Vlad Musatescu — Extravagantul Conan Doi 02

PARTEA A TREIA - DE-A V-AȚI ASCUNSELEA 


Inevitabilul prolog 

Tanti Raliţa mă prelucrează, boscorodindu-mă la cap: 

- Asta-i situaţia, Al, băiatule! După cele petrecute și păţite 
la Posada, ca să nu mai pomenesc nopţile de groază de la 
Colţiilupchii, ce mare brînză ai făcut? Nici măcar de-aia de 
16.30! Unde-s romanele? N-ai zmîngălit o singură pagină. Dar ai 
păpat două concedii de creaţie. Crezi că te mai ţin în slujbă 
oamenii ăia de la revistă? Mai bine m-apucam eu să-ţi scriu 
aventurile, așa cum le-a scris doctorul Watson pe cele ale 
tovarășului Sherlock Holmes, și tot ieșeam la un liman. Ce-ai de 
gînd, domnule? Văz că te-ai mai și întremat. Pe puţin două 
ocale! Unde ai să ajungi?... Nu-i uman, băiatule, ce se-ntîimplă! 


În afară de faptul că băiatul, adică subsemnatul, a sărit 
oleacă de cincizeci de anișori, restul corespunde realităţii. Dar 
mătușă-mea, spre norocul meu, pune stavilă gurii, pentru a-și 
înșuruba în ea o „mărășească”. Este a șasea pe care o aprinde. 
Asta numai de cînd a venit și s-a instalat la biroul meu, 
evacuîndu-mă din unicul fotoliu al casei. Soarbe din cafea, - 
cred că-i a patra, - pregătindu-se să-și continue și să-și ducă la 
bun sfîrșit permanenta ei criză de logoree cronică și incurabilă. 

Înteleg să profit de ocazie, pentru a-mi slobozi nervii: 

- Uite ce-i, tanti Raliţo, dacă voi fi lăsat în pace, dacă mi se 
vor organiza condiţii de creaţie minimale: liniște, hrană, lumină 
și zile fără vizitatori sau telefoane, dacă se va desfiinţa 
tramvaiul de pe Calea Moșilor, dacă nu te vei mai apuca să-mi 
meșterești „Bombiţa” (e vorba despre „Fiatul” meu 600 D), ar 
exista toate șansele s-ajung foarte departe... Adică să-mi termin 
romanul, să-l predau la editură, și să mă bucur de binefacerile 
unui meritat succes!... 

Dar n-apuc să exprim, la nivelul dorit, toată durerea ce mă 
consumă, căci este cineva, afară, care încearcă să demoleze 
fațada clădirii, bubuind în ușă cu amindoi pumnii, plus 
(eventual) şi-un picior. În același timp se dezlănţuie și soneria 
telefonului, de intră în vibraţie geamurile odăii. 

Sar ca ars de pe scaun, de parcă mi s-ar fi instalat un reșou 
electric dedesubt, răstorn cafeaua, fără mari pierderi (dacă nu 
punem la socoteală pantalonii pataţi) și răcnesc la tanti Raliţa: 

- Răspunde, întreabă cine este, și spune că nu-s acasă!... E 
bine? 


- O fi, dar nu-i uman ce se-ntîmplă, Al, băiatule! 

Dar n-am vreme de pierdut, fug la ușă; pentru a opri 
operațiunile de distrugere. Deschid. In față-mi, proţăpită în prag, 
tortura mea cotidiană: madam Anuţa. Plînsă, duhnind vapori 
ușor identificabili, rage în cheia de fa: 

- Domnu, dă fuguţa pîn-la noi... că iar mă omoară 
Gheorghe!... 

- Normal! Parcă ieri s-a-ntors de la cura de dezintoxicare... 

Madam Anuţa smiorcăie, scîncind ca un cîine gutunărit: 

- D-apăi cum să nu! Tocmai d-aia. Zicea că l-au făcut bine! 
Nu i-am dat decit o juma de palincă... de la noi... adusă de sor- 
mea... Și-i gata! Mort! Nu le-a ieșit tratamentul!... 

Vecina noastră, spălătoreasă în clipele libere, cînd nu se 
îngrijește de readucerea la realitate a beţivanului de bărbatu- 
său, este de undeva, de prin Ardeal, dintr-o localitate pe unde 
rachiurile nu coboară niciodată sub 60 de grade (Celsius, în nici 
un caz!). 

Intors în biroul meu (proprietate personală) observ că tanti 
Ralita trage zdravăn din „mărășeasca” ei, pesemne alta, păzind 
receptorul așezat cu grijă în farfurioara plină cu zaț de cafea. 

- Cine-i la telefon? N-ai spus că-s plecat? 

- Sigur că nu! E unul pe care-l interesează acceleratele și 
rapidele de Constanţa. l-am spus să aibă răbdare, pînă vii tu, că 
eu nu le știu, că am „Trabant” și nu umblu cu trenul... 

lau receptorul și urlu disperat: 

- Domnule, nu-i uman ce se-ntîmplă! Primul rapid pleacă la 
zece treizeci... următorul la douăsprezece și cinci... și mai e unul 
pe seară, la nouăsprezece și trei, cu locuri rezervate... 

Cetăţeanul, destul de calm după atita așteptare, întreabă 
alene: 

- Buuun! Astea-s rapide... ceva accelerate n-aveţi?... 

- Sigur că nu! 

Nu-i bine ce se petrece. Am început să vorbesc și eu ca 
tanti Ralita. 

Telefonul tace. Individul a închis fără să mulțumească. 

Șterg demoralizat zaţul. Și de pe receptor, și de pe urechea 
mea proprie. După care mă adresez mătușă-mii: 

- Ce-ar fi să studiezi și matale un mers al trenurilor? Ti- 
ajung atitea manuale practice, de depanare auto. Cred că le-ai 


învăţat pe dinafară, din moment ce nu mai merg ca lumea nici 
„Trabantul” dumitale, nici „Fiat-ul meu... 

Tanti Raliţa primește din voleu, apoi returnează: 

- Hăţ, că te făcuși spiritual! Dacă nu eram eu, rămîneai cu 
„Bombiţa” în șoprul găinilor de la Comarnic. 

Deciît să-mi reamintească performanţele ei de mecanic 
auto, prefer să bat în retragere și să las totul baltă. Să tac! 

Pe undeva, dar nu prin sectoarele esenţiale, s-ar părea că 
tanti Ralita se află în posesia unei oarecari doze de adevăr. Și 
anume, atunci cînd citează creșterea în greutate a personalităţii 
mele. Vor rămîne o enigmă, nu numai pentru mine, ci și pentru 
amicii mei  Doru-doctoru' și  Sandu-babandu,  eminenţi 
dieteticieni, neașteptatele succese actuale obținute în materie 
de hiperponderabilitate. Mai ales dacă apreciem terifiantele 
evenimente, trăite la Posada și Colţiilupchii, la justa lor valoare. 

Dacă în timpuri normale cîntăresc în jur de o sută (și ceva) 
kilograme, după  nefericitele mele expediții indicatorul 
torturantului aparat de măsură s-a dereglat complet. Nici nu-mi 
convine să deconspirez cît arată. Estimarea lui tanti Ralita, 
aproximiînd la două ocale sporul înregistrat, este mai mult decit 
aleatorie. 

Al Conan Doi, adică eu, detectiv amator de excepţie (în 
timpul liber și concedii), iar în cadrul orelor de serviciu talentat 
și apreciat ziarist, se află într-o veche și nerezolvată dispută cu 
specialiștii de la Institutul de Endocrinologie. Diînșii, dragii de ei, 
luînd în consideraţie parametrii mei (1,68 m pe înalt. 0,77 m pe 
lat) susțin cu încăpăţinare că ar fi cazul să mă plasez pe o orbită 
care să graviteze în jurul a (maximum) 70 kilograme. 

În orice fel aș suci-o și învîrti-o, pretenţia dînșilor mi se pare 
de domeniul ocultismului sau, în cel mai bun caz, al „science- 
fiction”-ului. Cunoscîndu-mi mai aprofundat posibilităţile, susțin 
că-i bine și așa, cum m-a proiectat maica-natură. 

Amenințîindu-mă și somîndu-mă să slăbesc cît mai repede, 
c-altminteri „intru în dificultate”, s-a încheiat și perfectat între 
noi un soi de gentlemen's agreement, conform căruia urmează 
să ţin o dietă severă (în limitele omeneștilor mele slăbiciuni), iar 
dînșii să mai lase ceva la cîntar (în aceleași limite). Din clipa 
semnării acordului, într-un cadru solemn (la „Capsa”), ţineam 
regim de trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz și seara, înainte de 
fiecare masă. Spre surprinderea tuturor, cîntarul rămăsese 


staționar. Puțin traficat, arăta chiar cu vreo patru sute de grame 
mai jos. Toată lumea era mulţumită. Cu excepţia nevesti-mii. 
Bulgăroaica de Penke, de gardă lîngă manualul de dietetică 
(ediția 1972), îmi expunea, la fiecare abatere, cantitatea de 
calorii depășită. Și le știa pe dinafară... 

Sînt două săptămîni de cînd m-am întors de la Colţiilupchii. 
Complet „defenestrat”, cum se pronunță un prieten de-al meu, 
de la Sinaia-Cumpătu. Acum s-ar zice că-s într-un fel de 
convalescenţă, de restaurare a întregului organism (inclusiv 
sistemul nervos) puternic zdruncinat de  fantasticele 
experimente ale domnului Gulliver Naiba, magul localității 
respective. 

La Posada, stresat de rocamboleștile evenimente petrecute 
la pensiunea doamnei Marița Nachtigal, nu reușisem să scriu 
nici măcar un rînd. Romanul mult visat se dusese pe apa- 
sîmbetei. 

A doua tentativă, cea de la Colţiilupchii, s-a soldat c-un 
rezultat absolut asemănător. Faliment general. Pe toate liniile 
frontului creaţiei literare. 

Redactorul-șef al revistei ce-mi utilizează talentele, băiat 
subțire și mare lector de romane polițiste, aflînd dezastruoasele 
mele experienţe, - în căutarea unei oaze de liniște, unde să-mi 
pot termina romanul proiectat, - mi-a acordat o nouă prelungire 
a concediului de creaţie. Acum nu mi-a rămas decit s-aștept. 
Prietenii, neamurile, tanti Ralita și mulţi alţi binevoitori 
investighează de zor. Se caută o oază de liniște. Cu înfrigurare. 
Trebuie să existe și așa ceva. Că ţara-i mare! 

Deocamdată zac în birou, o ascult pe tanti Ralita, 
posesoarea celei mai formidabile biblioteci de romane de 
aventuri din capitală, precum și-a unui autoturism, - dacă 
„Trabant”-ul se poate numi astfel, - mă perpelesc de necaz, că 
nu mi-au reușit expedițiile, ard de nerăbdare să plec undeva la 
lucru, aștept ca pe ace să vină nevastă-mea, Penke bulgăroaica, 
să mi-o ia de pe cap pe tanti Raliţa, s-o ducă la vreun cinema, să 
vadă un western sau „Filiera franceză”, ca nu cumva să rămînă 
la micul ecran, fiind moartă după seriale de tip „Sfîntul”, „El 
fugitivo”,  „Răzbunătorii”,  „Incoruptibilii”.  „Invadatorii” sau 
„Mannix”. 

Fie vorba între noi, m-am preocupat personal de extragerea 
siguranţelor televizorului. Nu sînt sigur că asta-i denumirea 


corectă a minusculilor cilindri de sticlă pe care i-am adăpostit în 
buzunarul de la pantaloni, dar am constatat o perfectă stare de 
paralizie a „Temp”-ului. 

Și totuși, asta nu-nseamnă prea mare lucru. Tanti Raliţa, 
aflată într-un stadiu avansat al dezlănţuirii cunoștințelor ei 
tehnice, - în ciuda celor 70 de ani ai domniei sale, plus 
mărunţișul pe care nu-l divulgă, - ar fi capabilă să le înlocuiască 
pe furiș, chiar cu ace de păr. N-ar fi pentru prima oară. Tot așa 
mi-a reparat și fierul de călcat electric. Inlocuindu-i nichelina cu 
sîrmă de 0,1 mm. Dacă nu săreau automatele transformatorului 
de pe Calea Moșilor, lăsînd fără lumină tot cartierul, ardeam 
integral, ca niște șobolani. 

Tanti Raliţa începe să se foiască în fotoliu. Pesemne că-i 
lipsește ceva. Dar n-o rabdă inima prea multă vreme, deoarece 
o aud glăsuind: 

- Al, băiatule, văz că Penke întirzie. Dau o fugă pînă la 
bucătărie, să mai fierb niscaiva cafea. Bei și tu una? 

- Nu mă ispiti, Satano! Mi-ajung cele patru de pînă acum. 
Dacă pompez în mine atita cafea, precis intru în trepidaţie. N-ai 
impresia că abuzezi cu cafelele? y 

- La vîrsta mea nu mai contează. Iți fac și ție o ceașcă, să 
fie șase cu cele dinainte. Poate te mai trezești din starea asta de 
alergie... 

- Vrei să spui apatie!... 

- Nu mă-nvăța tu pe mine! Alergie sau apatie, la tine tot 
aia-i. Oricit ai fi de dezumflat, din pricina celor păţite, nu se 
observă nimic pe chipul tău. Ba dimpotrivă... 

Nu mai dovedesc să-i răspund percutant, definitiv și 
maliţios, așa cum procedez cînd mă calcă cineva pe coadă. 
Scumpa de tanti Raliţa a și dispărut din peisajul ambiant, gonind 
într-un cross demenţial spre atelierul alimentar al locuinţei... 

După cîteva clipe, din sectorul respectiv parvin zgomote 
neliniștitoare. Vigoarea explozivă a mătuși-mii nu se dezminte. 

Cîtă vreme tanti Raliţa se îndeletnicește cu recuperarea 
veselei (dacă o mai fi rămas ceva) pornesc și eu să edific un 
bilanț sumar, pentru uz propriu, al activităţii mele din ogorul 
literaturii. 

Din cea mai fragedă vîrstă, de cînd am ascultat înfiorat 
primele basme folclorice de aventuri, - și sînt cîţiva ani de 
atunci, - am fost și continui să fiu un pătimaș îndrăgostit de 


proze polițiste. Pentru mine, și astăzi, Făt-Frumos era un 
detectiv amator de excepţie. Un Mannix popular. Și, pe măsură 
ce  înfulecam biblioteci întregi de romane aventuroase, 
aprovizionîndu-mă copios din stocul supranormativ al mătușă- 
mii Ralita, am simţit născîndu-se în mine necesitatea de a scrie 
literatură polițistă. 

lar în ultimul timp, de vreo patru ani încoace, mă chinui să 
impun editurilor noastre o creaţie din cele mai valoroase. E 
vorba de cele șase romane scrise de mine. Scrise, rescrise și 
transcrise. În cîte șase exemplare. 

Datorită însă unei inexplicabile opacităţi a redactorilor, nici 
unul din ele n-a văzut lumina tiparului. Fapt care nu i-a reţinut 
să corespondeze la infinit cu mine, cerîndu-mi mereu modificări, 
care de care mai constructive. 

Acuma, mulțumită preţiosului ajutor primit din partea 
editurilor bucureștene (și din provincie), după ce-am operat 
multiple combinații, schimbări și suduri, tăieturi și adăugiri, pot 
afirma că-s posesorul unei opere literare perfect puse la punct. 
Dar tot nepublicată. 

Neamurile, directe și colaterale, finii și cumetrii, prietenii și 
colegii din presă au citit-o cu sufletul la gură. După aprecierea 
lor, bineînțeles de cea mai înaltă calificare, toate cele șase 
romane sînt excepţionale, geniale. 

Și-atunci mă-ntorc și-ntreb: de ce să-mi subapreciez 
literatura, de ce să cad în același păcat ca și redactorii 
editurilor? De ce să-mi consider romanele ca aparținînd unui gen 
minor, numai pentru faptul că-s (așa-zis) polițiste? Oare domnul 
Balzac nu s-a aplecat și dîinsul asupra acestui palpitant 
domeniu? Sau Fiodor Mihailovici. Da, chiar Dostoievski! 

Nu mă vor ei? Nu-i nimic. Îi vreau eu. Nu le plac primele 
mele șase romane? Bun! Să fie sănătoși. Scriu altele. Am idei să 
umplu o întreagă bibliotecă. 

Și m-am așternut îndrăcit pe lucru. Am ticluit un subiect 
formidabil. Cînd i l-am povestit redactorului meu șef, expunîndu- 
i un rezumat de tip sinopsis, a rămas literalmente cu gura 
căscată. Drept care, după ce și-a revenit, mi-a acordat pe loc un 
substanţial concediu de creație. Din păcate, fără plata salariului. 

Cele de mai sus s-au întîmplat acum citeva luni. De atunci 
și pînă în momentul de faţă, într-un termen record, am ratat 


două concedii de creaţie. Primul la Posada. Al doilea la 
Colțiilupchii. 

Cu toată bunăvoința manifestată de  redactorul-șef, 
deocamdată nu pot beneficia de prelungirea celui de al doilea 
concediu de creaţie. După cum aţi observat, aici, în locuinţa de 
pe Calea Moșilor, n-am liniște. Mi-e imposibil să mă concentrez. 
Nu pot fructifica înlesnirile furnizate de acest om de gust, de 
rară calitate artistică, care-i și un redactor-șef de excepţie. Dacă 
nu s-ar comporta ca atare, i-aș sista accesul la bibliotecile 
noastre reunite, a mea și-a mătușă-mii Raliţa. Fără colecţiile de 
aventuri, acumulate acolo decenii de-a rîndul, ar suferi crunt, 
privat astfel de unicul tranchilizant, sedativ și somnifer eficient, 
atit de necesar insomniilor sale rebele. 

Mă trezește din reverie (hai să-i zic așa, că sună mai literar) 
un vuiet fantastic, un uruit de groază, prevestind cataclisme. 
Nefiind pentru prima oară victima unui sinistru, aștept calm 
desfășurarea evenimentelor. Care evenimente nu se lasă mult 
așteptate. 

Tanti Ralita, parcă lansată la Houston de-o rachetă Saturn, 
aterizează în birou. Pe brînci. Și nu de una singură. Pentru că, - 
abia acum realizez sursa neobișnuitului zgomot, - este însoţită 
de tava pe care, probabil, fuseseră ceștile de cafea, termosul, 
lingurițele și zaharnița. Tava, mare cît o tingire, răsună în 
continuare ca un gong, izbită succesiv de obiectele mai sus 
menţionate, care, deși sînt destinate uzului casnic, sosesc și ele, 
pe rînd, glisînd pe parchetul ca oglinda. 

Mătușă-mea, fără să fie cituși de puţin stresată de cele 
petrecute, se așază comod pe încăpătorul ei fund, își trage 
sufletul, privește amuzată la termosul scăpat intact, după care 
suspină ușurată: 

- Slavă Domnului! Mi-era teamă că trebuie să fierb altă 
cafea: dar să știi că nu-i uman ce se-ntimplă! Cine vă pune să 
lustruiți în halul ăsta parchetul? Dacă-mi spărgeam capul? 

- Bine că n-ai spart termosul și ceștile! 

Tanti Ralita, adunîndu-se lejer de pe jos, înșfacă tava și 
dispune pe ea vesela risipită. Apoi, după ce-o lasă pe colțul 
biroului, dispare iarăși din peisaj, pornind lent spre bucătărie. De 
data asta nu se mai grăbeşte. Din mers, mă anunţă răcnind, 
tocmai din fundul coridorului: 


- Așterne și tu un ziar pe birou, c-aduc cevașilea de 
mîncare. Să ne venim în fire. Cafeaua o bem pe urmă. 

Întoarcerea  mătușă-mii, nu mai are acuma nimic 
senzațional. Trăgînd concluziile de rigoare, se răzbună, pășind 
desculță pe parchetul asasin. Cînd i-o vedea Penke amprentele 
picioarelor (măsura 46, pe puţin), precis că va trebui să stau 
vreo două zile prin curte. Nu suport duhoarea cerii de parchet. 
Și mai sînt unii care o folosesc ca unguent antireumatismal! 

„Cevașilea de mîncare”, ca să utilizez formularea mătușă- 
mii, se dovedește a fi devastarea stocului din frigider. „Frigero- 
Lux”, de 240 |. 

Nemaiavind la îndemină o tavă corespunzătoare, a 
îngrămădit totul în paporniţa cu care căram pe vremuri lemnele 
de foc. Deși întinsesem pe birou un ziar de 8 pagini, ediţia de 
miercuri, a fost nevoie să mai adaug și-un „Magazin”. 

- Acum trecem la cafele! - hotărăște Raliţa. - Sau mai vrei o 
bucăţică de friptură? 

Cînd apreciez din ochi ceea ce mai rămăsese din spata de 
porc, preparată la cuptor și pusă la rece, s-o avem pentru 
duminică, cînd vor veni finii la masă, mă cuprinde o milă 
nespusă și-i spun mătușă-mii: 

- Să ștergem orice urmă a crimei! Dă-o și pe-asta! Și să nu 
mai pomenești de faptul c-am crescut în greutate... 

- N-ar fi fost nimic, dacă te-ai fi multumit numai cu friptura. 
Doară nu îngrașă. Așa ţi-au spus și doftorii ăia, ai tăi. Nu uita c- 
ai ras și șunca, și brinza, telemeaua de baltă, de la Coșereni, și 
roșiile, și-o juma de pachet de unt, și... 

- Oprește-te, tanti Raliţo! Am fost forțat! Dumneata m-ai 
împins! 

- Foarte puţin! Pentru c-apoi ai alunecat singur pe panta 
lăcomiei. Și să mă mai slăbești cu glandele! Te-ngrași din 
crăpelniţă, nu din pricina hipofizei. 

- Bine, dar și matale ai mîncat laolaltă cu mine!... 

- O fi, nu zic nu, am ciugulit și eu, de ici, de colo... 

O sfintă indignare mă cuprinde, aprinzindu-mi în vine un 
cumplit dor de răzbunare. Abia mă abţin, din rasputeri, să n-o 
jignesc pe tanti Raliţa, atunci cînd îi declar ritos: 

- Atunci să știi că nu-i uman ce se petrece, ca să-ţi iau 
vorba! Brîinza eu am topit-o? Și cașul, și urda? Dar costița 
afumată? Barem eu, unul, nici nu m-am atins de ea, m-am 


rezumat la friptură. Și cine a ras un kil întreg de roșii, de 
expoziţie? Hai, că-i prea de tot, zău așa! 

Tanti Raliţa nu se pierde cu firea: 

- Să zicem c-ar fi așa! Ce, îţi pare rău? N-am primit de la 
străini, am fost ospătată de nepotu-meu! Și, la urma urmei, ce 
vrei de la sufletul meu? 

Oftez din adîncul rărunchilor, să-mi treacă accesul de furie, 
apoi îi spun mai blajin: 

- Cafea! O cană, de-a mare! Asta vreau, și nimic mai mult! 

Mi-o fi dînsa rudă de sînge, însă nu mă bucură deloc faptul 
că-i moștenesc, încă de pe acum, felul de-a vorbi. Chiar observ, 
cu îngrijorare, supraveghindu-mi limbajul, folosirea unui bagaj 
de cuvinte cu totul străin. Și nu-i bine! Pentru că tanti Raliţa, cu 
fiece zi pe care-o smulge vieţii, întreprinde noi și uluitoare 
achiziţii lexicale. Atît de îmbelșugate și surprinzătoare, încît mă 
tem serios pentru puritatea limbii romanelor mele. 

În timp ce adîncesc reflecţiile de mai sus, tanti Ralita îmi 
ghicește în cafea. În orice caz, fiind cafea rișnită de 8,30 lei, nu 
din cea superioară, nu sînt dispus să dau crezare tuturor 
bazaconiilor îndrugate de mătușă-mea. Mai ales cînd mi- 
amintesc că s-a apucat să ghicească în cafea abia în ultimul 
timp, învățind de la croitoreasa dinsei, de pe Vergului. 

- Și-uite-așa, Al, băieţelule! Avem, adică ai aici un drum 
lung. Apoi citesc în zaţul ăsta nenorocit, că-i măcinat prea mare, 
și-o veste bună. Pentru tine, bineînțeles. C-o fi azi, sau miine, 
sau peste o săptămînă, poate și-o lună, asta nu mai contează. 
Bună să fie! Ai o ceașcă formidabilă! Numai bucurii citesc în ea! 

- Pînă una alta, aș vrea să-mi citești romanul tipărit, nu 
zaţul de pe fundul ceștii. 

Tanti Raliţa, nici dînsa prea credulă, socotind că-i mai 
norocos „Lozul în plic”, fiindcă doar așa s-a pomenit cu 
„Trabant”-ul, abandonează brusc ghicitul. Se uită lung la mine, 
apoi pornește să debiteze cu 80 pe oră: 

- Ascultă, măi băiete! Sînt femeie trecută de-o anumită 
vîrstă. Am trăit multe, am văzut multe. Și-o să mai trăiesc, și-o 
să mai văd. Eu una, dac-ar fi după mine, n-aş mai arde gazul de 
pomană. N-aș aștepta sa-mi vină plocon oaza aia de liniște, pe 
care o tot pîndești. Aș porni singură în căutarea ei. De ce cauţi 
la alţii izbăvire, cînd mai curînd ţi-o poţi aduce singur? Zbate-te. 
Caută. Imposibil să nu găsești un loc unde să-ţi isprăvești 


romanul. De ce nu te urci în teleguţa aia a ta, dacă mai merge 
încă, și să-i dai drumul în lumea mare? Evadează, domnule, 
evadează! N-ai să faci nimic, zăcînd închis în birou. 

Norocul îmi vine într-ajutor, silind-o pe tanti Raliţa să tacă. 
Sună telefonul. E Penke, nevastă-mea. Îmi comunică vestea cea 
bună, prezisă în cafea de mătușă-mea. Se află la fini. Din motive 
tehnice, nu mai pot veni să prinzească la noi. Duminică pleacă 
la părinţii fetei. Or să mănînce acolo. Slavă Domnului! Poate că 
nu și-au lichidat încă, precum am reușit eu (ajutat de tanti 
Ralita) rezervele alimentare. În schimb, va trebui să-mi 
pregătesc singur cina. Nevastă-mea rămîne să doarmă la fini, 
urmînd să-i însoțească la Gogolia. Poate găsește ceva 
prospături. Asta nu-i atît de încîntător. Dar tot biata tanti Raliţa 
mă salvează. Trăgind cu urechea la convorbirea noastră, își dă 
seama de momentele dificile ce mă așteaptă, și-mi face semn 
să-i spun nevesti-mii că mă va hrăni diînsa. Zis și făcut. Deși, 
după ton, n-aş afirma că Penke-i chiar atît de bucuroasă. O știe 
pe tanti Ralita ca pe-o eminentă gurmandă și autentică maestră 
a culmilor artei culinare. 

Cu toate că nici n-am pornit să digerăm gustărica de acum 
cîteva clipe, mătușă-mea începe să-și frămînte mintea pentru 
proiectarea unei cine cît de ușoare, dar și hrănitoare în același 
timp. Peste cinci secunde o aud: 

- Cît ai să stai aici să clocești propunerea mea, care nu-i de 
lepădat, eu dau o fugă pînă la piaţa Gemeni, să caut ceva de-ale 
mîncării. Și, ca să nu mă birfești, umplînd tîrgul cu zvonuri, cum 
că ţi-am secat frigiderul, află, domnule Al, ești invitatul meu. Fac 
cinste!... 

- Adică, dragă tanti Raliţo, astă-seară dansăm în familie? 
Tinem regim?... 

Iniţiativa matușă-mii, drept să spun, nu mă entuziasmează. 
Pentru masa de seară aș fi preferat un mușchi de vacă, la 
madam Candrea. Dar acum, întrucît sînt incapabil să imaginez o 
soluție rapidă pentru lichidarea mătușă-mii, mă supun soartei. 
Să încerc totuși a mă gîndi la propunerea expusă de Raliţa. Nu-i 
o idee chiar rea. Să mă iau în miini. Asta ar fi esenţa. Să fug. Să 
caut singur fericirea. Eterna mea oază de liniște. 

Orele 00.08h! Adică opt minute după miezul-nopţii. Cu chiu 
cu vai am dat gata cina încropită (adhoc) de tanti Ralita. Mai 
mult am pălăvrăgit, vrute și nevrute, decît am mîncat. De altfel 


nici nu se putea. După îndelungi căutări, găsise niște brînză de 
vacă (dietetică) gata acrită. Oriciît se străduise s-o „înmoaie”, 
scăldînd-o într-o baie de lapte bătut, reușise doar s-o înăcrească 
și mai mult. Ridichile, iuți de parcă ar fi fost injectate cu un 
savant amestec de hrean și muștar, mă ambiţionaseră să beau 
peste o vadră de apă. Vîrtos cloraminată, ce-i drept. Face bine la 
stomac. In orice caz, această cină de groază izbutise o 
performanţă cu totul ieșită din comun. Și anume, să mă 
determine a gîndi serios la propunerea mătușă-mii. 

Așa că la 00.19 h hotărîrea mea era luată. Miine o-ntind. 
Evadez. 

La unu și jumătate noaptea, împingeam la „Trabant”-ul 
mătușă-mii. După vreo opt sute de metri a binevoit să 
pornească și motorul, poluînd bulevardul pe toată întinderea, de 
la Calea Moșilor la Mătăsarii Noi. 

Camuflat în norii emanați de eșapamentul infernalei mașini, 
n-am observat echipa miliției. Era probabil de la circulaţie. O 
somau pe tanti Ralita să oprească, probabil pentru a da 
informaţiile corespunzătoare pentru revizia tehnică. Mătușă- 
mea, după cum îmi dădeam seama, nu reușea să taie contactul. 
Motorul vuia ca un disperat, acoperind cu nori de fum întreg 
cartierul. Speriat, neînţelegînd prea bine semnele milițienilor, 
am luat-o la goană, sperînd să scap neasfixiat. Dînșii după mine. 
Dar, din păcate, nu din aceleași motive. 

Abia la circa de miliţie s-au lămurit lucrurile. Mai ales că n- 
aveam actele de identitate la mine. leșisem din casă în cămașă, 
așa cum era normal într-o fierbinte noapte de vară, și numai în 
pantaloni de pijama. Echipa fusese convinsă că eram complicele 
persoanei din „Trabant”, cunoscută hoaţă de apartamente. 
Aceasta reușise să fugă, învăluită în norii toxici de fum. În 
schimb, rămas de căruţă, n-avusesem același noroc. Acum 
vroiau să afle de la mine adresa automobilistei. Le-am dat-o 
bucuros. Din toată inima. 

Adusă pe sus, în mașina miliției, mult mai puţin 
generatoare de fum, tanti Ralita a furnizat explicaţiile de 
rigoare. Nu era hoaţa pe care o căutau. Nu fugise. Nici gînd de 
așa ceva. Nu fusese în stare să oprească motorul. Atita tot și 
nimic mai mult. lar eu nu eram complicele ei, ci scriitorul Al 
Conan Doi, celebrul detectiv amator. Cînd am adus actele de- 
acasă, unde mă expediaseră însoţit de doi tovarăși buni, de 


încredere, altă dănănaie. Buletinul de populaţie purta alt nume. 
Alexandru Coman. Numele meu adevărat. Pseudonimele literare 
nu se trec în actele oficiale. lar au luat-o la întrebări pe tanti 
Raliţa. lar a trebuit să furnizez explicaţii complementare. 

Am avut totuși o șansă neașteptată, c-am dat peste un 
maior, mare cititor de romane de aventuri. Dar și prieten bun cu 
redactorul meu șef. Așa că, pe la trei (dinspre ziuă) liber și 
independent, mă culcam ca un dulce copil în patul meu. lar 
peste zece secunde, chinuindu-mă ca un sfint mucenic, 
depuneam eforturi inumane s-adorm. 

Imposibil să-mi realizez somnul binemeritat. Bestia refuza 
să se instaleze! 

Aveam și motive. Tanti Ralita, în cadrul convorbirilor 
noastre, mă instigase să-mi iau teleguţa și să pornesc în marea 
aventură, pentru a-mi găsi o oază de liniște, unde să-mi scriu 
romanul. 

Bun! Una la mînă. Adică mai întîi mă anunţă că mi-a 
depistat un loc ideal (la Colţiilupchii făcuse această afirmaţie, în 
beciul lui Gulliver), iar apoi, uitînd totul, mă consiliază să-mi iau 
„Bombiţa” și să demarez în necunoscut. 

Este mai mult decit clar că bătrîna a început să frecventeze 
unele teritorii afectate de scleroză! 

lar în al doilea rînd, adică două la mînă, mai îmi viră și 
îndoiala în suflet. Asta cînd insinuase, referindu-se la „Fiat”-ul 
meu: „Dacă mai merge încă”. Ori o roade invidia, nefiind decit 
posesoare de „Trabant”, ori știe ceva despre starea actuală a 
„Bombiţei”, după ce-a fost recondiţionată la un atelier 
bucureștean, din sectorul de stat, de mare calificare și 
specialitate. 

Și-atunci totul devine anormal. Cum ar mai fi posibil, să 
adormi în asemenea condiţii? 


Elegia A IV-A - „penibila” pe tema „nimic nu se 
pierde, totul se transformă... dar nu se știe în ce!” 
Insomnia, în concepţia mea (creatoare), este o elegie. 

Melancolică, din păcate. Insă penibilă. Pentru că numai o 
insomnie ţeapănă, de lungă durată, îţi mai îngăduie să-ţi 
amintești de necazurile existenţiale. Întocmai cum mi se 
întîmplă mie acum. Căci peste zi uitasem de păţaniile cu 
„Bombiţa”, pe care o adusesem, cu mari sacrificii, taman de la 
Colțiilupchii. 

După ce rătăcisem vreo cîteva zeci de kilometri, cu 
„Trabant”-ul mătușă-mii, dar și cu tanti Raliţa lîngă mine, în 
căutarea lui Romaniță Curentu și-a lui nea Poroambă Ciîșu, în 
grija cărora îmi lăsasem resturile fostei mele mașini, am izbutit 
să dau peste dînșii abia într-un tîrziu. 

Ambii s-au dovedit a fi oameni serioși, de cuvînt. l-am găsit 
meșterind la „Bombiţă”. Exact acolo unde mă aşteptam cel mai 
puţin. La „moara dintr-un dud”. Într-un hambar pe care-l 
improvizaseră în livada lui Gulliver Naiba. Pînă la sosirea 
noastră, care le-a stirnit o bucurie euforică, inexplicabilă, deși 
erau lejer băuţi, lucraseră pe spetite la demontarea ei. Pe puţin 
două săptămîni. Era și normal. Nici nu se prea pricepeau, și nici 
„Fiat”-ul nu mai arăta a „Fiat”. 

Acuma trecuseră la motor. N-aveau nimic de reparat la el, 
fiind unica parte a „Bombitei” scăpată nevătămată, ci se 
căzneau să-l dea jos. Motiv pentru care instalaseră macaraua de 
montat tuburile de ciment la fîntînile pe care le săpa Poroambă 
Cîșu, atunci cînd nu se ocupa de demolări auto. Cînd am apărut 
noi, motorul se afla atîrnat de scripete. La o altitudine de vreo 
doi metri și jumătate. lar sub el, într-o poziție precară, roţile din 
spate, care refuzau să se desprindă, precum și tinichelele de 
protecție a subsolului mașinii. 

