Alain Berenboom — Porumbel a l'italienne

A RN 
À 


pū 


LSA 


Š 
> 


RASE L 


4 


 AJENTAGIENNE 


ALAIN BERENBOOM 


PORUMBEL A L'/TALIENNE 


O anchetă a lu Michel Van Loo, 
detectiv particular 


Original: La recette du pigeon à l'italienne (2012) 


Traducere din limba franceză de: 
ILEANA CANTUNIARI 


m Să 


e 
© 
e~ 


virtual-project.eu 


CRIME 
OCENE 
PRESS 


2016 


VP-2 


Prefaţă 


Michael și Alain se amuză 


Alain Berenboom, pe care am plăcerea să-l cunosc deja de 
câteva decenii, are o calitate rară, ba aș spune chiar rarisimă. 
Este un scriitor - și un personaj - entuziasmant! Trebuie să 
înţelegeţi prin aceasta că dacă veţi petrece un moment în 
compania lui sau vă veți cufunda preț de câteva pagini în una 
dintre numeroasele cărţi care figurează la activul său, vă va 
reîncărca literalmente cu energie. Aţi ascultat cumva în exces 
Billie Holiday? Jurnalul televiziunii vă copleșește? Lectura 
ziarului de seară așijderea? Deoarece nu puteţi merge să luați 
cina cu autorul, grăbiţi-vă să luaţi romanele în care îl pune în 
scenă, cu o vervă inimitabilă, pe cel pe care eu îl consider 
alterego-ul său literar: Michel Van Loo. Căci, pentru mine, există 
o rudenie stranie între aceștia doi: Michel și Alain. 

Citind Primejalii în regat! și Rege în Congo, nu mi l-am putut 
niciodată imagina pe Van Loo altfel decât având trăsăturile 
prietenului meu Alain! Chiar și în pasajele cele mai «fierbinţi», 
tot de Alain era vorba (iar eu nu puteam decât să mă bucur 
pentru cel în cauză). 

Însă nu numai tonul jubilatoriu elimină b/ues-ul cititorului în 
aceste romane: autorul dă dovadă de o asemenea cunoaștere a 
unei epoci și a unor locuri încât lasă impresia că acolo a trăit! Un 
adevărat tur de forță literar. Adesea, intrigile polițiste din 
romanele istorice par plasate forțat într-un context din altă 
epocă; alteori, lucrurile stau taman invers: ne place intriga, dar 
decorul și epoca par artificiale. Cu Berenboom, simbioza între 
cele două este perfectă. După cum prozaic se și zice: «Parcă ai 
fi acolo!» 

Din toate aceste motive, anchetele lui Michel Van Loo, 
semnate Alain Berenboom, reprezintă o lectură necesară și chiar 
indispensabilă, de așezat alături de elixirurile dumneavoastră 
preferate. Cel mai bun leac pe care îl cunosc împotriva 
melancoliei! 


1 Publicat în traducere românească de Crime Scene Press în 2014 (n.tr.). 
VP-3 


Jean-Claude Zylberstein 
Paris, 10 februarie 2012 


VP - 


1. 


Lansare de porumbei la Grâce-Berleur 


Totul a început cu un somptuos buchet de trandafiri. Tânărul 
cu obrazul plin de coșuri care îl ţinea în mână mă privi cu un aer 
surprins când am deschis ușa biroului. La drept vorbind, eram la 
fel de surprins ca și el. Să fi fost cumva o admiratoare ascunsă? 
De luni întregi, singura mea clientă era o companie de asigurări 
pentru care dibuiam debitori dispăruţi pe șest. 

— Ce vrei, puștiule? 

Micul curier scoase din buzunar o hârtie mototolită. Strivind în 
treacăt florile, descifră cu dificultate numele mâzgălit cu 
creionul: „Anne Van Soest”? A, evident! 

Arătătorul meu indică podeaua. Anne lucra în salonul de 
coafură aflat mai jos de mizerabila mea chichineaţă, La Federico 
- salonul de coafură al redutabilului meu proprietar. Din când în 
când, ea urca să-mi ilumineze ambianța, aducându-mi aminte că 
eram în viaţă și că ea era logodnica mea, chiar dacă, în ciuda 
implorărilor mele, refuza cu încăpățânare să mi se arate goală 
pe sub halatul alb subţire. Dar florile? De la vreun fan 
necunoscut? Un concurent venit să-mi dea cu tifla? 

— Poţi lăsa buchetul aici, i-l voi înmâna eu, am spus scoțând o 
monedă din buzunar în timp ce trăgeam cu ochiul la cartea de 
vizită prinsă cu un ac în ambalajul de celofan. 

Cu un gest neîncrezător, tânărul își turti buchetul de piept și 
se învârti pe călcâie, semn al unei onestităţi îngrijorătoare 
pentru vremurile în care trăim. 

— Trebuie să-l înmânez personal! mârâi el ferm. 

Nici nu dispăruse bine că un vacarm îngrozitor zgudui casa. 
Era cumva vreo bombă ascunsă printre flori? Coborând în goană 
scara, m-am năpustit în prăvălia lui Federico. 

— Anne, ești cumva rănită? 

Când m-a văzut năvălind ca un nebun, făcu ochii mari și 
rămase cu foarfecele în aer. Salonul, bine pus la punct, trăsnea 
a apă de colonie, șampon și vopsele de păr, dar avea și un vag 
miros de naftalină - mirosul bătrânelor clevetitoare care tronau 


VP-5 


pe fotoliile turnante. În trecere, am salutat-o pe doamna 
Delporte, o mai veche clientă, al cărei căţel minuscul, cuibărit 
pe stofa albastră cu picăţele a fustei ce îi acoperea gambele ca 
niște șunci, începu să latre. 

— Îndepărtează-te, domnule Van Loo! exclamă ea. Doar vezi 
bine cât rău îi faci bietei mele Mitzi. 

Să nu contaţi niciodată pe recunoştinţa clienţilor. Vă fac să 
plătiţi foarte scump ajutorul pe care au fost siliţi să vi-l ceară 
într-un moment de cumpănă... Și onorariile pe care le-aţi smuls 
de la ei. 

— Mickele, mamma mia! Îmi alungi clientela! gemu stăpânul 
locului, ţinând o perie în mână și stând aplecat asupra unei 
creaturi cu păr mov, care cârâia cu glas ascuţit în mijlocul 
lătrăturilor, în timp ce un aparat de radio revărsa răgetele unei 
mulţimi isterice. Asta făcea să se cutremure zidurile. 

— Și mai taci! Se retransmite reportajul sosirii! 

— Ce sosire? 

Vârful foarfecilor fu cât pe ce să-mi scoată ochii. 

— Prima etapă din Giro, porco Dio! Că doar de asta ai coborât, 
nu-i așa? 

Ce gafă! De o lună, Federico numai de asta vorbea. Duelul 
Fausto Coppi - Gino Bartali diviza ltalia în două tabere mai 
înverșunate decât Capuleţii și Montaigu. Dacă îi dădeai crezare, 
gambele celor doi zei ai bicicletei aveau să decidă soarta 
peninsulei. Victoria bătrânului rege Gino, greoi fiu al plebei, ar 
impune definitiv democraţia creștină. În timp ce victoria lui 
Fausto, aristocrat rasat, ar impune foarte tânăra republică laică. 
M-am grăbit să-mi repar gafa. Impăcarea cu proprietarul meu 
era la fel de vitală precum câștigarea turului pentru cei doi 
campionissimi (două luni de întârziere cu plata chiriei, în curând 
trei - capite?). 

— Ei, ce-i cu zarva asta de sărbătoare? la zi, Federico, Gino a 
înhăţat deja tricoul roz? 

— Gino? 

Lăsându-și clienta în plata Domnului, Federico se năpusti spre 
mine. 

— De câte ori trebuie să-ţi repet că Gino Piosul participă la 
Giro pentru reacţionari și pentru corbii ăia ticăloși de popi? De 
cum are să înceapă drumul să urce, Fausto o să demonstreze a 
tutta l'Italia că s-a terminat cu epoca atotputerniciei lor. De 


VP-6 


când au căzut // Duce și regele, am intrat într-o eră nouă în care 
omul nu mai e la cheremul nimănui. Cu siguranţă nu al lui Dio. 
Uite de aia Coppi are să câștige // Giro! 

Într-un colț, Anne, care refuza să se amestece în „certurile 
dintre masculi”, manevra un misterios aparat metalic, un 
cilindru mare, argintiu și strălucitor, încărcat de robineţi și de 
țevi, din care scăpau ţiuind nori de aburi. 

l-am făcut un semn cu capul micului curier, rămas înțepenit la 
intrarea în salon din pricina botului monstruos al lui Mitzi. 
Câinele doamnei Delporte îl făcea acum să regrete că-mi 
respinsese oferta. 

— Nu-ţi fie frică. Nu mușcă. 

— Depinde de zile, spuse Anne, aruncându-mi o privire crudă. 
Și de cine îmi nimerește în mână. 

Rupse celofanul și desprinse cartea de vizită. 

— Hm! făcu ea. 

— Asta ce înseamnă? 

— Hm! repetă ea inspirând parfumul fiorilor. 

Am dat din umeri, renunțând deocamdată să-mi continui 
ancheta, și am urcat să mă încui în biroul meu. Descifrarea 
intenţiilor unei femei îmi depășea competențele. Era ceva cu 
mult mai greu decât să dai la pedale ca să smulgi victoria pe 
pantele trecătorii Maddalena. 

— Dacă te interesează, Mario Pozi e cel care a câștigat prima 
etapă! zbieră Federico. 

— Nu Coppi? 

— Nu, domnule! Palermo-Catania era rezervată lui Pozi, care 
se trage din zona unde s-a desfășurat etapa, adăugă el cu un 
aer sfidător. Un tip care are tenul la fel de închis la culoare ca o 
bancnotă uzată de o sută de lire. Pricepi ce vreau să zic? 

M-am ferit să răspund. Nu-i de glumit cu Sicilia, cu înscenările, 
improbabilele ei momente de avânt și nefericirile sale. 

e 

După două gueuze grenadine?, strânsoarea de gheaţă care 
îmi cuprinsese pieptul începu să se topească. M-am simţit în 
stare să-i explic lui Hubert, pe care îl invitasem la aperitiv, 
motivele proastei mele dispoziţii. Prietenul meu cel mai bun, 


După cum își mai amintesc cititorii aventurilor lui Michel Van Loo din precedentele 
volume (Primejdii în Regat și Averea Gutmeyer), este vorba de o bere cu sirop de 
rodie, băutura preferată a detectivului (n.tr.). 


VP -7 


farmacistul din Piaţa  Binefăcătorilor, avea darul să mă 
liniștească, cel puţin atâta timp cât nu încerca să-mi strecoare 
pilule concepute de el. 

— Cineva e rănit în amorul propriu, domnule detectiv? 

— Nu e asta, am mormăit eu în barbă. 

Dădu la o parte cu precauţie capacul metalic fierbinte care îi 
acoperea paharul de cafea-filtru. 

— Nu mai căuta numele generosului admirator al frumoasei 
tale logodnice. Cu riscul să te torturez, am să-ţi lămuresc eu 
cum stau lucrurile, declară el cu un aer încrezut. Este vorba de 
Ignazio Lisone. Om de afaceri. Furnizor de mână de lucru 
străină. De carne proaspătă, dacă preferi. 

— Nu înțeleg. 

Sorbi o înghiţitură de cafea înainte să continue. 

— Bun. Să trădăm secretul profesional. Acest Lisone m-a 
întrebat unde lucrează Anne. De aici deduc... 

— De acord, să zicem. Cum de o cunoaște? Unde a întâlnit-o? 

— Ea a fost cea care a sunat la ușa lui. 

— Cum? Îl părăsește pe Federico? Caută de lucru fără să-mi 
spună? 

Hubert izbucni în râs... 

— M-ar mira. Lisone nu se ocupă de domeniul coafurii. Ai auzit 
vorbindu-se de imigranții italieni care debarcă, trenuri întregi, în 
Wallonia, direcţia Infern. Mine și furnale. 

— Anne s-a încurcat cu un miner? 

Spițerul meu izbucni iarăși în râs. 

— Mâinile acestui domn sunt impecabil de albe. Nu au atins 
vreodată altceva decât bancnote. Oamenii săi sunt cei care 
recrutează, transportă, repartizează, supraveghează, 
concediază. El doar încasează. 

— Pricep. Un businessman delicat. Dar ce legătură are asta cu 
Anne? 

— Un porumbel. O vietate rănită. 

În faţa aerului meu uluit, Hubert se milostivi să-mi dea câteva 
explicații. 

— În noaptea de luni spre marţi, Anne a descoperit un 
porumbel în apartamentul ei. 

— A, da! A fost trezită brusc de niște zgomote ciudate venind 
dinspre salon. O umbră gigantică se agita pe perete. 

Hubert încuviinţă. 


VP-8 


— Este suficientă lumina unui felinar prin geam peste silueta 
unei păsări bolnave ca să redevii copilul care se teme de 
întuneric. 

— Când a aprins plafoniera, a descoperit păsăruica târându-și 
aripa bolnavă în încercarea de a urca din nou spre fereastra 
deschisă. Anne a venit la mine cu biata pasăre, continuă Hubert. 
Numele ei, Simeone, era scris pe inel, la fel ca acela al 
proprietarului. Astfel l-a întâlnit Anne pe Lisone. În treacăt, am 
mai câștigat un client. Porumbelul ăsta este faimos printre 
păsările de concurs. lar slujitorul tău, după cum știi, este regele 
produselor pentru columbofili. 

— Eu unul, când dau de inelul unei persoane regăsite, 
compania de asigurări pune imediat stăpânire pe el. Și ce câștig 
eu e schnof... 

— Lisone auzise vorbindu-se de mine. În mediul respectiv, 
produsele mele miraculoase pentru zburătoare-vedetă se 
bucură de o anume reputaţie. 

— Genul de remedii pe care le plasezi cicliștilor lipsiți de 
trofee? 

Cu un aer de fecioară ofensată, Hubert replică sec că nu 
răspundea la calomnii. Am lăsat-o baltă. 

Faimosul buchet de trandafiri ocupa locul de onoare în salonul 
de coafură, împodobind o vază mare alături de casa de marcat, 
când am coborât s-o iau pe Anne la începutul serii ca să 
mergem la cinema. Am dus-o spre marile bulevarde ca să 
vedem Zi de sărbătoare", filmul noului comic la modă, un anume 
Jacques Tati. 

— Mulţumesc, Michel! mârâi ea ieșind din sală. Mi-ai stricat 
spectacolul! 

— Eu? 

— Nu te-ai oprit din râs tot timpul filmului. A fost foarte 
enervant. 

— Păi, e un film comic, nu? 

— Nu, deloc. Este portretul nostalgic al unei epoci dispărute. 
Numai un bărbat poate râde de așa ceva. Mă întreb uneori, 
Michel, dacă tu ai suflet! 

De când se apucase să ia lecţii de acordeon, Anne stătea 
prost cu nervii. Niciodată mai înainte nu mi-ar fi făcut o 


na 
| 


3 „Nimic” în dialect bruxelez (n. aut). 
4 „Jour de fête”, film din 1949 (n.tr.). 


VP-9 


observaţie atât de bizară. Lua lecţii de la un bătrân muzician din 
cartier care îi dăduse cu împrumut unul dintre preţioasele sale 
instrumente, într-atât o socotea de înzestrată. Dar acordeonul, 
care începea să cânte vesel sub degetele ei magice, termina 
mereu pe o notă de melancolie. Nu întâmplător acordeonul se 
mai numește și pianul săracului, mi-a spus ea atunci când am 
făcut remarca asta. _ 

Lisone apăru din nou în viața noastră două zile mai târziu. In 
timp ce Anne și cu mine mâncam pe colţul biroului meu un 
delicios pistolet au filet americain” șiroind de maioneză, intră 
Hubert cu o cutie în mână. 

— E o lansare de porumbei duminica viitoare ia Grâce-Berleur, 
prieteni! Dacă vă amuză, faimosul Lisone ne invită să asistăm la 
întoarcerea vedetei sale. Un bun prilej, Michel, să faceţi 
cunoștință. 

M-am strâmbat clătinând din cap. 

— Crezi că mai am eu loc între regina salvatorilor și doctorul- 
miracol? 

— Nu-ţi uita cărţile de vizită, Michel! zise Anne cu gura plină. 
Tu, care te dai în vânt să-i jumulești pe toți fraierii“, acolo ai să 
poţi profita după pofta inimii! 

Ideea de a petrece o frumoasă duminică de primăvară sufocat 
de mulţime, holbându-mă cum zboară acele păsări stupide, în 
miros de cartofi prăjiţi râncezi, undeva într-un loc pierdut din 
Wallonia, nu-mi surâdea deloc. De ce era nevoie să mă 
trambalez până la Grâce-Berleur pentru a admira spectacolul 
acelor zburătoare? În parcul Josaphat, la câteva sute de metri de 
biroul meu, sunt porumbei cu sutele, găzduiţi pe socoteala 
statului într-o casă de piatră agățată de un copac, pe malurile 
unui mic lac artificial. De cum te apropii, vin să-ţi ciugulească 
din palmă, se lasă mângâiaţi și nu uită să ţi se găinățeze pe 
pălărie în chip de rămas bun. 

— Bilete dus-întors plus o masă somptuoasă, doar n-o să 
ratezi așa ceva? stărui Hubert. 

— De ce invitaţia asta? Pentru tine, e normal, tu ești vrăjitorul. 
Dar ce treabă avem noi, Anne și cu mine? 


5 Chiflă mică rotundă, crocantă, umplută cu carne crudă tocată (n.aut.). 

6 joc de cuvinte care va apărea des în cursul cărţii între sensul propriu al termenului 
pigeon: „porumbel” și sensul figurat de „guguștiuc/fraier”. Expresia „plumer un 
pigeon” poate însemna atât „a jumuli un porumbei de pene” cât și „a jumuli un fraier” 
(n.tr.). 


VP - 10 


— Nu face mutre! Lisone ţine să mulțumească frumoasei tale 
logodnice că i l-a adus îndărăt pe Simeone, pasărea favorită, 
vedeta stolului. Dacă ar fi fost cântăreţ, ne-ar fi oferit locuri 
gratuite la concert. 

— Am scăpat ieftin! Detest canzonetta italiană! 

— În pofida meseriei sale murdare, omul ăsta dă dovadă de 
inimă. 

— Ei, hai, Hubert! Cine stă să creadă că un astfel de tip are 
cel mai infim sentiment pentru ceva? Da, știu, se spune că până 
și directorii lagărelor de concentrare plângeau când ascultau 
Wagner, sau când își vedeau câinele întorcându-se de la camera 
de gazare cu un ghimpe în labă. 

Nici nu-mi terminasem bine fraza că Hubert se și aruncă 
asupra mea. Anne îmi lansă o privire urâtă. Există glume care se 
cer evitate când stai de vorbă cu un om a cărui familie s-a făcut 
scrum cu cinci ani mai devreme. În chip de penitență, o zi de 
vacanţă la Grâce-Berleur nu era un preț prea mare. Că doar o 
meritasem din plin. 

Ah! Grâce-Berleur, haldele sale, praful, cerul plumburiu... 
Totul era pregătit. Numai oficiul de turism strălucea prin lipsă. 


VP -11 


2. 


A murit Matteo! 


După o trezire cu noaptea-n cap, un traseu parcurs cu primul 
tren până la Liege, apoi cu autobuzul pe un drum prost pavat, 
șerpuind printre ogoare acoperite cu un covor subţire de 
chiciură, Hubert ne puse să ne dăm jos într-un sat cenușiu de 
mineri, cu ulițe înguste mărginite de case pentru liliputani. Unde 
dracu' se ascundea parvenitul nostru, furnizorul de carne vie? 
Doar nu printre sclavi, totuși, în coteţele astea nenorocite de 
piatră? În ciuda frigului, un soare strălucitor făcea ca locul să 
pară mai puţin sinistru decât la prima vedere, chiar dacă un 
vânt îngheţat ne mușca pe sub paltoanele și fularele noastre. 
Baloane, pancarte multicolore și ecoul îndepărtat al unei fanfare 
dădeau iluzia unei serbări, ca niște straturi de sulemeneala 
peste chipul unei actriţe bătrâne. 

Sunetul muzicii ne conduse până la o pajiște plină de noroi. 
Fanfara era instalată pe o estradă din lemn, înconjurată de 
standuri cu băuturi și cârnaţi, câteva atracţii, o mașinărie pentru 
vată de zahăr, ba chiar și un mic teatru de marionete. La sosirea 
noastră, mulţimea se îndepărta de barăci ca să se înghesuie pe 
lângă camioanele din care erau debarcaţi porumbeii puși în 
coșuri mari din răchită bine închise. Râsetele, glasurile și până și 
muzica au fost măturate de piuiturile păsărilor isterizate de 
aerul răcoros și de cerul de un azuriu argintat spre care aveau 
să-și ia curând zborul. Închizând ochii, ai fi putut confunda 
țipătul păsărilor cu vuietul valurilor dezlănţuite când iau cu asalt 
țărmul într-o zi de furtună. Instinctiv, mi-am strâns mai mult 
fularul și mi-am înfundat și mai bine pălăria pe cap. 

Bărbatul care își puse mâna mare și păroasă pe umărul lui 
Hubert era scund, dar vânjos, solid, îndesat. Un adevărat 
muncitor bun de cărat mobile, deghizat în vânzător de mașini 
americane, purtând pantaloni cenușii, veston crem, cravată roz, 
pe sub un palton din păr de cămilă. 

— Vă mulțumesc că aţi venit, amici miei. Prezenţa voastră are 
să-i poarte noroc lui Simeone! 


VP - 12 


Degetele sale groase făcură semnul crucii. Dar glasul aspru, 
bolovănos, înecat în amabilitate, scârțâia prea tare pentru a fi 
cinstit și nu era mai convingător ca ploconelile pe care le făcea 
în faţa lui Anne. Care, firește, puse proasta mea dispoziţie pe 
seama geloziei. 

— După părerea mea, protejatul dumitale este ovutsideru/ 
concursului, murmură el la urechea frumoasei mele. Dacă îţi pot 
da un sfat, mizează totul pe el. Cum abia s-a recuperat după 
rană și nu a mai zburat de la accident, cota lui este foarte 
scăzută. Dar, cu ajutorul lui Hubert (pe care îl strânse brutal de 
umăr), crede-mă, are să umfle potul cel mare! 

— Pentru că veni vorba, dottore, n-ai uitat trusa de prim- 
ajutor? șușoti el. 

Hubert arătă fălos servieta din piele neagră care nu-l părăsise 
de la plecarea din Bruxelles. De data asta, m-am abținut de la 
orice comentariu. Cine știe dacă într-o bună zi nu va trebui să 
apelez eu însumi la ajutorul său? 

— A! lată-l în sfârșit pe faimosul logodnic al Annei! Încântat, 
domnule Van Loo. 

Drace, în sfârșit îmi remarca prezenţa? O înclinare a capului 
nu mă angaja cu nimic. Răspunse făcând ostentativ cu ochiul, 
un mod de a consolida noua noastră amiciţie. 

— Am pus la punct o chestie infailibilă care îl va face pe 
campionul meu să câștige. Dimineaţa, chiar înaintea plecării, îl 
strecor în colivia femelei lui de care este separat de o 
săptămână. În clipa când se aruncă asupra ei ca să-i facă felul, 
hop! Îl smulg de lângă doamna și-l vâr în coș. 

— Ce oroare! exclamă Anne. 

— Odată lansat, o pornește în viteză ca să-și regăsească 
jumătatea, înţelegeţi? Doar la asta îi stă gândul. Vedeți, vietăţile 
astea nu sunt prea diferite de noi. 

Un tip tinerel cu caschetă, cu un muc de ţigară în colţul gurii, 
ne întrerupse conversaţia ca să-l avertizeze pe Lisone de sosirea 
controlorului. Coșurile urmau să fie desfăcute. Lisone ne făcu cu 
ochiul și se luă după ucenic. Strângând în treacăt mâini ale 
diverselor persoane, urcă cu pași mari în zona coșurilor unde ÎI 
așteptau alţi doi-trei oameni de-ai săi. Păcat. L-aș fi ascultat cu 
plăcere pe Lisone continuându-și toată dimineaţa delicata 
istorisire a pregătirii masculilor săi. Așa, ca să iau exemplu... 

— Ce distanţă vor străbate? o întrebă Anne pe o doamnă cu 


VP - 13 


piele foarte palidă și ochi de culoarea satului de mineri. 

— Un concurs de semifond depășește rareori trei sau patru 
sute de kilometri. 

— Ceea ce reprezintă cât timp de zbor? O zi? 

— O, nu! Cei mai buni se vor întoarce peste patru ceasuri. 
Depinde de motivaţie. 

— Pentru asta, am încredere în Simeone, am zis eu, aruncând 
o privire lubrică spre Anne. Știind ce îl așteaptă, are să se 
întoarcă fuguța la cuib, volle gaz!” 

— Soţul dumitale lucrează în branșă? se interesă doamna. Nu 
l-am mai văzut niciodată. 

Anne clătină din cap. 

— Venim de la Bruxelles. lar dumneavoastră locuiţi la Grâce- 
Berleur? 

— Da. Bărbatul meu lucrează la halda Corbului, spuse ea 
întinzând braţul. 

— Porumbei, corbi, regiunea asta e o adevărată grădină 
zoologică? 

Doamna dădu din cap. 

— Mai puneţi la socoteală caii pe care îi coboară în mină, cu 
picioarele atârnate în gol, și care nu vor mai urca la suprafaţă 
niciodată. lar noi stăm închiși în spatele unor zăbrele solide... 

— Asta explică succesul concursurilor de porumbei? 

Privirea ei posacă se opri la coșurile în jurul cărora se agitau 
cei care îi pregăteau. 

— Cum să nu visezi văzând păsările astea cum dispar în zare 
doar dând de câteva ori din aripi, în timp ce noi nu ieșim de aici 
decât spre cimitir? 

Din fericire, strigăte vestind lansarea iminentă i-au întrerupt 
vorbăria. Altminteri, m-aș fi dus să mă sinucid cu niște gueuze 
grenadine. 

Toate coșurile fură deschise în același timp sau aproape. Și, 
într-un vacarm de iad, columbele (oare așa li se zice?) își luară 
zborul cu miile, însufleţite de același entuziasm ca și acela al 
cicliștilor la startul primei etape a turului, întunecând preţ de o 
clipă văzduhul, înainte de a se pierde îndărătul norilor. 

Mulțimea începea să se împrăștie veselă spre standurile cu 
băuturi și atracţii în timp ce fanfara își relua concertul, când o 
rumoare paraliză agitația. Nervozitatea păru să pună stăpânire 


7 Expresie bruxeleză semnificând „cu toată viteza” (n. aut). 
VP - 14 


pe toată lumea. Am întrebat vreo trei-patru persoane ce se 
întâmpla, fără să capăt răspuns. Oamenii vorbeau între ei cu 
glas scăzut și cu aer zorit, majoritatea în italiană, lăsând să 
scape din când în când frânturi de fraze de neînțeles. 
„Revolver”, „vendetta”, „sinucidere”. Un nume, Matteo, revenea 
necontenit, un nume pe care toţi păreau să-l cunoască. Curând, 
o parte din mulţime urcă spre satul minerilor. Mai cu seamă 
bărbaţi. Abandonând femei și copii pe pajiște, aceștia se 
îngrămădiră în jurul unei case joase, a cărei ușă era deschisă, 
vorbind tare și subliniindu-și vorbele cu gesturi largi. Agitaţia 
atinse punctul culminant când o ambulanţă își făcu apariţia, 
întâmpinată cu strigăte și urmată de trei vehicule pline de 
jandarmi care degajară nu fără bătaie de cap un spaţiu în jurul 
casei. 

— A murit Matteo, zise un bărbat trecându-și degetele prin 
mustața deasă, parcă spre a se convinge de incredibila veste. 

— Matteo? Cine este? am întrebat eu. 

Bărbatul mă ţintui cu privirea de parcă aș fi debarcat de pe 
planeta Marte. Văzuţi dinspre Grâce-Berleur, locuitorii Bruxelles- 
ului semănau probabil cu micii omuleți verzi. Pe de altă parte, și 
viaţa minelor era la fel de necunoscută capitalei precum cea a 
canalelor de pe planeta roșie. 

— Sunteţi ziarist? întrebă el cu un accent slav. 

Am clătinat din cap. 

— Nu, detectiv. 

Mă privi neîncrezător, după care rânji. 

— Aţi ajuns cam târziu. 

Riduri adânci îi brăzdară chipul în timp ce îmi arunca o privire 
bănuitoare. 

— Lucraţi pentru patronii minelor? adăugă el. 

M-am grăbit să-l liniștesc. Niciun motiv profesional nu mă 
aducea în colţul acela de lume. Era o simplă vizită turistică. Am 
evitat să-i precizez cine anume mă invitase. 

— Matteo Amati este șef de sindicat, reluă omul care simțea 
nevoia să vorbească pentru a-și potoli mânia. De luni întregi 
denunţă condiţiile scandaloase în care trăiesc muncitorii care 
vin din Italia, Polonia sau Ucraina ca să facă minele să producă. 
Războiul s-a terminat. lar acum, belgienii se poartă cu noi la fel 
cum se purtau nemţii cu ei, conchise el strângând din dinţi, 
așteptând ca eu să protestez pentru ca el să aibă motiv să-mi 


VP -15 


expedieze un pumn în mutră. 

O tăcere impresionantă îi întâmpină pe brancardieri când 
scoaseră targa pe care odihnea trupul acoperit în întregime cu 
un cearșaf alb. Dar nici nu se închiseră bine ușile ambulanţei, că 
un vuiet de protest porni dinspre mulţimea care nu căuta decât 
pretextul ca să se dezlănţuie. Jandarmii schimbară între ei priviri 
îngrijorate. Un ofiţer veni mai în față, încercând să vorbească. 
Glasul îi fu acoperit de urlete. Numai de s-ar fi întors pe pajiște 
Hubert și Anne, pe care îi pierdusem pe drum. O umbră întunecă 
soarele. Am ridicat ochii. lvindu-se din nori, păsări adunate 
buluc începură să se rotească pe deasupra noastră. Porumbei, 
corbi sau hoitari, gata să ne facă bucăţi. Sudoarea îmi acoperi 
fruntea. De ce oare om fi venit noi ca să ne pierdem aici, la 
Grâce-Berleur? L-am blestemat pe Lisone cu tot cu porumbeii lui 
- nădăjduind că dispăruse definitiv cu afurisitele lui de păsări cât 
mai departe de noi - dar și nechibzuita mea curiozitate. De ce 
m-oi fi băgat în manifestaţia asta? Ce-mi păsa mie de moartea 
acelui sindicalist? Am simţit că venise momentul să mă extrag 
din acel viespar, să părăsesc ţinutul și să mă întorc la mine 
acasă. Dar, degeaba împingeam, încercând să-mi croiesc drum 
cu coatele, un elastic invizibil mă readucea mereu în același loc. 
Cercul în care eram închis creștea de la o clipă la alta. Blocată la 
rândul ei, ambulanta își puse în van sirena în acţiune. Oamenii 
păreau deciși să ia vehiculul cu asalt. Depaășiţi de evenimente, 
jandarmii se agitau ca niște marionete. Mulțimea începu să 
vuiască. Voia cumva să pună stăpânire pe corpul martirului ei? 
Mugetul manifestanţilor răsuna atât de tare între faţade, că era 
cu neputinţă să înţelegi sloganurile scandate în italiană pe un 
ton din ce în ce mai dezlănţuit. Strivit de zgomot și de gloată 
după încercarea de a rezista, m-am lăsat în cele din urmă purtat 
de mișcare, măturat de valul uriaș care mă aduse taman la 
picioarele jandarmilor. Fie ce-o fi! Rezultatul a fost că prima 
lovitură de baston mi-a vizat mie dovleacul! 

Mai târziu, am aflat că în jurul meu cam douăzeci de oameni 
fuseseră răniţi, unii grav, dintre care câţiva jandarmi. Singurul 
mort al acelei zile, Matteo Amati, a fost în cele din urmă 
transportat sub escortă până la Liege. Pentru a-l scoate de 
acolo, fusese nevoie să fie mobilizate câteva escadroane 
suplimentare de jandarmi. 

Eu am fost dus, împreună cu ceilalţi răniţi, la o cantină 


VP - 16 


învecinată, transformată cu acel prilej în infirmerie, îngrijit și 
repus pe picioare cu ajutorul unei excelente gueuze grenadine. 
Acolo a dat de mine Hubert, urmat de Anne. 

De cum mă zări, zăpăcit, cu ochii în gol, cu capul înfășurat în 
tifon și pansamente, Hubert se strădui să-mi acorde primul 
ajutor, când de fapt starea mea se datora pur și simplu unui 
exces de medicamente... Deloc păcălită, Anne mă privi țâțâind 
din buze, cu un zâmbet batjocoritor pe chip. 

Ziarele de a doua zi relatară pe scurt evenimentele de la 
Grâce-Berleur. O poză arăta starea în care se găsea satul de 
mineri: cocioabele amărâte cu ferestre sparte, ulița în pantă 
nepavată și plină de gunoaie, câteva vehicule stricate. Am 
parcurs toate gazetele ca să aflu ceva mai multe despre Amati. 
Dacă dădeai crezare presei din capitală, acesta era un agitator 
„extremist” (adică cocheta cu comuniștii), ale cărui acţiuni 
„dure” perturbau dezvoltarea economiei valone, când aceasta 
tocmai avea atâta nevoie să se redreseze după rănile lăsate de 
război. Potrivit autorităţilor care îi citau pe medicii care făcuseră 
autopsia, nimic nu indica o moarte suspectă. 

Această ultimă frază mă lăsă pe gânduri. La faţa locului 
circulau zvonuri contradictorii. Sinucidere, crimă. Oricum, o 
moarte violentă. Or, comunicatul oficial se mulțumea să dea o 
formulă laconică și ambiguă: „Nimic suspect”. De acord, dar 
atunci ce îi făcuse de petrecanie omului aceluia tânăr, dinamic? 
În aparenţă, niciun ziarist nu se gândise să pună întrebarea 
asta. Nu prea erau curioși gazetărașii. 

l-am servit o ceașcă de Nescafé logodnicei mele, care urcase 
la mine să mă vadă în timpul unei scurte pauze. 

— Ce se mai aude despre Simeone? 

Am înălţat din sprâncene. 

— la te uită, soarta zburătoarei ăleia idioate te interesează 
mai mult decât cea a bieţilor oameni? 

Anne dădu din umeri, în vreme ce eu parcurgeam pagina 
sportivă ca să dau de urma rubricilor columbofile. Doar foile 
locale trebuie să fi dat rezultatele cursei. 

— Regret că i-am înapoiat acel porumbel lui Lisone și că l-am 
introdus în viaţa noastră, zise ea gânditoare după ce își golise 
ceașca pe care o clăti și o puse cu gura-n jos pe chiuvetă. In 
confuzia care a urmat după agitația mulţimii la vestea morții lui 
Amati, reluă ea, am părăsit pajiștea împreună cu Hubert, foarte 


VP - 17 


mulțumită să scap de invitaţia la prânz a lui Lisone. Nădăjduiam 
că tu ne aștepți la staţia de autobuz. Ceva din căutătura acelui 
om îmi dă frisoane. 

Cu o mișcare elegantă a degetelor, își netezi halatul alb 
(foarte cuminte, din păcate, halatul vreau să zic) și mă sărută 
ușor pe buze înainte de a cobori să mai șamponeze câteva 
arțăgoase. 

— Nici mie nu-mi place mutra tipului. Oricum, am conchis 
frecându-mi mâinile, iată-ne definitiv descotorosiți de el. Bye, 
bye, birdie... 

e 

Câteva zile mai târziu, deschizând ușa biroului, l-am 
descoperit pe Lisone așezat în fotoliul rezervat clienţilor, cu 
capul vârât într-un ziar hipic. 

— Vrei un pont pentru după-amiaza asta, în cursa a doua? 
Mizează pe Churchill III. 

— E sigur? 

— La fel de sigur ca afacerea pe care vin să ţi-o încredinţez. 

Izbi cu latul palmei în birou, făcând să alunece bila de sticlă 
care îl împodobea și pe care am izbutit s-o prind înainte de a se 
face zob pe dușumea. 

— Ţin mult la ea. Amintire de familie, am mai spus, 
strecurând-o într-un sertar înainte de a mă așeza în faţa lui, de 
partea cealaltă a mesei, de unde îl dominam cu câţiva 
centimetri. 

Lisone zâmbi. Scoase la iveală un sul de bancnote pe care îl 
făcu să alunece spre mine. l-am contemplat ofranda fără să o 
ating, ca pe cadavrul unei libărci de care nu știi cum să scapi. Se 
înșelă în privinţa motivelor ezitării mele. 

— Să spunem că mă simt răspunzător de cucuiul urât care îţi 
împodobește țeasta. 

Laba lui mare și păroasă îi mângâie propriul cap într-un gest 
exagerat, menit să sublinieze o imaginară protuberanţă. Am 
ridicat din umeri rânjind. 

— Eh! Caroseria mea e obișnuită să încaseze lovituri. Nu ești 
dumneata răspunzător de loviturile alea de baston, așa cum nu 
sunt eu răspunzător de moartea lui Amati. 

Îmi aruncă o privire ciudată și rosti într-un murmur care mi se 
păru cam ameninţător: 

— Nu pune asta la inimă. Duminica trecută aveam de gând 


VP-18 


să-ți explic afacerea pe care vreau să ţi-o încredințez. Probabil 
că Hubert ţi-a spus că rezervasem o masă bună la Grâce- 
Berleur. În atmosfera de acum... 

Își lăsă fraza neterminată. 


VP-19 


3. 


Shabbes-goy 


— Tu aveai dreptate, Michel! Aducându-ne la Grâce-Berleur, 
individul avea un plan ascuns! exclamă Anne, așezată în faţa 
mea la masa din bucătărie. 

Am scos un cuțit. 

— Hubert greșea crezând că voia să ne mulţumească pentru 
că i l-am salvat pe Simeone. Invitaţia nu era decât un pretext ca 
să te întâlnească, mai spuse ea. 

In timp ce curăţăm cartofi, i-am povestit ce se aștepta Lisone 
să fac. 

— Necazurile lui Lisone au început odată cu sabotarea 
camioanelor și autobuzelor sale, cu incendierea localurilor lui în 
cursul nopţii și cu agresiunile împotriva oamenilor săi. 

Anne dădu din umeri. 

— Genul ăsta de incidente nu trebuie să-l surprindă. 
Întrucâtva ţin de riscurile meseriei. 

— În schimb, tratează cu mare seriozitate amenințările cu 
moartea pe care le primește de la o vreme. Scrisori anonime, 
bine întocmite, pe hârtie de calitate. 

— De la cine? De la mișcările de apărare ale imigranţilor? De 
la comuniști? 

Am azvârlit cu atâta energie în cratiţă cartoful pe care tocmai 
îl curăţasem, că apa ne stropi pe amândoi. Anne izbucni în râs. 

— Incerci să-l imiţi pe Lisone? Și el „stropește” cu mită pe 
toată lumea! Funcţionari, ziariști, patroni de mine, poate că și pe 
unii sindicaliști. De ce ar mușca ăștia mâna care îi hrănește? 

Cu arătătorul înălţat, i-am corectat interpretarea. 

— Mă gândesc mai degrabă la niște invidioși pe care operele 
lui de binefacere i-au uitat, sau la niște concurenți care îi 
râvnesc teritoriul. In orice caz, avem de unde alege. Nu duce 
lipsă de dușmani, am spus făcând socoteala pe degete. La cei 
pe care i-am enumerat mai adaugă-i pe toţi exaltaţii care se 
scandalizează de sosirea unor muncitori imigranţi pe pământul 
nostru sacru, bunii taţi de familie convinși că străinii vin ca să le 


VP - 20 


lase fiicele însărcinate, dar și pe cei care ar vrea să dea un 
exemplu făcând de petrecanie unui macaronar, pentru a-i 
determina pe ceilalţi să părăsească Belgia. 

Anne contemplă conținutul cratiței. 

— Și tu ești cel care își asumă sarcina de a-i proteja? Ei bine, 
dacă stau să mă uit la felul în care mânuiești cuțitul, a nimerit la 
ușa greșită! Nu ești în stare nici măcar să cureţi cum trebuie un 
cartof! 

— Câţiva zdrahoni rezolvă problema mușchilor. Eu trebuie să 
anchetez originea sabotajelor și să-l descopăr pe autorul 
scrisorilor de ameninţare. 

Anne fluieră printre dinţi. 

— E altceva decât să dai de urma câinelui unei cliente de-a lui 
Federico, sărmanul meu Michel. Sau să traversezi continentul 
congolez în căutarea hoţilor de uraniu. Dacă e pe alese, eu una 
prefer să dorm lângă un crocodil decât să hăituiesc mafia. 

— Stai liniștită. Potrivit lui Lisone, onorabila societate nu face 
apel la eliminare decât în disperare de cauză. Și după câteva 
avertismente. Niște businessmen atât de avizaţi nu se amuză să 
ucidă un debitor corect. 

Anne se ridică brusc, își frecă mâinile de ștergarul care zăcea 
pe masă, înșfăcă cratița și o puse pe aragaz. Eu rămăsesem cu 
un cartof pe jumătate curățat în mână. 

— De ce te enervezi? 

După ce a aprins focul, începu să curețe o salată în chiuvetă 
fără să-mi răspundă. Energia cu care tăia frunzele îngălbenite 
mă îndemnă să păstrez distanţa. 

— Dacă tu crezi că-mi pot permite să refuz un client... am 
exclamat eu. 

— Nu face pe naivul! Lisone îţi ascunde ceva. Încearcă să te 
manipuleze Dumnezeu știe în ce scop. Dar ochii ţi se închid în 
fața frumoaselor lui bancnote. Money, money. Când vei fi 
transformat în cadavru, ia spune ce-ai să faci cu contul de 
economii? 

In fața zâmbetului meu, vocea ei mai urcă un ton. 

— Gândește-te mai bine, nătăfleţule! De ce te trimite zgârie- 
brânză ăsta să cercetezi un mediu despre care nu știi nimic? 

Sarcasmele ei mă făcură preț de o clipă să-mi pierd 
binecunoscutul meu simț al umorului. 

— Alţii au o părere mai bună despre mine. Nu aș cita decât 


VP -21 


pe... 

— Ce știi tu despre imigranţi? îmi reteză ea vorba. Și despre 
locurile din Liège sau Hainaut unde au fost parcați? Tu ești doar 
un şobolan de oraș care nu circulă decât prin canalele Bruxelles- 
ului. Valonia, Sicilia sau Puglia sunt pentru tine doar pete albe 
pe o hartă! Măcar vorbești italienește? Nicio boabă! Nu știi nimic 
despre oamenii ăștia, despre viaţa lor... Și nici despre lumea 
minelor sau a uzinelor. Nu ești nici măcar catolic! 

— Ba să avem iertare! am zis eu luând cerul drept martor. Mi- 
am făcut prima comuniune. 

— Nu face pe idiotul cu mine! O agenţie care ţine la 
respectabilitate trebuie să refuze un astfel de client! 

— Da’ știi că ai tupeu să vorbeşti! Cine mi l-a prezentat pe 
Lisone? In ochii marilor patroni ai agenţiei Van Loo, susţinerea ta 
morală are altă valoare decât un certificat de bune moravuri și 
viaţă decentă. 

Cu ochii aruncând flăcări, Anne se năpusti cu vârful cuțitului 
îndreptat spre pieptul meu. Trăgându-mă în grabă îndărăt, am 
răsturnat un scaun, am fost cât pe ce să-mi pierd echilibrul și m- 
am agăţat de perdelele care căzură peste mine. Dar am refuzat 
să-i las ultimul cuvânt. 

— Cum rămâne cu bietul porumbel rănit care trebuia înapoiat 
proprietarului? Dar cu invitaţia la Grâce-Berleur? Nu aveai niciun 
amestec, nu? 

In loc să-mi răspundă (sau să se încline în fața demonstraţiei 
mele), schimbă strategia. 

— Chiar nu simţi mirosul de carne de om care se degajă din 
banii lui? Hotărât lucru, lecţiile războiului s-au topit rapid. E 
adevărat că în vizuina în care te ascundeai în timp ce alții erau 
uciși de nemți, n-ai avut ocazia să înveţi mare lucru! 

Ce lovitură sub centură! De acord, mi-am petrecut perioada 
de ocupaţie în fundul unui birou al administraţiei așteptând 
sfârșitul parantezei istorice. 

— Numai că n-am pretins niciodată că sunt vreun erou, m-am 
apărat eu cu glas pierdut în vreme ce desprindeam tija de 
susținere a perdelelor înainte să apuce să-mi cadă și ea în cap. 

— Să facem o corectare: deși n-ai fost erou, ești pe cale să 
devii dacă te plătește cineva să joci rolul. 

Am ridicat braţul făcând un gest larg de negaţie. 

— Deloc. Doar ţi-am spus că are oameni plătiţi care îi asigură 


VP - 22 


protecția. 

Izbucni în râs. 

— Pe ei te bizui să miște ceva atunci când dușmanii lui Lisone, 
care cu siguranţă sunt croiţi pe același calapod ca el, îţi vor 
căuta pricină? 

Am preferat să trântesc ușa în urma mea și s-o abandonez în 
apartament la un loc cu cartofii și salata. Atâta pagubă pentru 
cină! 

După două-trei pahare de gueuze grenadine în bistroul meu 
obișnuit, singur în faţa cartonașului umed de sub halba de bere, 
am făcut o constatare științifică acolo unde majoritatea 
oamenilor nu ar recurge, în astfel de circumstanţe, decât la la 
filosofie, în general, și la sumbre cugetări privitoare la relaţiile 
între bărbaţi și femei, în particular. În ciuda relei credinţe și a 
exagerării, Anne pusese degetul pe o ciudățenie: de ce oare 
venise Lisone să bată taman la ușa mea? 

Convocat imediat, Hubert își scoase halatul alb, care îl 
deosebea de muritorii de rând, înainte de a se așeza 
bombănind. Prefera să ciugulească te miri ce în ceea ce numea 
pompos laboratorul său, un soi de dulap în peretele din spatele 
farmaciei, în timp ce amesteca pulberi de culori respingătoare 
cu alte produse obscure, mai degrabă decât să se destindă în 
fața unei beri cinstite. Mai avea încă ceva drum de parcurs dacă 
voia să devină un adevărat belgian, ca voi și ca mine. Soția sa, 
Rebeka, ni se alătură, ţinând de mână un băieţel. De cum îl zări, 
puștiul încercă să pună mâna pe paharul meu, fascinat de 
lichidul roșu. 

— In sfârșit, un cunoscător în familie! Și pe deasupra un bun 
cetățean belgian! am exclamat plin de admirație. 

Rebeka luă suc de rodie pentru fiul ei și un pahar de kir? 
pentru ea. Hubert fu cât pe ce să se înece. 

— Vrei kir? Ei, haide, Rebeka, asta e băutură pentru popi! Pun 
prinsoare că o parte din câștigurile acestor corupători este 
vărsată partidului  social-creștin. Doar n-o să participi la 
finanţarea acestei clici de reacţionari? 

— Nu aveam de gând să plătesc, spuse Rebeka, Michel este 
cel care ne-a invitat. 

Cu tava argintată în mână, chelnerul aștepta cu răbdare. 


8 Numit și vin-cassis, amestec de vin alb cu sirop de coacăze, invenţie a unui preot, 
Felix Kir, cunoscut sub numele de Canonicul Kir (1876-1968) (n.tr.). 


VP - 23 


— Dar pentru tine ce să comand, o cafea-filtru? l-am întrebat 
pe Hubert care mormăi un vag „mulțumesc” înainte de a reveni 
la Lisone. 

— Dacă înțeleg eu bine, îmi reproșezi că ţi-am trimis un om de 
afaceri cu portofelul bine garnisit, când te tot vaiţi necontenit de 
mizerabilele mici servicii pe care ţi le încredinţează compania de 
asigurări care are bunăvoința să te întrețină? 

După ce i-am atras atenţia că argumentul ăsta nu avusese 
cine știe ce mare efect asupra Annei, Hubert reluă: 

— Dacă un detectiv - sau un farmacist - începe să refuze o 
clientelă care nu este kasher?, unde vom ajunge? 

Rebeka se strâmbă. 

— Nici eu nu am încredere în italianul ăsta, zise ea încrețindu- 
și năsucul. Poporul nostru e în măsură să cunoască stricăciunile 
pe care le provoacă oamenii avizi de putere. Hitler ne-a făcut 
mult rău și nici Stalin nu a fost mai prejos. 

— Rebeka, totuși! exclamă Hubert. Il compari pe Lisone cu 
Hitler sau Stalin? Puterea lui nu se manifestă decât asupra 
porumbeilor! 

— Porumbelul zboară! strigă băieţelul lansându-se în cafenea 
cu brațele desfăcute, gata să-și ia zborul și îmbrâncind în 
treacăt o masă cu jucători de cărţi și un cuier care fu pe punctul 
să se prăbușească pe podea. Rebeka dădu fuga să-și recupereze 
fiul înainte ca acesta să apuce să devasteze întreg localul. 

— Pamelech! Liniște! Să crezi că Lisone s-ar adresa unui 
detectiv italian înseamnă să nu înţelegi nimic în legătură cu 
imigranții. 

— Te pomenești că un evreu polonez are să-mi explice cum 
reacționează catolicii italieni? Ca să vezi! 

— Toate comunităţile de imigranţi seamănă între ele, Michel. 
Când izbucnește un diferend între doi coreligionari de-ai noștri, 
încercăm să o rezolvăm între noi. Dar, dacă trebuie să 
descoperim unde se ascunde o bombă, atunci e altceva. 
Preferăm să încredințăm deminarea unui goy!* spre a evita să 
fie acuzată de pagube întreaga comunitate, dacă aceasta 
explodează. 

— A fi detectiv particular e o meserie interzisă evreilor? 


? Termen referitor la alimente pregătite ritualic de evrei conform preceptelor religiei 
mozaice. Prin extindere, termen aplicat la ceva ce este admis oficial (n.tr.). 
10 Goy, la plural goyim, termen ce desemnează pe cei ce nu sunt evrei (n.tr.). 


VP - 24 


— Nu poţi fi atât de idiot! 

Hubert își înălță ochii la cer. 

— Dacă un evreu aflat în conflict cu un altul vede apărând pe 
unul dintre coreligionarii săi, intră la bănuieli. Nu cumva omul 
ăla a fost trimis de rivalul său ca să-l tragă de limbă? Dacă e un 
goy, e altceva. 

— Sâmbătă, de pildă, reluă Rebeka, un evreu nu poate munci, 
nu poate lua mașina, nu poate nici măcar să aprindă lumina. 
Atunci, el îi cere unui shabbes-goy - un goy de sâmbătă - să 
facă treabă în locul său. Italienii au probabil același obicei. 

— Ce Yahve cumsecade! am zis eu închinând paharul de 
gueuze. A organizat Universul cu atâta înţelepciune! Crezi 
cumva că Dumnezeul catolicilor e la fel de șiret? 

— Nu știu, l-am frecventat prea puţin, spuse Hubert 
mângâindu-și copilul pe creștet. Dar italienii sunt aidoma 
evreilor, convinși că o înțelegere cu Domnul este întotdeauna cu 
putință. Lisone își spune că un mărunt bruxellez rătăcit printre 
amicii săi va izbuti să culeagă în treacăt câteva secrete pentru 
că oamenii nu se vor feri de el. Dar fii totuși atent! Drumul e 
presărat cu spini. E 

— Un drum ai crucii? Asta e destinul unui goy! am zis golindu- 
mi paharul de gueuze și comandând încă un rând de consumaţii 
pentru prietenii mei. 

— Pentru mine, nu, mulţumesc, spuse Rebeka ridicându-se. 

Îmi dădu un pupic și o luă înapoi spre casă trăgându-și 
anevoie fiul, în mod evident foarte ostil acestui nou exod. 

O nouă gueuze-grenadine, exact la temperatura vastelor 
pivnițe ale localului, îmi repuse ideile în ordine. In timp ce 
hameiul îmi regenera celulele creierului, Hubert frunzărea un 
ziar care zăcea pe bancheta de mușama. 

— la te uită, mormăi el. la citește chestia asta. Sindicatul 
organizează mâine seară un priveghi în onoarea bietului Amati. 

— La Grâce-Berleur? 

— Nu, la Liege. Ca să se evite, presupun, o nouă răzmeriţă. 

— Mă voi duce cu dragă inimă să-i aduc un ultim omagiu. 
Însoţește-mă. Am nevoie de un ghid. 

— Eu? î 

— Doar ai făcut studiile la Liege, nu? Hai! Imi vei arăta 
primele locuri în care ţi-ai făcut de cap. 

Hubert nu păru prea entuziasmat. 


VP -25 


— Ştii, nu cunosc nimic din Liege. De cincisprezece ani nu am 
mai pus piciorul acolo, Sunt, la fel ca tine, un bruxellez get- 
beget. 

— Dikke net, nu mai spune! De când leacurile tale te 
îndreptăţesc să domnești peste debilii capitalei și peste mafia 
porumbeilor, refuzi să te mai uiţi în urmă spre locurile de unde 
vii? 

Hubert îmi respinse observaţia cu un gest furios. De la masa 
vecină, consumatorii ne  aruncară priviri  îngrijorate, 
suspendându-și preţ de o clipă conversaţia. 

— Mă judeci greșit, Michel. Ochii lui lansau fulgere. Știi tu de 
ce am debarcat în „cetatea înflăcărată”?!! Voiam să fac studii de 
farmacie, să devin un om liber. În Polonia, accesul la 
Universitate era interzis evreilor. Oricum, antisemitismul 
ambiant făcea iluzorie orice speranţă de viaţă decentă. Chiar și 
înarmat cu o diplomă, nu aveam altă perspectivă decât o 
existenţă de fantomă, cea a tatălui meu, între sinagogă și 
prăvălia dintr-un shtet/? pierdut, împresurat de ura vecinilor. 
Doar exilul îmi oferea o altă viață. Dar unde să merg? In Est sau 
în Vest? Cu câţiva ani în urmă, n-aș fi șovăit: bolșevicii 
eliberaseră omul - și pe evrei - și zdruncinaseră sistemul 
capitalist. Din păcate, între timp, Stalin sfărâmase visul. Unul 
dintre prietenii mei, Vladimir, care studia sculptura la Liege, mi- 
a propus să vin la el și să împărţim camera, iată de ce am 
devenit belgian de baștină. 

— Mai mult sau mai puţin. Mai ai încă niște progrese de făcut 
în privinţa băuturilor... 

— La sosirea mea la Liege, nu vorbeam boabă de franceză. 
Vladimir m-a ajutat să mă înscriu. Mi-a oferit dicţionarul lui 
polono-francez și lista cafenelelor de unde să pot cumpăra supă 
la cel mai mic preţ. Vreme de trei ani, noi am împărțit camera și 
patul. 

— Patul? 

— Din lipsă de bani, ocupam patul pe rând. Noroc că lui îi 
plăcea să lucreze noaptea. În rest, n-am prea explorat orașul. 


11 Metaforă desemnând orașul Liège, adoptată după titlul unei cărţi din 1905: Cité 
ardente, a scriitorului și omului politic Henry De Wiast, care înfățișează incendierea și 
jefuirea orașului în 1468 de către trupele burgunde ale ducelui Carol Temerarul. 
Denumire păstrată după Expoziţia Internaţională de la Liège din 1905, spre a evoca 
animația și dinamismul orașului (n.tr.). 

12 Comunitate evreiască din Europa Centrală înainte de 1945 (nitr.). 


VP - 26 


Mi-am petrecut timpul studiind franceza și farmacia. Și dibuind 
mici slujbe. Nu-mi amintesc să ne fi iubit prea tare oamenii. Nu 
erau antisemiți ca în Polonia. Doar neîncrezători pentru că 
franceza vorbită de noi suna bizar. Așa că, Michel, înţelegi de ce 
nostalgia pentru Liège nu ţine cu mine! 

— Bine. În cazul ăsta, să zicem că ești mobilizat. Așa cum am 
fost eu la Grâce-Berleur. 

Mă fixă cu ochii în care lucea o luminiţă - ironie sau mânie, nu 
prea știam. 

— Ai să-i explici patroanei că mă târăști la groapa cu lei, unde 
am să-mi pun pielea la bătaie pentru un speculant din Puglia și 
un detectiv bețiv? 

— În compania lui Federico! Asta te mai linişteşte? 

— Cu condiţia să nu încerci să-l manevrezi, așa cum ai 
încercat cu mine. 

— Ceea ce vrea să zică... 

— Nu-i povesti jumătate din istorie. Mai ales, nu uita să-i spui 
că te duci la Liege pentru Lisone, nu ca să te înclini în faţa 
sicriului lui Amati. Altfel, Anne nu te va ierta. 

e 

În pofida scrupulelor mele, Federico mă făcu pe dată să mă 
simt la largul meu. „Nu-ţi bate gura de pomană, Mickele”. Pe 
sub sprâncenele lui dese și zbârlite, ochii săi mai negri ca 
smoala ardeau cu o strălucire neliniștitoare. 

— Anne nu are secrete față de mine. Știu tot. Tot. Despre 
drogurile amicului tău Hubert pentru trișorii de la concursurile 
de porumbei. Despre expediţia voastră la Grâce-Berleur, 
finanțată de Lisone. Și despre moartea lui Amati. Asta, da, om 
adevărat! exclamă el clătinând din capu-i mare. 

— Lisone face o treabă murdară, de acord. Dar să pui pe 
seama lui moartea lui Amati e absurd. Dacă Matteo a fost 
asasinat, pot depune mărturie că Lisone nu are nicio vină. Nu l- 
am scăpat o clipă din ochi. 

Federico clătină din cap privindu-mă cu milă. 

— La asta ai ajuns, Mickele? Dacă ai nevoie de ceva parale, fă 
apel la mine, tuo amico. Dar nu te vinde șobolanului ăluia ca 
una puttana. 

Din fericire, salonul era pustiu - deși Federico era în stare să- 
și pună vechile cliente sub căști doar ca să mă înjure în voie. 
Așezat într-un fotoliu turnant a cărui piele trăsnea de mirosul 


VP - 27 


dulceag al cremelor și vopselelor, Federico mă bălăcărea de zor, 
agitându-și părul buclat pe care mai multe straturi de Bry/leream 
nu izbuteau să-l disciplineze. Pe masa din marmură, între 
instrumentele de tortură, i-am zărit briciul bine ascuţit, deschis, 
la îndemână. Am încercat să-l potolesc. A fost și mai rău. 

— Lisone ăsta nu vine din Puglia, la fel ca și tine? 

— Che vergogna! O rușine pentru noi! zbieră el. Singura 
scuză e că se trage din nord. Din extremul nord. Dinspre Bari. O 
regiune de analfabeți, de subdezvoltaţi, în mâinile mafiei și ale 
fasciștilor. Să ne ferească Dumnezeu de banda asta de 
handicapati! 

Nu m-am putut abține să nu-i aduc aminte că Lisone mi se 
păruse ciudat de viclean. 

— Eşti sigur că părinţii lui nu aveau vreun strop de sânge din 
zona Brindisi? 

— Ți-o jur pe Madonna, pe Sfânta Fecioară! Ăsta nu e în stare 
să descifreze un cuvânt, nici măcar propriul său nume! Dacă e 
vorba de numărat, atunci se schimbă socoteala! În privinţa asta, 
jos pălăria! E un campionissimo! 

— Lisone e analfabet? Și atunci cum rămâne cu amenințările 
cu moartea? Cine îi citește corespondența? 

— Soră-sa, Lucia. Tu chiar nu știi nimic? Lucia e „omul său de 
încredere”, iubirea vieţii lui și femeia bună la toate. 

— O cunoști? 

Federico negă dând din cap. 

— Lucia nu iese niciodată din vilă, abia de iese din bucătărie. 
E o fată bătrână, înaltă și uscată, înveșmântată în straie negre, 
purtând deja doliu după fratele ei. Ea îi prepară mesele, îi 
clasează hârtiile și semnează pentru el. 

— Și cecurile? 

Federico izbucni în râs. 

— Cecuri? Pe ce lume trăiești, Mickele? La Hollywood? 

Își frecă degetul mare de arătător. Unul ca Lisone nu știe 
decât de cash. Nici măcar n-are nevoie să se uite la bancnote. 
Doar atingând biletele, ghicește suma exactă care îi trece prin 
gheare. 

Îmi veni în minte un detaliu. 

— Lucia asta pricepe franceza? 

— Ai de gând să-i faci curte? 


15 „Que vergogna” (în orig.). „Ce rușine!”. 
VP - 28 


Prima scrisoare de ameninţări pe care o primise Lisone era 
redactată într-o franceză perfectă, fără cusur, atât de uimitor de 
politicoasă că trebuia să cunoști bine subtilităţile limbii noastre 
pentru a-i înţelege mesajul: «FII ATENT, LISONE, CRIMELE TALE 
ÎTI VOR ADUCE CURÂND PEDEAPSA CAPITALĂ PE CARE 
INTRIGILE ȘI ABUZURILE TALE AR FI TREBUIT SĂ ȚI-O ADUCĂ DE 
MULTĂ VREME. ASTA DOAR DACĂ NU PLĂTEȘTI PREŢUL 
SÂNGELUI, UN PREȚ ÎMPOVĂRAT DE MULTE ZEROURI.» 

— Ce ghiveci! exclamă Federico, izbucnind în râs. Asta e în 
franceză? Sunt sigur că Lisone n-a priceput o iotă din 
păsăreasca asta! 

— Dar soră-sa? 7 

— E o intelectuală. Intre două mese, Lucia își petrece timpul 
devorând cărți. 

— În franceză? 

— În franceză, în italiană. Tutto, absolut tot ce îi nimerește în 
mână. 

— la spune, Federico, cum de cunoști atât de bine obiceiurile 
cuiva pe care îl detești atât de mult? 

— Un coafor trebuie să fie la curent cu ce se petrece în lume. 
Questa este regula de bază a meseriei. 

— Asta credeam și eu, am zis în timp ce el scotea din dulăpior 
o sticlă de grappa abia începută. 

In vreme ce eu îmi puneam întrebări în legătură cu efectele 
amestecului de tărie italienească și bere belgiană, își făcu 
intrarea Anne. Federico se grăbi să bage la loc preţioasa sticlă 
după ce turnase un păhărel doar pentru uz personal, 
strâmbându-se către mine în chip de scuză. Da. Bine. Nu era 
momentul să deschid un nou front cu Anne, cu atât mai mult cu 
cât părea din nou montată împotriva mea. 

— Tocmai am vorbit cu Rebeka. E furioasă. 

— Pentru că Hubert se duce la Liege să aducă un ultim 
omagiu lui Amati a cărui moarte am trăit-o în direct? 

— Bazaconiile astea să le spui altora! Aveai de gând să-mi 
ascunzi că Lisone e cel care te trimite la înmormântarea lui 
Matteo? 

— Asta Hubert ţi-a zis-o? 

Mă ciupi cu violenţă de braț. 

— Mă iei drept toantă? 

Dacă n-ar fi intervenit Federico, strălucita mea carieră ar fi 


VP - 29 


luat sfârșit în salonul lui. Cu un gest liniștitor, își puse laba solidă 
peste mâna lui Anne - chiar aceea care tocmai mă torturase. 

— Hai ragione, trebuie să-l ţii din scurt pe ștrengarul tău de 
logodnic! Ai însă încredere în mine. Merg și eu cu ei în călătorie. 
La fel și fraţii Motta. 

Vestea asta îi smulse Annei un surâs carnivor. Gemenii Motta, 
niște brute, lucrau în calitate de camionagii la o întreprindere de 
transporturi. Federico se întoarse spre mine. 

— Chiar trebuie să ţi se explice tutto? și fraţii Motta sunt 
interesați de Lisone. 

— Vrei să zici de Amati? am articulat eu un pic pierdut. 

— L-I-S-O-N-E! Ca și mine, și ei cred că gunoiul ăsta nu e prea 
departe de cel care l-a ucis pe Matteo... 

— Zvonuri! Nimeni nu pretinde că Amati a fost asasinat. 
Moartea sa nu e suspectă, potrivit autorităților. Oricum, de ce-ar 
fi acuzat Lisone? 

— O să vedem mâine. Asasinii se întorc mereu la locul crimei. 

Am respins acuzaţia cu un gest din mână, așa cum un copil 
răzgâiat respinge criticile părinţilor lui. 

— Fraţii Motta îl cunosc prea bine pe Lisone. Doar el i-a adus 
în Belgia, continuă Federico, lingând ultimele picături din 
paharul cu grappa. Poate că au să-ţi povestească în ce fel au 
izbutit să-i scape. 


VP - 30 


4. 


Călătoria fratilor Motta 


Încă de la coborârea din tren, duhoarea mă sufocă. O duhoare 
alcătuită din mizerie, umezeală, sudoare și praf. O duhoare de 
om sărac. leșind din gară, am fost cât pe ce să mă lovesc deo 
bătrână care împingea o roabă șubredă, umplută cu cărbune și 
mult prea grea pentru ea. Când i-am propus s-o ajut să treacă 
strada cu pavaj neregulat, îmi aruncă o privire înfricoșată și, 
încordându-și ultimele puteri, se năpusti împingându-și comoara 
spre trotuarul celălalt, riscând s-o răstoarne. 

Federico se uită la mine ţinându-și brațele încrucișate peste 
piept. 

— Porca Madonna! mai nou ai început să te legi de babe? 

Am dat din umeri și l-am urmat împreună cu fraţii Motta și cu 
un Hubert morocănos spre Casa Sindicatelor, unde se desfășura 
ceremonia. Călătoria cu trenul nu-mi îngăduise să aflu motivele 
dușmăniei fraţilor Motta faţă de Lisone. Abia instalaţi în 
compartiment, gemenii își închiseseră ochii, rămânând așa până 
la sosirea în gara Liege-Guillemins, în timp ce Federico stătea 
îmbufnat într-un colț. 

— Călătoria alături de voi e o adevărată sărbătoare! De ce 
faceţi mutrele astea? 

Federico se uită la mine de parcă tocmai veneam dintr-o 
lungă ședere într-un azil de nebuni. 

— E din pricina a ce s-a întâmplat ieri la Pesaro, evident. 

— Da' ce s-a întâmplat? S-a oprit Cristos la Pesaro?! 

— Pozi și-a recâștigat tricoul roz! 

— Legea dură a sportului, nu-i așa? 

— Ba nu, domnule! Lupta finală e // Giro, Turul! Poporul 
împotriva lui Dumnezeu. Lumina împotriva întunericului! Ce se 
bagă blestematul ăsta de sicilian? 

— Mă înșel eu sau Coppi a câștigat a patra etapă? 

Dacă îmi închipuiam cumva că îmi epatasem proprietarul, mă 


14 Parafrază după titlul romanului apărut în 1945 al scriitorului italian antifascist Carlo 
Levi, Cristos s-a oprit la Eboli (n.tr.). 


VP - 31 


înșelam. Studiam zilnic palmaresul, însă interpretarea acestuia 
rămânea pentru mine uimitor de ermetică. Degeaba câștigase 
Coppi, melancolia fanilor să-i nu se risipea. 

— La sprint și fără să mărească distanța, oftă Federico. Gino 
Piosul se ţine bine. Se zice că aude voci înainte de a încăleca pe 
bicicletă. Ba chiar se spune că niște tifosi”? au văzut îngeri care 
îl împing de la spate. Asta e genul de basme care sunt 
răspândite ca să-l descurajeze pe Coppi. Dacă acum și Pozi se 
amestecă în duel, unde vom ajunge? Mucosul ăsta n-are decât 
să câștige în insula lui, sunt de acord. Dar nu la noi, în Italia! 

După ce mi-am manifestat compasiunea pentru dificultăţile 
marelui Coppi și am reamintit că mai erau încă cincisprezece 
zile de cursă și partea superioară a muntelui de străbătut, am 
izbutit să-i smulg lui Federico câteva explicaţii privind relaţiile 
fraţilor Motta cu Lisone. Nu puteai să te bizui pe ei să rostească 
o frază cu mai mult de cinci vorbe. 

— Fraţii Motta, începu el, vin de la ţară. Din împrejurimile 
Francavilla Fontana, o adevărată oază de măslini, viță-de-vie și 
grâu. 

— În regiunea Puglia? 

— Provinzia di Brindisi. La piu bella dintre toate regiunile 
Mediteranei! În pofida războiului și a secetei și, mai cu seamă, în 
ciuda politicienilor de la Roma și Milano, care au secătuit 
frumoasele noastre pământuri, taica Motta s-a ţinut bine... A 
rămas la ţară cu /a mamma ca să întreţină cum putea mai bine 
ferma, da' fiii lor, vecinii și tinerii din satele din jur - Oria, 
Ostuni, Martina, Franca, Carovigno - au decis să emigreze în 
Belgia. Madonna! Ce strălucitoare apărea ţara ta pe afişele de la 
Primărie! Mai ispititoare decât America! Mai bogată ca grădina 
Raiului! O ţară unde curg lapte și miere dacă îţi pleci urechea la 
discursurile de la radio ale celor care recrutează! Muncă pentru 
toţi, bani ușor de obținut, locuinţe moderne, bucătărie italiană, 
același salariu ca belgienii, alocaţii familiale și tot tacâmul. 

— Mâine ne bărbierim gratis... 

— Îți baţi joc de munca mea, Mickele? 

— lartă-mă. Și explică-mi de ce guvernul vostru îi lasă pe 
angajatorii belgieni să bată câmpii? 

— Porco Dio! Da’ gândește-te! Cele două indexuri mari și 
zdravene ale lui Federico se izbiră unul de altul sub nasul meu. 


