A. S. Puskin — Fata Capitanului (1)

A, $. PUȘKIN 


FATA CAPITANULUI 


Păzeşte-ți cinstea încă de tânăr. 
Proverb 


CUPRINS: 

FATA CĂPITANULUI 1 
CAPITOLUL 1 2 
SERGENT DE GARDĂ 2 
CAPITOLUL Il 11 
CĂLĂUZA 11 
CAPITOLUL III 21 
FORTĂREAȚA 91 
CAPITOLUL IV 28 
DUELUL 28 
CAPITOLUL YV 38 
IUBIREA 38 
CAPITOLUL VI 46 
RĂSCOALA LUI PUGACIOY 45 
CAPITOLUL VII 56 
ASALTUL 56 
CAPITOLUL VIII 54 

UN OASPETE NEPOFTIT 54 
CAPITOLUL IX 72 
DESPĂRȚIREA 72 
CAPITOLUL X 77 
ASEDIUL ORASULUI 77 


md i T-TEŢe TOT ŢI] O OO 71 Ţ [rr 


A. S. PUȘKIN 


FATA CAPITANULUI 


Păzeşte-ţi cinstea încă de tânăr. 
Proverb 


CUPRINS: 

FATA CĂPITANULUI 1 
CAPITOLUL. 1 2 

SERGENT DE GARDĂ 2 
CAPITOLUL [1 11 

CĂLĂUZA 11 

CAPITOLUL III 21 
FORTĂREAȚA 21 
CAPITOLUL. IV 28 
DUELUL 28 

CAPITOLUL V 38 

IUBIREA 38 

CAPITOLUL. VI 46 
RĂSCOALA LUI PUGACIOV 46 
CAPITOLUL VII 56 
ASALTUL. 56 

CAPITOLUL VIII 64 

UN OASPETE NEPOFTIT 64 
CAPITOLUL. IX 72 
DESPĂRŢIREA 72 
CAPITOLUL. X 77 

ASEDIUL ORAŞULUI 77 
CAPITOLUL XI 85 

ÎN SLOBOZIA RĂSCULAȚILOR 85 


CAPITOLUL XII 96 
ORFANA 96 
CAPITOLUL 103 
ARESTAREA 103 
CAPITOLUL XIV 110 
JUDECATA 110 


CAPITOLUL 1. 

SERGENT DE GARDĂ 

— El poate fi chiar mâine în gardă căpitan. 

— Dar nu-i nevoie! Lasă-l mai bine în armată. 

— E sănătos aşa! Cu chinga strâns legată... 

— Dar cine-i taică-său? 

Kneajnin. 

Tatăl meu, Andrei Petrovici Griniov, îşi făcuse în tinereţe 
serviciul militar la contele Miinnich şi demisionase cu 
gradul de maior, în anul 17*. De atunci locuia la moşia lui 
din gubernia Simbirsk, unde s-a însurat cu Avdotia 
Vasilievna I., fata unui nobil scăpătat de prin partea locului. 
Am fost nouă copii. Toţi fraţii şi surorile mi-au murit de mici. 

Prin bunăvoința unei rude apropiate, prinţul B., maior din 
gardă, am fost înscris ca sergent în regimentul Semionovski 
încă de pe când mă aflam în pântecele mameil. 

Dacă împotriva tuturor aşteptărilor, mama ar fi născut o 
fată, tata ar fi adus la cunoştinţa celor în drept moartea 
sergentului neprezentat şi cu asta chestiunea s-ar fi 
rezolvat. 

Am fost ţinut în concediu până la terminarea studiilor. Pe 
vremea aceea nu se învăţa ca-n timpurile de azi. La vârsta 
de cinci ani am fost dat pe mâna unui slujitor, de la caii de 
călărie, Savelici, care, datorită purtării lui bune - căci 


Savelici nu bea - a fost înaintat la gradul de dascăl al meu. 
Sub supravegherea lui, la doisprezece ani ştiam carte 
rusească şi puteam să judec ca un cunoscător însuşirile 
unui ogar. Între timp, tata mi-a luat un franţuz de la 
Moscova, pe monsieur Beaupre, care a sosit la noi o dată cu 
provizia anuală de vin şi untdelemn de măsline. Sosirea lui 
nu i-a plăcut deloc lui Savelici. „Slavă Domnului, bodogănea 
el, cred că copilul e de-ajuns de spălat, de-ajuns de 
pieptănat şi de hrănit. Nu mai au pe ce cheltui banii de-au 
tocmit un „musie,, parcă n-ar fi destui oameni de-ai 
noştri...” 

Beaupre fusese frizer în ţara lui, soldat în Prusia şi venise 
în Rusia pour etre outchitel2, fără să ştie prea bine ce 
însemna acest cuvânt. Era băiat bun, însă uşuratic şi tare 
destrăbălat. Marea lui meteahnă era patima pentru sexul 
frumos; drept răsplată pentru gingăşiile lui, nu rareori 
primea ghionturi, încât se văita după aceea zile întregi. În 
afară de asta, nu era, după cum spunea el, duşmanul sticlei, 
sau, cum se spune la noi, îi plăcea să cam tragă la măsea. 
Cum însă la noi vinul se servea doar la masă şi chiar şi 
atunci numai câte un păhărel, şi cum de obicei pe elîl 
treceau cu vederea, Beaupre s-a deprins foarte repede cu 
rachiul rusesc şi a început să-l prefere chiar vinurilor din 
patria lui, găsindu-l incomparabil mai folositor pentru 
stomac. Ne-am înţeles bine chiar de la început şi cu toate că 
datoria lui, după contract, era să mă înveţe franţuzeşte, 
nemţeşte, precum şi toate! ştiinţele, el a găsit cu cale să 
înveţe de la mine s-o rupă ruseşte, iar după aceea ne-am 
văzut fiecare de treaba lui. Ne înţelegeam de minune. Nici 
nu-mi doream alt mentor. Dar soarta ne-a despărţit curând, 
şi iată în ce împrejurare. 

Spălătoreasă Palaşka, o fată grasă şi ciupită de vărsat, şi 
văcăriţa Akulka-chioara au venit într-o bună zi la mama, i- 
au căzut la picioare, mărturisindu-i slăbiciunea de care şi 
una şi alta s-au făcut vinovate şi plângându-se totodată de 
„musie”, care şi-a bătut joc de nevinovăția lor. Mamei nu-i 


plăcea să ia în glumă astfel de întâmplări şi s-a plâns tatei. 
La tata, judecata era scurtă. A poruncit să vie îndată canalia 
de franţuz. I s-a răspuns că „musie” face lecţiile cu mine. 
Atunci a venit el în odaia mea. Beaupre, întins în pat, 
dormea ca un prunc, iar eu eram foarte ocupat. Trebuie să 
ştiţi că mi se adusese de la Moscova o hartă geografică, dar 
sta atârnată pe perete degeaba, şi de mult mă ispitea prin 
mărimea ei şi calitatea hârtiei. M-am hotărât să fac din ea 
un zmeu şi mă apucasem de lucru, profitând de somnul lui 
Beaupre. Tocmai când a intrat tata, prindeam o coadă de 
fuior de Capul Bunei Speranţe. Când a văzut în ce fel 
învăţam geografia, tata m-a tras de ureche, apoi s-a repezit 
la Beaupre, l-a trezit din somn în chip foarte nedelicat şi a 
început să-l ocărască zdravăn. Buimac, Beaupre încerca 
degeaba să se ridice, căci era beat mort, nenorocitul... 
Şapte păcate, o singură judecată. Tata l-a înşfăcat de guler, 
l-a ridicat din pat, l-a aruncat pe uşă afară, şi în aceeaşi zi 
franţuzul a părăsit casa, spre bucuria de nedescris a lui 
Savelici. Astfel a luat sfârşit educaţia mea. 

Am început să trăiesc ca un neisprăvit, speriind hulubii şi 
jucând capra cu copiii din curte. Tocmai pornisem pe al 
şaptesprezecelea an al vieţii, când soarta mi s-a schimbat. 

Într-o zi de toamnă, mama prepara miedul în salon, iar eu 
îmi lingeam buzele, uitându-mă la spuma în clocot. Tata 
citea la fereastră Pridvornâi kalendar3, pe care îl primea în 
fiecare an. Cartea asta îl tulbura teribil; ori de câte ori o 
recitea se simţea cuprins de o ciudă grozavă. Cunoscându-i 
foarte bine obiceiurile şi năravurile, mama se străduia 
mereu să dosescă nenorocita aceea de carte, astfel că 
Pridvornâi kalendar nu cădea în mâinile tatei cu lunile. În 
schimb, când dădea peste el din întâmplare, nu-l lăsa din 
mâini ceasuri întregi. Aşadar, tata citea Pridvornâi kalendar, 
dădea din când în când din umeri şi repeta cu jumătate de 
glas: „General-locotenent... a fost sergent la mine în 
companie! Cavaler a două ordine! Hm... Şi când te gândeşti 
că mai ieri...” În sfârşit, a aruncat mânios calendarul pe 


divan şi a căzut pe gânduri, lucru care nu prevestea nimic 
bun. 

— Avdotia Vasilievna, câţi ani are Petruşa? a întrebat-o 
deodată pe mama. 

— Merge pe şaptesprezece. S-a născut în anul când a 
chiorât mătuşa Nastasia Gherasimovna... când... 

— Bine, a întrerupt-o el. E vremea să-şi înceapă serviciul 
militar. Destul de când tot aleargă prin odăile slujnicelor şi 
se caţără pe la hulubării. 

Gândul că se va despărţi de mine atât de repede a uluit-o 
pe mama aşa de tare, încât a scăpat lingura în cratiţă şi au 
început să-i curgă lacrimile. 

În schimb, e greu de descris bucuria mea. Gândul la 
serviciul militar s-a făcut una cu gândul libertăţii şi cu 
plăcerile vieţii de la Petersburg. Mă şi vedeam ofiţer în 
gardă, ceea ce, după părerea mea, era culmea fericirii 
omeneşti. 

Tatei nu-i plăcea să-şi schimbe planurile şi nici să le 
tărăgăneze îndeplinirea. Hotări deci îndată ziua plecării. 

Cu o zi înainte de a porni la drum, a făcut cunoscut că 
intenţionează să-i scrie viitorului meu comandant şi a cerut 
pană şi hârtie. 

— Nu uita, Andrei Petrovici, i-a spus mama, să-l saluţi pe 
prinţul B. Din partea mea; spune-i că trag nădejde că nu-l 
va lipsi pe Petruşa de bunăvoința lui... 

— Ce prostie! a răspuns tata încruntându-se. De ce aş 
scrie prinţului B.? 

— Spuneai doar că vrei să-i scrii comandantului lui 
Petruşa... 

— Ei, şi? 

— Oare prinţul B. Nu îi este comandant? Petruşa e înscris 
în regimentul Semionovski. 

— Înscris! Pe mine nu mă priveşte asta! Petruşa nu va 
pleca la Petersburg! Ce să-nveţe acolo? Să risipească banii 
şi să-şi facă de cap? Nu! Las' să facă militărie, să 
muncească din greu, să simtă mirosul prafului de puşcă, să 


fie soldat, nu terchea-berchea! E înscris în gardă! Unde-i 
actul lui de identitate? Dă-l încoace! 

Mama a căutat actul de identitate într-o cutie, unde-l 
păstra la un loc cu cămăşuţa mea de botez; îi tremura mâna 
când i l-a întins. 

Tata l-a cercetat cu atenţie, şi l-a pus dinainte pe masă şi a 
început să scrie. Curiozitatea mă chinuia: unde mă va 
trimite, oare, dacă nu la Petersburg? Nu-mi puteam lua 
ochii de la pana lui, care se mişca destul de încet. În sfârşit, 
cum a isprăvit, a pus scrisoarea şi actul meu de identitate 
într-un plic, apoi, după ce a pecetluit plicul, şi-a scos 
ochelarii, m-a chemat şi mi-a spus: 

— lată scrisoarea către Andrei Karlovici R., vechiul meu 
camarad şi prieten. Te duci la Orenburg să-ţi faci serviciul 
sub comanda lui... 

Şi aşa mi s-au spulberat toate frumoasele speranţe! În loc 
de vesela viaţă a Petersburgului mă aştepta plictiseala unui 
ţinut depărtat şi pustiu. Serviciul militar, la care cu o clipă 
înainte mă gândeam cu atâta încântare, s-a prefăcut într-o 
adevărată năpastă. Orice discuţie era însă de prisos. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, chibitca, pregătită de drum, 
era trasă la scară; mi-au pus în ea geamantanul, lădiţa cu 
cele trebuitoare pentru ceai şi legătura cu pâinişoare şi 
plăcinte, ultimele semne ale răsfăţului de acasă. Amândoi 
părinţii m-au blagoslovit. Tata mi-a spus: 

— La revedere, Piotr... Să serveşti cu credinţă celui căruia 
îi vei jura! Să asculţi de superiori; nu căuta bunăvoința lor; 
nu umbla după slujbă, dar nici să nu-i dai dosul când e 
vorba de ea, şi ţine minte proverbul: „Păzeşte-ţi haina încă 
de nouă şi cinstea încă de tânăr”. 

Mama plângea şi mă ruga să am grijă de sănătate, iar lui 
Savelici îi spunea să ia seama de mine, copilul ei... 

M-au îmbrăcat cu un cojocel de blană de iepure, iar pe 
deasupra mi-au pus şi o şubă de vulpe. M-am aşezat în 
chibitca, împreună cu Savelici, şi am pornit la drum, 
vărsând lacrimi. 


Noaptea am ajuns la Simbirsk, unde ne-am oprit o zi 
pentru cumpărăturile poruncite lui Savelici. Am tras la han. 
Savelici a pornit după cumpărături încă dis-de-dimineaţă. 

Eu am stat cât am stat la geam, uitându-mă la uliţa 
murdară, dar mi-era urât şi am început să umblu prin toate 
încăperile. 

În sala de biliard am dat de un domn înalt, cam de vreo 
treizeci şi cinci de ani, cu mustăţi lungi şi negre, îmbrăcat 
cu un halat, cu tacul în mână şi cu luleaua între dinţi. 
Marcatorul cu care juca primea un păhărel de votcă ori de 
câte ori câştiga; când pierdea, trebuia să treacă pe brânci 
pe sub masa de biliard. M-am oprit să mă uit cum joacă. Cu 
cât partida se prelungea, cu atât plimbările pe sub masă 
deveneau mai dese, astfel că până la urmă marcatorul a 
rămas sub masă de tot. Domnul acela i-a spus câteva vorbe 
tari, în chip de oraţie funebră, după aceea mi-a propus mie 
să joc cu el. N-am primit, căci nu cunoşteam jocul. Domnul a 
găsit acest lucru foarte ciudat şi m-a privit cu compătimire. 
Totuşi am început să vorbim. Am aflat că îl cheamă Ivan 
Ivanovici Zurin, că e căpitan în regimentul * de husari, că se 
află în Simbirsk pentru a face recrutarea şi că locuieşte la 
han. 

M-a poftit să mănânc cu el, ce-o da Dumnezeu, soldăţeşte. 
Am primit cu plăcere. Ne-am aşezat la masă. Zurin bea 
zdravăn şi mă îmbia şi pe mine, arătându-mi că trebuia să 
beau pentru a mă deprinde cu milităria. Muream de râs 
ascultându-i anecdotele cazone şi ne-am sculat de la masă 
prieteni buni. Îndată după aceea s-a oferit să mă înveţe 
biliard. 

— Biliardul e foarte necesar pentru noi, militarii. Ce faci 
când ajungi într-un orăşel, la manevre? Doar n-ai să stai să 
baţi ovreii? De voie, de nevoie, te duci la cafenea, joci 
biliard; dar ca să-l poţi juca, trebuie să-l cunoşti! 

M-a convins şi m-am apucat să învăţ cu multă sârguinţă. 
Zurin mă încuraja cu glas tare şi se minuna de succesele 
mele atât de repezi, iar după câteva lecţii mi-a propus să joc 


pe bani, două copeici partida. Nu pentru câştig, spunea el, 
ci numai aşa, pentru a nu juca degeaba, ceea ce era, după 
vorba lui, o rea deprindere. Am primit îndată. Zurin a 
comandat punci şi m-a sfătuit să gust, spunând că aveam 
nevoie şi de deprinderea asta; ce militărie e aceea fără 
punci? L-am ascultat. Între timp jucam înainte. Cu cât 
sorbeam mai des din pahar, cu atât deveneam mai 
îndrăzneţ. Bilele săreau într-una peste margine, eu mă 
înfierbântam şi îl certam pe marcator, care Dumnezeu ştie 
cum ţinea socoteala jocului; măream miza mereu, într-un 
cuvânt mă purtam ca un băieţandru scăpat în libertate. 
Vremea a trecut fără să-mi dau seama. Zurin s-a uitat la 
ceas, a pus tacul la locul lui şi mi-a făcut cunoscut că am 
pierdut o sută de ruble. Lucrul acesta m-a cam tulburat. 
Banii mei se aflau la Savelici. Am început să mă scuz, dar 
Zurin m-a întrerupt: 

— Te rog! Nu te deranja! Pot să aştept; iar până una alta, 
haidem la Arinuşka... 

Ce era să fac? Am sfârşit ziua tot aşa de nebuneşte cum o 
începusem. Am cinat la Arinuşka. Zurin îmi turna mereu, 
spunându-mi că trebuie să mă deprind cu milităria. Când m- 
am ridicat de la masă, abia mă ţineam pe picioare. Pe la 
mijlocul nopţii, Zurin m-a dus la han. Savelici ne-a 
întâmpinat în cerdac. A rămas încremenit văzând semnele 
indiscutabile ale osârdiei mele pentru militărie. 

— Ce s-a întâmplat cu tine? m-a întrebat cu glas plângăreţ. 
Unde te-ai aburit aşa? Doamne, încă n-a săvârşit un astfel 
de păcat de când eel! 

— Taci, ghiuj bătrân! i-am răspuns, şi limba mi se 
împleticea. Tu eşti beat... Du-te şi te culcă... Şi culcă-mă şi 
pe mine! 

A doua zi m-am trezit cu dureri de cap, şi-mi aminteam 
vag de întâmplările din ajun. Savelici a intrat cu o ceaşcă de 
ceai şi mi-a întrerupt gândurile. 

— Cam devreme, Piotr Andreici, mi-a spus el, dând din 
cap. Cam devreme ai început cu petrecerile. Cui îi semeni? 


Că nici tatăl şi nici bunicul tău n-au fost beţivi; cât despre 
mama ta, nici vorbă nu poate fi! De când e n-a luat în gură 
altă băutură decât cvas. Cine-i vinovat? Afurisitul de 
„Musie”! Una-două, fugea la Antipievna: „Madam, votca je 
vu pri!” Uite ce-a ieşit din „je vu pri”! N-ai ce spune: bine 
te-a instruit, netrebnicul! Domnul a trebuit să tocmească un 
păgân, parcă n-ar fi găsit oameni de-ai lui! 

M-a cuprins ruşinea. Mi-am întors faţa de la el şi i-am 
spus: 

— Du-te, Savelici! Nu vreau ceai. 

Dar când începea să predice, cu greu îl mai puteai opri. 

— lată, Piotr Andreici, cum e după chef. Capul ţi-e greu şi 
n-ai poftă de mâncare. Băutorul nu-i bun de nimic... Hai, 
bea zeamă de castraveți cu miere, ca să te trezeşti; dar ca 
să te trezeşti şi mai bine, ţi-aduc jumătate de păhărel de 
rachiu. Nu porunceşti? 

În clipa aceea, un băiat mi-a adus un bilet de la [. 1. Zurin. 
L-am deschis şi am citit următoarele rânduri: „Dragă Piotr 
Andreici, te rog trimite-mi cu băiatul cele o sută de ruble pe 
care le-ai pierdut ieri la joc. Am teribilă nevoie de bani. 

Supus la ordin, Ivan Zurin.” 

N-aveam încotro. M-am adresat lui Savelici, chivernisitorul 
banilor, rufelor şi tuturor trebuinţelor mele4, şi i-am 
poruncit, cu aer nepăsător, să dea băiatului suta de ruble. 

— Cum?! Pentru ce?! a întrebat Savelici uimit. 

— Îi sunt dator... am răspuns eu, străduindu-mă să par cât 
mai rece. 

— Dator! a protestat Savelici, din ce în ce mai uimit. Când 
ai apucat a face datorii? Încurcată treabă! Cum crezi, dar 
eu nu dau nici un ban! 

M-am gândit că dacă acum, în această clipă hotărâtoare, 
n-am să înfrâng încăpăţânarea bătrânului, apoi în viitor îmi 
va fi greu să scap de tutela lui şi, privindu-l cu mândrie, i- 
am spus: 

— Eu sunt stăpân, şi tu slugă. Banii sunt ai mei. l-am 
pierdut, pentru că aşa am vrut. le sfătuiesc să n-o faci pe 


deşteptul şi să îndeplineşti ce ţi se porunceşte. 

Peste măsură de uimit, Savelici şi-a plesnit palmele una de 
alta şi a încremenit. 

— Ce stai? am strigat eu supărat. 

El începu a plânge. 

— Drăguţule! Piotr Andreici! spuse cu glas tremurător. Nu 
mă omori de supărare! Lumina mea! Ascultă-mă pe mine, 
că-s bătrân: scrie tâlharului celuia că ai glumit, că n-avem 
atâţia bani... O sută de ruble! Milostive Doamne! Spune-i că 
părinţii nu-ţi dau voie să joci cărţi decât pe nuci... 

— Destul cu minciuna! l-am întrerupt eu aspru. Dă banii 
încoace, că, de nu, te zvârl afară... 

Savelici s-a uitat la mine foarte întristat şi s-a dus să aducă 
banii. 

Mi-era milă de bietul bătrân, dar voiam să ies de sub tutelă 
şi să-i arăt că nu mai sunt copil. Zurin şi-a primit banii. 
Savelici a căutat să mă scoată din acel han afurisit şi m-a 
înştiinţat: 

— Caii sunt gata... 

Am părăsit Simbirskul cu conştiinţa tulbure şi cu o câinţă 
tainică, fără să-mi iau rămas bun de la profesorul de biliard 
şi fără să mă gândesc că voi mai da vreodată ochii cu 
dânsul. 

CAPITOLUL II. 

CĂLĂUZA. 

Tu, ţară, ţărişoara mea, Necunoscută ţară-a mea! 

Parc-aş veni fără să vreu 

La tine-acum. Ci calul meu 

Şi tinereţea m-au purtat, Şi-al crâşmei miros de altădat' 

Spre tine, ţărişoara mea! 

Cântec vechi. 

Tot drumul am fost frământat de gânduri nu tocmai 
plăcute. Pentru timpurile acelea pierderea suferită era 
destul de mare. Nu puteam să recunosc în sinea mea că mă 
purtasem prosteşte la hanul din Simbirsk şi mă simţeam 
vinovat faţă de Savelici. Toate astea mă chinuiau. Bătrânul 


sta posomorât pe capră şi nici nu-şi întorcea faţa spre mine; 
tăcea şi numai din când în când ofta încet. Voiam cu orice 
preţ să mă împac cu dânsul şi nu ştiam cum să încep. 

— Ei, lasă, Savelici, ajunge! i-am spus în sfârşit. Hai să ne 
împăcăm! Sunt vinovat. Îmi dau seama că-s vinovat. leri am 
făcut o poznă, iar pe tine te-am nedreptăţit. Îţi făgăduiesc 
că pe viitor am să fiu mai cuminte şi-am să te ascult. Hai, nu 
fi supărat! Să ne împăcăm! 

— Ei... drăguţule Piotr Andreici! răspunse el, oftând 
adânc. Sunt supărat pe mine însumi, căci eu sunt vinovat de 
toate. Nu trebuia să te las singur la han. Ce să fac? M-a 
încurcat necuratul; m-am gândit să dau pe la cumătră 
dăscăliţă s-o văd! Ca-n vorba aceea: „Pe la cumătră ai dat, 
în bucluc ai intrat...” Nenorocire, şi pace! Cum mă voi arăta 
în faţa stăpânilor? Ce vor spune când vor afla că fiul lor 
joacă şi bea? 

Pentru a-l linişti i-am dat cuvântul că pe viitor nu voi mai 
cheltui nici un ban fără voia lui. 

EI s-a liniştit încet-âncet, însă din când în când mormăia 
singur, dând din cap: „O sută de ruble! Puţin lucru?!” 

Mă apropiam de ţintă. În juru-mi se întindeau pustietăţi 
triste, întretăiate de râpe şi dealuri. Totul era acoperit de 
zăpadă. Soarele asfinţea. Chibitca mergea pe un drum 
îngust, adică, mai precis, pe urmele săniilor ţărăneşti. 

Surugiul a început deodată să se uite împrejur; şi-a scos 
căciula şi s-a întors spre mine: 

— Nu porunceşti, boierule, să ne întoarcem? 

— Pentru ce? 

— Se strică vremea. Porneşte vântul. Uite-l cum mătură 
zăpada. 

— Ei, şi ce-i cu asta? 

— Nu vezi ce-i acolo? 

Şi a arătat cu biciul spre răsărit. 

— Nu văd nimic afară de câmpul alb şi cerul senin. 

— Dar norul din faţa noastră? 


Într-adevăr, la marginea cerului se vedea un nouraş alb, 
pe care-l luasem la început drept un deal depărtat. 

Surugiul m-a lămurit că norul acela prevesteşte viscol. 
Auzisem că viscolele din ţinuturile astea acopereau sub 
zăpezi şiruri întregi de care, Savelici era de aceeaşi părere 
cu surugiul şi mă sfătuia să ne întoarcem. Mie însă nu mi s-a 
părut aşa de puternic; nădăjduiam să ajung cu bine până la 
staţia următoare, şi am dat poruncă să mâie mai repede. 
Surugiul mâna, dar se uita mereu spre răsărit. Caii goneau. 
Vântul se înteţea din clipă în clipă. Nouraşul se prefăcuse 
într-un nor mare şi se ridica greoi, crescând şi cuprinzând 
treptat tot cerul. Întâi a pornit o ninsoare uşoară, apoi au 
prins să cadă fulgi mari. Vântul gemea. A început viscolul. 
Într-o clipă, cerul negru s-a făcut una cu marea de zăpadă. 
Nu se mai vedea nimic. 

— Hei, boierule! a strigat surugiul. Nenorocire! Viscol! 

Am scos capul de sub coviltir: totul era vijelie şi întuneric. 
Vântul urla cu furie, încât părea o făptură vie. Zăpada ne-a 
acoperit pe mine şi pe Savelici. Caii mergeau la pas, dar s- 
au oprit curând. 

— De ce nu mâi? l-am întrebat nerăbdător pe surugiu. 

— Cum să mân? a răspuns el, coborând de pe capră. Nici 
nu ştiu unde suntem. Nu se mai vede drumul; e întuneric în 
toate părţile. 

Am început să-l cert. Savelici, mâniat pe mine, îi luă 
apărarea: 

— N-ai vrut s-asculţi! 'Te-ai fi întors la han, ai fi băut ceai, ai 
fi dormit până dimineaţa, viscolul ar fi încetat şi-am fi pornit 
mai departe. Unde ne grăbim aşa?! La nuntă?! 

Avea dreptate. Dar nu mai era nimic de făcut. Ningea 
întruna. În jurul chibitcăi se ridicau troiene. 

Caii stăteau cu capetele plecate şi, din când în când, 
tresăreau. Surugiul umbla în jurul lor, neavând altă treabă, 
şi le tot potrivea hamurile. Savelici bombănea; eu mă uitam 
în toate părţile nădăjduind să zăresc măcar vreo urmă de 


viaţă sau drum, însă nu puteam deosebi nimic, decât 
vârtejurile tulburi de zăpadă. Deodată am zărit ceva negru. 

— Hei, surugiule! la te uită! Se zăreşte colo ceva negru! 
Ce-o fi? 

Surugiul s-a uitat cu băgare de seamă. 

— Dumnezeu ştie, boierule! a răspuns el, aşezându-se la 
locul; lui. Să fie car? Nu, nu poate să fie car! Să fie pom? 
Nici pom nu-i! Dar mi se pare că mişcă... Trebuie să fie ori 
lup, ori om! 

Am poruncit să mergem spre punctul acela necunoscut 
care - se mişca şi el acum spre noi. Peste două minute ne 
aflam lângă un om. 

— Nu ştii unde-i drumul, om bun? a strigat surugiul. 

— Chiar aici! a răspuns drumeţul. Stau pe pământ 
bătătorit, dar ce folos! 

— Ascultă, omule, i-am spus eu, cunoşti locurile? Te prinzi 
să ne duci undeva unde-am putea dormi? 

— Cunosc ţinutul, slavă Domnului! a răspuns drumeţul. L- 
am cutreierat în lung şi-n lat, călare şi pe jos. Dar vezi ce 
vreme €... numai bună să rătăceşti drumul. Mai bine stăm 
pe loc şi aşteptăm, poate se potoleşte viscolul şi se 
înseninează cerul; atunci om nimeri drumul după stele. 

Sângele lui rece mi-a dat curaj. Am hotărât să mă las în 
voia Domnului şi să dorm în mijlocul stepei, când, deodată, 
drumeţul a sărit sprinten pe capră, spunând surugiului: 

— Slavă Domnului! Satul nu-i departe! Întoarce la dreapta 
şi mână! 

— Dar de ce s-o iau la dreapta? a întrebat surugiul 
nemulţumit. Unde vezi drumul? Vorba aia: caii nu-s ai tăi, 
hamul tot aşa, mână şi nu sta! 

Surugiul părea să aibă dreptate. 

— Într-adevăr, am rostit eu. Ce te face să crezi că satul e 
aproape? 

— Pentru că vântul bate dintr-acolo, a răspuns drumeţul, şi 
miroase a fum. Şi dacă miroase a fum, înseamnă că satul e 
aproape. 


M-a uimit deşteptăciunea acelui om şi ascuţimea simţurilor 
lui. Am poruncit surugiului să mâie. Caii înaintau cu greu 
prin zăpada adâncă. Chibitca se mişca încet, urca troienele 
de zăpadă, aluneca la vale, legănându-se când într-o parte, 
când într-alta. Parcă era un vapor pe-o mare în furtună. 
Savelici ofta şi se izbea mereu de mine. 

Am lăsat jos rogojina şi am aţipit, încotoşmănat în şubă, 
mângâiat de cântecul viforului şi legănat de mersul încet al 
cailor. Am visat ceva ce nu pot uita cu nici un chip; dacă mă 
gândesc la ciudatele întâmplări din viaţa mea şi până azi 
cred că visul acela a fost o prevestire. Cititorul mă va ierta, 
fiindcă ştie probabil, din păţaniile lui, cum se poate cădea în 
mrejele superstiţiei, cu tot disprețul pentru orice fel de 
prejudecăţi. 

Mă găseam în starea aceea ciudată când realitatea se 
contopeşte cu tot soiul de vedenii încâlcite. 

Se făcea că viscolul era în toi şi noi rătăceam prin 
pustietatea acoperită de zăpadă. Deodată am desluşit o 
poartă şi am intrat în curtea conacului nostru. Mă gândeam 
cu teamă că tatăl meu are să se supere că m-am reîntors 
fără voia lui sub acoperişul părintesc şi are să creadă că am 
făcut-o din voită neascultare. Parcă am sărit din chibitca 
îngrijorat şi m-am uitat deodată la mama, care îmi ieşise 
înainte, în pridvor, cu faţa plină de mâhnire adâncă: „Încet, 
parcă îmi spunea ea, tatăl tău e bolnav, e pe patul de 
moarte şi vrea să-şi ia de la tine cel din urmă rămas bun...” 
Se făcea că am urmat-o în dormitor, cuprins de groază. 
Încăperea era slab luminată. Lângă patul tatei parcă 
stăteau nişte oameni mâhniţi. Când m-am apropiat încet de 
pat, mama a dat pologul la o parte spunând: „Andrei 
Petrovici, a venit Petruşa; a aflat de boala ta şi s-a întors. 
Binecuvântează-l!” Se făcea apoi că am îngenuncheat şi că 
mi-am aţintit privirea spre bolnav. Şi ce-am văzut deodată? 
În loc de tata, în pat sta culcat un ţăran cu o barbă neagră, 
care mă privea vesel. M-am întors nedumerit spre mama: 
„Ce-nseamnă asta? Acest om nu e tatăl meu. Cum să cer 


binecuvântarea unui ţăran?” „E totuna, Petruşa! mi-a 
răspuns mama. E naşul tău. Sărută-i mâna şi lasă-l să te 
blagoslovească!” Eu n-am vrut. Țăranul a sărit din pat, a 
înşfăcat un topor de la spate şi a început să izbească în 
toate părţile. Voiam să fug... şi nu reuşeam, încăperea s-a 
umplut de cadavre; mă împiedicam de ele, lunecam prin 
băltoace de sânge... „Nu te teme. Vino să te 
blagoslovesc...”, mă chema cu glas blând ţăranul fioros. 

M-a cuprins groaza, nedumerirea... şi m-am trezit; caii 
stăteau pe loc; Savelici mă trăgea de mână şi-mi spunea: 

— Coboară, boierule, am ajuns... 

— Unde-am ajuns? l-am întrebat frecându-mă la ochi. 

— La han. Ne-a ajutat Dumnezeu şi am dat chiar de gardul 
hanului. leşi mai repede şi te încălzeşte! 

Am coborât din chibitca. Viscolul continua, dar cu puteri 
mai slabe. Era întuneric, să-ţi dai cu degetele în ochi. 
Hangiul ne-a întâmpinat la poartă cu un felinar sub 
pulpană; m-a petrecut într-o încăpere strâmtă, destul de 
curată, luminată de un opaiţ. Pe perete atârna o armă şi o 
căciulă căzăcească înaltă. 

Hangiul, cazac din ţinutul laikului, arăta a ţăran de vreo 
şaizeci de ani, viguros încă şi cu faţa proaspătă. 

Savelici m-a urmat, aducând lădiţa cu cele trebuitoare 
pentru ceai; a cerut foc pentru a mi-l pregăti; în clipele 
acelea aveam nevoie de ceai mai mult ca oricând. Hangiul a 
plecat să pregătească cele necesare. 

— Unde-i călăuza? l-am întrebat eu. 

— Aici, înălţimea-voastră! mi-a răspuns un glas, de undeva 
de sus. 

M-am uitat pe cuptor şi am văzut doi ochi sclipitori şi o 
barbă neagră. 