Nea Poroambă Cișu, care lucrase la tancuri, în timpul 
stagiului militar, părea extrem de intrigat. Acuma, ajutat de 
Romaniţă Curentu, izbea încetișor c-un baros, ascultînd încîntat 
zgomotul de clopot dogit pe care-l scoteau talerele de fontă de 
la roți. 

- Opriţi, oameni buni! - am răcnit eu cu glas înspăimîntat. - 
Îmi faceţi praf mașina!... 

Tanchistul se hlizi la mine calm, după care exclamă, plin de 
semnificații: 


- Aș! N-aș prea-ș zice! Mai praf decît e-acum?... Tot cu 
barosul am desfăcut și ce mai rămăsese din tărăboanţă... Și 
sticlele de la ferestre, și tăbliile din faţă... Asta a fost mașină 
tare, meștere, ceva ce n-am mai pomenit... Nici la tancuri!... lar 
geamurile ăle mari, din faţă și din spate, nici ălea nu s-au 
fărimat... Le-am ciocănit încetișor, pînă ce s-au împăienjenit 
oleacă, dar de ieșit au ieșit... 

Realizind că nu mai avea nici un rost să discut în 
contradictoriu cu marii mei meșteri, am dispus sistarea imediată 
a lucrărilor. În schimb am trimis după tata Catariţa, să ne-aducă 
ceva de-ale mîncării. Trebuia să le fac o cinste, lui nea 
Poroambă și lui Romaniţă. 

În vreme ce luam cîte-o bucăţică în gură, să ne mai 
prindem sufletul, a sosit și balastiera pe care o tocmisem la 
Cîmpina, cînd trecusem prin orășel. Şoferul, care era şi-un 
mecanic de excepție, a rezolvat totul în mai puţin de-un ceas. 
Adică a încărcat „Bombiţa” (în piese detașate), plus motorul, 
îngrămădind totul, claie peste grămadă, în cuva camionului. 

Apoi, după ce-a acceptat să participe la gustărica noastră, 
spre dezolarea generală, m-a întrebat curios, pe cînd înfuleca de 
zor din ultimele noastre bucate: 

- Și la București, unde-o descărcăm? La care din centre?... 

- Centru? Vrei să zici autoservice, poate!... 

- Mă rog, fie și pe-a matale! Nu știam că se colectează și- 
acolo fier vechi!... Pesemne că mașinile se varsă la ei, fiind mai 
în branșă! 

Au o rîcă, camionagiii ăștia, pe posesorii de autoturisme 
proprietate personală, ce nu s-a pomenit! 

Încă de la București, înainte de-a pleca la recuperarea 
„Bombiţei”, tanti Ralita mă luase la trei păzeşte: 

- Să nu te mai prinz că-mi umbli iarăși cu particularii! Gata, 
s-a terminat! Vrei să paţi ce-ai mai păţit la Comarnic, cu 
escroceii ăia de nea Fane și nea Puiu?... 

Ca și cum nu dînsa mi i-ar fi recomandat. Și încă la o 
temperatură anormală. 

Bineînțeles, nu mai aşteptam consiliile dînsei, ci mă 
adresasem din timp, printr-un prieten cu relaţii în mediul 
maiștrilor, la un autoservice de mare faimă. 


- Maestre, - îmi declarase șeful de la tinichigerie, un om 
foarte de treabă și primitor, - adu-o la noi, și-ai să vezi de ce 
sîntem în stare!... 

Ce-i drept, nenumăratele mașini parcate în dosul 
tinichigeriei, multe din ele încă din toamna anului trecut, 
dovedeau marea căutare de care se bucura respectivul atelier, 
dar și șeful său. 

Seara, pentru a-mi demonstra respectul de care se bucură 
un Scriitor de talia mea, Darabancea (șeful tinichigeriei) m-a 
invitat la o masă de gală, la care mai participau și meșterii ce 
urmau să se ocupe de „Bombiţă”. Pe socoteala mea, bineînţeles. 

Însă mi-a revenit inima la loc, cînd meșterul Silea, vopsitor 
cu renume, după cum afirma Darabancea, mi-a comunicat 
extrem de expansiv, cu șprițul în nas: 

- Dacă ni-l dă maistrul pe nea Romi, să pună el motorul la 
loc, așa cum se cuvine, la mare meserie, într-o săptămînă n- 
avem ce face cu „Fiețelul” matale... Văz că te pricepi la oameni, 
și nu te uiţi la mărunţiș... În ce privește vopsitul, păi ăsta-l 
tragem la cuptor... 

Vestea cu cuptorul m-a bucurat nemaipomenit. Mai 
auzisem, de la niște prieteni, despre performantele vopsitului la 
cald. leșea mașina ca din fabrică... 

Cînd am tras cu balastiera la poarta autoservicelui, la 
început n-au vrut să-mi primească „Bombiţa”. Nu izbuteau să-i 
identifice marca de origine. Nici tipul, dar nici piesele care mai 
existau, sau absentau cu desăvirșire. 

După încă o masă de întremare, la care am fost invitat, 
chiar la restaurantul de lîngă ateliere, și pe care am achitat-o cu 
dezinvoltură, minunaţii mei meșteri au devenit imediat mai 
tehnici. Au stabilit urgent că-i vorba de un „Fiat”, 850, 750, sau 
chiar și 600 D, fabricat în Italia, Polonia sau lugoslavia, și că, 
dacă-l cîștigăm de partea noastră pe magazioner, în maximum 
cinci zile avem la dispoziţie tot ce ne trebuie pentru 
confecționarea unei noi mașini. Fără probleme! 

- Maestre, dacă-l vrei de 850, de optcincizeci îl facem! Vrei 
600, după cum spui matale c-a fost grămada asta de fiare, așa 
ţi-l facem! Facem tot ce ne ceri, că ești simpatic! Numai să dai 
dovadă de înțelegere... Că oameni sîntem... Și n-o să te lăsăm 
pe drumuri! 


Oameni de nădejde! „Bombiţa” a fost gata în mai puţin de 
zece zile. Dar zece zile care mi-am mîncat ficaţii. Pentru c-am 
participat în permanenţă la renașterea „Fiat”-ului. Și eu, 
dimineţile, și tanti Ralița, după-amiezile, împreună cu inginerul 
de nepotu-meu, și nea Seppi, vechiul meu prieten din Calea 
Moșilor, acuma stabilit în Drumul Taberei, care dormea în 
fiecare noapte lîngă „Bombiţă”. Mai ales că fusesem prevenit de 
bunii mei prieteni, meșterii, să fim cu ochii în patru, să nu 
rămînem fără vreo piesă cumva. 

Problema cu dispariţia (absolut eventuală, dar foarte 
posibilă) mă cam așternuse pe gînduri. Întrucît exista un 
inventar complet al detaliilor „Bombiţei”, atitea cîte mai 
rămăseseră, inclusiv al elementelor nedemontabile, nu eram 
capabil să pricep de ce mai era nevoie și de o pază 
suplimentară. 

Și nimeni nu s-a arătat jignit de măsurile noastre de 
precauţie. Ba dimpotrivă, pînă și meșterii manifestau o atenţie și 
vigilenţă deosebite, ca nu cumva să ni se întimple vreo 
nefăcută, care să-i umple de rușine. Cînd s-a terminat calvarul, 
răsuflau atît de ușuraţi, de parcă ar fi scăpat abia atunci dintr-un 
stabiliment de afecţiuni nervoase. De altfel, chiar așa și arătau. 
Nici nu era de mirare, avînd-o tot timpul pe tanti Ralita pe cap. 

Cel mai mult m-a impresionat eroismul vopsitorilor, care a 
întrecut orice așteptare. Deoarece cuptorul, adus cu mari 
sacrificii din Italia, nu prea funcţionase conform indicaţiilor din 
prospect, bieţii oameni, fără să pregete, se viriseră de-a dreptul 
în interiorul său, laolaltă cu „Bombiţa”. Și era înăuntru o căldură 
infernală, după cum se jeluiau dînșii. Peste 38 de grade Celsius. 
Suficient pentru a obţine o vopsire la cald a mașinii. Numai 
retușurile le-au executat la rece. Rășina, componenta de bază a 
vopselei, fiind prea dură, mai sărise pe ici pe colo. 

Cînd am urcat la volan, pentru probă, motorul a pornit la 
sfert. lar peste un sfert de minut s-a oprit. Nu mai era pic de 
benzină în rezervor. Și-l lăsasem plin, cînd băgasem „Bombiţa” 
în atelier. Așa mă sfătuise maistrul Darabancea. Că fără 
benzină, existau toate șansele să ruginească. Noroc de băieții 
de la tinichigerie. Descurcăreţi, mi-au făcut numaidecit rost de 
vreo cinci litri de CO 90. Depistaţi prin rezervoarele celorlalte 
mașini aflate în reparaţie. Că și astea aveau rezervoarele pline. 
Tot ca să nu ruginească! 


Acuma, cînd mă zbat cîinește să adorm, reamintindu-mi 
cele păţite, stau și mă tot întreb ce-o făcuse oare pe tanti Raliţa 
să avanseze chestia aceea cu „dacă mai merge”. 

Nu pentru că mi-aş face cumva inimă amară, gindindu-mă 
la banii plătiţi. Că nu banii aduc fericirea. Ci mă judec, din ce în 
ce mai aspru, pentru lipsa de inspiraţie. De ce nu-mi dăduse 
bunul Dumnezeu ideea să scot la vînzare resturile „Bombiţei”? 
Cu banii căpătaţi, plus ce plătisem la autoservice, puteam să-mi 
cumpăr o „Dacia-1300”. Nouă... 


Tentativa de evadare 

M-am hotărit. Gata. Fug. Nu pot lucra în asemenea condiţii 
nenorocite. Imi vine greu să evadez astfel, dar n-am altă ieșire. 
O să-mi fie urit fără Penke, fără bibliotecă, fără discurile mele. 

De trei zile clocesc în minte evadarea. De trei nopţi mă 
frămiînt, umblind ca năuc prin odaie, incapabil să-mi găsesc 
somnul, chibzuind cum să-mi pregătesc mai bine plecarea. Ce 
să-i spun nevesti-mii? E-n stare să creadă, prăpăstioasă cum e 
ea, c-am păţit ceva grav, vreun accident cu mașina, sau că m-a 
călcat tramvaiul 13, pe stradă. 

Fie ce-o fi, decizia e luată. Plec. 

Mai întîi la „Katanga”. 

Acolo mă așteaptă băieţii (amindoi săriţi de 40 de ani), 
bunii mei prieteni Alecu Tilea și Țuțu Dancu. Mi-au făgăduit să- 
mi vină în ajutor. Au văzut și și-au dat seama cît mă chinuiesc. 
Fiindcă, ţin să vă informez oficial, sînt și ei scriitori, și știu ce- 
nseamnă să n-ai „condiţii”. De cînd am intrat în concediul de 
creație, le-am telefonat în fiecare zi (dimineaţa, la prînz și seara, 
cîte un apel), implorîndu-i să-mi facă rost de-o oază de liniște, 
unde să capăt posibilitatea de a-mi termina romanul. Aseară m- 
au sunat și mi-au dat întîlnire la „Katanga”, să stăm la o „cafea 
de vorbă”. Și ce cafele fac acolo! Scurte, de te ridică de pe 
scaun. 

Au telefonat la momentul oportun. Penke-i plecată iarăși la 
țară, la cumetri, după ouă proaspete de casă, cu gălbenuș 
autentic, nedecolorat, și după ceva orătănii hrănite pe cale 
naturală. 

Imi găsiseră oaza mult visată. 

M-am sculat de la cinci de dimineaţă. Mi-am împachetat pe 
îndelete boarfele și ustensilele ce aveau se mă însoţească în 
marea evadare. Citeva cămăși antijeg, una mașină de scris 
(„Erika”, preferata mea), maiouri, stiloul, batiste, cafea (800 gr), 
indigo, săpun, hîrtie, două cartușe de „Snagov”, o panglică de 
rezervă, sticla cu rom („Baccardi”), o perie de dinţi, un flacon de 
sare fără sodiu (să mai slăbesc), o trusă de „carioce”, pentru 
corecturi. Mă rog, destule lucruri (utile și inutile) pentru a 
burduși un geamantan de tipul „cufăr”. 

Le-am cărat, cu sudoarea frunţii, și le-am îndesat în 
„Bombiţă”. Bietul meu „Fiat” 600 e mai mare pe dinăuntru, 
decit pe dinafară. Dar cite poate să care! 


Pe la zece am izbutit să dau de capăt tuturor treburilor 
gospodărești. Am spălat și clătit farfuriile și tigăile, cele două 
cești de cafea, pline de zaţul ultimelor zile, și le-am pus pe toate 
la zbicit, tocmai sus pe sobă. 

Am lăsat un bilet pentru Penke, lămurind-o că plec în 
documentare. După ce-am mai dat un ocol prin casă, mi-am luat 
lansetele și trestiile din hol, m-am mai întors îndărăt (c-o 
uitasem pe „Erika”), după care m-am urcat în „Bombiţă”. 

La 11 (fără douăzeci) parcam „Fiat”-ul lîngă „Unic”. 

La 11 (fără cincisprezece) parcam și eu. În fund, la 
„Katanga”. 

intilnirea fusese stabilită pentru ora 12. Oră la care n-au 
sosit. Băusem trei cafele (cu zaharină) că sînt la regim de 
slăbire. Pînă la ceasurile 3, am mai băut trei (tot cafele). 

Alecu și cu Țuțu continuă să întirzie. Le cam stă în fire. 
Pesemne c-or fi zăbovind la Fond. Sau, după ce-au încasat cine 
știe ce drepturi de autor, or fi trecut pe la „Podgoria”. 

Am ghicit. Pe la 4 vine Tavi Moga, purtind un mesaj din 
partea lui Alecu. Imi scrie pe-un șervețel de hirtie amirosind a 
riesling: „Conan, detectivule, tine-te bine, că venim și noi. lartă- 
ne, pe cit îţi stă în putință!” 

M-am ţinut cît m-am ţinut, dar pe la șapte și jumătate 
(19.30) începusem să simt c-ameţesc. Atit din cauza aburilor 
suprasaturaţi de alcool care pluteau în local, cît și din pricina 
stomacului. Mă chinuia o piîrdalnică de foame, - cred că datorită 
nervilor - aproape permanentă, cu toate că mai ciugulisem niște 
fripturi (fără cartofi, că-ngrașă). 

Populaţia Katangăi mă privește chioriș. Ocup prea mult 
spaţiu. Dar n-am cum să le satisfac pretenţiile teritoriale. Pot să 
reduc orice, dovadă că ţin și regim de slăbire, numai din 
volumul cu care m-a hărăzit natura nu-s în stare. În ciuda 
faptului c-am avut și unele succese în anii din urmă. Vreo șase 
sute de grame date jos, fără ca gabaritul meu să prezinte vreo 
modificare. 

Pe la opt și-un sfert, mă dau și eu pe băutură. Sticlă după 
sticlă. Nici nu mai ţin socoteala. În mai puţin de-un ceas, am dat 
dușcă vreo șapte „Ci-co”. Dacă le-aș fi sorbit cu paiul, aș fi băut 
mai puţin. Dar la cererea mea, justificată de altfel, ospătarul îmi 
răspunsese: 


- Mai aveţi și matale niţică răbdare, că paiu-i ocupat, la alte 
mese! Așteptaţi să vă vină rîndul!... 

În jurul meu e infernul. Mai tare ca-n Dante Alighieri. 
Colegul meu, scriitorul acela care-a scris o comedie divină. 
Dracii beau de zvîntă, îmbrăcaţi în blugi și tunși cu plete de 
plăieși. Diavoliţele așijderea. Că nici nu le mai deosebești. 
Tranzistoarele atirnate la brăcinar, fiecare pe alt program, urlă 
diabolic. Smogul tabagic ne învăluie de pretutindeni. Nu se mai 
vede nimic. Dar nici nu se aude. 

Mi-a fost imposibil să păstrez masa liberă. Cîţiva zdrahoni. 
(peste 1.85 m) m-au invitat să-mi mai restrîng din spaţiul vital. 
Acuma stau extraplat, lîngă perete. Noroc că la intrare se 
dezlănțuie un tărăboi nemaipomenit. Zgomot de pahare sparte. 
Ospătarul, vociferează. În sol major. Vociferează și noii sosiți, 
care au dat cu ușa peste el. 

Slavă Domnului! Au venit băieţii. Căci ei erau. Alecu și Țuțu. 
Zdraveni. La minte și la trup. Cam 50%. 

Răcnesc spre ei: 

- Aicia mi-s, Alecule! Țuţule! 

Mă identifică, localizîndu-mă după voce. Strivind picioare, 
sandvișuri și alte specialităţi ale casei bijbîie prin smogul dens. 
Mai lansează cîte o avertizare sonoră, din dorinţa de-a ajunge la 
mine cu orice preţ. În sfîrșit, au răzbit. Vecinii mei sînt totuși 
băieţi de treabă, căci le fac loc să se așeze. Mai mult pe mine, 
decit pe banchetă. 

Dacă aș avea lasere în loc de ochi, Alecu și Țuțu s-ar fi topit 
de mult, dezintegraţi. Dar se fac că plouă. 

- Ce bem? 

- Sînteți nebuni? Asta-i tot ce-aveţi să-mi spuneţi? 

Alecu mă pupă insidios, ameţindu-mă cu răsuflarea lui 
spirtoasă: 

- Dac-ai ști ce ţi-am aranjat, ai face cinste! 

După îndelungile lor explicaţii, ce-i drept ispititoare, cad de 
acord să le ofer un vizichi. Pentru mine comand a opta cafea 
(fără zahăr), aprindem ţigările și începem și noi să contribuim la 
întărirea luptei împotriva poluării. 

Lui Alecu îi ard ochii în cap. Entuziasmul lui Țuțu frizează 
dementa. E clar că se întîmplă ceva neclar... 

- Detectivule, ești un om făcut. Avem locul! - explodează 
Alecu. 


- De-aia am întiîrziat, bestie scumpă! - adaugă detonant 
Țuțu. 

Şi-n vreme ce sorb grav din vizichi, își apropie capetele de 
mine și mă pun la curent cu ultimele evenimente: 

- Am aranjat totul la „Podgoria”. Ne-am întîlnit cu Pietraru, 
de la județ, avem și permisele de la Mia... 

- Cine-i Mia? 

- Nu Mia, erotomanule, ci Ministerul Industriei Alimentare. 

- Și ce nevoie am eu de permis de la industria alimentară, 
nu știți că ţin regim? 

- Numai la mîncare te gîndești!... Mai bine stai și-ascultă... 

- Stau de zece ceasuri! 

- Merită, și ai s-auzi de ce. Pietraru a vorbit cu președintele 
Ceapeului, sînt prieteni la toartă, ţi-a organizat o primire ca-n 
basme, îţi dă o odaie de lucru, are baltă cu trei bazine, 
crescătorie de crapi, taie și doi cocoși emasculaţi, claponi, mă- 
nțelegi, ne-așteaptă cu ei la cuptor, face și niște potroace de să- 
ți baţi copiii. Tragem un pescuit de pomină, după care te lăsăm 
singur să-ţi termini cartea. E bine? Gata, la noapte plecăm. Ai 
benzină? Dacă nu, facem plinul la ieșirea din oraș... 

De încîntare, îmi pierd graiul. Îl recapăt cu greu, și le declar: 

- N-am cuvinte să vă mulţumesc. Dar ce mă fac, unde 
dorm? C-am plecat de-acasă. Am evadat. 

- Eşti diliu? 

- Da! Și dacă se-ntoarce Penke, s-a zis cu plecarea mea în 
condiţii pașnice... 

Alecu mă liniștește numaidecit: 

- Dormi la mine, nu-i o problemă! 

Dar perspectivele înfățișate de băieţi nu-mi dau pace. Cer 
lămuriri suplimentare. Alecu a mai fost pe-acolo. Este un pescar 
atins groaznic de filoxeră. S-a întors cu zece crapi de expoziţie. 
Locurile au o frumuseţe de vis. O liniște ca-n zilele dintii ale 
zidirii lumii. Președintele Ceapeului are și o casă de oaspeţi. Cu 
patru camere. Mă găzduiește și trei luni, dacă-l bag în roman. 
Dimineaţa n-am decit să lucrez, iar după-masa, pe la apus, mă 
duc să dau la pește. Colcăie ciortanii în baltă, ca într-un cazan 
lipovenesc. 

Isprăvile lui Alecu, din Deltă, sînt de notorietate publică. Mă 
incintă să plec cu el la pescuit. Mai ales că-i considerat un as 
în... ramură. 


Hai, că-ncepe bine romanul meu. Demarează în plină 
împărăție a apelor. Băieţii nu stau decit o zi, fiindcă au treburi la 
Fond. Radem cocoșii președintelui, apoi ei încarcă peștii și se 
înapoiază la București. lar eu rămîn liniștit, să-mi diger 
potroacele și ideile conducătoare ale poveștii care îmi fierbe în 
cap. 


Și-a fost ziua întiia... 

La 23.45 îl ducem pe Țuțu acasă, în Balta Albă. Apoi ne 
îndreptăm spre Plevnei, la locuinţa lui Alecu. 

La 00.03, frumoasă oră, n-am ce zice, nevastă-sa ne 
primește cam închiondorată. Ne așterne pe masă ceva de băgat 
în gură, niște pastramă de rață sălbatică, adusă de Alecu de la 
Maliuc, cîteva roșii suspecte, două cepe vinete și-o cană de 
cărțălău. Al dracului de acru! Acru de ţi se strepezesc dinții, nu 
altceva. 

- Ce zici, punem ceasul să ne scoale la patru? 

Alecu mestecă pastrama aia, tare ca o talpă din duroflex, și 
se uită la mine curios. Se teme, pesemne, să nu fiu prea obosit. 

Eu, adîncit în gîndurile mele, sparg o ceapă, încep să pling 
benevol, o frămînt cu niţică brînză telemea (deși mă îndoiesc de 
autenticitatea ei), și pornesc să plimb o îmbucătură. Nu de 
altceva, dar parcă m-a pălit un pic de foame. Apoi îl liniștesc pe 
neastîmpăratul de Alecu: 

- Să fim serioși. La patru e prea tîrziu. Pune-l să sune la trei. 
Pînă ne-mbrăcăm, pînă încălzesc motorul, se face cinci cînd 
ajungem la Firinca. 

- Nici la șase nu-i tîrziu. Că trebuie să trecem și pe la Țuțu, 
să-l luăm cu noi. 

Ceasul n-a mai sunat. Nici la trei, nici la patru. N-a sunat 
deloc. Căci Alecu, în frigurile pregătirii sculelor de pescuit, uitase 
să-l mai întoarcă. Așa că, pe la 7.00, ne-am întors pe partea 
cealaltă și-am mai somnolat pînă la 9.00. 

La Țuțu acasă, tocmai în Balta Albă, unde-l lăsasem aseară, 
am sunat de ni s-au făcut bătături la buricul degetelor. Dormea 
dus. După ce-am alertat întreg etajul (15 apartamente), am 
izbutit să-l dăm jos din pat. Și tot el făcea gură: 

- Ce-i cu voi? Aţi înnebunit? V-aștept de la cinci!... 

De cînd îl știu, a fost totdeauna un pedant. Pînă se spală, 
pînă ce se-mbracă, mai trece un ceas. 

La 11.00, ne angajăm pe șoseaua Alexandriei. Cînd să ieșim 
din oraș, îl aud pe Țuțu răcnind disperat: 

- Oprește! Stai! 

- Ce mai vrei, omul lui Dumnezeu? N-am călcat încă pe 
nimeni! 

- Stai! Uite-l pe-ăla cu gogoșile. Să luăm și noi cîteva. 


Într-adevăr. Nu era o iniţiativă de disprețuit. Mai ales că nu 
gustasem nimic de dimineaţă. 

Mă uit la Alecu. Alecu se uită la mine. Ne-nteleserăm dintr-o 
privire. Țuțu era cam diliu. Asta voisem să ne comunicăm. 

Între timp, „diliul” se întoarce cu sacoșa plină. 

- Ce-ai făcut, dom'le? Nu știi că-s la regim? Ce facem cu 
atitea gogoși? 

- Păi nu-s decit cincisprezece. 

- Pentru tine și Alecu? 

- Ce-s multe? 

Imposibil de discutat normal cu mîncăul ăsta de Țuțu. 

Îi iau sacoșa și-o vîr sub scaunul meu. Nu mai înainte de-a 
le înmîna cîte-o gogoaşă. 

- Vă dau numai una, ca să vă astîmpărați foamea, Restul le 
ducem copiilor președintelui. 

Șoseaua e liberă. Soarele arde, așa cum se cuvine într-o zi 
de toamnă tirzie. „Bombiţa” pare bine dispusă. Măniîncă 75 pe 
oră, ca nimic. Mănînc și eu o gogoaşă, pe care o scot de sub 
scaun, pe furiș. Țuțu și Alecu picotesc pe scaunele din spate. In 
dreapta mea pe „locul mortului”, am așezat rucsacurile și 
uneltele. „Bombiţa” înfulecă kilometru după kilometru. 

Înfulec și eu, fără să-mi dau seama, gogoașă după gogoaşă. 

Bunii mei prieteni sforăie ca niște samovare de Tula. 

Drumul e tare frumos. În dreapta și-n stînga numai duzi și 
ogrăzi înflorate. Trecem prin sate, cu viteza legală (deși nu prea 
mă încred în indicatorul „Fiat”-ului). În orice caz, n-am călcat 
nici o găină. 

Nici n-am băgat de seamă cînd am ajuns la Firinca. Și nici 
cînd le-am venit de hac gogoșilor. S-a dus dracului regimul de 
slăbire. Precis că așez pe mine două ocale. 

Furios pe slăbiciunea firii mele, pun o frînă bruscă, drept în 
fața sediului Ceapeului. Mă pomenesc cu Alecu în cîrcă. Tutu a 
nimerit mai bine, în spaţiul dintre scaunele din faţă și cele din 
spate. Are destul loc, după cum observ. De altfel nici nu s-a 
trezit. Alecu, în schimb, îmi spune citeva vorbe bine simţite și 
mă îndeamnă să trag în curtea Ceapeului. 

La poartă nu-i nici un paznic. Dar nici la birouri nu găsim pe 
cineva, E 12.30 fix! Or fi în pauza de prînz? Abia într-o chiţimie 
din fund se aude răcnind o femeie. Deduc imediat că-i 
telefonista: 


- Pupăzeeeenii! Pupăzeeenii! Allo! Pupăzeeenii... 

Descoperim o fetiță firavă și costelivă, cu ochi de Perlan 
albastru. Are un glas subţire, piţigăiat, dar pătrunzător ca un 
țivloi. De-aia or fi pus-o la telefon. Se uită la noi întrebătoare, 
fără să-și părăsească receptorul. Continuă să strige disperată: 

- Pupăzeeeeenii! Allo! Pupăzeeeeenii! 

Stăm și așteptăm. Sărmana telefonistă așteaptă și ea să-i 
răspundă Pupăzenii ăia. Dar se învrăjbește în zadar. Țipă, 
răcnește, se vaită. 

Pupăzenii nu răspund. 

E drăguță fătuţa. Mlădie și cu părul cîrlionţat. La un 
moment dat renunţă la Pupăzeni și se îndură de noi: 

- Pe cine căutați? 

- Unde-i tovarășul preș? 

- Nașu'? Tov. Caroiu? 

- Asta e! 

- Pe el îl caut și eu. Nu vedeţi că nu răspunde? 

- De la Pupăzeni? Ce să caute acolo? Trebuia să ne-ntilnim 
cu dînsul aici, la sediu. 

- Cu nașu'? Mira-m-aș! De ieri seară a plecat cu peștele la 
Pupăzeni. Și dus a fost. 

- Ce pește? 

- Ploconul pentru Competrol. La bază. Că altfel nu ne dă 
motorina. A băgat nașu' năvodul la Știla, și-a scos ultimii 
ciortani. 

- N-a lăsat nici o vorbă? Nu v-a spus c-or să vină niște 
tovarăși de la București? Doar i-a telefonat tovarășul Pietraru, 
de la ziarul județean. 

Blonda cu ochi de Perlan albastru îngălbenește. 

- Aoleu! Să n-audă nașu' Caroiu de el, că-l mănîncă fără 
mujdei. L-au criticat la gazetă. E foc și pară! 

Clar. Lucrurile nu decurg normal. 

Alecu încremenește, vrea să rostească niște întrebări. Nu 
izbutește. Mă trage brusc de mînă și mă tîrăște spre „Bombiţă”, 
unde Țuțu doarme nepăsător și grav. Pornim în trombă spre 
locuința președintelui. Nu-l găsim decît pe fi-său. Să tot aibă 
vreo cinci anișori. Mă-sa e la Alexandria. S-a dus cu roșii la piaţă. 
Investigaţiile în legătură cu cocoșii sînt deosebit de fructuoase. 
Puștiul este înfometat. Nu s-a tăiat nici un cocoș. Nu fierbe nici o 
oală cu potroace. l-au mîncat încă de duminică. Doi au avut, și 


ăia niște subdezvoltați. Tat-su a venit acasă nespus de miînios, 
cu un ziar în mînă, și i-a înecat într-o vadră de cărțălău și cîteva 
sticle de comină. Cu vicele și cu brigadierul de cîmp. 

Plecăm descompuși. Vizităm cele trei bazine ale bălții. Au 
fost golite de pește, încă de acum două săptămîni. 

Mă uit chioriș la Alecu. Ce-a vorbit cu Pietraru? Alecu 
privește îngrozit la Țuțu. Apoi se uită amîndoi la mine. Era și 
cazul. Eu eram cel care aveam nevoie de-o oază de liniște, unde 
să scriu netulburat. lacă și locul de basm. Liniștit. Chiar foarte 
liniștit, deoarece nu-i nimeni prin preajmă. 

Casa de oaspeţi e închisă de anul trecut. A pătruns zăpada 
pe sub sageac, a umflat grinzile, și s-a prăbușit tavanul. 

Cîţiva cetăţeni, auzind c-au venit niște bucureșteni la pește, 
se uită la noi ca la niște extratereștri. Pește, la ei? Păi nu l-au 
predat pentru București? 

- Dacă vreți să daţi la pește, și încă zdravăn, păi duceţi-vă-ţi 
pe valea Bergociului. Ce-i acolo, e nebunia lumii! 

Nenea ăsta își ride de noi? 

Merită să reținem, totuși, chestia cu valea Bergociului. 

Alecu, marele pescar (sportiv și amator) se întărită, îi oferă 
un „Snagov” și-l întreabă cum ajungem acolo. 

Nenea îi rupe filtrul, frămîntă ţigara ca lumea, între degete, 
se uită la noi pe sub sprîncene, aprinde cuiul de coșciug, trage 
un fum, stă o clipă pe gînduri, după care spune, satisfăcut de 
calitatea tutunului: 

- O luaţi spre Drăgănești, apoi treceţi coasta Zigului, și 
întrebaţi de Neajmiai a lu' Cotobaie, ăsta-i nașu-meu, paznicul 
bălții. Dacă-i serviţi și-o juma de trăscău, face prăpăd, vă lasă 
singuri pe baltă. 

Atit i-a trebuit lui Alecu. 

- Detectivule, pe cai, haidem îndărăt. 

A auzit de pește, și-a și uitat de oaza mea de liniște. 

Slavă Domnului, „Bombiţa” are 32 de cai. 


Și-a fost tot ziua întîia... dar după-masă 

Tot drumul, rulînd înapoi spre București, nu-mi puteam 
scoate din minte mutra bălaie și disperată a telefonistei de la 
Firinca, Și cum ţipa în receptor, de parcă se rupea ceva în ea, 
repetînd în continuu: „Pupăzeeeenii! Pupăzeeeenii!” 

Țuțu, cu ochelarii căzuţi pe nas, își pierduse aerul său 
distins și jovial. Părul, abia încărunţind, i se pleoștise pe-o parte, 
iar buzele frumos desenate pufăiau discret, ca o pompă de 
bicicletă „Carpaţi”. Dormea dus, obosit și dezumflat, ţinîndu-l în 
braţe pe Alecu. Marele pescar pesemne că visa forfota crapilor 
din bălțile lui Neajmiai. Chipul său, de copil eliminat din clasă 
pentru purtare necuviincioasă, îmbufnat și amărit, se sprijinea 
pe burticica lui Țuțu, clătinîndu-se ușurel la hopuri. 

Îi supravegheam în retrovizor. Mă indispunea starea asta de 
somnolență nesimţitoare. Mai ales că îndrăzniseră să mă 
admonesteze pentru nenorocitele alea de gogoși, pe care le 
hăpălisem aproape fără vrere. 

Cu toate acestea, acum începea să mă chinuie o foame 
cumplită, absolut inexplicabilă (după 13 gogoși). Nu-mi părea 
rău că le lichidasem. Alecul meu și cu Țuțu, după aranjamentul 
lor nemaipomenit cu Pietraru, meritau să rabde de foame. 

În sfîrșit, pe la 16.00, parcam în faţă la „Botoșani”. Ne 
cunoșteam bine cu fraţii Chivu, așa că nu era nici o primejdie să 
rămînem flămînzi. 

De parcă ar fi fost un făcut, tocmai descărcau niște șalău 
proaspăt, primit atunci de la Tulcea. Cînd l-am zărit, să ni se 
aplece, nu altceva. l-am rugat din suflet să desfacă numaidecit o 
ladă, în care peștele zăcea îngropat în gheaţă fărimată. 

Peste nici o jumătate de ceas, șalăii (cinci la număr) înotau 
în untul proaspăt și sfîrfind, în care fuseseră prăjiţi la iuțeală. 
Mămăliga rece, rămasă de la prînz, făcea toate paralele. Ne 
mergea la inimă. 

Nu l-am mai dus pe Țuțu acasă. La propunerea lui Alecu, 
hotărîirăm să dăm o fugă pînă la Crevedia, că tot avea un permis 
special. Nici nu se răcise ca lumea bietul motor, și iarăși eram în 
„Bombiţă” și goneam spre Buftea. 

Sărmanul Țuțu! Nu asistase niciodată la un pescuit. Barem 
să participe și el la unul de gală. Alecu, mai obișnuit cu bălțile de 
la Crevedia, pe care le cunoștea ca-n palmă, încurcă drumul de 


la început. În orice caz, pe la asfinţit, după vreo jumătate de 
ceas de penibile bijbiieli, iată-ne pe malul bălții. 

Apa era limpede. S-o bei, nu altceva. Pe malul dimpotrivă 
noastră, pasagerii unor „Mercedesuri” dădeau și ei la pește. Era 
printre ei unul, înalt și-n ţoale de birou, care zvirlea cu lanseta 
de cel puţin cinci ori pe minut. 

- Uitaţi, mă! Fiţi atenți! lată-l cum sare! 

Alecu nu se mai putea stăpiîni. Țopăia într-un picior, ca 
posedat de satana. Într-adevăr, niște crapi negri și dolofani 
săltau pe faţa bălții, de-ţi era mai mare dragul. 

După vreun ceas și ceva, începu să amurgească. 

Făcusem și eu și Alecu scurtă la mînă. 

Dar nu „mușca”. 

Slavă Domnului, nici ăia cu „Mercedesurile” nu făceau vreo 
brînză. Strigau la noi să nu azvirlim în direcţia lor, că le alungăm 
peștele. Ne făceam că plouă, și-i dădeam înainte. Dar tot 
degeaba. 