15 Pasionaţi de sport ital.) (n.tr.). 
VP - 32 


Păi, zise el, Bruxelles-ul și Roma sunt prieteni la cataramă. În 
schimbul mâinii proaspete de lucru, Italia capătă huilă belgiană: 
două sute de kilograme pe zi de căciulă. Acordul ăsta seamănă 
cu protocoalele de livrare de sclavi din America de odinioară. 
Viaţa tinerilor noștri contra câţiva saci de cărbuni. Afurisită 
bișniță, nu crezi? 

— Bine, da' nimeni nu denunţă comerțul ăsta? Nimeni nu 
protestează? 

— Până și sindicatul socialist a semnat acordul cu Federaţia 
Minelor... 

Când părăsesc zona Mediteranei, oamenii pleacă plini de 
iluzii. Cu ideea că vor munci câţiva ani, că vor trimite bani 
părinţilor înainte de a se întoarce, până se redresează Italia și 
frumosul nostru pământ se dovedește din nou în stare să-i 
hrănească. Fraţii Motta au părăsit Brindisi cu capetele împuiate 
de ideile astea naive. În tren, au băut vin, au mâncat proviziile și 
pâinea pregătite de mamma, gata să intre în paradisul vostru cu 
burta plină. Numai că uitaseră de șarpe! După vizita medicală și 
interogatoriul luat de agenții Siguranţei, toată lumea a urcat în 
tren la Chiasso. Pe peronul vecin, dintr-un tren sosit de la Liège, 
era coborât un sicriu. Familia aștepta cuminte. O femeie, fraţi, 
părinţi, toţi în negru, veniţi să recunoască rămășițele înainte de 
îngropăciune. Era un miner mort la treizeci și patru de ani lângă 
Charleroi, care se întorcea acasă cu picioarele înainte. Să fi fost 
vorba de boală, prăbușire de teren sau simplă încăierare? Nu i- 
au lăsat pe cei doi Motta și pe prietenii lor să se apropie. Un 
accident poate surveni oriunde, a explicat angajatorul care îi 
împingea spre tren. Omul acela ar fi putut fi strivit de tren pe 
când traversa drumul de la Francavilla spre Latiano, așa e? E- 
adevărat, domnule, numai că un bărbat de treizeci și patru de 
ani care este omorât pe un drum din Puglia nu are chipul unui 
bătrân. 

În compartiment, fraţii Motta și tovarășii lor au fost 
întâmpinați de inginerii de la mine. Jandarmii belgieni și oamenii 
Siguranţei statului îi însoțeau ca să încuie vagoanele și să-i 
împiedice pe cei cuprinși brusc de îndoială să sară afară. 
Recrutorii lui Lisone îi puseseră să semneze un contract pe cinci 
ani. Scăparea înainte de termen însemna închisoare. Și apoi 
expulzare. 

A doua zi, fraţii Motta au debarcat nu departe de Liege, la 


VP - 33 


Vivegnis. Îi aștepta un camion al minei care să-i ducă spre 
somptuoasele lor vile. Niște barăci din lemn putred de un verde 
murdar, învelite cu carton și bitum, într-un lagăr construit 
cândva de naziști pentru prizonierii ruși! Mobilierul? Rame de 
lemn suprapuse, cu saltele din paie și pături dezgustător de 
murdare. Praf vara, noroi și un frig de gheață iarna. Trei 
robinete cu apă rece pentru șase sute de locuitori. Optsprezece 
toalete. Încă de a doua zi, au coborât în mină. Erau doar niște 
țărani care nu au cunoscut decât aerul liber, cerul înstelat și 
munca la câmp și care au primit drept unică pregătire câteva 
sfaturi vagi în franceză de la ingineri în cursul călătoriei, traduse 
mai mult sau mai puţin bine în zgomotul și scârţâitul trenului 
care se îndrepta spre Belgia... Cei doi Motta i-au urmat pe 
ceilalți. Cu toţii făceau pe mândrii, dar inima le sărea din piept 
când ascensorul se hurduca spre centrul Pământului. Niciunul nu 
coborâse vreodată mai jos de pivniţa casei. Când au pătruns în 
prima galerie, praful le-a înecat gâtlejurile. Tavanul galeriei, tot 
mai scund, i-a silit să înainteze târâș, cu spaima în vintre, 
chinuiți de gândul că mai mult de o mie de metri îi despărțeau 
de suprafaţa Pământului, o altă planetă, devenită inaccesibilă. 
Urmarea poate că or să ţi-o istorisească fraţii Motta, cum au 
decis să rupă contractul, fuga de oamenii lui Lisone porniţi pe 
urmele lor, arestarea, detenţia la cazarma de la Petit Château la 
Bruxelles, evadarea. 

În vreme ce Federico povestea, fraţii Motta rămăseseră 
impasibili. Niciun mușchi nu li se clintise pe obraz. Nici Hubert 
nu-și descleștase dinţii. Se făcuse, însă, livid. Călătoria celor doi 
Motta adusese în memoria lui alte amintiri, prost cicatrizate, pe 
care se străduia în van să le uite. O altă călătorie, cea a familiei 
sale, într-un vagon plumbuit spre un lagăr pierdut pe undeva 
prin apropierea unei păduri sinistre. L-am cuprins pe după 
umeri, l-am întrebat dacă voia să vorbească. Și-a ferit ochii. 
Privirea lui contempla acum peisajul care ne defila pe dinainte. 
Nu era nimic de explicat. Trebuia să comparăm mina cu lagărele 
morţii? Chiţimiile în care se înghesuiau italienii și ghetourile în 
care naziștii îi îngrămădiseră pe ai săi înainte de a-i duce la 
abator? Era absurd. Nu există concurenţă între umilinţă, sclavie 
și exterminare. Cu toate astea, cum îţi poţi împiedica mintea s-o 
ia razna? Și cum putea el împiedica să fie năpădit de rușine 
pentru că, aidoma tuturor belgienilor cumsecade, atunci când se 


VP - 34 


ducea să-și cumpere sacul cu cărbuni, nu voia să vadă nimic, nu 
voia să știe nimic despre viaţa acelei mase de străini anonimi 
care veneau cu miile ca să „câștige lupta cu cărbunele”, potrivit 
faimosului slogan ai primului-ministru belgian - un socialist. 

La sosirea în gara  Liege-Guillemins,  împărtășeam 
sentimentele lui Hubert. Îmi venea să-mi pun mâinile peste 
urechi, să șterg povestirea lui Federico, să rămân la locul meu 
pe banchetă ca să plec îndărăt, în direcţia Bruxelles, spre Piaţa 
Binefăcătorilor, spre bistroul meu favorit, spre biroul meu pașnic 
și compania de asigurări cea atât de cumsecade împotriva 
căreia mârâiam necontenit, dar care îmi părea brusc atât de 
simpatică. Să dau pagina mai departe. Să uit de mină, de 
Lisone, de călătoria italienilor. Dar, când s-au deschis ușile 
vagoanelor, Hubert se ridică odată cu ceilalţi pasageri. Împins 
de spiritul gregar al turmei, de datoria față de clientul meu sau 
de cine știe ce sumbră curiozitate, l-am urmat, la fel ca Federico 
și fraţii Motta. 

Liege nu-și revenise încă de pe urma războiului. Pe străzi, 
clădiri  desfigurate  depuneau mărturie despre violența 
bombardamentelor. Uși și ferestre astupate cu scânduri sau cu 
bucăţi mari de carton. Cartiere reconstruite în grabă. Hubert se 
simţea pierdut. In mijlocul ruinelor, abia de recunoștea locurile 
pe care le bătuse cu pasul cu zece ani în urmă. 

Cu un gest al braţului, Federico ne indică locul ceremoniei - 
undeva, în susul străzii. Și el sufla greu după lungul marș care 
mai beneficiase și de câteva pante zdravene. Partea aceea a 
orașului fusese cruţată de lupte. Dar casele păreau că se agaţă 
unele de altele ca să nu se rostogolească pe coastă, la vale. Am 
procedat și noi la fel, ca să nu ne prăbușim. Clădirea sindicatelor 
era singura construcție modernă din împrejurimi. Un bloc din 
beton în care erau decupate doar câteva ferestre mici. Albul 
imaculat al pancartei care atârna sub balcon contrasta cu fațada 
înnegrită de praf. O mână furioasă, sau poate doar stângace, 
reprodusese o frază din Gramsci'*, urmată de numele lui Amati. 
In holul de la intrare, fotografii mari ale lui Matteo ne 
contemplau din lumea morţilor. Era multă lume. O mulţime 
imensă, ciudat de tăcută, cu priviri întunecate. Femei 
înveșmântate în negru, cu basmale pe cap și mătănii în mâini. 


16 Antonio Gramsci (1891-1937), lider politic și filosof marxist italian, co-fondator al 
Partidului Comunist Italian (n.tr.). 


VP - 35 


Bărbaţi stingheriţi în costumele lor de duminică, croite într-o 
vreme când erau mai puţin îndesaţi. Copii care se uitau la mine 
ca la un intrus. Încordarea era perceptibilă. Ar fi fost de ajuns o 
scânteie ca să se declanșeze o răzmeriţă. Dar nu cumva era 
doar impresia foarte personală a unui mărunt detectiv parașutat 
din capitală, pierdut în mijlocul unor oameni dintr-o altă lume, 
care glăsuiau în dialecte de neînțeles, marcați de suferințe pe 
care el, unul, nu le cunoscuse, oameni ale căror mâini exprimau 
realitatea unei vieți de care nu avea habar? ` 

Intrând în sala aceea mare, Hubert își șopti în barbă: „Ah! In 
sfârșit, mă regăsesc!” 

l-am simţit răsuflarea în ceafă și am așteptat să se explice, 
dar rămase mut. Un bărbat, adevărată forță a naturii, mă 
îmbrânci ca să-l strângă la pieptu-i uriaș pe Federico, apoi pe 
fraţii Motta. 

Pe estradă, un bărbat începu să vorbească. Pe dată, rumoarea 
se potoli. Costumul și cravata, ambele de culoare închisă, 
păreau a fi fost închiriate pentru această ocazie. Făcea mișcări 
ușoare din umeri ca și cum l-ar fi strâns haina. Gulerul 
întredeschis lăsa la vedere părul de pe piept des și negru. Sala 
era prost întreținută. Zugrăveala gălbuie se scorojea pe pereţi. 
Ghemotoace de praf se adunau sub tălpile noastre și se ridicau 
în lumina reflectoarelor. Microfonul era prost reglat, iar 
megafoanele deformau atât de mult glasul vorbitorului că nici 
măcar nu deslușeam limba în care acesta vorbea: „Benyana 
go-tti”. M-am întors spre Federico. Acesta îmi făcu semn să tac. 
Asculta discursul cu aceeași religiozitate ca oamenii care se 
înghesuiau în jurul nostru, părea să-l înţeleagă și să-l găsească 
foarte frumos. „Come dua letalon” îi aduse o salvă de aplauze. 
Cu un aer mulțumit, vorbitorul de la tribună aşteptă câteva clipe 
înainte de a continua. De data asta, am izbutit să pricep câteva 
frânturi de franceză, rostite cu un accent cântat pe care 
sistemul de amplificare îl întărea. Prăvăliţi în niște fotolii în 
fundul scenei, în umbră, cinci-șase bărbaţi îl priveau cu 
nepăsare pe vorbitorul care se agita. M-am întrebat cine erau. 
Să fi fost următorii vorbitori? Comisarii poporului? Mulțimea 
întrerupse din nou discursul. Omul își frecă colțurile gurii înainte 
de a relua, cu un aer sever: „Gori got? mârâi el. Auzisem destul. 
Cu prețul câtorva lovituri cu coatele, am mers în sens invers cu 
asistenţa și am ajuns la ieșire. 


VP - 36 


La intrare, o cerșetoare care stătea pe jos se uită la mine cum 
înaintam fără a schiţa vreun gest. Anne îmi lipsea. Pe ea ar fi 
trebuit s-o iau cu mine. Mă ispiti gândul de a-i lăsa baltă pe 
însoțitorii mei și de a mă urca din nou în tren fără să-i mai 
aştept. Și Lisone? Până acum, oferta sa îmi adusese doar un 
cucui zdravăn în creștetul capului și o îngrozitoare scenă cu 
Anne. De altfel, ea mă prevenise că lumea lui Lisone va fi pentru 
mine la fel de misterioasă și închisă precum discursul ale cărui 
ecouri înăbușite îmi parveneau până la ușă. Anne avea dreptate. 
A ghici lumea imigranţilor italieni, gândurile lor, memoria lor, era 
ceva în afara sferei de acţiune a unui mărunt detectiv bruxellez, 
fie el și îmbibat de gueuze grenadine. Să nu mai vorbim de 
secretele lor. Ce se petrece în mintea unui miner care pur și 
simplu cade pe un scaun după o zi în care a spart pietre în faţa 
porților ladului? Mă simţeam încolţit în universul meu îngust de 
mărunt keť” din Bruxelles. Da, dar nu cumva tocmai acest 
mister era ceea ce mă împingea de la spate ca să accept 
propunerea lui Lisone? 

Am reînceput să mă gândesc la Anne, o altă impenetrabilă 
enigmă. Imaginea care îmi revenea în minte era de săptămâna 
trecută. După ce închisese salonul de coafură, ea urcase în 
chițimia mea îmbrăcată doar cu halatul. Schițând gesturile unei 
dansatoare de striptease, își desfăcuse lent cingătoarea, își 
deschisese unul câte unul nasturii și lăsase să-i cadă neglijent 
pe jos veșmântul alb, pentru a apărea în faţa ochilor mei nu 
goală ca în visul meu, ci îmbrăcată într-o somptuoasă rochie de 
un albastru electric - o surpriză cumpărată cu economii adunate 
preţ de mai multe luni. Și ce râs avusese! Carnivor, sălbatic, 
sigură că face din mine tot ce voia. Albastrul rochiei îi punea în 
valoare tenul mat și ochii un pic îngustați în care strălucea o 
lumină aurie. Pe sub țesătura fină, Anne era goală în sfârșit! 
Sânii ei plini nu așteptau decât o mângâiere. Nerăbdătoare, se 
abandonase în braţele mele. Legea gravitaţiei tocmai fusese 
suprimată. Atunci i-am murmurat: „Te iubesc”. 

— Nu e nevoie de astfel de preliminarii, îmi spusese ea 
închizând ochii. la-mă odată, ce naiba! 

Fotoliul din biroul meu era incomod, desfundat, iar braţele lui 
ne înghionteau în coaste. Dar nu l-aș fi schimbat pe un pat cu 


17 Termenul „ket” este echivalentul termenului francez „titi”, ștrengarul parizian 
(n.aut.). 


VP - 37 


baldachin într-un castel de vis. Lăsase să-i scape un oftat ușor 
atunci când o pătrunsesem. În aceeași clipă, sunetul ascuţit al 
telefonului începuse să se audă la parter. De la distanţă, îl 
auzisem vag pe Federico răspunzând și anunțând cu acel accent 
forțat care părea că imită vocea unui actor într-un film dublat: 
„Federrrico, arrrta  coafurrrii, și Michel Van Loo, arrrta 
cercetării!” După o pauză, vocea tunătoare a proprietarului meu 
răsună pe scară: „E pentru tine, Mickele! Urgente! Coboară!” 

Poate că greșisem atunci când părăsisem lumea șovăielnică a 
funcționarilor ca să devin detectiv particular. Cândva, nimeni nu 
ar fi răsărit brusc în biroul meu urlând: „Urgent!” în timp ce i-o 
trăgeam unei doamne. Firește că nu aș fi întâlnit-o în veci pe 
frumoasa Anne într-un birou de administraţie și nici nu aș fi avut 
vreun prilej să mă ocup intim de o doamnă. Pe atunci lucram 
patru oameni înghesuiți într-un cotlon, fără a mai pune la 
socoteală și planta verde, de mult uscată, dar pe care nimeni nu 
se gândea s-o evacueze, nici șeful biroului, nici madam 
Potachnick, bărbătoasa noastră sindicalistă de șoc. Un adevărat 
remediu pentru amor, concupiscenţă și alte plăceri ale vieții. 

— Lisone! trântise o voce seacă în aparat. 

— Ce dorești, Ignazio? Sunt un om foarte ocupat. De ce mă 
smulgi de la o muncă absorbantă în loc să lași un mesaj 
secretarului meu? 

— Eu sunt sora lui, Lucia, mi-o retezase ea. Lasă-mă să-ți 
citesc scrisoarea pe care tocmai a primit-o fratele meu. 

Vocea ei semăna până la confuzie cu aceea a fratelui ei. 
Același timbru grav, un pic răgușit. Trebuia într-adevăr să 
ciulesc bine urechile ca să ghicesc o imperceptibilă intonaţie 
feminină. Un fior mă străbătu când m-am întrebat, prostește, 
oare cu ce anume semăna goală. Conţinutul misivei îmi alungă 
gândurile hidoase. Pentru prima oară corespondentul anonim 
făcea referire la moartea lui Amati: „DE LA AMATI PÂNĂ LA 
LISONE, CÂRNA NU TREBUIE SĂ FACĂ DECÂT UN PAS CA SĂ 
DOBOARE CU COASA. DUMNEZEU A VOIT-O!”. Aceiași stil îngrijit 
care caracteriza deja misivele precedente. O întrebare îmi trecu 
prin minte. 

— Fratele dumitale este cel care l-a adus pe Amati în Belgia? 

_ Pentru mine, era mai degrabă o afirmaţie decât o interogațţie. 
Imi răspunse fără să ezite: 
— Nu! pe un ton furios și închise telefonul. 


VP - 38 


Dacă ea era cea care administra veniturile menajului, aveam 
de ce să-mi fac griji în legătură cu viitoarele mele facturi. Abia 
de avusesem timp să-mi regret lamentabila prestație că mă 
sună însuși Lisone. După tonul vocii, părea sincer emoţionat. Era 
cumva stingherit de limbajul pompos al călăului sau de aluzia 
acestuia la Amati? 

— Nu am nimic de-a face cu moartea lui, spuse el cu voce 
surdă. Bagă-ţi bine asta în scăfâărlie, imbecilule! 

— Atunci, de ce onorabilul dumitale corespondent face 
legătura între dumneata și...? 

Aproape vehement, Lisone mă întrerupse: 

— E absurd! Nu-l cunoșteam! 

Era oare cu putință ca Lisone și Amati să nu se fi întâlnit 
niciodată, când liderul sindical apăra muncitori pe care 
negustorul meu de carne proaspătă îi aducea în Belgia? 

— Sindicatele? Nicio treabă cu ele! rostise el sacadat. Crezi 
cumva că tipii recrutaţi care se îmbarcă în garnituri de tren la 
Bari sau la Pescara au carnet de membru de sindicat belgian în 
buzunar? 

— Dar patronii minelor și ai furnalelor cu siguranţă că l-au 
înfruntat adesea pe Amati. Or, ei sunt clienţii dumitale. 

Se lăsase tăcerea pe linie până să reînceapă să vorbească. 

— Asta nu e problema mea. Eu recrutez, filtrez și livrez în 
perfectă stare, asta e tot. Dacă niște oameni pe care i-am 
transportat decid să se afilieze unui sindicat, asta se întâmplă 
după ce eu am ieșit din viaţa lor. 

E de văzut. În locul lor, eu unul aș păstra o dușmănie tenace. 
Falsele făgăduieli de la început de sub soarele Pugliei, sosirea 
încadraţi de jandarmi, locuinţele în niște magherniţe infecte, 
iadul galeriilor subterane. Câţi dintre ei ar fi putut uita numele 
celui care i-a făcut să ia cioara drept porumbel și i-a adus să 
semneze un petec de hârtie care îi întemniţa în fundul minei? 

— Și atunci, cum explici faptul că tocmai corespondentul 
dumitale îl pomenește pe Amati? am stăruit eu. 

Aproape că l-am auzit cum dă din umeri sub privirea tot mai 
iritată a soră-sii. 

— De aia te și plătesc, domnule Van Loo. Ca să pricep. 


VP - 39 


5. 


Sânge, un glont și calmante 


De la intrare, am privit sala prin ușile cu geamuri. Zeci de 
admiratori ai lui Amati, care nu putuseră să pătrundă în sală, 
zăboveau în hol. M-aș fi putut amesteca printre ei și i-aș fi putut 
trage de limbă, sperând că vreunul îmi va mărturisi cu mândrie 
că este autorul scrisorilor pline de venin adresate lui Lisone. 

Sunetul unui acordeon îmi întrerupse gândurile. Cineva 
începuse să interpreteze Bella Ciao pe care sala întreagă îl relua 
în cor și al cărui ecou înăbușit trecea prin ușile cu geamuri. 
Chiar fără să înțeleg cuvintele, cântecul ritmat și nostalgic, 
intonat de fervoarea spectatorilor la unison, te făcea să simţi un 
nod în gât. În timp ce muzicianul continua cu alte arii populare, 
Hubert veni lângă mine. 

— Ei bine, Michel! Nu prea pari în formă! Ce zici de un 
păhărel? 

Eram atât de bulversat de sunetul acordeonului încât nici 
gândul la o gueuze grenadine nu-mi deșteptă papilele. Oricum, 
aveau ei habar de nectarul ăsta la Liege? 

— Ne iei drept niște ţărănoi? exclamă Hubert. 

— Ne? Ai redevenit un cetățean al „cetăţii înflăcărate”, gata s- 
o aperi cu ghearele și cu dinţii împotriva aroganţilor din 
capitală? 

Luându-mă de braţ, spiţerul mă trase spre o piaţetă nu 
departe de Casa Sindicatelor. In bistroul cenușiu de fum, am 
deslușit, scris cu litere albe pe oglinda care acoperea peretele 
din faţa mea, numele băuturii mele favorite: „Moarte subită”. 
Mi-am înmuiat buzele în pahar cu o anume teamă. Prima 
înghiţitură mi s-a părut răcoroasă, bine dozată. Cumva vreun 
refugiat bruxellez conducea localul? 

Puțin mai apoi, mulțimea năvăli în bistrou. Comemorarea 
tocmai se terminase. Le-am făcut semn lui Federico și fraţilor 
Motta să se așeze la masa noastră. 

— Dezertorule! strigă Federico aţintind asupra mea o privire 
asasină. 


VP - 40 


Cu mâinile ridicate în semn de penitenţă, i-am atras atenţia 
că asistasem la cea mai mare parte a ședinței, când de fapt nu 
pricepusem boabă din discursuri. 

Dădu din cap, dar am văzut bine că nu mă credea. 

— Cu un pic de răbdare, zise el, ai fi auzit mărturia 
emoţionantă a unor foști tovarăși ai lui Matteo, veniţi să 
povestească despre primii lui pași în mină, despre ciocnirile lui 
cu patronii, despre lupta sa în sânul sindicatului pentru ca 
politicienii să înceapă în sfârșit să se aplece asupra condiţiilor de 
viaţă ale imigranților. 

O dată mai mult, umbra lui Lisone se încrucișă cu fantoma lui 
Amati. 

— Lucia mi-a jurat că acesta nu a venit în Belgia pe filiera 
fratelui ei. Crezi că a minţit? 

Federico se întoarse spre frații Motta. 

— Matteo vine din Abruzzi, rosti unul dintre fraţi. 

— In timp ce Lisone adună oameni din Puglia. Niciodată din 
altă parte, tranșă fratele acestuia. 

Răspunsul lor îmi linişti conștiința. Doar Anne va regreta că 
Lucia mi-a spus adevărul. Ancheta mea s-ar fi oprit aici. 

De la masa vecină, un glas gros îi interpelă pe Federico și pe 
fraţii Motta. 

— Vă aud vorbind despre Lisone. Nu i-a venit încă nimeni de 
hac? 

Era namila care îl strânsese pe Federico la piept la intrarea în 
sală. 

— ÎI cunoașteţi? am intervenit eu. 

Arătă spre cei doi Motta cu un gest al mâinii. 

— Făceam parte din același convoi. 

— Și l-am plătit pe același recrutor ca să fim declaraţi apți de 
muncă, zise unul dintre frați. 

— Cu trecutul nostru la partizani, Siguranţa belgiană ne-ar fi 
dat la o parte fără șovăială, adăugă fratele său. 

— Eu aveam peste treizeci și cinci de ani. E vârsta limită. 
Recrutorul mi-a corectat actele și mi-a „îmbunătăţit” data 
nașterii. Avea ştampila oficială, formularele administraţiei, 
dispunea de tot materialul pentru ca actele mele să pară mai 
adevărate decât cele adevărate... 

— Ar trebui să-i mulțumești, Salvatore. Tot îţi plac ţie fetele 
foarte tinere; dacă ţi-ar cunoaște data nașterii, și-ar recupera pe 


VP - 41 


dată chiloțeii și ar șterge-o urlând! 

Omul se ridică de pe scaun cu o iuțeală uimitoare pentru 
statura sa. Imediat, cei doi Motta se interpuseră. 

— Ţi-ai pierdut simţul umorului, Salvatore? întrebă unul dintre 
gemeni. 

— S-a dus odată cu sănătatea, mormăi acesta lăsându-se să 
cadă greoi la loc pe scaun. Sunt numai bun pentru sanatoriu. De 
altfel, plec săptămâna viitoare. 

— Câteva zile de vacanţă? De ce te plângi? 

Cu pumnul său uriaș, omul își lovi pieptul. 

— Nu glumi cu așa ceva, frizer nenorocit! Eu am ieșit din 
cursă. Gazul și praful mi-au mâncat totul pe dinăuntru. Nici 
măcar nu mai sunt în stare să te fac knock-out. 

Gustul încăierării părea să fi pus stăpânire pe cafenea. Un tip 
se ridică brusc în picioare, ţinând un urcior în mână. Se aruncă 
asupra tovarășului de băutură și-l înșfăcă de guler zbierând: 
„Retrage ce-ai spus, animalule. Altfel îţi sparg dovleacul!” Fără 
să mai aștepte, trânti vasul din lut peste căpăţâna celuilalt 
băutor care se prăbuși într-un șiroi de sânge. 

— Ei, poftim! oftă Salvatore. Patronii își umplu buzunarele 
făcându-ne praf sănătatea. lar noi le desăvârșim treaba dându- 
ne în cap cu lopețile sau cu sticlele. 

Cugetarea asta îmi oferea prilejul de a raporta câteva frânturi 
de anchetă clientului meu. 

— De ce anume a murit Amati, după părerea dumitale? 

Am fost nevoit să ridic tonul din cauza rumorii care domnea în 
cafenea în jurul rănitului, al cărui sânge se amesteca cu 
rumegușul care acoperea podeaua cu dale. 

— Autorităţile vorbesc de sinucidere, spuse Salvatore uitându- 
se la paharul de bere. Nemișcaţi, Federico și fraţii Motta se uitau 
la cele două chelnerițe îngenuncheate care ștergeau cu un 
burete sângele de pe capul rănitului, în vreme ce amicul 
acestuia, complet beat, turuia un discurs în dialect spre marea 
încântare a prietenilor săi. Mă străduiam de bine de rău să 
urmăresc firul anchetei mele. 

— Nu le daţi crezare? 

— Autorităţilor?... Ridică din umeri. Astea își vând ștampilele 
și sumedenia de hârtii unui recrutor de-al lui Lisone. Și noi ar 
trebui să avem încredere în ele când explică moartea lui Amati? 
Versiunea sinuciderii le convine de minune, atât lor, cât și 


VP - 42 


patronilor. Și chiar și unor tovarăși sindicaliști. 

Hubert ieși din muțenie printr-o declaraţie care ne lăsă cu 
gura căscată. 

— Faptul că moartea lui satisface o groază de oameni 
dovedește oare că a fost asasinat? Ce ziceţi de asta? Corpul lui 
nu prezintă nicio urmă de lovitură. Doar amprentele lui au fost 
prelevate de pe revolverul cu care a fost ucis, iar urmele de 
pulbere de pe degete par să confirme că el a fost cel care a tras. 

In ciuda tumultului, liniștea care se lăsase păru să izoleze 
masa noastră ca într-o sferă. Hubert ridică brațele în semn de 
împăciuire. Luminiţa care îi strălucea în ochi arăta că era destul 
de mândru de numărul pe care-l oferise. Am surprins un dialog 
mut între Salvatore și Federico, doar din gesturi. Namila: poţi 
avea încredere în tipul ăsta? Proprietarul meu: e sigur 100%. Cei 
doi Motta încuviinţară dând din cap. 

— Raportul de autopsie a fost întocmit de unul dintre foștii 
mei tovarăși de cursuri la Universitate, pe care l-am întâlnit în 
sală, reluă Hubert. Am încredere în el, adăugă farmacistul în 
fața aerului dubitativ al lui Federico și al prietenilor să-i E la fel 
de kasher ca mine. 

Probabil că Salvatore ghici sensul termenului, deoarece 
întrebă: 

— Să presupunem că cineva l-a forțat pe Amati să-și tragă un 
glonţ în cap. Potrivit constatărilor prietenului dumitale, așa ceva 
este exclus? 

Hubert clătină din cap. 

— Dacă ar fi fost ţinut în timp ce arma scuipa foc, mâinile sau 
încheieturile mâinilor ar purta urme de violenţă. Or, pielea lui e 
intactă. Singurul element nelalocul lui este că organismul său 
conţinea calmante. O doză enormă. Nu e ceva nemaivăzut ca o 
persoană să înghită o cutie întreagă de pilule ca să-și ușureze 
sinuciderea. Pe de altă parte, desigur, se poate și să i se fi 
strecurat un drog în alimente ca să mascheze crima. Dar 
această ipoteza e cam trasă de păr, trebuie s-o recunoaștem. 

— Trasă de păr? exclamă Salvatore, în timp ce niște infirmieri 
îl evacuau pe rănit, iar polițiștii îi luau la întrebări pe cei care nu 
izbutiseră s-o șteargă. Nu-i cunoașteţi pe acești oameni. Nici 
măcar nu vă puteţi închipui până unde merg cu cinismul și 
violenţa. la coborâţi într-o zi într-o galerie, apropiaţi-vă de un 
furnal. Veţi înţelege de ce sunt în stare cei care trimit oameni în 


VP - 43 


infernul ăla. 

Dar Lisone? Chiar dacă alimenta întreprinderile astea barbare, 
chiar dacă se îmbogăţea fără rușine vânzând fiinţe umane, ce 
interes ar fi avut să-l elimine pe Amati? 


VP - 44 


6. 


O eroare legată de litera R 


Când m-a văzut trecând prin faţa ferestrei salonului de 
coafură, Anne o așeză sub cască pe clienta căreia tocmai îi 
vopsise părul în mov și veni să mă întâlnească la piciorul scării 
ce ducea la bârlogul meu. Mi-am scos batista și am șters delicat 
picătura de vopsea care îi împodobea creasta nasului cu o a 
doua aluniţă, înainte de a o săruta pe colţișorul cel mai dulce al 
pielii - chiar dacă buzele mele aveau în privinţa asta alte 
preferinţe. În acel moment se ivi, cu un aer furios, Federico. 

— O împiedici pe femeia asta tânără să-și câștige existența cu 
sudoarea frunţii! la dă-i pace! 

Un țipăt dinspre salon întrerupse această fermecătoare 
regăsire. Federico se năpusti spre doamna pe care Anne o 
uitase sub cască. Chipul ei stacojiu dădea în sfârșit farmec 
culorii părului. 

— Porca mizeria! Ai lăsat-o pe madam Delporte să se frigă 
precum un pui la rotisor! bombăni Federico în timp ce întindea 
pe chipul clientei un strat gros de cremă. 

Reîntors în birou, mi-am notat cu scrupulozitate detaliile 
călătoriei noastre la Liege, deoarece Lisone voia un raport 
regulat privind investigaţiile mele. Asta m-a făcut să mă 
gândesc că ar fi bine să-i cer ceva parale. Negustorul care 
vindea cărbuni venise din nou să sune la ușă, iar băcanul 
ameninţa că-mi suprimă contul. Am decis să sărbătoresc în 
avans reîntoarcerea mea la noroc în compania lui Hubert. 
Băutura mea preferată - gueuze grenadine - avea gust de apă 
sărată în dimineaţa asta, la terasa din Piaţa Binefăcătorilor. 

— Fă ca mine, Michel! Bea o cafea. 

— Mai bine mor! 

Încurajat de soarele deja promiţător al acestui sfârșit de 
primăvară, care ilumina castanii cu o lumină de-a dreptul 
electrică, am sorbit o înghiţitură de bere. Și am fost pe punctul 
să vomit. 

— Ar fi trebuit să vă previn, zise chelnerul văzându-mi 


VP - 45 


strâmbătura, de azi dimineaţă niște muncitori lucrează la 
canalizare. 

— Ei, și? Doar nu amesteci berea cu apă? 

— Nu. Dar până ce se termină reparaţiile, spălăm paharele în 
cada din baie. 

Mi-am contemplat halba înainte de a o da la o parte pe masă. 

— A! Domnu’ Michel, că tot veni vorba... E pe aici un micut 
mâncător de spaghete care vrea neapărat să vă întâlnească, 
continuă chelnerul. 

L-am privit stupefiat. 

— Vrei să zici un tânăr italian, Gustave? suflă Hubert iritat. De 
la sfârșitul războiului, îi tot repeta necontenit chelnerului că 
jidan, cioroi, macaronar și mâncători de spaghete dispăruseră 
din dicţionar odată cu Ausweis și Kommandantur. 

Chelnerul îl privi politicos, cu un vag zâmbet pe buze. O fi el 
clientul rege, dar nu chiar într-atât încât să-i dea lecţii de 
morală. 

— Un puștiulică doar atâta, preciză el cu un gest cu latul 
mâinii. Poftim, iată-l că vine! 

Un băiețel slăbuţ cu pielea mată înainta spre noi cu mersul 
șovăielnic al celui care se așteaptă să capete o scatoalcă fără 
motiv. Puloverul prea mare pentru el și pantalonul de golf prea 
scurt contrastau cu expresia ochilor săi. Niște ochi care păstrau 
amintirea loviturilor căpătate și a unor lucruri pe care nu ar fi 
trebuit să le vadă la vârsta lui. 

— Musiu Van Loo? mă întrebă el într-un savuros amestec de 
valonă și italiană. 

În loc să se așeze, rămase la distanţa, gata s-o ia la fugă. Un 
puișor la pândă. 

— Îţi place ciocolata caldă? 

Ochii lui își regăsiră strălucirea ochilor de copil. 

— O Banania, Gustave! 

— Ba Kwatta, domnu' Michel, mă corectă chelnerul. Dacă nu 
vă supăraţi. Preferăm produsele de la noi de acasă. 

Când Gustave aduse ceașca aburindă, puştiul o contemplă 
stând în picioare, ca și cum un geam din sticlă groasă o 
despărțea de gura lui. Încetul cu încetul se apropie de masă, se 
așeză într-o dungă pe scaun, fascinat de aromă. 

— Ei bine, băiete! Se poate spune că ești neîncrezător! am 
oftat eu dându-mi pălăria pe ceafă. 


VP - 46 


Mânuţa lui, neagră de jeg, se așeză peste ceașcă, în timp ce 
ochișorii lui neliniștiți supravegheau împrejurimile. Nevăzând 
niciun dușman la orizont, începu să-și lipăie ciocolata. 

— Hai, dă-i drumul! 

Mâna sa strânse febril ceașca, temându-se să nu i-o iau 
înapoi. 

— Cum te cheamă? întrebă Hubert cu glas blând. 

— Fausto, îngăimă copilul. 

Niște părinţi care avuseseră flerul să-i dea fiului lor numele lui 
campionissimo care avea să câștige anul acela, rând pe rând, 
Turul Italiei și Turul Franţei sub nasul protejatului lui Dumnezeu, 
al Papei și al Bisericii italiene, nu puteau fi decât niște brute. 

— Unde sunt părinţii tăi? l-am întrebat la rândul meu. 

Copilul începu să urle. 

— Bingo! mormăi Hubert. 

Tocmai pusesem degetul pe rană. 

— Știu, ești specialist la criminali, nu la copii, zise Hubert 
aruncându-mi o privire urâtă și încercând să-l împace pe micul 
Fausto. 

— Păi, tot aia e, nu e așa? Și unii și ceilalţi habar n-au de 
graniţa între bine și rău. 

— Depinde de cine le face educaţia, exclamă Hubert, ajutând 
puștiul să-și sufle nasul. Ar trebui să li se interzică anumitor 
indivizi dreptul de a avea copii. 

— Tu care ești atât de isteț, am spus eu, fă-l pe puştiul ăsta să 
vorbească. Ce vrea de la mine? 

Hubert lăsă capul în jos. 

— Și dacă am chema-o pe Rebeka? Reușește să negocieze 
până și cu propriul meu fiu! 

e 

Rebeka aduse castronul de supă la masă. Culcat pe covor, fiul 
ei se juca cu Fausto stivuind cuburi de lemn. Renunţând să-i mai 
facă să se așeze lângă noi, Rebeka le puse farfuriile pe jos, își 
înșfăcă odrasla și îi vâri cu de-a sila lingura în gură. Imediat, 
Fausto își goli farfuria, la fel de iute ca și cum ar fi sorbit-o cu 
paiul. 

— E un ocean de la mână pân’ la gură, comentă Hubert. 

Rebeka se așeză lângă noi înfuriată pe soţul ei. 

— Nu pot să sufăr când vorbești în zicale și ghicitori. Tot îți 
mai place să faci pe grozavul că ești cel mai deștept? 


VP - 47 


O ţinu tot așa în poloneză, semn că cearta risca să 
degenereze. Anne interveni cu mult bun-simț. 

— Ai dreptate, Rebeka. Dar hai să încercăm să obţinem mai 
întâi de la bărbaţii ăștia bunăvoința de a le dezvălui bietelor 
femei care suntem noi ce anume știu. 

Am arătat spre Fausto. Marele detectiv dăduse chix. Dar 
poate că unei femei puștiul îi va dezvălui de ce avea treabă cu 
mine. Rebeka nu avu nevoie de mai mult de câteva clipe ca să-l 
facă să-și dea drumul la limbă, în timp ce tot alinia cuburile, 
șopti că mătușa lui îi ceruse să mă aducă urgent, în timp ce ea 
încerca să-l rețină pe un domn foarte rău care voia să-i ia 
jucăriile. Și noi care ne pierdeam vremea înghițind supă! Am 
fost nevoit să-i făgăduiesc lui Fausto pe cuvânt de onoare, cu 
mâna pe inimă, că-l voi aduce înapoi acasă la Hubert de îndată 
ce voi fi vorbit cu mătușa lui, doar ca să accepte să abandoneze 
provizoriu cuburile și să mă ducă la el acasă, ţinându-mă strâns 
de mână cu mânuţa lui. Noroc că locuia la doi pași, pe 
bulevardul General Eisenhower. 

Bărbatul pe care trebuia să-l înfrunt purta o uniformă la fel de 
frumoasă precum comandantul suprem al forțelor aliate. Dar nu 
era decât un simplu poliţai care forța ușa locuinței micului 
Fausto pentru a-i permite unui portărel să-i fure cele câteva 
jucării în perfectă legalitate. 

Când mătușa lui mă văzu că apar, mă agăţă de o mânecă, îmi 
vâri sub nas o hârtie întocmită în acel stil înflorit care făcea din 
justiție cea mai detestată dintre puteri, după care se avântă 
într-o vorbărie pe jumătate în franceză, pe jumătate în italiană, 
pigmentată cu câteva invective la adresa mea. După un telefon 
la compania de asigurări pentru care lucram, am izbutit în cele 
din urmă să mă dumiresc. Eu eram cel răspunzător de 
nenorocirile lui Fausto și ale familiei sale. In urma unei stupide 
încurcături, confundasem Torretto (cu doi de R) cu Toretto (cu 
un singur R). Cel cu un singur „R” era debitorul unui împrumut 
neplătit și sporit cu uimitoare dobânzi de întârziere, fără a mai 
pune la socoteală monstruoasele cheltuieli de judecată și de 
sechestru. Întâmplarea făcea că ambele familii locuiau, la 
vremea când „Un R” semnase contractul, în același oraș, 
Marcinelle, pe lângă Charleroi. Pe deasupra, cei doi bărbaţi, care 
veneau din același sat din regiunea Puglia, San Vito dei 
Normanni, munceau în aceeași mină. De atunci, drumurile lor se 


VP - 48 


despărţiseră. „Doi R” venise la Bruxelles ca să se instaleze aici 
cu micul Fausto, nepotul său, pe bulevardul General Eisenhower, 
pe când „Un R” intrase în clandestinitate cu achiziția sau cu 
banii de la împrumut. Alegând, cum prea adesea o făceam, 
soluția facilă, mă rătăcisem pe pista lui Torretto fără să-mi bat 
capul de numărul de „R” din nume, azvârlindu-i pe acei oameni 
cumsecade în braţele unui portărel și ale unui polițai, în văzul și 
în urechile vecinilor. 

De cum mi-am înţeles confuzia, l-am tras pe portărelul 
recalcitrant într-o cabină telefonică. A fost nevoie de intervenţia 
șefului serviciului juridic al companiei de asigurări ca să cedeze. 
Poliţaiul o luă din loc la fel de nemulţumit. Un străin e un străin, 
proclamă el cu siguranța cretină a unui bătrân înțelept. 

Reîntors în casa celor doi Torretto, am nimerit peste soț, 
revenit între timp acasă. Prevenit de nevastă-sa, își părăsise 
slujba ca să vină s-o salveze. De îndată ce mă zări, începu să mă 
înjure. Văzând că eram gata să plec, Fausto se agăță de 
pantalonul meu. Am încercat să-i explic lui Torretto, din ce în ce 
mai furios, făgăduiala pe care o făcusem nepotului său: jocul de 
cuburi care îl aștepta pe covorul din salonul farmacistului. 

Vorbiţi cumva de Hubert? Atmosfera se destinse pe dată ca 
prin farmec. Spiţerul meu favorit îi dăduse nevesti-sii un praf 
miraculos care o salvase. Și mai potolise și bronșita lui cronică, 
bronșită care îl silise să părăsească mina. De la Hubert am ajuns 
firește la a-l aminti pe vecinul meu Federico. Tot un amic al lui 
Torretto, cu care activase în rândurile partizanilor cu câţiva ani 
în urmă, mai înainte de a părăsi și el Italia „căzută din nou în 
mâinile reacţionarilor”. Fausto trăia alături de ei de la moartea 
părinţilor săi. Foarte iute m-am trezit așezat la masă în fața unui 
pahar de grappa „artizanală” contemplând fotografiile de 
tinereţe în care un Federico mai zvelt, mai seducător, dar deja 
musculos, își lua aere de dur în vreme ce Torretto, lângă el, 
purtând o beretă pe cap, afișa un zâmbet timid de copil pe un 
obraz ca o lună, în care războiul, mizeria și mina săpaseră de- 
atunci nenumărate riduri. 

Regiunea Puglia, mina. Întrebarea mea veni cât se poate de 
firesc: 

— Lisone este cel care v-a îmbarcat spre Belgia? 

Corpul îi încremeni brusc. 

— Cum de știți? 


VP - 49 


— Fraţii Motta mi-au povestit peripeţiile lor, călătoria cu trenul 
până în Belgia, contractul din care nu pricepeau nicio boabă. 
Închisoarea pentru că nu-l respectaseră. Cum locuiaţi în aceeași 
regiune, mă întrebam dacă... 

Pumnul lui se abătu peste masă răsturnându-ne paharele. 
Înălțându-și privirea spre crucifixul care atârna deasupra ușii, 
alături de un portret al lui Padre Pio!%, mârâi: 

— M-am jurat că numele ăsta nu va mai fi niciodată rostit în 
faţa mea. 

După ce îmi cerusem tot soiul de scuze, m-am ridicat, zorit de 
către Fausto. Am mai avut totuși răgaz cât să-l întreb dacă îl 
cunoscuse pe Amati. 

— Pe Matteo? întrebă soţia sa care ieșea din bucătărie 
frecându-se pe mâini cu o cârpă. 

Bărbatul ei îi aruncă o privire supărată. În ciuda referirii la 
Federico și la Hubert, eu rămâneam, totuși, un belgian, un soi de 
poliţist capabil să trimită portăreii la el acasă. O dată în plus, i- 
am invocat pe fraţii Motta și pe frizerul meu favorit, sfinţii mei 
patroni. Am mai adăugat că îi însoţisem la Liège la ceremonia 
de omagiere a lui Amati. Până la urmă dădu din umeri. 

— Oricum... Pentru mine, s-a sfârșit cu mina. La Marcinelle, 
eram membru de sindicat. Ba chiar, cu ajutorul lui Matteo, am 
organizat o grevă care a fost cât pe ce să ia o întorsătură urâtă. 
Patronii au trimis jandarmii călare, cu căști și puști. Cu mirosul 
de balegă, colb și praf de pușcă, printre ţipete și zgomotul 
produs de animale, te puteai crede la război. Singurele noastre 
arme erau pietrele și bucăţile de cărbuni. Cu toate astea, 
avantajul a rămas multă vreme de partea noastră! Până la șarja 
finală a polițiștilor, cu sabia scoasă! Fără cruţare! La Marcinelle 
trebuia să domnească ordinea, cu orice preţ. Și să știți că a curs 
sânge, credeţi-mă! La sfârșit, m-am pomenit în temniţă alături 
de încă vreo zece tovarăși când, de fapt, având în vedere starea 
noastră, locul ne era la spital. O parte din grup a fost expediată 
înapoi în Italia chiar în seara aia. Eu am izbutit să scap. Un pic 
din întâmplare. Avusesem bafta să fiu ultimul din celulă, iar ăia 
se săturaseră să tot completeze hârțoagele. Așa că mi-au dat 
drumul, iar patronul chiar m-a primit înapoi la mină. 

— Acolo te-au nenorocit de tot, interveni nevastă-sa. Se 


18 Padre Pio (1887-1968), cunoscut sfânt din secolul XX al Bisericii Catolice, preot și 
călugăr capucin, canonizat de Papa loan-Paul II în 2002 (n.tr.). 


VP - 50 


întoarse spre mine. L-au expediat în echipa care trebuia să sape 
la noile galerii, cea mai primejdioasă muncă, în mijlocul prafului 
și al explozivilor. lar sistemul de răcire era mereu stricat. 

— Amati m-a scos de acolo. 

— Cu ajutorul lui Don Bruno, i-o tăie nevastă-sa. 

Torretto îi aruncă o privire jenată. Să vorbești despre un preot 
fără să scuipi și să înjuri era ceva prost văzut. Mai cu seamă în 
fața unui prieten al lui Federico și al fraţilor Motta. 

— Unii sunt devotați cu adevărat, murmură el. Chiar și Matteo 
lucra cu ei. Don Bruno i-a făcut rost de certificatele medicale 
care m-au ajutat să găsesc un loc la sanatoriu. Lucrez acum în 
garajul unuia dintre verii mei, de partea cealaltă a canalului. 

— Matteo era un om bun, zise nevastă-sa, cu lacrimi în ochi. 
Un sfânt. 

Bărbatul ei încuviinţă din cap. 

— Un adevărat lider, care voia să schimbe condiţiile sociale 
de muncă ale minerilor. 

Tăcu o clipă, după care adăugă: 

— De aia i-au făcut de petrecanie. 

— Cine l-a ucis, după părerea dumitale? 

Fausto se smiorcăia ca să-mi amintească de făgăduială. 
Unchiul lui ridică din umeri. 

— Dacă aș ști, vă jur că persoana respectivă ar trece prin 
clipe extrem de neplăcute, mârâi el în timp ce redutabilii săi 
pumni se încleștau. 

Nu era momentul să evoc o legătură între Amati și Lisone. În 
niciun caz după criza de furie pe care o provocase doar 
menţionarea numelui clientului meu. Unui proletar italian gata 
să sacrifice o sticlă de grappa abia începută îi respecţi 
convingerile. 

Când Federico află de păţaniile în care îl atrăsesem pe vechiul 
său amic Torretto, aproape că mă strânse de beregată. 

— Dio buono! Nu crezi că omu' ăsta a suferit destul? Ai merita 
să te dau afară din casa mea! 

Mai înainte ca Federico să-mi azvârle catrafusele pe fereastră, 
Anne se ivi ca o furie, cu părul în dezordine. 


VP -51 


7. 


Simeone asasinat 


— S-a întâmplat vreun accident? 

— Simeone... s-a întors, șopti ea, ţinându-și mâna la piept. 
Vino! 

Am urmat-o în goană până la apartamentul ei. 

Nu visase. Porumbelul-vedetă al lui Lisone era acolo. Frumos 
și pretenţios. Dar nu într-atât încât să-mi dea un autograf. De 
cum mă văzu, îmi aruncă o privire piezișă umblând de colo-colo 
pe masa scundă din salonaș, aidoma unui patron care își 
așteaptă cam nerăbdător staff-ul. 

— Ce l-o fi apucat? întrebă Anne. 

— Nu mă crezi niciodată atunci când îţi laud sex-appeal-ul. E 
cumva nevoie ca un animal, unul adevărat, să ţi-o confirme? 

Îi aduse puţină pâine admiratorului, precum și un castronel cu 
apă pe care acesta îl bău cu eleganţă. 

— Ce facem, Michel? Îl suni pe Lisone? 

— A, nu! 

— Ai o idee mai bună? 

Porumbelul bătu din aripi. 

— Atenție, o să-și ia zborul! 

Dejucându-mi previziunile, în loc să se îndrepte glonţ spre 
fereastra deschisă, Simeone veni să se așeze delicat pe brațul 
lui Anne. Ea întinse degetul, fără ca el să se arate speriat, și îi 
mângâie penele făcându-mi semn să-i dau de veste stăpânului. 
Lipsit de argumente, am coborât la vecina de jos care îmi dădu 
voie să-i folosesc telefonul. 

Lisone răspunse după ce telefonul sună de două ori. 

— Lucia la telefon, rectifică vocea. 

După ce mă puse să-i repet întâmplarea de parcă aș fi fost un 
răpitor ce trebuia reținut la telefon până ce îl localizează poliţaii, 
mă anunţă că fratele ei va veni neîntârziat. Era „în capitală” - n- 
ar fi rostit „într-un bordel” cu mai mult dispreț. 

Când am revenit în salonaș, Simeone trona deasupra 
divanului ca un zeu în templu gata să primească omagiul 


VP - 52 


fidelilor. Nu-mi plăcea decât pe jumătate pasărea aia! Lisone nu 
zăbovi. Nu avu nevoie de mai mult de douăzeci de minute ca să 
apară, ţinând sub braţ o colivie din lemn. 

— Făceam cafea la bucătărie când am auzit zgomot de aripi în 
salonaș, explică Anne cu un pic de vinovăţie. Luaţi o ceașcă? 

Lisone clătină din cap. 

— E de neînțeles! Simeone a fost eliberat în dimineaţa asta. E 
vorba de antrenamentul pentru o cursă importantă de 
săptămâna viitoare. Așteptam telefonul unui prieten columbofil 
din Reims ca să-mi anunţe sosirea lui și, poftim, mă suni 
dumneata! Aproape că nu mi-a venit s-o cred pe Lucia. 

În fața privirii sale bănuitoare, i-am atras atenţia că noi nu 
aveam nicio vină pentru gusturile porumbelului. Prefera 
Bruxelles mai degrabă decât Reims? Gueuze grenadine în loc de 
șampanie? Cum să socotești vinovată o pasăre atât de rafinată 
în gusturi? 

Fără alte comentarii, Lisone își luă campionul. Nu fără 
probleme. Lui Simeone începuse să-i placă sofaua lui Anne. De 
fiecare dată când stăpânul lui se apropia, i se strecura printre 
degete și sărea pe o altă mobilă. Tot circul ăsta ţinu cam 
jumătate de oră până ce Lisone izbuti să-l încolțească și să-i 
vâre în colivie. Cărămiziu la chip, șiroind de sudoare, ne părăsi 
fără o vorbă de mulţumire. 

Câteva zile mai târziu, pe când intram în salonul lui Federico 
pentru a ridica un pachet pe care îl primise în numele meu, 
telefonul începu să sune. 

— „Federico, arta coafurii și Michel Van Loo, arta cercetării!” 
zise el înainte de a-mi întinde receptorul după care se reîntoarse 
la fixativele și la vopselurile lui. 

— Dumneata ești Van Loo? întrebă o voce aspră pe care nu o 
cunoșteam, o voce de fumător lipsit de oxigen, o voce de namilă 
păroasă a cărei cravată îi strângea gâtul gros prea tare. O voce 
ca de ucigaș din caricaturi. 

— Sunt secretarul, am zis eu. Doriţi să-i lăsaţi un mesaj 
domnului Van Loo? 

— Ei bine, spune-i patronului dumitale că al meu îl așteaptă 
peste o jumătate de ceas la terasa cafenelei de la Bursă. 
Fuguța! 

Întârziat de manevrele unui camion, tramvaiul mă lăsă în 
centrul orașului o oră mai târziu. Lisone mă aștepta în faţa unui 


VP-53 


pahar cu Fernet-Branca, înțolit într-un costum verde deschis la 
culoare și foarte bine croit, împodobit cu o batistuţă mov în 
buzunarul de la piept. Când mă zări apropiindu-mă, se uită 
ostentativ la ceasul de aur de la încheietura mâinii, făcând un 
gest papal în semn de iertare și îmi arătă cu un aer îngrijorat 
scaunul din faţa lui. Am aruncat o privire în jur, încercând să 
identific bruta care mă convocase. Să fi fost cumva bătrânelul 
care citea un ziar hipic la masa vecină? Doamna grasă care 
devora o javaneză'* înecată în cremă de unt? Micuţul chelner cu 
veston prea alb și epoleţi de general? Sau poate Madama de la 
toaletă? M-am ferit să-l întreb pe clientul meu. Așa că am 
comandat o gueuze grenadine. Lisone aşteptă până ce aceasta 
îmi fu servită ca să-mi murmure cu un hohot de plâns în glas: 
„Simeone a fost asasinat”. 

Pe moment, vestea mi se păru ceva de neînțeles. Aveam în 
minte moartea lui Amati. Ceremonia de la casa sindicatelor de la 
Liege. Și manifestaţia spontană și sălbatică de la Grâce-Berleur. 
Reamintindu-mi duminica aceea sinistră din micul oraș minier 
am înţeles. Simeone nu se va mai bucura niciodată de favorurile 
tovarășei sale de viață la sfârșitul unei curse victorioase. 

— A murit porumbelul dumitale? am întrebat eu prostește. 

Privirea sa încărcată de dispreț era binemeritată. Dacă voiam 
să-mi păstrez clientul, trebuia să mă străduiesc mai mult. 

— Vreau să zic, am îngăimat, că în apartamentul lui Anne 
părea în plină formă... 

— A fost otrăvit în colivie, gemu el cu glas stins, întinzându-mi 
o hârtie împăturită. 


„DE PREA MULTE ORI Al DAT IAMA ÎN CUIBURILE LINIȘTITE ALE 
ALTOR ZBURĂTOARE CARE NU ÎŢI CEREAU DECÂT SĂ TRĂIASCĂ 
ÎN PACE. DUPĂ FAPTĂ ȘI RĂSPLATĂ. CA UN PORUMBEL 
NEPRIHĂNIT, SIMEONE ÎȘI JOACĂ ACUM PENTRU ULTIMA OARĂ 
ROLUL DE MESAGER. ULTIMUL AVERTISMENT. LASĂ-NE SĂ 
ZBURĂM CU PROPRIILE NOASTRE ARIPI IAR TURMA LUI 
DUMNEZEU ÎN BISERICA SA. ȘI MULȚUMEȘTE-TE CU CE ŢI-A DAT 
DOMNUL DACĂ NU VREI SĂ DEVINĂ CAVOUL SĂU ȘI AL TĂU”. 


După ce am citit de vreo cinci-șase ori misiva fără să izbutesc 
să-i  descifrez misterele, am surprins chipul lui Lisone 


1% Prăjitură bruxelleză pe bază de marţipan și cremă (n.tr.). 
VP - 54 


strâmbându-se. Cei care îi uciseseră bietul porumbel nu se 
înșelaseră. Stăpânul lui suferea cu adevărat pentru dispariţia 
acestuia. Mult mai mult, de pildă, decât pentru deraierea unui 
tren cu muncitori italieni în drum spre infernul valon. Mi-am golit 
dezgustat paharul de bere. Tot șovăind, m-am pomenit într-o 
situaţie primejdioasă. În pofida turpitudinilor lui Lisone, care mă 
rodeau, continuam să lucrez pentru el. Să ascult de ordinele lui. 
Și să încasez bani de la el. Când Simeone fugise din paradisul 
acestuia ca să se refugieze în braţele noastre, nu cumva voise 
să ne dea de veste că era gata să depună mărturie împotriva 
stăpânului? Trebuia o dată pentru totdeauna să fac o alegere. 
Gândurile contradictorii îmi paralizau munca, împiedicându-mă 
să descurc iţele acestei afaceri. Îmi veni în minte o remarcă 
făcută de Anne. Oare de ce alesese Lisone un investigator 
bruxellez, cu totul străin de lumea muncitorească, de imigranții 
italieni, de subtilităţile vieţii de provincie, pentru a dejuca 
amenințările care îl vizau? Se slujea de mine? Și atunci, în ce 
scop? 

— Incă o bere? întrebă Lisone, cu chipul întunecat. 

l-am respins propunerea cu un gest al mâinii. 

— Soră-mea, Lucia, e cea care mi-a sugerat să fac apel la 
dumneata, continuă Lisone de parcă mă citise. Te admiră mult. 
Când Anne mi l-a adus înapoi pe Simeone și am aflat că ești 
prietenul ei, am primit coincidenţa asta ca pe un semn al 
Providenței. 

Își făcu semnul crucii, spre uimirea vecinilor noștri, așezați la 
mese în jurul nostru la terasa care se află în faţa pretenţioasei 
clădiri din pietre mari, albăstrii, a Bursei, ale cărei coloane 
aminteau de măreţia templelor grecești, dar ai cărei lei uriași la 
picioarele treptelor încarnau puterea micuţței Belgii. 

— Nu-mi amintesc să o fi întâlnit vreodată pe sora dumitale. 
lertare. 

Un zâmbet palid se contură pe chipul său. 

— O mică lucrătoare italiancă nu e niciodată băgată în seamă. 

Venind de la el, remarca asta nu era lipsită de picanterie. 

— Îţi mai amintești de doamnele Beigelbrot? întrebă el. La 
vremea aceea, sora mea era în slujba lor, muncea ca menajeră. 

Cu doi ani în urmă, Madeleine Beigelbrot mă însărcinase să 
dau de urma fratelui ei dispărut. Pe atunci, locuia cu mama ei 
într-o vilă luxoasă la Uccle, în partea sudică a Bruxelles-ului. 


VP-55 


Afacerea avusese parte de un rezultat tragic. Tânărul fusese 
asasinat cu câteva ore mai înainte ca eu să-i descopăr 
ascunzătoarea. La ordinul maică-sii.2 

Apărându-se de o critică pe care eu nu o formulam, Lisone 
preciză: 

— Voisem atât de mult ca Lucia să rămână lângă mine, numai 
că ea și-a revendicat mereu independenţa, mai ales financiară. 
Pe scurt, a auzit vorbindu-se de dumneata când făceai ancheta 
în legătură cu dispariţia lui Yann Beigelbrot. Te-a întâlnit în vila 
părinţilor acestuia. După arestarea mamei, Lucia s-a trezit fără 
slujbă. Or, eu aveam neapărat nevoie de ajutorul ei. (Știam 
motivul.) Când am căutat un investigator care să nu fie 
contaminat de zvonurile legate de persoana mea și nici de 
familiile din împrejurimi care trag cu ochiul la afacerile mele, ea 
s-a gândit la dumneata. Aveam nevoie de un detectiv. Un 
bruxellez insensibil la bârfele compatrioţilor mei. Asta te 
lămurește, domnule Van Loo? 

In mod evident, își regăsise postura de om de afaceri șiret. 
Explicaţia lui stătea în picioare. Am fluturat scrisoarea anonimă. 

— İn legătură cu cei care îţi râvnesc locul, unul dintre ei ar 
putea fi autorul acestor ameninţări și al uciderii lui Simeone? Pe 
cine împiedici dumneata „să zboare cu propriile aripi”? Și ce e 
cu referinţa asta la turma lui Dumnezeu? Ce vrea să spună? 

Văzându-l pe chelnerul care trecea prin dreptul mesei 
noastre, Lisone comandă o ceașcă de cafea, iar pentru mine o 
gueuze grenadine - dovadă că îmi refăceam prestigiul în faţa 
lui, chiar dacă amestecul de zahăr cu bere era prost dozat în 
acel local pentru oameni de afaceri și agenţi de bursă, băutori 
mediocri lipsiți de gust. 

— Înainte de a face apel la dumneata, reluă Lisone firul, îţi dai 
seama că am făcut propria mea anchetă. Cum nu ajungeam 
nicăieri, adăugă el cu o expresie feroce, câţiva amici au preluat 
ștafeta. Au cercetat anturajul principalilor mei concurenți. Am 
încredere în metodele lor. (Aici m-am abținut de la orice 
comentariu.) Dacă ei afirmă că nu l-au găsit pe niciunul suspect, 
mă încred în ei. Cei care mă ameninţă nu sunt dușmanii mei 
obișnuiți. După părerea mea, nu sunt nici măcar italieni. Vin mai 
curând din lumea dumitale, domnule Van Loo. E rândul dumitale 
să acționezi. Explicaţia asta era cam subţire. 


20 A se vedea prima anchetă a lui Michel Van Loo, Primejaii în Regat (n.aut.). 
VP - 56 


— i se întâmplă, totuși, să ieși din mediul dumitale, domnule 
Lisone? Îi frecventezi pe șefii de personal ai minelor, cărora le 
livrezi muncitori, pe patronii care te însărcinează cu recrutarea, 
pe polițiștii care protejează garniturile de tren, pe politicienii 
care încurajează business-ul dumitale. Nu se află cumva vreun 
trădător în toată masa asta de bravi cetăţeni, vreun agent al 
concurenţilor, un tip înăcrit pentru că nu a încasat atât cât 
spera? Sau vreun idealist care vrea să denunțe condiţiile de 
viaţă ale imigranţilor? Unul dintre slujbașii dumitale care a decis 
să îţi saboteze întreprinderea și să se alăture sindicatului 
socialist? 

Ce așteptam oare de la acest discurs vehement? Ca Lisone să 
se ridice și să dispară de pe lista firavei mele clientele? In acest 
caz, m-am ostenit în zadar. Zăbovind cât era necesar ca să-și 
termine calm cafeaua, Lisone își îndreptă spre mine arătătorul 
ca pe un revolver. 

— Tot mai încerci să faci legătura între Amati și mine, 
domnule Van Loo? Te afli pe un drum greșit. Moartea lui 
Simeone dovedește că ticăloșii care mă pândesc sunt gata de 
orice, se apropie și încep să-și piardă sângele rece. 

In clipa aceea, o ploaie bruscă și violentă - numită la 
Bruxelles drache - ne alungă de pe terasă. Ploaia asta este 
aproape singurul serviciu de salubritate a orașului, numai că ea 
nu se oprește la amănunte și mătură totul în trecere. Refugiaţi 
în interiorul localului, cu hainele și pălăria șiroind de apă, 
semănăm cu două rațe rătăcite. Surprins de violenţa aversei, un 
stol de porumbei care ciugulea firimiturile de pe terasă își luă 
zborul cu mare zgomot de aripi fâlfâinde, în vreme ce tunetul 
zgâlțâia ferestrele mari ale cafenelei. Moartea lui Simeone, pe 
care până atunci o înregistrasem ca pe un incident nu cu mult 
mai serios decât sosirea unei scrisori anonime sau pierderea 
unui obiect, mă făcu să mă simt emoţionat. Nu era decât o 
zburătoare proastă, dar moartea asta nedreaptă mă mișca la fel 
de mult ca aceea a unei ființe umane. Ghiceam și mâhnirea lui 
Anne. Fără șovăielile mele, reticenţele mele de a face în mod 
serios cercetări, poate că Simeone nu ar fi fost eliminat. In orice 
caz, lipsa mea de iniţiativă risca acum să-mi ucidă clientul. 
Tonul manierat al scrisorilor de ameninţare nu prea lăsa loc de 
îndoială. Ele dezvăluiau o fiinţă cultivată, rafinată, civilizată - 
adică cinică și nemiloasă. 


VP - 57 


8. 


Robert, un om influent 


Mi-a trebuit ceva timp până să mă deprind cu be-bop-ul?.. 
Cam cât a fost necesar ca femeile să uite de farmecul soldaţilor 
americani, tipii ăia bine făcuţi, cu trupuri la fel de elastice ca un 
chewing-gum, cu mușchi turnaţi parcă într-un furnal, și care au 
făcut atâtea pagube tinerilor de pe la noi. Am încercat, la un 
moment dat, să imit mersul legănat al lui John Garfield, sau 
înfățișarea simplă și zeflemitoare a lui Robert Montgomery, atât 
de desăvârșit în rolul lui Philip Marlowe, detectiv particular. Fără 
să fac mare scofală. In ciuda unei tunsori cu părul dat pe spate 
pe care Anne o crease special pentru mine, continuam să semăn 
cu un ket din Bruxelles. Un ștrengar înțolit festiv, firește, dar 
totuși un ket, fără nimic ce ar fi putut aduce cu un pl/ay-boy 
american. 

Rezistenţa mea la be-bop a durat mult timp, având în vedere 
ascuţitul meu simţ al ridicolului. În seara aceea, rezistența mea 
a cedat ca întotdeauna în fața stăruințelor lui Anne care mă 
trase după ea la una dintre marile săli de bal din centrul 
orașului. 

Orchestra interpreta - chiar binișor - bucăți de-ale lui Artie 
Shaw și Tommy Dorsey. Din când în când, o cântăreaţă de 
culoare cânta scaF? cu mult antren în maniera Ellei?, susținută 
de alămurile dezlănţuite, acompaniată de muzicanți negri, 
soldați americani rămași la noi după demobilizare. Atmosfera 
era saturată de fum și de alcool. După ce mi-am croit drum până 
la bar, depășind greutăţi mai mari decât au întâmpinat pușcașii 
marini când au cucerit Anzio?%, m-am înapoiat ţanţoș la masa 
noastră cu prada, o bere și un porto. Acolo mi-am găsit micuța 


21 Stil în jazz apărut în anii '40 și marcând trecerea de la stilul dancing la un stil 
intelectual (n.tr.). 

?? Stilul scat în jazz, improvizații melodice pe bază de vocale și onomatopee (n.tr.). 

23 Ella Fitzgerald (n.tr.). 

24 Una dintre cele patru bătălii de la Monte Cassino, cunoscute sub numele de Bătălia 
pentru Roma, din cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, înverșunată luptă dusă de 
trupele aliate împotriva germanilor (n.tr.). 


VP -58 


în mare conversaţie cu un tip înţolit ca un actor de cinema, cu 
haină strânsă pe talie și cu batistuţă la piept, ţigară din foiţă de 
porumb” în colţul gurii, buze răsfrânte, păr lipit cu briantină și o 
mână albicioasă cam prea îndrăzneață după gustul meu. 
Dispoziţia mea deveni ucigătoare în clipa în care o lucire iscată 
de globul cu fațete din tavan se proiectă peste șevaliera?* ce îi 
împodobea degetul mic. Două soiuri de tipi mă aduc la 
exasperare: cei care o agaţă pe logodnica mea și cei care poartă 
șevalieră. De data asta, eram răsfăţat. Cu ăsta de acum, aveam 
parte de experiența totală. Așezându-mă lângă Anne, i-am 
strecurat paharul în mâini, mângâindu-le ostentativ. Dar Anne 
se desprinse din strânsoarea mea și mi-l prezentă pe pomădat 
cu tot atâtea sclifoseli de parcă acesta ar fi fost cel mai recent 
răsfățat al Hollywood-ului. 

— Michel, ţi-l mai amintești pe Carmello Casane? 

Îmi pare rău, deloc! Mutra tipului nu-mi spunea nimic. Poate 
că șevaliera îmi luase ochii! 

— Carmello lucrează pentru Lisone, stărui ea. L-am întâlnit cu 
ocazia lansării de porumbei la Grâce-Berleur. 

M-am uitat cu atenţie la el. Țărănușul cu șapcă, cel care îl 
ajuta pe Lisone să așeze colivia lui Simeone și să pregătească 
zborul, ăsta să fi fost? Cum naiba îl recunoscuse Anne? 

— Carmello a sărit în ajutorul meu când m-a văzut singură, 
pândită de vreo câteva huidume. 

Evident. Marile spirite se întâlnesc, un Casanova de provincie 
care se crede irezistibil, și o magnifică făptură cu siluetă de 
zână. 

— Prietenul nostru Carmello este disperat. Simeone era 
protejatul său. Lui îi încredinţase Lisone antrenamentul. Acum 
nu izbutește să-și revină, mai adăugă prințesa mea lansându-mi 
una dintre acele priviri profunde, irezistibile, al căror secret doar 
ea îl deținea. 

Casane ridică mândru capul, aidoma unui cocoș care se 
pregătește să dea iama în coteţ, dar, dacă se bizuia cumva că 
frumoasa mea va fi cea care îl va consola, se înșela amarnic. 
Astăzi, cu regret o spun, era reţinută pentru vreo zece, 


25 Gitanes Mais, ţigări din marca Gitanes, foarte tari, rulate în hârtie din pănuși de 
porumb (n.tr.). 

2 Sevalieră = inel gros pe care sunt gravate emblema, inițialele etc.; inel cu sigiliu 
(n.red.). 


VP -59 


douăzeci, cincizeci de be-bop-uri îndrăcite. Toată noaptea, dacă 
era nevoie! 

Tocmai voiam să mă scol și s-o trag pe Anne spre pistă, când 
Casane începu să vorbească, cu privirea în gol. 

