării. Se aplecă, 
ghemuindu-se pe măsură ce înainta sub acoperișul jos. Căldura 
era și mai chinuitoare, și transpiraţia îi șiroia pe faţă. Își strigă 
tatăl, însă el nu apăru. Cobori pe scara îngustă care ducea într-o 
cămară dincolo de care se afla bucătăria. Rămase multă vreme 
în faţa ușii, incapabilă să o deschidă. 

e 

Își amintea că era așa de întuneric, încât trebuia să-și 
găsească drumul pipăind peretele. După doar o treaptă sau 
două, se împiedică de ceva. Undeva, în beznă, cineva răsufla 
greu. Urmă o expiraţie scurtă - mi-a descris-o ca fiind 
asemănătoare cu felul în care iese aerul dintr-un balon -, după 
aceea tăcere. Își simţea mâinile lipicioase și umede atunci când 
atingea podeaua. Tot așa îi era și piciorul, într-o parte. Găsi un 
felinar și reuși în cele din urmă să-l aprindă. 

Primul lucru pe care îl văzu fu sângele de pe mâini. Apoi văzu 
sânge pe peretele din față. Erau dâre inegale, groase și 
vâscoase și pe podea. 

Fu apucată brusc de gleznă. Uitându-se în jos, văzu o siluetă 
lungă și subţire întinzând mâna și privind în sus spre ea, 
implorator. Sângele îi curgea dintr-o rană profundă în obrazul 
stâng, din locul în care o bucată de piele se întorsese ca un 
cearșaf, dezvelind osul. 

Încet, cu simţurile la pândă și ameţită, Anna privi în jur. 

Bunica zăcea pe podea, lângă ușa din spate, o moviliţă ca o 
haină căzută de pe umerii cuiva. Un bărbat stătea cu faţa în jos, 
aplecat peste ea. Pe spate, îmbrăcămintea îi era fâșii, iar pielea 
de sub ea era tăiată și sângera. 


149 


Bărbatul de la picioarele ei încerca să vorbească, însă doar 
bolborosea și se îneca. Ultimul lucru de care Anna își amintea 
era că îl întrebase ce făcuse cu tatăl ei. 

e 

Stăteam la masă și luam micul dejun. Făcusem ceai pentru 
Anna. Sorbea rar din el, însă n-o puteam convinge să mănânce 
ceva. 

— Îți mai amintești altceva? am întrebat-o. 

Se uită prin mine câteva clipe, apoi clătină din cap. 

— Când l-ai văzut iar pe tatăl tău, după aceea? 

— Îmi amintesc un spital. Era întins pe un pat. Dar nu știu 
dacă era în Sankt Petersburg, în Moscova sau în Kazan. 

Mi-am turnat ceai și l-am băut. 

— De ce mi-ai spus că tatăl tău ţi-a omorât bunica? 

— Eram furioasă, zise ea. 

Părea epuizată și chinuită de remușcări. 

— Cred că l-am învinovăţit mereu pentru ce s-a întâmplat cu 
bunica. 

Îmi luă mâna. 

— Nu mă crezi, zise. Pot să văd asta după faţa ta. 

Anna cea de treisprezece ani încercase să-și șteargă trauma 
din memorie, și reușise. Însă doar pentru o vreme. Traumele nu 
pot fi ţinute la distanță la nesfârșit și pe deplin. Visele pot fi 
deghizate și cenzurate, însă nu pot fi alungate. Corpul răspunde 
și el, în cazul Annei prin dureri de cap și, mai ales, prin 
amorţeală: amorțeală în aceeași mână care deschisese ușa ca 
să descopere măcelul din bucătăria bunicii în august 1889. 
Aceasta era o interpretare a poveștii pe care mi-o spusese. Era 
interpretarea în care voiam să cred. 

— După dosarele poliției din Kazan, au fost cinci asasinate în 
august 1889. În niciunul dintre ele victima nu a fost o femeie în 
vârstă. 

Își lăsă capul pe umărul meu. Eram amândoi foarte obosiţi. 

— Îţi spun adevărul, șopti ea. De ce aș inventa? 

— Te cred, am spus. 

— Ce o să facem? 

— Nu știu. 

— Catherine știe că ne vedem? 

— Cred că și-a dat seama, probabil, am spus. 

— Nu ţi-a zis nimic? 


— Nu. 

— Tu i-ai spus ceva? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— N-ar fi interesată, am minţit. 

— Cred că ar fi foarte interesată. 

— Nu i-am spus nimic pentru că, după ce a murit Elena, a fost 
nesigură și nefericită. Acum e mult mai bine. 

— Atunci poţi să-i spui, zise ea, ridicându-și capul de pe 
umărul meu. 

Îmi luă mâna și mi-o sărută. 

— Dacă acum se simte mai bine, poţi să-i spui. 

— De ce vrei să-i spun? 

— O să ne apropie mai tare. Vreau să fiu aproape de tine. 
Vreau să fiu cu tine, pentru totdeauna. 

— O să-i spui soţului tău? 

Îmi lăsă mâna. 

— De ce ești așa de groaznic? 

— Să vorbim mai târziu despre asta. 

M-am ridicat și m-am dus la telefon. Am sunat-o pe Minna și i- 
am spus că o să întârzii iar, apoi am rugat-o să reprogrameze 
ședințele cum putea mai bine. 

— Ai dat de Rozental? am întrebat-o. 

— l-am telefonat la Astoria de trei ori, însă n-a răspuns. 

— Mai încearcă, am spus. Îmi fac griji pentru el. 

M-am întors la Anna. 

— Mă pedepsești, îmi reproșă ea. 

— Banu. 

— Așa mi se pare. Crezi că inventez toată povestea despre 
tatăl meu și mă pedepsești pentru asta. 

— Trebuie să plec, am spus. 

— O să vii la mine diseară? 

— Trebuie să mă duc la casa Saburov, pentru ceremonia de 
deschidere a turneului. Rozental va fi acolo și trebuie să-l văd. 

— Vii după ce se termină? 

— Se va termina târziu, am spus. 

Mi-a dat o cheie a apartamentului și ne-am sărutat scurt. Era 
aproape ora prânzului când am plecat. 


151 


DOUĂZECI 


Am trecut pe malul stâng peste podul Nicolae și m-am oprit la 
Clubul Arhitecţilor ca să folosesc telefonul. Licev răspunse de la 
primul apel. 

— Mă uit la tânărul Leon Pikser chiar acum, în timp ce vorbim, 
mă anunţă el. 

Am auzit un sunet semănând cu un creion care ciocăne în 
sticlă și m-am gândit la borcanul pe care Licev îl adusese în 
biroul meu. 

— Nu cred că era chiar atât de arătos cum zice Catherine, tu 
ce crezi? 

— Nu era chiar în cea mai bună formă când l-am văzut, am 
spus. 

— Catherine îl iubea? Vreau să spun, îl iubea cu adevărat? 

— Ce înseamnă asta? 

— Bună întrebare, zise el râzând subţire, apoi continuă: Pikser 
și-a publicat niște poeme la Moscova. Din ele reiese că credea 
că excesul de vodcă și sex era un act de revoltă politică. 
Cealaltă temă a lui se pare că ar fi aceea că întâia datorie a 
artei e de a reflecta marile probleme ale societății. E un poem 
care se numește Manifest pentru suflet - un dezastru estetic, 
bineînţeles, însă își duce argumentul cu un pas mai departe: 
scriitorii nu numai că au responsabilitatea de a vorbi deschis, ci 
trebuie să participe nemijlocit. Totul e cât se poate de anost și 
de juvenil. 

— Asta-i tot ce-ai aflat despre Pikser? 

— Nu, zise el imperturbabil. Câţiva oameni foarte interesanți 
au intrat și au ieșit din casa de pe strada Kirocini. 

— Vreun cunoscut de-al meu? 

— De fapt, da. Prietenul tău, Kopelzon. 

M-am sprijinit de peretele cabinei. 

— Kopelzon? 

— Da. 

— Ce făcea acolo? 

M-am răsucit și am privit în gol spre hol, încercând să-mi adun 
gândurile. Un bărbat într-un costum albastru închis și cu un 
guler demodat se așeză într-unul din fotolii. Desfăcu un ziar și 
începu să citească. M-am întors la loc. 


152 


— Nu sunt încă într-o situaţie în care să-ţi pot răspunde, zise 
Licev. Dar e ciudat, nu crezi? Dovedește că exista o legătură 
între Pikser și Kopelzon. 

— Pikser n-a intrat niciodată în casa de pe strada Kirocini. 

— Legătura nu e anulată. Faptul că amândoi cunoșteau casa 
demonstrează relaţia. 

— Ești sigur? 

— Am oameni care supraveghează casa dintr-o odaie de 
peste drum. Kopelzon a sosit în dimineaţa asta, a stat o oră și 
apoi a plecat. Puțin mai târziu a ieșit alt bărbat. Am pus să fie 
urmărit și el, însă n-a făcut altceva decât să cumpere pâine și 
țigări și s-a întors acasă. 

— Ştii cine e? 

— Nu. 

— Cum arăta? 

— Înălţime mijlocie, mai degrabă îndesat, păr scurt, de 
culoare închisă, mustață, pe la treizeci și cinci de ani. De ce 
întrebi? ÎI cunoști? 

M-am gândit imediat la polonezul agitat care venise la „A 
l'Ours” ca să-l caute pe Kopelzon. 

— Nu, am spus. 

— Te sfătuiesc ferm să stai departe de Kopelzon, cel puţin în 
următoarele câteva zile. La revedere. 

— Așteaptă! am strigat, înainte să închidă. E posibil ca 
dosarele poliţiei din Kazan să fie incomplete? 

— Cum adică incomplete? 

— Ar fi putut trece cu vederea, dintr-un motiv oarecare, 
asasinarea unei femei în vârstă? 

— Teoretic, orice e posibil. Poliţiștii sunt și ei oameni, la urma 
urmei. Fac greșeli. Dosarele pot fi puse unde nu trebuie. Numele 
se uită. De ce? 

— A patra victimă, hoțul omorât în casă. 

— Ce-i cu el? 

— E posibil ca o bătrână să fi fost ucisă, sau poate rănită grav, 
în timpul spargerii? 

— Ai motive să crezi că se leagă mai multe de incidentul ăsta 
decât sugerează raportul? 

— Am informaţii despre un eveniment similar care s-a 
petrecut în Kazan tot în august 1889. Mi se pare prea mult ca să 
fie o coincidenţă. 


153 


— O să verific, zise Licev. 

Intorcându-mă să mă uit iar în hol, am văzut că bărbatul în 
costum albastru stătea încă în fotoliu. Făcea eforturi minime ca 
să se pretindă că citea ziarul. 

— Cred că sunt urmărit, am spus. 

— Unde ești? 

— La Clubul Arhitecţilor. E un bărbat în hol. Sunt sigur că mă 
supraveghează. 

— Ai alibiul pregătit? 

— Nu vreau să fie nimeni obligat să mintă pentru mine. 

Lui Lîcev îi scăpă un mărâit iritat. 

— Îţi recomand să inventezi ceva, repede. Să fie simplu, 
rămâi cât mai aproape cu putinţă de adevăr, zise el, apoi 
închise. 

Am ieșit din cabină și am traversat holul spre ușa principală. 
Bărbatul în costum albastru împături ziarul, se ridică și mă urmă 
afară. Se urcă în același tramvai pe strada Sadovaia și cobori în 
aceeași staţie. Numai când am făcut stânga spre birou 
drumurile noastre s-au despărțit. 

e 

Deschizând ușa, am văzut-o pe Minna la birou. Purta o bluză 
nouă, de culoarea liliacului, cu fundă. Când să-i spun bună 
dimineaţa, mi-a arătat doi bărbaţi care ședeau pe bancă, acolo 
unde în mod obișnuit așteaptă pacienţii. 

— Vor să vă vorbească, domnule doctor, zise Minna, făcându- 
și de lucru cu gulerul. 

Ştiam exact cine sunt, însă trebuia să duc spectacolul până la 
capăt. 

— Da? am spus. Cu ce vă pot ajuta? 

— Vrem să vă punem câteva întrebări, doctore Spethmann, 
răspunse cel mai înalt dintre cei doi. Despre portar - Semevski. 

— Semevski? Nu înțeleg. Cine sunteţi și ce legătură are 
Semevski cu mine? 

Zâmbetul lunganului nu intenţiona să transmită niciun strop 
de căldură. 

— Cadavrul lui Semevski a fost pescuit ieri din canal, zise el. 

— Ce groaznic, am spus. Sunteţi polițiști, presupun? 

— Cam așa ceva, zise bărbatul înalt, cu un zâmbet veșted. 


154 


Le-am oferit ceai, pe care l-au refuzat, apoi i-am condus în 
biroul meu. Când mă așezam la masa de lucru, bărbatul mai 
înalt mă întrebă: 

— Aveţi un certificat de credibilitate politică, doctore 
Spethmann? 

— Credibilitatea mea politică n-a fost pusă niciodată sub 
semnul întrebării. 

— Acum este, zise colegul lui, scoțându-și haina și împăturind- 
o în poală. 

Am preferat să nu spun nimic. 

— Când l-aţi văzut ultima dată pe Semevski? mă întrebă cel 
mai înalt. 

— L-am văzut... 

Trebuia să am grijă să nu joc exagerat. 

— ... Să vedem. Nu ieri... Alaltăieri. Da, așa-i. Automobilul 
mea a suferit un accident ușor când am venit la serviciu și el s-a 
oferit, foarte amabil, să-l ducă la reparat. 

— La ce oră s-a întâmplat asta? 

— Dimineaţa, nu-mi mai amintesc exact. 

— Sunteţi sigur că atunci l-aţi văzut ultima dată pe Semevski? 

— Da. După ce mașina a fost reparată, a urcat și a anunţat-o 
pe secretara mea, însă eram cu un pacient și nu puteam să 
vorbesc cu el. 

Cei doi schimbară o privire. Cel mai scund preluă ștafeta. 

— La ce oră aţi plecat de la birou? 

Am deschis și am răsfoit demonstrativ jurnalul cabinetului ca 
să-mi împrospătez memoria. Am văzut numele lui Rozental 
trecut pentru ședința de la șapte. 

— Am avut un pacient la șapte, am spus. De obicei îmi ţin 
pacienţii o oră, dar îmi amintesc că ședința asta a fost mai 
dificilă. S-a prelungit cu încă treizeci sau patruzeci de minute. 

— Ce aţi făcut după aceea? 

Din nou, cu o ezitare bine măsurată, ca și când aș fi încercat 
să-mi amintesc evenimentele anoste de zi cu zi: 

— Stabilisem o întâlnire la ora zece, la restaurantul „A l'Ours”, 
cu un prieten. Nu mai avea rost să trec pe acasă înainte de asta, 
așa că am rămas aici și am făcut niște însemnări. 

— La ce oră ați plecat la restaurant? 

— In jur de zece. 

— V-a văzut cineva plecând? 


— Nu știu ce văd ceilalți. 

— L-aţi văzut pe Semevski? 

Am făcut o pauză. 

— Nu, am spus, acum, dacă mă gândesc mai bine, nu el mi-a 
deschis ușa. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire rapidă. 

— Cum aţi ajuns la „Donon”? 

— Am fost la „A l'Ours”. 

— Cum aţi ajuns acolo? 

— Am mers pe jos. 

— De ce aţi mers pe jos, dacă automobilul era reparat? 

— Voiam să fac puţină mișcare. 

— Poate cineva să confirme asta? 

— Nu-mi vine nimeni în minte, am spus. Deocamdată. 

— La ce oră a plecat secretara dumneavoastră de la birou? 

— La scurtă vreme după ce a ajuns aici pacientul meu. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. 

Schimbară altă privire. 

— Secretara spune că a plecat odată cu dumneavoastră, puţin 
înainte de ora zece. 

M-am încruntat, sincer surprins. 

— Se înșală. 

Nu înţelegeam ce se întâmpla. Ce le spusese Minna? Încercau 
să mă păcălească? 

— Cine era pacientul? 

Am ezitat. 

— E o chestiune de confidenţialitate..., am început. 

— E o crimă, mă întrerupse cel mai scund. Care e numele 
pacientului? 

— Nu pot divulga numele lui. 

Scundacul se ridică cu o mișcare lină, își puse pardesiul pe 
scaun și veni la birou. 

— Îți ordon să-mi predai jurnalul, zise el tăios. 

Am închis caietul și mi-am pus protector palma peste el. Am 
fost complet nepregătit pentru rapiditatea și violenţa reacției lui. 
M-am pomenit cu capul lipit brusc de tăblia mesei, și smucit 
violent de păr. Aproape simultan, am primit o lovitură 
năucitoare în ceafă. 


Bărbatul luă jurnalul, îl deschise și își plimbă degetul în josul 
paginii. 

— Rozental, îi spuse colegului său când ajunse în dreptul 
numelui. 

Aruncă disprețuitor caietul pe birou. Am ridicat încet capul. 
Ceafa îmi amorțţise. Simţeam gust de fiere. 

— Mai e ceva ce ne-ai putea spune? întrebă bărbatul mai 
înalt. Gândește-te foarte bine. 

— Nu. Nu mai am nimic să vă spun. 

Cel mai înalt se întoarse spre colegul lui. 

— Adu femeia înăuntru. 

Am protestat. 

— Ce vreţi cu Minna? 

Lunganul îmi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Stai jos, Spethmann, și ţine-ţi gura până când îţi spun eu că 
ai voie să vorbești. 

Minna a fost adusă înăuntru. Îmi aruncă o privire, apoi își lăsă 
vinovată capul în pământ. 

Bărbatul mai înalt i se adresă: 

— La ce oră ai plecat de aici? 

Minna răspunse cu glas stins: 

— Putin înainte de zece. 

— Doctorul Spethmann zice că ai plecat imediat după șapte. E 
cât se poate de sigur în privinţa asta. 

Am examinat chipul Minnei, căutând un indiciu: de ce minţea? 

— Nu, zise ea, susținându-mi privirea. Am rămas aici 
împreună, până la zece. 

— De ce nu-și amintește doctorul? 

Făcu o pauză. 

— Probabil că vrea să uite, zise ea, apoi adăugă în șoaptă: Din 
cauza a ceea ce s-a întâmplat... între noi. 

Bărbatul mai înalt o studie atent, apoi se întoarse spre mine. 

— Erai ocupat cu secretara ta, doctore Spethmann? Asta 
făceai? 

— Refuz să răspund la această întrebare, am spus ferm, sau 
la orice altă întrebare venind din partea voastră. 

Cel mai înalt se scărpină la rădăcina nasului, oftă și se ridică 
în picioare. Îmi aruncă din pragul ușii: 

— O să mai auzi de noi, Spethmann. 


157 


Minna rămase unde era, cu faţa la mine. Am auzit ușa de 
afară deschizându-se și închizându-se. Ea se întoarse să plece. 

— Minna, am strigat-o. 

Insă nu-mi răspunse și ieși din cameră. 

e 

Că recunoaşte asta sau nu, fiecare psihanalist are pacienți 
care-l plictisesc. In ziua aceea, ghinionul m-a obligat să-l ascult 
pe tânărul funcţionar de la externe regalându-mă cu isprăvile lui 
depravate din timpul hoinărelilor prin Viborg după victime de 
sex opus. A fost urmat de soţia negustorului de cherestea - un 
snob cumplit -, a cărei principală nemulțumire era lipsa de 
rafinament a soțului ei. Poate că ar fi trebuit să le fiu 
recunoscător pentru distracţia pe care mi-o ofereau, însă tot ce 
voiam cu adevărat era să vorbesc cu Minna. De ce minţise 
pentru mine? 

Abia după ce mi-am expediat ultimul pacient am avut ocazia 
să discut cu ea între patru ochi. Stătea la biroul ei, cu jurnalul în 
faţă. 

— Am încercat din nou la Rozental, însă nu răspunde la 
telefon, începu ea, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic. 

M-am așezat pe bancă, lângă birou. 

— Ce se întâmplă, Minna? am întrebat. 

Işi mușcă buzele și scutură din cap. Nimic. 

— De ce i-ai minţit pe indivizii ăia? 

— Dacă vreţi să mă scuzaţi, domnule doctor, mai am ceva de 
terminat înainte să plec. 

Își împinse scaunul în spate, luă un vraf de hârtii și se duse la 
cabinet. Se prefăcea că se concentrează asupra sortării 
documentelor. M-am ridicat și m-am apropiat de ea. 

— A fost un lucru foarte periculos, am spus. 

— Am făcut-o ca să vă ajut, zise ea, articulând cu grijă fiecare 
cuvânt, ca și cum se temea să nu înţeleg greșit. 

l-am pus o mână pe umăr. A îngheţat și s-a întors spre mine, 
cu ochii mari și speriaţi, de parcă mă pregăteam să o atac. Mi- 
am retras mâna. 

— Îmi pare rău, am spus, dar nu vreau să dai de necaz din 
cauza mea. 

Termină de sortat hârtiile, închise sertarul, se duse înapoi la 
birou și luă un toc. 

— Nu vreau să mai vorbesc despre asta, șopti ea. 


DOUĂZECI ȘI UNU 


Până am ajuns la ceremonia de deschidere, Saburov, 
președintele Asociației Șahiștilor din Sankt Petersburg, își 
începuse deja discursul. Înaintând prin mulţime spre ferestrele 
franţuzești din capătul îndepărtat al sălii de bal, am scrutat 
fețele din jur. Dintre jucători, i-am văzut pe Casablanca și pe 
Bernstein, însă nu l-am găsit pe Rozental. Saburov mulțumea 
comitetului de organizare pentru dificila muncă depusă, iar 
protectorilor pentru generozitate. La menţionarea subscripţiei 
de 1000 de ruble a ţarului, se auziră aplauze politicoase. 

— Turneul acesta, spuse melodios Saburov, care marchează 
jubileul Clubului de Șah din Sankt Petersburg, e cel mai puternic 
organizat vreodată în istoria șahului. Comitetul a decis să invite 
numai câștigătorii premiului întâi la marile turnee internaţionale 
ale maeștrilor, adică maeștrii care au triumfat în competiţie 
deschisă în faţa celor mai puternici rivali ai lor. 

Saburov zâmbi, savurând fără să se ascundă fiecare clipă a 
timpului pe care îl petrecea în centrul atenţiei. 

— Astfel, suntem încântați să-l salutăm pe domnul doctor 
Lasker, actualul campion mondial. 

Izbucniră alte aplauze, mai puţin reținute. L-am zărit pe 
Lasker înclinându-se în chip de mulţumire. Era prima oară când 
îl vedeam în carne și oase. Deși destul de scund și cu o 
înfățișare deloc remarcabilă, emana o hotărâre care nu putea să 
nu-ţi atragă atenţia. 

— Din Cuba, își continuă Saburov rolul, cel căruia i se spune 
deja „mașina de șah”, señor Jose Raul Capablanca. 

