Sven Vesting — Vraja Milioanelor 07 306-327

ES N G 
Vraja milioanelor 


306. Eliberată din ghearele proxenetei 


După ce se înapoiară acasă, doamna Bendler o însoţi pe 
Nataşa în odaia ei şi începu să-şi arate toată mânia care o 
cuprinsese. 

— Din zi în zi îţi ridici nasul tot mai mult! scrâşni proxeneta, 
punând mâinile în şolduri. lată acum nu vrei nici măcar să 
destăinui cine sunt aceste cunoştinţe! Hai, spune-mi cine erau 
cei doi cu care ai stat de vorbă în local... altminteri, să ştii că 
nu va fi bine de dumneata! 

O deznădejde fără seamăn se întipări pe chipul sărmanei 
prințese. 

— N-ai decât să faci ce pofteşti... du-te la poliție... m-am 
săturat până peste cap! bâigui ea. 

— Cu alte cuvinte vrei să intri în închisoare? se răsti 
proxeneta. 

— Oriunde, numai aici nu! 

Şi biata prințesă izbucni într-un plâns sfâşietor. Uşa se 
închise cu zgomot în urma ticăloasei, dar Nataşa nu mai 
vedea şi nu mai auzea nimic, căci se lăsase cu totul pradă 
durerii ei nemărginite. 

In cele din urmă, copleşită de oboseală, adormi. 

Când se trezi era noaptea târziu şi, după ce se dezbrăcă, se 
întinse iarăşi în pat. Visuri rele o chinuiră toată noaptea. Se 
făcea că un balaur uriaş, îngrozitor la vedere, îşi întinsese 
ghearele spre dânsa şi, cu toate împotrivirile ei, izbuti s-o 
înşface cu dinţii. Biata femeie gemu din somn, părându-i-se 
că simte colții monstrului care îi sfâşiau carnea. 

A doua zi dimineaţa, băgă de seamă că proprietăreasa îi 
luase rochiile, astfel că ar fi fost nevoită să umble prin casă 
mai mult dezbrăcată. 

Asta era prea mult pentru sărmana prinţesă, care se 
retrase în odaia ei şi nu lăsă pe nimeni înăuntru deşi 
proxeneta bătu cu pumnii în uşă, ameninţând-o că aduce 
poliţia dacă nu se hotărăşte să deschidă. 

Cam în acelaşi timp când proxeneta încerca să intre în 
camera Nataşei, se ivi şi contesa Auertaler. 


e: e 


Proprietăreasa se îndreptă spre uşă, aruncă o privire prin 
mica deschidere şi recunoscu pe doamna cu care Nataşa 
vorbise în ajun. Doamna Bendler se simţi cuprinsă de 
nelinişte. 

— Ticăloasa nu şi-a ţinut gura... le-a destăinuit unde 
locuieşte! scrâşni ea. 

Chibzui cu înfrigurare la cele ce avea de făcut, apoi alergă 
spre una din încăperi şi deschise uşa? Chiriaşa era „ocupată” 
însă. 

—  Muiere blestemată, nu puteai să încui uşa? strigă 
proxeneta, înfuriată. 

Alergă în altă odaie, unde avu mai mult noroc. „Doamna” 
mai era în pat, dar singură şi tocmai îşi întindea membrele 
amorţite de somn. 

— Frieda, îmbracă-ţi repede capotul şi du-te de spune că 
toate odăile sunt ocupate! Dacă întreabă de mine, spune că 
nu sunt acasă. 

Soneria se auzi din nou, de astă dată mai stăruitor ca până 
acum. 

— Aha, nu vor să-mi dea drumul înăuntru! murmură 
contesa, frământată de nelinişte. Cu toate astea, trebuie 
neapărat să văd ce se petrece aici... 

Tocmai voia să apese iarăşi pe butonul soneriei, când auzi 
paşi îndărătul uşii. 

În sfârşit, aceasta se deschise şi un cap de femeie cu părul 
ciufulit şi oxigenat, ieşi la iveală. 

— Ce doriţi, mă rog? întrebă fata, cu ton supărat şi, fără să 
mai aştepte răspuns, adăugă: N-avem nicio cameră liberă! 

— N-am nevoie de cameră, ci vreau să vorbesc cu 
proprietăreasa, răspunse contesa Auertaler. 

— Vreţi să vorbiţi cu doamna Bendler? Nu e acasă, a plecat 
acum o jumătate ceas. 

— Minti! făcu artista, cu glas tăios. 

„Pensionara” doamnei Bendler vru să-i închidă uşa în nas, 
dar contesa se aşteptase la asta şi, punând piciorul în prag, 
zise cu voce amenințătoare: 

— Bagă de seamă, poliţia mă aşteaptă jos! Dacă nu se 


L3 


poate vorbi cu prea stimate doamnă Bendler, atunci mă voi 
vedea nevoită să mă folosesc de ajutorul însoţitorilor mei... 

Aceste cuvinte îşi făcură efectul dorit, căci în clipa 
următoare, proprietăreasa îşi făcu apariţia. 

— Nu înţeleg de ce sunteţi atât de stăruitoare! zise ea. Ce 
Dumnezeu, nu poţi avea linişte nici în casa ta Aţi auzit, doar, 
că n-am nicio odaie liberă! 

— Îmi dai voie să intru înăuntru? întrebă contesa, 
netulburată. 

Proxeneta se dădu în lături şi frumoasa femeie păşi în 
coridor. 

— Mă cunoşti? întrebă ea. 

— Eu... nu! răspunse proprietăreasa, cu glas nesigur. 

— Nu minţi! Ştii cine sunt! 

— Ei da... ce doriţi de la mine? Ce vasăzică tonul ăsta? 

— Vreau să vorbesc cu tânăra care te-a însoţit la localul din 
Kurfurstendamm. Ştiu că locuieşte aici. 

— A locuit, căci azi dimineaţă a şters putina uitând, fireşte, 
să-şi plătească chiria pe care o datora... 

Contesa Auertaler tresări speriată. Să fie adevărat, oare? 
Nu, nu era cu putinţă! Tânăra femeie n-ar fi cutezat să facă 
una ca asta. 

— Nu-i adevărat! răspunse artista cu tărie. Bănuiesc că i-ai 
pus gând rău şi, dacă susţii mai departe că tânăra nu-i aici, 
am să chem poliţia, care o să cerceteze casa din pivniţă până 
în pod. 

Proxeneta se făcu albă ca varul, căci ştia prea bine ce o 
aştepta dacă autorităţile aveau să descopere ce se petrece în 
casa ei. Pe de altă parte, însă n-avea deloc chef să lase din 
mâini o pradă de bună. Să fi fost totul în zadar? Străduinţele 
ei să rămână fără folos şi să piardă suma pe care baronul i-o 
făgăduise dacă Nataşa avea să-i aparţină? 

Dar ticăloasa nu mai avu răgaz să se gândească la o 
scăpare, căci una din uşi se deschise şi prinţesa îşi făcu 
apariţia în prag, alergând spre artista de cinematograf. 

Trăgând cu urechea, Nataşa recunoscuse glasul acesteia şi, 
în deznădejdea ei, luase hotărârea şi iasă la iveală, fără să 


— 4 — 


mai ţină seama că era aproape dezbrăcată, fără să se mai 
gândească la ceea ce avea să se întâmple. Nu, nu-i păsa de 
nimic. Trebuia cu orice preţ să scape din casa asta 
blestemată, unde era hărăzită unei soarte îngrozitoare. 

— Scumpa mea copilă! murmură contesa cu blândeţe, 
cuprinzând umerii prinţesei, care plângea la pieptul ei. 

Proxeneta simţea că pământul îi fuge de sub picioare. 

— Ca în film! şopti ea, cu glas batjocoritor. Ce o să mai iasă 
din asta? 

— Vino, draga mea! zise contesa, pornind cu nenorocita 
femeie spre odaia acesteia. Întâi vom pune toate în ordine, iar 
după aceea mă vei însoţi, căci n-ai ce căuta în casa asta. 

— Şi cu chiria cum rămâne? strigă proxeneta, care nu se 
mai putu stăpâni. 

Artista se întoarse spre dânsa. 

— Întâi trebuie să vorbesc cu domnişoara! răspunse ea. 
Aşadar, lasă-ne singure şi am să te chem când voi avea 
nevoie de dumneata. 

Proprietăreasa încleştă pumnii, dar nu se împotrivi, dându- 
şi seama că era nevoită să se supună, mai ales dacă voia să 
iasă cu câştig din chestia asta. 

Nataşa se prăbuşi într-un scaun şi plecă privirile, cu faţa 
aprinsă de ruşine. 

— Cum ai ajuns aici, copila mea? întrebă contesa, 
mângâindu-i obrajii. leri, când te-am recunoscut în local, am 
avut numaidecât impresia că o mare primejdie pluteşte 
asupra dumitale. Femeia asta nu trezeşte încredere şi 
bănuiesc că se îndeletniceşte cu cea mai josnică meserie din 
câte există în lume. 

Prinţesa clătină capul în semn de încuviinţare. 

— Ah, dacă aţi şti ce nenorocită sunt! murmură ea, 
ştergându-şi lacrimile. 

Revenindu-şi, istorisi cum intrase în casa bătrânei văduve, 
cu al cărei fiu făcuse cunoştinţă mai demult, cum fusese 
nevoită să renunţe la binevoitorul adăpost al doamnei Tollwitz 
şi cum ajunse să închirieze o cameră la ticăloasa proxenetă. 

— Taci, taci, copila mea! exclamă contesa la un moment 


— 5 — 


dat, astupându-şi urechile cu mâinile. Nu vreau să aud toate 
astea! Lasă că am să port eu de grijă ca ticăloasa să-şi ia 
pedeapsa cuvenită! În orice caz, dumneata pleci cu mine, 
chiar acum. Unde îţi sunt rochiile? 

— Proprietăreasa... mi le-a luat... azi dimineaţă! îngăimă 
prinţesa. 

Contesa Auertaler deschise uşa şi strigă în coridor: 

— Doamnă Bendler, vino încoace! Am de vorbit cu 
dumneata! 

Proprietăreasa îşi făcu apariţia în odaie, cu mutra plouată. 
Îşi dădea prea bine seama că nu era de glumit cu această 
femeie, totuşi voia să mai salveze ceea ce era de salvat. Ea 
aruncă Nataşei o privire plină de ură, apoi zise: 

— Ei, cum rămâne cu chiria? Cred că n-ai uitat cât îmi 
datorezi? 

— Taci! răspunse contesa în locul Nataşei. N-ai dreptul să 
ceri nimic, căci chiar de la început îţi puseseşi în gând s-o 
înşeli şi s-o sileşti să facă ceea ce voiai dumneata. Ţi-ai greşit 
însă socotelile, cucoană! 

— Asta o s-o vedem noi! scrâşni proxeneta cuprinsă de 
furie. Fireşte, vina e tot a mea, fiind că am fost prea bună şi 
n-am anunţat poliţia... 

— Dacă poliţia s-ar amesteca în cazul de faţă, socot că n-o 
să-ţi meargă tocmai bine, căci sunt sigură că oameni de 
teapa dumitale sunt cunoscuţi autorităţilor. la spune, ti-ar 
conveni dacă domnii de la poliţie ar stabili de câte ori te-ai 
folosit de trucul cu banii dispăruţi? Cine ştie câte nenorocite 
au fost silite să-ţi facă pe plac, văzând că nu au cu ce să-şi 
plătească chiria! 

Proxeneta spumega de furie, iasă îşi dădea seama tot mai 
mult că nu poate s-o scoată la capăt cu această femeie. 

— Domnişoara mă va însoţi şi, dacă vei cuteza să te 
împotriveşti, ai să dai ochi cu poliţia, urmă contesa. Cu toate 
că-mi dau prea bine seama că n-ai dreptul să ceri nimic, sunt 
totuşi gata să-ţi ofer o sumă oarecare, pentru ca să nu mai 
dau loc la discuţii... Am să-ţi plătesc o sută de mărci! Te 
învoieşti? 


— Bine, fie! scrâşni proxeneta. Cu toate astea să ştii că tot 
am fost înşelată! 

— Taci, altminteri nu primeşti nici atâta! se răsti contesa, 
înfuriată. Acum adu rochiile! 

Cealaltă nu mai îndrăzni să răspundă deşi mânia o 
înăbuşea aproape. Părăsi încăperea, mormăind şi se întoarse 
numaidecât cu rochiile prinţesei, le aruncă pe pat, apoi se 
propti în mijlocul odăii, cu mâinile în şolduri, după cum îi era 
obiceiul. 

— leşi afară! porunci artista de cinematograf. Banii ai să-i 
primeşti la plecare! 

Proxeneta nu se încumetă să răspundă nici de astă dată. 

Colac peste pupăză: în clipa aceea se ivi şi baronul, pe care 
ticăloasa femeie îl trase repede în camera ei. Cu toate astea, 
contesa îl zărise şi un zâmbet plin de înţeles i se ivi pe buze. 
Nu mai încăpea nicio îndoială că presupunerile ei erau 
îndreptăţite. Din fericire, însă, intervenise încă la timp, ca să 
împiedice nelegiuirea. 

În cele din urmă, Nataşa îşi strânse lucruşoarele şi rămase 
liniştită, cu valiza în mână, aşteptând hotărârea ocrotitoarei 
sale. Această o privi cu blândeţe şi, luând-o de mână, îi zise: 

— Du-te jos, eu aştept aici până ajungi la capătul scării. 

În acest chip proprietăreasa scăpa prilejul să-şi ducă la 
îndeplinire răzbunarea, căci îşi pusese în gând să adreseze 
Nataşei o vorbă de ocară, când aceasta avea să părăsească 
pensiunea. După cât se părea, însă, isteaţa contesă ghicise 
gândul proxenetei, căci nu-i înmână cele o sută de mărci 
decât atunci când prinţesa dispăruse. 

— Dacă ai de gând să strigi ceva după mine, să ştii că te 
dau în judecată! o preveni contesa Auertaler, şi părăsi casa, 
plină de demnitate. 

Pereţii se cutremurară, din pricina furiei cu care trânti uşa 
proprietăreasa. Contesa zâmbi, însă, mulţumită, căci se 
aştepta la o asemenea izbucnire de mânie. 

Când se văzu înaintea baronului, proxeneta nu se mai putu 
stăpâni. 

— lată cu ce m-am ales! strigă ea, ca ieşită din minţi. După 


E 


ce a stat la mine trei luni încheiate, mi-a plătit o sută de 
mărci! Cui trebuie să-i mulţumesc pentru asta? Dumitale, căci 
numai dumneata m-ai convins să merg în cafeneaua aia 
blestemată. Altfel, ar mai fi rămas şi astăzi la mine şi aş fi 
câştigat o mulţime de parale cu dânsa. 

— Bine, dar eu nu sunt vinovat defel, doamnă Bendler, 
răspunse baronul. Doar dumneata mi-ai oferit fata! Ar fi 
păcat, însă, dacă mi-ar scăpa din mâini, astfel că, am să 
pornesc în urmărirea ei. Cine ştie, poale tot izbutesc să-mi 
ajung ţinta! Şi, în acest, caz, te asigur că n-o să-ţi pară rău 
defel! 

Proxeneta se bătu cu palma peste frunte. 

— Cum de nu m-am gândit numaidecât la asta! zise ea, cu 
însufleţire. Da, da, trebuie neapărat să aflăm unde a fost dusă 
tânăra! Dacă izbutim să-i descoperim noul adăpost, izbânda o 
să fie tot de partea noastră! Hai, grăbeşte-te, căci altminteri o 
scapi din ochi! Când mai vii pe aici? 

— Imediat, după ce aflu adresa ei. 

— Noroc, domnule baron! făcu proxeneta, rânjind şi-şi 
conduse „clientul” până la uşa casei pe care o încuie în urma 
lui. 


307.a. Misiunea Verei Ulkitzki 


—  Felicitările mele, tinere! Eram sigur că ai să-ţi iei 
diploma. 

Inginerul cehoslovac Rudolf Kraza - un bărbat înalt, cu 
trăsături energice, ochi inteligenţi şi o barbă scurt tăiată, uşor 
încărunţită - îşi bătu fiul pe umeri. 

— Mulţumesc, colega! răspunse tânărul Victor, izbucnind în 
râs. 

Henny Burg, o fată simpatică, cu ochii mari, cam visători, şi 
părul castaniu, nu se mai îndura să-şi desprindă privirile de pe 
chipul tânărului inginer, care se înapoiase acasă, după ce-şi 
luase diploma. Incurcată, Henny mototolea batista în mâini şi 
deşi era încredinţată că prezenţa ei nu-şi avea rost acolo în 
această clipă, nu-i venea să se mişte din loc. 


EEE E 


Nu erau departe vremurile când chipeşul Victor se juca cu 
dânsa în grădină, unde zburdau ca doi mieluşei, fără să ţină 
seama de răsadurile de flori, fără să se sinchisească de 
zarzavatul pe care fi striveau în picioare. Tot Victor o învățase 
să înoate, el stătea cu dânsa sub nucul bătrân şi-i citea cărţi 
frumoase - şi, o dată, când erau singuri în biblioteca tatălui 
său, Victor îi cuprinsese mâna, care începuse să tremure... 
Apoi, nici ea nu ştia cum se întâmplase asta - faţa lui se 
apropie de a ei... Da, Henny se gândea cu duioşie la toate 
acestea, când glasul tânărului inginer o trezi din visare. 

— Henny! exclamă el, alergând spre dânsa cu braţele 
întinse, ce mare te-ai făcut, şi ce frumoasă! adăugă el, în 
şoaptă. 

— Bine-ai venit, Victor! murmură fata, strângându-i mâna. 

— Atâta tot? făcu el, dezamăgit. 

— Felicitările mele că ţi-ai luat diploma! 

— Atâta tot? întrebă Victor, din nou. 

Fata îşi desprinse mâna dintr-a lui, părăsi repede încăperea 
şi porni în goană spre odăiţa iei, căci nu mai putea să-şi 
ascundă tulburarea ce o cuprinsese. 

Orfană din frageda copilărie, Henny crescuse în casa 
inginerului Kraza, unde dusese o viaţă liniştită, de sine 
stătătoare. Dar ea îşi iubea lumea ei închisă şi acolo era 
astăzi o zi de sărbătoare, cu dangăte de clopot şi lumânări 
aprinse... Cât de frumoasă era viaţa! Un ogor întins, scăldat în 
razele soarelui, se desfăşura înaintea ochilor ei, iar prin 
fereastra deschisă pătrundea uşor adierea vântului de 
primăvară. Chipul frumoasei copile strălucea de bucurie, căci 
ea avea, doar, douăzeci de ani iar în odaia învecinată, foarte 
aproape de dânsa, se afla un tânăr chipeş, cu fruntea lată şi 
ochi inteligenţi, care o învățase să înoate... 

Henny îşi apropie faţa de oglindă, care se aburi de 
răsuflarea-i caldă. In micul cerc aburit, tânăra scrise cu vârful 
degetului un „V” apoi râse ea singură de naivitatea ei şi, 
aşezându-se la fereastră, închise ochii. 

„...Un Făt Frumos se strecură prin tufişul des al pădurii... 
Prinţesa dormea de o sută de ani somnul ei adânc, în care o 


—9— 


cufundase neînduplecata vrăjitoare... Dar buzele fierbinţi ale 
prinţului se apropiară de gura ei şi...” 

Da, aşa îi citise Victor odinioară, la umbra nucului bătrân... 

Tatăl şi fiul păşiră pe aleea prunduită ce ducea prin mijlocul 
grădinii care înconjura vila. 

— Da, da, aşa se petrece întotdeauna în natură! zise 
bătrânul. Dacă un om îşi pierde lumina ochilor, natura îi 
întăreşte alte simţuri, - dacă i se taie o mână, cealaltă va 
căpăta puteri noi, ca să poată îndeplini funcțiunile ambelor 
mâini. Tot ce se află sub soare e supus acestei legi a 
compensaţiei... 

Rudolf Kraza se opri şi trase un fum din pipa-i scurtă. 

— Să luăm, de pildă, poporul nostru, urmă el. A gemut 
atâta vreme sub jugul asupritorilor, a răbdat în tăcere 
chinurile la care a fost supus, dar nu şi-a pierdut niciodată 
nădejdea că va veni şi pentru el ziua cea mare. Energia 
cheltuită în slujba stăpânilor noştri, a fost înlocuită prin 
această nădejde care ne însufleţea mereu, care ne dădea noi 
puteri de viaţă, până când, într-o bună zi, s-a înfăptuit visul 
măreț care trăia în mintea fiecărui cehoslovac: independenţa 
patriei noastre. Şi acum, după ce ni s-a împlinit această 
dorinţă, avem datoria să luptăm din răsputeri, pentru a păstra 
ceea ce am câştigat cu atâta trudă, avem datoria să apărăm 
independenţa patriei noastre, să ne străduim s-o punem la 
adăpost de atacurile duşmanilor din afară... Asta a fost 
preocuparea mea de căpetenie din ultimii ani. 

— Ştiu, am citit mult despre lucrările tale, răspunse tânărul 
inginer. Nici nu-ţi poţi închipui cu câtă nerăbdare aştept clipa 
când îmi vei destăinui şi mie taina descoperii făcute. 

— In curând ţi se va îndeplini şi această dorinţă, fiul meu! 
Deocamdată, însă, trebuie să-ţi mai învingi niţel curiozitatea. 

— Dar ai ajuns, cel puţin, la capătul cercetărilor? 

— Da, sunt gata! Acum lucrez la altă chestie, în legătură cu 
descoperirea mea şi, anume, trebuie să găsesc mijlocul cu 
ajutorul căruia razele să aibă şi în apă acelaşi efect pe care îl 
au în aer. Ai să-mi dai o mână de ajutor la aceste experienţe, 
nu-i aşa, fiul meu? La drept vorbind, n-aş mai avea nevoie să 


— 10 — 


lămuresc şi această latură a chestiunii, căci rezultatul la care 
am ajuns e desăvârşit - cu toate astea ţin morţiş să duc 
lucrurile până la capăt. 

— Bazele experienţelor tale îmi sunt cunoscute, tată! Zău, 
e o descoperire cu adevărat genială şi o foarte uşor de 
prevăzut vâlva pe care o va stârni în lume. 

— Vezi, eu unul nu ţin defel să stârnesc vâlvă! Ascultă-mă, 
Victor, ştii prea bine că toată viaţa mea am fost un om 
cumpătat şi mi-a plăcut întotdeauna să trăiesc pentru mine şi 
nu pentru alţii. Mai mult încă, m-am străduit din răsputeri să 
nu atrag asupra mea atenţia celorlalţi. Tocmai de aceea aş 
socoti ca o înjosire dacă descoperirea mea ar fi discutată de 
tot felul de oameni, mai mult sau mai puţin cunoscători în 
această materie. Şi, apoi, ştii tu că - bătrânul privi cercetător 
în jurul său - ştii că lucrările mele vor întâmpina cu atât mai 
multe piedici, cu cât descoperirea va stârni mai multă vâlvă? 
Chiar de pe acum mi-au ajuns la ureche diferite zvonuri, din 
care reiese că străinătatea urmăreşte cu mult interes tot ce 
se petrece în laboratorul meu. Crede-mă că-mi dau prea bine 
seama de însemnătatea acestui interes. Vezi, asta e primejdia 
cea mare, fiul meu. Lucrurile mari trebuie create în cea mai 
desăvârşită linişte, în taina cea mai de nepătruns... M-ai 
înţeles, fiule? 

Tânărul clătină capul în semn de încuwviinţare. Nici prin 
minte nu-i trecea însă, că tatăl său nu izbutise să-şi ascundă 
secretul şi că cei din fruntea Republicii Sovietice erau în 
căutarea unui mijloc cu ajutorul căruia să smulgă taina 
inginerului cehoslovac. De unde să bănuiască Victor Kraza că 
noul guvern rusesc voia să pună mâna pe geniala descoperire 
a tatălui său, datorită căreia putea să se apere împotriva 
duşmanilor care amenințau existenţa noului stat? 

Slujnica inginerului Kraza bătu la uşa lui Henny. 

— Intră! 

— Domnişoară Henny, iar a venit domnul Hellbig! 

— Bine, Erna, doar te-am rugat de atâtea ori... 

— Ştiu, domnişoară, i-am spus-o şi lui de altminteri... Acum, 
însă, susţine că trebuie să vă vorbească neapărat. 


— 11 — 


Ah, cât de nesuferit îi era tinerei fete omul acesta, cu ochi 
spălăciţi, care nu erau în stare să susţină nici măcar o privire! 
Monoclul său, de care nu se despărţea niciodată, îi apărea 
uneori lui Henny chiar şi în vis şi, atunci i se părea că vede 
ochiul înfiorător al unei bufniţe. Toată înfăţişarea acestui 
Hellbig era nespus de dezgustătoare; glasul său răguşit lovea 
auzul ca un ciocan. Deşi tânăra fată se arăta foarte rece cu el, 
ba uneori nici nu-l lua în seamă, pretendentul acesta 
plictisitor venea mereu să-i facă vizite. De altminteri, nu se 
sfia să-şi expună teoria lui, după care dragostea nu exista 
decât în romane, iar legătura dintre două fiinţe nu era decât 
rezultatul obişnuinţei sau al legilor omeneşti. Aşadar, era 
încredinţat că, încetul cu încetul, Henny se va supune şi ea 
acestor legi, ceea ce îndemna să stăruie cu încăpățânare în 
hotărârea lui de a se căsători cu nepoata inginerului. 

— Sunt fericit că te pot vedea, stimată domnişoară Burg, 
începu el, ca de obicei. 

Fata îl întinse mâna, şovăind: 

— Voiai să-mi spui ceva, domnule Hellbig? 

Deşi nimeni nu-l poftise să ia loc, pretendentul se aşeză pe 
un scaun şi-şi netezi mânuşile. 

— Hm, trebuie oare neapărat să spui ceva unei femei? 
răspunse el, zâmbind. Nu sunt femeile destul de isteţe ca să 
poată înţelege chiar şi tăcerea unui bărbat? 

— Domnule Hellbig... 

— Mă rog! 

— Dacă ai ceva de vorbit cu unchiul meu, fireşte că n-am 
nimic împotrivă! Atâta vreme, însă, cât vizita dumitale e în 
legătură cu mine, mă văd silită să-ţi vorbesc pe faţă şi... 

— Şi? 

Chipul pretendentului deveni şi mai palid, iar buzele sale 
subţiri se schimonosiseră într-un zâmbet silit. 

— ...Să te rog să-ţi scurtezi vizita! încheie fata, enervată. 

— Şi de ce, mă rog? Bărbatul şi femeia nu sunt legaţi prin 
aşa-zisa dragoste, ci prin obişnuinţă. 

— Asta mi-ai spus-o de nenumărate ori. Cunosc prea bine 
teoria dumitale şi-ţi repet că n-o împărtăşesc defel! Nu fi 


supărat, dar eu una tăgăduiesc că obişnuinţa e legătura care 
uneşte două fiinţe de sex diferit. 

— Eşti încredinţată de asta? 

— Da, foarte încredinţată! 

— Ei, cine ştie, poate că te-ai obişnuit tu altcineva? 

— Poate! răspunse ea, cu glas scăzut. 

— Vezi, domnişoară Burg, eu mi-am închipuit lucrurile cu 
totul altfel... Dumneata fiind orfană, iar eu om bogat... În 
vremurile astea când numai banii au însemnătate... 

— Asta întrucât te priveşte pe dumneata! îi curmă vorba 
tânăra fată. ŞI, la urma urmei, nu te-am rugat să-mi porţi de 
grijă, domnule Hellbig! Deşi sunt orfană, am tot ce-mi trebuie 
şi mă simt foarte bine în casa unchiului meu. Aşadar, te rog 
foarte mult să nu te îngrijeşti de mine!... 

În acea clipă, Victor Kraza deschise uşa încăperii, dar 
rămase în prag, nehotărât. 

— lartă-mă, Henny, nu ştiam că te deranjez... 

— Ba dimpotrivă, nu mă deranjezi defel! răspunse fata, cu 
însufleţire, şi chipul i se îmbujorăm trădând simţămintele ei. 

Hellbig se ridică de la locul lui. 

— Îmi daţi voie să mă prezint... doctorul August Hellbig. 

— Inginerul Kraza! răspunse Victor, cu răceală. 

— Junior, nu-i aşa? 

— Da, domnule doctor. 

— Şi rămâneţi aici multă vreme? întrebă medicul, după ce 
aruncase o privire asupra fetei. 

— Da, n-ar fi cu neputinţă să nu mai plec de aici. 

— Hm, asta nu v-aş sfătui defel, domnule Kraza. Orăşelul 
nostru nu vă poate oferi nimic, iar tinerii de azi au nevoie de 
orizonturi largi, în care să poată zburda în voie. 

— Domnule doctor, sper că în orice caz pe dumneavoastră 
nu vă voi stingheri defel, chiar dacă aş rămâne aici, răspunse 
Victor, cu glas batjocoritor, căci medicul făcuse şi asupra lui o 
impresie foarte rea. 

— Să mă stingheriţi? 

După cât se părea, ironia lui Victor nimerise tocmai bine, 
căci medicul îşi pierdu liniştea lui obişnuită şi urmă, cuprins 


SEA, i 


de tulburare: 

— Fireşte că nu mă veţi stingheri şi... cu atât mai puţin pe 
domnişoara Henny, nu e aşa? 

Zicând acestea, îşi aţinti privirile asupra tinerei fete, apoi 
adăugă: 

— Dar acum trebuie să plec... căci mai am o mulţime de 
treburi. 

— Atât de ocupat în orăşelul acesta, domnule doctor? făcu 
Victor, cu ton batjocoritor. 

Celălalt, însă, nici nu mai încercă să-i răspundă şi-şi luă 
rămas bun de la ei. 

— Henny, pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu individul 
ăsta? izbucni tânărul inginer, cu glasul sugrumat de gelozie, 
ceea ce stârni o tainică bucurie în inima verişoarei sale. 

— E un om dezgustător! răspunse ea. Nădăjduiesc, însă, că 
i-ai tăiat pofta să ne mai facă vizite! 

— Nu cumva o fi îndrăgostit de tine? 

Tânăra plecă privirile şi chipul i se îmbujoră iarăşi. 

— Are asta vreo însemnătate pentru tine, Victor? întrebă 
ea, cu glas slab. la adu-ţi aminte, de când ai plecat la studii 
mi-ai scris vreodată? 

— Prostuţo, ştii doar că un om care se află printre străini e 
atât de ocupat cu sine, încât n-are vreme să se gândească la 
cei de acasă. Şi apoi, învăţătura... 

Henny se îndreptă spre fereastră, ca să nu i se vadă 
lacrimile care îi umeziseră ochii. 

— Victor! se auzi în acea clipă glasul adânc al bătrânului 
inginer. 

— Da, tată, vin. 


Inginerul Kraza deschise uşa grea ce dădea în laboratorul 
său, ale cărui ferestre erau vopsite în alb. 

Victor se opri în prag, cuprins de mirare. Ceea ce vedea 
înaintea sa era un fel de telescop, uriaş format din opt tuburi 
care mergeau îngustându-se spre vârf. Acest telescop se afla 
pe o placă mobilă de alamă, astfel că putea fi îndreptat în 
orice direcţie. 


— 14 — 


— Vino înăuntru, Victor! Uşa asta, n-o las deschisă 
niciodată! îl îndemnă tatăl său. 

Tânărul se supuse şi bătrânul inginer închise uşa după el, 
apoi trase un mâner, care se afla în partea dinăuntru a uşii. În 
clipa următoare, se iviră şase plăci de otel, care alunecară 
unele peste altele, acoperind intrarea cu desăvârşire. 

— Ca în tezaurul băncii Angliei! zâmbi tânărul inginer. 

— Da, dragul meu, însă cred că ceea ce am eu aici n-ar 
putea fi cumpărat nici chiar cu capitalurile câtorva bănci, 
răspunse tatăl său, care, se întoarse apoi spre aparatul din 
mijlocul încăperii. 

— Priveşte, asta e totul! Desigur că ţi-ai închipuit cine ştie 
ce instalaţie, cu mecanism complicat şi mânere tăinuite, nu e 
aşa? 

— Da, mărturisesc că aşa e, tată. Nu mi-ar fi trecut prin 
minte să fie atât de simplu. 

— Ascultă-mă, descoperirea mea se bazează pe principii 
străvechi, stabilite încă de pe vremea lui Arhimede, care, cu 
ajutorul oglinzilor sale a izbutit să distrugă flota lui Martelus. 
Fireşte, pe atunci vapoarele erau făcute din lemn şi se 
aprindeau foarte uşor. Ei bine, preocuparea mea a fost să 
găsesc un mijloc cu ajutorul căruia să mă pot folosi de acelaşi 
principiu, însă aplicat vaselor din timpurile noastre... cu alte 
cuvinte, să descopăr anumite raze care să topească oţelul, 
fierul sau aluminiul. 

— Şi le-ai găsit? 

— Da! In acest scop, ionizez o cantitate oarecare de aer, 
prin care trec apoi un puternic curent electric... Un brici, e 
folositor, atâta vreme cât îl întrebuinţăm la bărbierit - dar e 
de ajuns o singură mişcare neîndemânatecă pentru ca acest 
obiect cu întrebuințare practică să ucidă un om... Oţelul, din 
care se construiesc podurile, aduce omenirii servicii 
nepreţuite; acelaşi oţel, însă, transformat în tunuri, împrăştie 
moartea pretutindeni. Aceleaşi observaţii le putem face şi 
asupra sticlei... Ochelarii, de pildă... o mare cucerire a 
civilizaţiei, nu e uşa? Tot astfel orice sticlă optică... Ei bine, în 
curând îţi voi dovedi cât de primejdioase sunt aceste obiecte, 


— 15 — 


în aparenţă nevătămătoare... 

Zicând acestea, bătrânul se îndreptă spre un raft, din care 
scoase două perechi de ochelari albaştri, mânuşi lungi de 
piele şi două halate de cauciuc, pe care le îmbrăcară. Apoi, 
Rudolf Kraza întoarse un mâner şi becul cu cărbune, de la 
baza telescopului, începu să zbârnâie, producând în acelaşi 
timp o lumină vie. Becul acesta, însă, era atât de bine fixat în 
primul tub al aparatului, încât nici cea mai mică rază de 
lumină nu putea străbate afară. 

— Vezi tuburile din care e format telescopul meu, urmă 
bătrânul inginer. În fiecare din aceste tuburi se află cinci 
prisme de sticlă, astfel că razele becului trec prin patruzeci de 
prisme. De fiecare dată ele primesc elemente noi, din care 
pricină la sfârşit lumina devine de un verde-închis, însă are 
însuşirea de a distruge nu numai fiinţele vii pe care le 
întâlneşte în cale, ci şi metalele. Această lumină nu poate fi 
împiedecată în niciun chip. Şi, ceea ce până acum nu izbuteau 
să facă în război sute de mii de oameni, care în cele din urmă 
mureau pe câmpul de luptă, vor putea face numai doi oameni 
- auzi, Victor? numai doi oameni, care stau pe placa asta de 
alamă şi mânuiesc telescopul... Aşa, bagă de seamă la cele ce 
au să se întâmple! 

Rudolf Kraza apasă pe un buton şi îndepărtă un dop de 
azbest care se afla la baza telescopului. Prin deschiderea 
formată, pătrunse un mănunchi de raze care erau îndreptate 
asupra unei bucăţi mari de oţel. 

— Aşa, acum razele sunt de culoare roşie! strigă bătrânul 
inginer la urechea fiului său, ca să acopere zbârnâitul 
aparatului. Bagă de seamă, răsucesc mânerul ăsta, până 
când razele capătă culoarea verde dorită de mine... Vezi, 
razele devin liliachii... acum violet... învârtesc, însă, mai 
departe şi violetul se transformă în albastru... Această rază 
albastră o unesc cu alta galbenă şi capăt raza verde-închis, 
pe care am botezat-o deocamdată „raza morţii”... Aşa, o mai 
întăresc până la un grad oarecare şi... priveşte bucata de oţel. 

Victor văzu cum raza verde se înfigea tot mai mult în placa 
de metal, până când o străpunse cu totul, croindu-şi astfel 


fi 


calea mai departe. 

— Acum o să facem încercarea cu aluminiu! zise bătrânul 
Kraza, îndreptând telescopul spre o placă groasă de aluminiu. 

Şi, într-adevăr, experienţa izbuti şi de astă dată, metalul 
fiind străpuns de raza verde. 

Apoi, Rudolf Kraza închise comutatorul becului cu cărbune 
şi aprinse lumina în laborator, după ce puse în mişcare două 
ventilatoare uriaşe, care aerisiră încăperea. 

— Ei, Victor, ce spui de toate astea? întrebă inventatorul, 
scoţându-şi halatul şi ochelarii. 

— Nu găsesc cuvinte prin care să-mi exprim admiraţia 
pentru măreaţa ta descoperire, răspunse fiul său. 

Un zâmbet de mulţumire se înfiripă pe chipul bătrânului 
inginer, care privi plin de mândrie la opera lui. 

— Da, da, telescopul acesta va revoluţiona întreaga tehnică 
a războiului. Niciun tanc nu mai e sigur, niciun avion nu mai 
poate pluti deasupra locurilor, unde se află „razele morţii”, 
căci acestea distrug orice metal, chiar dacă ar fi la o înălţime 
cât de mare. Cine ştie dacă razele mele nu vor hotărî 
omenirea să renunţe la războaie! Poate că atunci când 
popoarele îşi vor da seama că înarmarea nu mai are niciun 
rost, vor munci pe alte tărâmuri şi învățații nu se vor mai 
strădui să născocească mijloace cât mai sigure pentru a ucide 
oamenii! Crede-mă, fiul meu, sunt cu conştiinţa împăcată, 
căci mi-am creat opera nu ca să servească la nimicirea 
semenilor noştri, ci ca să-i îndemne la pace şi să slujească la 
apărarea noastră împotriva acelora care ar cuteza să ne 
încalce drepturile... lată, aici - bătrânul arătă spre un dulăpior 
de oţel, care se afla într-un colţ al laboratorului - aici e 
secretul descoperirii mele, însemnarea orânduirii prismelor în 
telescop şi formele acestor prisme... lar în ceea ce priveşte 
însuşirea razelor în apă, pe care trebuie s-o mai cercetez, 
sper că mă vei ajuta la aceste experienţe... lată şi cheia 
laboratorului. Nu am decât două: una o păstrez eu, iar 
cealaltă, pe care am făcut-o cu mâna mea, ţi-o dau ţie, 
băiete. 

Zicând acestea, bătrânul inginer deschise uşa şi părăsi 


încăperea împreună cu fiul său. 

— Socot că nu mai e nevoie să-ţi amintesc că ceea ce ai 
văzut acum trebuie să rămână o taină pentru ceilalţi. O vorbă 
nesocotită, un pas nechibzuit şi totul e pierdut, Victor... da, 
totul! 

Tânărul porni în căutarea verişoarei sale şi o găsi pe terasă. 

— lartă-mă, Henny, că n-am venit mai curând ca să stau de 
vorbă cu tine! zise el, aşezându-se pe banca vopsită cu lac 
roşu. 

— Ei, ai văzut minunea? întrebă fata, cu sfială. 

— Da, am văzut-o! 

— Şi? 

Crescută în această casă, Henny cunoştea taina unchiului 
ei, pe care îl iubea din toată inima, şi care, la rândul lui, ţinea 
foarte mult la nepoate sa. 

— Am rămas uimit, răspunse Victor. Nici nu poţi să-ți 
închipui ce vâlvă o să stârnească această descoperire. Dar... 

Tânărul îşi curmă vorba şi rămase nehotărât câteva clipe, 
apoi urmă: 

— ...am mai avut o surpriză, Henny! 

— Şi anume? 

— Acum trei ani, când am plecat la studii, tu erai copilă 
încă, iar astăzi găsesc o tânără frumoasă, puţin cam 
visătoare... Unde ţi-e voioşia de altă dată, Henny? 

— Singurătatea m-a întristat, Victor! Şi, dacă vrei să-ţi spun 
adevărul... 

— Henny, unde eşti? strigă bătrânul inginer, care nu se 
despărţea de nepoata lui decât atunci când lucra în laborator. 

— Aici, unchiule! răspunse fata, alergând în întâmpinarea 
sa şi luându-l de braţ. 

— Aha, stăteaţi de vorbă! făcu bătrânul inginer, zâmbind. 
Cei doi copii ai mei se înţeleg de minune! Asta îmi place! 

Tânăra îi aşeză cu grijă câteva perne într-unul din fotoliile 
de trestie şi-l sili, cu blândeţe să ia loc. 

Mulţumit, Rudolf Kraza îşi mângâie barba, apoi umplu un 
pahar cu coniac şi-l ridică, zicând: 

— Vă doresc noroc, dragii mei! 


— 18 — 


Cei doi tineri roşiră ca nişte elevi de şcoală. 


Paşii cadenţaţi ai santinelelor răsunau pe asfaltul din faţa 
Kremlinului, fosta reşedinţă a tarilor Rusiei. 

Era o noapte întunecată de primăvară şi după cât se părea, 
intrarea în falnica cetate era păzită cu mai multă străşnicie. O 
lumină slabă pătrundea afară prin cele patru ferestre, cu 
perdelele lăsate, care se aflau într-o parte a clădirii. Din când 
în când câte o maşină se oprea înaintea portalului, un bărbat 
cobora repede şi, după ce arăta santinelei insigna, dispărea 
grăbit pe poarta grea de stejar. 

Fruntaşii revoluţionarilor ţineau o şedinţă secretă, în care 
puneau la cale ceva foarte însemnat - cel puţin aşa se părea, 
judecând după chipurile grave ale celor de faţă. 

Preşedintele arătă cu creionul spre comisarul poporului 
pentru război, care purta o tunică de culoare kaki şi era încins 
cu un brâu lat de piele din care ieşea tocul galben al 
revolverului. 

— Tovarăşe Korniloff, ai cuvântul! 

Comisarul tuşi uşor, puse ţigareta deoparte şi-şi roti prin 
încăpere ochii-i mici, vicleni. 

— Tovarăşi, începu el, acum, după ce am găsit comoara şi 
putem împlini întrucâtva nevoile statului, datoria noastră e să 
veghem cu străşnicie ca ceea ce am creat să nu fie distrus de 
duşmanii noştri din afară. De aceea avem nevoie de mijloace 
cât mai sigure, prin care să ne putem apăra oricând. Agenţii 
noştri din Cehoslovacia ne-au informat că un inginer din Brno 
a dat la iveală o descoperire menită să revoluţioneze întreaga 
tehnică a războiului. Vă închipuiţi, cred, ce însemnătate are 
această descoperire şi cât ne-ar folosi dacă ar intra în 
stăpânirea noastră. Din acest motiv, am dat ordin agenţilor să 
supravegheze casa inventatorului şi am primit din partea lor 
următoarele lămuriri: E vorba de inginerul Rudolf Kraza, care 
locuieşte într-adevăr la Brno, în strada Bojar numărul 14, 
unde se află şi laboratorul său. Descoperitorul lucrează 
singur, însă pare să fie o personalitate în acest domeniu, căci 
s-a întâmplat adeseori ca specialişti în tehnica războiului să-i 


— 19 — 


ceară sfatul. Şi mai însemnat pentru noi e faptul că de lao 
vreme încoace şi-au făcut apariţia la Brno agenţii mai multor 
state, ceea ce dovedeşte că străinătatea se interesează de 
această descoperire... Aşadar, trebuie neapărat să ne punem 
pe lucru - şi asta cât mai repede, ca s-o luăm înaintea 
celorlalţi. Dacă nu izbutim să punem mâna pe planurile 
descoperirii chiar într-una din săptămânile viitoare, atunci mai 
mult ca sigur că se vor găsi alţii care să ni le sufle dinaintea 
nasului. Lupta pentru „razele morţii” trebuie să se sfârşească 
prin izbânda noastră, altminteri suntem oricând în mâna 
duşmanilor, care nu vor şovăi o clipă şi se folosească de 
marea descoperire pentru a-şi întinde stăpânirea asupra celor 
care le stau în cale. Prin urmare cer stăruitor să se hotărască 
în şedinţa de azi măsurile trebuincioase pentru ca să punem 
mâna pe planurile descoperirii inginerului Kraza! 

— Dumneata, tovarăşe Pavlov, zise preşedintele, arătând 
spre un bărbat slab şi palid. 

— Tovarăşi, mă alătur propunerii tovarăşii lui Korniloff şi cer 
şi eu să pornim la lucru cât nu grabnic cu putinţă. In afară de 
asta, mai pot adăuga că toate străduinţele agenţilor noştri de 
a intra în vorbă cu vreunul din locatarii casei sau de a 
pătrunde înăuntru, au rămas fără folos. Singurul lucru pe care 
au izbutit să-l facă, a fost să-l iscodească pe coşarul care 
curăța din când în când hornurile locuinţei inginerului. Acesta, 
însă, le-a destăinuit, doar, că laboratorul se află în partea de 
nord a casei şi că are o singură uşă, al cărei mecanism pare 
să fie foarte complicat... Asta i tot ce aveam de spus! 

— Dau cuvântul comisarului Cekei. 

— Tovarăşi, la drept vorbind, aş fi putut să nu mai iau 
cuvântul, căci n-am nimic de adăugat. Ceea ce trebuie să 
facem acum e să chibzuim cu luare-aminte la cele ce ne-au 
spus tovarăşii noştri. În primul rând avem nevoie de un om 
inteligent, pe care să ne putem bizui... M-am gândit întâi la 
Boris Verodin, a cărui nevinovăție a ieşit la iveală, însă din 
discursul lui v-aţi încredinţat că nu ne putem folosi de el în 
cazul de faţă. De aceea am să vă propun un altul despre care 
nu mă îndoiesc că va fi în stare să-şi ducă la îndeplinire 


— 20 — 


misiunea ce-i vom încredința. 

Privirile tuturor se îndreptară cu încordare spre comisarul 
Cekei. 

— Şi cine e acesta? întrebă unul din ei. 

Un zâmbet viclean încolţi pe buzele revoluționarului. 

— E vorba de un om care zace în temniţă de câtva timp... 

— Şi crezi că putem avea încredere în el? 

— În prizonierii mei putem avea încredere oricând!... Da, 
sunt sigur că-şi va duce misiunea la bun sfârşit. 

— Şi dacă te înşeli? 

— Există vreun om care să nu ţină la viaţa lui? Şi, afară de 
asta, oricine e bucuros să respire niţel aer curat, după ce a 
lâncezit opt luni în închisoarea Cekei... Din fericire, acela 
despre care vă vorbesc, se pricepe în chestiuni de mecanică 
şi sunt sigur că nu ne va trăda, mai ales dacă îi vom tăgădui o 
răsplată mare. 

— Dar de ce a fost întemnițat? întrebă unul din comisari. 

— Pe semne că n-am făcut-o eu degeaba! răspunse 
comisarul Cekei, zâmbind batjocoritor. Dar mai bine mă duc 
să vi-l aduc încoace! 

Zicând acestea, revoluţionarul se ridică, în vreme ce 
tovarăşii săi rămaseră în sala de şedinţe, urmând să 
chibzuiască mai departe. 

— Tovarăşi, cu privire la propunerea comisarului Cekei, aş 
avea şi eu ceva de adăugat, continuă preşedintele. Poate că 
individul merită, într-adevăr încrederea noastră - cu toate 
astea nu putem să lăsăm totul în seama unui om care a 
lâncezit în temniţa Cekei opt luni de zile. Gândiţi-vă, ce s-ar 
întâmpla dacă ar pune mâna pe planuri şi, deodată, îndemnat 
de dorinţa de răzbunare, ar preda hârtiile unei puteri străine? 
Fireşte, avem putinţa să-l pedepsim însă la ce ne-ar folosi 
pedeapsa dacă n-am izbuti să intrăm în stăpânirea marii 
descoperiri? Deşi tovarăşul nostru ne-a încredinţat, că omul 
merită toată încrederea, socot că lucrul cel mai bun ar fi să-i 
dăm un supraveghetor, însă un supraveghetor care să nu-l 
lase să întrevadă că ne îndoim de buna lui credinţă. 
Cunoaşteţi cu toţii rolul pe care îl joacă femeile în asemenea 


chestiuni... Ele au fost întotdeauna puntea de trecere, care a 
înlesnit spionilor să-şi ajungă ţinta. Ei bine, ce ar fi dacă 
trimisul nostru ar fi însoţit de o femeie frumoasă, care să fie 
în aparenţă ajutorul lui, iar în realitate persoana noastră de 
încredere? Cu alte cuvinte, trebuie să-l încredinţăm că are 
nevoie de ajutorul acestei femei, care îl va însoţi pretutindeni 
şi va putea să-i înlesnească ajungerea la ţintă şi, în acelaşi 
timp, ne va da de veste dacă trimisul îşi face datoria. 

— Tovarăşul preşedinte are dreptate, încuviinţă comisarul 
Pavlov. In acest chip, am avea un supraveghetor, care să nu 
stârnească bănuielile trimisului nostru şi care, la urma urmei, 
ar putea chiar să-i dea o mână de ajutor, la nevoie. Chestia e 
însă, de unde luăm pe aceasta femeie? Căci trebuie să 
îndeplinească următoarele condiţii: să fie frumoasă, isteaţă 
curajoasă şi, mai ales, să se bucure de toată încrederea 
noastră... 

— Cred că am găsit persoana de care avem nevoie - zise 
llino, preşedintele Comitetului Central. Acum câtva timp m- 
am întâlnit cu o veche cunoştinţă, care luptă mereu pentru 
propăşirea statului nostru şi care s-a jertfit pentru binele 
poporului. E vorba de o fostă prinţesă care a intrat de la 
început în rândurile noastre şi, renunțând cu totul la rangul ei, 
a luptat cot la cot cu tovarăşii noştri. În tot acest timp, tânăra 
fată, care e foarte frumoasă a dat dovadă de un curaj fără 
seamăn, astfel că putem să-i încredinţăm această misiune 
grea. Fratele ei, lesta Ulkitzki, pe care îl cunoaşteţi cu toţii, e 
o dovadă mai mult că spusele mele sunt întemeiate. Amândoi 
s-au lepădat de titlurile de nobleţe şi au venit să lupte alături 
de noi, cu toate că puteau să trăiască liniştiţi în casa părinţilor 
lor. Acum tânăra fată - pe care o cheamă Vera - îndeplineşte 
slujba de soră de caritate în infirmeria unei temnițe, dar sunt 
sigur că nu va pregeta o clipă să-şi servească patria şi în alt 
chip decât până acum. 

Uriaşa temniţă a Cekei de pe Lubianka, era cufundată în 
tăcere de moarte. Doar santinelele mai vegheau în 
coridoarele lungi, slab luminate. 

Un automobil se opri înaintea porţii şi comisarul Cekei 


cobori din el.. Santinelele îl salutară. Aproape fără să le ia în 
seamă, comisarul trecu repede înainte, urcă la primul etaj al 
clădirii şi deschise uşa camerei de gardă. 

Paznicul de serviciu stătea la masă, cu capul rezemat în 
mâini şi sforăia de zor. 

— Terecenko, să te ia dracu'! îi strigă comisarul în ureche. 

Adormitul sări în sus şi, cu acest prilej, se izbi cu capul de 
abajurul de tablă al lămpii. Cu mare greutate izbuti să-şi 
recapete echilibrul, când dădu cu ochii de nocturnul vizitator. 

— La ordinele dumitale, tovarăşe comisar! bâigui el. 

— De câte ori ţi-am spus că n-ai voie să dormi când eşti de 
serviciu? se răsti comisarul Cekei, izbind cu pumnul în masă 
la fiecare vorbă. Dar las' că despre asta vom vorbi noi mâine! 
Acum cară-te repede şi adu-l în biroul meu pe arestatul 
Klonitzki din celula 115... dar fără să faci zgomot! Ai înţeles? 

— Inţeles, tovarăşe comisar! 

Paznicul îşi încinse centironul, de care atârna un toc de 
revolver, îşi puse căciula şi părăsi odaia, cu paşi grăbiţi. După 
ce urcă două etaje, o luă de-a lungul coridorului şi începu să 
numere celulele: 

— O sută unsprezece... o sută doisprezece... o sută 
treisprezece... o sută paisprezece... In sfârşit, o sută 
cincisprezece! 

Deschise cu mare băgare de seamă uşa căptuşită cu tablă 
groasă, apoi intră în celulă. 

La început, aerul înăbuşitor care domnea înăuntru îi tăie 
aproape răsuflarea. După ce-şi mai veni în fire, scoase lampa 
de buzunar şi plimbă razele ei pe trupurile care zăceau 
ghemuite pe paturile de scânduri. Când cel căutat fu 
descoperit, paznicul se apropie de el şi îl zgâlţâi de umăr. 
Arestatul scoase un răcnet sălbatic, în care se vedea groaza 
de moarte, bănuiala înfiorătoare că i-a sunat ceasul din urmă. 

Terecenko îi astupă gura cu palma lui lată şi zise: 

— Nu ţipa, tovarăşe, că doar nu-ţi fac nimic! Te cheamă 
comisarul! 

— Minţi! strigă celălalt, smucindu-se într-o parte. 

— Nu mint, boule! Hai, urmează-mă, dar fără zgomot! 


= DI 


— Nu vreau... nu, nu mă mişc de aici... Hai, împuşcă-mă, ce 
mai stai la gânduri! răcni nenorocitul, care părea că-şi 
pierduse minţile. 

Între timp, se treziseră şi tovarăşii săi de suferinţă, care se 
îngrămădiră, sperioşi unul într-altul. 

— Na, acum i-ai sculat şi pe ceilalţi! mormăi paznicul. Hai 
vino odată! N-ai să păţeşti nimic... vezi doar că am venit 
singur! 

Arestatul aruncă asupra tovarăşilor săi o privire rugătoare, 
apoi porni în urma paznicului. Obişnuit cu întunericul din 
celulă, nenorocitul se frecă la ochi, ca să se deprindă cu 
lumina din coridor, şi începu să tremure, căci fiori reci îi 
străbăteau trupul, ceea ce se întâmplă adesea când eşti trezit 
din somn pe neaşteptate. 

Era un bărbat de statură potrivită, cu umerii lăsaţi în jos. 
Avea fruntea lată şi capul îi era acoperit cu păr bătând în 
roşu. Ochii i erau foarte frumoşi. Trădau inteligenţă şi erau 
adânciţi în orbite. 

— Încotro? întrebă el cu glas tremurător, adresându-se 
paznicului. 

— Chiar în biroul comisarului. 

— Nu cumva ştii pentru ce m-a chemat? 

— De unde să ştiu asta? Eu nu fac decât să execut porunca 
primită. 

După ce străbătură câteva coridoare, cei doi ajunseră 
înaintea biroului comisarului, unde, pe o bancă de lemn, se 
aflau doi paznici, cu armele între picioare. 

Terecenko bătu la uşă. 

— Intră! 

— L-am adus, tovarăşe comisar! 

— Bine, Terecenko! Lasă-ne singuri. 

Şi rămaseră singuri - stăpânitorul acestei închisori şi 
prizonierul său. Cel dintâi în deplină conştiinţă a puterii sale, 
iar celălalt într-o atitudine umilă, dându-şi seama de situaţia 
lui nenorocită. 

Se  priviră în tăcere.  Căutătură comisarului era 
străpungătoare, pârând că vrea să pătrundă până în adâncul 


24 


sufletului acestui om care abia izbutea să-şi ascundă spaima. 

— Tovarăşul Klonitzki, nu e aşa? întrebă comisarul, aproape 
prietenos, păşind spre arestat. 

Tonul acesta blând pricinui nenorocitului o spaimă mult mai 
mare, decât dacă celălalt ar fi răcnit la el. În această clădire 
blestemată, nimeni nu obişnuia să se folosească de blândeţe 
şi tocmai de aceea spaima arestatului era foarte întemeiată. 
Nu mai încăpea nicio îndoială că, sub această bunăvoință se 
ascundea ceva grozav. 

—  Întocmai, domnule comisar, numele meu e Klonitzki! 
răspunse arestatul, cu glas scăzut. 

Cekistul îi întinse mâna şi, fără să lase din palmă degetele 
umede, tremurătoare, ale bietului arestat, îi puse cealaltă 
mână pe umăr şi-l sili să se aşeza pe un scaun din faţa 
biroului. 

— Fumezi? întrebă el, apoi, şi mai prietenos, oferindu-i 
tabachera. 

— Dacă-mi daţi voie! bâigui arestatul. 

— Zău, nu te înţeleg defel, ce vasăzică mofturile astea? 
Suntem, doar, oameni cu toţii, - sau eşti cumva de altă 
părere?  mormăi, supărat, atotputernicul comisar. Hai, 
serveşte-te, nu mai sta la gânduri! 

Klonilzki întinse mâna spre tabacheră, dar era atât de 
tulburat încât nu izbuti să scoală ţigareta afară. In cele din 
urmă izbuti, dar abia trase câteva fumuri, că începu să 
tuşească din nou. Trecuseră luni întregi de când nu mai 
fumase un tutun ca lumea. 

— Îmi dai voie să-ţi ofer un păhăruţ de votcă? urma 
comisarul. Dacă vrei, am să-ţi ţin tovărăşie... 

—  lertaţi-mi sinceritatea, domnule comisar, dar m-am 
dezobişnuit cu totul să se poarte cineva omeneşte cu mine. N- 
aţi vrea să fiţi atât de bun şi mă lămuriţi ce vasăzică asta? 

— Ascultă-mă, dragul meu, oi fi eu comisarul Cekei, nu-i 
vorbă, dar nu m-am gândit niciodată să mă socot deasupra 
dumitale, deşi eşti un biet arestat. Şi mai mult ca sigur că nu 
mi s-ar fi încredinţat această slujbă însemnată, dacă n-aş fi 
ştiut cum să mă port cu oile a căror pază o am. 


— ?25— 


Comisarul păru atât de mulţumit de gluma lui, încât izbucni 
într-un hohot de râs, din care se potoli cu mare greutate. Apoi 
umplu două pahare cu rachiu şi ciocni cu arestatul. 

— În sănătatea dumitale, tovarăşe! 

— Noroc! răspunde Klonitzki şi dădu pe gât cu lăcomie 
băutura arzătoare. 

Alcoolul i se scurse prin vene ca o dâră de foc, ajunse la 
inimă şi o făcu să bată mai tare ca de obicei. Apoi, 
nenumărate ace se înfipseră în mintea arestatului care păru 
luminat dintr-odată... încăperea i se păru mult mai mare ca la 
început şi se simţi învăluit de o lumină vie. 

— Mai iei un pahar? 

— Dacă-mi daţi voie... 

Ciocniră din nou. 

Pentru prima dată, după ce tânjise îndelungat în mizerabila 
celulă, Klonitzki se simţi iarăşi bine, încăperea asta „oficială” i 
se păru acum mult mai „prietenoasă” şi însuşi comisarul 
Cekei făcea impresia unui om mai puţin înfiorător decât îl 
socoteau arestaţii. Ba, parcă era chiar simpatic? 

Dar, deodată, gândul înfiorător, străbătu iarăşi, ca un ac 
înroşit în foc, mintea sărmanului arestat. Nu cumva toată 
această prietenie, ţigaretele, rachiul, erau o cursă? Nu cumva 
zbirii voiau să-şi bată joc de el, să-l aţâţe înainte de ai da 
lovitura de moarte? 

Klonitzki se făcu galben ca ceara, ocăii-i se adânciră şi mai 
mult în orbite şi rămaseră aţintiţi spre chipul comisarului, care 
stătea de cealaltă parte a mesei. 

— Ce-i cu dumneata? Nu te simţi bine? întrebă cekistul, 
neliniştit. 

— Nu... nu-i nimic! bâigui arestatul. Ştiţi, doar, că a trecut 
multă vreme de când n-am mai sorbit o picătură de rachiu. 

— Ei, las’ că te deprinzi iarăşi, dragul meu! Ascultă-mă! 
Spune drept, cum o duci aici, la mine? 

— Hm, cum s-o duc... aşa cum vrea administraţia închisorii. 

— Bun răspuns!... Nu m-am înşelat defel în privinţa 
dumitale, dragul meu Klonitzki! Nu, au m-am înşelat!... 
Ascultă-mă, cât timp socoţi să mai rămâi aici? 


— 26 — 


— Glumiti, fireşte, domnule comisar! 

— Nu, zău, o cred foarte serios!... Ce-ai spune, de pildă, 
dacă ţi-aş da drumul chiar în noaptea asta? înţelegi, 
Klonitzki... Să presupunem că te iau cu mine în maşină, te duc 
în oraş şi te las acolo, liber cu desăvârşire... Frumos, nu e 
aşa?... Şi, pe lângă asta îţi mai şi spun: „Dragul meu Klonitzki, 
ai lâncezit prea mult în temniţă, sănătatea ţi-e zdruncinată şi 
trebuie să faci o călătorie în străinătate, ca să te mai 
întremezi niţel... Spune, nu ţi se pare ceva din „O mie şi una 
de nopţi?”. 

Arestatul nu răspunse, dar creierul său lucra cu înfrigurare, 
încercând să lămurească misterul care îl învăluia. 

— De ce taci, Klonitzki? 

— Domnule comisar, vă rog să mă înţelegeţi... unui om în 
situaţia mea nu-i arde de glumă... şi-apoi, glumele sună atât 
de sinistru în camera asta... 

— Hahaha! râse comisarul. 

Se ridică de la locul lui, făcu un ocol în jurul mesei, apoi se 
aşeză pe dânsa şi puse mâna pe umărul arestatului. 

— La spune-mi, ce-mi oferi, dacă fac una ca asta? 

— Cum... vorbiţi serios? 

— Fireşte, îţi dau cuvântul de onoare! 

— Ce vă ofer?... Ce-aş putea să vă ofer? 

— Ascultă-mă, Klonitzki, vreau să-mi faci un serviciu, dar un 
serviciu foarte însemnat... 

— Fac orice doriţi! strigă arestatul, cuprins de tulburare şi 
era cât p-aci să sară de pe scaun dacă mâna grea a 
comisarului nu l-ar fi țintuit locului. 

— Eşti inginer? 

— Da, domnule comisar, am studiat ingineria în Franţa. 

— Cunoşti ceva limbi străine? 

— Da, în afară de limba rusă, vorbesc bine franceza şi 
germana. 

— Că eşti curajos, o ştiu prea bine, altminteri nu te-aş fi 
arestat la graniţă, tocmai când voiai să pleci în străinătate cu 
săculeţele de aur... 

