Bulat Okudjava — Intalnire cu Bonaparte

-~ BULAT OKUDJAVA 
Intâlnire cu Bonaparte 


roman 
Traducere şi note 
de NICOLAE ILIESCU 


Prefaţă 
de ION VASILE ŞERBAN 


EDITURA UNIVERS 
Bucureşti e 1999 


UN ROMANCIER PRIN ISTORIE 


ÎNTR-UN FILM SOVIETIC OARECARE (Călătorie legală), 
spectatorului i se oferă o imagine şi ea obişnuită în vechile filme 
sovietice: un om cântând la chitară. Cei din jur fredonează 
împreună, reverberând sonurile muzicii şi ale cuvintelor. Imediat 
însă, atrage atenţia figura exotic-asiatică a chitaristului; apoi, 
din spatele ochelarilor săi cu lentile pătrate, seduce o privire 
interior-meditativă, iar vocea caldă, cu o cadenţare limpede a 
versului, învăluie ca un adagio prelungit de-a lungul întregii 
frazări muzicale. Imaginea se individualizează, capătă contur şi 
pregnanţă. Spectatorul o reţine şi recunoaşte în ea chipul de 
trubadur modern al lui Bulat Okudjava; ea îi va reaminti 
deopotrivă poemele şi discursurile lui în care s-a imprimat o 
voce inconfundabilă. 

Scriitor de origine georgiană (1924-1997), născut la 
Moscova, cunoscut nu numai în ţara sa (datorită traducerilor în 
aproape 25 de limbi), Bulat Okudjava este o personalitate a 
literaturii contemporane. Şi-a făcut intrarea în literatură în anii 
'60, epocă de efervescentă emulaţie în creaţia literară din fosta 
URSS. A debutat cu placheta L/rice, în 1956, rămasă fără ecou, 
impunându-se apoi prin volumul /nsu/e, 1959. A fost integrat, cu 
dispensă de vârstă, generaţiei de scriitori sovietici în care se 
înscriu numele lui Evgheni Evtuşenko, luri Kazakov, Andrei 
Voznesenski, Bella Ahmadulina, Cinghiz Aitmatov, Robert 
Rojdestvenski ori Valentin Rasputin. 

S-a făcut cunoscut mai ales ca „actor” în acele mari 
spectacole din deceniul al şaselea, cu mii de ascultători adunaţi 
la recitalurile poeţilor care au redescoperit forţa persuasivă a 
Poeziei,  implicând-o nemijlocit în dialogul societăţii. În 
amfiteatrele poetice ad-hoc ale Moscovei (unde în anii '20 
Maiakovski îşi spunea „în gura mare” poemele) s-au auzit - cu o 
tonalitate aparte - cântecele lui Bulat Okudjava, romantic 
delicat, ironic şi lucid: când Evtuşenko reînvia, peste timp, 
statura agitatorică a lui Maiakovski, Okudjava - acompaniindu-şi 
poemele la chitară - aducea, în aceleaşi săli uriaşe, înţesate de 


tineri, muzicalitatea caldă, cu inflexiuni eseniniene, mizând pe 
alte tensiuni ale poeziei. 

A publicat în continuare, într-un ritm deloc grăbit, volumele 
Toboşarul vesel, 1964, Generosul martie, 1967, Arbat. Arbatul 
meu, 1976, Poezii, 1984. Poemele sale (apărute la noi într-o 
antologie cuprinzătoare, sub titlul Cântecul esenţial, în 
traducerea Passionariei Stoicescu şi al lui Dumitru Balan) relevă, 
chiar la o primă lectură, originalitatea formulei lirice care adună, 
într-o atrăgătoare imagine mozaicală, ironia şi burlescul, 
expresia cotidiană sinceră şi melancolia nostalgică, meditaţia 
gravă şi umorul subtil. Amintirea războiului, trecerea timpului, 
aventurile iubirii, regăsirea peisajelor natale sunt temele 
obişnuite ale unei poezii sugestive, înainte de toate, prin 
semnificaţia ei subiacentă: credinţa tonică în puterile şi 
frumuseţea omului care îşi trăieşte viaţa cu fervoare. Intre 
emblemele sale, „speranţa” are locul tutelar; iar discursul 
poetic, în pofida modernităţii sale neîndoielnice, încearcă 
nenumărate variaţii ale romanței, amintită de atâtea ori în 
mărturisirile poetului. 

Cea mai importantă inserţie a „romanţei” în poetica lui 
Okudjava ne pare a fi nevoia de muzică a versului său. 
Indiferent dacă au fost sau nu puse pe note, dincolo de 
îndepărtarea cântecelor şale de tradiţia melodică a genului, 
poeziile lui au nostalgia muzicii. La o lectură tăcută, ele nu lasă 
atât impresia unui deficit, cât chemarea unei adăugiri; atât a 
muzicii, cât şi a prezenţei „omului cu chitara”. Poemele au o 
interioritate trubadurescă pe care numai romanticul truver o 
poate devoala cu adevărat. Starea de cântec a poeziei lui 
Okudjava e una din trăsăturile ei cele mai caracteristice şi, 
totodată, cele mai de preţ. 

În ciuda notorietății pe care poezia i-a adus-o, ea a 
devenit curând un „violon d'Ingres” al scriitorului. Cântecul de 
sirenă al romanului, tentaţia de neocolit în literatura secolului 
nostru, l-a atras şi pe Okudjava. Trecut în teritoriul prozei cu 
câteva schiţe autobiografice, el publică - la puţin timp după 
apariţia /nsulelor, în 1969 - ampla istorisire Sărmanul 
Avrosimov, consacrată memoriei unui  decembrist. 
Prozatorul îşi anunţă, astfel, opţiunea tematică, alegând 
istoria ca loc privilegiat al romanelor sale. 

Primul dintre ele, Aventurile lui $Şipov sau vechiul 


vodevil, 1971 (tradus în româneşte de Adriana Nicoară, în 
1998, la Editura Polirom, sub titlul L'amour toujours) are, în 
mare măsură, aparenţa unui experiment. Autorul alege o 
formulă narativă sui-generis, care debutează, asemenea 
unei piese de teatru, cu lista personajelor (inclusiv figuranţii: 
„cârciumari, ospătari, jandarmi, surugii, bărbaţi, femei, 
servitori, cameriste, portari, clienţi, lupi...) şi e realizată 
printr-un colaj epistolar completat de o naraţiune 
auctorială, la rândul ei întreruptă de intercalarea poveştii 
unuia din personajele principale. Rezultatul e o focalizare 
cinetică asupra faptelor relatate şi o multiplicare a 
vocilor narative, amândouă modalităţile fiind menite să 
dea ritm povestirii şi să pluridimensioneze întâmplările. În acest 
fel, o poveste fără amplitudine, bizară uneori până la marginile 
absurdului, se salvează prin reflexele comice fie ale ironiei, fie 
ale satirei abia ascunse. Impresia de experiment vine dintr-o 
supradimensionare a mijloacelor în raport cu  derizoriul 
subiectului (limitat în cadrele istorice ale unui singur an), din 
preocuparea excesivă a autorului pentru ele, orientând şi 
atenţia cititorului în aceeaşi direcţie; aceasta, mai ales că 
următoarele romane (cele cu adevărat semnificative pentru 
vocaţia romancierului, impus cu o voce aparte în peisajul tot mai 
interesant şi de nouă audienţă europeană a romanului sovietic), 
cu structuri narative asemănătoare, vor muta decisiv accentul 
de la suprafaţa mijloacelor povestirii asupra perspectivei ei de 
adâncime. Este vorba de Călătoria diletanţilor, 1980 şi de 
Intâlnire cu Bonaparte, 1983 (scoase de Editura Univers, 
amândouă în aceeaşi excelentă traducere a lui Nicolae Iliescu). 
Premisele amintitei schimbări de ton se găsesc tot în 
romanul de debut, prefigurând de pe acum motivele esenţiale 
ale romancierului; libertatea şi dragostea, trecute apoi în cheie 
gravă. Cu tot profilul său caricatural, Şipov este un agent al 
ohranei ţariste, iar Lev Tolstoi (personaj marginal, cu nume 
celebru) închipuie precaritatea existenţei libere într-o lume 
controlată de poliţie şi condiţionată de bunul plac al slujbaşilor 
ei, închistaţi în prostia şi slugărnicia unor regulamente de 
puşcărie. Fără să fie în prim-plan, incapabile să-şi exprime 
autenticitatea sentimentelor din perspectiva ironic-comică a 
poveştii, cele două principale prezenţe feminine ascund, totuşi, 
fiecare în felul ei, acea forţă interioară a iubirii, atât de 


caracteristică personajelor din celelalte romane ale lui 
Okudjava. Matriona pare să întruchipeze dragostea ca dovadă a 
credinței şi a aşteptării protectoare, pe când Dasea ar vrea să 
fie modelul iubirii ca aspirație, ca dorință a împlinirii dincolo de 
orice riscuri. E şi acesta un motiv pentru care cred că în 
Aventurile lui Şipov romancierul îşi face ucenicia, chiar dacă 
maestrul este deja el însuşi. 

Ceea ce individualizează proza lui Bulat Okudjava este, 
înainte de toate, inspiraţia istorică a subiectelor sale. /ntâ/nire 
cu Bonaparte şi Călătoria diletanților acoperă - în această 
ordine, inversă apariţiei - istoria Rusiei de la sfârşitul secolului al 
XVIII-lea şi al domniei împărătesei Ecaterina cea Mare până la 
jumătatea veacului următor, în timpul a trei țari: Pavel, 
Alexandru şi Nicolae, fiecare fiind „întâiul”, inaugurând nume 
noi în onomastica princiară. În spaţiul lumii fictive, timpul poate 
fi stabilit cu precizie, autorul oferind nenumărate repere 
cronologice, chiar cu o nedisimulată intenţie de a nu lăsa pete 
albe în desfăşurarea istoriei adusă în literatură. Totuşi, aşa cum 
scriam în postfaţa primului său roman tradus în româneşte, în 
pofida impresiei lăsate de simpla rezumare a fabulei, cărţile lui 
Okudjava nu aparţin genului canonizat de roman istoric. 
Reconstituirea unei epoci nu interesează în primul rând, şi 
scriitorul refuză „vocația arheologică”, deşi nu ocoleşte 
documentarea şi ţine la autenticitatea detaliilor, la 
verosimilitatea culorii locale. Istoria rămâne însă, până la urmă, 
numai cadru al tramei epice şi pretext pentru o meditaţie 
asupra omului, a destinului său privit într-un orizont mult mai 
larg decât limitele timpului datat. Călătorind prin istorie, ca 
narator, romancierul priveşte şi judecă de la distanţa timpului 
său, căutând - în încordarea faptelor din viaţa personajelor sale 
- un sens al existenţei şi, mai mult, morala şi valoarea acestei 
semnificaţii. 

Putem distinge, astfel, individualitatea de fond a prozei 
sale, dincolo de formula ei de clasificare în seria romanelor 
istorice. În primul rând, ea prelungeşte în roman fervoarea 
poetului, opţiunea lui pentru autenticitatea trăirii, fără concesii 
şi fără compromisuri. Romanele lui sunt aproape rodul unei 
obsesii, care le defineşte emblematic: ideea libertăţii. Ca 
urmare, istoria - în desfăşurarea ei ireversibilă - e somată să 
răspundă unor interogaţii, despre limite şi despre depăşirea lor, 


care devin esenţiale pentru existenţă: cum şi cât poţi trăi în 
„robie”? cum poţi să exişti, ca om, fără demnitatea libertăţii 
tale? ce preţ are libertatea câştigată şi care e preţul pierderii ei? 
Nu întâmplător, în spaţiul istoric al ficţiunilor lor, umbrele 
decembriştilor colindă ca nişte fantome ori ca nişte iluzii; ca un 
fel de Moire de care nu putem fugi, în aşteptarea ori cu 
amintirea lor. 

În al doilea rând, în romanele lui Okudjava, toate 
personajele importante sunt prinse într-o tensiune erotică. 
Aventurile lor sunt întâlniri de dragoste sau căutări ale iubirii. 
Aşezată sub semnul ei, viaţa nu poate fi trăită şi pare a nu se 
putea dezvălui decât prin iubire. Dragostea e o fatalitate, dar - 
deopotrivă - un moment al adevărului; dacă nimeni nu i se 
poate nici sustrage, nici împotrivi, modul cum îţi împlineşti 
iubirea angajează întreaga fiinţă. Numai aparent iubirea (cea 
autentică) e o simplă problemă sentimentală: dacă poţi sau nu 
poţi să te dărui; ea implică, în fapt, o opţiune de viaţă: dacă vrei 
sau nu vrei să-i răspunzi; o declaraţie de dragoste nu e doar o 
mărturisire în intimitate, ci o situare în lume. Asumarea iubirii e 
şi un test asupra libertăţii tale. 

Okudjava, romancierul, a înţeles acest lucru şi a făcut din 
dragoste puntea de legătură dintre om şi istorie. Îndrăgostiţii lui, 
personajele principale din romane, sunt - în acelaşi timp - nişte 
proscrişi şi nişte privilegiați; într-o istorie cu îngrădiri potrivnice 
şi neînţelegătoare, lor li se oferă - prin trăirea iubirii - 
împrejurarea fastă de a descoperi orizontul libertăţii şi, totodată, 
puterea de a privi spre el dincolo de riscuri şi de consecinţe. În 
dragoste, omul trebuie să fie el însuşi sau să nu fie: aici, 
compromisurile sunt neavenite, iar concesiile distrugătoare. Ca 
măsură a omului, dragostea iese din marginile datate ale 
istoriei. Aşa încât romanele istorice şi de dragoste ale lui 
Okudjava sunt, mai mult decât atât, cărţi despre „condiţia 
umană”. 

In Călătoria diletanților, spaţiul romanesc se cuprinde - în 
anii domniei lui Nicolae | - într-o Rusie ca o temniţă uriaşă şi ca 
o „superbă” maşinărie de supunere. Aici îl întâlnim pe prinţul 
Miatlev, cavaler rătăcitor în căutarea marii iubiri, şi trăim - 
împreună cu el - întâlnirea cu Lavinia, ascunsă la început sub 
masca acelui pur, ironic şi idealist domn van Schonhoewen. E 
momentul când prinţul oblomovist, lâncezind cu inconştienţa 


„omului de prisos”, renaşte deodată, regăsindu-şi curajul şi 
îndrăzneala de a începe o luptă istovitoare pentru o viaţă 
adevărată: devine capabil să înceapă că/ătoria. O călătorie 
dincolo de „barieră”, într-o lume în care barierele sunt peste tot. 
Aparent, suntem pe drumurile unei aventuri erotice. Dar 
călătoria e altceva. Lavinia şi prinţul sunt doi fugari, dintre cei 
mulţi hăituiţi de „legea suveranului”. Ei vor să evadeze din 
temniţă, să nu se mai supună „maşinii”, să nu mai aibă capetele 
plecate. Triumful lor în înfrângere ne descoperă chipul frumos al 
omului hotărât să privească spre el însuşi. Ei doi, îndrăgostiţii, 
au refuzat să mai fie altfel decât voiau: s-au hotărât să fie liberi. 

Ceea ce nu se putea spune, în chip explicit, în anul primei 
apariţii a romanului în româneşte, se poate adăuga acum, ca o 
necesară completare la sugestiile interpretării de atunci. Printr-o 
inteligentă radiografie a epocii lui Nicolae |, Că/ătoria diletanților 
reuşea un extraordinar denunţ al Puterii comuniste: într-o 
analogie, decriptată mai uşor decât printre rânduri, au fost 
dezvăluite cruzimea unui aparat represiv monstruos, disprețul 
faţă de om şi drepturile lui, rătăcirea societăţii sub efectele 
inumane ale manipulării ideologice. Dominația atotputernică a 
Securităţii, frica inoculată tuturor şi încă din copilărie, 
scepticismul fără nicio nădejde risipit în toate ungherele vieţii ca 
o boală fără leac, delaţiunea devenită „formă de existenţă” 
într-o ţară în care „al treilea om e un poliţist deghizat”, acest 
tablou al ţarismului nu putea fi, în anii '80, în Rusia Sovietică şi 
în orice loc din „lagărul socialist”, decât imaginea cotidiană a 
comunismului cotropitor. Okudjava a avut curajul de a spune şi 
arta de a se face înţeles într-un loc şi într-un moment când 
rostirea adevărului era delictul cel mai grav, iar încercarea de a 
o face avea cei mai puţini sorţi de izbândă. Romanul lui 
Okudjava a fost, în anii „cortinei de fier”, una din acele lecturi 
subversive care aduceau un licăr de speranţă în temniţa cea de 
toate zilele din gu/agu/ comunist. Citit azi, fără niciun cifru de 
cenzură, el continuă - nu mă îndoiesc - să-şi păstreze cititorii şi 
să-şi câştige alţii în fiecare generaţie de aici înainte; deoarece 
Călătoria diletanților mi se pare a fi unul dintre cele mai 
frumoase elogii ale iubirii şi libertăţii, scris în literatura 
contemporană. fă 

Tocmai de aceea, Întâlnire cu Bonaparte, păstrând 
numeroase afinități cu romanul anterior, devine un adevărat 


pariu al romancierului cu el însuşi. O variaţie pe aceeaşi temă, 
cu simple substituiri de nume şi situaţii, ar fi fost insuficientă 
pentru a-i confirma reuşita. Căderea în manierism e cu atât mai 
probabilă, cu cât formula personală e mai bine conturată şi mai 
evident cuprinzătoare. Pericolul autopastişei era oarecum 
potenţial, din moment ce noul roman optase pentru acelaşi tip 
de structură narativă, păstrând deopotrivă tematica istorică şi 
motivele cunoscute. Primul merit al lui Okudjava este curajul de 
a fi luat primejdia ca pe o provocare, încredinţat de şansa 
romancierului de a-şi depăşi rutina, cât şi de virtutea istoriei de 
a se deschide mereu (şi altfel) interogaţiilor noastre. 

Romanul surprinde - de asemenea - prin compoziţia lui 
insolită, alcătuită din trei „jurnale”, nu lipsite de câteva intarsii 
narative ori epistolare.  „Memorialiştii” sunt trei dintre 
protagoniştii întâmplărilor povestite, cunoscându-se fie în mod 
direct (generalul  Opocinin şi Varvara Volkova), fie prin 
intermediul altor personaje „de legătură” (ca în cazul Louisei 
Bigard). Insemnările încep şi se termină în momente diferite, 
suprapunându-se uneori şi relatând, astfel, aceleaşi fapte din 
perspective diverse; fiecare cuprinde însă povestiri absolut 
independente, semnificative şi revelatoare doar pentru autorul 
lor, dar - în cea mai mare parte - memoriile se întretaie, 
colaborează involuntar, nu atât datorită naratorului, cât eroilor 
implicaţi în rememorările sale. E o schimbare fundamentală în 
funcţia celor trei „jurnale”, asociate ca instanţe narative în 
trama romanescă; rolul obişnuit de multiplicare a unghiurilor 
relatării, menit să modifice  linearitatea povestirii şi să 
ambiguizeze statutul naratorului este mult atenuat, dacă nu 
efectiv absent. Cazurile de dublare a poveştii sunt destul de 
rare, iar atunci când se realizează (de pildă, întâlnirile dintre 
general şi Varvara) frapează îndeosebi  „obiectivitatea” 
naratorilor care se confirmă, uneori până la detalii. S-ar putea 
vorbi doar de varietatea coloritului emoţional, de tonalități 
diverse, diferenţe de atitudine, de particularităţi în discursul 
rememorării. Fiecare „jurnal” tinde să-şi inventeze naratorul şi 
să-l caracterizeze, în acelaşi timp, ca personaj al propriei 
relatări; astfel, toate trei se conturează deplin, îşi afirmă în parte 
vocaţia auctorială fără să se submineze unul pe celălalt. 
Dimpotrivă, par să se sprijine reciproc, fie prin fluxul de 
informaţii care circulă între ele, fie prin prezenţa autorilor lor (ca 


personaje) în celelalte relatări. 

În acest fel, „jurnalul” - ca parte a structurii narative - îşi 
pierde, în mare măsură, relevanţa instrumentală; discursul 
memorialistic apare necesar nu atât pentru a individualiza un 
mod al povestirii, cât pentru a da lumii povestite adâncime şi 
coerenţă. „Memorialiştii”, ca instanţe narative, nu sunt în primul 
rând trei voci diverse (care ar spune altfel ceea ce văd 
împreună), cât trei martori, prezenţi în locuri şi momente 
diverse, unde se întâmplă să se regăsească aceeaşi protagonişti 
dintr-o aceeaşi lume povestită. E posibil, astfel, ca destinul 
acestora, fragmentat în fiecare relatare, să se însumeze şi să 
capete continuitate; necunoscutul dintr-o parte reuşeşte să-şi 
devoaleze secretele în cealaltă, pe când hazardul surprins 
într-un anume episod se va anula explicându-se prin altă 
împrejurare. Ceea ce părea să fie un simplu mijloc narativ, un 
procedeu al discursului, primeşte în cazul acestor „jurnale” un 
rost edificator. Lumea romanescă se desăvârşeşte prin 
co-participarea celor trei poveşti, iar desfăşurarea epică îşi 
câştigă  naturaleţea unei  deveniri istorice reale. Opera 
ordonatoare a autorului pare să fie delegată unei instanţe 
superioare, unei Providenţe responsabile, în sensul acelui 
Dumnezeu al lui Spinoza evocat de Einstein spre a certifica 
perfecțiunea Universului, în ciuda unor discontinuități şi 
indeterminări aparente. Un exemplu revelator e întâlnirea, peste 
timp, dintre generalul Opocinin şi francezul Pastoret, dar - mai 
ales - implicarea lui Priahin în cele trei „jurnale” şi rolul lui 
esenţial în deznodământul poveştii, implicit în „închiderea” lumii 
fictive. Structura narativă alege Providența pentru a desăvârși 
lumea romanescă, iar istoria se va înfăţişa protagoniştilor sub 
autoritatea aceluiaşi semn. Reugşita lui Okudjava stă în faptul că 
a putut să aşeze amândouă feţele naraţiunii, şi „istoria”, şi 
„discursul”, sub puterea Destinului, dând deplină unitate Istoriei 
povestită pe trei voci. 

Romanul respiră aerul unui sfârşit de veac dominat de 
explozia Revoluției franceze. Amintirile vechii diaspore 
iluministe, noii exilați monarhici, dar - mai ales - ideile purtate 
în mintea şi în sufletele tinerilor nobili întorşi din peregrinările 
europene dau tonul atmosferei sociale. Viaţa tuturor 
personajelor se închipuie într-o Rusie care ascultă ecourile 
„revoluţiei”, care vede în Bonaparte „un tulburător al minţilor”, 


unde „îngerul cu bonetă frigiană” îndeamnă la ispite şi la 
„fantezii cu totul neruseşti”: e o realitate care atrage şi 
înfricoşează, deşteaptă vise tinereşti ori produce coşmaruri 
întunecate de umbra încă neuitată a lui Pugaciov. E o Rusie, 
dacă nu a schimbărilor sociale, cel puţin a dorinţei de a le face 
posibile. Tocmai de aceea, mi se pare că nici ultimii ani de 
domnie a Ecaterinei a Il-a, decisă să oprească epidemia 
revoluţionară la hotarele Franţei (să ne amintim doar 
condamnarea la moarte a lui Radişcev), şi nici ţaratul tulbure, 
de restauraţie prusacă, al lui Pavel | nu se regăsesc efectiv 
printre întâmplările romaneşti. Chiar dacă evenimentul „se 
petrece” dincolo de jumătatea cărții, la începutul 
„aducerilor-aminte” ale Varvarei, în lumea fictivă se intră cu 
adevărat în timpul acelei chermeze populare, împărţită între 
„jubilaţia de la Petersburg” şi „nebuniile de la Moscova”, care 
aclamă căderea tiraniei: „a fost omorât împăratul Pavel şi 
aproape toţi se bucură” acum, la pieirea autocratului, după ce 
„obosiseră aşteptându-i în fiecare zi sfârşitul”. Aceste aşteptări 
ne sunt aproape necunoscute, încât veselia generală din martie 
surprinde; Rusia fictivă trăieşte doar în posteritatea ei, în anii de 
speranţe din domnia „noului împărat Alexandr Pavlovici, cu 
obrajii plăcut îmbujoraţi, cu privirea ochilor albaştri”, aşa cum e 
rememorat, în spiritul timpului, de însemnările Varvarei. 

La început de primăvară şi de secol, Rusia se află la o 
răscruce de unde niciun drum nu pare să se oprească în vreo 
fundătură. Contextul epic aşază într-o perspectivă nouă, 
deopotrivă, deschiderile Istoriei şi meditaţia asupra ei. Dacă în 
Călătoria diletanţilor eram într-o Rusie postdecembristă a 
iluziilor pierdute, noul roman al lui Okudjava începe într-un 
moment al regăsirii iluziilor din care se vor hrăni atât idealul, cât 
şi curajul (ori nebunia) decembriştilor. Pare că Providența ar fi 
aprins stele faste pe cerul Rusiei şi în zodia noului împărat. „În 
anii care au urmat - îşi aminteşte Varvara - ne-am rugat pentru 
el, căci destinul a binevoit să-i încredinţeze salvarea noastră şi 
el a fost la înălţime”. O amintire totuşi ciudată, care ne pune în 
gardă că Rusia începuse să se pregătească pentru „întâlnirea cu 
Bonaparte” şi că Providența amesteca deja „speranţe dătătoare 
de bucurie” cu „prorociri sumbre”, încă nelămurite, dar 
insidioase, poate chiar agresive. Desfăşurarea epică, astfel 
iniţiată, se rostogoleşte încet-încet spre 1812 - anul care 


domină atât Rusia, cât şi lumea romanului lui Okudjava. Această 
carte e, într-un fel, o istorie a ultimei şi celei mai mari campanii 
napoleoniene, o poveste paradoxală din moment ce Bonaparte e 
aproape o absenţă. 

O asemenea situare istorică a lumii epice e cea de a doua 
provocare acceptată de romancier. Niciun scriitor, cu atât mai 
puţin un „rus”, nu-şi poate alege resursele invenţiei epice în 
primele decenii ale secolului trecut fără să întâlnească umbra lui 
Lev Tolstoi. „Orice poem epic sau roman al tradiţiei 
antetolstoiene - scria Tudor Vianu - se poate povesti.” 
Deoarece, explică criticul, acest subiect e viaţa însăşi, lumea 
care „se naşte şi trăieşte încă o dată”. Okudjava ştia, fără 
îndoială, acest lucru şi îşi ia toate măsurile de prevedere pentru 
a nu pierde pariul angajat. Romanul său nici nu-şi propune, nici 
nu realizează acea aglomerare de fapte şi întâmplări în stare să 
întruchipeze desfăşurarea războaielor napoleoniene, cele 
anterioare şi, îndeosebi, ultima mare înfruntare din 1812; lipsesc 
şi promotorii ei de vază - cei doi împărați, marii generali, dar şi 
acei inițiați, lucrând în umbră, pe care apoi istoria i-a descoperit 
între iniţiatorii determinanţi ori între executorii decisivi. În lumea 
epică a lui Okudjava războiul e risipit în frânturi nesemnificative, 
precum cioburile întâmplătoare, găsite cine ştie cum după 
spargerea unui mare vitraliu; protagoniştii marilor bătălii 
(Napoleon, Alexandru |, Kutuzov, Murat etc.) sunt cel mult 
evocaţi, rareori văzuţi, şi atunci în apariţii marginale şi 
trecătoare. În universul fictiv se înfăţişează numai urmările 
războiului (fuga  moscoviţilor, incendiul capitalei, hăituirile 
francezilor, retragerile ruşilor etc.), cele iscate de jocul înşelător 
şi periculos dintre victorii şi înfrângeri. 

În fapt, lumea epică din Întâlnire cu Bonaparte, suficient 
de fragmentată şi superficial configurată (ca opţiune narativă în 
cunoştinţă de cauză!), nu-şi află un rost în sine, ci numai în 
interogaţiile pe care le aruncă tuturor - personaje şi cititori. Cine 
e corsicanul: un duşman ori un eliberator, „geniul războiului sau 
al politicii” sau „sceleratul zilelor noastre”, cel ce poartă dorul 
„făgăduielilor de libertate” ori  „perturbatorul  rânduielilor 
noastre” statornicite? Regii există pentru a avea robii o 
speranţă? Slobozenia mujicilor e o eliberare ori o „izgonire în 
libertate”? Moartea semănată azi pe drumurile Rusiei de 
dragonii bonapartişti, „mulțimile care fug din calea invaziei” nu 


reprezintă răzbunarea propriilor noastre invazii, „când noi 
fugeam călcând în picioare meleaguri străine”? Cum poate lupta 
pentru patrie un mujic bătut şi umilit? Mai putem crede că la 
noi, în Rusia, robii fac parte din familie, că noi „suntem 
împreună cu ei de când lumea”? Cum se poate deschide spre 
civilizaţie o ţară în care „artiştii erau iobagi, şi rolurile lor erau 
stabilite de stăpâni”, magnați cu teatre proprii, amintind 
francezilor rătăciţi în Rusia evlavioasă de „satrapii orientali”? E 
posibil ca şi coroana Rusiei să sfârşească în vreun muzeu 
precum însemnele din Hanatul Kazanului după cucerirea lui de 
către Ivan cel Groaznic? Ce secrete de rudenie există între 
Pugaciov şi Robespierre? „Dumnezeule mare, câte căruţe şi 
sănii cu coviltir au luat drumul spre întinsurile Siberiei! La 
Petersburg «e linişte şi o încremenire generală!” Cât din 
această dureroasă linişte poate sălăşiui, cu adevărat, în 
sufletele oamenilor liberi? 

Într-o poveste adevărată, adică una care nu-şi trădează 
autenticitatea (desfăşurarea cu suspans a întâmplărilor, 
verosimilitatea acţiunilor, coerenţa devenirii epice şi virtutea ei 
explicativă), se _ insinuează, fără nicio punere în cauză a 
naturaleţii existenţiale, acest lung şir de întrebări, menit să 
acapareze interesul tuturor, să determine atitudini, tăgăduiri 
pasionale, angajări entuziaste, derobări sceptice ori retrageri 
cinice. În jurul acestor interogaţii se nasc iluzii, se prăbuşesc 
visuri, se proiectează lupte, răzbunări şi atentate. Okudjava pare 
să fi câştigat pariul, căci - fără să se lase strivit de umbra lui 


Tolstoi şi mai ales fără să trădeze „povestea” - a ştiut să 
inventeze o istorie cu un unic şi insolit protagonist: ideea 
libertăţii. 


Totuşi, dacă eu aş fi pus pariul, mi-aş fi permis să cântăresc 
condiţiile succesului. Aşa cum observam, autorul a ştiut să 
menţină un echilibru just între desfăşurarea epică şi consistenţa 
ideologică a poveştii. Ideile nu circulă nude prin poveste, nu 
sunt nici lipite fără noimă ca liant între întâmplări. Ceea ce îmi 
nemulţumeşte aşteptările este, în parte, partitura scrisă pentru 
„oamenii poveştii”, prea aproximativă spre a le permite, de 
fiecare dată, o exprimare autentică. Personajele de al doilea 
plan (ca Louise, Priahin, Timoşa) nu prea reuşesc să-şi coreleze 
biografia cu răspunderile ce şi le asumă în unele momente 
cruciale ale poveştii. Fragilitatea sentimentală a Louisei, de 


pildă, motivează prea puţin pasiunea pentru Svecin, iar 
despărţirea de el rămâne cel puţin îndoielnic explicată. Timoşa, 
apoi, crescut oarecum în pas cu desfăşurarea epică, având şi 
privilegiul prezenţei în toate cele trei „jurnale”, evoluează 
contradictoriu, îşi câştigă cu greu autoritatea epică şi se află 
mereu în dificultate să o exprime: sfârşitul lui nu are niciun 
temei solid în evoluţia faptelor şi nici acel grăunte de mister 
menit să încarce de semnificaţii un gest prea decisiv pentru o 
fiinţă puţin decisă. 

Personajele principale, la rândul lor, nu ajung să fie cu 
adevărat memorabile. Generalul Opocinin, autorul primului 
„jurnal”, omul cu cele mai multe şi mai statornice relaţii în 
lumea fictivă, cu o biografie încărcată de istorie, nu mi se pare a 
fi la înălţimea tensiunii epice, şi cu atât mai puţin se confirmă ca 
o voce personală şi autoritară în „dialogul ideologic”. Raporturile 
evocate cu vechii camarazi, cele familiale - cu Sonia ori Timoşa, 
cele casnice - cu „familia” robilor ori cu vecinii - nu-i conturează 
o personalitate în stare să fie credibilă şi motivată în acea 
întreprindere controversată, enigmatică a  aşteptării lui 
Bonaparte. Strania salvare de pe lacul îngheţat, care putea da o 
anume încordare epică virtualei întâlniri, e până la urmă ratată 
în convorbirea cu Pastoret, ca un fapt oarecare lipsit şi de sens, 
şi de taină. Cu atât mai puţin ar fi fost capabil să participe, ca 
protagonist, la o aventură sentimentală. In triunghiul 
Svecin-Varvara-Opocinin, ultimul pare prea puţin conştient de 
rolul său, fără să aibă nici curiozitatea să afle, nici dorinţa să se 
implice. Opocinin e un amant întâmplător, fără pasiune şi fără 
şansă: mai ales că nu şi-a pus niciodată problema să o joace cu 
adevărat. Un om cu un suflet aşa puţin dispus să intre în 
tensiune nu cred că ar fi reuşit să facă din „întâlnirea cu 
Bonaparte” un eveniment. 

În Călătoria diletanţilor, observasem, Okudjava a făcut din 
dragoste puntea de legătură dintre om şi istorie. Şi de data 
aceasta premisele existau; mi se pare să cred că era şi intenţia 
autorului. Alexandr Svecin putea să fie un alt prinţ Miatlev, 
risipit între entuziasme şi laşităţi, între „înclinații spre răzvrătire” 
şi retrageri sceptice, între „plictisul moscovit” şi amintirile 
tinereţii pariziene. Intrat în scenă încă în „jurnalul” generalului, 
printr-un suspans enigmatic bine orchestrat, Svecin nu fructifică 
în niciun fel această ocazie; la întâlnirea cu Louise şi Timoşa, 


vechea lui apariţie pare uitată, şi Svecin, înfăţişat acum pentru 
prima oară, e un om nu atât dezabuzat, ca stare de spirit 
generală, cât dezinteresat, lipsit de curiozitate, intrat în conflict 
cu o lume pe care o refuză fără să-şi mărturisească motivele cu 
claritate. Retras în supărarea lui interioară, este mai curând 
obscur decât misterios. Nici măcar izbucnirea pasională a 
Louisei nu-i modifică lehamitea şi mahmureala; zâmbetul „tânăr, 
orbitor, care nu se potrivea deloc cu faţa lui dură, posomorâtă”, 
strălucind pentru o clipă în amintirea tabloului Varvarei, este, 
totuşi, prea puţin. Fără doar şi poate ursitoarele au greşit când 
l-au ales pe Svecin pentru „sărutul din martie”; el a dovedit, 
apoi, că nici nu e în stare să cadă în cursa întâmplării. Insistenţa 
epistolară a Varvarei nu-i modifică placiditatea de burghez 
deranjat de la siesta lui obişnuită. Căsătoria îl găseşte pe Svecin 
omul nepotrivit la locul nepotrivit, sfârşind într-o retragere 
liniştită, dar nu mai explicabilă decât aceea tragică a lui Timoşa. 

Varvara trebuia să fie marea promisiune. După prima 
întâlnire cu generalul Opocinin - tânără, frumoasă, liberă şi 
„modernă” (abia ieşită, fără pierderi, dintr-o căsătorie greşită), 
„arogantă, plină de sine ori răsfăţată”, dar şi inteligentă - 
Varvara lasă în jur un parfum discret de pasiune disponibilă. 
Biografia ei, jumătate ascunsă, jumătate devoalată cu multă 
parcimonie, regizată, de altfel, cu grijă la întâlnirile cu 
„generalul meu” (nu se ştie cât de întâmplătoare, cât de 
căutate), o aşază în centrul lumii epice, ca pe un star fără 
concurenţă. Intrată în penumbră o dată cu însemnările Louisei, 
reapare în prim-plan, pe neaşteptate, bulversând totul în jur, 
chiar dacă e o revenire tăcută, coborâtă din rama unui tablou. 
Femeia cu ochi imenşi, albaştri, strălucind „din spuma unor 
dantele de culoare verzuie” care îi înconjoară faţa, privind „fără 
pic de jenă” (simte Louise), îi smulge colonelului Pastoret (şi, 
neîndoielnic, cititorului) o  exclamaţie de o sinceritate 
irepresibilă: „Ce femeie misterioasă!” Ea, această femeie cu 
privirea magică, rătăcită nu se ştie unde, cu secretele unei vieţi 
aventuroase, va fi autoarea ultimului „memorial”, paginile cu 
„aduceri-aminte” târzii, unde îi vom căuta mărturisirile mereu 
aşteptate. 

Începutul însemnărilor e tot aşa de promiţător ca şi prima ei 
apariţie. Tânăra care simte într-o îmbrăţişare necunoscută şi 
întâmplătoare adierea devastantă a unei iubiri predestinate 


pare să ne rescrie, în memorie, un pic altfel, toate vechile ei 
imagini. Tabloul din casa lui Svecin, mai ales, ni se pare acum 
că ascunde mai multe taine decât ne închipuiam. Tocmai de 
aceea ne vom simţi deziluzionaţi. „Sărutul din martie” îşi va 
risipi încet-încet şi misterul, şi exuberanţa pătimaşă. În faţa 
sufletului de vată al lui Svecin, fervoarea n-are niciun ecou, iar 
încăpăţânarea de a salva o iubire incertă şi nedorită decade, 
fără putinţă de oprire, într-o simplă obsesie. Întâlnirile cu 
generalul (cele din propriile însemnări), înfrumuseţate oarecum, 
prin contrast, de opacitatea lui leneş-milităroasă, par să-şi 
piardă acum pojghiţa subţire de aur care le acoperea. Jocurile 
Varvarei nu sunt nici hârjoneli de dragoste, nici rătăciri 
pătimaşe; fără să fie nici calcule interesate, ele încep să se 
deruleze într-un cenuşiu existenţial pe care vârsta, înaintând 
implacabil, le goleşte de iluzii şi de mister. Căsătoria e doar o 
altă eroare; descoperirea târzie a scrisorii lăsate de Louise 
(surprinzătoare reîntoarcere a femeii „cu ochi mari, albaştri”) nu 
poate avea alt efect decât oftatul melancolic în faţa unui vechi 
album cu fotografii prăfuite. Eşuând în iubire, Varvara nu mai 
are nimic altceva de salvat. 

„Jurnalul” său, cel mai întins dintre toate, realizează însă 
cea mai cuprinzătoare panoramă asupra lumii ruseşti de-a 
lungul unui sfert de veac. Însemnările Varvarei completează, 
adâncesc, explică aproape toate „poveştile” iniţiate anterior. 
Interogaţiile asupra omului şi societăţii, a libertăţii şi a robiei, 
care, spuneam, domină lumea epică, îşi găsesc aici, dacă nu 
răspunsuri, cu siguranţă toate datele care le-au făcut posibile. In 
„jurnalul” Varvarei sfârşesc marile războaie napoleoniene şi, o 
dată cu ele, „epoca speranţelor frumoase”. Timoşa şi Priahin, 
doi dintre combatanții acestor lupte, camarazi de bătălii şi de 
idealuri pentru multă vreme, se întâlnesc în final în două roluri 
cu totul opuse: primul, abia scăpat de acuze în procesul 
decembriştilor, cel de-al doilea, ca agent şi procuror în acelaşi 
proces. Moartea stranie a lui Timoşa e mărturia pierderii tuturor 
iluziilor; metamorfoza lui Priahin e semnul pregătirii societăţii 
pentru un alt anotimp. Rusia merge înainte, îngropându-şi toate 
întrebările înainte de a le fi găsit vreun răspuns. 

Una singură pare să mai fi rămas deschisă, în faţa 
cititorului, după lectura ultimei pagini: încotro duce drumul 
Rusiei? Şi răspunsul i se oferă, tulburător, rememorând 


„poveştile” pe care, citindu-le, le-a trăit: acolo unde îi este scris 
să meargă! Acum, în final, cititorul îşi dă seama că lumea în 
care a călătorit e aşezată cu totul sub semnul Destinului, al 
Sorţii celei bune sau rele. In această lume se pierde sau se 
câştigă pe mâna Destinului „milostiv” sau „blestemat”. Misterul 
ei adânc stă în această voluptoasă încredințare în braţele 
Providenţei. Ea le dă oamenilor speranţă şi ea îi disculpă de 
pierderea ei. A gândi şi altfel în această lume, asemeni 
decembriştilor, este o opţiune cu sfârşit tragic. Poate tocmai de 
aceea personajele principale lasă impresia acelui deficit de 
personalitate şi de voinţă. Varvara, îndeosebi, pare deseori o 
jucărie mecanică, impersonală, aşteptând mereu îndemnuri şi 
semne străine. „Nu uita - îi spune Lizei - există o forţă care ne 
conduce: ...destinului nu-i place să glumească”. Într-o lume în 
care totul se întâmplă din „voia destinului”, omul trebuie să se 
simtă mic şi neputincios, mergând cuminte pe „firul înmânat de 
Providenţă”. 

Intâlnire cu Bonaparte este o carte despre raporturile 
secrete dintre Istorie şi Providenţă, dintre destinul oamenilor şi 
istoria lor. Titlul cărţii e, de altfel, o capcană înşelătoare pentru 
cititor, care îl incită cu o promisiune niciodată îndeplinită cu 
adevărat. „Intâlnirea” ar fi putut fi la ospăţul perfid pregătit de 
visele răzbunătoare ale unui general neputincios; s-ar fi putut 
întâmpla în aşteptările înfricoşate ale lui Mender, dar a rămas 
doar în tenebrele propriilor halucinaţii. Povestea se tot 
derulează, şi Bonaparte nu apare nicăieri. Singurul care, totuşi, 
îl vede, e Priahin, rănit, ascuns într-o Moscovă pustie şi 
abandonată: „Am tresărit. Erau mulţi, vreo două escadroane. 
Mergeau în tăcere, solemn, dar în urma lor, pe un cal arab 
micuţ, călărea un om în surtuc cenușiu, cu capul plecat... L-am 
recunoscut numaidecât pe acest om - era Bonaparte... Locuitorii 
încă dorm, e o dimineaţă obişnuită, liniştită, iar pe Arbat trece 
Napoleon!” Dar nu era nici pe departe o întâlnire, iar Napoleon 
nu seamănă cu cel aşteptat. Cu Bonaparte se întâlneşte, cu 
adevărat, Rusia, fără să-l vadă şi fără să-i vorbească. Bonaparte 
e doar o întâmplare, un pretext pentru ca oamenii acelui loc şi 
acelui timp să se caute pe ei înşişi, să-şi interogheze destinul şi 
istoria. 

Ca şi în Călătoria diletanţilor, în Întâlnire cu Bonaparte totul 
se desfăşoară în istorie şi, totuşi, totul se întâmplă în eternitatea 


Omului. Or, noi, cititorii, angajaţi în istoria noastră de aici şi 
acum, suntem, sau ar trebui să fim, şi în eternitatea Omului. 
Lectura cărţilor lui Bulat Okudjava are şi această nu din urmă 
calitate: ne obligă să gândim astfel. 


lon Vasile ŞERBAN 


Bucureşti, 15 mai 1999 


AMINTIRII LUMINOASE A TATĂLUI MEU 


— Aoleu! a spus Dunia. Mai întăi ei pe 
noi, pe urmă noi pe ei... Şi tot aşa o să ne 
batem unii pe alții? 

Din roman 

Și tristele vremuri s-or duce - 


La pieptu-mi din nou te voi strânge. 


N. Kukolnik 


„ȘI totuşi era o vreme magnifică. 


Contele Fiodor Golovkin 


PARTEA ÎNTÂI 


ÎNSEMNĂRILE AUTOBIOGRAFICE ALE 
LUI N. OPOCININ, 
GENERAL-MAIOR ÎN RETRAGERE, 
FOST COMANDANT AL REGIMENTULUI MUSCHETARILOR DIN 
MOSCOVA 


„.„.DACĂ BONAPARTE va înainta astfel, şi el va înainta astfel, 
peste trei, cel mult patru săptămâni se va opri la poarta mea. 
Când va apărea (căci n-are cum să ocolească Lipenki), îi voi 
oferi un ospăț în sala cea mare. Savurez de pe acum plăcerea 
întâlnirii! Parcă văd faţa nedumerită a geniului când eu, strâns 
în mundirul de paradă, cu un gest uşor din mână, îl voi pofti pe 
uraganul Europei să guste bucatele noastre ţărăneşti. Tăcere de 
mormânt. Zornăit de pinteni. Sus, la galerie, cântă muzica. 

Câtă vreme se va prelungi acest ospăț scurt, dar săţios, 
patria, care sângerează, va răsufla din toate puterile, îşi va 
întinde aripile viguroase, se va trezi; generalii îşi vor înăbuşi 
disperarea, ostaşii vor striga „ura!” şi totul se va rostogoli în 
direcţie opusă. 

Poate că sunt răutăcios. Însă, când îţi închipui fugarii care 
nu izbutesc să-şi facă semnul crucii din mers şi nici să cugete 
adânc, tot din mers, la avantajele fugii în mare grabă, nu poţi să 
nu fii răutăcios. 

Doar cu Varvara sunt blând şi prost. 

Am cincizeci şi cinci de ani. Asta-i de şagă? Puteam să mă 
întorc la vechiul meu regiment şi să-l conduc împotriva 
duşmanului, dar n-are niciun rost. Când mă gândesc că o să mă 
trezesc cu hemoroizii mei într-un bivuac friguros, fără closet 
încălzit, fără apă încropită (de trei ori pe zi câte o lingură înainte 
de masă), fără cataplasme... Să sperii lupii din văgăună, 
noaptea, pe timp de război? Să mă văicăresc şi să plâng? Ori să 
merg sub drapelul regimentului cu termoforul legat la burtă? Ori 
să mestec cu dinţii mei rari carnea de vită de la intendenţă în 
loc de o supă uşoară cu orez, cu cărniţă de oaie bine fiartă? 
Prinţul Piotr a fost oaspetele meu o zi şi o noapte şi, ascultând 
toate acestea, a zis: 

— Ce mai comandant pierde Rusia! Păi, Filimoşka o să 
alerge după tine cu supa şi cu samovarul fierbinte!... În fine, să 
ai cu tine o căruţă cu scame pentru comprese! 

— Nu, i-am zis mucalitului, mie mi-ajunge. Când mi-aduc 
aminte anul o mie opt sute cinci, cum m-am prezentat 
suveranului şi am primit din mâinile lui ordinul Sfântul 
Gheorghe... ce umilinţă: comandantul regimentului îndura 


chinuri mistuitoare - de ce credeţi? Din pricina rănilor? O, nu - o 
criză violentă de hemoroizi!... Nu, nu, acum trebuie să vă faceţi 
datoria dumneavoastră, Bagrationii şi Miloradovicii. Sunteţi mai 
tineri, aveţi în mână toate atuurile. 

Slavă Domnului, e om inteligent. A pufnit în râs, a strâmbat 
din nasul lui mare, dar n-a mai continuat discuţia. 

Fiindcă veni vorba, şi eu mi-am impus ca regulă să nu mă 
avânt în discuţii cu oamenii. Cu cei inteligenţi n-ai ce discuta, 
căci ei, bântuiţi de îndoieli, nu-şi îngăduie să nu-ţi respecte 
miopia. lar cu cei proşti sau cu cei ignoranţi, cu atât mai mult: 
întotdeauna sunt atât de încrezuţi, încât tu eşti pentru ei un 
zero. Să discuţii cu ei este o idee zadarnică, deşi poţi să-i sperii. 
Nu, nu cu glonţul, nici cu bâta (proştii sunt grozav de curajoşi), 
ci cu paradoxul. De pildă, unul din ăştia tabără pe tine şi 
susţine, făcând spume la gură, că, uite, dacă toţi servitorii ar fi 
îmbrăcaţi în uniforme de husari, Bonaparte ar lua calea îndărăt, 
sau cine ştie ce altă inepţie. Atunci, eu vin şi-i zic: „Posibil, 
posibil... Apropo, a apărut un leac excelent împotriva 
hemoroizilor...” El încremeneşte, asudă din belşug şi se 
îndepărtează gânditor. 

Plăcută îndeletnicire. 

Sau, iată, a trecut pe la mine grăsunul de Lobanov. L-am 
întrebat ce părere are despre Napoleon, îl socoteşte un geniu 
militar? 

— Napoleoşka al dumitale este un duşman, nimic altceva, a 
zis Lobanov enervat. 

— O să vină vremea, am spus eu, ca să-i fac în ciudă, când, 
mai mult ca sigur, o să i se ridice monument... 

— Dumitale, a strigat el, îţi arde să vorbeşti în deşert când 
vrăjmaşul e la poartă! 

— Fugi de-aici, care poartă? Unde vezi dumneata poartă? 
Păi a căzut şi Vitebskul... Dumneata te referi la poarta mea? 

Îmi dau seama că l-am jignit pe grăsun. Păi, vezi tu, Titus, el 
este maior în retragere, recent grenadier imperial şi cât mine de 
înalt. lar eu l-am ofensat. Dar să-l ia naiba. Mă dezgustă 
patriotismul rece, care seamănă cu o făclie pictată. Aştia se vor 
bate până la ultima suflare, dar nu vor inventa nicio roată. 

Apropo, un zăpăcit a inventat o caretă, care poate să 
meargă cu ajutorul aburilor. Pe locul unde stă surugiul meu, 
adică pe capră, se fixează un cazan de fier, sub care se 


instalează o sobă tot de fier. Torni apă în cazan, bagi lemne în 
sobă... Apa clocoteşte, aburul caută o ieşire... În acest scop se 
face un orificiu, pe unde aburul năvăleşte cu putere, împinge 
ceva, care, la rândul său, împinge altceva, roţile încep să se 
învârtească, şi careta se mişcă!... Fireşte, din când în când, 
trebuie să mai adaugi apă şi să mai pui lemne pe foc, dar oare 
calul nu trebuie hrănit şi adăpat?... În linii mari - e nostim. 
Nostim şi extrem de stupid, dacă te gândeşti că vor fi stârpiţi 
caii şi în locul lor vor fi folosite asemenea harabale. Păi, 
închipuiţi-vă, eu, ditamai generalul, apar în faţa regimentului 
într-un astfel de monstru, scot sabia şi... „După mine, fraţilor!...” 
Sau, de pildă, la Palatul de larnă se adună invitaţii, peste tot - 
şiruri de carete cu aburi, totul împrejur e învăluit în fum şi abur, 
sobele duduie, vizitiii, în aşteptarea stăpânilor, taie lemne!... Şi 
totuşi, în asta se vede agerimea minţii. 

Imi plac şarlatanii. Sunt nemaipomeniţi. Chiar geniali, 
numai că geniul lor nu e îndreptat spre creaţie... 

Ce uşor s-a împăcat prinţul Piotr cu refuzul meu! M-a strâns 
la piept atât de drăgăstos, dar n-a zis nimic împotriva refuzului 
meu de a mă întoarce la regiment... Să mă simt ofensat? Poate 
s-a gândit la piciorul meu de lemn? Cu trei zile în urmă am 
parcurs în marş şaptesprezece verste. Uite-aşa, frumogşii mei din 
Petersburg! 

Viaţa mea s-a dus, principe Piotr. Nu sunt supărat... 
Rămâne doar să nu-mi cruţ strădaniile pentru cel din urmă 
ospăț. Asemenea ospeţe n-a cunoscut Rusia vreodată. Timoşa 
încremeneşte ca o domnişoară. Ochi negri, nestăpânit, ironic, 
dar bun, leit maică-sa. Oare pe cine mai iubesc eu astfel pe 
lume? Şi pe ea am iubit-o, pe mămica lui, o mândreţe de 
femeie, cum rar întâlneşti... lată însă că neînduplecatul Caron a 
zvâcnit din vâslă şi pe Timoşa l-a lăsat orfan, iar mie mi-a răpit 
nepoata. E drept? Un june de paisprezece ani, născut pentru 
fapte mari, unicul meu prieten, care ţine cartea înţelepciunii în 
mâinile-i candide. „la spune-mi, unchiule, îmi zice el, cum poţi 
cuceri o fată frumoasă, nu prea deşteaptă, rece ca piatra, dar 
când o văd îmi piere graiul?” „E bine, Titus, că ţie îţi piere graiul. 
Ar fi mai rău dacă ea şi-ar pierde capul”, îi zic eu. „Dar de ce?” 
face el pe prostul. „Pe mine, Titus, mă îngrijorează viitoarele 
tale păreri de rău. Că eşti un băiat scrupulos...” Şi râdem 
amândoi. 


Domnişoara asta afurisită este Arina din casa slujnicelor. 
Are douăzeci şi doi de ani, frumoasă, nemăritată, fudulă... lar el 
n-are decât şaisprezece! Şi de unde fudulia asta? Oare nu din 
pricina bunătăţii şi îngăduinţei mele exagerate? Da, şi în 
general, ele toate, nu şi-au luat oare zborul din palmele calde 
ale Sonecikăi, mămica lui Timoşa? Ea le citea cărţi!.... Da, Titus, 
însă, în primul rând, ea e mai bătrână, prietene, nu e de tine, şi 
nu mai vorbesc, în al doilea rând, că e slujnică... Preveniri 
îndoielnice. Ca şi când băiatul ar avea de gând să-şi ducă viaţa 
lângă ea, ori altceva, bombastic... Dacă e să vorbim deschis, ea 
şi faţă de mine e fudulă. 

Am chibzuit totul. Mi-am trimis oamenii ca iscoade în patru 
judeţe. Umbrele lor transparente, de nerecunoscut, vor licări 
prin pădurile guberniei, pe sub poduri, prin clopotniţe, în 
mulțimile care fug din calea invaziei şi în mulțimile care 
întâmpină armata cea mare în tăcere. N-am cruțat nici cai, nici 
bani, şi ei, muştruluiţi de mine în casa servitorilor, vor zugrăvi 
fiece pas al armatei lui Bonaparte. Da, şi noi, aici, în Lipenki, ne 
căznim pe măsura puterilor să nu ne facem de ruşine. Şi toţi 
muzicanţii din orchestra mea, şi toţi bucătarii din bucătăria mea, 
şi toţi lacheii - într-un cuvânt, toată suflarea - îşi ciugulesc 
penele cu ciocuri îngrijorate şi se dichisesc. Îmi cunosc oamenii, 
sunt devotați şi de nădejde. Vecinii sunt vineţi de curiozitate. 
Toată Rusia mă osândeşte! 

De unde aceste porniri urâte la tine, mă întreb singur şi tot 
eu îmi răspund: oare? Oare nu-i frumos să urezi bun sosit 
geniilor obosite, proslăvindu-le arta militară, să-i pofteşti pe 
adversari în casa ta, să glumeşti în limba lor maternă, să aprinzi 
fără părere de rău toate lumânările şi la lumina lor strălucitoare 
să-i priveşti în ochi pe duşmani iluştrii şi să observi cât sunt de 
nedumeriţi la vederea acestui carnaval misterios? Oare nu-i 
frumos să-l aşezi pe marele dascăl pe locul de onoare şi cu un 
gest distins să-i inviţi pe ceilalţi să ocupe locurile cuvenite 
gloriei lor? Şi cea mai bună muzică, cele mai grozave bucate şi 
ultimele patruzeci de sticle de „Clicquot” având gustul propriei 
lor ţări cuprinse de sminteală? Oare nu-i frumos, - stăpânindu-ţi 
tremurul degetelor ca să nu verşi băutura divină -, în liniştea 
care s-a lăsat, să storci din tine cuvinte de recunoştinţă pentru 
excelentele-i lecţii? Onoarea asta, ca nimănui altuia, îmi 
aparţine mie, fiindcă mie mi-a fost dat piciorul de lemn, în locul 


celui viu şi adevărat, pe care l-am pierdut în luptă cinstită lângă 
castelul Sokolniţki, pe gheaţa iazului Zaceansk, când noi 
fugeam, luând aminte, luând aminte copleșiți de admiraţie, 
călcând în picioare meleaguri străine... Cât priveşte restul - asta 
nu mai ţine de voinţa mea. Nişte forţe superioare misterioase 
pun stăpânire pe mine şi îmi hotărăsc faptele. 

Arina se va îmbrăca în straie boiereşti. Să înfrumuseţeze 
masa. 

Când gândul acestui ospăț mi-a fulgerat pentru prima oară 
în minte şi l-am expus, râzând şi maimuţărindu-mă, nimeni nu 
m-a judecat, exclamând: „Cum să nu, vezi să nu stea împăratul 
Franţei la masa dumitale ovală!” Dar de ce, drăcia dracului, să 
nu stea? De ce, dacă împăratul nostru rus a putut, ca şi când nu 
s-ar fi întâmplat nimic, să înnopteze pe paie într-o modestă izbă 
ţărănească pe malul Goldbachului de smarald? 

Retragerea după Austerlitz n-a fost mai puţin dramatică 
decât toate încurcăturile dinainte de luptă. Deşi, Dumnezeu mi-e 
martor, am fost elevi destul de buni. impăratul Alexandru s-a 
aflat pe lângă coloana a patra până la înfrângerea ei. Când 
armata a luat-o la fugă, el a trecut cu greu de partea cealaltă, 
împânzită de mlaştini, a unui pârâu. Pe faţa lui albă ca varul se 
aşternuse o tristeţe nemărginită. Turna cu găleata, şi armata 
noastră înainta anevoie prin bezna de nepătruns. Pe la miezul 
nopţii, împăratul a ajuns în localitatea Godiezhitz. Fireşte, aici 
era plin de răniţi, convoaie de căruţe şi vagabonzi. Il căuta pe 
Kutuzov şi a trimis după el pe toţi care se aflau în preajmă, dar 
numai Cerniîşov a izbutit să-l găsească pe comandant. Nici n-au 
apucat bine împăratul şi Kutuzov să intre în miezul discuţiei, 
când li s-a transmis că trebuie să părăsească neîntârziat această 
localitate. Dar unde-i caleaşca împăratului? Au căutat-o, dar 
n-au găsit-o. Şi împăratul a trebuit să pornească spre Tscheitsch 
călare. Însă după nici şapte verste de drum s-a simţit foarte rău. 
Boala, care îl chinuia încă din ajun, se agravase. Fireşte, se 
adunaseră toate la un loc: şi înfrângerea, şi vremea proastă, şi 
lipsa de siguranţă. Şi tocmai atunci s-a ivit sătucul Urzhitz. Într-o 
căscioară ţărănească pustie n-au găsit decât un maldăr de paie 
şi nimic altceva. N-au avut încotro, l-au culcat pe împărat pe 
aceste paie, şi el era aproape fericit de n-ar fi fost bântuit de 
boală şi nelinişte. l-au dat să bea ceai de muşeţel şi treizeci de 
picături de opiu. Şi a adormit. Pe urmă au început 


fantasmagoriile bivuacului. Medicul curţii Villiers a dat poruncă 
să se facă rost de o sticlă de vin bun pentru a-i da împăratului 
să soarbă câteva înghiţituri, îndată ce se va trezi, ca să prindă 
puteri. Ce să facă? Au cutreierat prin noroiul până la genunchi 
tot sătucul Urzhitz, dar n-au găsit nici vin, nici pe Ucigă-l-Toaca 
şi nici pe mama lui. Şi deodată, în culmea disperării, nimeresc la 
casa preotului din sat, bat în uşă cu ce pot, apar nişte oameni în 
uniformă austriacă şi lămuresc că în casa parohială s-a oprit 
însuşi împăratul Franz, în aceeaşi postură de fugar. Ah, dacă-i 
aşa - cu atât mai bine; monarhul vostru înfrânt pentru monarhul 
nostru înfrânt, aliatul pentru aliatul său - o butelcuţă pentru 
refacerea puterilor... Oberhofmareşalul Lamberti, somnoros, a 
refuzat categoric, fiindcă nu mai avea nici el decât foarte puţin 
vin pentru întărirea puterilor împăratului austriac. Slavă 
Domnului, a apărut un ofiţer ungur, care se rătăcise de 
regimentul său. Aflând de nevoia noastră, ne-a vândut cu dragă 
inimă o sticlă din preţiosul vin. Şi a doua zi, întremat, Alexandr 
Pavlovici a intrat în Tscheitsch... 

A intrat în Tscheitsch... Acum, poate că nu-i timpul să mă 
las furat de amintiri „la spune-mi, unchiule, zice Titus, eşti tare 
necăjit că nu poţi să te baţi cu Bonaparte?” „Da' de unde, 
Timoşa... L-am bătut pe Napoleon la Dierenstein, el m-a bătut la 
Telnitz, l-am urmărit la Blasowitz, pe urmă am fugit de el în 
direcţie opusă. Pe undeva pe-acolo mi-am lăsat piciorul, şi 
femeia pe care o iubeam m-a respins; ea nu avea nevoie de un 
erou cu picior de lemn...” Astfel îi vorbesc lui Timoşa şi îmi umflu 
pieptul în mod ridicol, bătând pas de front pe parchetul 
scârţăitor. Totul e trecător. „Unchiule, da’ nu cumva te-a părăsit, 
- continuă Timoşa necruţător -, pentru că ai fugit de la Blasowitz 
în direcţie opusă?” „Putin mi-ar fi păsat, prietene, şi de picior, şi 
de această damă, - zic eu -, însă viaţa, cum a reieşit în procesul 
fugii mele, este prea scurtă ca să poţi dispreţui cu inimă uşoară 
pierderile.” „Da' mie îmi dai binecuvântarea să mă prezint la 
regiment?” întreabă el cu o nuanţă de aşteptare în glas. „Dacă 
ospăţul plănuit de mine o să izbutească, trebuinţa serviciului tău 
la regiment o să cadă”, zic eu râzând, iar el roşeşte. „De ce?!” 
întreabă aproape strigând cu nedumerire în glas, ca de atâtea 
alte ori. „Nu întreba, prietene! strig eu. Sunt lucruri despre care 
nu se vorbeşte!” „Ah, unchiule, zice el încet, ori eşti bandit, ori 
zeflemist!” 


Ce mari sunt, în aceste clipe, ochii lui negri, plini de 
tristeţea noastră, a Opocininilor! Şi ce ironice îi sunt buzele! Mă 
văd pe mine când eram tânăr. In sufletele noastre, ale 
Opocininilor, s-au zbuciumat întotdeauna două torente care 
până la urmă se contopeau într-un mod bizar: bunul-simţ şi 
extravaganţa, sau ceva asemănător... Inarmaţi cu bunul-simţ, 
noi  împlineam cu  sârguinţă şi  cuminţenie capriciile 
împovărătoare ale firii până când începeam să ne detestăm 
singuri şi ochii noştri negri se umpleau de tristeţe, speriind pe 
cei din preajmă. 

Sonecika îl iubea la nebunie pe maiorul Ignatiev. Amândoi 
erau tineri şi frumoşi. Îl iubeam şi eu. Era un uriaş tăcut, 
îngândurat. Pe Sonecika o purta pe braţe. Ea îl diviniza. Fireşte, 
bârfa se ţinea după ei pas cu pas. Bărbaţii bârfeau pentru că 
n-au fost ei aleşii acestei tinere doamne fermecătoare, femeile - 
fiindcă, de obicei, cad într-o puternică stare depresivă când văd 
izbânzile  semenelor. Micuţul Timoşa înfrumuseţa această 
pereche. Vremea era încântătoare. In toate scrisorile, Sonecika 
îmi scria că nu va suporta nicio zi despărțită de soţul ei. El îmi 
spunea în şoapte sacadate că numai Dumnezeu i-a unit, şi 
istoria nu cunoaşte o legătură mai strânsă, poate doar Romeo şi 
Julieta, însă ei sunt născociţi. Intr-o bună zi ea a apărut în casa 
mea cu Timoşa, care avea opt ani. Nu putea să-mi explice nimic. 
In ochii ei negri se citea tristeţea cunoscută. Buzele îi tremurau 
ironic. „Linişteşte-te, Sonecika, am zis eu. Dacă el e neprihănit 
faţă de tine şi tu eşti neprihănită faţă de el, înseamnă că totul o 
să fie bine. In tine clocoteşte tinereţea...” „Ce tinereţe, unchiule, 
a zis ea, nu-ţi dai seama că am douăzeci şi şase de ani, sunt 
bătrână!” Ignatiev înnebunea. Ea se ofilea încetişor, dar pentru 
nimic în lume... „Da' eu sunt fericită, fericită, râdea ea, dă-mi 
pace, sunt fericită că mi-au ajuns puterile... Tu nu poţi 
să-nţelegi...” Peste un an, Bonaparte m-a blagoslovit cu un 
picior de lemn, iar pe Ignatiev, în aceeaşi zi - cu odihna de veci. 
Sonecika se ofilea tot mai mult, până când eu şi Timoşa am 
rămas singuri. 

Ce poveste enigmatică, spuneţi şi dumneavoastră! Oare ce 
se zbuciuma acolo, în sufletul ei, al Sonecikăi şi o făcea să se 
usuce din picioare pe ea, care alerga pe câmpiile ruseşti cu 
băieţelul cu ochi negri în braţe? Amabilii mei vecini îşi 
pierduseră liniştea, căutând să descopere pricinile... Prostime 


din provincia sălbatică! Cine putea să le dezvăluie aceste pricini, 
când nici eu n-am izbutit să înviorez focul, deşi eu strânsesem în 
mâini făclia ce se stingea? Era gata să pornesc pe urme chiar 
din vremea când Sonecika era încă puternică şi fericită, şi iubea, 
începusem să descâlcesc firul cenuşiu şi alunecos al vieţii ei. Am 
descâlcit, am descâlcit, am şchiopătat, am şchiopătat, am 
şchiopătat până în clipa când ea a renunţat la linişte, la confort, 
şi totul s-a pierdut ca într-o ceaţă. Obscuritate totală. Ţin minte 
doar ochii plini de tristeţe ai maiorului ei, şi asta ca într-un 
tablou ce atârnă dinaintea mea: ceața din zorii zilei, el călare, 
faţa lipsită de viaţă, de culoarea cenuşii (toţi suntem din 
cenuşă...), batalionul lui se topeşte în ceaţă, o moară austriacă 
se desprinde de pământ asemenea unui cocor, între noi, 
nevăzută, se agita Sonecika. „Timoşa mi-a trimis un desen, 
spune maiorul Ignatiev cu aer înstrăinat. Un iepure ce seamănă 
cu un câine...” Şi porneşte în galop în urma batalionului pe 
lângă moara ce îşi luase zborul, legănându-şi mândru panaşul, 
însă eu ştiu că el plânge. 

Astfel n-am dezlegat acest noduleţ, aşa cum nu l-am 
dezlegat nici pe altul mai de demult, înnodat de Saşa Opocinin, 
tatăl Sonecikăi, fiindcă fratele meu mai mare a căzut în uitare, 
părăsindu-şi cuibul prosper, cum nu se mai afla altul, aşa cum 
era, în obişnuitul halat de mătase matlasat, nesecătuit de 
datorii, nefiind în pragul ruinării, ci pur şi simplu împuşcându-se 
cu pistolul în faţa-i rotundă, zâmbitoare. 

Am pornit fără zăbavă din Lipenki, am alergat în goana 
mare aproape fără oprire, nu-mi venea să cred. 

Sonecika a venit de la tânărul ei cămin de lângă Borovsk 
pentru a aduce un ultim salut nefericitului părinte. Stătea alături 
de mine istovită de drum, cu faţa schimonosită şi cu buzele 
plesnite, şoptea rugăciuni. Timoşa creştea în pântecele ei, ea 
trebuia să nască de pe o zi pe alta, şi tocmai acum asemenea 
nenorocire! Prin testament, moşia lui Saşa îi revenea ei, însă pe 
ea nu o interesa nimic. Am luat treburile în mâinile mele. 

În vremea aceea aveam încă două picioare, şi capul îmi era 
mai proaspăt, şi inima mai aprigă. N-am jelit, n-am ridicat 
braţele spre cer. M-am spălat cu apă rece, am ieşit în pridvorul 
fostei lui case. Foştii slujitori-iobagi s-au adunat să-l privească 
pe generalul cel cumplit (oare eu arătam cumplit?). „Voi toţi 
sunteţi acum liberi, am zis eu. Răposatul meu frate v-a dezrobit 


prin testamentul său... Rugaţi-vă pentru el...” Au început să 
plângă. Sufletul lui Saşa, sunt încredinţat, plutea deasupra 
noastră, nefiind în stare să se despartă. M-am întors şi am intrat 
în casa goală, iar bocetul venea pe urmele mele. Oare îl invocau 
pe Dumnezeu, natura, îl jeleau pe fratele meu ori pe ei înşişi - 
turmă umană neajutorată, izgonită din casă, aiurea în libertate? 
Se împrăştiaseră, se înserase, iar vaietele lor nu se mai 
potoliseră, reflectându-se din oglinzile acoperite cu crep negru, 
revărsându-se printre rafturile cu cărţi... Cât despre cărţi... Ce 
ne dau ele în afară de un dor nedesluşit, în afară de suferinţe, în 
afară de o învrăjbire îndârjită cu lumea înconjurătoare? Tot 
timpul cât le-a adunat, le-a mângâiat cotoarele, a citit cu atenţie 
chemările lor nebuloase, ele i-au prins sufletul în mreaja 
slăbiciunii şi a nedumeririi, au picurat în el durerile şi necazurile 
altora, i-au subţiat mâinile şi i-au vrăjit sângele. In ele, binele 
triumfa asupra răului, Dumnezeu - asupra diavolului; vocea 
adevărului şi dulcea prietenie îşi aveau obârşia în paginile lor, şi 
Saşa era absorbit de toate acestea şi, cutremurat de pasiune, 
foşnea din pagini, precum un şoarece ronţăind posmagi. „O! 
exclama el în şoaptă. O!” 

Mie îmi plăcea sunetul tobelor, ploaia în bivuac, mirosul 
turmei soldăţeşti, vodca şi mazărea murată şi groaza pe faţa 
vrăjmaşului. „Prin ce-i el vrăjmaş?” întreba Saşa, mijindu-şi ochii 
alene. „Prin totul, ziceam eu. Când îi vezi faţa schimonosită de 
ură şi îi auzi cuvintele de neînțeles...” 

Într-o caleaşcă luxoasă, construită după fantezia lui, a 
pornit prin Europa, stând cu perdelele groase trase la ferestre 
până ce Varşovia a dispărut din vedere. Eu executam marşuri pe 
pantele italiene ale Alpilor, strigând la ostaşi, iar el, încet şi cu 
multă plăcere, mânca brânzeturi olandeze, stropindu-le cu bere 
limpede în Dinkelsbühl şi aer de munte în Tirol; toate acestea 
erau asortate cu discuţii filosofice, şi faţa lui rotundă, 
zâmbitoare, apărea ici-colo prin spaţiile europene, stârnind 
nedumerirea plină de entuziasm a mulţimii civilizate. Călătorea, 
ducând dorul Rusiei, al cărţilor sale de la conacul din gubernia 
laroslavlului, şi toate acestea pentru ca, întorcându-se, să se 
plimbe pe lângă grajdul de vite, astupându-şi nasul cu batista de 
dantelă. „Păi, grajdul ăsta este - grajd, îi replicam eu fiului 
rătăcitor. Sau în Olanda nu există grajduri?” „Da, dar nu put, 
Nikolaşa”, zicea el. De parcă vacile olandeze ori caii de tracţiune 


prusaci nu s-ar fi bălegat în grajdurile lor! „Da, dar nu put, 
Nikolaşa...” De altminteri, când mărşăluiam prin Europa, n-am 
simţit decât mirosul prafului de puşcă. 

Foşnetul filelor de carte îmi părea foşnetul aripilor de înger, 
dar îngerii au aprins în el pasiuni pline de melancolie şi fantezii 
deşarte, după capriciul cărora se cârlionţaseră tufişurile de 
trandafiri din parcul uriaş şi apăruseră căsuţele chinezeşti, în 
care nu răsunau voci omeneşti, podeţele pretenţioase de peste 
iaz scârţâiau trist, şi gondole inutile putrezeau în nuferii de 
lângă mal, iar pe aleile aşternute cu nisip auriu umblau fără 
rost, speriaţi, servitorii, gătiţi din capriciul lui în cămăşi curate, 
suflându-şi nasul pe furiş în mânecile de dantelă. Doamne, şi 
toate astea cu inteligenţa şi inima lui bună! El însă îşi citea 
cărţile, împărtăşindu-şi sieşi impresiile şi tresărind singuratic, de 
parcă fiecare pagină era un reproş, se uita pe fereastră, 
cuprinzând cu privirea întinderile cunoscute, şi plângea... 

M-am uitat şi eu pe această fereastră, nădăjduind să intru 
în pielea lui de progenitură a varegilor! cuprinsă de întristare la 
vederea mutrelor posomorâte ale adevăraţilor viatici?, care 
umblau pe aleile aurii. Apoi m-am aşezat la masa lui de scris şi 
i-am recitit testamentul scris cu pană ascultătoare. 

„Tot ce mă înconjoară în Rusia îmi stârneşte groază şi 
durere. Durerea m-a adus la această hotărâre. Doar cărţile - 
prietenii mei dragi - au întreţinut în mine o flacără deşartă, dar 
acum ele sunt neputincioase. 

Rog cu smerenie pe moştenitorii mei să slobozească ţăranii, 
iar cărţilor să le dea foc, pentru că prin locurile noastre nu fac 
nimănui trebuinţă...” 

Aşa scria, şi eu trebuia să-l consolez pe răposatul meu frate. 
Am azvârlit în foc pe prietenii lui vicleni, însă, martor îmi este 
Dumnezeu, n-am putut să îndur vaietele lor. Nici până astăzi nu 
pot să pricep de ce pe unele dintre ele le aruncam cu 
înverşunare în flacăra lacomă, iar pe altele le ascundeam. Cele 
salvate de la pieire tăceau... lată că, în sfârşit, am părăsit acest 
colţişor trist, şi în urma mea se înşiruiau printre hârtoape 


1 Nume sub care erau cunoscuţi normanzii de către slavii de răsărit (şi de 
bizantini şi arabi). Potrivit cronicilor, din mijlocul lor au provenit primii cneji 
ruşi (legendarii Ruric, Sineus, Truvor). 

> Nume sub care erau cunoscute triburile slavilor de răsărit care populau 
ţinuturile din bazinul superior şi de mijloc al râului Oka. 


căruțele încărcate cu vinovatii (aşa socoteam eu) de moartea 
celui mai mare dintre Opocinini. Tulburători ai liniştii, tăcuţi, 
ascunşi, toţi în veşminte distinse, mândri de propria veracitate, 
ei au intrat în casa mea, s-au aşezat împrejur cu cotoarele 
sclipind ademenitor, până când spre ele s-a întins mânuţa 
subţire, tenace, enigmatică, a lui Timoşa. 

Astfel  piereau  Opocininii, stârnind nu compasiunea 
compatrioţilor, ci doar suspiciune şi spaimă... 

De altminteri, ce sunt toate acestea astăzi în comparaţie cu 
sângeroasa plimbare pusă la cale de Bonaparte?... 

Geniul corsican mărşăluieşte prin Rusia în august fără să se 
descalţe, fără să-şi scoată tricornul, în aşteptarea deşartă a 
bătăliei. Pe fundalul Smolenskului în flăcări - văzută de departe 
- se leagănă umbra lui uriaşă. Împăratul Alexandru se 
enervează la Petersburg, strângându-şi buzele ofensate şi 
mâniindu-se pe conducătorii lui de oşti. Aprigul Bagration 
unelteşte împotriva prudentului Barclay, Timoşa îl pălmuieşte pe 
starostele din Lipenki, fiindcă poruncise să fie biciuit un ţăran 
când ţara piere. Eu pregătesc ceva în speranţa de a înnobila 
dintr-o dată chipul deformat al istoriei. Important este ca nimeni 
să nu-mi bănuiască adevăratele intenţii. Pasiunile nebuloase ale 
Opocininilor nu mă caracterizează, deşi cine ştie ce mână 
autoritară mă conduce şi mă îndrumă, ce voce, ca o muzică, îmi 
zgândără inima? 

Sărmanul meu frate, care îşi pierduse speranţele şi nu 
vedea în jur niciun vinovat decât pe sine însuşi! 

Când dejunul va atinge apoteoza şi toate discursurile vor fi 
rostite, eu voi săvârşi cele predestinate, voi aprinde fitilul, apoi 
voi porni zdruncinat de brişcă prin hârtoapele Kalugăi. Fericită 
soartă... Dar dacă aş lăsa brişca să putrezească la locul ei, iar eu 
aş rămâne alături de musafiri?... Căci asta nu doare, numai cei 
vii simt durerea. 

Şi iată că buzele albe ale gurii lumii vor duce vorba că 
iscoadele lui Bagration au salvat Rusia tocmai în momentul când 
bezmeticul bătrân Opocinin îl ospăta pe Bonaparte la dejun şi nu 
mai prididea cu laudele la adresa franţujilor! 

Prinţul Piotr va decide că erau iscoadele lui Barclay, 
Barclay, la rândul său, va atribui totul dibăciei lui Dohturov, 
Benigsen va raporta suveranului şi va adăuga că aceasta pare o 
pedeapsă divină, fiindcă smintitul bătrân Opocinin în momentul 


acela îi ospăta pe uzurpatori şi le înălța ditirambi... 

Cu cât meditezi mai îndelung la acest subiect, cu atât mai 
multe portiţe ţi se deschid... Căci vrei să trăieşti, nu-i aşa? Dar 
oare vrei? 

Căruţele cu avutul ţăranilor pleacă la moşia mea din ţinutul 
Riazanului, oamenii pleacă în urma lor. Când dejunul va lua 
sfârşit, aproape toţi servitorii, în dormeze/e* mele, se vor afla 
dincolo de hotarele guberniei. Îmi închipui cum vor arăta 
trăsurile mele de Dresda, înţesate cu fete, briştile mele de 
Kaluga supraîncărcate cu bucătari şi bucătărese, caleştile mele 
de Edinburgh, cu roţi uşoare şi vizitii cu jobene de domni!... 
Lacheii însă vor rămâne cu mine. Eu însumi o să-i împărtăşesc şi 
o să-i pregătesc pentru bucuriile paradisului, deoarece livrelele 
de pe ei nu sunt decât un înveliş, miezul lor însă e de natură 
soldăţească, în stare de sacrificiu. O, cât mă tem să nu 
săvârşesc ceva ce ar putea împiedica îndeplinirea planului meu. 
Tremur, mă îngrozesc, mă înfior numai la gândul că un pas 
stângaci, un cuvânt nelalocul lui vor răsturna totul şi totul, totul, 
totul se va duce de râpă. 

Dar eu?... Străbăteam şaptesprezece verste ca să o văd pe 
Varvara şi să simt încă o dată arsura flăcării albastre şi reci a 
ochilor ei. „Pe unde tot umbli, unchiule?” întreabă Timoşa. „Vezi 
tu, prietene... - şi îi îndrug verzi şi uscate... Vreau să trăiesc, să 
mă chinuiesc...” 

Oare pieirea răului nu înseamnă salvarea binelui? Tot ce se 
află în casa mea trebuie să servească acestei idei. Muzica, 
lumina, cuvintele,  vaietele şi blestemele, şi  osanalele 
înflăcărate, şi rugăciunile de mulţumire, şi contemplarea 
Judecăţii de Apoi - toate trebuie să se contopească într-o unitară 
şi pasionantă furtună, care va tămădui neamul omenesc de 
fericita orbire şi delectarea cu suferinţa, căci nu aceasta e ursita 
lui. Nu crima, nici trufaşa răzbunare, ci salvarea - iată ce văd şi 
spre ce năzuiesc eu. Şi aici poate că ridic mâna asupra forţelor 
supreme, asupra Providenţei înseşi... Inchipuiţi-vă însă ce se va 
înfăţişa vederii noastre, când cenuşa se va risipi şi păsările vor 
începe să cânte din nou. 

În viaţa mea am tras destul cu arma şi destul am cunoscut 
fericirea, auzind trâmbiţele victoriei, şi m-am sufocat, scăpând 


3 Dormez (din fr. dormeuse) - trăsură mare de călătorie, ce putea fi 
amenajată pentru dormit. 


cu fuga de urmăritori, şi am plâns la vederea trupurilor reci, ieri 
încă vii, dar am şi ponegrit destul pe cei care plângeau. Şi de 
fiecare dată mi se părea că sunt drept şi deopotrivă nefericit... 
lar acum este de ajuns ţipătul asurzitor al divinului chalumeau’ 
şi numaidecât în oglindă, dinaintea mea, apare un monstru 
şchiop, cu statura până la tavan, cu faţa rotundă plină de 
bărbăţie şi distincţie, care la viaţa lui a călcat atâtea pământuri 
străine! O, pământurile străine, eu le-am călcat cu stăruinţă 
ostăşească, şi ochii albaştri ai împărătesei Ecaterina, ochii 
cenuşii ai împăratului Pavel Petrovici, şi cei azurii ai lui 
Alexandru, care astăzi e bine, sănătos, au remarcat cu 
bunăvoință osârdia mea printre norii pulberii de puşcă... Patria 
dragă îmi mulţumeşte... 

„Ştii, unchiule, zice Timoşa, eu voi fugi la Moscova fără să 
mai aştept până când Bonaparte te va lăuda pentru cega 
răsfiartă.” „Nu te grăbi, Titus, să mă dispreţuieşti, pentru 
capriciile mele bătrâneşti, zic eu, nu sunt într-atât de bătrân să 
nu mă pot delecta cu o masă bună şi cu înfăţişarea musafirilor 
mulţumiţi, însă nici atât de tânăr să nu simt durere când scrutez 
propria-mi orbire de altădată. Ştii, Titus, acolo, într-una din ţările 
străine, copleşit sub povara laurilor învingătorului, m-am 
îndrăgostit de o tânără domnişoară. Era fiica unui brigadier, pe 
care noi îl luaserăm prizonier, însă acest lucru n-a făcut-o, pe ea 
şi pe cei din jurul ei, să se poarte reprobator faţă de mine. 
Războiul, prietene. Mă instalasem în casa lor şi eram zilnic poftit 
la masă. Din zi în zi, atmosfera din casă se încălzea. Eu le 
povesteam despre Rusia, despre Lipenki, ei îşi plesneau 
palmele, uimiţi, şi, în sfârşit, într-o bună zi i-am dat de înţeles, 
zâmbind prosteşte, că într-un viitor apropiat ar putea deveni 
stăpâna casei mele. (Pe atunci Varvara încă nu exista.) Ea, 
închipuie-ţi, era atât de frumoasă, încât n-a fost deloc uimită, 
pesemne că un număr suficient de pehlivani fermecători 
ţăcăniseră zadarnic din pinteni în faţa ei, - după câte ştiu, era şi 
un poet printre ei. Şi iată, când stăteam pe malul iazului 
încremenit, unde nuferii îşi etalau mândri căpşoarele albe, şi eu, 
înfiorat de o dulce presimţire, întindeam spre ea palmele tinere 
de general, m-a întrebat, fără să-şi plece ochii, atât de tânără, 
politicoasă, mirosind a cornuri cu stafide: «Dar în ce limbă o să 
mă înţeleg cu robii dumneavoastră, herr Opocinin?>» Am rămas 


+ Flaut (fr.). 


buimac, Titus, m-am fâstăcit, atât de simplu şi de practic 
spusese asta... Ah, această insensibilitate prusacă, mi-am zis eu 
cu tristeţe... În ce limbă... în ce limbă... Păi arată-i pumnul, şi el 
se va da peste cap de atâta râvnă. «Păi, la început, prin gesturi, 
am rostit eu cu greu, ei înţeleg gesturile, iar pe urmă...» Ea a 
zâmbit foarte prietenos şi uşor condescendent şi mi-a îngăduit, 
ca unui băieţel, să-i sărut mâna... Mai târziu mi-am adus aminte 
faţa ei şi acel «să mă înţeleg cu robii dumneavoastră...»! Da' 
ăştia nu-s robi, proasto, sunt oamenii mei, ai mei! Eu am crescut 
printre ei, intru în casa servitorilor, eu cunosc totul: mirosurile 
lor, glumele lor, cum îmi iau mâna să o sărute, cum cântă 
cântece, cum ne ducem la cules de ciuperci şi fructe de 
pădure... O familie... Numai la voi, la proştii de prusaci, fiecare e 
de sine stătător, noi suntem însă împreună de când lumea! 

lată ce mă zbuciuma atunci. Am fost umilit închipuie-ţi, 
Titus, când m-am întors şi primul cor dezordonat a început să 
cânte în cinstea mea şi eu m-am uitat la chipurile lor străine... 
«Oare avem acelaşi sânge?» mi-am zis eu, şi faţa străpunsă de 
glonţ a lui Saşa Opocinin a apărut dinaintea mea... Şi acea 
frumoasă prusacă nu mi se mai părea proastă...” 

Şi Titus roşeşte, aşa cum roşea Sonecika, mămica lui. 


... Muzică, lumină, cuvinte, miresme... 

Lista principalelor instrumente ale orchestrei mele, 
care trebuie în modul cel mai solemn să exprime întreaga 
durere, admiraţia, groaza şi mândria mea cu prilejul 
vizitei geniilor războiului. 

1. Două chalumeau-uri din lemn de păr ordinar, în care 
este cuprins un suflet fragil de copil. Ele nu sunt şlefuite de 
meşteri, ci de palmele aspre ale păstorilor din Alpi. Aceşti 
musafiri din vechime au fost găsiţi de mine într-o casă dărâmată 
de artileria noastră. Intr-un colţ întunecos, acoperite cu praf de 
var, cele două instrumente şedeau tăcute, strângându-se unul 
într-altul fără vreo speranţă de salvare. Le-am adus în Lipenki, 
le-am dat lui Fedka, şi Fedka le-a readus la viaţă, şi într-o zi au 
prins grai. E greu de redat ce se ascunde în suspinul lor uşor. Ele 
sunt ca două surori, numai că una are glăsciorul mai subţire. 
Blândeţe şi împăcare sincere precum glasurile unor păsări 
necunoscute, pe care le poţi auzi doar în vis. Urechea, obişnuită 
cu bubuitul prelung al luptelor, trebuie să asculte cu atenţie, 


sufletul să se înmoaie, mâinile grosolane să  atârne 
neputincioase de-a lungul trupului. O, chalumeau, eşti 
divinitatea însăşi!... 

2. Cornul vânătoresc (wa/dhorn) - un melc de aramă adus la 
perfecţiune de meşteri necunoscuţi. Din formele iniţiale a mai 
rămas doar silueta. Melcul se răsucea, se tot răsucea, stimulat 
de presimţirea goanei, şi din gâtlejul de aramă slobozea chemări 
răguşite şi urări de noroc la vânătoare. Semeţul vânat a plătit şi 
plăteşte cu sânge pentru delectarea cu această muzică, cum şi 
noi plătim când suntem vânaţi, cum ne delectăm când noi înşine 
vânăm duşmanul. Socotesc că sunetele acestui instrument sunt 
mai mult decât potrivite între celelalte sunete din orchestra 
hărăzită pentru festivitățile plănuite de mine. O, vânătoare, 
vânătoare făcută de o inimă curată, de un suflet generos, istovit 
de îndoiala în propria-i neprihănire! 

3. Toba - este cel mai vechi dintre instrumente. Pielea unui 
juncan de trei ani, dar şi mai bine a unui bivol, întinsă pe un 
cilindru din lemn de tei, capătă însuşiri enigmatice: sub loviturile 
ciocănelului se însufleţeşte şi pronunţă acel „ah” înfundat, ca un 
suflet supus suferinţei, şi acel răsunător „bummm!”, care invită 
la mişcare spre porţile deschise. lar când în mâinile toboşarului 
se trezesc beţişoarele de arțar, atunci în aer se împrăştie nişte 
sunete mărunte semănând cu cele scoase de boabele de 
mazăre, care semnifică fie începutul unui atac, fie al unei 
execuţii, fie al unui dans vesel. lată însă ce năzdrăvănie: 
însuşirea acestor sunete este de aşa natură încât, dacă ele sunt 
pentru atac, atacul este victorios, iar dacă sună pentru eşafod - 
execuţia este inevitabilă. Arta toboşarului constă tocmai în a 
înţelege cum să bată acele sunete mărunte şi pentru ce se 
potrivesc mai mult în momentul de faţă... 


„„Pe Arişa o iau cu mine în brişcă. O să-i arunc pe umerii 
semeţi haina de blană a Sonecikăi pentru a-i potoli frigurile 
spaimei... şi vom porni în goană. Deci, un bătrân prăpădit 
şontâcăie spre brişcă, lac de sudoare, un nelegiuit, urmat de 
tăcuta Arişa, ca umbra ucigaşului, cu şubă domnească pe 
umeri?... Deci, eu mă furişez ca un hoţ în speranţa de a auzi 
acel formidabil foc de artificii... Ah, generale, ce nimicuri 
absurde zămisleşte căpăţâna ta cazonă!... 

Intr-o zi, în casa mea a apărut un individ necunoscut. L-am 


oprit. Întreb: „Tu cine eşti?” Răspunde politicos: „Andrei Lîkov”. 
Am izbucnit în hohote de râs, privind armura lui de lacheu. „Eşti 
lacheu?” „Da, să trăiţi, excelența voastră, zice el, lacheu.” „Zici 
Lîkov, râd eu ca să nu se intimideze prea tare, lacheu, Likov 
zici...” „Da, să trăiţi, lacheu”, zice şi râde şi el. Dragă Titus, de 
atunci eu nu-i zic altfel decât Likov. Altora le zic: „Vanka, adu, 
Senka, du-te”. Lui însă: „Lîkov, vino încoace, adu-mi cutare 
lucru, aprinde lumina, Likov!” Şi el aprinde şi umblă ca un 
lacheu, şi priveşte ca un lacheu, şi eu nu observ în privirea lui 
dorul după făgăduielile de libertate ale lui Bonaparte. Fireşte, 
Bonaparte este un geniu. Geniul războiului şi al politicii Oare va 
rezista el, Likov? 


4. Timpanele se fac din aramă americană. Această aramă 
roşie cu reflexe albăstrii este bună pentru exclamaţii. Insă nu se 
poate să nu amintim de pielea de vițel, dar şi mai bine de 
măgar, bine tăbăcită, bine întinsă pe căldarea de aramă. Răsună 
rar şi la momentul potrivit. Mai cu seamă în apoteoză. Noi trăim 
lent şi neobservat, până ce, treptat, se acumulează în noi 
pulberea uscată şi inflamabilă a zilelor trăite, pentru ca brusc să 
izbucnească precum o flacără albastră şi să bubuie, şi să 
vestească solemn că, iată, s-a săvârşit acel lucru pentru care s-a 
acumulat totul. În acel moment timpanele sunt indispensabile, 
ca de altminteri şi atunci când o nelinişte inexplicabilă se 
stârneşte brusc cu mult înainte de pragul natal, precum apele 
de aprilie... Da' ce-o să fie cu noi, domnilor?... 

5. Flautul piccolo. Când pe neaşteptate în orchestră se 
întrerupe şuvoiul dens şi lin al sunetelor, atunci, în pauză, se 
iscă fluieratul lui, rece, îndărătnic, dispreţuitor, strident şi atât 
de pretenţios, încât oamenii se aruncă unul spre celălalt, dar nu 
pentru căldură, nu cu iubire, ci pentru ca, respectând frontul şi 
alinierea, să mărşăluiască, etalându-şi bărbiile hrăpăreţe şi 
ascuţindu-şi feţele dure, străduindu-se să semene unul cu 
celălalt... Ciudat, un mic bastonaş din ramură de cireş, 
lipindu-se de bietele buze uscate ale flautistului, ne transformă 
pe noi, cei calzi, lenevoşi, sentimentali, în şiruri ordonate de 
draci fără judecată, care mărşăluiesc pe picioare de fier spre 
moartea timpurie, spre gloria deşartă, spre regretele târzii. 
După acest fluierat nu vei dansa, nu-ţi vei plânge aproapele, nu 
vei zâmbi femeii iubite. 


Dragă Titus, când vei citi aceste însemnări fără noimă, eu 
nu voi mai fi lângă tine. Tu însă adu-ţi aminte de mine şi 
înţelege-mă. Şi asta mă va încălzi pe mine acolo. Când, 
şchiopătând, voi ajunge la Poarta cea Sfântă, cine ştie cum voi fi 
întâmpinat? Personal, n-aş fi deschis-o nimănui, doar Sonecikăi. 
Toată viaţa păcătuim, păcătuim, ştiind dinainte că va veni o 
vreme când vom cerşi, cu fruntea în ţărână, iertarea. Nu-i bine 
deloc! Toţi prefăcuţii şi făţarnicii sunt fraţii mei vii, bipezi, pe 
care îi iubesc. 


6. Flautul grande este altceva. Tot din cireş uscat ori din 
lemn de rodiu, cu clei din coarne de cerb, însă ce desfătare, ce 
extaz, ce sânge gros şi curat! Ascultă cu atenţie, corsicanule, 
pleacă-ţi urechea, apleacă-ţi fruntea. Dacă timpanele sunt în 
cinstea ta, glasul flautului însă este întru chinuitoare căinţă. 


Fiindcă veni vorba, Titus, măicuţa ta n-a renunţat pur şi 
simplu la moştenirea părintească, ci a vândut blestemata moşie 
din ţinutul laroslavlului, răsuflând uşurată, a dat-o cu toate 
angaralele - repede, repede, pe un preţ de nimic - unui parvenit 
din Petersburg într-un frac verde cu talie joasă şi pantaloni de 
culoare deschisă, care nu doar că încă nu se purtau, dar nici nu 
se mai văzuseră până la el. Parvenitul, care se numea Priahin, 
era plinuţ, vesel, cu ochi nordici spălăciţi, frecându-şi mâinile 
mici, a poruncit să se dea slujitorilor care au vrut să rămână 
câte un pahar de vodcă, pe fete le lovea cu palma peste dos şi 
râdea, râdea, căci băuse şi el prea destul. Priahin... 

Şi, pentru că eu mă ocupam de toate acestea, a trebuit să 
înnoptez pentru ultima oară în casa acum străină. Dimineaţa, 
când mă şi urcasem în brişcă, am văzut cum, din pridvor, noul 
proprietar a pornit în goană spre mine. Parcă nici nu băuse, era 
proaspăt, parfumat, dar trist, chiar posomorât. Ce schimbare! 

Mi-a vorbit domol, cu întreruperi, fără zâmbetele de ieri: 

— Vă compătimesc şi vă înţeleg. Carnavalul de ieri este 
tributul involuntar acordat smintelii uşoare la care m-au supus 
împrejurările. Vă rog frumos să mă iertati... 

Ne-am luat rămas-bun prieteneşte, cu atât mai mult, cu cât 
el izbutise să mă pună la curent cu neverosimila lui situaţie, 
ceea ce m-a făcut chiar să-l simpatizez. 


Închipuie-ţi un obscur aristocrat scăpătat, care, cum se 
întâmplă întotdeauna, are o droaie de copii şi o nevastă 
bolnavă. Niciun fel de relaţii. Serviciu n-a obţinut. Conacul 
boieresc - o izbă. Nicio rudă, în afară de o mătuşă fără copii, 
soră bună cu mama lui, tot din neamul Kiseliovilor. Mătuşa e 
bogată, trăieşte în casa ei la Petersburg, dar nu vrea să ştie de 
nepotu-său. lar el e mândru. Işi ară singur pământul, singur 
seamănă, singur strânge recolta... Şi iată că se apropie 
bătrâneţea, bani nu are şi nu izbuteşte să-şi aranjeze copiii. 
Intr-o bună zi moare mătuşa cea rea, şi din testament rezultă că 
el a devenit posesorul a două sute de mii! De ce s-a întâmplat 
astfel - nu putea să înţeleagă şi s-a scrântit puţin. Slavă 
Domnului că nu era risipitor, cunoştea preţul banilor şi nu i-a 
cheltuit pe fleacuri. Am auzit că acum prosperă. Să-i dea 
Dumnezeu numai succese. Priahin... 


7. Oboiul provine din vechiul şalmeu sau din zurna 
orientală. Innobilat de-a lungul veacurilor, meşterit din lemn de 
dud, cu ancie dublă, fină, de trestie. Aerul, trecând prin ea, 
capătă forţă şi expresivitate. Oboiul singur nu are putere, 
sunetul acestui solitar este chiar neplăcut. Oboiul e frumos în 
compania semenilor, în corul confraţilor. Atunci fluieratul lui 
străpunge inima cu o durere plină de bucurie, şi gândurile - unul 
mai dulce decât altul - te vizitează, deşi o oarecare deznădejde 
amărăşte această  desfătare şi intensifică  neliniştea 
inexplicabilă. 

8. Fagotul e lung ca toiagul unui pelerin şi îndoit asemeni 
unei lulele. Sunetul e grav, incontestabil, puţin fonfăit, ca la 
bătrâni. E greu de spus ce mormăie el. Nemulţumire şi chiar 
repulsie se aud în glasul lui. El a parcurs totul şi a văzut totul. 
Gălăgioşii de care este înconjurat în orchestră, deocamdată încă 
prea plini de automulţumire, îl enervează şi îl umilesc. El ştie că 
totul este trecător: imperiile pier, elanurile nobile se sting, 
speranţele excepţionale se prefac în farsă, intenţiile măreţe - 
într-o grămadă de bălegar; după tari nu rămân decât 
mormintele, pe învingător îl aşteaptă răzbunarea... Fie ca geniile 
victoriei, care se vor aşeza la masa mea, să audă acest sunet şi 
fie ca pe chipurile lor călite să se aştearnă lividitatea... 


Grăsunul Lobanov, vecinul meu, a apărut către seară cu 


ochii ieşiţi din orbite. 

— Ştiu că dumneavoastră îl admiraţi pe Bonaparte, a zis el 
gâfâind. Pentru dumneavoastră este un geniu şi alte 
drăcovenii... Pentru mine este duşman, uzurpator, perturbator al 
rânduielilor noastre... El calcă în picioare pământul nostru sfânt 
şi seamănă moarte... şi răzmeriţă! 

— Daţi-mi voie, domnul meu, am zis eu, nedorind să intru 
cu el în controversă, războiul decurge conform realizărilor din 
arta militară. Cucerirea Smolenskului este o perfecţiune... 

— Ce-mi pasă mie de perfecţiunile militare?! a strigat el, 
izbucnind în plâns, şi cu pumnul măsliniu şi-a şters o lacrimă. A 
făgăduit oamenilor mei dezrobirea, ei vorbesc deschis despre 
asta... Asta ce-i?... Noi plecăm la Kostroma, unde? De ce?... Am 
cerut la gubernie un pluton de ulani, cel puţin, pentru apărare, 
pentru protecţie... dar ei au râs: care pluton de ulani?... Care 
pluton?! a strigat el din nou. Păi, ştiţi că de la o rudă de-a mea 
de lângă Vitebsk, care de-abia plecase, i-au cărat totul din casă? 
Cine? Oamenii ei. l-au cărat totul, totul... Pe urmă au venit şi 
soldăţeii noştri, poate că şi acei ulani, şi toţi laolaltă au cărat 
linguri, furculiţe, oglinzi, fotolii, porţelanuri şi fracuri... Dar 
fracurile de ce? Nu cumva geniul nostru e vinovat de asta? - A 
început din nou să plângă. - Pe urmă au sosit francezii, au 
dormit pe paie în frumoasa casă în stil empire, şi-au făcut 
nevoile prin colţuri şi au pornit mai departe după toate regulile 
artei militare, cum spuneţi dumneavoastră... 

— Stimate domn, am zis eu consolator, îţi aminteşti în 
Lombardia valea aceea de rai şi albăstrimea cerului de mai 
printre frunzuliţele crude ale viţei-de-vie? 

— Ah, da, îmi amintesc, îmi amintesc, a suspinat el. 

— Ce tânăr eraţi şi ce chipeş, şi ce frumos vă împodobea 
capul nimbul gardei imperiale! (S-a îmbujorat ca un copil, chipul 
i s-a însufleţit, devenind chiar frumos.) Şi cum noi amândoi, 
năuciţi de soarele italian, cu pielea roşie şi neînduplecaţi, îi 
fugăream pe francezi prin viile italienilor, pentru a înapoia 
austriecilor posesiunile lor! Asta da vânătoare! (Şi-a dat capul 
pe spate şi a zâmbit modest.) lar acum, stimate domn, de ce să 
nu credem că ne-a ajuns răzbunarea aici, printre ogoarele şi 
ţarinele noastre? 

A sărit în sus. Faţa îi ardea ca focul. Nimbul de odinioară îi 
apăruse în jurul frunţii. A început să meargă prin cameră cu paşi 


grei de grenadier, şi duşumeaua scârţâia ca sub talpa 
cuceritorului. 

— Prin viile italienilor, prin viile italienilor, a mormăit el şi a 
tăcut brusc. 

Se lăsase linişte. Prin ferestrele deschise, deasupra parcului 
întunecat, se vedea luceafărul de august. Undeva, nu prea 
departe, mărşăluia sceleratul zilelor noastre în botfori lustruiţi şi 
cu mâna-i mică şi plinuţă arăta spre Moscova. În clipa asta, tu, 
Titus, ai fi tresărit, dragul meu, auzind cum maiorul în retragere 
Lobanov a întrebat într-o şoaptă trufaşă: 

— Răzbunare? Adică aveţi în vedere destinul?... Da, fie şi 
aşa n-au decât să vina, să vină, să vină... Dar fracurile de ce? 
Armatele vrăjmaşe, îndemnate de propriul destin, n-au decât să 
calce în picioare câmpiile străine până ce vor avea de suferit din 
partea unui destin străin... Dar fracurile de ce? Ce trebuinţă au 
ţăranii de fracuri? Porţelanurile mai înţeleg, dar fracurile... sau 
chiar oglinzile - să-şi privească mutrele, sau storurile, sau 
hârdăul cu lămâiul verde, dar fracurile?... Mă vor ucide şi pe 
mine, şi pe membrii familiei mele, şi pe francezul-guvernor, 
pentru că e francez şi pentru că francezii sunt protestanți... Da, 
da, degeaba râdeţi (cu toate că eu nici nu mă gândeam să râd, 
ci, dimpotrivă, mă uitam la el cu groază; pentru că acest 
nătărău cumsecade se smintise definitiv din pricina propriei 
elocinţe)... Mai întâi vor da francezilor grâul meu şi pe mine mă 
vor aduce în sapă de lemn, iar pe urmă vor îmbrăca fracurile, 
vor lua furcile şi i le vor înfige lui Bonaparte în burtă... 

(L-am împuşcat în duel pe sublocotenentul Skobţov, dar 
lumea nu s-a schimbat. Şi, deşi înţeleg că acesta nu este un 
mijloc cu ajutorul căruia omenirea poate fi perfecționată, totuşi, 
cel care insultă nu trebuie iertat, nu trebuie lăsat să plece în 
voie. Atunci - ori el pe mine în faţa rotundă, ori eu pe el în cea 
pătrată.) 


9. Clarinetul. Singuraticul clarinet este destinat pentru 
înmormântări. Aşa a fost. Corpul lui de rodiu sau de abanos, 
negru, alungit, sever, amintea de isprăvirea inevitabilă a 
drumului vieţii, glasul lui grav, asemănător bocetului, sugera 
ideea potrivit căreia chiar dacă piedestalul pe care a fost ridicat 
răposatul în viaţă e mai înalt decât meritele lui, moartea a pus 
lucrurile la locul lor şi a nivelat nepotrivirile. Vlăstar al anticului 


chalumeau, adus la înfăţişarea actuală de către meşterul 
Denner din Nurnberg, nimerind în ceata altor instrumente 
muzicale, şi-a schimbat pe neaşteptate menirea. Glasul lui grav, 
de miere, răsunând din orchestră, nu cântă eterna despărţire, ci 
eterna şedere în inima noastră; nu despărţirea, ci iertarea. Oare 
îmi va ierta Dumnezeu cutezanţa ce mi-am pus în gând? Vă jur 
însă că glasul clarinetului, în cor, va fi şi pomenire, şi proslăvire, 
toate deopotrivă, în egală măsură. 


„„La sfârşitul lui iulie, în casa Osipovilor, unde se adunaseră 
o sumedenie de oaspeţi puţin cunoscuţi unul cu altul, aproape 
întâmplător, Fedka al meu, care mă însoțea în vizită, a cântat la 
corn englezesc compoziţia unui veronez preclasic, pe care 
Fedka însuşi a transpus-o pentru corn; cânta cu acompaniament 
de clavecin, şi musafirii încă ascultau acest duet cu liniştea din 
vremurile de pace: distrat, cu blândeţe, fără nicio tragere de 
inimă, fără să se înflăcăreze peste măsură, uitându-se unul la 
celălalt, fiecare gândindu-se la ale sale. Colo, în fotolii de catifea 
vişinie, două cucoane în toalete demodate se prefăceau 
cufundate în melodie, agitându-şi evantaiele; colo, lângă 
fereastra deschisă, încercând să se ascundă după perdeaua 
transparentă, un domn în camizol verde făcea semne uşuratice 
unei domnişoare oacheşe în rochie trandafirie; colo, pe divan, 
trei băbuţe cu bonete de pe vremea Ecaterinei dădeau din cap 
în ritmul cornului; colo un grup de ofiţeri încă foarte tineri se 
înghesuiau speriaţi într-un colţ, neştiind cum să-şi folosească 
mâinile lungi; colo un cârd de domnişoare stângace stăteau 
cuprinse de încordare, de parcă se pregăteau s-o rupă năvalnic 
la fugă... Eu mă aflam chiar lângă uşă, sprijinindu-mă în 
bastonul de nuc, căci refuzasem fotoliul ce mi se propusese. De 
la înălţimea staturii mele puteam să contemplu tabloul foarte 
bine. Totul era ca întotdeauna, şi totuşi ceva părea ciudat, dar 
ce anume - nu puteam să ghicesc. 

Un domn în vârstă necunoscut, care stătea alături de mine, 
mi-a şoptit pe neaşteptate la ureche: 

— Toţi se prefac melomani. Vor să pară... 

Numeroasele zbârcituri de pe faţa lui exprimau dezgustul, 
în ochii decoloraţi se citea tristeţe. M-a privit de parcă avea 
nevoie de ajutor. Îl vedeam pentru întâia oară. În fine, Fedka şi-a 
încheiat opusul şi a ieşit cu smerenie din salon. Am auzit 


complimente la adresa mea. Toţi au început să se foiască, 
evantaiele au pornit să se mişte şi mai tare, au înflorit surâsuri 
sincere, a răsunat larma vocilor reînviată. Totul se însufleţise, 
începuse să se îmbujoreze. Slujitorii schimbau în linişte 
lumânările. M-am uitat la bătrân. El a oftat şi s-a îndreptat 
hotărât spre clavecin, s-a aşezat şi a întins mâinile. De-abia au 
răsunat primele acorduri, şi toţi musafirii au înţepenit cu 
obişnuita lipsă de plăcere. Bătrânul cânta. Eu tocmai îmi ziceam 
că e timpul să plec acasă, însă am ciulit urechile. Naiba ştie ce 
cânta el acolo, dar se vedea cât de colo că era mare maestru. 
Era o piesă necunoscută, şi bătrânul şedea cumva neobişnuit, 
cu faţa întoarsă de la claviatură, de parcă muzica stârnea în el 
ostilitate. Treptat, toţi au încremenit cuprinşi de încordare. 
Neliniştea se  revărsa în suflet. Degetele însufleţite ale 
bătrânului, faţa ascuţită, denaturată de repulsie, ochii plini de 
disperare - iată ce vedeam eu, uitând de casă. Clavecinul 
plângea în hohote, zău, bocea, de parcă era viu. Pe cine şi ce 
jelea el? Am simţit că mi se strânge inima, flacăra lumânărilor 
părea moartă, feţele invitaţilor se scofâlciseră şi deveniseră 
cenuşii... De ce jelea? In felul acesta acum vor începe toţi să 
plângă, îşi vor frânge mâinile şi vor fugi care încotro, 
îmbrâncindu-se unul pe altul... Imi venea să arunc cu bastonul 
de nuc în bătrân, bătrânul naibii!... Cele trei băbuţe de pe divan 
îşi udau picioarele în Lethe, domnişoara cea oacheşă îşi 
înclinase capul, domnul în camizol verde se ţinea cu mâinile de 
pervaz, tinerii ofiţeri se strângeau unii într-alţii din ce în ce mai 
aproape... Ah, al naibii bătrânul ăsta, care dispreţuia bucuriile! 
Atunci m-am gândit pentru întâia oară că mi-am trăit traiul, 
destul, s-ar părea că e timpul... Şi îndată mi l-am amintit pe 
Saşa Opocinin şi m-am speriat. 