— Ce, frate, ai degerat? 

— Cum să nu deger într-un strai atât de subţire? Am avut 
un COjoc şi... la ce să-mi ascund păcatul? l-am zălogit aseară 
la crâşmă. Mi s-a părut că nu-i aşa de mare gerul. 


În clipa aceea hangiul a intrat cu samovarul în clocot; am 
poftit pe călăuza noastră la o ceaşcă cu ceai. Omul a 
coborât, înfăţişarea lui mi s-a părut deosebită. Era de vreo 
patruzeci de ani, de statură mijlocie, slab, cu umeri largi. În 
barba neagră avea fire cărunte. Ochii mari şi vioi îi jucau. 
Faţa îi era destul de plăcută, însă cu o trăsătură de viclenie. 
Părul îi era tuns rotunjit, avea o haină lungă, ruptă şi şalvari 
tătărăşti. 

I-am întins ceaşca; el a gustat ceaiul, apoi s-a strâmbat. 

— Faceţi-vă pomană, înălţimea-voastră, şi porunciţi să mi 
se dea un pahar de vin... Ceaiul nu-i o băutură pentru noi, 
cazacii! 

I-am făcut plăcerea, cu toată inima. Hangiul a scos din 
dulăpior o sticlă şi-un pahar, s-a apropiat de el, l-a privit în 
faţă şi a rostit: 

— Ei... Ai venit iar pe la noi? Din ce părţi te aduce 
Dumnezeu? 

Călăuza a făcut cu ochiul şi a răspuns printr-o zicală: 

— Am zburat într-o grădină şi ciuguleam cânepă; baba a 
aruncat cu pietricica, dar a nimerit alături. Ei, da cu ai 
noştri ce mai e? 

— Mde... Ce să fie cu ai noştri? a răspuns hangiul, vorbind 
şi el cu două înţelesuri. Au început a bate clopotele de 
vecernie, dar s-a supărat preoteasa; popa cică-i pe la 
ospeţe, iar dracii umblă prin cimitir... 

— Taci, moşule! a răspuns pribeagul. O fi ploaie, or fi şi 
ciuperci! lar de-or fi ciuperci, s-or găsi şi coşuri! lar acum... 
(aici a făcut iar cu ochiul) ascunde toporul la spate: trece 
pădurarul! În sănătatea dumneavoastră, boierule! 

Cu aceste cuvinte, a ridicat paharul, şi-a făcut semnul 
crucii şi l-a băut dintr-o dată. A făcut o plecăciune şi s-a suit 
la loc pe cuptor. 

Atunci n-am putut înţelege nimic din vorbele lui hoţeşti. 
Abia mai târziu mi-am dat seama că ele erau în legătură cu 
armata de la Iaik, abia readusă la supunere după răscoala 
din 1772. 


Savelici asculta adânc nemulţumit. Se uita bănuitor, când 
la hangiu, când la călăuză. Hanul său, cum se spune prin 
partea locului, umet-ul, se afla în stepă, departe de sat, şi 
semăna cu o vizuină de hoţi. Dar n-aveam încotro: despre 
continuarea drumului nici nu putea fi vorba. De fapt, pe 
mine mă înveselea grozav îngrijorarea lui Savelici. 

Între timp m-am pregătit să mă culc pe-o laviţă. Savelici s- 
a hotărât să se culce pe prichiciul vetrei; gazda s-a întins pe 
jos. Curând, toată încăperea sforăia; am adormit şi eu 
buştean. 

Când m-am deşteptat dimineaţa, destul de târziu, am 
văzut că viscolul încetase. Soarele strălucea. Zăpada se 
aşternuse peste stepa nemărginită, ca o pânză de un alb 
orbitor. Caii erau înhămaţi. 

M-am socotit cu gazda, care mi-a luat o plată aşa de mică, 
încât nici Savelici nu s-a mai târguit, după năravul lui, şi aşa 
i s-au spulberat toate bănuielile de peste noapte. Am 
chemat călăuza, i-am mulţumit pentru ajutor, apoi i-am 
poruncit lui Savelici să-i dea jumătate de rublă pentru 
votcă. Savelici s-a întunecat. 

— Jumătate de rublă pentru votcă! Pentru ce? Pentru că ai 
binevoit să-l aduci la han? Voia ta, boierule, dar nu mai 
avem bani de prăpădit! Dacă dai, aşa, oricui, pentru votcă, 
o să murim noi de foame, repede de tot! 

Nu mă puteam certa cu el. După cum îi făgăduisem, era pe 
deplin stăpân asupra banilor. Îmi era totuşi ciudă că nu-l 
puteam răsplăti pe omul care mă salvase, adică nu dintr-o 
nenorocire, cel puţin dintr-o situaţie foarte neplăcută. 

— Bine! am răspuns eu calm. Dacă nu vrei să-i dai 
jumătate de rublă, dă-i vreo haină de-a mea. E îmbrăcat ca 
vai de lume. Dă-i cojocelul cu blană de iepure... 

— Vai de mine, drăguţule, Piotr Andreici! Ce-i trebuie lui 
cojocelul tău? Are să-l bea la cea dintâi crâşmă, puşlamaua! 

— Nu-i treaba ta, moşule, dacă-l beau sau nu! a rostit 
pribeagul, înălţimea-sa îmi dă şuba de pe umerii lui; asta îi 


este boiereasca dorinţă; în ce te priveşte, treaba ta de slugă 
nu e să vorbeşti, ci s-asculţi. 

— Nu ţi-e frică de Dumnezeu, tâlharule? i-a răspuns 
Savelici mânios. Vezi că acest copil încă nu ştie judeca şi 
vrei să-l jefuieşti, folosindu-te de nepriceperea lui. La ce-ţi 
trebuie cojocel boieresc?! Nici n-ai să-l poţi trage pe umerii 
tăi afurisiţi de găligan! 

— 'Te rog n-o face pe deşteptul! am spus eu bătrânului. 
Adă cojocelul chiar acum! 

— Doamne sfinte! a gemut Savelici al meu. Cojocelul de 
iepure e aproape nou! Dă-l oricui, dar nu unui golan beţiv! 

Totuşi a adus cojocelul. Omul a început îndată să-l încerce. 
De bună seamă că dacă şi mie îmi rămăsese cam mic, şi lui 
îi era cam strâmt. Totuşi s-a învrednicit să-l îmbrace, 
plesnindu-l din toate cusăturile. Savelici numai că n-a urlat, 
auzind cum pârâie aţa. Pribeagul era foarte mulţumit de 
darul meu. M-a însoţit până la chibitcă şi mi-a spus, 
făcându-mi o plecăciune adâncă: 

— Bogdaproste, înălţimea-voastră! Să vă plătească 
Dumnezeu pentru bunătatea dumneavoastră. Cât oi trăi n- 
am să uit mila dumneavoastră! 

S-a dus în drumul lui, iar eu am plecat mai departe, 
neluând în seamă ciuda lui Savelici; mi-am uitat repede şi 
de viscolul din ajun, şi de călăuză, şi de cojocelul de iepure. 

Cum am ajuns în Orenburg, m-am dus de-a dreptul la 
general. Era un bărbat de statură înaltă, cam adus de spate 
din pricina bătrâneţii, cu părul lung şi alb de tot. Tunica lui 
veche, ieşită şi purtată, părea din timpul țarinei Anna 
Ivanovna; în vorbă îi simţeam clar accentul nemţesc. I-am 
înmânat scrisoarea tatei. Auzindu-mi numele, el mi-a 
aruncat o privire scurtă. 

— Toamne! Nu temult tatăl tău era ca tine, şi acum, uite, 
ce flăcău are! O, timpule, timpule! A deschis scrisoarea şi a 
a citit-o încetişor, făcând din când în când câte-o observaţie: 
„Milostivule tomn Andrei Karlovici... sper că excelenţa- 
foastră...” Ce vorbe de ţeremonie sunt acestea? Mă mir că 


nu i-i ruşine! Sigur, disţiplina înainte de toate! Tar aşa se 
scrie către un vechi camarat? „Excelenţa-foastră n-a 
uitat...” Hm... „şi... când... cu răposatul feldmareşal Mim... 
În răspoi... de asemenea şi... Karolinka...” Ei, Bruder! Mai 
ţine minte fechile noastre isprăvi! „Acum treaba... Fi-l trimit 
pe ştrengarul meu...” Hm! „Strângeţi-l în chingi...” Ce 
înseamnă să strângi în chingi? Poate că-i o vorbă rusesc... 
Ce înseamnă să strângi în chingi? a repetat el, adresându- 
mi-se. 

— Asta înseamnă, i-am răspuns eu cu o faţă cât se poate 
mai nevinovată, a te purta blând, nu prea aspru, şi a da cât 
mai multă libertate. Asta înseamnă a strânge pe cineva în 


chingi. 

— Hm! înţeleg! „... şi să nu i se tea libertate...” Nu! Cum 
văd, nu asta înseamnă în chingi... „iată agtul lui de 
identitate...” Unde-i? A, iată-l! ,... să fie şters din scriptele 


regimentului Semionovski...” Bine, bine, se va face totul... 
„Permite să te îmbrăţişeze un prieten vechi, fără ierarhie...” 
A! În sfârşit, a înţeles! Etc... etc... Ei, tragul meu... mi s-a 
adresat el, sfârşind de citit scrisoarea şi punându-mi la o 
parte actul de identitate, totul se va face. Fei fi detaşat ca 
ofiţer la regimentul *, şi ca să nu pierzi timpul, chiar mâine 
fei plega la fortul Belogorskaia. Fei fi zub comanda 
căpitanului Mironov, om pun şi ginstit. Acolo fei face 
atefărată militărie, te fei teprinde cu disţiplina. N-ai ce face 
la Orenburg. Fânturarea de ici-colo e fătămătoare unui 
tânăr. Azi, te rog să iei masa cu mine. 

„Din ce în ce mai bine! am gândit eu; ce mi-a folosit că am 
fost înscris ca sergent în gardă, încă din pântecele mamei? 
Unde m-a adus asta? La regimentul *, într-o fortăreață 
pierdută undeva, la graniţa stepei kirghizo-kaisace5.” 

Am luat masa la Andrei Karlovici, în trei, cu bătrânul lui 
aghiotant. La masă a domnit o aspră economie nemţească. 
Şi cred că frica de a nu avea uneori un oaspete mai mult la 
masa-i de burlac explica, în parte, graba cu care generalul 
căuta să mă îndepărteze de garnizoană. 


A doua zi mi-am luat rămas bun de la el şi-am plecat spre 
destinaţie. 

CAPITOLUL III. 

FORTĂREAȚA. 

Noi închişi în fort trăim, Doar cu pâine ne hrănim, lar când 
duşmanii, cu flinte, Au să vină la plăcinte, Straşnic o să-i 
ospătăm: 

Cu tunu-o să-i împroşcăm. 

Cântec soldăţesc. 

Oameni vechi, tăicuţule! 

Neisprăvitul. 

Fortăreaţa Belogorskaia se găsea la 40 de verste de 
Orenburg. Drumul ducea pe malul prăpăstios al laikului. 
Râul încă nu îngheţase, şi valurile de plumb luceau trist şi 
întunecat între malurile monotone, acoperite cu zăpadă. 
Dincolo de râu se întindeau stepele kirghize. 

M-am cufundat în cele mai triste gânduri. Viaţa de 
garnizoană nu prea îmi surâdea. Mă străduiam să mi-l 
închipui pe viitorul meu comandant, căpitanul Mironov, şi 
parcă-l vedeam: bătrân, aspru, ursuz, neştiind altceva decât 
slujba, gata să mă pună pentru orice fleac la arest, la pâine 
şi apă. 

Începea să se întunece. Mergeam destul de repede. 

— Departe-i fortăreaţa? l-am întrebat pe surugiu. 

— Nu-i departe! a răspuns el. Se zăreşte, iat-o! 

M-am uitat în toate părţile, aşteptându-mă să văd 
bastioane teribile, tunuri, valuri de pământ, însă n-am văzut 
decât un sătuleţ înconjurat cu gard de bârne. Într-o parte a 
satului se vedeau trei-patru şire de fân, acoperite pe 
jumătate cu zăpadă, iar în cealaltă, o moară strâmbă, ale 
cărei aripi atârnau alene. 

— Unde-i fortăreaţa? am întrebat mirat. 

— Iat-o! a răspuns surugiul, arătând sătuleţul, şi îndată am 
intrat în el. 

La poartă era un tun vechi de tuci; ulițele erau strâmte şi 
strâmbe; casele erau scunde şi, în cea mai mare parte, 


acoperite cu paie. 

Am poruncit să fiu dus la comandant, şi curând chibitca s-a 
oprit în faţa unei căsuțe de lemn, construită pe un loc mai 
ridicat, în apropierea bisericuţei de bârne. 

Nu m-a întâmpinat nimeni. Am intrat în tindă şi am deschis 
uşa unei încăperi. Un invalid bătrân şedea pe masă şi cosea 
un petec albastru la cotul unei tunici verzi. I-am poruncit să 
raporteze despre sosirea mea. 

— Intră, tăicuţă..., mi-a răspuns el, ai noştri sunt acasă. 

Am intrat în altă încăpere, micuță şi curăţică, gătită ca în 
vechime, într-un colţ se afla un dulap cu vase. Pe perete 
atârna o diplomă de ofiţer, înrămată, iar alături, nişte 
gravuri de duzină arătau cucerirea Kistrinului şi 
Oceakovului; alte gravuri înfăţişau alegerea miresei şi 
înmormântarea unui motan. 

La fereastră sta o bătrână îmbrobodită şi cu o bundiţă pe 
ea. Depăna un scul, pe care-l ţinea pe mâini un bătrânel 
chior, în uniformă de ofiţer. 

— Ce doreşti, maică? m-a întrebat ea, văzându-şi înainte 
de lucru. 

Am răspuns că vin la slujbă şi vreau să mă prezint 
domnului căpitan; m-am întors către bătrânel, crezând că el 
e comandantul, însă gazda mi-a întrerupt cuvântarea gata 
pregătită. 

— Ivan Kuzmici nu-i acasă. E dus la părintele Gherasim. 
Dar nu-i nimic, eu sunt nevasta lui. Fii binevenit! Stai jos, 
maică! 

A strigat o fată şi i-a poruncit să cheme uriadnicul. 
Bătrânelul mă privea curios, cu ochiul lui teafăr. 

— Îndrăznesc să întreb, a rostit el, în ce regiment aţi făcut 
serviciul? 

I-am satisfăcut curiozitatea. 

— Îndrăznesc să întreb, a stăruit mai departe, pentru ce 
aţi binevoit să treceţi din gardă la garnizoană? 

Am răspuns că asta a fost dorinţa superiorilor. 


— Se vede că pentru vreo purtare nedemnă de un ofiţer 
de gardă, a urmat neobositul curios. 

— Ajunge cu vorbăria! i-a spus nevasta căpitanului. Nu 
vezi că tânărul abia a sosit de la drum, e obosit şi n-are chef 
de tine acum? Ţine mâinile mai drepte! Tu, maică, a urmat 
ea către mine, nu te întrista că te-au zvârlit în pustietatea 
noastră. Nu eşti cel dintâi, nici cel din urmă. După ce ai să 
te obişnuieşti, are să-ţi placă. Alexei Ivanovici Şvabrin 
împlineşte al cincilea an de când a fost mutat la noi, pentru 
moarte de om. Dumnezeu ştie ce păcat l-o fi îndemnat! Să 
vezi dumneata: a ieşit cu un locotenent afară din oraş, 
luând cu dânşii spadele - şi deodată au început să dea unul 
în altul; Alexei Ivanovici l-a străpuns pe locotenent, şi încă 
faţă de doi martori! Ce poţi face? Păcatul, bată-l vina! 

În clipa aceea a intrat uriadnicul, un cazac înalt şi tânăr. 

— Maximâci, i-a spus nevasta căpitanului, dă-i domnului 
ofiţer cantonament, însă vezi să fie o casă mai curată. 

— Am înţeles, Vasilisa Egorovna..., a răspuns uriadnicul. 
Să-l cartiruim la Ivan Polejaev? 

— Ce vorbeşti, Maximâci? a rostit nevasta căpitanului. La 
Polejaev e şi aşa prea strâmt; mi-i cumătru şi, afară de asta, 
nu poate să uite că-i suntem şefi. Du-l pe Piotr Andreici la 
Semion Kuzov. Asta-i un şmecher: a dat drumul calului la 
mine în grădină. Ei, Maximâăci? E linişte? 

— Linişte, slavă Domnului! a răspuns cazacul. Numai 
caporalul Prohorov s-a bătut la baie cu Ustinia Negulina, 
pentru o găleată de apă fierbinte. 

— Ivan Ignatici, a continuat căpităneasa către bătrânelul 
Chior, cercetează-i pe Prohorov şi pe Ustinia. Vezi care-i 
vinovat şi care nu; dar să-i pedepseşti pe amândoi. Du-te cu 
Dumnezeu, Maximâci! Piotr Andreici, Maximâci te conduce 
la cantonament. 

Am salutat. Uriadnicul m-a condus la o casă de pe malul 
înalt al râului, la marginea, fortăreței. Jumătate din casă era 
ocupată de familia Kuzov; cealaltă mi-a fost dată mie. 
Locuinţa mea era compusă dintr-o cameră destul de curată 


şi împărţită în două printr-un paravan. Savelici a început să 
gospodărească, eu mă uitam afară, pe o ferestruică îngustă. 
Înaintea ochilor se întindea stepa tristă. Mai la o parte, se 
vedeau câteva cocioabe; pe uliţă umblau de capul lor nişte 
găini. O bătrână sta pe prag cu o covată şi chema porcii, 
care grohăiau la ea prietenos. Iată în ce ţinut eram osândit 
să-mi petrec tinereţea! M-a cuprins urâtul; am plecat de 
lângă ferestruică şi m-am dus să mă culc, fără să mănânc, 
neluând în seamă rugăminţile lui Savelici, care se tot văita. 

— N-a mâncat nimic! Doamne Dumnezeule, ce va spune 
cucoana, dacă i se va îmbolnăvi copilul? 

A doua zi de dimineaţă, când abia începusem să mă 
îmbrac, s-a deschis uşa şi a intrat un ofiţer tânăr, nu prea 
înalt, cu faţa oacheşă, deloc frumos, însă peste măsură de 
vioi. 

— Scuzaţi-mă, a spus el în franţuzeşte, scuzaţi-mă că am 
venit să facem cunoştinţă, aşa, fără nici o ceremonie. Am 
auzit ieri de sosirea dumneavoastră. Dorinţa de a vedea, în 
sfârşit, o faţă de om m-a cuprins aşa de tare, încât n-am 
putut rezista. Veţi înţelege lucrul acesta după ce veţi sta aici 
câtva timp. 

Am înţeles că el era ofiţerul dat afară din gardă din pricina 
duelului. Am făcut îndată cunoştinţă. Şvabrin nu era deloc 
prost. Vorba îi era caustică şi atrăgătoare. Mi-a descris cu 
mult haz familia căpitanului, societatea lui şi ţinutul unde 
mă aruncase soarta. Râdeam din toată inima. Deodată a 
intrat invalidul care-şi cârpea uniforma în casa 
comandantului, şi-n numele Vasilisei Egorovna m-a poftit la 
ei la masă. Şvabrin s-a oferit să mă însoţească. 

În timp ce ne apropiam de casa comandantului, am văzut 
pe un loc viran vreo douăzeci de invalizi bătrâni cu nişte 
cozi lungi şi tricornuri. Erau aliniaţi în front. În faţa lor sta 
comandantul, un bătrân înalt şi plin de vioiciune, cu scufie 
şi halat chinezesc. Cum m-a văzut, s-a apropiat de mine şi 
mi-a spus câteva cuvinte amabile; apoi a început să 
comande mai departe. Ne-am oprit să privim instrucţia; el 


însă ne-a rugat să mergem la Vasilisa Egorovna, făgăduind 
că vine îndată după noi. 

— Aici n-aveţi ce vedea! a adăugat el. 

Vasilisa Egorovna ne-a primit simplu, cu voie bună şi se 
purta cu mine, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. 
Invalidul şi Palaşka puneau masa. 

— Ce s-o fi întâmplat că Ivan Kuzmici al meu face azi atâta 
instrucţie? a rostit căpităneasa. Palaşka, du-te şi cheamă-l 
pe boier la masă. Dar Maşa unde-i? 

Atunci a intrat o fată ca de optsprezece ani, cu faţa 
rotundă, rumenă, cu părul bălai, pieptănat lins după 
urechile roşii ca focul. La prima vedere nu mi-a prea plăcut. 
O priveam cu gânduri preconcepute: Şvabrin mi-o 
descrisese ca fiind foarte proastă. Maria Ivanovna, fata 
căpitanului, s-a aşezat într-un colţ şi a început să coasă. 
Între timp s-a servit ciorba. Vasilisa Egorovna, văzând că 
nu-i mai vine bărbatul, a trimis-o pe Palaşka după dânsul a 
doua oară. 

— Spune-i boierului că oaspeţii aşteaptă şi ciorba se 
răceşte. Slavă Domnului, instrucţia nu fuge şi mai are timp 
să se sature de zbierat! 

Căpitanul s-a arătat de îndată, însoţit de bătrânelul chior. 

— Ce-i asta, taică? l-a întâmpinat nevasta. Mâncarea-i gata 
de mult şi tu nu mai vii! 

— Auzi tu, Vasilisa Egorovna, a răspuns Ivan Kuzmici, am 
fost ocupat cu slujba, am instruit soldaţii. 

— Ce tot spui! a rostit căpităneasa. Numai vorba-i că 
instruieşti soldaţii; nici ei nu se aleg cu nimic şi nici tu nu 
pricepi din slujba ta mare lucru. Să fi stat acasă, să te fi 
rugat lui Dumnezeu. Ar fi fost mai bine. Scumpi oaspeţi, 
poftiţi la masă! 

Ne-am aşezat să mâncăm. Vasilisa Egorovna nu tăcea un 
minut şi mă copleşea cu întrebările: cine-mi sunt părinţii, 
dacă trăiesc, unde sunt şi ce avere au? Auzind că tata are 
300 de ţărani, ea a spus: 


— Ia te uită, maică! Sunt pe lume oameni bogaţi. lar noi, 
maică, n-avem decât un suflet, pe Palaşka; dar, slavă 
Domnului, trăim şi aşa, de bine de rău. O grijă doar: Maşa! 
Fată de măritat. Dar ce zestre are? Un pieptene des, o 
măturică şi trei gologani (Doamne iartă-mă), cât să aibă cu 
ce merge la baie! Bine-ar fi de s-ar găsi un om bun, altfel 
rămâne fată şi mireasă veşnică. 

M-am uitat la Maria Ivanovna: se înroşise toată şi-i picurau 
lacrimi în farfurie. M-a cuprins mila şi m-am grăbit să 
schimb vorba. 

— Am auzit, am spus eu, fără nici o legătură, că asupra 
fortăreței dumneavoastră se pregătesc să dea năvală 
başkirii... 

— De la cine ai binevoit să auzi asta, taică? a întrebat Ivan 
Kuzmici. 

— Aşa mi s-a spus la Orenburg, am răspuns eu. 

— Fleacuri! a rostit comandantul. La noi, de mult nu se 
mai aude nimic. Başkirii sunt un popor căruia i-a intrat 
spaima în oase! Iar kirghizii s-au învăţat minte. Nu te teme, 
nu vor da peste noi. lar dacă vor da, le voi trage o bătaie să 
le ajungă pe zece ani! 

— Şi dumneata nu te temi, am continuat eu, adresându-mă 
căpitănesei, nu te temi să rămâi într-o fortăreață 
ameninţată de astfel de primejdii? 

— Obişnuinţa, maică! Acum douăzeci de ani, când ne-au 
trimis aici de la regiment, Doamne, cum mă temeam de 
păgânii ăştia blestemaţi! Când le vedeam cuşmele de blană 
de râs şi când le auzeam urletele, mă crezi, maică? mi se 
făcea inima cât un purice... Acum, aşa m-am deprins, că nu 
m-aş mai urni din loc nici dac-ar veni cineva să-mi spună că 
răufăcătorii dau târcoale fortăreței. 

— Vasilisa Egorovna e o doamnă foarte curajoasă! a 
remarcat grav Şvabrin. Ivan Kuzmici poate fi martor. 

— D-apoi vezi, a spus Ivan Kuzmici, baba mea nu-i dintre 
cele fricoase! 


— Dar Maria Ivanovna, am întrebat eu, e tot aşa de 
curajoasă ca dumneata? 

— Dacă Maşa-i curajoasă? Nu. Maşa-i fricoasă, a răspuns 
mama. Nici până azi nu poate auzi pocnete de puşcă. Se 
cutremură toată. Acum doi anii s-a năzărit lui Ivan Kuzmici 
să tragă cu tunul nostru de ziua mea, iar porumbiţa numai 
că nu s-a dus pe lumea cealaltă, de spaimă. De atunci, nu 
mai tragem niciodată cu tunul acela blestemat. 

Ne-am ridicat de la masă. Căpitanul şi căpităneasa s-au 
dus la culcare, iar eu m-am dus la Şvabrin, unde mi-am 
petrecut toată seara. 

CAPITOLUL IV. 

DUELUL 

— Hai, ia-ţi poziţia, că vin 

Şi-o să-ţi străpung obrazu-n plin! 

Kneajnin. 

Au trecut câteva săptămâni şi viaţa în fortăreaţa 
Belogorskaia ne-a devenit nu numai suportabilă, ci chiar 
plăcută. Eram primit în casa comandantului ca o rudă 
apropiată. Soţul şi soţia erau oameni foarte respectabili. 
Ivan Kuzmici, devenit ofiţer din copil de trupă, era un om 
simplu, fără cultură, însă foarte bun şi cinstit. Se lăsa 
condus de nevastă, lucru care se potrivea de minune cu 
nepăsarea lui. Pentru Vasilisa Egorovna treburile lui erau 
totuna cu treburile ei de gospodărie; conducea fortăreaţa, 
cum îşi conducea şi casa. 

Curând, Maria Ivanovna a încetat a mai fi sălbatică faţă de 
mine. Am început să ne cunoaştem mai bine. Am descoperit 
în ea o fată deşteaptă şi simţitoare. 

M-am ataşat pe nesimţite de această familie bună şi chiar 
şi de Ivan Ignatici, locotenentul chior al garnizoanei, despre 
care Şvabrin născocise că ar fi avut legături neîngăduite cu 
Vasilisa Egorovna, lucru în care nu era nici umbră de 
adevăr; însă Şvabrin nu se sinchisea de minciuna asta. 

Am fost avansat ofiţer. Slujba nu mă obosea. În fortăreaţa 
asta uitată de Dumnezeu nu exista inspecţie, instrucţie sau 


serviciu de gardă. Câteodată, când îi venea cheful, 
comandantul îşi mai instruia soldaţii, dar încă nu reuşise să- 
i facă pe toţi să ştie unde-i dreapta şi unde-i stânga, cu 
toate că unii, pentru a nu greşi, îşi făceau semnul crucii 
înainte de fiecare comandă. Şvabrin avea câteva cărţi 
franţuzeşti. Am început să citesc şi mi s-a deşteptat gustul 
pentru literatură. Dimineaţa citeam, încercam să fac 
traduceri şi câteodată încercam să scriu versuri. Masa o 
luam aproape totdeauna la comandant, unde îmi petreceam 
de obicei şi restul zilei şi unde, câteodată, seara, venea 
părintele Gherasim cu preoteasa Akulina Pamfilovna, cea 
mai grozavă gură-spartă din partea locului. Cu Şvabrin mă 
întâlneam, bineînţeles, în fiecare zi. Însă vorba cu el îmi 
devenea din ce în ce mai puţin dragă. Nu-mi plăceau 
veşnicele lui glume la adresa familiei comandantului şi nu- 
mi plăceau mai cu seamă vorbele-i veninoase pe socoteala 
Măriei Ivanovna. În fortăreață nu se mai afla altă societate 
şi nici nu doream alta. 

Başkirii, neluându-mi în seamă prorocirile, nu se răsculau. 
În jurul fortăreței era linişte. Pacea a fost însă tulburată pe 
neaşteptate de certuri interne. 

Am spus mai sus că mă ocupam cu literatura; încercările 
mele erau mulţumitoare pentru acea vreme. Alexandr 
Petrovici Sumarokov mi le-a lăudat câţiva ani mai târziu. 

O dată am reuşit să scriu un cântec de care eram 
mulţumit. 

E ştiut că uneori scriitorii, sub pretext că cer sfaturi, caută 
bunăvoința unui ascultător. Aşa şi eu, după ce am transcris 
cântecul, m-am dus cu ella Şvabrin, singurul om din 
fortăreață în stare să aprecieze o scriere poetică. După o 
mică introducere am scos caietul din buzunar şi i-am citit 
următoarele versuri: 

Să te uit încerc, când gândul 

Dragostei, tu, Maşa mea, Îl alung şi, alungându-l, Liber iar 
să fiu aş vrea. 

Ochii tăi mă subjugară, Mă-nsoţesc neîncetat; 


Liniştea mi-o destrămară; 

Sufletul mi-au tulburat. 

Ştii că viaţa-i o prigoană 

Pentru mine. M-ai robit! 

În această garnizoană, Mila ta o cer smerit. 

— Cum o găseşti? l-am întrebat pe Şvabrin, aşteptând 
lauda ca un tribut cuvenit. 

Dar, spre marele meu necaz, Şvabrin, de obicei îngăduitor, 
a spus hotărât că poezia nu-i bună. 

— De ce? l-am întrebat, ascunzându-mi ciuda. 

— Aşa! mi-a răspuns el. Pentru că versurile sunt ca ale 
învățătorului meu Vasili Kirilâci Trediakovski şi-mi amintesc 
foarte mult de cupletele lui de amor. 

După aceea, mi-a luat caietul şi a început să analizeze 
necruţător fiecare vers şi chiar fiecare cuvânt, bătându-şi 
joc de mine în felul cel mai usturător. N-am putut răbda şi i- 
am smuls caietul din mâini, spunându-i că n-am să-i mai 
arăt cât oi trăi nici o poezie de-a mea. Şvabrin a râs şi de 
ameninţarea asta. 

— Vom vedea, a spus el, dac-ai să te ţii de cuvânt, căci 
poeţii au nevoie de ascultători, ca Ivan Kuzmici de sticla de 
rachiu înainte de masă. Dar cine-i Maşa asta, faţă de care îţi 
maărturiseşti delicatul şi nefericitul tău amor? N-o fi cumva 
Maria Ivanovna? 

— Nu te priveşte, oricine ar fi această Maşa! i-am răspuns 
încruntându-mă. Nu am nevoie nici de părerea ta, nici de 
presupunerile tale. 

— Oho, poet trufaş şi îndrăgostit modest! a continuat 
Şvabrin, mâniindu-mă din ce în ce mai tare. Ascultă un sfat 
prietenesc: dacă vrei să ai succes, nu umbla cu cântecele! 

— Ce-nseamnă asta, domnule? Te rog să te explici! 

— Cu plăcere! Asta înseamnă că dacă vrei ca Maşa 
Mironova să vină la tine seara, în loc de versuri gingaşe, fă-i 
cadou o pereche de cercei. 

Îmi clocotea sângele. 


— Dar de ce ai părerea asta despre ea? l-am întrebat, abia 
stăpânindu-mi indignarea. 

— Aşa..., a răspuns el, cu un zâmbet drăcesc. Pentru că-i 
ştiu din experienţă firea şi apucăturile. 

— Minţi, ticălosule! am strigat scos din fire. Minţi în chipul 
cel mai neruşinat! 

Şvabrin s-a făcut palid. 

— Asta nu ţi-o iert! a spus strângându-mă de mână. Îmi vei 
da satisfacţie! 

— Poftim! Oricând doreşti! am răspuns eu bucuros. 

În clipa aceea eram în stare să-l sfâşii. M-am dus îndată la 
Ivan Ignatici şi l-am găsit cu acul în mână; înşira, din 
ordinul doamnei comandant, hribi pe o aţă, pentru iarnă. 

— A... Piotr Andreici... a spus el, văzându-mă, bine-ai 
venit! Cu ce te-aduce Dumnezeu? Cu ce treabă, dacă-mi dai 
voie? 

I-am explicat în câteva cuvinte că m-am certat cu Alexei 
Ivanovici şi că-l rog pe dumnealui, Ivan Ignatici, să-mi 
servească de martor. 

Ivan Ignatici m-a ascultat cu atenţie, holbându-şi ochiul 
unic. 

— Spui, rosti el, că vrei să-l înjunghii pe Alexei Ivanovici şi 
vrei ca eu să fiu martor la asemenea faptă? Aşa-i? 
îndrăznesc să te-ntreb... 

— Întocmai. 

— Vai de mine, Piotr Andreici! De ce te-ai apucat? Te-ai 
certat cu Alexei Ivanovici? Ei, şi?! Mare nenorocire! De 
ocară nu-ţi cade coroana de pe cap! Dacă te-a batjocorit, 
înjură-l; de-ţi trage una în bot, plesneşte-l peste ureche, îi 
mai tragi una... Încă una... Şi vă despărțiți, iar noi vom avea 
grijă să vă împăcăm. Pe când aşa, treabă-i asta, să-l 
înjunghii pe aproapele tău? Îmi dai voie să te întreb?! Şi 
măcar de l-ai înjunghia dumneata pe el, mare pagubă n-ar 
fi; nici eu nu-l prea am la inimă... Dar dacă te străpunge el 
pe dumneata? Ce are să fie atunci? Cine are să fie cel tras 
pe sfoară? îmi dai voie să te întreb?! 


Drept era ce-mi spunea locotenentul, dar asta nu mi-a 
schimbat hotărârea. 

— Cum doreşti! a răspuns Ivan Ignatici. Fă cum crezi. Dar 
de ce să fiu eu martor la treaba asta? Pentru ce? Ce, e lucru 
nemaivăzut că nişte oameni se bat? Dă-mi voie să te întreb! 
Slavă Domnului! Am luptat împotriva şvedului, împortiva 
turcului, şi-am văzut de toate... 

Am început totuşi să-l lămuresc ce îndatoriri are martorul 
la un duel, însă Ivan Ignatici nu voia să mă înţeleagă. 