Klonitzki plecă ochii şi o roşeaţă vie i se ivi deodată pe 


obraji. 

— Dar nu vreau să scormonesc în trecut, urmă comisarul. 
Uite ce e, dragul meu, acum ai putinţa să-ţi îmbunătăţeşti 
soarta... Te trimitem în Cehoslovacia, cu o misiune foarte 
importantă. M-ai înţeles? Lămuririle ai să le capeţi mai târziu, 
după ce te vei fi hotărât dacă pleci sau nu... 

Klonitzki rămase pe gânduri şi însufleţirea de la început 
păru să scadă. 

— Vasăzică, şovăi? îl iscodi comisarul Cekei. Nu cumva ţi-e 
teamă! 

— Mărturisesc că da... lată, acum nu vă mai ascund că prin 
încercarea mea de a trece graniţa, urmăream doar, să-mi 
salvez viaţa care mi se părea ameninţată. Călătoria aceasta, 
însă, de care mi-aţi vorbit adineauri, trezeşte în sufletul meu 
aceeaşi teamă... teama de moarte! 

— Bine dragul meu. Dar nici nu ştii măcar despre ce e 
vorba? 

— Vreo explozie? şopti Klonitzki. 

— Nu. 

— Atentat? Crimă? urmă inginerul sfredelind cu privirea pe 
cel dinaintea sa. În acest caz, vă spun dinainte, că nu vă 
puteţi bizui pe mine. 

— Nu, dragul meu, nu e vorba de nicio crimă... afară de 
cazul că vei fi nevoit să te aperi! Nădăjduiesc însă, că lucrurile 
nu vor ajunge până acolo! 

— Spionaj? 

— N-ai prea ghicit nici de astă dată... Ascultă-mă, avem 
nevoie de nişte planuri, care se afla în Cehoslovacia. Misiunea 
dumitale va fi să pui mâna pe aceste planuri şi să le aduci 
încoace. Răsplata e foarte mare, mai mare decât îţi închipui... 
Îţi dau zece minute de gândire! 

Zicând acestea, comisarul sări de pe masă, intră în odaia 
învecinată şi, după ce încuie uşa în urma lui, se plecă spre o 
gaură făcută în perete, de unde putea urmări tot ce se 
petrece dincolo. 

Câteva minute, arestatul rămase nemişcat, apoi îşi roti 
privirile în jurul său. Întinse mâna spre tabacheră, care se mai 


— 28 — 


afla pe masă, dar se răzgândi, se ridică de la locul său, făcu 
vreo câţiva paşi prin încăpere, apoi se aşeză iarăşi. 

Comisarul Cekei îl urmărea cu luare-aminte. 

— Bine... bine... aşa şi trebuie, murmură el mulţumit. Dacă 
ar fi primit fără şovăire, l-aş fi trimis în celulă numaidecât, 
căci ar fi fost neîndoielnic că urmăreşte doar să se vadă 
dincolo de graniţă pentru ca după aceea să ne tragă chiulul. 

Cekistul aruncă o privire spre ceasornic: mai erau patru 
minute. Klonitzki stătea iarăşi nemişcat, chipul îi era liniştit cu 
desăvârşire. 

— S-a hotărât să primească! şopti comisarul, care era un 
bun cunoscător de oameni. 

Fără să mai aştepte sfârşitul răgazului acordat, intră iarăşi 
în odaia în care se afla inginerul. 

— Ei, tovarăşe Klonitzki! 

— Primesc! răspunse acesta, cu hotărâre. Da, plec în 
Cehoslovacia şi sper să-mi duc la capăt misiunea. 

— Eram sigur de asta! In acelaşi timp, însă, îţi amintesc că 
ar fi foarte primejdios să te joci pe noi. 

— Ştiu! 

— Cu atât mai bine! Sper că eşti încredinţat că putem 
urmări tot ce se petrece acolo... mai înţeles, nu-i aşa? 

— Da, v-am înţeles. 

— Şi mai cred că ţii la viaţa dumitale? 

— Da, şi încă foarte mult! 

— În cazul acesta te sfătuiesc să nu te abaţi din cale. 

De astă dată, Klonitzki recunoscu iarăşi tonul ameninţător 
al comisarului Cekei. 

— Bun, aşadar am căzut de acord! urmă comisarul. Unde ti- 
e paltonul? 

— N-am palton. 

— Hm, asta-i cam neplăcut, căci e frig afară! Comisarul 
apăsă pe butonul unei sonerii şi în clipa următoare un paznic 
îşi făcu apariţia în odaie. 

— Ascultă-mă tovarăşe, adu-mi şuba din cancelaria mea de 
la primul etaj... dar nu uita şi căciula! 


— 29 — 


O linişte mormântală se lăsă în sala de şedinţe, când 
Klonitzki şi comisarul Cekei îşi făcură apariţia acolo. Zece 
perechi de ochi curioşi se aţintiră cercetători asupra 
inginerului, care se simţea stingherit în această încăpere 
mare, plină de fum. Îmbrăcat în şuba largă a comisarului, ale 
cărei mâneci îi erau prea lungi, purtând căciula miţoasă, 
inginerul se simţea mic şi neînsemnat în faţa acestor bărbaţi, 
care îl priveau cu încordare, ca şi cum fiecare din ei ar fi vrut 
să citească ce se petrece în sufletul său. 

— Hai, dezbracă-te şi ia loc aici! îl îndemnă preşedintele 
adunării. 

— Acesta e inginerul Klonitzki! — începu comisarul Cekei, 
după ce se aşezară cu toţii. Tovarăşul ştie întrucâtva despre 
ce este vorba şi, după cum am prevăzut, şi-a dat 
încuviințarea. Lămuririle le va primi din partea tovarăşilor 
Pawlov şi Korniloff, care au să-i dea şi planul oraşului, cu 
împrejurimile sale. Aşadar n-a mai rămas decât să stabilim 
data plecării şi chipul în care va trebui să lucreze trimisul 
nostru... 

— Înainte de asta, trebuie să-i aducem la cunoştinţă o 
hotărâre pe care am luat-o fără ştirea dumitale, tovarăşe 
comisar, interveni preşedintele. Cunoaştem cu toţii rolul 
însemnat pe care l-au jucat femeile în spionajul 
internaţional... Ele sunt puntea de legătură între cele două 
tabere, datoria lor e să netezească drumul spre ţintă, să 
deschidă uşi care rămân închise pentru toţi ceilalţi. De multe 
ori o femeie - în acest domeniu, fireşte - are mai mare 
însemnătate decât un bărbat şi tocmai de aceea socotim că 
n-ar fi rău dacă tovarăşul Klonitzki şi-ar lua o însoţitoare, care 
să-i dea o mână de ajutor la îndeplinirea misiunii sale... Ai 
ceva împotrivă, tovarăşe? 

Inginerul căpăta curaj şi răspunse: 

— Nu, dar trebuie să vă atrag atenţia că nu orice femeie 
poate fi de folos într-adevăr. E nevoie de o femeie frumoasă, 
isteaţă şi, mai ales cu mult sânge rece. Dacă aţi găsit vreuna 
care să aibă aceste însuşiri, fireşte că sunt gata s-o iau cu 
mine. 


Pentru a nu trezi bănuielile inginerului, preşedintele socoti 
cu cale să nu-i destăinuie deocamdată că se învoiseră asupra 
persoanei care avea să-l însoţească în călătorie. 

— Ce-i drept, nu ştim nici noi cine va fi ajutoarea dumitale, 
însă nădăjduiesc că în curând vom găsi ce ne trebuie. În orice 
raz, mâine-seară trebuie să porniţi la drum neapărat. 

Zorile se iveau la răsărit, când membrii guvernului părăsiră 
sala de şedinţe, în care nu mai rămaseră decât trei bărbaţi: 
comisarul războiului, comisarul Cekei şi inginerul Klonitzki. 

— Mâine-seară la ora opt, o maşină te va lua de aici, ca să 
te ducă la aerodrom. Până atunci, sperăm să găsim 
însoţitoarea de care ai nevoie şi, dacă va mai fi vreme, o vom 
aduce aici ca să ţi-o prezentăm - în caz contrar, vă veţi întâlni 
la aerodrom. Banii ai să-i primeşti chiar mâine dimineaţă, ca 
să-ţi poţi cumpăra haine şi tot ce-ţi trebuie pentru drum. De 
dormit ai să dormi în camera învecinată... Aşa, acum du-te la 
culcare, căci vei fi fiind obosit şi trebuie să te odihneşti bine. 

Inginerul strânse mâinile celor doi comisari şi părăsi 
încăperea. 

Dar abia se închise uşa în urma lui, când comisarul Cekei 
apăsă de două ori pe butonul soneriei. Un bărbat înalt, 
uscăţiv, cu o manta cenuşie şi o capelă militărească trasă 
peste ochi, se ivi în sala de şedinţe. 

— Timofejev, l-ai văzut pe inginerul Klonitzki? 

— Da. 

— Şi ai putea să-l recunoşti? 

— Dintr-o mie, domnule comisar! 

— Bine, ai să rămâi de pază în coridor... Dar fii cu băgare 
de seamă... nu trebuie să te vadă prea des! 


Această întorsătură pe care o luase dintr-odată viaţa lui 
Klonitzki, avu o mare înrâurire asupra sa; el se simţi copleşit 
de o tulburare fără seamăn. Deşi trecuse multă vreme de 
când nu mai dormise pe un pat ca lumea, totuşi străduinţele 
sale de a adormi rămaseră zadarnice. 

— Liber, liber! şopti el, de nenumărate ori, în timp ce 
privirile-i se îndreptau spre fereastra prin care se vedea cerul 


— 31 — 


senin. 

Deodată, auzi paşi uşori înaintea uşii. Cei care lânceziseră 
în temniţele Cekei aveau nervii prea încordaţi ca să nu prindă 
chiar cel mai mic zgomot. Trăind veşnic cu teama că în 
curând vor veni călăii care aveau să-i ducă în celula de 
execuţie, auzul nenorociţilor arestaţi se ascuţise foarte mult, 
întocmai ca la animale. 

Klonitzki sări din pat, se apropie de uşă în vârful picioarelor 
şi privi pe gaura cheii. De cealaltă parte se afla un ochi 
străpungător ca un ac. Trupul inginerului fu străbătut de fiori 
reci. 

— Aşadar, nu sunt liber cu desăvârşire! murmură el, 
cuprins de nelinişte, apoi se duse de se întinse iarăşi în pat. 

In cele din urmă, se întoarse cu faţa la perete şi închise 
ochii. Oboseala şi teama îl istoviseră atât de mult, încât 
somnul îl cuprinse. 

Când i se aduse dejunul, soarele lucea pe cer şi o vie 
însufleţire domnea în stradă. 


307.b. Un oaspete neaşteptat 


Boris Verodin se însănătoşise, astfel că părăsi infirmeria 
închisorii. Frumoasa soră de caritate, care veghease cu 
devotament la căpătâiul său, ceru să fie mutată în alt spital, 
căci n-o mai răbda inima să rămână în acest lăcaş al mizeriei, 
unde bărbatul iubit petrecuse atâtea zile de suferinţă. Acum 
Vera Ulkitzki renunţase la orice dorinţă, viaţa ei nu aparţinea 
decât patriei, nenorociţilor care aveau nevoie de dânsa. 
Renunţase la tot, căci Boris Verodin avea să plece în curând, 
lăsând-o singură cu jalea ei, care-i împietrise sufletul. De 
acum încolo frumoasa fata nu mai trăia decât pentru ceilalţi. 

Când auzi vestea morţii lui Urez, Boris Verodin se clătină ca 
un arbore lovit de topor. Aşadar bunul său prieten nu mai era 
în viaţă? Nobilul luptător pentru dezrobirea fraţilor săi îşi 
dăduse ultimul tribut, cel mai de preţ: viaţa. 

Trupul neînsufleţit al agitatorului fu depus într-una din 
încăperile micii căsuțe în care locuise împreună cu lesta. 


Ei e PE 


Nenumărate jerbe şi coroane acopereau rămăşiţele 
pământeşti ale aceluia pe care toţi îl veneraseră în viaţă. 
Simplu, aşa cum fusese întotdeauna, Urez fu pus în sicriu cu 
aceleaşi haine pe care le purtase în ultimele clipe. 

De la Moscova veniseră trei membri ai guvernului, care 
aveau să dea cele din urmă onoruri luptătorului neobosit. 

Şi când rămăşiţele pământeşti ale nobilului bărbat fură 
purtate pe străzile Petrogradului, când cortegiul funebru se 
îndreptă spre locul său de odihnă veşnică, se dovedi că Urez 
fusese un adevărat luptător pentru cauza sfântă, căci şirul 
acelora pe care îi ajutase şi-i mângâiase nu mai lua sfârşit. 

Lacrimi fierbinţi alunecară pe obraji femeilor care îşi 
aminteau de nopţile friguroase când omul acesta stătea lângă 
ele, la focurile de pe străzi, şi le mângâia cu vorbe blânde. 

Când se înapoie de la cimitir, Boris Verodin găsi pe Saşa 
foarte mult schimbată. 

— Ce-i cu tine, matuşca? întrebă el, cuprinzându-i mâinile şi 
privind-o ţintă în ochi. Ai griji... de ce? Pentru că ai fost 
singură atâta vreme? Sau eşti îndurerată de moartea 
scumpului nostru Urez? Dacă asta e pricina tristeţii tale, 
atunci te pot mângâia spunându-ţi că acum e bine de el... 
Ferice de acela care părăseşte această lume 
nerecunoscătoare, unde întâlneşti suferinţa la fiecare pas. Nu 
suntem cu toţii decât nişte rătăcitori în această vale a 
plângerii. Drumul nostru duce spre veşnicie, spre altă lume, 
mai bună decât cea în care trăim... Nu, nu trebuie să fii tristă, 
căci Urez e fericit acum... 

Saşa oftă din adâncul inimii. 

— Matuşca... îmi ascunzi ceva... vorbeşte... spune-mi ce-ţi 
apasă inima! murmură tânărul, cuprins de nelinişte. Vreau să 
ştiu totul... totul! 

Bătrâna îi aruncă o privire deznădăjduită. 

— Nu, fiul meu... nu pot să-ţi destăinui... Ah, dacă ai şti cât 
sunt de nenorocită... de ce te-au înşelat, de ce nu ţi-au spus 
totul mai demult?... Ştiu doar cu toţii ce s-a întâmplat, dar n- 
au vrut să-ţi dezvăluie adevărul, ca să nu-ţi pricinuiască noi 
dureri... N-au făcut bine însă, căci la urma urmei tot trebuie 


— 33 — 


să afli ce s-a petrecut aici... 

Şi bătrâna cameristă izbucni într-un plâns amar, pe care nu 
izbuti să şi-l potolească. 

Boris Verodin se ridică. Îşi cunoştea mătuşa prea bine şi 
ştia că trebuie să-i dea răgaz să se liniştească; altminteri n-ar 
fi aflat nimic de la dânsa. Totuşi, privirile-i deveniră neliniştite 
şi teama îi tăia aproape răsuflarea. Ce însemna oare aceasta? 
Ca avea să-i spună bătrâna femeie? 

În sfârşit, Saşa păru că se liniştise şi nepotul ei i se adresă 
iarăşi. 

— Matuşca, spune-mi ce s-a întâmplat... trebuie să-mi spui 
totul! stărui el. 

— Bine, îţi spun, dar făgăduieşte-mi că n-ai să-ţi pierzi 
cumpătul! 

— lţi făgăduiesc! 

Bătrâna izbucni din nou în plâns şi ridică mâinile spre 
revoluţionar. 

— De ce trebuie să-ţi pricinuiesc această durere! strigă ea, 
ca ieşită din minţi. Boris, ascultă-mă... eu n-am trimis... cea 
de-a doua telegramă! 

În sfârşit, destăinuise cruda veste. Saşa îşi ascunse faţa în 
mâini, căci nu voia să vadă durerea lui nemărginită. 

Boris o privi nedumerit. 

— Care telegramă? întrebă el. Ce vrei să spui cu asta? 

— Telegrama... prin care ai fost înştiinţat, că... Nataşa 
trăieşte... Nu, n-am trimis-o eu... nu ştiu nimic despre asta! 

Tânărul rămase o clipa ca încremenit şi aţinti asupra 
mătuşii sale privirile-i rătăcite, apoi cuprinse capul bătrânei în 
mâini şi o sili să se uite la el. 

— Vorbeşte... ce înseamnă toate astea? strigă el, cu glas 
tunător. 

— Nataşa n-a fost bolnavă... după cum ţi-am spus la 
început... ea n-a murit, din pricina unei boli... Domnul 
Petroneff a condus-o la Cronstadt, unde trebuia să se 
întâlnească cu tine, apoi urma să plecaţi amândoi în Anglia, 
pe bordul unui vapor care vă aştepta în port. Era pe vremea 
când zăceai în casa doctorului Barickin... Nataşa a intrat în 


— 34 — 


clinica medicului, în vreme ce domnul Petroneff aştepta 
afară... Trecuse vreun sfert de ceas şi prinţesa nu se ivise 
încă... Deodată, o explozie puternică nărui clădirea... 

Boris încleşta cu atâta putere braţul mătuşii sale, încât 
aceasta scoase un țipăt de durere. 

— Clădirea a fost, distrusă de explozie? murmură el, 
aproape fără să-şi dea seama. Şi spui că Nataşa se afla 
înăuntru? 

Saşa clătină capul în semn de încuviinţare. 

— Da, aşa e... Domnul Petroneff se înapoie singur şi povesti 
ceea ce se întâmplase, astfel că bănuirăm că ai murit şi tu cu 
acest prilej. Cu toate astea, se putea întâmpla să fi scăpat şi 
de aceea ţi-am trimis la Londra o telegramă pe adresa dată 
de tine. Cât despre cea de-a doua telegramă, prin care ai fost 
vestit că Nataşa mai e în viaţă, eu una nu ştiu nimic. Habar n- 
am cine a trimis-o! Totuşi, poate că prinţesa mai trăieşte într- 
adevăr. Poate că se iveşte într-o bună zi... 

Boris Verodin, însă îşi dădu seama că aceste cuvinte n- 
aveau niciun temei şi că erau o simplă încercare de a-l linişti. 
Ceru, totuşi, să-i povestească mai pe larg tot ce se întâmplase 
şi în curând, rămase şi el încredinţat că iubita lui soţie îşi 
găsise moartea cu prilejul exploziei din casa doctorului 
Barickin. Fireşte, nu mai încăpea nicio îndoială că aşa se 
petrecuseră lucrurile, căci altminteri Petroneff ar fi trebuit s-o 
vadă ieşind din clinică. 

Din ziua aceea, Boris Verodin deveni un om posomorât, 
care părea nepăsător la tot ce se petrecea în jurul său. 

Foştii lui tovarăşi de luptă îl chemară la Moscova, reşedinţa 
guvernului, pentru a-i încredința o slujbă de încredere, însă 
Boris răspunse că e foarte slăbit de pe urma bolii şi nu mai 
poate munci deocamdată. Sărmanul revoluţionar nu uitase 
suferinţele îndurate. Scena din subterana temniţei, când călăii 
Cekei încercaseră să-l supună înfiorătoarei torturi, rămăsese 
încă vie în mintea lui şi-l hotărâse să se despartă pentru 
totdeauna de oamenii aceştia, care luptaseră cot la cot cu el, 
iar după aceea se lăsaseră înşelaţi de câteva fapte care îi 
erau potrivnice. Nu, nu mai era în stare să lupte pentru 


— = A 


propăşirea noului stat, de vreme ce existau oameni care îl 
bănuiseră de o faptă atât de mârşavă. El, Boris Verodin, omul 
care renunţase la totul pentru patria lui, fusese bănuit de furt. 

De aceea, tânărul se hotărî să plece cât mai curând din 
Rusia, unde n-avea să se mai înapoieze niciodată. Înainte de 
plecare, însă, voia să se mai ducă o dată la Cronstadt, ca să 
se încredinţeze la faţa locului dacă presupunerile Saşei erau 
întemeiate. Fireşte, în cazul că mai pieriseră şi alţi oameni cu 
prilejul exploziei, nu mai încăpea nicio îndoială că şi Nataşa îşi 
găsise sfârşitul în casa doctorului Barickin. 

La stăruinţele lui llino, tânărul revoluţionar plecă la 
Moscova, unde avea să vorbească înaintea mulţimii, arătând 
întâmplările prin care trecuse până atunci. Descoperirea 
lăzilor cu aur şi stabilirea nevinovăţiei sale alungaseră 
nemulţumirea poporului împotriva lui şi-i readuseră simpatiile 
fruntaşilor revoluționari, care îl prigoniseră. 

La Moscova, Boris Verodin tinu o cuvântare înaintea 
câtorva mii de oameni, istorisind tot ce pătimise din pricina 
neîncrederii tovarăşilor săi. Fireşte, însă, că nu pomeni nimic 
despre ajutorul dat de llino, care, după cum ştim, îi înlesnise 
fuga în străinătate. 

La un moment dat, aduse învinuirea care îl frământa de 
atâta vreme. Tânărul ridică mâinile pe care se mai vedeau 
încă urmele arsurilor pricinuite de plumbul topit. 

— Priviţi braţele mele, tovarăşi! strigă el, cu însufleţire. 
Dacă le mai am încă, dacă nu vă arăt două braţe ciopărţite, 
asta, se datorează numai puterii mele fizice! Nu vreau să 
învinovăţesc pe nimeni, dar mărturisesc că înflăcărarea de 
altădată mi-a scăzut foarte mult. Am trăit, am luptat şi am 
suferit pentru libertatea fraţilor mei... am dus jugul greu al 
domniei Ţarului... am îndurat chinurile la care erau supuşi 
deportații din Siberia... însă toate astea au fost în zadar, căci 
m-am încredinţat că năzuinţele mele, nădejdile mele, erau 
fără temei... De aceea m-am şi hotărât să plec din Rusia, căci 
nu mai am ce căuta aici... Plec în ţara libertăţii, unde oamenii 
se folosesc de măsuri mai drepte... unde judecătorii nu 
întrebuinţează mijloace învechite, barbare, spre a smulge 


mărturisiri presupuşilor vinovaţi. Da, plec pentru totdeauna! 
Rămâneţi cu bine, fraţilor! Vă doresc din toată inima ca eu să 
fi fost ultimul nedreptăţit al noului regim. Trăiască libertatea, 
egalitatea şi fraternitatea! 

Mulțimea ascultase, cu răsuflarea întretăiată cuvintele 
tânărului. Mulţi dintre cei de faţă plecară privirile în pământ, 
simțindu-se vinovaţi. 

llino şi ceilalţi fruntaşi încercară din nou să-l înduplece să 
rămână, dar Boris Verodin se împotrivi cu îndârjire şi porni 
iarăşi spre gară, urmărit de sute de ochi. Erau cu toţii 
încredinţaţi că plecase un om în adevăratul înţeles al 
cuvântului, un erou, care luptase pentru idealul său şi care n- 
ar fi şovăit o clipă să-şi dea viaţa pentru binele tovarăşilor lui. 


Între timp, lrina izbutise să-şi înduplece logodnicul să 
părăsească Rusia împreună cu ea. lesta suferise şi el destule 
dezamăgiri, astfel că primi propunerea fetei. Şi-apoi, 
înţelegea prea bine dorul ei după Vasilieff, care o aştepta în 
Franţa, plin de nerăbdare. 

Aşadar, fostul prinţ fu foarte bucuros, când i se îngădui să- 
şi părăsească slujba. Biata lui logodnică îndurase prea mult ca 
să mai poată rămâne în Rusia. Trebuiau neapărat să treacă 
graniţele ţării şi să-şi caute fericirea în altă parte, unde legile 
erau mai mult respectate, unde locuitorii nu erau la cheremul 
câtorva oameni care puteau face orice, puteau lua orice 
măsură, fără să fie nevoiţi să dea socoteală cuiva.. 

În cele din urmă se hotărî şi ziua plecării. lesta încercase s- 
o înduplece pe Vera să-i însoţească, dar frumoasa soră de 
caritate se împotrivise cu îndârjire. 

— Ce să caut eu în lume? întrebă ea, cu tristeţe. Nu, 
frăţioare, am să rămân în Rusia, căci trebuie să-mi slujesc 
patria ca şi până acum. lesta îşi dădu seama că orice 
stăruinţă ar fi fost de prisos, astfel că nu mai încercă s-o 
abată de la hotărârea ei. 

Într-o zi, - era ultima pe care cei doi logodnici aveau s-o 
mai petreacă în ţară, - lesta se năpusti în casă cu ultima 
ediţie a „Pravdei”, oficiosul guvernului. De la o vreme încoace 


Be 05 


Irina se mutase în locuinţa lui Boris, căci voia să fie aproape 
de fratele ei. 

Adânc tulburat, fostul prinţ arată un articol scris cu litere 
mari, în care se arăta că agenţii Cekei arestaseră un aviator 
englez care aterizase cu avionul său pe aerodromul din 
Petrograd. Era vorba de un tânăr cu numele de... Reginald 
Lincoln. 

lesta auzise acest nume din gura lui Boris Verodin, care îi 
povestise despre călătoria lor cu avionul de la Londra la 
Cannes, precum şi prietenia care se legase după aceea între 
ei. 

Deşi era adânc întristat de moartea scumpei sale soţii, 
Boris Verodin se bucură foarte mult auzind că prietenul său se 
află în Rusia. 

— Bănuiesc că a aflat ce ţi s-a întâmplat la Nisa şi a 
întreprins această călătorie în urma sfaturilor sau 
îndemnurilor acelora care te-au luat sub ocrotirea lor, îşi dădu 
cu părerea lesta, după ce citiră reportajul din ziar. 

Boris Verodin zâmbi îndurerat. 

— Dumnezeu ştie cine or fi aceia care m-au luat sub 
ocrotirea lor, zise el. 

— Bine, dar mi-ai spus, doar, că ţi s-a pus la dispoziţie 
suma de o sută de mii de lire sterline? Şi, afară de asta, mi-ai 
destăinuit că o doamnă, o contesă, dacă nu mă înşel, ţi-a 
purtat de grijă ca o adevărată mamă? lar domnul Vasilieff nu 
ţi-a dovedit întotdeauna o bunăvoință părintească? 

Boris Verodin nu răspunse. Era preocupat de soarta lui 
Reginald Lincoln, prietenul său, căruia trebuia să-i dea o 
mână de ajutor, căci nu mai încăpea îndoială că autorităţile 
aveau să-i facă mari neplăceri. Apoi, ţinea să afle cu ce scop 
venise în Rusia tânărul aviator. Nu cumva erau îndreptăţite 
presupunerile lui lesta? 

Nesiguranţa lui Boris n-avea să ţină multă vreme, căci chiar 
în aceeaşi zi primi o citaţie prin care era chemat la poliţie în 
ziua următoare. După cât reieşea din această citaţie, era 
vorba de Reginald Lincoln. 

Cei doi logodnici se văzură nevoiţi să-şi amâne plecarea, 


căci Boris îi rugă să mai rămână câteva zile, până ce aveau să 
se limpezească lucrurile cu Reginald. 

A doua zi, Boris se prezentă la poliţie, unde află că 
prietenul său fusese arestat ca spion. Tânărul englez, însă, 
susţinea cu tărie că venirea lui în Rusia n-avea scopuri 
politice, ci urmărea doar să se întâlnească cu Boris Verodin, 
pe care îl cunoştea de multă vreme. 

Fireşte că lucrurile nu putură fi lămurite atât de repede, 
căci autorităţile erau foarte bănuitoare şi nu se lăsau 
înduplecate cu una cu două. Aşadar, lesta Ulkitzki se văzu 
nevoit să plece la Moscova, în vreme ce Boris Verodin se 
străduia la Petrograd să obţină eliberarea lui Reginald. 

Abia după zece zile, tânărul englez scăpa din temniţa 
Cekei. 

În drum spre casă, Boris Verodin află că cei din Anglia erau 
foarte îngrijoraţi de soarta lui şi Reginald îi spuse că 
întreprinsese acest zbor vrând şi el să afle ce se întâmplase 
cu prietenul sau. 

La un moment dat, Reginald se opri şi întrebă, aţintind 
asupra însoţitorului său o privire cercetătoare: 

— Boris, ţi s-a spus că cea de a doua telegramă n-a fost 
trimisă de mătuşa ta? 

Boris Verodin tresări. 

— Nu e nevoie să-mi mai răspunzi, dragul meu, căci am 
băgat de seamă că te-ai schimbat foarte mult, urmă fiul 
bancherului. Eşti încredinţat ca Nataşa, soţia ta, a murit... Ei 
bine, află că te înşeli... soţia ta trăieşte! 

— Reginald... vrei să-ţi baţi joc de mine? strigă Boris. 

— Nu, dragul meu, nu-mi bat joc defel... Nataşa, soţia ta, e 
în viaţă... dar... nu poate fi găsită nicăieri... a dispărut! 

Fostul luntraş de pe Volga nu mai ştia ce să creadă din 
toate astea. 

Rugă pe prietenul său, să-i povestească tot ce se 
întâmplase de la răpirea lui. 

La un moment dat, se opri din mers şi clătină capul, 
nedumerit. 

— Spui că acela care m-a prevenit la apropierea şalupei nu 


era nimeni altul decât doctoral Barickin? întrebă el, cu 
neîncredere. Nu cumva e vreo greşeală la mijloc? E cu putinţă 
ca ticălosul să fi scăpat cu viaţă? 

— Da, e cu putinţă, căci a fost recunoscut, răspunse 
Reginald Lincoln. De altminteri el însuşi a mărturisit că e 
doctorul Barickin şi ne-a destăinuit pe patul de moarte toate 
nelegiuirile pe care le făptuise până atunci. A fost un mare 
învăţat, dar şi un criminal foarte primejdios, care nu s-a dat în 
lături de la nimic, atunci când era vorba să câştige bani cât 
mai mulţi. Înainte de moarte, a făcut o descriere asupra 
descoperirii sale, detectivului Jonny Walker, care avea 
misiunea să dea de urma soţiei tale şi s-o smulgă din 
ghearele răpitorului. 

Boris Verodin nu era pe deplin lămurit, astfel că îl copleşi 
pe Reginald cu o serie de întrebări, ceea ce puse în oarecare 
încurcătură pe tânărul englez, căci nu ştia nici el tot ce se 
petrecuse. Dar pe de altă parte voia să ascundă prietenului 
său unele lucruri. 

— Şi ce a spus ticălosul despre Nataşa? întrebă Boris cu 
teamă. Nu cumva îmi ascunzi ceva? Spune-mi drept, asta-i tot 
ce ştii? 

— Da, Boris, asta o totul! Pesemne că Barickin a fost nevoit 
să fugă şi n-a mai putut s-o ia cu dânsul, ceea ce l-a silit s-o 
lase la Paris. Poate că folosindu-se de puterea lui hipnotică i-a 
poruncit să vină şi ea la Nisa după un timp oarecare, hotărât 
dinainte. În orice caz, însă trebuie să pornim în căutarea ei. 
Detectivul Jonny Walker s-a înapoiat şi el dintr-o călătorie 
plină de peripeții şi va căuta să-şi ducă la îndeplinire misiunea 
încredinţată de contesa Romanov şi un oarecare domn 
Vasilieff, care l-au însărcinat să descopere unde se află soţia 
ta. 

Boris Verodin oftă din adâncul inimii, căci ceea ce aflase 
era grozav. Existau, oare, asemenea ticăloşi pe lume? 
Scumpa lui Nataşa încăpuse în ghearele lui Barickin, întocmai 
ca şi Agata, care îi slujise de unealtă în planurile sale 
criminale? 

Medicul acesta fusese un diavol cu chip de om, pe care 


— 40 — 


Boris îl ura chiar şi după moartea lui. Dar la ce-i foloseau 
toate astea, la ce bun îşi frământa creierul şi se zbuciuma în 
chinuri - atâta vreme cât iubita lui dispăruse fără urmă? Poate 
că nici nu mai era în viaţă? In orice caz, trebuia neapărat să 
afle ce se întâmplase cu dânsa. Şi, după ce va fi descoperit 
aceasta, voia să se înapoieze la Londra pentru a lămuri taina 
cu care se învăluise ocrotitoarea lui, precum şi misterioasa 
persoană care îi pusese la dispoziţie suma de la banca 
Lincoln. 

Când ajunseră acasă, Reginald Lincoln fu prezentat Irinei şi 
logodnicului ei. 

Cei doi tineri erau nespus de fericiţi şi abia mai aveau 
răbdare să aştepte clipa plecării. Saşa luase hotărârea să-i 
însoţească, deoarece acum nu mai, avea ce căuta în Rusia. 

Hotărâră să părăsească ţara, chiar a doua zi, Boris şi 
Reginald urmând să plece cu avionul pe Riviera, unde voi să 
cerceteze dacă nu cumva Nataşa se arătase pe acolo; în 
acest timp lesta, Irina şi Saşa aveau să se îndrepte spre 
Londra, pentru ca să se poată întâlni cu Boris Verodin. 

In timp ce stabileau cu toţii cele din urmă amănunte, îşi 
făcu aparţin şi sora lui lesta. 

— Bine că te-ai hotărât şi tu odată să vii să ne vezi! 
exclamă el, zâmbind. Credeam că ai uitat de noi... 

— N-am uitat, frăţioare, însă datoria mea către patrie nu 
mi-a dat răgazul să mă gândesc la mine, răspunse tânăra 
fată, care abia izbutea să-şi ascundă tulburarea. Poate că n-aş 
fi venit nici astăzi, dacă n-aş fi avut o veste importantă... 

Vera strânse mâinile celor de faţă, apoi se aşeză pe un 
scaun şi destăinui scopul venirii ei. 

— Azi dimineaţă, am vorbit eu llino, preşedintele 
Comitetului Central, care mi-a dat o însărcinare foarte 
primejdioasă... E vorba de supravegherea unui inginer care a 
fost trimis în străinătate cu o misiune însemnată şi datoria 
mea va fi să-l urmăresc pas cu pas, pentru a putea stabili 
dacă nu se abate de la datorie, sau să-l împiedec în cazul că 
va încerca să ne trădeze... 

— Vera, îţi dai seama ce îndatorire ţi-ai luat? exclamă lesta, 


— 41 — 


cuprins de nelinişte. 

— Da, îmi dau seama prea bine, răspunse fata, cu 
gravitate. Atunci când e vorba de interesele patriei nu ne este 
îngăduit să cumpănim dacă îndatoririle noastre sunt uşoare 
sau grele... Trebuie să ne jertfim, să renunţăm la noi, pentru a 
îmbunătăţi soarta urmaşilor noştri. Nu uita suferinţele pe care 
le-au îndurat strămoşii noştri, chinurile nenorociţilor care nu 
se bucurau de favoarea Ţarului - toţi aceştia au răbdat fără 
murmur jugul asupritor care le sângera grumazul şi datoria 
noastră e să netezim calea celor care vor veni după noi... 
Asta e răsplata pe care datorăm eroilor poporului rus! 

— Vera, îţi doresc din toată inima să nu-ţi pară rău de cele 
ce faci, dar mi-e teamă că, odată şi odată, ai să-ţi dai seama 
că această jertfă n-are niciun rost! interveni Boris Verodin. ŞI 
eu am fost odinioară însufleţit de aceleaşi simţăminte, şi eu 
am socotit patria mai presus de orice, şi eu am vrut să mă 
jertfesc pentru binele fraţilor mei năpăstuiţi, asupriţi de urgia 
domniei ţariste - acum, însă, ştiu că oamenii sunt 
nerecunoscători şi uită repede chiar faptele cele mai 
măreţe... Dacă foştii mei tovarăşi au fost în stare să-l 
urmărească pe Boris Verodin pentru furt, dacă această 
bănuială grozavă s-a putut trezi în mintea lor, atunci nu m-ar 
mira defel văzând că ai şi tu aceeaşi soartă. 

— Nu, asta nu se poate, căci în cazul de faţă nu e vorba de 
bani, replică Vera. Şi, apoi, chiar de-aş şti că jertfa mea va fi 
zadarnică, tot sunt hotărâtă să fac orice pentru a-mi duce 
misiunea la îndeplinire... 

— Ascultă-mă, surioară, n-ar fi mai bine să pleci la părinţii 
noştri, cărora le-ai putea fi de mare folos, acum, la bătrâneţe? 
încercă lesta s-o înduplece. 

— Nu, inima îmi porunceşte să-mi fac întâi datoria către 
patrie! răspunse Vera, cu hotărâre. 

Inima bietei Vera îi poruncea cu totul altceva şi, anume, să 
se arunce în braţele lui Boris Verodin, pe care îl iubea cu toată 
puterea tinereţii ei, însă llino îi destăinuise că fostul lor 
tovarăş luase hotărârea să părăsească Rusia pentru 
totdeauna, ceea ce era cea mai bună dovadă că nu va 


= De 


împărtăşi niciodată simţămintele care clocoteau în sufletul 
frumoasei surori de caritate. Ce rost mai avea dânsa pe lume? 
Să plece în Franţa, la părinţii ei, rămânând astfel în 
apropierea bărbatului iubit? Să-şi amintească la fiecare pas 
de dragostea ei fără nădejde? Nu, mai bine să pornească spre 
o ţară străină, unde o aşteptau primejdii, unde putea să-şi 
găsească un sfârşit demn de ea! 

De aceea primise Vera propunerea lui llino. 

Şi toate străduinţele prietenilor ei rămaseră zadarnice - 
nimeni nu izbuti s-o abată de la hotărârea luată. 

In cele din urmă, îşi luă rămas bun de la toţi şi porni spre 
gară, căci trebuia să plece la Moscova. Acolo avea să se 
întâlnească cu Klonitzki, căruia trebuia să-i dea o mână de 
ajutor şi în acelaşi timp să-l supravegheze dacă va duce la 
îndeplinire misiunea încredinţată de guvernul rus. 

Acum Vera Ulkitzki nu mai era decât o unealtă în mâinile 
acelora care conduceau Rusia. Singura ei dorinţă, singurul ei 
tel în viaţă era numai să-şi slujească patria cu devotament. 


308. Misiunea secretă 


Aviatorul Potapoff, un bărbat de statură potrivită, cu obrajii 
rumeni ca de fată, cu ochi mici, albaştri şi nasul ascuţit, 
deschise uşa locuinţei sale şi, cu o îndemânare de scamator 
îşi aruncă în cuier căciula. Apoi scoase o fluierătură ascuţită. 

Nevastă-sa, o rusoaică zveltă, cu părul negru şi dinţii albi şi 
regulaţi, îşi făcu apariţia din bucătărie, ştergându-şi mâinile 
de şorţ. 

— Ei, de ce te-au chemat? întrebă ea curioasă. 

— Zbor, Katia! 

— Încotro? 

— Dracu' ştie! N-au vrut să-mi spună cu niciun chip. Poate 
că au de gând să mă trimită în lună, că tot n-a izbutit nimeni 
să ajungă acolo! 

— Ascultă-mă, lasă glumele, Kolia! Spune, încotro pleci? 

— Nu există nicio deosebire între o femeie şi un motan, 
căci niciunul nu înţelege ce li se vorbeşte! Ţi-am spus, doar, 


— 43 — 


că habar n-am încotro plec. Mi s-a poruncit să fiu gata la ora 
opt şi abia atunci o să mi se spună ce am de făcut! 

— Zbori singur? 

— Nici asta n-aş putea să-ţi spun! Poate singur, poate cu 
toată Moscova! 

— Şi cât timp ai să lipseşti? 

— Uf, ţi-am spus că nu ştiu nimic! Ce Dumnezeu, doar nu 
vorbesc chinezeşte! Dacă au de gând să mă trimită la Polul 
Nord, atunci nu mai e nevoie să faci mâine omleta de cartofi, 
căci mi-ar veni foarte greu să-ţi spun când mă înapoiez acasă. 
În schimb, dacă trebuie să zbor numai până la Petrograd, 
fireşte că sunt îndărăt mâine dimineaţă la ceai. M-ai înţeles? 

Nedumerită, femeia se aşeză pe un scaun, nădăjduind că 
astfel îi va fi mai uşor să pătrundă taina bărbatului ei. 

— Ascultă-mă, băiete, dacă te prind iarăşi cu vreo muiere, 
ca anul trecut, să ştii că-ţi rup urechile! lţi mai aminteşti 
chestia, nu e-aşa? Mereu erai în manevre şi, când colo, te-am 
întâlnit în cabaretul „Central” cu un harem întreg în jurul tău. 

— Ei, drace! Nu cumva îţi închipui ca dacă bărbatul tău e 
aviator n-are nevoie să se mişte şi el pe pământ?... Hai, cară- 
te şi fă ceaiul! 

— Bine, însă la ora opt să ştii că mă duc cu tine, ca să văd 
şi eu dacă nu m-ai minţit. Zboru' ăsta neaşteptat mi se pare 
foarte ciudat şi, ascultă-mă ce-ţi spun, Kolia... Dacă te prind 
iarăşi cu vreo muiere, să ştii că-ţi dau eu un zbor că ai să-l ţii 
minte câte zile vei avea! De zburat ai să zbori tu în lună... Dar 
fără benzină, dragul meu! Bagă de seamă ţi-o spun pentru 
ultima dată! încheia femeia, înapoindu-se în bucătărie. 

Deşi se răstise la el, Katia era o femeie bună la suflet şi-şi 
iubea soţul din toată inima. La rândul lui, Potapoff ţinea şi el 
la „oacheşa” lui - cum o poreclise în glumă. 

— Hai, nu plânge, scumpa mea! zise el cu blândeţe. Bagă 
de seamă, când mă înapoiez acasă te iau la circ! 

Femeia zâmbi printre lacrimi. Ştia el cum s-o liniştească, 
fiindcă, după bărbatul ei, „slăbiciunea” Katiei era circul. 

— Dar o să mergem seara, fiindcă ziua programul e mai 
scurt! murmură ea, suspinând ca un copil. 


— 44 — 


— Da, fireşte că seara! o îmbună Kolia. 

— Şi de la circ ne ducem la cafenea... 

— De ce la cafenea? Mai bine într-un restaurant bun. Slavă 
Domnului, după zbor pot să-mi îngădui lucrul ăsta, căci 
primesc doar ore suplimentare şi diferite cheltuieli... 

Femeia se linişti de-a binelea. După puţin timp, stăteau 
amândoi la o masă rotundă, acoperită cu o faţă de masă cu 
pătrăţele roşii. 

Potapoff nu era la primul lui zbor, totuşi de astă dată se 
simțeau amândoi  neliniştiţi. O  presimţire neagră se 
strecurase în inimile lor. Această călătorie a cărei ţintă şi 
durată n-o cunoşteau niciunul din ei, le stătea pe suflet ca o 
povară. Şi micuța încăpere în care se aflau nu le păruse 
niciodată atât de posomorâtă ca acum. 

— Trebuie să plec! zise, deodată, aviatorul, ridicându-se de 
pe scaun. 

— Ce să-ţi împachetez? întrebă Katia, ridicându-se şi ea. 

— Nimic, draga mea, căci nu ştiu unde plec şi cât timp am 
să lipsesc de acasă. Mi s-a poruncit să nu iau nimic cu mine, 
căci am să găsesc totul pregătit. 

Potapoff se îmbrăcă încet, prost dispus. Nevastă-sa rămase 
lângă el, numărându-i tăcută mişcările. La un moment dat 
scoase paltonul din dulap, îl îmbrăcă grăbită, apoi îşi luă şalul 
de mătase, pe care îl înfăşură de trei ori în jurul gâtului. 

— Încotro? întrebă Potapoff, mirat. 

— Vreau vă te însoțesc, Kolia! Trebuie doar să ştiu şi eu 
unde pleci, căci sunt soţia ta. 

Aceste cuvinte fuseseră rostite cu atâta căldură şi 
ascundeau atâta dragoste şi devotament, încât Kolia nu se 
încumetă să se împotrivească. 

Aerodromul nu era decât la o depărtare de vreo douăzeci 
de minute. Femeia cuprinsese cu amândouă mâinile braţul 
soţului ei, îşi plecase capul pe umărul lui şi păşea tăcută 
alături de el, în timp ce lacrimi mari îi şiroiau pe obraji şi 
dispăreau în şalul negru, de mătase... 

După puţin timp, zăriră în depărtare un grup de vreo zece 
oameni care făcuseră roată în jurul avionului lui Potapoff şi 


— 45 — 


dădeau din picioare ca să se încălzească. 

Cei doi soţi îşi iuţită paşii, dar deodată o santinelă le aţinu 
calea. 

— Legitimaţiile, vă rog! 

— Pentru ce? întrebă Potapoff, mirat. 

— Astăzi e nevoie, tovarăşe! 

— Bine, dar eu sunt aviatorul Potapoff! 

— Legitimaţia, tovarăşe! Sunt mulţi Potapoffi în Moscova! 

— Ce dracu' s-o fi petrecând aici? întrebă aviatorul, în 
şoaptă, plecându-se spre soţia lui. In fiecare seară se poate 
trece fără să dai socoteală cuiva, iar astăzi le-a intrat în cap 
să-mi ceară legitimaţia... 

Acum începu să bănuiască şi el că se ascundea ceva 
îndărătul acestui zbor misterios. Scoase din buzunar carnetul 
său de identitate şi-l arătă santinelei. 

Soldatul îl cercetă cu luare-aminte, apoi i-l înapoie, zicând: 

— În regulă, tovarăşe! Poţi să treci. 

Potapoff şi soţia lui voiră să se îndrepte spre avion, dar 
santinela îi opri din nou. 

— Stai! Femeile n-au voie să treacă! 

—  Ascultă-mă, eşti în toate minţile? făcu Potapoff, 
nedumerit. Asta e doar soţia mea, care mă însoţeşte 
întotdeauna. 

— Întotdeauna da, nu şi astăzi! răspunse soldatul. Ei, ţi-am 
spus doar! Nu cumva vei fi având vată în urechi! se răsti el, 
văzând că ceilalţi nu ţin seama de vorbele sale. 

Plini de nelinişte şi nedumerire, Potapoff şi soţia lui se 
uitară unul la altul. 

— Kolia, nu cumva trebuie să pleci în Manciuria ca să iei 
parte la luptele împotriva chinezilor? întrebă ea, cu teamă. 

Aviatorul înălţă din umeri, apoi o îmbrăţişă cu dragoste şi 
se depărtă, în timp ce biata femeie rămase pe aerodromul 
cufundat în noapte, alături de santinelă, care o privea cu 
nepăsare. 


— De ce vii atât de târziu, tovarăşe? strigă comisarul 
războiului, când Potapoff se apropie de grup. Socot că a sosit 


— 46 — 


timpul să ne obişnuim cu disciplina!... Ascultă-mă, abia acum 
îţi destăinui ţinta călătoriei dumitale... Pleci în Cehoslovacia... 
în această servietă vei găsi lămuririle privitoare la zborul 
dumitale, precum şi o sumă de bani, în coroane cehoslovace 
şi dolari. Vei porni spre Brno. 

Comisarul aprinse lanterna lui de buzunar şi lumină o hartă, 
care arăta drumul ce avea să-l urmeze aviatorul. 

— Când ai să ajungi deasupra acestei păduri, urmă el, 
arătând cu creionul o pată verde însemnată pe hartă, iată, fac 
un cerc roşu în jurul ei... Aşadar, când ajungi deasupra ei, ai 
să cobori tot mai mult până ce vei descoperi o lumina verde, 
semnalizatoare. Pe hârtia asta găseşti cifrul semnalelor. După 
aceea, aterizezi... Dacă te vede cineva, susţii că e vorba deo 
pană de motor pe care urmează s-o repari în timpul nopţii 
pentru ca să poţi pleca mai departe spre Brno, unde motorul 
va fi reparat temeinic. Dacă vei fi întrebat de ce nu pleci cu 
maşina la Brno, vei răspunde că reparaţiile avionului te 
privesc pe dumneata şi nu-ţi convine să mai plăteşti şi 
cheltuielile de drum ale mecanicilor până la locul accidentului. 
Adăpost vei găsi în casa cehoslovacului Majak de unde vei 
căuta să rămâi în legătură cu tovarăşul Klonitzki, care se află 
acum la bordul avionului. In cazul când acest tovarăş va avea 
oarecare încurcături, va trebui să-l ascunzi în aceeaşi casă, 
până ce va veni avionul să vă transporte în patrie... Nu face 
nicio economie de bani, ci, dimpotrivă, arată-te cât mai 
darnic, ca să câştigi încrederea familiei lui Majak. Cunoşti 
limba cehoslovacă, astfel că va fi uşor să te înţelegi cu ei... de 
altminteri asta a şi fost motivul principal pentru care te-am 
ales pe dumneata ca să conduci avionul. Colegul dumitale, 
Nilov te va însoţi, urmând să se înapoieze cu aparatul în Rusia 
şi tot el va veni să vă ia atunci când misiunea va fi dusă la 
îndeplinire. lţi atrag, însă, luarea aminte că nu-ţi este îngăduit 
să fii în corespondenţă cu cineva... dacă aflăm că ai încălcat 
această poruncă, să ştii că te aşteaptă o pedeapsă foarte 
aspră. Pentru tot acest timp, vei primi leafa întreită, douăzeci 
de cervoneți pe zi şi afara de asta, o mare răsplată la 
întoarcere... M-ai înţeles? 


— 47 — 


— Da, domnule comisar! 

— Bine, atunci nu mai trebuie să zăbovim... 

Comisarul se întoarse spre ceilalţi şi urmă: 

— Vă doresc călătorie bună, dragii mei... şi mai ales, să nu 
vă înapoiaţi cu mâna goală... Agentul nostru Pankratoff a 
primit ieri telegrama prin care a fost înștiințat să vă aştepte la 
faţa locului. 

Potapoff îşi îmbrăcă haina de piele, îşi puse ochelarii şi se 
urcă în carlingă. 

Deşi era întuneric, zări, totuşi, cele două făpturi care luară 
loc îndărătul său. 

Erau inginerul Klonitzki, - trimisul guvernului sovietic 
pentru a pune mâna pe planurile descoperirii inginerului 
Kraza - şi Vera Ulkitzki, frumoasa soră de caritate. 

— Gata! 

— Porniţi! 

Peste câteva clipe, uriaşa pasăre de oţel plutea deasupra 
Moscovei, îndreptându-se spre Cehoslovacia... 


309. Cei dintâi paşi spre ţintă 


Jaro Majak stătea la masă, în faţa soţiei sale şi era adâncit 
în citirea unui ziar. Ceva mai deoparte, cu capul sprijinit în 
mâini, fiica lor, Gertrud citea un roman senzaţional, care 
părea s-o intereseze foarte mult. 

Undeva, într-un colţ, se auzea ţârâitul unui greier, în timp 
ce din aparatul de radio - care fusese aproape închis - mai 
răsunau totuşi acordurile unui vals de modă veche. 

Afară, vântul de primăvară vestea că natura se trezise la 
viaţă. Câmpia se întindea până la marginea pădurii şi nori 
negri se fugăreau deasupra ei. 

Deodată, Tommy şi Luchs, cei doi câini de curte, începură 
să latre cu furie. 

Fermierul înălţă capul şi întâlni privirile neliniştite ale soţiei 
sale. Fiica lor ridică şi ea ochii. 

— Ce o fi însemnând asta? întrebă, în şoaptă, soţia 
fermierului. 


— 48 — 


Bărbatul se îndreptă spre uşă şi trase cu urechea. Lătratul 
câinilor părea tot mai furios şi se auzea din ce în ce mai 
aproape. 

— Nu mai încape nicio îndoială că vine cineva! zise Jaro, 
luând puşca din cui. 

Într-adevăr, afară se auzeau paşi şi glasul unui om care 
încerca să liniştească animalele întărâtate. După puţin timp, 
însă, paşii se depărtară şi câinii lătrau mai încet. 

Fermierul îşi îndesă totuşi căciula în cap şi părăsi 
încăperea. O şuierătură ascuţită şi cei doi câini alergară cu 
bucurie înaintea stăpânului lor. 

— E cineva pe aici? strigă acesta, încercând să străbată 
întunericul cu privirea. 

Dar nu-i răspunse decât vâjâitul vântului. 

— Cine-i acolo? strigă el şi mai tare, strângând puşca la 
piept. 

Zadarnic însă, căci nici de astă dată nu primi vreun 
răspuns. 

În cele din urmă, se înapoie în casă şi zăvori uşa după el. 

— Ciudat, la ora asta să porneşti pe câmp! mormăi 
fermierul, reluându-şi citirea ziarului. 

— Poate s-a rătăcit cineva şi nu mai ştie încotro să se 
îndrepte? îşi dădu cu părerea soţia lui. 

— Aş! Dacă s-ar fi rătăcit mi-ar fi răspuns, căci am strigat 
doar de două ori! Cine ştie unde s-o fi ducând drumeţul ăsta! 

— Ştii, tată, astăzi când veneam cu berea de la Arnold, am 
întâlnit un necunoscut care se îndrepta spre pădure, se 
amestecă şi Gertrud în vorbă. Nu l-am mai văzul pe aici 
niciodată şi era îmbrăcat într-o haină de piele. 

— Mai bine vezi-ţi de romanul tău, Trude! răspunse tatăl ei. 
Tu ai năluciri întotdeauna! 

În vremea asta greierul îşi urma concertul său monoton. 


Deşi elicea făcea un zgomot asurzitor, Potapoff auzi totuşi 
bătăile care răsunau în gemuleţul dindărătul său. Întoarse 
capul şi văzu pe Klonitzki, cu un ochean în mână, făcându-i 
semn să privească în jos. 


— 49 — 


Aviatorul îşi încordă privirile, apoi începu să coboare, căci 
zărise şi el un punct verde, care se mişca necontenit. 

Uriaşa pasăre de oţel descrise în aer câteva cercuri, apoi se 
lăsă uşor pe pământ, unde mai alunecă vreo câteva zeci de 
metri şi rămase locului... 

—  Aviatorul Potapoff? se auzi glasul agentului, care îi 
aştepta. 

— Da! 

— Bravo, îmi place cum ai aterizat, dragul meu! spuse 
celălalt, care deschise uşa carlingii şi strigă: Tovarăşii 
Klonitzki şi Ulkitzki? 

— Da, întocmai!... Tovarăşul Pankratoff? 

— Chiar el! Totul o gata, însă trebuie să ne grăbim! Avionul 
a sosit cu o întârziere de trei ceasuri. Până la plecarea 
trenului mai este doar un ceas şi tocmai atâta avem de 
alergat până la cea mai apropiată staţie de cale ferată. Hai, 
dezbrăcaţi-vă repede! Unde vă sunt valizele? 

Potapoff, care între timp cobori se şi el, se apropie de 
grupul celor trei persoane, tocmai în clipa când Vera îşi scotea 
ochelarii şi boneta de aviator. Deodată, însă, rămase cu gura 
căscată de uimire. 

— Carevasăzică am avut şi o femeie la bord! murmură el. 
Tii, dacă ar şti asta nevastă-mea!... Ei, dar cu mine ce faceţi? 
se adresă el către Pankratoff. 

— Dumneata rămâi aici până la răsăritul soarelui, răspunse 
agentul. Mâine dimineaţă ai s-o iei peste câmp spre casa de 
colo... Avionul poate să rămână şi el aici peste noapte, însă 
mâine în zorii zilei Nilov trebuie să decoleze neapărat. 

Celălalt clătină capul în semn de încuviinţare. 

— In casa de care ţi-am vorbit, locuiesc tatăl, mama şi fiica, 
urmă Pankratoff. Aşadar ai să le istoriseşti chestia cu pana de 
motor, ai să-i rogi să-ţi dea mâncare şi un loc de dormit, însă 
înainte de toate ai să le pui pe masă o sută de coroane, ceea 
ce va avea darul să-i facă foarte prietenoşi cu dumneata. 
După aceea ai să-i rogi să-ţi dea voie să rămâi câtva timp în 
casa lor, până ce avionul va fi reparat. In orice caz, ţi-am adus 
ceva ca să nu răceşti la noapte... 


Zicând acestea, scoase la iveală o sticlă de coniac pe care 
o dădu aviatorului, apoi adăugă; 

— Mâine vin să te văd! La revedere! 

Se întoarse spre cei doi trimişi ai guvernului sovietic şi le 
şopti: 

— Băgaţi de seamă, acum trebuie să mergem cât mai 
repede! 

În clipa următoare, toţi trei dispărură în noapte. 


310. Vecinii inginerului Kraza 


Doamna Lendjak, care locuia la Praga şi ducea o viaţă 
liniştită, tocmai îşi lua cina, când zbârnâi soneria de la intrare. 

— Ei asta-i! Musafiri atât de târziu? mormăi ea. 

Viaţa bătrânei pensionare era atât de regulată, vizitele 
celor câteva rude aveau loc la răstimpuri atât de egale, încât 
ea ştia dinainte de câte ori trebuia să zbârnâie soneria în 
fiecare săptămână. Mirată, îşi puse ochelarii pe nas, se 
îndreptă spre uşă cu paşi legănaţi şi privi prin mica 
deschidere. 

De cealaltă parte se afla un necunoscut îmbrăcat într-o 
haină de piele, cu o pălărie mare pe cap. După cât se părea, 
străinul era foarte nerăbdător, căci îşi răsucea de zor 
mustaţa-i neagră. 

Bătrâna întredeschise uşa, fără să scoată lanţul de 
siguranţă, şi întrebă: 

— Pe cine căutaţi, vă rog? 

— AŞ vrea să vorbesc cu doamna Lendjak, răspunse 
necunoscutul. E ceva foarte urgent. 

Femeia şovăi. 

— Cine ştie ce se mai poate întâmpla în vremurile astea! 
murmură ea, neştiind ce să facă. 

Vizitatorul însă, păru că-i înţelege gândul, căci urmă: 

— Vin din Brno, stimată doamnă, şi aş vrea să cer câteva 
lămuriri asupra casei pe care o aveţi acolo... 

Brno... casă? Ei, asta era cu totul altceva! Nocturnul 
vizitator nu era primejdios câtuşi de puţin. 


= 5 


— Mă rog, poftiţi înăuntru! zise bătrâna, scoțând lanţul de 
siguranţă. 

Vizitatorul îşi dezbrăcă haina de piele, o atârnă în cuier, 
apoi intră în cameră. 

— Aşadar, aveţi o casă în Brno, începu el. 

— Da, însă mai bine n-o aveam, mormăi pensionara. 
Plăteşti biruri până te speteşti şi când e vorba să încasezi 
ceva, îţi ies ochii din cap şi tot nu vezi un ban. Voiam s-o vând 
demult dar cine mai cumpără case în ziua de azi? 

— Bine, dar de ce n-o închiriaţi? întrebă străinul. 

— Doar nu pot să stau în Brno până se iveşti un chiriaş 
serios! Cu toate astea, am să plec acolo la vară... poate 
găsesc un amator. 

— De ce s-aşteptaţi până la vară? Aveţi putinţa s-o 
închiriaţi chiar acum! 

Doamna Lendjak nu mai putea de bucurie. 

— S-o închiriez chiar acum? repetă ea. Şi cui, mă rog? 

— Mie! 

— Dumitale? Îmi dai voie să te întreb cine eşti dumneata? 

— Cred că aţi băgat de seamă că sunt străin, însă cum am 
ceva treabă la Brno, trebuie să rămân acolo mai multă 
vreme... Hai să zicem, un an deocamdată... 

— Un an? exclamă doamna Lendjak, care nu mai izbuti să- 
şi ascundă bucuria ce o cuprinsese. 

— Da! 

— Îmi dai voie să-ţi ofer un ceai? întrebă pensionara, 
socotind că musafirul ei trebuia primit cu toate onorurile 
cuvenite unui chiriaş atât de serios. 

După câtva timp, cei doi conveniră cu închirierea casei şi, 
întrucât vizitatorul părea foarte grăbit, încheiară numaidecât 
contractul. 

Mulțumită, proprietăreasa îşi conduse chiriaşul până la uşă, 
unde îl salută foarte curtenitor, căci străinul îi plătise chiria pe 
un an, înainte, ceea ce era lucru foarte rar în vremurile 
acelea. 

Necunoscutul însă, porni agale de-a lungul străzii, 
murmurând satisfăcut: 


IER > 


— Ei, dacă ar merge toate atât de uşor! 
Fireşte, avea şi de ce să fie mulţumit, căci închiriase tocmai 
casa de lângă locuinţa inginerului Kraza. 


Henry bătu cu pumnii ei mici în uşa laboratorului. Tânărul 
inginer scoase capul pe uşă şi o sclipire de bucurie se ivi în 
ochii săi la vederea încântătoarei fete. 

— Eşti gata, Victor? Mi-ai făgăduit, doar, să facem o partidă 
de tenis? 

— Du-te, băiete, las’ că isprăvesc eu singur! se amestecă în 
vorbă tatăl său. 

Victor dezbrăcă halatul, îşi spălă mâinile, apoi părăsi 
încăperea. 

Cei doi tineri o luară la goană prin grădină. Tânărul inginer 
trăgea mereu cu ochiul spre verişoara lui, admirând chipul ei 
aprins, ochii-i strălucitori, ba chiar şi părul ei ciufulit. 

Pentru prima dată de la înapoierea lui, Victor o îmbrăţişă, îi 
dădu capul pe spate şi după ce o privi îndelung, depuse o 
sărutare pătimaşă pe buzele ei roşii. 

— Victor! murmură fata, devenind serioasă dintr-odată. 

— Ce e, Henny? 

— Nu găseşti că e prea devreme? Sau... poate că mă socoţi 
şi pe mine din rândul fetelor cu care ai flirtat până acum? 

Tânărul se simţi jignit. 

— Ce te face să crezi asta? De unde şi până unde ţi-a trecut 
prin minte că te-aş săruta întocmai ca şi pe celelalte? la 
spune, n-am copilărit împreună? Şi-apoi, de la înapoierea mea 
nu te-am sărutat încă niciodată! 

Henny zâmbi şi porni mai departe în fugă. 

Primăvara sosise mai curând ca de obicei şi razele soarelui 
trezeau la viaţă firea amorţită de frigul iernii. In acelaşi timp, 
însă, strecurau nădejdea în sufletele celor doi tineri care 
copilăriseră împreună... 

Henny juca bine şi „mingile” ei erau sigure, în orice caz 
mult mai sigure ca ale vărului ei, care părea preocupat de 
alte gânduri. 

— Ce-i cu tine, Victor? Azi joci ca un începător! exclamă, 


deodată, frumoasa nepoată a inginerului Kraza. 