M-am întors acasă singur. Caleaşca înainta fără zgomot. Era 
o noapte de vară caldă, iar eu mă sufocam - neliniştea clocotea 
în mine, mă istovea, mă înăbuşea. Toate în jur păreau semne 
rău prevestitoare. De pildă - a sforăit calul, o creangă a trosnit 
în pădure, un iepure alb a traversat drumul şi eu am tresărit, 
deşi asemenea iepuri sunt, în pădurea noastră, o sumedenie. 
Sufletul mă durea bântuit de o presimţire amară. Am dat bice 
calului. Mai repede, mai repede... Şi brusc mi-am dat seama: păi 
e război, Dumnezeule atotputernic! Şi mi s-a părut că totul e 
sfârşit. Nu există nici casă, nici grădină, niciun singur suflet viu; 


în jur doar câmpuri reci... Bătrânul dracului! Eu ştiu ce înseamnă 
asta! Valul gigantic, care m-a dus şi pe mine cândva prin viile 
italienilor, printre stâncile Alpilor, chiar valul acela se apropia 
implacabil. Precum odinioară eu, precum şi ei acum, nimic 
altceva... Poate că izbânda regimentului meu acolo, lângă 
Unter-Leuben, a zămislit o şcoală nouă, şi o mulţime întreagă de 
imitatori, uitând numele meu şi împodobindu-şi pălăriile cu 
panaşe, nădăjduiesc să repete pe pământ străin izbânda mea de 
atunci, fără să cruţe nici fierul, nici sângele... Am ajuns acasă. 
Slujitorii au luat caleaşca în primire. Timoşa dormea. Mi s-a făcut 
milă de el, cornetul de mâine, cu buze mari şi obrajii roşii. 

Lucrul cel mai bizar este că oricât am întrebat ulterior de 
bătrânul acela, nimeni nu-i ştia numele, cine era şi de unde, 
cum a apărut şi încotro a dispărut... „Dar oare a dispărut? îmi zic 
eu, râzând. Oare să nu-l aşteptăm curând în ospeţie?” Cineva a 
exprimat chiar presupunerea că ar fi fost o iscoadă a 
corsicanului sau ceva de felul acesta... 


10. Îmi lipseşte clarinetul-bas. Fedka mi-a povestit cu 
lacrimi în ochi despre calităţile lui; el posedă o forţă întunecată 
şi un temperament enigmatic - iată ce însuşiri are sunetul lui. 
Am scris la Dresda, la Viena şi Milano. Nimeni însă n-a răspuns 
la scrisorile aiurite ale generalului olog... 


„Bunicule, - mi-a zis micul Timoşa cu mulţi ani în urmă, 
când era foarte mic, avea doar opt ani -, îmi îngăduiţi să vă 
spun unchi şi să mă adresez cu «tu», precum măicuţei?” 
Guvernorul Mender a dus îngrozit degetul la gură şi-i face 
băiatului semne drastice. „Prea bine, prietene, zic eu, te rog, 
spune-mi cum doreşti.” Domnul Mender oftează uşurat, râde şi îl 
mângâie pe Timoşa pe căpşorul cârlionţat. „la spune-mi, 
unchiule, zice Timoşa serios, când o să mă însor cu mămica, o 
să-mi dăruieşti un caaal adevărat?” Mender începe să se 
văicărească şi zice: „Timoşa! Timoşa! Timofei Mihailiş, 
dumnefostra începe vorbit prostii. Eu înroşesc de cuvinte al 
dumnefostra!...” 

„„„Franz Johann Mender se bucura de soarele italian laolaltă 
cu jumătatea de companie a bravilor săi tirolezi. El a subjugat 
tara aceasta, a devenit stăpân peste ea, puterea lui se întindea 
departe şi părea eternă. Pe neaşteptate, francezii au pătruns în 


Lombardia şi i-au alungat pe austrieci din locurile cu care se 
obişnuiseră. Tânărul Bonaparte a inspirat locotenentului austriac 
atâta groază, încât Mender şi-a părăsit soldaţii, a fugit în Linzul 
natal şi curând şi-a dat demisia. 

Cum s-a întâmplat ca un profesor de istorie şi ştiinţele 
naturii să devină locotenent, eu n-am înţeles din povestirile lui, 
căci nu prea sunt tare la germană, franceza n-o cunoaşte 
Mender din pricina spaimei mistice faţă de tot ce e francez şi 
italian, iar rusa şi-a însuşit-o foarte recent şi destul de 
aproximativ, astfel încât să-l înţelegi e caraghios şi chinuitor. 
Este foarte posibil ca sunetele fanfarei militare, ori entuziasmul 
femeilor, ori pasiunea pentru necunoscut, ori uraganele 
patriotice să-l fi determinat să îndeplinească serviciul de gardă 
printre italienii cuceriţi. În orice caz, întorcându-se în Linz, 
austriacul s-a înveşmântat cu înduioşare în civil, dându-şi seama 
că a studia simplu istoria este mult mai plăcut decât a o săvârşi. 
Insă n-a izbutit să se odihnească după năvalnica-i fugă, căci 
mareşalii lui Bonaparte şi-au făcut apariţia pe malurile de 
smarald ale Dunării. El a îmbrăcat din nou mundirul, ferm 
încredinţat că oştirea lui Bonaparte a venit după el instigată de 
italienii răzbunători, şi a decis să se apere. Lângă Ebersbrunn 
şi-a pierdut din nou soldaţii, şi eu l-am doftoricit în bivuacul 
nostru şi l-am readus în simţiri. Acolo şi noi abia am putut să-l 
evităm pe mareşalul Mortier prin noroaiele din noiembrie, 
ocolind pe lângă Krems, şi Franz Mender mergea alături de noi, 
neştiind unde să-şi caute detaşamentul. Chipeş, bine ras, cu 
nasul ascuţit, subţire, ochi albaştri, el striga citate din Pliniu şi 
Tacit ca pe nişte blesteme la adresa francezilor, iar când se 
liniştea, îmi mărturisea, roşind, că aproape la fel îi strigau lui 
italienii, când a năvălit peste ei, într-o zi, cu armata austriacă... 
„Doar noi nu ţinem minte nimic, istoria ţine minte totul, şoptea 
el, apoi şi mai încet: Francezii mă urmăresc, credeţi-mă. Dacă 
eu aş dispărea acum, ei v-ar lăsa în pace...” Şi sminteala se 
aprindea în ochii lui albaştri de copil. „Mănâncă-ţi caşa, Franz 
Ivanovici, şi nu mai bate câmpii”, îi ziceam eu bravului aliat. 

Ne-am luptat cu vitejie lângă Krems, dar am fost învinşi, şi 
acum strategia noastră se reducea la retragere. Intr-o noapte 
întunecoasă ne grăbeam, prin ponoare şi drumuri desfundate, 
spre Hollabrunn, când a venit vestea liniştitoare de la 
Miloradovici: el îi comunica lui Kutuzov că intemperiile l-au oprit 


pe Mortier la trecerea peste Dunăre, şi noi am răsuflat uşuraţi. 
Bagration, a cărui oştire fusese lăsată pentru acoperire, ni s-a 
alăturat, pierzând două mii de oameni, toţi ucişi. De la 
Petersburg s-au auzit aplauze. Pe drumul spre Hollabrunn, din 
pricina grabei şi a ceţii, Franz Mender a dispărut, noi însă nu 
l-am putut uita pe austriacul smintit, pentru că francezii, cum 
ne-a prezis el, într-adevăr ne-au lăsat în pace pentru o vreme. 

Înnebunit de ideea că răzbunarea pentru micile mizerii 
făcute pe pământul Italiei vine acum, în persoana francezilor, pe 
urmele lui, Franz Johann Mender a amuţit şi s-a pierdut undeva 
prin centrul Europei. Eu am ajuns, şontâc-şontăc, la moşia din 
gubernia Kaluga, în Lipenki mei dragi, unde Timoşa şi-a încolăcit 
mânuţele încă firave după gâtul meu, unde Sonecika în rochie 
trandafirie, palidă şi sleită de puteri, plângea în hohote, privind 
cât de stângaci şchiopătez, făcând pe războinicul uşuratic, şi am 
înţeles că noi acum suntem singuri pe lume, singuri, singuri, 
dacă n-o punem la socoteală pe Varvara... dacă n-o punem la 
socoteală pe Varvara... deşi acum n-avem de ce s-o punem la 
socoteală. O socoteală absurdă, amintire deşartă, lamentaţiile 
mele zadarnice - toate sunt ale mele, atunci să şi moară cu 
mine... 

Zilele acestea i-am scris contelui Saint-Priest, rugându-l să-l 
aranjeze la el, în Regimentul de vânători, pe Timoşa, care ardea 
de dorinţa de a servi în armată. Totuşi, băiatul va fi sub ochii 
unui camarad de luptă, comandant de excepţie şi om bun. 
Contele Saint-Priest, s-a distins lângă blestematul de Austerlitz 
şi a primit chiar ordinul Sfântul Gheorghe clasa a patra. Acolo 
ne-am despărţit. Ulterior a mai trecut din când în când pe la 
mine, însă, provenind din emigranții francezi, dezaproba cu 
înverşunare admiraţia mea pentru geniul lui Bonaparte, De fapt 
asta nu ne împiedica să rămânem buni amici, mie îmi plăceau 
impetuozitatea, severitatea lui în luptă şi aproape blândeţea 
feciorelnică a sufletului. Era foarte cult şi, în general, inteligent 
şi admira nespus talentul meu de a bârfi. 

Ah, Austerlitz, Austerlitz! Şi-al tinereţii duse răstimp drag, 
şi-al anilor războinici lung şirag, - totul îmi pare-acum o 
bagatelă, dar gheaţa iazului Zaceansk, întinsă, mereu, aievea 
ori în visurile mele, stă dinaintea privirii-mi de-acum stinse... 

„„.Da, şi pe neaşteptate, de Crăciunul lui 1807, am primit 
din Austria, într-un plic murdărit şi hărtănit de poştaşii beţi, o 


scrisoare de la Franz Johann Mender, care strigă după ajutor. 


„Multslăvite domnule general, scria istoricul ghinionist, n-aş 
fi îndrăznit niciodată să Vă stingheresc în  solitudinea 
Dumneavoastră  binemeritată, dacă n-aş fi fost silit de 
circumstanțe extreme. Domnule general, sunt împresurat ca un 
lup în bârlog: francezii, instigați de lombarzi, mă urmăresc pas 
cu pas, întreaga lor maşină de război, mai precis întreaga lor 
activitate militară nu e altceva decât năzuința de a săvârşi actul 
răzbunării asupra mea! Domnule general, au trecut anii si eu, 
om paşnic şi cumsecade din fire, am avut revelația multor 
lucruri, cărora în anii tinereţii nu le acordam importanță. Acum 
nu mai am nimic din înfumurarea juneței, din superficialitatea 
de atunci şi din încrederea oarbă în tărăboiul pseudopatriotic, 
ceea ce mi-a îngăduit să-i consider pe italieni fericiți de prezența 
mea în viile lor. Deşi n-am fost decât o jalnică picătură în 
oceanul armatei austriece, recunosc însă că dintre toți 
compatrioții mei tocmai eu am fost ales de Dumnezeu când El a 
hotărât că a venit vremea de a plăti pentru cele făptuite. 
Domnule general, eu nu cârtesc. Am înțeles, de asemenea, că 
Biserica nu e decât o treaptă pentru a te apropia de Tatăl 
Ceresc, iar pentru spălarea păcatelor ne este dată viața. Eu nu 
mă tem de moarte, domnule general, ea nu poate fi ocolită. Mă 
tem doar că atunci când mă vor prinde şi mă vor proclama unic 
răspunzător pentru cruda nechibzuință a celorlalți eu nu voi 
putea suporta un titlu atât de pompos. Erou ori ticălos trebuie să 
te naşti. E straniu că tocmai eu, care m-am născut un om 
neînsemnat, am fost predestinat de Forțele Supreme pentru 
ispăşirea patimilor universale... Când acolo, lângă Krems, V-ati 
aplecat asupra mea de la înălțimea staturii Dumneavoastră 
gigantice, fața Dumneavoastră rotundă mi s-a părut plină de 
bunătate şi am citit în ochii Dumneavoastră nu numai simpatie 
ostăşească, ci şi întelegere pentru tragedia mea. Domnule 
general, doar eram copiii aceleiaşi Naturi şi, ca toți copiii, 
jinduind sincer, aveam pretenţii la jucăriile altora. 

Domnule general, eu sunt un om cinstit şi activ. Nu mă 
înspăimântă munca. Poate că în binecuvântata Dumneavoastră 
țară voi izbuti să-mi recapăt măcar pentru o vreme liniştea, 
să-mi adun gândurile şi să-mi îndeplinesc cu demnitate menirea. 
O, ce nenorocire că tocmai eu am fost desemnat jertfă a ispăşirii 


generale! Ce povară, domnule general! Voi aştepta hotărârea ce 
o veţi lua, nădăjduind la îndurarea Dumneavoastră. Sper că 
sunteți sănătos şi la fel de mărinimos, şi rugămintea 
neînsemnatului ales al Forțelor Supreme n-o să Vă împovăreze. 

Rămân, domnule general, în aşteptarea înfrigurată a 
hotărârii Dumneavoastră drepte şi grabnice, căci nu mă îndoiesc 
că măzgăleala mea dezordonată o să Vă fie tradusă cu toată 
preciziunea şi fără întârziere. 

Al Dumneavoastră frate pământean de arme, de suferinţă şi 
dragoste de viață 

Franz Johann Mender. 


P.S. Pentru totul, pentru totul trebuie să plăteşti, dar cu ce, dacă 
nu ai de unde?..." 


Ce-i rămânea de făcut bietului general în retragere, şchiop, 
care ştia în ce se transformă fericirea netulburată dintr-o vie 
străină, când eşti lovit peste ceafa firavă, dar înfumurată? L-am 
invitat pe nefericitul mucenic la Lipenki, deşi izbutisem să-i uit şi 
chipul, şi vocea. Naiba să-l ia de istoric, lasă-l să-şi salveze 
sufletul. Interesant, nu? In sfârşit, dacă stăm să ne gândim, 
eram legaţi prin multe: focul ostăşesc, caşa, absurdul întâlnirii şi 
despărțirii, şi notele cunoscute care sclipeau din când în când în 
bâiguiala pe jumătate delirantă a austriacului, şi, fireşte, fuga 
comună pe şleaurile europene. 

Pe atunci, Sonecika mai era cu noi, şi Franz Ivanovici putea 
să trăncănească în limba sa şi să se mire cu câtă iscusinţă 
această tânără femeie cu privirea stinsă face accesibile 
discuţiile noastre: „Intreabă.-l, Sonecika, am zis eu, cum a izbutit 
să-şi păstreze vigoarea şi prospeţimea cu toată groaza de care 
mi-a povestit în scrisoare?” Mender a început să turuie grăbit, 
dar cu demnitate, radiind şi arătându-şi dinţii albi ascuţiţi 
„Stimate domn, s-a petrecut o minune, a tradus Sonecika 
impasibilă. Mergeam prin întinderile ruseşti de două săptămâni 
şi nu se mai terminau. Mi-am dat seama cât de departe sunt 
urmăritorii mei şi nu mai pot să-mi facă în ciudă, şi mi-am zis: 
predestinarea cu  predestinarea, însă nimicnicia omului 
neînsemnat în aceste întinderi uriaşe se transformă treptat în 
avantaj. Şi am simţit că mă lecuiesc. O, ce întinderi!” 

Fermecat de spaţiile nesfârşite ale Rusiei, el s-a instalat la 


Lipenki cu participarea binevoitoare a tuturor. l-am încredinţat 
educaţia şi instruirea lui Timoşa, fapt de care nu mă căiesc nici 
astăzi, deoarece, chiar dacă lui Mender îi lipseau anumite 
cunoştinţe ştiinţifice, acest lucru era compensat de blândeţea 
sufletească, punctualitatea, bunăvoința şi setea de cunoştinţe 
de orice fel. Sonecikăi îi făcea complimente şi îi aducea flori, dar 
în aşa fel că nu se putea bănui nimic trivial în aceasta, totul 
părea ca între prieteni, între fraţi. Cu mine analiza trecutele 
bătălii, însă pe atunci aceste discuţii mă plictiseau şi chiar mă 
enervau, pentru că la anii mei trebuie cumva să-ţi mai schimbi 
părerea cu privire la propria-ţi experienţă, să te mai răceşti; 
oamenii se nasc, acumulează puteri, învaţă să se bucure, să 
spere, se privesc în oglindă, uimiţi de formele lor, de culoarea 
ochilor, de strălucirea surâsului, şi toate acestea pentru ca într-o 
zi să se repeadă unul asupra celuilalt şi, hăârâind şi tuşind, să-şi 
slobozească unul altuia sângele... 

Franz Ivanovici a fost atât de perspicace, încât, ascultând 
toate acestea, a ridicat din umeri, a râs şi a făcut un gest cu 
mâna. „Credeam că vă fac pe plac, generale”, a tradus Sonecika 
impasibilă. 

Cu Timoşa, austriacul s-a împrietenit numaidecât şi, 
îmbrăţişându-l pe după umeri, îl ducea pe câmp şi în păduri, mai 
aproape de tainele naturii. Sau se duceau la plimbare prin satele 
vecine, şi înaintea fiecărui ţăran întâlnit, fie bărbat, fie femeie, 
îşi scotea pălăria şi saluta: „Ziua buna, miujic, ziua buna, 
muiere...” Mujicii şi muierile se speriau, iar Timoşa râdea în 
hohote şi pe urmă, când îmi povestea, râdea, însă ochii lui erau 
împăienjeniţi de ceaţă. 

Cu meticulozitate austriacă, Mender a învăţat limba rusă şi 
peste vreo doi ani puteam să discutăm, râzând şi lovindu-ne 
unul pe altul pe umăr la fiece neghiobie care-i zbura de pe buze, 
dar în această împărăție paradiziacă a idilei, mărinimiei şi iubirii 
s-a dezlănţuit furtuna, şi vocile noastre au tresărit, şi cuvintele 
s-au isprăvit. Aceeaşi problemă ca întotdeauna: e timpul să te 
trezeşti din vis, bucuriile pământeşti sunt efemere, prietene, 
efemere. Nu ştiu cu ce semăna Franz Ivanovici când, cu buze 
livide, mi-a hârâit că armata lui Bonaparte a invadat Rusia, 
traversând cu bine Nemanul! 

„Păi noi, Franz Ivanovici, am prevăzut asta, am presimţit, 
dragul meu... Ei, nu-i nimic, nu-i nimic, nu-i o noutate, nu-i o 


noutate. Dumnezeu n-o să ne vândă, porcul n-o să ne mănânce, 
uite ce spaţii, dragul meu, între Neman şi noi, nu mai vorbesc de 
armată! Dar Ciceagov! Dar Miloradovici! Dar Bagration! Dar 
husarii! Dar artileria!...” 

Franz Ivanovici mă aproba politicos, însă plângea încetişor, 
ca în acel bivuac uitat, şi îşi ştergea lacrimile cu o băsmăluţă de 
batist. „O, eu nu sunt fricos, deloc fricos, dumnefostra inţelegi? 
Aici eu vez vechiul ferdict. Eu stat în cale zărman popor austriac, 
acum iar stat în cale popor rus...” 

„Fleacuri, Franz Ivanovici, i-am zis eu cu voioşie deşartă. 
Suntem stăpâni pe situaţie, la naiba! Uite, să zicem că 
dumneata, victima, şi eu, un schilod, noi amândoi pornim în 
întâmpinarea lui Bonaparte, îl pândim şi îl împuşcăm... ha-ha şi 
sfârşim cu toate dintr-odată...” 

„Dumnefostra nu inţeles proţes istoric, a spus Mender 
dojenitor. Noi ucizi Bonaparte, dar eu rămas ostatic. Cum 
dumnefostra nu inţeles? Este Providenţ, este răzbunare, mama 
lu’ dracu'!” 


„„„Corsicanul înainta impetuos. Noi îl evitam cu dibăcie. 
Distanţa până la Lipenki se micşora. 


„După cum se vede, Dumnezeu agreează planul meu: 
nimeni nu m-a avertizat cu niciun cuvânt, cu niciun gest, n-a 
izbucnit în plâns, n-a tresărit, nu s-a mirat. Deşi eu sunt unicul 
păstrător al acestui secret, dar puteau să descopere, să zicem, 
după ochi, după chip, după strigătul pe care îl scoteam noaptea 
„Ei-ei-ei-ei!”, de parcă îmi luam zborul spre cerul întunecat. De 
fapt, cum să ghicească, proştii, când nu se privesc decât pe ei zi 
şi noapte?... „la spune-mi, unchiule, zice Timoşa, de ce uneori 
arăţi ca şi cum ai venit de undeva, nu se ştie cine eşti, pari un 
străin şi îi cercetezi pe toţi cu privirea de parcă nu înţelegi cine 
se află în faţa ta, şi parcă a şi bătut ceasul să pleci acolo de 
unde ai venit?” „Oare? îmi arăt eu uimirea şi îl mângâi pe capul 
cârlionţat. Poate că mă pregătesc să mărşăluiesc spre Gubino, 
în vizită la Varvara?” „Nu, mai departe, mai departe, zice el. 
Niciun Gubino!” „Titus, dar poate-i de vină vârsta, anii, zic eu, 
când ceea ce-i al tău începe să ţi se pară străin, nici măcar 
străin, şi te gândeşti: dar oare astea-mi aparţin? Sunt oare 
necesare? Oare nu-i timpul?...” 


Doamne, dă-mi, Doamne, puteri! Simţi cum miroase a ars? 
„Hei, Likov, adu-mi platoşa!” „Care porunciţi?” întreabă lacheul 
încordat. „Care, care, răspund eu mai potolit. Du-te de aici!” 

Pun mâna pe pană - tremură, şi admirabilele mâăzgălituri 
maschează  imperfecţiunea stilului.  Furculiţa  zăngăneşte 
supărător, lovindu-se de farfurie - mă prefac că bat darabana. 
Timoşa râde. „Tu, unchiule, în ultima vreme ai început să baţi 
darabana... Ce marşuri te obsedează? Franţuzeşti?...” „Habar 
n-aveţi, domnule, zic eu, râzând la rândul meu, şi pun jos ceaşca 
de ceai. Nu franţuzeşti, ci marşul Regimentului de muschetari 
din Moscova.” El iese râzând, iar eu termin de băut ceaiul, 
vărsându-l pe faţa de masă. 

„„.Cu primul convoi de căruţe l-am trimis pe bietul Franz 
Ivanovici la Moscova, cât mai departe de torţionarii lui. Acum nu 
mai era de niciun folos. Parcă amorţise definitiv, se lungise la 
faţă, se pregătea săracul domnul Mender. Şi, în timp ce îmi luam 
rămas-bun, mi-am zis că poate asta nu e deloc sminteală, ci o 
voce din cer? „Du-te la Moscova, Franz Ivanovici, am zis eu. 
Urmăritorul dumitale nu va ajunge la Moscova. Vezi ce întinderi 
are înaintea lui?” „Nu, a zis Mender cu blândeţe şi amărăciune, 
o se ajunga. Trebuie plătit pacate popor austriac, dumnefostra 
înţeles?” 

Ne-am îmbrăţişat, şi el a plecat. 

Umblu prin casă din cameră în cameră. Mă uit în oglinzi, mă 
uit pe fereastră - totul e pustiu, ca şi sufletul meu, parcă aş fi o 
fantomă apărută din ceaţă. Kuzma, bătrânul meu valet, sare din 
faţa mea, ferindu-se neîndemânatic, bătrâneşte. „Ce ai, te-ai 
speriat? îl întreb eu pe moşneag. Te-ai smintit la cap?” El 
zâmbeşte forţat şi glumeşte linguşitor: „Domnia ta este 
mare-mare, iar eu sunt mititeeeeel...” M-am săturat de toţi şi de 
toate. Cu adevărat, e o lume străină. Sonecika nu mai este, dar 
şi ea în ultima vreme părea străvezie şi umbla pe urmele lui 
Timoşa, uitându-se la el cu nedumerire... despărţirea nu-i 
sărbătoare. Despărțirea nu-i sărbătoare, zic eu vouă; dar 
presimţirea despărțirii este mai rea decât moartea... Doamne 
preamilostiv, întăreşte-mi spiritul şi mă ridică deasupra tristei 
deşertăciuni!... 


„Franţujilor le place să mănânce, dar nu pentru burtă, ci 
pentru suflet”, zice bucătarul meu Stepan. 


Lista principalelor bucate festive hărăzite pentru ospătarea 
geniilor războiului şi morții, care au binevoit să-mi viziteze casa 
rămasă pustie, abandonată, acum nesuferită inimii mele. 

1. Cega răsfirată trebuie să fie portocalie la mijloc, precum 
mărul de China. Un strat subţire de grăsime având culoarea 
cărnii. Fără legume şi verdeţuri şi cu atât mai mult, fără niciun 
fel de mirodenii. Se fierbe douăsprezece minute la foc iute. Când 
stropii rotunzi de grăsime vor începe să danseze în apa 
clocotitoare, se ia numaidecât de pe foc. Se mănâncă fierbinte. 
Se poate şi cu degetele. Îndată ce geniile franceze se vor atinge 
de acest peşte şi vor simţi mireasma râului, a ierburilor de râu, a 
fundului de râu limpede, a tihnei - vor fi năpădiţi nu numai de 
gândul deşertăciunii a tot ce există, ci şi de tristeţe, apoi se va 
lăsa şi ceața dinspre râu şi, în plus, oboiul le va străpunge 
sufletul... 

„„Prima oară am gustat astfel de cegă în Gubino, la 
Varvara. Ce voinic şi chipeş eram la patruzeci şi doi de ani! Nicio 
zbârcitură pe faţă, amândouă picioarele întregi, îndoiam 
potcoava, capul funcţiona cu precizie. Cât de repede s-a 
schimbat totul! Însă, ce era mai important, spiritul era 
intransigent, nu se ofilise, ca acum, corespundea staturii şi 
lăţimii umerilor; ce mână aveam - învârteam spada de cinci sute 
de ori fără preget! Era o delectare, şi asta mă înălța în ochii 
proprii, şi Varvara avea douăzeci şi trei de ani. Fireşte, era 
chipeşă, căpşor castaniu, faţa, cum să zic, - remarcabilă, 
surâzând rar şi oarecum cu viclenie, care, cum să zic, nu 
predispune la dezinvoltură... Da, în schimb doi ochi albaştri 
imenşi, privire fixă, pe care n-o poţi evita: te întorci la stânga - 
te văd, la dreapta - de asemenea; două făclii albastre cam reci. 
Era frumoasă? Vai de mine, oare noi iubim femeile frumoase? Pe 
cele frumoase le admirăm, le născocim, însă le iubim pe acelea 
care au un nu ştiu ce, ceva ce nu putem înţelege. 

La Gubino am ajuns pentru întâia oară după campania 
elveţiană. Nici nu izbutisem să mă spăl cum se cuvine, să mă 
obişnuiesc iar cu duşumelele ceruite: în pustietatea meleagurilor 
din gubernia Kaluga totul mi se părea încă fantastic, şi toţi mă 
invitau pe întrecute - toate paharele erau băute atunci pentru 
Suveran şi pentru Suvorov. 

Drag domnişoarelor de ţară, în focul luptelor călit, el pentru 


ele avea să pară de printre stele pogorât... 

Varvara avea douăzeci şi trei de ani. Din copilărie a trăit 
după voia ei. Părinţii se închinau dinaintea ei. Aşa au şi murit - 
în nesfârşită admiraţie. Era o domnişoară cultă şi foarte 
independentă în opinii. La douăzeci de ani s-a măritat cu un 
pădurean leneş şi obez, puţin adaptat la o viaţă normală, s-a 
măritat, sperând, după exemplul tuturor domnişoarelor din 
Rusia, să transforme această fiinţă în om după chipul şi 
asemănarea ei. Se pare că Dumnezeu n-a primit această 
ofrandă, şi ea, despărţindu-se de el după o jumătate de an, şi-a 
expediat soţul la moşia strămoşilor lui, acompaniat de 
cunoscuta muzică a bârfelilor. Eu l-am cunoscut. Era chiar un tip 
cumsecade, însă nu avea pic de interes pentru viaţă şi era 
indiferent faţă de cei din jur, a murit din pricina lăcomiei la 
mâncare şi, pare-se, fără să-şi aducă aminte că a fost însurat. 

Când ne-am întâlnit, ea, spre deosebire de celelalte 
doamne ale noastre, n-a manifestat un interes exaltat, ci s-a 
lansat cu mine în discutarea profesională a recentelor bătălii 
europene, şi eu am simţit cum nimbul meu de erou s-a 
întunecat şi s-a risipit. 

— Şi cum a fost, a curs mult sânge? 

— Mult, am zâmbit eu, sânge şi cenuşă. 

Şi mi-am zis că nu-i frumos din partea tinerei femei, când, 
în loc să-l încălzească pe generalul combatant cu căldura ochilor 
şi a intonaţiilor ei, îl chestionează pur şi simplu ca pe un vechil 
care s-a întors de la oraş. 

— Cum aţi izbutit să spălaţi toate astea? a zis ea ridicând 
din umeri. 

— M-am întors acasă, am răspuns eu îngăduitor, am dat 
poruncă să se încălzească baia şi să fie umplut un butoi de apă 
cu săpun. Am intrat acolo şi am ieşit peste trei luni... Şi iată că 
m-am spălat, am zis şi i-am arătat mâinile. În afară de asta, 
Varvara Stepanovna, e caraghios să-ţi închipui că fără sânge... 

Aici ea a surâs, dar cum? Abia a mişcat din buze, însă ochii 
ei mari erau reci, şi pe mine m-a luat cu frig. 

— Trebuia să vedeţi cum l-am purtat pe braţe pe Suvorov, 
am reluat grăbit, cum elveţienii se rugau la el, şi în general 
soldaţii erau atât de extaziaţi de tot ce s-a întâmplat... 

— Şi ce s-a întâmplat? a întrebat ea, ridicând din umeri. A 
fugit din calea francezilor, şi-a pierdut oastea, s-a căţărat pe 


munţi, până la urmă a dat bir cu fugiţii, şi a fost proclamat 
geniu... 

— Nu e drept! m-am înecat eu. Se poate să vorbiţi astfel 
despre generalisim?! Oştirile noastre, Varvara Stepanovna, au 
săvârşit o asemenea traversare!... 

— Mujicul îndură orice, în ce constă genialitatea favoritului 
dumneavoastră? 

— Nu e drept, am rostit cu greu. Se poate aşa ceva?! Dar 
onoarea patriei?... 

—  Moşneagul v-a condus prin grădini străine, iar 
dumneavoastră socotiți asta patriotism? 

Toate mi s-au răsturnat atunci. Acestea se întâmplau în 
primul an al veacului nostru. Şi numaidecât a rostit, referindu-se 
la ceilalţi musafiri: 

— Toţi aceşti domni sunt încredinţaţi şi ei că a călca 
grădinile altora este o datorie patriotică. 

— Ce grădini? am zis eu, răsuflând greu. Aveţi frică de 
Dumnezeu! Dar gloria noastră de arme? Dar respectarea 
tratatelor? Dar mândria pentru propria putere? 

— Ah, v-aş spune eu cu ce ar trebui să ne mândrim, a zis 
ţintuindu-mă cu privirea fără să clipească, însă, întrucât sunteţi 
în mundir, n-are niciun rost... 

Am plecat numaidecât de la ea. Mergând spre casă, am 
simţit că mă ia cu fierbinţeală. Bravo, generale! Te-ai fâstăcit în 
faţa unei fetişcane fără minte şi ai îndrugat verzi şi uscate. Ce 
ruşine... Când am sosit acasă, mă mai potolisem. Adevărat, aşa 
este, am fugit din faţa lui Massena, şi Bagration cu ariergarda 
trebuia să respingă atacurile urmăritorilor. Recunosc, le-a 
respins cu succes, însă le-a respins retrăgându-se, fugind, nu?... 
Grădinile altora... Ce neroadă! Şi mi-am amintit cum nu ne-am 
putut opri cu niciun chip - din pricina afurisiţilor de aliaţi - în 
toată Elveţia, mereu din deal în deal, din prăpastie în prăpastie. 
Odată, într-un acces de disperare, m-a fulgerat gândul: de fapt, 
de ce în Elveţia?... Şi totuşi, ea este arogantă, plină de sine şi 
răsfăţată, îmi ziceam eu, liniştindu-mă, şi brusc mi-am dat 
seama ce grozavă cegă ni s-a servit la masă chiar înainte de 
duelul meu cu ea. 


„„„Azi-dimineaţă, cu ultimul convoi, Timoşa a plecat la 
Moscova. „Nu zăbovi, mi-a zis el, fă-ţi capriciul, apoi grăbeşte-te, 


unchiule drag. Inamicul nu ştie de glumă...” Ne-am sărutat. 
Ultima căruţă dispăruse după colină, iar noi tot nu puteam să ne 
despărţim. Troica îl aştepta de mult pe viitorul cornet, câţiva 
dintre slujitori se învârteau pe lângă pridvor, pregătindu-se să-i 
facă tânărului stăpân cu mâna în semn de rămas-bun. Arişa nu 
s-a arătat. Poate că, într-adevăr, între ei s-a petrecut ceva? Nu 
ştiu. Ah, hoţomanca, nu cumva totuşi l-a pândit?... Să nu te temi 
de sânge, frumosul meu, e bine să cunoşti vrăjmaşul aievea. 
Pentru regiment vei fi Timoşa, eu însă o să-ţi spun Titus. Ce bine 
este să porneşti la cea dintâi luptă, neştiind ce-i aceea durere şi, 
mai mult - moarte! Atunci, zâmbetul tău e sincer, insuflând şi 
celorlalţi voioşie şi cutezanţă tinerească. Ispitirea este bună 
pentru cei care au trăit îndeajuns în stare să se stăpânească în 
ceasul greu, dar un tânăr care a sorbit de timpuriu din cupa 
disperării şi a spaimei constituie un tablou trist. 

„Transmite salutări lui Franz Ivanovici, i-am spus eu lui 
Timoşa, dă-i banii şi consolează-l.” „Ah, unchiule, a zis cel ce 
avea să devină curând stăpân la Lipenki, Franz Ivanovici nu-i 
copil, vede şi singur totul.” „Titus, să-i spui că acum, când se 
zvoneşte că prinţul Kutuzov o să fie comandantul suprem, 
francezul n-o să ajungă nicicând la Moscova şi biata victimă 
austriacă nu mai e ameninţată de nimic, să-i spui...” Timoşa a 
aprobat din cap distrat. Kutuzov, mi-am zis eu cu amărăciune, 
ce lucru ciudat! Nu ne rămâne decât să sperăm. Cum am 
alergat pe Dunăre, prin Alpi, aşa şi aici, acum prin grădinile 
noastre... Doamne preamilostiv, dă-mi curaj, întăreşte-mi spiritul 
şi întăreşte-mi braţul, braţul meu încă fierbinte, puternic, dar 
predispus spre intrigă, spre uneltire... 

Arişa a apărut pentru o clipă la fereastră şi a dispărut. 
Timoşa se uita la mine. Ne-am sărutat. Nu-i nimic de mirare, 
mi-am zis eu, drăcoaica asta de fată putea să-l pândească pe 
băiat. O cert pe Arişa, iar pe mine mă surprind că regret 
amarnic piciorul de lemn, vârsta... Nimic nu-i de mirare: război, 
zăpăceală, şi în bunăvoința lui, şi cu inima lui fierbinte... Odată, 
eu însumi, ca ultimul smintit, întorcându-mă în miez de noapte 
de la vecini, încălzit de vodcă şi de discuţiile între bărbaţi, 
mi-am zis: „Dar ce este, de fapt, blestemata asta de nobleţe sau 
cum i-o mai fi zicând?” Şi mi-am imaginat, închipuiţi-vă, cum 
Arişa intră în dormitor, somnoroasă, fierbinte, temându-se să nu 
se supună... Mi-am imaginat şi m-am apropiat de pridvor. Era 


ora două. Lîkov, buimac, îmi scotea redingota. „Du-te şi scoal-o 
pe Arişa, i-am zis eu în şoaptă. Să vină la mine, dar mai repede.” 
El a luat-o la fugă ca un smintit şi, de la jumătatea drumului, a 
întrebat: „În cabinet porunciţi?” „În dormitor! În dormitor! am 
şuierat eu. lute, la mine!” Am intrat, şchiopătând, în dormitor. 
Luna privea pe fereastră. Era lumină ca ziua. „Oare cum o să mă 
uit în ochii ei?” mi-am zis... Varvara n-are nevoie de mine. Poate 
că asta-i ofensa care vrea să ţâşnească din sufletul meu? 
Lungile mele aşteptări zadarnice ale mărinimiei tale, nu-i aşa, 
Varvara? Ale condescendenţei tale? Vino-ţi în fire! Imi astâmpăr 
veşnica durere ca să te intimidez! Noi am ajuns să îmbătrânim, 
dar aceasta vezi ce tânără este, proaspătă, semeaţă, dar e a 
mea, vezi? Dezmeticeşte-te odată... „Naiba s-o ia pe Varvara! 
mi-am zis eu. De ce oare o fi trăind ea pe lume, tânăra asta 
plină de foc?” 

Atunci, uşa s-a deschis încetişor şi a intrat Arina într-o 
cămaşă din pânză de casă lungă până la călcâie, acoperindu-şi 
ochii cu palma. Eu stăteam în picioare, sprijinindu-mă în 
afurisitul de baston. Arina se ascundea sub palmă ca sub o 
frunză de brusture... Întunecarea minţii... „Nici nu crâcneşte, 
mi-am zis eu. Dar nu m-am mişcat. Şi mi-am zis din nou: Dacă 
Lîkov ascultă la uşă, îl omor!” Şi nu m-am mişcat. lar ea, 
pesemne, privea printre degete, căci au multă experienţă toate 
aceste Arine crescute în case boiereşti!... Stăteam roşu, asudat, 
respingător... „Arina, am spus eu cât am putut de sever, nu uita 
să spui mâine la bucătărie să aibă unt de vacă din belşug. Să se 
servească totul francezilor numai în unt de vacă, ai înţeles? Ea a 
făcut o plecăciune şi a luat palma de la ochi. Uită-te la mine, să 
nu uiţi. Du-te...” 

Şi a ieşit. Ce unt? Care unt? E oare cu putinţă aşa ceva? 
Măcar să fi născocit ceva mai acătării... In sfârşit... S-o ia naiba. 
lată însă că n-a ieşit să-şi ia rămas-bun. Nu cumva Timofei 
Mihailovici Ignatiev, a răzbit până la ea? „Adio, Titus. Să nu mă 
pomeneşti de rău.” Ne-am sărutat. 


2. Istoviţi de foame şi de drum, după ce au gustat din 
belşug vodcă dreasă cu lămâie ori pelin, sau vodcă obişnuită, 
distilată picătură cu picătură din grâu curat, cel mai potrivit ar fi 
să-şi clătească măruntaiele cu o înghiţitură bună de ciorbă cu 
varză acră. Luaţi şi mâncaţi, genii ale izbânzilor strălucite, 


făuritori ai victoriilor istorice, meritaţi puţină desfătare lângă 
căminul meu... Da, mai ales ciorbă acră... Toate celelalte sunt 
diletantism curat. Carne de mânzat nici prea slabă, nici prea 
grasă. Carnea acelei juncuţe voioase, care încă nu şi-a pierdut 
gustul de viaţă, mai precis coastele ei, fierte cu drag, 
împodobite cu rotocoale de morcov, cu inele de ceapă, intrate 
unul într-altul, şi, în sfârşit, varza însăşi, murată, care şi-a 
pierdut prospeţimea de căpăţână, care s-a muiat, care s-a oprit 
din fermentat, dar nu şi-a pierdut fragilitatea; varză de anul 
trecut, înţepătoare, fără prea multe subtilităţi, dar cu frunze de 
coacăz, şi doar atât cât trebuie, fără generozitate de faţadă, şi, 
lucrul cel mai important, fireşte, să nu fie tăiată alandala, la 
întâmplare, fără pic de har, vulgar, ci în fâşiuţe subţiri, 
transparente, pline de însufleţire... Şi, în sfârşit, toate acestea 
puse la foc laolaltă şi lăsate să fiarbă încetişor la cuptor cu o 
seară înainte şi servite a doua zi la prânz!... Unde sunteţi voi, 
dascălii mei? Care să fie vina: nebunia sau cruda ursită de 
militar? Ambiţia sau implacabila poruncă? Nouă, tuturor, ne-a 
fost hărăzită fericirea netulburată într-o noapte întunecoasă de 
august. Anume fericirea netulburată - e timpul să ne odihnim. 
Eu nu cred în focul gheenei. Cerul catifelat şi întunecos din 
august - şi niciun fel de chinuri veşnice... 

Un mare francez, zeflemist veninos, înţelept, a spus că nu-i 
îngrozitor să mori, îngrozitor e să nu trăieşti. lar eu adaug că 
îngrozitor e să agonizezi. acest marş scurt prin coridorul 
despărţirilor nu poate fi cu uşurinţă săvârşit, mai cu seamă 
într-un picior, mai cu seamă conştient, fiindcă toţi ceilalţi se 
străduiesc să supravieţuiască. De ce oare, întreb. Pentru patrie, 
se spune. Ce folos mai are patria de pe urma unui defunct? 

3. ...In judeţul Meşciorsk au doborât un cerb şi mi l-au adus. 
judecând după coarne, încă nu apucase să se dueleze cu rivalul 
pentru femelă, totul se presupunea să se întâmple în viitor. 
Fruntea curată şi înaltă. Ochii cu reflexe aurii. Slavă Domnului, 
francezilor le e cunoscută carnea de cerb. Ei sunt şi vânători, şi 
gurmanzi. Eu am gustat carne de cerb după reţetele lor. Ce se 
întâmplă cu omul care s-ar înfrupta din această mâncare? li stă 
inima în loc de aroma puternică şi picantă a mirodeniilor şi 
verdeţurilor, şi a castanelor, şi a fumului din vatră, şi nu mai 
înţelegi ce este asta: cerb ori o făptură necunoscută astfel 
creată de natură, uite aşa, ca să uimească prin amestecul miilor 


de miresme divine... Şi te ghiftuieşti, şi fruntea se broboneşte de 
sudoare, şi nările se umflă, inspirând aceşti nori, şi în privirea 
înceţoşată nu mai e nimic, decât pace şi mulţumire... 
Excelent!... 

Cu carne de cerb m-a ospătat un maior prusac, consilier 
provizoriu. Ordonanţa lui, îngâmfat ca orice lacheu care se simte 
trebuincios, cu mustăţi pleoştite şi cu privire flămândă, înfigea 
tânărul cerb într-o frigare de lemn şi îl frigea deasupra 
cărbunilor aprinşi, după care îl garnisea cu castraveti muraţi în 
oţet şi îl servea. Era dumnezeiesc!... 

El l-a pregătit astfel, francezii altfel, dar noi vom proceda 
altcumva. Lângă Ismail, un prizonier turc mi-a arătat un mod 
simplu şi comod de a pregăti carnea de cerb. El tăia din carne 
cele mai bune bucăţi şi le înfigea pe o sabie, punând între ele 
rotocoale de ceapă, şi învârtea toate astea deasupra cărbunilor 
încinşi, stropindu-le cu vin. Sub crusta maronie fumega carnea 
moale, care nu-şi pierduse gustul natural, sucul se scurgea 
printre degete, suflarea cerbului plutea printre noi, şi ochiul era 
ager, şi capul limpede, şi gândurile înalte, şi îţi venea să pui 
mâna pe umărul inamicului de ieri şi să-i spui: „lartă-mă, frate”. 
lar dacă lângă o astfel de bucăţică mai arunci o mână de 
coacăze murate, aşa, ca să nu strice gustul natural al cărnii de 
cerb, dar să-i adauge un anturaj natural, atunci, cine ştie, poate 
că şi părerile de rău vor apărea mai vertiginos... 


Tremurul degetelor este gata-gata să reînceapă. Îmi dau 
seama că asta-i bătrâneţea şi nimeni nu-i vinovat. Cu toate 
astea e foarte neplăcut! La Mojaisk, de unde fug toţi, un medic 
militar cu sprâncene roşcate, uitându-se la pletele mele cărunte, 
aşezat deja în trăsură şi pornind deja într-o direcţie 
necunoscută, mi-a strigat cu nepăsare: „Asta-i din pricina 
excesului de patriotism, domnule general; când nebunia 
patriotică se umflă până plesneşte, iar vârsta-i sprijin, sângele 
clocoteşte, însă nu poate să curgă, domnule general! Într-un 
cuvânt, vârsta, domnule general, iar în plus şi evacuarea...” 
Trăsura cu idiotul s-a urnit din loc, însă eu i-am strigat 
ameninţător: „Şi ce-i cu asta?!” „Infuzie de valeriană! a strigat 
zeflemistul. Câte o linguriţă înainte de masă!...” Dobitocul! 

l-am poruncit lui Lîkov să pregătească licoarea, dar până 
una-alta, tremurul a încetat... 


„„.„Să continuu despre Varvara. Oare puteam eu să presupun 
că juna femeie cu talie fermecătoare, cu ochi albaştri imenşi, cu 
rochie din atlas azuriu, garnisită cu catifea vişinie, juna femeie, 
care a avut norocul să trăiască după placul ei, care a speriat toţi 
bărbaţii din judeţ, şi chiar din gubernie, pretendenți la 
condescendenţa ei, oare puteam să presupun că ea se va 
dovedi un militar în fustă, cu independenţă masculină în 
judecarea unor treburi deloc feminine? Într-adevăr, spre 
deosebire de altele dintre doamnele noastre, care se bârfeau 
una pe alta, buimăcite de somn şi de tot felul de neînfrânate 
pofte primitive, îmbătrânite de timpuriu din pricina întristărilor, 
pentru care balul de Crăciun din capitala guberniei este un 
eveniment grandios, - apare, deodată, această fiinţă, care a 
ridicat mâna asupra lucrurilor sacre pentru toată suflarea! 
Atunci am fost şocat, dar acum râd şi nu-mi pot opri exclamaţia: 
„Halal, Varvara Stepanovna! Bravo ţie, Varvara!...” 

Şi iată că odată, cred că era prin anul o mie opt sute trei, 
într-o zi de iarnă (Ignatiev era încă întreg şi nevătămat, iar 
Sonecika şi Timoşa erau în vizită la Lipenki), Kuzma m-a anunţat 
pe neaşteptate că „au sosit” cucoana Volkova. Mă rog, dacă-i 
Volkova, Volkova să fie, şi am îmbrăcat caftanul... Poftim?! Care 
Volkova?! „Din Guuubino...” Şi numaidecât mi-am amintit totul. 

Trebuie să recunosc că era frumoasă, când a intrat în 
cameră cu obrajii îmbujoraţi de ger, şi s-a înclinat uşor. Aceiaşi 
ochi, aceeaşi faţă inaccesibilă, naiba i-o ia, şi nicio potrivire: pe 
de o parte - o femeie tânără, cu obraji trandafirii, cu buze 
demne de cele mai delicioase atingeri, cu umeri mici care 
stârnesc fiori, iar pe de alta - un judecător rece şi neîndurător, 
nimic altceva. 

— Poftiţi, Varvara Stepanovna, am zis eu cât am putut de 
cordial şi i-am prezentat-o pe Sonecika. 

Dinspre nepoata mea a pornit numaidecât spre musafira 
din Gubino o undă de afecţiune, am văzut asta, transparentă, 
aproape insesizabilă, a ajuns şi s-a reîntors fără nimic. Apoi 
ne-am aşezat la ceai. Eram bucuros că Sonecika mea nu era cu 
nimic mai prejos faţă de ilustra musafiră. Fireşte, cu totul alt tip: 
oacheşă, cu ochi căprui, capabilă să zâmbească, să se 
îmbujoreze, să respingă. Opocinina! Dar frumoasă, nimic de 
zis... Ah, Varvara, Varvara, absurdă e viaţa noastră, absurdă şi 
lipsită de generozitate! 


— Nikolai Petrovici, s-a adresat Varvara ca şi cum Sonecika 
n-ar fi fost în cameră, sper că mai ţineţi minte obiectul discuţiei 
noastre de atunci, când aţi fost la mine, la Gubino? 

Am aprobat din cap. Ea a pus ceaşca jos. S-a lăsat pe 
speteaza scaunului. A rostit, surâzând numai cu buzele: 

— Nu vă supăraţi, mi-am schimbat părerile. Atunci v-am 
ofensat, am râs de retragerile dumneavoastră, de sângele 
vărsat. Insă am fost o proastă, scumpul meu general, o proastă 
ca oricare alta. Acum, aflând că v-aţi întors de la oaste, am 
hotărât să mă folosesc de prilej şi să vă spun aceasta, vă rog să 
nu-mi purtaţi pică. Spuneţi-mi că am fost o ticăloasă, ori 
spuneţi-mi că m-aţi disprețuit... spuneţi-mi şi iertaţi-mă. 

Sonecika ne privea pe amândoi cu nedumerire. 

Pe Varvara nu puteam s-o dispreţuiesc: o femeie tânără 
bine făcută, ştiţi, este o mare raritate nu numai în părţile 
noastre. Unei asemenea femei trebuie să-i săruţi mâinile şi să 
nădăjduieşti la bunăvoința ei. Eu însă nu îndrăzneam să sper 
nici la o simpatie prietenească din partea ei, prea era rece, 
sigură pe ea, nu ştiu... Pe urmă, m-a deconcertat, căci, 
pesemne, venise pentru ceva anume, însă vorbeşte de nişte 
fleacuri şi priveşte astfel, că nici nu mai cutez să glumesc. 

— Varvara Stepanovna, merită oare să vorbim de nişte 
nimicuri vechi de doi ani? Mă uit la dumneavoastră şi văd că 
aveţi rochie după ultima modă de la Paris. În pădurile noastre!... 

Imi ziceam atunci că e totuşi frumoasă, naiba s-o ia. Avea în 
ea forţă, spre deosebire de doamnele din părţile noastre, o 
anume independenţă în păreri... Şi apoi, aceşti umeri 
remarcabili... Pe urmă, am început să mă agit deodată, am tipat 
la Liîkov că s-a răcit laptele, am rugat-o să mă scuze, îmi părea 
rău că Sonecika asistă la toate astea, în general - prostii... 

— Imi îngăduiţi să vă vizitez din când în când? a întrebat ea. 
Sonecika a scăpat linguriţa pe faţa de masă. Veniţi şi 
dumneavoastră pe la mine, şi Sofia Alexandrovna. Voi fi 
bucuroasă, - şi s-a ridicat, iar tot timpul discuţiei nu şi-a luat 
ochii de la mine. Fireşte, şi eu am căutat să-i susţin privirea, dar 
nu era prea plăcut, căci nu eram nici vrăjmaşi, şi nici 
îndrăgostiţi, asta te paralizează! 

Amurgul de iarnă s-a lăsat. Afară începuse viforniţa. Și 
atunci s-a petrecut ceva foarte straniu. Sonecika rămăsese la 
masă, şedea cu buzele strânse. Eu m-am dus s-o conduc pe 


musafira din acest ianuarie. Liîkov de-abia a izbutit să-i ţină 
mantoul că ea se şi înfăşurase în el şi a ieşit. Din pridvor am 
văzut cum s-a urcat în sanie şi vizitiul a învelit-o stăruitor în 
cuvertura din blană de urs... Brusc, totul a dispărut în amurgul 
de zăpadă, doar zurgălăii s-au auzit multă vreme. 

Eu şi Sonecika şedeam tăcuţi. La lumina lumânărilor. 
Trecuse cam o jumătate de ceas, sau poate şi mai mult, când 
deodată îmi dau seama că zurgălăii continuă să răsune. Oare 
ce-o fi asta? 

— Sonecika, auzi, zurgălăii mai răsună încă ! am zis eu. 
Ce-o fi asta? 

— Unchiule, a zis Sonecika, nu ţi se pare că este destul de 
puţin agreabilă? 

— De ce? am spus eu cu însufleţire. Numai acum doi ani, 
din nerozia tinereţii şi fiindcă era la modă, a afirmat că noi 
suntem fricoşi, că Suvorov se poate lăuda numai pentru că fuge 
repede din calea franţujilor, - şi am râs -, că de frică a trecut 
chiar peste Alpi, ceea ce, în afara caprelor, nimeni, niciodată... 
lar acum, vezi, îi pare rău... Oare de ce răsună zurgălăii întruna? 
Ce zici, Sonecika?... Hei, Kuzma! am strigat eu şi am dat 
poruncă să verifice şi să-mi spună. 

— Şi din acelaşi loc, a spus Sonecika în şoaptă. 

Aşteptam, ascultând cu atenţie. Brusc, clinchetul zurgălăilor 
a încetat. Acum se auzea uşor numai răsuflarea viforniţei. 
Sonecika a suspinat şi a început să plângă, sărmana. Ce greu 
îmi venea să mă uit la lacrimile ei! Mă gândeam adesea la 
soarta ei. iți vine să plângi - pe maică-sa n-o ţinea minte. Tatăl 
hălăduia ba călătorind prin Europa, ba închis în cabinetul lui. Ea 
umbla cu guvernanta de mână, văzând cum tăcutul ei părinte 
rătăcea preocupat prin camere, arareori aruncând o privire 
mirată fiicei sale, rostind anapoda mângâieri deşarte. Îţi vine să 
plângi. Binecuvântarea i-a trimis-o din Bavaria printr-o scrisoare 
scurtă, şi ea a plecat la tânăru-i soţ cu senzaţia că e orfană, 
pentru ca după un an să se convingă din testament că a avutun 
tată, şi că el îşi amintea de ea. „...intreaga avere şi domeniile 
care-mi aparţin le las nefericitei mele Sonecika şi vlăstarelor ei 
drept infimă compensație pentru criminala-mi izolare de 
oamenii vii şi foarte apropiaţi, care cu nobleţe şi mărinimie s-au 
făcut că nu văd egoismul meu şi cruzimea...” 

S-a întors Kuzma. In mâna lui zăngănea o legătură de 


zurgălăi. 

— laca, boierule, atârnau pe o cracă într-un tei tinerel... 
Cine i-o fi atârnat? Ce năzbâtie... Dacă a făcut-o careva dintre ai 
noştri, am să aflu şi-l ciomăgesc. 

„„„Atunci am ghicit numaidecât ale cui sunt mâinile care au 
făcut treaba asta. De ce însă stăpâna de la Gubino avea nevoie 
de acest semn - nu-mi puteam da seama. Asta m-a chinuit toată 
noaptea. Ea a plecat, după ce a spus nişte fleacuri, şi apoi a 
atârnat zurgălăii în tei, speriind-o pe Sonecika. „Ea nu este om 
bun, a zis Sonecika, şi, pe deasupra, are fantezii răutăcioase.” 
Am fost de acord. Însă n-am mai avut linişte. Peste vreo două 
zile mi-am dat seama că ard. Sunt mistuit de foc şi pace. Să mă 
duc, să plec, să alerg în galop, să zbor prin viforniţă, să arunc 
frâul, să dau buzna... Ce înseamnă zurgălăii?! Ce? De ce?... Sunt 
istovit. Sonecika m-a-mbrăţişat, m-a privit în ochi şi m-a întrebat 
ca şi când ar fi vorbit cu Timoşa: 

— Unchiule, ai de gând să te duci la ea? Acolo? 

— Da, Sonecika. Vreau să întreb de zurgălăi, drăcia 
dracului! Ce-ar putea să însemne? 

— Nu, nu, a zis ea, zâmbind cu tristeţe, n-ai nicio treabă cu 
zurgălăii. Vrei s-o vezi pe ea. 

— Ptiu! am făcut eu râzând. Sonecika, ce vorbeşti?! Ce ţi-a 
trecut prin cap, prostuţo? Cucoana asta din pădurea Gubino 
rece ca gheaţa, în veşminte antice... ce am eu cu ea? 

— Mai bine dă poruncă să pregătească sania, unchiule. 
Unde te duci pe ninsoarea asta călare şi singur?! 

— Ah, Sonecika, am văzut altele şi mai şi, draga mea! am 
strigat eu nerăbdător din şa şi am şfichiuit calul. 

E greu de redat cum am parcurs cele şaptesprezece verste. 
Însă, în vreme ce eu şi calul înaintam prin viscol, două divinităţi 
se lipeau una cu cealaltă înlăuntrul meu - zeul pasiunii şi zeul 
îndoielii. Doream, doream s-o văd, lua-m-ar naiba, şi, mai mult 
decât atât, doream s-o văd emanând o lumină blândă, căldură, 
şi într-ascuns chiar nădăjduiam la asta. Speranţa însă de-abia 
prindea contururi armonioase şi în faţa ochilor îmi apărea dama 
din Gubino cu ochii ei albaştri mari, care nu clipeau - ce să 
aştepţi de la ea? 

La prima vizită, ca răsfăţat distrat al fortunei războiului, 
n-am cercetat casa Volkovei. Acum am văzut-o - era chiar mai 
mare decât a mea. În gubernia noastră, asemenea case le 


numeri pe degete. Una dintre ele era acum casa ei. Porticul 
atârna peste opt coloane, atenansele semicirculare, aleea de 
sub tei curățată, cu tot viscolul de afară. Un lacheu galonat... 

Ea a apărut la mezanin, când eu abia intrasem şi-mi 
scosesem şuba. În rochie albă, ca un înger, cu umerii înveliţi 
într-un şal auriu şi părul strâns într-un coc mare cum se purta în 
Grecia antică. Mă aşteptam la o procesiune triumfală, lentă, 
chinuitoare, care îl umileşte pe pelerinul întâmplător, cum ar fi 
trebuit să fie, însă ea a bătut din palme ca un copil şi a strigat 
tare, strident şi chiar cu disperare: 

— A apărut generalul meu! A apărut! 

Vă închipuiţi? 

Şi numaidecât a coborât pe scară şi mi-a oferit fruntea 
înaltă, de care, mijindu-mi ochii, mi-am apropiat buzele 
îngheţate de ger. Începuse un fel de festivitate misterioasă 
neintenţionată. Ea m-a luat de braţ şi m-a condus prin camere. 

— Ce mai faceţi? am mormăit eu, mărşăluind. 

Nu mi-a răspuns. În general, ea răspundea la întrebări când 
dorea, dar putea să şi tacă. 

Numaidecât, dintr-o cameră, ne-a ieşit în întâmpinare o 
făptură mică şi plăpândă, zbârcită, cu o bonetă cum se purta pe 
vremea împărătesei Elizaveta, cu un surâs slugarnic pe buzele-i 
uscăţive, care a început să dea din cap aprobator, să se agite, 
ba chiar a încercat să facă o plecăciune... 

— Apollinaria Tihonovna, o rudă a mea, a zis Varvara într-un 
suflet. Mătuşico, a apărut generalul meu! 

Eram pe cale să mă opresc, ca să mă prezint, însă Varvara 
a rostit cu nepăsare: 

— Du-te, du-te, mătuşico. Nu-i pentru dumneata... 

Şi m-a introdus în cabinet. 

Era o cameră mare cu o mulţime de cărţi, cu fotolii şi o 
sofa, cu o masă de scris luminată de un sfeşnic cu patru 
lumânări. Pe masă se afla o coală de hârtie scrisă, şi pe ea - o 
pană alb-neagră cufundată cu vârful într-o pată mare de 
cerneală. 

Ne-am aşezat în fotolii unul în faţa celuilalt. 

Fireşte, tăceam. Şi brusc am înţeles, am simţit, am ghicit că 
această tânără femeie printr-un capriciu al soartei, din voinţa nu 
ştiu cui, etcetera îmi este hărăzită mie. 

Ea mă privea fără să clipească, aşteptând. 


— Varvara Stepanovna, am întrebat eu, râzând copilăreşte, 
de ce aţi atârnat zurgălăii în tei? - şi am aşteptat să se 
înroşească, să înceapă să tăgăduiască, să dea înapoi. 

— Da' ce, v-aţi speriat? a zis ea încetişor. 

—  Sonecika s-a speriat, am răspuns eu. Sania 
dumneavoastră dispăruse de mult, dar clinchetul clopoţeilor 
continua să se audă, vă închipuiţi? 

— Hm, a făcut ea, poate pentru aceea, scumpul meu 
general, ca să veniţi să întrebaţi de ce am atârnat zurgălăii în 
tei... 

Ah, Varvara, Varvara, mi-am zis eu, jună tirană, egoistă din 
Gubino! Slavă Domnului că foarte curând plec la regiment! Altfel 
n-ar trece mult până să mă smintesc. 

— Să admitem că asta-i o poznă răutăcioasă, am spus eu 
sever. In ce constă însă tâlcul adevărat, Varvara Stepanovna? 
De ce trebuie într-un mod atât de bizar să reînnoiţi legătura 
noastră întreruptă? 

—  Tâlcul adevărat? a întrebat ea  mirată. Oare 
dumneavoastră nu ghiciţi, scumpul meu vecin? - şi faţa ei a 
devenit palidă. Socoteam că pentru dumneavoastră nu este 
nevoie de prea multe vicleşuguri, vi se poate spune totul 
deschis şi dumneavoastră veţi înţelege şi veţi judeca înţelept, 
nu ca alţi compatrioți dragi... 

Ea s-a înfăşurat strâns, foarte strâns în şalul auriu, şi numai 
ochii şi buzele i le mai zăream, toate celelalte parcă erau 
ascunse sub nişte solzi de aur. 

— Da, scumpul meu general, am vrut să veniţi la mine prin 
viscol. Dacă alţii nu se hotărăsc, mi-am zis, să vină bravul meu 
general. Pentru el asta-i o nimica toată. 

„S-au împlinit prorocirile sufletului meu, când, discutând cu 
tine în liniştea pustietăţii troienite, am fost alături. Glasul tău mi 
se părea otravă dulce. Şi îmi ziceam: viaţa e scurtă, 
grăbeşte-te... Atunci, întreaga mea viaţă de patruzeci şi cinci de 
ani mi s-a perindat pe dinaintea ochilor. Am înţeles că soarta 
mi-a aruncat o carte norocoasă. Cotoarele cărţilor sclipeau în 
rafturi. Lumânările se topeau cu repeziciune. 

— Am ghicit, am zis eu, nu ascund că acest semn a fost 
plăcut inimii mele. Şi iată - am venit. 

Atunci ar fi trebuit să mă apropii de ea, s-o mângâi pe 
căpşor aşa cum un bărbat matur, cu multă experienţă, ar fi 


trebuit să mângâie o ştrengăriţă zănatică, tânără şi 
fermecătoare, şi să-i spună: „Am venit la dumneavoastră să vă 
spun cât de dragă îmi sunteţi, Varvara... Tare-s bucuros că 
suntem vecini... Aceste şaptesprezece verste au căpătat de 
acum un tâlc mistic deosebit, şi gluma dumneavoastră pripită cu 
zurgălăii, acum îmi dau seama, pare chiar oportună...” Ar fi 
trebuit să procedez astfel, încât ea să nu creadă cine ştie ce, să 
nu se simtă, Doamne fereşte, stăpâna mea şi a tot ce se află în 
jurul meu, dar n-am putut să procedez astfel. 

— Viforniţa se înteţeşte, îşi face de cap, drăcoaica, am zis 
eu. 

— Trebuie să vă aduc la cunoştinţă ceva foarte important, a 
rostit ea. M-am gândit acum, ascultând urletul viscolului. Hm!... 
Şi acest lucru trebuie să vi-l comunic numai dumneavoastră. 
Căci aici, primprejur, nu găseşti oameni cărora ai dori să le 
împărtăşeşti ceva foarte important, în afară de dumneavoastră 
nu-i nimeni, dragă generale, adică oameni sunt mulţi, tot felul 
de domni de vârste şi concepţii diferite, uf, ce mulţi sunt, însă 
aşa ca dumneavoastră aici nu sunt. Dumneavoastră sunteţi 
unicul. 

Poate că, mi-am zis eu, vrea să plece într-o călătorie prin 
Europa? Există o sumedenie de dame tinere şi bogate care 
cutreieră prin Europa, ticsindu-şi caretele cu jurnale de modă, 
necruţându-şi banii pentru recepții, ca să-i uimească pe zgârciţii 
de europeni şi în felul acesta să-şi atribuie sieşi mai multă 
strălucire, ba poate chiar să pună mâna pe vreun prinţ oarecare. 

— Acolo, la dumneavoastră, de faţă cu Sofia Alexandrovna, 
nu m-am hotărât, iată de, ce v-am chemat aici. V-am chemat, 
iar dumneavoastră aţi venit în fuga mare, a zis ea şi din noua 
făcut hm! de sub solzii-i de aur. Rusalcă şi nimic mai mult! - 
Într-o zi, amintindu-mi de dumneavoastră, mi-am zis: iată omul 
care este în stare să mărşăluiască prin Europa, semănând foc şi 
moarte, şi să fascineze o femeie... Multe femeiuşti s-ar arunca 
de gâtul dumneavoastră la cel mai mic semn... 

— Varvara Stepanovna, i-am zis eu uşor dojenitor, ca unui 
copil, care femeiuşti, zău, scutiţi-mă... 

— Multe s-ar arunca... 

— Sunt cătană bătrână, am zis eu, cu totul zăpăcit de ochii 
ei. Poate că s-or fi aruncat, dar numai din considerente de 
interes. Ce folos pentru mine? 


Acea tânără prusacă m-a respins. E adevărat. Au fost însă şi 
altele, pe care sclavajul meu le înfierbânta. Odată chiar era cât 
pe-aci să mă însor. Mi s-a părut că sunt îndrăgostit. Ei - de 
asemenea Se întâmplă. Regimentul nostru se afla la Tver în 
cantonament de iarnă. Împrejurările s-au potrivit nici că se 
poate mai bine: părinţii ei s-au dus în vizită la nişte rude, eu 
locuiam într-un apartament splendid. Ne-am încălzit, ne-am 
înfierbântat. Totul s-a petrecut uşor şi elegant. Am pătruns la ea 
cu ajutorul cameristei; până la urmă şi ea a început să mă 
viziteze. Kuzma era ordonanța mea şi la ora stabilită, luând-o de 
mâna fierbinte, o aducea la mine, la mezanin, de unde se 
deschidea o panoramă minunată spre pădurile din vecinătate. 
Mai departe - mai mult. Imprejurările, zic eu, fiindcă în caz 
favorabil ele înfierbântă închipuirea. l-am aşteptat pe părinţii ei, 
ca să le cădem la picioare, dar ei nu se grăbeau, şi slavă 
Domnului, căci mai spre primăvară focul s-a mai potolit, au 
început să iasă la iveală tot felul de belele, obişnuite în astfel de 
cazuri, să zicem - vocea ei mi se părea din cale afară de 
stridentă, nasul mai mare decât aş fi dorit şi din când în când se 
stropşea la mine şi bătea din picior. Întâlnirile s-au rărit. Au 
apărut scrisorile pline de nemulţumire. Într-o frumoasă zi cu 
soare a venit sorocul să părăsim cantonamentul de iarnă şi 
atunci, în apartamentul meu de la mezanin şi-a făcut apariţia 
tăticul ei. Cinstit vorbind, nu eu eram un seducător perfid şi 
dacă el s-ar fi dovedit neajutorat şi blajin, dacă ar fi stat în faţa 
mea, lăsându-şi mâinile în jos, ca un condamnat la moarte, şi 
dacă ar fi plâns fără să-mi ceară imposibilul, aş fi cedat, zău, el 
însă striga, ameninţa, vocea lui era stridentă, nasul enorm... Am 
coborât scara în tăcere, el s-a grăbit să mă urmeze. Am 
încălecat. El a continuat cu amenințările, stând chiar în faţa 
calului meu. Kuzma i-a spus: „Inălţimea voastră, calul o să vă 
lovească răăău...” Ponegritorul meu a sărit în lături, fanfara a 
început să cânte, şi noi am părăsit Tverul. Trebuie să recunosc 
că aveam mustrări de conştiinţă. 

— Nu vă cunoaşteţi valoarea, a rostit ea, râzând. 

S-a ridicat brusc, m-a ameninţat cu degetul şi a ieşit. 

Am observat atunci că flăcările celor patru lumânări s-au 
scurs în urma ei... „Semănând foc şi moarte...” E în voia 
doamnelor tinere să-şi manifeste, la cafeaua de dimineaţă, 
dezgustul pentru îndeletnicirile ostăşeşti şi să osândească 


dârzenia noastră silită pe câmpul de bătaie... Însă, îndată ce 
flautul şi tobele încep să răsune, oare nu dumneavoastră, 
stimate doamne, bătând din palme, vă repeziţi la fereastră şi 
strigaţi, jubilând, iar la baluri vă lipiţi de uniformele îmbibate de 
mirosul prafului de puşcă şi vă pierdeţi uzul raţiunii, 
drăcoaicelor?!... Semănând foc şi moarte... De parcă moartea ar 
fi o toană a noastră, iar doborârea inamicului - un capriciu 
barbar. Nu, stimabile doamne, acesta este un semn divin, 
inaccesibil înţelegerii umane, şi reproşurile dumneavoastră sunt 
ridicole... 

Oare n-am fost eu însumi ridicol în anii aceia de demult, şi 
cu toate că îndoielile începeau să mă neliniştească, toba 
oştăşească bubuia în sufletul meu fără încetare, univoc, 
îndărătnic, profanator... Am rămas aşa o jumătate de oră bună. 
Flacăra lumânărilor ardea din nou îndreptată în sus. Varvara nu 
se arăta. Mă gândisem chiar că, învingându-se pe sine, ea va 
apărea în sfârşit, ducându-şi misterioasă degetul la buzele-i 
subţiri surâzătoare, va apărea şi totul se va aranja... A mai 
trecut încă o jumătate de oră, poate şi mai mult. Am pornit 
singur prin camere. Casa parcă încremenise. Lumina era palidă. 

— Varvara Stepanovna! am chemat eu, dar n-a răspuns 
nimeni, nu s-a mişcat nimeni. Este cineva pe-aici?! am strigat 
eu, şi numaidecât, băbuţa de adineauri, Apollinaria Tihonovna, a 
apărut dinaintea mea. Am întrebat-o despre Varvara. 

— Scuzaţi-mă, generale, a şoptit ea, acoperindu-şi gura cu 
palma, de unde să ştiu eu? Elle se trouve là ou elle trouve bon 
d'Etre. Dumneavoastră tot mai umblaţi şi-o mai căutaţi? 
Vraiment?... şi a zâmbit ca un copil. Poate s-a închis în dormitor 
şi plânge, et qui sait, peut-être est-elle partie à 
Saint-Petersbourg? 

— Cum adică la Petersburg? am întrebat eu, simțind cum 
mă cuprinde enervarea. 

— Nu ştiu, a şoptit băbuţa. Scuzaţi-mă generale, da’ n-aţi 
venit vous marier avec elle?...8 

— Cu cine să mă însor, doamnă? Că nu e nimeni, am spus 
eu... 


5 Ea se află acolo unde crede că e bine să se afle (fr.). 
6€ Adevărat?... (fr.). 

7 „cine ştie, poate că a plecat la Petersburg (fr.). 

8 „să vă căsătoriţi cu ea... (fr.). 


„„Amintiri, amintiri. Sunt vreo opt ani de atunci... 

„„Bagration mi-a spus la revedere pentru totdeauna: 
generalii ologi sunt o povară pe câmpul de luptă. Şi făţărnicia lui 
era de prisos, nu-i aşa? Ne-am fi eschivat împreună din calea lui 
Napoleon, ocărându-l când pe anostul Barclay, când pe vicleanul 
Kutuzov; când societatea înaltă, când pe executanţii inferiori; 
când făgăduinţele măreţe, când josnicele pofte neînfrânate... 
Acum însă cu toate astea se ocupă ei. Şi fără mine focurile de 
bivuac strălucesc în întunericul nopţilor de august, şi toţi vor să 
se bată: ţăranii, fetele şi spadasinii. Dar în aşa fel, încât şi pe 
Bonaparte să-l biruie, iar ei, fireşte să scape teferi! 

Doresc să depun mărturie! Binecuvântez fericita întâmplare 
cu  tremurul pizmaş al unei nulităţi obişnuite: adică 
dumneavoastră vedeţi, dar eu nu? Şi iată că, în toiul chinurilor şi 
îndoielilor mele, al mustrărilor de sine, două dintre iscoadele 
mele mi l-au adus în căruţă pe domnul Pastoret, intendent de 
regiment, pe care îl prinseseră undeva lângă Viazma! 

— Duceţi-vă, le spun eu, discutăm dimineaţă, - iar pe 
intendent îl poftesc în fotoliu. Acest om în vârstă, văzându-se în 
siguranţă, a început să plângă. Dau poruncă să fie ospătat. El 
mănâncă şi plânge. Amândoi suntem bătrâni. El e mai scund 
decât mine, şi spre deosebire de mutra mea rotundă, faţa lui are 
trăsături regulate, poate nasul ceva mai mare. Francez 
get-beget. Intendent de regiment, ce, e de şagă? Cum i-o fi 
trecut prin cap? 

— O, fantezii ale războiului! zice el, ştergându-şi ochii cu o 
batistă nu prea curată. Mi-au vârât o cârpă în gură, şi am înţeles 
că deocamdată o să trăiesc. N-am zis nimic. Nu am poftă să 
mor! 

Zâmbeşte brusc, şi eu înţeleg cât este de fericit că poate să 
se explice în limba maternă. În cameră miroase a funingine, a 
piele de oaie şi încă a nu ştiu ce porcărie, generată de 
înfruntările războiului. 

— Sunteţi foarte bun, vă mulţumesc. O, ce minuni! Să 
trăieşti cincizeci şi ceva de ani, să te pomeneşti în rolul 
intendentului de regiment, să discuţi cu însuşi împăratul, să 
străbaţi Rusia cu o cârpă în gură, să te trezeşti la 
dumneavoastră în vizită! 

— Mâine dimineaţă o să vă trimit la ai dumneavoastră, zic 


eu (el face ochii mari), dacă o să-l vedeţi pe împăratul 
Bonaparte, povestiţi-i aventurile dumneavoastră Şi 
recomandaţi-i să se abată pe la mine. Aici, el va putea să se 
odihnească tot atât de bine ca şi în cortul de campanie... (El 
râde. Îmi plac ochii lui inteligenţi.) Cu acest prilej veţi primi 
Crucea din mâinile lui... 

— Glumiţi, zice el, Crucea nu este obiectul capabil să-mi 
preocupe acum închipuirea, - şi râde din nou. Crucea.... 
lertaţi-mă, domnule, mi-am amintit de un episod la care am fost 
martor, un episod comic şi înduioşător până la lacrimi. - 
Deodată mă întreabă dezorientat şi încet: Intenţionaţi să mă 
trimiteţi la ai noştri?... Am auzit bine? 

— O, desigur! zic eu. Fireşte... Dar ce-i cu Crucea? 

El plânge din nou. 

Lacheii, asemeni liliecilor cenuşii, intrau şi ieşeau din 
cameră ca să vadă un francez în carne şi oase. 

Când l-am petrecut pe Timoşa, lipindu-mi obrazul de 
obrăjorul lui uşuratic, i-am spus, aşa cum se cuvine să facă un 
bunic: „Titus, să nu dai importanţă jignirilor şi ticăloşiilor 
mărunte ale celor din jur. O să ai parte de multe la viaţa ta. Să 
nu ierţi insultele. Insultele să nu le ierţi, Titus. Nu irosi cuvintele 
- pune mâna pe sabie. Jignirile sunt pricinuite din slăbiciune, din 
nimicnicie, Titus; insultele - din rea intenţie. Cei ce jignesc 
socotesc că astfel se vor ridica ei înşişi măcar un pic; cei ce 
insultă o fac pentru a te umili. Titus, să nu te laşi umilit...” 

Musafirul meu stă liniştit, zgribulindu-se. Poate că e bolnav. 
Poate are hemoroizi, ori cine ştie ce altă drăcovenie. Credeţi că 
este uşor la vârsta noastră să suporţi viaţa de campanie? 

— Am văzut cum ardea Smolenskul, zice el. Nu înţeleg 
mărinimia dumneavoastră. Aveţi, într-adevăr, de gând să mă 
trimiteţi ?... 

— Asta nu-i mărinimie, râd eu amical, ci o socoteală simplă. 
Nu sunteţi bolnav de hemoroizi, iată de ce nu ne-am întâlnit 
acolo, - şi-i fac semn spre fereastră. El se uită la piciorul meu de 
lemn. - Nu, nu, zic eu, râzând, necazul cel mare sunt hemoroizii. 

— Sunt sănătos ca un taur, zice el, iată însă că nişte 
presimţiri rele... 

— Natural, zic eu, la vârsta noastră nu poţi conta numai pe 
sărbători. Noi suntem bătrâni. 

El plânge din nou. 


— Ce s-a-ntâmplat cu Crucea? întreb eu. 

— O, Doamne, suspină el, e o poveste... lată ce s-a 
întâmplat într-o zi. Un grenadier bătrân, participant la multe 
campanii, a venit când se împărțeau crucile Legiunii de Onoare 
şi a cerut să i se dea şi lui o Cruce. „Da' tu ce ai făcut? l-a 
întrebat împăratul. Ce ai făcut ca să meriţi această decorație?” 
„Înălţimea voastră, în pustiul Jaffa, pe o arşiţă cumplită, v-am 
dat un harbuz...” a răspuns oşteanul cu toată seriozitatea „Iţi 
mulţumesc, amice, a zis împăratul, de două ori mulţumesc. Imi 
amintesc de bunătatea ta. Asta însă nu este de ajuns ca să fii 
cavaler al Legiunii de Onoare.” Atunci, bătrânul soldat a început 
să strige: „Ei, drăcia dracului! Va să zică, şapte răni nu-s 
de-ajuns! Cu rănile astea m-am pricopsit la podul din Arcole, 
lângă Lodi, Castiglione, la piramide, Sainte Jeanne d'Arc, 
Austerlitz, Friedland!.... Unsprezece campanii, drăcia dracului, în 
Italia, Egipt, drăcia dracului, în Austria, Prusia, Polonia!...” 
„Ho-ho-ho-ho... a strigat împăratul, luându-se cu mâinile de cap. 
Nu zbiera, bătrâne prieten!... Lodi, Castiglione, piramidele... De 
ce ai început cu harbuzul? Să fi spus de-a dreptul...” „Pentru că 
nu se cade să te lauzi în faţa împăratului cu meritele tale”, a 
explicat oşteanul cu totul liniştit. Împăratul a izbucnit în râs. „Te 
fac cavaler imperial, a rostit el solemn. Şi pe deasupra, vei primi 
ca rentă o mie de franci. Eşti mulţumit?!” „Nu, înălţimea 
voastră, a zis soldatul. Nu-mi trebuie nimic din toate astea, mi-e 
să-mi daţi o cruciuliţă”. „Păi ai şi una şi alta, amicul meu bătrân 
şi neghiob... a zis împăratul. Căci tu eşti acum cavaler, cavaler 
imperial!” „Nu, Crucea dacă binevoiţi”, o ţinea una şi bună 
ostaşul. Împăratul i-a prins cu mâna lui ordinul la reverul 
mundirului, şi soldatul s-a potolit... 

„Splendid, mi-am zis eu, ce obiceiuri! El este geniu nu doar 
în bătălii. De acord - există descoperiri în strategie, bunul-simţ 
şi zborul închipuirii, surpriza şi calculul exact, şi previziunea, şi 
presimţirea, şi riscul... Să zicem că-i aşa. Insă bătrânul oştean 
zbiară la el, cerând Crucea pentru sângele vărsat, o Cruce, 
Doamne iartă-mă, zbiară, stârnind ambiția, acea ambiţie 
împărătească prezentă şi în sufletul lui, zbiară cum a zbierat 
mareşalul Augereau, fiul unui lacheu şi al unei precupeţe, sau 
marele Ney, odraslă de meşteşugari, ori prea bătrânul mareşal 
Lefebvre, copil de ţărani. Acest bătrân grenadier, zbiară, cerând 
respect, şi între el şi Bonaparte, între inferior şi superior apar 


legături invizibile, depănate din gloria lor comună.” 

Oare ce mă umileşte? Aceste legături dintre ei? 

Dimineaţa, vântul aduce fulgi rari, transparenţi, din cenuşa 
Smolenskului, care pătrund în tot ce e viu. Pe urmă, pe 
veşmintele albe se imprimau siluetele lor albe... Am fost umilit 
în propria-mi casă! Şi mă tem că suferinţele lui Franz Mender 
sunt gata să se aprindă în sufletul meu. Dacă ai şti tu, musafirul 
meu trist, ce pură e ispita originară!... Sunt umilit. Doamne, 
fereşte-mă de nebunia care l-a cuprins pe răposatul Saşa 
Opocinin. N-o să mă împuşc în gură, n-o să mă usuc în ajunul 
prânzului de gală. N-o să mă trădez nici prin gest, nici prin 
cuvânt... Tot o să fim acolo, unii mai devreme, alţii mai târziu. 
lar voi, domnilor, porniţi cu mine câtă vreme afară mai este 
august şi bolta cerului e neagră, îmbrăţişaţi, domnilor, toţi 
laolaltă, şi cei drepţi, şi cei vinovaţi, lua-ne-ar naiba pe toţi! 
Doamne preamilostiv, dacă eşti atotputernic, porunceşte să fim 
biciuiţi, bate-ne cu vergeaua puștii şi apoi, când ne vom aduna 
cu toţii la poartă, îmbulzindu-ne, văitându-ne şi învinuindu-ne 
unii pe alţii, tu să te pogori la noi... Turmă, turmă!... Cu adevărat 
turmă în zdrenţe, purtând coroane, zăngănind tinichele, umflată 
de automulţumire, de prostie... Bate-ne cu vergeaua!... 

Musafirul meu stă liniştit. Mă priveşte cu ochii lui mari, 
inteligenţi. 

— În Franţa, zice el, soldaţii nu sunt bătuţi. Este interzis... 

Îl aprob din cap, şi în sinea mea îmi zic că la noi fără asta nu 
se poate. Pentru unii e chiar necesar. Întâlneşti uneori o astfel 
de mutră că până ce n-o pocneşti nu te poate înţelege. 

— Robia îndobitoceşte, continuă intendentul, am văzut o 
mulţime de robi la voi. Sunt posaci şi perfizi. Îşi ucid stăpânii şi 
ne aduc nouă alimente. Eu însumi am primit de la ei pâine şi 
carne, şi mi s-au înclinat până la pământ, iar eu le-am spus, 
îndeplinind instrucţiunile împăratului: cetăţeni, acum sunteţi 
liberi, mergeţi şi trăiţi pe pământul vostru. Este al vostru. 

Văd faţa rotundă a bietului meu Saşa, şi pe ea - ochii lui 
negri-aurii, plini de tristeţe şi disperare, şi în fundul lor, la o 
adâncime  înspăimântătoare, zace înțelepciunea istovită. 
Domnul Pastoret tuşeşte din când în când, fără să-şi poată 
închipui ce întorsătură o să ia destinul lui. Este gata, precum 
Şeherezada, să povestească legende franţuzeşti moralizatoare, 
străduindu-se să înmoaie inima proprietarului de sclavi din 


Kaluga. 

— Asta nu-i robie, zic eu, ci o alianţă multiseculară. Voi toţi 
sunteţi răzleţiţi, noi, însă, suntem uniţi într-o familie (el 
zâmbeşte şi ridică din umeri). Sunt ucişi stăpânii nevrednici, ca 
răzbunare pentru samavolnicie. Eu nu mă plâng de armonie (el 
mă priveşte cu îndoială) şi pe ţăranii mei nu-i vând. - Şi citez cu 
voce străină: Căci şi ţăranii sunt în stare să iubească. 

Regii există pentru ca robii să-i socotească vinovaţi de 
soarta lor, iar robii există pentru ca regii să se simtă 
binefăcătorii lor. 

El tace. Poate dispreţuieşte, poate regretă, ori poate 
aşteaptă momentul când eu, în sfârşit, îl voi urca într-o căruţă 
şi-l voi trimite prin roua nopţii la confrații lui aflaţi în ofensivă. 
Locul fostului meu picior, linia dincolo de care începe proteza de 
lemn, adică golul, mă doare. 

— O să plouă, zic eu şi îmi vine să-l întreb: „Oare ce simţiţi 
dumneavoastră, om bătrân, călcând în picioare grădinile altora? 
De pildă, eu am făcut asta când am fost tânăr, adică nu eram 
bătrân, şi eram bântuit de presimţiri frumoase...” 

— Simt că mă doare o rană veche, zice el pe neaşteptate, 
nu cumva o să plouă? Asta îl supără întotdeauna pe împărat. 
Noroiul. Se împotmolesc roţile. 

— ÎI veneraţi, nu-i aşa? zic eu. Cunosc asta. 

— ÎI divinizam, zice el în şoaptă, acum îl slujesc cu credinţă. 
Înainte, tot ce făcea - făcea pentru Franţa, acum pentru sine. Şi 
acum este un idol pentru armată, dar înainte! Altădată pentru 
un zâmbet al lui mergeam la moarte. Ordinul lui suna ca vocea 
destinului, moartea la porunca lui, în numele lui, era socotită o 
virtute, setea de glorie ne chinuia, devotamentul câinelui e 
nimic în comparaţie cu ceea ce umplea inimile noastre... 
Bătrânii au rămas puţini, mai sunt însă „bombănitori”. El lua 
oşteanul de lobul urechii şi zicea: „Ah, bătrâne prieten, ai fost 
formidabil în atac!” Asta era ca o decorație. Soldatul nu se 
îndoia că împăratul, în timpul luptei, îl urmărise numai pe el, şi 
pe războinic îl apucau ameţelile... Şi generalii?... O, Doamne, 
odată, în Austria, în toiul luptei, a venit la el în galop cu raportul 
generalul Mouton. Acesta începuse să-i raporteze, dar împăratul 
l-a întrerupt: „Aţi picat la ţanc, Mouton, luaţi coloana asta şi 
scoateţi inamicul din oraşul Landshut, asta va schimba situaţia 
generală a luptei...” Generalul a descălecat numaidecât şi, am 


văzut cu ochii mei, cum a pornit-o în goană pe pod, în fruntea 
unei coloane de grenadieri. Lupta a fost grea, dar Landshutul a 
căzut. Generalul, cu uniforma zdrenţuită, s-a apropiat de 
împărat şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, şi-a continuat 
raportul de unde îl întrerupsese... Apropo, a continuat el, nu ştiu 
de ce, în şoaptă, armata rusă e mult mai slabă decât a noastră, 
chiar decât a noastră de acum, pentru că este organizată după 
modelul prusac, al castelor, care este un model vechi. Orice 
nulitate este făcută comandant numai să aibă nimb nobiliar... în 
vreme ce la noi comandant devine talentul chiar dacă e odraslă 
de prăvăliaş ori de târfă. - El tace din nou, ochii i se întunecă. Pe 
urmă rosteşte cu greu: Campania asta însă am pierdut-o... 

Şi Kuzma nu se mai poate stăpâni: cu o naivitate de copil, 
uimit, cu o uşoară repulsie începe să-l adulmece pe domnul 
Pastoret, mirat pesemne de comportarea mea ce nu semăna 
deloc cu aceea a unui general, când eu ar fi trebuit să străpung 
inamicul cu spada, ori să-l împugşc, ori să-l arunc pe fereastră, 
ori, cel mai bine şi cel mai drept, să-l predau lui Kuzma şi alor 
săi, ca ei să-i poată băga minţile în cap pe vecie... Toţi, rând pe 
rând, intră în cameră şi se uită. Nu le interzic. 

Uite aşa în decursul veacurilor ne luptăm unul cu altul, şi 
intendentul Pastoret se prezintă dinaintea mea când sub 
înfăţişarea de mongol, când de vareg, când de turc... Şi nu mai 
este niciun loc viu pe trupul nostru, şi din necesitatea de a 
domina poţi să te sufoci. Sângele nostru s-a amestecat demult, 
căci el a curs pe aceleaşi câmpii şi în aceleaşi albii. Suntem 
fraţi! Dar iată că veacurile nu vindecă de perfidie: nu trebuie să 
ne depărtăm mai mult de cincisprezece paşi unul de celălalt 
după o discuţie ireproşabilă că suntem deja gata de duel... Sunt 
umilit în propria-mi casă! Umilit de când m-am născut. Idolii mei 
m-au umilit!... 

Mă uit la orologiu. E trecut de miezul nopţii. Sun. Nu apare 
nimeni. Musafirul m-a pironit cu o privire plină de încordare; îi 
fac din cap un semn liniştitor. 

— Cum să nu-i biciuieşti?! zic eu. 

— Da, grea treabă, zice el, slugile trebuie molestate multă 
vreme, iar asta nu e o treabă uşoară Aveţi într-adevăr de gând 
să-mi daţi drumul? mă întreabă el şoptind răguşit. 

— O, da, zic eu. E noapte întunecoasă, curând o să plecaţi. 

Priveşte piciorul meu de lemn, clatină din cap şi clipeşte cu 


tristeţe. 

— Austerlitz, zic eu... 

EI îşi încrucişează mâinile pe piept. 

— Am fost acolo, zice el doar din buze. După aceea, când 
totul se terminase şi furgoanele negre adunau cadavrele, iar eu 
încă nu eram în stare să sintetizez şi să mă îndoiesc, atunci la 
iazul Zaceansk... 

— Unde?! întreb eu, aproape strigând, tare şi sever, de 
parcă mă adresam unui mincinos. Aţi fost acolo?! 

— O, Doamne, am fost acolo, dar dacă asta vă mâhneşte... 
turui el într-un suflet. 

Mă uit la piciorul meu de lemn, pe care mi l-au potrivit 
medicii în lazaret, acum comod şi bun până la sfârşitul zilelor, 
merg cu el pe duşumea ca pe gheaţa iazului Zaceansk, pe care 
am alergat în fruntea regimentului meu până ce am început să 
mă înalţ la cer, atât de lin, atât de încântător, încât nu mai 
doream să deschid ochii... 

— Mergeam în urma împăratului în suită, continuă el. 
Gheaţa iazului era spartă, şi pe un sloi care plutea, închipuiţi-vă, 
în mijlocul lacului zăcea un ofiţer rus rănit. Acesta gemea ori 
striga ajutor, nu ţin minte. Împăratul a făcut un semn uşor 
înspre el şi numaidecât doi tineri aghiotanţi şi-au scos 
vestmintele, au intrat în apa aceea cumplită, au înotat spre 
sloiul de gheaţă şi au împins-o spre mal... Rănitul avea piciorul 
zdrobit... 

— Ce voinici temerari, zic eu ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Şi asta numai pentru că el le-a făcut un semn uşor?... şi 
degetele încep să-mi tremure. 

— Unul dintre aghiotanţi a murit de congestie pulmonară, 
zice intendentul, neluându-şi ochii de la piciorul meu, iar pe 
ofiţer, care s-a dovedit un general, l-au predat medicilor noştri. 
Pe urmă am auzit că l-au luat ruşii. 

Împăratul a făcut un semn şi soarta mea a fost hotărâtă! Ce 
carte norocoasă. Se pare că cineva totuşi s-a îngrijit de toate şi, 
elaborând toate variantele, a ales-o pe aceasta. Şi doi aghiotanţi 
tineri cu ochi arzători s-au aruncat în apa rece ca gheaţa, iar eu 
am început să plutesc, fără să bănuiesc pasienţa, întinsă de 
Providenţă, şi pluteam, pluteam... 

— N-aţi fost dumneavoastră acela? şopteşte domnul 
Pastoret. Dumneavoastră, nu-i aşa. 


— Nu, zic eu cu uşurinţă, ar fi fost prea primitiv să devin 
datornicul împăratului dumneavoastră, înviind uite-aşa, la un 
semn al lui. 

— De ce? se miră el. Căci asta este aproape un semn! 

— Nu, zic eu, altul a fost norocosul, ce să-i faci?... Să nu 
uitaţi, domnule, că l-am invitat pe împăratul dumneavoastră. 
Aici va avea o masă excelentă şi odihnă. Eu sunt elevul lui plin 
de înflăcărare. Nu uitaţi. 

Doamne preamilostiv, eu mă şi îndreptam către tine pe 
sloiul acela de gheaţă, dar ei m-au salvat ! Ei m-au salvat întru 
pieirea lor. Împăratul ar fi putut trece pe alături şi eu aş fi plutit 
spre porţile tale. Putea să treacă pe lângă iazul Zaceansk, şi eu 
aş fi plutit, învârtindu-mă o dată cu sloiul de gheaţă verde şi 
împărtăşindu-mă pentru întâlnirea cu tine!... Care va să zică eu 
sunt datornicul lui şi toată întreprinderea mea nu-i decât o 
banală perfidie ce n-aş putea-o răscumpăra nici cu propria-mi 
moarte? De ce i-ai poruncit împăratului să facă acel semn din 
cap? Eu, un oştean slav fără suflare, nemaiprezentând de acum 
nicio primejdie, nemaifiind în stare nici de răzbunare, nici de 
nobilă mărinimie... De ce m-ai salvat?! Dacă însă m-ai salvat, 
înseamnă că sunt ales de tine. 

În timp ce am scris toate acestea, pana a început să 
şchiopăteze ca şi mine, s-a îndoit. Îl chem pe Kuzma, pe dracul, 
pe diavolul, să-mi aducă infuzia de valeriană, şi nu o linguriţă, ci 
un pahar! Beau, apoi pun din nou mâna pe o pană. Şi asta se 
îndoaie: „Ar trebui să aşteptaţi”, mă povăţuieşte Kuzma. Ce să 
mai aştept, Kuzma. Încă nişte plăceri?... Eu trebuie să sfârşesc 
de scris toate astea pentru Timoşa, dacă nu i-a fost pregătit 
sloiul lui de gheaţă... Nu, domnul Pastoret, n-am fost eu acela, 
n-am fost eul... 

...1. Napoleon Bonaparte acţionează întotdeauna cu forţe 
concentrate. După exemplul oştirilor antice ale grecilor şi 
romanilor. (Alexandru, Cezar...). 

2. Ca obiectiv al operaţiunilor armatei sale, el pune 
întotdeauna forţa vie a adversarului, nu cetăţile. Dacă forţele 
principale sunt distruse, cetăţile se vor preda singure. 

3. El aspiră întotdeauna la o singură şi mare bătălie, care 
hotărăşte numaidecât soarta războiului... 


„Ivaşkovo, lângă Gjatsk, astăzi 19 august 


Dragă Nikolai Petrovici, astăzi am primit scrisoarea 
Dumneavoastră din 8 ale lunii curente. Data expedierii ei este 
mai veche din pricina retragerilor noastre rapide. Incepând de 
azi mă voi ocupa de soarta lui Timofei Ignatiev, adică de 
încorporarea lui în regimentul meu. Sper că, la data când totul 
va fi aranjat, va sosi şi el. Pot să Vă încredințez că nu-i va fi 
ruşine să poarte uniforma regimentului 6 de vânători. 
Regimentul are, slavă Domnului, o ireproşabilă şi binemeritată 
reputație. El şi-a căpătat renumele în Italia sub comanda lui 
Bagration, eu am avut cinstea să-l comand în Moldova şi am fost 
martorul operațiunilor la care a luat parte, iar acum s-a acoperit 
de glorie la Moghiliov şi Smolensk. Vorbesc cu atât mai deschis 
despre asta, cu cât în ultima vreme nu l-am condus eu, aici este 
vocea întregii armate. De altminteri, Vă daţi bine seama că 
nepotul Dumneavoastră va fi pe lângă mine, iar restul îşi va 
urma cursul său. Chiar astăzi voi lua măsurile necesare în 
legătură cu aceasta. 

Vă rog să mă iertati, dragă Nikolai Petrovici, că azi Vă scriu 
puțin, însă ocupațiile mele de-abia îmi lasă timp să discut cu cei 
pe care sincer îi respect. Mărturisesc cu toată sinceritatea că imi 
amintesc adesea de Dumneavoastră, fiindcă lipsa 
Dumneavoastră din armată se simte foarte mult. Nădăjduiesc că 
sunteți sănătos şi tot aşa de ironic. 


Rămân al Dumneavoastră camarad credincios care Vă iubeşte, 
contele de Saint-Priest”. 


lată, domnule Pastoret, continuarea discuţiei noastre. De 
pildă, contele Saint-Priest, nobil rus, chiar dacă nu prin obârşie, 
ci prin suflet. Cum să nu comande el, când este culmea 
perfecțiunii? Nu, mai bine nobilii, decât copiii de lachei şi târfe, 
cum v-aţi exprimat. Fireşte, şi printre nobili există exemplare 
cărora nu le poţi da în grijă nici propria persoană, darmite să-i 
pui să comande. La ceilalţi însă vei întâlni şi curaj, şi nobleţe, şi 
cultură, şi noţiunea de onoare... Copiii de lachei să citească mai 
întâi cărţi, dar astfel, încât mai târziu, când s-au săturat de citit 
şi au ajuns la disperare, să nu-şi pună pistolul în gură şi să 


tragă... 

Ce o să fac dacă cineva cu inimă rece şi privire neînsufleţită 
îmi va răni demnitatea? || voi împuşca în duel, fapt pentru care 
în viaţa mea au existat argumente repetate. 


Adio, Titus! Să fii un cornet bun, virtuos şi brav. La semnul 
din cap al împăraţilor să nu intri în iazul îngheţat ca să salvezi 
vreun general francez, lasă-l să plutească pe sloiul de gheaţă 
verde încotro i-a fost scris... La semnul împăratului să nu intri, 
dar la semnul propriului suflet - poţi intra şi în focul iadului, şi în 
cerul întunecat de august! 


4. Pilaf de hrişcă. Bob cu bob. Sumedenie de boabe, 
aromate, lustruite! Dacă, de pildă, le răstorni din căldare pe o 
foaie mare de hârtie, ele vor fâşâi şi se vor împrăştia de parcă ar 
fi uscate. Ah, nicidecum, ele sunt moi, fierbinţi, arhipline de suc 
şi abur, conţinând miresmele luncilor, ale arşiţei amiezilor de 
iulie şi ale florilor de seară gata să adoarmă, şi nectarul stropilor 
de rouă... In aceste grăunţe se simte gustul miezului de nucă. 
Hrişcă!... Mâncaţi, dascălii mei. De la pilaful de culoare neagră 
feţele devin albe şi fercheşe, iar în suflet se trezeşte clemenţa... 


„„Arişa cu celelalte fete freacă duşumelele, lacheii schimbă 
lumânările. Intreb ca prin ceaţă: „De ce schimbaţi lumânările în 
toată casa? Musafirii or să stea doar în sufragerie.” Ei îmi 
răspund că aşa e porunca, dacă o lumânare picură - să fie 
înlocuită, domnia voastră, cică, a poruncit, aşa a fost rânduit, 
iaca, vedeţi cum picură?... 

Aşa a fost rânduit de mine însumi! Parcă eu ştiam, când am 
rânduit asta, ce ne aşteaptă pe toţi laolaltă cu aceste lumânări, 
cu aceste duşumele? Atunci părea că lumea se sprijină pe trei 
balene neclintite, dar balenele s-au apucat să se clintească! lar 
ăştia sunt într-adevăr nişte robi, nu ştiu şi schimbă lumânările, 
când nouă ne este hărăzită moartea. Freacă, freacă şi dau lustru 
ca în vremurile de demult. Însă în vremurile de demult eu eram 
tânăr şi cutezător, şi prea plin de încredere, şi eram îndrăgostit 
de Varvara, ah, da' şi până la Varvara; nu-mi puteam închipui 
singurătatea-mi lipsită de însemnătate, tocmai singurătatea 
actuală, singurătatea în anturajul argaţilor linguşitori. „Kuzma, 
drac bătrân, unde-i platoşa mea?!” „Îndată, boierule, acuşica, 


acuşica...” „Ce acuşica?... Ce tot bălmăjeşti? Ai înţeles măcar ce 
ţi-am cerut?” „Nicidefel, boierule, cer iertare...” „Atunci de ce 
dracu’ te agiţi degeaba?” „Porunca domniei voastre bagă în 
sperieţi, şi nu poţi pricepe dintr-o dată...” 

lacă aşa. De altminteri, curând vom porni cu toţii, rând pe 
rând, pe acelaşi drum în tăcere, fără ranguri, fără amintiri. 
Bonaparte şi Kuzma, Lîkov şi Murat, eu şi Fedka cu clarinetul 
spre mult adâncul Lethe, spre Caron cel fără de grai, în pas egal, 
de acum fără a mai obosi, fără a mai linguşi, fără a mai întreba 
de drum... 

l-am poruncit Arinei să vină după mine. A pornit, 
ştergându-şi mâinile de poalele fustei. Tăcută, supusă. Unde i-o 
fi semeţia de până mai ieri? Ne-am căţărat pe prima scară. Ea 
tace. La cea de a doua eu zic: „Ce-i, Arina, ţi-e dor de Timofei 
Mihailovici?” „Mi-e dor”, zice ea sinceră. „Era un mofturos, 
Timoşa, nu-i aşa?” „Aveţi dreptate, boierule.” Vreau să aflu dacă 
a fost ceva între ei sau n-a fost. „Pesemne că a încercat să te 
sărute şi pe tine nu-i aşa, Arina?” „Cum să nu, m-a sărutat”, zice 
ea încet şi simplu, ca şi cum s-ar fi referit la cafeaua de 
dimineaţă. „Deseori?” întreb, gâfâind din pricina urcuşului. 
„Deseori, zice ea, unde mă-ntâlnea, mă săruta.” Ar fi trebuit s-o 
întreb asta mai demult, apoi să-l ameninţ cu degetul pe 
Timoşa... „Te-a iubit, ce zici?” „Păi, cum altfel? încuviinţează ea 
liniştită. Era încă mic, ne jucam împreună de-a v-aţi ascunselea, 
iar răposata Sofia Alexandrovna îi spunea: Ei, te-ai săturat de 
joacă? Acum, drept mulţumire, sărut-o pe Arişa... lar pe urmă 
îmi zicea mie: îţi mulţumesc, scumpa mea, pentru că te-ai 
jucat...” „Nu, nu, zic eu zorit, nu mă refer la asta, Arina. Te 
întreb acum, nu în copilărie, te-a sărutat?” „Păi cum să nu, zice 
ea, m-a sărutat!” „Dar el te-a sărutat ca un bărbat, nu-i aşa?” 
„Păi cum altfel?” zice ea mirată. 

Deschid larg uşa spre camera lui Timoşa, şi intrăm. Totul e 
aşa cum a fost. Şi Arina stă dinaintea mea într-o cămaşă albă de 
in, într-un sarafan vechi din pânză de casă decolorată. Fata asta 
s-a sărutat cu Timoşa ca şi când nimic nu s-a întâmplat, l-a 
îmbrăţişat vezi bine, ea, roaba, i-a şoptit băiatului ceva 
seducător, pesemne ceva de neînchipuit, iar acum stă cu 
mâinile lăsase în jos, nepricepând că este frumoasă. 

„Arina, zic eu, când va fi ospăţul o să am nevoie deo 
stăpână a casei. Te vei îmbrăca în straie domneşti, vei sta la 


masă, vei zâmbi, vei da porunci ca o adevărată doamnă, 
înţelegi?...” „Voia dumneavoastră”, zice ea şi se înroşeşte, 
devenind din pricina asta şi mai frumoasă... O roabă cu pieptul 
înalt, cu cosiţă bălaie nu trebuie să apară în faţa oaspeţilor într-o 
cămaşă simplă, desculţă, în aceste zdrenţe de orfan, cu capul 
aplecat cu smerenie... Ea trebuie să poarte veşminte domneşti 
şi să stea la stânga mea... li poruncesc să deschidă cufărul, 
unde odihnesc rochiile Sonecikăi. lartă-mă, Doamne! „Pe asta 
albastră o îmbraci acum, zic eu, iar pe asta albă o s-o porţi când 
vor veni musafirii.” Arina ia aceste rochii şi stă fără să priceapă 
nimic. „Ti-am spus, îi explic eu, pe cea albastră o îmbraci acum. 
Scoate-ţi sarafanul ăsta stupid!” Ea mă priveşte cu disperare şi 
se dezbracă în mare zor. Eu mă întorc şi contemplu prin 
fereastră peisajele lui Timoşa şi aud cum foşnesc mătăsurile şi 
pânza de in, cum, în spatele meu, tânăra femeie răsuflă greu, 
oftează, şopteşte ceva, se roagă, ori plânge. „Vei purta rochia 
asta de dimineaţa până seara, zic eu fără să mă întorc, şi nu vei 
mai munci. O să poruncesc tuturor să-ţi dea ascultare.” „Voia 
dumneavoastră”, zice ea cu voce tremurătoare. „Vei merge la 
baie, Arişa. Te voi duce la doamnele din vecini, ele o să-ţi arate 
cum se poartă rochiile astea, pantofii, cum să te piepteni şi alte 
fleacuri... Micul dejun, prânzul şi cina le vom lua împreună... Ei, 
eşti gata?” Ea nu răspunde, şi eu, crezând că a murit de frică, 
mă întorc. 

Ce privelişte! Rochia albastră de fular îi venea ca turnată, 
de parcă se născuse în ea. La picioare zăceau, aruncate 
grămadă, cămaşa din pânză de in şi sarafanul decolorat, aidoma 
spumei murdare a mării, din care tocmai s-a ivit această palidă 
fiinţă. Buzele-i sunt muşcate, căpşorul splendid ridicat, ochii 
mijiţi, mătasea cerească răcoroasă curge, învăluind umerii 
rotunzi, pieptul înalt, şi doar mâinile, care se agăţaseră de 
ghirlanda de la poale cusută cu fir auriu, îi trădează groaza. 