Lîngă noi se aciuase un puști cam brunet, de vreo nouă- 
zece ani. Se vedea de la o poștă că era „omul bălții”, care-i 
cunoștea toate tainele. Stătea pe ciuci, trăgind dintr-un chiștoc 
și dînd fumul pe nas. Ne privea nepăsător și oarecum „trifazic”, 
cum zice tanti Raliţa. La un moment dat, i se făcu milă de noi: 

- Nene, mă nene, geaba zvirliţi cu lanseta. Nu merge la 
babaroase. Asta-i crap din import... . 

De-aia nu mușca, fir-ar să fie. Incercasem cu mămăligă, cu 
rime șerpești, cu pătrăţele de caşcaval (o jumătate de kil), cu 
boabe de porumb. 

- Dar voi cu ce-l momiţi, puiule? - întreabă Țuțu, de pe tușă. 

Bruneţelul aruncă chiștocul în baltă, se ridică și se apropie 
de mine: 

- N-ai o ţigară nene, una de-aia domnească? Vreun 
„luchistriki”! 

N-avea gusturi rele. Noroc că Țuțu mai are cîteva „Kent”- 
uri, că, deh, obrazul subţire cu „kentuială” se tine. li dau două, 
nu una. Puștiul aprinde, se declară de acord cu aroma după ce 
trage primul fum, și ne declară ritos: 

- Rahat! 

- Nu-i bună ţigara? - își sare din pantofi Alecu. 

- Asta mănîncă. Numai trifoi și rahat. Asta-i place, asta 
consumă! 


Rămînem interziși cîteva clipe. De unde să luăm rahat, aici 
pe marginea bălții? 

- Şi ăia, cu mașinile, dau cu rahat? - îmi manifest eu 
curiozitatea. 

- Nt! Că n-ar mai sta aici de-azi de dimineaţă! 

Alecu, marele organizator și pescar, are o idee de geniu. 
Scoate 15 lei (trei bancnote, noi nouţe) și i le dă puștiului: 

- Măi Costică, sau cum îţi zice... 

- Picheriţă, nene... 

- Dă, măi, o goană și ia-ne un kil de rahat... Facem cinste... 

- Dar costă numai nouă lei... 

- Nu contează, fugi la cooperativă și vino numaidecit! Pînă 
atunci ne odihnim un pic! 

Pe la 8 și ceva (mai precis 20.10), de-acum se-întunecase 
de-a binelea, - încă ne mai odihneam. 

Pesemne că și Picheriţă se odihnea pe undeva, servindu-se 
din cînd în cînd cu cîte-o bucată de rahat. 


Și-a fost ziua a doua... și ultima 

În zadar l-am mai invitat pe Țuțu să meargă cu noi pe valea 
Bergociului. Distinsul nostru confrate, clătinînd din cap, într-un 
chip îngrijorător, ne declară oficial: 

- Pe mine m-aţi pierdut de mușteriu. Mi se face de pește, 
mă duc la fraţii Chivu, la „Botoșani”, și mănînc la șalău pe pofta 
inimii. 

După ce l-am dus acasă, am mas peste noapte tot la 
domiciliul lui Alecu. Se făcuse zece seara. Nevastă-sa, femeie 
cumsecade, ne-ntreabă dacă nu vrem să luăm ceva în gură. 
Asta-i bună! Cum să nu! 

Și în timp ce iarăși ne ospătăm cu pastramă de rață 
sălbatică, de la Maliuc, fac planul pentru ziua de miine. De data 
asta mă ocup eu, și am siguranţa că voi organiza un pescuit 
vrednic să rămînă în analele Asociaţiei. Alecu manifestă același 
entuziasm nedezminţit. 

Îi zic, pătruns de-o bănuială: 

- A dracului de sălbatică rața asta... parcă-i din plastic, tragi 
cu dinţii de ea, și nici moartă nu se lasă. Dacă n-o fi rață? Eşti 
convins că aparţine speciei respective? 

Alecu se uită la mine cîș. Nu-ndrăznește să-i ceară nevesti- 
sii să ne ofere altceva. După ce-i aduce și oaspeţi nepoftiți, ar fi 
prea de tot! 

Adormim amîndoi de-a-npicioarelea, cu rața în gură. 

Cînd a sunat ceasul, ca o sirenă de alarmă, am sărit drept 
în pantofi. Apoi l-am tras pe Alecu din pat, i-am spus să se 
îmbrace la iuţeală, și-am ieșit în faţa casei, să încălzesc motorul 
„Bombiţei”. 

Observ că, din pricina, grabei, uitasem să-mi trag pantalonii 
pe mine. Orice rău e spre bine. Dacă nu mă-ntorceam în 
dormitor, puteam să-l aştept pe Alecu pînă poimarți. Adormise 
din nou, jos pe covor. L-am îmbrăcat cu forța, l-am tîrît pînă la 
mașină și, în sfîrșit, am pornit spre Calea Alexandriei. 

La 4, în plină beznă, ieșim pe barieră. Gogoșeria e închisă. 
Păcat. Mai ales că mă culcasem nemiîncat (din punctul meu de 
vedere). 

Auzisem mai de mult despre legendara baltă de pe Valea 
Bergociului. De fapt nu era chiar o baltă, ci un șirag de 
heleșteie, vreo șapte la numar. Se putea da la pește numai cu 
autorizație specială. Aveam, și eu și Alecu, cîte un permis de 


pescuit experimental. Ce-i drept, de acum doi ani. Aveam și un 
bilețel (suplimentar, pentru orice eventualitate) adresat 
cercetătorului principal al staţiunii de-acolo. Tot de acum doi 
ani. 

Mă liniștea faptul că aveam un om de nădejde, nașul lui 
nenea ăla de la Firinca, Neajmiai a lu’ Cotobaie. De vreme ce 
era paznic, știa el cum să ne scoată din încurcătură. 

Cred c-am orbecăit vreo două ceasuri bune, cîteva zeci de 
kilometri infernali, pînă să dăm de drumul Drăgăneștilor. Și încă 
un ceas, pînă să găsim coasta Zigului. N-auzise nimeni de ea. 
Era și firesc. Căci se numea, de fapt, coasta Digului. 

Alecu, tot timpul ăsta, sforăise în spatele „Bombiţei”. Atît 
de tare, încît nu mai distingeam turaţia motorului. 

Cînd am izbutit, în sfîrșit, să-l depistez pe Neajmiai a lu’ 
Cotobaie, s-a trezit și vajnicul Alecu. Odihnit, în plină formă de 
atac. 

De fapt l-au trezit strigătele mele. Căci Neajmiai era surd 
zdravăn. De-amîndouă urechile. 

Răcneam la el, de simţeam că-mi plesnesc plămiînii: 

- Măi nene, nene Neajmiai, am venit trimiși de finul 
matale... Finul de la Firinca... 

O fi fost el surd, dar pricepu numaidecit despre ce era 
vorba. Se vede că avea uzajul posesorilor de permise pentru 
pescuitul experimental. Cînd i-am înmînat, în proprietate 
personală, și sticla de „bătrină”, sustrasă de Alecu din cămara 
nevesti-sii, a început parcă să audă mai bine. 

- Las' că știu... m-am văzut aseară cu finu'... V-am așteptat 
toată dimineaţa... ce-oți fi venit așa tiîrziu.! Că trebuie să plec 
acasă... eu mi-am terminat slujba... 

Simt cum mă pălește un par în cap. 

- Stai oleacă, măi Neajmiai, ce, ne lași în pom?... Ai inima 
asta? 

Alecu se învrednicește să coboare și el din Bombiţă. 

Cu morga sa indescriptibilă, îi întinde lui Neajmiai carnetul 
de pescuit, permisul special și bilețelul. 

Neajmiai a lu’ Cotobaie le studiază atent, apoi i le 
înapoiază. 

- E-n regulă... Nu știu carte, dar se vede că sînteți oameni 
serioși... 


Alecu pare extrem de încîntat. Mai ales c-a aflat că-i un om 
serios (spre uimirea mea, bineînțeles, care am altă opinie). 

- Atunci ne instalăm aici? 

- N-aveţi decit. Dar aici nu-i pește! 

Alecu se repede la urechea lui și urlă ca scos din minţi: 

- Păi ce păzești aici? 

- Bălţile, ce să păzesc. Că d-aia iau leafă. Bazinul cu pește e 
mai încolo... Nu s-a băgat năvodul de vreo trei ani... C-acolo 
vine să pescuiască și tovarășul director! Dar mai e ceva de 
mers. 

- Măi Neajmiai, - intervin eu, văzînd că situaţia se 
deteriorează, - te ducem cu „Fiat”-ul pînă la bazinul cu pricina. 

Dar Neajmiai se lasă greu. Se-nvoiește, abia după ce-i 
promitem că-l ducem acasă cu mașina. Nu-i departe, ne 
informează el, „coleșica, preste deal”. 

Alecu mă imploră, tăcînd, cu niște ochi de exoftalmic. 

Ne urcăm cu toţii în „Bombiţă”, și-l ducem pe Alecu la 
oglinda apei respective. O mîndrețe de heleșteu. Cam în bătaia 
soarelui, dar crapii ţopăiau de parcă dănţțuiau la „Melody-bar”. 

- Măi Conan, dragule, detectivule, pînă-l duci pe Neajmiai 
acasă, pînă te-ntorci, dau și cu lanseta ta. 

Nu prea îmi place să-mi dau lanseta pe mîna străinilor. Cît 
mi-or fi de prieteni. Mai ales că am o mulinetă „Shakespeare” 
(una din cele mai bune din lume) care se strică destul de ușor. 

Dar cînd îl cîntăresc pe Alecu din priviri, și-l văd că-i intrat 
în transă, mi se înmoaie inima și nu mai am ce face. Îi 
încredințez lanseta, îi dau rucsacul cu bruma de merinde puse 
de nevastă-sa înăuntru. 

lar eu, hai să-l duc pe Neajmiai a lu' Cotobaie, pînă 
„Ccoleșica, preste deal”. 

Coleșica, peste deal, se dovedește a fi la vreo 35 de 
kilometri. Însă Neajmiai ţine neapărat să fie recunoscător. Așa 
că sînt silit să-l duc chiar pînă în dreptul casei sale, la marginea 
cătunului. Parcurgînd ulițele hiîrtopite, care răzbăteau la adresa 
respectivului, îmi rup și un amortizor. Numai ca să-mi ofere o 
sticlă cu vin de-al lui. S-avem ce bea pe baltă. 

lau spăsit sticla, mulțumesc, după care ambalez motorul de 
puteai să juri că-i reactor, și pornesc în viteză spre heleșteul 
unde mă aștepta Alecu. 

După ce-am rătăcit drumul, am ajuns în sfîrșit la baltă. 


Alecu nicăieri. 

Nici n-avea cum. Era altă baltă. 

Îl lăsasem lîngă o salcie. lar aici nici urmă de această 
specie. 

Pe la două după-amiază, dau de Alecu. 

Curgeau apele pe mine, de parcă fusesem la aburi, la Baia 
Centrală. lar din „Bombiţă” curgea colbul, ca dintr-o batoză 
pleava, la arie. 

Lanseta mea zăcea culcată lîngă Alecu. Slavă Domnului, 
întreagă! lar el se culcase la umbra salciei. De-acolo se uita ţintă 
la unda bălții. Apoi se îndură să se uite și la mine. 

- Bine, măi Conan, unde-ai umblat pînă la ora asta? 

Asta-i culmea! 

- Păi nu m-ai expediat, ca să ţi-l duc pe Neajmiai al tău, 
acasă, „coleșica preste deal”? Ce-i cu lanseta mea? 

- Nu vrea să-i meargă mulineta. De fapt, eu dau la pripon. 

Am văzut negru înaintea ochilor. Cred și eu că nu mergea. 
Făcuse „perucă” la mulinetă. 80 de metri de nailon special, 
import din RFG. 

Mi-am descurcat nailonul. Într-un ceas am reușit să-l 
montez din nou pe tamburul mulinetei. Alecu stătea încremenit, 
cu ochii la apă. Eu parcă nici n-aș fi existat prin regiune. 

Pînă la urmă, mi-am luat inima-n dinţi, și-am îndrăznit să-l 
întreb: 

- Mușcă ceva? 

- Sigur că nu! 

Era adevărat. Abia de luase două ciortănici. 

După ce m-a lămurit că peștii mușcă mai aprig la buturuga 
de lîngă „gingia stufului”, am înfipt babaroasele în cele trei 
cîrlige. Mi-am făcut vînt și-am executat o lansare de concurs. Să 
fi vrut, și tot n-aş fi nimerit. Dar acum, fără să vreau, mi-am 
proţăpit cîrligele drept în scorbura buturugii. Toate trei. Cîrlige 
de import, aurii. Am tras de ele, pînă mi-au ieșit ochii din cap. 
Însă cîrligele n-au ieșit. Nailonul s-a rupt la jumătate. Și-am 
rămas cu cîrligele în buturugă, plus vreo 30 de metri de nailon. 

Va să zică, acolo mușcă mai bine, dom'le Alecule, la „gingia 
stufului”, lîngă buturugă! Ei, las’, că te-nvăţ eu minte! 

Simt cum îmi fierbe creierul. La cea mai înaltă presiune. 
Soarele frige. Nervii mi se deznoadă, de parcă ar trebui să-i pun 
din nou pe moate, și nu mai rezist. Arunc în mașină lanseta, ce-a 


mai rămas din nailon, rucsacul și toate boarfele celelalte, mă 
urc, pornesc motorul, și urlu la Alecu: 

- Dacă-n treizeci de secunde nu ești lîngă mine, te duci să 
te culci la Neajmiai a lu' Cotobaie, „coleșica preste deal”. 


Cina cea de taină și „breakfast”-ul de împăcare 

Cu „Bombiţa” într-o rînă (din pricina amortizorului făcu zob) 
gonesc spre București. Alecu zace, îmbufnat, în fundul mașinii. 
Marele pescar se întoarce din expediţie. Numai cu două 
ciortănici! 

Pe la opt (20.00) parcăm în faţa casei din Plevnei. Nevastă- 
sa ia crapii în primire, iar pe noi ne obligă să ne dezbrăcăm în 
hol, să nu-i băgăm în casă purecii culeși de pe valea Bergociului. 

După ce ieşim din baie, roșii ca niște raci bine fierți, 
așteptăm cuminţi și spăsiţi în jurul mesei. Poate ne dă vreo 
bucăţică de crap prăjit, cu niște lămiie. Că n-o fi chiar atit de 
haină. 

Dinspre bucătărie se aud zgomote din cele mai îmbietoare. 
Alecu tace. Știe el ce știe. Tac și eu. Fără să știu nimic. Tace și 
nevastă-sa, evident indispusă, cînd intră-n odaie cu-o tavă 
imensă pe care se află un teanc de piine proaspătă, eterna cană 
cu cărțălău (acru, fără îndoială) şi-un maldăr de pastramă de 
rață sălbatică. 

- Crapul mai era viu, așa că l-am lăsat să-noate în baie. Văd 
eu, miine, ce fac din el. Mîncaţi și duceți-vă la culcare. Vă las, 
că-ncepe Mannix la televizor!... 

Mestecăm îndirjiţi și înverșunaţi. Deznădăjduiţi, dăm pe git 
paharele de cărţălău, doar-doar or izbuti să împingă la vale 
bucățile de pastramă. 

- Parcă s-a mai acrit poșirca asta... 

Alecu pleacă ochii și mă dumirește: 

- Păi ăsta-i din sticla pe care ţi-a dăruit-o Neajmiai! 

Văziîndu-mă indignat, Alecu încearcă să mă îmbuneze: 

- Nu fi amărit, detectivule. Nu era un loc prea nimerit 
pentru scris. 

- Care din ele, Firinca sau valea Bergociului? 

- Pare-mi-se că nici unul. Găsim noi altceva. Am o idee... 

Îmi sare muștarul: 

- larăși? Nu!... Ajunge! Mă descurc și singur. Că se duce 
dracului romanul. Mai bine adu-ne din borhotul ăla al tău, că-mi 
stă în git rața asta sintetică. 

- Zău că-i sălbatică, măi Conane! Am adus-o tocmai de la 
Maliuc. Ştie și Pașa lacobi, cînd am fost cu el la pescuit... 

- El era nenorocitul care a mers cu tine? Că n-o fi fost cu 
mașina? 


- Ba da! 

- De-aia vrea s-o vîndă... 

Alecu nu-mi mai răspunde. Cred că i-au rămas dinții 
încleștaţi în bucata de pastramă pe care nu izbutea s-o mestece. 

Adormim cît ai zice pește. Din dormitorul familiei Tilea se 
aud împușcături. Trage Mannix. Și trage tare. Pesemne că-i 
înarmat cu-o pușcă mitralieră. Să tragă sănătos. Că noi nu-l mai 
auzim... 

Visăm liniștea de basm a Firincăi, colcăiala ciortanilor din 
legendara baltă a lui Neajmiai. 

Priponul lui Alecu stă zvirlit departe, lîngă buturugă, la 
„gingia stufului”. Ne uităm la ea ameţiţi de bătaia soarelui. 
Noroc că priponul e prevăzut c-un clopoțel. Dacă trage ciortanul, 
se-apucă și sună. Uite-acu. Auzi-l cum sună... sună argintiu... 
sună... 

- Treci la telefon, c-a dat Penke peste tine, ţi-a aflat urma... 

Alecu mă scutură ca pe-un sac de cartofi. | s-au umflat ochii 
de somn, cît niște gogoșari. 

La telefon, nevastă-mea ride argintiu. Slavă Domnului, 
înseamnă că nu-i supărată. 

- Cum de ţi-a dat în gînd să mă cauţi la Alecu? 

- Tanti Raliţa, săraca, ei să-i mulțumești. A luat la întrebări 
pe toți prietenii noștri. lar Țuțu i-a declarat că ești în 
„documentare” cu Alecu. Și-atunci totul a fost clar... 

- Mda... Și ce-a mai făcut tanti Raliţa? 

- Nu-i destul? Barem aţi prins ceva? Vino cît mai repede 
acasă. Ai o telegramă din Deltă. Se pare că ţi s-a găsit o cameră 
la „Mila 41”. 

- Cine să-mi găsească? 

- Habar n-am. Nu-i semnată. 

Părul încărunţit ai lui Alecu se zburlește de curiozitate. A 
rămas tot așa cum îl știu, iscoditor ca o babă. 

- Ce s-a-ntimplat? 

- Nimic grav. Ba, dimpotrivă. Mi s-a găsit o cameră la „Mila 
41”... 

- „Mila 41”? Păi acolo ţi-a pus Dumnezeu mîna în cap! Peşte 
cu carul! 

- Pește-mi trebuie mie? Mă duc să-mi termin romanul. 

- Și eu ce fac? 


- Îl iei pe Țuțu și te duci la Neajmiai a lu’ Cotobaie, pe valea 
Bergociului. Să vadă, și el, împărăţia apelor. Pînă una alta, 
spune-i nevesti-tii să-mi dea și mie un crap. Poate-mi prăjește 
bulgăroaica o bucată de pește. Barem să știu pentru ce-am 
omorît „Bombiţa” trei sute de kilometri... 

M-am întors acasă. Stau la masă cu nevastă-mea, la 
„breakfastul” de împăcare. Evadarea mea o neliniștise destul. 
Sînt obosit ca un cal de tracţiune. Dar o să mă întremeze micul 
dejun pe care mi-l oferă nevastă-mea. 

Stăm faţă în faţă. Zimbăreaţă ca întotdeauna, Penke îmi 
aranjează la îndemiînă bunătăţile pregătite: brînză de vaci (50 
gr), un sfert de ou răscopt (conţine colesterol), o jumătate de 
roșie (să ne păzim de acidul oxalic), o bucăţică de pîine prăjită 
(30 gr) și ceai. La discreţie. Pot să beau și trei litri. Ceai de 
sunătoare, nufăr, mușeţel și tei. Totul conform prescripţiilor care 
țin să mă slăbească cu orice preţ. Numai că ceaiul nu-mi place 
(aș prefera un Hornimann), brînza de vaci are gust de burete de 
baie (și nici ăla din latex), iar restul nu izbutește decit să-mi 
întărite sucurile gastrice. 

Așa că mă prefac încîntat de savurosul „breakfast de 
împăcare”. 

De fapt, ard de nerăbdare să știu ce-i cu camera aia de la 
„Mila 41”. 

Dar Penke nu cunoaște nici un amănunt. Plutim în plină 
enigmă. Cine să se fi ocupat de găsirea acestui refugiu? 

Bulgăroaica face presupuneri: 

- Nu-ţi cunoști prietenii. Pesemne că-i cineva, acolo sus, 
care te iubește. 

- Dar cine știa de intenţia mea de a mă retrage la scris? 

- Asta-i bună. Dar cine nu știe! Că peste tot te-ai plins că n- 
ai condiţii. Uite, acu ţi-au gasit și celebrele tale condiţii de 
creaţie, ce mai vrei? 

- Un singur lucru, să știu cine mă preţuiește atit de mult. 
Mai ales că n-am publicat nici o carte!... 

- Poate tocmai de-aia! 


Bonjour bun, „mila 41”! 

Pentru a nu-mi complica existenţa, suie-te-n tren, coboară 
din tren, și-așa mai departe, cărînd după mine întreg calabalicul, 
recurg la o decizie absolut novatoare: plec cu „Bombiţa”. 

Vehiculul e mititel, îl urc lesne pe vapor, deoarece de la 
Tulcea pînă la „Mila 41” nu există altă cale de transport, iar pe 
plan local o să-mi fie extrem de util pentru deplasările 
documentare. 

Asta-i una la mină, iar două la mînă, am gata încărcate 
toate lucrușoarele, de cînd am tentat evadarea spre Firinca. 
Unde, din păcate, n-a mai fost nevoie să despachetez. 

Obţinînd aprobarea  nevesti-mii,  telefonez tuturor 
neamurilor și prietenilor, invitîndu-i să asiste la plecarea în 
marea expediţie de creaţie. 

Tanti Ralita, de care mă temeam serios, din pricina 
implicării  dînsei într-o serie de întîmplări binecunoscute 
cititorilor, manifestă, spre surprinderea mea, un entuziasm 
contagios. 

Alecu, așijderea. Chiar cu unele detalii suplimentare: 

- Detectivule, te-am făcut om! Abia acum mi-am adus 
aminte. De la mine ţi se trage telegrama. Dacă nu-i semnată, 
mai mult ca sigur că provine de la diadea Stepan. Stepan 
Cușeai, prietenul meu lipovean, de la „Mila 41”. 

În ultimul timp primisem vreo trei scrisori de la dînsul. 
Cerea să-i expediez, de urgență, niște trăscău! Cît sînt de uituc, 
totuși pare-mi-se că i-am răspuns. Ba și mai mult, l-am asigurat 
că-i fac rost de cîteva sticle, dacă îmi aranjează o cameră pentru 
un prieten scriitor. Cînd am pornit spre Firinca, îmi ieșise din 
minte diadea Stepan. Așa că, pentru a salva onoarea breslei, ia 
cu tine cîteva butelii de material inflamabil. Dacă nu arde, 
aruncă.-l. Te faci de ris acolo... 

- Va să zică, mă transformi într-un soi de comisionar! Ceva 
lemne de spart n-ai? Covoare de bătut, parchet de frecat? 
Spune tot, nu te jena! 

Alecu rîde gutural, apoi continuă: 

- Avînd în vedere și luînd în consideraţie că nu eu sînt în 
căutare de gazdă, cred că cel mai recomandabil ar fi să te ocupi 
de găsirea trăscăului corespunzător. La prezentarea flacoanelor, 
vei fi primit ca un pașă. Pur și simplu te invidiez. Auzi poveste, 
domnule, să scrii și să dai la pește, în mijlocul Deltei! Cine și-ar 


dori mai mult? Miine dimineaţă vin și eu să te petrec. Pa și 
pussy! Plec la „Katanga”. Mă-ntilnesc cu Țuțu. Îi comunic și lui 
vestea de pomină, poate vine și el la plecarea ta! Pa și încă o 
dată pa! 

Fără să mă mai mir de boacănele lui Alecu, pun resemnat 
receptorul la loc. Va trebui să renunţ la cîţiva litri din stocul meu 
de alcool casnic. Sau, pre numele său, trăscău. Și așa nu prea 
agreez conversaţia cu spirtul. 

Deși ar mai fi destul timp pînă la darea startului, alcătuiesc 
totuși la repezeală o scurtă listă, pe care-o înmînez nevesti-mii: 

- Copilă bună, Delta nu-i ici, colea. N-ar fi rău să-mi 
completezi bufetul portativ. Fii drăguță și cumpără-mi chestiile 
astea... 

Penke își aruncă privirea peste cele însemnate, apoi îmi 
confiscă pixul și începe să șteargă din notă. 

- Costiţă afumată? Nu ţine, măiestrică! În Deltă-i cald. Se 
strică. Nici șunca, nici ceafa, nici kaizerul... 

Incerc să mai salvez cîte ceva: 

- Vreo trei cutii de șuncă, de aia, la cutie... 

- Total, contraindicată. Prea-i sărată! La urma urmei, Delta-i 
plină de pește. Pentru ce-ţi trebuie şuncă de Praga? Ai să 
mănînci numai pește. Exact cum ţi s-a recomandat. Slab, cu 
carne albă. Să nu te pui cumva pe morun și nisetru. Să prinzi și 
tu știucă... 

- Copilă bună, îţi închipui că știuca se prinde așa, la 
comandă? În afară de caras, n-am prins în viaţa mea alt pește! 

- Și de unde aduceai crapii ăia de trei ocale, șalăii, mrenele, 
somnii, mihalţii și toate celelalte specii, că de-abia le-am învățat 
numele? 

- De unde să le-aduc? De la baltă, bineînțeles. Dar n-am 
afirmat că le-am pescuit personal... 

Pe la miezul nopţii, după ce-am isprăvit cu pregătirile de 
plecare, reușesc să mă întind la orizontală. 

- Trezește-te, domnule detectiv! Haide, scoală! Au sosit toți 
musafirii. Te-așteaptă în sufragerie. Cît mai ai de gînd să dormi? 
- mă chestionează Penke, zgilțiindu-mă. 

In cinci minute, mai iute ca la pompieri, îmbrac ţoalele de 
călătorie și mă prezint în sufragerie. Unde, după cum era și 
firesc, sînt primit cu urale. 


Tanti Raliţa, trăgînd adînc și disperat din „mărășeasca” ei 
poluantă, se află plasată la locul de onoare, între Alecu și Tutu, 
care mi se par oarecum prea euforici pentru o oră atit de 
matinală. Precis că Alecu, înrăit Toma-necredinciosul, a probat 
inflamabilul pregătit pentru Stepan Cușeai, instigîndu-l și pe 
Țuțu. Mai erau mobilizați și finii din Drumul-Taberei, cumnatu- 
meu și cumnată-mea de la Deva și, că nu se putea altfel, 
Mihăiță-sfîntul, prietenul și vecinul meu de curte. 

În total nouă cafeinomani (inclusiv bulgăroaica de Penke, 
nevastă-mea, care-mi aduce și mie o cafea, cu zaharină). Nouă 
și cu sergentul, adică personalitatea subsemnatului, zece! 

Penke nu-mi mai servește micro-minidejunul mult așteptat, 
Bineînţeles, nici nu se putea altfel, are gata și-o explicaţie: 

- Pleci la drum lung, nu se recomandă să conduci cu 
stomacul plin. Dacă ţi se face foame, ai să guști ceva ușor pe 
drum! 

Renunţ la organizarea unei discuţii în contradictoriu. Prefer 
să recepţionez, cu rînjetele de rigoare, darurile aduse de 
musafiri. 

Din partea lui tanti Ralita, dușmană declarată a ţigărilor 
aspersate cu kumarină, un cartuș de „BT”. Zece pachete, din 
cele cartonate. Cumnată-mea, știindu-mă dedat cafelelor, un 
borcan cu boabe crude, de vreo 300 de grame. Inginerul de 
cumnatu-meu, o pungă cu bomboane „Lebăda”. Mereu uită că 
n-am voie zaharicale. Finii, mai practici, un flacon de rivanol. 
Sînt amîndoi cercetători, ingineri chimiști. Țuțu, mai... pe 
profesie, o panglică de mașină. De scris. Pînă și Alecu a sosit c- 
un pachetțel. Mă jenez să-l desfac. Prea-i bine împachetat. Mă 
asigură că-i ceva de mincare. O să-i identific conţinutul pe drum. 

Punînd la o parte cadourile, pornesc să-mi beau și eu 
cafeaua. 

Tanti Ralita nu scoate o vorbuliţă. Ceea ce mă miră nespus. 
Nu-i stă în fire. Numai Alecu, dintre toți, vorbește cît întreaga 
adunare laolaltă. N-are pic de astimpăr. Posedă atitea preţioase 
informaţii deltistice, încît uită și de cafea. Pînă să-și isprăvească 
repertoriul, se face 9.30 h. Ar fi timpul s-o întind. 

Cînd părăsesc curtea din Calea Moșilor, condus de liota 
neamurilor și prietenilor, trecuse mult de 11.00 h. 


Pînă la Giurgeni, „Bombiţa” se comportă admirabil. Apoi 
începe să dea semne de oboseală. Normal. Mi-era o foame 
cumplită, de eram dispus să încalc orice prescripţie dietetică. 

Totuși, pentru că făgăduisem să ţin regim, m-am rezumat 
numai la pește alb. Un borș de pește, ca la mama lui, din care 
am ales numai șalăul, apoi un rasolaș de cegă, plus o bucată 
impresionantă de nisetru, că-i mai slab. Bineînţeles, fără vin. Din 
păcate!... 

„Bombiţa” se odihnea la umbră, în parking, iar eu, după 
gustarea de mai sus, mă odihneam la umbra ventilatorului 
bătrîn, sorbind o cafeluţă benefică, în sala cea mare a localului. 

Dar, întrucît călătorului îi stă bine cu drumul, n-am mai 
zăbovit mult, ci, după ce-am făcut plinul radiatorului, turnînd în 
el vreo doi litri de apă minerală („Malnaș”) că la cișmea nu 
curgea, am băut și eu două sticle de „Pepsi-Cola”; asta pentru a- 
mi ridica tonusul vital, bazîndu-mă pe cunoscutul adagiu: „avînt 
și energie - prin Pepsi-Cola”! Fiind insuficient frapate, 
prezentîind doar temperatura mediului înconjurător (29 grade 
Celsius, la umbră), n-am beneficiat nici de avint, și nici de 
energie. Ci numai de-o transpiraţie abundentă și instantanee. 
Ceea ce, fie vorba între noi, se putea obţine și după consumarea 
unui ceai de plante medicinale. 

Peste cîțiva kilometri, să tot fi fost vreo șaptezeci, simt c- 
adorm la volan. Dar după ce-am pus, citeva sferturi de ceas, 
capul pe mîna dreaptă, pitit sub niște aluni de la marginea 
drumului, m-am sculat odihnit și plin de furnici. Din cele roșii. 

Pînă la Babadag n-am mai avut probleme serioase. Insă, 
după cum prevăzusem, de altfel, chiar la marginea Babadagului 
mi se isprăvește benzina. Motorul strănută de cîteva ori, apoi 
tace. Dar se și oprește. 

Mă rog, pînă la staţia de carburanţi nu-i cine știe ce 
distanță. Ajutat de niște tineri binevoitori, - care s-au multumit 
numai cu treizeci de „mangoţi” - am împins „Bombiţa” doar 
vreun kilometru și ceva. 

Cînd mă vede sosind cu „Fiat”-ul, doar cu trei băieţi putere, 
pompistul rămîne interzis. 

Mă prăbușesc pe scaunul din stînga al „Bombiţei” și, cu 
greutate, izbutesc să-ntreb: 

- Ai de 90? 

- S-a isprăvit! 


- Atunci fă-mi plinul cu 98... 

- N-am! 

- Ce benzină ai, domnule? De avion? De reactor? De 110, 
130, 150? Cu ce vrei să pornesc mașina? Cu gaz? 

Pompistul mă privește impasibil. Apoi reintră pe fază: 

- Am ceva mai bun. Și decit gazul lampant, și decit 
motorina; 75 ameliorat. Să-l sorbi cu lingurița, nu altceva. De 
trei zile încoace, numai cu dintr-asta alimentez turismele ce-au 
trecut pe-aici. Chiar și străine... Și nimeni n-a venit să reclame... 

- Cred și eu... dacă nu le-o mai fi mers ca lumea motorul... 
Cu ce să vină? 

Neaviînd altă soluție, accept să-mi facă plinul cu 75 CO. 
Spre surprinderea mea, motorul pornește la sfert. Plătesc 
corespunzător, și-l felicit pe pompist: 

- Meștere, ce mai calea-valea, ești tare! Ai dreptate! Cred 
că ţi-au dat din greșeală benzină pentru Rolls-Royce!... 

- Nu v-am spus eu? - zimbește pe sub mustață specialistul, 
după care, cuprins de-un entuziasm juvenil, îmi șterge 
îndatoritor și parbrizul. 

Abia cînd ies din Babadag și mă îndrept cu viteză moderată 
spre Tulcea, abia atunci apar primele simptome de astmă. 
Motorul strănută, tușește, horcăie, sughiţă. Dar nu se oprește. 

Mergem înainte. Eu și „Bombiţa”. Cam șontic. Dar înaintăm 
totuși cu 45 pe oră. Nici n-ar fi indicat să rulez cu-o viteză 
superioară, deoarece nu mai văd bine. Cîrpa pompistului, mai 
mult ca sigur, era folosită pentru ștersul uleiului. Altminteri nu- 
mi explic curcubeele de pe parbriz, ce-mi licăresc înaintea 
ochilor. 

N-am mai fost de anul trecut la Tulcea. Încerc să recunosc 
anumite repere. Trudă zadarnică. Alte blocuri, mai noi, hoteluri, 
restaurante strălucitoare. Păcat! Timpul nu-mi permite să le 
examinez mai îndeaproape. Pe cele din urmă, bineînțeles. 

Gonesc, - fără să depășesc viteza legală, căci nici nu mi-ar 
îngădui amăgitoarea benzină a șmecherului de pompist, - spre 
port. Să nu pierd vaporul. 

Slavă Domnului! Hurdubaia e trasă la debarcader. Dar ce 
ambarcaţie! Exact ca-n filmul „Aventurile lui Hucklebbery Finn”. 
Prevăzută cu zbaturi, burduhănoasă, mai mult lată decit lungă. 
La vederea acestei venerabile relicve, simt că mă trec fiori. Am 


impresia, vagă, că mă aflu undeva, într-un port, pe Mississippi, 
și că voi fi atacat de indienii lui Winettou. 

Dar, spre norocul meu, sînt atacat numai de nea Conotop, 
șeful colectivului angajat pentru încărcarea „Bombiţei” pe navă. 
Fiind prima oară în faţa unei asemenea probleme, pretextînd că 
nu sînt tarife, cer un preţ exorbitant, depășind cu mult 
posibilitățile unui posesor de „Fiat” 600 D. Procedează întocmai 
ca particularii camionagii, de la depozitele de lemne. Vizind 
anume exterminarea mușteriilor. După tratative interminabile și 
penibile, ne învoim la o zecime din pretenţiile iniţiale ale 
„docherilor”. Cam echivalentul unei roţi de „Mercedes”. Cu 
geantă cu tot. 