— Eu i-am descoperit trupușorul în dimineaţa trecută, zise el 
cu glas răgușit și accent aspru. Când a văzut acea biată 
grămăjoară de pene distruse zăcând pe jos în colivie printre 
grăunțe, patronul a fost pe punctul să-și piardă minţile. L-a 
înșfăcat pe băiatul care avea sarcina de a distribui grăunţțele în 
colivii și l-a scuturat de să-i sară creierii. Cum ăsta nu 
mărturisea nimic, patronul și-a scos cuțitul și i l-a plimbat peste 
carotidă (după felul în care Carmello mima scena, am început să 
devin livid). Când Lisone a priceput că bietul tip nu avea nicio 
vină, i-a aruncat valiza pe fereastră și l-a dat afară cu picioare-n 
fund. 

— Niciun alt porumbel nu este bolnav? 

— Niciunul, toţi primesc aceleași grăunțe distribuite de același 
băiat. Mă așteptam să fiu dat afară la rândul meu, când soră-sa 
m-a chemat din ușa porumbarului fluturând o scrisoare. Am 
profitat ca s-o șterg și mi-am luat ziua liberă ca să-mi revin, 
rugându-mă ca patronul să se potolească între timp. 

Se făcu un moment de liniște, apoi orchestra reîncepu cu o 
melodie de Glenn Miller pe ritmul căreia repetasem zdravăn. 
Hai! Era momentul să pun în aplicare lecţiile învățate și să-i 
sfidez pe eliberatorii noștri! lar dacă asta nu seamănă decât de 
departe cu ce dansează ei pe partea cealaltă a Atlanticului, 
atâta pagubă, am impune aici o nouă modă, be-bop-ul belgian, 
B.B.B! Trăgând-o pe Anne pe ring, am izbutit - cred - să fiu la 
înălţime. Oricum, ea a continuat să se fâţâie cu mine preţ de 
jumătate de ceas. 

Până să revenim la masa noastră, Casane dispăruse. Nu eu 
eram cel care să o regret! Cu un suspin de satisfacţie, i-am 
propus lui Anne o a doua repriză. Dar s-a împotrivit. Nici vorbă! 
Cu ancheta ce faci? De ce crezi că l-am reținut pe Casane? Pare- 
se că un profesionist, unul adevărat, nu se odihnește niciodată. 
Când îi cade-n braţe un martor, detectivul trebuie să lase baltă 
totul, inclusiv logodnica. Detectiv? Ce mai muncă, mai afurisită 
decât cea a unui miner! 

— Mai întâi, am făcut eu remarca atunci când apărarea 
căpătă în sfârșit drept de exprimare, nu în braţele mele se 


VP - 60 


pregătea el să cadă și să-mi istorisească viaţa. Pe deasupra, nu 
are ce să-mi spună, altminteri Lisone nu l-ar fi ţinut mai departe 
în slujbă. În sfârșit, când îi văd șevaliera, mă apucă greata. 

— Trei puncte pentru tine, conchise Anne, lăsându-se trasă 
spre ring. 

În tramvaiul nouăzeci care ne aducea la noi acasă, Anne 
moțăi pe umărul meu. Pletele ei mătăsoase îmi mângâiau 
obrazul la fiecare oprire. 

— În adâncul sufletului, vreau să mă descotorosesc de Lisone, 
am murmurat eu. Mirosul banilor lui mă îmbolnăvește. 

— Știu. l-ai povestit balivernele astea lui Hubert. Adu-ţi 
aminte răspunsul lui. Oamenii nu sunt nici negri, nici albi, nici 
măcar cei mai răi. 

— În afară de mustăcioși, a precizat el, mereu obsedat de 
Hitler. 

— Întocmai. Lisone e la fel de imberb ca Mussolini. 

Anne adormise în vreme ce tramvaiul nouăzeci urca 
Bulevardul Rogier înainte de a face un larg viraj și a opri în Piaţa 
Binefăcătorilor, taman în fața farmaciei lui Hubert. Am fost 
nevoit s-o zgâlţâi ca să se trezească. În întuneric, marile statui 
din piatră albă care dominau bazinul și fântânile din centrul 
pieţei, sub castanii uriași, păreau că asigură paza Belgiei eterne, 
acea țară imaginară în care nu se întâmpla niciodată nimic. Ele 
garantau tuturor cetăţenilor un somn liniștit și zile viitoare 
lipsite de neprevăzut. Parcă special spre a mă dezminţi, un 
porumbel, trecând peste capetele noastre în zbor planat, dădu 
drumul unui micut cadou de care am scăpat la mustață. 

— Crezi că dacă i-aș fi dat drumul lui Simeone în loc să-l aduc 
înapoi la Lisone ar mai fi acum în viață? întrebă Anne, în timp ce 
eu deschideam ușa. Am cuprins-o pe după umeri și i-am șoptit 
câteva cuvinte liniștitoare. Dar eram cu mintea în altă parte. La 
locul crimei. Unde ar fi trebuit să mă duc încă de a doua zi. 
Zăbovisem deja cam mult. 

(J 

Cum să descriu vila lui Lisone? O construcție pretențioasă din 
beton de o albeață prea imaculată ca să fie cinstită, flancată de 
aripi multiple (opt, ca să fiu mai precis) în care putea locui un 
corp de armată, înconjurată de un gazon pe care un regiment de 
grădinari îl tundea probabil în fiecare dimineaţă cu forfecuța de 
unghii. Dacă la Bruxelles se mulțumea cu o locuinţă temporară, 


VP-61 


puterea i se etala în schimb în ochii tuturor la periferia Liège- 
ului, datorită acestui palat al cărui nume - și ambiţie - Castel del 
Monte, era afișate pe o placă din gresie pe unul dintre 
porticurile de la intrare. 

O scurtă cercetare printr-un ghid turistic mă informă că un alt 
Castel del Monte, cel autentic, se înalţă nu departe de Bari, pe o 
colină pustie în regiunea din care provenea Lisone. Un castel cu 
arhitectură stranie, fără pod mobil și fără fortificaţii, menit mai 
degrabă să-l sfideze pe Dumnezeu decât oameni și armate. 
Construit în formă de octogon, cu opt turnuri unite prin ziduri 
oarbe din piatră cenușie, el are reputaţia, potrivit autorului 
ghidului, de a fi de o frumuseţe care „iţi taie respiraţia”. 
Împăratul Frederic, care l-a construit la întoarcerea dintr-o 
călătorie în Orient, ceruse arhitecţilor săi ca acel castel să 
reprezinte numărul de aur, un mod de a-i asigura imortalitatea. 
Perfecţiunea curbelor și a spaţiilor explică, pare-se, fascinația 
tuturor celor care îl vizitează și respectul aproape mistic pe care 
îl inspiră multor călători, filosofi și pictori. 

Oare trebuia să înțelegem din acea grosolană imitație un 
omagiu adus minunii din Puglia, o sete de revanșă socială sau o 
metaforă cinică a jefuirii Pugliei, a bogățiilor și a locuitorilor ei în 
folosul Valoniei? 

Mi-am pus această întrebare când am sunat la ușa Castelului 
unde aveam întâlnire cu Lucia, redutabila sorella a lui Lisone, 
contabila-consiliera-scriitoarea în serviciul fratelui ei neștiutor de 
carte. Singura care avea acces la secretele acestuia și la 
corespondența sa confidențială. 

Paznicul care veni să-mi deschidă era însoţit de două namile 
de dulăi, aproape la fel de terifianţi și de păroși ca el. Mi se 
adresă în italiană. Văzând că nu pricepeam nimic, îmi luă cartea 
de vizită și, închizând poarta, mă lăsă să aștept în prag. Colegul 
lui care veni să se holbeze la mine era la fel de monstruos, dar 
măcar vorbea franceza, în orice caz știa două vorbe: „Urmaţi- 
mă”, singurele pe care le-am auzit rostite de el. 

Lucia mă aștepta într-un salon încărcat de bibelouri, șerveţele 
de masă și covoare, cu pereţii tapetaţi cu obiecte religioase de 
prost gust și cu false tablouri ale unor maeștri. Așezată într-un 
fotoliu, mă pofti cu un gest al mâinii să mă așez și mă întrebă ce 
doream să beau. O gueuze grenadine? Nu nimerisem la adresa 
potrivită. O grappa? Era necuviincios. 


VP - 62 


— O cafea ar fi ceva perfect, am răspuns cu regret. 

— Fratele meu ni se va alătura mai târziu, zise ea. Să fi fost 
cumva un mod de a mă preveni că, dacă mă așteptam la o 
partidă de sex, nu aveam mult timp la dispoziţie? 

Am observat-o cu mare atenţie. Când o auzisem la telefon, 
mi-o închipuisem ca pe o solidă matroană mustăcioasă, sora 
geamănă a lui Lisone. Dar nu îmi imaginasem o astfel de 
doamnă mărunţică, fără vârstă, înveșmântată doar în negru, cu 
chip palid și nas florentin, purtând o pereche de ochelari cu 
montură metalică, modelul preferat al tinerilor bolșevici. _ 

De data asta, Federico refuzase să mă însoțească. In fața 
Luciei, înţelegeam mai bine de ce. Trebuia să înfrunt de unul 
singur familia Lisone. Și mă simţeam redevenit un băieţel în fața 
unei învățătoare ursuze și temute. 

O servitoare, îmbrăcată ca în benzile desenate, cu boneţică 
albă, șorţ imaculat și rochie de culoare închisă, așeză delicat pe 
o masă din marmură verde un mic vas cu lapte și o cafetieră 
aburindă, după care se prelinse afară la fel de discret cum 
venise. Castelul impunător, decorațiunile stridente, porumbeii 
de competiţie, servitoarea, un detectiv particular venit din 
capitală: cei doi fraţi Lisone își luau din plin revanșa asupra 
tinereţii lor nefericite. Însă revanșa asta era finanțată cu bani 
care miroseau a sudoare, a sânge și a truda miilor de alţi 
nefericiţi. 

Lucia îmi întinse un dosar cartonat care conţinea cele patru 
scrisori de ameninţare primite de fratele ei. Toate dactilografiate 
la o veche mașină de scris cu panglica uzată și cu litere 
tremurânde ca dinţii de la o proteză veche. 

— Aţi comparat cumva felul în care sunt bătute la mașină 
aceste mesaje cu alte documente, facturi, scrisori? 

Clătină din cap cu un aer furios, ca și cum aș fi încercat s-o 
prind pe picior greșit. Când i-am sugerat să-mi arate colivia lui 
Simeone, își scoase ghearele. 

— Ăsta e domeniul rezervat fratelui meu, zise ea îndărătnică. 

Am fost nevoit să stărui, să-i explic de ce aveam nevoie să 
cercetez locurile, ca să cedeze în cele din urmă. Cu pași târșiţi, 
mă conduse la volieră și se trase imediat îndărăt de îndată ce 
am deschis ușa, de parcă un monstru avea să se ivească s-o 
înfulece. Lucia și fratele ei aveau aceeași voce, aceeași 
determinare, locuiau și lucrau împreună, afișau aceeași duritate, 


VP - 63 


dar, în privinţa porumbeilor, erau tot atât de diferiți ca Bartali și 
Coppi. 

Grilajul care proteja imensa volieră se deschidea spre câmp, 
de care era despărțit de un gard de vegetaţie înalt. In jurul 
volierei, mici pavilioane din lemn cu colivii în vârf îi adăposteau 
pe campioni - cu siguranţă că aici erau întâmpinați de perechile 
lor când se întorceau învingători. Pavilioanele pentru șefi, 
volieră pentru stol. Parcă eram la Turul Italiei. 

Cuibul lui Simeone fusese curăţat, debarasat de micul 
cadavru (îl bănuiam pe Lisone că îi oferise un mausoleu din 
marmură). Lucia îmi preciză că fratele ei trimisese grăunţele 
pentru analiză la un laborator. 

— Raportul este la dispoziţia dumitale. Nu există urme pe 
pereţii recipientului și nu sunt amprente. 

Am trecut în revistă celelalte colivii. Indiferenţi la moartea 
colegului lor, porumbeii păreau în plină formă. Aripile lor fâlfâiau 
cu un zgomot aristocratic - evident, acolo se afla tot ce era mai 
nobil... 

Lucia nu binevoi să zâmbească. Am încercat să dreg lucrurile 
întrebând-o de palmaresul păsărilor. Proprietarii sunt 
întotdeauna mândri și gata să se împăuneze. Numai că iar am 
dat cu bâta-n baltă. 

— Dacă te interesează atât de mult, întreabă-l pe Lisone. 
Moare de bucurie să se împăuneze cu campionii lui. 

Unul dintre porumbei mă privi cruciș. Era cumva o chemare în 
ajutor sau un avertisment? 

Când ne plimbam prin Parcul Josaphat, Anne mă bombarda cu 
biluțe din pâine. O distra să mă vadă năpădit de porumbei. li 
aveam peste tot, pe pălărie, agăţaţi de impermeabil. lar eu 
trebuia să zâmbesc deoarece Anne era fericită, rugându-mă 
totodată lui Dumnezeu să mă păzească de efecte colaterale. Dar 
nu observasem niciodată până atunci o asemenea zburătoare 
precum cea care mă pironea cu privirea, un campionissimo cu 
aerul distant al unui star. Nu avea nimic de-a face cu proletarii 
din Parcul Josaphat. Privirea sa ciudat de fixă te ducea cu gândul 
mai degrabă la o creatură extraterestră decât la un animal de 
companie. 

Văzând că nu mă clintesc din loc, Lucia își puse mâna osoasă 
pe braţul meu și făcu un semn cu bărbia. Cu preţul unui uriaș 
efort pentru a rezista vrăjii exercitate de porumbel, m-am întors 


VP - 64 


cu ea în salon. Înainte de a pune capăt vizitei, voiam să-i 
întâlnesc pe oamenii care aveau sarcina să se ocupe de 
porumbei. Lucia dădu din umeri: 

— Sunt trei. Îţi dai seama că Lisone i-a luat la întrebări înainte 
de a face apel la dumneata. 

Tot ce făceam eu părea inutil. Atunci de ce îi sugerase fratelui 
ei numele meu pentru ca mai apoi să mă trateze ca pe o toană 
prostească? Un lucru anume îmi atrase atenţia în fraza ei. 
Pentru a doua oară îl desemna pe fratele ei cu numele de 
familie. Un fel de a se distanţa oarecum de el atunci când nu îi 
împărtășea deciziile? Am fost întrerupt din cugetările mele de 
intrarea a doi bărbaţi pe care, cu un gest al mâinii, îi pofti să 
înainteze spre mine. 

Îmbrăcat cu o haină veche din catifea, un pulover murdar și o 
salopetă de lucru, încălţat cu niște cizme mânjite de noroi, cu 
părul ciufulit, Carmello Casane nu mai semăna deloc cu acel 
dandy cu șevalieră. Până și expresia ochilor i se schimbase. 
Unde era fantele arogant întâlnit săptămâna trecută într-un 
salon de dans la modă din capitală? Umil și supus, adoptase 
întocmai înfățișarea pe care Lisone o aștepta de la el. Izbutise 
oare să-l inducă în eroare atunci când Lisone îl perpelise la foc 
mic după ce descoperise corpul lui Simeone? Problema asta 
merita să fie adâncită, dar nu în prezenţa redutabililor să-i 
patroni. 

Dacă totuși Carmello m-a recunoscut, nicio urmă de 
schimbare nu se văzu pe chipul său. L-am salutat ca pe un 
străin așa cum devenise pentru mine și l-am privit cu atenţie pe 
cel de-al doilea dintre cei doi domni, un anume Ugo. Imbrăcat 
aidoma lui Casane, era de două ori mai zdravăn, mai îndesat și 
mult mai bătrân ca el. Ochii lui bulbucaţi, injectaţi de sânge, 
vădeau un insomniac sau un alcoolic. A treia persoană care 
îngrijea porumbeii, o femeie, era absentă, plecată după hrană 
pentru porumbei. E o verișoară, insistă Lucia, o femeie de 
încredere, care îl înlocuia pe omul pe care Lisone îl dăduse 
afară. 

l-am pus pe cei doi să-mi relateze felul în care erau organizate 
zilele, să-mi povestească despre modul de antrenament, despre 
hrană, odihnă, care era sarcina fiecăruia și să-mi facă descrierea 
amănunţită a zilei de dinaintea morţii lui Simeone. Chiar dacă 
Lisone îi perpelise deja, ţineam și eu să le aud mărturia prin viu 


VP - 65 


grai, încercând să obţin o precizare pe care clientul meu nu s-ar 
fi gândit să le-o ceară, sau un detaliu care nu i-ar fi atras 
atenţia. La urma urmei, eu eram profesionistul, nu-i așa? Am 
trecut în revistă cele mai mărunte incidente din săptămânile 
trecute, comportamentul vecinilor, înfățișarea concurenţilor de 
la ultimele competiţii. Remarcaseră cumva vreun străin prin 
cartier? Nu am aflat nimic nou. Din cauza prezenţei Luciei, 
oamenii se arătau plini de deferenţă, dar ardeau de nerăbdare 
să mă trimită cât mai iute la gară. Tot ce îi întrebam eu îi 
repetaseră deja de sute de ori patronului. Totuși, se străduiau 
să-mi răspundă politicos, afișând o expresie dezolată în faţa 
inutilelor mele  strădanii. Foaia din carnetul meu rămase 
imaculată. Nici măcar un singur element nu merita să fie notat. 
Ca și cum Simeone murise de bătrâneţe sau de vreo criză 
cardiacă într-un mediu în care toţi se iubeau și îl iubeau. Să ne 
îmbrățișăm, Folleville!?” Cu toate astea, raportul analizelor de 
laborator era categoric: pasărea fusese într-adevăr asasinată. 
lar scrisoarea primită chiar în dimineaţa morții sale, când nimeni 
nu era încă la curent cu cele întâmplate, demonstra, fără nicio 
îndoială, că un nemernic îl eliminase, iar Lisone era în pericol. 

Chiar atunci stăpânul locului își făcu intrarea în salon. 
Îmbrăcat într-un costum închis la culoare ieșit din mâinile unui 
croitor iscusit, era însoţit de un omuleț burtos cu ochi bulbucaţi, 
pe jumătate ascunși de pleoapele căzute, cu un zâmbet 
cumsecade care îi tăia în două ca un cuţit chipul roșcovan. 
Aveam impresia că îl mai văzusem. 

— lartă-mă pentru întârziere, zise Lisone întinzându-mi mâna-i 
uriașă. Am avut afaceri de pus la punct. Doar știi ce înseamnă. 

Clătinatul meu ipocrit din cap ascundea prost starea propriilor 
mele afaceri. 

— Oricum, era mai bine ca băieţii să te vadă fără mine, 
adăugă el știind că soră-sa nu pierduse nicio frântură din 
discuţie. Ai scos ceva de la ei? 

Am negat clătinând din cap. Îşi luă un aer complice. După ce îi 
trecuseră prin mâini, ajutoarele lui nu i-ar mai fi putut ascunde 
nici cel mai mic secret. Cel puţin așa credea el. Eu eram mai 


27 Să ne îmbrățişăm, Folleville!/Embrassons-nous, Folleville! titlul unei comedii-vodevil 
din 1850, având ca autori pe Eugene Labiche și Auguste Lefranc. Expresia care apare 
ca leit-motiv în text: „Să ne îmbrăţișăm, Folleville!”, este folosită ironic pentru a 
desemna stări de euforie sau de veselie forțată menite să ascundă probleme. Un fel 
de „Pupat toţi piaţa endependenți” din nemuritorul nostru Caragiale (n.tr.). 


VP - 66 


puţin sigur de treaba asta. Mai ales după ce îl văzusem pe 
Casane transformându-se cu totul dintr-un loc în altul, un 
adevărat Fregoli?8. 

— Răul s-a abătut asupra noastră, mormăi Lucia. De un preot 
ai tu nevoie, nu de un detectiv. 

Omuleţul, care stătuse până atunci tăcut, scoase un uguit 
care îl imita la perfecţie pe acela al porumbeilor. 

— Dumnezeu știe tot, vede tot, aude tot, rosti el ridicând un 
deget, dar tehnica sa de a traduce pe înţelesul oamenilor 
rămâne deficitară. În locul dumitale, Lucia, nu aș conta prea 
mult pe El. 

Lucia își făcu semnul crucii, șuieră printre dinţi și ieși în grabă, 
fugind de diavolul care se strecurase în frumosul ei salon. 

— Prietenul meu Robert nu rezistă niciodată ispitei de a-și 
arăta anticlericalismul în faţa Luciei. Ştie bine cât o enervează 
asta pe soră-mea. O, dar n-am făcut prezentările. Robert Van 
Vaerenbergh, deputat socialist, anunţă el ca un majordom la 
intrarea la balul debutantelor. Cei pe care soră-mea îl numește 
„proasta mea relaţie”. Robert, iată-l pe Michel Van Loo, faimosul 
detectiv particular despre care ţi-am vorbit. 

Omulețul îmi strânse mâna făcându-mi inexplicabil cu ochiul. 
Mă recunoscuse cumva? Dacă mutra lui îmi era vag familiară (cu 
siguranţă îl zărisem prin vreo gazetă), nu ne încrucișasem totuși 
pașii niciodată. Și atunci, ce însemna clipirea aceea? Am aflat 
mai târziu că atât de mult le plăcea alegătorilor săi chestia asta 
că devenise la el un adevărat tic. 

— Dacă ai nevoie de o mână de ajutor din partea poliţiei 
locale sau de orice altceva, nu ezita să faci apel la mine, spuse 
el. 

Și îmi făcu iarăși cu ochiul. Apoi scoase o carte de vizită din 
portofel. 

— Ai aici numărul de telefon de la biroul meu și pe cel de la 
serviciul meu de permanenţă de la Casa Poporului. Ti-l dau și pe 
cel de la bistroul meu favorit. Uneori e mai ușor să dai de mine 
acolo. În meseria mea, trebuie să rămâi lângă popor (şi făcu din 
nou cu ochiul). 

— Mai ales să nu eziţi, Michel, repetă Lisone. Robert are multă 
influenţă în zonă. Și chiar și în capitală. 


28 Leopoldo Fregoli (1867-1936) actor, ventriloc și muzician italian, renumit pentru 
rapiditatea schimbării costumaţiei și a fizionomiei (n.tr.). 


VP - 67 


— Voi face tot ce îmi stă în puteri ca să-l ajut pe prietenul 
meu Lisone, proclamă deputatul întinzându-mi cartea de vizită 
cu același accent de sinceritate cu care ar fi rostit: „de mâine, 
gata cu taxele!” 

— Asta cam provoacă ceva sete, nu crezi? spuse Lisone 
agitându-se în spatele unui mic bar. 

Cu el nu am mai rezistat. 

— O gueuze grenadine? 

— Ce amestec straniu împotriva naturii! exclamă deputatul, 
rostogolindu-și ochii în cap. 

Nu mai mult decât business-ul lui Lisone și prietenia unui 
deputat socialist, am gândit eu. În lipsă de gueuze, m-am 
multumit cu o bere făcută la mănăstire, pe când ceilalți doi își 
serveau câte un gin tonic. 

Sună telefonul când Lisone tocmai scotea gheaţa. Cu paharul 
în mână deschise ceva ce luasem drept o cutie mare cu biscuiţi 
și îi răspunse corespondentului său în italiană. Câteva cuvinte cu 
accent cântat rostite cu glas furios, după care închise violent. 

— Veşti proaste? întrebă deputatul pe care zâmbetul nu îl 
părăsea niciodată. 

Lisone negă dând din cap și puse gheaţa în pahare cu un aer 
preocupat. 


VP - 68 


9. 


O plajă mică, atât de frumoasă... 


Dacă Lisone a fost cumva surprins că am refuzat să fiu 
conclus de șoferul său la Gara Guillemins, nu a lăsat, totuși, să 
se observe nimic. Poate că simţea că aveam nevoie să-mi curâț 
plămânii de aerul viciat din falsul său Caste/ del Monte înainte 
de a mă lăsa înecat de fum în trenul de întoarcere. 

Prima cafenea se găsea la mai puţin de un kilometru de oraș, 
în mijlocul unui ţinut rural pe care orașul îl devora încetul cu 
încetul. Un local vechi, fără etaj, cu faţadă din piatră dată cu 
var, strivită sub un lung acoperiș inform, cu siguranţă un fost 
hambar. 

În interior, trei bărbaţi în vârstă discutau într-un ungher, cu 
țigara-n colțul gurii. Un fumător de pipă citea un ziar la o masă 
lângă una dintre minusculele ferestre. Când chelnerița grasă și 
ostenită veni după comandă, m-am ferit să mă fac remarcat și 
m-am mulţumit cu o bere la dozator. Văzând o farfurie goală în 
care zăcea o coajă de pâine printre urme de sos închis la 
culoare, mi-am dat seama că stomacul meu își cerea drepturile. 
Era trecut de orele două și nu înghiţisem nimic din ajun. Rasolul 
pe care mi-l aduse chelnerița răspândea un apetisant miros de 
slânină și ceapă, care se dovedi la fel de bun ca berea locală. 
După o djatte de cafe, m-am simţit revigorat. Sunetul înăbușit 
al unui radio difuza o arie de swing gen bal popular. Django 
Reinhardt îl acompania pe Jo Privat la acordeon. Văzându-mă 
visător în fața ceștii din faianţă pictată, acum goală, fumătorul 
de pipă îmi întinse ziarul: 

— Luaţi-l! Eu îl știu pe de rost. Până și reclamele. 

Era un cotidian local care anunţa pe prima pagină 
inaugurarea unui înalt furnal „ultimul răcnet” de către firma 
Cockerill, ceva ce putea asigura locuri de muncă în regiune 
pentru cel puţin cincizeci de ani, afirma un om politic - un 
grăsan îmbuibat și impertinent cu o lavalieră la gât - în 
momentul tăierii panglicii. În fotografie, patronul uzinei arunca o 


29 Ceașcă de cafea, în valonă (n.aut.). 
VP - 69 


privire piezișă spre politician, ferindu-se totuși să-i confirme 
făgăduielile. 

O notiţă inserată în paginile din mijloc îmi atrase atenţia. 
Deputatul Van Vaerenbergh adresase o interpelare Guvernului 
în legătură cu „trenul italienilor”. În stilul pompos al unui tribun 
de sat, denunța de-a valma trenurile dubioase, așteptarea 
interminabilă în subsolurile umede ale gării din Milano, falsele 
promisiuni ale acordului belgo-italian din 1946. Am recitit 
articolul ca să fiu sigur că pricepusem bine. Fie cel mai bun 
prieten al lui Lisone îi înfigea acestuia cuțitul în spate, fie îmi 
scăpa mie ceva. Maică-mea repeta mereu că nu trebuie să crezi 
tot ce scrie în ziare. 

Fumătorul de pipă mă întrerupse din cugetări. 

— Sunteti ziarist? 

— Îmi citiţi gândurile? 

Înșelându-se în legătură cu replica mea, îmi răspunse că el 
colabora la gazeta pe care o ţineam în mână. Această frumoasă 
profesiune meritând îmbărbătare din partea mea, i-am făcut 
semn chelneriței să-i mai aducă un rând și m-am dus la masa 
lui. 

— Fac ăștia de aici un excelent pékèť” zise el, înghițind dintr- 
o sorbitură ce-i mai rămăsese în pahar înainte de a-l întinde 
chelneriţei. 

Mi-am gustat și eu otrava. Uf! Un adevărat aruncător de 
flăcări. Cu gura deschisă, cu obrajii stacojii, mă simţeam 
transformat în omuleţul Thermogene*! care urla de durere pe 
plăcile emailate de la intrarea în farmacii. 

— Grozav, așa e? întrebă el reaprinzându-și pipa. 

— Și foarte picant! am precizat eu cu glas răgușit. 

Mirosul înţepător al tutunului Semois umplu cârciuma în 
câteva clipe. 

— Văzând interesul dumitale pentru iniţiativele deputatului 
nostru local, te-am luat drept un coleg din capitală. Încântat! Mă 
numesc Louis Lumeur. Nu căuta mai departe. Semnez 
L'Allumeur, Instigatorul*?. Chiar dacă ziarul meu nu a instigat 


30 Rachiu de ienupăr din regiunea Liège (n.aut.). 

31 În traducere: producător de căldură, deci de febră. Veche reclamă la medicamente 
împotriva stărilor febrile, înfățișând un omuleţ care scoate flăcări pe nas și pe gură, 
având plămânii inflamaţi (n.tr.). 

32 În traducere: lampagiu, dispozitiv de aprindere, instigator etc. Joc de cuvinte cu 
ceea ce urmează (n.tr.). 


VP - 70 


niciodată pe nimeni, ca să fiu cinstit. În provincie nu 
îmbătrânești în jurnalismul de investigaţie, mai adaugă el pe un 
ton amar. Dar nici n-aș renunţa din pricina asta. Deci, nu mă 
înșel, nu-i așa? Te interesează Van Vaerenbergh? 

— Simplă coincidenţă. L-am cunoscut azi dimineaţă. 

Lumeur replică imitând impecabil personajul în chestiune, cu 
zâmbetul lui cumsecade, ochii rostogoliţi în orbite și fără să uite 
de faimosul făcut cu ochiul. 

— La fel ca mulți F/amins*, tatăl său a venit să lucreze la 
uzină în Valonia ca să fugă de foametea care făcea ravagii în 
Flandra după Primul Război Mondial. Pentru ca nimeni să nu 
pună la îndoială perfecta sa integrare, Van Vaerenbergh junior 
se fălește că nu rostește niciodată un cuvânt în flamandă de 
când face politică. Nu există oponent mai înverșunat la proiectul 
impunerii bilingvismului în această ţară. Și asta nu e tot! Se dă 
în vânt să defileze, cu cocoșul valon la butonieră, cerând 
abolirea monarhiei și transferul puterilor către regiune. În ziua în 
care alipirea Regiunii Liege la Franţa va fi la modă, el va fi 
primul la Paris, în faţa Palatului Elysee, cu un drapel francez într- 
o mână și cu stindardul valon în cealaltă. Reţine că nu e lipsit de 
calităţi. 

— Nu le ghicești de la bun început. 

— Posedă o intuiţie de netăgăduit în a simţi dincotro bate 
vântul și a se orienta în consecinţă, ceea ce îi permite să-și 
schimbe părerile la fel de ușor precum cravatele. 

— Și ce e cu solicitudinea sa manifestată faţă de muncitorii 
italieni? am spus eu bătând ușor cu mâna peste ziar. 

Lumeur dădu din umeri. 

— Cu mai puţin de șase luni în urmă, era scandalizat că 
minerii străini îndrăznesc să facă grevă. De când opinia publică 
a descoperit că îi primim la fel cum îi tratau germanii pe 
prizonierii de război, Van Vaerenbergh a devenit purtătorul lor 
de cuvânt. 

— Și totuși mi s-a povestit că ar fi în cârdășie cu traficanţii de 
carne proaspătă! 

Lumeur aruncă o ocheadă prin sală. Cei trei bătrânei 
somnolenţi jucau table. Un șofer de autobuz, care făcuse o 
oprire cât să dea pe gât o bere la tejghea, tocmai se urca fără 
grabă înapoi în vehicul. Cei vreo zece călători îl așteptau 


33 Flamanzi, în valonă (nitr.). 
VP -71 


cuminţi. 

— Știi, zvonurile... 

— Ei, haide! Dușmanii săi politici cu siguranţă îţi strecoară din 
când în când câte o informaţie. Nu așa funcţionează democraţia, 
să-l calomniezi pe cel ales cu ajutorul presei ca să-i iei locul 
înainte de a fi calomniat la rândul tău? 

Lumeur scoase o exclamaţie de surpriză. 

— la spune, războiul s-a terminat de mai puţin de cinci ani și 
dumneata te-ai săturat deja de libertate? Crezi cumva că era 
mai bine la Berlin? Sau poate că preferi la Moscova? 

Am ridicat împăciuitor mâna. Mersesem prea departe. 

Amicul meu de bistrou trase adânc din pipă înainte de a 
continua. 

— Se vede că nu înţelegi nimic din meseria de ziarist. Când 
aud vorbindu-se de soiul ăsta de afaceri, urechile mi se astupă. 
Să scriu un articol pe tema asta? Mai bine aleg între sinucidere 
și concediere pe motiv grav. La vârsta mea și în perioada asta în 
care vacile sunt slabe, nu conta pe mine ca să-l joc pe 
Rouletabille??. 

Am mai luat eu o bere, el un peket. Și am schimbat subiectul. 

— Închipuiește-ţi că mă aflam din întâmplare la Grâce-Berleur 
în ziua morţii lui Matteo Amati. Am descoperit ce fervoare trezea 
omul ăsta în regiune. 

Privirea lui Lumeur se întunecă. Părea șocat că numele lui 
Amati se ciocnește cu acela al lui Van Vaerenbergh, care încă 
mai plutea în aer. 

— Îl cunoșteam pe Matteo, imaginează-ţi. 

Se întrerupse cât să-și golească paharul. 

— Sora mea e măritată cu un fost miner care îi datorează 
viaţa lui Amati. Nimeni nu știa că acest cumnat al meu murea 
de silicoză. Își ascundea boala pentru că salariul său era 
aflat de problemele lor de la un amic comun, căruia fratele meu 
îi povestise în cele din urmă totul într-o seară de beţie, s-a 
luptat ca să-l trimită la sanatoriu, iar la întoarcere s-a zbătut să-i 
facă rost de o muncă la suprafaţă. Între timp, găsise o 
combinaţie prin care sora mea să fie luată în îngrijire de către 


34 Joseph Jos&phin poreclit Rouletabille (în traducere: pune-ţi în mișcare capul rotund 
ca o bilă), ziarist și detectiv amator, personaj din romanul Misteru/ camerei galbene 
(1907) aparținând lui Gaston Leroux (n.tr.). 


VP- 72 


un organism ce depindea de sindicat. Omul ăsta era un 
adevărat erou, un pur. Rezultatul: a murit, nom di djosse”?, în 
vreme ce Van Vaerenbergh crapă de sănătate și ne va trage pe 
sfoară până la sfârșitul veacurilor! 

Cum am ajuns la Bruxelles, când am ieșit din gară m-am 
aruncat în primul bistrou. După două gueuze grenadine, servite 
aproape la temperatura cuvenită, am început să mă destind. 
Savurând agale o a treia gueuze, am încercat să fac bilanţul 
privind starea anchetei mele. Concluzia era simplă: cu mine pe 
pistă, cel care îl ameninţa pe Lisone cu moartea putea să 
doarmă liniștit. Semănăm cu un pește în borcanul cu apă care 
se izbește de peretele lui la fiecare mișcare din înotătoare. Era 
din vina mea? După spusele clientului meu, dușmanii săi nu se 
ascundeau nici printre concurenţi, nici în cercurile sindicaliste și 
nici măcar în comunitatea italiană. Și atunci unde să anchetez? 
Peste tot și nicăieri. Practic, întreaga Belgie voia să-l vadă lipsit 
de posibilitatea de a mai face rău! Și, ca să fie și mai confuz, 
redutabila lui soră, inima vie a întreprinderii sale, se ferea de 
mine. S-ar fi descotorosit cu dragă inimă de împovărătoarea - și 
costisitoarea - mea colaborare, de n-ar fi fost stăruința fratelui 
ei. Și atunci de ce mă angajase Lisone, când în fapt refuza să 
mă documenteze și să-mi încredințeze bănuielile lui? Și unde 
anume îl puteam plasa în tot acest puzzle în dezordine pe 
marele său amic Van Vaerenbergh? Politicianul socialist îi 
consuma alcoolul, se plimba prin salonul lui la fel de degajat ca 
în propriul salon, dar îl trata drept negustor de sclavi la tribuna 
Camerei și în ziare, fără a tulbura astfel complicitatea relaţiilor 
dintre ei. Oricum am fi privit evenimentele, erau doi morți în 
anturajul său, un sindicalist și un porumbel. Dar nimic, absolut 
nimic, nu îi lega pe unul de celălalt. 

Prea obosit ca să mai urc la biroul meu, m-am lăsat să cad 
într-unul dintre  confortabilele fotolii de la Cineac, un 
cinematograf care proiecta în reluare actualitățile 
cinematografice, intercalate de desene animate. Puteam să 
moțăi fără să pierd firul celor ce se petreceau pe ecran. Victoria 
Uniunii din Saint-Gilles asupra echipei Racing, cea a socio- 
creștinilor asupra socialiștilor și comuniștilor la alegerile 
legislative, cea a lui Jerry asupra lui Tom, rezumatul încăierărilor 


35 Echivalentul în dialect bruxellez al expresiei Nom de Dieu, devenită din înjurătură o 
exclamaţie de enervare fără conotație religioasă, un fel de Fir-ar să fie! (n.tr.). 


VP-73 


care marcaseră înfruntarea Coppi Bartali în cursul primei 
săptămâni din Giro fără să-i fi departajat, anunţul unei consultări 
populare pentru a decide reîntoarcerea Regelui Leopold al Ill-lea 
în Belgia, împotriva opoziţiei stângii, niciunul dintre aceste 
evenimente nu m-a scos din letargie. Până la reportajul asupra 
manifestaţiei de omagiere a lui Amati la casa sindicatelor din 
Liege, la care asistasem împreună cu fraţii Motta, Federico și 
Hubert. Cel mai adesea fixată pe chipurile oratorilor care se 
succedau la tribună, camera explora la răstimpuri sala. Printre 
bărbaţii care se aflau pe scenă l-am zărit pe Robert Van 
Vaerenbergh. lată de ce figura deputatului mi se păruse în mod 
vag familiară atunci când mi-l prezentase Lisone. Când imaginea 
i-a arătat din nou pe spectatori, am încercat să-mi reperez 
chipul precum și pe cele ale prietenilor mei, dar fără succes. In 
schimb, mi s-a părut că-l zăresc pe Carmello Casane! Ce naiba 
făcea omul-bun-la-toate al lui Lisone în mijlocul acelei mulțimi 
de sindicalişti și de militanţi de stânga? Era el cu adevărat? 
Camera trecuse peste el atât de rapid încât s-ar fi putut să-l 
confund cu cineva care-i semăna. Mai ales că pomădatul avea 
mii de feţe. La sfârșitul spectacolului, am rămas așezat, de data 
asta foarte treaz, ca să scrutez o nouă proiecţie a reportajului. 
Acesta se deschidea cu aducerea sicriului, urmându-l apoi până 
la catafalc. În timpul discursurilor, camera se întoarse spre 
mulțime. Cu mâinile încleștate pe braţele fotoliului, am 
examinat atent toate chipurile, pândind apariţia foarte scurtă a 
lui Casane sau a sosiei lui. Dar am rămas cu buzele umflate. Cu 
neputinţă să jur că el era. Doar Anne mai putea face lumină în 
această chestiune. Puteţi conta pe ea atunci când e vorba de a 
recunoaște un bărbat care a făcut pe păunul în faţa ei! 

Când a ieșit de la serviciu, am tras-o după mine la Cineac. N-a 
fost ușor. Actualităţile o plictiseau mai mult chiar decât desenele 
animate. În schimbul sacrificiului ei, a trebuit să-i făgăduiesc că 
ne vom termina seara la un „film adevărat”, O plajă mică atât 
de frumoasă. Era nebună după Gerard Philipe de când îl 
descoperise în Diavolul în corp”. 

Încă de la începutul actualităţilor, a făcut mutre plângându-se 
că a fost nevoită „ca de obicei” să cedeze în faţa capriciilor 


36 Filmul din 1949 al lui Yves All&gret (n.tr.). 
37 Filmul din 1947 al lui Claude Autant-Lara, după romanul Le Diable au corps al lui 
Raymond Radiguet (n.tr.). 


VP - 74 


mele. Regele Leopold al Ill-lea m-a privit și el posac din pragul 
vilei sale din Elveția. Dar, când crainicul a anunțat 
retransmiterea manifestaţiei organizate în onoarea lui Amati, 
mi-a făcut semn cu cotul. Nu ţi-am promis eu că programul are 
să te intereseze? Și iat-o că strigă: 

— Uită-te! E Casane! Așadar îl cunoșteai atunci când l-am 
întâlnit? 

l-am explicat că nu descoperisem prezenţa sa decât la 
spectacolul precedent. Apoi am dus-o într-o cafenea ca să-i 
povestesc, în fața unei farfurii cu boding*$, călătoria mea din 
ajun la Liege, vizita făcută la Caste/ del Monte, sosirea lui Lisone 
și a lui Van Vaerenbergh precum și conversaţia cu Lumeur zis și 
Instigatorul. Cu un gest al mâinii îmi respinse speculațiile. 

— Dacă într-adevăr Casane s-a dus la funeraliile lui Amati, 
când Lisone pretinde că nu-l cunoștea pe acesta, fie clientul te 
minte, fie Casane își minte patronul. 

Am încuviințat din cap, cu gura plină. Farfuria era aproape 
goală, deși Anne abia ciugulise ceva. 

— Să presupunem că s-a strecurat în sală fără știrea 
patronului... 

— Întreabă-l. Îţi va spune totul de teamă să nu-i povestești lui 
Lisone că l-ai văzut înclinându-se în faţa sicriului lui Amati în 
compania principalilor sindicaliști din regiune. 

— Da, dar dacă Lisone l-a trimis acolo, Casane va rămâne mai 
departe mut. La ce bun? 

— Atunci ai să știi că Lisone are un motiv serios ca să-ți 
ascundă faptul că îl cunoștea pe Amati. 

— E adevărat, dar ce contează, din moment ce Matteo s-a 
sinucis? 

Anne făcu o strâmbătură. Aerul ei bosumflat, buzele ușor 
răsfrânte îmi provocau gânduri deșucheate. Dacă l-am lăsa pe 
Gerard Philipe pentru o altă seară? Fără să dea nicio atenţie 
sugestiilor mele lubrice, continuă nemiloasă: 

— După părerea lui Hubert, Matteo a putut fi suprimat cu 
abilitate. Autopsia a scos la iveală prezența unei doze masive de 
calmante. 

— Ipoteză trăsnită, îţi amintesc, ca să citez chiar termenii 
farmacistului nostru preferat. 


38 Fel de mâncare tipic din Bruxelles, pe bază de pâine mai veche înmuiată în lapte, 
rom și amestecată cu stafide (n.aut.). 


VP-75 


— Deci nu imposibilă, insistă ea. 

— Dar care mă deranjează... 

Frumoasele ei sprâncene se înălțară cu câţiva milimetri. 

— A-I bănui pe Lisone de amestec în moartea lui Amati mi se 
pare absurd, am continuat eu. De ce ar finanța o anchetă ca să 
demonstreze că este un criminal, când dosarul morții lui Matteo 
este clasat fără urmări? 

— Ştii perfect ce anume a convins justiția să închidă atât de 
repede dosarul! Dispariţia unui mărunt agitator italian le 
convine tuturor celor care sunt în dificultate. 

Explozia ei de mânie mă făcu să-mi răstorn berea. 

— la spune, Anne, nu știam că te-ai alăturat taberei 
Pasionariei**. Acum fluturi drapelul roșu pe baricadă? 

Fără să se enerveze, îmi aruncă o privire șăgalnică. 

— Mă sâcâi doar ca să scapi de Gerard Philipe? 

Cu un gest de mare senior, i-am făcut semn chelnerului să-mi 
aducă nota. 

— Dacă vrei să-ţi clătești ochii, avem tot interesul să ne 
mișcăm și să nu ne mai ciorovăim prostește. 

— Nu cumva planul tău era tocmai să pierdem spectacolul? 

— Depinde. Cine e adorabila parteneră feminină a idolului 
tău? 

— Madeleine Robinson. 

De data asta, m-am strâmbat. 

— N-am noroc. Pentru mine, Madeleine cea tristă. Pentru tine, 
cel mai frumos amant din cinema și din Partidul Comunist 
Francez! Măcar e amuzant filmul tău? am întrebat când am 
ajuns la casa de bilete. 

— Nu, e sinistru. Este povestea unui orfan care își ucide 
metresa și vine să-și găsească refugiul în pensiunea de familie 
din orășelul normand unde îl plasase cândva Asistenţa Publică. 

— Exact genul de film după care mă dau în vânt. Am să mă 
consolez cu imaginile de la plajă și cu frumoasele vilegiaturiste 
în bikini lâncezind languroase la soare, am oftat eu lăsându-mă 
în fotoliu. 

— Sst! mârâiră în spatele meu patru marinari, în timp ce se 
stingea lumina, provocând chicotelile a patru fete roșcovane 


3? Dolores Ibârruri Gómez (1895-1989), lider republican și combatantă în Războiul 
Civil spaniol, membră a Partidului Comunist Spaniol, cunoscută sub numele de 
Pasionaria (n.tr.). 


VP - 76 


care îi însoțeau, îmbrăcate toate în bluze din bumbac verde în 
carouri. 

Soare, bikini? Pe „mica plajă frumoasă” plouă tot timpul 
filmului! O ploaie fină, neîntreruptă. La fel de descurajantă ca și 
scenariul. Și ca biletul care mă aștepta acasă: „LISONE LA 
SPITALUL BAVARIA. ÎNTRE VIAŢĂ ȘI MOARTE”. 

M-am uitat la ceas. La ora asta, nu mai puteam prinde trenul 
spre Liège. 

— Noaptea are să fie scurtă, am spus întorcându-mă spre 
Anne. Vrei s-o petreci cu mine? Mă tem că Gerard Philipe e 
indisponibil în seara asta. 

Anne dădu din umeri și urcă în apartamentul meu. 

— Bună și turta când lipsește pâinea... 

— Bun e orice, numai porumbel să nu fie. 


VP - 77 


10. 


Înfrângerea lui Gino Piosul 


Anne zăbovi puţin cu mâna pe fruntea mea. Avea niște 
degete de zână. Adevărată mătase fierbinte care îmi dădea 
frisoane. Trăgându-mă ușurel de păr, începu să-l tundă cu o 
graţie coregrafică. Ritmul foarfecii îl amintea pe cel de be-bop. 
Simţindu-mă încordat, Anne îmi masă cu blândeţe gâtul înainte 
de a reporni baletul, de data asta cu peria și pieptenul. Lucru 
care îmi aduse aminte de prima noastră seară. Un restaurant în 
aer liber, râsul ei, vinul alb. lar la desert, cu un gest extrem de 
languros, braţul ei gol urcând spre păr și degetele-i lungi 
desfăcând una câte una clamele care îi ţineau coama. Pletele» 
căzuseră ca o cascadă pe umeri, semnalul primului nostru sărut. 
Inchizând ochii, încă mai simţeam căldura buzelor ei peste 
buzele mele. Am oftat adânc atunci când glasul furios al lui 
Federico mă smulse din beatitudine. 

— Ei, turtureilor! Proastele năravuri ale unor derbedei în 
timpul războiului nu au făcut să dispară printre oamenii de bine 
regulile decenței! Vă interzic să vă dedaţi în faţa clientelor mele 
la exerciţii pe care morala le dezaprobă! 

— Dar asta e arta coafurii, șefule! protestă Anne. 

— Coafură? Aia modernă poate! exclamă Federico. Nu aici! 
Poate că vouă vi se pare demodat, dar în salonul meu se 
respectă convenienţele! 

Două bătrâne doamne, cu capul acoperit de bigudiuri sub câte 
o cască ce făcea zgomot, ne fixau cu o privire placidă. Era 
timpul s-o iau din loc. Cu un gest de prestidigitator, Anne 
desfăcu prosopul pe care mi-l petrecuse în jurul gâtului, l-am 
contemplat în oglindă rezultatul muncii. O adevărată operă de 
artă. Când mi-am pus din nou pălăria și impermeabilul, în afară 
de câteva pete pe materialul pânzat, oglinda mă asigură că 
domnul Michel Van Loo arăta grozav. Nu chiar ca Gerard Philipe. 
Dar nici prea departe. 

— Vechitura asta de pălărie îmi ascunde capodopera, se 
lamentă Anne. 


VP - 78 


Cu trei degete, mi-am săltat delicat pălăria. 

— Să nu mai spui nimănui, dar asta nu e pălărie. E creierul 
meu! 

Federico uitase deja de noi. Fredonând Brindisi, aria toastului 
din Traviata lui Verdi, își plimba peria printre firele de păr mov 
ale uneia dintre scumpele sale cliente, cu gesturile unui lansator 
de cuțite. 

Revenit la birou, situat cu un șir de trepte mai sus de salon, 
mi-am pregătit o ceașcă de Nescafé înainte de a trece în revistă 
toate elementele acelui puzzle. Elemente fragmentare. Lucia 
telefonase dimineaţa devreme. Era inutil să mă duc la Liege, îmi 
spusese ea. Lisone urma să fie operat în cursul dimineţii și 
nimeni nu putea sta de vorbă cu el decât peste două zile. 
Fusesem nevoit să insist ca să-mi dea ceva amănunte. 

Când ieșise din vilă în compania deputatului Van Vaerenbergh 
- cei doi cumetri chiar că nu se mai despărțeau - Lisone fusese 
secerat de un automobil în momentul în care traversa strada ca 
să meargă la mașină, ţinând în braţe o colivie mare din lemn cu 
un porumbel bolnav. 

— Fără Van Vaerenbergh, Ignazio ar fi acum mort, murmură 
ea pe un ton înțepat - simţisem bine încă de la prima 
întrevedere că nu îl înghițea. Medalia de merit nu îi sporise 
acestuia cota. Chiar înainte de trecerea bolidului, deputatul 
reușise să-l împingă pe Lisone care căzuse pe taluz, în timp ce 
colivia se zdrobea de sol. Şoferul se oprise câțiva metri mai 
încolo și făcuse cale-ntoarsă. Crezând că se oprise ca să-și ceară 
scuze, Lisone înaintase pe șosea. Imediat, mașina demarase din 
nou și se năpustise spre el, aruncându-l în aer, după care se 
îndepărtase în mare viteză. 

Lisone era schilodit peste tot - brațe, picioare. Existau temeri 
în legătură cu coloana sa vertebrală și cu craniul. Examinările 
medicale erau în curs. 

— Și pasărea? 

— Porumbelul? A zburat. 

Era, evident, ușurată. 

— A notat cineva numărul de înmatriculare al mașinii? 

— Praful pe care l-a ridicat mașina în trecere l-a împiedicat pe 
domnul Van Vaerenbergh să-l descifreze, mormăi ea cu dispreţ. 
Poliţia crede că plăcuța de înmatriculare fusese murdărită cu 
bună știință. 


VP - 79 


— Aveţi bănuieli, doamnă Lisone? 

— Credeam că ăsta e domeniul dumitale, zise ea înainte de a 
trânti receptorul în furcă. 

Doamnei ăsteia nu-i plăcea să-și piardă vremea cu amatorii. 
Cum s-o blamez pentru așa ceva? Ancheta mea nu progresase 
nici măcar cu un milimetru, iar fratele ei contribuise la treaba 
asta eliminându-i din start pe principalii suspecți. Cine mai 
rămânea în afară de vreun muncitor furios care, arătând precum 
fraţii Motta, era gata să-i facă de petrecanie? Or, Lisone 
transporta mii de imigranţi în fiecare săptămână. Aveam tot 
atâta noroc să-l dibui în furnicarul ăla pe cel pe care furia îl 
împingea la crimă cât să câștig lozul cel mare la Loteria 
colonială. 

Când am coborât ca să-i povestesc lui Federico ultimele 
necazuri ale lui Lisone (și să-i smulg în treacăt un nou răgaz la 
plata întârzierilor la chirie), acesta mă strânse în brațe. 

— A, Mickele! Asta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea... (ȘI, 
după o pauză)... De la execuţia lui // Duce“! 

Eram de acord că avea motive serioase ca să-l deteste pe 
Lisone. Dar de aici până la a ţopăi de bucurie la vestea 
accidentului acestuia, era cu adevărat șocant pentru mine. 
Omul suferea de o fractură a craniului, poate chiar ceva mai rău. 

— Madonna! Da’ cine se gândește astăzi la nemernicul de 
Lisone? Eu ţi-am vorbit de Fausto Coppi! 

— A! am oftat eu. Nu mi-ai povestit tu acum șase zile că acest 
campionissimo al tău își luase zborul spre victorie la Bolzano? 
Credeam că i/ Giro s-a încheiat! 

— Ala era doar apetitivul, Mickele! Etapa a șaisprezecea, felul 
principal, va intra în istoria omenirii! 

Am încercat s-o șterg. Dar tipul mă ţinea de haină. Nu aveam 
cum să-l opresc. 

— Am avut emoţii! Începutul etapei nu prevestea nimic bun. 
La trecerea prin Pasul Rolle, Fausto s-a dat la o parte din faţa lui 
Gino. 

— Vrei să spui că Bartali l-a bătut pe Coppi ajungând primul în 
vârf? 

— Ce vrei să zici cu „l-a bătut”? Nu mă asculţi. Fausto s-a 
purtat ca un gentleman. l-a oferit trecerea lui Gino Piosul... Da' 
odată ce a trecut de Pasul Pordoi în frunte, a băgat cărbuni. 


+9 Titlul pe care și l-a luat Benito Mussolini, creatorul statului fascist Italian (n.tr.). 
VP - 80 


Porco Dio! Ce mai festival! A trecut ca fulgerul prin Pasul 
Gardena înainte de a ajunge la Pinerolo, singur, în plină formă, 
zâmbitor, cu mâinile ridicate, cu șapte minute avans asupra lui 
Bartali. Șapte minute! Și cu tricoul roz solid instalat pe umeri. 
Uite, îți dau sfat: povestește-i asta clientului tău, are să-l 
consoleze de toate necazurile. Și să nu zici că nu-s băiat bun! 

e 

A doua zi m-am dus la spital. Un pansament mare îi acoperea 
capul lui Lisone până la urechi, avea un braț în ghips, un picior 
ridicat și imobilizat, pansamente pe întreg corpul, pete urâte 
vineții și roșii pe obraz. Scăpase ca prin urechile acului. Doar 
brațul stâng era rupt. Dacă gamba îi fusese zdrelită, osul în 
schimb rezistase. În rest, suferea de multiple contuzii, niciuna cu 
adevărat serioasă, și de o ușoară comotţie. In ciuda acestor vești 
liniștitoare, nu arăta bine. Pentru prima oară îndoiala și frica i se 
citeau în privirea înceţoșată - probabil un efect al 
medicamentelor? Contrar ideilor frizerului meu, am simţit că 
vestea înfrângerii lui Gino Piosul nu avea să-i amelioreze starea. 

Alături de el, Lucia, înveșmântată în negru, stătea pe un 
scaun la fel de dreapta ca o madonă din ipsos, tot răsucind între 
degetele îngălbenite un șirag de mătănii. Când mă văzu intrând, 
îmi aruncă o privire rece, cu buzele strânse, fără să scoată nici 
măcar un mormăit în chip de salut. Nu mă puteam aștepta la un 
comentariu asupra frumoasei mele tunsori! De partea cealaltă a 
patului, stând drept cu picioarele îndepărtate, un castar 
zdravăn dădea impresia că îmbrăcase un costum pentru prima 
oară în viaţă. Parcă era fratele lui Tarzan tocmai ieșit din junglă 
supraveghind camera Cheetei... Între labele enorme și păroase, 
ținea discret un box american. 

Când m-am apropiat de el, Lisone și-a ridicat mâna validă. 
Namila de calibru mare întoarse capul. Vederea unui coleg atât 
de firav îi dădea cu siguranţă dureri de măsele. 

— Ţi-a povestit Lucia că tipul ăla a încercat să mă omoare? 
întrebă Lisone trecându-și mâna prin faţa ochilor. Am vederea 
tulbure. Începând din clipa când m-am ridicat, nu-mi mai aduc 
aminte de nimic. 

— Mașina? N-ai mai văzut-o niciodată? Nu-ţi amintește de 
nimic? 

Clătină din cap. 


1 Un bărbat solid (n.aut.). 
VP - 81 


— Ştii, nu le cunosc decât pe alea americane și italiene. 

Pentru prima oară, Lucia deschise gura. 

— După spusele domnului Van Vaerenbergh, e una 
franțuzească de dinainte de război. Citroen sau Peugeot. 

— V-a precizat cumva modelul? 202? 402? 

Lucia își privi mătăniile. Probabil că lisus nu era mare 
cunoscător de mașini ca să-i sufle răspunsul. Am să-l întreb pe 
deputat. 

— Limuzine negre de felul ăsta sunt greu de identificat, 
remarcă Lisone. Sunt multe în regiune. 

— Evident, o Studebaker Champion galben-canar ar fi fost mai 
lesne de reperat. N-avem noi norocul să nimerim peste un banal 
amator de mașini franțuzești. Cine mai știa că urma să ieșiţi 
tocmai atunci? 

— Nici măcar eu nu știam, oftă Lisone. 

Lucia dădu din umeri aruncându-mi o privire disprețuitoare. 

— İl aștepta pe fratele meu pe stradă. Doar de atâta timp tot 
ameninţă că-l dau gata... Nimeni nu l-a luat pe fratele meu în 
serios. 

Am trecut ușor peste aluzia ce îmi era destinată și am făcut 
observaţia că locuiau într-un cartier pașnic și discret. Dacă omul 
ar fi așteptat ore întregi la volan, unul dintre vecini sau dintre 
angajaţii lor l-ar fi luat la ochi în mod sigur. 

Trăsăturile lui Lisone se înăspriră, aducând oarecum a chip 
omenesc. Marcasem un punct. Fizionomia lui amintea din nou 
de furnizorul de carne proaspătă care era mai înainte de a fi fost 
strivit ca o clătită. Mai bine mă făceam doctor decât detectiv 
particular. 

— Cine v-a văzut ieșind? am stăruit eu. 

— Cei trei muncitori care lucrau la porumbar, veterinarul la 
care urma să mă duc, secretara sa. După o pauză, mai adăugă: 
Și Harpo, șoferul meu. 

Nimic nu indica faptul că bruta enormă și placidă își auzise 
patronul. Când ne-am întors privirile spre el, acesta contempla 
starea proastă a fațadei din spate a spitalului. 

— Și eu l-am văzut, adăugă Lucia. 

Lisone îi puse mâna pe braţ cu o blândețe uimitoare. 

— Dar și deputatul Robert Van Vaerenbergh, am observat eu. 

— L-am uitat pe furnizorul de grăunţe, reluă Lisone. Locuiește 
în zonă. Îl prevenisem că voi trece pe la el. 


VP - 82 


Ușa camerei se deschise, întrerupându-ne conversaţia. Și 
intră un preot. Lucia se grăbi să-l întâmpine. De parcă însăși 
Madonna și-ar fi făcut apariţia miraculoasă. Lisone zâmbi. 

— Nu vă deranjaţi pentru mine, spuse preotul cu glas mieros, 
abia mișcându-și buzele la fel de subțiri ca lama unui brici. 

— Domnul Van Loo tocmai își lua rămas bun, zise Lisone. 

Cu o reticență cu neputinţă de ascuns, se decise să facă 
prezentările. 

— Părintele Keykebisch. Un vechi prieten. Și duhovnicul 
nostru, mai adăugă el înainte de a mă da afară. 

Oare înfrângerea lui Gino Piosul să fi fost explicaţia pentru 
înfățișarea crispată și privirea dușmănoasă pe care mi-o aruncă 
părintele Keykebisch? 


VP - 83 


11. 


Commedia dell'arte 


O oră mai târziu, m-am dus la vila lui Lisone ca să pun niște 
întrebări ajutoarelor lui și personalului casei. De data asta, am 
reușit s-o îndepărtez pe Lucia - dar nu fără dificultăţi. Instalat 
într-un mic birou pus la dispoziţia mea, o auzeam cum se plimba 
în sus și-n jos pe culoar. Din când în când, bătea la ușă ca să-mi 
propună să beau ceva. Fereastra dădea spre hulubăria regală în 
care se agitau nevestele starurilor, copiii lor și curtenii, 
indiferenți la evenimente și chiar la dispariţia lui Simeone. 
Strălucirea orbitoare a soarelui în acea lună iulie ilumina colivia. 
Când cădea câteva o rază oblică peste micul inel pe care 
păsările îl purtau la picior, ai fi zis că este diamant. 

Bucătăreasa și micuța fată în casă mi se părură lipsite de 
mister. La fel și majordomul și un bărbat bătrân care avea în 
sarcină treburile mărunte. Niciunul nu era italian. Spre deosebire 
de oamenii care munceau în hulubărie. Când intră în birou, 
Casane semăna din nou cu bărbatul arogant și îngâmfat care o 
curta pe Anne în sala de bal. În ciuda hainelor de lucru pătate și 
lipsite de formă, își abandonase aerul supus pe care îl arborase 
în faţa Luciei la prima mea vizită. 

— Gata să mergi la dans, Carmello? 

Își privi ostentativ ceasul. 

— Ziua mea de muncă se termină peste șapte minute. Nu vă 
bizuiţi pe mine să fac ore suplimentare. 

— Fastul capitalei, balul, băutura, o șevalieră frumoasă, te 
distrezi, Carmello. Leafa dumitale de salahor îţi ajunge ca să-ți 
plătești datoriile sau poate că găsești în altă parte un mic 
supliment? 

Cu mâinile în buzunare, mă privi ţintă în ochi, cu un zâmbet 
plin de morgă. 

— E vorba de cursele de ogari, domnule Van Loo. La Palais du 
Midi în fiecare sâmbătă. Nu departe de sala de bal unde am 
făcut cunoștință. Să zicem că am fler. lar când câștig, îmi place 
să-mi cheltuiesc banii. Sunt un domn! Frumoasa coafeză care vă 


VP - 84 


însoțea în seara aceea a simţit asta. Tocmai aveam de gând să-i 
propun o mică ieșire. Nu vă deranjează, sper? 

— Nu în seara aceea am făcut cunoștință, Carmello. Ne-am 
întâlnit deja mai înainte. La Liege. Nu-ţi mai amintești? 

Câteva riduri îi brăzdară fruntea. Poate că era mai în vârstă 
decât lăsa să se vadă. 

— La Casa Sindicatelor. La înmormântarea lui Amati, am zis 
eu apăsat văzându-i expresia perplexă. Eram și eu acolo. Nu m- 
ai văzut? 

Preţ de o clipă, trăsăturile i se descompuseră, privirea îi 
deveni mai tulbure. Pierduse ceva din trufie. 

— Domnul Lisone este la curent, bâigui el în cele din urmă. 

Văzând că nu-l credeam, stărui: 

— Nu aveţi decât să-l întrebaţi. 

Brusc, am înțeles motivul prezenţei lui în sală. 

— Pe cine urmăreai în ziua aia? 

— Patronul are să vă răspundă dacă socotește că asta e 
treaba dumneavoastră, conchise el îndreptându-se spre ușă. 

— Ştie și că joci la curse? 

Casane se răsuci pe călcâie. Veni lângă masa în spatele 
căreia stăteam, atât de aproape că parfumul fad al uleiului în 
care își scăldase părul îmi înţepă nările, și își flutură arătătorul 
pe sub nasul meu. 

— Dacă îi vorbiţi despre asta, sunteţi un om mort. 

— Dacă îndrăznești să te apropii de logodnica mea, și 
dumneata vei fi la fel. 

Un zâmbet neplăcut îi lumină faţa. Își îndepărtă braţele. 

— Așadar, suntem chit? 

Culese mucul de ţigară pe care îl ţinea după ureche și îl 
strecură între buze. 

— Pe cine urmăreai? am repetat. 

Dădu din umeri. 

— La urma urmei, de ce să facem din ţânţar armăsar? Dar eu 
nu v-am spus nimic, de acord? Domnul Lisone m-a însărcinat să 
mai arunc, din când în când, un ochi la domnul Van 
Vaerenbergh. 

— Normal. Un om de afaceri trebuie să-și supravegheze 
investițiile. 

Casane dădu din cap și continuă. 

— In ziua aia, după apetitivul de la bistroul său obișnuit și 


VP - 85 


după o scurtă trecere pe la biroul de permanență, domnul Van 
Vaerenbergh a dat o fugă până la birourile unei bănci, a vizitat 
un șantier cu unul dintre prietenii săi antreprenori, unde și-a 
lăsat mașina, după care s-a dus pe jos la Casa Sindicatelor. Am 
șovăit dacă să intru și eu dar, fiind mută lume, nu prea erau 
riscuri să mă dibuie. Am fost totuși mirat când l-am văzut că a 
urcat la tribună. 

— Cum a reacţionat Lisone? Era furios? 

— Deloc. 

— Nici măcar din pricina discursului? 

— Patronul a ridicat din umeri și a făcut comentariul ăsta: „Nu 
te necăji, Carmello, politica în Belgia e la fel ca la noi. Commedia 
dell'arte! Commedia, solamente commedia!” 

Bătrânul păsărar pe care îl chema Ugo nu avea nimic special 
să-mi spună. În câteva fraze laconice, rostite într-o franceză 
amestecată cu un dialect din Abruzzi, am aflat că trăia acolo la 
vilă, ieșea rar și nu avea familie. Se jură că înainte de mine, 
niciun străin nu-l luase la întrebări despre patronul său. E 
adevărat că aerul lui morocănos l-ar fi descurajat până și pe cel 
mai întreprinzător asasin. 

Verișoara lui Lisone era o femeie înaltă, de vreo patruzeci de 
ani. Ținuta ei, forma corpului lăsau să se ghicească făptura 
trupeșă care fusese în tinereţe, dar pe care dezamăgirile vieţii o 
uscaseră. O cută severă îi lăsa în jos conturul buzelor. De unde îi 
venea amărăciunea? De la singurătate, de la absenţa familiei, a 
copiilor? De la faptul că rămăsese o sclavă în slujba fraţilor 
Lisone? Deducţiile mele se dovediră toate false. În fiecare seară 
după lucru, Loretta se întorcea la ea acasă, o fermă din sat de 
care se ocupa bărbatul ei cu ajutorul celor trei copii. Mi-a vorbit 
cu o blândă seninătate - ceea ce în mod evident nu excludea o 
viaţă de decepţii. Nici ea nu înţelegea prin ce magie ghicise 
șoferul accidentului momentul anume în care Lisone urma să 
părăsească vila. Trebuia cumva să conchidem că avusese 
noroc? 

Anne mi se alătură seara. Un weekend la Liege, de ce nu? La 
o oră distanță de capitală, „orașul aprins” părea la fel de exotic 
precum o regiune îndepărtată. După o plimbare prin veselul 
cartier Pot d'or - cu muzicieni în cafenele, oameni dansând pe 
străzi, melodii de jazz răsunând din pivnițe și chiar de la 
ferestrele unei farmacii unde un grup de muzicanți repetau 


VP - 86 


printre poţiuni, siropuri și pilule - am condus-o spre Meuse, 
crezând că vom da acolo de farmecul romantic al cheiurilor 
Senei la Paris. Mi-am pierdut rapid entuziasmul. Uzine, hangare 
și antrepozite ocupau malurile pe distanţe de kilometri. Structuri 
negre, cam neliniștitoare, într-o noapte abia străpunsă de 
lumina lividă a câtorva biete felinare. 

Prea obosiţi ca să mai facem cale-ntoarsă și să ajungem din 
nou în centrul orașului, am nimerit într-un mic bistrou prost 
luminat, dar încă deschis. Un fum dens, negru ne învălui, o 
adevărată ceaţă - era cumva locul de întâlnire al fumătorilor de 
pipă? 

Puiul gătit cu sos vânătoresc, specialitatea casei, asigura o 
digestie liniștită vreme de trei zile. Untură, ceapă, sirop de 
Liege”, bere, miez de pâine. 

— Doriţi și un submarin alături de acest fel? întrebă 
chelneriţa. 

— Un submarin? 

— O bere cu un pahar de p&ket. Nimic mai bun ca să lansați 
torpile toată noaptea. 

M-am prefăcut că zâmbesc. Nu, mulțumesc. Doar o gueuze 
mi-ar ajuta să supraviețuiesc unui asemenea festin. În vreme ce 
sporovăiam împărțind desertul, o tartă cu ciocolată acoperită cu 
frișcă, Anne îmi spuse din senin: 

— Te plângi adesea că bârlogul meu seamănă cu o cușcă de 
câine. 

— Deloc, am protestat eu. Ba chiar cred că dezordinea ta e 
poetică. După chipul și asemănarea ta. 

— Ei bine, ai să fii dezamăgit! leri, când m-am întors de la 
salon, m-a apucat un soi de frenezie de curățenie. 

Sprâncenele mele se înălțară ușor. 

— Urmată de o poftă de căpşuni? 

Izbucni în râs. 

— E panică la bord, dom’ detectiv? 

— Pentru ce bem? am întrebat cu un nod în gât, comandând o 
nouă gueuze grenadine și un pahar de vin pentru Anne. 

Scotoci prin poșetă. 

— Uite ce am găsit sub covor, zise ea întinzându-mi un 
minuscul petec de hârtie. „Cinci sute pe 15. Ora nouă. Năzurosul 


42 Un soi de melasă din sos de mere și/sau pere scăzute la fiert, eventual cu adaos de 
curmale. (n.tr.). 


VP - 87 


G”. 

Am fluturat hârtia. 

— Ce înseamnă ghicitoarea asta? 

— De multă vreme nimeni nu-mi mai adresează mesaje 
misterioase. Și nu am primit vreun alt vizitator în afară de un 
detectiv care nu și-ar lua aerul ăsta perplex dacă hârtia i-ar fi 
căzut lui din buzunar. 

— De cât timp zace hârtia asta sub covorul tău? 

— Ştiam eu bine că până la urmă tot ai să-mi critici talentele 
mele de gospodină. In loc să te învărţi în jurul carpetei mele, 
mai bine gândește-te cine altcineva decât tine a putut pierde 
documentul ăla în salonul meu? 

— Federico? 

— Nu pune niciodată piciorul la mine acasă. 

— Sora ta? 

— De la ultima ei vizită, am făcut cel puţin de două ori 
curățenie generală. 

— Un alt admirator? 

— Bănuiești că îi caut întotdeauna prin buzunare înainte de a 
le da drumul în bârlogul meu? Doar tu poţi veni lângă mine 
gratis pro deo. Așa că mai gândește-te. Cu un dram de judecată, 
ai să ghicești. 

Am ridicat brațele la cer. Ea zâmbi, satisfăcută de 
demonstrație. 

— Chiar că nu ai darul ghicitului, așa e? 

— Mă dau bătut. 

— E porumbelul. 