— Voia dumneavoastră! Dacă ar fi să mă amestec totuşi şi 
eu în afacerea asta, apoi atunci m-aş duce la Ivan Kuzmici, 
după cum mă obligă serviciul, şi i-aş raporta că în 
fortăreață se pune la cale o crimă potrivnică intereselor 
statului; şi oare atunci nu va binevoi cumva domnul 
comandant să ia măsurile cuvenite? 

M-am speriat şi am început să-l rog să nu raporteze 
comandantului nimic; l-am convins cu greu; mi-a dat 
cuvântul şi m-am hotărât să renunţ la serviciile lui. 

Mi-am petrecut seara, ca de obicei, în casa comandantului. 

Mă străduiam să par vesel şi indiferent, spre a nu da loc la 
bănuieli şi spre a scăpa de întrebări plictisitoare, dar 
recunosc că n-am avut deloc acel sânge rece cu care se 
laudă aproape totdeauna cei aflaţi într-o situaţie ca a mea. 
În seara aceea mă simţeam înclinat spre duioşie şi tandreţe. 
Maria Ivanovna îmi plăcea mai mult ca de obicei. Mă 
gândeam că poate o văd pentru ultima dată şi, privind-o, mă 
simţeam mişcat. Şvabrin a venit şi el. L-am luat la o parte şi 
i-am comunicat convorbirea cu Ivan Ignatici. 

— Ce ne trebuie? mi-a răspuns el sec. Se va face şi fără 
martori. 

Am hotărât să ne batem după stogurile de lângă fortăreață 
şi să ne întâlnim acolo a doua zi dimineaţa la ora 7. 
Vorbeam unul cu altul atât de prietenos în aparenţă, încât, 
de bucurie, Ivan Ignatici ne-a dat de gol. 

— De mult trebuia... mi-a spus el radios. Mai bine o pace 
rea decât o ceartă bună; şi chiar dacă pacea aceea nu-i mai 


onorabilă, e mai sănătoasă. 

— Ce-i?! Ce-i, Ivan Ignatici?! a întrebat doamna 
comandant, care întindea cărţile într-un colţ. N-am prea 
fost atentă. 

Ivan Ignatici, văzându-mi nemulţumirea şi aducându-şi 
aminte de cuvântul dat, s-a fâstâcit, neştiind ce să 
răspundă. Şvabrin s-a grăbit să-i vină în ajutor. 

— Ivan Ignatici ne aprobă împăcarea. 

— Dar cu cine te-ai certat, maică? 

— Am avut o discuţie destul de serioasă cu Piotr Andreici. 

— Şi pentru ce, mă rog? 

— Pentru un fleac de nimic: pentru un cântec, Vasilisa 
Egorovna. 

— Aţi şi găsit pentru ce să vă certaţi! Pentru un cântec! 
Cum s-a întâmplat? 

— Ilac-aşa: Piotr Andreici a compus un cântec şi l-a cântat 
azi în faţa mea, dar eu am început să-i cânt cântecul care- 
mi place mie: 

Fată de căpitan, fată mare, Nu te duce noaptea târziu la 
plimbare. 

S-a ivit o neînțelegere, Piotr Andreici s-a supărat; pe urmă 
însă şi-a dat seama că fiecare poate să cânte ce-i place. Şi 
cu asta treaba s-a încheiat. 

Era cât pe ce să mă-nfurie neruşinarea lui Şvabrin, dar 
nimeni afară de mine nu i-a înţeles insinuările grosolane; 
sau, cel puţin, nimeni nu le-a dat atenţie. 

De la cântece, conversaţia a trecut la poeţi şi comandantul 
a spus că toţi sunt nişte oameni fără căpătâi şi nişte beţivi 
fără leac, şi m-a sfătuit prieteneşte să mă las de versuri, ca 
de o treabă dăunătoare serviciului şi care nu duce la nimic 
bun. 

Prezenţa lui Şvabrin îmi era nesuferită şi curând mi-am 
luat rămas bun de la comandant şi de la familia lui; apoi, 
acasă, mi-am examinat spada, i-am încercat vârful şi m-am 
culcat, dând ordin lui Savelici să mă trezească spre ora 
şapte. 


A doua zi, la ceasul hotărât, stăteam după stoguri, 
aşteptându-mi adversarul. Nu după mult timp, acesta a 
sosit. 

— S-ar putea să ne surprindă, a spus el. Trebuie să ne 
grăbim. 

Ne-am dezbrăcat de tunici şi aşa, numai în veste, am tras 
spadele. În clipa aceea, de după stog a apărut Ivan Ignatici 
cu vreo cinci invalizi. Ne-a ordonat să ne prezentăm la 
comandant. Ne-am supus înciudaţi. Soldaţii ne-au 
înconjurat şi am plecat către fortăreață, în urma lui Ivan 
Ignatici, care conducea procesiunea, păşind cu un aer 
grozav de important. Am intrat în casa comandantului. Ivan 
Ignatici a deschis uşile anunțând solemn: 

— l-am adus... 

Vasilisa Egorovna ne-a ieşit înainte: 

— Ah, dragii mei! Ah, ce înseamnă asta?! Cum! Ce?! Să se 
săvârşească omoruri în fortăreaţa noastră! La arest cu ei, 
Ivan Kuzmici! Piotr Andreici! Alexei Ivanâci! Daţi-mi 
spadele! Da-ţi-le! Daţi-le încoace! Palaşka, du-le în cămară! 
Piotr Andreici! Nu m-am aşteptat la aşa ceva din partea 
dumitale! Cum de nu ţi-i ruşine? De Alexei Ivanâci nu mai 
vorbesc, căci pentru omor a fost scos din gardă. Şi nici în 
Dumnezeu nu crede. Dar dumneata, cum?! Tot într-acolo 
baţi?! 

Ivan Kuzmici, în totul de acord cu nevastă-sa, a adăugat: 

— Vasilisa Egorovna spune adevărul: duelurile sunt oprite 
formal de regulamentele militare! 

Palaşka ne-a luat spadele şi le-a dus în cămară. Nu m-am 
putut stăpâni să nu râd. Şvabrin avea o figură gravă. 

— Cu toată stima ce v-o păstrez, a spus el cu răceală, nu 
pot să nu vă atrag atenţia că vă deranjaţi de pomană 
judecându-ne. Lăsaţi s-o facă Ivan Kuzmici; asta-i treaba 
domniei-sale. 

— Ei, na, maică! a răspuns nevasta comandantului. Oare 
soţul şi soţia nu sunt amândoi un suflet şi un trup? Ce mai 
zăboveşti, Ivan Kuzmici? Pune-i chiar acum la pâine şi apă, 


pe fiecare în altă parte, să le treacă gărgăunii! Trebuie să-i 
pună şi părintele Gherasim la pocăință, să se roage lui 
Dumnezeu de iertare şi să-şi recunoască greşeala faţă de 
oameni. 

Ivan Kuzmici nu ştia ce hotărâre să ia. Maria Ivanovna era 
peste măsură de palidă. Încet-încet, furtuna s-a potolit. 
Soţia comandantului s-a liniştit şi ea şi ne-a pus să ne 
sărutăm. Palaşka ne-a adus spadele. Am ieşit de la 
comandant cu aerul că ne-am împăcat. 

Ivan Ignatici ne-a petrecut. 

— Cum de nu v-a fost ruşine, i-am spus eu supărat, să ne 
raportați comandantului, după ce v-aţi dat cuvântul că nu o 
veţi face? 

— Cum, Doamne Sfinte! Nu i-am spus lui Ivan Kuzmici 
nimic! M-a iscodit Vasilisa Egorovna. A pus totul la cale fără 
ştirea comandantului. La urma urmei, slavă Domnului că s-a 
sfârşit aşa! 

Cu acestea s-a întors spre casă; eu şi Şvabrin am rămas 
singuri. 

— Chestiunea nu s-a sfârşit cu asta, i-am spus eu. 

— Sigur! a răspuns Şvabrin. Vei răspunde pentru 
obrăznicie cu sângele dumitale! însă, probabil, ne vor 
supraveghea. Trebuie să ne prefacem câteva zile. La 
revedere! 

Şi ne-am despărţit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

M-am întors la comandant şi m-am aşezat ca de obicei 
lângă Maria Ivanovna. Ivan Kuzmici nu era acasă. Vasilisa 
Egorovna era ocupată cu gospodăria. Vorbeam încet. Maria 
Ivanovna m-a dojenit cu multă gingăşie pentru neliniştea 
ce-o pricinuisem tuturor, prin cearta mea cu Şvabrin. 

— Eu, a spus ea, am încremenit când am aflat că aveţi de 
gând să vă bateţi cu spadele! Cât de ciudaţi sunt bărbaţii! 
Pentru o vorbă, pe care peste o săptămână ar uita-o, sunt 
gata să se taie şi să-şi jertfească nu numai viaţa, dar chiar şi 
cinstea lor şi fericirea celor care... Sunt sigură însă că nu 


dumneata ai început cearta. Cred că Alexei Ivanovici e 
vinovat! 

— Ce te face să crezi aşa, Maria Ivanovna? 

— Aşa... Îşi bate joc de toate... Nu-mi place Alexei 
Ivanovici! Mă scârbeşte! Şi totuşi, ce curios, m-aş necăji să 
ştiu că nu-i plac nici eu lui! M-aş necâji grozav. 

— Dar ce crezi, Maria Ivanovna: îi placi sau nu? 

Ea s-a înroşit încurcată. 

— Mi se pare, a răspuns ea, cred că-i plac. 

— Pentru ce ţi se pare? 

— Pentru că m-a cerut în căsătorie. 

— Te-a cerut în căsătorie?! Când?! 

— Anul trecut. Cu două luni înainte de sosirea dumitale. 

— Şi n-ai primit? 

— După cum vezi. Alexei Ivanovici e de bună seamă om 
deştept, de familie bună şi cu avere, însă când mă gândesc 
că ar trebui să mă sărut cu dânsul la cununie în faţa 
tuturora... Pentru nimic în lume! Nici pentru toate 
bogăţiile! 

Vorbele ei mi-au deschis ochii, făcându-mă să pricep multe 
lucruri. Am înţeles de ce Şvabrin o urmărea cu atâta 
stăruinţă cu clevetirile. Pesemne că băgase de seamă 
apropierea noastră sufletească şi voia să ne îndepărteze pe 
unul de altul. Vorbele care au iscat cearta mi s-au părut şi 
mai urâte acum, când vedeam că ceea ce mi se păruse a fi o 
glumă vulgară, nedemnă, era de fapt o clevetire cugetată. 

Dorinţa de a-l pedepsi pe acest obraznic rău de gură a 
devenit şi mai puternică, şi aşteptam cu nerăbdare 
momentul potrivit. 

N-am aşteptat mult. A doua zi, pe când compuneam o 
elegie, rozându-mi pana în aşteptarea rimei, Şvabrin mi-a 
bătut în geam. Am lăsat pana, mi-am luat spada şi am ieşit. 

— Pentru ce să mai amânăm? mi-a spus el. Nu mai suntem 
urmăriţi. Să coborâm la râu. Acolo nu ne va împiedica 
nimeni. 


Am pornit tăcuţi. Am coborât pe o cărare abruptă, ne-am 
oprit chiar lângă râu şi am tras spadele. 

Şvabrin era mai dibaci Ca mine, însă eu eram mai puternic 
şi mai îndrăzneţ; monsieur Beaupre, ca fost ostaş, îmi 
dăduse câteva lecţii de scrimă şi acum îmi prindeau bine. 

Şvabrin nu se aştepta să găsească în mine un adversar 
atât de periculos. Mult timp n-am putut să ne facem unul 
altuia nici un rău şi, în sfârşit, văzând că Şvabrin slăbeşte, 
am început să-l atac cu energie şi l-am împins foarte 
aproape de râu. 

Deodată m-a strigat cineva, tare; m-am întors şi l-am văzut 
pe Savelici alergând pe cărăruia de pe mal... 

În clipa aceea am simţit o împunsătură puternică mai jos 
de umărul drept; am căzut şi mi-am pierdut cunoştinţa. 

CAPITOLUL V. 

IUBIREA. 

Ah, fată, fată prea frumoasă, Tu te maăriţi şi pleci de-acasă. 

După cuvântul cuviinţei, Întreabă-ţi rudele, părinţii... 

Tu te măriţi, dar mai-nainte, În loc de zestre - adună-ţi 
minte. 

Cântec din popor 

O să mă uiţi, precum îţi spun, De vei găsi altul mai bun... 

Unul mai rău de-o să găseşti, Mereu o să mă pomeneşti. 

Cântec din popor 

Când m-am dezmeticit, o vreme nu mi-am putut da seama 
şi nu înţelegeam ce se întâmplase. Stăteam în pat într-o 
cameră necunoscută şi mă simţeam foarte slăbit. Savelici 
sta în faţa mea cu lumânarea-n mână. Cineva îmi desfăcea 
cu băgare de seamă pansamentul, care-mi lega pieptul şi 
umărul. Puțin câte puţin, gândurile mi s-au limpezit. Mi-am 
amintit de duel şi-am priceput că eram rănit. În clipa aceea 
uşa a scârţâit. 

— Cum îi merge? a şoptit un glas, şi eu am trăsărit, 
auzindu-l. 

— E tot în aceeaşi stare, a răspuns Savelici, oftând, tot fără 
cunoştinţă; iată, au trecut cinci zile. 


Am vrut să mă întorc pe-o parte, dar n-am putut. 

— Unde sunt şi cine-i acolo? am rostit cu greu. 

Maria Ivanovna s-a apropiat de pat şi s-a aplecat asupră- 
mi. 

— Cum te simţi? m-a întrebat ea. 

— Slavă Domnului, am răspuns eu, cu glas slab. Dumneata 
eşti, Maria Ivanovna? Spune-mi... 

Dar n-am mai avut putere să continuu şi am tăcut. Savelici 
a răsuflat uşurat. Faţa i s-a luminat de bucurie. 

— Şi-a venit în fire! Şi-a venit în fire! spunea el mereu. 
Slavă ţie, Doamne! Tăicuţă, Piotr Andreici! M-ai speriat. E 
puţin lucru? A cincea zi de când... 

Maria Ivanovna l-a întrerupt: 

— Nu vorbi mult cu dânsul, Savelici. E încă slab. 

Apoi a ieşit şi a tras încet uşa după ea. Eram tare tulburat. 
Va să zică, mă găseam în casa comandantului şi Maria 
Ivanovna intra să mă vadă. Doream să-l întreb câte ceva pe 
Savelici, însă bătrânul a dat din cap şi şi-a astupat urechile. 
De ciudă, am închis ochii şi am adormit repede. 

Când m-am trezit l-am chemat pe Savelici, dar, în locul lui, 
mi-a răsărit în faţă Maria Ivanovna şi m-a salutat cu glasul 
ei îngeresc. Nu pot arăta încântarea ce m-a cuprins în clipa 
aceea. I-am luat mâna, i-am sărutat-o, udându-i-o cu lacrimi 
de înduioşare. Masa nu şi-a retras mâna... şi deodată buzele 
ei mi-au atins obrazul şi le-am simţit sărutul fierbinte şi 
proaspăt. Un foc mi-a străbătut tot trupul. 

— Dragă şi bună Maria Ivanovna, i-am spus eu, fii soţia 
mea! Spre fericirea mea, primeşte. 

Ea şi-a venit în fire. 

— Pentru Dumnezeu, linişteşte-te, a rostit, retrăgându-şi 
mâna. Eşti încă în primejdie. Rana se poate deschide. 
Păzeşte-te, măcar pentru mine. 

Apoi a plecat, lăsându-mă îmbătat de bucurie. Fericirea 
îmi reda viaţa! Ea mă iubea! Şi va fi a mea! 

Gândul acesta mi-a umplut toată fiinţa. De-atunci m-am 
simţit din ce în ce mai bine. 


Mă trata bărbierul regimentului, fiindcă în fortăreață nu 
era doctor. Şi, slavă Domnului, nu-l făcea pe deşteptul. 
Tinereţea şi natura mi-au grăbit vindecarea. Mă îngrijea 
toată familia comandantului. Maria Ivanovna nu mă mai 
părăsea nici o clipă. Bineînţeles, la primul prilej, mi-am 
reînceput declaraţia întreruptă şi ea m-a ascultat mai cu 
răbdare. Şi-a mărturisit sentimentele cu vorbe simple, 
spunându-mi că şi părinţii ei vor fi foarte bucuroşi s-o vadă 
fericită. 

— Dar gândeşte-te bine, a adăugat ea, din partea 
părinţilor tăi nu va fi nici o piedică? 

Am căzut pe gânduri. De afecțiunea mamei nu mă 
îndoiam, însă, ştiind firea şi felul de a gândi al tatei, am 
simţit că dragostea mea n-o să-l mişte, că o va socoti drept 
vânturare a tinereţii. 

I-am mărturisit foarte deschis îngrijorarea asta Mariei 
Ivanovna şi m-am hotărât să-i scriu tatei cât mai frumos şi 
să-i cer binecuvântarea părintească. 

I-am arătat Mariei Ivanovna scrisoarea şi ea a găsit-o atât 
de convingătoare şi de mişcătoare, încât era sigură de 
succes. 

După aceea s-a lăsat în voia sentimentelor inimii ei 
duioase, cu toată încrederea tinereţii şi a dragostei. 

Cu Şvabrin m-am împăcat chiar în primele zile după 
însănătoşire. 

— Piotr Andreici! mi-a spus Ivan Kuzmici, dojenindu-mă 
pentru duel. Trebuie să te bag la arest, pentru fapta asta, 
dar eşti pedepsit şi aşa... Alexei Ivanovici stă închis sub 
paza în hambar; sabia lui se găseşte sub cheie la Vasilisa 
Egorovna. Lasă-l să se mai gândească şi să se pocăiască. 

Eram prea fericit pentru a putea păstra duşmănie. L-am 
rugat să-i dea drumul lui Şvabrin, şi bunul comandant, cu 
aprobarea nevestei, a hotărât să-l elibereze. Şvabrin a venit 
la mine şi şi-a arătat regretul adânc pentru cele întâmplate 
între noi; a recunoscut că a fost cu totul vinovat şi m-a rugat 


să uităm trecutul. Nefiind pizmaş de felul meu, l-am iertat 
sincer şi pentru ceartă, şi pentru rană. 

În clevetirile lui am văzut ciuda pricinuită de amorul 
propriu rănit şi de dragostea respinsă, aşa că l-am iertat cu 
mărinimie pe nefericitul meu rival. 

M-am însănătoşit curând şi m-am mutat în locuinţa mea. 
Aşteptam cu nerăbdare răspunsul la ultima scrisoare, 
neîndrăznind să sper şi străduindu-mă să înăbuş 
presimţirile negre. 

Cu Vasilisa Egorovna şi cu bărbatul ei încă nu mă 
explicasem, dar propunerea mea nu putea să-i uimească. 
Nici eu, nici Maria Ivanovna nu ne străduiam să ne 
ascundem de ei sentimentele. De consimţământul lor eram 
siguri dinainte. În sfârşit, într-o dimineaţă, Savelici a intrat 
la mine ţinând în mână scrisoarea aşteptată. Am luat-o cu 
emoție. Adresa era scrisă de tata. Lucrul acesta m-a făcut 
să bănuiesc ceva grav, căci de obicei scrisorile erau scrise 
de mama, el adăugându-le doar câteva rânduri la urmă. 

N-am deschis plicul mult timp, recitind vorbele solemne 
aşternute pe el: „Fiului meu Piotr Andreici Griniov. 
Gubernia Orenburg, fortăreaţa Belogorskaia”. Mă 
străduiam să ghicesc după scris gândurile cu care fusese 
alcătuită scrisoarea; în sfârşit, m-am hotărât s-o deschid şi, 
de la primele rânduri, am văzut că totul s-a sfârşit. 

lată conţinutul scrisorii: „Fiul meu Piotr! Scrisoarea ta 
prin care ne ceri consimţământul şi binecuvântarea 
părintească pentru a te căsători cu Maria Ivanovna, fiica lui 
Mironov, am primit-o la 15 ale acestei luni şi nu numai că 
nu-ţi dau nici consimţământul şi nici binecuvântarea mea, 
dar mă şi pregătesc să vin până la tine, să te învăţ minte 
pentru şotiile tale, ca pe un băieţandru, fără să ţin seama 
de gradul tău ofițeresc, căci ai dovedit că nu meriţi încă să 
porţi sabia, care îţi este dată spre apărarea patriei şi nu 
pentru dueluri cu derbedei la fel cu tine. Am să-i scriu 
imediat şi lui Andrei Karlovici, rugându-l să te transfere din 
fortăreaţa Belogorskaia undeva mai departe, unde ţi-ar ieşi 


nebuneala din cap. Maică-ta, auzind despre duelul tău şi că 
eşti rănit, s-a îmbolnăvit de supărare şi stă în pat. Ce se va 
alege de tine? Rog pe Dumnezeu să te îndrepte, deşi nu 
îndrăznesc să sper în marea lui milă. 

Tatăl tău, A. G.” 

Citirea acestei scrisori mi-a trezit cele mai felurite 
sentimente. Vorbele aspre cu care mă dăruia din belşug 
tata m-au jignit adânc. Dispreţul cu care amintea de Maria 
Ivanovna îl socoteam necuviincios şi nedrept. Gândul că aş 
putea fi mutat din fortăreaţa Belogorskaia mă îngrozea; dar 
mai mult ca toate mă întrista boala mamei. 

Eram indignat de purtarea lui Savelici, convins fiind că el 
le făcuse cunoscut părinţilor mei duelul. 

Cum mă plimbam prin încăperea strâmtă, m-am oprit în 
faţa lui şi i-am spus, privindu-l ameninţător: 

— După cum se vede, nu ţi-i destul că din pricina ta am 
fost rănit şi-am stat o lună întreagă între viaţă şi moarte; 
acum vrei s-o omori şi pe mama. 

Savelici a rămas trăsnit. 

— 'Te rog, boierule, a rostit el aproape plângând. Ce vrei să 
spui cu asta? Sunt eu vinovat c-ai fost rănit? Dumnezeu 
vede! Am alergat să te apăr cu pieptul meu de spada lui 
Alexei Ivanâci! Dar m-a împiedicat afurisita de bătrâneţe. Şi 
ce i-am făcut eu mamei tale? 

— Ce i-ai făcut? Cine te-a rugat să mă pârăşti? Mi-ai fost 
dat ca spion? 

— Te-am pârât eu?! Savelici avea lacrimi în ochi. Doamne, 
împărate ceresc! Poftim, citeşte ce-mi scrie boierul şi vei 
vedea în ce fel te-am pârât. 

A scos din buzunar o scrisoare; am citit următoarele: „Să- 
ţi fie ruşine, câine bătrân, că n-ai ţinut socoteală de 
poruncile mele aspre şi nu mi-ai adus la cunoştinţă şotiile 
fiului meu, Piotr Andreici, şi-au trebuit să mă anunţe 
oameni străini. Astfel îţi faci datoria şi îndeplineşti voinţa 
stăpânului? Pe tine, câine bătrân, am să te trimit să paşti 
porcii, pentru că mi-ai ascuns adevărul şi l-ai încurajat la 


rele pe tânărul meu fiu. Cum primeşti scrisoarea asta, să-mi 
scrii îndată cum îi merge cu sănătatea, despre care am fost 
înştiinţat că s-a îndreptat; să-mi scrii în ce loc anume a fost 

rănit şi dacă s-a lecuit bine.” 

Era limpede că Savelici era nevinovat şi eu îl jignisem 
degeaba cu bănuiala şi mustrarea mea. 

I-am cerut iertare, dar bătrânul a rămas nemângâiat. 

— lată unde am ajuns, iată ce milostivire am căpătat de la 
stăpâni! lată-mă câine bătrân şi păzitor de porci! lată-mă-s 
pricina rănirii tale! Nu, tăicuţă Piotr Andreici! Nu eu sunt 
cel vinovat, ci blestematul de „musie” e vinovat de toate. El 
te-a învăţat să te împungi cu frigări şi să ţopăi, parcă de 
omul rău te-ai putea păzi împungând şi ţopăind. Trebuia să- 
ţi tocmească un „musie” şi să cheltuiască banii de pomană! 

Cine oare îşi luase sarcina de a-i anunţa pe părinţi de 
purtarea mea? Generalul? El nu se prea ocupa de mine; 
Ivan Kuzmici nu găsise de cuviinţă să raporteze despre 
duel. Mă frământam cu presupunerile. Bănuiala cădea 
asupra lui Şvabrin. Numai lui i-ar fi adus folos denunţul, de 
pe urma căruia s-ar fi putut să fiu mutat, şi astfel legăturile 
mele cu familia comandantului s-ar fi rupt de la sine. M-am 
dus să spun totul Mariei Ivanovna. Ea mi-a ieşit înainte în 
pridvor. 

— Ce s-a întâmplat cu dumneata? Cât eşti de palid! 

— Totul s-a sfârşit! i-am răspuns, dându-i scrisoarea tatei. 
Ea s-a făcut palidă la rându-i. A citit scrisoarea şi mâna îi 
tremura când mi-a înapoiat-o. Îi tremura şi glasul când mi-a 

spus: 

— După cum se vede, aşa mi-i soarta... Părinţii dumitale nu 
mă vor în familia lor... Fie în toate voia Domnului! 
Dumnezeu ştie mai bine decât noi ce ni se cuvine. N-avem 
ce face, Piotr Andreici; fii măcar dumneata fericit... 

— Asta n-o să se întâmple! am strigat eu apucând-o de 
mână. Mă iubeşti, sunt gata la orice! Vom merge şi vom 
cădea la picioarele părinţilor tăi; ei sunt oameni simpli, nu 
sunt cruzi, nici trufaşi... ne vor blagoslovi; ne vom cununa... 


şi-apoi, cu timpul, sunt sigur că îl vom îndupleca şi pe tatăl 
meu; mama va fi de partea noastră; el mă va ierta... 

— Nu, Piotr Andreici, nu mă voi căsători cu tine fără 
consimţământul părinţilor tăi. Fără blagoslovirea lor vei fi 
nenorocit! Să ne supunem voinţei lui Dumnezeu. Dacă vei 
găsi o alta şi o vei iubi, Dumnezeu cu tine, Piotr Andreici; 
iar eu, pentru voi amândoi... 

A început să plângă şi după aceea a plecat. Am vrut să mă 
duc după dânsa, în casă, dar simţeam că nu mai sunt în 
stare să mă stăpânesc, şi m-am întors la locuinţa mea. 

Savelici mi-a întrerupt şirul gândurilor în care eram 
adâncit: 

— Poftim, domnule, a rostit el, dându-mi o foaie de hârtie 
scrisă, vezi dacă pârâtorul sunt eu, dacă eu vreau să bag 
vrajbă între tată şi fiu! 

Am luat hârtia; era răspunsul lui la scrisoarea primită. 
Iată-l, cuvânt cu cuvânt: „Stăpâne Andrei Petrovici, 
părintele nostru milostiv! 

Am primit scrisoarea dumneavoastră milostivă în care 
binevoiţi să vă mâniaţi pe mine, robul dumneavoastră, că nu 
mi-e ruşine să nu vă îndeplinesc poruncile de stăpân; eu nu 
sunt câine bătrân, ci credincioasa dumneavoastră slugă, 
poruncile de stăpân le-am îndeplinit întotdeauna şi slujba 
mi-am făcut-o cu osârdie şi astfel am încărunţit! 

N-am scris despre rana lui Piotr Andreici, fiindcă n-am voit 
să vă sperii degeaba; şi aflu că stăpâna, mama noastră, 
Avdotia Vasilievna, şi-aşa s-a îmbolnăvit de spaimă, şi am să- 
l rog pe Dumnezeu pentru sănătatea ei. Cât despre Piotr 
Andreici, a fost rănit în piept, sub umărul drept, rana a avut 
o adâncime de trei degete şi a fost îngrijit în casa 
comandantului unde l-am adus de pe mal, şi l-a lecuit 
bărbierul de aici, Stepan Paramonov. Acum, Piotr Andreici 
este sănătos, slavă Domnului, şi nu pot scrie despre el decât 
de bine. Se aude că şi comandanții sunt mulţumiţi de 
dânsul, iar cât despre Vasilisa Egorovna, îi este ca un fiu. Că 
s-a întâmplat cu el una ca asta, să nu-i fie tânărului de 


ocară: calul are patru picioare şi tot se poticneşte. 
Dumneavoastră binevoiţi a scrie că mă veţi trimite să pasc 
porcii; fie şi asta voia dumneavoastră boierească. 

După aceste rânduri, mă închin ca o slugă supusă. 

Credinciosul dumnea voastră rob, Arhip Saveliev.” 

N-am putut să nu zâmbesc de câteva ori, citind răvaşul 
bunului bătrân. 

Nu eram în stare să-i răspund tatei; iar pentru a o linişti 
pe mama, socoteam că scrisoarea lui Savelici ajunge. De- 
atunci, situaţia mea s-a schimbat. 

Maria Ivanovna aproape nu mai vorbea cu mine şi mă 
ocolea. Casa comandantului mi se părea de nesuferit. Puțin 
câte puţin, m-am obişnuit să stau singur acasă. La început 
Vasilisa Egorovna îmi făcea reproşuri, dar văzându-mi 
îndărătnicia, m-a lăsat în pace. Cu Ivan Kuzmici mă 
întâlneam numai în timpul serviciului. Cu Şvabrin mă 
întâlneam rar şi niciodată cu plăcere, fiindcă vedeam la 
dânsul o duşmănie ascunsă, care-mi întărea bănuielile. 
Viaţa mi-a devenit de nesuferit. Mă copleşeau tot felul de 
gânduri negre, pe care le hrăneau singurătatea şi lipsa de 
activitate. În izolarea asta, dragostea se aprindea din ce în 
ce şi era tot mai chinuitoare. Am pierdut pofta de a citi şi de 
a vorbi. Eram foarte abătut. Mă temeam să nu înnebunesc 
sau să nu cad în desfrâu. 

Dar evenimente neaşteptate, care mi-au influenţat toată 
viaţa, au dat sufletului meu o binevenită şi puternică 
zguduire. 

CAPITOLUL VI. 

RĂSCOALA LUI PUGACIOV. 

Deschideţi-vă urechile bine, flăcăi, Şi ascultați ce 
povestesc bătrânii. 

Cântec. 

Înainte de a trece la descrierea întâmplărilor ciudate la 
care am fost martor, trebuie să spun câteva cuvinte despre 
starea guberniei Orenburgului la sfârşitul anului 1773. 


Gubernia asta mare şi bogată era locuită de o mulţime de 
neamuri pe jumătate sălbatice, care recunoscuseră nu 
demult stăpânirea țarilor ruşi. Se răsculau mereu; nu erau 
deprinşi cu legile şi cu viaţa civică; cruzimea şi firea lor 
nestatornică cereau din partea conducerii multă 
supraveghere pentru a-i putea stăpâni. Fortăreţele erau 
construite în locuri potrivite, cu populaţie compusă mai cu 
seamă din cazaci, vechii stăpânitori ai malurilor Iaikului. 
Dar cazacii de pe Iaik, în loc să păstreze liniştea şi ordinea 
ținutului, se răzvrătiseră şi ei de la o vreme şi erau 
primejdioşi pentru cârmuire. 

În anul 1772 s-a petrecut o răscoală în principalul lor 
orăşel, din pricina măsurilor drastice luate de generalul- 
maior Traubenberg, pentru a aduce armata la supunerea 
cuvenită. Rezultatul a fost omorârea barbară a lui 
Traubenberg, schimbarea arbitrară a conducerii şi, în 
sfârşit, potolirea revoltei prin foc de mitralii şi pedepse 
grele. Acestea se întâmplaseră cu câtva timp înainte de 
sosirea mea în fortăreaţa Belogorskaia. Acum totul era 
liniştit sau cel puţin părea aşa; conducerea se încrezuse 
prea uşor în falsa pocăință a viclenilor răsculați, dar ei îşi 
mocneau ura, aşteptând momentul prielnic pentru a isca o 
nouă răscoală. Mă reîntorc la povestirea mea. 

Într-o seară (asta era pe la începutul lui octombrie 1773), 
stam singur acasă, ascultând vuietul vântului de toamnă, şi 
mă uitam pe fereastră cum aleargă norii în preajma lunii. 
Am fost chemat la comandant. M-am dus îndată. Erau acolo 
Şvabrin, Ivan Ignatici şi uriadnicul cazacilor. Nu se aflau de 
faţă nici Vasilisa Egorovna, nici Maria Ivanovna. 
Comandantul mi-a dat mâna, cu o faţă îngrijorată. A închis 
uşa. I-a rugat să şadă pe toţi în afară de uriadnic, care sta 
în prag. 

— Domnilor ofiţeri, am o veste importantă! ne-a spus 
comandantul şi a scos o hârtie din buzunar. Ascultaţi ce 
scrie generalul. Şi-a pus ochelarii şi a citit următoarele: 


„Domnului căpitan Mironov, comandant al fortăreței 
Belogorskaia. 

Confidenţial. 

Prin aceasta vă anunţ că Emilian Pugaciov, cazacul de la 
Don şi instigatorul fugit de sub escortă, a avut neiertata 
îndrăzneală de a se da drept decedatul împărat Petru al III- 
lea; a adunat o bandă de răufăcători, a răsculat cazacii din 
satele de pe Iaik şi a cucerit şi distrus câteva fortărețe, 
omorând şi jefuind pe unde a trecut. La primirea acesteia, 
domnule căpitan, vei lua imediat măsurile cuvenite pentru 
respingerea numitului răufăcător şi impostor, şi chiar 
pentru nimicirea lui, dacă va fi cu putinţă, în caz că se 
îndreaptă asupra fortăreței încredințate oblăduirii 
dumitale.” 

— Vei lua măsurile cuvenite..., a spus comandantul, 
scoţându-şi ochelarii şi strângând hârtia. Auzi! Uşor de 
spus. După cum se vede, răufăcătorul e puternic, în timp ce 
noi n-avem decât o sută treizeci de oameni, fără să-i punem 
la socoteală pe cazaci, pe cari nu ne putem bizui... Nu 
vreau să te jignesc, Maximăâci (uriadnicul zâmbi). Dar n- 
avem încotro, domnilor ofiţeri! Fiţi disciplinaţi, puneţi 
santinele şi organizaţi posturi de veghe noaptea, iar în caz 
de atac, închideţi poarta şi scoateţi soldaţii. Tu, Maximâci, 
supraveghează-ţi aspru cazacii. Să se controleze tunul şi să 
fie bine curăţat. Mai mult ca toate, ţineţi lucrul acesta 
secret, pentru ca nimeni din fortăreață să nu afle înainte de 
vreme. 