Publicul aplaudă și ovaţionă, iar afabilul cubanez se înclină 
grațios. Lasker era campionul mondial, însă Capablanca era 
adevărata celebritate. Aruncă o privire spre Lasker, leul tânăr 
observându-l pe cel bătrân; era bine-cunoscut faptul că cei doi 
nu se înghiţeau. Extraordinar de chipeș, cu păr negru lucios și 
ochi întunecaţi și arzători, Capablanca afișa o încredere în sine 
uluitoare. Înconjurat de admiratori paralizaţi de venerație, cu 
fețele încremenite în zâmbete prostești - printre ei se aflau și 
multe femei -, era neîndoielnic născut pentru glorie, într-un fel 
în care Rozental nu avea să fie niciodată. 

Saburov continuă: 


— Acum cinci ani, aici, în Sankt Petersburg, mulţi dintre 
dumneavoastră au fost prezenţi la o partidă legendară. A fost 
una dintre rarele înfrângeri ale doctorului Lasker, dar sunt sigur 
că, mare sportiv cum e, campionul mondial nu ne va lua în 
nume de rău evocarea întâlnirii sale fabuloase cu Avrom 
Chilowicz Rozental. 

Aplauzele se dezlănţuiră, însă se stinseră curând, deoarece 
Saburov nu reușea să-l identifice pe Rozental în mulţime. 

— Avrom Chilowicz e prezent? întrebă el pe un ton cam 
plângăretț. 

Oamenii își răsuciră gâturile și se întoarseră spre vecinii lor, 
cu priviri întrebătoare. 

— Nu l-am putut convinge să vină, șopti o voce lângă mine. 

Era Kopelzon. 

— N-avem de ce să ne facem griji. Avrom nu vine niciodată la 
fleacuri din astea. 

Saburov făcu o mică glumă despre modestia legendară a lui 
Rozental și își continuă discursul. 

— Cum se simte Avrom? i-am șoptit lui Kopelzon. 

— Destul de bine, răspunse el, tot în șoaptă. Va putea să 
joace, asta-i important. 

Saburov îl prezentă apoi pe americanul Marshall. 

— Primul joc de mâine al lui Avrom e cu Marshall, zise 
Kopelzon. E un jucător șiret, însă prea tactic și superficial. 
Avrom ar trebui să-l bată fără probleme. 

l-am aplaudat pe concurenţii rămași, pe măsură ce erau 
prezentaţi: Tarrasch, Alehin, Nimzovici, Blackburne, Janowski, 
Bernstein și Gunsberg. 

— Numai Lasker și Capablanca pun probleme reale, zise 
Kopelzon, ridicând vocea când aplauzele erau la apogeu. Restul 
sunt carne de tun. 

Saburov ceru liniște. 

— Am un anunţ final, însă foarte important și foarte palpitant, 
zise el, adoptând un ton grav. După cum știți, schema de joc 
arată că se va desfășura un turneu preliminar, în care fiecare 
concurent va juca câte o partidă cu ceilalţi zece. Jucătorii clasaţi 
pe primele cinci locuri în turneul preliminar vor juca apoi finala 
cu rundă dublă. Câștigătorul secțiunii finale, cu alte cuvinte 
câștigătorul turneului de la Sankt Petersburg din 1914, va avea 
onoarea supremă... 


160 


Saburov făcu o pauză, pentru a spori efectul dramatic. 

— ... să fie prezentat la Peterhof Alteţei Sale Imperiale, Ţarul 
Nicolae al II-lea, pentru a i se acorda titlul de Mare Maestru al 
Șahului. 

Urmă o frenezie de ovaţii și aplauze. Kopelzon era în formă, 
împărțea cu dărnicie zâmbete prietenilor și admiratorilor, însă 
îmi venea greu să-l privesc fără furie și durere. Dacă știa de 
casa de pe strada Kirocini, știa și de Yastrebov, ceea ce însemna 
că pretinsa lui grijă pentru mine și Catherine și indignarea lui 
privind arestarea noastră erau o simplă ipocrizie. 


Spethmann - Kopelzon 
După 44. D97. Kopelzon spune că e remiză. 
Are dreptate sau blufează? 
Poate albul progresa spre o poziție decisivă? 


Neatent ca întotdeauna la starea de spirit a celorlalţi, 
Kopelzon zise vesel: 

— Otto, pare a fi momentul potrivit să-ţi dau mutarea mea. O 
să joc 44... Re7. 

Îmi verifică reacţia, apoi îmi explică: 

— Avem amândoi rege și damă. Pot proteja pionul de pe 
coloana f cu la fel de mulţi apărători pe câţi atacatori ai tu. Chiar 
nu înțeleg cum crezi că poţi progresa spre o poziţie decisivă. 

Poate că avea dreptate, însă nu-mi păsa, voiam să câștig. 
Sau, mai degrabă, voiam să-l înfrâng. M-am concentrat pentru a 
vizualiza poziţia. Dacă jucam 45. Rg8 ca să atac pionul, el putea 
răspunde simplu cu 45... Dc8+, așa că am jucat 45. Dg5+. Nu 
mă ajuta în privinţa pionului f, însă era o cursă. 

Kopelzon îmi adresă o grimasă amabilă. 


161 


— Haide, Otto. Nu ţi-e rușine să joci cu trucuri dintr-astea 
ieftine? Chiar crezi că o să te las să-mi dai mat? Joc. 45... Re8. 

— 46. Rg8. 

— Încă mai alergi după pionul f, nu, Otto? N-o să pui mâna pe 
el. 46... Dc7. 

Șahul fără tablă în faţă, cel puţin pentru mai mult de o mutare 
sau două, îmi depășea puterile. Chiar și cu atât de puţine piese 
rămase, aveam dificultăți în a le ţine socoteala, ceea ce 
Kopelzon știa prea bine. 

— O să fii aici mâine, la jocul de deschidere al lui Rozental, 
nu? mă întrebă condescendent. Poţi să-mi spui atunci mutarea 
ta. 

Un servitor ne umplu din nou paharele cu șampanie. 

— Vino să-l cunoști pe Lasker, mă invită Kopelzon. Saburov mi 
l-a prezentat mai devreme - și ghici ce? Lasker m-a felicitat 
pentru recitalul meu de la Viena din vara trecută. lţi vine să 
crezi? Campionul mondial a venit să mă vadă cântând. A spus 
că interpretarea mea l-a mișcat până la lacrimi. 

— Celebritatea ta nu are granițe, Reuven. 

— Se pare că nu, zise el fără urmă de ironie. Hai să te prezint, 
e un om fascinant. Nu există temă pe lumea asta despre care să 
nu poată vorbi - filosofie, politică, economie, religie. l-ar face 
plăcere să te cunoască. 

— Mai târziu. 

— Cum vrei, spuse el, vizibil dezamăgit. Apropo, vii 
săptămâna viitoare la recitalul meu de la teatrul Marinski? O să 
interpretez o selecție din partitele și sonatele lui Bach. Mi s-a 
spus că ţarul însuși va fi acolo. Nu spune nimănui - nu le place 
să se afle prea devreme. Totul e foarte exclusivist - mă împunse 
glumeț între coaste însă o să-i conving să facă o excepţie și să 
te lase să intri. Notează-ţi în agendă. In 26. O să fac eu rost de 
bilete. 

Mă bătu pe spate și mă obligă să-i promit că nu plec până 
când nu aranjează să mă prezinte lui Lasker. 

e 

Timp de o oră, am făcut crispat conversaţie cu niște 
cunoștințe din Clubul de Șah. Am schimbat câteva amabilităţi cu 
Herr Tarrasch când am fost prezentaţi sumar, și cu englezul 
Blackburne, care se dovedi că fusese la Yegorov, iar experienţa i 
se păruse minunată și înviorătoare. 


162 


Am întrebat un servitor dacă pot folosi telefonul. Am cerut 
numărul apartamentului de pe Balşoi Prospekt, însă acolo nu era 
nimeni. M-am gândit să o caut pe Anna acasă, dar nu voiam să 
risc să răspundă soțul ei. l-am telefonat lui Catherine. 

— Unde ești? zise ea. 

— La Saburov, la ceremonia de deschidere. M-a căutat 
cineva? 

— Nu. Așteptai pe cineva? 

— Nu în mod special, am minţit. Ce-ai mai făcut? 

— Am avut un musafir, spuse ea. 

— Drăguţ. Cine a fost? 

— Mintimer Sergheievici. 

— Cine? 

— Lîcev. Asta-i numele lui - Mintimer Sergheievici Licev. 

— Ce voia Mintimer? am întrebat acid. 

Catherine era neașteptat de senină. 

— Nimic, doar să vorbim, dar nu despre Leon sau despre 
crime. Se pare că e într-adevăr un om neobișnuit, pentru un 
polițist, adică. Să-l auzi vorbind despre viaţa muncitorilor din 
Viborg, ai crede că-l asculţi pe Petrov. 

— Catherine, am întrerupt-o, ascultă-mă. N-avea niciun drept 
să te caute. Dacă încearcă să-ţi mai vorbească, trebuie să 
refuzi. Înţelegi? 

Se lăsă o tăcere lungă. Mi-am imaginat gura ei crispându-se și 
linia întunecată a sprâncenelor coborând. 

— Mă acuzi mereu că nu-ţi spun nimic, zise ea tăios. Și ce se 
întâmplă când îţi spun? Începi imediat să te amesteci și să-mi 
dai ordine. 

— Nu-ţi dau ordine. Lîcev e un om foarte periculos. Îţi interzic 
să-l mai vezi. 

— Și tu cu cine te vezi? întrebă ea, cu o notă de răzbunare în 
glas. 

— Catherine, e vorba de binele tău. E vorba de siguranţa ta. 

— Credeai că n-o să aflu? 

Nu eram în dispoziţia de a primi un perdaf de la fiica mea. 

— Vorbim mai târziu despre Anna Petrovna, dacă asta vrei, 
însă acum îţi spun: stai departe de Licev. 

— Mi-ai jurat că n-o s-o mai vezi, și uite că e pacienta ta de 
aproape un an... 

— Destul, Catherine. Nu te privește. 


— Dar faptul că e iubita ta? Asta mă privește? 

Chiar și taţii cei mai buni ajung la capătul răbdării. 

— Nu, am spus, încheind sever, nu te privește. 

Catherine închise telefonul. 

e 

În timp ce așteptam să-mi iau haina și pălăria, mi-am dat 
seama că cineva stătea lângă mine. Întorcându-mă, l-am văzut 
pe Piotr Arsenievici Zinurov. 

— Spethmann, ce anume crezi că-ți dă dreptul să scurmi prin 
viețile altora? 

Nu eram nici în dispoziţia de a accepta să-mi facă Muntele 
morală. Cu haina pe braţ și cu pălăria în mână, am încercat să 
trec pe lângă el. Imi puse o mână în piept. 

— Kazanul e îngropat în trecut. Nu-i pasă nimănui. Avem 
destule probleme în zilele noastre. Avem teroriști și 
revoluționari. Germania și Franţa ameninţă cu războiul. 
Oamenilor le e foame. Ce e Kazanul în comparaţie cu toate 
astea? 

Cum aflase despre Kazan? Îmi citi instantaneu gândurile. 

— Chiar n-o cunoști deloc pe fiica mea, zise el. Mi-a spus tot. 
Da, Spethmann. A venit să mă vadă. Mi-a povestit cum ai 
asaltat-o și ai distrus-o și ai obligat-o să spună ce voiai. 

Nu știam ce să cred, însă știam că auzisem destule. De data 
asta, când a încercat să mă oprească, l-am împins. S-a împleticit 
câţiva pași înapoi, însă și-a revenit repede. Servitorii ne priveau, 
gata să intervină. 

— Noapte bună, domnule, am spus. 

— Noapte bună, doctore Spethmann, răsună o voce profundă 
și liniștită din stânga mea. 

Vorbitorul purta uniforma de colonel al Cavaleriei de Gardă. 
Îmi întinse mâna. 

— N-am fost prezentaţi, se scuză el. 

Strânsoarea bătrânului soldat era precisă și puternică. 

— Insă cred că l-ai cunoscut pe unul dintre angajaţii mei. 

— Da? am spus. Pe cine? 

— Pe Semevski. 

Preţ de o clipă, deși știam cu cine vorbesc, am crezut că vrea 
să-mi dea de înțeles că el este proprietarul clădirii. 


164 


— Sper să-ţi petreci cât mai plăcut restul serii, doctore 
Spethmann, zise colonelul Gan, înclinându-se ușor înainte să 
urce mai departe spre sala de bal, însoţit de Zinurov. 

e 

Am pornit spre automobilul meu, pe care îl lăsasem într-o 
curte din spatele casei lui Saburov. Era aproape zece și încă nu 
se întunecase de-a binelea. Curând, urma să ne bucurăm de 
îndrăgitele noastre nopţi albe. Eram pe cale să urc la volan, 
când Kopelzon apăru în fugă, să mă prindă din urmă. 

— Credeam că voiai să te prezint lui Lasker, zise el cu un aer 
jignit. 

— Cred că tu voiai să aranjezi o prezentare, am spus, urcând 
în mașină. 

Kopelzon se agăţă de ușă. 

— Ce poate fi atât de important încât să ratezi șansa de a-l 
cunoaște pe campionul mondial? La urma urmei, e omul pe care 
trebuie să-l bată Rozental. 

— În ce te-ai băgat, Reuven? l-am întrebat. 

Kopelzon se încruntă ca în fața unui prostănac iremediabil și 
încercă să schiţeze alt surâs. 

— Despre ce vorbești, Otto? 

— Ești om în toată firea, prin urmare presupun că te privește, 
i-am răspuns. Dar ce nu-ţi pot ierta e că l-ai implicat și pe 
Rozental în mașinaţiunile tale. 

Un fulger de alarmă îi traversă chipul. 

— Nu știi despre ce vorbești. 

M-am uitat lung la prietenul meu. 

— Mă rog lui Dumnezeu să nu i se întâmple nimic lui Rozental 
din cauza ta. Nu cred că ai vrea să-l ai pe conștiință. 

— Nu-mi vorbi mie de conștiință, Otto, șuieră el furios. 
Conștiinţa mea e bine mersi. Cu ata e altă poveste. 

Am demarat și mașina începu să se îndepărteze. Kopelzon 
alergă un timp pe lângă ea, ţinându-se cu o mână de ușă. 

— Stai departe de Rozental, Otto! strigă el. Te avertizez. 

Am accelerat, automobilul prinse viteză și în cele din urmă 
Kopelzon îi dădu drumul. Am întors capul și l-am văzut răsuflând 
greu și uitându-se îndelung în urma mea. 

La colț cu Liteini Prospekt am văzut un afiș anunțând 
concertul apropiat al lui Kopelzon de la Marinski. Ultima dată 
când cântase acolo, interpretarea lui fusese electrizantă. 


165 


Plouase cu buchete de flori. Ca interpretările tuturor marilor 
muzicieni, și a lui Kopelzon se adresa instinctelor superioare ale 
bărbaţilor și femeilor. In seara aceea, încercasem sentimentul că 
sunt un om mai bun și că mi-aş putea trăi restul vieții fără 
meschinărie, ură sau invidie. Kopelzon își savura triumfurile într- 
un fel mai puţin elevat decât sentimentul pe care-l trezea în 
publicul său. Nu-i luasem niciodată în nume de rău egoismul sau 
vanitatea. Acum nu mă puteam gândi decât la dimensiunea 
trădării lui. 


DOUĂZECI ȘI DOI 


Mi-a trecut prin minte că, printre cei care se vânturau prin 
hotel, putea să se afle vreun agent care aștepta să vadă cine 
venea să-l viziteze pe Rozental. Totuși, n-aveam timp să-mi fac 
prea multe griji în privinţa asta. M-am grăbit spre lift și am urcat 
până la etajul al patrulea. 

Am pornit pe un coridor lung, situat în partea din faţă a 
clădirii, luminat de lămpi electrice puternice. Din loc în loc erau 
așezate măsuţe de mahon cu vaze pline cu trandafiri roșii; pe 
pereţi atârnau cópii după scenele de luptă ale lui Vereșceaghin 
și acuarele semnate de amatori, înfățișând monumentele 
orașului, inclusiv - n-am putut să nu observ - una cu podul 
Poliţeiski, unde fusese asasinat Gulko. 

Am ajuns la camera lui Rozental, 442. Am ciocănit și am 
așteptat. Inăuntru se auzi mișcare, însă ușa rămase închisă. 

— Avrom, am strigat, bătând mai puternic. Sunt eu, doctorul 
Spethmann. Trebuie să vorbesc cu tine. 

După câteva clipe, ușa se deschise și apăru un Rozental 
nebărbierit, clipind buimac. Purta pantalonii și vesta unui 
costum albastru închis pătat și o cămașă fără guler, deschisă la 
gât. Era desculţ. Pielea lui flască avea paloarea umedă a unui 
întemnițat. Işi miji ochii, ca și cum încerca să mă recunoască. 

— Pot să intru? am spus. 

Se dădu înapoi ca să-mi facă loc, mai mult din pasivitate și din 
uzul înrădăcinat al deferenței decât din curiozitate sau politețe. 

Camera era supraîncălzită și în aerul greu plutea un amestec 
greţos de fum de ţigară, resturi de mâncare și miasme ale unei 


166 


nopţi de somn agitat. Haine și prosoape erau risipite pe 
canapea, pe mobila aurită și pe covoarele persane. Pe o masă 
cu picioare răsucite, bogat ornamentată, era o mică tablă de 
șah și, lângă ea, note mâăzgălite pe pagini cu colţurile îndoite, 
aflate într-o dezordine spectaculoasă. 

— Ai mâncat, Avrom? am întrebat, arătând spre tava de pe 
pat, cu mâncare sleită, neatinsă. 

Se uită la ea scurt, fără să înțeleagă. 

— Am fost la ceremonia de deschidere de la casa Saburov, 
am continuat, încercând un gambit conversaţional. M-am gândit 
că poate ești acolo. 

Nu dădu niciun semn că m-ar fi auzit și se întoarse la tabla de 
șah. Îl întrerupsesem și acum revenea la studiu, indiferent la 
prezența mea. Am recunoscut poziția - era din celebra victorie a 
lui Marshall împotriva lui Capablanca de anul trecut, la Havana. 
Fusese publicată în toate revistele de șah. 

— Avrom, am spus, trebuie să te întreb ceva despre Kopelzon. 

Întinse mâna să mute un turn, însă ezită. 

— Ţi-a cerut Reuven Moiseievici să faci ceva pentru el? 

Ridică turnul și începu să-și scarpine creștetul capului. 

— Ce ţi-a cerut să faci, Avrom? am insistat, încercând să 
vorbesc cât de blând puteam. N-o să povestesc nimănui ce-mi 
spui. Va rămâne doar între noi. 

Rozental își înălță capul și începu să bâiguie ceva, în timp ce 
degetele lui greblau părul negru, tuns scurt. 

— Spune-mi, Avrom. Ce vrea Kopelzon să faci? 

Deodată, ca un copil cuprins de isterie, Rozental azvârli turnul 
spre o lampă din colțul camerei - provocat, am presupus, de 
interogatoriul meu. Apoi mormăi: 

— De ce să schimbi turnul acolo? 

Se întoarse spre mine cu o implorare disperată în ochi, de 
parcă m-ar fi rugat să rezolv un mister care-l chinuise toată 
viaţa. 

— De ce? 

Am privit din nou camera neaerisită și vraiște și m-am 
hotărât. 

— Avrom, vreau să vii cu mine. Nu te alarma. O să te duc la 
mine acasă și o să mă asigur că ești îngrijit cum se cuvine. 
Trebuie să mănânci și să te odihnești, ca să fii pregătit mâine, 
pentru Marshall. 


167 


Nu știu dacă înțelegea ce-i spuneam, însă nu opuse rezistenţă 
când l-am condus spre pat și, așezându-l, i-am dat șosetele și 
pantofii. 

— O să-ţi adun hainele acum, i-am spus. De ce nu-ţi strângi 
tabla de șah? 

Mă privi, inert și tulburat, cum îi iau valiza și umblu prin 
cameră, adunându-i hainele. În cele din urmă, ca și când abia 
atunci înțelesese ce-i cerusem să facă, se duse la masă și 
începu să pună piesele în cutie. 

— Lipsește un turn, zise el, uitându-se neliniștit în jur. 

— L-ai aruncat acolo, Avrom, am spus, arătând spre lampă. Îţi 
amintești? 

Se lăsă imediat de-a bușilea să-l caute. Eu eram lângă 
comodă și goleam sertarele. Atunci se deschise ușa. 

(J 

Kopelzon intră primul. Nu se arătă deloc surprins să mă vadă, 
ci se dădu la o parte pentru a face loc unui bărbat masiv, de 
înălțime medie. Față de fotografia notorie a poliției, atât de 
apreciată de ziare, se mai împlinise, iar vârsta îi îmblânzise și îi 
rărise părul vâlvoi. Mustaţa groasă și hainele respectabile îi 
dădeau o înfățișare serioasă, de burghez. Dacă nu m-aș fi gândit 
atâta la el, mă îndoiesc că l-aș fi recunoscut pe cel mai căutat 
terorist din imperiu. Berek Medem ţinea un revolver în mâna 
stângă. 

Privirea lui se opri la Rozental, care încă se târa pe podea în 
căutarea turnului pierdut, impasibil față de noile apariţii. Apoi se 
întoarse să mă examineze. 

— Asta-i Spethmann, presupun? 

Kopelzon dădu încet din cap. 

— De ce a trebuit să vii aici, Otto? zise el. Te-am avertizat să 
nu vii. De ce n-ai putut să lași lucrurile așa cum erau? 

— Pentru că nu era bine, Reuven, am răspuns. 

Medem se întoarse spre Kopelzon. 

— Dacă nu l-ai fi implicat tu, acum n-ar fi aici. Ce era în capul 
tău când l-ai dus pe Rozental la un psihanalist? 

Vocea teroristului polonez era destul de frumoasă: sonoră, 
profundă și sigură. Rusa lui era perfectă, fără nicio urmă din 
obișnuita asprime guturală a vorbitorilor de idiș. L-aș fi luat 
drept un petersburghez educat mai degrabă decât un om 
nemilos crescut pe strada Smocza în ghetoul din Varșovia, călit 


168 


în închisoarea Pawiak, asasin al atâtor polițiști, informatori și 
spioni. 

— Rozental era o ruină, protestă indignat Kopelzon. Tu erai la 
Moscova și trebuia să fac ceva. 

— Ei bine, ai făcut o greșeală, zise Medem sec. 

Işi ridică grijuliu pantalonii și se așeză, cu arma în poală. 

— lar acum eu trebuie să fac curățenie. 

— Curăţenie? zise Kopelzon. 

— O să mă omoare, i-am explicat eu. 