După ce-am trăit clipe de groază, asistind la survolarea 
„Bombiţei”, pe deasupra capului meu, agățată doar de-un fir de 
odgon, după terifiantele peripeții provocate de încăpăţinarea 
mașinii de a nu încăpea în cală (și cînd te gîndești că-i doar cît o 
gîgălice!) după ce-am consimţit la un spor de periculozitate 
acordat „docherilor” amatori, abia atunci m-am putut îmbarca și 
eu liniștit. Liniștit și ușurat. De vreo cîteva sute de lei. 

Dar calvarul durează. Și pe vapor. Nici n-am urcat ca lumea 
pe punte, că izbutesc performanţa de a mă rătăci. Lume, buluc! 
Mă plimb ca un disperat pe vas, străbătind coridoare infinite și 
punți intermediare, întreb în stînga și-n dreapta, nimeni nu mă 
înţelege, de parcă aș vorbi un dialect malaez din nord, pînă ce 
dă Domnul și întîlnesc un matroz originar din Cîmpina, care mă 
conduce la comandantul cargobotului. 

- Tovarășe căpitan, cred c-am dat peste un pasager 
clandestin! Lămuriţi dumneavoastră problema. Clientu-i gras, 
are de unde să plătească. Și biletul și amenda... 

Obosit de cei cîțiva kilometri parcurși în căutarea locului 
meu, trecut și-n biletul pe care-l înfățișez bătrînului lup de 
Dunăre, privesc contrariat și demoralizat la cîmpineanul 
detectiv. Nici nu-l întrebasem de unde se trage. Singur se 
destăinuise. 

Căpitanul îmi respinge dovada înaintată, răţoindu-se la 
matroz: 

- Marș la treabă, nătărăule! Numai necazuri îmi pricinuiești! 
Păi cine nu-l cunoaște pe tovarășul? Dinsu-i ăla cu mașina! - 
apoi mi se adresă mie, pe direct: - Du-te, domnule, de te 
plimbă. Vizitează și matale vaporul. Că locuri n-avem decît pe 


bilet. Se aranjează fiecare cum poate. Vreme ai cu duiumul. Pînă 
ajungem la „Mila 37”, mai trec patru ceasuri... 

- N-am ce face la „Mila 37”, domnule căpitan! Am cumpărat 
bilet pentru „Mila 41”. 

- Știu și eu să citesc, meștere. Dar pentru „Mila 41” se 
coboară la „Mila 37”. Așa-i piesa. Nu există altă posibilitate, căci 
locul unde vrei dumneata să debarci mai are mult de așteptat 
ca să capete o ieșire la canalul Sulina. Pînă-n sat, la „Mila 41”, 
circulă regulat o căruță, - cînd nu-i pulbere diadea lașa, - care 
se ocupă cu transportul pasagerilor. Nici nu-i cale așa de lungă, 
doar vreo șaptesprezece kilometri... 

Simt că paralizez: 

- Și de ce să nu mă deplasez cu mașina? 

- Nimeni nu te oprește, meștere! Dar va trebui să mai 
aștepți. Pînă se usucă drumul. C-a plouat două săptămîni în șir. 

In cele din urmă, dînd urmare invitaţiei căpitanului, pornesc 
să vizitez hurdubaia. Sînt atît de uimit de cele văzute, încît nici 
nu observ cînd trece timpul. Cred și eu. Numai sala mașinilor, 
unde nimerisem din greșeală, mi-a luat peste un ceas. Dar 
merita. Nu mai văzusem așa ceva. O mățăraie cumplită de ţevi 
și conducte, peticite cu tablă și cîrpe, ca să nu scape aburul, o 
rugină infernală, încît mă-ntreb ce fac mecanicii de nu 
explodează cazanele. Și n-ar fi o problemă prea complicată să 
sară și vaporul în aer. Mai ales că n-avem de-a face cu niște 
cazane de rufe, ci cu niște monștri de înălţimea unei case (fără 
etaj). 

N-aș fi zăbovit atît de mult acolo. Dar mi-era imposibil să 
mă strecor printre pasagerii ce-și coceau vinetele pe ţevile de 
abur fierbinte, ciocnind întăritaţi, din ce în ce mai accelerat, 
niște pahare pline cu un lichid tulbure, opalescent. Atit între ei, 
cît și cu fochiștii. De altminteri păreau că se cunosc de cînd 
lumea. Și nu era exclus să fie și neamuri. 

Scăpat cu bine din sala mașinilor, asist intrigat la chiolhanul 
general ce se desfăşoară pretutindeni. Și pe punți, și-n 
multiplele bufete, existente la diferite nivele, și-n bărcile de 
salvare. Intr-o fraternizare emoţionantă, pasagerii și echipajul 
mănîncă pe sparte. Fiecare își așternuse în față legăturica cu 
merinde, fiecare era prevăzut cu lichidul acela tulbure, purtat în 
clondire de (cel puţin) un litru și jumătate. Trăznea atit de 


puternic a samagon, încît și vaporul înainta sub influenţa 
vaporilor spirtoși, icnind și răsuflînd din greu. 

Pălit de-o vagă senzaţie de foame, decid că-i cazul să mă 
îndrept spre cala unde fusese depozitată „Bombiţa”. 

Cînd ajung lîngă mașină, nu mai apuc să deschid portiera. 
Vaporul, care tocmai acosta la unul din debarcaderele presărate 
de-a lungul canalului, se împiedică de ceva. „Bombiţa” zvicnește 
înainte, și intră lesne, ca-n unt, într-un morman uriaș de lăzi cu 
pătlăgele roșii. 

Bineînţeles, deși nu mă amuza deloc ideea unui „Fiat” în 
sos tomat, mi-a venit să rîd. Însă verde-gălbui. 

Despăgubindu-i copios, la preţuri de restaurant, pe 
cetățenii proprietari ai tomatelor, a trebuit să rămîn în cală, 
lîngă „Bombiţă”, pentru a nu se repeta spectacolul. Mai aveam 
doar vreun ceas pînă la sosirea prevăzută, cu atita certitudine, 
de bătrînul lup de Dunăre, căpitanul vaporului. 

Spre regretul meu, dar nu și-al celorlalţi pasageri, din ce în 
ce mai antrenați în conversațiile lor cu sticloaiele, vasul întîrzie 
apreciabil. Cam vreo alte două ore. Timp în care m-am 
îndeletnicit cu extragerea „Fiat”-ului din bulion. Nu mai arăta 
atit de alb, precum nu fusese niciodată, ci virase simţitor spre 
roz-bombon. Și mai spun unii că zeama de roșii curăţă tenul! 
Posibil. Mie mi-a curățat vopseaua de pe „Bombiţă”. 

La sosirea în dreptul debarcaderului de la „Mila 37”, abia 
atunci am realizat ce-nseamnă solidaritatea umană. Vetusta 
rămășiță a navigaţiei fluviale românești nu poseda macara. 
Drept care, la rugăminţile mele disperate, cei șaptesprezece 
pasageri pentru „Mila 41” (bărbaţi, femei și copii) s-au lăsat 
lesne înduioșaţi, avînd și disponibilităţile afective necesare 
(pesemne datorită și licorii trăznitoare) și-au ridicat „Fiat”-ul pe 
sus, cărîndu-l în uralele întregului echipaj și ale asistenţei. Mi-a 
cam piîlpîit cordul în clipa cînd am zărit mașina deasupra apei, 
pe pasarelă, dar a trecut și asta. 

- Fac cinste, fraţilor! - anunţ eu, convins că nimeni nu mai 
era în stare să înghită o picătură. 

Groaznică eroare de calcul. Într-un puternic entuziasm, 
propunerea mea-i aprobată în unanimitate. Deplină! 

Și, așteptiînd să apară căruţa lui lașa, particularul însărcinat 
cu transportul, colegii mei de suferință se pun vîrtos pe băut. 


Avusesem norocul de-a găsi, pe plan local, la o mătușă a 
paznicului debarcaderului, o balercă de samagon. 

În vreme ce scumpii samariteni dau gata, destul de rapid, 
balerca, reușesc s-o conving pe mătușă să aibă grijă de mașină. 
Nămolul era atit de gros și viscos, încît nici gînd să mă pot 
deplasa cu „Bombiţa” mai curînd de trei sau patru zile. Cu 
condiția, bineînțeles, să nu mai plouă. 

Încerc să identific, printre invitaţii mei, un exemplar mai 
lucid. Iluzii zadarnice. Sînt, cu toţii, în situaţia prafului cosmic. 
Filfiitori. În cele din urmă, îmi iau inima în dinţi și întreb la 
întîmplare: 

- Cînd vine căruţa? Că ne-apucă noaptea aici)... 

Spre surprinderea mea, mi se răspunde în cor. Uitasem că 
mă aflu și printre lipoveni. 

- Vine lașa, avem răbdare! Dacă nu vine astăzi, venim 
mîine! S-avem răbdare. Mai bine ia și mănîncă un pic de brînză 
cu ţibulcă... Facem cinste noi, faci și mata cinste cu samagon! 

Dacă stau și mă gindesc bine, de cînd m-am urcat pe 
hurdubaia aia de vapor, chiar de la plecarea din Tulcea, nu mai 
luasem nimic în gură. Pachetul cu merinde, dăruit de Alecu, s-a 
dovedit inutilizabil. Conţinea numai pastramă de rață sălbatică... 
Ţin să-mi păstrez tonusul vital, așa că accept invitaţia adunării 
generale. 

Spre seară, după ce mă ghiftuisem cu ţibulcă și brînză 
vînătă de baltă (excelentă și grasă), după ce încercasem să gust 
și eu din holerca mătușii, dar pe care am restituit-o imediat 
naturii, fiind un distilat casnic de sodă caustică și acid sulfuric, 
apare în sfîrșit și diadea lașa. 

Întîmpinat cu manifestări de simpatie deosebită, 
dovedindu-se astfel a fi o rubedenie a întregului colectiv, face 
semn că va participa și dînsul la bairam. 

Vehiculul lui diadea lașa nu-i chiar căruţă, ci mai curînd un 
soi de haraba, cum se întrebuința pe vremuri la căratul 
mărfurilor de la Brașov la Pitești, București sau Craiova. 

Ceea ce nu izbutesc sa înţeleg, însă, este miraculoasa 
putere de tracţiune a gloabei ce zace istovită între hulube. Dacă 
i-aș zice cal, ar însemna să insult grav specia. Zdravănă trebuie 
să fie, de vreme ce-a adus pînă aici harabaua. Și totuși, așa cum 
stă sprijinită c-un șold de hulubă, pot să-i cînt pe coaste, ca la 
xilofon. Diadea lașa îi dă un braţ de buruieni smulse din drum. 


Gloaba, autentic animal neidentificat, precis de provenienţă 
extraterestră, consimte la oferta stăpînului, și pornește să 
înfulece. 

Examinînd alene rămășițele ospățului, lovind ușurel cu 
cizma în balerca sunînd a gol, diadea lașa ne privește întrebător, 
după care își exprimă pe faţă frămîntarea: 

- Voi mîncam și bem, lașa muncim. Frumos șadem. Ce bem 
lașa? 

Individul fiindu-mi extrem de simpatic, mai mult în virtutea 
perspectivelor de-a ne transporta la „Mila 41”, sar și propun: 

- Fac cinste și lui diadea lașa, s-aducem niște samagon! 

Nici dacă aș fi decretat mobilizare generală, n-aş fi obținut 
un asemenea succes. Ciţiva bărbaţi înșfacă balerca, o iau pe sus 
și se reped cu ea în direcţia coșmeliei paznicului. După mai 
puţin de două minute, se întorc. Dar avem de-a face cu altă 
balercă. Ceva mai voluminoasă. 

- Zice tiotea Vanghelina să mergem la ea cu bani. Ducem 
dumneata cincizeci de lei. De trei ori. 

Sinistră idee să plec cu mașina în Deltă. Dacă lucrurile 
continuă să se desfășoare în același ritm, va fi nevoie, mai mult 
ca sigur, să-mi scot „Fiat”-ul în vînzare. În orice caz, ies mai 
ieftin. 

Îndrăznesc totuși să obţin lămurirea unei probleme vitale: 

- Cînd plecăm? la spune, diadea lașa, cînd o luăm din loc? 

- Avem răbdare dumneata, avem răbdare, lașa bem, lașa 
mîncăm, Vasile obosit culcăm. leșim luna, urcăm și plecăm. 
Acum odihnim. Dumneata facem cinste! 

Abia într-un tîrziu îmi dau seama că Vasile este gloaba 
spînzurată între hulube. 

Veselia este în toi. Luna întîrzie. Pornește să bată și un vînt 
rece. Sînt mulțumit totuși. Dacă bate vintul, n-o să plouă. 
Deoarece este imposibil să mișcăm din nămol „Fiat”-ul, aranjez 
cu mătușa paznicului să organizeze garda turismului. Deși, dacă 
mă gîndesc mai bine, n-are nici un rost. Cine dracu s-o fure? Nici 
cu tancul n-o scoate din glod. 

Pe la unsprezece noaptea, binevoiește să iasă și luna. Mare 
cît o mămăligă pripită. Lumea pornește să se agite, organizînd 
încărcarea harabalei. N-aș fi bănuit că este atit de încăpătoare. 
Șaptesprezece persoane, plus bagajele respective, plus 
personalitatea mea, care nu-i de ici, de colo. 


Extrem de binevoitori, stare de spirit la care au contribuit 
substanţial și cele două balerci de samagon, tovarășii de drum 
mă înghesuie între o cumătră de dimensiuni aproximativ egale 
cu-ale mele, și o icoană cît o oglindă de dulap. Icoana, - 
comandă specială la Tulcea, după cum mă lămurește persoana, 
- are atita tinichea ferecată pe ea, încît pentru nu a rămîne 
invalid, gradul II, mă las mult în stînga, unde-și ţine nepoata 
mătușii desaga cu vinete. Sper că nu-s coapte pe conducta de 
abur, deoarece icoana mă apasă greu, pentru păcatele mele, 
probabil, iar eu, la rîndul meu, sînt nevoit să asupresc vinetele la 
același nivel. 

Vasile face tot posibilul pentru a urni harabaua din loc. Și, 
de necrezut, reușește. Pe-o distanţă de vreo două sute de metri. 
Apoi se sprijină iarăși cu xilofonul coastelor de huluba din stînga. 
Pesemne c-așa-i vine mai ușor cînd stă. Deoarece s-a oprit. 

lașa nu se înfurie. Dimpotrivă, îl mîngiie pe Vasile pe cap. 
Apoi se adresează pasagerilor: 

- Dădem jos, bre, că moare Vasile! 

Figura cu urcatul și coboritul din torturantul vehicul, pînă să 
ajungem la „Mila 41”, s-a repetat doar de vreo douăzeci de ori. 
Pe mine m-au scutit. Le era mai ușor să împingă harabaua, decit 
s-ajute la suirea mea. Păcat că și-au dat seama prea tirziu, abia 
la a unsprezecea reluare a operaţiei. În schimb, m-am oferit să 
ţin în brațe icoana. Mai bine m-aș fi abținut de la asemenea idee 
nefericită. Negustorul de icoane fusese om cinstit. După cit 
cîntărea, n-o ferecase în tinichea, ci-n fier beton. 

Cu excepţia pauzelor sus menţionate, călătoria a fost cit se 
poate de veselă și instructivă. Cînd s-a aflat c-am să trag la 
Stepan Cușeai, toată lumea s-a bucurat nespus, în special lașa. 
Urma să cobor primul, întrucît Cușeai își avea hogiacul la 
marginea satului. 

Debarcarea mea, din harabaua lui lașa, se petrece în cele 
mai Ssărbătorești condiţii. Tovarășii și tovarășele de drum, 
oameni de treabă și extrem de euforici, - din pricini bine 
cunoscute, - mă îmbrățișează, mă sărută, îmi pompează mîna, 
să mi-o dejghine din umăr. lașa mă linişteşte, asigurîndu-mă că- 
n zilele următoare, dacă se zbicește șleaul, îmi va aduce și 
„Bombiţa”. Apoi are loc extragerea dintre pasagerii înghesuiți în 
vehiculul remorcat de Vasile. Cu chiu cu vai, izbutesc 
dificultoasa performanţă. Fără pierderi ireparabile. 


Orice pantalon, orice cămașă pot fi cîrpite artistic. Deci nu 
pun la ficat. 

Rămas singur în noapte, privesc îngîndurat la casa viitoarei 
mele gazde. 

Miros atît de strașnic a samagon, rod al manifestărilor calde 
de prietenie, - încît mai zăbovesc citeva momente. Dacă mă 
adulmecă Stepan Cușeai, precis că se-mbată. Poate că răcoarea 
nopţii va îndepărta efluviile spirtoase pe care le degaj în 
cantități industriale. Pînă atunci, continui să examinez casa în 
care voi locui. 

Joasă și pleoștită într-o parte, cojmelia nu pare prea 
arătoasă. In schimb, datorită așezării ei la marginea satului, 
chiar pe malul Dunării-Vechi, prin izolarea în care a aruncat-o 
capriciul posesorului, mie mi se pare locul ideal, atît de mult 
visat, pentru scrierea romanului. 

Mă apropii grijuliu de palan. Negăsind la îndemină o piatră 
să bat în el, pentru a-mi anunţa sosirea, apelez la pumn. Din 
prima bătaie, nu prea sonoră, izbutesc să desprind o scîndură 
putredă din gard, dar și să declanșez niște salve de lătrături 
impresionante. Nu trec nici două secunde și se aprind lumini. La 
toate ferestrele. 

O matahală neagră, însoţită de două dihănii întunecate și 
flocănoase, țișnește în goană pe ușa din faţă. Apoi începe să 
răcnească mai întîi la javre, pentru a le potoli, după aceea la 
mine: 

- Cine bate acolo? Cine scoală la mine noaptea? Ai? 

- Din partea domnului Alecu Tilea! Am venit să stau la 
matale în gazdă... 

- Aha! Domnul Conan la dumneata? Ai? Așteptăm puţin, 
legăm ciinii. 

Stepan Cușeai, o namilă de peste un metru și nouăzeci, 
dispare cu dulăii în spatele casei. Apoi se întoarce şi-mi 
deschide poarta. De fapt, nici nu era încuiată. Doar atît mi-ar fi 
trebuit, să pătrund în mijlocul potăilor. Praf mă făceau. 

- Poftim, poftim, domnu' Conan! Ai adus lui Stepan pachet 
de la domnul Alecu? Noi de mult scrim, nimic primim! 

- Am adus, nene Stepan, am adus. Din partea mea, trăscău 
de Tincăbești! Numai să-ţi placă, fiindcă-i prea tare! 

- Nu facem grijă, domnu' Conan! Stepan bea și vodkă- 
satelit!... 


Locuinţa lui Cușeai pare mai încăpătoare pe dinăuntru. 
Camera pregătită pentru oaspeţi, la dimensiunile unui vagon, 
posedă și-un studio, și-o masă și scaune. Pe scurt, îmi place. lar 
fereastra, destul de economică, dă spre undele Dunării-Vechi. 

Văzind dezamăgirea de pe chipul tăbăcit al pescarului, îl 
dumiresc la iuțeală. Pentru a nu-i pieri entuziasmul. 

- Toate lucrurile sînt în mașină. lar mașina-i la „Mila 37”. 

- Și trăscăul? 

- În mașină! 

Totuși nea Stepan nu se dezamorsează. O cheamă pe 
nevastă-sa, mi-o prezintă: „Mașa-Garafa”, după care îi dă 
indicaţii să pună de masă. Deși e trecut mult de miezul nopţii, 
mă bucură iniţiativa lipoveanului. Știe să-și primească oaspeții. 

După cum îmi dau seama, gospodăria lor merge strună. 
Apa fierbe în permanenţă. Într-un cazan de rufe, de vreo trei 
vedre, adăpostit lîngă cocina porcilor. Peste o jumătate de ceas 
asist la prepararea celebrului borș pescăresc. În apa tulbure, 
scoasa pesemne din Dunăre, Mașa-Garafa zvirle o găleată cu 
pești subdimensionaţi. După nici un sfert de ceas, cînd începe 
să-mi lase gura apă, scoate peștii c-o strecurătoare, și-i aruncă 
în troaca porcilor. 

- Asta mănîncă Sandolea! 

Sandolea, trezindu-se din somn, se năpustește lacom la 
peștele fiert. Chelfăie ca un porc. Ceea ce, de fapt, și este. 
Mănîncă atît de lacom, încît mă-ntreb dacă i-or fi dat mîncare 
peste zi. 

Mașa-Garafa, femeie iute ca un spiîrnel, dar la jumătate din 
înălţimea bărbatului ei personal, aduce o tîrnă de nuiele, din 
care aruncă în cazan cîțiva crapi borțoși, niște știucă, un șalău 
baban și-o cegă aproape vie. Pesemne că-i curăţase de maţe în 
faptul serii. In zeama groasă, mai adaugă două cepe, un pumn 
de sare, cîteva roșii stropșite, și cîteva rădăcini neidentificabile. 

Stepan Cușeai îmi face semn să intru în bucătărie. De fapt 
nu-i numai bucătărie, ci și dormitorul familiei. În mijlocul 
încăperii se află o masă cu picioarele bătute direct în pămînt. 
Scaune n-au. 

- Șezum la pat, domnu’ Conan! Acum mîncam! 

Peste cîteva clipe, Mașa-Garafa sosește cu borşul. Într-un 
ceaun de aluminiu, din cele de mămăligă. Scoate din sertarul 
mesei trei linguri de material inoxidabil (și eu care mă așteptam 


să ne ofere linguri de lemn!) și trei castroane de faianţă, din 
cele folosite pentru salată, atunci cînd ai mai multe persoane la 
masă. Stepan taie pîinea, în niște dăraburi cît un cap de vițel, o 
pune lîngă salatiere, și mă poftește: 

- Hai mîncam, domnu' Conan! 

N-aș fi crezut că nenea Stepan va ţine pasul cu mine. 
Devoram bucăţile de „șaran” (așa-i spunea Cușeai crapului) ca 
un naufragiat pe-o insulă pustie, salvat de la moartea prin 
inaniţie de-o expediţie specială. Stepan însă nici nu mai 
mesteca. Înghiţea direct. Oricît și orice. Biata Mașa-Garafa nici 
nu mai prididea cu făcutul plinului. Abia după cel de al patrulea 
castron i se îngădui și ei să mănînce. Mirat de această poftă de 
viață, taman în plină noapte, îl întreb pe Stepan: 

- Mai poţi dormi, nene Stepane, după atita potol? 

- Stepan pleacă la lucru. Pescuim pînă miine la prînz. După 
masă dormim. Sculăm și mîncam. lar dormim. Și iar mîncam. 

Constatind aceste ritmuri de viaţă, cu totul deosebite de 
cele ale oamenilor de rînd, mai ales în ce privește frecvența 
orelor de masă, simt în mine o nestăvilită dorință de a mă 
încadra, cît mai rapid, noilor condiţii de trai. Mai mult ca sigur, 
vor conveni de minune stilului meu de lucru. Hrana generează 
creaţia. Și invers. 

Mașa-Garafa, domoală, începe să adune tacîmurile și vasele 
de pe masă. 

Nu știu din ce pricină, Stepan Cușeai pare nemulțumit. 
Aprinde o ţigară. Din „BT”-urile oferite de mine. Îi dă foc pe 
partea dinspre filtru. Dar asta nu-l deranjează cîtuși de puţin. Ci 
trage și mai zdravăn din ea, pe deplin mulţumit de aromă, gust 
și tărie. 

- Ascultă la mine, Mașa-Garafa, terminat mîncam? 

- Nu ţi-ajunge, Stiopka? 

- Nu inervam la mine, Mașa-Garafa! Auzi? Facem scandal! 
Unde vodka-satelit? Nu dăm? De ce, Mașa-Garafa? 

Pumnul acesta de femeie ascunde în ea mai multe surprize 
decit un film poliţist. Nici una, nici două, se-apucă să răcnească: 

- Ajunge, Stepan-beţivan! Ajunge! Mi-ai mîncat viața! Mă 
omori cu zile! 

Gazda nu mai dovedește să-și declame replica. Mașa- 
Garafa, fără a-l mai soma, înșfacă ultimul castron de pe masă, 


conținînd ceva restanţe de zeamă piftioasă, și-l trîntește în capul 
bărbatului. Poc! Și pauză! 

Consider că-i cazul să stau în banca mea. 

Stepan, pe care-l bănuiam în stare de orice, date fiind 
statura și firea, așteptindu-mă s-o ia la bătaie pe biata și firava 
lui soție, execută o operaţie cu totul neașteptată, înșfacă de 
toarte ceaunul de aluminiu. 

Dumnezeule! O omoară! 

Maşa, calmă, ia și ea un alt castron. ÎI ridică, Stepan ridică 
și el ceaunul. Mașa-Garafa ezită. Normal! Dar Cușeai, bestial, 
nu. Ridică și mai mult ceaunul. 

Și brusc, fulgerător și-l înfundă pe cap. Exact în clipa în care 
castronul Mașei se face cioburi la contactul cu aluminiul. 

- Mașa-Garafa, omori la mine, omori degeaba. lubesc la 
tine, Mașa-Garafa dărăgaia, de ce? De ce omori? Stiopka 
muncește, Stiopka aduce acasă parale, aduce șaran, aduce 
haine frumoase. Ce avem cu Stiopka? Ce face Stiopka, dacă 
bem și el puţin? 

Și, fără a mai fi în stare să-și continue litania, Stepan Cușeai 
pornește să plîngă ca un copil. Sloboade niște lacrimi atit de 
uriașe, încît sînt convins că borşul de pește, cele patru 
castroane de adineauri, are un rol determinant în incontinenta 
lor izvorire. 

Bate atît de înverșunat cu pumnii în ceaunul înfundat pînă 
la urechi, încît odaia se umple de-un zgomot straniu, 
asemănător tam-tam-urilor africane. Nici o clipă nu se gîndeşte 
să-și scoată chivăra de aluminiu. Poate și din cauză că iubita lui, 
Mașa-Garafa, s-a așezat pe pat, lîngă el, cu alt castron la 
îndemînă. Ultimul! 

Obosit de operaţia întreprinsă cu atita ardoare, Stepan 
Cușeai se ridică de la masă, fără să-și scoată ceaunul. Plinge în 
hohote. Şi-mi spune, printre lacrimi și sughiţuri: 

- Mergem, domnu’ Conan! Mașa-Garafa n-are suflet... 
Mergem culcam, domnu’ Conan. Eh! Mașa-Garafa, Maşa, Maşa! 


Petrecuţi de privirea neînduplecată a firavei femei, părăsim 
bucătăria. 

Cînd ajungem în odaia ce-mi fusese rezervată, abia atunci 
îndrăznește Stepan Cușeai să-și descopere capul. Azvirle 
înciudat ceaunul pe dușumea, după care se prăbușește pe pat. 


- Haidem culcam, domnu' Conan! 

- Nu mai pleci la lucru, nene Stepan? 

- Culcam, domnu' Conan! Stăm aici. Bem și vorbim. 

Din incomoda poziţie în care se afla, culcat pe spate, 
cotrobăie cu mîna pe sub pat. De unde se ivește un clondir de 
vreo doi litri. Plin cu binecunoscuta licoare, văzută mai înainte la 
mătuşa paznicului de la debarcader. 

Spre dimineaţă, cînd nenea Stepan atinge nivelul cel mai 
de jos al recipientului, renunță la poveștile cu care-mi împuiase 
capul, Adoarme buștean, cu braţul petrecut pe după gitul meu. 

După citeva încercări, izbutesc să mă eliberez. Mor de 
somn. Dar unde să dorm? Lîngă Stepan, căci nu văd altă soluţie. 
Patul larg, cu droturile hărtănite și dezacordate, zbiîrnîind din 
cînd în cînd ca niște coarde de țambal, pare destul de încăpător. 
Și pentru miriadele de pureci care execută slalomuri din cele 
mai spectaculoase pe trupurile noastre zobite de oboseală. 

Cînd se crapă de ziuă, încep să apară primele dificultăţi de 
acomodare. La care au contribuit, fără îndoială, fantasticul borș 
de pește, precum și emoţiile călătoriei. 

les tiptil din odaie. În ogradă, fără nici o jenă, dulăii lui 
nenea Stepan dorm ca morţii. Profit de ocazie, și pornesc în 
explorare. După îndelungi și febrile căutări, dar din ce în ce mai 
accelerate, izbutesc să identific instalaţia corespunzătoare 
scopului urmărit. Cam rudimentară, dar salutar binevenită, cu 
toată vecinătatea incomodă a lui Sandolea, vechea mea 
cunoștință de la miezul-nopţii. 

Soarele s-a plasat serios pe orbită, pornind să ardă din ce în 
ce mai cauterizant. Sandolea își părăsește cocina și, spre 
surprinderea mea, se aruncă în undele Dunării-Vechi, avîntîindu- 
se la traversarea ei. La cîteva minute este urmat și de vaca 
gospodăriei. Apoi, într-un cortegiu carnavalesc, întreaga 
păsărime migrează peste ape, în direcţia plaurilor de pe malul 
opus. Am rămas singur în ogradă. Și tare mă bate gîndul să 
încerc și eu o scaldă în apele roșietice ale canalului. Doar am 
fost campion inter-școlar la înot. 


O zi obișnuită în deltă, dacă se poate spune și-așa... 

Privesc îndelung și îndurerat la apele leneșe ale Dunării- 
Vechi. Exodul orătăniilor și-al animalelor, traversînd înot undele 
tulburi și roșietice, îmi creează o neobișnuită senzaţie de gol în 
stomac. Dar nu-mi fac griji. Totdeauna noile peisaje determină 
schimbări metabolice. Numai așa îmi pot explica foamea 
crîncenă ce-mi frămîntă pereţii aparatului digestiv superior. Dar, 
pe de altă parte, este și foarte normal, de vreme ce-i ora 
minidejunului. 

Oglinda canalului se lasă sfișiată de-o lotcă minusculă. 
Peste cîteva momente acostează lingă ograda lui nenea Cușeai. 
Un băieţel, de vreo zece ani, cu ochi albaștri și păr platinat, în 
rubașcă și pantaloni de pînză cenușie, sare sprinten din 
ambarcaţiune. Ține în mînă un juvelnic, în care se zbat niște 
ciortănici de toată frumusețea. 

- Bună dimineaţa, nene! Cumperi pește! 

- Numai dacă-i proaspăt! Tu l-ai prins? 

- Nu vezi că mișcă, nene? Scoti cinci lei? 

- S-a făcut! Cum te cheamă? 

- Vova! 

- Bine, Vova dragă, du-l la bucătărie, și roag-o pe coana 
Mașa să-i prăjească. Spune-i că te-am trimis eu... 

În clipa cînd îi înmînez bancnota de cinci lei, nou-nouţă, pe 
ușa bucătăriei năvălește Mașa-Garafa, învirtind o lingură de 
lemn în mînă, cu care, nici una nici două, îl otînjește pe după 
ceafă pe nenorocosul copil. 

- Rușine, Vova! Vindem pește la domnu' Conan? Dă banii 
înapoi... Sicias, auzi? Magarule, rușine să fim la tine!... 

Intervin la timp: 

- Lasă-l în pace, tiotea Mașa, doar a muncit să prindă 
ciortănicile... Mai bine prăjește-le, să luăm cite ceva în gură! 

- Nu facem bine, domnu’ Conan! Învaţam copilul la banil... 

Vova, privindu-mă curat cu ochii lui de acadea, îmi întinde 
bancnota. Bineînţeles, cu un vădit regret. După care sărută 
mîna ce-l lovise, zîimbind gingaș și șoptind: 

- lartă-mă, mamașa! N-am să mai fac! Tot ai să-i iei matale 
banii lui nenea Conan, că doar stă-n gazdă la noi! 

Mașa-Garafa îl mîngiie pe capul nețesălat, poruncindu-i 
blajin: 


- Curăţăm repede, Vova, spălăm pește și prăjim. Haida, 
sînoc... - apoi se-ntoarce spre mine și-mi lămurește situaţia: 

- Vova-i băiatul meu, copil bun, dar învățat rău de la 
Stepan... 

Asist la originalul sistem de curățare a peștelui. Vova, 
vîrîndu-i un băț de salcîm, gros de un deget, pe gură, îl curăţă 
rapid de solzi, pentru ca apoi să-l spintece cu dibăcie și să-i 
golească dintr-o singură mișcare măruntaiele. In mai puţin de un 
minut a dat gata șapte ciortănici. Cam vreo două kile de pește. 

Peste un sfert de ceas, stăm la masă. Personalitatea mea, 
Mașa-Garafa și Vova. Stepan Cușeai doarme ca un lemn în patul 
din odaia ce-mi fusese rezervată. Zadarnic am încercat să-l 
trezesc. Singurul rezultat pe care l-am obţinut, după îndelungi 
străduinţi, a fost o înjurătură lipovenească, imposibil de tradus, 
deoarece nu posed suficiente cunoștințe dialectale de 
specialitate. 

Se mănîncă agale, gustind și prețuind la justa valoare 
fiecare dumicat. Ciortănica fierbinte, cu carnea fină și crocantă, 
prăjită într-un ulei neidentificabil, probabil de rapiţă, se topește 
în gură. Vova, expediat la beci de maică-sa, aduce niște vin 
negru și acru. Delicios. Il recunosc imediat. Cărţălăul din care 
mai băusem acasă la Alecu Tilea. Numai că, însoțind peștele 
bine prăjit, se îmbină de minune cu acesta. De unde sînt nevoit 
să deduc că, - fără să-mi arog pretenţii de mare descoperitor, - 
fiecare nutriment își are lubrifiantul său. 

În sfîrșit, mîncat bine, băut bine, acum s-ar cuveni și-o 
cafea. Tiotea Mașa-Garafa se oferă s-o prepare. Cu inima 
îndoită, îi încredinţez borcanul cu cafea rîșnită. 

Pînă ce se fierbe licoarea, Vova mă pune la curent cu 
situaţia pescuitului. Se arată deosebit de binevoitor, 
propunîndu-mi lanseta lui personală, confecţionată cu mijloace 
locale. Tocmai cînd mă pregăteam să-i dau iarăși bancnota de 
cinci lei, pentru închirierea uneltei, apare și tiotea Mașa. 

- Domnu Conan, nu facem suparare, n-avem căni pentru 
cafea. Bem din stacane. Tot pe git se ducem!... 

Cafeaua mi se pare cumplită. In lipsă de alt recipient, tiotea 
Maşa a fiert-o într-o gamelă militară, cine știe ce pradă de 
război, în care, mai mult ca sigur, obișnuia să zdrobească 
usturoiul pentru mujdei. lar stacanele, aici nu mai încape nici o 


îndoială, erau cele din care se bea lichidul specific locului, 
samagonul. 

Vova, căruia tiotea Mașa-Garafa îi toarnă din gamelă o 
porţie de cafea, o soarbe transportat de emoție. lar maică-sa, 
prețuind și mai abitir fiertura, consumă chiar trei stacane. 

Nevroind să-mi jignesc gazda, dau pe git toată tolborseala, 
impunîndu-mi un zîmbet plin de încîntare. Singura performanţă 
a femeii este tăria neobișnuită a întunecatei băuturi. Să scoale 
și morţii din mormînt. Abia cînd observ borcanul de cafea, îmi 
dau seama c-a utilizat mai mult de-un sfert din conţinut (peste 
100 de grame). 