După aceste instrucţiuni, Ivan Kuzmici ne-a dat drumul. 
Am ieşit împreună cu Şvabrin, discutând despre cele auzite. 

— Cum crezi că se va sfârşi asta? l-am întrebat. 

— Dumnezeu ştie! a răspuns el. Vom vedea. Deocamdată 
nu văd nimic important. Dacă însă... 

Şi a căzut pe gânduri, fluierând distrat o arie 
franţuzească. 

Cu toate măsurile de precauţiune pe care le luasem, 
vestea apariţiei lui Pugaciov s-a răspândit în toată 


fortăreaţa. Ivan Kuzmici, cu toate că-şi respecta foarte mult 
nevasta, nu i-ar fi destăinuit pentru nimic în lume vreun 
secret în legătură cu serviciul. După ce-a primit scrisoarea 
generalului, a expediat-o cu multă iscusinţă pe Vasilisa 
Egorovna, spunându-i cum că părintele Gherasim ar fi 
primit de la Orenburg nişte noutăţi senzaţionale, pe care le 
ţine în mare taină. 

Vasilisa Egorovna a vrut să plece numaidecât în ospeţie la 
preoteasă şi, în urma sfatului lui Ivan Kuzmici, a luat-o şi pe 
Maria Ivanovna, ca să nu-i fie urât singură. 

Cum a rămas numai el stăpân în casă, Ivan Kuzmici a 
trimis îndată după noi, iar pe Palaşka a închis-o în cămară, 
să nu poată trage cu urechea la ceea ce aveam să vorbim... 

Însă Vasilisa Egorovna, neputând scoate nimic de la 
preoteasă, s-a întors acasă şi a aflat că în lipsa ei Ivan 
Kuzmici avusese o consfătuire, în timpul căreia Palaşka 
fusese închisă în cămară; şi-a dat repede seama că a fost 
păcălită de bărbatu-său şi a început să-l descoasă. Ivan 
Kuzmici însă era pregătit să facă faţă atacului. I-a răspuns 
calm şi fără cea mai mică şovăială curioasei tovarăşe de 
viaţă: 

— Auzi, măicuţă! Babelor din sat le-a trăsnit prin minte să 
facă focul cu paie şi se poate întâmpla o nenorocire! De 
aceea am dat ordin aspru ca pe viitor să se facă focul numai 
cu vreascuri şi cu copacii doborâţi de furtună. 

— Dacă-i aşa, pentru ce-a trebuit s-o închizi pe Palaşka? a 
întrebat ea. De ce a stat biata fată în cămară până la 
întoarcerea noastră? 

Ivan Kuzmici nu se aştepta la întrebarea asta; încurcat, 
mormăi ceva fără şir... Vasilisa Egorovna i-a simţit 
minciuna, dar, ştiind că nu va putea scoate de la el nimic, a 
întrerupt vorba şi a început să grăiască despre deosebitul 
meşteşug al Akulinei Pamilovna la muratul castraveţilor. Nu 
putu dormi toată noaptea, chinuindu-se să ghicească ce 
mare secret o fi în capul bărbatului ei, încât nici ea nu 
trebuie să ştie. 


A doua zi, pe când se întorcea de la biserică, l-a văzut pe 
Ivan Îgnatici scoțând din tun cârpe, pietricele, surcele, 
arşice şi tot felul de gunoaie băgate acolo de copii. „Ce-or fi 
însemnând pregătirile astea militare? s-a întrebat 
căpităneasa. Oare nu s-aşteaptă cumva vreun atac al 
kirghizilor? Nu cumva Kuzmici îmi ascunde astfel de 
fleacuri?” L-a strigat pe Ivan Ignatici, hotărâtă să afle de la 
dânsul secretul care-i chinuia femeiasca nerăbdare de a 
afla... 

Întâi i-a făcut lui Ivan Ignatici câteva observaţii referitoare 
la gospodărie, ca un judecător de instrucţie care-şi începe 
cercetările cu vorbe ocolite pentru a risipi bănuiala; apoi, 
făcând o mică pauză, a oftat adânc şi a continuat, clătinând 
din cap: 

— Doamne, Dumnezeul meu! Ai auzit ce veşti! Ce va ieşi 
din asta? 

— Măicuţă, i-a răspuns Ivan Ignatici, Dumnezeu e milostiv, 
soldaţi avem destui, pulbere destulă, tunul l-am curăţat. 
Poate că-l vom respinge pe Pugaciov. Mare-i Dumnezeu, nu 
ne lasă el! 

— Ce fel de om e Pugaciov ăsta? a întrebat nevasta 
comandantului. 

Atunci, înțelegând că a vorbit prea mult, Ivan Ignatici şi-a 
muşcat limba. Dar era prea târziu. Vasilisa Egorovna l-a 
făcut să spună totul, dându-i cuvântul că nu va mai afla 
nimeni. 

Într-adevăr, şi-a ţinut făgăduiala, n-a spus nici un cuvânt 
nimănui, decât doar preotesei, şi nu de alta, dar ca să nu-i 
ia răufăcătorii vaca de pe câmp... 

Curând, toată lumea vorbea de Pugaciov. Părerile erau 
diferite. Comandantul a trimis uriadnicul să afle ce se- 
ntâmplă prin satele şi fortărețele din jur. Când s-a întors, 
după două zile, acesta a raportat că a văzut în câmp, la o 
depărtare de şaizeci de verse de fortăreață, o mulţime de 
focuri şi că a aflat de la başkiri că se apropie o armată de-o 


putere nemaivăzută. În sfârşit, nu putea spune nimic precis, 
fiindcă se temuse să meargă mai departe. 

Printre cazacii din fortăreață era o frământare 
neobişnuită; se strângeau grămadă pe toate ulițele, 
vorbeau în şoaptă şi, îndată ce se apropia vreun dragon sau 
alt soldat din garnizoană, se împrăştiau. Au fost trimise la ei 
iscoade. lulai, un calmuc botezat, a adus comandantului 
informaţii preţioase. După lulai, informaţiile uriadnicului 
erau false; după ce s-a întors, vicleanul cazac a spus 
tovarăşilor lui că a fost la răsculați şi că s-a prezentat chiar 
conducătorului acestora, care i-a dat voie să-i sărute mâna 
şi a stat mult de vorbă cu dânsul. 

Comandantul a pus de îndată uriadnicul sub pază, 
numindu-l pe lulai în locul lui. Noutatea asta a fost primită 
de cazaci cu vădită nemulţumire. Protestau cu glas tare, şi 
Ivan Ignatici, executorul ordinelor comandantului, i-a auzit 
spunând: 

— Ţi-om arăta noi, şobolan de garnizoană! 

Comandantul a vrut să-l cerceteze pe arestat în aceeaşi zi, 
dar el a fugit de sub pază, pesemne cu ajutorul tovarăşilor 
săi. 

Noua întâmplare a mărit şi mai tare îngrijorarea 
comandantului. 

Un başkir a fost prins răspândind manifeste aţâţătoare. Cu 
acest prilej, căpitanul a vrut să strângă din nou ofiţerii şi 
căuta un pretext ca s-o poată îndepărta pe Vasilisa 
Egorovna. Om sincer şi lipsit de viclenie, Ivan Kuzmici n-a 
găsit alt mijloc decât tot cel întrebuințat înainte. I-a spus, 
tuşind încurcat: 

— Auzi tu, Vasilisa Egorovna... se zice că părintele 
Gherasim a primit de la oraş... 

— Lasă minciunile, Ivan Kuzmici! l-a întrerupt ea. Ştiu. 
Vrei să faci adunare şi să discuţi despre Emelian Pugaciov 
în lipsa mea, dar n-ai să mă mai păcăleşti! 

Ivan Kuzmici şi-a holbat ochii: 


— Ei, măicuţă, dacă ştii, atunci poftim, rămâi! Vom vorbi şi 
faţă de tine. 

— Asta-i, tăicuţă, a răspuns ea; n-ai să mă duci de nas 
tocmai tu. Trimite după ofiţeri! 

Ne-am adunat din nou. Ivan Kuzmici ne-a citit în prezenţa 
nevestei lui proclamația lui Pugaciov, scrisă pesemne de 
vreun cazac cu foarte puţină ştiinţă de carte. Răzvrătitul îşi 
arăta hotărârea de a ne ataca fortăreaţa cât de curând; 
chema cazacii şi soldaţii să se alipească bandei lui, iar 
comandanților le cerea să nu se opună, căci altfel îi va 
omori. 

Proclamaţia era scrisă în termeni grosolani, dar tari, spre 
a speria minţile unor oameni simpli. 

— Ce pungaş! a strigat nevasta comandantului. Uite ce 
îndrăzneşte să ne propună! Să-i ieşim înainte, şi să-i 
depunem steagurile la picioare! Ei! Neam de câine! Oare 
nu ştie că suntem de patruzeci de ani aici, la datorie, şi că, 
slavă Domnului, am văzut multe? Nu cumva s-au şi găsit 
comandanţi care s-asculte de acest tâlhar? 

— N-ar trebui să fie aşa, a răspuns Ivan Kuzmici, dar s- 
aude că răufăcătorul a şi pus stăpânire pe multe fortărețe. 
— După cât se vede, e într-adevăr puternic! a remarcat 

Şvabrin. 

— Îndată îi vom afla adevărata putere! a rostit 
comandantul. Vasilisa Egorovna, dă-mi cheia de la hambar; 
Ivan Ignatici, adă başkirul şi porunceşte-i lui lulai s-aducă 
cnuturile... 

— Stai, Ivan Kuzmici! a rostit nevastă-sa sculându-se. Dă- 
mi voie s-o trimit undeva pe Maşa, să nu se sperie când va 
auzi strigăte... Şi nici mie, drept să vă spun, nu-mi prea 
place să iau parte la cercetări! Cu bine... 

În vechime, schingiuirea era un obicei atât de înrădăcinat 
în justiţie, încât ucazul binefăcător care a desfiinţat-o a 
rămas multă vreme fără nici un efect. 

Pe atunci se credea că era neapărat nevoie să-ţi recunoşti 
vina, pentru a fi socotit vinovat; idee cu totul lipsită de 


temei şi potrivnică principiilor juridice elementare! Căci 
dacă tăgada acuzatului nu dovedeşte nevinovăția, cu atât 
mai puţin mărturisirea lui nu poate fi luată drept dovadă a 
vinovăţiei. 

Chiar şi azi mi se întâmplă s-aud judecători bătrâni 
regretând părăsirea acestui obicei barbar. 

În vremurile de-atunci nimeni nu se îndoia de trebuinţa 
caznelor; nici judecătorii, nici împricinaţii. Astfel că ordinul 
comandantului nu ne-a surprins şi nu ne-a tulburat pe 
niciunul. 

Ivan Ignatici se duse s-aducă başkirul închis în hambar la 
soţia comandantului, sub cheie; după câteva minute, 
arestatul se şi afla în tindă. Comandantul a poruncit să fie 
adus înaintea lui. 

Başkirul a trecut cu greu pragul, căci un picior îi era prins 
în butuc; şi-a scos căciula înaltă de pe cap şi a rămas la uşă. 
L-am privit şi m-am cutremurat. Nu-l voi uita niciodată pe 
omul acela! Arăta ca de şaptezeci de ani. N-avea nici nas, 
nici urechi; capul îi era ras; în loc de barbă, câteva fire de 
păr cărunt; era mic de statură, slab, gheboşat. Numai ochii 
înguşti îi ardeau ca focul. 

— Ehei! a rostit comandantul, recunoscându-l după acele 
semne grozave că era unul din răsculații pedepsiţi în 
17416. După câte văd, eşti lup bătrân şi-ai mai fost la noi în 
capcană. Se vede că nu te răscoli pentru prima dată, dacă 
ţi-i căpăţâna atât de bine geluită! Vino mai aproape şi 
spune-mi cine te-a trimis! 

Bătrânul başkir tăcea, uitându-se la comandant cu un aer 
lipsit de orice expresie. 

— Ce taci? a continuat Ivan Kuzmici. Poate nu pricepi 
ruseşte, prostule? Iulai, întreabă-l pe limba voastră cine l-a 
trimis la noi în fortăreață! 

Iulai a repetat întrebarea comandantului în limba 
tătărească. Başkirul însă nu scotea o vorbă, uitându-se la 
comandant cu aceeaşi privire de mai înainte. 


— lacşâ?7, a rostit comandantul. Ai să vorbeşti îndată! 
Băieți, scoateţi-i halatul acesta vărgat şi caraghios! Trageţi-i 
peste spinare câteva! Vezi să-i tragi bine, lulai! 

Doi invalizi l-au dezbrăcat pe başkir. Faţa nenorocitului s-a 
neliniştit. Se uita în toate părţile, ca un pui de sălbăticiune 
încolţit de copii. Când un invalid l-a apucat de mâini şi l-a 
aburcat în spinare, şi când Iulai a luat biciul şi i-a făcut vânt, 
başkirul a gemut cu glas slab şi rugător; a dat din cap şia 
deschis gura, şi atunci am văzut cum, în loc de limbă, i se 
mişca un ciot scurt. 

Când mi-aduc aminte că aceste lucruri s-au petrecut în 
veacul meu şi că am ajuns şi eu să trăiesc sub blânda 
domnie a împăratului Alexandru, nu pot să nu mă mir de 
iuţeala cu care s-au răspândit cultura şi legile umane! 
Tinere! Când îţi vor cădea în mână aceste rânduri, adu-ţi 
aminte că prefacerile cele mai bune şi mai trainice vin din 
îmblânzirea moravurilor, fără zguduiri violente! 

Am rămas cu toţii uimiţi. 

— Ei! a spus comandantul. După câte văd, n-o să aflăm de 
la el nimic! lulai, du-l la loc în hambar! Noi, însă, domnilor, 
mai avem de grăit. 

Abia începusem să discutăm situaţia în care ne găseam, 
când Vasilisa Egorovna a venit într-un suflet, cu o faţă peste 
măsură de îngrijorată. 

— Ce-i cu tine? a întrebat mirat comandantul. 

— E rău, tăicuţă! Nijneoziornaia a fost cucerită azi- 
dimineaţă. Un argat de-al părintelui Gherasim s-a întors de 
acolo chiar acum. A văzut cu ochii lui cum a fost cucerită. 
Comandantul şi ofiţerii au fost spânzurați! Toţi soldaţii luaţi 
prizonieri. Curând, răufăcătorii vor fi aici! 

Neaşteptata veste m-a zguduit peste măsură. 
Comandantul fortăreței Nijneoziornaia era un ofiţer tânăr, 
liniştit şi modest, şi-l cunoşteam. Cu vreo două luni înainte 
trecuse cu tânăra lui soţie dinspre Orenburg şi se oprise la 
Ivan Kuzmici. Fortăreaţa Nijneoziornaia se găsea la vreo 25 


verste de fortăreaţa noastră. Din clipă în clipă ne puteam 
aştepta la atacul lui Pugaciov. 

Am întrezărit soarta Mariei Ivanovna şi mi s-a strâns 
inima. 

— Ascultă, Ivan Kuzmici! i-am spus comandantului. Datoria 
noastră e să apărăm fortăreaţa până la cea din urmă 
suflare. Despre asta nu încape vorbă! Însă trebuie să 
punem femeile la adăpost. Trimiteţi-le la Orenburg, dacă 
drumul mai e liber, sau într-o fortăreață mai depărtată şi 
mai sigură, unde n-ar putea ajunge răufăcătorii... 

Ivan Kuzmici s-a întors spre nevastă-sa. 

— Auzi, măicuţă?! Într-adevăr, n-ar fi bine să vă trimit 
undeva mai departe, până ce ne-om răfui cu răsculații? 

— Ce prostie! a răspuns nevasta comandantului. Se află 
undeva vreo fortăreață unde să nu ajungă gloanţele? De ce 
ar fi Belogorskaia mai puţin sigură ca altele? Slavă 
Domnului, locuim în ea de douăzeci şi doi de ani! Am văzut 
şi başkiri, şi kirghizi! Are să-i reziste şi lui Pugaciov! 

— Bine, măicuţă! Poftim, rămâi, dacă ai încredere în 
fortăreaţa noastră! Dar ce să facem cu Maşa? Bine-ar fi 
dacă vom putea rezista sau dacă vom primi întăriri! Dar 
dacă răufăcătorii vor lua fortăreaţa? 

— Atunci... 

Aici Vasilisa Egorovna s-a bâlbâit şi a tăcut grozav de 
tulburată. 

— Nu, Vasilisa Egorovna, a continuat comandantul, 
băgând de seamă că vorbele lui îşi ating ţinta, poate pentru 
întâia dată în viaţă. Maşa nu trebuie să rămână aici. O 
trimitem la naşa ei, în Orenburg; acolo se află oaste şi 
tunuri destule, iar zidurile sunt de piatră... Te sfătuiesc să 
te duci cu dânsa. Dacă iau fortăreaţa, ai vedea ce ţi s-ar 
întâmpla, cu toate că eşti bătrână... 

— Bine..., a rostit nevasta comandantului, aşa să fie. O 
trimitem pe Maşa. Pe mine însă degeaba mă rogi. Nu mă 
duc. Nu mă despart eu de tine la bătrâneţe, să-mi caut 


mormânt singuratic printre străini. Împreună am trăit, 
împreună să murim! 

— Fie şi aşa! Hai, n-avem timp de stat! Du-te şi pregăteşte- 
o pe Maşa! O s-o trimitem mâine dis-de-dimineaţă cu câţiva 
oameni de pază, cu toate că nu prea avem oameni. Unde-i 
Maşa? 

— La Akulina Pamfilovna! 1 s-a făcut rău când a auzit că a 
căzut Nijneoziornaia... Mă tem să nu se îmbolnăvească. 
Doamne, Dumnezeule, ce zile trăim! 

Vasilisa Egorovna s-a dus să-şi pregătească fata de drum. 
Discuţia a continuat. Însă eu nu mai luam parte la ea şi nici 
nu mai auzeam ce se vorbeşte. 

Maria Ivanovna a venit la cină palidă şi plânsă. Am mâncat 
în tăcere, ne-am ridicat de la masă mai devreme ca de 
obicei, ne-am luat rămas bun de la întreaga familie şi ne-am 
dus pe la casele noastre. Mi-am lăsat înadins spada şi m-am 
întors să mi-o iau, presimţind că voi găsi-o pe Maria 
Ivanovna singură. Într-adevăr, ea m-a întâmpinat în prag şi 
mi-a dat-o. 

— Rămâi cu bine, Piotr Andreici! mi-a spus lăcrimând. Pe 
mine mă trimit la Orenburg. Rămâi sănătos şi fii fericit! 
Poate va da Dumnezeu să ne revedem! Dacă nu... 

A izbucnit în hohote de plâns. Am îmbrăţişat-o. 

— Adio, îngerul meu! Adio, draga mea! Mult dorita mea! 
Orice mi s-ar întâmpla, să ştii că ultimul meu gând şi ultima 
mea rugăciune vor fi pentru tine! 

Maşa plângea în hohote, lipindu-mi-se de piept. Am 
sărutat-o fierbinte şi am ieşit repede din odaie. 

CAPITOLUL VII. 

ASALTUL. 

O, capul - căpuşorul meu! 

Slujitu-m-ai şi mult şi greu, Treizeci şi trei de ani, mereu, 
O, capul - căpuşorul meu! 

Şi nu-i de-ajuns cât m-ai slujit? 

Căci laude tu n-ai primit 

Şi nici răsplată îndeajuns, Nici ranguri-nalten-ai ajuns! 


Dar ţi s-au dat doi stâlpuşori, Doi stâlpuşori înăltişori, O 
grindă de arțar aleasă, Şi-o frânghioară de mătasă. 

Cântec din popor. 

În noaptea aceea nu m-am dezbrăcat şi n-am dormit deloc. 
Aveam de gând să mă duc, o dată cu primele raze ale 
soarelui, la porţile fortăreței, pe unde trebuia să treacă 
Maria Ivanovna, să-mi iau rămas bun pentru ultima dată. 
Simţeam în mine o mare schimbare. Zbuciumul sufletesc 
mă chinuia mai puţin decât acea mâhnire care mă 
cuprinsese nu demult. În tristeţea acelei despărţiri se 
amestecau speranţe dulci şi nedesluşite, se amesteca 
aşteptarea plină de nerăbdare a primejdiilor, şi simţeam 
cum creşte în mine un simţământ de nobilă ambiţie. 

Noaptea a trecut pe nesimţite. Tocmai când eram gata să 
ies, uşa s-a deschis deodată şi a intrat caporalul; mi-a 
raportat că peste noapte cazacii noştri au fugit din 
fortăreață şi l-au târât cu sila şi pe Iulai; că prin apropiere 
se văd oameni străini. Gândul că Maria Ivanovna nu va 
dovedi să fugă îndată m-a înspăimântat. Am dat caporalului 
câteva ordine în grabă şi tot atunci am fugit la comandant. 

Se revărsa de ziuă. Cum alergam pe uliţă, am auzit 
deodată că mă strigă cineva. M-am oprit. 

— Încotro? m-a întrebat Ivan Ignatici ajungându-mă. Ivan 
Kuzmici se află pe valul fortăreței şi m-a trimis după 
dumneata. A sosit Pugaci! 

— Maria Ivanovna a plecat? l-am întrebat cu inima 
tremurândă. 

— N-a apucat! Drumul către Orenburg e tăiat, fortăreaţa e 
înconjurată! E rău, Piotr Andreici! 

Ne-am dus la valul fortăreței, o ridicătură naturală, 
întărită cu un gard de pari. 

Acolo se aflau strânşi toţi locuitorii, cu garnizoana sub 
arme. Tunul fusese dus acolo încă de cu seară. 
Comandantul se plimba prin faţa puţinilor soldaţi rămaşi. 
Apropierea pericolului îi dădea bătrânului ostaş o vioiciune 
neobişnuită. 


Pe câmpie, la o depărtare nu prea mare, se vedeau vreo 
douăzeci de călăreţi; păreau cazaci, dar printre ei se 
cunoşteau uşor başkirii, după cuşmele din blană de râs şi 
după tolbe. 

— Băieți! spunea comandantul, trecând printre soldaţi. 
Luptăm azi pentru maica noastră împărăteasa şi vom arăta 
lumii întregi că suntem viteji şi ne ţinem jurământul! 

Soldaţii şi-au arătat hotărârea cu glas tare. Şvabrin sta 
lângă mine şi se uita drept spre duşman. Cum au văzut 
mişcarea din fortăreață, călăreţii din câmpie s-au strâns 
grămadă şi au început să se sfătuiască între ei. 

Comandantul a dat ordin lui Ivan Ignatici să îndrepte tunul 
într-acolo şi a aprins el însuşi fitilul. 

Ghiuleaua a trecut şuierând pe deasupra lor, 
nepricinuindu-le nici un rău. S-au împrăştiat în grabă; 
câmpia a rămas goală. În clipa aceea s-a arătat pe val 
Vasilisa Egorovna, cu Maşa, care nu voia să se despartă de 
ea. 

— Ei, ce-i? a întrebat nevasta comandantului. Cum merge 
bătălia? Unde-i duşmanul? 

— Duşmanul nu-i departe, i-a răspuns Ivan Kuzmici. Cu 
ajutorul lui Dumnezeu, totul se va sfârşi cu bine. Ţi-i frică, 
Maşa? 

— Nu, tăicuţule! Acasă, singură, mi-i mai frică. 

Spunând acestea, m-a privit, silindu-se să zâmbească. Fără 
să vreau, am strâns mânerul spadei, amintindu-mi că 
aseară o primisem din mâna ei, ca pentru a o apăra pe ea, 
iubita mea. Îmi ardea inima. Mă închipuiam cavaler 
medieval - cavalerul ei. Vream să-i arăt că-i merit 
încrederea şi aşteptam cu nerăbdare clipa hotărâtoare. 

Atunci, de după o înălţime aflată la o jumătate de verstă de 
fortăreață, s-au ivit alte cârduri de călăreţi, şi curând toată 
stepa s-a umplut de o mulţime de oameni înarmaţi cu lănci 
şi sardakari8. Printre ei, pe un cal alb, călărea un om 
îmbrăcat într-un caftan roşu şi cu sabia în mână; era 
Pugaciov. S-a oprit; călăreţii l-au înconjurat îndată; patru 


dintre ei, pesemne la porunca lui, au pornit în goană spre 
fortăreață. l-am recunoscut pe trădătorii noştri. Unul ţinea 
o hârtie vârâtă sub cuşmă. Altul aducea capul lui Ilulai, înfipt 
într-o lance. L-a aruncat peste gard şi capul nenorocitului 
calmuc s-a rostogolit la picioarele comandantului. 
Trădătorii strigau: 

— Nu trageţi! leşiţi întru întâmpinarea împăratului. 
Împăratul e aici! 

— Vă arât eu vouă! a strigat Ivan Kuzmici. Foc, flăcăi! 

Soldaţii au deschis focul. Cazacul care ţinea hârtia s-a 
clătinat şi a căzut de pe cal; ceilalţi au făcut cale-ntoarsă. 
M-am uitat la Maria Ivanovna; părea ameţită de spaima 
stârnită de capul însângerat al lui Iulai şi de împuşcăturile 
asurzitoare. Comandantul a chemat caporalul şi i-a ordonat 
să-i aducă hârtia de la cazacul ucis. Caporalul a ieşit în 
stepă; s-a întors, ţinând de căpăstru calul celui ucis, şi i-a 
înmânat lui Ivan Kuzmici scrisoarea. El a citit-o şi a rupt-o în 
bucăţi. În vremea asta răsculații se pregăteau de atac. 
Curând, gloanţele au început să ne şuiere pe la urechi, 
câteva săgeți s-au înfipt în apropierea noastră, în pământ şi 
în gard. 

— Vasilisa Egorovna, a spus comandantul, aici nu au ce 
face femeile! Du-o de-aici pe Maşa! N-o vezi? E mai mult 
moartă decât vie! 

La şuieratul gloanţelor, Vasilisa Egorovna se făcuse parcă 
mai mică; privea stepa plină de o mare frământare; s-a 
întors spre soţul ei: 

— Ivan Kuzmici! Dumnezeu e stăpân şi peste viaţă şi peste 
moarte! Blagosloveşte-o pe Maşa. Hai, Maşa, vino la tatăl 
tău! 

Fata s-a apropiat de Ivan Kuzmici, a căzut, palidă şi 
tremurând, în genunchi şi s-a închinat până la pământ. 

Bătrânul comandant a făcut semnul crucii peste ea, de trei 
ori, apoi a ridicat-o, a sărutat-o şi i-a spus cu glas schimbat: 

— Fii fericită, Maşa! Roagă-te lui Dumnezeu, şi el nu te va 
lăsa! De vei găsi un om bun, să vă dea Dumnezeu dragoste 


şi bună înţelegere, şi să trăiţi cum am trăit eu cu Vasilisa 
Egorovna! Rămâi cu bine, Maşa! Vasilisa Egorovna, du-o 
mai repede. 

Maşa s-a aruncat de gâtul lui şi a început să plângă în 
hohote. 

— Să ne sărutăm şi noi..., a rostit plângând soţia 
comandantului. Rămâi cu bine, Ivan Kuzmici al meu! Iartă- 
mă dacă te-am supărat cu ceva! 

— Cu bine, cu bine, măicuţă! a spus comandantul, 
îmbrăţişându-şi bătrâna soţie! Destul! Duceţi-vă acasă! 
Dacă mai dovedeşti, îmbrac-o pe Maşa cu sarafanul! 

Amândouă femeile s-au îndepărtat. Eu mă uitam în urma 
Mariei Ivanovna. Ea s-a întors şi mi-a făcut semn din cap. 
Ivan Kuzmici s-a îndreptat spre noi şi şi-a încordat toată 
atenţia asupra inamicului. Răsculaţii s-au strâns în jurul 
căpeteniei şi deodată au început să sară de pe cai. 

— Acum fiţi tari! ne-a spus căpitanul. Începe asaltul. 

În clipa aceea, răsculații au năvălit asupra fortăreței, cu 
răcnete şi strigăte înspăimântătoare. 

Tunul nostru era încărcat cu mitralii. Comandantul i-a 
lăsat să se apropie cât mai mult şi deodată a tras din nou. 
Mitralia a lovit în plin. Răsculaţii s-au desfăcut parcă în 
două şi s-au retras. Doar căpetenia lor a rămas pe loc... 
Flutura sabia şi părea că-i îndeamnă cu mare aprindere; 
strigătele şi răcnetele au încetat o clipă, apoi au reînceput. 

— Haideţi, băieţi! a spus comandantul. Deschideţi poarta 
şi bateţi toba... Înainte, băieţi, la atac! După mine! 

Şi astfel, căpitanul, Ivan Ignatici şi cu mine am fost într-o 
clipă dincolo de împrejmuire, dar garnizoana speriată nici 
nu s-a clintit. 

— Ce staţi, băieţi? striga Ivan Kuzmici. Chiar dacă ar fi să 
murim, asta ni-i datoria! 

În clipa aceea, răsculații au dat năvală asupra noastră şi 
au pătruns în fortăreață. 

Toba a tăcut. Soldaţii din garnizoană au lepădat armele; 
pe mine m-au aruncat la pământ, însă m-am ridicat repede 


şi am intrat în fortăreață, împreună cu răsculații. Rănit la 
cap, comandantul se afla înconjurat de-o ceată de 
răufăcători care îi cereau cheile. M-am repezit în ajutorul 
lui. Câţiva cazaci zdraveni m-au legat cu curelele lor, 
spunându-mi: 

— Vai de voi cei care nu vreţi să vă supuneţi împăratului! 

Ne-au târât pe străzi; locuitorii ieşiseră din case cu pâine 
şi sare. Se auzea dangăt de clopot. Deodată s-a vestit prin 
mulţime că împăratul se află în piaţă, unde aşteaptă 
prizonierii şi primeşte jurământul. Norodul a dat năvală 
într-acolo; tot într-acolo ne-au mânat şi pe noi. 

Pugaciov sta într-un jilţ, în pridvorul casei comandantului. 
Era îmbrăcat într-un frumos caftan căzăcesc, cusut cu 
fireturi. Cuşma înaltă de blană de samur cu ciucuri de fir de 
aur îi era trasă până pe ochii scânteietori. Faţa lui îmi păru 
cunoscută. Şefii cazacilor îl înconjurau. Părintele Gherasim 
sta palid şi tremurând, cu crucea în mână, lângă pridvor, şi 
parcă cerea îndurare, tăcut, pentru victimele care trebuia 
să fie executate în piaţă. Spânzurătoarea a fost ridicată 
îndată. Când ne-am apropiat, başkirii au împrăştiat norodul, 
ducându-ne înaintea lui Pugaciov. Clopotul a încetat şi s-a 
lăsat o adâncă tăcere. 

— Care-i comandantul? a întrebat impostorul. 

Uriadnicul nostru a ieşit din mulţime şi l-a arătat pe Ivan 
Kuzmici. 

Pugaciov l-a privit pe bătrân cu ochi înfricoşători. 

— Cum ai îndrăznit să mi te împotriveşti mie, împăratul 
tău? 

Comandantul, slăbit din cauza rănii, îşi adună ultimele 
puteri şi-i răspunse cu glas hotărât: 

— Tu nu eşti împăratul meu! Eşti un hoţ şi un impostor! 
Auzi tu? 

Pugaciov s-a încruntat şi a făcut semn cu batista lui albă. 
Câţiva cazaci l-au înşfăcat pe bătrânul căpitan şi l-au târât 
la spânzurătoare. Sus, pe grindă, a apărut başkirul mutilat, 
pe care-l cercetasem cu o seară mai înainte. Ţinea frânghia 


în mână şi, după un minut, l-am văzut pe bietul Ivan 
Kuzmici ridicat în văzduh. Atunci l-au adus înaintea lui 
Pugaciov pe Ivan Ignatici. 

— Jură credinţă împăratului Piotr Feodorovici! i-a spus 
Pugaciov. 

— Tu nu eşti împărat! a răspuns Ivan Ignatici, repetând 
vorbele căpitanului. Eşti hoţ, măi frate, şi te dai drept 
împărat! 

Pugaciov a făcut din nou semn cu batista şi bravul 
locotenent a fost spânzurat lângă bătrânul său comandant. 

Acum îmi venea mie rândul. M-am uitat la Pugaciov cu 
îndrăzneală, hotărât să repet şi eu răspunsul vitejilor mei 
camarazi. Atunci, cu mare uimire, l-am văzut pe Şvabrin 
printre şefii răsculaților, tuns rotunjit şi îmbrăcat într-un 
caftan căzăcesc. S-a apropiat de Pugaciov şi i-a spus ceva la 
ureche. 

— Spânzuraţi-l! a rostit Pugaciov, fără a se mai uita la 
mine. 

Mi-au pus şteangul de gât. Am început să murmur o 
rugăciune, căindu-mă de toate păcatele mele şi rugându-l 
pe Dumnezeu să-i scape pe toţi cei ce-mi erau dragi. 

M-au târât la spânzurătoare. 

— Nu te teme! Nu te teme! îmi spuneau ucigaşii, vrând 
poate într-adevăr să-mi dea curaj. 

Deodată am auzit un strigăt: 

— Staţii, afurisiţilor! Opriţi! 

Călăii s-au oprit; m-am uitat şi l-am văzut pe Savelici la 
picioarele lui Pugaciov. 

— Tătucule scump! spunea bietul moşneag. Ce câştigi 
omorând un biet copil de boier? Da-i drumul. Pentru dânsul 
ţi se vor plăti bani buni! Iar pentru pildă şi spaimă, dă 
poruncă să fiu spânzurat eu, un moşneag! 

Pugaciov a făcut semn şi-ndată am fost dezlegat şi lăsat 
liber. 

— Tătucul nostru te iartă, am auzit un glas. 


N-aş putea spune că m-am bucurat, în clipa aceea, de 
mântuirea mea, după cum iarăşi n-aş putea spune că-mi 
părea rău. Sentimentele îmi erau prea tulburi. M-au dus din 
nou în faţa aşa-zisului împărat şi m-au aşezat în genunchi. 
Pugaciov îmi întinse mâna brăzdată de vine. 

— Sărută-i mâna! Sărută-i mâna! spuneau cei din jur. 