— Nu fi ridicol, pufni Kopelzon, întorcându-se spre Medem. 

Polonezul ridică din umeri. 

— Ştie. Și-a dat seama. 

— Imposibil! obiectă Kopelzon. 

— Singurul motiv pentru care nu mi-am dat seama din prima 
clipă..., am început. 

— Nu mai spune nimic, Otto! mă întrerupse Kopelzon. Nu știi, 
nu știi nimic. 

— Dacă mă prefac că nu știu, nu-mi salvez viața, Reuven. 
Prietenul tău, aici de faţă, s-a hotărât deja. 

Kopelzon își lăsă capul pe spate și scoase un geamăt 
melodramatic. 

— Singurul motiv pentru care nu mi-am dat seama mai 
devreme a fost din cauză că e atât de neplauzibil și de 
scandalos, am continuat. 

— Astea sunt planurile care de obicei au succes, zise liniștit 
Medem și un zâmbet îi flutură o clipă pe buze. lau oamenii prin 
surprindere. 

— A cui a fost ideea? am întrebat, uitându-mă de la unul la 
altul. 

Kopelzon vorbi primul: 

— Când am auzit că ţarul o să-l primească la Peterhof pe 
câștigătorul turneului, am căzut pe gânduri. Câștigătorul singur 
într-o cameră cu marele tiran? E șansa perfectă. 

— Și credeai că o să-l transformi pe Rozental într-un asasin? 

Ne-am uitat la șahistul care bâjbâia acum sub comodă ca să- 
și găsească piesa lipsă; începuse să scâncească de neputinţă. 

— Ne-am gândit să-i cerem să ne ajute - e și polonez, și 
evreu, la urma urmei, răspunse Medem. Am făcut aluzie la asta, 
fără să intrăm în detalii, făcând-o să sune mai mult ca o glumă. 


169 


— Fără îndoială, s-a repezit să îmbrăţișeze șansa martiriului 
pentru cauza libertăţii polone, am spus sarcastic. 

— Nu, răspunse Medem cu o expresie neutră, de fapt, chiar s- 
a supărat. Nu îmi dădusem seama că e atât de încordat. 

— Din fericire, erai pregătit pentru această eventualitate, am 
spus. Aveai o dublură. 

Medem își permise alt surâs. 

— N-a fost prea greu de găsit. Sunt sute ca Rozental în ghetou 
- îndesaţi, bruneţi, remarcabili numai prin uniformitatea lor. Eu 
însumi am doi sau trei unchi care arată ca el. De fapt, și una 
dintre mătușile mele seamănă. 

Chicoti la propria lui glumă. 

— Paza de la Peterhof nu va bănui un simplu șahist. Omul 
nostru va trece cu ușurință de ei. Am auzit că până și tu l-ai 
confundat cu Rozental, la restaurant. 

— Și-a dat seama că are o dublură, nu-i așa? 

— A fost un accident, zise Kopelzon defensiv. Am aranjat să 
fie scos la restaurant, pentru ca dublura lui să vină aici și să-i 
probeze hainele. Insă Rozental s-a întors subit și și-a găsit 
geamănul stând în fața lui, îmbrăcat în hainele lui, cu părul și 
mustata tunse exact în același fel. A devenit teribil de agitat. 
Atunci l-am adus la tine. 

Rozental scoase un strigăt de frustrare și ne întoarserăm din 
nou toţi trei către el. 

— Ce face? întrebă Medem. 

— Caută o piesă de șah, am spus, un turn. 

Medem studie câteva clipe mogâldeaţa așezată în patru labe 
și aflată într-o stare de prostraţie. 

— Ca să meargă planul tău, am spus, e nevoie ca Rozental să 
câștige turneul. Ai lăsat prea mult pe seama norocului. 

Kopelzon răspunse vehement: 

— N-are nimic de-a face cu norocul! Șahul e un joc de logică 
pură, iar Rozental e la apogeul forțelor sale. În ultimii doi sau 
trei ani, a fost practic de neînvins. 

— In orice turneu sunt lucruri care merg rău, i-am întors-o. 
Oamenii au ghinion. Jucători puternici pierd în faţa unora mai 
slabi. Dacă ai nevoie de o dovadă, uită-te la partida noastră. Nu 
te-am mai bătut niciodată înainte, Reuven. Ești un jucător mult 
mai bun decât mine, însă câștig, cel puţin de data asta. 


170 


— Ti-am mai spus că-ți supraestimezi poziţia, Otto, răspunse 
Kopelzon. Ar fi trebuit să-ți fie clar până acum. 

Berek Medem se ridică. Eu nu m-am mișcat. 

— Poţi să te opui, dacă vrei, zise el. Bineînţeles, poţi să strigi 
după ajutor. Tot ce vei obţine este că oricine intervine va muri. 
Și, firește, tu o să mori împreună cu ei, cu o oră mai devreme. 

Unele simţuri îmi erau acum mai ascuţite - mirosul, de 
exemplu -, altele amorţite - auzul și pipăitul. Îmi amintesc că 
văzul îmi era înceţoșat la periferie; vedeam bine doar în faţă, 
dar îngustat, ca și când m-aș fi uitat prin obiectivul unui 
telescop. Mi se părea că Berek Medem îmi vorbește dintr-un loc 
îndepărtat. 

— Vreau să-i scriu un bilet fiicei mele, am spus. 

Polonezul îmi cântări cererea, însă clătină din cap - cu o 
nuanţă de regret, parcă. Am înţeles totuși că n-avea rost să-i cer 
asta încă o dată. 

— Cel puţin lasă-mă să-mi iau rămas bun de la Rozental. 

— Fii scurt, îmi ordonă Medem. 

M-am dus la comodă și m-am ghemuit lângă fostul meu 
pacient. Se întoarse într-o clipă spre mine, cu ochii larg deschiși 
și tulburaţi. 

— Nu-l găsesc nicăieri, se plânse el. 

În copilărie, Catherine rătăcea mereu lucrurile la care ţinea 
cel mai mult - o carte, un creion colorat, o jucărie - și se tânguia 
de mama focului că erau pierdute pentru totdeauna. 

M-am întins, m-am uitat sub postamentul lămpii clasice și am 
găsit repede turnul. Rozental mi-l luă, examinându-l așa cum 
inspecta Catherine lucrurile pe care i le găseam, de parcă ar fi 
avut ceva magic în ele. Altfel cum ar fi putut să reapară ca prin 
minune un obiect dispărut? Ușurarea îi umplu ochii. L-am ajutat 
pe Rozental să se ridice în picioare. 

— Succes mâine, Avrom, i-am urat. Incearcă să dormi. 

L-am îmbrățișat, ceea ce îl zăpăci și mai tare, așa cum 
suntem cu toţii stânjeniţi când o cunoștință vagă ne 
îmbrățișează cu o căldură neașteptată. 

— Nu-ţi face griji pentru Rozental, zise Medem. Până la urmă, 
și eu am nevoie ca el să fie în formă maximă. 

Se întoarse spre Kopelzon. 

— Ai grijă să mănânce și să doarmă. Adu-l chiar tu mâine la 
turneu. Asigură-te că ajunge la timp. 


171 


Am aruncat o ultimă privire spre Rozental. Era deja înapoi la 
tablă și aranja piesele. 

Kopelzon se dădu la o parte ca să mă lase să trec. 

— Îmi pare rău că nu vom apuca să ne terminăm jocul. Să 
zicem că-i remiză, spuse el. 

Întinse mâna. 

— Îmi pare sincer rău, Otto. Poate că nu mă crezi, dar îmi 
pare... foarte rău. p 

Abordă o mină autocompătimitoare și chinuită. In clipa aceea 
îmi era greață de el și îl disprețuiam. Furia fierbea în mine. 

— Dacă ţi-ar părea rău, n-ai sta deoparte și nu m-ai lăsa să 
mă duc la moarte. Dacă ţi-ar părea rău, nu i-ai lăsa pe oamenii 
ăștia să-l distrugă pe Rozental. Pentru că, indiferent dacă 


atentatul vostru reușește sau nu, poliția îl va aresta. Il vor 
arunca în închisoare. Il vor tortura... 
— Taci! 


— Îl vor pune sub acuzare. Îl vor duce la spânzurătoare. Îi vor 
pune o glugă pe cap și o funie în jurul gâtului. Îl vor atârna în 
ștreang - pe el! am spus, arătând spre nefericitul de la tabla de 
șah. O să-l ucizi la fel de sigur ca și când i-ai tăia gâtul cu mâna 
ta. Spune-mi acum că-ţi pare rău, Reuven. 

— Pentru un bine mai mare, uneori trebuie să faci sacrificii, 
zise Kopelzon, stăpânindu-și impulsul de a striga la mine. Poţi să 
crezi ce vrei, chiar îmi pare rău, însă ce greutate are viața unui 
om pusă în balanţă alături de viitorul unei naţiuni întregi? 

— Nu va fi vorba doar de un singur om, am spus tăios, 
strângându-mi pumnii într-un acces de furie pură. Sutele Negre 
vor face ravagii prin satele și orașele evreilor. Mii, zeci de mii 
vor muri. Vor fi linșaţi și puși la stâlpul infamiei - iar tu, Reuven, 
tu și prietenii tăi veţi fi responsabili. 

— Murim în fiecare zi, Otto. Ce-i nou în asta? zise Kopelzon, 
întorcându-se cu spatele. 

Oricât îl uram în clipa aceea, nu eram în stare să-l lovesc. Mi- 
am descleștat pumnii și mi-am lăsat braţele să cadă pe lângă 
corp. 

Berek Medem întinse mâna spre ușă și zise: 

— E timpul să mergem, doctore Spethmann. 


172 


DOUĂZECI ȘI TREI 


Pe coridor așteptau doi bărbaţi, amândoi mai tineri decât 
Medem, însă cu aceeași ferocitate dedicată cauzei înscrisă pe 
chipuri. După un scurt schimb de replici în poloneză, pe care l- 
am înțeles doar pe jumătate, unul dintre ei m-a luat de braţ și 
ne-am îndepărtat de lifturi, spre scara din spatele clădirii. 
Covorul gros era moale sub tălpile mele. 

Inima bătea să-mi spargă pieptul, în timp ce șocul începea să 
se atenueze. 

Medem mergea în urma mea, ţinând revolverul astfel încât 
țeava îi era paralelă cu piciorul, îndreptată spre podea. Un 
observator întâmplător n-ar fi băgat de seamă nimic ieșit din 
comun. 

— Dublura ta n-o să scape, am spus. N-o să iasă din Peterhof 
viu dacă îl atacă pe țar. 

— Ştie asta, îmi răspunse Medem. 

— Tu ești gata să te sinucizi ca să-ţi atingi scopul? 

— E cumva mai respingător pentru simţul tău moral ca 
autorul faptei să moară în timp ce acţionează? mi-o întoarse 
Medem. 

— Nu, am spus. Tot ce este respingător se află în imaginaţia 
care poate da naștere unei asemenea monstruozităţi. 

— Ce face omul drept, Spethmann? Asta-i întrebarea pe care 
n-o putem evita. Ce face omul drept când nedreptatea triumfă 
peste tot în jurul lui? Știi că Polonia a fost invadată, ocupată și 
fărâmiţată? 

— Îmi cunosc istoria, am zis. 

Semnele pentru scară arătau că trebuia să facem stânga la 
capătul coridorului. 

— Prin urmare, cum facem ca vieţile copiilor noștri și ale 
generaţiilor nenăscute să fie mai bune decât ale noastre? Care e 
calea spre progres? 

Ușa de la una dintre camere se deschise și ieși un bărbat 
masiv, într-un pardesiu gri și cu pălărie. N-am strigat după 
ajutor. Ce rost avea? Bărbatul ar fi murit. Eu aș fi murit. Cele 
câteva minute de viață pe care le mai aveam erau ale mele 
numai atâta timp cât rămâneam supus răpitorilor mei. 
Nepăsător faţă de ceea ce, fără îndoială, luase drept un grup de 


173 


oaspeţi ai hotelului întorcându-se sau ieșind, bărbatul se aplecă 
să încuie ușa. 

— Care-i răspunsul tău? zise Medem. Care-i calea spre 
progres? 

— Nu sunt politician. N-am un răspuns. 

— Asta-i apărarea ta? șopti Medem, în timp ce ne apropiam 
de bărbatul care părea să nu se descurce cu cheia. 

— De ce sunt acuzat? 

— Ești acuzat de apatie, Spethmann, zise el. Ești acuzat de 
oportunism, de egoism și lașitate. 

Bărbatul în pardesiu gri își îndreptă spatele când am ajuns 
lângă el. Am simţit strânsoarea de pe braţul meu întărindu-se, și 
Medem se apropie mai mult de mine, pregătit să blocheze orice 
tentativă de fugă. 

Pălăria bărbatului era trasă mult în jos, gulerul hainei îi 
ascundea partea inferioară a feţei, însă îl recunoscusem. Silueta 
și masivitatea îl dăduseră de gol. 

A urmat o clipă - o fracțiune de secundă, nu mai mult - când 
cei cinci oameni de pe coridor, aflaţi atât de aproape unul de 
altul, încât fiecare i-ar fi putut atinge cu mâna pe ceilalți fără să 
fie măcar nevoit să se întindă, au știut ce era pe cale să se 
întâmple înainte să se întâmple ceva. A fost apoi o problemă 
simplă: cine se mișcă mai repede? 

Glonţul ţâșnește din ţeava armei cu o viteză de peste trei sute 
de metri pe secundă. Ochiul omului nu poate să-l vadă. Poate 
doar flacăra de la gura ţevii, poate fumul; apoi, dacă ţintașul e 
priceput, proiectilul lovește și, după ce șocul a trecut, simţurile 
primare nu mai sunt interesate de văz, ci de durere. Insă eu am 
văzut glontul. Am văzut discul minuscul de culoarea argintului 
mat ţâșnind din ţeava armei lui Kavi într-un norișor alb-cenușiu 
și venind spre mine. 

Și îmi amintesc că mi-am spus: Deci așa e să fii împușcat. 

O viaţă mai târziu, un pocnet asurzitor ajunse din urmă 
glonțul, ca și când cineva mi-ar fi detonat o petardă la un 
milimetru de ureche. Am simţit strânsoarea de pe braț slăbind 
brusc, în timp ce bărbatul care mă ţinuse se prăbușea la podea. 

Ușa în dreptul căreia se aflase Kavi se deschise violent și 
apăru un alt bărbat înarmat, care se ghemui chiar în timp ce 
ieșea. Licev! Trase de două ori. 


174 


Simultan, Kavi își îndreptă arma spre Berek Medem. Urmă altă 
explozie asurzitoare lângă urechea mea și m-am simţit smucit în 
spate. Ultimul foc fusese tras din revolverul lui Medem. Își 
petrecuse brațul pe după gâtul meu, ca să mă folosească drept 
scut. 

S-au tras alte focuri. Pocnete și trosnete, mai sălbatice, mai 
haotice decât primele. Vedeam sânge pe pereţi. Coridorul se 
umpluse cu fum înțepător, care duhnea oribil. Cineva ţipa, însă 
la urechile mele asurzite ajungea doar un fel de ecou slab. M-am 
împiedicat. Medem mă trăgea în sus în timp ce ne apropiam pe 
scară. Mă sufocam. Am ridicat mâinile ca să-i slăbesc 
strânsoarea, ca să lupt pentru aerul de care aveam o nevoie 
disperată. 

Împușcăturile se opriră. Am văzut buzele lui Licev mișcându- 
se ca să dea ordine pe care urechile mele nu le puteau auzi. El 
și Kavi erau pe jumătate ghemuiţi lângă una dintre mesele de 
mahon, cu braţele în care ţineau armele întinse înainte, cu 
fețele încordate, cu ochii mari. 

Ceva nou, o senzaţie nouă. Un obiect dur îmi apăsa tâmpla și 
din spate auzeam acum cuvinte - înjurături și ameninţări. 

— Dă-i drumul... 

— Îl omor... 

— Dă-i drumul lui Spethmann și te lăsăm să pleci... 

— Înapoi... 

— Nu te arestăm. Poţi să pleci. Dacă nu-i faci rău... 

Imobilizat și în curs de sufocare, cu ţeava pistolului la tâmplă, 
cu picioarele abia atingând covorul. Licev și Kavi înaintând cu 
jumătăţi precaute de pași, trecând peste corpurile celor doi 
bărbaţi pe care-i omorâseră. Un chiriaș îngrozit deschizând ușa 
și închizând-o într-o clipă. Sticlă spartă de la o lampă electrică. 
Apă vărsată dintr-o vază răsturnată. O petală albă de trandafir 
lipită pe pantoful meu stâng. 

Medem gâfâind. 

— Îl omor... 

Am ridicat mâinile și l-am tras de braţ ca să slăbesc presiunea 
de la gât. Medem mă strânse și mai tare și mă smuci înapoi. 

Ar fi prea mult să spun că a fost o decizie conștientă. Poate că 
n-a fost nimic altceva decât recunoașterea instinctivă a unui 
avantaj momentan. Sau, cine știe, simplă disperare. Simţindu-l 
pe Medem dezechilibrat, doar pentru o clipă, mi-am încordat 


175 


piciorul stâng și am împins cu toată puterea, izbindu-l de zid. Se 
auzi o altă detunătură. Praf și bucățele de ghips căzură peste 
noi din tavan, din locul în care ajunsese glonțul lui Medem. 

M-am răsucit și, aplecându-mă, l-am lovit în piept, încercând 
în același timp să-l trag în jos. Reuși să facă un pas înapoi și 
trase un foc în spatele meu, spre Licev și Kavi, obligându-i să se 
ascundă în spatele unei mese. 

Cum acum eu eram cel dezechilibrat, Medem mă împinse într- 
o parte. M-am prăbușit la podea. Se întoarse și o luă la fugă spre 
ușa care dădea spre scară. 

Înainte să ajungă la ea, ușa se deschise și își făcu apariţia 
Tolea, cu pistolul aţintit spre polonez. Berek Medem era mai 
rapid și mai nemilos. Tolea căzu la pământ de parcă i-ar fi fost 
retezate picioarele. Medem mai trase de două ori înainte să sară 
peste corpul lui Tolea și dispăru pe ușă. 

Kavi alergă până la locul în care Tolea zăcea cu faţa în jos. Se 
uită la Licev și clătină din cap. Mort. 

— Ce mizerie, l-am auzit pe Licev murmurând în timp ce 
evalua dezastrul. Apoi, către Kavi: Dispari. Acum! 

Kavi se uita la prietenul său mort. L-am auzit zicând: 

— Adio, tovarășe! 

După care se ridică, deschise ușa și cobori pe scară. 

Licev mă ajută să mă ridic. 

— Eşti teafăr? 

— Ce cauţi aici? am spus. 

— Rozental era supravegheat. Tolea te-a văzut în hol și mi-a 
telefonat, aşa că am venit cât de repede am putut. Bănuiam că 
o să te bagi singur în bucluc. 

Un chiriaş deschise încet ușa camerei și scoase capul pe 
coridor. 

— E în regulă, zise Licev. Sunt poliţist. A fost o tentativă de 
jaf. Închideţi ușa și rămâneţi în cameră până la noi ordine. 

Înspăimântat, omul se grăbi să se execute. 

— Tentativă de jaf? am spus. 

— Nu-i nevoie să stârnim și mai multă panică, îmi explică 
Licev. Kopelzon mai e cu Rozental? 

Ne-am îndreptat grăbiţi spre camera lui Rozental, cu Licev 
repetându-și ordinele către alţi locatari care ieșeau ezitant pe 
coridor. 

Ușa lui Rozental era întredeschisă. 


176 


— Kopelzon e înarmat? întrebă Licev. 

— Nu cred. 

Totuși, când Licev intră, o făcu cu revolverul pregătit. L-am 
urmat imediat, doar ca să-l găsesc pe Rozental privind încă 
tabla de șah. Aranjase iar poziţia critică dintre Marshall și 
Capablanca. Nimic altceva nu avea importanţă pentru el. 

Lîcev controlă baia și dulapurile. Kopelzon fugise. 

— Poliţia e pe drum, zise el. Rămâi aici până mă întorc după 
tine. 

— N-o să vrea să vorbească cu mine? Să-mi pună întrebări 
despre Berek Medem? 

— Nişte hoţi au încercat să intre într-o cameră. Din păcate 
pentru ei, s-a întâmplat să mă aflu și eu aici. Să nu spui altceva. 
Nu pomeni de Berek Medem. 

— Cine ești tu, Licev? 

— Cred că ţi-am spus deja numele meu. 

— Nu pun în discuţie numele tău. În schimb, priorităţile și 
loialităţile tale nu sunt tocmai limpezi. 

Am încercat să trec de el, însă îmi blocă drumul. 

— Unde te duci? 

— Trebuie să văd pe cineva, am spus. 

— Nu acum, mârâi Licev, împingându-mă înapoi. Vorbesc 
serios. Nu ieși din camera asta până nu vin să te iau. 

Plecă fără să mai adauge ceva. 

— De ce a schimbat turnurile? mormăi Rozental, scuturând 
din cap. N-are niciun sens. 

Am găsit o sticlă de vodcă și mi-am turnat un pahar întreg. L- 
am băut. Mi-am turnat încă unul. Nimic n-avea sens. 

e 

Din când în când, polițiștii băteau la ușă ca să verifice dacă 
eram în siguranţă. Directorul hotelului veni îngrozit să-și ceară 
personal iertare pentru nefericitele evenimente și să ofere 
mâncare, băutură și asigurări că nimic de felul acesta nu se mai 
întâmplase vreodată. Își exprimă speranţa că incidentul nu va 
strica sejurul oaspeților. 

Am folosit telefonul ca să sun la apartamentul de pe Balșoi. 
Nu răspunse nimeni. Am telefonat acasă. lar niciun răspuns. 
Începeam să fiu îngrijorez. Unde era Anna? Unde era Catherine? 


177 


Încă îmi răsuna un ţiuit ascuţit în urechi. Am încercat să-mi 
vâr degetele în ele și să suflu pe nas, într-un efort disperat de a-l 
alunga. După o vreme au început să mă doară. 

Licev se întoarse puţin după ora două. Tocmai îl vârâsem pe 
Rozental în pat; adormise instantaneu și deja sforăia încetișor. 

— Te duc acasă, Spethmann, spuse inspectorul. 

— Ți-am zis că trebuie să mă întâlnesc cu cineva, am 
protestat. 

— Cu cine? 

Cum nu răspundeam, zise: 

— Tocmai ţi-am salvat viaţa. Speram că asta ţi-a dovedit cât 
de mult țin la binele tău. 

— Vreau s-o văd pe Anna Ziatdinov, am spus. 

Se gândi o clipă. 

— Mai bine te duc eu. 


DOUĂZECI ȘI PATRU 


Străzile erau pustii și am ajuns repede la Podul Palatului. În 
apa neagră a Nevei sclipea luna, iar luminile electrice străluceau 
de-a lungul cheiului. 