— Cum așa? 

— Simeone! El a fost ultimul meu vizitator! 

Mi-am amintit brusc de imaginea soarelui care se reflecta pe 
inelele de pe piciorușele porumbeilor în timp ce îi contemplam 
de la fereastra biroului lui Lisone. 

— Hârtia a căzut din inelul de la piciorul rănit. 

Anne înălţă paharul în sănătatea mea. 

— Ce mai fler, domnule Van Loo! 

— Tu care ești atât de șireată, știi ce e un năzuros? 

— Unul care face nazuri? 

Chelneriţa care trecea prin faţa masei noastre interveni: 

— Nu face nazuri, ci e ursuz. 

Așezat la masa vecină, un moșulică purtând ochelari cu lentile 


VP - 88 


groase se aplecă spre mine și îmi șopti la ureche, având mare 
grijă ca nimeni să nu-lauadă: 

— Nu mâncaţi aici. Să nu aveţi încredere. Chelneriţa suferă de 
pecingine cronică. 

Nevastă-sa, o băbuţă fără dinţi, râgâi: 

— Ce v-a zis? Pun prinsoare că v-a pus în gardă împotriva 
microbilor. Nu-i daţi ascultare. De când porumbeii i-au fost 
decimaţi de o epidemie, asta e obsesia lui. Vede peste tot 
microbi. 

— Sunteţi columbofil? 

Bătrânul își îndreptă ţinuta și, scoțându-și portofelul, dădu la 
iveală o bucată de ziar îngălbenit. Bătrâna oftă și își goli 
paharul. 

— Tir-de-porumbei. Era numele campionului său. Câștigase 
vreo zece medalii. Și nu din alea de ciocolată, să știți. 

Am parcurs articolul extras din pagina sportivă a unui ziar 
local de dinainte de război. 

— În timpul războiului, continuă bătrâna, a trebuit să halim o 
parte din colecţie. Aveam impresia că devoram carnea copiilor 
noștri. 

Bătrânul își flutură mâna pe sub nasul soției. 

— Dar nu pe Tir-de-porumbei. Nu am lăsat-o pe cumătră asta 
să se atingă nici măcar de o pană! Mai degrabă muream de 
foame! 

— Mai bine l-am fi înfulecat, pôv biesse?, înainte să moară 
prostește de boală. Mare păcat! 

— Acum, nu mai e la fel, se tângui bătrânul scuturându-și 
cracul pantalonului. Pe linia de Vest, lansare la ora șapte, 
îngăimă el urcându-și pe nas ochelarii care alunecau mereu. 

— Concursurile sunt aranjate, explică bătrâna. Își frecă 
degetul mare de arătător făcând cu ochiul. Sunt prea mulţi bani 
la mijloc. Rezultatele sunt aranjate, iar păsările sunt drogate. 

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la călătoria la Grâce- 
Berleur cu Hubert și la valijoara sa de doctor-magician. 

— ÎI cunoașteţi pe Ignazio Lisone? întrebă Anne. Se pare că ar 
fi cel mai important crescător de porumbei din regiune. 

Cu un gest nervos, omul își urcă ochelarii pe nas. Obrazul îi 
lucea de sudoare. 

— L-am frecventat într-o vreme, zise el cu glas dogit. 


43 „Amărâtule!” în valonă (n.aut.). 
VP - 89 


Cu un gest de neașteptată graţie, soţia sa își îndreptă pălăria 
care îi acoperea părul cărunt și ciufulit. 

— Am fost invitaţi într-o duminică după-amiază la vila sa, 
spuse ea cu mândrie, provocând un rânjet soţului ei. 

— Un fel de a ne îmbrobodi ca să ne fure campionii. 

Soţia sa ripostă printr-un mărâit dispreţuitor. 

— Teche-tu**! Am fost foarte mulțumiți să revindem restul 
porumbeilor. Eu una nu mai voiam circul ăsta; ne consuma 
paralele, nu aducea niciun câștig și mai și mirosea urât. Și apoi, 
nu mai eram la vârsta la care să ne lansăm în combinaţii 
dubioase. 

— Vorbește în numele tău! mormăi bătrânul. l-ai oferit pe 
campionii noștri pe tavă. Și asta doar pentru că te-a primit în 
Castelul Pompos oferindu-ți prăjiturele. Te-ai lăsat trasă pe 
sfoară! 

— Minţi! se sufocă nevastă-sa, dând așa de tare din cap că 
pălăria îi căzu pe o ureche. Datorită mie, am căpătat de două ori 
mai mulți bani decât voiai! Și a trebuit să-i risipești în... 

Ridicându-se pe jumătate, cu o energie de care nu l-am fi 
crezut în stare, bătrânul întinse braţul peste masă, gata-gata să- 
și strângă de gât nevasta care icni uluită, după care o trase spre 
soba veche până ce îi despărţi chelnerița. Părea obișnuită cu 
scena. 

În cămăruţa pensiunii familiale de lângă gară unde am nimerit 
după ce scăpaserăm de cei doi bătrâni, Anne se strecură lângă 
mine întorcându-se de la baia din fundul culoarului. 

— Ai văzut vreo fantomă? 

Imi dădu o sărutare languroasă pe gât. Pletele-i lungi îmi 
dezmierdau obrazul. 

— Făgăduiește-mi că nici măcar atunci când vom fi senili, n-ai 
să-i vinzi porumbeii noștri lui Lisone! 

l-am jurat strângând-o tare în braţe, în timp ce făceam să-i 
alunece cămașa de noapte care se făcu nevăzută într-un chip la 
fel de magic precum cortina de la cinematograf în momentul 
începerii filmului. 


44 „Taci din gură!” în valonă (n.aut.). 
VP - 90 


12. 


Să-ti alegi clienții în functie de bine și de rău 


Revenit la Bruxelles, mare consiliu de război! Cu Anne, 
Federico și fraţii Motta. Dar și cu Hubert, Rebeka și până și cu 
fiul lor. Valoarea nu așteaptă numărul anilor”. Așezat în fruntea 
mesei, Hubert făcu observaţia că el personal nu înțelesese 
niciodată meseria de detectiv. 

— Romanele polițiste americane sunt înșelătoare. Văzându-te 
pe tine la treabă, pricep mai bine. Așadar e vorba de un tip care 
îi pune la muncă pe amicii săi pentru a rezolva o enigmă, în timp 
ce el o sărută pe fata frumoasă din poveste. 

— Care îi pune la muncă pe amicii săi pe gratis, completă 
Federico. 

— Reţineţi că eu ofer băuturile! 

Hubert comandă o cafea pentru el și un ceai cu lămâie pentru 
soţia sa. 

— Didine! ţipă fiul lui care fusese uitat, atât de anormal de 
liniștit stătea. 

— Grenadine și pentru mine, zise Anne. Cu un pic de gueuze. 

— Ce ţi-a venit? 

— Curiozitate științifică. Aș vrea să testez efectul pe care îl 
are această gueuze grenadine asupra funcţiilor creierului. Să 
pricep dacă alcoolul e cel care îţi distruge facultatea de a gândi, 
sau dacă nu cumva cauza e mai profundă. 

După ce fraţii Motta și Federico își aleseră berea, am încercat 
să pun lucrurile cap la cap. 

— Ceva îl leagă pe Matteo de Lisone. Dar ce anume? Prezența 
sa la Grâce-Berleur în ziua morții lui Amati poate fi o 
coincidență, după cum pretinde. Porumbelul lui era înscris în 
cursă de mai multe zile, am verificat. Atunci de ce șantajistul 
face referire la moartea lui Amati în prima scrisoare? „DE LA 


45 Celebra replică din Cidul lui Corneille (1637), în original: „Je suis jeune, il est vrai, 
mais aux âmes bien nées / La valeur n'attend pas le nombre des années”, speculată 
adesea ca un proverb. În traducerea lui Șt. O.losif: „E-adevărat, sunt tânăr, dar pentr- 
un suflet mare / Valoarea nu așteaptă ca vârsta s-o măsoare” (n.tr.). 


VP - 91 


AMATI PÂNĂ LA LISONE, CÂRNA NU TREBUIE SĂ FACĂ DECÂT UN 
PAS CA SĂ DOBOARE CU COASA”. 

— Decesul acestuia a provocat un asemenea șoc în 
comunitatea italiană, interveni Hubert, încât evocarea dispariţiei 
sale brutale înspăimântă pe toată lumea. 

— Cu toate astea, Lisone repetă mereu că ei doi nu se 
cunoșteau. 

— Que vergogna! Ce ruşine! Matteo lupta împotriva lui Lisone. 

— Nu numai. Îi denunta pe toţi cei care îi tratau pe italieni ca 
pe niște animale! Pe patronii belgieni la fel ca pe intermediarii 
lor italieni. Lisone, din păcate, nu e singurul care face treaba 
asta murdară. E vorba de atât de mulţi bani că recrutorii se 
înghesuie: Donatis, Contorni și atâţia alții... 

— Și nu uita de Garibaldi, zise unul dintre cei doi Motta 
încruntăndu-se. 

— Protejatul popilor! mârâi Federico făcându-și semnul crucii. 

— Dar prezenţa lui Casane la ceremonia de omagiere a lui 
Amati îl indică pe Lisone. Sau poate că e tot o coincidență? 
interveni Anne ștergându-și grațios cu limba spuma roșie de pe 
buze. 

— După spusele lui, îl urmărea pe domnul deputat socialist. 

— Prietenul care pui să fie urmărit nu e chiar atât de prieten... 

— Asta e versiunea lui asupra problemei, reluă Anne. 

Toată lumea dădu din cap. Cu un gest furios, Federico lovi cu 
pumnul în masă îndreptând apoi spre mine un deget acuzator. 

— Te-am prevenit, Mickele, să nu accepţi un client care îţi 
cade ca prin minune din cer! Să nu ai încredere în ce se petrece 
acolo sus! 

— Sunt minuni care mă ajută să-mi plătesc chiria, Federico. 

— Că tot veni vorba... 

L-am întrerupt înainte ca el să se lanseze într-un calcul 
neplăcut pentru mine. 

— Lisone e cu siguranță un nemernic. Dar chiar merită ce i se 
întâmplă? Ameninţări cu moartea, tentativă de asasinat, braţ 
rupt, comoție, frumosul lui porumbel otrăvit? 

— Și cum rămâne cu amicul politician pe care îl mituiește de 
ani buni, devenit acum cel mai virulent acuzator al său? adăugă 
Anne cu un zâmbet. 

— Drum bun și cale bătută! exclamă Federico. Doar nu vrei să 
plâng de mila nemernicului ăsta? Crezi că eu m-am apucat să 


VP - 92 


recitesc declarația drepturilor omului atunci când l-au pus la 
frigare pe Mussolini ca pe un stârv nenorocit? 

— Diferenţa, interveni Anne pe care gueuze grenadina o făcea 
să fie în vervă, este că regimul lui ;/ Duce dispărea odată cu el. 
După Lisone, are să vină un altul de aceeași teapă. Apoi, încă 
unul. 

Federico se întoarse către mine după o privire spre cei doi 
Motta. 

— Nu înţeleg prea bine ce aștepți de la noi, Mickele. Să-l 
protejezi pe Lisone? (Am clătinat din cap.) Să anchetezi pe lângă 
prietenii noștri ca să afli dacă vreunul e autorul scrisorilor de 
ameninţare? Le-aș fi scris chiar eu dacă aș fi știut că asta îl va 
speria atât de tare. Cât despre scumpii săi porumbei, iartă-mă, 
Anne, dar mă doare-n cot. Un om care își îngrijește cu atâta 
amore păsările, dar îi tratează come schiavi pe oamenii pe care 
îi vinde industriașilor belgieni, știi la ce mă duce cu gândul? 

— Știu, dar n-ai s-o spui ca să nu-l enervezi pe soțul meu, 
interveni Rebeka. 

Laba mare a lui Federico se așeză pe coapsa lui Hubert pe 
care o strânse afectuos. 

— Concluzia la toate astea, Mickele, iat-o: îți cerem în mod 
colectiv să-l lași baltă pe Lisone. Mai înainte să fii tras odată cu 
el spre un accident fatal. 

— Un accident? 

— Cineva vrea să-i pună pielea-n băț. Dacă te afli pe drumul 
lui, riști să te alegi cu vreun glonț. 

L-am privit fix pe Federico care clocotea de mânie. Era o 
ameninţare? Sau doar un sfat prudent din partea unui prieten? 
Cu tot sucul de rodie, berea mea căpătă un gust amar. 

— Federico nu îţi dorește decât binele, interveni Hubert. 
Ascultă-l. Vorbește ca un înţelept. 

Intervenția lui nu a detensionat atmosfera. 

— Ești și tu de acord cu patronul tău? am întrebat-o pe Anne, 
pe un ton mai provocator decât doream. 

În loc să-mi răspundă, ea întoarse capul. După o lungă tăcere, 
articulă: 

— O, voi bărbaţii! M-am săturat de tâmpeniile voastre! 

Rebeka își drese vocea. 

— Didine, mai vreau! conchise fiul ei spre ușurarea generală. 

Am făcut un efort ca să pun pe toată lumea de acord. 


VP - 93 


— Și Fausto, Federico? Încă se mai agaţă de tricoul roz? 

Pe dată, trăsăturile acestuia se destinseră. Un zâmbet larg îi 
lumină faţa. Uf! Nimerisem bine! Gino Piosul nu izbutise să se 
răzbune. Grazie, Santa Rita! 

— Ce mai etapă, amici! Vars, Izoard, Madeleine, Mont 
Genèvre și Sestrières. 

De data asta, Federico pedala în draci. Continuă: 

— Dacă Gino spera cumva că Fausto dăduse în brânci ieri ca 
să pună mâna pe tricoul roz, se înșelase cumplit. 

— lar și-a luat Coppi zborul? 

— Nu imediat. La începutul etapei, Volpi a încercat să scape. 
Intrepido! Innocentissimo! 

Işi închipuia cumva că Fausto are să-i cedeze primul loc? Din 
câteva pedalări, îl ajunge din urmă, îl depășește, îl lasă acolo și 
dispare la cotitură, în spate, debandadă! Singur, Gino mai 
încearcă să se agaţe, cu o mână în cea a îngerului care îl trage, 
dar Bartali e greu, atât de greu, iar cel cu aripi este Coppi! 
Unduindu-se spre culmi, el nu dansează. Zboară. În vârf la 
Madeleine, îl devansează pe Volpi cu 1'20 minute; 2'40 faţă de 
Bartali. La coborâre, își asumă riscuri nebunești, dar pietrele din 
caldarâm se fac mici sub roţile sale. La Izoard, Fausto mărește și 
mai mult diferenţa: șapte minute avans față de Gino! La urcușul 
de la Pinerolo, e apoteoza. Trece linia la mare distanţă. ȘI, 
triumfând, ne oferă Paradisul din care îi alungă pe cei care 
pretindeau că-l reprezintă pe Dumnezeu pe Pământ! În 
clasamentul general, Gino se află în dimineaţa asta la douăzeci 
și trei de minute distanţă. Dumnezeu l-a lăsat pe Bartali să 
cadă. După sfârșitul lui i/ Duce, proclamarea republicii și acum 
tricoul roz al lui Coppi, am dat pagina mai departe. Papa se 
poate reînnoi. ltalia modernă a triumfat. 

— Mai stăm mult? întrebă unul din cei doi Motta. Fratele lui îl 
privi oarecum surprins în timp ce își rula o ţigară. 

Tocmai se lăsase noaptea. O frumoasă lumină purpurie 
acoperea cerul, stimulându-te să te plimbi cu capul pe spate. 
Am apucat-o pe Anne de braţ și am dus-o să dăm o raită de-a 
lungul Parcului Josaphat. Aerul atât de plăcut de sub bolta 
castanilor îmi estompă treptat iritarea. Victoria lui Coppi nu 
ștersese declaraţiile neliniștitoare ale lui Federico. După un 
timp, am început să fluier. În penumbră, casele de pe cealaltă 
parte a străzii se profilau ca umbrele chinezești, la fel de ireale 


VP - 94 


ca într-un desen animat. Minusculul corn al lunii ne ocrotea 
intimitatea. Încrucișându-ne cu doi-trei trecători care își plimbau 
câinii, mi-am ridicat gulerul impermeabilului și mi-am tras 
pălăria peste ochi. Una dintre fostele mele cliente, madam 
Delporte, locuia ceva mai departe cu potaia ei. Văzând că arunc 
o privire îngrijorată în direcţia casei, Anne izbucni în râs. 

— Întreţii relaţii ciudate cu clientela ta, bietul meu Michel! 
Madam Delporte, Lisone. Nu accepţi să lucrezi decât pentru 
oameni pe care îi detești? 

— Ai nimerit-o! Presupun că este un mod de a-mi testa 
rezistenţa în fața dușmanului, ceea ce îmi va fi de mare folos în 
viitorul război. În timpul celui precedent, n-am izbutit decât să 
mă refugiez în fundul unui birou de administraţie și să stau 
resemnat în așteptare. 

— Mă tem că încă n-ai învățat mare lucru. După turul de 
orizont asupra afacerii Lisone din seara asta, îmi pari la fel de 
orb atât față de prietenii tăi cât și față de dușmani. 

— Ce vrei să spui? 

Muzica unui tonomat răsunând dintr-o cafenea, a cărei vitrină 
era acoperită de un abur violaceu în culoarea neonului, ne 
învălui în treacăt după care ne abandonă liniștii nocturne. 

— Avertismentul lui Federico nu ţi se pare limpede? 

Probabil că enervarea se citea pe fața mea, căci adăugă 
imediat, cu glas blând, luându-mă de mână. 

— Ține la tine, să știi. Chiar dacă nu înţelege de ce te-ai pus în 
slujba unuia dintre cei mai răi șobolani din comunitatea lor. 

— Atunci explică-i tu motivele mele. Nu mă înțelege când 
încerc să-i explic. 

Mă luă pe după gât și își puse buzele senzuale peste ale mele. 
Am închis ochii. Nimic altceva nu mai avea importanţă. 

— Nici eu nu sunt sigură că te înțeleg. Dar nu contează! 

În loc să-i trimit la plimbare pe Lisone, Federico și tot circul ca 
să mă pierd în braţele lui Anne, m-am simţit obligat să mă 
disculp. 

— Nu-mi aleg clienţii în funcţie de bine și de rău. Nu am 
mijloacele de a o face. Sunt detectiv. Nu sunt nici popă, nici 
militant politic. În lumea în care trăim, cine este atât de abil 
încât să decidă care e drumul drept? Ceea ce era just ieri, pare 
odios astăzi. lar adevărul din Piaţa Brouckère devine minciună 
după ce ai trecut dincolo de cortina de fier. 


VP - 95 


Apucându-mă strâns de braț, Anne mă sili să ne reluăm 
plimbarea. În starea mea de exasperare, eram gata să perorez 
toată noaptea în faţa statuilor din Parcul Josaphat și a castanilor 
centenari, ca să-i conving de buna mea credință. 

— Nu ești avocat, Michel. Nu e nevoie să-ți pledezi neîncetat 
cauza. 

Neţinând seama de strădaniile ei menite să mă liniștească, 
am continuat să stigmatizez comportamentul lui Federico. 

— De ce face risipă de atâta energie doar ca să-l las baltă pe 
Lisone? 

Anne îmi dădu brusc drumul la braţ. 

— La naiba, Michel! N-ai decât să fii căpos, dar nu fi idiot! 
Lisone e un ticălos! Nu-ţi ajunge? 

— Întrevăd o altă explicaţie: dacă ar ști cine îl ameninţă pe 
Lisone și ar dori să-l protejeze, Federico nu s-ar purta altfel. 

— Federico să-i fi trimis scrisori lui Lisone? Ti-l imaginezi 
scriind în stilul pompos al Anonimului? Sau șoptindu-i lui madam 
Delporte în timp ce-i vopsește părul în mov: „Cârna nu trebuie 
să facă decât un pas ca să doboare cu coasa”? Și, cu bigudiurile 
în mână, murmurându-i baroanei”, portăreasa de la clădirea din 
faţă care vorbește o asemenea păsărească bruxelleză că mai 
departe de trei străzi n-o mai înțelege nimeni: „CRIMELE TALE 
ÎȚI VOR ADUCE CURÂND PEDEAPSA CAPITALĂ PE CARE 
INTRIGILE ȘI ABUZURILE TALE AR FI TREBUIT SĂ ȚI-O ADUCĂ DE 
MULTĂ VREME”. 

Nu m-am putut reține să nu râd. Anne avea dreptate. 
Afacerea asta mă obseda în asemenea hal că mă făcea s-o iau 
razna. Dar m-am abținut să adaug că uneori coșmarul devine 
realitate. De aici până la a ancheta în legătură cu vecinul meu 
care îmi este și proprietar, dar și patronul logodnicei mele, nu 
era decât un pas, iar eu nu mă simţeam în stare să-l fac. 

În seara aceea, Anne nu a vrut să doarmă la mine. Singur în 
pat, cu braţele încrucișate sub cap, nu am izbutit să-mi găsesc 
somnul. Prea multe idei contradictorii mă făceau să fiu 
descumpănit. Acceptam banii lui Lisone, dar făceam anchetă de- 
a-ndărătelea. S-o recunoaștem sincer: mi-era teamă să găsesc 
cheia enigmei. De ce mă temeam de fapt? De criticile pe care 
mi le aducea Anne, fără îndoială, dar mai ales mă temeam să 
nu-l descopăr pe Federico amestecat în afacerea asta. Prea 
mulți tovarăși de-ai frizerului meu se agitau în jurul lui Lisone. 


VP - 96 


Și, de asemenea, prea mulţi tovarăși de-ai lui Matteo, pe care 
toată lumea îl venera ca pe un sfânt. Era pentru prima oară 
când începeam să mă îndoiesc de prietenii mei cei mai 
apropiaţi, până și de logodnica mea. lar sentimentul ăsta îmi 
dădea ameţeală. Lucrul cel mai simplu ar fi fost să-i înapoiez lui 
Lisone banii de avans și să-i pun dosarul la arhivă. Și, totodată, 
să-mi sărbătoresc libertatea recâștigată alături de Federico, de 
Anne și de fraţii Motta în jurul unui platou cu paste aburinde 
însoţite de o sticlă de Chianti. Basta cosi! Dar am rezistat în faţa 
ispitei. Parcă poţi să știi de ce! Nevoia de bani nu explica totul. 
Să fi fost pofta de a dezlega misterul? De a-mi dovedi că eram în 
stare să rezolv afacerea asta? Să fi fost vorba de orgoliu? De 
amor-propriu? De spirit de contradicție? Am adormit în cele din 
urmă înainte de a găsi răspuns la întrebare. 
e 

Lisone îmi telefonă a doua zi. L-am întâlnit la terasa 
Metropole, cu un braţ în eșarfă, cu un baston în mână, dar cu 
tenul proaspăt. În tramvaiul care mă ducea în Piața Brouckere, 
repetasem termenii abdicării mele. „Regret, domnule Lisone, 
mă retrag! lată banii dumneavoastră de avans!” A, da, 
avansul... 

Când Lisone îmi întinse mâna, i-am strâns-o în timp ce cu 
mâna cealaltă îmi mângâiam portofelul, mai subțire decât o 
foiţă de țigară. 

— Aș vrea să-ți cer un serviciu, spuse el după care chemă 
chelnerul. Gueuze grenadine, aşa e? (Am făcut din cap semn că 
da). Pentru mine, încă o cafea, te rog. 

Mă privi îndelung, exact timpul necesar ca eu să-mi debitez 
declarația de adio. Dar am rămas cu buzele încleștate. 

— Casane trebuie să însoțească pe unul dintre porumbeii mei 
până la Chiasso unde Testa Bianca, unul dintre cei mai frumoși 
masculi ai mei, este înscris într-o cursă de fond. Contez pe 
victoria lui. 

— ÎI crezi în stare să zboare din Italia până în Belgia? 

Lisone arboră zâmbetul trufaș al antrenorului care a câștigat 
lozul cel mare. 

— Aproximativ o mie de kilometri de la Chiasso până la Liege. 
Pun prinsoare cu dumneata că peste două zile va fi înapoi în 
porumbar. 

— Asta da campion! 


VP - 97 


— De aceea trebuie să-mi asigur securitatea lui. După 
uciderea lui Simeone, ar fi primejdios pentru Casane să 
călătorească singur. Trebuie să fie doi ca să aibă în permanenţă 
ochii pe vedeta mea. Ceilalţi columbofili ai mei sunt prea ocupați 
cu voliera ca să absenteze, iar eu am nevoie de șofer ca să 
vegheze asupra mea. Am încredere în dumneata, domnule Van 
Loo. Insoțtește-l și te voi despăgubi cu mărinimie, adăugă el pe 
un ton la fel de sec precum un revolver care se descarcă. 

Contrariu celor pretinse de Anne, gueuze grenadina posedă 
calitatea de a activa celulele cenușii ale creierului meu și de a le 
accelera funcţionarea. 

— Am să mă uit pe agendă, dar cred că-mi pot face niţel timp. 

— Plecarea mâine dimineaţă. Uite biletul dumitale. 

Cu mâna validă, scoase un plic lung din buzunarul interior al 
hainei, pe care îl puse pe masă. Și dacă aș fi zis nu? Inutil să-mi 
mai pun întrebarea. Omul ăsta nu miza decât pe ceva sigur. 
Porumbei, dar și detectivi particulari. 


VP - 98 


13. 


Călătorie în Italia 


— Te duci în Italia fără să treci prin Brindisi? 

— Chiasso se află în Puglia? 

Federico își aţinti contemplativ privirea în tavan. 

— Păi, nu chiar. Vezi cum arată harta cizmei? Chiasso e sus în 
stânga. lar Brindisi jos în dreapta. 

— La câţi kilometri? 

Federico își înălță braţele. 

— De ce atâtea întrebări? Când iubești, nu stai să numeri! 

— Spune-mi de ce ţii atât de mult să mă trimiţi la Brindisi? 

— De ce? De ce? Pentru că e cel mai frumos loc din peninsulă, 
de aia! strigă Federico cu o privire vicleană. 

— Și totuși? 

Glasul îi cobori simţitor. 

— In dulapul meu zac de ceva vreme vreo două-trei pachete, 
tot așteptând pe cineva să le ducă... 

— Bine, dar tu? 

— Nu e încă momentul pentru mine să pun din nou piciorul 
acolo... N-am mai stăruit. După toate decepţiile pe care i le 
provocaseră proastele mele relaţii, mai aveam și o datorie faţă 
de frizerul meu. 

— În schimb, uiţi de banii pe care am să ţi-i dau? 

După modul în care se uită fix la mine, ai fi zis că ţinteam cu 
arma spre inima lui. 

— Are dreptate Anne. Mickele, tu n-ai suflet. 

Apoi își frecă mâinile. 

— Perfectto! Atunci mă duc să-ţi pregătesc micul bagaj și să 
anunț familia că treci pe acolo. O să fii primit ca un prinț. 
Regește, cu pastele cele mai grozave. Că tot veni vorba, cucina 
fratelui meu e cea mai famosa din toată Puglia... 

Mâna i se înălță din nou evocând aroma straordinaria ce se 
ridica din cratiţele acestuia. 

După cum îmi povestise într-una din zile, familia sa, cea 
adevărată, fusese decimată sub Mussolini. Bolile regiunilor 


VP - 99 


mlăștinoase le veniseră de hac mamei și mătușii lui, războiul le 
venise de hac fratelui și verilor lui, iar închisoarea - tatălui și 
celor doi unchi. Și atunci, la ce familie înviată ca prin minune 
făcea el aluzie? 

Reacția lui Anne se dovedi la fel de veselă. Cânta la acordeon 
în apartamentul ei. 

— Bodyguard pentru un porumbel! Bravo! Gama talentelor 
tale se extinde neîncetat, Michel! Dar ai dreptate! Școlile de 
comerţ cele mai moderne îi învață pe studenţi să se 
deosebească de concurenţii lor găsind o nișă. Deci, o colivie... 

— Deocamdată, nu e vorba decât de un porumbel... 

— Tocmai. Și nu uita să-i verifici inelul. Pun capul că ai să 
descoperi material de lectură în timpul călătoriei. 

— Nu-ţi mai pune capul, frumoaso! Nu când lucrezi pentru un 
frizer din Puglia! 

(J 

Casane mă aștepta în sala pașilor pierduţi din Gara de Nord, 
cu cascheta bine trasă pe cap. Făcu o mutră ciudată când o 
văzu pe Anne alături de mine. 

— Voia să se asigure că nu ai plete blonde și tocuri cui! am zis 
eu înainte de a primi un ghiont în coaste. 

Federico stăruise ca ea să ducă „micile pachete” până la 
peron: două genţi zdravene de culoare roșie, legate cu sfoară, 
pe care i le înmânase cu atâtea precauţii în clipa în care ne 
urcasem în tramvai în Piaţa Binefăcătorilor că nu m-am putut 
împiedica să întreb: „E nitroglicerină sau grappa?” 

Frizerul meu mă salută cu un aer îngrijorat. Părea că deja 
regretă că îmi încredinţase preţioasa încărcătură. 

Când am ajuns în Piaţa Rogier, chiar la intrarea în gară, aș fi 
vrut ca Anne să rămână în tramvai, dar ea a stăruit să mă 
însoţească până la tren. Ce urma, un rămas bun sfâșietor? O 
lungă sărutare languroasă? Din păcate, schimb de pupici de 
soiul ăsta nu se vede decât pe ecrane. Anne nu agrea „să se 
dea în spectacol”, potrivit propriilor ei cuvinte. Mă respinse când 
am încercat să mai zăbovesc pe frumoasele ei buze și se 
îndepărtă strângându-și cordonul impermeabilului când am vrut 
s-o mai strâng o dată în braţe. 

— Păstrează-ţi forţele pentru drum! zise ea pe un ton 
sarcastic pe care nu l-am apreciat deloc. 


VP - 100 


Casane și cu mine formam o pereche de milioane. El căra o 
colivie acoperită de murdărie de la muște, în care se zbătea un 
porumbel la fel de neliniștit ca un bou dus la abatorul din 
Anderlecht; eu căram o valiză și cele două genţi roșii-sângerii 
ale lui Federico. 

Patru călători erau deja instalaţi în compartimentul nostru. La 
vederea coliviei, o doamnă îngrijit îmbrăcată strânse din buze și 
își trase fiul lângă ea ca să-l ferească de psittacoză“. 

Când a venit controlorul, îl întrebă dacă era autorizat de către 
compania căilor ferate transportul animalelor în afara vagonului 
special pentru ele. Pentru ea, noi eram invizibili și surzi. Fiul ei 
ne zâmbi viclean. 

— Nu se atașează vagon pentru animale între Belgia și Italia, 
răspunse controlorul, examinând biletul acoperit de multiple 
ștampile pe care i-l întindea Casane. 

— De la sfârșitul războiului e numai haos și anarhie, șuieră 
doamna privindu-mă cu un aer răutăcios. Cine știe ce ne mai 
așteaptă? mormăi ea la urechea fiului ei, care, de data asta, ne 
aruncă o privire speriată. l-am răspuns făcându-i cu ochiul, ceea 
ce avu efectul de a-l înspăimânta. 

— N-aţi mai auzit până acum de porumbelul păcii? am stăruit 
eu. 

— E un simbol comunist, remarcă pe un ton scăzut un 
mustăcios țeapăn care citea fără să râdă rubrica religioasă a 
ziarului La Libre Belgique. 

Din fericire Casane, cu siguranţă mult mai diplomat decât 
mine, interveni explicând de ce îl duceam pe Testa Bianca în 
Italia. Băieţelul îl ascultă cu gura căscată. In cele din urmă, toți 
din compartiment îmbrăţișară cauza porumbelului când Casane 
povesti că, lansată la Chiasso, pasărea avea să se reîntoarcă 
foarte cuminte la porumbarul ei de la Liege, la o mie de 
kilometri distanţă, fără să se raătăcească. Puțin a lipsit ca să nu-i 
ceară și autograf. 

În tot acest timp, eu mă uitam ţintă la piciorușul porumbelului 
tot chinuindu-mă să găsesc un mijloc de a-i cerceta inelul fără 
să-și dea seama Casane. Din păcate, acesta stătea lipit de 
colivia vedetei. Credea cumva că Lisone mă însărcinase să-l 
supraveghez și la înapoiere să-i raportez toate faptele și 


46 Boală infecțioasă transmisibilă la om, tipică psitacideelor, păsări tropicale din 
familia papagalului (n.tr.). 
VP - 101 


gesturile lui? Chiar și la ora mesei refuză cu îndărătnicie să 
plece din compartiment. Imi ceru mie să aduc sandviciuri și ceva 
de băut de pe peron la diverse opriri. A trebuit să aștept să 
apună soarele ca să se ducă să facă pipi. Oare cum izbutise să 
se țină atâta timp de la plecare? După ce Casane plecă, am 
încercat să-mi strecor mâna printre zăbrele. Degeaba! Spaţiul 
era prea îngust. Ar fi fost nevoie de mânuţa puștiului care mă 
observa cu atenţie cum mă chinuiam cu colivia, în care pasărea 
se zbătea de parcă o pisică se pregătea s-o mănânce. Scârbă de 
zburătoare care se uitase prea mult la Tom și Jerry! Un lacăt 
închidea zăvorul. Am scotocit prin haina lui Casane fără să dibui 
cheia. Când tocmai îi dădeam jos rucsacul din plasa pentru 
bagaje, ușa compartimentului se deschise. 

— S-a jucat cu porumbelul tău! strigă mucosul, care o trezi 
astfel pe maică-sa. 

— Da' tu ce te bagi? zise ea ciupindu-l de obraz. 

— E adevărat! lIncerca să-l prindă! se smiorcăi puştiul 
frecându-și obrazul. 

— Căutam grăunţele. Am uitat să-i dăm bietei păsări să 
mănânce. 

— Porca Madonna! spuse Casane scoțând o cutie din rucsac. 
Păsările astea trebuie să înfulece la ore fixe. Să nu cumva să-i 
spui patronului! 

Scăpasem ca prin urechile acului. Când își ridică braţele ca să 
pună la loc rucsacul în plasă, am zărit cheiţa lacătului atârnând 
de un lănţug din jurul gâtului alături de o cruciuliță din argint. 

N-am mai avut prilejul până la Milano să pipăi piciorușele 
ușoare ale lui Testa Bianca. Amicul Casane moţăi un ceas-două, 
apoi îmi veni mie rândul. Abia ațipisem când am fost trezit de 
vizita vameșilor. Cu un aer dezgustat, cei doi bărbaţi cercetară 
atenți porumbelul cu o lanternă, după care examinară actele lui 
și pe ale noastre, recitind de mai multe ori asigurările date de 
veterinar de parcă ar fi fost scrise în rusește. „Le luaţi înapoi de 
la biroul vămii din gară”, spuseră ei vârând în buzunar hârtiile. 
Cu privirea fixă, Testa Bianca privea cum gesticulează 
uniformele în spaţiul strâmt al compartimentului cu aerul unui 
senior contemplându-i pe barbarii care îi jefuiesc castelul. 

Fum de locomotivă, scârțâit de frâne, zgomot metalic al 
mașinăriilor și vagoanelor în mișcare în spațiul ocupat de o 
mulțime enormă sub o cupolă gigantică și arcade din marmură 


VP - 102 


acoperite de funingine. De cum am pus piciorul pe peron, m-a 
pocnit durerea de cap. Gara din Milano semăna cu un templu 
babilonian bântuit de niște zei furioși. Iștar în Infern. 

Vama se afla într-o sală întunecoasă și prăfuită, străbătută de 
curenți. Fuseserăm abandonaţi printre cufere, genţi de voiaj și 
valize, făcându-ne să pierdem legătura cu Chiasso. De fiecare 
dată când se izbea ușa din sticlă, noi întorceam capul. Dar nu se 
arăta nimeni. O fantomă pusă pe farse se distra trântind ușa 
doar ca să-și bată joc de noi. Singurul lucru care se schimbase în 
încăpere de la căderea lui ;/ Duce și a regelui era o fotografie a 
lui Coppi salutându-l pe Bartali. 

Când, în cele din urmă, apăru un vameș, păru uluit să ne vadă 
acolo. Arătând spre străvechiul ceas de pe perete, ne explică 
faptul că programul birourilor respecta cu scrupulozitate siesta. 
Fără să se dea bătut, Casane scoase un plic din buzunar. Și ce 
să vezi, abracadabra! Foaia noastră de drum fu rapid 
ștampilată, atestarea veterinarului validată și, un ceas mai 
târziu, ne îmbarcam în sfârșit spre Chiasso. Ce băiat plin de 
resurse era Casane ăsta! 

e 

De la fereastra trenului, nu deosebeam periferia orașului 
Milano de Borinage. Aceleași triste locuinţe despărțite între ele 
prin kilometri de barăci construite la întâmplare, ale căror 
acoperișuri din șindrilă prost pusă lăsau să pătrundă ploaia. 
Numai Providența le mai ţinea în picioare. Ogoare părăsite. 
Uzine care scuipau un fum cenușiu și dens. Mici fabrici 
artizanale cu ziduri coșcovite. Drumuri prost pavate pe care 
umblau pe jos sau cu bicicleta oameni purtând poveri imense, 
animale murdare de glod care trăgeau umile în ham. La 
trecerea trenului, copii soioși ne salutau ţipând și făcând semne 
cu mânuţele. Din când în când, un zid ocru la culoare sau roșu 
închis, câţiva ulmi în zare, un pâlc de palmieri, dezvăluiau 
adevăratul chip al Italiei. Într-un compartiment vecin, un grup de 
militari tineri și cu ţinută neglijentă începu să cânte canţonete 
pe un ritm vesel și nostalgic totodată. Controlorul se alătură 
corului lansând cu o frumoasă voce de bariton câteva note din 
Tosca. Vederea câmpiei a fost o adevărată ușurare. Când, brusc, 
se ivi soarele, am zărit în sfârșit Italia cromolitografiilor, aceea 
pe care o celebra Federico atunci când era cherchelit și cu 
lacrimi în glas. 


VP - 103 


În faţa gării din Chiasso ne așteptau doi ţărani, așezați într-o 
brișcă, nemișcaţi sub pălăriile lor cu boruri mari. La fel de solizi 
și spătoși ca Federico, emanau o senzaţie de putere eternă. 
Simţeai că era mai bine să nu te împiedici de stufoasele lor 
mustăți cărunte. De îndată ce-l zăriră pe Casane, îl strigară și-l 
puseră să urce pe bancă lângă ei. Eu m-am ales doar cu o scurtă 
mișcare cu capul și un loc pe platformă împreună cu colivia. 
Testa Bianca îmi aruncă o căutătură dispreţuitoare. Vezi s-o ţii 
tot așa, porumbelule, și ai să te trezești fript în farfuria mea 
alături de sos cu ciuperci! Când calul o porni la drum, omul care 
ținea hăţurile făcu să circule o sticlă cu vin. Inutil s-o fac pe 
pretenţiosul. Alcoolul era aspru, tare, dar mai buvabil decât 
uleiul de ricin sau detergentul pentru desfundat toaleta. Ceva 
mai buvabil, cu condiţia să bei doar o înghiţitură. Din fericire, 
când își recăpătă sticla, omul îi puse dopul după care o strecură 
într-un coș plin de cârpe de sub bancă. 

După vreo câţiva kilometri, am ajuns în preajma unei ferme 
mari. Avea o volieră în partea din spate, la fel ca la Lisone, însă 
asemănarea cu pretenţiosul Caste/ del Monte se oprea aici. 

Lansarea avu loc a doua zi în zori, în prezența unei 
„Oficialităţi” pe care toată lumea o saluta cu deferenţă, un tip 
mustăcios peste al cărui pântece enorm trecea un lanţ gros din 
aur la capătul căruia atârna un ceas pe care îl scotea des din 
buzunar. Trecu în revistă zburătoarele ţinând în mână o 
planșetă cu clamă, cercetă inelele porumbeilor (căuta cumva 
preţiosul mesaj pe care eu nu izbutisem să-l dibui?) și își notă 
constatările cu un aer solemn înainte de a da semnalul. Pe dată, 
o sută de porumbei își luară zborul într-un zgomot ca de sfârșit 
de lume. Contemplându-l pe Testa Bianca avântându-se în 
văzduhul azuriu și făcându-se apoi nevăzut din câteva fâlfâieli 
din aripi, am dat uitării misiunea, suspiciunile, morții, îndoielile 
și stările mele sufletești. Era o asemenea libertate în mișcările 
lui că zborul alunga cenușiul greoi al vieţii noastre. Privindu-l, 
părea că era atât de simplu să scapi de gravitație! Numai că, 
gândindu-mă mai bine, libertatea asta era doar aparenţă, iluzie, 
căci ce făcea acest porumbel, aparent liber să cucerească cerul 
și spaţiile sale infinite? Se ducea drept spre colivie. 

— Ei, mai sunteţi hotărât să coborâţi până la Brindisi? 

Așezat la masa din bucătăria fermei, în fața unei farfurii cu 
cârnaţi și brânză, Casane îmi turnă un pahar de vin, același ca 


VP - 104 


vinul din brișcă. 

— Am făgăduit asta unui prieten care nu a avut prilejul să-și 
vadă familia de la sfârșitul războiului și căreia îi trimite niște 
cadouri. 

— Atunci am să vă aştept la Chiasso. Anunţaţi-mă că aţi venit 
la adresa pe care am să vi-o dau. 

Scrise pe un petec de hârtie un nume și un telefon. 

— Ne întoarcem cu trenul pentru imigranţi? am întrebat eu nu 
fără viclenie. 

Nu ar fi avut un aer mai furios nici dacă l-aș fi jignit. 

— Mai bine călătoresc cu porcii și cu boii! 

— De unde știi? 

Se opri o clipă din mestecat. Ochii lui aruncau scântei. Nu se 
grăbi să înghită ce avea în gură ca să-mi răspundă. 

— M-am jurat să nu mai pun niciodată piciorul acolo, domnule 
Van Loo. 

Evident, ar fi trebuit să ghicesc. 

— Era garnitura de tren din septembrie 1946, continuă ei. Una 
dintre primele organizate de domnul Lisone. 

— Și ce-a urmat? Direct spre mină? 

Își tăie cârnatul și brânza. Foamea lui părea de nepotolit. Am 
reușit să apuc o bucată de pâine și una de brânză mai înainte ca 
el să înfulece tot ce se găsea pe masă. 

— Da, asta mi-era destinaţia. Însă am avut noroc și am 
scăpat. La sosirea la Vivegnis, ne așteptau niște parlamentari 
împreună cu sindicalişti, nerăbdători să fie fotografiaţi alături de 
primii muncitori veniţi în cadrul acordului belgo-italian semnat 
cu câteva săptămâni mai înainte. 

— Erau mândri? 

— Ei, trebuia să-i vezi cum se împăunau în fața jurnaliștilor. 
Datorită lor, belgienii aveau să se poată încălzi în iarna aia. 
Voiau ca asta să se știe. 

— Probabil că ai fost foarte surprins să fiți întâmpinați la Liege 
ca niște vedete de la Hollywood! 

— Unul dintre fotografi m-a găsit foarte fotogenic. Cu hainele 
mele de cafone”, șapca, mustata, credea că făcusem parte din 
Cămășile roșii“ ale lui Garibaldi. M-a pus să-i pozez strângând 
mâna unui deputat la coborârea din tren. Pozele lui au avut 


47 Termen folosit în Italia meridională pentru țăran, dar are și sens peiorativ de mojic, 
bădăran (n.tr.). 


VP - 105 


mare succes. Am să vi le arăt când voi avea ocazia. Jurnalistului 
care m-a întrebat despre experienţa mea, i-am mărturisit că în 
Italia mă ocupam de porumbei, dar că războiul îl ruinase pe 
patronul meu și pe toţi ceilalți columbofili din regiune, iată de ce 
devenisem miner. 

— Și cum a ajuns povestea ta la urechile lui Lisone? 

— Datorită deputatului alături de care pozasem. 

Mi-am izbit palmele una de cealaltă. 

— Prietenul Van Vaerenbergh! Ei bine, Casane, îi datorezi 
recunoștință! Dar asta nu te-a împiedicat să tragi o fugă până la 
Casa Sindicatelor în ziua cu omagiul adus lui Amati? 

Mâna i se însufleţi - cea care ţinea cuțitul. Instinctiv mi-am 
tras îndărăt scaunul, dar, dacă trebuia să scap de el, nu puteam 
ajunge prea departe. Ușa bucătăriei era închisă. 

— V-am zis deja, mărâi el, că o făceam la ordinul patronului. 
Cum puteam să ghicesc că asta mă va duce la Matteo? 

Întrebarea ţâșni în mod firesc. 

— ÎI mai văzuseși deja pe deputat în compania lui Matteo... 

Rostisem fraza în mod afirmativ. Asta înțelese și el. 

— De două-trei ori. Presupun că se vedeau des. 

Își înălță capul și mă privi în ochi. 

— E anormal ca un deputat socialist să stea de vorbă cu un 
sindicalist? 

Am clătinat din cap. Într-adevăr, ce era anormal, în afară de 
faptul că Van Vaerenbergh era cel mai fidel susținător politic al 
lui Lisone, stăpânul de sclavi, iar Matteo, unul din dușmanii săi? 

— Regreţi că ai plecat din Italia? 

Dacă crezusem cumva că îi străpung carapacea groasă, mă 
înșelam. Se închise în sine ca o scoică. 

— Trebuia să rămân ţăran toată viaţa? No, grazie. Am alte 
ambiţii! 

— Să devii domn, să urmezi exemplul lui Lisone? 

Indexul lui se frecă de degetul mare într-un gest obscen. 

— Da, să câștig bani. Și nu în Italia puteam să fac asta. E o 
țară de cafoni, adăuga el, făcând un gest amplu cu braţul care 
arătă bucătăria, vatra mare și rustică, vechea mașină de gatit 
cu cărbuni, un dulap care stătea să cadă, șuncile care atârnau 
de grinzile roase de insecte, toate acele lucruri de care scăpase. 


48 Camicie rosse, numele dat voluntarilor lui Garibaldi care luptau pentru eliberarea 
Italiei de sub dominatții străine și pentru unificarea țării în secolul al XIX-lea (n.tr.). 


VP - 106 


— Cursele de ogari? Cu asta vrei să faci avere? 

Izbucni într-un râs scrâșnit, apoi înghiţi o gură de vin ca să 
facă să alunece cârnatul pe care îl mesteca îndelung. 

— Și atunci, la ce business visezi? 

— Dumneavoastră sunteţi belgian, domnule Van Loo. Nu vă 
măsuraţi îndeajuns norocul. 

Mă privea cu dispreț, în ochii lui, detectiv particular era o 
treabă demnă poate de un amărât de cafone. 

— În Belgia, banii sunt peste tot. E suficient să zgârii un pic ca 
să dai de ei. Orice e sursă de parale, repetă el, sătul să tot fie 
nevoit să ţină o lecţie unei loaze atât de încăpăţânate ca mine. 
Domeniul imobiliar, politica, femeile, activităţile sindicale, 
filantropice, cursele, orice! Ar trebui să vizitaţi casa lui Van 
Vaerenbergh.  Socialiștii nu sunt ultimii care să-și umple 
buzunarele. Poate chiar mai mult decât alţii! 

— Chiar și Matteo? 

De data asta, a tăcut. Am insistat. 

— Nu știu, mărturisi el în cele din urmă. Despre el, nu știu. 

— Pun prinsoare că era un om la fel ca mine! Un netot, care 
trecea pe lângă adevărata viață! 

De data asta, izbucni într-un hohot de râs sănătos și mă 
răsplăti cu un pahar de vin. 

— Nu fiți supărat pe mine, domnule Van Loo. De ce credeți că 
am fugit din Abruzzi? Acolo e încă epoca de piatră. Dar eu mă 
simt un om modern. 

— Un adevărat discipol al patronului dumitale, la urma urmei. 

Clătină din cap. 

— Domnul Lisone vine din Mezzogiorno - eu la fel. Din Puglia 
la Bruxelles. Imaginativă câtă forță, câtă tenacitate i-au trebuit 
ca să devină omul care este acum: proprietar, businessman, 
cetăţean de onoare al comunei sale, discutând de la egal la egal 
cu oamenii politici, cu patronii. El, ștrengarul de pe străzile din 
Bari, va sfârși prin a deveni baron în Belgia! 

— Dacă nu cumva ajunge la cimitir mai înainte... 

instinctiv, Casane scoase din cămașă cruciuliţa pe care o avea 
atârnată la gât și o sărută. 

— Dumnezeu să-l ocrotească! Soarta noastră e în mâinile 
Sale. 

— Mada... numai că se întâmplă ca unele dintre creaturile Sale 
să se distreze accelerând mersul istoriei. Cineva vrea să-i vină 


VP - 107 


de hac patronului dumitale, oricât de onorabil ar fi. Nu ţi s-au 
cerut cumva informaţii în legătură cu el? Nu ţi s-a propus o 
slujbă mai bună? O mână de ajutor ca să mai urci câteva trepte 
și să-ți accelerezi prestigioasă carieră? 

Clătină din cap. 

— Basta! Se știe că îi sunt fidel domnului Lisone. A făcut totul 
pentru mine. Mă tratează ca pe un membru al familiei. 

— Totuși, rămâne moartea lui Simeone. Recunoaște că aduce 
a răzbunare, dar și a avertisment. 

Cu un oftat adânc, își lăsă mâinile pe masă și își îngropă 
obrazul în căușul lor. 

— Simeone era răsfăţatul meu, porumbelul meu. In mine avea 
încredere. 

După o pauză, continuă murmurând: 

— Mă simt răspunzător de moartea lui. 

Am așteptat urmarea, care veni încetul cu încetul, dar după 
un ciudat ocol. 


VP - 108 


14. 


Unchiul Tony 


— O chema Suzanne. Am cunoscut-o la un bal la Bruxelles. 
Cel la care v-am întâlnit într-o seară împreună cu frumoasa 
dumneavoastră, începu el. 

Mai exact, cel la care îl surprinsesem încercând s-o agaţe pe 
Anne, deghizat în tip spilcuit. Dar m-am ferit să-i întrerup. 

— Știţi ce anume i-a plăcut la mine? 

să fi fost cumva batistuta roz? Șevaliera? Nu, cursele de 
ogari. 

— Suzanne era înnebunită după cursele astea. Cunoștea 
numele campionilor la fel de bine ca mine. Tatăl ei fusese 
cândva crescător, după câte mi-a povestit. De atunci, o duceam 
în fiecare duminică la Palais du Midi. Imi purta noroc. Câștigam 
de fiecare dată când pariam pe câinii pe care mă sfătuia s-o fac. 
După aia, sărbătoream cu șampanie. Avea o slăbiciune pentru 
șampanie și bijuterii. Ceea ce era în mod clar peste posibilităţile 
mele, chiar și atunci când pariam pe câștigător. Banii! exclamă 
el brusc cu un ton plin de furie. Nu aveam nici măcar răgazul să 
pipăi bancnotele că deja se evaporaseră. Intr-o zi, când eram cu 
adevărat fără o lăscaie - datoram o groază de parale 
cămătarilor și niciun bookmaker”? nu-mi mai accepta pariurile - 
Suzanne mi l-a prezentat pe „unchiul” ei. Îl chema micul Tony. 
Gata să-mi dea o mână de ajutor. Și în schimbul generozităţii 
lui? Nimic. O făcea doar pentru că nepoata lui mă iubea mult. Și 
pentru că și el iubea animalele. 

— Porumbeii? 

Casane dădu din cap că da. 

— Păsările pentru concursuri. Simeone, Testa Bianca. Ar fi dat 
oricât ca să le recupereze. Și să se răzbune pe Lisone. 

— Cum ai spus? 

— Păsările aparținuseră mai înainte unui cuplu de columbofili 
din Liege ruinaţi de război. 

Cei doi bătrâni pe care îi întâlnisem din întâmplare când eram 


^ Persoană care ţine socoteala pariurilor la curse (n.tr.). 
VP - 109 


cu Anne într-un bistrou lângă Meuse. Așadar nu minţiseră. 

— Știu. Lisone le-a cumpărat crescătoria. Și mai departe? 

— Tony plătise deja porumbeii. Dar când patronul le-a oferit 
de trei ori mai mult, bătrânii n-au stat pe gânduri și i-au dat lui 
păsările. Patronul a luat întreaga volieră chiar în ziua respectivă 
înainte ca ăia să-i vândă pentru a treia oară. 

— Și Tony ce-a făcut? 

— Și-a luat banii înapoi. Dar ce voia el erau porumbeii. 
Porumbeii lui. Numai că nimerise prost cu domnul Lisone. 

Am înţeles mai bine furia bătrânului împotriva nevestei când 
ea lăsase să-i scape vorbele în faţa noastră: „Datorită mie, am 
căpătat de două ori mai mulţi bani”. Senilitate, crezusem eu 
atunci. Dar nu, fusese pur și simplu escrocherie! 

— Prima dată când l-ai întâlnit pe micul Tony, a fost desigur 
foarte fericit să te cunoască, nu e așa, Carmello? Dar nu și 
foarte surprins, presupun? 

Casane lăsă capul în jos, ba chiar roși. 

— Ce ţi-a promis în schimbul păsărilor, lăsând de-o parte ochii 
frumoși ai Suzannei? Bani? am întrebat eu. 

— M-am prefăcut că accept. În schimb, Suzanne s-a dovedit 
mai pisicoasă ca niciodată. 

— „„„Și-ai dat fuga să te spovedești lui Lisone? 

O strâmbătură îi deformă gura. 

— N-am cutezat. Mi-era teamă că mă omoară. Am vorbit cu 
Doamna Lucia. „Carmello, lasă-mă pe mine să acţionez”, mi-a 
zis după ce mi-am golit sacul. Și-a adus crucifixul și m-a pus să 
jur, cu gura lipită de trupul lui Cristos, că nu mă voi mai apropia 
niciodată de Suzanne și nici de micul Tony. Avea să se ocupe ea 
de rest. Am avut o mică ezitare în legătură cu Suzanne dar, 
auzind mașina patronului care oprea în faţa casei, i-am sărutat 
tivul fustei și picioarele. Ea mi-a salvat viaţa. 

— Să nu-mi spui că micul Tony a dispărut ca prin farmec? Că 
nu a încercat din nou, folosindu-se de brațele lui puternice, să te 
silească să-ţi îndeplinești partea ta de contract? 

— Niciodată. Carmello avu o clipă de șovăială. Ba l-am mai 
revăzut o singură dată. Vă mai amintiţi de lansarea de porumbei 
de la Grâce-Berleur? Micul Tony era și el acolo în ziua cu pricina, 
dimpreună cu porumbeii lui. Când l-am întâlnit, nu s-a uitat la 
mine, n-a scos o vorbă, nici măcar o înjurătură. S-a dus ţintă la 
coliviile lui de parcă nici nu mă cunoștea. 


VP - 110 


— Era ziua morții lui Matteo, am murmurat eu. 

Dădu din cap, fără să pară la fel de zguduit ca mine de 
coincidența respectivă. Eram cumva singurul care își imagina o 
legătură între Lisone și Amati? Ceva îmi șoptea că povestirea lui 
Carmello, chiar dacă suna corect, fusese întrucâtva aranjată. 
Fusese pe punctul să cedeze farmecelor unei aventuriere, dar își 
revenise la timp, fusese gata să-și trădeze patronul înainte de a 
renunţa să-i fure porumbeii vedete. Ce tărie de caracter! Nu mi-l 
închipuiam pe spilcuitul ăsta briantinat renunțând atât de ușor 
la favorurile frumoasei Suzanne și la șantajul „unchiului” 
acesteia pentru a veni să se târască la picioarele Luciei și să-i 
mărturisească impardonabilele lui prostii pentru care merita să 
fie dat afară cu un picior în fund. De ce îl păstraseră cei doi 
Lisone în slujba lor în loc să-l expedieze în fundul minei? Să fi 
fost povestea asta curată minciună? Sau poate că zisul Carmello 
ascundea un as în mânecă, as care-l proteja de patronul lui, 
orice ar fi făcut? 


VP - 111 


15. 


Când Lisone le dădea garanții Cămășilor negre” 


Am plecat după-amiază spre Brindisi via Milano. O 
interminabilă călătorie pe banchete din lemn, înconjurat de 
militari lăudăroși cu chipuri bucălate, abia ieșiţi din copilărie, de 
câțiva comis-voiajori cu mustăți îngrijit tunse și de ţărani 
stingheri, nerăbdători să-și regăsească satul. Alături de ei, femei 
înveșmântate în negru până în vârful pantofilor, cu capetele 
acoperite de basmale. Stând cu tâmpla rezemată de geam, 
moţăiam, legănat în mirosul de tutun prost și de sudoare, dar și 
de vorbăria vecinilor mei. Brusc se ivi marea. 

Pentru mine, care nu cunoscusem decât Marea Nordului și 
valurile ei furioase sub cerul cenușiu mohorât, descoperirea 
oglinzii de un albastru metalic a Mediteranei în strălucirea 
orbitoare a soarelui a fost un șoc. Locomotiva părea că simte 
aceeași emoție ca și mine. De cum se apropie de apă, acceleră 
vijelios. Părea un animal sălbatic, lansând enorme volute de fum 
spre cerul imaculat. În vreme ce trenul avansa de-a lungul 
coastei Adriaticei, am rămas cu fruntea lipită de geam fără să 
mă satur de spectacol. 

Ajuns la Brindisi, abia mă mai ţineam pe picioare, hipnotizat 
de strălucirea luminii, de oboseală și de căldură. De cum am 
ieșit din gară, un stol de vânzători volubili se agăță de mine, și 
tot astfel cerșetorii, precum și un ghid care se oferi să mă 
conducă în port după o scurtă vizită prin oraș, crezând că, 
aidoma majorităţii călătorilor, veneam ca să iau vaporul. „Nu vă 
îngrijoraţi, n-o să pierdeţi îmbarcarea. Îi cunosc eu pe toţi 
căpitanii!” 

Cu genţile de voiaj ale lui Federico în mâini, stăteam 
încremenit în mijlocul mulţimii sub palmierii uriași. La un chioșc 
se vindea îngheţată viu colorată în boluri transparente. In 
celălalt capăt al pieţii, niște porți cu grilaje din fier forjat se 
deschideau spre o grădină luxuriantă, o adevărată junglă. O 
inscripţie din neon, toată numai volute, anunţa „cinema 


50 Camicie nere, numele popular dat grupărilor fasciste italiene (n.tr.). 
VP - 112 


universal”. Aerul era transparent. Respirându-l adânc, aveam 
impresia că mă curăț de toate impurităţile, că-mi purific sufletul. 
Am început să înaintez agale, la întâmplare, urmat de haită, 
când m-am pomenit înșfăcat de niște brațe groase și 
musculoase, deposedat de bagaje și vârât într-o mașină care a 
demarat imediat. 

Când mi-am venit în simţiri, mașina mergea de-a lungul 
cheiurilor. Omul care o conducea purta o haină la fel de ponosită 
ca întreaga sa înfățișare. Avea părul cărunt ciufulit, tenul 
galben, chipul năpădit de o barbă prost rasă. Cu dezinvoltura 
unui pușcaș marin, ţinea volanul cu vârful degetului în timp ce 
mâna cealaltă îi atârna peste geamul deschis, în partea din 
spate, alături de mine, o namilă moleșită, cu siguranţă un fost 
boxer care acceptase un meci în plus. 

Mașina se opri la capătul cheiului, la umbra unui vapor militar 
în curs de încărcare. Omul care ne condusese până aici cu un 
deget nepăsător îmi ţinu portiera în timp ce își aprindea o 
țigară. Namila îmi dădu un ghiont pentru a-mi semnala sfârșitul 
călătoriei. Cu mâna îmi făcu semn spre intrarea într-o trattoria 
unde am fost silit să intru urmat de lugubrul nostru șofer care 
îmi căra valiza și genţile lui Federico. 

La acel ceas al după-amiezii, sala era goală. Bucătarul, 
ajutoarele lui și restul personalului, așezați la masa comună, 
devorau farfurii cu paste aburinde care răspândeau o aromă 
suculentă. Când am intrat, toată acea lume modestă se întoarse 
spre noi. 

— Mickele? exclamă bucătarul cu glas răgușit înaintând către 
mine. Slavă Domnului, ai ajuns teafăr și nevătămat! 

Mai înainte ca eu să-mi fi revenit din surpriză (mă credeam 
răpit de mafie), șoferul meu se lansă într-o lungă litanie. Se pare 
că fusesem foarte imprudent, ieșind din gară fără să-mi fi 
așteptat protectorii. Cei doi bărbaţi fuseseră nevoiţi să intervină 
ca să împiedice o hoardă de derbedei să mă facă să trec prin 
momente neplăcute și mai cu seamă să-mi înhaţe cadourile lui 
Federico. M-am abținut de la orice comentariu. 

Bucătarul, Tonino, se dovedi și patronul restaurantului și, 
puteam să jur, „fratele de sânge” al frizerului meu, cu care luase 
parte la lupte în timpul războiului. Evocându-și amintirile, se 
lamentă: 

— Din grupul nostru de partizani, numai eu am mai rămas la 


VP-113 


Brindisi. 

— Federico n-a uitat nimic din epoca aceea, credeți-mă. Când 
vorbește despre asta (lucru care i se întâmplă des!), ne 
pomenim că trăim alături de el prin simpla magie a vorbelor lui, 
cu arma în mâini, gata de luptă împotriva milițiilor lui Mussolini 
și împotriva nemților! 

Cunoștinţele mele despre subiect au fost răsplătite cu o 
farfurie din acele magnifice spaghetti care mă făcuseră să 
salivez de cum intrasem în restaurant. Asta m-a făcut să dau 
uitării zecile de sandviciuri pe care le tot înghiţisem de la 
plecarea din Bruxelles. În timp ce înfulecam pastele, am băgat 
de seamă că șoferul și namila trăseseră afară din genţile lui 
Federico două cutii mari din carton, Tonino venind în ajutorul lor 
la desfăcut sforile. Siluetele lor solide îmi ascundeau conținutul 
cutiilor. Bomboane de ciocolată, gofre din Bruxelles, șampon, 
loțiune pentru păr gras sau muniţie și explozibil? Ei, nu era 
treaba mea. M-am concentrat pe ce aveam în farfurie și pe vin. 
Era Primitivo, vinul regiunii, îmi preciză ajutorul de bucătar. 
Mamma mia! Îşi merita numele. 

După ce am mâncat, am fost condus la o cameră de la etajul 
doi. Fereastra dădea spre portul militar într-o parte și spre 
bazinul aflat de-a lungul cheiului în partea cealaltă. În față, pe 
malul opus, zăream un sătuc de pescari. La intrarea în port, o 
sculptură monumentală înfățișând o monstruoasă ancoră 
stilizată în stil mussolinian era singura urmă de prost gust. În 
rest, priveliștea era minunată, numai că eu eram prea ostenit ca 
să mai profit de ea. Abuz de emoții, de soarele Pugliei și de vinul 
Primitivo din Salento. Nici nu m-am culcat bine că am și adormit. 

Când am deschis iarăși ochii, se lăsase noaptea. Lăsând 
bucătăria în seama nevestei, Tonino mă trase spre chei. După 
câţiva pași, i-am zărit pe cei doi care mă răpiseră și care ne 
urmăreau discret. Cheiul forfotea de negustori cu mărfurile 
etalate pe mese improvizate din lemn, abia luminate de niște 
feștile de calitate proastă. Mutrele celor două gărzi de corp nu- 
mi inspirau încredere. Erau genul care ne puteau vinde celor pe 
care Tonino îi numea „concurenţii” săi. Pe cine desemna el 
astfel? Să fi fost o amintire urâtă din vremea războiului? Sau 
reprezentantul unui partid dușman? Sau poate un patron de 
restaurant rival care descoperise că preţioasa geantă a lui 
Federico cuprindea rețeta pentru  gueuze grenadine, 


VP - 114 


miraculoasa poţiune ce avea să-i asigure lui Tonino glorie și 
avere în portul Brindisi? 

Tonino mă pofti să cobor pe o scăriţă din piatră până la o 
mică barcă cu motor care ne purtă până la malul celălalt, în 
continuare escortaţi îndeaproape de șofer și namilă. In spatele 
pontonului din lemn pe care debarcaserăm, nu zăream decât o 
masă informă de case, micuţe, strâmte și mizere, printre care 
trecea o ulicioară din pământ bătătorit. Insă cârciuma la care 
mă conduse Tonino se dovedi mai primitoare decât lăsa fațada 
jupuită să se creadă. 

— Casa natală a lui Federico, anunţă Tonino așezându-se 
lângă fereastră. Ar trebui să punem o placă în cinstea lui! 

— In cafeneaua asta? 

Iși răsuci o ţigară pe care o aprinse de la cea a vecinului. 

— Era casa tatălui său. Pescar, la fel ca al meu. Când tatăl lui 
a murit, Federico a vândut-o înainte să plece în Belgia unor 
oameni din Bari care au transformat-o în cafenea. Ţi-a spus 
Federico despre tatăl lui că era un mare opozant al lui 
Mussolini? 

Vestea nu mă surprindea, căci îmi cunoșteam șnapanul, dar și 
câteva din faptele lui de arme. 

— Formase un grup împreună cu tatăl meu și alţi câţiva 
prieteni care se adunau aici, continuă gazda mea. |ţi vorbesc de 
anii treizeci. De la etaj, era ușor să supraveghezi împrejurimile. 

O chelneriță durdulie așeză pe masă o carafă cu vin roșu 
dens. Tonino o salută și mă prezentă ca pe un prieten al lui 
Federico, ceea ce îmi aduse un zâmbet frumos din partea 
doamnei. Hotărât lucru, frizerul meu lăsase în zonă numai 
amintiri plăcute, pe care le întreținea, e drept, cu somptuoase 
cadouri. 

— Tatăl lui Federico și al meu distribuiau în regiune ziarele 
rezistenţei italiene, tipărite în Franţa. Soseau cu cargourile de la 
Marsilia sau de la Toulon. Înainte de a intra în portul Brindisi, 
simpatizanți antifasciști, marinari, uneori ofiţeri, le azvârleau 
pescarilor care le aduceau în acest sat, ascunse printre lăzile cu 
pește. 

— La noi, oamenii preferă să uite istoriile de război, să dea 
pagina mai departe ca să nu rămână prinși în mrejele 
razbunărilor care riscă să strice reconstrucția. 

— Federico a pus și o scrisoare lângă frumoasele lui daruri. 


VP - 115 


Îmi făcu cu ochiul. 

— Zice acolo că să-ţi vorbesc despre Lisone. 

Își înălță paharul în sănătatea proprietarului meu, scoțând un 
suspin de satisfacție. 

— la gustă aici! Familia ei, explică el arătând cu degetul spre 
chelneriță, e proprietara celor mai bune vii din împrejurimi. 
Printre cele mai faimoase din Salento. 

Încă nu-mi revenisem după neașteptatul ajutor al frizerului 
meu că Tonino își reluă deja firul. 

Diverși recrutori bat Puglia în lung și-n lat dând asigurări că 
Belgia e ţara unde curg lapte și miere. Și când te gândești că de 
două mii de ani își dispută oamenii din Orientul Mijlociu 
amplasarea exactă a Grădinii Edenului, când de fapt ea se 
găsește, pur și simplu, în Valonia, pe undeva între Liege și 
Charleroi! Și nimeni n-o știa! 

L-am întrerupt ca să evit noi digresiuni. 

— Spui că agenţii lui Lisone povestesc bazaconii doar ca să-și 
asigure cota de muncitori. Numai că ei acţionează cu 
binecuvântarea guvernului belgian și a guvernului vostru... Și 
chiar și a sindicatelor. 

Mâinile mari ale lui Tonino se încleștară în jurul paharului. 
Văzând cum îi jucau mușchii, mă temeam să nu explodeze. 

— Că ademenesc cu această dolce vita valonă mii de ţărani 
săraci ruinaţi de război, asta se mai poate discuta. Dar că vând 
acte false ca să permită unor tipi nu foarte curaţi să intre în 
Belgia, certificate medicale false unor bieţi oameni pe care mina 
îi va da gata, că le fură amărâtele de economii, că ăsta e prețul 
ce trebuie plătit ca nu fie trimiși înapoi în Italia, că îi silesc să-și 
vândă pământurile pe mai nimic unor veri de-ai lor, asta nu! 
Basta cosi! se înecă el într-un acces de tuse pe care îl curmă cu 
ajutorul vinului. Și asta nu e tot! Maria! strigă el. 

Chelneriţa ni se alătură. 

— Vorbește-i despre Lisone. 

Ea îi aruncă o privire. El încuviinţă. 

— Din cauza lui Lisone familia mea a plecat din Bari, spuse ea 
instalându-se la masă. Înainte de război, Lisone lucra cu 
huliganii lui Mussolini. 

— Din cauza lui Lisone sau datorită lui, interveni Tonino. 

Nu mai ascultam, iată de ce mă silise Federico să fac ocolul 
prin Brindisi: voia ca eu să aud mărturia victimelor sale. Bravo! 


VP - 116 


Anne va fi încântată să audă asta... 

— Da, reluă chelnerița, Lisone ne-a salvat viaţa. 

Acum deja nu mai puteam urmări firul. Scăpasem cumva 
vreun episod? Chipul reflecta probabil totala mea confuzie. 
Punându-mi mâna pe umăr, Tonino îmi întinse un pahar de vin. 

— Lisone făcea afaceri. Vindea metale, făcea trafic de tutun 
cu Serbia și Albania, avea ceva prin domeniul imobiliar, totul cu 
ajutorul mafiei. Dar cea mai mare parte din timp o consacra 
porumbeilor. 

— Asta a rămas pasiunea lui. Deţine una dintre cele mai mari 
crescătorii din regiunea Liège. 

— La vremea aceea, ca să fii columbofil trebuia să dai 
garanţii. Regimul se temea că porumbeii călători vor fi folosiţi de 
opozanţii politici ca să facă schimb de mesaje instigatoare. Ca 
să poţi crește porumbei și să participi la concursuri, nu puteai 
evita să legi prietenie cu fasciștii. 