Eu însă preferam cea mai îngrozitoare pedeapsă decât 
această înjosire ticăloasă. 

— Drăguţule, Piotr Andreici! şoptea Savelici la spatele 
meu, împingându-mă. Nu fi încăpățânat. Ce te costă? 
Scuipă, dar sărută-i mâna răufăc... (Ptiu!) Sărută-i mânuţa! 

Nici nu mă clinteam. Pugaciov şi-a retras mâna, spunând 
cu un zâmbet batjocoritor: 

— Înălţimea-sa, se vede treaba, a înnebunit de bucurie! 
Ridicaţi-l! 

M-au ridicat şi m-au lăsat liber. Am stat să privesc la 
continuarea groaznicei comedii. Locuitorii începuseră a 
depune jurământul. Se apropiau pe rând, sărutau crucea şi 
după aceea se închinau impostorului. Soldaţii garnizoanei 
erau şi ei acolo. Croitorul companiei, înarmat cu foarfecă lui 
tocită, le tăia cozile. Care cum se scutura de păr, venea la 
mâna lui Pugaciov, care-l ierta şi-l primea în banda lui. Asta 
a durat vreo trei ceasuri. În sfârşit, Pugaciov s-a ridicat din 
jilţ şi a coborât din pridvor împreună cu căpeteniile. 

I-au adus un cal alb cu frâu frumos; doi cazaci l-au luat pe 
Pugaciov de subsuori şi l-au ridicat în şa. Pugaciov l-a vestit 
pe preotul Gherasim că va lua masa la el. În clipa aceea s-a 
auzit ţipătul unei femei. Câţiva tâlhari o târau în pridvor pe 
Vasilisa Egorovna, aproape goală, cu părul răvăşit. Un 
tâlhar se şi îmbrăcase cu bundiţa ei, alţii duceau pernele, 
lăzile, serviciul de ceai, aşternutul şi întregul calabalăc. 

— Doamne, Dumnezeule! striga sărmana bătrână. Lăsaţi- 
mă în plata Domnului, oameni buni! Duceţi-mă la Ivan 
Kuzmici! 

În clipa aceea, a privit spânzurătoarea şi l-a văzut pe 
bărbatu-său. 


— Nelegiuiţilor! a strigat ea înnebunită. Ce-aţi făcut cu 
dânsul? Ivan Kuzmici, lumina mea! Soldat vrednic! Nu te-au 
atins baionetele prusace, nici gloanţele turceşti, nu ţi-ai 
pierdut viaţa într-o luptă cinstită, dar ai căzut răpus de un 
ocnaş fugar! 

— Astupaţi-i gura acestei zgripţoroaice bătrâne! a spus 
Pugaciov şi un cazac tânăr a lovit-o cu sabia peste cap. 

Bătrâna a căzut moartă pe scări. 

Pugaciov a plecat mai departe şi mulţimea a pornit buluc 
în urma lui. 

CAPITOLUL, VIII. 

UN OASPETE NEPOFTII. 

Oaspetele nepoftit pică mai rău ca un tătar. 

O zicătoare. 

Piaţa se golise. Stăm pe loc şi nu-mi puteam aduna 
gândurile răvăşite din cauza acelor clipe de groază. 

Cel mai rău mă chinuia gândul că nu ştiam nimic de soarta 
Mariei Ivanovna. Unde-o fi? Ce s-o fi întâmplat cu dânsa? O 
fi izbutit să se ascundă? O fi sigur locul unde s-a ascuns? 
Am intrat în casa comandantului, plin de nelinişte. 'Totul era 
pustiit; scaune, mese, cufere, toate erau sfărâmate, vasele 
sparte, totul furat. 

Am alergat pe scara îngustă care ducea sus şi-am intrat 
pentru întâia oară în odaia Mariei Ivanovna. l-am văzut 
aşternutul răscolit de tâlhari, dulapul spart şi golit. Numai 
candela mai ardea în colţul cu icoane, acum gol. Rămăsese 
întreagă o oglinjoară, atârnată în perete... Unde-o fi 
stăpâna acestei chilii modeste de fecioară? Mi-a trecut prin 
minte un gând groaznic, închipuindu-mi-o în mâinile 
bandiţilor... Mi s-a strâns inima... Am plâns amarnic şi am 
strigat-o cu glas tare. 

În clipa aceea am auzit un zgomot uşor, şi Palaşa ieşi de 
după dulap, palidă şi tremurând. 

— Piotr Andreiei! a rostit ea şi a pocnit din palme. Ce zi! 
Câte grozăvii! 


— Dar Maria Ivanovna? am întrebat-o eu cu nerăbdare. 
Ce-i cu Maria Ivanovna? 

— Domnişoara trăieşte! E ascunsă la Akulina Pamfilovna. 

— La preoteasă? am strigat îngrozit. Dumnezeule! 
Pugaciov e acolo! 

Am ieşit repede din odaie; într-o clipă eram în uliţă şi am 
luat-o la fugă cât puteam de repede spre casa preotului, 
nesimţind şi nevăzând nimic în juru-mi. Acolo se auzeau 
strigăte, hohote de râs, cântece; Pugaciov petrecea cu 
prietenii săi. 

Palaşa alerga după mine. Am trimis-o s-o cheme încet pe 
Akulina Pamfilovna. După o clipă, preoteasa, cu o sticlă 
goală în mână, a ieşit în tindă, unde mă aflam eu. 

— Pentru Dumnezeu! Unde-i Maria Ivanovna? am întrebat- 
o cu o tulburare de nedescris. 

— Porumbiţa noastră stă culcată în patul meu, după 
paravan, a răspuns preoteasa. Piotr Andreiei, era cât pe ce 
să se întâmple o nenorocire, dar, slavă Domnului, totul a 
trecut cu bine! Abia se aşezase nelegiuitul la masă, şi ea, 
sărăcuţa, venindu-şi în fire, a început să geamă! Am 
încremenit. El a auzit-o. 

„Cine geme aici, bătrâno?” M-am închinat până la pământ 
în faţa tâlharului. „Nepoată-mea, măria-ta... e bolnavă şi stă 
în pat, e a doua săptămână.” „E tânără nepoată-ta?” „E 
tânără, stăpâne!” „Arată-mi-o 

Mi-a sărit inima, dar n-aveam încotro. 

„Poftim, măria: ta! Dar fata nu se va putea ridica, spre a 
veni la măria-ta...” „Nu-i nimic, bătrâno! Mă duc singur s-o 
văd!” Şi afurisitul, ce crezi? S-a dus după paravan, a dat 
perdeaua la o parte, s-a uitat cu ochii lui de uliu şi... nimic! 
Dumnezeu ne-a scăpat! Şi, crede-mă, eu şi părintele ne 
aşteptam la o moarte de mucenici! Din fericire, porumbiţa 
mea nu l-a recunoscut. Dumnezeule atotputernic! Ce zi de 
sărbătoare ne-a fost dat să apucăm noi! N-avem ce spune! 
Sărmanul Ivan Kuzmici! Cine s-ar fi gândit! Dar Vasilisa 
Egorovna? Dar Ivan Ignatici? Pe el, pentru ce? Cum de te-a 


LIA 


cruțat pe dumneata? Dar de Şvabrin Alexei Ivanâci, ce zici? 
S-a tuns rotunjit şi-i aici, la noi, petrece cu dânşii. E dibaci, 
n-am ce zice! Când am spus de nepoată-mea bolnavă, te rog 
să mă crezi, mi-a aruncat o privire, parcă mi-a împlântat un 
cuţit, dar nu m-a dat de gol! Îi mulţumesc şi pentru atâta! 

În clipa aceea s-au auzit răcnetele musafirilor beţi şi glasul 
părintelui Gherasim. Musafirii cereau vin; părintele şi-a 
strigat nevasta; ea a început îndată să alerge de colo-colo. 

— Fugi acasă, Piotr Andreici, nu-i de dumneata acum! 
Beţia e în toi şi poţi cădea în mâna tâlharilor buimăciţi de 
băutură. Cu bine, Piotr Andreici! Ce-o fi, o fi! Poate nu ne-o 
lăsa Dumnezeu! Şi preoteasa şi-a văzut de ale sale. 

M-am îndreptat către locuinţa mea, liniştit întrucâtva; 
trecând prin piaţă, am văzut câţiva başkiri îmbulzindu-se 
sub spânzurătoare şi scoțând ciubotele spânzuraţilor. Mi- 
am stăpânit cu greu indignarea, dându-mi seama că ar fi 
fost fără folos să mă amestec. 

Tâlharii forfoteau prin toată fortăreaţa şi prădau casele 
ofiţerilor. Pretutindeni s-auzeau strigătele răsculaților beţi. 
Acasă, Savelici m-a întâmpinat în prag. 

— Slavă Domnului! Am crezut că te-au înşfăcat nelegiuiţii 
din nou! Tăicuţă Piotr Andreici, mă crezi? Tâlharii ne-au 
furat totul: hainele, rufele, lucrurile, blidele... Nu ne-a mai 
rămas nimic! Dar ce mai putem spune?! Slavă Domnului că 
te-au lăsat măcar pe dumneata în viaţă! L-ai recunoscut pe 
hatmanul lor? 

— Nu l-am recunoscut! Cine-i? 

— Cum, tăicuţă, ai uitat de beţivul căruia i-ai dat cojocul la 
han? Cojocul acela nou-nouţ... cu blană de iepure... Când |- 
a îmbrăcat ticălosul, au plesnit toate cusăturile. 

M-a cuprins uimirea. Într-adevăr, asemănarea lui Pugaciov 
cu fosta mea călăuză era izbitoare. M-am convins că 
Pugaciov şi fosta călăuză sunt unul şi acelaşi om, şi-atunci 
am înţeles de ce m-a cruțat. N-am putut să nu mă mir de 
înlănţuirea ciudată a evenimentelor: cojocul meu de copil, 
dăruit unui pribeag, mă scăpase de ştreang, iar beţivul care 


umbla de la un han la altul împresura acum fortărețe, 
zguduind întreaga împărăție... 

— Nu vrei să mănânci? m-a întrebat Savelici, de fel 
schimbat în apucăturile lui. Acasă nu mai avem nimic, dar 
am să mă duc să caut şi am să-ţi pregătesc ceva. 

Cum am rămas singur, am căzut pe gânduri. Ce trebuia să 
fac? Să rămân în fortăreaţa aflată sub stăpânirea 
nelegiuitului, să-i urmez banda? Niciuna, nici alta nu era de 
demnitatea unui ofiţer. Datoria îmi cerea să mă duc acolo 
unde slujba mea putea fi folositoare patriei, în clipele acelea 
grele. Dragostea însă mă îndemna grozav să rămân lângă 
Maria Ivanovna, să-i fiu apărător şi scut. Deşi prevedeam 
grabnica şi neîndoielnica schimbare a împrejurărilor, nu 
puteam să nu mă cutremur înfăţişându-mi pericolul în care 
se găsea. Gândurile mi-au fost întrerupte de sosirea în fugă 
a unui cazac care mă anunţă: 

— Măria-sa împăratul te cheamă la dânsul! 

— Unde e acum? am întrebat eu, pregătindu-mă să mă 
supun. 

— În casa comandantului! După masă, tătucul s-a dus la 
baie şi acum se odihneşte. Ei, înălţimea-voastră, se vede din 
toate celea că-i o persoană sus-pusă: la masă a binevoit să 
mănânce doi purcei fripţi, apoi a făcut o baie atât de 
fierbinte, de nici Taras Kurocikin n-a putut râbda; i-a dat 
măturică lui Fomka Bikbaev şi cu greu şi-a venit în fire, 
stropindu-se cu apă rece... N-ai ce spune, are apucături de 
om mare... şi se spune că în baie şi-a arătat semnele de 
împărat ce le are pe piept: pe o parte, pajura cu două 
capete, de mărimea unui ban, iar pe alta - chipul lui! 

N-am găsit că trebuie să zdruncin convingerea cazacului, 
şi ne-am dus împreună la casa comandantului; mă gândeam 
la întâlnirea cu Pugaciov şi mă sileam să ghicesc cum se va 
sfârşi. Cititorul îşi poate închipui, cred, că nu-mi puteam 
păstra uşor sângele rece. Începuse să se însereze când am 
ajuns la casa comandantului. Spânzurătoarea cu victimele 
ei se zărea neagră, înfiorătoare. Cadavrul sărmanei neveste 


a comandantului mai zăcea sub cerdac, unde stăteau de 
pază doi cazaci. Cel cu care venisem s-a dus să mă anunţe; 
s-a întors îndată şi m-a introdus în încăperea unde, cu o 
seară mai-nainte, îmi luasem rămas bun atât de drăgăstos 
de la Maria Ivanovna. 

Am văzut un tablou neobişnuit: la masa aşternută, 
încărcată cu pahare şi sticle, sta Pugaciov, împreună cu 
vreo zece căpetenii de-ale cazacilor, toţi cu căciulile pe cap, 
îmbrăcaţi cu cămăşi colorate şi înfierbântaţi de băutură, cu 
mutrele roşii şi cu ochii aprinşi. Printre ei nu se afla nici 
Şvabrin, nici uriadnicul nostru, trădătorii nou recrutaţi. 

— A... domni a-voastră! a rostit Pugaciov cum m-a văzut. 
Bine aţi venit! Vă oferim locul, cu toată cinstea! Poftiţi, vă 
rog! 

Sfetnicii lui s-au înghesuit şi eu m-am aşezat tăcut la un 
colţ de masă. Vecinul meu, un cazac tânăr, zvelt şi frumos, 
mi-a turnat un pahar de vin prost de care eu nu m-am atins. 
Curios, am început a cerceta adunătura. La locul de cinste 
stătea Pugaciov, cu coatele pe masă, sprijinindu-şi cu 
pumnul lui mare barba neagră. Trăsăturile feţei îi erau 
regulate, destul de plăcute; nu arătau nici o cruzime. 
Vorbea mereu cu unul de vreo cincizeci de ani, pe care-l 
numea când conte, când Timofeici, iar uneori îi spunea 
„unchiule”. Toţi se purtau între ei ca nişte egali, nearătând 
vreo stimă deosebită faţă de conducătorul lor. Vorbeau 
despre asaltul de dimineaţă, despre succesul răscoalei şi 
despre viitoarele acţiuni militare. Fiecare se lăuda, îşi 
expunea părerile, îl contrazicea liber pe Pugaciov. 

La această ciudată consfătuire militară s-a hotărât atacul 
asupra Orenburgului: mişcare îndrăzneață, care era cât pe 
ce să fie încununată de un fatal succes. 

S-au înţeles să pornească a doua zi. 

— Fraţilor! spuse Pugaciov. Înainte de culcare, să cântăm 
cântecul care-mi place mie! Hai, Ciumakov, începe! 

Vecinul meu a început cu glas subţire un cântec de luntraş, 
un cântec de jale; şi toţi îl acompaniau în cor: 


Nu fremăta, dumbravă verde, mamă, Lasă să-mi deapăn 
gândul greu şi-amar, Că mâine-am să mă duc la judecată, În 
faţa judelui, cumplitul ţar. 

Şi-o să mă-ntrebe ţarul - gospodarul: 

— lan spune, măi voinice din popor, Cum şi cu cine ai 
furat? 

La jaf cu mulţi te-ai înhăitat?” 

— Nădejdea mea eşti, pravoslavnic ţar! 

Şi-oi spune adevăru-adevărat. 

Tovarăşi patru-avui toţi, preamărite, Întâiul fost-a noaptea- 
ntunecată, Al doilea vezi: jungherul ascuţit, Al treilea, 
murgul meu cel mai iubit, Şi-al patrulea-mi fu arcul 
înstrunit, Iar ca trimişi, avui săgeți călite. , 

Mi-o spune atunci măritul ţar: 

— Doar cinste ţie, fecior de plugar, Că bine ai răspuns şi-ai 
jefuit! 

Am să te căftănesc, voinice, drept răsplată, Şi-n mijlocul 
câmpiei, mari palate Ţi-oi da: doi stâlpi şi-o grindă peste ei.” 

N-am cuvinte să vă descriu cum m-a impresionat acest 
cântec popular despre spânzurătoare, cântat de nişte 
oameni sortiţi spânzurătorii. Feţele lor amenințătoare, 
glasurile lor armonioase, tonul de adâncă tristeţe pe care-l 
dădeau cuvintelor expresive, toate acestea au făcut ca un 
fior poetic să-mi zguduie întreaga fiinţă. 

Musafirii au mai băut câte un pahar, după care s-au ridicat 
de la masă, luându-şi rămas bun de la Pugaciov. 

Voiam să plec şi eu în urma lor, dar acesta mi-a spus: 

— Stai! Vreau să-ţi grăiesc ceva. 

Am rămas singuri. Am tăcut amândoi câteva clipe; 
Pugaciov se uita ţintă la mine şi, din când în când, făcea un 
semn din ochiul stâng cu o deosebită şiretenie şi batjocură 
pe faţă. În sfârşit, râse; era de-o veselie atât de naturală, 
încât, uitându-mă la dânsul, am început să râd şi eu, fără să 
ştiu de ce. 

— Ce-i, înălţimea-ta? m-a întrebat el. Recunoaşte că te-ai 
speriat când flăcăii mei ţi-au aruncat ştreangul de gât. Cred 


că ţi s-a făcut inima cât un purice! Dacă n-ar fi fost 
servitorul tău, te-ai fi legănat în spânzurătoare. L-am 
recunoscut îndată pe ghiuj. Ai fi crezut vreodată, înălţimea- 
ta, că omul care te-a scos la drum era însuşi marele ţar? 
(Aici, el şi-a luat un aer semeţ şi tainic.) Eşti foarte vinovat 
faţă de mine, a continuat, dar te-am iertat pentru bunătatea 
ta, căci mi-ai făcut un bine când eram silit să mă ascund de 
duşman. Cum te voi mai putea răsplăti, o să vezi după ce voi 
căpăta stăpânirea! Făgăduieşti să-mi serveşti cu osârdie? 

Întrebarea înşelătorului, ca şi îndrăzneala lui, mi s-au 
părut aşa de caraghioase, încât nu m-am putut stăpâni să 
nu surâd. 

— De ce zâmbeşti? m-a întrebat el încruntându-se. Nu 
crezi, poate, că sunt marele ţar? Ia zi! 

M-am tulburat. Nu puteam recunoaşte un împărat într-un 
vagabond. Asta mi se părea o laşitate de neiertat. Dacă i-aş 
fi zis în faţă impostor, asta ar fi însemnat osândă la moarte; 
ceea ce vroim să săvârşesc în primul moment de revoltă, în 
faţa spânzurătorii şi a întregului popor, aici mi se părea 
fanfaronadă inutilă. Şovăiam. Pugaciov îmi aştepta 
răspunsul, încruntat; în sfârşit (şi astăzi îmi amintesc cu 
satisfacţie de momentul acela), simţul datoriei a triumfat 
asupra slăbiciunii omeneşti. I-am răspuns: 

— Ascultă! Am să-ţi spun tot adevărul. Judecă: pot să 
recunosc eu că eşti împărat? Eşti om deştept şi ţi-ai da 
seama că o fac din făţărnicie. 

— Atunci, cine sunt eu, după părerea ta? 

— Dumnezeu ştie! Însă oricine-ai fi, joci o carte 
primejdioasă! 

Pugaciov m-a privit deodată. 

— Va să zică, nu crezi că sunt împăratul Piotr Feodorovici? 
Bine. Dar un viteaz nu poate izbuti? Parcă Grişka Otrepiev9 
n-a domnit în vechime? Crede despre mine ce vrei, dar ţine- 
te de mine. Ce te privesc celelalte? Oricine ar ft popa, tot 
părinte i se spune. Slujeşte-mi cu credinţă şi te voi face 
feldmareşal şi chiar cneaz. Ce zici? 


— Nu! i-am răspuns hotărât. Sunt nobil de obârşie. Am 
depus jurământul către împărăteasă. Nu pot să-ţi slujesc. 
Dacă-mi vrei binele cu adevărat, dă-mi drumul să mă duc la 
Orenburg. 

Pugaciov se gândea. 

— Dar, dacă îţi voi da drumul, îmi făgăduieşti că măcar nu 
vei merge împotriva mea? 

— Cum aş putea făgădui? i-am răspuns. Doar ştiică nu e 
după voia mea: dacă mi se va da ordin să merg împotriva ta, 
n-o să am încotro şi mă voi duce... Tu însuţi eşti conducător 
şi ceri supunere de la ai tăi. Dacă ar fi nevoie de mine, şi nu 
mi-aş face datoria, ce-ar însemna asta? Capul meu e în 
puterea ta. Dacă mă vei elibera, îţi mulţumesc; dacă ai să 
mă ucizi, te va judeca Dumnezeu! Ţi-am spus adevărul... 

Sinceritatea mea l-a uimit. 

— Fie! a rostit el, bătându-mă pe umăr. Când e să 
pedepsesc, pedepsesc. Când e să iert, iert. Du-te în 
tuspatru vânturile şi fă ce vrei! Vino mâine şi-ţi ia rămas 
bun. Acum, la culcare. Şi mie mi-i somn. 

L-am lăsat şi am ieşit în uliţă. Noaptea era liniştită şi 
friguroasă. Luna şi stelele străluceau luminând piaţa şi 
spânzurătoarea. În fortăreață totul era liniştit şi întunecat. 
Mai era lumină numai în crâşmă, unde s-auzeau strigătele 
beţivanilor întârziaţi. M-am uitat la casa preotului. 
Obloanele şi poarta erau închise. Se părea că totul e liniştit 
înăuntru. 

Acasă, l-am găsit pe Savelici tânguindu-se din cauza lipsei 
mele. Vestea că sunt liber l-a bucurat nespus. 

— Slavă ţie, Doamne! a rostit el şi şi-a făcut cruce. O să 
părăsim fortăreaţa îndată ce se va lumina şi o să mergem 
încotro ne-or duce ochii. 'Ţi-am pregătit ceva de mâncare; 
mănâncă, taică, şi odihneşte-te până la ziuă ca-n sânul lui 
Avram! 

I-am urmat sfatul şi, după ce am cinat cu mare poftă, am 
adormit foarte repede pe duşumeaua goală, ostenit 
trupeşte şi sufleteşte. 


CAPITOLUL IX. 

DESPĂRŢIREA. 

Ce dulce-a fost să ne cunoaştem, Frumoaso, preafrumoasa 
mea, Şi-aşa-i de tristă despărţirea Şi-atât de grea, atât de 
grea! 

Heraskov. 

M-am trezit dis-de-dimineaţă, în bătaia tobei. M-am dus la 
locul de adunare. Cetele lui Pugaciov se strângeau lângă 
spânzurătoare, unde mai atârnau victimele din ajun. Cazacii 
erau călări. Soldaţii, înarmaţi. Drapelele fluturau. Erau şi 
câteva tunuri puse pe afet, printre care am recunoscut şi 
tunul nostru. Toţi locuitorii erau acolo, aşteptându-l pe 
impostor. 

Lângă pridvorul casei comandantului, un cazac ţinea de 
căpăstru un cal alb, minunat, de rasă kirghiză. Am căutat cu 
ochii cadavrul nevestei comandantului. Era tras ceva mai la 
o parte şi acoperit cu o rogojină. În sfârşit, s-a arătat şi 
Pugaciov. Norodul s-a descoperit. El s-a oprit în pridvor şi 
le-a dat bună ziua oamenilor. Una dintre căpetenii i-a întins 
un sac cu bani de aramă şi el a început să-i arunce 
norodului cu pumnii. 

Norodul s-a năpustit să-i adune, strigând, dar faptul acesta 
nu s-a petrecut fără schilodiri. Pe Pugaciov l-au înconjurat 
complicii lui cei mai de seamă. Printre ei era şi Şvabrin. 
Privirile ni s-au întâlnit. În ochii mei n-a putut citi decât 
dispreţ şi s-a întors cu faţa plină de ură sinceră şi de 
prefăcută batjocură. Văzându-mă în mulţime, Pugaciov mi-a 
făcut semn cu capul şi m-a chemat la dânsul. 

— Ascultă, mi-a spus el. Du-te chiar acum la Orenburg şi 
anunţă din partea mea pe guvernator şi pe toţi generalii să 
mă aştepte peste o săptămână. Sfătuieşte-i să mă întâmpine 
cu dragoste fiască şi supunere; dacă nu vor face aşa, nu vor 
scăpa de grea osândă. Drum bun, înălţimea-ta! Apoi s-a 
întors către norod şi a spus, arătându-l pe Şvabrin: Copii, 
iată-l pe comandantul cel nou! Ascultaţi-l în totul! Iar el va 
răspunde, în faţa mea, de voi şi de fortăreață! 


Am ascultat aceste cuvinte cu groază: Şvabrin devenea 
comandantul fortăreței! Maria Ivanovna rămânea în 
puterea lui! Ce se va întâmpla oare cu ea, Doamne? 

Pugaciov a coborât de pe pridvor. I s-a adus calul. A sărit 
repede în şa, fără să mai aştepte ajutorul cazacilor care 
voiau să-l ridice. 

În timpul acesta l-am văzut pe Savelici al meu ieşind din 
mulţime, ducându-se de-a dreptul la Pugaciov şi întinzându- 
i o foaie de hârtie. Nu-mi puteam închipui ce voia. 

— Ce-i asta? a întrebat Pugaciov grav. 

— Citeşte şi ai să vezi! i-a răspuns Savelici. 

Pugaciov a luat hârtia şi a privit-o îndelung, cu un aer 
important. 

— De ce scrii aşa de încurcat? a întrebat el în sfârşit. 
Luminoşii noştri ochi nu pot înţelege nimic. Unde-i 
secretarul-şef? 

Un tânăr mărunt, în uniformă de caporal, a alergat îndată 
la dânsul. 

— Citeşte tare! i-a spus impostorul dându-i hârtia. 

Eram foarte curios să aflu ce i-a venit în cap bătrânului 
meu să-i scrie. 

Secretarul-şef a început a silabisi cu glas tare 
următoarele: 

— Două halate, unul de barchet şi unul de mătase vărgată, 
preţul 6 ruble...” 

— Ce înseamnă asta? a întrebat Pugaciov încruntându-se. 

— Dă ordin să citească mai departe! a răspuns liniştit 
Savelici. 

Secretarul-şef a continuat: 

— Tunică de postav fin, verde, preţul 7 ruble. Pantaloni de 
postav alb, preţul 5 ruble, 12 cămăşi de pânză de olandă cu 
manşete, preţul 10 ruble. Lădiţa cu serviciul de ceai, 2 
ruble şi jumătate...” 

— Ce-s prostiile astea? a întrerupt Pugaciov citirea. Ce ma 
privesc pe mine lădiţa şi pantalonii cu manşetă? 

Savelici a tuşit şi a început să-l lămurească: 


— Vă rugăm să binevoiţi a cunoaşte, tătucule, cum că 
acesta este inventarul lucrurilor furate de către nelegiuiţi... 

— Care nelegiuiţi? l-a întrebat Pugaciov ameninţător. 

— Ilertaţi-mă! M-a luat gura pe dinainte, a răspuns 
Savelici. Nelegiuiţi sau nu, băieţii tăi au scotocit totuşi prin 
lucrurile noastre şi au luat din ele. Nu te supăra. Calul, că 
are patru picioare, şi tot se poticneşte. Dă ordin să citească 
până la capăt! 

— Citeşte mai departe! a spus Pugaciov, şi secretarul a 
citit mai departe: 

— O plapumă de stambă, altă plapumă de mătase cu vată, 
4 ruble; o şubă de vulpe cu faţa de postav roşu, 40 ruble; şi 
cojocul de blană de iepure, pe care ţi l-a dăruit domniei-tale 
la han, 15 ruble”. 

— Ce mai e şi asta? a strigat Pugaciov, şi ochii îi scăpărau. 

Recunosc că mi-a fost frică pentru moşneagul meu. El voia 
să-nceapă din nou explicaţiile, însă Pugaciov i-a tăiat vorba: 

— Cum îndrăzneşti să vii la mine cu asemenea fleacuri? a 
strigat el, smucind hârtia din mâna secretarului şi 
azvârlindu-i-o lui Savelici în obraz. Moşneag prost! Mare 
pagubă că ţi le-au furat! Trebuie să te rogi lui Dumnezeu, 
ghiujule, pentru mine şi pentru flăcăii mei, că nu atârnaţi, 
tu şi cu boierul tău, în spânzurătoarea asta, împreună cu 
aceia care nu mi s-au supus... Cojocul de iepure! Ţi-oi da eu 
cojoc cu blană de iepure, să mă pomeneşti! Ştii tu că pot da 
ordin să ţi se jupoaie pielea şi să se facă din ea cojoc? 

— Cum doreşti! a răspuns Savelici. Eu sunt slugă şi 
trebuie să răspund pentru averea boierului. 

Pugaciov, care după cum se vedea se afla într-o clipă de 
bunătate, s-a întors şi a plecat, fără a mai adăuga vreun 
cuvânt. 

Şvabrin şi celelalte căpetenii l-au urmat. Ceata a ieşit din 
fortăreață, în ordine. Norodul s-a dus să-l petreacă pe 
Pugaciov. Am rămas în piaţă numai eu şi Savelici. Bătrânul 
meu ţinea inventarul în mână şi-l cerceta cu mare regret. 


Văzând ce bine mă înţelegeam cu Pugaciov, voise să se 
folosească de asta, dar intenţia lui înţeleaptă dăduse greş. 

Am început să-l cert pentru nepotrivitu-i zel, totuşi nu-mi 
puteam stăpâni râsul. 

— Râzi, boierule, râzi, mi-a răspuns el, însă când va trebui 
să cumpărăm gospodăria din nou ai să vezi dacă ai să ai de 
ce râde! 

M-am grăbit spre casa părintelui Gherasim, s-o văd pe 
Maria Ivanovna. Preoteasa mi-a dat o veste tristă. Noaptea, 
Maria Ivanovna se îmbolnăvise rău, avea febră mare, era 
fără cunoştinţă, delira. Preoteasa m-a dus la ea în cameră. 
M-am apropiat încet de pat. Chipul ei schimbat m-a tulburat 
adânc. Nu m-a recunoscut. Am stat mult timp în faţa ei, fără 
a auzi ce-mi spunea părintele Gherasim şi buna lui soaţă, 
însă mi se părea că încercau să mă liniştească. Mă 
frământau gânduri negre. Starea sărmanei orfane, lipsită 
de apărare, lăsată printre răsculații înrăiţi şi, pe lângă toate 
acestea, neputinţa mea de a o ajuta mă înspăimântau. Mai 
mult decât orice îmi chinuia închipuirea Şvabrin! 

Împuternicit de impostor să conducă fortăreaţa în care se 
afla sărmana fată, devenită, fără să vrea, obiectul urii lui, el 
era în stare de orice. Ce să fac? Cum s-o ajut? Cum s-o scap 
din mâinile nelegiuitului? Rămânea o singură ieşire: să plec 
imediat la Orenburg, pentru a grăbi eliberarea fortăreței 
Belogorskaia, contribuind şi eu la asta în măsura puterilor 
mele. Mi-am luat rămas bun de le preot şi de la Akulina 
Pamfilovna, încredinţându-le-o cu inima aprinsă pe aceea pe 
care o şi socoteam soţia mea. Luând mâna nenorocitei fete, 
i-am sărutat-o, scăldând-o în lacrimi. 

— Mergi cu bine! îmi spunea preoteasa, petrecându-mă. 
Cu bine, Piotr Andreici! Poate ne-om revedea în vremuri 
mai bune! Nu ne uita şi scrie-ne des. Biata Maria Ivanovna 
nu mai are nici o mângâiere şi nici o ocrotire în afară de 
dumneata. 

În piaţă m-am oprit o clipă şi m-am uitat la spânzurătoare; 
m-am înclinat în faţa ei; apoi am ieşit din fortăreață şi am 


luat drumul Orenburgului, însoţit de Savelici, care nu se 
despărţea de mine. Mergeam adâncit în gânduri, când 
deodată am auzit în urmă un tropot de cal. M-am întors să 
văd ce-i: din fortăreață, un cazac gonea călări spre mine, 
ţinând de căpăstru un cal başkir şi făcându-mi semne de 
departe. M-am oprit, şi curând l-am recunoscut pe 
uriadnicul nostru. Cum m-a ajuns, a sărit de pe cal şi mi-a 
spus, înmânându-mi frâul calului celălalt: 

— Înălţimea-voastră, tătucul vă dăruieşte acest cal şi şuba 
de pe umerii lui (la şa era legată o şubă de oaie). Şi 
uriadnicul a continuat, încurcându-se: Vă mai dăruieşte o 
jumătate de rublă... dar am pierdut-o pe drum... iertaţi- 
mă... 

Savelici a mormăit, privindu-l pieziş: 

— Ai pierdut-o pe drum? Dar ce-ţi sună în sân, 
neruşinatule? 

— Ce-mi sună în sân? a răspuns uriadnicul, fără să se 
tulbure. Ce spui, moşneagule?! Sună căpăstrul, nu 
jumătatea de rublă! 

— Bine! am spus eu, curmând sfada. Mulţumegşte din 
partea mea celui care te-a trimis. Cât priveşte banul 
pierdut, străduieşte-te să-l găseşti la întoarcere, să-l ai 
pentru votcă. 

— Vă foarte mulţumesc, înălţimea-voastră..., a răspuns el, 
întorcându-şi calul. Mă voi ruga totdeauna lui Dumnezeu 
pentru dumneavoastră! 

Cu aceste cuvinte, a făcut cale-ntoarsă, ţinându-se cu 
mâna de piept, şi peste un minut ne-a pierit din ochi. M-am 
îmbrăcat cu şuba şi m-am suit pe cal, luându-l şi pe Savelici 
la spatele meu. 

— Vezi, boierule?! spunea bătrânul. Nu degeaba i-am dat 
eu jalba şarlatanului. I-a fost ruşine hoţului, cu toate că 
gloaba asta başkiră cu coastele ieşite şi şuba nu fac nici cât 
jumătate din ceea ce au furat de la noi pungaşii şi din ceea 
ce ai binevoit a-i dărui; totuşi ne prinde bine acum; de la un 
câine rău, fii mulţumit şi cu un smoc de păr! 


CAPITOLUL X. 

ASEDIUL ORAŞULUI. 

Ţintindu-şi ochii lui de vultur, crunţi, Pândea oraşul peste 
văi şi munţi. 

Şi-apoi cu tunurile, pe ascuns, Până sub ziduri a ajuns. 