— Medem a scăpat? am întrebat. 

— Se pare că da, îmi răspunse Licev nepăsător. 

— Nu pari îngrijorat. De ce i-ai spus lui Kavi să dispară? 

— N-avea niciun motiv să rămână. 

— Kavi nu-i poliţist, nu? 

— Nu. 

— E bolșevic. 

Lîcev îmi aruncă o privire piezișă. 

— Și tu la fel, am spus. 

Ridică din umeri, o recunoaștere tăcută. 

— Un spion bolșevic printre inspectorii de poliţie din Sankt 
Petersburg, am observat. Îmi aduc aminte cum îmi povesteai că 
te-ai născut în aceeași zi în care a fost asasinat ţarul Alexandru. 
Ai venit pe lume ca să nu îngădui să se întâmple din nou o 
asemenea grozăvie, așa spuneai. 

— Dacă vrei să-ţi joci rolul, zise Licev ridicând iar din umeri, 
trebuie să-ţi înveți replicile. 


178 


— Slujitor al justiţiei? 

— Replica asta e adevărată. 

— Se pare că sunt înconjurat de oameni cinstiţi, am remarcat, 
ceea ce e straniu. 

— De ce straniu? 

— Pentru că vă găsesc pe toţi așa de înspăimântători. 

Cotiserăm la Universitate și tocmai treceam de Academia de 
Științe. Urma să ajungem la apartament în mai puţin de cinci 
minute. 

Lîcev rupse tăcerea: 

— Cum ai caracteriza complotul lui Berek Medem? 

— Diletant, aș zice. 

— Continuă. 

— Kopelzon e un amator, așa că nu mă surprinde că a venit 
cu ceva atât de riscant. Însă Berek Medem e profesionist. E și 
nemilos și, din câte am văzut, foarte inteligent. Îmi vine greu să 
admit că ar putea crede că va merge. 

Lîcev surâse, ca și când voia să încurajeze un elev promiţător. 
Așa cum face un bun profesor, mă conduse spre concluzia 
corectă punând-mi o întrebare ajutătoare: 

— Bine, și dacă nu credea că va reuși, de ce și-a dat atâta 
osteneală? 

— Habar n-am, am recunoscut eu. 

— Pentru că altcineva vrea ca el să reușească, mă lămuri 
Licev. Cineva puternic, ale cărui interese coincid cu ale lui, cel 
puţin în această privinţă. 

— Cine? 

— Unde crezi că a fost Ohrana în toată vremea asta? Crezi că 
nu au aflat despre Kopelzon și opiniile lui politice? Sau despre 
prietenia lui bruscă cu Rozental? De ce crezi că a plasat 
colonelul Gan un agent în clădirea unde ai biroul? De ce crezi că 
vă urmărea Semevski pe tine și pe Rozental în noaptea aceea? 

Eram nedumerit. 

— Nu e complotul lui Kopelzon. Nu el l-a născocit. E opera lui 
Gan. 

Îmi luă o clipă să meditez la asta. 

— Ce tot spui? Ce interes ar avea șeful Ohranei să-l omoare 
pe ţar? 

La Academia Imperială de Artă, Lîcev o luă la dreapta. În faţă 
era intersecția cu Balșoi Prospekt. Am trecut de o droșcă al cărei 


179 


vizitiu își biciuia amarnic calul. În afară de el, nu mai era nimeni 
pe stradă. 

— Gan e un reacţionar progerman, continuă Licev. Conspiră, 
împreună cu prietenul lui Zinurov, cu Baronii Baltici și cu alţi 
reacțţionari progermani, să-l ucidă pe Nicolae. Țarul, știi bine, e 
profrancez și, în ochii lor, nu se ridică la înălțimea misiunii sfinte 
de a apăra autocraţia. Nu contează câte greșeli fac Kopelzon și 
Medem. Li se dă mână liberă. 

— Medem știe că e folosit de Gan? 

— Medem e foarte inteligent, e posibil să-și fi dat seama. N-ar 
schimba cu nimic lucrurile. Oricum, și el, și Gan obţin ceea ce 
vor: asasinarea ţarului. 

— Dar Kopelzon? El știe? 

— Prietenul tău a știut de la bun început. 

— Atunci de ce nu i-a spus lui Medem? 

— Pentru că nu vrea ca Medem să afle că e agent al Ohranei. 

M-am întors să-l privesc. Imi aruncă o privire nepăsătoare. 

— Kopelzon spionează grupurile de emigranţi polonezi din 
Paris, Berlin și Londra. Oriunde merge în turnee, are grijă să 
întâlnească exilați polonezi. E un erou pentru ei, și firește că 
sunt vorbăreţi. lar când se întoarce în Sankt Petersburg, 
Kopelzon se duce la colonelul Gan și îi spune tot. 

— De ce? Ce câștigă din asta? 

— Bani, zise Licev sec. Prietenului tău îi place să trăiască bine 
- sau poate n-ai observat? 

M-am gândit la toate mesele pe care le luaserăm la 
restaurante scumpe. Kopelzon era nechibzuit de generos. Să-și 
fi cheltuit banii din vinovăţie? 

l-am spus lui Licev s-o ia la stânga. 

— După asasinare, continuă inspectorul, Gan și prietenii lui 
vor instala o marionetă pe tron. Vor închide Duma, vor rupe 
alianţa cu Franţa, se vor alia cu Kaiserul și vor dezlănțui o 
cruciadă patriotică. Trebuie să le admiri inventivitatea; Gan 
plănuiește o lovitură care va trece drept o răzmeriță populară. 

— O să permiţi să se întâmple asta? am spus. 

Aici, Licev abandonă tonul degajat de până atunci. 

— Nu-i hotărârea mea, zise el cu o nuanță de amărăciune. 
Comitetul Central al partidului a fost, bineînţeles, informat 
despre tot. Acum analizează toate consecințele posibile. Când 
vor lua o hotărâre, voi primi instrucţiunile corespunzătoare. 


180 


— Consecinta va fi o baie de sânge, am spus. 

— Sunt două școli de gândire în cadrul conducerii partidului. 
Una se opune să lăsăm complotul să se desfășoare. Adepții ei 
susțin că, dacă ţara e panicată de un asasinat, Gan va avea 
libertatea să riposteze cu o mână de fier, iar revoluţia va fi 
amânată cu o generaţie. 

— Și cealaltă școală? 

— Adepții ei spun că, obiectiv, am atins limitele a ceea ce 
puteam obţine în actuala stare de lucruri. Spun că organizaţia 
noastră e înţesată de trădători și spioni, de pildă Regele. Spun 
că nu putem progresa decât într-o atmosferă de haos. 

— Și tu? am întrebat. Care-i părerea ta? 

— Părerea mea e orice hotărăște Comitetul Central, zise el. 

Ce să faci cu un asemenea om, cu unul pentru care fiecare 
alegere morală e complet dedicată nevoilor unei mașinării? 

— Decizia Comitetului Central poate fi inutilă, am obiectat. 
Dacă Rozental nu câștigă turneul, altcineva va merge la 
Peterhof - Lasker sau Capablanca -, iar planurile lui Medem se 
vor prăbuși de la sine. 

Clădirea în care era apartamentul apăru în faţa noastră. 

— Oprește aici, i-am cerut. 

Licev nu mă luă în seamă și merse mai departe o vreme, apoi 
coti la dreapta pe o stradă laterală. 

— Ce faci? l-am întrebat. 

— Era un automobil vizavi de clădire, îmi explică el. Trebuie 
să avem grijă. 

Am străbătut pe jos drumul pe care veniserăm. Automobilul 
oprit vizavi părea gol. 

— La ce etaj e apartamentul? întrebă Licev. 

— Acolo e, am spus, arătându-i o fereastră întunecată de la 
primul etaj. 

Lîcev aruncă o ultimă privire în jur, apoi se apropie de intrare. 

(J 

Am urcat pe scări până la primul etaj. Nimic nu se clintea în 
clădire. Lîcev își ţinea revolverul la fel ca Medem, cu ţeava în 
jos, paralelă cu dunga pantalonilor. Nu voia să riște nimic. 

— Când ai văzut-o ultima oară pe Anna? mă întrebă el. 

A trebuit să mă gândesc un pic. Cu foarte mult timp în urmă. 

— În dimineaţa asta. 

— Te așteaptă? 


181 


— Ea mi-a cerut să vin. 

Luă cheia și, făcându-mi semn să nu stau în dreptul ușii, o 
introduse încet în broască. Se auzi un clinchet, suficient de tare, 
mi s-a părut, cât să trezească morţii. Apartamentul era cufundat 
în beznă, iar singurul zgomot era ticăitul somnoros al unei 
pendule. Fără să aștepte ca ochii să ni se obișnuiască cu 
întunericul, Licev se strecură înaintea mea și dispăru în 
bucătărie, în partea stângă. 

Am înaintat și eu, încercând să-mi amintesc imaginea camerei 
și dispunerea mobilei. Exista un spaţiu liber, de la ușa din față, 
de-a lungul camerei de zi, până la micul coridor care ducea în 
dormitor. 

M-am împiedicat de ceva și am căzut stângaci pe ceea ce am 
recunoscut imediat, deși nu vedeam bine, că erau picioarele 
unui scaun răsturnat. 

Lîcev apăru într-o clipă lângă mine, cu revolverul ridicat. 

— Eu sunt, am spus repede. 

Aprinse lumina. M-am uitat la scaun. De ce era acolo? De ce 
era răsturnat? 

Ridicându-mă în picioare, am văzut că nu era singurul lucru 
care nu se afla la locul lui. Lângă masă era o ceașcă de ceai 
spartă. O măsuţă pentru scris fusese răsturnată, hârtii și tocuri 
erau împrăștiate peste tot. 

Inima mi se strânse de teamă. Am alergat în dormitor și am 
aprins lămpile Tiffany. Draperiile grele erau date la o parte, iar 
patul era nefăcut. Hainele Annei erau risipite peste tot. Am 
smuls plapuma de pe pat, ca și când Anna ar fi putut sta 
ascunsă sub ea. 

— Au luat-o, am strigat. Zinurov a luat-o. 

Brusc, Lîcev își duse un deget la buze. Taci! M-am uitat în jur, 
dar nu puteam să văd ceea ce el, în mod limpede, văzuse. 

— Mă duc la bucătărie, spuse Licev, cu o voce răsunătoare și 
plină. 

Însă, în loc să se îndrepte spre ușă, se furișă spre șifonierul 
masiv. Ridicând pistolul la înălțimea capului, apucă mânerul și, 
cu o mișcare fulgerătoare, deschise ușa. 

Bărbatul dinăuntru era și el înarmat și trase de două ori 
înainte ca Licev, dovedind mai multă forță și agilitate decât îmi 
închipuisem că avea, să-l răsucească și să-l arunce la podea. 
Revolverul necunoscutului alunecă până lângă picioarele mele. 


182 


Până să-l ridic, Licev își lăsase genunchiul drept pe pieptul 
bărbatului, ţintuindu-l la podea. Am pus revolverul în buzunarul 
hainei. 

— Unde e ea? ţipă Liîcev, înfigând ţeava armei în beregata 
bărbatului. 

— Nu mă împușca! Nu mă împușca! îl imploră bărbatul, care 
nu făcea niciun efort să se opună. 

— Unde-i Anna Petrovna? Spune-mi, nenorocitule, sau te 
omor. 

— Jur că nu știu! A plecat! 

— Cum adică a plecat? 

— Zinurov a trimis în dimineața asta doi oameni s-o ia, însă a 
scăpat de ei. Ne-a spus să așteptăm aici în caz că se întoarce 
jidanul. 

Licev se uită la mine, apoi la prizonierul lui. 

— „Ne-a spus”? zise Licev. Câţi sunteţi? 

Bărbatul înghiţi spasmodic. 

— Trei. 

— Unde sunt ceilalţi? 

— Afară. 

— În automobil? 

Bărbatul dădu din cap. 

Abia atunci am văzut un petic de hârtie pe pernă. Crezând că 
trebuie să fie de la Anna, m-am grăbit să-l iau. Biletul spunea: 


Fiica mea mi-a spus totul. Ai profitat de o femeie 
nefericită, vulnerabilă din pricina bolii. Scopul tău a 
fost să o pângărești, și ai reușit. De ochii lumii, pretinzi 
că ești rus, dar nu poti ascunde duhoarea rasei tale. 
Ești demn de dispret și revoltător dincolo de orice 
măsură. Vei învăța lectia pe care cei de felul tău 
trebuie să o învețe, și încă mai curând decât crezi. 


Creierul nu percepe imediat înțelesul mesajelor de felul 
acesta. Ajungem la sfârșit fără să fi citit cu adevărat începutul 
sau mijlocul; din pagină ies numai cuvinte răzlețe, un anumit ton 
sau o anumită insinuare. Duhoare. Pângărești. Demn de dispret. 
Am reluat textul de la capăt. Cuvintele nu se schimbaseră. „Vei 
învăţa lecţia pe care cei de felul tău trebuie să o învețe, și încă 
mai curând decât crezi.” 


183 


| l-am dat lui Lîcev. ÎI citi repede și zise imediat: 

— Trebuie să ieșim de-aici chiar acum. 

Se uită la bărbatul de pe podea. Fără avertisment, îi trase un 
glonţ în cap. 

— Să mergem, zise el, îndreptându-se spre coridor. 

Incremenit în fața acestei scene, nu făcusem nici măcar un 
pas când fereastra explodă brusc, acoperindu-mă cu o ploaie de 
sticlă spartă. Am simţit un ciob intrându-mi sub gulerul cămășii 
și, ducând instinctiv un deget spre gât, îmi amintesc că 
gândeam: Trebuie să am grijă când încerc să scot ciobul dacă 
nu vreau să mă tai. Apoi am observat o piatră de pavaj în 
mijlocul patului. M-am întors spre fereastră. O bucată mare de 
geam atârna ca un pumnal, încă prinsă în partea de sus a ramei. 

L-am auzit pe Licev strigând: 

— leși! 

Prin fereastra spartă zbură a doua piatră, de data aceasta 
blândă și graţioasă ca o frunză purtată de vânt. Ciobul în formă 
de pumnal căzu pe podea și se făcu țăndări. Și a doua piatră 
ateriză tot pe pat, dar mai sus, lângă perne. Avea un fitil, iar 
fitilul ardea. Nu era o piatră de pavaj. 

M-am năpustit cât puteam de repede pe coridor. Licev era în 
fața mea, pe jumătate alergând, pe jumătate aruncându-se 
înainte, ca un înotător care sare în apă. 

Cineva m-a ridicat și m-a împins în aer, și o rafală colosală a 
vâjâit pe lângă mine. A urmat un fulger orbitor. În clipa 
următoare am trecut printr-un furnal. Mi-am simţit părul de pe 
cap sfârâind. Mirosea ciudat, ca lâna arsă. Apoi am auzit și 
vuietul asurzitor. 

e 

Ce făceam acolo? Era groaznic de incomod. Stăteam cu capul 
în jos într-un spațiu foarte strâmt, cu bărbia în piept. Aveam praf 
în ochi și în nări și pe buze. Gura îmi era uscată, 
pergamentoasă. Cineva încerca să mă împăturească. Credeam 
că o să-mi plesnească spatele. Nu puteam respira. Apoi am 
alunecat în jos, îndelung. 


184 


DOUĂZECI ȘI CINCI 


În minunata Sală Albă a teatrului Marinski, Kopelzon cânta 
Partita Nr. 3 a lui Bach. Cât de mult îmi plăcea interpretarea lui, 
adevărul pe care îl aducea în muzică, modul în care îi elibera și 
deopotrivă îi controla farmecul și melancolia. Ce har avea, ce 
înțelegere sublimă. Urma notele, dar nu ceda niciodată în fața 
lor. Prin flexibilitate - și șiretenie! -, așa reușea Kopelzon să facă 
muzica aceea încântătoare numai a lui. Țarul și țarina se aflau în 
public, la fel Zinurov și Gan. Rozental sări deodată în picioare și 
zise: 

— Sunteţi toţi în zugzwang, doamnelor și domnilor. Nu puteţi 
scăpa. 

Unul dintre  magnificele candelabre căzu din tavan, 
spărgându-se în capul lui Kopelzon. Însă, când m-am dus să-mi 
dezgrop prietenul de sub muntele de diamante, nu pe el l-am 
găsit, ci capul murat al lui Yastrebov. L-am luat, l-am pus în 
buzunar și i l-am dus acasă lui Catherine. 

e 

Din când în când, patul se înclina violent, câteodată mai întâi 
la picioare, câteodată la cap. Fierea îmi urcase în gură. Voiam să 
mă trezesc. Voiam foarte tare să mă trezesc. Imi pierdeam 
echilibrul. Aș fi căzut în prăpastie dacă nu mi-aş fi întins brațele 
și nu aș fi început să zbor. Nu era zborul planat, lipsit de efort 
din vis, ci unul precar și înșelător, și de câteva ori aproape că m- 
am prăbușit. De fapt, eram un novice într-ale zborului. Mai rea 
decât greaţa era tulburarea groaznică din mintea mea, o beţie 
năucitoare pe care somnul nu reușea s-o vindece. 

e 

Nu puteam înceta să mă gândesc la șah. La început doar îmi 
înrăutăţise ameţeala, însă după o vreme m-a liniștit. Mă interesa 
o singură poziţie, iar vizualizarea ei fără vederea tablei, pe care 
o considerasem mereu atât de dificilă, deveni brusc posibilă. 


S SU | 
a aa 
a mima) 
ia 


ENEN 
Pa da aa | 


Spethmann - Kopelzon 
După 46... Dc7. Poate Spethmann câștiga pionul f, 
de importantă capitală? 


VZZZ 


Trebuia să fiu impecabil de precis și implacabil de necruţător. 
Totul depindea de pionul f. Dacă reușeam să câștig pionul f, 
câștigam partida. Însă cum să fac asta? Aveam rege și damă 
pentru atac, el avea rege și damă pentru apărare. Dacă jucam 
47. Dg7, Kopelzon ar fi răspuns: 47... De7, iar pionul f ar fi fost 
încă apărat. Dacă jucam apoi 48. d4, ar fi jucat 48... Dxe4 49. 
Dxf7+ Rd8 50. Dxa7 Dxd5+ 51. Rf8 De6 - și ar fi fost remiză. Nu 
avusesem niciodată o poziţie atât de bună împotriva lui 
Kopelzon și voiam nespus de tare să-l bat, din atât de multe 
motive. 

Totul depindea de pionul f. 

Și apoi, deodată, am văzut. Aveam răspunsul. 

Am deschis ochii. Gregori Petrov stătea lângă patul meu. 
Alături de el era Licev. 

— Aha, te-ai hotărât să revii printre noi, zise Petrov. 

Avea firimituri de pâine în mustață. 

— Catherine? 

Vocea îmi era răgușită. Licev îmi dădu să beau apă. 

— E în siguranţă, zise el. A fost aici de câteva ori. 

— Și Anna? 

— Fii liniștit. Și ea e în siguranţă. 

— Ce s-a întâmplat? Unde e? 

— Zinurov a trimis doi oameni la apartament ca s-o răpească. 
Au crezut că o să meargă de bunăvoie cu ei, însă ea n-a vrut. A 
reușit să scape și, în cele din urmă, s-a descurcat să ajungă la 


186 


tine acasă. l-a spus totul lui Catherine. Era târziu, dumneata erai 
deja la hotel. 

— La hotel? 

— La Astoria. Îți aduci aminte? 

— Aveam o petală de trandafir pe pantof, am mormăit. 

Licev și Petrov schimbară o privire. 

— Da, am spus. Imi aduc aminte. 

— Anna era disperată să te găsească și să te avertizeze să nu 
mergi la ea, continuă inspectorul. Catherine s-a dus la Saburov 
să te caute, însă plecaseși deja și nimeni nu știa unde. 

— Unde-i acum? 

— Intr-o casă sigură, nu departe de aici, zise Licev. 

— Unde e „aici”? 

Din ce puteam vedea, camera era sărăcăcios mobilată și nu 
prea curată. 

— Suntem în Viborg, zise Petrov cu o strâmbătură. Ai ajuns de 
unde-ai plecat, alături de muncitori. 

Mă ajută să mă ridic în capul oaselor. 

— Tu și Anna veţi pleca la Paris. 

— Ce tot spui? 

Petrov râse și se întoarse spre Licev. 

— Nu e prea recunoscător, nu, după toate strădaniile noastre? 

Intorcându-se din nou spre mine, zise: 

— Am aranjat totul: bilete, acte false. 

Scoase un pachetel. 

— Sunt pe numele domnului și doamnei Spiridonov, zise el, 
așezându-le lângă pat. 

— Ce-i aiureala asta cu Parisul? Nu plec la Paris. Nu plec 
nicăieri. 

— Îmi pare rău că trebuie să-ţi spun eu asta, Spethmann, zise 
Petrov distrându-se fățiș, însă până acum patru zile, în ciuda 
unui mic necaz cu un polițist excesiv de zelos - se întoarse să 
rânjească spre Licev -, erai un psihanalist respectat și un 
membru de vază al burgheziei din Sankt Petersburg. Din păcate, 
de la explozia din apartamentul de pe Balșoi, ești un criminal 
căutat zi și noapte. Poza ta a apărut în toate ziarele. 

Chiar și după ce mi-a pus un exemplar din Oratorul în mâini și 
mi-am văzut propria față holbându-se la mine, tot nu îmi venea 
să cred. Ştirea nu era lungă - doar trei sau patru paragrafe -, 
însă aveam aceeași dificultate pe care o avusesem cu biletul lui 


187 


Zinurov. Cuvintele erau suficient de clare, însă legătura dintre 
ele și sensul final erau indescifrabile. 

— Și tu ești aici, am spus, uitându-mă către Licev. 

— Da, și Licev a ajuns din erou al poliţiei din Sankt Petersburg 
un dezertor căutat, zise Petrov. E o lovitură nefericită pentru 
partid, dar o să trecem peste ea. 

— Am știut dintotdeauna că o să vină și ziua asta, zise Licev 
liniștit. În multe privinţe e o ușurare. 

Tonul lui Petrov deveni deodată sumbru. 

— Dacă Gan pune mâna pe tine, n-o să-ţi arate pic de milă. 

— Știu prea bine asta. 

Ochii îmi erau teribil de obosiţi, capul greu ca un bolovan. 

— A adormit, l-am auzit pe Licev. 

— Lasă-l să se odihnească, zise Petrov. Are de făcut un drum 
lung mâine. Ceva noutăţi despre Berek Medem? 

— Nimic, răspunse Licev. După Astoria a dispărut. 

— E tot în Sankt Petersburg. Dar scripcarul? 

— Kopelzon? S-a întors în apartamentul lui. Bănuiesc că n-are 
de ce să se teamă. 