— Ignazio era mereu vârât în tot soiul de afaceri cu oamenii 
prefecturii, reluă Maria. Prieten cu podestà. Așa a aflat că 
indivizii din Cămășile negre pregăteau uleiul de ricin ca să-l 
curețe pe tatăl meu. De cum a aflat, a venit să ne prevină. Toată 
familia a fugit la Brindisi chiar în seara aceea. Asta ne-a salvat. 

Eram năucit. 

— Vrei să spui că tatăl dumitale era militant antifascist și 
Lisone l-a scos din labele Cămășilor negre? 

— Lisone ţinea la tatăl meu. Copii ministranţi în aceeași 
parohie (dădu din cap cu un zâmbet ironic), colegi de clasă 
înainte de a-și face de cap împreună. Într-adevăr, Lisone îl lua în 
derâdere pe Mussolini și politica. Dacă totuși frecventa 
autorităţile locale, o făcea pentru ca ele să închidă ochii la unele 
dintre micile lui afaceri și să-l lase să se joace cu porumbeii. 

— Asistase totuși la mitingul lui Mussolini atunci când // Duce 
a venit la Bari în 1934! interveni Tonino. 

— Tot orașul era acolo, replică Maria agitându-și braţele. Până 
și maică-mea, care era totuși o franţuzoaică comunistă! Imi 
amintesc că s-a întors cu ochii strălucind. Uitaserăm violenţa cu 
care Mussolini îl denunţase pe Hitler, disprețul său faţă de 
naziștii care tocmai luaseră puterea la Berlin! 

— „Treizeci de secole de istorie ne permit să privim cu o milă 
suverană anumite doctrine de dincolo de Alpi”... Ah! Imi aduc 
aminte de fiecare cuvânt din acel discurs! oftă Tonino ciocnindu- 


VP - 117 


și paharul de al meu. 

— În ţara voastră e un adevărat chin să-i separi pe cei buni de 
cei răi! De ce pare totul mult mai încurcat în Italia decât prin 
alte părți? 

— Și asta cutează s-o spună un belgian? 

Am izbucnit în râs. 

— lată de ce imigrează la noi atâţia italieni. Se simt ca acasă! 
Salute! 

— Salute! replicară în cor Tonino și Maria înălțând paharele în 
onoarea prieteniei între popoare. 

Mai aveam o întrebare de pus. Lisone părăsise Italia de prea 
mult timp ca să mai pot eu nădăjdui să găsesc răspunsul la 
Brindisi. Dar ce aveam de pierdut? 

— De câteva săptămâni, Lisone primește ameninţări cu 
moartea. Poate fi amestecat în afacerea asta cineva de pe aici? 

Tonino făcu semn din cap că nu. Nu, nu-și dădea seama. 

— Poate că am eu o idee, murmură Maria. 


VP - 118 


16. 


Un cumnat fermecător 


Intrarea a doi bărbaţi în cârciumă o întrerupse pe Maria care 
aduse pahare cu alcool alb, măsline și niște brânză. Un omuleţ 
cumsecade care arbora mândru o mustață răsucită ca un ghidon 
de bicicletă, atrase atenţia că era ora operei la radio. 

— Gastone pescuiește zbierând ariile cele mai cunoscute ale 
lui Verdi pe deasupra valurilor, îmi explică Tonino. Afirmă că 
glasul lui atrage peștii la fel de mult cum Rudolf Valentino 
atrăgea femeile și că și-a ratat vocaţia. 

— Da’ peștii ce zic? 

— Cert este că Gastone se întoarce cu plasele mai pline decât 
toți ceilalți pescari de pe coastă! 

Programul se deschise cu aria „Brindisi” din Traviata, refrenul 
favorit al lui Federico. Și el își fermeca clientela graţie frumoasei 
sale voci de bariton. 

— Lisone avea un cumnat, reluă Maria când reveni la masa 
noastră, aducând un urcior de vin alb la care se repezi Tonino. 

— Massimo! Da! Imi aduc aminte de ticălosul ăla! exclamă el 
în timp ce ne umplea paharele. De fiecare dată când descindea 
la Brindisi, venea să mănânce la mine. Ar fi trebuit să pun niște 
șoricioaică în pesto. Numai că eu am prea mult respect pentru 
pesto”. 

— Un sinistru conţopist care lucra în birourile prefectului. 

— Mereu gata să lingă cizmele superiorilor. 

— Din cauza unei vagi asemănări cu // Duce, grozav se mai 
străduia să-l  maimuţărească. Folosea aceleaşi expresii 
grandilocvente, se îmbrăca în același mod, îi imita gesturile 
ridicole. 

— I se spunea Pollicino, Degețelul, se băgă în vorbă un tip de 
la masa vecină. Era un capetto, un șefuleț care se dădea drept 


51 Textual: amestec de lucruri pisate. Sos italienesc provenit din zona Genoa, amestec 
de frunze de busuioc, usturoi și sare grunjoasă, toate pisate în mojar până devin 
pastă, la care se adaugă ulei de măsline, semințe de pin și brânză rasă. Folosit la 
diverse preparate culinare cu carne sau alte feluri (n.tr). 


VP - 119 


șeful cel mare, // capo. 

— Un tip grotesc. 

— Grotesc, ba chiar periculos. Pollicino ăsta a denunţat zeci 
de oameni Cămășilor negre. Familii întregi au ajuns la închisoare 
din pricina lui. 

Le-am întrerupt dialogul căruia îi pierdusem firul. 

— Staţi așa! Ce legătură este între Massimo ăsta și Lisone? 

— Păi Polllicino e cumnatul lui. Bărbatul soră-sii! 

— Soţul Luciei? 

— Cine altcineva? Lisone n-are decât o soră. 

Nu-mi venea să cred. Lucia fusese căsătorită? Eram convins 
că rămăsese fată bătrână ca să-și slujească fratele. Să trăiască 
alături de el, să-i citească corespondenţa, să-i scrie scrisorile și 
să aibă grijă de casa lui mai bine decât o nevastă. 

— Când s-au despărțit? 

— După ce // Duce a căzut, partizanii au venit să le ceară 
socoteală celor care ne chinuiseră atât de mult. Unii s-au legat 
de Lisone. Federico i-a luat apărarea, dar știi că la vremea aceea 
nimeni nu se sinchisea de detalii... 

Am dat din cap. Și la noi în ţară, răfuielile nu îi loviseră 
întotdeauna pe cei răspunzători de nelegiuiri. 

— Mărturia lui Federico a fost egală cu zero, a continuat 
Maria. La Bari, oamenii nu dau crezare spuselor celor din 
Brindisi. Ca să-și pună pielea la adăpost, Lisone a făcut ceva 
destul de urât: l-a dat pe cumnatul lui pe mâna partizanilor. 
Datorită Luciei, știa unde se ascunde. 

— Pe vremea fasciștilor, Massimo nu i-a făcut prea multe 
daruri lui Lisone... 

Tonino își frecă degetul mare de arătător făcându-mi totodată 
cu ochiul. 

— Mdaaa. Massimo își comercializa protecţia, până și pe cea a 
familiei. 

— L-au împușcat partizanii? 

Maria își frecă mâinile de șorț. | se murdăriseră la contactul cu 
acele amintiri nesănătoase. 

— A petrecut un moment dificil când protectorii i s-au 
evaporat, dar, după câte știu, a izbutit să scape. 

— Cu bani... se strâmbă Tonino. 

— Și mai cu seamă cu prieteni, adăugă Maria. 

Tonino o întrerupse cu voce tăioasă. 


VP - 120 


— Avusese prudenţa să păstreze la cald, în vederea noului 
regim, dosarele câtorva personalităţi care preferau să fie uitat 
faptul că se dăduseră-n bărci cu vechiul regim. F 

— Pe scurt, a făcut ceva închisoare, apoi a dispărut. In orice 
caz, nu s-a întors în regiune. Cine știe? Poate că a fugit în Belgia, 
pierdut printre miile de emigranţi? 

Massimo în Belgia? Departe de Lucia, mai izolată în fundul 
Castelului del Monte decât o călugăriţă la mănăstire? După 
istorisirea Mariei, nu-l prea vedeam venind să-i sune la ușă! Dar, 
oare îl ura Massimo pe Lisone atât de mult încât să angajeze 
niște braţe tari ca să se răzbune? Pista merita să fie explorată. 

— Și Lucia ce reacție a avut la arestarea bărbatului ei? 

Maria își flutură mâna. 

— Potrivit zvonurilor, nu s-a omorât cu plânsul. Nu-l mai 
înghiţea pe Massimo de ani buni! 

— Figlio di merda! Cine ar fi putut trăi cu el? exclamă Tonino 
în timp ce în sală răsuna marea arie din Nabucco, reluată ca un 
ecou de vocea redutabilă a pescarului Gastone. Toate farfuriile 
din cârciumă începură să zăngăne. 

— Femeile sunt deprinse să trăiască cu bărbatul lor, Tonino, 
oricare ar fi acesta, observă Maria cu un zâmbet trist. Au fost 
învățate să se supună. Până și tu ţi-ai găsit o nevastă! 

— Atunci, de ce îi purta pică Lucia bărbatului ei? Din pricina 
modului în care s-a purtat cu fratele ei sub regimul fascist? 

Maria clătină din cap. 

— Ce nu îi ierta Lucia lui Massimo era faptul că nu-i dăruise 
copii. În Italia, unde nu există divorţ, există un singur mijloc să 
te descotorosești de soţ... 

Tonino, care în mod evident nu cunoștea acest aspect al 
istoriei, se întoarse spre Maria. 

— Ce spui? Il bănuiești pe Lisone că l-a vândut partizanilor la 
cererea Luciei? 

Maria ne expedie un zâmbet crud. 

— Nu cred că ar fi făcut o criză de nervi dacă partizanii l-ar fi 
ucis ca pe un câine! 

— Din păcate pentru ea, s-au mulţumit să-l vâre la închisoare! 
Biata Lucia! 

A doua zi, Tonino îmi oferi un tur prin Brindisi în magnificul 
său Topolino, model A, din 1938, cu caroserie cenușie și forme 
frumos rotunjite, pe care în mod evident îl dichisea ca un 


VP - 121 


maniac. În vreme ce micul bolid se năpustea, cu geamurile 
deschise, pe caldarâmul străduţelor animate, ferindu-se cu 
iscusință de nenumăratele denivelări, Tonino nu conteni să-mi 
sporovăiască despre performanțele automobilului său, 
împăunându-se că îl cumpărase la sfârșitul războiului de la un 
comerciant foarte zorit s-o cotească spre nord. 

În ciuda importantei activităţi a portului, orașul era sărac și 
prăfuit, dar îmbătat cum eram de plimbare, lumină, mirosurile 
picante de bucătărie și căldură, mi s-a părut superb și poetic. 
Era greu să nu te dai bătut în fața magiei sale, a amestecului 
imposibil de separat de influențe orientale și occidentale, de 
măreție trecută și decăderea din zilele noastre. O coloană, 
având în vârf un impresionant capitel din marmură albă, marca 
începutul acelei via Appia care ducea la Roma din secolul al Il- 
lea de dinainte de lisus Cristos. Alături, o stelă amintea că în 
chiar locul unde stăteam murise Virgiliu, la întoarcerea din 
Grecia. O /oggia, palazzi și biserici baroce depuneau mărturie 
despre opulenţa epocii spaniole, înainte ca Puglia să se 
topească în Regatul Celor Două Sicilii. Ne-am oprit la baza 
coloanei, cât să bem un espresso în locul unde doar Dumnezeu 
știe câți împărați înaintea noastră se opriseră să-și potolească 
setea în timp ce contemplau marea. Rezemat în coate la tejghea 
alături de noi, un omuleţ mult prea bine hrănit îi înmână un 
teanc de formulare patronului cafenelei care le luă fără să le 
mai verifice și le puse pe masa de zinc de lângă chiuvetă. 

— Un recrutor, murmură Tonino. lată cum arată tipii care vin 
să bată frumoasele pământuri din Puglia pentru a-i trimite pe 
oamenii noștri în frig, ploaie și bezna minelor din țara dumitale. 

— Crezi că lucrează pentru Lisone? 

Când ieși din bar, omul urcă într-un vehicul lung, de culoare 
închisă, care îl aștepta pe partea cealaltă a străzii și care 
demară imediat. Tonino nu-mi răspunse. Era livid de parcă 
tocmai îl atinsese lințoliul unei fantome. 

— La volanul mașinii ăleia... 

— Ei bine? 

— Mi s-a părut că-l văd pe Massimo. 

— Cumnatul lui Lisone? 

Tonino clătină din cap. 

— Cu neputinţă. Stronzo ăsta n-ar mai fi cutezat niciodată să 
mai pună piciorul în Brindisi. Doar nu crede că avem o memorie 


VP - 122 


chiar atât de scurtă? 

— Ai fi mirat. În Belgia, colaboraţioniștii se plimbă din nou cu 
fruntea sus. Nici nu știi câţi oameni preferă să închidă ochii. 

— Nu, nu. Dacă s-ar întoarce în Puglia, Massimo ar fi ucis. Și 
ce învârte el cu recrutorul? 

— O fi mână-n mână cu Lisone? Poate au reluat afacerea de 
familie, cine știe... 

Tonino izbucni în râs. 

— Imposibil! Am avut un coșmar. Din pricina vinișorului pe 
care ni l-a servit Maria seara trecută. 

Eu unul de-abia zărisem la volan silueta unui bărbat îndesat, 
cu pălărie pe cap. 

Tonino mai comandă un rând de espresso și puse mâna pe 
una dintre hârtiile lăsate de recrutorul cel gras. 

— Nu citi asta, Tonino, spuse patronul cafenelei. Când mă 
întorc acasă, pun pe foc tot teancul. 

Pliantul, care se adresa MUNCITORILOR ITALIENI, lăuda 
condiţiile: condizioni particolarmente vantaggiose vi sono offerte 
per IL LAVORO SOTTERRANEO nelle MINIERE BELGHE: salarii 
mirobolante, locuințe elegante, hrană din belşug, facilități 
pentru a trimite bani familiei, rată de schimb privilegiată, prime 
de natalitate, furnizare gratuită de cărbuni, legislație socială de 
avangardă, zile de sărbătoare libere belgiene şi italiene! Un 
preot recomanda călătoria. lar un ministru italian garanta 
seriozitatea societății de recrutare, care avea frumosul nume de 
„Societatea pentru Ameliorarea relațiilor belgo-italiene”. 

— Ce ofertă! i-am spus lui Tonino. Trebuie să fii chiar nebun 
ca să mai pierzi vremea pe aici! 

— Politicienii ăştia corupți! Ce bine-ar fi dacă ar reconstrui 
Mezzogiorno”? în loc să-și umple buzunarele vânzându-i pe cei 
mai buni dintre oamenii noștri în străinătate! O, iartă-mă! 

— Nu te scuza, Tonino! Ai dreptate! 

— Pentru ei, aici e Africa. Și, cu siguranţă, preferă să ignore 
faptul că Belgia înseamnă Infernul! 

Micul Topolino mai făcu un ocol prin zona rurală din 
împrejurimi, cât să admirăm viile și măslinii centenari cu crengi 
răsucite de vreme. Arborii aceia cu forme extravagante, care 
văzuseră succedându-se civilizaţii dispărute, se înălţau la fel de 


52 Ansamblu de regiuni meridionale din Italia peninsulară și insulară, caracterizate prin 
subdezvoltare (n.tr.). 


VP - 123 


mândri ca pe vremea când fuseseră plantați de niște 
necunoscuţi. Coroanele lor de un verde argintiu se răsfirau 
deasupra unui pământ roșu închis, ca sângele. 

După vizita asta, înţelegeam mai bine de ce, în acel oraș de 
negustori și de aventurieri, de călători și de cerșetori, deschis 
Orientului, nu era cu putinţă să deosebești adevărul de fals, 
realitatea de ficţiune. Dar nu se aștepta nimeni ca un detectiv 
particular să se lase fascinat de mistere. Venise vremea să mă 
întorc sub cerul plumburiu și rece al ţării rațiunii. 

Inainte de a pleca îndărăt spre Milano, Tonino ţinu să-mi ofere 
o magnifică masă care se încheie cu grappa di limoncello. Când 
am pus mâna pe valiză, mi se învârtea capul. leșind să iau aer 
pe peron, mi s-a părut că-l zăresc pe Phileas Fogg, îmbarcat 
odinioară de aici pentru ocolul lumii în optzeci de zile. Cred că 
aș fi urcat odată cu el ca să luăm drumul spre India dacă Tonino, 
ivindu-se la tanc, nu m-ar fi înșfăcat de haină. „Oprește-te, 
amice! Vrei să faci o baie în bazin înainte să iei trenul?” 

Ținându-mă pe după umeri, făcu câţiva pași cu mine până în 
preajma unei fântâni, sub care o gigantică inscripţie în piatră 
celebra în latină numele lui Mussolini, mai mult sau mai puţin 
acoperit cu straturi de vopsea în chip de răzbunare. Mi-a 
explicat că municipalitatea nu găsise bani ca s-o distrugă. Dar 
nici ca s-o curețe, adăugă el făcându-mi cu ochiul. Boxerul ni se 
alăturase aducând mașina la poalele fântânii. Mă însoţiseră 
până la gară pe corso Garibaldi. Aveam timp de o cafea înainte 
să urc în trenul spre Milano. 

Ciudat paradox: într-o Italie în ruine, populată de vagabonzi și 
cerșetori, simpaticul Tonino, simplu patron de restaurant, 
izbutea să-și ofere două mașini și două gărzi de corp. Am tras 
concluzia că probabil câștigase la loto sau la curse. Oricum, 
puţin îmi păsa, ca să dezleg misterul ăsta nu mă plătea nimeni. 

Revenit la Bruxelles duminică dimineaţa, am petrecut restul 
zilei în pat alături de Anne. Nu a crezut decât pe jumătate 
povestea șederii mele în Puglia, pe care a pus-o pe socoteala 
acelor limoncello și grappa amestecate cu Primitivo. Renunţând 
foarte ușor s-o mai conving, am preferat să tac pentru a 
sărbători regăsirea cu aceeași înfierbântare precum cuceritorii 
de odinioară la întoarcerea din îndepărtate misiuni. 

Federico se ivi în apartamentul meu spre sfârșitul zilei, furios 
că nu dădusem pe la el de cum descinsesem din tren. După ce 


VP - 124 


dădu perdelele la o parte cu un gest autoritar, mă puse să jur pe 
toți sfinţii că genţile lui ajunseseră intacte în mâinile prietenului 
său. Apoi, ușurat că darul lui scăpase de vameși, de guarda 
civilă, de guarda de finanzia și de carabinieri, dar și de „rivalii” 
lui Tonino, nu se putu împiedica să-și șteargă o lacrimă când 
află că petrecusem o seară în fosta locuinţă a părinţilor săi. 

— Maria, ce fată bună! Nu regret că i-am lăsat casa! 

Când am făcut aluzie la opulenţa lui Tonino, a rămas brusc 
tăcut. 

— Succesul lui Tonino nu te face să regreţi că ai părăsit cheiul 
din Bindisi, Federico? 

Îmi aruncă o privire urâtă înainte de a se eschiva. 

— Crezi că îmi pot oferi protecţie cu banii pe care îi aduce un 
salon de coafură? 

Am preferat să nu insist și m-am întors la revelaţiile pe care 
le-am avut la Brindisi, la descoperirea că Lucia a fost căsătorită 
și la soarta îngrozitorului ei soț. 

— Ai mai auzit vorbindu-se vreodată de Massimo după 
sfârșitul războiului? 

Clătină din cap. 

— Despre tipii din Bari știi ce cred... Oricum, nu cunosc 
numele tuturor italienilor care au emigrat în Belgia, mai ales nu-i 
știu pe oamenii din partea aia. Dacă vrei să-ţi spun părerea 
mea, mă îndoiesc că Pollicino s-a aventurat pe teritoriul 
cumnatului său unde nu cunoaște pe nimeni, în vreme ce 
Ignazio e acolo atotputernic. După ce a ieșit din închisoare, s-o fi 
ascuns pe undeva într-un oraș mare, Roma sau Milano, și și-o fi 
refăcut viaţa în administraţie. Un conţopist rămâne mereu un 
conţopist. 

— Mi-ar conveni totuși să dau peste el 
Castelului del Monte. Ce suspect ideal ar fi! 

Anne se întoarse aducând cafeaua. 

— Întreabă-te mai bine de ce Lisone nu i-a pomenit niciodată 
numele în lista dușmanilor săi? 

Remarca ei era atât de judicioasă că m-am decis să merg să-i 
pun întrebarea clientului meu chiar a doua zi. 

e 

Când Lucia îmi deschise ușa, nu păru grozav de încântată să 
mă vadă. L-ar fi primit mai bine pe un vânzător de perii sau de 
cărţi poștale. Făcând un efort considerabil, consimţi totuși să mă 


A 


în împrejurimile 


VP-125 


lase să intru. 

— La ce oră aveţi întâlnire cu fratele meu? întrebă ea 
instalându-mă în birou. 

Am pretins că venisem să-i dau raportul asupra călătoriei 
mele în Italia. 

— N-are să întârzie, adăugă ea. 

După o scurtă ezitare, m-am ferit să-i vorbesc despre bărbatul 
ei. Era mai bine să abordez acest subiect delicat cu Lisone. De 
când cu șederea mea la Brindisi, Lucia nu îmi mai apărea doar 
sub forma unei umbre aplecate peste umărul fratelui ei. Era o 
femeie nefericită și singuratică. Prizonieră a unui soț de care 
legea îi interzicea să se despartă, se mai pomenise și ţintuită la 
stâlpul infamiei orașului încă de la sfârșitul perioadei fasciste din 
cauza proastelor relaţii ale fratelui și ale bărbatului ei. Astăzi, 
Lucia trăia izolată în castelul ăla de prost-gust, într-o țară 
necunoscută, alături de niște porumbei pe care îi detesta. Lisone 
își făcu apariţia un sfert de ceas mai târziu. 

— Ce se aude, Van Loo? După spusele lui Carmello, călătoria 
a decurs bine! 

— Porumbelul dumitale s-a întors deja la cuib? 

Un zâmbet larg îi lumină chipul, reflex al pasiunii adevărate 
pe care o avea pentru zburătoarele sale. Ridică trei degete de la 
mâna dreaptă. 

— Testa Bianca a ajuns al treilea. O foarte frumoasă 
performanţă. Aveam dreptate să-l dresez pentru cursele de 
fond. Data viitoare, va fi învingător. 

Ardeam să-i vorbesc despre Massimo. 

— Înainte de a mă întoarce în Belgia, am făcut un mic ocol 
prin Puglia. 

Zâmbi cu un aer dispreţuitor. 

— Într-un local din Brindisi, cineva mi-a vorbit din întâmplare 
de cumnatul dumitale. 

Încremeni. Dintr-odată, bravul crescător de porumbei se 
transformă într-un derbedeu gata să lovească în ciuda braţului 
imobilizat. Mersesem prea departe? Prea repede? 

— Ce cumnat, ce tot spui? bubui el cu glas tăios, agitându-și 
ghipsul într-un mod neliniștitor. 

— Păi, eu nu știam că sora dumitale e căsătorită. 

— Și ce te privește pe dumneata? 

— Ca să pot pune mâna pe autorul scrisorilor anonime, am zis 


VP - 126 


recăpătând un pic de siguranță, e mai bine să știu care sunt 
dușmanii dumitale cei mai apropiaţi. 

Izbucni într-un râs răutăcios. 

— Omul ăsta e șters de pe listă de mult timp, zise el pe un ton 
alarmant, privindu-mă drept în ochi ca să mă descurajeze să 
mai dezgrop morții. 

De data asta, am refuzat să mă mai mulţumesc cu 
subterfugii. 

— Să ne imaginăm că ar vrea să se răzbune. 

— Pentru ce? zbieră Lisone. Aveam relaţii reci, dar corecte. Te 
plătesc cumva ca să dezgropi vechile bârfe din sat? După câte 
mi s-a spus, Massimo a dat de o muncă onorabilă în Italia. De ce 
m-ar ameninţa pe mine aici, la Liege? Vâră-ţi aiurelile în fundul 
unui sertar. Și ocupă-te să pui mâna pe cei care îmi vor pielea. 

Chipul i se crispă când adăugă: 

— Lucia a avut nevoie de timp ca să-și revină după despărțire. 
Nicio vorbă în faţa ei, nici cea mai mică aluzie. Nu ţi-aș ierta-o. 

După felul sălbatic în care îi străluceau ochii, am priceput că 
aveam tot interesul să îi iau vorbele în serios și m-am felicitat că 
nu avusesem curajul să-mi exprim îndoielile în faţa Luciei. 

Să renunti să-l iei la întrebări pe martor principal nu e chiar ce 
te învață în școlile de detectivi. Dar nici nu te învaţă cum să nu 
mori de foame. Trebuia, așadar, să abandonez pista asta după 
ce deja o lăsasem baltă pe aceea a sindicaliștilor, concurenţilor, 
clienţilor, patronilor de mină și patronilor din siderurgie. Aveam 
tot mai mult impresia că acest client al meu își bătea joc de 
mine. De ce dracu' mă angajase? De ce mă plătea? S-ar fi spus 
că își oferea un detectiv particular din capitală, așa cum alții 
angajează un valet suplimentar pentru a întreţine o curte inutilă, 
dar plină de animaţie. Nu-mi plăcea ideea de a fi remunerat 
pentru o misiune al cărei sens adevărat îmi scăpa. Voiam parale, 
desigur, dar și cheia misterului. Nu mai voiam să fiu manipulat. 
Detestam să mă ia Lisone drept una dintre zburătoarele lui 
mult-iubite. Poate că ar fi trebuit să mă mulţumesc să încasez 
banii fără să-mi pun întrebări, dar mă credeam în stare să joc pe 
ambele planuri. Gravă eroare, pe care am plătit-o foarte scump. 
lar Anne, încă și mai mult. 


VP - 127 


17. 


Cine pe cine păcăleşte? 


De la ultima mea vizită, Casa Sindicatelor din Liege părea 
abandonată. Holul era întunecos, sala mare era cufundată în 
întuneric. Oare Casa Poporului nu mai era populată decât de 
fantome? Tocmai mă pregăteam să mă întorc pe călcâie când 
ecoul îndepărtat al unor voci coborând parcă din cer mă împinse 
spre scară. La etaj, am luat-o la întâmplare pe un culoar pavat 
cu dale negre și albe, întreținute impecabil. În timp ce stăteam 
să descifrez o plăcuță agățată lângă intrarea într-un birou, ușa 
se deschise brusc, iar eu m-am pomenit în patru labe pe podea. 
Întinzându-mi mâna cu un aer încurcat, bărbatul mă ajută să mă 
ridic pierzându-se în scuze. L-am recunoscut pe dată. 
„Salvatore, nu e așa?” 

Namila care îl strânsese pe Federico la piept când fusese 
omagiat Amati a fost atât de fericit că îmi amintisem numele lui 
că mă lovi ușor pe umăr și mă pofti în biroul său unde se grăbi 
să-mi servească o djatte de café - mai degrabă de cicoare - dar 
cu atâtea fite de parcă ar fi fost o cupă de șampanie. Protecţia 
fraţilor Motta însemna că făceam parte din familie. 

— Fac o anchetă printre intermediarii care lucrează cu 
patronii minelor, am spus întinzându-i cartea de vizită de 
detectiv particular. Datorită excelentelor mele recomandări, nu 
stărui să afle numele clientului (secret profesional, înțelegea 
bine). Ce părere avea despre Lisone? 

Ridică din umeri. Sindicatul se ocupa, la modul general, de 
condiţiile de viață ale imigranţilor și de nesiguranța muncii în 
mină. Nu în mod special de întreprinderea clientului meu. Am 
insistat. Lisone nu se afla și el în colimator? 

— Toţi cei care, ca mine și ca fraţii Motta, au trecut prin 
ghearele lui de răpitor au chef să-i ia gâtul! recunoscu el, 
mușcând dintr-o tabletă de ciocolată. Dar la ce bun? Doar ca 
unul dintre amicii lui să pună mâna pe organizaţie și să ne facă 
la rândul lui zile fripte? 

Câteva picături de salivă cu ciocolată i se scurseră pe bărbie. 


VP - 128 


— ltalienii au deja destule greutăţi să fie acceptaţi de bunii 
belgieni de baştină.  Ilmaginaţi-vă străzile din Liège 
transformându-se în /itt/e Chicago! 

Numele lui Robert Van Vaerenbergh îl făcu să râdă 
batjocoritor. Nici el nu-și făcea prea mari iluzii în privința 
idealurilor deputatului socialist. Văzându-mi aerul surprins, 
izbucni în râs. 

— Credeţi că avem nevoie de un detectiv particular ca să 
aflăm ce se ascunde îndărătul fațadei cetățeanului Robert? 

— Atunci de ce l-aţi invitat să troneze pe scenă la omagierea 
lui Matteo? De ce l-aţi lăsat să iasă în evidenţă în faţa tovarășilor 
alegători? 

Trupul voinic al lui Salvatore își dădu drumul în fotoliul care 
scârțâi sinistru. 

— În materie de politică, sunteţi cu adevărat un zero, 
domnule Van Loo! Mai rău ca Federico! (Remarca asta să fi fost 
cumva un compliment?) Câteva noţiuni elementare de marxism 
v-ar permite să înțelegeţi utilitatea, pentru sindicatul nostru, de 
a practica o strategie de entrism”, de a se sluji de aliaţi obiectivi 
pentru a face să triumfe cauza noastră și a pune capăt 
divergenţelor circumstanţiale, ca să nu oferim dușmanului de 
clasă un front divizat. 

Uau! Am dat din mână în chip de refuz. Nu, mulţumesc! 
Creierul meu a pierdut destule ore pe băncile școlii, stând lipit 
de sobă, pentru a mai fi în stare să decortichez frazeologia 
politică. Cu un gest împăciuitor, continuă încet: „Să zicem că ne 
slujim de el așa cum și el se slujește de noi”. 

Salvatore îmi confirma această impresie fără să mă 
lămurească. Van Vaerenbergh mi se părea capabil să-l doboare 
pe Lisone fără mustrări de conștiință în caz de necesitate. Pe de 
altă parte, îi salvase viaţa atunci când un misterios șofer 
încercase să-l strivească. O intervenţie de altfel foarte oportună 
în momentul în care declaraţiile sale publice cu siguranţă îl 
făceau pe scumpul lui Ignazio să scrâșnească din dinţi. 

Simţeam că Salvatore nu-mi spusese chiar totul. Privirea lui 
alunecoasă și ezitările m-au determinat să revin la atac. 

— După câte văd eu, tovarășul Van Vaerenbergh cochetează 
cu Lisone atacându-i totodată întreprinderea și metodele de la 


53 Practică politică ce constă în intrarea într-un partid cu scopul de a-i modifica linia de 
acţiune (n.tr.). 


VP - 129 


tribuna Camerei. Are Karl Marx vreo explicaţie și pentru acest 
paradox? Sau trebuie să ne întoarcem mai degrabă spre 
Groucho5*? 

Salvatore zăbovi cât să soarbă o înghiţitură de cicoare înainte 
de a-mi răspunde. 

— În săptămânile care i-au precedat moartea, Matteo a făcut 
mai multe vizite cetățeanului Van Vaerenbergh... 

— În calitate de aliat obiectiv? Ca să învingă împreună 
dușmanul de clasă? 

— Bravo! Aţi învăţat rapid! Nu. Matteo, care cunoștea 
legăturile cetăţeanului deputat cu Lisone, voia să obţină bani 
pentru fondul de ajutorare al minerilor italieni pe care l-a creat. 
Un dar substanţial! 

— Și în schimb? 

Salvatore șovăi. 

— Îţi înţeleg încurcătura, am reluat văzându-l că se închide în 
sine. Nu mă cunoști. Am să le pun întrebarea asta fraţilor Motta. 

Numele gemenilor avu efect o dată în plus. 

— Sindicatul se gândea să suspende atacurile împotriva lui. 

— A, pricep. Impozit revoluţionar, întrucâtva? Un pizzo, o taxă 
de protecţie pentru onorabila societate? j 

Am crezut că Salvatore era pe punctul să mă lovească. Işi 
împinse bustul atât de brutal spre mine încât instinctiv m-am 
tras înapoi, răsturnând în trecere ceașca cu cafea. 

— Doar patronii și fasciștii ne mai compară cu mafia! Ce fel de 
tip ești dumneata, Van Loo? 

— Recunoaște că târgul ăsta pare de neînțeles, am stăruit eu. 
Nu e mai simplu ca unul dintre tovarășii dumitale deputaţi să 
intervină pe lângă administraţie sau guvern ca să amelioreze 
condiţiile de viaţă ale muncitorilor imigranți? 

— Ești cu adevărat naiv, Van Loo. Crezi că e alegerea 
personală a lui Lisone să-i vâre pe muncitori în trenurile cele mai 
dezgustătoare, să-i pună să locuiască în barăcile cele mai 
infecte? El nu e decât o rotiță a mașinăriei. Guvernul, patronii, 
toată lumea e complice în acest infern și nimeni nu este cu 
adevărat responsabil... 

Am rezistat dorinţei de a adăuga că și sindicatele erau prinse 
în hora asta. Și că, vărsând fonduri pentru a-i ajuta pe minerii 


54 Similitudine de nume: este vorba despre unul dintre celebrii Marx Brothers, faimoși 
comici ai filmului burlesc american din anii '30-'40 (n.tr.). 


VP - 130 


imigranţi, au căpătat rolul pozitiv, devenind parteneri 
indispensabili. 

— Lisone a acceptat târgul? p 

De data asta, Salvatore se ridică în picioare. Intrebările mele îi 
provocau furnicături. 

— Matteo a murit mai înainte. Cu o zi mai devreme, ca să fiu 
precis. Avea o întâlnire stabilită pentru a doua zi la Grâce- 
Berleur cu Van Vaerenbergh. 

Am tras adânc aer în piept. Pusesem cumva degetul pe veriga 
lipsă dintre Lisone și Amati, după care alergasem încă de la 
începutul anchetei? 

— Detectivul particular se agită... mă luă Salvatore peste 
picior. Ne vei propune, cumva, serviciile dumitale? Ca să 
dovedești că Matteo a fost asasinat de Lisone? Iți imaginezi că 
am întors deja problema pe toate fețele. Dar, oricât de absurd ar 
părea, Matteo s-a sinucis. Tocmai aflase că nu mai avea decât 
câteva săptămâni de trăit. În suferinţă. Avea cancer la creier. 
Confirmat de medicul însărcinat de familie să verifice concluziile 
poliţiei și raportul medicului legist. Dacă acest lucru te poate 
liniști, cetățeanul Van Vaerenbergh ne-a mărturisit că nu-i 
transmisese lui Lisone propunerea de a participa la fondul 
nostru. Asta avea de gând să-i spună lui Matteo. După spusele 
lui, tranzacţia asta risca „să aducă prejudicii partidului”. Și 
propriei sale cariere, dacă cineva afla într-o bună zi despre ea. 
Or, rar se întâmplă ca genul ăsta de secrete să nu fie până la 
urmă descoperit și publicat în presă. 

— Cu alte cuvinte, tovarășul se temea să vă dea o armă 
împotriva sa, să dea cândva prilejul unui mic șantaj? 

— Putem vedea și astfel lucrurile, dacă suntem lipsiţi de 
încredere în idealul sindical și metodele sale... 

Salvatore îmi făcu cu ochiul. Bănuia el identitatea clientului 
meu? Sau se bucura să mă vadă ieșind din biroul lui mai perplex 
decât înainte? 

Când m-am înapoiat de la Liege, Anne tocmai îl ajuta pe 
Federico să coboare storul din fier în faţa vitrinei salonului. Era o 
recentă achiziţie a frizerului meu, pentru care evident îl luasem 
peste picior... 

— Te temi de bandiții italieni sau te protejezi în eventualitatea 
că rușii vor debarca la Bruxelles? 

— Anti-comunist primitiv, rosti el sec, cu ochii mânioși. Storul 


VP - 131 


e o problemă de modă. Clientelei mele îi place să fie în pas cu 
moda. 

Federico odată plecat, Anne voi să afle rezultatele călătoriei 
mele la Liège. Însă elementele acestui puzzle mi se păreau atât 
de împrăștiate că m-am simţit incapabil să le pun cap la cap. 

— Hai mai bine la cinema. 

Simţind-o reticentă, am insistat: 

— Hai odată! Noul film al lui Cary Grant! Se numește Du-te să 
te culci în altă parte”. 

— Mă înclin. lată două bune motive ca să mergem. Dar să nu 
te plângi că ai să-ţi termini noaptea singur în pat! 

O excelentă comedie semnată Howard Hawks urmată de o 
gueuze grenadine la temperatura pivniţei boltite a cafenelei La 
moartea subită mi-au reașezat gândurile în ordine, în pofida 
aglomerației care ne-a silit să împărţim masa cu o altă pereche. 

— Baţi câmpii, bietul meu Michel, exclamă Anne. Să-l 
bănuiești pe deputatul Van Vaerenbergh de crimă pentru că se 
teme să-și pună în pericol cariera politică negociind cu Lisone? 
Haida-de, e stupid! 

Mi-am golit paharul cu bere. Criticile pe care mi le aducea 
Anne mă făceau să-mi simt limba uscată. Încercând să atrag 
atenţia chelneriţei, i-am văzut pe Hubert și Rebeka instalați 
chiar în spatele nostru. Ne-am înghesuit un pic, ceea ce a avut 
efectul de a-i goni pe vecinii noștri. Și, de asemenea, de a ne 
oferi spaţiul necesar pentru a pune pe masă toate elementele 
afacerii. În vreme ce eu peroram, Anne îi desenă sub formă de 
animale pe diverșii protagoniști pe cartonașele de sub paharele 
cu bere. Înălțând rând pe rând cartonașele care îi înfățișau pe 
Lisone (porumbel) și muncitorii lui, pe deputat (hienă), pe clienţii 
săi, pe directorii minelor și furnalelor (struţi), pe sindicalişti 
(viespi), fără a o uita pe sora Lucia (liliac), am încercat să 
stabilesc relaţiile subterane sau aparente între personaje. În 
cele din urmă, am dat drumul pe masă tuturor cartonașelor în 
cea mai mare dezordine. 

— Un lucru anume mă frapează: de-a lungul anchetei, ticăloșii 
apar mai complecși decât par să fie, în timp ce eroii dezvăluie 
treptat câteva pete întunecate. 

— Ticălosul? Vorbești de clientul tău? 


55 Titlul este tradus după versiunea franceză. Este vorba de comedia lui Howard 
Hawks din 1949 cu titlul / was a Male War Bride (n.tr.). 


VP - 132 


— Nu el a smuls din ghearele fasciștilor familia care a preluat 
cafeneaua lui Federico, o familie de comuniști, riscându-și viața? 

Anne dădu din cap. 

— lar Matteo, ale cărui virtuți sunt ridicate în slăvi de toată 
lumea, nu a luat el în calcul o negociere sordidă cu deputatul 
Van Vaerenbergh? 

De data asta, Anne reacţionă vehement. 

— Nu-l pune pe Amati în aceeași oală cu scumpul tău Lisone 
și cu marele prieten al acestuia, Van Vaerenbergh. Amintește-ţi 
tot ce a făcut pentru tatăl micului Fausto, pentru Salvatore. ȘI 
mai ales lupta sa. 

— Anne are dreptate, interveni Hubert. Ai greșit 
reprezentându-i pe sindicaliști sub formă de viespi. Membrii lor 
trebuie să se protejeze ca să nu fie striviţi. 

— Unui străin, adăugă Rebeka, nu i se cere doar să fie un 
erou, dragă Michel. Se dorește ca el să fie și un sfânt. E prea 
mult! 

De ajuns! Am decis să-mi apăr punctul de vedere. Dar Rebeka 
nu se lasă. 

— Oi fi eu mai sentimental decât voi toţi? am oftat. Nu-mi 
place ideea că Amati a fost complice la combinaţia asta 
murdară. Nu corespunde cu imaginea pe care mi-am făcut-o 
despre el. 

— Nu ești mai sentimental decât noi, atacă din nou Rebeka. 
Nici măcar nu-ţi închipui de ce forță a avut nevoie un țăran lipsit 
de pământ, venit din îndepărtata lui provincie, ca să muncească 
în ţara asta misterioasă, îngheţată și sinistră. Sunt de acord cu 
tine asupra acestui punct. Matteo a salvat atâtea vieţi și destine, 
și-a asumat atâtea riscuri încât nu izbutesc să cred că moartea 
lui nu e suspectă. 

— Michel, Rebeka, nu fiți mai paranoici decât sindicatul! 
reacţionă Hubert. lar tu, zise el îndreptând un deget spre mine, 
în loc să-ți pierzi vremea căutând un asasin imaginar, 
amestecându-te în politică, din care oricum nu pricepi nimic, fă 
ce ţi-a cerut clientul, în numele portofelului tău! Și al lui Anne... 

Care protestă pe dată: 

— Femeile nu mai depind de bărbaţi ca să supraviețuiască, 
mic-burghezule! 

Rebeka izbucni în râs bătând din palme. Hubert făcu o mutră 
lungă. 


VP - 133 


— Ofer eu de băut! am intervenit. Gueuze grenadine la toată 
lumea! 

Un strigăt de dezgust îmi întâmpină generosul gest. 

— Bine, bine, am înţeles. Băiete, o pintje$ pentru mine! Și 
Spa bleu” pentru invitaţii mei! 

— Pentru mine, nu! spuse Anne uitându-se la ceas. l-am 
promis domnului Karaboudjan că trec pe la Le Demineur. Cântă 
în seara asta cu un trio de jazz. (îi datora lui Karaboudjan 
pasiunea pentru acordeon și progresele ei fulgerătoare.) 

Brat la braț, am părăsit localul La moartea subită, direcţia Le 
De&mineur, pe marile bulevarde, aproape de Piaţa Brouckère. 

Decorul vechii cafenele nu se schimbase de la începutul 
veacului. Mese și bănci lungi din lemn de culoare închisă de-a 
lungul pereţilor murdari, cuiere metalice minuţios lucrate, vase 
din cositor tern conținând plante verzi, urâte de să-ţi vină să 
plângi. Pe perete, rame cu fotografii îngălbenite ale unor 
celebrităţi uitate care frecventaseră localul și afișe ale unor 
spectacole, mai ales ale unor reviste jucate în dialect bruxellez, 
cu Marcel Roels, Gustave Libeau sau Simone Max ca vedete. Pe 
un panou, societatea columbofilă locală expunea fotografiile 
campionilor săi. În spate, o sală mare de biliard cufundată în 
întuneric, ale cărei mese erau luminate de lămpi cu abajur 
metalic negru, înecate într-un fum dens de tutun. Inălțând 
paharul, am avut o strângere de inimă amintindu-mi de bietul 
Simeone. În loc să-i caut asasinul, mă consolam pentru 
dispariţia sa în cafenelele capitalei. Muzicanţii cântau pe o mică 
estradă, în colţul tejghelei mari metalice. Acordeonistul o salută 
pe Anne cu o mișcare din cap înainte de a se lansa în bucata 
Norii a lui Django Reinhardt, acompaniat de un pianist, un 
clarinetist și un violonist. Un ansamblu straniu și minunat care 
producea o muzică ritmată și totodată un pic tristă. Anne 
urmărea muzica ţinându-și ochii închiși. Mâna ei dreaptă, fără 
să-și dea seama, reproducea mișcările degetelor 
acordeonistului. În faţa entuziasmului clienţilor, muzicanţii 
acceptară să mai dea câteva bis-uri. Spre marea ei jenă, 
Karaboudjan o obligă pe Anne să li se alăture, în timp ce sala, 
văzând-o reticentă, îi scanda numele tot mai tare. La început, ea 
cântă cu oarecare ezitare, după care se lăsă antrenată de 


56 Bere la dozator, în dialect bruxellez (n.aut.). 
57 Răcoritoare, apă minerală (n.tr.). 


VP - 134 


muzică. Roșie la faţă, se concentra asupra acordeonului. Simţind 
că aplauzele erau sincere, salută publicul în cele din urmă cu un 
zâmbet larg, după care veni lângă noi, urmată de domnul 
Karaboudjan. În acel moment, l-am zărit pe Lisone. 

Probabil că se uita fix la mine de ceva vreme căci, de cum i- 
am prins privirea, își împreună mâinile în semn de aplauze, ceea 
ce îmi îngădui să remarc că nu mai avea ghipsul. Doi oameni îl 
urmau, unul dintre ei fiind șoferul. Niște namile îmbrăcate 
ţipător, cu mușchii strânși în vestoanele ce plesneau pe ei. Toţi 
trei se îndreptară spre masa de biliard. In treacăt, Lisone îmi 
făcu semn să vin după el. Anne, care nu pierduse nimic din 
scenă, își puse mâna pe braţul meu. 

— Am treabă doar două minute, am murmurat eu cam 
stânjenit, ridicându-mă. 

Lisone mă luă pe după umeri. 

— Logodnica dumitale e o muziciană minunată! 

Părea sincer. 

— Vă place muzica? am întrebat eu prostește, încercând să 
mă aflu în treabă. 

— Acordeonul. Din cauza Luciei, e pasiunea ei. Cântă la el de 
când era copil. 

Se apropie de masa pe care unul dintre prietenii săi așeza 
bilele. Şoferul îl ajută să-și scoată haina. 

— Sună-mă. Trebuie să vorbim despre asta. 

Să vorbim despre muzică populară? Harpo, șoferul, se plasă 
între noi. Discuţia se terminase. Uitând că mai eram și eu pe- 
acolo, Lisone se aplecă peste postavul verde, cu tacul îndreptat 
spre bila albă și chipul puternic luminat de lampă, în timp ce 
restul trupului îi dispărea în întuneric, formând o masă 
neliniștitoare. 


VP - 135 


18. 


Năzurosul 


Trezindu-mă în toiul nopţii, îmi reveniră în minte frânturi din 
conversaţia cu Casane în trenul spre Chiasso. Eram așezați de 
ore bune în compartimentul supra-încălzit. Înghesuit printre alţi 
șase călători, renunţasem la speranţa de a mai culege vreo 
măruntă informaţie de la Carmello și de a mai verifica inelul 
porumbelului. Testa Bianca se tot învârtea în colivie. În faţa 
noastră, copilul adormise în sfârșit pe genunchii mamei. Cuprins 
de toropeală, moţăiam la rândul meu, legănat de sporovăială lui 
Casane care nu contenea să dea din gură. Mai degrabă 
monologa. Voia cumva să-mi transmită un mesaj sau visa cu 
glas tare? 

— Il vedeți pe patron ca pe un om de afaceri modern, 
domnule Van Loo. Nimic mai fals. Nu-i place epoca noastră. Are 
nostalgia vremurilor când se circula călare pe catâr sau într-o 
șaretă și când bărbaţii își reglau problemele cu pumnii. Nu știe 
să conducă mașina, nu scrie niciodată, detestă telefonul. Să nu 
cumva să încercaţi să-l faceţi să urce într-un avion. Șovăie și să 
ia trenul. Și nu pentru că ar fi un tip care stă numai în casă. Pur 
și simplu nu înţelege bulversările societăţii noastre. Tot ce e nou 
îl sperie. Puterea sindicatelor, succesul comuniștilor, voinţa 
femeilor de a deveni egale cu bărbaţii. Crede că oamenii erau 
mai fericiți când un șef conducea comunitatea, iar afacerile se 
tratau între bărbați. 

Fraza se încheiase cu un căscat. Căldura jilavă, scârțâitul 
roților, rit mul monoton al trenului făceau atmosfera 
înăbușitoare. Cu un mare efort m-am străduit să-mi ţin ochii 
deschiși. Era prea obosit ca să mintă. lar eu eram prea obosit ca 
să înţeleg ce povestea. 

— E nostim că un tip care detestă trenurile aduce vagoane 
întregi cu muncitori imigranţi din Italia... 

Casane făcu o mișcare cu braţul. Încăpăţânarea mea de a nu 
pricepe îl descuraja. 

— Dacă ar ţine doar de el, ţăranii din Puglia și din Abruzzi ar 


VP - 136 


sta acasă să-și cultive lotul de pământ și pe cel al latifundiarului. 
Dar războiul a răscolit pământul, a împrăștiat porumbeii, a 
distrus fiinţele umane. Și a făcut uitate certitudinile de până 
acum. Deoarece lumea s-a întors cu fundu-n sus și totul s-a 
năruit, el încearcă să rămână în joc. Să supravieţuiască 
văzându-și de treaba lui. Eu, unul, sunt sortit să rămân 
muncitor. El, om de afaceri. La fel ca mine, nici el nu posedă 
mijloacele de a schimba lumea. Sora sa i-a spus să-i transporte 
pe imigranţi. Așa că transportă imigranți. 

— Lucia? 

— Ea e cea care asigură legătura lui Lisone cu epoca noastră. 

Mai mult decât credea el. Casane habar n-avea desigur că 
patronul lui nu știa să citească. 

— Doamna Lucia conduce totul. Domnul Lisone execută. 
Grădina lui secretă este voliera. Lumea porumbeilor este în 
afara timpului, conchise el. 

A doua zi dimineaţă, i-am povestit episodul ăsta lui Anne, 
pregătind cafeaua în timp ce ea se pieptăna. 

— Te gândești la mesajul din inelul lui Simeone? mă întrebă 
ea. 

— Cine altcineva decât Lisone ar mai fi putut folosi această 
metodă din alte vremuri? 

— Numai că e analfabet. Cineva care cunoaște bine sistemul 
său de comunicație cu siguranţă că l-a scris în locul său. Și s-a 
folosit de asta fără ca el s-o știe. 

— Casane? 

— Sau cei doi colegi al lui. De ce nu Lucia, „scriitorul” lui 
oficial? 

— Adorata sa soră? Mira-m-aș! Pe deasupra, are oroare să se 
apropie de o pasăre. 


— Dar tovarășul Van Vaerenbergh? Îi frecventează cu 
asiduitate casa. Imi îngădui o reflecţie banală care n-o să-ți 
placă? 


Am înălţat ochii la cer. 

— Cu cât cugeţi mai mult în pat, cu atât mai proastă e 
cafeaua pe care o faci! A 

Își goii ceașca în chiuvetă și puse din nou apă la fiert. În 
privinţa asta, nu greșea prea tare. 

Programul de audienţă al deputatului era afișat la Casa 
Poporului din Liege. Primea lumea într-un birou pe care îl 


VP - 137 


împărțea cu o asociaţie de ajutorare a săracilor și a celor fără 
adăpost. Sala de așteptare semăna cu coridorul unei școli. Pereţi 
acoperiți cu cartoane murdare, plini cu desene făcute de copii 
amestecate cu sfaturi înțelepte despre igienă și despre 
binefacerile aduse de practicarea sportului. Câteva fotografii ale 
unor persoane dispărute în timpul războiului continuau să se 
decoloreze, acoperite parţial de un afiș ridicând în slăvi echipa 
de fotbal Standard. In fața mea, un omuleț bătrân se juca cu 
proteza. Din când în când o punea în buzunar, apoi o scotea, o 
freca cu batista și o vâra la loc în gură. Ca să scap de acest 
spectacol, m-am întors spre vecinul ce stătea aplecat peste 
niște formulare pe care se chinuia să le descifreze. 

— Șomaj? 

— Nu știu, zise el cu fruntea încruntată. Nu știu să citesc. 
Deputatul se ocupă în fiecare lună de toate formalităţile. Fără 
să-mi ceară un ban. 

Am dat din cap ca să nu mă compromit. 

— Trebuie să spun că-s militant socialist de când eram în 
scutece, continuă el. La paișpe ani, eram ucenic suflător de 
sticlă, tovarășii m-au dus pentru prima oară la manifestaţie. 
Alaiul s-a pus în mișcare și au pornit toţi să strige „Su-fra-giu-u- 
ni-ver-sal!” Cum nimeni nu-mi explicase despre ce era vorba, 
am început și eu să zbier „su-flat-u-ni-ver-sal!”5* Tovarășii și-au 
bătut joc de mine. Dar ce mai contează? Din moment ce am 
câștigat! Chiar am devenit suflător de sticlă! lar tovarășii mei, 
deputaţi și miniștri! 

Ușa biroului se deschise. Van Vaerenbergh scoase capul pe 
ușă și chemă o doamnă. Zărindu-mă în sală, chipul îi încremeni 
preţ de câteva secunde. Iși veni rapid în fire, îmi făcu cu ochiul, 
își strâmbă buzele - cu siguranţă era cel mai frumos zâmbet pe 
care îl avea în arsenal - și îl chemă pe suflătorul de sticlă, care 
se grăbi să strângă mâna deputatului. 

După ce acesta plecă, Van Vaerenbergh îmi făcu semn spre 
un fotoliu și se așeză pe marginea biroului ca să mă poată 
domina, după care își încrucișă braţele. O metodă cam primitivă 
faţă de un detectiv particular cu experiență... 

— Domnul Lisone mi-a dat sarcina să-l identific pe autorul 
scrisorilor anonime cu care e bombardat de ceva vreme. V-a 


58 joc de cuvinte născut din confuzia de literă: suffrage = sufragiu și 


soufflage=suflarea sau suflatul sticlei (n.tr.). 
VP - 138 


vorbit despre ele, nu-i așa? 

Dădu din cap și mă încurajă să merg mai departe făcându-mi 
cu ochiul. 

— Îmi închipui că și dumneavoastră aţi reflectat la ele. Cine 
are interes să-l sperie? Îl cunoașteţi bine pe Lisone. O idee, fie 
ea și absurdă, m-ar putea ajuta. 

— Nu l-ai dibuit încă pe glumeţul ăsta de prost-gust? 

Am eschivat atacul fără să clipesc. 

— Credeţi cumva că amenințările astea au vreo legătură cu 
afacerile sale? Cineva care vrea să-l silească să renunţe la 
transportul imigranţilor, impresionat de discursurile 
dumneavoastră la tribuna Camerei? 

Arboră un zâmbet plin de suficienţă, în timp ce mâna i se 
asigura că niciun fir de păr de pe cap nu cutezase să se 
răzvrătească. 

— Să nu te simţi jignit de răspunsul meu. 

l-am făcut semn că eram obișnuit cu loviturile sub centură, 
ceea ce păru să-l ușureze. 

— De îndată ce Lisone mi-a arătat prima scrisoare, i-am 
sugerat să depună o plângere mai degrabă decât să apeleze la 
un detectiv particular, vag specializat în recuperarea creanţelor 
și în constatări de adulter. 

— În locul dumitale, i-aș fi dat același sfat. 

— Știi dumneata, italienii... Eu îi cunosc bine. În cultura 
acestor oameni, toţi se feresc de poliţie și de funcţionari în 
general, și asta de secole. 

Ridică din umeri. Aplecată peste umărul meu, Anne îmi 
murmură că interogatoriul pornise prost. Foarte prost. 

— Credeţi că viața lui Lisone este amenințată, domnule 
deputat? 

Zâmbetul neplăcut îi reapăru pe buzele subțiri. 

— Pe mine mă întrebi? (Și îmi făcu cu ochiul) Singurul lucru 
pentru care bag mâna în foc este că am văzut cum a scăpat de 
la moarte ca prin minune. 

— Sora sa mi-a spus că vă datorează viața. Dar, de data asta, 
totuși au intervenit polițiștii? 

Se uită ostentativ la ceas. Vizita mea depășise timpul rezervat 
fiecărui alegător. Se ridică în picioare, îmi făcu semn cu ochiul și 
se îndreptă spre ușă. 

— Au intervenit, în aparenţă fără tragere de inimă... La 


VP - 139 


insistența societăţii de asigurări, spuse el cu mâna pe clanţă. Mă 
tem însă că ancheta nu va merge prea departe... 

— Fugă de la locul accidentului și clasarea cazului. 

Surprinzătoarea mea perspicacitate fu răsplătită cu un nou 
clipit din ochi și o strângere de mână. Alte întrebări, mai 
inteligente, mai pertinente, îmi asaltau mintea, dar m-am 
pomenit afară mai înainte de a fi avut timpul să le formulez. 
Trecusem pe lângă o ocazie unică, aceea de a lua prin 
surprindere un deputat. Cu un om atât de viclean ca Van 
Vaerenbergh, nu te apuci să improvizezi bazându-te pe intuiţia 
de moment. Nici măcar nu izbutisem să ghicesc de ce deputatul 
socialist, care îl defăima în public pe Lisone, se plimba prin casa 
acestuia cu atâta familiaritate. Văzându-i comportamentul în 
salonul de la Castel del Monte, mă îndoiam că relaţiile lor sunt 
doar „strategice”, cum pretindea Salvatore. Van Vaerebergh 
avea desigur o datorie faţă de Lisone. O datorie suficient de 
importantă astfel încât clientul meu să nu se preocupe prea tare 
de discursurile incendiare ale acestuia. Moartea lui Casane avea 
să-l neliniștească mult mai mult. 

e 

Am aflat despre asasinarea acestuia când am revenit la 
Bruxelles. Anne încercase să dea de mine la Casa Sindicatelor. 
Nu știa că, pe drumul spre gară, mă hotărâsem să fac un ocol pe 
la sediul lui Van Vaerenbergh. 

Carmello fusese găsit înjunghiat într-o baracă de lemn din 
fundul grădinii de la vila lui Lisone, unde se ţineau sculele 
pentru curățarea  coliviilor. Murise de câteva ceasuri. 
Nevăzându-l înapoi la sfârșitul zilei, Lucia le ceruse colegilor lui 
să-l caute. Probabil că fusese ucis cu câteva ore mai înainte, 
conform primelor indicaţii ale agenţilor de la poliţia judiciară - 
de data asta, Lisone nu-i mai putuse îndepărta de pe câmpul de 
bătălie. 

Vestea mă lăsă năuc. Chiar dacă fusesem tentat să-l strâng 
de gât din prima seară când îl întâlnisem și o curtase pe Anne, 
individul se  dovedise mai complex și mai patetic decât 
crezusem atunci când îmi povestise câteva episoade din viaţa 
sa. Numele meu putea fi șters de pe lista suspecţilor. Eram prea 
plin de regrete ca să fiu un bun ucigaș. 

Am încercat să-mi amintesc tot ce îmi povestise în tren. 
Dăduse cumva de înţeles că se simţea în primejdie? Degeaba 


VP - 140 


îmi spărgeam eu capul, nu mi-am amintit nimic. 

Lovitura fusese dată în spate, fără îndoială în timp ce 
scormonea în fundul cabanei căutând o unealtă. Faptul că nu-l 
văzuse pe atacator venind nu însemna neapărat că îl cunoștea. 

La urma urmei, să înfigi un cuţit în spate e în continuare 
modalitatea cea mai ușoară și mai tăcută de a elimina pe cineva 
care deranjează. Dar de ce deranja Carmello într-atât, încât să 
ajungă să fie eliminat? Și de unde venea atacul? Dinspre cel 
care îl otrăvise pe Simeone? Sau dinspre cel care îl ameninţa pe 
Lisone - asta dacă nu cumva o fi fost una și aceeași persoană? 

— Îi uiţi pe prietenii lui Amati, remarcă Anne în timp ce curăța 
masa lungă din marmură aflată în salon și rânduia foarfeci, 
lame, perii și alte instrumente de tortură. Amintește-ţi că el 
asistase la funeraliile de la Casa Sindicatelor. 

— Mi-a spus că îl urmărea pe Van Vaerenbergh. 

Am scos din buzunar un carnețel și un creion. 

— Ar trebui să mă asigur de asta întrebându-l pe Lisone. 

— Carmello nu era un copil nevinovat! exclamă Federico 
umplând raftul de prezentare a produselor de înfrumusețare. 
Lovitura poate veni de la unul dintre dușmanii lui personali. O 
datorie de joc neplătită, un padrone care vrea să dea un 
exemplu tăindu-i gâtul. 

— A fost înjunghiat, am rectificat eu. 

— Tot aia! zise Federico rânjind, cu mâinile ocupate de tuburi 
de șampon. 

Am clătinat din cap. 

— Poate că nu. i 

Mi-era ciudă că fusesem neglijent. Imi parcurgeam supărat 
carnetul, înregistrasem declarații fără să le verific, notasem 
fapte fără să le aprofundez, ce mai încoace și-ncolo, rătăcisem 
doar pe la suprafaţa lucrurilor. 

— Carmello era plin de datorii, stărui Federico. Pariuri, femei. 
Nu trebuie să te miri că îţi arzi aripile când vrei să trăiești pe 
picior mare, dar buzunarele ţi-s găurite. 

Am izbit în braţul fotoliului cu pumnul, furios pe neputinţa 
mea de a descâlci afacerea asta tot mai confuză. 

— Casane ucis, patronul lui amenințat și abia scăpând de un 
ucigaș, porumbelul otrăvit, Matteo eliminat. Și eu? Nu-s bun 
decât să constat pagubele. 

— Ești chiar mai lent decât Bartali! mormăi Federico. 


VP - 141 


Anne înălţă arătătorul. 

— De ce amesteci sinuciderea lui Matteo cu moartea celor 
care au legătură cu Lisone? Atât medicul legist cât și tovarășul 
Salvatore îţi dau asigurări că nu l-a ucis nimeni. 

Imi venea să-mi smulg părul din cap. 

— Fiecare chestie nouă complică și mai mult lucrurile. 

Anne se strâmbă în timp ce freca de zor mai departe. 

— Dimpotrivă! Moartea lui Casane face un pic de lumină. 
Avem un suspect mai puţin. 

— Intuiesc că am trecut pe lângă o pistă a cărei umbră am 
ghicit-o, dar fără să o fi cercetat mai mult. 

Mi-am răsfoit carnetul unde notasem totul la grămadă, de la 
călătoria la Grâce-Berleur până la întrebări, observaţii și reflecţii. 
Pe o pagină la întâmplare am dat peste textul biletului căzut din 
inelul care strângea piciorușul lui Simeone. L-am citit cu glas 
tare: „Cinci sute pe 15 ora 9”. Mesaj cât se poate de anodin. De 
ce adăugase atunci o referire la prezenţa unui năzuros? De ce 
se făcuse uz de un cuvânt atât de puţin folosit? 

Anne se opri din măturat. 

— E la fel de pedant ca stilul scrisorilor de ameninţare 
adresate lui Lisone. 

— Năzuros? Ce înseamnă? 

— Unul nemultumit, pare-se. 

Federico deschise un dicţionar. Era pasiunea lui. Apoi încă 
unul, căci primul nu menţiona cuvântul. 

— Uite! Năzuros, cuvânt mai vechi, sinonim cu bombănitor, 
mofturos mai înseamnă și reclamagiu, libertin, protestatar. 

Am dat din umeri. 

— Bravo! Grozav pas înainte! 

— Să-i aduci cinci sute unui protestatar nu are noimă. Toţi 
belgienii sunt protestatari. Dar să-i aduci unui libertin începe să 
aibă ceva sens. 

— Ce, crezi că Lisone își dădea întâlnire cu o prostituată 
cultivată prin intermediul unui porumbel călător? Foarte poetic, 
dar cam complicat! 

Federico izbucni în râs. 

— Pe deasupra, doamna nu e greu de găsit. Crezi că există 
multe cocote care întreţin o volieră pe acoperișul camerei? 

— O rectificare: libertinul este numit G. Nu e Lisone. El este 
mai curând expeditorul biletului. Și pretinde cinci sute. 


VP - 142 


— Să admitem. Dar o face în schimbul a ce? 

Anne zâmbi complice. 

— O vizită la scumpul tău Ignazio ar trebui să te lămurească. 
Dacă vrei, am să-ţi dau o scrisorică în care să se ateste că ești 
cel mai mare năzuros și că poate să-ți vorbească fără teamă că 
o să te sperie! 

După ce grilajul de fier a fost coborât și l-am salutat pe 
Federico, am dus-o pe Anne direct la mine acasă. Refuzând, în 
numele moralității, să-mi dea o mărturie de pură complezență, 
tineam să-i dovedesc că eram într-adevăr tot atât de năzuros pe 
cât voia s-o recunoască. Ceea ce urmele de pe pielea ei a doua 
zi dimineaţă stabileau fără rușine. 

În timp ce Anne pregătea cafeaua, am coborât la vecină ca 
să-i dau telefon lui Lisone. 


VP - 143 


19. 


Două optiuni posibile 


Pentru prima dată Lisone îmi fixă o întâlnire la biroul său din 
Liege. M-am dus cu un vag sentiment de neliniște. „Te așteaptă 
un cec!” îmi susurase clientul meu înainte de a închide. Asta era 
morcovul. Dar eu ghiceam și umbra băţului. 

Incă o dată, Anne stăruise să renunţ la dosar. 

— Omul ăsta te trage în lumea obscură în care trăiește. Crezi 
că o faci pe observatorul liber, dar, dacă îl frecventezi, ai să fii 
prins în jocul lui fără să mai poţi scăpa. 

Ridicasem din umeri și plecasem. Dar mă simţeam jenat. De 
ce rămâneam surd când Anne mă punea în gardă? După luni de 
zile încă mă mai întreb. Ideea de a mă reîntoarce la anchetele 
de rutină de la compania de asigurări nu era de ajuns ca să-mi 
explice încăpăţânarea. Să fie din cauza lui Hubert? Poate. Și el 
continua să-l servească pe Lisone, și o făcea fără mustrări de 
conștiință. La fiecare cincisprezece zile, o pornea să-și viziteze 
pacienţii cu pene, cu „mica trusă de prim ajutor” în mână. Într-o 
zi când Anne mă bătuse iarăși la cap, l-am întrebat pe Hubert de 
ce lucra pentru Lisone. Din solidaritate între imigranţi? Replica 
mea care se voia ironică stârni o mânie puternică. Hubert mă 
trată de rasist, nici mai mult, nici mai puțin. 

— Lisone e belgian. Eu la fel, tranșă el rostogolind vocalele în 
chip ameninţător. O fac pentru bani. Tu nu? 

Apoi mai adăugă cu glas îmblânzit: 

— Și pentru porumbei. Nu știu de ce, dar ador vietăţile astea 
nesuferite. Sunt atât de perfecte încât cred că Dumnezeu, după 
ce a încercat să creeze tot soiul de făpturi, mai mult sau mai 
puţin izbutite, după chipul nostru, a fost cuprins de descurajare. 
Asta explică istoria omenirii. Apoi, ca o ultimă încercare, Domnul 
s-a pus iar pe treabă. Și a creat porumbelul. 

Drumul până la Liege s-a dovedit deosebit de neplăcut. Deș 
mergea cu viteză redusă, trenul era neîncetat zgâlțâit de 
hurducături. In compartimentul plin ochi, o tânără doamnă cu un 
chip îngrozit și părul în dezordine, încercă să-mi vorbească. 


VP - 144 


Scârțâitul osiilor făcea orice tentativă imposibilă. Văzând că nu 
pricepeam ce voia să spună, se întoarse spre vecinul ei, un 
comis-voiajor solid și mustăcios, care abia de îi dădu atenție. Ca 
să scape de stăruinţele ei, vecinul închise ochii. 

Din când în când, trenul oprea în câmp deschis ca să-și 
recapete suflul înainte de a o porni din nou târâș-grăpiș. In timp 
ce ne apropiam în sfârșit de destinaţie, rămase nemișcat de-a 
lungul peroanelor părăsite ale unei gări minuscule, o simplă 
haltă. Pe dată se iviră muncitori în salopete de lucru care 
defilară cu pancarte și banderole, vociferând cu o ostilitate de 
neînțeles la adresa călătorilor. Geamurile s-ar fi spart sub tirul 
de ouă aruncate, de noroi și de pietre dacă trenul nu s-ar fi 
urnit. Debarcând în sfârșit în Gara Guillemins, aveam impresia 
că făcusem ocolul planetei aidoma lui Phileas Fogg. 

În pofida indicaţiilor lui Lisone, m-am pierdut într-un labirint 
de străzi ale căror nume nu mai erau indicate de nimic. Grupul 
de tineri cărora m-am adresat întrebând pe unde s-o iau îmi 
răspunse într-o limbă slavă, care semăna cu poloneza de care se 
foloseau între ei Hubert și Rebeka atunci când se certau. O 
doamnă îmi indică în cele din urmă direcţia bună într-un dialect 
aproape de neînțeles... 

Casa din cărămidă roșie - în fine ajunsesem - era strivită între 
două antrepozite cu geamuri înnegrite, în faţa unui garaj pe 
jumătate părăsit. La trecerea mea, o femeie îmbrăcată în negru, 
așezată pe pragul ușii, făcu semnul crucii. 

La primul ţărâit al soneriei, ușa se deschise. Șoferul lui Lisone 
mă cercetă din creștet până-n tălpi, cu un aer dezgustat, 
lăsându-mă apoi să pătrund în sfânta sfintelor. Bârlogul nu arăta 
grozav. Abia mai puţin jalnic decât biroul meu - sau poate că 
decorația interioară a biroului meu era mai la modă decât 
credeam. 

Pe pereți, sub inevitabilul portret al lui Padre Pio, erau 
atârnate fotografii mari cu porumbei. Dar nu oricare. Doar 
învingători ale căror cupe străluceau pe o mică etajeră din lemn. 
M-am lăsat să cad în fotoliul rezervat vizitatorilor. După călătoria 
cu trenul, mă simţeam prea sleit ca să-l mai scutur pe Lisone, 
să-i smulg adevărul despre ce îmi ascunsese și care făcea ca 
ancheta să bată pasul pe loc, despre ce însemna biletul căzut 
din inelul lui Simeone sau de ce se înhăitase cu Van 
Vaerenbergh. Văzând în ce stare mă aflam, îmi oferi un pahar 


VP - 145 


de gin pe care l-am refuzat în schimbul unuia de apă, pe care îl 
umplu de la robinet. Apoi îmi întinse o cutie din carton bătând 
ușor în capacul ei. 