„la întoarce-te, Arina.” Din spate - doamnă, nici mai mult, 
nici mai puţin... „Mergi, Arina, însă încet, încet...” Mers lin, 
țărănesc, doar de sub poale se zăresc călcâiele desculţe şi 
murdare... „Alege-ţi nişte pantofi, nişte pantofi şi tot ce mai 
trebuie, auzi? zic eu. Şi la baie, la baie neîntârziat. Porunceşte 
lui Lîkov s-o pregătească. Să-ţi alegi şi pălăriile.” Ea se întoarce 
cu faţa spre mine. Ah, Doamne, dar ce-i asta?! Oare ce să fie 
asta?... Mâinile ei mototolesc ghirlanda cusută cu aur de la 


poale, mâini roşii de roabă, cu încheieturi zdravene, puternice, 
cu pielea crăpată, mâini înăsprite de vânt cu care îl îmbrăţişa pe 
Timoşa şi se apăra de lacheii sâcâitori... „De ce ai mâinile aşa de 
roşii?” „Am să le ţin în lapte, zice ea gospodăreşte, am să-mi 
pun mănuşi, cum purta Sofia Alexanna.” E deşteaptă. Afurisitul 
intendent Pastoret, micuțul francez răguşit de spaimă, a cutezat 
să-mi dea mie poveţe şi să-mi reproşeze robia, neînţelegând că 
e preferabilă această robie, decât sângeroasele lor nelegiuri şi 
ghilotine, decât zavera lor, anarhia franţuzească... „Hei, Arina, 
vreau să te văd zâmbind, doamnă.” Ea îşi arată dinţii albi. 

Înainte de a avea loc tot ce va trebui să se întâmple, o să-i 
poruncesc să iasă neobservată, să urce în trăsura dinainte 
pregătită, să meargă până la răscrucea drumurilor, de unde 
Lipenki nu se mai zăresc, şi să mă aştepte. „Dacă vezi că nu mai 
viu, să nu te întorci. Fugi la Moscova, orice s-ar întâmpla. lată 
bani. Caută-l pe Timoşa ori pe domnul Mender. Când va veni 
vremea, o să te întorci cu ei.” Şi o voi săruta, îmi voi lipi buzele 
de buzele ei şi-mi voi apăsa braţele pe spatele ei fierbinte... De 
altfel, o să-l trimit şi pe Kuzma. Drept răsplată. Acolo n-o să am 
nevoie de el. 

Dimineaţa intru în sufragerie. Masa e pusă. Kuzma serveşte. 
„Unde-i Arina?” întreb eu. „Arina Semionovna a poruncit să vă 
spun că vine acuşica.” „Ce noutăţi?” întreb eu. „Păi, se zice că în 
şapte zile musafirii o să fie aicea”, zice el. „Dar în casă?” „Păi, 
Arina Semionna, raportează el, l-a trăsnit pe Lîkov cu bastonul, 
taaare...” În acel moment intră Arina, eu mă ridic şi cu o 
plecăciune uşoară îi dau să înţeleagă că jocul e serios, şi ea 
spune: „Bonjour, monsieur”, şi îmi întinde mâna înmănuşată, iar 
eu, închipuiţi-vă, i-o sărut! „Arina Semionovna, cu ce s-a făcut 
Likov vinovat? întreb eu. Cică l-ai altoit cu bastonul, e 
adevărat?...” E îmbrăcată cu aceeaşi rochie albastră, cosiţa e 
strânsă sub o bonetă de dantelă, faţa-i e frumoasă, dar puţin 
obosită, are umbre cenuşii sub ochi. Arina unge untul pe pâine, 
ia ceaşca de ceai cu două degete, muşcă delicat, soarbe 
încetişor... „S-a uitat pe furiş când eram la baie, mitocanul, zice 
ea, şi l-am învăţat minte cu bastonul.” Eu râd, dar mi-e şi mie 
frică. „Dumneata, zic, te duci la baie cu bastonul?” „Nu, zice ea 
şi soarbe din ceaşcă, pe urmă, când am ieşit, am luat bastonul, 
l-am trezit pe Lîkov şi asta-i...” Splendid, splendid, îmi zic eu, 
grozav. lată aşa, domnule intendent, oricum ţi-ai îmbrăca robii, 


culoarea roşie a mâinilor n-o poţi schimba şi talentul franțuzesc 
nu-l poţi folosi în izba noastră rusească. „Da' el ce-a zis?” „A 
cerut iertare”, zice ea liniştită. Kuzma stă ca înmărmurit. Casa 
încremenise. „De ce ai faţa aşa de obosită? Din pricină că l-ai 
lovit pe Lîkov?” „Păi, ştiţi, n-am dormit toată noaptea, zice ea, 
m-am spălat, am călcat, am ales pantofii, mănuşile, ciorapii.” 
Am sfârşit cu bine micul dejun. „la mai fă câţiva paşi, să te 
privesc”, zic eu. Ea se întoarce spre Kuzma cel încremenit. 
„Du-te, Kuzma, îi zice ea, o să te chem eu mai târziu.” Şi 
porneşte în jurul mesei. Afurisită roabă! 

Robii există pentru simplul motiv ca prin lenea şi indolenţa 
lor să se poată explica lipsa de bunăstare, iar regii - pentru a 
servi în ochii robilor drept unică speranţă de bunăstare. 

Vreun brav căpitan nepretenţios, mirosind a praf de puşcă, 
la vederea acestei Eve, ar fi exclamat mirat şi ar fi dus-o la 
moşia strămoşească şi s-ar fi cununat cu ea, şi, sufocându-se în 
farmecele ei, nu s-ar fi gândit, pesemne, să mediteze la arborele 
ei genealogic... Parcă buna, preavoioasa fosta noastră 
împărăteasă, cea plină de feminitate, nu l-a sedus pe Petru cel 
Mare abia izbutind (şi nu până la capăt) să-şi scuture paiele de 
pe fusta decolorată după desfătările cu soldaţii beţi? lar gurile 
rele spun că era peste măsură de bună, generoasă şi nu suferea 
de trufie... Mie, acum îmi e totuna. În testamentul meu am 
semnat actul de slobozenie al Arinei. Zboară, păsărico! Poate 
vei ajunge la grăunţele făgăduite, vei ciuguli din ele şi asta mă 
va consola, şi te voi arăta şi lui Saşa Opocinin: uite, Saşa, 
durerea ta şi chinurile tale au ajuns şi la Lipenki... 

„Hei, Fedka, întreb eu, ţi-s gata muzicanţii?” El îşi scutură 
coama căruntă, şi maeştrii lui îşi ocupă locurile la galerie. Încep 
să fluiere flautele, cha/lumeau-ul, bombăne cornii, suspină 
fagotul... 

Dau poruncă să se pună masa cea mare şi ovală. Totul cum 
trebuie, cum va fi la acel ospăț apropiat, consistent, scurt, cel 
din urmă. Ultima repetiţie. Kuzma comandă, Likov comandă, 
Arina înveşmântată în alb se plimbă pe aleea inundată de soare, 
ridicând umbrela deasupra capului; cu pantofi albi de atlas, 
mănuşi la fel de albe, cu diademă pe cap. Masa cea ovală este 
acoperită cu o faţă de masă albă, scrobită. Douăsprezece 
tacâmuri. Pe partea asta, cu spatele spre fereastră voi sta eu. La 
stânga, lângă mine - Arina. În partea opusă - împăratul 


Bonaparte, faţa lui va fi luminată de soarele de august pornit 
spre asfinţit. Între mine şi el nu sunt decât şase paşi, prea puţin 
pentru un duel, dar foarte potriviţi pentru un schimb de idei. 
Alături de Arina îl vom aşeza pe Murat - să fie măgulită de 
vecinătatea regelui napolitan. Dincolo de Murat, în ordine, 
mareşalul Macdonald, apoi mareşalul Oudinot şi dincolo de el, 
lângă împărat, mareşalul Ney, fiul unor meşteşugari obscuri. În 
partea opusă, alături de mine, adică în partea dreaptă, 
adversarul meu de la Direnstein - mareşalul Mortier, după el 
Vandamme, apoi Montbrun şi Bessieres şi, în sfârşit, în partea 
stângă a împăratului mareşalul Berthier... Vesela este aşezată. 
Cristalurile cântă. Bucuriile simple ale vieţii. În faţa fiecărui 
oaspete - câte un mic suvenir din partea mea, drept amintire la 
drumul lung - o pungă din piele de vițel umplută cu pământul 
amar de Kaluga, uscat... „Chemaţi-o pe Arina Semionovna”, 
poruncesc eu. Ea apare fără umbrelă. Palidă şi severă. Şi se 
aşază în stânga mea. Naivă intenţia de a o duce la Varvara. Însă 
toate mişcările roabei sunt precise şi pline de distincţie. Mă tem 
ca nu cumva Murat să fie nevoit cu nespusă bucurie să uite 
haremul său napolitan! 

Fac semn lui Fedka înţepenit de încordare şi solemnul 
Caprifoi al lui Holborn inundă salonul. Slujitorii în livrele au 
încremenit în jurul mesei. Kuzma şi Likov, amândoi în fracuri 
negre, împietriseră, gata de fapte eroice. Eu mi-am pus 
uniforma, epoleţii strălucesc, toate decoraţiile pe piept, fularul 
este imaculat şi înmiresmat. Arina mă priveşte cu interes 
necopilăresc, chiar cu admiraţie... Eu ridic cupa goală. 


DISCURSUL MEU, . 
ROSTIT LA ÎNCEPUTUL OSPĂŢULUI 


— DOMNILOR! Îngăduiţi-mi aici, la vatra strămoşească, să 
proslăvesc geniul vostru militar. Sunt bătrân, domnilor, şi astăzi 
eu nu prea mai sunt bun pentru exerciţii militare. În anii tinereţii 
însă, când voi, maiestatea voastră, începeaţi să biruiţi lumea cu 
arta războiului, eu eram elevul vostru sârguincios şi entuziast! În 
vreme ce tot felul de zoili bârfeau despre declinul vostru 
apropiat, în vreme ce politicienii intriganţi treceau prin sită cele 
săvârşite de voi, omiţând principalul şi reţinând doar o mână de 
obişnuite slăbiciuni omeneşti, caracteristice chiar celor mari şi 
pe care le luau în batjocură, eu memoram fiecare izbândă a 
voastră, fiecare victorie, pentru că eram orbit de îmbinarea 
riscului, a cutezanţei şi a calculului rece, memoram şi îmi 
ziceam: aşteptaţi, va veni vremea şi noi vom exclama miraţi 
când în faţa noastră va apărea arta reînviată şi încă mai 
perfecționată a lui Hannibal, Alexandru, Cezar. 

Ca un şcolar, scoțând vârful limbii, am învăţat, am 
memorat, am notat, am învăţat pe dinafară lecţiile voastre vii, şi 
calităţile mele militare s-au maturizat, creierul meu s-a 
îmbogăţit, braţul s-a întărit, iar spiritul meu a căpătat forţă şi 
gravitate. A venit, în sfârşit, ziua aceea, a venit timpul să susţin 
examenul, şi dacă domnul mareşal Mortier, venerabilul duce de 
Treviso, îşi aminteşte, dacă şi luminăţia Voastră îşi aminteşte, 
v-aţi oprit pe neaşteptate lângă Direnstein şi aţi dat îndărăt, ba 
aţi fost siliţi să vă retrageţi, chiar dacă aţi făcut-o cu iscusinţă! 
Dacă, fireşte, puteţi să vă amintiţi o astfel de bagatelă, atunci să 
ştiţi că eu, cu regimentul meu, nu am atacat frontal, cum se 
obişnuia înainte, ci ţintind flancul îndepărtat, slab apărat, unde 
nu era presupus niciun pericol, şi eu v-am luat douăsprezece 
tunuri şi am pornit pe urmele voastre!... Prizonierii voştri 
povesteau că la statul vostru major au crezut chiar că lovitura a 
fost dată de un întreg corp de rezervă... Nu, luminăţia voastră, 
de unde dracu' acel corp de rezervă?... Nici pomeneală de aşa 
ceva, a fost doar regimentul meu! lzbânda noastră a fost de 


scurtă durată, dar a fost o izbândă născută din lecţiile voastre, 
domnilor. Noi am învăţat încet, greu, însă cu sârg. Prietenul meu 
Bagration, respingând în Alpi atacurile lui Massena, a învăţat şi 
el. Apropo, unde este mareşalul Massena, duce de Rivoli, prinţ 
de Essling? Aş fi fost bucuros să-l văd şi pe el în casa mea.... 

Maiestatea voastră, domnilor, războaie vor fi mereu, şi de 
fiecare dată,  aplecându-se deasupra hărților militare, 
conducătorii de oşti nu vor uita să se adreseze marilor voastre 
umbre, căci, deşi Binele şi Răul se împletesc în destinul 
războiului, o dată cu trecerea timpului pentru iniţiaţi rămâne 
doar arta pură. Nu eu cel de acum, părtinitor şi în retragere, 
sunt acela care să dea sentinţe, ci voi exprima doar admiraţia şi 
recunoştinţa pentru asprele voastre lecţii!... 


Arina tronează. Netoţii mei, nepricepând nimic, se uită la 
mine cu frică şi respect. Cupa goală îmi tremura uşor în mână. O 
pun jos, dar degetele continuă să tremure. Şi Liîkov, care parcă 
înghiţise un par de plop, îmi întinde solemn paharul cu picături 
de valeriană... Printre lacrimile ce-mi inundaseră ochii, prin acel 
văl de ceaţă sincer de rămas-bun şi spaimă faţă de ce avea să 
fie, zăresc trupul lăbărţat şi gras al domnului Lobanov, care 
înmărmurise uimit în uşă. Cât de omniprezenţi sunt aceşti 
patrioţi din Kaluga, care îşi încarcă bagajele în căruţe pentru a 
porni spre ţinuturile îndepărtate din răsărit! Cât de inoportună a 
fost apariţia grăsunului! 

— Bonjour monsieur, îi zice Arişa. 

să fi văzut, Titus, figura lui! Gura pe jumătate deschisă, 
obrajii graşi mişcându-se la orice mişcare, în ochi - nelinişte, 
nedumerire şi ostilitate faţă de tabloul apărut în faţa lui. Fac 
semn lui Fedka. Răsună uvertura lui Lully. 

— Planurile dumneavoastră sunt zadarnice, hârâie grăsunul, 
fără să-şi dezlipească ochii de la Arişa. Bonapartică va trece mai 
la nord... 

— Pe dracu'! zic eu. Va trece pe aici, şi nu pe altundeva. 
Aici drumul e deschis, credeţi-mă. 

Şi el spune asta în faţa corsicanului, care soarbe din ciorba 
mea, şi în faţa mareşalului, care se apucaseră de cerbul din 
Meşciorsk. Şi asta mi-o spune mie, care sunt gata să-mi iau 
zborul spre cerul negru de august... Vecin iubit, ne lasă dar, 
cu-al tău umor lipsit de har: un singur semn nesigur, unul, şi 


toate se vor risipi ca fumul! Cât vreţi - pe duşmani să-i blamaţi, 
pe mine însă nu mă judecaţi. Decât să staţi la uşă în picioare, 
porniţi degrabă în evacuare... 

— Domnule, nu ne deranjaţi. Pe noi ne aşteaptă un drum 
lung, îi zic eu şi îmi rotesc mâna spre masă. Acum nu ne arde de 
presupunerile dumneavoastră. 

El priveşte aprig spre Arişa. Ea tronează. Fedka dă chiar din 
mâini spre galerie, şi sunetele ascuţite ale flautului piccolo încep 
să domine înaltul cerului. Eu beau voiniceşte încă un pahar cu 
picături de valeriană. Afară îşi face apariţia amurgul timpuriu. 
Ultimele luciri de lumină cad pe masă, şi cega aurie se aprinde 
pentru o clipă şi se stinge. 

— Ce zici, Arişa, îi şoptesc eu, grăsunul s-a scrântit de tot. 

— Ar trebui să vă odihniţi, spune roaba, priviţi cum vă 
tremură mâinile. 

— Vuieşte toată gubernia de planul dumneavoastră nebun! 
strigă din uşă Lobanov. Sunteţi blamat pentru trădare... 
continuă el, neluându-şi ochii de la Arişa. Eram mândru că sunt 
vecin cu dumneavoastră, dumneavoastră însă, deşi general, 
deşi de-aceeaşi teapă, v-aţi îngurguţat, se vede treaba, v-aţi 
îngurguţat, şi râde cu dezgust. 

Altădată, unui astfel de grenadier nu i-ar fi stricat două 
palme, şi a doua zi am fi rezolvat totul repede cu pistoalele în 
mână, dar acum, ducă-se cu Dumnezeu, taina este mai scumpă. 
Căci, nu pot, de bună seamă, pentru plăcerea de a-l insulta pe 
el, un om cumsecade, să sacrific lucrul de căpetenie. Şi încerc 
să iau din nou cupa în mână, dar ea nu se lasă, ca o fiinţă vie, 
respinge degetele mele nesigure. Flautului-piccolo i se taie 
răsuflarea, amintind de sânge şi ruine, şi pe chipurile oaspeţilor 
mei se aşterne paloarea. Cine ştie ce-o fi în gândurile lor? Ce-o fi 
în memoria lor, dezobişnuită de a mai păstra imaginile vieţii 
reale, vibrante? Domnilor, oare v-aţi pregătit să porniţi 
împreună cu mine îmbrăţişaţi, da - îmbrăţişaţi, într-acolo?... 
Într-acolo?... 

Lobanov dispăruse. Orchestra a tăcut. Doar clinchetul 
cupelor şi zăngănitul furculiţelor şi cuţitelor, şi nu prea delicata 
fornăială ostăşească. Şi mâna moale, fierbinte, în mănuşa albă a 
Arişei se aşază pe mana mea tremurătoare... lată o noutate! 

— Ce zici, Arina Semionovna, zic eu, mi se pare că totul 
merge bine, nu? 


Ea îmi zâmbeşte şi-mi mângâie mâna. 

Împăratul se moleşise uşor. El s-a lăsat pe spătarul înalt al 
scaunului. Ochii lui căprui mari se pierd în întuneric. 

— Lumânările!... poruncesc eu. 

Se aprind lumânările, însă astfel încât cristalurile de pe 
masă să strălucească şi să scânteieze luciri misterioase, iar 
petele de pe faţa de masă albă să fie umbrite şi noi toţi, cu 
decoraţii şi epoleţi sclipind în lumină, cu chipurile înţepenite de 
îmbuibare şi glorie, să ne pregătim pentru marşul cel lung prin 
întinderile cereşti... Masa se leagănă precum bucata de gheaţă 
pe iazul Zaceansk. Mâna mea este calmă şi rece. Ridic cupa. 


DISCURSUL MEU, _ 
ROSTIT LA SFÂRŞITUL OSPĂŢULUI 


—  LUMINĂŢIA VOASTRĂ, domnilor! Având fericita 
posibilitate de a cugeta în clipele de răgaz la respectabilul meu 
picior de lemn, am înţeles demult că în adâncul celui mai 
amarnic dezastru pe câmpul de luptă se zămisleşte cea mai 
dulce victorie, înlăuntrul căreia, spre regretul nostru, se 
plămădesc germenii izbitoarei înfrângeri. Şi aşa mereu, 
înfrângerile sunt ranchiunoase, victoriile - răzbunătoare. Ce 
valorează generozitatea pentru mulțimile din templele 
incendiate? Automulţumirea învingătorilor şi disperarea celor 
înfrânți - două pârâuri care se varsă în acelaşi râu... rostesc eu 
şi îi fac semn lui Fedka. 

Un oboi singuratic străpunge liniştea ce se lăsase, apoi i se 
alătură altele trei, pe urmă sunetele sfâşietoare ale clarinetelor 
şi loviturile grele, înfundate ale tobei mari. 

— Viaţa noastră, domnilor, este mai scurtă decât speranţele 
ambiţioase şi din pricina asta uităm de răzbunare. Însă în spaţiul 
îngust dintre diavol şi Dumnezeu izbutesc să se întipărească 
urmele cizmelor noastre, şi ale copitelor de cai, şi ale roţilor de 
tun, şi ale sângelui... Oare ce este mai departe? Mai departe ce 
este? Nu m-am întrebat niciodată, pe când călcam în picioare 
livezi străine, ce-o fi mai departe. A trebuit să cad pe gheaţa 
iazului Zaceansk ca să mă gândesc la asta. 

Împăratul nu-şi aduce aminte un fleac infim de demult, însă 
corul plângător al oboaielor şi strigătele funebre ale cornilor se 
intensifică. Cupa îmi cade dintre degete. 

— Ah, strigă Arişa. Nikolai Petrovici, scumpule, ce-i cu 
dumneavoastră?! 

De fapt am spus totul... Cupa e spartă. Roaba plânge şi-i 
sărută stăpânului mâinile. 

— Ce zici? îl întreb pe Kuzma. 

— Frumooos, zice însoţitorul meu de mâine. 

Pe urmă, eu, pesemne, voi spune, că pe stăpâna casei o 
doare capul şi eu, chipurile, trebuie s-o conduc, până ce 


musafirilor li se va servi desertul. Mă voi întoarce numaidecât, 
domnilor şi vom mai bea un păhărel la botul calului, la botul 
calului... 

Restul e o treabă simplă. Fitilul la butoiaş şi gata... 

Poate că sufletul meu, cum ne învaţă hinduşii, va reînvia, 
într-adevăr, într-o înfăţişare nouă? Unde este însă confirmarea? 
Cred în viaţa de apoi, dar asta nu înseamnă defel că mă atrage 
în mod deosebit... 

„„Să continuu despre Varvara. 

— N-aţi venit vous marier avec elle? a întrebat bătrâna. 

— Cu cine să mă căsătoresc, doamnă? Căci nu-i nimeni... 
am spus eu. 

Ea a ridicat din umeri şi, ca un şoricel, cu paşi mărunți şi 
repezi, s-a îndepărtat de mine. Intenţionam, renunțând la toate, 
să fug din acest cuib, dar parcă poţi fugi de ceea ce se află 
alături, ce e în suflet, ce te arde? „Încă o încercare, mi-am zis eu 
cuprins de disperare, dacă femeia aceasta este făcută să-mi 
pună răbdarea la încercare. O, Varvara! Turturele supuse există 
câtă frunză, câtă iarbă, însă pe aceasta natura a şlefuit-o cu 
migală, scoțând vârful limbii afară, ştergându-şi sudoarea, 
sufocându-se de entuziasm. Şi a pus în ea un suflet enigmatic, 
capricios. Asta nu-i o cerboaică obosită şi tristă, cu ochii plini de 
lacrimi.” Astfel cugetam şi aproape în fugă m-am întors în salon. 
Era pustiu. Dar numaidecât a intrat Varvara. A intrat, s-a aşezat 
în fotoliu şi m-a țintuit cu privirea. 

— Vă grăbiţi? m-a întrebat liniştită. De ce v-aţi ridicat? 
Aşezaţi-vă, dragă generale, şi haideţi să discutăm totul. 

— Ce să discutăm? am zis eu ofensat. Nu înţeleg nimic: aţi 
dispărut undeva, eu trebuie să mă explic cu mătuşa 
dumneavoastră... Au trecut două ceasuri. Stau şi vă aştept, şi nu 
ştiu nimic... 

— Parcă aţi venit să aflaţi de ce atârnau zurgălăii în copac? 
a întrebat ea cu asprime. Am vrut să vă spun totul dintr-o dată, 
dar n-am găsit momentul potrivit. Astfel m-am dus să 
chibzuiesc, scumpul meu general, cum să fac să vă spun totul. 
Mai târziu, am hotărât, cum se obişnuieşte, să o iau mai de 
departe, cum se obişnuieşte la noi, ei, mi-am zis, o s-o iau mai 
de departe, încep cu zurgălăii, - şi a zâmbit -, apoi mai departe, 
mai departe, cuvânt după cuvânt... şi voi ajunge la esenţial. - Ea 
a făcut o pauză şi apoi a întrebat: Mă iubiţi? 


— Cine? am întrebat eu prosteşte. 

Ea şi-a înfipt mâinile în braţele fotoliului, şi-a muşcat buzele 
şi m-a privit drept în ochi. Era atâta linişte, încât se auzea cum 
undeva, în casă, Apollinaria Tihonovna foşneşte şi zgreapţănă ca 
un şoricel cenuşiu. 

— Totul e atât de complicat, a început să se tânguie 
Varvara. Vreau să vă spun că îmi place de dumneavoastră, 
adică îmi conveniţi, îmi face plăcere să vă văd, şi sunt cu totul 
istovită şi singură. Fireşte, puteţi să luaţi asta ca o nebunie, ca 
un capriciu ori ca fantezia unei cuconiţe smintite, însă luaţi în 
consideraţie - ce-i de făcut? Să bat balurile din Moscova, sau şi 
mai rău - pe cele din Kaluga, ca să-mi găsesc perechea? Dar 
asta-i umilitor, nu-i aşa? Să presupunem că m-am folosit de 
serviciile rudelor, am pus pe drumuri tot felul de peţitoare, să 
admitem, asta însă ar fi ultimul procedeu, să mor pur şi simplu 
şi gata? Nimic de zis, am pretendenți, amorezi, cum se 
obişnuieşte, ei sunt însă ori monştri, ori linguşitori interesaţi, 
căci am şi eu ceva, - şi a descris cu braţul un semicerc larg în 
spaţiu. O gâsculiţă tânără şi bogată, cu ochii mari şi puţină 
experienţă, da? lată însă că vă întâlnesc pe dumneavoastră şi 
îmi dau seama că sunteţi pe placul meu. Mai mult încă, 
dumneavoastră mă şi iubiţi!... 

— Da, am zis eu înfuriat, ceva s-a petrecut... 

— Esenţialul însă este înainte, m-a întrerupt ea, esenţialul, 
scumpul meu general, este deprimant. Atunci, când am avut 
ciocnirea aceea pe teme de război, mi s-a năzărit să vă tachinez 
un pic, şi asta nu din răutate, ci, dimpotrivă, din simpatie, 
pentru a ne apropia cumva... Asta nu-i deloc cochetărie, ci mai 
degrabă un semnal: un om inteligent va înţelege, va simţi, va 
ţine minte... şi va veni să întrebe de ce au fost agăţaţi zurgălăii 
în copac... De fapt, poate că este şi cochetărie, treabă 
femeiască, dar nu asta-i important... Pe urmă mi-am dat seama, 
şi nu se putea să nu-mi dau seama, că sunteţi îndrăgostit de 
mine. Fireşte, mi-am zis eu, asta se datoreşte fumului pulberii 
de puşcă, singurătăţii, dorului de oameni vii, şi apoi de ce nu 
s-ar îndrăgosti de mine? Urâtă nu sunt, - vorbea fără să 
zâmbească, de parcă m-ar fi mustrat -, proastă nu sunt, sunt 
încă tânără şi aşa mai departe, şi aşa mai departe... Şi iată, 
când mi-am dat seama că sunteţi pe placul meu, dintre toţi, că 
dumneavoastră sunteţi cel mai convenabil, m-am 


înspăimântat... de bună seamă, puteam prea bine să convenim 
totul împreună: dumneavoastră mă iubiţi... 

— Vă ador, am spus eu tare. 

— ...dumneavoastră mă iubiţi, eu vă aleg drept idol, niciun 
fel de peţitoare, nu-i aşa? Nicio codoaşă, niciun fel de făţărnicie, 
- o alianţă? O alianţă onestă şi trainică până la capăt, alianţa a 
doi oameni inteligenţi, nobili, de înaltă ţinută morală, 
adevărat?... Şi atunci, obţinând toate acestea, veţi îmbrăca 
uniforma şi veţi porni să vă agitaţi sabia, să beţi punş, să 
sloboziţi sânge, al dumneavoastră şi al altora, eu însă, scumpul 
meu general, nu sunt dintre acelea pe care să le entuziasmeze 
fanfarele militare, sunetele flautelor şi tobelor, nu sunt vreo 
vivandieră oarecare... - Şi brusc, a rostit autoritar şi răspicat: Eu 
trebuie să am mulţi copii. 

— De care? am întrebat eu, simțind că înţepenesc şi mai 
tare. 

Eram înfrânt ca niciodată în viaţă, dar ea nu triumfa. Şalul 
auriu parcă era viu, tot timpul era în mişcare: ba aluneca de pe 
umeri, ba se înfăşura în jurul gâtului, ba atârna aproape până la 
pământ, strălucind. Uniforma-mi era rece, ca de fier, fularul mă 
sufoca. Pentru prima oară, brusc, trufaşul meu veşmânt militar 
mi s-a părut respingător, ridicol, de prisos şi chiar vrăjmăşesc; 
rarele, distinsele semne de cărunţeală timpurie - un fleac; 
şedeam în fotoliu, mic, speriat, slab, încă nu-mi pierdusem 
speranţa, dar eram aproape de disperare. Alianţa pe care mi-o 
propusese mi se părea o fericire inaccesibilă. O voi purta pe 
braţe pe această viitoare regină, şi doar simpla ei atingere mă 
va învia! Aşa îmi ziceam, intenţionând într-un semidelir să mă 
arunc în genunchi dinaintea ei, să-i sărut mâinile înainte ca ea 
să izbutească a mai născoci ceva... In această clipă uşa s-a 
deschis şi Apollinaria Tihonovna s-a strecurat în cameră, 
îndreptându-se către masă, acoperindu-şi din nou, nu ştiu de ce, 
faţa cu mâna, făcându-ne din cap prieteneşte şi încurajator. Ea 
s-a apucat să taie mucul lumânărilor... Ce mucuri? De ce asta? 

— Ce faceţi? a întrebat-o Varvara nu prea amabil. Plecaţi, 
plecaţi... Cine v-a chemat? Plecaţi odată! 

— Oui, oui, tout de suite”, a zis şoricelul, agitându-se încolo 
şi-ncoace şi zâmbind sărbătoreşte. Notre géneral est si beau! 


° Da. Da, îndată (fr.). 
1 Generalul nostru e atât de frumos! (fr.). 


Cât e de înalt şi voinic... păşeşte de zici că-i Petru cel Mare, 
scârţâie şi duşumelele... Tu, Varenka, te-ai bucurat când a 


venit... - Cleştele de lumânări din mâna ei străvezie sclipea şi 
zăngănea. - Que vous êtes gentils à voiri!, exact ca doi 
porumbei... 


— Plecaţi odată, a spus Varvara ameninţător. Nikolai 
Petrovici a venit la mine cu treburi. 

Şoricelul a zbughit-o spre uşă şi de acolo, dispărând, a 
întrebat cu tristeţe: 

— Aşa de tânăr, chipeş, oare din nou trebuie aller à la 
guerre??? 

Uşa s-a închis. Varvara a râs indispusă. Totul devenise 
cumva mai simplu, mai uşor. Ceața se risipise. Alianța noastră 
va fi trainică şi sinceră. Dacă aşa a hotărât ea - aşa să fie şi, 
cum se spune, nicio putere... O, Varvara, suntem liberi, şi avem 
nevoie unul de celălalt, iar în ceea ce priveşte uniforma nu s-a 
isprăvit lumea... Şi, atunci, cuprins de orbire, eram gata să-mi 
smulg epoleţii şi să-i arunc la picioarele ei - drept confirmare a 
trăiniciei alianţei noastre, căci ea nu este făurită de mâna 
omului, este inspirată de Sus, este de la Dumnezeu... şi noi 
suntem neputincioşi ca să schimbăm ceva... este de la 
Dumnezeu această alianţă... Şi numaidecât, uluit, m-am 
întrebat: „Ce alianţă? De ce alianţă?...” 

— Vă iubesc, am zis eu, o să-mi dau demisia. Vedeţi doar... 
- M-am ridicat în picioare şi am păşit spre ea: Totul este pentru 
noi, vedeţi doar... 

— Nu, nu! a strigat ea, izolându-se cu şalul... Aşteptaţi, 
aşezaţi-vă. N-am spus esenţialul... Pentru o proastă singură, la 
douăzeci şi şase de ani, ar fi timpul să se trezească şi să-şi 
rostuiască, aşa cum se zice, fericirea. Oare de ce mi se încurcă 
toate? Vă chinui şi pe dumneavoastră, mă chinui şi pe mine... 
Am ajuns să-mi tremure degetele, priviţi, - şi a întins mâinile 
spre mine. 

De sub şalul auriu, au ieşit uşor două mâini, albe chiar şi în 
lumina galbenă, slabă, a lumânărilor fumegânde, zece degete 
liniştite, lungi, strânse, unul lângă celălalt, îngrijite ca în 
capitală, nesluţite de simplitatea provincială, deprinse cu pana 
de scris, cu răsfoirea filelor de carte, cu clavecinul. Nici cele mai 


u Îmi place să mă uit la voi... (fr.). 
12 „să mergeţi la război? (fr.). 


pricepute şi subtile vrăjitoare n-ar fi fost în stare să atingă 
asemenea perfecţiune. Aceste degete albe de femeie, care 
emanau o căldură chinuitoare, au încremenit dinaintea mea, şi 
nici cel mai uşor tremur nu le mişca. 

— lată, vedeţi?... a întrebat ea şi s-a fâstăcit. De fapt, acum 
nu prea, dar uneori - ceva îngrozitor, - şi şi-a retras repede şi cu 
stângăcie mâinile, neluându-şi, ca şi mai înainte, ochii de la 
mine. lată ce am vrut să vă spun: încerc să fiu cât se poate de 
sinceră, pentru ca, pe urmă, să nu fie nevoie să vă reproşaţi, ori 
să-mi reproşaţi mie, ori lumii întregi, - ea a surâs obosită -, cum 
se întâmplă uneori când te cuprinde o disperare târzie... Fireşte, 
tot ce am spus despre alianţa noastră am spus serios şi mi-am 
bătut mult capul chibzuind la asta, însă există pe lumea asta un 
om mult mai singur decât dumneavoastră, înstrăinat de lume, 
cu o imaginaţie denaturată, un pustnic ofensat de soartă... - 
Ochii ei erau acum uriaşi, neverosimili. 

Atunci,  milităreşte, m-am ridicat brusc, pierzându-mi 
cunoştinţa, şi am rostit răspicat, nu-mi aduc aminte, ceva, mi se 
pare, în sensul că nimeni n-o să-i reproşeze ataşamentul, că eu 
preţuiesc sinceritatea ei, deşi, fireşte, aceste destăinuiri lungi ar 
putea fi mai scurte şi mai clare, şi, în general, merita oare să 
atârne zurgălăii în copac, fiindcă eu trebuie să mă întorc curând 
la regiment, iar acolo ştiţi oare... 

— Aşezaţi-vă, n-am terminat de vorbit, a poruncit ea. 

Şi, închipuiţi-vă, m-am aşezat. Şi pentru că ea a zis aşa şi 
nu m-a condus, o umbră de speranţă mi-a fremătat în suflet. 
Lumânările erau pe sfârşite. Sonecika mă aştepta agitată şi 
plină de îngrijorare. Lumea se prăbuşea, iar cu şedeam din nou 
în acel fotoliu al dracului, în loc să fug din această casă, de 
această egoistă rece, calculată, absurdă. Mi se părea că aud 
sunetele de chemare ale trompetelor... Sătui de lunga 
hibernare, oştenii mei se pregăteau s-apuce drumul către soare, 
cât mai curând... lar comandantul, într-un fotoliu, țintuit, şedea, 
de soartă crunt lovit, se zbuciuma, neştiind ce să mai facă, 
nutrind speranţa vagă: ce-ar fi dacă... 

— Mă gândesc nu atât la mine, a continuat ea necruțătoare 
şi autoritară, cât mai ales la dumneavoastră. Alianţa noastră 
(hai s-o numim astfel) nu este o fantezie. Pot chiar să-i prevăd 
minunatele avantaje din viitor, credeţi-mă. - Atunci şi eu le-am 
văzut în flacăra lumânărilor ce abia mai pâlpâiau. - Cu atât mai 


mult, cu cât acel om este un burduf plin cu nenumărate vicii, 
care respinge atenţia mea, care mă dispreţuieşte... - Speranţa 
s-a aprins în mine şi mai tare, mi-am îngăduit chiar să râd de 
mine însumi, de modul cum am sărit din fotoliu şi am îndrugat 
tot felul de absurdităţi de salon, prefăcându-mă că nu mi-am 
pierdut curajul. - Ce-i de făcut? a zis ea, oftând. Şi în afară de 
aceasta, el m-a insultat odată... De altfel, toate astea sunt de 
prisos... 

— De ce vă chinuiţi? am spus eu cu însufleţire, arborând un 
aer protector. Consolaţi-vă, consolaţi-vă. In viaţa 
dumneavoastră lungă o să mai întâlniți mulţi monştri şi mai şi 
decât al dumneavoastră. Nu vă irosiţi în zadar, noi suntem 
încă... 

— Dar el are nevoie de mine, a oftat ea. 

— Toate astea sunt fleacuri, Varvara Stepanovna, fleacuri... 

— Sunteţi un om puternic, a zis ea în şoaptă, cu 
dumneavoastră mă simt liniştită. M-au obosit aceste furtuni... 

Am înţeles brusc că alianţa noastră prinsese viaţă, se 
născuse din şoapta ei obosită, din tot felul de confuzii ale vieţii 
de toate zilele, din viscolul din noaptea asta - vestitorul 
primăverii. M-am repezit spre ca şi am început să-i sărut 
mâinile. Dinspre ele se revărsa mireasma pădurilor de iarnă... 
Buzele ei mi-au atins fruntea (ţin minte asta.)! 

— El nu vă iubeşte! am zis eu aproape strigând, 
sufocându-mă. Nu vă iubeşte... 

— Nu mă iubeşte, a răspuns ea. Aici e buba... 

— Atunci respingeţi-i pretenţiile! am povăţuit-o eu. Cu atât 
mai mult, cu cât nu vă iubeşte. Alungaţi-l! Nu vă umiliţi... şi 
continuam să-i acopăr mâinile cu sărutări... 

Brusc, ea m-a îndepărtat, s-a ridicat, s-a apropiat de 
fereastră şi de acolo, aproape nevăzută, încet, a rostit pentru 
mine, cel rămas îngenuncheat: 

— Da, însă eu îl iubesc... 

M-am ridicat până la urmă în picioare, mi-am aranjat 
uniforma blestemată, nu ştiu cum mi-am dat seama că e trecut 
de miezul nopţii, că Varvara mi-e dragă ca şi înainte, că vorbele 
ei, ca şi cum ar fi fost săpate în piatră, n-o să le uit... cât oi trăi... 

— Pot să nădăjduiesc? 

— Fireşte, prietene, o da, da!... a zis ea, privindu-mă întruna 
cu ochii ei imenşi. Am vrut doar să ştiţi totul, ca să nu aveţi... El 


mă dispreţuieşte - despre ce iubire mai poate fi vorba?... Dar 
am vrut să vă spun că... dacă vreodată va face semnul acesta, 
totul se va răsturna... - şi a făcut cu degetele sale albe şi lungi 
un gest ca şi cum ar fi chemat. 

Şi atunci am înţeles, Titus, că ochii ei sunt atât de mari în 
faţa enigmelor vieţii pe care nu este în stare să le dezlege... 


„Mult Stimat Taicuţ Gheneral Nikolai Petroviş, 
Excelenza Fostra, 


Greu este la mine că fericire să vezi la Dumnefostra nu mai 
am, dar speranze ramas, şi freau mulțumesc Dumnefostra 
pentru bunatate şi mangaiere. Dai Domnul sa fiţi in sanatate şi 
belşug cu familie intrega. Momentul meu iştoric se apropie şi 
niciun Kutusoff şi nicio alta puterea nu pote scapa la mine de ce 
predestinat Domnul. Dar eu nu jelesc, ci pregatesc cu cinste 
implinesc datorie. La mine implinit 37 ani, nu mai sunt mic 
prostuț. Inteleg tot. 

Noi instalat forte bine in caza fostra. Bucatareze, lacheii, 
Zurugiu şi ceilalții oamenii traiesc paşnic şi fac treaba lor. Dar 
iata ce nu este bun: din Moskau toți fuge in tote parți, alimente 
la pravalii cumperi scump, dar ce am adus cu noi inca mai este. 
Timofei Mihailiş capatat febra şi prieten de la noi doctor Bause 
bine îngrijeşti. 

Cu grația de la Domnul sper, cand Timofei Mihailiş facut 
bine, el şi toții oamenii reuşesc sa plece la Hlopuşa, moşia 
Fostra de la Riazan, departe de duşman francez. Cu ce Moskau 
acuma are asemanare nu am curaj a spune, deşi nu puțin freme 
trecut, şi in fiecare zi la ea privesc, dar fara lacrimi nu pot 
privesc. 

Un actrița francez Bigard fata tiner, frumos şi vesel fiece zi 
face vizit la Timofei Mihailiş şi aduce şocolat. Timofei Mihailiş 
iubeşte mangaieri de femei şi sanatate la el sper devine mai 
bun. 

Chind o să vie Ziua cea Mare a mea, o să iau Sfinta Cruce şi 
merge drept la armata, francez şi să omoare la mine, dar Ruzia 
sa lase in pace, ca atunci la Hollabrunn. Va amintiţi? 

Vă ramin extrem de îndatorat pentru mila Dumnefostra 
intreg 


Franz Mender.” 


„..Însoţit de Kuzma, colind prin Lipenki - tristeţe şi paragină. 
Nici ţipenie de om. Acum, pesemne, toată suflarea vie se 
apropie de moşiile din Riazan... Şi satul meu cel drag pustiu e. ŞI 
dinspre râul Protva doar tristeţe-adie, ţipenie pe drum nu 
întâlneşti. Şi pentru plecăciuni n-ai cui să mulţumeşti. Nu poţi să 
crezi ce-aproape sunt de capitală!... In raniţe se strică posmagii 
de secară. A despărțirii clipă s-o uiţi încerci în van, şi nu se 
povesteşte decât de corsican ... de gogoman... 

Buzunarul dinăuntru al tunicii mele este umflat de un pistol 
- mai ştii ce se poate întâmpla?... Kuzma păşeşte la un pas în 
urma mea. Poartă caftan țărănesc, cizme şi chipiu de piele. 
„Kuzma, de ce te-ai gătit cu veşminte ţărăneşti? întreb eu. Nu 
puteai să le îmbraci pe cele de servitor?” „Pentru că acuşa-i 
totuna, excelența voastră...” Mă rog... 

Pe el o să-l trimit cu Arişa. O să-i fie de folos lui Timoşa. Noi 
suntem oameni de plămadă veche, şi noile tendinţe nu le 
înţelegem, mai bine zis le înţelegem, dar cu mintea, nu cu 
sufletul. Nu-mi imaginez cum aş fi putut scoate din mine: 
„Kuzma, daţi-mi vă rog picăturile de valeriană...” Pe când 
Sonecika zicea: „Kuzma, te rog să-mi aduci şalul, este în salon, 
pe fotoliu”, „Fedenka, pentru Dumnezeu, cântă piesa aceea. Ţi-i 
minte, ai învăţat-o de Paşti?”, „Ah, Stepan, astăzi, cu prânzul, 
te-ai întrecut pe tine! Mulţumesc, prietene...” Eram cu tine, 
Sonecika, însă limba este un instrument îndărătnic, se mişcă 
după un moft necunoscut... 

Stau pe malul Protvei. Aici albia este mai îngustă. Nu 
departe se află izvoarele ei, totuşi se găsesc în ea mulţime de 
bibani şi babuşcă!... Copil fiind, în amiezile călduroase, intram în 
apa ei mică şi limpede, dând mâna guvernorului, îmi udam 
picioruşele şi apoi îndărăt, însă doream să mă cufund şi să înot, 
să înot sprinten, ca peştii, printre tulpinile ierburilor de apă, 
mişcând din aripioare; doream să deschid larg ochii şi să mă uit 
de sub apă la figura speriată a guvernorului... Aşa-i trebuie, 
urâtul!... Şi să aud vaietele lui înfundate: „Coco s-a înecat!” Şi 
de sub frunze acvatice, înfoindu-mi branhiile, să-i strig fericit 
expresia abia învățată: „ghiuj bătrân!...” Ah, guvernoru-i 
cumsecade, când în jiletca-i purpurie şi surtucu-i albăstriu, cu 
mine se-ndrepta spre râu... Şi, din năvalnic car de luptă, c-un 


gest din mâna dreaptă falnic, oare nu el m-a readus la viaţă, 
când mă sfârşeam pe-un sloi de gheaţă... 

Aici se află izvoarele Protvei. Protva este izvorul vieţii mele. 
Guvernorul a educat în mine dragostea pentru bine şi m-a ferit 
cu râvnă de rău. „Kuzma, unde se varsă Protva?” „În Oooka, 
excelența voastră.” Neghiob. De unde să ştie el că ea îşi are 
începutul aici, apoi curge pe drumul Smolenskului, prin 
întinderile europene, prefăcându-se străină, schimbându-şi 
numele, limpede şi vicleană, şi sfârşeşte sub gheaţa iazului 
Zaceansk, dincolo de oraşul austriac Krems? 

Ce repede am îmbătrânit şi ce neaşteptat! Încep să văd mai 
limpede. Văd fiecare tulpiniţă, fiecare fir de iarbă. Îmi vine să 
mângâi copăceii pe scoarţa lor aspră, să mă lipesc şi să-mi frec 
obrazul de ea, să miros florile - ce parfum! Ce vieţuitoare 
tronează printre petale, desfăcându-şi aripile pestriţe! Înainte nu 
observasem nimic din toate acestea, căci viaţa era veşnică, iar 
acum şchiopătez pe mal şi văd totul, şi totul dinaintea mea este 
deschis, foşnitor, melodios, şi toate doar pentru mine înfloresc, 
plescăie, îmbălsămează aerul... 

Doamne, măcar de-ar fi afară o toamnă târzie, lapoviţă şi 
ninsoare, copaci dezgoliţi, multă murdărie, tristeţe, plictis, ca să 
urăşti această natură, să priveşti cu dezgust pe fereastră, să-ţi 
fie groază să vii în contact cu ea! Măcar de s-ar întoarce spre 
mine cu mutra ei uscată, putredă, indiferentă, străină!... Ar fi 
mai uşor... Ar fi mai uşor!... Dar nu, îşi arată chipul însorit, 
răspândeşte numai miresme, te învăluie în farmece, îţi inspiră 
amintiri dulci, te leagă de ea, nu-ţi dă drumul, te ţine!... „Kuzma, 
ai poftă de viaţă?” „Berechet, excelența voastră, este 
minunată!” „Minunată? întreb eu ameninţător. Dar Bonaparte?” 
„Cum o vrea Dumnezeu”, zice el. Viclean robul! „Dar ai putea 
tu, Kuzma, de pildă, să iei un pistol şi să-l împuşti pe Napoleon?” 
„Da' cum să ajungi la dânsul. Căci dânsul nu merge singur...” 
„Te-ai descurca tu, cu dibăcie, cu... ai izbuti...” „Excelenţa 
voastră, uitaţi-vă, se înnorează...” „Răspunde-mi, ai putea?” 
„Păi, or să mă împuște...” „Ai salva Rusia, neghiobule!” „Am 
auzit, zice Kuzma, cică pe Kutuzov o să-l puie în locul neamţului 
nostru.” 

Viclean robul! Întind mâna să-mi dea picăturile de 
valeriană. El scoate sticluţa şi desface dopul, mi-o întinde, şi 
face toate astea repede, cu precizia unei ordonanţe, 


privindu-mă în ochi, strâmbându-se de mirosul valerianei; mă 
compătimeşte... Degetele însă continuă să tremure. Cum 
spunea Eschil: untdelemn şi oţet - două lichide care nu se pot 
contopi. Vaietul celor înfrânți nu se contopeşte cu strigătul de 
izbândă al învingătorilor. 

Ne-am întors acasă pe cărarea cunoscută, unde urmele 
micuţului Coco nu se şterseseră de tot. Foarte aproape de casă 
am dat peste o tabără militară. Un pluton de dragoni, cel puţin. 
Un ofiţer tinerel, cu zâmbetul până la urechi, asculta ce-i vorbea 
Arişa. S-a întors şi a pornit spre mine. Mi s-a prezentat fără să 
înceteze a zâmbi. 

— Locotenent Priahin. 

Ochi spălăciţi de nordic. Buze roşii. Faţă galbenă, obosită. 
Fire de paie pe uniformă. Tânăr şi cu multă experienţă. 

— Excelenţa voastră, am auzit de dumneavoastră de la 
tatăl meu, acum ne întoarcem dintr-o incursiune şi am hotărât 
să ne abatem, eu şi dragonii mei avem nişte nevoi obişnuite de 
campanie, dacă îngăduiţi... Ne-am mai abătut pe ici pe colo, dar 
n-am fost agreati, şi, în general, e cam pustiu... 

— Kuzma, am zis eu, pentru toată lumea baie şi mâncare, şi 
dragonii să capete câte un pahar cu vin. Să mergem, 
locotenente. Îmi amintesc de tatăl dumneavoastră. 

— Şoimilor, vedeţi? a strigat locotenentul către dragoni cu 
bucurie. Mai răbdaţi puţin! - şi s-a îndreptat vitejeşte spre 
pridvor. 

După baie am prânzit în trei: eu, Priahin şi Arişa. Fata 
frumoasă şi tăcută îl înviorase pe locotenent. „Ce-ar fi să-l însor 
cu Arişa, mi-am zis eu, i-aş da ca zestre vreo şase mii, s-o ia cu 
el...” 

— La noi, după minunea aceea, după acei bani fantastici 
care au căzut pe capul nostru, a spus Priahin, totul a luat o 
întorsătură cât se poate de bună. Tăicuţa a putut să-mi cumpere 
şi mie, celui mai mare, un sătuc în gubernia Penza. O sută de 
suflete, - şi a înconjurat sufrageria cu privirea -, o casă 
boierească frumuşică şi spațioasă, cu cabinet de lucru... 

— Sunteţi căsătorit? am întrebat eu. 

— Căsătorit, căsătorit, a râs el, privind spre Arişa. 

Ea era mai măreaţă ca niciodată. 

— Acum numai de-am izbuti să ieşim din toată povestea 
asta a continuat el, fiindcă această retragere permanentă ne-a 


scos sufletul pur şi simplu, nu mai avem niciun fel de forţe, toată 
armata este pur şi simplu umilită... Am ajuns într-o stare jalnică. 
Slavă Domnului că ne mai ţinem încă pe picioare. Şi, Doamne, 
nu putem să ne luăm inima în dinţi ca să dăm bătălia 
hotărâtoare, de ce se întâmplă aşa, nu-mi dau seama; poate 
pentru că francezul este atât de puternic, încât nimeni nu ştie 
precis cum să dea acea bătălie hotărâtoare... Deşi ce înseamnă 
puternic? În lupte izolate, mai mici, noi nu cedăm. Poftim, 
bătălie hotărâtoare... Mai întâi am vrut să fie lângă Smolensk, 
dar era ridicol, din mers, fără să chibzuim, şi am renunţat, am 
continuat să dăm îndărăt. Acum ne-am rânduit lângă Ţariovo 
Zaimişce, poziţie excelentă, francezul va fi ca-n palmă, dar 
care-i beleaua, n-avem apă, iar fără apă - suntem pierduţi. 
Sunteţi de acord, excelența voastră? Păi, numai pentru caii mei, 
socotiți, în medie vreo douăzeci de vedre pe zi, asta cum ar fi 
pentru mine un păhărel, a zis el râzând şi privind spre Arişa. 
Despre armata întreagă nici nu mai vorbesc. Prin urmare, din 
nou ne vom retrage. Pesemne vom fi nevoiţi. Deocamdată - 
mare dezordine: săpăm, ne fortificăm... 

— Va să zică - să dăm Moscova? am întrebat eu, deşi 
Dumnezeu mi-e martor, am prevăzut asta, am prevăzut: acolo 
există o concentrare de forţe, iar aici unităţi disparate, acolo o 
voinţă unică, iar aici - intrigi mărunte şi răfuieli. 

— Doamne, asta n-ar trebui să se întâmple, a zis el încet. 
Cu toţii ne vom lăsa oasele! (Cine are nevoie de oasele 
noastre?) Oare ce înseamnă să trădezi armata? Şi, în genere, 
totul? Moscova... Să distrugi orice speranţă... Acum, se zice, o 
dată cu numirea lui Kutuzov treburile se vor schimba. Fireşte, 
toţi ard de nerăbdare: e totuşi Kutuzov, şi, poate, o să încetăm 
să ne mai retragem, fiindcă, dacă te gândeşti, francezul a 
pierdut pe drum mai mult de jumătate din efectiv, în schimb, 
nouă ne sosesc întruna întăriri; generalul Miloradovici, de pildă, 
se află la doi paşi cu un corp de armată, un avantaj, nu-i aşa? Ce 
credeţi? Din Kaluga şi Tula, bunăoară, sosesc detaşamente de 
miliţie populară; când eu şi oamenii mei am făcut o mică 
incursiune de recunoaştere, am văzut cu ochii noştri, şi tot de la 
Kaluga şi Oriol se aduc provizii, - el a început să râdă -, e drept, 
şefii de la aprovizionare sunt toţi nişte hoţi, de ce se întâmplă 
aşa ceva în astfel de momente. 

De dimineaţă m-am rugat să se strice vremea. Norii se 


adunau dinspre Protva, iar acum se învârtejeau şi se lăsau ca un 
văl compact, acoperind tot cerul... De la Ţariovo Zaimişce 
trupele vor pleca, dacă nu se smintiseră cu totul, se vor retrage 
la Gjatsk, iar de aici, Lipenki sunt aproape. Ce figură va face 
acest dragon cu buzele roşii când peste Lipenki se va învălătuci 
fumul negru şi zvonuri enigmatice se vor târi pe la bivuacurile 
de noapte prin negura lăptoasă... 

— Rezultă un tablou bizar, a zis Priahin împingând farfuria, 
pe care o ştersese cu o bucăţică de pâine. Pe de o parte - 
biruinţe neîntrerupte în ciocniri, pe de alta - retragere continuă. 
Pe neaşteptate, se află că francezii au săvârşit un atac mişelesc: 
fireşte, dumneavoastră ştiţi că ei au atacat mişeleşte şi aşa mai 
departe... Eu înţeleg, de bună seamă, că din partea lor asta 
înseamnă lipsă de tact, a zis el râzând. Dar ce să-i faci? E război! 
Şi iată, închipuiţi-vă, ne retragem, facem manevre, incendiem 
magazinele ca să nu cadă în mâna inamicului - atâtea rezerve, 
încât este greu de redat! Doamne, noi veneam de la Petersburg 
cu speranţa că la cea dintâi ciocnire cu adversarul o să-i tragem 
o săpuneală şi cu asta basta, ei, nu-i vorba de săpuneală, ci pur 
şi simplu o să ne facem datoria, însă de la Vitebsk, când am 
prins să ne rostogolim, asistăm la astfel de scene: seara, în 
bivuac, se anunţă vestea fericită că Platov, undeva înaintea 
noastră, a intrat în contact, a scărmănat o divizie şi a luat o mie 
de prizonieri. Strigăm „ura”. Când ne trezim dimineaţa: 
„Domnilor, fiţi gata, curând vom porni”. Toţi sunt gata. Pornim... 
dar nu împotriva franţuzului, ca să-i dăm lovitura de graţie, ci 
îndărăt! Şi atât de repede! În unele zile - cincizeci de verste... 
Apoi, iarăşi aceeaşi scenă: „Domnilor, o veste fericită. Kulnev a 
respins avangarda, a luat trei mii de prizonieri şi zece tunuri. 
Ura...” lar dimineaţa - toţi în şa... şi la drum... Şi luaţi aminte că 
toate cifrele sunt rotunjite, ca un măr mustos. Uite aşa, 
triumfând, ne-am rostogolit până la Smolensk, pe urmă până la 
Viazma, şi, fără îndoială, o vom şterge şi de la [ariovo 
Zaimişce... Acum, în incursiune, cu dragonii mei, am sperat să 
ne ciocnim cu vreo mică avangardă franceză: ne mănâncă 
palmele, dar nu la comandă comună, ci noi singuri, singuri. 
Sângele clocoteşte - niciun fel de puteri! - Şi s-a întors spre 
Arişa: Vă  închipuiţi, Arina Semionovna, ce înseamnă că 
dragonilor le clocoteşte sângele? - Ea l-a învrednicit cu un semn 
binevoitor din cap. - Şi ce avangardă? Intr-o pădure, pe-aici 


pe-aproape, am dat peste nişte bordeie. Un anume moşier 
Lubenşcikov cu oamenii lui, printre care şi muieri, copii şi 
bătrâni, au săpat bordeie, au pus santinele... Da, au şi vitele cu 
el Doamne-Dumnezeule! Găini, gâşte, oi... Lubenşcikov însuşi 
este tatăl - comandantul, comandă personal, pedepseşte 
personal cu nuiaua pentru orice greşeală şi tot personal iartă de 
păcate - o comedie pur şi simplu. Eu îi zic: „Aveţi frică de 
Dumnezeu!” El - mie: „Eu sunt locotenent în retragere şi-mi 
cunosc treaba, dacă n-o să-i ţin în frică, ei ne vor distruge 
numaidecât şi pe mine, şi familia mea”. Eu îi zic: „Domnule, 
dezmeticiţi-vă, e război...” iar el îmi răspunde, zice: nu vă băgaţi 
în treburile altora că altfel vedeţi ce mulţi suntem... Şi nici nu 
ne-a dat nimic de mâncare, câinele... Ce oameni! 

S-a pornit ploaia. Măruntă, care făgăduia să dureze mult. 
lată, acesta-i rodul rugăciunilor mele. Acum ce-ţi mai lipseşte, 
generale? Şi totuşi caut, ca un gândac, cercetez cea mai mică 
crăpăturică, sper!... 

— Kuzma, a zis Arişa, dă poruncă să aducă desertul. 

— Am mâncat atât de mult... a zis Priahin râzând. Când am 
aflat al cui este conacul, ei, mi-am zis, aici n-o să ne lase 
flămânzi, aici n-or să ne dea numai caşă. Când ne-am apropiat 
de Smolensk şi ne-am oprit la o jumătate de verstă de el, mulţi 
dintre ofiţerii noştri au plecat în oraş să mănânce bine. Eu însă, 
ca un nerod, am refuzat, mă rog, aveam şi un motiv sufletesc 
serios, fiindcă eram mâhnit că nu avem de gând câtuşi de puţin 
să apărăm acest oraş frumos, care va trece şi el la inamic. Am 
rămas în tabără, am scris părintelui meu, iar când s-au întors 
camarazii mei au început să mă dojenească pentru lenea mea: 
ziceau că patriotismul nu constă în a nu mânca bine şi aşa mai 
departe, şi mi-au cerut pur şi simplu să merg şi eu, să văd 
oraşul, au lăudat prânzul, dar mai cu seamă bomboanele şi 
îngheţata de Smolensk, iar eu, fireşte, nu m-am putut abtine şi a 
doua zi m-am dus în oraş, şi, numaidecât, primul lucru pe care 
l-am făcut a fost să intru în cofetăria lui Savva Emelianov. - Şi a 
oftat - Dar eu n-am avut noroc, pentru că nici n-am apucat să 
gust ceea ce cumpărasem că au şi sunat semnalul de marş 
general, a trebuit să alerg şi peste o jumătate de oră am 
pornit .Adio, Smolensk!... Foamea este rea, dar credeţi că 
ghiftuiala e mai bună? Acum mi-e lene să mişc din mână, 
darmite să mă lupt cu franţuzul! Doamne, după baie şi după 


asemenea bucate ar fi grozav un somn la căldură, confortabil, a 
zis el şi s-a întors spre Arişa, iar ea, drăcoaica, s-a întors spre el. 
Era frumos, vesel şi tânăr. 

— Aveţi posibilitatea să vă odihniţi, am zis eu, nu fiţi 
îngrijorat. 

— Poruncesc să se pregătească o cameră pentru domnul 
ofiţer? a întrebat Arişa, întorcându-se spre mine. 

— Dar şoimii mei? a zis el râzând. Se va găsi şi pentru ei un 
colţişor? 

Atunci ea şi-a permis să zâmbească şi s-a uitat din nou la 
mine. 

— Arina Semionovna, aveţi grijă să se odihnească oamenii... 
am zis eu. 

El însă a început să dea din mâini. 

— A, nu, excelența voastră, a rostit el cu tristeţe, vă 
mulţumesc frumos, dar şi aşa am stat prea mult, nu mai 
putem... E timpul să plecăm. Dumneavoastră, ştiu, aţi îndurat 
multe, am auzit că aţi fost şi prin Europa, eu, iată, abia încep... 

Nu-mi dau seama de ce începea să mă enerveze. Nu ştiu de 
ce, şi pe măsură ce trecea timpul - tot mai mult, şi când am 
coborât din pridvor direct în ploaia măruntă, aşezată, din nou, 
luându-şi rămas-bun, a început să trăncănească, spunând cât de 
bine îi merge deocamdată şi că întâlnirea noastră este o mare 
izbândă pentru el şi pentru şoimii lui, şi în vremea asta îşi 
ştergea stropii de ploaie de pe faţă, de altminteri ca orice om 
normal, mi-am zis că de vor afla de prânzul meu de mâine, 
şoimii ăştia vor porni la atac împotriva noastră... 

A sărutat îndelung şi languros mâna Arinei. M-a salutat cu 
mâna la cozoroc. Dragonii lui erau cu toţii pe cai. 

— Vă doresc să aveţi parte de luptă, am zis eu, dar să fie cu 
izbândă, şi pentru părintele dumneavoastră să nu fie cu 
întristare. 

— Lângă Viazma, a zis el, am luat parte la trei atacuri, 
Dumnezeu m-a salvat. La noi se spune: ce ţi-e scris în frunte ţi-e 
pus... 
Şi au plecat. 
Priahin... 


„„.Continuu despre Varvara. 
Atunci îmi zoream calul prin viforniţa nopţii şi nu conteneam 


să-mi reproşez slăbiciunea. Ce nevoie am eu de nu ştiu ce 
alianţe, chiar dacă sunt oferite de mâinile ei regeşti? Fireşte, cu 
de-a sila nu poţi fi drag. Insă cruzimea pustnicei din Gubino, ce 
purta rochie după ultima modă, întrecea dârzenia mea de 
general. Cine era acel fericit necunoscut care i-a captivat 
într-atât inima? Închipuirea mea înfrigurată îmi zugrăvea 
chipurile puţin cunoscute ale virtualilor mei rivali, dar nu m-am 
putut opri la niciunul. Misteriosul ei tiran era inaccesibil pentru 
fantezia mea şi se afla undeva, acolo, precum câinele pe 
mormanul de oase, respingând pretenţiile Varvarei, dar în 
acelaşi timp refuzând s-o cedeze altcuiva. De ce n-am întrebat 
care era numele lui, de ce n-am strigat în gura mare: „Cine 
este?!” asta nu înţeleg, poate, însă, din acelaşi motiv al uşoarei 
sminteli din miez de noapte, care m-a silit să spun numai 
tâmpenii şi să mă mişc cu paşi nefireşti... Limba mi se lipise de 
cerul gurii, fularul mă sufoca. Am ajuns în Lipenki către 
dimineaţă şi mai departe toate celelalte parcă nu s-au petrecut 
cu mine, şi m-am trezit deja la regiment, care părăsise 
cantonamentul de iarnă. Eram însoţit ca întotdeauna de 
bucătarul Stepan şi de Kuzma. Fuseserăm dislocaţi. Mi-au trecut 
pe dinainte nişte oraşe, sate, a înflorit vişinul, sub copitele cailor 
se învârtejeau petalele florilor scuturate, apoi s-au pârguit 
fructele, perele străvezii cădeau cu zgomot înfundat în iarbă, 
s-au îndesit ploile, totul a amorţit, s-a învăluit în alb, s-a oprit. 
Ne-am oprit şi noi în mohorâtul Poloţk. 

Eram aproape vindecat. Pe Varvara mi-o aminteam clar şi 
cumpătat. O iubeam, însă nu ca un nebun şi chiar i-am compus 
o scrisoare, după opinia mea absolut demnă, rezonabilă, chiar 
puţin hazlie, cu glume la adresa mea. N-am primit răspuns. 
Sonecika, în scrisorile ei dese, nu amintea de ea. Duceam 
obişnuita, paşnica viaţă militară de iarnă cu veşnicul joc de 
boston seara, cu rarele, tristele baluri provinciale, care erau 
frecventate cu plăcere de moşierii din vecinătate şi de tinerii 
mei ofiţeri sălbăticiţi. Ca întotdeauna, cavalerii erau cu unul mai 
puţin decât ar fi fost nevoie pentru o socoteală rotundă; din 
fericire provincia nu ne prea răsfăţa cu femei frumoase şi, prin 
urmare, nu erau niciun fel de neînţelegeri, discuţii, şi cu atât mai 
mult dueluri, pe scurt niciun fel de bătăi de cap speciale. Stepan 
se întrecea pe sine făcând ca masa mea să fie bună. Kuzma 
slujea cu nădejde. Totuşi ceva, pesemne, se petrecuse cu mine, 


ceva se întâmplase, dacă în universul meu bine rânduit am 
încetat din nou să mă simt bine. 

Într-o bună zi am înţeles pe neaşteptate că nu sunt câtuşi 
de puţin lecuit, drăcia dracului! Toate speranţele mele de 
tămăduire nu sunt decât autoamăgire, iar încercarea ce mi-a 
hărăzit-o soarta abia începe. Şi într-adevăr, serviciul şi-a pierdut 
din nou strălucirea, iar chipul reginei din Gubino, dimpotrivă, s-a 
aprins în mine cu forţa de mai înainte. Dumnezeu mi-a dat un 
scurt răgaz, ca să nu-mi dea lovitura de graţie. Ce trebuinţă are 
el de mine, un nebun şi orb pe deasupra? In general, cine are 
nevoie de noi, cei lipsiţi de simţuri agere, nepăsători, striviţi? 
Cine are nevoie de noi cei care nu ştim să strigăm de durere, să 
plângem de mâhnire, să gemem de umilinţă? Nici noi înşine nu 
avem nevoie de noi, alţii - nici atât. Fireşte, nu lăsam să se vadă 
că în mine iar se prăbuşeşte ceva şi arde, că uniforma îmi este 
povară, că urletele soldaţilor pedepsiţi cu lovituri de nuia îmi 
ofensează auzul. 

„Să nu fiți prea zeloşi cu nuielele”, le ziceam eu ofiţerilor 
mei, aşa, în treacăt, ştiind dinainte că asta nu prea ajută la 
nimic. Comandanții ordonau cu dărnicie lovituri cu nuiaua, 
prefăcându-se că nu se îndoiesc de folosul acestei măsuri, 
oştenii îşi dădeau jos pantalonii, prefăcându-se că sunt pe drept 
fericiţi, Timoşa a pălmuit un staroste pentru că starostele 
poruncise să fie biciuit un ţăran, domnul Mender ameninţa cu 
pumnul pe italienii subjugaţi, închipuindu-şi că tocmai aceasta 
este dreptatea istorică supremă. Dumnezeu a riscat, dându-ne 
un dram de voinţă, şi noi ne-am folosit de ea numaidecât pentru 
a ne distruge unul pe celălalt, pentru a ne umili, şi am depăşit 
într-atât orice limită, încât a fost nevoit din când în când să 
trimită asupra noastră ciuma, molime şi alte catastrofe 
universale ca să ne dezmeticim, căci, cum s-a văzut, doar în faţa 
unor calamităţi comune suntem în stare să ne unim. Ce trist... ŞI 
atunci mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris Varvarei o a doua 
scrisoare. 


„Stimată doamnă Varvara Stepanovna, 
Mă mângâi cu speranța că nu aţi putut să răspundeți la 


scrisoarea mea, Îmi este greu să cred că nu ați vrut. 
Despărțindu-mă de Dumneavoastră am făcut toate eforturile ca 


să Vă scot din sufletul meu, cu toate acestea nu sunt în stare să 
uit exclamația Dumneavoastră din ianuarie, cu care m-ați 
întâmpinat la Gubino: «A apărut generalul meu!» Mi-am zis că 
ea nu s-a născut doar din entuziasm copilăresc. Pesemne, 
dincolo de ea se ascundea totuşi ceva, căci prea era sinceră. 
Fără a pretinde nimic, cu atât mai mult simpatia 
Dumneavoastră, vreau să ştiu: dacă aceasta n-a fost o 
ştrengărie, atunci ce a fost? Nu se poate ca eu să nu însemn 
chiar nimic pentru Dumneavoastră. Aş fi crezut cu dragă inimă 
asta, de n-ar fi existat numeroasele semne ale bunăvoinței 
Dumneavoastră față de mine, de care nu este cu putință să mă 
fi înşelat. Cum vedeţi pentru mine nu e greu să nu iau în seamă 
vârsta mea şi afurisitul grad de general, înfățişându-vă sincer 
slăbiciunea mea, şi chiar sunt bucuros de asta şi nu mă îndoiesc 
că şi Dumneavoastră o să Vă facă plăcere să Vă convingeti o 
dată în plus de încrederea mea absolută în Dumneavoastră. 

O singură scrisoare, doar câteva rânduri, scrise de mâna 
Dumneavoastră, cu orice explicație! 

Aşteptând cu nerăbdare, rămân al Dumneavoastră 
preaplecat servitor, 


Nikolai Opocinin.” 


Ştiam că n-o să primesc niciun răspuns, şi totuşi închipuirea 
mea înfierbântată îmi zugrăvea, în ceasurile de insomnie, scene 
încântătoare din viaţa viitoare, fericită, alături de Varvara. 
Acestea erau îngrămădiri de peisaje amestecate din Lipenki şi 
din Gubino, voiaje lungi, nu ştiu unde şi pentru nu ştiu ce, 
plimbări de-a lungul Protvei, servitul ceaiului, îmbrăţişări, tăcere 
semnificativă, şi totodată niciun fel de mâhniri şi, cu atât mai 
mult, presimţiri ale unor apropiate catastrofe, ale gheții din 
Zaceansk, ale invaziei actuale etcetera, etcetera... 

Ştiam că n-o să primesc niciun răspuns, dar el a venit, 
înfiorându-mă. 


„Scumpul meu general, 
De bună seamă am greşit, considerând că sinceritatea mea 


nu Vă poate produce nicio suferință. Nu m-am aşteptat. Eu simt 
pentru Dumneavoastră mai mult decât bunăvoință cum ați 


observat modest, şi puteam, fără să-mi deschid sufletul, să 
răspund sentimentelor Dumneavoastră prin consimțământ, cum 
se întâmplă la tot pasul în lumea noastră. Închipuiți-vă că am fi 
trăit împreună nu mai rău decât mulţi alţii, şi Dumneavoastră 
poate că n-aţi fi aflat niciodată, că eu iubesc pe cineva, care nici 
măcar nu bănuieşte asta - ce prostie, îţi stă, mintea-n loc! - şi 
care de nenumărate ori mi-a exprimat disprețul său... Însă, 
dragul meu general, nu stă în obiceiul meu să port cuiva 
sâmbetele şi mai ales dacă e vorba de Dumneavoastră. lată de 
ce V-am povestit totul, nădăjduind că asta n-ar trebui să ne 
stânjenească şi că o să uităm pur şi simplu, cu atât mai mult, cu 
cât «de acolo» nu poate să sosească niciun fel de semnal real. 
Pe urmă am înțeles că am procedat cu multă cruzime, n-am 
găsit cuvintele potrivite, am suferit. Mi-ati devenit şi mai drag 
când aţi respins neghiobia de necrezut, alianța cu care am 
încercat să Vă cuceresc. La început nutream speranța că, 
ascultând toată aiureala asta, o să Vă lăsaţi păgubaş şi o să 
spuneţi că aşa ceva nu Vă interesează. Am greşit însă. 
Dumneavoastră ştiaţi prea bine că el (acela) nu mă va chema 
niciodată, că el există mai mult în imaginația mea, ca un miraj, 
o boală de scurtă durată. Dumneavoastră ați înteles asta, am 
văzut, dar treaba fusese făcută. Fiecare pasăre pe limba ei 
piere, însă conştiinţa mea este curată... 

A Dumneavoastră Varvara Volkova 


P.S. Prima Dumneavoastră scrisoare era pe un ton prea glumet 
ca să pară adevărată.” 


„„lată că aşteptarea a luat sfârşit! Oamenii mei au văzut o 
patrulă franţuzească pe cai - un ofiţer şi doi cuirasieri. Au ieşit în 
drumul ce duce la Hvaşcevka, au mers până la lizieră, apoi s-au 
întors în pădure. Drumul spre Lipenki e deschis, domnilor, acolo 
vă aşteaptă un invalid smintit şi viclean, cu mâini tremurătoare, 
care pe jumătate şi-a luat rămas-bun de la lume, gata în acelaşi 
timp să zboare împreună cu voi în cerul de august ori, în tăcere, 
să se furişeze, să dispară, să se salveze, să supravieţuiască, să 
nu se lase păcălit de emoţiile de-o clipă şi să vă priveze de 
fericirea paradisului aici, la periferia Europei voastre. Credeţi că 
este uşor, leşinând brusc, să cazi, cu focul în mână, pe butoiul 
cu pulbere şi să laşi totul în trecut, să respingi deodată tot ceea 


ce înseamnă viaţa mea?... Pe urmă, alţii îşi vor atribui cinstea 
acestei misterioase şi fericite izbăviri a Rusiei de ciuma 
franţuzească, vor strânge noi regimente şi vor porni în direcţie 
opusă prin grădinile altora! Ce realizez prin asta?... Patria 
sângerează, însă şi noi, cât suntem încă vii, trebuie să ne 
gândim cum s-o păzim cu dragostea noastră şi ce să răspundem 
neprietenilor noştri. Beau tinctura extrasă din rădăcina aceea 
afurisită acum de câteva ori pe zi - leac slab. Domnul Mender se 
jura că Dumnezeu l-a ales pe el dintre mulţi, eu însă n-am 
înnebunit încă... Oare şi pe mine m-a remarcat Preatînaltul în 
pustietatea din Lipenki? Atunci de ce nu mi-a călit sufletul şi nu 
m-a izbăvit de viclenie, de îndoieli, de frică?... 


Continuu despre Varvara. 

Scrisoarea ei a fost o mare bucurie. Am citit-o şi răscitit-o, o 
ştiam pe dinafară. Mă mistuiam din picioare, eram epuizat, mă 
aşezam să-i răspund, însă triumful se revărsa pe hârtie 
incoerent, confuz; i-am trimis o galimatie, dar din nou n-am 
primit răspuns. Apoi m-am pregătit să-mi croiesc drum prin 
nămeţi, până la Gubino, însă destinul m-a pregătit de drum la 
Petersburg cu probleme militare, iar când m-am întors, din nou 
nimic, în afară de câteva scrisori de la Sonecika, din care am 
aflat că Varvara Volkova de câteva luni locuieşte la Moscova în 
casa noului soţ, un oarecare scriitor sau actor obscur, nu prea 
bogat, mai degrabă chiar sărac, nici prea tânăr, chiar pleşuv, 
lua-l-ar dracu'! Ca o consolare, Sonecika scria parcă în treacăt 
că în timpul cununiei, zice lumea, el semăna cu o mârţoagă 
deşelată, iar ea îşi muşca buzele şi era palidă. lată că m-am şi 
consolat! Poate că altă femeie, care suspina după mine, ar fi 
ridicat din umeri, aflând de pasiunea mea: oare omul acesta nu 
şi-a pierdut minţile cuprins de ardoare, pentru această cuconiţă 
inexpresivă, egoistă, prefăcută, la care, în afară de ochii 
bulbucaţi, nu găseşti nimic altceva? Oare în asta constă 
adevărata vrednicie a unei femei, soţii, tovarăşă pe vecie?... Să 
nu iubiţi femei extravagante, chiar dacă au privirea blândă. 
Oare în zilele noastre sunt puţine acelea ce se înrudesc cu 
îngerii? De ce ele rămân în umbră?... Aveţi dreptate, scumpe 
doamne, însă pe mine grandilocvenţa mă dezgustă, rugăminţile 
solemne şi gesturile tragice mă lasă rece. Suntem cu toţii elevii 
ascultători ai naturii, chiar, mai degrabă, sclavii ei fără glas. Ea 


porunceşte, şi noi spargem capete, noi toţi, şi voi, scumpe 
doamne. Când, în sfârşit, obţinem ceea ce dorim, ne convingem 
că asta nu e nici pe departe ceea ce am dorit. Să fim sinceri. Eu 
am fost sincer cu mine însumi, jur, şi am înţeles că eu mi-am 
cântat cântecul, dar sufletul meu a fost vândut anticipat, şi în 
acest caz nu mai poţi face nimic. 

În august opt sute cinci, am primit ordin şi am pornit în 
campanie. Înainte de plecare, am aflat din scrisoarea Sonecikăi 
că stăpâna de la Gubino s-a întors la moşie cu o fiică micuță pe 
nume Lizaveta. Circulau zvonuri despre un divorţ răsunător. Eu 
o iubeam pe Varvara Volkova, aceasta însă era alta, străină, 
fantomatică; pentru cea dintâi sufeream, dar pe aceasta, nici nu 
mi-o puteam închipui, până ce n-am ajuns, în scrisoare, la 
rândurile care spuneau că „moşieriţa de la Gubino ne-a vizitat 
împreună cu fiica şi doica, s-a interesat cum o ducem, a întrebat 
dacă avem nevoie de ceva, s-a plâns că războiul bate din nou la 
uşă, că dintr-o clipă într-alta vor bubui tunurile, se compătimea 
şi se mira că tu nu te gândeşti să te retragi la pensie...” Şi eu, 
animal slab, cuprins de nebunie, fără să mai aştept sosirea în 
bivuac, literalmente din mers, pe toba regimentului, cu o pană 
grăbită am mâzgălit hieroglifele pătimaşe ale iubirii mele. 
Fireşte, acum, toate astea pot părea ridicole şi fără importanţă 
pe fundalul incendiului care a cuprins Rusia. Ce înseamnă viaţa 
mea măruntă şi mica mea dragoste neîmpărtăşită în comparaţie 
cu catastrofa generală de astăzi, cu durerile şi cu umilinţa? Asta 
însă depinde cum priveşti! Să străbat Europa în uniformă nu mai 
aveam chef, nu mai contam pe minuni, dar şi Gubino se 
îndepărta. Nu-mi ardea de Gubino. 


„Stimată Varvara Stepanovna, 


După cât se pare, nu V-a fost hărăzită o ursită dintre cele 
uşoare. Distanţa prea mare dintre noi nu-mi îngăduie, ca vechi 
prieten, să Vă ofer umărul meu. Insă, poate, gândul că aveți un 
prieten, gata să facă orice pentru Dumneavoastră, acest gând 
doar va fi o mângâiere printre necazurile şi supărările vieții. 
Nădăjduiesc că la întoarcere o să pot să Vă fiu iar folositor, şi 
dacă nu m-ati uitat de tot, şi dacă nu V-aţi răcit definitiv față de 
mine, poate, cine ştie, voi auzi din nou: «A apărut generalul 
meu!» 


La mine toate sunt ca mai înainte, şi trăiesc cu speranța 
într-o minune. 


Întotdeauna al dumneavoastră, 
N. Opocinin. ” 


După o vreme, când mă aflam între granițele Austriei, am 
primit răspunsul ei. 


„Stimate domn, 


Vă multumesc pentru sentimentele neschimbate, dar de ce 
să ne ascundem? N-am fost iubită, însă am o fiică de la acela pe 
care l-am iubit din porunca divină. Prin aceasta sunt fericită şi 
pe deplin liniştită, iată de ce nu am de ce să fiu consolată. 
Umărul Dumneavoastră este un detaliu înduioşător, mă tem însă 
că prin asprimea epoleților nu voi putea simti căldura trupului 
viu. Îmi scrieţi de o posibilă minune. Vai, minuni nu există. Mă 
rog lui Dumnezeu să Vă ocrotească. 

V. Volkova. ” 


Mi s-a părut că peste mine s-a prăbuşit un zid. Ultimul fir a 
fost rupt. Scrisoarea adia a frig. Acum, liber, mă deplasam drept 
spre ţintă, până când sub mine n-a tresăltat şi n-a început să se 
legene sloiul de gheaţă verde şi nesigur din iazul Zaceansk. 


„„. Portret, un sfeşnic, al cheii zăngănit. Ferice de cel care în 
patu-i s-a sfârşit între nimicuri pentru sufletu-i - fireşti. Ele cu 
tine parcă o dată au pierit, sunt ale tale, deşi, acum, al nimănui 
nu eşti... portret, un sfeşnic zăngănit de chei, miros de ciorbă, 
parfum de lumânări şi glasuri în vestibul de bună seamă!... lar 
eu sunt gata, încovoindu-mi întregul trup, întinzând mâna cu 
făclia, să mă aplec peste butoiul cu pulbere şi, răcnind ca un 
disperat, să-mi îndeplinesc datoria născocită în delir, în 
solitudinea fericită şi îmbelşugată, hoţeşte! M-am distrat, mi-am 
înţepat vecinii, am jucat o comedie - sunt liber să decid şi să 
resping, să mă înflăcărez şi să mă sting... 

„Kuzma, dumitale ţi-e frică de moarte?” Mă priveşte cu 
uimire. „Dumneata n-ai auzit ce te-am întrebat? Te rog să-mi 
răspunzi.” Pe faţa lui s-a aşternut un zâmbet speriat. „Boierule, 


râdeţi de mine sau ce?” mormăie el încet. „Te-ntreb serios, zic 
eu, căci viaţa ţi-e dragă, nu-i aşa?” „Mi-e dragă”, zice el. „Uite, 
de asta te şi întreb: dumitale ţi-e frică de moarte?” Tace. „Atunci 
pleacă de-aici!” zic eu. 

Patrula franţuzească a fost zărită la marginea pădurii! Ce 
întinderi au străbătut hoardele nomazilor europeni (adevărat 
nomazi, căci pribegesc de atâţia ani!) pentru a satisface 
capriciul geniului mic de statură cu moţ pe frunte! Va trece 
timpul şi, pesemne, urmaşii, din prostie şi lene, îl vor ridica 
solemn pe piedestal, cum demult l-au ridicat pe Hannibal - 
ucigaşul în fustă de piele, ca pe Alexandru, care a înecat în 
sânge jumătate de lume. „Dar despre tine ce zici?” mă întreb 
eu, cutremurându-mă. „De ce mă întrebi? răspund eu. Eu am 
fost elevul lui câtă vreme tot ce făcea nu mă privea personal. 
Acum însă eu sunt un locuitor neajutorat al Rusiei, am un picior 
de lemn, sunt un fel de spiriduş al casei, smintit.” 

„Azi-dimineaţă, îmi comunică Lîkov în şoaptă, au apărut din 
nou dragonii franţuji. Îşi adăpau caii în Protva.” „Foarte bine, zic 
eu voios şi întreb: Dar ce-i cu Arina, unde a dispărut?” „Se 
plimbă prin grădină cu umbrela, zice el. Tare aspră s-a făcut: 
colo nu te duce, aici nu-ţi băga nasul, într-un cuvânt - stăpână” 
„Stăpână, confirm eu sever. Cine îndrăzneşte să lase nişte draci 
ca voi fără supravegherea stăpânului?...” Râde. „Da, cine 
îndrăzneşte? Nu se poate...” 

De moarte m-am temut până la treizeci de ani. Pe urmă 
teama a mai slăbit, s-a potolit, s-a stins definitiv. Căci ceea ce se 
va întâmpla cu mine, parcă nu s-ar întâmpla cu mine... 

Nopțile sunt acum înăbuşitoare, iar amiezile senine şi 
călduroase! Trăsura este pregătită pentru drum lung. Toată casa 
miroase a rădăcină de valeriană şi a încă nu ştiu ce altă 
drăcovenie: totul pentru mine, pentru mine, pentru mine! Pentru 
liniştea, pentru tihna, alinarea şi pacea mea, ca să nu trec cu 
făclia pe lângă butoiaş, ca să nu mi se facă milă de mine în 
ultima clipă; fie ca robii să trăiască, sperând că n-o să-i schimb 
pe câini, voi izbuti să-mi iau zborul spre cerul de august, şi 
atunci totul va dispărea: şi viaţa mea solitară, şi scrupulozitatea 
târzie, şi ochii criminali ai Varvarei, totul, totul... Doamne 
atotputernic, dă-mi puteri să îndur, şi să nu mă abat, şi să nu 
deznădăjduiesc!... 

Să-i las lui Kuzma actul de slobozenie. 


„„.Continuu despre Varvara. 

Din câte se povestesc, se pare că geniul corsican doar cu 
un semn din mână m-a oprit din călătoria spre grădina raiului, şi 
eu, gratificat cu un picior de lemn, m-am întors la casa 
părintească. Am fost întâmpinat ca un adevărat erou, s-au 
vărsat multe lacrimi. Cum însă toate trebuie să intre pe făgaşul 
lor, şi la noi totul s-a potolit treptat, mai cu seamă atunci când 
am plecat pentru prima dată chipurile să mă plimb şi, de fapt, 
am pornit spre Gubino. 

Caleaşca se târa încet în urmă. Doamne, ce durere! Dar eu 
mergeam, mergeam, şchiopătând, mă sprijineam în baston şi 
mergeam, tot numai sânge şi sudoare... lată, suverană de la 
Gubino, rezultatele rătăcirilor mele pe meleaguri străine, iată 
sfârşitul speranţelor ambiţioase, al vanităţii de ofiţer, al 
patriotismului străin... Bucură-te că ai avut dreptate să 
ridiculizezi tot ce nişte idioţi în uniforme înzorzonate credeau că 
au mai sfânt! Mergeam cu îndărătnicie, ca un bou, 
chinuindu-mă, şi pesemne că la zgomotele primăverii târzii se 
adăugau şi gemetele mele răsunătoare, şi scârţâitul dojenitor al 
piciorului meu de lemn. 

La drumul jumătate a trebuit să urc în caleaşcă şi, în sfârşit, 
Gubino s-a înfăţişat ochilor mei. Totul era ca mai înainte: parcul, 
iazul, clădirile adiacente, chioşcul, cerdacul dintre coloane în 
care am urcat, încă nu demult, atât de uşor! Totul era ca mai 
înainte, doar eu nu mai eram acelaşi, de parcă viaţa aceea a 
fost întreruptă, iar celei noi încă nu i-a fost hărăzit să se nască. 
Am lăsat caleaşca într-un mic crâng de mesteceni şi, 
ascunzându-mă după trunchiurile copacilor, am şontăâcăit până 
la tufele de liliac şi, aplecându-mă, m-am ascuns după ele. De 
acolo, cerdacul se vedea de minune. Varvara, Dumnezeu nu m-a 
ocrotit, cu toate rugăciunile tale (nădăjduiesc că au fost 
sincere), el mi-a îngăduit, precum tuturor celorlalţi, să mă 
delectez îndeajuns cu iscusinţa de a purta uniforma, de a merge 
la atac, de a străpunge la cel dintâi semn, mi-a îngăduit să mă 
îmbolnăvesc de înfumurare, să cred că fără mine se dărâmă 
lumea şi apoi m-a lăsat cu buzele umflate. Şi dacă, plimbându-te 
prin parcul umbros, mă vei descoperi pe neaşteptate în 
vizuina-mi de liliac, tu nu vei exclama triumfătoare „A apărut 
generalul meu!”, te vei îngrozi, îţi vei lovi palmele şi vei porunci 


oamenilor tăi să-mi ajute să mă ridic. Şi gata... 

După ce am ieşit din lazaretul din Moscova, în toate casele, 
oriunde mă duceam, am fost primit ca un erou. Peste tot 
aceeaşi cordialitate amabilă, aceeaşi compătimire înstrăinată şi 
acelaşi blestem la adresa vrăjmaşului mişel: „Bestiile! Bestiile!” 
Ce plăcut este să te arăţi erou când te întorci de la război - nu 
înainte de luptă. Ce plăcut e să blestemi inamicul, vinovat de 
toate... Piciorul de lemn însă... De acum vom fi nedespărţiţi: el 
este mai scump ca memoria!... 

„Da, Napoleon este un geniu, le spuneam eu, dar pe noi ce 
ne priveşte? Nouă ni s-a poruncit să-l strunim, şi noi, zăngănind 
din fiare, ne-am aliat, cu cine însă? Cu austriecii? Da' cine ne-a 
trimis?...” „Dumneavoastră judecaţi ca o persoană particulară, 
mi se repeta cu răbdare şi îngăduinţă, însă există şi o politică 
superioară, care este mai presus de înţelegerea noastră. Fireşte, 
Napoleon este un geniu...” Pe atunci, tot ce era franțuzesc era 
încă la modă, amărăciunea societăţii, care, chipurile, îşi 
pleoştise aripile după Austerlitz, n-a durat mult, întinderile 
ruseşti îţi tăiau răsuflarea, robi erau îndeajuns... 

Am rămas vreo trei ceasuri ascuns după tufiş. Doream să te 
văd, Varvara, măcar cu coada ochiului, trăsăturile aspre ale feţei 
tale şi ochii tăi, doream s-o văd pe fiica ta Lizaveta şi după 
chipul ei să ghicesc cum arăta geniul tău rău, când cu cenuşă şi 
scrum eu am fost bătut şi-nnămeţit, când moartea pe mulţi a 
cosit... O fiară încă tânără cu o labă de lemn plângea la umbra 
liliacului - totul era în trecut. Aş mai fi găsit în mine puteri să te 
îmbrăţişez şi să merg după tine şchiopătând, bocănind cu 
piciorul de lemn şi cu bastonul, şi să-ţi privesc ochii tăi mari, 
căutând în ei compătimire, milă, clemenţă. Un sentiment vechi, 
uitat, de iobăgism, s-a trezit în mine pentru o clipă, dar l-am 
înăbuşit. Am urcat în caleaşcă şi am pornit spre casă. 

Dacă atunci, când aveam două picioare, n-am fost bun 
pentru ea, acum, cu această unealtă primitivă din tei tânăr ce 
nevoie mai are ea de mine? Acum de mine aveau nevoie foile 
albe de hârtie ca să întipăresc pe ele totul, de la zborul 
triumfător din juneţe în chip de fericit ales al lui Dumnezeu până 
la declinul cel greu şi jalnica invaliditate. Trebuia să redau toate 
acestea, să spun totul deschis, să întorc pe dos cu amărăciune, 
cu sânge, fără să ascund nimic, şi să transmit totul celor tineri... 
De ce? Care ipoteze mi se păreau juste? Ori socoteam că, citind 


şi răscitind despre neliniştile mele, cunoscând adâncurile 
dezamăgirilor mele, într-o bună zi, pe neaşteptate, ei îşi vor 
schimba viaţa, moravurile, faptele şi straie mai modeste şi-ar 
dori, şi altele speranţele le-ar fi, şi răul dintre ei ar dispărea, şi 
brusc în jurul lor viaţa s-ar schimba?... Condei, cerneală şi-o 
foaie de hârtie! Ah, cât de mult ne creşte curajul la beţie: da, da, 
ideile-ţi târzii sunt drepte, năravul celor tineri or să-ndrepte.!... 

Ce vor face tinerii după ce au citit aceste absurdităţi târzii? 
Îşi vor pune cuirasele, îşi vor încărca armele, vor ascuţi săbiile şi 
paloşele, se vor privi în oglindă - ia te uită cât sunt de frumoşi, 
neînfricaţi, indispensabili, nerăbdători, biruitori şi drepţi! - şi se 
vor avânta în bătălii norocoase, fiecare într-a sa. N-o să-şi tragă 
un glonţ în gură, nu vor fi zguduiţi de îndoieli, iar pe mine mă 
vor considera un ghinionist întâmplător... Cine avea nevoie de 
revelaţiile deşarte ale lui Opocinin, când imperiul avea trebuinţă 
de eroism, damele oftau de dorinţe arzătoare, flautul-piccolo 
străpungea urechile şi inima? N-am încercat să le fiu judecător, 
pur şi simplu îmi părea rău... 

Cu câtă înflăcărare mă pregăteam în tinereţe de baluri! 
Ardeam de nerăbdare, savuram dinainte sărbătoarea lor 
zgomotoasă, strălucitoare şi succesele proprii. Nici nu-mi trecea 
prin cap că vor avea un sfârşit grabnic. Mi se părea că fiecare 
bal este veşnic. Să nu fi dat Dumnezeu să cazi în ghearele 
vreunei boli nemiloase! Dacă scăpăm o serbare, era sfârşitul 
lumii! În anii maturității, în preajma balurilor, ştiam dinainte cum 
va fi totul şi că spre dimineaţă sărbătoarea se va sfârşi negreşit 
şi voi pleca îndărăt într-o trăsură care te hurducă sau într-o 
căruţă care nu te apără de frig. Totul va trece cum trec toate. 
Tinerii cunosc începutul, cei care au trăit mai mult ştiu cum va fi 
sfârşitul. Da, acesta-i rostul balurilor, aici însă, vărsare de sânge, 
masacru universal; unii se cred nimicitorii răului, tămăduitori 
puternici, care slobozesc sângele stătut cu ajutorul armelor... 
Lecuiesc omenirea, dar sunt bolnavi ei înşişi... 

Aşadar, m-am suit în caleaşcă şi am făcut cale întoarsă, 
nedorind să ascult condoleanţele Varvarei. Odată însă, era pe la 
începutul verii, ca de obicei, Kuzma a intrat în cabinetul meu şi 
m-a anunţat că doamna Volkova a venit în vizită. Dacă-i 
Volkova, Volkova să fie. M-am privit în oglindă, aranjându-mi ba 
una, ba alta... Ce?! Care Volkova? „Cea din Guuubino.” „Spune-i 
că nu sunt acasă! Nu sunt acasă!” „Sofia Alexandrovna m-a 


trimis după dumneavoastră” Am pornit, şi bocănitul piciorului de 
lemn răsuna departe prin casă. 

Două doamne şedeau pe verandă. Una în negru, alta în 
albastru-deschis. Dama în negru era Sonecika, dar o Sonecika 
aproape străină, care parcă venise în atingere cu eternitatea, 
purta doliu pentru soţul ucis, pentru ea însăşi şi pentru mine: 
faţa de pergament, mâinile tot de pergament, privirea 
înstrăinată, pe faţă o uşoară nemulţumire pentru faptul că 
trebuie totuşi să vorbească, să fie mereu de acord, să dea din 
umeri... Doamna în albastru era proaspătă ca mai înainte, 
pentru ea timpul se oprise. În regatul ei domneau pacea şi tihna, 
generalul care a iubit-o nu s-a întors de pe câmpul de bătaie, 
dintr-o rea-voinţă necunoscută el a rămas în pământ străin, 
ochii ei nu exprimau nici tristeţi, nici chinuri, singură pecetea 
eternei enigme era aşternută pe fruntea ei... Da, asta nu i-a 
adăugat nici riduri, nici durere. Oare, de ce m-am întors? Atunci 
încă nu ştiam de înţelegerea secretă dintre Dumnezeu şi 
Bonaparte pentru a-mi păstra viaţa şi a mă nenoroci din nou, 
acum însă în compania unor nebuni remarcabili, care nu sunt în 
stare să se oprească din proprie iniţiativă. 

Când am apărut în faţă lor, doamna în albastru s-a ridicat 
(ce onoare!). 

— A apărut generalul meu, a zis ea simplu şi clar. 

Mă străduiam să arăt cât mai bine şi să n-o rănesc prea tare 
pe Sonecika, deşi asta mă costa nişte eforturi straşnice. 

— Unde ar fi putut să dispară? am întrebat neglijent, 
milităreşte, şi m-am aplecat spre mâna ei, şi numaidecât buzele 
ei mi-au atins fruntea. 

— Parcă poţi să ştii ce se poate întâmpla într-o bătălie? a zis 
ea, râzând doar cu buzele. 

—  Fleacuri, doamnă, am râs eu. Cum vedeţi, ne-am 
descurcat. dacă nu punem la socoteală asta, am zis, lovind 
demonstrativ cu piciorul de lemn în duşumea. 

Sonecika s-a scuzat şi ne-a părăsit. Am rămas singuri. 

— Ce invenţie grozavă, am zis eu, două toiege, unul la 
picior, altul în mână, şi omul se transformă, parcă s-a născut a 
doua oară! 

Ochii ei erau aţintiţi asupra mea ca şi odinioară. Ne-am 
aşezat în fotolii faţă-n faţă. 

— Inchipuiţi-vă, a zis ea cu uşurinţă, de parcă ne întâlneam 


zilnic, o prietenă din Moscova, dumneavoastră n-o cunoaşteţi, 
şi-a aşteptat bărbatul pe care îl iubea (un ofiţer din cavaleria de 
gardă, care şi-a pierdut şi el un picior ori poate o mână, n-are 
importanţă...), şi s-a cununat cu el. Am asistat şi eu la nunta lor. 
A fost foarte solemn şi înduioşător. 

— Posibil, posibil, am zis eu, privindu-mi cu îndărătnicire 
piciorul de lemn. Un meşter neamţ, cică foarte priceput, ba cică 
era chiar meşter lutier - vă daţi seama? - mi-a meşterit acest 
obiect din lemn curat de tei nemţesc, sonor şi veşnic, astfel 
încât nu este mare greutate pentru mine să mărşăluiesc până la 
Gubino, fireşte, sprijinindu-mă în baston, dar singur, fără 
ajutorul nimănui... 

— Din ultima dumneavoastră scrisoare am înţeles că mi-aţi 
iertat cruzimea neintenţionată de odinioară, a spus ea pe 
neaşteptate cu alt ton, fără să zâmbească. Acum ce s-a 
întâmplat? Nu sunteţi bucuros că mă vedeţi? Vă supără 
prezenţa mea? 

— Da' v-am judecat eu vreodată?! am strigat precum un 
plutonier, ea însă nici n-a tresărit. Rezultatul, doamnă, a fost, că 
periplul meu pe iazul Zaceansk a luat sfârşit cu un picior din 
lemn curat de tei nemtesc, iar eu am ascultat atâtea 
condoleanţe cu prilejul acesta încât am obosit să le mai ascult! 

— Ce iaz aţi spus? a întrebat ea distrată. 

— Ce iaz, ce iaz, am zis eu. Un iaz lângă Krems. 
Dumneavoastră nu trebuie să ştiţi, acestea nu sunt lucruri 
pentru nervii femeilor. 

— De ce nu mă întrebaţi cum s-a rânduit viaţa mea? 

— Nu mă interesează, am rostit cu greu, eu vă iubesc fără 
condiţii, şi am început să plâng. 

Şedea în faţa mea vie, aproape cea dinainte şi nu ca o 
oarecare fostă doamnă Ciuprikina, venită în vizită, ci ca stăpâna 
din Gubino, care nu-şi lua ochii de la mine, nu-şi plesnise 
palmele la vederea lacrimilor mele, da, chiar aceea care îmi 
propusese o alianţă, şi eu refuzasem cu mândrie, dar de ce - 
nimeni nu ştie; şedea în faţa mea fără să compătimească, fără 
să blameze; pasiuni necunoscute mie se zbuciumau înlăuntrul 
ei, însă pe chipul ei nu se reflecta nimic - era neprihănită, 
liniştită, rece... 

— Interesant, a zis ea, oare vom putea să ne întoarcem la 
discuţia noastră de odinioară, după ce o să vă mai liniştiţi puţin 


şi nu veţi mai avea plăcerea să mă speriaţi atât de nefiresc cu 
beteşugul dumneavoastră? 

Mi-am şters lacrimile de pe obraz pentru ca stăpâna 
pădurilor din Gubino nici măcar pentru o clipă să nu mă 
suspecteze că aş dori s-o înduioşez. Oare este uşor, având un 
picior de lemn, să-ţi păstrezi ţinuta vitejească de general în faţa 
celei pe care o iubeşti? Având însă un picior de lemn, poţi, după 
cum se vede, să-ţi biruieşti slăbiciunile de îndrăgostit şi 
trecutele elanuri şi poţi, după cum se vede, să te înalţi chiar 
deasupra ta, fără să te vinzi pentru indulgență, cu toate că şi 
asta de ce? De ce, Varvara, suntem dispuşi să ne complicăm 
într-atât viaţa scurtă? Ce demon mă sileşte să lovesc cu piciorul 
de lemn în duşumea, în vreme ce tu spui vorbe femeieşti 
obişnuite, rezonabile? 

— Sper, a continuat ea, că aţi izbutit să vă convingeţi că 
viaţa e mai frumoasă chiar decât cea mai strălucitoare victorie, 
nu mai vorbesc de înfrângere. Departe de casa ta proprie, 
biruinţele par crime... 

— Vedeţi dumneavoastră, Varvara Stepanovna, există 
părerea, am zis eu sec, de parcă eram la masa statului-major, 
că în cazul lui Bonaparte sunt necesare războaie preventive. El a 
demonstrat că poate să întreacă orice măsură... 

— Toate astea sunt prostii! a spus ea iritată. V-aţi aliat cu 
toţii şi l-aţi împresurat ca pe un lup, pentru că nu puteţi suporta 
când unul dintre dumneavoastră a urcat pe piedestal, şi atunci 
începeţi să-l trageţi jos de acolo, imaginându-vă că prin asta veţi 
apărea ca binefăcători universali şi trebuie să vă demonstraţi 
avantajele... 

— N-am avut noroc, am zis eu, chicotind prosteşte, ursita 
războiului este schimbătoare... 

Era în iunie. Miresmele de iarbă proaspătă şi flori se 
răspândeau pretutindeni. Femeia dragă, în rochie albastră, 
şedea alături, şi dinspre ea adia căldură, dogoare, o flacără 
nevăzută, care mă devora, pe mine cel ce făcusem jurământ să 
fiu inaccesibil şi străin. Departe de-al nostru cămin, pe gheaţa 
unui lac străin - urma înfrângerii avute, rodul izbânzilor 
pierdute. Şi Providența ne-a-nvăţat nu numai bunele maniere, 
din cupa-amară a căderii cum să sorbim ne-a arătat. ŞI 
pentru-această-nvăţătură, de sânge plină şi de ură, mustrare cui 
vrei s-aduci oare, cu vorbe goale, de ocară? 


Într-adevăr, nu ai cui. Eram ca toţi ceilalţi, şi îndată ce 
acolo, undeva, a răsunat chemarea, eu am răspuns numaidecât. 
Acum ea şedea dinaintea mea precum un judecător, cea mai 
frumoasă dintre toate, prevăzătoare, reţinută, nedezlipindu-şi 
ochii mari albaştri de la mine, pretinzătoare, atrăgătoare şi 
incapabilă de a înfrânge jurământul meu solemn! 

— Acum consideraţi că viaţa dumneavoastră nu mai este 
necesară nimănui, a zis ea ameninţător, că viaţa e sfârşită, că 
eu sunt trecutul dumneavoastră, da? Am ghicit, nu-i aşa? ŞI 
înţelegeţi că n-am venit pentru vorbe goale, că eu nu sunt dintre 
aceia care azvârl cu poliţe din neglijenţă şi lene, sunteţi chiar 
supărat pe mine pentru că nu dau atenţie beteşugului 
dumneavoastră, sunteţi supărat ca un copil, pentru că nu dau 
atenţia pe care dumneavoastră, i-aţi stabilit-o, şi asta după ce 
aţi stat mai bine de trei ceasuri în tufele de liliac, gemând şi 
suspinând... Ce ar trebui să cred despre asta? (Atunci eu m-am 
înroşit ca un tânăr paj şi pesemne că pe faţa mea se aşternuse o 
expresie atât de nătângă, încât ea a zâmbit.) 

Seara, Sonecika mi-a spus întristată: 

— Te iubeşte. Credeam că este o zăpăcită, însă te iubeşte. 
Este o zăpăcită, fireşte, dar foarte frumoasă. 

— Sonecika, asta nu e temă de discuţie, am zis eu, un 
general în retragere s-a aranjat ca metresă! Aşa ceva n-a existat 
şi nici n-o să existe. Tu, Sonecika, mă compătimeşti precum o 
mamă îşi compătimeşte unica fiică nu prea frumoasă, care a 
respins cererea unui prinţ. 

Varvara a plecat pe neaşteptate la Petersburg. S-a întors 
peste un an şi a venit din nou în vizită tocmai după moartea 
Sonecikăi. Fermecătoarea Lizocika alerga pe alei după Timoşa, 
şi pantalonaşii ei de dantelă licăreau ba ici, ba colo, şi râsul ei 
fericit răsuna prin parc, iar eu şi mama ei şedeam unul în faţa 
celuilalt, ea îmi spunea ceva, iar eu, cred, glumeam pe seama 
piciorului meu: dacă stai multă vreme pe pământ jilav, teiul 
nemtesc poate să prindă rădăcini, şi atunci... 

Ceva în figura ei se schimbase, mai precis, în privirea ei, 
acum parcă nu mă mai privea cu neînduplecarea de altădată 
„Ah, doamnă, îmi ziceam eu, expunându-mi obrajii la soare, de 
acum ce-o să mai fie... Viaţa ne învaţă multe...” Ochii ei erau ca 
de obicei aţintiţi asupra mea, dar parcă deveniseră mai limpezi, 
de un albastru mai deschis... 


N-am întrebat-o nimic despre trecutul ei recent, cine a fost 
- doamna Ciuprikina ori Kuomzina, sau poate chiar madam 
Lambier. N-am întrebat-o, fiindcă, refuzând fericita posibilitate 
de a o împovăra cu invaliditatea mea, nu aveam niciun drept la 
povestea ei. Eu nu eram ţărmul de la care se îndepărta corabia 
ei imperturbabilă, eu şi ea eram două corăbii care trec încet una 
pe lângă cealaltă pe oceanul vieţii fără să se vadă. De ce? ... De 
ce?... „De ce? a întrebat ea. Este absurd...” Am ridicat din umeri. 

În anul o mie opt sute nouă, ţin minte că a plecat din nou. A 
hoinărit prin străinătate cu Lizocika şi guvernanta. S-a întors iar 
şi iar a plecat. Şi acum, numai ce s-au răspândit zvonurile 
despre invazia lui Bonaparte, şi ea a apărut la Gubino. Toţi anii 
aceştia, ca un osândit, călătoream din când în când până la casa 
ei, şi lângă zidurile din Gubino, mi se părea că încă nu-i totul 
pierdut şi chipul ei frumos printre frunziş se-arată, scornirile 
alarmante-s de prisos, eu încă sunt în viaţă, iată... 

În iunie anul acesta am efectuat din nou marşul meu trist, 
am stat sub ferestre, nehotărându-mă să intru, până ce nu am 
fost invitat... Titus, atunci încă nu-mi tremurau mâinile, însă 
îndată ce am văzut-o mi s-a pus un nod în gât. Cât de simplu 
m-a sărutat, cu câtă uşurinţă! Ca o vecină cumsecade sau ca o 
rudă. „Unde este mult lăudata dumneavoastră oştire? a zis ea 
de parcă nu ne despărţiserăm nicio clipă. Le-a fost destul să 
rămână fără dumneavoastră că au şi luat-o la sănătoasa! (Eu 
am izbucnit în râs, atât a fost de pe neaşteptate. Ea m-a 
măsurat insistent cu privirea, dar totodată cu blândeţe, ca o 
mamă care îşi conduce feciorul la cel dintâi bal.) De altfel şi 
dumneavoastră aţi fugit destul, nu-i aşa? Acum nu ne rămâne 
altceva decât să ne punem nădejdea în ziduri şi în spaţiile 
nemărginite, cum se obişnuieşte...” 

O femeie în vârstă de treizeci şi cinci de ani, explicându-se 
cu mine, prezenta lucrurile ca şi cum singur eu eram vinovat de 
nenorocirea care ne-a ajuns. In vocea ei apăruseră nişte 
intonaţii pe care nu le cunoscusem mai înainte, nişte semitonuri 
caustice, stridente, bizare, din care pricină eu am tăcut mâlc şi 
toată casa parcă încremenise, deşi reproşurile ei impetuoase se 
refereau doar la sferele înalte şi nu la cineva în special. Era 
îmbrăcată într-o scurteică nu foarte elegantă, cum poartă 
babele din provincie, pretinzând titlul, nici mai mult, nici mai 
puţin, de regine ale judeţului. O, unde eşti, tânără madonă în 


straie antice, după care parcă nişte zmei întorceau limbi de 
văpaie?! Şi totuşi era frumoasă, căci sub masca lăsată, numai 
eu, şi nimeni altcineva, am desluşit trăsăturile ei scumpe, 
neatinse de timp. lată dar cum ne-am întâlnit. 