— De nimic, zise Petrov. Gan n-o să îngăduie să i se întâmple 
nimic, cel puţin până când își duc la capăt asasinatul. După 
aceea, îl va arunca la lupi. 

— Ce crezi, Kopelzon știe? 

— Bineînţeles că nu. E atât de egolatru, încât probabil crede 
că noul regim îl va face duce sau prinţ. 

Se așternu o pauză scurtă. Apoi l-am auzit pe Licev întrebând: 

— Pot vorbi deschis? 

— Dă-i drumul, spuse Petrov cu o urmă de suspiciune. 

— După ce îl vor omori pe ţar, Gan se va folosi de isteria 
publică pentru a ne ataca. Nu sunt convins că o să supravieţuim. 
— Cred că subestimezi forța organizaţiei, zise Petrov scurt. 

— Putem să-i oprim dacă vrem, continuă Licev. Au încă nevoie 
de dublura lui Rozental și știm unde e. 

— Unde? 

— În casa de pe strada Kirocini. Kavi o supraveghează chiar 
acum. Eliminăm dublura și complotul se destramă. 

Vocea lui Petrov era severă. 

— Comitetul Central a luat o hotărâre. Nu trebuie să facem 
nimic pentru a împiedica atentatul. 

Se făcu tăcere. 


— Am fost limpede? întrebă Petrov. 
l-am auzit certându-se. Vocea lui Licev se ridica insistent. 
Petrov striga. Cel puţin nu se mai înclina patul cu mine. 


DOUĂZECI ȘI ȘASE 


Dacă ești doborât pe stradă, obișnuia tata să spună, verifică-ţi 
portofelul și boașele. Nu-mi păsa de portofel. Mă durea capul și 
în urechi îmi răsuna un bâzâit gros. Însă vedeam. Îmi simţeam 
degetele de la picioare. Le puteam mișca. Niciun os rupt. Mi-am 
trecut mâna peste faţă. Trebuia să mă bărbieresc. Mi-am pipăit 
părul. Era fărâmicios, nu uniform, ci în petice; puteam strivi câte 
o șuviță și să o frec apoi între degete până se făcea praf. 
Vasăzică părul îmi fusese ars. 

Stăteam într-un pat care nu era al meu, într-o cameră pe care 
n-o cunoșteam. Fumul de la focul de cărbuni, combinat cu 
mirosul lămpilor cu parafină și cu igrasia generalizată a clădirii 
producea o duhoare ascuţită care-mi înțepa nările. Din când în 
când tușeam convulsiv. Oriunde aș fi fost, mă aflam într-un 
cartier sărac - înapoi în locul în care începusem, în locul în care 
începuse tatăl meu, brutarul. 

M-am hotărât să mă dau jos din pat, dar am adormit din nou. 

e 

O mână răcoroasă îmi mângâia fruntea. Am deschis ochii. 
Catherine. Ochii ei albaștri imenși erau tulburaţi și îngrijorați. 
Uitasem cât de lungi îi erau genele. 

— Mama ta ţi-a invidiat mereu genele, am mormăit. 

Zâmbi și mă sărută. 

— Cum te simţi azi? 

— Mă doare capul. 

— Așa ai spus și ieri. 

— Ai fost aici ieri? 

— Am fost aici în fiecare zi. Nu puteau risca să te ducă la 
spital, așa că au aranjat să te trateze prietenul tău, doctorul 
Sokolov. Rănile erau superficiale, câteva arsuri, tăieturi și 
vânătăi, însă ai suferit o lovitură mai puternică. 

— În ce zi suntem? 


— E marţi, 26. Mintimer te-a adus aici după explozie, acum 
cinci zile. Arăţi mult mai bine decât atunci, zise ea, mijindu-și 
ochii ca să mă vadă mai bine. 

Mă ajută să mă ridic și începu să aranjeze pernele. 

— Poliţia mă caută, am spus. 

Îmi luă mâna și mi-o strânse. 

— Știu. Din cauza crimei din apartament. 

— Nu eu sunt autorul, am protestat, cu glasul răgușit din 
cauza aerului acru. 

— Știu, Mintimer mi-a spus tot. Poliţia îl caută și pe el. Au aflat 
că e bolșevic. Nu-ţi face griji, o dată ce te punem în tren, ești în 
siguranţă. 

— Nu mă duc, Catherine. Nu te părăsesc. 

— Trebuie, zise ea pe un ton ferm. 

— Atunci trebuie să vii și tu. 

— Nu, eu rămân, zise cu aceeași fermitate. 

— De ce? 

— Am intrat în partid. 

Am fost copleșit de teamă, de furie și mânie. Mi-am coborât 
brusc picioarele pe podea. 

— Îl omor pe Petrov! am strigat. Îl omor! 

— Nu m-am înscris din cauza lui Petrov. 

— Cine, atunci? Cine te-a convins? Licev? 

Râse de furia mea. 

— Te porți ca un pater familias burghez. 

— Sunt un pater familias burghez. Sunt tatăl tău și tu ești fiica 
mea. Nu ai nici nouăsprezece ani. Ești încă la universitate. Cum 
rămâne cu studiile tale? 

— Nu mai au ce să mă înveţe. 

— N-o să te las să îţi irosești viaţa așa. 

— Papa, nu cred că înţelegi. Am terminat cu vechea mea 
viață. După ce s-a întâmplat la Astoria și în apartamentul de pe 
Balşoi, colonelul Gan a făcut o percheziţie la noi acasă. Mă 
ascund acum, la fel ca tine. 

— Atunci trebuie să vii cu mine. O să-i spun lui Petrov și el o 
să te oblige să vii. 

Am văzut licărirea aceea familiară de hotărâre și de voinţă 
aprinzându-i-se în ochi. O costa mult, era împotriva spiritului 
aprig și a tuturor instinctelor ei, însă își învinse tentaţia de a se 
lua la harță cu mine. 


190 


— Dacă vrei, începu pe un ton de rău-augur, o să-ţi prezint 
motivele pentru care am intrat în partid. O să ţi le spun unul 
câte unul, începând cu situaţia amărâţilor care trăiesc pe 
străzile astea... 

— Nu poți să-mi spui nimic despre străzile astea. Aici m-am 
născut, nu uita! 

— Piotr Zinurov e fiul unui ţăran. Poate că își mai amintește 
câte ceva din acea viaţă, însă, chiar așa fiind, nu contează. N-a 
trăit-o mai mult decât ai trăit tu viaţa din Viborg. 

— Nu vreau să port conversaţia asta, am zis. 

— Bine, spuse ea. Nici pe mine nu mă interesează. 

Hotărârea ei era luată. Era încă o bătălie pe care n-o puteam 
câștiga. 

— Cred, am reluat după o vreme, că aș fi mai puţin rănit de 
ceea ce faci dacă ai arăta măcar un strop de tristețe pentru 
faptul că ne despărțim. 

— Simt tristă, mă asigură ea. 

— Nu se vede. 

— Copiii nu pot arăta atât de trişti cum vor părinţii. 

— Nu știu. Copiii altor părinţi par să se descurce în privinţa 
asta. 

— Atunci se prefac, zise ea. Ai vrea să mă prefac pentru tine? 
Te-ar face să te simţi mai bine? 

— Da, am spus. 

Râse și îmi luă mâna într-a ei. 

— Nu te cred. Ai căutat mereu adevărul. Toată munca ta 
însemnă căutarea adevărului, nu? 

Catherine fusese dintotdeauna o realistă. Chiar și în copilărie 
înțelegea că anumite decizii, oricât de dureroase, erau 
inevitabile, și că plânsul nu avea rost; mama ei - și eu, într-o 
oarecare măsură - prefera să facă și să vadă niște semne ale 
suferinţei sau ale tristeţii înainte de acceptare. 

Zise, înmuindu-și vocea: 

— Viaţa, așa cum o știam noi, s-a sfârșit, e istorie. Tot ce 
putem face e s-o luăm de la capăt, o viaţă nouă - una mai bună. 
Eu o să încep aici. 

— Și eu, atunci. 

Mă contrazise imediat: 

— Tu vrei să ai ce-ai avut înainte și nu poţi face asta în Sankt 
Petersburg. Zâmbi. Nu mai face fața asta așa de îngrijorată. 


191 


— Sunt îngrijorat. 

— Nu-i nevoie. Nu mai sunt singură. Acum fac parte din ceva, 
dintr-un organism în care fiecare îl protejează pe celălalt. 
Împreună, suntem puternici. 

— Chiar ar trebui să stai de vorbă cu Petrov despre realitatea 
acestui organism preţios înainte să începi să-i înalţi imnuri în 
fața mea, am spus tăios. Organismul pe care mi-l descrii e 
măcinat de invidie, amărăciune și trădare. 

Zâmbi îngăduitor. Ne uitam unul la altul. Mă simţeam prăbușit 
și gol, însă Catherine a fost cea care, spre surpriza mea, a 
început să plângă. l-am ţinut capul la pieptul meu, am sărutat-o 
pe creștet și i-am mângâiat părul fin. De data asta mi-a acceptat 
fără retineri îmbrăţișarea, ghemuindu-se lângă mine cum făcea 
și mama ei. l-am șoptit numele iar și iar. Asta voiam. Dacă nu 
tristeţe, atunci măcar sentiment autentic. În cele din urmă, i-am 
dat drumul. 

— Ti-e foame? 

Am spus că-mi era. A ieșit din cameră și câteva minute mai 
târziu s-a întors cu ceai, pâine și ciorbă de varză. 

— Cât e ceasul? am întrebat. 

— Tocmai a trecut de amiază. Uite, mănâncă, zise ea, 
ridicându-mi lingura la buze. Te așteaptă un drum lung. Trenul 
pleacă din gara Finlanda diseară la zece. Anna va fi în el. 

— Eşti supărată? am spus. Ti-am promis că n-o s-o mai văd. 

Amestecă cu lingura în farfurie și, fără să se uite la mine, zise: 

— Eu te-am pus să-mi promiţi că n-o s-o mai vezi. E o 
diferență. 

Venind de la Catherine, era o scuză în toată regula pentru 
păcatele trecute. _ 

— Ce părere ai despre ea? am întrebat precaut. Iți place? 

Îmi aruncă o privire ascuţită. Nu trebuia să-mi forțez norocul. 
Gura ei începu să articuleze un „Nu”, însă apoi zâmbi forțat, 
încercând să pară cât mai sinceră. 

— Da. Îmi place și te iubește foarte mult. 

Cei mai mulți dintre noi aprobă minciuna rostită pentru a 
proteja sentimentele celorlalţi. Eu nu făcusem asta niciodată, nu 
cu Catherine. 

Ne întrerupse larma unor voci ridicate care răzbătea din 
spatele ușii. 


192 


— Petrov s-a întors, mă lămuri ea. Vrea să-și ia rămas-bun de 
la tine. Te las să te îmbraci. Lidia a pregătit o valiză cu hainele 
tale, câteva cărţi și alte lucruri. E sub pat. 

— Catherine, am strigat-o când era în dreptul ușii. Ce face 
Rozental? Participă la turneu? 

— E al doilea de la coadă, răspunse. Toţi cunoscătorii de șah 
spun că acum nu mai are nicio șansă să câștige. 

Deci totul fusese în zadar. Complotul lui Gan, încercarea de a-l 
manipula pe cel mai căutat criminal din Rusia pentru a-l 
convinge să-l omoare pe ţar se împiedicase de unicul element 
pe care nu-l putea controla, deși avea tot dreptul să creadă ca 
își făcuse corect calculele. Îl cumpărase pe Kopelzon și îl 
păcălise pe Berek Medem, însă nu putuse orchestra partidele de 
șah a căror logică ar fi trebuit să le facă elementul cel mai 
previzibil din întregul plan. Gan trecuse cu vederea factorul 
uman. Îl trecuse cu vederea pe Rozental. Complotul lui ceruse 
viaţa nefericitului Leon Pikser. Ceruse și vieţile lui Tolea și ale 
celor doi tovarăși ai lui Medem pe coridorul de la etajul al 
patrulea al hotelului Astoria. Și cât de multe alte vieţi de care nu 
știam? Toate curmate în zadar. Planul se prăbușise de la sine. 

Încheieturile îmi înțepeniseră, iar umerii și șalele mă dureau. 
Mă mișcăm ca un bătrân. Mai că am leșinat când am tras valiza 
de sub pat, și la fel când mi-am luat cămașa. 

În timp ce mă îmbrăcam, mi-am dat seama că n-o să-l mai 
văd niciodată pe Kopelzon. N-o să-i mai aud niciodată muzica, 
cu toată pasiunea, graţia și capriciile ei, și cu promisiunea ei 
unică - aceea că eliberarea de servituţile omenești aproape că 
ne e la îndemână. Acum știam contrariul, pentru că discrepanta 
dintre om și interpretarea lui fusese expusă brutal; promisiunea 
era fără valoare. Interpretarea lui Kopelzon pretindea autorului 
ei cele mai bune instincte omenești, însă acțiunile omului nu 
erau deloc pe măsura lor. Iluzia dispăruse. Am început să plâng. 

Când am împins valiza la loc sub pat, am observat o cutie și 
am tras-o afară. În ea am găsit hainele pe care le purtasem în 
noaptea exploziei. Erau arse și rupte. Cracul drept al 
pantalonilor era numai zdrenţe. Haina îmi era pârlită și pătată 
de sânge. Am căutat prin buzunare. Am simţit ceva dur și greu. 
Am scos un pistol - arma pe care o lăsase să cadă bărbatul 
ascuns în dormitor. Nu mai mânuisem o armă de mulţi ani - nu 
mai vânasem după nașterea lui Catherine dar nu mă temusem 


193 


niciodată de arme. Am inspectat-o cu grijă; era un Mauser 
german. Am scos și am golit încărcătorul și, după ce l-am 
curățat, am numărat cu grijă gloanţele înainte să reintroduc 
magazia în lagărul ei. Am pus pistolul la talia pantalonilor, mi- 
am făcut nodul la cravată, am tras adânc aer în piept și m-am 
îndreptat spre ușă. 

e 

Camera era mică și cu tavanul jos, iar dușumeaua goală era 
prăfuită. Am văzut câteva scaune grosolane din lemn așezate în 
jurul unei mese simple pe care, lângă niște ziare, stăteau o 
sticlă goală de vin gruzin și două pahare murdare. Erau și farfurii 
cu resturi de chiftele, cu ciuperci murate și cartofi fierți. 

Gregori Petrov ședea pe un scaun, lăsat pe spate, și părea 
mohorât și încordat. Licev stătea în picioare. Îi întrerupsesem în 
toiul unei certe aprinse. Licev se întoarse cu spatele, ca să nu-i 
văd faţa descompusă. Petrov încropi un zâmbet. 

— Deci până la urmă te-ai hotărât să te dai jos din pat, 
Spethmann, zise el jovial. Nu prea devreme. Trenul tău pleacă 
diseară. 

Deși evident epuizat, era aranjat la patru ace într-un costum 
de in de culoarea smântânii, o cămașă de bumbac albastru 
închis și pantofi scumpi; nu era chiar imaginea asociată în mod 
tipic cu un tribun al poporului, și era cu atât mai nepotrivită 
pentru mahalaua în care ne aflam, însă Petrov nu-și trăda 
niciodată gusturile. Deschise o cutie argintie și-mi oferi o ţigară 
turcească. Am clătinat din cap. Aprinse una pentru el și una 
pentru Catherine. 

— Ai biletele, domnule Spiridonov? întrebă el. 

Am scos biletele și actele din buzunar și le-am examinat. 

— Eşti un cetățean din Sankt Petersburg, domnule Spiridonov, 
mă instrui el. Eşti inginer și călatorești la Paris pentru a discuta 
cu firma Lajanniere & Philibot proiectul de construire a unui pod 
nou peste Neva. 

— Sunt falsuri, zise Licev, însă de cea mai bună calitate. N-ar 
trebui să ai probleme la graniţă. 

— Și, ca să-ţi facem cât mai agreabilă cu putinţă lunga 
călătorie, zise Petrov cu un surâs malițios, am aranjat ca 
încântătoarea ta soţie Zinaida să te însoțească. 

Fotografia Annei din documentul de călătorie nu era reușită. O 
femeie mai în vârstă, crispată și obosită. 


194 


— Unde-i Anna? 

Petrov se ridică. 

— Răbdare, Spethmann. Poliţia te caută și - cu același zel, se 
cade să spunem - Zinurov o caută pe Anna. Afecţiunea Muntelui 
pentru fiica lui e uimitoare. Aranjamentele au fost făcute cu 
mare grijă. Nu le strica. 

Își luă haina și pălăria și aruncă o privire spre Catherine. 

— Metalurgiștii au anunţat grevă, zise el în chip de explicaţie. 

Catherine își strânse lucrurile. 

— Mergi și tu? am întrebat-o. 

— Catherine e acum secretara mea, răspunse Petrov în locul 
ei. 

Răsucindu-se ca să i se adreseze inspectorului, zise sever: 

— Ordinele tale sunt foarte precise, Licev. Ai grijă să le 
îndeplinești. 

Cei doi bărbaţi se priviră sfidător. Străduindu-se să-și 
stăpânească enervarea, Petrov se întoarse spre mine și întinse 
mâna. 

— Nu știu dacă o să ne mai vedem vreodată, Spethmann, așa 
că îţi urez noroc. 

— De ce mă ajuţi? am spus. Nu fac parte din partidul tău. Nu 
aprob ce faci și nici ce reprezinţi, cu atât mai puţin faptul că mi- 
ai recrutat fiica. 

— Nici mie nu-mi place ce reprezinţi tu, zise el cu un rictus, 
însă m-ai ajutat și eu știu să-mi plătesc datoriile. 

— Nici măcar nu sunt sigur că te-am ajutat. Am încercat, dar 
nu mi-ai dat voie niciodată. 

— Cât despre Catherine, spuse Petrov, am impresia că ia 
singură hotărârile. 

Zâmbi din nou și îmi strânse mâna. Catherine veni să mă 
sărute. 

— Ne vedem diseară la gară, zise ea. 


DOUĂZECI ȘI ȘAPTE 


După ce am rămas doar noi doi, Licev mi-a spus, nu ca sfat 
prietenesc, cât pentru a sublinia că voia să rămână singur: 
— Ar trebui să te odihnești. 


Arăta groaznic de nefericit când se trânti pe unul din scaunele 
de la masă. Nu-l mai văzusem niciodată în asemenea hal. Studie 
un ziar, îl aruncă dezgustat și luă altul. 

— Ai aflat de ce l-a omorât Gan pe Gulko? De ce a ordonat 
asasinarea unui editor care n-avea nimic de-a face cu 
complotul? 

— Catherine i-a găsit lui Yastrebov o slujbă la un restaurant... 

— La Urs - da, știu. 

— Întâmplător, într-o seară, unul dintre cei care au luat cina 
acolo a fost un ziarist - Gulko. Yastrebov probabil că nu știa cine 
era, așa că probabil că un alt chelner sau un alt mesean i l-a 
arătat pe Gulko. În orice caz, Yastrebov, care începea să aibă 
remușcări, s-a dus la Gulko și i-a spus fascinanta poveste despre 
cum a fost implicat într-un complot pentru a-l asasina pe ţar. 
Poate că Gulko l-a crezut, poate că nu - e pe de-a-ntregul posibil 
să fi crezut că Yastrebov fantaza. Din păcate pentru el, Gan, 
care-i supraveghea pe complotiști ca să se asigure că făceau ce 
trebuia, nu putea să riște. A făcut ca Yastrebov să fie asasinat în 
noaptea aia, iar în dimineaţa următoare Gulko a fost asasinat în 
timp ce traversa podul Poliţeiski, în drum spre slujbă. Cunoști 
restul. 

Tonul lui Licev spunea clar că voia să rămână singur. 

— Pot să iau ziarul ăsta? l-am întrebat, ridicând 
Petersburgskie Vedomosti. 

— Servește-te, răspunse el morocănos. 

M-aș fi întors în cameră dacă n-aș fi observat titlul: „Regele a 
murit!” M-am uitat la celelalte ziare. Titlurile din Vecia și din 
Oratorul erau asemănătoare: „Șah mat”. 

Primul meu gând a fost că i s-a întâmplat ceva lui Rozental, 
însă, luând Oratorul, am văzut că știrea n-avea nimic de-a face 
cu șahul. În după-amiaza zilei trecute, cadavrul lui Oleg 
Ivanovici Delianov fusese scos din Neva. Bolșevicul veteran 
fusese împușcat în ceafă, iar pe trup avea urme de tortură. O 
piesă de șah era legată cu sfoară de gâtul lui - un rege. 

— V-aţi găsit trădătorul, înțeleg. 

Licev mârâi sceptic. 

— Așa spun ziarele. 

Tonul lui mă puse în alertă. 

— Vrei să spui că au greșit? 


— De ce devin oamenii trădători? întrebă Licev retoric. Există 
întotdeauna un motiv, primesc întotdeauna ceva în schimb, 
palpabil sau nu. Dacă ai o aplecare spre lux, Ohrana îţi dă bani. 
Dacă ai un trecut stânjenitor, îţi ţine secretele secrete. Dacă ești 
un nimeni, poate să-ţi dea sentimentul importanței sau al 
omnipotenţei. Dacă ai dușmani, poate dezlănțui răzbunarea ta 
asupra celor pe care îi urăști. Însă Delianov era modest, nu prea 
inteligent, însă suficient de simpatic. Mi s-a părut întotdeauna că 
nu-l interesează proprietățile și banii. Purta haine vechi și 
cârpite. Era căsătorit, nevastă-sa era o bătrână grasă pe care o 
adora. N-a avut niciodată amante, nu mergea la curve. Pe 
deasupra, credea sincer în lupta muncitorilor. Trăia pentru 
revoluţie. 

— Te îndoiești că Delianov era Regele? 

— Ce motiv ar fi avut? zise Licev. Nu-l văd în postura asta. 

— De ce n-ai oprit asasinarea lui, dacă credeai că e 
nevinovat? 

— Partidul a hotărât. 

— Spui „partidul” de parcă ar fi o fiinţă. 

— Este. 

— Însă e alcătuit din indivizi. Indivizii iau hotărârile, nu 
entitatea. 

Mă privi disprețuitor. 

— Asta-i treaba partidului. N-are nimic de-a face cu tine, 
Spethmann. 

— Fiica mea face acum parte din organizaţia voastră, am zis, 
o organizaţie în care trădarea e atât de obișnuită, încât membrii 
ei se torturează și se ucid unii pe alţii. Asta înseamnă că are 
legătură cu mine. 

Licev ridică sticla, goli ultimele picături într-un pahar și o 
trânti la loc pe masă. 

— Dacă nu Delianov era Regele, atunci cine e? am spus. 

Scutură din cap. 

— Ar putea fi oricare din vreo cincizeci de inși - un miner, un 
lider de sindicat, un membru al Comitetului Central. 