Heraskov. 

Apropiindu-mă de Orenburg, am văzut o mulţime de 
ocnaşi cu capetele rase şi cu feţele stâlcite de cleştele 
călăului. Lucrau lângă fortificaţii, sub paza invalizilor din 
garnizoană. Unii cărau cu căruțele gunoiul de prin şanţuri, 
alţii săpau pământul cu hârleţele; sus, pe val, zidarii cărau 
cărămizi şi reparau zidul oraşului. 

Santinelele de la poartă ne-au oprit, cerându-ne actele de 
identitate. Cum a auzit că vin din fortăreaţa Belogorskaia, 
sergentul m-a dus de-a dreptul la locuinţa generalului. 

Generalul era în grădină; cerceta merii dezgoliţi de vântul 
toamnei şi îi învelea cu grijă în paie călduroase, cu ajutorul 
unui grădinar bătrân. Faţa lui arăta linişte, sănătate, 
bunătate. 

Când m-a văzut, s-a bucurat şi a început să mă întrebe 
despre groaznicele întâmplări la care fusesem martor. I-am 
povestit totul. Bătrânul m-a ascultat cu atenţie, tăind nişte 
crenguţe uscate. 

— Bietul Mironov! a spus el după ce mi-am sfârşit trista 
istorisire. Păcat de dânsul! Era ofiţer bun, iar madame 
Mironova era o femeie bună şi mare meşteră în ciuperci 
murate! Dar ce-i cu Maşa, fata căpitanului? 

I-am răspuns că a rămas în fortăreață, în grija preotesei. 

— Vai, vai, vai! Asta-i rău! Asta-i foarte rău! Nu te poţi 
baza pe disciplina bandiţilor! Ce se va întâmpla cu biata 
fată? 

Am răspuns că până la fortăreaţa Belogorskaia nu-i 
departe şi că excelenţa-sa nu va întârzia probabil să trimită 
armată pentru eliberarea bieţilor ei locuitori. Generalul a 
clătinat din cap a îndoială. 


— Vom vedea... vom vedea... Despre asta mai avem timp 
să vorbim. Te rog, pofteşte să luăm un pahar de ceai. Astăzi, 
va fi la mine un consiliu militar. Ne vei putea da informaţii 
precise despre nemernicul de Pugaciov şi oastea lui. 
Deocamdată, du-te şi te odihneşte! 

M-am dus la locuinţa care-mi fusese dată, unde Savelici se 
şi apucase de trebăluit; aşteptam cu nerăbdare ora fixată. 
Cititorul îşi poate lesne închipui că n-am întârziat să mă 
prezint la acest consiliu, care trebuia să aibă atâta influenţă 
asupra soartei mele. La ora indicată eram la general. 

Îmi aduc aminte că se mai afla acolo unul dintre slujbaşii 
oraşului, directorul vămii, un bătrân gras şi rumen la faţă, 
îmbrăcat într-un caftan de brocart. A început să mă întrebe 
despre soarta lui Ivan Kuzmici, pe care-l numea „cumătru”, 
şi-mi întrerupea adeseori povestirea cu întrebări 
complementare şi cu observaţii moralizatoare, care, dacă 
nu dovedeau că are cunoştinţe militare, arătau cel puţin o 
agerime a minţii şi o inteligenţă înnăscută. 

Între timp, au sosit şi ceilalţi invitaţi. În afară de general, 
printre ei nu se afla nici un miliar. După ce s-au aşezat toţi 
şi s-a servit ceaiul, generalul a expus extrem de clar şi de 
amănunţit cum stăteau lucrurile. 

— Acum, domnilor, a continuat el, trebuie să hotărâm cum 
să acţionăm împotriva răsculaților ofensiv sau defensiv? 
Amândouă aceste tactici au şi avantaje şi dezavantaje. 
Acţiunea ofensivă dă mai multă nădejde în distrugerea 
rapidă a inamicului, iar cea defensivă este mai sigură şi mai 
lipsită de pericole. Să începem prin a cere părerile, în 
ordinea firească, legală, începând cu cei mai mici în grad. 
Domnule sublocotenent, a spus adresându-mi-se, pofteşte şi 
spune-ne părerea dumitale. 

M-am ridicat şi l-am descris pe scurt pe Pugaciov şi pe cei 
din banda lui, susţinând hotărât că impostorul n-ar putea 
rezista unui atac din partea unei armate regulate. 

Părerea mi-a fost primită de slujbaşi cu vădită 
nemulţumire. Au luat-o drept nesocotinţă şi îndrăzneală 


tinerească. S-a ridicat chiar un murmur şi am desluşit 
cuvântul „mucos”, rostit de către cineva cu jumătate glas. 
Generalul mi s-a adresat zâmbind: 

— Domnule sublocotenent, într-un consiliu militar cele 
dintâi păreri sunt, de obicei, pentru o acţiune ofensivă. E în 
ordinea lucrurilor. Să ascultăm acum şi celelalte păreri. 
Domnule consilier de colegiu, vă rog... 

Bătrânelul cu caftan strălucitor şi-a terminat în grabă a 
treia ceaşcă de ceai, la care adăugase rom din belşug, şi s-a 
adresat generalului: 

— Eu cred, excelenţă, că nu trebuie să acţionăm nici 
ofensiv, nici defensiv! 

— Cum asta, domnule consilier? a ripostat generalul foarte 
mirat. Alte metode tactice în afară de ofensivă şi 
defensivă... nu sunt prevăzute... 

— Mai există şi altă metodă, excelenţă, cea de mituire! 

— E-he-he! Părerea dumneavoastră e foarte înţeleaptă! 
Metoda asta o admite tactica! Ne vom folosi de sfatul 
dumneavoastră! Se poate pune pe capul nemernicului 
preţul de şaptezeci sau chiar o sută de ruble... din fondurile 
secrete! 

— Şi-atunci, l-a întrerupt directorul vămii, să fiu eu berbec 
kirghiz şi nu consilier de colegiu, dacă hoţii ăştia nu ni-l vor 
preda pe atamanul lor, legat de mâini şi de picioare! 

— Ne-om mai gândi şi-om mai vorbi despre asta, a spus 
generalul. Pentru orice eventualitate însă trebuie să luăm 
măsuri de ordin militar! Domnilor, daţi-vă părerea în 
ordinea stabilită de lege. 

Toate părerile au fost împotriva părerii mele. 

Toţi slujbaşii au răspuns că armata nu e sigură, că succesul 
e îndoielnic, că trebuie să fim prudenţi... Socoteau că-i mai 
cuminte să stai sub ocrotirea tunurilor, în dosul 
puternicelor întărituri de piatră, decât să-ţi încerci norocul 
cu armele, în câmp deschis. 

La urmă, după ce-a ascultat toate părerile, generalul şi-a 
scuturat scrumul din lulea şi a rostit următoarea cuvântare: 


— Domnii mei, trebuie să vă anunţ că sunt cu totul de 
părerea domnului sublocotenent, pentru că părerea 
dumnealui se bazează pe toate regulile unei tactici 
sănătoase. Mişcarea de atac e aproape întotdeauna de 
preferat mişcării de apărare. 

Aici, generalul s-a oprit să-şi umple luleaua. Amorul 
propriu îmi era satisfăcut cu totul. 

M-am uitat de sus la slujbaşii care şopteau între dânşii, 
dând semne de nemulţumire şi nelinişte. 

— Dar, domnii mei, a continuat generalul, scoțând pe gură 
un nor gros de fum, o dată cu un oftat adânc, nu îndrăznesc 
să-mi iau această mare răspundere, când e vorba de 
siguranţa provinciilor ce mi s-au încredinţat de către măria- 
sa, milostiva împărăteasă! Astfel că mă unesc cu 
majoritatea părerilor care au hotărât că e mai înţelept şi 
mai fără pericol să aşteptam asediul înăuntrul oraşului, iar 
orice atac inamic îl vom respinge cu artileria şi, de se va 
putea, prin contraatacuri... 

Acum slujbaşii, la rândul lor, m-au privit ironic. Consiliul a 
luat sfârşit. N-am putut să nu regret slăbiciunea 
respectabilului ostaş, care, împotriva convingerilor lui, s-a 
decis să îmbrăţişeze părerea unor oameni fără pricepere şi 
fără experienţă. 

La câteva zile după acest remarcabil consiliu, am aflat că 
Pugaciov îşi ţinea făgăduiala şi se apropia de Orenburg. 

De pe zidurile oraşului am văzut armata răsculaților al 
căror număr părea că s-a înzecit de la ultimul atac la care 
fusesem martor. Acum aveau şi artilerie, capturată din 
micile fortărețe cucerite. Amintindu-mi de hotărârea luată 
în consiliu, prevedeam că voi rămâne vreme îndelungată 
închis între zidurile Orenburgului, şi numai că nu plângeam 
de ciudă. 

Nu voi descrie asediul Orenburgului, nu-şi are locul în 
nişte însemnări de familie; asta cade în sarcina istoriei. Voi 
spune pe scurt că acest asediu a fost dezastruos, căci, din 
pricina lipsei de prudenţă a conducătorilor, locuitorii au 


trecut prin foame şi prin multe nenorociri. E uşor de înţeles 
că viaţa în Orenburg era acum de nesuferit. Toţi aşteptau 
cu tristeţe hotărârea soartei. Toţi se văitau de scumpete, 
care ajunsese într-adevăr îngrozitoare. Locuitorii se 
deprinseseră cu ghiulelele care le cădeau prin ogrăzi; nici 
chiar atacurile lui Pugaciov nu mai trezeau interesul 
general. 

Eu muream de urât. Timpul trecea. Scrisori din fortăreaţa 
Belogorskaia nu puteam primi, căci toate drumurile erau 
tăiate. Nu mai puteam răbda să stau despărţit de Maria 
Ivanovna. Mă chinuiam că nu ştiam nimic de soarta ei. 
Singura mea distracţie erau atacurile de cavalerie. Datorită 
lui Pugaciov, aveam un cal bun, cu care împărţeam puţina 
hrană de care dispuneam şi cu care ieşeam în fiecare zi din 
oraş, să mă lupt cu călăreţii uzurpatorului. În aceste lupte 
de hărţuială succesul era de obicei de partea nelegiuiţilor, 
care erau sătui, beţi şi călări pe cai buni. Cavaleria noastră 
sleită nu-i putea dobori. 

Câteodată ieşea la atac şi flămânda noastră infanterie, însă 
troienele mari o împiedicau să se mişte cu succes împotriva 
călăreţilor risipiţi. Artileria bubuia fără rost, din înălţimea 
valului, dar nu putea fi scoasă în câmp, deoarece caii erau 
istoviţi. Acesta era aspectul acţiunilor noastre militare! lată 
ce numeau slujbaşii Orenburgului prudenţă şi cuminţenie! 

O dată, când am izbutit să risipim un grup destul de 
numeros, am ajuns un cazac rămas în urma tovarăşilor şi, în 
clipa când să-l pălesc cu sabia turcească, el şi-a scos căciula 
şi a strigat: 

— Bună ziua, Piotr Andreici! Cum o mai duceţi 
dumneavoastră? 

L-am privit şi l-am recunoscut: era uriadnicul nostru. M- 
am bucurat grozav. 

— Bună ziua, Maximâci! i-am răspuns. Ai plecat de mult 
din Belogorskaia? 

— Nu de mult, Piotr Andreici. Chiar ieri. Am şi o scrisoare 
pentru dumneata! 


— Unde-i? am strigat eu, aprinzându-mă la faţă. 

— La mine! a răspuns Maximâci, băgându-şi mâna-n sân. I- 
am făgăduit Palaşei că voi face totul spre a ţi-o da. 

Mi-a dat o hârtiuţă păturită şi a fugit îndată. Am desfăcut- 
O, peste măsură de mişcat, şi am citit cele ce urmează: „Cu 
voia lui Dumnezeu, i-am pierdut deodată şi pe mama şi pe 
tata şi n-am pe lume nici rude şi nici ocrotitori. Apelez la 
dumneata, ştiind că totdeauna mi-ai dorit binele şi eşti gata 
să ajuţi pe oricine. Mă rog lui Dumnezeu ca această 
scrisoare să ajungă la dumneata. 

Maximâci a făgăduit că o să ţi-o aducă. Palaşa mi-a spus de 
asemeni că Maximâci te vede deseori de la distanţă, în 
timpul contraatacurilor, că nu te păzeşti deloc şi nu te 
gândeşti la acei care cu lacrimi în ochi se roagă neîncetat 
lui Dumnezeu să te ocrotească! 

Am fost bolnavă mult timp. Când m-am însănătoşit, Alexei 
Ivanovici, care a luat comanda în locul răposatului meu tată, 
l-a silit pe părintele Gherasim să mă predea lui, 
ameninţându-l că-l va spune lui Pugaciov. Stau în casa 
noastră sub pază; Alexei Ivanovici mă forţează să mă mărit 
cu dânsul. Spune că mi-a salvat viaţa, acoperind minciuna 
Akulinei Pamfilovna, care a spus nelegiuiţilor că-i sunt 
nepoată. 

Mi-ar fi mai uşor să mor, decât să devin soţia unui om ca 
Alexei Ivanovici. Se poartă cu mine foarte brutal şi mă 
ameninţă că, dacă nu mă răzgândesc şi nu primesc, mă va 
duce în tabără la nelegiuitul acela şi voi avea aceeaşi soartă 
ca şi Lisaveta Harlova10. L-am rugat să-mi dea vreme să mă 
gândesc. A consimţit s-aştepte trei zile. Dar dacă după trei 
zile nu mă hotărăsc, să nu mai nădăjduiesc a fi cruţată. 

Dragă Piotr Andreici! Singur dumneata îmi eşti apărător; 
scapă-mă, nenorocita de mine! Roagă pe general şi pe toţi 
comandanții să trimită mai repede ajutoare, şi vino şi 
dumneata, dacă ţi-i cu putinţă. Rămân a dumitale 
nenorocită şi supusă orfană, Maria Mironova.” 


Numai că n-am înnebunit citind scrisoarea asta. Am 
început să galopez spre oraş, dând pinteni fără milă bietului 
meu cal. Mă gândeam ce-aş putea născoci pentru salvarea 
sărmanei fete, dar n-am putut găsi nimic. Ajuns în oraş, m- 
am dus de-a dreptul la general şi am intrat la el valvârtej. 
Tocmai se plimba de colo-colo prin încăpere, trăgând din 
luleaua de spumă de mare. Cum m-a văzut, s-a oprit. 
Probabil că l-a mirat înfăţişarea mea, căci m-a întrebat cu 
grijă de ce am venit aşa, în fugă. 

— Excelenţă, i-am spus, vin la dumneavoastră ca la tatăl 
meu şi, pentru Dumnezeu, nu-mi refuzaţi cererea! E vorba 
de fericirea întregii mele vieţi! 

— Ce-i, taică? m-a întrebat mirat bătrânul. Ce pot face 
pentru tine? Spune. 

— Excelenţa-voastră, daţi ordin să mi se dea o companie 
de soldaţi şi cincizeci de cazaci şi îngăduiţi-mi să eliberez 
fortăreaţa Belogorskaia. 

Generalul m-a privit fix, crezând că probabil am înnebunit 
(şi aproape că nu se înşela!). 

— Cum asta, să eliberezi fortăreaţa Belogorskaia? a rostit 
el, în sfârşit. 

— Garantez pentru succes! i-am spus eu, înflăcărat. Vă rog 
numai să-mi daţi voie... 

— Nu, tinere! a clătinat din cap. La o depărtare aşa de 
mare, inamicului îi va fi mai uşor să-ţi taie comunicaţia cu 
principalul punct strategic şi să repurteze asupra voastră o 
victorie definitivă. Tăierea comunicaţiilor... 

M-am speriat, văzându-l că se pierde în consideraţiuni 
strategice, şi m-am grăbit să-l întrerup. 

— Fata căpitanului Mironov, i-am spus eu, scrie şi-mi cere 
ajutor! Şvabrin o sileşte să-l ia de soţ. 

— Ce vorbeşti? O, acest Şvabrin e un mare Schelm11. 
Dacă îmi va cădea în mâini, am să poruncesc să fie judecat 
în douăzeci şi patru de ore şi o să-l împuşcăm pe parapetul 
fortăreței. Deocamdată însă trebuie s-avem răbdare... 


— Răbdare? am strigat eu scos din sărite. Dar între timp el 
se va însura cu Maria Ivanovna. 

— O! a ripostat generalul. Asta nu-i chiar o nenorocire! 
Deocamdată, ar fi bine să fie soţia lui Şvabrin; el o poate 
protegui, iar după ce-l vom executa, va da Dumnezeu şi se 
vor găsi şi peţitori. Văduvele frumoase nu rămân fete; 
adică, vreau să spun că văduvele se mărită mai repede 
decât fetele... 

— Mai curând sunt gata să mor, am răspuns eu turbat de 
mânie, decât să i-o las lui Şvabrin! 

— Ei, ei! a exclamat bătrânul. Acum înţeleg; după câte 
văd, te-ai îndrăgostit de Maria Ivanovna! Asta-i altă 
socoteală, sărmanul meu băiat! Totuşi, nu-ţi pot da o 
companie şi cincizeci de cazaci. N-ar fi o expediţie 
înţeleaptă şi nu-mi pot lua răspunderea. 

Am plecat capul şi m-a cuprins deznădejdea. Deodată m-a 
fulgerat un gând. Ce gând anume, cititorii vor afla în 
capitolul ce urmează, după cum spuneau vechii romancieri. 

CAPITOLUL XI. 

ÎN SLOBOZIA RĂSCULAȚILOR. 

Sătul fiind, leul cumplit, Pe labe în bârlogu-i stând M-a 
întrebat cu glasul blând: 

— La mine pentru ce-ai venit?” 

A. Sumarokov. 

Am plecat de la general, grăbindu-mă spre casă. Savelici 
m-a întâmpinat cu dojenile-i obişnuite. 

— La ce bun, boierule, să te răfuieşti cu nişte tâlhari beţi! 
Treabă de boier e asta? Mai ştii, ceasul rău: poţi să te 
prăpădeşti aşa, pentru nimica. Înţeleg de-ar fi să te baţi 
împotriva turcului ori a şvedului, dar aşa! Ţi-i şi ruşine să 
spui împotriva cui... 

I-am retezat vorba, întrebându-l câţi bani mai avem. 

— Avem de ajuns... a răspuns el cu o faţă mulţumită. 
Oricât au scotocit pungaşii, am izbutit totuşi să-i ascund. 

După aceea a scos din buzunar o pungă lunguiaţă, 
împletită, plină cu bani de argint. 


— Ei, Savelici, dă-mi jumătate din ei. Restul ia-ţi-i. Mă duc 
la fortăreaţa Belogorskaia... 

— Taică, Piotr Andreici! a rostit bunul bătrân, cu glasul 
tremurând. Teme-te de Dumnezeu! Cum ai să pleci la drum 
în timpurile de azi, când nu mai poţi trece pe nicăieri din 
cauza tâlharilor? Fie-ţi milă măcar de părinţii tăi, dacă nu 
ţi-i milă de tine! Unde te duci? Pentru ce? Mai aşteaptă; va 
veni armata şi-i va prinde pe pungaşi; după aceea te vei 
putea duce în patru vânturi! Dar hotărârea mea era 
nestrămutată. 

— E prea târziu pentru vorbe. Trebuie să plec, nu se poate 
să nu plec. Nu fi mâhnit, Savelici! Dumnezeu e milostiv şi 
poate că ne-om mai vedea! la seama, nu te ruşina şi nu te 
zgârci; cumpără tot ce-ţi trebuie, oricât de scump ar fi. 
Banii aceştia ţi-i dăruiesc, iar dacă peste trei zile nu mă 
întorc... 

— Ce tot spui, boierule?! m-a întrerupt Savelici. Să pleci 
singur? Asta să nu mi-o ceri nici în vis! Dacă eşti hotărât să 
pleci, să ştii că viu în urma ta, chiar pe jos, dar nu te 
părăsesc! Să rămân fără tine, după zidurile astea de piatră? 
Ce, am înnebunit? Fă ce vrei, boierule, dar fără tine nu 
rămân! 

Ştiam că nu se putea discuta cu el şi i-am dat voie să se 
pregătească de drum. Peste jumătate de oră am încălecat 
pe calul meu cel bun, iar Savelici pe o gloabă slabă şi 
şchioapă, pe care un cetăţean i-o dăduse de pomană, 
neavând cu ce-o hrăni. Am ajuns la porţile oraşului. 
Santinelele ne-au dat drumul şi am plecat din Orenburg. Se 
însera. Drumul trecea prin slobozia Berda, unde se aşezase 
Pugaciov; drumul mare era troienit, dar pe toată câmpia se 
vedeau urme proaspete de copite. 

Mergeam la trap întins. Savelici abia se ţinea după mine şi 
striga mereu: 

— Mai încet, boierule! Pentru Dumnezeu, mai încet! 
Afurisita asta de gloabă nu se poate ţine de diavolul tău 
lung în picioare! Unde te grăbeşti? înţeleg, dacă te-ai duce 


la o petrecere, dar aşa, când poţi să te pomeneşti cu o 
măciucă în cap... Piotr Andreici! Taică, Piotr Andreici! Nu te 
duce la pieire! Ah, Dumnezeule atotputernic! Se 
prăpădeşte copilul boierului! 

Curând am zărit luminile din Berda. Am ajuns la nişte râpe 
care serveau sloboziei de întărituri naturale. Savelici nu 
mai isprăvea cu rugăminţile lui jalnice. Nădăjduiam să 
ocolesc cu bine Berda, când deodată, din întuneric, mi-au 
apărut drept în faţă cinci ţărani înarmaţi cu ciomege. Era o 
patrulă din tabăra lui Pugaciov. Au strigat la noi. 
Necunoscând parola, am vrut să trec pe lângă dânşii fără să 
spun nimic, dar ei m-au înconjurat şi unul mi-a apucat calul 
de dârlogi. Am tras sabia şi l-am lovit în cap; căciula l-a 
salvat însă; s-a clătinat şi a scăpat dârlogii din mâini. Ceilalţi 
au rupt-o de fugă, speriaţi. Folosindu-mă de acest moment, 
am dat pinteni calului şi-am plecat. 

Întunericul nopţii care se lăsa m-ar fi putut feri de orice 
pericol, dar uitându-mă în urmă, am băgat de seamă că 
Savelici nu mai era cu mine. Bietul bătrân, cu calul lui 
şchiop, nu putuse scăpa de tâlhari. Ce era de făcut? După 
ce am aşteptat câteva minute şi m-am convins că a fost 
prins, am întors calul şi m-am dus să-l scap. 

În timp ce mă apropiam de râpă, am auzit încă de departe 
zgomot, strigăte şi glasul lui Savelici. M-am grăbit şi m-am 
trezit din nou între străjile ţărăneşti care mă opriseră 
înainte cu câteva minute. 

Savelici se afla printre ţărani. Îl doborâseră de pe cal şi se 
pregăteau să-l lege. Sosirea mea i-a umplut de bucurie; s- 
au repezit asupra mea, scoțând strigăte, şi într-o clipă m-au 
tras jos de pe cal. Unul dintre ei, care după înfăţişare părea 
a le fi şef, ne-a spus că vom fi duşi de îndată la împărat. 

— Tătucul nostru, a adăugat el, e liber să poruncească 
dacă să vă spânzurăm chiar acum sau să aşteptăm până 
dimineaţă. 

Nu m-am împotrivit deloc; Savelici mi-a urmat exemplul, şi 
străjile ne-au dus în triumf. Am trecut prin râpă şi am intrat 


în slobozie. La toate casele ardeau lumini. Pretutindeni era 
larmă şi se auzeau strigăte. 

Am întâlnit multă lume pe uliţe, însă nimeni nu, m-a 
recunoscut prin întuneric că sunt ofiţer din Orenburg. Am 
fost dus într-o casă, la o răscruce; la poartă se aflau două 
tunuri şi câteva poloboace de vin. 

— lată şi palatul, a spus unul dintre ţăranii care ne 
prinseseră. Acum avem să raportăm despre voi. 

Spunând acestea, a intrat în casă. M-am uitat la bătrânul 
Savelici. Îşi făcea cruce şi se ruga în şoaptă. Am aşteptat 
mult. În sfârşit, ţăranul s-a reîntors şi mi-a spus. 

— Du-te. Tătucul nostru a dat poruncă să intre ofiţerul. 

Am intrat în casă, sau în „palat”, cum îi spuneau ţăranii, 
încăperea era luminată cu două lumânări de seu; pereţii 
erau lipiţi cu hârtie aurită; între altele, în încăpere se mai 
aflau: laviţe, o masă, un spălător agăţat cu o sfoară, un 
şervet într-un cui, într-un colţ o furcă pentru cuptor, un 
blidar lat, plin cu oale de pământ, ca-n orice izbă. Pugaciov 
sta sub icoane, îmbrăcat într-un caftan roşu, cu căciulă 
înaltă, şi-şi luase o poză impunătoare cu mâinile în şolduri. 
Lângă dânsul se aflau câţiva dintre tovarăşii lui mai de 
seamă, a căror înfăţişare arăta un perfect respect. Era 
limpede că sosirea unui ofiţer din Orenburg le stârnise o 
curiozitate mare şi erau gata să mă primească cu 
solemnitate. Pugaciov m-a recunoscut de la prima vedere. 
Afectata gravitate a dispărut îndată. 

— A... Înălţimea-ta..., mi-a spus el vesel. Cum o mai duci? 
Pentru ce te-a adus Dumnezeu? 

I-am răspuns că mă duceam după treburile mele şi că 
oamenii lui m-au oprit. 

— Ce fel de treburi? m-a întrebat. 

Nu ştiam ce să-i răspund. Gândind că nu vreau să vorbesc 
faţă de martori, porunci tovarăşilor săi să iasă. S-au supus 
cu toţii, în afară de doi, care nici nu s-au clintit. 

— Faţă de ei poţi vorbi deschis, mi-a spus Pugaciov. De 
dânşii n-ascund nimic. 


M-am uitat pieziş la oamenii de încredere ai pretinsului 
împărat. Unul din ei, un bătrânel slăbănog şi gârbov, cu o 
bărbuţă albă, nu avea nimic deosebit, în afară de o 
panglicuţă albastră, pe care-o purta pe deasupra sumanului 
de culoare gri. Dar pe celălalt tovarăş al lui nu-l voi uita 
niciodată. Era înalt, voinic, spătos, părea să aibă cam 
patruzeci şi cinci de ani. Barba roşcată, deasă, ochii de-un 
albastru cenuşiu, scânteietori, nasul fără nări, petele roşii 
de pe frunte şi de pe obraji dădeau feţei lui largi, semănată 
cu pistrui, o expresie pe care nu o pot descrie. Era îmbrăcat 
cu o cămaşă roşie, un halat kirghiz şi şalvari căzăceşti. 
Primul (după cum am aflat mai târziu) era caporalul 
dezertor Beloborodov, iar al doilea era Afanasi Sokolov (zis 
şi Hlopuşa), un criminal deportat, care evadase pentru a 
treia oară din ocnele Siberiei. 

Societatea în care mă aflam întâmplător, cu toate 
simţămintele care mă frământau, îmi aprinsese închipuirea 
puternic. 

Pugaciov m-a readus la realitate, întrebându-mă: 

— Spune-mi cu ce treabă ai plecat din Orenburg? 

M-a fulgerat un gând ciudat: mi s-a părut că providenţa, 
care mă adusese pentru a doua oară în faţa lui, îmi dădea 
prilej să-mi îndeplinesc planul. Am hotărât deci să mă 
folosesc de moment şi, fără să mai chibzuiesc asupra 
hotărârii luate, am răspuns: 

— Mă duceam la Belogorskaia să salvez o orfană obijduită! 

Ochii lui Pugaciov au sclipit: 

— Cine dintre oamenii mei îndrăzneşte să obijduiască o 
orfană? a strigat el. Fie chiar cu stea în frunte omul acela, 
dar de judecata mea tot nu va scăpa! Spune-mi, cine-i 
vinovatul? 

Am răspuns: 

— Vinovatul e Şvabrin! O ţine închisă pe fata pe care ai 
văzut-o bolnavă în casa preotesei, şi vrea să se însoare cu 
ea cu de-a sila. 


— Îl voi învăţa eu minte pe Şvabrin! rosti fioros Pugaciov. 
Va afla ce-nseamnă a fi samavolnic şi a obijdui norodul! Îl 
voi spânzura! 

— Dă-mi voie să spun un cuvânt! a grăit Hlopuşa cu glas 
răguşit. Te-ai pripit să-l faci pe Şvabrin comandantul 
fortăreței, iar acum te pripeşti să-l spânzuri. Ai jignit 
cazacii, punându-le ca şef un nobil; nu speria nobilii, 
aplicându-le pedeapsa capitală la primul denunţ! 

— Nu trebuie nici să ai milă de ei, nici să le acorzi 
bunăvoința! a spus bătrânelul cu panglica albastră. Nu-i 
mare lucru să-l ucizi pe Şvabrin. Dar n-ar fi râu să-l 
cercetezi cum se cuvine pe domnul ofiţer. De ce a binevoit 
să vie aici? Dacă nu te recunoaşte de împărat, să nu vină să- 
ţi ceară să-i faci dreptate. lar dacă te recunoaşte, de cea 
stat până acum la Orenburg, la duşmanii tăi? Nu dai 
poruncă să-l ducem la cancelarie şi să aprindem un focşor 
acolo? Mi se pare că domnia-sa ne este trimisă de către 
comandanții de la Orenburg. 

Logica bătrânului răufăcător mi s-a părut destul de 
convingătoare. Dându-mi seama pe ce mâini încăpusem, m- 
au trecut fiori prin tot trupul. Pugaciov mi-a văzut 
tulburarea. 

— Ei, înălţimea-ta! a rostit el, făcându-mi cu ochiul. Se 
pare că feldmareşalul meu judecă bine! Cum crezi? 

Ironia lui mi-a dat curaj. l-am răspuns liniştit că, găsindu- 
mă în stăpânirea lui, e liber să se poarte cu mine cum o 
vrea. 

— Bine, a răspuns el. Spune-mi acum în ce stare se 
găseşte oraşul vostru? 

— Slavă Domnului! am răspuns. lotul e bine! 

— E bine? mi-a repetat cuvântul Pugaciov. Dar norodul 
moare de foame! 

Impostorul spunea adevărul. Eu însă, credincios 
jurământului, am început să-l conving că tot ce se vorbeşte 
e numai zvon şi că-n oraş se găsesc de toate. 


— Vezi? a intervenit bătrânelul. 'Tle minte în faţă. Toţi 
fugarii din Orenburg spun că acolo-i foamete, norodul 
moare; oamenii socotesc că-i lux când mănâncă hoituri, iar 
dumnealui vrea să ne convingă că acolo se găsesc de toate! 
Dacă ai de gând să-l spânzuri pe Şvabrin, atunci să-l 
spânzuri de aceeaşi spânzurătoare şi pe voinicul acesta, nu 
de alta, dar să nu rămână vreunul invidios... 

Vorbele afurisitului de moşneag păreau a-l pune în 
cumpănă pe Pugaciov. Dar, spre fericirea mea, Hlopuşa a 
început să-şi contrazică tovarăşul: 

— Încetează, Naumâci! Ai vrea numai să tai şi să spânzuri! 
Mare viteaz eşti! Mă mir în ce ţi se mai ţine sufletul! Eşti cu 
un picior în groapă şi-i mai prăpădeşti şi pe alţii! Oare puţin 
sânge ai pe suflet? 

— N-o face pe sfântul! a răspuns aspru Beloborodov. De 
când eşti aşa de milos? 

— De bună seamă, a răspuns Hlopuşa, că şi eu sunt 
păcătos, şi mâna asta (şi după ce şi-a strâns pumnul osos, şi- 
a suflecat mâneca, arătând o mână păroasă), şi mâna asta e 
vinovată de-a fi vărsat sânge creştinesc. Însă ea a omorât 
duşmanul, nu oaspetele; la drumul mare şi-n păduri 
întunecoase, iar nu în casă, stând pe cuptor! Cu măciuca şi 
cu muchia toporului, nu cu bârfeli muiereşti! 

Bătrânul s-a întors, bodogănind: 

— Nări rupte! 

— Ce tot şopteşti acolo, ghiujule? a strigat Hlopuşa. Ţi-oi 
da eu nări rupte! Aşteaptă! Îţi va veni ea vremea! O da 
Dumnezeu şi-i mirosi şi tu cleştele! Vezi, deocamdată, să nu- 
ți smulg bărbuţa! 

— Domnilor ghenerali! a rostit Pugaciov solemn. Destul! 
Nu vă mai certaţi! Dacă toţi câinii din Orenburg s-ar 
bălăbăni sub câte o spânzurătoare, n-ar fi nici o pagubă! 
Dar dacă dulăii noştri se încaieră între dânşii, e rău. Hai, 
împăcaţi-vă! 

Hlopugşa şi Beloborodov nu spuneau nimic, numai se 
priveau încruntaţi. Am simţit nevoia de a schimba vorba, 


care s-ar fi putut sfârşi rău pentru mine; m-am întors către 
Pugaciov şi i-am spus cu prefăcută veselie: 

— Am uitat să-ţi mulţumesc pentru cal şi cojoc. Fără 
ajutorul tău, n-aş fi ajuns la oraş şi aş fi îngheţat în drum. 

Şiretlicul a prins. Pugaciov s-a înveselit. 

— După faptă şi răsplată! mi-a spus, făcându-mi cu ochiul. 
Spune-mi acum ce-ţi pasă de fata pe care o obijduieşte 
Şvabrin? Nu cumva te trage spre ea inima ta tânără? Hai? 

— E logodnica mea! i-am răspuns, simțind că s-a schimbat 
atmosfera şi nu mai era nevoie să ascund adevărul. 

— Logodnica ta? De ce nu mi-ai spus deodată? Te vom 
însura şi vom benchetui la nuntă! Şi întorcându-se spre 
Beloborodov: Ascultă, feldmareşale! Eu şi domnia-sa 
suntem prieteni vechi; hai să mâncăm ceva! Noaptea e bun 
sfetnic. Vom vedea mâine ce-om face cu dânsul. 