Înainte de a primi vreun răspuns, se auzi în apropiere un 
glas străin. 

— Bună ziua, dragii mei! lertaţi-mă că vă deranjez, dar nu 
pot privi nepăsător la sportul ăsta! Şi apoi, socot de datoria 
mea să mă prezint noilor mei vecini. 

Henny şi Victor se uitară miraţi în jurul lor. Nu se aşteptau 
defel să audă un glas din grădina învecinată, căci proprietarul 
acesteia, un mare industriaş, murise înainte cu doi ani şi 
lăsase casa moştenire unei rude din Praga, care nu se 
sinchisise niciodată de dânsa, ba o lăsase chiar în părăsire. 

După o scurtă şovăială cei doi tineri se apropiară de grad şi 
zăriră un bărbat care le întinse mâna prietenos. 

— Numele meu e Klonitzki! 

Nehotărâtă, Henny îi întinse şi ea mâna, iar Victor făcu la 
fel. 

— Dar când v-aţi mutat aici? întrebă tânărul. 

— Abia de câteva zile, căci voiam să mă odihnesc niţel, 
împreună cu soţia mea. 

— A, vasăzică nu sunteţi din oraşul nostru? 

— Nu numai atât, dar nu sunt nici măcar din ţara 
dumneavoastră... 

După cum ştim, la Brno se vorbeşte mai mult limba 
germană, astfel că tânărul inginer n-avea de unde să ştie că 
noul lor vecin era din altă ţară, întrucât acesta vorbea foarte 
bine nemţeşte. 

— Dar de unde sunteţi, mă rog? întrebă Henny. 

— Din Rusia, stimată domnişoară, răspunse Klonitzki. Cu 
toate astea iubesc foarte mult ţara dumneavoastră, care a 
propăşit atât de repede şi a izbutit s-o ia înaintea altora. 

— Nu cumva sunteţi un comisar al poporului? întrebă 
Henny, cu naivitate. 

Trimisul guvernului sovietic izbucni într-un hohot de râs. 

— Vă închipuiţi, oare, că toţi ruşii trebuie să fie neapărat 
comisari sau comunişti? răspunse el. Nu, străinii sunt foarte 
prost informaţi asupra celor ce se petrec în ţara mea. 
Comunişti nu sunt decât acei înscrişi în partid şi care lucrează 


— 54 — 


într-o anumită direcţie. Şi apoi, ar fi oare cu putinţă ca un 
popor de o sută şaizeci şi cinci de milioane de oameni să facă 
parte dintr-un singur partid? Comuniştii sunt în număr de vreo 
trei sute de mii, ceea ce înseamnă un fleac pe lângă restul 
compatrioţilor mei. Ceilalţi, care formează adevărata naţiune 
rusească, duc o viaţă independentă şi nici nu se sinchisesc 
măcar de politică. 

— Şi ce meserie aveţi, dacă nu sunt indiscret? cercetă 
Victor Kraza. 

— Sunt doctor, dragul meu, răspunse Klonitzki foarte 
liniştit. Medicina slujeşte pe toţi oamenii la fel, fără să faci 
deosebire de clasă sau partide. 

— Foarte interesant! murmură Victor. Ştiţi, mai ales acum, 
după revoluţie, Rusia îmi pare mai misterioasă chiar decât 
India... 

— Sunt gata să vă lămuresc toate aceste mistere, răspunse 
Klonitzki, politicos. De altminteri, ospitalitatea rusească e 
cunoscută pretutindeni astfel că vă închipuiţi că ne-aţi face 
mare plăcere, mie şi soţiei mele, dacă ne-aţi vizita din când în 
când. Vă încredinţez că veţi auzi de la noi multe lucruri 
interesante... 

În aceeaşi clipă o zări pe Vera Ulkitzki, care se apropie de 
ei. 

— Ah, eşti aici, scumpa mea! exclamă el şi, adresându-se 
celor doi tineri, urmă: Daţi-mi voie să vă prezint pe soţia mea. 

Apoi, se întoarse iarăşi spre tovarăşa lui: 

— Vera, aceştia sunt vecinii noştri şi după cum vezi, am şi 
avut plăcerea să-i cunosc... 

— Încântată! răspunse ea, fără să se apropie, totuşi de 
gard. 

— Vera, am poftit pe vecinii noştri să ne facă o vizită, căci 
vor să afle situaţia din Rusia, urmă Klonitzki. 

— O, vă aştept cu multă nerăbdare! De altminteri, viaţa o 
atât de monotonă aici, încât mi-ar face plăcere să am cu cine 
schimba o vorbă, când soţul meu n-o să fie acasă... 

Zicând acestea, tânăra zări ochii frumoşi ai inginerului 
cehoslovac şi o durere ascuţită îi străpunse inima. 


Era pentru prima dală când se gândi iarăşi la dânsa, de 
când dragostea ei fără nădejde îi nimicise toate simţămintele, 
hotărând-o să primească misiunea încredinţată de llino. Dar 
nu, trebuia să-şi joace rolul, trebuia să-şi slujească patria, căci 
acesta era singurul ei ţel! 

Henny atinse încetişor braţul însoţitorului ei. 

— Trebuie să mergem la masă, nu-i aşa, Victor? zise ea, 
cuprinsă de oarecare nelinişte. 

Victor tresări şi-şi desprinse privirile de la frumoasa străină. 

— Da, trebuie să mergem la masă! repetă el în neştire. 

Şi în timp ce păşea spre casă, alături de verişoara lui, 
tânărul inginer părea mult mai trist decât la venire. 

Gândurile-i erau acum îndreptate spre încântătoarea soţie 
a medicului rus şi chipul ei părea că pluteşte mereu înaintea 
sa. 

— Victor, de ce ai rămas atât de tăcut? îl trezi din visare 
glasul verişoarei sale. 

— Nu... nu... mă gândeam la... descoperirea tatei. Ştii, 
doar, că acum lucrăm împreună! 

Tânăra îl privi cu coada ochiului şi-şi dădu seama că vărul 
ei minţea. Cu toate astea, nu se încumetă să-i mai pună vreo 
întrebare, căci tăcerea lui trezise în inima ei o bănuială 
grozavă. 

În ziua aceea Henny păru mai tristă ca de obicei. Soarele, 
care îi strecurase în suflet o nădejde dătătoare de viaţă, 
asfinţi în curând, luând cu sine bucuria care încolţise în 
sufletul tinerei fete. 

Vera  Klonitzki... Nu cumva această femeie ameninţa 
fericirea celor doi tineri, care copilăriseră împreună? 

Fără să ştie unul de altul, Victor şi Henny erau frământaţi 
de aceeaşi întrebare... 

În acest timp, presupusa Vera Klonitzki se gândea la 
chipeşul ei vecin, pe care soarta i-l scosese în cale într-un 
chip atât de neaşteptat. 

Boris Verodin... Victor Kraza... Icoana căruia din ei trăia mai 
vie în inima fostei prințese? 

Deodată, însă, ea îşi aminti de misiunea încredinţată de 


— 56 — 


llino. Nu, n-avea dreptul să se gândească la niciunul din ei, 
căci patria era mai presus de orice! Venise în Cehoslovacia cu 
o ţintă anumită şi datoria ei era să jertfească totul pentru 
atingerea acestei ţinte! 


311. În casa fermierului 


Abia se iviseră cele dintâi raze ale soarelui, când Tommy şi 
Luchs, câinii fermierului Majak, începură să latre cu furie şi 
alergară în salturi mari, peste câmp. 

Fermierul, care tocmai se afla în grajd şi dădea de mâncare 
cailor, se întrerupse din această îndeletnicire şi porni spre 
poartă, unde zări un străin îmbrăcat într-o haină de piele. 

— lartă-mă că te supăr, începu acesta din urmă, într-o 
nemţească stricată. Am fost nevoit să aterizez pe câmpul 
acesta şi te-aş ruga să-mi dai adăpost până ce s-o termina 
reparația motorului. 

— Ah, sunteţi aviator? cercetă fermierul. 

— Da, veneam din Polonia şi mă îndreptam spre Franţa, 
însă din nenorocire am fost silit să-mi întrerup călătoria 
înainte de a ajunge la ţintă... De altminteri nu cred să vă 
stingheresc prea multă vreme, căci avionul a şi fost dus la 
Brno de mecanicul meu, care trebuie să-i schimbe câteva 
piese. Până atunci, socoteam că n-ar fi rău să mă folosesc de 
acest prilej şi să mă odihnesc la ţară câtva timp, căci tot n-am 
ce căuta la Brno, pentru că reparația motorului poate s-o facă 
şi mecanicul... 

— Sunteţi polonez? 

— Da, polonez sadea, răspunse aviatorul, fără să se 
tulbure. 

— Hm, aşa vasăzică! Ştii, noi, cehoslovacii, suntem oameni 
foarte bănuitori! reluă celălalt zâmbind. 

Şi, după ce îşi şterse mâinile de pantaloni le întinse 
aviatorului, zicând: 

— În cazul de faţă, însă, e cu totul altceva... Vecinii noştri 
ne sunt simpatici, aşa că socot să-ţi împlinesc cererea... 
fireşte, dacă nevastă-mea n-o avea ceva împotrivă! Ce să-i 


— 57 — 


faci, trebuie să cer şi sfatul ei, dacă vreau să fie linişte în 
casă! Până una, alta, însă, poftim înăuntru. 

Zicând acestea, deschise poarta, în timp ce ţinea de zgardă 
câinii care mărâiau. 

Potapoff - aviatorul care sosise în timpul nopţii, împreună 
cu cei doi trimişi ai guvernului sovietic - păşi în curte şi se 
îndreptă spre una din băncile aşezate la umbra copacilor. 

— Fireşte că nu cer să-mi daţi adăpost pe gratis, urmă el, 
adresându-se iarăşi fermierului. Am destui bani cu mine, ca 
să pot plăti oricât mi-aţi cere. 

Jaro Majak nu-i răspunse, ci intră în casă, pentru a se sfătui 
cu nevastă-sa. Aviatorul se aşeză pe bancă şi începu să 
mângâie unul din câini, care se apropiase de el, văzând că 
stăpânul său avea încredere în străin. 

— Ascultă-mă, Taika, începu fermierul, adresându-se soţiei 
sale. Afară e un aviator polonez căruia i s-a stricat avionul şi 
vrea să rămână câtva timp la noi. Mi-a spus că are destui bani 
şi plăteşte oricât am cere... 

— Ah, un aviator polonez! exclamă Gertrud, fiica lor, 
bătând din palme. Mă duc să-l văd şi eu! 

— Stai aici! porunci tatăl ei. Ce dracu’? n-ai mai văzut un 
om în viaţa ta? 

Nevasta fermierului părăsi încăperea şi se îndreptă spre 
Potapoff, care se ridică de pe bancă şi-şi scoase căciula, 
foarte politicos. 

Taika Majak îl privi cu luare-aminte şi păru mulţumită de 
examenul ei, căci îi zâmbi cu bunăvoință. 

— Slavă Domnului că aţi scăpat teafăr din accident, zise ea. 
Ştiu ce s-a întâmplat, căci bărbatu-meu mi-a povestit totul... 
Vedeţi, de aceea n-am să plec eu niciodată cu avionul... 
Altminteri, poate aş fi şi eu nevoită să cer adăpost străinilor... 

— Bine, dar nu cer nimic pe gratis, replică aviatorul. Mai 
mult decât atât: sunt gata să vă plătesc dinainte, dacă n-aveţi 
încredere în mine... 

Zicând acestea, Potapoff scoase din buzunarul hainei, un 
portmoneu, pe care îl deschise în aşa fel, ca să se vadă 
numeroasele bancnote ce se aflau înăuntru. 


— lată, vă pot plăti fie în coroane, fie în dolari, urmă el, 
aţintindu-şi privirea asupra fermierului, care se apropiase şi el 
între timp, după ce se dondănise niţel cu fiică-sa. 

Taika Majak strângea de multă vreme bani la ciorap, căci 
ştia prea bine că o fată nu se poate mărita fără zestre, iar 
toată averea lor erau cele câteva zeci de pogoane de pământ 
şi căsuţa în care locuiau. Se gândea cu îngrijorare la viitorul 
fiicei sale, pe care nu voia s-o dea după primul venit. Era doar 
o fată cultă plină de însuşiri şi trebuia să găsească un 
logodnic de o seamă cu dânsa. 

— Ascultă-mă, Jaro, dacă-mi dai mie banii, îl primesc în 
casă, altminteri n-am nevoie de el. 

— N-ai decât să ţi-i iei! răspunse fermierul care era bucuros 
să vadă în colţul acesta singuratic un om cu care să mai stea 
de vorbă seara. Afară de asta, aviatorul venea din ţară străină 
şi desigur că văzuse multe în viaţa lui, astfel că avea ce să 
istorisească. 

Potapoff stătea cu portofelul în mână, aşteptând hotărârea 
celor doi soţi. Gertrud, tânăra lor fiică, se apropiase de 
fereastra încăperii şi privea la el cu luare-aminte. 

— Bine, poţi rămâne la noi, zise nevasta fermierului. Socoţi 
să stai multă vreme? 

— Asta n-o ştiu nici eu, căci trebuie să aştept până ce se 
termină reparația motorului. În orice caz, sper ca n-o să vă 
stingheresc prea mult, căci mecanicul nostru e om priceput şi 
cred că o s-o scoată repede la capăt. Până una alta, însă, dați- 
mi voie să vă achit o parte din sumă, rămânând să plătesc 
restul pe măsură ce veţi socoti dumneavoastră. 

Zicând acestea, înmâna femeii o sută de coroane 
cehoslovace. 

Cei doi soţi rămaseră foarte încurcaţi şi abia izbutiră să-şi 
ascundă bucuria, căci nici prin minte nu le trecuse să le pice 
în mână un chiriaş atât de darnic. Mai ales Taika Majak îşi 
vedea împlinit visul ei cel mare şi o privelişte minunată i se 
înfăţişă în minte. Gertrud, frumoasa ei fiică, mergea la braţ cu 
un „coconaş” chipeş, care se simţea fericit să-şi prezinte soţia 
eleganţilor săi prieteni... 


— Fireşte că sunt gata oricând să vă achit orice sumă, căci 
societatea la care lucrez mă plăteşte destul de bine, urmă 
aviatorul. 

Nevasta fermierului nu ştia ce să facă mai întâi şi mult n-ar 
fi lipsit ca să sară de gâtul străinului, care se arăta atât de 
mărinimos. In cele din urmă, se năpusti în casă şi-şi chemă 
fiica. 

— Trude, adu repede cafeaua şi câteva ouă... dar vezi să 
fie proaspete... la-le de la găina aia neagră că-s mai mari... şi 
mai adu şi nişte unt şi cârnaţi! Hai, ce mai stai la gânduri! 

Cuprinsă de tulburate, femeia începu să robotească prin 
casă, aşeză lucrurile la locul lor, aşternu pe masă o faţă 
curată, cu pătrăţele albastre. In sfârşit, făcu tot ce-i stătea în 
putinţă ca să-şi mulţumească musafirul. 

Fermierul şi Potapoff îşi făcură şi ei apariţia în casă. Obrajii 
Gertrudei se acoperiră de o roşeaţă vie, căci şi ea era 
bucuroasă să poată sta de vorbă cu un străin, care fusese în 
multe oraşe mari. Şi, mai ales, care era aviator... Până în acea 
zi tânăra fată, nu avusese de-a face decât cu aviatorii din 
romanele ei. Şi era încredinţată că toţi arată la fel, adică sunt 
oameni înalţi, spătoşi, uscăţivi şi cu ochi de vultur. Şi când 
colo, străinul care venise în casa lor nu prea se deosebea de 
ceilalţi muritori! În orice caz, însă, nu încăpea îndoială că şi 
acesta trecuse prin multe în viaţa lui, plutise adeseori în 
primejdii de moarte, astfel că avea ce să istorisească. ŞI lucrul 
acesta o bucura nespus pe tânăra fată. 

— Fiica dumitale? întrebă  Potapoff, adresându-se 
fermierului. 

Acesta clătină capul în semn de încuviinţare, plin de 
mândrie părintească. 

Aviatorul întinse fetei mâna. 

— Ah, dacă m-ar vedea Katia! îi trecu prin minte, ca un 
fulger. 

Dar Katia era la câteva mii de kilometri depărtare şi n-avea 
cum să-şi supravegheze soţul căruia îi făgăduise un „zbor fără 
benzină”. 

Potapoff se aşeză deci la masă foarte liniştit şi înfulecă cu o 


foame de lup mâncărurile ce-i fuseseră puse înainte. 
Petrecuse doar toată noaptea afară, în frig şi nu îmbucase 
mai nimic, astfel că acum trebuia „să-şi scoată pârleala”. Şi 
Potapoff şi o scoase fără să se sinchisească de cele trei 
persoane care se aşezaseră şi ele la masă şi-i urmăreau cu 
luare-aminte fiecare mişcare. 

— Ei, ce mai face scumpul dumneavoastră Pilsudski? 
întrebă fermierul la un moment dat, vrând să dovedească 
faptul că ştia ce se petrece în Europa, deşi trăia retras în 
colţul acesta singuratic. 

— Mulţumesc, bine! răspunse Potapoff, cu gura plină. Fii 
sigur că nu duce lipsă de nimic şi-şi primeşte leafa la timp. 

— L-ai văzut vreodată? întrebă Gertrud, curioasă să audă 
ceva despre marele om de stat. 

— O dată numai? răspunse aviatorul, umflându-şi pieptul. 
Dacă aţi şti de câte ori a zburat deasupra Varşoviei pe bordul 
avionului meu! De altminteri, n-are încredere în alt aviator şi 
nu se foloseşte decât de mine ori de câte ori vrea să 
întreprindă o călătorie în aer. 

— Dar cu ce scop aţi pornit acum spre Franţa? 

— De astă dată, am luat doar câteva pachete de scrisori şi 
nişte colete. 

— Cine ştie cât au să le aştepte cei care trebuie să le 
primească! se amestecă în vorbă şi nevasta fermierului. 

— Ba defel! Mecanicul o să le predea la Praga altui avion al 
societăţii noastre, care urmează să le transporte la Paris. 

— Şi nu vă o teamă să zburaţi colo sus? întrebă Gertrud, 
care începuse să capete curaj. 

— Teamă? râse Potapoff, ocupat tocmai să-şi ungă o felie 
de pâine cu unt. În aer mă simt mult mai bine decât pe 
pământ, căci înaintez cu iuţeală mai mare, şi apoi, n-am de ce 
să mă ciocnesc... Din păcate, însă, acolo n-am fericirea să 
întâlnesc fete atât de drăguţe ca dumneata! 

Tânăra se simţi foarte măgulită de acest compliment, mai 
ales că venea de la aviatorul cu care zbura însuşi mareşalul 
Pilsudski. Încurcată, Gertrud îşi plecă ochii spre faţa de masă 
cu pătrăţele albastre, în timp ce fermierul şi soţia lui 


— 61 — 


schimbară o privire plină de înţeles. 

— Dar sunt şi în Polonia fete frumoase! zise Majak, într-o 
doară. 

— Or fi ele, nu zic ba, însă ca fata dumitale mai rar! cuteză 
să răspundă Potapoff, căci soţia lui era departe şi n-avea cum 
să-l audă. 

De astă dată, Gertrud îşi ridică privirile şi se uită ţintă în 
ochii aviatorului „polonez”. 

„Minunată fată... încântătoare! îşi zise acesta. Ah, dacă ar 
şti Katia, aş rămâne fără urechi...” 


312. Un duşman misterios 


— Stai! Cine-i acolo? 

În aceeaşi clipă se auzi în tufiş un foşnet puternic, ca şi cum 
cineva ar fi încercat să se depărteze în grabă. 

Klonitzki se năpusti spre locul cu pricina şi înşfăcă braţul 
unui bărbat, care încercă să scape din strânsoare. Văzând că 
nu izbuteşte, necunoscutul îl izbi cu pumnul în faţă, apoi îşi 
făcu vânt peste gardul scund al grădinii, străbătu cu paşi mari 
strada, coti într-o uliţă lăturalnică şi se urcă, într-un automobil 
care-l aştepta acolo. În clipa următoare, maşina porni în 
goană. 

— Ei, ce s-a întâmplat? întrebă, neliniştit, bărbatul care 
stătea la volan. 

— Am fost descoperit! Casa e locuită! răspunse individul, 
pe care inginerul Klonitzki îl surprinsese în grădina lui. 

— Casa e locuită? făcu celălalt nedumerit. Ce dracu' facem 
acum? încotro mergem? 

— La „el”! 

— Bine, dar ne-a spus doar... 

— Nu te amesteca unde nu-ți fierbe oala! Ţi-am spus că 
mergem la „el”... restul nu te priveşte! scrâşni tovarăşul său, 
plin de ciudă. 

După câtva timp, automobilul opri înaintea unei case 
impunătoare, cu o terasă mare, ce răspundea într-o grădină 
minunată. Unul din cei doi indivizi sări din maşină şi sună la 


— 62 — 


poartă de trei ori. 

Nu trecu multă vreme şi o lumină se ivi la una din ferestrele 
primului etaj, îndărătul căreia se vedea umbra unui om, care 
părea că se îmbracă în grabă. In cele din urmă uşa casei se 
deschise şi un bărbat îmbrăcat într-un macferlan şi cu o 
pălărie moale, cu borul lăsat în jos, se îndrepte spre poartă. 

— Cum, eşti aici? Dracu’ să te ia! Ţi-am spus doar de atâtea 
ori că nu vreau să te arăţi pe aici! izbucni omul, dând cu ochii 
de nocturnul vizitator. Doar n-ei fi vrând să dăm greş din 
pricina dumitale! 

— Daţi-mi voie... e ceva cu totul neobişnuit, se apără 
celălalt. 

— N-are a face! Trebuia să mă înştiinţezi prin telefon. Du-te 
numaidecât la „Fata veselă”. Vin şi eu peste puţin timp... 

Automobilul dispăru în ceată. 


Klonitzki porni spre casă, împleticindu-se, ca un om beat, 
din pricina loviturii primite. Cu toate astea izbuti să ajungă în 
odaia de baie, unde se spălă cu apă rece şi-şi mai reveni în 
fire. Sângele continuă să-i curgă din nas câtva timp, până ce 
izbuti să-l potolească. 

— Ce faci acolo, tovarăşe? întrebă Vera, nedumerită, 
văzând că inginerul zăbovea atâta în odaia de baie. 

Şi, deoarece nu primi niciun răspuns, porni într-acolo şi 
bătu la uşă. 

— Intră! 

— Ce... ce s-a întâmplat? întrebă ea speriată. 

— Am fost descoperiţi! Mai înainte un necunoscut m-a 
atacat în grădină, unde îl surprinseseră după ce sărise gardul. 

O mare nelinişte puse stăpânire pe inima tinerei fete. Ce 
căutase, oare, individul acela în grădină lor? Abia acum 
începu să-şi dea seama cât de grea era misiunea pe care şi-o 
luase, abia acum înţelese câte primejdii o amenințau. Cu 
toate astea, Vera Ulkitzki nu se lăsă copleşită de teamă, căci 
viaţa ei nu mai aparţinea decât patriei, pentru care voia să se 
jertfească până la ultima suflare. Şi deodată, chipul unui 
bărbat i se ivi înaintea ochilor minţii... un tânăr chipeş, blond, 


cu ochii albaştri... Victor Kraza... 

Misiunea ei cerea să-l urască, să facă tot ce-i va sta în 
putinţă spre a-i smulge taina descoperirii tatălui său; dar, cu 
toate astea, se gândea cu oarecare duioşie la tânărul inginer. 
Vera Ulkitzki luptă multă vreme cu ea însăşi, străduindu-se 
să-şi înăbuşe simţămintele. Izbuti deocamdată - dar va 
rezista oare până la urmă? 

— După cât se pare, duşmanii noştri au prins de veste că 
suntem aici şi, fără îndoială că ştiu ce urmărim. Ai aflat doar 
şi dumneata de la tovarăşul llino că puterile străine şi-au 
trimis agenţi care vor şi ei să pună mâna pe marea 
descoperire. Aşadar, trebuie să ne grăbim dacă vrem s-o 
luăm înaintea celorlalţi... 

— Da, trebuie să ne grăbim, tovarăşe, încuviinţă ea, 
aproape fără să-şi dea seama. 


— Trei vermuturi! 

Chelnerul porni în grabă să ducă la îndeplinire comanda 
celor trei clienţi, care luaseră loc la una din mesele localului 
„Fata veselă”. 

Erau trei bărbaţi cu pălăriile îndesate pe cap, astfel că le 
umbreau toată faţa. Dar în această umbră, ochii lor întrucâtva 
speriaţi se roteau încolo şi încoace, ca nişte şoricei care se 
tem mereu de ghearele pisicii. Doi din aceşti bărbaţi veniseră 
cu automobilul şi nu erau nimeni alţii decât cei doi indivizi, 
dintre care unul fusese surprins de Klonitzki în grădina casei 
sale; cel de-al treilea părea să fie şeful - cel puţin aşa se 
părea, judecând după tonul cu care se adresase acelui care 
sunase la poarta locuinţei sale. 

— Ei, ce s-a întâmplat? întrebă acesta din urmă cu o vădită 
nerăbdare. 

— Am stat la Praga trei zile, astfel că am pierdut din ochi 
vila inginerului Kraza, răspunse tovarăşul său căruia îi fusese 
adresată întrebarea. Astă-noapte, însă, când pătrunsei în 
grădină în chipul obişnuit, căzui în braţele unui bărbat care se 
afla acolo şi despre a cărui existenţă fireşte că nu bănuiam 
nimic. 


— 64 — 


— Poate că era vreun paznic? 

— Nu, asta e cu neputinţă! se împotrivi celălalt. În primul 
rând până acum vila n-a fost păzită niciodată, apoi individul 
purta o pijama şi era fără pălărie. 

— Cu alte cuvinte, vila e locuită? 

— Da. Fără îndoială! 

— Mâine trebuie neapărat să aflăm cine s-a mutat acolo şi 
cu ce scop! 

Cei trei bărbaţi rămaseră tăcuţi câtva timp, fiecare părând 
preocupat de gândurile sale. Era şi firesc, de altminteri, căci 
slujba pe care o îndeplineau cerea multă chibzuială şi sânge 
rece. 

— Nemaipomenit! exclamă, deodată, unul din ei. Gândiţi-vă 
ce-ar însemna dacă vila ar fi locuită de agenţii altei puteri! 
Tare mi-e teamă să nu ne-o ia înainte. De altminteri, nu m-ar 
mira prea mult, căci au un mare avantaj asupra noastră, 
locuind chiar alături de vila cu pricina... 

— Da... şi ce au să spună domnii din Berlin? 

— Dă-i dracului! Aştia şi-or fi închipuind că baţi din palme şi 
planurile vin prin aer, înfăşurate sul şi ţi se aşază frumuşel pe 
masă. Desigur, e foarte uşor să vorbeşti, dar ia să-i vedem la 
lucru! Noi, cel puţin, suntem cu conştiinţa împăcată, căci 
facem tot ce ne stă în putinţă ca să ducem misiunea la capăt. 
Nu s-o putea, treaba lor! 

— Astăzi inginerul a făcut din nou experienţe în laborator! 
se amestecă în vorbă şi cel de-al treilea, care rămăsese tăcut 
până acum. Am băgat de seamă că ventilatoarele erau în 
funcţiune, căci fumul albastru ieşea iarăşi prin cele două 
tuburi de aerisire. 

— Ascultă-mă, n-ai observat nimic suspect în vila alăturată? 
urmă şeful, adresându-se aceluia cu care vorbise la început. 
Mai erau şi alţi indivizi afară de acel cu care te-ai întâlnit? 

— Asta n-aş putea s-o spun căci în jurul meu era întuneric... 
Nu-i vorbă, poate că asta a fost şi norocul meu, căci altminteri 
n-aş fi scăpat cu faţa curată. Din fericire, nu mi-am pierdut 
sângele rece şi, când am văzut că nu-i chip să scap din 
mâinile individului, l-am izbit în faţă cu toată puterea. Abia 


— 65 — 


atunci mi-a dat drumul şi fireşte că m-am făcut nevăzut cât ai 
clipi din ochi. Doar nu era să mai stau să văd ce şi cum! 

— Hm, ciudat! mormăi şeful. Se îngroaşă gluma, dar nu mai 
putem da înapoi, căci am avea de-a face cu ai noştri şi ştiţi 
doar că uneori prietenii sunt mai primejdioşi decât duşmanii... 
mai ales atunci când e vorba de asemenea acţiuni! Aşadar, 
nu ne rămâne decât un singur lucru: să ne ţinem de capul 
hornarului, care poate intra în casa inginerului şi în vila de 
alături, fără să trezească bănuieli. Celelalte treburi le face 
inginerul însuşi, astfel că n-avem de la cine să culegem 
informaţii. 

— Şi dacă ne ameninţă vreo primejdie? 

— Atunci urmaţi planul stabilit: Brno-Praga-Berlin... Cu 
toate astea, vă atrag atenţia că ne putem lua rămas bun de la 
slujbe, dacă încercarea noastră dă greş. Ştiţi doar prea bine 
că guvernul nu plăteşte decât pentru treaba făcută şi nu 
pentru ceea ce ai de gând!... Da, da, avem o meserie 
ticăloasă! Munceşti până te speteşti, îţi primejduieşti viaţa şi 
libertatea la fiecare pas. Şi tocmai când să zici „Doamne 
ajută!” vine un altul şi strică tot ce-ai făcut... lar la urmă, tot 
noi rămânem vinovăţii! Ce să-i faci, trebuie să ne supunem, 
căci altminteri n-am avea putinţa să încasăm câştiguri grase! 
... Aşadar, ne-am înţeles? 

Ceilalţi doi clătinară capul în semn de încuviinţare. Apoi 
şeful lor bătu cu inelul în masă. 

— Chelner, plata! 

După ce achită consumaţia, şeful se despărţi de cei doi 
indivizi şi, părăsind localul dispăru în noapte. 


313. O vizită plină de făgăduieli 


De un timp încoace nepoata inginerului Kraza părea foarte 
neliniştită. Un gând chinuitor încolţise în mintea ei şi o 
frământa zi şi noapte. Victor se arăta din ce în ce mai străin 
cu dânsa, şi asta de la venirea medicului rus, care se mutase 
în vila de alături. 

Adeseori tânărul inginer rămânea pe gânduri şi răspundea 


scurt la întrebările verişoarei sale. La ce se gândea, oare? Nu 
cumva la frumoasa soţie a doctorului Klonitzki? 

Intr-una din zile, Henny bătu la uşa odăii lui Victor, dar nu 
primi niciun răspuns. Mai bătu o dată şi-şi lipi urechea de uşă. 
O tăcere desăvârşită domnea în încăpere. 

Luându-şi inima în dinţi, tânăra fată apăsă pe clanţă şi 
deschise uşa. Costumul lui Victor, pe care îl purtase doar 
înainte cu jumătate ceas, se afla pe speteaza scaunului, iar pe 
masă erau aruncate câteva gulere şi cravate. 

Tânăra rămase câtva timp nemişcată, apoi păşi pragul, 
puse haina în dulap, deretică prin încăpere şi se retrase iarăşi 
în odaia ei. 

Acolo luă în mână cartea pe care tocmai o începuse, 
încercă să citească, dar literele îi jucau pe dinaintea ochilor 
umeziţi de lacrimi. Cuprinsă de tristeţe, fata îşi îndreptă 
privirile spre fereastră şi zări, printre arbori, reflexul razelor 
soarelui în geamurile vilei alăturate. Soarele era pe asfinţite, 
copacii fremătau sub adierea vântului de primăvară, părând 
că plâng şi ei plecarea astrului ceresc. 

Nu cumva avea să dispară şi soarele care luminase viaţa lui 
Henny până acum? Sau, cel puţin avea să dispară pentru 
dânsa... 

Frumoasa copilă se aşeză la pian. Dar în ziua aceea notele i 
se părură nişte puncte fără rost, iar sunetele pianului îi 
răsunau în urechi ca lovituri de ciocan. 

In cele din urmă, Henny puse braţele pe clape şi-şi sprijini 
capul în palme. In încăpere răsună un acord ciudat, format din 
tonuri diferite, care păreau că se luptă între ele - şi această 
luptă se asemăna cu aceea care se dădea în inima tinerei 
fete... 


Victor Kraza se gândise mult la frumoasa lor vecină până 
ce, în cele din urmă, luă hotărârea să dea curs invitaţiei 
primite. Fireşte că nu dorinţa de a afla situaţia din Rusia îl 
îndemnase să facă această vizită, ci cu totul altceva, şi 
anume puterea tainică ce-l atrăgea spre încântătoarea soţie a 
medicului rus. Câteva vreme tânărul încercase să se 


— 67 — 


împotrivească acestei puteri, dar ea îl copleşise totuşi, astfel 
că inginerul porni spre casa vecinei sale. 

Insăşi Vera îi deschise uşa. 

— Ah, foarte frumos din partea dumitale! exclamă ea, când 
dădu cu ochii de chipeşul bărbat. Aşa mai înţeleg şi eu 
începutul unei prietenii... 

Şi-i întinse mâna, pe care tânărul o ţinu câtva timp într-a 
lui, fără să-şi desprindă privirile de pe chipul încântător al 
rusoaicei. In cele din urmă, însă, se plecă şi atinse cu buzele 
degetele ei fine. 

— lar acesta e al doilea pas spre prietenia noastră, zise el, 
întinzându-i un buchet de flori. 

Vera strânse florile la piept şi o bucurie nemărginită îi 
copleşi inima, făcând-o să uite cu desăvârşire ţinta călătoriei 
sale în Cehoslovacia. 

Odaia în care îl pofti, cât şi vestibulul vilei, erau în oarecare 
neorânduială, dovedind că locatarii abia se mutaseră în 
această casă. Mobila nu prea era de preţ, şi mai toate 
lucrurile puteau fi lăsate acolo fără părere de rău, în cazul că 
cei doi „soţi” ar fi fost nevoiţi să plece pe neaşteptate. O 
masă mică, joasă, patru fotolii vechi, un covor moale şi 
câteva tablouri pe pereţi - asta era totul. Totuşi, florile, pe 
care tocmai le pusese într-o vază, parfumul ei şi, în sfârşit, 
Vera însăşi, această femeie frumoasă, cu eleganța ei 
înnăscută, dădeau încăperii un farmec deosebit, care făcea să 
nu se simtă lipsa mobilelor. 

Cei doi se aşezară, oarecum stingheriţi, fiecare aşteptând 
ca celălalt să deschidă vorba. Vera Ulkitzki se străduia din 
răsputeri să nu-şi arate tulburarea care o cuprinsese. Biata 
fată nu era obişnuită cu asemenea situaţii şi deşi tovarăşul ei 
o învățase ce are de făcut, şi ea îşi repetase rolul de 
nenumărate ori, totuşi nu se încumeta să se prefacă, să 
câştige încrederea acestui bărbat, numai pentru a-i smulge 
taina. Nu, Vera nu cuteza să-şi joace rolul de ademenitoare şi 
poate că şi-ar fi scos masca şi ar fi destăinuit tot adevărul, 
dacă în acea clipă n-ar fi zărit chipul grav, ameninţător, al 
preşedintelui Comitetului Central, care părea că o previne: 


— 68 — 


— Vera, tu n-ai dreptul să te gândeşti la tine! Ştii, doar, că 
eşti trimisa fraţilor tăi, care aşteaptă să-ţi dovedeşti iubirea 
de patrie... Vera, nu uita că toate nădejdile noastre sunt 
îndreptate spre tine... numai tu poţi salva poporul rus, care e 
ameninţat de duşmani puternici! 

Şi Vera Ulkitzki izbuti din nou să-şi învingă simţămintele, 
izbuti din nou să se uite pe sine şi să se lase călăuzită numai 
de patriotismul ei. 

— Îmi dai voie să-ţi ofer un păhărel de coniac, domnule 
Kraza? întrebă ea, zâmbind. 

— Dacă nu vă deranjez... 

Tânăra aduse două păhărele şi le umplu cu băutura tare. 

— Câtă deosebire de la om la om! se gândi Victor în acea 
clipă, văzând mişcările ei pline de graţie. Dacă aş lua eu sticla 
în mână... 

— În sănătatea dumitale! zise ea, ridicând păhărelul. 

— În sănătatea celei mai frumoase femei pe care am 
întâlnit-o în cale! 

Vera Ulkitzki sorbi coniacul şi se simţi mai sigură pe sine, 
mai curajoasă, în acţiunea ei plină de primejdii... 

— Dar soţul dumneavoastră nu e acasă? cercetă vecinul ei. 

— Din păcate, nu! răspunse dânsa. S-a dus să se plimbe 
niţel şi nu te las să pleci până la înapoierea lui. Ah, dacă ai şti 
cât de monotonă mi se pare viaţa, mai ales atunci când sunt 
singură! 

— Spuneţi-mi, vă rog, stimată doamnă, de ce aţi venit 
tocmai în acest oraş, atâta vreme cât există în Europa locuri 
minunate, unde aţi fi putut petrece mult mai bine? Socot că 
Brno nu e defel oraşul cel mai nimerit unde să vă puteţi 
odihni... 

Tânăra îi aruncă o privire plină de mustrare. 

— Cu alte cuvinte, vrei să mă iscodeşti? zise ea. Da, 
întrebarea dumitale nu e decât un mijloc curtenitor pentru a 
afla ce ne-a adus încoace... 

— Cred că m-aţi înţeles greşit, stimată doamnă, răspunse 
Victor, mirat de supărarea ei. Vă mărturisesc că sunt nespus 
de bucuros că aţi ales tocmai oraşul nostru, dar nu puteam 


să-mi ascund mirarea că n-aţi plecat într-un loc mai frumos. 

—  Ascultă-mă, crezi în fatalitate? întrebă ea, deodată, 
privindu-l cu ochi strălucitori. 

— Hm, fatalitate... Sunt inginer, stimată doamnă... cu alte 
cuvinte, un om care are de-a face numai cu cifre şi formule 
matematice. Fatalitatea e ceva nelămurit, mistic, învăluit în 
ceaţă, şi tocmai de aceea am mai multă încredere în calculele 
mele, pe care le pot verifica oricând şi pe care le-am desluşit 
înaintea mea... 

— Cu toate astea, eu cred în fatalitate, urmă Vera. Fireşte 
că n-am să susţin că cunoştinţa noastră - prietenia, dacă vrei 
- are vreo legătură cu credinţa mea în destin! Nu, legătura 
noastră e doar un episod, care desigur că o să fie uitat 
repede, după plecarea mea, întocmai ca numărul unui 
automobil care ţi se şterge din minte, la puţin timp după cea 
trecut. 

Vera se opri şi-l privi ţintă în ochi. Se răzvrăti iarăşi 
împotriva ei, dându-şi seama de josnicia faptei sale, totuşi nu 
se trădă nici de astă dată, ci urmă, cu glas scăzut: 

— Da, numai un episod... 

— Sunteţi încredinţată de asta, stimată doamnă? întrebă 
Victor, cu glas tremurător. 

— Da! şi adăugă încet: Aproape încredinţată! 

— Vasăzică „aproape”... 

— Fireşte, doar atâta bucurie poţi să-mi îngădui şi 
dumneata! Nu e aşa că n-ai să fii atât de crud, încât să răpeşti 
o mică nădejde unei femei, care mai are întrucâtva încredere 
în ea? 

Tânărul inginer se simţi cuprins de o tainică bucurie, căci 
din vorbele frumoasei rusoaice reieşea doar foarte lămurit, că 
în curând năzuinţele sale aveau să se împlinească. Era cu 
putinţă, oare? Izbutise să cucerească inima Verei? 

— Dar ce voiaţi să spuneţi despre fatalitate? curmă el 
tăcerea care se lăsase între ei. 

— Ah, da... Prin asta voiam să lămuresc un fapt în legătură 
cu venirea noastră aici, sau, mai bine zis, să-ţi dovedesc că 
soarta hotărâse dinainte să mă întâlnesc cu un om pe care 


— e — 


altminteri poate că nu l-aş fi văzut niciodată în viaţa mea... şi- 
ţi mărturisesc că mi-ar fi părut destul de rău... 

— În orice caz, mie mi-ar fi părut şi mai rău! 

— Poate! murmură Vera, cu oarecare neîncredere. Dar ia 
spune-mi, te rog, tânăra cu care te-am întâlnit în grădină e 
logodnica dumitale? întrebă ea, deodată. 

Victor rămase încurcat, căci în această clipă n-ar fi vrut 
deloc să i se amintească de verişoara lui. Chibzui câteva 
clipe, apoi răspunse cu hotărâre: 

— Nu! 

Această exclamaţie, însă, părea mai mult o izbucnire silită, 
prin care voia cu tot dinadinsul să dovedească tovarăşei sale 
că nu era încătuşat de nicio legătură. 

— Şi eu, care credeam... 

Vera luă iarăşi sticla în mână şi umplu păhărelul tânărului, 
cu aceeaşi mişcare plină de graţie. 

— De obicei, nu prea beau! încercă el să se împotrivească, 
deşi luă paharul în mână. 

— Zău? înfăţişarea dumitale nu arată asta; ba, dimpotrivă, 
credeam că-ţi place să mănânci şi să bei bine... 

Tânărul duse păhărelul la buze şi-l sorbi dintr-o înghiţitură. 

— Aşa, vezi! exclamă ea, mulţumită. la spune, munceşti 
mult, demnule Kraza? 

— Da, foarte mult! 

— Şi-ţi iubeşti meseria? 

— Mai mult decât vă închipuiţi... 

— Ce fericire să poţi face numai ce vrei şi ce-ţi place! 
Domnule Kraza, istoriseşte-mi câte ceva despre lucrul 
dumitale şi viaţa pe care o duci... 

— Ei, stimată doamnă, nu prea îmi vine să cred că asta o să 
vă facă plăcere, căci meseria noastră pare foarte plictisitoare 
pentru cei care n-o cunosc... ştiţi, femeile, mai ales, nu 
găsesc nimic atrăgător într-însa... 

— După cât se pare, mă ţii drept proastă! 

— Cum vă trece prin minte aşa ceva? 

— Foarte simplu, de vreme ce nu vrei să-mi vorbeşti nimic 
despre un lucru care nu-i făcut decât pentru o anumită 


— 71 — 


categorie de oameni... Vezi, soţul meu e mult mai binevoitor 
decât dumneata şi-mi povesteşte cele mai mici amănunte cu 
privire la operaţiile sale şi la tratamentul pacienţilor... şi-ţi 
mărturisesc că uneori rămâne uimit, văzând puterea mea de 
înţelegere. 

— Lucrul nu-i de mirare, căci medicina e mult mai aproape 
de noi, decât ştiinţa cifrelor. Fireşte că e mai uşor să prinzi 
înţelesul unui fenomen care se produce în corpul nostru, 
decât să pricepi ce rost are o înşiruire de cifre şi formule, care 
nu trăiesc decât pentru cei obişnuiţi cu ele. Pentru ceilalţi 
oameni, matematica e o ştiinţă moartă... 

Această împotrivire dovedi Verei că mersese prea departe 
cu întrebările ei, astfel că, deocamdată, renunţă să mai afle 
lămuriri asupra chestiunii care o preocupa. Şi, afară de asta, 
Klonitzki o sfătuise să nu întindă aţa prea mult, pentru a nu 
trezi bănuielile tânărului inginer. 

— Totuşi, nădăjduiesc că lucrul dumitale îţi îngăduie să faci 
câte o plimbare din când în când, sau să te mai duci lao 
reprezentaţie teatrală? urmă ea, schimbând vorba, cu multă 
dibăcie. 

— De obicei, nu prea ies seara de acasă, căci munca din 
timpul zilei mă oboseşte foarte mult... 

— Şi eu, care credeam... 

Tânăra fată păru foarte dezamăgită. 

— Ce credeati, stimată doamnă? 

— Că o să ieşim o dată, seara, cu soţul meu. Ca să ne arăţi 
oraşul. 

— Ei, mai încape vorbă! răspunse tânărul cu însufleţire. 
Fireşte că sunt gate să vă însoțesc oricând, deşi nu prea ştiu 
ce aş putea să vă arăt. 

— Mulţumesc, eşti foarte drăguţ domnule Kraza! zise Vera 
Ulkitzki, căreia tovarăşul ei îi spusese să pună la cale o 
plimbare în oraş, împreună cu tânărul inginer. 

Acesta, la rândul lui, socoti că era timpul să se retragă, căci 
nu putea să-şi prelungească vizita mai mult decât cerea buna 
cuviinţă. Cu toate astea, niciodată un scaun nu-i păruse mai 
comod ca acela în care şedea. Şi niciodată... 


Tânărul nu cuteză să-şi sfârşească gândul. Însă inima-i 
spunea că în această casă, în această încăpere, găsise ceva 
ce nu mai simţise niciodată în viaţa lui. Totul era atât de 
nedesluşit, înconjurat de un văl atât de des... şi, cu toate 
astea, Victor Kraza se simţea nespus de fericit. 

O bătaie în uşă îl trezi din gândurile sale şi, în clipa 
următoare, Klonitzki îşi făcu apariţia în prag. 

— Ah, dumneata aici, domnule Kraza! exclamă el, cu 
bucurie. Dacă ai şti ce rău îmi pare că am plecat de acasă! 

Tânărul inginer îi strânse mâna, fără prea mare însufleţire, 
şi se strădui să-şi ascundă nemulţumirea. Însă şi pe chipul 
încântător al Verei se ivi o expresie de nemulţumire, ceea ce 
îl făcu să tresară... Aşadar, şi dânsa ar fi vrut să rămână 
singură cu el? 

Nu, tânărul se înşela amarnic! Vera Ulkitzki redevenise 
iarăşi cea de odinioară, care nu cuteza să-şi înşele aproapele, 
mai ales acum, când era vorba de un bărbat, care părea să 
trezească într-însa simţăminte demult înăbuşite. Aşa-zisul ei 
soţ îi apărea ca un asupritor care o silea să facă ceva ce n-o 
lăsa inima şi, de unde la început ea era aceea, care urma să-i 
supravegheze faptele, acum simţea că rolurile trebuiau să se 
schimbe şi Klonitzki s-o urmărească pas cu pas, pentru a o 
împiedeca să se abată din cale. 

Rusul luă sticla de coniac şi vru să umple păhărelul lui 
Victor. 

— Nu, mulţumesc, am băut destul! se împotrivi inginerul, 
acoperind păhărelul cu mâna. 

— Dar bine, dragul meu, ai ciocnit cu nevastă-mea! 
protestă Klonitzki. Pe mine unde mă laşi? Său vrei să-mi 
stârneşti gelozia? 

— Cum îţi trece prin minte una ca asta? răspunse Victor şi 
ochii-i întâlniră, fără voie, pe acei ai Verei. 

El bău coniacul în silă şi ar fi vrut să plece, căci tot farmecul 
acestei vizite se spulberase prin intervenţia acestui om care 
nu mai contenea cu flecăreala. Totuşi, ar fi fost nepoliticos din 
partea lui, dacă s-ar fi depărtat tocmai acum, astfel că mai 
rămase câtva timp în casa vecinilor săi. 


BE = 


Bătrânul Kraza aruncă o privire în odaia nepoatei sale. 

— Singură, Henny? întrebă el, mirat. Dar Victor unde e? 

Fata se ridică de la locul ei, rămase tăcută câteva clipe, 
apoi înălţă din umeri şi răspunse: 

— Nu ştiu, unchiule... Poate că s-a dus să facă vreo vizită 
unui prieten? 

— Ce prieten? Aici n-are pe niciunul, afară de Petru Sjel. la 
stai să văd dacă e acolo... 

Bătrânul se îndreptă spre telefon, însă nepoata lui îi aţinu 
calea. 

— Nu te osteni în zadar, unchiule! Sunt sigură că Victor nu 
e acolo. 

— Zău? Atunci ştii unde e? 

Henny îl îmbrăţişă şi-şi sprijini capul pe pieptul bătrânului, 
care începu s-o mângâie cu dragoste. Deodată simţi lacrimi 
pe vârful degetelor sate. 

— De ce plângi? întrebă el, cuprins de mirare. 

Şi, cu toate că nepoata lui nu răspunse, bătrânul inginer 
înţelese zbuciumul care îi sfâşia inima, îşi dădu seama de 
lupta din sufletul bietei fete şi căută să-i aline durerea, ca un 
adevărat părinte iubitor. 

— Lasă, nu mai plânge, copila mea! zise el. În curând o să 
treacă şi asta, iar soarele o să răsară din nou pentru tine! Hai, 
fii cuminte şi vino la masă. 

Henny se supuse. Nu se aşezară însă bine, că Victor îşi făcu 
apariţia, îmbrăcat în costumul lui cel nou, cu părul lins, şi 
chipul aprins de alcool şi de apropierea femeii în casa căreia 
fusese. Infăţişarea lui de acum nu se potrivea deloc cu 
această casă liniştită, în care toţi munceau cu sârguinţă de 
dimineaţă până seara. 

Fără să scoată un cuvânt, Victor se aşeză la masă ocolind 
privirile fetei şi ale tatălui său. Mâncară în tăcere, fiecare din 
ei temându-se, parcă, să adreseze vreo vorbă celuilalt. 

— Henny, vrei să fii atât de bună şi ne aduci cafeaua în 
odaia noastră de lucru? zise bătrânul la un moment dat, 
ridicându-se de la masă. 


— 74 — 


Victor porni în urma tatălui său. 

— Unde ai fost „fiule? îl întrebă acesta, când rămaseră 
singuri. 

— Am făcut o vizită vecinilor noştri. 

— Cum, îi cunoşti? 

— Fireşte, am făcut cunoştinţă cu ei mai deunăzi. Căci se 
apropiaseră de gard şi priveau la partida noastră de tenis. Nu 
înţeleg defel, tată... 

— O clipă, te rog! îi curmă vorba bătrânul inginer. Când te- 
am întrebat dacă îi cunoşti, nu m-am gândit dacă ai făcut 
cunoştinţă cu ei. E o mare deosebire între a cunoaşte pe 
cineva şi a-i şti, doar, numele, chiar dacă ţi l-a spus însăşi 
persoana căreia îi aparţine. Eu voiam şi ştiu dacă ai aflat ceva 
despre vecinii noştri, dacă îi cunoşti mai de aproape. 

— Bine, tată, dar nu înţeleg ce rost au toate aceste 
întrebări? De ce să-i evit, de vreme ce sunt oameni 
inteligenţi? Chiar dacă vin din altă ţară? Dimpotrivă, socot că 
mai bine să stai de vorbă cu străini, de la care poţi învăţa 
totdeauna câte ceva. În cazul de faţă mai ales, când e vorba 
de oameni culţi. 

— Ai dreptate. Dragul meu, însă nu vreau să mă înţelegi 
greşit. Ştii bine, că n-am nimic împotriva străinilor care vin în 
ţara noastră. Mai mult chiar: mă bucur văzând că se simt bine 
la noi şi asta e o mânarie pentru oricare cehoslovac. Insă, nu 
uita că avem colo ceva care e de mare însemnătate pentru 
noi toţi, adăugă bătrânul arătând cu capul spre laborator. Nu 
uita că am muncit o viaţă întreagă ca să ajung unde am ajuns 
ca să asigur liniştea poporului nostru... Comoara pe care am 
tăinuit-o în laborator va avea preţ atâta vreme cât nu va fi 
cunoscută de alţii, şi datoria noastră cea mai mare e s-o 
ascundem de ochii acelora care ar putea să ne descopere 
taina... 

— Foarte adevărat, tată, dar nu înţeleg ce legătură are asta 
cu vizita mea... 

— Eşti tânăr, dragul meu! N-ai venit încă în contact cu 
lumea, n-ai cunoscut răutatea oamenilor, nu ştii cât de 
prefăcuţi sunt aceştia! Fiecare din ei ascunde câte ceva, 


— 75 — 


fiecare urmăreşte un scop la care izbuteşte să ajungi, dacă nu 
suntem destul de prevăzători. Îi cunoşti pe vecinii noştri abia 
de câteva zile şi te-ai şi dus să le faci o vizită! Ascultă-mă, ia 
închipuie-ţi că şederea lor la Brno are cu totul altă ţintă decât 
aceea pe care ţi-au mărturisit-o! Să presupunem că te-au 
aşteptat să vii în casa lor, că s-au apropiat de tine cu un scop 
anumit... 

— Tată! strigă Victor, cuprins de indignare. 

— Linişteşte-te, dragul meu, nu vreau să spun că e tocmai 
aşa! Astea nu sunt decât simple presupuneri, inspirate din 
grija ce o port descoperirii mele. Ştii bine că te-am prevenit 
încă din prima zi a înapoierii tale acasă, că suntem înconjurați 
de spioni, ceea ce e foarte firesc, de altminteri. Agenţii 
puterilor străine dau târcoale casei noastre, căci guvernele lor 
nu pot trece cu vederea o descoperire ca aceea pe care am 
făcut-o. Şi cred că-ţi mai aminteşti că ţi-am spus atunci scopul 
pe care-l urmăresc... vreau să împiedec războiul, nu să-l 
dezlănţui... vreau să silesc popoarele să menţină pacea 
cucerită cu atâtea jertfe omeneşti... Şi ca să ajung la acest 
rezultat trebuie să mă feresc de ochii străinilor! „Razele 
morţii” sunt menite să fie pavăza noastră şi nu arma cu care 
să ne distrugem vecinii. Atâta vreme cât ele vor fi folosite în 
acest scop, omenirea nu trebuie să se teamă de un nou 
război... 

— Bine, tată, dar nu înţeleg ce legătură poate exista între 
spionii puterilor străine şi un medic rus, care a venit aici, 
împreună cu soţia lui ca să se odihnească? Dacă ai şti ce 
prietenoşi sunt cu oamenii şi ce bucurie au când le vine 
cineva în casă! Nu, sunt sigur că nu se ocupă cu politica şi 
mai puţin încă cu spionajul! 

Bătrânul îşi fuma pipa tacticos, însă nu părea defel 
încredinţat de spusele fiului său. 

— Bine... dacă aşa stau lucrurile, să vorbim de altceva! zise 
el, în cele din urmă văzând că n-o scoate la capăt. Ascultă- 
mă, ce părere ai despre Henny? 

Victor plecă privirile. Acum, după ora petrecuta în tovărăşia 
frumoasei rusoaice, verişoara lui i se părea o fată de 


<Je 


provincie, care se nutreşte veşnic cu visuri de dragoste 
duioasă, care aşteaptă mereu ivirea unui Făt-Frumos, călare 
pe un cal alb ca zăpada... Da, întocmai ca în basmele pe care 
i le citise la umbra nucului din grădină. Pe atunci, însă, era şi 
el copil, îi plăceau şi lui basmele cu zâne şi Feţi-Frumoşi - dar 
acum, când îşi dăduse seama că toate acestea nu mai erau 
din lumea lui, când începuse să înţeleagă că dragostea 
trebuia să însemne cu totul altceva pentru un bărbat, - Victor 
Kraza se simţea atras mai mult de frumoasa rusoaică, vecina 
lui, care părea să aibă însuşirile unei adevărate femei... 

— Henny... Henny, murmură dânsul, şovăitor. Ei da, Henny 
e o fată foarte simpatică! 

— Ascultă-mă, Victor, pe mine nu mă poţi înşela! răspunse 
bătrânul Ştiu că m-ai înţeles foarte bine, dar vrei să-mi 
ocoleşti răspunsul, pentru că ţi-e teamă să fii sincer cu mine, 
ţi-e teamă să nu le loveşti de împotrivirea mea... Henny mi-e 
dragă ca ochii din cap, am crescut-o lângă mine ca şi cum ar 
fi fost copilul meu, îmi face impresia că i-am dat ceva din 
fiinţa mea... Nu ştiu dacă mă înţelegi, dar poate că mai târziu 
cuvintele mele au să ţi se pară mai lămurite şi ai să-ţi dai 
seama ce se petrece acum în sufletul meu... Deocamdată, 
însă, gândeşte-te că aş închide ochii mulţumit dacă aş şti pe 
Henny fericită, la casa ei... Vezi, n-aş vrea cu niciun chip să te 
îndemn să faci ceva împotriva voinţei tale, însă nădăjduiam 
că simţămintele care te însufleţeau odinioară n-au să se 
spulbere atât de curând... 

— Bine, tată, dar când am plecat de-acasă eram aproape 
un copil, iar acum nu sunt aici decât de două săptămâni... 

— Vezi, n-aş fi vorbit despre asta şi aş fi lăsat lucrurile în 
voia lor. Dar astăzi, dragă Victor, când am fost martor al 
durerii ei mute, când am zărit lacrimile ce şiroiau din ochii ei, 
mi-am dat seama ce se petrece în inima acestei copile. 
Desigur că ai fost uşuratic şi ai lăsat-o cândva să spere în 
dragostea ta, iar acum... 

Victor nu se încumetă să privească în ochii tatălui său. Da, 
bătrânul avea dreptate: tocmai acum se simţea mai străin de 
verişoara lui. Chipul Verei îi apăru în minte, cu ochii ei 


frumoşi, cu părul negru ca pana corbului... şi acest chip 
acoperise icoana micuţei fetiţe din provincie. 

— Tată, crede-mă, nu m-am gândit niciodată la 
însurătoare! răspunse el, ca să curme tăcerea apăsătoare 
care se lăsase între ei. 

— Aşa, atunci te-am înţeles! Datoria ta o să i-o spui în faţă, 
ca un om cinstit. După aceea poţi face cum te îndeamnă 
inima, însă să ştii un lucru; dacă te porţi cu gândul să-mi 
aduci în casă pe noii tăi prieteni, ai să te loveşti de 
împotrivirea mea... căci noi nu primim musafiri aici! 

Aceste cuvinte fuseseră rostite cu atâta hotărâre, încât 
Victor îşi dădu seama că tatăl său nu va putea fi înduplecat 
vreodată să renunţe la singurătatea în care voia să trăiască. 

Şi, fără să-i mai dea bună seara, bătrânul inginer se retrase 
în odaia lui. 

Victor rămase câtva timp pe gânduri, apoi se duse la 
culcare, frământat mereu de gândurile care se învălmăşeau în 
mintea lui. 

Deschise fereastra şi răcoarea nopţii pătrunse în încăpere. 
Cu pijamaua deschisă la piept, tânărul inginer se întinse în 
pat, lăsându-se mângâiat de vântul de primăvară. Pe măsuţa 
de lângă el se afla o carte pe care îşi pusese în gând s-o 
citească înainte de culcare, însă renunţă la asta, căci mintea îi 
zbura în altă parte... 

Două simţăminte dădeau o luptă înverşunată în inima lui: 
mila pentru nevinovata Henny şi... 

Cel de-al doilea simţământ nu şi-l putea lămuri nici el 
însuşi. Ştia numai că e mult mai puternic decât cel dintâi şi-l 
copleşea cu totul, deşi părea ceva nelămurit, ca un nor uriaş, 
pe care vântul putea să-l gonească oricând. Dar Victor ştia de 
unde vine acest nor: dinspre vila de alături, unde locuia 
frumoasa rusoaică, cu glasul ei melodios, cu ochii-i mari, negri 
ca noaptea... 

„Eu sunt doar un episod” - îşi aminti el cuvintele Verei. Şi 
nu era într-adevăr aşa? Concediul soţului ei se putea sfârşi 
dintr-o zi la alta şi atunci... atunci, ce mai rămânea din visul 
pe care îl nutrea Victor în inima lui dornică de dragoste, plină 


— 78 — 


de avântul tinereţii? Ce se va alege din povestea duioasă pe 
care o împletise mintea lui? Nimic, nimic afară de senzaţia 
neplăcută pe care o ai după o noapte de beţie. 

Ea avea să se înapoieze în patrie şi, dacă-şi va aminti 
vreodată de tânărul ei vecin, se va gândi la el ca „la un 
episod”, ba poate că-l va da cu totul uitării? 

— Şi atunci cum să mă mai încumet să privesc în ochii lui 
Henny... şi în cei ai tatei? se întrebă, deodată, tânărul inginer. 
Ce aş putea să le spun întru apărarea mea? Cum aş fi în stare 
să clădesc la loc ceea ce distrug astăzi cu atâta uşurinţă? 
Henny doar nu e doar un episod, ci viaţa, în adevăratul ei 
înţeles, viaţa întreagă, cu toate bucuriile şi toate necazurile... 
aşa înţelege ea să împărtăşească simţămintele unui bărbat!... 
Poate că nu sunt încă destul de copt pentru însurătoare? îşi 
urmă el şirul gândurilor, căutând parcă apărare pentru 
purtarea lui nesocotită. Fireşte că nu sunt copt, de vreme ce 
întâlnirea cu această femeie mi-a răpit judecata... Nu, nu n- 
am încă puterea să nutresc o dragoste sinceră, temeinică, 
dacă mă las ademenit atât de uşor! 

O pasăre de noapte zbură pe dinaintea ferestrei, vestind 
parcă nenorocirea ce plutea deasupra casei inginerului Kraza. 
O tăcere de moarte domnea în grădina învăluită în beznă. 

Luând o hotărâre neaşteptată, Victor se îmbrăcă repede şi 
cobori în grădină. Nisipul scârţâia sub paşii săi şovăitori, 
sporind şi mai mult tristeţea ce sălăşluia în inima sa. Cu toate 
astea, izbuti să se apropie de gard şi privi spre vila 
învecinată. 

La un moment dat, un zâmbet îndurerat încolţi pe buzele 
inginerului. Cât de nechibzuit fusese şi de astă dată! Cum de-i 
venise un asemenea gând? Nu, vecinii săi erau oameni 
paşnici, n-aveau nicio legătură cu spionii de care îi vorbise, 
tatăl său! 

Inapoindu-se spre casă, trecu pe lângă nucul bătrân, care 
fusese sădit la naşterea lui. Aici petrecuse atâtea clipe 
frumoasei Aici ţesuse atâtea visuri, alături de Henny! O 
singura clipă... şi toate amintirile pieriseră, alungate de 
icoana unei femei care-i aţâţase simţurile! 


— 79 — 


Şi dintr-odată tânărul îşi dădu seama de toată nesocotinţa 
lui. Trebuia să pună capăt unei situaţii care putea să însemne 
nenorocirea lui! Trebuia să păşească iarăşi pe calea cea 
dreaptă. 