Apoi prin judeţ s-a răspândit zvonul despre întreprinderea 
mea trăsnită, adică despre ospăţul în cinstea uzurpatorului şi 
acoliţilor săi, şi, într-o zi, când dorul meu devenise insuportabil şi 
tocmai mă pregăteam pentru marşul meu nesmintit spre 
Gubino, a venit ea la mine, singură, întinerită, puternică, 
impetuoasă, precum ursita însăşi. Câtă vreme zăboveam în 
cabinet, chinuindu-mă cu veşmintele neascultătoare, în casa 
mea s-a petrecut o regrupare de forţe: Lîkov a ţâşnit în parc şi a 
dispărut printre copaci, Kuzma s-a ascuns în camera servitorilor. 
Din toată galimatia funestă pe care am auzit-o la adresa mea, 
n-am reţinut nimic logic, însă acuzaţia de trădare, perfidie am 
receptat-o cu stoicism, ca pe ceva cuvenit, şi nu m-am mirat 
câtuşi de puţin, şi nici n-am încercat s-o contrazic, cu toate că 
asta o întărâta şi mai tare: şi imobilitatea mea, şi blândeţea din 
privire, şi buzele strânse cu un aer de vinovăţie ... lată dar toată 
dragostea... Am vrut să-i spun că viaţa mea este isprăvită, că în 
loc de a-l împroşca atâta cu blesteme pe corsican (nici noi nu 
suntem atât de neprihăniţi!) este timpul să ne pregătim pentru 
jertfirea de sine... 

Căci dacă mănuşa a fost aruncată şi toţi fug, eu o voi ridica, 
eu singur, şchiop şi bătrân, fără să nutresc nici cea mai mică 
speranţă la recunoştinţa dumneavoastră, la piedestale şi onoruri 
post-mortem... Am vrut să-i spun toate acestea, însă i-am spus 
doar atât: „Ingăduiţi-mi să mă retrag...” şi m-am îndepărtat 
şchiopătând cu stigmatul de trădător pe frunte... 

Să-i las lui Likov actul de slobozenie... 


„Înălţimii sale domnului Ignatiev Timofei Mihailovici, în 
casa domniei sale din strada Povarskaia 


Scumpul meu Titus, 


În sfârşit m-am pregătit şi îţi scriu cu speranța că eşti 
sănătos şi pleci...” 


PARTEA A DOUA 


LOUISE BIGARD ŞI TRISTELE EIl 
AMINTIRI DESPRE TRECUT 


„..ERAM ÎNFĂŞURATĂ într-un şal de caşmir şi pe cap aveam 
o splendidă pălărioară când am coborât din caleaşcă. Cine ar fi 
putut crede, privind tânăra şi fermecătoarea persoană, că în 
punga ei micuță, atârnată de mână, nu se află decât o sumă 
mizeră şi că perspectivele ei sunt foarte nebuloase. Din 
Petersburg m-a echipat pentru drum prinţul Dolgoruki, dându-mi 
şi pe însoţitorul său, fără de care n-aş fi ajuns la Moscova. Adio, 
teatru imperial, adio, Petersburg! Ce mă aşteaptă la Moscova? 
Am fost nevoită să mă mut la Moscova, fiindcă rolurile pe care le 
interpretam erau ocupate, iar vocea mea nu era îndeajuns de 
mare ca să mai continuu să cânt pe scena petersburgheză, când 
toate partiturile sunt scrise cu un sfert de ton mai sus decât la 
„Opera Comique”. Mi-am zis că la douăzeci şi patru de ani asta 
nu-i o tragedie, şi am cerut să cânt pe scena teatrului din 
Moscova. Lipsită de griji şi veşnic voioasă, nu prea îmi păsa de 
ziua de mâine. Nu ascund - câştigam bani frumoşi, însă 
necesitatea de a organiza recepții pentru admiratorii sus-puşi şi 
pentru numeroşii mei prieteni îmi secătuia punga, ceea ce, de 
altfel, nu mă prea mâhnea. 

Am închiriat o căsuţă frumuşică în curtea casei unui preot 
rus de pe strada Povarskaia. Clădirea, de bună seamă, era 
insuficientă pentru pretenţiile mele, dar mă salva lipsa uşilor 
între camerele de trecere, în locul cărora atârnau draperii. Ele 
erau scoase definitiv înainte de venirea musafirilor şi obţineam, 
astfel, un spaţiu destul de confortabil, care plăcea tare mult 
oaspeţilor mei. In salon, aşa cum cereau regulile bontonului, se 
afla masa cu albume (fiecare şi-l aducea pe al său), cu foi de 
hârtie de primă calitate, pene de scris şi creioane. Aceia care nu 
cântau ei înşişi ascultau muzică, desenând, ori scriau în albume 
felurite epistole hazlii. 

Excela cu deosebire italianul Tonci, pictor de inspiraţie 
istorică, om de mare talent, amabil, vesel şi spiritual. În albumul 
meu, de pildă, a desenat odată un drac zburând pe fereastră, 
adăugându-i totodată portretul unui prieten comun, Guarenghi, 
arhitect de curte, într-un loc pe care numai dracii şi iubirea pot 
să şi-l arate dezgoliţi. 

Aveam pretenţia să-mi ospătez societatea cu dineuri, deşi 
gospodăria mea se afla într-o stare proastă. Pe doamne le 
aşezam în jurul unei mese ovale, iar bărbaţii mâncau pe unde 


puteau: pe pian, pe măsuţa de toaletă, pe jardinieră, unde-mi 
striveau fără milă florile. Dacă în discuţie venea vorba despre 
vreo bucată muzicală, Ducray, mare meloman, lăsa aripa de pui, 
se aşeza la pian, alungându-i pe convivi şi cânta: 


Frontin, eu te disprețuiesc! 
Doamnele îi răspundeau de la masă: 


Ca un copil crezi în ispită 
Fălos fiind de-a ta mânareţe... 


Pe urmă, ocupanţii pianului îl alungau pe artist şi se aşezau 
la vechile locuri. Dificultăţi mari întâmpinam din pricina 
cuţitelor, nu aveam decât patru, şi astfel tot timpul auzeai: 
„Împrumutaţi-mi şi mie cuțitul. Fiţi bun, cuțitul. Juma’ de viaţă 
pentru un cuţit!...” 

După cină cântam eu, şi atunci se făcea linişte. De când îmi 
pierdusem o parte a auditorului, am început să-mi desăvârşesc 
notele din registrul mediu şi m-am străduit să mă perfecţionez 
în genul romanţei. Romanţa cere cuvinte expresive, o muzică 
simplă şi adecvată cuvintelor. Ea cere, de asemenea, intonaţii 
speciale, insinuante, ceea ce, cum spun ruşii, „te înduioşează 
până la lacrimi”. Acest gen impresionează, mai cu seamă, 
mulțimile, şi nu trebuie să fii cunoscător ca să fii captivat de 
romanţă. Talentele de salon sunt preţuite îndeosebi în alte ţări. 
Am adus de la Paris un nou gen de muzică, devenit curând o 
modă în saloanele Petersburgului, şi prin aceasta i-a fost 
asigurat succesul şi la Moscova. Chanson-urile mele făceau 
furori, şi subiectele lor erau desenate în albume: cavaleri, fete 
tinere, doamne de viţă nobilă, trubaduri. Aveam un talent uşor, 
care, asigurându-mi succesul, îmi îngăduia, de asemenea, să 
dobândesc o mulţime de prieteni credincioşi. 

Se împliniseră şase ani de când trăiam în Rusia. Nu ascund 
că din când în când îmi aduceam aminte de scumpa, furtunoasa 
mea patrie, încercam un sentiment de mândrie, aflând de 
biruinţele strălucitoare ale compatrioţilor mei, iar chemarea 
„libertate, egalitate şi fraternitate” o receptam ca pe ceva 
întreg, fără să aprofundez esenţa, fiecare cuvânt, ci pur şi 
simplu venerând semeaţa combinaţie, care îmi cânta în suflet 


acompaniată de o muzică triumfătoare. E drept că numeroşii 
emigranţi francezi din Rusia nu-mi împărtăşeau entuziasmul, dar 
nici nu mă condamnau, admirând arta, nu rătăcirile politice. Şi 
totuşi, comunicând cu ei, nu-mi intra deloc în cap de ce aceşti 
oameni, care îşi adorau patria, trebuie să fie nişte surghiuniţi şi 
de ce, găsindu-şi loc în imperiul rus, nu pot să-şi găsească loc în 
cel francez... Au încercat să-mi explice că egalizarea în drepturi 
a stărilor sociale poate duce la pieirea naţiunii, ceea ce este 
creat de natură şi de Dumnezeu nu poate fi desfiinţat de om 
fără să fie pedepsit şi aşa mai departe... Toate acestea, pentru 
mine, erau destul de confuze şi de obicei răspundeam: „Ah, 
domnilor, nu mă chinuiţi. Eu nu sunt filosof - sunt artistă.” 

lubeam Rusia cum poate s-o iubească o străină venită 
pentru o perioadă lungă şi care ştie să preţuiască frumosul. 
Toate în viaţă au, fireşte, părţile lor proaste, însă iscusinţa de a 
sesiza calităţile este una din trăsăturile mele şi nu-mi pare rău 
deloc că o am. Chiar din primele momente ale şederii mele în 
această ţară am fost înconjurată de grijă şi atenţie, şi cu toate 
că nu-mi fac câtuşi de puţin iluzii în ceea ce mă priveşte şi 
recunosc că tot ce era francez se bucura de respect în această 
ţară, totuşi nu numai pasiunea pentru modă şi marca de 
franţuzoaică de pe fruntea mea îi determinau pe aceşti oameni 
să se poarte cu mine atât de amical şi generos, ci şi calităţile 
mele personale: iscusinţa mea de a plăcea, de a iubi, în sfârşit, 
fără aroganță şi ifose, bunătatea şi sensibilitatea mea şi 
dexteritatea sufletească, care nu e deloc caracteristică ruşilor, 
din care pricină este atât de preţuită de ei. Pe scurt, trăiam din 
plin şi nu mă prea întrista despărţirea de patrie, deşi nu mi se 
putea reproşa lipsa de patriotism. 

Ţin minte cum în fermecătorul Petersburg, unde totul 
ilustrează bogăţia, în care toate distracţiile şi modele cele mai 
noi ajung numai în zece zile, deci cum acolo, înconjurată de 
prietenii mei ruşi, îmi petreceam timpul liber cu multă desfătare 
şi folos. Pentru mine totul era nou, îmi arătau tot ce putea să mă 
intereseze. Plimbările pe Neva în nopţile albe din iunie cu 
gondole venețiene sunt greu de descris. Parcă poţi să descrii 
acel aer curat, acea linişte, acel peisaj văzut prin pâcla 
amurgului ca printr-un văl subţire, acele sunete ale orchestrei 
de suflători, proprii doar Rusiei, a căror armonie, răspândindu-se 
de-a lungul apei, pare că se prelinge din cer! 


În iulie avea loc serbarea de la Peterhof - obiectul încântării 
tuturor străinilor, care reprezenta o întreagă feerie, unde natura 
vine în ajutorul artei. Curtea asistă întotdeauna la această 
serbare, care ţine toată noaptea. Toţi sunt în costume ca pentru 
bal, dar nimeni nu poartă mască. Acele costume naţionale sunt 
foarte bogate şi elegante. Oamenii bogaţi închiriază case întregi 
pentru o săptămână, căci altfel este greu să găseşti adăpost. 
Aşa procedau mereu doamnele care mă duceau la această 
sărbătoare. In timpul secerişului călătoream prin sate cu 
prinţesa Kurakina, care este atât de plăcută în discuţie, are 
cunoştinţe vaste şi mintea plină de poezie. Imi atrăgea atenţia 
la costumele ţăranilor, care ne transportau în zilele glorioase ale 
Greciei Antice. Când vezi în lanul de secară secerătoarele în 
tunici scurte de in, cu cingători mai sus de talie, cu părul 
pieptănat cu cărare şi împletit în cosiţe, ţăranii, de asemenea, în 
tunici, încinşi cu centuri din piele, cu picioarele goale, încălţate 
în sandale din coajă de mesteacăn şi cureluşe tot din piele, cu 
părul tuns rotund, te simţi ca şi cum te-ai afla pe câmpiile 
Arcadiei... 

În Rusia, anotimpurile se schimbă cu extremă repeziciune, 
dacă nu punem la socoteală iarna. larna este crăiasa - la ruşi 
este mama. Unii străini încearcă uneori să nesocotească 
obiceiurile statornicite şi se îmbracă uşor, ca pentru o climă 
temperată, însă deseori cad victime ale propriei vanităţi şi 
plătesc scump lecţia. larna este iarnă, dar gerul nu este 
primejdios dacă ai grijă să te fereşti de acţiunea lui. 

Odată, familia Dolgoruki m-a dus la una din moşii, aflată la 
şaizeci de verste de Petersburg. Sania mea cu coviltir era 
căptuşită cu piei de lup siberian. Eram învelită în blănuri de urs. 
Maestrul şef de vânătoare mi-a propus un pui de lup viu să-mi 
încălzească picioarele, dar am refuzat. Călătoream ca un bagaj, 
neştiind nimic, neînţelegând nimic, dormeam în sanie ca în patul 
meu şi ieşeam doar să mănânc şi să merg puţin pe jos ca să-mi 
dezmorţesc picioarele... 

Aceasta-i iarna. Soarele însă luminează puternic de obicei, 
cerul e senin, aerul curat. Este foarte plăcut să te plimbi 
îmbrăcat în haine uşoare şi calde de blană. Au căutare 
plimbările uşoare la lumina lunii sau dimineaţa înainte de un mic 
dejun rafinat. Douăzeci ori treizeci de sănii zboară, învârtejind 
omătul. În săniile din faţă se află muzicanţii. Şi acum mă mir 


cum de nu le îngheţau degetele! M-am întrebat de multe ori: 
oare cum trebuie să se apere de frig oamenii săraci? Ei însă 
aparţin domnilor, care sunt obligaţi să se îngrijească de nevoile 
lor, iar milogi aproape că nu am întâlnit. Toţi au pământ pentru 
care plătesc boierului lor. În izbele ţărăneşti există sobe mari de 
cărămidă, având aceleaşi dimensiuni ca şi cele de teracotă, şi 
sunt încălzite fără întrerupere, iată de ce în izbe este înăbuşitor, 
însă, pesemne, tocmai din această pricină ruşilor nu le este 
teamă de trecerile de la o temperatură la alta. Am văzut portari 
curăţând zăpada numai în cămaşă. Sfârşindu-şi treaba, se 
învelesc în cojoc, se urcă pe cuptorul încins şi se dezgheaţă. 

Treptat, viaţa mea la Moscova a intrat pe făgaşul normal, 
recomandările din Petersburg şi-au făcut efectul, şi eu am 
încetat să mai observ lipsa prietenilor mai vechi, căci cei noi, cei 
din Moscova, nu erau cu nimic mai prejos în virtuțile lor. M-a 
îndrăgit contesa Stroganova, o persoană în vârstă, bolnavă, însă 
amabilă şi veselă. Vara, ea organiza serbări încântătoare, şi 
când, în mijlocul unei societăţi strălucitoare, aluneca iute, în 
fotoliu, prin grădini, labirinturi şi păduri, această bătrânică bună 
putea fi luată drept o zână, atât era de miniaturală şi originală. 
In casa din Moscova avea un pavilion chinezesc ale cărui mobilă, 
tapete şi tablouri fuseseră aduse de negustori chinezi, care 
veneau în fiecare an la iarmarocul de Sfântul Macarie. 

Alături de pavilion se afla o splendidă seră, în care se 
desfăşurau serbările de iarnă. Sera se întindea pe o suprafaţă 
uriaşă şi era împodobită de portocali în hârdaie şi nenumărate 
flori aduse din străinătate. Toate acestea străluceau şi 
răspândeau miresme îmbietoare. Şi mai era aici un mic secret: 
în unii pomi erau atârnate cu iscusinţă felurite fructe, ceea ce 
crea impresia de ţinut meridional autentic. Geamurile groase 
strecurau o lumină palidă, ca în amurgurile din iunie. Nu se 
vedeau nicăieri nici sobe, nici ţevi, aerul era blând şi proaspăt 
ca primăvara. Printre ramuri zburau păsărele, şi din vreme în 
vreme răsunau cântările lor. lar afară, dincolo de geamuri, era 
iarnă, se vedea omătul pe acoperişuri, se auzea scârţâitul de 
sanie pe zăpadă, se zăreau bărbile surugiilor acoperite de 
promoroacă. Un basm încântător! 

Fireşte, în privinţa distracţiilor, Moscova era mult mai 
generoasă şi mai bogată decât strălucitorul şi sobrul Petersburg. 
Cât valora, de pildă, numai reuniunea nobililor, cu care e puţin 


probabil că se compara oricare alta! În general, magnații din 
Moscova îmi aminteau de satrapii orientali. Erau fabulos de 
bogaţi, iar cătuşele etichetei din capitală aici arătau considerabil 
mai slabe. Mulţi dintre magnați aveau teatre proprii, pe scenele 
cărora se reprezentau opere şi balete. Artiştii erau iobagi şi 
rolurile lor erau stabilite de stăpâni. După voia boierului, pe unul 
îl făceau actor, pe altul muzicant, pe ăsta cântăreţ, pe celălalt 
dansator. lobagul putea fi vândut, lucru care m-a şocat 
întrucâtva. Voia stăpânului nu trebuia să fie nemăsurată - în 
artă nu trebuie să existe roluri impuse! Insă nu vreau să lungesc 
vorba cu privire la aceste aspecte triste şi inacceptabile pentru 
mine: aici sunt totuşi o străină şi nu pot să fiu judecător într-o 
problemă atât de delicată. În orice caz, sunt fericită că 
succesele mele sunt determinate de talentul meu, şi nu de 
bunul plac al celor mai de vază, iată de ce nu pot să nu-mi 
preţuiesc independenţa şi posibilitatea de a mi-o apăra. 

Contesa L., la care am fost bine primită, mi-a scris într-o zi 
că ar dori să-mi aranjeze o întâlnire cu un compatriot, aflat în 
trecere prin Moscova, drept care o să trimită după mine în jur de 
ora şase. Acest mod de a invita mi s-a părut ciudat. În casele 
ruseşti, dacă eşti primit acolo, se merge în vizită fără invitaţie, şi 
ar fi nemulţumiţi de tine dacă ai face asta mai rar decât se 
obişnuieşte. Aşa este obiceiul vechi al ospitalităţii. Când am 
intrat, contesa mi-a zis: „l-am vorbit atât de mult despre 
dumneavoastră domnului Lajard, i-am lăudat disponibilitatea 
dumneavoastră amabilă şi minunatele romanțe, încât am trezit 
în dânsul dorinţa cea mai vie de a vă asculta”. 

Asta nu suna prea amabil. Nu voiam să fiu în postura unei 
invitate pentru distrarea contelui Lajard, şi întrucât invitaţia 
fusese făcută într-o formă cu care nu eram obişnuită, am 
hotărât ferm să nu cânt. La masă m-au aşezat alături de Lajard, 
care, fiindcă veni vorba, s-a dovedit un om foarte amabil, şi am 
sporovăit pe toată durata mesei. Indată după masă, contesa a 
poruncit să fie adusă chitara şi mi-a înmânat-o personal... „O, 
contesă, am zis eu cu voce necăjită, sunt nespus de mâhnită că 
nu pot să răspund aşteptărilor dumneavoastră: mă doare capul 
şi n-o să pot cânta.” „Draga mea, n-o să oboseşti, cântă cu 
mezza-voce şi ce doreşti dumneata”, a zis contesa. „Dacă o să 
încep să cânt, am răspuns eu, o să stric acea strălucită 
recomandaţie pe care aţi fost atât de bună să mi-o daţi, pentru 


că astăzi nu sunt în stare să scot niciun sunet.” Toate 
rugăminţile au fost deşarte. Contesa şi-a muşcat buzele. Mă 
aşteptam la înţepături, însă eram hotărâtă să răspund, fireşte - 
cu toată politeţea, dar în aşa fel, încât să nu mă las umilită. 
Dacă un cântăreţ este invitat pentru concert, nu se cade să se 
lase rugat, dar când este primit ca prieten al casei, atunci 
trebuie rugat într-un fel mai cuviincios să facă această favoare. 
În sfârşit, contesa a spus: „Dacă vrei să trezeşti interesul pentru 
tine în societate, trebuie să faci ceva pentru asta”. „Credeam 
contesă, am zis eu, că până acum, în această privinţă, n-am 
păcătuit şi credeam că disponibilitatea de a face un serviciu nu 
trebuie să dăuneze sănătăţii mele.” 

Contesa era destul de inteligentă pentru ca în cel mai scurt 
timp să mă ierte, fără să transforme acest conflict neînsemnat 
într-o tragedie, drept care i-am fost foarte recunoscătoare. Ca 
mărturie a bunăvoinţei sale, ne-a invitat, pe mine şi pe contele 
Lajard, să vizităm Kremlinul cu toate monumentele lui istorice. 
Plimbarea noastră a fost minunată şi extrem de utilă, căci am 
văzut cu ochii mei istoria Rusiei şi incalculabilele ei comori. E 
drept, şi acolo era cât pe-aci să se işte un mic conflict, stins la 
timp de domnul Lajard. Asta s-a întâmplat când vizitam palatul 
țarilor. În acest palat există o mulţime de vaze, candelabre, 
cupe turnate din aur, un tron tot din aur masiv dăruit de Şahul 
persian la încoronarea Ecaterinei a l-a, coroanele Siberiei, 
Astrahanului, Kazanului şi multe, multe altele. Şi iată că în 
momentul când contesa ne povestea cu lux de amănunte 
despre cucerirea de către lvan cel Groaznic a Hanatului 
Kazanului, care acum se prezintă ca veşnic apanaj al Statului 
rus, eu, cu naivitatea-mi caracteristică, am exclamat: „lată că a 
trecut timpul şi toate s-au potolit, iar hanatul nu mai există, ce 
grozav! Va să zică, dacă cineva o să cucerească Rusia, 
înseamnă că după două sute de ani coroana ei va deveni 
exponat de muzeu?” „Pentru asta însă trebuie s-o cucerească”, 
a zis contele râzând şi făcându-mi semne. Contesa însă a râs şi 
ea, apoi am trecut la vitrina în care erau păstrate veşmintele de 
încoronare ale multor țari ruşi. Din fericire, contesa L. nu era 
ranchiunoasă, şi am continuat să ne vedeam. 

Şi iată că, în sfârşit, a venit nefericitul an o mie opt sute 
doisprezece. În ajun, a avut loc mult aşteptatul bal mascat în 
casa aceleiaşi contese. În invitaţii scria că balul începe la ora opt 


seara, iar la miezul nopţii toţi îşi vor scoate măştile. Eu m-am 
costumat în cântăreaţă de stradă. Şorţul verde cu buzunare 
imense a stârnit admiraţia generală. Toţi se distrau, pe mine 
însă mă chinuia tristeţea. Nişte presimţiri rele nu-mi dădeau 
pace, şi, când m-am urcat pe o masă cu chitara şi am început să 
cânt un cântecel hazliu, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Toată 
lumea mă consola şi mă mângâia, dar n-am izbutit să mă 
liniştesc. A trebuit să mă retrag ca să nu stric distracţia 
celorlalţi. S-a oferit să mă conducă Andrei Stroganov, nepotul 
bunei mele cunoştinţe, un frumos colonel din cavaleria de 
gardă, în vârstă de treizeci de ani. Ne cunoşteam de mult şi 
eram buni prieteni, şi mereu când venea, destul de rar, de la 
Petersburg, ne vedeam negreşit. Lui îi plăcea cum cânt, iar mie 
îmi era pur şi simplu simpatic acest uriaş chipeş, destul de 
taciturn, pe faţa căruia se citea întotdeauna bunătate şi 
bărbăţie. Nicicând n-a existat între noi vreo umbră de echivoc, 
nici cea mai mică aluzie la nişte sentimente, ci doar o simpatie 
amicală. Începuse să ningă cu fulgi mari şi umezi. Vântul te 
străpungea pe de-a-ntregul. Era miezul nopţii. Brusc mi s-a făcut 
frică să rămân singură şi i-am propus să intre să se încălzească 
şi să se usuce. A consimţit. 

Ne-am instalat în micuțul meu salon. Treptat m-am liniştit, 
natura a biruit, şi recentele presimţiri triste mi se păreau acum 
pură fantezie. M-am surprins asupra gândului că sunt foarte 
bucuroasă de prezenţa lui, şi l-am privit. El mi-a surâs oarecum 
ciudat şi a grăit: „Doamnă Bigard...” Am dat din mâini, 
protestând: „Vai de mine! Aici puteţi să-mi spuneţi, simplu, pe 
nume.” „Louise, a zis el, întotdeauna am fost admiratorul, ba 
chiar adoratorul dumneavoastră... - A oftat, apoi a continuat: 
Astăzi mi-am dat seama că vă iubesc...” Am tresărit şi am 
început să râd. „Dragă Andrei, nu cumva aţi băut prea multă 
şampanie?” „ Oare arăt eu ca un om care a băut mult?” a 
întrebat el, îngălbenindu-se. 

Neliniştea care abia îmi trecuse m-a copleşit din nou. Nu 
ştiam ce să-i răspund frumosului meu interlocutor, mă temeam 
să-l privesc, însă nu-mi părea câtuşi de puţin rău că se află aici 
şi vorbeşte cu mine emoţionat. „Vă iubesc, Louise, a continuat 
el. Şi dacă e să vorbim de şampanie, ea n-a făcut decât să-mi 
înlesnească mărturisirea.” Nu, eram chiar bucuroasă că se află 
aici şi că nu arde decât o lumânare, şi el nu poate să vadă cum 


tremur. Mi-am mobilizat însă voinţa şi am spus cu reţinere, dar 
binevoitoare: „Mă tem că între noi doi începe un joc periculos...” 
Am spus asta înainte de a-mi pierde definitiv capul, recunoscând 
cât de mult predispun la mărturisiri şi jurăminte noaptea, 
semiîntunericul şi chiar fragila simpatie reciprocă. 

Nu doream defel ca asta să pară din partea lui o încercare 
trivială de a seduce o cântăreaţă drăguță, dar săracă, însă, pe 
de altă parte, gândul că aş putea fi bănuită de intenţia perfidă 
de a-i câştiga încrederea, mai mult, de a pune stăpânire pe 
averea lui, mă înspăimânta. Mi-am luat inima în dinţi şi i-am 
făcut cunoscute aceste temeri. M-a îmbrăţişat, şoptindu-mi cu 
ardoare: „Draga mea, oare tu m-ai sedus pe mine? Păi eu m-am 
aruncat la picioarele tale, eu, şi eu sunt răspunzător!” Se lumina 
de ziuă când am ieşit să-l conduc. În tindă, însă, nu puteam să 
ne despărţim. Tristeţea şi disperarea se învălmăşeau cu bucuria. 
Andrei se întorcea la Petersburg, făgăduind să revină cât mai 
curând... „Oricât m-ar costa”, a spus el la despărţire. Se pornise 
din nou ninsoarea, ninsoarea anului o mie opt sute doisprezece, 
când cavaleristul meu, cu mantaua pe umeri, s-a îndreptat spre 
poartă. 

Da, presimţirile rele, ele sunt, pesemne, acel ceva care la 
început pare prostie curată, însă ulterior se realizează, căpătând 
trup şi nume. Acum înţeleg cum se rânduiesc una lângă cealaltă 
marcând viitoarele, foarte apropiate nenorociri. Ruşii evlavioşi 
cred în superstiţia, mai degrabă semnul, că întâlnirea cu un 
popă pe stradă prevesteşte neplăceri. De multe ori am fost 
martora unor astfel de închipuiri stupide şi mereu eram profund 
uimită, venind în contact cu aşa ceva, deşi nu îndrăzneam să 
judec cu toată asprimea, înțelegând că fiecare popor îşi 
reprezintă în felul său misterioasele forţe mistice care îl 
dirijează. De bună seamă că nu întâmplător în ziua aceea ne-am 
aflat la Kremlin şi am discutat despre coroane şi cotropiri de 
pământuri străine, şi eu am făcut, e drept în glumă, 
presupunerea despre o posibilă invazie; şi, fără îndoială, nu 
întâmplător scumpul meu Stroganov mi s-a destăinuit, ca şi 
când ar fi simţit că ne aflăm în faţa catastrofei. Acum îmi 
amintesc o mulţime de evenimente mari şi mici, care foarte 
curând s-au contopit în aceeaşi mare suferinţă a noastră. Eu 
cred în presimţiri şi am pentru ele respectul şi teama cuvenite. 
Cred că fiecare dintre noi este înzestrat cu un organ necunoscut 


destinat să prevadă viaţa noastră ulterioară, şi el este cel care 
din timp în timp ne trimite semnalele şi aluziile lui misterioase, 
avertizându-ne ori provocând bucurie. Ce sunt oare visele dacă 
nu aceste semnale? De ce, când râdeam şi jubilam în noaptea 
aceea din ajunul anului nou o mie opt sute doisprezece, mi-am 
întrerupt brusc râsul şi mi-am zis că asta nu-i a bine? De ce, 
când contele Rostopcin împărțea în stânga şi-n dreapta glumele 
sale sentenţioase, usturătoare şi spirituale, care stârneau 
veselia generală, mie mi s-a părut antipatic şi chiar înfricoşător. 
Acum însă îmi dau seama ce trebuia să însemne răspunsul lui 
hazliu, care atunci a părut pur şi simplu extravagant, dat lui 
Razumovski. Contele Razumovski se plângea că nu poate scăpa 
de o familie, căreia îi oferise o aripă din palatul său până ce li se 
va elibera casa lor proprie. „Am încercat în toate chipurile să-i 
fac să priceapă că aveam eu însumi nevoie de aripa aceea, a 
spus el cu un zâmbet fermecător, dar tot n-am găsit un pretext 
să-i evacuez.” „Păi, a zis Rostopcin, eu nu văd decât o singură 
ieşire, şi aş recurge la ea” Şi toţi şi-au aţintit întrebător, privirile 
spre el. „Aş incendia clădirea!” După care a izbucnit în râs, 
mulţumit de gluma sa, şi toţi s-au pornit să râdă o dată cu el, iar 
eu am tresărit... Oare nu atunci s-a aprins Moscova şi a ars cu 
flacără invizibilă până când focului nimicitor i-a fost hărăzit să 
izbucnească aievea?... 

După ce l-am petrecut pe iubitul meu, cu o mână distrată 
am notat în album următoarele propoziţii, s-ar părea - fără nicio 
semnificaţie deosebită: „Oare de ce acest an o mie opt sute 
doisprezece mă preocupă mai mult decât cel precedent? Nu te 
mai poţi bizui pe durata fericirii. Vom vedea.” 5 

Aşadar, am intrat în anul o mie opt sute doisprezece. In 
aparenţă, totul rămânea neschimbat, dar presimţirea unei 
nenorocirii se intensifica şi-mi stătea pe inimă ca o grea povară. 
De la Stroganov am primit o scrisoare, care mi-a mai dat curaj, 
însă pe urmă s-a lăsat tăcerea, şi, pe deasupra, au început să 
circule zvonuri despre un posibil şi apropiat război! lată că au 
luat sfârşit intemperiile trecătoare de primăvară, şi Moscova s-a 
acoperit de verdeață şi flori, şi grădina în care se afla căsuţa 
mea împrăştia miresme, şi iată-ne în toiul lui iunie, şi nopţile au 
devenit mai înăbuşitoare, şi s-a răspândit vestea că trupele 
franceze au trecut frontiera şi au invadat Rusia. 

Nu pot să redau sentimentul de repulsie care m-a cuprins 


numai la gândul că foştii mei compatrioți au cutezat să încalce 
pacea şi liniştea atât de binecuvântate până acum. Ce voiau? Ce 
geniu rău le dirija acţiunile? E drept, printre cunoscuţii mei 
francezi de la Moscova, se întâlneau şi dintre aceia care 
transmiteau cu şoapte entuziaste veştile despre înaintarea 
impetuoasă a lui Bonaparte. Aceştia însă erau puţini, 
majoritatea - erau cuprinşi de mâhnire. 

Armata franceză înainta spre Moscova, şi eu, ca măsură de 
prevedere am hotărât să plec la Petersburg. Dar vai... Nimeni, 
nimeni nu avea voie să plece fără permisiunea personală a 
şambelanului, nici măcar cai de poştă nu se puteau închiria. Am 
cerut direcţiei teatrului din Moscova să-mi acorde un concediu, 
dar şi acesta mi-a fost refuzat, întrucât îl aveam. Saloanele se 
potoliseră. N-aş putea spune că prietenii mei ruşi şi-ar fi 
schimbat sentimentele faţă de mine, dar între noi apăruse totuşi 
un văl uşor, o pâclă tristă semi-transparentă, ceva nou şi 
inexplicabil. Beznă... Căderea Smolenskului n-a contribuit la 
calmarea spiritelor. Întreaga nobilime se retrăgea. De la Kremlin 
şi Orfelinat cărau comorile şi toate obiectele de valoare. Se 
scurgeau convoaie neîntrerupte de căruţe şi trăsuri încărcate cu 
mobilă, tablouri şi tot felul de obiecte casnice. Oraşul devenea 
din ce în ce mai pustiu, şi pe măsură ce armata franceză se 
apropia, retragerea şi fuga se intensificau. 

Război... Din teama de a nu rămâne fără alimente, toată 
lumea îşi făcea provizii. Curând, toţi au fost cuprinşi de panică, 
fiindcă se vorbea că Moscova o să rămână în ruine. Zvonurile 
despre un incendiu uriaş nu se potoleau şi locuitorii rămaşi au 
început să caute zonele îndepărtate ale oraşului ca să evite 
focul. Nădăjduiau că focul va cuprinde în principal acea parte a 
oraşului pe unde va trece armata. Dar întrucât Moscova e mare, 
era de presupus că vâlvătaia nu va ajunge în colţurile ei mai 
îndepărtate. Cvartalele cu case de lemn rămăseseră pustii. Se 
părea că doar palatele din piatră, acoperite cu tablă de fier, vor 
rezista în focul de jertfire. 

Strada Povarskaia nu era cel mai bun loc unde poţi fi sigur 
că vei scăpa, şi eu, cu durere în suflet, am început să mă 
gândesc la schimbarea locuinţei, însă pe neaşteptate privirea mi 
s-a oprit pe casa de piatră cu un etaj a generalului Opocinin, un 
mare excentric, cum vorbea lumea, care locuia fără întrerupere 
la conacul din satul său. Grădina se învecina cu a noastră şi, 


într-o dimineaţă, am observat că lângă casă s-au oprit nişte 
căruţe şi o caleaşcă, servitorii au început să alerge încolo 
şi-ncoace şi să care lucrurile în casă, iar seara, la ferestre, s-a 
aprins lumina ce împrăştia în jur atâta pace, atâta tihnă idilică, 
încât pentru o clipă am uitat de nenorocirile care ne aşteptau. 

Lumina aceasta m-a impresionat nespus. Mi se părea că 
aceşti oameni liniştiţi, care, în ajunul invaziei, au intrat în oraşul 
pustiu, ştiu de bună seamă ceva de care eu nici habar nu am şi 
care ar putea să mă consoleze. Ca un fluturaş, am zburat spre 
lumina aceea. O cameristă cu figura de ţărancă, desculţă şi 
tăcută, m-a condus în salon. Nu se mai cunoşteau urmele sosirii 
recente. Toate erau puse la locul lor, mirosea a casă locuită. 
Lumânările ardeau din abundență. In salon m-a întâmpinat un 
domn nu prea înalt de statură, cu un zâmbet blând, dezorientat, 
pe faţă-i rumenă. M-am îndreptat spre el ca spre cineva drag. 

— Stimate domn, am zis eu, ca vecină, am fost martoră la 
sosirea dumneavoastră, care m-a impresionat nespus pe fondul 
nenumăratelor plecări, iată de ce am socotit de datoria mea să 
vă avertizez... 

— Doamnă, a zis el în germană, eu nu ştiu franţuzeşte. Cine 
sunteţi? 

l-am repetat totul în nemţeşte. 

— Moscova este pustie, am adăugat eu, toţi fug... Ori nu 
ştiţi nimic? 

El a oftat din greu. Era un oftat de disperare. 

— Tânărul pe care îl însoțesc, a rostit el, nepotul generalului 
Opocinin, s-a îmbolnăvit pe drum, şi nu văd vreo posibilitate de 
a ne continua drumul. Am trimis după doctor, însă degeaba, nu 
răspunde nimeni. 

— Ce-a păţit tânărul? am întrebat eu. 

S-a ridicat şi mi-a făcut semn să-l urmez. Am trecut prin 
câteva camere foarte frumos aranjate. Pe guvernor îl chema 
Franz Mender. Era austriac. S-a oprit în faţa unei uşi şi m-a rugat 
să aştept. Nu ştiu de ce, inima a început să-mi bată cu putere. In 
sfârşit, am fost poftită înăuntru. 

— Timoşa, a exclamat domnul Mender, priveşte ce zână vie 
ne-a trimis destinul în Moscova cea moartă! 

In pat, sub o plapumă pufoasă de mătase, zăcea un tânăr 
cu o înfăţişare foarte plăcută. Pletele-i negre îi încadrau faţa 
slăbită, iar ochii expresivi, tot negri, mă priveau cu interes şi 


încântare. Frumoasele-i buze plinuţe au tresărit într-un surâs 
uşor. Se vedea că nu l-a obţinut cu uşurinţă. 

— Ce-i cu dumneavoastră? m-am interesat eu. Sunteţi 
bolnav? 

— Nu, nu, a rostit el. Prefăcătorie de voiaj. 

— O să vă găsesc un medic, am spus precipitată, să 
sperăm, că nu-i nimic grav, şi, făcând un pas, am pus palma pe 
fruntea lui înaltă. Era fierbinte şi jilavă. 

„Bietul băiat, mi-am zis eu cu spaimă, dacă ar şti ce 
inoportună este boala asta!” 

— Ce credeţi, a întrebat Timoşa, o să cucerească Bonaparte 
Moscova? 

— De bună seamă că nu, am zis eu cât am putut de 
încurajator, armatele noastre îi vor ieşi înainte şi-l vor opri. 

Domnul Mender a oftat din greu. 

— Franz Ivanovici afirmă că nu e nicio speranţă, a spus 
Timoşa. Unchiul meu dă un ospăț în cinstea lui Napoleon, a 
continuat el închizând ochii. De acest ospăț, cum zice el, depind 
multe... 

Am înţeles că delirează. Între mine şi guvernor a avut loc un 
schimb de priviri. 

In aceeaşi seară am izbutit să-l conving pe doctorul Bause, 
bunul meu amic, să-l consulte pe Timoşa. Doctorul i-a găsit o 
febră obişnuită, i-a prescris supă de carne, ceai cu zmeură 
uscată şi linişte deplină. Curajosul tânăr m-a fermecat, şi eu 
suferind de singurătate şi de spaimă, am înţeles că locul meu 
este lângă el. M-am socotit răsplătită în dimineaţa următoare, 
aflând de la domnul Mender că Timoşa se simte mai bine şi mă 
aşteaptă cu nerăbdare! La lumina zilei mi s-a părut cu adevărat 
frumos. De bună seamă, că aleasa lui va fi fericită. M-am 
interesat de sănătatea lui. 

— Mă simt splendid, a zis el. A trebuit să apăreţi 
dumneavoastră şi mi se pare că sunt absolut lecuit. 

Ochii lui însă spuneau cu totul altceva. Am tăcut. 

— Doamnă Bigard, a zis el, îmi pare bine că veniţi să mă 
vedeţi, pesemne că din pricina asta am început să mă simt mai 
bine... 

— Ah, tânăr linguşitor, am zis eu râzând, îţi îngădui să-mi 
spui simplu pe nume. Nu ascund că până la venirea 
dumneavoastră eram absolut disperată şi, pesemne, apariţia 


dumneavoastră m-a lecuit şi pe mine. 

Ştia să roşească. Cum am aflat, nu avea decât şaisprezece 
ani. Insă manierele lui, firea ironică, maturitatea de gândire 
împreună cu profunzimea de catifea a ochilor negri îi dădeau o 
înfăţişare de om matur, şi uneori mă fâstâceam când, discutând 
cu el de la egal la egal, îmi aminteam brusc că el este încă atât 
de tânăr. Sărmanul, era orfan de amândoi părinţii. Ce puteam fi 
eu pentru el? Mamă? Mă tem că asta ar fi părut mai mult decât 
comic. Soră? El însă nu discuta cu mine aşa cum discuţi cu o 
soră şi din când în când surprindeam asupra mea privirea lui 
atentă, cercetătoare. 

Oricât m-aş fi prefăcut la viaţa mea, ceea ce este 
caracteristic femeilor şi adesea le şi înfrumuseţează, faţă de 
mine nu am de ce să mă prefac, şi eu, nefiindu-mi câtuşi de 
puţin teamă că voi fi socotită încrezută, afirm că nu eram cea 
dintâi reprezentantă a sexului feminin care i-a stârnit interesul 
lui necopilăresc. Mi-am adus aminte că luasem cu mine o 
ciocolată, şi i-am întins-o. El s-a înseninat la faţă, a împărţit-o în 
două şi când eu am început să refuz, el mi-a atins mâna 
încurajator. Mâncam ciocolată, flecăream, râdeam şi am uitat cu 
totul că ne aflăm în Moscova aproape pustie şi care se pregătea 
de ceea ce era mai rău. 

Seara, domnul Mender a trimis după mine, anunţându-mă 
că Timoşa are din nou temperatură, delirează şi mă cheamă. Am 
stat la căpătâiul lui aproape toată noaptea, suferind împreună 
cu el, examinându-i trăsăturile înduioşătoare şi simţeam în mine 
un aflux de forţe, fermitate şi speranţă. Totul evolua bizar. El se 
zbuciuma cuprins de febră, striga cuvinte fără înţeles, îmi săruta 
palma îndată ce îi atingeam fruntea. A venit din nou doctorul 
Bause şi a spus că trebuie să ne aşteptăm la criză. A spus, de 
asemenea, adresându-se domnului Mender, că trebuie să plece 
din Moscova, că el însuşi pleacă, din păcate, întrucât are 
familie... Spre dimineaţă, Timoşa a adormit, după o jumătate de 
oră s-a trezit şi mi-a spus calm şi logic: 

— Scumpă Louise, ce-ar fi să te muţi în casa noastră? căci 
Moscova ar putea să ardă. Casa noastră e de piatră, - şi a 
adormit din nou. 

Domnul Mender, drept răspuns, a aprobat binevoitor din 
cap. M-am gândit că asta-i cea mai bună ieşire din situaţia 
creată şi spre amiază m-am mutat cu bine la noua locuinţă. 


Acum, când toţi prietenii mei au părăsit oraşul şi dragul meu 
Stroganov a dispărut prin nu se ştie ce bivuacuri, iar teatrul s-a 
închis, pe nimeni nu mai interesa soarta mea, în afară, poate, de 
Timoşa şi guvernorul lui, care au apărut atât de ciudat în viaţa 
mea singuratică. 

Rezerve de alimente aduse de la ţară erau cu prisosinţă şi, 
astfel, pentru a evita orice încurcături, am hotărât să nu părăsim 
casa, şi singura legătură cu lumea era luneta, prin care 
cercetam de pe acoperiş periferiile Moscovei, sperând să zărim 
după semne abia sesizabile începutul sinistrului carnaval. 

lată însă că prin Moscova au început să treacă trupe. Era 
armata rusă, care se retrăgea. Coloanele se scurgeau ziua şi 
noaptea, absorbind, precum pârâiaşele zăpada topită, restul 
moscoviţilor care zoreau spre răsărit. Erau nesfârşite coloane 
tăcute, dezolante, în fruntea cărora mergeau ofiţeri obosiţi, 
mulţi dintre ei înfăşuraţi în bandaje. În sfârşit, s-a isprăvit marşul 
soldaţilor, şi a început procesiunea nenumăratelor tunuri şi a 
miilor de căruţe cu calabalâcuri de război. Stroganov nu era 
printre ei. Oameni care treceau întâmplător pe lângă casa 
noastră ne povesteau despre o bătălie grandioasă undeva lângă 
Moscova. 

În aceeaşi zi, spre seară, ne-am urcat în pod şi am îndreptat 
luneta spre apus. Dincolo de zona oraşului, unde se sfârşeau 
rarele luminiţe şi începea întunericul, am văzut pe neaşteptate o 
luminescenţă strălucitoare, un ocean nemărginit de lumini, ca şi 
cum acolo, în afara Moscovei, apăruse un oraş nou, şi mai 
grandios. Ne-am dat seama că erau focurile de bivuac ale 
taberei francezilor. Când am intrat în cameră, Timoşa dormea. 
M-am aşezat, epuizată, într-un fotoliu. Domnul Mender stătea în 
picioare lângă fereastră, dar am văzut că plângea încetişor... 
Cât de greu este să vezi un bărbat care plânge, care plânge nu 
de furie, nu de teamă, fără suspine zgomotoase şi exclamaţii 
înverşunate, care plânge de mare jale, încet, pentru sine, după 
sine însuşi... 

Îmi era ruşine că sunt franţuzoaică şi compatrioţii mei au 
întrerupt viaţa noastră plăcută, fără prea multe griji, că domnul 
Mender, chinuit de nişte spaime misterioase, plângea lângă 
fereastră, că Stroganov nu s-a întors la mine. Atunci, în inima 
mea, s-a trezit o dorinţă nestăvilită să mă duc acolo, la barieră, 
şi să văd cu ochii mei pe veneticii nechemaţi şi, poate, chiar pe 


împărat şi să le strig câteva insulte în limba lor maternă. Îmi 
închipuiam cum vor arăta cu egretele lor, triumfători şi plini de 
automulţumire, cum vor străluci podoabele lor stupide, sub care 
oricum nu-şi vor putea ascunde nimicnicia. Aş fi vrut, în clipa 
cea mai solemnă, când sunetele fanfarelor militare vor atinge 
culminaţia, să-i umilesc, deşi îmi dădeam seama că asta-i o 
măsură ridicolă pentru nişte oameni sătui de sânge străin. A 
doua zi, însă, am fost vizitaţi de nişte poliţişti din Moscova, de la 
care am aflat că inamicul doar se pregăteşte să intre în 
Moscova, şi ei ne povăţuiesc să plecăm fiindcă vor da foc 
oraşului! „Plecaţi, au zis ei, pompele de incendiu au fost scoase 
din oraş, şi stingerea incendiului o să fie imposibilă, totul o să 
ardă...” „Dar dumneavoastră?” a întrebat domnul Mender. „Noi 
plecăm”, au răspuns poliţiştii. 

Atunci mi-am amintit de Rostopcin şi de fraza lui profetică. 

Eram cu totul dezorientată, fiindcă, după cum mi se părea, 
am procedat foarte superficial cu destinul meu rămânând în 
Moscova. Am vrut să-l întreb pe domnul Mender cum poate să 
ne explice neglijenţa asta de neiertat, însă numaidecât mi-am 
amintit de Timoşa, care se zbuciuma cuprins de febră, căci 
starea lui se înrăutăţise din nou, şi am tăcut. De la slugi am aflat 
că în ajun fuseseră deschise închisorile, despre asta se vorbea în 
şoaptă, pentru că că ne dădeam bine seama ce s-ar putea 
întâmpla dacă gloatei acestor creaturi dezgustătoare i-ar trece 
prin cap să năvălească la noi în casă şi să ne jefuiască! 

Ca o confirmare, din stradă au răsunat strigăte şi, de după 
draperiile trase, am văzut o droaie de vagabonzi zdrenţăroşi, 
beţi şi murdari, care defilau pe Povarskaia şi se uitau la 
ferestrele caselor. Pe neaşteptate au cotit din stradă şi au 
năvălit în grădina unde până foarte de curând am locuit eu. S-au 
auzit strigăte, fluierături, scârţâituri, zăngănit de geamuri... 
Domnul Mender a poruncit slugilor să închidă bine toate uşile. 

Gândul că trebuie să mă întâlnesc cu împăratul şi să-i strig 
în faţă dezgustul meu s-a aprins şi mai puternic în mine. În 
dimineaţa următoare, fără să anunţ pe nimeni, m-am furişat din 
casă şi, privind clipă de clipă îndărăt şi tremurând de spaimă, 
m-am îndreptat spre bariera Dorogomilovskaia pentru a-mi duce 
la îndeplinire planurile mele smintite. ` 

Pe strada Povarskaia - nici țipenie de om. Indată ce am 
cotit-o după un colţ, dinaintea mea a răsărit un militar pe un cal 


cenuşiu. 

— Doamnă, m-a întrebat el, unde dracu' a dispărut 
Kremlinul acela? 

l-am arătat cum să ajungă la Kremlin şi numaidecât m-au 
trecut fiori - soldatul vorbea franţuzeşte. 

— Domnule soldat, dumneata eşti francez? 

— Da, doamnă... 

— Va să zică francezii sunt în oraş?! 

— Armata a intrat în suburbii ieri la ceasurile trei... 

— Toată armata?! 

— Toată, fireşte, a zis râzând şi a pornit în galop. 

Mi se învârtea capul. Târându-mi cu greu picioarele, m-am 
întors acasă, unde începuseră să mă caute. De dimineaţă, 
Timoşa se simţea mai bine. Zăcea în pat palid, istovit, însă, 
văzându-mă, pe faţă i-a înflorit un zâmbet. In mâinile lui slăbuţe 
apăruse o carte (o, ăsta-i un semn bun!), alături, pe un scaun, 
mai erau încă vreo câteva. Câte nepotriviri ne dăruieşte viaţa: 
această nenorocire comună şi aceste cărţi paşnice, scrise de 
oameni, care erau departe de grijile noastre actuale! In afară de 
cărţi, mi-a mai atras atenţia un mic album cu scoarţa de pânză, 
iar alături o pană şi o călimară. O, mi-am zis, cât de minunate 
trebuie să fie versurile scrise de un tânăr cu sufletul curat în 
aceste zile atât de triste! 

— Francezii sunt în oraş, am zis eu cu glas pierdut. 

— Mi se pare că vă cunosc de o veşnicie, a zis el în loc de 
răspuns. Oare n-aţi locuit la noi în Lipenki? Îmi amintesc că erati 
geloasă pe Arişa... 

Unui bolnav i se permite totul şi i se iartă totul. Dragul meu 
băiat, dacă ar şti el cât îmi este de scump! Mi-a sărutat mâna 
sârguincios ca un copil şi încântător ca un bărbat. „O, de n-ar fi 
fost această invazie dezgustătoare! mi-am zis eu, savurând 
atingerea buzelor lui fierbinţi. Oare cu ce l-am mâniat pe 
Dumnezeu de ne-a trimis astfel de încercări?” 

— Cine este Arişa? m-am interesat eu cu prefăcută asprime. 

— O fată, a spus el, slujnica mea. Foarte frumoasă, - şi a 
izbucnit în râs. 

Spre seară, prin fereastra deschisă am simţit sinistrul miros 
de ars. 

— Poftim, arde, a zis domnul Mender. Asta-i, probabil, 
incendiul promis. Bine că avem casa zidită din piatră. 


Din nou mi-am adus aminte de Rostopcin şi de gluma lui 
profetică. 

Când s-a întunecat, am zărit o văpaie destul de 
strălucitoare, era încă departe, însă dinspre râul Moscova bătea 
un vânt puternic, şi cu ajutorul lui vâlvătaia putea uşor să se 
întindă năvalnic pe străzile cu case de lemn. 

— Credeţi că o să ne salveze casa cu ziduri de piatră, dacă 
în jur totul va fi în flăcări? a întrebat Timoşa. 

Am hotărât să aşteptăm până dimineaţă şi, dacă incendiul 
se va întinde într-adevăr, să căutăm un nou adăpost. Noaptea, a 
răsunat un ciocănit în uşă, care i-a speriat pe toţi. O vreme n-am 
ştiut ce să facem. Ciocănitul s-a repetat. Afară era linişte. 
Hoarda hoţilor beţi nu s-ar fi comportat atât de silențios. Domnul 
Mender s-a înarmat cu un pistol, a poruncit slugilor să pună 
mâna pe bastoane şi să deschidă uşa. Uşa s-a dat la o parte şi în 
vestibul, sprijinindu-se în baston, a păşit încet un ofiţer sleit cu 
totul de puteri. 

— Domnilor, a zis el în ruseşte, fiţi buni, nu mă lăsaţi fără 
adăpost. 

Era un ofiţer rus, rănit la picior, care rămăsese în urma alor 
săi şi două zile şi două nopţi trăise doar cu pâine şi apă într-un 
şopron de trăsuri părăsit. În noaptea asta a riscat să-şi încerce 
norocul. Şi să întâlnească oameni cu suflet nobil, deşi, cum a 
spus el, exista dispoziţia lui Bonaparte însuşi, promisiunea lui 
fermă făcută lui Kutuzov de a-i proteja pe toţi militarii răniţi şi 
bolnavi, care n-au izbutit să părăsească oraşul. Ne uitam cu 
spaimă şi durere la acest ofiţer. E drept nu avea prea multe 
dintr-un ofiţer, poate doar uniforma zdrenţuită şi cizmele care îşi 
pierduseră de mult luciul şi erau mânjite de noroi. Oare puteam 
să-l refuzăm? 

l-am spălat şi legat rana îngrozitoare, l-am ospătat şi l-am 
culcat în camera lui Timoşa. Am fost împotrivă, dar Timoşa a 
insistat, s-a enervat, şi eu cu domnul Mender, temându-ne de 
urmări, am cedat. Frânţi de oboseală, am adormit cu toţii. lar 
când ofiţerul rănit a aflat că a nimerit în casa generalului 
Opocinin, uimirea lui nu avea margini. Treptat, am aflat şi eu de 
vechea legătură mistică dintre aceşti oameni, s-a dovedit că 
ofiţerul, destul de recent, nimerind cu detaşamentul său în 
împrejurări extreme, a fost oploşit de bătrânul general la 
Lipenki, iar acum, după uluitoarea poveste care i s-a întâmplat, 


este din nou salvat în casa aceluiaşi general! De necrezut... 
Numele lui era Priahin. 

— Ce poveste? a întrebat Timoşa, deschizând larg ochii săi 
negri. 

— Doamne, a zis ofiţerul râzând, mai bine să-mi spuneţi 
dacă sunt viu sau toate acestea se întâmplă pe lumea cealaltă, 
şi eu zac, iar sufletul meu zboară şi visează?... Cum să vă spun 
domnilor, eu l-am văzut pe Bonaparte!... 

Am exclamat uimiţi şi i-am cerut să ne satisfacă neîntârziat 
curiozitatea. 

— Fără nicio exagerare - ieri, a zis Priahin. Greu de crezut. 


POVESTIREA LOCOTENENTULUI PRIAHIN 


— ... ŞTIŢI DUMNEAVOASTRĂ oare ce este aceea ariergarda 
în timpul retragerii? - astfel şi-a început locotenentul povestirea. 
În timpul retragerii, ariergarda este cea mai combativă unitate 
militară, pe ai cărei umeri apasă greutatea principală din pricina 
contactului permanent cu adversarul. Dacă vreţi credeţi, dacă 
nu - nu, însă Providenta a dispus astfel încât Kutuzov, cu puţin 
înainte de Moscova, l-a numit pe Miloradovici comandantul 
ariergărzii, iar Miloradovici, ispitit de farmecele Providenţei, m-a 
ales pe mine dintre numeroşi alţii pentru o misiune importantă. 
Zău, asta a fost şansa mea fericită; şi nu regret câtuşi de puţin 
rana căpătată - este un preţ de nimic pentru o izbândă 
admirabilă. 

Pe scurt, ne retragem spre Moscova, şi atunci lui Kutuzov i 
se raportează că armata care se retrage nu va izbuti să iasă din 
Moscova şi va fi nevoită să-şi părăsească aici şi artileria, şi 
convoaiele de căruţe etcetera. Ce-i de făcut? Kutuzov trimite o 
scrisoare lui Miloradovici, adresată mareşalului Berthier, şeful 
statului-major al lui Napoleon. In scrisoarea aceea, după cum 
este obiceiul în vreme de război, Kutuzov încredinţează ocrotirii 
inamicului pe răniții noştri rămaşi în Moscova. Miloradovici 
trebuia să trimită scrisoarea lui Murat, comandantul avangardei 
franceze. Aşadar, s-a adresat regimentului nostru, care se afla 
mai aproape, şi i-a întrebat pe ofiţeri: „Care dintre voi se 
exprimă bine pe franţuzeşte?” Atunci am ieşit în faţă. Zău, aşa 
s-a întâmplat, ceilalţi au zăbovit, nu se hotărâseră, însă eu - hop 
în faţă numaidecât. Generalul mi-a dat plicul şi mi-a ordonat să-l 
înmânez personal lui Murat şi să-i mai spun mareşalului că, dacă 
francezii doresc să ocupe Moscova întreagă, neatinsă, atunci 
trebuie, fără să atace puternic, să ne lase să ieşim cu bine din 
capitală cu artileria şi convoaiele de căruţe. In caz contrar, 
generalul Miloradovici, înainte de Moscova şi chiar în Moscova 
se va lupta până la ultimul om şi în loc de Moscova va lăsa 
francezilor doar nişte ruine... 

— Trebuia să se bată, a zis Timoşa. 


— Aşteptaţi, a spus Priahin, aşa a hotărât consiliul de 
război, iar eu trebuia să mă întâlnesc cu Murat, atâta tot. In 
afară de asta, generalul mi-a ordonat să întârzii cât pot mai mult 
pe lângă mareşal: până una, alta, armata se va retrage în 
linişte. Am luat din escorta generalului un gornist şi am pornit în 
galop. Apropiindu-mă de prima linie a avangardei franceze, 
compusă din vânători călări, am ordonat gornistului să sune. 
Numaidecât, ne-a ieşit în întâmpinare comandantul regimentului 
de vânători şi, aflând despre ce este vorba, a poruncit să fiu 
condus la generalul Sebastiani, comandantul avanpostului, 
pentru a-i înmâna mesajul... 

la te uită! Mi s-a ordonat să-l predau lui Murat, aşa că 
daţi-mi-l pe Murat! N-a stat la discuţii, şi am fost condus chiar la 
mareşal. Am trecut pe lângă cinci regimente de cavalerie 
aşezate în formaţie de trăgători în faţa coloanelor de infanterie. 
O frumuseţe de nedescris. L-am zărit numaidecât pe mareşal, 
gătit cu veşminte strălucind ca aurul, înconjurat de o suită 
numeroasă. M-am apropiat. | s-a raportat. El şi-a scos pălăria cu 
pene, tivită toată cu fireturi de aur, şi m-a salutat, zău! „Ce aveţi 
a ne spune, locotenente?” a întrebat el, apropiindu-se călare de 
mine şi punând mâna pe gâtul calului meu. l-am înmânat plicul 
şi i-am transmis mesajul oral al lui Miloradovici. După ce a citit 
scrisoarea, Murat a spus: „Referitor la bolnavi şi răniţi - este de 
prisos să fie încredinţaţi generozităţii trupelor franceze: francezii 
nu-i privesc ca duşmani pe prizonierii inamicului. lar în legătură 
cu propunerea generalului Miloradovici, trebuie să cer personal 
părerea împăratului.” 

Fără să mai zăbovească, m-a trimis cu aghiotantul lui chiar 
la împărat. Doamne, mi s-au muiat picioarele, atât am fost de 
surprins, dar n-am izbutit să facem nicio sută de paşi că am fost 
întorşi îndărăt. „Dorind să păstrăm Moscova, am hotărât singur 
să fiu de acord cu propunerea generalului Miloradovici şi voi 
înainta foarte încet, cum vă convine, însă în aşa fel încât spre 
seară să putem ocupa oraşul.” Asta era grozav, şi i-am spus că 
generalul va accepta condiţiile, după care el a ordonat 
neîntârziat ca liniile de avangardă să înceteze focul şi să se 
oprească pe loc. Am răsuflat uşurat. (Şi noi toţi am răsuflat 
uşuraţi, participând cu viu interes la povestea locotenentului.) 
Apoi m-a întrebat: „Cunoaşteţi bine Moscova?” „Bineînţeles!” 
am răspuns eu. „Atunci să transmiteţi locuitorilor ei să fie întru 


totul liniştiţi, că nu li se va face niciun rău, n-o să li se ia 
contribuţie şi prin toate mijloacele li se va asigura securitatea.” 

Apoi a căzut pe gânduri, amintindu-şi pesemne, cum se 
pustiise totul în Smolenskul incendiat, cum se goliseră şi se 
închiseseră magazinele, cârciumile şi chiar cofetăriile, astfel 
încât a fost aproape imposibil să organizeze încartiruirea de 
iarnă. De bună seamă că la asta se gândea, căci a întrebat: 
„Locuitori n-au părăsit Moscova? Unde este stăpânul Moscovei, 
contele Rostopcin?” l-am răspuns că, aflându-mă tot timpul în 
ariergardă, eu nu ştiu nimic. Noi discutam, timpul trecea, şi 
trupele franceze stăteau pe loc, ceea ce fireşte, nouă ne 
convenea de minune. Apoi mareşalul a spus gânditor: „Il stimez 
mult pe împăratul vostru, cu fratele lui sunt bun prieten şi nu 
pot să nu regret ca împrejurările ne silesc să luptăm unul 
împotriva celuilalt. Regimentul vostru a pierdut mulţi oameni?” 
„Oare se poate, măria voastră, să nu ai pierderi când aproape 
zilnic te afli în luptă?” „E un război greu”, a observat Murat. 
Mi-am luat inima în dinţi şi i-am spus: „Noi ne luptăm pentru 
patrie şi nu băgăm de seamă greutăţile războiului”. Mareşalul a 
întrebat, enervându-se brusc: „De ce nu încheie pacea?” - şi a 
înjurat soldăţeşte (locotenentul s-a întors către mine zâmbind)... 
Asta nu-i pentru urechile dumneavoastră, stimată doamnă... 
l-am răspuns că el trebuie să ştie mai bine. Mareşalul a surâs şi 
a rostit: „E timpul să ne împăcăm”. În sfârşit, mi-a îngăduit să 
plec, şi am pornit spre ai noştri fericit şi mândru, alergând drept 
la generalul Miloradovici. 

— Eşti un fericit, Priahin! a exclamat Timoşa. Păcat însă de 
Moscova... 

— Doamne, dar n-am isprăvit, a râs Priahin. Dacă vă face 
plăcere, iată ce a fost mai departe... L-am ajuns pe Miloradovici 
abia lângă Kremlin. l-am povestit despre întâlnirea mea cu 
Murat şi despre acordul francezilor la propunerile lui. 
„Bineînţeles, a zis Miloradovici, ei au nevoie de Moscova intactă, 
ca să se usuce, să se încălzească şi să se odihnească, încât sunt 
de acord cu orice condiţii...” N-a izbutit să-şi sfârşească fraza, că 
a răsunat brusc muzica. Cânta o fanfară militară. Şi numaidecât 
am văzut cum pe poarta Kremlinului ies batalioanele 
regimentului garnizoanei din Moscova în echipament complet, 
cu stindardele desfăşurate şi cu fanfară. S-a auzit murmurul de 
nemulţumire al soldaţilor din ariergardă, au răsunat strigăte: 


uite, ziceau, trădătorii, se bucură de nenorocirea noastră, 
mărşăluiesc cu muzică! În fruntea regimentului mergea călare 
comandantul, colonelul Brozin. 

Miloradovici s-a făcut stacojiu, a galopat spre colonel şi i-a 
strigat: „Care canalie v-a ordonat să ieşiţi cu muzică?!” Cu o 
naivitate involuntară, colonelul a zis că atunci când garnizoana 
predă cetatea şi primeşte permisiunea să iasă liberă, ea iese cu 
muzică, aşa cum scrie în regulamentul lui Petru cel Mare. „Da' în 
regulamentul lui Petru cel Mare scrie despre predarea Moscovei? 
a răcnit Miloradovici. Ordonaţi numaidecât muzicii să tacă!” 
Muzica a amuţit. Puţinii moscoviți, care stăteau ceva mai 
departe, plângeau, zău. În final, generalul mi-a spus: „Va trebui 
să mai faceţi un drum la Murat, ca să conveniţi o condiţie 
suplimentară şi să prelungiţi armistițiul până la ceasurile şapte 
ale dimineţii. În caz că partea franceză refuză, să le transmiteţi 
că eu voi rămâne la hotărârea de mai înainte şi mă voi bate...” 

Şi iarăşi am pornit galopul în întâmpinarea inamicului. Acum 
l-am găsit pe Murat în Dorogomilovo, lângă barieră. Venea în 
urma liniei sale de avangardă, iar această linie se amestecase 
cu ariergarda cazacilor în retragere. Splendid tablou. Doamne, 
merg împreună ca la plimbare şi nici nu-ţi vine să crezi că sunt 
vrăjmaşi unul altuia! Ca să vedeţi ce metamorfoze se întâmplă 
la război... Murat m-a primit cu blândeţe şi a fost de acord cu 
toate propunerile. Apoi m-a întrebat dacă am comunicat 
locuitorilor capitalei că vor fi în deplină securitate. Cinstit 
vorbind, uitasem făgăduiala făcută mareşalului, şi nici nu aveam 
cu cine să vorbesc. Însă, ce să fac, a trebuit să mint că le-am 
spus, şi că ei cred în noblețea francezilor. Lui Murat i-a plăcut 
răspunsul meu. În general, era într-o dispoziţie de mare 
generozitate. Mergeam unul lângă celălalt discutând de parcă 
eram doi prieteni. Murat a ajuns lângă un colonel de cazaci şi l-a 
întrebat: „Domnule colonel, dumneavoastră sunteţi 
comandantul acestei ariergărzi?” Colonelul era cât pe-aci să se 
înece când a văzut cine vorbeşte cu el, dar a răspuns, 
încuviinţând, cu demnitate. „Ştiţi cine sunt eu?” a întrebat Murat 
surâzând. „Vă cunosc, măria voastră, şi întotdeauna v-am văzut 
în foc”, a răspuns colonelul. 

Acum mergeam trei şa lângă şa, discutând paşnic. Pe 
umerii colonelului atârna o pelerină caucaziană, şi Murat a zis 
că, pesemne, o astfel de haină este de neînlocuit în bivuacuri. In 


aceeaşi clipă colonelul şi-a scos în tăcere pelerina şi a dăruit-o 
regelui Neapolelui. Murat nu se aştepta la acest dar, a început 
să se agite, s-a sfătuit cu aghiotantul său, ca să răspundă 
într-un fel, dar nu aveau nimic potrivit la îndemână, şi atunci a 
luat ceasul aghiotantului şi l-a dat colonelului. N-o să uit 
niciodată plimbarea asta. Şi mi-am mai zis: „Oare din nou va 
trebui să tragem unul în celălalt?” 

— Splendidă plimbare, a zis Timoşa posomorât, aţintindu-şi 
privirea într-un colţ gol. 

— Credeaţi, am zis eu, că mareşalul francez seamănă cu 
Genghis-han şi ţine în mână un cuţit mânijit de sânge? 

— Nu, nu credeam aşa ceva, a zis Priahin. Pur şi simplu e 
ciudat, şi atât. 

— Dar cu Bonaparte cum a fost? a întrebat Timoşa. 

— Va veni şi rândul lui Bonaparte. Aventurile mele nu s-au 
sfârşit aici. Am dat pinteni calului şi am pornit îndărăt. Acum, ca 
să ajung la general, trebuia să traversez toată Moscova. Înaintea 
mea apăruse Arbatul. Chiar la începutul străzii am zărit o mare 
mulţime de oameni simpli - bărbaţi, femei, copii, care cântau 
ceva sfâşietor. Mergeau pe Arbat, iar înaintea lor - preoţi în 
odăjdii şi cu icoane. Toţi oamenii aceştia părăseau oraşul, şi eu 
nu puteam scăpa de gândul că de asta eu eram vinovat. Am 
trecut pe lângă ei - nici nu s-au uitat la mine. 

Şi iată că la capătul Arbatului, natura ticăloasă m-a povăţuit 
să intru în cea mai apropiată curte în căutarea unui colţişor 
retras. Nerod afurisit, am lăsat calul în stradă, chiar la poartă, 
am intrat în curtea mare, unde era o casă cu obloanele bătute în 
cuie, în dreapta - şopronul trăsurilor cu mezanin şi uşa deschisă, 
ţin minte asta, am cotit după şopron şi atunci, - Priahin şi-a dat 
ochii peste cap -, de după colţ, cu un răcnet sălbatic mi-a sărit 
în faţă un mujic beat, cu ochii roşii, a ridicat mâna şi m-a lovit cu 
un harpon ruginit... (Auzind aşa ceva, am simţit că ameţesc.) 

Când m-am trezit nu mai era nimeni lângă mine. Cursese 
cam jumătate de vadră de sânge, zău! De unde am mai avut 
puteri să mă ridic puţin, nu ştiu. Însă m-am ridicat puţin şi m-am 
târât de-a lungul şopronului până am ajuns în dreptul uşii. 
Înăuntru nu era nimeni, doar paie şi fân din belşug, şi o masă cu 
trei picioare, iar pe ea, zău, o jumătate de pâine mare rotundă, 
o damigeană cu apă şi o cană, totul era proaspăt, se vede că 
stăpânii plecaseră de curând şi au lăsat totul aşa. Mi-am legat 


rana cât de cât, şi m-am vârăt în fân şi, nu ştiu, ori am adormit 
ori mi-am pierdut cunoştinţa, şi slavă Domnului, pentru că rana 
începea să mă ardă tare. 

Cât am zăcut aşa - nu ştiu, însă m-am trezit de foame şi am 
mâncat cu plăcere pâine. Era linişte de parcă fusesem 
înmormântat. Cu mare greutate am urcat la mezanin ca să 
arunc o privire în jur şi printr-o fereastră rotundă am zărit la 
picioarele mele Arbatul. Era pustiu. Mi-am adus aminte de 
oamenii din ajun, care îşi părăseau vatra strămoşească şi mi 
s-au umplut ochii de lacrimi, cu atât mai mult cu cât obida se 
aprinsese în mine mai abitir: prin câte am trecut, la câte lupte 
am participat şi trebuia să vină un mujic beat să mă străpungă 
cu harponul, ca să devin prizonier! De amărăciune şi neputinţă 
am plâns îndelung, iar spre seară am adormit din nou, m-am 
prăbuşit şi, pesemne, am dormit toată noaptea. 

M-a trezit soarele dimineţii. Rana mă ardea. Arbatul era tot 
pustiu, însă ceva totuşi se schimbase de ieri. Şi iată că aud 
ţăcănit de copite multe, multe... Ţăcănit rar şi monoton... ŞI 
asist la următorul tablou. Parcă nimic nu se întâmplase, 
Moscova era cea dintotdeauna, dimineaţa devreme, locuitorii 
încă dorm, doar un bătrânel cu scufia de noapte pe cap a ieşit în 
poartă, după el s-a arătat şi o femeie în vârstă, cu faţa rotundă, 
dar iată că ţăcănitul se apropia, şi i-am recunoscut pe ostaşii din 
garda călare a francezilor, care înaintau spre Arbat. Am tresărit. 
Erau mulţi, vreo două escadroane. Mergeau în tăcere, solemn, 
dar în urma lor, pe un cal arab micuţ, călărea un om în surtuc 
cenuşiu cu capul plecat, iar după el o mulţime de călăreţi în 
veşminte de mare splendoare. 

L-am recunoscut numaidecâăt pe acest om - era Bonaparte. 
Se îndreptau spre poarta Boroviţki de la Kremlin. Imi mai 
amintesc că eram mirat de repeziciunea celor petrecute, că nu 
răsunau fanfare şi nici chiote de bucurie, niciun semn că oraşul 
a fost predat. Vă închipuiţi? Locuitorii încă dorm, e o dimineaţă 
obişnuită, liniştită, iar pe Arbat trece Napoleon! Atunci am 
început să plâng şi din nou mi-am adus aminte de rana mea 
ruşinoasă, apoi mă simţeam îngrozitor şi pentru că nu puteam 
să-mi trag un glonţ în cap. Doamne, ar fi trebuit să mă împuşc, 
dar n-am avut destul curaj... 

Toată ziua am văzut multe din adăpostul meu: şi soldaţi 
francezi, şi nişte beţivi; a ajuns la mine şi mirosul de ars; s-a 


lăsat noaptea. Atunci mi-am zis că aş putea să ard în şopronul 
meu de lemn uscat, sau să mor de foame, sau să-mi pierd tot 
sângele. De ce? Sunt încă tânăr. De ce să mor? M-am târât afară 
din şopron, m-am înarmat cu un ciomag, calul meu - nici urmă 
de el, şi am pornit să-mi caut salvarea... 


Şedeam tăcuţi. Parcă îl văzusem aievea pe împărat, 
mergând pe Arbatul pustiu. Căci era împăratul meu, ale cărui 
biruinţe mă entuziasmaseră de multe ori acolo, în Franţa. Acum 
însă nu puteam scăpa de un sentiment de vină, şi când am 
încercat să mi-l închipui pe acest om, care se stabilise la 
Kremlin, înaintea mea nu apărea acel Bonaparte tânăr, ci un 
bărbat cu faţa obosită şi cu ochi de om nebun. Sărmanul 
locotenent Priahin, umilit de compatriotul său beat! Sărmanul 
domnul Mender, care avea o durere în suflet şi îl rodea nu ştiu 
ce grijă, şi care susţinea mereu una şi bună: „Pentru mine-i 
totuna, zilele mele sunt numărate...” Sărmanul Timoşa, atât de 
înflăcărat şi atât de neajutorat! Şi eu? Dacă ar şti ei ce se 
zbuciumă în sufletul meu! 

Şedeam tăcuţi. Era un amurg de început de septembrie. 
Incendiul se întindea din ce în ce mai tare, şi mica noastră 
familie trebuia să chibzuiască serios la temporara schimbare a 
domiciliului. Fireşte pentru casa noastră de piatră tăciunii 
aprinşi nu constituiau un pericol, dar să trăieşti în apropierea 
unor construcţii de lemn, care se vor aprinde negreşit, 
înconjurat de flăcări cuprinse de zbucium, să te sufoci în fum, 
având pe braţe un bolnav şi un rănit - aşa ceva mi se părea 
lipsit de rațiune. Trebuia să găsim un refugiu de nădejde, şi eu 
am hotărât să mă duc să caut, însă domnul Mender mi-a tăiat 
calea. 

— Dragă Louise, în primul rând, sunteţi mult mai necesară 
bolnavilor, iar în al doilea rând - el a roşit şi a lăsat capul în jos 
-, zilele mele, oricum sunt numărate şi niciun fel de adăposturi 
nu pot să mă păzească de ceea ce mi-e scris. 

Asta a fost o şoaptă, însă o şoaptă solemnă şi, de aceea, 
ridicolă. 

— Fiţi serios, domnule Mender, am exclamat eu. Sunteţi 
atât de tânăr. Este pur şi simplu absurd ce spuneţi 
dumneavoastră! 

Timoşa, fluturându-şi micul lui album, îmi făcea semne 


disperate să nu-l contrazic. Domnul Mender şi-a pus pălăria şi a 
pornit prin Moscova peste care se lăsa înserarea. 

— Nu-l contraziceţi, a zis Timoşa. Şi-a vârât în cap că 
francezii îl urmăresc pe el şi că la Moscova au venit după el... 
Chipurile este vinovat cu ceva faţă de ei. E inteligent, dare şi 
nebun... 

N-aş fi bănuit vreodată că mirosul de ars poate fi atât de 
vâscos şi cumplit. Oricât de bine am fi închis ferestrele, el 
pătrundea peste tot, chiar şi bucatele noastre erau îmbibate cu 
acest miros. Veştile erau tot mai sumbre. Martori întâmplători 
povesteau că francezii cutreieră tot oraşul în căutarea 
incendiatorilor. Acum, când era cu noi şi locotenentul Priahin, 
puteam să nu mai tresărim la fiecare bătaie în uşă, deşi îmi 
dădeam seama că împotriva unor bande de jefuitori beţi şi el 
era prea slab. 

În sfârşit, foarte târziu s-a întors şi domnul Mender. Faţa lui 
radia, din tristeţea de mai înainte nu rămăsese nici urmă! E 
uluitor cât de repede se schimbă oamenii în funcţie de 
împrejurări! 

— Doamnelor şi domnilor! a strigat el. Moscova arde! Totuşi 
am găsit o cetate absolut inaccesibilă focului, şi trebuie să ne 
mutăm acolo... 

Ce întâmplare fericită; domnul Mender într-un chip cu totul 
fantastic s-a cunoscut cu arhitectul Wurs, care prin nişte 
protecţii complicate şi-a aranjat domiciliul în palatul pustiu al 
prinţului Goliţin de pe strada Basmannaia, mai precis într-o aripă 
a palatului... 

— Aripa aceea e din piatră? s-a interesat Timoşa. 

— Nici măcar nu-i aripă, a zis domnul Mender, este sera 
palatului, grădina de iarnă, doamnelor şi domnilor, dar 
principalul constă în faptul că acea zonă a Moscovei este absolut 
neatinsă de foc. Acolo nu incendiază. Acest loc este întreg ca un 
ou de Paşti! 

Arhitectul Wurs chiar s-a bucurat întâlnind un compatriot şi 
i-a propus să se mute neîntârziat. A spus că există toate şansele 
ca Basmannaia să nu fie atinsă de foc. 

Am dat dispoziţii să fie înhămaţi caii, dar domnul Mender 
s-a opus dând din mâini. 

— Dragă, a zis el, în niciun caz. Se spune că francezii 
rechiziţionează toţi caii pentru armată. Credeţi-mă, aici, în grajd, 


vor fi mult mai liniştiţi decât în pripoanele inamicului... 

— Cu atât mai mult, cu cât caii noştri înţeleg doar limba 
rusă, a zis Timoşa. 

— Trebuie să găsim vreo birjă, vreun căruţaş, indiferent de 
preţ... a continuat domnul Mender. 

De unde birjă în Moscova pe cale de pieire? Totuşi am trimis 
servitorii să caute, şi să nu-ţi vină să crezi, dar aceştia au găsit 
un ţăran, nu prea treaz, care a consimţit să ne ajute la mutat, 
drept care i-am dăruit vechiul meu şal. Am luat cu noi doar 
strictul necesar, i-am instalat pe bolnavii noştri în birjă şi am 
pornit spre serele princiare. Era miezul nopţii când am ieşit pe 
Povarskaia. Incendiul se apropiase mult, pe Povarskaia ardeau 
deja câteva case, iar vântul împrăştia scânteile şi tăciunii 
aprinşi. Nu pot să spun că această călătorie a fost dintre cele 
mai plăcute. Locotenentul strângea în mână pistolul încărcat. 
„Pe cel dintâi îl împuşc, mi-a zis el, pe al doilea îl servesc cu 
sabia, ceilalţi o vor rupe la fugă...” Din fericire am avut noroc, în 
câteva rânduri am întâlnit soldaţi francezi beţi, dar nu ne-au dat 
nicio atenţie. Este greu de redat prin cuvinte ce a trebuit să 
îndur până ce, în sfârşit, am ajuns pe Basmannaia. Într-adevăr, 
aici nu ajunsese focul. Era o stradă liniştită, ca oricare alta la 
miezul nopţii. În stânga se înălța uriaşul palat al prinţului Goliţin, 
care speria cu ferestrele-i negre. Peste drum de el, de-a lungul 
străzii, se întindea nu mai puţin uriaşul palat al prinţului 
Alexandr Kurakin, în care, încă destul de recent, avusesem 
prilejul să merg cu scopuri dintre cele mai plăcute. Amândouă 
palatele erau părăsite. Dinspre zidurile lor adia cu frig. 

Arhitectul Wurs şi soţia lui ne-au primit cu mare bucurie, şi 
după expresia de pe feţele lor mi-am dat seama ce spaimă au 
îndurat cât au fost singuri. In faţa noastră s-a deschis sera şi mai 
bogată decât a Stroganovei. Câteva felinare chinezeşti cu 
dragoni, maimuțe şi peşti cu cozi lungi vărsau o lumină 
misterioasă. Deşi fântânile de marmură nu funcționau, 
îmbinarea lor cu verdeaţa luxuriantă dimprejur era superbă. 
Aleile îngrijite, pierzându-se în întuneric, păreau nesfârşite. Nu-ţi 
venea să crezi că alături era Moscova cuprinsă de incendiu, că 
la Kremlin se află Bonaparte, că până nu demult fericitele 
vremuri sunt ireversibile. A trebuit să iau asupra mea obligaţiile 
de stăpână. l-am repartizat pe toţi - şi pe domni, şi pe servitori 
-, tuturor le-am găsit loc, am poruncit servitorilor să aducă fân. 


Trebuia să ne culcăm: nu se ştie ce ne va aduce ziua de mâine. 
Slavă Domnului, în seră era loc din belşug. 

Domnul Mender a pus ochii pe o tufă de liliac lângă intrare, 
lui Timoşa i-a fost destinată o splendidă pajişte verde după 
fântână, unde s-a instalat împreună cu cărţile sale, după altă 
fântână l-am aşezat pe locotenent, iar mie, ca unică femeie şi 
gospodină, mi-a revenit un minunat pavilion acoperit de iederă. 
Fânul l-am acoperit pe deasupra cu draperii şi covoraşe, peste 
ele am îngrămădit aşternuturile, şi fiecare a obţinut câte un pat 
somptuos, încântător. Mai rămânea să urez fiecăruia noapte 
bună. M-am apropiat de locotenent şi l-am întrebat dacă se 
simte comod. 

— Eu pot să dorm şi pe duşumeaua goală, a zis el curajos, 
însă acum nu-mi este somn. 

— Vreţi puţină apă? am întrebat eu. 

— Numai din mâinile dumneavoastră, a zis el un pic prea 
solemn. Vă spun cinstit, am fost foarte deprimat de rana mea 
urâtă, dar acum, lângă dumneavoastră, Doamne... Parcă n-aş 
mai vrea să mă lecuiesc, - şi a izbucnit în râs. De fapt, 
dimpotrivă, doresc să fiu sănătos ca să vă pot fi de folos... 

— Este lăudabilă dorinţă de a fi util aproapelui, am zis eu cu 
un hazliu aer profesoral, acum însă va trebui să dormiţi. 

— Ah, a zis el, nu mă prinde somnul... Vă simţiţi bine în 
pavilion? 

Mâinile lui se odihneau pe cuvertură, capul îi era uşor 
ridicat. Aerul din grădină era înmiresmat, nu ştiu ce păsărele 
piuiau printre ramuri. Mi se rupea inima de milă, uitându-mă la 
bărbatul tânăr şi puternic, care suferea de inactivitate în aceste 
zile. Nu ascund că îmi era simpatic, şi m-am surprins 
gândindu-mă că tot mai rar îmi aduc aminte de dragul meu 
Stroganov. 

Aici trebuie să fac o mică digresiune. Chiar din clipa când 
locotenentul Priahin a apărut în familia noastră am observat că 
în prezenţa mea intonaţiile vocii lui viguroase de ofiţer 
deveneau mai blânde şi insinuante. Lucrul acesta nu m-a mirat, 
întrucât de multe ori am fost martora unor asemenea 
manifestări de simpatie instantanee faţă de mine din partea 
multora. În asta nu era nimic ciudat şi, cu atât mai mult, 
întâlnind o persoană tânără şi frumoasă, trebuie în mod sigur 
să-şi manifeste afecțiunea printr-o privire, printr-un gest, prin 


intonaţii speciale, şi toate astea se întâmplă spontan, din 
capriciul naturii. Unele femei cu înclinații spre făţărnicie, 
savurând plăcerea unor asemenea semne de atenţie, le explică 
prin obişnuita depravare a bărbaţilor. Prostii. Nimeni nu mi-a 
făcut rău, şi acum, cu o bucurie ascunsă îmi aduc aminte de 
foştii mei admiratori şi curtezani. Fireşte, pe unii dintre ei abia 
mi-i mai amintesc, atât de trecătoare au fost jinduirile lor faţă 
de mine... Ce să-i faci, aşa a hotărât în locul nostru destinul, şi 
lamentaţiile la adresa lui nu au niciun rost. Pentru mine, 
întotdeauna, important a fost începutul, acele manifestări timide 
ori, dimpotrivă, furtunoase de încântare faţă de mine, când mi 
se învârtea capul şi inima îmi bătea mai tare, mie, celei ridicate 
pe piedestal! lată dar că am început să observ asta la Priahin, ca 
de altminteri şi la Timoşa, ceea ce isca în mine elanuri de 
răspuns, fantezii ascunse, pe care, datorită situaţiei mele, 
trebuia să mi le rețin şi să nu le dezvălui dintr-o dată. 

— Fântâna lângă care a fost aşezat prietenul nostru mai 
tânăr este mai frumoasă decât a mea, a şoptit cu dojană hazlie 
şi a râs încetişor. 

— Vă bate Dumnezeu, am şoptit eu cât se poate de încet, 
suntem în ajunul sfârşitului lumii, şi dumneavoastră vă gândiţi la 
nişte lucruri... Războiul, incendiul, tâlharii, şi noi în sera 
aceasta!... El este încă un copil. - El mi-a sărutat mâna. - 
Pretenţiile dumneavoastră sunt exagerate, am rostit eu pe un 
ton de gheaţă, însă am văzut că el zâmbea. 

Am plecat de lângă el, cu toate că nu voia să-mi elibereze 
mâna. Timoşa dormea adânc. În ultimele două zile, în pofida 
mutării şi a împrejurărilor crude, sănătatea lui se îmbunătăţise, 
pesemne că supele din carne prescrise de doctor îşi dovediseră 
efectul binefăcător. l-am îndreptat pătura şi am hotărât să trec 
şi pe la domnul Mender. Aşternutul lui era gol, iar el şedea 
într-un fotoliu alb, de grădină. Îşi întinsese picioarele şi îşi 
pusese mâinile sub cap. Surtucul negru se dizolvase în 
semiîntuneric. 

— Domnule Mender, am trecut să vă urez noapte bună. De 
ce nu dormiţi? 

— Ah, draga mea, a exclamat el în şoaptă, închipuiţi-vă - 
mă gândeam la dumneavoastră! De când aţi apărut în casa 
noastră, viaţa mea, oricât ar părea de ciudat, a încetat de a mai 
fi ceva predestinat pieirii. Cine v-a îndemnat să veniţi în casa 


noastră? Oare nu sunteţi un înger hărăzit de ceruri?... Dacă n-ar 
fi situaţia asta monstruoasă, mă jur că n-aş ezita să mă arunc la 
picioarele dumneavoastră. Mă tem că acum asta ar putea părea 
nefiresc. Mă gândeam că de voi supravieţui, mă voi întoarce la 
Linz şi de acolo o să vă scriu o scrisoare compusă numai din 
preţiozităţi!... 

Asta începea să semene a nebunie. Toţi se smintiseră. 
Mirosul înăbuşitor de funingine, focul care se apropia tot mai 
mult, ajunul sfârşitului le zdruncinaseră imaginaţia. In astfel de 
împrejurări noi ne moleşim, devenim mai influenţabili. Pierdem 
capacitatea de împotrivire. Zburăm spre lumina salvatoare, dar 
se dovedeşte că aceasta nu este decât veşnica beznă. Aşa 
gândeam, iar asupra mea se aplecau ramurile grele ale 
smochinilor şi chiparoşilor, şi florile nopţii răspândeau miresme 
îmbătătoare, ceva fierbinte, viu, foşnea în desişul de verdeață... 
Să nu fim oare doar noi în toată lumea largă? 

L-am rugat să se culce şi să adoarmă. El s-a culcat 
ascultător, şi eu m-am dus în pavilionul meu cu speranţa că 
dimineaţa va aduce limpezire în viaţa noastră. M-am trântit 
îmbrăcată pe pat şi am adormit numaidecât. Nu ştiu câtă vreme 
a durat somnul meu. Ceva m-a determinat să deschid ochii. In 
faţa mea, chiar lângă intrarea în pavilion, am zărit silueta unui 
bărbat. 

— Louise, nu vă speriaţi, eu sunt, a zis locotenentul. N-am 
somn, nu ştiu ce să mă fac... Numai să nu vă speriaţi... - a 
continuat, trecându-şi palma fierbinte peste mâna mea. 
Dumnezeu a făcut să fim împreună în această grădină de rai, a 
şoptit el, aplecându-se tot mai jos. Sunt lipsit de putere în faţa 
destinului... 

— Ce faceţi? am rostit eu foarte încet, respingându-l. O să-i 
treziţi pe toţi... Duceţi-vă în colţul dumneavoastră!... 

El s-a lăsat în genunchi. Îi auzeam răsuflarea grea şi am 
înţeles că îşi pierduse controlul. Mă pregăteam să mă apăr, 
fiindcă nebunia cu nebunia, dar reputaţia mea în ochii 
prietenilor trebuia să rămână imaculată şi ireproşabilă. 

— Unchiul meu, cu toată bunătatea lui, este un mare 
excentric, a grăit Timoşa din apropiere. Născocirea asta a lui cu 
ospăţul este pur şi simplu un joc al neputinței şi disperării. 

Eu şi locotenentul am încremenit ca nişte hoţi la pândă. 

— Posibil, i-a răspuns domnul Mender. Asta însă, în vreme 


de război, i-a creat o reputaţie nu tocmai măgulitoare. Putea să 
născocească altceva, mai potrivit momentului... 

L-am împins pe locotenent de lângă mine, cu eforturi destul 
de mari, şi i-am făcut semn să plece. L-am auzit cum se 
îndepărtează. Apoi a răsunat glasul lui Timoşa. 

— Nici dumneata nu poţi să dormi? 

— Nu, a zis locotenentul, m-am plimbat prin grădina asta de 
rai, am studiat-o... 

— Dacă poţi să te plimbi prin grădină, înseamnă că poţi, cu 
atât mai mult, să încaleci, nu? 

În această clipă s-a auzit un scârţâit, uşa de la seră s-a 
deschis, amintindu-ne numaidecât că grădina noastră nu este 
nesfârşită, şi în lumina slabă a felinarelor chinezeşti în faţa 
noastră a apărut un ostaş francez, cu arma într-o mână şi cu un 
coş în cealaltă. 

— E cineva pe-aici? a întrebat răguşit. 

Domnul Mender răsări dinaintea lui şi rosti în franceză, 
căutându-şi cu greu cuvintele: 

— Eu sunt aici. Franz Mender. Dumneata ai venit după 
mine? 

Ostaşul îl cercetă cu mirare. 

— Ce dracu să fac cu tine?! a zis el cu blândeţe. Am venit 
după cizme. Vezi, dintr-ale mele aproape că n-a mai rămas 
nimic, iar un învingător nu poate să meargă desculţ. 

— Eu n-am cizme, a zis domnul Mender. 

— Dar cele din picioarele tale ce sunt? 

— Astea-s cizmele mele, a spus austriacul. 

— Păi - scoate-le, a răspuns francezul. Sper că mi se 
potrivesc. Ce zici? 

— Cum de nu ţi-e ruşine! am zis eu, ieşind înainte. 
Dumneata faci armata de râs! Eşti un tâlhar!... 

— Ruşine, nu ţi-e ruşine... Ce vorbe sunt astea? Da' ce, eu 
sunt vinovat că mi s-a făgăduit, la Moscova, locuinţă caldă, trai 
bun şi repaus deplin?! Voi sunteţi localnici, aveţi de unde lua, 
dar eu? 

— Puteaţi să nu veniţi deloc, aici! a proclamat Timoşa. 

— Ah, sunteţi mai mulţi aici! a zis soldatul liniştit. Aş vrea să 
te văd, copile, cum o să te eschivezi când vei primi ordin... Aş fi 
cumpărat afurisitele astea de cizme, dacă aveam afurisiţii voştri 
de bani, iar prăvăliile voastre afurisite n-ar fi fost jefuite... 


Domnul Mender s-a descălţat în tăcere. Soldatul şi-a tras 
cizmele, bătând din picioare. 

— Îmi vin perfect, a zis el. Aşa mai zic şi eu. 

L-a bătut pe guvernor pe umăr şi s-a îndreptat spre uşă. 
leşind, a zis: 

— Credeţi că aici n-o să ajungă focul? Greşiţi. Sunt foarte 
mulţi incendiatori, oricât i-ar împuşca, iar pârjolul e tot mai 
mare... - şi a plecat. 

Domnul Mender stătea desculţ pe iarba verde. Lângă el 
zăceau două cizme franţuzeşti hărtănite. 

— După cum se vede, hoţii intră şi în grădina raiului. 

— Ştii, domnule Mender, dacă eram în locul dumitale, l-aş fi 
împuşcat pe acest soldat. 

— Nu-i frumos să ucizi un om care a intrat să se încalţe, a 
spus Timoşa batjocoritor. 

Dragul băiat! Am băgat de seamă că începuse să se înţepe 
cu locotenentul. Poate fusese, involuntar, martor al scenei 
nocturne din pavilion? Cu toate acestea, trebuia să mă gândesc 
la ziua de mâine. Am aşteptat să se facă ziuă, m-am înfăşurat 
într-un şal şi, cum era absolut imposibil să găsesc vreo birjă, am 
pornit pe jos spre locuinţa noastră de mai înainte ca să-i caut 
nişte cizme domnului Mender şi să mai iau câteva lucruri 
indispensabile. Era o dimineaţă însorită, dar cu vânt rece, tăios. 
Când am ieşit din casă, am simţit numaidecât mirosul de ars. 
Acelaşi miros obsedant, lipicios, dezgustător al morţii m-a însoţit 
tot drumul. Strada Basmannaia era întreagă, însă, dincolo de ea, 
privirii mele i s-a deschis o privelişte înspăimântătoare: Moscova 
era toată în flăcări. Sub razele soarelui vâlvătaia alburie trosnea, 
ruinele negre fumegau, iar o mârţoagă bătrână galopa 
înnebunită pe bulevarde. Când am ieşit din casă, doamna Wurs, 
luându-şi rămas-bun, m-a rugat să aştept răsăritul soarelui, 
fiindcă la lumină e mai puţin primejdios să fii jefuită. 

E greu de redat cât m-a costat această plimbare prin foc 
neîntrerupt şi printre dărâmături. Dogoarea îmi frigea faţa, 
funinginea mi se aşternea pe veşminte. Nu aveam cui să cer 
ajutor. Am ajuns pe strada Povarskaia doar către prânz. Era 
neînchipuit de greu să mergi pe ea, pentru că era îngustă, şi 
limbile văpăii de pe o parte şi de pe alta se contopeau deasupra 
capului meu într-un acoperământ de foc. De vreo câteva ori 
m-au părăsit puterile şi mă gândeam să mă întorc din drum, 


pentru că zădărnicia întreprinderii mele devenea cu fiecare pas 
tot mai evidentă. Doamne preamilostiv, ce povară covârşitoare 
ai pus pe umerii mei firavi într-un răstimp atât de scurt! Aşa îmi 
ziceam, chinuită de îndoieli, pierzându-mi şi ultimul dram de 
curaj. 

Şi iată, în clipa când picioarele refuzau să mă mai susţină, 
spre marea mea bucurie, am zărit în sfârşit casa noastră 
întreagă şi nevătămată, deşi totul în jur părea de nerecunoscut. 
Mi-am dat seama că ruga mea fusese auzită şi, pesemne, 
conştiinţă acestui fapt m-a ajutat să nu cad în mijlocul străzii. 
Am deschis poarta şi am intrat. Ah, aceasta nu mai era 
cunoscuta, fericita noastră locuinţă de mai înainte: înăuntru 
totul era întors pe dos, acum, aici, locuiau numeroşi ofiţeri 
francezi. Servitorii noştri, rămaşi acasă, îi serveau şi îi hrăneau 
pe săturate din rezervele stăpânilor. Ei mi-au povestit că soldaţii 
beţi au încercat să prade casa, însă ofiţerii, care şi-o aleseseră 
drept locuinţă au pus capăt jafului. 

Ofițerii au fost plăcut impresionați, văzându-mă, şi nu au 
acordat câtuşi de puţină importanţă înfăţişării mele de om 
sfârşit, au fost îndatoritori cu mine, au început să mă înduplece 
în cor să rămân şi chiar mi-au făgăduit protecţia lor. Eu însă am 
refuzat categoric. Oricât am încercat eu să fiu mărinimoasă şi 
îngăduitoare, oricât s-au străduit ei să-mi descrie feluritele 
delicii ale vieţii sub ocrotirea lor, pentru mine nu erau decât 
nişte ofiţeri ai vrăjmaşului. În acelaşi timp, bunul-simţ îmi şoptea 
că nici această casă de piatră nu este veşnică aici, în împărăţia 
focului. Slujitorii mi-au înmânat un plic care conţinea o scrisoare 
pentru Timoşa, care Dumnezeu ştie prin ce minune ajunsese 
până aici de la ţară. 

— Blestemaţii ăştia de incendiatori! a spus unul dintre 
ofiţeri. Au prefăcut în ruine o splendoare de oraş! 

— De ce nu vă luptaţi cu pârjolul? am întrebat eu. 

— Vedeţi dumneavoastră, doamnă, a răspuns un altul, au 
avut grijă să scoată din Moscova toate ustensilele de stins 
incendiile. Suntem neputincioşi... 

Am chemat slujitorii şi le-am poruncit să pregătească birja, 
dar - n-a fost să fie! Mi-au explicat că toţi caii noştri, cu excepţia 
unei gloabe prăpădite, au fost rechiziţionaţi, pentru armată. 
Atunci le-am spus s-o înhame pe acea unică mârţoagă ca să am 
putinţa să iau cu mine măcar câteva lucruri. Dar n-a trecut mult 


şi s-a dovedit că nici acest din urmă cal nu-mi poate fi de folos, 
fiindcă e prăpădit rău şi nu numai că nu e în stare să tragă birja, 
dar nici să se mişte nu poate. Ce era de făcut? Eu nu aveam 
niciun drept să poruncesc slujitorilor. Unul dintre ofiţeri s-a oferit 
să mă conducă, însă eu am refuzat cu nonşalanţă, lucru pe care 
l-am regretat mult de tot ulterior. Am strâns într-o bocceluţă 
câteva dintre lucrurile strict necesare, am găsit cizme pentru 
domnul Mender şi mi-am zis că nu trebuie să mai zăbovesc, 
pentru că astăzi încă, împreună cu bărbaţii mei, să găsim, orice 
ar fi, o căruţă, ca să transportăm cât mai multe lucruri de strictă 
necesitate şi alimente. Amurgise când, frântă de oboseală şi 
flămândă (acolo nu-mi ardea de mâncare), m-am ridicat să plec 
din această casă. 

Fără să vreau privirea mi-a căzut pe splendida mea haină, 
uşoară şi călduroasă, cusută din blâniţe de nu ştiu ce animal 
siberian. Imi este greu să explic de ce m-am hotărât în ultima 
clipă s-o iau cu mine, poate gândul că este precum fulgul de 
uşoară pusese stăpânire pe cugetul meu înfrigurat, sau poate 
altceva, în orice caz, am aruncat-o peste mână, ca şi când mă 
aştepta un drum scurt, până afară, la caretă, şi, fără să mă 
gândesc la consecinţe, am pornit la drum, îndărăt. 

Incendiul continua cu osârdie din ce în ce mai mare. Era 
lumină ca ziua. În calea mea am întâlnit mulţi ostaşi francezi şi 
tot felul de vagabonzi murdari, încovoiaţi sub povara lucrurilor 
prădate. Se crea impresia că Moscova era hărăzită jafurilor. 
Ocupaţi cu îndeletnicirile lor, mie nu-mi acordau niciun pic de 
atenţie. Am văzut cum dintr-o prăvălie în flăcări erau aruncate 
valuri întregi de postav şi mătase, cum din alta erau scoase 
damigene cu vin, al căror conţinut era înghiţit pe loc cu lăcomie. 
Francezii şi vagabonzii acționau în cârdăşie, ceea ce mi s-a 
părut monstruos. 

Şi câte nu mi-a fost dat să pătimesc în această călătorie a 
mea prin Moscova mistuită de flăcări. După mine s-a luat un 
mujic beat, care, înjurând de te treceau fiorii, încerca să-mi 
smulgă din mână bocceaua cu lucruri. lată când mi-am adus 
aminte de ofiţerul care se oferise să-mi fie călăuză. Mujicul era 
gata-gata să-şi ducă la împlinire ticăloşia cu toate ţipetele şi 
zbaterile mele, dar, spre norocul meu, ca din pământ, şi-a făcut 
apariţia o haită de câini murdari, care s-a năpustit asupra 
tâlharului, şi astfel am avut putinţa să mă salvez. În acele zile, 


numeroase haite de câini vagabonzi cutreierau prin Moscova şi, 
pesemne, asta era una dintre ele, însă, din fericire, furia ei nu 
s-a vărsat asupra mea. 

Eram aproape de capătul străzii Basmannaia, însă caznele 
mele nu luaseră sfârşit. Doi tâlhari cu capetele rase au apărut 
pe neaşteptate în faţa mea, iar, că nu erau altceva, puteai 
judeca după calmul cu care m-au oprit. Am înţeles că orice 
împotrivire este zadarnică, că viaţa este mai prețioasă decât 
toate avuţiile pământului, şi cu atât mai mult decât o haină de 
blană şi o bocceluţă prăpădită, şi le-am întins aceste obiecte, 
fiind gata s-o rup la fugă, dacă pretenţiile lor vor merge prea 
departe. Insă şi de data asta Providența s-a milostivit de mine, şi 
precum un spirit dintr-o fantastică poveste orientală, între mine 
şi ei a apărut un frumos ofiţer francez, a cărui înfăţişare bravă a 
fost de ajuns ca, numaidecât, cei doi jefuitori să se facă 
nevăzuţi. Mi-a propus cu atâta amabilitate să mă însoţească, iar 
eu eram atât de istovită, încât nu doar că nu l-am refuzat, ci, 
dimpotrivă, nu ştiam cum să-i mulţumesc. Mergea alături de 
mine, ducând haina mea de blană şi bocceluţa cu ghinion. In 
sfârşit am intrat pe Basmannaia, şi am constatat cu bucurie că 
focul nu ajunsese până aici, şi noua noastră locuinţă este 
neatinsă, în aceeaşi stare bună ca şi mai înainte. 

— De mult locuiţi aici? a întrebat el. Este plăcut să întâlneşti 
un compatriot în acest infern. 

— Da, se împlinesc şase ani, am răspuns eu, şi m-am 
obişnuit în ţara asta, şi mă doare să recunosc că tocmai 
compatrioţii mei sunt pricina acestui coşmar. 

— O, nu doamnă, a zis el. Nu noi am dat foc Moscovei. 

Ajunseserăm la palatul Goliţin, şi mă pregăteam să-i spun 
rămas-bun şi să-i mulţumesc. 

— O clipă doamnă, a spus salvatorul meu, îndreptându-se 
spre colţul străzii. Aşteptaţi o clipă... 

— Unde plecaţi?! am strigat eu, dar el dispăruse cu 
bocceluţa şi cu haina mea de blană. 

Am plâns îndelung, sprijinindu-mă de zidurile reci ale 
palatului. Mă rugam lui Dumnezeu ca măcar scrisoarea ce o 
păstrasem la mine să nu fie vestitorul unei nenorociri. Pe urmă 
mi-am şters lacrimile şi mi-am zis: „Linişteşte-te, Louise, draga 
mea, ăsta nu-i decât un spectacol, pur şi simplu, în care tu joci 
un rol, şi totul se va sfârşi cu bine, important este să nu uiţi 


textul, să joci cât mai firesc, dar să nu mori de-adevăratelea”. 

Prietenii m-au întâmpinat cu strigăte de bucurie. Câtă 
vreme am lipsit, s-au căit nespus că au cedat insistențelor mele 
şi m-au lăsat să plec singură. Mie mi se părea că mă întorsesem 
dintr-o altă lume, necunoscută, unde domneau cruzimea şi 
frigul, unde trăiau nişte caricaturi de oameni îngrozitori, lipsiţi 
de bunătate, slobozi de orice morală şi orbi cu desăvârşire. Și 
acum, iată, din acel infern, care mă năucise, ajunsesem pe o 
insulă încântătoare, împresurată de verdeață, plină de păsări 
cântătoare, dăruitoare de căldură şi speranţe frumoase. Trebuia 
să vezi ochii negri ai lui Timoşa îndreptaţi spre mine, strălucind 
de bucurie, faţa domnului Mender, care nu izbutise să se 
elibereze de  neliniştile recente şi zâmbetul reţinut al 
seducătorului meu nocturn... Ah, îl iertasem de mult! Acum aş fi 
vrut să se arate încântat de isprava mea. Nu-i purtam duşmănie, 
în aceste zile, nu puteam să îngăduim pasiunilor să se prefacă în 
ură. Ce plăcut era să stai din nou pe pământ tare şi să respiri 
mireasma fabuloasă a florilor de la miezul nopţii! 

— Nu vi se pare că tocmai am ieşit din adâncurile gheenei? 
am întrebat eu aranjându-mi ţinuta. 

— Doamne-Dumnezeule, dumneavoastră aţi fi cea mai 
frumoasă chiar dacă aţi fi ieşit din cenuşă! a zis locotenentul 
Priahin. 

— Împrejurările grele îi înalţă pe oameni, a remarcat 
domnul Mender semnificativ. De sub cenuşa care vă acoperea 
răzbea strălucirea luminii. 

Am pufnit în râs, amintindu-mi cu amărăciune de călătoria 
mea, căci scenele văzute de mine nu se potriveau întru totul cu 
reprezentările sublime ale austriacului erudit. 

În vreme ce, noi discutam, savurând bucuria revederii, 
Timoşa, apropiindu-şi o lumânare, citea scrisoarea primită. 
Deodată a lăsat capul în jos şi a izbucnit în hohote de plâns. 
Ne-am repezit cu toţii spre el. Era o scrisoare de la ţară, scrisă 
de cameristă, şi când am luat cunoştinţă de conţinutul ei, 
grădina de paradis i s-a întunecat, şi mirosul nesuferit de 
funingine a biruit parfumul florilor. 


„Înălţimii lor Timofei Mihailovici Ignatiev, în casa 
generalului Opocinin din strada Povarskaia. 


lubite domnule Timoşa, belea mare la noi în Lipenki, fincă 
franțujii l-au ucis de tot pe unchiul dumneavoastră acu trei zile. 