Cuprins de tahicardie în mai puţin de trei minute, îmi zic c- 
ar fi cazul să pornesc la pescuit, pentru a-mi potoli bătăile 
dezordonate ale inimii. În mijlocul naturii, printre stuful gîrlițelor, 
precis că voi găsi liniștea atit de necesară. 

- Imi daţi și mie o barcă, tiotea Maşa? Poate barca lui 
Vova... 

- Dam, domnu' Conan, cum sa nu dam. lei dumneata lotca 
lu’ Stiopka. Mare și tare. Cu treișpe crivace. Ține bine la 
dumneata... Și luăm și o castrulea, dăm afară apa... Dumneata 
om greu... Nu știm ce-ntîmplăm! 

Lansetă am. De la Vova. Confecţionată din alun, cu inele de 
alamă, din cele întrebuințate la perdele. În loc de mulinetă are 
un mosor, numărul 22, mare cît o gogoașă, pe care s-a înfășurat 
niște sfoară ceruită, de cizmărie. Mai există şi-un miner, pe 
marginea mosorului, probabil pentru recuperarea sforii. În orice 
caz, o adevărată minunăţie a îndeminării și inventivităţii 
copilului. Dacă-mi iese în cale o știucă, din cele atît de lăudate 
de Alecu, am să-i dăruiesc băiatului o lansetă autentică. În loc 
de „linguri”, Vova a tăiat niște cozi de lingurite de aluminiu, 
șterpelite pesemne din bucătăria maică-si, precum și-o limbă de 
pantofi, pentru știucile supradimensionate. Le-a lipit și cîrlige, 
cărora, însă, nu reușesc să le identific proveniența. Totuși am 
încredere în uneltele băiatului. Cele mai spectaculoase rezultate 
se obţin cu scule primitive, nu cu sofisticatele aparate plătite cu 
bani grei. Și-n afară de asta, copilul este omul Deltei, băștinaș 
din moși strămoși. Care habar n-aveau de mulinetele „D.A.M.” 
sau despre lansetele din fibră de sticlă. Și care, în ciuda acestei 
condamnabile ignorante, prindeau mai multe știuci și bibani 


decit totalitatea pescarilor amatori din „Asociaţia pescarilor 
sportivi”. 

Lansarea la apă a lotcii se petrece cu ajutorul neprețuit al 
lui Vova. Mai greu merge îmbarcarea mea. In loc să calc pe 
crivace, pășesc greșit și merg peste fragilul fund al lotcii. Parcă 
se-aud niște oftaturi. Nu le dau importantă, atribuindu-le 
scîndurilor umflate de apă. 

N-am avut niciodată pretenţii că-s mare matroz, dar acum 
simt în mine sîngele unor necunoscuţi strămoși navigatori. 
Inșfac vislele și pornesc să le vîr adînc în apă. Prima vislă o pierd 
numaidecit. O recuperez fără efort, sărind de-a dreptul în undele 
tulburi ale Dunării-Vechi. Leoarcă de apă, încep să trag zdravăn 
la babaice. 

Peste cîteva minute, dacă nu și mai puţin, ţoalele se usucă 
pe mine, scoțind aburi ca un cazan de rufe. Lotca se îndreaptă, 
sub îndrumarea mea destul de nesigură, deocamdată, spre 
malul opus al canalului. 

Dumnezeule! N-aș fi crezut că există atitea girlițe, cănălașe 
și poteci de apă prin Deltă. Botul lotcii despică păpurișul, 
strecurindu-se aproape de la sine spre ochiurile unde colcăie 
peștii. In jurul meu, odată ajuns în centrul unei oglinzi de apă 
fremătătoare, știucile sar de parcă ar fi la o lecţie de dresură 
pentru posturi de delfini inteligenți. 

Deși nu mai sînt atit de convins c-am să găsesc singur 
drumul spre locuinţa lui Stepan Cușeai, pornesc s-arunc cu 
improvizata lansetă a bunului Vova. Aruncarea ca aruncarea, 
dar recuperarea sforii cizmărești se dovedește extrem de grea. 
Pînă să înfășor la loc, pe mosor, cei douăzeci de metri de aţă 
ceruită, știucile au tot răgazul să migreze spre alte limanuri. 

In orice caz, după patru ceasuri de muncă asiduă, sînt silit 
să constat două fenomene îngrijorătoare. Primo: inspir o lipsă de 
încredere supărătoare (bineînțeles peștilor de toate speciile), 
nereușind să-mi apropii nici unul. Barem să fi intrat și eu în 
posesia unei mirlițe. Dar nici gînd de-așa ceva. Secundo: 
manifest serioase aptitudini (sau calităţi) hidrofile. Lotca lui 
Stepan Cușeai, pe care am călcat-o necorespunzător în picioare, 
dă semne de dezmembrare. Pînă una alta, acum cînd soarele 
îmi calcinează și bruma de păr ce-o port pe ţeastă, apa a ajuns 
pînă aproape de bordurile ambarcaţiunii. Privind deznădăjduit la 
lenta (dar certa) creștere a nivelului, încerc zadarnic să-mi dau 


seama pe unde gilgiie apa. Renunţ. Dacă mai zăbovesc mult, 
am toate șansele să mă duc la fund. Cu lotcă cu tot. Deci, la 
muncă băiete! 

Castrulea încredinţată (premonitoriu parcă) de tiotea Mașa- 
Garafa se dovedește salutară. În mai puţin de-un ceas, dar dînd 
zdravăn din brațe, izbutesc să golesc pe jumătate barca. 
Leoarcă de nădușeală, cu picioarele în apă pînă la genunchi, 
abandonez pescuitul și mă pregătesc să fac cale-întoarsă. 

Și acum încep să apară primele dificultăţi. Incotro s-o apuc? 
Mă orientez după soare. De altfel, spre disperarea mea, destul 
de ineficient. Deoarece, neavînd altceva de făcut s-a apucat de 
șotii. De unde o fi făcut rost de norii ăia groși și întunecațţi? 

Pînă n-apucă să crească iarăși nivelul apelor, pornesc să 
lopătez de zor. N-are importanţă unde ies. Totu-i să răzbat la 
canalul cel mare al Dunării-Vechi. 

Străbat din nou nenumărate girlițe și cotloane, sperii mii de 
pești nestatornici, dar îmi dau seama că-s alte locuri, alți pești. 
Păcat. Dar, deocamdată, părăsesc orice intenţie de-a admira 
natura înconjurătoare. 

Na! Începe să plouă. O rupere de nori. Las vislele și apuc 
iarăși castrulea. Acum trebuie să lupt și împotriva apei de sus, 
și-a celei de jos. Dușumeaua lotcii prezintă niște interstiţii 
răuprevestitoare. Cîlţii smoliţi, sub presiunea undelor, cedează 
fără să opună nici o rezistență. N-ar fi ieșit din lăcașurile lor, 
dacă aș fi călcat pe crivacele lotcii. Acum e prea tîrziu. Noroc că 
vasul oferit de tiotea Mașa este destul de încăpător, minimum 
patru litri. După ce mai stropește vreo trei răpăieli, ploaia se 
oprește. Nu-mi mai rămîne decit apa din barcă. 

Soarele apare iarăși. Atît de arzător, încît îmi zbicește 
îmbrăcămintea cit ai zice pește. Tot sîntem în împărăţia lor! 

Lotca se furișează îngreunată (de apă) printre trestii: Și, în 
sfîrșit, răzbatem la Dunărea-Veche. Și am și noroc. Deoarece 
văd și casa lui nenea Stepan. La o zvirlitură de băț. Cel mult trei 
kilometri. 

Numai că personalitatea subsemnatului nu mai posedă 
suficiente resurse. Decis să abandonez cursa, încep să răcnesc 
în direcția vremelnicului meu domiciliu. Nu „ajutor!”, căci ar 
însemna să mă fac de ris, ci doar „Vova! Vova!”. Strig pînă ce 
simt că-mi dilat excesiv alveolele pulmonare. Nefericirea face ca 
răcnetele mele, atît de sonore și bine dozate, să fie dominate de 


sirena unei șalupe cu motor. S-a apucat să dea semnale în 
neștire, tocmai cînd am atita nevoie să fiu auzit. 

Șalupa se află acum lîngă lotca mea. Nu mai urlă. Urlă în 
schimb un nene, un uriaș, poate mai trupeș decît mine. 

- Eşti surd, domnule! Pe dumneata te semnalizam! 

Magaoaia începe să mă enerveze: 

- Dar ce, matale ești de la circulaţie? N-am depășit 
reglementar? Am călcat pe cineva? 

Șalupa oprește motorul. Din cabina mecanicului o 
înjghebare jegoasă din lemn coșcovit și albit de ploi și soare, se 
ivesc doi indivizi, ca dintr-un film de groază. Cel care joacă rolul 
lui Frankenstein cred că-i sărit zdravăn peste 80 de anișori. Dar 
pare vinjos, în deplină sănătate. Celălalt, un tînăr în jur de 30 de 
ani, are o mutră de vampir, alb la chip, cu privire ciudată, fixă și 
scormonitoare. 

Între timp, deoarece lotca mea ia apă serios, îmi dau seama 
că nu-s chiar atit de tare pe poziţie. 

- Arată-ne permisul! - mă solicită uriașul. 

- Nu-i la mine, a rămas în mașină, iar mașina-i la „Mila 37”! 

Uriașul privește cu subințeles la Frankenstein, și amîndoi la 
vapor. 

- Dumneata ești ziaristul Conan? Scriitorul? 

Au și aflat de sosirea mea în deltă? Mă miră. Ca ziarist 
semnez Coman. De unde știu de scriitorul Conan de vreme ce n- 
am publicat încă nici o carte? Lucrurile încep să se-ncurce. Ceva 
nu-i în regulă. 

- Personal! În carne și oase... 

- Mai mult în carne, s-ar zice! - își îngăduie să constate 
vampirul. 

- Domnule, nu-ți permit... 

Uriașul schițează un rînjet. Parc-ar vrea să mă îmbuneze: 

- Domnule Conan, dacă nu te transbordăm pe șalupă, vei fi 
nevoit să discuţi cu noi de pe fundul Dunării-Vechi! Pe puţin 
patru metri! 

Aici are dreptate. Nivelul apelor, din lotcă, se apropie 
sensibil de borduri. Ajutat de Frankenstein care mă saltă ca pe 
un fulg pe șalupă, în ciuda vîrstei sale și-a greutăţii mele, asist 
neputincios la amararea lotcii. Vampirul o leagă cu-o parimă, 
trecîndu-i-o prin belciugul din bot, apoi revine satisfăcut pe 
puntea șalupei. 


- Acum să facem prezentările, dragă domnule Conan! Ești 
în mîinile noastre. Trebuie să recunoști că ţi-am salvat viaţa! Mai 
întîi să ţi-l prezint pe socru-meu, Milopoc Papașa, zilier la 
magazia Ceapeului, dînsul este tovarășul subinginer Babu Ursu, 
șeful și părintele nostru al tuturor, tot de la Ceapeu, iar eu mi-s 
Pilu, zis și ltană, mai pe limba buletinului de identitate ltană Pilu 
Arambașa, magazinerul cooperativei. 

Terminînd cu prezentările, pornesc toţi să-mi pompeze 
mîna dreaptă, manifestînd un entuziasm absolut inexplicabil. 

Vampirul, adică subinginerul Babu Ursu, părintele echipei, 
se dovedește posesorul unui debit verbal nesecătuit: 

- De azi dimineaţă vă tot căutăm, domnule Conan! Eram 
speriați. Să piară în girliţele Deltei noastre un asemenea scriitor 
și ziarist, ar fi fost o adevărată tragedie. Mai ales dacă aţi venit 
la noi cu gîndul de-a scrie un reportaj despre succesele noastre 
în producție. Cine v-a îndemnat să vă pripășiţi tocmai în locurile 
astea, atit de sălbatice și incomode? De ce nu ne-aţi anunţat la 
Ceapeu? V-am fi organizat o primire pe cinste. 

Mă simt nevoit să-i întrerup starea euforică: 

- Domnule inginer... 

- Subinginer, maestre, subinginer... 

- Mă rog, dacă insiști dumneata, domnule subinginer, cine 
v-a informat despre apariţia mea pe aceste meleaguri? 

Babu Ursu (Vampirul) nu se lasă demontat: 

- Avem și noi antenele noastre, iubite maestre! Cum am 
aflat c-a venit un ziarist la „Mila 41”, imediat am dat alarma. 
Adică ne-am interesat  numaidecit despre condițiile 
dumneavoastră de trai. Cînd ne-a spus tiotea Maşa c-ați pornit 
de unul singur în Deltă, să ne vină rău nu altceva. Dacă vă 
rătăceați? Avem și noi răspunderile noastre. 

- Atunci aflaţi că antenele dumneavoastră nu-s chiar atit de 
preţioase. Sînt și ziarist, asta-i adevărat, dar n-am venit să scriu 
vreun reportaj... 

- Slavă Domnului! - scrișnește printre dinţi ltană Pilu 
Arambașa. 

Văziîndu-i atît de brusc liniștiți, îmi continui comunicarea 
intenţiilor: 

- Am sosit în Deltă în calitate de scriitor, la recomandarea 
unui bun prieten de-al meu, tot scriitor și dînsul... 


- Și vreţi să scrieți despre noi, adică despre Ceapeul nostru? 
- mă iscodește îngrijorat Babu Ursu. 

- Nu, domnule inginer, pardon, subinginer, am de isprăvit 
un roman, cu un subiect absolut străin de viaţa Deltei... 

Respiră ușurat și vampirul: 

- Splendid, domnule Conan! Minunat. Numai să fie așa!... 

Frankenstein, adică bătrînul viguros ca un drac de mare, cel 
care se cheamă Milopoc Papașa, și care izbutise performanţa, 
demnă de-un ridicător de greutăți olimpic, de-a mă sălta pe 
bordul șalupei, nu-și poate reţine bucuria: 

- Sîntem oamenii matale, domnu' scriitor, scrim matale 
despre ce vrei, noi dăm o mină de ajutor, dăm icre, trimitem la 
tine crap-șaran, pește lufar, trimitem ce vrei la tine... Lăsam să 
lucram, și matale la noi, și noi la tine... 

Fără să mai aștepte replica mea nedumerită, în care aș fi 
dorit să-mi exprim o sumedenie de întrebări suplimentare, 
bătrînul Frankenstein coboară ca un spirnel în cabina 
mecanicului. Peste o clipă se aude duduind motorul șalupei. lar 
peste altă clipă pornim către locuinţa lui Stepan Cușeai. Lotca, 
plutind mai mult sub nivelul Dunării-Vechi, ne urmează, trasă la 
parimă. 

Rămas cu Vampirul și cu uriașul Pilu, zis și ltană Arambașa, 
îndrăznesc să cer o lămurire esenţială: 

- Dragii mei, cine v-a spus că-s scriitor? Cine v-a informat că 
semnez Conan? Asta-i doar un pseudonim, sub care încă n-am 
publicat nimic... 

Babu Ursu, părintele și șeful celorlalţi doi reprezentanţi ai 
Ceapeului, mă privește rînjind respectuos, apoi îmi răspunde: 

- Tovarășul „Fiat”! 

Abia într-un tîrziu îmi dau seama despre cine vorbește 
Vampirul. Uitasem „Bombiţa” deschisă. Mătușa paznicului de la 
debarcader, cea care-mi furnizase cele două balerci cu 
samagon, îmi scotocise prin lucruri, găsise suficiente dovezi 
despre activitatea personalităţii mele, și, după cum era și 
normal în condiţiile locale, anunţase de urgenţă organele 
Ceapeului. 

Acestea  sosiseră la fața locului, percheziţionaseră 
înnămolita mea „Bombiţă”, și porniseră numaidecit în căutarea 
eminentului reporter al revistei „Fapta”. Eram al doilea ziarist, în 
ultimii doi ani, care se deplasa la „Mila 41”. 


De pe urma vizitei celui dintii, se treziseră c-o mulţime de 
necazuri, deduc eu din cele mărturisite de subinginer. Colegul 
meu fusese un tînăr nepriceput, nu înţelesese mai nimic din 
entuziasta muncă a maeștrilor pescuitului, și publicase un 
material critic, profund dăunător producţiei. 

- Domnule maestre, - îmi comunică părintele pescarilor de 
la magazia Ceapeului, abandonînd subit persoana a doua plural 
- dacă vei sta liniștit și te vei ocupa numai de romanul dumitale, 
ai să ai parte numai de bucurii. Sîntem cu ochii pe matale, gata 
să-ți sărim oricînd în ajutor. Așa sîntem noi, oamenii Deltei. 
Deocamdată, bine că nu te-ai înecat. Că cine știe ce necazuri ne 
mai cădeau pe cap. A mai fost, odată, pe la noi un soi de 
inspector. Ei, ce crezi matale că i-a trecut prin cap? 

- De unde să știu eu? 

- Uite-așa un glonte! Paznicii l-au crezut braconier! E bine? 

Vampirul are dreptate. lar Arambașa, sesizînd rapid faptul 
că-mi dădusem seama de valoarea acţiunii lor de salvare, 
adaugă impetuos: 

- Sîntem oamenii dumitale, nene maestrule. Dar nu mai 
porni la pescuit. Nu-i de matale. Obosești. Și tot nu prinzi nimic. 
Las’ pe noi treaba asta. Cine știe unde te mai rătăcești? Stai 
acasă, la tiotea Mașa-Garafa. Stai și scrie. Nu mai umbla 
brambura. Peștele-i meseria noastră, așa că bizuie-te pe noi. Ai 
să ai la pește, cît nu poţi băga în dumneata... E bine? 

Sincer să fiu, de ce să mint, mă „flatulează” grija acestor 
maeștri ai conservării echilibrului ecologic al Deltei. Deși fie 
vorba între noi, nu vedeam ce pagube aș fi putut pricinui 
peștelui. N-am fost, în toată viața mea, un pescar prea priceput. 
Nici ca amator. 

incadrat de Babu Ursu, care mă privește atent, 
scormonindu-mi  măruntaiele sufletului, și de ltană Pilu 
Arambașa, pe post de protector al ziariştilor prea neastîmpăraţi, 
privesc plin de nădejde la casa lui nenea Stepan Cușeai. Șalupa 
navighează rapid în direcţia acesteia, săltînd zglobie pe undele 
Dunării-Vechi. 

Abia după ce trinitatea celor de la Ceapeu mă debarcă 
rapid, lăsîndu-mă cu lotca scufundată la mal, pentru ca apoi s-o 
șteargă, pesemne în direcţia preţioasei magazii, abia atunci 
constat că urlasem degeaba, că zadarnic îl strigasem pe Vova. 


În ograda lui nenea Stepan s-a încins bairam mare. Cu 
armonică și coruri. Cu damigene de cărțălău pe masă, cu 
cazanul de rufe, în care fierbe eternul borș de pește, tras lîngă 
Mașa-Garafa. Costeliva soţie a gazdei, mînuind vajnică lingura 
de lemn binecunoscută, abia prididește cu  umplutul 
castroanelor. 

Puteam să trag cu tunul, și tot nu m-ar fi auzit nimeni. 
Stepan Cușeai, în fruntea mesei, improvizată pe fundul troacei 
lui Sandolea, pe care o răsturnaseră, - profitind de absența 
chiriașului principal, plecat în vijiială pe coclaurile giîrlițelor, - 
dirijează înflăcărat corul pescarilor așezați pe tîrnele de cărat 
pește. Observ, în dreapta lui, probabil pentru orice 
eventualitate, ceaunul de aluminiu. 

Soarele pornește spre asfinţit. Trebuie să fie cam cinci și 
jumătate. lar eu pornesc spre casă. Cușeai mă zărește. Și urlă 
plin de entuziasm: 

- Unde fugim, frate Conan! Haidem ciocnim un stacan cu 
fraţii mei. Mîncam șaran și raci, mujdei și mămăligă. Maşa- 
Garafa s-a făcut femeie de treabă, iubește acum pe Stepan. 

Corul lipovenilor s-a oprit pe-un acord de terță. Mă 
surprinde însă melodia cîntată. Mă așteptam să interpreteze 
folclor local, și cînd colo recunosc de la distanță, chiar dacă 
frinează brusc, celebra piesă „Zumbalai, zumbalai meștere!” 

Adunarea se ridică în picioare, mă salută frenetic, pornind 
să cînte în versiune ameliorată o celebră piesă de pahar: „Să 
umplem, să bem, stacane mai vrem, / să bem cît putem, cită 
viaţă avem.” 

Nenea Stepan își părăsește locul, se apropie de mine și 
literalmente mă tirăște la masă, invitindu-mă insistent să iau 
parte la ospăț. 

Tiotea Mașa-Garafa nu se lasă mult așteptată. Mă îmbie 
surizătoare: 

- Mîncam, domnu' Conan! Bem, domnu' Conan! 

Fie vorba între noi, nu mai era nevoie să fiu mobilizat. Mi- 
era o foame de-aș fi înfulecat și pietre. 

Prefer totuși castronul de borș oferit de firava mea gazdă. 
Zeama era formidabilă. Dar și mai formidabile sînt bucăţile de 
șaran, cegă, somn, păstrugă, morun și alte fiinţe înotătoare 
neidentificate. 


Ceea ce urmează însă mă lasă înmărmurit. Pînă astăzi nu 
mai gustasem așa ceva. Chiftele de știucă! Sublime! Cu ceapă 
tocată mare, prăjite puţin, mai mult tăvălite, în ulei de rapiță. Și 
înoată de minune în cărțălăul lui nenea Stepan, pe care Vova 
abia mai prididește să-l care din beci. 

Situaţia începe să se deterioreze către seară. Multiplele 
damigene golite, așezate la rînd, ca la armată, în jurul troacei lui 
Sandolea, se află de mult în interiorul (sau în capetele) 
comesenilor mei. 

- Stepan-beţivan, ce căuta domnu’ Conan în șalupa hoţilor? 

- Te-ai dat cu Arambașa și cu Milopoc, nenorocitule! 

- De-aia ţi-a pus trei norme inginerul! Te-ai vîndut lor! 

Stepan Cușeai, beat pulbere, începe și el să intre la idee. 
Chiar se încumetă să mă întrebe: 

- Ce căutam la hoţțoman, domnu’ Conan? 

Spre norocul meu, explicaţia furnizată reușește să-l 
dumirească pe lipovan, dar nu și pe tovarășii săi de muncă. Nici 
n-ar fi putut înţelege, la scăzutul lor nivel de luciditate. 

Este printre ei un pescar, pe care îl tot strigă „Hristu”, și 
care nu se astîmpără. Mereu îl zgindără pe Cușeai, spunîndu-i că 
le fură peștele, că se are bine cu Arambașa, că-și bate joc de 
prietenii lui buni, tocmai de ei, care veniseră să-l viziteze, 
crezindu-l rău bolnav. De ce nu se prezentase la lucru? Stepan 
își iese din pepeni. Inșfacă binecunoscutul ceaun, cel mic, și-l 
repede în capul lui Hristu. Din fericire, nu-l nimerește. 

Reușesc să împiedic o bătaie generală, după multe 
străduinţi, făcînd o serie de declaraţii solemne, cu mîna în 
dreptul inimii, garantînd că Stepan Cușeai fusese beat, că se 
supărase amarnic pe Mașa-Garafa, din pricină că nu-i dăduse 
cărţălău. 

Dar fie din epuizarea tonusului vital, fie din cauza 
convingătoarelor mele mărturii, lucrurile se domolesc. Mașa- 
Garafa mai toarnă un rînd de borșuri. Vova mai aduce o 
damigeană de vin negru, acru și oxidat, iar mesenii pornesc să 
se pupe fierbinte. Împăcare generală, singurul suspect rămînînd 
doar eu. Ce căutasem în șalupa hoţțomanilor? 

Numai o minune mă putea salva de la linșaj. 

Dar iată că se produce și minunea. Ca prin farmec, din 
umbrele înserării apare făptura lui diadea lașa. lar pe urmele lui, 


fără cunoscuta haraba, adjunctul Vasile, gloaba ce mă adusese 
de la debarcaderul „Milei 37”. 

- Frumos șadem! Unii bem, alţi muncim! lașa stăm? 

Văzind în persoana ilustrului căruțaș singura mea 
posibilitate de dezvinovăţire, îl invit lîngă mine, și-l rog: 

- Fac cinste, diadea lașa! Bea și mănîncă! Numai spune-le 
dumnealor, cu mîna pe inimă, cine sînt eu, de unde m-ai adus, 
spune-le tot! 

- Frumos că facem cinste! lașa nu știm cine mata. Luvat de 
la „Mila 37”, asta știm, lăsam mașin la tiotea Vanghelina, asta 
știm, dar cine putem ști, de unde venim mata? 

Nenea lașa ăsta, în ciuda faptului că stă cu fundul pe ţepii 
tîirnei, trezește în mine un cumplit dor de răzbunare. Dacă 
stăruie să-mi mai dea nervii la răzătoare, precis fac o criză de 
hipertensiune arterială. Și-așa o am paroxistică. 

- Ascultă, diadea lașa, am venit sau n-am venit cu vaporul? 

- De unde să știm lașa? Nu eram nici un vapor nu văzum! 

Spre norocul, dar și spre surprinderea mea, mă scoate din 
încurcătură băieţelul gazdei. 

- Știu acum cine-i nenea Conan! l-am văzut poza la jurnal. 
Dar îl chema altfel. 

După ce Vova aduce un exemplar vechi și ferfeniţit al 
revistei „Fapta”, toate lucrurile se simplifică. Fantastic de rapid. 
Admirîndu-mă, din profil, căci așa arăt mai subţire (și la propriu 
și la figurat) adunarea mă declară în afara oricărei bănuieli. 
Numai Hristu Ferșampanos, numai dînsul mai are unele 
suspiciuni. 

- Parcă-i mai gras ăla din jurnal! Și de ce-l cheamă Coman? 

- Uite, nene Hristule, - trec eu la un ton mai... familiarist, - 
citește în buletinul de populaţie. Coman mă cheamă. Conan e 
doar un pseudonim. lar de cînd m-am fotografiat, acum doi ani, 
am ţinut regim și-am mai slăbit... 

Deși mi-ar fi venit cam greu să-i explic persecutorului meu 
ce-i cu ciudățenia asta, de-a semna cu alt nume, Hristu 
Ferșampanos trece peste problemă și-l interoghează pe căruţaș: 

- Și tu ce-ai venit fără povozcă, numai cu Vasile? 

lașa nu se grăbește să-i răspundă. Are alte ocupaţii. 

Duce la gură stacan după stacan. Vreo patru la rînd. Abia 
după aceea se-ndură. 


- Nu venim pentru tine, bre Ferșampanos! Luvam domnu’ 
Conan, și aducem mașin. Drumul uscam, punem pe Vasile la 
tirlie și caram. 

Bucuros de cele auzite, cuprins de-un entuziasm ușor 
explicabil, mă ridic de pe ceaun și anunţ „coram populo”: 

- Nene Stepan, vinde-mi un damijon de cărţțălău. Fac cinste, 
să bea toată lumea. Apoi pornim cu toţii la „Mila 37”, s-aducem 
mașina... 

Dar cînd eman asemenea necugetate propuneri, mă opresc 
din discurs, dîindu-mi seama că, luat de virtej, neglijasem o 
chestiune deosebit de importantă, drept care mă adresez 
căruţașului: 

- Și de ce să nu vin cu „Fiatul”? De vreme ce s-a uscat 
drumul, înseamnă că se poate circula. Mergem pînă la 
debarcader cu harabaua dumitale, iar de-acolo mă-ntorc în 
mașină... 

Diadea lașa își frotează insistent bărbia nerasă de vreo 
cîteva zile, apoi mă lămurește, mai mult întrebîndu-mă: 

- Mergem motor fără benzin? lașa nu credem. Vasile nu 
merge fără ovăz. Babușca Vanghelina luvat benzin, spălat 
covior... Cumpărăm dumneata damijon de la Stepan, bem și 
aducem mașin... 

Pe deplin satisfăcut de explicaţia științifică a căruţașului, 
urlu disperat către gazdă: 

- Să vină mai repede cărţălăul. Altminteri cine știe ce se 
mai întîmplă cu mașina. Poate că-i ia tiotea Vanghelina și 
radiatorul, să-și facă instalaţie de încălzire centrală... 

Recipientul se consumă rapid. Mai ales că diadea lașa, luînd 
găleata de tablă cu care Mașa-Garafa scotea apă din Dunărea 
Veche, pentru confecţionarea borșului de pește, toarnă în ea 
mai bine de trei litri de cărțălău roșu, pe care i-l dă lui Vasile, să 
se-adape și el. 

Mai văzusem în tinerețele mele, în gară la Băilești, un porc 
care bea vin, dar stăpînul său, restauratorul, bufetierul și socrul 
șefului gării îi amesteca băutura cu apă. Vasile însă, demn 
adjunct al lui diadea lașa, virîndu-și capul în găleată, o 
vidanjează în mai puţin de trei secunde. Sec! Fără apă, sifon sau 
alte lichide poluante... 

Pe la unsprezece, din noapte, izbutim s-ajungem la 
debarcaderul „Milei 37”. Pe jos. Cu excepţia mea, care, în ciuda 


tuturor împotrivirilor, am fost încălecat cu forța pe spinarea 
osoasă a bietului Vasile. Dar gloaba părea mai zdravănă decit 
arăta. Poate că și cărțălăul ajutase întruciîtva. Mesenii, în frunte 
cu Hristu Ferșampanos și diadea lașa, mă încadraseră tot timpul 
drumului, emițînd tot soiul de aluzii, mai mult sau mai puţin 
directe, la excelentul samagon fabricat de tiotea Vanghelina. 

Realitatea se dovedește mai crîncenă decît mi-o putusem 
imagina. „Bombiţa” zace în nămolul uscat, cu roţile înfundate în 
glod pînă la butuci. Capota portbagajului, acolo unde se află și 
rezervorul de benzină, stă căscată, dată peste cap. Tiotea 
Vanghelina se pricepuse s-o deschidă, dar nu mai știuse cum s-o 
tragă la loc. 

Cînd ne apropiem de mașină, zeci de galinacee își iau 
zborul de pe cuibarele repartizate pe scaunele din faţă, în 
portbagaj, printre lucrurile mele. Călare pe Vasile, am o 
priveliște mult mai cuprinzătoare, atit de tristă, încît îmi vine să- 
mi plîng de milă. 

Vasile, pe care-l ajunge oboseala drumului, precum și vinul 
aspirat la masa din ograda lui Stepan Cușeai, fără nici un 
semnal de avertizare, nici una nici două se culcă de-a dreptul în 
colbul de la marginea șanțului, uitînd că mă avea și pe mine în 
spate. Adoarme instantaneu, dindu-mi prilejul, pentru prima 
oară în viaţa mea, s-aud un cal sforăind. Și încă la o palmă de 
mine, care zac lîngă el, tot în patul de praf călduț și plin de 
pureci. 

Ajutat de un grup de tovarăși, care mai făceau o oarecare 
priză cu solul, reușesc să mă extrag de sub coasta lui Vasile. Le 
mulțumesc, dar fără a scăpa de corul lor pe patru voci: 

- Facem cinste, domnu' Conan? Facem cinste, scoatem 
mașina! Bem samagon, noi trezim... 

Spre ziuă, în vreme ce Vasile doarme nepăsător și rece, 
veselii companioni, mobilizați de cele două balerci de samagon 
cumpărate de la tiotea Vanghelina, dovedesc să-mi dezgroape 
„Bombiţa”. 

Spetiţi de oboseală și de mixarea cărțălăului cu samagonul, 
se prăbușesc ca morţi în „Fiat”. lar cine nu mai are loc, sus pe 
mașină, pe port-bagaj. Vasile doarme dus. lașa, Stepan Cușeai și 
Hristu Ferșampanos, într-o stranie triplă îmbrăţișare, sforăie 
înfricoșător, pe șase nări și patru voci, în ciuda faptului că nu-s 
decît trei. Abia într-un tîrziu, intrigat de performanţa trioului, 


dau peste sursa celui de-al patrulea sunet. Redutabila formaţie 
cantabilă, exclusă de la ocuparea „Bombiţei”. adormise pe 
coastele de xilofon ale mult încercatului Vasile, care susținea 
partitura basului. 

În faptul dimineţii, reînvigoraţi de odihnitorul somn de peste 
noapte, bunii mei prieteni se trezesc, proaspeți și neprihăniţi. 
Numai eu nu reușisem să-nchid un ochi, tot gîndindu-mă la 
transportarea mașinii. 

Dar lașa rezolvă totul. Vasile ne dă iarăşi măsura 
posibilităților sale. Căruţașul, tip inventiv, nu-l înhamă normal, 
prinzîndu-l de roţi, ci direct de bara de protecţie. Vasile trage din 
toate puterile, iar noi, cei din spate, împingem de ni se umflă 
timplele. lar gloaba, dînd dovadă de-o surprinzătoare 
bunăvoință și capacitate de tracţiune, o zbughește ca din pușcă. 
Numai „Bombiţa” rămîne pe loc. Dar fără bara de protecţie. 

In cele din urmă repetind operaţia în alt sens, înhămîndu-l 
pe Vasile la arcul din față, izbutim să scoatem mașina pe șleaul 
mare. Fără nici o pierdere. Arcul pare puţin mai în faţă, dar n- 
are nici o importanţă. 

Pe la unsprezece, în toiul veseliei, pe cînd ne potoleam 
foamea cu celebrele preparate culinare ale tiotei Mașa-Garafa, 
acostează la debarcaderul familiei Cușeai șalupa ce mă salvase 
de la înec. 

Buna dispoziţie intră în nori. Arambașa nu coboară. 
Pesemne are cunoștință de efectele neplăcute ale prezenței 
sale. Se rezumă să răcnească: 

- Voi de ce nu veniţi la lucru? Aţi înnebunit? Vreţi să creadă 
tovarășul scriitor că aici, la noi, ardem gazul de pomană și nu ne 
preocupă problemele aprovizionării populaţiei, de la orașe și 
sate, cu produse piscicole de pește? 

Frankenstein, pitit în dosul cabinei mecanicului, privește 
chioriș la mesenii indispuși de filipica lui ginere-său. Vampirul, 
palid de enervare, probabil pentru că Arambașa vorbise în locul 
lui, pe post de șef, tace încruntat, prinzind să se înșurubeze și 
mai ţeapăn în podeaua ambarcaţiei. 

Milopoc Papașa, nemaiașteptind semnalul lui Pilu ltană 
Arambașa, ambalează motorul, stîrnind valuri înspumate la 
pupa șalupei. Apoi demarează furtunos, încercînd să domine 
apelul magazinerului: 

- La cinci să fiţi la cherhana!... 


Subinginerul Babu Ursu, - părintele pescarilor, - stă 
neclintit. Privește lung la mine, dar fără vreo expresie în stare 
să-mi sugereze conţinutul unei comunicări spirituale sau 
afective. 

Puțin intrigat de vizita salvatorilor mei, mă adîncesc în 
studierea excepţionalelor chifteluţe de știucă. Și, în timp ce gust 
arar din frageda carne a răpitorului, mă gîndesc la întunecatele 
perspective de-a mă deplasa cu „Fiat”-ul prin împrejurimile 
„Milei 41” numai cu trăscău, în loc de benzină. 

Singurii care mi-ar putea procura atît de necesarul 
carburant, aici în sălbăticia Deltei, unde nu funcţionează nici o 
stație de benzină, nu-s decît Arambașa, Milopoc Papașa sau 
subinginerul, „părintele” Babu Ursu. 