— Da, trebuie să îndrept greşeala, până nu e prea târziu! 
murmură el. Chiar mâine mă voi duce la Henny şi am să-mi 
mărturisesc vina, cerându-i iertare! Beţia a trecut, acum sunt 
iarăşi omul de mai înainte... a fost doar un episod şi de-aici 
încolo nu mai am ce căuta în vila da alături... Am s-o iau pe 
Henny de mâna şi am să mă duc cu dânsa înaintea tatălui 
meu, căruia trebuie să-i spun acelaşi lucru... şi anume că am 
greşit, dar mi-am dat seama la vreme. Şi-atunci, totul o să se 
întoarcă în bine, veselia va domni iarăşi printre noi, vom fi iar 
fericiţi... poate şi mai fericiţi ca până acum! 

Liniştindu-se, tânărul izbuti să adoarmă. 


Cu chipul palid, Henny stătea în pat liniştită, cu ochii 
privind în gol. Spre deosebire de Victor, tânăra fată nu izbuti 
să judece cu chibzuială şi zadarnic se strădui să găsească o 
cale de scăpare din situaţia în care se afla. 

Înainte cu două zile numai, soarele mai strălucise în casa 
lor, strecurând nădejdi în inima tinerei fete. Inainte cu două 
zile numai, Victor fusese atât de aproape de dânsa, până ce... 
până ce fericirea ei se spulberase colo, lângă gard... da, şi-o 
lăsase acolo întocmai ca un copil care îşi pierde mingea în 
tufiş şi renunţă la ea, văzând că toate căutările sate sunt 
zadarnice. 

Într-un târziu Henny adormi... Se văzu într-un castel mare, 
din mijlocul unei păduri dese, în care nu pătrundea nici 
lumina soarelui. O vrăjitoare o cufundase într-un somn vecin 
cu moartea. Şi totul în jurul ei părea că asculta de bagheta 
magică a  zgripţuroaicei... Totul dormea împreună cu 
frumoasa zână... Anii treceau unul după altul, se scurseră 
decenii, veacuri, muşchiul pădurii acoperise totul, însă cel 
aşteptat, chipeşul Făt-Frumos, nu venise s-o trezească din 
somnul ei adânc. Nu, nu venise, căci el rătăcea prin locuri 
neumblate de oameni, rătăcea pe poteci lăturalnice... 


— 80 — 


314. În mrejele spionilor 


Abia se închisese uşa în urma oaspetelui său, că inginerul 
Klonitzki se apropie de Vera şi-i zise, mulţumit: 

— Bravo, tovarăşă! Ai lucrat cu măiestrie şi meriţi toate 
laudele! Din păcate însă, tânărul ăsta nu pare să fie atât de 
zvăpăiat ca să uite să-şi ia măsuri de prevedere. Drept să-ţi 
spun, nu mă aşteptam defel să refuze cu atâta încăpățânare 
să-ţi dea lămuriri asupra chestiunii care ne interesează. 

Vera Ulkitzki rămase tăcută, căci în mintea ei se încrucişau 
cu totul alte gânduri şi cuvintele lui Klonitzki păreau că nici 
nu-i ajung la ureche. 

— L-ai poftit seara în oraş? urmă el, fără să bage de seamă 
că tovarăşa lui era distrată. 

— Da! 

— Şi crezi că o să vină? 

— Sper... 

— Bine... foarte bine! Ah, dacă bătrânul şi nepoată-sa ar 
putea fi îndepărtați din casă pentru un ceas!... 

Deodată, inginerul îşi curmă vorba şi ciuli urechile. Vera 
tresări şi ea din visare, căci se auzea lămurit zgomotul unei 
chei răsucită în broasca uşii de la intrarea principală. Klonitzki 
scoase revolverul din buzunar şi deschise uşa. 

—  Pankratoff, dumneata! exclamă dânsul în clipa 
următoare, întâlnindu-se în vestibul cu agentul care îi 
aşteptase în pădure, când veniseră din Rusia. 

— Da, tovarăşe, chiar eu! răspunse celălalt, foarte bine 
dispus. 

— Bine, dar cum ai intrat aici? 

— Cu ajutorul cheii! 

— Cum, ai şi dumneata o cheie de la locuinţa mea? întrebă 
inginerul, pălind. 

Aşadar, era cu totul în puterea agenţilor sovietici, care 
desigur că-l urmăreau pas cu pas şi-i supravegheau fiecare 
mişcare. Libertatea pe care i-o făgăduise comisarul Cekei nu 
era decât mijlocul pentru a-l ademeni în cursă? Cu toate 


— 81 — 


astea, n-avea încotro, trebuia să se supună tuturor 
hotărârilor, să rabde orice înjosiri, căci altminteri viaţa îi era în 
primejdie. 

Pankratoff străbătu vestibulul, intră în odaia în cane se afla 
Vera şi, după ce se înclină înaintea ei, se aşeză pe un scaun, 
fără să mai aştepte să fie poftit. Un zâmbet de mulţumire 
plutea pe buzele sale, care părea că se simte aici ca la el 
acasă. Vera, şi mai ales tovarăşul ei, tresări la acest zâmbet, 
pe care îi cunoşteau prea bine... Era zâmbetul celor din 
fruntea Cekei... zâmbetul care prevestea nenorociri, care vâra 
groaza în sărmanii arestaţi încăpuţi pe mâinile cekiştilor. 

— Haha, te-ai mirat că mă vezi înăuntru, deşi n-am bătut la 
uşă? urmă Pankratoff, adresându-se inginerului rus. Ascultă- 
mă, dragul meu, chestia e foarte simplă şi nu înţeleg defel 
cum de n-ai lămurit-o chiar dumneata... Cine ţi-a dat cheia de 
la casa asta, tovarăşe Klonitzki? 

— Dumneata! 

— Ei vezi! Da' de unde poţi să ştii câte chei am avut? Ce 
Dumnezeu, un om inteligent n-ar mai avea nevoie de lămuriri 
într-o chestie pe care o pricepe şi un copil. 

— Da, aşa e, încuviinţă Klonitzki. Dar ce te-a adus încoace, 
tovarăşe? urmă el, cu glas tremurător. 

— Haha, ce m-a adus încoace! râse agentul. la ascultă, 
dragul meu, nu te-ai întrebat niciodată ce rost am eu aici? 
Doar nu-ţi vei fi închipuit că guvernul nostru are bani de 
azvârlit pe gârlă, mai ales acum când avem nevoie de atâtea 
fonduri, ca să ne putem reface ţara! E nevoie să fie cineva 
care să supravegheze lucrul agenţilor noştri din străinătate... 
sau crezi că trebuie lăsaţi de capul lor? 

— Nu, fireşte că nu! murmură Klonitzki. 

— Ei vezi! Desigur că asta nu trebuie să te jignească, 
fiindcă nu se gândeşte nimeni să se îndoiască de buna 
dumitale credinţă, tovarăşe Klonitzki! urmă agentul liniştit. 
Ştim, însă, cu toţii ce vasăzică să îndeplineşti o misiune de 
însemnată ca aceea pe care ai primit-o dumneata, şi tocmai 
de aceea trebuie să ne interesăm mereu dacă nu cumva ai 
nevoie de ajutorul cuiva... 


— 82 — 


Inginerul se lăsă greoi într-un scaun, în vreme ce broboane 
de sudoare îi acoperiseră fruntea. Îşi dădea prea bine seama 
că şi aici în străinătate nu rămăsese decât un prizonier al 
Cekei, un prizonier căruia i se dăduse un răgaz pentru a-şi 
duce misiunea la îndeplinire, urmând ca după aceea să se 
înapoieze iarăşi în patrie, unde avea să fie închis din nou în 
temniţa aceea blestemată, în care lâncezise atâta vreme. 
Cine ar fi cutezat, oare, să se împotrivească unei asemenea 
măsuri? Ba, poate că atunci arestarea lui ar fi fost mai 
îndreptăţită ca oricând, căci dacă îşi îndeplinea misiunea, 
pătrundea şi taina descoperirii, care trebuia să rămână 
ascunsă muritorilor de rând. 

O bănuială grozavă se trezi deodată în mintea Rusului. Nu 
cumva agenţii sovietici din Cehoslovacia aveau ordinul să-l 
ucidă imediat după ce ar fi pus mâna pe planurile inginerului 
Kraza? Poate că din aceeaşi pricină şi Potapoff, aviatorul, 
rămăsese în apropierea pădurii unde aterizaseră? Poate că de 
aceea îi poruncise comisarul războiului să rămână mereu în 
legătură cu cei doi trimişi ai guvernului? Nu cumva el trebuia 
să dea de veste, când Klonitzki şi tovarăşa lui ar fi izbutit să-şi 
ajungă ţinta, sau să asmute călăii împotriva lor, pentru a le 
smulge planurile şi a-i înlătura după aceea? 

In orice caz, un lucru era neîndoielnic: atât el cât şi 
frumoasa lui însoţitoare, erau prinşi pentru totdeauna în 
această plasă de spioni, din care nimeni şi nimic nu mai putea 
să-i elibereze. Nu exista niciun colţişor pe faţa pământului 
unde oameni de teapa lui Pankratoff să nu dea de el, dacă ar 
fi încercat să se facă nevăzut. 

— Aşadar, sper că nu-mi iei în nume de rău, dacă te întreb 
ce ai făcut până acum, tovarăşe Klonitzki? urmă agentul, 
sfredelindu-l cu privirea pe celălalt. Nu-ţi cer socoteală, însă şi 
eu, la rândul meu, trebuie să raportez la Moscova... 

— Te înţeleg prea bine, tovarăşe! răspunse inginerul. 
Deocamdată am izbutit şi legăm prietenie cu tânărul Kraza. 

— Asta o ştiu şi eu. 

Klonitzki îl privi mirat. Aşadar casa lui fusese 
supravegheată de spionii Sovietelor? 


— 83 — 


— Chiar astăzi ne-a făcut o vizită, urmă el. 

— Şi asta ştiu, ba l-am şi văzut, tovarăşe Klonitzki! 

— L-ai văzut? 

— Fireşte! A plecat de aici înainte cu vreo zece minute... 
Dar de ce nu-mi spui nimic despre alte fapte, care s-au 
petrecut în ultimul timp? De pildă, din ce pricină nasul 
dumitale e cam umflat? 

— Aşa e! Uitasem să-ţi vorbesc despre asta! Aseară am 
surprins în grădină un individ care s-a năpustit asupra mea... 

— Aha, tocmai asupra acestui lucru voiam să-ţi atrag 
atenţia. Fii mereu cu ochii în patru, căci spionii mişună pe 
aici! Cred că ştii şi dumneata că mai toate statele mari şi-au 
trimis oameni, care caută să pună mâna pe planurile invenţiei 
inginerului Kraza. De aici putem deduce cât de însemnată e 
această descoperire, atâta vreme cât mai toate guvernele 
caută să şi-o însuşească. Şi în ceea ce pliveşte mijloacele de 
care se folosesc agenţii puterilor străine, cea mai bună 
dovadă ai avut-o aseară. Fii mulţumii că ai scăpat teafăr, căci 
s-ar fi putut întâmpla să capeţi o amintire mult mai dureroasă 
de pe urma incidentului din ajun. Lupta noastră e pe viaţă şi 
pe moarte, cu atât mai înverşunată cu cât avem două soiuri 
de duşmani: în primul rând, agenţii puterilor străine, care nu 
se vor da înlături de la nimic pentru a-şi ajunge ţinta, iar în al 
doilea rând chiar tovarăşii noştri care ne vor pedepsi cu 
asprime, dacă nu vom izbuti să punem mâna pe planuri. Şi... 
poate că aceştia din urmă sunt chiar mai primejdioşi decât cei 
dintâi. 

— Aşadar, individul pe care l-am întâlnit în grădină era 
spion? întrebă Klonitzki, înspăimântat. Căci înţelesese prea 
bine cuvintele „tovarăşului” său. 

— Da, spionul unei mari puteri, încuviinţă Pankratoff. 
Tocmai de aceea trebuie să te grăbeşti, tovarăşe Klonitzki... 
leri centrala noastră din Praga a primit o telegramă de la 
Moscova, prin care suntem întrebaţi în ce stadiu au ajuns 
lucrurile. Deşi eram informaţi asupra mişcărilor dumitale de 
aici, am socotit totuşi cu cale să vorbesc şi cu dumneata, 
înainte de a înainte raportul... 


— 84 — 


Agentul se ridică. 

— Şi acum, după ce mi-am terminat misiunea am să plec! 
zise el. 

Se înclină înaintea Verei, apoi se îndrepte spre vestibul şi 
încuie uşa după el. 

— Groaznic... groaznic!... murmură Vera Ulkitzki, aproape 
fără să-şi dea seama. 

Şi totuşi, aceste vorbe trădau lupta ce se dădea în sufletul 
ei. Avea presimţirea că această călătorie avea să însemne 
nenorocirea ei. Pornise din Rusia însufleţită de un singur ţel: 
să-şi slujească patria - dar un simţământ tainic o făcea să 
creadă că tocmai acum avea să-şi trădeze fraţii pentru care 
voise să se jertfească. 

În acest timp, Klonitzki rămăsese tăcut şi nemişcat, iar pe 
chipul său se întipărise aceeaşi expresie ca şi în seara când 
fusese scos din celulă şi dus înaintea comisarului Cekei... 


315.a. Prietenul coşarului 


Coşarul Bergsal, un omuleţ uscăţiv, palid, cu ochii mari, 
aproape fără culoare, era foarte bine dispus în această seară, 
căci, în sfârşit, soţia lui adusese pe lume şi un băiat după ce îi 
dăduse două fiice. 

Acum coşarul stătea la masă, cu câţiva camarazi, în 
cârciuma din mahalaua lor şi, după patru halbe de bere şi tot 
atâtea rachiuri, se simţea ca un copil care îşi serbează 
onomastica. 

— Ascultaţi ce vă spun eu! Un băiat nu e o fată... şi o fată 
nu e un băiat! 

Acest adevăr fu rostit cu glas tunător şi, la fiecare cuvânt, 
coşarul izbea cu pumnul în masă, pentru aş încredința 
tovarăşii de înţelepciunea vorbelor sale. 

— Aşa e, Bergsal! Tu toate le ştii! 

Măgulit de acest compliment, coşarul se însufleţi şi mai 
mult. 

— La urma urmei, ia spuneţi-mi şi mie ce este o fată?... În 
război nu foloseşte la nimic, pe acoperiş nu se poate căţăra... 


— 85 — 


— Aşa e, aşa e! îl susţinură tovarăşii săi. La drept vorbind, 
ce nevoie avem noi de fete? Cine le-a plăsmuit şi pentru ce? 

—  Chelner, încă un rând! socoti coşarul cu cale să 
răsplătească afirmaţiile camarazilor săi. 

Băutura lunecă în curând pe gâtlejurile însetaţilor bărbaţi, 
care nu mai conteneau să-şi arate nemulţumirea că 
Dumnezeu, în bunătatea Lui nemărginită, crease şi fete, 
socotind că face un serviciu omenirii. 

— Gândiţi-vă, am două fete mărişoare, urmă Bergsal. Până 
acum, a mers cum a mers, fiindcă toată grija mea era să le 
dau de mâncare... acum, însă, Dumnezeu ştie cum o s-o scot 
la capăt cu zestrea... că doar nimeni n-o şi le ia fără bani! Cu 
băiatul se schimbă chestia... până una alta îmi dă o mână de 
ajutor şi când o fi să se însoare, mai ia el parale... Ce să vă 
mai spun, dragii mei, fetele astea sunt o pacoste pe capul 
bieţilor părinţi! Dar să fie sănătoase şi să-mi trăiască, dacă 
aşa a vrut Domnul! 

— Să-ţi trăiască Bergsal! Cum eşti tu isteţ, nu te laşi 
doborât de soartă! 

Fireşte că acest nou compliment mai atrase după sine „încă 
un rând”, care spori şi mai mult dispoziţia fericitului părinte şi 
a tovarăşilor săi de breaslă. 

Deodată, uşa cârciumii se deschise şi un bărbat îşi făcu 
apariţia în local. Aruncă o privire asupra celor de faţă, se 
îndreptă spre masa cea mai retrasă, ceru chelnerului să-i 
aducă un ţap de bere, apoi scoase din buzunarul hainei un 
ziar împăturit cu grijă şi se adânci în citirea lui, ceea ce îi 
ascunse faţa de privirile celorlalţi. 

Necunoscutul rămase toată vremea în acelaşi loc, urmărind 
însă cu luare-aminte, printr-o gaură făcută în ziar, tot ce se 
petrecea la masa coşarului. 

Mai târziu, când luminile începură să se stingă, vestindu-se 
închiderea cârciumii, Bergsal şi tovarăşii săi se ridicară de la 
locurile lor, abia ţinându-se pe picioare. Fericitul coşar plăti 
socoteala, apoi ieşi în stradă, urmat de străin, care nu-l 
părăsea din ochi. 

Chestia cu băieţii şi fetele mai fu dezbătută câtăva vreme 


la lumina unui felinar, căci Bergsal ţinea cu tot dinadinsul să 
dovedească tovarăşilor săi că băieţii înseamnă fericirea 
părinţilor şi de aceea era el atât de bucuros în seara asta. 
Fireşte că discuţia continuă cu aceeaşi aprindere, deşi cheflii 
se clătinau ca nişte trestii bătute de vânt. 

În cele din urmă, însă, coşarul se despărţi de ceilalţi şi porni 
spre casă, împleticindu-se. Fericitul tată cânta de parcă toată 
lumea era a lui si tocmai se pregătea să cotească într-o uliţă 
lăturalnică - unde locuia, pe semne - când străinul din 
cârciumă îi aţinu calea: 

— La ora asta pe stradă, dragul meu? 

Coşarul rămase locului, izbuti cu mare greutate să-şi 
găsească echilibrul, apoi privi cu ochii sticloşi spre 
necunoscutul care îi cerea socoteală asupra unui lucru care 
nu-l privea decât pe el. 

— Hup... roţi pasă dumitale... hup... dacă viu acasă... hup... 
târziu sau devreme?! răspunse Bergsal, sughiţând. Dacă 
nevastă-mea... hup... a adus pe lume... hup... un băiat... 
hup... de cinci kilograme... 

— Drace, cinci kilograme! murmură necunoscutul, clătinând 
capul încolo şi încoace. 

Văzând admiraţia străinului, Bergsal socoti că acesta îi 
împărtăşeşte bucuria şi începu să capete încredere în el. 

— Da... hup... închipuie-ţi... hup... cinci kilograme... hup! 
strigă coşarul la urechea necunoscutului, sprijinindu-se de 
umerii acestuia. 

— Nici nu-i de mirare, când tatăl lui e atât de voinic! 
răspunse celălalt. 

Bergsal îl bătu prietenos pe umeri şi se simţi şi mai mult 
atras spre noul său cunoscut. 

— Hup... vezi tu... m-ai prețuit numaidecât! Am spus eu 
întotdeauna că... hup... nu mă sinchisesc... hup... dacă bunul 
Dumnezeu... hup... a făcut economie la mine... hup... de 
câţiva centimetri!... Nu-i totul să fii lung... hup... lung câto 
prăjină şi prost ca... hup... iartă-mă că vorbesc prostii, dar... 
hup... îmi place să spun lucrurilor pe nume... hup! Toată 
lumea ştie că... hup... Bergsal e om isteţ... hup... deşi e cam 


— 87 — 


mititel... Chestia e, însă, hup... chestia e cine are un băiat de 
cinci kilograme?... Bergsal... Bergsal... Trăiască Bergsal! 
izbucni coşarul. 

— Ascultă-mă, prietene, o întâmplare atât de fericită merită 
să fie „udată”, zise străinul, care îl ascultase foarte liniştit. 
Gândeşte-te, doar nu capeţi în fiecare zi un băiat de cinci 
kilograme! 

— Aşa e... hup... nu capeţi în fiecare zi... hup... Trebuie... 
trebuie să udăm evenimentul... dar toate cârciumile sunt 
închise... 

— Cât despre asta, să n-ai grijă, dragul meu! Ştiu eu o 
cârciumă care ţine deschis toată noaptea. 

— Serios? 

— N-ai decât să te încredinţezi! 

Şi, fără să mai stea la gânduri, necunoscutul opri o maşină, 
ajută beţivului să se urce în ea, apoi luă loc lângă dânsul. 

După cât se părea, Bergsal nu prea se simţea bine în 
automobil, căci  zdruncinăturile  pricinuiră o adevărată 
revoluţie în stomacul lui, ceea ce avu ca urmare o mică ceartă 
cu şoferul, care ţinu morţiş să i se plătească covoraşul pătat... 
Necunoscutul potoli cearta şi după ce căzu la învoială cu 
şoferul, cobori într-una din mahalalele oraşului. 

Coşuri mari de fabrică, se înălţau spre cer ca degetele unui 
uriaş. La această oră însă, totul era învăluit într-o tăcere de 
mormânt. 

Străinul ajută coşarului să coboare treptele unui local 
murdar, în care se mai aflau câţiva vagabonzi care îşi 
petreceau noaptea la un ţap de bere. 

Nimeni nu se sinchisi de noii veniţi care se aşezară la o 
masă, retrasă. Necunoscutul, însă, ţinea cu tot dinadinsul să 
trezească pe coşar din beţia lui, astfel că porunci chelnerului 
să-i aducă o „cafea mare” cu lămâie. 

— Ei drace! făcu Bergsal, dezamăgit, când sorbi cea dintâi 
înghiţitură. Pentru o cafea m-ai adus până aici? Ce 
Dumnezeu, doar n-oi fi vrând să sărbătorim evenimentul cu 
băuturi pentru femei! Nu, nu, asemenea întâmplări n-au loc în 
fiecare zi, astfel că trebuie să petrecem... 


— Ai niţică răbdare, dragul meu! îl întrerupse străinul. Întâi 
afacerile, iar pe urmă putem bea până când ni s-o umple 
stomacul! 

— Afaceri? Ce fel de afaceri? Nu cumva eşti şi tu cam 
cherchelit, prietene? 

— Deocamdată sunt încă treaz, dar după ce vom cădea la 
învoială, încingem un chef de-o să-i meargă vestea! Ascultă- 
mă pe mine, ştiu eu ce vorbesc! Bea-ţi cafeaua şi ai să vezi că 
nu te-am minţit defel. 

De voie, de nevoie, coşarul îi urmă sfatul şi, încetul cu 
încetul, mintea începu să i se limpezească. 

— Eşti coşar de meserie, nu e aşa? întrebă străinul, după 
ce-şi dădu seama că însoţitorul său e în stare să susţină o 
convorbire. 

— Da, coşar, de optsprezece ani! încuviinţă Bergsal, plin de 
mândrie. Şi tu te ocupi cu asta? 

— Din păcate, nu!... Dar ia spune, dumneata lucrezi în 
strada Bojar? 

— Da, eu! Dar de unde ştii asta? 

— Ei, cum să nu ştiu dacă eşti atât de vestit! Toţi copiii din 
Brno, ştiu că coşarul Bergsal curăţă coşurile din strada Bojar! 
... Şi apoi, când e vorba de un om isteţ, ceilalţi ştiu despre 
dânsul, mai mult chiar decât el însuşi! 

Amândoi izbucniră în hohote de râs şi, cu acest prilej, 
treziră câţiva muşterii, care adormiseră cu capul pe masă şi 
care începură să mormăie că fuseseră treziţi. 

— Ascultă-mă, Bergsal, după câte ştiu, în raionul dumitale 
se află şi casa inginerului Kraza... 

— Da! şi ce-i cu asta? întrebă coşarul, interesat. 

— Hornul al doilea duce în laborator, nu e aşa? 

— Drace, de unde ştii toate astea? exclamă coşarul, 
holbând ochii. 

— De unde ştiu? Ei, asta n-are nicio însemnătate... Mai bine 
să vorbim despre chestia care mă preocupă... Vezi, dacă ai 
vrea să-mi dai o mână de ajutor... urmă necunoscutul, în 
şoaptă aţintind asupra tovarăşului său o privire plină de 
înţeles. 


— Să-ţi dau o mână de ajutor? Care vasăzică pui ceva la 
cale? Vreo spargere, hai? 

— Nu, nici gând! N-am nevoie de bani, dragul meul!... 
Ascultă-mă, în laborator se află un dulăpaş de oţel şi dacă ai 
vrea să-mi aduci un tipar în ceară de la broasca acestui 
dulăpaş... 

— Băiete, nu te juca cu focul! îl ameninţă coşarul, zâmbind. 

— Nu te grăbi, că doar n-am isprăvit încă! la spune, cât 
crezi că-ţi dau pentru acest mic serviciu? 

— Ei vezi, asta aş vrea să ştiu şi eu! răspunse coşarul, 
privind spre celălalt cu încordare. 

— O mie! 

— O mie de nuci sau de mere? încercă Bergsal să 
glumească. 

— Nu, ci o mie de coroane! 

Coşarul privi cu ochi holbaţi spre însoţitorul său spunându- 
şi că nu mai încăpea nicio îndoială că acesta îşi pierduse 
minţile. Era cu putinţă, oare, să i se dea o sumă atât de 
mare? 

— Ascultă-mă, tare mi-e teamă că locul dumitale nu e aici, 
ci la balamuc! zise el, cu gravitate. Dacă ar fi născut şi 
nevasta dumitale un băiat de cinci kilograme, şi ai fi 
sărbătorit evenimentul aşa cum se cuvine, aş fi fost gata să 
pun totul în seama beţiei, însă dumneata n-ai băut nimic, aşa 
că nu-mi rămâne să cred decât că-ţi lipseşte o doagă... Şi, 
deşi sunt coşar de meserie, totuşi mă pricep şi în asemenea 
lucruri, aşa că am să încerc să-ţi fiu de folos... 

Zicând acestea, coşarul se pregăti să se ridice de la locul 
său pentru a chema câţiva oameni, care să-i ajute la 
transportarea „nebunului”. 

Acesta, însă, îl ascultă foarte liniştit, apoi începu să râdă şi 
cuprinse mâna tovarăşului său. 

— Nici nu mă aşteptam să-mi fii atât de binevoitor, zise el, 
înveselit. Şi tocmai de aceea nu-ţi iau în nume de rău 
purtarea... Rămâi, însă, liniştit la locul dumitale, căci n-ai de-a 
face cu vreun nebun, ci cu un om în toate minţile, care o să-ţi 
dovedească pe dată că ştie ce spune... 


Zicând acestea, scoase din buzunar un portofel plin de 
bancnote şi, după ce aruncă o privire în jurul său, întinse 
coşarului o sută de coroane. 

— lată un aconto, dragul meu. 

Bergsal vru să înşface bancnota, dar străinul îşi trase mâna 
înapoi, zicând: g 

— Stai, nu te grăbi. Intâi vreau să ştiu dacă eşti de acord 
sau nu! 

— Sunt de acord! răspunse celălalt, izbindu-se cu pumnul în 
piept. 

— Bate laba! 

Grăbit să intre cât mai curând în stăpânirea celor o sută de 
coroane, Bergsal strânse mâna tovarăşului său, apoi rămase 
în aşteptare. 

— Când faci treaba? întrebă necunoscutul. 

— Când vrei! Chiar şi acum. Sunt doar de optsprezece ani 
în meseria mea şi ştiu cum să mă caţăr pe acoperiş, chiar 
dacă nevastă-mea a născut astăzi un băiat de cinci 
kilograme... Să nu-ţi fie teamă că am să alunec... 

— Ascultă-mă, prietene, graba strică treaba şi afară de 
asta, nu te-aş sfătui să faci astăzi o asemenea încercare, căci 
îmi e teamă că n-o să mai dau ochi cu dumneata... Mai bine s- 
o lăsăm pe mâine... Vrei? 

— Fireşte! 

— Atunci, ne-am înţeles... mâine seară la ora opt eşti iarăşi 
aici. 

— Da. 

— Dar ştii unde te afli acum? 

— De unde dracu' să ştiu? 

— La „Butoiul fără cep”... Mâine ai să poţi veni încoace? 

— Mai încape vorbă!? 

Necunoscutul se îndură să-i dea - pe ascuns, fireşte - 
bancnota atât de mult dorită. 

— Şi când primesc restul? întrebă coşarul. 

— Când îmi aduci tiparul... lată şi ceara de care ai nevoie... 

Zicând acestea îi înmână un pacheţel. 

— Stai că nu merge aşa! făcu Bergsal. Mai dă-mi o sută de 


— 91 — 


coroane, dacă vrei să am încredere în dumneata, ştii doar că 
la orice afacere se plăteşte aconto jumătate din preţ. Eu sunt 
mai cumsecade şi nu-ţi cer nici măcar un sfert, dar încă o suta 
de coroane tot trebuie să-mi mai dai, căci vreau să cumpăr un 
dar nevesti-mii... merită, doar, sărăcuţa de ea, dacă a purtat 
în pântece atâta greutate... şi unde mai pui că era şi băiat! 

Străinul scoase din portofel încă o bancnotă de o sută de 
coroane, dar spre groaza coşarului, o rupe în două. 

— Ce faci acolo, ai înnebunit? strigă Bergsal, sărind de pe 
scaun. 

— Las’ că ştiu eu ce fac! îl linişti tovarăşul său. Dumneata 
iei jumătate, iar ea cealaltă. Până nu ne-om întâlni iarăşi, 
niciunul din noi nu se poate folosi de jumătatea de bancnotă. 
Ne-am înţeles? 

Coşarul păru foarte entuziasmat de această idee şi renunţă 
să mai facă un dar soţiei sale. De fapt, nu renunţă, ci hotărî să 
amâne doar chestia pentru a doua zi, când urma să 
primească răsplata făgăduită de mărinimosul lui tovarăşi. 

— Şi-acum, putem s-o luăm iarăşi de la capăt dragul meu, 
zise străinul, care ceru chelnerului să aducă o sticlă din vinul 
cel mai bun. 

— Da, da, s-o luăm de la capăt! încuviinţă coşarul, plin de 
însufleţire. Doar nu se întâmplă în fiecare zi să-mi nască 
nevasta un băiat! Asemenea evenimente mari trebuie 
sărbătorite cum se cuvine! 

Şi cei doi sărbătoriră evenimentul aşa cum se cuvenea. 

A doua zi, când se trezi din somn, Bergsal se frecă la ochi, 
îşi trecu mâna peste faţă, dar tot nu-i venea să creadă că-şi 
venise în fire. Soarele strălucea pe cer, dovedind că trecuse 
demult ceasul când un coşar trebuia să pornească la lucru. 

In cele din urmă, Bergsal îşi dădu şi el seama că trebuie să 
coboare din pat şi încercă să ridice capul. Zadarnic, însă - 
capul îi căzu pe perne ca o bucată de plumb. 

— Hm, stau prost! murmură el, străduindu-se să-şi 
amintească întâmplările din seara trecută. 

Işi frământe el mintea câtăva vreme, dar din clipa când se 
despărţise de tovarăşii săi, totul se pierdea în umbră şi nu 


— 92 — 


mai ştia nici măcar cum ajunsese acasă. Da, vorbiseră sub 
felinar vreo jumătate ceas, apoi îşi luase rămas bun de la 
ceilalţi şi... 

— Ce dracu' oi fi făcut după aceea? mormăi el, înciudat. 

Luptându-se cu oboseala care ameninţa să-l copleşească 
din nou, fericitul părinte cobori din pat şi începu să se 
îmbrace, când, deodată vârând mâna în buzunar, găsi două 
bancnote, pe care le scoase la iveală şi le privi dus pe 
gânduri. 

— Ei drace! exclamă el, la un moment dat, învârtind între 
degete bancnota înjumătăţită. 

Şi,  aşezându-se pe marginea patului, începu să 
chibzuiască. Creierul i se limpezi şi prinse să lucreze întocmai 
ca o locomotivă care îşi iuţeşte mersul din ce în ce mai mult. 
În sfârşit, amintirile-i reveniră cu totul, ca şi cum cineva i-ar fi 
luminat mintea. Găsi şi pacheţelul cu ceară şi acum Bergsal 
îşi dădu seama, dintr-odată, că jumătatea de bancnotă 
însemna o făgăduială, un legământ făcut cu misteriosul său 
tovarăş. 

— Hm, mare minune dacă n-o fi ceva la mijloc! mormăi el, 
cuprins de nelinişte. Ce interes o fi având individul să pună 
mâna pe tiparul broaştei de la dulăpaş? Desigur că vrea să-şi 
facă o cheie... Cu ce scop, însă, căci bani părea să aibă din 
gros? 

Coşarul începu să măsoare încăperea cu paşi mari, în timp 
ce creierul său lucra cu înfrigurare. 

— De ce s-a apropiat de mine aşa netam-nesam? Nu mai 
încape îndoială că urmăreşte ceva, căci a aşteptat să rămân 
singur şi abia atunci a cutezat să-mi vorbească... Da, da, 
cafeaua trebuia să-mi limpezească mintea, pentru ca să ne 
putem învoi, iar după aceea m-a îmbătat iarăşi... Chestia e 
foarte simplă până aici... dar de aici încolo?... Ce să fac? Cum 
să mă las ademenit de câţiva bani, ca să-i înlesnesc cine ştie 
ce nelegiuire!... Ei drace! de ce ţi-ai vârât codiţa tocmai 
acum, când sunt atât de fericit? 

Zicând acestea, Bergsal intră în odaia alăturată, se apropie 
de patul soţiei sale şi privi cu bucurie spre micuțul înfăşurat în 


— 93 — 


scutece. 

Da, Dumnezeu fusese îndurător cu el şi-i dăruise un băiat! 
Dar tocmai de aceea era şi el dator că păşească pe calea cea 
dreaptă. 

Şi atunci, Bergsal luă o hotărâre, pe care o duse la 
îndeplinire numaidecât, de teamă să nu se răzgândească. 

Fără să mai bea cafeaua, se năpusti afară din casă şi porni 
grăbit spre locuinţa inginerului Kraza, din strada Bojar. 

— Trebuie neapărat să vorbesc cu domnul inginer, zise el, 
adresându-se lui Henny, care venise să-i deschidă poarta. 

— Să vorbeşti cu unchiul meu? făcu tânăra, mirată. N-aş 
putea să ştiu şi eu despre ce e vorba? 

— Din păcate nu, domnişoară, căci e o chestiune foarte 
importantă... 

— Bine, atunci aşteaptă niţel, ca să văd dacă unchiul meu 
te poate primi. 

Tânăra se depărtă şi peste puţin timp inginerul Kraza îşi 
făcu apariţia la poartă. 

— Ce s-a întâmplat, Bergsal? Ţi s-a făcut dor de noi? 
întreabă el, zâmbind. 

— E vorba de ceva foarte însemnat, domnule inginer... 

— Zău? făcu bătrânul, neîncrezător, deşi ştia că se putea 
bizui pe vorbele coşarului, care îl slujea de multă vreme. 

— Da, da, trebuie neapărat să vorbesc cu dumneavoastră 
între patru ochi, stărui Bergsal. 

— Atunci vino înăuntru, dragul meu! răspunse inginerul şi-l 
conduse în vestibulul casei. 

— Ştiţi, nevastă-mea a născut ieri un băiat, începu coşarul. 
Da, un băiat de cinci kilograme... 

— Felicitările mele, prietene! îl întrerupse Kraza. Rar se 
întâmplă ca un nou născut să cântărească atâta... 

— Da, aşa e, dar nu despre asta voiam să vă vorbesc... 
Aşadar, aveam toate motivele să mă înveselesc şi eu niţel, 
astfel că mi-am poftit la masă, câţiva prieteni, iar după aceea 
ne-am dus cu toţii să bem un pahar de vin la cârciuma din 
mahalaua mea. Fireşte, că eram foarte veseli şi ne-am cam 
întrecut cu băutura, până ce ne cherchelirăm... In cele din 


— 94 — 


urmă, însă, o luarăm spre casă şi, înainte de a ne despărți, 
mai statură câtva timp de vorbă sub un felinar. Tocmai când 
îmi luasem rămas bun de la prietenii mei şi mă îndreptam 
spre casă, un individ se apropie de mine şi, dintr-una în alta, 
mă pofti la un pahar de vin. Deoarece era târziu şi cârciumile 
se închiseseră, noul meu prieten îmi propuse să luăm o 
maşină şi să ne ducem la „Butoiul fără cep”, care ţine deschis 
toată noaptea... Înţelegeţi, domnule inginer, aveam două fiice 
şi aşteptam cu nerăbdare ca Dumnezeu să-mi dăruiască un 
băiat... ieri mi s-a împlinit visul acesta măreț... aşadar, nu-i de 
mirare că mă lăsai ispitit de propunerea străinului, căci voiam 
cu tot dinadinsul să împărtăşesc şi altora bucuria mea... De 
altminteri, ştiţi că nu prea beau... ieri, însă, trebuia să 
sărbătoresc evenimentul... 

— Da, ştiu, Bergsal! încuviinţă inginerul Kraza, care începu 
să dea semne de nerăbdare. 

— Aşadar, luarăm o maşină şi pornirăm spre „Butoiul fără 
cep”, urmă coşarul, care nu mai pomeni nimic despre micul 
incident din maşină, fie din pricină că nu-şi amintea de el, fie 
pentru că nu cuteza să vorbească despre asta. După ce 
ajunserăm la „Butoiul fără cep” necunoscutul porunci 
chelnerului să-mi aducă o cafea cu lămâie - ca să-mi 
dezmeticească - apoi îmi dădu o bancnotă de o sută de 
coroane şi petecul ăsta... 

Zicând acestea, coşarul scoase din buzunar jumătatea de 
bancnotă şi o flutură în aer. 

— Hm, toate astea sunt foarte interesante, dragă Bergsal, 
murmură inginerul, nerăbdător - dar nu înţeleg ce legătură au 
cu mine. 

— Oh, veţi vedea îndată că au o legătură - şi încă una 
foarte strânsă! Dumneavoastră sunteţi, ca să fie aşa, 
personajul cel mai însemnat în afacerea de care vă vorbesc. 

Kraza se juca cu lanţul de aur al ceasornicului şi toată vizita 
asta îl indispunea, căci era aproape sigur că musafirul său va 
sfârşi printr-o cerere de bani. 

— Da, da, numai ca tot nu înţeleg cum aş putea să am eu 
ceva de-a face cu întâmplarea dumitale...... 


Bergsal se ridică în vârful picioarelor, îşi întinse gâtul şi 
şopti la urechea inginerului: 

— Individul mi-a făgăduit o mie de coroane dacă izbutesc 
să-i fac rost de un tipar de ceară al broaştei dulăpaşului de 
oţel din laboratorul dumneavoastră... 

— Cum ai spus? Un tipar după broasca dulăpaşului? 
exclamă Kraza, privindu-l cu ochii holbaţi. 

— Da, da, întocmai... 

— Dar de unde ştii dumneata că am un dulăpaş în 
laborator? 

— De unde să ştiu, dacă nu din gura străinului? După cât se 
pare, cunoaşte locuinţa dumneavoastră până în cele mai mici 
colţuri... 

— Cu neputinţă! 

— Şi totuşi, aşa e! stărui coşarul. La început nu-mi venea 
nici mie să cred, însă după aceea m-am încredinţat că ştie 
cum stau lucrurile pe aici, căci mi-a vorbit de coşul 
laboratorului al cărui loc îl cunoaşte foarte bine. Nu mai 
încape nicio îndoială că urmăreşte ceva, altminteri nu m-ar fi 
oprit el pe stradă şi nu mi-ar fi oferit o sumă atât de mare... 

— Ascultă-mă, i-ai spus dumneata că eşti coşarul nostru? 

— Nu, ştia asta dinainte. 

Abia acum îşi dădu seama inginerul că Bergsal avea 
dreptate şi că scopul vizitei sale era foarte întemeiat. Plin de 
recunoştinţă, cuprinse mâinile coşarului şi le strânse cu 
căldură: 

— Eşti un om cinstit, dragul meu! Îţi mulţumesc din toată 
inima şi fii sigur că am să te răsplătesc cum se cuvine... 

— Dar nu m-am gândit la răsplată, domnule Kraza! se 
împotrivi coşarul. Vă rog să mă credeţi că nici n-aş fi stat de 
vorbă cu individul acela, dacă aş fi fost treaz... Poate, însă, că 
tocmai asta a fost norocul dumneavoastră, căci altminteri n- 
aş fi aflat gândurile lui. Dacă s-ar fi adresat altuia, poate că 
lucrurile n-ar fi ajuns la urechile dumneavoastră, şi atunci n- 
aţi mai fi putut lua măsurile de apărare. Ce e drept, aseară nu 
înţelesesem tocmai bine că urmăreşte un scop ascuns, dar azi 
dimineaţă, când mi-am venit în fire şi-am găsit în buzunar 


jumătatea de bancnotă, am început să chibzuiesc şi mi-am 
amintit de vorbele lui: „bani am de ajuns”... Ei, atunci e vorba 
de altceva, poate şi mai preţios decât banii - mi-am zis eu... 
Fără să mai stau la gânduri am pornit spre locuinţa 
dumneavoastră, ca să vă povestesc cele întâmplate. 

— Bine, dragul meu, ai fost un om cinstit şi nici nu m-aş fi 
aşteptat să procedezi în alt chip... la loc, te rog! Deocamdată, 
trebuie să mă pun la adăpost de vreun atac neaşteptat... 

Inginerul Kraza chemă la telefon prefectura poliţiei şi rugă 
să i se trimită un poliţist destoinic pentru a lămuri o chestiune 
suspectă. 

După puţin timp, comisarul Minlas îşi făcu apariţia în 
locuinţa inginerului, care îi istorisi despre ce era vorba. 

— Când urmează să te întâlneşti iarăşi cu el? întrebă 
polițistul, adresându-se coşarului. 

— Astă-seară, la ora opt, într-o cârciumă din cartierul de 
nord al oraşului. 

— Cum se numeşte cârciuma? 

— „Butoiul fără cep”. 

— Aha, se vede cât de colo că se teme de lumina zilei, 
altminteri nu şi-ar fi ales tocmai spelunca asta, unde vin 
numai indivizi suspecți... Ascultă-mă, dragul meu, ai să te 
duci la întâlnire! 

— Domnule comisar, nu s-ar putea... Gândiţi-vă că am trei 
copilaşi, care ar rămâne pe drumuri dacă mi s-ar întâmpla 
ceva, murmură coşarul, neliniştit. Nu că mi-e teamă, dar mă 
gândesc la ai mei... ce s-ar face, sărmanii, dacă... 

— Fii liniştit, dragul meu! îi curmă vorba comisarul. Ştiu eu 
cum să procedez ca nimeni să nu se atingă de dumneata! Ce 
Dumnezeu, doar nu degeaba sunt comisar de zece ani de 
zile! 

— Bine, în cazul ăsta, sunt gata să fac orice. 

— Chestia e foarte simplă, de altminteri, şi ai să-ţi dai 
seama şi dumneata că n-ai de ce să te temi... Aşadar, te duci, 
la ora hotărâtă, în cârciuma aceea, te aşezi la o masă şi 
aştepţi liniştit, până ce-şi face apariţia individul cu care ai 
vorbit aseară. Fireşte că ai să iei cu dumneata un tipar de 


— 97 — 


ceară, astfel că n-o să bănuiască nimic din cele ce vom pune 
noi la cale. E cu putinţă ca să-ţi dea astăzi o nouă însărcinare, 
pe care ai s-o primeşti, fireşte, fără şovăire, după ce îl vei 
încredința că ai să te sileşti să-i fii de folos şi de astă dată. 
Lucrul de căpetenie e să faci în aşa fel ca să nu-i trezeşti 
bănuielile şi să-l laşi încredinţat că vrei să-ţi îndeplineşti 
misiunea. După ce-ţi vei fi luat rămas bun de la el, vei porni 
spre casă, unde te va aştepta ajutorul meu. Restul lasă-l pe 
seama noastră! Până una alta, mă văd nevoit să-ţi iau 
bancnota primită de la el, căci am nevoie de o dovadă. Fii 
liniştit, însă, căci ai să primeşti în schimb o sumă de trei ori 
mai mare... 

— Nu e vorba de asta, domnule comisar! răspunse Bergsal, 
oarecum jignit. Vreau, doar să dau şi eu o mână de ajutor ca 
să împiedecăm o nelegiuire. 

— Cred că ajutorul dumitale ne va fi foarte preţios, dragul 
meu! îl încurajă polițistul. 

Bergsal părăsi casa foarte mândru de el şi, în timp ce păşea 
de-a lungul străzii, începu să fluiere încetişor. 

— Ce trebuie să fac acum, domnule comisar? întrebă 
inginerul, după plecarea, coşarului. Cred că n-ar strica dacă 
mi-aţi da un poliţist de pază. 

— Nu e nevoie, căci indivizii vor fi arestaţi chiar astă- 
seară... Fii liniştit, domnule Kraza, şi crede-mă că atâta timp 
cât voi rămâne în slujba mea, n-o să ţi se întâmple nimic. 


În aceeaşi zi, Klonitzki primi din Praga o telegramă cu 
următorul cuprins: 

„Concediul se apropie de sfârşit. Împrejurări neprevăzute 
fac necesară înapoierea la birou. Grăbiţi-vă! Mai aveţi patru 
zile”. 


Telegrama nu purta nicio semnătură, însă Klonitzki ştia 
prea bine de unde pornise ea şi pricepu tâlcul cuvintelor. 
Guvernul sovietic îl ameninţa - şi această ameninţare avea să 
fie pusă repede în practică, dacă nu izbutea să pună mâna pe 
planuri. Fără să vrea, se gândi iarăşi la celula în care 


— 98 — 


lâncezise opt luni de zile... Poate că acum îl aştepta o soartă 
şi mai crudă? Ba, era chiar sigur de asta! Sovietele îi 
amenințau viaţa, căci trebuiau să se răzbune împotriva 
aceluia care fusese atât de neîndemânatec şi nu izbutise să-şi 
ducă misiunea la îndeplinire. 

Preocupat de aceste gânduri, inginerul nu auzi uşa 
deschizându-se în aceeaşi clipă. Când ridică ochii zări înaintea 
sa pe Pankratoff, care de astă dată se arătă mai prietenos ca 
de obicei. Totuşi, agentul părea liniştit. 

— Tovarăşe Klonitzki, situaţia începe să devină cam 
primejdioasă, începu el. Poliţia din Brno se află pe urmele 
unei organizaţii care are aceeaşi ţintă ca şi dumneata... N-ar 
fi cu neputinţă să se întreprindă o razie chiar în astă-seară, iar 
indivizii să fie arestaţi. Pe de o parte, asta n-ar fi rău pentru 
noi, căci ni se lasă drumul liber - pe de altă parte, însă, avem 
cea mai bună dovadă că poliţia e informată asupra celor ce se 
pun la cale şi, nu mai încape nicio îndoială că atenţia ei va fi 
îndreptată asupra străinilor aflaţi în oraş. Mai mult ca sigur că 
toţi aceştia vor fi supravegheați de aproape, ceea ce ar 
zădărnici realizarea planului nostru. Aşadar, trebuie s-o 
ştergem de aici cât mai repede cu putinţă, căci altminteri s-ar 
putea întâmpla lucruri foarte neplăcute. Chiar azi după prânz 
am să mă duc la Potapoff ca să-l pun la curent cu ultimele 
evenimente. Dacă nu izbutiţi să fugiţi la vreme, tovarăşul 
nostru va fi nevoit să se înapoieze singur la Moscova... 

— Şi noi ce facem? 

— Noi? făcu Pankratoff, dând din umeri. La urma urmei, noi 
nu suntem decât nişte pioni fără însemnătate... şi, în caz de 
primejdie, fiecare se gândeşte la pielea lui... Aşadar, nu te 
bizui pe noi, tovarăşe! Te sfătuiesc, însă, să faci tot ce-ţi va 
sta în putinţă ca să-ţi îndeplineşti misiunea şi să nu părăseşti 
câmpul de luptă, decât atunci când ai să-ţi dai seama că ai 
pierdut bătălia. Dar asta înseamnă să-ţi amâni sfârşitul sau, 
mai bine zis, să laşi altora prilejul să-ţi dea lovitura de graţie... 
Pentru noi nu există înfrângere... ci moarte! Acesta e sfârşitul 
hărăzit celor înfrânți... Şi acum, la revedere! 

Klonitzki rămase cu privirile aţintite în gol. Da, acesta e 


sfârşitul celor înfrânți! 

Cuvintele agentului îi răsunau în urechi fără încetare. 

N-ar fi oare mai bine să părăsească oraşul şi să-şi caute un 
adăpost într-un colţ singuratic? Dar exista, vreun loc unde să 
scape de agenţii Cekei? Să se înapoieze în patrie? Nu, mai 
bine moartea! 

In cele din urmă Klonitzki îşi dădu seama că singurul mijloc 
de scăpare era să pună mâna pe planuri. Numai dacă izbutea 
să-şi ducă misiunea la îndeplinire, se putea socoti în afară de 
primejdie. 

Aşadar, luă hotărârea să pornească la lucru numaidecât şi 
să pună totul în joc spre a-şi ajunge ţinta. 

Se ridică de pe scaun şi porni spre odaia Verei, care tocmai 
se îmbrăca. Bătu la uşă şi tovarăşa lui îi răspunse, rugându-l 
să-i dea răgaz să-şi termine toaleta. 

In cele din urmă frumoasa fată se ivi în prag. 

— Veşti rele, tovarăşă! zise inginerul, care îi istorisi tot ce 
aflase de la agentul sovietic. 

— Da, ai dreptate, situaţia pare să devină amenințătoare, 
încuviinţă Vera, dusă pe gânduri. Din păcate, însă, nu putem 
face nimic... 

— Totuşi, trebuie să facem ceva, trebuie să riscăm totul, 
căci altminteri ne aşteaptă o soartă grozavă. Ştii doar prea 
bine că nu mai putem da înapoi, de vreme ce am pornit pe 
această cale. Aşadar, nu ne rămâne decât să înaintăm, fie 
chiar cu preţul vieţii noastre. 

— Cât despre asta, n-am nimic împotrivă, căci am fost 
totdeauna gata să mă jertfesc pentru patria mea! răspunse 
Vera, cu însufleţire. Ai vreun plan, tovarăşe Klonitzki? 

— Da, însă nu voi izbândi, decât cu ajutorul dumitale... 
Trebuie să-ţi dai toată silinţa să-mi urmezi sfaturile întocmai, 
căci altminteri soarta amândurora e pecetluită... 

Vera privi ţintă spre tovarăşul ei, dar acesta îi citi în ochi 
lupta care se stârnise în sufletul ei. 

Biata fată presimţea că iarăşi va fi silită să se prefacă, spre 
a înşela buna credinţă a celor din jurul lor. Dar n-avea încotro, 
căci acei care porniseră pe această cale nu mai puteau da 


— 100 — 


înapoi. 

— Ascultă-mă, cea mai mică nesocotinţă poate însemna 
pieirea noastră, urmă inginerul. Cea mai mică scăpare din 
vedere poate aduce după sine prăbuşirea întregului plan, 
ceea ce ar avea ca urmare înfrângerea noastră totală, căci 
altă încercare n-o să mai putem face... În primul rând trebuie 
să te pui în legătură cu tânărul Kraza... 

— Dar bine, tovarăşe, cum să... 

— Lasă-mă să isprăvesc! Ţi-am spus doar că nu există alt 
mijloc de scăpare şi trebuie să punem totul pe o singură 
carte... Aşadar, orice împotrivire ar fi fără rost şi m-ar sili să 
renunţ la planuri adică să mă înapoiez la Moscova, unde, 
fireşte că va trebui să raportez cine poartă vina înfrângerii! 

Un fier roşu păru că străpunge inima Verei Ulkitzki. Să fie 
învinuită că zădărnicise reuşita misiunii lor? Nu, trebuia să se 
supună poruncilor tovarăşului ei. 

— Bine, te ascult, sunt gata să fac orice, murmură ea. 

Klonitzki îi destăinui planul ticluit şi, după ce tânăra îl 
ascultă cu luare-aminte, se ridică şi porni spre aparatul 
telefonic. 


Victor Kraza tocmai se îmbrăcase şi toate gândurile sale 
erau îndreptate numai asupra convorbirii, pe care urma s-o 
aibă cu Henny şi tatăl său. Vedea, aievea, înaintea ochilor 
chipul strălucitor de bucurie al verişoarei sale, când va auzi 
mărturisirea lui şi va înţelege că regretă din toată inima 
nesocotinţa pe care o făcuse. 

În cele din urmă, tânărul străbătu vestibulul şi se îndreptă 
spre odaia lui Henny când zbârnâi telefonul. 

— Cum, dumneavoastră, stimată doamnă? exclamă el, 
recunoscând glasul Verei. 

Sângele începu să-i clocotească în vine şi, deşi era departe 
de frumoasa fată, i se păru că simte parfumul ei îmbătător şi 
căldura mâinilor ei delicate... In aceeaşi clipă, se spulberă 
fericirea lui Henny! 

Vera Ulkitzki îl rugă s-o însoţească seara în oraş, iar tânărul 
ei vecin n-avu curajul s-o refuze, ci răspunse cu glas 


— 101 — 


tremurător: 
— Cu plăcere, stimată doamnă! 


Telefonul zbârnâi strident în vila spre care se îndreptase 
automobilul cu cei doi indivizi, dintre care unul fusese 
surprins de inginerul Klonitzki în grădina casei sale. 

„Şeful” sări de la locul său şi luă receptorul în mână. 

— Alo, cine-i acolo? 

— Arcon... Trebuie să vă vorbesc neapărat! se auzi un glas 
de la celălalt capăt al firului. Da... o chestiune urgentă... 

— Vino la „Fata veselă”. 

— Cu neputinţă! 

— Atunci vin eu la dumneata. 

— Nici asta nu se poate, căci tocmai acum mi-am părăsit 
locuinţa. 

— Ce faace? Ţi-ai părăsit locuinţa?... Drace, nu mai înţeleg 
nimic!... Ascultă-mă, ne întâlnim la cafeneaua noastră! 

— Nu, nici acolo... Dacă se poate, veniţi cu maşina în locul 
unde am fost acum două zile... Vă aşteptăm! 

— Bine, vin numaidecât! 

„Şeful” puse receptorul la loc, cobori scara grăbit şi, după 
puţin timp, se afla în automobilul său, gonind spre şosea. 

Deodată, auzi o fluierătură ascuţită şi opri motorul. Doi 
indivizi - erau aceeaşi care îl vizitaseră într-una din nopţile 
trecute - săriră repede în automobil, cu valizele în mână. 

— Înainte, cu toată viteza! şopti agitat unul din ei, acela 
care sărise gardul grădinii lui Klonitzki. 

Automobilul porni ca o săgeată. 

Unul din cei doi indivizi se sprijini de rezemătoare şi şopti 
„Şefului” care stătea la volan: 

— Suntem descoperiţi... Azi dimineaţă, am supravegheat 
casa coşarului, căci voiam să mă încredinţez dacă îşi face 
datoria. Am observat astfel că la ora nouă, Bergsal părăsi 
locuinţa, însă nu în hainele de lucru, şi se duse la inginerul 
Kraza, unde, după puţin timp, îşi făcu apariţia şi comisarul 
Mintos... Aşadar, nu mai încape nicio îndoială că ticălosul ne-a 
trădat... Desigur că astă-noapte va avea loc o descindere la 


— 102 — 


„Butoiul fără cep”, astfel că cel mai bun lucru ce-l avem de 
făcut e să ne punem la adăpost cât mai repede cu putinţă... 

— La adăpost! scrâşni „şeful”. Cine ştie dacă n-o să ne 
adăpostim în iad! 

— Oriunde, numai să nu încăpem pe mâinile poliţiei... 

— Carevasăzică, ruşii pot lucra acum nestingheriţi, căci au 
scăpat de noi! adăugă celălalt şi acceleră viteza maşinii. 

— Au scăpat, dar nestingheriţi nu pot lucra ei, căci e de 
ajuns că s-au trezit bănuieli... 

Şi maşina cu cei trei indivizi străbătu şoseaua în grabă, 
îndreptându-se spre graniţă, unde spionii voiau să-şi 
găsească salvarea. 

Coşarul Bergsal aşteptă zadarnic la „Butoiul fără cep” şi tot 
zadarnic aşteptă şi comisarul, care stătea la masa alăturată şi 
părea adâncit în citirea unui ziar. În afară de acesta, doi 
poliţişti, cu mantalele ude de ploaie, se plimbau pe trotuarul 
din faţa cârciumii. 

Dar misteriosul străin nu-şi făcu apariţia, căci se părea că 
ţine mai mult la libertatea lui decât la mulajul de ceară şi 
jumătatea de bancnotă pe care o încredinţase coşarului. 

Trecu astfel un ceas, două, trei... Necunoscutul tot nu 
venise încă. La un semn al comisarului, Bergsal părăsi localul 
îmbâăcsit de fum şi, ajungând în stradă, îşi ridică gulerul, vâri 
mâinile în buzunare şi, scuipând cu obidă, mormăi: 

— Drace, mi-am pierdut vremea în zadar! Mai bine stăteam 
acasă, lângă băieţaşul meu... 

Dezamăgit, porni apoi spre locuinţa lui, unde îl aşteptau cei 
dragi. 


315.b. Trădarea 


Vera Ulkitzki stătea în faţa oglinzii şi-şi făcea toaleta. O 
minunată rochie de bal, alături de care se afla o pereche de 
pantofi cu fir, aşteptau să fie încălţaţi. 

Vera însă, părea foarte tulburată şi în zadar încerca să-şi 
alunge teama care pusese stăpânire pe ea. Toate străduinţele 
pentru a se linişti rămaseră zadarnice, căci mereu i se părea 


— 103 — 


că o primejdie mare pluteşte deasupra ei. 

Înainte cu jumătate de ceas băgase de seamă că tovarăşul 
ei îşi luase un revolver pe care îl vârâse în buzunarul 
smochingului. Acesta fusese primul semn care îi stârnise 
teama şi, după aceea, mai ştia că Pankratoff avea să-i 
supravegheze în barul pe care voiau să-l viziteze. 

Deocamdată, Klonitzki nu-i destăinuise nimic din cele ce-şi 
pusese în gând şi nu-i vorbise decât despre rolul pe care 
trebuia să-l joace dânsa. Cu alte cuvinte, o socotea drept o 
unealtă, a cărei singură menire era să execute poruncile 
stăpânului ei. Şi, la urma urmei, era mai mult decât o 
unealtă? Nu făgăduise ea lui llino să înlesnească misiunea 
inginerului, să-i dea ajutor în orice chip? Şi cu toate astea, se 
simţea neputincioasă faţă de tânărul ceh cu ochi albaştri şi 
trăsături energice, ai cărui ochi priveau uneori cu asprime, iar 
alteori cu blândeţe îngerească! Da, Victor Kraza era o piedică 
peste care nu putea trece. 

— Îl iubesc, oare? se întrebă Vera. Nu, cum ar fi cu putinţă, 
tocmai acum, când am renunţat la dragoste şi chiar la mine 
însămi? 

Totuşi, se simţea atrasă spre el. Poate că era numai o 
atracţie tainică, născută din trebuinţa de a fi aproape de un 
bărbat iubit? Poate că inima ei îşi cerea dreptul la viaţă, 
dreptul pe care îl are orice femeie tânără, care n-a sorbit încă 
din cupa dragostei, care a tânjit mereu după un om care nu-i 
împărtăşea simţămintele? 

În clipa următoare, Klonitzki îşi făcu apariţia în prag. 
Frumoasa femeie îşi acoperi repede cu un şal umerii goi. 

— Tovarăşe, ţi-am interzis doar să intri la mine, fără să baţi 
în uşă, zise ea, indignată. Ştii prea bine că pe noi nu ne leagă 
decât misiunea care ne-a adus aici. 

— E adevărat, însă nimeni nu mă poate împiedeca să mă 
bucur şi eu de o privelişte frumoasă! răspunse Klonitzki, 
zâmbind cu înţeles. 

— Cred că n-ai să mă sileşti să fac tocmai ceea ce îţi 
puseseşi în gând înainte... Adu-ţi aminte că m-ai ameninţat să 
pleci la Moscova şi să mă învinuieşti că m-am abătut de la 


— 104 — 


datorie... Ei bine, acelaşi lucru îl pot face şi eu, dacă te 
încumeţi să le apropii de mine! 

Klonitzki o privi cu ochi aprinşi de patimă. Sângele începu 
să-i clocotească în vine la vederea acelui trup minunat. 

— Vera, până acum am izbutit să mă înving pe mine 
însumi, am ascuns cât am putut simţămintele pe care le-ai 
trezit în inima mea... Acum, însă, nu mai pot... te iubesc, 
Vera, te iubesc ca un nebun! 

Frumoasa fată rămase ca încremenită şi o spaimă de 
moarte se întipări pe chipul ei. Şalul de mătase îi alunecă de 
pe umeri, dezgolind carnea ei albă. 

— Vera, nu mă respinge, sunt gata să fac orice... 

— Dacă eşti gata să faci orice, atunci părăseşte odaia cât 
mai curând şi nu uita datoria căreia trebuie să ne supunem, 
răspunse fosta prinţesă, plina de demnitate. Tovarăşe 
Klonitzki, aminteşte-ţi că astăzi se hotărăşte soarta noastră! 

O lucire de patimă se ivi iarăşi în ochii inginerului şi, 
deodată, fără să se mai gândească la ceva, nenorocitul care 
lâncezise atâta vreme în celula mohorâtă din temniţa Cekei, 
se năpusti spre fermecătoarea fată, o cuprinse în braţe şi 
începu s-o sărute sălbatic. Instinctul pe care abţinerea 
îndelungată îl amorţise, se trezi la viaţă cu o putere uriaşă şi 
simţurile aprinse ale bărbatului îi răpiră judecata. Acum, 
Klonitzki nu mai era decât un animal care se năpustise cu 
furie asupra prăzii sale... 

Vera îşi adună toate puterile, îşi înfipse unghiile în carnea 
lui şi, după sforţări uriaşe, izbuti să scape din braţele 
bărbatului sălbăticit. 

— Ticălosule, acum ţi-ai pecetluit soarta! strigă ea. 

Klonitzki îşi veni în fire. Groaza ce se oglindea în ochii lui, 
dovedea că ştia ce-l aşteaptă. 

— Da, ţi-ai trădat ţara! Vei rămâne singur aici, numai tu eşti 
vinovat că n-am izbutit să ne ajungem ţinta! urmă Vera. Cei 
din patrie vor afla că rău au făcut punându-şi încrederea într- 
un deţinut! 

— Deţinut... da... sunt un deţinut! îngăimă Klonitzki, în 
neştire. 