Eu mă plimbam prin parc, pe lângă chioşc, cu umbrela roşie 
a răposatei Sofia Alexandrovna, mămuca dumneavoastră. 
Deodată am auzit galop de cai şi s-au oprit drept la poarta 
noastră. Un ofițer de-al lor şi doi dragoni. S-au apropiat de mine. 
Eu m-am speriat rău de tot, am înlemnit că am zis că mă 
împuşcă. Ofițerul imi zice pe limba lor că cine sunt eu? Da’ şi eu, 
tot pe limba lor, multumesc Sofiei Alexanna că m-a învăţat, îi zic 
că nu-l priveşte cine sunt eu, şi-l întreb ce doreşte? S-a înfuriat 
tare că i-am răspuns aşa, s-a năpustit cu calul peste mine şi 
spune dragonilor lui că, zice, ați mai, văzut o proastă ca asta, 
Zice, ea n-a băgat la cap că e război şi, zice, trebuie să răspundă 
aşa cum se cuvine. Da’ eu am întins umbrela spre cal şi nu-l las 
să se apropie, iar dragonii mor de râs. Şi deodată, când mă uit, 
văd că pe alee venea în grabă mare boierul, cu toiagul lui şi în 
halatul său simplu, ca întotdeauna, iar după el - Kuzma al 
nostru. Şi ofițerul l-a văzut pe boier şi le spune dragonilor, să 
vedem, zice, cum o să răspundă maimuța asta şchioapă. Dar 
boierul a auzit şi zice: adică eu, zice, sunt maimuța şchioapă? Și 
s-a roşit de tot, a început să tremure, a scos de sub poale 
pistolul şi a tras în ofițer. Şi acel mârlan franțuz s-a prăbuşit de 
pe cal. Eu am tipat în gura mare, iar un dragon l-a pălit pe 
unchiulețul cu sabia, şi pe urmă l-au ridicat pe ofițer şi iar l-au 
legat de şa şi au întins-o la galop. Am strigat la Kuzma, zic - ce 
stai Kuzma sau tu nu eşti soldat? Dă fuga şi ia puşca! Da' 
napolionii îşi pierduseră urma. Ne-am repezit spre boier - era 
rece. Dumnealui, Timoşa, parcă simţise, mi-a dat hârtia de 
slobozenie, şi acum, când am hârtia asta, parcă traista mi-e 
goală. Unde să mă duc cu ea? Răposatul boier, unchiul 
dumneavoastră, Dumnezeu să-l ierte, m-a îndrăgit, şi m-a 
cunoscut, şi m-a răstățat, dar acum cui o să-i mai fiu de 
trebuință cu slobozenia asta păcătoasă cu tot? L-am îngropat pe 
boier, şi a venit şi cocoana de la Gubino doamna Volkova 
Varvara  Stepanna, a stat o zi întreagă la noi după 
înmormântare, a cetit mereu din caietul gros al boierului şi 
plângea de mama focului, iar pe urmă a plecat şi a zis către 
mine, Arişa, zice, am să iau caietul ăsta cu mine, o să-l păstrez 
pentru Timoşa, în el, zice, scrie numai de mine. Aşa că, Timofei 
Mihailici, acuşa am rămas orfani, numai tu, să dea Dumnezeu, 


să scapi teafăr. Eu o să te aştept, şoimul nostru mândru, o să 
grijesc de cuibul tău, iar de-i întâlni pe dragonii ăia sau pe 
oricare alții, să-ţi aduci aminte de sărmanul unchiul tău. 

Te sărut pe amândoi obrăjorii şi rămân sluga credincioasă a 
înălțimii voastre, 


Arina Bataşova.” 


Timoşa plângea, domnul Mender, palid ca moartea, şedea, 
tăcut şi nemişcat, cu ochii închişi, într-un fotoliu alb, de grădină. 
Ca şi mai înainte, grădina răspândea mireasma florilor, însă 
odoarea de funingine şi de arsură devenea din ce în ce mai 
covârşitoare. Servitorii boceau în jumătatea lor, locotenentul 
Priahin s-a dus la ei, şi eu am crezut că vrea să-i potolească, dar 
s-a întors după o şedere destul de lungă şi, văzându-l, am scos 
un strigăt de mirare; în faţa mea stătea un mujic aproape 
necunoscut, cu o bocceluţă într-o mână şi un ciomag în cealaltă. 

— Eu plec, a zis el cu supărare în glas. Este insuportabil. 
Moscova a ars, iar eu am rămas orfan! Mi-am pierdut mama... 
Grădina asta mă dezgustă... Umbra generalului Opocinin se 
înalţă în faţa mea. Voi încerca să mă strecor afară din 
Moscova... Francezii, a zis el, adresându-se către mine, ne-au 
băut sângele, iar nemţii nu s-au lăsat mai prejos - şi s-a întors 
spre domnul Mender. Acum nu voi lăsa să-mi scape niciun 
dragon, Doamne-Dumnezeule, toţi dragonii sunt nişte ucigaşi! - 
A rostit aceste cuvinte pe o singură notă, ca şi cum el n-ar fi fost 
dragon, şi părea nespus de frumos, şi aş fi vrut să-l îmbrăţişez 
de rămas-bun cum sunt îmbrăţişaţi eroii. - Împăratul vostru, a 
continuat el privindu-mă drept în ochi, este un smintit, un 
corsican parşiv, iar unchiul dumneavoastră, s-a întors el spre 
Timoşa -, n-a fost decât un jalnic papă-lapte de provincie şi, 
unul din cei care-i cânta în strună uzurpatorului... când patria, 
care sângerează... ospăț cu şampanie... Doamne-Dumnezeule, 
discuţiile cu dragonul!... zicea el sufocându-se, şi lacrimile îi 
şiroiau pe obraji. 

— Domnule, veniţi-vă în fire! a zis Timoşa calm. Asta însă 
n-am s-o uit, şi vă rog să nu uitaţi nici dumneavoastră că vă 
rămân dator! 

Am făcut un pas spre locotenent ca să-i întrerup discursul 
jignitor, care îi scăpase de sub control, dar el s-a întors brusc şi 


a ieşit în fugă din oranjerie. Nimeni nu scotea nicio vorbă. 

Dimineaţa, şi-a făcut apariţia doamna Wurs şi ne-a înştiinţat 
că focul a ajuns şi pe Basmannaia. E drept, deocamdată ardeau 
doar nişte magazii de lemn chiar în capătul străzii, însă vântul 
de toamnă împrăştie nori de scântei în toate părţile şi trebuie să 
te aştepţi la tot ce-i mai rău. Am luat la repezeală micul dejun în 
sufrageria din atenansa lor, şi masa noastră s-a desfăşurat într-o 
tăcere plină de îngrijorare. Şi am făcut următoarea constatare: 
cu cât situaţia în care mă aflu este mai disperată, cu atât mai 
multe forţe şi tărie descopăr în mine. Am înţeles numaidecât că 
trebuie să acţionez, nu să stau cu mâinile încrucişate. Am 
regretat amarnic că în ziua aceea n-am făcut rost de o trăsură şi 
n-am putut căra aici lucrurile absolut necesare, şi, în sfârşit, 
pesemne că am fost excesiv de delicată când n-am îndrăznit să 
poruncesc servitorilor să mă însoţească: puteam să luăm multe 
lucruri de acasă şi acum nu ne-am fi aflat pe marginea 
prăpastiei, căci rezervele de bucate se apropiau de sfârşit, iar 
acum, acolo, profitau de ele ofiţerii inamici, şi oare o mai fi 
întreagă casa noastră? Greu de închipuit... l-am spus lui Mender 
că mă duc din nou acolo, că o să mobilizez toţi servitorii, şi că 
nesocotinţa noastră poate să ne coste scump. 

— Merg cu dumneavoastră! a spus Timoşa ridicându-se de 
la masă. Sunt sănătos. Nu trebuie să vă lăsăm singură... 

Atunci nu ştiu cum, am luat aminte la braţele lui, care nu 
erau deloc slăbuţe, ci vânjoase, cu încheieturi zdravene, şi el era 
înalt, deşi uşor adus de spate... 

— Nu, nu, a rostit hotărât domnul Mender, mă duc numai 
eu. Scumpă Louise, să nu vă împotriviţi. Eu îi cunosc pe slujitori 
şi pot să le poruncesc. Credeţi că nu sunt decât un biet guvernor 
austriac neajutorat? Nu, doamnă, eu sunt ofiţer şi sunt în stare 
să mă apăr, cu atât mai mult... - aici el a lăsat capul în jos -, cu 
cât am fost descoperit şi nu mai am de ce să mă ascund... 

— Cum, adică aţi fost descoperit?! am exclamat eu. 

— Dumneavoastră credeţi că acel soldat francez a venit 
pentru cizme? a zis guvernorul cu tristeţe. O nu, a venit să se 
convingă că sunt aici... Pesemne că încă nu s-a împlinit sorocul 
să fiu tras la răspundere şi pot să umblu nepedepsit prin 
Moscova... - şi s-a ridicat plin de fermitate. 

— Aşteptaţi, am spus eu în pragul deznădejdii. Nu vă 
înşelaţi? Putea să vi se pară... 


— Draga mea, a zis el, cu drăgălaşa dumneavoastră 
naivitate poţi uşor să iei o iscoadă drept un jefuitor de cadavre 
obişnuit, însă eu am ochi ageri. 

Era într-atât de hotărât şi vorbea cu o tristeţe atât de 
drastică, încât am cedat ca o şcolăriţă. 

A plecat, iar eu şi Timoşa ne-am îndreptat spre colţurile de 
paradis, care, cum s-a văzut, sunt şi, ele expuse furtunilor. 
Mergând într-acolo, el m-a îmbrăţişat pe după umeri, braţul lui 
puternic mă încălzea şi mă liniştea, şi când m-am lăsat în fotoliul 
cel alb de grădină, el a continuat să mă îmbrăţişeze. Eram atât 
de mică alături de el, atât de neajutorată! Tare mult aş fi vrut să 
plâng, lipindu-mă de trupul lui. El mă alina, dragul băiat, iar eu, 
nu ştiu cum, mi l-am închipuit deodată îmbrăcat în uniformă 
militară. Mundirul îi şedea bine, fără îndoială, dar ce era mai 
departe? Ochii negri catifelaţi, pe faţa-i palidă, braţul viguros 
ţinând frâul, aurul epoleţilor, linia şerpuitoarei eghileţilor - tot la 
ceea ce noi ne închinăm fără preget, însă ce le-o fi trebuind 
oamenilor veşminte fastuoase, pline de emfază şi de 
importanţă? Ca să ne cucerească inimile? Naivă presupunere. 
Atunci pentru a corespunde prin înfăţişarea ta unei victorii 
răsunătoare? Şi dacă e înfrângere? Căci, oricum, în caz de 
înfrângere acestea se vor preface în zdrenţe... Ori poate pentru 
un sfârşit glorios? Ca să zaci pe câmpul de luptă în aceste straie 
care se cuvin originii tale elitare, ca să nu semeni cu un tâlhar 
nespălat, sfârtecat de mulţime?... 

M-a sărutat delicat pe obraz. Ar fi trebuit ca printr-o glumă 
fără haz să dau acestui sărut o nuanţă de coparticipare, dar n- 
am avut putere. 

— Ah, Timoşa, Timoşa, am zis eu înghiţindu-mi lacrimile. 
Cum se va sfârşi această poveste sângeroasă? Oare de acum ne 
este hărăzit să nu ne mai ocupăm de treburile obişnuite?... 

— Sunt atât de fericit că sunteţi cu noi! a exclamat el cu 
înflăcărarea-i cunoscută. Ştiţi, Louise, am citit într-o carte plină 
de ironie, că războiul îl loveşte tocmai pe cel ce se pregăteşte cu 
mai multă râvnă de apărare. 

— Credeţi în aforisme? am întrebat eu. 

— Nu, fireşte, a zis el. Ai putea oare să atribui asta unor 
nefericiţi de sălbatici americani peste care au năvălit europenii 
înarmaţi? 

— Indiscutabil, indiscutabil, am zis eu. Totuşi, vedeţi, şi ei 


se împodobesc cu pene şi se mânjesc cu vopsele pe faţă... Ah, 
Timoşa! 

Domnul Mender s-a întors de-abia spre seară cu mâinile 
goale. Era alb ca varul la faţă. S-a aşezat greoi în fotoliul său 
alb, şi eu am înţeles că s-a întâmplat lucrul cei mai rău. 

—  Inchipuiţi-vă, a zis el, cu o expresie de înstrăinare, 
presupunerile dumneavoastră s-au adeverit: Casa noastră a ars. 

— Toată? a întrebat Timoşa uimit. 

— O, zidurile sunt întregi, a zis domnul Mender, arborând un 
zâmbet straniu. În rest nu mai este nimic: nici ofiţerii inamici, de 
care mă temeam atâta, nici servitorii, nici lucrurile noastre... - El 
a clătinat bătrâneşte din cap. - Eram tare înfricoşat că o să mă 
întâlnesc cu francezii, şi am întâlnit o sumedenie în calea mea, 
şi la ducere, şi la întoarcere, însă niciunul dintre ei nu arăta că 
ar avea vreo treabă cu mine. De bună seamă că s-a întâmplat 
ceva serios... Da, acum arde Kremlinul, şi împăratul Bonaparte 
l-a abandonat... Sub ochii mei, tâlharii au omorât un om... Nu 
cred că este cu putinţă ca francezii să fi uitat de mine... 

Aluziile lui nebuloase, aureola misterioasă cu care se 
înconjura, nu mi se păreau deloc prea oportune, şi totuşi am 
găsit în mine putere să le spun cât mai însufleţitor cu putinţă: 

— N-avem ce face, trebuie să luăm viaţa aşa cum este. 
Lamentaţiile noastre nu sunt în stare să schimbe ceva, - şi mi 
s-a părut că nu sunt eu aceea care spune toate astea, ci o 
femeie necunoscută, puternică, răbdătoare, care a văzut multe 
la viaţa ei. 

De bună seamă, la douăzeci şi patru de ani nu mai poţi 
vorbi de juneţe, dar nu este nicio vârstă atât de matură ca să 
poţi spune că te călăuzeşte o experienţă de viaţă considerabilă. 
Ce puteam eu să fac având în spate doi oameni neajutoraţi, unul 
încă un copil, iar celălalt aflat la marginea nebuniei? Trăiam 
într-o lume cu totul străină. Moscova aceea, în care aveam totul 
şi chiar dacă nu eram divinizată de numeroşii mei adoratori, 
oricum puteam să mă bizui pe recunoştinţa şi afecțiunea lor, 
Moscova aceea nu mai exista. Mă simţeam puternică, în stare să 
mă deprind cu împrejurări crâncene, şi asta îmi dădea tărie. În 
grădina noastră de basm, păsările nu mai tăceau nici noaptea, 
fiindcă mirosul nesuferit de arsură nu le dădea pace. Acum 
ştiam ce se întâmplă dincolo de pereţii noştri de sticlă. Chiar şi 
un edificiu uriaş, cum era palatul prinţului Goliţin, nu mai părea 


inexpugnabil. Focul pătrundea peste tot, iar prădătorii cu atât 
mai mult. Rezervele de alimente erau aproape inexistente. 

Într-o bună dimineaţă (dacă îi puteam spune astfel 
grozăviei din jurul nostru) am descoperit că servitorii noştri 
dispăruseră. Trebuia să ne aşteptăm la una ca asta. Domnul şi 
doamna Wurs ne hrăneau cum puteau şi ei. In sfârşit, arhitectul 
omniprezent ne-a dat de ştire că domnul Mender poate să 
devină membru al municipalităţii organizate de administraţia 
franceză, lucru pentru care i se vor da alimente. Domnul Mender 
a înălţat din umeri şi numaidecât s-a pregătit de drum. Se afla 
într-o stare de însufleţire bizară, şi obrajii lui, palizi în ultimele 
zile, au prins să se împurpureze. Şi pe deasupra - se mai şi 
grăbea. A plecat împreună cu arhitectul, care, de asemenea, 
spera să obţină un post la municipalitate. 

— De bună seamă, ceva s-a schimbat, a zis domnul Mender 
la plecare. Nu ştiu ce, dar francezii mă ocolesc cu îndărătnicie... 
- şi a zâmbit. Mă tem că fortuna va fi împotriva mea. Pesemne 
postul meu a fost ocupat. Dacă nu au trebuinţă de mine ca 
victimă, atunci ce nevoie au să mă hrănească? 

— Trebuie să vă conduc, am zis eu. Nu pot să vă las singur. 
În orice caz, trebuie să ştiu unde se află reşedinţa acestei 
instituţii blestemate. 

— Franz Ivanovici, a exclamat Timoşa, nu trebuie să intraţi 
în serviciul lor, nu trebuie. Ce-o să fiţi, acolo, la ei?... Credeţi că 
n-o să ne câştigăm altfel pâinea?... Nu trebuie, dragul meul!... 

— Franz Ivanovici va face serviciu la municipalitatea 
oraşului, a intervenit arhitectul Wurs... Este un post de consilier. 
Va purta o panglică peste umăr. Dumneavoastră nu vreţi să fie 
ordine în Moscova? 

Domnul Mender a ridicat iar din umeri, eu mi-am pus şalul 
pe cap (singurul lucru călduros ce-mi mai rămăsese), şi am 
pornit. Strada Basmannaia ardea. Vâlvătaia umflată de vânt se 
înălța până la cer. Palatul Kurakinilor era pe de-a-ntregul în 
flăcări şi prin ferestrele de la parter nişte soldaţi şi nişte mujici 
aruncau lucrurile... 

— Louise, a spus domnul Mender, oprindu-se brusc. Nu sunt 
în apele mele... Nu vreau să plecaţi şi dumneavoastră. Timoşa a 
rămas singur. Vă rog... 

Ne-am mai ciorovăit puţin, apoi m-am întors acasă. Din 
splendida noastră grădină se ridicau valuri de fum. Intrând în 


goană, doamna Wurs a strigat că pârjolul a cuprins şi adăpostul 
nostru. Oare puteam noi, deprimaţi de pierderi şi de zbuciumul 
din ultima vreme, puteam noi să ne luptăm pentru refugiul 
nostru? Eu tot mai încercam să comand, i-am poruncit lui 
Timoşa să ia paturile şi să le scoată în stradă. El alerga de 
colo-colo prin fum, încercând să-mi împlinească rugămintea, în 
acelaşi timp străduindu-se în mod absurd, copilăreşte, să nu-şi 
ştirbească demnitatea; eu strângeam la piept primele obiecte 
ce-mi cădeau sub mână, păsările ţipau de ziceai Doamne, 
implorând ajutor, ceva a scârţâit dincolo de uşa subţire a 
oranjeriei, şi de după ziduri a răsunat un geamăt sau un strigăt. 
Geamurile plesneau trosnind deasupra capului şi glasurile 
păsărilor au amuţit. 

Ne-am năpustit afară. Printr-un coridor de foc am dat 
năvală în stradă şi, găsind un loc mai retras, ocolit de flăcări, 
ne-am oprit, gâfâind din greu. Doamna Wurs, care se nimerise 
lângă noi, plângea în hohote, şi îl chema întruna pe soţul ei. 
Pârâitul, vuietul prelung al clădirii care pierea ne sfâşiau inimile. 
Ar fi trebuit să fugim aiurea, cu ochii închişi, dar nu puteam să 
facem asta, pentru că dintr-o clipă într-alta trebuiau să apară cei 
doi bărbaţi. Focul se răfuia cu tot ce îi ieşea în cale înfricoşător 
de vertiginos, împins parcă de o furie oarbă. Era dogoare mare 
şi lumină de parcă am fi fost în toiul zilei, deşi cerul negru şi 
ameninţător atârna de mult deasupra noastră. 

Am găsit un loc relativ mai ferit, ne-am aşezat acolo şi 
aproape că nu mai nădăjduiam nimic. Eram la capătul puterilor. 
Nu trecuse, cum ni s-a părut, nicio clipă, şi din palatul prinţului 
Goliţin n-au mai rămas decât zidurile fumegânde, iar splendida 
noastră oranjerie era acum doar o grămadă de ruine. Totul se 
sfârşise. Nu mai aveam nimic, dacă n-am pune la socoteală 
perna luată de Timoşa, precum şi vechea jiletcă a domnului 
Mender, pe care continuam s-o strâng cu disperare la piept. 

Şi am stat astfel, într-o amorţeală desăvârşită, până în 
revărsatul zorilor. Brusc a început să plouă. Era cea dintâi ploaie 
de când începuseră toate grozăviile din Moscova. Ploaia se 
înteţea din ce în ce mai mult. Doar ea avea putere să lupte cu 
focul, însă apariţia ei s-a dovedit prea târzie: nu mai era nimic 
de salvat. Moscova nu mai exista. Şedeam pe nişte scânduri 
reci, aflate acolo întâmplător, şi Timoşa, îmbrăţişându-mă pe 
după umeri, îmi şoptea aforisme aparţinând unor fericiţi din altă 


lume... 

În sfârşit, a apărut domnul Wurs, singur. Faţa lui părea 
verde. Tot ce se întâmplase cu noi nu l-a mirat câtuşi de puţin. 
Cu mâinile tremurânde, îşi descheia nasturii de la jiletcă, apoi, 
ordonat, unul câte unul, îi încheia din nou, şi astfel la nesfârşit. 
Doamna Wurs, în hohote de plâns, i-a căzut la piept. Eu mă tot 
uitam în direcţia de unde venise în speranţa că o să-l văd pe 
domnul Mender, care, poate, rămăsese în urmă, dar nu se 
vedea. A trecut multă vreme până ce domnul Wurs s-a liniştit 
cât de cât şi a putut să vorbească. lată ce ne-a povestit. 


POVESTIREA DOMNULUI WURS 


— ... EU L-AM PREVENIT pe domnul Mender, doamnelor şi 
domnilor, l-am prevenit că trebuie să fim prevăzători... Oare 
Moscova din ziua de astăzi este loc pentru plimbări nechibzuite? 
El însă, cu fatalismul lui tâmpit, zâmbea ca un copil, şi nu m-a 
ascultat, şi n-a binevoit să mergem, pe ocolite, cum l-am 
povăţuit, ci s-a grăbit, s-a grăbit smintitul în frac cenuşiu să 
ajungă mai degrabă pe strada Tverskaia, în loc să stea la 
adăpost printre ruine câtă vreme pe acolo mişună numeroase 
cete de tâlhări şi patrule franţuzeşti, toţi de bună seamă beţi şi 
clocotind de ură unul împotriva celuilalt. Bietul domn Mender, eu 
l-am avertizat, l-am implorat, dar ce n-am făcut, doamnelor şi 
domnilor, l-am rugat să nu se grăbească, fiindcă inima mea nu 
rezistă, el însă mă liniştea cu uşurinţa-i austriacă, deşi acum îmi 
dau seama că asta era nebunie, mă ţinea foarte strâns de 
mână, şi, precum nişte copii lipsiţi de griji, uneori zburam peste 
cărămizi, peste bârne, prin cenuşă, poticnindu-ne şi gâfâind, şi 
nimeni nu ne-a conturbat, şi eu chiar mi-am zis că el, poate, are 
dreptate că nu vrea să se ascundă, căci noi nu semănăm cu toţi 
ceilalţi pe care îi întâlneam: pentru jefuitori arătam prea 
nepăsători, iar pentru locuitorii paşnici - prea impetuoşi... Poate 
că avea dreptate, doamnelor şi domnilor, şi ar fi trebuit să ne 
continuăm zborul, dar inima mea n-a mai rezistat, am cotit-o 
într-o curte pe jumătate arsă, şi eu m-am aşezat pe o grindă 
umedă... Domnul Mender însă nu putea să se potolească, m-a 
lăsat şi a dat fuga dincolo de poartă ca să arunce o privire 
împrejur, cum s-a exprimat el, şi atunci iată ce s-a întâmplat. 
Mai întâi am auzit un strigăt, apoi o discuţie în franceză, am 
coborât de pe grinda mea în noroi şi cenuşă şi să vedeţi ce mi-a 
fost dat să aud. 

— De tine aveam nevoie, a rostit cineva. 

— Se prea poate, a spus Mender cât se poate de calm. 

— Eşti rus? 

— Da, rus, a răspuns domnul Mender. 

— Se vede cât de colo că eşti incendiator, a zis unul dintre 


francezi. 

— Poartă frac, a zis altul. Boierul rus este o noutate. Oare 
nobilii se ocupă cu incendierile? 

— Mujicul de ce să pună foc, a replicat cel dintâi. Dintr-o 
casă rămasă întreagă poate să fure mai mult, de ce s-o 
incendieze. Numai nişte domni ca acesta, canaliile, dau foc 
oraşului! Eşti incendiator? 

— În sens filosofic - da, a zis domnul Mender râzând. Ştiam 
că o să ne întâlnim. 

— E ţicnit, a spus francezul. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat cineva care tocmai se 
apropiase. 

— Un incendiator, domnule căpitan, a recunoscut de 
bunăvoie. 

— Atunci n-o mai lungiţi. Să capete ce merită, a spus 
căpitanul. 

Pe urmă am auzit nişte paşi îndepărtându-se, pe urmă s-a 
făcut linişte. Deodată a răsunat un clănţănit, a bubuit o salvă, şi 
eu am leşinat... Nu sunt vinovat, doamnelor şi domnilor, totul 
s-a petrecut atât de fulgerător, şi ce puteam eu? Când m-am 
trezit, era noapte. Am ieşit din adăpostul meu, am plâns, frica 
îmi dispăruse, am dat ocol peste tot, primprejur, în căutarea 
trupului bietului domn Mender, dar strădaniile mele au fost 
zadarnice... 


Nu voi descrie jalea noastră. Nu doar oraşul fusese distrus, 
a fost distrusă şi viaţa noastră, sufletul ne era pustiit, eram 
zdrobiţi, ne uitam unul la celălalt cu ochi lipsiţi de orice expresie 
şi nu înţelegeam nimic. Continua să plouă, şi pârjolul se potolea 
treptat, doar un sfârâit sinistru răsuna de pretutindeni, de parcă 
nişte unt încins sfârâia într-o tigaie gigantică. Trebuia să găsim 
un adăpost, foamea şi frigul începeau să ne chinuie. Soții Wurs 
au plecat să caute nişte cunoscuţi. Despărțirea a fost rece, 
parcă eram nişte străini, pur şi simplu nu mai aveam putere nici 
pentru cuvinte, nici pentru lacrimi, nici pentru urări de bine. 
Timoşa a azvârlit perna udă - ultima amintire despre fericirea 
recentă, m-a îmbrăţişat pe după umeri, şi am pornit aiurea, 
încotro vedeam cu ochii. 

„O, eu sunt istoric, îi plăcea să spună bietului domn Mender. 
Am cugetat îndelung la urzelile destinelor. Am putut în sfârşit să 


desluşesc tainele relaţiilor dintre oameni şi am înţeles că până şi 
un gest întâmplător al unui cetăţean anonim este contopit cu 
istoria întregii omeniri. Nimic nu se întâmplă aşa, pur şi simplu, 
ci numai după legi hotărâte de sus. Când am înţeles asta, am 
încetat să mă mai mir de absurditatea aparentă a faptelor 
săvârşite de oameni... Fiecare faptă ne este sugerată pentru 
încercarea noastră, ca să ne astâmpărăm, ca să ne 
dezmeticim... Uneori bunele intenţii au rezultate rele... Revoluţia 
dumneavoastră, dragă Louise, a pus stările sociale pe picior de 
egalitate în ceea ce priveşte drepturile. O, cu câtă 
grandilocvenţă a proclamat această egalizare! Dar nu le-a adus 
la acelaşi nivel în ceea ce priveşte privilegiile, şi cu atât mai 
mult - moravurile. Francezii şi-au adus aici stindardele lor 
semeţe şi la adăpostul lor au devastat o ţară întreagă.” 
„Oamenii nu pot fi judecaţi după războaie”, am zis eu. „Oamenii 
trebuie supuşi judecății la vreme de catastrofă, nu atunci când 
trăiesc sub privirea vigilentă a poliţiei...” a obiectat domnul 
Mender. 

Plângeam, amintindu-mi toate acestea, în timp ce, 
împreună cu Timoşa, ne croiam drum prin Moscova pârjolită şi 
jefuită „Cine suntem noi acum?” îmi ziceam cu groază. „Nişte 
calici fără masă şi fără casă, neputincioşi ca nişte copii, în faţa 
forţei şi rapacităţii.” Timoşa mă alina cum putea. Tremurând de 
frig, ticluia cele mai incredibile poveşti, în stare să îmbărbăteze 
chiar şi pe un mort, dar nu pe mine, care sorbisem din cupa 
suferinţei. Zăboveam pe lângă casele ce scăpaseră de pârjol, 
dar toate erau ticsite de francezi, şi nu-mi surâdea câtuşi de 
puţin să mă trezesc într-o cazarmă. 

Soarta însă n-a vrut să ne lase să pierim. Ea ne-a mânat în 
Cistie Prudi, unde am descoperit cu uimire că acest cartier 
aproape nu suferise din pricina focului. E drept că unele case 
aveau ferestrele sparte, dar speram să găsim o încăpere unde 
puteam să ne uscăm veşmintele şi să chibzuim ce-o să facem 
mai departe. Mă simţeam ca renăscută. Ce noroc să fii tânăr, 
mi-am zis, căci chiar şi cea mai mică speranţă este în stare să-ţi 
lecuiască sufletul încă nedistrus de vârstă! Am observat că şi 
Timoşa şi-a recăpătat curajul, şi asta m-a bucurat. 

Am pus ochii pe o casă de piatră cu un etaj, şi ea fără 
ferestre, dar o voinţă imperativă ne-a poruncit să deschidem 
larg uşile şi să intrăm. În faţa noastră a apărut un vestibul 


spaţios, înţesat de la un capăt la altul cu cărămidă spartă, cu 
scânduri şi tot felul de boarfe, cioburi de sticlă pârâiau sub 
picioare, scara de lemn ce ducea la etaj era întreagă, ea se 
arcuia extravagant peste acest prăpăd, de parcă făgăduia 
desfătări ca în poveşti. De când pierdusem totul, am încetat să 
mă mai tem că voi fi prădată. Înfăţişarea noastră n-ar fi stârnit 
tâlharilor dorinţa să ne atace. Privitor la onoarea de femeie, 
eram ferm hotărâtă să mi-o apăr până la sfârşit, chiar dacă 
lucrul acesta ar fi fost mai cumplit decât orice. Ei încă nu ştiu de 
ce este în stare o franţuzoaică adusă în pragul disperării, îmi 
ziceam eu trăgând cu urechea în casa pustie. 

Am urcat încet la etaj. În faţa noastră - o uşă. Am deschis-o. 
Privirilor noastre li s-a înfăţişat un salon destul de mare, fără 
mobilă, însă curat, cineva lustruise cu multă râvnă duşumeaua 
vopsită, ici-colo, la ferestre, în locul geamurilor sparte, erau 
puse bucăţi de carton, pe pereţi, într-o ordine paşnică atârnau 
portrete în rame grele, într-un colţ, pe paie, erau trântite nişte 
obiecte, acoperite cu o cergă de cal. Două uşi la stânga şi la 
dreapta duceau în alte camere. Am bătut la cea din stânga. 
Niciun răspuns. Timoşa a deschis-o, şi am intrat într-o cameră 
aranjată perfect pentru locuit, unde toate se aflau la locul lor: şi 
patul aşternut, şi dulapurile pline cu cărţi, şi fotoliile, şi 
lumânările în sfeşnice, şi masa pe care erau împrăştiate file de 
hârtie scrise, iar călimara, cum a remarcat Timoşa, era plină cu 
cerneală. Am intrat apoi în camera de vizavi, dar s-a dovedit că 
şi ea era ocupată, şi în ea se aflau cărţi, un divan cu pernă şi 
pătură, un birou vechi lângă fereastra desfigurată de cartonul 
care înlocuia geamul; o sticlă cu vin începută pe o măsuţă 
pentru jocuri de cărţi şi o bucată mare de pâine de secară 
completau într-un mod plăcut ambianta. Cu tristeţe, mi-am dat 
seama că trebuie să ne retragem. Nu ne-am sfiit să împărţim pe 
din două pâinea străină, pentru că foamea devenise de 
nesuportat, şi ne-am întors în salon. Atunci am observat că de 
sub cerga de cal a ieşit un ostaş francez. A sărit în picioare, 
ţinând în mână un pistol. Avea faţa încordată. 

— Ce mama dracului căutaţi aici? a întrebat el cu glas 
răguşit. 

—  lertaţi-ne, domnule, am răspuns eu cu un calm 
desăvârşit, dar uşa de jos era descuiată şi am crezut că în casă 
nu locuieşte nimeni... 


— Cum dracu’ descuiată! a strigat el ameninţător. Am 
încuiat-o chiar eu cu două zăvoare, - dar a lăsat pistolul în jos, 
deşi ne privea cu ostilitate. Sunteţi francezi? 

— Da, am spus eu, şi mă aşteptam să fiu primită cu mai 
multă amabilitate. 

— Ce amabilitate, a mărâit el, dumneavoastră aţi căzut din 
cer? Aici locuieşte domnul colonel, şi are oroare de cerşetori. 

Era un soldat trecut de tinereţe, mic de stat şi, judecând 
după pronunție, de undeva de pe lângă Dijon. Un soldat francez, 
mi-am zis eu, cercetându-l cu privirea, ce bizar: un compatriot 
de-al meu cu pistolul în mână, aici, în Cistie Prudi, cu fire de fân 
în păr, gata să tragă (ah, dacă, pe deasupra, ar fi ştiut că eu 
mănânc pâinea stăpânului său!)... 

— Când domnul colonel va afla că uşa a fost descuiată, a zis 
Timoşa, iar tu ai adormit în fân, sunt sigur că n-o să-ți 
mulţumească. 

Este greu de spus cât ar fi durat discuţia noastră, dar, 
brusc, s-a deschis uşa şi în cameră a intrat colonelul francez, 
urmat de un domn ciudat. Purta o redingotă din postav 
cafeniu-deschis, destul de ponosită, şi cizme negre. O pălărie 
neagră înaltă de fetru completa costumaţia, de sub borurile ei 
se revărsau nişte plete lungi, care începeau să încărunţească, 
era prost bărbierit, pe faţa lui slabă încremenise o grimasă de 
nemulţumire, şi ochii căprui, mici şi sfredelitori, străluceau din 
orbitele întunecate; în mână ţinea un baston de grosime 
considerabilă; se mişca smucit şi liber. 

Stăteam ca nişte osândiţi. Situaţia noastră nu era dintre 
cele mai plăcute: am dat buzna într-o casă străină, am furat 
pâine străină şi, prinşi asupra faptului, trebuia să dăm socoteală, 
dar vremurile grele şi nenorocirea generală, şi figurile noastre 
abătute, şi Dumnezeu mai ştie ce au prefăcut infracţiunea într-o 
farsă, şi pentru asta nu se cădea să fim pedepsiţi. Fireşte, eu 
eram gata să izbucnesc în plâns, iar Timoşa se făcuse alb ca 
varul de umilinţă, însă colonelul francez a vorbit cu totul 
compătimitor: 

— Pe chipurile dumneavoastră, domnilor, citesc suferinţă. 
Această splendoare de oraş s-a arătat şi faţă de dumneavoastră 
prea câinos. Ce să-i faci? De bună seamă, va fi nevoie să 
organizăm aici o micuță comună şi să încercăm, pe fundalul 
dezastrului universal, să confirmăm ideea superiorității raţiunii 


asupra instinctului. François, va trebui să iei măsuri, a spus el 
soldatului. 

— O, a exclamat acesta, domnule colonel, a sporit numărul 
gurilor! Şi fiecare gură, în Moscova de astăzi este o prăpastie 
fără fund. 

— Nimic mai uşor, a zis colonelul, decât să împărţi rezervele 
noastre în cinci părţi în loc de trei. 

Mulțumită obrăzniciei noastre involuntare, totul în casă a 
fost dat peste cap. Camera din dreapta ne-a fost oferită mie şi 
lui Timoşa, iar domnul în redingotă, cu aceeaşi ostilitate pe faţă, 
s-a mutat în cea din stânga, la colonel. François se agita prin 
casă ca o păsărică sârguincioasă, cărând fân, mutând lucrurile 
dintr-o cameră în alta. Între timp, noi am pus ordine în ţinuta 
noastră, atât, cât ne îngăduiau condiţiile. 

Cum am aflat, asta era casa domnului în redingotă şi ea ar 
fi trebuit să fie distrusă definitiv, dar, printr-o întâmplare fericită, 
colonelul şi stăpânul casei au apărut înaintea soldaţilor-jefuitori. 
Au fost câteva împuşcături şi dintr-o parte şi din alta, însă 
tâlharii s-au speriat şi s-au făcut nevăzuţi. E drept că stăpânii au 
apărut cu oarecare întârziere, multe lucruri fuseseră sparte şi 
distruse ori dispăruseră cu totul, dar la etaj s-a mai salvat câte 
ceva şi acolo se putea trăi. 

Timoşa s-a repezit la cărţi, dar le frunzărea uşor distrat, iar 
la întrebările mele răspundea mai mult din politeţe. De fapt, în 
ultimele zile, se schimbase foarte mult, şi obişnuita lui înclinaţie 
de a spune glume, chiar şi în clipe grele, acum dispăruse. Nu 
aveam habar la ce se gândea, sufletul lui îmi era inaccesibil. 
Ceva se frânsese în acest tânăr, deşi observam cum pasiunile 
tainice, necunoscute mie, continuau să clocotească în el. 

Temporar eram salvaţi, asta însă nu ne limpezea câtuşi de 
puţin viitorul. După ce ne-am spălat de noroi şi cenuşă, am 
început puţin să semănăm a oameni, iar eu, cum-necum, m-am 
îngrijit puţin şi de pieptănătură. In sfârşit, a apărut François şi 
ne-a poftit la cină. Doamne, ce grozav suna! Am mers cât am 
putut mai solemn în camera colonelului, unde, în cămin, ardeau 
nişte scânduri şi pe măsuţă, lângă o pâine mare rotundă de 
secară, se lăfăia o bucată de jambon cazon, şi cunoscuta sticlă 
de vin începută trona peste acest amărât belşug. 

— Poporul nostru nu este învăţat să fie lăsat de capul lui, 
spunea stăpânul casei când am intrat noi. El are nevoie deo 


tutelă permanentă. Diavolul dumneavoastră francez, pe care 
l-aţi trezit, nu se potriveşte cu înclinațiile noastre. Poate o fi bun 
pentru francezi, deşi, judecând după faptul că aţi instaurat cu 
atâta zor imperiul în Franţa, se pare că şoaptele lui ispititoare au 
încetat să-i mai încânte şi pe ei... 

— Da, a grăit colonelul cât se poate de amical. Imperiul nu 
ne-a reîntors la robie. Fireşte, în anii nouăzeci s-a vărsat mult 
sânge francez în speranţa că în felul acesta vor fi consolidate în 
societatea noastră noile şi remarcabilele lozinci... Observ că vi 
s-au aprins ochii când am rostit cuvântul „sânge”, dar parcă 
dumneavoastră aţi vărsat mai puţin sânge rusesc şi străin, 
încercând să instaurati ordinea proprie în Europa? 

Colonelul ne-a invitat cu amabilitate la masă, şi am început 
ospăţul. 

— Dacă după Borodino, corsicanul, în loc să se grăbească 
spre Moscova, ar fi cârmit pe drumul ce duce la Kaluga şi ne-ar 
fi tăiat posibilităţile de aprovizionare, socotiți că armata rusă 
n-ar mai fi existat, a spus stăpânul casei. In loc de armată am fi 
avut o seamă de patrioţi descumpăniţi... Această descumpănire 
i-ar fi silit să cugete la cauzele măcelului şi la multe altele, ce 
umilesc societatea noastră. ... lar când omul cugetă se află 
foarte aproape de adevăr... 

— judecaţi ca un om pentru care acest război stupid nu este 
decât prilej de meditații, a zis colonelul râzând. 

Pe faţa stăpânului casei a apărut o strâmbătură. 

— Credeţi că există războaie nestupide? a mormăit el. Beţi, 
vă rog, beţi. După ce am pierdut totul, vreau să trag din asta 
foloase pentru viitor. lar dumneavoastră până una alta 
străduiţi-vă să vă consolidaţi la Moscova, să vă încălziţi, să vă 
îngrăşaţi, să prindeţi curaj, ca să nu decădeţi în ochii opiniei 
mondiale. Am auzit că împăratul, corsicanul, a ordonat să fie 
chemată de la Paris „Comedie Francaise”? 

— Să fiţi convins că avem înaintea noastră un viitor 
întunecat, a spus colonelul. Moscova este devastată, armata 
demoralizată, cavaleria nimicită; dacă ne mai prinde şi iarna, nu 
ştiu ce mai poate să ne salveze de la dezastru. Mă tem că aici, 
chiar şi geniul împăratului este neputincios... 

Stăpânul casei nu se uita spre noi, aproape că nu mânca 
nimic, în schimb sorbea continuu din vin cu înghiţituri mici. 
Aveam senzaţia că Moscova pierise, că dincolo de ferestrele 


astupate cu carton se întinde o câmpie pârjolită necuprinsă şi 
doar noi, scăpaţi ca prin minune, mâncăm, bem şi continuăm 
discuţiile primejdioase din vremurile trecute. Am vrut să le spun: 
„Dezmeticiţi-vă, domnilor. Încă nu-i totul pierdut. Există 
dragostea, există amintirea zilelor minunate, slaba speranţă să 
nu pierdem toate acestea definitiv, şi, în sfârşit, eu pot să vă 
cânt cea mai frumoasă dintre şansonetele mele, pe care o 
cântam odinioară, fără măcar să bănuiesc cât era de slabă ca 
să-i înnobileze pe oameni.” Însă am tăcut, am aruncat o privire 
scurtă spre Timoşa, el mânca, şi faţa lui era îngândurată. 

— Dumneavoastră ce spuneţi, doamnă Bigard? mi s-a 
adresat colonelul. Oare n-am întârziat cam mult în încercările 
noastre de a stabili adevărul? 

— Ce straniu, am spus eu, dumneavoastră staţi aici, beţi vin 
pe ruinele Moscovei, împărţiţi cu alţii o bucată de pâine... 

— Nu, dragă Georges, a zis stăpânul fără să mă bage în 
seamă, printre noi există anumiţi indivizi, care nu stârnesc decât 
dezgust, în ansamblu însă noi suntem aceia care constituie 
principala valoare a naţiunii... lar dumneavoastră îi daţi întruna 
cu egalitatea în drepturi... 

În cursul discuţiei aproape tot timpul m-am uitat la el. Era 
greu să-ţi iei ochii de la această faţă slabă şi viguroasă, cu gură 
ce exprima dezgust. Nefericită, sigur, femeia care i-a dăruit 
inima, mi-am zis eu. Era un domn inteligent, dificil, pentru care, 
probabil, nu exista nimic în afară de propriile-i convingeri. Am 
întâlnit la viaţa mea astfel de oameni, şi mă lăsam cuprinsă de 
focul lor primejdios, însă bunul-simţ ce mă caracterizează mă 
salva mereu în ultima clipă de la un sfârşit fatal.. Acum, îmi 
ziceam, sunt atât de deprimată şi istovită, că dinspre această 
flacără rece nu mă paşte niciun pericol. Totuşi nu-mi luam ochii 
de la el, îl priveam întruna. Pe colonel îl chema Georges 
Pastoret, pe proprietar - domnul Svecin. 

Francois a adus de undeva încă vreo câteva sticle. Svecin 
sorbea fără întrerupere. 

Pastoret era extrem de atent cu mine, cum poate fi atent cu 
o femeie un bărbat în vârstă aflat în nişte împrejurări atât de 
neobişnuite. Îmi turna vin, împingea bucatele către mine, 
zâmbea, dădea din cap prieteneşte, şi nu m-aş fi mirat dacă la 
un moment dat ar fi vrut să mă mângâie pe mână. 

— Ca să vedeţi, mi-a spus el încet, bem vin în compania 


unei doamne fermecătoare, ca şi când ne-am afla undeva la 
Clichy sau la Saint-Denis. 

— Este foarte greu să-ţi închipui aşa ceva, am spus eu. 

— Poate că totul nu e decât un vis, şi asta nu-i Moscova, ci 
o născocire a vechiului, posomorâtului meu prieten domnul 
Svecin?... Dumneavoastră nu sunteţi o fantasmă? 

Ca să nu-i împovărez cu presupuneri de prisos am început 
să le povestesc despre mine, ceea ce se pare că le-a fost pe 
plac, fiindcă Georges Pastoret a reacţionat cu însufleţire, mă 
aproba mereu, dând din cap cu înţelegere, iar domnul Svecin, 
slavă Domnului, sorbind întruna din vin, nu-mi întrerupea 
povestirea. 

— Şi iată, domnilor, astăzi m-am întâlnit cu dumneavoastră, 
am spus eu în concluzie, şi m-a uimit nespus ironia soartei, 
numiţi-o cum doriţi, care ne-a adunat laolaltă, francezi şi ruşi, la 
aceeaşi masă în mijlocul acestei urgii... 

— În primul rând, a spus Pastoret, eu şi domnul Svecin 
suntem prieteni vechi, încă de la Sorbona; în al doilea rând, eu 
nu sunt cotropitor, ci mai degrabă o victimă a nesăbuinţei sau, 
dacă vreţi, a curiozităţii, ceea ce mă face să mă căiesc nespus; 
în al treilea rând, sunt participantul unei poveşti mistice, care 
mă leagă de Rusia cu fire trainice nevăzute. In două vorbe. S-a 
întâmplat că, într-o zi, lângă Gjatsk, m-au luat prizonier patru 
mujici şi m-au dus la boierul lor. Acesta era un general în 
retragere şchiop, care locuia la moşia lui, unde - nu-mi aduc 
aminte. (În acest moment Timoşa a oftat zgomotos.) 
Închipuiţi-vă, acest om m-a hrănit, m-a adăpostit şi m-a trimis 
teafăr îndărăt, deşi eram inamicul lui. Asta puteai s-o pui pe 
seama unui elan sufletesc, mărinimiei disperării sau pur şi 
simplu pe seama unui capriciu, dar firul, cum s-a dovedit, se 
prelungea în alte vremuri, când generalul, rănit la picior lângă 
Austerlitz, zăcea, gata să moară, pe gheaţa lacului Zaceansk. 
Închipuiţi-vă, Bonaparte trecea pe acolo, a auzit gemetele şi a 
ordonat aghiotanţilor săi să-l salveze pe rusul rănit. Unul dintre 
aghiotanţi, care intrase în apa rece ca gheaţa, a murit pe urmă 
de congestie pulmonară... Bonaparte a cucerit Moscova, dar a 
primit nişte ruine pârjolite. Cum vedeţi, toate lucrurile în viaţa 
asta sunt legate între ele, şi nu este exclus, ca întâlnirea noastră 
să fie o verigă în lanţul destinelor generale. 

— Nu sunteţi dragon? a întrebat Timoşa, care se albise ca 


varul la faţă. 

— O, nu, dragă prietene, a zis colonelul. Sunt intendentul 
unei oştiri distruse. 

Timoşa s-a ridicat brusc şi, sub pretextul oboselii, ne-a 
părăsit. 

— Este fratele dumneavoastră? a întrebat domnul Pastoret. 

— Aproape, am zis eu cu tristeţe. 

— Ce răspuns enigmatic! a exclamat el. De bună seamă, s-a 
simţit neglijat şi s-a supărat. 

— E obosit, a zis domnul Svecin iritat. Dumneavoastră n-aţi 
observat că nu e decât un copil? O să doarmă bine, îşi va 
recăpăta bujorii din obraji şi atunci o să vă copleşească cu 
întrebările: ce, de ce, pentru ce. 

Continuam să-l urmăresc cu coada ochiului, zâmbind 
amabilă colonelului, care se înmuiase, cum se întâmplă cu 
majoritatea bărbaţilor în vârstă, aflaţi în compania unei femei 
tinere şi frumoase, însă eu nu-mi puteam lua gândul de la 
Timoşa; tăcerea lui, faptul că era concentrat asupra unui lucru 
de care eu nu aveam habar mă umpleau de nelinişte. Pune ceva 
la cale, ia o hotărâre, mi-am zis eu, în capul lui se învălmăşesc 
nişte himere care mie îmi sunt inaccesibile. Şi deodată am 
încremenit: mi-am adus aminte cum m-a părăsit fermecătorul 
Stroganov şi nici dragostea pentru mine n-a fost în stare să-l 
oprească; cum a dispărut locotenentul Priahin, ca şi cum a 
zburat din grădina de iarnă a Goliţinilor, deghizându-se în ţăran; 
cum Timoşa aiura ceva despre fugă şi ardea de dorinţa de a se 
răfui cu Bonaparte, cu domnul Pastoret, cu dragonii, cu 
grenadierii... Mi-am dat seama că luase sfârşit copilăria ce-i mai 
îmbujora obrajii şi acest june înalt şi uscăţiv, cu ochi negri, mari 
şi catifelaţi, era copt pentru a pune mâna pe sabie, nesocotind 
gingăşia mea franţuzească şi compasiunea mea pentru el, 
pentru toţi... O să dispară, mi-am zis, o să dispară, numai eu o 
să rămân singură printre aceste ruine şi miasme, o venetică, 
interpreta unor cântece nepotrivite pentru înnobilarea 
oamenilor. 

— Ce-i cu dumneavoastră? m-a întrebat colonelul. V-a 
speriat această lume distrusă? 

Aş fi vrut să-i explic starea mea, dar nu era uşor - nu aveam 
cuvinte. lată acum, mi se părea, se vor auzi paşii lui Timoşa, 
duri şi precişi, va trece prin salonul gol, pe lângă François, care 


doarme sub cerga lui de cal, trânteşte uşa, coboară pe scară, 
trece prin vestibul, aruncând frânturi de cărămidă şi cioburi de 
sticlă, trage zăvoarele şi porneşte pe lângă ruinele învăluite de 
întunericul nopţii, sfidându-i pe hoţi şi pe tâlhari, într-acolo unde 
au dispărut uitatul meu Stroganov, accidentalul Priahin, 
dizolvându-se în beznă, amestecându-se cu hoardele de mujici 
înarmaţi... 

— Trebuie să vă odihniţi, a spus domnul Pastoret, să 
prindeţi puteri. Cine ştie ce ne aşteaptă mai departe. 

— Aveţi dreptate, a intervenit posomorât proprietarul casei 
devastate. Am obosit să mă aflu în companie franţuzească. În 
locul ironiei voltairiene observ o bucată de jambon cazon. A fost 
afumat lângă Smolensk. 

Mi-am dat seama că nu-mi stă în putere să-l opresc pe 
Timoşa. Nu pot să-l rețin. Lacrimile mele şi tânguirile vor fi 
zadarnice. Nu există cuvinte în stare să se ridice mai presus de 
sânge... Şi în acest moment am auzit clar paşii lui. Am slobozit 
un țipăt uşor. El însă a intrat în cameră ca şi când nu s-a 
întâmplat nimic şi în lumina lumânărilor aproape sfârşite părea 
un gigant. Slavă Domnului, mi-am zis, este din nou aici! 

— Acolo, în salon, a zis el, adresându-se domnului Svecin, 
am văzut portretul unei doamne, a cărei faţă mi se pare 
cunoscută. Mă chinuiesc, dar nu pot să-mi amintesc unde am 
văzut-o. 

Domnul Svecin s-a uitat la Timoşa peste umăr şi, brusc, a 
zâmbit... Era un zâmbet tânăr, orbitor, care nu se potrivea deloc 
cu faţa lui dură, posomorâtă. |n cercul părului pe cale să 
încărunţească, pe neaşteptate s-a aprins ceva care murise 
demult, irevocabil, drag, de parcă în cameră fuseseră aprinse 
lumânări noi. Oare şi eu, când o să fiu la o vârstă respectabilă, 
tot astfel o să-i sperii pe cei din jur cu un semn întâmplător şi 
neaşteptat al zilelor fericite din trecut? mi-am zis eu. 

— O doamnă? a întrebat domnul Svecin mirat. 

— O doamnă cu nişte ochi mari, albaştri, a spus Timoşa. 

— Ah, o doamnă, a zis tărăgănat proprietarul întinerit. Aţi 
putut s-o vedeţi pe întuneric? 

— Nu, aveam o lumânare. 

— Ah, o lumânare, a zis ca un ecou domnul Svecin. La 
lumina unei lumânări arată enigmatic, adevărat? - şi a sorbit din 
vin. La lumina a două lumânări devine stăpâna a şapte sute de 


suflete, dornică să le organizeze. - A sorbit din nou. - La lumina 
a trei lumânări, stimate domn, veţi observa un amestec de 
modă franţuzească, înfumurare gubernială, bun-simţ judeţean şi 
sănătate rurală, - el a oftat zgomotos. - La patru lumânări va 
deveni evident că şi ea, şi eu avem totul în trecut... Armata lui 
Bonaparte nu poate să se întoarcă în Franţa cu tot atâţia ostaşi 
cu câţi a plecat, la fel cum este imposibil să mai vezi Moscova 
cum era înainte, poate doar în vise... 

Din nou a devenit cel dinainte, s-a întors cu spatele, iar noi 
am ieşit în salon. Pe perete am văzut acel portret chiar deasupra 
culcuşului de fân al sărmanului François, nevoit să îndeplinească 
slujba de santinelă, cu arma în mână, în faţa casei. 

Ochii erau într-adevăr imenşi, ocupau jumătate din faţă. 
Smintitul pictor nu şi-a înfrânat imaginaţia înfierbântată. Fruntea 
ei înaltă era acoperită cu o eşarfă de tafta, faţa îi apărea din 
spuma unor dantele de culoare verzuie, obrajii erau uşor 
trandafirii... Ne privea fără pic de jenă, eu mă simţeam umilită. 
Mi-au venit în minte vremurile încă recente, când, strălucind în 
cercul prietenilor, stârnindu-le admiraţia, rămâneam aceeaşi 
Louise, plină de bunătate şi de blândeţe, însă femeia aceasta a 
fost plăsmuită de natură ca să râdă de slăbiciunile obişnuite. 

M-am surprins asupra gândului că, fără să vreau, fac 
comparaţie între noi amândouă, cum se obişnuieşte între femei, 
însă o ofensă ascunsă nu se lăsa stinsă în inima mea. Doamna 
era o femeie cu imaginaţie bogată, dar fără înclinații pentru 
fantezii mărunte, ea n-a fost, pesemne, niciodată preocupată de 
ceea ce gândesc alţii despre ea, ci numai de ceea ce gândeşte 
ea despre alţii... Am mijit ochii cât mai insultător - ea nu s-a 
tulburat; am ameninţat-o cu degetul - n-a răspuns în niciun fel. 
Am încercat să râd de neghiobia mea emfatică, dar numaidecât 
mi-a venit în minte cel care vorbise despre ea atât de ciudat, cu 
acel zâmbet neaşteptat pe faţă, cu rafinamentul şi îndârjirea 
omului aflat sub influenţa băuturii. El, acest om dur, cărunt, 
singuratic, dintre cei care s-au ivit şi în calea mea, fermecând şi 
subjugând, dar fără să-mi dorească vreodată binele, el a ales-o 
pe ea, era evident, însă de ce? Ori, totuşi, eu eram într-atât de 
franţuzoaică, încât înţelegerea acestui lucru nu-mi putea fi 
accesibilă? Dar dacă nu sângele, atunci pătimirea rusească 
clocoteau în mine? Nu mă legasem eu cu inima şi cu sufletul de 
această ţară nefericită şi oare zdrenţele de pe mine nu erau 


mărturia sigură a suferințelor noastre comune? 

In vreme ce priveam acest tablou, Timoşa s-a retras 
încetişor. 

— Ce femeie misterioasă! a spus colonelul. Şi felul cum o 
examinati dumneavoastră este atât de femeiesc. 

Nu-mi ardea de glume. El a înţeles asta şi s-a întors la 
prietenul său cu băgare de seamă, în vârful picioarelor. Am 
rămas singură cu această necunoscută norocoasă, care încă nu 
ştia ce-o să fie mai departe. Când am revenit, domnul Svecin s-a 
uitat la mine, şi din nou acel zâmbet surprinzător i-a luminat 
chipul. Vinul îi netezise trăsăturile feţei, care devenise mai 
blândă, în ochi îi încremenise un interes confuz. „Oare o 
iubeşte?” m-am întrebat eu. Şi în salon au răsunat iar paşii lui 
Timoşa, şi neliniştea, care parcă se domolise, m-a paralizat din 
nou. 

— Beţi puţin vin, a spus Svecin şi mi-a întins paharul. Beţi, 
şi n-o să mai doriţi să daţi importanţă nimicurilor. - Şi, 
întorcându-se, a continuat: O femeie pe ruinele lumii... O 
franţuzoaică fără prejudecăţi. 

— Curând o să părăsim Moscova, a spus colonelul, vă 
făgăduiesc. Totul s-a aranjat astfel, încât chiar şi ambiția 
împăratului nu mai are nicio putere... 

— Am constatat, sau aproape am constatat, a rostit domnul 
Svecin, că unui om îi este peste puteri să realizeze un dezastru 
universal, indiferent de numele superbe cu care el l-ar gratifica. 
Fireşte, el ne poate amăgi şi noi o să-l ajutăm, deşi pe urmă ne 
vom da seama... Şi el, şi noi suntem egali în faţa chipului puterii 
supreme, care nu ştiu de ce a avut nevoie, pentru o vreme, să 
ne supună amăgelii... Altfel, în general, totul curgea puţin câte 
puţin în direcţia necesară, nesocotind capriciile şi ambițiile 
noastre. O izbândă vremelnică - nu înseamnă izbândă. Nici 
măcar lupii, spre deosebire de gladiatori şi cămătari, nu triumfă 
după ce au sfâşiat beregata adversarului. 

— Ce nostim, am exclamat eu, totul curge puţin câte puţin, 
iar noi suntem simple victime ale acestui fluviu etern? 

— Da' ce, răufăcătorii sunt nemuritori? a surâs domnul 
Svecin. 

Paşii se îndepărtau. Am alergat în salon, de acolo în 
cameră. Timoşa dormea pe fân, acoperit cu o pelerină militară. 
Dincolo de ferestrele sparte era linişte. Călcând cu grijă, m-am 


întors în camera noastră. „Poate totul se va aranja, - mi-am zis 
eu ca un osândit -, şi dimineaţă o să vedem Moscova întreagă şi 
nevătămată. Eu o să îmbrac cea mai grozavă toaletă, o să 
chemăm o birjă şi ne vom duce la Bobrinski la ultimul bal din 
septembrie!” Voiam să-i consolez pe aceşti bărbaţi în vârstă, a 
căror conştiinţă era mai presus de o reglare de conturi, cu care 
încă se ocupau, deocamdată cu plăcere, ceilalţi rămaşi în viaţă. 
Dar ce puteam eu? _ 

— Domnilor, am zis intrând, vreţi să vă cânt ceva? In ciuda 
a tot ce se petrece... 

— Nu se petrece nimic, totul deja s-a petrecut, mi-a răspuns 
domnul Svecin arborând un zâmbet drăgălaş. Ori speraţi să 
îndreptaţi ceva? - şi cu un gest larg m-a poftit să mă aşez 
alături. M-am aşezat. El mi-a pus mâna pe umăr. Şi am simţit 
dorinţa, privindu-l drept în faţă, să mă strâng lângă el şi să 
plâng. - Tremuraţi toată, a zis el cu simpatie. Pastoret, o să bem 
până dimineaţă, pe urmă ce-o da Dumnezeu... 

— Nu, domnilor, a spus colonelul apatic. Faceţi cum ştiţi, pe 
mine însă mă aşteaptă dis-de-dimineaţă o treabă importantă şi 
inutilă. 

— Cine sunteţi dumneavoastră? m-a întrebat Svecin. 

Mi se învârtea capul. 

— Sunt o biată cântăreaţă franceză, am răspuns eu în 
şoaptă, care s-a pomenit deodată în jocul dumneavoastră 
smintit şi se preface înţeleaptă... 

A izbucnit în râs. Am ciocnit. „Oare o iubeşte?” mi-am zis 
eu. 

Deodată, dincolo de uşă, acum perfect clar, au răsunat 
nişte paşi. Eu i-am dat mâna la o parte şi m-am repezit 
într-acolo. O nu, nu pentru a-l reţine, ci doar ca să ne luăm 
rămas-bun, să mă strângă lângă el, să-mi încolăcesc braţele 
după gâtul lui slăbuţ, să-i ating obrazul cu buzele, să-i spun 
ceva, să ţip, să jelesc: după cum sugerează natura, urarea de 
drum bun a unei femei ocroteşte cel mai mult. Dacă nu pot să-l 
rețin, măcar să-l păzesc de rău... Am intrat în cameră. Timoşa 
dormea, acoperit până peste cap cu pelerina soldăţească. M-am 
aşezat epuizată pe divan şi am simţit că îmi pierd puterile. 
Lumânarea de stearină de pe măsuţă era pe sfârşite. Sub ea, 
galbenă, se afla o carte deschisă. Călimară, pană, o foaie de 
hârtie - universul poetului, atât de modest şi atât de important... 


Am remarcat pe hârtie numele meu... 
„Dragă Louise, 


Nu mai pot să rămân aici. Am aflat că lângă Vsehsviatski au 
fost văzuţi cazacii noştri. Fireşte, acolo nu mă aşteaptă nimeni, 
însă eu nu sunt aşteptat nicăieri, iată de ce trebuie să mă 
grăbesc. Spuneți-i colonelului că a fost prizonierul bunicului 
meu, care acum a pierit de mâna unui dragon francez. Colonelul 
poate să-i transmită lui Bonaparte că generalul rus pe care l-a 
salvat cândva a fost ucis de un dragon francez, iar dascălul 
austriac, din pricina căruia s-a declanşat acest război, a fost 
împuşcat pe o stradă din Moscova, şi acum impăratul poate să 
se întoarcă liniştit în Franţa lui. În gubernia Kaluga se află 
sătucul Lipenki, unde o să Vă aştept la sfârşitului războiului. Ştiu 
că sunteţi, cu sufletul, rusoaică. Rămâneţți cu bine, scumpă 
Louise, şi să nu mă pomeniti de rău. 

Al Dumneavoastră, Timofei Ignatiev.” 


Pelerina militară, cu mânecile goale întinse, acoperea fânul 
rece. Afară mijeau zorile cenuşii de septembrie. O, Timoşa, 
Timoşa, ştiam că aşa trebuie să se întâmple... . 

„„„In acele zile, la Moscova, era cu neputinţă să te laşi multă 
vreme copleşit de întristare. „Moscova nu crede în lacrimi”, mi-a 
spus domnul Svecin cu obişnuita-i iritare. L-am aprobat, dând 
din cap abătută, dar n-am putut să fiu de acord cu acest proverb 
plin de cruzime. 

— Unde vedeţi dumneavoastră cruzime, doamnă? s-a mirat 
el fără să mă privească. Istoria noastră a fost prea aspră ca să 
dea importanţă unor astfel de nimicuri, cum sunt lacrimile (nu 
puteai să-ţi dai seama dacă glumeşte sau vorbeşte serios). Ce 
înseamnă necazurile unor indivizi izolaţi în comparaţie cu 
suferinţele generale. Aici este vorba mai degrabă despre 
bărbăţie, forţa spiritului... - Vorbea cu mine de parcă eram cu 
ceva vinovată faţă de el. 

— Şi cu toate acestea, eu prefer lacrimile şi slăbiciunile 
obişnuite, şi iscusinţa de a fi îngăduitor faţă de ele, am replicat 
cu îndărătnicie. Lacrimile unui singur om sunt mult mai fierbinţi 


decât toate osanalele dumneavoastră pentru bărbăţie şi forţă. 
Aud un număr satisfăcător de exclamaţii, însă Timoşa, înainte 
de plecare, a plâns, stimate domn... 

— Da’ eu nu tăgăduiesc dreptul de a plânge, a spus Svecin, 
enervându-se şi mai tare. În această chestiune, dumneavoastră 
judecaţi exact ca o femeie. Plângeţi cât poftiţi, dar vedeţi în asta 
vreun rost? 

Şi totuşi, treptat, a încetat să mă mai apese felul lui de a 
vorbi cu mine, vădind aproape repulsie. In schimb, pe urmă 
(ştiam asta), când vinul îl va slobozi din lanţurile-i artificiale, o 
să admir zâmbetul lui tineresc şi o să simt palma lui fierbinte pe 
umărul meu. „Pentru asta merită să rabzi”, mi-am zis. 

Odată, într-una din clipele lui libere, l-am întrebat pe 
colonel, cine este domnul Svecin. 

— Greu de spus, a răspuns el, ridicând din umeri. A fost un 
student eminent, acum s-a astâmpărat, singurătatea i-a 
născocit o mască. A pierdut aproape totul, dar asta, cum vedeţi, 
nu-l amărăşte prea tare. Cu mine se poartă frumos, dar mâine 
mă va uita, ca de altfel şi pe dumneavoastră, - spunând acestea 
m-a privit cu atenţie. A rămas în Moscova cu nişte intenţii 
obscure, mi se pare că avea de gând să ţină nişte jurnale de zi, 
dar n-a ieşit din el un cronicar, căci deşi cutreieră prin Moscova 
foarte conştiincios, se întoarce acasă atât de abătut, încât 
izbuteşte să se dezmeticească numai cu vin, devine mai blând şi 
mai prietenos, însă de pană nu se atinge. După cum bănuiesc, a 
trăit întotdeauna pentru sine, dar poate aşa mi se pare mie. 
Este un suflet nobil şi cutezător, însă Moscova, cum vedeţi, a 
ars, şi când suntem neputincioşi, feţele ni se desfigurează... 

— Dar cine este femeia din tablou, dragul meu Pastoret? 
am întrebat eu, chipurile, în treacăt. 

— Nu ştiu, a răspuns el, ridicând din umeri. Nu-mi amintesc; 
ceva, pesemne, a fost acolo: ori el nu i-a făcut ei pe plac, ori ea 
lui... În orice caz, undeva are o soţie şi, mi se pare, o fiică... 

— N-o fi ea? am întrebat eu nepăsătoare. 

— A, nu, a râs colonelul, scrutându-mă cu privirea. Asta-i 
imaginaţia pictorului. Nevestele ruşilor sunt de obicei corpolente 
şi puţin speriate. 

Era la început de octombrie, nişte zile splendide, totuşi 
noaptea cădea brumă şi curând urma să se pornească 
ninsoarea. Descurcăreţul François mi-a făcut rost de o haină; a 


furat-o, a cerut-o de la cineva, n-are importanţă, era destul de 
ponosită, însă vătuită, călduroasă şi putea să-mi prindă bine. 
Am făcut tot ce am putut să o adaptez la statura mea, şi 
colonelul m-a răsplătit cu aplauze. 

— Louise, mi-a spus el pe neaşteptate, pe la mijlocul lui 
octombrie, noi părăsim Moscova. Marea dramă a luat sfârşit. Ar 
trebui să vă exprimaţi opţiunea. 

Am auzit ce a spus, dar mă gândeam cât este de absurd să 
rivalizez cu frumoasa din portret. Şi, totuşi, nişte legături 
straşnice porneau dinspre mine spre inima de fier a domnului 
Svecin. Ah, nu-mi făceam iluzii şi nu eram câtuşi de puţin 
dispusă să-mi jertfesc tinereţea pentru o pasiune întâmplătoare, 
dar masca acestui om, despre care pomenise colonelul, mi se 
părea a fi de hârtie, şi puţin primejdioasă, mai ales după toate 
câte am fost nevoită să îndur. 

Colonelul aştepta răspunsul meu. 

— Am ales, am răspuns eu liniştită. Când oştirea franceză 
va părăsi Rusia, mă voi întoarce la Petersburg şi o să iau totul 
de la început. 

— Dar sunteţi franţuzoaică, Louise. Rusia a devenit un 
cimitir. In afară de asta, multă vreme aici vor detesta tot ce are 
vreo legătură cu patria dumneavoastră. lar acolo, - el a arătat 
cu mâna în depărtare, subînţelegând Franţa -, acolo se vor găsi 
admiratori ai talentului dumneavoastră. Eu o să vă ajut... 

„Se prea poate, mi-am zis, într-o bună zi, când totul în jur 
va deveni din nou minunat, domnul Svecin îşi va scoate masca 
şi va rămâne înmărmurit, văzând cu ochii lui tinereţea mea, 
când o să apar în faţa lui într-o rochie albă din batist, într-un 
spenţer negru de catifea, cu o pălărie roz, împodobită cu pană 
de struţ, şi înconjurată de foştii mei prieteni...” 

Am izbucnit în râs. Domnul Pastoret a oftat şi m-a 
ameninţat în glumă cu degetul. 

— lubesc Rusia, am spus eu. Acolo în Franţa, am fost prea 
tânără, uşuratică şi naivă şi aveam aripioare străvezii, aici însă 
m-am maturizat şi am învăţat să înţeleg viaţa şi pot chiar să 
vorbesc, destul de acceptabil, ruseşte, deşi aproape că nu este 
obligatoriu. 

„In afară de aceasta, mi-am zis, când o să iau viaţa de la 
început, totul va merge mai repede decât prima dată, şi nu voi fi 
nevoită să depun eforturi suplimentare ca să-mi recuperez 


pierderile. O să am două mantouri din blăniţe siberiene uşoare, 
o să închiriez o locuinţă pe canalul Moika...” 

— O să am două mantouri din blăniţe siberiene, i-am spus 
colonelului, două în loc de unul, pe care mi l-a furat un ofiţer 
francez, o să închiriez o locuinţă pe Moika. Prorocirile 
dumneavoastră nu mă sperie, Rusia a fost întotdeauna bună cu 
mine. 

Afară se aflau ruinele pârjolite ale Moscovei. Mirosul jilav 
adiind dinspre mormanele de cenuşă, cu care ne obişnuiserăm 
de mult, m-a izbit brusc, de parcă îl simţeam întâia oară. 

Mai bine de o săptămână n-am ieşit din casă şi, treptat, 
neintrând în contact cu infernul care domnea pe străzi, am 
început să-mi revin. Undeva, dincolo de pereţi, dincolo de 
cartonul din ferestre, continuau de bună seamă nelegiuirile, dar 
aici, sub ocrotirea vânjosului François, înconjurată de bătrânii 
mei salvatori, domneau pacea şi tihna. Imi dădeam seama că 
pacea asta era o plăsmuire, că tihna e vremelnică şi cine ştie ce 
ne mai aşteaptă, poate cea mai mare nenorocire, dar colonelul 
Pastoret, rupându-se din când în când de la treburi, izbutea 
să-mi dăruiască simpatie şi căldură, iar dragul şi neîndurătorul 
meu Svecin, care nu-mi acorda nicio atenţie şi mă trata cu 
dispreţ, se destindea totuşi sub acţiunea vinului, şi atunci ieşea 
la iveală firea lui adevărată: delicateţe, susceptibilitate, 
suferinţă. Mă temeam cel mai mult să rămân singură, şi plină de 
înfrigurare, luam măsuri, deşi ce fel de măsuri erau astea? Imi 
cheltuiam farmecul jalnic pentru colonel ca să nu uite de mine în 
vârtejul grijilor zilnice, mă căzneam cât puteam să fiu pe placul 
severului meu domn Svecin, să-l îmblânzesc, ca pe o fiară 
sălbatică. Insă dacă aveam succes cu cel dintâi, şi intuiţia îmi 
şoptea că domnul colonel este atent cu o biată cerşetoare 
franceză nu numai datorită manevrelor ei mediocre, faţă de cel 
de al doilea eram cu totul neputincioasă. Mă dispreţuia în 
continuare, mă respingea şi mă observa doar când era ametit 
de băutură, şi doar pentru o clipă ochii lui căprui sfredelitori se 
umpleau de căldură... De fapt, mi-ar fi fost de ajuns şi numai 
câteva cuvinte de compasiune, ca să nu mă cuprindă 
disperarea. 

Din când în când, noaptea, afară, se auzeau împuşcături şi 
am înţeles că mă aflu în viaţă numai datorită milei Domnului. În 
aer mirosea a schimbări. Prezicerile colonelului nu mai păreau 


fantastice. A căzut cea dintâi ninsoare şi s-a topit. François tot 
mai greu făcea rost de scânduri pentru focul din cămin. Ah, 
Svecin, viaţa a dispus de soarta noastră mai crunt decât oricare 
dintre capetele încoronate, în plus noi înşine, dumneavoastră 
înşivă... Ceva trebuia să se întâmple. Alianţa noastră iluzorie nu 
putea să continue veşnic. Miticul împărat-criminal degera în 
bârlogul lui. Ca şi când nu s-ar fi putut mulţumi cu Austria, 
Prusia, poftim - cu Spania sau Italia, în sfârşit, ar fi cucerit, de ce 
nu, Anglia, în loc să invadeze Rusia şi să-mi dea viaţa peste cap 
pentru trei-patru luni! Colonelul Pastoret îmi propunea tot mai 
insistent să mă pregătesc de drum. Încercările lui de a mă 
convinge semănau cu o cerere în căsătorie. Dacă ar fi avut 
peste treizeci de ani - o şansă mai bună nici că se putea 
închipui. Însă cine are nevoie de mine în Franţa, colonele? Ori să 
devin metresă până la cele dintâi riduri? 

— Scumpă Louise, nu vorbiţi prostii, a spus el. Noi amândoi 
n-o să avem ce să regretăm. În afară de asta, dumneavoastră 
chiar de acum veţi putea să vă prezentaţi din unghiul cel mai 
avantajos. Închipuiţi-vă, contele Beausset, prefectul curții, 
strânge o trupă ca să dea câteva reprezentații şi concerte în 
faţa împăratului. M-a asigurat că sunteţi o cântăreaţă agreabilă. 
Socotiţi că acesta e începutul carierei dumneavoastră franceze. 
La urma urmelor, războaiele cu războaiele, însă arta este 
veşnică... 

— Cum?! am exclamat eu uimită. Va trebui să cânt în faţa 
împăratului?! Da' eu nu sunt decât o modestă cântăreaţă de 
romanțe şi şansonete, apoi cine putea să-i povestească despre 
mine contelui Beausset? Şi apoi unde găseşti o trupă în această 
casă nebună? 

— Credeţi-mă, a spus el, zâmbind, artişti există. Ca şi 
dumneavoastră, ei s-au aciuat, prin căsuțe pentru păsărele, pe 
ramuri, prin crăpăturile zidurilor, dar Melpomena i-a chemat şi ei 
s-au strâns numaidecât... Dacă sunteţi artistă adevărată, nu veţi 
rezista ispitei de a vă arăta arta... 

— Da”, dar în faţa împăratului... am rostit eu cu voce stinsă. 

— Cu atât mai mult, a spus el râzând. 

— El a devastat ţara pe care o iubesc, am spus eu aproape 
strigând, m-a lipsit de tot ce am avut, şi dumneavoastră îmi 
propuneţi să-l distrez pe aceste ruine. 

— Louise, a zis el strâmbându-se, nu vă stă bine să strigaţi 


lozinci politice. Acum, nimic nu mai are importanţă. Eu nu mă 
gândesc la împărat, ci la dumneavoastră. - Apoi a adăugat 
încet: Şi, dacă vreţi, la mine. 

Am făcut pe proasta. 

— Da, însă el este un bun cunoscător, am spus eu 
semnificativ, şi este greu să-i fii pe plac. Numai gândul la asta 
mă paralizează. 

Seara, în prezenţa colonelului, i-am povestit lui Svecin 
despre propunerea acestuia. Şi mi-am zis: dacă faţă de toate 
acestea se va manifesta cu sarcasmu-i obişnuit, o să refuz să 
cânt pentru împăratul cotropitor. 

— Bineînţeles, a zis el cu o grimasă îngrozitoare şi, ca 
întotdeauna, privind pe lângă mine, dacă şanşonetista franceză 
poate să-i procure plăcere Tamerlanului francez, iar el, pe 
deasupra, îi va oferi un inel rusesc cu un safir imens, de ce să nu 
cântaţi? Ar fi ciudat să vezi o doamnă franceză desfătându-l pe 
suveranul rus în felul acesta, dar pe al dumneavoastră de ce nu? 

Am înţeles că trebuie să refuz, dar i-am spus colonelului 
provocator: 

— Transmiteţi-i contelui Beausset că accept. 

Mulțumită eforturilor colonelului Pastoret, am putut să mă 
îmbrac decent şi am fost prezentată contelui. Era îmbrăcat în 
mundir de general, însă manierele şi intonaţiile trădau în el un 
om care n-are de-a face nimic cu milităria. Era foarte politicos, 
mi-am biruit repede sfiiciunea, şi foarte curând ne-am oprit la un 
vodevil pe care îl cunoşteam. Au început să se adune o seamă 
de artişti, care rămăseseră în Moscova, scoşi ca prin minune de 
oamenii contelui din adăposturile cele mai incredibile. Printre ei 
am descoperit câţiva cunoscuţi, inclusiv pe bătrânul Torcani, 
alături de care, cândva, cântam tot felul de duete. Am început 
să ne împărtăşim impresiile din ultimele luni, bucurându-ne de 
revedere şi jelind pierderile. Treptat, deprinderile profesionale 
au început să-şi spună cuvântul, şi toţi ne-am cufundat cu uitare 
de sine în muncă. Şi iată, când simţul rolului şi al scenei s-a 
reîntors la mine, şi chitara, în mâinile mele, s-a preschimbat 
dintr-un obiect aspru, indiferent, într-o parteneră drăguță şi 
prietenoasă, când vocea mea a răsunat în timbrul obişnuit, căci, 
cum s-a dovedit, furtunile şi patimile nu au frânt-o câtuşi de 
puţin, şi când sentimentul de fericire şi înfrigurarea teatrală 
m-au cuprins, în acel moment colonelul Pastoret mi-a comunicat 


că, vai, nu ne mai întoarcem în casa cârpită a domnului Svecin, 
pentru a nu-l mai împovăra pe stăpân. Mie o să mi se 
repartizeze o locuinţă nu prea mare, dar bună şi pentru primiri 
restrânse. 

— Oare n-o să pot nici măcar să-mi iau rămas-bun de la 
domnul Svecin? am întrebat eu cu buze neascultătoare. El a fost 
atât de bun cu mine şi cu Timoşa... În sfârşit, asta-i pur şi simplu 
nepoliticos. E 

— Ah, parcă de politeţe e vorba aici? In ultima vreme este 
foarte furios, şi sunt bucuros că putem să-l lăsăm în pace. - Şia 
adăugat, privindu-mă cu atenţie: Apoi, oare nu v-aţi dat seama 
că farmecul dumneavoastră miraculos îi este indiferent? Ce să-i 
faci... 

Era îngrozitor, dar a trebuit să mă resemnez. „Eu nu sunt 
femeia cu ochii albaştri şi mari, mi-am zis, surâzând amar, eu 
sunt artistă, eu am alt rol. Pe mine mă conduce vântul prielnic al 
artei, el mă poartă în altă direcţie.” Însă asta nu mi-a adus 
liniştea. 

Trebuia să jucăm la Teatrul Pozdniakovski de pe Bolşaia 
Nikitskaia, unicul teatru care scăpase de foc. Aici se afla locuinţa 
mea, care mi s-a părut de-a dreptul luxoasă. leri - cerşetoare, 
acum stăteam din nou pe picioare. „Trebuie să ştii să cazi”, îmi 
ziceam. 

Teatrul a fost adaptat pentru spectacole. S-a găsit şi ceva 
recuzită. S-au procurat flori şi panglici. Şi, iată, a venit ziua celei 
dintâi reprezentații. Totul a decurs cum nu se poate mai bine. 
Apoi a urmat cea de-a doua. Jucam cu mare succes, şi 
repertoriul nostru creştea. La început îmi era foarte frică să-l 
văd pe împărat şi credeam că, văzându-l, o să leşin, dar când, 
într-o zi, în sfârşit, i-a trecut prin cap să asiste la spectacol şi 
l-am văzut, nu ştiu de ce nu mi-a mai fost frică. Undeva în faţa 
mea, pierdut în semiîntuneric, el şedea în fotoliu, mic, grăsuţ, 
foarte modest îmbrăcat. Se juca piesa Războiul deschis. În scena 
de la fereastră, eu cântam o romanţă aleasă de mine. In 
prezenţa împăratului aplauzele nu erau îngăduite, însă această 
romanţă, pe care n-o mai ascultase nimeni, a produs impresie. 
Au răsunat aplauze. Contele Beausset a venit la mine, în culise, 
cu rugămintea să repet romanţa. Eram foarte emoţionată, am 
cântat fără să-mi iau ochii de la Bonaparte. Şedea nemişcat. 
Asculta ori se făcea că ascultă şi se gândea la ale sale. La ce se 


gândea în clipa asta: la cuvintele romanţei ori la destinul 
propriu? Se îndârjea sau regreta? Armada lui rărită era încă vie, 
dar mâna Moscovei moarte se aşezase peste toate din jur ca o 
piatră grea. Oare nu la asta se gândea, încremenit în fotoliu, cu 
faţa-i albă îndreptată spre mine? 

Am primit felicitări. Clement Thintigny, ofiţerul de 
ordonanţă al împăratului, mi-a adus flori, dar eu cunoşteam 
preţul acestui succes. „Acum ori niciodată”, am hotărât eu, 
primind florile şi felicitările. Am cerut contelui Beausset o 
trăsură, care mi-a fost pusă numaidecât la dispoziţie, mi-am 
aranjat la repezeală ţinuta şi am pornit spre locuinţa lui Svecin. 
„Este acasă, bea, suferind de singurătate, mă gândeam eu, fără 
nicio speranţă, va fi relaxat şi zâmbitor, doar nu i se înfăţişează 
o nespălată jalnică, şi, cine ştie, poate va dori din nou să-şi pună 
palma pe umărul meu...” i 

Uşa casei era larg deschisă. In vestibul domnea acelaşi 
haos. Incet, răsuflând din greu, am urcat pe scara întunecată la 
nimereală, pe pipăite, fără să mă mai preocup de urmările 
vizitei mele, dorindu-mi doar un singur lucru: să fie bun şi să 
asculte cuvintele mele. Am bătut tare în uşa deschisă. În salon 
era întuneric şi linişte. Brusc, s-a deschis uşa de la camera lui, şi 
el a ieşit cu o lumânare în mână. Faţa lui era şi mai dură decât 
de obicei. 

— A, dumneavoastră... a spus el posomorât. Dar domnul 
Pastoret m-a asigurat că voi fi lăsat în pace... 

Mi se rupea inima de milă. În jiletca lui cadrilată, cu un fular 
de prospeţime îndoielnică la gât, el mi se părea întruchiparea 
perfecțiunii, dar o perfecţiune pentru altă lume, nu aceasta, care 
se scălda în sânge şi cenuşă. Nu eram în stare să rostesc ce 
intenţionam să-i spun. In pieptul meu clocoteau pasiunea şi o 
tandreţe nefastă, entuziasmul orb şi groaza - ca înainte de 
căderea în prăpastie. 

— Mi-e groază să mă gândesc că sunteţi absolut singur, am 
rostit eu aproape pe nerăsuflate. Vreau să vă spun că aş putea 
să vin... să am grijă de dumneavoastră... Sunteţi atât de singur, 
pentru mine nu e greu... am destul timp, aş putea să vă ajut la 
gospodărie... 

— Draga mea, a zis el pierzându-şi răbdarea, şi acest 
„draga mea” a sunat ca o palmă pe obraz, pentru mine 
singurătatea este mai atrăgătoare decât prezenţa unei femei 


prea puţin cunoscute, cu deprinderi străine mie. 

— Vi se pare! am strigat eu. 

A făcut un gest cu mâna, ca şi cum mi-ar fi arătat uşa. 

— Vă iubesc, am articulat cu greu, strângând cu putere 
pleoapele. 

Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi a grăit cu un calm 
jignitor: 

— Ați înnebunit. Ce avem noi comun? ŞI, pe urmă, 
dumneavoastră sunteţi prea tânără şi prea franţuzoaică, ca să 
avem ce discuta împreună... 

Pe neaşteptate m-a cuprins furia. Îmi venea să-l lovesc, să-l 
umilesc, să-l insult, să-l silesc să se dea îndărăt, ca lumânarea 
să-i scape din mână şi totul să ia foc: acest fular vetust, 
portretul acelei dame, cărţile lui stupide... Auzi dumneata, 
n-avem ce discuta! 

— În schimb, eu mai deţin şi altceva, astfel că am putea să 
ne descurcăm şi fără discuţii! i-am strigat eu, înfuriindu-mă mai 
abitir decât el. 

Strigându-i asta, m-am tras înapoi căci am avut impresia că 
vrea să mă lovească. Sfârşitul lumii! Ar fi trebuit să-i sărut 
mâinile, să mă arunc la picioarele lui, să-i implor mărinimia. 

— Aşa ceva deţin toate femeile, în egală măsură, a rostit el 
cu foarte mult calm. 

l-am întors spatele şi am plecat. Acea doamnă rusă m-a 
petrecut cu privirea. Ei se înțelegeau unul pe celălalt. Existau în 
lumea lor. Doar eu eram o venetică, şi pretenţiile mele nu aveau 
nicio şansă. 

M-a ajuns în vestibulul întunecos. 

— Ascultati, a rostit el gâfâind, mie îmi vine să mă dau cu 
capul de toţi pereţii, căci am pierdut totul... Şi acum veniţi 
dumneavoastră cu neghiobii franţuzeşti! Am pierdut totul... Nu 
sunt în stare de nimic... Aşteptaţi!... Şi acum veniţi 
dumneavoastră... Asta-i la fel ca atunci, când, după ce ţi-ai 
pierdut mâna, începi să plângi că ţi-ai pierdut mănuşa... Să te 
zbaţi să-ţi păstrezi mănuşa... Ah, mănuşa mea! Cum o să ies în 
lume?... Da? M-aţi înţeles?!.. M-aţi înţeles?... 

— Da, am spus eu, atingându-i mâna ca să-l liniştesc. 
Bineînţeles... 

În ziua următoare eram palidă. Am jucat prost. Domnul 
Pastoret, care nu scăpa niciun spectacol în care jucam, era tare 


abătut, însă tăcea şi mi-am dat seama după faţa lui că înțeleptul 
intendent bănuieşte unde am zburat cu trăsura care mi-a fost 
pusă la dispoziţie şi ce s-a întâmplat pe urmă. 

După ce au trecut câteva zile şi am izbutit să mă liniştesc 
cât de cât, deoarece o actriţă nu poate să moară la nesfârşit, 
mi-am dat seama că trebuie să mă duc din nou la acest om. 
Acum însă n-o să apar în faţa lui ca o cerşetoare vrednică de 
milă, ci ca o salvatoare, ca un înger bun. „Dragul meu, îmi 
ziceam, nu vreau nimic de la dumneavoastră, luaţi seama: oare 
semăn eu cu o femeie care se pregăteşte să devină o cucoană 
rusoaică? Credeţi-mă, sunt dezinteresată, ca o romaniţă de 
luncă... Atunci ce vreţi?” mă întrebam eu, vărsând şiroaie de 
lacrimi. Ce clipă nefastă m-a adus faţă-n faţă cu acest domn?! 
Parcă erau puţine necazurile de care am avut parte. lar acum, 
colac peste pupăză, şi beleaua asta! Mulțumită bunătăţii 
contelui Beausset, am izbutit să fac rost de câteva sticle de vin 
roşu, pe care le-am aşezat cu înfiorare într-un coşuleţ împletit, 
ca să întreprind iar un voiaj fără seamăn la locuinţa lui din Cistie 
Prudi, când deodată am aflat că armata franceză părăseşte 
Moscova... 

lată dar că totul s-a sfârşit. Teatrul a murit de la sine. Nu-i 
mai ardea nimănui de artă. Prin ploaia rece, pe străzile Moscovei 
distruse, coloane întregi se deplasau tăcute, una după alta. Se 
vorbea că garda pornise mai înainte. Infăţişarea soldaţilor, ba 
chiar şi a ofiţerilor, era îngrozitoare. Stăteam închisă în locuinţa 
mea rece şi pustie, cuprinsă de disperare, neştiind ce să fac. 
Colonelul Pastoret a trecut pe la mine pentru câteva minute şi 
m-a rugat să mă pregătesc de drum şi să aştept semnalul lui. Ce 
aveam de pregătit? Câtă ironie! Tot ce aveam - era pe mine, în 
plus - inutilul coşuleţ cu vin roşu. Poate ar trebui să beau pentru 
dumneavoastră, domnule Svecin? Insă bunul meu simţ nu mă 
părăsise pe de-a-ntregul. El mi-a şoptit că totul stă în puterea 
mea, şi dacă am avut puterea să trăiesc până în ceasul acesta, 
atunci încercările viitoare sunt nimic faţă de cele precedente. 
Colonelul Pastoret nu poate fi salvatorul meu. Rolul acesta nu 
este pentru el. Eu nu-l respingeam, pur şi simplu nu puteam 
să-mi vând sufletul. Sufletul meu rămânea aici, în acest oraş 
nefericit, prefăcut în cimitir de către compatrioţii mei. Priveam 
coloanele lor tăcute, tremurând de frig şi deznădejde, şi auzeam 
în urma lor fluierăturile şi chiuiturile întregii Europe. Compatrioţii 


mei, fraţii mei în mundire murdare, în cizme rupte, orbiţi de 
propriul idol!... Daţi-mi înapoi haina mea din blăniţe siberiene! 
Daţi-mi înapoi trecutul meu fluşturatic, plin de speranţe 
fermecătoare!... 

Am plâns toată noaptea, iar când, în sfârşit, somnul m-a 
doborât, l-am visat pe împărat. Stătea vizavi de mine, cu spatele 
la fereastră, îmbrăcat într-o redingotă cenuşie şi pantaloni din 
piele de elan. Faţa-i de ceară se desprindea din semiîntuneric, în 
ochi i se citea atâta tristeţe, încât nu m-am putut stăpâni şi am 
început să tip... Era o dimineaţă cenuşie. Colonelul Pastoret m-a 
trezit şi mi-a comunicat în grabă că Clement Thintigny mi-a pus 
la dispoziţie o trăsură splendidă şi că e timpul să ies, să nu 
cumva să întârzii. 

— Vizitiul dumneavoastră este François al meu, mi-a spus 
el. El ştie totul şi o să vă ducă la destinaţie. 

Am ieşit maşina! din casă. Colonelul Pastoret, făcându-mi cu 
mâna, s-a îndepărtat în caleaşca lui. În faţa casei mele aştepta o 
dormeză excelentă, care îmi era destinată mie, o actriţă 
franceză. Pe capră trona Francois. Atunci mi-am adus aminte de 
hotărârea mea şi, ca să nu mai reiau discuţii inutile, am pus în 
trăsură coşuleţul împletit cu bogăţia mea. 

— François, am zis eu, ia-o spre Mânăstirea Patimilor şi 
aşteaptă-mă la poartă. Mai am de rezolvat nişte treburi... 

A aprobat din cap şi a pornit în direcţia mânăstirii. 
„Sărmanul de tine, mi-am zis, va trebui să mă aştepţi o 
veşnicie!” Am rămas singură, de capul meu, şi senzaţia trecutei 
frivolităţi s-a pogorât asupra mea. Ploaia nu s-a întrerupt nicio 
clipă. Bătea un vânt umed... Ceva se schimbase în jur, însă n-am 
înţeles numaidecât că trupele inamice părăsiseră oraşul. 

Şi iată că au început să apară, ici-colo, siluetele locuitorilor 
Moscovei, ei ieşeau la lumina zilei din tot felul de găuri şi 
adăposturi, deveneau tot mai mulţi şi, încet, pe furiş, se 
deplasau în direcţia încotro pornise armata franceză. Un domn 
îmbrăcat într-o manta mototolită, ieşind pe poartă, a strigat 
încet „Ura!” Toţi mergeau în tăcere, parcă nevenindu-le să 
creadă în cele petrecute. Ei s-au apropiat: domnul cu mantaua 
mototolită, o babă cu o bâtă noduroasă în mână, un mujic cu 
barbă roşcată, nişte meşteşugari după înfăţişare, o cameristă, o 
precupeaţă cu coşurile goale. Doamne, ce feţe aveau: galbene, 
umflate, cu privirile rătăcite; cât erau de murdari şi zdrenţăroşi! 


Am pornit alături de ei. Mergeam încet, aproape că ne furişam, 
iscodeam cu privirea de la colţurile clădirilor, şi alţi locuitori ni 
se alăturau. 

—  Franţujii şi-au luat tălpăşiţa, a spus unul dintre 
meşteşugari, şi toţi au început să râdă încet. 

— Acum nu se vor mai întoarce, am strigat eu pe ruseşte, 
jubilând. Ştiu, sunt sigură de asta! N-aveţi de ce să vă mai 
temeţi... Vive Moscou!” 

Brusc, s-au oprit toți. Cineva a întrebat: 

— Da’ tu cine eşti?... 

— Sunt franţuzoaică, am zis eu cu voce stinsă, dar trăiesc 
de mult la Moscova, şi eu îi înfierez pe compatrioţii mei... 

— Căţea, a hârâit domnul cu mantaua mototolită. 

M-au înconjurat numaidecât. Se înăbuşeau de furie, ceva 
clocotea în ei. Am încercat să mă smulg din cercul lor, însă 
baba, cascând o gură ştirbă şi strigând ceva, m-a lovit cu bâta în 
piept... 

— Ce faceţi?! am strigat eu. Eu n-am nicio vină! - m-au 
apucat de păr, cineva mă lovea în spinare, nişte degete îmi 
căutau gâtul. - Fie-vă milă! Fie-vă milă! am strigat. 

Mă loveau, printre ei l-am văzut pe Svecin şi femeia cu 
imenşii ochi albaştri. Apoi ceva s-a năruit, şi mi-am pierdut 
cunoştinţa. 

M-am trezit în acelaşi loc. Zăceam în ploaie. La început nu 
era nimeni pe-aproape, apoi au început să apară trecători 
singuratici. O, cât erau de nevinovaţi şi blânzi, ce temător era 
mersul lor, ce reţinute gesturile... 

„Repede, repede, mi-am zis şi m-am ridicat cu greu. 
Repede, repede, până nu se vor strânge iar într-o gloată.” Spre 
marea mea bucurie, dormeza aştepta încă la locul stabilit. 
François se învârtea nerăbdător pe capră, şi faţa lui exprima 
spaimă. 

— Cum se vede, doamnă, n-aţi avut o trebşoară prea 
simplă, a zis el, privindu-mă şi a dat bice cailor. 

Mergeam cu trăsura prin Moscova, şi lacrimile îmi curgeau 
şiroaie pe obraji, şi, plângând înconjurată de miasme şi cenuşă, 
de ruine, nedreptate şi jubilare domoală, am înţeles că este cu 
neputinţă să mai întorci ceva, şi am părăsit Rusia pentru 
totdeauna. 


13 Trăiască Moscova! (fr.). 


PARTEA A TREIA 


ADUCERI-AMINTE 
LA ANII-DE-AMURG 


JUDECÂND după cele ce se povesteau, jubilaţia de la 
Petersburg arăta ca o sărbătoare leşinată în comparaţie cu 
nebuniile de la Moscova. Bineînţeles, acum totul îmi apare parcă 
învăluit într-o pâclă albăstrie, însă miresmele, sunetele, 
zâmbetele de bucurie şi suspinele, sclipirile nămeţilor din martie 
sunt încă vii în amintire. În plus, un puternic miros de mahorcă... 
Fireşte, dacă n-ar fi fost Svecin, n-aş fi ţinut minte toate 
acestea. Îţi stă mintea în loc! Auzi, a fost omorât împăratul Pavel 
şi aproape toată lumea se veseleşte şi jubilează! El nu a fost 
câtuşi de puţin un om rău, însă oamenii au întotdeauna grijă de 
propriile foloase, în rest - puţin le pasă. De fapt, dacă ţinem 
neapărat să fim drepţi, el avea şi cusururi foarte mari. Dar cine 
este fără de cusur? Cunoşteam mulţi oameni respectabili, care 
l-au plâns sincer, deşi înduraseră din partea lui multe necazuri. 
Îmi amintesc că eu chiar mă înroşeam ori de câte ori unii râdeau 
prea tare sau se felicitau cuprinşi de isterie cu prilejul căderii 
tiraniei ori făceau să explodeze petarde, de parcă eu însămi 
eram amestecată în toate cele petrecute. Insă tirania nu-i este 
dragă nimănui, chiar aşa bolnăvicioasă şi vrednică de milă, 
fiindcă toţi obosiseră aşteptându-i în fiecare zi sfârşitul, erau 
sătui de atâtea interdicții stupide, şi eu înţeleg acum spaima şi 
indignarea unor oameni nobili, care nu erau feriţi de cnutul şi de 
nuielele hărăzite de bâzdăcul imperial. 

Şi, iată, toţi s-au bulucit pe străzile Moscovei îndată ce 
ştirea a ajuns la noi, şi toţi se agitau, alergau care mai de care, 
îmbujoraţi de geruleţul din martie, şi beau şampanie, iar 
precupeţii şi servitorimea - vodcă, şi se sărutau cu foc... Era o 
învălmăşeală de nedescris. lar veşmintele erau atât de 
surprinzătoare, atât de neverosimile: bărbaţii purtau din nou 
pălării rotunde, interzise de răposatul împărat, din nou fracuri 
franţuzeşti pe sub hainele de blană descheiate, iar militarii, 
parcă înţeleşi, şi-au tăiat toţi deodată cosiţele, obligatorii la 
curtea de la Gatcina, şi, într-adevăr, ţin minte cum din loc în loc, 
pe zăpada galbenă de primăvară, se zăreau panglicile negre de 


la cosiţele bărbaţilor, semănând cu nişte păsări moarte, cum le 
călcau în picioare, dansând peste ele cu uitare de sine... Şi mai 
ţin minte mirosul de mahorcă, foarte puternic, ce nu izbutise să 
dispară. 

Da, toţi se sărutau. Care cu cine nimerea. Nimeni nu mai 
ţinea seama de buna-cuviinţă, căci nebunia este molipsitoare 
precum gripa, iar nebunia bucuriei - mai ales. Nici eu n-am făcut 
excepţie, o dată ce m-am lăsat dusă de această vâltoare, şi 
aproape că nici nu-mi dădeam seama: de ce, pentru ce, din care 
pricină... Mai întâi m-a dat gata o cucoană în vârstă, de proporţii 
uriaşe, iar eu m-am pierdut în braţele ei, în haina ei de blană, 
asurzită de tânguirile ei; m-am zbătut cu disperare să-mi feresc 
buzele de gura-i umedă, căscată, ceea ce am şi izbutit, astfel 
încât sărutul a nimerit în obraz. Apoi s-a repezit un 
cavalerguard, care s-a lipit de mine foarte temeinic şi îndelung, 
pentru o clipă mi-a răsturnat capul pe spate, m-a cercetat cu 
ardoarea orbului şi s-a grăbit să mă strângă din nou; eram în 
deplina lui stăpânire şi aveam impresia că nu sunt decât o 
păpuşă de cârpe, atât era de puternic, dibaci şi priceput. Nu mai 
puteam să ies din acest cerc vicios, şi cu mine se întâmplase 
ceva: să jubilezi la douăzeci şi patru de ani chiar şi fără motive 
evidente - este întotdeauna o desfătare. Şi, acum nu-mi mai 
amintesc precis, am trecut din braţe în braţe, pierzând treptat 
senzaţia de silă ce mă caracteriza şi contopindu-mă cu gloatele 
tânguitoare, deşi, în mod automat, încă îmi ascundeam buzele... 

Şi deodată în faţa mea a apărut un tânăr domn (de bună 
seamă, a fost voia destinului), puţin mai în vârstă decât mine, la 
fel de înfierbântat de împrejurări, de aceste bacanale, care, 
totuşi, mi s-a părut mai puţin smintit, decât tot ce se petrecea în 
jur. Nu ştiu ce se întâmplase cu mine, însă eu l-am apreciat cea 
dintâi, când i-am văzut ochii ironici mijiţi, obrajii uşor supţi şi 
buzele roşii, la fel de ironice. „De ce să mă ruşinez! mi-am zis eu 
cu neaşteptată uşurare. Dacă pe mine m-au îmbrăţişat toţi cei 
cărora nu le-a fost lene, chiar şi pocitaniile duhnind a dohot şi a 
vodcă, atunci să mă sărute şi el...” M-am apropiat de el şi am 
întins mâinile. Parfumul de lavandă, mirosul de corp tânăr şi 
proaspăt, al gerului de martie - totul se amestecase. Am închis 
ochii. Spiritul meu de prevedere înnăscut parcă nici n-ar fi 
existat. Mâna l-a cuprins singură pe după gât, degetele au 
alunecat singure pe blana răcoroasă a gulerului său... Ce-o fi 


fost asta? O ştrengărie, dorinţă arzătoare, capriciu sau presimţiri 
profunde? Nu ştiu, dar pesemne şi una, şi alta, altfel parcă m-aş 
fi repezit aşa spre el? Totul n-a durat decât o clipă, dara părut o 
veşnicie. Am simţit că mă sufoc, el şi-a desfăcut braţele şi s-a 
înroşit brusc, observând cum mâna mea, încet şi fără tragere de 
inimă, iese de sub gulerul lui. M-am înroşit şi eu. Ar fi trebuit să 
plec şi să mă pierd în mulţimea bezmetică (auzi, ce catastrofă!), 
dar picioarele nu mă ascultau. Da' nici el nu se grăbea. Nu 
găseam cuvinte ca să luăm totul în glumă. „Oare este cu 
putinţă?” mi-am zis eu cu teamă şi speranţă, subiînţelegând 
dorinţa mea tainică, unică şi ascunsă adânc, cum mi se părea 
atunci. De fapt, acum înţeleg că nu mă deosebeam cu nimic de 
oricare dintre domnişoarele din Moscova cât de cât normale, 
deşi puteam să mă laud cu o căsătorie, tristă şi stupidă, 
asemănătoare unui vis amăgitor şi efemer. î 

Ar fi trebuit să spun ceva, dar nu găseam cuvintele. Imi 
plăcea acest tânăr domn şi să mă despart de el aşa pur şi 
simplu şi, fireşte, pentru totdeauna, mi se părea un dezastru. 
Dar unde, oare, era ascuns acel firicel, cu al cărui ajutor, numai 
al lui, puteai să te salvezi, să te menţii pe acest pământ, doar o 
clipă măcar, de ajuns ca să nu te dizolvi în atmosfera 
nepăsătoare a Moscovei? Mai târziu, după mulţi ani, în rarele 
clipe de simpatie faţă de mine, mi-a spus, nu ştiu cum, că şi el 
se gândea cu înfrigurare la acelaşi lucru şi dorea să născocească 
şi să strige ceva miraculos, în stare să mă ţintuiască de 
caldarâmul Moscovei, fără să încalce regulile bunei-cuviinţe şi 
fără să-mi stârnească groaza. Oare există asemenea cuvinte? 
Atunci, însă, stăteam muţi în mijlocul stihiilor dezlănţuite, 
venindu-ne treptat în fire şi apropiindu-ne de acea clipă fatală, 
când tocmai intrau în vigoare acele norme ale bunei-cuviinţe, în 
faţa cărora ar fi fost neputincios chiar şi gustul sărutului său pe 
buzele mele. Nu găseam cuvintele. 

Văzând neputinţa noastră, natura şi-a făcut lucrarea ei. Eu 
m-am înfuriat pe el, apoi pe mulţime, pe Moscova, pe mine 
însămi, pe mirosul de lavandă şi de mahorcă, poate, care emana 
dinspre şuba lui. N-am găsit cusururi pe faţa lui, în afară poate 
de obrajii uşor supţi, care, mie, tocmai de aceea îmi plăceau. Mă 
privea cu uimire, cu capul uşor înclinat, precum un pictor 
priveşte un model neînsufleţit. Ca şi până acum, nu găseam 
cuvinte, şi ne-am despărţit fără măcar să ne salutăm. 


Când pasiunile în Rusia s-au domolit şi noul împărat 
Alexandr Pavlovici, cu obrajii plăcut îmbujoraţi, cu plete uşor 
roşcate bine îngrijite, ne-a măsurat cu privirea ochilor albaştri, 
totul s-a potolit, şi puteai să crezi că pasiunile exagerate erau 
nelalocul lor. Deşi, cine poate să se laude cu destoinicia de a 
stabili frontiera unde iluziile iau sfârşit? Cred că nimeni, cum n-a 
putut nici noul împărat, care, fiindcă veni vorba, era de o vârstă 
cu mine. În anii care au urmat ne-am rugat pentru el, căci 
destinul a binevoit să-i încredinţeze salvarea noastră şi el a fost 
la înălţime. Şi cu toate că, în anii aceia, în afară de speranţe 
dătătoare de bucurie, aproape nimeni nu nutrea alte sentimente 
faţă de el, totuşi, nişte prorociri sumbre apăreau ba ici, ba colo, 
încetul cu încetul, parcă întâmplător, însă, acum, după un sfert 
de secol, îmi dau seama că societatea, în felul acesta, se 
distrugea singură, fără să fie câtuşi de puţin îngrijorată... 

Aşadar, totul se potolise, şi se cuvenea să ne continuăm 
viaţa dinainte, însă tânărul domn, pe care singură l-am ales din 
mulţime şi l-am sărutat cu neruşinare, nu-mi ieşea din minte. De 
fapt, nu era decât o întâmplare banală, oricare alta în locul meu, 
şi la anii mei, şi fără înclinații spre ipocrizie, nu ar fi putut să 
reziste unei astfel de ispite şi negreşit s-ar fi încolăcit în jurul lui. 
Ceea ce am şi făcut. Însă după ce a trecut ceva timp, amintirea 
nu se estompa deloc, ci, dimpotrivă, se aprindea, renăştea, 
reînvia şi mă năpădea neîncetat. Cineva, cu intenţii nu tocmai 
nobile, se străduia în bezna nopţii, născocind mijloace ca să-mi 
complice viaţa. Pesemne că izbânda era de partea lui. O 
domnişoară tânără, citind aceste rânduri, va ridica din umeri 
ofensată, ceea ce în cazuri similare făceam şi eu până când 
destinul meu misterios m-a silit să mă arunc singură de gâtul 
primului întâlnit. Sunt convinsă că în casa mea şi printre 
cunoscuţi nu se afla nimeni care să se poată lăuda că a 
remarcat la mine vreo schimbare. Însă asta nu mă consola. În 
oglindă arătam ca de obicei şi destul de cuviincios, dar viermele 
rodea pe dinăuntru. 

Adoratorii mei şi tot felul de tutori, rude, îndepărtate şi 
apropiate, toţi cei din jurul meu continuau să se preocupe de 
soarta mea, ca şi când nimic nu se întâmplase, fără să observe 
prăpastia ce se căscase dinainte-mi. Ei nu vedeau decât o 
persoană de douăzeci şi patru de ani, cu moşie la Gubino, cu 
casă proprie la Moscova, în stradela Starokoniuşennii, cu un 


venit anual respectabil, destul de inteligentă, cu trăsături 
plăcute, poate puţin intolerantă, chiar dificilă, care izbutise să-şi 
nenorocească soţul tânăr, trândav, cumsecade, uşuratic (a murit 
după divorţ din patima nepotolită pentru mâncare), îşi pierduse 
de timpuriu părinţii, şi din pricina asta a cunoscut prea devreme 
slăbiciunea pentru independenţă... In faţa lor se arăta această 
tânără persoană, care trebuia ţinută din scurt şi adaptată la 
modul de viaţă al unei doamne de familie, care nu iese din 
cercul general, nu-i sperie nici pe ei, nici pe fiicele lor posace şi 
nu-i aduce pe fiii lor în stare de extaz periculos. 

Trebuie să recunosc că nici nu respingeam intenţiile lor, 
prea evidente şi, de aceea, bune, şi mă lăsam cu uşurinţă în 
voia acestui joc de viaţă, ciulind în mod firesc urechile, pentru 
ca nu cumva, din vina bunătăţii lor, să dau de bucluc într-o bună 
zi. 

„Împlineşte-le capriciile, Varvara, dar nu uita să acorzi 
întâietate capriciilor proprii.” Şi Varvara le împlinea, se înclina şi 
făcea risipă de mulţumiri, şi bătea din palme în momentele 
potrivite şi toate astea pentru a nu le spulbera eforturile pline 
de abnegaţie şi pentru a nu stăvili cursul normal al vieţii. 

Prin firea ei, nu era distructivă, nici ticăloasă, şi s-a grăbit să 
se mărite, nu de altceva, ci pentru a-l salva, cum credea ea, pe 
un tânăr bun şi norocos de lenea moscovită şi de surplusul de 
grăsime. „Ce mare nenorocire, i se repeta mereu, dacă omul 
simte nevoia, Doamne iartă-mă, să se ghiftuiască până simte că 
plesneşte? Faptele bune se săvârşesc cu stomacul plin.” Faptele 
bune însă rămâneau de domeniul fanteziei, şi ea s-a despărţit 
de el. De mâhnire, în singurătate, patima lui s-a încins şi mai 
abitir, şi cu asta totul s-a terminat. Unii, în spatele ei, o socoteau 
vinovată de nenorocire, dar viii cu viii, şi ei din nou s-au apucat 
de treaba obişnuită. 