Dar ar însemna să mă pun rău cu Stepan Cușeai. Și nu 
numai cu dînsul, ci și cu toţi prietenii lui. 

Ce-or fi avînd de împărțit cele două tabere de nu se au ca 
fraţii?... 


Moira Ghergidap 

Ar fi cazul să mă apuc de lucru. „Bombiţa” e gata 
descărcată. Acum stă adăpostită în grajdul vacii emigrate pe 
plauri. Seara, cînd se întoarce din expedițiile ei, la muls, scot 
mașina și-i las locul liber, pentru înnoptat. Combinația nu-i deloc 
rea. Mai pun motorul în mișcare. Nu ruginește. Benzină n-am. In 
schimb, surprinzîindu-mă turnînd trăscău de 64 de grade în 
rezervor, nenea Stepan mi-a procurat niște vodkă-satelit. După 
mirosul bine marcat, de spirt denaturat, cam îmi închipui despre 
ce-i vorba. Principalul este că face aprindere. La sfert. Pentru 
trei flacoane (de o jumătate) de lichid inflamabil adus de la 
București, Stepan Cușeai mi-a furnizat șapte litri de alcool 
industrial nepoluat. 

Astăzi se-mplinesc patru zile de cînd stau și bat apa în piuă. 

Nu-mi dau seama ce-mi lipsește, dar îmi este imposibil să 
mă așez în faţa mașinii de scris. lar de ieșit la pescuit, nici gînd 
de așa ceva, pînă nu se va repara lotca pe care o scosesem din 
funcţiune. 

Realitatea este că nu se poate trăi numai cu piine. Adică 
viaţa nu se poate rezuma doar la participarea mea intensivă (de 
trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz și seara) la bairamurile 
organizate de tiotea Mașa-Garafa. Simt nevoia contactului cu 
lumea ideilor, cu mișcarea planetei. Îmi lipsesc ziarele, revistele! 
N-am mai citit un ziar de-o săptămînă. 

Nemaiputînd răbda, o interoghez pe tiotea Maşa: 

- De unde vă cumpăraţi ziarele? Vova mi-a arătat chiar și 
un număr din revista „Fapta”! Aveţi chioșc de presă în sat? 

- Numai de zarzavaturi!... Al Ceapeului... 

- Și-atunci de unde aţi făcut rost de revistă? 

- Se vindem la magazin universal. Cumparam halva tahiînia, 
se dăm numai cu jurnal. Nu cumparam jurnal, nu se vindem 
halva... 

Mai am o speranţă: 

- Dar la oficiul poștal n-au ziare? Aveţi oficiu în „Mila 41”? 

- Avem. Cum să n-avem! Lîngă primărie... 

- Atunci trebuie să aibă și ziare! 

- Asta nu știm, domnu' Conan. Dacă nu se vindem acolo 
halva, pentru de ce se vindem jurnal?... 

Renunţ s-o mai prelucrez pe tiotea Mașa-Garafa. 


Decid să merg pînă în centrul satului, la oficiul poștal. 
Pentru a nu mă duce cu mîna goală, iau cu mine o jumătate de 
trăscău de Tincăbești, într-o sticlă corespunzătoare (ca volum) 
de „Moskovskaya” 

Curăţenia clădirii oficiului PTTR mă impresionează plăcut. 
Încăperea centrală este despărțită de-o tejghea strălucitoare. În 
stinga se află trei cabine telefonice, probabil pentru convorbiri 
interurbane. Cămăruţa telefonistei de serviciu stă pitită în 
dreapta. Entuziasmat, strig în gura mare: 

- Buna ziua la toată lumea! 

- Bună, fetiţo! Alioo, iubiţico! Alioo... 

- Pardon? - întreb eu intrigat, nevăzind pe nimeni. 

Oficiul pare pustiu. Nimeni după tejghea, nimeni la biroul 
pe care-l bănuiesc a fi destinat dirigintelui. 

- Aliooo! Maliucuuuu! Aliooo! Răspunde odată, fetiţo! Dă-mi 
pe șefu, că vrea să-l audă tovarășa dirigintă! 

Calitățile mele de investigator îndelung verificat mă ajută 
să identific imediat sursa sinistrelor miorlăieli. Este cabina 
operatoarei. Bat cu degetul în ferestruică. Nu răspunde nimeni. 
Dau din nou să ciocănesc în geamul opac. Dar, de astă dată, 
lovesc cu vîrful arătătorului o frunte care sună a dovleac copt. 
Ferestruica se deschisese pe neașteptate. lar posesoarea frunţii 
mă privește amuzată, fără să pară supărată: 

- Mi-era teamă c-o să spargeţi geamul! Noroc că m-aţi 
nimerit pe mine. Pentru că eu vă cunosc. Bine aţi venit pe la noi! 


- De ce? - mă arăt eu, pe drept, mirat. 

- Păi de cînd vă așteptăm! Cine n-a auzit de 
dumneavoastră? Credeţi că noi sîntem analfabetizaţi? Că nu 
citim? Naș-Pilu, că el ne-a botezat, pe toţi cei de la oficiu, ne-a 
povestit că sînteţi un mare scriitor englez, aclimatizat la 
București. Cică sînteţi părintele lui Șerlac Holmăs, eroul 
publicului cititor. Ce bine o să-i paie tovarășei dirigintă, că dînsa 
citește toate romanele cu criminali și detectivi, vă lasă cu gura 
căscată cînd povestește de Filip Marlove sau de Lemi Cauţion, 
ăla din „Ce le pasă fetelor”. 

Nu-i nimic grav în afirmaţiile operatoarei. Mai prost e că n- 
am publicat (încă) nici o carte, și de pe acum se produc 
asemenea confuzii supărătoare. 

- Mi-e teamă că mă luaţi drept altcineva! 


- Aiurea! Nu ţine, maestre Conan! Ne-a spus nouă naș-Pilu 
că vreţi să vă strecuraţi prin viaţa noastră, a celor din sălbăticia 
Deltei, într-un mod „in cogito”, după cum prea bine zice 
tovarășa dirigintă, să nu vă știe om cu tovarăș cine sînteţi! 

Îmi dau seama că n-are nici un rost să întreprind 
descifrarea afirmațiilor lui naș-Pilu ltană Arambașa. Așa c-o 
întreb pe amabila și diligenta operatoare: 

- Primiţi presă la oficiu? 

- Cum să nu! Dar așteptați să vină cumătru Mişa 
Negroponte. Că el se ocupă de difuzarea hîrțogăraiei. Acuma-i 
plecat la naș-Pilu, să-i ducă „Săptămîna”, c-altminteri se supără, 
și iese cu scandal. Că și cumătru îi este fin. Dacă nu-l 
aprovizionează la vreme cu „Săptămîna” și cu „Magazinul”, s-ar 
putea să-l coasă în pumni, după cum îi stă în obicei. Vorba aia: 
fin ca fin, dar telemeaua-i pe parale!... 

Mă resemnez să-l aștept pe cumătru Negroponte, luînd loc 
pe unicul scaun din oficiu. Abia mă așez, - nici prea greu și nici 
prea brusc, - și hodorogul începe să dea semne de slăbiciune. 
Mai întîi îi cedează fundul putrezit, trosnind îngrozitor, Apoi 
piciorul din spate singurul ce părea mai zdravăn. Nu se frînge 
deodată, ci pornește lent spre exterior, piriind discret. Spre 
norocul meu, sesizez catastrofa la timp. 

Insă, în clipa cînd mă salt grabnic de pe răposatul scaun, se 
produc două evenimente de însemnătate cu totul deosebită și 
diferită. 

Mai întîi, în oficiul poștal pătrunde un exemplar uman 
absolut neobişnuit, iar în al doilea rînd, scaunul se 
dezmembrează de la sine, fără contribuţia subsemnatului, 
pierzîndu-și, unul cîte unul, totalitatea mădularelor sale. 

Prietena mea, operatoarea, intervine la timp: 

- Nene Mişa, scaunul era rupt de săptămîna trecută. L-a 
închegat la loc tovarășa dirigintă, dar n-a avut clei, și l-a lipit cu 
gumă arabică. 

- N-are importanţă. Vina-i vină! Cine l-a pus să se așeze pe 
el? 

- Nene Mişa, dar dînsu-i scriitorul Conan. Ar vrea niște ziare! 

- N-avem! Doar de săptămîna trecută! Și numai „Munca”! 

Este pentru prima oară cînd mi se întîmplă să examinez de 
aproape un asemenea tip de „construcţie” corporală. Mic de 
statură, ba chiar măruntel rău de tot, Mişa Negroponte 


explodează în schimb pe orizontală, încercînd să compenseze 
diferenţele de echilibru și armonie. Fiind mai mult lat decit înalt, 
n-aş putea afirma că-i dolofan, rotofei sau borțoșel. Dimpotrivă, 
Mișa Negroponte este îndesat, de parcă l-ar fi bătut cineva cu 
maiul. Cumătrul pare alcătuit exclusiv din mușchi, ca o planșă 
anatomică. Are un grumaz atit de lat și încăpător, încît s-ar 
putea juca pe el o partidă de pocher. Fără mînă moartă. Lat în 
spate, lat în brăcinari, Mişa Negroponte aduce mai curînd a 
bizon, a antropoid primar, a minielefant, a tapir, a orice altceva, 
numai a factor poștal comunal nu. Totul mă îndreptățește să-l 
suspectez de-a fi un extraterestru. 

Din clipa în care a pătruns în oficiu, chiar de atunci am 
simţit cum începe să pilpiie întreaga atmosferă ambiantă. 
Cumătrul emană vapori de spirt, în asemenea cantităţi, și de-o 
asemenea tărie, încît muștele din încăpere au decedat 
instantaneu, prăbușindu-se pe tăblia tejghelei și pe linoleumul 
dușumelei. 

După ce nocivul și poluantul factor trece în dosul tejghelei, 
scot la repezeală sticluţa cu trăscău din buzunar. 

Bat cu ea în lemn. Să-mi meargă bine. Dar și ca să atrag 
atenţia factorului. Care, bineînţeles, nu întîrzie s-o bage în 
seamă. 

- Nu-i voie de umblat cu materiale aprinzibile în oficiul 
poștal! - se răţoiește suspicios de prefăcut cumătrul. 

- Dar nu-i sticla mea! - răspund eu surprins (dar tot 
prefăcut). 

- Nu? Atunci o fi uitat-o careva. Pesemne că-i umplută cu 
apă chioară... Dacă ar fi fost înăuntru ce scrie pe etichetă, 
atunci n-o mai uita pe-aici, la îndemiîna oricui... 

Spre o verificare mai deplină și competentă, Mişa 
Negroponte destupă grijuliu flaconul și-l miroase disprețuitor. 
Insă, brusc, dă a mirare din cap. Apoi mă chestionează vădit 
interesat: 

- Ce ziare spuneți că v-ar trebui?... Aud pe madam Convert 
că vă cunoaște. De unde și pînă unde? Să fiți scriitorul ăla de 
care ne pomenea naș-Pilu că s-a înecat în Dunărea Veche?... 

Madam Convert trebuie să fie operatoarea telefonistă. 
Scriitorul, mai ales dacă s-a înecat, precis că-s eu. 

- Domnule Mișa!... 


- Tovarășe, deocamdată, să n-o luăm chiar așa, că nu ne 
cunoaștem de cînd lumea! Mă credeţi băut? Vă orientati greșit, 
după arome. În tot satul lucrează cazanele, de peste O 
săptămînă. Douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. În 
flux continuu. Beau frații la patru țuțuroaie. Bine că e de unde! 
Așa, care va să zică, sîntem scriitori? Bun! Și ce citim, maestre? 
Organismele centrale, sindicaliste? 

- Tovarășe Mișa...! 

- Și Negroponte, ca să fim în clar! 

- Perfect! Tovarășe Mișa Negroponte, m-ar interesa... 

- Ei haide, spuneţi-mi „domnule Mişa”! Văd că sînteţi băiat 
de salon, m-am convins. Am gustat eu o picătură din samagonu' 
fiert de naș-Pilu, dar nu mi-am pierdut simţul mirosului. Uite-așa 
v-am mirosit, De la o poștă! 

- Și mai perfect! Și eu te-am mirosit, domnule Mișa! Se 
simte de la distanţă cu cine ai de-a face. N-are rost să ne mai 
ascundem după degete. la-ţi liniștit sticla de trăscău. Dar să ai 
grijă de ziarele mele. Cotidienele bucureștene, revistele literare, 
și cele din provincie, apoi „Săptămiîna”, „Magazinul”, 
„Contemporanul”... 

- „Sportul” nu vă interesează?... 

- Ai să rizi, nu! Doar tablele... Dacă-ţi suride conversaţia cu 
trăscăul meu de Tincăbești, mi-aduci acasă la Stepan Cușeai 
toată presa. La urma urmei intră în obligaţiile matale de difuzor 
al presei. 

Butucul de Negroponte, brusc aprins de perspectivele 
înfățișate, se zbate să mă convingă de sinceritatea și 
stabilitatea sentimentelor sale: 

- Omul dumitale, maestre! Se-nțelege că mă interesează 
carburantul pe care l-am adulmecat adineaori. N-am să mă 
plafonez doar la samagon. Nu-s nici eu un fiștecine. Mai citesc 
adeseori o carte, o revistă, un ziar... Factorul nu-i numai un 
difuzor de corespondenţă, ci și de culturi înalte. lar dacă mai 
sorb și eu, din cînd în cînd, un strop de samagon, asta-i din 
pricina deformărilor profesiei. Umblu toată ziua, intrînd din casă 
în casă. Împart oamenilor scrisori, vești din toată ţara. lar 
oamenii se simt. Dar eu nu mă-mbăt niciodată. Beau de mic 
copil. Așa m-o crescut maica-mare. Numai cu rachiu de chimion, 
să nu mă stric la burtă. Dacă beau apă, mă doare capul... 


Madam Convert, care-și scosese capul pe ferestruica 
ghișeului, zimbește semnificativ, privindu-mă galeș. 

- Slavă Domnului! N-am auzit vreodată să-l doară capul pe 
Mișa... Doar atunci cînd s-a luat la bătaie cu răposatu' bărbatu- 
meu... Îl lovise atît de zdravăn în devlă, încît a trebuit să 
cumpărăm spirt alb de la punctul farmaceutic. Dar i-a trecut! 
Cum să nu-i treacă, dacă se fricţionase pe dinăuntru cu peste o 
jumătate de litru... 

Mişa Negroponte, nici una nici două, se învineţește ca o 
ceapă ardelenească. Miîrîie crunt, dar se stăpinește numaidecit. 
Scoate de sub tejghea, unde o adăpostise vremelnic, sticluța 
adusă de mine și soarbe însetat din ea. Cînd o ia de la gură, mai 
rămăsese doar un deget de lichid. 

- Uite ce-i, madam Convert, n-are nici un rost să ne dăm în 
stambă... Ne vede și ne aude un scriitor... Nu-ţi ajung patru 
bărbaţi băgaţi în cimitir? Ce-l tot pomenești pe răposatu'? V-am 
spus, și ţie și maică-tii, că nu mă prindeţi în laţ. Nu mă-nsor, 
Liubașa dragă, nici de-ai fi unsă cu miere. Asta ca să fim în 
clar... 

Liubașa Convert trage furioasă ferestruica. 

Dar peste o clipă se află în încăperea oficiului. Se repede la 
Mişa Negroponte, atît de rapid și eficient, încît bietul factor nu 
mai are timp să ia măsuri de apărare. 

Acum o văd și eu ca lumea pe operatoare. Cu cel puţin 
două palme mai înaltă decît Negroponte, madam Convert poate 
fi ușor confundată cu-o girafă. Plecîndu-se peste tejghea, îl 
înhaţă de gulerul uniformei pe Mişa și pornește să-l scuture. 
Indesatul, pe care-l bănuiam de-o putere anormală, se 
dovedește mult sub așteptări. 

- Liubașa, lasă-mă-n pace! Stai odată! Astimpără-te! O să 
mai stăm de vorbă. Știi prea bine că te iubesc... 

Telefonista îl dă cu capul de tejghea, lovind sacadat cu 
scăfirlia factorului în tăblia acesteia. Apoi îl eliberează pe 
neașteptate. Negroponte se prăbușește ca un sac de cartofi. 
Madam Convert, fără să-l mai privească, se îndreaptă spre mine: 

- ÎI vezi, maestre? Ne iubim de ani de zile. Mă chinuie într- 
una. Mi-au murit patru bărbaţi. Numai din cauza lui! Știau că-l 
îndrăgesc pe beţivanul ăsta, și se stingeau ca lumiînările. 
Acuma, că-s vădană, rămasă singură pe lume, doar cu mămica 
mea, nu mai vrea să mă ia de nevastă! 


Între timp, Mișa Negroponte, care se recuperase de pe 
dușumea, părăsește refugiul oferit de tejghea (și care se 
dovedise insuficient, de vreme ce brațele lunganei îl putuseră 
înșfăca de la distanţă) și se repede în cămăruţa operatoarei. 

In mai puţin de o secundă apare c-un recipient, ceva în 
genul unui borcan de castraveți, dar din cele mari, și mi-l 
prezintă triumfător: 

- Uite, maestre! Uite ce bea Liubașa mea! Samagon de 
porumb! Și mai mă face pe mine de beţivan... Cum s-o iau de 
nevastă? Ajungem de rîpă! Nici cu cinci lefuri nu mai facem față, 
dacă o să-i tragem amindoi la măsea... Cu ce-o să ne creștem 
copiii? 

Madam Convert iniţiază o demarare spectaculoasă. ȘI 
renunţă totuși să-l mai fugărească pe velocele Mișa. Acesta 
sprintează de mult pe uliţă, într-un finiş de groază. 

Liubașa plînge cu lacrimi amare, hohotind de parcă i se 
scufundase toată flota de submarine în undele Dunării-Vechi. Cu 
umărul jilăvit de aversa pe care o împroașcă ochii ei mari și 
decoloraţi, ascult resemnat: 

- Domn Conan! Matale zici că ești scriitor. Pricepi ca nimeni 
altul sufletul omenesc. De ce-l iubesc pe nenorocitul ăsta? 
Spune-mi, maestre, nu te sfii! De ce? Ne cunoaștem, eu și cu 
Mişa, de mici copii. Am crescut pe aceeași uliţă, am stat în 
aceeași bancă la școală. Pe primul bărbat l-am luat în casă ca 
să-l întărit pe Mișa. Degeaba. S-a-mbătat de inimă amară, de s-a 
făcut pulbere. Trei săptămîni la rînd. lar după ce soţul dintii și-a 
dat duhul, fie-i ţărîna ușoară, cumătrul Negroponte tot de lemn 
Tănase a rămas. La fel s-a întîmplat și după ce a răposat 
numărul doi. Beţivanul de Mişa nici atunci n-a înţeles că mă 
căsătorisem din nou, tot pentru a-l încuraja pe el. Dar cît să mai 
îndur? Am patru morminte de în-grijit. Și nu-i treabă ușoară. 
Numai uleiul pentru candele mă costă o groază de parale. 
Acuma sînt liberă. Ce mai așteaptă? Să mă încadrez pentru a 
cincea oară într-o căsătorie. Tot cu un altul? Ca Mișa Negroponte 
să se îmbete iarăși, zi de zi și noapte de noapte, plingîndu-și 
iubirea pierdută? De ce nu mă ia acum de nevastă? Ce mai 
așteaptă?... 

Din păcate, oricît aș fi de abilitat în probleme de prospecţii 
sufletești, nu găsesc resursele necesare pentru a-i oferi o soluţie 
salutară. De fapt, de ce să mint, deocamdată nu prea reușesc să 


descifrez adînca dramă pe care o parcurg, atit de intens, cei doi 
periferici reprezentanţi ai telecomunicaţiilor noastre. Bizara și 
stupida rezistenţă la căsătorie a factorului mi se pare atit de 
inexplicabilă, încît trebuie să conchid că-i ceva în neregulă. 

Tocmai cînd intenţionez să întreprind o analiză mai 
aprofundată a enigmei ce mi se înfățișează, la intrarea oficiului 
se produc o serie de perturbații audio. Un glas răgușit, de 
bărbat,  dedulcit la băutură și la abuzuri tabagice, îl 
muștruluiește pe însoţitorul său: 

- Ți-am spus de atitea ori, nefericitule, să nu te mai prind 
beat în exerciţiul funcţiunii! Unde-mi alergai, ca scăpat din 
pușcă? 

- Nu mă lasă madam Convert în pace, zău așa! Se ţine după 
mine, ca tăunul după vacă... 

- Pentru că ești bou, domnule Mişa, uite de-aia! la-o odată 
de nevastă, și terminaţi cu scandalurile... Ne facem de rîsul 
tirgului... Intră înăuntru, că te iau imediat la autocritică... Haide, 
nu mai sta! 

Mişa Negroponte se năpustește în oficiu, de parcă l-ar fi 
alergat din urmă o turmă de zimbri. lar după el se ivește și 
posesorul glasului mai sus-pomenit. 

Liubașa Convert se ascunde imediat în cabina ei, de unde 
strigă: 

- Sărut mîna, tovarășă dirigintă, bine c-aţi venit la vreme, 
să-l cunoașteți pe scriitorul Conan, cel despre care ne-a povestit 
naș-Pilu, atunci cînd ne-a invitat la o cafea de vorbă... Știţi care! 
Înecatul! 

Diriginta, care tocmai se pregătea să-i transmită lui Mișa 
ultima mișcare de propulsie, printr-un brînci în continuarea 
altora, mai înainte efectuate, se reţine la timp, punînd o frînă 
bruscă brațului drept. 

Pentru a utiliza inerția imprimată, diriginta se servește de 
același braţ pentru a mi-l înșfăca pe-al meu. După ce-l 
pompează entuziast, strivindu-mi minimum trei degete, îmi 
comunică: 

- Moira Ghergidap, diriginta oficiului „Mila 41”, veche 
admiratoare a romanului dumneavoastră... De patru zile aștept 
să vă prezentaţi în carne și oase... Știam că n-o să ne evitați... 
Domnul Pilu ltană Arambașa, fostul meu logodnic, pe care l-am 
exclus din preferinţele mele, datorită profesiunii sale piscicole 


care nu mă încîntă deloc, ne-a asigurat că sînteţi englez de 
origină română, sau invers, român de origină englez pur sînge, 
ceva în genul ăsta cosmopolitic... 

- Doamnă, mă simt extrem de flatat, dar mi-e teamă că 
sînteți victima unei tragice confuzii! Conanul pe care-l prețuiţi 
dumneavoastră nu-s eu, ci sir Arthur Conan Doyle, părintele 
celui mai îndrăgit detectiv al tuturor timpurilor: Sherlock 
Holmes! 

- Nu se poate! Imposibil! Ce încurcătură... Și noi care 
credeam... Dar sper că nu v-am jignit, confundîndu-vă! 

- Dimpotrivă, scumpă doamnă! Și nu-s decit încîntat. Cine 
n-ar vrea să fie atit de popular ca răposatul Doyle... 

- Cum, a murit? 

- Închipuiţi-vă. Chiar acum vreo cincizeci de anișori! 

- Imposibil! Aș fi jurat că trăiește... Dar Sherlock Holmăs 
mai e-n viaţă? Că n-o fi răposat și domnia sal... 

Nu văd cum aș putea-o lămuri pe Moira Ghergidap. Mi-ar 
trebui cîteva ceasuri bune, pentru a-i expune un scurt tratat de 
istorie a romanului poliţist. Deci renunt. 

Moira  Ghergidap, diriginta oficiului „Mila 41”, arată 
splendid. Pentru vîrsta ei. Căci, dacă nu mă-nșel, trebuie să fi 
trecut multișor peste patru decenii și ceva. Nici prea înaltă, dar 
nici prea scundacă, reprezintă tipul de femeie energică și 
bărbătoasă, bretonul de sub nas putind fi lesne luat drept 
mustață. Brunetă, și la chip și la păr, mai ales mulțumită și 
flacoanelor de „Tonal 2”, diriginta se poartă băiețește, tunsă 
scurt, îmbrăcată cu-o bluză în carouri, de felul celor văzute în 
filmele cu cowboy, cu pantaloni de doc albastru, cu tighele și 
multiple buzunare, strînși pe mijlocul cam groscior cu-o curea 
lată din piele de vițel. Ochii, deosebit de vii și strălucitori, ard 
permanent, mistuiţi de flacăra unei vitalităţi explozive. 

După ce-a făcut ordine în oficiul ce cu onoare îl conduce, 
obligîndu-i pe cumătru Mișa și pe madam Convert să-și ia 
locurile în primire, mă invită la o cafeluţă. Pesemne că 
operatoarea are la îndemină tot ce-i trebuie, deoarece în mai 
puţin de trei minute ni se servesc două ceșcuţe de cafea 
fierbinte și amețitor mirositoare. 

Diriginta s-a așezat cu fundul pe marginea biroului, iar mie 
mi-a oferit fotoliul ei de lucru. Amintindu-mi de trista experiență 


avută cu scaunul din incinta oficiului, ezit să mă lansez în el. 
Moira Ghergidap observă prompt, și mă liniștește: 

- Nu vă fie teamă, că ţine! Aici se așeza Pilu, cînd îmi făcea 
declaraţiile lui de dragoste. Eu pe birou, iar el în fotoliu. Ca să nu 
mă privească de sus... 

Cunoscînd parametrii șefului magaziei, mă las cu încredere 
pe fundul de lemn lustruit al fotoliului. 

Diriginta mă observă insistent, cîntărindu-mi din ochi 
volumul și posibilităţile. Apoi gîngurește cu glasul ei șmirgheluit 
de nenumăratele ţigări pe care le fumează: 

- Domnule Conan, și dragă maestre, știu și eu, doar am citit 
în atitea romane, că dumneavoastră, scriitorii, preţuiți cum se 
cuvine arta culinară. De altfel, se vede și, pe dumneata... Ce 
mai calea-valea, am marea ambiţie de-a te avea ca invitat la un 
mic bairam pe plan local. Preparat de mînuţele mele... 

Cînd rostește „miînuțele mele”, îmi arată zece degete 
violent manichiurate, cu un violet funerar, care mi se par niște 
gheare răuprevestitoare. 


Marș nuptial pentru magnetofon solo, la patru sau 
mai multe mîini 

Puțin îngîndurat de insistenta invitaţie a dirigintei, mă 
îndrept agale către domiciliul meu de creaţie. Obsedată de 
ideea (atît de falsă) că scriitorii sînt toți niște mîncăi de spaimă, 
Moira Ghergidap mă aprovizionase cu un teanc de ziare și 
reviste (din rezerva ei personală), obţinînd, în schimb, 
promisiunea mea fermă că voi participa la festinul oferit în 
onoarea subsemnatului. 

Operînd un calcul elementar, în care includ praznicurile și 
chiolhanurile la care am participat, mai cu voie mai fără voie, 
din clipa plecării mele de la București, sînt nevoit să ajung la 
niște rezultate absolut îngrijorătoare. Precis c-am mai luat în 
greutate. Altminteri nici nu s-ar putea. Prescripţiile dietetice au 
fost aruncate peste bord. Iluziile bulgăroaicei de nevastă-mea, 
că peștele ar fi alimentul cel mai indicat pentru o slăbire 
spectaculară, mi se par de domeniul „science-fiction”-ului. Simt 
asta după jena pe care mi-o provoacă centura pantalonilor. Și 
știu foarte bine, chiar de la prietenul meu, endocrinologul, că 
fiecare centimetru de curea reprezintă un kilogram în plus. Însă, 
de cînd am sosit la „Mila 41”, am și dat drumul la trei găuri. 

Nici n-apuc să intru în ograda gazdei, și sînt izbit de-o serie 
de modificări esenţiale în organizarea ei. „Fiat”-ul mi-a fost 
evacuat din grajdul vacii, locul rămas liber fiind folosit în scopuri 
necunoscute. 

Diadea Stepan Cușeai nu s-a dus la lucru. Cînd mă vede, se 
repede la mine și mă îmbrățișează. 

- Ce bine că venim acasă, domnu’ Conan! Dăm o mină de 
ajutor. Avem mare bucurie la casa noastră. Facem nunta mare... 

- Cine se-nsoară? 

- Noi însurăm! Mașa-Garafa și cu Stepan! 

- Păi nu sînteţi căsătoriți? Vova nu-i al vostru? 

- Vova-i copilu' nostru... avem și acte la primărie... n-avum 
bani de nunta cînd născut la el, dar ieri am primit bani pentru 
depășiri la pește!... 

Interesante obiceiuri și pe-aici. Prin alte părți mai fac 
oamenii nunțile la doi sau trei ani după prezentarea la ofiţerul 
stării civile. Dar să te-apuci de nuntă mare, după mai bine de 
șaisprezece ani, asta nu mai pricep. 


- Ziceai să-ţi dau o mînă de ajutor. Cu ce-ţi pot fi de folos, 
diadea Stepan? 

- Domnu Conan, nu facem supărare, dar vrem dăm 
mașina... 

- Cum? 

- Nu întreg! Scoatem scaunele și banca din fund... Pricepem 
la treaba asta... Acum cinci ani, tot așa făcum... Fost mașina 
mare, camion de la cherhana... Mare nunta avum atunci... 

- Nunta cui, nene Stepane? Cine s-a însurat atunci... 

- Mașa-Garafa și cu Stepan! Stepan îmbătam tare rău, 
nunta nu s-a mai terminat... Acum facem din nou... Maşa iar 
iubește la Stepan! Facem treaba, domnu' Conan? Dăm mașina? 

Dumneata ședem la cap la masa, dăm la mata banca din 
fund!... 

Trei zile, în care nici gînd să scriu vreun rînd, asist la 
înfierbîntatele pregătiri de nuntă. Mașa-Garafa, nespus de 
veselă, ajutată de-o sumedenie de vecine și cumetre, de Vova și 
de prietenii lui Stepan Cușeai, frămîntă neobosită la cozonaci, 
pisează nuci în piuliță, coace dovleci la țest, pentru plăcinte, 
fierbe samagon cu vișine scoase din borcanele de compot 
(probabil pentru aromă), aleargă prin ogradă după rațe și giște, 
îl strigă pe Stepan să le taie, umple toată curtea de fulgi, curăţă 
lighene întregi de varză dulce, albă ca zăpada, terciuiește 
nenumărate străchini de usturoi, prăjește bibani, știuci de peste 
cinci-șase ocale, pune la beci tîrne întregi de crap-șaran, în 
vederea celebrului borș pescăresc. Sînt mobilizate, de prin 
vecini, ceaune uriașe de tuci, ceaune mini de aluminiu, zeci și 
zeci de străchini, castroane, salatiere, tingiri, tăvi, stacane, 
cuțite și furculiţe, linguri și lingurite. 

Văzind atita agitaţie în jurul meu, mă gîndesc îngrozit la 
zilele care vor urma: nunta propriu-zisă, operaţiile de recuperare 
a veselei, reorganizarea ogrăzii și-a casei. lar va trebui să amin 
scrierea romanului. 

In disperare de cauză, apelez la diadea Stepan: 

- Batiușka dragă, ce-i facem cu cartea mea? Dacă ai s-o ţii 
tot așa, din bairam în bairam, ba si cu nunţi pe deasupra, 
înseamnă c-am venit de pomană la „Mila 41”! Odaia în care ar fi 
trebuit să lucrez, după cîte văd, mi-aţi rechiziţionat-o pentru 
depozitarea  veselei, pentru  înmagazinarea produselor 


alimentare neperisabile. Dacă o singură noapte mai dorm în 
asemenea condiţii, iar mă-ngraș cu încă două ocale. 

- Nu trebuie mîncam, domnu' Conan! Am văzut la mata 
cum mîncam noaptea un șaran întreg. Nu-i bine fără piline!... 

- Ce să-i fac, dacă nu mă lăsa în pace? Cum să aţipești, cînd 
în odaie miroase de trăsnește a pește prăjit? N-ar fi mai nimerit 
să mă mut la vreun vecin? Barem pentru perioada sărbătorii. Cit 
ai de gînd să nuntești? 

- A! Numai pînă luni... Miine avem vineri, miine începem... 

Îmi vine să-mi trag palme. Ce inspiraţie cretinoidă, să mă 
duc în Deltă... Parcă nu eram în stare să-mi găsesc un ogeac 
liniștit, pe undeva pe lîngă casă! 

- Și astăzi? Astăzi unde scriu? 

- Mergem cu Stepan... Facem roman... 

Fără să mai aștepte cuvenita mea aprobare, de care se 
dispensează cu dezinvoltură, Stepan Cușeai mă tracţionează 
pînă la lotca sa personală, pe care i-o turtisem, pe ici pe colo, 
prin părţile esenţiale, și mă poftește să iau loc la pupa. Bine că 
nu-mi sugerează (direct) să trag la rame. 

Peste citeva minute ne pierdem în stufăria misterioaselor 
gîrlițe ale canalului Șontea. Ajunși în dreptul unui promontoriu 
nisipos, diadea Stepan proptește botul lotcii în malul jos, după 
care-mi face semn să cobor. 

- Acuma Stepan povestim roman, domnu' Conan! 

Așa demarează Cușeai, după ce așterne, la umbra unei 
sălcii bătrîine și găunoase, un minunat așternut de păpuriș. 
Lîngă poalele copacului, într-o hrubă minusculă, săpată în nisip 
cu castrulea de scos apa suplimentară din lotcă, îngroapă 
damijonul cu cărțălău. Cum o fi procedat de l-a sustras atenţiei 
lui Mașa-Garafa, asta-i mai greu de precizat. 

Vreme de patru ceasuri zdravene, umezindu-ne gitlejul 
uscat cu licoarea acră și neagră, stăm la taclale. De fapt, numai 
Stepan vorbește. Rareori îmi permit să-l întrerup. Și asta numai, 
pentru un plus de informaţii. Soarele ne privește aprins și 
înfierbîntat, ochindu-se la noi peste cușmele trestiilor. 

Stepan s-a cunoscut cu Mașa, pe care abia acum aflu c-o 
cheamă Garoafă, și nu Garafa, cum înţelesesem eu, din pricina 
pronunţiei locale, prin 1957. Erau amindoi la băi, la Eforie, să 
facă nămol. Trimiși de sindicate, el la nudiști, ea la nudiste. Și 
totuși se văzuseră, se iubiseră și... fugiseră la „Mila 41”. Nici 


unul din ei nu fusese vreodată pe-acolo. Mașa era de undeva de 
prin părţile Medgidiei, iar Stepan de la Sulina. Își construiseră 
singuri casa, muncind ca niște apucaţi. Apoi se născuse Vova. 
Maria Garoafă, fără nici un act de identitate asupra ei, n- 
avusese cum să se prezinte la ofițerul stării civile. Nici n-ar fi 
putut. Anii trecuseră, nici pînă astăzi nu știa prea bine pe cine 
luase de nevastă. De vreo cîțiva ani încoace, după repetate 
nunți, cu tămbălău și bairamuri de pomină, Stepan se străduia 
să afle cine-s părinţii nevesti-sii. Mașa-Garafa nu sufla un cuvint. 

- Ce facem Stepan, domnu' Conan? Dacă Mașa-Garafa 
avem bărbat? De ce tace? Durem la inimă, zău așa! lubim la fel, 
pe Mașa-Garafa, ca la început. Acum iar facem nunta, alta 
nunta, poate spune ceva!... 