— 105 — 


Şi, deodată, o privelişte înfiorătoare se înfăţişă aievea. Se 
vedea iarăşi în celula blestemată din închisoarea Cekei, 
alături de tovarăşii aceia murdari, care trăiau mereu cu teama 
că zbirii s-ar putea ivi dintr-o clipă în alta. Şi zbirii se iviră, 
într-adevăr, dar nu luară cu ei decât un singur nenorocit, care 
avea să facă ultimii paşi din viaţa lui. Şi acest nenorocit nu 
era nimeni altul decât Klonitzki. Trădătorul, omul din pricina 
căruia dăduse greş planul guvernului sovietic. Condamnatul 
era dus la moarte, însă i se hotărâse un sfârşit cumplit, aşa 
cum nu-l puteau născoci decât ticăloşii de cekişti... 

îngrozit, inginerul îşi ascunse faţa în mâini şi începu să 
plângă ca un copil. 

Vera îl privi câtva timp în tăcere, apoi înţelese încetul cu 
încetul, lupta ce se dădea în sufletul tovarăşului ei. 
Nenorocitul trăise în celula lipsită de soare, astfel că devenise 
un trup fără vlagă, care nu mai simţea nevoia să se apropie 
de o femeie, să se lase pradă îmbrăţişărilor ei... Şi-acum, 
patima lui se dezlănţuise furtunoasă, simţurile amorţite se 
treziseră la viaţă şi-şi ceruseră drepturile... In asemenea clipe, 
omul nu-şi mai dă seama de faptele lui, bărbatul nu mai e 
decât sclavul simţurilor sale aprinse, care nu pot fi potolite 
decât în braţele unei femei. 

Şi Vera Ulkitzki îşi iertă tovarăşul, căci bietul omul nu era 
decât o victimă a asupritorilor săi. 

În timpul acesta, Klonitzki îşi dădu seama de nesocotinţa lui 
şi lăsă în jos capul, ca un om vinovat, care îşi aşteaptă 
pedeapsa. De astă dată era iarăşi omul care judecă; izbutise 
să-şi învingă patima şi aştepta pedeapsa cu resemnare. 

Acum înaintea ei stătea iarăşi vechiul Klonitzki, unealta 
Sovietelor, omul însufleţit numai de o singură dorinţă: 
îndeplinirea misiunii sale. Da acum când izbutise iarăşi să se 
învingă pe sine însuşi, inginerul nu-i mai era primejdios, putea 
din nou să aibă încredere în el, căci teama de moarte avea 
să-l împiedice de la o faptă nesocotită. 

— lartă-mă, nu mi-am dat seama ce fac! zise el, cu glas 
tremurător. M-am lăsat târât de un instinct pe care îi 
socoteam înăbuşit până acum... Regret, însă, din suflet fapta 


— 106 — 


mea nechibzuită şi-ţi făgăduiesc că voi şti să fiu tare de aici 
înainte... Răspunde-mi, vrei să mă ierţi? 

— Da, te iert, căci înţeleg tot ce s-a petrecut în inima 
dumitale! răspunse Vera, cu blândeţe. 

Klonitzki părăsi odaia, liniştit. 


Când Victor Kraza îşi făcu apariţia la vilă, Vera îi ieşi în 
întâmpinare mai palidă ca de obicei şi cu ochii mari deschişi. 
Intâmplarea de adineauri o transformase mult, părea că-i 
împietrise inima şi o adusese iarăşi pe calea cea dreaptă, 
silind-o să uite că trăia pentru sine însăşi. Vera Ulkitzki nu se 
mai gândea la dânsa, nici la tânărul cu ochi albaştri - ci la 
datoria pe care trebuia să şi-o împlinească cu orice chip! 

Victor, care o vedea astăzi pentru a treia oară, nu fu în 
stare să deosebească vreo schimbare, nu bănui nimic din 
tragedia care se petrecuse cu sărmana fată, şi-i sărută 
mâinile, cu înflăcărare. Şi ca şi cum ar fi vrut să-l răsplătească 
pentru această dovadă de dragoste, ea îl învălui într-o privire 
caldă, care cuprindea tot ceea ce se străduia Vera să-şi 
înăbuşe: simţămintele care se treziseră în inima ei şi pe care 
trebuia cu tot dinadinsul să le acopere cu un văl de 
nepătruns! 

— la spune, îţi place rochia? întrebă ea, dându-se înapoi cu 
un pas, pentru ca tânărul s-o poată vedea mai bine. 
Nădăjduiesc că n-o să-ţi fie ruşine să te arăţi cu mine în lume? 

Victor Kraza o privi cu admiraţie, dar nu răspunse nimic. 
Oare această tăcere nu însemna mai mult decât orice 
compliment? Ar fi putut el să-şi arate prin cuvinte încântarea 
care-l cuprinsese? Nu, graiul ochilor săi era mai mult decât un 
răspuns banal, era dovada cea mai lămurită a simţămintelor 
sale! 

In cele din urmă, o ajută să-şi îmbrace blana şi tânăra se 
învălui într-însa cu atâta graţie, cum ştiu numai rusoaicele, 
care trăiesc în ţara unde se găsesc cele mai frumoase blănuri 
din lume. 

— Şi soţul dumneavoastră? întrebă Victor nedumerit, 
văzând că tânăra se pregăteşte să plece fără Klonitzki. 


— 107 — 


— Vine ceva mai târziu, răspunse Vera. Trebuie să facă 
multă mişcare şi se vede că mai e pe drum. 

Un suspin de uşurare scăpă din pieptul inginerului. Aşadar, 
avea să fie câtva timp, singur cu frumoasa femeie. 

Când îşi făcură apariţia în elegantul local, privirile tuturor 
se îndreptară asupra lor, şi mai ales asupra Venei, care stârni 
admiraţia bărbaţilor. Era şi firesc, de altminteri, căci în seara 
aceea Vera Ulkitzki părea mai fermecătoare ca oricând. 

Cei doi tineri se aşezară într-o lojă şi Victor ceru chelnerului 
să le aducă o sticlă de vin. 

— Mai rămâneţi la noi multă vreme, doamnă? începu el, 
oarecum stingherit. 

— la spune, dumneata ai vrea să nu plecăm de aici atât de 
curând? ocoli ea răspunsul cu multă dibăcie, încercând în 
acelaşi timp să-i afle gândurile. 

Victor nu se încumetă să privească în ochii ei şi rămase 
tăcut, câtăva vreme. 

— Ei de ce nu-mi răspunzi, domnule Kraza? stărui ea. 

— Pentru că n-am primit încă răspuns la întrebarea mea. 

— Aşa e, totuşi îţi făgăduiesc că n-am să-ţi rămân datoare 
cu răspunsul. Înainte de toate, însă, aş vrea să ştiu dacă 
întrebarea a fost pusă din simplă curiozitate sau... sau 
ascunde ceva? 

Tânăra vorbea foarte liniştit, însă era nespus de tulburată, 
totuşi. De astă dată aştepta cu încordare răspunsul şi spre a 
nu se trăda, începu să se joace cu paharul, vrând să pară cât 
mai nepăsătoare. Cu toate acestea, însoţitorul ei băgă de 
seamă că degetele ei tremurau. 

— Nu, întrebarea n-a fost pusă din simplă curiozitate, 
răspunse el. 

Victor ştia prea bine că Klonitzki se putea ivi dintr-o clipă 
într-alta şi, în acest caz, n-ar mai fi avut putinţa să continue o 
convorbire atât de plăcută, care avea să-i dezvăluie 
simţămintele vecinei sale. 

— Ascultă-mă, vorbeşte-mi pe faţă şi-ţi făgăduiesc că voi fi 
şi eu sinceră cu dumneata! urmă Vera, cu glasul ei melodios, 
care suna atât de plăcut în urechile tânărului. 


— 108 — 


Dar, după cum se întâmplă adesea în asemenea cazuri, 
Victor nu găsi cuvintele potrivite şi ceea ce îi clocotea în piept 
şi făcea să-i tresalte inima de bucurie, fu rostit în vorbe 
aproape nelămurite. 

— N-am fost niciodată un om uşuratic, stimată doamnă! 
Deşi s-a întâmplat adesea să recunosc femeilor o mare 
înrâurire asupra bărbaţilor, n-aş fi crezut niciodată că un tânăr 
se poate îndrăgosti de la prima privire... vreau să spun că nu 
mi-aş fi închipuit că întâlnirea noastră ar putea să stârnească 
o patimă atât de puternică... 

Stingherit, tânărul se opri, ca şi cum s-ar fi temut că făcuse 
o nesocotinţă vorbind de asemenea lucruri. 

— Şi mai departe?... stărui Vera, care se străduia din 
răsputeri să-şi ascundă tulburarea. 

— Nu, nu mi-aş fi închipuit... Doar nu sunt atât de uşuratic, 
încât să uit că sunteţi măritată, că aveţi îndatoriri care trebuie 
împlinite... Poate că altul în locul meu n-ar fi ţinut seama de 
asta şi s-ar fi lăsat târât de patima lui... eu, însă, socot că 
trebuie să ne supunem legilor şi că n-avem dreptul să le 
încălcăm... cu alte cuvinte, avem datoria să respectăm 
legământul făcut înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu. 

Vera se simţi străbătută de un fior şi un val de sânge îi 
năvăli în obraji. Zâmbi îndurerată, gândindu-se la tristul 
adevăr, la cruda soartă care hotărâse să nu facă un 
asemenea legământ şi o silise să rămână departe de bucuriile 
unui cămin liniştit, alături de un soţ iubitor. 

Un fulger îi străbătu mintea şi mult n-ar fi lipsit ca Vera să 
se trădeze, să mărturisească adevărul în toată goliciunea lui, 
dar se stăpâni la vreme, deşi simţea că gândurile i se zbat în 
creier amenințând să izbucnească fără voia ei. 

— Poate că legătura noastră e o simplă glumă... o glumă 
proastă! urmă Victor, care începuse iarăşi să se teamă că 
vorbise prea mult. La urma urmei, de ce v-am destăinuit toate 
astea? Desigur că veţi râde de dragostea mea, când vă veţi 
înapoia în patrie şi vă veţi gândi la tânărul acela uşuratic, care 
a cutezat să-şi ridice privirile prea sus... 

— Eşti încredinţat că aşa se va întâmpla? 


— 109 — 


Întrebarea ascundea o teamă atât de mare, încât Victor nu 
se încumetă să răspundă şi privi înaintea lui. Îi era oare 
îngăduit să nădăjduiască la împlinirea visului său măreț? 
Încântătoarea făptura avea să-i ridice povara care îi apăsa 
inima? 

Câtva timp, rămaseră tăcuţi amândoi, fiecare preocupat de 
gândurile sale. 

— Dacă socoţi că legătura noastră e fără rost şi că imediat 
ce voi fi acasă voi râde de dumneata, atunci la ce bun să mă 
mai întrebi dacă plecăm de aici în curând? urmă Vera, după 
un răstimp. 

Şi înainte ca el să-i poată răspunde, frumoasa fată se făcu 
palidă. Victor privi în direcţia spre care se îndreptaseră ochii 
ei şi-l zări pe Klonitzki, care se afla lângă uşă şi-şi căuta soţia 
printre dansatori. 

— Soţul dumitale! murmură tânărul. 

— Da, soţul meu, încuviinţă Vera. Mâine... auzi, Victor!... 
mâine trebuie să te văd neapărat! 

Tânărul o privi cu ochi mari şi aproape că nu-i venea să-şi 
creadă urechilor. „Victor”! Îi spusese pe nume? Nu cumva era 
victima unui năluciri? Era cu putinţă oare? 

Şi, ca şi cum ar fi vrut să întărească spusele ei şi să-l 
încredinţeze că nu se înşelase defel, Vera îi cuprinse mâna şi 
aţinti asupra lui o privire atât de tandră, încât tânărul se văzu 
silit să-şi adune toate puterile ca să-şi stăpânească bucuria 
nemărginită ce-l cuprinsese. 

— Te aştept la ora cinci, într-o maşina închisă în faţa 
grădinii publice, murmură el. 

Vera clătină capul în semn de încuviinţare. De răspuns nu 
mai putea să răspundă, căci Klonitzki se şi apropiase de masa 
lor, zâmbind prietenos. 

Victor se ridică. 

— Ah, nici nu ştiu cum aş putea să-ţi mulţumesc pentru 
bunăvoința arătată soţiei mele, domnule Kraza! zise rusul, 
întinzându-i mâna. Foarte frumos din partea dumitale că ai 
luat-o în oraş... De altminteri, tare mi-e teamă că fără 
dumneata n-ar fi răbdat multă vreme monotonia din Brno. 


— 110 — 


Dacă până acum Klonitzki îi era nesuferit din pricina 
limbuţiei sale, de astă dată Victor se simţi cuprins de o ură 
înverşunată împotriva acestui om, care ghicise simţămintele 
sale pentru Vera. Nu mai încăpea îndoială, în privinţa asta, 
căci altminteri n-ar fi rostit ultimele cuvinte cu un ton atât de 
batjocoritor. În acelaşi timp, însă, Victor simţi, cu instinctul 
caracteristic îndrăgostiţilor, că există o piedică între Klonitzki 
şi frumoasa lui soţie. Acum îşi lămurea spaima care se 
întipărise pe chipul ei la vederea lui Klonitzki. 

— Dar ce-i cu tine, Vera? întrebă rusul. Ai o mutră de parcă 
ai fi la înmormântarea unui om iubit şi nu într-un local de 
petrecere!... Nu eşti şi dumneata de aceeaşi părere, domnule 
Kraza? 

— Ar fi greu să mă pronunţ, domnule doctor! răspunse 
Victor, politicos, însă cu răceală. Ştiţi, unii oameni se 
înveselesc când aud muzica sau beau un pahar cu vin; alţii, 
dimpotrivă, se întristează... 

— Ai dreptate, dragul meu, însă socot că votca, băutura 
noastră naţională, are aceeaşi înrâurire asupra tuturor 
oamenilor... Votca noastră te înveseleşte şi cred că nu mă 
înşel spunând că e singura băutură care amorţeşte simţurile 
cu totul şi te scufundă într-o stare de beţie din care n-ai mai 
vrea să te trezeşti niciodată, ca să nu încerci groaznica 
dezamăgire ce urmează... Ascultă-mă, ai băut vreodată un 
pahar de votcă, însă din votca noastră adevărată? 

— Desigur că vorbeşti despre rachiu, domnule doctor? 

— Nu, nu. Rachiul e o băutură pentru beţivi, răspunse 
Klonitzki, râzând. la gustă şi dumneata o dată din votca 
rusească... 

Zicând acestea, Klonitzki scoase la iveală o sticlă 
dreptunghiulară şi făcu semn chelnerului să aducă un rând de 
pahare curate. Când fură aduse, le umplu cu lichidul fără 
culoare. 

— Aşadar, aduci băuturile cu dumneata, domnule doctor? 
se miră tânărul. 

— Da, dragul meu, însă te rog să mă crezi că n-o fac din 
economie, ci numai fiindcă vreau să mă simt ca la mine 


— 111 — 


acasă, sau, mai bine zis, fiindcă vreau să beau un pahar de 
votcă veritabilă... 

Vera ar fi vrut să facă tânărului un semn cu piciorul, 
prevenindu-l să nu se atingă de paharul oferit de soţul ei, însă 
acesta îi aruncă o privire atât de poruncitoare, încât biata fată 
simţi un fior prin inimă. 

— N-ar fi bine să-i atrag atenţia că votca o să-i facă rău? se- 
ntrebă ea, în clipa următoare. 

Dar nu se încumetă să-i vorbească, fiindcă în acest chip ar 
fi trădat pe faţă planul tovarăşului ei. 

— În sănătatea dumitale! zise Klonitzki, ridicând paharul. 

— Noroc! răspunse Victor şi goli pe al său până la fund. 

— Ei, ce spui de votca noastră? întrebă rusul. 

Vera aştepta şi ea cu încordare răspunsul tânărului, însă 
acesta rămase tăcut, căci băutura tare îi arsese gâtlejul şi se 
furişa ca o dâră de foc prin vinele sale. Ochii-i deveniră 
sticloşi şi se aţintiră asupra celor doi, cu o privire rătăcită. 
Apoi, însă, se simţi uşurat şi membrele i se părură desprinse 
din încheieturi. Încetul cu încetul îi reveni şi graiul. Acum, 
însă, simţea o dorinţă, căreia nu putea să i se împotrivească, 
dorinţa de a vorbi cât mai mult. 

— Minunată băutură! exclamă dânsul, cu chipul roşu. 

— Ei vezi, domnule Kraza? răspunse Klonitzki, mulţumit. În 
ceea ce priveşte mâncarea şi băutura, suntem foarte buni 
cunoscători, şi dacă toţi ruşii se dau în vânt după votcă, să ştii 
că n-o fac ei degeaba! Un lucru însă... votca are o însușire 
ciudată, pe care nu trebuie s-o trecem cu vederea... 

— Şi anume? 

— Cine bea un pahar devine alt om... şi acest alt om mai 
vrea un pahar... 

Amândoi izbucniră în hohote de râs. 

— Aşa e, domnule doctor, ai perfectă dreptate şi, drept să- 
ţi spun, îmi place această însușire a băuturii dumneavoastră 
naţionale! răspunse tânărul, cu însufleţire. 

Paharele fură umplute din nou şi rachiul lunecă pe 
gâtlejurile celor doi bărbaţi. 

Ciudat, băutura aceasta avea şi o altă însuşire, despre care 


— 112 — 


Klonitzki nu pomenise încă: împletea privelişti fermecătoare 
în jurul acelora care aveau prilejul s-o soarbă... Totul părea 
nou, ca şi cum n-ar fi fost acolo niciodată, dorinţele se 
apropiau de înfăptuire... însuşi Klonitzki păru în ochii lui Victor 
mai puţin nesuferit ca până acum. Ba, cu cât privea mai mult 
chipul tovarăşului său de masă, cu atât acesta i se părea mai 
simpatic; zâmbetul său era prietenos, în ochi i se ivise o 
expresie de blândeţe îngerească, iar mâinile-i păreau făcute 
numai pentru a mângâia. 

— Cum de n-am băgat de seamă până acum toate astea? 
se întrebă tânărul. La urma urmei, vecinul meu e un om cât 
se poate de simpatic. 

Între timp Klonitzki umplu paharele pentru a treia oară şi, 
de astă dată, nesocotind orice primejdie, Vera întinse piciorul 
spre Victor, vrând să-i facă semn să înceteze cu băutura. Din 
păcate, însă, tânărul ţinea picioarele sub scaun, astfel că ea 
nu izbuti să-i atragă atenţia asupra primejdiei. 

— Noroc! 

— Noroc! făcu şi Victor, golind iarăşi paharul până la fund. 

De astă dată, băutura nu i se mai păru atât de tare şi 
lunecă pe gâtlej fără să-i pricinuiască arsuri. In schimb, 
becurile din sală i se părură mai mari, muzica şi glasul lui 
Klonitzki îi ajungeau în urechi ca de la mare depărtare, iar 
frumoasa femeie din faţa lui începu să-i plutească pe 
dinaintea ochilor, uneori depărtându-se, iar alteori apropiindu- 
se atât de mult, încât ar fi putut s-o sărute... Niciodată nu se 
treziseră în inima lui asemenea simţăminte, niciodată lumea 
nu i se păruse atât de frumoasă. Viaţa se deschidea înaintea 
lui nespus de simplă, aşa cum şi-o închipuise în cea mai 
fragedă copilărie, simţea nevoia să facă mişcări, să vorbească 
despre lucruri pe care le ascunsese cu grijă până acum. 

Klonitzki, asupra căruia votca n-avusese nici cea mai mică 
înrâurire, privea cu luare-aminte spre tânărul inginer şi 
aştepta clipa când beţia avea să-l cuprindă atât de mult, încât 
să nu-şi mai dea seama de vorbele sale. În acest timp, Vera 
se uita la el plină de teamă. 

— Ei, cum te simţi acum? întrebă rusul iscoditor. 


— 113 — 


— Minunat, domnule doctor! Ah, nici nu-ți închipui ce bine 
mă simt! Halal de aşa băutură... Îţi spun drept că mi se pare 
că sunt cu totul alt om!... Dar dumneavoastră de ce nu beţi, 
stimată doamnă? se adresă el Verei. 

— Soţia mea nu prea e amatoare de băutură, se grăbi 
Klonitzki să răspundă, aruncând asupra Verei o privire plină 
de înţeles. De altminteri, dânsa se îmbată şi fără vin... sau 
rachiu... Ascultă-mă, domnule Kraza, sunt încredinţat că astă- 
seară, ai să dormi ca niciodată! Nu-i vorbă, că nici aşa nu 
prea pari să suferi de insomnie. 

Înainte de a răspunde, Victor privi cu coada ochiului spre 
vecina lor de masă, care păru să-i ghicească gândurile. 

— Dimpotrivă, domnule doctor! zise el, apoi. 

— Aşa? Poate că munceşti prea mult, dragul meu? De 
altminteri, m-am mirat şi eu, aseară când am trecut pe lângă 
casa dumitale şi am văzut un fum albastru ieşind pe coş... 

Cu toată beţia lui, Victor tresări ca străbătut de un curent 
electric. Klonitzki băgă de seamă tulburarea tânărului, şi urmă 
repede: 

— Am şi spus soţiei mele că probabil că mai faceţi foc în 
casă, deşi a venit primăvara şi a înflorit liliacul... la spune, ce 
ai face dacă ai trăi în Siberia? 

Tânărul inginer se linişti, căci, după cât se părea, vecinii săi 
nu bănuiau nimic. 

— Şi ce linişte domneşte noaptea pe aici, mai ales în strada 
Bojar, urmă Klonitzki. Toate casete sunt învăluite într-un 
întuneric de nepătruns. Oare toţi locuitorii oraşului se culcă 
aşa devreme? 

Vera ciuli urechile, căci ştia ce urmăreşte tovarăşul ei. 

— Şi acasă la dumneata era întuneric, urmă rusul. Asta am 
băgat de seamă când veneam încoace... 

— Da, ai mei se culcă odată cu găinile, dar se şi trezesc 
odată cu ele, răspunse Victor, zâmbind. 

— Drept să-ţi spun, aproape că nu-mi vine să-ţi dau 
crezare... Şi domnişoara s-a culcat? 

— Da, şi ea! răspunse tânărul, oarecum nemulţumit că 
venise vorba despre verişoara lui. 


— 114 — 


În această clipă ar fi dat orice să nu i se pomenească 
despre Henny. Enervat, scoase din buzunar două chei şi 
începu să le învârtească între degete, după ce vârâse la loc 
batista de mătase - darul verişoarei sale - sub care fuseseră 
ascunse cele două chei. 

— Vreun talisman? întrebă Klonitzki, privind cu luare- 
aminte spre una din chei, care era foarte complicată. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui? răspunse Victor, care nu 
pricepuse rostul întrebării. 

— Vorbeam despre obiectele pe care le ţii în mână. 

Abia acum îşi dădu seama Victor că scosese tocmai cheia 
laboratorului; repede o vâri în buzunăraşul de la piept. 
Mişcarea lui grăbită, tulburarea care-l cuprinsese, trădară 
inginerului însemnătatea micului obiect. 

În clipa următoare, Klonitzki aruncă tovarăşei sale o privire 
plină de înţeles. În această seară, biata fată era vrednică de 
milă. Chinuită, doborâtă de lupta care se dădea în sufletul ei 
şi, totuşi, îmbrăcată într-o elegantă mantie de blană, Vera 
avea impresia că e o păpuşă legată de tovarăşul ei cu 
nenumărate sfori. Şi, ceea ce era şi mai dureros, aceste sfori, 
pe care Klonitzki le trăgea cu dibăcie, îi încătuşau tot sufletul, 
toate gândurile. Nu mai era decât un automat, care trebuia să 
facă mişcările poruncite de stăpânul ei. 

Ca şi cum ar fi citit gândurile tovarăşei sale, Klonitzki o 
apăsă cu putere pe picior, vrând s-o trezească la realitate, să- 
i amintească de datoria ei. 

Vera îşi reveni în fire, se plecă puţin deasupra mesei şi 
începu să vorbească cu tânărul inginer. Acesta părea că atâta 
aşteptase - nu-i păsa despre ce aveau să vorbească, ci voia 
doar să-i audă glasul melodios, să-i simtă răsuflarea, căci de 
la venirea soţului ei nu se mai încumetase să-şi îndrepte toată 
luarea aminte numai asupra frumoasei rusoaice. Cu toate 
acestea, un gând îi revenea mereu: „Mâine la ora cinci voi fi 
singur cu dânsa” - şi, însufleţit de acest gând, îi era totuna ce 
avea să se petreacă până a doua zi la ora hotărâtă. 

Privirile tânărului rămaseră aţintite în ochii mari, negri, ai 
vecinei sale... 


— 115 — 


În acest timp, cu o dibăcie fără seamăn, Klonitzki scoase, 
din buzunăraşul lui Victor, întâi batista de mătase, apoi cele 
două chei, pe care le vâri în buzunarul său. Cu o mişcare tot 
atât de îndemânatecă introduse batista lui în locul aceleia pe 
care tânărul o primise în dar de la verişoara sa. 

Vera băgă de seamă toate aceste mişcări, însă nu-şi trădă 
tovarăşul, care o privi mulţumit. 

— Dar cum rămâne cu dansul pe care ţi l-am făgăduit? 
întrebă Vera, când muzica începu să cânte un tango. 

Klonitzki se ridică de la locul lui. 

— Dragii mei, din păcate nu sunt dansator, astfel că vă rog 
să mă iertaţi dacă mă voi depărta pentru câteva clipe! zise el, 
înclinându-se politicos. Ştiţi, votca a avut şi asupra mea o 
înrâurire mai mare ca de obicei şi aş vrea să mă duc să iau 
niţel aer... 

Victor tresări, cuprins de bucurie. 

— Aşadar, rămân iarăşi singur cu dânsa! îşi zise el, abia 
izbutind să nu se trădeze. Zău, Klonitzki ăsta e un om foarte 
simpatic! 

Şi, zâmbind, adăugă cu glas tare: 

— Ei, domnule doctor, după cât se pare nici 
dumneavoastră, ruşii, nu scăpaţi de înrâuririle minunate ale 
votcii! În orice caz, însă, te rog să nu te jenezi de noi... 

— Aşadar, n-ai să te superi dacă n-am să mă înapoiez atât 
de curând? 

— Nu, defel! Mi-ar fi foarte neplăcut dacă te-ai simţi rău din 
pricina mea. Plimbă-te liniştit, domnule doctor... 

— Ştii, în ultimul timp stau cam prost cu inima, aşa că se 
întâmplă să treacă vreo câtăva vreme până să mă pot linişti... 
Plec însă fără grijă, căci ştiu că soţia mea rămâne în mâini 
bune. Aşadar, petrecere frumoasă, dragii meii La revedere! 
încheie Klonitzki, şi se depărtă cu paşi grăbiţi. 

Vera îl urmări cu priviri îngrijorate şi o teamă nespusă îi 
cuprinse inima, căci ştia prea bine încotro pornise tovarăşul ei 
şi ce-şi pusese în gând. Aşadar, nelegiuirea tot trebuia să se 
întâmple! 

Copleşită de gânduri negre, frumoasa fată uitase să-şi 


— 116 — 


joace rolul mai departe, astfel că Victor se văzu nevoit să-i 
amintească de făgăduiala dată. 


— Parcă mi-ai promis să dansezi cu mine? întrebă el, cu 
glas aproape mustrător. 

— Da... da... am să dansez! răspunse Vera, aproape fără 
să-şi dea seama. 

Şi, ridicându-se de la locul ei, porni încet spre parchetul de 
dans. 

Victor îi cuprinse mijlocul şi, în ritmul tangoului, alunecă, 
împreună cu dânsa, pe podeaua lustruită. Acum o îmbrăţişa 
pentru prima dată, însă nu simţi, după cum nădăjduise, 
contopirea aceea ameţitoare, alipirea drăgăstoasă a femeii 
care se ştie lângă bărbatul iubit. Vera părea cu gândurile 
departe şi era mai mult preocupată de cele ce se petreceau în 
jurul ei, decât de dânsul. Ba, uneori, pierdea chiar tactul şi 
oriunde o conducea, ea rămânea mereu cu privirile aţintite 
spre uşă. 

— Aştepţi pe cineva? întrebă el, în cele din urmă, neputând 
pricepe purtarea ei ciudată. 

— Nu... nu aştept pe nimeni! Te-ai înşelat, dragul meu! 
răspunse Vera, după ce se încredinţase că inginerul Klonitzki 
părăsise localul. 

— Bine, dar ce-i cu dumneata? De ce eşti astăzi atât de 
îngândurată? Îmi închipuiam cu totul altfel primul nostru 
dans... Mi-ai vorbit doar cu atâta însufleţire despre sportul 
acesta, care apropie trupurile şi-ţi dă senzaţii nebănuite! 

— lartă-mă, te rog, dar nu mă simt bine! răspunse tânăra. 

În mintea ei se trezise o hotărâre neclintită: 

— Fii bun şi aşteaptă-mă la masa noastră... vin şi eu 
numaidecât! 

Zicând acestea, se desprinse din braţele partenerului şi se 
îndreptă spre marginea parchetului de dans. Inginerul o urmă. 

— Îmi dai voie să te însoțesc? 

— Nu, nu, lasă-mă singură! zise ea, cuprinsă de enervare. 

Victor nu se încumetă să i se mai împotrivească şi porni 
spre nişa în care se afla masa lor. În acest timp, Vera se 


— 117 — 


apropie de chelnerul, care îi ieşise în cale. 

— Spune-mi, te rog, unde e telefonul? întrebă ea. 

— Uşa a doua la stânga, doamnă! răspunse chelnerul, 
arătând spre cabina telefonică a localului. 

Vera porni într-acolo, aruncă o privire cercetătoare în jurul 
ei apoi dispăru în cabină. 

— Alo, centrala, domnişoară, dă-mi te rog, numărul 457! 

Telefonista încercă să-i dea legătura cerută, însă sună în 
zadar, căci nimeni nu-i răspunse. 

— Alo, mai sună, te rog, căci trebuie să fie acasă cineva! 
stărui frumoasa fată. 

Inima începu să-i zvâcnească cu putere, mâinile i se făcură 
reci ca două sloiuri de gheaţă, iar genunchii îi tremurau. In 
prada unei mari nelinişti, Vera îşi apăsă receptorul pe ureche, 
dar nu auzi decât sunetele monotone, la răstimpuri egale, cu 
care telefonista chema numărul cerut. Fiecare din aceste 
sunete spori slăbiciunea Verei, iuți bătăile inimii sale. 

— Dacă nu izbutesc să le atrag atenţia? Dacă nu aud 
soneria? se întrebă ea. 

În sfârşit! Vera simţi cum i se taie răsuflarea. 

— Alo, cine-i acolo? întrebă un glas bărbătesc, de la celălalt 
capăt al firului. 

— Locuinţa inginerului Kraza? întrebă, la rândul ei, Vera, 
care aproape că nu-şi mai recunoştea glasul. 

— Da, dar cine e acolo? exclamă celălalt, nerăbdător. 

Nu primi niciun răspuns, însă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, duceţi-vă numaidecât în 
laborator! Se va comite o spargere în casa dumneavoastră... 
Nu pierdeţi nicio clipă!... Dar, vă rog să nu mă trădaţi... nu 
pomeniţi nimănui că aţi fost prevenit... vă implor, nu uitaţi 
asta! 

Cu o ultimă sforţare, Vera puse receptorul în furcă şi se 
rezemă de pereţii capitonaţi ai cabinei, căci altminteri s-ar fi 
prăbuşit la pământ. Rămase astfel câtva timp, cu ochii închişi, 
apăsându-şi cu mâna pieptul care tresălta cu putere, apoi 
izbuti să-şi revină în fire şi părăsi cabina telefonică. 

Îşi dădea seama că săvârşise cea mai groaznică faptă din 


— 118 — 


viaţa ei: îşi trădase patria, aruncase un nenorocit în ghearele 
morţii... Dar nu fusese în stare să procedeze altfel. O putere 
nevăzute îi mânase paşii, poruncindu-i să dea de ştire celor 
ameninţaţi de primejdie. Şi se lăsase călăuzită de această 
putere, se supusese poruncii, căci fusese prea slabă ca să se 
poată împotrivi. 

Când se întoarse la Victor, o roşeaţă uşoară îi îmbujora 
faţa, iar ochii-i păreau că strălucesc de bucurie. O povară 
grea i se luase de pe suflet... acum îşi făcuse datoria... însă 
nu datoria faţă de patrie, ci faţă de ea însăşi. Era poate ultima 
bucurie pe care şi-o îngăduise în viaţa ei tristă, plină de 
necazuri! Şi, deodată, simţi nevoia să danseze, să fie 
aproape, cât mai aproape de bărbatul iubit, căruia îi adusese 
adineauri cea mai prețioasă jertfă pe care un om o poate 
aduce: viaţa lui! Da, ştia că trădându-şi tovarăşul, îşi 
pecetluia soarta. 

— Victor, vrei să dansăm iarăşi? zise ea, cu duioşie. 

De astă dată, tânărul simţi ceea ce dorise cu atâta 
ardoare... Vera se lipi de el, părând că tremură de plăcere, şi 
de astă dată, în ochii ei se ivi strălucirea de bucurie a femeii 
care se ştie alături de bărbatul iubit... 

Şi, în timp ce muzica intona încetişor o melodie duioasă, cei 
doi tineri alunecau iarăşi pe parchet, însă acum li se părea că 
plutesc deasupra unei grădini plină de miresme, că sunt 
singuri într-un paradis de flori şi nimeni nu-i urmăreşte, 
nimeni nu-i pângăreşte cu privirea. 

— Scumpul meu Victor! Ce frumos e să iubeşti! Chiar dacă 
nu-ţi este îngăduit să iubeşti decât o zi... sau numai un ceas! 
murmură ea. 

Victor îşi lipi fata de obrajii ei aprinşi şi răsuflarea lui caldă 
trezi în sufletul Verei simţăminte necunoscute până atunci... 

— Spune-mi, când pleci? întrebă el, cu glas tremurător. 

Un fior rece străbătu trupul frumoasei fete. li era oare 
îngăduit să se mai înapoieze vreodată în patrie? Chiar dacă 
nimeni n-ar fi aflat de trădarea ei, simţea că niciodată n-ar 
mai putea susţine privirile străpungătoare ale preşedintelui 
Comitetului Central, care îi arătase atâta încredere. Cum să 


— 119 — 


păşească ea înaintea lui llino, ea, care primise misiunea să 
supravegheze pe altul şi nu numai că se abătuse din cale, dar 
zădărnicise reuşita întregului plan? 

Dar biata Vera suferise atâta în viaţa ei, încât acum inima i 
se răzvrăti şi-şi ceru drepturile, ceru ceea ce nu i se dăduse 
încă niciodată: o dragoste curată, dragostea unui bărbat 
vrednic de dânsa... Şi acest bărbat avea ochi albaştri şi părul 
blond şi... era atât de aproape de ea! 

— Scumpul meu Victor, mă întrebi când plec?... Poate 
niciodată! şopti ea, cu lacrimi în ochi. 

Tânărul văzu aceste lacrimi, dar îşi închipui că sunt 
mărturia fericirii ce pusese stăpânire pe inima tovarăşei sale. 
Nici prin minte nu-i trecu că erau mărturia fericirii 
spulberate... 

Vera Ulkitzki ştia că de acum încolo va fi prigonită de fraţii 
ei, pentru care voise să se jertfească, dar pe care îi trădase... 


Un întuneric de nepătruns domnea pe strada Bojar, unde se 
afla locuinţa inginerului Kraza. Cu toate acestea, un bărbat 
trecu de câteva ori pe dinaintea casei şi, după ce se 
încredinţă că strada e pustie, sări gardul scund al grădinii, 
apoi târându-se pe burtă, se apropie de clădire. 

După aceea se căţără pe faţada casei, până aproape de 
acoperiş, scoase un cleşte din buzunar tăie firele telefonice, 
apoi se înapoie în stradă pe acelaşi drum pe care venise şi 
dispăru în noapte. 


Bătrânul Kraza lăsă receptorul din mână şi porni spre odaia 
lui Victor. Acum, după ce fusese prevenit de primejdia ce-l 
ameninţa, unde putea el să caute ajutor decât la fiul său? Din 
păcate, însă, odaia acestuia era goală. Tocmai voia să-şi 
trezească nepoata, când se răzgândi. 

— Nu, poate că lucrurile ajung la luptă! De ce să 
primejduiesc viaţa sărmanei copile? îşi zise bătrânul. 

Şi, păşind în vârful picioarelor, intră în biroul său. 

Când e ameninţat de o primejdie, omul are întotdeauna 
simţământul că trebuie să mai aranjeze o chestiune grabnică. 


— 120 — 


Dar ce anume? Cu cât timpul trecea şi primejdia se apropia 
de el, cu atât mai greu izbutea Kraza să-şi adune gândurile şi 
să caute o cale de scăpare. In cele din urmă, o idee se trezi în 
mintea lui: 

— Ei drace, cum de nu m-am gândit de la început! Trebuie 
să telefonez comisarului Minlas! Da, numaidecât! 

Luând această hotărâre, se îndreptă spre vestibul şi ridică 
receptorul din furcă. 

— Alo... alo! 

Nimeni nu-i răspunse. 

— Ah, am fost izolat! Mi s-au tăiat firele! murmură 
inginerul, şi puse receptorul la locul lui. 

Se înapoie iarăşi în birou şi-şi luă revolverul. În acea clipă 
se simţi liniştit, nespus de liniştit... Era, poate, liniştea care dă 
omului o putere nebănuită atunci când se află la un pas de 
moarte? 

Inginerul Kraza se ascunse în laboratorul său şi încuie uşa 
pe dinăuntru, căci voia mai curând să moară lângă opera lui, 
decât să lase altora roadele muncii sale de ani îndelungaţi. 

Acum, când nervii bătrânului erau încordaţi şi mintea lui 
mai născocitoare ca oricând, aparatul din mijlocul încăperii, 
cu husa lui albă, i se părea o fantomă amenințătoare, o 
fantomă care primejduia însăşi existenţa omenirii... Da, razele 
morţii aveau însuşirea să distrugă orice întâmpinau în cale - 
chiar şi metalele cele mai dure. Şi, poate că prima lor victimă 
avea să fie chiar născocitorul lor! 

Bătrânul se strecură îndărătul dulapului de cărţi care se 
afla lângă uşă şi care nu era lipit de perete astfel că lăsa un 
loc liber, în care inginerul avea putinţa să stea foarte comod. 
Acum, însă, după ce-şi găsise locul de pândă, un alt gând îi 
străbate mintea: 

— În definitiv, de ce n-am dus planurile în birou micşorând 
astfel primejdia? 

Dar un alt gând îi dovedi că aceasta n-ar fi avut niciun rost. 

— Dacă firul telefonic a şi fost tăiat, nu mai încape nicio 
îndoială că răufăcătorii sunt pe aproape. Poate că acum se 
furişează pe covorul gros al vestibulului. Poate că unul din ei 


— 121 — 


a şi vârât cheia în broască! 

Şi, în sfârşit, un alt gând care îi opri inima în loc. 

— Dacă Henny e trezită de zgomote şi aleargă în 
întâmpinarea spărgătorilor?... Atunci, va curge sânge, căci 
sunt hotărât să apăr până la ultima suflare viaţa sărmanei 
copile! 

Tocmai voia să-şi părăsească ascunzătoarea şi să 
pornească spre odaia nepoatei sale, când auzi la uşă un 
zgomot uşor. Inginerul Kraza îndreptă spre aparat o privire 
imploratoare, ca şi cum ar fi aşteptat ajutor de la el... sau 
poate că-şi lua rămas bun de la opera sa? În anii îndelungaţi 
pe care îi petrecuse în laboratorul acesta tăcut, inginerul se 
obişnuise atâta cu fiecare şurub, cu fiecare părticică din 
complicatul aparat, îi dăduse o parte din viaţa lui şi-l simţea 
atât de aproape de el, încât, uneori uita că n-are de-a face cu 
o fiinţă omenească. Şi, mai ales acum, când îşi vedea 
primejduită creaţia lui, bătrânul învăţat simţea că legătura 
aceasta era mai trainică, mai indisolubilă ca oricând. 

Deodată auzi lămurit că cineva învârtea cheia în broască. 
Dar după cât se părea, n-o luase pe cea bună, căci scoase 
cheia şi vâri alta în locul ei. 

— Ce-o să se întâmple, oare, acum? se întrebă inginerul. 
Uşa nu se deschide, dacă roata nu este învârtită aşa cum 
trebuie... 

Dar, spre groaza lui, bătrânul auzi roata învârtindu-se de 
trei ori, apoi cele şase plăci de oţel se dădură în lături. Faptul 
că necunoscutul ştia secretul mecanismului îl înspăimântă 
mai mult decât eventuala luptă pe care avea s-o susţină în 
curând. Un gând înfiorător străbătu mintea bătrânului: 
spărgătorul cunoştea atât de bine starea lucrurilor, încât nici 
nu mai avea nevoie să se folosească de chei potrivite - 
aşadar putea să-şi însuşească fără greutate planurile închise 
în dulăpaşul de fier. 

Nu mai era vreme de pierdut, căci necunoscutul deschise 
uşa încetişor şi o rază de lumină pătrunse în încăpere, 
îndreptându-se spre locul unde se afla aparatul. În clipa 
următoare, Kraza văzu o mână care ţinea lanterna electrică, 


— 122 — 


apoi un trup se strecura în laborator... Din pricina 
întunericului, faţa nu i se putea deosebi, însă în mintea 
inginerului se înfiripă imaginea aceluia care venise să-i fure 
opera. 

Raza de lumină alunecă de-a lungul pereţilor, se opri 
asupra telescopului, apoi se plimbă de la un capăt la celălalt, 
ca şi cum ar fi vrut să-i măsoare lungimea. 

Inginerul Kraza o urmărea cu ochi holbaţi, cu răsuflarea 
întretăiată... 

Lanterna fu mişcată din nou şi razele ei se opriră asupra 
dulăpaşului de fier, în care se aflau planurile invenţiei. 

Bătrânul ridică mâna încetişor şi puse degetul pe trăgaci, 
dar nu se încumetă să tragă, căci deocamdată nu vedea 
decât lanterna şi se putea întâmpla ca individul s-o ţină în aşa 
fel, încât să nu se bănuiască locul unde se afla trupul său. 

Inginerul se hotărî deci să mai aştepte până ce celălalt 
avea să deschidă dulăpaşul de fier, căci atunci nu se putea să 
nu-şi nimerească ţinta, mai ales că spărgătorul ar fi fost nevoi 
să stea înaintea uşii dulăpaşului. 

Deşi laboratorul n-avea covor, individul păşea fără zgomot, 
ceea ce lăsa să se ghicească cum că purta pantofi de cauciuc 
Afara de asta, mişcările sale erau atât de îndemânatece, încât 
nu clinti de la locul său niciun obiect, cu toată neorânduiala 
care domnea în încăpere. Încet, dar sigur, se apropia tot mai 
mult de dulăpaş şi cercul de lumină, format pe suprafaţa 
acestuia, se mărea din ce în ce. 

Întocmai cum făcuse la uşa laboratorului, individul vâri 
cheia în broască cu o siguranţă uluitoare.. De astă dată, 
inginerul Kraza îşi dădu seama că a sosit clipa hotărâtoare şi 
ridică revolverul... Deşi degetele-i tremurau, se strădui să-şi 
stăpâneasca tulburarea şi apăsă pe trăgaci. 

Lumina dispăru ca prin farmec şi spărgătorul sări spre uşă, 
fără să mai ţină seama de zgomote. Inginerul Kraza, însă, nu- 
şi pierdu nici el cumpătul, ci ieşi repede din ascunzătoarea lui 
şi tăie calea spărgătorului, care se simţi cuprins de două 
braţe vântoase şi trântit la pământ. Cu o putere uriaşă, 
individul încercă să se desprindă din strânsoare şi o luptă 


— 123 — 


înverşunată se încinse între cei doi bărbaţi. Trupurile lor se 
rostogoliră în încăperea cufundată în întuneric. Dar niciunul 
din ei nu izbuti să-şi doboare adversarul, căci fiecare lupta cu 
deznădejde. 

La un moment dat, spărgătorul izbuti să-şi elibereze o 
mână şi, în clipa următoare, Kraza fu izbit în cap cu un obiect 
greu. Simţi la frunte o durere ascuţită. Apoi o dâră de sânge 
cald i se prelinse peste ochi şi se scurse pe obraji, oprindu-se 
în gulerul pijamalei. Nenorocitul nu mai avu putere să strige, 
dar mâinile îi rămaseră încleştate de adversarul său... 

— Acum, acum ia planurile! trecu ca un fulger prin mintea 
inginerului, înainte de a-şi pierde cunoştinţa. 

Henny auzise în somn o detunătură, urmată de un zgomot 
uşor. Neliniştită, se ridică în capul oaselor şi trase cu urechea. 
Casa era învăluită în tăcere, dar din când în când se auzeau 
zgomote  nelămurite, care păreau că vin de la mare 
depărtare. 

Cuprinsă tot mai mult de teamă, fata sări din pat, îmbrăcă 
repede o rochie de casă şi ieşi afară din odaia ei. Când 
pătrunse în vestibul, uşa care dădea în curte fu închisă cu 
putere. 

— Cine-i acolo! strigă fata, din răsputeri. 

Nu primi niciun răspuns, însă. 

În cele din urmă, izbuti să găsească comutatorul şi o lumină 
vie inundă încăperea. Totul era în ordine ca şi cum nu s-ar fi 
întâmplat nimic. 

Cu paşi şovăitori, tânăra se îndreptă spre odaia unchiului 
ei, unde rămase locului, nedumerită. Era pentru prima dată, 
când uşa acestei încăperi era deschisă la o oră atât de târzie. 
După ce trase câtva timp cu urechea, Henny vâri capul pe 
uşă, nădăjduind să audă răsuflarea bătrânului. Totul era tăcut 
însă. Atunci intră în odaie, se apropie de pat, însă nici acum 
nu auzi nimic. 

Îngrijorată, întinse mâna şi pipăi pernele... Patul era gol. 

Fără să mai stea la gânduri, alergă în birou şi făcu lumină. 
Privirile ei căzură asupra sertarului deschis al mesei unde ştia 
că se află revolverul. 


— 124 — 


— Unchiule... unchiule! strigă fata. 

Dar nici acum nu primi vreun răspuns. 

Deodată, un gând îi străbătu mintea. 

— Trebuie să fie în laborator. Dumnezeule, numai să nu se 
fi întâmplat ceva! 

Şi, fără să mai şovăie, porni în grabă spre laborator, unde 
fu cât p-aci să se împiedece de trupul inginerului, care zăcea 
la pământ, fără simţire. 

— Unchiule! strigă ea, îngrozită. 

Aprinse lumina şi o privelişte înfiorătoare se înfăţişă 
înaintea ochilor ei. 

Bătrânul zăcea cu faţa la pământ şi capul îi era plin de 
sânge, care şiroia neîncetat. 

— Dumnezeule... ce s-a petrecut aici? murmură Henny, 
care în primul moment rămăsese cu ochii holbaţi la trupul 
unchiului ei, fără să fie în stare să facă vreo mişcare. 

In cele din urmă, îngenunche lângă el şi-i luă capul în 
mâini. Nenorocitul ţinea ochii închişi, părând că viaţa zburase 
din trupul lui. 

— Unchiule!... Unchiule! 

Deznădăjduită, Henny începu să plângă, dar se potoli 
repede, dându-şi seama că n-avea timp de pierdut. Alergă în 
odaia vărului ei, dar nu găsi pe nimeni. În acea clipă, un 
orologiu bătu ora trei. 

— Unde o fi Victor atât de târziu? 

Dar nu-şi frământă mintea cu această întrebare, şi porni 
spre vestibul, unde se afla aparatul telefonic. 

— Dumnezeule, totul e astăzi împotriva noastră! murmură 
ea văzând că nimeni nu răspunde la celălalt capăt al firului. 

In cele din urmă, alergă în sufragerie, umplu un pahar cu 
coniac şi se înapoia în laborator, lângă trupul bătrânului. Îi 
ridică puţin capul şi-i turnă printre buze băutura întăritoare. 

Inginerul tuşi, răsuflă din adânc, deschise puţin ochii, apoi îi 
închise din nou. 

—  Unchiule, sunt eu, Henny! strigă fata, cuprinsă de 
bucurie, văzând că rănitul îşi venise în fire. 

Bătrânul deschise iarăşi ochii şi privi nedumerit spre 


— 125 — 


nepoata lui. În cele din urmă, o recunoscu şi un zâmbet obosit 
se ivi pe buzele sale palide. Deodată, însă, gândul înfiorător îi 
străbătu mintea: planurile... 

— Henny, vezi dacă dulăpaşul de fier e închis! murmură el, 
eu înfrigurare. 

Dulăpaşul era neatins. Doar pe uşă se vedea un loc unde 
plesnise lacul, din pricina glonţului. 

— Slavă Domnului! exclamă inginerul, răsuflând uşurat. 

Aşadar, planurile rămăseseră la locul lor! Opera nu fusese 
nimicită! 

Aceste gânduri dădură puteri noi bătrânului inginer, care se 
ridică şi, sprijinindu-se de umerii nepoatei sale, se înapoie în 
odaia de lucru. 

Din fericire, rana nu era prea gravă, astfel că inventatorul 
„razelor morţii” se puse repede pe lucru, căci trebuia 
neapărat să preîntâmpine un nou atac al adversarilor săi, 
care, fireşte că aveau să încerce iarăşi să pună mâna pe taina 
grozavei descoperiri. În primul rând, inginerul trimise după 
comisarul Minsal, care îşi făcu apariţia peste puţin timp, 
însoţit, de Hector, câinele său favorit. 

— După cât se pare, nu prea ţi-ai ţinut făgăduiala, domnule 
comisar! îl întâmpină inginerul, oarecum batjocoritor. Deşi m- 
ai încredinţat că pot dormi liniştit, s-a întâmplat totuşi să fiu 
trezit din somn şi încă într-un chip foarte neplăcut... 

— Ce-i drept, aşa e, însă n-aveam încotro, căci altminteri 
am fi atras luarea aminte a ticăloşilor şi nu mai izbuteam să 
punem mâna pe ei, răspunse comisarul. 

— În sfârşit, asta nu mai are însemnătate acum, după ce 
lucrurile s-au întâmplat... Mai bine, să-ţi spun despre ce o 
vorba... 

Şi bătrânul îi povesti cum fusese atacat în laboratorul său, 
fără să pomenească ceva despre misterioasa sa convorbire 
telefonicii, datorită căreia izbutise să împiedece furtul 
planurilor. 

Polițistul clătină capul, nedumerit, apoi zise: E 

— După cât se pare, trebuie să fie ceva la mijloc... In orice 
caz, vă rog să rămâneţi aici câtva timp, căci n-aş vrea să 


— 126 — 


ştergeţi urmele, de care Hector o fi având nevoie ca să-mi 
dea ajutor în cercetările mele... 

Spunând asta dezlegă câinele şi acesta porni prin colţurile 
încăperii, mirosi podeaua, apoi se îndreptă spre dulăpaşul de 
fier şi se întoarse iarăşi la uşă, ţinând în gură o batistă albă, 
de mătase. Polițistul se plecă spre inteligentul animal şi-i 
scoase batista dintre colţi. 

Henny privi cu ochi holbaţi spre bucata de mătase, apoi se 
apropie de câine, care începu să mârâie. 

— Ce s-a întâmplat, Henny? întrebă Kraza, în şoaptă. 

— Nu... nimic, unchiule! bâigui fata, pălind. Mi s-a părut 
numai. 

Polițistul băgă de seamă tulburarea tinerei. 

— Cunoşti batista asta, domnişoară? întrebă el, arătându-i- 
O. 

— Nu, domnule comisar! răspunse Henny, care izbutise să- 
şi recapete calmul. 

— Nici dumneata, domnule inginer? urmă polițistul, 
adresându-se bătrânului Kraza. 

Acesta luă batista în mână, o privi din toate părțile, apoi o 
înapoie comisarului: 

— Nu, nici eu n-o cunosc! 

Polițistul îi străpunse pe amândoi cu privirea şi, după cât se 
părea, nu dădu crezare niciunuia din ei. 

— Carevasăzică, nu ştiţi a cui e? zise el. Fără îndoială că 
aparţine unui străin... spărgătorului, probabil! 

Zicând acestea, împături cu grijă batista, apoi o vâri în 
buzunarul de la piept. 

— Domnule Kraza, spune-mi, te rog, cine mai are, în afară 
de dumneata, cheile laboratorului şi dulăpaşului de fier? 

Bătrânul rămase o clipă pe gânduri, apoi răspunse: 


— Fiul meu. 
— Aşa! Nu cumva le mai are şi altul? 
— Nu. 


— Atunci, aş dori să vorbesc cu fiul dumitale. 
— Nu e acasă, mărturisi bătrânul, oarecum încurcat. 
Polițistul aruncă o privire pe ceas: 


— 127 — 


— E ora trei şi jumătate! Unde-o fi băiatul atât de târziu? 

— Nu te înţeleg defel, domnule comisar! răspunse 
inginerul, cu glas ridicat. Doar n-ei fi având vreo bănuială 
împotriva fiului meu? 

— Îți atrag atenţia ca sunt aici în exerciţiul funcţiunii, 
domnule inginer! zise polițistul, foarte liniştit. Aşadar, am 
dreptul să fac orice, fără să fiu obligat să dau lămuriri... Unde 
e fiul dumitale? 

— i-am spus doar că nu o acasă! 

— Asta am auzit, dar vreau să ştiu unde e! 

— Din păcate, nu sunt în măsură să-ţi răspund la această 
întrebare, căci nu ştiu nici eu unde se află fiul meu în clipa de 
faţă... Cred că e destul de mare, ca să nu fie nevoit să-mi dea 
socoteală asupra plimbărilor sale nocturne! 

— În cazul acesta, mă văd silit să-i perchiziţionez odaia... 
Vă rog să mi-o arătaţi! 

— Domnule comisar, purtarea dumitale mă jigneşte... Te-aş 
ruga... 

— Îți atrag luarea-aminte că, calitatea dumitale de părinte, 
cât şi situaţia socială de care te bucuri, nu au nicio înrâurire 
asupra mea, îi curmă vorba comisarul Minlas. Eu nu mă las 
călăuzit decât de principiile mele şi de aceea te-aş ruga să nu 
te amesteci în cercetările pe care vreau să le întreprind. 

În cele din urmă, bătrânul îşi dădu seama că orice 
împotrivire ar fi zadarnică, astfel că arătă comisarului odaia 
fiului său. 

Minlas pătrunse în încăpere şi încuie uşa după el, în vreme 
ce câinele se întinse în faţa acesteia. 

După ce scotoci printre hârtiile şi cărţile tânărului inginer, 
Minlas cercetă dulapul de haine, dar negăsind nimic suspect, 
părăsi încăperea şi se duse în sufragerie, unde Henny şi 
unchiul ei păreau zdrobiţi cu desăvârşire. 

— Spune-mi, te rog, domnule Kraza, are fiul dumitale vreun 
smoching? întrebă comisarul. 

— Fireşte! 

— Atunci, bănuiala mea e întemeiată, căci smochingul 
lipseşte din dulap. După toate probabilitățile, batista 


— 128 — 


aparținuse de smoching şi, afară de asta, cheile laboratorului 
şi dulăpaşului nu sunt în odaie, ceea ce înseamnă că le are la 
el. 

Inginerul Kraza se ridică de pe scaun. Părea îmbătrânit cu 
zece ani şi bandajul din jurul capului încărunţit îi dădea o 
înfăţişare de martir. Abia ţinându-se pe picioare, bătrânul se 
apropie de poliţist şi zise cu glas slab: 

— Domnule comisar, crezi într-adevăr... că fiul meu... a fost 
aici astă noapte? 

Reprezentantul forţei publice ridică din umeri, cu nepăsare. 

— În cariera mea îndelungată mi-a fost dat să văd multe 
lucruri, domnule inginer. Cine ştie ce născocesc oamenii, cine 
ştie ce-i îndeamnă să comită unele fapte, care s-ar părea cu 
neputinţă la prima vedere?... De altminteri, chiar dumneata 
mi-ai spus că numai el are cheile! adăugă Minlas, cu înţeles. 

— Şi ce ai de gând să faci acum! 

— Deocamdată, sunt hotărât să aştept înapoierea fiului 
dumitale. 

Zicând acestea, comisarul se aşeză într-un fotoliu şi-şi 
aprinse o ţigară. 


Vera Ulkitzki şi tânărul inginer se înapoiau spre separeul 
lor, dar rămaseră locului la intrarea acestuia. Înaintea lor se 
afla Klonitzki, care stătea cu spatele spre sală. 

— Vă rog să mă iertaţi că am zăbovit atâta! zise el, când 
dădu cu ochii de cei doi. Acum, mă simt mult mai bine! 

Vera aţinti o privire întrebătoare asupra lui Klonitzki, al 
cărui chip era mai palid ca de obicei şi părea îngrijorat, nervos 
chiar. La rândul său, rusul sfredeli cu privirea pe tovarăşa lui, 
însă nu izbuti să ghicească ce se petrece în sufletul ei. 

— Sper că soţia mea nu s-a plictisit în timpul lipsei mele? 
zise el, întinzând mâna sub masă şi strecurând Verei cele 
două chei. 

Ea înţelese gândul lui şi luă cheile, deşi un fior îi străbătu 
trupul la această atingere. 

— În timpul dansului vei vâri cheile în buzunăraşul de la 
piept, îi vei lua batista mea, apoi vom părăsi localul! urmă 


— 129 — 


Klonitzki, pe ruseşte. 

După aceea se întoarse iar spre Victor: 

— Sper că nu mi-ai luat în nume de rău că am schimbat cu 
soţia mea câteva cuvinte în limba noastră maternă? zise el, 
politicos. Crede-mă, am făcut-o din obişnuinţă... 

În acea clipă, orchestra începu să cânte iarăşi un tango, 
astfel că lucrurile trecură neobservate şi Victor se adresă 
frumoasei rusoaice: 

— Îmi acordaţi şi dânsul acesta, stimată doamnă? 

Vera încuviinţă din cap şi, pe când îi punea mâna pe umăr, 
izbuti să-i strecoare cheile în buzunar, fără ca tânărul să bage 
de seamă ceva. După puţin timp, scoase batista lui Klonitzki 
din buzunăraşul dansatorului şi, mototolind-o, o ţinu ascunsă 
în palmă. 

— Aşadar, mâine la cinci? întrebă ea, în şoaptă. 

— Da, la cinci... Aştept de pe acum întâlnirea noastră, care 
sper că va pricinui amândurora o bucurie la fel de mare... 

— Da, sper şi eu... Acum, însă, trebuie să mă înapoiez 
acasă... Nu încerca să ne reţii şi, mai ales, lasă-ne să plecăm 
singuri... 

Victor clătină capul în semn de încuviinţare. 

Între timp Klonitzki plătise socoteala şi, la înapoierea celor 
doi tineri, îi şi aştepta în picioare, ţinând blana Verei. 

— Nu te supăra, domnule Kraza, dar trebuie să ne ducem 
acasă! zise el. Ştii doar că suntem aici în vilegiatură sau, mai 
bine zis, am venit să ne odihnim, astfel că trebuie să ducem 
un trai cât mai liniştit. 

Rusul se sili să zâmbească, dar nu izbuti să facă decât o 
strâmbătură, apoi adăugă, politicos: 

— De altminteri, avem acelaşi drum... 

Se vedea cât de colo însă, că ar fi preferat să nu-i 
însoţească. 

— Nu vă supăraţi, dar aş vrea să-mi continui petrecerea, 
răspunse Victor, spre marea bucurie a vecinului său. Ştiţi doar 
că nu prea ies seara în oraş, aşa că mă voi folosi de prilej ca 
să-mi scot pârleala pentru timpul cât am stat închis în casă. 

Îşi luă rămas bun de la cei doi ruşi, care părăsiră localul, 


— 130 — 


dar nu mai rămase nici el multă vreme, ci porni agale spre 
casă. 
La răsărit, se şi iviseră cele dintâi raze ale soarelui... 


În tot timpul drumului, Klonitzki şi Vera nu schimbată nicio 
vorbă fiecare privind îngândurat pe fereastra maşinii, care-i 
ducea spre casă. In cele din urmă, însă, Vera nu mai putu să 
rabde această tăcere apăsătoare. 

— De ce nu vorbeşti, tovarăşe? zise ea, cu glas mustrător. 
Sau, nu cumva socoti că nu mă interesează cele ce ţi s-au 
întâmplat? 

— Am dat greş... restul nu te priveşte! răspunse Klonitzki 
morocănos. 

— Ascultă-mă, de ce nu i-ai înapoiat batista? întrebă ea, 
deoarece se temea că aceasta avea o mare însemnătate în 
evenimentele ce urmau să se producă în curând. 

— Pe semne că aşa am socotit eu cu cale! se răsti Klonitzki. 

Tăcerea se aşternu iarăşi între cei doi. 

— Mâine la cinci... mâine la cinci... mâine la cinci! repeta în 
gând Vera necontenit. 

Nu ştia nici dânsa ce avea să-i aducă această întâlnire, 
totuşi nădăjduia că ea îi va dura puntea spre altă viaţă, şi o va 
ajuta să iasă din mocirla în care o cufundase cruzimea 
oamenilor setoşi de sânge. Vera Ulkitzki dorea cu aprindere 
să cunoască şi ea bucuriile dragostei, să simtă lângă dânsa 
un om iubit, care s-o răsplătească de tot ceea ce îndurase 
până acum. Un glas lăuntric, îi şoptea că a doua zi avea să se 
întâmple ceva, dar ce anume nu ştia nici dânsa... 

În timpul acesta, maşina se opri în faţa casei lor şi Klonitzki 
porni înainte, descuie uşa şi aprinse lumina în salonaş. 

Cu pălăria trasă peste ochi, cu un muc de ţigaretă în colţul 
gurii, Pankratoff moţăia într-un scaun. Auzind paşii lor, 
agentul deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt şi duse mâna 
la gură, pentru a-şi acoperi căscatul. 

— Drace, dar mult aţi mai zăbovit! mormăi el. Ei, tovarăşe, 
am dat greş, nu e aşa? 

— Şi asta ştii deja? 


— 131 — 


— Fireşte! Cine crezi că a tăiat firele telefonice? 

Vera tresări. Aşadar casa inginerului fusese izolată? 
Tovarăşul ei o privi cu coada ochiului, dar nu izbuti să 
descopere pe faţa ei nici cea mai mică urmă de tulburare. 