Apucă iar sticla și, întorcând-o deasupra paharului, începu s-o 
scuture de parcă își reţinea încăpăţânată conţinutul. O aruncă în 
cealaltă parte a camerei. Sticla căzu pe dușumea, dar nu se 
sparse. Niciunul dintre noi nu mai vorbi preţ de câteva clipe 
lungi. 


197 


— De ce vă certaţi, tu și Petrov? l-am întrebat. 

Licev se ridică și se duse la fereastră. 

— Ce ordin ţi-a dat? 

Ezită un moment, apoi, tot cu spatele la mine, spuse: 

— Îmi amintea de hotărârea Comitetului Central de a lăsa 
asasinatul să se desfășoare. 

— Însă complotul a căzut deja, am spus. Aveau nevoie ca 
Rozental să câștige, ceea ce el n-o să facă. 

— Gan plănuiește asta de luni bune. El și Zinurov pregătesc 
terenul de ani întregi. Sunt pe punctul de a pune mâna pe 
putere. Chiar crezi că ar fi mizat totul pe rezultatul unui turneu 
de șah? Nu fi caraghios. 

— Atunci cum își propun s-o facă? 

— Aseară am descoperit că un anumit jucător de șah a avut 
onoarea de a fi invitat la o ocazie foarte specială. 

— Rozental? 

— Exact. A fost singurul jucător care a primit invitație. Nici 
măcar Lasker nu s-a bucurat de cinstea asta. 

— Despre ce ocazie vorbeşti? 

— Un recital susținut de prietenul tău Kopelzon la teatrul 
Marinski, diseară. Țarul și țarina vor fi prezenți. Dublura va lua 
locul lui Rozental și își va face treaba, iar până dimineață 
bolşevicii vor atârna de lampadarele de pe Nevski Prospekt. Insă 
nu-ți face griji, Spethmann. Tu o să fii la Paris cu amanta ta. 

M-am uitat la ceas: se apropia de două. Apoi m-am îndreptat 
spre ușă. 

— Ce crezi că faci? l-am auzit pe Lîcev strigând în urma mea. 

Nu l-am luat în seamă și am început să cobor scara 
mucegăită. Lîcev alergă după mine și mă apucă de brat. 

— Petrov a lăsat instrucțiuni să nu ieși din casă decât atunci 
când e vremea să mergi la gară, șuieră el. 

L-am împins și am coborât mai departe. Am ajuns pe o stradă 
îngustă și sordidă. Haine puse la uscat atârnau pe sforile întinse 
între ferestrele de la etaje. O duhoare oribilă, de-a dreptul fetidă 
emana din rigolele deschise. Habar n-aveam unde mă aflu. Am 
început să merg. 

— Spethmann, așteaptă! 

M-am întors și l-am văzut pe Licev la intrarea în clădire. 
Începu să înainteze spre mine. 

— Ce faci? mă întrebă el. 


— O să-l opresc pe Medem. 

— Și cum vrei să faci asta? 

— Mă duc la poliţie și le spun totul. 

Licev începu să râdă convulsiv, în hohote. 

— Evident, n-am prezentat clar situaţia. Ești căutat pentru 
crimă, Spethmann. O să fii arestat în clipa când calci pragul 
poliţiei, asta dacă nu te împușcă. Și să zicem că, dintr-un anumit 
motiv, nu te împușcă, pentru că au rămas fără muniţie sau au o 
criză de conștiință - cui crezi că îi vor raporta? Colonelului Gan. 

— Trebuie să încerc. Trebuie să fac ceva. Nu vor atârna doar 
bolșevici de lampadare. Trebuie să existe o cale, am strigat 
furios și m-am întors să plec. 

Lîcev mă prinse de braţ. 

— Există, zise el. 

e 

Am trecut de uzinele metalurgice. Muncitorii ieșeau pe porțile 
fabricilor. Era prea devreme, nu putea să fi fost sfârșitul turei 
lor. Am văzut câţiva bărbaţi desfăcând un drapel uriaș pe care 
scria: „Libertate și pâine!” Mai departe, am văzut bărbaţi, femei 
și copii venind cu drapele și pancarte care proclamau greva 
Sindicatului Metalurgiștilor. 

— Petrov a declarat greva, explică Licev. E sindicatul lui, aici a 
început. Li s-a alăturat când avea paisprezece ani. La 
șaisprezece era deja unul dintre șefii locali. L-ai auzit vreodată 
vorbind în public? 

— Încerc să evit întrunirile politice, am spus. 

— Nu știi ce pierzi. Gregori Petrov e electrizant. Când îl 
asculți, ţi se ridică părul la ceafă. Te cutremuri și te gândești: aș 
merge până la capătul lumii pentru omul ăsta. 

Licev se văzu nevoit să facă un ocol pentru a evita să fim 
blocați în mulţime. Trecuse de trei când am ajuns la podul 
Alexandrovski, pe care mărșăluia deja avangarda greviștilor 
însoţiţi de familiile lor. Strigau „Pâine și libertate!” și numele 
eroului lor, Gregori Petrov. 

— Incă te mai interesează ce s-a întâmplat în Kazan? zise 
Lîcev din senin, în timp ce ne târâm pe pod. Înainte să fiu 
obligat să dispar, am primit un raport complet de la foștii mei 
colegi din Kazan. 

— Dă-i drumul, am spus. 


— Îţi aduci aminte că era o crimă neelucidată - nu s-a mai 
trecut la punerea sub acuzare. 

— Cea a hoţului? 

— S-a dovedit că pe individ nu-l interesa jaful, ci mai degrabă 
răzbunarea. 

— Răzbunarea pe cine? 

— Erau doi bărbaţi în casa aceea, deși niciunul dintre ei nu 
locuia acolo. Era casa mamei lui. El se numea Oleg Yuratev. 
Dosarul - sau mai curând dosarele lui Yuratev sunt 
cuprinzătoare. 

Intram și ieșeam din mulţime. Am trecut de un căpitan de 
jandarmi care încerca să-i întoarcă pe greviști din drum. 

— Bunicul lui Yuratev fusese mujic. Fiul lui, tatăl lui Yuratev, a 
fost recrutat, însă nu înainte de a lăsa însărcinată o tânără din 
satul lui, Irina. Gurile rele și bârfitorii pretind că n-a fost nicio 
căsătorie legală. Copilul nu și-a văzut tatăl până când el s-a 
întors acasă după războiul Crimeii, vreme la care avea deja 
aproape zece ani. După toate relatările, era precoce și îi 
scăpase deja mamei lui din mână. Tatăl lui a dispărut din nou, 
iar mama s-a apucat de băut și, probabil, se culca. Se pare că 
un preot din partea locului s-a interesat de tânărul Oleg și s-a 
îngrijit să primească o educaţie. Insă a avut necazuri la 
universitate - era ţăran, la urma urmelor, și pe deasupra copil 
din flori. 

Licev se întoarse spre mine și îmi aruncă acel tip de privire 
care anunţă o informație surprinzătoare. 

— La universitate, tânărul Oleg s-a alăturat unui grup terorist. 
Singura speranţă de salvare a sufletului rusesc era prin acţiune, 
prin fapte, bombe și arme. S-a alăturat Voinţei Poporului. În 
1876, guvernatorul guberniei a fost asasinat de un tânăr 
înarmat cu un revolver - nimeni altul decât Oleg Yuratev. Asta l- 
a propulsat în ierarhia organizaţiei și a devenit membru al 
Comitetului Executiv. Au urmat multe asasinate. Poliţişti, ofiţeri, 
guvernatori, miniștri. Eficienţa și devotamentul i-au întărit 
reputaţia printre camarazi. Mai era însă ceva. Bărbatul atât de 
admirat pentru dăruire faţă de cauza revoluţionară era un 
trădător. 

Ajunseserăm aproape de capătul podului. 

— Nu e limpede dacă Yuratev a fost agent dublu încă de la 
începutul carierei sale de terorist sau dacă a fost dezamăgit și 


200 


și-a oferit serviciile poliţiei secrete. E sigur însă că el a fost 
instrumentul cu ajutorul căruia a fost distrusă Voința Poporului 
și, pentru serviciile lui, a primit un nume nou, amnistierea și 
banii cu care și-a clădit averea. 

— Zinurov? am spus. 

— Dosarele nu dau noul nume al lui Yuratev, însă nu prea 
încape îndoială. Piotr Zinurov și Oleg Yuratev sunt una și aceeași 
persoană. 

Lîcev îmi dădu timp să diger informaţia. 

După o vreme, am spus: 

— Ce legătură are asta cu uciderea hoțului din Kazan? 

— Yuratev a trebuit să meargă la Kazan ca să se întâlnească 
cu ofițerul din Ohrana cu care colaborase când era membru al 
Voinţei Poporului. Cumva, unul din foștii lui camarazi a aflat că 
amândoi erau în casa mamei lui Yuratev. S-a strecurat înăuntru 
și a încercat să-i ucidă. Aproape că a reușit. Amândoi au fost 
grav răniți. Ar fi murit dacă nu ar fi fost găsită o fetiţă care 
rătăcea pe străzi acoperită de sânge și strigând că avusese loco 
crimă. 

— Cine era ofițerul din Ohrana care era în casă cu Zinurov? 

— Sunt sigur că ai ghicit deja. 

— Colonelul Gan. 

— Pe-atunci era căpitan. 

Eram pe Liteini Prospekt și ne apropiam de strada Kirocini. 

— Așteaptă un minut, am zis. Trebuie să-l văd pe Rozental. 

— N-avem timp. 

— Casa Saburov e un pic mai sus. Stăm numai zece minute. 

— Nu, strigă Licev. 

— L-am lăsat pe Rozental într-o stare jalnică. Trebuie să-l văd. 

Licev înjură în timp ce treceam de strada Kirocini și ne 
îndreptam spre casa Saburov. 

e 

Sala de bal adăpostea trei din cele cinci mese, iar celelalte 
două se găseau în camerele alăturate. Când am ajuns noi, 
partidele erau deja în plină desfășurare. Grupurile de spectatori 
se plimbau de colo-colo, de la o masă la alta, după cum se 
întețeau și se linișteau încleștările. 

Rozental nu se vedea nicăieri. 

— Scuzaţi-mă, am șoptit către un spectator, cu cine joacă 
Rozental? 


201 


Bărbatul îmi arătă masa din mijlocul sălii, la care ședea 
Lasker, picior peste picior, cu braţul drept atârnând leneș pe 
speteaza scaunului. Tinea un trabuc între degete. 

— Cine mută? am întrebat. 

— Lasker. Rozental a luat cu calul la d2. 

M-am uitat prin sală, însă nu l-am văzut nici acum. 

— Unde-i? am șoptit. 

— Uită-te atent acolo, zise Licev, atrăgându-mi atenţia asupra 
unui ghiveci cu un palmier din dreapta mea, în spatele căruia, 
după două-trei clipe, am distins silueta lui Rozental. 

— E bizar, zise spectatorul, observându-mi abia atunci părul 
ars; privirea îi trecu politicos peste el înainte să continue: își 
face mutarea, apoi se întoarce și se ascunde după palmier. 
Revine doar după ce Lasker mută și el și apasă pe ceas. Pierde 
mult timp de gândire. E al doilea de la coadă - vă vine să 
credeţi? Cine ar fi crezut că marele Avrom Chilowicz va juca așa 
de prost? 

l-am spus lui Licev să mă aștepte. 

— Nu sta mult, șopti el în timp ce mă apropiam de palmier. 

— Avrom, am spus blând, ce faci aici? 

Nu-mi răspunse. 

— N-ar trebui să fii la tablă, să studiezi poziţia? 

— N-am nevoie s-o studiez, zise Rozental atât de încet, încât 
abia l-am auzit. 

— Dar de ce te ascunzi așa? 

— Nu mă ascund. 

Faţa îi era parțial ascunsă de frunzele ascuţite ale palmierului, 
însă îi vedeam ochii căprui, trişti și neliniștiți. 

— Atunci ce faci? 

— Nu vreau să deranjez pe nimeni. 

— Pe cine deranjezi? 

— Pe doctorul Lasker, zise după o clipă. Nu vreau să-l ofensez 
cu nimic pe adversarul meu. 

— Dar nu-l ofensezi. 

— Prezenţa mea îl ofensează. Sunt o ofensă pentru oricine. 

— Nu-i adevărat, am spus. Te rog, Avrom, întoarce-te la masă. 

Scutură din cap - nu. 

Eram furios pe mine însumi. Nu reușisem să-l ajut câtuși de 
puţin. Și mă simţeam disperat de trist: talentul lui Rozental nu 
era deloc mai mic decât cel al marilor jucători prezenţi, însă 


202 


vedeam acum foarte limpede că evreul din ștetl nu va avea nici 
măcar succesul concurenţilor inferiori lui. Nu că ar fi pierdut 
șansa măreției - șansa însăși nu fusese niciodată mai mult decât 
o iluzie. 

— Adio, Avrom, am zis. 

— Adio. 

Cuvântul avea tot atât de mult sens pentru el cât ar fi avut 
pentru un copil care-i răspunde unui adult pe care nu-l 
cunoaște. 

M-am întors la Licev. Spre groaza mea, la doar câţiva pași, 
Saburov era angajat într-o conversaţie jovială cu alţi doi membri 
ai Asociaţiei de Șah din Sankt Petersburg. Tocmai dădea din cap 
în semn de aprobare viguroasă față de ceea ce spusese 
interlocutorul lui. Preţ de o clipă am crezut că s-ar putea să nu 
mă vadă. Apoi, deodată, se uită spre mine, alertat instinctiv de 
privirea insistentă a cuiva, și privirea i se întâlni cu a mea. 
Ramase cu gura căscată și păli. 

M-am dus lângă masa de joc, unde Lasker era încă absorbit în 
gânduri, și i-am șoptit lui Licev: 

— Am fost recunoscut. Să mergem. 

În timp ce ne îndepărtam, spectatorii au murmurat în cor, 
cântărind poziția. Uitându-mă peste umăr, l-am văzut pe Lasker 
luând calul la d2 cu dama. Apăsă ceasul, deblocându-l pe al lui 
Rozental. Ca o singură fiinţă, spectatorii întoarseră capetele 
spre palmierul din ghiveci, de după care se ivi imediat Rozental, 
cu capul plecat, cu braţele lăsate pe lângă corp, cu pumnii 
încleștaţi. Se așeză și, după ce privi cât se poate de scurt noua 
poziție, mută pionul f cu un pătrat. Ridică brusc capul și începu 
să alunge muștele care-l chinuiau. Apăsă ceasul, murmură niște 
scuze și se întoarse la palmier. Doi sau trei spectatori râseră 
înfundat. 

Saburov și cei doi interlocutori ai lui se uitau ţintă la noi. 

Am coborât și ne-am îndreptat grăbiţi spre ușă. leșeam în 
stradă, când cineva strigă: 

— Opriţi-i pe oamenii ăia! 

e 

Am alergat spre automobil, pe care Lîcev îl lăsase în fața 
spitalului Maria, spre Nevski. Se aruncă la volan, în timp ce eu 
porneam motorul. Privind peste mașină spre casa Saburov, am 
văzut cam șase inși alergând pe trepte în jos. Strigau și arătau 


203 


în direcția noastră. Apoi, două suflete mai curajoase o luară la 
fugă spre noi. 

Motorul se trezi la viață și am sărit lângă Licev. 

— Va trebui să ne păzim spatele de-acum încolo, zise el, 
îndreptându-se spre intersecţia cu Nevski, care se afla la vreo 
250 de sazheni. 

La ora aceea, Nevski e întotdeauna înțesat de trecători, 
trăsuri, taxiuri, droște, camioane, căruțe și automobile și îmi 
făceam griji că o să fim ajunși din urmă de bărbaţii care acum 
alergau din răsputeri după noi. Insă în acea zi bulevardul era 
aproape pustiu; traficul firav de pe stradă era îndreptat în 
întregime în sensul opus, iar șoferii și vizitii erau neobișnuit de 
liniștiți. 

— Avem noroc! strigă Licev, apăsând pe accelerație. 

Ne-am desprins de urmaăritori la colţul cu Liteini Prospekt. 
Licev continuă pe Fontanka, cu un zâmbet de satisfacţie 
jucându-i pe buze. 

Dar ceva nu era în regulă. 

— Ce se întâmplă? am spus. 

O femeie trecu grăbită pe lângă noi, urmând trăsurile și 
droștele care mergeau în sensul opus. Urmară apoi patru sau 
cinci bărbaţi. Se opriră și se uitară înapoi, în lungul străzii pe 
care veniseră, cu o expresie în care se amestecau uimirea și 
teama, apoi fugiră mai departe. Oamenii alergau înspăimântați, 
se revărsau pe stradă, ciocnindu-se unul de altul în disperarea 
lor de a scăpa. 

De ce anume, totuși? 

La Biserica Armenească, mulţimea ne obligă să ne oprim. 
Licev se puse pe strigat și pe claxonat, însă nu se mai punea 
problema înaintării. Puse automobilul în marșarier și încercă să 
dea înapoi, dar aglomeraţia din jurul nostru bloca orice mișcare. 

M-am uitat la ceas. Era aproape patru după-amiaza. 

— Va trebui să mergem pe jos, zise Licev, coborând repede 
din mașină. Hai! 

L-am urmat fără să stau pe gânduri. 

Un copil se împiedică și căzu în faţa noastră. Un tânăr fugind 
în urma lui sări peste mogâldeaţa inertă, însă cei din spatele lui 
nu reușiră să-l evite. Mai mult de o duzină de oameni au fost 
implicaţi în coliziune. Bărbaţii începură să înjure, femeile să ţipe. 

Atunci au fost trase primele focuri. 


204 


Unul dintre bărbaţii care se târâse afară din grămadă se 
aplecă deodată înainte, de parcă cineva l-ar fi lovit din spate. 
Am văzut un alt om clătinându-se, nesigur pe picioare, și 
căutând disperat ceva de care să se agaţe. Găsi un felinar și se 
agăţă de el ca un marinar încleștându-se de catarg pe vreme de 
furtună. Avea o rană mare și sângerândă sub șale. Pământul de 
sub tălpile lui era înșelător, nu se mai putea bizui pe picioare, și 
totuși nu voia să cedeze. L-am privit îngrozit în timp ce își aduna 
forțele pentru un ultim efort. Dădu drumul stâlpului, făcu doi sau 
trei pași bălăbăniţi și se prăbuși în fața mea. 

M-am aplecat peste el. Încă respira. Glonţul intrase prin 
pantaloni în zona șezutului, un pic spre dreapta. L-am întors. Se 
chinui să tragă aer în piept și bâigui: 

— Mamă... 

Apoi închise ochii. 

— Spethmann, vino! răcni Licev. 

Am văzut un soldat în faţa Dumei, cu baioneta la armă. Ne-am 
privit în ochi o clipă, înainte ca el să-și piardă interesul pentru 
mine și să fugă mai departe, probabil spre altă încăierare. 

Licev mă trase după el. 

— Trebuie să mergem! urlă el. 

— Ajută-mă să-l trag pe omul ăsta din stradă, am strigat. 

Urmară alte împușcături, trei sau patru, dar era imposibil de 
spus de unde veneau și care erau ţintele. 

— Lasă-l! ţipă Licev. Trebuie să ajungem pe strada Kirocini. 
Acum! 

— Nu-l putem lăsa, am protestat. 

Lîcev îmi aruncă o privire dezgustată și plecă singur. M-am 
chinuit să-l ridic, însă bărbatul avea greutatea inertă a unui 
cadavru. Cineva se apropie - un muncitor, judecând după haine 
- și zise gâfâind: 

— E rănit? 

— A fost împușcat, am zis. 

— Repede, zise omul, înainte să pună soldaţii mâna pe el. 

Cu ceva efort, am început să-l târâm. 

— Să-l ducem în biserică, am spus în timp ce înaintam 
clătinându-ne. Ce se întâmplă acolo jos? 

— Veneam în sus pe Nevski, zise bărbatul, cu răsuflarea tăiată 
și faţa schimonosită de efort. Totul era pașnic, și dintr-odată, 


205 


soldaţii au început să tragă. Dumnezeu știe câţi au omorât. Se 
repetă Duminica Sângeroasă. 

Până la biserică mai erau nici douăzeci de sazheni, când doi 
cazaci călare se apropiară ameninţător de noi. 

— Fugi! strigă muncitorul, dând brusc drumul rănitului. O să 
ne omoare! 

O luă la goană, însă nu apucă să facă mai mult de douăzeci 
de pași până să fie prins. 

Al doilea cazac gonea spre mine. Eram hipnotizat de mișcările 
fluide, extraordinar de frumoase, cu care își controla calul. 
Mustaţa lungă îi era sură, și ajunsese atât de aproape, încât 
puteam să văd că pielea îi era ciupită de vărsat și pătată cu 
roșu. Își schimbă centrul de greutate, aplecându-se ușor spre 
dreapta. Își pregătea lovitura. 

Întinse sabia, apoi se smuci violent îndărăt în șa, înainte să 
cadă în faţă și să treacă în galop pe lângă mine, inofensiv. Sabia 
care zăngăni pe caldarâm lângă mine era deja pătată de sânge; 
n-aș fi fost prima victimă a cazacului din acea zi. 

Lîcev ţinea un revolver în mână. Am privit în jos, spre omul pe 
care încercasem să-l ajut. 

— Lasă-l, a murit. 

Lîcev mă trase într-un pasaj îngust care pornea dintr-o latură 
a bisericii. În câteva minute eram pe cheiul Fontanka. Am 
traversat canalul și am ajuns din nou pe Liteini Prospekt, undeva 
la nord de casa Saburov. Trebuia să mă opresc, să-mi trag 
rasuflarea. Mă simţeam ametit și slăbit. 

La Catedrala Schimbării la Faţă, acolo unde Kirocini se 
întretaie cu Liteini, se dăduse foc unui tramvai. 


DOUĂZECI ȘI OPT 


Strada Kirocini numărul 19 era adresa pe care i-o dăduse 
Berek Medem la Moscova lui Yastrebov, când îl recrutase pe 
tânărul idealist. Din câte știau conspiratorii, erau în siguranță 
acolo. Pe de altă parte, nu știau că Yastrebov îi spusese lui 
Catherine despre ea și că, prin mine, ajunsese la urechile lui 
Liîcev. 


206 


Kavi era în clădirea de vizavi, într-un apartament de la etajul 
al doilea, închiriat de Licev. Era plictisit și iritat, cu atât mai mult 
cu cât auzise ceva despre agitația din oraș. Om al străzii și 
luptător, îl scotea din sărite inactivitatea la care îl condamna 
rolul de observator. A fost și mai furios când Licev i-a spus de ce 
ne aflam acolo. 

— N-o să plâng dacă îl omoară pe ţar. 

— N-o să moară numai ţarul, zise răbdător Licev. Gan și 
Baronii Baltici vor folosi asasinatul ca pretext împotriva noastră. 
O să fim spulberaţi. 