Cu inima întristată, Stepan Cușeai soarbe ultima picătură 
din infamul său cărțălău. Apoi aruncă damijonul pe întinderea 
mahmură a undelor canalului Șontea. Pe neașteptate, începe să 
ragă înfundat, ca și cum ar fi fost supus unei operaţii de 
extirpare a amigdalelor pe viu. 

- Eeeeh! Mașa-Garafa! Mașa-Garafa! Aaaah! Mama ta de 
parșivă!... Taci și nu spui nimic la Stepan? Taci, ai?... 

ÎI las să-și deverse amarul și bila. Simptomele tardivei 
izbucniri de gelozie, după șaisprezece ani de la primele 
comunicări afective, mi se par explicabile. Înseamnă că 
dragostea are rădăcini adinci. 

Diadea Stepan recuperează rapid. Se ridică peste o clipă, 
ca și cum nu s-ar fi petrecut nimic, mă privește drept în retină și 
rostește nespus de intrigat: 

- Asta nu este roman, domnu' Conan? 

Soarele evadase de mult, pitindu-se dincolo de coboritul 
orizont al apelor invadate de trestii. Inserarea camuflează 
priveliștea, ascunzîndu-ne de mediul ambiant. 

De cîteva momente, Stepan Cușeai trage la rame, 
umflîndu-și și dezumflîndu-și ritmic și sacadat pectoralii. Mai 
înainte de-a acosta în apropierea luminii pe care o răspîndește, 
cu insolită strălucire, recenta instalaţie a becurilor cu neon din 
ograda familiei Cușeai, special montată pentru desfășurarea în 
condițiuni optime a nunţii, un glas ce mi se pare cunoscut mă 
solicită din întuneric: 

- Ei, domnu' Conan, iar ne plimbăm pe apă? Și încă în 
beznă? 


- Cine-i acolo? - lansez eu un apel de identificare. 

- Oameni buni! Și prieteni! 

Recunosc acum vocea lui Pilu ltană Arambașa. Pînă să apuc 
a-mi manifesta surpriza, motorul șalupei ce pînă atunci stătuse 
refugiată în noapte pornește să piriie arțăgos ca o motocicletă 
de curse. Milopoc Papașa, din adîncurile cabinei sale de 
mecanic, strigă în chip de rămas bun: 

- Somn ușor, domnu' maestrule! Dac-o fi cu putinţă! Miine 
venim și noi să nuntim! Cu daruri!... 

Abia acum, în cea de-a treia zi a nunţii cu repetiţie, izbutesc 
să pricep cum de și-a procopsit Stepan Cușeai o bucătărie cu 
atitea ceaune. Cînd a început anunţarea darurilor, pe care am 
fost invitat solemn să le notez pe post de naș, deoarece nașul 
propriu-zis nu se mai prezentase la datorie, am fost nevoit să 
constat, cînd a sosit vremea să efectuez un soi de bilanţ, o 
masivă contribuţie exprimată în ceaune de aluminiu. Vreo 
patrusprezece piese. De la miniceaunele utilizate de diadea 
Stepan pentru apărarea capului său personal, pînă la cele de 
dimensiunile cazanelor de rufe. Am mai putut nota, cu rare 
excepţii, aporturi bănești. Nedepășind însă cincizeci de lei. De 
fiecare familie. Restul darurilor, din păcate, nu reprezentau nici 
o valoare. 

- De la Parfenie Vizanti, prieten vechi de-al mirelui, o 
pereche de ciorapi nepurtați. 

- Trăiască, trăiască, mulţi ani trăiască! 

- De la Hristu Ferșampanos, vecinul însurăţeilor, un damijon 
de trei litri. Nou! Plin cu samagon!... 

- Uraaa! Trăiască, trăiască, mulți ani trăiască! 

- De la Manasie Ofiţeru, fostul naș al mirelui, o centură 
cazonă de toval!... 

- Mulţi ani trăiască! 

- De la Aftandil Viziru, tovarăș de lucru, sincere felicitări! 

- Trăiască! 

- De la văduva Veselina Mămăligan, prietena miresei, un 
serviciu de pahare pentru nouă persoane... Noi noute, aduse ieri 
de la Tulcea! 

Pesemne că popularitatea  contribuabilei depăşeşte 
mahalaua familiei Cușeai. Un cor splendid pe patru voci, 
intonează: 


- Trăiască, trăiască, Veselina noastră, și s-aducă-n dar, încă 
un pahar, iar la nunta-ailaltă, celelalte două, și la nunta sa, de 
ne-o mai chema, o să-i dăruim șapte giște moarte... 

Veselina Mămăligan, o cumătră de dimensiuni apreciabile, 
se ridică supărată și zvîrle c-un ciolan în capul dirijorului: 

- Fir-ai al dracului de golan, Silică! Nu te prind eu pe la 
mine-n ogradă!... Îţi tai mustăţile ălea plouate și le dau foc, s- 
alung ţînţarii... 

Spre dimineață, după transportarea darurilor în camera ce- 
ar fi trebuit să fie cabinetul meu de lucru, tiotea Mașa-Garafa, 
cam legănîndu-se pe picioarele ei costelive, ne poftește la 
ciorba de potroace. 

Și petrecerea iarăși se aprinde. 

Obosit ca un cal de tracţiune, nedormit, mă resemnez s- 
aștept desfășurarea evenimentelor. Care evenimente, tocmai 
cînd luasem în primire al doilea castron de potroace, - între 
altele fie spus formidabile, preparate pe bază de pipote, ficăţei 
și inimioare de giște și rate domestice, - se dezlănţuiesc într-un 
chip neașteptat. 

Șalupa factorilor responsabili de la magazia Ceapsului, 
întocmai ca vasul fantomă al olandezului zburător, se ivește 
miraculos la malul nunţii, și executind o acostare suficient de 
aproximativă, descarcă celebrul trio, - Frankenstein Papașa, 
Babu Ursu, Pilu ltană Arambașa, - într-o stare de adîncă 
demolare intestină. Abia ţinîndu-se pe picioare, vampirul poartă 
pe braţe un balot imposibil de identificat. Depistîndu-mă printre 
meseni, inginerul se îndreaptă spre mine, clătinîndu-se sub 
povara sarcinii. La un metru distanţă, răcnește ca apucat: 

- Maestre Conan, scumpe reprezentant al presei noastre, fii 
atit de amabil și treci la inventar și darul tehno-administraţiei 
noastre! 

Fără a mai numi cadoul adus mirilor, părintele Ceapeului 
trintește pe masă un morun imens, învelit într-o haină de vînt 
cauciucată. Morunul se zbate, e încă viu. Dintr-o lovitură de 
coadă îmi zboară din faţă castronul de potroace, umplîndu-mă 
de sus pînă jos cu măruntaiele mai sus-citate!... 

Milopoc Papașa, adînc cufundat într-o conversaţie intimă cu 
samagonul din stacanul servit de Mașa-Garafa, în momentul 
cînd dă să se așeze pe ceaunul dăruit de Climenti Foca, unul din 
colegii lui Cușeai, sare ca ars și începe să clameze: 


- Pilule,  afurisitule, unde-i mașinăria aia de dans? 
Bețivanule, ai uitat-o acasă? 

Uriașul de Arambașa nu se lasă intimidat: 

- Aici, tată socrule, nu vezi că stau pe ea? 

Într-adevăr, Pilu ltană Arambașa, obosit de efortul depus cu 
ocazia debarcării din șalupă, se odihnește pe un fel de lădiţă, de 
genul celor folosite de recruţii contingentului, cînd mă luaseră și 
pe mine la armată. 

Frankenstein își dă cu pumnii în cap, jelindu-se sonor: 

- Boule, nefericitule, mi-ai fărimat mașinăria! Te-ai lăsat pe 
ea, ca un mal. Cine-o să-mi mai cînte acum?... 

- Nu-i stricată, Papașa! N-o auzi cum zbirniie?... 

Lădiţa se dovedește a fi cutia improvizată a unui 
magnetofon realizat cu mijloace casnice. Arambașa se pleacă, 
meșterește ceva la potenţiometru, cel puţin așa bănuiesc, și 
muzica se dezlănţuie asurzitoare. Nuntașii amutesc cu toţii, de 
parcă i-ar fi electrocutat cineva direct de la reţea. Ascultă 
înmărmuriţi de admiraţie, legănîndu-se colectiv. Recunosc 
imediat melodia: „Delilah”. ÎI recunosc și pe solist: tovarășul 
Tom Jones. Mai în formă ca niciodată. Rage de intră în rezonanţă 
toate stacanele de pe masă. Indiferent dacă mai au, sau nu, 
resturi de lichid inflamabil. 

Babalicul de Frankenstein intră instantaneu în transă. 
Explodează și pornește să urle: 

- Haida, Dilaila! Dilaila, dilai, dilai, dilaila! Haida, Dilaila! 

Neîncetînd să-și recite textul, într-o versiune vizibil 
ameliorată, Milopoc îl îmbrîncește pe ginere-său, explicîndu-i 
amabil: 

- Dă-te jos de pe mașinăria mea, nenorocitule! Jos, că te 
mănînc! Lasă-mă pe mine, lasă-mă s-o pun pe masă... N-auzi, 
boule?... 

Bătrînul înșfacă lădiţa, o urcă pe masă și, fără să mai ţină 
seama de blidele, castroanele și tacîmurile aflate în faţa mea, 
mi-o împinge de-a dreptul în faţă, invitîndu-mă: 

- Ascultă chestia asta, domnu’ maestrule! Ce zici? Îți place 
nea Tomiţă? Eu unul mor după el... Hai, Dilaila! Hai, nene 
maestrule, hai să dansăm... 

La început mă temusem că vrea să mă ia chiar pe mine la 
dans. Dar lucrurile nu se petrec întocmai așa. Milopoc Papașa se 
repede la Mașa-Garafa. O saltă ca pe un fulg, mi-o pasează 


peste masă și, cu ea în braţe, mă obligă să pornesc prin ogradă. 
In pas de vals, bineînțeles. Bătrinul mă dirijează, strigind 
înăbușit: „Un, doi, trei!”, după care o răpește pe Veselina 
Mămăligan, direct de pe scaunul de pe care privea la circul 
organizat de trăsnitul mecanic al vasului fantomă. Intrată în 
horă, văduva ţopăie fericită la pieptul hodorogului. Care, totuși, 
nu-i chiar atît de hodorog, de vreme ce tiotea Veselina transpiră 
copios, sugrumată la mijloc de brațele neostoitului dansator. 

Mobilizată de vitalitatea bătrînului, întreaga adunare se 
antrenează la dans. Benzile lui Milopoc Papașa, „fan”-ul din 
Deltă al muzicii anglo-saxone, nu-s chiar atit de proaspete. Dar 
lumea dănţuiește încîntată, improvizind fiecare figuri noi de 
twist, maddison, jerk, surf sau chiar rock and roll. Bill Halley, în 
fruntea celebrei sale formaţii, ocupă mai mult de jumătate de 
ceas pe bandă. Ceea ce izbutește să demoleze serios 
posibilităţile fizice ale dansatorilor. 

- la-o, Pilule, pe Veselina... la-o, că nu mai poci!... 

Milopoc Papașa cedează. Frînt de oboseală, încearcă să 
recupereze, sorbind însetat din damijonul cu cărțălău. 

Magnetofonul adus de Milopoc, adevărată mașinărie de 
dans, nu se mai oprește. Nădușesc atît de abundent, încît capăt 
convingerea că-s mai ușor (cel puţin) cu cinci ocale. De altfel, 
dacă-mi amintesc bine, mi se recomanda-se, pentru slăbit, 
mersul pe bicicletă. Ori, între ceea ce execut acum și biciclism 
nu observ nici o diferenţă. 

Masa dansatorilor, frămîntîind disperată pămîntul ogrăzii, dă 
evidente semne de istovire fizică. 

Strig la uriașu' de Pilu Arambașa: 

- Oprește-l, nene ltană, oprește-l odată, că murim de-atita 
zbănțuială... 

- Fă-l să tacă, Arambașa! - urlă în cor nevinovaţii ţopăitori. 

Magazinerul, după ce privește pe furiș la socru-său, ne face 
un semn deznădăjduit, arătîndu-ni-l pe Milopoc și comunicîndu- 
ne: 

- Nu știu cum să-l opresc! Tata socru-i mecanicul, el l-a 
montat, din piese găsite la turiști... 

O învîrt pe gazdă mai încet, călcînd pămîntul din ce în ce 
mai apăsat, și mă dau pe lîngă Frankenstein: 

- Oprește-l, domnule, odată! Ne-ajunge... 

Bătrînul e pulbere. Beat. Reușește totuși să-mi răspundă: 


- N-am ce-i face! E automat. Se înțepenește singur, cînd se 
termină banda... După patru ceasuri!... 

Cînd s-a isprăvit banda, magnetofonul fabricat de Milopoc 
Papașa scoate fum pe la toate încheieturile. Așijderea și 
colectivul nuntașilor dansatori. 

Deshidrataţi din pricina inumanelor eforturi la care 
fuseserăm supuși, ne repezim însetaţi asupra damijonurilor 
aduse de Stepan și Vova. Prevăzătoare gazde, în orice caz. 

Numai că mie mi-era foame, de-aș fi masticat și mere 
coricove. 

Și-atunci, în aceeași clipă de cumpănă, morunul dăruit de 
reprezentanţii magaziei Ceapeului se arată salutar. Cumetrele 
neangajate în demențialul concurs de dans avuseseră grijă să 
nu se facă scrum, uitîndu-l pe jarul de sub cazanele cu borș. 

Priveliștea ogrăzii familiei Cușeai, la această oră a dimineții 
tardive, sugera o imagine de infern. Caznele la care erau supuși 
bieţii invitaţi, pămintii la faţă și cu ochii injectaţi de nesomn, nu 
mi se păreau chiar atit de diabolice. 

Senzaţia de infern se datora altor pricini. Mai întîi aspectul 
de talcioc rural, cu învălmășeala umană tipică acestei forme de 
comerț nedirijat. Mese la nimereală, improvizate din te miri ce, 
ceaune și damijonuri, pahare slinoase și castroane cu resturi de 
borș, cazane de rufe în care colcăiau alte fierturi neidentificate, 
tîrne transformate în scaune, linguri, furculițe și cuțite, de toate 
genurile, împrăștiate pretutindeni, lotca lui Vova folosită ca ladă 
de gunoi în care se adunaseră oasele unui ospăț de peste 
cincizeci de persoane, „Fiat”-ul meu 600, văduvit de scaune, 
prin care zburătăceau orătăniile salvate de la măcel, Vasile- 
gloaba, adjunctul lui diadea lașa, - invitat și el la nuntă, 
întreprinzind o curte nebună lui Sandolea, întors din pribegie, 
vaca rămasă nemulsă de ieri, și care claxona mugind a jale, și- 
așa mai departe. 

Însă cel mai pregnant, la închegarea terifiantelor culori ale 
iadului, contribuia tensiunea psihică a nuntașilor. Storși de 
puteri, ingurgitind în virtutea inerției, mișcîndu-se mecanic, 
parcă la comanda unor resorturi invizibile, priveau cu toţii în 
neant, cu ochi vitroși, decoloraţi, fără nici o speranţă de 
mîntuire. Faptul că nu se mai petrecea nimic deosebit îi făcea să 
se simtă frustraţi de nenumăratele și măruntele bucurii ale vieţii 
colective. 


Pînă și personalitatea subsemnatului, care nu abuzase de 
hrană și cantităţi demesurate de băutură, suferea din cauza 
monotoniei ce se așternuse peste întinderea mediului 
înconjurător. 

Milopoc Papașa dormea dus, culcat cu capul pe cutia 
magnetofonului. După ce ginere-său, ltană, turnase o găleată de 
apă peste incendiul izbucnit din intestinele mașinăriei de 
muzică, se prăbușise și el lîngă inventivul său socru. Numai 
Vampirul, părintele magaziei, mai veghea. Mai conversa din cînd 
în cînd cu paharul, în șoaptă, pentru ca apoi să mă urmărească 
îngîndurat cu privirea ochilor săi de pește fiert. 

Diadea Stepan Cușeai, fericitul mire, părea plasat pe-o 
orbită extraterestră. Păzind un damijon mediu, în care se mai 
clătinau urme vagi de cărțălău, cerceta un gînd ascuns în 
creierul său chinuit de probleme sufletești. 

Cumetrele, roată în jurul Mașei-Garafa, se îndeletniceau cu 
sarcini menajere de rutină. Înlocuiau castroanele și farfuriile 
sleite, măturau cioburile stacanelor sparte, întețeau focul la ţest, 
curăţau ceapă, morcovi, pește, pregătind pesemne prînzul. Nu 
știu de ce, dar la un moment dat am impresia că prezidez un 
parastas. Bărbaţii apelor Deltei, reumatici pînă și la oasele 
gitlejurilor, de-atita udătură trecută prin preajma lor, lăcrimează 
cu-o incontinentă demoralizantă. 

Numai, sosirea Liubașei Convert și-a lui Mișa Negroponte, 
într-o lotcă beată ce se clatină îngrijorător, mai modifică parţial 
din tonusul adunării. 

- Haide, Mișa, scoate darul! - îl îmboldește Liubașa pe 
scundacul factor, strigîndu-i direct în pilnia urechii, ca și cum ar 
fi fost un surd incurabil. 

Negroponte doarme la pupa lotcii. Atît de adînc, încît nici nu 
mișcă atunci cînd madam Convert îl încarcă pe spinare, ca pe-un 
sac cu cartofi, debarcîndu-l cu forța în ograda nunții. 

După ce-l depune (cam brusc) pe nisipul bătăturii, se 
întoarce la lotcă, de unde extrage un colet de dimensiunile unui 
geamantan. 

În clipa cînd o detectează pe Mașa-Garafa printre 
voluntarele de la munca de bucătărie, nu mai zăbovește mult, ci 
se repede la pirpiria mireasă, o sărută sonor, de parcă ar fi 
destupat o sticlă de vin spumos alterat, și-i trîntește în brațe 
pachetul. 


- Să-mi trăiești, draga mea, ani mulţi și fericiţi... Eu n-am 
avut norocul ăsta, să mă mărit cu cine-mi place... Uită-te la el, 
și-acuma doarme... s-a-mbătat iarăși... 

Gazda mi-aduce coletul, să-l trec în catastiful darurilor. Cînd 
îl desfac, pentru a anunţa darul perechii Convert-Negroponte, 
rămîn cu vorba în cavitatea bucală. Este un aparat telefonic. Din 
cele apărute la începutul secolului, cu manivelă și furcă. 

Fără să mai aștepte obișnuitele urări, cîntate în cor de 
întreaga asistență („Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască!”) 
madam Convert pășește hotărită spre adormitul ei cavaler, îl 
tirăște lîngă mine, îl instalează pe ceaunul eliberat de Milopoc 
Papașa, și-i îngină la ureche, de zbîrnÎîÎie paharul ce tocmai îl 
luasem în mînă: 

- Mișcă, Mișa, tratează-mă și pe mine c-un pahar de vin... 
Mișcă, nenorocitule, să vezi și tu ce-nseamnă dragostea... Să 
vezi și tu o nuntă cum se cuvine, unde toată lumea se bucură și- 
i fericită, nu ca la nunțile mele... 

Spre surprinderea mea, Negroponte se trezește la realitate, 
își dă numaidecit seama unde se află și privind ţintă la mine, 
extrem de lucid, declară înfricoșat de cele rostite: 

- Dacă ne cunună domnu' Conan, dacă vrea să ne fie naș, 
te iau de nevastă... Auzi, madam Convert? Te iau de nevastă, 
dar pe garanţia domnului Conan, altminteri nu mă bag... N-am 
nevoie nici de zestre... Pe gratis, uite-așa mă-nsor!... E bine?... 

Brusc, ca și cum l-ar fi scos cineva din priză, Mișa 
Negroponte dă din nou s-adoarmă. Și chiar procedează în 
consecință, murmurînd: 

- Nu cred că-i bine!... Zău că nu-i bine!... 

Adunarea nuntașilor, pentru cîteva clipe amuzată de 
numărul executat de duetul Convert-Negroponte, reintră în 
normal, picotind în așteptarea prînzului. 

Cucăi și eu, digerînd fel și fel de gînduri, plus cele patru 
porţii de morun pe jar. Cînd s-adorm de-a binelea, un zgomot cu 
totul neașteptat, aici la „Mila 41”, mă determină să ciulesc 
urechile. 

Biziie și miîrîie un motor de „Trabant”. În nici un caz nu 
poate fi droaga lui tanti Raliţa, căci mătușă-mea n-ar fi admis, 
pentru nimic în lume, o asemenea reglare defectuoasă a 
aprinderii. 


Bizarul vehicul se apropie vertiginos. Ambalat la maximum, 
motorul depune eforturi apreciabile pentru a depăși dificultăţile 
înaintării pe-un teren instabil, alcătuit mai mult din colb 
mișcător. Nunta începe să dea semne de interes. Cumetrele se 
ivesc în fața casei. Mesenii saltă privirile. lar eu mă ridic 
încetișor, din motive ușor de înțeles, și dau să mă uit peste 
gard. 

Un trosnet înfricoșător pune capăt strădaniilor motorului. 
Salcia din faţa casei noastre, un strălucit reprezentant al speciei, 
părăsește această lume modernă, supertehnicizată, prăbușindu- 
se lîngă palan. Nori de praf ne-astupă vederea și nările. Sărim 
cu toţii de la locurile noastre. Alergăm pe uliţă. Milopoc urlă, 
trezit din somn: 

- Mașinăria!... Pilule, unde-i, mașina... 

Nu se distinge nimic. Abia după ce se așază păturile de 
colb, abia atunci deslușim la poalele trunchiului retezat al salciei 
un microbuz de producție și origină necunoscute. Tot așa de 
necunoscute ca și intenţiile celor care-și aleseseră ca punct 
terminus acest trist și plingător salix babylonica. La o prima 
vista, s-ar zice că-i un minibuz Volkswagen. Dar dacă judecăm 
după birîitul răposatului motor, ar trebui să ne aflăm în faţa unui 
„Trabant”. Însă nu arată ca atare. 

- Nene Hristule, - mă adresez eu celui mai lucid exemplar 
dintre nuntași, - e cineva înăuntru?... la uită-te!... 

Hristu Ferșampanos se apropie temător de mașina proptită 
cu botul în rămășițele sălciei. Şterge praful de pe parbriz, 
sacrificîndu-și batista primită în dar la nuntă, și-mi comunică 
mustrător: 

- Păi cum să nu fie, domnu' maestrule! Ai mai văzut matale 
automobil care să meargă fără șofer?... 

Numai emoția mă îndemnase să lansez o întrebare atit de 
idioată. Așa că acum întreb în deplinătatea facultăţilor: 

- Ce face? 

- Foarte bine! E mort! Nici ăilalți nu mișcă! Parcă-s mai 
mulți!... 

Fiind destul de priceput și păţit în probleme de caroserie 
auto, sumara examinare a ravagiilor produse de impactul cu 
pomul mă îndreptățește să cred că Ferșampanos a apreciat 
necorespunzător situația. Masca mașinii sărută pătimaș 
trunchiul sălciei, dar fără să prezinte deformări spectaculare. 


Aripile s-au crîmpoţit oarecum. Dar nu exagerat. Restul arată 
destul de satisfăcător. 

Foștii mei tovarăși de festin, livizi și tremurînd din toate 
detaliile, așteaptă să iau măsuri. Pentru a nu-i dezamăgi, preiau 
iniţiativa: 

- Diadea Stepan, nene Hristule, domnu' Arambașa, da, 
dumneata că ești mai solid, trageţi mașina... Să-ncercăm a 
scoate morţii dinăuntru... Poate-i mai salvăm, să le facem 
respiraţie artificială!... 

Deși mă îndoiesc serios că un „bouche-ă-bouche” ar da 
rezultate, dat fiind conţinutul ridicat de alcool casnic din 
răsuflarea nuntașilor, trebuie să apelez și la această măsură de 
prim-ajutor! 

Se prezintă însă mai mulţi voluntari, în plus față de cei 
solicitați de mine, așa că efortul colectiv reușește să-i facă vînt 
mașinii drept în gardul, și-așa destul de putred, al ogrăzii. Alt 
trosnet, altă explozie de praf. De data asta din pricina prăbușirii 
integrale a împrejmuirii casei în care fusesem primit cu atita 
bunăvoință. Nu se vede om cu tovarăș de cît praf a stîrnit 
demolarea involuntară a gardului. Orbecăim prin bezna colbului 
ce ne scrișnește printre dinţi, izbindu-ne unul de altul. Imposibil 
să recunosc pe careva. 

Deodată, ca dintr-o capsulă spaţială pierdută pe 
meleagurile noastre, pornesc să se-audă niște bubuituri 
cumplite. Sună a tablă. O liniște de mormiînt se-așterne printre 
norii de pulbere care se aștern și ei, dar nu tot atît de rapid. 

Bubuiturile se întețesc. Imi iau inima-n dinţi și întreb 
speriat: 

- Cine-i acolo? 

Abia după ce slobod această întrebare tîmpită, cu destul 
retard îmi dau seama că-s complet zdruncinat, nervos. Numai 
din pricina abuzurilor, - alimentare și alcoolice, - am ajuns în 
halul acesta, încît să nu realizez că bubuiturile se pot datora 
izbiturilor noastre de tăblăria microbuzului. Dar viaţa-i ciudată, 
căci mi se răspunde: 

- Socrate! 

Intruciît praful s-a așezat de mult la locul său natural, nu 
văd pe nimeni în jurul meu în stare să aibă acest nume. Nimeni 
în afară de binecunoscuţii mei prieteni, pe care, slavă Domnului, 


îi știu pe fiecare cum îi cheamă. Bubuiturile continuă. Din 
microbuz. Sînt sigur acum. 

Așa că strig mai zdravăn, pentru a fi auzit: 

- Care Socrate? Sper că n-am de-a face cu spiritul 
filozofului! 

N-am apreciat niciodată chestiile spiritiste, așa că mă miră 
nespus curiozitatea mea investigatorică. 

Dar glasul de dincolo de mormînt mă asigură că nu bat 
cîmpii: 

- Socrate Cotoi! Regizorul Socrate Cotoi! Și lăsaţi bancurile 
astea timpite cu spiritele. Daţi-ne drumul din mașină. Ce v-a 
apucat să ne zăvoriți înăuntru? Aţi înnebunit? 

O umbră se agită în dreptul ferestrei din stinga a 
microbuzului. Cea care ar fi trebuit să fie fereastra șoferului. 
Deci mortul n-a răposat corespunzător. Sau, poate, nici n-a fost 
mort. 

Fără să mai zăbovim o singură clipă, ne repezim toţi spre 
microbuz. Pentru mai multă siguranţă, deoarece n-am încredere 
în învierea morţilor, mai întîi șterg fereastra de praf. Tot cu 
batista primită, în dar, la nuntă. De dincolo de geam mă privește 
cu ochi holbaţi chipul mortului. Congestionat de minie, răposatul 
bate cu pumnii în acoperișul microbuzului. Slavă Domnului! 
Acum știu de unde provenea bubuitul acela straniu. 

- Daţi-mi drumul, cretinilor! Cine-a închis portiera? 

- Stai liniștit, domnule Socrate! Aţi avut un accident! Bine c- 
ai scăpat cu viaţă... Fii cuminte, că te scoatem numaidecit din 
mașină... 

Spre regretul unanim, și-al asistenţei și-al accidentatului 
Socrate, eliberarea acestuia se petrece abia peste un ceas. Un 
ceas de eforturi neprecupeţite. Dacă n-ar fi fost inventivitatea 
lui Milopoc Papașa, care desţepenește portiera din partea 
șoferului cu ajutorul unui baros de vreo zece ocale, numitul 
Cotoi ar fi așteptat mult și bine în interiorul microbuzului. Și nu i- 
ar fi fost prea plăcut, cu patru cadavre lîngă el. După ce-l 
debarcăm din mașină, Socrate Cotoi se așază istovit la poalele 
sălciei prăbușite. 

- Numai eu am scăpat cu viață? De unde știți? 

Hristu Ferșampanos se enervează: 

- Pentru că nu mișcă nici unul... E bine?... Auzi vorbă... Nu 
vezi că-s morți? 


- Atunci sînt morţi de-azi dimineaţă! - consimte să 
recunoască adevărul meșterul Socrate. 

- Aţi mai avut un accident? - întreb eu. 

- Da! La Tulcea! Ne-am înhăitat cu niște prieteni, la barul de 
zi. Am băut ca niște porci. De-aia sînt morţi. Morți de beţi. N-au 
nici pe dracu... 

Regizorul are dreptate. Morţii, după ce i-am extras din 
microbuz, unul cîte unul, pe portiera din partea opusă șoferului, 
care nici nu era înțepenită, ci s-a deschis numaidecit ce-am 
apăsat pe miner, zac întinși pe iarbă, dispuși alăturat, întocmai 
ca niște berbeci dobrogeni, bine și acurat sacrificați, din cei care 
pleacă în străinătate cu pașaport. 

După ce întreprinde o sumară examinare a microbuzului, 
constatîind nenumăratele șifonări de suprafaţă ale caroseriei, 
regizorul privește disperat la mulţimea care-l înconjoară. 

- Vă mulţumesc din toată inima, tuturor! Am să plătesc 
pagubele pricinuite, pînă la leu. Și gardul, și stejarul... 

- Salcia! - îl corijează cumătrul Ferșampanos. 

- Mă rog, cum vrei matale, că nu mă pricep la peisajul 
forestier... Însă daţi-mi o mînă de ajutor, să găsesc o gazdă. 
Echipa noastră cuprinde numai cinci membri, eu și cei pe care-i 
vedeţi sforăind. Sîntem modești, nu dorim decît un adăpost 
primitiv și primitor, pentru vreo cîteva săptămîni, pînă terminăm 
lucrările... 

Nimeni (încă) nu se înghesuie cu ofertele. Individul Socrate 
Cotoi, dorind să cîştige bunăvoința spectatorilor, crede că-i cazul 
să facă prezentările. Defilînd prin faţa „morţilor”, se oprește în 
dreptul fiecăruia, atit cît să-i rostească numele: 

- Tovarășul Pîșu, Grigulea Piîșu, asistent de regie... 

Răposatul nu mișcă, face pe mortu-n păpușoi. Dar sforăie 
de tremură cămașa pe el. 

- Tovarășul Gică Bendix, cascador... 

- Tovarășul Cotonog, director de producţie... 

- Tovarășul Romeo Pirvuică, consultant de specialitate, 
căpitan de marină, fost comandant al portului Snagov... 

După cum era de așteptat, nici ceilalţi citați nu dau semne 
de politețe. Sforăie în cor, pe patru nasuri, frumos și armonios 
acordate. 

Văziînd fețele de piatră ale asistenţei, regizorul rămîne puţin 
cam dezorientat. Dar își revine destul de rapid, dîndu-și seama 


că uitase să comunice cu cine avem de-a face. Și, pentru a-și 
corecta omisiunea, își desfășoară braţele, de parcă ar vrea să 
cuprindă întreaga adunare, și rostește răspicat: 

- Socrate Cotoi, regizor cinematografic, nemembru al ACIN- 
ului, artist amator, colaborator extern permanent al studiourilor 
naţionale și internaţionale de publicitate turistică... 

Auzind cu cine are prilejul de-a conlucra, populaţia „Milei 
41”, acea delegaţie prezentă la nunta lui diadea Stepan Cușeai, 
face un pas înainte. 

- Și ce vreţi să fotografiaţi în satul nostru? - întreabă 
temătoare cunoscuta văduvă Mămăligan. 

- Pe cine aveţi de gînd să-l daţi la „Reflector”? - sare ca ars 
Vampirul, subinginerul piscicol Babu Ursu. 

Socrate Cotoi dă un pas îndărăt. Își frînge mîinile asudate, 
neînțelegînd imediat ce se întîmplă. Apoi încearcă să explice: 

- Fraţilor și tovarăși locuitori ai Deltei, păi noi nu sîntem d- 
ăia de la Televiziune, care să se bage în sufletul oamenilor... Noi 
filmăm numai frumuseţile naturii, nu și pe cele din casele 
bunilor noștri concetățeni... Sîntem băieţi de comitet, pe 
cuvîntul meu, zău așa. 

Hristu Ferșampanos, cel mai apropiat, cu locuinţa, de locul 
accidentului, îl apucă de braţ pe regizor și-l potolește: 

- Vă iau la mine în gazdă, dacă sînteţi artiști... 

- Mulţumesc, „mon cher”! Cu cine am onoarea?... 

- Eu mi-s Hristu Ferșampanos, dar pe străbunicul meu îl 
chema J&hu de la Fere y Champenbise, dacă știți și 
franţuzește... 

- Bineînțeles, „mon vieux”! Am absolvit universitatea 
populară, din sectorul 3, cursurile de franceză contemporană... 
„Vous compris”? Adică, pre limba noastră, ai înţeles?... 

- Domnule Socrate, cît oi fi eu de pescar, la noi în casă se 
vorbește franțuzește de peste o sută de ani. Chiar corect. „Vous 
pigez”? Asta ca să mă exprim mai popular... Sîntem în clar?... 

- Ba „bien que pas”! - mormăie confuz Socrate Cotoi. 

După care, oftînd din adîincul rărunchilor (adică din 
subteranele sistemului renal) se moleșește ca o minge 
perforată, optînd definitiv pentru poziţia orizontală. Peste mai 
puţin de-o secundă, sforăie discret, dar persistent, într-o gamă 
melancolică, pesemne în mi bemol minor. 


Vizită de compasiune cu prilejul unui motodafeu 
ratat 

Bucuroși că n-au fost nevoiţi să asiste la un accident de 
circulație mai acătării, căci n-a lipsit prea mult ca microbuzul să 
ia foc din pricina impactului cu salix babylonica, prilejuind un 
auto(moto)dafeu de toată frumuseţea, nuntașii își reunesc 
forțele, cu excepţia subsemnatului, care posed certificat de 
inapt pentru serviciul militar, și procedează la transportarea 
echipei  cineaștilor. Dînd urmare  invitaţiei lui Hristu 
Ferșampanos, atit vehiculul cît și „morţii” vor fi cazaţi la 
domiciliul bizarului și enigmaticului descendent al lui Jehu de la 
Fere y Champenâise. 

Profitind de cele cîteva ceasuri de acalmie anteserală, 
prezidez iarăși masa bairamului. Dar s-a pierdut apreciabil din 
atmosfera premergătoare invaziei cineaștilor. Nuntașii arată 
apatici. Pînă și borşul de pește are o altă savoare, mult 
deteriorată. 

Fericiții miri fiind în afara oricărui contact cu viața 
înconjurătoare, - poate din pricina oboselii, dar și-a abuzurilor 
vino-alimentare, - îmi revine obligaţia de-a stringe și de-a 
pompa zeci de miîini bine unse cu grăsime de pește. Rudele mai 
apropiate, precum și unii vecini își îngăduie să mă și sărute, 
repetat și fierbinte, considerîndu-mă un demn înlocuitor al 
nașului dezertat. După despărţirea de ultimul nuntaș, rămîn 
singur pe poziţii. Stepan Cușeai doarme cu cotul sprijinit în 
castronul cu zeamă de pește, în vreme ce Mașa-Garafa vorbește 
în somn, strîngînd în braţe un miniceaun de aluminiu. 

Asfinţitul revarsă culori vesperale, inundîndu-ne cu purpuri 
nemaivăzute. E clar, a venit timpul să plec și eu la culcare. Dar 
unde? 