Aş fi fost foarte bucuros să refuz cinstea ce mi se făcea, 
dar n-aveam încotro. Două tinere fete de cazac, fiicele 
omului de casă, au pus o faţă de masă albă, au adus pâine, 
ciorbă de peşte, câteva ulcioare cu vin şi bere, şi iată-mă 
pentru a doua oară la masă cu Pugaciov şi cu 
înspăimântătorii lui prieteni. 

Orgia la care am fost martor fără voia mea a durat până 
noaptea târziu. În sfârşit, aburii alcoolului au început să-şi 
facă efectul. La o vreme, Pugaciov a adormit la masă, iar 
prietenii lui s-au sculat, făcându-mi semn să-l lăsăm singur. 
Am ieşit împreună cu dânşii. Hlopuşa a dat ordin santinelei 
să mă ducă la cancelarie, unde l-am găsit şi pe Savelici, şi 
unde am fost ţinuţi în arest. Bătrânul era aşa de mirat de 
tot ce se petrecea în jurul lui, încât nu m-a întrebat nimic. 
S-a culcat pe întuneric, a gemut şi a oftat mult timp. În 
sfârşit, a început să sforăie; eu însă mă zbăteam mai 
departe cu gândurile mele, care nu m-au lăsat să adorm 
nici o clipă. 

Dimineaţa, am fost chemat la Pugaciov. M-am dus. La 
poartă sta o chibitcă, la care erau înhămaţi trei cai 
tătărăşti. Lumea se adunase pe uliţe. L-am întâlnit pe 


Pugaciov în tindă, îmbrăcat ca pentru drum, cu şubă şi cu 
căciulă kirghiză. Era însoţit de comesenii din ajun, care 
acum aveau o înfăţişare servilă, în contrast cu cele 
petrecute aseară. Pugaciov m-a salutat vesel, poftindu-mă 
să iau loc în chibitcă. Ne-am aşezat amândoi. 

— La fortăreaţa Belogorskaia! a spus el către vizitiu, un 
tătar lat în spate, care mâna stând în picioare. 

Inima îmi bătea puternic. Caii au pornit. Clopoţelul suna, 
chibitca zbura... 

— Stai! Stai! s-a auzit deodată un glas care-mi era foarte 
cunoscut şi l-am văzut pe Savelici alergând spre noi. 

Pugaciov porunci să oprească. 

— Drăguţule, Piotr Andreici! strigă bătrânul. Nu mă părăsi 
la bătrâneţe, în mijlocul acestor pung... 

— A, ghiujul! spuse Pugaciov. lar a dat Domnul să ne 
vedem. Hai, suie pe capră! 

— Bogdaproste, măria-ta, bogdaproste, taică! spunea 
Savelici, în timp ce se aşeză. Să dea Dumnezeu să trăieşti o 
sută de ani, pentru că m-ai adăpostit pe mine, om bătrân, şi 
m-ai liniştit. Am să mă rog lui Dumnezeu pentru tine, în 
veci, iar despre cojocul din blană de iepure n-am să mai 
pomenesc niciodată! 

Cojocul acela din blană de iepure putea în cele din urmă 
să-l supere de-a binelea pe Pugaciov; dar, din fericire, 
impostorul sau n-a auzit, sau înadins n-a luat în seamă 
această vorbă nelalocul ei. 

Caii au pornit în trap; trecătorii se opreau şi se aplecau 
adânc. Pugaciov saluta dând din cap în toate părţile. Peste 
un minut am ieşit din slobozie, pornind repede pe drumul 
neted. 

E uşor de închipuit ce simţeam eu în momentele acelea. 
Peste câteva ceasuri aveam s-o revăd pe aceea pe care o 
credeam pierdută pentru mine. Îmi închipuiam clipa când 
ne vom întâlni... Mă gândeam şi la omul în mâinile căruia 
îmi era viaţa şi care, printr-o ciudată înlănţuire a 
întâmplărilor, era legat de mine în mod tainic. Mă gândeam 


la cruzimea nesăbuită, la apucăturile sângeroase ale 
aceluia care se arătase gata să-mi salveze iubita! 

Pugaciov nu ştia că e fata căpitanului Mironov. Şvabrin, 
înfuriat, putea da totul pe faţă; Pugaciov ar putea afla 
adevărul şi pe altă cale... Şi atunci ce se va întâmpla cu 
Maria Ivanovna? M-au cuprins fiorii şi mi s-a făcut părul 
măciucă... 

Pugaciov mi-a întrerupt deodată gândurile: 

— La ce te gândeşti, înălţimea-ta? 

— Cum să nu cad pe gânduri? i-am răspuns eu. Sunt ofiţer 
şi nobil; ieri, chiar, am luptat împotriva ta, iar azi merg 
alături de tine în chibitcă şi fericirea întregii mele vieţi e în 
mâinile tale... 

— Ei, şi? Ţi-i frică? 

I-am răspuns că fiind cruțat o dată de dânsul nu 
nădăjduiesc numai atâta, ci chiar că mă va ajuta... 

— Ai dreptate! Zău că ai dreptate! răspunse impostorul. Ai 
văzut că băieţii mei se uită la tine pieziş, iar bătrânul 
stăruia şi azi să mă încredinţeze că eşti spion şi că trebuie 
să fii torturat şi chiar spânzurat! Dar eu n-am fost de 
aceeaşi părere, continuă el, coborând glasul, să nu-l audă 
tătarul şi Savelici. Ţin minte paharul tău de rachiu şi cojocul 
cu blană de iepure. Vezi, nu sunt atât de sângeros, cum 
cred ai tăi despre mine! 

Mi-am amintit de cucerirea fortăreței Belogorskaia, însă 
am tăcut, negăsind că-i bine să-l contrazic. 

— Ce se vorbeşte despre mine la Orenburg? m-a întrebat, 
după o scurtă tăcere. 

— Se spune că-i greu să ţi se vină de hac. N-am ce zice, ai 
ajuns vestit... 

Faţa impostorului arăta o mare mulţumire de sine. 

— Da! a rostit el vesel. Lupt straşnic! Se ştie la voi, la 
Orenburg, despre lupta de la luzeeva? Acolo au fost 
omorâţi patruzeci de ghenerali. Au fost luate prizoniere 
patru oşti. Cum crezi: regele Prusiei s-ar putea pune cu 
mine? 


Lăudăroşenia banditului mi s-a părut caraghioasă. 

— Dar tu cum crezi? l-am întrebat eu. I-ai putea tu veni de 
hac lui Frederic? 

— Lui Feodor Feodorovici? De ce nu? Eu îi bat pe 
gheneralii voştri, şi doar ei l-au bătut pe Feodor. Până acum 
arma mi-a fost norocoasă. Lasă-mi vreme şi-i vedea cum am 
să pornesc asupra Moscovei. 

— Ai de gând să porneşti asupra Moscovei? 

Impostorul a căzut deodată pe gânduri şi mi-a răspuns cu 
jumătate de glas: 

— Dumnezeu ştie! Uliţa mi-i îngustă, nu mi-s mâinile 
slobode. Băieţii mei mereu fac pe deştepţii. Sunt nişte hoţi. 
Trebuie să fiu cu multă băgare de seamă, fiindcă, la cea 
dintâi înfrângere, ei şi-ar răscumpăra gâtul cu preţul 
capului meu! 

— Tocmai! i-am răspuns. N-ar fi mai bine să-i laşi din 
vreme şi să ceri împărătesei îndurare? 

Pugaciov a surâs amar. 

— Nu, e prea târziu să mă pocăiesc! Pentru mine nu mai 
este îndurare; voi urma cum am început. Cine ştie? Poate că 
izbutesc! Grişka Otrepiev n-a domnit oare la Moscova? 

— Dar ştii cum a sfârşit el? L-au zvârlit pe fereastră, l-au 
spintecat, l-au ars, iar cu cenuşa lui au încărcat tunul şi au 
tras! 

— Ascultă! a rostit Pugaciov cu însufleţire sălbatică. Am să- 
ţi spun o poveste pe care am auzit-o în copilărie de la o 
calmucă bătrână. Odată, un vultur a întrebat pe un corb: 
„Spune-mi, corbule, de ce trăieşti tu trei sute de ani, iar eu 
numai treizeci şi trei?” „De aceea, drăguţule, a răspuns 
corbul, pentru că tu te hrăneşti cu sânge viu, iar eu mă 
hrănesc cu hoituri!” S-a gândit vulturul: „Hai să cerc şi eu 
să mă hrănesc cu hoituri „. Bine. Şi a zburat vulturul 
împreună cu corbul. Au văzut un cal mort, s-au coborât şi s- 
au aşezat pe el. Corbul ciugulea şi-i lăuda bunătatea; iar 
vulturul a ciupit o dată, a ciupit de două ori, după care, 
bătând din aripi, i-a zis corbului: „Nu, frate corb! Decât să 


trăiesc trei sute de ani mâncând mortăciuni, mai bine să 
beau o dată sânge viu până m-oi sătura, iar pe urmă... ce-o 
da Dumnezeu!” Cum ţi se pare povestea asta calmucă? 

— Are tâlc! i-am răspuns. Dar după părerea mea a trăi 
prin omor şi jaf înseamnă a ciuguli din mortăciuni. 

Pugaciov m-a privit mirat şi nu mi-a răspuns nimic. Am 
tăcut amândoi, adânciţi fiecare în gândurile lui. Tătarul a 
început să cânte un cântec de jale. Savelici, picotind de 
somn, se legăna pe capră. Chibitca zbura pe drumul lin, 
neted, de iarnă. 

Pe malul abrupt al Iaikului am zărit un sătuc împrejmuit şi 
o clopotniţă; după un sfert de ceas intram în fortăreaţa 
Belogorskaia. 

CAPITOLUL XII. 

OREANA. 

Şi-apoi mărul nostru n-are, N-are nici vârf, nici lăstare, Şi 
domniţa, din păcate, N-are nici mamă, nici tată, N-are cine 
s-o-nzestreze, Cin' s-o binecuvânteze. 

Oraţie de nuntă. 

Chibitca s-a oprit în faţa casei comandantului, la pridvor. 
Recunoscând clopoţelul lui Pugaciov, norodul alerga buluc 
în urma noastră. 

Şvabrin l-a întâmpinat pe pretinsul împărat în pridvor. Era 
îmbrăcat căzăceşte şi-şi lăsase barbă. Trădătorul l-a ajutat 
pe Pugaciov să coboare din chibitca, arătându-şi bucuria şi 
zelul prin cuvinte care-i trădau josnicia. Văzându-mă, a 
rămas buimăcit, dar şi-a venit repede în fire şi mi-a spus, 
întinzându-mi mâna: 

— Şi tu eşti de-ai noştri? De mult trebuia să faci aşa. 

I-am întors spatele, nerăspunzându-i nimic. 

Mi s-a strâns inima când m-am văzut în odaia de mult 
cunoscută, unde pe perete se mai afla diploma răposatului 
comandant, ca un trist epitaf al timpului trecut. Pugaciov s- 
a aşezat pe divanul pe care moţăia de obicei Ivan Kuzmici, 
adormit de bodogăneala nevestei. Şvabrin i-a servit votcă. 


Pugaciov a băut un păhărel, după care a spus, arătându- 
mă: 

— Dă-i şi înălţimii-sale! 

Şvabrin a venit la mine cu tablaua, dar i-am întors spatele 
pentru a doua oară. Părea foarte tulburat. Fiind deştept, îşi 
dăduse îndată seama că Pugaciov nu-i mulţumit de dânsul. 

Tremura în faţa lui, iar pe mine mă privea cu neîncredere. 

Pugaciov s-a interesat de starea fortăreței, de ceea ce se 
mai aude despre armatele duşmane şi de multe altele, după 
care l-a întrebat pe neaşteptate: 

— Spune-mi, frăţioare, ce fată ţii tu aici, sub pază? Arată- 
Mi-O! 

Şvabrin s-a îngălbenit ca un mort. 

— Împărate, spuse el cu glas tremurător, împărate... nu e 
arestată... e bolnavă... Zace în odaia de sus. 

— Du-mă la ea! a spus impostorul ridicându-se. 

Orice împotrivire era peste putinţă. 

Şvabrin l-a condus spre odaia Măriei Ivanovna. Eu i-am 
urmat. 

— Împărate! a spus Şvabrin, oprindu-se pe scări. Aveţi 
puterea să cereţi de la mine orice vreţi, dar nu daţi voie 
unui străin să intre în dormitorul soţiei mele! 

Am tresărit. 

— Eşti căsătorit? am strigat, gata să-l sfâşii. 

— Tăcere! m-a întrerupt Pugaciov. Asta mă priveşte! Iar 
tu, a continuat el către Şvabrin, n-o face pe deşteptul şi lasă 
fasoanele; îţi este sau nu soţie, eu duc la dânsa pe cine 
vreau! Urmează-mă, înălţimea-ta! 

Şvabrin s-a oprit din nou la uşa odăii, spunând cu glas 
întretăiat: 

— Împărate, vă previn, e în delir, de trei zile aiurează fără 
întrerupere. 

— Deschide! i-a spus Pugaciov. 

Şvabrin a început să se caute prin buzunare, apoi a spus 
că n-a luat cheia cu dânsul. Pugaciov a izbit cu piciorul în 
uşă; lacătul a sărit; uşa s-a deschis; am intrat. 


M-am uitat şi am rămas înlemnit. Pe podea, într-o rochie 
ţărănească ruptă, şedea Maria Ivanovna, palidă, slabă, cu 
părul răvăşit. Dinaintea ei se afla o cană cu apă, acoperită 
cu o bucată de pâine. 

Cum m-a văzut a tresărit şi a scos un țipăt. Ce s-a petrecut 
atunci în sufletul meu, nu mai ţin minte... 

Pugaciov s-a uitat la Şvabrin şi i-a spus cu un surâs amar: 
— Bun spital ai... Apoi, apropiindu-se de Maria Ivanovna: 
Spune-mi, porumbiţo, de ce te chinuieşte aşa bărbatul tău? 

Ce-ai greşit faţă de dânsul? 

— Bărbatul meu! a răspuns ea. Nu mi-i bărbat şi niciodată 
n-am să-i fiu nevastă. Mai bine mor! Şi voi muri, dacă nu voi 
scăpa de dânsul. 

Pugaciov s-a uitat fioros la Şvabrin: 

— Cum de-ai îndrăznit să minţi? Ştii tu, netrebnicule, ce ţi 
se cuvine? 

Şvabrin a căzut în genunchi... şi-n clipa aceea disprețul 
mi-a înăbuşit orice sentiment de ură sau de mânie. Mă 
uitam cu scârbă la nobilul care se târa la picioarele unui 
cazac fugar! 

Pugaciov s-a muiat. 

— 'Te iert de data asta, i-a spus el, dar să ştii că la cea 
dintâi greşeală ţi se va socoti şi vina asta! Apoi, întorcându- 
se spre Maria Ivanovna, i-a spus blând: Poţi să ieşi, 
frumoasă fată! Îţi dăruiesc libertatea. Eu sunt împăratul! 

Maria Ivanovna i-a aruncat o privire fugară, pricepând că 
are în faţă pe ucigaşul părinţilor ei. Şi-a acoperit obrazul cu 
mâinile şi a căzut fără cunoştinţă. M-am repezit la ea, dar în 
clipa aceea a intrat foarte curajoasă în odaie Palaşa, vechea 
mea cunoştinţă, pentru a da stăpânei ei ajutor. 

Pugaciov a ieşit şi am coborât tustrei în salon. 

— Ei, ce-i, înălţimea-ta? a râs el. Ţi-am scăpat frumoasa! 
Nu crezi că ar fi bine să trimitem după popă, să vie să-şi 
cunune nepoata? Aş putea să-i fiu naş, Şvabrin vătăjel, să 
bem, să petrecem şi... basta! 


De ce m-am temut, n-am scăpat. Auzindu-i propunerea, 
Şvabrin îşi ieşi din fire. 

— Împărate, a strigat el înnebunit, sunt vinovat, v-am 
minţit, însă şi Griniov vă minte! Fata asta nu-i nepoata 
preotului de aici; ea e fata lui Ivan Mironov, care a fost 
spânzurat la cucerirea fortăreței! 

Pugaciov şi-a aţintit asupră-mi ochii arzători. 

— Ce mai e şi asta? m-a întrebat, nedumerit. 

— Şvabrin ţi-a spus adevărul, i-am răspuns eu, cu 
hotărâre. 

— Asta nu mi-ai spus-o, a remarcat Pugaciov şi s-a 
întunecat la faţă. 

— Judecă şi tu singur, i-am răspuns eu, s-ar fi putut spune 
faţă de oamenii tăi că fata lui Mironov e în viaţă? Ar fi 
sfâşiat-o, n-ar mai fi salvat-o nimeni! 

— Şi asta-i drept! a răspuns Pugaciov râzând. Beţivanii 
mei n-ar fi cruţat-o pe biata fată. Bine a făcut cumătra 
preoteasă că i-a păcălit! 

— Ascultă, am urmat eu, văzându-i bunăvoința. Nu ştiu 
cum să te numesc şi nici nu vreau să ştiu... Dar Dumnezeu 
vede că aş fi bucuros să plătesc cu viaţa ceea ce ai făcut 
pentru mine. Numai nu-mi cere ceea ce-i împotriva onoarei 
mele şi conştiinţei creştineşti; eşti binefăcătorul meu; 
sfârşeşte cum ai început; lasă-mă să mă duc cu sărmana 
orfană încotro m-o îndrepta Dumnezeu. Iar noi ne vom ruga 
mereu pentru sufletul tău păcătos, oriunde vei fi şi orice ţi 
s-ar întâmpla... 

Cu toată asprimea lui, se pare că Pugaciov fusese mişcat. 

— Fie cum spui. Dacă-i vorba de pedeapsă, apoi e 
pedeapsă; de-i bunăvoință, e bunăvoință. Acesta mi-i 
obiceiul. Ia-ţi frumoasa, du-o unde vrei şi să vă dea 
Dumnezeu dragoste şi bună înţelegere. 

După aceea s-a întors către Şvabrin, poruncindu-i să-mi 
dea autorizaţie să pot trece pe la toate posturile, prin toate 
fortărețele de sub stăpânirea lui. Şvabrin, distrus, 
încremenise. 


Pugaciov s-a dus să inspecteze fortăreaţa, însoţit de 
Şvabrin, iar eu, sub pretext că mă pregătesc de drum, am 
rămas. Am alergat spre odaia Mariei Ivanovna. Uşa era 
încuiată. Am bătut. 

— Cine-i? a întrebat Palaşa. 

Am spus cine sunt. Glăsciorul plăcut al Mariei Ivanovna s-a 
auzit prin uşă: 

— Aşteaptă, Piotr Andreici, că mă schimb. Du-te la Akulina 
Pamfilovna, că vin şi eu îndată. 

Am ascultat-o şi am plecat spre casa părintelui Gherasim. 
Şi el şi preoteasa au alergat să mă întâmpine. Savelici îi şi 
anunţase. 

— Bună ziua, Piotr Andreici! mi-a spus preoteasa. A dat 
Dumnezeu să ne vedem iar. Ce mai faceţi? Noi ne aminteam 
de dumneata în fiecare zi. lar Maria Ivanovna, porumbiţa 
mea, a suferit mult fără dumneata! Spune-mi, maică, cum 
se face că ai putut să te împaci cu Pugaciov? Cum de nu te-a 
curăţat? Bine! Fie, să-i mulţumim nelegiuitului şi pentru 
asta. 

— Destul, bătrâno! a întrerupt-o părintele Gherasim. Nu 
mai pălăvrăgi tot ce ştii. Pentru cei ce grăiesc mult nu se 
află izbăvire. Piotr Andreici, te rog, pofteşte! Nu ne-am 
văzut de mult, de mult. 

Preoteasa m-a cinstit cu ce-a dat Dumnezeu, vorbind fără 
întrerupere. Îmi povestea cum i-a silit Şvabrin s-o dea pe 
Maria Ivanovna şi cum ea plângea şi nu voia să se despartă 
de dânşii; cum Maria Ivanovna ţinea legătura cu ei prin 
Palaşa (fată isteaţă, care l-a făcut şi pe uriadnic să joace aşa 
cum vrea ea); cum ea a sfătuit-o pe Maria Ivanovna să scrie 
scrisoarea, şi câte altele. La rându-mi am povestit pe scurt 
toată istoria mea. Părintele şi preoteasa şi-au făcut cruce, 
aflând că Pugaciov ştie despre minciuna lor. 

— Cu noi e puterea crucii! spunea Akulina Pamfilovna. 
Alungă, Doamne, norii ce s-au adunat asupra noastră! Ei, 
dar bună poamă-i Alexei Ivanâci! N-avem ce spune! 


În clipa aceea uşa s-a deschis şi a intrat Maria Ivanovna cu 
un zâmbet pe faţa ei palidă. Îşi părăsise rochia ţărănească 
şi se îmbrăcase ca mai-nainte, simplu şi drăguţ. I-am apucat 
mâna şi mult timp n-am putut rosti nici un cuvânt. lăceam 
amândoi, cu inimile pline. Gazdele au înţeles şi ne-au lăsat. 

Am rămas singuri. Am uitat de toate nenorocirile, şi 
vorbeam - şi nu ne mai săturam vorbind. Maria Ivanovna 
mi-a povestit tot ce s-a întâmplat cu dânsa de la cucerirea 
fortăreței; mi-a descris toată grozăvia situaţiei ei, toate 
încercările la care a supus-o mârşavul Şvabrin. Ne-am 
amintit şi de vremurile fericite dinainte... şi am plâns 
amândoi... 

În sfârşit, am început să-i spun ce am de gând. Nu mai 
putea rămâne în fortăreaţa supusă lui Pugaciov şi 
comandată de Şvabrin. Nu mă puteam gândi nici la 
Orenburg, din cauza nenorocirilor asediului. Ea n-avea pe 
nimeni, nici o rudă. 

I-am propus să meargă la ţară, la părinţii mei. La început a 
şovăit; o înspăimânta lipsa de bunăvoință a tatei. Am liniştit- 
o. Ştiam că tata va considera ca o fericire şi totodată ca o 
datorie a lui de a primi pe fiica unui ostaş merituos, care şi- 
a dat viaţa pentru patrie. 

— Dragă Maria Ivanovna! i-am spus, în sfârşit. Te socotesc 
soţia mea. Împrejurări stranii ne-au unit pentru totdeauna 
şi nimic nu ne mai poate despărți. 

Maria Ivanovna m-a ascultat simplu, fără sfială prefăcută, 
fără vorbe mofturoase. Simţea că soarta îi este legată de a 
mea. Totuşi a spus iar că nu-mi va fi soţie fără 
consimţământul părinţilor mei. N-am contrazis-o. Ne-am 
sărutat cu înflăcărare, din tot sufletul, şi în felul acesta totul 
între noi a fost hotărât. 

Peste un ceas, uriadnicul mi-a adus permisul cu 
mâzgălelile stângace ale lui Pugaciov drept semnătură şi 
mi-a spus că acesta mă cheamă la dânsul. L-am găsit gata 
să plece la drum. 


Nu pot spune ce-am simţit, despărţindu-mă de omul acela 
fioros, crud, nelegiuit pentru toată lumea, în afară de mine! 
De ce n-aş spune drept? În clipa aceea, simţeam pentru el o 
vie simpatie. Aveam o arzătoare dorinţă de a-l smulge 
dintre răufăcătorii pe care-i conducea, de a-i salva capul, 
cât mai era încă vreme. Şvabrin şi norodul care se- 
ngrămădise în jurul nostru m-au împiedicat de a-i spune 
ceea ce îmi umplea inima. Ne-am despărţit prieteneşte. 
Pugaciov, zărind-o în mulţime pe Akulina Pamfilovna, a 
ameninţat-o cu degetul şi i-a făcut din ochi cu înţeles. 

După aceea s-a aşezat în chibitcă, a poruncit să fie dus la 
Berda, iar după ce caii au pornit a mai scos o dată capul 
afară şi a strigat spre mine: 

— Cu bine, înălţimea-ta! Poate ne mai întâlnim vreodată! 

Într-adevăr, ne-am mai văzut, dar în ce împrejurări! 

Pugaciov s-a depărtat. Multă vreme am privit stepa albă şi 
troica lui în zbor. Norodul s-a împrăştiat. Şvabrin s-a făcut 
nevăzut. M-am întors la casa preotului. Totul era pregătit de 
plecare; nu voiam să întârzii mai mult. Toată averea ne era 
încărcată în vechea căruţă a comandantului. Surugiii au 
înhămat caii îndată, şi Maria Ivanovna s-a dus să-şi ia rămas 
bun de la mormântul părinţilor, aflat în spatele bisericii. 
Voiam s-o însoțesc, însă ea m-a rugat s-o las singură. Peste 
câteva clipe s-a întors tăcută, plângând încetişor. Căruţa a 
tras la scară. Părintele Gherasim şi soţia lui au ieşit în 
pridvor; noi ne-am aşezat toţi trei: Maria Ivanovna, Palaşa şi 
cu mine, iar Savelici s-a urcat pe capră... 

— Mergi cu bine, Maria Ivanovna, porumbiţa mea! Cu 
bine, dragă Piotr Andreici! ne-a spus buna preoteasă. Drum 
bun şi Dumnezeu să vă dea noroc la amândoi! 

Plecând, l-am văzut pe Şvabrin la fereastra casei 
comandantului. Faţa lui era întunecată de ură. Nu voiam să- 
mi arăt bucuria faţă de un duşman învins şi am întors capul 
în altă parte. 

În sfârşit, am ieşit pe poartă, părăsind pentru totdeauna 
fortăreaţa Belogorskaia. 


CAPITOLUL. 

ARESTAREA. 

— Am ordin, iată, frăţioare, Să te duc la închisoare. 

— Merg. Dar nădejde trag să fiu lăsat, Ca să vă spun cum 
s-a-ntâmplat. 

Kneajnin. 

Ajuns din nou în chip atât de neaşteptat alături de fata 
dragă, de soarta căreia eram încă în dimineaţa aceea atât 
de îngrijorat, nu-mi credeam ochilor şi totul mi se părea un 
vis deşert. 

Maria Ivanovna se uita îngândurată, când la mine, când la 
drum, şi părea că încă nu şi-a venit în fire. 'Tăceam. Inimile 
ne erau prea obosite. Peste două ceasuri ne-am trezit pe 
nesimţite în fortăreaţa cea mai apropiată, aflată tot în 
stăpânirea lui Pugaciov. Acolo am schimbat caii. După graba 
cu care înhămau şi după graba cu care mă servea un cazac 
bărbos, pus comandant de Pugaciov, am înţeles că, datorită 
limbuţiei surugiului meu, am fost luat drept un curtean de- 
al uzurpatorului. Am plecat mai departe. Curând a început 
să se întunece. Ne apropiam de un orăşel unde, după 
spusele comandantului bărbos, se afla un detaşament 
puternic, ce venea să se unească cu impostorul. Santinelele 
ne-au oprit. La întrebarea cine suntem, surugiul a răspuns 
cu glas tare: 

— Cumătrul împăratului şi nevastă-sa... 

Deodată ne-au înconjurat o mulţime de husari, înjurând 
grozav. 

— leşi, cumătrul diavolului! mi-a poruncit un vagmistru 
mustăcios. O să-ţi dăm o săpuneală bună şi ţie şi nevestei 
tale! 

Am coborât din chibitcă şi am cerut să fiu dus la 
comandantul lor. Văzând că sunt ofiţer, au contenit cu 
înjurăturile. Vagmistrul m-a dus la un maior. Savelici se 
ţinea scai de mine şi tot mormăia încet: 

— Iată-ne şi cumătrul împăratului! Din lac în puț! 
Dumnezeule atotputernic! Cum se vor sfârşi toate astea? 


Chibitca ne urma la pas. 

Peste vreo cinci minute am ajuns la o căsuţă puternic 
luminată. După ce m-a lăsat în paza santinelelor, vagmistrul 
s-a dus să raporteze. S-a întors îndată, anunţându-mă că 
domnul comandant nu are timp să mă primească; are ordin 
să fiu dus la închisoare, iar pe nevestică s-o ducă la dânsul. 

— Ce-nseamnă asta? am strigat scos din fire. Ce, a 
înnebunit? 

— Nu pot să ştiu, înălţimea-voastră, a răspuns vagmistrul. 
Excelenţa-sa a ordonat ca înălţimea-voastră să fie dus la 
închisoare, iar pe înălţimea-ei am ordin s-o duc la excelenţa- 
sa. 

Am alergat spre pridvor; santinelele nici nu s-au gândit să 
mă oprească şi am intrat de-a dreptul într-o încăpere, unde 
vreo şase ofiţeri de husari jucau banc. Maiorul ţinea jocul. 
Mare mi-a fost mirarea când, privindu-l mai bine, l-am 
recunoscut pe Ivan Ivanovici Zurin, cel care pe vremuri îmi 
uşurase punga la biliard, în hanul din Simbirsk! 

— Se poate? am strigat eu. Ivan Ivanâci! Tu eşti? 

— Ah-ah-ah! Piotr Andreici! Cu ce ocazie? De unde vii? 
Sănătate, măi frate! Nu vrei să joci o carte? 

— Mulţumesc! Mai bine dă ordin să mi se dea o cameră. 

— Ce cameră? Rămâi la mine! 

— Nu pot. Nu sunt singur. 

— Adă-ţi şi tovarăşul. 

— Nu sunt cu un tovarăş. Sunt... cu o doamnă. 

— Cu o doamnă? De unde ai agăţat-o? Ehe, frate! (Zicând 
acestea, Zurin a şuierat aşa de semnificativ, încât toţi au 
izbucnit în râs, iar eu m-am fâstăcit de tot.) Ei! a continuat 
Zurin. Fie! [i se va da o cameră. Dar păcat... Am fi petrecut 
ca altădată... Hei, băiete! Dar de ce n-o aduci pe cumătra 
lui Pugaciov? Se încăpăţânează? Să nu-i fie teamă. Spuneţi-i 
că boierul e om bun şi n-are s-o necăjească. Dă-i brânci să 
vină. 

— Ce-nseamnă asta? Care cumătră a lui Pugaciov? E fiica 
decedatului căpitan Mironov, pe care am scos-o eu din 


captivitate şi o duc în satul tatălui meu. 

— Cum, despre tine mi se raportase adineaurea? Nu 
pricep nimic! Cum vine asta? 

— Îţi voi povesti totul mai târziu. Acum, te rog, linişteşte 
biata fată, pe care husarii tăi au speriat-o. 

Zurin a dat repede ordinul. A ieşit el însuşi în stradă să 
ceară scuze Mariei Ivanovna pentru neînţelegerea ivită, 
dând apoi ordin vagmistrului să-i dea una din cele mai bune 
camere din oraş. Eu am rămas să dorm la dânsul. Am cinat 
şi după ce-am rămas singuri i-am povestit toate întâmplările 
mele. Zurin mă asculta cu mare atenţie. După ce-am sfârşit, 
a clătinat din cap: 

— Toate-s bune, frate, numai una nu-i bună: cine dracu te 
pune să te-nsori? Sunt ofiţer cinstit şi nu vreau să te mint, 
dar crede-mă, te rog, că însurătoarea e o nebunie. La ce 
bun să te chinuieşti cu o nevastă şi să dădăceşti plozi? Dă-o 
naibii! Ascultă-mă. Mai bine las-o pe fata căpitanului. 
Drumul la Simbirsk l-am curăţat eu şi-i fără pericol. Trimite- 
o chiar mâine la părinţii tăi, singură, iar tu rămâi în 
detaşamentul meu. N-ai pentru ce te întoarce la Orenburg. 
Ai să cazi din nou în mâinile răsculaților şi nu cred c-ai mai 
scăpa şi de data asta. Astfel, nebunia dragostei va trece de 
la sine şi totul se va aranja. 

Deşi nu eram cu totul de părerea lui, simţeam că datoria 
mea de onoare era să rămân în armata împărătesei. Am 
hotărât să urmez sfatul lui Zurin, adică s-o trimit pe Maria 
Ivanovna la ţară, iar eu să rămân în detaşamentul lui. 

Savelici a venit să-mi dea ajutor la dezbrăcat... L-am 
anunţat să fie gata de plecare la drum, în ziua următoare, 
cu Maria Ivanovna. El s-a încăpățânat: 

— Ce-i cu dumneata, boierule? Cum am să te părăsesc? 
Cine să aibă grijă de dumneata? Ce vor spune părinţii 
dumitale? 

Cunoscându-i îndărătnicia, mi-am pus în gând să-l conving 
prin blândeţe şi sinceritate. 


— Arhip Savelici! Tu, prietenul meu, nu vrei să-mi faci un 
bine? Aici n-am nevoie de servitor. Nu voi avea linişte dacă 
Maria Ivanovna va pleca fără tine la drum. Servind-o pe 
dânsa, mă serveşti pe mine, pentru că sunt hotărât să mă 
căsătoresc cu ea îndată ce împrejurările îmi vor îngădui. 

Savelici şi-a plesnit palmele într-o mirare de nedescris. 

— Să vă căsătoriţi? lan uită-te, copilul vrea să se-nsoare! 
Ce va spune tata? Ce va gândi mama? 

— Vor consimţi, cu siguranţă că vor consimţi, când vor 
cunoaşte-o pe Maria Ivanovna! Mă încred în tine. Tata şi 
mama au încredere în tine. Vei stărui pentru noi, nu-i aşa? 

Bătrânul răspunse mişcat: 

— O, tăicuţă, Piotr Andreici! Cu toate că te-a apucat prea 
devreme gândul însurătoarei, totuşi Maria Ivanovna e o 
domnişoară aşa de bună, că-i păcat să pierzi prilejul. Fie 
cum spui. O voi conduce pe mititica şi, ca un rob, voi aduce 
la cunoştinţa părinţilor tăi că unei astfel de mirese nu-i 
trebuie zestre. 

I-am mulţumit şi m-am culcat în aceeaşi odaie cu Zurin. 
Am vorbit întruna, înfierbântat şi emoţionat. La început, 
Zurin îmi răspundea cu plăcere, însă puţin câte puţin 
cuvintele i se răreau şi deveneau mai puţin legate şi în 
sfârşit mi-a răspuns doar prin sforăieli. Am tăcut şi eu şi 
curând i-am urmat exemplul. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, m-am dus la Maria Ivanovna. 
I-am spus planurile. A recunoscut că sunt înțelepte şi a fost 
de acord cu mine. Detaşamentul lui Zurin trebuia să 
părăsească oraşul chiar în ziua aceea. 