Am primit eforturile lor cu seriozitate şi chiar cu 
recunoştinţă, deşi, undeva, în adâncul sufletului simţeam că 
aceste stăruinţe sunt deşarte. Nu-i vorba că pretendenţii la 
bunăvoința mea, pe care ei mi-i recomandau cu insistenţă, ar fi 
fost urâţi sau ar fi avut cusururi. Mulţi chiar îmi plăceau, însă 
otrava nesocotinţei trecute era încă prezentă în sufletul meu. Nu 
mă grăbeam. 

Şi deodată acest sărut. 

Dar întrucât el dispăruse fără urmă, acest domn atât de 


tăcut, fără să-şi dezvăluie nici numele, nici profesia, nu-mi 
rămânea decât să-mi blestem propria şovăire, atunci când 
aproape îl ţineam în braţe, şi să mă tâmpesc din pricina visărilor 
nevolnice, singurul lucru ce ne mai rămâne după ce am pierdut 
ceva. Zilele treceau, încetul cu încetul trăsăturile şi chipul lui se 
pierdeau în uitare, doar senzaţia sărutului fierbinte rămăsese pe 
buze proaspătă şi nefastă. Şi, de bună seamă, n-am fost 
condusă de nişte considerente înalte, de sentimentul datoriei, 
de îndemnurile sufletului, de nişte preţiozităţi oarecare, ci de 
vocea omniprezentă a trupului. În visări, geniul meu arăta de 
acum altfel, şi în cercul de seară povesteam despre o tânără 
persoană, care s-a întâlnit atât de neverosimil pentru o clipă cu 
alesul destinului, dispărut în vâltoarea de la Moscova, „lângă 
Cistie Prudi, domnilor...” 

Povesteam întâmplarea asta destul de des, stârnind un 
interes sporit, şi nu m-aş fi mirat aflând că la Cistie Prudi se 
strâng mulţimi de curioşi. Primăvara era în toi, dar pasiunea şi 
dorul meu nu se stingeau. Toate celelalte îmi erau indiferente. 
„Dacă însă pasiunea ei nu se stingea, cum spuneţi, de ani de 
zile, - îmi ziceau ei -, rezultă că ăsta-i un semn, nu o întâmplare 
deşartă, şi cunoscuta dumneavoastră ar fi trebuit să-şi caute 
omul pierdut, să nu stea cu braţele încrucişate, să nu-şi cruţe 
puterile...” „Să nu-şi cruţe picioarele...” adăugau alţii, râzând 
răutăcios. 

Pentru o vreme, mi s-a părut că povestirea mea pitorească 
a eclipsat chiar şi izbânzile tânărului Bonaparte şi primii paşi ai 
noului nostru împărat. Dar ce puteam face eu, nu eroina 
povestirii mele, ci eu, cea vie şi plină de înfrigurare, cu beleaua 
care căzuse pe capul meu? Dacă n-a fost un sărut neserios şi 
vulgar, ci un semn al destinului, înseamnă că trebuie să aştept 
şi să văd ce va hotări el, destinul. Dar nu mai aveam putere să 
aştept. S-ar fi cuvenit să urmez pilda domnişoarelor imaginate şi 
să cutreier zilnic Cistie Prudi, din zori şi până-n noapte, poate voi 
da cu ochii de el printre trunchiurile copacilor. 

Am trecut peste orice mândrie şi m-am dus la locul fără 
noroc. Era chiar locul acela, însă preschimbat. Frunzişul 
proaspăt împodobea copacii. De zăpadă - nici pomeneală. De 
lume - nici atât. larba cobora până în apă. Un tânăr husar dresa 
un armăsar de rasă. Ordonanţa îi ţinea scara la şa. Trecând pe 
lângă mine, husarul şi-a pus mâinile în şolduri. In apa verde se 


LU 


oglindeau copacii de mai. În aer plutea miros fin de lavandă. 

Oare îmi pierdusem speranţa? Nicidecum. Respinsesem 
întâmplarea şi credeam în intervenţia forţelor divine, şi asta îmi 
dădea tărie. Sărutul din martie îmi ardea buzele, şi nicio forţă, 
nici chiar ironia mea înnăscută nu mă putea împiedica să sper şi 
să aştept. Nu, nu-mi făceam iluzii că de la cea dintâi apariţie la 
Cistie Prudi voi fi răsplătită pentru zilele de disperare, dar 
destinul cu ale destinului, însă n-ar fi fost rău ca şi eu să fiu mai 
cu îndemânare şi mai ageră. Mi-am dat seama că de acum 
înainte îmi este hărăzit să vin în acest loc şi să rătăcesc fără 
nicio şansă de-a lungul malului verde, altfel o să mă afurisesc eu 
însămi, o să-i insult pe cei apropiaţi, o să explodez, o să dau foc 
Moscovei... Şi pe neaşteptate l-am văzut. 

Venea în direcţia mea la umbra copacilor, într-un frac 
cenuşiu, cum mi s-a părut, ţinând la braţ o damă în veşminte de 
culoarea zmeurei, venea, agitându-şi bastonul şi râzând 
nepăsător. Figura damei era confuză, în schimb trăsăturile lui 
erau bine conturate, de parcă fusese spălat de o ploaie 
torențială de primăvară. Am vrut să mă îndepărtez, însă 
picioarele nu mă ascultau... Şi această femeie... „Oare este cu 
putinţă?” mi-am zis eu, şi m-au trecut fiorii. S-au apropiat. Nu 
era el... 

Se ajungea la absurdităţi. Odată luam ceaiul pe o verandă 
încălzită de soarele de mai. În anul acela, toţi continuau să fie 
entuziasmați de Suvorov. Nu aveam nimic împotriva gloriosului 
generalisim, dar entuziasmul continuu al celor din jur mă 
împingea la revoltă. În chiar toiul unor astfel de panegirice, 
tânărul Arseni Bocikariov, căpitan în regimentul Preobrajenski şi 
unul dintre vechii mei admiratori, a făcut să explodeze bomba 
chiar în centrul mesei, între samovar şi colaci, rostind ca 
întotdeauna în şoaptă: 

— Bonaparte a lichidat stările sociale, şi ţăranul, ţăranul 
francez, care slujeşte ca soldat în armata lui, ţinteşte la aceleaşi 
decoraţii ca şi comandanții, nu mai vorbesc că acest soldat 
poate să devină el însuşi comandant. Vă închipuiţi, cum se bate 
el?! Căci francezii, în majoritatea lor, sunt nişte piperniciţi, dar 
cum ştiu să se bată!... Soldatul nostru este biciuit şi acasă, şi la 
oaste... Vă închipuiţi de ce forţă dispune generalul francez! 
Soldatul nostru este răbdător... Asta-i important... Suvorov, 
fireşte, este un geniu, dar cu un singur geniu nu poţi face nimic. 


A urmat un moment de uşoară confuzie, şi nimeni n-a mai 
scos o vorbă. 

Mi-am adus aminte cum, cu un an în urmă, l-am ofensat pe 
bietul general Opocinin, un tânăr uriaş cu faţa rotundă şi privire 
de copil, care se întorsese din campania elveţiană plin de 
entuziasmul bătăliilor. l-am spus ceva despre vestitul 
comandant de oşti, despre idol, ceva în sensul că a traversat 
Alpii fugărit de francezi, ceva cochet, care să impresioneze, 
probabil pentru că tânărul general îmi era simpatic. Sărmanul 
Nikolai Petrovici! Îl pusesem în încurcătură, şi acest om 
inteligent şi hotărât se apăra timid şi neîndemânatic de 
sarcasmul meu, ca un feldwebel oarecare dintr-o garnizoană de 
provincie, deşi pentru el nu era nimic mai simplu, decât să mă 
aprobe zâmbind ironic şi îngăduitor, şi eu, poate, m-aş fi pierdut 
cu firea. Dar şi eu îi plăceam, iată de ce se fâstâcea. 

Intr-adevăr, mi-am zis eu în seara aceea, când Bocikariov a 
binevoit să pună stavilă cascadei de osanale înălțate de 
firoscoşii leneşi din Moscova, într-adevăr, mi-am zis, ce 
înseamnă talentul de comandant al adoratului generalisim pe 
lângă revoluţia săvârşită de Bonaparte, în comparaţie cu noua 
societate, cu principiile ei, de neînțeles pentru noi? Ce înseamnă 
virtuțile militare, chiar geniul, iscusinţa de a manevra 
regimente, de a rosti aforisme memorabile, de a trece în 
societate drept un excentric, ce înseamnă toate astea în 
comparaţie cu spiritul nou, care se instaura printre oameni? 

Amurgise. Mireasma puternică a liliacului adia dinspre 
grădină, iar mie mi se tot năzăreau parfumurile lunii martie şi 
obrajii uşor supţi, de care mă lipisem într-o zi cu atâta fatalitate, 
prin urmare - ce însemnau pentru mine atunci virtuțile vestitului 
nostru războinic şi chiar toate înnoirile lui Bonaparte, şi chiar 
superioritatea libertăţii asupra robiei şi deosebirea dintre 
republică şi tiranie, şi totul, totul, când eu vedeam încontinuu 
acei obraji supţi - ursita mea - şi simţeam în aer urmele de 
lavandă?... Am ieşit pe neobservate din acest cor plăcut, am dat 
porunci să pregătească trăsura şi m-am repezit într-acolo, spre 
Cistie Prudi. 

Am revenit după vreo două ceasuri de aşteptări zadarnice, 
ca de obicei, şi după tot felul de confuzii, şi aproape nimeni nu 
observase absenţa mea. Acum tema discuţiei era alta, şi 
viespile zburau deasupra  dulceţii. Se povesteau felurite 


anecdote din viaţa defunctului împărat Pavel, şi deodată 
căpitanul Bocikariov s-a aplecat înspre mine şi mi-a şoptit la 
ureche: 

— Varvara Stepanovna, ascultaţi-l pe un biet căpitan. 

— Spuneţi, i-am răspuns eu tot în şoaptă, încercând să 
pătrund tâlcul anecdotei de-abia povestite. 

— Vreau să vă spun că vă iubesc şi vă cer mâna... a zis 
Bocikariov. 

Asta putea să pară o glumă, de n-ar fi fost ochii lui 
încremeniţi. Pe masă apăruse din nou samovarul plin. Dinspre 
grădină adia o boare jilavă. Ce simplu a fost rostită această 
declaraţie, uite-aşa, la ceai, în şoaptă, fără ceremonii şi 
reverenţe. El s-a lăsat pe spate în fotoliu şi a închis ochii. Însă 
nici măcar favoriţii bogaţi nu ascundeau tulburarea ce-i 
îmbujorase obrajii... 

— Ascultaţi, am şoptit eu. Sunteţi exact ca Suvorov înainte 
de asalt... 

Nu a zâmbit. 

Cineva din capătul îndepărtat al mesei spunea: 

— Inainte de a proslăvi libertatea, ar trebui măcar să ne 
imaginăm ce este... 

— Eu trebuie să am o sumedenie de copii reuşiţi, i-am şoptit 
căpitanului. 

— Ei şi? a întrebat el abia mişcându-şi buzele. 

— Dumneavoastră sunteţi militar şi trebuie să vă luptaţi... - 
Am observat cum s-a încordat - În afară de asta, eu preţuiesc 
mult inteligenţa dumneavoastră şi libertatea opiniilor... suntem 
prieteni vechi... ori preferaţi... 

— Prefer... a şoptit el. 

Faţa îi devenise palidă. Pe frunte îi apăruseră broboane de 
sudoare. 

— N-are rost, am spus eu. Dimineaţă veţi regreta. Aşteptaţi 
până dimineaţă. 

Căpitanul era un om fin. A receptat umorul meu amar, cum 
de altfel şi trebuia, cu stăpânire de sine şi demnitate. lar pe 
acela, mi-am zis, gândindu-mă la domnul meu din martie, nici 
nu-l iubesc, el este blestemul meu, pur şi simplu. Cu câtă 
dibăcie fuge de mine, cu câtă iscusinţă evită stăruinţele mele. 
Era să mă întorc la Gubino, la pace şi linişte, am poruncit să se 
facă pregătirile, oamenii mei au început să se agite, se 


străduiau să-mi fie pe plac. 

Nu ascund, toate aceste discuţii, acest zumzet despre 
război şi politică, pe care şi eu le stârneam uneori, pluteau sub 
plafon fără să mă atingă câtuşi de puţin, pentru că mă aflam la 
vârsta când slujirea firii nu constituie o datorie, ci o necesitate, 
iar firea mea nu recunoştea nimic altceva decât pe domnul din 
Cistie Prudi, şi închipuirea mea bolnavă, înfierbântându-se, îl 
zugrăvea cu un penel înfrigurat, în cele mai neverosimile 
culori... Dumnezeu o să mă ierte. 

Oamenii mei se agitau, se străduiau să-mi fie pe plac, şi 
când totul a fost împachetat, brusc - m-am răzgândit. 

Oare existau leacuri în stare să-mi ajute? Şi oare trebuie să 
te lecuieşti de nişte răni atât de fireşti? „Mulţumeşte lui 
Dumnezeu, Varvara, îmi ziceam eu cu patos, că s-a milostivit şi 
a ars crengile uscate ale sufletului tâu!...” Patosul născut din 
sentiment nu trebuie să pară ridicol. In el se amestecau de 
toate: şi speranţa firavă de femeie, şi disperarea, şi 
înţelepciunea nedezminţită a Volkovilor. Varvara era din nou 
liniştită, rece şi ironică, iar domnul din martie licărea dinaintea 
ei nu ca un premiu binemeritat pentru îndelungă aşteptare, ci ca 
o idee... Şi atunci porţile s-au deschis. _ 

Îndelung aştepţi - repede găseşti. Într-o dimineaţă a venit la 
mine Katerina  Semionova, soţia unui general, o ființă 
independentă, blândă şi linguşitoare, conştientă de valoarea ei. 
Purta o fustă albă din batist, o bluză largă din acelaşi material, 
un turban dintr-o eşarfă de tafta trandafirie. Pariziancă din cap 
până în picioare, studiată, parfumată, dar cu faţă de moscovită 
sadea de pe Basmannaia, cu un năsuc micuţ, ochi căprui 
languroşi, obraji proaspeţi şi un surâs uşor vinovat pe buze. 

— Învăţ de la tine, iubită Varenka, să fiu puternică şi să 
merg neabătut încotro mi-a poruncit Dumnezeu şi să nu dau 
îndărăt. Învăţ şi iar învăţ, dar, închipuie-ţi, fără niciun folos. 

Ce putea ea să înveţe de la mine, atunci când eu nu mai 
ştiam încotro s-o apuc? Vorbe goale. 

Ea obținea totul uşor, elegant. Casa mare de lângă Krasnie 
Vorota era întotdeauna deschisă. Generalul Semionov îi tolera 
totul cu mărinimie. Tinerii şi donjuanii cunoscuţi roiau în jurul 
Katenkăi, însă ea, nu ştiu cum, izbutea repede să treacă în 
postura de prieten, surâdea vinovată, însă cu mânuţa-i albă şi 
fermă făcea un gest uite-aşa, de parcă dădea la o parte de pe 


faţă un văl de muselină... 

Ea a venit de dimineaţă, şi fanteziile mele nocturne (toate 
despre unul şi acelaşi subiect) erau să se dizolve în gânguritul şi 
parfumurile ei. Da, uitasem să vă spun că, de te uiţi îndelung la 
faţa ei fericită, poţi să observi o uşoară umbră de tristeţe... Dar 
astea sunt impresiile mele Eram amândouă de aceeaşi vârstă, 
însă prin largheţea şi generozitatea ei de moscovită ea îmi purta 
de grijă fără să mă sâcâie, uşor, frumos, iertând... 

Era o dimineaţă extraordinară de mai, blândă, ca la 
Moscova, şi până la mine răzbătea gânguritul ei obişnuit, parcă 
de departe, şi eu o receptam cu jumătate de ureche, când 
brusc, a răsunat desluşit: 

— „obraji supţi, ochişori mici, scânteietori (oare sunt mici? 
mi-am zis eu, fără să mă îndoiesc câtuşi de puţin despre cine 
era vorba), nu-i un crai, bucuria mea, dimpotrivă, e sever... 

— Cum îl cheamă? am întrebat eu. 

— Domnul Svecin, a spus ea, fiul generalului Svecin... Încă 
un general, - şi a chicotit. - La noi, în Rusia, astăzi toţi sunt 
generali, închipuie-ţi... 

Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că acesta era tiranul meu. 
Inima îmi bătea iute-iute, dar nu m-am trădat prin nimic. 

— L-am întrebat, a spus Katerina agitată, dacă nu se 
plictiseşte printre noi. A spus „de ce” şi pe faţă i-a apărut o 
expresie de dispreţ. De ce, a zis, voi sunteţi ai mei, dragi, eu 
sunt al vostru, îmi place să fiu cu voi. In vocea lui se simţea 
plictiseală şi, închipuie-ţi, chiar nemulţumire. 

— De ce te-ai legat de el? am întrebat eu cu asprime. 

Ea făcut ochii mari, şi în ei l-am văzut pe domnul Svecin. 
N-aveam ce face, însă m-am trezit în situaţia unei fete obişnuite 
din Moscova, care se desfăta cu iluzii. Katerina, fără măcar să 
bănuiască, mi-a aţâţat închipuirea la maximum. Infăţişarea 
posacă şi iritată a domnului Svecin, cum l-a descris ea, nu m-a 
adus la disperare. De unde îmi veneau puterile? „Varvara, nu 
care cumva să fii sinceră cu el, am hotărât eu, te va respinge cu 
răceală şi iritare, şi atunci va trebui să faci lucrul cel mai 
cumplit, Varvara... Ferească Dumnezeu!” Cunoşteam numele de 
familie al eroului meu. Ce-mi trebuia mai mult? Restul l-am lăsat 
în seama destinului şi el s-a dovedit binevoitor. 

Cum se întâmplă întotdeauna în astfel de împrejurări, parcă 
din nimic au apărut nişte fire abia bănuite, care s-au aflat până 


atunci în uitare, s-au întins, au zbârnâit, şi eu am pornit, 
ţinându-mă de ele. Aceste firicele m-au adus, spre sfârşitul lui 
mai, la Ulibîşevi, pe Miasniţkaia. Am venit cu întârziere şi am 
nimerit la ceaiul de seară. In casa Ulibişevilor ceremonia ceaiului 
se desfăşura după o rânduială statornicită o dată pentru 
totdeauna. Mai întâi se făcea muzică, se discuta politică şi modă 
şi, fireşte, se pomenea nefericita, recent dispăruta domnie. Pe 
urmă se aşezau la o masă ovală uriaşă cu nelipsitul samovar de 
tombac şi se purcedea la băutul ceaiului în linişte desăvârşită. 
Această linişte solemnă însoțea taina până la ultima picătură din 
prima ceaşcă, cu cea de a doua se isca zumzetul obişnuit - erau 
reluate discuţiile întrerupte. Vasele folosite la servitul ceaiului 
nu se distingeau prin rafinament, dimpotrivă, ceştile erau 
înadins grosolane, de undeva de prin Viazma ori Kostroma, şi în 
general întreaga veselă era simplă, părea făcută în casă, şi 
talerele din faianţă gălbuie, mată, se potriveau cu ceştile. La 
ceai se aduceau din belşug bomboane, dulceţuri şi şerbet de 
Kiev, marmeladă, bezele şi felurite jeleuri şi brânzoaice, dar 
totul era încoronat de abundența untului de vacă proaspăt şi 
chiflele de grâu pufoase. 

Când am intrat tocmai se turnase ceaşca dintâi, astfel şi eu, 
şi musafirii necunoscuţi am avut destul timp să ne studiem unul 
pe celălalt, ceea ce ne străduiam să facem concomitent. Toţi 
musafirii erau de vârstă înaintată, simpatici şi prietenoși, însă 
emanau un parfum de plictis moscovit atât de puternic, încât 
fără să vreau mi-am aţintit privirea spre unicul dintre musafirii 
care arăta puţin mai în vârstă decât mine. 

Purta un frac negru, care trecuse prin multe şi un jabou 
crem-gălbui, împodobit neglijent cu o panglică de mătase. Părul 
tuns scurt, cu o şuviţă căruntă, nu se potrivea cu faţa relativ 
tânără, ascuţită şi prelungă. Ducea distrat ceaşca la gură. 
Sorbind, zâmbea unui gând numai de el ştiut, când lăsa ceaşca 
jos, se întuneca la faţă... Mi-am zis că şi el putea să fie cel cu 
care m-am sărutat acolo, la Cistie Prudi, iar apoi, în deliru-mi 
neînfrânat, i-am zugrăvit o figură neverosimilă, deşi iată-l cum 
arată, seamănă cu un câine paşnic la vreme de seară, tăcut şi 
plicticos. 

Priveam cu coada ochiului cum ungea untul pe pâine, fără 
grabă, dar şi fără interes, fără cine ştie ce poftă. Fireşte, şi el 
putea să fie cel cu care m-am sărutat. Acolo, pe zăpada din 


martie, în agitația sărbătorească, totul părea important şi plin 
de mister, însă cât de necruţător astâmpără pasiunile şi 
demască plăsmuirile lumina tremurândă a ceaiului de seară! Nu 
pot să spun că mi s-ar fi părut extraordinar de interesant, totuşi 
nu-mi puteam lua privirile de la el. 

La urma urmelor, şi el putea să fie cel cu care m-am 
sărutat, însă acela era înalt şi spătos, iar acesta are umerii 
încovoiaţi, acela era deschis şi impetuos, pe când acesta este 
fire ascunsă şi, de bună seamă, vicleană şi, în plus, acolo plutea 
parfumul de lavandă, iar aici de vanilie... şi alte bazaconii se 
învălmăşeau în capul meu, când, deodată, mi-am dat seama că 
tremur, de parcă aveam friguri. Nimeni nu observase, însă 
tremurul se înteţea, şi el se uitase la mine. Avea obrajii supţi şi 
ochii mici, pătrunzători şi ironici. Am fost cuprinsă de neputinţă. 
Ceaşca goală - jalnic paravan - a încremenit în aer, între noi. 

Toţi au trecut în salon, dar cum s-a petrecut asta - nu-mi 
aduc aminte. Şedeam într-un fotoliu la fereastră. Simţeam că 
nu-mi ajunge aerul. Poate am ciumă, mi-am zis, fiindcă în acele 
zile se vorbea curent despre ciumă. El stătea lângă peretele 
opus, discutând ceva cu stăpâna casei. Am decis să plec 
neîntârziat, când, deodată, am observat că el se îndreaptă în 
direcţia mea... S-a aşezat într-un fotoliu alături de mine şi m-a 
întrebat tărăgănat, aproape fără să mă privească: 

— Nu vi se pare că aceste serate cu ceaiuri ne scurtează 
viaţa? 

O, domnul meu, mi-am zis, pierzându-mi stăpânirea de sine, 
nu te-am găsit pentru a ne risipi timpul într-o flecăreală 
mondenă... 

Am ridicat din umeri. 

El a oftat şi a spus în şoaptă: 

— Acesta-i un cerc marcat cu prea mare încredere în sine. 
Altul nu există. 

— Eu m-am sărutat cu dumneavoastră la Cistie Prudi, în 
martie, am zis eu, rostind prea răspicat fiecare sunet. 

— Tot ce se poate, a răspuns el calm. Atunci, toţi se 
sărutau. Şi eu. - Şi s-a aplecat înspre mine. - Acordaţi vreo 
importanţă? 

Acum nu mai aveam nicio îndoială că era el. Şi dacă soarta 
într-adevăr mi-a purtat de grijă cu atâta râvnă şi atât de 
năvalnic, atunci n-ar fi trebuit oare să mă cuminţească şi să mă 


înfrâneze, ca nu cumva, Doamne fereşte, să plesnesc de atâta 
fericire neaşteptată? Pot oare să regret acum că m-am aruncat 
cu sufletul deschis şi cu ochii închişi în vâltoarea ce mi s-a 
pregătit? Afară era mai, în salon se învolbura larma uşoară a 
musafirilor. Aveam douăzeci şi patru de ani. Cine ştia atunci ce 
ne aşteaptă în viitorul apropiat? 

Varvarei i se părea că atinsese cele mai înalte culmi şi 
dintr-o clipă într-alta i se va dezvălui adevărul. L-a privit pe 
convorbitorul ei şi s-a mirat cât de exact a izbutit el să i se 
întipărească în minte într-o singură clipă, în timp ce aluneca din 
îmbrăţişarea ei. 

— Acordaţi vreo importanţă? - şi m-a privit cu atenţie. 

Priveşte, priveşte, şi-a zis Varvara, ţine minte. Poate, 
cândva, şi eu o să-ţi apar în vis, poate şi tu o să doreşti să alergi 
la Cistie Prudi cu gâtlejul uscat de setea întâlnirii. 

— Şi cum se mai sărutau, a spus el cu silă. Ca şi cum 
de-abia scăpaseră din lanţ. Ca să vezi de câte este în stare omul 
când izbuteşte să se smulgă... şi este liber... 

— In alte împrejurări puteam să ne şi ucidem unul pe 
celălalt, am observat eu, nefiind în stare să-mi abat privirea de 
la el. 

S-a aplecat spre mine şi mai aproape, dar mă privea fără 
interes şi fără să clipească. 

— Sunteţi de părere că omul trebuie să fie strunit? 

— Din păcate, a răspuns Varvara. Dar, cu cât lanţurile sunt 
mai dure, cu atât este mai primejdios, - şi a izbucnit în râs. 

— După mine, n-au decât să se sărute la nesfârşit, a 
răspuns el rece, apoi s-a sculat brusc, tot astfel a făcut o 
plecăciune şi a ieşit din salon. 

O parte din viaţa mea s-a dus o dată cu el. Ce să-i faci, 
mi-am zis, dacă îţi pui speranţa în natură, nu trebuie să i te 
împotriveşti. 

Toate se potriveau. Numele lui era într-adevăr Svecin, şi 
tatăl lui fusese într-adevăr general, şi a străbătut Europa cu 
acelaşi Suvorov, dar sub noua domnie a izbutit să-şi obţină 
retragerea. Bătrânii războinici vorbeau despre el reprobator, în 
sensul că el se distingea întotdeauna mai mult prin pasiunea 
pentru arte, decât pentru aspra şi fascinanta fortună militară, se 
temea de sânge şi arăta ridicol în şa. Auzisem de el mai demult, 
dar nu mi-aş fi închipuit că domnul meu din Cistie Prudi se trage 


din aceeaşi rădăcină, şi n-aş fi crezut nicidecum că fiul 
generalului, despre care în societate se vorbea ca despre un om 
primejdios, adept al iacobinismului, că acest fiu de general şi-a 
lipit buzele lui aspre de buzele mele, şi încă astfel, încât eu 
mi-am pierdut uzul raţiunii şi l-am cuprins pe după gât, năucită 
de mireasma de lavandă... 


„„.ACUM, afară e toamnă, melancolie, peisajele din Gubino. 
Un sfert de veac s-a scurs de la acel sărut, nu-i glumă!... Totul, 
parcă, îmi este cunoscut, dar fericirea lipseşte, lipseşte. Oare 
eu, femeie cu trăsături ofilite, sunt cea care priveşte natura de 
la fereastră? In natură totul se veştejeşte, la fel şi în suflet. Ce 
potrivire! invăţând din experienţa tristă a bietului Nikolai 
Opocinin, scriu aceste pagini fără sfârşit în speranţa că Liza le 
va citi vreodată, şi anumite părticele întunecate din viaţa 
noastră i se vor dezvălui, şi ea va putea trăi mai simplu, mai 
firesc. Când Timoşa s-a întors din peregrinările-i militare, i-am 
înmânat registrul-jurnal al bunicului său mort, şi multe zile a 
umblat cu ochii roşii. Şi mă gândeam atunci, privindu-l pe furiş, 
s-o ferească Dumnezeu pe Liza să-l îndrăgească pe acest tânăr 
nepotolit, cu melancolia Opocininilor în priviri, pentru că unirea 
acestei melancolii, în stare să se extindă până la dimensiuni 
înfricoşătoare, cu nepăsarea şi calculul lucid al Volkovilor nu va 
duce la nimic bun. Şi a fost nevoie doar să mă gândesc la aşa 
ceva, că ei s-au şi îndrăgostit unul de altul. 

La început, fireşte, am suferit. Campaniile şi bătăliile nu l-au 
domolit pe Timoşa, ci, dimpotrivă, au adăugat emoţiilor lui 
otravă, şi el se aprindea şi exploda întotdeauna pentru un fleac 
de nimic, cu orice prilej - de tristeţe ori bucurie, stârnind 
înduioşarea Lizei. Totul era scris pe chipurile lor, văd şi acum, de 
parcă aş citi o carte pentru copii. Aşa îşi făcea Varvara iluzii, 
socotind că fericirea înseamnă să priveşti în ochi fiinţa adorată, 
să-i speli picioarele şi să te tângui la despărţire. Însă fericire pur 
şi simplu nu există. Există doar viaţa noastră, scurtă, precum o 
flacără de lumânare, şi noi înfruntăm această clipă scurtă, 
poticnindu-ne, necăjindu-ne pentru nereuşite, săvârşind ceea ce 
ne-a fost hărăzit şi sperând, şi sperând... 

Odată am observat cum s-au aprins şi s-au stins ochii Lizei 
după întoarcerea lui Timoşa de la război şi după vizita la noi. El 
avea nouăsprezece ani, parcă aşa, ea unsprezece. La anii ăştia 
eu nu mă aprindeam. Timoşa era într-adevăr frumos, parcă 
special conceput ca să tulbure fetele de la ţară. Înalt, zvelt, cu 
braţe şi palme viguroase, cu părul cârlionţat, ochii mari, 


gânditor, cu un zâmbet curat ce-i apărea pe neaşteptate, în 
mundir de vânători verde-închis, pălărie cu egretă verde... Când 
şi-a scos pălăria cu un gest neglijent, cârlionţii s-au revărsat, şi 
Liza a scos un strigăt de încântare... 

— ii minte, a întrebat-o el, când mai demult alergam 
împreună prin grădină? Mai ţii minte? 

— Ţin minte, ţin minte, i-a răspuns ea, îmbujorându-se. 
Sigur că ţin minte. Eu ţin minte totul, Timoşa... 

Fireşte, înainte i-ar fi sărutat mânuţa, făcând-o în glumă pe 
galantul, acum însă a cuprins-o pe după umerii firavi, ca pe o 
marchitancă şi a condus-o câţiva paşi pe cărare, apoi a adus-o 
îndărăt şi a uitat de ea, iar ea stătea cu ochii închişi, şi am 
înţeles că liniştea de la ţară, singurătatea şi aplecarea noastră 
rusească spre meditaţie acum îşi vor arăta negreşit perfidia. 

M-am pregătit ca orice lupoaică! onorabilă, undeva, în 
adâncul sufletului, înțelegând că neliniştea mea îşi are obârşia 
în fatalitate şi că eu sunt neputincioasă în faţa destinului. Nici 
mie, nici lui Svecin nimeni nu ne-a fost niciodată piedică, nu 
putea să ne fie. Noi am trăit după îndemnuri divine, şi asta ne 
ridică în propriii ochi, cu toate că în acelaşi timp amărăciunea şi 
ciuda ne însoțesc necontenit. 

S-ar putea să pară absurd când îi spun Lizei cu patos inutil: 
„Nu uita că există o forţă care ne conduce. Să nu încerci să te 
sustragi de sub controlul ei, destinului nu-i place să glumească.” 
„Dar cine este forţa asta?” întreabă ea batjocoritor, şi mă 
recunosc pe mine. 

Timp de douăzeci de ani, prin felul meu de a mă purta i-am 
sugerat cât de grozavă este autoironia, în vreme ce eu însămi, 
pe furiş, cu fiori şi evlavie, suflam praful de pe ea. Ea înflorise 
acum, însă această înflorire n-a fost netulburată, şi văpaia casei 
noastre din Gubino mai licăreşte şi astăzi în ochii ei... Atunci, 
mujicii parcă înnebuniseră şi, cu furci în mâini, aşteptau să mă 
vadă ieşind din casa în flăcări. Eu însă am ieşit cu câte un pistol 
în fiecare mână, şi ei s-au dat la o parte. „Sunteţi mai răi ca 
francezii, le-am spus eu calmă. Aşteptaţi să gonim inamicul, 
apoi o să vă cer socoteală.” N-au zis nimic. Liza păşea alături, 
ţinându-se de poala blănii mele. În urmă venea Andrian cu o 
flintă. Două cameriste, rupându-şi unghiile, înhămau caii la 
echipaj. 


14 Numele Volkov provine de la volk - lup (rus.). 


Când au ieşit din casa cuprinsă de foc, Varvara a poruncit 
cu glas de gheaţă: „Să nu văd nicio lacrimă!” Şi toţi erau tăcuţi 
şi gravi, că nişte judecători. Şi, fără să lase pistoalele în jos, s-au 
aşezat în echipaj. În urmă veneau, scârţâind, două căruţe cu 
oameni devotați. Liza a privit incendiul până a dispărut după un 
deluşor. Atunci, Varvara a lăsat pistoalele din mână şi Dunia, 
camerista, i-a şters obrajii, bocind. 

Peste o lună, tâlharii au venit rânduri-rânduri la mine în 
Elţovo, unde ne adăpostiserăm cu toţii. Au venit toţi cu capul 
plecat, mărturisindu-şi vina, în afară de cei doi instigatori 
principali: Semanov şi Drikin, care dispăruseră. „Voiau să ne 
ardă?” am întrebat-o pe Dunia. „Aha, a făcut ea, înghiţindu-şi 
lacrimile. Ilmpreună cu domnişoara... Mujicii aveau frică, dar 
ăştia îi zgândăra, îi zgândăra mereu...” „Şi mujicii nu voiau?” am 
întrebat eu. „Ba, a zis Dunia, le era frică...” „Păi eu nu le-am 
făcut niciun rău... Atunci, ei de ce... Ar fi stat şi ar fi privit cum 
ardem?” „Aha, a zis Dunia, ar fi privit...” „Asta înseamnă că mă 
urăsc?” am întrebat eu îngrozită. „Ba, a zis, Dunia, cum se 
poate? l-a forţat ăia. li zgândăra mereu, mereu îi zgândăra.” 

Apropo de simţul autoironiei. M-am lămurit că nici eu nu-l 
deţin. Cum arată el? Mă iubesc pe mine. Mă mânaresc cu mine. 
Cochetăria bietului general Opocinin nu era pentru mine, deşi el 
era bun, mărinimos. Să gândeşti despre tine ironic?! Asta însă 
umileşte! Să nu-ţi faci iluzii în privinţa ta? Atunci despre cine 
să-ţi faci iluzii? Este de ajuns că omul pe care l-am iubit mi-a 
plătit cu ostilitate nepăsătoare. Meritam mai mult. Da, Varvara 
merita mai mult când a apărut în pragul cuprins de flăcări cu 
pistoalele în mână. Imi place să-mi aduc aminte clipa asta. 
Dracu' s-o ia de casă, dacă pentru o clipă extraordinară trebuie 
să plăteşti un astfel de preţ. Că doar nu cu plecăciuni trebuia să 
ies în faţa răufăcătorilor... N-a trecut nici jumătate de an, şi 
topoarele şi ferăstraiele lor au prins glas, ridicându-mi casa cea 
nouă. Cât de adânc mi se ploconeau, deşi văpaia din ochii Lizei 
nu s-a stins încă. Asta apropo de afirmaţia mai veche a lui 
Timoşa despre dulcea egalitate dintre oameni, care ar trebui să 
apară naiba ştie cum, parcă de la sine, cu dibăcie, pe ascuns, 
fireşte, dacă o pofteşti cu stăruinţă şi te juri pe numele ei... 

— Tu ai văzut, Timoşa, l-am întrebat eu când el de-abia se 
întorsese din preafrumoasa Franţă, ai văzut ce era în ochii 
mujicilor, când, agitându-şi furcile, mă aşteptau să ies? Sânge şi 


batjocură. Eu ştiu câte parale fac şi îi dispreţuiesc pentru ura lor 
ascunsă! l-am iubit şi mi-a fost milă de ei până ce nu m-au 
trădat Şi faţă de cine? Faţă de francezi! Robul este rob, 
Timoşa... lar când pe urmă, acolo, undeva, vor veni acele 
vremuri blestemate, egalitatea aceea a ta, Timoşa, oricum, robii 
tot robi vor rămâne, ţine minte vorba mea, chiar dacă îi vei 
îmbrăca în atlas şi catifea, semnul de danga nu se şterge, 
Timoşa... - Atunci m-am înfierbântat, mi-am pierdut cumpătul, 
ceea ce nu-mi este caracteristic, şi aproape, am strigat: Pe 
mătuşa mea, tânăra şi frumoasa Praskovia, Pugaciov a 
spânzurat-o, iar apoi i-au tăiat gâtul subţire cu sabia!... Şi din ea 
a curs sânge albastru!... lar ucigaşii s-au speriat!... Nu, Timoşa, 
egalitate nu există, Doamne iartă-mă, există doar un armistițiu 
îngrijorător, tu, ca militar, înţelegi; câtă vreme am câte un pistol 
în fiecare mână, o să pot ajunge la trăsură! 

— Dar noi îi vindem pe ei, nu ei pe noi! a izbucnit el, şi 
buzele-i plinuţe i-au tresărit. 

— Ah, Timoşa, am zis eu calmă, asta-i îngrozitor, asta-i 
sălbăticie, asta-i ruşine... Oare se poate face negoţ cu oameni? 

În vremea aceea, valurile înăbuşitoare ale ispitelor 
franţuzeşti încă nu începuseră să se potolească. Ne sufocam în 
ele. Doamne preamilostiv, câţi bravi militari din gardă, care s-au 
întors acasă, nu-şi agitau pumnii de parcă pentru întâia oară se 
minunau de barbaria noastră cumplită... (Micuța Liza, 
apărându-se de dojenile mele şi purtând cu mine un război 
familial, zicea cu glăscior subţire! neînduplecat: „Ah, asta-i 
curată varvărie!...”) 7 

Astăzi am schimbat sfertul noului secol. In cinstea acestui 
eveniment - şi toamna este mai năvalnică. Copacii rămân 
despuiaţi în doar câteva clipe. leri încă mai erau ici-colo câteva 
frunzuliţe, astăzi însă - niciuna. leri, când a căzut cea din urmă, 
s-a deschis depărtarea, drumul spre Lipenki, şi pe acest drum, 
care nu mai era ascuns de tufişuri, defunctul general Opocinin, 
încă tânăr şi cu faţa rotundă, păşea îndărătnic spre mine, spre 
Gubino, mişcându-şi cu greu piciorul de lemn!... „Dunia!” am 
izbutit eu să mai strig... 


3 


„..ÎNSĂ ATUNCI, la Moscova, care încă nu cunoscuse pârjolul 


şi incendiatorii, Varvara, descoperea un firicel spre tânărul 
Svecin, şi asta o preocupa cel mai mult, nu problemele 
blestemate care îi chinuiau pe ceilalţi. Cine era el, seducătorul ei 
din martie? Cu cine urma ea să-şi măsoare puterile, care, cu 
fiece zi, rămâneau din ce în ce mai puţine? În sfârşit, după mulţi 
ani, revenind în veacul trecut, cu ajutorul aceleiaşi Katerina 
Semionova şi al altor moscoviți generoşi şi gură-spartă, a izbutit 
totuşi să descifreze tinereţea acestui om. 

Trăsăturile feţei lui la douăzeci de ani erau atunci vizibil 
rotunjite, şi viitoarele dezamăgiri nu se întipăriseră încă pe 
fruntea lui înaltă şi pe obrajii netezi, catifelaţi. Pelerina neagră, 
de croială liberă, îi sublinia alura de străin. Fostul, până mai ieri, 
student parizian se simţea nefiresc, stingher, în ţara lui. 
Moscova i se părea străină. Patria nu se îngrijise să insufle 
miresmelor ei autenticitatea de odinioară. Până la întâlnirea cu 
mine îi mai rămăseseră mai bine de opt ani. Era însetat de 
activitate. Microbul dobândit prin străinătăţi îl îndemna la 
fantezii cu totul neruseşti. Spiritul rebel al Sorbonei îi înfierbânta 
sângele, şi îngerul cu bonetă frigiană îi şoptea la ureche ispite. 

Chiar la o lună după întoarcere şi-a dat seama că nimerise 
printre străini. Majoritatea gândeau ca Ecaterina, în ai cărei ochi 
albaştri germani sclipea şiretenia voltairiană, dar mintea îi era 
rece, iar în suflet strângea ostilitate pentru nu prea numeroșii 
admiratori ai francezului cu nas coroiat. Majoritatea încercau 
aceleaşi sentimente. Numai o parte infimă căutau să-şi 
răscolească sângele cu furtuni franţuzeşti. Şi totuşi împărăteasa 
era clarvăzătoare, băbuţa era înţeleaptă, afirmând că până la 
urmă francezii îşi vor tăia singuri capul. Ea ştia mai multe decât 
noi, vedea Parisul ca în palmă. Ea ştia, însă oare ştia şi Svecin? 

Tinereţea este neîndurătoare şi vederea sângelui străin, 
spre satisfacția generală a politicienilor şi comandanților de oşti, 
nu-i stârneşte repulsia. Şi când în coşul ghilotinei s-a rostogolit 
cu zgomot surd capul mare al lui Ludovic, şi veşmântul negru al 
gâdelui s-a umplut de pete sângerii, şi mulţimea a exclamat cu 
însufleţire, Svecin, fiind de faţă, a închis ochii pentru o clipă, 
zicându-şi cât de simplu zboară capetele încoronate laolaltă cu 
peruca. Ce simplu e totul: eliberarea de tiranie şi afirmarea 
adevărurilor îndrăgite, care până mai ieri nu păreau decât nişte 
fantezii! 

Mult mai târziu, în clipe de bună dispoziţie, perorând despre 


propria tinereţe, îşi amintea despre sine cu nemulţumire, 
comparându-se cu un caras care a căzut în cârlig: tirania nu 
exista, ea apăruse o dată cu sângele, iar adevărurile scumpe 
s-au dovedit a fi rodul ignoranței. Atunci însă el bea cu studenţii 
vin negru de Burgundia şi, mişcându-şi cu greu limba de lemn, 
rostea în corul general sentinţe inofensive în acele zile pe 
străzile Parisului... S-a sărutat cu  prăvăliaşii parizieni, 
închipuindu-şi că se strămutase în paradis. Frumos este 
paradisul îmbrăţişat cu ghilotina! În orice caz, inima lui plină de 
iubire, după expresia preferată a romancierilor, şi sufletul lui nu 
au fost împroşcate cu stropi sângerii - doar hainele lui 
avuseseră parte de asta. Puținele vlăstare ale Rusiei, martori ai 
evenimentelor, au dănţuit cu neostenită înfocare în suburbia 
Saint-Germain, pe urmă s-au împrăştiat prin cârciumi, strigând 
osanale prinților Goliţin, doi moştenitori pirpirii de neam princiar, 
nedespărţiţi de guvernori, le cântau osanale pentru că luaseră 
parte la asaltul Bastiliei. Aici pot să înţeleg patosul lui Svecin, 
mă îndoiesc însă de profunzimea lui. Îngrozitoarea temniţă a 
căzut, şi cu trecerea timpului a început să se creeze impresia că 
a fost doborâtă de cei doi aristocrați ruşi cu puştile în 
cumpănire, însufleţiţi la fapte de vitejie de către nişte guvernori 
francezi cu profiluri iacobine. 

În acelaşi timp, în Rusia, fortăreaţa Petropavlovskaia se 
înălța măreaţă, fără să stârnească lui Svecin şi celor doi Goliţin 
niciun sentiment de protest, deşi formula-triadă a răzmeriţei 
franceze suna la fel de ademenitor în toate limbile. 

Svecin îşi amintea că nu existau dubii. Tânărul conte 
Stroganov, împreună cu preceptorul, bineînţeles, mergea la 
Versailles, să asiste la şedinţele Adunării Naţionale. Svecin era 
prieten cu el. Prorocirile naive ale lui Rousseau li se păreau 
descoperirile secolului. Inchipuiţi-vă - toţi oamenii pot să fie 
egali! Nu mă îndoiesc că atât Stroganov, cât şi Svecin erau 
suflete bune. Ideea egalităţii generale îi făcea să fremete pe 
străzile Parisului, fără să aibă nimic comun cu Rusia. 

Simt că vorbele mele încep să sune osânditor, cu toate că, 
Dumnezeu mi-e martor, altele sunt intenţiile mele, apoi - cum 
să fiu eu judecător, când eram împovărată cu păcatele vremii? 
Şi, fiindcă veni vorba, nu trecuseră nici treizeci de ani, şi 
subterfugiile incendiare ale lui Rousseau s-au prefăcut în 
literatură graţioasă, dar care şi aceea mirosea a putregai. 


Băbuţa era înţeleaptă, dar se temea zadarnic de ideile lui: noi 
nu puteam să fim egali, era destul să ne uităm unul la celălalt. 

Împărăteasa le-a cerut fiilor rătăcitori să se întoarcă 
neîntârziat în patrie, unde întinderile semeţe şi sângele din nou 
trezit trebuiau să le tămăduiască simţămintele otrăvite. 
Vlăstarele Rusiei şi-au tărăgănat întoarcerea care cum a putut. 
Ficatul bolnav avea nevoie de ape, migrenele nefaste îşi găseau 
tămăduirea pe malurile Tamisei. Lui Svecin i-au născocit 
inflamarea vertebrelor cervicale, în cinstea cărora s-a băut 
zdravăn. Însă recomandările bombastice, care veneau spre ei de 
pe meleagurile natale o dată cu vântul rece, tăinuiau primejdia. 
Instinctele nu izbutiseră să se stingă definitiv în cei cinci ani de 
absenţă, şi treptat caravanele triste au pornit în şir spre răsărit. 
Totuşi nici natura patriei n-a izbutit dintr-o dată, oricât s-a 
căznit, să domolească inimile clocotitoare ale parizienilor până 
de curând liberi. Svecin s-a întors cu Stroganov. Prin Londra, 
Vilna, şi Derpt, şi Sankt-Petersburg, unde a trebuit să 
zăbovească, în ciuda scrisorii severe a tatălui, care îi poruncea 
să vină neîntârziat direct la Moscova, fără opriri, acasă, în 
braţele părinteşti. Chiar şi numai după această scrisoare, 
Moscova nu făgăduia nicio bucurie, şi noii-veniţi au hotărât să-şi 
ia rămas-bun de la tinereţe chiar aici, la Petersburg, în casa 
proprie a lui Stroganov, aflată nu departe de apartamentele 
bătrânei împărătese... 

Ce vremuri! E greu de crezut că totul s-a petrecut întocmai, 
cum este greu să crezi în visurile de aur vechi de treizeci de ani, 
cu toate acestea, prin ferestrele puternic luminate ale palatului 
Stroganov, răsuna La Marseillaise, speriind şi tulburând 
mulțimile de pe Nevski, iar prin săli defilau în pas de marş tinerii 
aristocrați, cu tricolorul francez, toţi cu bonete frigiene, cu priviri 
arzătoare, strigând răsunător vive la liberte!, şi égalité, şi, 
natural, fraternité, pe lângă lacheii în livrele şi, de asemenea, cu 
bonete frigiene, încremeniţi de-a lungul pereţilor. Trăgeau cu 
cartuşe oarbe în tavane şi pe fereastră. Capul de carton al 
nefericitului Ludovic era târât în urma lor pe parchet. Buclele 
albe ale perucii mânijite iscusit cu vopsea sângerie, şi obrajii 
puhavi şi palizi, pe care de asemenea îi atinsese pensula, 
tulburau şi dădeau acestui tămbălău o oarecare autenticitate... 

Se îmbrăţişau, se sărutau. |n sala divanelor, lacheii au 
ridicat o baricadă din... divane. Apoi, isprăvind lucrul la 


baricade, i-au servit fără zgârcenie pe tinerii entuziaşti, plini de 
ardoare, cu vin şi şampanie. O cameristă a fost costumată à /a 
république, apoi au sărutat-o rând pe rând, au strâns-o în braţe 
şi au târât-o după ei din sală în sală, asudată, buzată, cu ochii 
închişi de spaimă. lată însă că această zgomotoasă petrecere de 
rămas-bun a început să se potolească, vinul nu se mai bea ca 
înainte, şi gâtlejele răguşiseră, şi fumul prafului de puşcă făcea 
ochii să lăcrimeze. Svecin, în focul elanului, a îmbrăţişat un 
lacheu şi l-a sărutat frăţeşte acompaniat de râsul moleşit al 
prietenilor. Lacheul mirosea a pudră şi dohot, sta nemişcat şi 
rece, doar buzele-i fără viaţă l-au ciugulit pe boier de obraz, ori 
poate i s-a părut... 

Spre dimineaţă au început să plece care încotro, izbutind să 
dea nas în nas cu şambelanul împărătesei, care venise în goana 


calului să exprime nemulţumirea măicuţei. Apoi, 
Stroganov-tatăl, chemat de la Ţarskoe, a fost dojenit în mod 
pilduitor. 


Spre Moscova, Svecin a călătorit tăcut, cufundat într-o stare 
de somnolenţă. Nu pentru că vraja delirului franțuzesc ar fi 
dispărut, s-ar fi stins, ceva însă îl apăsa uşor, şi respira greu, şi 
cotul nu-şi găsea poziţia comodă pe pernele de piele, iar la 
hanuri sufletul îi era cuprins de tristeţe din pricina mirosului urât 
de varză şi a mutrelor nebărbierite ale căpitanilor de poştă. 
Astfel şi-a reîntâlnit patria iubită, privind-o cu ochi de francez, 
până când a ajuns la Moscova, în Cistie Prudi în braţele 
părinteşti... 

Moscova, Cistie Prudi, îmbrăţişarea părintească, 
aducerile-aminte sunt leacurile binecunoscute ce regenerează 
sentimentele pierdute. Se vede însă că domneau alte vremuri, şi 
aceste mijloace încercate nu mai erau de ajuns. 

„.„..Şi te înţeleg perfect, spunea Svecin cel bătrân. lată, de 
pildă, noi - nici nu ştii cu câtă plăcere purtam pălării franţuzeşti 
pe vremea domniei de fericită amintire a Elizavetei Petrovna şi, 
trăgându-le pe-o sprânceană, îi fluieram pe nemti pe la spate... 
Te înţeleg perfect, căci în tinereţe toţi sunt însetaţi de 
schimbări... tinereţea este dornică de schimbări, însă de 
plămadă nici măcar nu ne aducem aminte, ce penibil, despre 
plămadă... - şi l-a ameninţat cu degetul lui gros şi blând de 
general. - Acolo, voi aţi uitat de plămadă, şi eu te înţeleg 
perfect: Montesquieu a spus, Diderot a zis, Voltaire, Mably... 


Dar, tinerii mei prieteni, nu doriţi cumva un nou Pugaciov? - s-a 
ridicat din fotoliu, îndreptându-şi statura nu prea înaltă, şi-a 
încheiat halatul preferat, de culoare vişinie, vechi şi decolorat şi 
cu mâna plinuţă a arătat înspre fereastră. - Pot să-ţi zugrăvesc 
următorul tablou: ai scăpat, în sfârşit, de toate - şi de moşie, şi 
de casa asta, de toate miile de ruble ale venitului anual, de 
mine (pentru că eu mă leagăn în ştreang), de măicuţa ta (fiindcă 
a suferit un atac de apoplexie), de cafeaua la pat în fiecare 
dimineaţă, de contemplarea splendorilor Moscovei, căci pe 
străzi curge sânge, cârciumile sunt jefuite, mujicii dorm în 
palate, în piaţa Smolensk se află un butuc uriaş de stejar, pe 
zidurile Kremlinului rufele puse la uscat alternează cu trupurile 
morţilor (apropo, aceştia nu sunt alţii decât foştii tăi prieteni de 
la Paris), şi, apropo, toţi poartă peruci, camizole şi spadă, iată 
ce-i extraordinar.” - Şi l-a întrebat în şoaptă, cu zâmbet de faun: 
„Ti-ar plăcea?” „Câtuşi de puţin”, a râs morocănos Svecin cel 
tânăr. „Atunci, a spus generalul, să nu uiţi că noi suntem 
plămădiţi din miere şi hrişcă, spre deosebire de francezi, care, la 
rândul lor, sunt plămădiţi din altceva, altceva, poate, 
excepţional, dar altceva... Oricum, însă, - a oftat el din greu -, 
va trebui să îmbraci din nou căftănelul, fireşte - camizolul, dar 
să te simţi ca în căftănel, să-ţi potriveşti ardoarea cu patria, 
amice, şi ia seama să nu-l trezeşti pe Pugaciov, - şi a pufnit în 
râs -, lasă-l să doarmă!...” - Râsul a fost cam forţat. 

În acele zile naive era într-adevăr posibil să ghiceşti în 
ceaşca de cafea gradul de rudenie dintre Pugaciov şi 
Robespierre şi, evocând hoardele destul de recente ale ocnaşilor 
beţi care se grăbeau spre capitală să verse sângele boierilor, să 
cugeţi la poporul rus, abătut de pe calea cea bună de cărţuliile 
unor Voltaire şi Rousseau. „Da' nu mujicii, nu mujicii, - striga cu 
înflăcărare polemică unul dintre oaspeţi -, ci odraslele 
dumneavoastră mult iubite! Priviţi, sute de băieţandri nobili emit 
cugetări despre barbaria noastră... Pentru ei, sângele nu 
înseamnă nimic. Ei vor să se purifice prin sânge!...” 

Şi ascultătorii, amuţiţi, îl aprobau dând din cap, ca şi cum 
afară se şi dezlănţuise mulţimea răufăcătorilor cu bonete 
frigiene. Totuşi, se întâmpla să răsune câte o voce ironică, 
profundă. Svecin avusese prilejul s-o mai audă, ba ici, ba colo, 
prin casele bune şi generoase din Moscova, părând a fi ecoul 
îndepărtat şi deocamdată neînspăimântător al evenimentelor 


din Franţa... „Păi, noi chiar suntem barbari. Şi în aceasta constă 
salvarea noastră. Şi e bine să vă consolaţi, fiindcă poporul 
nostru nu citeşte şi nu ştie nimic. Mogşierii citesc din când în 
când, iar noi, domnilor, citim «Buletinul Sankt-Petersburgului», 
din care aflăm că o ceată prăpădită de francezi turbaţi a cugetat 
în mod criminal despre libertate, dar a obţinut o tiranie 
sângeroasă...” 

In general, nu existau semne de teamă. Existau presimţiri. 
Svecin se simţea năpădit de o bucurie răutăcioasă ascultând 
asemenea discuţii, însă era o bucurie sufocantă, lipicioasă, care 
nu te înălța, ci semăna cu o compresă caldă. 

La Moscova, emigranții francezi erau primiți cu 
generozitate, erau ospătaţi cu mâncare şi băutură în ciuda 
iacobinilor dezlănţuiţi, erau invitaţi la vânătoare şi erau consolaţi 
cu întinderile nesfârşite şi cu vitejii ruşi din poveşti, care foarte 
curând vor face ordine în Franţa. Totul va fi restabilit, domnilor 
va fi restaurat... Totuşi, printre altele, pe ici, pe colo, era citită 
scrisoarea lui Voronţov-englezul, şi palmele în care se afla 
asudau dezgustător... 

„..-.Molima asta s-a întins peste tot. Depărtarea noastră ne 
va feri pentru o vreme; noi vom fi cei din urmă, dar şi noi vom 
cădea victime acestei epidemii. Noi, poate, nu, dar copiii noştri 
vor avea negreşit parte de toate astea. M-am gândit să-l învăţ 
pe fiul meu vreo meserie, lăcătuşeria, cine ştie, sau tâmplăria. 
Când vasalii lui îi vor spune că nu mai au nevoie de el şi că vor 
să împartă între ei pământurile lui, atunci măcar să poată să-şi 
câştige pâinea prin munca proprie şi să aibă onoarea să devină 
membru al viitoarei municipalități undeva la Penza ori Dmitrov. 
Aceste meserii îi vor folosi mai mult decât greaca, latina şi 
matematica...” 

„Apropo, a strigat generalul Svecin, urcându-se în caretă, 
am uitat să-ţi spun că de felinare vor atârna chiar şi instigatorii, 
şi toţi cu peruci, cu penele de scris neuscate în mână, 
desculţi!...” 

Astfel de sarcasme risipea generalul Svecin, iar Alexandr 
Svecin se strâmba, şocat de ignoranţa tatălui. Într-o bună zi, 
tatăl şi-a pierdut fiul. „De acum înainte o să trăiesc cum m-o 
duce mintea, a spus Svecin-junior, dacă nu aveţi nimic 
împotrivă. Mă gândesc...” „Gândeşte-te, gândeşte-te, a zis tatăl, 
ştergându-şi ochii cu o năframă de batist, că nici eu nu sunt 


proroc, iartă-mă. Eu însă cred că experimentele tale nu sunt 
pentru noi, nu sunt pentru Rusia...” „De ce să vă amestec în 
fanteziile mele? a zis juniorul. Nu vreau să vă discreditez 
reputaţia... Să lăsăm timpul... Ştie singur... Căci eu nu vreau 
decât binele...” „Natural, a consimţit tatăl, privind pe fereastră. 
Dar, totodată, cei ce fac rău spun întotdeauna că au vrut să facă 
bine... Eu zic aşa, în general... Am vrut să montez o piesă de 
Euripide la noi acasă. Credeam că o să mă ajuţi...” „Nu-ncape 
vorbă! Sunt gata, a spus fiul, asta îmi face plăcere. De ce să nu 
punem?...” „Bine, a spus seniorul, du-te. Spune-i lui Prokofi să te 
însoţească. Să spui că eu am poruncit.” 

Alexandr a închiriat o locuinţă nu departe de casa 
părintească şi a găsit un post la Arhivele Colegiului pentru relaţii 
străine. 

Tinereţea trecea repede. Şi nici Moscova nu uita nimic. 
Zadarnic unii dintre fiii ei îşi fac iluzii că au destule forţe 
lăuntrice ca să se împotrivească îmbrăţişărilor ei. Ea are atâtea 
rezerve de forţe, care ar ajunge pentru multe mii de îndărătnici 
cu viaţă scurtă şi cu idei scurte. Nu-mi aduc aminte dacă ştiam 
asta pe atunci, însă acum ştiu, şi dacă vreau să-mi fac de cap - 
asta se întâmplă doar la mine acasă. Chiar şi atunci când a ars, 
în o mie opt sute doisprezece, şi părea condamnată şi 
neajutorată, ceva clocotea totuşi în ea şi se revărsa peste 
margini, astfel încât noi nu ne găseam locul şi valurile ei ne 
ajungeau şi nu ne dădeau pace... Şi m-am gândit de multe ori şi 
chiar m-am exprimat în această privinţă, neluând în seamă 
şoapta ironică a lui Alexandr Svecin: „Dacă aţi putea, 
dumneavoastră aţi filosofa la nesfârşit!” 

Atunci, însă, cu vreo opt ani înainte de sărutul nostru, eu 
parcă nici nu existam. Exista Varvara Volkova, o fiinţă de altă 
plămadă. Nu mi-o amintesc cu prea multă bunăvoință. In 
general, mie nu-mi sunt simpatice domnişoarele drăgălaşe, cu 
faţă deschisă şi pretenţii de regine. Măcar de ar fi sincere, 
afectuoase, dar de unde: calcul continuu şi răceală. După sărut 
totul s-a schimbat. 

Nu voi susţine că numeroasele mele cusururi s-au spulberat 
în văzduhul lui martie, vai, nu, însă viaţa, pesemne a căpătat o 
importanţă al cărui sens a rămas insesizabil pentru cei din jur. 
Căci pentru ei totul este determinat: iubesc, sunt iubită, 
întâlnire, legături conjugale, predestinare, datorie, freamătul 


trupului, tulburarea sufletelor. Dar nimic asemănător cu un 
mister. lar când eu am simţit acest mister şi am înţeles că de 
acum sunt osândită la suferinţă mi-au sporit puterile, agerimea 
şi tăria răbdării îndelungate. Ce să-mi mai doresc altceva? 

Fireşte, toate acestea nu s-au săvârşit într-o singură zi, cum 
ar putea să pară, dar în astfel de cazuri - ce mi-e o zi, ce mi-e 
un deceniu, ce mi-e veşnicia - nicio diferenţă, nu-i aşa? Insă, 
dragul meu, eu trebuie să am mulţi copii, băieţi şi fete, 
domnişoare şi flăcăi voinici şi chipeşi, cu ochi mari, care să 
semene cu eroul meu; şi, parţial, şi cu mine, în care să se 
regăsească pasiunile lui şi dârzenia căutărilor de soluţii cu 
înţelepciunea şi luciditatea mea! Astfel gândeam, apropiindu-mă 
de el pe firul ce mi-l înmânase Providenta. 

Este uşor să vorbeşti, dar să te apropii este dificil. Mi-am 
întins plasele, dar au rămas goale. Ne întâlneam din când în 
când, ba ici, ba colo, cum se obişnuieşte în cercul nostru, şi, 
fiind cunoscuţi, ne descotoroseam unul de celălalt doar cu 
plecăciuni şi conversam prin intermediul unor traducători 
serviabili, care se aflau întotdeauna la dispoziţia noastră. Se 
întâmpla, de pildă, să fie vorba despre Bonaparte, să zicem, 
ceva despre ambiția ori talentul lui militar, sau despre altceva şi 
se înfiripă o dispută uşoară, fără ostilitate, fără înţepături 
reciproce, un zumzet şi atâta tot. Treptat însă corul amuţea şi 
rămâneau două voci - a mea şi a lui Svecin, aşa se întâmpla. 

El, şezând la oarecare depărtare de mine, spunea, să zicem, 
fără să mi se adreseze mie ci vecinului său: „Orice s-ar zice de 
Bonaparte, dar a făcut ordine la francezi, şi pentru asta toţi şi-ar 
da şi viaţa pentru el...” După care eu îi spuneam vecinului meu: 
„Cu ajutorul tunurilor poţi să obţii tot ce pofteşti, dar este oare 
drept?...” Svecin răspundea fără să mă privească: „Pesemne, 
tocmai de aceea-s făcute tunurile, ca să-i potolească pe 
retrograzi...” „Să răpeşti oamenilor prin forţă felul lor de viaţă, 
este totuna cu a făptui o crimă...” îi spuneam eu vecinului, 
surâzând uşor. „Dacă robia înseamnă felul de viaţă obişnuit, 
strecura Svecin neglijent, atunci ăsta-i un obicei prost...” Şi 
vecinii noştri dădeau din cap, aprobându-ne şi pe mine şi pe el, 
iar eu îmi ziceam că întâlnirea noastră se îndepărtează. 

Însă nu mai puteam pierde nicio clipă: viaţa este scurtă. 
Robie, iobăgie, barbarie - nu-i sfera mea, îşi zicea Varvara, 
luând hotărârea să treacă la asalt. Dispreţul uşor, apărut pe 


buzele lui, nu o deprima. La despărţire, el de-abia schiţa un gest 
de rămas-bun. Puteai să crezi că tristeţea omenirii întregi s-a 
concentrat toată doar în el şi că Varvara ar trebui să fie mai 
prevenitoare, ca să nu-i agraveze suferinţele. Dar ea luase 
hotărârea să treacă la asalt. Nu căuta căi uşoare, care erau atât 
de seducătoare în experienţa predecesoarelor ei. Ea nu-l 
aproba, nu-i cânta în strună şi nu-şi holba semnificativ ochii 
albaştri, ca să-i facă lui o plăcere de o clipă. „N-am nevoie de 
bunăvoința dumneavoastră, îşi zicea în astfel de momente, 
cutremurându-se la plecăciunile lui de gheaţă. Eu vreau ca 
dumneavoastră să nu vă puteţi lipsi de mine...” Ea îşi juca 
propriul rol, astfel că nu o tulburau mustrările de cuget. 

„De ce ţi-ai ales tocmai pe acest curtezan plicticos?” m-a 
întrebat odată Katerina „Nu l-am ales eu, a răspuns Varvara. 
Pesemne, ceilalţi sunt mult mai veseli şi mai curtenitori decât 
este necesar în mod obişnuit.” „Dar o să te distrugă, dacă vei 
deveni doamna Svecina”, a râs Katerina. „Pe mine - tot ce se 
poate, a zis Varvara, însă pe doamna Svecina niciodată.” 

Nu i-a spus Katerinei că s-a jurat să-şi lege viaţa de omul pe 
care îl va iubi şi îl va alege singură, şi că este sătulă până în gât 
de dragostea fostului, trândavului, admirator şi că bărbatul 
trebuie să aşeze cărămizile, iar mortarul întăritor este opera 
mâinilor femeii, şi dacă el este cel pe care i l-a hărăzit destinul, 
şi dacă ea n-a greşit (iar ea nu putea să greşească, simțind şi 
acum arsura acelui sărut magic), şi dacă el a fost cu adevărat 
magic, prin urmare, presimţirile sunt neîndoielnice, şi nu-i 
rămânea altceva decât să se pregătească să dea piept cu 
inevitabilul. „Ciudat, a spus Katerina, m-am temut întotdeauna 
de oamenii enigmatici. Pentru mine sunt ca nişte vânători 
ascunşi în stufăriş, iar eu o răţuşcă pe oglinda apei...” - şi a 
pufnit-o râsul. „Între toţi vânătorii, a spus Varvara nepăsătoare, 
eu nu-l remarc câtuşi de puţin”, zicându-şi că el nici nu seamănă 
cu un vânător. 

Fireşte, figura lui Svecin nu putea să nu atragă luarea- 
aminte, şi cred că nu doar eu şi Katerina ne lansam în 
presupuneri. Păstrând relaţii bune cu bătrânul său tată, fiul 
continua, iată, să trăiască separat şi destul de modest. Vârsta şi 
clima Moscovei i-au spulberat treptat înclinațiile rebele, şi Franţa 
îi apărea în vise din ce în ce mai rar. Totuşi, în ochii societăţii, 
aspiraţiile şi speranţele lui de viaţă rămâneau de neînțeles: cine 


este, încotro se îndreaptă şi ce doreşte? 

Asaltul la care se hotărâse Varvara era extrem de riscant: 
cuceritorilor din vremurile de odinioară li se întâmpla să se 
întoarcă acasă fără oştiri, dar le rămânea poporul, însetat de 
răzbunare, şi totul era luat de la capăt; sau îi ajungea 
răzbunarea şi îşi pierdeau nu numai oştirea, ci şi poporul, şi 
chiar glia natală, însă puteau să le sară în ajutor alte neamuri, şi 
totul se restabilea şi era luat de la început; fireşte, puteau să şi 
piară, dar cei morţi nu au viitor în această lume, şi nu are rost să 
mai discutăm. Aici însă nu te ameninţa nici măcar pieirea, cât 
despre patrie - ea rămânea neatinsă, şi compatrioţii neiniţiaţi te 
înconjurau ca şi mai înainte, şi onoarea nu-ţi era prejudiciată, 
fiindcă ea este prejudiciată dacă eşti înconjurat de proteguitorii 
iniţiaţi ai bunăstării tale. Nu, nu, totul rămăsese ca înainte. Ca 
înainte, însă... fără nicio speranţă! 

Este uimitor cum, la douăzeci şi patru de ani, puteam să 
înţeleg toate acestea, fără să-mi pierd prezenţa de spirit şi fără 
să-mi fac iluzii. Evident, soarta mă călăuzea, într-adevăr, dar de 
unde puteam să ştiu cât este de perfidă?! 


4 


„..ŞI DUNIA m-a readus în simţiri, m-a aşezat în pat, îmi 
făcea vânt din toate părţile, bocind, mă stropea cu apă. Totul a 
trecut fără urmă. 

— Ce-a fost asta? întreb, amintindu-mi numaidecât totul 
perfect. Vreun semn rău? Un avertisment? 

— Aţi căzut, stăpână, zice Dunia cu buzele palide. lar 
dumnealui venea, se apropia, zău aşa... 

— Cine, Dunecika, cine?! Tare grea de cap eşti! 

— Generalul şchiop, stăpână, Nikolai Petrovici... 

— Dunecika, zic eu surâzând prosteşte, pe el l-au împuşcat 
francezii încă din o mie opt sute doisprezece, - şi mă scol din 
pat cu o uşurinţă uimitoare, de parcă nu se întâmplase nimic, şi 
mă uit fără frică pe fereastră. Peisajul din Gubino. Frunzele 
căzute. Copacii dezgoliţi. Aici e toată viaţa mea. - De ce crezi că 
a fost el, Dunia, hai? 

— Păi, chiar dumneavoastră aţi strigat, zice ea liniştindu-se, 
şi i-aţi spus pe nume. 


— Mi-am adus aminte, şi nimic mai mult, zic eu cu asprime. 
Ce, parcă nu se întâmplă?! Dar tu cu ochii tăi n-ai văzut? 

— Ne, zice Dunia şi zâmbeşte cu şiretenie, eu v-am cărat în 
pat. 

— Va să zică, iar ai minţit? Şi nu îţi este ruşine? 

— Aşa-i, am minţit, zice ea şi se preface ofensată, 
dumnealui nu vine aici pentru prima oară... Astăzi n-am văzut, 
că vă târam pe dumneavoastră, da’ acu’ trei zile am văzut... 

— Du-te de-aici, zic eu ameninţător, şi inima începe să-mi 
bată cu repeziciune. 

După toate furtunile pe care le-am trăit, la ce mă gândesc 
acum? Aşa cum în urmă cu douăzeci de ani, toţi discutau despre 
Bonaparte, tot aşa, astăzi, despre ţărani. Robii nu sunt robi, 
ruşinea nu-i ruşine, pot fi vânduți - nu pot fi vânduți... Toate 
acestea însă trec pe lângă mine fără să mă atingă cine ştie ce... 
La ce mă gândesc? Eu n-am putere asupra vieţii, sunt prizoniera 
ei, sunt copilul ei, toţi suntem copiii ei. Ea se transformă 
singură, puţin câte puţin, şi răbdarea noastră o însoţeşte. Noi nu 
putem să o frângem şi să o adaptăm pentru hatârul nostru. Oare 
nu la aceeaşi concluzie a ajuns şi Svecin, lovindu-şi fruntea de 
felurite fantezii la modă? 

In o mie opt sute şaisprezece, şi Timoşa, după ce văzuse tot 
felul de libertăţi europene, ardea şi se cutremura de dorinţa 
reorganizărilor şi plângea, mângâind capetele murdare ale 
copiilor de iobagi. Nikolai Petrovici Opocinin i-a dat Arinei actul 
de slobozenie, dar ea trăieşte tot acolo, în Lipenki, uitând că a 
fost eliberată, o ţine într-o beţie, chipurile, îl pomeneşte pe 
răposatul boier. Ei nu-i trebuie actul de slobozenie, ci garderoba 
boierească şi umbreluţa - o astfel de sperietoare aduce numai 
plictiseală şi tristeţe pentru tot ce se află în jur! Timoşa 
trăncănea şi el odată despre drepturi egale, iar acum este 
frământat de dreptate, dreptate şi clemenţă, împotriva cărora 
este greu să obiectezi, deşi la cuvântul „clemenţă” de fiecare 
dată îmi apare în minte incendiul din Gubino şi feţele de fiară 
ale mujicilor, şi, acum, doar oftez şi ridic din umeri: da' oare nu 
sunt eu clementă, copii? De curând i-am repetat ideea mea mai 
veche, că nu putem fi egali, trebuie doar să ne uităm unul la 
celălalt. A izbucnit în hohote de râs, altădată s-ar fi supărat 
negreşit. Totuşi, dincolo de acest hohot, eu simt tristeţe şi 
impas, şi mi se face frică pentru Liza, ea se uită la el cu 


adoraţie. „De la tine, Timoşa, poţi să te aştepţi la orice”, îi zic 
eu. „Da' de unde, răspunde el cu mâhnire, n-ai la ce să te 
aştepţi. Râul curge, şi eu o dată cu el...” Şi eu mă gândesc la 
acelaşi lucru. De ce însă faţa lui împietreşte când până la el 
răzbate cântarea stridentă a servitoarelor? Şi de ce la 
plecăciunea oricărei muieri din sat el îşi încovoaie gâtul alb, 
îngrijit?... 

Acolo, în cele două capitale, dincolo de pădurile Kalugăi, 
ceva se coace, se acumulează. Aici însă e viaţa adevărată. Dacă 
Lipenki s-ar uni cu Gubino, ar rezulta un stat întreg. Eu voi preda 
coroana Lizei, să domnească ea. 

Coroana aceasta ar fi fost bună pentru mine odinioară, 
când, trăgându-mi sufletul în Elţovo după pârjolul din Gubino, 
s-a aprins în mine setea de răzbunare. l-am adunat pe ţăranii 
din Elţovo şi le-am spus: „Dacă vreţi, ardeţi-mă aici, în Elţovo...” 
Toţi au căzut în genunchi, mulţi plângeau. „Atunci, a spus 
Varvara, cine vrea să vină cu mine, să se pregătească. Cine nu 
vrea - n-o să-i fac vină.” Lângă mine s-au strâns doisprezece 
mujici, bucătarul Efrem şi Dunia. S-au găsit patru puşti, o 
baionetă, topoare, furci. O oştire pe cinste. 

Satul întreg i-a pregătit de drum. „Pe aceia doi, le-a spus 
Varvara mujicilor, simțind că îngheaţă, ştiţi voi care... (nu-mi 
venea să le pomenesc numele)... când o să dăm de ei, o piatră 
de gât şi-i azvâriliţi în iaz... - Mujicii din Elţovo au aprobat din 
cap. - Acum, cu Dumnezeu înainte...” 

Muierile nu boceau. De sus cădea o ploaie amestecată cu 
ninsoare măruntă. Mujicii s-au aşezat în sănii simple. Varvara şi 
Dunia - într-o sanie cu coviltir. Două cotituri - şi Elţovo a 
dispărut din vedere. 

A treia zi am ajuns la Gubino. Satul era întreg, de parcă nu 
se întâmplase nimic, fumul din hornuri se înălța spre cerul jos. 

Se lăsase un ger uşor. S-au oprit la izba curată a starostelui 
din Gubino. Starostele Gordei s-a apropiat pe neobservate de 
poalele Varvarei, să-i sărute picioarele, dar Varvara l-a împins cu 
vârful botinei, şi el s-a retras repede îndărăt, mergând în patru 
labe spre uşile deschise, unde se îngrămădise toată familia. 
Varvara nu a observat pe faţa lui subţire, lipsită de culoare, nici 
frică, nici căinţă. În ochii albaştri decoloraţi - nicio lacrimă... 

— Unde vă sunt căpeteniile? a întrebat Varvara cât a putut 
de ameninţător. 


— Aicea, a spus Gordei de la uşă, aicea, măicuţă Varvara 
Stepanovna, aşteaptă în pivniţă, măicuţă, au venit singuri, 
tâlharii, să-şi recunoască vina. 

În faţa Varvarei s-a aprins şi mai abitir vâlvătaia recentă, a 
răsunat trosnetul pereţilor aprinşi, iar feţişoara albă, nevinovată 
a Lizei s-a arătat prin fumul maroniu. 

— Sunt legaţi? 

— Legaţi, măicuţă. Legaţi burduf, şi de mâini, şi de picioare. 
Ne pregăteam să vi-i aducem la Elţovo. 

— Uite că am venit eu, a spus Varvara. E timpul să ne 
socotim. 

— Trebuie biciuiţi, a răspuns Gordei, auzi ce le-a putut trece 
prin cap... Să se pocăiască la picioarele dumneavoastră, 
măicuţă... 

— N-am nevoie de pocăinţa lor, a spus Varvara. 

— Se ştie, a hârâit Gordei. Trebuie biciuiţi... 

— Biciuiţi... a zis Varvara, râzând sinistru, şi s-a întors spre 
escorta din Elţovo: Faceţi ce vi s-a poruncit. 

Au ieşit cu toţii grămadă afară din izbă. Din uliţă au răsunat 
ţipete, schimb de vorbe urâte. Văpaia de la Gubino s-a înălţat 
până la cer. Generalul Opocinin zăcea la poarta conacului 
propriu, împuşcat de un dragon francez, şi dragostea lui pentru 
Varvara s-a răcit furtunos. „Oare suntem într-adevăr nişte 
barbari? şi-a zis Varvara, zgribulindu-se. De ce oare nu ne 
astâmpărăm nicicum?” Muşcându-şi buzele  înălbite, 
înfăşurându-se strâns cu broboada în izba încălzită, ea încerca 
din nou să-i descopere pe cei vinovaţi, dar, ca şi înainte, numele 
şi chipurile lor erau imposibil de aflat... Cine este vinovat de 
toate? Oare doar aceste două canalii, care îi îndemnau pe alţii 
să incendieze casa cu oameni vii în ea?... Sau poate mareşalul 
Ney, în ale cărui vine curge sânge colorat? Ori însuşi Bonaparte, 
care a făgăduit că îi salvează de robie? Sau chiar ea, Varvara, 
care nu era deprinsă cu mila? Sau generalul Opocinin, care şi-a 
întrerupt atât de trist călătoria în căutarea adevărului?... Şi oare 
sunt de ajuns două pietre alunecoase legate de două gâturi 
străine prăpădite că ea să nu mai fie îngrijorată de bunăstarea 
proprie?... 

În sfârşit, au apărut călăii din Elţovo, tulburaţi, cu cizmele 
ude. 

— Ei? a întrebat Varvara. 


— Totul a fost împlinit la poruncă, stăpână, a răspuns Ignat 
surâzând şi legănându-şi pumnul greoi de surugiu. 

„Sărmana mea Lizocika, mi-am zis eu în clipa aceea, de 
acum o să trăiască toată viaţa cu văpaia casei din Gubino în 
ochi! Aşa ceva se poate oare şterge?” 

Atunci aveam treizeci şi cinci de ani şi recunoşteam toată 
zădărnicia ostenelilor mele, auzind mirosul amar al Moscovei în 
flăcări, ca şi cum de aici, din Gubino, cea dintâi scânteie a 
zburat spre cupolele aurite ale primei capitale. „Ce aţi făcut, 
nelegiuiţilor? mi-am zis eu, ştergându-mi lacrimile pe furiş. Cu 
cine să mă răfuiesc acum, deşi zadarnic? Cu voi ori cu francezii? 
Ori cu mine însămi?” Cocoşul roşu, acest veşnic ispititor şi 
izbăvitor, uşuratic şi sângeros, zbura deasupra noastră, fâlfâind 
din aripi, încercând - a câta oară? - să ne mântuiască de 
propriile greşeli. 

La o săptămână după răfuială am părăsit Gubino, am ocolit 
Lipenki (nici nu m-am întors în direcţia lor) şi ne-am adăpostit 
într-un codru des, la vederea unui detaşament francez răzleţ, ce 
se deplasa pe acelaşi drum. Eram mirată că oştirea inamică 
venea dinspre Moscova. Coloana înainta dezordonat. Chipuri 
posomorâte. Multe înfăşurate în pansamente. Nimeni nu scotea 
nicio vorbă, nu se auzea decât scârţâitul roţilor de căruţă şi al 
tunurilor şi zdrăngăneau nelalocul lor felurite fiare şi tinichele. 
Am poruncit la doi războinici de-ai mei să încerce să afle situaţia 
acestui fenomen ciudat. Ne-am depărtat de drum şi ne-am 
apucat de săpat bordeie. Pentru mine, mujicii s-au străduit din 
răsputeri şi curând mi s-a oferit un palat, chiar şi cu tindă, cu 
covor din crengi de brad pe toată suprafaţa duşumelei, cu o 
sobă de pământ, un culcuş excelent, palat luminat de 
strălucirea caldă a şase lumânări. Totul a fost construit cu 
îndemânare, şi la timp: ploaia era acum însoţită de ninsoare 
timpurie. Ignat, ca un adevărat aghiotant, se ţinea de mine pas 
cu pas. Am pus santinele. Curând s-au întors şi iscoadele cu 
ştirea că Moscova a fost părăsită de francezi şi napoleonii 
pleacă în direcţie opusă. 

— Acum e nimerit să-i strivim, a spus Ignat zâmbind. 

In prezent este la fel de zdravăn ca şi pe vremea aceea. 
deşi nu mai e tânăr, şi barba neagră, cârlionţată, e presărată cu 
scântei argintii, oare era cârlionţată? Privirea stinsă - totală 
ursuzenie, şi capul, întotdeauna ridicat, acum era lăsat în jos, 


freamătul catifelat al vocii alternează cu răguşeala, iar zâmbet 
nu mai vezi pe faţa lui. Atunci însă, mi-aduc aminte, nu-i 
dispărea de pe buze: oare se bucură, oare unelteşte ceva rău... 
Un adevărat haiduc, ca în cărţile cu poze. 

— Îngăduie, stăpână, ca noi patru să ieşim la drum, poate 
prindem vreun napoleon rămas în urmă, îl aducem aici, tu îl 
descoşi, îl iscodeşti, şi-i facem de petrecanie. 

Apoi a tăiat o nuieluşă, a curăţat-o şi a vârât-o în buzunar 
s-o aibă de răboj. 

S-au întors către dimineaţă, trăgând de frânghie un francez 
îngheţat. Era un sergent din regimentul opt. Ningea, iar el era în 
uniformă. O broboadă albastră de femeie îi acoperea umerii. 
Avea o faţă slabă, verzuie, obraji veştezi, nebărbieriţi, în ochii 
decoloraţi se citea deznădejdea. Era cel dintâi cotropitor pe care 
îl întâlneam, şi am simţit că mă trec fiori. „Vrăjmaşii trebuie 
judecaţi, îmi ziceam eu, judecaţi înainte de a-i supune răfuielii, 
îmi ziceam, altfel ne vom îneca în sânge, iată-i pe ai mei cum au 
înţepenit plini de poftă neînfrânată, aşteaptă semnalul, îmi 
ziceam eu. Mai întâi judecata, abia pe urmă toate celelalte, 
rezervate de ursita ostăşească...” 

L-au pus în genunchi dinaintea mea. El s-a aşezat supus, 
dar n-a putut să-şi încovoaie spinarea, şi palmele murdare, 
îngheţate, amorţite, şi le aşezase pe piept, de parcă murise de 
mult. 

— Ridicaţi-vă, am spus eu în franţuzeşte. La auzul sunetelor 
limbii materne, în ochii lui a apărut un licăr, dar s-a stins 
numaidecât. S-a ridicat cu greu. lată norodul, am spus eu 
emfatic, arătând spre oamenii mei, care nu scoteau o vorbă. Și 
el o să vă judece... El este drept... - Toate gândurile mi s-au 
învălmăşit, pentru că frigul lui mă cuprinsese şi pe mine. 

— Doamnă, a rostit el cu gura-i fără dinţi şi s-a lăsat din nou 
în genunchi. O, doamnă - o bucată de pâine, pentru numele 
tuturor sfinţilor... 

— Pe cine mi-aţi adus?! a şuierat Varvara. Eu n-am nevoie 
de cadavre. Să-mi aduceţi criminali adevăraţi! 

l-au dat francezului nişte caşă rece şi o bucată de slănină şi 
se uitau la el în timp ce mânca, şi îl căinau, de parcă nu le era 
inamic. A înghiţit prima bucată şi a gemut. a înghiţit-o pe a 
doua, şi iar acelaşi geamăt, subţirel, tânguitor. Inghiţea grăbit, 
înecându-se, gemea, şi o umbră dureroasă a alunecat pe faţa 


lui. Noaptea a murit, şi Varvara a poruncit să fie îngropat. 

— Pe urmă, a spus ea, o să ieşim cu toţii la drum. Nu pot să 
am încredere în voi, şarlatanilor, voi căutaţi slăbănogi, iar mie 
îmi trebuie vrăjmaşi, criminali! 

— Aoleo, a spus Dunia. Mai întâi ei pe noi, pe urmă noi pe 
ei... şi tot aşa o să ne batem unii pe alţii? 

— Tare pirpiriu cătana, a spus Ignat zâmbind. Slănina l-a 
dat gata. 

„Pesemne era tânăr, şoptea femeilor la ureche cuvinte 
deşucheate, se săruta, şi dinţii îi străluceau, şi în faţa lui 
Napoleon îl apuca ameţeala.” 

Toţi ameţim foarte uşor. Ameţeala este ca starea de beţie. 
Este de ajuns ca indiferent cine să ne măgulească în materie de 
gust, de pildă, că numaidecât ameţeala ni se şi urcă la cap. 
Parcă mult îi trebuie? A fost de ajuns ca aceşti nemernici, 
Semanov şi Drikin, să-i ademenească pe mujici cu cocoşul roşu, 
şi ei toţi s-au simţit jigniţi de milostivirile mele, şi s-au repezit 
să-mi dea foc, şi m-ar fi omorât de nu s-ar fi nimerit să am câte 
un pistol în fiecare mână. 

„„„După vreo două ceasuri, s-au ascuns lângă drum după un 
colnic troienit, printre mesteceni şi brazi tineri, şi contemplau 
tragedia splendidă ce se desfăşura jos, în faţa lor. Puteau să nu 
se ascundă prea stăruitor: oştirea abătută de-abia se târa, şi 
omătul răscolit şi bătătorit de cizme, roţi şi copite era presărat 
cu oameni şi cai morţi ori pe cale de a-şi da duhul, căruţe şi 
trăsuri cu blazoane. Nici rânduri ordonate, nici stindarde 
semeţe, nici răpăit de tobe. Fiecare de sine stătător, căci 
jefuiesc cu ordia, dar plătesc unul câte unul. Din când în când, 
prin această glodărie îndoliată se ghicea câte un detaşament 
care mai semăna a oştire, însă pe urmă din nou fiecare de sine 
stătător. Veşmintele lor bizare uimeau privirea, toalete femeieşti 
rivalizau cu zdrenţele uniformelor, chiar şi odăjdii preoţeşti 
argintii străluceau când ici, când colo. Se scurgeau azvărlind în 
zăpadă ba puşti, ba săbii, ba saci. Când pe lângă ei trecea câte 
o trăsură norocoasă, deocamdată întreagă, strigau în urma ei, 
cu glasuri sfârşite, cuvinte indecente. Şi niciunul dintre ei nu 
arăta ca unul vrednic de o răzbunare cumplită. 

„Poate să-i scăldăm şi pe ei în iaz, cu o piatră de gât?” şi-a 
zis Varvara îngrozită, închipuindu-şi cum acel sergent care 
murise ieri este muiat în apa iazului îngheţat pentru înfricoşare: 


aşa, musiu, încearcă o băiţă în iazul nostru! 

In sfârşit, convoiul a dispărut dincolo de pădure. Nimic nu 
se mai mişca pe drum. Nu se vedeau decât petele negre pe 
omătul alb. Oştirea Varvarei amuţise. Pe neaşteptate, undeva, 
aproape, a răsunat un scârţâit de tălpige, şi de pe un deluşor a 
coborât o sanie, după ea alta, apoi a treia, şi toate se îndreptau 
spre drum, şi nişte muieri şi mujici necunoscuţi, au sărit din 
sănii, au început să forfotească printre petele negre, 
încărcându-şi  săniile cu tot felul de catrafuse militare 
abandonate, trofee franţuzeşti, reîntoarse, cică, la sânul natal. 

Brusc, a observat, cum doi dintre mujicii ei s-au rostogolit 
pe coasta înzăpezită într-acolo, spre drumul generos, aşternut 
cu daruri. 

— Hei! Încotro? a strigat ea. Vă arăt eu vouă... 

Unul dintre ei, însă, întorcându-se pentru o clipă, a dăruit-o 
cu un zâmbet de copil atât de bucuros, încât totul în jurul ei a 
început să se năruiască, şi i s-a părut că este cu desăvârşire 
singură într-un spaţiu negru, deşert... 

— Ignat! a strigat ea cu glas răguşit, furioasă la culme. 
Ce-nseamnă asta?!... 

Insă mujicii nu s-au îndeletnicit multă vreme cu jaful fără 
prihană. A apărut o nouă coloană de francezi în retragere, şi 
ţăranii au purces agitaţi îndărăt şi s-au oprit dinaintea Varvarei 
înmărmurite, şiroind de sudoare, şi, au început să arunce chiar 
la picioarele mele puşti inamice şi alte lucruri. 

— A-ah, a exclamat Ignat cu încântare, alegându-şi o puşcă. 

Nimeni n-a observat încremenirea mea. Toţi înhăţau puşti, 
şi eu nu-i mai recunoşteam pe haiducii mei de mai înainte; 
hătmăniţa nu-i mai recunoştea, şi coroana de pe capul ei a 
început să emane o strălucire blândă. 

Francezii se apropiau. 

Aceştia nu semănau cu cei de adineauri. Mergeau în 
rânduri, şi flamurile se înălţau când ici, când colo, şi călăreţii cu 
egrete la pălărie, pesemne ofiţeri, dădeau pinteni cailor. Se 
vedeau bine panglicile, albe, late, încrucişate pe piept, şi 
raniţele austere din spate. Războinicii Varvarei au amuţit, doar 
Ignat a oftat sinistru în tăcerea din jur. 

— lată-i!... 

Asta era, cum bănuise Varvara, garda. Fireşte erau mai bine 
hrăniţi şi îngrijiţi, şi astfel, deocamdată, moartea mergea 


răbdătoare pe urmele lor, aşteptând. lată-i, şi-a zis Varvara 
sufocându-se, ei, care sunt mereu înainte, şi-a zis ea, ei şi nu 
acel sergent ştirb... ei, care l-au împuşcat cu sânge rece pe 
generalul Opocinin, şi Moscova au ridicat-o în baionete!... lată 
după cine plâng pistoalele mele, şi-a zis ea, cercetându-l cu 
privirea pe unul bătrân, cu mustaţa căruntă, încordat, cu un 
pansament alb pe frunte... 

— lată-i!... şoptit Dunia, lipindu-se de Varvara. Doamne 
fereşte... 

Brusc, unul dintre caii francezilor s-a prăbuşit pe zăpadă, iar 
călăreţul, ieşind cu greu de sub el, a pornit în urma coloanei 
strigând ceva. Apoi, ostaşul cu mustaţa căruntă s-a lăsat în 
genunchi, a rămas aşa câteva clipe şi s-a lungit comod într-o 
rână. Ceilalţi au păşit peste el. A căzut un al doilea cal, al treilea, 
încă vreo câţiva grenadieri, de parcă se instalau pentru popasul 
de noapte. Totul se năruia sub ochii noştri. Erau puţini, vreo 
două sute, dar şi ei se culcau în zăpadă unul după altul, 
vârându-şi sub obraji paturile armelor, uitând să-şi scoată 
raniţele, devenind pete negre pe omătul alb: 

— l-a bătut Dumnezeu, a şoptit Dunia. i 

„Nu, şi-a zis Varvara, nu sunt eu cea chemată să-i judece. li 
judecă Dumnezeu şi îi pedepseşte. Cu adevărat, şi-a zis ea, şi 
pentru fiecare El are o pedeapsă dreaptă, deşi nu este 
grabnică... Să fiu eu judecător? şi-a zis cutremurându-se. Căci El 
mă vede şi pe mine, precum pe fiecare dintre noi...” 

Acest drum al morţii părea o scenă de teatru, dar cu zăpadă 
adevărată şi cu actori nebuni, care se osândeau la o moarte 
chinuitoare. Şi acţiunea se desfăşura impetuos, tablourile se 
schimbau unul după altul. Nici nu trecuse bine garda atinsă de 
moarte, şi din nou au început să se perinde anapoda figuri 
răzlețe, din nou au prins să scânteieze odăjdiile, şi să licărească 
bonetele şi manteluţele de femeie. Petele negre de pe zăpadă 
se înmulţeau întruna. Caii care cădeau erau numaidecât sfâşiaţi, 
şi oamenii se băteau cu pumnii neputincioşi pentru fiecare 
bucată de carne. Doamne preamilostive, ce pedeapsă!... 

Deodată, Dunia a strigat în gura mare: 

— Soldăţeii noştri! lacătă-i!... 

Erau prizonierii. Coloana lor plutea pe acelaşi râu, nici 
măcar nu era o coloană, ci o turmă sleită de puteri. Erau 
înconjurați de soldaţi inamici cu căciuli de blană, şi, când un 


prizonier cădea vlăguit, îi puneau ţeava puştii la tâmplă, şi 
dinspre drum răsuna un pocnet, amplificat de aerul geros. 

— Cremenalilor! a strigat Dunia, vărsând şiroaie de lacrimi. 
Gadinelor! 

Cel căzut era împuşcat, ceilalţi îşi continuau marşul 
monoton, uniform, neomeneşte, precum o maşină, ca şi cum 
cineva care se scrântise învârteşte şi iar învârteşte, la nesfârşit, 
o roată uriaşă. 

Mi-e groază să-mi reamintesc de mine pe acel colnic, cu un 
cojoc de oaie aruncat pe umeri şi căciulă ţărănească, tot de oaie 
şi cu fundul de postav albastru, înconjurată de suita încremenită 
cu puştile în braţe, şi această scenă de zăpadă, pe care se 
prăvălesc fără zgomot unul după altul, toţi, toţi, unde ucigaşii 
sunt ucişi şi ucigaşii lor de asemenea, iar după ei vin de zor 
alţii... Şi cel care învârteşte roata aceasta îi aduce la crimă, îi 
leagă de mâini, şi de picioare şi ei n-au putere să renunţe... Ce 
ispită! 

In timp ce-i isprăveau pe captivii istoviţi, ca din pământ au 
răsărit nişte călăreţi şi cu chiote şi fluierături au dat năvală 
asupra coloanei. 

— Cazacii! a strigat Ignat. Zău că ei sunt! Să vedeţi acum 
ce-o să le... să vedeţi cum o să-i... A-ah, spurcaţilor! 

Cam zece cazaci s-au năpustit asupra ostaşilor din escortă 
şi au început să-i taie. Nici nu dispăruse bine garda, şi tabloul se 
schimbase, şi în văzduh zburau căciulile înalte de blană şi 
paturile flintelor se prefăceau în ţăndări, sângele ţâşnea, 
stropind din belşug şi cu uşurinţă omătul proaspăt. 

— Slavă Domnului, se ruga Dunia, acum o să le arate ei! 
Acum,  uite-acum... uite-aşa, uite-aşa, aşa vă trebuie, 
cremenalilor, procleţilor!... 

Nici pic de bucurie, doar nebunie curată. Prizonierii, care 
cum au putut, s-au dat la o parte din drum. Deodată, însă, 
garda, care aproape dispăruse dincolo de pădure a făcut 
stânga-mprejur şi, în pas forţat, au pornit împotriva cazacilor. 
Era un pătrat nu prea mare, dar dens, cu baionetele ridicate. A 
bubuit o salvă, şi câţiva cazaci au căzut pe zăpadă. A bubuit a 
doua, şi cei rămaşi au zbughit-o spre pădure, biciuind caii, 
abandonându-şi tovarăşii. Cea de a treia salvă i-a ajuns şi pe ei. 

— Măi, fir-ar să fie! a spus Ignat descumpănit. 

Garda a făcut din nou stânga-mprejur şi a pornit pe acelaşi 


drum către apus. Dar lucrul cel mai îngrozitor s-a întâmplat pe 
urmă, când, auzind salvele, captivii s-au oprit, au rămas în 
aşteptare şi au început din nou, încet şi abătuţi să se strângă 
lângă drum, s-au adunat în turmă şi împrejmuiţi iar de escorta 
ieşită ca din pământ, s-au urnit pe urmele gărzii. Ca să vedeţi 
dreptate! 

— S-au scrântit la cap, a şuierat Ignat. De disperare şi 
durere am închis ochii, iar când i-am deschis, lângă mine nu mai 
era nimeni, numai Dunia, care nu mai contenea cu plânsul. 
Luptătorii mei trecuseră colnicul şi se apropiau de drum. Erau, 
nu ştiu de ce, mai mulţi, toţi de statură robustă, şi puştile 
inamicului în mâinile lor nu păreau nişte trofee împovărătoare. 
Eram mândră de ei, zăul!... 

Francezii care alcătuiau escorta prizonierilor, s-au repezit 
asupra mujicilor, dar aceia le-au ţinut piept, şi s-au încleştat în 
luptă corp la corp. Eu strigam ceva temerar, ca un hatman, mă 
temeam pentru ei, Varvara se temea pentru ei, dar lupta s-a 
încheiat prea repede, şi din nou prizonierii s-au îndepărtat zoriţi 
de drum, îndemnați de biruitori, unii spre adâncul pădurii, alţii 
drept spre colnicul meu. 

Noi am hrănit şase dintre cei salvaţi, i-am încălzit cu vodcă 
şi i-am jelit pe trei dintre ai noştri care au murit. 

Acum, şi-a zis Varvara, trei familii au rămas fără mujici, 
trântori pe capul meu, îşi zicea ea şi, uitând de coroană, se agita 
laolaltă cu Dunia, pansând răni, astâmpărându-i pe războinicii ei 
înfierbântaţi, care ardeau de dorinţa să se avânte în alte bătălii, 
turnând vodcă, pregătind paturi în căruţe... In căruțele ei, pentru 
trupurile neînsufleţite ale mujicilor morţi... Curat egalitate, 
domnilor! 

In amurg, spunând rămas-bun soldaţilor salvaţi, am pornit 
către tabără. Căruţele deveniseră mai grele. Nişte trofee 
izbutiseră totuşi să fie ascunse prin nişte saci capturați. 
Războinicii, acum mai erau nouă din doisprezece, şi eu eram 
hătmăniţa lor în cojoc de oaie, purtând coroana, ce-şi pierduse 
strălucirea... 

Ce cap pătrat e vinovat de cele întâmplate? Mare nevoie au 
ei de egalitatea voastră, nemernicilor, cum să nu! Trofee de 
război, asta vă trebuia, şi vouă şi ăstora, şi glorie, şi putere 
asupra altora!... Egalitate... egalitate... cum să nu! Ochii mici, 
sfredelitori ai lui Svecin, atunci încă mă ardeau, rana mea 


deschisă, totul era încă viu, nu se cicatrizase, cum îmi şoptea el 
lugubru: „Dacă aveţi de gând să fiţi şi de acum înainte excesiv 
de îngăduitoare cu oamenii dumneavoastră, nu aveţi decât, dar 
faceţi asta fără mine... Fanteziile dumneavoastră neghioabe 
aprind pasiuni...” Asta la mine! M-a înţeles greşit. Câte nu-i trec 
prin minte unei neroade în vârstă de douăzeci şi şase de ani, 
înlănţuită de acest om, ce importanţă are ce-a zburat de pe 
buzele ei... „Oare nu dumneavoastră, Alexandr Andreevici, vă 
strâmbaţi, stimate domn, când am adus vorba de vânzarea 
moşiei Gubino? Nu dumneavoastră, scumpul meu, nu 
dumneavoastră?.... Da, da, şi cu oamenii, şi cu tot calabalâcul, 
ca să ne stabilim în micuțul Elţovo şi să ne bucurăm de tihnă şi 
de dragoste?” „Oamenii nu pot fi vânduți, Varvara Stepanovna. 
Este ruşine. Ca, de altfel, şi să-i stârneşti cu iluzii premature...” 

Şi amintindu-şi toate acestea, care se întâmplaseră demult 
şi trecuseră ca o pacoste, Varvara, în miez de noapte, a dat 
buzna în bordeiul unde dormeau claie peste grămadă eroii din 
Elţovo, şi numaidecât o duhoare puternică de basamac, ceapă şi 
încă ceva al cărui nume e şi ruşine să-l rosteşti, i-a tăiat 
răsuflarea. O mireasmă de răzmeriţă şi nesupunere, domnilor, 
răzbătea în rotocoale din bordei şi se răspândea prin codrul des! 
Şi nu se găsea nimeni primprejur care s-o apere pe Varvara... 

Şi pe urmă, după mulţi ani, prin o mie opt sute şaisprezece, 
cum se mai aprindeau ochii negri, ca două măsline, ai lui 
Timoşa, când îmi înfăţişa scenele idilice ale apropiatei frăţii 
fericite, create prin eforturile viitoare ale lui şi ale prietenilor lui 
din armată! Potrivit nerăbdării capricioase specifice Opocininilor, 
această epocă trebuia să înceapă curând, neîntârziat, învăluită 
de privirea albastră, plăcută a suveranului biruitor şi de 
zâmbetul lui blând. Timoşa era tot o văpaie explicându-mi toate 
acestea, iar pe mine mă cuprindea groaza când mă uitam în 
ochii lui... Ce trist e să fii clarvăzător când e vorba de prăbuşirea 
unui om drag!... Doamne preamilostiv, mi-e ruşine să-mi aduc 
aminte!... 

„„.O, Varvara, viaţă haiducească nu e câtuşi de puţin dulce! 
lată, domnilor, iluzia egalităţii, care vă preocupă atât de mult. 
Aceste bordeie, fie ele şi cu crengi de brad pe jos, aceste 
nuieluşe jilave şi mireasma de putregai reavăn, şi nişte jigănii 
alunecoase, care se târau la căldura sobei, şi pâinea rece, tare 
ca piatra... Varvara credea că doisprezece mujici înarmaţi cu 


puşti vor face minuni, dar s-a dovedit că minunile sunt de prisos, 
apoi - ce înseamnă doisprezece ţărani chiar în faţa unei oştiri 
care îşi dă duhul, care îşi pierduse până şi tunurile, şi 
stindardele, îmbrăcată în odăjdii furate? Şi încântată de eroismul 
lor din timpul zilei privea cu spaimă puştile pe care ei le 
strângeau în braţe sforăind, de parcă încerca să ghicească pe 
loc, fără amânare, care sunt intenţiile lor şi pe ce poate ea să se 
bizuie mâine... 

Şi, pe deasupra, în pragul dimineţii, a trezit-o Dunia. 

— Măicuţă Varvara Stepanovna, Pantelei este bolnav... Are 
friguri... 

În vreme ce Varvara se dezmeticea, a fost adus Pantelei. 
Acest Pantelei, care a murit demult, stătea dinaintea Varvarei în 
genunchi, se pleca până la pământ şi plângea în tăcere. 

— Aprindeţi toate lumânările, a poruncit Varvara. Te-ai 
îmbătat şi nu mă laşi să dorm! 

— Măicuţă, zice că înecaţii au ieşit din iaz, s-au scuturat şi 
s-au dus în pădure, a spus Dunia în şoaptă. 

Pantelei stătea îngenuncheat, cu ochii închişi. Lacrimile îi 
curgeau pe obraji, şi bărbuţa îi strălucea. 

— Care înecaţi? s-a supărat Varvara. Care? Care?... 

— Păi, ăştia, a zis Dunia, ai noştri, pe care aţi dat poruncă 
să-i omoare în iaz, care cu bolovanii... 

— Te-ai uitat pe furiş! a strigat Varvara. 

Pantelei bocea şi mai tare. 

— Hai, spune, spune, îl îndupleca Dunia, măicuţa nu se 
supără. S-a uitat pe furiş, măicuţă, n-a putut să se 
stăpânească... Hai, recunoaşte, recunoaşte... S-a speriat de tot, 
măicuţă-stăpână... 

Mireasma aceea nesuferită se împrăştiase şi prin palatul 
Varvarei. Lumânările sfârâiau uşor. Generalul Opocinin susţinea 
că suntem o familie. Bietul Nikolai Petrovici. Oare aşa să fie, 
domnule general? Frumoasă familie! Când l-am însurat pe 
Pantelei cu Matriona, l-am consolat: „Pantelei, nu-i nimic că 
n-are decât un ochi. Dar este zdravănă, ascultătoare...” „Vă 
mulţumim frumos, stăpână. Nu-i nimic că-i chioară... pentru 
bunătatea dumneavoastră... mâinile îi sunt întregi, nu-i aşa?” 

— Măicuţă, atunci el s-a furişat după ei, a spus Dunia încet. 
Ei i-au aruncat pe ăia în iaz, cum aţi poruncit, şi au plecat şi tare 
mai râdeau când i-au aruncat. Şi ăia au ieşit din iaz. Apa curge 


de pe ei, şi bolovanii de gât... Au aruncat bolovanii, s-au 
scuturat şi - în pădure... Nu-i aşa, Pantelei? 

— Cum se poate una ca asta? s-a mirat Varvara cu 
prefăcătorie. 

Pantelei a început să scâncească încetişor. 

„„„ Recent, la micul dejun, Liza m-a întrebat: 

— Maman, este adevărat că l-ai însurat pe Pantelei cu 
Matriona? 

— Adevărul adevărat, am răspuns eu. 

— Da’ cum ai putut? a spus Liza mirată. Ea îl iubea? 

— Ah? Lizocika, am zis eu înciudată. El era destul de urât, îţi 
aminteşti? Cine l-ar fi luat? Trebuia să moară holtei? 

— Şi ce dacă rămânea holtei? a zis Liza cu asprime. Era mai 
bine decât chioara de Matriona, mai bine. Vezi, nu-i asta 
varvărie?... 

Se înroşise toată. Am ridicat din umeri. Cum poţi să-i 
explici? 

„„. Pantelei continua să bocească. 

— Luaţi nerodul de aici, a zis Varvara. 

L-au scos afară pe Pantelei. Somnul dispăruse. Viaţa în 
pădure nu i se mai părea Varvarei ademenitoare. A dat poruncă 
să fie încărcată sania cu coviltir. Pădurea era tristă, triste şi 
fanteziile nobile. 

In revărsatul zorilor au pornit. Căruţele se îngreunaseră. La 
război, dacă ai scăpat viu, nu poţi ocoli trofeele. Dar, proştilor, 
aceste trofee sunt aparente! Pe ele se află semnele nevăzute 
ale foştilor stăpâni. N-o să vă bucuraţi de ele, n-or să vă fie de 
folos, precum trofeul meu incredibil, câştigat cândva în luptă 
cinstită la Cistie Prudi, dar care n-a rămas decât un trofeu, ce nu 
emană căldură, doar un trofeu şi nimic mai mult, proştilor!... 

Aşa gândea atunci Varvara, la sfârşitul amarului an o mie 
opt sute doisprezece, înconjurată de suita ei tăcută, de pădurile 
din Kaluga, de dorul după cele pierdute, nefast pentru toţi cei 
înclinați să se autoamăgească, dar care, în pragul pieirii, 
îndeamnă totuşi la clemenţă. Astfel gândea Varvara trecând din 
nou pe lângă Lipenki, iar de data asta şi pe lângă Gubino, 
dinspre care adia miros de ars, în sania-i cu coviltir îngheţată, 
potrivită pentru trofee, însă nu destul de adaptată, cum s-a 
văzut, pentru înfăptuirea unor elanuri nobile. 

Sergentul francez nu-i dispărea din minte, acela care nu 


mai semăna a om, un trup în descompunere, cu sufletul 
pierdut... acela care, pesemne, în trecutul recent se pricepea să 
şoptească ispite iubitei sale... Şi oare el emana atunci farmecul 
tinereţii? Şi prizonierii ruşi extenuaţi, ucişi cu un glonţ în ureche 
de ostaşii din escortă nu mai puţin extenuaţi şi care, de 
asemenea, nu demult erau plini de farmec, dragoste de viaţă şi 
afecţiune... Şi toţi stăteau în faţa ochilor... Oare merita să ai 
mulţi copii? Ea s-a gândit la Timoşa, străin şi puţin cunoscut, 
pierdut undeva printre nămeţi; la căpitanul Bocikariov, care, de 
asemenea, s-a pierdut pe undeva... la generalul Opocinin... lată 
cum pier ofiţerii ruşi! In luptă ce poţi spune? Pe câmpul de 
bătaie moartea nu-i o ispravă, îşi zicea Varvara, ea încă înaintea 
glonţului şi sabiei devine complicele tău; este profesiunea ta, 
sora ta de sânge... In luptă ce poţi spune? Insă, iată, la porţile 
propriei case, îşi zicea Varvara cu înverşunare, sub teii tăi, cu un 
calm plin de nobleţe să descarci pistolul în acest... cum scria 
el... în pătratul... faţa pătrată a ofensatorului, îşi zicea hătmăniţa 
ghinionistă. 