— Efectele personale ale lui Casane. Conţinutul buzunarelor 
costumului și al dulapului. În schimb, în hainele de lucru nu era 
nimic. 

— Le-a golit asasinul? 

— Doar Dumnezeu știe, oftă el, căutând din ochi sprijinul lui 
Padre Pio. 

În timp ce eu scotoceam prin cutie, șoferul lui Lisone intră în 
încăpere cu suplețea creaturii lui Frankenstein și se opri chiar în 
spatele meu. Probabil că tipul avea măsura 56 la pantofi. Cu 
spatele țţeapăn, i-am așteptat stoic lovitura de pumnal în timp ce 
examinam scrupulos portofelul lui Casane. Erau acolo o hartă a 
tramvaielor din Bruxelles, câteva tichete de pariuri, un portchei, 
un bilet la Loteria colonială, un tichet la cinema Eldorado și niște 
hârtii pe care o mână stângace mâzgălise câteva cuvinte ilizibile 
și niște cifre. Note pentru pariuri? Numele și cotele ogarilor? 

— La ce se potrivesc cheile? 

Lisone le identifică pe portchei pe cele de la volieră și de la 
lacătul coliviei lui Simeone, precum și cheia de la motocicletă. 
Nu știa ce broaște deschideau celelalte trei chei rămase. 

— De la apartament? De la mama lui? De la o prietenă? am 
întrebat eu. 

— Mira-m-aș! N-a avut niciodată o relaţie stabilă cu o fată, 
zise Lisone. Niciuna n-ar fi îndrăznit să-i încredinţeze cheia! 

Harpo schiţă un soi de rânjet. 

— la cu dumneata cutia, spuse Lisone. Prefer să nu zacă la 
mine. 

Monstrul se duse să se posteze lângă fereastră. 

— Poliţaii v-au lăsat să luaţi toate astea? 

— Ce te privește pe dumneata? se stropși el ridicând un braţ 
amenințător. 

— Dacă una dintre chei deschide ușa de la apartamentul lui 
Casane, nu mă văd aventurându-mă acolo fără riscul de a 
nimeri peste poliţie. 

Dădu drumul unui strigăt scrâșnit - geamăt sau hohot de râs? 

— Ai să renunțţi la afacerea asta atunci când am să-ţi ordon 
eu, mi-o tăie sec Lisone. 

Șoferul lui se întoarse alene spre mine. Așezat contre-jour, era 


VP - 146 


cu neputinţă să-i descifrez expresia chipului. Am încercat să nu 
mă las impresionat de toată acea punere în scenă. 

— Dacă poliţaii descoperă că merg pe terenul lor, am stăruit 
mai departe, o să avem parte de momente neplăcute, domnule 
Lisone. Amândoi. Eu mai cu seamă. E în joc licenţa mea de 
detectiv particular. 

Lisone aruncă o privire spre garda sa de corp, stătu pe 
gânduri o clipă, apoi lăsă să-i scape un oftat care mă făcu să 
continui. 

— Poliţia știe că mi-aţi încredinţat o anchetă? 

Lisone dădu din umeri. 

— Afacerile mele nu privesc autorităţile. Mi le-am rezolvat 
mereu singur. Nu te sinchisi de poliţai, Van Loo, și atunci nici ei 
nu se vor sinchisi de dumneata. Lasă-i să se agite cu uciderea 
lui Casane. Concentrează-te pe scrisorile de ameninţare și pe 
moartea lui Simeone. 

Ușor de zis. Pentru mine, toate se legau. 

— Ai încredere în mine, adăugă el. În mediul meu nimeni nu 
va cita numele dumitale în cursul investigaţiei. 

Sora sa, personalul său, paznicii săi, Lisone avea mijloacele de 
a-i face pe toți să tacă. Dar pe Van Vaerenbergh? Și acesta știa 
de existența mea. 

Un soi de croncănit veni dinspre gâtul lui. 

— Nu e nicio primejdie. Nu va fi luat la întrebări. 

Oare ce anume îi dădea lui Lisone o asemenea siguranță? 

— Deputatul dumneavoastră a fost totuși interogat atunci 
când șoferul ăla a încercat să vă facă piftie... La câţiva metri de 
locul unde a fost doborât Casane. Un judecător mai isteț ar 
putea să-și amintească și să unească cele două dosare. 

— Care dosar? Mi-am retras plângerea după ce am aflat că 
șoferul era unul dintre prietenii mei, cam afumat în ziua cu 
pricina. 

— Aţi descoperit... Și mie nu mi-aţi spus nimic? 

Lisone închise ochii exasperat. De acord, eram cu adevărat 
tâmpit. 

— Asta e versiunea oficială, Van Loo, capito? 

Înainte de moartea lui Casane, eram în ceaţă. Acum, când 
trebuia să am grijă să nu mă încrucișez cu anchetatorii oficiali, 
marja mea de manevră era redusă la zero. Am sorbit o 
înghiţitură de apă înainte de a aborda chestiunea care mă 


VP - 147 


preocupa încă de la Bruxelles: prezenţa lui Casane la Casa 
Sindicatelor în ziua ceremoniei de omagiere a lui Amati. 

— Ţi-a povestit el asta? 

După tonul lui Lisone, pielea mi s-a acoperit de o sudoare 
rece. Tocmai comisesem o eroare, de genul „să dai ușor o 
palmă pe spatele lui Hitler spunându-i sub formă de glumă că 
evreii sunt mai tari decât arienii”. Dar, spre marea mea surpriză, 
Lisone izbucni în râs. 

— Ești tare mucalit, domnule Van Loo! Cu aerul dumitale 
nevinovat și orbecăielile dumitale, ajunsesem să te cred un 
biesse*. Soră-mea mereu îmi spune că arunc banii pe fereastră. 
Dar dumneata ești mai viclean decât crede ea. (Nu prea 
înțelegeam bine ce anume făcusem ca să-i merit felicitările.) 
Robert Van Vaerenbergh este un amic sigur. Totuși, mulți dintre 
tovarășii lui mă socotesc un neguțător de sclavi care „își câștigă 
paralele pe spatele muncitorilor”. Făcându-se că nu văd că o 
parte din paralele astea ajung în casa de bani a partidului. L-am 
trimis pe Casane ca să aflu ce anume povestesc tovarășii pe 
socoteala mea, altfel atât de fericiți să încaseze contribuţiile de 
la mine. 

— Ei, haide! Știaţi deci? 

— Nu intra la idei, amice. Eu l-am trimis la funeraliile lui 
Matteo. 

Arătă cu degetul spre șofer: 

— În mod normal, Harpo este cel care are sarcina acestui tip 
de lucruri. 

Uriașul rămase impasibil. 

— Numai că mutra lui e prea bine cunoscută lui Robert și 
acelor domni. Casane nu ar fi trebuit să-ți vorbească despre 
asta. 

— Poate că tocmai asta l-a ucis? Cineva a considerat că omul 
dumneavoastră vorbea prea mult! 

Spre marea mea surpriză, Harpo dădu ușor din cap. Lisone 
agită sticla de gin. Văzând că nu mă grăbeam să îmi întind 
paharul, se servi pe sine după care îi puse dopul. 

— Ceva mă intrigă, reluă el, zăbovind ca să îngurgiteze o 
înghiţitură din scârbosul lichid. Sunt ameninţat cu moartea, dar 
cel ucis este Casane... La fel ca porumbelul meu preferat, 
adăugă el cu un suspin în voce. 


mA 
| 


59 „Nătărău” în valonă (n.aut.). 


VP - 148 


— Cele două afaceri n-or fi atât de legate pe cât credeam? 

Lisone nu păru convins de această nouă ipoteză, dar nu făcu 
niciun comentariu. 

— Să ne întoarcem la tovarășul Van Vaerenbergh, am reluat 
eu. Dacă partidul vrea să vă agaţe scalpul deasupra șemineului 
din Casa Poporului, el n-ar șovăi să aducă trofeul frumos 
ambalat. Știţi asta. Atunci ce anume vă face atât de sigur de 
loialitatea sa? 

Privirea lui Lisone mă străpunse de parcă ar fi vrut să-mi 
descifreze șirul gândurilor. 

— Ai motive de îndoială? Dovezi? 

M-am eschivat. Nimic precis nu indica faptul că domnul 
deputat ar fi încercat să-l trădeze. Nici cel mai mic indiciu. Doar 
bănuieli. 

— Casane mi-a povestit că l-a cunoscut pe peron, când a 
coborât din trenul dinspre Chiasso. 

— Te miră că deputatul muncitorilor îi întâmpină pe tovarășii 
veniţi la muncă în Belgia? 

— Dar dumneavoastră? L-aţi întâlnit pe Van Vaerebergh 
atunci când aţi venit din Italia? 

Își strânse nodul cravatei într-un gest automat. 

— Nu, mai târziu. La puţin timp după ce mi-am lansat 
afacerea, spuse el cu un gest larg care îi mătură biroul. Robert a 
venit la mine cu o propunere. 

— În schimbul finanţării campaniei sale, el închide ochii la 
condiţiile de transport și de locuit ale italienilor, am spus eu ca 
să-i arăt cât eram de deștept. 

Izbucni în râs. Mă înșelasem o dată în plus. 

— Vorbesc de porumbei, domnule Van Loo! Despre ce 
altceva? De ce crezi că am ales Belgia? În Puglia, debarcarea 
americană şi bombardamentele au distrus activitățile 
columbofile, în timp ce în Valonia concursurile au reînceput de 
cum s-au încheiat ostilitățile. 

L-am întrerupt înainte să deturneze iar discuţia. 

— Nu-mi spuneți că Van Vaerenbergh împărtășește pasiunea 
dumneavoastră pentru porumbei! 

Mâna lui Lisone desenă rotocoale prin aer. 

— Nu chiar. Vietățile astea sunt toată viața mea. Aș face orice 
ca să dobândesc un campion sau să ochesc un outsider. (Imi 
amintesc modul în care pusese mâna pe porumbeii cuplului 


VP - 149 


acela în vârstă din Liège pe sub nasul concurenţilor.) Mâinile lui 
arătară spre fotografii, spre cupele din argint care tronau pe 
etajeră. Robert nu se pricepe la toate astea. Dar e investitor. 

Nu-mi credeam urechilor. 

— Vreţi să spuneţi că a investit în crescătoria dumneavoastră? 
Vă este asociat? 

— Un asociat foarte util: banii acumulaţi în timpul războiului, 
pe care trebuia neapărat să-i plaseze, răspunse Lisone făcând 
cu ochiul și amintind astfel de ticul politicianului, în schimbul 
relaţiilor pentru a obţine licenţele necesare federaţiei, permisul 
comunal pentru construcţia crescătoriei de păsări, certificatul 
veterinar pentru porumbei, atâtea lucruri nepreţuite. Degeaba 
am eu bani, poziţie socială, o vilă frumoasă, degeaba îmi plătesc 
impozitele, dau de muncă la mii de oameni, în ochii 
compatrioţilor dumitale, domnule Van Loo, rămân un spaghetti, 
un macaronar. La fel de macaronar ca muncitorii pe care îi trimit 
la muncă în minele voastre, adăugă el pe un ton amar pe care 
nu i-l cunoșteam. 

— Totuși, Van Vaerenbergh se afișează cu dumneavoastră, în 
timp ce în ochii partidului, ai alegătorilor, ai prietenilor săi 
sindicalişti, treceţi drept un om dubios? 

Lisone îi aruncă o privire lungă șoferului, luându-l drept 
martor al incomensurabilei mele idioţenii. 

— Nu mă asculţi, domnule Van Loo? Tocmai ţi-am explicat că, 
de unul singur, micul imigrant din Bari care eram eu atunci - și 
care am rămas - nu avea nici cea mai mică șansă de a dezvolta 
o afacere, oricare ar fi fost ea... 

— Din nou Van Vaerenbergh și bagheta sa magică? 

Mă fixă cu un aer trist. Detectivul său particular era încă și 
mai candid, mai lent și mai ignorant decât se temea. 

— El a venit după mine! 

— Riscând să-și urce sindicatul în cap? 

— Cu binecuvântarea sindicatului! Când cele două ţări ale 
noastre au semnat în 1946 pactul „Muncitori contra cărbune”, a 
trebuit să fie creată în scurt timp o enormă organizaţie care 
trebuia să transporte, să hrănească, să ofere locuinţe la mii de 
imigranţi care nu se mișcaseră niciodată în afara provinciei lor 
caniculare și care aveau să descopere frigul și ploaia Valoniei, 
întunericul umed al minei. Cine altul mai bine decât un italian, 
născut în aceeași regiune ca ei, le putea domoli temerile, le 


VP - 150 


putea câștiga încrederea, putea să dea asigurări autorităţilor 
belgiene și patronilor împotriva oricărei tentative de revoltă și 
să risipească neînțelegerile în caz de conflict? 

De data asta, chiar eram pierdut cu totul. 

— Partidul vine să vă caute, iar apoi se dezlănţuie împotriva 
dumneavoastră? 

Cu latul palmei, Lisone izbi în birou. Sunetul răsună la fel de 
tare ca o împușcătură de revolver. Până și Harpo tresări. Puțin 
gin se răspândi pe sugativă. 

— Poftim, uită-te ce dezordine ai iscat! Oi fi dumneata un bun 
detectiv particular, Van Loo, dar în politică, să nu te superi, ești 
un zero! (De data asta, gândea la fel ca Federico.) Să spunem 
simplu că socialiștii au două opţiuni: pe de-o parte îi apără pe 
muncitori și chiar și pe imigranţi atunci când soarta lor începe 
să-i emoţioneze pe tovarăși. Pe de altă parte, ei vor puterea, 
ceea ce îi silește să asigure furnizarea cărbunelui către 
populaţie și să-i menajeze pe patroni. 

— În fond, toate discursurile alea care vă fac albie de porci, 
nu prea vă răscolesc, așa e? i 

Dădu din cap cu un mic zâmbet cinic. In timp ce mă ridicam 
de pe scaun, Lisone se apropie de mine și îmi întinse mâna. Dar, 
în loc să mă salute, îmi expedie un pumn în faţă. Violenţa 
loviturii m-ar fi trântit pe jos dacă Harpo, care cunoștea 
repertoriul, nu m-ar fi ţinut de umeri. M-am agăţat de masă. 
Nasul îmi sângera, o durere ascuţită în maxilar mă făcea să mă 
tem pentru cei treizeci și doi de dinţi ai mei. Harpo îmi întinse un 
prosop umed, în vreme ce Lisone mă contempla visător 
frecându-și mâna. Mi-am trecut prosopul peste faţă tremurând 
din toate încheieturile. Încăierarea nu a fost niciodată o 
predilecție pentru mine. 

— Asta a fost ca să-ți aduc aminte că atunci când răscolești 
rahatul e mai bine să ţii gura închisă. 

Mi-am frecat bărbia care mă durea îngrozitor. 

— N-am s-o mai deschid decât la dentist, am mormăit. 

— Nu-ţi face griji că ţi-am stricat frumuseţea, zise el zâmbind 
din nou. Vizez bine. 

Harpo aprobă din cap. Regăsindu-mi de bine, de rău 
echilibrul, am vrut să ies, dar Lisone încă nu isprăvise cu mine. 

— Coafeza dumitale cântă bine. Cu adevărat bine. 

Aștepta cumva o reacţie „virilă” din partea mea ca să-mi 


VP - 151 


administreze o nouă chelfăneală? La ce bun? Onoarea lui Anne 
ar fi mai bine apărată dacă eu eram făcut terci? Plecându-mi 
bietul cap dureros, am scuturat din umeri la ultima injurie și am 
fugit spre ieșire, roșu de rușine. Dar Lisone se interpuse, mă 
bătu ușor pe spate și, spre marea mea surpriză, își ceru scuze 
făcându-mi o uimitoare propunere. 


VP - 152 


20. 


Suspectii lui Lisone 


— Refuz s-o fac pe păpușa pentru babe neurastenice! strigă 
Anne. Michel, dacă ai nevoie de o acordeonistă ca să-ți păstrezi 
clienţii, e momentul să-ți schimbi meseria! 

Anne nu era niciodată mai frumoasă ca atunci când se supăra. 
| se umezeau ușor buzele, ochii îi deveneau scânteietori iar 
pielea ei frumoasă și transparentă se înroșea ușor. Aș fi vrut să-i 
posed trupul, care tremura de mânie, chiar atunci pe sofa. Dar 
experiența mă învățase că a o aborda în starea asta era ceva la 
fel de periculos ca agitarea unui flacon cu nitroglicerină. 

— De când trăiește în Belgia, Lucia nu a avut niciodată prilejul 
să se măsoare cu un alt muzicant. Lisone vrea ca sora lui să fie 
fericită. Doar n-o să-l mâhnești tocmai acum când dă dovadă de 
o reacţie umană! (Anne se strâmbă. Pledoaria mea n-o 
convinsese.) E ceva atât de degradant s-o acompaniezi pe 
Lucia? Te va învăţa cântece din ţara ei. Imaginează-ţi mutra lui 
Federico atunci când te vei porni să-i cânţi un vechi refren din 
Puglia! 

De data asta, argumentul păru să aibă efect. Dar tot nu se 
dădu bătută. 

— Și-așa petrecem atât de puţin timp împreună. Să pierdem 
un sfârșit de săptămână în vila aia de noi îmbogăţiţi, plină de 
găinaţ de porumbel, să-i facem plecăciuni lui Lisone și zbirilor 
săi, chiar nu mă entuziasmează. Pe tine da? 

Lisone descoperise talentele pe care le avea Anne pe mica 
scenă a cafenelei unde juca el biliard. Îi vorbise surorii lui care 
stăruise s-o întâlnească. În faţa lipsei mele de entuziasm 
(ghiceam cum va reacţiona Anne), își sprijinise invitaţia 
strecurându-mi în mână câteva bancnote pe care le împărţisem 
în mod egal cu Anne. Ea lăsase bancnotele ostentativ pe sofa, 
ca o sabie așezată între noi, vârându-le mai apoi în poșetă fără 
să scoată o vorbă. Văzând drumul liber, mi-am apropiat buzele 
de gâtul ei. lar urmarea se desfășură după cum visasem. Cu o 
elegantă mișcare a brațului, stinse lumina. Era o prinţesă care 


VP - 153 


își chema valetul cu un gest indolent. Ochii ei negri străluceau în 
întuneric. Negru pe negru. Pete de argint în beznă. Un nou filon 
de cărbune sub lampa minerului. Făgăduiala unei bogății 
necunoscute. Mâna ei îmi căută coapsa. Gura ei îmi căută 
pielea. Mâna mea se plimbă de-a lungul acelui ţinut îndepărtat, 
dorit, copleșitor prin dorinţă și energie. Buzele mele gustau din 
acea incredibilă demonstraţie de viaţă. Cu inima tremurând, 
coboram tot mai adânc spre fundul minei, explorând galerii, 
mergând prin centrul pământului. Învins, învingător. Mă 
sufocam de plăcere. În ciuda neliniștii care îmi tortura 
pântecele, înaintam tot mai departe, smulgând comorile pe care 
le ascundea cu o forță de care nu mă știam în stare. Cu 
respirația tăiată, m-am simţit brusc împins cu o viteză 
ameţitoare, călare pe un vagonet care cobora în goană panta, 
urcând apoi din nou la suprafaţă. Brațul ei mi se așeză pe spate. 
Se agăța de mine, furată de uragan, tremurând din toate 
încheieturile. În pofida ameţelii care făcea să mi se învârtă 
capul, am înșfăcat-o și am urcat-o la suprafaţă regăsind aerul 
proaspăt. A fost nevoie ca un lung moment să se scurgă după ce 
ieșisem din valurile plăcerii pentru ca ea să-mi atragă atenţia că 
discul de 78 de turaţii care se învârtea pe pick-up era zgâriat. M- 
am extras de pe sofa cu mare trudă și bombănind. 

— E greu, știu. M-aș fi dus eu dacă n-ai fi stat în calea mea; 
cântărești cam mult, știi? zise ea, punându-mi o sărutare umedă 
pe vârful urechii când mi-am dat din nou drumul să cad pe 
perne alături de ea. _ 

Harpo a venit să ne ia cu limuzina. In ciuda uniformei 
strălucitoare roșu-aprins și a frumoasei caschete, semăna cu un 
animal deghizat în șofer. Pe lângă aerul îmbufnat (nu scoase o 
vorbă până la Liege), călătoria a fost perfectă. Anne, care nu 
cunoștea bârlogul lui Lisone decât din descrierile mele, a fost 
uluită de opulenţa vilei. Ce mai încoace și-ncolo: era Hollywood- 
pe-Meuse! _ 

Lucia ne aștepta în prag alături de fratele ei. Imbrăcat cu o 
haină de interior verde și pantaloni sport, parcă era un 
gentleman-farmer primindu-și amicii de vânătoare la sfârșitul 
partidei. După apetitiv, Lisone mă luă de braț și mă conduse la 
porumbar, lăsându-le pe cele două femei singure. Anne luase cu 
ea frumosul acordeon primit de la domnul Karaboudjan. 
Instrumentul Luciei trona pe o măsuţă joasă. Un instrument 


VP - 154 


foarte simplu care distona cu locuinţa aceea de carnaval. 
Adevăratul pian al săracului, cu burduful ros, cu pielea ruptă la 
colțuri. Fără doar și poate singura amintire, sau aproape 
singura, pe care Lucia o luase cu sine din orașul natal. 

În volieră, nu se schimbase nimic. Un porumbel cu o pată de 
un gri-argintiu în jurul ochilor se plimba prin palatul lui Simeone 
cu aere de proprietar blazat. Nicio urmă nu mai rămăsese de la 
fostul senior, nici din gloria, nici din isprăvile sale. Regele a 
murit. Trăiască Regele! 

Lisone își continuă inspecția. Gângurituri vesele ne însoțeau 
plimbarea. Două ajutoare curățau  coliviile și  hrăneau 
zburătoarele. Nimic nu se schimbase. Aici moartea nu exista. În 
timp ce le supraveghea munca, închiderea coliviilor, starea 
păsărilor, împrospătarea cu apă, Lisone îmi descrise modul în 
care își stimula campionii, cum îi selecționa, cum le dezvolta 
calitățile. Când tocmai îmi explica delicatul echilibru între 
porumbel și femela sa după ouat, fu întrerupt de sunetul 
înfundat al unui refren melancolic, frumos și trist. 

— Nu a mai cântat melodia asta de când am plecat din Bari, 
murmură el. 

Anne încerca să ţină ritmul valsului vechi. După câteva 
acorduri stângace, reluă în cele din urmă refrenul fără greșeală. 
Din când în când se întrerupea și se auzea glasul Luciei, blând, 
de nerecunoscut, dând indicaţii și sfaturi. Un zâmbet de copil se 
ivi pe buzele lui Lisone. Am profitat ca să-i pun o întrebare 
delicată: 

— Era capabil Casane să descifreze sensul mesajelor agățate 
de piciorul lui Simeone? 

— Poftim? 

Dacă m-aș fi preschimbat în dansatoare de mambo nu ar fi 
părut mai uluit. 

— Harpo! zbieră el. 

Imediat Frankenstein intră în încăpere. S-ar fi zis că aștepta în 
spatele ușii salivând. Parchetul trosnea la fiecare pas. Oare căra, 
cumva, niște tălpi din beton în care se pregătea să-mi vâre 
picioarele? Lisone îi întinse o hârtie minusculă, întru totul 
asemănătoare cu aceea peste care dăduse Anne pe covorul ei. 

— Citește cu voce tare. 

— „LS. 6V. Li O. PETIT P”. 

— Tradu pentru prietenul nostru din capitală! 


VP - 155 


— Lansare la ora 6, pe linia de vest. Expeditorii Lisone și 
Petitpre așteaptă. 

Lisone mă privi hâtru, cu mâinile în șolduri. 

— Mesajul la care mă gândesc eu este la fel de misterios, 
numai textul e un pic diferit: „Cinci sute pe 15. Ora 9. Năzurosul 
G”. 

— Pentru porumbelul Năzurosul, recită Harpo pe acelaşi ton 
lipsit de intonație, cinci sute de franci. Veniți să-l luați... 

Lisone îl întrerupse. 

— Unde ai găsit asta? Biletul ăsta nu se găsea printre lucrurile 
lui Casane. 

Am rânjit la rândul meu. 

— Potrivit instrucțiunilor dumneavoastră, explorez şi 
scotocesc, domnule Lisone. Permiteţi-mi să adaug că nu e ușor 
să lucrezi pentru un client care plătește bani gheaţă, dar care 
îmi pune bețe-n roate de fiecare dată când fac progrese. 

— Prostii! Putem trece la lucruri serioase? În timp ce 
dumneata te irosești în fundături, eu stau să cuget. 

Cu arătătorul său solid și păros, se bătu peste frunte. 

— Otrava care l-a ucis pe Simeone i-a fost strecurată în hrană. 
Or, cine a avut acces la grăunţe? Am făcut socoteala. În afară de 
Casane și cei doi colegi ai lui, doar încă doi oameni, cel care le 
livrează și cel care le prelucrează. 

Văzându-mă perplex, continuă: 

— Vânzătorul meu de grăunţe se numește Mathieu De Koning. 
Locuiește într-un sat din împrejurimi. Poftim adresa lui. Pe cea a 
magicianului care le prelucrează o cunoști. E prietenul dumitale 
Hubert. A 

M-am întors spre el. Își bătea cumva joc de mine? Deloc. Îmi 
înșfăcă umărul cu mână fermă și exclamă pe un ton furios. 

— Hai, Van Loo! Lasă sentimentele! Doar ești profesionist. 
Cine mai bine decât dumneata poate face cercetări în legătură 
cu spiţerul? 

Ar fi trebuit să dau curs primului meu reflex. S-o chem pe 
Anne, să-i spun să-și ia imediat acordeonul și să ne întoarcem 
fuguța la Bruxelles fără să privim în urmă. Dar la ce bun această 
retragere spectaculoasă? Succesorul meu, care nu va avea 
aceleași scrupule ca mine, risca să-l atragă pe scumpul meu 
farmacist într-o pânză de păianjen de nedescâlcit. Mai bine să 
fiu eu cel care îi va dovedi nevinovăția. Asocierea numelui lui 


VP - 156 


Hubert cu moartea micului campion era rizibilă. Dar dacă Hubert 
era mai presus de orice bănuială, cine mai rămânea pe listă? 
Negustorul de grăunțe? 


VP - 157 


21. 


Anne are o teorie 


De Koning rânduia niște saci mari de iută în magazie când am 
debarcat acasă la el acasă însoţit de Anne. Două ore de mers pe 
jos peste câmpuri ne făcuseră bine, dar, când am ajuns în curte, 
enervarea mi-a revenit. Oare soluția era chiar la ferma asta? 

Negustorul de grăunțe mă privi cu ochi bănuitori. Mă lua 
probabil drept poliţai sau poate chiar mai rău, funcţionar de la 
fisc. Se linişti când află că veneam din partea lui Lisone. Dar 
neîncrederea i se redeșteptă când Anne ceru să-i arate niște 
eșantioane de grăunţe din cele menite campionilor. Furios de 
această incursiune în afacerile sale, De Koning se lansă în 
explicaţii într-o franceză corcită cu dialect flamand. E dialect 
limburghez, mormăi el când l-am pus să repete pentru a treia 
oară numele fiecărui sortiment de grăunțe și proveniența 
respectivă. „Spreek je vloms? Dumneata vorbeşti flamanda?” 
Am dat din cap în semn că nu. Dialectul din zona de sud a 
Limbourg-ului este ceva de neînțeles pentru bruxellezul de 
mine! Deprins să nu fie înţeles de străini, omul ridică din umeri. 

Și Hubert? Nu-l cunoștea. Toţi proprietarii lucrează cu 
îngrijitori magicieni, spuse el, numai că nu știa numele 
vrăjitorului lui Lisone. 

In acel moment, un adolescent solid de vreo cincisprezece ani 
băgă capul pe ușă. Părul roșcovan ciufulit îi cădea peste obrazul 
pistruiat. 

— Magicianul lui Lisone e doamna Lucia! 

Jap! Mâna negustorului flamand se abătu violent peste 
obrazul fiului său, care se făcu mai roșu ca părul. Pistruii 
începură să clipească mai ceva ca luminiţele de Crăciun. 

— E o vrăjitoare, adăugă el cu aer sfidător printre două 
suspine, ținându-și mâinile lipite de obraz. 

De Koning se întoarce spre noi. 

— Astea-s bârfe ale unor vecini geloși, repetate de copiii lor la 
școală. 

Am refuzat să mă las abătut de la subiect. 


VP - 158 


— Am auzit că doamna Lucia detestă porumbeii. 

— Ei și! Se pare că există și măcelari vegetarieni. Lumea 
trebuie să trăiască! 

— Ea este cea care se ocupă de cumpărarea grăunțelor? 

Lăsă să se scurgă o pauză lungă, după care mormăi: 

— Înainte, se ocupa șoferul. Dar doamna Lucia îl bănuia că ia 
sacii fără să-i verifice. De atunci, Harpo doar duce încărcătura la 
camionetă. 

— Și ea? 

— Ea? Cântărește fiecare sac, ronțăie grăunţe și mai ales 
discută prețul. (Strâmbătura sa era elocventă.) 

— Mai spuneţi asta o dată: ronţăie grăunţe... 

— Asta e obiceiul crescătorilor de păsări: să ronţăie câteva 
grăunţe ca să le verifice prospeţimea și să aleagă la ce campioni 
să le distribuie. Dar ca să le testeze chiar la negustor acasă, e 
ceva rar! Vând eu hrană alterată? De atâta amar de vreme de 
când ne cunoaștem și tot nu are încredere în noi... 

Se întrerupse brusc. 

— Mai cu seamă să nu cumva să spuneti asta fratelui ei. M-ar 
ucide. Doar îi știți pe italieni... Sunt mai brutali ca animalele. L- 
am văzut într-o zi administrându-i o corecție lui Casane, 
Dumnezeu să-l ierte! (își făcu semnul crucii). Nu arăta deloc 
bine la sfârșit. 

Să fi fost Lucia o otrăvitoare? 

În taxiul pe care îl comandasem („în direcţia Les Guillemins, 
amice”), am vorbit în șoaptă cu Anne, sperând că zgomotul 
făcut de motorul vechii mașini va acoperi discuţia: 

— Ce interes ar avea Lucia să ucidă pasărea favorită a fratelui 
ei? Bijuteria porumbarului, care îi aducea cupe, premii și, 
indiscutabil, câștiguri din pariuri? 

— Am eu o idee. Să presupunem că grăunţele nu îi erau 
destinate lui Simeone, spuse Anne. 

Fraza ei mă lăsă pe gânduri, l-am propus să-și dezvolte restul 
teoriei în faţa unei băuturi răcoritoare. 

— L-ai auzit pe negustorul de grăunțe explicând cum 
crescătorii de porumbei ronţăie câteva boabe înainte de a 
distribui hrana păsărilor? (Mi-am înălţat paharul de gueuze 
grenadine ca să fac să circule combustibil în rotiţele creierului 
meu.) Să presupunem că Lucia a otrăvit grăunțele că să-l 
omoare pe crescător, nu pasărea. 


VP - 159 


— Mă-ndoiesc. Casanova ăla al tău era în plină formă când a 
murit Simeone. 

— Datorită neglijenţei lui. Era mai preocupat de voiaje în 
capitală, de curse de ogari și de ieșiri la dancing decât de 
munca lui. Pun prinsoare că acest Casane nici nu mai zăbovea 
să selecționeze grăunţele și să le guste înainte de a le servi 
campionilor. În ziua respectivă, a umplut castronașul pentru 
mâncare al bietei zburătoare. Și ciao! Eu trebuie să prind trenul! 

— Dar, totuși, a sfârșit înjunghiat! 

— Dintr-un motiv pe care nu-l cunoaștem, Lucia îi purta 
sâmbetele. A scăpat Casane de otravă? Atunci i-a venit de hac 
în fundul grădinii. Îţi amintești de cadavrul lui? Nu avea nicio 
rană, nici cel mai mic semn de rezistență. Ucis pe la spate fără 
ca măcar să se fi întors spre atacator. Nu-i asta dovada că a 
auzit pasul cuiva de care nu se temea? 

Cum nici al doilea pahar de gueuze grenadine nu izbutise să- 
mi  deblocheze facultățile intelectuale, i-am făcut semn 
chelnerului să-mi servească încă un medicament, în pofida 
protestelor lui Anne. 

— E în interes de serviciu, nu de plăcere. 

Îmi aruncă o privire supărată. Aveam dreptate să insist. După 
două înghiţituri, obiecțiile față de teoria ei confuză începură să 
iasă la iveală. 

— În timpul necesar ca otrava să acţioneze asupra 
organismului său, Casane l-ar fi hrănit pe Simeone. lar pasărea 
ar fi murit. Or, în versiunea ta, Lucia nu voia să ucidă vietatea 
dragă a lui fratello, nu-i așa? Ea știe că Lisone n-ar șovăi să-l 
strângă de gât pe asasinul lui Simeone, chiar dacă ar fi fost 
vorba de soră-sa. 

— Cum ar fi putut bruta ta de client s-o bănuiască pe Lucia? 

— Urmând același raţionament ca și mine! 

— Cu neputinţă! E bărbat! 

Am izbucnit în râs și i-am sărutat buzele. 

— Puah! Duhnești a bere! 

— Detectivul său nu s-a gândit, de acord. Dar Lisone e la fel 
de ţicnit ca și tine. 

Își privi ceașca. Supa concentrată Oxo se răcise. Pete gălbui 
ieșeau la suprafaţa lichidului. Cu toată imaginea oribilă, mai 
comandă încă una. 

— Nu mai bea zeama asta! Cuburile de supă concentrată îţi 


VP - 160 


dau idei absurde! 

— După părerea ta, Lucia e în afara oricărei suspiciuni? 

— ţi pare rău? Cântă atât de prost la acordeon? 

Anne clătină din cap, făcând să-i zboare pletele. 

— Dimpotrivă. Doamna asta atât de firavă m-a făcut praf. Dă 
dovadă de o energie disperată când trage de acordeon. De 
parcă e vorba de propria ei respiraţie. 

— Așadar, Lisone avea dreptate? l-ai redat plăcerea muzicii? 

Anne își învărti lingurita în ceașca de supă înainte de a sorbi o 
înghiţitură strâmbându-se nostim. 

— Cred că femeia asta nu a cunoscut niciodată plăcerea. 
Acordeonul este singurul ei mijloc de exprimare. Când a isprăvit 
o bucată deosebit de melancolică, una care m-a făcut să plâng, 
a murmurat: „E bine să știi să plângi. Eu n-am izbutit niciodată”. 

— Și asta e de ajuns ca s-o transforme în ucigașă? 

— Nu, desigur că nu. Dar ce lumină stranie aruncă asupra 
vieţii ei! 

— Nepotrivit măritată în ţara ei cu un fascist temut și detestat 
de toţi, pusă în carantină după război, silită să-și urmeze fratele 
în Belgia și să trăiască alături de el, izolată într-o fortăreață, 
mereu singură, în mijlocul unor păsări respingătoare. Pune-te în 
locul ei. Dacă ar lăsa să-i scape o singură lacrimă, nu ar mai 
izbuti să-și zăgăzuiască suspinele. 

— Silită să trăiască alături de fratele ei? Nu uita că și Lisone 
depinde cu totul de ea. 

Anne își înălță capul și-și agită arătătorul. 

— Ceea ce înseamnă că știe lucruri pe care nici măcar Lisone 
nu le cunoaște. 

— Ce vrei să spui? 

— Cine știe dacă îi citește în mod fidel toată corespondenţa? 
Imaginează-ţi că ţine pentru ea o bucăţică bună? 

— In ce scop? 

Anne dădu din umeri. 

— Lisone a recunoscut că îl folosea pe Simeone pentru a duce 
și a primi bilete. 

— ...al căror secret îl știe și Harpo. 

— Doar dacă nu cumva Lucia nu a tradus toate mesajele. Sau 
dacă a agăţat de piciorușul campionului un alt text decât cel 
dictat de fratele ei. 

Visător, i-am urmărit raţionamentul. 


VP - 161 


— Ceea ce el nu a putut verifica... 

— Atunci, să ne imaginăm că acel Casane care știe să scrie și 
să socotească, a surprins o scrisoare care i-a permis s-o 
șantajeze pe Lucia. Doar știi ce nevoie avea de bani... 

Am izbucnit în râs. 

— Hotărât lucru, ești mai încăpăţânată decât femeile din 
Ardennes... 

— Trebuie cumva să-ţi aduc aminte că tocmai din Ardennes 
provin? 

— ...Tot te mai agăţi de teoria ta încâlcită când eu tocmai ți- 
am demonstrat că nu stă în picioare? 

— Eroarea ta este că prea vrei să le legi pe toate, reluă Anne 
nemiloasă: scrisorile de ameninţare, otrăvirea lui Simeone și 
uciderea lui Casane. Pornești de la premiza că Lisone are un 
singur dușman. Separă cele trei afaceri și orizontul ți se va 
lumina. 

— Ipoteza pare chiar trăsnită. Trei persoane diferite căutându- 
i râcă lui Lisone în același timp? Cine poate să creadă în astfel 
de coincidenţe? 

— Trei persoane diferite care au profitat una de cealaltă, de 
ce nu? Cel care l-a eliminat pe Simeone cât și asasinul lui 
Casane trec la acţiune profitând de sosirea scrisorilor anonime. 
Pariind că anchetatorii se vor porni în mod automat în căutarea 
autorului lor ca să-i pună în cârcă toate crimele. Dar e ceva fals. 
Între timp, pista adevăraţilor asasini s-a șters complet. 

— Cum au putut asasinii să afle de existenţa scrisorilor de 
ameninţare? Lisone nu a avertizat pe nimeni. Nici măcar poliţia. 

— Pe nimeni? A făcut cercetări în primul rând în anturajul său 
înainte de a face apel la tine. 

Am socotit pe degete. 

— Lucia, Harpo, cei trei crescători de păsări, personalul casei. 
Familiile lor și relaţiile lor. Îţi închipui că crescătorii de păsări, 
fata în casă, servitorul, gărzile de corp, cu toţii au povestit în 
jurul lor că Lisone așteaptă în fiecare dimineaţă factorul poștal 
clânțănind din dinţi. Prin sate, oamenilor le plac poveștile de 
spus la șezători. 

— Mai adaugă-i și pe toți prietenii tăi, Michel. 

— Cum ai spus? 

— Și tu ai vorbit: cu mine, cu Hubert, cu Rebeka. Și cu 
Federico, fraţii Motta, care n-au scăpat prilejul să răspândească 


VP - 162 


vestea bună pe la toţi dușmanii lui Lisone! 

Am ridicat braţele în semn de descurajare. 

— N-am ieșit încă din necaz! Băiete, încă un rând! 

— Eu nu mai iau Oxo, interveni Anne. 

— În sfârșit, o vorbă înţeleaptă! 

— Dacă tot vorbim de Federico, amintește-ţi ce a spus despre 
Lucia: „o femeie cultivată care citește tot ce îi cade în mână”. 

— Atunci, de ce naiba s-o fi distrat scriindu-i fratelui ei scrisori 
de ameninţare? 

— Ca să-și ascundă crima. Nimeni n-o poate crede vinovată 
că a scris și expediat scrisorile alea. Și nici că l-a înjunghiat pe 
Casane. Cine-ar face legătura? 

— O vezi tu pe femeiușcă aia micuță aruncându-se peste 
adoratorul tău? De dragul discuţiei, să presupunem că ar fi 
adevărat. De ce ar fi vrut să-l elimine pe Casane? 

Anne pocni din degete. 

— Pentru că a fost un pic prea curios? 

În faţa aerului meu dubitativ, se încăpăţână. 

— Să presupunem că Lucia este autoarea scrisorilor și că l-a 
însărcinat pe Casane să le pună la poștă la Bruxelles. Dar că 
amicul nostru n-a rezistat tentaţiei de a deschide plicul... 

— Ne învârtim în cerc. De ce i-ar căuta Lucia râcă fratelui ei? 
Și încă într-un mod atât de absurd. Prin intermediul unor scrisori 
pe care el nu le poate citi! Dar cu moartea lui Simeone cum 
rămâne? Ce explicaţie propui? De moartea lui Matteo nici măcar 
nu-ţi mai vorbesc... 

— Nu mă asculţi, pentru că vrei morţiș să stabilești o legătură 
între toate aceste evenimente. 

— Contrariul ar fi cu neputinţă! 

— A, da? Să luăm, de exemplu, moartea lui Matteo. La ce bun 
să te înverșunezi să dai de urma asasinului când Hubert și 
Salvatore, prietenul lui cel mai apropiat, jură că Matteo s-a 
sinucis? 

— M-am încrezut întotdeauna în intuițiile mele. 

— Flerul tău care explică imensele succese ale anchetelor 
tale... 

— În loc să-ţi baţi joc de mine, încearcă mai degrabă să-ţi 
justifici elucubraţiile. 

— la-l la întrebări pe singurul suspect care ţi-a rămas. 

— O, nu! Nu pe Hubert! 


VP - 163 


Dădu din cap fără pic de indulgență. Femeia asta era la fel de 
dură ca Lisone! 


VP - 164 


22. 


Spionul lui Matteo 


În fiecare duminică, sunt trezit din somn de clopotele care 
cheamă la liturghie. De fiecare dată când ele mă fac să cad din 
cuibul meu călduț taman în ziua în care Domnul ne invită să ne 
odihnim, îmi revin din străfundul amintirii gustul greţos al 
cantinei colegiului, mirosul scârbos de tămâie și durerea 
loviturilor cu rigla pe care profesorul de religie mi le administra 
peste degete pentru că privisem cu un aer ironic, după spusele 
lui, negul respingător pe care firava sa mustață se chinuia să-l 
ascundă. Înțelesesem deja totul despre religie: era un lucru 
misterios, despre care ei te fac să crezi că esenţialul este 
ascuns, dar din care descoperi, zgăriind un pic la suprafaţa 
lucrurilor, că nu ascunde decât câteva mărunţișuri puţin 
ispititoare. Aici să fi fost punctul de plecare al vocației mele de 
detectiv particular? Posibil. Însă, cu siguranţă, de aici a început 
neîncrederea mea în sacru. 

După o ceașcă de Nescafé suficient de tare ca să pot elimina 
aceste sinistre amintiri, am urcat la apartamentul lui Hubert, 
deasupra farmaciei. Rebeka mă primi încinsă cu șorț, cu basma 
pe cap și o perie în mână. Crezând că veneam în calitate de 
prieten, îmi zâmbi larg. Mai șiret, fiul ei îmi trânti un șut în tibie, 
după care o luă la goană spre camera lui. 

Hubert își lua apetitivul în partea opusă a pieţei, sub castani. 
Cu un nod în gât, m-am grăbit să-l întâlnesc pe vraciul meu 
favorit, de acum principalul meu suspect. Stătea la un joc de 
cărţi în compania lui Federico și a fraţilor Motta. 

— Ni te alături? întrebă proprietarul meu. 

— La cum arată, nu poate juca decât mână moartă, observă 
Hubert, contemplându-și cărțile cu aer preocupat. 

— Păi, tot frecventându-l pe Lisone... 

Gluma lui Federico smulse un rânjet fraţilor Motta. 

— Lisone se întreabă dacă nu cumva l-ai otrăvit pe Simeone, 
Hubert. Poate din greșeală. O eroare de dozaj într-unul dintre 
produsele tale miraculoase? 


VP - 165 


Hubert își azvârli cărțile pe masă, se ridică la fel de iute ca un 
boxer la lovitura de gong și se năpusti spre mine cu o forţă pe 
care nu i-o bănuiam. Cu un aer dezgustat, Federico și cei doi 
Motta își lăsară și ei cărțile. 

— Spune-mi că ai făcut-o dinadins, Mickele. Era un truc pe 
care l-ai pus la cale cu Hubert, așa e? Când are cărți proaste, îţi 
face semn să vii ca să întrerupi partida? 

Aș fi vrut să-l potolesc pe Federico, numai că Hubert mă 
strângea de gât. Încercând să mă eliberez din strânsoare, 
cămașa mi s-a sfâșiat. Pumnul pe care i l-am expediat instinctiv 
în obraz nimeri în capul bietului chelner care încercase cu 
imprudenţă să se interpună. 

— Ei bine, Mickele, ai arătat ce poţi! exclamă Federico, în timp 
ce fraţii Motta îl duceau pe chelner la bucătărie și îi puneau un 
prosop cu gheață pe obraz. Ai să fii un recrut pe cinste pentru 
viitoarele înfruntări cu fasciștii! Chiar dacă ideile tale politice par 
nițeluș cam haotice. De ce te legi de un prieten imigrant și de 
un tovarăș muncitor care nu ţi-au făcut nimic? 

M-am lăsat să cad pe bancă. 

— Exercit cea mai urâtă meserie din lume, Federico! 

— Nu, lasă-i primul loc gunoiului de Lisone. Dar tu vii imediat 
după el. 

Anne mă prevenise. Lisone mă intoxicase. Din pricina lui, nu 
mai vedeam latura cea mai sordidă a naturii umane. Să ajung 
să-mi bănuiesc cel mai bun prieten! Luându-l pe Federico de 
braţ, l-am tras spre terasă. Aer, vă rog! Micul Fausto alerga pe 
sub copaci râzând, gonind porumbeii care abandonau cu părere 
de rău solul acoperit de bucățele de pâine. După atâtea lucruri 
urâte, spectacolul ăsta mă mai liniști. L-am strigat pe Fausto să 
vină la o răcoritoare. Mătușă-sa, care îl supraveghea, așteptă ca 
Federico să-i facă semn să vină lângă noi. Și să se lase rugată 
înainte de a accepta un pahar de apă. Micul Fausto întrebă dacă 
nu putea chelnerul să-i toarne un strop de sirop de rodie. Era 
deja un rafinat, puștiul ăsta! 

— Ce vrei tu să te faci mai târziu, Fausto? 

— Vreau să muncesc cu unchiul meu, zise el, uitându-se 
cruciș la paiul cu care sorbea. 

— Miner în fundul minei? 

— Nu, crescător de porumbei călători! 

M-am întors spre mătușa care roși. 


VP - 166 


— Când bărbatu-meu a debarcat aici din Puglia, Lisone l-a 
angajat la voliera lui. Fausto abia aștepta să-l însoțească. Il ajuta 
să hrănească păsările, să curețe coliviile și coșurile de transport. 
De atunci numai de asta vorbește. Noroc că am venit să locuim 
la Bruxelles, altfel nepotul meu ar fi tot la Castello. 

— Lansare pe linia de vest! strigă Fausto. 

Mătușa lui îl bătu ușor cu palma peste cap. 

— Duminică dimineaţa, Fausto se trezește din zori ca să 
asculte la radio mesajele columbofililor. Le notează pe un carnet 
împreună cu numele proprietarilor și lista celor mai buni 
porumbei. Nu pricep cum izbutește să descâlcească păsăreasca 
aia la fel de obscură precum comunicatele date de BBC în timpul 
războiului! 

— ÎI știi pe Năzuros? 

— E o vedetă! exclamă Fausto. Proprietatea lui Leopold De 
Man, apoi a lui Tony Scopitone. 

l-am ciufulit părul. 

— Bravo! Da' cu numele campionilor cicliști stai la fel de bine? 

— Pui prinsoare pe numele alergătorilor din echipa Italiei la 
Turul Franţei contra unui sirop cu grenadină? 

— Fausto! strigă mătușă-sa, stacojie de rușine. 

— Mai întâi Coppi și Bartali! zise el ridicând două degete. 

— În aceeași echipă? 

Federico se mohori. 

— Păi da! E tot una dintre acele combinazioni la care se 
pricepe Italia. Am să-ţi explic... 

— Mai bine nu! i-am retezat eu avântul. Hai, Fausto, continuă. 
Nu te lăsa întrerupt de ursuzul ăsta! 

— Biagoni, Brignole, Corrieri, De Santi, Milano, Pasquini, 
Rossello, Sciardis, Ricci, declamă el pe un ritm îndrăcit, după 
care se opri brusc. 

După o lungă tăcere, Federico șopti: 

— Și Pezzi. 

Fausto își întoarse spre mine ochii plini de lacrimi. g 

— Federico a trișat! Sunt sigur că știai, Fausto. Băiete! Incă un 
rând la toată lumea! 

e 

Cine ne-ar fi observat de departe, ar fi zis că suntem doi amici 
care se reîntorc de la bistrou braţ la braţ. Dar cine îl cunoștea pe 
Federico, ghicea fără greutate că realitatea era alta. Obrazul 


VP - 167 


mare al frizerului era stacojiu. Fălcile încleștate. La intrarea în 
salon, se ivi madam Delporte. Sau mai exact potaia ei. 
Recunoscându-mă după miros, Mitzi se repezi la mine și își 
afundă falca în pulpa piciorului meu drept. „Bravo! strigă 
Federico. Ce fler are animalul ăsta!” 

Din moment ce proprietarul meu prefera să facă glume 
răsuflate în loc să mă ajute să mă smulg din ghearele javrei, am 
încercat de unul singur să desprind animalul. Zadarnic. Degeaba 
agitam eu piciorul, trăgeam de zgardă urlând, dinţii micului 
monstru îmblănit îmi sfâșiau pielea. Avea cumva o proteză din 
oțel sau ce naiba era? Văzând că n-o scoteam la capăt, madam 
Delporte „se rugă” de câine să-mi dea drumul, dar cu atât de 
firavă energie că fiara își înfipse mai rău colții în piciorul meu 
însângerat. Cu braţele încrucișate pe piept, Federico stătea să 
contemple spectacolul cu un aer satisfăcut. A trebuit să dau 
câteva șuturi ca să mă descotorosesc de fiară, nu fără a suporta 
protestele vehemente ale bătrânei doamne și ameninţarea că 
va face apel la poliţie și la Societatea pentru Protecţia 
Animalelor. 

— Ai primit ce-ai meritat! conchise Federico după ce-mi 
dezinfectă rana. 

Mă întrebam îngrijorat dacă eram la adăpost de tetanos. Oare 
unde-mi lăsasem carnetul de vaccinări? 

— Nu ţi-a fost rușine să smulgi secretele lui Torretto de la suo 
figlio? Nici măcar /a polizia fascistă nu arăta atâta duplicitate, 
continuă proprietarul meu. 

— Știai că Torretto a lucrat pentru Lisone? 

— Ei și? 

— De ce nu mi-ai zis? 

Federico dădu din umeri punând la loc trusa de prim-ajutor. 

— Spune-mi măcar de ce a renunţat? 

— Ştii și tu. Ca să se facă miner. 

— Cine poate prefera mina unei voliere la ţară? 

— Nu cunosc detaliile, răspunse Federico în timp ce își scotea 
haina ca să-și pună un halat imaculat. Știu doar că s-au certat. 
să nu crezi că e mai plăcut să lucrezi în grădina unui nemernic 
decât în fundul minei în compania tovarășilor. 

Mi-am pus pălăria și impermeabilul, i-am mulţumit pentru 
îngrijiri și am plecat ca să-l iau la întrebări pe Torretto. Chiar 
înainte să plec, un amănunt îmi reveni în memorie. 


VP - 168 


— Tony Scopitone... 

— Ce e cu el? 

— O cunoști pe nepoata sa? 

— Suzanne? O puștoaică frumoasă cam flușturatică... 

— La fel de ușurică precum un porumbel, spunea Casane, 
care o găsea foarte seducătoare. 

Când am intrat în bucătărie, Torretto tocmai servea paste 
soţiei și nepotului care își întindeau farfuriile, cu un aer pofticios. 

— Se pare că-l învăţaţi pe Fausto al nostru drumul spre 
bistrou? 

Fără să-mi aștepte răspunsul, îmi oferi o farfurie plină în timp 
ce nevastă-sa împingea un scaun spre mine. Văzându-mă că 
șovăi, se arătă ofuscat. Dar nu era aroganță din partea mea. Pur 
și simplu mă simţeam stingherit să rostesc numele lui Lisone la 
masa lui. Ca să lămuresc neînțelegerea, mi-am înfipt furculita în 
mâncarea aburindă fără să scot o vorbă. Și mi-am golit farfuria 
fără urmă de rușine. 

— Orrechiette alla pugliese“ rosti el fluturându-și mâna, 
înainte de a se întrerupe într-un acces de tuse. 

Luând cafeaua împreună cu el în pragul ușii, în vreme ce eu 
mă frământam cum să-l fac să vorbească despre perioada 
petrecută la Castel, luă iniţiativa spre marea mea ușurare. 

— Fausto mi-a povestit că ai încercat să-l tragi de limbă. Nu e 
frumos... 

— Federico mi-a tras deja o praftură pe tema asta. Am venit 
să-mi cer scuze. 

Era destul de șiret ca să nu se lase îmbrobodit de vorbele 
mele meșteșugite. 

— Che vergognat!! De la atâtea bugia“, nasul dumitale s-a 
lungit mai ceva decât nasul lui Pinocchio! Ai grijă dacă ai să 
cobori în mină! Riști să ţi se agaţe de pereți! 

— M-a intrigat fascinația lui Fausto pentru porumbei. Nu 
regreţi timpul când erai păsărar? 

Degetele lui groase i se frecau de bărbie. 

— Te înșeli, zise el cu privirea în gol. 

— Totuși! În comparaţie cu mina... 

— Mina mi-a dat gata sănătatea, dar mi-a curăţat sufletul, 


50 paste făinoase în formă de scoici cu pregătire tipică bucătăriei din Puglia (n.tr.). 
6l Ce rușine! (în ital.) (n.tr.). 
62 Minciuni (în ital.) (n.tr.). 


VP - 169 


domnule Van Loo. În fundul galeriilor, cu tot gazul grizu și cu 
praful, cu bezna și cu frica, descoperi ce e mai bun în fiinţa 
umană. Oamenii strâng rândurile mai mult decât oriunde în alte 
părţi. Într-o galerie de cărbune, fiecare este gata să se sacrifice 
pentru tovarășul său fără să șovăie. De aceea minerul care 
trebuie să renunţe să mai coboare din pricina silicozei, 
păstrează o asemenea nostalgie, când ar trebui de fapt să 
blesteme infernul ăla. 

— Prin comparație, totuși, voliera este Grădina Raiului. 

— Un rai năpădit de trimișii diavolului. Porumbeii sunt 
minunaţi în ochii copiilor. Dar e ceva obositor. Și uneori mortal 
de periculos. 

— Mai rău decât manevrarea unui ciocan-târnăcop? 

— Îți amintești de Casane. Atât de mândru s-o facă pe păunul 
și să-i lustruiască pantofii lui Lisone. La ce i-a servit? 

Fără să-mi lase timp de replică, se ridică brusc. 

— Dje m'va bware, va mil: 

Și se făcu nevăzut în casă. Până să mă întreb eu dacă o 
ștersese cumva englezește, se întoarse cu o sticlă de alcool alb 
și două păhărute. 

— În Belgia, reluă el discuţia după ce își golise paharul, 
nimeni nu-i iubește pe italieni. 

Mă întrerupse cu un semn din braţ. 

— Nimeni. Nu protesta. Știu ce o să-mi spui. Doamnele din 
cartier ţin la coaforul lor, sau băcanul din colţ le dă bomboane 
copiilor. Dino face cea mai bună pizza din Bruxelles. Dar ia 
întreabă-i ce cred despre macaronari în general. Nişte hoți și 
niște trântori. Profitori care trăiesc pe spezele bunilor belgieni. 
(Am rămas mut.) Când am ajuns eu aici, am găsit de lucru într-o 
mină din Grâce-Berleur. 

— Nu cumva la halda Corbeau, din întâmplare? 

Dădu din cap că da. Luminiţa de surpriză din ochii lui mă 
răsplăti după atâtea dezamăgiri. Măcar ancheta mea nu fusese 
de tot inutilă pentru aprofundarea culturii mele generale... Și 
descoperirea lucrurilor esenţiale din propria mea ţară. 

— M-am jurat că Fausto nu va cunoaște niciodată genul ăsta 
de viaţă, îl dădusem la o școală din Liège. Incă de a doua zi, a 
devenit calul de bătaie al clasei. Micul macaronar în care poţi să 
lovești fără să pățești nimic. Dată fiind talia lui scundă, micii 


55 „Eu, unul, mă duc să beau!” în valonă (n.aut.). 
VP - 170 


ticăloși plini de curaj nu riscau nimic. Numai că acolo era cu 
adevărat o școală bună, așa că i-am cerut lui Fausto să strângă 
din dinţi. Seară de seară se întorcea cu ochii în lacrimi fără să 
îndrăznească să spună ce-i făcuseră. Mi-era mie rușine. Intr-o zi, 
când venisem să asist la o lansare de porumbei la Grâce- 
Berleur, l-am întâlnit pe Lisone care participa la cursă cu 
campionii săi. Câteva persoane se înghesuiau în jurul său. Eu 
am rămas la distanță, respectuos, cu cascheta bine înfiptă pe 
cap, ca un bărbat. De ce să-l interpelez? Să-i spun că-mi 
scuipam plămânii în subsolurile mâăzgoase de la periferia 
Liegeului din cauza lui și că nepotul meu era tratat drept venetic 
de copiii tuturor acelor oameni care trăiau din sudoarea mea? 
Spre marea mea surpriză, el a fost cel care m-a abordat. 

— Torretto, am aflat despre problemele fiului tău. 

Văzând că făceam ochii mari, a izbucnit în râs. 

— Crezi că Lisone se mulțumește să transporte vite din Italia 
în Belgia? a zis. Te înșeli. Mă interesez de toți cei ce se află aici 
datorită mie. Mai ales de oamenii din regiunea mea. Veghez 
asupra lor de departe și în tăcere. Dar îi protejez. Vreau să fie 
bine trataţi și să aibă chef într-o bună zi să-mi spună 
„Mulţumesc, m-aţi scos din mizerie”. 

Cum de mă ochise Lisone în mulţime? Cum de mă cunoștea, 
când el transporta mii de muncitori într-o singură săptămână? 
De ce se interesase tocmai de mine? Cine putea crede povestea 
că era cu ochii pe toţi cei pe care îi smulsese frumosului pământ 
roșu din Puglia? Răspunsul era foarte simplu. 

Am lucrat mai mulți ani cu un vânzător de păsări instalat în 
apropiere de Brindisi. Așa l-am cunoscut pe Lisone. Pe atunci, el 
participa deja la concursuri de porumbei. Mi-a propus de mai 
multe ori să-mi las baltă patronul și să vin alături de el. Am 
refuzat mereu. Lisone avea deja o reputaţie urâtă. Lumea zicea 
despre el că era în cârdășie cu fasciștii. 

— Se pare că oaia neagră a familiei era cumnatul său, nu el. 

Torretto dădu din cap și ne servi pe amândoi cu o nouă porție 
de grappa. In pofida dimensiunilor mici ale paharelor, sticla se 
golea în ritm susținut. 

— Am auzit și eu asta după război. De aceea nu i-am refuzat 
oferta de a lucra la porumbarul lui. Ca să-mi mulțumească, unul 
dintre paznicii săi le-a făcut câte o vizită părinţilor celor mai 
afurisiţi copii din clasa lui Fausto. 


VP - 171 


Am izbucnit în râs imaginându-mi intrarea lui Harpo în salonul 
unui notar sau al unui respectabil funcţionar comunal! 

— Încă de a doua zi, viața lui Fausto a devenit mult mai 
ușoară. 

— Casane lucra deja la volieră? 

— La fel ca și Ugo, un tip bătrâior din Abruzzi care trăia de 
multă vreme în Belgia. 

— Și verișoara lui Lisone? 

— Nu. La vremea aceea, își ajuta bărbatul la fermă. 

Asta tot nu explica de ce Torretto plecase trântind ușa de la 
Castel del Monte. 

— Eşti un viclean, domnule Van Loo, rânji el. Și nu renunţi cu 
una, cu două! Jurasem să nu răspund vreodată la întrebarea 
asta! 

Oftă înainte de a-și da drumul. 

— Acum, că Matteo a murit, asta nu prea mai are importanţă. 

— Matteo? 

Își aţinti asupra mea o privire arzătoare. 

— Adevărul este mai complicat decât ceea ce v-am povestit 
mai adineaori. Sau mai degrabă am sărit eu peste o etapă. 
Atunci când Lisone m-a abordat la Grâce-Berleur, propunerea sa 
nu m-a entuziasmat. Familia sa era răspunzătoare de moartea 
mai multor tovarăși. În regiunea noastră, partizanii nu se 
amestecau cu cei care stăteau la masă cu Cămășile Negre. 

— Parcă îl aud pe Federico. 

— Așa că imaginează-ţi mutra lui Federico în ziua în care ar fi 
aflat că intrasem în slujba unuia împotriva căruia luptase? Dar și 
reacţia tovarășilor mei pe care Lisone îi trata ca pe niște 
obiecte. Reţine că nevastă-mea, Carla, nu era de acord cu mine. 
În fiecare seară mă vedea cum mă întorc scuipându-mi 
plămânii, terminat de praf, cu spatele frânt. Mă toca la cap să 
dau uitării trecutul, să mă gândesc la sănătate, la familie: „Când 
mina are să te dea gata, la ce îţi vor fi servit ideile tale 
frumoase? Și Italia, pentru care ţi-ai riscat viaţa, seamănă ea, fie 
și un pic, cu ţara pe care o visai?” Cine avea dreptate? Lisone 
revenea mereu cu propunerea, nevastă-mă mă îndemna să-i 
accept oferta. Federico și fraţii Motta amenințau că mă omoară 
dacă îndrăznesc să pun piciorul la Caste/ de Monte. Nu mai 
știam încotro s-o apuc. Văzând ce descumpănit eram, cei doi 
Motta m-au sfătuit să vorbesc cu Matteo. Din cauza lui am 


VP - 172 


părăsit mina pentru porumbarul lui Lisone. 

— Matteo te-a azvârlit în brațele unuia din cei mai mari 
dușmani ai sindicatului, un om ale cărui fărădelegi el le 
denunța? 

Torretto își flutură mâna pe sub nasul meu ca să sublinieze ce 
puţină glagorie aveam. 

— Sindicatul căuta de multă vreme să strecoare un om în 
locul cu pricina. lată de ce ţinea Matteo atât de mult ca eu să 
accept propunerea lui Lisone. 

In fine, iată dovada legăturii între Matteo și Lisone! Lisone își 
oferise un deputat socialist, apropiat de sindicat, iar Amati un 
spion chiar în cuibul lui Lisone. Credeam brusc că înțeleg cine îl 
ucisese pe Matteo - dar, ca de obicei, mă înșelam. 

— Domnule Torretto, cine i-a dezvăluit lui Lisone jocul 
dumitale dublu? 


VP - 173 


23. 


Secretele intermediarului 


Torretto mă trase după el spre Parcul Josaphat. Grappa se 
evaporase în chip misterios din sticlă. Nu aveam impresia că 
băusem mai mult de două păhărele - sau or fi fost trei sau chiar 
patru. Dar, dacă nu m-ar fi ţinut Torretto de braț, m-aș fi culcat 
pe trotuar. Văzând în ce stare eram, îmi propuse să facem o 
oprire pe o bancă în fața volierei cu porumbei. Pe jumătate 
adormit, prăvălit pe umărul lui, l-am auzit pe fostul miner 
începând să le vorbească porumbeilor. Să fi fost încă un efect al 
deplorabilei băuturi italienești? Torretto emitea un soi de 
gângurit din gât iar buzele lui fluierau ușor. Chiar lor li se 
adresa, într-o limbă aspră și sălbatică, cu intonaţii variate. În 
doar câteva clipe, porumbarul se goli cu un zgomot care 
amintea de curentul de aer care se auzea înainte ca rachetele 
VI germane să cadă peste oraș, iar Torretto fu năpădit de 
zburătoare - de asemenea și eu, dar asta fiindcă în ochii lor noi 
alcătuiam o singură făptură. Cu toată aversiunea mea, mi-era cu 
neputinţă să ridic braţul ca să le alung. Cu ochii închiși ca să 
scap de ghearele lor, cu nasul încreţit de dezgust, cu gura 
închisă, aveam să mor sufocat într-un linţoliu de pene? Într-un 
reflex de supravieţuire, am izbutit să-mi îndrept spatele, 
provocând împrăștierea brutală a monștrilor înaripați. 

— Ce v-a venit, domnule Van Loo? 

Cu inima bătându-mi ca un ciocan în piept, cu respiraţia 
tăiată, am încercat să reiau conducerea operaţiunilor. 

— Urma să-mi explici cum a descoperit Lisone rolul dumitale 
real în casa lui. 

Torretto izbucni în râs. Nu se lăsase înșelat în privinţa panicii 
mele. 

— Detectivul particular capabil să înfrunte pe cei mai răi 
rechini din ţară tremură în faţa câtorva păsări? Să fie asta cu 
adevărat o meserie pentru dumneata, domnule Van Loo? 

— Să nu crezi tot ce povestește Humphrey Bogart, Torretto. 
Actorul ăsta nu a condus niciodată nici cea mai mică anchetă, 


VP - 174 


poate doar ca să dibuiască locul unde nevastă-sa i-a ascuns 
sticla de whisky. 

Cu o mână nervoasă, mi-am frecat impermeabilul ca să elimin 
cea mai mică urmă, cel mai mărunt fir de praf, ultimul atom al 
trecerii porumbeilor. Înţelegeam foarte bine starea de isterie a 
Luciei în faţa volierei fratelui ei. Liniștit de acum că nu mai 
rămăseseră pe țesătură alte urme în afară de cele lăsate de 
cutia cu sos de roșii pe care cu stângăcie încercasem s-o 
deschid acum câteva zile, m-am ridicat curajos în picioare. 
Reluând plimbarea spre lac, m-am străduit să-i smulg lui 
Torretto continuarea secretelor sale. 

— Unde rămăsesem? Sindicatul te-a trimis așadar într-o 
misiune secretă... Federico și fraţii Motta au fost probabil tare 
surprinși! Mi-ai spus că erau gata să te omoare dacă ai fi 
acceptat propunerile lui Lisone. 

Torretto lăsă capul în jos. 

— Am fost nevoit să le mărturisesc că o făceam cu 
binecuvântarea lui Matteo. 

Mi-am continuat reflecţia cu voce tare. 

— Amati nu a putut să-și asume de unul singur 
responsabilitatea de a-ți încredința o misiune atât de 
primejdioasă, fără acceptul câtorva mahări ai sindicatului. 

— Unde vrei să ajungi, domnule Van Loo? 

— Cu atâția oameni vârâţi în secretul ăsta, puteai la fel de 
bine să publici informaţia în // Sole a'/talia!** 

Torretto înţepeni. Chipul îi deveni stacojiu. 

— Credeţi că tovarășii mei aveau să dea pe goarnă că-l 
spionam pe Lisone? Mai bine și-ar fi tăiat limba. Doar sunt 
partizani, domnule Van Loo! 

— Și atunci, ce s-a întâmplat? Van Vaerenbergh e cel care a 
descoperit combinaţia? 

Torretto lăsă capul în jos. 

— Nu. Eu am făcut-o de oaie. 

Se lovi cu violenţă în piept, făcându-l să latre pe câinele 
vagabond care se ţinea după noi de ceva vreme. 

— Inutil să cauţi altă explicaţie, trase el concluzia. 

Ajunseserăm în faţa Fântânii Dragostei. Frumosu-i ghizd din 
piatră azurie peste care ţâșnea apa izvorului părea atât de 


6 II Sole, cotidian italian economic, întemeiat în 1865 la Milano și care a fuzionat în 
1965, la sărbătorirea centenarului, cu 24 ore sub numele de // Sole 24 ore (nitr.). 


VP - 175 


romantic încât îmi dădea ghes să mă arunc cu capul înainte ca 
să mă spăl de toate misterele și de atmosfera dezgustătoare 
care le înconjura. Nu se spune oare că adevărul este pe fundul 
unei fântâni? Mai dezmeticit, am rezistat ispitei și am urcat 
alături de Torretto o mică potecă pietruită care ducea la terenul 
de tir cu arcul. Ros de sentimentul de vinovăţie, Torretto 
mergea ca un automat. 

— Ce ai descoperit? 

Își îndreptă spatele când întâlni un grup de jucători care 
pritoceau cărţile pe o masă din beton și care bombăniră la 
trecerea lui, fără să ridice capul. 

— La început, nu mare lucru, în afară de metoda de 
comunicare pe care o pusese la punct Lisone. 

— Inelul porumbeilor? 

Torretto păru impresionat, l-am explicat că Anne găsise în 
salonașul ei o hârtie căzută de la piciorușul lui Simeone. 

— Harpo mi-a tradus fără șovăială conţinutul misivei. La prima 
vedere, nimic scandalos. Cumpărarea Năzurosului pentru cinci 
sute de franci de plătit în ziua de 15 unui anume G. între noi fie 
zis, ce idee să folosești un sistem atât de complicat doar ca să 
anunţi cumpărarea unei zburătoare! 

Trei-patru arcași amatori se antrenau pe teren. Jocul consta în 
desprinderea penelor de toate culorile plasate în vârful unor 
imense catarge metalice. Un băiat foarte tânăr - nu avea mai 
mult de cincisprezece ani - veni în faţă. Cu un calm 
impresionant, încordă un arc și dădu brusc drumul corzii cu un 
aer hotărât. Săgeata ţâșni spre cer, smulgând ţinta care căzu 
într-o ploaie multicoloră. La câţiva metri distanță, spectatorii 
așezați la terasa unui mic bistrou de lângă localul clubului 
începură să-l aplaude frenetic. Fără să se întoarcă spre 
admiratorii săi, adolescentul, cu un ușor zâmbet pe buze, se 
duse liniștit să-și ia săgeata de pe jos. Nişte vrăbii de pe gazon 
se uitară fără teamă la el cum înainta. 