Kavi își scărpină bărbia. 

— Nu știu, Mintimer, zise el. De vreme ce Comitetul Central a 
hotărât să lase complotul să se desfășoare... 

— Au hotărât doar pentru că i-a convins Petrov. Dublura va 
pleca în curând spre teatru. Dacă vrem să facem asta, trebuie s- 
o facem acum. 

— Avem nevoie de disciplină, Mintimer. O dată ce s-a dat un 
ordin, trebuie să fie executat. 

— Kavi, știi în adâncul inimii că am dreptate. Știi că va fi un 
dezastru pentru noi. 

— Nu doar pentru voi, am intervenit. Pentru toată lumea. 

Kavi se încruntă mânios și Licev începu să examineze 
podeaua. N-aveam dreptul să spun nimic aici. 

— Nu-mi place să acţionez împotriva ordinelor Comitetului 
Central, zise Kavi. 

— Dacă nu facem asta, nu va mai fi niciun comitet central. Nu 
va mai fi niciun partid. Baronii Baltici vor prelua controlul. 

Kavi măsura camera cu pasul, încruntându-se și agitându-se. 

— O să avem o mare problemă, zise. 

— Mai mare decât dacă am fi spânzurați de un felinar? 

Kavi se opri, privi spre tavan și răsuflă greu. 

— Bine, zise în cele din urmă. Însă tu vei da explicaţiile. 

— O să le spun că te-am minţit, spuse Licev, bătându-l pe 
spate. O să le spun că te-am minţit că s-a schimbat hotărârea 
Comitetului Central. 

Kavi scoase cuțitul și îi verifică tăișul. 

— Nu-i nevoie să-l omori, am intervenit. Tot ce ai de făcute 
să-l împiedici să meargă la recital. 

Kavi îmi aruncă o privire compătimitoare. 


— Așteaptă-mă aici, îmi zise Lîcev. Când mă întorc, mergem 
la gară. Încă nu-i ora cinci. Chiar dacă trebuie să mergem pe jos 
tot drumul, avem destul timp. 

Kavi desfăcu în fața noastră un revolver uriaș și îi umplu cu 
grijă cu cartușe toate camerele, înainte de a-l închide cu zgomot 
la loc. 

— Fă-ţi ceai, zise Licev. Mă întorc repede. 

— Stai o clipă, am zis. Era și mama lui Yuratev în casa din 
Kazan în noaptea în care a intrat falsul hoț? 

— Nu, zise Licev. Conform rapoartelor poliţiei, murise cu doi 
ani mai devreme. 

Deci Zinurov spusese adevărul, cel puţin în această privință. 
Anna combinase probabil moartea ei cu atacul brutal la care 
fusese martoră când avea paisprezece ani. 

— Cum a murit? 

— După o căzătură. Moartea a fost înregistrată ca 
accidentală. 

— Au fost ceva suspiciuni? 

— Din punctul de vedere al unui poliţist care citește printre 
rânduri, da, multe. 

Avea Anna dreptate, până la urmă? 

— Crezi că Zinurov a omorât-o? 

— După inspectorul care a investigat cazul, nu. A crezut că 
Zinurov îl proteja pe adevăratul asasin. 

— Cine a fost adevăratul asasin? 

— Ești sigur că vrei să știi? 

Am tăcut. 

Licev zise: 

— lrina Yuratev nu era babușka iubită a vreunui copil. Era o 
bătrână beţivă, spurcată la gură și vulgară. 

Putea și nu putea fi adevărat. Cine eram eu să știu adevărul? 
Cine era Lîcev? Însă chiar așa să fi fost sau chiar mai rău, tot nu 
justifica crima. 

Licev și Kavi își verificară pentru ultima oară armele. Licev se 
asigură că pistolul său avea glonț pe ţeavă. 

— A, Spethmann, zise deodată Kavi, voiam să te întreb cum a 
mers partida ta cu Kopelzon? 

Mi-au trebuit două-trei clipe să înţeleg despre ce vorbea. M- 
am uitat la el. 

— Adică mutarea pe care ţi-am dat-o a fost zadarnică? 


208 


— Mă tem că da, am spus. 

Râse în timp ce închidea ușa în urma lui. 

Totul în zadar. 

e 

M-am dus la fereastra din faţă a apartamentului. Un minut 
sau două mai târziu, i-am văzut pe Kavi și Licev, cu mâinile 
înfundate în buzunarele pardesielor, traversând strada către 
casa cu numărul 19. 

În câteva ore se va termina totul. Invitaţii vor ajunge la teatrul 
Marinski și vor intra în Sala Albă. Kopelzon va fi mai nervos 
decât de obicei. Va scruta feţele tuturor, așteptând să apară 
dintr-o clipă în alta dublura lui Rozental. Și apoi se vor ridica toţi 
și se vor înclina, în timp ce ţarul și țarina vor merge la locurile 
lor. Unde era dublura? Kopelzon va asuda în momentul acela. 
Unde era dublura? 

Eu voi fi în trenul de Paris, împreună cu Anna. 

Licev și Kavi se apropiară de ușa cu numărul 19. Aruncară o 
privire rapidă în jur. Licev dădu din cap și scoase pistolul. Uriașul 
cazac împinse cu umărul o dată, de două ori. Zgomotul lemnului 
rupt se auzi pe toată strada. Balamaua de sus cedă și ușa se 
deschise. 

Lîcev și Kavi năvăliră înăuntru. 

Știam că îl vor ucide, însă, chiar și așa, m-am înfiorat la primul 
foc. Eram pe cale să mă întorc, când am văzut pe cineva ieșind 
împleticit prin ușa spartă. 

Kavi avea încă pistolul în mână, dar nu mai putea face nimic 
cu el. Se prăbuși pe pavaj. 

O clipă mai târziu ieși Licev, cu mâinile deasupra capului, 
înconjurat de șase oameni înarmaţi cu pistoale și carabine. 
Colonelul Gan, impecabil în uniforma lui de cavalerie, îi urma. Cu 
el era bărbatul pe care îl confundasem cândva, pentru scurtă 
vreme, cu Rozental. Un automobil se apropie imediat și dublura 
urcă în el. În vreme ce se îndepărta, Gan se întoarse spre Lîcev 
și îi oferi o ţigară. Licev clătină din cap. 

Abia atunci am observat că doi dintre oamenii lui Gan 
traversau grăbiţi strada. Veneau după mine. 

e 

Eram pe palier când mi-am dat seama că, dacă aș fi încercat 

să scap prin faţă, m-aș fi întâlnit cu oamenii lui Gan. Am fugit 


209 


înapoi în apartament și am trântit ușa după mine. Aveam o 
armă în buzunar, dar știam că n-aș fi în stare s-o folosesc. 

Am alergat într-un dormitor din spate și m-am dus la 
fereastră. Nu se deschidea. M-am dus în baie, unde fereastra 
era deja deschisă. M-am uitat afară. Dedesubt era o grădină. Era 
mult până jos. 

Ajunseseră la ușă. 

M-am uitat iar pe geam. Am văzut un copac, însă n-aveam 
cum să ajung la ramurile lui. 

Cineva izbea cu umărul în ușă, cum făcuse Kavi. 

M-am urcat pe pervaz. Pe zid era o pergolă cu iederă, aproape 
imaterială crescând pe ea, dar era prea departe. 

Am auzit ușa spărgându-se. Am sărit în gol, împingând cu 
picioarele în pervaz cât de tare puteam. 

e 

Două fețe se uitau în jos la mine. Pentru o clipă, n-am fost 
sigur unde mă aflam sau de ce le stârnisem interesul. Una dintre 
ele dispăru înăuntru, cealaltă îmi strigă să rămân unde eram. 

M-am ridicat totuși în picioare, luptându-mă să mă eliberez de 
sub ramurile subţiri ale plantei și lemnăria ruptă a pergolei. Un 
copil speriat îmbrăcat în costum de marinar mă privea cu gura 
căscată de la o fereastră de la parter. M-am întors și am 
traversat în fugă grădina. Șoldul drept mă durea și, când am 
ajuns la poarta din partea cealaltă, deja șchiopătam. Uitându- 
mă înapoi, l-am văzut pe bărbatul de la fereastră ţintind cu 
pistolul. Trase de două ori. 

Am luat-o pe străzile laterale. Fugeam, deși piciorul mă durea 
cumplit. Fugeam de frică. După vreo zece minute, n-am mai 
putut înainta. Dacă m-aș fi întors atunci și mi-aș fi văzut 
urmăritorul doar la un pas în urmă, cu pistolul în mână, n-aș mai 
fi putut face nimic. Respirația mi se tăiase cu totul. Inima îmi 
spărgea pieptul. Mi-am pus mâinile pe genunchi, m-am aplecat 
și am vărsat. M-am șters la gură, am tras aer în plămâni și am 
pornit mai departe. 

Nici cu cea mai amănunţită hartă n-aș putea reproduce 
traseul fugii mele. Nu-mi amintesc să fi traversat Nevski, nu știu 
cum am ajuns pe strada Minski. Nu-mi amintesc ca, în vreun 
punct de pe parcurs, să fi luat hotărârea să merg acolo, însă 
bineînţeles că trebuie s-o fi luat. Nu se poate să fi ajuns din 
întâmplare. Îmi amintesc că am văzut pe străzi jalnicele urme 


210 


ale marșului greviștilor - placarde rupte, umbrele, pălării de paie 
și pantofi. Din când în când, auzeam pocnetul sec al unei puști, 
însă cel mai adesea era liniște. Vitrinele unor magazine fuseseră 
sparte, însă nu prea multe. Lângă palatul lusupov am trecut pe 
lângă ceva ce la prima privire părea grămadă de zdrențe 
aruncate pe caldarâm. S-a dovedit a fi un cadavru, în jurul 
căruia se adunaseră câţiva polițiști plictisiţi. 

Strada Minski. 

Ajunsesem. M-am uitat la ceas. Era șase și optsprezece 
minute. Recitalul începea la șapte și jumătate. Kopelzon poate 
că plecase deja spre teatru. 


DOUĂZECI ȘI NOUĂ 


Apariţia mea la ușa lui îl surprinse. Încercă s-o închidă repede, 
însă am dat buzna în camera mică, mobilată. Țesături orientale 
și perne risipite peste mobilă, fotografii de-ale lui la Paris și 
Moscova, afișe ale concertelor, un fonograf, partituri, cărți și, pe 
o măsuţă din mijlocul camerei, o tablă de șah. 

Își luase deja costumul. Părea slab, tras la faţă și trist. Mirosea 
acrișor a mosc. 

— Arăţi de parcă nu te așteptai să mă vezi, am spus, mergând 
spre tabla de șah. 

— Te avertizez, Otto, zise el, am o armă. O s-o folosesc dacă 
sunt nevoit. 

— N-o să fii nevoit, am spus, aranjând piesele. Vreau doar să 
ne terminăm partida. 

— N-am timp de asta, spuse, privind neliniștit spre dormitor. 

— Ai companie? 

— Nu-i treaba ta. 

— E prietenul tău Berek Medem? 

— E o femeie, de fapt. 

— Sunt sigur că n-o să se supere. Va dura doar un minut, am 
spus, pregătind poziţia. 

În pofida raţiunii, mă privea cu interes. 

— Știu cum să câștig. Am soluţia completă. 

— Prostii, zise disprețuitor. E remiză. 

— Nu, Reuven, am spus. E victorie forțată. 


211 


— Te amăgești singur. Îmi ataci pionul f cu dama și regele, eu 
mă apăr cu forțe egale. Nu poți câștiga. 


Spethmann - Kopelzon 
După 46... Dc7. Spethmann pretinde 
că a găsit victoria forțată. Are dreptate? 


Am întins mâna spre damă. Kopelzon se aștepta la asta. Se 
aștepta și să joc la g7. În schimb, am mutat-o la h6. Miji ochii 
spre tablă. Nu cred că înţelegea deja că poziţia era fatală, dar 
puteam să-mi dau seama că începea să aibă dubii. 

— Cine-i în dormitor? am întrebat. Cineva cunoscut? 

— Cineva de care întâmplător sunt profund îndrăgostit, dacă 
vrei să știi, zise el, ridicând ochii de la tablă. 

— Chiar așa? am spus. E ceva nou pentru tine, nu? 

— O să ne căsătorim, de fapt, mă anunţă tăios. 

— Felicitări. Vine la concertul tău diseară? 

Mă privi bănuitor. 

— N-o să ne oprești, Otto. 

Deschise sertarul mesei și scoase un revolver. 

— Jucăm șah, Reuven, am spus. N-ai nevoie de armă. 

— Eşti singur? mă întrebă. 

— Da. 

— Unde-i Licev? 

— L-a arestat colonelul Gan acum o oră. 

Mă privi în faţă și, ajungând la concluzia că spuneam 
adevărul, puse revolverul pe masă, lângă piesele luate, dar la 
îndemână. Nu eram o ameninţare pentru el. 

Mută dama la e7. 

— Încă apăr pionul cu dama și regele, zise el cu un zâmbet de 
satisfacţie. N-o să-l iei. 


212 


Am mutat dama la g7. Kopelzon își miji ochii. Acum începea 
să simtă pericolul. 

— Cum ai ajuns să-l cunoști pe Berek Medem? am întrebat. 

— Ai auzit de recitalul pe care l-am ţinut la Opera din Paris? 
Acum doi ani, în august. Știi, Otto, că oamenii își fac un motiv de 
mândrie dacă au fost prezenţi la el? Când vorbesc despre el, o 
fac cu venerație. Nu vorbesc despre mine ca muzician - o, nu! |n 
noaptea aia au auzit un mesia care le-a atins sufletele. 

Privi în jos spre tablă. 

— Nu mai ai mutări, Reuven, am spus. 

Mută pionul la a6. L-am mutat pe al meu la a3. 

— Berek a fost acolo. M-a auzit, apoi a venit în culise. Erau și 
femeile obișnuite, bătrâne și tinere, toate implorând șansa să 
mă distreze în particular. Le-aș fi acceptat, cel puţin pe cele mai 
drăgute. 

Zâmbi; nu fusese niciodată ipocrit în privinţa carnalităţii lui. 

— Însă l-am văzut pe el și, pentru prima oară în viaţa mea, 
am simţit o forță mai mare decât a mea. 

Mută pionul de pe coloana a cu un pătrat înainte. Am făcut la 
fel. Se lăsă pe spate, privind piesele aproape ca pe niște 
inamici. 

— Eşti în zugzwang, Reuven, l-am anunțat. 


Spethmann - Kopelzon 
După 50. a4. Zugzwang. 
Orice ar muta, negrul pierde. 


Se holbă la tablă, fără să creadă ce vedea. N-avea altă 
alegere decât să-și îndepărteze regele care apăra pionul f. Mâna 
îi tremură în timp ce punea regele la d8. Am jucat imediat, 
mutându-mi dama la f8. 


213 


— Șah, am zis încet. 

Își mută dama la e8, o blocare temporară a șahului, care nu 
schimba nimic. Mi-am mutat regele la g7. Pionul f cădea după 
schimbul la f8. Jocul era al meu. 


Spethmann - Kopelzon 
După 52. R97. Negrul e în zugzwang. 
Orice ar muta Kopelzon, pierde pionul de la f7 și, 
o dată cu el, partida. 


Lui Kopelzon nu-i stătea în fire să piardă. Nu cedă politicos. 
Nu-și răsturnă regele. Nu se oferi să-mi strângă mâna. Se ridică 
în picioare. 

— Pari foarte mulțumit de tine, constată el. 

— Dimpotrivă, am spus, nu sunt mulțumit deloc. De fapt, n-ai 
idee cât sunt de nefericit. 

M-am ridicat și am spus: 

— Nu te duce la recital, Reuven. L-ai distrus deja pe Rozental. 
Nu mai distruge și alte vieți. 

— Pledezi pentru ţar? zise cu un surâs sarcastic. După tot ce a 
făcut? 

Luă arma de pe masă. 

— Chiar în după-amiaza asta a trimis cazacii la o demonstraţie 
a muncitorilor. Se spune că au omorât peste treizeci de oameni 
- și asta doar azi, aici, în Sankt Petersburg! 

— Te implor, Reuven, ai milă. 

— Mila? Mila? șuieră el. Dar mila ta unde-i, Otto? Unde-ţi sunt 
lacrimile? Eşti doctorul Otto Spethmann - făcu numele să sune 
groaznic de dezgustător -, ţi-ai croit drum prin societate. Bravo 
ţie, ai lăsat în urmă ghetourile. De ce nu? E mai plăcut să stai 
într-o casă frumoasă pe strada Furștaţkaia decât într-o colibă 


214 


puturoasă de lemn de lângă piaţa de vite. Dar nu uita, Otto, 
bărbaţii, femeile și copiii pe care i-ai lăsat în urmă nu te pot 
urma într-o viaţă mai bună. În Dvinsk trăiesc încă fraţii tatălui 
tău. Ai veri și mătuși, ai nepoate și nepoți. Au păduchi în păr și 
găuri în dinţi și trăiesc fără nicio speranţă că ziua de mâine va fi 
mai bună decât cea de azi. Dacă mila ta dă pe-afară, du-te la 
unchii tăi, du-te la nepoţii tăi. Revarsă-ţi mila asupra lor. Și apoi, 
după ce ai privit feţele copiilor care nu vor cunoaște niciodată 
altceva decât mizeria și violenţa, pune-ți întrebarea asta: acum, 
că am văzut ce am văzut, o să-mi întorc ochii în altă parte? 

Mă privi lung, dispreţuitor. Mă dispreţuise dintotdeauna. 
Acesta era adevărul. Dispreţul nu intra deloc în contradicție cu 
dragostea pentru mine, credeam chiar și în acest moment că 
afecțiunea lui era sinceră. 

— leşi afară, Otto! Du-te și îngroapă-ţi capul în nisip, zise el, 
arătându-mi ușa. Așa n-o să mai fii obligat să vezi toată 
suferinţa din jurul tău. 

— Omorându-l pe ţar o să pui capăt suferinţei? l-am întrebat. 

Işi trecu arma în mâna stângă, ca să descuie. 

— Știu doar atât: dacă nu facem nimic, nu se schimbă nimic. 

Am început să râd. 

— Ce-i așa de nostim? zise el suspicios. 

— Îţi joci rolul foarte convingător. 

— Ce vrei să spui? Care rol? 

— Scutește-mă de replicile folosite pentru bietele suflete pe 
care le-ai păcălit la Paris și la Londra. Scutește-mă de lacrimi, 
Reuven. 

— Despre ce vorbești? 

Nu făcu nicio mișcare atunci când am scos Mauserul. Nu se 
așteptase la asta. 

— De când ești în serviciul plătit al colonelului Gan? am spus. 

Păli. Nu așteptam un răspuns. Nu sunt sigur că avea vreunul. 
Chiar în timp ce glonțul intra în el, tot nu-i venea să creadă. 

— Ah, gemu el, privindu-mă în ochi. 

Am auzit mișcare în dormitor și m-am răsucit, gata să trag din 
nou. 

O femeie, îmbujorată și încă transpirată, intră în fugă în 
cameră și scoase un țipăt sfâșietor. Halatul de mătase i se 
deschise. Era goală pe dedesubt, cu corpul strălucitor și neted 
ca albușul de ou. 


215 


Minna nu-mi aruncă nici măcar o privire. Se duse direct la 
Kopelzon. Sângele înflorea pe cămașa albă. Faţa i se golea de 
culoare. Îl puse cu greu pe un scaun. 

Am luat telefonul și am cerut să vorbesc cu directorul artistic 
al teatrului Marinski. l-am spus că Reuven Moiseievici avea o 
indispoziţie gravă și nu putea să cânte în seara aceasta. 

Am pus telefonul jos. 

— Îmi pare rău, Minna, am spus. 

Minna își îngropă capul în poala lui Kopelzon și începu să 
plângă. Am așteptat împreună cu ea până când Kopelzon își 
dădu ultima suflare. Ea nu mă credea, însă îmi părea rău. 

e 

Am traversat canalul Krukov și m-am dus spre teatrul 
Marinski. Intrând în piață, am văzut un pluton de cazaci, cu păr 
lung și tunici purpurii, ieșind de acolo, cu săbiile scânteind și caii 
strălucind de sănătate și sudoare. Escortau o caleașcă cu patru 
cai, în care l-am văzut pe ţar, în uniformă de amiral, și pe țarină, 
în rochie de brocart și cu tiară cu diamante. Alte trăsuri o urmau 
pe a ţarului. Patruzeci sau cincizeci de curioși, ţinuţi la distanţă 
de jandarmi îmbrăcați în alb, postați pe fiecare parte a intrării 
principale, priveau invitaţii care plecau de la recitalul care n- 
avea să se mai ţină niciodată. 

Era nouă și zece. Aveam mai puţin de o oră să ajung la gara 
Finlanda. Jandarmi, soldaţi și cazaci patrulau încă pe străzile 
aproape goale, agitându-și bastoanele și puștile spre oricine se 
aventura să iasă. Niciunul dintre șoferii de taxi din piață nu 
acceptă să mă treacă peste Neva, spunând că era încă prea 
periculos după revolta de după-amiază. Până la urmă am găsit o 
droșcă.  Birjarul se învoi să mă ducă până la podul 
Alexandrovski, iar de acolo am mers pe jos până la gară. 
Catherine și Anna stăteau împreună lângă ghereta de verificare 
a biletelor, privind îngrijorate în jur. Catherine a fost prima care 
m-a văzut și a alergat să mi se arunce în braţe. 


TREIZECI 


Era prima dată când petreceam noaptea împreună și nu 
făceam dragoste. Asta e lumea reală, m-am gândit, așa e 


216 


dragostea în lumea reală. Am încercat să-mi aduc aminte când 
făcuserăm dragoste ultima dată eu și Elena, dar n-am reușit. Să 
uiţi un asemenea lucru... Lumea reală. 

Însoţitorul de drum insistase să aprindă soba din vagonul de 
dormit, deși noaptea era blândă. Aveam o durere de cap 
groaznică. M-am strecurat afară din cușetă și m-am îmbrăcat 
cât am putut mai încet. Șoldul drept mi se umflase. 

— Ce s-a întâmplat? zise Anna somnoroasă. 

— Nimic, am spus, mângâind-o pe creștet și sărutând-o. 
Dormi mai departe. 

— Nu vreau să stau la Paris. 

— Să vedem cum ne simţim când ajungem acolo. Ne putem 
odihni o zi sau două, apoi ne hotărâm unde mergem. 

— Mi-ar plăcea să văd Londra. 

— Dormi, am zis, dormi. 

— Mama avea o soră vitregă - Ivana, zise. Era un pic mai 
mare. S-a măritat cu un bărbat minunat la douăzeci și șase de 
ani. Ea și soțul ei n-au petrecut nicio noapte despărțiți cât au 
fost căsătoriţi. Au murit la trei luni unul de altul. Zâmbi tristă. Nu 
știu de ce ţi-am spus asta. 