— Te-am urmărit când ai plecat din local, îndreptându-te 
spre locuinţa inginerului Kraza, continuă agentul. Ştiam că la 
ora aceea târzie nu te duci să-ţi feliciţi vecinii de ziua lor 
onomastică! Am făcut şi eu ce am putut, dar în zadar... Păcat, 
mare păcat! Un asemenea prilej nu se mai iveşte a doua 
oară... 

— Crezi, tovarăşe Pankratoff? întrebă Klonitzki, batjocoritor. 
Ce ai spune dacă ai afla că am tiparele celor două chei? 

— Ştiu că le ai. 

— Şi asta ştii? 

— Fireşte! N-o să-mi iei în nume de rău dacă am scotocit 
niţel prin sertarele dumitale... Am făcut-o numai fiindcă mă 
plictiseam, crede-mă! adăugă Pankratoff, izbucnind în râs. Din 
păcate, n-ai decât cărţi nemţeşti şi franţuzeşti, pe care nu le 
puteam citi fiindcă nu cunosc limbile astea, apoi nu voiam să 
aprind lumina... Dar, ia spune-mi, tovarăşe, de ce laşi tiparele 
pe deasupra? Nu te gândeşti că s-ar putea întâmpla să 
primeşti într-o bună zi şi vizita celor de la poliţie? 

— N-am mai avut vreme să le ascund, căci trebuia să-mi 
curăţ hainele, care erau într-un hal fără hal. 

— Aha, acum înţeleg!... De altminteri, am să vă părăsesc, 
căci nu mai am ce mai căuta aici! Socot că planul nostru s-a 
dus pe gârlă... atât de uşor nu mai pătrunzi dumneata în casa 
de alături. Cea mai bună dovadă e că un comisar s-a şi aciuit 
în casă de câteva ceasuri... 

Şi, fără să-şi ia rămas bun, agentul se depărtă liniştit. 

— Noapte bună! zise Vera către tovarăşul ei, străduindu-se 
să-i zâmbească prietenos, căci voia cu tot dinadinsul să-i 
câştige încrederea, măcar pentru câtva timp. 

— Noapte bună! răspunse el, cu răceală, fără s-o 
învrednicească măcar cu o privire. 

Şi, privind gânditor spre tiparele în ceară ale celor două 
chei, adăugă: 


— 132 — 


— De altminteri, n-o să mai trebuiască să te întâlneşti cu 
Kraza. 

— Nu? făcu ea, surprinsă. Şi de ce? 

— Pentru că nu mai avem nevoie de el! M-ai înţeles?... 
Afară de asta, te-aş ruga să nu pleci de acasă câteva zile, căci 
s-ar putea întâmpla să fim nevoiţi să ne înapoiem la Moscova 
pe neaşteptate sau, dacă asta nu ne izbuteşte, să fugim în 
Franţa... 

Şi, fără să-i dea vreo lămurire, Klonitzki se îndreptă spre 
odaia lui şi încuie uşa după el. 


316. O bănuială grozavă 


Victor Kraza deschise poarta, străbătu liniştit aleea 
prunduită, apoi intră în vestibul. 

In acea clipă, Hector, câinele comisarului, se năpusti spre el 
şi-l înhăţă de mânecă. Speriat, tânărul încercă să-l alunge, dar 
animalul nu se clinti din loc şi-şi înfipse colții în braţul 
inginerului. 

Comisarul Minlas ieşi din sufragerie, iar îndărătul lui, Victor 
zări trupul gârbovit al tatălui sau, cu capul bandajat şi chipul 
palid. 

— Hector, vin’ aici! strigă polițistul, trăgând animalul 
deoparte. 

Acesta se împotrivi, însă, din răsputeri şi începu să latre cu 
furie. 

— Ce se petrece aici? întrebă Victor, cu chipul 
înspăimântat. Tată, ce-i cu tine? 

— Te rog să mă urmezi! răspunse comisarul, cu glas 
poruncitor, în locul bătrânului inginer. 

— Vreau să ştiu ce înseamnă toate astea! se răsti Victor. 

— Tocmai de aceea te şi rog să mă urmezi, domnule 
Kraza... Trebuie să lămurim ce s-a întâmplat! 

Victor porni în urma poliţistului fără să-şi scoată pardesiul. 

— Fiţi, vă rog, atât de buni şi lăsaţi-ne singuri câteva clipe, 
zise Minlas adresându-se bătrânului şi nepoatei sale. 

Cei doi se supuseră. 


— 133 — 


— Cunoşti batista asta de mătase, domnule Kraza? întrebă 
comisarul, scoţând-o din buzunar. 

Victor o luă în mână şi o privi cu luare-aminte. 

— Fireşte c-o cunosc! E doar batista mea! 

— Asta bănuiam şi eu!... Dar unde sunt cheile de la 
laborator şi de la dulăpaşul de oţel? 

Tânărul vâri mâna în buzunarul smochingului apoi depuse 
pe masă cele două chei. 

— Ai dat cheile cuiva domnule Kraza? urmă comisarul. 

— Nu, nu le-am dat nimănui. 

— Aha, cu alte cuvinte dumneata eşti singurul care se 
poate folosi de aceste chei? 

— Da! 

— Şi n-au fost în mâini străine nici astă-noapte? 

— Nu! 

— Spune-mi, te rog, crezi că s-ar putea face două chei la fel 
cu astea, sau că laboratorul sau dulăpiorul de fier ar putea fi 
deschis cu ajutorul unei chei universale? Dumneata, ca 
inginer, îţi dai mai bine seama de asta... 

— Cu neputinţă! răspunse Victor, fără să stea la gânduri. 
Broaştele sunt prea complicate... Dar nu înţeleg defel... 

— Ai puţină răbdare şi ai să înţelegi totul, domnule Kraza! îi 
curmă vorba comisarul. Spune-mi te rog, de unde vii acum? 

— De la Trocadero. 

— Ai fost singur acolo? 

— Nu. 

— Cine te-a însoţit? 

— Nu pot să răspund la aceasta întrebare. 

— Şi de ce mă rog? 

— Pentru că n-aş vrea ca prietenii mei să fie cicăliţi de 
întrebările dumitale stăruitoare, domnule comisar! 

— Hm, aşa vasăzică! Nu vrei să-ţi trădezi tovarăşii, astfel că 
iei toată vina asupra dumitale. 

— Ce vină? 

— la te uită, faci ca şi cum n-ai şti nimic! 

— Domnule comisar... cred că nu eşti în toate minţile! 

— Ţi-ai dori din toată inima să mă vezi la balamuc, dar asta 


— 134 — 


nu se poate, dragul meu! 

— Îmi cer scuze că te-am jignit! murmură Victor, abia 
izbutind să-şi stăpânească tulburarea. Domnule comisar, nu 
mă mai chinui, spune-mi ce s-a întâmplat aici! 

— Bine, am să-ţi împlinesc dorinţa. Astă-noapte un 
necunoscut - acest cuvânt fu rostit cu ton apăsat - a tăiat 
firele telefonice care duc în casa tatălui dumitale, apoi s-a 
strecurat în laborator cu gândul de a fura planurile şi 
însemnările ascunse în dulăpiorul de oţel. Din fericire, 
glontele tatălui dumitale l-a împiedicat să-şi ducă planul la 
îndeplinire. După o luptă înverşunată, de pe urma căruia 
bătrânul s-a ales cu o rană la cap, individul s-a făcut nevăzut, 
înainte de a izbuti să pună mâna pe planuri. Constat cu multă 
surprindere însă, că răspândeşti şi dumneata acelaşi miros 
pătrunzător de alcool, pe care tatăl dumitale l-a simţit din 
gura spărgătorului. Şi ceea ce e şi mai ciudat, batista 
dumitale a fost găsită în laborator, iar cheile, pe care individul 
le-a luat cu el, se află în stăpânirea dumitale... Deoarece 
dumneata, însuţi mi-ai mărturisit că n-ai dat nimănui aceste 
chei, reiese foarte lămurit că... 

— Ce... ce vrei să spui? strigă Victor, privind spre comisar 
cu ochii holbaţi. Dumnezeule, nu cumva bănuieşti... că?... 

— ...ai fost aici astă-noapte! completă Minlas, foarte liniştit. 

— Eu? strigă tânărul, pradă unei tulburări fără seamăn. 

Câinele începu să mârâie, încredinţat că stăpânul său e 
ameninţat de vreo primejdie. 

— Da, dumneata! încuviinţă Minlas. 

— Eşti nebun de-a binelea! 

— Defel! Nu-i vorbă, mi-ai mai spus aste o dată! Uite ce e 
domnule Kraza! Până acum ştiam că eşti inginer, dar nu 
bănuiam că ai şi talent pentru teatru... drept să-ţi spun, meriţi 
felicitări, căci joci foarte bine... 

Victor se năpusti spre uşă. 

— Tată! Henny! strigă el, din răsputeri. 

Părea strigătul deznădăjduit al unui om care e ameninţat să 
fie înghiţit de valuri, sau care e prăvălit de pe o stâncă înaltă 
într-o prăpastie fără fund. 


— 135 — 


Bătrânul inginer şi nepoata lui intrară în încăpere. 

— Tată, strigă Victor, cuprinzând mâinile reci ale părintelui 
său, omul acesta - şi arătă spre comisar cu un gest 
dispreţuitor - omul acesta bănuieşte că eu am fost acela care 
a pătruns în laborator astă-noapte!... Henny, auzi, Henny! 
urmă el, aţintind spre verişoara sa o privire imploratoare. Ei, 
de ce nu răspundeţi?... Oare n-aţi auzit ce v-am spus? 

— Fiul dumitale e un actor minunat, domnule Kraza! zise 
comisarul, zâmbind. 

Bătrânul îşi veni în fire şi dragostea părintească îi însufleţi 
iarăşi inima împietrită de întâmplarea prin care trecuse. 

— Domnule comisar, nu-ţi dau voie să vorbeşti astfel 
despre fiul meu! răspunse bătrânul, cu asprime. Sunt 
încredinţat că e o greşeală la mijloc... fiul meu e nevinovat! 

— Ei, dacă ne-am lua noi după părerile părinţilor 
spărgătorilor, atunci toate închisorile ar rămâne goale, iar 
judecătorii ar muri de foame! zise comisarul, zâmbind. Ce 
Dumnezeu, doar nu există părinţi care să aducă învinuiri 
copiilor lor... 

— Domnule comisar, repet că sunt încredinţat de 
nevinovăția fiului meu! Şi apoi, dacă nu izbuteşti să pui mâna 
pe adevăratul făptaş, mai bine lasă lucrurile baltă! 

— |mi pare rău şi cu tot respectul pe care-i am pentru 
dumneata, domnule Kraza, n-am să-ţi pot urma sfatul!... De 
altminteri, apropie-te de fiul dumitale şi vezi dacă mirosul 
care duhneşte din gura lui nu e la fel ca al necunoscutului, 
care te-a doborât în laborator! Batista aparţine şi ea fiului 
dumitale, lucru pe care l-a mărturisit el însuşi. Afară de asta, 
cheile au rămas mereu în stăpânirea lui şi - ceea ce Îi 
împovărează situaţia şi mai mult - refuză cu îndârjire să 
destăinuie numele acelora cu care a fost împreună astă- 
noapte. 

— Cu toate astea, sunt încredinţat că fiul meu e străin de 
cele întâmplate aici! stărui bătrânul. Domnule comisar, te-aş 
ruga să ne laşi singuri... 

— Bine, mă duc! Dumneata, însă - comisarul se întoarse 
spre Victor - dumneata trebuie să mă urmezi, domnule 


— 136 — 


Kraza... Fireşte că te vei înapoia acasă numaidecât, dacă 
nevinovăția dumitale iese la iveală. Pentru asta, însă, avem 
nevoie de dovezi mai precise decât afirmaţiile tatălui 
dumitale... 

De astă dată, bătrânul nu se mai putu stăpâni. 

— Bine, dar nu vrei să pricepi că prin arestarea fiului meu 
îmi primejduieşti descoperirea? strigă el, scos din sărite. Iți 
atrag atenţia că te pui în conflict cu Ministerul de Interne şi 
atunci zbori din slujbă! Şi dacă vrei să fiu şi mai lămurit, află 
că cu însumi am să port de grijă să fii dat afară. 

Acest argument potoli niţel râvna comisarului, care începu 
chiar să şovăie. 

— Dar nu-mi poţi cere să-l las în libertate pe fiul dumitale, 
cât timp sunt încredinţat de vinovăția lui... _ 

— Ba ţi-o cer! stărui bătrânul, cu glas poruncitor. Imi iau eu 
răspunderea că fiul meu nu va părăsi oraşul, înainte de a se fi 
lămurit totul! În afară de asta, el va fi în orice clipă la 
dispoziţia dumitale, astfel că-ţi poţi urma cercetările 
nestingherit. 

Polițistul rămase pe gânduri, căci ştia că toată această 
afacere, care era într-o oarecare legătură eu invenţia 
inginerului Kraza, trebuia lămurită în aşa fel ca să nu 
stârnească vâlvă. 

— Bine, dacă aşa stau lucrurile, mă supun! răspunse el, 
după un răstimp. Îţi atrag atenţia însă, domnule inginer, că te 
ţin răspunzător, dacă fiul dumitale părăseşte oraşul! Va trebui 
să semnezi şi o declaraţie în acest sens! 

— N-am nimic împotrivă! încuviinţă bătrânul răsuflând 
uşurat. 

Minlas legă câinele de cureluşă, se înclină respectuos 
înaintea inventatorului şi a nepoatei sale, apoi părăsi casa 
fără să-l mai învrednicească pe Victor măcar cu o privire. 

La oarecare depărtare de locuinţa lui Kraza, un tânăr se 
desprinse din umbra copacilor şi se apropie de comisar. 

— Ascultă-mă, Pohl, zise acesta din urmă, supraveghează 
necontenit pe tânărul Kraza, care n-are voie să plece din oraş. 
Urmăreşte-l pas cu pas şi bagă de seamă cu cine se 


— 137 — 


întâlneşte! M-ai înţeles? 

— Da, domnule comisar! 

Tânărul agent rămase la pândă în preajma locuinţei 
inginerului Kraza. 


După plecarea comisarului, bătrânul se înapoie în birou, 
fără să ia în seamă pe fiul său, care privi nedumerit în urma 
lui. Henny se retrase şi ea în odaia ei, încuind uşa după 
dânsa. 

Ocolit de toţi, rămânând singur în încăperea vastă, în care 
pendula îşi urmă tic-tacul ei monoton, Victor se simţi cuprins 
de nelinişte. Luând o hotărâre, porni cu paşi şovăitori spre 
odaia tatălui său, căci nu mai putea să îndure această tăcere 
apăsătoare. 

Rămase pe gânduri câteva clipe, apoi bătu la uşă. 

Deşi nu primi niciun răspuns, apăsă pe clanţă şi intră în 
odaie. Bătrânul stătea la birou, cu spatele spre uşă şi, 
acoperit de speteaza înaltă a fotoliului, nu i se vedea decât 
bandajul alb din jurul capului şi câteva şuviţe din părul său 
cărunt. 

— Tată! 

Victor se apropie de părintele său şi-l apăsă încetişor pe 
umăr. Bătrânul tresări, dar fiul său înţelese disprețul şi 
spaima pricinuită de această atingere. 

— Tată, spune-mi, şi tu mă socoţi vinovat? 

Abia acum se uită bătrânul în ochii fiului său şi o tristeţe 
adâncă se întipări pe chipul lui palid. 

— Da, şi eu te socot vinovat, răspunse el. 

Victor se dădu înapoi, îngrozit. Aceste cuvinte i se păreau 
cele mai înfiorătoare din câte auzise în viaţa lui. 

— Da, sunt sigur de ceea ce spun! urmă bătrânul, cu 
hotărâre. Nu aveam decât un singur ţel în viaţă: fericirea ta! 
De câte ori te-am legănat în braţe, nopţi întregi, în vremea 
când răposata ta mamă mai trăia! De câte ori nu m-am dus la 
lucru, fără să mă odihnesc noaptea! Am pus de-o parte ban 
cu ban, am renunţat la orice plăceri, numai ca să-ţi pot 
asigura un viitor lipsit de griji. Şi, când colo, ce am crescut?... 


— 138 — 


Un spărgător! 

— Tată! 

— Taci! Mă răneşti spunându-mi astfel! Nu mai lipsea mult 
şi m-ai fi ucis... ai fi luat viaţa aceluia care te-a adus pe 
lume... dar pe semne că soarta a hotărât să mai văd, acum, la 
bătrâneţe, ruşinea mea şi a fiului meu!... Ah, mai bine m-ai fi 
omorât, Victor! Dacă ai putut să ridici mâna împotriva mea, 
atunci ar fi trebuit să ai şi curajul să izbeşti mai cu putere!... 
Dumnezeule, cu ce ţi-am greşit, de m-ai pedepsit atât de 
crud!? exclamă bătrânul, ascunzându-şi faţa în mâini şi 
începând să plângă cu amar. 

Era pentru prima dată în viaţă când Victor îl vedea pe tatăl 
său plângând. Aproape fără să-şi dea seama, tânărul 
îngenunche lângă fotoliu şi, luând mâinile umede de lacrimi 
ale părintelui său, le acoperi cu sărutări. 

— Tată! strigă el, deznădăjduit. Tată, dă-ţi seama ce spuli!... 
Sunt doar fiul tău, Victor... 

— Ai fost! Astăzi eşti un străin!... Pleacă, mi-e teamă de 
tine!... Pleacă, Victor, lasă-mă singur! 

Tânărul se ridică şi porni spre uşă, de-a-ndăratelea, căci nu 
cuteza să-şi desprindă privirile de la tatăl său. 

În cele din urmă, însă, părăsi încăperea şi se îndreptă spre 
odaia verişoarei sale. 

Bătu în uşă, dar nu primi niciun răspuns. Sfâşiat de durere, 
tânărul începu să izbească cu pumnii în uşă, strigând: 

— Henny, trebuie să mă asculţi, altminteri va fi prea târziu! 
Bagă de seamă, nu mai am ce pierde! 

Henny descuie uşa şi-l lăsă înăuntru. 

— Ascultă-mă, Henny, vreau să aflu un singur lucru... unul 
singur! murmură el. Ştiu că mă urâăşti, pentru că ţi-am 
spulberat nădejdile, pentru că te-am înşelat în năzuinţele 
tale... dar vreau să ştiu dacă şi tu mă socoţi vinovat! 

Ochii-i holbaţi de spaimă se aţintiră asupra verişoarei sale, 
părând că vrea să-i smulgă răspunsul mai repede. 

Tânăra, însă, întoarse capul, fără să scoată o vorbă. 

— Henny! strigă el, cuprinzându-i mâinile. Henny, trebuie 
să ştiu... trebuie să-mi răspunzi! 


— 139 — 


— Da, şi eu te socot vinovat! răspunse fata încet, dar cu 
hotărâre în glas. 

— Bine, dar de ce crezi asta? 

— Pentru că totul e împotriva ta! Pentru că batista pe care 
ţi-am dăruit-o eu, a fost găsită în laborator... pentru că - de 
astă dată ea îl privi cu ură şi compătimire, în acelaşi timp - 
pentru că ai păşit pe o cale greşită! 

— Vasăzică şi tu mă învinuieşti? bâigui Victor, îndreptându- 
se spre odaia lui, cu paşi şovăitori. 

Şi, aşa cum era, în smoching şi guler tare, se prăbuşi pe 
pat, unde rămase nemişcat multă vreme, până ce căzu într- 
un somn adânc. 


317. Drama din pădure 


Gertrud, fiica fermierului Majak, trase cu urechea, căci abia 
mai avea răbdare să aştepte plecarea mamei sale în satul 
apropiat. 

In cele din urmă femeia porni la drum, în timp ce Majak se 
duse să-şi facă somnul de după-amiază. 

Cu şalul pe umeri, frumoasa ţărancă ieşi din casă în vârful 
picioarelor, ocoli staulul, apoi sări gardul scund şi o luă la 
goană pe câmp, căci şi zărise semnele de bucurie ale aceluia 
care o aştepta lângă stejarul găunos de la marginea pădurii, 
unde era locul lor de întâlnire. 

Gâfâind, tânăra, căzu în braţele iubitului. 

— Abia am izbutit să scap... Ştii doar că părinţii nu mă lasă 
din ochi nici măcar o clipă... 

„lubitul”, care nu era nimeni altul decât prea stimatul 
Potapoff, o cuprinse de mijloc şi porni cu dânsa spre inima 
pădurii, unde se aşezară pe trunchiul tăiat al unui arbore. 

Potapoff era foarte rău dispus în ultimul timp. Nu primise 
încă nicio veste din Brno, era complet izolat de ţara lui, singur 
pe pământ străin, între oameni străini - toate acestea Îl 
îngrijorau nespus şi-l făceau să vadă viitorul în culori tot mai 
negre. Dacă n-ar fi avut în apropierea lui această fetişcană cu 
cosiţe blonde, poate că s-ar fi lăsat copleşit cu totul de 


— 140 = 


gândurile sale triste. 

Totuşi, Potapoff nutrea pentru fată o dragoste aproape 
părintească. De altminteri, nici nu era de mirare, căci 
aviatorul se deosebea foarte mult de camarazii săi, care 
călcau adeseori alături de drumul drept. Toate aventurile sale 
de dragoste, toate „greşelile” lui în căsnicie erau oarecum 
nevinovate şi purtau trăsătura firii sale cinstite, căci Potapoff 
ţinea la soţia lui, o iubea pe „oacheşa” lui. De aceea nu-i 
venise niciodată gândul s-o părăsească şi să se însoare cu 
alta. 

Aici, în străinătate, se apropiase de rumena fetişcană, dar 
nici prin minte nu-i trecea să se atingă de acest boboc pe 
jumătate înflorit. Se bucura, la vederea ei, la auzul glasului ei 
melodios - dar atâta tot. 

Potapoff nu era dintre oamenii care caută să distrugă 
asemenea flori. Nu, el se apropia numai de acelea pe care le 
întâlnea în calea sa gata culese de alţii. Poate că de aceea se 
şi apropiau femeile de el cu atâta încredere? Ştiau, doar, că 
nu le aştepta nicio primejdie din partea lui! 

— la spune-mi, draga mea Trude, o să-ţi fie dor de mine 
când voi fi departe? 

— Da, o să-mi fie tare dor! Ştii, însă, că mi-ai făgăduit că la 
întoarcerea din Franţa ai să cobori iarăşi pe ogorul nostru... şi 
am să aştept cu nerăbdare să vii înapoi! 

— Da, ai să aştepţi! repetă aviatorul, care văzu în gând 
ferma lui Majak, la fereastra căreia această micuță cu ochi 
albaştri avea să aştepte zile întregi ivirea unui aeroplan pe 
cer... 

Inima i se strânse de milă. Ă 

— Eşti încă tânără, draga mea Trude! murmură el. In 
curând ai să găseşti un bărbat care trăieşte pe pământ şi o să 
te facă fericită. Noi, aviatorii, suntem nişte păsări călătoare, 
care îşi fac cuibul azi aici, mâine în alt loc... Şi, într-o bună zi, 
când se stârneşte o furtună puternică, atunci, scumpa mea, 
atunci... 

— Ei, ce se întâmplă atunci? întrebă ea, cu glas sugrumat 
de teamă. 


— 141 — 


— Atunci, mă prăbuşesc la pământ, pentru totdeauna... 

— Bine, dar aici ai coborât foarte frumos, tovarăşe 
Potapoff! 

— Abia acum înţeleg de ce nu izbutim să dăm de 
dumneata, nici eu nici tovarăşul Klonitzki, se auzi deodată un 
glas. g 

Cei doi tineri săriră în sus, speriați. In spatele lor se afla 
Pankratoff, care îi privea, zâmbind, cu mâinile în buzunare. 
Aproape fără să-şi dea seama, Gertrud se lipi de aviator, 
neliniştită, căci străinul vorbise într-o limbă pe care ea n-o 
pricepea defel. 

— Ce vrea omul acesta? întrebă ea, în şoaptă. 

Şi, spre mirarea ei, pilotul Potapoff răspunse celuilalt în 
aceeaşi limbă străină: 

— Tovarăşe, doar nu-mi poţi cere să stau în casă toată 
săptămâna! la încearcă şi dumneata! Să vedem, are să-ți 
placă? 

În clipa următoare, aviatorul tresări, fulgerat de un gând. 

„Unde am mai văzut eu chipul ăsta? se întrebă el, 
străduindu-se să-şi adune amintirile. Unde l-am mai văzut?...” 

— După cât se pare, ai căpătat mare curaj aici, în 
străinătate! zise agentul, cu glas batjocoritor. Fără îndoială că 
la Moscova nu te-ai fi încumetat să-mi vorbeşti pe un 
asemenea ton! Dar las' că în curând o să ne întâlnim acolo şi 
atunci o să ne putem urma convorbirea... 

„Ah, unde am mai văzut eu chipiul ăsta?” se întrebă 
Potapoff, necontenit. 

Deodată, un fulger îi străbătu mintea! Cei doi fraţi ai săi 
fuseseră închişi în temniţele Cekei din pricina acestui ticălos. 
Da, el era! 

— Trude, du-te repede acasă, vin şi eu numaidecât! şopti 
el, fetei. 

Aceasta simţi că nu e lucru curat la mijloc să şovăi câteva 
clipe. Potapoff se schimbase la faţă, iar glasul său părea de 
nerecunoscut. Văzând şovăiala tinerei, aviatorul repetă 
rugămintea, ceva mai stăruitor şi Trude porni în fugă de-a 
curmezişul ogorului. 


— 142 — 


— Câine, voiai să ne urmăm convorbirea în Moscova? strigă 
Potapoff, apropiindu-se de agentul cekist. Da, fireşte, vrei să 
faci şi cu mine ce-ai făcut cu fraţii mei! 

— Care fraţi? Ascultă-mă, nu te apropia prea mult, că eu nu 
ştiu de glumă! se răsti Pankratoff, scoțând revolverul din 
buzunar. 

Celălalt, însă, îl izbi cu piciorul te burtă, revolverul zbură 
cât colo şi, în vreme ce Pankratoff se prăbuşi gemând de 
durere, aviatorul se repezi spre armă şi izbuti să pună mâna 
pe dânsa. _ 

— Aşa, acum putem sta de vorbă! zise el foarte liniştit. In 
noaptea aceea, când am sosit aici, nu le am recunoscut 
fiindcă era întuneric. Acum, însă, ştiu cu cine am de-a face... 
Eşti Alexandru Froloff... un ucigaş! 

Pankratoff îşi dădu şi el seama că se afla înaintea unuia din 
fraţii victimelor sale, ceea ce îl făcu să-şi piardă stăpânirea de 
sine. Învingându-şi durerea, cekistul izbuti să se ridice în 
picioare, cu mare greutate. 

— Tovarăşe, lasă prostiile! murmură el, cu glas aproape 
rugător. Slujim doar amândoi aceluiaşi stăpân şi nu facem 
decât ceea ce ni se porunceşte! Tu trebuie să zbori, când aşa 
e ordinul... iar eu... eu trebuie să împuşc... 

— Minţi, nemernicule! Şi eu sunt comunist, dai până acum 
n-am ucis pe nimeni! Tu, însă, ai pus la zid mulţi oameni 
nevinovaţi, poate că ai şi uitat numărul lor!... Acum, însă, ţi-a 
sunat şi ţie ceasul din urmă! Aşează-te lângă copacul de colo! 
strigă Potapoff, cu glas puternic, care răsună în pădure. 

— Ascultă-mă, lasă prostiile! 

— Le las eu, n-avea grijă! Până una-alta, însă, execută 
ordinul! Hai, nu mai sta pe gânduri! Dacă nu te dau eu gata 
aici, mă dai tu gata, la Moscova... Aşadar, cară-te lângă 
copac! 

De astă dată, Pankratoff îşi dădu seama că e pierdut. Cu o 
sforţare supraomenească sări spre duşmanul său şi-l cuprinse 
de cap. În clipa următoare, însă, aviatorul îi puse arma în 
piept şi apăsă pe trăgaci. 

Se auzi o detunătură, care răsună până la mare depărtare, 


— 143 — 


apoi agentul scoase un geamăt şi se prăbuşi la pământ într- 
un lac de sânge. 

Potapoff îşi scoase şapca şi-şi şterse cu mâneca năduşeala 
de pe frunte, apoi privirile-i se îndreptară spre chipul celui 
împuşcat. 

Da, îşi răzbunase fraţii, spălase în sângele călăului moartea 
lor nevinovată. 

În cele din urmă, se aplecă asupra trupului neînsufleţit şi-l 
scotoci prin buzunare, unde găsi un portofel. Potapoff nu 
căuta bani, ci paşaportul duşmanului său de moarte. După 
multă căutare, îl găsi cusut în căptuşeala hainei. Cu degetele 
tremurând de tulburare, aviatorul îl deschise şi citi: 

„Alexandru Froloff, născut în satul Nisovca, din gubernia 
Arhangelsk, în anul 1891”. 

— Vasăzică, nu m-am înşelat! El e! murmură Potapoff, 
răsuflând uşurat. 

Apoi vâri paşaportul în buzunarul mortului şi târî cadavrul în 
inima pădurii, cale de vreun ceas, unde îl acoperi cu ramuri 
uscate şi se înapoie în căsuţa fermierului. 


318. Alungat din casa părintească 


Strigătele vânzătorilor de ziare răsunau pe străzile oraşului 
Brno, vestind tragica întâmplare petrecută în laboratorul 
inginerului Kraza: 

— „Ultima oră”, ediţie specială! Lupta cu spionii! Inginerul 
Kraza grav rănit! Bănuielile cad asupra unicului său fiu! 

Comisarul Minlas se plimba enervat prin biroul său şi 
strigătele vânzătorilor de ziare pătrundeau înăuntru pe 
fereastra deschisă. O gazetă, tipărită cu litere groase, se şi 
afla pe biroul său. 

— Ei drace, cum de s-au aflat toate astea? mormăi dânsul, 
înfuriat. Cine ştie ce o să mai iasă de aici?! 

In clipa aceea se auzi o bătaie în uşă. 

— Intră! strigă Minlas, supărat. 

Un omuleţ gras, cu faţa roşie, îşi făcu apariţia în încăpere. 
Era Knopp, reporterul ziarului „Ultima oră” şi cel mai vesel şi 


— 144 = 


cunoscut om din oraş. 

— M-aţi chemat, domnule comisar, şi, fireşte, că n-am 
şovăit o clipă să mă supun ordinului dumneavoastră, zise 
reporterul, înclinându-se. După cum ştiţi, Knopp e înaintea 
tuturor... înaintea tuturor camarazilor săi! 

— Dracu’ să te ia, Knopp! 

— Când? 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine! 

— De acord, domnule comisar! Sunt gata să vă execut 
ordinul, căci Knopp trebuie să fie şi de astă dată înaintea 
celorlalţi! 

— Te sfătuiesc să laşi astăzi glumele proaste! mormăi 
comisarul. Nu-ţi dau pe ele niciun ban! 

— Dumneavoastră sunt gata să vă furnizez oricând un 
transport de glume gratis. De altminteri, nici nu mă dau în 
vânt după bani, aşa cum vă închipuiţi poate dumneavoastră... 

— Ascultă-mă, Knopp, dumneata ai scris în gazetă toate 
astea? îi curmă vorba comisarul, arătând spre ziarul de pe 
masă. 

— Fireşte, cine altul să le fi scris? răspunse omuleţul, cu 
mândrie. Am ticluit-o bine, nu e aşa? 

— la spune-mi, Knopp, de unde ştii toate astea? Hai, 
mărturiseşte, nu mai sta pe gânduri! 

Reporterul zâmbi, plin de înţeles. 

— Ştiţi, domnule comisar, când bunul Dumnezeu l-a creat 
pe tata Adam, nu ştia câte urechi să-i dea... Ei bine, pe atunci 
eu aveam deja două urechi, aşa că nu-i de mirare că aud 
orice zgomot... Dacă domnul comisar Minlas instruieşte un 
caz interesant, Knopp a şi aflat despre ce e vorba, înainte ca 
dumneavoastră să fi luat afacerea în cercetare... 

— Bine, dar spune-mi în ce chip ai aflat ştirea! Nici nu-ţi 
trece prin minte ce pagubă mi-ai făcut cu flecăreala dumitale. 

— Şi eu, care credeam c-o să vă aducă foloase! Eram sigur 
că numai astfel vom izbuti să alungăm spionii din oraşul 
nostru! 

— Knopp! 

— Aici sunt! 


— 145 — 


— Asta o văd şi eu, dar poate că am să te trimit într-un loc 
mai puţin plăcut, dacă nu vrei să-mi răspunzi la întrebare. 
Spune-mi, cum ai aflat despre cele întâmplate? 

— Domnule comisar, chestia e atât de simplă, încât n-aş 
vrea să vă pricinuiesc o dezamăgire... 

— Ascultă-mă, vreau neapărat să ştiu cum ai aflat ştirea! 

— Ei, dacă ţineţi cu tot dinadinsul, cu plăcere! In primul 
rând, nu prea e recomandabil ca un comisar să-şi aibă biroul 
la parter şi, mai ales, să lase fereastra deschisă în timpul 
lipsei sale... Dar şi mai rău e când uită să-şi încuie sertarele, 
în care se află un raport gata întocmit! 

— Vasăzică ai fost în biroul meu? 

— Da, înaintea tuturor, domnule comisar! răspunse 
reporterul, plin de mânarie. 

— Când? 

— În vreme ce luaţi dejunul la „Filip cel şchiop”... Nu cumva 
doriţi să ştiţi şi ce aţi mâncat astăzi? 

Comisarul se uită la el, mirat. 

— Al dracului să fiu, dacă-mi amintesc... 

— Eu, însă, n-aş vrea să fiu al dracului, pentru că ştiu ce aţi 
mâncat, domnule comisar! Două felii de unt cu pâine, un 
cârnat de purcel şi un ţap cu bere... 

— la spune-mi şi mie, la ce ţi-a folosit amănuntul ăsta, 
Knopp? 

— Ehei, mi-a folosit, şi încă foarte mult!... Când cercetaţi un 
caz şi n-aţi izbutit încă să-i daţi de rost, atunci sunteţi prost 
dispus şi n-aveţi poftă de mâncare, aşa că vă mulţumiţi cu o 
ţuică sau un pahar cu bere. Când aflu, însă, că aţi mâncat 
ceva, sunt sigur că aţi lămurit o chestiune încâlcită şi, atunci, 
nu-mi găsesc răgaz, până nu aflu despre ce e vorba... 

Polițistul se îndreptă spre fereastră, ca să-şi ascundă 
zâmbetul, şi toată furia pe care voia să şi-o descarce asupra 
îndrăzneţului reporter, se irosi dintr-odată. 

— Knopp! 

— Aici sunt! 

— la spune-mi şi mie, de ce nu te faci comisar? 

— Motivul e foarte simplu: poliţia nu dă avansuri asupra 


— 146 — 


lefii. 

— Ascultă-mă, Knopp, ce-ai spune dacă toată chestia asta, 
despre care ai făcut atâta tărăboi în gazeta dumitale, n-ar 
corespunde adevărului? Dacă s-ar dovedi mai târziu că 
spargerea a fost comisă de altcineva? Ce-ai face în cazul 
ăsta? 

— Unde dă Dumnezeu să fie aşa, domnule comisar! 
Gândiţi-vă, aş avea prilejul să scriu un nou reportaj şi aş 
câştiga iarăşi o sumă destul de frumuşică! 

— Hai, cară-te! Să ştii, însă: dacă te mai încumeţi să intri 
nepoftit în biroul meu, te fac praf! 

— De acord, domnule comisar! Aş avea însă o rugăminte: 
înainte de a vă duce planul la îndeplinire, daţi-mi şi mie de 
veste, ca să pot scrie câteva rânduri pentru gazetă! 

Cu aceste cuvinte, reporterul făcu un fel de plecăciune şi 
părăsi biroul comisarului. 


Victor simţi atingerea unei mâini. 

— Nu, nu, sunt nevinovat! strigă el, trezindu-se din somn. 

Bătrânul inginer se afla înaintea lui. 

— lată, gazetele au dat totul la iveală! zise el cu glas 
îndurerat. Acum nu te mai pot ţine în casa mea, în care au 
locuit până acum numai oameni cinstiţi. Trebuie să te faci 
nevăzut... lată bani, cinci mii de coroane... Imi iau 
răspunderea cu privire la fuga ta. 

Victor smulse ziarul din mâna tatălui său. 

„.„.„„.Bănuielile cad asupra unicului fiu al inginerului Kraza...” 

Aceste cuvinte loviră ca nişte palme obrajii tânărului 
inginer, care închise ochii, copleșit de durere. 

Tatăl său puse banii pe masă şi părăsi încăperea, fără a 
scoate o vorbă. 

Se scurse câtva timp, apoi Victor cobori din pat, se îmbrăcă 
în grabă şi vru să iasă din odaie. Mai rămase, însă, câteva 
clipe, căci trebuia să mai împlinească o ultimă îndatorire. 
Cheile, cheile acelea blestemate! Le scoase din buzunăraşul 
smochingului şi le puse pe masă. 

Privirile îndurerate ale tânărului alunecară de-a lungul 


— 147 — 


pereţilor. Nimic nu-l mai reţinea în această casă, unde toţi îşi 
pierduseră încrederea în el. Dacă două fiinţe care îi fuseseră 
atât de apropiate, Henny şi tatăl său, se puteau lepăda de 
dânsul, atunci la ce bun să mai rămână aici? Deodată, îşi 
aminti de răposata lui mamă şi-i se păru că o vede aievea, cu 
trăsăturile ei fine, cu ochii-i inteligenţi şi părul alb, frumos 
pieptănat. 

— Ea mi-ar fi dat crezare? se întrebă el. Da, da, sunt sigur 
că da! 

Mai chibzui câteva clipe, dacă n-ar fi bine să ia cu el o parte 
din lucrurile care îi aparţineau. 

— Nu! La ce bun să mă încarc cu o povară, care m-ar 
stingheri?... Aşadar, plec pentru totdeauna! Pentru 
totdeauna! 

Cu toate astea, se simţea cu mintea limpede şi cugetul 
curat, căci era încredinţat de nevinovăția lui. Poate că, odată 
şi odată, adevărul avea să iasă la iveală! Poate că cei care Îl 
învinuiau acum, îl vor purta pe braţe mai târziu! 

Însufleţit de acest gând, păşi spre uşă. O tăcere apăsătoare 
domnea pretutindeni. 

— Să-mi iau rămas bun?... Nu! Ce rost ar avea? Cine ar 
vrea să-mi întindă mâna? 

Cu paşi hotărâți, Victor se îndreptă spre poarta casei, când 
Henny se ivi îndărătul său. Biata fată nu dormise toată 
noaptea şi avea chipul tras şi pleoapele roşii de nesomn. 

— Victor... voiam... voiam să-mi iau rămas bun de la tine! 

Tânărul întoarse capul, spre a-şi ascunde lacrimile. Henny, 
adânc înduioşată, îl îmbrăţişă, depunând o sărutare lungă pe 
obrazul său. 

— Victor, îţi doresc drum bun... şi, dacă te gândeşti 
vreodată la mine, scrie-mi! adăugă ea, cu glas slab. 

Străduindu-se să-şi ascundă tulburarea, Victor se apropie 
de poartă, dar se întoarse iarăşi lângă Henny, care mai stătea 
în uşa casei. 

— Spune-i tatei că-l las cu bine! murmură el. Să ştiţi, însă, 
că sunt nevinovat! Acesta e singurul lucru pe cale vi-l pot 
destăinui... 


— 148 — 


Când se înapoie în odaia ei, tânăra fată auzi duduitul unui 
automobil, care se opri înaintea casei, iar puţin timp după 
aceea cineva sună la uşă. Henny se duse să deschidă. 

Înaintea ei se afla uriciosul Hellbig, ferchezuit, ca 
întotdeauna, şi ţinând în mână un buchet mare de flori. 

— Ah, ce fericit sunt că te găsesc acasă, domnişoară 
Henny! zise el, cu glas mieros. 

— Doreşti ceva, domnule Hellbig? 

— Hm, nădăjduiam că n-o să mă primeşti în vestibul... 

— lartă-mă, te rog, dar sunt atât de tulburată!... 

— Te înţeleg prea bine, stimată domnişoară! chicoti el, 
urmând-o în salonaş. Fii încredinţată că sunt alături de 
dumneata, în nenorocirea ce s-a abătut asupra 
dumneavoastră... Da, am citit în ziar... E înfiorător! Bietul 
părinte, îmi închipui ce luptă s-a dat în inima lui! La ce să mai 
creşti copii? Ah, e groaznic, groaznic! 

— Socot, însă, că dumneata n-ai crescut copii până acum, 
domnule Hellbig! răspunse tânăra, numai ca să spună şi ea 
ceva. 

— Asta aşa e, dar sper că... 

Nu-şi urmă fraza, ci aţinti asupra fetei o privire plină de 
înţeles. 

— Domnule Hellbig, iartă-mi necuviinţa, dar socot că vizita 
dumitale de azi nu e defel potrivită... 

— Pe de o parte, ai dreptate, domnişoară Henny! Vezi, însă, 
că eu nu fac parte din oamenii care îşi părăsesc prietenii la 
nevoie. Nu, aşa ceva n-aş face nici în ruptul capului! 

— Prietenii? 

— Da, cel puţin dă-mi voie să-i numesc astfel... Aşadar, îmi 
închipuiam ce se petrece astăzi în inima dumitale şi 
înţelegeam cât de amară e dezamăgirea, atunci când, cu 
puţin timp înainte... 

— Domnule Hellbig, nu pricep defel unde vrei să ajungi! 

— Ei asta-i! Vezi, domnişoară, întrebarea dumitale mă 
miră... mă miră foarte mult! Ţi-am arătat, doar, atâta respect, 
în tot timpul cât am fost împreună... ştii prea bine că 
dumneata nu eşti pentru mine o simplă cunoştinţă - îmi ştii 


— 149 — 


simţămintele, domnişoară Henny! Aşadar, astăzi, când am 
aflat din ziare ce s-a petrecut aici, am văzut lămurit că acum 
nu-mi mai stă nimeni în cale. 

— Aha, cu alte cuvinte, ai venit să ocupi un loc liber! Acum 
înţeleg şi eu simţămintele dumitale de prietenie! Te-ai 
bucurat de nenorocirea care s-a abătut asupra casei noastre! 
Ai adulmecat-o, întocmai ca o hienă, care simte de departe 
mirosul hoitului! 

Fata îşi înălţă capul cu mândrie, luă florile de pe masă şi i le 
vâri în mână, zicând, cu glas hotărât: 

— Te rog să părăseşti casa imediat! 

— Bine, domnişoară Henny, dar... 

— Te rog să nu mă sileşti să chem servitoarea ca să te dea 
afară! 

Pretendentul porni spre uşă de-a-ndăratelea. 

— Bine, dar, desigur că m-ai înţeles greşit, domnişoară 
Henny! 

— Pleacă, te-am înţeles prea bine! 

Când ajunse la uşă, Hellbig se opri din nou. 

— Îmi pare rău, dar socot că ai fost cam pripită, 
domnişoară! 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul, nenorocosul pretendent 
se făcu nevăzut. 


319. Suflete zbuciumate 


Victor îşi ridică gulerul paltonului, îşi trase pălăria peste 
ochi şi porni pe străzi, fără nicio ţintă. Simţea nevoia să se 
retragă într-un colţ singuratic, unde să poată chibzui în linişte 
asupra celor petrecute şi să ia o hotărâre. 

Acum, când era singur cu el însuşi, îl cuprinse mirarea că, 
în tot acest timp nu se gândise defel la frumoasa lui vecină. 
Nenorocirea care se abătuse pe capul său, îl copleşise atât de 
mult, încât alungase pe planul al doilea nădejdile cane îl 
însufleţiseră odinioară. 

— Oare, ştie dânsa ce s-a întâmplat? se întrebă el. Da, 
fireşte că ştie, căci o fi citit reportajul din ziar! 


— 150 — 


Şi, ruşinat, tânărul îşi ascunse faţa şi mai mult în gulerul 
paltonului. 

Picături fine de ploaie începură să cadă pe pământ, în 
vreme ce nori cenuşii se fugăreau pe cer, atât de jos, încât 
păreau că ating acoperişurile caselor mai înalte. Vremea se 
potrivea cu dispoziţia în care se afla tânărul inginer. Oare nu 
se îngrămădiseră şi deasupra lui nori negri, care îi întunecau 
viaţa şi-i spulberau nădejdile? 

Se uită la ceas. Era patru. Până la întâlnirea cu ea mai avea 
destul timp de chibzuit. 

— La urma urmei, ce rost are să-mi mai frământ mintea? se 
întrebă el, deodată. Există oare, vreo scăpare pentru mine? 
Nu trebuie să fug de aici cât mai grabnic cu putinţă? 

Se duse într-un birou de voiaj şi cumpără un bilet de tren 
pentru Paris. Un suspin de uşurare scăpă de pe buzele sale, 
când simţi biletul în buzunar. 

Abia acum îşi dădu seama că unii trecători îl priveau plini 
de curiozitate. 

— Se uită la mine ca la un spărgător, ca la un om care a 
vrut să-şi ucidă tatăl! murmură el. Trebuie să plec de aici, 
oriunde, numai să plec cât mai repede!... Şi Vera? Da, Vera, 
frumoasa Vera! Va fi oare în stare să-şi părăsească soţul, 
pentru ca să pribegească prin lume alături de mine? Va 
cuteza, oare, să înceapă o nouă viaţă plină de lipsuri? Şi dacă 
n-o să mă urmeze? N-ar fi mai bine pentru dânsa, ca cele ce 
s-au petrecut să rămână un episod?... Da, un simplu episod, 
pe care timpul o să-l şteargă cu multă uşurinţă! 

Tânărul intră într-o cafenea şi se aşeză la o masă izolată. 
Cei câţiva bărbaţi, care se aflau în local, citeau ziarele, cu 
mult interes. 

— Aha, ăştia citesc despre mine! murmură Victor şi deşi 
niciunul din cei de faţă nu-l cunoştea, se întoarse totuşi cu 
faţa la perete. Da, întocmai ca un răufăcător... 

Începu să chibzuiască asupra celor petrecute în ajun. Cum 
ajunsese, oare, batista lui în laborator? 

— Nu cumva o lăsasem acasă? Nu, pe cât îmi amintesc, o 
aveam cu mine. Totuşi, cum ar fi cu putinţă s-o fi pierdut în 


— 151 — 


laborator, atâta vreme cât n-am intrat acolo niciodată în 
smoching? Hm, ciudat, foarte ciudat! lar cheile? Nu m-am 
despărţit niciodată de ele, şi, de altminteri, le-am şi scos din 
buzunar în prezenţa vecinilor mei... Aşadar, nu le-am dat 
nimănui, iar de un furt nu poate fi vorba. E mai mult ca sigur, 
deci, că spărgătorul şi-a făcut chei asemănătoare cu ele. Dar 
modelul lor de unde l-a luat? Nu cumva după cele pe care le 
avea tata? Tu, nici asta nu-i cu putinţă, căci le avea la el 
întotdeauna... Nu mai înţeleg nimic!... Şi apoi, în ceea ce 
priveşte mirosul de alcool pe care tata l-a simţit în timpul 
luptei... hm, e caraghios să crezi că eu am fost singurul om 
din tot Brno, care să fi băut în noaptea trecută. Ce Dumnezeu, 
doar ceilalţi locuitori ai oraşului n-or fi antialcoolici! Desigur 
că spărgătorul a băut câteva pahare, ca să capete curaj 
pentru fapta lui! Bine, dar cum să dovedesc că n-am fost eu 
acela? Cum, în ce chip? Împrejurările îmi sunt atât de 
potrivnice, încât nu încape nicio îndoială că eu sunt vinovatul. 
Câţi oameni n-au căzut sub securea călăului, numai fiindcă n- 
au izbutit să-şi dovedească nevinovăția! 

La acest gând, sărmanul tânăr simţi că inima i se opreşte în 
loc. În clipa următoare, însă, îşi aminti de biletul de tren şi se 
mai linişti niţel. 

Între timp, se făcuse aproape ora cinci. Privirile lui Victor se 
îndreptară spre uşă... 


Vera Ulkitzki aruncă o privire asupra ziarului cure se afla pe 
masă. Un curent electric păru că străbate trupul frumoasei 
fete şi literele începură să-i joace pe dinaintea ochilor, 
amestecându-se, pentru a se orândui din nou, alcătuind 
câteva cuvinte grozave: 

„Lupta cu spionii! Bănuielile cad asupra unicului fiu al 
inginerului Kraza!” 

— Tovarăşe Klonitzki! strigă ea, pradă unei tulburări fără 
seamăn, pe care nu se mai strădui să şi-o ascundă, deşi prin 
aceasta îşi trăda adevăratele-i simţăminte. Tovarăşe, unde 
eşti! strigă ea, din nou. 

Klonitzki îşi făcu apariţia în odaie. 


— 152 — 


— Priveşte! exclamă Vera, ţinându-i ziarul sub ochi. 

— Ştiu, am citit! răspunse el, cu nepăsare. Bine, dar nu 
înţeleg defel tulburarea dumitale... 

— Tovarăşe, gândeşte-te, bănuielile cad asupra fiului său... 
asupra lui Victor! 

— Ei şi? Cu atât mai bine pentru noi! Sau nu cumva ai fi 
voit ca bănuielile să cadă asupra noastră? 

— Tovarăşe... la ce bun această victimă nevinovată? Ştii, 
doar, că a fost fără voia lui complicele nostru, şi, apoi, s-a 
purtat atât de frumos... 

— Taci, nu te amesteca unde nu-ţi fierbe oala! se răsti 
Klonitzki, înfuriat. 

— Bine, dar asta e o adevărată crimă... 

Tovarăşul ei izbucni într-un hohot de râs. 

— Ascultă-mă, nu cumva îţi închipui că spionii fac opere de 
binefacere? răspunse el, batjocoritor. 

— Da... poate că ai dreptate, murmură Vera, amintindu-şi 
de făgăduiala dată lui llino. 

Cu toate acestea, simţi că totul se răzvrăteşte în inima ei şi, 
cuprinsă de teamă, se apropie de Klonitzki şi-i puse mână pe 
umăr: 

— Tovarăşe, nu uita că suntem oameni, că trebuie să 
venim în ajutorul aproapelui nostru! Îndură-te, fă ceva ca să 
spulberi bănuiala grozavă ce pluteşte asupra lui... La urma 
urmei, avem nevoie numai de planuri... La ce bun să 
distrugem viaţa unui om nevinovat? 

— la lasă copilăriile astea, tovarăşă Ulkitzki! Pe mine nu mă 
poţi înşela atât de uşor... n-am deloc chef să salvez viaţa 
iubitului dumitale! 

Tânăra îşi pierdu cumpătul. 

— Ticălosule! strigă ea, ca ieşită din minţi. 

— Hm, tot ce se poate! De altminteri, orice femeie socoate 
că bărbatul care nu-i dă ajutor în aventurile ei de dragoste, e 
un ticălos... 

Şi, fără să se mai sinchisească de tovarăşa lui, Klonitzki se 
lăsă pradă gândurilor care îl frământau. 

— De ce nu mai vine Pankratoff? murmură el, cuprins de 


— 153 — 


nelinişte. 

La auzul acestui nume, Vera tresări, ca atinsă de un curent 
electric. 

„Nu cumva Klonitzki s-a hotărât să mă dea pe mâna acestui 
om înfiorător? se întrebă ea, îngrozită. Acesta să fie sfârşitul, 
oare?” 

In acea clipă se auzi soneria. Vera vru să se îndrepte spre 
uşă, dar Klonitzki o împinse deoparte cu asprime şi porni el 
însuşi în întâmpinarea noului venit. 

— Ah, foarte frumos din partea dumitale că ţi-ai adus 
aminte de noi! zise el, cu glas ce răsuna ciudat în tăcerea 
apăsătoare din vestibul. 

— Aş vrea să vorbesc cu soţia dumneavoastră... 

— Cu soţia mea? S-a întâmplat ceva, oare?... Hm, mă duc 
să văd dacă e acasă... cred, însă... 

— Da, sunt acasă! se auzi glasul Verei şi tânăra îşi făcu 
apariţia în vestibul. Ah, dumneata, domnişoară Henny!... 

Văzând, însă, chipul îngrijorat al fetei, rămase locului, 
nehotărâtă dacă să-i întindă mâna sau nu. 

— AŞ vrea să vorbesc cu dumneavoastră, zise Henny, 
adresându-se rusoaicei. Dar... între patru ochi... 

— Poftim înăuntru! 

Vera deschise uşa budoarului ei şi lăsă pe vizitatoare să 
treacă înainte. Când vru s-o urmeze, Klonitzki îi cuprinse 
braţul şi o trase spre el. 

— O clipă, te rog! murmură dânsul. 

— Ce vrei? 

— Dacă scapi o singură vorbă asupra celor petrecute 
aseară, să ştii că s-a isprăvit cu dumneata! 

— iți făgăduiesc că nu voi pomeni nimic, care să-ți 
pricinuiască neplăceri! răspunse Vera, cu glas scăzut. 

— Sper că ai să-ţi respecţi făgăduiala... De altminteri, n-o 
să fie prea greu de stabilit dacă m-ai trădat. 

Zicând acestea, îi dădu drumul şi Vera intră în budoar. 

— Aţi citit ce scrie în gazeta de azi? întrebă tânăra nepoată 
a inginerului Kraza. 

— Da, am citit. 


— 154 — 


— Spuneţi-mi, a fost aseară cu dumneavoastră? 

Henny aşteptă răspunsul cu atâta încordare, încât îşi plecă 
trupul spre gazda ei, părând că vrea să-i soarbă cuvintele. 
Vera, însă, rămase câteva clipe pe gânduri, apoi întrebă în 
şoaptă: 

— A spus el că a fost aseară cu noi? 

— Nu! N-a vrut să dea nicio lămurire asupra acestui lucru! 

Vera închise ochii şi i se păru că vede aievea chipul blând şi 
cinstit al tânărului inginer. 

„Scumpul meu Victor, dragul meu băiat!” murmură ea, 
întocmai ca în noaptea trecută. 

Şi, venindu-şi în fire, se adresă din nou tinerei fete: 

— Dacă nu vrea să destăinuie numele acelora cu care şi-a 
petrecut noaptea, desigur că se păzeşte de dumneata, nu e 
aşa, domnişoară? 

— Ah, nu  înţelegeţi zbuciumul meu! Căci, sunt 
încredinţată... da, sunt încredinţată că dumneata ştii cu cine 
şi-a petrecut noaptea vărul meu! Simt asta, ca orice femeie 
care iubeşte... 

— Îl iubeşti? 

Glasul Verei părea schimbat cu desăvârşire. Acum, însă, 
după această întrebare, toată durerea înăbuşită a tinerei 
Henny, izbucni dintr-odată, întocmai ca un vulcan care 
clocoteşte vreme îndelungată. Tânăra copilă se ridică de la 
locul ei şi se apropia de rusoaică. 

— Dumneata l-ai abătut de pe calea cea dreaptă! Da, vărul 
meu mă iubea, iar eu îi împărtăşeam dragostea cu aceeaşi 
patimă, aveam încredere în el, până în ziua când te-ai ivit 
lângă gardul nostru... Să-ţi fie ruşine! Femeie măritată!... 
Dintr-un simplu capriciu, te-ai furişat în viaţa unui tânăr şi l-ai 
împins la crimă! Ai distrus viitorul lui şi al meu, ai spulberat 
pacea unei familii, pentru ca după aceea să pleci... să alergi 
după alte aventuri în patria dumitale! Ah, dacă ai şti cât te 
urăsc, cât te dispreţuiesc! 

Vera Ulkitzki se făcuse palidă de emoție. Cu sufletul ei de 
femeie înţelegea prea bine ce se petrece în inima nevinovatei 
copile. li era milă de Henny, de Victor, de ea însăşi, care era 


— 155 — 


poate de o mie de ori mai nenorocită decât cei doi tineri. 

— Domnişoară Henny, te înşeli amarnic! răspunse ea, cu 
glas tremurător. Te rog să mă crezi că nu mi-a spus niciodată 
că te iubeşte şi - Vera se strădui să-şi reţină lacrimile - că e 
iubit... 

— Spune-mi, doamnă... te implor pentru ultima oară... 
noaptea trecută a fost cu dumneata? Te rog, mărturiseşte-mi 
adevărul, poate izbutim să-l scăpăm, poate lămurim această 
enigmă grozavă, înainte ca el să fi plecat din oraş! Fie-ţi milă 
de tatăl lui bătrân, care nu poate suporta o asemenea 
lovitură! Fie-ţi milă de mine.!... 

— Vărul dumitale vrea să plece din oraş? 

— Da, pentru totdeauna! 

Vera se ridică. O luptă înverşunată se dădea în sufletul ei. 

„Să-i destăinui totul, jertfindu-mi viaţa pentru el? se întreba 
tânăra, mereu. Fireşte, dacă dau în vileag cele întâmplate, 
nimeni şi nimic nu mă mai poate salva din ghearele Cekei!” 

Se uită la Henny. 

„Şi, totuşi, poate că o iubeşte, poate că o va iubi? îşi zise 
Vera, nefiind în stare să ia o hotărâre. Cine ştie dacă eu nu 
sunt, într-adevăr, decât un episod, care se va uita repede? Cu 
toate astea...” 

Nu cuteză să-şi sfârşească gândul, ci se adresă iarăşi 
nepoatei inginerului Kraza: 

— Domnişoară Henny, crede-mă, vărul dumitale n-a fost cu 
noi aseară! 

— Ah, dacă ar fi într-adevăr aşa! Dar mi-e teamă că nu vrei 
să-mi spui adevărul, inima nu mă lasă să-ţi dau crezare... 

Henny nu mai izbuti să-şi stăpânească lacrimile, dar urmă, 
printre suspine: 

— Groaznic, e groaznic! Să ridici mâna împotriva tatălui 
tău! 

În cele din urmă, se mai linişti şi luă hotărârea să plece. 
Vera o conduse până la uşă. 

Când se înapoie în budoar, tovarăşul ei o şi aştepta acolo. 

— Mi-am ţinut făgăduiala! zise tânăra, cu glas tremurător. 
Da, am procedat după cum mi-ai poruncit, însă nu ştii cu ce 


— 156 — 


preţ am făcut-o... 

Şi, deodată, frumoasa fată căzu la picioarele inginerului şi-i 
îmbrăţişă genunchii. 

— Tovarăşe, te rog... te implor, în numele lui Dumnezeu... 
ştiu că nu crezi în El, totuşi te rog să-mi redai libertatea!... Nu 
mai cer nimic de la viaţă, dar vreau să-mi găsesc liniştea, 
vreau să plec la părinţii mei, care s-au stabilit în Franţa şi 
cărora le pot fi de folos... Sunt hotărâtă să fac orice, numai 
lasă-mă să plec, nu mă sili să mă înapoiez în patrie! Ah, e atât 
de îngrozitor! 

Şi, cu o mişcare bruscă, tânăra îşi smulse gulerul rochiei, ca 
şi cum ar fi fost în primejdie să se înăbuşe. 

— Ah, simt că nu mai pot îndura chinurile astea! urmă ea. 
Acolo, în patrie, mi se părea că voi fi destul de tare ca să-mi 
duc misiunea la capăt, dar acum îmi dau seama că m-am 
încrezut prea mult în puterile mele... lartă-mă, tovarăşe, dar 
nu mai pot rămâne lângă tine! Vreau să plec, să plec cât mai 
departe!... iți jur că n-am să vorbesc nimic despre scopul 
venirii noastre încoace, îţi jur că n-am să te trădez... nu, mai 
bine să mor decât să pomenesc ceva despre asta! Numai 
lasă-mă să plec, redă-mi libertatea! 

Klonitzki o ridică. 

— Ţi-ai pierdut minţile, tovarăşă! zise el, cu nepăsare. 
Oriunde ai pleca, agenţii Cekei vor şti să te găsească... Ştii că 
Ceka nu ţine seama de ceea ce se petrece în sufletul omului, 
ea se conduce după fapte! Şi, afară de asta, dumneata ştii 
prea multe despre noi, ca să-ţi pot împlini dorinţa. Aşadar, 
trebuie să te înapoiezi în patrie! Te înţeleg prea bine, însă 
scoate-ţi din cap că ai putea pleca în altă parte decât în 
Rusia! Dacă ai intrat în horă, trebuie să joci până la sfârşit, 
draga mea! 

— Tovarăşe, ăsta e ultimul tău cuvânt? 

— O, nu, ultimul meu cuvânt ai să-l auzi abia la Moscova! 

— Aşadar, eşti hotărât să mă dai pe mâinile agenţilor 
Cekei? 

— Cam aşa! răspunse el, zâmbind. Doar n-ei fi vrând să iau 
asupra mea vina înfrângerii noastre! 


— 157 — 


— Atunci, mai bine ucide-mă aici! Da, ucide-mă chiar 
acum! strigă Vera, ca ieşită din minţi. Nu mai merg în Rusia, 
mi-e teamă de răzbunarea lor... 

Sleită de puteri, biata fată se prăbuşi pe divan şi izbucni 
într-un plâns deznădăjduit. 

— Cu toate astea, sunt sigur că vei pleca... dar nu cu mine, 
ci cu Pankratoff! 

În clipa aceea, pendula sună ora cinci. Vera înălţă capul. Cu 
părul despletit, cu ochii aţintiţi în gol şi faţa răvăşită de 
tulburare, Vera Ulkitzki părea că-şi pierduse minţile. Fără să 
mai stea la gânduri, se năpusti în odaie, îmbrăcă mantia, îşi 
luă pălăria, apoi alergă spre uşă. 

— Ei, încotro? zise Klonitzki, aţinându-i calea. 

— Lasă-mă! 

— Încotro, tovarăşă? stărui el. 

— Lasă-mă, altminteri se întâmplă ceva groaznic! 

Inginerul o  îmbrânci cu brutalitate. Cuprinsă de 
deznădejde, tânăra fată se năpusti asupra tovarăşului ei şi-i 
înfipse unghiile în carne, îl izbi cu pumnul în faţă, numai ca 
să-l poată înlătura din calea ei. Klonitzki, însă, izbuti să-i 
încleşteze braţele, apoi o împinse cu putere în odaia ei. 