— Uiţi că pentru Lisone columbofilia nu e meserie, ci pasiune. 
Munca lui e s-o facă pe intermediarul și să-și ia comisionul. 
Vinde și cumpără de toate - oameni, ţigări, cărbune - pentru 
unii mai puternici ca el, mai bine plasați în societatea belgiană. 
Câţiva sunt oameni de vază, patronii minelor de cărbuni care îi 
tutuiesc pe miniștri, se căsătoresc cu fiicele lor și le întocmesc 
legile. Alţii acţionează în umbră, dar sub bună protecție. Uite, 


VP - 176 


după părerea dumitale, câte baxuri de ţigări americane poate 
transporta un tren care vine din Italia? 

— Lisone se ocupă cu bursa neagră folosindu-se de trenul 
italienilor? Și vameșii ce fac? l-am văzut la treabă. Se aruncă pe 
vagoanele internaţionale ca lăcustele. De când mafia și-a reluat 
activităţile, controalele sunt întărite, îndeosebi la garniturile 
venite din Italia. 

Torretto începu să-și agite arătătorul. Parcă ar fi încercat să 
măture ultimele pene care zburau în jurul nostru. 

— În afară de trenurile speciale rezervate muncitorilor care 
participă la războiul cărbunelui atât de drag Primului vostru 
ministru. 

— Evident, deoarece sunt înţesate de jandarmi și de agenţi ai 
Siguranței... 

— „care sunt prea ocupați să-i supravegheze și să-i 
controleze pe toţi cei pe care recrutorii italieni i-au vârât în 
vagoane. Lucrurile sunt ușoare pentru Lisone, care este 
expeditor, transportator și destinatar al muncitorilor în același 
timp. Oamenii săi îmbarcă mărfurile la plecare și le recuperează 
la sosire. 

— Și atunci, porumbeii la ce servesc? 

— Ştii că vedetele porumbarului său sunt în stare să zboare 
până în Italia și să se întoarcă de acolo, cu lista de cumpărături 
agăţată de picior? 

Am lăsat capul în jos, confuz. 

— Eu însumi am însoţit unul dintre acești porumbei, în 
compania lui Casane. _ 

— „Cinci sute pe 15, Ora 9 Năzurosul G”. Inseamnă Cinci sute 
de baxuri de ţigări americane pe 15 dacă Năzurosul ajunge la G. 
Scrisoarea desemnează numele unui oraș convenit cu 
expeditorul, care se află pe linia unei curse, în care porumbelul 
are obiceiul să se oprească. 

— Fir-ar să fie! Deci ăsta e trucul? Mesajul este redactat în 
așa fel încât să fie descifrat diferit în funcţie de cel care îl 
citește. Asta îmi amintește de lectura Bibliei, în care fiecare 
frază dă naștere la mii de interpretări! 

— Nici nu știi ce bine grăiești. Consilierul lui Lisone este chiar 
un preot. Părintele Keykebisch. 

Unde mai auzisem eu numele ăsta? 

— A, da! Un tip palid, fără buze, cu un aer de broscoi? L-am 


VP - 177 


zărit într-o zi la spital când am ieșit din camera lui Lisone, care 
tocmai fusese trântit de o mașină. Pare-se că e duhovnicul lui. 
Sora lui Lisone se uita la el ca la un sfânt. 

— Spune mai degrabă eminenţa sa cenușie. 

— Lisone a vârât un preot în comerțul lui? 

Torretto clătină din cap. 

— Nu. Bunul părinte ascultă de Biserică, nu de Lisone. Numai 
că, adesea, interesele lor converg. Încă de la sosirea 
muncitorilor în Belgia, preoţii se ocupă de ei. Biserica asigură 
ajutorul social, preoții îndeplinesc formalităţile administrative, 
traduc formularele în italienește, dau un impuls de fiecare dată 
când e nevoie. Pe scurt, devin indispensabili. Dumnezeu are de 
câștigat din chestia asta. Duminica toată lumea e la liturghie, 
copiii merg la școala catolică, muncitorii sunt înscriși în 
sindicatul creștin. lar în ziua alegerilor, nu lipsește niciun vot 
pentru democraţia creștină. Fără a mai pune la socoteală 
spovedania, care garantează controlul asupra sufletelor. Toată 
familia trece pe la confesional, inclusiv copiii, cei mai buni spioni 
din lume. Informaţiile savuroase sunt comunicate discret 
preoților de rang superior, uneori patronilor minelor. Niciun 
moment din viața minerilor nu-i scapă Bisericii, domnule Van 
Loo. In afară de ce e în fundul minei. Acolo, nici măcar 
Dumnezeu nu îndrăznește să se aventureze. Dar de îndată ce 
muncitorii au revenit la suprafață, bunul părinte se asigură de 
fidelitatea lor faţă de credinţă și de impermeabilitatea lor la 
ideile diabolice ale comuniștilor. Până și un om atât de puternic 
precum Lisone depinde de duhovnicul său. Părintele Keykebisch 
nu se mulțumește să-i raporteze micile secrete utile 
întreprinderii sale, dar îl și ajută în viaţa de zi cu zi. Ba îi 
servește și de scrib atunci când Lucia este ocupată în altă parte. 

— Lisone este analfabet, știu asta. 

— In chip de recompensă, își percepe dijma, să zicem 
impozitul lui Dumnezeu asupra profiturilor sale. 

— Ce parte se duce la operele de caritate? 

— Dumnezeu îi va recunoaște pe ai săi...5 

Am scos un oftat. Când va afla Anne de toată chestia asta, îmi 
va scoate ochii. 


6 Citat parţial după celebra frază atribuită lui Arnaud Amaury, legatul Papei, la 
cruciada împotriva ereticilor albigenzi (1209): „Ucideţi-i pe toți. Dumnezeu îi va 
recunoaște pe ai săi” (n.tr.). 


VP - 178 


— Hotărât lucru, ne cam înghesuim destui ca să aflăm 
dedesubtul afacerilor lui Lisone. 

— Crede-mă, răspunse Torretto jignit. Nu poţi să compari 
mijloacele de care dispune Biserica și cele ale sindicatului. 
Matteo nu mă avea decât pe mine. 

Mi-am aruncat undiţa la întâmplare. 

— Și Van Vaerenbergh? 

Clătină din cap. 

— Nu-l văd livrând sindicatului secretele lui Lisone. Dacă 
dădeai crezare câtorva reflecții ale lui Matteo, acesta nu avea 
încredere nici în deputat, nici în părintele Keykebisch. 

— Ce a făcut Matteo cu informaţiile pe care le-ai cules pentru 
el? Denunţând bursa neagră cu care se ocupa Lisone, deţinea 
un mijloc excelent de a-l elimina. 

Torretto deschise gura și scoase vârful limbii. 

— Astea toate produc sete, nu crezi? 

Imaginea unei gueuze grenadine reci îmi blocă toate celelalte 
funcţii ale creierului. De ce nu am profita de terasa clubului de 
tir cu arcul? În momentul în care Torretto, care mi-o luase cu 
câţiva pași înainte, vru să se așeze, o furtună de proteste se 
ridică din grupul care se înghesuia la celelalte mese și care îl 
susținuseră cu simpatie pe tânărul arcaș. 

— Rezervat doar membrilor, spuse chelnerul, la fel de înțepat 
ca majordomul unui club londonez frecventat numai de lorzi. 

Îmi sări muștarul. 

— Putem lua un meniu pentru prânz? am întrebat eu cu un 
aer nevinovat. 

Chelnerul mă fixă îndelung, încercând să-mi ghicească 
pedigree-ul, după care se întoarse spre Torretto. 

— Casa nu este deschisă străinilor, lansă el întorcându-ne 
spatele. 

e 

Anne asculta rezumatul celor povestite de Torretto în timp ce 
curăța niște cartofi. De ce tăcea? Ar fi trebuit să mă ia la rost, să 
sublinieze ricanând că ea mă prevenise ce ticălos era clientul 
meu. Dar mă lăsa să continui fără comentarii. Ajuns la acest 
punct al istoriei, un adevărat munte de cartofi se înălța între noi. 
Cât să hrănești o tabără de mineri cel puţin o săptămână. Dând 
la o parte cojile, înșfăcă cratiţa și o puse pe foc. 

— Anne, tu te duceai la spovedanie? 


VP - 179 


— Da, și asta mă îngrozea. 

— Prea multe păcate pe conștiință? 

Anne își puse mâinile în șold și mă privi cu un aer sfidător. 

— Înainte de a te cunoaște, nu făceam multe păcate. Aveam, 
totuși, emoţii când mergeam la spovedanie. De teamă că bunul 
părinte nu mă va crede atât de inocentă pe cât eram și că va 
porunci teribile sancțiuni ca să mă pedepsească pentru că i-am 
ascuns fapte pe care nu le comisesem, sau gânduri care nu-mi 
trecuseră prin minte. Detestam expresia chipului său când îi 
povesteam neînsemnatele mele nelegiuiri. Expresia celui care 
știe că mint, dar care nu se supără din pricina asta. Era oribil. 
Am oprit mascarada de îndată ce am fost în stare. Mama, din 
fericire, nu se dădea în vânt după preoți. Dar tu, Michel? 

Am izbucnit în râs 

— Eu unul, minţeam. Era mai simplu. Greșim mereu că le 
vorbim preoților. Dovada: ce a pățit Torretto. 

— Ce vrei să zici? întrebă ea ștergându-se pe mâini cu șorțul. 

— Torretto a făcut o prostie. O mare prostie. Împins de la 
spate de nevastă-sa. Când au părăsit Italia împreună cu Fausto, 
nevastă-sa l-a pus să jure pe statuia lui San Vito, sfântul local al 
satului, că va rămâne fidel credinţei. Fausto avea să meargă la 
colegiu, iar familia duminica la biserică, mai curând decât la 
bistrou sau la Casa Poporului. Dar, de când cu partizanii, el 
vedea lucrurile altfel. Sosit în Belgia, a făcut echilibristică trăind 
ca un catolic italian și ca militant totodată. Și-a respectat 
angajamentul: colegiu, biserică și tot tacâmul. Dar, îndemnat de 
fraţii Motta, s-a înscris în sindicat. Această viaţă dublă era fără 
doar și poate prea complicată pentru el. Torretto e un om 
cinstit, simplu și direct. Un țăran deprins să sape o singură 
brazdă o dată. Într-o zi când se simţea deosebit de tulburat, și-a 
mărturisit păcatele la spovedanie, afilierea la sindicatul socialist, 
„deplorabilele” sale legături de prietenie cu fraţii Motta, cu 
Amati. Și, dintr-una într-alta, a povestit tot. Torretto avea 
încredere în preot. Monseniorul Van Klutera este unul dintre acei 
preoţi tineri și dinamici care se amestecă printre muncitori și nu 
ezită să pună ei înșiși umărul la treabă. Datorită lui, Fausto a 
fost primit la colegiu. lar van Klutera îl ajuta să-și facă temele și 
îi dădea lecții de franceză rapidă. 

— Pe scurt, acest admirabil om al lui Dumnezeu s-a dus să-și 
golească sacul la Lisone? mi-o reteză Anne agitându-și cuțitul. 


VP - 180 


— Nu. A dat fuga la Keykebisch. 

— Păi, e tot aia. 

— Nu chiar. Pare-se că preotul n-a suflat o vorbă despre 
afacerea asta lui Lisone. S-a adresat direct lui Matteo care a fost 
silit să promită că sindicatul nu se va atinge nici măcar de un fir 
de păr de-al scumpului enoriaș. A doua zi, Torretto a demisionat, 
spre stupefacţia lui Lisone, pentru a se întoarce la mină, atât cât 
era necesar pentru Matteo că să-i aranjeze plecarea la un 
sanatoriu. 

— Lăsându-l pe Lisone să-și continue mai departe micul 
comerț? 

— Nu pentru mult timp. Amati a murit, după cum știi, la puţin 
timp după aceea. 

Anne ridică cuțitul spre cer. 

— Sinucidere... 

Cuvintele răsunară straniu în bucătărie, ca azvârlite pe fundul 
unei cratițe mari. Sau al unui mormânt. 

Dar istoria nu se încheiase încă. 

e 

Întorcându-ne prin cealaltă parte a parcului, Torretto mă duse 
spre marginea unui mic lac, mai degrabă o mlaştină năpădită de 
o sumedenie de trestii ofilite. Nişte lebede se apropiară de noi în 
căutare de hrană. 

— Fereşte-te, exclamă Torretto, sunt păsări nesuferite. N-au 
nimic în comun cu porumbeii. Sunt în stare să-ți smulgă degetul 
pentru o nimica toată. 

— Cu siguranţă văd pretutindeni doar semne neliniștitoare în 
ultima vreme, am mormăit eu. 

În faţa chioșcului fanfarei, ni s-a servit în sfârșit de băut. 

— Nu mai lucrezi la Castel de când a primit Lisone prima 
scrisoare de ameninţare, nu-i așa? 

Torretto își înălță braţele, clătinând din cap. 

— Spre marea mea ușurare, părăsisem familia Lisone. 
Plămânii mei bolnavi preferau să respire praf umed și aer 
rarefiat în fundul galeriilor de la mina Corbeau mai curând decât 
miasmele putrede ale porumbarului lui Lisone. 

— Lucrurile au devenit mai apoi serioase. O mașină a încercat 
să-l facă piftie. Lisone a fost serios rănit. Simeone a fost otrăvit. 
Casane a fost asasinat. 

— Nu aveam încredere în Casane, reluă Torretto după un 


VP - 181 


moment de reflecţie, plimbându-și mâna pe pahar. Era un 
jucător, un viclean, crezându-se mai șmecher decât toată 


lumea. Îl bănuiam că a trimis scrisorile anonime și că l-a 
eliminat pe Simeone până la lovitura de cuţit care mi-a dărâmat 
ipoteza. 


— De ce și-ar fi otrăvit porumbelul favorit? 

Torretto izbucni într-un râs scrâșnit. 

— Singurul lui favorit era el însuși. Avea asemenea nevoie de 
bani încât era absolut capabil să-l șantajeze pe Lisone, apoi să-l 
ucidă pe Simeone pentru ca amenințările să-i fie luate în serios. 

— Se poate ca Lisone să fi acționat împotriva comanditarilor 
săi? 

— Ce vrei să spui? 

— Dacă Lisone nu era decât un intermediar care livra 
muncitori italieni unora, și țigări și alcool celorlalți, cine era 
atunci patronul lui? Pentru cine lucra? 

— Asta nu am de unde s-o știu. Matteo se interesa de mineri, 
nu de celălalt trafic al lui Lisone. Era deja destul de complicat 
să-l spionez făcându-mi treaba la porumbar, fără să mă mai 
lansez și într-o anchetă despre activitățile sale clandestine. Eu 
nu sunt detectiv, domnule Van Loo! 

Am revenit la Casane. 

— După părerea dumitale, era un băiat ahtiat de bani, gata de 
orice ca să-i obțină? 

Torretto încuviință dând din cap. 

— Imaginează-ţi că descoperise traficul la care se deda 
Lisone. N-ar fi fost ispitit să-l șantajeze pe destinatarul 
mărfurilor atât de îndoielnice? 

Torretto ridică din umeri. lar Anne, căreia îi relatam fidel acea 
conversaţie, mă privi făcând o drăgălașă mutrișoară care îi 
făcea gura mai mult decât dezirabilă, iar ipoteza mea mai 
hazardată ca oricând. 

— Casane asasinat de către comanditarul lui Lisone în fundul 
grădinii acestuia? 

Dădu la o parte farfuria. 

— Nu merg chiar până acolo. Scrisorile anonime nu au fost în 
mod evident întocmite de Carmello. În plus, Casane odată ucis, 
de ce ar fi insistat Lisone ca eu să-mi continui investigaţiile? 

— Ca să nu dea de gândit? 

— Avea un excelent pretext să se debaraseze de mine. 


VP - 182 


Afacerea era de acum în mâinile poliţiei. 

— Regret că nu am renunţat la Lisone în ciuda „sfaturilor” 
tale, am mărturisit eu. Nu am să mai iau niciodată peste picior 
instinctul feminin! Liniștește-te, de acum s-a terminat. Îl voi 
suna mâine. 

O dată în plus, Anne mă surprinse. Dându-și la o parte 
farfuria, mă fixă cu ochi strălucitori. 

— A, nu! exclamă ea. Acum vreau să știu care e miza afacerii! 

In fața aerului meu uluit, puse punctul pe „i”, cu mutrița 
copilăroasă pe care o făcea atunci când îi refuzam vreo toană. 

— După Torretto, Lisone nu e super-boss-ul pe care Îl 
credeam, șeful mafiot care a compartimentat cinic regiunea, 
avându-i în buzunar pe polițiști și pe sindicaliști. Nu e decât un 
simplu pion într-un joc mult mai mare ale cărui sfori sunt trase 
de altcineva. Dacă Lisone a făcut apel la tine, înseamnă că n-o 
mai scoate la capăt, că e blocat între toate aceste combinaţii, 
prins ca o muscă într-o pânză de păianjen, moartă de frică și 
dând cu putere din aripioare ca să se smulgă din capcana care o 
ţine prizonieră. 


VP - 183 


24. 


Maledetto duce! 


Federico nu putea suferi să mă vadă apărând în salonul lui în 
timp ce le transforma cu afecţiune pe doamnele din cartier în 
staruri de Hollywood. Între oglinzile cu colţuri pline de 
arabescuri și dulapurile înţesate de cosmeticale, pereţii erau 
împodobiţi cu fotografii ale unor vedete care pozau pentru 
Elizabeth Arden sau Helena Rubinstein, luminate din spate spre 
a scoate în evidenţă coafurile sofisticate, adevărate bezele 
acoperite cu fixativ. Singura poză care distona în decor era o 
fotografie a lui Coppi care era aplaudat pentru tricoul roz de 
învingător în Giro, cu un zâmbet distrat pe buze și chipul vag 
îngrijorat. 

— Ce vrei, Mickele? 

Anne îmi aruncă o privire de avertisment, de genul „șterge-o 
iute dacă nu vrei ca proprietarul tău să-ți expedieze o 
încărcătură de alice în fese”. (Zvonurile spuneau că Federico, 
fugind de clipa recâștigării puterii în ţara lui de către democraţia 
creștină, luase cu el întreg arsenalul grupului de partizani din 
care făcuse parte.) 

Am fost nevoit să aștept sfârșitul după-amiezii pentru ca 
frizerul să ni se alăture la terasa noastră favorită. Un vânt ușor 
mângâia castanii înfloriţi din piaţă, vestind vara. Nişte copii se 
jucau cu mingea, alţii cu bilele, dar niciunul nu semăna cu 
Fausto. 

Federico se arătă mai surprins decât mă așteptam. Torretto îi 
povestise o parte din istorie, dar nu esenţialul din ce 
descoperise el în cursul șederii la Caste/ de/ Monte, adică 
folosirea de către Lisone a garniturilor de tren pentru trafic de 
alcool și ţigări. În schimb, el nu dibuise nimic mai de soi. Nici 
dedesubturile secrete ale acordurilor cu patronii minelor, nici 
amănuntele combinațiilor puse la cale cu politicienii, nici la cât 
se ridicau comisioanele. Matteo se dovedise naiv. Credea cumva 
că Lisone avea să discute amănuntele afacerilor sale cu 


66 în traducere: „afurisitul de duce!” (n.tr.). 
VP - 184 


angajatul lui sau că-și ascundea secretele în volieră? 

— Singura soluţie, conchise Federico, este să-l facem pe 
Lisone să vorbească. Clientul tău te-a dus de nas destul de 
multă vreme, așa e? Uite care e planul meu. După sosirea 
următorului tren cu italieni, urmărim garnitura, descoperim 
numele destinatarilor baxurilor cu Lucky Strike și Johnnie 
Walker. Și raportăm tovarășilor din sindicat. 

Văzându-mi mutra, exclamă: 

— Păi da, înţeleg, domnul nu e obișnuit să-și murdărească 
mâinile. În timpul războiului, ai așteptat cu răbdare ca nemţii să 
părăsească Belgia înainte ca tu să ieși palid din ascunzătoare. 
Răbdarea e certamente o mare calitate pentru un detectiv. 
Numai că ăia doi Motta și cu mine am ales mai degrabă să 
tragem cu pușca alături de partizani ca să curăţăm ţara de 
fasciști. 

— Rezultatul e că acum trăiţi exilați în Belgia! 

Fără să se sinchisească de sarcasmele mele, Federico merse 
mai departe. 

— Sunt sigur că fraţii Motta vor fi încântați să dea o mână de 
ajutor. Au o socoteală de încheiat cu Lisone. 

Îmi plăcea la nebunie să-l aud pe Federico cum pune ţara la 
cale. 

(J 

Gara din Vivegnis aducea mai curând cu un ansamblu cenușiu 
și murdar de hangare și clădiri industriale decât cu acele 
catedrale din sticlă și metal minuţios lucrate pe care arhitecţii 
secolului trecut le-au clădit în semn de omagiu Zeului 
Progresului. Avantajul acestei babilonii de clădiri întunecoase 
pline de unghere era că puteai ușor trece neobservat. Cu atât 
mai mult cu cât era o mulţime de oameni care aștepta garnitura 
dinspre Chiasso. Nu erau familii în rochii înflorate și haine de 
copii marinar, nici călători zoriţi. Majoritatea bărbaţilor care 
forfoteau pe peron erau îmbrăcați în uniforme negre, cu pălării 
cu calotă înaltă și purtau arme la brâu. In mijlocul jandarmilor, 
erau vreo zece camionagii, trimiși de patronii minelor ca să 
conducă toată acea lume aleasă direct în tabere, precum și 
gărzi private având sarcina de a împiedica evadările și 
întoarcerea „cărnii proaspete” înapoi spre malurile Mediteranei. 

Fraţii Motta făcuseră în așa fel încât luaseră locul a doi amici 
camionagii. Totuși, mai era nevoie și de un serios impuls al sorții 


VP - 185 


pentru ca acele camioane să îmbarce chiar în faţa noastră 
faimoasele mărfuri care trebuiau să ne conducă la comanditarii 
lui Lisone. 

Federico nu era un companion foarte liniștitor. Mai cu seamă 
de când îl întrebasem ce ascundea umflătura de sub haina lui de 
om de la munte. 

— O Beretta, răspunsese fără șovăială. 

Crezând că îmi dă asigurări, mai adăugase: 

— Poartă noroc și o iau cu mine de fiecare dată când plec în 
expediţie. E cadoul unui colonel care, simțind că vântul și-a 
schimbat direcţia, se alăturase partizanilor cu câteva zile înainte 
ca regele să-l destituie pe Mussolini. Nu m-am slujit prea des de 
ea. 

— Nu prea des? 

— Nu prea des înseamnă că nu socot necesar să mă folosesc 
de ea în seara asta. 

— Nu e necesar? 

— De ce cauţi nod în papură? Ți s-a făcut frică? 

Larma asurzitoare a sosirii locomotivei și zgomotul garniturii 
lungi de vagoane legănându-se pe șine ne-au întrerupt schimbul 
de replici. Un fum dens învălui o clipă totul, făcând să dispară 
gara, poliţaii și orice altceva. O pagină albă, care ștergea 
mârșăvia evenimentelor și vestea un viitor nou și radios. Dar, 
când trenul opri în cele din urmă la peron cu sfâșietoare 
scârţăieli iar fumul se risipi, totul redeveni încă și mai urât, 
supurând parcă și mai sinistru ca înainte. 

De îndată ce garnitura de tren se opri, jandarmii se puseră în 
mișcare spre a împiedica să scape cineva. IÎndărătul lor, preoţi 
cu sutana fluturând, încercau să pună stăpânire pe orice suflet 
care trecea pe lângă ei. Se auzeau strigăte, dacă nu cumva erau 
ordine, pocnetul ușilor de la vagoane și exclamaţiile pasagerilor 
speriaţi. Am văzut privirile pierdute ale italienilor, zăpăciţi de 
primire și de urâţenia sumbră a locurilor. Tremurând de frig, își 
țineau strâns între degete valizele sărăcăcioase, înconjurați de 
preoţi numai zâmbete care treceau de la unul la altul. 

Federico îmi făcu semn cu cotul. Fascinat de spectacol, 
uitasem de misiune. Nu eram acolo pentru a face un reportaj 
despre sosirea minerilor, îmi aminti el. 

În timp ce șoferii, printre care fraţii Motta, așteptau 
încărcăturile, cu ţigara în colţul gurii și așezați pe scăriţa 


VP - 186 


vehiculului, Federico și cu mine mergeam agale de-a lungul 
șirului de camioane, ţinând în mâini o planșetă cu clamă care 
ținea la un loc niște foi pe care vântul le agita nervos. Păream 
niște funcţionari desăvârșiți. Jandarmii ne lăsară să trecem în 
cea mai mare indiferență. Un funcţionar trezește întotdeauna 
respectul altui funcţionar. Mai ales când se face că muncește. 

Un grup de ingineri care cobora dintr-un vagon făcu semn 
hamalilor să le dea jos bagajele. In urma lor coborâră și alţi 
oficiali, desigur medicul și agenţii Siguranţei, dar și câţiva 
purtători de sutană. Cu o mișcare din cap, Federico îmi făcu 
semn să înaintez. Nu în cuferele însoțţitorilor erau ascunse lăzile 
cu ţigări și cu sticle de alcool anunţate de Torretto. 

Chiar înainte de a ajunge la vagonul de bagaje, doi 
camionagii, iviţi dintr-un local întunecos al gării, urcară într-un 
vagon care părea gol. Federico îmi adresă un semn cu ochiul. 
Ne-am strecurat în umbra vagonului de bagaje ca să-i 
observăm. Câteva minute mai târziu, ei coborâră două lăzi din 
lemn, ajutaţi de un membru al personalului de bord care arunca 
în jurul lui priviri speriate, și le instalară pe un cărucior ale cărui 
roți scârţâiau îngrozitor. Continuându-și drumul, trecură prin 
faţa clădirii principale fără să se oprească la biroul vămii unde 
se zăreau câţiva bărbaţi în uniforme, cu cravata desfăcută, cu 
chipiele pe marginea scaunelor, jucând domino, absolut 
indiferenți la mărfurile din tren. Camionagii ieșiră liniștiți din 
gară și își împinseră înainte marfa împărțind-o apoi în două 
vehicule. Cu ajutorul unui scârţâit de roţi, urmărirea a fost o 
joacă de copii. 

De îndată ce ne zăriră, fraţii Motta fluturară mâinile. Și ei 
remarcaseră manevra colegilor lor. 

Îmbarcarea italienilor se făcea prea încet după părerea 
delegaților minelor. Mai mulți dintre noii sosiți, pierduţi în 
decorul acela sordid, fără altcineva care să-i însoțească și să-i 
conducă în afară de niște polițiști înarmaţi, rămăseseră pironiţi 
în gară. Însoţitorii, tot mai iritaţi, îi bruftuiau în valonă ca să urce 
pe platforme. Benele erau negre de sch/lamm“. Italienii erau 
transportaţi în aceleași vehicule care, în timpul zilei, evacuau 
reziduurile de cărbune. Nimeni nu se gândise să le spele. 
Tocmai voiam să mă apropii de camioanele pe care le 
reperasem când m-am oprit brusc. Poate că printre oamenii care 


67 „Noroi”, în flamandă (n.tr.). 
VP - 187 


se agitau la ieșirea din gară se găseau câteva cunoștințe pe 
care mai bine le evitam. Oameni de-ai lui Lisone care mă 
văzuseră pe proprietatea acestuia sau poate Van Vaerenbergh. 
Deputatul nu se deplasa decât ziua și însoţit de presă. 

e 

În ciuda întunecimii, am încercat să scrutez parcarea. La 
prima vedere, nimeni cunoscut... în afară de... 

Capul lui Harpo, ivit o clipă în lumina felinarului, se iți din 
noapte pentru a se afunda din nou în beznă. Cu neputinţă să mă 
fi înșelat. Silueta, mersul ă la Frankenstein, acela era șoferul lui 
Lisone. După ce salută niște amici, făcu câţiva pași în direcția 
noastră înainte de a urca în cabina unui camion. Am rămas în 
spatele unei coloane și l-am trimis pe Federico în locul meu ca 
să noteze numerele de înmatriculare. 

De îndată ce vehiculele în care se îngrămădiseră italienii se 
puseră în mișcare, m-am dus spre Fiat-ul pe care Federico îl 
împrumutase de la un prieten. Luasem hotărârea să ne ţinem de 
convoiul în care se afla Harpo. 

Federico șofa anapoda, însă, dat fiind modul în care rula 
camionul, lucrul nu avea importanţă. Cât despre cei doi Motta, 
probabil că se ţineau după o altă mașină suspectă. Căzuserăm 
de acord să ne întâlnim la un han care servea drept punct de 
oprire pentru șoferi. Cu puţin noroc, unul dintre noi va putea 
repera drumul lăzilor până la destinatar. Totul depindea de locul 
unde urma să se facă transbordarea. Pariam că atunci camionul 
se va opri câteva clipe la marginea drumului pentru a fi 
transferată încărcătura în alt vehicul. Dar, împotriva oricărei 
așteptări, camionul rulă cu viteză înainte fără nicio oprire până 
în tabăra unde aveau să fie aduși noii veniţi. 

Federico opri Fiat-ul la câţiva metri de poartă, care se închise 
în urma camionului la fel de brutal precum grilajul unui lagăr de 
muncă în timpul războiului. De altfel, aici era un fost lagăr de 
prizonieri, îmi explică frizerul, nici măcar transformat, abia golit 
de ultimii ocupanțţi, niște soldaţi germani trimiși acasă pentru a 
le permite italienilor să le ocupe mizerabilele priciuri. 

O casă părăsită ne furniză un bun post de observație. 
Federico își luase precauţia să aducă un binoclu, precum și un 
termos cu cafea. 

De la primul etaj se vedea curtea lagărului. Cu motorul 
mergând, camionul se goli treptat de ocupanţi. Avea să plece 


VP - 188 


din nou? Nădăjduiam că ne va duce drept la comanditarii lui 
Lisone. Nu era suficient să ne ţinem după Harpo? Spre marea 
mea surpriză, de îndată ce cobori de pe platformă și ultimul om, 
în loc să vegheze asupra preţiosului colet, mâna dreaptă a lui 
Lisone părăsi cabina, cu un pachet sub braţ, și intră într-o 
căbănuță din lemn, localul paznicilor, pare-se. După o oră, tot nu 
ieșise. Şoferul camionului, rămas la volan, oprise în cele din 
urmă motorul. Oare ce naiba făcea Harpo? L-am auzit pe 
Federico agitându-se. Când am pus jos binoclul, l-am văzut 
aţintind pistolul Beretta spre camion. 

— Doamne sfinte, Federico, ai înnebunit? 

— Dacă trag în motor, imaginează-ţi ce fiesta se produce! Vor 
fi obligaţi să-și descarce în grabă scârboșeniile, iar asta ne va 
permite să vedem ce fac cu ele. 

Am arătat cu degetul spre cablul care ieșea din cabană. 

— Uită-te! Lagărul e conectat la telefon. Tot restul bandei se 
va năpusti peste noi mai iute decât crezi, cu jandarmii pe post 
de întăriri. Ne vezi tu pe noi doi susținând un asediu împotriva 
armatei belgiene? 

— În Fiat sunt patru puști, mormăi Federico. Și grenade. Și 
muniţie la discreţie. 

Am văzut însă că îl contraria faptul că îi scăpase prezenţa 
unei linii telefonice. În acel moment, Harpo ieși din cabană - cu 
mâinile goale - și se urcă în camion care se puse pe dată în 
mișcare. 

Până să ne părăsim noi postul de observaţie și să ajungem 
înapoi la Fiat, care era ascuns în spatele casei, din camion nu se 
mai zăreau decât două minuscule puncte roșii în zare. Era însă 
ușor de reperat, datorită mugetului deslușit al motorului în timp 
ce urca o colină scundă... Cu atât mai deslușit cu cât motorul 
nostru nu mai făcea niciun zgomot. 

— Maledetto duce! urlă Federico. După ce în zadar 
scormonise sub capotă, se apucă să spargă portiera cu lovituri 
de cizmă ca să facă mașina să pornească. 

— Crezi că i/ Duce ne-a deocheat mașina din Infernul unde se 
prăjește? 

După ce se înverșunase inutil asupra mormanului de fiare 
vechi, Federico îmi explică în cele din urmă responsabilitatea lui 
Mussolini în eșecul planului nostru. Fiat-ul fusese fabricat chiar 
înainte de război, potrivit spuselor lui, de muncitori siliţi să 


VP - 189 


presteze muncă forțată. 

— Certo că au sabotat rabla asta așa cum făceau cu tot ce le 
trecea prin mâini! 

— Poţi fi adesea trădat chiar de ai tăi. 

— Mickele, oftă el, agitându-și pumnii mari pe sub nasul meu, 
scutește-mă de filosofia ta de doi bani! Ești și așa destul de greu 
de suportat! 

Fraţii Motta avuseseră însă mai mult noroc decât noi. 
Camionul lor făcea parte dintr-un convoi care ducea încărcătura 
(inclusiv, presupuneam noi, baxurile care ne interesau atât de 
mult) într-o altă tabără. 

Când își făcură apariţia în zori în faţa hanului unde aveam 
întâlnirea, Federico îi îmbrăţișă înainte de a le explica ce se 
întâmplase. Găsirea unui telefon, apoi a unui mecanic în colțul 
ăla pierdut unde nimerisem în toiul nopţii nu fusese chiar o 
nimica toată. Până să se facă reparația, să demarăm și să 
plecăm mai departe, camionul se făcuse de mult nevăzut. Se 
crăpase de ziuă. 

După un mic dejun zdravăn, cu ouă, slănină, pâine caldă încă 
și litri de cafea, cei doi Motta ne povestiră rezultatul urmăririi. 
Muncitorii odată debarcaţi la o cantină, camionul plecase mai 
departe... până la hanul unde ne aflam noi acum. 

— Ei și? se sufocă Federico. 

— Ei și ce? 

— De acord, au stat la un pahar. Mă, unde s-au dus după aia? 

— Nicăieri! 

— Come? 

Într-un frumos acord, fraţii Motta arătară cu degetul spre 
tavan. 

— Ce? 

— Dorm sus. 

— Și baxurile? 

— Nu s-au mișcat din loc. 

Federico se ridică, cu Beretta în mână. Orice speranţă de 
negociere cu el fiind timp pierdut, l-am apucat de braţ și l-am 
silit să lase arma jos. Noroc că eram singuri în sală. Hangiul ne 
urmări manevrele dindărătul pleoapelor grele de alcoolic pe 
jumătate închise, în timp ce continua să șteargă paharele. Nimic 
nu-l mai surprindea. 

— De-a ce te joci, Federico? 


VP - 190 


— Rata de reușită a metodelor tale diplomatice e de zero la 
sută, Mickele. Să încercăm acum să jucăm după cum cânt eu. 
Potrivit experienţei mele la partizani, rata de reușită a unei 
lovituri de forță este cam de șaizeci la sută. 

— Inutil, Federico. Dacă baxurile de ţigări americane și de 
alcool s-ar găsi în fundul camionului, nu crezi totuși că tipii n-ar 
sta să sforăie liniștiți la etaj? 

Raționamentul meu îl făcu să revină, nu fără bătaie de cap, la 
masă. Văzând că ne așezăm la loc, hangiul ne întrebă dacă 
aveam nevoie de ceva. În loc să-i răspund: „Nu, mulţumesc, 
Federico a luat cu el muniţia necesară”, eu am comandat o 
sticlă de rachiu de ienupăr pentru cei doi Motta și pentru frizer, 
care își dădură zgomotos acordul, precum și o gueuze grenadine 
pentru mine. Conform ceasului de perete din bistrou, oferit de 
firma de bere Baf, era abia șapte dimineaţa, dar, cum trecuse 
atâta de când nu mai pusesem geană pe geană, pentru noi nu 
era mai mult de miezul nopții. 

— Ei, porco Dio! Unde naiba au reușit să ascundă afurisitele 
alea de baxuri? 

Am dat din umeri. 

— Poate că am încurcat camionul! 

Cei doi Motta protestară. 

— Sau poate că au fost livrate fără să ne dăm seama. 

Federico nu se dădea bătut, nu renunţa de altfel niciodată. 
Mângâindu-și Beretta, se uită la cei doi Motta. 

— Odată cu bagajele muncitorilor? 

Cei doi frați clătinară cu putere din cap. 

— Fiecare muncitor își ţinea bocceaua proprie. Nimeni nu a 
dat jos vreun bax. 

— Ar fi putut să le arunce într-un loc anume stabilit fără să 
oprească? 

Cei doi Motta reacționară cu aceeași fermitate. 

— Cu neputinţă! Îi urmăream îndeaproape. Am văzut absolut 
totul. Până și numărul de mucuri de ţigări și hârtiile de ambalaje 
de mâncare pe care le-au aruncat pe geam. 

Mi-am contemplat bolul de cafea gol. 

— Mă dau bătut. 

Unul din cei doi Motta se ridică. 

— Mă duc să arunc o privire la camion. Doar ca să mă simt eu 
liniștit. 


VP-191 


Se întoarse ceva mai târziu, cu mâinile date în lături a 
neputinţă. 

— Eram sigur, spuse sumbru. 

Doi muncitori intrară în spatele fraţilor Motta, apoi un 
cantonier, un bărbat cu aer obosit care își tot ștergea obrazul cu 
cravata (afară începuse să cadă o ploicică rece), urmat de un 
factor poștal și de un preot. Hanul se umplea treptat. Era timpul 
s-o luăm din loc. Nu mai aveam nimic de făcut acolo. Când mă 
îndreptam spre tejghea ca să plătesc, m-am încrucișat cu omul 
cu cravata. 

— la te uită! exclamă el. Domnul Van Loo! 

Nu l-am recunoscut chiar imediat. 

— Din fericire, am memorie bună, spuse el cu un zâmbet 
pișicher, lovindu-și ușor capul cu pipa pe care tocmai o scosese 
din buzunarul  impermeabilului. Absolut indispensabilă în 
meseria mea! 

— L'Allumeur! Instigatorul! 

Mi-am amintit de conversaţia noastră într-un bistrou de lângă 
Castel del Monte. 

— Nu-i cumva prea devreme pentru dumneata? După cum 
știm din romanele ieftine, jurnaliștii nu lucrează decât noaptea, 
la ora la care se servește whisky foarte tare. 

Înainte să-mi răspundă, Lumeur comandă o cafea cu un 
pe&ket. Aduse totul la masa noastră. 

— Dacă tot vorbim de romane ieftine, de tren, mă faci să mă 
gândesc la o coincidență amuzantă. In noaptea asta am fost 
plecat pentru un reportaj. La Vivegnis, pentru sosirea trenului cu 
italieni. Și dumneata la fel, nu-i așa? 

Întrebarea (sau, mai curând, afirmaţia) pusă de Instigator mă 
lăsă consternat. Nu-i remarcasem prezenţa în mulţime dată fiind 
vremea oribilă și iluminatul public redus la câteva felinare cu 
lumină șovăielnică. Dar, mai important, pe cine mai ratasem 
oare... Cineva care m-ar fi putut recunoaște la fel de lesne ca 
jurnalistul? 


VP - 192 


25. 


Stalin nu te vede, dar Dumnezeu te vede 


— lartă-mi curiozitatea, dragă domnule Van Loo, dar ce făceai 
cu tovarășii dumitale ieri seară la Vivegnis? 

Se întoarse către cei trei complici ai mei, care se uitară la el 
cu priviri ucigașe. 

— Deformaţie profesională, se grăbi să adauge cu un râs ușor 
stingherit. Nu-i daţi atenţie. 

În starea de nervozitate în care se găsea, Federico nu căuta 
decât un pretext ca să-și demonstreze calităţile de pistolar pe 
care eu îl împiedicam să le utilizeze încă de la începutul 
expediției noastre. lar jurnalistul tocmai îi furnizase un excelent 
pretext. Înainte ca Federico să-i trimită trei gloanţe în burtă, m- 
am grăbit să intervin și să subliniez elementele cele mai 
simpatice din curriculum vitae al lui Lumeur. Cumnatul său 
(Louis, amintește-mi numele lui) îi datora viața lui Matteo, care 
izbutise să-l scoată din mina în care își istovea zilele și să-l 
trimită la sanatoriu. Din fericire, unul dintre cei doi Motta îl 
cunoștea vag pe cumnatul cu pricina. Această fericită 
coincidenţă și numele lui Amati, care făcea cât toate talismanele 
din lume, îl ajutară pe Lumeur să treacă de la statutul de 
trădător-spion la acela de tovarăș. Mai ales când acesta avu 
inspiraţia de a face elogiul lui Coppi și al isprăvilor lui la ultimul 
Giro. 

Când am revenit la masă după o tură la toaletă, Lumeur le 
explica fraţilor Motta și lui Federico, pe care alcoolul îl făcuse să- 
și recapete buna dispoziţie, de ce se afla și el la Vivegnis. 

— Am de făcut un reportaj despre condiţiile în care sosesc și 
locuiesc italienii în Belgia. 

— Nu mi-ai spus dumneata că redactorul-șef detestă 
subiectele supărătoare? 

— De când opinia publică a descoperit condiţiile de viaţă ale 
italienilor, iar câţiva deputați au început să bombăne, șeful meu 
și-a adus aminte că eu îi propusesem subiectul cu ceva timp în 
urmă. Cu condiția să nu acuz nici Biserica, nici guvernul, nici 


VP - 193 


partidul, absolut nimic și pe nimeni, mi-a dat libertatea deplină 
să scriu ce vreau despre subiect. 

— In sănătatea presei! exclamă Federico ridicând paharul. 

— Salute! răspunseră la unison cei doi Motta. 

— Să ne așteptăm la dezvăluiri? 

— Fac cercetări asupra intermediarilor care bagă în buzunare 
o parte din banii care ar trebui să servească la cheltuielile de 
cazare și la echiparea decentă a structurilor de primire. l-am 
întâlnit pe câţiva ieri pe peron. 

M-am abținut să strecor numele lui Harpo în conversaţie. Dar 
Lumeur era bine informat. 

— Lisone, Stucchi și reprezentanţii altor câtorva paraziți de 
acest gen dădeau târcoale pe acolo. Dar, după cum sună 
zvonurile, un italian e pe cale să pună mâna pe piaţa asta. 

— Un italian? 

Sprâncenele lui Federico se înălțară câţiva centimetri. 

— Un milanez. Se spune că încearcă să-i elimine pe recrutorii 
veniţi din Belgia. Oamenii săi străbat satele ca să furnizeze cei 
două mii de muncitori pe săptămână promiși de ltalia Belgiei. 
Mai mult, le verifică oamenilor condiţia fizică și cazierele 
judiciare și, mai cu seamă, orientările politice. Adunând în 
treacăt bugetele pentru sănătate și educaţie pe care guvernul 
italian le acordă minerilor. 

— Strașnică știre! S-ar zice că economia tradiţională a Italiei a 
repornit în sfârșit, scrâșni Federico. 

— Și care este numele acestui brav întreprinzător? 

Federico și cei doi Motta se uitară la mine cu milă. Există 
vorbe care nu se rostesc în public. Dar Lumeur clătină din cap. 

— Tipul de care vă vorbesc n-are nicio legătură cu societatea 
la care vă gândiţi, care a rămas specializată în meseriile de 
bază, ţigări, fete, protecţie. Se numește Garibaldi (nimic în 
comun cu eroul). Compania sa, Societatea pentru Ameliorarea 
relaţiilor belgo-italiene, are firmă la stradă la Milano, sucursale 
la Charleroi, Liege și La Louvière. lar misiunile sale beneficiază 
de subvenţii oficiale. 

Federico fluieră de admiraţie. 

— Garibaldi ăsta are, fără doar și poate, un amic cu brațul 
tare lung! 

— Da, Biserica. 

— Numele societății ăsteia îmi spune vag câte ceva, am zis eu 


VP - 194 


răsfoindu-mi carnetul. Am impresia că cineva deja mi-a vorbit 
despre ea. 

— Sunt abia la începutul anchetei, continuă Louis. Și nu știu 
dacă redactorul-șef mă va lăsa să-mi continui cercetările asupra 
a ceea ce el numește „un amănunt” al istoriei. 

— Vrea să spună astfel că nu are chef să te vadă mergând pe 
un teren cam prea bine protejat? 

Pipa celui pe care-l numeam l'Allumeur, Instigatorul, mi se 
înfipse în piept. 

— Corect! 

— Dar ce treabă au popii cu javrele astea de recrutori? Au 
sarcina să-i trimită în mine, direcţia spre Infern. Dar nu la 
seminarii unde să vândă călătorii spre Paradis. 

— Iscusinţa acestui Garibaldi e că a băgat popi italieni în jocul 
său. Decât să-i formeze el însuși pe viitorii mineri, a încredinţat 
sarcina asta Bisericii. Fără cheltuială pentru el. 

Am intervenit brusc. 

— A! Îmi amintesc. L-am întâlnit pe unul dintre recrutorii 
acestei societăţi într-un bar de pe cheiul din Brindisi. Tocmai 
lăsase acolo niște pliante pentru ca patronul cafenelei să le 
distribuie clienţilor. Erau ridicate în slăvi minunile care îi 
așteaptă pe muncitorii din Puglia în minele valone. Într-un 
chenar, un preot dădea garanţii că lisus vedea cu ochi buni 
Societatea pentru Ameliorarea relaţiilor belgo-italiene. 

— Dio mio! Dar ce interes au afurisitele astea de sutane să 
muncească pe gratis pentru negustorul ăsta de sclavi? 

— Nu pricepi? Asumându-și recrutarea, formarea și însoțirea 
italienilor trimiși în Belgia, Biserica își asigură controlul asupra 
muncitorilor. Liturghii, rugăciuni, școli și mișcări ale tineretului 
catolic, familiile sunt astfel înrolate până la funeralii. 

— Mamma mia! Sunt mai răi decât Onorabila societate! 

Deschizându-și portofelul, Instigatorul scoase din el o foaie de 
ziar împăturită. 

— lată prima pagină a ultimului număr din aprilie trecut din 
Sole d'Italia, ziarul catolic al imigranţilor de la Liège. 

Un desen înfățișa un bărbat așezat care își ținea capul în 
mâini, cu comentariul următor: „Să nu ai nicio îndoială, 
muncitorule! In cabina de vot, Stalin nu te vede, dar Dumnezeu 
te vede!” 

l-am înapoiat lui Louis ziarul înainte ca Federico să-i dea foc. 


VP-195 


— Așadar, toţi preoţii ăia care se înghesuiau ieri la Vivegnis 
sunt legaţi de Societatea pentru Ameliorarea relaţiilor belgo- 
italiene? 

— Nu, evident că nu, spuse Lumeur. Îi cunosc pe mulţi care 
fac o muncă grea de sprijinire și ajutorare a imigranţilor. Unii se 
luptă pentru ei pe lângă autorităţi și pe lângă propriilor șefi. 

— Rămâne să se facă trierea celor buni de cei răi! strigă 
Federico. Cu afurisitele lor de sutane, e cam greu! Toţi popii ăia 
seamănă între ei... 

— „la fel ca porumbeii, am adăugat eu. 

Federico mă privi uluit. Se întoarse spre cei doi Motta luându-i 
drept martori. Unul dintre fraţi ridică mâna spre mine și se lansă 
în cea mai lungă frază pe care o rostise vreodată. 

— Mickele pune degetul pe o ciudată contradicţie, Federico. 
Dacă Lisone și-a pierdut imperiul, care mai e rolul porumbeilor 
săi călători și de ce continuă să-i trimită cu mesaje? 

— Porumbei? Mesaje? Despre ce vorbiţi? întrebă Lumeur. 

Cum se numește chestia asta? A, da! Deontologie! De la 
începutul afacerii, îmi luasem multe libertăţi faţă de reguli - cele 
ale meseriei mele. Dar, în pofida câtorva vagi încălcări ale 
uzanțelor mai mult sau mai puţin stabilite, nu îmi trădasem cu 
adevărat clientul... Nu încă. Ținând piept stăruințelor lui 
Federico, nu puteam fi acuzat că-l spionasem pe Lisone (spre 
deosebire de prietenul lui, Torretto, și de Amati, ireproșabilul 
său erou) sau că îi smulsesem informaţii care nu serveau 
anchetei mele - în sfârșit, anchetă e un cuvânt cam pompos 
pentru a califica vagabondarea care făcuse din mine un contabil 
al catastrofelor care căzuseră peste clientul meu. Expediția 
noastră la Vivegnis și discuţia cu Instigatorul mă duceau spre o 
răscruce. 

Anne, căreia îi rezumasem la telefon ceea ce aflasem, dăduse 
fuga la trenul de Liege ca să ni se alăture, spre marea satisfacţie 
a lui Federico frizerul care vedea în ea o aliată în stare să mă 
facă să basculez în „tabăra” sa. Care va fi reacţia ei la ultimele 
evenimente? Mă temeam de ce e mai rău, dar îi eram 
recunoscător că adusese cu ea un soare timid ce curăța orașul 
de ploaia sumbră - /a drache - și de spectacolul penibil al 
sutelor de imigranţi îmbarcaţi în dezgustătoare camioane spre a 
fi duși în lagăre lăsate moștenire de război. Eram în mod vag 
stingherit de reacţia mea - aceeași pe care o avusesem în 


VP - 196 


timpul războiului. Să accept resemnat ce mi se întâmplă, să 
închid ochii și să calez motorul. Reluând în detaliu povestirea 
expediției noastre, mă simţeam ros de remuşcări, rușinat că-mi 
ținusem gura, că mi-o ţin în fiecare săptămână de când garnituri 
de tren debarcă imigranţi în toate orașele Valoniei. Ce aș fi 
putut eu face? Asta ne întrebaserăm toţi, stând fără să facem 
nimic, și atunci când i-am văzut pe nemți ridicând evrei, 
partizani sau ostateci. Dar ne întrebaserăm oare, cu adevărat? 
Ne puseserăm măcar problema? De data asta, singura consolare 
era că Lumeur avea să prezinte întâmplările pe scurt în ziar. Și 
asta dacă nu implica vreo responsabilitate și dacă patronul 
estima că articolul nu mirosea a erezie sau, dimpotrivă, a 
bigotism. 

— Mickele, cine îţi cere s-o faci pe eroul? oftă Federico. Tu nu 
ai fost educat printre partizani, iar eu nu sunt detectiv 
particular. 

Anne izbucni în râs. 

— Michel are din plin alte calităţi, Federico! 

Pe aceea de ciclist, bunăoară. Un magazin de biciclete ne 
închiriase două solide vehicule de acest gen, atât de grele că 
păreau să fi fost făcute cu piese recuperate de la vreun tanc 
nazist. La fiecare mișcare din pedală, aveam impresia că 
deplasez turela, ţeava și o ladă plină de obuze. Măcar dacă 
Anne ar fi ales un drum care să coboare, ca să ne obișnuim 
picioarele. Dar nici pomeneală! Nu găsise altceva mai bun 
pentru a porni călătoria decât să urcăm străzile tot mai abrupte 
din „Cetatea înflăcărată”. lar dacă era vorba de urcat, urcam, nu 
glumă! „Trebuie să facem încălzirea”, exclamă ea lansându-se 
pe o stradă cu pietre inegale și dând dovadă de un talent pe 
care nu i-l cunoșteam. Dacă femeile vor fi într-o bună zi admise 
să participe la Turul Franţei, Impanis, Robic și chiar Coppi ar 
face bine să dea tot ce pot! Se înălţă în picioare pe pedale și mă 
încurajă fluturând braţul. Degeaba. Tot la coadă rămâneam, în 
ciuda imaginii sublimelor ei fese care se legănau cu eleganța 
unei dansatoare și de la care ochii mei nu izbuteau să se 
desprindă. Am fost pe punctul să fiu făcut zob de un camion cu 
marfă, al cărui șofer se lăsase distrat, la fel ca mine, de același 
spectacol. 

În faţa pericolului la care îi expuneam pe locuitorii Li&ge-ului, 
Anne fu de acord să ne continuăm escapada în afara orașului. 


VP - 197 


Mai mult sau mai puţin conștient, am luat-o spre Castel del 
Monte. 

Văzându-mă că trec, o vacă își agită voioasă coada în semn 
de salut, iscând astfel un roi de muște care se năpustiră spre 
mine. În ziua când îi vizitasem pentru prima dată pe Lucia și pe 
Lisone, străbătusem pe jos drumul ăsta care șerpuia printre 
ogoare. La cotitură, am regăsit cu ușurare micuța cafenea unde 
făcusem cunoștință cu Instigatorul. Chiar la ţanc pentru o pauză 
binevenită. Intrând în sală, mi s-a părut că deslușesc doi oameni 
așezați la masă, la un pahar. Lumina de afară era atât de 
puternică încât nu le distingeam trăsăturile. Până să ne așezăm 
noi și să dăm comanda, dispăruseră. Rămăseseră paharele pe 
jumătate pline și o ţigară care se consuma singură în scrumieră. 

— Tare grăbiţi mai erau dubioșii ăştia! 

Maniera lor de a reacționa mă intrigase. Am deschis ușa din 
spate prin care ieșiseră zoriți. Două mașini negre staţionau în 
parcarea din spatele localului. Una din ele, o Traction Avant 11 
B, demară chiar în clipa când scoteam capul pe ușă. 

— Nu poți niciodată să te destinzi, Michel? exclamă Anne când 
am revenit la masă. Până și la plimbare ţi se învârte o rotiţă prin 
cap? 

Am pus o lungă sărutare pe frumoasele ei buze. Ca răsplată, 
își trecu degetele prin părul meu și mă dezmierdă pe urechi. 
Ador gestul! 

După o gueuze grenadine pentru mine și un pahar de 
limonadă pentru Anne, pedalatul meu se vădi mult mai sigur. 
Dragă Hubert, iată un leac miraculos și cu siguranță la fel de 
eficace precum faimoasa ta „trusă de prim ajutor”. 

— Ei bine, s-ar zice că ţi-ai revenit! exclamă cu voioșie Anne 
accelerând ritmul. E o adevărată plăcere! 

Ca s-o prind din urmă, m-am ridicat pe pedale. O sclipire 
metalică mă făcu să clipesc din ochi. O rază de soare pe o 
suprafaţă metalică sau pe o oglindă? La următoarea curbă, am 
zărit la o anume distanţă în urma noastră o mașină neagră care 
rula încet. Își căuta oare drumul? Continuând să pedalez 
energic, mă întorceam din când în când, dar nu o mai vedeam. 
O luase cumva pe un drum lateral? Se oprise pe undeva sau 
visasem eu? Mi se păruse, totuși, că semăna ciudat de mult cu 
acea Traction Avant care părăsise bistroul în mare viteză. 

Când am ajuns în apropiere de Castel del Monte, am avut o 


VP - 198 


ezitare: să ne continuăm drumul sau să batem la ușă fără să fi 
fost invitaţi? Aveam o groază de întrebări să-i pun lui Lisone de 
la întâlnirea mea cu Lumeur, dar nu aveam nimic nou să-i 
povestesc. Dacă îl sâcâiam cu întrebări despre afaceri și despre 
sosirea acelui Garibaldi, nu avea cumva să-și închipuie că voiam 
să schimb tabăra? Încă mai bâjbâiam când mașina pe care o 
văzusem în urma noastră se ivi chiar în faţă. Era chiar Traction 
Avant! Fără să mai șovăi, am trântit bicicleta și m-am repezit la 
sonerie, trăgând-o de braţ pe Anne. Îndărătul nostru, am auzit 
mașina oprindu-se și portierele trântindu-se în clipa în care 
tocmai se deschidea ușa de la Castel. 

Lucia în persoană veni să ne întâmpine, într-un fel mai 
degrabă surprinzător. 

— A, părinte! Vă așteptam cu nerăbdare! Intraţi, vă rog! 


VP - 199 


26. 


Dreptul de a pedepsi îi aparține lui Dumnezeu 


Părintele Keykebisch intră în urma mea. După dezvăluirile 
făcute de Instigator, tocmai mă întrebam dacă nu cumva 
duhovnicul lui Lisone lucra pe șest pentru Garibaldi. Lucia îl 
primi cu deferenţă, înclinând capul. Ca răspuns la atitudinea ei 
supusă, preotul binevoi să-i întindă mânuţele grăsuţe pe care ea 
le prinse cu avântul Silvanei Mangano când traversase orezăria 
ca să se arunce în braţele lui Vittorio GassmantE. Apoi, trecând 
prin faţa lui Anne și a mea, înaintă în holul din marmură aidoma 
unui monarh în vizită la unul dintre supuși, și intră în salon fără 
să mai fie rugat. Puteai citi în zâmbetul lui șiret că știa totul în 
privinţa slăbiciunilor omenești și că era gata să le ierte, cel puţin 
în anumite condiţii - oare ce le-o fi impus lui Lisone și surorii lui? 
Lucia merse cu pași mărunți în urma sa, imagine a câinelui fidel 
care abia așteaptă să-i dai zaharicale. 

— A, domnule Van Loo, îl cunoașteţi pe...? 

— Desigur. Sunt încântat să vă revăd, părinte. Ne-am mai 
întâlnit în rezerva domnului Lisone, la spital. 

— Da, așa e, Doamne sfinte! 

Preotul dădu din cap închizând ochii. 

— Că tot veni vorba, cum se mai simte fratele dumitale? o 
întrebă el pe Lucia cu un aer preocupat. 

Lucia oftă. De câteva săptămâni, nimic nu mai mergea în 
familie. Avea o disperată nevoie de sfaturile și rugăciunile 
preotului. Din păcate pentru ea, ne aflam în calea ei. 

— Știu că Ignazio voia să vă vadă, domnule Van Loo. Dar nu 
este aici. La ce oră v-a fixat întâlnirea? 

Cu un aer candid, i-am arătat bicicletele. 

— Trecând prin zonă, m-am gândit să mă opresc să vă salut. 
Dar vom trece altă dată dacă fratele dumitale este absent. 

Bunul părinte își împreună mâinile și, întrerupând-o pe Lucia, 
exclamă: 

— Rămâneţi, domnule Van Loo, din moment ce dragul nostru 


68 Este vorba de filmul lui Giuseppe de Santis Orez amar (1949) (n.tr.). 
VP - 200 


Ignazio dorește să vă vorbească. 

Incapabil să-și privească interlocutorii în faţă, contempla 
crucifixul de deasupra căminului. 

— Lucia, dacă ai servi niște limonadă acestor curajoși 
sportivi? sugeră el admiratoarei sale, cam surprinsă. (Și eu eram 
surprins și mă întrebam care erau motivele invitaţiei sale 
neașteptate.) Eu însumi încerc să pedalez din când în când, 
spuse el întorcându-se spre Anne. Este un sport creștin, care 
încurajează depășirea sinelui și domolește apucăturile rele, 
preciză el ridicându-și paharul. 

I-am făcut cu ochiul înainte de a-l goli pe al meu. 

— Un adevărat nectar, băutura dumitale, Lucia. Dezvăluie-mi 
secretul de fabricaţie. Ta! ta! ta! Las’ că știu! N-am să izbutesc 
să ţi-l smulg niciodată! Nici măcar la spovedanie! 

Am râs cu toţii. Lucia îl întrebă dacă mai dorea un pahar. 
Mulţumesc. Cu plăcere. Intocmai ce aștepta Keykebisch ca s-o 
facă să plece și să mă întrebe cu un aer la fel de degajat ca și 
cum ar fi vorbit de preţul pâinii sau de penuria de cărbune: 

— Bănuiți că domnul Lisone nu are secrete față de mine. (Fără 
să i se lungească precum cel al lui Pinocchio, nasul îi fremătă 
făcând să-i iasă câteva fire de păr din nări.) Eu respect un străin 
care și-a făcut un loc sub soare aici, la noi, doar prin forța 
braţelor. Numai că are dușmani. În ţara noastră, oamenilor nu le 
sunt pe plac cei care ies în evidenţă. El se bizuie pe dumneata. 
Și pe mine, ca să-l ajut. (Işi strânse pumnii care erau destul de 
impresionanţi.) Spune-mi, în ce stadiu te afli cu ancheta? 

In faţa tăcerii mele, adăugă perfid: 

_ — A avansat în sfârșit? Poate că ai descoperit ceva neplăcut? 
In cazul ăsta, ai încredere în mine ca să amortizez șocul. 

Mi-am strâns paharul în mâini ca să mă rețin să-i replic pe 
același ton (cuvintele în sfârșit nu fuseseră rostite la întâmplare. 
Dădea de înțeles că aveam interesul să colaborez cu el dacă nu 
voiam ca, de la înălțimea autorităţii sale morale, să-și sfătuiască 
enoriașul să renunțe la mine.) 

— Aş vrea atât de mult să vă răspund, părinte! Din păcate, 
secretul profesional... (Și eu trecusem pe la iezuiți.) 

O! lată o noţiune pe care o înțelegea perfect și pe care o 
respecta. Degetul arătător i se opri pe buzele cărnoase. 

— Ai de mii de ori dreptate. Nu da nimănui nici cea mai mică 
informaţie care i-ar putea face rău. În situaţia actuală, Ignazio 


VP - 201 


descoperă cu spaimă numărul celor care încearcă să-l doboare. 
Dar eu cunosc muzica asta, spuse el într-un hohot de râs care se 
voia a fi complice. Secretul confesiunii seamănă mult cu secretul 
dumitale profesional. Un preot este deprins să tacă până la 
moarte. 

Privirea i se întoarse spre bietul lisus cioplit în lemn care îi 
trimise o chemare mută în ajutor. 

— Ca să-l salvăm pe Lisone, insistă el, adevărații săi prieteni - 
care devin rari - trebuie să facă front comun. 

Anne interveni, dovedind că și ea reţinuse bine lecţiile 
duhovnicului ei. 

— Dacă părintele îţi pune o întrebare precisă, Michel, poţi 
răspunde cu da sau nu, fără să aduci atingere eticii tale? 

Afișând un zâmbet larg, Keykebisch își alătură de mai multe 
ori palmele, ca și cum ar fi aplaudat fără să facă vreun zgomot. 

— Ce sugestie interesantă! Ai dreptate, domnişoară, nu 
trebuie să fim mai catolici decât Papa! 

M-am străduit să râd, Anne de asemenea. Asta îl măgulea. 

— Uite, Michel (pot să-ţi spun Michel?), eu suspectez unele 
cercuri socialiste că vor capul lui Lisone al nostru. Te-ai gândit 
să faci cercetări în direcţia asta? 

— Da. Chiar m-am întrebat dacă moartea lui Amati nu era 
într-un anume fel legată de afacerea noastră. Dar Lisone nici nu 
vrea să audă. 

Până acum bunul părinte era mulțumit de mine. Ba chiar 
mândru. Cu un gest aproape feminin își trase în sus sutana. 
(Avea cumva de gând să-mi arate gambele ca să mă aţâțe să 
continui?) 

— Matteo Amati era un dușman al lui Dumnezeu. A fost 
pedepsit. 

Sprâncenele-i negre parcă se făcuseră mai dese, formând un 
nor de furtună deasupra ochilor ce aruncau flăcări. 

— Mă gândesc și la deputatul Van Vaerenbergh. Un om rău de 
a cărui influență pernicioasă asupra prietenului nostru mă tem. 
L-am pus în gardă de mai multe ori. Se simte însă îndeajuns de 
puternic ca să reziste. 

După expresia lui, ghiceam că nici el nu credea asta. 

— Cine vrea să se joace cu Diavolul, o sfârșește întotdeauna 
în frigarea acestuia. 

Un extras desigur din vreuna dintre predicile sale favorite. Ar 


VP - 202 


trebui să merg să-l ascult cum predică din amvon într-una dintre 
duminicile viitoare. Show-ul său promitea să fie amuzant. 

— Te-ai interesat în privinţa lui? 

— E deputat! Doar nu vă imaginaţi totuși că... 

— Fereşte-te de condeiul lui de temut! În anturajul lui Lisone, 
nu e prea multă lume în stare să scrie scrisori atât de 
sofisticate. 

În privinţa asta, nu se înșela. Numai că la fel de bine ar fi 
putut scrie alţi doi apropiaţi de-ai lui Lisone, Lucia și preotul 
însuși. Era suficient să-l asculţi ce plăcere îi făcea să se audă 
vorbind. 

— Cine vă aude, părinte, crede că Amati și Van Vaerenbergh 
s-au coalizat împotriva enoriașului dumneavoastră. Or, toată 
lumea pretinde că erau dușmani de moarte. 

Keykebisch se uită la mine sever. 

— Ei, haide, cârdășiile între acești indivizi sar în ochi! Doi 
socialiști, doi oameni „fără Dumnezeu”. Ce vrei mai mult? 

Mă săturasem să-l văd cum se învârte în jurul cozii. Prilejul era 
prea frumos, iar informaţiile primite de la Lumeur prea fierbinţi. 

— Nu credeţi că amenințările la adresa domnului Lisone sunt 
legate de activităţile sale? Dă uneori impresia că se joacă cu 
dinamita. 

— Porumbeii? 

— Nu. Italienii. 

Chiar atunci Lucia reveni în încăpere ducând o carafă cu 
faimosul ei elixir. Trebuie să recunosc că Keykebisch nu profită 
de ocazie ca să se fofileze. 

— Domnul Lisone este om de afaceri. Import-export, asta e o 
activitate la modă de la sfârșitul războiului. Nu văd de ce doar 
Lisone ar fi victima a... 

Spre marea mea surpriză. Lucia își întrerupse idolul. 
Înfrânându-și mânia, spuse cu voce surdă: 

— În timp ce te amesteci în lucruri care nu te privesc, 
domnule Van Loo, adevărații responsabili își continuă liniștiți 
fărădelegile. 

— A face import de oameni sau de cutii de mazăre nu e totuși 
același lucru! am explodat eu. Este rezonabil să presupunem că 
transportul muncitorilor italieni îi aduce dușmănii zdravene și 
chiar ură mortală din partea unora. De ce să lăsăm cu orice preţ 
de-o parte pista asta? 


VP - 203 


— Pur și simplu pentru că fratele meu a decis să renunţe la 
genul ăsta de afaceri, domnule Van Loo! 

Pentru mine, asta era o bombă. Dar Lucia lansă vestea fără 
urmă de emoție, ţinându-și cuminte mâinile încrucișate în poală, 
cu ochii aţintiţi asupra pantofilor, sigură de binecuvântarea lui 
Padre Pio, care o privea de pe bordura șemineului, și de sprijinul 
Domnului a cărui cruce era acum niţeluș strâmbă - să fi fost 
vreun semn? 

Am aruncat o privire spre Anne care și ea se uita fix la 
părintele Keykebisch. Preotul dădea cu gravitate din cap, cu un 
zâmbet satisfăcut și ochii strălucind de plăcere. M-am lămurit pe 
loc: dacă Lucia spunea adevărul, manevra părintelui izbutise 
perfect. Doar duhovnicul îl putuse convinge pe Lisone (cu 
sprijinul Luciei) să abandoneze piața profitabilă care îi adusese 
averea. Pentru a lăsa Bisericii controlul asupra sufletelor (și 
trupurilor) muncitorilor italieni. Informațiile  Instigatorului 
deveneau de acum limpezi. Amati fiind eliminat, Lisone dat la o 
parte pe motivul amicițiilor lui îndoielnice cu anumiți socialiști, 
imigranții italieni erau pur și simplu dați pe mâna preoţilor. 
Lisone fusese cumva lăsat din mână de Keykebisch sau doar 
manipulat de acesta? 

Încercam să formulez întrebarea când clientul meu își făcu 
brusc apariţia ca împins de un resort, în costum de lucru, uimit 
să dea peste noi la el în salon și în compania preotului său 
favorit. Dar izbuti să se controleze pe dată și se apropie de mine 
cu un aer preocupat. 

— Îmi pare bine că te văd, Van Loo. Tocmai aveam de gând să 
te sun, chiar așa. Trebuie să vorbim despre colaborarea noastră. 
Nu-ţi face griji, adăugă el cu glas răsunător, vei fi despăgubit din 
plin. Vei căpăta o foarte frumoasă primă ca mulțumire pentru 
strădaniile dumitale. Și ca răsplată pentru, hm, fidelitate. 

— Fidelitate? 

— Gata? Aţi pus mâna pe asasinul lui Simeone? întrebă Anne. 

Lisone deschise larg brațele. 

— Scumpă Anne, zise el cu suspine în glas, nu voi uita 
niciodată că dumneata l-ai salvat pe frumosul meu Simeone de 
două ori. Dar nu putem trăi veșnic în trecut și nici să ne 
rumegăm mereu răzbunarea. 

— E un păcat, interveni părintele Keykebisch. Dreptul de a 
pedepsi îi aparţine lui Dumnezeu. Omului i se cuvine să ierte. 


VP - 204 


Avea cumva câte o formulă la îndemână pentru toate ocaziile. 

— Dacă guvernul însuși abandonează urmărirea 
colaboraţioniștilor, cine sunt eu să mă încăpăţânez să-l 
condamn pe glumetțul de prost-gust care mi-a adresat câteva 
scrisori anonime? 

— ...Şİ care și-a încetat de la sine detestabilele activități, 
susură Lucia. 

— „Un glumeț de prost-gust” autorul scrisorilor? Fiind vorba 
de moartea lui Simeone și de aceea a lui Casane, împingeţi 
iertarea cam departe, interveni Anne, a cărei obstinaţie cei doi 
Lisone nu o cunoșteau încă. 

Ceilalţi rămaseră fără grai, așteptând ca bunul părinte să dea 
o replică. Nu era el cel răspunzător de schimbarea totală de 
atitudine a lui Lisone? 

— Poliţia detestă să se umble pe terenul ei, domnișoară. Dacă 
află că domnul Lisone i-a încredinţat o anchetă paralelă unui 
detectiv particular, acesta riscă să aibă necazuri. Multe 
necazuri. În situaţia sa, nu e bine să se expună la eventuale 
represalii din partea autorităţii. 

— Ce represalii? 

— Păi, este italian. 