Au încercat cu sfială s-o înduplece ca să se oprească la 
Gubino pentru popasul de noapte, dar ea n-a dat poruncă să se 
oprească, de parcă deplasarea pe drumul din pădure putea să-i 
înapoieze tot ce pierduse. 

Pe urmă a căzut primul cal. Nu era francez, de trofeu, nici 
furat, ci al ei, propriu. A fost nevoie să aşeze tabăra. Au aprins 
focuri mari, chemându-i parcă pe cei rătăciţi, îngheţaţi, dar şi pe 
cei ce jinduiau la bunul altuia... 

— Ce ne facem măicuţă-stăpână, dacă dau năvală franţujii? 
a întrebat Dunia. 

Au năvălit, însă, smulgându-se din întuneric, dragonii ruşi. 

Dumnezeu i-a sugerat Varvarei să ţină minte faţa 
comandantului, cu buze roşii, bătută de vânt, cu surâs 
nedesluşit. S-a prezentat uşor neglijent, ca şi cum abia ieşise din 
salonul cu băuturi, ca şi cum ea venise la el, iar el coborâse din 
pridvor... 

— Dumnezeule mare, şi noi am crezut că sunteţi francezi... 
apoi ne-am zis - dacă-s partizani? Şi într-adevăr, partizani... şi 
ce căpetenie încântătoare!... O clipă şi v-am fi trecut prin săbii, 
doamnă. Doamne preamilostiv... - Vocea răguşită de bariton, un 
pansament pe frunte. - De unde francezi în pădurea noastră? 
N-ar trebui să fie aici... Sunt mult mai la nord... 


— În pădurea mea, a spus Varvara ferm. 

El a zâmbit îngăduitor. 

— Poate că oamenii dumneavoastră sunt flămânzi? a 
întrebat Varvara. 

El a dat din cap de parcă făcuse o greşeală şi a zis, fără s-o 
privească: 

— M-ada... al dracului de... şi ei la fel!.. ce întâlnire ciudată... 
dumneavoastră atât de frumoasă... în pădurea asta... 

Oamenii Varvarei erau milostivi şi darnici. Locotenentul se 
înfrupta cu dibăcie, izbutind să-şi împărtăşească impresiile 
despre lumea înconjurătoare. Politeţea n-a ţinut mult. Nimic 
prevestitor de rău nu se citea pe faţa lui înăsprită de vânt, 
încadrată de favoriţi proaspeţi. 

Chiar şi acum, în legătură cu împrejurările actuale şi rolul lui 
în ele, nu mă căiesc că am fost generoasă lângă acel foc din 
pădure în noiembrie o mie opt sute doisprezece. Ce memorie 
nemaipomenită avea musafirul meu, cât de ireproşabil l-a 
descris pe răposatul Nikolai Petrovici şi servitoarea lui stupidă 
cu mâinile roşii de văcăriţă, în veşminte boiereşti, şi pârjolul 
Moscovei, şi rănirea lui, pe Timoşa plângând, şi nu ştiu care 
franţuzoaică, fugind pe Basmannaia în flăcări... Interlocutorul 
meu simpatic, nu prea inteligent, sătul, guraliv, dacă n-ar fi 
împrejurările de acum... Numele lui era Priahin. Aproape că îl 
uitasem, iată însă că tot ce s-a întâmplat acum m-a silit să mi-l 
amintesc din nou. 

Priahin. 


ATUNCI, în anii de demult, dinainte de război, într-o bună zi, 
mi-a trecut prin minte o idee simplă-simplă, în stare să se nască 
în capul unui om ajuns la disperare din pricina încercărilor 
zadarnice de a rupe fructul fără să întindă mâna, de a intra în 
casă prin horn. Am luat pana în mână şi i-am scris alesului meu 
o scrisoare plină de sinceritate. 


„Stimate domnule Alexandr Andreevici, 


Au trecut, iată, câteva luni de când eu şi Domnia Voastră, 


cu o înverșunare vrednică de o cauză mai bună, rezolvăm 
probleme de însemnătate universală, bravând cu aroganță în 
cercurile din Moscova. Poate că aceste dueluri verbale, salutare 
pentru a da suplețe limbii şi rafinament imaginației, devin 
absurde în fata unui moft, cum, pesemne, pe bună dreptate, 
consideră Domnia Voastră: mă refer la acea amiază de martie, 
când Providența a binevoit să vă contemple în brațele mele. Ştiu 
că Domnia Voastră nu acordă nicio importanță acestui fapt şi, 
poate, eu de asemenea, căci ce pot să însemne astfel de 
sminteli, iscate de disperare, ori în stare de betie, ori, să zicem, 
cu ocazia decesului tiranului... 

Fireşte, sărutul în sine nu înseamnă nimic, aşa, un semn 
acolo. Dar ce poți face, dacă în el a fost revelată o idee, care mă 
scoate din minţi, şi din acea zi de martie eu nu fac altceva decât 
să stau în fața Domniei Voastre cu capul plecat aşteptându-Vvă 
cuvântul? Ştiaţi asta? Bănuiaţi? Ori reținerea mea o luaţi drept 
indiferență? Pentru Dumnezeu, să nu consideraţi această 
epistolă drept tânguire, când ea nu este decât o chemare, 
deoarece, cum mi-am dat seama, eu nu pot să depind de grația 
tradițiilor noastre. Trebuie, cred eu, să nu luăm în seamă gura 
lumii şi regulile de bună purtare măcar în măsura în care toate 
acestea ne împiedică să ne privim unul pe celălalt...” 


Am expediat această scrisoare, însă oare nu cu scopul ca 
acum, după trecerea atâtor ani, să fiu înciudată pe nesăbuinţa 
mea şi să mă mir de îndărătnicia mea? Ţin minte că atunci mi-a 
căzut sub ochi sau am auzit ideea că izbânzile de cuceritor ale 
lui Bonaparte se datorează unei reguli simple impuse de el 
însuşi; să nu irosească eforturile pentru cucerirea unor fortărețe 
izolate, ci să obţină distrugerea generală a părţii potrivnice, şi 
atunci, chipurile, fortărețele rămase vor cădea de la sine... 
Atunci, ideea aceasta, în general, departe de interesele mele, 
m-a fulgerat pe neaşteptate, când am încercat s-o aplic acestei 
situaţii de viaţă. Dacă în cucerirea mea, îmi ziceam, acest domn 
ursuz era o fortăreață, care era atunci victoria generală? Cine 
era rivalul meu principal, pe care dacă l-aş fi cucerit aş fi putut 
să contez pe izbânda asupra celui secundar? Oare nu-mi era 
hărăzit mai întâi să mă înfrâng pe mine însămi? Să mă ridic 
deasupra propriei nimicnicii? Înseamnă, deci, că nu trebuie 
decât să obţin această victorie principală, şi cea mai râvnită 


dintre fortărețe va cădea la picioarele mele? Ah, Doamne 
preamilostiv, este oare uşor să te înalţi când te afli 
îngenuncheat?  Neizbutind să resping această misiune 
covârşitoare, am înţeles pe neaşteptate că subjugarea unor ţări 
şi popoare întregi, acest joc sângeros şi toate regulile şi 
rezultatele lui - toate acestea sunt nimic pe lângă uriaşa povară 
a războiului meu. Căci inamicul este subjugat din ură faţă de el 
şi din iubire faţă de tine, pe când războiul meu era pe 
de-a-ntregul din dragoste faţă de el, şi eu nu puteam să-i 
pricinuiesc suferinţă. Ce este, deci, mai greu?... 

Îndată după alungarea francezilor, am plecat degrabă la 
Moscova, luând-o cu mine şi pe Liza, care împlinise şapte ani. 
Credeam că dezastrul Rusiei şi toate vicisitudinile ne vor aduce 
împăcarea şi, îmbrăţişându-ne, o să plângem pe mormanele de 
cenuşă ale Moscovei. Însă realitatea s-a dovedit mai crudă. 
Vremelnicul meu soţ era şi mai inaccesibil, deşi politicos, şi chiar 
blând, iar pe Liza o mângâia pe căpşor şi o privea cu uimire, şi la 
întrebările ei repezite răspundea anapoda. 

Toate astea însă s-au petrecut pe urmă, pe urmă, dar 
atunci, ca într-o poveste, dintr-un plic albastru a căzut o filă 
îngrijită şi a stat îndelung în palma îngheţată a Varvarei înainte 
ca ea s-o despăturească. 


„Stimată doamnă Varvara Stepanovna, 


acum trei zile, la ceaiul de la Ulibişevi, vecinul meu de 
masă, arătându-mi pe una dintre doamnele prezente mi-a spus 
că îl uimeşte profund faptul că tânăra femeie cu ochi neasemuit 
de mari, cu chip frumos şi înzestrată cu calitatea de a conversa 
de la egal la egal cu generali şi diplomați, căreia nu-i lipseşte 
nimic pentru a ferici pe oricare dintre bărbații de față şi nu mai 
puțin pe cei absenți, că această femeie zboară liber printre noi 
în Moscova cea strâmtă, şi înăbuşitoare, ahtiată după fete de 
măritat, şi fără să fie câtuşi de puțin pedepsită. l-am răspuns 
acestui domn că dacă prin cuvântul «a ferici» înțelege 
cunoscuta însuşire de a te numi soţie, de a te amesteca în 
discuții şi a naşte copii, în ziua de azi cu asta nu mai uimeşti pe 
nimeni, darmite să mai ispiteşti. 

Vă rog smerit să mă iertati, însă mi s-a părut că 
îmbrăţțişarea noastră magică a deşteptat în Domnia Voastră o 


credință plină de însufletire în Providența care Vă poartă de 
grijă. Din păcate, eu nu sunt mistic şi astfel nu sunt slujitorul 
Providenţței. Să nu vă puneti nădejdea în corectitudinea ei - nu 
este decât imaginaţia noastră bolnavă. Nu ascund că îmi plac 
ochii Domniei Voastre, îmi place maniera de a purta dueluri 
verbale, şi, mai mult, după duelurile noastre, încerc pentru 
Domnia Voastră un fel de ataşament, dar ce se află dincolo de 
asta? Fără îndoială există un mister în pădurile din Kaluga, în 
izolarea Domniei Voastre în Kaluga, căci ele înlesnesc naşterea 
unor femei, despre care moscoviţii neindemânateci născocesc 
legende pline de admirație... Ati auzit măcar una dintre ele?..." 


M-da, a făcut Varvara, fără să-şi piardă speranţa plină de 
tristeţe, iată încă un mijloc de duelare. Dacă nu l-ar fi ştiut pe 
Svecin în stare să zâmbească, ea şi-ar fi pierdut cu siguranţă 
credinţa în izbândă. Ar fi îndepărtat-o această impasibilitate de 
piatră. Ea însă l-a văzut odată cum a zâmbit, parcă pe furiş, 
parcă ruşinându-se, şi obrajii lui supţi s-au îmbujorat. Din pricina 
asta, arăta neajutorat şi casnic, şi având nevoie de ocrotirea ei; 
din acel zâmbet apărea el însuşi, umbrind pentru o clipă 
autoportretul obişnuit, zugrăvit în culori întunecate. 

Luându-mi inima în dinţi, muind pana ascuţită în cerneală, 
aşezându-mă cât mai comod la măsuţa din faţa marii oglinzi 
ovale, privindu-mă din când în când, lăsându-mă pentru o clipă 
pe spate şi din nou repezindu-mă înainte... 


„Stimate domnule Alexandr Andreevici, 


Nu iau în seamă observaţia ironică a Domniei Voastre 
privitoare la înțelesul cuvântului «a ferici», fiindcă înclin să 
consider unirea dintre doi oameni un mijloc de salvare 
reciprocă. În ironia Domniei Voastre se simte frica, Vă temeti ca 
nu cumva să am dreptate, fiindcă atunci independența Domniei 
Voastre nu mai face nici două parale, şi va trebui, 
vrând-nevrând, să jucati cum Vă cântă această Providenţă pe 
care o disprețuiți. văd asta cu agerimea specifică pădurenilor 
din Kaluga, zău... În privința însuşirilor mele exterioare 
deosebite, despre care amintiţi, trebuie să recunosc că, în 
general, sunt o femeie obişnuită, şi singurul lucru cu care pot să 
mă laud este, poate, o intuiţie remarcabilă, în orice caz, mai 


subtilă decât a Domniei Voastre, specifică bărbaţilor în general. 
Ce îmi oferă ea? Increderea în pretențiile mele. Nu-i de ajuns?...” 


Ea, ca o gâsculiţă, se lăuda cu intuiţia ei, la ale cărei servicii 
nu recursese pană atunci în mod serios, se lăuda, înțelegând că 
acesta este un argument prea îndoielnic într-o astfel de bătălie. 
Varvara se privea în oglindă, era aceeaşi, dacă n-am pune la 
socoteală îndoiala tulbure din ochii ei. 

Schimbul de scrisori se prelungea, amenințând să se 
transforme într-o obişnuinţă frivolă. Mi se îngăduia să răspund şi 
atât! Mă agăţam, ca de un pai, de rarele, duioasele amănunte 
din scrisorile lui, dar numaidecât urma un atac, după el - o 
înţepătură, apoi alta, şi iluziile mele erau din nou spulberate. 
Katerina a observat că mă usuc. Şi mă uscam cu adevărat 
aşteptând scrisoarea lui, cumpănind la răspuns, 
zbuciumându-mă din pricina lipsei oricărei perspective. Rezulta 
o maltratare întrucâtva unilaterală. Eu eram cea maltratată. Nu 
se poate spune că nu răspundeam cum se cuvine în situaţia 
mea. O, atacurile mele nu erau mai puţin fulgerătoare, iar 
înţepăturile nu mai puţin adânci. Dar ce folos, dacă scopul meu 
nu era duelul, şi scopul meu pălea şi se îndepărta? 

Toamna era pe sfârşite, mirosea a zăpadă. Sărmanul Nikolai 
Petrovici nu ştia ce îl aşteaptă şi, în trecere prin Moscova, se 
arăta în toată splendoarea lui prin saloane. Ba ici, ba colo zăreai 
figura lui gigantică, faţa rotundă â /a Petru cel Mare, auzeai 
basul lui înăbuşit, iar ochii răspândeau căldură şi prietenie. 
Odată, privindu-l pe vecinul meu din Kaluga, mi-am zis că 
această lighioană militară simpatică, osândită la o moarte 
prematură de obuz sau glonţ, nu şi-ar fi pierdut timpul într-un 
asemenea schimb de scrisori. Dacă i-ar fi plăcut de mine, m-ar fi 
luat în braţe şi m-ar fi dus... unde? Pe câmpul de bătaie, să simt 
plăcerea prafului de puşcă? La cazarmă, cu muschetarii lui? 
M-ar fi culcat pe paiele bivuacurilor?... Intr-o zi, mi s-a părut că 
mă privea cu luare-aminte, ba chiar nu-şi dezlipea ochii, ca un 
soldăţel de plumb, eu însă n-am acordat nicio importanţă, căci 
nu el îmi stăpânea gândurile. Svecin al meu este cu desăvârşire 
altceva, îmi ziceam eu, e pe de-a-ntregul o enigmă, un mister; 
cuvintele lui, faptele lui, fiecare gest având vreo legătură cu 
mine, inaccesibilitatea lui, îmi ziceam, şi felul cum ştie să-şi 
păstreze demnitatea fără pic de îngâmfare, şi felul cum aluneca 


din braţele mele (oare acesta nu-i un motiv de disperare?), de 
altminteri exact ca atunci în martie, la Cistie Prudi... Oare nu 
cumva este o femeie la mijloc? Aşa mi-am zis odată, dar 
zvonurile, împrejurările, bănuielile nu se potriveau, apoi, 
Katerina, ocrotitoarea mea, ageră ca un uliu, a izbutit să-mi 
şoptească la ureche că Svecin, chipurile, acest fiu de general, 
care întârziase cam mult printre tinerii arhivari, apare în 
societate pentru mine, şi că ea vede asta, şi nu încape 
îndoială... „Îţi este indiferent, cred, cred, bucuria mea, însă tu 


lui... să te uiţi cu atenţie, să te uiţi...” Mă uitam. Pesemne se 
obişnuise într-atât cu bătăliile noastre verbale, încât îi 
deveniseră indispensabile. Vorbe, vorbe, vorbe... lar eu 


aşteptam clipa când mă va strânge în braţe, şi atât. 

Toamna era pe sfârşite, şi de Crăciun trebuiau să se adune 
la Moscova fraţii pădureni, boiernaşi din colţuri îndepărtate, cu 
odraslele lor, pentru numeroasele sărbători, să se învârtească şi 
să zboare printre coloanele albe de la Palatul Nobilimii, să mai 
înveţe una, alta, să acumuleze cunoştinţe folositoare, să pună la 
cale căsătorii. Cândva, tot astfel m-au adus şi pe mine, iar eu, 
țeapănă, mă împingeam printre ei, şi-mi tremurau picioarele de 
parcă erau de vată, din care pricină, draga mea, mi s-au făcut 
ochii mari, şi în ciuda faptului că foarte curând toate acestea au 
început să mi se pară destul de plictisitoare şi absurde ei au 
rămas la fel, îmi ziceam eu, dar pe cine interesează asta? Poate 
pe vreunul ca Priahin, care căzuse parcă din cer pe capul 
generalului Opocinin, al lui Timoşa, al meu în pădurea de 
partizani? Poate pe Priahin, care aşa cum a apărut cândva în 
spaţiul vizibil, tot astfel şi astăzi alunecă primprejur, 
fluturându-şi epoleţii. Fără să se apropie şi fără să se depărteze, 
aidoma unei stafii bolnave. Doar uneori, întrupându-se, se 
prăvăleşte din cer, ca odinioară, ca în o mie opt sute 
şaisprezece, ca acum... 

Locotenentul Ignatiev de-abia ajunsese acasă, şi maiorul 
Priahin, a picat ca din cer într-o brişcă prăfuită... Când 
locotenentul Ignatiev, Timoşa al nostru, s-a întors acasă, 
abrutizat şi sălbăticit, venea în vizită la mine şi puţin câte puţin 
s-a schimbat, căpătând chipul care corespundea reprezentărilor 
noastre silvestre, despre eroul biruitor. La început însă şi-a 
marcat întoarcerea prin nişte cuvinte bombastice pe care le-a 
gravat cu fierul înroşit pe o tăbliță netedă de tei: „Totul pe lume 


e nestatornic, doar Lipenki rămân neschimbători”. Şi a poruncit 
să fie bătută pe poarta de la intrare. Asta i-a trecut prin minte în 
ziua când s-a întors cu bine în pragul casei natale după multe 
verste şi marşuri de neînchipuit prin Europa, hărăzită lui s-o 
elibereze de hoardele bonapartiste, după o şedere îndelungată 
în bivuacul vesel din Paris, printre prietenii din gardă şi recenţii 
inamici. Acum, tăbliţa de tei s-a înnegrit, şi literele gravate 
aproape nu se mai deosebesc, şi autorul lor nu mai are 
nouăsprezece ani, ca în vremea când a fost născocită această 
sentinţă... 

Lipenki, însă, atunci, erau la fel: satul era aşezat chiar lângă 
Protva, pe lunca întinsă de pe mal, casa lui Ignatiev pe o 
înălţime cu pantă lină, înconjurată de parcul părăginit, cerul era 
la fel, înalt şi promiţător, ca şi cu trei ani în urmă... Şi la fel erau 
norii cârlionţaţi. 

Cu Lipenki putea să nu se obişnuiască, i-au revenit ca un 
dar de la Dumnezeu, după trei ani de absenţă, drept răsplată 
pentru faptele de arme, pentru pierderile amare, pentru 
aşteptarea morţii adusă de glonţ, de baionetă ori de sabie. 
Trebuia să se deprindă cu el însuşi, să simtă din nou gust pentru 
cele dinainte. Această deprindere s-a dovedit lungă şi 
chinuitoare... Ce bizar: să fugi în panică de francezii care încă nu 
fuseseră înfrânți, să suferi într-un lazaret de campanie, să înduri 
foame şi frig, să mărşăluieşti prin Europa, să-ţi pierzi credinţa în 
miracolul întoarcerii era mai simplu. Insă, când acest miracol 
totuşi s-a împlinit şi au trecut primele clipe ale recunoaşterii 
înfrigurate a meleagurilor natale, s-a produs trezirea şi toate 
adiau ceva străin. Nu se poate reda cât a fost de cumplit: casa 
cunoscută, râul, copacii din parc, tablourile pe pereţi, ceaşca de 
Sèvres cu buza ciobită, şi chiar aici, în jur, feţe pe jumătate 
necunoscute, un limbaj slugarnic respingător, izul acru din 
camera servitorilor şi tu însuţi, care nici nu cutezai să te 
gândeşti să-ţi găseşti loc în acea penumbră intimă sub măsuţa 
de jucat cărţi, şi, în acelaşi timp (ce straniu), acest iz acru din 
camera servitorilor care te-a însoţit prin Europa, te-a ametit, îţi 
stârnea o înduioşare misterioasă şi simţământul a ceva veşnic, 
foarte apropiat, inexprimabil... 

În acele zile, după cele dintâi elanuri ale întâlnirii, a început 
să i se pară că o dată cu pierderea situaţiei neprielnice din 
armată fericirea a luat sfârşit, iar prosperitate şi fericire familială 


nu există câtuşi de puţin. Au apărut îndoielile, tot felul de 
spaime şi temeri că viaţa adevărată a rămas în urmă, a trecut, 
iar toate acestea nu se potrivesc cu miresmele din copilărie, 
precum o haină străină. De altfel, cele dintâi manifestări de 
entuziasm arătau absolut firesc, cum trebuiau să fie: Timoşa s-a 
prăvălit în iarbă, s-a lipit cu obrazul de ea, a sărutat zgomotos, 
ţocăind, o frunză de pătlagină ce i s-a nimerit sub buze; 
îngenunchind, a făcut o plecăciune adâncă în faţa servitorilor, 
care boceau de mama focului speriaţi; apoi a sărit în picioare şi 
s-a pomenit în faţa unei necunoscute într-o rochie albastră cam 
veche, decolorată, de croială boierească, ţinând o umbrelă 
deasupra capului şi acoperindu-şi faţa cu palma. Şi a ghicit 
numaidecât că asta-i Arişa... L-a sărutat pe obraz - „Bonjur, 
bonjur!...” - de faţă cu toţi, fără să se ruşineze şi, bocind, a fugit 
aiurea, târând în urmă-i umbreluţa năpârlită. 

S-a repezit în casă, în camera lui, unde toate erau la locurile 
lor dinainte, deşi ce însemna acest „toate” nu pricepea. A izbutit 
să-şi zică: „Unde mă grăbesc?” |n trecere atingea distrat 
obiectele întâmplătoare, care îi cădeau sub mână: spătarul 
fotoliului, perdelele de la fereastră, pernuţa brodată de pe 
divan, cutia unde odihneau aceleaşi foarfece şi câteva foi de 
hârtie colorată pentru confecţionarea siluetelor, s-a aşezat la 
masă şi, stropind cu cerneală, a aşternut pe hârtie: „Totul pe 
lume e nestatornic, doar Lipenki sunt neschimbători”. Şi a pornit 
iar în fugă, şi din nou şi-a zis: „Unde mă grăbesc?” La fierărie a 
gravat cu fierul roşu aforismul neaşteptat pe o tăbliță de tei şi a 
alergat la poartă, însoţit de Kuzma. Bătrânul servitor s-a căţărat, 
gâfâind, pe poartă şi a fixat tăbliţa. Arăta splendid. Pe fundalul 
verde-închis al bătrânilor tei şi stejari, această scândurică 
proaspătă era parcă suspendată în aer, şi inscripţia era 
distinctă, şi tâlcul ei profund pătrundea în inimă, şi capul cărunt 
al lui Kuzma se învârtea de la tăbliță spre el şi dinspre el spre 
tăbliță, aşteptând încuviințarea... 

In felul acesta s-a eliberat de o idee obsedantă, de parcă 
săvârşise ceva care nu-i dădea pace de ani de zile. Nu avea 
unde să fugă, şi el şi-a închipuit că bunicul, Nikolai Petrovici, a 
murit, iată, aici, lângă poartă, chiar în locul acesta. S-a îndreptat 
încet-încet spre casă. Viaţa îşi arăta chipul nesărbătoresc: 
bunicul murise, Arişa duhnea a băutură, scările din casă 
scârţâiau, mirosea a dracu’ ştie ce, oamenii îl priveau în ochi şi 


parcă aşteptau, ceva... 

lar peste un an, ca întotdeauna, pe neaşteptate a căzut din 
cer maiorul Priahin. 

În perioada aceea l-am vizitat pe Timoşa la rugămintea lui 
şi am rămas mai multă vreme, punându-i la punct treburile 
gospodăriei. A venit şi Liza, care împlinise unsprezece ani, cu 
dreptul de veche prietenă a lui Timoşa. Trăiam în pace, 
obişnuindu-ne: Timoşa cu liniştea, cu independenţa, eu - cu 
casa bietului meu general. Şi, seara, la noi se adunau umbrele 
trecutului, şi noi le jeleam, şi pe ele, şi pe noi în acelaşi timp. 

Din când în când, treceau şi amicii de campanie ai lui 
Timoşa, în majoritate ofiţeri din gardă, uneori puteai să zăreşti 
printre ei şi fracuri sau redingote de curând la modă. Discuţiile 
începeau cu amintiri din campanie, şi vocile erau sonore, 
suculente, iar frazele sacadate, drese cu râs şi nedumerire, în 
orice caz, eu aşa îmi aduc aminte. Beau şampanie, trândăvind, 
iarna - şi vodcă, asortată cu varză murată după reţeta casei. 
Încălzindu-se, dădeau buzna, toată şleahta, în odăiţa Arişei, să 
ciocnească şi să bea cu ea. Acest ritual era obligatoriu, şi de 
obicei această mândruţă tânără şi neroadă îi aştepta gătită cu 
invariabila, vechea rochie albastră. 

Orice ar fi născocit Timoşa, oricâte rochii i-ar fi dăruit, ea 
trăia cum o tăia capul: întotdeauna îmbrăca o cămaşă de pânză 
şi o scurteică, iar în clipele de sărbătoare îşi punea rochia 
albastră a Sofiei, mănuşile foste cândva de culoare albă, boneta 
cu volănaşe de dantelă, de sub care pâlpâiau ochii ei stinşi, reci. 
După ce îi arătau cinstea cuvenită, ei reveneau în salon, discuţia 
se  reînnoia, vocile deveneau şi mai sonore, şi mai 
pătrunzătoare, şi se înălţau spre tavan, amestecându-se cu 
fumul de tutun, şi începeau să se întrezărească uşor contururile 
Varşoviei, Berlinului, Strasbourgului, Parisului, şi eu, ţin minte, 
respiram aceste miresme şi mă recunoşteam în mulțimile de pe 
Champs-Elisees, când brusc, parcă printr-o înţelegere generală, 
totul se curma şi noi rămâneam singuri printre nemărginitele 
întinderi ruseşti, tăcuţi, înfioraţi, precum nişte strune rupte, 
singuri, doar cu lumânările şi servitorii amuţiţi dincolo de uşa de 
stejar... Singuri, cu robii... 

Daţi-mi voie, îşi zicea Varvara, ce paradox! Robii, de mână 
cu stăpânii de robi, gătiţi cu mundire, au ajuns pe acele maluri 
de unde s-au revărsat peste ei ispitele libertăţii şi prosperității, 


s-au revărsat peste ei, îşi zicea ea, promisiunile bombastice ale 
unei vieţi noi, şi iată, au ajuns şi cu stindardele zdrenţuite s-au 
pornit  îndărăt, întâmpinați pretutindeni cu strigăte de 
încântare... Acest paradox reprezenta pentru Varvara un 
obstacol dezolant pentru cuvintele semeţe la adresa patriei. El 
se înălța, şi nici răpăitul sărbătoresc al tobelor, nici exploziile 
petardelor şi rachetelor, nici osanalele solemne nu-l puteau 
înfrunta. Şi, iată, ea tăcea laolaltă cu stăpânii de robi, plini de 
ordine şi medalii, şi de răni, privindu-le feţele plumburii, 
presupunea că făgaşul ei pur, clar, incontestabil pesemne o 
trădase, că aici, printre aceşti admirabili biruitori ai răului, o mai 
aşteaptă nişte întorsături tragice necunoscute... Oare toate 
acestea ţi se par uşoare la treizeci şi opt de ani?... Sunt uşoare? 

Aşa a fost şi în seara aceea, când maiorul Priahin, ca de 
obicei pe neaşteptate, s-a prăvălit din cer, de parcă s-a desprins 
cu detaşamentul său de dragoni din pădurile Kalugăi, a sărit din 
şa şi, plângând de bucurie şi înduioşare, i-a sărutat pe toţi la 
rând, iar când m-a văzut pe mine şi-a amintit totul, a exclamat 
surprins, şi-a lipit buzele cărnoase de mâna mea, s-a întins spre 
obraz, însă eu am făcut nazuri şi m-am ferit, dar el nu s-a 
supărat, n-a acordat atenţie, şi-a şters lacrimile cu pumnul, ca 
un copil, şi o cicatrice de culoare purpuriu-închis lucea pe 
fruntea lui. 

— Dumnezeule mare, sunteţi neschimbată!... Sigur, mi-am 
amintit de dumneavoastră, hătmăniţa de haiduci! Uitaţi-vă, 
domnilor, iată o nobilă femeie rusă care ştie să farmece, să lege 
rănile şi să-l ridice pe franţuz în furcă!... 

— Odată şi pe tine te-a ridicat în furcă un mujic rus, a spus 
Timoşa. Neplăcută senzaţie... 

— Dumnezeule mare, a râs Priahin. Asta a fost curată 
confuzie... Timoşa sunt bucuros, să te văd în casa părintească 
printre prieteni, şi pe tine Zernov, s-a adresat el unui colonel în 
vârstă, urât, cu buzele palide strânse, subţiri ca două fire, 
ironice, cu nasul ca un cioc de rață. Şi pe tine Akliceev! a strigat 
către un leat de-al lui Timoşa, aşezat mai la o parte, care venise 
tocmai din Petersburg la această întrunire de veterani, gras, 
cumsecade, melancolic, împachetat cu fermecătoare neglijenţă 
într-un frac cenuşiu, care vărsa mereu şampania pe pantaloni, 
din care pricină erau presăraţi cu pete nu prea uşor de sesizat, 
cu contururi imprecise. - Şi pe tine... şi pe tine... zicea Priahin, 


plutind prin salon. 

Îi cunoştea pe toţi şi toţi îl cunoşteau. S-a integrat cu 
însufleţire în discuţiile generale, de parcă fusese aici de 
nenumărate ori. lar când toţi s-au dus să ciocnească paharul cu 
Arina, el se afla în frunte. 

Se înroşise la faţă de emoție, dar mâna îi era plină de 
fermitate. Mână zdravănă, neîngrijită, mână de mujic, în ea 
sabia, de bună seamă, se aşeza temeinic, chiar şi atunci lângă 
Rastatt, când l-a atacat pe Timoşa, întinzând ameninţător braţul 
cu lama de oţel. Timoşa avea o cicatrice pe umărul drept, dar nu 
din lovitura unui francez. Atunci locotenentul Priahin i-a plătit lui 
Timofei Ignatiev o datorie veche de la Moscova, şi sufletul 
răposatului general Opocinin zbura deasupra celor doi rivali. 
Timoşa s-a ales cu o rană, dar generalul a fost răzbunat. Timoşa 
nu-şi uitase făgăduiala făcută la Moscova, totul s-a desfăşurat 
conform regulilor. Priahin n-a făcut pe grozavul, şi-a cerut 
iertare, l-a îngrijit pe cornet şi i-a pus comprese cu aceeaşi 
mână încercată. 

Şi iată-l acum apropiindu-se de Arişa cu un zâmbet 
enigmatic, sfredelind-o semnificativ cu ochii lui nordici, iar, pe 
urmă, în salon, tânguindu-se în glumă, agăţat de umărul meu, a 
strigat: 

— Dumnezeule mare, nu m-aţi recunoscut! Eu mi-amintesc 
totul. Şi ştiţi de ce? Pentru că eu, din copilărie, am arat 
pământul; da, da, am arat, până ce mi-a căzut moştenirea pe 
cap! lată de ce... Însă noi, Priahinii, suntem de viţă veche, şi, 
închipuiţi-vă, acum stăpânesc trei sute de suflete, aş fi avut şi 
mai multe, dacă unii nu s-ar fi astrucat prin nişte morminte din 
Europa ...Dar nu-mi pare rău, trei sute de suflete - este drept. La 
început n-aveam nimic, doar un lacheu bătrân, un simplu 
simbol, apoi dintr-o dată trei sute!... lar ăştia bombăne despre 
tot felul de nedreptăţi. Dumnezeule mare, credeam că acasă cel 
puţin se vor potoli, se vor înmuia, dar nu, aceeaşi dorinţă de 
prefaceri, de a-i obidi pe unii pe seama altora... 

Foarte bine... Până ce ei îmi vor hotărî soarta, eu vreau să 
trăiesc cum mi-a fost sortit. Uite aşa. N-am arat de pomană. Mie 
îmi pare rău de oamenii mei. Le sunt ca un frate, în toţi aceşti 
trei ani nu s-au atins nici de un cap de aţă de la mine, m-au 
aşteptat ca pe un frate... dar cine este acel judecător suprem, 
care ştie cum să împartă totul ca să fie drept? Dumnezeule 


mare, căci dacă ar fi invers, eu ar trebui să fiu sluga mujicilor 
mei, nu-i aşa? De ce asta ar fi drept? 

N-am dispus eu, nu eu trebuie să schimb. Principalul îl 
constituie bunătatea şi conştiinţa. Ştiţi, trebuie doar să privesc 
în ochi muierile mele şi dintr-o dată aflu totul despre ele, eu pot 
orice, uneia i-am moşit şi copilul, băieţelul... tot, tot ştiu... - Şi 
s-a întors spre colonelul Zernov: Tu, Zernov, să nu te grăbeşti, 
gândeşte-te, nu mai eşti tânăr, pesemne... Tu eşti înţelept. Ce 
grozăvii s-au întipărit în memoria ta? lar noi nici nu ne-am spălat 
bine de sânge, nu ne-am purificat sufletul, ne repezim tot 
într-acolo. Bonaparte a vărsat sânge, sânge mult, şi ce a 
obţinut?... Nu se poate aşa, dintr-o dată... să hotărăşti totul... să 
pui capăt... şi aşa mai departe... 

— Ei, de ce dintr-o dată? a intervenit colonelul. Nu dintr-o 
dată, sute de ani... 

Atunci mi-am adus aminte de tânărul Svecin, care arsese în 
acelaşi foc, şi de profeţiile generalului, tatăl său. Priahin a 
slobozit un hohot de râs deloc vesel şi a bătut din palme: 

—  Întocmai, a formulat exact: nu doriţi cumva un nou 
Pugaciov?... - Şi mi-a şoptit: Cuvinte înțelepte, doamnă! Acolo, 
în Europa, nu exista seară, nu exista bivuac ori întrunire 
ofiţerească să nu auzi acele şuşoteli despre ticăloşia noastră. 
Dumnezeule mare, ca şi cum acolo, în Europa, toate ar fi numai 
giuvaeruri... Peste tot e rău... Domnilor, peste tot unde sunt 
oameni este rău. Dacă toţi ar trăi cu frica lui Dumnezeu, viaţa ar 
fi minunată... Oare, într-adevăr, trebuie ucişi unii, ca să le fie 
bine altora?... 

— Vino-ţi în fire, Priahin, nu poţi să afirmi că toţi ar fi 
asupritori... a spus Timoşa deloc prietenos. 

— O să vă fac cunoştinţă cu un om admirabil, a spus 
Zernov. 

— Domnilor, a zis Priahin, pufnind în râs, mi-am adus 
aminte de vremurile de demult. Mii de ani, Zernov, nu sute... şi 
întotdeauna unii au dus-o bine, şi alţii prost... Atunci, haideţi să 
prindem momentul... Înaintea chipului acestei doamne, nouă 
tuturor ne este bine, domnilor, ceea ce nu se va repeta 
niciodată... 

Şi atunci toţi au amuţit ca la comandă. Afară era noapte. Ea 
învăluia în beznă uriaşele spaţii care stârniseră în noi atâta 
îndârjire şi durere, inspiraţie şi iubire, totul - pădurile şi stepele, 


oraşele şi satele, şi parcă toate acestea muriseră şi doar noi, vii 
şi calzi, cu paharele în mână şi cu dor în priviri, ascultam bătăile 
propriei inimi. Oare ce ne făgăduia dimineaţa, dacă trebuia să 
vină? Nu am avut oare destui venetici sângeroşi? Nu ne-a fost 
de ajuns răul nostru? 

Akliceev, revărsându-se din fotoliu, mi-a făcut semn cu 
capul din penumbră de parcă era de acord cu gândurile mele; 
colonelul Zernov pufăia din pipă, Priahin se uita pe fereastră, 
privea întunericul, de parcă vedea priveliştile însorite din timpul 
zilei; Timoşa se plimba dintr-un colţ într-altul, lung, cârlionţat, 
încordat... 

— La Paris, cel mai mult m-a impresionat cabinetul lui 
Napoleon, a spus Akliceev ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. 
Adică nu la Paris, ci la Saint-Cloud, şi nu atât cabinetul, cât mai 
ales o idee simplă care s-a născut în acest cabinet. Am intrat şi 
am întâlnit aci pe un căpitan de-al nostru din garda palatului. 
Şedea pe o canapea luxoasă şi, prin fereastra uriaşă, contempla 
o panoramă superbă: tot Parisul se vedea ca în palmă. Şi, 
admirând această privelişte splendidă, încântat de luxul 
încăperilor, a spus: „Ce i-o fi trebuit lui să vină la noi în Gjatsk!” 

„Hm!” a făcut Timoşa. 

— Oare priveliştea de aici, de la fereastra asta, este mai 
prejos? a zis Priahin parcă ofensat. 

— O să vă fac cunoştinţă cu un om admirabil, a spus 
colonelul. 

N-am dat importanţă cuvintelor lui. De-abia acum am 
priceput multe lucruri. 

Insă amintirile m-au abătut de la evenimentele importante 
ale vieţii mele, când mirosul pârjolului din Moscova încă nu se 
răspândise în lumea toată, iar inima mea era copleşită de 
disperare şi nu ştia cum să iasă din impas. Fac prinsoare, mi-am 
zis: dacă la ultima scrisoare, care se pârguise în sufletul meu, nu 
voi primi răspuns, înseamnă că ursita mi-a hărăzit să mă întorc 
la Gubino şi să uit totul şi toate ducă-se cu Dumnezeu, şi 
Providența, şi atingerea nefericită din martie de ceea ce nu-mi 
era predestinat. Şi atunci parcă mi s-au deschis ochii, obida şi 
amărăciunea şi-au făcut treaba, am văzut lumea, ba chiar şi pe 
mine însămi într-o altă lumină: furtuna îmi devastase pădurile, 
rupsese crengile plăpânde, frunzuliţele  uşuratice, florile 
neroditoare, speranţele îndoielnice... Ce să regret? Rămâneau 


cele întru veşnicie, principale şi cele mai trebuincioase. Da, dar 
şi amărăciunea... Mi-am luat inima în dinţi şi i-am scris o epistolă 
scurtă, după toate regulile. Ultima, parcă aş fi tras în gol. 


„Stimate domn, 


mă tem că Domnia Voastră ați considerat scrisorile mele 
drept o continuare originală a polemicii de salon, ceea ce nu-mi 
prea surâde. Mie îmi place mai mult să port o discuţie între 
patru ochi, dacă, fireşte, avem ce ne spune unul altuia. In 
continuarea discuţiei, mi-am dat brusc seama că temeiurile 
serioase pentru dialog, care mie, pesemne, doar mi s-au năzărit 
din pricina anilor tineri, nu prezintă pentru Domnia Voastră 
niciun interes. Mi-ar părea rău dacă ati regreta timpul irosit în 
zadar, deşi, Dumnezeu imi este martor, am fost călăuzită de 
cele mai bune simțăminte şi nu am de ce să mă căiesc. 

Rămân cu speranța în mărinimia Domniei Voastre, 


Varvara Volkova.” 


Răcorindu-mă, am dat poruncă să se facă pregătirile de 
călătorie. Tot timpul mi se învălmăşeau în cap cuvintele omise, 
precum „Şi intenţiile  dezinteresate...” îndată după 
„simţăminte...” Ele însă nu erau dezinteresate şi nu voiam să 
mint. 

Zilele treceau. A căzut şi s-a topit cea dintâi ninsoare 
fantomatică. Aşa cum bănuiam, n-am primit niciun răspuns. Mă 
străduiam să nu ies nicăieri, deşi nu-mi era uşor, căci pasiunile 
dinaintea Crăciunului se  încingeau şi invitaţiile curgeau 
necontenit. Mulţi mă considerau interesantă şi, de disperare, 
puteam să fac Dumnezeu ştie ce boacănă. 

Surugiul Savva susţinea că trebuie să amânăm plecarea, să 
aşteptăm până ce drumul va deveni practicabil. Eram nervoasă, 
îi ocăram şi pe Savva, şi pe Dunia, dar în suflet eram bucuroasă 
de această întârziere fără voie. În sfârşit, după ce s-a scurs o 
lună de aşteptări zadarnice, am tăiat acest nod şi pe un drum 
uşor de decembrie, am pornit spre Gubino. Şi atunci, pe drum, 
pe jumătate aţipită, în căutarea a ceva consolator, pe 
neaşteptate l-am văzut clar în faţa mea pe Nikolai Petrovici 
Opocinin... Pe dumneavoastră, cu siguranţă, vă stinghereşte 


întrucâtva pasiunea mea de a comunica uneori cu fantomele? 
Nu, nu, asta nu-i decât închipuirea care din când în când era 
încordată la maximum, amintindu-mi că lumea nu-i la fel şi e 
plină de surprize. 

Cu cât mă îndepărtam de Moscova, cu atât mai prietenos 
mi se deschideau în întâmpinare pădurile Kalugăi, cu atât mai 
insistent mă cuprindea şi mă încălzea nevoia de linişte, de pace. 
La ce bun cocorii de pe cer, fie ei cât de mândri şi strălucitori? 
Imaginaţia mi se aprindea, şi căutând să scap de rana de la 
Moscova, am strigat după ajutor. 

În ajunul Crăciunului, la Gubino s-au adunat vecinii. Îmi 
aduc aminte că a fost multă gălăgie, multă mâncare, totul era 
puternic luminat, dar veselie - câtuşi de puţin. A venit şi 
generalul meu. 

II priveam cu alţi ochi, îmi plăcea, dar aşa cum pot să ne 
placă oamenii care ne sunt predestinaţi. La masă a stat vizavi 
de mine, şi faţa lui rotundă părea încordată, şi glumea cu 
oarecare sfială, şi la cuvintele mele răspundea repezit şi 
incoerent. Bea puţin, mânca distrat. Pe urmă, în salon, îl zăream 
ba ici, ba colo, şi mă privea din fiecare colţ; indiferent unde mă 
aflam, apărea şi el; trecând pe lângă mine mi-a şoptit misterios: 

— Cega a fost fantastică! 

M-am dus să dau porunci la bucătărie - el era acolo; am 
trecut prin sufragerie - el discuta cu Lobanov, un gigant ca şi el, 
prefăcându-se că este foarte interesat de această discuţie; am 
revenit în salon, m-am aşezat într-un fotoliu şi - ce credeţi? - el 
şedea în fotoliul de alături. Mă urmăreşte, mi-am zis, 
amintindu-mi de vedenia de pe drum... Însă numaidecât mi-am 
dat seama, ca şi când conştiinţa mi se purificase, că de fapt eu 
sunt cea care umblă după el prin toată casa, şi îl privesc cu 
pasiune, şi îl studiez făţiş, ca pe un copil neprihănit, ce nu 
cunoaşte păcatul vicleşugului. 

„De ce nu, şi-a zis Varvara, să mă salveze el, dacă aşa stau 
lucrurile...” 

S-a ridicat greoi şi s-a îndepărtat. De data asta, Varvara a 
rămas ţintuită în fotoliu, fără să se mişte, şi s-a înroşit până în 
vârful urechilor. Insă el s-a întors numaidecât şi a rostit cu basul 
lui catifelat, neostăşesc: 

— M-am surprins că mă ţin pe urmele dumneavoastră... 

— De bună seamă, a spus Varvara cu asprime, asta-i 


deformare profesională, obiceiul de a urmări... 

— Da’ de unde, a spus el râzând. Nici pomeneală de 
urmărire. Eu, Varvara Stepanovna, sunt un bun specialist în 
retrageri... 

— lar mie mi s-a părut că eu mă ţin după dumneavoastră... 
a zis ea fără să zâmbească. 

El a oftat. 

— Primejdia asta nu vă paşte, mie mi-a fost hărăzit să mă 
retrag... 

„Salvează-mă, salvează-mă, îşi zicea Varvara. Tu eşti viteaz 
şi bun!” 

El şedea în fotoliu, mare, moleşit, încă străin, bătrân, de 
patruzeci şi cinci de ani, ştergându-şi cu osârdie palmele cu 
năframa. 

„Acum ar fi momentul cel mai potrivit să mă ceară”, şi-a zis 
Varvara fără o bucurie deosebită. 

Îşi închipuia faţa lui amărâtă, când într-o bună zi, curând, 
dintr-o clipă în alta, în mâinile ei va sta plicul mult aşteptat, de 
la Moscova, al domnului Svecin, cu chemarea, cu rugămintea 
fierbinte, cu rugămintea rece, jumătate aluzie, jumătate 
invitaţie... Şi, atunci, cu mâna ei va alege caii - trei, ori patru - şi 
brişca o va stropi cu parfumuri, şi lui Savva îi va făgădui actul de 
slobozenie... 

Însă generalul cuprins de fâstâceală a plecat la conacul lui 
din Lipenki fără să-mi propună căsătoria salvatoare, şi s-a 
ascuns acolo cu registrul-jurnal în braţe. A trecut o lună, două... 
Atunci a atârnat Varvara clopoţeii în tufişuri... 

Când i-am făcut acea vizită reprobabilă, ca să mă conving 
că mai am, sau nu, vreo speranţă de salvare, şi noi şedeam 
acolo, în casa generalului meu, împreună cu enigmatica lui 
Sofia, care mă bănuia de intenţii blasfematoare, mi-am dat 
seama că generalul nu mă uitase, nu mă uitase... 

În vremea asta Moscova tăcea, de parcă nici n-ar fi existat. 
Nikolai Petrovici mă privea fără să se ferească, şi o presimţire 
îmi şoptea că tocmai acesta este, după cât se pare, acel lucru 
firesc, adevărat, autentic dintre toate cele cu care nu se 
zgârcise ursita mea. Cât de iute a răspuns el la semnalele mele 
suspecte, şi, dând buzna în casa mea, într-o seară, târziu, cu 
semnele viscolului pe sprâncene, pe gene, s-a lansat în acel 
dialog vechi, plin de înfrigurare, lipsit de conţinut, fără nicio 


valoare, exact nu-mi aduc aminte despre ce, îmi amintesc doar, 
ori poate mi se pare, că în acest dialog transpăreau nişte 
declaraţii fragmentare, în orice caz eu aşa am înţeles. Şi mi-am 
zis atunci că am fi putut să ne descurcăm fără tot felul de vorbe 
goale, de prisos, şi, pur şi simplu, să ne spunem principalul şi cu 
asta să isprăvim... Cred că el stătea în genunchi şi îi îmbrăţişa 
pe ai mei, şi săruta poala rochiei mele, şi plângea... Şi această 
faţă rotundă, scăldată în lacrimi, plină de suferinţă... În câteva 
rânduri a trebuit s-o poftesc afară pe Apollinaria Tihonovna. 
Atunci trăia şi era grozav de curioasă. Mi se învârtea capul de 


atingerile lui. „Staţi puţin, staţi puţin, zicea Varvara 
sufocându-se. Aşteptaţi!...” Şi a zburat spre tavan, împinsă 
parcă de o adiere uşoară...  „Staţi o clipă...” Şi a alunecat pe 


lângă ferestrele întunecate, petrecută de lumânări, de cărţi, de 
portretele strămoşilor... A, mi-e totuna, totuna... şi n-a mai 
încercat să se mişte. 

„„.ŞI, lucru remarcabil, el nu arăta câtuşi de puţin biruitor, la 
ceea ce te-ai fi aşteptat, cercetându-i în prealabil statura 
gigantică, umerii largi şi tot felul de dichisuri ce-i împodobeau 
victoriosul mundir de general. Dimpotrivă, era blând şi liniştit, 
ba chiar puţin încurcat, şi era tocmai momentul ca Varvara să-l 
ia în braţe şi să-l liniştească, şi să-l încredinţeze că purtarea lui 
n-a fost urâtă, nu, nu, el a procedat cum trebuia să procedeze 
(că nici ea nu este o bucată de lemn... doar suntem oameni vii... 
şi ea însăşi, ea... vii, înfocaţi...), şi îl mângâia pe umeri, pe piept, 
pe obraji. „Mă iubeşte, şi-a zis ea tristă, ce bogăţie.” Şi din nou 
l-a mângâiat şi l-a rugat să nu închidă ochii, ci să se uite la ea, şi 
l-a sărutat pe frunte şi pe buze cu speranţa firavă că o să alunge 
din amintire acel sărut întâmplător, vechi şi neverosimil, din 
Moscova. 

Răsplata a venit numaidecât, când el a pus la îndoială 
justeţea pactului propus, când între ei s-a ivit silueta 
fantomatică, tulbure, a tiranului moscovit al Varvarei, şi aici s-au 
dovedit neputincioase şi veşmintele generăleşti, îmbrăcate la 
repezeală, cu toate ordinele şi medaliile, şi figura gigantică 
parcă invincibilă, şi descumpănirea Varvarei, insinuările şi 
corectitudinea ei inutilă... „lată pentru ce iubesc oamenii!...” şi-a 
zis îngrozită, încercând să se explice, venind cu paşi mărunți şi 
repezi în urma lui prin camerele atinse de slabele luciri ale 
zorilor târzii de iarnă... 


Amintirile îţi zdrobesc inima. 


6 


Îl iubeam pe Svecin cu dragoste amarnică, cu blesteme, cu 
înverşunare, şi culegeam cu înfrigurare puţinele veşti despre el, 
şi eram revoltată pe calomniatori, şi îi pizmuiam pe aleşii lui. Îi 
duşmăneam deopotrivă şi pe unii şi pe ceilalţi... Dar scrisori tot 
nu primeam. 

Am aflat că plecase de la arhiva Colegiului pentru relaţii 
străine şi ţinea un curs de istorie universală la Pensionul pentru 
fiii de nobili din Moscova, şi asta, de asemenea, a constituit un 
subiect pentru gurile rele. Aş fi plătit scump ca, vreme de un 
ceas, să fiu alături de el în vreunul din saloanele Moscovei, să-i 
aud vocea, să mă revolt pentru nepăsarea lui şi infimele semne 
de atenţie să le primesc ca pe un dar nepreţuit, şi, în acelaşi 
timp, poftim ce eveniment se petrecea în dormitorul meu 
afurisit din Gubino... Nefericitul general! Cât de monstruos am 
zugrăvit atunci în faţa generalului portretul geniului meu din 
Moscova, cât l-am umilit pe tiranul meu în faţa acestui gigant 
prăbuşit, sperând să-mi înfrâng cu orice chip slăbiciunea 
nesuferită... Acum recunosc că, probabil, am avut totuşi 
dreptate în privinţa acelei sincerităţi, ce mi s-a părut atunci 
detestabilă. Fireşte, observând tristeţea opocinineană în ochii 
bunului om este oare posibil să nu-ţi pară rău?... Of, Nikolai 
Petrovici, Nikolai Petrovici! Vedeţi, parcă nu eram eu aceea care 
v-a împuiat capul, nu eu, ci soarta mea, a mea şi a 
dumneavoastră, doar ea a vrut aşa... atunci amândoi eram... şi 
eu şi dumneavoastră... amândoi semănam cu nişte păpuşi de 
cârpă, şi rosteam nişte cuvinte străine, ostile, şi măsura 
comportamentului nostru nu era hotărâtă de noi... 

Generalul a plecat la oştirea lui şi s-a pierdut undeva, 
departe, şi încet-încet a dispărut din amintire, şi iată, că pe la 
mijlocul celui de al treilea an, când m-am întors dintr-o vizită la 
Elţovo, am descoperit pe masa de scris un plic nu prea arătos, 
mototolit, care mi s-a părut culmea eleganţei. Multă vreme mi-a 
fost frică să-l deschid, intram dintr-o cameră într-alta, şi micuța 
mea Apollinaria Tihonovna, cu paşi mărunți şi repezi, se ţinea 
după mine neauzită. Am deschis plicul şi am rămas uimită de 


propria-mi perspicacitate, despre care nu mi-a fost ruşine să-i 
vorbesc generalului descumpănit... 


„Stimată doamnă, 


oare tot Vă mai pasionează dialogurile belicoase, ori grijile 
moşiei V-au acaparat cu totul? Eu, ca şi mai înainte, sunt ocupat 
cu preaplicticoasa istorie universală, iar acum, mai rău, 
închipuiţi-vă, mi-am pus în cap să cuget la patru nume: 
Alexandru Macedon, Cezar, Hannibal şi actualul tulburător al 
minților... Nu Vi se pare oare că Bonaparte nu se pregăteşte 
câtuşi de puţin să dea măreție lozincilor bombastice ale 
revoluției, ci pur şi simplu să pună stăpânire pe întreaga lume la 
fel de primitiv ca şi predecesorii lui puțin civilizati? Nu credeți că 
în astfel de treburi este imposibil să te opreşti dacă ai avut 
măcar o izbândă pe acest tărâm?... Fireşte, lumea antică nu 
este atât de rafinată, precum sculpturile ce ne-au rămas de la 
ea, este plină de păduchi şi ticăloasă, şi pute a brânză de capră, 
dar în ea îşi află obârşia multe dintre rătăcirile, autoamăgirile, 
ba chiar şi tragediile noastre... Nădăjduiesc că voi putea să Vă 
întâlnesc mai înainte ca Bonaparte să-şi realizeze proiectele lui 
secrete. Amânarea este exclusă - pasienţa istoriei este perfidă. 
Doi ani este un răstimp prea destul pentru a cântări totul, şi 
prea neînsemnat pentru ca, întâlnindu-vă, să nu mă puteti 
recunoaşte. 

Rămân cu profundă şi sinceră considerație, 


Alexandr Svecin.” 


Oare nu i-am strigat generalului meu că de va sosi un 
semnal de acolo... oare am minţit?... că de va sosi un semnal, 
care nici nu mai avea cui să fie trimis, dacă însă va sosi... 

Apollinaria Tihonovna mi s-a aruncat la picioare, această 
bătrânică măruntă şi uscată, cu faţă oacheşă zbârcită şi cu ochi 
curioşi de copil, o şireată, care făcea pe naiva şi voia să pară 
prostănacă şi ramolită, era înţeleaptă şi înzestrată cu agerime şi 
presimţiri demne de invidiat... Şi acum aud cum striga la mine 
ca o profetesă nebună: „...şi cu domnia lui cum rămâne? Cu 
domnia lui? Ce-o să spună când s-o întoarce? Vous avez tort, 


madame, de négliger l'attachement du général" Ce năpastă! 
Ce-o să creadă?... O să-şi bată joc de noi! Et pourtant vous aviez 
la r&putation d'une femme raisonnable... vous avez perdu la 
tâte!$. V-aţi scrântit la cap... Ce gars alors il va vous outrager”. 
O să vă părăsească, fără un cuvânt!... Je vous assure!:...” 

Dar strigătele ei mă aprindeau mai tare. M-am dezmeticit 
de-abia în sania cu coviltir, după ce trecusem de Maloiaroslaveţ. 
„Amânarea este exclusă - pasienţa istoriei este perfidă.” Oare 
să fi căzut fortăreaţa? Eu nici nu subjugasem forţele principale, 
iar ea a şi căzut? Eu nu mă cucerisem pe mine însămi, iareaa şi 
căzut?... 

Tot ce a urmat s-a petrecut mult prea năvalnic şi 
neverosimil. Îndată ce a intrat ca o furtună în casa din Moscova, 
Varvara a scris grabnic un bileţel scurt şi neglijent, prin care 
făcea invitaţia, şi a poruncit să fie dus. Apoi s-a ocupat de 
toaletă cu ajutorul Duniei, năucită de călătorie. Toate îi cădeau 
din mână. Complicaţia constă în aceea că trebuia să fie gătită la 
fel cum o văzuse el ultima oară ca să-şi aducă aminte. Dunia 
făcea totul pe dos, pe dos!... Slugile se agitau prin casă cu ochii 
cât cepele, stropeau salonul cu parfum ca să dispară izul de aer 
stătut... 

Curând s-a întors mesagerul meu, iar după el a apărut şi 
domnul Svecin, ca şi când nu s-a întâmplat nimic, de parcă nici 
nu ne despărţisem, iar eu nu izbisem cu capul, vreme de doi ani, 
în zidurile citadelei lui neclintite. 

Cât de simplu, s-a săvârşit totul. Deşi Varvara nu putea fi 
uşor amăgită, ea a considerat această simplitate ca o răsplată 
meritată, ca o sărbătoare prețioasă - obosise. Mai mult, el a 
zâmbit încă din prag! Nicio schimbare - nici în îmbrăcăminte, 
nici pe faţă, poate doar puţin mai multă blândeţe în ochii mici şi 
negri, dar pesemne nu era decât o părere, şi zâmbetul s-a stins 
repede, ce păcat... 

— S-ar putea crede că aveţi aripi, într-atât de impetuos aţi 
străbătut guberniile, a spus el. 

Ea şi-a înfipt degetele în spătarul fotoliului, străduindu-se să 


'5 Degeaba nesocotiţi dragostea generalului, doamnă (fr.). 

16 Mult lăudata dumneavoastră deşteptăciune a dispărut... V-aţi pierdut capul 
(fr.). 

17 O să vă respingă şi o să-şi bată joc (fr.). 

18 Vă asigur... (fr.). 


nu respire, a hotărât că trebuie numaidecât să-i spună că îl 
iubeşte şi, iată, de aici vine impetuozitatea... de altfel, poate 
vedea şi singur. Toată viaţa ei de acum înainte.. şi asta-i 
insuportabil... Dacă n-o să-i spună, se va prăbuşi negreşit, îşi va 
pierde cunoştinţa. 

Dar nu i-a spus şi nu a leşinat, ci a întrebat, invitându-l să 
se aşeze. 

— Ce mai fac Cezar, Hannibal şi ceilalţi? 

— Ştiţi, a răspuns el cu însufleţire, sunt de-a dreptul 
subjugat, - şi a râs, ceea ce a fost neaşteptat şi nespus de 
plăcut. De fapt, totul este mult mai complicat. Mă pasionează. 

„Dacă te pasionează pe tine, şi-a zis ea cu supuşenie de 
sclavă, trebuie să mă pasioneze şi pe mine.” 

— Cum este viaţa dumneavoastră silvestră? a întrebat el 
politicos. 

„Ce prostie - să-mi amintesc acum acel sărut din martie, 
şi-a zis ea. Oare de ce n-am apelat atunci la un petic de hârtie? 
El m-ar fi vizitat chiar atunci, şi nu se ştie cum s-ar fi orânduit 
lucrurile...” 

— De ce vă preocupă atât poftele neînfrânate ale lui 
Bonaparte? a întrebat ea. 

— Dacă voi dovedi că toţi au aceeaşi fire, a rostit el liniştit, 
imperturbabil, înseamnă că foarte curând putem să-l aşteptăm 
pe geniul corsican la noi... Apropo, m-am necăjit că nu pot deloc 
să-mi amintesc de dumneavoastră atunci, în martie, pe zăpada 
din Cistie Prudi... 

— V-aţi găsit de ce să vă amintiţi, a zâmbit Varvara. 

A fost un zâmbet jalnic, ea a simţit asta. Il privea ţintă, ca 
de obicei, fără să-şi dezlipească ochii, înciudată că vremea 
trece, şi viaţa trece. Dacă ar şti el, dacă ar putea ghici de câte 
ori, în vis şi aievea, acea îmbrăţişare blestemată şi încântătoare 
s-a perindat prin faţa ei de parcă nimic mai important nu se 
putea întâmpla! ...Dragul meu, îşi, zicea, aprobându-l din cap şi 
urmărindu-i intonaţiile înăbuşite, soarele meu, tu singur m-ai 
chemat, ce  sărbătoare!... Apoi s-a simţit învăluită de 
amărăciunea unei pierderi confuze, şi vârfurile degetelor i-au 
îngheţat, dar numaidecât sângele a pornit din nou să circule, ea 
şi-a trecut palma peste obraz, şi pe obraz au rămas urme de 
arsură... „Şi nu vreau câtuşi de puţin să mă îndoiesc”, şi-a zis ea 
cu uimire. 


— ...Măcar Hannibal, a zis ea, era nebun, nu? 

Svecin avea obraji supti, frunte înaltă, frizură scurtă cu rare 
sclipiri de cărunţeală. Nimic deosebit, nimic nou. Insă, pesemne, 
în asta constă forţa naturii, îşi zicea ea, să împreuneze, în 
sfârşit, să adune laolaltă două vieţi răzlețe, îşi zicea, care au 
nevoie una de alta... Nu ştiu ce pasiune obscură îl scoate pe 
Hannibal din frumoasă lui Cartagină, iar pe mine din Gubino, îşi 
zicea ea, şi amândoi zburăm să ne împlinim menirea bună sau 
rea! Simţea că se apropie clipa mult aşteptată, dar nu mai e 
timp pentru pregătiri minuţioase, deşi parcă nu ea s-a uscat de 
o sută de ori pe zi, şi a deznădăjduit, şi a prins puteri, a adunat 
foc în aceşti doi ani de viaţă silvestră, de sihastru, izbutind să 
pricinuiască răni de netămăduit unui general inexistent?... Dar 
nu din rea-voinţă, Doamne fereşte! 

Lucrul cel mai greu acum trecuse, îşi zicea ea, acela din 
pricina căruia te usuci; acum doar să nu te sperii, să nu te 
retragi trufaşă (să nu efectuezi retrageri!) şi s-a uitat la 
clopoţelul de argint, care aţipise pe un colţ de masă. Important 
acum este să nu dea dovadă de slăbiciune, şi-a zis ea... mortarul 
întăritor dintre cărămizi... dar, de fapt, aşa este, de ce să ne 
ascundem? Totul să meargă de la sine, şi-a zis ea, aşa cum 
este... 

— Aş vrea să ştiu, a spus ea privindu-l, dacă şi Hannibal, 
îndată ce s-a cocoţat pe tronul părăsit, a trăit contrar voinţele 
sale?... 

— Cum să vă spun, s-a încruntat el, şi, de asemenea, îi 
stătea bine, da, întocmai... Era un om urât şi aprig (ca tine, 
bucuria mea, şi-a zis ea). Când a chiorât în ltalia, devenise 
înfricoşător. Ceea ce l-a silit să creeze o armată de spioni, până 
şi el, îmbrăcat în zdrenţe, şi cu perucă, nu se da în lături să-şi 
urmărească prietenii suspecți. Un tâlhar cu deprinderi de elin, 
un ucigaş cu instrucţie aleasă. Zece ani a dispus de soarta lumii 
şi a inspirat romanilor atâta groază, încât vreme de multe 
generaţii s-a crezut că el n-a fost altul decât tartorul dracilor... 
Fiindcă veni vorba, şi el a săvârşit o trecere peste Alpi, ceea ce 
a stârnit admiraţia generală, şi atunci a pierdut două treimi din 
oştire, lucru de care nu se pomeneşte de obicei... A pierit? A 
pierit, deoarece forţele Cartaginei n-au corespuns ţelurilor lui 
mondiale, iar instrucţia nu l-a ajutat să vadă în exemplele 
premergătoare un avertisment de temut... 


— Vă referiţi la Alexandru? a întrebat ea, privind clopoţelul. 

Îşi alcătuise, cum i se părea ei, un plan de comportare 
foarte exact. Nu trebuia decât să se hotărască la primul pas. 

— Nu, a spus el, mă refer la Filip, tatăl lui. Când Elada i-a 
cerut ajutorul, el s-a bucurat, fiindcă avea prilejul să nu apară 
drept cotropitorul, ci salvatorul, eliberatorul Tesaliei. Războinicii 
lui erau împodobiţi cu coroane de lauri şi nu m-aş mira, dacă 
istoricii vor afla că pe coroane erau scrise cuvinte bombastice 
despre libertate şi egalitate... El nu se sfia de gesturi frumoase 
când o cereau împrejurările, şi, odată, înfrânându-şi cruzimea, a 
eliberat toţi captivii, îmbrăcându-i în straie noi, iar trupurile celor 
ucişi, le-a predat pământului cu onoruri şi a propus o pace 
avantajoasă. Pentru asta, atenienii i-au ridicat lui Filip 
monument, şi el i-a căsăpit numaidecât pe patrioţii din Teba, 
instalându-şi pretutindeni garnizoanele. Spre ce năzuia? Cine îi 
insufla această patimă ucigătoare de a domina pe alţii? Şi din 
nou, lucrul cel mai cumplit, faptele lui şi moartea au devenit 
obiect de admiraţie şi imitare, când toţi ar fi trebuit să se 
cutremure... 

— Mă tem, a spus Varvara cu politeţe, că civilizaţia noastră 
nu este decât o mască a acelor vremuri, deşi Bonaparte n-ar fi 
luat-o de soţie pe primitiva Olimpiada -, şi a început să râdă. Nu 
cumva toţi sufereau de acelaşi beteşug? 

Drept răspuns, el a dăruit-o cu un surâs blând, care spunea 
despre el mai mult decât întinsele consideraţii despre obârşiile 
catastrofelor universale. A dăruit-o şi a închis ochii... 

— Aşa rezultă, a răspuns el cu mirare. Şi nu-i vorba de 
caracter urât sau ceva de acest fel... Pesemne locul pe care se 
aşezau era otrăvit... 

— Vă iubesc, a rostit ea puţin prea tare, dar, pesemne, îmi 
făcusem iluzii, socotind că fortăreaţa a fost doborâtă şi 
garnizoana ei, care a scăpat teafără, iese pe poartă, cu răpăit de 
tobe, cu stindardul desfăşurat, ca să capituleze în faţa mea. Pur 
şi simplu mi s-au deschis porţile, şi eu am obţinut dreptul 
împovărător de a mă considera salvatoarea citadelei, ca apoi să 
fiu poftită afară cu toată consideraţia. Dar mai merită oare 
acum, după ce au trecut douăzeci de ani, să ne mai agităm 
pumnii? 

La început totul a fost feeric de frumos: şi cununia grabnică, 
ceea ce răspundea dorinţei amândurora, şi ceremonia de nuntă 


simplă, şi călătoria la Petersburg, şi pe urmă la Gubino... Cu 
puţin înainte de cununie, m-a dus la bătrânul său tată, țintuit la 
pat de un beteşug temporar. Credeam că o să-l văd pe Alexandr 
la vârsta bătrâneţii, însă am văzut un grăsun de statură mică cu 
obraji trandafirii, rotofei, sub un pled englezesc în carouri, peste 
care se învolbura spuma dantelelor cămăşii lui. Mă pregătisem 
pentru o întâlnire dificilă, dar totul a decurs simplu şi uşor, şi nici 
nu-mi sfârşisem plecăciunea, când el a grăit dintre dantelele lui: 

— Vă binecuvântez, vă binecuvântez şi sunt tare bucuros. 
Ce ochi mari aveţi! Se potriveşte bine, căci Saşa trebuie 
supravegheat -, şi a slobozit un hohot de râs. De când am 
rămas doar noi amândoi, mi-a scăpat din mâini. El seamănă leit 
cu maman a sa, iar ea avea un caracter aprig şi independent şi 
adesea am avut de pătimit... Sunt încredinţat că o să vă 
îndrăgesc, scumpa mea. 

— Şi eu la fel, am zis, fericită de această întâlnire. 

— Care va să zică, vreţi să şocaţi Moscova cu o cununie 
fulgerătoare, şi apoi, gata, la revedere?... Dumneavoastră îl 
cunoaşteţi pe feciorul meu? Vă jur, eu îl cunosc un pic mai mult 
decât dumneavoastră, - şi din nou a slobozit un hohot. De un 
lucru să n-aveţi grijă: este un gentleman... Şi dumneavoastră, 
care va să zică, sunteţi orfană?... L-am cunoscut pe bunicul 
dumneavoastră. Era un om aprig. Când îl apuca nebunia, i se 
întunecau minţile, nu mai vedea dacă-i servitor ori nobil cel care 
greşea cu ceva şi numaidecât îl trăsnea la scăfârlie, pardon, sau 
îl îneca în iaz cu o piatră de gât. Da, da, ce vă închipuiţi? Ştiu, a 
avut un proces, nu la gubernie, ci la Petersburg. Ca să vezi unde 
s-a ajuns! Odată, draga mea, am trecut pe la bunicul 
dumneavoastră, la, cum îi zice... Gubino? Gubino. Nu-mi mai 
amintesc nimic, în afară de Marfuşa, una din cameristele 
bunicului dumneavoastră, avea vreo şaptezeci de ani. Era 
chioară de un ochi. „Marfuşa, o întreb, dezbrăcându-mă de 
manta, de ce eşti chioară? Ai făcut vreo năzbâtie când erai 
mică?...” lar ea îmi spune: „Apăi, domnule dragă, boierul nostru 
au binevoit să mi-l scoată cu mânuţa dumnealor...” Mie, draga 
mea, mi-a căzut falca, pardon... Tatăl dumneavoastră l-a 
moştenit? Ah, era blând?... Ah, susţineţi că peste o generaţie? - 
şi din nou a râs, s-a împurpurat, a tuşit, m-a ameninţat cu 
degetul. - Va să zică, aceasta îmi sunteţi? Păzeşte-te, 
Alexandr!... - şi a făcut semnul crucii înspre noi, eliberându-ne. 


Noi ne-am retras de-a-ndăratelea spre uşă, iar el ne-a mai trimis 
o cruce prin aer cu mânuţa-i plinuţă şi trandafirie, în timp ce 
ieşeam. 

— Sunt fericită, am zis eu, bătrânul rege este milostiv!... 

„„„Acum, când pe chipul meu alunecă umbrele neguroase 
ale trecutului şi bunul-simţ cedează în faţa întristării, Liza mă 
întreabă întotdeauna nepotrivit, provocator, de parcă azvârle cu 
pietre în mine: 

— De ce ai plecat de la el? Doar îl iubeai! zice ea şi înalţă 
din umeri cu indignare. 

Este revoltată pe mine nu pentru pasul meu din trecut, ci 
pentru încercarea de a păstra tăcerea. Eu păstrez tăcerea, 
precum o cameristă, doar că nu şoptesc cu buzele tremurânde: 
„Milostiviţi-vă, drăguţa mea stăpână...” Totul este o enigmă, şi 
eu nu pot să explic nimic fiicei mele şi, probabil, nimănui... Ar fi 
zadarnic să aduc mărturie ceea ce s-a întâmplat între noi. 
Beleaua consta în faptul că, atunci când duelul nostru ajungea la 
apogeu, acel sărut din martie, de la Cistie Prudi, începea să pară 
păgubos. Nu intră în obiceiul meu să hulesc, nu am de ce să mă 
învinuiesc. N-a fost capriciul meu. Să acorzi importanţă 
mărunţişurilor vieţii, când de totul se alege praful şi pare o 
glumă proastă?... 

După călătoria noastră - a fost superbă - am plecat la 
Gubino, unde Svecin îşi petrecea timpul în compania lui 
Hannibal şi Cezar, catadicsind uneori să-şi facă timp şi pentru 
mine, iar eu mă ocupam fără preget de muncile de la ţară, fiind 
aproape convinsă că o idilă mai mare nu poate exista pe lumea 
asta albă, nervoasă, decepţionată. Parfumul de lavandă lăsa 
treptat locul mirosului de lapte proaspăt şi de izmă. 

Era în iulie. Prin perdeaua de muselină pătrundeau nişte 
muşte mari de culoare albăstruie. Am intrat în cabinet. S-a uitat 
la mine înstrăinat, cu buzele strânse, ca un copil mare supărat. 
Am vrut să-l îmbrăţişez, dar s-a ferit uşor. Asta nu m-a rănit, 
puteam să nu dau importanţă nimicurilor vieţii. 

„V-aţi plictisit la ţară? am întrebat eu. Haideţi să plecăm. 
Cum veţi spune, aşa va fi.” „Tot timpul îmi răsună în urechi 


ţipătul acelei  slujnice, pe care aţi  pedepsit-o... Este 
insuportabil...” „Dragul meu, am spus eu blând, cât am putut, a 
fost pedepsită încă de ieri...” „Da, însă eu aud ţipătul şi nu mă 


pot obişnui.” Am încercat să fiu concisă. „Nu acordaţi 


importanţă... Dacă vă irită un astfel de fleac, ce va fi cu 
dumneavoastră când vom avea un caz serios?” M-a privit de 
parcă săvârşisem o trădare. „Cazul serios, a întrebat el, este 
atunci când înecaţi în iaz cu bolovanul de gât? Sau noblețea 
noastră este potrivită numai pentru saloanele din Moscova?” Eu 
am răspuns şi cu mai multă reţinere, şi mai explicit: „Dar chiar 
dumneavoastră aţi fost revoltat de ea! Nu cunoaşteţi satul. Dacă 
nu pedepseşti, încetează să te mai iubească şi vor râde, pe 
ascuns, de tine. Asta n-am născocit-o eu... Insă, dacă asta este 
prea apăsător pentru dumneavoastră, o să mă străduiesc să nu 
vă supăr. Va fi precum doriţi...” 

Draga mea, tu crezi că slujnica aceea a fost bătută? | s-a 
poruncit să se întoarcă în sat, să nu mai umble pe aici toată ziua 
cu sarafanul nespălat şi cu degetul în nas! Degetul arătător 
scormonea veşnic în nas, de parcă avea acolo o comoară... La 
început doar i-am propus să aleagă între năravurile proaste şi 
lucrul la câmp, şi tatăl tău s-a strâmbat, văzând acest deget 
aspru introdus în nară... 

— Ce tot vorbeşti? se strâmbă Liza, imitându-şi tatăl. Ce 
comoară? 

l-am spus atunci lui Svecin: „Va fi precum doriţi... Bine, o 
s-o aduc înapoi... Asta vreţi?...” S-a strâmbat şi a ridicat din 
umeri... Treptat ceva dispărea de la o zi la alta, şi eu trebuie să 
explic asta acum? Va deveni oare mai clar dacă voi spune că 
n-am cucerit fortăreaţa, ci pur şi simplu am fost lăsată să intru 
în ea? Între zidurile ei continua obişnuita viaţă celestă, şi 
pretenţiile mele terestre nu se potriveau cu ea. 

„În afară de cezarii magnifici ai neverosimilelor vremuri 
trecute, ziceam eu parcă întâmplător, strecurând din mers, 
există vremurile de-acuma, reale: recoltele proaste, laptele şi 
grâul, banii şi zavistia, oamenii care depind de noi şi iluzia 
independenţei proprii...” „Dumneavoastră nu sunteţi o madam 
Ciuprikina provincială cu doliu sub unghii, râde el, pomenind un 
nume preferat de mine, ca să înecaţi în iaz cu bolovanul de 
gât...” 

Şi din nou se pogoară pacea, chiar dacă nu este dintre cele 
strălucite, ba e chiar firavă şi sfioasă, dar e obţinută de mine... 
Vreau să am o mulţime de copii, stimatul meu domn, şi să-i văd 
tronând întinşi peste holdele mele de aur; o mulţime de feciori 
frumoşi şi fete mândre cu sânge albastru tumultuos, în vine. 


Speranţa aceasta mă cutremură, iar fiecare obstacol mă face să 
turbez. Eu văd şi simt cum tot felul de împrejurări şi persoane 
răuvoitoare încearcă să pună piedici acestui moft extravagant, 
cum socotesc ei, al cucoanei din Kaluga fie prin cuvânt, fie prin 
dispreţ, fie amenințând cu invazia, fie prevestind revolta. li 
trimit pe bărbaţii credincioşi mie la război sau îi astâmpără pe 
cei îndrăgiţi de mine, şi mă zdruncină cu îndoieli, şi chiar 
degetul scobind în nasul murdar al slujnicei iobage îl consideră 
rod al păcătoşeniei mele, reproş al nedreptăţii de care dau 
dovadă... 

Şi, închipuiţi-vă, el râde iar. Poate chiar mă iubeşte?... 

Însă când Liza nu ştiu a câta oară mă întreabă: „De ce ai 
plecat de la el?...” oare ce pot eu să-i explic? Şi în ce fel? Cu 
ajutorul unor nimicuri de viaţă, care doar ar aprinde în ea şi mai 
dihai spiritul divergenţei? Oare tu poţi, în sfârşit, să pricepi că eu 
n-am cucerit această fortăreață? Să fiu captivă în ea - nu este 
pentru mine, musafiră - oare la asta năzuisem eu? „Şi ai fugit cu 
mine în braţe”, zice ea necruțătoare. 

Doamne, dacă aş fi fugit! L-am scutit pe omul drag de 
necesitatea împovărătoare de a mă uri. „Ai putea crede, zice ea, 
că slujnica aceea a fost vinovată de toate.” „Care slujnică?” nu 
pricep eu. „Ei, aceea pe care ai expediat-o în sat...” Doamne, 
Liza! Vorbim de un ceas întreg despre lucruri cumplite, despre 
despărţire, despre moartea sentimentelor, iar tu pomeneşti iar 
acest fleac, despre care este cazul să uităm!... 

Nu ştiu, nu ştiu ce întorsătură ar fi luat toate dacă generalul 
Opocinin s-ar fi dovedit mai clarvăzător şi mai puţin scrupulos. 
Până la urmă cred că m-aş fi împăcat cu uniforma lui, şi cu 
inevitabilitatea văduviei şi aş fi învăţat, pesemne, să-l aştept de 
la război, născându-ţi cu regularitate surori şi fraţi, lipindu-mă 
cu evlavie de eghileţii lui când ne-am fi întâlnit, învăluindu-l în 
boarea rece a pădurilor şi bucurându-mă de privirea lui 
îndrăgostită... Dar, poate, cine ştie, aş fi găsit mijloace să-l fac 
să îmbrace redingotă, şi toate discuţiile ulterioare ale 
ambiţioşilor militari s-ar fi desfăşurat fără el, pentru că nimeni 
n-a putut până în ziua de astăzi să demonstreze că zăngănitul 
oţelului şi râurile de sânge pot să-i fericească pe oameni şi să le 
aducă liniştea şi pacea mult aşteptate. 

În o mie opt sute doisprezece, după peripeţiile trăite fără 
voie prin pădurile din Kaluga, Varvara a aflat că Svecin este la 


Moscova. Cunoscându-i firea, ea nu-şi închipuia că el a rămas în 
capitala ocupată de francezi pentru ca, de pildă, să arunce în 
aer Kremlinul împreună cu corsicanul, însufleţit de gloria, 
necunoscută lui, a generalului Opocinin. Dar, cu toate acestea, 
pierzându-şi casa, el a rămas la Moscova singur, doar cu cezarii 
lui şi, poate, într-adevăr, cu nu ştiu ce franţuzoaică, pare-se o 
artistă, care l-a părăsit la restrişte, - aşa bârfea lumea. Iluziile 
erau de mult pierdute, iar dragostea se prefăcuse în scrum 
înainte de pârjolirea Moscovei, dar vechiul prieten (aici ea a 
zâmbit), poate, avea nevoie de o mână de ajutor şi hătmăniţa, 
încă plină de avânt războinic, însoţită de Dunia, cu Liza înfofolită 
în braţe, a zburat ca vântul spre Moscova pe drumul distrus. 

Cadavre de oameni şi de cai, tunuri abandonate şi trăsuri 
aproape intacte - toate acestea nu mai impresionau; ea văzuse 
cum se răfuiau cu cei vii, cât de fulgerător întrerupeau şederea 
lor vremelnică pe lumea asta, aşa încât era posibil să nu se mai 
cutremure văzând învelişurile lor pe jumătate acoperite de 
ninsoare. Însă şi de data aceasta ea era înveninată şi a ajuns în 
Moscova pârjolită în stare de buimăceală. 

Însă carnavalul strălucitor de mai înainte, atât de obişnuit 
privirilor celor ce intrau în oraş, acum nu mai exista. Călătorii 
erau înconjurați, ai zice, de un cimitir, cu figuri singuratice, care 
îşi căutau trecutul. 

Casa  Varvarei arsese, fusese jefuită, deşi rămăsese 
întreagă. Focul, în schimb, cruţase o clădire adiacentă din 
piatră, aflată în fundul grădinii, unde trăiau slujitorii ei de la 
Moscova. Erau bucuroşi să-i vadă pe dragii călători şi nu se sfiau 
de lacrimi. Camera cea mare, unde poposeau de obicei musafirii 
mai îndepărtați, s-a dovedit destul de bună pentru locuit. 
Varvara a încredinţat-o pe Liza unei slujnice, iar ea şi Dunia au 
pornit neîntârziat spre Cistie Prudi, fără să mai observe nimic 
împrejur. 

Casa cunoscută, unde Varvara, fără să ştie nimic din ce o să 
fie, se pregătea pentru călătoria de nuntă, scăpase întreagă, 
deşi ferestrelor le lipseau geamurile şi grămezi de cărămizi 
sparte stăvileau intrarea. Ea s-a strecurat aici, în tovărăşia 
Dunei, cuprinsă de spaimă, căznindu-se să nu observe 
bunăstarea distrusă, şi, pe scara plină de gunoi, s-a îndreptat 
spre etajul întâi. Cu cât era mai aproape de ţintă, devenea tot 
mai limpede că această casă nu era locuită. Dar cum putea să 


fie acea franţuzoaică, îşi zicea ea, a cărei simpatie nu era 
împovărătoare pentru el? Închipuirea îi înfăţişa o tânără brunetă 
cu buze pline şi lacome, nu se ştie de ce, gătită neapărat într-o 
rochie din muselină de culoare deschisă, cu muşte, guralivă, cu 
privire înnegurată şi surâs curtenitor... Trup pătimaş, inimă rece, 
cum a spus cineva... 

A intrat în salonul absolut gol, dacă nu am pune la 
socoteală un braţ de paie putrede pe duşumea, şi, cu inima cât 
un purice, a deschis uşa fostului ei dormitor. Un strat gros de 
praf se aşternuse pe rarele obiecte din această cameră. Urme 
de viaţă nu existau. Cerneala uscată în călimară, patul gol (o, nu 
pe ea, nu pe ea!), dulapurile de cărţi goale, hârtii mototolite pe 
pardoseală, masa rotundă fără faţă de masă şi cunoscuta 
cafetieră de porțelan cu ciocul ciobit - prieten vechi şi tăcut al 
vremurilor fericite, cu care n-o să conversezi despre trecut. 
Moarte şi ruină... Varvara l-ar fi întrebat pe careva dintre 
luptătorii scăpaţi cu viaţă, dacă astfel şi-a imaginat el pacea 
fericită, definitivă, atunci când, cu pistolul în mână, mărşăluia pe 
drumurile războiului, visând la izbândă şi glorie. Insă pe cine să 
întrebe?... 

A intrat în cealaltă cameră, dându-şi seama de nonsensul 
vizitei ei în această casă. Acolo a găsit acelaşi lucru - moarte şi 
distrugere... Oare uşor îi venea? Uşor îi venea în acest cavou, 
unde odinioară... 

Deodată, din fostul salon, a ajuns până la ea un „vai” uşor, 
scos de Dunia, şi când Varvara s-a repezit într-acolo, a găsit-o 
pe cârna ei companioană înmărmurită în faţa unui portret izolat, 
acoperit de praf şi uitare, ascuns pe peretele gol. O femeie 
tânără cu ochi albaştri imenşi, o privea pe Varvara cu atâta 
încredere în sine, ce putea fi demnă de vremuri mai bune. 

Ea îşi amintea de pictorul mofturos, bine bărbierit, invitat de 
Svecin, şi când a întrebat: „Ce rost are?” „Las' să fie, a zâmbit 
Svecin, ne vom aduce aminte...” Ea s-a aşezat în fotoliu 
dinaintea pictorului fără să bănuiască niciun pic cât de arogantă 
era poza ei, închipuindu-şi pesemne că de acum înainte viaţa va 
rămâne neschimbată, aşa cum de fapt îşi imaginase... 

Această aroganță acum îi părea Varvarei atât de nelalocul 
ei şi chiar jignitoare, şi ar fi fost potrivit să dea jos de pe perete 
acest obiect desăvârşit, lăsat aici, cum i s-a părut atunci 
Varvarei, în semn de ridiculizare a vechilor ei fantezii.... Acum 


gândesc altfel, şi amintirea tinereţii proprii, efemeră şi 
ireversibilă, nu mă îndârjeşte, ci, dimpotrivă, îmi trezeşte valuri 
de duioşie. „Să-l dau jos?” a întrebat Dunia în şoaptă. Insă 
Varvara, ca şi cum ar fi renunţat la ea însăşi, s-a răsucit brusc, şi 
au părăsit acest mormânt. 

Louise Bigard, franţuzoaica nepretenţioasă despre care a 
povestit îndelung Timoşa când s-a întors din campanie, era 
pesemne acea damă în rochie de muselină cu muşte, pe care eu 
mi-o imaginasem că se agăţase de fostul meu idol cu înfocare şi 
abilitate franţuzească. 

„Era o femeie minunată, prostuţă, bună şi nepretenţioasă, 
spunea Timoşa cu însufleţirea-i obişnuită. Astfel de femei pot să 
urce pe baricadă numai din imbolduri prietenești...” 

Apropo, înainte de a pleca pentru totdeauna din casa 
aceea, Varvara s-a întors totuşi în dormitor şi a ridicat de pe 
duşumea câteva file de hârtie, îngălbenite şi boţite. De-abia 
după ce a trecut multă vreme le-a despăturit. Pe una erau 
înşiruite câteva coloane de cifre, care nu spuneau nimic, alta era 
o invitaţie de a merge în vizită la Viazemski într-una din joile 
înmiresmate dinainte de război; celelalte două erau scrisori. Cea 
dintâi, ruptă, era de la ţară, nu se ştie pentru cine şi de la cine. 


„.„„„acum trei zile am aflat că satul meu a ars, la fel se 
vorbeşte şi despre casa de la Moscova, dar nu este sigur. Totul a 
fost jefuit, țăranii sunt total ruinaţți. Administratorul moşiei a 
plecat şi a ascuns ceva în magazie, ceea ce nelegiuiții n-au 
aflat, dar ce anume a ascuns, oamenii care au rămas nu ştiu. Se 
ştie că mai este puțină secară nemăcinată, îmi ajunge pentru o 
lună, poate, măcar tot e ceva, dar vitele, grâul ţăranilor şi 
hainele - totul a fost prădat. 

Închipuiţi-vă că, în total, bărbaţii şi femeile mele sunt peste 
300 de oameni, şi cum să-i hrănesc un an întreg, cu ce să 
trăiesc şi unde? Sufăr cu adevărat!..." 


Cea de a doua, în limba franceză, m-a făcut să mă înfior. 
„Mult stimate domnule Svecin, 


Mulțimea m-a snopit în bătaie. Pesemne că aşa este drept, 
şi eu părăsesc Rusia pentru totdeauna. Chiar acum, în clipa 


aceasta. Aveam intenția să mă văd pentru ultima oară cu 
Dumneavoastră, dar brusc am înţeles că femeia cu ochii mari, 
albaştri, nu constituie doar fantezia pictorului şi că, în inima 
Dumneavoastră amară, pentru mine nu poate exista un locşor. 
Adio dar, adio, adio... 


L. Bigard.” 


Asta era tot ce-mi rămânea după strălucita noastră victorie. 

Şederea mea la Moscova nu mai avea niciun rost, apoi îmi 
era frică şi pe urmă, pesemne, avea dreptate Apollinaria 
Tihonovna, când afirma că nu trebuie să te întorci pe urmele 
vechi, căci vei primi palme... Şi totuşi ce însemna această scurtă 
scrisoare a franţuzoaicei puse pe fugă? Oare în inima sihastrului 
din Moscova să mai fi pâlpâit nişte frânturi din fosta-i atracţie 
pentru mine? Doar îşi împodobise locuinţa cu imaginea figurii 
mele trufaşe în ramă aurită. Era etalată pe perete ca o ironie la 
adresa trecutului... 

Oricum, casa era pustie, portretul lăsat să se degradeze, iar 
intenţiile mele filantropice s-au dovedit zadarnice.... 

Şi în acest moment am fost anunţată că domnul Svecin 
doreşte să mă vadă. 

Credeam că în faţa mea va apărea o fiinţă în redingotă 
ponosită, cu un baston zdravăn, cu plete ce ieşeau de sub 
pălărie, o fiinţă destul de viu descrisă mie de către Timoşa mai 
târziu în scrisoarea de la regiment, o fiinţă care nu semăna 
câtuşi de puţin cu domnul elegant din Cistie Prudi, la care eu mă 
gândeam cu o spaimă plină de fericire. Acelaşi domn, într-un 
frac splendid, mi s-a părut la fel de străin şi considerabil mai în 
vârstă decât cei patruzeci de ani ai săi. Pe buzele lui tremura un 
zâmbet, care, închipuiţi-vă, după cât se pare, nu-mi era destinat 
mie, ci spaţiului, neputinței de confesare a circumstanțelor, 
jocului întâmplării. 

— Am aflat că m-aţi căutat, a spus el cu voce străină. Doar 
ce am sosit de la Petersburg şi, iată, am aflat... Aţi adus-o 
cumva şi pe Liza? 

Da, am adus-o pe Liza, stimate domn, ca să-i dau 
posibilitatea să se vadă cu domnia voastră. Pesemne, eu sunt 
vinovată că fetiţa atâţia ani... Dar iat-o şi pe ea, şi dacă acum nu 
este cu putinţă să vă reparaţi vina, puteţi măcar s-o mângâiaţi 


pe cap... Cum o să procedaţi?... Liza s-a apropiat de el fără 
sfială, şi apoi, până în amurg, strigătul ei „papă, papă” a plutit 
prin cameră... El i-a dăruit un mic medalion cu chipul 
împărătesei, această femeie tânără, nefericită, socotită fericită, 
şi fetiţa şi l-a agăţat de îndată la gât. 

— Aţi venit să mă salvaţi, după obiceiul dumneavoastră? a 
întrebat el. 

— Cel ce are nevoie de salvare este întotdeauna atent la 
necazurile altora, am spus eu. 

Mi-a mulţumit cu amabilitate şi m-a consolat cu noile sale 
succese de la Petersburg, unde lucra acum, la Colegiul pentru 
relaţii străine, iar la Moscova venise să-şi pună la punct nişte 
treburi... 

Tocmai mă pregăteam să-l întreb ironic de ce a uitat 
portretul meu pe perete, dar ironia nu avea loc în acea răceală 
reţinută, care se instalase între noi. Totul era cuviincios, mai 
rece decât frigul de la Moscova, şi apăsător. A refuzat să stea cu 
noi la ceai, dar nu se grăbea să plece. 

— Amândoi suntem vinovaţi faţă de ea, însă unul faţă de 
celălalt - câtuşi de puţin. 

Privindu-l, mi-am zis că n-a renunţat uşor la redingota 
ponosită din anii războiului şi că acest frac splendid şi alte 
nimicuri care îl împodobeau sunt rodul unor eforturi misterioase. 

— Aţi izbutit să stabiliţi cum influenţează tiraniile antice 
catastrofa contemporană? am întrebat eu agresiv. 

El a zâmbit şi a răspuns fără să mă privească: 

— Am izbutit să stabilesc că noi şi poporul suntem un singur 
tot şi mierea cu care am fost hrăniţi cândva acţionează şi acum 
binefăcător... 

— Va să zică prin asta se explică, am strigat, eu, dar fără 
îndârjirea de odinioară, dorinţa oamenilor mei ca să mă ardă de 
vie? 

— Mai degrabă prin pasiunea caracteristică familiei 
dumneavoastră de a îneca oamenii în iaz cu bolovanul de gât, a 
spus el cu asprime. 

Asta îmi amintea de plăcutele vremuri ale duelurilor 
noastre, însă duelul de acum, după ton, era duşmănos, şi numai 
gânguritul „papă, papă” al Lizei, ce răsuna din când în când prin 
cameră, ne-a ferit pesemne de năpastă. 

Şi totuşi, eu şi Liza am ieşit să-l conducem. Echipajul care îl 


aştepta, prin aspectul său admirabil, nu se potrivea cu Moscova 
martirizată. 

Fără să-i spun tot ce mă durea, mă agăţam de nişte 
nimicuri neînsemnate pentru mine. 

— Aţi fost un apărător atât de înflăcărat al libertăţii, am 
spus eu înciudată, iar acum găsiţi laturi plăcute tiraniei... 

— Varvara, a zis el, renunţaţi la a mai debita prostii 
bombastice pe ruine... Ce tiranie? Puterea care ne desparte 
până la urmă va pieri. Oare nu v-aţi convins de asta? Insă 
puterea care ne uneşte merită să fie proslăvită... Egalitatea nu 
înseamnă egalitate în pretenţii, stimată doamnă. Să-i dăm lui 
Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu, cezarului - ce-i al cezarului. Nu 
poţi scăpa de asta. Robii trebuie eliberaţi, pentru asta însă nu 
trebuie să fie ghilotinaţi regii. 

Am vrut să obiectez ca de obicei, dar echipajul de 
Petersburg a pornit peste vestigiile Moscovei, peste trecutul 
nostru naiv, peste gânguritul fericit al Lizei „papă, papă”. 


7 


Merită oare să ai copii mulţi, dacă băieţii se nasc cu chivără 
şi pantaloni din piele de elan, iar fetele cu chipuri de văduve? 

Nici până astăzi nu pot să pricep cum perspicacitatea mea 
mult lăudată s-a dovedit atât de neputincioasă, când eu însămi 
am luat-o pe Liza de mâna-i caldă şi am condus-o la Timoşa. Cu 
vreo câţiva ani mai înainte discutam cu el tot felul de probleme 
de viaţă, când între el şi Liza se întinsese un fir trainic, 
necruţător. Atunci, pare-se, încă se mai putea influenţa, se mai 
putea pune capăt, se mai putea abate furtuna... ah, din nou 
vorbe, vorbe, vorbe... Furtuna s-a ascuns şi m-a amăgit. Şi noi, 
cum se obişnuieşte, discutam de viitoarea prosperitate, nu 
despre posibilele nenorociri. Ce prostii, ce inepţii zburau din 
gură... un fel de jurăminte prin care ei chipurile erau legaţi. 
Într-un cuvânt, fraze cu menire de cărămizi în zidurile viitoarei 
case... Timoşa, cu însufleţirea şi pasiunea lui caracteristică, 
vorbea despre o fabrică de spirt pe malul Protvei, ceea ce ar 
îmbunătăţi toate afacerile, şi peste un an „se va putea respira 
cu adevărat”. 

— Pe tine, Timoşa, nu te deranjează că Liza nu-l pronunţă 


pe „1” dur?” nu ştiu de ce am întrebat eu zâmbind prosteşte. 

Şi Timoşa a izbucnit în râs, imitând caraghios felul de a 
pronunţa al Lizei. 

Ţin minte că totul era înduioşător şi minunat, ca în paradis. 
Şi somnul meu era dulce. Poate îşi spune cuvântul oboseala din 
anii precedenţi, ori, poate, faptul că niciodată nu vrem să 
recunoaştem posibilitatea unei furtuni inevitabile, ca totuşi, să 
trăim, dacă asta ne-a fost dat, şi să nu ne pierdem minţile? 

— Acum viaţa mea este foarte plină, a spus el. In primul 
rând, îmi dau seama că fără muncă n-o scoţi la capăt... şi, în al 
doilea rând, aştept, sper, mă plictisesc, mă entuziasmez... Ce 
să-mi doresc mai mult? - şi s-a înroşit, iar în ochi îi pâlpâia 
tristeţea. 

La auzul acestor cuvinte Varvara se topea, devenea mai 
bună şi credea, ca noi toţi, că, indiferent, chiar dacă noi am fost 
mai buni decât copiii noştri, ei vor fi mai fericiţi. Vremea însorită 
este întotdeauna în stare să nască furtună, asta nu trebuie să 
uităm. Ei însă au uitat. Astfel, din când în când, ei îi aducea 
aminte de vicisitudini figura generalului Opocinin, care se ivea 
departe, sub ferestre, dincolo de trunchiurile arborilor, la 
orizont, pe uliţa pustie a satului, şchiopătând cu piciorul din 
lemn de tei, şi care o făcea să leşine, să-i fie greață, să strige 
disperată după ajutor... Aşa ceva nu se întâmpla prea des, dar în 
principal totul mergea destul de bine. Apoi, pe ea a învăluit-o şi 
o altfel de linişte. 

În acelaşi an o mie opt sute şaisprezece, sau poate 
optsprezece, într-o zi, Timoşa a plecat pe neaşteptate în Ucraina 
pentru a face cunoştinţă cu „un om excepţional” şi a rămas 
acolo aproape o săptămână. Şi întrucât Varvara era pentru el 
soră de caritate şi confidenta lui, întorcându-se din călătorie, 
Timoşa a vizitat-o neîntârziat. Era descumpănit şi deprimat. 
Multă vreme n-a scos o vorbă şi privea aiurea. 

— Au pus la cale un complot, a spus el cu glas răguşit. Toţi 
sunt complotişti militari. Moarte şi distrugere... 

Varvarei i-au venit în minte toate zvonurile care circulau 
despre acest „om excepţional”, un colonel cu nume german, 
rece şi fatal, în jurul căruia acum răsuna zumzetul 


19 În limba rusă există două variante de pronunție a lui „I”: „I” dur (tare) şi „I” 
muiat (moale). Liza pronunţa varianta specifică limbilor ucraineană şi 
poloneză, un sunet intermediar între „u” şi „v”. 


coreligionarilor lui Timoşa. 

— Dacă vor trezi vreun Pugaciov? a întrebat ea râzând. 

— Care Pugaciov?! s-a mirat el. Ei singuri, doar ei... Mă tem 
că discuţiile la masă au luat sfârşit... Este un complot militar, şi 
ei nu mai pot da înapoi - caii au pornit-o la galop... lar eu, 
închipuiţi-vă, mă gândeam la fabrica de spirt, mă gândeam cum 
o să transform Lipenki şi o să-i pun pe mujici şi pe muierile lor să 
doarmă în paturi curate, nu pe cuptor. Le-am spus toate acestea 
complotiştilor mei aşa, între altele, şi ei m-au compătimit, 
socotind proiectele mele o tâmpenie... Şi printre ei era atâta 
înflăcărare, atâta entuziasm, încât pentru propria-mi nimicnicie 
îmi venea să mă dau cu capul de pereţi, şi bunicul meu, îmi 
ziceam, s-ar fi înflăcărat o dată cu ei, pentru ca laolaltă să 
zboare spre cerul negru de august... Buzele începuseră să-i 
tremure. - Discutau despre planurile lor şi pentru asta ridicau 
paharele, ordonanţele cădeau din picioare de oboseală, 
turnându-le şi servindu-i cu bucate, şi primind reproşuri pentru 
neîndemânare, iar eu îmi ziceam: este uşor să fericeşti întreaga 
patrie, împilându-ţi mujicul propriu. 

Suferea, iar Varvara, oftând uşurată, s-a apucat să-l 
consoleze, dar Timoşa a pufnit pe neaşteptate în râs şi a zis: 

— Într-o zi îi zic lui Kuzma: „Uite, Kuzma, închipuie-ţi că 
viaţa se schimbă şi fiecare va fi de sine stătător: şi tu, şi eu, şi 
noi, şi voi, va fi raiul pe pământ...” El şi-a mijit ochii, vicleanul, şi 
întreabă: „Da' cine, boierule, o să mai are pământul, cine o să 
mai muncească? De la cine se va mai cere socoteală?” Eu zic: 
„Ce înseamnă să ceri socoteală? Uite, tatăl tău a umblat cu 
Pugaciov, a ars, a ucis...” „Apăi, ăsta-i rai - să arzi şi să ucizi? 
zice el. Raiul este când cântă îngerii, boierule...” N-am înţeles 
nimic, dar l-am servit cu vodcă şi filosoful cel viclean s-a 
îndepărtat cu nasul roşu. 

Zâmbea. Doar buzele îi tremurau uşor. Cel mai mult 
Varvara se temea că pasiunile caracteristice Opocininilor şi 
simţul datoriei îl vor împinge să săvârşească vreo extravagantă, 
şi s-a uitat în ochii lui: în ei se citea pace. 

— Dar Priahin? a întrebat Varvara. 

— Priahin? a zis el neglijent. A băut vodcă, a cântat despre 
prinţul Bagration, apoi a spus: „Domnilor, oare n-ar fi timpul să 
cruţăm Rusia, ea nici nu s-a uscat bine de sânge”. Şi-a şters 
mustăţile şi a plecat. 


— Şi tu? a întrebat Varvara. 

— Eu? s-a mirat Timoşa. Eu îi iubesc pe toţi, îi divinizez ca 
pe nişte fraţi. Eu?... Am băut cu ei... Ce-am făcut eu? Le-am 
ţinut isonul. Eram de acord cu ei, tremurând tot, iar Akliceev îmi 
face semn din colţ, îmi face semn şi zice: „Ignatiev Timoşa, eu 
te înţeleg, te înţeleg prietene...” Şi, spunând acestea, dă din 
cap, dă din cap, de parcă vrea să spună: „Adio, adio, să nu mă 
pomeneşti de rău!” Voiam să mă înving pe mine însumi, dar 
Zernov a spus: „Fireşte, în felul tău ai dreptate. Eu te iubesc, 
Ignatiev, zău, peste câţiva ani o să înţelegi totul, când o să ne 
întâlnim la tine în Lipenki şi vom merge să ciocnim un pahar cu 
Arişa. Va fi o zi mare!...” 

Poftiţi, iată şi ziua cea mare, toată această grozăvie, care 
s-a petrecut acum, când toate pâraiele s-au adunat la un loc, 
secretele au fost dezvăluite şi nu mai există cale de întoarcere. 

Atunci, după cuvintele lui, am privit pe fereastră şi dincolo 
de ea am văzut întinderile de care toţi voiau să se îngrijească, 
suferind şi riscând, atunci însă Varvara nu se gândea la asta, ci 
la ea şi la Liza, şi la cele două pistoale, ascunse cu grijă în 
caseta din lemn de nuc. Întinderile erau la locul lor, acolo, iar ea 
aici, şi şi-a zis: „Fie-vă milă de mine, fie-vă milă!” Insă cuvintele 
lui Timoşa, precum şi fermitatea lui au liniştit-o întrucâtva, şi a 
cutezat să răsufle uşurată. 

Da, aşadar, atunci, răsuflând uşurată, Varvara l-a petrecut 
pe Timoşa, i-a făcut cu mâna de la mezanin, a văzut cum 
spatele lui impunător a dispărut printre copaci, pe urmă a 
urmărit îndelung cum apărea iar şi se pierdea printre trunchiuri 
până s-a topit în amurgul timpuriu, în trâmbele de ceaţă 
trandafirie, şi deodată şi-a zis că, uite, dacă generalul s-ar gândi 
să apară iar din neființă, din amintirile amare, chiar din această 
negură şi să se îndrepte spre casa ei cu faţa schimonosită de 
durere, de data aceasta, ea nu se va prăvăli fără suflare în faţa 
semnelor misterioase ale naturii, ci va aştepta cu speranţă şi cu 
răbdare... 

Şi atunci, el, cu adevărat, a ieşit de printre copaci, 
şchiopătând cu piciorul lui de lemn. Purta o redingotă albă cu 
poalele lungi, fără epoleţi, capul cărunt, descoperit, îl ţinea 
aplecat nemilităreşte, pe faţa-i rotundă - nici durere, nici 
înverşunare... 

— Dunia!... am izbutit să strig. 


Şi uite-aşa de fiecare dată, iar după discuţia neinteligibilă 
cu slujnica, speriată nu mai puţin decât mine, din această 
discuţie eu nu pot să mă lămuresc: sunt bolnavă sau este un 
semn anume? 

— Tu de ce tremuri? Vezi bine că nu la tine venea, ci la 
mine... 

— Da' de ce să vină? se smiorcăie ea. Să zacă liniştit... 

Imi dă să miros sărurile şi se uită la mine ca şi cum 
izbutisem să comunic cu stafia de care eram legată printr-o 
conspirație, şi ea, Dunia, nu este în stare să desluşească intrigile 
noastre, dar totul nu e decât prefăcătorie. 

— Of, ce neroadă eşti, zic eu, du-te, du-te de aici. 

„„„ Credeţi că e glumă să-ţi aminteşti toate acestea acum, 
când ai aproape cincizeci de ani şi din oglindă te priveşte o 
mască hidoasă de babă, încă vie, care mai încearcă să arate 
decent, cu ochi mari şi goi, în care a mai rămas, poate, doar 
licărul firav al unei luminiţe pentru îmbărbătarea Lizei. Nu sunt 
vinovată faţă de ea. Totul s-a întâmplat din voia lui Dumnezeu. 
Când în decembrie trecut am aflat vestea despre grozăvia de la 
Petersburg, în prima clipă am crezut că ne aşteaptă tot ce este 
mai rău, însă presupunerea mea s-a stins numaidecât, deoarece 
toate acestea nu puteau să aibă vreo legătură cu noi, dacă nu 
cumva Timoşa?... Acele prea de demult întruniri şi discuţii şi tot 
felul de perspective sângeroase, fuseseră toate respinse, nu-i 
aşa? lar ceea ce plănuiau ei acolo, foştii tăi companioni, pentru 
noi era o taină, câtă vreme tu erai ocupat cu fabrica de spirt şi îi 
priveai cu simpatie pe iobagii tăi, iar mie şi Lizei ne mergea 
destul de bine... Cine mai cere acum socoteală pentru fanteziile 
din tinereţe şi pentru nişte elanuri efemere, dacă te afli în 
pustnicia din pădurile Kalugăi, însă ei, cei cu pistoale, uitând de 
tine se adună la astfel de sărbătoare fără speranţă?... Ei singuri 
şi-au ales ce a fost drag inimii lor, dar tu n-ai vrut asta... Toate 
acestea sunt prostii, prostii tragice, înflăcărare şi semeţie... 

Şi, într-adevăr, am lăsat în urmă decembrie, şi martie, şi 
aprilie, când, ca de obicei, ca din cer, a picat colonelul Priahin... 

Cu patru ani în urmă însă nimănui nici prin cap nu-i trecea 
că totul se va răsturna şi va rămâne suspendat într-o 
incertitudine copleşitoare. 

Şedeam la ceaiul de seară. Nu demult tocmai vibrase firul 
întins între Timoşa şi Liza, a zbârnâit precum coarda care 


împinge săgeata. Rarii țânțari de iulie nu ne sâcâiau, şi eu nu 
mă simţeam bătrână. Aveam pe umeri un şal trandafiriu. Liza 
şedea vizavi, aproape matură, copila mea cea matură, copila 
mea întâmplătoare, care ţinea locul tuturor celorlalţi fraţi şi 
surori neîntrupaţi. 