Nenorocita se izbi cu capul de muchea dulapului şi, scoțând 
un geamăt, se prăbuşi la pământ. Klonitzki păşi spre ea şi se 
plecă deasupra trupului nemişcat. 

— Trăieşte! murmură el şi părăsi încăperea. 

Adâncit în gânduri, Victor Kraza nu auzise că bătuse de 
şase ori de şapte... Vera nu se ivise încă. Sărmanul tânăr 
aproape că nu mai ştia care din durerile sale era mai mare: 
despărţirea de patrie, de tatăl său, de Henny, sau faptul că 
Vera nu venise la întâlnire tocmai acum, când avea nevoie de 
vorbe mângâietoare... 

— Aşadar, soarta nu-mi îngăduie nici această ultimă 
bucurie? murmură el, oftând. 

Trenul pleca la ora unu noaptea, totuşi se hotărî să 
pornească spre gară, vrând să străbată oraşul pentru a-şi lua 
rămas bun de la locurile în care copilărise. 

Abia făcu, însă, câţiva paşi în stradă, când doi bărbaţi se 


— 158 — 


apropiară de el. 
— Victor Kraza? întrebă unul din ei. 
— Da! Ce doriţi, mă rog? 
— În numele legii, eşti arestat! 


320. Ultima încercare 


Un bărbat spătos, cu fruntea lată, ca cioplită din piatră, se 
ridică de la biroul său, pe care se aflau două aparate 
telefonice, făcu câţiva paşi prin încăpere, apoi se apropie de 
uşa camerei alăturate. 

După ce bătu într-însa, intră într-o odaie destul de bine 
mobilată, în mijlocul căreia se afla un birou mare, de stejar, la 
care stătea un alt bărbat, oacheş, proaspăt ras şi care dicta 
unei femei îmbrăcată modest. 

Noul sosit îi făcu un semn să trimită afară pe dactilografă. 

— Tovarăşă Naidjonoff, deocamdată vom întrerupe lucrul, 
urmând să-l continuăm ceva mai târziu. _ 

Ascultătoare, dactilografa se ridică de pe scaun. Işi luă 
creionul şi carnetul pe care îşi însemnase stenograma, apoi 
părăsi încăperea, prin uşa alăturată. 

— Ei, ce s-a întâmplat, tovarăşe Leontiev? întrebă cel care 
dictase. 

— Am încercat zadarnic să mă pun în legătură cu 
Pankratoff. Deşi trebuia să mă cheme la ora patru, au trecut 
încă trei ceasuri şi tot n-a dat vreun semn de viaţă. Faptul e 
cu atât mai misterios, cu cât ştim bine că tovarăşul nostru e 
de o punctualitate proverbială. Drept să-ţi spun, tăcerea lui 
mă îngrijorează foarte mult... 

— Ai dreptate, tovarăşe! încuviinţă celălalt. N-ar fi bine să 
te pun în legătură cu Brno şi să ceri lămuriri lui Klonitzki? 
Poate că ştie ceva despre el? 

— Asta am şi făcut-o, tovarăşe! Din păcate, însă, am aflat o 
veste foarte puţin îmbucurătoare: Pankratoff trebuia să vină 
la el la ora trei, dar nu şi-a făcut apariţia nici acolo. 

— Hm, ciudat! Ce crezi dumneata despre toate astea? 

— Cred că Pankratoff a fost arestat. 


— 159 — 


— Asta ar fi mai rău decât orice. Moscova n-o să treacă cu 
vederea acest lucru, căci ştii şi dumneata că Pankratoff urma 
să fie numit în fruntea Cekei din Harkov... Hm, afacerea se 
încurcă rău! In orice caz, pune-te în legătură cu Moscova şi 
adu la cunoştinţă dispariţia tovarăşului nostru. 

— Şi asta am făcut-o! Răspunsul trebuie să sosească dintr- 
o clipă într-alta. 

Şi, adăugă în şoaptă: 

— Tovarăşe, dacă Pankratoff a fost arestat într-adevăr, 
atunci trebuie să luăm şi noi oarecare măsuri, pentru ca 
poliţia să nu dea de urmele noastre. Altminteri, se descoperă 
tot ce am pus la cale în ultimul timp. 

— Cât despre asta, putem fi liniştiţi, căci nimeni n-o să 
bănuiască ce se petrece aici. Crezi cumva că o să le treacă 
prin minte că sub firma „Brotfield & Sons” se ascunde 
organizaţia sovietică de spionaj din Praga? Nu, nu, fii liniştit, 
tovarăşe, căci nu ni se poate întâmpla nimic! 


O vie agitaţie domnea în rândurile fruntaşilor revoluționari 
din Rusia, care urmăreau cu înfrigurare cele ce se petreceau 
la Brno şi aflaseră despre dispariţia lui Pankratoff. După puţin 
timp de la sosirea acestei veşti, se convocă o adunare 
extraordinară, pentru a se lua hotărârile dictate de 
împrejurări, care urmau să fie comunicate atât centralei din 
Praga cât şi la Brno. 

Conducătorii statului îşi luară locurile în jurul mesei lungi, 
care se afla în sala de conferinţe. Erau aceeaşi care 
hotărâseră mai deunăzi plecarea celor doi tineri în 
Cehoslovacia, pentru a pune mâna pe planurile inginerului 
Kraza. 

— Tovarăşi, dată fiind însemnătatea chestiunii care ne-a 
adunat aici, vă rog să treceţi numaidecât la discuţia ei - 
începu preşedintele, care părea şi el agitat, ca şi tovarăşii săi. 

— Propun să dăm de veste poliţiei cehoslovace despre 
dispariţia lui Pankratoff, zise unul din comisari. 

— Cu neputinţă! răspunse preşedintele. În primul rând, 
primejduim situaţia centralei noastre din Praga, iar în al doilea 


— 160 — 


rând, cei doi trimişi n-ar mai putea să-şi ducă misiunea la 
capăt. 

— În cazul acesta, propuse altul, deocamdată trebuie să 
facem în aşa fel, ca şi cum n-am fi băgat de seamă dispariţia 
tovarăşului nostru şi să lăsăm totul la voia întâmplării, până 
când se va ivi prilejul să ne ocupăm în mod practic de această 
chestiune. 

— Da, aste ar fi mai bine, încuviinţă preşedintele. 

— Până una alta, însă, trebuie să luăm o hotărâre cu privire 
la Klonitzki şi tovarăşa lui. 

— Socot că n-ar fi rău să-i trimitem la Praga, deocamdată, 
propuse llino, preşedintele Comitetului Central, care era 
îngrijorat de soarta Verei. Ştiţi cu toţii că tovarăşa Ulkitzki e la 
prima încercare de acest fel, aşa că lucrul cel mai bun ar fi s-o 
punem la adăpost, până ce se va potoli furtuna. 

Ceilalţi părură de acord cu această propunere şi voiau s-o 
discute mai pe larg, când comisarul Cekei, care tăcuse până 
atunci, se ridică de la locul lui şi izbi cu pumnul în masă. 

O tăcere de moarte se făcu în sală. 

— Tovarăşi, vă daţi seama ce-ar însemna aceasta? strigă 
el, cu glas tunător. Tocmai acum să dăm înapoi, acum, după 
ce am pierdut pe unul din oamenii noştri cei mai buni şi un 
făcut atâtea pregătiri şi cheltuieli? Mă împotrivesc categoric 
să se ia această măsură, care dă dovadă de slăbiciunea celor 
care au sprijinit-o! Mai mult decât atât: cer să se trimită, la 
Praga şi la Brno, telegrame urgente, cu ordinul de a se pune 
totul pe o singură carte. Tovarăşul Klonitzki să facă o nouă 
încercare... chiar astă-noapte! Nu, nu putem pierde vremea în 
zadar, mai ales acum când prilejul e favorabil. După cum 
ştim, fiul inginerului Kraza a şi fost arestat sub bănuiala că el 
e făptaşul agresiunii săvârşite împotriva tatălui său. In acest 
chip, calea noastră e liberă, căci poliţia din Brno va renunţa la 
supravegherea casei din strada Bojar. Klonitzki poate 
pătrunde în laborator fără nicio teamă şi sunt încredinţat că 
de astă dată nu va mai da greş. Nepoata inginerului, care 
locuieşte la el, a fost azi după-amiază la Klonitzki, care mi-a 
trimis o telegramă amănunţită asupra convorbirii ei cu 


— 161 — 


tovarăşa Ulkitzki. Din această convorbire reiese lămurit că, 
atât tânăra fată, cât şi unchiul ei sunt încredinţaţi de 
vinovăția arestatului, astfel că nici prin minte nu le trece că la 
noapte s-ar putea săvârşi o nouă spargere. Acest fapt mă 
îndrituieşte să cred că trimisul nostru nu va întâlni în cale nici 
cea mai mică piedică. 

Preşedintele se uită, pe rând, la cei de faţă. 

— Tovarăşi, are cineva de făcut vreo obiecţiune împotriva 
propunerii comisarului Cekei? 

Nimeni nu răspunse. 

— În acest caz, declar şedinţa încheiată! hotărî 
preşedintele, constatând tăcerea celorlalţi. 

Chiar în acelaşi ceas, se şi transmiseră telegramele, care 
nu puteau fi citite decât de aceia care cunoşteau cifrul lor - şi 
aceia erau foarte puţini, în întreaga lume. 


Klonitzki, în casa căruia fusese instalat un aparat modern 
de telegrafie fără fir, primi şi el telegrama trimisă de la 
Moscova, o descifră, apoi se uită la ceasornic. Era ora zece şi 
jumătate. Fără să mai stea la gânduri, urcă grăbit scara ce 
ducea la mansardă şi privi pe fereastră spre locuinţa 
inginerului Kraza. Două ferestre erau luminate. 

Klonitzki îndreptă ocheanul spre una din ele şi zări o 
servitoare, care mătura încăperea, în vreme ce Henny avea 
înaintea ei o carte. 

După puţin timp se auzi zgomotul uşii de la intrarea în vilă. 

— Aha, servitoarea e liberă astă-seară! îşi zise rusul. 

După câteva clipe se încredinţă că presupunerea lui era 
întemeiată, întrucât văzu slujnica străbătând grăbită strada 
Bojar. 

Indreptându-şi ocheanul iarăşi spre fereastră, Klonitzki o 
zări pe Henny care se ridică de la locul ei, se apropie de scrin 
şi după ce luă ceva dintr-un sertar, părăsi repede încăperea. 
Bătrânul inginer nu se vedea nicăieri. 

— Desigur că, după toate prin câte a trecut, nenorocitul 
zace în pat, se gândi rusul. : 

Şi, într-adevăr, aşa şi era. Inainte cu un ceas, comisarul 


— 162 — 


Minlas îl înştiinţase prin telefon că se văzuse nevoit să 
aresteze pe Victor, întrucât acesta îşi scosese un bilet de tren 
pentru Paris. Fireşte, că sărmanul părinte fu doborât cu 
desăvârşire. Henny, dimpotrivă, primi vestea foarte liniştită, 
ba chiar în adâncul inimii simţea oarecare bucurie, căci în 
felul aceste se împiedecase plecarea vărului ei. În cele din 
urmă se ruşină ea însăşi de josnicia acestui simţământ. Dar 
nu-şi putu stăpâni bucuria de a se şti aproape de bărbatul 
iubit. O rază de nădejde încolţi în sufletul ei, făcând ca 
tăcerea din juru-i şi i se pară mai puţin apăsătoare. Nici dânsa 
nu-şi dădea seama de ce nădâăjduia, totuşi simţea lămurit că 
soarele avea să strălucească iarăşi în casa lor. 

Tânăra copilă nu se mişcă de la căpătâiul unchiului ei, care 
stătea nemişcat şi privea în gol. 

Klonitzki cobori iarăşi în odaia lui şi cercetă cu luare-aminte 
cele două chei făcute după tiparele de ceară. Un zâmbet de 
satisfacţie se ivi pe buzele agentului. 

— Hm, sper că au să-mi facă treabă bună! murmură el. 

Scoase revolverul, îl examină cu atenţie, apoi începu să-şi 
împacheteze lucrurile, cu înfrigurare. După ce distruse tot ce 
nu putea lua cu el, şi vârâse restul, claie peste grămadă, în 
valiza lui de piele, Klonitzki intră în odaia Verei. 

Tânăra fată stătea la fereastră, cu trupul încovoiat şi ochii 
pierduţi în depărtare. Două brazde adânci se săpaseră de la 
rădăcina nasului spre gură, obrajii îi erau supţi, scoțând şi mai 
mult în evidenţă cearcănele vinele din jurul ochilor înroşiţi de 
lacrimi. 

In ziua aceea, sărmana fată îşi dăduse seama că soarta ei 
era pecetluită pentru totdeauna. Acum ştia că niciodată nu-i 
va mai fi dat să părăsească închisoarea, nimeni nu va auzi 
strigătele ei de ajutor... nimeni! Nici chiar lesta, care plecase 
departe, împreună cu iubita lui. Şi, conştientă de cele ce o 
aşteptau, Vera Ulkitzki luase hotărârea să-şi urmeze calvarul 
şi să rămână rece la orice s-ar fi petrecut în jurul ei. Tot ceea 
ce făcuse să-i zvâcnească inima, pierise dintr-odată... Vera 
Ulkitzki nu mai avea nicio dorinţă, pe acest pământ. 

Klonitzki o privi cu luare-aminte şi rămase mirat de 


— 163 — 


schimbarea tovarăşei sale. La un moment dat, îi păru rău de 
ceea ce făcuse, şi începu să regrete asprimea lui faţa de 
tânăra fată. Dar această părere de rău ţinu doar o clipă, căci 
ordinul Moscovei era mai poruncitor decât îndemnul inimii 
sale. 

— Tovarăşă Ulkitzki, împachetează-ţi lucrurile! Ne înapoiem 
la Moscova chiar astăzi! 

— La Moscova! repetă ea, în neştire şi rămase nemişcată la 
locul ei. 

— Numai că ar trebui să fii ceva mai grăbită! urmă el, 
ridicând glasul. 

Vera tresări, speriată. 

— Da, da, numaidecât! bâigui ea. Numai să nu mă baţi... să 
nu mă baţi! 

Ochii-i se aţintiră, plini de teamă, asupra tovarăşului ei, 
apoi se îndreptă spre dulap, şi începu să arunce afară 
lucrurile ce se aflau acolo. 

— Lasă boarfele astea! Viaţa preţuieşte mai mult decât ele! 
strigă Klonitzki. 

— Da, da, viaţa! bâigui. Viaţa, ai dreptate, tovarăşe... 

— Tare mi-e teamă că şi-a pierdut minţile! murmură 
Klonitzki, neliniştit. Hm, asta mai lipsea acum! Dacă a 
înnebunit într-adevăr, atunci ar putea să-mi zădărnicească tot 
planul. 

Aduse, totuşi, valiza Verei şi-i ajută să-şi împacheteze 
lucrurile. Din când în rând, nenorocita rămânea cu ochii ţintă 
asupra unui punct şi, auzind glasul lui Klonitzki, tresărea, ca şi 
cum s-ar fi trezit dintr-un somn adânc şi holba ochii la el, 
izbutind cu greu să-i înţeleagă vorbele. După cât se părea, 
mintea îi era departe şi aproape că nici nu-şi dădea seama de 
ceea ce se petrece în jurul ei. 

— Aşa, acum bagă de seamă! zise Klonitzki, cu glas 
poruncitor, după ce terminară treaba. Aştepţi zece minute 
după plecarea mea de aici, apoi iei cele două geamantane şi 
părăseşti casa în aşa chip ca să nu fii văzută de nimeni. La 
colţul străzii, unde se află staţia de maşini, te urci într-una din 
ele şi aştepţi înapoierea mea. Vei avea grijă să nu faci lumină 


— 164 — 


în interiorul automobilului şi, dacă vei zări ceva suspect, vei 
cere şoferului să te ducă la gară, urmând să ne întâlnim în 
sala de aşteptare. Nădăjduiesc că voi sosi la timp, ca să mai 
putem apuca trenul... M-ai înţeles? 

— Da, te am înţeles! 

— Bine! Cât despre paşaportul dumitale, nu-l căuta în 
zadar, căci l-am luat cu mine, pentru ca să-ţi tai pofta să 
rămâi aici sau să pleci în altă parte. Bani ai, tocmai atât cât îţi 
trebuie ca să plăteşti cursa până la gară. Biletul de tren se 
află tot la mine, căci ţin cu tot dinadinsul să facem călătoria 
împreună. Dacă s-ar întâmpla, însă, să nu mă mai înapoiez, 
atunci vino iarăşi în oraş şi cheamă la telefon numărul opt 
sute douăzeci şi şase. Bărbatul care o să-ţi răspundă la 
celălalt capăt al firului, e o persoană vrednică de toată 
încrederea şi poţi să-i destăinui totul, fără nicio teamă. El o 
să-ţi facă rost de un alt paşaport şi de biletul de tren până la 
Moscova. M-ai înţeles? 

— Da, am înţeles! răspunse Vera, aproape fără să-şi dea 
seama. 

Klonitzki se duse în altă încăpere, deschise sertarul unui 
scrin vechi, în care se afla ascuns aparatul de telegrafie fără 
fir, apoi începu să telegrafieze tovarăşilor săi. 


După întâmplarea petrecută în pădure, Potapoff devenise 
cu totul alt om. Râsul său zglobiu nu mai răsuna în casa 
fermierului. Nici chiar Gertrud nu mai izbutea să-l 
înveselească, în timpul întâlnirilor lor, care deveneau tot mai 
rare. Uneori, noaptea, fermierul şi soţia lui erau treziţi din 
somn de strigătele aviatorului, care părea că se ceartă cu 
cineva într-o limbă străină. A doua zi dimineaţă „polonezul” 
venea la dejun, cu ochii tulburi, înconjurați de cearcăne 
vinete. 

Potapoff, devenea din zi în zi tot mai neliniştit, căci ştia ce 
rol jucase acela pe care-l ucisese şi se temea nu atât de 
autorităţile cehoslovace, cât de răzbunarea Moscovei. 

În acelaşi timp, era încredinţat că se porniseră cercetări 
pentru descoperirea dispărutului. Dacă dădeau de el în 


— 165 — 


pădure, bănuielile cădeau asupra sa, şi atunci îl aştepta în 
Moscova o moarte cumplită. 

Această nelinişte chinuitoare şi crima care îi apăsa 
conştiinţa, îl copleşiră cu totul în ultimele zile, astfel că mai 
toată vremea şi-o petrecea lângă aparatul său de telegrafie 
fără fir, pe care îl ascunsese în pădure. 

Într-una din zile, Potapoff se afla iarăşi lângă aparat şi-şi 
fuma pipa în aşteptarea veştii, care trebuia sa sosească dintr- 
o clipă într-alta. La un moment dat, prinse câteva sunete 
ciudate, pe care şi le notă repede pe carneţelul dinaintea sa. 
Apoi scoase cifrul din buzunarul de la spate ai pantalonului şi 
descifra următoarea telegramă: 

„Aici Brno. Ne înapoiam astă-noapte. Nilov soseşte diseară 
cu avionul. Cercetează dacă motorul e în ordine. Dă 
semnalele la cotitura liniei ferate, ca să ştim unde trebuie să 
sărim din tren”. 


Aviatorul scoase un suspin de uşurare. Aşadar, cadavrul lui 
Pankratoff nu fusese descoperit încă? Zborul acesta 
neaşteptat, spre Moscova, nu însemna nicio cursă pentru el. 

— Katuşca, scumpa mea soţioară, ne vom vedea în curând! 
îşi zise Potapoff. Încă puţintică răbdare şi te duc la circ, după 
cum ţi-am făgăduit la plecarea mea. 

Şi, deodată, mintea-i fu străbătută de un gând grozav: 

— Cum pot eu s-o îmbrăţişez cu aceste mâini, care sunt 
pătate de sânge?... Ah, sunt un ucigaş, am omorât un om! 

Dar se linişti repede, zicându-şi: 

— Treci peste asta, dragul meu! N-am făcut decât să-mi 
răzbun fraţii, salvând, în acelaşi timp, sute de oameni 
nevinovaţi, care ar fi căzut răpuşi de mâinile acestui ticălos! 
De altminteri, nimeni nu trebuie să afle ce s-a petrecut aici în 
pădure... nu, nici Katia, căci asemenea lucruri nu-s pentru 
femei. 

Între timp se făcuse ora zece şi Potapoff se gândi la 
frumoasa fiică a fermierului ceh. 

— Să-mi iau rămas bun de la dânsa? Hm, de sărutat tot n-o 
pot săruta, căci bătrânii sunt acasă. Şi, decât să ne despărţim 


— 166 — 


ca doi străini, mai bine nici să n-o văd înainte de plecare. Ah, 
lucrurile mele! Ei, nu prea erau de preţ! Dă-le dracului! Doua 
batiste, o cămaşă şi o tabacheră - asta-i totul! Mai bine să le 
rămână amintire de la „polonezul” pe care l-au adăpostit în 
casa lor! 

Şi, cu toate astea, nu-l lăsa inima să se despartă atât de 
rece de aceia care fuseseră atât de binevoitori cu el. Nu, 
Trude nu merita să se poarte astfel cu dânsa! 

Şi, luând-o la goană de-a curmezişul ogorului, ajunse pe 
şoseaua mărginită de arbori. Culese un buchet mare de liliac 
dintr-o tufă, îl legă de o ramură groasă şi-l înfipse în pământ 
lângă locul unde se întâlnise de atâtea ori cu fata. Fără 
îndoială că tânăra avea să se înapoieze acolo în curând. 

Potapoff se dădu înapoi cu câţiva paşi ca un artist care îşi 
admiră opera. 

— Aşa, iată ultima mea salutare, copilă micuță, cu cosiţe 
blonde! Nu fi supărată pe mine! 


321. O jertfă nevinovată 


Klonitzki stătea la pândă în odăiţa din mansardă şi privea 
cu luare-aminte spre casa inginerului Kraza. De jumătate de 
ceas, vila era cufundată într-un întuneric adânc, cu toate 
astea rusul socoti că nu sosise încă momentul prielnic pentru 
a-şi duce planul la îndeplinire. Treizeci de minute erau, doar, 
prea puţin ca ceilalţi să se fi dezbrăcat şi să adoarmă adânc, 
mai ales acum când erau atât de tulburaţi. Nu, trebuia să mai 
aibă răbdare câtva timp! 

Rusul stătea singur, în întuneric, dar toate gândurile i se- 
nvârteau numai în jurul întreprinderii sale, căci se temea ca 
nu cumva celelalte preocupări să-i întunece limpezimea minţii 
şi să-i zădărnicească reuşita planului pe care voia să-l ducă la 
îndeplinire în acea noapte. 

Avea să izbutească, oare? 

Nici la asta nu voia să se gândească. Ar părea ciudat, 
poate, dacă am spune că nu-i păsa care va fi rezultatul 
încercării sale. Şi, cu toate astea, aşa era, căci Klonitzki nu 


— 167 — 


urmărea decât un singur lucru: să execute întocmai porunca 
Moscovei, pentru ca să-şi salveze pielea şi să nu mai dea ochi 
niciodată cu blestemata celulă în care lâncezise atâta vreme. 
Dacă avea să dea greş, ştia că-l aştepta închisoarea, că va fi 
întemnițat de autorităţile cehoslovace, dar asta nu era atât de 
primejdios ca neexecutarea ordinului primit de la guvernul 
sovietic. Ceea ce era mai rău în noaptea asta, era că Klonitzki 
fusese izolat de tovarăşii săi şi nu se putea bizui pe ajutorul 
nimănui. 

Vera Ulkitzki? 

Inginerul înălţă din umeri, plin de dispreţ. Nu, Vera nu mai 
putea fi socotită printre oameni, ea ieşise din rândurile lor! 
Fireşte, numai el era vinovat de asta, căci el o silise să-şi 
înăbuşe tot ce era simtire în sufletul ei. Acum, nenorocita 
devenise un automat, care nu asculta decât de poruncile 
stăpânului său... dar şi cel mai bun automat se poate strica, 
uneori... Acelaşi lucru se putea întâmpla şi cu tovarăşa lui... 

Pankratoff? 

Dar unde era, oare? Această întrebare îl chinuia de câteva 
zile încoace şi nu putea să găsească un răspuns, căci nu-i era 
îngăduit să pornească cercetări pentru descoperirea 
agentului. Pankratoff avea o slujbă secretă, dar foarte 
importantă. Era pretutindeni şi nicăieri, dar nimeni n-avea 
dreptul să facă cercetări ca să-i dea de urmă, căci ar fi 
considerat asta ca un control al activităţii sale şi atunci, ar fi 
fost neîndurător cu aceia care ar fi cutezat să facă una ca 
asta. 

Să dea de ştire poliţiei? Nu, asta era şi mai rău! Fără 
îndoială că poliţia din Brno nu ştia nimic despre existenţa lui 
Pankratoff. Poate că el ştia cu previziune ce avea să se 
întâmple peste un ceas şi cunoştea planul lui Klonitzki tot atât 
de bine ca şi el însuşi? Poate că în curând avea să-i vină în 
ajutor? 

Şi, cu toate că omul acesta îi inspira o teamă nemărginită, 
cu toate ura de moarte, Klonitzki se simţi liniştit la gândul că 
se putea bizui pe ajutorul lui. 

— Acum a sosit clipa hotărâtoare! murmură trimisul 


— 168 — 


guvernului sovietic. 

Îmbrăcă o haină scurtă de piele, îşi puse pe cap o căciulă 
neagră, apoi fumă o ţigaretă şi cobori iarăşi în vestibul. 

Vera Ulkitzki mai stătea în mijlocul lucrurilor împrăştiate în 
odaie. 

— Îmbracă-te, a sosit momentul să intrăm în acţiune! şopti 
Klonitzki. 

— Da, a sosit momentul! Mă îmbrac numaidecât! răspunse 
Vera. 

Cu mintea departe, nenorocita începu să cotrobăie prin 
încăpere. Klonitzki îi întinse paltonul şi pălăria, care zăceau 
aruncate într-un colţ. 

— Aşadar, ştii ce ai de făcut, tovarăşa? 

— Da, ştiu! 

— Şi eşti hotărâtă să urmezi întocmai instrucţiunile mele? 

— Da, sunt hotărâtă! 

— Bine! Aşadar, la revedere! 

Klonitzki se îndreptă spre uşă. Dar nu părăsi încăperea, ci 
se întoarse, după ce chibzui scurt timp. 

—  Ascultă-mă, tovarăşă, ce-ar fi să uităm tot ce s-a 
petrecut între noi în această casă? Viaţa noastră nu se poate 
asemăna cu aceea a celorlalţi oameni... ea e împletită din 
teamă, groază şi primejdii. Cred că mă înţelegi, nu-i aşa? 

— Da, te înţeleg! 

Klonitzki îi întinse mâna, pe care fata o strânse, cu oarecare 
înfrigurare. 

Peste câteva clipe, Vera Ulkitzki rămăsese singură în 
încăperea mohorâtă. Acum, când nimeni nu mai era lângă 
dânsa, i se părea că vede aievea sfârşitul înfiorător care o 
aştepta. Şi ce putea să fie mai cumplit decât să se gândească 
la această moarte şi să se apropie de ea cu fiecare kilometru 
străbătut de avion, cu fiecare mişcare a arătătorului de la 
ceasornic? În curând, când aveau să plutească deasupra 
Moscovei, ochii-i întristaţi aveau să vadă pentru ultima dată 
turnurile bisericilor... apoi... apoi o aştepta sfârşitul, un sfârşit 
groaznic! 

În acea clipă, îşi aminti o melodie pe care o auzise la bal, 


— 169 — 


când dansase cu Victor. 

— Unde o fi el, acum? se întrebă Vera. 

Imaginea tânărului se trezi în mintea ei înfierbântată şi, 
gândindu-se la dragostea ei, care nici nu apucase să 
înflorească măcar, îi veni în minte chipul aceluia care o 
împinsese în mocirlă, silind-o să joace un rol josnic, pentru ca 
după aceea s-o târască spre Moscova, unde avea să piară 
hulită de foştii ei tovarăşi. 

Fără voie, tânăra fată roti ochii în jurul ei. 

— Singură, singură cu desăvârşire! îngână ea. 

Şi, deodată, privirile-i se opriră asupra oglinzii, unde văzu 
un chip îmbătrânit, care nu mai era al ei... În aceeaşi clipă se 
trezi într-însa demnitatea de femeie, pe care Klonitzki o 
terfelise, şi, tot ceea ce rusul zăgăzuise prin asprime, izbucni 
dintr-odată într-un acces de furie şi dorinţă de răzbunare. 

— Da, trebuie să trăiesc!... Dacă nu pentru mine, cel puţin 
pentru alţii! Ah, scumpul meu iubit, te salvez... te salvez! 

Alergă pe întuneric prin toate odăile, urcă repede scara ce 
ducea la mansardă, încuie uşa după dânsa, apoi ridică 
receptorul telefonic. 

— Alo! Domnişoara, dă-mi, te rog, numărul patru sute 
cincizeci şi şapte! Dar... repede... repede! 

În clipa următoare, uşa sări din ţâţâni şi Klonitzki se năpusti 
spre tovarăşa lui, smulgându-i receptorul din mână. 

Vera scoase un țipăt şi aţinti ochii-i holbaţi asupra 
inginerului. 

— Aha, din astea îmi eşti! Din fericire, sunt mai viclean 
decât dumneata şi am izbutit să te împiedec la vreme! zise el, 
tăios. Urmează-mă! Hai, nu mai sta la gânduri! 

— Nu, nu mă mişc de aici, chiar de m-ai ucide! 

— Bagă de seamă, nu încerca să te împotriveşti! răspunse 
Klonitzki, ameninţător. 

— Nu! Rămân aici, ucigaşule! 

Rusul se dădu înapoi cu câţiva paşi, scoase revolverul şi-l 
îndreptă asupra ei. 

— Te întreb pentru ultima dată: mă urmezi sau nu? Bagă de 
seamă, nu există altă soluţie: sau vii cu mine, sau te împuşc! 


— 170 — 


— Nu mă mişc de aici! Împuşcă-mă, ticălosule! strigă Vera, 
cu glas răguşit. 

Klonitzki apăsă pe trăgaci. O detunătură, urmată de un 
geamăt prelung, apoi nenorocita se prăbuşi la pământ, într-un 
lac de sânge. 

Când norul de fum se împrăştie, Klonitzki se lăsă în 
genunchi lângă trupul ei neînsufleţit, îi luă capul în mâini şi 
depuse o sărutare lungă pe buzele ei vinete. 

— lartă-mă, Vera! murmură el. Te-am iubit dar teama de 
răzbunare m-a silit să nu ţin seama de simţămintele mele. 

Apoi, se strecură afară. 


322. Mărturisirea rănitei 


Un automobil închis se opri în faţa gării din Brno. Dintr-însul 
cobori un bărbat cu ochelari negri, care întinse şoferului o 
bancnotă şi se făcu nevăzut printre călătorii care intrau în 
sala de aşteptare. 

Şoferul rămase uluit şi privi neîncrezător la bancnota pe 
care o ţinea în mână. 

— Sfinte Dumnezeule, o sută de coroane din strada Bojar 
până aici? murmură el, clătinând capul, nedumerit. 

Şi, ca şi cum s-ar fi temut că mărinimosul pasager ar putea 
să se răzgândească, şoferul puse motorul în mişcare şi 
dispăru în cea mai mare viteză. 

Klonitzki - căci el era darnicul călător - se aşeză lângă 
fereastră, într-un compartiment de clasa întâi, scoase din 
buzunar o gazetă şi o ţinu în aşa fel ca să-l ascundă de 
privirile tovarăşilor săi de drum. Rămase astfel, nemişcat, cu 
inima zvâcnind de fiecare dată când auzea paşi pe coridor, 
dar se liniştea repede, după ce se încredința că noul călător 
nu prezenta nicio primejdie pentru el. 

Mai erau şase minute până la plecarea trenului. De teamă 
să nu-şi piardă stăpânirea de sine şi să trădeze prin vreo 
mişcare starea nervoasă în care se afla, Klonitzki începu să 
citească titlurile articolelor din ziar, străduindu-se astfel să-şi 
îndrepte atenţia în altă parte. Superstiţios cum era, rusul 


— 171 — 


încercă să pătrundă viitorul, folosindu-se de un mijloc 
caraghios. 

— Dacă literele formează un număr cu soţ, atunci scap cu 
faţa curată; altminteri, voi avea de întâmpinat piedici. 

Absorbit de această îndeletnicire, nici nu băgă de seamă că 
trenul se pusese în mişcare. 

Când observă că acesta pornise, lăsă ziarul din mână şi 
începu să privească pe fereastră, spre oraşul învăluit în 
întuneric. 

Colo, undeva, la stânga, în mijlocul unei grădini, se afla o 
casă... In mansarda acestei case, zăcea pe podea, într-un lac 
de sânge... 

Klonitzki suspină din adâncul inimii. Tovarăşul său de drum 
îl privi mirat, astfel că luă iarăşi ziarul în mână şi-l ţinu 
dinaintea sa, ca să nu poată fi zărit. 

Până la cotitura liniei ferate, unde urma să sară din tren, 
spre a se întâlni cu Potapoff, mai erau două ceasuri jumătate. 
Da, socotise timpul foarte precis! Un nou suspin scăpă de pe 
buzele lui. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule? întrebă, îngrijorat, tovarăşul 
său de drum. 

— Nu, nu, mulţumesc... mă simt foarte bine! răspunse 
Klonitzki, cu glas slab. 

„Ce dracu' o fi cu mine? Am şi început să mă trădez?” se- 
ntrebă el, mustrându-se. 

Şi se strădui să-şi adune toată puterea de voinţă, pentru a- 
şi ascunde tulburarea ce-l frământa. Din păcate, însă, 
gândurile îl copleşiră din nou: Dacă Potapoff n-a primit 
telegrama mea? Dacă nu mă aşteaptă? Dacă mă rănesc cu 
prilejul săriturii din tren? 

Izbuti, totuşi, să-şi învingă teama şi începu iarăşi să numere 
literele titlurilor. 

Călătorul din faţa lui, tocmai adormise, cu capul sprijinit pe 
spetează, astfel că inginerul se încumetă să lase din nou 
ziarul din mână. Mai avea un ceas până la cotitură, dar acest 
ceas i se părea nesfârşit de lung. In cele din urmă se ridică şi 
ieşi în coridor. Dar acolo se mai aflau câţiva călători, ceea ce 


— 172 — 


îl sili să se înapoieze în compartiment. 

Teama, îngrijorarea şi mustrările de cuget îl istoviseră într- 
atâta, încât era cât p-aci să aţipească. In clipa următoare, 
însă, deschise ochii speriat şi se sili să rămână treaz, căci 
altminteri s-ar fi putut întâmpla să treacă de locul unde 
trebuia să sară. Încercă să-şi aducă aminte când întorsese 
ceasul. N-ar fi fost cu neputinţă ca tocmai acum, când viaţa 
lui era strâns legată de arătătoarele ceasornicului, acesta să 
se oprească din mers. În orice caz, cel mai bun lucru era să-l 
învârtească. Dar abia întorsese rotita de câteva ori, când 
tovarăşul său de drum se mişcă în somn, astfel că rusul vâri 
grăbit ceasul în buzunar. Începu iarăşi să numere literele, dar 
nu izbuti niciodată să ajungă până la sfârşit şi trebuia mereu 
s-o ia de la capăt, până ce această îndeletnicire îl plictisi. 
Compartimentul i se părea prea strâmt şi lipsit de aer. Işi 
descheie haina de piele, dar o încheie repede la loc. 

Astfel se chinui Klonitzki două ceasuri şi jumătate, 
frământat mereu de fel de fel de întrebări, ale căror 
răspunsuri le căuta în zadar. Sleit de puteri, era tocmai să 
aţipească din nou, când privi iar la ceasornic şi inima începu 
să-i zvâcnească, amenințând să-i spargă pieptul. Mai erau opt 
minute până la clipa hotărâtoare! Silindu-se să nu facă 
zgomot, Klonitzki îşi luă valiza, se furişă ca un hoţ peste 
picioarele întinse ale călătorului adormit, apoi străbătu 
coridorul şi ajunse la uşa vagonului, unde lăsă valiza din 
mână şi-şi lipi faţa de geam. Arborii zburau pe dinaintea lui, 
din când în când se ivea câte o colină, care dispărea iarăşi, 
făcând loc copacilor şi stâlpilor de telegraf, care se fugăreau 
într-o goană ameţitoare. 

Cu ochii holbaţi ca o fiară de pradă, Klonitzki încercă să 
străbată întunericul cu privirea. Genunchii-i tremurau de 
teama săriturii pe care trebuia s-o facă în curând. La vârsta 
lui această acrobație nu era tocmai uşoară... dar îi rămânea 
oare altceva de făcut? 

Deodată, zări în depărtare un punct verde care se mişca 
necontenit. Klonitzki privi în jurul său cu băgare de seamă. 
Nimeni, era singur pe coridor. Luă valiza în mână, îşi trase 


— 173 — 


cozorocul peste ochi, lăsă în jos apărătoarele de urechi, apoi 
deschise uşa... Un vânt rece îi biciui faţa... Acum, la cotitura 
liniei ferate, trenul îşi încetini viteza. Lanterna verde a lui 
Potapoff se zăcea foarte desluşit. Klonitzki îşi scoase ochelarii, 
îşi făcu vânt şi sări în noapte... 

Drumul pe care îl străbătu în aer i se păru nesfârşit şi 
singurul lucru de care îşi mai dădea seama în această clipă 
era că mâna i se încleştase de mânerul valizei. În sfârşit, simţi 
o izbitură în coaste, rămase o clipă nemişcat, apoi se rostogoli 
pe povârniş. 

După câtva timp, îşi aţinti ochii spre cer. De pa bolta 
nesfârşită, stelele păreau că-l privesc, zâmbind... Simţi, totuşi 
în piept o durere ascuţită şi nu izbuti să facă nicio mişcare. 

Niciodată, în viaţa lui, singurătatea nu i se păruse atât de 
apăsătoare ca în această noapte. 

Singur, pe pământ străin, zăcând sub cerul liber, cu oasele 
zdrobite, după ce ucisese o femeie nevinovată, care fusese, 
ca şi el, unealta oarbă a unei puteri pe care o ura din toată 
inima... Da, astfel zăcea nenorocitul; întocmai ca un vierme 
strivit de un picior neîndurător. 

Acolo, sub stelele mute, singur cu el însuşi, ferit de ochiul 
ager al lui Pankratoff, departe de poruncile nemiloase ale 
Moscovei, bietul Klonitzki începu să plângă în voie, pentru 
prima dată, după atâţia ani... Şi plânse, plânse cu amar, 
chinuit de dureri, presimţind că ajunsese la capătul vieţii sale 
amărâte. 

Deodată, auzi în apropierea lui paşi. Se opri din plâns şi 
ascultă, cu răsuflarea întretăiată. La o depărtare de vreo 
patruzeci de paşi, zări o lumină verde, care se mişca în 
desişul învăluit în beznă. 

— Ajutor, ajutor! gemu Klonitzki. 

Paşii se apropiară, apoi o umbră se plecă deasupra lui. 

— Tovarăşul Klonitzki? întrebă un glas, în şoaptă. 

— Da!... Valiza... Caut-o, prietene, trebuie să fie aici pe 
undeva! 

Ochii ageri ai aviatorului sfredeliră întunericul, alunecară pe 
pământ şi  descoperiră geamantanul într-un tufiş din 


— 174 — 


apropiere. 

Când se văzu iarăşi în stăpânirea preţioasei valize, Klonitzki 
răsuflă uşurat şi încercă să se ridice, dar nu izbuti. 

— Fără îndoială că mi-am frânt câteva coaste! murmură el. 

— Hm, proastă afacere! făcu celălalt. Cu toate astea, n-am 
încotro... trebuie s-o ştergem cât mai repede cu putinţă! Nilov 
se înapoiază pe jos la Brno. Zburăm singuri, însă nu mai 
putem zăbovi nicio clipă. Avionul e pregătit şi trebuie să 
decolam chiar acum, pe întuneric... 

După ce făcu acest raport, aviatorul îi ajută să se ridice, 
trecu braţul lui Klonitzki pe după umerii săi şi, sprijinindu-l, 
porni mai departe. 

Cei doi bărbaţi ajunseră la avion, istoviţi cu desăvârşire. 
Potapoff aşeză pe rănit în carlingă, îl acoperi cu câteva pături 
groase şi-i puse valiza, la picioare. 

— Dar tovarăşa dumitale unde e? întrebă aviatorul, 
deodată, amintindu-şi de Vera. 

— A rămas în oraş... O femeie nu poate sări din tren în plin 
mers. 

Peste câteva clipe, uriaşa pasăre de otel se înalţă în aer. 


Vera Ulkitzki deschise ochii. 

De cât timp zăcea în nesimţire, pe podeaua din mansardă? 
Şi ce însemna, oare, durerea ascuţită care o sfredelea sub 
umăr? De ce se lipeau rufele de trupul ei? 

Tânăra fată înălţă capul şi abia acum simţi rana pricinuită 
de glontele tovarăşului ei. Se întinse iarăşi şi încercă să-şi 
adune gândurile. Da, acum îşi amintea tot ce se petrecuse în 
urmă. 

— Dacă mai e în casă? Dacă mă pândeşte şi-şi dă seama că 
nu m-a ucis? Dacă va veni să mă omoare? se întrebă ea, plină 
de spaimă. 

Işi ţinu răsuflarea şi trase cu urechea, dar nu auzi decât 
zvâcnelile inimii sale. 

— A plecat... a plecat pentru totdeauna! murmură ea. Dar 
dacă îl trimite încoace pe Pankratoff, ca să mă înlăture din 
calea lor? 


— 175 — 


Spaima că s-ar putea întâlni iarăşi cu omul acesta 
înfiorător, îi dădu putere să se ridice întâi în genunchi, apoi în 
picioare. Gândurile i se învălmăşeau în creier. 

— Trebuie să plec de aici! Da, cât mai repede cu putinţă! 
Dar încotro să mă îndrept, ce să fac fără paşaport şi fără 
bani? 

Deodată, un gând îi străbătu mintea: 

— Victor, Henny!... Doar trebuie să-i salvez... chiar acum! 
Poate că Klonitzki mai e acolo? 

Cu mare greutate, Vera izbuti să ajungă până la aparatul 
telefonic şi ridică receptorul. 

Rana, care în timpul leşinului ei, se închisese întrucâtva, 
începu iarăşi să sângereze. Din pricina slăbiciunii, mintea 
prinse să i se întunece şi nenorocita era ameninţată să fie 
cuprinsă de un nou leşin. 

— Ah, dacă-mi pierd cunoştinţa, Pankratoff mă găseşte 
aici... iar Klonitzki are tot timpul să-şi ducă planul la 
îndeplinire! bâigui ea, străduindu-se să-şi adune puterile. 

Îşi apăsă mâinile pe rană şi, clătinându-se, coborî scara, 
iscodind mereu în jurul ei, ca şi cum s-ar fi temut să n-o 
surprindă cineva. Din fericire, însă, nu descoperi nimic 
suspect şi ajunse cu bine în stradă. 

Mai mult târându-se decât mergând, nenorocita izbuti să se 
apropie de poarta casei inginerului Kraza, străbătu cărarea ce 
ducea la uşă, mai avu puterea să sune, apoi se prăbuşi la 
pământ. 

Henny sări din pat, înspăimântată. Temându-se că bătrânul 
s-ar putea trezi din somn, alergă la uşă şi întrebă, cu glas 
scăzut: 

— Cinei acolo? 

— Deschide, repede! 

Tânăra recunoscu glasul Verei. Când deschise uşa, rănita, 
care izbutise să se ridice în picioare şi se sprijinise de pervaz, 
căzu la picioarele ei. 

— Salvează-mă, sunt rănită! Fie-ţi milă de mine... lasă-mă 
înăuntru! 

Glasul implorator al nenorocitei spulberă toată ura lui 


— 176 — 


Henny, care îi ajută să se ridice şi o conduse în odăiţa ei. 

Văzând starea deznădăjduită a rusoaicei, care era plină de 
sânge, miloasa copilă vru să pornească după ajutor, dar Vera 
îi cuprinse mâinile şi o reţinu lângă dânsa zicând: 

— Aşteaptă... deocamdată nu trebuie să te îngrijeşti de 
mine! Victor e nevinovat... nevinovat! În seara aceea, a fost 
împreună cu noi... cu mine şi cu acela care se dădea drept 
soţul meu... şi care a încercat să mă ucidă astă-noapte! 

— Sfinte Dumnezeule, dar de ce a încercat să vă ucidă? 
întrebă Henny, cu glas tremurător. 

— Fiindcă e un spion... un agent trimis de Soviete! Fiindcă 
i-am zădărnicit toate planurile şi am vrut să-l împiedec să fure 
însemnările asupra descoperirii unchiului dumitale... Da, am 
cutezat să lucrez împotriva lui... şi asta numai din milă pentru 
dumneata şi Victor! 

— Să fie adevărat, oare? bâigui Henny, care abia izbutea 
să-şi stăpânească tulburarea. Spune-mi drept, acesta e 
adevărul? 

— Da, adevărul curat, draga mea!... Du-te repede în 
laborator!... Klonitzki a fost iarăşi aici... Tocmai voiam să vă 
chem la telefon... ca să vă previn de primejdia care vă 
ameninţă, dar în aceeaşi clipă, ticălosul a dat peste mine şi... 
m-a împuşcat! 

Fără să mai stea la gânduri, Henny dădu buzna în 
laborator, dar abia trecu pragul încăperii, că rămase locului, 
cu ochii holbaţi de groază. Uşa dulăpaşului de fier era dată în 
lături, iar planurile descoperirii dispăruseră! 

Tremurând toată, biata copilă îşi ascunse faţa în mâini şi 
rămase astfel câtăva vreme. În cele din urmă, însă, îşi veni 
iarăşi în fire şi-şi aduse aminte de rănită, pe care o lăsase 
singură în odăiţă. 

— Dumnezeule, e vorba de viaţa unui om! bâigui ea. 
Trebuie să-i vin în ajutor! Şi apoi... poate că va fi în măsură 
să-mi dea lămuriri asupra drumului pe care l-a luat spionul! 

Peste câteva clipe, se afla iarăşi lângă Vera. 

— Când a fost aici tovarăşul dumitale? întrebă ea, cu 
înfrigurare. 


— 177 — 


— Nu ştiu, căci nu-mi pot da seama cât timp am zăcut 
leşinată... Dar cât e ceasul acum? 

— Două. 

— In orice caz, cred că au trecut cel puţin, două ore de 
atunci... aşadar, trebuie să fi pătruns în laborator pe la miezul 
nopţii... Ascultă-mă, Henny, n-avem vreme de pierdut, fiecare 
clipă e prețioasă... Du-te repede la poliţie şi dă de ştire... 
Klonitzki a luat trenul spre Praga... la o depărtare de două 
ceasuri jumătate de Brno... acolo unde linia ferată face o 
cotitură... va sări din tren... apoi se va urca într-un aeroplan 
care îl aşteaptă acolo... şi care îl va duce la Moscova! Poate 
că a şi pornit spre patrie şi nu-i mai puteţi ajunge... Apă, 
apă... repede! 

Henny se năpusti spre masă, unde se afla sticla cu apă şi 
un pahar. Cuprinsă de tulburare, abia izbuti să ţină sticla în 
mână, iar paharul era cât p-aci să-i alunece dintre degetele-i 
tremurătoare. 

Când se înapoie la căpătâiul rănitei şi-i duse paharul la 
buze, îşi dădu seama că nenorocita îşi pierduse cunoştinţa. 


323. O dramă în împărăţia norilor 


— Victor e nevinovat! Victor e nevinovat! se gândea Henny 
mereu, în timp ce se îmbrăca în cea mai mare grabă. 

Când fu gata, aduse un taximetru şi, cu ajutorul şoferului, 
transportă pe rănită în maşină. 

— Repede la spitalul comunal! 

Nu trecu multă vreme şi Vera Ulkitzki fu internată în spital, 
unde i se dădură îngrijirile trebuincioase. Rana era destul de 
gravă şi, mai ales din pricina sforţărilor şi a pierderii de sânge, 
viaţa nenorocitei era în primejdie. 

Henny nu rămase la căpătâiul ei, ci spuse şoferului s-o ducă 
la prefectura poliţiei, unde ceru să vorbească cu comisarul 
Minlas. Dar acesta nu se afla acolo, astfel că tânăra fată porni 
spre locuinţa lui şi-l trezi din somn. 

Polițistul o privi surprins, neştiind ce să creadă despre 
această vizită la o oră atât de nepotrivită. Henny îl lămuri 


— 178 — 


numaidecât însă: 

— Domnule comisar, Victor Kraza e nevinovat... da, 
nevinovat! Planurile descoperirii unchiului meu au fost furate 
tocmai acum, când Victor e arestat, ceea ce dovedeşte că n-a 
avut niciun amestec în spargerea săvârşită zilele trecute; 
când răufăcătorul a încercat să fure planurile şi însemnările, 
care se aflau în dulăpaşul de oţel din laborator. Ştiu, însă, cine 
e hoţul şi unde se găseşte el acum. Dacă vreţi să 
răscumpăraţi greşeala de care v-aţi făcut vinovat faţă de 
Victor şi de noi, trebuie să porniţi, cât mai neîntârziat, pe 
urmele hoţului, pentru ca să-i smulgeţi planurile din mână! 

— Stai, domnişoară, că prea eşti grăbită! răspunse 
comisarul, foarte liniştit. În primul rând, trebuie să mă 
încredinţez şi eu dacă planurile au fost furate, într-adevăr, şi 
dacă bănuiala dumitale are vreun temei... 

— Domnule comisar, acum n-avem vreme de pierdut! 
strigă Henny, cu însufleţire. Vă fac răspunzător, dacă din 
pricina dumneavoastră hoţul izbuteşte să ducă planurile în loc 
sigur! Şi, în acelaşi timp, cer ca arestatul să fie pus în 
libertate, căci ajutorul lui ne-ar putea fi de mare folos în clipa 
de faţă. 

— Regret din toată inima, domnişoară... Fireşte, nu mă 
miră defel că o fată atât de frumoasă e cuprinsă de milă 
pentru un tânăr arestat... Cred însă, că n-aţi uitat principiul 
meu, despre care v-am vorbit şi zilele trecute: nu prea dau 
crezare spuselor acelora care se înrudesc cu arestaţii mei... 
Aşadar, Victor Kraza trebuie să rămână la închisoare, până ce 
va fi descoperit adevăratul făptaş al agresiunii... Altminteri, 
îmi scapă şi unul şi altul! 

Henny scrâşni din dinţi şi abia se stăpâni să nu dea curs 
mâniei care îi clocotea în piept. 

— Domnule comisar, gândiţi-vă ce urmări ar putea avea 
nepăsarea dumneavoastră! Dacă acum mai există posibilităţi 
să punem mâna pe hoţ, ele scad pe măsură ce vremea trece, 
fără să facem nimic! În curând, planurile vor fi la loc sigur, 
căci hoţul se foloseşte de mijloacele cele mai moderne... E 
vorba de un agent al Sovietelor, care urmează să plece, cu 


— 179 — 


avionul în patria lui. 

Comisarul tresări, căci ştia prea bine că spionii aveau la 
dispoziţie mijloace moderne şi se puteau face nevăzuţi într-un 
timp foarte scurt. 

— Da, e vorba de aşa-zisul doctor Klonitzki, care locuia 
alături de noi, urmă fata, cu înfrigurare, văzând că polițistul 
începe să şovăie. Astă-noapte şi-a împuşcat colega, din 
pricină că aceasta s-a împotrivit să-i dea ajutor şi a încercat 
chiar să ne prevină de primejdia ce ne ameninţa. Din 
nefericire, sărmana femeie n-a mai avut răgazul să ne dea de 
veste, căci ticălosul a rănit-o grav cu un glonte de revolver. 

Şi, încetul cu încetul, Henny izbuti să-l încredinţeze pe 
comisar de temeinicia spuselor. În cele din urmă, Minlas îşi 
dădu seama de gravitatea situaţiei şi luă hotărârea să se 
pună pe lucru fără întârziere. Chemă la telefon prefectura 
poliţiei, apoi aerodromul oraşului şi dădu câteva instrucţiuni. 

Indată după aceea o vie însufleţire se stârni pe aerodrom. 
Oamenii alergau pe întuneric, încoace şi încolo. Nu trecu 
multă vreme şi două avioane mari, pe care fuseseră montate 
mitraliere, erau gata de zbor. Toate pregătirile se făcuseră în 
mai puţin de un sfert de ceas, apoi uriaşele păsări de oţel se 
înălţară în văzduh. 


În aceeaşi noapte, un factor trezi din somn pe portarul unei 
clădiri uriaşe din Praga. Buimăcit, portarul deschise uşa, luă 
telegrama, apoi porni cu ea spre unul din etajele clădirii. 

Această telegramă fusese trimisă de misteriosul personaj, 
căruia Vera urma să-i telefoneze, în cazul că tovarăşul ei n-ar 
fi izbutit să apuce trenul. Noaptea, individul stătuse la pândă 
pe peronul gării din Brno, zărise că Klonitzki se urcase în tren 
şi... înţelese tot ce se întâmplase, sau, mai bine zis, îşi dăduse 
seama că lovitura izbutise. Acest individ misterios făcea şi el 
parte din serviciul de spionaj al Sovietelor, însă nu era folosit 
decât ca informator şi niciodată nu i se încredința vreo 
misiune în care să aibă un rol activ. 

La etajul al doilea din clădirea amintită mai sus, se aflau 
trei bărbaţi, care stăteau tolăniţi în fotoliile lor şi fumau. Tic- 


— 180 — 


tacul unui ceasornic de argint care se afla pe masă, era 
singurul zgomot care se auzea în încăpere. Cei trei bărbaţi 
urmăreau cu încordate arătătoarele ceasornicului, căci ştiau 
prea bine când trebuia să pătrundă Klonitzki în casa 
inginerului Kraza, cât timp avea să zăbovească acolo şi la ce 
oră pleca trenul din Brno. 

Nimeni din casă nu cunoştea numele acestor trei oameni, 
nici treburile pe care le învârteau ei - în schimb, o teamă 
nelămurită silea pe toţi ceilalţi chiriaşi să-i ocolească pe cât 
era cu putinţă. 

Ei se dădeau drept conducătorii sucursalei pe care firma 
londoneză „Brotfield & Sons” o avea la Praga - dar nimeni nu 
bănuia că, în realitate, erau capii serviciului de spionaj 
sovietic din Cehoslovacia. 

La un moment dat, se auzi o bătaie în uşă. Unul din cei trei 
bărbaţi se ridică de la locul său şi se îndreptă spre uşă, unde 
portarul îi înmână telegrama adusă de factor. 

Când se înapoie lângă tovarăşii săi, aceştia se plecară 
deasupra hârtiei şi o priviră cu luare-aminte. 

— Din Brno! Aşadar... 

Cel care rostise aceste cuvinte, îşi curmă vorba, căci 
deschisese telegrama şi o exclamaţie de bucurie scăpă de pe 
buzele celorlalţi, când le-o citi: 

— „Totul în ordine”. 

Atâta doar cuprindea depeşa, însă părea că e de ajuns, căci 
cei trei bărbaţi abia izbutiră să-şi ascundă bucuria. Unul din ei 
ridică receptorul telefonic şi se puse în legătură cu odaia 
alăturată. 

— Tovarăşe Kasimir, transmită la Moscova, o radiogramă 
urgentă, cu următorul cuprins: „Expediat marfa”. 

După ce dădu acest ordin, spionul puse iarăşi receptorul în 
furcă, apoi se despărţi de tovarăşi. 


Chircit de durere, Klonitzki stătea în carlinga avionului, cu 
harta pe genunchi, urmărind zborul aparatului, care îl ducea 
spre patrie. Fireşte că nici prin minte nu-i trecea că poliţia 
pornise pe urmele lui, pentru a-i smulge planurile furate din 


— 181 — 


laboratorul inginerului Kraza. 

Înaintea lui, despărţit printr-un geam, Potapoff părea 
înţepenit de manşa aeroplanului. Bucuria revederii apropiate 
cu soţia lui, tainica părere de rău pentru micuța Trude lăsată 
în urmă, copleşeau inima aviatorului. Dedesubtul lor, ţăranii 
obosiţi de munca zilei, dormeau în căsuţele curate, care 
păreau nişte cutiuţe de la înălţimea la care plutea uriaşa 
pasăre de oţel. Dar aceşti ţărani îşi iubeau ogorul, munceau 
cu râvnă şi nu-şi doreau să cucerească aerul, care fusese 
hărăzit numai păsărilor... 

— Între timp, cele două avioane cehoslovace porniseră spre 
răsărit, cu cea mai mare viteză. Piloții socotiseră că avionul 
duşman trebuie să fi decolat cam pe la ora patru, căci spionul 
plecase din Brno cu trenul de noapte, din care avea să sară 
abia după două ceasuri şi jumătate de drum, urmând apoi să 
mai străbată şi pe jos o bucată bună, până la locul unde îl 
aşteptau tovarăşii săi. In acest caz, - fireşte, dacă avionul 
avea să urmeze drumul arătat de Vera - era mai mult ca sigur 
că ruşii vor fi ajunşi din urmă, încă deasupra teritoriului 
cehoslovac. De altminteri, acesta era şi lucrul de căpetenie 
căci dacă spionii izbuteau să treacă graniţa, urmărirea nu s-ar 
mai fi putut face, fără să se dea loc la un conflict diplomatic 
cu ţările vecine. 

Intunericul se risipi încetul cu încetul şi razele soarelui se 
iviră pe cer, făgăduind o zi frumoasă, ceea ce ar fi înlesnit 
foarte mult urmărirea avionului rusesc. 


Klonitzki aruncă o privire asupra seismografului şi păli. 
Aparatul arăta apropierea unui avion. Cu mare greutate, 
inginerul izbuti să deschidă ferestruica ce dădea în cabina 
pilotului şi strigă: 

— Potapoff, suntem descoperiţi! Uită-te la seismograf! 

Aviatorul privi şi el spre aparat şi o umbră de îngrijorare se 
ivi pe chipul său. În clipa următoare însă păru mai liniştit, căci 
nu prea îi venea să creadă că erau ameninţaţi de o primejdie. 

— Poate că e vreun avion de pasageri! răspunse el. 

— Tocmai pe acelaşi drum cu noi? 


— 182 — 


— Şi de ce nu? E interzis, oare, să zbori unde îţi place? 

— Vezi, însă, că nu prea îmi vine să cred că un singur avion 
pricinuieşte o deviere atât de mare a acului seismografului... 

— Atunci, or fi două avioane de pasageri! 

Klonitzki se rezemă iarăşi în fotoliul său, liniştit oarecum de 
calmul pilotului. Dar continuă să-şi concentreze toată luarea- 
aminte asupra seismografului, ale cărui devieri erau tot mai 
mari. 

La un moment dat, Potapoff scoase capul afară, apoi uriaşa 
pasăre de oţel începu să se înalțe tot mai sus. Klonitzki, care 
urmărea manevra pilotului, privi şi el pe fereastră şi zări două 
puncte care se apropiau de ei. Aplecându-se iarăşi spre 
Potapoff, puse câteva întrebări, dar aviatorul rămase tăcut, 
părând cu totul absorbit în conducerea aparatului. 

După câteva clipe, când Potapoff scoase capul pentru a 
măsura din ochi depărtarea dintre el şi avioanele celelalte, 
Klonitzki îşi dădu seama că situaţia devenea îngrijorătoare, 
căci tovarăşul său părea vădit neliniştit, iar pe faţa lui se 
întipărise o expresie de teamă. 

Potapoff era încredinţat şi el acum că nu avea de-a face cu 
avioane de pasageri, căci drumul urmat de el era foarte 
primejdios şi n-avea niciun loc de aterizare. 

Avioanele cehoslovace se apropiau tot mai mult şi, după 
viteza lor, se vedea foarte bine că aveau motoare puternice. 

Potapoff îşi dădu seama că „şobolanul lui bătrân” - cum îşi 
poreclise el aparatul - nu prea avea sorţi de izbândă. incetul 
cu încetul, aviatorul simţi că-şi pierde sângele rece şi, în 
dorinţa de a-şi salva pielea, începu să coboare, pentru a găsi 
la nevoie un loc prielnic pentru aterizare. 

Klonitzki înţelese pe dată ce urmărea tovarăşul său şi, 
uitându-şi durerile, se apropie de fereastră şi strigă cu glas 
tunător: 

— Să nu care cumva să cobori, căci atunci s-a sfârşit cu tot! 

— Du-te dracu'! scrâşni Potapoff, care se gândea doar la 
viaţa lui. 

În această clipă, aviatorul nu mai voi să ţină seama de 
nimic, singura lui preocupare fiind să-şi salveze pielea. Da, 


— 183 — 


voia să trăiască, să trăiască cu orice preţ! 

— Bagă de seamă ce faci! Moartea ne aşteaptă şi aşa şi 
aşa! strigă Klonitzki din răsputeri. 

— Ba nicidecum! Eu unul, n-am de ce să mă tem, căci nu 
sunt spion, ci aviator! Doar n-o să... 

Îşi curmă vorba, căci simţi la ceafă ţeava unui revolver. 

Potapoff, ai cărui fraţi muriseră împuşcaţi la zid, ştia prea 
bine că aceasta nu era o simplă ameninţare şi că tovarăşul 
său avea să apese pe trăgaci, dacă nu se supunea poruncilor 
sale. 

— Înalţă-te cât mai sus! tună Klonitzki. 

Pilotul îndeplini ordinul, căci mai simţea la ceafă ţeava 
revolverului. 

În timpul acesta, unul din avioanele cehoslovace se 
apropiase de ei şi Potapoff zări semnele, prin care i se dădea 
a înţelege să coboare. 

— Ni se cere să aterizăm! strigă el. 

— Înainte, cât mai sus! Nicio împotrivire, căci altminteri s-a 
sfârşit cu tine! 

Aviatorul se supuse şi de astă dată. Un glonte sparse 
geamul carlingii, şuieră deasupra capului plecat al spionului, 
apoi se înfipse în peretele din faţa lui. Avionul, însă, zbura tot 
mai sus. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, trebuie neapărat să 
aterizăm! răcni Potapoff, deznădăjduit, fără să-şi dea seama 
că rostise numele Domnului, pe care îl tăgăduise o viaţă 
întreagă. 