Incepeam să ghicesc modul în care bunul părinte îl 
convinsese pe Lisone să cedeze piaţa societăţii lui Garibaldi, 
protejatul noilor stăpâni ai Italiei: dreptul de ședere în Belgia 
contra tăcerii asupra importului de ţigări și alcool. Ceea ce 
explica de ce dădusem noi greș seara trecută când urmăriserăm 
garniturile cu mineri. Atâta timp cât activităţile sale de transport 
continuau, Lisone nu-și mai asuma niciun risc. Trebuia să se 
ferească de Biserică, nu de vameși. După cum atât de bine 
înţelesese Anne, Lisone era doar un pion pe o tablă de șah, pe 
care se crezuse rege și regină în același timp. Văzându-l acum, 
cu ochii căutând în toate direcţiile și cu mâinile tremurându-i 
ușor, traficantul de carne vie și patronul arogant Lisone nu se 
simţea deloc în largul său. Că-l sileau să tragă obloanele, să-și 
lase muncitorii pe mâinile unor negustori de sclavi mai creștini 
decât el, asta puteam pricepe. Dar de ce să-l împiedice să 
ajungă la asasinul celui mai frumos porumbel al său? 

In mod cât se poate de evident, nu în salonul de la Castel del 
Monte, în versiunea de Liege, aveam să aflu explicaţia. Mă 
săturasem de decorul de calitate proastă înțesat de bibelouri și 


VP - 205 


invadat de părintele Keykebisch. 

Luându-ne la revedere de la toată această „lume bună”, Anne 
și cu mine am urcat din nou pe biciclete ca să înfruntăm coasta 
de pe care se ivise șoferul stângaci gata să curme viaţa 
singurului meu client. Fost client de acum încolo. Atunci o 
mașină mare neagră ne tăie calea. O Traction Avant 11 B, 
aidoma cu aceea a preotului! De-a ce se juca? De-a 
reconstituirea accidentului lui Lisone? 

Mai iute ca mine, Anne se întoarse cu 180 de grade și o luă 
înapoi pedalând cât o ţineau picioarele. Am vrut s-o urmez, dar 
era prea târziu. Unul dintre ocupanţii mașinii, un necunoscut cu 
o mustăcioară tunsă, profită de șovăiala mea ca să-mi prindă 
roata. O mână îngrijită purtând o șevalieră. Vederea inelului din 
aur mă electriză. In loc să pun piciorul jos, am împins din toate 
puterile pe pedale ca să evit să fiu aruncat din șa și m-am 
repezit drept peste mașină, silindu-l pe atacatorul meu surprins 
să dea drumul roții - tare mi-ar fi plăcut să-i frâng degetele. În 
ultima clipă, fix înainte de a fi strivit de caroserie, am izbutit să 
mă strecor, cu prețul unei manevre acrobatice, între capotă și 
sârma ghimpată care închidea pajiștea de-a lungul drumului. 
Fără să privesc îndărăt, am accelerat și mai mult. Rik Van 
Steenbergen nu sprintase mai iute la sosirea în etapa Luchon- 
Toulouse. In urma mea, respirația șuierătoare a doi sau trei 
urmăritori îmi dădu aripi. Dar, în faţa vehiculului lor, nu aveam 
nicio șansă. Un drumeag pietruit se ivi la ţanc și am luat-o pe 
acolo cu viteză maximă. Deși era prea îngust pentru mașina lor 
Citroen, m-am împins cu putere în pedale, gonit din urmă de 
frică. Am fost gata-gata să mă răstorn, am izbutit să mă 
redresez ca prin minune (ceea ce dovedea că Dumnezeu fugise 
odată cu mine de la Castel), după care m-am dat jos de pe 
bicicletă, continuându-mi drumul pe jos, cu respiraţia tăiată. 
Indărătul meu, urmăritorii se evaporaseră. 

Făcând un semicerc printre ogoare, drumul mă aduse în spate 
la Castel del Monte. Hotărât lucru, nu puteam scăpa de el! De 
cum am zărit zidul casei, m-am oprit. Dacă misterioșii mei 
agresori mă așteptau acasă la Lisone, mă aruncam direct în 
brațele lor. Cine îi trimisese? Cu siguranţă nu Lisone, care habar 
n-avea de venirea mea. Nici preotul. Să fi fost Lucia? Avusese 
timp să avertizeze pe cineva de prezenţa mea acolo când se 
dusese să prepare limonada. Dar din ce motiv? Oricum, ce voiau 


VP - 206 


tipii ăia de la mine? 

Brusc, am înţeles de ce renunţaseră la urmărire. Când își 
dăduseră seama că nu vor reuși să mă ajungă pe drumeagul 
îngust, se lansaseră pe urmele lui Anne. Pe șosea, ea nu avea 
nicio posibilitate să le scape. 

Anne! Anne! Anne! 


VP - 207 


27. 


Forma șevalierei 


După ce am ocolit interminabilul zid care apăra Caste/ del 
Monte, m-am trezit pe șosea. Care era pustie! Am luat-o îndărăt, 
pedalând din răsputeri pe drumul pe care îl urmasem până la 
ramificaţia în care izbutisem să scap fără să dau de nici cea mai 
mică urmă a lui Anne sau de urmăritori. Cu capul care parcă-mi 
luase foc, am refăcut traseul în sens invers, zburând peste 
pietrele mari, trecând fără să mă opresc pe dinaintea palatului 
fostului meu client. Imi răsuceam capul în toate direcţiile. Nu 
vedeam decât vaci perplexe. În zare, silueta minusculă a unor 
țărani care munceau la câmp. Tot mai îngrijorat, m-am năpustit 
înainte, tot căutând urma unei Traction Avant. Până la micuța 
cafenea unde ne opriserăm cu câteva ceasuri mai devreme. 
Kilometri în jur, totul părea pustiu. Mașina care staţiona în 
spatele bistroului când noi plecaserăm, nu se mișcase din loc. 
Inăuntru, un ţăran bătrân își fuma pipa în faţa unui pahar de 
alcool alb, numărându-și mărunţișul așezat în trei grămăjoare pe 
masa din lemn brun. Surprinsă să mă revadă, chelnerița mă 
asigură că nimeni nu mai trecuse pe acolo de la plecarea 
noastră, în afară de trei vechi obișnuiți ai locului. Am băut rapid 
o bere la tejghea, după care am luat bicicleta și am pornit din 
nou pregătit să bat recordul de viteză al momentului. Dar în ce 
direcție? Răsucind ghidonul când într-un sens, când în celălalt, 
cu inima strânsă, am privit în jurul meu. Nimic, cât vedeai cu 
ochii. Cineva o înhățase pe Anne, asta era în afara oricărei 
îndoieli. Dar cine? Şi de ce? Cu capul golit de gânduri, am căutat 
febril cui să cer ajutor. Poliţiei, aveam altă alternativă? Eram 
gata să revin la cafenea ca să telefonez, când o idee subită m-a 
făcut să ezit. Lisone deţinea cheia răpirii lui Anne. Era evident. 
Cine altcineva putea să o fi provocat sau să fie cauza? lar dacă 
nu era el, soră-sa ori preotul cu siguranţă aveau o idee 
interesantă asupra chestiunii. De la Caste/ de/ Monte pornea 
pista care ducea la locul întemniţării ei. Dar, înainte de a o lua 
spre vilă, l-am avertizat pe Federico. 


VP - 208 


Frizerul izbucni în niște imprecaţii atât de cumplite încât 
chelnerița îmi aruncă o privire înspăimântată. Federico îmi 
anunţă sosirea sa iminentă, după care închise cu brutalitate. Era 
nevoie de mai mult de două ore pentru a străbate drumul de la 
Bruxelles la Liege. Poate o oră și jumătate dacă ar fi condus 
nebunește. Puteam spera să-l văd pe Federico apărând cam 
peste o oră și mai bine. l-am explicat cum să ajungă la bistrou, 
apoi am luat-o spre vilă. Acolo am dat peste Lisone aflat în plină 
discuţie cu soră-sa și cu părintele Keykebisch. Tustrei părură 
sincer uluiţi să mă vadă năvălind în salon, ciufulit și asudat. În 
urma mea, paznicul care încercase să mă împiedice să intru 
făcea gesturi largi de neputinţă. Un ciobănesc german urla 
îndărătul lui. Eram prea enervat ca să mă lansez în explicații. 
Atât de enervat că am fost nevoit să reîncep de trei ori până să 
rezum cele întâmplate mai mult sau mai puţin coerent. 

Preotul își frângea mâinile ridicându-și ochii la cer. Lucia își 
făcu de câteva ori semnul crucii. Lisone nu se pierdu în 
lamentaţii. Fără să facă vreun comentariu sau să se alăture 
semnelor de compasiune ale celorlalţi, îl chemă pe Harpo și îi 
ordonă să pornească imediat la vânătoare. Cum dădeam de 
înţeles că voiam să-l urmez, mă reținu de braţ. „E mai bine să 
stai aici ca să coordonezi căutările”. 

— Vreun indiciu? mă întrebă Lisone. 

Din păcate, abia îl zărisem pe bărbatul care încercase să-mi 
imobilizeze roata. O mustață și o șevalieră. Asta era tot. Cât 
despre tovarășul lui rămas la volan, nu știam nimic, putea fi 
bărbat, femeie sau marțian. 

Lisone făcu o strâmbătură. Trebuia interceptat automobilul 
înainte ca răpitorii să se topească în natură. Știam și eu asta, 
foarte mulţumesc. Și mă întrebam cu neliniște dacă decizia mea 
de a lăsa poliţia în afara cercetărilor, bazându-mă pe Lisone și 
oamenii săi, nu avea s-o coste viața pe Anne. 

Avea cineva vreo idee în privința identităţii lor? Lisone îmi 
afirmă că nu aștepta pe nimeni la Castel. Nu avea habar de 
oamenii care se învârteau în jurul vilei. 

Fără a mai sta la discuţii, ridică receptorul și dădu două 
telefoane, împărțind porunci într-o limbă italiană cântată. După 
ce închise, păru că-și mai recăpătase ceva siguranţă. Era iarăși 
șeful de bandă în plină acţiune. M-am întors spre părintele 
Keykebisch fără să-mi stăpânesc mânia. El știa câte ceva, eram 


VP - 209 


sigur. Ce anume ascundea în spatele sutanei și a zâmbetului 
mieros? 

— Aveţi vreo idee, părinte, în legătură cu cei care au îndrăznit 
s-o agreseze pe prietena mea? Doamne Sfinte, de ce tăceți? 

Păru să se simtă jignit. 

_ — Sunt la fel de surprins ca dumneata, fiule. Și la fel de șocat. 
Iti iert vehemenţa. Suferinţa dereglează mintea. Te pot invita să 
te rogi alături de mine? Rugăciunea poate fi de mare ajutor. 

Ca să-mi dea exemplu, își împreună mâinile, se așeză în 
genunchi și se puse pe recitat ceva de neînțeles în latinește. 

— Nu cadavrul ei vreau să-l găsesc părinte. Pentru a-l salva 
pe domnul Lisone, trebuie să facem front comun, așa mi-aţi 
spus ceva mai devreme. Ei bine, a sosit momentul să punem în 
practică recomandările dumneavoastră. 

Lisone explodă în spatele meu. 

— Doar nu crezi că sunt amestecat în chestia asta? 

— Habar n-am, am răspuns continuând să-l privesc pe 
Keykebisch. Ghicesc însă că dacă trebuie să avertizez poliția și 
apoi presa, voi fi obligat să vorbesc despre afaceri pe care 
nimeni din această încăpere nu are chef să le etaleze în piaţa 
publică. 

Lisone dădu drumul la un pomelnic de înjurături, în timp ce 
bunul părinte devenea livid. Când se ridică în picioare, fu pe 
punctul să-și agaţe sutana de masa scundă și se repezi la 
telefon. In vreme ce forma numărul, se întrerupse brusc și îi 
ceru Luciei să mă ducă la bucătărie ca să-mi ofere un pahar din 
acea limonadă care „îi place atât de mult domnului Van Loo”. 

Nu am rezistat invitaţiei. Mi-era totuna dacă îi ascultam sau 
nu conversaţia. Singurul lucru cu adevărat important era s-o 
regăsesc pe Anne teafără și nevătămată. Fără a mai pierde nicio 
clipă. 

— Vă jur pe Madonna că nici fratele meu, nici eu nu am făcut 
nici cel mai mic rău fetei, murmură Lucia poftindu-mă pe un 
scaun la masa din bucătărie. Ridică o carafă pe jumătate plină și 
îmi turnă un pahar. 

— Doamnă Lucia, trebuie să știu. Fiecare minut care trece 
pune în pericol viaţa lui Anne. 

Pentru a evita să mă privească, începu să curețe puţina 
veselă ce se afla acolo, câteva pahare de pe tabla din inox. 

— Nu știu nimic, te asigur. 


VP - 210 


Clătină de câteva ori din cap. Nu oferea privirii mele decât 
spatele. Hotărât lucru, castelul ăsta era plin de ignoranţi 
inocenți. 

— Ar fi trebuit mai degrabă să merg la poliţie decât să mă 
întorc aici. Știi de ce n-am făcut-o? 

Continua să frece cu energie paharele sub un jet de apă cu 
totul inutil. 

— Din cauza acordeonului. Nu știi ce minunat cadou i-ai făcut 
lui Anne. Până ce ai invitat-o dumneata, nu cuteza să cânte cu 
nimeni în afară de profesorul ei, domnul Karaboudjan. 

Văzând că Lucia se agită, am stăruit. Nu prea conta ce anume 
povesteam. Minciunile mele nu aveau importanţă. Pentru Anne, 
era o chestiune de viaţă sau de moarte. Și fiecare minut conta. 

— Ceea ce ai învăţat-o au transformat-o cu totul, au eliberat-o 
de frica ei de claviatură când tocmai era gata să renunţe la 
instrument. 

Nimic. Lucia se ocupa mai departe de vesela ei, agăţându-se 
de tăcerea în care se cufundase. De data asta, m-am ridicat. 

— Nimeni nu are să-mi scoată din cap ideea că răpirea lui 
Anne se leagă într-un fel sau altul de dumneata și de fratele 
dumitale. 

— Ignazio nu este omul rău pe care îl crezi, croncăni ea. 

— Știu. De altfel, Anne a fost cea care a stăruit să nu îl las 
baltă pe fratele dumitale, când eu aveam îndoieli auzind tot ce 
se spunea pe socoteala sa. Din pricina ei, am avut scrupule și 
am revenit la Castel. Eroarea asta riscă s-o coste viaţa. Poliţiștii 
ar putea deja s-o caute, am spus eu, de data asta sincer, cu un 
nod în gât. 

Am deschis ușa. Înainte de a părăsi bucătăria, m-am întors o 
ultimă oară spre Lucia, lipită în continuare de chiuvetă. 

— Vă pot folosi telefonul? 

— Nu știi ce emoție mi-a oferit prietena dumitale, declară 
dintr-odată Lucia, întorcându-se spre mine, cu cârpa de vase în 
mână, cu ochii roșii, cu nasul încreţit a plâns. A fost pentru 
prima dată când cineva m-a acompaniat după plecarea noastră 
din Italia. Blestemată epocă! 

Vorbea cumva de ce fusese înainte sau de acum? Stranie 
confidenţă pe care o continuă șușotind de parcă vorbea pentru 
sine: 

— Când mă gândesc că Anne nu ar fi fugit de aici dacă Ignazio 


VP - 211 


n-ar fi renunţat la serviciile dumitale! Nu trebuie să fii supărat 
pe el. Nu e responsabil. E din vina mea, adăugă ea cu un suspin. 
Am făcut lucruri pe care le regret... 

Brusc se întrerupse și se repezi în salon. Trebuia s-o urmez în 
groapa cu lei sau s-o las să se explice fără martori cu celelalte 
fiare sălbatice? 

După un moment de șovăială, m-am dus după ei găsindu-i în 
plină ceartă. Lucia își invectiva fratele în dialectul ei șfichiuitor. 
Părintele Keykebisch își scutura în mod ciudat mânuțele. Gestul 
lui mi se păru ameninţător. Nu este nimic mai practic decât o 
sutană pentru a ascunde o armă. Dacă o scotea cumva brusc, 
cum ar trebui să reacţionez? Să-l strâng de braţ ca să-l fac să 
scape pistolul, sau să-i trag un șut în boașe? Care o fi fost acel 
conciliu la care se discuta despre sexul preoţilor? 

Soneria stridentă a telefonului întrerupse manevra. Lisone 
ridică receptorul și îl întinse preotului. Acesta se mulțumi să 
răspundă cu da sau nu. 

— Ei? 

Trebuia să mă rețin ca să nu-i trag una în mărul lui Adam 
proeminent. 

— Nicio veste, regret. 

— Nu? Ce vreți să spuneţi? 

— Am prevenit toate parohiile și toate bisericile din 
împrejurimi să mi se semnaleze imediat trecerea misteriosului 
automobil. Nimeni nu a văzut această Traction Avant, îmi pare 
rău. Fac tot ce pot, orice ai crede dumneata. 

In depărtare se auzea un clopot bătând violent. Suna ora 
liturghiei sau adunarea enoriașilor pentru a o salva pe Anne? 
Keykebisch deschise braţele, gata să-l primească până și pe cel 
mai mare păcătos, Diavolul în persoană. Dar se mulţumi să-mi 
întindă telefonul. 

— Poftim!  Dă-i drumul! Înștiinţează poliţia. Nu te-am 
împiedicat niciodată s-o faci. Nu uita asta. 

O! lată că bunul părinte încerca să se retragă din joc. Auzind 
cum Keykebisch se pregătea să-l lase pradă câinilor, Lisone, 
stacojiu la faţă, îi puse o mână grea pe umăr și îi susură la 
ureche câteva vorbe care cu siguranţă erau grele dacă mă luam 
după fulgerele care ieșeau din ochii preotului și după aerul lui 
șocat. Eu nu aveam treabă cu certurile lor meschine. Fără să 
mai aștept sfârșitul tratativelor, am înșfăcat telefonul și i-am 


VP - 212 


cerut operatoarei să-mi facă legătura cu biroul de poliţie, 
blestemându-mă totodată că zăbovisem atât de mult. In acel 
moment, Lisone își lăsă mâna grea și păroasă peste a mea, ceea 
ce întrerupse comunicarea. 

— Ai încredere în Harpo și în oamenii mei, domnule Van Loo. 
Până să ridice polițiștii baraje, va fi oricum prea târziu. 

M-am uitat la ceas. Federico nu mai venea. Lăsasem un mesaj 
la cafenea pentru el ca să vină să mă întâlnească la Castel del 
Monte. Dar ce-ar fi putut el să facă? Răpirea asta era 
inexplicabilă. Ce anume căutau răpitorii? O răscumpărare? 
Lumea întreagă știa că eram nevoiaș. Și atunci? Găsisem fără să 
știu ceva la fel de preţios ca viaţa lui Anne? Lisone pusese capăt 
anchetei mele care se termina în coadă de pește. Nu 
descoperisem niciun indiciu, nu culesesem nicio mărturie 
susceptibilă să pună pe cineva într-o situaţie neplăcută. Nici pe 
autorul scrisorilor anonime, nici pe ucigașul lui Simeone, nici pe 
cel al lui Casane. Nici măcar pista traficului la care s-ar fi dedat 
Lisone. Agresiunea asta nu avea nicio noimă. O eroare cumva? 
Dacă agresorii noștri și-ar da până la urmă seama de confuzia 
lor, consecințele ar risca să fie tragice. Nu îi vedeam deloc 
eliberând-o pe Anne și oferindu-i o cutie de praline în chip de 
scuze, după ce ea le văzuse chipurile. Pentru a-i scoate din 
bârlog pe acei ticăloși, trebuia să înțeleg de ce se înșelaseră. 
Dar degeaba îmi frământam eu creierii, nu pricepeam ce anume 
îi făcuse să creadă că eu deţin un secret important pentru ei. 

— În ce stadiu se află ancheta despre moartea lui Casane? l- 
am întrebat pe Lisone. 

Acesta scoase un suspin de descurajare. 

— Judecătorul și-a pus anchetatorii pe pista celor care ţin 
pariurile și cărora Carmello le datora mulți bani. Ce mai cretino! 
Cine a mai văzut vreodată un bookmaker omorându-și 
debitorul? 

Din nou telefonul. Harpo suna de la o cabină după ce rulase 
până în centrul Liege-ului fără să dea de nici cea mai mică urmă 
a agresorilor. Lisone îi ordonă să revină la vilă luând la 
cercetare, cu ajutorul celorlalți oameni, toate drumeagurile de 
țară din împrejurimi. Trebuia să recunosc că nu-și cruța 
eforturile. Poliţia nu ar fi desfășurat mai multe mijloace. Dar pe 
unde zăbovea Federico? Îl înştiințţasem cu aproape două ore în 
urmă. Am sunat din nou la cafenea. Nu trecuse pe acolo. Abia 


VP - 213 


închisesem telefonul că un enorm vacarm răsună pe stradă. 

În faţa ușii vilei, un alai de camioane bloca strada, cu 
motoarele pornite într-o înspăimântătoare serie de pocnituri. 
Unele aveau prelată, altele erau deschise, majoritatea purtau 
numele unor firme precum La Piaţa bună, Soba Godin, Braseria 
Piedboeuf, Uniunea Cooperativă din Liege, Motociclete Sarolea, 
Pompe funebre Foret, FN Herstal, Auguste Francotte-Uniunea 
fabricanţilor de arme belgieni. Șirul camioanelor se întindea cât 
vedeai cu ochii, toate arborând un drapel roșu. În timp ce eu 
încercam să înţeleg ce se întâmplă, Federico ţâșni, fluturând o 
hartă, din cabina unui camion pentru transportul animalelor, plin 
ochi cu porci care urlau de moarte. 

— Michel! Vino să mă ajuţi să împărţim perimetrul! ordonă el, 
înconjurat pe dată de ceilalţi șoferi. Parcă era generalul Patton 
conducând armata a 3-a spre Bastogne pentru a elibera divizia 
101 aeropurtată încercuită de nemți. 

— Și nu te mai uita la mine cu ochii daţi peste cap! Doar ai 
chemat ajutoare, nu? Ei bine, am venit! 

De unde naiba ieșeau întăririle? Unul dintre cei doi Motta îmi 
făcu semn cu capul. 

— Graţie fraţilor Motta, toţi tovarășii disponibili din secţia 
sindicală a șoferilor din Liege au venit să ne dea o mână de 
ajutor. Tipul de le pompe funebre nici n-a avut vreme să-și 
descarce sicriul. Să sperăm că n-o să-și dea nimeni seama. 

Lisone veni mai în faţă. Nu era mai bine să se reîntoarcă la 
vilă înainte de o înfruntare faţă-n faţă cu Federico și cei doi 
Motta, care risca să strice tot? 

— Doar dumneata cunoști perfect regiunea, îi spuse Federico 
lui Lisone. Și mai cu seamă drumeagurile discrete. 

Lisone se făcu a nu pricepe aluzia. 

— Cum vom proceda ca să filtrăm toate drumurile fără să-i 
călcăm pe picioare pe oamenii dumitale? 

Am priceput că Federico, cu prețul unui enorm efort, se 
pregătise pentru întâlnire, foarte hotărât să facă uitată ura 
profundă faţă de Lisone, pentru a o salva pe Anne. In schimb, 
însemna să le ceri totuși prea mult celor doi Motta, care urcară 
înapoi în cabinele camioanelor în timp ce șoferii ceilalți făceau 
cerc în jurul lui Lisone și al lui Federico pentru a organiza 
patrularea. 

Părintele  Keykebisch se apropie de mine, cu un aer 


VP - 214 


preocupat. 

— Crezi că e prudent să încredințezi soarta prietenei dumitale 
acestor oameni fără Dumnezeu? În locul dumitale, aș avertiza 
poliția, îmi șușoti el. 

— În pofida drapelelor roșii care atârnă la geamuri, Lisone 
pare să se încreadă în ei. Asta ar trebui să ne liniștească, nu 
credeţi? 

Preotul își împreună mâinile închizând ochii. 

— Lisone dă dovadă uneori de o detestabilă pornire spre 
relațiile dubioase. 

Federico ne întrerupse propunându-mi să mă alătur unuia 
dintre fraţii Motta. El însuși urcă la loc în camionul cu animale în 
timp ce șoferii ceilalţi se întorceau la vehiculele lor, fiecare cu 
itinerariul în buzunar și cu numărul de telefon al lui Lisone care 
urma să centralizeze operaţiunea de la Castel del Monte. 

— Telefonati din jumătate în jumătate de oră ca să stabilim 
unde ne aflăm! strigă el înainte de a se întoarce la Castel. 

— Lisone știe mai mult decât vrea să spună, murmură Motta. 
Cutia de viteze emise un geamăt de durere. 

l-am descris ciudata atmosferă de la vilă și conversaţia avută. 

— Lisone pare cu adevărat șocat de răpirea Annei. Cred că nu 
știe nimic. 

— Omul care ţi-a blocat drumul era italian? 

Habar n-aveam. Tipul nu scosese o vorbă. Doar două 
amănunte mă frapaseră: mustaţa frizată și îngrijită, precum și 
șevaliera de la degetul unei mâini elegante și, la rândul ei, 
îngrijite. 

Motta străbătu un sat cu viteză redusă, scrutând în trecere 
fiecare vehicul, rarele drumuri care se încrucișau cu șoseaua pe 
care rulam noi, curțile fermelor. După care continuă cu aceeași 
viteză în zona rurală inspectând fiecare clădire, chiar și în ruine. 
Din când în când, câte o mașină claxona în urma noastră. Mereu 
placid, Motta îi făcea semn automobilistului să-l depășească de 
îndată ce drumul era liber. După câteva clipe de mutism, își 
reluă întrebările. 

— Cam ce formă avea șevaliera aia? 

Nu zăbovisem s-o cercetez. Dar el stărui. Avea șevaliera ceva 
deosebit? 

Cu ce putea să semene o șevalieră, dacă nu cu...? Stați așa! 
Îmi reveni în minte o imagine vagă. Eram atât de concentrat să 


VP - 215 


îmi amintesc imaginea sau inițialele ce figurau pe inel că nu mă 
gândisem la formă. Văzându-mă că ezit, o luă iar cu întrebările. 

— Pătrată? Dreptunghiulară? 

Nu, avea o formă deosebită. 

— Cred că partea de deasupra era... 

— Hai, Michel! 

Motta își însoţi fraza cu un pumn peste volan. 

— „..ușor crenelată, ca și cum... 

— Ca și cum ar înfățișa... 

— ...0 cruce. Da! Acum mi-o amintesc! Desenul de pe inel 
evoca o cruce. 

Motta acceleră, ceea ce făcu schimbătorul de viteze să 
scrâșnească. 

— Ce faci? O să ratăm... 

— Știu cine a răpit-o pe Anne! strigă Motta. 

Camionul o luă la vale pe șosea cu viteză maximă în timp ce 
eu căutam din ochi o cabină telefonică. 


VP - 216 


28. 


Cum să-ți eliberezi logodnica fără s-o scapi din 
brate 


Oprind camionul în mijlocul drumului, Motta se vâri în prima 
cabină telefonică de la intrarea în primul sat, dar, când să 
formeze numărul, agită receptorul și îmi făcu semn să vin 
alături. 

— Regret, Michel. Trebuie să-i telefonez lui Lisone. Nu sunt în 
stare de asta. 

Am înșfăcat aparatul într-un asemenea hal de enervare că l- 
am scăpat. Noroc că ebonită este solidă. 

— Ce să-i spun? Că ai șofat ca un nebun de când ţi-am descris 
inelul tipului, fără să-mi dai nicio lămurire? 

— Spune-i pur și simplu să trimită pe toată lumea la SARBI! 

Ce înseamnă asta? 

— Societatea pentru Ameliorarea relaţiilor belgo-italiene. 

— Concurenţii lui Lisone, amicii catolicilor? 

Motta încuviință dând din cap. 

— Nu cumva ai mintea intoxicată de sindicatul vostru și de 
obsesia sa de a-i distruge pe preoţi? 

Motta trase adânc aer în piept înainte de a-și face explicaţia 
cât mai de înţeles. 

— Șevaliera aia atât de ciudată în formă de cruce... 

— Ei bine? 

— Reprezentaţii SARBI o poartă ca semn de recunoaștere. 

— Precum membrii unei secte? 

— Intocmai. Se pare că organizaţia lor este copiată după cea 
a Cavalerilor de Malta, cu jurământ de fidelitate față de șef, de 
ascultare faţă de Biserică, de respectarea secretului... 

De ce să se fi legat smintiţii ăștia de Anne? Și la ce bun să mai 
spioneze Castel del Monte când Lisone le abandonase piaţa 
muncitorilor italieni? Cunoscând muțenia lui Motta, nu mi se 
părea chiar momentul potrivit să încerc să dezleg acele enigme. 
Important era doar s-o salvez pe Anne. 

Lisone răspunse mai înainte chiar de sfârșitul primei sonerii. 


VP - 217 


Mă ascultă fără să mă întrerupă, fără să se clintească și fără să 
chicotească. Cerându-mi doar să-i repet descrierea inelului. 
Aparent mai convins decât mine, ne îndemnă să o pornim 
imediat spre biroul din Liège al societății lui Garibaldi, făgăduind 
să-i prevină pe ceilalți șoferi pe măsură ce telefonau. Pe Rue du 
Boutte, în spatele căii ferate, la Grâce-Berleur. 

— Știu unde e, spuse sobru Motta punând din nou motorul în 
mișcare. 

— Grâce-Berleur, orașul unde a murit Matteo? 

— La două străzi distanţă, spuse el trecând atât de aproape 
de o șaretă cu fân că puţin a lipsit ca aceasta să nu se răstoarne 
în șanț. 

Apropierea dintre SARBI și casa lui Amati avea cumva o 
semnificaţie? Nu știam ce să cred și, oricum, capul îmi fierbea 
prea tare ca să mai pot analiza ceva. 

e 

Strada Boutte era închisă de un camion cu logo-ul firmei de 
bere Piedboeuf, sosit chiar înaintea noastră. Nici nu parcasem 
bine camionul nostru că alți doi camionagii ni se alăturară. 

O căsuță anodină cu ferestre dând spre o stradă liniştită: 
acesta era sediul general al temutei SARBI? Niciun semn de 
activitate nu atrăgea atenția. Prin geam, se întrezăreau două 
dactilografe ocupate să bată la mașină și un bărbat în vârstă, 
proaspăt ras, cu ţeasta lucind ca o bilă, studiind acte, cu 
ochelarii ridicaţi pe frunte. Nimic în comun cu ţanţoșul meu 
mustăcios. Lângă ușă, o placă discretă din alamă purta sigla 
societății fără vreo altă precizare. Părea greu de crezut că Anne 
putea fi reţinută în acel pașnic birou unde niște funcţionari se 
ocupau liniștiți de treburile lor. 

Descurajat, m-am întors la camion și m-am lăsat să cad peo 
treaptă. Motta se înșelase cu totul. Greșisem că mă lăsasem 
atras de ura sa față de traficanţii de carne vie. Tot chinuindu-mi 
memoria, ajungeam să mă îndoiesc de toate. Nu cumva îmi 
imaginasem eu forma ciudată a șevalierei agresorului? Oricum, 
acesta ar fi putut s-o fure unui membru SARBI! intre timp, 
mașina care o răpise pe Anne avusese tot răgazul să iasă din 
perimetrul vizat și să se piardă în natură. 

Un zgomot îngrozitor mă scoase din amorțeală. Un concert de 
oameni supuși la tortură până la moarte nu ar fi fost mai 
înspăimântător. Degajând un miros teribil, camionul cu animale 


VP - 218 


pe care-l conducea Federico rămase nemișcat fix în fața mea. 
Frizerul meu ţâșni din cabină așa cum probabil o făcuse cu 
șapte-opt ani în urmă în faţa unui detașament al armatei 
germane în Abruzzi. Eram chiar uimit că nu-l văd cu o pușcă 
într-o mână și o grenadă cu inelul tras în cealaltă. 

— M-aţi așteptat pentru atac? 

L-am sfătuit să arunce un ochi la biroul SARBI. Spre marea 
mea surpriză, se întoarse mai pornit ca oricând. 

— Ţi-ai plasat oameni în spate ca să le taie retragerea? 

— Federico, doar nu vrei să ataci niște bieţi funcţionari? Pun 
prinsoare pe un an de gueuze grenadine că Anne n-a călcat 
vreodată în casa asta. Dacă ne ţinem de planul tău, în mai puţin 
de jumătate de ceas toată poliția din Liege vine peste noi. 
Pentru a da de urma celor care au răpit-o pe Anne, nu e cea mai 
bună soluţie să ne trezim în celulă. 

M-am ridicat, mi-am mișcat braţele și m-am îndreptat spre 
camioane. La ce bun să mai pierdem vremea pe aici? 

Federico mă prinse de umăr. 

— Gândește-te, Mickele. Apariţia unui reprezentant al celui 
mai înverșunat dintre concurenţii lui Lisone la câţiva metri de 
vila acestuia nu e o coincidenţă. 

Se întoarse spre tovarășii săi. 

— Oricum, ești prea tulburat ca să mai gândești. 

Îi adună pe cei pe care nu-i expediase încă, să vină să ia 
poziții în jurul clădirii. Uluite de agitația atât de neobișnuită pe 
străduța lor, câteva femei aruncară discret priviri temătoare prin 
fereastra sau ușa casei, însă deprinderile căpătate în timpul 
războiului nu se pierduseră chiar de tot. Pe deasupra, vremurile 
tulburi pe care le trăiam de la eliberare și manifestaţiile 
împotriva Regelui îi făcuseră prudenţi pe oamenii cumsecade. 
Femeile nu se încumetară dincolo de pragul locuinţei, 
mulțumindu-se să ne observe manevrele dindărătul perdelelor. 
În tot acest timp, porcii din camion, tot mai înfometați, guițau 
sfâșietor împrăștiind în tot cartierul duhoarea de groapă 
comună. 

În timp ce Federico, înconjurat de câţiva șoferi după care m- 
am ţinut și eu, înainta spre ușa celor din SARBI, chelul cu 
ochelari scoase capul. Pe dată oamenii noștri agitară niște bare 
din fier și ciocane. 

În ciuda vârstei, tipul era mai musculos decât crezusem când 


VP - 219 


îl văzusem cufundat în munca de birou. Spătos, ras în cap, 
semăna vag cu Mussolini. Cu mâinile proptite în șolduri într-un 
gest sfidător, nu părea deloc impresionat de grupul nostru. 

— Ce v-a apucat, băieţi? De ce aţi venit să tulburați liniștea 
acestui pașnic oraș? Căutaţi rezerva noastră de grappa? 

Atunci am deslușit alți doi oameni pitulaţi în spatele lui. Unul 
ținea ceva în mână. 

— Atenţie! am strigat. 

Fără ezitare, un șofer, unul mic și nervos păros, își azvârli 
cuțitul care se înfipse cu o precizie perfectă în mâna tipului. 
Scoțând un țipăt, omul se trase înapoi pe culoar, dând drumul 
unui pistol care se rostogoli de câteva ori pe trotuar. Zgomotul 
metalic răsună pe strada devenită brusc foarte liniștită. Cu un 
gest amplu cu braţul, Federico își trimise oamenii la asalt. 
Fanfaronul, care pricepuse că numărul lui dăduse chix, trânti 
grăbit ușa. In spatele meu, câţiva pompieri sprijiniră o scară 
lungă de fațadă și se căţărară pe ea cu viteza unei pisici. Ajunși 
la etaj, sparseră zgomotos geamurile cu topoarele pătrunzând 
apoi în interior. Dacă ar fi fost necesar, vreo zece martori aveau 
să afirme pe cuvânt de onoare că zăriseră fum ieșind din clădire. 

Când am auzit un țipăt de femeie în partea din spate, m-am 
năpustit printr-un mic pasaj care ocolea clădirea. Oamenii 
plasați acolo de Federico le opriseră pe dactilografele care 
încercau să-și ia tălpășița. 

In tot acest timp, șoferii sparseră ușa de la stradă făcând 
joncţiunea cu pompierii care coborau de la primul etaj. Federico 
mă strigă din subsol. M-am repezit în pivniţă. Anne! 

Anne îmi zâmbi. Doar pe ea o vedeam. Tremuram, cu un nod 
în gât, neîndrăznind încă să-mi cred ochilor. 

Anne, lividă, legată fedeleș, culcată pe o canapea veche și 
șoptind: „Mister Van Loo, I presume? Da’ știu că am așteptat!” 

Efortul era prea mare. Până să mă apropii de ea, s-o ating, 
Anne leșină. 

— Ma! Che stai facendo, Mickele?% O sufoci, madre di Dio!” 
Vrei s-o omori? 

Mă dădu la o parte cu brutalitate în timp ce unul dintre cei doi 
Motta tăia legăturile care o strângeau înainte de a mi-o 
încredința și aruncând spre Federico priviri neliniștite. 


69 „Che fai, Mickeie?” (în orig.). 
70 „madre de Dio” (în orig.). 


VP - 220 


— Crezi că ești în stare să-ţi scoţi logodnica de aici fără s-o 
scapi din braţe? 

În timp ce eu urcam încet spre parter ţinând-o pe Anne tot 
leșinată în brațe, mi-am zărit tovarășii care împingeau patru- 
cinci oameni spre pivniţa din care ieșisem. Regretam că nu 
aveam să asist la interogatoriul lor. 

Pe trotuar, am fost întâmpinat de o melopee sfâșietoare care 
părea să cadă din cer. Porcii învăţaseră cumva să cânte? Il 
chemase Keykebisch pe Dumnezeu în ajutor? 

Nu, era Lucia, care se apropia agale, cu acordeonul la piept, 
cu degetele mișcându-se pe clape. Mai departe, Lisone, 
nemișcat, ne contempla stând cu braţele încrucișate, cu Harpo 
alături de el. 

Anne deschise încet ochii. Oricare ar fi fost responsabilitatea 
Luciei în răpirea lui Anne și, poate, și în celelalte evenimente, n- 
am să uit niciodată zâmbetul lor de complicitate. Când văzu că 
Anne o recunoscuse, Lucia începu să cânte bucata pe care o 
învățase pe Anne s-o interpreteze, iar Anne o acompanie 
fredonând. 

Când m-a văzut cu Anne în braţe, Harpo m-a ajutat s-o duc la 
mașina lui Lisone. După un moment de ezitare, am așezat-o pe 
Anne pe perna banchetei și m-am strecurat lângă ea. Intre timp, 
Lisone și șoferul său se făcură nevăzuţi în clădirea SARBI. 
Profitau cumva ca să scotocească prin sertarele, carnetele și 
registrele lui Garibaldi? 

Lucia termină minunata melodie italienească - Annei îi plăcea 
atât de mult - și se așeză la rândul ei în mașină. Îi întinse o 
sticlă cu apă ce păru să-i dea viaţă. 

— Te-au maltratat monștrii ăia? 

e 

Mi-am dat seama că eram atât de bulversat că o regăsisem 
pe Anne încât nici măcar nu deschisesem gura, de parcă glasul 
meu ar fi putut face ca ea să dispară din nou. 

Anne își drese vocea. Ne linişti cu glas răgușit. Nimeni nu-i 
făcuse vreun rău. După ce o ajunseseră din urmă pe drumul de 
la ieșirea din Caste/ del Monte, cei doi agresori o siliseră să urce 
în acea Traction Avant. Şi o duseseră să dea explicaţii direct în 
pivniţa casei unde o regăsisem. Cel mai nervos părea să fie tipul 
cu mustata tunsă. 

— Dar celălalt? întrebă blând Lucia. Cum arăta? 


VP - 221 


În clipa aceea, ne întrerupse zgomotul ce venea dinspre 
clădirea SARBI. leșeau Federico și tovarășii săi, împingându-l în 
faţă pe chelul care mergea târându-și un picior și cu brațele 
legate la spate. Pleoapele i se zbăteau ca aripile unui fluture. 

— Detestă să circule fără ochelari, murmură Lucia. 

— Îl cunoști? 

Lucia rămase tăcută. Am stăruit, dar fără rezultat. Dar, când 
Anne o întrebă cu multă blândeţe, Lucia izbucni în plâns. 

— Este soțul meu. 

Arme se întoarse spre mine. 

— E Massimo. Era convins că tu l-ai recunoscut în micuța 
cafenea de pe drumul spre Castel del Monte. 

— Dar nu l-am văzut în viaţa mea! 

— Se pare că da. La Brindisi. În faţa unui bar din port. 

Am făcut ochii mari. Vorbea cumva de recrutorul care lăsase 
manifeste pe tejghea în timp ce eu luam cafeaua cu Tonino? Nu, 
era cel care așteptase afară, într-o mașină. Lui Tonino i se 
păruse că-l zărise pe Massimo la volan. Sau pe cineva care 
semăna cu el. Eu abia de îi întrezărisem umbră. 

— Spune-mi, doamnă Lucia, știai ce s-a petrecut cu soțul 
dumitale după ce a scăpat de partizani? 

— Vreme de ani buni, murmură Lucia, am vrut să uit. Să-mi 
fac o nouă viaţă în Belgia, departe de Puglia și de război. Am 
crezut că se terminase coșmarul. Dar nu fusese decât un răgaz. 

Vocea ei deveni mai fermă. 

— Intr-o zi, Ignazio m-a înștiințat că noul său concurent, 
Garibaldi, cumpărase serviciile omului care punea ştampila pe 
licenţele pentru recrutarea și transportul muncitorilor. Un om- 
cheie. 

— Așadar fratele dumitale l-a întâlnit deja pe Massimo ca să 
obțină și el autorizaţiile? 

Lucia dădu din cap. 

— Mie nu mi-a spus nimic. Știa că mă va face mult să sufăr 
dacă aflam că afacerile lui depindeau din nou de Massimo. 

— Și soțul dumitale accepta fără să clipească să vizeze 
documentele fratelui? Ale omului care îl denunţase autorităţilor? 

Lucia zâmbi. Un zâmbet cinic care nu îi semăna. 

— Era suficient un cuvânt al lui Ignazio către superiorii săi 
pentru ca Massimo să fie dat afară. Îl avea la mână, spuse ea cu 
o bucurie răutăcioasă. Vreme de ani buni, până la apariţia lui 


VP - 222 


Garibaldi. Dar, în doar câteva luni, totul s-a schimbat. Garibaldi 
a pus pe picioare o societate de recrutare care a devenit rapid 
îndeajuns de puternică pentru a asigura numai ea cota de 
muncitori pe care ltalia trebuie s-o furnizeze minelor belgiene. 

— Cum a reușit să-l alunge pe fratele dumitale? 

— Datorită sprijinului câtorva funcţionari și al politicienilor. 

Degetul ei mare se frecă de arătător pentru a se asigura că 
pricepusem cum funcţiona administraţia italiană. 

— Îmi imaginez că și fratele dumitale și-a dat obolul cui 
trebuia. Și atunci, cum a izbutit Garibaldi să-l detroneze atât de 
iute? 

În loc să-mi răspundă, Lucia se închină înainte de a săruta 
cruciulița pe care o purta la gât. 

Lăsă să-i scape un lung suspin înainte de a-mi răspunde. 

— Avea sprijinul Bisericii. A! Dacă Ignazio m-ar fi ascultat... 

— Nu înțeleg de ce Biserica se amestecă în recrutarea 
muncitorilor mineri? 

— De ce? se enervă ea. Păi, ca să salveze Italia. 

Văzându-mă că fac ochii mari, continuă: 

— La sfârșitul războiului, mișcarea comunistă era atât de 
puternică și de bine înarmată, că a fost pe punctul să ia puterea. 
Puțin a lipsit s-o facă. Biserica și democraţia creștină au înțeles 
primejdia și au ferit biata noastră ţară de un război civil ca în 
Grecia. 

— Și care e rolul lui Garibaldi în tot acest haos politic? 

— A propus Bisericii să-i selecţioneze pe spezele sale pe 
muncitorii pe care Italia trebuie să-i trimită în Belgia, 
însărcinându-se să elimine comuniștii și socialiștii. Și s-a mai 
angajat să verse o parte din profituri finanţării în Belgia a 
construcţiei de biserici, dispensare și servicii sociale pentru 
mineri și familiile lor prin organizaţiile creștine. 

Mi-a venit în minte conversaţia cu Lumeur. Lucia îmi confirma 
tot ce descoperise jurnalistul. 

— Era ușor pentru fratele dumitale să procedeze la fel. De ce 
nu s-a aranjat și el cu preoţii? 

Lucia îmi aruncă o privire urâtă. În pofida rolului Bisericii în 
înlăturarea lui Lisone, ea păstra în continuare mult prea mult 
respect faţă de preoţi pentru a suporta un astfel de discurs. 
Până la urmă îmi răspunse. 

— Lisone a refuzat să mă asculte când i-am propus să lucreze 


VP - 223 


împreună cu Biserica. Când a văzut cum sporește puterea lui 
Garibaldi, era prea târziu. L-au pierdut mai cu seamă relaţiile lui 
dubioase. 

Așadar Keykebisch - cine altcineva? - în loc să-l recomande 
pe fidelul său enoriaș, contribuise fără, îndoială, la eliminarea 
sa. 

— Ignazio lucra de ani mulţi cu mandatari socialiști. Nu a vrut 
niciodată să se distanţeze de Van Vaerenbergh. Asta nu a 
plăcut, adăugă ea ridicând mâna spre cer. 

Mai ales că deputatul investise în afacerile lui, am gândit eu, 
și nu se putea nicidecum despărți de el. 

— A încercat să le explice prietenilor să-i din Roma diferențele 
dintre situaţia politică din Belgia și cea din ltalia. Socialiștii și 
creștin-democraţii sunt aici în relaţii strânse unii cu alţii, iar 
comuniștii au pierdut orice influență asupra vieţii politice 
belgiene. Dar, de la Milano sau de la Roma, alianţa cu ateii și cu 
comuniștii l-a pierdut. În plus, Garibaldi trăiește la faţa locului. Îi 
vine mai ușor să-i supravegheze pe cei care fac să meargă 
angrenajul întreprinderii sale, demnitari ai Bisericii, funcţionari, 
oameni politici. 

Un cioc-cioc la geamul mașinii mă făcu să tresar. Era 
Federico, ciufulit, cu cămașa descheiată, cu pete de sudoare sub 
braţ. Anne ieși din mașină și se aruncă la gâtul lui. 

— Mi-ai salvat viaţa! Cum să-ți mulțumesc, Federico? 

— Să nu exagerăm, zise el, totuși măgulit. E o acţiune 
colectivă. 

— A, nu! am exclamat eu. Fără discursuri! 

Federico ridică din umeri. 

— Tocmai voiam să subliniez că omul tău a contribuit mult... 
chemându-mă în ajutor... 

— Ticăloșii ăia au vorbit? l-am întrerupt înainte ca el să mă 
discrediteze definitiv. 

— Massimo se temea că l-ai recunoscut. E chiar pentru prima 
dată când aud pe cineva spunând că se teme de tine. 

— Dar de ce se tot învârtea pe lângă vila lui Lisone? Nu din 
cauza mea, totuși? 

__— Nu. A fost surprins să te vadă apărând împreună cu Anne. 
In realitate, proiecta s-o răpească pe Lucia. 

Am auzit-o pe Lucia oftând. Nu era deloc surprinsă de 

extravagantul proiect al celui care rămăsese, totuși, soţul ei. 


VP - 224 


29. 


Un secret pentru a atrage porumbeii 


Un zgomot, glasuri mânioase, ne întrerupse conversaţia. 
Şoferii ieșeau din casă împingându-i înainte fără menajamente 
pe oamenii pe care tocmai îi luaseră la întrebări. Cu mâinile 
legate la spate, cu chipurile tumefiate, nu arătau prea în formă. 
Nu erau într-o stare mai bună decât ţăranii din Puglia cărora 
Garibaldi sau Lisone le făgăduiau luna de pe cer și care își 
petreceau deja prima zi târându-se prin praf, în miros de gaz și 
în bezna veșnică, la mai mult de o mie de metri adâncime, 
înainte de a regăsi lumina zilei. 

— Și Massimo? 

— Lisone mai are câteva mărunțișuri să-l întrebe, râniji 
Federico. li eram datori cu asta în schimbul ajutorului. 

Păstrându-și mutismul, Lucia fixa parbrizul. 

— De ce dracu' Massimo voia s-o răpească pe Lucia? Ca să-și 
readucă nevasta în Italia cu de-a sila și s-o oblige să se ocupe 
din nou de menaj? 

— Porca mizeria, Mickele! Un astfel de individ nu acţionează 
nici par amore nici par onore! Voia să-și pună fundul la adăpost! 

Vocea Luciei se auzi brusc, fermă, cu un aer de sfidare. 

— Voia să recupereze dosarele pe care Ignazio i le-a 
împrumutat. 

— Ce dosare? 

Văzând că Lucia se închide în sine, Federico interveni. 

— Pot să-ţi povestesc eu începutul istoriei. Când lucrurile au 
luat o întorsătură urâtă pentru Cămășile negre și complicii lor, 
Massimo a fugit luând cu el documente, fotografii și scrisori 
extrem de compromiţătoare pentru unele personalităţi politice 
devenite, după instaurarea Republicii, „mari democrați”. Posesia 
acestor comori i-a permis să scape de o pedeapsă prea severă 
atunci când a fost judecat. l-a permis să reintre în administraţie. 
Și să-și refacă viaţa de parcă abia s-ar fi născut. 

— Am cunoscut și noi așa ceva în Belgia, am spus eu. Nu cu 
mult timp în urmă auzeai: „Să nu rămânem împotmoliţi în 


VP - 225 


trecut, să încetăm să fim învrăjbiţi. Avem nevoie de toţi pentru a 
construi o lume nouă”. 

— Și pentru a lupta împotriva comuniștilor, adăugă Federico. 

— Nu ne mai sâcâi, Federico! 

Anne interveni mai înainte ca sfada să degenereze, ca de 
obicei. 

— Lucia, dumneata plecaseși în Belgia cu fratele dumitale în 
plin dezastru. Cum ai izbutit să pui mâna pe acele dosare? 
întrebă Anne. 

Lucia avea o datorie faţă de Anne. Se simţea responsabilă de 
răpirea ei. 

— Ignazio se ducea regulat în Italia pentru a încerca să-și 
pună la adăpost afacerile, când Garibaldi și Societatea sa au 
început să-i saboteze piaţa. Atunci când a descoperit că 
Massimo îl trădase încă o dată lucrând cu Garibaldi, s-a 
strecurat într-o seară în apartamentul lui împreună cu Harpo și l- 
a pus să-i înmâneze preţioasele dosare. 

— Ceea ce Massimo a acceptat cu gentileţe... 

— Când am intrat eu în apartament, l-am găsit desculț, cu 
pantalonii suflecaţi, chicoti Lucia cu un râs isteric. Harpo ţinea în 
mână o lampă de sudură... 

— Ai făcut parte din expediţie? 

Ezită o clipă, după care murmură: 

— A insistat Ignazio. Nu avea încredere decât în mine ca să 
parcurg dosarele și să verific că Massimo nu-l trăsese pe sfoară. 

Evident, din moment ce Ignazio nu știa să citească. 

— În plus, i-am făgăduit lui Massimo că le voi păstra eu. 

— Nu există furt între soţi, am explicat eu pentru Anne și 
Federico. 

— Da, confirmă Lucia cu un zâmbet neliniștitor. Dosarele 
rămâneau oarecum în patrimoniul nostru. 

— Așadar, Massimo era protejat de SARBI, graţie câtorva solizi 
reprezentanţi ai democraţiei creștine, iar Lisone de alţi câţiva 
politicieni - poate aceiași - datorită dosarelor soțului dumitale. 
Excelent mod de a garanta libera concurenţă. Dar cum a reușit, 
totuși, Garibaldi să rupă acest echilibru și să-l atragă în cursă pe 
fratele dumitale? 

De data asta, Lucia întoarse capul. Ce ne dezvăluise ea îi era 
deja cunoscut în mare lui Federico de la interogatoriul lui 
Massimo. Dar nu mai mult, căci nici soțul ei nu cunoștea 


VP - 226 


urmarea. Văzând că nu vom mai scoate nimic de la Lucia, Anne 
ne rugă să ne îndepărtăm și s-o lăsăm singură cu ea. 

În timp ce Federico și cu mine ne întorceam la sediul SARBI ca 
să facem joncţiunea cu fraţii Motta și ceilalţi șoferi care vegheau 
asupra prizonierilor, Anne urcă din nou în mașină alături de 
Lucia. Prin geamuri, am văzut-o pe femeia în vârstă clătinând de 
câteva ori din cap. În cele din urmă, ea păru să cedeze și începu 
să vorbească. 

— Federico, nu putem rămâne în plină stradă cu niște oameni 
legaţi, i-am atras eu atenţia când am văzut mai multe capete la 
ferestre, în spatele perdelelor. Un vecin va alerta până la urmă 
poliția, dacă n-o fi făcut-o deja. 

— Mamma mia! În ţara asta nu e așadar cu putinţă să 
reglementezi o afacere ca între bărbați? 

Câteva clipe mai târziu, camioanele o porniră ducând 
prizonierii spre o destinaţie pe care nu voiam s-o cunosc. Insă 
mirosul camionului cu porci continuă să mai plutească în jurul 
cartierului general al SARBI vreme de câteva ore bune. 

(J 

Instalați pe terasa din Piaţa Binefăcătorilor, Hubert, Rebeka, 
Federico și cu mine aşteptam ca frumoasele buze ale lui Anne 
să ne destăinuie sfârșitul enigmei. Anne făcea plăcerea să 
dureze, pretextând făgăduiala dată Luciei că va păstra 
spovedania pentru sine. Numai că autoritatea patronală se 
simțea lezată. Lui Federico care îi ordonase să vorbească - 
„cuvântul dat unui trădător nu face două parale! E un jurământ 
tactic” - Anne îi răspunse pe un ton sec că refuza să dea 
ascultare „logicii patronale”, mai ales când se sprijinea pe 
dialectica stalinistă. 

A fost momentul în care am intervenit. 

— Îți mai amintești de sfatul foarte iezuit pe care mi l-ai dat în 
salonul lui Lisone când părintele Keykebisch încerca să mă tragă 
de limbă? 

— De acord, spuse ea. Dacă ghicești ce mi-a povestit Lucia, 
am să-ţi spun dacă e rece-rece sau foc-foc. 

— Despre Casane, am spus cu simplitate. 

— Che cosa, Casane? zbieră Federico, gata-gata să răstoarne 
masa. Mi-am salvat in extremis paharul cu gueuze grenadine. 
Că doar de mult nu mai gustasem așa ceva. 

— Ai nimerit! zise Anne cu un zâmbet șăgalnic. Bravo, 


VP - 227 


domnule detectiv! Și își înălță paharul cu porto în cinstea mea. 

— Nu pricep, bombăni Hubert. 

— Îți mai aduci aminte ce surprinși am fost că Lisone nu l-a 
ucis pe Casane atunci când stupidul ăla de Casanova a căzut în 
plasa lui nenea Tony înainte de a-și mărturisi Luciei 
fărădelegile? 

— Parcă trăsesem concluzia că spilcuitul ăla îi avea la mână 
pe Lisone sau pe soră-sa cu ceva atât de important încât 
fuseseră siliți să-l păstreze mai departe în slujba lor, zise Hubert. 

— Ergo, el a fost cel care a dat totul peste cap! 

Anne aplaudă cu ambele mâini. 

— Jigodia asta a izbutit, nu știu cum, să pună mâna pe o parte 
din preţioasele documente pe care Lisone și soră-sa i le-au 
smuls lui Massimo. Și îi șantaja. 

— Ceea ce îi îngăduia să ducă acel mod de viaţă extravagant 
pentru un lucrător la o volieră, cu plimbări pe la barurile și sălile 
de dans din Bruxelles, cu apetitive la terase și curse de ogari. 

— Casane îl șantaja pe Lisone? Ce băiat de treabă! 

— La început, i-a restituit patronului său documentele cu 
ţârâita pe bani buni și sunători. Însă, când a văzut că banii vin 
lesne, a vrut s-o facă pe grozavul și să pună mâna pe lozul cel 
mare vânzând dosarele celui care oferea mai mult. 

— Acest nenorocit de stronzo” nu avea anvergura să înșele 
pe toată lumea. Se credea cumva Coppi? 

— Erau la rând alţi doi cumpărători, continuă Anne. 

— Massimo... 

— Și Amati, completă ea. 

O tăcere profundă se lăsă în jur, până ce Federico izbi cu 
pumnul în masă. 

— Ce tot spui tu acolo? 

— Matteo plasase un spion la Caste/ del Monte. Pe prietenul 
tău, Torretto. El a fost intermediarul? 

Anne dădu din cap. 

— Nu cred! zbieră Federico. Lucia minte ca să ponegrească 
sindicatul! Matteo nu s-ar fi coborât niciodată să recurgă la 
șantaj! 

— Dă-ţi seama ce mai comoară pentru sindicat: dovada că un 
anumit număr de șefi și funcţionari însărcinaţi să aplice 
convenția belgo-italiană erau corupți! 


71 idiot, cretin (italiană) (n.tr.). 
VP - 228 


— În cele din urmă, Massimo a oferit o asemenea sumă încât 
Casane nu a mai stat pe gânduri. Afacerea urma să se încheie, 
numai că Lisone a aflat ce se punea la cale. 

— Desigur, am zis eu, și el plasase o ureche atentă în 
anturajul infamului său cumnat! 

— Porca mizeria! Unii mai vicleni ca alții... 

— Mda, dar nu mai mult ca amicii tăi staliniști, strecură 
Hubert. 

— „și atunci s-a descotorosit de slujbașul trădător mai 
înainte ca documentele să-și ia zborul, am intervenit eu ca să 
evit ca acei amici să se încaiere. Ţi-a spus Lucia și cine anume a 
mânuit cuțitul? 

— Lisone, Harpo, poate chiar Lucia? 

Anne negă dând din cap. 

— După părerea Luciei, Casane a fost ucis la ordinul lui 
Garibaldi. 

— Asta-i praf în ochi, tranșă Federico. Pun prinsoare că Lucia 
a făcut-o. Această micuță doamnă modestă e mai de temut 
decât pare. Ai văzut cu ce bucurie ne-a povestit cum îl frigea 
Harpo la tălpi pe bărbatul ei? 

Orbit de ura împotriva lui Lisone, Federico își pierdea orice 
capacitate de a raţiona. l-am atras atenţia că eliminarea lui 
Casane de către banda lui Garibaldi - poate de către Massimo - 
mi se părea mai plauzibilă. Lisone nu avea niciun interes să-l 
suprime înainte de a-și fi recuperat documentele. Dacă el 
pierduse lupta cu Garibaldi, era tocmai din lipsă de muniţie. 
Casane îi răpise mijloacele de a face presiune asupra 
politicienilor și birocraţilor care îi asigurau contractele. 

— Din ce mi-a povestit Lucia, adăugă Anne, ghicesc că fratele 
ei a trecut prin momente neplăcute când cei pe care el îi șantaja 
au aflat de la Garibaldi și Massimo că sertarele sale fuseseră 
golite de Casane. Uciderea lui Casane i-a permis lui Garibaldi să- 
| îndepărteze definitiv pe Lisone și să pună stăpânire pe 
monopolul transportului muncitorilor italieni în Belgia. După 
părerea Luciei, Massimo voia să meargă mai departe și să-și 
elimine fizic cumnatul. 

— Şoferul smintit care a încercat să-l strivească pe Lisone în 
fața locuinței acestuia de la Caste/ del Monte a fost cumva 
Massimo? 

— Lucia e convinsă. Se pare că bărbatul ei a rascolit cerul și 


VP - 229 


pământul ca să-i convingă pe Garibaldi și pe amicii lui. 

— Dar scrisorile de ameninţare? Tot el le-a scris? 

— Massimo în stare să compună în franceză în stilul ăla 
rafinat? Nu mă faceţi să cred una ca asta! exclamă Hubert. 

Anne izbucni în râs. 

— Nu, scrisorile au fost scrise de părintele Keykebisch. 

Toată lumea scoase un strigăt de stupefacţie. 

— Ca să-și protejeze enoriașul. Cu binecuvântarea Luciei. O 
bănuiesc chiar că a și contribuit la compunerea lor. Uite, pun 
prinsoare că n-ai să ghicești de ce, domnule detectiv! exclamă 
Anne. 

Am clătinat din cap. Oamenii ăia erau prea complicaţii pentru 
mine. Dar și pentru Hubert, Rebeka și Federico, acesta din urmă 
oferind ceva de băut la toată lumea în chip de consolare. 

— Părintele Keykebisch întreține, evident, excelente relații cu 
preoţii italieni asociaţi cu Garibaldi. Dar, după cum spune Lucia, 
el a refuzat să participe la Societate, lucru care îi fusese propus, 
și l-a ocrotit mereu pe Lisone. Chiar și atunci când presiunea a 
devenit mai puternică pentru ca enoriașul lui să se retragă din 
afaceri, iar Massimo a încercat să-l omoare. 

— Frumos mod de a te răzbuna pe cumnatul care l-a dat pe 
mâna partizanilor, remarcă Federico râzând. Tare îmi place când 
lupii se sfâșie între ei! 

— Și cum rămâne atunci cu scrisorile de ameninţare? întrebă 
Hubert. Părintele Keykebisch s-a alăturat până la urmă lui 
Massimo? 

— Nu. Dimpotrivă. Era o modalitate de a-i salva pielea lui 
Lisone fără știrea lui. Neputând să dezvăluie legăturile sale cu 
anturajul lui Garibaldi, a încercat să-l îndepărteze. lar Lucia, care 
își iubea fratele, l-a ajutat pe bunul părinte să întocmească 
scrisorile pentru a-l sili pe Lisone să renunţe la afacere. 

— Mor după logica acestor oameni! spuse Hubert. Il ameninţă 
pe Lisone cu moartea pentru binele său! 

— Dacă vreţi să ascultați și părerea mea, interveni Federico, a 
dat de înțeles camarilei lui Garibaldi că el era autorul scrisorilor 
de amenințare adresate lui Lisone; asta ca să aibă două 
posibilităţi de manevră... 

— Dar cu moartea acelui porumbel drăguţ cum rămâne? 
întrebă Rebeka cu vocea ei subţirică, ridicându-și ceașca de 
ceai. 


VP - 230 


— Simeone, șopti Anne visătoare. 

Mi-am amintit de imaginea frumosului porumbel care se 
așezase cu un gest maiestuos pe umărul lui Anne, desemnând-o 
singura fiinţă umană demnă de admiraţia lui dintre toate 
celelalte. 

După părerea Luciei, oamenii lui Garibaldi, poate chiar 
Massimo, otrăviseră porumbelul ca să-l rănească pe Lisone și să- 
| convingă să se retragă. 

Am clătinat din cap. 

— Numai unul dintre obișnuiţii de la Caste/ del Monte se putea 
fofila în volieră sau cineva care avea acces la hrana 
porumbeilor. 

— Negustorul de grăunţe? 

— Sau prietenul nostru Hubert? 

— Eu l-am iertat pe Michel, spuse Hubert cu aere de mare 
domn. Nu mai răsuci cuțitul în rană! 

— Dacă Garibaldi a fost cel cu amenințările, de ce a rămas 
anonim? L-ar fi avertizat foarte limpede pe Lisone ce anume 
voia în loc să expedieze mesajele alea bizantine care l-au silit să 
apeleze la cel mai bun detectiv belgian. 

— Și atunci cine s-a legat de acea magnifică zburătoare? 

— Lucia, am zis eu. Cine altcineva? Detesta porumbeii. A 
profitat de climatul care domnea în jurul lui Lisone ca să-l 
suprime. Și, totodată, să-și determine fratele sa se 
descotorosească de menajeria aia care îi producea oroare. 

— Biata de ea! Să trăiești într-o volieră și să te îmbolnăvească 
gândul că te plimbi printre ocupanții ei? 

— Când am vrut să vizitez porumbarul după moartea lui 
Simeone, a refuzat categoric să mă însoţească. A trebuit să 
insist ca să-mi deschidă ușa, dar, de îndată ce mirosul s-a 
răspândit în hol, a șters-o câta putut de repede. 

Federico izbucni în râs. 

— Lisone o silea să trăiască alături de zburătoarele astea 
care-i provocau bube? A naibii ambianţă în prăvălia asta! 

Hubert îmi sări în ajutor. 

— Michel are dreptate. Îi trimit regulat Luciei o pomadă contra 
eczemei. Lisone știe. Numai că porumbeii sunt toată viaţa lui. 
Preferă să abandoneze transportul muncitorilor decât să renunțe 
la volieră. 

— Îmi imaginez chiar că Lucia era geloasă pe Simeone, spuse 


VP - 231 


Rebeka. Pentru atenţia pe care i-o acorda fratele ei. Pentru 
afecțiunea lui. 

Federico agită mâna. 

— E, hai, geloasă pe un porumbel? 

— Femeile sunt greu de descifrat, spuse Hubert. 

— Sau poate că bărbaţii sunt cu adevărat proști! conchise 
Anne. 

e 

Câteva zile mai târziu, Hubert năvăli în biroul meu, urmat de 
Anne. Ancheta mea fiind încheiată, primisem prin poștă un cec 
foarte generos de la Lisone. Eram ocupat să redactez raportul 
final străduindu-mă să trec sub tăcere lucrurile mai jenante pe 
care le descoperisem: identitatea autorului scrisorilor de 
ameninţare, participarea surorii sale la întocmirea lor, 
adevăratele motive ale morții lui Simeone și numele asasinului. 
Pe scurt, rezumatul unei anchete care nu ajunsese la niciun 
rezultat! Oricum, ce importanță mai avea acum că alergasem 
câteva săptămâni după potcoave de cai morți? 

— Duminica viitoare, lansare de porumbei la Grâce-Berleur! 
strigă farmacistul meu. Suntem invitaţi la petrecere! 

Cum șovăiam, Anne bătu din palme. 

— Hai, Michel! Fă-mi plăcerea asta! 

Federico, auzind mesajul transmis de Hubert, ţâșni zbierând: 

— Doar n-o să vă petreceți toate duminicile alături de porcul 
ăla? 

— Vrei să zici că ne însoţești, Federico? 

— Nici în ruptul capului! De când societatea SARBI și-a închis 
sediul din Liege, Lisone și-a reluat activităţile. Din câte am auzit, 
el și Garibaldi și-au împărțit ţara. Lui îi revine regiunea Liege. 
Charleroi, Mons și centrul, revin societăţii SARBI, iar minele din 
Limbourg unui al treilea grup de ticăloși. 

— Dovada că imigranții ăștia au devenit adevăraţi belgieni. Au 
asimilat esenţialul culturii noastre: sensul compromisului. O 
bucată pentru creștini, una pentru socialiști și o a treia pentru 
restul familiei. 

Federico dădu din cap. 

— Peste câteva luni, când adevărații belgieni îl vor alunga pe 
Rege și vor instaura Republica, cum au făcut-o compatrioţii mei, 
toate regulile astea corupte se vor schimba. 

Printr-o curioasă coincidenţă, câteva luni mai târziu tocmai la 


VP - 232 


Grâce-Berleur istoria a fost pe punctul să basculeze și să-i dea 
dreptate lui Federico. În pofida interdicţiei, o manifestaţie 
organizată acolo împotriva revenirii Regelui Leopold al Ill-lea s-a 
transformat într-o dramă. Depășiţi de evenimente, jandarmii au 
început să tragă în mulţimea adunată în Piaţa Martirilor 
Rezistenței în faţa cafenelei Boule Rouge, provocând în ţară o 
emoție care ar fi putut duce la insurecție și la secesiunea 
Valoniei, dacă Regele nu s-ar fi decis să abdice câteva zile mai 
târziu. 
(J 

Trenul avu o asemenea întârziere că, la sosirea noastră la 
Grâce-Berleur, columbofilii erau deja ocupați să-și deschidă 
coșurile. Mulțimea era imensă, la fel de impunătoare ca aceea 
care se strânsese spontan în faţa casei lui Amati la prima mea 
vizită și avea să-i sfideze după aceea pe jandarmi la câteva sute 
de metri distanţă. II vedeam pe Lisone agitându-se printre 
păsărarii lui, cu Harpo în umbra sa, fără să ne putem apropia de 
el. 

Federico strigă: 

— V-am spus eu! Ce idee să venim să asistăm la festivitățile 
astea burgheze! 

— Oufti! chicoti un om în spatele meu. Ca n'dwet nén yesse 
auji!7? 

— E ceva ce-ţi displace, cetăţene? zbieră Federico. 

— Cu toată gura ta mare, tovarășii tăi dau în gropi de proști 
dacă se plimbă pe aici cu tine! 

Un zgomotos fâlfâit de aripi ne întrerupse conversațiile și 
risipi restul frazelor. Sute de porumbei își luaseră zborul în 
aplauze, în timp ce fanfara își dădea duhul suflând în alămuri. 
Lisone, care ne ochise, izbuti să-și croiască drum prin mulţime 
ca să ne întâlnească. 

— Care e campionul dumitale astăzi? l-am întrebat. 

— Îți aduci aminte de Năzuros? 

Il strânse pe Hubert de umăr. 

— Doctorul nostru miraculos l-a pregătit bine. Am încredere! 
Are să câștige! Mizează pe el. Câștig garantat! 

— Să zicem că l-a dopat în neștire! mârâi Federico rămas 
ceva mai în spate. 

— Ei hai, am zis eu, mizez echivalentul chiriei mele pe șase 


72 „Ce chestie! Nu cred că e prea ușor!” în valonă (n.aut.). 
VP - 233 


luni. Jumate-jumate cu proprietarul! 

În timp ce Federico începea să protesteze, se produse un 
eveniment neobișnuit. Masa păsărilor se vedea cât un norișor de 
praf sus de tot lângă nori, când un porumbel făcu brusc cale- 
ntoarsă, de parcă ar fi uitat ceva în coș. Năpustindu-se drept 
spre noi, provocă un început de panică venind să se așeze 
delicat pe umărul lui Anne. 

— Năzurosul! murmură Lisone. 

— Ei bine, Anne! S-ar zice că tu ai o relaţie specială cu 
porumbeii! 

— Da, Michel! Știi tu câte ceva! 


VP - 234 


virtual-project.eu 


VP - 235