Am ţinut minte seara aceasta deoarece, pesemne, atunci, 
pentru întâia oară, o priveam cu reală pasiune pe domnişoara 
mea de şaptesprezece ani. Şi închipuiţi-vă, nu avea nimic din 
mine, ceea ce m-a uimit atunci. In schimb din taică-său, din 
Svecin, avea cu prisosinţă: ochii mici, plini de agerime, fruntea 
bombată, zâmbetul rar, fermecător şi neglijenţa înduioşătoare în 
gesturi, şi semeţia nejignitoare în ţinută... Şi nu era frumoasă 
copila mea, nu era frumoasă, dar meşteră la vorbă... Şi alături 
mi l-am închipuit pe Timoşa... 

„Tu ce simţi, de fapt, tu ce... ţi se pare că o... ei, vrei să spui 
în general că... Eşti chiar sigur?...” îi spuneam eu bâlbâindu-mă. 
„Adevărat, a răspuns el foarte simplu. Pe această domnişoară, 
cum binevoiţi s-o onoraţi, o iubesc, şi ea pe mine, pare-se, de 
asemenea. Vă supără?...” 

Şi săgeata a zburat... 

Aşadar, beam ceai şi tăceam, şi eu îmi dădeam seama că 
fiica mea, acum, se gândeşte la iubitul ei! De altminteri, 
ghicisem de mult şi mă rugam în tăcere să se mistuie cât mai 
repede în Timoşa patimile de prisos ale Opocininilor, nepotrivite 
în căsnicie. 

Beam ceai pe veranda deschisă a casei din Gubino. Flacăra 
lumânărilor era neclintită. Parcul era scăldat în beznă. Păsările 
tăcuseră de mult. Dunia a adus lapte fierbinte şi scândurile 
duşumelei scârţâiau sub picioarele ei goale. In această pace 
nu-mi venea să cred că frumoasa mea casă albă cu ferestrele 
larg deschise, învăluită de umbrele nopţii, încă nu prea demult, 
cu vreo zece ani în urmă, trosnea şi se năruia în focul sălbatic, şi 
eu, încă tânără, cu coroana pe cap, ţinând în fiecare mână câte 
un pistol, m-am năpustit din pridvor asupra gloatei care 
amuţise. Bravo, Varvara! Ai fost grozavă! 

Oare nu din ziua aceea a trebuit să cultiv din nou în mine 
îngăduinţa, clemenţa, mărinimia? Însă nici până în ziua de azi, 
ele nu sunt totuşi aceleaşi care au fost cândva. Sunt mai palide, 
mai plăpânde, frământate cu suspiciune şi nelinişte... Nici casa 
nu mai era aceeaşi, mai scundă şi mai strâmtă, neîncăpătoare, 


fără miresmele din copilărie, fără trecut, bună pentru Liza, 
străină pentru mine. Îşi schimbase anvergura de pe vremea 
Ecaterinei şi automulţumirea tihnită pe amintiri triste şi 
neîncredere în ziua de mâine. Şi nici cărţile nu mai sunt aceleaşi 
în dulapurile noi, lustruite şi durabile ca aspect. Înainte erau 
Voltaire şi Montesquieu, revelaţiile Cezarilor şi excursiile 
Hannibalilor, şi  preţiozităţile lui Derjavin, care îţi tăiau 
răsuflarea: cărţi alese una şi una, în care rivalizau măreţia şi 
îndărătnicia. Astăzi însă, din ce în ce mai mult lacrimile lui 
Werther şi investigaţiile domnului Karamzin, privind vechile şi 
cumplitele noastre discordii, a căror cunoaştere este nefastă nu 
doar pentru inimile tinere; şi o mulţime de alte poveţe, cum să-ţi 
păzeşti gospodăria de la distrugere şi cum să sporeşti greutatea 
pungilor secătuite. 

Flacăra lumânărilor era neclintită. Parcul se cufundase în 
beznă. Păsările tăcuseră de mult. 

— Simpaticul nostru vecin întârzie, a spus Liza. E drept, eu 
nu l-am poftit, dar el s-a invitat singur pentru astă-seară. Oare 
nu s-o fi răzgândit? 

— Curând o să te ceară în căsătorie, am spus eu distrată, 
observ că totul înclină către asta... 

Ea a oftat. 

— M-am născut în gubernia Kaluga, a zis tristă, tatăl nu mi 
l-am cunoscut... 

— Biata orfană, am susţinut-o eu. 

— ... şi am crescut în sânul naturii, nădăjduind la mila ei. 
Încă din copilărie am întâlnit un tânăr care l-a învins pe 
Bonaparte, un tânăr impetuos şi nobil. M-am uitat în ochii lui şi 
am înţeles numaidecât că îmi este predestinat. 

— Nu ştiu, dar totul este foarte simplu şi uşor cu treaba 
asta, am spus eu parcă pentru mine însămi, nici furtuni, nici 
emoţii... 

— ....dar eu nu m-am grăbit, eram răbdătoare, - dicta ea, în 
sfârşit a sosit timpul, totul era în ordine... 

— Cine-i fericitul ăsta, am întrebat eu înfăşurându-mă cu 
şalul. 

— Ah, nu mă întrebaţi, doamnă, a continuat ea fără să-şi 
abată privirea tristă. Dumneavoastră sunteţi îndeajuns de 
seducătoare ca să risc să vă fac cunoştinţă cu el. S-ar putea ca 
dumneavoastră, Doamne fereşte, să-l seduceţi. Nu vă este milă 


de o orfană?... 

— Şi dacă eu îl cunosc, şi el este un monstru, şi pe 
dumneavoastră vă ameninţă tot felul de belele?... Spuneţi-i 
măcar numele. 

— Îl cheamă Timofei, a spus Liza, ţintuindu-mă cu ochişorii 
ei. 

— Nu, nu-l cunosc, am răspuns eu nepăsătoare, şi m-am 
gândit cu mulţumire că măcar felul de a-şi privi conlocutorul 
drept în ochi este moştenit de la mine... măcar asta... tote 
ceva... 

— Vedeţi? a rostit ea dojenitor. Fireşte, dumneavoastră nu-l 
cunoaşteţi nici pe prietenul lui, pe care îl aştept să vină 
împreună cu el. Nu-l cunoaşteţi?... Păi, ăsta-i domnul Akliceev, 
un om vesel şi foarte amator de prefaceri sociale şi politice. 

— Ce-nseamnă asta? am întrebat eu, şi mi-a pierit cheful de 
glumă. 

— Păi, de pildă, să slobozeşti puţintel sânge stătut. Ori să 
faci astfel încât, din întâmplare, dumneavoastră, din obişnuinţă, 
să nu vă mai apară dorinţa de a lega vreunei slujnice un bolovan 
de gât... 

— Liza! am strigat eu. 

Dunia s-a aplecat jumătate pe ferăstruică. În întuneric a 
sforăit un cal şi s-au auzit nişte voci. 

Liza a trântit cu zgomot linguriţa în ceaşcă. 

— Maman, iartă-mă! lartă-mă, te rog, iartă-mă... 

Dar ce înseamnă acest „iartă-mă”? Numărând toate rănile 
vechi, te convingi de neînsemnătatea ultimei dintre ele, cea mai 
proaspătă, fireşte, dacă nu este mortală. Când au apărut 
musafirii noştri, Liza nu s-a ridicat de pe scaun, rămânând cu 
faţa încordată pentru duel şi nici nu se gândea să-şi schimbe 
masca. A trebuit să zâmbesc de două ori mai mult, să-i invit să 
se aşeze, să strig slugilor să-i servească şi pe ei, să poruncesc 
lacheului să înlocuiască scaunul cu un fotoliu încăpător pentru 
Akliceev, în care acesta s-a trântit cu zgomot gâfâind, după ce 
în prealabil ne sărutase mâinile. 

— Aveţi dreptate, ultima rană nu mai are importanţă, a zis 
el ştergându-se de sudoare. Căci încetul cu încetul te obişnuieşti 
şi, apoi, totul ţi se pare un fleac... Acum însă, noi ne-am vârât 
nasurile noastre lungi în treburile cu fabrica de spirt a lui 
Timoşa. O să vă raportez... Dacă nu mi-ar fi lene, mi-aş pune 


numaidecât treburile la punct, zău... - vorbea şi râdea, ca şi 
când, într-adevăr, se pregătea să facă aşa ceva, dar poate că se 
şi pregătea, cine ştie? 

— De ce sunteţi atât de leneş? a întrebat Liza. 

— De ce? De aceea, domnişoară. Asta-i natura mea divină, 
nimic altceva. Şi, fireşte, nevasta mea... Ea chibzuieşte, ea 
porunceşte, ea mă dă la o parte... 

— De ce? m-am mirat eu. 

— Pentru că sunt un leneş, a râs el mulţumit. Acum, de 
pildă, mort-copt, trebuie să trag o fugă până în Ucraina... acolo 
se organizează o vânătoare de lupi grandioasă... - şi s-a uitat 
fugitiv la Timoşa. - Şi, iată, nu mă pot rupe de la un ceai cu 
frişcă... Şi mă dojenesc, şi mă dispreţuiesc, dar nu mă pot opri şi 
sorb... 

— Nu înţeleg, am spus eu, ce vă mai trebuie fabrici de spirt, 
dacă dumneavoastră, cum bănuiesc, intenţionaţi să răsturnaţi 
totul, să nivelaţi, să vă schimbaţi veşmintele elegante cu o 
salopetă de meşteşugar? Nu înţeleg... 

— În schimb, eu înţeleg, a râs el. Vedeţi - asta când va fi, 
dacă, în general, va fi... Deocamdată însă eu mă răsfăţ... iar cele 
două mii de suflete ale mele deocamdată n-au decât să gâfâie 
pentru mine, să gâfâie, - şi s-a întrerupt din râs. Dar ce ne-a 
venit să discutăm despre lucruri atât de triste? 

— Într-adevăr, a spus Timoşa, iată ce înseamnă un leneş şi 
bogătaş din capitală... are un halat turcesc grozav, iar lulele şi 
narghilele - câtă frunză, câtă iarbă! Citeşte cărţi - toate în 
legături aurite... 

— Nu pot să pricep, nu pot să pricep, am rostit eu, ce 
nevoie aveţi dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră de toate 
aceste fantezii franţuzeşti de mult apuse? La ce vă trebuie?... 

Şi mi-am zis că grăsanii bogaţi, oamenii veseli şi petrecăreţi 
nu pot, nu ar trebui totuşi să viseze la prefaceri sângeroase. 
Pentru asta trebuie să fii suplu şi vânjos, sprinten şi îndârjit, cu 
privirea lunecoasă şi într-o redingotă cel puţin neagră, nu 
întruna de culoare cafenie-deschis după ultima modă şi nici 
într-o jiletcă din pichet alb, nici în pantaloni cu dungi liliachii 
stridente, şi nici cu această pălărie semeaţă à la Bolivar, şi fără 
ceas de aur, bătut cu briliante, cu lanţul arătându-se cochet din 
buzunar. Oare cum va strânge această mână grăsuţă, plină de 
inele, cum va strânge pistolul sau spada, iar această faţă 


blândă, dichisită şi zâmbitoare, cu bărbie dublă, cum va putea 
ea să convingă pe alţi visători, neiniţiaţi, de folosul revoltei şi al 
sângelui?... 

— Ce fantezii franţuzeşti, dragă Varvara Stepanovna? a zis 
el izbucnind în râs. Toate astea nu-s decât basme, totul a 
trecut... şi apoi de ce franţuzeşti? Noi am luat seama aici la ale 
noastre, la cele dragi nouă, şi asta ne-a întărâtat niţeluş... dar 
acum, la vârsta noastră, cu familii, ne-a ferit Dumnezeu... Chiar 
şi o vânătoare de lupi grozavă este pentru mine o povară, ce să 
mai vorbim de nimicuri vechi de cinci ani, acelea cu atât mai 
mult... - şi s-a înroşit de încordare, şi m-a ameninţat cu degetul. 
- Mai bine ceai cu frişcă, - şi s-a uitat în ceaşca goală... 

l-am turnat chiar eu. Timoşa şedea nemişcat, parcă era un 
băieţel fermecat, cu ochii larg deschişi şi cu gura căscată. Liza îl 
privea pe furiş cu admiraţie... Şi firul a zbârnăit acompaniat de 
aluzii suspecte, de o muzică misterioasă, care se află 
întotdeauna în sufletele noastre, căutând ieşirea. 

„Oare ce vânătoare de lupi o fi aceea în timp de vară?” m-a 
fulgerat pe mine gândul. 

— Dacă ar fi să privim dincolo de ograda noastră, a rostit cu 
asprime Akliceev, multe ar putea să ni se pară deprimante şi de 
neîndurat... Astfel încât ar fi mai bine să nu privim deloc... Aici, 
la dumneavoastră, e bine. Pe când la mine, ca să zic aşa, sunt 
aproape numai mlaştini, dar mujicii mei sunt tare destoinici, de 
altfel şi vicleni, trebuie să fii precaut cu ei, - şi a tuşit uşor. 

Era târziu când au poruncit să înhame, şi caii lui Akliceev 
erau agitaţi, presimţind un drum lung. Mi-am închipuit pentru o 
clipă cum goneşte după lupii de stepă acest erou al trecutului 
război, acest fante gras de Petersburg, tată a trei fete, şi 
zvonurile despre un posibil complot mi se păreau nişte bârfe 
mondene. Câtă naivitate! 

Când Timoşa a manifestat odată o nerăbdare absolut 
delicată referitoare la termenele legate de Liza şi planurile lor 
comune, eu nu l-am povăţuit să se grăbească. „Dragostea nu 
mai poate răbda. Şi, în general, ce înseamnă aceste obstacole 
artificiale? Câtă insensibilitate...” „Sărută-i mâinile, Timoşa, 
povesteşte-i viaţa, întreab-o cum o duce cu sănătatea... Sunt 
destule subiecte... Cât despre dragoste, Timoşa, ea este un 
elan, un elan şi nimic mai mult” „Şi pe urmă?” „Pe urmă - multă 
silinţă, prietene, ca să nu faci vreo boacănă faţă de omul iubit” 


„Ptiu, ce plictiseală!... 

Îmi închipui cum se simţea el, cu praful de puşcă încă umed 
în inimă, ascultând povăţuirile mele. Până când sminteala ce 
şiroia dinspre prietenii lui putea fi ademenitoare, este bine să nu 
se grăbească. Lasă-l să jilăvească uşor, îmi ziceam eu, Liza nu 
are nevoie de catastrofe. li este de ajuns incendiul de la Gubino. 
Imaginea acelei vâlvătăi cumplite şi a mujicilor mei cu furcile în 
lăboaiele lor, pregătindu-se pentru ultimul salt... 

Totuşi m-am dovedit mai miloasă când i-am poruncit lui 
Ignat să lege celor doi instigatori câte un bolovan de gâturile lor 
grosolane... Liza face parte din altă viaţă. Parcă poţi să-i explici 
ceva? Ea toată este ieşită din tânguirile lui Karamzin şi din 
bunătatea lui Timoşa, şi ce port eu în suflet - n-ai cum să-i 
explici. lar acum, cu atât mai mult, este chiar nepoliticos să 
bombănesc cu superioritate despre dreptatea mea unei fetiţe 
rănite de impresiile din copilărie. Nu mi se poate cere socoteală. 
Am fost clarvăzătoare, dar neajutorată. Nici chiar acei monştri, 
Semanov şi Drikin, Dumnezeu să-i ierte, care i-au aţâţat pe 
mujici să mă ardă de vie, împreună cu fetiţa şi cu slugile, nici 
chiar ei nu m-au blestemat, când erau târâţi spre iaz cu 
bolovanul de gât, nici după, când, învineţiţi, mânjiţi de mâl şi tot 
felul de necurăţenii, au fost aruncaţi în căruţă şi duşi pe drumul 
de noapte al tâlharilor la Tula ca să fie predaţi la oştire. Şi pe 
urmă, probabil, când gloanţele lui Bonaparte i-au doborât 
undeva lângă Vilna sau Dresda... Ei sunt ai mei din 
moşi-strămoşi, sângele lor este sângele meu. Care va să zică şi 
eu mi l-am vărsat... şi războiul s-a isprăvit. 


8 


La noi totul se orânduise cum trebuie, până când, toamna 
trecută, am aflat vestea despre evenimentele din Taganrog. 
Suveranul a murit de răceală, însă lumea vorbea că de urât. De 
ce să-i fie urât? Niciodată nu m-am putut descurca în aceste 
complicaţii petersburgheze. 

Poate că tuturor, şi suveranului, şi anturajului său le lipseşte 
sănătatea noastră provincială? Ataşamentul pentru lucrurile 
simple? Posibilitatea de a fi natural în tot ce făptuieşti?... A murit 
leatul meu, cel care l-a biruit pe însuşi Bonaparte şi a pus capăt 


exerciţiilor războinice ale ţărilor şi popoarelor, şi a rezultat că 
tocmai Rusia a pacificat Europa civilizată. Ce bizar, nu-i aşa? 

Nu demult, Timoşa a râs de înduioşările mele patriotice: 
„Am pacificat, am pacificat, nu ne-am cruțat sângele, dar n-am 
tras deloc învăţăminte...” „Cum adică n-am tras învăţăminte? 
am strigat eu şi i-am adus aminte cum ţăranii mei s-au încleştat 
în luptă corp la corp cu escorta francezilor, astfel că eu, 
Dumnezeu îmi este martor, i-am iertat. l-am iertat de atunci, 
deşi n-am lăsat să se înţeleagă, şi îmi era greu să-mi dau 
seama: eu i-am dus acolo, în locul pieirii şi al biruinţei lor, ori ei 
m-au târât şi pe mine, ca să tresară ceva în mine o dată pentru 
totdeauna - Cu adevărat egalitate, domnilor!... De ce nu mi-au 
făcut seama atunci, în pădure, Timoşa? Inseamnă că necazul 
nostru era comun, Timoşa, şi sângele comun... Să fie zadarnice 
pierderile noastre?” „Pierderile nu sunt zadarnice, a spus el, dar 
viaţa omului nu valorează nicio para chioară...” „Nu-i adevărat!” 
am strigat eu. „Este adevărat!” a râs el. „Atunci de ce nu ţi-ai 
urmat camarazii din gardă? De ce te-ai întors?” am întrebat eu 
cu sarcasm. „Sânge, din nou sânge, a spus el, prostii... de tot 
felul...” 

Aşadar, împăratul nostru a murit, chipurile, de urât. Dacă 
însă l-a copleşit urâtul, de ce n-au observat asta cei din 
anturajul lui strălucitor? De ce n-au observat şi de ce n-au 
prevenit... Îmi aduc aminte, că prin anul o mie opt sute 
şaisprezece, deci încă de atunci, circulau zvonuri despre nişte 
metamorfoze în starea de spirit a suveranului. Atunci n-am 
acordat importanţă acestui lucru: am arat, am semănat, am 
iubit, ne-am împuşcat, - toate la Vremea lor. Oare ce 
metamorfoze? Ce ani fericiţi... 

În plus, Bocikariov, vechiul meu curtezan, care nu mai era 
căpitan, ci consilier secret titular, şi care cu adevărat era iniţiat 
în secretele Petersburgului sau iniţiat în secretele adevărate, 
nici nu ştiu cum e mai bine, m-a înştiinţat că acolo, la ei, /a ei 
chibzuiesc la eliberarea ţăranilor. Când mi-am plesnit palmele 
surprinsă, el a zâmbit semnificativ drept răspuns şi s-a apucat 
să-mi explice că a venit timpul pentru aşa ceva, şi că nu există 
niciun pericol pentru răzmeriţe ori alte coşmaruri, ci, dimpotrivă, 
pentru că se face de sus, din voia suveranului, şi nu cu ajutorul 
spânzurătorilor lui Pugaciov. „De ce v-aţi speriat, scumpă 
doamnă? Dumneavoastră veţi fi în deplină siguranţă, cu 


pământul, cu tot ce aveţi, doar că va ieşi din vigoare 
necesitatea de a ocroti această armată de iobagi... Ei o să-şi 
procure singuri pâinea şi, pe deasupra, or să vă plătească 
pentru că v-aţi eliberat de ei... Da, da, dumneavoastră vă 
eliberaţi de ei, de răspundere, de griji inutile...” 

Incepusem să mă iniţiez în acest fel nou de a gândi, când, 
brusc, aceste metamorfoze! Şi din nou s-au pornit să circule 
zvonuri despre înălţarea ipocriţilor de la Gatcina, iar la noi, în 
Rusia, dacă nu există zvonuri înseamnă că nu există nimic, 
fiindcă adevărul, Dumnezeu ştie de ce, este întotdeauna 
îngropat adânc. Au început să circule aceste zvonuri şi altele, 
precum că, împotriva dorințelor suveranului, s-a format un 
partid puternic, care nu împărtăşeşte aspiraţiile lui liberale. 
După cum se vede - nu iese fum fără foc. Preferatul nostru 
comun, cu obraji trandafirii, cu ochi luminoşi şi zâmbet 
prietenos, s-a potolit şi a început să se ferească de noi, fără să 
mai emane, ca înainte, valuri de fascinaţie şi încredere, şi iubire, 
ci ostilitate şi înstrăinare. 

Toate acestea parcă au aruncat o umbră pe toată viaţa 
noastră ulterioară, pe treburile noastre mărunte; şi la noi, la 
oamenii simpli, totul a început să se schimbe, ca şi cum 
îndelungă vreme zăboviserăm în fericire pe o treaptă, fără să ne 
mişcăm, desfătându-ne cu biruinţa, şi brusc ne-am dezmeticit, 
ne-am agitat şi am păşit pe cea de a doua; păgubosul meu 
Svecin a devenit preceptor în casa marelui prinţ Mihail, s-a 
însurat cu contesa Bezobrazova, o tânără frumoasă şi bogată 
din Petersburg, şi a devenit inaccesibil, iar Timoşa tocmai atunci 
se lipise de prietenii lui din gardă, suferind sincer pentru 
cusururile noastre ruseşti; Liza, pentru întâia oară, l-a privit cu 
adoraţie; eu, pentru întâia oară, l-am văzut în ceaţă pe generalul 
meu şchiop şi m-am cutremurat; apoi s-a înrăutățit situaţia 
pecuniară, ne-am luat adio de la Elţovo, apoi a dispărut şi casa 
de la Moscova, aproape restaurată. Fireşte, vremea a trecut şi 
Timoşa, singur, îşi amintea de trecutele-i porniri conspirative 
râzând şi înălţând din umeri, mai exact, mirându-se de acea 
febră scurtă, însă ceva, totuşi, se schimbase irevocabil: Svecin 
rămânea inaccesibil, dragostea Lizei creştea şi mă speria, şi am 
observat că eu însămi mi-am pierdut deprinderea de a fi 
degajată în umblet şi în gesturi, precum altădată, când coroana 
stătea pe capul meu ca turnată. Poate că din pricina vârstei, 


dar, poate, şi din pricina încordării necontenite, din pricina 
presimţirilor... 

lată la ce mă gândeam, când, în toamna trecută, am aflat 
vestea despre sfârşitul prematur al suveranului şi puteam să-mi 
întocmesc propriul bilanţ... 

Cu toate acestea cei rămaşi în viaţă continuau să-şi 

împlinească menirea, căci ei alcătuiau majoritatea, şi când s-a 
aflat că după oarecare confuzie, s-a depus jurământul de 
credinţă noului suveran, şi anume tânărului Nikolai Pavlovici, 
patimile s-au dezlănţuit, şi în obraji a revenit rumeneala, şi din 
nou îţi venea să-ţi îndrepţi umerii şi să ridici capul, să asculţi 
discuţii însufleţite. Noi nu mai ieşiserăm de mult din minunata 
noastră fundătură de provincie, iar acolo, la Moscova, se apropia 
Crăciunul, pe Tverskaia, pesemne, se pregătea iluminaţia... Rar 
se nimereşte ca mai multe evenimente plăcute să se întâmple 
deodată: şi noua domnie, care făgăduia multe, şi Crăciunul, şi 
nunta Lizei, hotărâtă în mai, şi, iată, această călătorie de 
sărbătorile Crăciunului... „De ce la Moscova?! Să mergem la 
Petersburg!...” 
i Am plecat într-un convoi de trei echipaje. Drumul era bun. 
Întinerisem... Mi-e ruşine să-mi aduc aminte... Încă din ajun 
ardeam toată, de parcă eram cu douăzeci de ani în urmă, de 
parcă iar mă aştepta Moscova şi toate ispitele-i trecute, şi Cistie 
Prudi, şi încă un lucru, misterios şi minunat, şi aproape 
inaccesibil, fără de care eu nu voi putea trăi pe această lume, şi 
acum mă desfătam privind-o pe Liza mea cea severă şi ironică, 
cu freamătul ei feminin şi dojenile hazlii adresate lui Timoşa, că 
este neîndemânatic, că nu şi-a pus jiletca potrivită, şi nici jaboul, 
nici cămaşa, nici cizmele, nici cravatele, nici... nici... Pe 
neaşteptate ne-am dat seama că am uitat să prevedem ceva, că 
pe undeva am rămas de căruţă, că în noi există totuşi ceva 
absurd, stupid, pădurean, de nestârpit. Mofturi, liniştiţi-vă... 

La Moscova n-am vrut să zăbovim. Am alunecat mai 
departe. Vremea era favorabilă. Nici măcar n-am remarcat că 
oraşul, cea dintâi capitală, era întrucâtva neobişnuit şi nu prea 
împodobit, şi nici prea zgomotos şi pitoresc, precum odinioară... 

In ziua a şasea am coborât din sănii în faţa pridvorului 
Miatlevilor, am intrat în casa uriaşă a prinţului Vasili Zaharovici, 
şambelan şi vărul meu bun, ne-am instalat în camerele luxoase, 
ce ne fuseseră puse la dispoziţie, ameţiţi de gândul plăcerilor, 


nebuniilor ce ne aşteaptă, şi, în sfârşit ne-am adunat laolaltă în 
rotonda spațioasă, unde fusese aşternută masa pentru cină. ŞI 
abia atunci am observat strălucirea nu prea sărbătorească de pe 
feţele oamenilor apropiaţi nouă, şi, în plus, descumpănire şi 
îngrijorare, care nu puteau fi mascate nici de ospitalitate, nici de 
trista amabilitate... 

— Nu fi necăjită, Varvaruşka, a zis Vasili Zaharovici, ştii, la 
noi, aici, a avut loc o răzmeriţă, cu împuşcături. Te pomeneşti că 
voi n-aţi auzit? 

Şi am aflat totul: despre evenimentul din decembrie de 
lângă Senat, şi despre sânge, şi despre arestări, şi despre 
tânărul suveran, care a săvârşit minuni, ui vitejie şi sânge rece, 
şi că, în prezent, tot Palatul de larnă şi arestul, şi fortăreaţa erau 
ticsite de rebeli. 

— Majoritatea simt din familii strălucitoare! a spus cu 
spaimă prinţesa. 

— Şi ce voiau? am întrebat eu cu buze neascultătoare, de 
parcă eu nu ştiam ce voiau. Imi era groază să-l privesc pe 
Timoşa Numai Liza se prefăcea că este tare ocupată cu Serioja 
Miatlev, un băiat de zece ani, frumos şi slăbuţ, cu guler bogat de 
dantelă. Ea răspundea automat la nenumăratele lui întrebări, 
uneori răspundea aiurea, şi atunci el se supăra: „Imi îndrugaţi 
numai prostii!” 

— Serge, a spus prinţesa, las-o pe Lizocika în pace, pe ea o 
doare capul... 

Băiatul a ciupit-o dureros pe Liza de mână şi a spus, 
depărtându-se: 

— Cotoroanţă nesuferită! 

Bucuriile Crăciunului nostru au pălit în faţa acestui 
eveniment. N-am vrut să mai întârziem, şi n-au trecut nici trei 
zile triste, iar convoiul nostru a pornit pe calea de întoarcere. 
Voiam să sper că otrava din capitală nu se va răspândi până în 
pădurile guberniei Kaluga, unde noi o să ne dezmeticim şi o să 
ne recăpătăm curajul. Otrava însă era puternică, şi, iată, 
trecuseră trei luni, iar efectul ei nu se isprăvise. Aparent ai fi 
crezut că totul decurge normal, însă totul decurgea sub efectul 
acestei otrăvuri, care nu avea leac. 

— Mi se pare că foştii tăi prieteni îşi riscă nu doar reputaţia, 
i-am spus eu lui Timoşa. 

— Foştii?... a întrebat el melancolic. Când ajungi departe, 


este greu să te opreşti, când ajungi prea departe, acesta nu mai 
este risc... Pe mine însă nu m-au întrebat... - Şi deodată m-a 
întrebat, îngălbenindu-se: Sunteţi de acord cu mine? 

— Sunt de acord, Timoşa. Asta nu-i pentru tine, am zis eu 
pierzându-mi prezenţa de spirit. Eu sunt îngrijorată nu doar 
pentru Liza. 

El a pufnit în râs. 

Aşadar, râzând din când în când şi stând la îndoială, 
deznădăjduind şi sperând, noi continuam să aşezăm cărămizile 
noastre firave, fără să stăm pe gânduri, precum nişte maşini. 
Acţionam la fel ca toată lumea, şi zidurile se înălţau şi probabil, 
doar mie, în furnicarul nostru nemărginit, nu-mi intra în cap: ce-i 
asta, pentru ce, cui îi foloseşte, de ce tocmai aşa şi de ce eu 
însămi, dacă şi fără mine totul o să crească, şi o să se înalțe, şi o 
să se năruiască din când în când, şi din nou o să se înalțe mai 
sus? 

Luându-mi inima în dinţi, aş fi putut striga toate acestea 
spre ferestrele deschise, sincer şi categoric, dar nici Timoşa, nici 
Liza n-ar fi aprobat patosul meu tragic, cât despre ceilalţi - ce să 
mai vorbim? Totul este stupid. Nici de la ferestre, nici de pe 
acoperiş, nici chiar din foişorul pompierilor din Medîn, nici chiar 
din turnul Kremlinului n-o să te-audă nimeni... lar de pe 
bancheta moale a bătrânei noastre caleşti - nici vorbă: vocea 
este înăbuşită, întinderile nemărginite, şi oare măcar vrea 
cineva ca eu să-mi strig banalităţile şi să-i tulbur liniştea în acest 
câmp timpuriu de aprilie, care de-abia a scăpat de zăpadă, 
câmpul meu, împrejmuit de pădurea mea, spre care, şerpuind, 
se îndreaptă drumul meu... 

De jur împrejur, totul este al meu. Chiar şi bătrânul Ignat, 
care şade pe capră, încovoiat cârlig de un beteşug neştiut, 
fostul bărbat frumos şi călău. Ce a izbutit el să facă la viaţa lui? 
Ce carnavaluri i s-au întipărit în memorie? L-am însurat cu o 
slujnică frumoasă, el n-a cutezat să nu dea ascultare, chiar mi-a 
mulţumit, ticălosul, însă curând, de bună seamă, a omorât-o. 
Toate semnele adevereau că el era ucigaşul. Dar nici ispravnicul 
poliţiei judeţene, nici ai casei, nici ai noştri, nici străinii n-au 
putut să dovedească nimic. Apoi i-a muiat în râu pe incendiatorii 
mei, şi-a însuşit bunurile francezilor morţi, şi se temea de mine 
mai rău ca de moarte, şi încă ceva... Astea-s toate 
carnavalurile... 


Caleaşca alerga uşor pe nisipul jilav. Am poruncit să 
oprească şi să mă aştepte. Drumul cotea la stânga de-a lungul 
pădurii şi eu am pornit înainte fără să ştiu încotro şi de ce. Nu 
ştiu de ce mă grăbeam. Fireşte, urâtul meu neînsemnat şi 
modestele mele presimţiri familiale nu se pot asemui cu urâtul 
şi nălucirile suveranului, însă pentru mine şi acestea sunt de 
ajuns. Oare mult îmi trebuie să mă grăbesc, să mă sufoc şi să 
privesc cu groază meandrele drumului, pata din depărtare 
strălucitor de albă pe fundalul câmpului negru care se apropia 
de mine? Am înţeles totul şi nu-mi dezlipeam ochii de la această 
pată. Sângele îmi bătea surd în urechi. Undeva, dincolo de 
copaci, a sforăit un cal. Călăul de casă picotea pe capră. 
Mergeam în întâmpinarea unui om în alb tot mai agale, tot mai 
agale. El înainta cu greu, ridicând sus piciorul de lemn, pletele-i 
cărunte fluturau în vânticelul de aprilie, barba căruntă, mustăţile 
cărunte atârnând în jos, cămaşa albă până mai jos de genunchi, 
faţa rotundă plină de zbârcituri... S-a apropiat şi a îngenuncheat 
cu grijă, lin, concentrat, parcă pentru totdeauna... 

— Ridică-te, moşule, a zis Varvara istovită. O să răceşti la 
oase. 

Bătrânul s-a ridicat. O cruciuliţă neagră se legăna pe pieptul 
lui supt. De la mică distanţă, pletele şi cămaşa nu mai păreau 
strălucitor de albe. Totul bătea în galben, aducea a degradare, a 
ruină... 

— Ai isprăvit cu războiul? a întrebat Varvara. De ce m-ai 
speriat? Pentru ce ai venit? 

— Să-mi recunosc vina, am vrut să mă căiesc, măicuţă şi 
stăpână, dar mereu, când am venit, mi-au spus că stăpâna e 
beteagă... 

— Uite că ne-am întâlnit, a spus Varvara cu asprime. Ce 
doreşti? 

— Să mă pocăiesc vreau, a spus bătrânul. 

— Un singur lucru nu pricep, s-a încruntat Varvara. De ce 
mi-ai dat foc, de ce ai vrut să mă arzi? Eu ţi-am dat să bei şi să 
mănânci, nu te-am atins cu un deget... 

Vânticelul se înteţea. Varvara simţea că o ia cu frig. Nu era 
mânioasă. Nu încerca nici mânie, nici milă. Doar o nelinişte 
nesfârşită şi presimţiri rele. Oare de acum, şi-a zis ea, o să 
suport aceasta până în vecii vecilor? M-am temut, m-am chinuit 
atât de mult, îşi zicea ea, iar când am dat nas în nas - nimic, nici 


ură, nici durere... 

— Să mă ieri, maică, a zis bătrânul, noi nu uităm mila 
dumneavoastră. 

Şi nu-ţi dădeai seama dacă plângea în hohote sau râdea în 
bătaie de joc. 

— Va să zică ai scăpat teafăr, a întrebat ea, răsuflând greu. 

— Dumnezeu m-a scăpat. 

— Da’ Drikin unde este? 

— Cine să-l ştie? a zis bătrânul. Câţi n-au murit la război... 
să mă ierţi, măicuţă... 

Ea strângea în pumn o rublă de argint. 

lată cum s-a încheiat totul, simplu şi dezgustător, pentru că 
dinspre bătrânul incendiator adia un iz greţos de putreziciune. 
lar dumneavoastră, stimate domn, zbieraţi despre egalitate, şi-a 
zis ea, gândindu-se Dumnezeu ştie la cine, dar în afară de 
suferinţă şi deznădejde ce i-aţi învăţat?... Şi din nou şi-a zis 
privindu-l pe bătrân: ăstuia oare ce carnavaluri i-or fi rămas în 
minte? In afară de acel carnaval - niciunul. Atunci când aştepta 
să vadă cum o să ies în goană din casa în flăcări, îşi zicea ea, 
cum o să mă târăsc la picioarele lui, o să-i implor cruţare, şi el 
va fi liber să mă lase în voie ori să mă ucidă, îşi zicea ea, şi 
mulţimea care vuia în jur îl aţâţa şi mai tare, îl înfierbânta mai 
dihai ca văpaia casei din Gubino, şi el se sufoca de mândrie şi 
teamă, îşi zicea ea. Dar nu simţea mânie... 

— Să te ierte Dumnezeu, a spus ea şi i-a dat rubla de 
argint. 

El a luat rubla, s-a întins cu buzele spre mâna ei, dar ea s-a 
dat îndărăt cu dezgust. 

— Să mă ierţi, maică-binefăcătoare... 

— Pleacă! i-a poruncit ea nerăbdătoare. 

Nu simţea mânie. Ce mânie să mai simtă? Varvara tremura 
în vreme ce privea spinarea soldatului care se îndepărta - 
adversarul lui Bonaparte, cel care a salvat-o şi pe ea, şi pe Liza, 
şi aceste păduri în schimbul unui picior de lemn şi a unei ruble 
de argint din mâna rece a Varvarei. 

Frigurile se înteţeau. Caleaşca mergea prea încet. Şi, colac 
peste pupăză, s-a pornit să plouă mărunt, nu ziceai că este 
ploaie de primăvară. Totul este al meu, şi-a zis ea surâzând, dar 
câţi oameni voi fi având? Am uitat să-i număr. 

In sfârşit a ajuns, şi numaidecât, pe neaşteptate, ca 


întotdeauna, a picat ca din cer colonelul Priahin. 

Izbutise să îmbătrânească, deşi, dacă îl priveai cu mai 
puţină atenţie, totul rămăsese ca înainte: ochii nordici 
decoloraţi, buzele împurpurate, baritonul insidios, şi pentru toţi 
avea pus deoparte câte ceva plăcut. Superficial, abil, fatal. 

Cina cu noi, precum odinioară, şi zvonurile venite din 
Petersburg parcă prindeau întruchipare, însă el şi Timoşa se 
înţepau peste masă, precum odinioară, comparând tot mai mult 
avantajele serviciului militar cu viaţa liberă de moşier, şi toţi ne 
căzneam să ne cufundăm cu cap cu tot în această înfruntare, 
pentru ca, Doamne fereşte, să nu ne apucăm să vorbim despre 
consecinţele dezastruoase ale evenimentelor din Petersburg... 
chiar şi Timoşa, care, iată, de aproape trei luni purta otrava în 
sânge, încerca să ne arate ochi scăpărători, zâmbea, se 
înviorase, a scos chiar o foaie de hârtie şi a înşirat o coloană de 
cifre ca dovadă a dreptăţii sale, i-a făcut şi cu ochiul lui Priahin... 
şi s-a stins. 

— Freamăt şi melancolie, am spus eu, boală de Petersburg. 

— De ce credeţi? s-a strâmbat Priahin. Din pricina acestor 
treburi? Dumnezeule mare, da' n-are rost... Acum, slavă 
Domnului, totul s-a potolit cât de cât, totul evoluează normal... 
înverşunarea de la început a dispărut, credeţi-mă... Vă puteţi 
pune în locul suveranului?... Închipuiţi-vă numai cum arătau 
toate astea pentru el... ei, şi nouă doar ni se pare că era vorba 
de păreri deosebite, intenţii nobile, o mică revoltă acolo, 
divergență, ştrengărie, rătăciri... vă închipuiţi însă... eu, de 
exemplu, de frică şi de groază, când totul s-a clătinat, aş fi dat 
ordin să fie toţi ferecaţi în lanţuri şi bombardaţi cu mitralii, cu 
mitralii... Dumnezeule mare, vă daţi seama, cum a scăzut pe 
capul lui? Intr-un caz ca ăsta puteai să te scrânteşti... Acum însă 
nu-i decât o anchetă liniştită... Căci, Dumnezeule mare, doar a 
fost un complot!... 

— Dar celulele temniţelor? a spus Liza. 

— Ah, Lizocika, ce splendoare! a zis Priahin râzând. Poţi 
crede că este vorba de o plimbare cu iahtul, şi, hodoronc-tronc, 
celulele temniţelor. 

— Aşa este, a întărit Timoşa puţin distrat şi s-a uitat la 
Priahin. Voiai să-mi spui ceva... 

— Nu-i nicio grabă, avem destul timp, s-a eschivat Priahin. 

— Fireşte, eu înţeleg, a spus Varvara, credeţi că aţi putea 


astăzi să vă lipsiți de toate zorzoanele dumneavoastră 
sclipitoare, de panglicuţe, eghileţi, egrete? Dumneavoastră, 
acum, sunteţi într-atât de înglodat în asta, încât nu mai puteţi fi 
oprit... dumneavoastră acum, la moşia mea, aţi adormi pur şi 
simplu... 

— Viaţa noastră vi se pare anostă, a spus Liza,, dar noi 
avem spaţiu, lărgime pentru cugetare, poate, mai sălbatic, dar 
natural... 

— Au fost cu toţii încătuşaţi? a întrebat Timoşa parcă 
adresându-se sieşi. 

— Dumnezeule mare, se poate una ca asta? De ce cu toţii? 
Păi, aproape nimeni... Of, cum v-aţi năpustit cu toţii asupra mea, 
a răspuns el. Viaţa de moșier, pacea binecuvântată... Credeţi că 
eu nu visez la aşa ceva... Credeţi că eu nu tânjesc să mă întorc 
la vatra strămoşească?... 

— Reiese că ambiția v-a sucit minţile, a spus Liza cu voce 
nehotărâtă. Da' ce v-a adus la noi? 

— Înseamnă că nu sunteţi deloc bucuroşi de vizita mea? a 
întrebat Priahin încet. 

— Ba suntem, suntem bucuroşi, a spus Timoşa cu 
nerăbdare, ce vrei să zici? Însă, vezi, trebuie să discutăm toate 
astea, deoarece acolo nu se află nişte oameni strâini... şi 
deodată una ca asta... 

— Oare deodată? a întrebat şi mai încet Priahin. Cum aşa 
deodată? 

— Păi, a spus Liza, în sensul că ar fi putut, probabil, să-i 
pună să-şi dea cuvântul de onoare, de pildă, sau ceva de soiul 
ăsta... 

Acum scriu cu uşurinţă despre lucrurile acestea, căci totul 
s-a isprăvit cu bine, deşi mă trec fiorii îndată ce îmi amintesc de 
acele şase luni nenorocite, care ne-au ţinut într-o frică şi 
neştiinţă dezgustătoare ce prilejuiau gânduri rele despre oameni 
respectabili.... Atunci însă i-am făcut lui Priahin semn cu ochii ca 
să nu insiste prea mult pe această temă, fiindcă Timoşa 
devenise palid, lăsase pana şi privea într-o parte, iar Liza se 
înfierbântase şi cu buzele ei subţiri rostea cuvinte ofensatoare... 

Atunci Priahin a izbucnit în râs şi a spus: 

— Nu ştiu de ce, în clipa asta mi-am adus aminte pădurea 
aceea, vă amintiţi? Câţi ani au trecut, dar parcă a fost ieri, când 
noi am ţâşnit din desiş, iar eu v-am zărit pe dumneavoastră. 


Dumnezeule mare, mi-am zis atunci, cât de frumoasă este 
hătmăniţa! - Şi a adăugat trist: Ce repede fuge timpul, 
neîndurător aş spune, nu-i aşa? Asta-i pentru mine cea mai 
tristă enigmă... 

— Sau să fie eliberaţi din serviciul de regiment, a rostit Liza 
îndărătnică. De ce direct în temniţă? 

— Ah, Lizocika, Lizocika, a zâmbit Priahin. Ce copilă eşti... 
Păi, Dumnezeule mare, trebuie să ştii să şi răspunzi... 

— Şi ei ştiu să răspundă? a întrebat Timoşa fără interes. 

— Trebuie să ştii să dai socoteală pentru faptele tale, a 
repetat Priahin, dacă eşti bărbat... 

— Ce împrejurări perfide, a zis Liza. 

În acel moment, Timoşa a spus cu asprime: 

— Ai vrut să discutăm ceva... 

— Nici măcar împrejurări, Lizocika, ci nenorocire, a gemut 
Priahin, curată nenorocire... - Şi s-a întors spre Timoşa: Nu-i 
nicio grabă, Timoşa, nu-i grabă... 

Numaidecât, mi-am zis eu, Priahin se va ridica şi va spune: 
„Domnule Ignatiev, am venit de la Petersburg cu misiunea 
oficială de a vă aresta, fiind bănuit de complicitate...” Ce-o să 
fie? mi-am zis. Cum o să ne comportăm? Cum o să ne privească 
în ochi? De fapt, de ce nu ne-ar privi, dacă-i cu misiune oficială? 
mi-am zis eu. Şi mi s-a părut că aceste cuvinte funeste se şi 
îngrămădiseră pe buzele lui atât de tinere şi dintr-o clipă 
într-alta trebuiau să-şi ia zborul... 

— Şi cum decurge ancheta? am întrebat eu alene. 
Continuă? 

— Dumnezeule mare, a spus Priahin, strâmbându-se, păi 
totul s-a isprăvit, arşicele au fost adunate... Toate, toate... aşa, 
un flecuşteţ acolo. 

Am oftat uşurată, ceea ce n-a scăpat privirii lui atente. A 
pus ceaşca pe farfurioară, a scuturat din cap, apoi a spus: 

— Sper că doamnele ne vor ierta. Timoşa, ieşim puţin 
pentru o treabă de-a bărbaţilor? Pentru o clipă doar... 

Şi s-au îndreptat spre uşa de alături. Priahin cu un lat de 
palmă mai în urmă. Unul înalt, adus de spate, cum abia acum 
observ, iar celălalt, dimpotrivă, drept, scund, strunjit dintr-un alt 
fel de material. lată avantajul serviciului militar, mi-am zis eu 
atunci, al serviciului şi al hotărârilor ferme. 

Într-adevăr, s-au întors curând. 


Timoşa ţinea capul sus şi privea spre Liza surâzând. 

— Colonelul Priahin m-a arestat, a rostit el din prag. De ce 
am mai trăncănit despre atâtea lucruri? 

— Nu bate câmpii, a bubuit dojenitor Priahin. Comitetul 
imperial mi-a ordonat să-l aduc pe Timoşa la Petersburg, şi 
Dumnezeule mare, ce arestare-i asta? Am fost chiar prevenit că 
nu-i vorba decât de vreo câteva întrebări fără importanţă... La 
început aproape că îi convinsesem să aduc răspunsurile în 
scris... Au fost de acord... eu mă pregăteam... şi acest, perfidul 
ăsta... eu le-am spus: e neplăcut, zic, să rupi omul de casă, să-l 
târăşti aici cale de cinci sute de verste, dar contele, acest 
pedant... să-l aduci, şi basta... 

— Priahin, am spus eu, de ce n-ai spus de la început? 

— N-am putut, a oftat el. Nu ştiu de ce mă gândeam că se 
va schimba ceva... într-un fel neverosimil... şi apoi de ce? 
Dumnezeule mare, păi noi, cândva, împreună, se poate spune în 
tinereţe... naiba mai ştie când... vorbe goale. Zic: eu ştiu despre 
Ignatiev numai lucruri bune... Tocmai de aceea trebuie să-l 
aduci dumneata, colonele Priahin... Poţi să-ţi tragi un glonţ în 
cap! 

— Puteţi măcar să spuneţi adevărul? a strigat Liza. Aşa a 
fost? 

— Pe sfânta cruce, Lizocika, Dumnezeule mare, a spus 
Priahin. Nu vă neliniştiţi. O să fiu lângă el... - şi a lovit cu pumnul 
lui puternic în masă. 

Ce zile cumplite. Şi ce inoportună mi-a fost clarviziunea! 
Troica nedoritului curier special s-a îndepărtat de pridvor cu o 
repeziciune jignitoare. Dacă totul nu s-ar fi isprăvit cu bine, 
credeţi că aş fi putut să evoc, aceste întâmplări? L-am pierdut, 
l-am pierdut, îmi ziceam, nu se va mai întoarce. În dimineaţa 
următoare am condus-o pe Liza. A pornit în goană mare pe 
urmele lor cu o scrisoare pentru domnul Svecin. Am scris cu 
mâna mea cuvinte pline de înflăcărare cu trista speranţă că de 
vor ajunge la inima acestui om care acum pluteşte sus, el, pur şi 
simplu, mânat de nobleţea-i înnăscută, nicidecum sub influenţa 
unor amintiri vechi de peste douăzeci de ani, va pune o vorbă 
bună pe lângă cineva, undeva, acolo, la ei, şi ceva se va 
petrece, ceva fără de care noi nu vom putea trăi mai departe. 


„Stimate domnule Alexandr Andreevici, împrejurări dintre 


cele mai extreme m-au silit să Vă scriu această scrisoare şi să 
risc s-o trimit pe Liza cu poştalionul ca să Vă înmâneze acest 
strigăt de ajutor adresat de două femei singure. Nu aş fi riscat 
nicicând să Vă impovărez cu rugămintea de a interveni pentru 
viața şi onoarea logodnicului fiicei Domniei Voastre dacă nu l-ați 
fi cunoscut încă din anii adolescenței şi nu i-ati fi apreciat o 
faptă patriotică, aducându-i o laudă măgulitoare pentru el. 
Acum, în aceste împrejurări îngrozitoare, cunoscute Domniei 
Voastre, pe care noi toți le trăim, a apărut şi numele lui. Asta s-a 
putut întâmpla fie dintr-o calomnie, fie dintr-o simplă 
neînțelegere, fiindcă eu cunosc viața acestui om încă de când 
era copil şi, în afară de adoratia pentru suveranul nostru, nu am 
cunoştinţă ca sufletul lui să nutrească alte simtăminte. Nu mă 
îndoiesc că intervenţia Domniei Voastre ar putea să aibă o 
influență considerabilă când i se va hotărî destinul. Nu cutez să 
Vă împovărez mai mult fiindcă Liza, deşi pradă disperării, va 
izbuti totuşi să completeze clar şi convingător epistola mea 
scrisă în grabă. 


Cu speranță în mărinimia Domniei Voastre, 
Varvara Volkova.” 


Abia am izbutit să isprăvesc scrisoarea, atât se grăbea de 
tare. Fără să-mi pun câtuşi de puţin nădejdea în cuvintele 
înflăcărate şi chiar în clemenţa Petersburgului, am început să 
mă pregătesc de tot ce era mai rău. Ştiam de ce sunt în stare 
oamenii când sunt investiţi cu drepturi supreme, cât de reci şi 
răzbunători sunt ei, temându-se pentru bunăstarea proprie, în 
plus îndurând accese de frică ucigătoare. O, aceste adevăruri 
supreme în mâinile acelora sub ale căror picioare s-a clătinat 
duşumeaua fie chiar şi pentru o singură clipă! 

În cea de a zecea zi, Liza s-a întors, trasă la faţă şi deloc 
dispusă pentru ironie. Tatăl ei a primit-o cu o bucurie 
neaşteptată. Şi el, şi doamna Svecina i-au purtat de grijă şi au 
îmbărbătat-o cum au putut. Timoşa fusese dus la fortăreață. Nu 
a fost cu putinţă să-l vadă, însă Alexandr Andreevici s-a dovedit 
o comoară, cu poziţia şi relaţiile lui. Chiar de a doua zi a liniştit-o 
pe Liza, spunându-i că, după cum a clarificat el, de fapt nu 
există niciun caz Ignatiev şi că foarte curând o să-l putem 


îmbrăţişa. „Nu-i meritul meu, a spus el, nu a trebuit să mişc 
niciun deget în apărarea lui, şi pe neaşteptate, cum ştia el, a 
surâs -, ar fi fost măgulitor pentru mine să mă pot socoti 
salvatorul logodnicului tău, şi, în general, să fac pentru tine un 
lucru cât de mic. Însă, ce n-a fost - n-a fost.” 

Am plâns cu Liza toată ziua. Nu, nu, nu am vărsat şiroaie de 
lacrimi necurmate şi inutile. Ele se adunau, se maturizau, 
presau dinăuntru, pleoapele se înroşeau, genele erau umede, 
cuvintele erau rostite cu greutate, cum se cuvine în clipa salvării 
de la o catastrofă inevitabilă. 

Fireşte, îmi ziceam eu, fiica mea este de acum într-atât de 
înlănţuită de Timoşa, încât te-ai putea aştepta la o nenorocire, 
dacă destinul lui ar fi fost mai puţin norocos. Dar, îmi ziceam, 
oare cu asta totul s-a isprăvit? Oare aceasta era clipa aceea de 
purificare supremă, acea ultimă treaptă, peste care dacă ai 
păşit nimereşti în împărăţia veşnicei fericiri netulburate? Şi oare 
există astfel de clipe, sunt ele cu putinţă, îmi ziceam eu, aici în 
această viaţa pământească? Oare nu trebuie să ne pregătim 
pentru ceva care, puţin câte puţin, ne aşteaptă înainte, îmi 
ziceam, şi de care este inutil să ne dezicem? Oare vom fi trecut 
prin toate?... 

Cugetam la toate acestea, priveam faţa slăbuţă şi hotărâtă 
a fetiţei mele maturizate şi care îşi ascundea gândurile şi 
puteam cu siguranţă să presupun că ea tocmai acum se şi 
pregătea pentru tot felul de surprize şi această şcoală a vieţii 
timp de şase luni, cu un final atât de cumplit, a călit-o şi a 
înnobilat-o. Cât de greu îi va fi, îmi ziceam eu, când îi vor 
înapoia comoara, această fiinţă fremătătoare, supusă umilirii, 
care chiar şi în clipele de fericire nu era izbăvită de melancolia 
opocinineană din ochi, şi ea, îmi ziceam, va trebui să strângă 
întregul nostru bun-simţ, acumulat în decursul multor secole, ca 
să poată să ţină piept acestei melancolii, care, vezi bine, nici ea 
nu era un moft şi nici întâmplătoare. 

Abia spre seară, după ce se mai liniştise puţin, Liza şi-a 
adus aminte şi mi-a înmânat un plic de la domnul Svecin, pe 
care l-am desfăcut îndelung şi meticulos, încercând, spre 
uimirea mea, un fior de mult uitat. 


„lubite prietene Varvara, 


scrisoarea Domniei Voastre a fost atât de neaşteptată, încât 
n-am putut s-o consider doar o simplă cerere de ajutor şi m-a 
tulburat nespus de mult. La aceasta, fireşte, a contribuit şi 
sosirea Lizei, datorată unor circumstanţe atât de nefericite, şi cu 
toate acestea ea mi-a apărut atât de matură şi inteligentă, şi, 
cum a remarcat Polina Borisovna, seamănă leit cu mine. 

Să nu Vă faceți griji cu privire la soarta lui Timofei 
Mihailovici. Pentru el lucrurile s-au aranjat mai mult decât 
prielnic. S-a comportat cu demnitate. Sinceritatea şi monologul 
lui cinstit au stârnit chiar compasiunea severilor membri ai 
Comitetului. Consider că peste o săptămână, după încheierea 
formalităţilor, veti putea să-l îmbrăţişați. Nu a fost nevoie să 
depun eforturi, şi singurul lucru ce am izbutit să-l fac a fost să 
şoptesc generalilor Levaşov şi Benkendorf cum acest tânăr, 
aproape un copil, cu hotărâre nestrămutată, a plecat din 
Moscova în flăcări ca să-şi salveze patria. Generalul Benkendorf, 
care, personal, nu-mi este simpatic, însă în ultimele luni a jucat 
nu tocmai rolul cel de pe urmă, auzind acestea, şi-a amintit 
propriile isprăvi şi chiar rătăciri din tinerețe, apoi şi înfăţişarea 
lui Timofei vorbea de la sine - era înfăţişarea unui om ferm 
convins de propria nevinovăție. lată de ce nu mă îndoiesc câtuşi 
de puțin de deznodământul favorabil al cazului său, deşi este 
îndeobşte cunoscut că pasiunile sunt încinse la incandescență, 
şi, cu toată mărinimia suveranului şi cu toate încercările lui de a 
fi extrem de indulgent, evenimentele sunt de aşa natură, încât, 
oricum ai întoarce-o, prin fata ochilor membrilor Comitetului 
trece un şir de oameni nefericiti care şi-au închipuit că sunt 
capabili să schimbe mersul istoriei... 

Cei pe care ei i-au imitat cu atâta patimă şi-au dărâmat 
Bastilia lor în clipa când pasiunile națiunii s-au consumat şi 
fortăreața le devenise netrebuincioasă. Noi nu ne-am atins de a 
noastră şi nu ne vom atinge încă multă vreme, şi nicidecum din 
lene, ci pur şi simplu fiindcă mai este nevoie de granitul ei rece 
în stare din când în când să răcorească, nu pe deplin, capetele 
înfierbântate, care visează la distrugere... 

Este uşor să distrugi, însă pe urmă ce-i de făcut? Toţi se 
pricep să distrugă, să facă sângele să curgă, să spânzure, să 
cucerească, să subjuge... Dar cum să mă facă pe mine fericit - 
nu ştie nimeni. 

Li se prevede o pedeapsa dintre cele mai aspre, poate chiar 


prea aspră, din câte pot exista, însă intenţia de asasinare a 
țarului şi harababura sângeroasă izvodite de ei cu sânge rece nu 
lasă niciun fel de speranțe trandafirii... 

Vreau să Vă spun că scrisoarea Domniei Voastre m-a 
tulburat într-atât, încât fără voie în memoria mea a reapărut 
căsătoria noastră ciudată, nervoasă şi efemeră, şi amărăciunea 
de o clipă a zilelor trecute m-a silit pentru a nu ştiu câta oară să 
deapăn firul (expresia Domniei Voastre) înapoi, până la capăt şi 
să mă conving din nou că Dumnezeu, cel care ne dictează toate 
isprăvile, este întotdeauna drept şi mărinimos. Pesemne, 
fantezia Domniei Voastre, cu ajutorul căreia m-ati zugrăvit, s-a 
dovedit cu mult mai talentată decât tabloul, iar raționalismul 
Domniei Voastre m-a speriat şi mai mult, deşi acum îmi dau 
seama că totul nu este decât o reflectare palidă a vieţii noastre, 
a veşnicului duel dintre fantezia tumultuoasă şi granitul 
imperturbabil... 

Am izbutit totuşi să scot portretul Domniei Voastre din 
ruinele Moscovei, şi el impodobeşte cabinetul meu şi, sper, va 
dăinui şi după mine. 

Să-i spuneți Lizei, deşi m-am străduit şi eu să-i sugerez în 
fiecare zi, că poate şi trebuie să vadă în mine un prieten, fie el şi 
nu prea fericit, ceea ce este firesc, dar care o iubeşte şi nu este 
definitiv doborât de prejudecățile timpului. 


Cu cele mai bune sentimente şi 
întotdeauna la dispoziția Domniei Voastre, 


A. Svecin.” 


Cât de necruţător a scris despre duelul dintre fantezie şi 
granit, de parcă pe lume n-ar fi existat nimic în afară de această 
bătălie, în care ne-am pierdut curajul! Cum va fi însă, îmi 
ziceam, apropiatul mai şi micile noastre pauze fericite legate de 
el? 

Dar apropiatul mai n-a schimbat nimic în soarta noastră şi 
am rămas în neştiinţă până la mijlocul lui iunie, chinuite de 
temeri noi, căci cuvintele consolatoare ale domnului Svecin se 
aflau în vecinătatea prevestirilor celor mai funeste. Totuşi 
Providența a fost şi de data aceasta milostivă, şi dintr-o brişcă 
prăfuită a sărit Timofei, şi Liza, care s-a nimerit la poartă, i s-a 


aruncat de gât... Domnea acea linişte ciudată de la amiază. 
M-am aplecat pe o fereastră de la etajul întâi. Ei se aflau exact 
sub mine, dar nu se auzea niciun sunet. l-am strigat. Au ridicat 
capul. Timoşa zâmbea, era drept şi chiar, pare-se, mai lat în 
umeri, şi, alături de el, Liza nu, părea decât o fetiţă. M-am grăbit 
în întâmpinarea lor. 

Nu pot acum să evoc toate simţămintele încercate, nici 
măcar pentru trei zile. Memoria îmi este împăienjenită. De 
altminteri îmi aduc aminte de redingota călduroasă, încă de 
iarnă a lui Timoşa... faţa lui zâmbitoare, pământie şi bărbierită 
impecabil... şi un miros ciudat, necunoscut, care se împrăştia 
vijelios pe scară... Şi cu cât distanţa dintre noi se micşora, 
mirosul devenea mai puternic, a pătruns prin camere, în 
garderobă şi când, mai târziu, ne-am aşezat la masă, el emana 
din pâine şi din lapte; miros de temniţă umedă, lipicios, de 
neînlăturat, îmbibat cu disperare, mirosul descompunerii şi al 
morţii, şi al umilirii umane, dres în pripă cu nişte sfioasă apă de 
colonie franţuzească. 

Să nu vă dea Dumnezeu să-l respiraţi nici măcar o singură 
dată... 


PARTEA A PATRA 


„S-Petersburg, august 14, 1826 


lubite Ignatiev, 

Sper că ai ajuns cu bine şi i-ai găsit pe ai tăi pe deplin 
sănătoşi. 

Acum, când totul a rămas în urmă, recunosc faţă de tine că 
în acest răstimp nenorocit de un an şi jumătate a trebuit să 
îndur, poate, mai mult decăt în toti anii. Mă vei întreba de ce? 
Păi, iată de ce. Oricât de diferite ar fi fost părerile noastre, ale 
tuturor, în privința anumitor lucruri, tu ştii prea bine la ce mă 
refer, dar şi tu, şi amicii noştri de mult nu sunteți pentru mine 
doar nişte oameni întâlniți întâmplător, ci, fireşte, ceva mai 
mult: am vorbit multe împreună, am băut mult, am trecut prin 
multe, şi eram legați chiar şi prin nepotriviri. Ce să-i faci, deşi 
Providența n-a izbutit să ne împace în păreri (înţelegi, nu-i aşa?), 
însă cu sufletul şi prin simpatia reciprocă am rămas 
neschimbaţi, şi iată că mie, cu atitudinea mea sinceră, într-o 
bună zi, mi-a căzut pe cap beleaua să-mi conduc batalionul ca 
să curm încercările lor deşarte! 

Discuţiile la masă s-au isprăvit de mult, iar în locul lor au 
intrat în acțiune puterea, legea şi forța. Eu mi-am susținut 
întotdeauna convingerile cinstit şi demn, şi nu că am vrut să-i 
linguşesc ori că am fost fățarnic, însă a venit o vreme când am 
trecut contra lor, şi ei nu pot să mă învinuiască de perfidie. Îţi 
vorbesc despre asta pentru că tu m-ai consolat atunci, în drum 
spre Petersburg, când mi-ai spus că nimeni nu poate ridica 
mâna împotriva mea şi tu mă întelegi, pentru că e mai bine aşa 
cum este, decât lupta fratricidă şi exemplul prost pentru 
oamenii noştri. Dumnezeu mi-e martor, eu nu le-am vrut răul, ei 
înşişi au ales îndărătnici după gustul lor, dar în faptul că tocmai 
mie mi-a fost sortit să-i contracarez nu văd decât ironia tragică 
şi nedreaptă a soartei! 

Mi-ai spus că m-ai iertat. Te cred. Dacă m-aş fi îndoit de 
cuvintele tale, nu m-aş fi apucat să-ți scriu. Acum am rămas 
numai noi doi. 

Sper că te-ai detaşat puțin şi ai izbutit să întelegi totul, şi nu 
mai semeni cu acel arestat abătut, cum arătai în drum spre 


Petersburg şi, apoi, când ai intrat în ordonnance-haus, încât 
inima mi s-a întors pe dos, dar nu puteam să fac nimic pentru 
a-ți uşura suferințele. iţi spun cu mâna pe inimă ca nu arătai 
deloc bine, şi pe mine mă priveai cu dezaprobare, deşi, curând, 
te-ai convins totuşi că n-am fost rău intenţionat. lar când te-am 
condus la întoarcerea din Petersburg, după scurta, primejdioasa 
ta şedere la temniță, erai cu totul altul, şi îti aminteşti cum 
ne-am îmbrățișat? Eu îmi amintesc: frățeşte, ca doi camarazi 
care şi-au făcut serviciul în gardă. 

După plecarea ta, în mine totul s-a schimbat pe 
neaşteptate. Mi s-a făcut chef, dragă prietene, de libertate, să 
mă duc la dracu”, să mă întorc la vatra părintească. Şi înainte 
simțeam această atracție, dar parcă nu era firească, nu era 
serioasă, dar acum am tresărit şi parcă mi s-au deschis ochii. Ce 
înseamnă asta, mi-am zis eu, cât o să mai trag din greu în acest 
jug de lux? Şi acum, mort-copt, o să smulg retragerea cu dinții şi 
o să plec la copilaşii mei, spre întinderile libere. 

Mă bucur pentru tine. Ce bine că eşti slobod. Dumnezeu nu 
a admis să se facă o nedreptate. Să uiţi acest vis urât de scurtă 
durată. Indată ce voi obține retragerea, voi veni degrabă la tine 
şi nu va trebui să mă grăbesc nicăieri, şi atunci o să vorbim pe 
săturate, o să ne aducem aminte... Să-i spui Varvarei 
Stepanovna că sunt îndrăgostit de ea din clipa când ne-am 
întâlnit în pădure, iar Lizocika ta este pur şi simplu un înger. 


Te îmbrățişez de trei ori, 
al tău 


Priahin.” 


„S-Petersburg, octombrie 21,1826 
Prea iubite Timoşa, 


Deocamdată n-am primit răspuns de la tine, dar aştept cu 
răbdare, cunoscând capriciile poştei noastre. Presupun că tu şi 
Liza ați realizat intențiile voastre preaplăcute. Bravo! la exemplu 
de la mine: aştept pe cel de al şaselea moştenitor, iar primii 
cinci sunt sănătoşi şi plini de vigoare. Fie ca ei să trăiască în 


belşug, să nu aibă parte de copilăria şi adolescența mea 
petrecute aproape în sărăcie. Ar fi trebuit, fireşte, să aştept 
scrisoarea ta, dar n-am mai avut răbdare, deoarece, într-o zi, 
făcând ordine prin hârtiile vechi, am găsit câteva care te privesc 
şi pe tine. Fireşte, nu pot spune că e literatură înaltă, Dumnezeu 
nu mi-a dat acest har, sunt totuşi jurnalele sugestive ale 
vechiului tău prieten Priahin, în care a prezentat sincer câteva 
zile din gloriosul nostru trecut, trăit împreună. Citeşte, râzi şi te 
întristează. 

Acum totul se află în trecut şi parcă nici n-a fost, totuşi, 
orice ai spune, el este viaţa noastră, nu-l poţi arunca. Evident, 
eu am citit toate astea şi mi-a fost necaz că n-am avut răbdare 
să notez totul mai cu de-amănuntul şi pe parcursul întregii 
campanii, însă acum regretele sunt inutile. Am recitit aceste 
însemnări, am râs şi am plâns, zău, şi mereu te aveam în fața 
ochilor: tu, cel din vremurile de demult, copil încă, ironic şi 
impulsiv, în stare chiar de a săvârşi o nesocotință, dacă ti s-ar fi 
părut că asta-i o dovadă de noblețe, apoi, tu, cel de astăzi, 
bărbatul matur, care ai cunoscut şi temnita şi multe altele, şi, 
mai ales, ţi-ai dat seama că într-un stat trebuie să trăieşti 
respectându-i legile, căci altfel se stârneşte anarhie şi dracu’ 
mai ştie ce... 

Îți aminteşti cum ne-am îmbrățișat? De trei ori, frățeşte, 
precum militarii din gardă, căci acum am rămas doar noi doi. 

Chestiunea cu retragerea mea înaintează treptat în direcţia 
dorită de mine. Slavă Domnului! Să se termine mai repede! 
Ce-mi trebuie mie toate astea? Aceşti epoleți, gulere, manşete, 
eghileți şi altele? Căci doar am văzut cum au smuls epoleții în 
iulie, pe câmpul de paradă, şi au frânt săbiile deasupra 
capetelor... Înseamnă că toate astea nu fac o para chioară. 
Desigur vor fi şi pierderi şi în primul rând leafa de colonel, da, 
însă ai şi o sumedenie de cheltuieli, căci dacă nu pui din banii 
tăi, câştigaţi cu sudoarea frunții, nu supraviețuieşti în gardă. Pot 
oare eu să mă iau la întrecere cu alde Bobrinski şi Zubov? La 
mine în sat sunt ca un prinţ, şi oamenii mă iubesc; apoi, după 
toate câte s-au întâmplat, mi s-a făcut lehamite de Petersburg. 

Te las cu bine, frate, citeşte şi amuză-te, dar să nu râzi de 
mine: ţi le trimit din toată inima, am scris cum m-am priceput. 


... Rastatt, 1 ianuarie 1814 


Doamne, binecuvântează începutul anului nou, fericeşte 
lumea cu pacea Ta şi ne întoarce pe noi glorioşi în braţele 
părinţilor şi copiilor noştri... 

Aşa mă rugam când m-am trezit. 

leri, în jurul orei douăsprezece din noapte, doar ce 
adormisem, Demianov a trimis pe cineva să mă cheme ca să 
petrecem împreună anul care îşi lua zborul şi să întâmpinăm tot 
împreună pe cel nou cu o sticlă de şampanie... Dar somnul ce 
mă învăluise era atât de dulce, încât am refuzat să mă duc. 
Astăzi de dimineaţă, după obiceiul statornicit, m-am dus să-l 
felicit pe Kikin, pe amintitul Demianov, pe contele Sivers, pe 
Akliceev. De aici am plecat toţi la biserică, unde am ascultat 
liturghia şi Te Deumul, preotul şef a ţinut o predică, iar când am 
ieşit, fiind îmbrăcat doar cu tunica, am îngheţat binişor: se 
lăsase un geruleţ zdravăn, ba mai bătea şi un vânt spurcat. 

Am luat prânzul la galeria de artă din localitate. Zvonuri: 
jJerebţov,  şambelanul titular îi aduce suveranului cheile 
Danzigului. Fireşte! am băut cu toţii şi pentru asta, fiindcă 
garnizoana din Danzig, în frunte cu Rapp, s-a predat şi totul a 
fost capturat. 

Gerul stăruie. Nu există loc de trecere peste Rin. Am 
prânzit, am prânzit şi prânzul s-a transformat treptat în cină - 
aşa-i viaţa noastră. Timoşa Ignatiev bea puţin, şi, poate, de 
aceea totul se învârte în jurul lui, ori, poate, temperamentul lui îi 
stârneşte pe toţi, ori, poate, tinereţea. În orice caz, el se 
zbenguie, glumeşte, şi toţi râd, iar când tace - toţi beau, şi el, 
printre ei, o duce ca în sânul lui Avraam... 

Şi când au început tot felul de discuţii, de una, de alta, ceea 
ce mie nu-mi place câtuşi de puţin, tot felul de asemuiri între 
viaţa noastră şi a francezilor şi tot felul de bazaconii 
revoluţionare, eu i-am întrebat ce găsesc bun în asta şi aşa mai 
departe... Atunci toţi s-au năpustit asupra mea, dar fără răutate, 
iar Akliceev a spus: „Domnilor, nu vă atingeţi de Priahin, i s-a 
născut un băiat”. „Exact, am spus eu, mi s-a născut un băiat. ŞI 
trebuie să-l hrănesc, iar în revoluţii nu-mi pun speranţe.” Şi, 
fireşte, Timoşa a fost primul care s-a înfierbântat, dar 
numaidecât, slavă Domnului, Reinhilde i-a făcut un semn, 
chemându.-l, iar el a sărit de la masă ca şi cum pornea la atac, 
atâta ardoare i se citea în privire... In pasiunile galante se 


înflăcărează de parcă ar fi la luptă, iar când, de pildă, lângă 
Viena, am dat năvală peste poziţiile franţuzeşti, m-am uitat la el 
şi faţa lui era însufleţită ca înainte de o întâlnire amoroasă. Pe 
urmă chiar i-am spus: „Timoşa, nu-i bine să te înflăcărezi 
într-atât când porneşti la atac. Întâi de toate - să-ţi păstrezi 
sângele rece. Crede-l pe un bătrân oştean...” 


Rastatt, 2 ianuarie 


Nici nu-ţi vine să crezi că nu demult noi ne retrăgeam 
blestemând prin câmpia rusă, iar acum, aşa, ca printre altele, 
cucerim cetăţile inamicului. Nu vreau să mă laud spunând că e 
uşor. Pierderile sunt mari, dar nu se pot compara cu vremurile 
de odinioară! 

Seara m-am prezentat totuşi la Demianov să bem ceai şi 
punci cu rom şi să ascult tot felul de discuţii plictisitoare între 
două partide divergente. Pe de o parte, maiorul Akliceev, 
sufleţelul nostru, zeflemist, dar inteligent şi gras, colonelul Kikin, 
căpitanul Zubov şi Timofei Ignatiev şi încă alţii, iar pe de alta - 
Demianov, care nu atât discută, cât îi întărâtă pe toţi ceilalţi, 
locotenent-colonelul Schefler, colonelul Platov... Fireşte, Timofei, 
la cei optsprezece ani ai lui, are capul doldora de tot felul de 
prostii. Eu, însă, tac şi ascult, pentru că partidul lui Akliceev 
susţine adevăruri frumoase, dar nefaste, iar adversarii lui se 
preocupă de ceea ce este veşnic, deşi nu este întotdeauna 
îmbucurător. Discuţiile ţin cât ţine şi ceaiul, cum se spune, la 
început, pe urmă însă începe zbenguiala. 

Când m-am întors acasă, am scris, ca de obicei, scrisoare 
lui taica şi celorlalţi. Să dea Dumnezeu ca anul acesta să fie 
norocos pentru mine, să mă întorc cu bine acasă, iar Europei 
întregi să-i aducă pace. 


Rastatt, 3 ianuarie 


Am luat prânzul şi am mâncat plăcintă la Tişin. Am hotărât 
că azi este ziua lui onomastică, aşa, ca să râdem, şi, sub acest 
pretext, nu ne-am zgârcit la şampanie. 

lată, de-abia m-am întors din nou de la Tişin. Am gustat 


ceva, am băut punci, şi de cină n-am mai avut chef. Înainte de 
culcare mi-am adus iar aminte de hătmăniţa aceea stând la foc 
într-o pădure din gubernia Kaluga... Doamne, ce ochi avea! S-a 
dovedit că era vecina lui Timoşa. lată cum sunt femeile 
noastre!... 


Rastatt, 4 ianuarie 


Aici ne-am obişnuit binişor cu punciul, cu şampania şi altele 
de tot felul, însă va trebui totuşi să ne mişcăm şi să ne luptăm, 
numai să construiască odată podul peste Rin. Atunci discuţiile se 
vor potoli, Reinhilde, fata de optsprezece ani, va dispărea din 
ochii noştri: şi buzele ei groase, şi dinţii strâmbi, şi şoaptele prin 
colţuri, şi aluziile... Ea ştie că suntem aici pentru scurtă vreme, 
şi astfel se ţine scai de noi şi mai înviorează puţin viaţa noastră 
de ostaşi prin cochetăria ei simplă, drăgălaşă. 

Îmi amintesc cum râdea franţuzoaica aceea de la Moscova, 
când eu mă însănătoşisem şi locuiam în nu ştiu ce grădină, 
printre păsări, nu ştiu de ce... Curată nebunie. Louise Bigard. Ea 
a fost martora dezonoarei mele, mi-a spălat rana ruşinoasă, şi, 
în timp ce făcea asta, faţa ei era concentrată şi severă. Acum 
pot să spun: am fost rănit de un răufăcător în coapsă, da' ce 
coapsă? Pur şi simplu în şezut, cu o furcă... Şi tânăra 
franţuzoaică, creată pentru desfătări, mi-a şters şezutul cu o 
cârpă muiată în spirt! Aşa ceva nu se poate uita!... Dacă răzbim 
până la Paris, am s-o caut. Oare de ce o fi fost atât de 
neînduplecată în noaptea aceea la Moscova? O fi dezgustat-o 
rana mea? Cred că de felul ei era, cu adevărat, severă. 

Am vrut să discut despre ea cu Timoşa, dar el a tăcut fără 
să scoată o vorbă. 


Rastatt, 5 ianuarie 


leri, căpitanul Zubov ne-a ospătat pe toţi cu gâscă pe varză 
ca la noi. Cinstit vorbind, mi s-a cam făcut lehamite de 
delicatesele bucătăriei de campanie germane şi belgiene, şi 
Zubov a hotărât să ne răsfeţe pe toţi. Cu acest prilej, cum se 
obişnuieşte, s-a început cu vodcă, pe urmă totul s-a amestecat: 


şampanie, vin de Moselle, iar pe deasupra - punci, rom. Tuturor 
le ardeau ochii, iar limbile erau de nerecunoscut. Gerul se mai 
ostoise, s-a pornit să ningă, în sfârşit, se putea restabili 
traversarea, şi acest lucru, de asemenea, i-a înfierbântat pe toţi. 

Pe neaşteptate, Zubov a invitat la masă câteva femei, astfel 
încât noi ne-am mai subţiat şi ne-am mai strâns puţin. Erau 
stăpâna casei cu fiica ei, cu Reinhilde, şi sora proprietăresei - 
Ilse. Proprietăreasa avea în jur de patruzeci de ani. Este 
drăguță, dar rece, despărțită vremelnic de soţ şi aşa mai 
departe. Ilse are aproximativ douăzeci şi trei - douăzeci şi patru, 
bust frumos, veselă, mereu pornită pe râs şi nu se dădea în 
lături să susţină o conversaţie periculoasă, dar, cum a observat 
maiorul Akliceev, aceste femei voioase, de obicei, sunt greu 
accesibile, precum trecătorile alpine, simplitatea lor nu este 
decât o aparenţă, iar temperamentul de asemenea. Cu totul 
altceva este Reinhilde: ea cochetează pe furiş, înţeapă 
insesizabil, dar adânc, îşi ascunde privirea, dar uneori aruncă 
nişte ocheade pe sub gene de te dau gata... 

In timpul campaniei am văzut sumedenie de femei, multe 
erau generoase la privirile noastre semnificative, şi polonezele 
focoase, şi nemţoaicele blânde, toate, şi Reinhilde nu e mai 
grozavă ca altele. Şi pe deasupra, dacă n-aş şti cum se 
denaturează vederea noastră sub influenţa gâştei şi vodcii!... 
Timofei Ignatiev şedea exact vizavi de ea şi, chipurile, bea, 
mânca, discuta când cu unul, când cu altul, eu însă vedeam cum 
râdea numai pentru ea, arătându-şi dinţii albi perfecţi, cum îşi 
scutura pletele negre, iar când ridica paharul, îndoia mâna în 
aşa fel, încât ea să observe că el închină pentru ea, iar ea, 
şmechera, observa totul... 

lar eu? Dumnezeule mare, eu n-am izbutit să domnesc la 
moşia mea din gubernia Penza, să mă desfăt pe îndelete, şi cum 
aş fi putut? Căci sunt rupt de acasă, oare de câţi ani?!... Ce bine 
era vara, când mă trezeam în camera mea, şi prin ferestrele 
deschise intrau în adevăratul înţeles al cuvântului crengile de 
măr, cu foşnetul şi cu parfumul lor! Eu stau întins; aud larma 
scumpilor mei Vasenka şi Nastenka, şi Prohor se foieşte la uşă, 
nu se hotărăşte să intre cu cafeaua, şi păsările cântă... 


Rastatt, 6 ianuarie 


M-am sculat foarte devreme, nu se luminase de ziuă, am 
scris acasă scrisoarea de rigoare, apoi mi-am băut ceaiul. 
Zvonuri: cică Talleyrand a sosit la Basel pentru tratative. l-am 
dat lui Brejinski caleaşca mea, s-a dus împreună cu Schefler la 
Baden să aducă solda. Spre seară am citit ordinul 
comandantului referitor la trecerea peste Rin şi în special la 
locuitorii Badenului, ca să se poarte bine cu francezii, căci de pe 
acum s-au strâns o puzderie de plângeri. De ai noştri sunt foarte 
mulţumiţi şi îi primesc bine. Inainte de plecare, Brejinski a dat 
pe gât în tovărăşia camarazilor un pahar de punci bun, ba a mai 
luat şi pe drum o sticlă din minunatul meu rom. Akliceev, nu ştiu 
de ce, mi-a trimis şase sticle de şampanie. Mi-am cercetat caii 
de călărie. Băiatul se coseşte. Am poruncit să fie toţi potcoviţi în 
vederea plecării. 


Rastatt, 7 ianuarie 


Pe nouă este ziua onomastică a lui Masalov, dar, întrucât pe 
nouă este plănuită traversarea Rinului, am sărbătorit 
onomastica astăzi. A dat o masă excelentă, au participat mulţi 
invitaţi, ai noştri, care plecaseră la Baden, au ajuns când tocmai 
se aduceau bucatele, era multă veselie, băieţii se zbenguiau, se 
bombardau cu cocoloaşe de pâine şi cu dopuri, şi cel mai mult 
pe bietul Parenţov. 

Corpul întâi traversează mâine, iar noi poimâine şi mergem 
la Hagenau. Zvonuri: lordul Welligton i-a bătut zdravăn pe 
francezi, 10 000 de prizonieri. 

Seara am trecut din nou pe la Masalov. Prin toate colţurile 
băieţii jucau cărţi. Am băut vreo două ceşti de ceai şi una de 
punci, pe tăcute, lângă uşă - şi iată-mă în halat, mâăzgălind 
hârtia. Oare când ne va blagoslovi Dumnezeu cu pacea? Oare 
nu pentru pace ne rugăm lui? 

„Nici eu nu ştiu de ce mi-am adus aminte de Louise, 
franţuzoaica aceea. A trecut mai bine de un an şi jumătate, oare 
n-o fi dorul celor ce îşi trăiesc viaţa prin bivuacuri? Închid ochii şi 
o văd limpede: scundă, cu părul castaniu, pieptul lins, ochi 
căprui, în ochi - un drac, un drăcuşor francez plăpând şi isteţ, 
aşa îmi aduc aminte. Situaţia era tristă, şi noi toţi atunci, în 


vremea aceea, parcă nu eram în apele noastre, altfel cine ştie 
ce întorsătură ar fi luat lucrurile... 

„Prea bine, i-am spus ieri lui Zubov, în cadrul unei discuţii, o 
să dea Dumnezeu şi o să ajungem la Paris, acolo o să încercăm 
contese şi baronese franceze.” „Abia ne aşteaptă”, a râs 
Akliceev. „O să vedem atunci, am zis eu, cred că vor fi 
bucuroase.” „Acum tocmai asta te preocupă, Priahin?” a 
întrebat Brejinski... Atunci mi-am adus aminte de Louise şi am 
spus enigmatic: „Am o cunoscută, cântăreaţă, dacă o găsesc 
nu-mi mai trebuie nicio baroneasă...” Şi i-am făcut cu ochiul lui 
Timoşa. Bogătaşul din Kaluga s-a tulburat, dar n-a scos o vorbă. 
Eu nu-s amator de tot felul de nebunii, şi mi-am zis că n-ar fi rău 
s-o întâlnesc, într-adevăr, pe Louise şi să trăiesc o bucată de 
vreme viaţa paşnică din Paris... Şi această prostie m-a prins 
serios de tot, şi chiar îmi făcusem obiceiul, când adormeam, 
să-mi închipui cum ne întâlnim pe ruinele Parisului şi cum arată 
ea la faţă. „Ei, o cântăreaţă este cu totul altceva, a spus 
AkKliceev, căci nu-i lucru serios să te bizui pe contese.” 
„Intocmai, a spus Sivers, s-ar putea sfârşi cu târfuliţe 
obişnuite...” Şi aşa mai departe, obişnuitele discuţii deşucheate 
când se lasă noaptea. 

„lată că masa este pusă, trebuie să gust ceva pentru 
somnul care o să vină... 


Rastatt, 8 ianuarie 


Azi de dimineaţă m-a durut rău burta, aveam nişte crampe 
cumplite, nici nu ştiu să mai fi suferit aşa vreodată. Am băut vin 
cu nucşoară şi ceai din cel mai tare, vreo patru ceşti, fără frişcă, 
dar nimic nu mi-a ajutat şi m-am chinuit până la prânz. Insă 
trebuia să ne pregătim pentru ziua de mâine. Podul încă nu-l 
întinseseră din pricina dezgheţului şi a nivelului ridicat al apei, 
însă primul nostru corp de armată a trecut totuşi cu bărcile, iar 
cavaleria cu poduri plutitoare. 

Zvonuri: cică suveranul a trecut Rinul încă de la 1 ianuarie, 
şi este extraordinar: anul trecut, în această zi, a traversat 
Nemanul, iar acum Rinul. Am luat prânzul acasă, şi 
proprietăresele mele m-au doftoricit cu dulceţuri şi lichioruri 
amare şi mi-au interzis să mănânc ceva, totuşi m-am sculat de 


la masă destul de sătul şi mult mai sănătos decât mă aşezasem. 

Seara m-au vizitat Ignatiev cu Schefler, iar mai târziu 
Akliceev. Am băut câte o ceşcuţă de punci pentru fortificarea 
stomacului, iar pe urmă am discutat despre fericirea vieţii 
paşnice de la ţară în sânul familiei dragi, ne-am rugat lui 
Dumnezeu pentru o pace avantajoasă şi astfel, pe neobservate 
am mai tras o ceşcuţă, şi încă una... Timoşa mi-a iertat totul, şi 
observ chiar o oarecare stinghereală din partea lui, pentru că 
m-a silit cândva să ne duelăm în astfel de timpuri. 

Fireşte, noi avem păreri diferite în legătură cu multe lucruri, 
şi el, ca temperament, este un adept înflăcărat al proiectelor 
extravagante ale lui Akliceev, dar el este sincer, bun, gata să 
dea totul pentru un prieten, lucrul cel mai important, iar 
celelalte vor trece. Am observat că partidul lor nu este 
preocupat de soarta Rusiei, ci de justeţea proprie, se ostenesc 
pentru ei, însă noi - noi vrem ca Rusia să înflorească aşa cum 
este, nu după măsurile franţuzeşti. Când o să-l îngenunchem pe 
Bonaparte, să vedeţi ce bine o să fie la noi! Ce trai o să ducem! 


Lauterburg, 9 ianuarie 


În sfârşit am trecut Rinul, şi acum iată-ne pribegind prin 
Franţa! Cine îşi putea închipui la începutul războiului că vom 
ajunge atât de departe înfrângând trupele duşmanului. 
Dumnezeule mare, ce fericire! leri ne aflam încă la Rastatt şi ne 
luam rămas-bun de la gazdele noastre, de la Ilse şi Reinhilde! 
Slavă Domnului, totul s-a isprăvit curat şi nimeni nu are motive 
de întristare... Timoşa i-a pupat în grabă mâna Reinhildei, s-a 
întors şi a pornit spre cal fără să privească măcar o dată îndărăt, 
ridicându-şi capul cum ştie el. La cei douăzeci şi cinci de ani ai 
mei, având familie, este târziu să te îndrăgosteşti astfel, deşi 
Dumnezeu ştie ce a fost între ei. 

leri am întreprins un atac furtunos şi scurt asupra unui 
detaşament de vreo sută de dragoni rătăciţi şi înnebuniţi. l-am 
strivit năvalnic şi i-am risipit, după care n-a mai răspuns la apel 
Diakov. Fie-i ţărâna uşoară! Cât de repede se întâmplă toate! 
Dacă ar fi să-i numărăm pe toţi cei căzuţi am avea în faţă un 
tablou cumplit, mai bine să nu-i numeri - îţi piere tot curajul. 
Ignatiev era tot numai sânge, dar, pesemne, ca să-şi învingă 


tulburarea, a descălecat încet, şi-a făcut de lucru îndelung cu 
scara de la şa, noi l-am înconjurat degrabă, dar s-a dovedit că 
sângele era străin. 

Seara am ajuns la Saarburg şi pur şi simplu ne-am prăvălit 
în camera întunecoasă şi rece, care ni se repartizase. Şi 
numaidecât în imaginaţie mi-a apărut Louise. De bună seamă că 
eram un mare dobitoc şi prea plin de mine, socotind că primul 
cuvânt al meu o va face pe madam Bigard să leşine - şi gata, va 
fi a mea. Nu, aşa ceva nu se întâmplă. Femeia nu se poate 
deschide dinaintea ta la cel dintâi compliment. Trebuie să ştii să 
aştepţi şi să ataci pe furiş şi fără să te agiţi. Şi doar au existat 
semnale din partea ei, însă eu nu le-am înţeles. Ce semnale? 
Da' parcă există cuvinte ca să le poţi descrie? Un gest 
întâmplător, mişcarea degetelor, a sprâncenelor, intonaţia, o 
privire iute, indiferența aparentă, înflăcărarea pe care o simţeaţi 
amândoi - ce sunt toate astea? 

Acum, amintindu-mi toate aceste nimicuri, îmi dau seama 
clar că nu i-am fost indiferent, şi cine ştie ce s-ar fi întâmplat 
dacă aş fi fost mai răbdător şi mai delicat... De altminteri, în 
acest bivuac blestemat, câte nu îţi trec prin minte! 

„S-a îndrăgostit de un domn din Moscova, mi-a destăinuit 
neglijent Timoşa. El ne-a hrănit, ne-a dat adăpost, iar ea s-a 
îndrăgostit de el...” „Închipuie-ţi, am spus eu, o s-o întâlnim la 
Paris! E plăcut, este ca o rudă.” „Ba bine că nu, a zis el râzând, 
asemenea comprese de care ţi-a pus ea apropie...” Şi s-a 
acoperit aproape până peste cap şi s-a adâncit în lectura lui la o 
singură lumânare. 


Nancy, 14 ianuarie 


La ceasurile 1 după-amiază am intrat în marele şi splendidul 
oraş Nancy. Se spune că numai prin numărul locuitorilor 
cedează în faţa Parisului, dar prin poziţie şi prin clădirile 
frumoase nu este mai prejos decât capitala. 

De dimineaţă a fost un geruleţ straşnic, rusesc, dar spre 
amiază soarele încălzea cu toată puterea - Franţa! Ne plimbam 
prin oraş şi ne minunam de frumuseţile lui şi de mulţimea 
cerşetorilor, şi nişte puştani zdrenţăroşi, văzându-ne, strigau: 
„Vive le roi Alexandre!” Timoşa râdea şi le spunea: „Hei, voi, 


trădătorilor! Strigaţi: « Vive Napoleon!»” 

Zvonuri: Blucher a fost atacat ieri de Napoleon şi chiar 
alungat din Brienne, dar, primind ca întărituri corpul de armată 
al lui Sacken, l-a burduşit zdravăn pe mişel, a ocupat din nou 
Brienne şi a capturat câteva tunuri şi prizonieri. Şi noi bănuim că 
mâine vom avea serios de lucru. Doamne, îndură-te de noi... 


Chaumont, 25 ianuarie 


Dumnezeule mare, ce devastată este ţara asta! Nimic nu se 
găseşte. Locurile pentru înnoptat sunt reci ca nişte morminte. 
Nici nu se poate asemui cu Germania! Totul aici este infect şi 
dezolant. De-abia am ajuns în această aşezare. De frig, nici 
nu-mi trece prin cap ce să scriu. Aici se va face traversarea 
peste Sena, şi, dacă ne va ajuta Dumnezeu, mâine vom fi pe 
malul celălalt. Vai, oare peste câte fluvii trebuie să trecem ca să 
ne întoarcem pe meleagurile natale. Nu-i pizmuiţi pe francezi: 
zău, nu merită câtuşi de puţin să fie lăudaţi şi nici imitaţi. 

Nemaisuportând frigul, am plecat să-l căutăm pe Schefler şi 
acolo i-am găsit pe toţi ai noştri lângă cămin. Aceste cămine 
franţuzeşti, lua-le-ar dracu’, nu încălzesc niciun pic, sunt făcute 
doar de ochii lumii, însă când toţi se îmbulzesc în faţa flăcărilor 
se face mai cald, şi noi ne-am alăturat lor, apoi a apărut şi nişte 
vodculiţă, astfel încât dispoziţia s-a mai ridicat niţeluş, şi puteai 
să stai aşa la nesfârşit, dacă din nou n-ar fi început vechile 
discuţii: cine-i mai bun şi unde-i mai bine, cine şi prin ce este 
superior, şi din nou despre robia rusească! Care robie, 
proştilor?... 

Ne-am întors la noi posomorâţi şi tăcuţi. Am dat gata o 
jumătate de sticlă de vodcă şi ne-am trântit să ne culcăm până 
ce n-a ieşit căldura din noi... Înainte ca somnul să mă cuprindă, 
i-am spus lui Ignatiev: „Ascultă-l pe bătrânul oştean, nu chinui 
calul, de ce naiba cari sacul ăsta cu cărţi după tine? Şi mie îmi 
plac cărţile, dar acuma e război.” El a dat din mână, ori poate mi 
s-a părut. 


Mery, 29 ianuarie 


Sena e îngustă şi murdară, nu îndrăznesc s-o compar cu 
niciunul din râuleţele noastre. Stăm de două zile. Ni s-a dat o 
cocioabă ţărănească mizerabilă, intri direct din curte, n-are 
tindă, gazdele n-au nimic, şi noi ne-am aşezat la gura căminului. 
Nevasta gazdei e o neroadă, iar el - un mitocan, l-am făcut cu 
de-a sila să-şi scoată pălăria... 


Chateau Pont sur Seine, 31 ianuarie 


leri s-a dat o luptă aprigă! Avangarda în frunte cu Palin s-a 
bătut toată ziua lângă Nogent, şi de-abia spre seară au izbutit să 
ocupe jumătate până la pod, iar Regimentul 25 vânători a avut 
pierderi mari şi comandantul lui, colonelul Vetoşkin, un ofiţer 
vestit şi brav, a fost ucis, păcat, mare păcat - a lăsat familia şi 
soţia. 

Şi iată-ne în castelul în care a locuit întotdeauna Maria 
Letizia, mama lui Napoleon, dar în castel nu întâlneşti nici urmă 
de splendoare, este pustiu şi părăginit, nu mai locuieşte nimeni 
în el. Mai bine am fi stat într-o casă ţărănească simplă cu 
stăpân, unde mai puteai găsi câte ceva, aici însă nimic, nici 
măcar o bucată de pâine. In castel totul este spart, rupt, au 
rămas câteva farfurii de porțelan, dintre cele mai obişnuite. Se 
vede că doamna maica lui Bonaparte a cărat totul cu ea... 

Lângă Nogent, Schefler a fost găurit în coapsă de schija 
unei grenade, şi l-au dus... Nu cârtesc, doar sufăr în tăcere, mă 
rog lui Dumnezeu să mă păzească pentru Nastenka şi Vasenka 
şi pentru Gheorghi, cel de al treilea copil al meu, care, cândva, 
se va îngriji de gloria Rusiei. 

Timofei Ignatiev umblă cu capul pansat. N-a mai zâmbit de 
mult cum zâmbea cândva Reinhildei. Nu mai are cui şi nici 
motiv... Este de mirare cum aceleaşi împrejurări îi aduce pe toţi 
pe picior de egalitate. De mic copil, eu mă speteam muncind la 
câmp, fiecare bucată de pâine era numărată, pe când Timoşa se 
scălda în unt, iar acum suntem toţi la fel: murdari, posaci, ne 
rugăm în taină să scăpăm cu viaţă, să trăim până la sfârşit şi să 
ne întoarcem acasă... A ajuns şi la noi vestea că Ludovic al 
XVIII-lea s-a adresat poporului francez cu o proclamaţie, prin 
urmare, Bonaparte - gata, la pensie! 

Azi-dimineaţă m-am trezit cu o senzaţie de bucurie. Ce-o fi 


însemnând asta? Încetul cu încetul mi-am amintit un vis 
minunat, se făcea că mă trezesc la mine acasă şi nici 
pomeneală de război. Şi îmi continuu visul... Stau întins în patul 
moale şi cald, ferestrele sunt larg deschise, şi mărul de anul 
trecut priveşte în cameră. Este înflorit. Va să zică este 
primăvară! Ce desfătare!... Mi-e lene să întind mâna ca să trag 
de şnur, însă trebuie. Şi Prohor aduce cafeaua fierbinte cu frişcă 
şi o gogoaşă rumenă. Se aude zumzet de albină. „Cât e ceasul?” 
întreb. Opt! Am o zi întreagă înainte. Prin fereastră răsună 
glăsciorul Nastenkăi. Îndată o să mă scol, o să ies pe verandă şi 
o s-o sărut pe frunte... straturile de flori din faţa pridvorului au 
fost năpădite de buruieni, trebuie să dau poruncă să fie plivite, 
trebuie să vizitez curtea câinilor... sunt multe treburi de făcut. 
Anna Borisovna mă aşteaptă la ceai şi se înroşeşte toată când 
îmi fac apariţia. La cei douăzeci şi doi de ani ai ei arată de 
optsprezece. „De ce te-ai înroşit?” o întreb eu viclean. „Nu 
m-am înroşit”, zice ea în şoaptă, dar se înroşeşte şi mai tare şi 
se uită la copii... 

Nicăieri nu-i mai bine decât la tine acasă! Unde sunt toate 
astea? De ce m-am trezit în castelul Letiziei Bonaparte pe o 
laviţă rece şi oare ce vor găsi ordonanţele noastre descurcăreţe 
pentru micul dejun? Nu se ştie, poate din nou va trebui să ne 
mulţumim cu scrumbie şi omletă. lar ce va fi mâine, nimănui 
nu-i este dat să ştie... 

De-am ajunge mai repede la Paris. Atunci aş putea să spun 
cu tărie că nu degeaba mi-a apărut mărul în vis. Doamne 
preamilostiv, fă să fie pace... 


Aici, Timoşa, am făcut o întrerupere destul de mare, 
scuză-mă. Ştii şi tu că nu aveam vreme să mă ocup de jurnal. 
Mai ataşez vreo două file, triste pentru mine, dar este o 
chestiune veche, când ne vom întâlni o să ne amintim mai 
amănunțit... 


... Paris, 11 mai 
De mult n-am mai pus mâna pe jurnal. Mă simt ca un 


parizian. În sfârşit, ne hrănim normal, printre altele, şi viaţa e 
minunată. Parisul este un oraş vesel, dar murdar. Imi tot vine 


să-l întreb pe Akliceev: ce aveţi de gând să schimbaţi? Ce vreţi 
să învăţaţi Rusia? La noi orice servitor se spală şi este mai curat 
decât cetăţenii lor liberi... Însă, Dumnezeule mare, nu de asta 
m-am apucat de scris, ca să mă răfuiesc pe chestiuni politice. 

O poveste ciudată s-a petrecut acum trei zile, ciudată, ca să 
nu zic îngrozitoare. Cu o, săptămână în urmă, Timoşa m-a 
anunţat că a dat de urma Louisei Bigard cu ajutorul unui 
francez. De unde l-o fi scos, nu ştiu. Într-un cuvânt, firul s-a 
întins în agitația pariziană, o săptămână am umblat căpiat tot 
aşteptând, şi peste câteva zile m-am trezit la mine cu omul lui 
Timoşa, care mi-a comunicat că boierul mă aşteaptă mâine, 
adică acum trei zile, la capătul bulevardului Gobelins, lângă 
biserică, la ceasurile cinei după-amiază. Mă prezint. Emoţionat - 
recunosc. Ignatiev era acolo, singur, cu capul ridicat ca de 
obicei, şi mă privea cu ochii mijiţi enigmatic. 

Situaţia luase o întorsătură nostimă: ea primise bileţelul lui 
Timoşa şi numaidecât i-a dat întâlnire. Despre mine nu i-a 
pomenit, adică nu că nu i-a pomenit, dar i-a scris că va veni cu 
un cunoscut al ei de la Moscova, şi astfel, eu jucam rolul de 
surpriză. Sufletul meu, recunosc, era bântuit de tot felul de 
îndoieli: „Dacă n-o să mă recunoască, n-o să-şi aducă aminte? 
am întrebat cu prudenţă. Îţi închipui în ce situaţie jenantă mă 
voi afla?” Ignatiev însă era pasionat de spectacolul său şi n-a 
dat atenţiei cuvintelor mele. 

Mergeam în sus pe străduţa Mouftar, sărind peste băltoace, 
grămezi de gunoi şi câini mari, leneşi, cu ochi albaştri, blânzi, 
care stăteau tolăniţi chiar sub picioarele trecătorilor. Este de 
mirare cum tot acest balamuc poate sta în vecinătatea vitrinelor 
luxoase ale prăvăliilor ! Poftim, aveţi constituție.. . 

Printr-o curte la fel de murdară ne-am îndreptat spre un 
pridvor şi am bătut la o uşă frumoasă de stejar. Ea s-a deschis şi 
o slujnică tinerică şi drăguță, cu boneţică, ne-a condus pe o 
scară ce scârţâia. De emotie, inima îmi bătea să spargă pieptul, 
şi limba parcă înlemnise. Îndată, îmi ziceam, va apărea Louise, 
va scoate un strigăt şi se va arunca de gâtul lui Timoşa, iar pe 
mine, desigur, nu mă va recunoaşte, nu-şi va aduce aminte de 
mine, şi eu voi sta deoparte, murind de ciudă că am riscat să vin 
fără să fiu chemat, şi mă făcusem roşu de ruşine; şi eram 
supărat pe toată lumea. L-am tras pe Timoşa de mânecă şi l-am 
întrebat: „Ascultă, este oare bine că merg neinvitat? 


Dumnezeule mare, ce mă fac dacă nu-şi aduce aminte?” „Ai 
înnebunit, a spus el în şoaptă. Crezi că poate să uite rana ta?...” 
Amintirea acestei răni ruşinoase m-a făcut să-mi pierd cu 
desăvârşire capul... 

Am fost introduşi într-o cameră mare, cam întunecoasă, şi 
lăsaţi să aşteptăm. Louise a apărut pe neaşteptate, şi era 
aceeaşi, ca pe vremuri la Moscova, chiar şi rochia de pe ea mi 
s-a părut că era aceeaşi, ca şi cum, de atunci, nu se mai 
schimbase. Şi ea era descumpănită, ca şi noi, dar n-a strigat, nu 
i s-a aruncat lui Ignatiev de gât, dar se înseninase toată şi l-a 
sărutat pe amândoi obrajii, apoi s-a uitat la mine, ochii i s-au 
stins, îşi pierduse interesul, şi mi-a întins mâna... Eu m-am 
înroşit şi mai dihai pentru că totul se întâmplase astfel, iar 
Timoşa mi-a făcut cu ochiul şi i-a spus Louisei: „Louise, uitaţi-vă, 
uitaţi-vă la acest om”, şi a izbucnit în râs. Ea mi-a zâmbit 
politicoasă şi a spus: „Îmi amintesc de dumneavoastră, sunteţi 
ofiţerul rus, care a fost rănit la Moscova... Îmi pare bine să vă 
revăd întreg şi nevătămat...” „Da' ăsta-i Priahin, Priahin, râdea 
Timoşa de mama focului. Priahin!” Sprâncenele i s-au ridicat 
întrebător. „Da, Priahin, fireşte”, a spus ea derutată şi s-a uitat 
la Ignatiev. Şi se vedea cât de colo că se aştepta să vadă pe 
altcineva... „E drept, m-am schimbat foarte mult de atunci”, am 
spus eu, încercând să arăt cât mai dezinvolt, dar sângele îmi 
năpădise capul de ruşinea ce o păţisem. 

Ignatiev îi turuia cu înflăcărare cum am locuit noi în nu ştiu 
ce grădină a dracului, dar eu aproape că nu auzeam nimic. 
Deodată ea a izbucnit în râs şi a spus: „O clipă am crezut că aţi 
străbătut aceste distanţe teribile numai ca să vă întâlniți cu 
mine”. „Desigur, desigur, a sărit repede Timoşa, pentru ce 
altceva?” „Sunteţi supărat de ceva?” m-a întrebat ea. „Imi pare 
rău, am spus eu, dar timpul meu s-a isprăvit... Treburile...” Şi 
am pocnit din călcâie ca şi când nimic nu se întâmplase. Ea a 
poruncit să se aducă vin şi brânză, a început să povestească 
despre cum fugea prin zăpezile noastre, ceva de soiul ăsta, iar 
eu m-am înclinat şi am găsit în mine putere să-i sărut mâna... 

leri, toată ziua n-am fost în apele mele din pricina acestui 
moft, de parcă am fost păcălit la cărţi. Azi-dimineaţă, când 
m-am trezit, mi-am zis că nici nu-i atât de frumoasă cum părea 
la prima vedere. Este prea slabă, apoi... 


Asta-i, iubite prietene. Există şi amintiri amare. Cât m-am 
chinuit, iar acum nici nu-mi mai pot aminti chipul ei. Oare mai 
trăieşte? 

Aş fi vrut să primesc o scrisorică de la tine, să văd ce părere 
ai de toate astea. Căci acum n-am mai rămas decât noi doi. Tu 
şi cu mine. Ceilalţi - Dumnezeu ştie pe unde or fi. Cred că 
greşeala lor constă în faptul că întotdeauna s-au gândit doar la 
sine. Vorbeau chipurile despre Rusia, dar de fapt despre ei... 
Dumnezeule mare, câte căruţe şi sănii cu coviltir au luat drumul 
spre  întinsurile  siberiene! La Petersburg e linişte şi o 
încremenire generală. 

Te îimbrățişez, iubite Timoşa. 

Cu plecăciuni pentru toți cei dragi, întotdeauna al tău, 


Priahin.” 


„S-Petersburg, 5 februarie, 1827 


Dragul meu prieten Timoşa, 


Este cu neputinţă să-mi porți pică. Tu doar eşti un om sincer 
şi deschis şi nu cred că ai fi în stare să te prefaci că nu mă 
duşmăneşti, chiar dacă ar fi aşa. Mai bine mi-ai fi spus atunci la 
stația de poştă şi - salutare, fiecare cu drumul său, decât să 
păstrezi tăcerea. Eu scriu, scriu, dar degeaba! Ce pot să cred? 
Poate că te-am sâcâit cu măzgăleala mea? Dar acesta-i scurtul 
nostru trecut glorios, totul s-a petrecut întocmai. Dumnezeule 
mare, m-am prefăcut eu vreodată? lar acum, când din toți n-am 
rămas decât doi, trebuie să ne ținem mai aproape, iar micile 
supărări, dacă ele există, să le socotim fleacuri. Poate ar fi mai 
bine să ne întâlnim şi să ne explicăm? Atunci scrie-mi, şi eu o să 
dau fuga, şi o să lămurim totul cinstit, frățeşte. Acum că sunt în 
retragere am timp din belşug şi nu trebuie să cer voie la nimeni. 

Îngăduie-mi să te îmbrățişez ca şi mai înainte, 


al tău, Priahin.” 


„S-Petersburg, 16 mai 1827 


Stimate domnule Timofei Mihailovici, 


Acum nu mai am nicio îndoială că ati rupt totuşi în mod 
serios orice relație cu mine, în ciuda asigurărilor Dumneavoastră 
fierbinți. Regretânad acest lucru, Vă rog dacă este cu putință 
să-mi înapoiaţi cât mai degrabă scrierile mele pe care Vi le-am 
împărtăşit cândva cu toată sinceritatea. 


Priahin.” 


„Înălţimii sale domnului colonel Priahin 
în Sankt-Petersburg pe Serghievskaia în casa lui Puzirev. 


10 iunie 1827 
Stimate domn, 


La 20 iulie ale anului trecut, la moşia sa din Lipenki, 
cunoscutul Dumneavoastră Timofei Mihailovici Ignatiev, în 
vârstă de 29 ani, şi-a încheiat pentru totdeauna socotelile cu 
viața. 

Ce l-a împins, de fapt, spre o asemenea dezlegare 
neverosimilă şi cumplită a soartei lui, pentru ale cui păcate a 
plătit, noi, care l-am iubit atât, acum nu vom şti niciodată, 
niciodată, precum niciodată nu ne va fi dat să înțelegem de ce 
prin voia Providenţei această rană care sângerează în inimile 
noastre va rămâne de-acum şi pururea legată de numele 
Dumneavoastră (care nu este cu nimic implicat în aceasta, sunt 
încredințată). 


V. Volkova.” 


Saloslovo, septembrie 1979 - februarie 1983