Am sărutat-o. 

— Nu-ţi face griji, am spus. Nu stau mult. 

Am traversat culoarul pe toată lungimea lui, șchiopătând, și 
am trecut de ușa de la capătul vagonului. Un însoțitor de drum, 
cu bluzon negru și centură, cu pantaloni bufanţi vârâţi în 
cizmele lustruite și cu căciulă rotundă de blană, mă întrebă dacă 
îmi putea fi de ajutor. 

— Mai e deschis vagonul restaurant? m-am interesat. 

— Dacă Excelenţa Sa mai merge încă două vagoane, îl va 
găsi. 

Vagonul era gol. M-am așezat și am comandat un coniac. 

— Unde suntem? l-am întrebat pe chelner. 

— Ajungem imediat în Wirballen, zise. Excelenţa Sa are 
pașaportul la îndemână? Gărzile vor verifica documentele și 
bagajele. Excelenţa Sa mai dorește și altceva? 

— Crezi că poţi să-mi faci rost de un stilou și de hârtie? am 
spus. 

Se întoarse peste un minut sau două cu stilou și hârtie. Am 
scris data, 27 aprilie 1914, „Lângă Wirballen”, și „Draga mea 
fiică”. La gară, totul se desfășurase în grabă. Aveam o mie de 


217 


lucruri să-i spun, și totuși nu găseam o cale să-i spun măcar 
unul. 

Mi-am mijit ochii și am privit prin geam, în beznă. Am revenit 
la scrisoare, însă n-am scris niciun cuvânt. 

Frânele trenului scrâșniră și am simţit cum încetineam. 
Ajungeam în Wirballen. Mi-am terminat coniacul și m-am ridicat 
să mă întorc la Anna. Chelnerul se aplecă să se uite pe geam. 

— Ciudat, zise el când trenul se opri. N-ar trebui să intrăm în 
Wirballen decât peste douăzeci de minute. 

Locomotiva  pufni. Fumul plutea în jurul  vagonului, 
împiedicând vederea, dar se întrezăreau câteva lumini. 

— Foarte ciudat, adăugă chelnerul și plecă în căutarea cuiva 
care să-i spună ce se întâmpla. 

M-am așezat la loc pe scaun. Zece minute mai târziu, 
chelnerul se întoarse. Nu avea nicio explicaţie pentru oprire. Am 
comandat încă un coniac. 

e 

După un ceas, trenul porni din nou. Luminile se făcură văzute. 
Era posibil ca Gan să-mi fi descoperit calea de scăpare? Ar fi 
mărturisit Lîcev? Deliberam în forul meu interior dacă era cazul 
s-o trezesc pe Anna. Ar fi trebuit oare să coborâm și să încercăm 
să găsim alt mod de a ieși din ţară? 

— E din ce în ce mai ciudat, zise chelnerul. 

— Ce se întâmplă? l-am întrebat. 

— Nu oprim în gară, zise el, scărpinându-se în cap. Ne trag pe 
o linie secundară. 

M-am uitat pe geam. În locul peronului vedeam siluetele unor 
depozite, macarale și clădiri industriale. 

Un pasager întrebă de ce nu putea cobori. Alţii din spatele lui, 
cu bagajele în mâini, începură să bombăne și să se plângă. 
După câteva momente, însoţitorul-șef veni să le explice că 
întârzierea va fi scurtă și că vor ajunge curând în gară. 

— De ce nu putem cobori pur și simplu aici și să mergem pe 
jos restul drumului? întrebă unul dintre pasagerii revoltați. 

— Nimeni nu are voie să urce sau să coboare din tren, zise 
ferm însoţitorul-șef. Astea-s ordinele noastre. 

— Cum adică ordinele voastre? strigă un bărbat. 

M-am ridicat și m-am întors repede în vagonul de dormit. Pe 
drum, am văzut pe geamuri polițiști patrulând de-o parte și de 
alta a șinelor. 


218 


Anna dormea adânc. Am scuturat-o de două-trei ori. Gemu, 
dar nu se trezi. De ce s-o deranjez? m-am întrebat. Nu aveam 
nimic altceva de făcut decât să așteptăm. M-am întors în 
vagonul restaurant, deja plin cu pasageri plictisiţi sau enervaţi. 

e 

La trei și un sfert dimineața, trenul se zgudui brusc și porni 
înapoi. Pasagerii care moţăiau, cu feţele lucind de sudoare, își 
ridicară plini de speranță capetele.  Insoţitorul deveni 
instantaneu ţinta câtorva zeci de întrebări răstite. 

— Nu știu, repeta el întruna. Nu știu nimic. 

Eram trași înapoi pe linia principală. Se auziră urale în timp ce 
înaintam și gara apărea în lumina palidă a dimineţii. M-am întors 
repede spre vagonul de dormit. Anna stătea exact în aceeași 
poziție în care o lăsasem. Dormea buștean, ca un copil pe care 
tatăl e obligat să-l ducă în braţe din trăsură în pat după o 
călătorie lungă în toiul nopţii. Am trecut în revistă posibilităţile: 
Mărturisise Licev? Dezvăluise detaliile fugii noastre? Era ocolul 
nostru doar o întâmplare ţinând de starea căii ferate, de 
supraîncălzirea locomotivei, de planificarea orarului? In Rusia, 
trenurile întârziau adesea. Nu voiam ca Anna să-și facă griji. M- 
am întors iar în vagonul restaurant. Fie ce-o fi. 

Trenul intră în gară. În numai două minute, vagonul 
restaurant se goli, pentru că pasagerii se repeziseră să-și ia 
bagajele. Eram iar singur. 

Un bărbat intră din partea opusă. N-avea pălărie, însă nu l-am 
recunoscut de la bun început, pentru că era ultima persoană pe 
care mă așteptam s-o văd. 

a 

Gregori Petrov se strecură pe scaunul de vizavi și îmi oferi o 
țigară. 

— Ce cauţi aici, Gregori? l-am întrebat. 

— Am venit să-ţi ofer o înțelegere ca reprezentant al unei 
terțe părți. 

— Interesant, am spus. Cine-i terța parte? 

Își linse buzele. 

— Piotr Zinurov. 

— Nu știam că sunteți prieteni. 

Ochii lui Petrov erau obosiţi și triști. 

— Dispreţuiesc totul la Zinurov. Chiar totul. 

— Dar ai venit din partea lui, am spus. La cererea lui. 


— Să-ţi povestesc despre fratele meu, zise el, punându-și o 
țigară între buze și aprinzând-o. Trase lung din ea. Mai ţii minte, 
cel care a fost arestat odată cu mine. 

— Mi-ai spus că ai inventat povestea aceea. 

Scoase un norișor de fum și pufni. 

— Din păcate, nu. E o poveste adevărată. 

Grimasa teatrală pe care o afișase lăsă locul unei expresii 
melancolice, mai plină de adevăr. 

— Ofiţerul care se ocupa de cazul nostru s-a ţinut de cuvânt. 
Ivan și cu mine am fost amândoi trimiși la închisoare pentru 
acțiuni subversive. Eram copii. Eu aveam șaisprezece ani, iar 
Ivan era cu un an mai mic. Spre deosebire de el, eu știam. In 
adâncul inimii, știam că o să supraviețuiesc. Ivan era altfel 
construit, era înspăimântat. Gardienii nu scăpau niciun prilej să- 
și arate cruzimea, celula era întunecată și rece. Uneori, când 
plângea, mă înfuriam și mă răsteam la el să se stăpânească. 
Atunci tăcea. Era atât de slab. Braţe albe și subţiri, obraji supți și 
ochi mari. Atât de firav. 

Chelnerul ne aduse coniac. Petrov și-l bău pe al lui dintr-o 
înghiţitură și comandă altul. Pe peron sună primul clopoțel: un 
sfert de ceas până la plecare. 

— Până la urmă n-am mai suportat să stau cu el în aceeași 
celulă, pur și simplu nu mai înduram. Vinovăţia, cred. 

Ochii îi erau umezi. Își mușcă buza inferioară. 

— L-am mituit pe un gardian cu câteva ţigări să mă mute în 
altă celulă. Era o după-amiază de sâmbătă. |n dimineaţa 
următoare, gardianul a venit în noua mea celulă. „Fratele tău a 
murit”, mi-a spus. „S-a spânzurat azi-noapte”. Avea 
cincisprezece ani. Încă o lună și ar fi făcut șaisprezece. 

Petrov se opri și mă privi lung. 

— E o lecţie și pentru tine aici, Otto. Nu mărturisi niciodată. 
Dacă fratele tău se spânzură, e treaba lui, nu a ta. 

— Nu crezi asta cu adevărat, nu? 

— Trebuie, zise el sumbru. Cum altfel poate cineva trăi în 
lumea reală? 

Își stinse ţigara și își puse coatele pe masă. 

— Mă întreb deseori: ce s-ar fi întâmplat dacă Ivan nu s-ar fi 
omorât? Viaţa mea ar fi fost cu totul alta. La momentul acela m- 
am disprețuit pentru că nu murisem și eu. Voiam să mă sinucid, 
ca Ivan. Voiam să mă spânzur. Dar cineva a venit la mine. Era 


220 


atotputernic. Poate că oricine pare atotputernic când putrezești 
în temniţă, însă îţi spun, Otto, în clipa când l-am văzut, i-am 
simțit puterea, puterea absolută. Era liniștit, abia dacă-și mișca 
vreun mușchi, și mă privea cu ochi calmi. Uneori dai peste 
cineva și acel cineva știe totul despre tine, toate secretele din 
sufletul tău. El așa era. Nu puteam să-l înfrâng în vreo discuție. 
Orice aș fi spus, știa mai multe și mai bine decât mine. Și a 
întors ce se întâmplase cu Ivan până m-a făcut să cred că nu eu 
eram vinovat pentru faptul că sfârșise prin a se atârna de 
gratiile unei celule cu o frânghie făcută din propria-i cămașă, ci 
partidul. Partidul îl omorâse pe Ivan. Asta m-a convins să cred. 
N-am crezut că era posibil să mă urăsc chiar mai mult decât mă 
uram când a murit Ivan. 

— Și tu, Gregori? am spus. 

Dădu încet din cap. 

— Colonelul Gan îţi găsește întotdeauna punctul slab și, o 
dată ce l-a găsit, nu te mai lasă. 

Îl văzusem dintotdeauna pe Petrov ca pe un bărbat cu o 
predilecție de nezdruncinat pentru viaţa brută și viguroasă, un 
pacient tulburat și, în foarte mare măsură, scârbit de sine, cu 
trupul și spiritul obosite chiar de irascibilitatea și cutezanţa care, 
în chip notoriu, îl făceau omul care era. Simţisem în el nevoia 
disperată de a se elibera, însă nu mă lăsase niciodată să mă 
apropii. Îmi oferise cândva o analogie: un bărbat căsătorit, cu 
copii, care-și iubește nevasta și este devotat copiilor, dar care 
nutrește totuși o pasiune pentru de altă femeie. Bărbatul acela 
era sfâșiat și confuz. Cum putusem trece cu vederea ce-mi 
povestise? Mi-o spusese tot timpul: Petrov era împărțit nu între 
soție și amantă, ci între doi stăpâni: Gan și Lenin, Ohrana și 
bolșevici. 

Sună al doilea clopoțel: cinci minute până la plecare. Trenul 
pleca imediat după al treilea semnal. 

— Gan și Zinurov sunt foarte furioși, Otto, zise el, cu un 
zâmbet jucându-i pe buze. Ai vreo idee cât e de greu să ucizi un 
țar? Ai idee câte a avut Gan de aranjat ca să pară că asasinatul 
a fost comis de evrei? E o farsă conspirativă, un număr de 
jonglerie. Și, chiar când el are toate mingile în aer, apari tu și 
tragi în cea mai importantă. Te-au subestimat, Otto. l-am 
avertizat să nu facă asta, însă nu m-au ascultat. Când l-au găsit 


221 


pe Kopelzon, nu le-a venit să creadă. Erai prietenul lui cel mai 
bun! 

Scutură amuzat din cap, apoi oftă lung. 

— Din păcate, nici Gan, nici Zinurov nu au simţul umorului pe 
care îl am eu. Gan a dat ordin să fii asasinat. 

Se distră observând reacția pe care mi-o provocase știrea. 

— Nu te speria, Otto. Am intervenit și i-am convins să te lase 
în viaţă. 

— Cum? 

— Le-am spus că, dacă ţi se întâmplă ceva, mă duc la 
delegaţia bolșevică din Dumă, mărturisesc că am spionat pentru 
Ohrana și demisionez. Gan e un om raţional. A înţeles pe loc că 
Regele valorează mult mai mult decât moartea ta, care, la urma 
urmei, e un pur act de răzbunare. 

— De ce ai negociat pentru viaţa mea? 

Nu zise nimic câteva clipe, apoi se uită la mine cu un fel de 
enervare blândă provocată de neputinţa mea de a înțelege. 

— M-ai ajutat, Otto, zise el încet. M-aș fi omorât dacă nu erai 
tu. 

M-am auzit strigat pe nume. Anna se apropia de masă. 

— Întoarce-te în vagonul de dormit, i-am spus. 

Petrov se ridică în picioare și se înclină curtenitor. 

— Ce caută el aici? întrebă Anna privindu-l pe Petrov cu un 
amestec de neliniște și dezgust. Ştiai că e în tren? 

— De fapt, nu am fost în trenul acesta, preciză Petrov. Am 
venit cu altul care a plecat mai târziu. 

— Întoarce-te în vagonul de dormit, Anna, am repetat. Vin și 
eu într-un minut. 

— E mai bine dacă rămâne, zise Petrov. 

Mă privi în chip de scuză. 

— Dacă ar fi după mine, Otto, aș fi fericit să vă las pe 
amândoi să plecaţi. 

Mâna mi se îndreptă spre arma din buzunar. 

— Ai văzut polițiștii și soldaţii de afară? mă întrebă Petrov. O 
să-i împuști pe toți? Vă rog, staţi jos și ascultați ce am de spus. 

Nici Anna, nici eu nu ne-am mișcat. 

— Vă rog, repetă Petrov. 

Ne-am așezat încet, unul lângă altul. Anna își puse mâna într- 
a mea. 

— Muntele își vrea fiica, zise el, privind-o pe Anna. 


Am strâns mâna Annei. 

— Nu, am spus răspicat. Niciodată. 

Petrov se uită atent pe geam, ca și când căuta o persoană 
anume. L-am văzut pe impiegatul-șef verificându-și ceasul de 
buzunar atârnat de un șnur argintiu cu roșu. 

— Uitaţi-vă acolo, ne îndemnă Petrov. 

Anna și cu mine privirăm spre peron. Printre pasageri, polițiști 
și hamali se aflau doi bărbaţi în vârstă, înalţi, unul cu palton și 
pălărie, celălalt în uniforma Cavaleriei de Gardă. 

— O, Doamne, ţipă Anna. Au prins-o pe Catherine. 

Am sărit în picioare. Petrov mă apucă de încheietură și zise 
repede: 

— E în regulă, Otto. Ai încredere în mine. Catherine va scăpa 
cu bine dacă faci ce-ţi spun ei. 

Zinurov o împinse pe Catherine în faţă. Părea o copilă în 
comparație cu cei doi. Capul îi era gol, iar faţa îndârjită. 

M-am eliberat din strânsoarea Petrov și mi-am pus mâinile pe 
geam. 

— Catherine! am strigat. 

Am încercat să ies pe culoar, dar Petrov mi-a blocat drumul. 

— Poţi să o iei, Otto, zise el repede. E în regulă, poţi să o iei 
cu tine. Am aranjat totul. 

L-am privit fără să înțeleg ce-mi spunea. Apoi a venit 
înţelegerea, însoţită de un șoc cumplit, înfiorător. 

— Nu, am spus. 

Am fugit de-a lungul vagonului restaurant, îmbrâncind 
pasagerii care se luptau cu bagajele, și am ajuns la ușă. 

— Tată! ţipă Catherine. 

Porni spre mine, însă Gan o trase înapoi. 

— Dă-i drumul! am strigat. 

— Fata mea pentru a ta, Spethmann, spuse Zinurov. 

Petrov era în spatele meu. 

— Voiau să o omoare pe Catherine și să o ia pe Anna înapoi 
cu forța, șopti el grăbit. Am negociat înțelegerea asta pentru 
tine. Nu mă dezamăgi, Otto. E tot ce poţi spera mai bun în 
circumstanţele de față. 

Impiegatul-șef privea de-a lungul trenului, asigurându-se că 
se urcase toată lumea. 

Am băgat mâna în buzunar și mi-am încleștat degetele pe 
patul Mauserului. 


223 


— Nu fi prost, spuse Petrov cu o voce mai aspră. Și tu, și 
Catherine o să fiți omorâți. 

Însoţitorii începură să trântească ușile. Se urcau ultimii 
pasageri. Privind înapoi în vagonul restaurant, n-am mai văzut-o 
pe Anna. Am dat buzna înăuntru. Nu era acolo. 

Impiegatul-șef sună pentru ultima oară din clopoțel. Anna era 
acum pe peron. 

— Anna! 

Am fugit spre ușa unde aștepta Petrov. Anna se apropia încet 
de tatăl ei. 

Un însoțitor de vagon încercă să tragă ușa, însă Petrov o ţinu 
deschisă. 

— Catherine, vino! Repede! strigă Petrov și întinse mâna, în 
timp ce trenul începea să se târască înainte. 

Zinurov o eliberă și ea fugi spre noi. Am tras-o înăuntru. Mă 
îmbrățișă sălbatic, ca și cum nu mai voia să-mi dea drumul 
vreodată. 

— Adio, Otto, spuse Petrov sărind pe peron. 

Trenul prinse viteză. M-am uitat peste umărul lui Catherine. 
Privirea mi se întâlni cu a Annei și buzele ei se mișcară. Mâna i 
se ridică încet, un rămas-bun plin de tristețe. Apoi Zinurov își 
petrecu braţul pe după umerii fiicei lui și plecă cu ea. 

Însoţitorul se întinse pe lângă noi și închise ușa. Trenul 
acceleră, iar luminile gării începură să pălească. Am condus-o 
pe Catherine în vagonul restaurant. 

— Au ameninţat că-l ucid pe Mintimer dacă spunem ceva din 
ce s-a întâmplat, zise Catherine după ce ne așezarăm. 

— Și dacă nu spunem? am întrebat. 

Dar întrebarea nu avusese intenţii serioase. Orice am fi făcut, 
orice am fi spus, Gan și Zinurov ar fi scăpat nepedepsiți. Mânaţi 
de ambițiile lor, ar fi distrus oricâţi oameni era nevoie, vinovați 
și nevinovaţi. 

Am luat-o pe Catherine în brațe și am sărutat-o. Și-a lăsat 
capul pe umărul meu. N-am mai spus nimic. 

În toiul dimineţii, străbăteam întinsa câmpie a Poloniei. Sate 
dărăpănate se înșirau unul după altul. Sărăcia de aici îl făcuse 
pe Kopelzon să plângă. Kopelzon era un ipocrit, însă spunea 
probabil adevărul despre lacrimile sale. Kopelzon era un ipocrit, 
însă întrebarea lui rămânea: ce faci dacă te naști în mizerie și 
lipsuri? Cum să-ţi priveşti întâiul născut și să nu te blestemi 


224 


pentru că ai adus carne din carnea ta într-un asemenea loc? lar 
pentru aceia dintre noi care nu sunt născuţi astfel, cei care nu 
cunoaștem câmpiile plângerii, este oare întrebarea mai puţin 
apăsătoare? Ce facem? Ce facem dacă știm că va veni timpul 
când taţii și mamele nu vor mai accepta ca odraslele lor să fie 
silite să trăiască viaţa pe care au trăit-o ei? Furia și numărul vor 
avea câștig de cauză. Este inevitabil. Nimic din ce ar putea face 
colonelul Gan sau Zinurov, sau Maklakov, sau ţarul sau vreunul 
din miniștrii lui nu va putea împiedica răfuiala. Pot strânge 
lanţurile: pot denunța, persecuta, aresta și închide. Sau pot să le 
slăbească: pot să treacă cu vederea, să-și ceară iertare și să 
promită. N-ar avea nicio importanţă. Ar fi în zugzwang. Când 
lucrurile ajung atât de departe, suntem cu toţii în zugzwang. 
Greșelile trecutului nu vor fi iertate. Furia și numărul își vor 
spune cuvântul. 


Sfârşit 


SPETHMANN - KOPELZON 
SANKT PETERSBURG, 1913-1914 


1. e4 c5 2. Cc3 Cc6 3. g3 g6 4. Ng2 Ng7 5. d3 d6 6. Cge2 e5 
7. h4 h5 8. Cd5 Cce7 9. Cec3 Cxd5 10. Cxd5 Ne6 11. c4 Nxd5 
12. cxd5 Nh6 13. b4 Nxcl 14. Txcl b6 15. Nh3 Ch6 16. Dd2 
Rf8 17. 0-0 Rg7 18. f4 exf4 19. Txf4 Te8 20. Db2+ Te5 21. 
bxc5 bxc5 22. Txc5 g5 23. hxg5 Dxg5 24. Tc2 Rh7 25. 192 Tg8 
26. Df2 De7 27. Tf6 Rg7 28. Tf4 Rh7 29. Nf5+ Cxf5 30. Txf5 
Txf5 31. Dxf5+ Rh6 32. Df4+ Tg5 33. g4 hxg4 34. Txg4 Rh5 
35. 192 Txg2+ 36. Rxg2 Dc7 37. Df5+ Rh6 38. Df6+ Rh7 39. 
Rg3 Rg8 40. Rh4 Db6 41. Rh5 Rf8 42. Rh6 Re8 43. Rh7 Dc5 
44. Dg7 Re7 45. Dg5+ Re8 46. Rg8 Dc7 47. Dh6 De7 48. Dg7 
a6 49. a3 a5 50. a4 Rd8 51. Df8+ De8 52. Rg7 1-0 


226 


MULTUMIRI 


Tendința romancierilor - și a câştigătorilor premiilor Oscar - 
de a revărsa mulțumiri din inimă în stânga și în dreapta a fost 
criticată, și pe bună dreptate. Unele datorii, totuși, sunt prea 
importante pentru a nu fi recunoscute. Așadar, pe scurt și 
sincer, vreau să-mi exprim recunoștința față de Alexandra 
Pringle, Karen Rinaldi, Roger Alton, Marc Quinn, Ruth Rogers, 
Paul Simon, John Mulholland, John Saunders, Tim și Hector Moss, 
Daniel King, Maeve Magee, Sharon Smithline, Jojo Tulloh, 
Andreas Saremba și Vince Stevenson. 


ULTIMA MUT. A RE 
A A REGELUI 


virtual-project.eu 


228