— Mergi înainte, dacă nu vrei să te trezeşti cu ţeasta 
găurită de un glonte! 

Klonitzki era palid ca un cadavru, iar degetele-i 
tremurătoare abia mai aveau putere să ţină revolverul. 

Între timp, cel de-al doilea avion cehoslovac se apropiase şi 
el de fugar, încercând să-i taie drumul. 

Deodată, răsună o detunătură, care acoperi zgomotul 
elicei. 

— Au tras în rezervorul de benzină! răcni Potapoff, lăsând 
manşa din mână şi plecându-şi capul spre genunchi. 


— 184 — 


Klonitzki se simţi năpădit de un val fierbinte, iar în clipa 
următoare avionul era în flăcări şi se prăbuşea în adâncime cu 
o iuţeală ameţitoare. 

Cele două avioane cehoslovace aterizară în apropierea 
locului unde se produsese catastrofa. Avionul rusesc se 
înfipsese cu botul în pământ, iar printre sfărâmăturile sale se 
zăreau cadavrele carbonizate ale celor doi pasageri. Klonitzki 
mai ţinea între genunchi rămăşiţele arse ale valizei în care 
ascunsese planurile invenţiei inginerului Kraza. 

Şi, deasupra lor, pe bolta nesfârşită a cerului, soarele trona 
măreț, luminând cu razele sale blânde, înfiorătoarea 
privelişte. Câţiva fluturaşi zburau voioşi prin aer, bucurându- 
se de venirea primăverii. Nevinovatele fiinţe erau mai fericite 
decât oamenii. 


324. „Sfârşitul spioanei” 


După o noapte neliniştită, bătrânul inginer Kraza deschise 
ochii şi privi cu teamă în jurul sau. 

— Am dormit, oare? se întrebă el. 

Somnul din acea noapte i se păruse un amestec de vis şi 
realitate. Toată viaţa lui se desfăşurare ca un film, începând 
din cea mai fragedă copilărie şi până în noaptea aceea 
înfiorătoare, ale cărei urme le mai simţea îndărătul bandajului 
din jurul capului său. 

Bătrânul trase cu urechea. O linişte de moarte domnea de 
jur-împrejur. Acum era momentul prielnic pentru a-şi duce la 
îndeplinire hotărârea pe care o luase încă din ajun. 

Cobori din pat şi se îmbrăcă încet. 

— Da, totul e în ordine! zise el. Nu mai am nimic de 
rezolvat... 

Porni spre odaia lui Henny. Bătrânul ţinea foarte mult la 
această fată, care crescuse în casa lui şi care îi rămăsese 
credincioasă mereu. Acum, după ce fiul său săvârşise fapta 
aceea grozavă, Henny era singura fiinţă care se bucura de 
dragostea bătrânului. Înainte cu o zi, acesta o privise 
necontenit, căci ştia că n-o va mai vedea niciodată... 


— 185 — 


— Nu cumva bănuieşte ce mi-am pus în gând? se întreba 
el. Nu, nu, n-are cum să-i treacă prin minte... Totuşi, trebuie 
să mai arunc o privire asupra ei... ultima privire... 

Fata, însă, nu se afla în odaia ei. 

— Henny! strigă bătrânul, cuprins de nelinişte. 

Văzând că nu primeşte niciun răspuns, începu s-o caute 
prin casă, până când ajunse înaintea laboratorului. 

Uşa era deschisă. Adânc îngrijorat bătrânul păşi înăuntru şi 
rămase cu ochii holbaţi la dulăpiorul de fier. 

— Planurile... s-au furat planurile! îngână el. Aşadar, soarta 
nu m-a cruțat de această lovitură! Ticăloşii mi-au distrus 
opera la care am muncit o viaţă întreagă. Da, trebuie sa-mi 
duc la îndeplinire hotărârea luată! 

Abia acum îşi dădu seama ce rost avea lipsa lui Henny. 
Sărmana copilă pornise desigur în căutarea hoţilor şi încerca 
să-l cruţe de a afla cruda veste... 

— Cu atât mai bine! Un asemenea prilej n-o să se ivească 
atât de curând! murmură inginerul, îndreptându-se spre 
biroul său, unde se aşeză la masă şi începu să scrie: 


„Scumpa mea Henny! 

N-aş fi vrut ca ultimele clipe din viața mea să fie ingreuiate 
de nenorocirea care te-a lovit. Dimpotrivă, singura mea 
dorință a fost să închid ochii, gândindu-mă la fericirea ta... 
Dumnezeu, însă, în mâinile căruia se află soarta oamenilor, a 
hotărât altfel! Facă-se voia Lui. 

Nu mai am ce căuta în lumea asta şi sunt bucuros că, după 
toate câte am îndurat în zilele din urmă, mai am puterea să 
mă despart de viață. 

Tot ceea ce am agonisit cu trudă, roadele muncii mele, îti 
rămân tie... Testamentul se şi află depus la notarul Hajn, care 
va purta de grijă să se respecte toate dispozițiunile mele. 
Caută de-ți croieşte viața după gustul tău şi după cum te 
îndeamnă inima ta bună. 

Știi că am avut întotdeauna cea mai mare încredere în tine 
şi vreau să-ți arăt şi de astă dată aceeaşi încredere, ce şi 
până acum... Mă cunoşti prea bine, copila mea, astfel că ştii 


— 186 — 


tot ce se petrece în sufletul meu. Mândria mea nu poate 
îndura ruşinea pe care mi-a făcut-o fiul meu... Am avut în 
viață două țeluri: trăiam pentru copiii mei, tu şi Victor, şi 
pentru descoperirea mea, care era sortită să asigure granițele 
țării noastre şi să ne apere de atacurile acelora care ar fi 
încercat să ne cotropească pământul pe care l-am câştigat cu 
atâtea jertfe omeneşti. Planurile au fost furate şi, în loc să dau 
ajutor ţării mele, am dat o unealtă duşmanilor, care nu vor 
pregeta o clipă să se năpustească asupra noastră... 

Aşadar, unul din idealurile mele a fost distrus... Ceea ce am 
creat pentru noi, aparține acum duşmanilor... 

In ce priveşte cel de-al doilea ideal, socot că nici nu mai 
trebuie să vorbesc despre asta, căci mi-e groază să amintesc 
de fiul meu... Şi, cu toate astea, amintesc de el! Dacă va fi 
vreodată la impas şi-ţi va cere ajutor, te rog să nu i-l refuzi, ci 
să faci tot ce-ţi va sta în putinţă spre a-i implini cererea. 
Nădăjduiesc, însă, că Victor va şti să-şi facă un rost în 
străinătate... 

lartă-mă, Henny, iartă-mă că-ți pricinuiesc această durere, 
însă fii încredințată că numai astfel îmi voi găsi liniştea... 

lartă-l pe acela care te-a iubit până la ultima lui suflare... 

Unchiul Rudolf.” 


După ce sfârşi de scris, bătrânul puse tocul deoparte şi 
scoase revolverul din sertar. 

— Lucrul de căpetenie e să nu şovăi, căci cu cât stai mai 
mult la gânduri, cu atât mai grea ţi se pare despărţirea de 
viaţă! murmură el. 

Şi, într-adevăr, fără să mai întârzie, duse revolverul la 
tâmplă şi închise ochii... 

— Tată, stai! răcni Victor, în clipa următoare, năpustindu-se 
spre bătrânul inginer şi smulgându-i arma din mână. 

— Unchiule! îngână Henny, îmbrăţişându-l cu dragoste. 

Rudolf Kraza se uită mirat la cei doi tineri, ca şi cum abia 
atunci s-ar fi trezit dintr-un somn adânc. Gândurile îi şi erau 
îndreptate spre lumea în care voia să păşească. 

Încetul cu încetul, însă, izbuti să-şi vină în fire şi ridicându- 


— 187 — 


se de la locul său, privi când spre Victor, când spre tânăra 
copilă. 

— Unchiule, Victor al nostru e nevinovat... nevinovat, auzi, 
unchiule? murmură ea, copleşită de fericire. Da, e liber... liber 
cu desăvârşire... Cere-i iertare, căci şi eu l-am rugat să mă 
ierte. Şi-a meritat-o pe deplin, bietul băiat!... Planurile 
descoperirii au pierit în flăcări, împreună cu hoţul şi cu acela 
care urma să-l transporte în patria lui. Bucură-te, n-au căzut 
în mâini străine, unchiule! 

Dar fericitul părinte nu se mai gândea la planuri acum! Nu, 
el îşi regăsise fiul, Victor era iarăşi al lui! 

Adânc mişcat, îşi îmbrăţişă fiul, cu atâta însufleţire, de 
parcă ar fi vrut să-l poarte iarăşi pe braţe, aşa cum îl purtase 
când era mic şi plânsetele lui nu-l lăsau să doarmă. 

— Mă ierţi, Victor? întrebă el, cu lacrimi în ochi. 

— Da, tată, te iert şi... mai ales, nu vreau să te mai 
gândeşti vreodată la aşa ceva! 

Zicând acestea, arătă revolverul pe care i-l smulsese din 
mână înainte cu câteva clipe. 

Ruşinat, bătrânul îşi întoarse faţa spre fereastră şi-şi şterse 
lacrimile. Apoi, când privi iarăşi spre cei doi tineri, chipul fi 
strălucea de bucurie. 


Henny şi Victor rămaseră singuri în odaie, privind tăcuţi 
unul spre celălalt. 

Da, trecutul avea să fie uitat. Nimic din ceea ce se 
petrecuse în urmă nu trebuia să tulbure fericirea acestei zile. 

Dar prezentul? Acesta nu fusese limpezit încă, dar în 
curând simţămintele celor doi tineri aveau să-l făurească aşa 
cum îşi dorise bătrânul inginer Kraza. 

— Henny, mă ierţi? murmură Victor, în cele din urmă. 

— Pentru ce să te iert? 

— Pentru că am cutezat să păşesc alături de calea cea 
dreaptă, pentru că m-am lăsat ispitit de un vis ademenitor... 

Frumoasa copilă nu răspunse nimic, dar o fericire nespusă 
se întipări pe chipul ei plin de viaţă. 

Victor o privi câtva timp în tăcere, apoi o atrase spre el şi 


— 188 — 


se aşezară amândoi pe divan, dar atât de aproape unul de 
altul, cum nu mai şezuseră niciodată. 


— Henny, ştiu că-ţi plăceau poveştile... Spune-mi, îţi mai 
plac şi acum? 

— Da, încă şi mai mult ca în copilărie, răspunse ea, în 
şoaptă. 

— Bine, atunci ascultă... 

Îşi apropie faţa de a ei şi începu: 

— A fost odată un prinţ şi o prinţesă, care se iubeau foarte 
mult... Într-o bună zi, se ivi în ţara lor o zână rea... 

— Nu, Victor, nu o zână rea, ci una nenorocită... 

Tânărul rămase pe gânduri, apoi urmă: 

— Da, una nenorocită... poate că ai dreptate... Dar atunci 
de ce nu mi-a dat să înţeleg că mergeam spre pieire? Am 
urmat-o cu ochii închişi... ea ştia asta şi, totuşi, a tăcut... 

— Victor, nu putea să-ţi dezvăluie adevărul! zise fata, 
adânc întristată. 

— Şi unde e acum? 

Henny rămase tăcută. 

— De ce nu vrei să-mi răspunzi? Nu cumva?... 

— E la spital! 

— De ce a fost dusă acolo? 

— Soţul ei a rănit-o cu un glonte de revolver... voia s-o 
ucidă! 

Victor sări în sus, cuprins de spaimă. 

— Spui că e rănită? Se află în primejdie de moarte? 

— Da. 

Şi adăugă, în şoaptă: 

— Vrei sa mergi... să mergem la dânsa? 

— Cum, nu eşti geloasă, Henny? Aşadar, crezi într-adevăr 
că totul n-a fost decât un vis urât, care nu mai are nicio 
înrâurire asupra mea? 

— Nu, nu sunt geloasă, am încredere în tine. 

Victor o cuprinse în braţe şi o sărutare lungă contopi buzele 
celor doi tineri, care, se regăsiseră iarăşi, după ce un vis urât 
îi despărţise câtăva vreme. 


— 189 — 


Când se desprinseră din îmbrăţişare, dădură cu ochii de 
bătrânul inginer, care intrase în odaie pe nesimţite şi privea 
zâmbind duioasa scenă. O fericire fără seamăn se întipărise 
pe chipul său. 

Da, în această clipă i se înfăptuise dorinţa lui cea mai 
arzătoare, îşi vedea realizat visul pe care îl nutrea de atâţia 
ani... Henny şi Victor se uniseră pentru totdeauna! Soarele 
răsărise iarăşi în casa lor. 

— Vezi, băiete, tocmai asta voiam şi eu de la tine! zise el, 
adresându-se fiului său, care plecase ochii, încurcat. 

Şi, apropiindu-se de cei doi tineri, le luă mâinile şi le puse 
una într-alta. 

— Copii, poate că gestul meu o să vi se pară caraghios, 
totuşi sper că nu vă îndoiţi de sinceritatea mea! Fiţi fericiţi, 
dragii mei! 


Chiar în aceeaşi zi, Henny şi Victor veniră la spitalul 
comunal din Brno, unde fusese internată Vera Ulkitzki. 

— Aş vrea să vorbesc cu rănita, zise Victor, adresându-se 
surorii de caritate. 

— Starea ei e foarte gravă şi mă îndoiesc dacă biata femeie 
ar putea întreţine o convorbire, răspunse sora. 

— Bine, atunci aş vrea s-o văd numai! stărui Victor, în timp 
ce o tulburare fără seamăn pusese stăpânire pe el. ţi 
făgăduiesc că-mi voi da toate silinţele să n-o obosesc. 

Sora de caritate se lăsă înduplecată şi-i conduse în odaia 
rănitei. 

Vera zăcea nemişcată, între pernele albe ca zăpada. Ochii-i 
păreau şi mai strălucitori ca altă dată, iar faţa îi era înseninată 
de o fericire tainică, o fericire care se întipăreşte de obicei pe 
chipul muribunzilor, care se despart de viaţă fără părere de 
rău. 

Când dădu cu ochii de tânărul inginer, o tresărire străbătu 
trupul frumoasei fete. 

— Victor! murmură ea, închizând ochii. 

Faţa-i se făcu pământie şi o umbră trecu deasupra ei. Victor 
îi cuprinse mâna, fără să fie în stare să scoată o vorbă măcar. 


— 190 — 


Tulburarea îl sugruma, îi răpise graiul, deşi această tulburare 
nu mai era decât o adâncă milă pentru o fiinţa chinuită, crunt 
lovită de soarta neîndurătoare. 

— Victor... El, tovarăşul meu m-a ucis... Da, m-a pedepsit 
pentru trădarea mea... Am fost şi eu o spioană... Am vrut să- 
mi slujesc patria, să-mi îndeplinesc cu sfinţenie misiunea 
încredinţată de conducătorii ţării... dar n-am izbutit să mă 
înving pe mine însămi... dragostea a fost mai puternică!... În 
curând, însă, voi trece într-o lume mai bună... unde nu sunt 
patimi şi prefăcătorii... 

— Vera! îngână tânărul, cu glas sugrumat de lacrimi. 

— Da, da, mi-am trădat fraţii... îmi merit pedeapsa, căci n- 
am ştiut să-mi înăbuş simţămintele, care clocoteau în pieptul 
meu... O spioană n-are dreptul să iubească... ea trebuie să 
execute orbeşte poruncile primite de la mai marii ei... Şi eu 
am fost o spioană, dar Dumnezeu a vrut să mă pedepsească 
pentru că m-am lăsat târâtă în mocirlă... M-am prefăcut, 
Victor, am căutat să-ţi câştig încrederea... dar în schimb mi-ai 
cucerit tu inima... 

— Vera, fii liniştită, în curând ai să te faci bine... 

Un zâmbet îndurerat apăru pe buzele rănitei. 

— Nu, n-am să mă fac bine niciodată... şi nici n-aş vrea, 
căci nu mai am ce căuta pe lumea asta... Nu, locul meue 
dincolo, în împărăţia unde soarele străluceşte veşnic, unde 
florile nu se veştejesc niciodată, unde sufletele trăiesc în 
frăţie... acolo, acolo, am să-mi găsesc pacea... căci Cel de Sus 
ştie că nu sunt vinovată... că n-am fost decât o unealtă oarbă! 

Victor o privi ţintă şi o milă adâncă se trezi în sufletul său, 
pentru această fiinţă care se stingea sub ochii lor. 

— Vera, îţi mulţumesc pentru tot ceea ce ai făcut pentru 
mine! zise el cu glas tremurat. 

— Spune-mi drept... eşti supărat pe mine? murmură ea. 

— Cum aş putea să fiu supărat?... 

Îşi curmă vorba, căci o licărire se ivi în ochii rănitei, în timp 
ce buzele-i se învineţiseră. 

— Vera, Vera! 

Trupul nenorocitei fete păru străbătut de un fior, apoi 


— 191 — 


moartea îşi puse pecetea pe chipul ei supt de boală. 

— S-a sfârşit! murmură sora de caritate. 

— Da, s-a sfârşit! repetă Victor. 

În acea clipă, Henny se ivi în pragul uşii. Tinereţea ei, 
privirile-i strălucitoare şi chiar florile, pe care le ţinea în mână, 
alcătuiau un contrast ciudat, aici, la căpătâiul moartei. De o 
parte tristeţea, doliul - de cealaltă, voioşia, dorul de viaţă. 

Tânăra înţelese repede ce se întâmplase. Fără să mai stea 
pe gânduri, depuse buchetul de flori pe pieptul moartei şi 
mângâie cu duioşie fruntea albă şi rece... 

Deodată, copleşită de tulburare, ea se întoarse spre perete 
şi-şi acoperi ochii cu mâinile. Lacrimi fierbinţi îi şiroiră pe 
obraji, deşi fiinţa aceasta îi căşunase cele mai mari necazuri 
din viaţa ei. În schimb, la urmă se jertfise, răscumpărând 
astfel toate greşelile pe care le făcuse până atunci. 

Nu, Vera nu era vinovată! Nenorocita încercase să se 
jertfească pentru patria ei, dar se jertfise pentru ea însăşi. 
Abia acum îşi dădu seama Henny ce luptă înverşunată 
avusese loc în sufletul sărmanei femei. Şi, din aceasta luptă, 
ieşise învingătoare firea ei cinstită, care nu se putea împăca 
cu gândul că va înşela pe bărbatul iubit. 

Cei doi tineri se depărtară. Când părăsiră spitalul, un soare 
cald învăluia firea. Pe ramurile copacilor vrăbiile ciripeau 
vesele, părând că se bucură de venirea primăverii. Un 
năvalnic dor de viaţă umplu sufletele celor doi tineri, care 
păşeau acum împreună spre un viitor plin de bucurii. 

îndărătul lor, o fiinţă nevinovată, care nu-şi găsise fericirea 
pe acest pământ, îşi dormea somnul de veci. Sufletul ei 
zburase într-o lume mai bună, lipsită de patimi... Acolo era 
locul Verei Ulkitzki, sărmana prinţesă care nu trăise decât 
pentru fraţii ei asupriţi şi care fusese, totuşi, sortită să-i 
trădeze... Dar această trădare o plătise cu viaţa ei chinuită... 


325. Răzbunarea proxenetei 


Nataşa părăsi casa proxenetei, în care fusese cât p-aci să 
cadă victimă ticăloşiei acelei femei neîndurătoare. 


— 192 — 


Jos o aştepta baronul Keller, care îi întinse mâna, plin de 
bucurie. 

— Mare noroc că te-am mai găsit, domnişoară! zise el, 
zâmbind prietenos. Desigur că tovarăşa mea se răfuieşte 
acum cu ticăloasa aceea... 

— Da, doamna contesă mi-a spus să plec înainte, dar sper 
că mă va urma în curând, răspunse Nataşa. 

Baronul îi luă valiza din mână şi, oferindu-i braţul, o 
conduse până la colţul străzii, unde rămaseră în aşteptarea 
artistei. 

Nu trecu multă vreme şi aceasta îşi făcu apariţia, cu chipul 
roşu de mânie. 

În timp ce Nataşa păşea tăcută alături de ei, gândindu-se 
cu îngrijorare la viitorul care o aştepta, contesa Auertaler 
istorisi baronului capitolul final al tragediei. 

— Asta o să mă ţină minte câte zile o avea! încheie dânsa, 
zâmbind. Şi mai ales când m-o vedea pe ecran, o să-şi iasă 
din sărite, căci sunt sigură că am devenit cea mai mare 
vrăjmaşă a ei. 

Zicând acestea, izbucni într-un hohot de râs. Apoi se 
întoarse spre Nataşa şi-i mângâie obrajii, fără să se 
sinchisească de lumea care trecea pe stradă. 

Câţiva trecători rămaseră locului, privind surăzători duioasa 
scenă. Cea mai mare parte, însă, se uitară cu admiraţie la 
frumoasa femeie, care părea acum mai fermecătoare ca 
oricând. 

— Nu-ţi face griji, draga mea, zise contesa, care băgă de 
seamă că Nataşa era foarte îngândurată. In curând ai să te 
întremezi în casa mea şi totul o să ţi se pară un vis urât. Viaţa 
nu e decât un lanţ de lupte şi, dacă nu ştim să fim tari, atunci 
suntem doborâţi de vrăjmaşii noştri, care nu aşteaptă decât 
să dăm dovadă de o clipă de slăbiciune, ca să ne aplice 
lovitura hotărâtoare. Crede-mă, şi eu am necazuri, însă nu 
vreau să depun armele, decât atunci când n-oi mai fi în stare 
să le ţin în mână. Atâta vreme, însă, cât mai am putere să 
lupt, nu mă voi lăsa învinsă de piedicile pe care te întâlnesc în 
cale. 


— 193 — 


Luară o maşină, care îi duse în Grunewald, unde se afla 
locuinţa artistei. Baronul Keller îşi luă rămas bun de la cele 
două femei şi, după ce le sărută mâinile, se depărtă în grabă. 

O teamă nelămurită puse stăpânire pe inima Nataşei, când 
aruncă o privire asupra frumoasei vile. Era o căsuţă modernă, 
construită abia de doi ani, de-a lungul căreia se întindea un 
balcon mărginit de două turnulețe. 

Grădina părea foarte bine îngrijită. Un bătrân cu barba albă 
- grădinarul - salută respectuos pe cele două femei. 

— Bună ziua, Muller! zise contesa, cu glas prietenos. 

— Sărut mâna, doamnă contesă! răspunse grădinarul. 

Cele două femei intrară într-un coridor lung. De o parte şi 
de alta, pereţii erau acoperiţi cu tablouri preţioase, iar ici colo 
erau împrăştiate mobile mici, din acelea care se află de obicei 
în vestibuluri. Totul arăta că oamenii care locuiau în această 
casă nu duceau lipsă de nimic. 

— Aşa, draga mea, dezbracă-te aici! zise artista cu 
blândeţe, scoţându-şi şi ea mantia. 

Apoi se aşeză înaintea oglinzii şi începu să-şi dea cu roşu 
pe buze şi să se pudreze. 

O cameristă cu bonetă albă îşi făcu apariţia şi întrebă de 
dorinţele stăpânei sale. 

— Aranjează cele două odăi de musafiri, răspunse contesa. 
De acum încolo domnişoara rămâne la noi şi va locui în cele 
două încăperi. 

Slujnica aruncă o privire cercetătoare asupra prinţesei şi 
rămase surprinsă de frumuseţea ei. 

Contesa şi Nataşa urcară o scară, apoi intrară într-un salon 
elegant, în care se vedeau diferite instrumente muzicale, 
printre care şi o balalaică. Din această încăpere se putea ieşi 
pe balconul casei. Grădina se întindea până la malul unui lac, 
pe care pluteau lin câteva bărci cu pânze. 

— Ce frumos e aici! exclamă Nataşa, vrăjită. Parcă ar fi 
raiul pe pământ... 

— Carevasăzică, îţi place? întrebă contesa. Drept să-ţi 
spun, eu nu prea stau pe acasă, iar soţul meu vine foarte rar 
în această încăpere. Mai toată ziua şi-o petrece în odăiţa din 


— 194 — 


turn, unde se îndeletniceşte cu clasarea mărcilor poştale şi a 
vechiturilor pe care le cumpără mereu. 

— Şi vă vedeţi rar? întrebă Nataşa, oarecum mirată. 

— Da, uneori trec săptămâni întregi fără să dau ochi cu 
soţul meu. 

— Ciudat! se gândi prinţesa, dar nu răspunse nimic. 

In acea zi, contesa rămase acasă, de hatârul musafirei ei. 

Seara era atât de frumoasă încât cele două femei ieşiră pe 
balcon. Două lămpi cu abajururi roşii răspândeau o lumină 
slabă. Contesa stătea de vorbă cu Nataşa, care până acum nu 
făcuse încă cunoştinţă cu baronul de Auertaler. 

Deodată, un zgomot uşor se auzi în salon, apoi prinţesa zări 
un bărbat care se înclină respectuos înaintea ei. 

— Ah, tu eşti, Fridolin! xclamă contesa, aruncând o privire 
fugară spre soţul ei. Dă-mi voie să-ţi prezint pe musafirul 
nostru, domnişoara Lydia Barickin... dacă nu mă înşel, acesta 
e numele dumitale? 

Nataşa se îmbujoră la faţă şi clătină capul în semn de 
încuviinţare, căci era nevoită să-şi păstreze acest nume, 
deocamdată. 

Contele rămase tăcut în pragul uşii de la balcon. Nataşa nu 
cuteza să-şi ridice privirile, căci simţea ochii contelui aţintiţi 
asupra ei. 

O teamă nelămurită o cuprinse. Fără să atragă luarea- 
aminte, se întoarse încetişor, dar simţi în ceafă privirile 
străpungătoare ale bărbatului. 

Acesta rămase lângă ele toată seara şi se amesteca în 
vorbă din când în când. Glasul său era tremurător, mieros, şi 
păru Nataşei foarte neplăcut, respingător chiar. 

— Hm, astă seară eşti foarte rezistent, dragă Fridolin! zise 
contesa, la un moment dat. De obicei, nu prea te culci atât de 
târziu, căci oboseşti repede... 

Un zâmbet batjocoritor încolţi pe buzele ei şi Nataşa îşi 
dădu seama ce însemna zâmbetul acesta. 

Contele, însă, rămase tăcut şi privirile-i visătoare erau 
aţintite spre oglinda lacului, dinspre care se auzea un cântec 
duios. 


— 195 — 


Când i se îngădui să se retragă în odaia ei, Nataşa fu foarte 
bucuroasă. Nici nu ajunse bine în încăpere că şi deschise 
fereastra şi rămase multă vreme acolo, trăgând în piept aerul 
proaspăt al nopţii. 

Fără să ştie de ce, se simţea iarăşi nenorocită, poate şi mai 
nenorocită decât fusese până acum. Un văl des părea că o 
învăluie tot mai mult, amenințând s-o înăbușe. 

Deodată, auzi glasul contelui şi al soţiei sale. Până acum nu 
băgase de seamă că odăile ei se aflau deasupra balconului. 
Cei doi soţi intraseră în salon, dar uşa rămăsese deschisă, 
astfel că Nataşa putea să audă toată convorbirea lor. Tocmai 
voia să închidă fereastra, căci socotea nedemn să tragă cu 
urechea la cele ce vorbeau ocrotitorii ei, când o auzi pe 
contesă, răstindu-se: 

— Eşti îndrăgostit, dragă Fridolin! Bagă de seamă, însă, 
căci mi-e teama să nu-ţi frigi degetele... O femeie ca asta n-o 
poţi cuceri atât de uşor. 

Ferestrele fură închise, ca şi uşa ce dădea pe balcon, apoi 
se stinseră şi luminile, iar casa rămase cufundată într-o tăcere 
de moarte. 

Nataşa, însă stătu nemişcată, lângă fereastră! şi gânduri 
negre o copleşiră din nou. Aşadar, nici de astă dată nu găsise 
un adăpost liniştit! larăşi era nevoită să ia toiagul pribegiei! 

Dar încotro să se îndrepte? Ce să facă, lipsită de bani, fără 
prieteni? 

În zilele următoare, Nataşa băgă de seamă că contele 
Auertaler se străduia din răsputeri să fie cât mai adesea în 
apropierea ei. De obicei, când ea stătea în salon şi contesa 
era la studio, el îşi făcea apariţia ca o umbră, şi rămânea 
nemişcat înaintea ei, privind-o cu ochi aprinşi de patimă. 

Intr-o zi, prinţesa luă balalaica din perete şi începu să cânte 
melodia „oacheşei Nataşa”. După ce sfârşi, aruncă o privire 
cercetătoare în jurul ei. Era atât de absorbită de amintirile pe 
care i le trezise duiosul cântec, încât nici nu băgase de seamă 
că cineva intrase în odaie. 

— Bravo! Minunat! auzi ea un glas bărbătesc. 

Se întoarse şi dădu cu ochii de contele Auertaler, pe al 


— 196 — 


cărui chip se citea foarte lămurit tulburarea ce-l cuprinsese. 

— Dacă nu te superi, ce cântec e acesta, domnişoară? 
întrebă el, cu glas tremurător. L-ai cântat minunat... 

Tulburată, Nataşa nu izbuti să-i răspundă. 

— Nu... nu ştiam... că eşti aici, domnule conte! bâigui ea, în 
cele din urmă. 

— Da... însă, cum se numeşte cântecul?! stărui el şi-i 
cuprinsese genunchii. 

— „Nataşa cea oacheşă”. 

— „Nataşa cea oacheşă”, murmură contele, ca vrăjit. 

Şi, înainte ca tânăra femeie să-şi dea seama ce se va 
întâmpla, bărbatul îngenunchease înaintea ei şi-i cuprinsese 
mâinile. 

Izbucnirea de patimă, care urmă după aceea răpi cu totul 
judecata Nataşei, care rămase înlemnită de groază. 

— Tu, cea mai încântătoare dintre femei... tu, dulce şi 
scumpă Nataşa! exclamă contele, mistuit de văpaia care se 
aprinsese în inima lui. Da... Tu eşti „Nataşa cea oacheşă”... 
pentru tine a fost compus acest cântec... numai pentru tine... 
De ce fugi de mine?... De ce te depărtezi din calea mea? Oare 
nu ţi-ai dat seama ce se petrece în sufletul meu?... Ah, simt 
că nu mai pot trăi fără tine... mă usuc de dorul tău... Scumpă 
copilă, fii a mea... îţi făgăduiesc să te fac fericită... sunt gata 
să mă descătuşez din lanţul care m-a legat până acum... da, 
vreau să mă despart... 

În timpul acesta, Nataşa izbutise să-şi revină în fire. Prin 
rochia ei subţire, simţi răsuflarea caldă a bărbatului sălbăticit 
de patimă şi, cuprinsă de dezgust, frumoasa femeie se dădu 
înapoi brusc, astfel că îndrăgostitul se întinse pe podea cât 
era de lung. 

Când ajunse la uşă, Nataşa se opri ca să mai răsufle puţin 
şi, atunci, îl văzu plecându-se deasupra fotoliului şi sărutând 
perna pe care şezuse dânsa. 

Tulburată, sărmana femeie se înapoie în odaia ei, unde se 
prăbuşi pe un scaun. Îşi roti privirile în jur, ca şi cum ar fi 
aşteptat ajutor de undeva. In zadar, însă, căci ajutorul nu veni 
şi Nataşa îşi dădu seama că va fi iarăşi nevoită să rătăcească 


— 197 — 


prin lume. 

— Sfinte Dumnezeule, de ce mă pedepseşti atât de 
cumplit? murmură ea. Cu ce ţi-am greşit, oare, că mi-ai 
hărăzit o soartă atât de crudă, silindu-mă să pribegesc mereu, 
fără odihnă? De ce trebuie să sufăr necontenit din pricina 
bărbaţilor? Ah, Dumnezeule, numai când eram sub ocrotirea 
lui Boris... numai atunci mă simţeam la adăpost. Dar unde o fi 
el acum? Am să-l mai revăd oare vreodată? Cine ştie ce-mi 
mai hărăzeşte soarta! 

Şi biata femeie plânse iarăşi de dorul iubitului, gândurile-i 
se îndreptară din nou spre el, chemându-l în ajutor. 

În zilele următoare, se strădui şi mai mult să nu iasă în 
calea contelui. Încerca chiar să pătrundă gândurile artistei, 
dar aceasta se arăta tot atât de nepăsătoare fată de soţul ei 
şi o înconjura pe dânsa cu tot mai multă dragoste. 

Nataşa se gândea cu groază că s-ar putea întâmpla să dea 
iarăşi ochi cu îndrăgostitul conte şi, mai ales, se temea de 
privirile sale sfredelitoare, aprinse de dorinţă. 

Ca măsură de prevedere, Nataşa o însoțea pe contesă, ori 
de câte ori aceasta pleca de acasă. 

Într-o bună zi, artista o întrebă dacă nu cumva se simte 
atrasă spre film. Nataşa voia tocmai să răspundă negativ, 
când îi veni un gând salvator: încuviinţă, plină de însufleţire, 
şi-şi arătă dorinţa de a lua parte la filmări. 

— V-aş rămâne foarte recunoscătoare, dacă mi-aţi îngădui 
să vă însoțesc la studio, zise ea. 

În acest chip, avea putinţa să rămână mereu în apropierea 
contesei, fiind ferită de stăruinţele soţului ei. 

În ziua următoare, cele două femei părăsiră vila într-o 
maşină deschisă, care se îndreptă spre suburbia Tempelhof, 
unde se aflau studiourile societăţii de filme. 

Nataşa rămase uimită, văzând agitația ce domnea acolo. 
Cum, era cu putinţă ca din acest talmeş-balmeş să iasă un 
film? Pretutindeni nu se auzeau decât strigătele regizorilor şi 
operatorilor, nu se vedeau decât femei sulemenite, bărbaţi 
eleganţi, care roiau în sunetele unei muzici asurzitoare. 

Şi în mijlocul acestei învălmăşeli de nedescris zări pe 


— 198 — 


baronul Keller, care i se păru de nerecunoscut în halatul lui 
alb. Regizorul se agita ca un nebun, striga porunci prin 
megafon, făcea gesturi agitate, alerga de colo până colo, 
pentru ca apoi să rămână nemişcat lângă operator, care filma 
o scenă. 

Deodată, dădu cu ochii de Nataşa, îi zâmbi prietenos, apoi 
nici nu se mai sinchisi de dânsa. 

La un moment dat tânăra se apropie de un decor şi vru 
tocmai să treacă înainte, dar rămase locului, ca încremenită. 
In umbra decorului se afla o femeie într-o rochie de mătase, 
iar pe cap purta o diademă strălucitoare. Un călăreț frumos, 
cu ochii mari, o săruta cu patimă. 

Această femeie nu era nimeni alta decât contesa Auertaler, 
care îşi trecuse braţele în jurul gâtului frumosului călăreț. 

Incetul cu încetul, Nataşa îşi reveni, şi deodată auzi glasul 
puternic al regizorului: 

— Contesa Auertaler! 

Aşadar, scena care se desfăşurase înaintea ochilor ei nu 
făcea parte din film? Nu, nu mai încăpea îndoială, căci artista 
se desprinse din braţele tânărului şi porni spre baronul Keller. 

Vasăzică şi această femeie, pe care o respecta atât de 
mult, era şi ea o decăzută? Abia acum înţelese Nataşa de ce 
se arăta contesa atât de nepăsătoare faţă de soţul ei. 

La vremea prânzului, nu se duseră acasă, ci luară masa 
într-un restaurant elegant. Mai erau şi alţi artişti, cu dânşii, 
printre care şi frumosul călăreț, care rămase tot timpul lângă 
contesă, făcându-i curte în văzul tuturor. 

Cele două femei se înapoiară la vilă abia după-amiază. 
Contele Auertaler le aştepta pe balcon şi nici nu se sinchisi de 
soţia lui, ci îşi îndreptă toată luarea-aminte asupra musafirului 
lor. Nataşa, însă, rămase foarte puţin timp în tovărăşia celor 
doi soţi, apoi se retrase în odaia ei, căci simţea nevoia să fie 
singură. Din acelaşi motiv, nu se arătă nici seara, pretextând 
dureri de cap, atunci când contesa trimise s-o cheme. 

A doua zi dimineaţă, ochii-i erau umflaţi de nesomn, căci nu 
dormise toată noaptea. Contesa nu trebuia să se ducă la 
studio, căci era zi de odihnă. Trecând pe dinaintea odăii ei, 


— 199 — 


Nataşa auzi glasul artistei, care vorbea la telefon: 

— Cum, astăzi nu se poate, scumpule? Nu ţi-e dor de Lona 
ta?... Da, te iubesc mult... 

Dezgustată, prinţesa se retrase iarăşi în camera ei. Era cu 
neputinţă să mai rămână aici, dar nici să dea ochi cu contesa 
nu era în stare. 

La un moment dat auzi soneria, apoi paşi, care se apropiară 
de odaia ei. 

Cineva bătu la uşă. Era camerista. 

— Doamna contesă vă pofteşte jos! zise aceasta, după ce 
intră în cameră. 

Fără să bănuiască ceva, Nataşa cobori în vestibul, unde zări 
doi domni, vorbind cu stăpâna casei. 

— Dumneata eşti domnişoara Lydia Barickin?... întrebă 
unul din ei, apropiindu-se de prinţesă. 

Aceasta simţi că inima începe să-i bată cu putere. După cât 
se părea, cei doi bărbaţi erau de la poliţie. 

— Da, eu sunt! bâigui sărmana femeie, abia izbutind să se 
ţină pe picioare. 

— În cazul acesta, trebuie să ne urmezi! Eşti arestată! 

Nataşa scoase un țipăt şi era cât p-aci să se prăbuşească la 
pământ, dacă artista n-ar fi prins-o în braţe. 

— lată, ce-aţi făcut! izbucni contesa, plină de furie. 

Nenorocita mai auzi aceste cuvinte, apoi îşi pierdu 
cunoştinţa şi nu-şi reveni în fire, decât în închisoare, când 
medicul se plecă asupra ei. 


326. Spovedania contesei Romanov 


O tăcere apăsătoare se lăsase în biblioteca din castelul 
„Denise”. Bătrâna prezicătoare, care de astă dată îşi scosese 
masca, arătându-se în adevărata ei înfăţişare, cuprinse 
mâinile lui Vasilieff şi privi câtva timp în ochii lui mari, 
strălucitori de fericire. Dânsul îşi regăsise soţia pe care o 
crezuse moartă atâta vreme! Scumpa lui soţie, Tatiana, se 
mai afla în viaţă şi venise să îndepărteze vălul cu care se 
înconjurase până acum. 


— 200 — 


Cei doi soţi se îmbrăţişară cu dragoste, apoi Vasilieff o duse 
pe contesă până la un divan şi o îndemnă să ia loc. 

— Aşadar, tu erai prezicătoarea Denise Barobleur şi 
călugăriţa din ordinul „Maicilor cenușii”? întrebă el, nedumerit 
încă. 

— Da, Gregor Vasilieff, eu eram... Dar nu numai atât... am 
avut multe taine, căci trebuia să fiu îngerul ocrotitor al 
sărmanilor oameni, care aveau nevoie de mine... 

Vasilieff îi cuprinse capul între mâini şi o sărută cu 
dragoste. 

— Scumpa mea Tatiana, dacă ai şti cât am suferit!... Acum, 
însă, vom fi iarăşi fericiţi şi nimic n-o să ne mai poată 
despărţi! Da, am trăit destul timp departe unul de altul, însă 
bunul Dumnezeu a hotărât să ne întâlnim iarăşi şi să 
rămânem uniţi până la moarte. Înainte de toate, însă, aş vrea 
să ştiu totul... căci mi-e teamă că ai suferit şi tu foarte mult! 

Contesa clătină capul, plină de tristeţe. 

— Da, dragul meu, am suferit mult!... Aici, în această 
încăpere, am petrecut clipele cele mai frumoase din viaţa 
mea, după ce m-am despărţit de tine. Aici îngenuncheam 
adesea înaintea portretului tău şi mă rugam lui Dumnezeu să 
te ocrotească... 

— Vasăzică, tu ai adus aici cele două portrete? întrebă 
moşierul, aţintind asupra soţiei sale o privire plină de 
recunoştinţă. 

— Da, eu le-am adus... De altminteri nu prea am salvat 
multe lucruri din castelul nostru din Livadia. Dar portretul tău 
preţuia foarte mult pentru mine, ca şi cel al mamei tale, căci 
ştiam că-ţi va pricinui o mare bucurie în ziua când trebuia să 
ne regăsim... 

— Îţi mulţumesc din toată inima, scumpa mea Tatiana! 
murmură Vasilieff, înduioşat, şi-i sărută mâinile. 

Cei doi soţi rămaseră îmbrăţişaţi ca nişte tineri îndrăgostiţi, 
în vreme ce contesa urma să povestească. 

— Când ai fost răpit de lângă mine, ştiam că duşmanul 
nostru, prinţul Potcikev, pusese totul la cale, astfel că mă 
pregătii de fugă. La început eram hotărâtă să mă înfăţişez 


— 201 — 


înaintea Ţarului, tatăl tău, dar mândria mea, cât şi sfaturile 
prietenilor mă îndemnau să renunţ la această hotărâre. Atunci 
mă pusei în legătură cu Petroneff, pe care îl însărcinai cu 
administrarea bunurilor noastre. După aceea, mă făcui 
nevăzută, ştiind că prinţul Potcikev se aţine prin apropierea 
castelului şi nu aşteaptă decât prilejul pentru a se folosi de 
singurătatea mea. 

Pentru ca să mi se piardă urma cu desăvârşire, simulai o 
sinucidere şi manevra izbuti. Ceva mai târziu se pescui din 
mare cadavrul unei femei, al cărei chip era desfigurat cu 
totul, şi toţi rămaseră încredinţaţi că era vorba de mine. 

În vremea asta eu mă aflam la una din moşiile mele din 
Anglia, unde trăiam cât mai departe de ochii oamenilor... 

— Vasăzică aveai moşii în Anglia? o întrerupse Vasilieff. De 
ce nu mi-ai spus adevărul? 

— Asta ai s-o afli în curând. Fii încredinţat însă că aveam 
motivele mele, care mă sileau să procedez astfel... Aşadar, 
după cum îţi spuneam, mă retrăsei în Anglia, unde locuii 
câţiva ani. După aceea - contesa plecă privirile şi oftă din 
adânc - după aceea, scumpul nostru Gregor muri, răpus de o 
boală grozavă, care bântuia în Anglia pe atunci... 

Contesa se opri şi-i strânse mâna, ca şi cum ar fi vrut să 
prindă puteri noi. 

— În cele din urmă, îmi făcui iarăşi apariţia... numai câteva 
persoane ştiau că mai sunt în viaţă. Răposata mea prietenă 
Olga Dolgurov şi, înainte de toate, Petroneff, fură iniţiaţi 
asupra celor ce aveam de gând. Prietena mea ştia de la 
început că sinuciderea mea fusese simulată şi că prin aceasta 
voiam să fac ca duşmanii mei să-mi piardă urma. Petroneff 
află taina mea, abia în clipa când mă înfăţişai înaintea lui. 
Fireşte, însă, că l-am pus să jure că nu va destăinui nimănui 
că mai eram în viaţă. Aşadar, rămase mai departe 
administratorul moşiilor mele, deşi se îngrijea şi de ale tale. 
Acest lucru, însă nu-l ştiam decât eu, pe câtă vreme tu erai 
încredinţat că soţia ta pierise în valurile mării. Cu timpul se 
trezi în mine dorinţa de răzbunare şi începui să lupt împotriva 
acelora care ne distruseseră fericirea. Mă înapoiai la Moscova, 


— 202 — 


sub alt nume şi, în primul rând, mă pusei în legătură cu 
doamna Denise Barobleur, care era vestită şi pe vremea 
aceea şi care ştia multe din cele ce se petreceau la Curte. 
Într-o bună zi luai o hotărâre îndrăzneață. Prezicătoarea îmi 
destăinuise că ar vrea să se odihnească, întrucât era bătrână 
şi memoria începuse să-i cam lase de dorit. Aşadar, îmi spuse 
că ar dori să-şi petreacă la o moşioară ultimii ani din viaţă. li 
făcui atunci propunerea să-i iau locul, ceea ce refuză la 
început, dar se lăsă înduplecată de o mare sumă de bani. In 
acest chip, aflai cele ce se petreceau la Curtea imperiala, căci 
clienţii Denisei Barobleur făceau parte din clasa cea mai 
înaltă. Nimeni dintre aceştia, însă, nu bănuia că prezicătoarea 
se afla în Franţa şi trăia liniştită pe moşia ei. Datorită rolului 
meu, izbutii să pun la cale multe lucruri şi cred că eliberarea 
ta, după câţiva ani, a avut loc tot în urma intrigilor ţesute de 
mine. Un ministru, la care împăratul Alexandru ţinea foarte 
mult, veni la mine într-o bună zi şi-mi ceru să-i fac un 
horoscop. li spusei multe lucruri adevărate, care îl tulburară 
peste măsură, hotărându-l să destăinuie Ţarului proorocirea 
mea, prin care îi atrăsesem luarea-aminte că se vor întâmpla 
evenimente foarte neplăcute, dacă deţinuţii politici nu vor fi 
puşi în libertate cât mai curând. ŞI, într-adevăr închisorile 
politice îşi deschiseră porţile şi foarte mulţi arestaţi îşi 
recăpătară libertatea. Voiam să mă unesc iarăşi cu tine, dar 
inima îmi spunea că se va porni din nou prigoana împotriva 
noastră, astfel că luai hotărârea să rămân mai departe 
singură. Anii se scurseră în linişte. Din când în când, făceam 
călătorii în străinătate şi în acest chip, aflai că te căsătoriseşi 
în taină cu fiica Anuşcăi Verodin. Fireşte că acest lucru m-a 
îndurerat nespus... Ceva mai târziu mi se aduse la cunoştinţă 
moarte soţiei tale de a doua. Copilul născut din această 
căsătorie e frumoasa Irina, nu-i aşa? 

Vasilieff clătină capul în semn de încuviinţare. 

— Da, Irina e fiica mea, răspunse el. 

— Fiica ta... însă, nimeni nu ştie unde se află ea acum, 
reluă contesa, înăbuşindu-şi suspinele. Sărmana copilă! Când 
am aflat că ai murit, am luat-o sub ocrotirea mea şi aş fi vrut 


— 203 — 


să-i netezesc calea spre o viaţă fericită... 

Contesa povesti cum fugiseră cu avionul din Petrograd, şi 
cum se văzuseră nevoiţi să aterizeze în Polonia, unde 
frumoasa fată fusese răpită de Rokkartin. 

— Şi, în sfârşit, veniră anii dinaintea războiului, urmă 
dânsa. Cunoşteam foarte bine situaţia familiei imperiale şi 
încercai să împiedec războiul prin proorocirile mele negre... 
Dar, nu izbutii să înlătur catastrofa... Ceea ce s-a întâmplat 
după aceea, ştii tot atât de bine ca şi mine... Când te-am 
îngrijit în palatul Gogineff din Petrograd, voiam iarăşi să-mi 
dau jos masca, totuşi nu-mi era îngăduit s-o fac, căci mai 
aveam duşmani, iar Potcikev era mai puternic ca niciodată. 
Atunci ţi-am luat giuvaierul şi am schimbat fotografia din 
medalion. În acelaşi timp, am luat parte activă la acţiunea de 
eliberare a familiei imperiale. Mi-era milă de ţarul Nicolai şi 
soţia lui, astfel că pusei la dispoziţia conspiratorilor casa mea 
din Petrograd, în care se aflau nenumărate ascunzători. 
Agenţii revoluționari îşi făcură apariţia de câteva ori, 
percheziţionând locuinţa, dar nu mă găsiră decât pe mine, de 
care nu cutezară să se atingă. Vestea asasinării Romanovilor 
mă umplu de groază şi singura mea dorinţă de atunci încolo, 
era să te ştiu în afara graniţelor Rusiei, căci făceai şi tu parte 
din familia imperială. 

Contesa îşi aţinti privirile asupra soţului ei şi continuă, în 
vreme ce îi mângâia obrajii: 

— Nu e aşa că n-ai să te mai înapoiezi în Rusia, scumpul 
meu Gregor? 

— Nu, n-am să mă înapoiez... 

— Petroneff nu prea era ocupat cu administrarea moşiilor 
tale, astfel că m-am putut folosi de el mai tot timpul, continuă 
distinsa femeie. Astăzi pot să-ţi destăinui că el era negrul care 
te primea în casa prezicătoarei Denise Barobleur. De 
altminteri, îl aveam pe lângă mine mai toată vremea. 

In cele din urmă veni vorba şi despre Nataşa. 

Contesa destăinui moşierului tot ce ştia despre nenorocita 
prinţesă. 

— Trebuie neapărat să-i venim în ajutor! murmură el, 


— 204 — 


adânc înduioşat. 

— Detectivul Jonny Walker a pornit pe urmele ei şi 
nădăjduiesc că va izbuti să-i descopere adăpostul, răspunse 
contesa. Din păcate, Boris Verodin a fost despărţit de dânsa... 
Cred că ştii că cei doi tineri s-au cununat la Petrograd? 

Vasilieff făcu o mutră posomorâtă: 

— Odinioară m-am străduit din răsputeri să împiedec 
această legătură... Îl cunosc pe Boris Verodin... era sortit să 
se însoare cu lrina. 

— Cum... un biet luntraş să devină ginerele contelui 
Romanov? murmură contesa, dusă pe gânduri. Nu, acest 
proiect nu putea fi înfăptuit niciodată! 

— Ascultă-mă, Tatiana, în anii din urmă am învăţat să 
privesc lucrurile cu totul altfel... Mi-am dat seama că toată 
nenorocirea patriei mele s-a tras numai din faptul că exista o 
prea mare deosebire între clasele sociale. Suntem oameni cu 
toţii şi avem aceleaşi drepturi. 

O sclipire ciudată se ivise în ochii contesei, care luă mâna 
soţului ei şi o sărută, înainte ca acesta s-o poată împiedeca. 

— Ce înseamnă asta, Tatiana? strigă moşierul, retrăgându- 
şi mâna. 

— Gregor, nădăjduiesc că în curând vom fi iarăşi fericiţi! 
răspunse contesa. Dar ia spune, ce ai căutat în Anglia acum 
câtva timp? întrebă ca, deodată. 

— Petroneff ţi-a spus că am fost acolo? 

— Da, însă ştiu şi mai mult... Ştiu, de pildă, că ai fost ţinut 
prizonier în castelul Worchester. 

— Cum, ştii şi asta? strigă moşierul, mirat peste măsură. 

— Da, dragul meu, iar detectivul care te-a eliberat de acolo, 
fusese trimis de mine. 

— Tatiana, de ce nu mi-ai destăinuit odinioară că tu eşti 
ducesa de Worchester? întrebă moşierul cu mustrare. 

— Aşadar, ştii cine eram în realitate? făcu contesa zâmbind. 
Ţi-aş fi spus-o mai înainte, dar socoteam că acest lucru n-are 
atâta însemnătate. De unde ai aflat că sunt ducesa de 
Worchester? 

— N-a fost prea greu să stabilesc asta. Ştiam că faci parte 


— 205 — 


din familia de Worchester şi l-am trimis pe Jonny Walker să 
culeagă informaţii despre tine. Ceva mai târziu am plecat eu 
însumi la Londra şi, cu ajutorul fotografiei tale, am izbutit să-ţi 
dau de urmă. Ce-i drept, administratorul bunurilor ducale mi-a 
spus că ducesa de Worchester nu mai e în viaţă, dar din altă 
parte am aflat tocmai contrariul. De ce nu mi-ai spus adevărul 
la nunta noastră? 

Contesa rămase pe gânduri şi o umbră de tristeţe se 
întipări pe chipul ei. 

— Trebuie să-ţi fac o mărturisire, scumpul meu Gregor, zise 
ea, apoi. La început nu prea trăiam în bună înţelegere cu tatăl 
meu şi, într-o bună zi, am plecat din Anglia... De atunci, am 
călătorit foarte mult, până ce am ajuns la Petrograd, unde m- 
am îndrăgostit de tine de cum te-am văzut, fiind mândră din 
fire, n-am cerut tatălui meu încuviințarea la căsătoria mea, 
mai ales că ştiam că-mi alesese un soţ după gustul lui. Când a 
aflat de legătura noastră, tu şi erai în temniţă, astfel că mă 
înapoiai în patrie şi avui cu părintele meu o discuţie care ne 
despărţi cu totul. În urma acesteia, şi-a schimbat chiar 
testamentul, lăsând ca moştenitor un baronet dintr-o linie 
colaterală a familiei noastre. L-ai cunoscut şi tu de altfel... e 
un om decăzut. Mai târziu, tatăl meu şi-a schimbat iarăşi 
testamentul, instituind ca moştenitor universal pe fiul meu, 
iar în cazul că acesta ar fi murit, averea revenea tot 
baronetului. 

— Dar, Petroneff ştia că tu eşti ducesa de Worchester? 
întrebă moşierul. 

— Nu, nu ştiu, căci mi-a destăinuit mirat că tu te interesezi 
de această ducesă. 


Seara, avu loc în castelul „Denise” un mic banchet, cu 
prilejul căruia Petroneff ceru voie moşierului să se retragă din 
serviciul său. Acesta, însă, îi cuprinse mâinile şi le strânse cu 
căldură. 

— Cum, vrei să mă părăseşti, într-adevăr, dragul meu 
Petroneff? zise el, mustrător. 

— Da, răspunse contesa, zâmbind. Petroneff e acum omul 


— 206 — 


meu de încredere, însă ţi-l pot împrumuta dacă ai nevoie de 
el. 

Vasilieff râse înveselit şi aruncă soţiei sale o privire plină de 
dragoste. 


327. În sfârşit, uniţi pe vecie 


Nataşa căzuse iarăşi jertfă răutăţii oamenilor. Biata femeie 
habar n-avea că arestarea ei fusese pusă la cale de proxeneta 
Bendler, în complicitate cu baronul, care trimiseseră la poliţie 
o scrisoare anonimă, destăinuind adăpostul Lydiei Barickin. 

Comisarul Krause - care fusese şi la Paris în căutarea 
frumoasei rusoaice - se prezentă la vila contesei, însoţit de 
agentul Riemann şi o arestară pe Nataşa. 

Astfel stăteau lucrurile, când mai târziu cu patru zile, un 
bărbat se înfăţişă la Prefectura poliţiei din Berlin. Era 
detectivul englez Jonny Walker. 

— Ai făcut foarte bine că mi-ai lăsat adresa, domnule 
Walker, zise comisarul, adresându-se detectivului. In acest 
chip, mi-a fost cu putinţă să te chem încoace. Vrei să trimit 
după arestată? 

Jonny Walker, care după înapoierea lui la Paris începuse să 
caute iarăşi urma Nataşei, clătină capul în semn de 
încuviinţare. 

— Dar cum se poartă arestata? întrebă el. 

— După cât se pare, nu vrea să mai ştie nimic din cele ce 
se petrec în jurul ei. 

Nataşa fu adusă în cabinetul comisarului, care o întrebă: 

— Vrei să pleci, cu domnul acesta, care o să te ducă la 
prietenii dumitale? E vorba de o doamnă, care te iubeşte mult 
şi un oarecare domn Vasilieff. 

Prinţesa avu o tresărire de bucurie. 

În cele din urmă, comisarul Krause îi strânse mâna şi-i ură 
drum bun. 

Înainte de a părăsi Berlinul, Nataşa mai făcu o vizită 
contesei Auertaler căreia îi mulţumi pentru tot ceea ce făcuse 
pentru dânsa. 


— 207 — 


Acum, calea se deschidea liberă înaintea Nataşei. Ea porni 
spre Londra, însoţită de Jonny Walker. 


— O să vină, oare? întrebă contesa Romanov, care se 
plimba, la braţul soţului ei, prin grădina castelului bancherului 
Lincoln. 

Vasilieff aruncă soţiei sale o privire plină de dragoste. 

— Da, trebuie să vină, dacă va şti că Nataşa e aici. Dar cum 
să dăm de dânsa? 

In acea clipă, un servitor se apropie de ei. 

— Sir Lincoln vă roagă să poftiţi în casă, căci a sosit cineva 
care întreabă de dumneavoastră, zise el. 

— Venim numaidecât, răspunse Vasilieff, privind întrebător 
spre soţia lui. Cine să fie oare? Irina şi lesta n-au putut sosi 
încă, deoarece au plecat din Rusia abia ieri... 

Când păşiră în vestibul, cei doi soţi scoaseră o exclamaţie 
de bucurie. Inaintea lor se aflau Nataşa de Gogineff şi Jonny 
Walker. 

—  Copila mea, scumpă prinţesă! murmura contesa 
Romanov, îmbrăţişând-o cu dragoste. 

Cele două femei abia puteau să-şi stăpânească tulburarea. 

— Ah, dacă ai şti cât mă bucur că eşti iarăşi printre noi! 
zise Vasilieff, adânc mişcat. 

Prinţesa îi strânse mâna, apoi fu prezentată bancherului şi 
soţiei sale. 

In cele din urmă, istorisi toate necazurile prin care trecuse 
şi, la rândul ei, află că Vasilieff era soţul contesei Romanov, 
că lesta şi lrina se logodiseră la Petrograd şi erau în drum 
spre Londra, însoţiţi de bătrâna Saşa şi că nevinovăția lui 
Boris Verodin ieşise la iveală. 

— Şi unde e Boris acum? întrebă Nataşa, plină de 
îngrijorare. 

— In Franţa, draga mea, răspunse contesa. Boris a plecat 
din Rusia, împreună cu fiul bancherului Lincoln şi au pornit 
spre Riviera, unde voiau să dea de urmele dumitale... Să 
sperăm, însă că în curând o să vină şi el aici. 

Peste două zile, îşi făcură apariţia lesta şi Irina. 


— 208 — 


Când aflară că tânăra fată e fiica lui Vasilieff bucuria lor nu 
mai cunoscu margini. 

— Îl iubeşti copila mea? întrebă moşierul, clipind din ochi. 

Irina se îmbujoră la faţă şi privi cu duioşie spre logodnicul 
ei. 

A doua zi un aeroplan se roti de câteva ori deasupra 
castelului Lincoln, apoi cobori pe pământ. Era avionul lui 
Reginald. 

Nataşa stătea visătoare pe o bancă, gândindu-se la 
scumpul ei Boris. Chipul său frumos, statura lui mândră, ochii- 
i albaştri - da, i se părea că-l vede aievea. 

Deodată auzi paşi îndărătul ei. Intoarse capul şi un țipăt îi 
scăpă de pe buze. 

— Boris, scumpul meu Boris! 

Şi cei doi iubiţi căzură unul în braţele celuilalt. Peste vreun 
ceas, Boris, Nataşa, contesa Romanov şi Vasilieff se 
adunaseră într-un pavilion din parc. 

— Doamnă contesă, vă rog din suflet să-mi destăinuiţi 
misterul celor o sută de mii de lire sterline, pe care le-aţi 
depus în contul meu la banca Lincoln, zise Boris Verodin, 
deodată. Altminteri, voi pleca de aici, fără să mă ating de 
aceşti bani. 

— Cum vrei să pleci... să-ţi părăseşti mama? 

— Mama? îngână tânărul, nedumerit. 

— Da, căci eu sunt mama ta... 

Un fulger străbătu mintea lui Boris Verodin. După o clipă de 
înmărmurire el se aruncă în braţele contesei Romanov. 

— Da, copila mea, acum ai iarăşi o mamă! zise apoi 
aceasta, adresându-se Nataşei. 

Prinţesa îngenunche şi primi binecuvântarea distinsei 
femei. 

— Bine, Tatiana, dar mi-ai spus că fiul nostru a murit! 
îngână Vasilieff care privise tăcut întreaga scenă. 

— Nu, Gregor, fiul nostru n-a murit, răspunse contesa, cu 
glas solemn. După ce am simulat sinuciderea, am pornit în 
Nordul Rusiei, unde l-am dat în îngrijirea unei femei. Peste un 
an, l-am luat de acolo şi l-am adus în satul Anuşcăi Verodin 


— 209 — 


lăsându-l înaintea căsuţei ei, împreună cu o sumă de bani. 
Nimeni nu ştia al cui era copilul. Abia peste câţiva ani, când 
Irina venise şi ea pe lume, mă dusei la Anuşca şi-i destăinuii 
totul, înmânându-i în acelaşi timp o casetă, în care se aflau 
lucruri de valoare precum şi actele din care reieşea că Boris e 
moştenitorul familiei Worchester. Caseta a fost furată, însă 
Sonia Petrovici mi-a trimis actele înapoi, cu rugămintea să le 
predau lui Boris. Am îndepărtat copilul de lângă mine, pentru 
că voiam să ne răzbune împotriva Ţarului şi pentru că mi-era 
teamă să nu fie ucis de baronetul de Worchester. Acum, însă, 
nu mai am de ce să fiu îngrijorată, căci dorinţele mi s-au 
împlinit... 

— Fiul meu! Aşadar, fiul meu trăieşte! 

Boris Verodin se aruncă în braţele moşierului. 

— Ei, tot vrei să mai pleci? întrebă contesa. 

— Nu, nu mai plec! Rămân lângă voi pentru totdeauna! Am 
luptat pentru înfăptuirea unui vis măreț, dar acum îmi dau 
seama cât de uşuratic un fost, încrezându-mă în recunoştinţa 
oamenilor... Nu, fericirea mea e aici, alături de părinţii mei 
iubiţi şi de soţia mea, de care nimic nu mă mai poate 
despărţi! 

Lacrimi de bucurie se iviră în ochii moşierului şi ai contesei 
Romanov, care îşi regăsiseră fiul după atâta amar de vreme. 

După puţin timp, trei perechi fericite păşeau împreună în 
viaţă: Irina şi lesta, Boris şi Nataşa, precum şi Reginald şi 
Grace. 

Boris  Verodin şi soţia lui se retraseră la castelul 
Worchester, care aparţinea de drept fostului luntraş de pe 
Volga. 

lesta şi lrina se stabiliră pe moşia contesei de lângă 
Fontainebleau. 

Şi, în sfârşit, Reginald Lincoln rămase lângă tatăl său, care 
îl luă asociat la bancă. 

Soarele străluci din nou pentru nişte oameni pe care soarta 
îi încercase mult, dar care izbutiseră să înfrângă răutatea 
semenilor lor şi să facă să triumfe dreptatea. 


— 210 — 


-Sfârşit- 


— 211 —