Nu era timp de pierdut. Mi-am luat rămas bun de la fată, 
încredinţând-o lui Savelici, căruia i-am dat o scrisoare către 
părinţii mei. Maria Ivanovna a izbucnit în lacrimi. 

— Adio, Piotr Andreici! mi-a spus ea încet. Ne vom revedea 
oare? Numai Dumnezeu-ştie! Dar niciodată nu te voi uita. Şi 
numai tu ai să trăieşti în inima mea până la mormânt! 

Nu i-am putut răspunde nimic. Ne înconjurau oamenii. Nu 
voiam să-mi arăt faţă de dânşii sentimentele ce mă 


răscoleau. Ea a plecat în cele din urmă. M-am întors la 
Zurin, tăcut şi trist. El încerca să mă înveselească. Eu voiam 
să uit; de aceea am petrecut o zi furtunoasă, iar seara am 
pornit. 

Era pe la sfârşitul lui februarie. Iarna, care îngreuiase 
operaţiile, era pe sfârşite, şi generalii tăceau pregătiri 
pentru o acţiune de ansamblu. Pugaciov se afla tot în 
apropierea Orenburgului. Între timp, armatele s-au strâns 
tot mai tare în juru-i, apropiindu-se din toate părţile de 
cuibul nelegiuiţilor. Văzând trupele noastre, satele în 
răscoală se supuneau unul câte unul. 

Hoardele de bandiți fugeau de noi, şi din toate se 
prevedea un sfârşit bun şi apropiat. 

Curând, prinţul Goliţân l-a zdrobit pe Pugaciov lângă 
fortăreaţa Tatişcevo; împrăştiind hoardele, eliberând 
Orenburgul, părea să fi dat răsculaților lovitura ultimă şi 
hotărâtoare. 

Zurin a fost trimis împotriva unei bande de başkiri 
răsculați, care s-au risipit înainte de a da ochii cu noi. 
Primăvara ne-a apucat într-un sătuleţ de tătari. O dată cu 
revărsarea râurilor, drumurile au devenit impracticabile. 
Din lipsă de ocupaţie, ne mângâiam cu gândul că în curând 
se va sfârşi războiul acela mărunt şi plictisitor cu nişte 
tâlhari şi nişte sălbatici. 

Dar Pugaciov n-a fost prins. A reapărut la minele din 
Siberia, adunând bande noi şi reîncepându-şi isprăvile. S-au 
răspândit din nou zvonuri despre izbânzile lui. Am aflat 
despre distrugerea unor fortărețe din Siberia. În curând 
vestea că a căzut Kazanul şi că uzurpatorul se îndreaptă 
spre Moscova a prins a-i nelinişti pe comandanții oştirilor, 
care dormeau fără grijă, contând pe neputinţa acestui 
răsculat vrednic de dispreţ. Zurin a primit ordin să treacă 
Volga. 

Nu voi descrie campania noastră şi sfârşitul războiului. Voi 
spune pe scurt că mizeria ajunsese la culme. Treceam prin 
localităţile devastate de răsculați şi eram siliţi să le luăm 


bieţilor locuitori ceea ce izbutiseră să mai salveze. Nicăieri 
nu mai era ordine. Mogşierii stăteau ascunşi prin păduri. 
Bandele de hoţi prădau peste tot locul. Comandanții 
diferitelor unităţi pedepseau şi iertau cu de la sine putere; 
situaţia întinsei regiuni unde stăpânea pârjolul era 
îngrozitoare... Să te ferească Dumnezeu de o astfel de 
răzmeriţă rusească, fără noimă şi fără cruţare! 

Pugaciov fugea, urmărit de Ivan Ivanovici Mihelson. 
Curând am aflat de înfrângerea lui totală. În sfârşit, lui 
Zurin i-a sosit vestea că uzurpatorul a fost prins şi totodată 
a primit ordin să se oprească. Războiul se isprăvise. În fine, 
puteam să mă duc la părinţi acasă. 

Gândul că în curând îi voi îmbrăţişa şi că o voi revedea pe 
Maria Ivanovna, de la care n-aveam nici o veste, mă umplea 
de încântare. Săream ca un copil. Zurin spunea, râzând şi 
strângând din umeri: 

— Nu! N-ai cum să scapi! Te însori şi te prăpădeşti de 
pomană. 

În acelaşi timp un sentiment ciudat îmi otrăvea bucuria. 
Gândul la pedeapsa care-l aştepta pe răufăcătorul stropit 
cu sângele atâtor victime nevinovate mă neliniştea fără să 
vreau. „Emeliane, Emeliane! gândeam eu cu amărăciune. 
De ce n-ai nimerit în vreo baionetă, sau să fi căzut sub 
gloanţe? Mult mai bine ar fi fost.” Ce vreţi? Gândindu-mă la 
dânsul, nu puteam să nu-mi aduc aminte de cruţarea pe 
care mi-o dăruise într-unui din cele mai groaznice momente 
ale vieţii şi de scăparea logodnicei mele din mâinile 
ticălosului Şvabrin. 

Zurin mi-a dat un concediu. Peste câteva zile trebuia să mă 
aflu în mijlocul familiei, s-o revăd pe Maria Ivanovna... Şi, 
deodată, o furtună neaşteptată s-a abătut asupră-mi... 

În ziua hotărâtă pentru plecare, chiar în clipa când să 
pornesc la drum, Zurin a intrat în odaia mea cu o hârtie în 
mână şi cu o faţă grozav de îngrijorată. Am simţit un junghi 
prin inimă. M-am înspăimântat fără să ştiu de ce. După cea 
trimis ordonanța afară, mi-a spus că vrea să-mi vorbească. 


— Ce-i? l-am întrebat neliniştit. 

— O mică neplăcere! a răspuns Zurin, dându-mi hârtia. 
Citeşte ce am primit chiar acum. 

Am început să citesc; era un ordin secret către toţi 
comandanții să fiu arestat oriunde m-aş găsi şi să fiu trimis 
imediat sub escortă la Kazan, la comisia de anchetă, care 
cerceta răscoala lui Pugaciov. Aproape că am scăpat hârtia 
din mână. 

— N-am ce face, a spus Zurin. Datoria mea este să mă 
supun ordinului. Probabil că veştile despre călătoriile tale 
prieteneşti cu Pugaciov au ajuns într-un fel până la guvern. 
Sper că afacerea nu va avea urmări şi că te vei justifica în 
faţa comisiei. Du-te şi nu-ţi pierde curajul. 

Conştiinţa îmi era curată; nu mă temeam de judecată. Dar 
gândul că amânam clipa atât de plăcută a revederii, poate 
chiar - cu câteva luni, mă îngrozea. Căruţa era gata. Zurin 
s-a despărţit de mine prietenos. M-am aşezat în căruţă. 
Alături de mine s-au aşezat doi husari cu săbiile scoase, şi 
astfel am plecat pe drumul cel mare. 

CAPITOLUL XIV. 

JUDECATA. 

Gura lumii, Valul mării. 

Zicătoare. 

Aveam credinţa că eram învinuit de plecare fără voie din 
Orenburg. Îmi era uşor să mă dezvinovăţesc, căci ieşirea 
călare din fortăreață, pentru a-l hărţui pe inamic, nu numai 
că nu era oprită, dar era chiar încurajată. Puteam fi 
învinovăţit de prea mare zel şi nesăbuinţă. - dar nu de 
nesupunere. Însă raporturile prieteneşti cu Pugaciov 
puteau fi dovedite de o mulţime de martori şi trebuiau să 
pară cel puţin suspecte. Tot drumul m-am gândit la 
interogatoriul care mă aştepta şi la ce voi răspunde; m-am 
hotărât să spun tot adevărul în faţa judecății, presupunând 
că acest mod de a te apăra este cel mai simplu şi cel mai 
sigur. 


Am ajuns la Kazan, care era ars şi pustiit. Pe străzi, în loc 
de case, se vedeau movile de tăciuni şi pereţi afumaţi, fără 
acoperişuri şi fără ferestre. Erau urmele lăsate de 
Pugaciov! Am fost dus în fortăreaţa rămasă întreagă, în 
mijlocul oraşului ars. Husarii m-au dat pe seama ofițerului 
de serviciu. Acesta a dat ordin să vină fierarul. După ce mi- 
au pus lanţuri la picioare şi mi le-au nituit, m-au dus la 
închisoare, lăsându-mă singur într-o încăpere mică şi 
întunecoasă, cu pereţii goi, cu o ferestruică cu gratii de fier. 

Începutul acesta nu prevedea nimic bun. Totuşi nu-mi 
pierdeam nici curajul, nici nădejdea. Am recurs la mijlocul 
de liniştire al tuturor oropsiţilor şi, pentru întâia oară, am 
simţit dulceaţa rugăciunii pornită dintr-o inimă curată, dar 
sfâşiată. După aceea am adormit liniştit, nemaigândindu-mă 
la ce mi se va întâmpla. 

A doua zi m-a trezit paznicul, anunţându-mă că sunt 
chemat la comisie. Doi soldaţi m-au însoţit prin curte, până 
la comandament; ei au rămas în antreu, iar mie mi-au dat 
drumul înăuntru. Am intrat într-o sală destul de largă, 
unde, la o masă plină cu hârtii, şedeau doi oameni: un 
general mai în vârstă, cu faţa aspră şi rece, şi un tânăr 
căpitan din gardă, cam de vreo douăzeci şi opt de ani, cu 
înfăţişare foarte plăcută, ager şi degajat. Lângă fereastră, 
la o masă separată, sta secretarul cu pana după ureche, 
plecat asupra hârtiei, pentru a-mi scrie declaraţiile. A 
început interogatoriul. M-au întrebat de nume şi obârşie. 
Generalul s-a interesat dacă sunt fiul lui Andrei Petrovici 
Griniov şi, la răspunsul meu, rosti aspru: 

— Păcat că un om atât de respectabil are un fiu atât de 
netrebnic! 

Am răspuns liniştit că, oricare ar fi acuzaţiile care mă 
apăsau, sper să le risipesc, spunând adevărul, cu inima 
curată. Siguranţa mea nu i-a plăcut. 

— Eşti şiret, frate! mi-a răspuns generalul, încruntându-se. 
Am mai văzut noi mulţi ca tine. 


Atunci tânărul m-a întrebat cu ce ocazie şi când am intrat 
în serviciul lui Pugaciov şi ce misiune îmi încredinţase. 

I-am răspuns indignat că eu, ca un ofiţer şi ca nobil, n-am 
putut primi de la Pugaciov nici un serviciu şi nici o misiune. 

— Atunci, a reînceput căpitanul, cum se face că acest ofiţer 
şi nobil este singurul cruțat de uzurpator, în timp ce toţi 
camarazii lui sunt omorâţi? Cum se lămureşte că acelaşi 
nobil şi ofiţer petrece prieteneşte cu răsculații, primeşte de 
la şeful lor daruri, ca: o şubă, un cal şi o jumătate de rublă? 
Cum s-a iscat prietenia asta ciudată şi pe ce s-a bazat ea, 
dacă nu pe o trădare sau cel puţin pe-o laşitate josnică şi 
criminală? 

M-am simţit adânc jignit de cuvintele ofițerului din gardă 
şi am început să mă dezvinovăţesc cu multă înflăcărare. 
Povesteam cum a început cunoştinţa mea cu Pugaciov, în 
stepă, pe viscol, cum m-a recunoscut şi m-a cruțat la 
cucerirea fortăreței Belogorskaia. Am spus că nu mi-a fost 
ruşine să primesc şuba şi calul, dar că fortăreaţa 
Belogorskaia am apărat-o din toate puterile împotriva 
nelegiuitului. În sfârşit, m-am referit la generalul meu, care 
putea mărturisi zelul de care am făcut dovadă în timpul 
groaznicului asediu al Orenburgului. 

Bătrânul a luat de pe masă o scrisoare deschisă şi a 
început s-o citească cu glas tare: „La întrebarea excelenţei- 
voastre în privinţa sublocotenentului Griniov, care ar fi 
amestecat în ultima răzmeriţă şi care ar fi intrat în legătură 
cu nelegiuitul - contrar îndatoririlor de serviciu şi 
jurământului - am onoarea a raporta următoarele: 
sublocotenentul Griniov a fost în serviciu militar la 
Orenburg de la începutul lui octombrie 1773, până la 24 
februarie din acest an, dată la care a părăsit oraşul şi nu se 
mai găseşte sub comanda mea. Am aflat de la fugari că ar fi 
fost în slobozia lui Pugaciov şi c-ar fi mers cu Pugaciov la 
fortăreaţa Belogorskaia, unde fusese mai înainte în serviciu; 
în ce priveşte conduita lui, pot...” 

Aici a întrerupt lectura, spunându-mi aspru: 


— Ce vei spune acum, în apărarea ta? 

Voiam să continui cum începusem şi să lămuresc legătura 
mea cu Maria Ivanovna, cu aceeaşi sinceritate cu care 
vorbisem de toate celelalte. Dar am simţit deodată un 
dezgust de neînvins. Mi-am dat seama că dacă-i voi pomeni 
numele, o vor chema şi pe ea la cercetare; şi la gândul că 
numele ei va fi amestecat cu clevetirile josnice ale 
răufăcătorilor şi că ea însăşi va fi chemată la confruntare cu 
ei, la gândul acesta îngrozitor am şovăit şi m-am încurcat. 

Judecătorii, care începuseră a mă asculta, pare-se, cu 
oarecare bunăvoință, văzându-mi tulburarea, au devenit iar 
bănuitori. Ofiţerul de gardă ceru să fiu confruntat cu 
denunţătorul principal. Judecătorul dădu ordin să fie 
chemat răufăcătorul de ieri. 

M-am întors repede spre uşă, aşteptând să-mi văd 
acuzatorul. După câteva momente am auzit zăngănind nişte 
lanţuri; s-a deschis uşa şi a intrat Şvabrin. M-a uimit 
schimbarea lui. Era îngrozitor de slab şi de palid. Părul care 
nu demult îi era negru ca smoala albise cu totul. Barba 
lungă îi era încâlcită. Şi-a repetat învinuirile, cu un glas 
stins, dar îndrăzneţ. După spusele lui, eu fusesem trimis de 
către Pugaciov la Orenburg, pentru spionaj; în fiecare zi, 
când ieşeam la luptă, dădeam informaţii în scris de cele ce 
se petreceau în oraş. Până la urmă am trecut pe faţă de 
partea lui Pugaciov, plimbându-mă cu el de la o fortăreață la 
alta şi căutând, cu orice preţ, să-mi nimicesc tovarăşii 
trădători, pentru a le lua locul şi a mă folosi de distincţiile 
acordate de uzurpator. L-am ascultat tăcut şi m-a mulţumit 
un singur lucru: ticălosul Şvabrin n-a pomenit deloc numele 
Măriei Ivanovna, fie că amorul lui propriu ar fi suferit la 
gândul aceleia care l-a respins cu dispreţ, fie că în inima lui 
pâlpâia o scânteie a aceluiaşi sentiment care mă făcuse şi 
pe mine să tac; oricum, numele fetei comandantului 
fortăreței Belogorskaia n-a fost rostit în faţa comisiei. Eu m- 
am întărit şi mai mult în hotărârea mea; când judecătorul 
m-a întrebat cu ce aş putea răsturna afirmaţiile lui Şvabrin, 


am răspuns că rămân la primele declaraţii şi nu mai pot 
spune nimic altceva pentru a mă dezvinovâăţi. 

Generalul a dat ordin să fim duşi. Am ieşit împreună. L-am 
privit pe Şvabrin liniştit şi nu i-am spus nici o vorbă. Ela 
surâs răutăcios şi mi-a luat-o înainte, ridicându-şi lanţurile. 
Am fost dus din nou la închisoare şi de-atunci nu m-au mai 
chemat la cercetări. 

N-am fost martor la lucrurile despre care îmi mai rămâne 
să informez cititorul, dar lucrurile acelea mi s-au povestit 
aşa de des şi toate amănuntele mi s-au întipărit în minte aşa 
de bine, încât le ştiu, ca şi cum aş fi fost de faţă. 

Maria Ivanovna a fost primită de către părinţii mei cu 
căldura sinceră, caracteristică oamenilor de demult. Ei 
priveau putinţa de a adăposti şi a ocroti o biată orfană ca pe 
un dar de la Dumnezeu. Curând s-au ataşat sincer de ea, 
pentru că nu se putea s-o cunoşti şi să n-o iubeşti. 
Dragostea mea nu-i mai părea tatei o prostie, dorinţa cea 
mai fierbinte a mamei era ca Petruşa al ei să se însoare cu 
simpatica fată a căpitanului. 

Vestea despre arestarea mea a surprins toată familia. 
Maria Ivanovna povestise părinţilor mei atât de simplu 
despre ciudata mea cunoştinţă cu Pugaciov, încât ei nu 
numai că nu se îngrijorau, dar chiar râdeau uneori din tot 
sufletul. Tata nu voia să creadă, pentru nimic în lume, că aş 
fi fost în stare să mă amestec într-o asemenea răzmeriţă 
ticăloasă, care avea ca scop răsturnarea tronului şi 
nimicirea nobilimii. 

Pe Savelici l-a cercetat foarte aspru. Unchiaşul n-a 
tăgăduit că fusesem oaspele lui Emelka Pugaciov şi că într- 
adevăr nelegiuitul îmi arătase bunăvoință, dar el jura că n-a 
auzit niciodată despre trădare. Bătrânii s-au liniştit, 
aşteptând cu nerăbdare veşti bune. Maria Ivanovna era 
foarte îngrijorată, însă tăcea, fiind foarte reţinută şi plină de 
modestie. 

Au trecut câteva săptămâni... Deodată, tata a primit o 
scrisoare din Petersburg, de la ruda noastră, prinţul B. 


Acesta îi scria despre mine. După introducerea obişnuită, îl 
anunţa cum că presupunerile că aş fi luat parte la complotul 
răsculaților s-au dovedit din nenorocire foarte întemeiate şi 
că trebuia să mi se aplice pedeapsa capitală, dar că 
împărăteasa, din respect pentru serviciile aduse de tatăl 
meu şi pentru anii lui înaintați, a hotărât să-l graţieze pe fiul 
criminal, cruţându-l de la o moarte ruşinoasă şi dând 
poruncă să fiu surghiunit pentru totdeauna într-un depărtat 
ţinut din Siberia. 

Lovitura asta neaşteptată numai că nu l-a omorât pe tata. 
EI a pierdut obişnuita-i tărie sufletească şi-şi revărsa 
amărăciunea (de obicei tăcută) în tânguiri amare. 

— Cum? spunea el întruna, ieşindu-şi din fire. Fiul meu a 
luat parte la răscoala lui Pugaciov?! Dumnezeul meu, unde 
am ajuns! Să-l cruţe împărăteasa de moarte! Parcă mi-i mai 
uşor aşa? Nu condamnarea la moarte e grozavă! Străbunul 
meu a murit pe eşafod, apărând ceea ce în conştiinţa lui el 
socotea sfânt. Tatăl meu a suferit împreună cu Volânski şi 
Hruşciov12. Dar un nobil care să-şi calce jurământul şi să 
dea mâna cu tâlharii, cu ucigaşii, cu robii fugiţi! Ce ruşine 
pentru neamul nostru! 

Speriată de deznădejea lui, mama nu îndrăznea să plângă 
faţă de dânsul şi se silea să-i redea curajul, spunând că 
poate ceea ce s-aude nu-i drept şi că mai întotdeauna 
părerea oamenilor e schimbătoare. Tata rămânea 
neconsolat. Maria Ivanovna se chinuia mai mult ca toţi. 
Fiind convinsă că aş fi putut să mă dezvinovăţesc dacă aş fi 
vrut, ea a ghicit adevărul, socotindu-se vinovată de 
nenorocirea mea. Îşi ascundea lacrimile faţă de toţi, 
gândindu-se mereu cum să mă scape. 

Într-o seară, tata sta pe divan, răsfoind Pridvornâi 
kalendar; gândurile însă îi erau departe şi lectura nu mai 
producea asupra-i efectul obişnuit. Fluiera un marş vechi; 
mama tăcea, împletind o flanelă de lână, şi din vreme în 
vreme lacrimile îi cădeau pe lucru. 


Deodată, Maria Ivanovna, care lucra şi ea tot acolo, a spus 
că trebuie să plece numaidecât la Petersburg şi i-a rugat s-o 
ajute să poată pleca. 

Mama s-a întristat foarte tare. 

— Pentru ce să te duci la Petersburg? Vrei să ne părăseşti 
şi tu? 

Maria Ivanovna i-a răspuns că tot viitorul ei atârnă de acel 
drum; că ea, fiind fiica unui om care a pătimit pentru 
credinţa lui, se duce să caute protecţia şi ajutorul oamenilor 
cu influenţă. 

Tata a plecat capul, pentru că orice cuvânt care îi amintea 
de închipuita crimă a fiului său îi făcea rău şi-i părea o 
dureroasă dojana. 

— Du-te, fetiţo! a răspuns el oftând. Nu vrem să-ţi stăm în 
calea fericirii. Să-ţi dea Dumnezeu un soţ bun, nu un 
trădător şi-un nemernic. 

Apoi tata s-a ridicat şi a ieşit din odaie. Rămânând singură 
cu mama, Maria Ivanovna i-a împărtăşit o parte din planuri. 
Mama a îmbrăţişat-o cu lacrimi în ochi şi s-a rugat lui 
Dumnezeu s-o ajute să ajungă la bun sfârşit. A pregătit-o şi 
peste câteva zile Maria Ivanovna a pornit la drum împreună 
cu credincioasa Palaşa şi cu credinciosul Savelici, care, fiind 
despărţit de mine prin forţa împrejurărilor, se mângâia cu 
gândul că o serveşte pe logodnica mea. 

Maria Ivanovna a ajuns cu bine la Sofia13 şi, aflând la 
staţia de poştă că împărăteasa se află la Ţarskoe Selo, a 
hotărât să se oprească aici. I s-a dat un loc după un 
paravan. Soţia căpitanului de poştă, intrând îndată în vorbă 
cu dânsa, i-a spus că este nepoata fochistului de la curte şi a 
iniţiat-o în toate tainele vieţii de acolo. I-a spus la ce oră se 
scoală de obicei împărăteasa, când îşi ia cafeaua, când îşi 
face plimbarea; ce demnitari fac parte din anturajul ei; ce a 
binevoit să spună ieri la masă; pe cine a primit aseară; într- 
un cuvânt, din povestirea Annei Vlasievna, se puteau scrie 
pagini de note istorice, care ar fi fost de mare preţ pentru 
posteritate. Maria Ivanovna a ascultat-o cu mare atenţie. S- 


au dus în parc. Anna Vlasievna i-a povestit istoria fiecărei 
alei, a fiecărui podeţ, iar după ce s-au plimbat, s-au întors la 
staţia de poştă, foarte mulţumite una de alta. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Maria Ivanovna s-a îmbrăcat şi 
s-a dus încetişor în parc. Vremea era minunată. Soarele 
lumina vârfurile teilor îngălbeniţi sub adierile răcoroase ale 
toamnei. Un lac mare lucea nemişcat. Lebedele trezite din 
somn pluteau grav, ieşind din tufişurile care acopereau 
malurile. Maria Ivanovna s-a dus pe o pajişte minunată, 
unde nu demult fusese ridicat un monument în amintirea 
victoriilor recente ale contelui Piotf Alexandrovici 
Rumianţev. Deodată, un câine alb, englezesc, a început să 
latre, venind spre dânsa. Maria Ivanovna s-a speriat şi s-a 
oprit. În clipa aceea s-a auzit un glas plăcut de femeie: 

— Nu vă temeţi, nu muşcă. 

A văzut o doamnă stând pe bancă în faţa monumentului. 
Maria Ivanovna s-a aşezat la celălalt capăt al băncii. 

Doamna o privea fix, iar Maria Ivanovna, privind-o pe furiş 
de câteva ori, a cercetat-o repede din cap până-n picioare. 

Era îmbrăcată într-o rochie albă de dimineaţă, cu bonetă 
de noapte şi cu pieptar. Părea de vreo patruzeci de ani. Faţa 
plină şi rumenă arăta linişte şi demnitate, iar ochii albaştri 
şi zâmbetul discret erau plini de un farmec nespus. 

Doamna a întrerupt cea dintâi tăcerea: 

— Se vede că nu eşti de pe aici. 

— Chiar aşa. Abia ieri am sosit din provincie. 

— Ai venit cu părinţii dumitale? 

— Nu, am venit singură. 

— Singură? Eşti încă aşa de tânără! 

— N-am nici tată, nici mamă. 

— Ai venit desigur cu treburi? 

— Da, am venit să-i dau împărătesei o cerere. 

— Eşti orfană, propabil că te plângi de vreo nedreptate 
sau jignire. 

— Nu, nicidecum, am venit să cer îndurare, nu dreptate. 

— Îmi dai voie să te întreb cine eşti? 


— Sunt fata căpitanului Mironov. 

— A, căpitanul Mironov! Acela care a fost comandantul 
unei fortărețe din ţinutul Orenburg? 

— Chiar aşa. 

Doamna păru mişcată. 

— Scuză-mă, spuse ea, cu glas şi mai blând, dacă am să mă 
amestec în treburile dumitale. Mă duc deseori la curte; 
spune-mi, în ce constă rugămintea dumitale? Poate că voi 
izbuti să te ajut. 

Maria Ivanovna se ridică şi îi mulţumi respectuos. Fără să 
vrea, totul o atrăgea la doamna aceea necunoscută şi-i 
inspira încredere. Scoase deci din buzunar o hârtie 
împăturită şi i-o dădu necunoscutei protectoare, care a 
început să o citească. Mai întâi a citit cu luare-aminte şi cu 
bunăvoință, dar deodată s-a schimbat la faţă, şi Maria 
Ivanovna, care-i urmărea cu ochii toate mişcările, se sperie 
de expresia aspră ce-o căpătase obrazul acesta, cu o clipă 
mai înainte aşa de liniştit şi de plăcut. 

— Interveniţi pentru Griniov? spuse doamna, cu un aer 
rece. Împărăteasa nu-l poate ierta. El s-a însoţit cu 
uzurpatorul, nu din neştiinţă sau din uşurinţă, ci ca un 
nemernic, un om imoral şi periculos! 

— Ah, nu-i adevărat! strigă Maria Ivanovna. 

— Cum, nu-i adevărat? ripostă doamna, aprinzându-se la 
faţă. 

— Nu-i adevărat! Zău că nu-i adevărat! Ştiu totul şi vă voi 
povesti totul! Numai din dragoste pentru mine s-a expus la 
tot ce i s-a întâmplat; şi dacă nu s-a dezvinovăţit în faţa 
judecății, a făcut-o numai pentru că n-a vrut să mă 
amestece şi pe mine! 

Şi povesti cu aprindere lucrurile cunoscute cititorului. 
Doamna o ascultă cu atenţie. 

— Unde ai tras? a întrebat-o ea, după aceea; şi auzind că a 
tras la Anna Vlasievna, a adăugat zâmbind: A, ştiu! La 
revedere! Nu spune nimănui că ne-am întâlnit! Nădăjduiesc 
că nu vei aştepta mult răspunsul la cerere. 


Cu aceste cuvinte s-a ridicat şi a pornit pe alee, iar Maria 
Ivanovna s-a reîntors plină de nădejde la Anna Vlasievna. 
Gazda a dojenit-o pentru plimbarea aşa de matinală pe timp 
de toamnă, care, după vorbele ei, putea dăuna sănătăţii 
unei tinere fete. După ce a adus samovarul, a început să 
înşire la un pahar de ceai nesfârşitele întâmplări de la 
curte, când, deodată, careta curţii imperiale s-a oprit la 
scară; a intrat un lacheu şi a anunţat că împărăteasa 
binevoieşte a pofti la ea pe tânăra Mironova. 

Anna Vlasievna s-a zăpăcit şi a început să umble de colo- 
colo. 

— Ah, Doamne! a strigat ea. Te cheamă la curte 
împărăteasa. Cum a aflat de dumneata? Cum aisă te 
prezinţi în faţa ei, când nu ştii măcar să păşeşti cum se 
cuvine la curte... Nu vrei să te însoțesc? Aş putea să-ţi fiu 
de ajutor măcar cu ceva. Şi-apoi, cum ai să te duci într-o 
rochie de drum? N-ar fi bine să trimit la moaşă după 
crinolina ei galbenă? 

Lacheul a anunţat că împărăteasa doreşte ca Maria 
Ivanovna să vină singură şi aşa cum se va găsi. N-avea ce 
face. Mana Ivanovna s-a aşezat în caretă şi a plecat la curte, 
însoţită de sfaturile şi binecuvântările Annei Vlasievna. 

Presimţea că soarta noastră se va decide; inima îi bătea 
tare de emoție. Peste câteva minute, careta se opri la palat. 
Maria Ivanovna urcă scara tremurând. Deodată, în faţa ei, 
uşa se deschise larg. 

Întâi a trecut printr-un nesfârşit şir de camere luxoase, 
goale. Lacheul îi arătă drumul. Ajungând, în sfârşit, în faţa 
unei uşi închise, lacheul i-a spus că-i va anunţa venirea şi-o 
lăsă singură. 

Gândul că se va găsi faţă-n faţă cu împărăteasa o speria 
aşa de tare, încât abia se ţinea pe picioare. Peste un minut 
uşa s-a deschis şi ea a intrat în camera de toaletă a 
împărătesei. 

Aceasta şedea în faţa oglinzii, înconjurată de câteva 
doamne de la curte, care i-au făcut loc cu respect Măriei 


Ivanovna. Împărăteasa s-a întors spre ea cu blândeţe şi 
Maria Ivanovna a văzut că era aceeaşi doamnă faţă de care 
se destăinuise cu atâta sinceritate cu puţin timp înainte. 

Împărăteasa a chemat-o spre ea şi i-a spus zâmbind: 

— Sunt bucuroasă că mă pot ţine de cuvânt şi că pot să-ţi 
îndeplinesc rugămintea. Problema dumitale e rezolvată. 
Sunt convinsă de nevinovăția logodnicului dumitale. Iată o 
scrisoare, pe care te rog s-o duci viitorului dumitale socru. 

Maria Ivanovna a luat scrisoarea cu mâna tremurândă şi a 
căzut plângând la picioarele împărătesei, care a ridicat-o şi 
a sărutat-o. Apoi împărăteasa a reluat: 

— Ştiu că nu eşti bogată. Dar eu mă simt obligată faţă de 
fata căpitanului Mironov. Nu vă îngrijiţi de viitor. lau asupra 
mea aranjarea situaţiei voastre. 

Şi după ce a mângâiat-o pe biata orfană, a lăsat-o să plece. 

Maria Ivanovna a plecat cu aceeaşi caretă a curţii. Anna 
Vlasievna, care-i aştepta întoarcerea cu nerăbdare, a 
copleşit-o cu întrebări, la care Maria Ivanovna abia de-i 
răspundea. Cu toate că era nemulțumită de lipsa ei de 
memorie, a iertat-o cu mărinimie, punând această uitare pe 
seama timidităţii ei de provincială. 

lar Maria Ivanovna, fără a se dovedi curioasă de a vedea 
Petersburgul, s-a întors în aceeaşi zi la ţară. 

Aici iau sfârşit însemnările lui Piotr Andreevici Griniov. Am 
mai aflat, din spusele familiei, că a fost eliberat din 
închisoare la sfârşitul anului 1774, în urma unui ordin 
personal al împărătesei; că a fost de faţă la executarea lui 
Pugaciov; acesta l-a recunoscut în mulţime şi i-a făcut semn 
din capul, care, însângerat şi fără viaţă, era arătat, după o 
clipă, norodului. 

Curând după aceea, Piotr Andreevici s-a însurat cu Maria 
Ivanovna. Urmaşii lor trăiesc şi azi fericiţi în gubernia 
Simbirsk. La o depărtare de treizeci de verste de * se află 
un sat, care aparţine unui număr de zece moşieri. Într-una 
din casele boiereşti ale acelui sat se află, pusă în ramă, o 
scrisoare-autograf a Ecaterinei a II-a. În scrisoarea aceasta, 


adresată tatălui lui Piotr Andreevici, împărăteasa 
recunoaşte nevinovăția acestuia şi laudă mintea şi inima 
fetei căpitanului Mironov. 

Manuscrisul lui Piotr Andreevici Griniov ne-a fost dat de 
către un nepot al său, care a aflat ca lucram la o operă 
despre timpurile descrise de bunicul lui. 

Şi am hotărât, cu încuviințarea rudelor, să-l publicăm, 
căutând să punem la fiecare capitol câte un moto potrivit şi 
îngăduindu-ne totodată să schimbăm unele nume proprii. 

19 oct. 1836 


SFÂRŞIT 


1 După ucazul din 1762, pentru obţinerea gradului de 
ofiţer, fiind necesar un serviciu militar de 12 ani 
neîntrerupţi, nobilii îşi înscriau copiii în armată de la cea 
mai fragedă vârstă, ei rămânând de fapt în familie. La 
majorat primeau gradul de ofiţer. 

2 Pentru a fi preceptor (fr.); outchitel, transcrierea cu 
ortografie franceză a cuvântului rusesc ucitel - preceptor, 
învăţător. 

3 Calendarul curţii apărea în fiecare an, începând din 
1745, şi cuprindea listele militarilor şi civililor decoraţi cu 
ordine şi medalii. 

4 Vers din Către slujitorii mei: Şumilov, Vanka şi Petruşka 
de Denis Foavizin. 

5 Regiune la răsărit de Ural, azi Kazahstan 

6 În 1737-1740 au avut loc câteva mari răscoale populare 
ale başkirilor, reprimate cu cruzime. 

7 Bine (tătară) 

8 Arcuri cu săgeți (tătară). 

9 Grigori (Grişka) Otrepiev (Falsul Dmitri) - aventurier, 
călugăr răspopit de la mănăstirea Ciudovo; cu ajutorul 


polonezilor, a ocupat tronul lui Boris Godunov şi a domnit 
sub numele de Dmitri, fiul asasinat al ţarului Ivan IV. 

10 Fiica unui ofiţer, iubita lui Pugaciov, executată de 
acesta în urma insistențelor sfetnicilor lui. 

11 'Ticălos (germ.). 

12 Volânski, ministru al împărătesei Anna Ivanovna, şi 
partizanul său Hruşciov au fost executaţi în 1740, învinuiți 
fiind de pregătirea unei lovituri de stat. 

13 Orăşel în apropiere de Petersburg.