În cele din urmă rezolv problema dormitului. 

Dar greu. Mai întîi a fost nevoie să montez la loc bancheta 
din spate a „Fiat”-ului. Apoi să scot geamul ferestrei din dreptul 
picioarelor, adică din stînga „Bombiţei”. Pe la miezul nopții 
reușesc să împing mașina, de unul solo, pînă în garajul vacii 
(sau grajd, în limbaj tradiţional). Fericit, mă cuibăresc pe 
banchetă, bineînţeles cu picioarele afară, și mă pregătesc 
pentru un somn lung și reconfortant. 

Cu excepţia momentelor de duioasă amintire, cînd vaca 
Mașei-Garafa claxona asemeni unui „Roman-Diesel” pentru 


transporturi internaţionale, emiţind niște răgete superbe ca 
puritate muzicală, solicitînd același răspuns (imposibil de altfel) 
din partea solitarului Vasile, gloaba lui diadea lașa, și cînd 
drăgăstoasa mașină de lapte s-a apucat să-mi lingă călciîiele, 
după consumarea pantofilor mei estivali, niște espadrile cu 
tălpile confecţionate din pănuși de porumb, s-ar putea spune că 
totul a decurs normal. 

Dar n-a fost așa. Căci n-aveam de unde să știu, din păcate, 
despre sechestrarea cocoșului gazdei, cel mai reprezentativ din 
mahala, în port-bagajul „Bombiţei”. Complet dereglat în privinţa 
orei exacte, - pesemne că gustase și dînsul din cărțălăul mirilor, 
- lipsit fiind de bolta cerului care i-ar fi folosit ca orientare, 
arțăgosul cucuriga la fiecare sfert de oră. Atiît de strident, încît 
intra în vibraţie întreaga caroserie a „Fiat”-ului. Restul a fost 
splendid. 

Cu toate inconvenientele pomenite mai sus, mă deștept din 
pricina unei arsuri cumplite. Soarele, de mult cățărat pe cer, îmi 
bătea drept în moalele capului. Deși eram în „Bombiţă”, 
învăpăiatul astru găsise posibilitatea, strecurîndu-se pe ușa larg 
deschisă a grajdului, precum și pe fereastra mașinii, să mă 
supună unui necruţător tratament cu infraroșii. N-aș vrea să 
exagerez, dar părul (pe care-l port tuns numărul 3, îmi mirosea 
a pirlit. Sar din mașină, nimeresc peste Vasile, care se culcase și 
el lîngă „Fiat”, pentru a-mi păzi somnul, și mă uit enervat la 
ceas. Ora 9.14h. 

Ar fi cazul să utilizez, raţional, bineînţeles, binefacerile a 
ceea ce se cheamă, pe englezește, un „breakfast” întremător. 
Insă, după ce dau un ocol prin ogradă, îmi dau seama că-mi fac 
iluzii, gîndindu-mă la posibilitatea încropirii unui minidejun. Totul 
se află în aceeași stare ca aseară. Gazdele dorm zdravăn, de 
astă dată tolănite sub masa de nuntă. Vova, așijderea. Cuibarit 
la pîntecul lui Sandolea, care grohăie fericit. 

Orientîndu-mă rapid, datorită incontestabilelor mele calităţi 
investigatoare, că de-aia mi-am ales ca pseudonim Al Conan 
Doi, abandonez ideea unei gustări pe plan local. Cel mai nimerit 
lucru, în situația dată, ar fi să întreprind o vizită la domiciliul 
sirelui Hristu de la Fere y Champenise, pentru a prezenta cele 
mai sincere sentimente de compasiune echipei cineaștilor. Cine 
știe, poate-i prind la ora „breakfast”-ului! 


Gospodăria lui Ferșampanos pare mult mai înjghebată. 
Ograda-i curată, măturată la zi, orătăniile văd că-s arestate într- 
un padoc încăpător, însă bine închis, grajdul aduce mai curînd a 
garaj, totul e altfel orînduit decit la diadea Stepan, și parcă mai 
bine. 

Încîntat de cele constatate, începe să mă cuprindă o bizară 
stare de anxietate. Nimeni prin bătătură, nimeni prin casă. Am 
străbătut cele trei camere, răcoroase și întunecoase, din pricina 
obloanelor trase, și n-am dat peste urmă de suflare omenească. 
Nimeni. Nici Hristu Ferșampanos, dar nici cei cinci cineaști pe 
care-i luase în gazdă. 

Ceva nu-i în regulă. Precis că s-a întîmplat o nenorocire. 
Deși ar mai exista posibilitatea ca Ferșampanos, împreună cu 
echipa de filmare să se fi sculat cu noaptea în cap și să fi pornit 
în prospecţie. 

Deconcertat, ciulesc și rotesc radarul urechilor. Undeva se 
aude bocănit de pași, zgomot de lucruri mutate din loc. 

Dacă suspomeniţii sînt plecaţi, înseamnă că are loc atacul 
vreunui răufăcător. Deși sînt singur, numai cu mine, preiau 
inițiativa. Pășind tiptil, mă îndrept în direcția sursei de zgomote. 
Pesemne că individul care activează pe post de infractor are 
auzul extrem de sensibil. Deoarece nu se mai aude nici un 
zgomot. Eroare! Acestea încep clin nou, chiar mai puternic și cu- 
o frecvenţă sporită. 

lmensul hambar, cît un hangar pentru adăpostirea 
avioanelor, are o rezonanţă fantastică. Bocănitul de pași, așa 
cum îi categorisisem eu în prima fază a depistării sunetelor, se 
transformă acum în tropăitul unei herghelii de mustangi. 
Grăbesc pasul. Deschid ușurel ușa. Și, în aceeași clipă, mă aud 
strigat: 

- Ce-nvîrți prin curtea mea, domnu’ maestrule? 

În spatele meu, ivit prin cine știe ce minune, stă proţăpit 
cumătrul de la Fère y Champenise: 

- Unde-mi erai, nene Hristule! Parcă nu era nimeni prin 
bătătură.... 

- Pe-acilea, vecine, pe-acilea, cu treburile... Dar m-am pitit, 
cînd te-am zărit intrînd furiș în casă... Nu-mi dădeam seama ce 
gînduri aveai... 

- Ce ziceai, c-oi fi vreun spărgător? Ca să vezi cum e omul... 
Eu dădeam să-ţi vin în ajutor, auzind hoţii gonind prin hambarul 


ăsta, iar matale mă confunzi cu infractorii comuni... Hai, mai 
bine, să vedem împreună cine ţi-a dat lovitura în hambar... 

Hristu Ferșampanos mă examinează atent, dar și intrigat. 
Apoi mă chestionează alintător: 

- Domnu Conan, te simţi cumva rău după nuntă? De unde ai 
mai scornit și chestia asta cu hoţii?... 

- Păi nu-i auzi cum gonesc?... 

- Bată-te cucu, să te bată, domnu’ maestrule! Păi ăștia-s 
tovarășii artiști... Fac gimnastica de dimineaţă... 

- Cum așa? Închiși în hambar? 

- Dar unde altundeva? Microbuzul e și el înăuntru, Acuma îl 
descarcă, să-și dezmorțească oasele... Pînă adineaori au 
dormit... Chiar mă pregăteam să le fac o gustărică, cevașilea 
ouă fierte, niște lapte... 

- N-ar fi mai apetisante niște ouă ochiuri? Cu slăninuță 
prăjită? Dacă vrei, pot să-ţi dau o mînă de ajutor... Am și-o 
rețetă formidabilă, preluată creator de la eternelii dușmani ai 
strămoșului dumitale, căreia ei îi zic „eggs and bacon”... 
Nebunia lumii, de să-ţi lingi degetele... 

Hristu zimbește cavalin, adică miînzește. Apoi mă ia blajin 
de braţ: 

- Să mergem la cuhnie, domnu’ maestrule! Mi-ai stîrnit o 
poftă, că mi se biţiie genunchii... Hai să vedem ce meștereau 
vrăjmașii ăia de angliciani!... Pînă își termină tovarășii artiști 
exerciţiile, avem prilejul să probăm ce-i și cu ecsenbecul ăsta! 
Dacă-i bun, atunci le dăm și lor, să aibă și ei o plăcere... Dar mai 
tîrziu! 

Am isprăvit de mult cu rașchetatul tigăii în care se 
rumeniseră tranșele subţiri de slăninuţă afumată (un excelent 
produs casnic local) și peste care zvirliserăm vreo șapte ouă 
proaspete, confiscate din cuibarul galinaceelor. 

- Și uite-așa, dragă domnule maestrule, - își continuă 
neîncetata logoree cumătrul Hristu, limpezindu-și gitlejul cu-o 
dușcă de cărţălău infam, - fiindcă veni vorba de răposaţii noștri, 
să-ţi povestesc cum de-a venit de s-a legat... de ne-am pomenit 
noi urmași de francezi, pescari taman la Delta românească... 
Istorisea bunicul, fie-i ţărina ușoară, că auzise de la bătrînii săi, 
bătrînii pe linie bărbătească, despre pripășirea primilor de la 
Fere y Champendise pe locurile astea... Erau fugari din Franţia, 
nu din pricina revoluției, ci din cauza lui Napoleon Bonaparte... 


Podgoreni din tată-n fiu, nu se-mpăcau deloc cu războaiele 
împăratului... Fuseseră trei fraţi, în plină tinereţe, și-și luaseră 
lumea în cap, ajungind tocmai pe-aici, să-și planteze butașii de 
vită de vie aduși cu ei... Se căsătoriseră cu femei din partea 
locului, că erau frumoși ca niște armăsari, cu moldovence 
iabrașe, pricepute la turnat copii și la gospodărirea butiilor cu 
vin. Anii au trecut, viile au îmbătrinit, ei au mai murit, apoi au 
murit și viile, iar noi am ajuns sa bem doar cărţălăul ăsta 
nenorocit... Ne-au lăsat, în schimb, cu limbă de moarte, trei 
porunci: să nu uităm limba locului de obirșie, să facem copii, și 
să nu spurcăm vinul cu sifon... 

Întrucît mă zgîndără insistent o întrebare, simt nevoia să 
intervin: 

- Chestia cu sifonul o-nțeleg, chiar consimt din răsputeri la 
propunerea înaintașilor dumitale, - deși mă-ndoiesc serios ca pe 
vremea lor să fi existat această satanică apă borhotită, - mai 
ales că și mie-mi repugnă, fiindcă produce flatulență și poluează 
sfinta zeamă a strugurilor. Dar cum au reușit moșii și părinţii 
voştri de v-au învăţat franţuzește? 

Hristu nu-mi răspunde pe dată. Se ridică de la masă și, 
plecîndu-se în dreptul bufetului din bucătărie, o piesă veche și 
valoroasă, lucrată din bardă, deschide ușițele departamentului 
de jos. Pe rafturile îmbrăcate în hirtie albastră, se înghesuie zeci 
și zeci de volume. 

- Le vezi, domnu’ maestrule? - mi le prezintă Ferșampanos, 
- astea-s cărţile noastre de școală! Așa s-au priceput să ne- 
nveţe bătrînii, silindu-ne să citim terfeloagele aduse cu ei, 
chinuindu-se zdravăn cu urmașii, pînă ce le intra în cap limba 
strămoșilor, fără să știe ce-i aia gramatică... Nu-s decit niște 
amărite de cărţi, cu povești de altădată, cîteva manuale practice 
de viticultură, de acum o sută de ani, nenumărate romane de 
dragoste de la începutul veacului, cărora le-am adăugat alte și 
alte povești, mai noi, căpătate de la turiștii pe care îi îndulceam 
cu pește-șaran... Chiar și-acum, ori de cîte ori mă reped pe la 
Tulcea sau Constanţa, cu treburi, mai cumpăr de la marinarii 
străini... Din păcate, neavînd copii, sînt cel din urmă de la Fère y 
Champenâise care mai vorbește franțuzește în Deltă... lar 
nevastă-mea, răposata, cînd și-a dat duhul, mi-a spus în șoaptă, 
deși era lipoveancă, „merci”!... 


Observîndu-mi privirile lacome direcționate spre cărțile 
burdușite în bufet, pescarul îmi înţelege setea de cunoaștere: 

- Merită să le răsfoiţi odată pe-ndelete, dragă domnu’ 
maestrule! Acuma nu-i timp, căci trebuie să văd ce-i cu chiriașii 
ăia din pătul... Rămine pe altă dată, cînd ne vom mai întîlni aici. 
Poate că învăţăm cine știe ce altă reţetă de-a dumitale!... 

Părăsind, plin de regrete, bucătăria și biblioteca de la 
subsolul bufetului, îl însoțesc curios pe Hristu la hambarul 
cineaștilor. Poate or fi terminat cu  dezanchilozarea 
încheieturilor. 

Nici nu dovedim să trecem ca lumea pragul ușii și, încă din 
străfundul hangarului, se aude glasul regizorului. 

- Bonjur, bonjur la toată lumea! Poftiţi monșerilor, că sîntem 
aproape gata... 

Priveliștea ce mi se înfățișează înaintea ochilor, după ce 
aceștia se mai acomodează cu penumbra, aduce enorm cu 
decorul unui film de groază. Pînzele de păianjen, - probabil niște 
paingi dintr-o specie neidentificată, - tapetează aproape integral 
pereţii uriașei încăperi. Prăfuite copios și cu zeci de gîngănii 
integrate în țesătura lor, faldurile fluctuează la cea mai mică 
răsuflare sau curent de aer. Aproximînd, fără eforturi deosebite, 
dimensiunile hambarului la vreo două sute de metri pătraţi, stau 
și mă întreb care o fi (sau o fi fost) destinaţia lui. Mormane de 
paie, grămezi de papură putrezită și mucegăită, maldăre de 
trestie uscată, toate aceste detritusuri vegetale aștern sub 
picior un covor pislos îmbibat de praf. Microbuzul se află tras 
într-un ungher, oarecum mai în bătaia fuioarelor de soare ce se 
strecoară prin interstiţiile pereţilor de scîndură. Portierele stau 
deschise, capota motorului este dată peste cap, iar geamurile 
ferestrelor coborite la limită. Toată încărcătura văd c-a fost 
întinsă pe-o prelată, de parcă era pusă la uscat. Mă apropii 
interesat de utilajele expuse. 

Regizorul Socrate Cotoi, - dacă îmi mai amintesc bine 
numele cu care s-a prezentat în ajun, - mi se proțăpește în faţă: 

- „Cher maître”, eram cam buimăcit la cap ieri, dar, din cele 
spuse de domnul Hristu am înţeles că avem onoarea de-a fi 
consătenii unui scriitor bucureștean... N-am reţinut însă 
numele... Parcă Arthur Conan, dacă nu mă-nșel... 

- Vă-nșelaţi! Nu-s Conan Doyle, ci Al Conan Doi... 

- Păcat... 


- Dimpotrivă, nu-i păcat deloc, - mă enervez eu, - maestrul 
meu e mort, și încă în plină glorie, așa că nu văd de ce să-l jeliţi; 
însă poate că vă supără existenţa mea, deocamdată fără urme 
de glorie... Regret, dar nu mă pot decide să repauzez, doar 
pentru a vă fi pe plac... Mai am încă multe de scris și de spus... 

Socrate  Cotoi, deconcertat la maximum, gesticulează 
enigmatic, făcîndu-mi un soi de semn, pe care nu-l pot 
interpreta decit ca o intenţie de a mă mîngiia pe cap... Dar 
sesizez imediat că nu-mi este adresat mie, ci cuiva care se află 
în spatele meu. Ca un excelent detectiv ce sînt, arunc discret o 
privire laterală. Cu un singur ochi, celălalt fiind aţintit asupra 
regizorului. Posedind o memorie vizuală prodigioasă, specifică 
„hobby”-ului meu, îl recunosc instantaneu pe Gică Bendix, 
cascadorul echipei. Acesta, la instigaţia tovarăşului Socrate, se 
grăbește să tragă un capăt al prelatei deasupra utilajului aflat la 
vedere. 

Pentru a nu crea impresia că-s „imponderabil”, îl salut cu 
glas sonor, cel puţin 110 decibeli: 

- Lucrezi, lucrezi, domnule Bendix... Ziua bună se cunoaște 
de dimineaţă... Ce faci acolo?... , 

- Depanare, maestre, depanare... Meseria mă obligă... Asta- 
i cascadorul, femeie la toate!... 

Cu ochiul rămas disponibil, asist intrigat la manevrele 
regizorului. larăşi vrea să mîngiie pe cineva pe cap. Însă, de 
data asta, cunosc semnificaţia inabil camuflată a gestului. O 
invitaţie precisă, la adresa  cascadorului, de-a ascunde 
conţinutul microbuzului, descărcat pe prelată, de privirile mele. 
li las să mă creadă prost, ceea ce nu-i atit de greu. Mai ales că 
n-au cunoștință cu cine au de-a face. 

Cascadorul, care, între altele fie spus, mi se pare cam 
subdezvoltat pentru această sportivă și periculoasă profesie, 
fiind prea mărunt și pirpiriu în salopeta de auto-service, nouă 
nouţă, isprăvește rapid cu sarcina transmisă optic de regizor. 
Apoi mă acroșează: 

- Vă rog să-mi spuneţi pe numele artistic, maestre, fiindcă 


iubesc la nebunie scriitorii... Îi consider niște colegi, nu altceva... 
ziceţi-mi şi dumneavoastră, cum îmi zice toată lumea: 
„Telescop”!... 


- De unde și pînă unde, un nume atit de tehnic? - mă prefac 
eu interesat. 


Gică Bendix-Telescop mușcă momeala. Îmi oferă imediat 
suplimentul necesar de informații. 

- Amîndouă numele mi se trag de la meserie, maestre! Nu 
pot fi cascador toată ziua... în timpul liber sînt mecanic auto... 
Excepţional, spun prietenii mei... Specializat în electromotoare 
și amortizoare. 

- Bine, dar n-ai și un nume „neartistic”?... 

- Gică, maestre, Gică, pur și simplu... Sînt dublu orfan, și de 
tată și de mamă, copil din flori naturale, de ambele sexe... 
Crescut de stat și de primărie... Că nu erau să mă boteze Gică 
Sectortrei! 

In tot răstimpul cît durează plăcuta conversație cu regizorul 
Socrate Cotoi și cascadorul auto-moto Gică Bendix-Telescop, 
trag zdravăn cu ochiul, utilizînd de fapt ambele dispozitive 
oculare cu care m-a înzestrat maica-natură, pentru a înregistra 
ambianța înconjurătoare. Și nu trebuie uitat că stătusem cu un 
ochi la făină și celălalt la slânină, ca să mă exprim popular, 
adică îi urmărisem, în același timp, și pe regizor și pe cascador. 
În orice caz o performanţă. Pentru un om normal, dificilă de 
realizat. N-aș vrea să se deducă din asta că-s anormal, dar 
spiritul de observație, prin acuitatea sa, mă caracterizează încă 
de mic copil, de cînd citeam pe ascuns Aventurile submarinului 
Dox, deprinzînd astfel (la locul de muncă) enorma însemnătate 
a detaliilor din preajma noastră. 

Instalaţiile de filmare, pe care Telescop se grăbise să le 
ascundă, nu mi se păreau a fi chiar niște secrete de stat. 
Singurul lucru mai deosebit, și care mă atenţionase într-un 
oarecare grad, este stocul de cutii pentru rolele de film-peliculă. 
Estimate din privire, puteau fi peste trei sute. Aparatele de luat 
vederi nu le zărisem încă, însă mi se păruse destul de curioasă 
absenţa reflectoarelor și-a trepiedelor, atît de cunoscute mie de 
la Buftea. 

Existenţa unei bărci pneumatice, din cele care se umflă cu 
pompa de bicicletă, era absolut normală în cadrul unei echipe 
de filmare turistică. Dar ce caută, printre lucrurile surprinse de 
retina mea atentă, motorul „out-bord”, pentru ambarcaţii 
rapide? E vorba de un „Evinrude”, extrem de costisitor, prevăzut 
cu-o herghelie întreagă de cai putere. In nici un caz nu poate fi 
montat la barca pneumatică, deoarece s-ar duce la fund odată 
cu ea. 


Restul materialelor nu prezintă cine știe ce interes, fiind 
comune pentru dotarea tehnică a cinematografiștilor. Mă refer 
la revolverul „Emge”, de tipul celor cu care se „împușcă” startul 
la cursele de obstacole, la rachetele de semnalizare, la zecile de 
metri de parimă zdravănă, răsucită în șase, la canistrele 
metalice, pe care stă scris „White spirit”, precum și la celelalte 
fleacuri ca flacoanele cu „Napoton”, „Valium”, și alte 
tranchilizante, folosi-te pesemne pentru calmarea 
neastîmpărului creator al cvintetului de cineaști. 

Tocmai cînd mă pregăteam să întreb de ceilalţi membri ai 
echipei, care absentau cu desăvirșire, se aud strigăte deșănţate. 
Socrate Cotoi, oarecum stînjenit, pornește spre ieșire. Bendix- 
Telescop, după el. Nu mai înainte de-a ne invita și pe noi, adică 
pe mine și pe Hristu, să-l urmăm. 

Cunoscutul vas fantomă, plus acei minunaţi olandezi 
zburători, se află tras la mal, cu bordul lipit de scîndura ce-ar 
vrea să fie considerată debarcader. 

- Ahoe! Ahoe! - răcnește zglobioasă, pe coverta șalupei 
comandate de Milopoc Papașa, trinitatea cineaștilor dispăruţi. 

Bine dispuși, dacă nu chiar euforici, debarcă braţ la braţ cu 
Pilu ltană Arambașa. Uriașul, cînd mă zărește în compania 
regizorului și-a cascadorului, se oprește locului. Pare surprins. 
Dar se reface, cit ai zice pește. 

- Bună dimineaţa, domnu’ Conan! Ce păcat că n-aţi fost și 
dumneavoastră cu noi. Am făcut o plimbare cu maeștrii 
cinematografiei noastre, să vadă și dînșii Delta... Ei, ce mai zici, 
domnu’ Cotoi! Ai văzut că ți i-am adus îndărăt? intregi și 
nevătamați! 

Apoi, fără să mai zăbovească, temîndu-se probabil de 
întrebările mele suplimentare, pe deplin îndreptăţite, ltană o 
șterge rapid către șalupa acostată la debarcaderul bătăturii. 

- La revedere, sănătate, pe curînd! - ne salută din mers 
magazionerul șef al Ceapeului piscicol. 

Salutati și abandonaţi, rămînem pe mal, constituiți în două 
grupuri distincte. Cvintetul cineaștilor, pe de o parte, pe de altă 
parte (la cîţiva metri) duetul Conan-Hristu. Cei cinci magnifici 
șopocăiesc între ei, în vreme ce eu privesc la plecarea 
intempestivă a șalupei, care se îndepărtează alegru spre alte 
orizonturi. Numai Hristu Ferșampanos nu face nimic, examinînd 


atent pămîntul bătăturii. Negăsind (probabil) ceva notabil, 
ultimul mohican francez din Deltă se adresează asistenţei: 

- Nu credeţi c-ar fi cazul să vă întremațţi niţel, tovarăși 
artiști? Poftiţi la cuhnie, să vă prepar niște ecsenbecuri de 
spaimă, după rețeta domnului Conan!... 

Auzind invitaţia, colectivul cineaștilor face o mișcare de 
grup, perfect pusă la punct, iar Socrate Cotoi ia cuvintul în 
numele celor de față prezenți: 

- „Merci, mon cher”! Minunată idee! Chiar că ne-a pălit o 
foame cumplită. Mîncăm orice-o fi chiar și ecsenbecuri... Deși nu 
ne-ar fi căzut greu niște ochiuri la tigaie, cu puţină slănină 
afumată... 

Demoralizat de jenanta incultură culinară a regizoru-lui, mă 
decid să-i însoțesc. Nu pentru a participa la minidejunul 
organizat de gazdă, ci mai curînd pentru a asista la lovitura de 
teatru, cînd maeștrii filmului turistic vor devora ecsenbecuri, în 
loc de ochiuri cu costiță afumată. 

Matinalii  plimbăreţi, prezentind simptome de euforie 
alcoolică, dezlănțuiesc o hărmălaie demnă de-o cauză mai bună. 
Se ceartă pentru locuri, pentru tacimuri, pentru nivelul 
cărţălăului din stacane. 

Bietul Hristu de la Fère y Champendise nu mai prididește cu 
spartul ouălor. Noroc că-i dau și eu o mînă de ajutor, prăjind și 
rumenind separat, într-o altă tigaie, tranșele de „bacon”. 

Bendix-Telescop, cascador de excepţie, aduce în pas 
alergător, din hangarul unde se afla microbuzul, un coșuleţ plin 
cu niște roșii-mamut, pe puţin 600 de grame bucata. Ajutat de 
asistentul de regie, Grigulea Pișu, după cum ni l-a prezentat 
regizorul titular, le face, în mai puţin de trei minute, harcea- 
parcea, inundîndu-le cu ulei de 7,10 și înmormîntîndu-le sub un 
morman de ceapă. Operația de tăiere fină, în rondelete de 
dimensiuni egale, fusese inițiată și întreprinsă de individul acela 
apoplectic, trăsnind de la distanță (minimum 3 metri) a alcooluri 
casnice și locale, - directorul de producție. Fostul comandant al 
flotei de pe lacul Snagov, căpitanul de marină Romeo Pirvuică, 
pesemne obișnuit să emită ordine, intenţionează să 
reorganizeze munca: 

- Tovarășe director Cotonog, ascultă comanda la mine... 

- Incetează cu servilismul, măi Pîrvuică, zi-mi pe nume, mai 
slăbește-mă cu directore-n sus, directore-n jos!... Optimus mă 


cheamă, Optimus să-mi spui... Eventual chiar Optimus Cotonog! 
.„. Dar fără director... Și acum comandă-mi, nu te sfii... Ce moaș- 
ta vrei? 

Pîrvuică devine galben de mînie. Combinat cu roșul vinețiu 
ce-nflorește în obrajii plesnind de sănătate (și hipertensiune) ai 
directorului, care se sufoca de indignare, rezultă un efect 
cromatic ce mi se pare extrem de atractiv. Dar marinarul are 
nervii tari și șapte vieţi în pieptu-i de alamă, așa că nu se pierde 
cu firea: 

- Uite ce-i, dragă Optimus, dacă-mi vorbești frumos, atunci 
apucă-te și zdrobește niște usturoi... Nu merge salată de roșii cu 
ceapă, fără să clătești castroniera cu mujdei. Hai, mișcă mai 
repede, că te cotonogesc!... 

Amiralul pare mai băut decit ceilalți doi membri ai echipei 
de plimbăreţi. Fapt care-l determină să se dezlănţuie într-o serie 
de comenzi lansate cu dezinvoltură, dar totuși coerente din 
punctul meu de vedere: 

- Pîșule, ce faci acolo? Rade niște brînză peste roșii! Rapid... 
Gică, termină odată cu amestecatul... Pune-i și piper, auzi?... 
Domnule Cotoi, ce regizezi la masa asta? Unde-i păstrămioara 
aia de purceluș, pe care-am cumpărat-o la Tulcea? Ce-ai făcut 
cu ea? 

In ritmul acesta, minidejunul se încropește fantastic de 
operativ. Peste șase minute, nici o secundă mai mult, pot 
admira pe masa din cuhnia sirelui de la Fere y Champenâise 
următoarele sortimente: un lighean de „eggs and bacon”, o 
salatieră (sau „castronieră”, în viziunea amiralului) plină vîrf c- 
un munte de roșii, preparate într-o modalitate nemaivăzută pînă 
astăzi (cel puţin de mine) supraetajat cu rondele de ceapă, iar 
peste acest acoperiș nenumărați pistrui de piper, contrastînd 
violent cu rumegușul de brînză telemea, precum și șapte 
blocuri-turn (ca „plombele” din capitală) confecţionate din 
feliuţe de păstrămioară. 

Socrate  Cotoi, cel care avusese sarcina procurării 
pastramei, mă privește intrigat: 

- Nu-ţi spune nimic, dragă maestre, acest număr impar al 
porţiilor? 

- Parcă-mi sugerează ceva. Dar sper că nu v-aţi pus în gînd 
să mă cooptați în comitetul acestui pantagruelic minidejun? - 
declar eu „flatulat”. 


- Aţi ghicit! Sînteţi genial. V-am ales, cu unanimitate de 
voturi, președinte! Cine-a inventat ecsenbecul? Maestrul Al 
Conan Doi. Atunci, daţi-ne voie să vă oferim și noi o premieră: 
„salade de tomates comme à la mere de maison” - adică 
preparată ca la mama acasă... 

La auzul supărătoarei alăturări („mere de maison”) care 
sună agramat și scatologic, strimb din nas. 

Optimus Cotonog, răspîndind un și mai dens nor de vapori 
spirtoși, mă asigură, zimbindu-mi insistent și fals: 

- Directorul de producţie e cu bugetul, adică subsemnatul, 
așa că nu vă faceţi griji! Plătim tot ce se consumă, nu sîntem 
chiar pe drojdie... Serviţi cu încredere, iubite maestre, mai ales 
că aveți multe de scris și de spus... 

Nu pot refuza niște oameni atît de gentili și de agreabili. Or 
fi ei din cinematografie, dar se poartă totuși respectuos cu 
reprezentanţii literaturii. 

Ce înseamnă societatea! Nici nu-ţi dai seama cît mănînci. 
Pînă și digestia se profilează într-o perspectivă plină de 
promisiuni. Bineînţeles, deoarece mai prelucrasem o masivă 
șarjă de „eggs and bacon”, cu Hristu Ferșampanos, nu abuzez 
de bunăvoința amfitrionilor. Servesc doar cîteva polonice. În 
schimb, preţuind și omagiind premiera cineaștilor, fantastica 
salată de roșii „comme ă la mere de maison”, mă aprovizionez 
substanţial, umplîndu-mi de două ori salatiera personală, pusă 
la dispoziţie de responsabilul cu producția, simpaticul apoplectic 
Optimus Cotonog. 

- Maestre, de-aia vă iubesc eu pe dumneavoastră scriitorii, 
- se extaziază pe neașteptate, absolut nemotivat, cascadorul 
Telescop. - Sînteţi, și-n viaţă, la fel ca-n cărţile pe care le scrieţi. 
Am citit, mai de mult, un roman poliţist nemaipomenit, de m-am 
stricat de ris. Parcă-i zicea „Călătorului îi stă bine cu drumul”, 
sau ceva în genul ăsta. Ei bine, era acolo un scriitor întocmai ca 
dumneata, pus pe rele. Crăpa de te speriai, nu altceva... 
Pesemne că se documenta... Dar vîrtos! 

Nu prea mă încîntă consideraţiile paraliterare ale numitului 
Bendix. Trec icnind peste grava impoliteţe, nevoind să 
deteriorez buna dispoziţie generală care, slavă Domnului, 
funcţionează în „forcing”. Îmi cam rămîne însă salata în gît. Cu 
toată calitatea ei, de excepţie. Nu mai are savoarea iniţială. Mă 
rog, asta-i viaţa! Și mare-i grădina Icoanei... 


Stimulîndu-se la intervale regulate, de parcă ar fi avut un 
ordinator cibernetic în bufetul stomacal, cu cărțălăul furnizat de 
Hristu, cvintetul cineaștilor se înfierbîntă, prezentînd evidente 
fenomene de autoaprindere. Spre disperarea mea, care-s un fin 
degustător și nicidecum un mîncău, în mai puţin de-o jumătate 
de ceas băieţii rad tot, curăță tot, spală tot. Și ecsenbecul, și 
salata, și pastrama... Masa rămîne pustie, mai dezolantă decit 
un peisaj selenar. 

Nu știu de ce, dar mi-a intrat în cap o idee sicîitoare. Am 
impresia că releele mele neuronice nu mai dau satisfacţie. Parcă 
s-a ars undeva un contact, o conexiune. Și asta din pricina 
ingratitudinii pe care o manifestă natura cu noi. Cit de 
amăgitoare sînt aparențele! Exact cum se întîmplă și cu băieţii 
ăștia, din echipa de filmare. Simpatici foc! Plăcuţi, inteligenți, 
descurcăreţi. Și totuși, cînd îi vezi cum arată și cum se poartă, îţi 
vine să-ţi iei lumea în cap. 

Socrate, regizorul Cotoi, făptură sensibilă la intelect, umblă 
ca un hippy scos la pensie. Deși se poartă chel, fără umbră de 
sistem pilos pe creștet, și-a lăsat plete pe guler și perciuni pe 
fălci. 

- Și zici că neica ăla m-a tras în piept? Așa crezi tălică, nea 
Cotonoage? Pantofii ăștia cu părul întors pe faţă, mocasinii, spui 
că-s marfă bună de foc? Te pomenești că m-a dus și cu 
ochelarii, nu? - și regizorul, suferind real, lovește cu arătătorul 
rama groasă de un deget a „călăreţilor” cu geamuri întunecate. 
- Nu vezi că-s din import? Abia deslușești lumea prin ei... 

Obosit de efort, Socrate privește întrebător, de sus în jos, 
fiind înalt cît un par, la congestionatul și hipertensivul său 
interlocutor. 

Nădușind pe toate canalele (sudoripare), Optimus Cotonog 
trage de timp cu răspunsul. Scundac de felul său, directorul 
afișează o ţinută sportivă, și ca îmbrăcăminte și ca alură, în 
totală contradicție cu gabaritul personal. Pantalonii scurți îi 
sugrumă  burticica, dar îi și accentuează subdimensiunile 
staturii. Cînd, în sfîrșit, se îndură să deschidă gura, își îndeasă 
mai întîi pe cap cascheta de jockey, ca și cum ar fi vrut să dea 
mai multă greutate spuselor sale: 

- Dragă Socrate, o viaţă întreagă am lucrat numai cu 
produse din import... Mă rog, așa mi-i meseria... ca orice 
director de producţie care se respectă... Ascultă la mine, că-s 


om bătrîn și uns cu toate alifiile... joarțele astea-s niște vaxuri... 
Da, da, „știfturi”, cum se zicea pe vremea mea... Ti-am spus să 
nu-ți mai cumperi nimic fără avizul meu... 

Profund afectat de lejeritatea cu care Cotoi își îngăduise 
achiziționarea mocasinilor, fără consultarea unui specialist, 
directorul mai toarnă în el un stacan de cărțălău. Mă gindesc că 
dacă va continua astfel, nu va trece mult și va face precis un 
infarct. Și-așa, acum, culoarea feţei se apropie vertiginos de cea 
a infamului vin local. Adică un roșu-vinețiu, aproximativ negru- 
murdar. 

Nu înțeleg ce rost are discuţia asta în cadrul unui colectiv 
artistic, dar se vede că și creatorii au probleme de viaţă, din 
cele mai comune, cum ar fi, bunăoară, calitatea pantofilor 
cumpăraţi de ocazie. 

Cu atît mai serios mă surprinde intervenţia căpitanului de 
marină: 

- Hai că m-apucă plînsul, cînd te-aud vorbind în stare de 
ebrietate alcoolică... Cum adică, nu-s în stare să-mi aleg singur 
marfa care-mi place? Am fost căpitanul portului Snagov, și-am 
avut de-a face numai cu pasageri capitaliști, din București, cel 
mai mare oraș al ţării, crezi că-mi încredințau mie, pe mînă, 
flota lacului, dacă mai trebuia să-ntreb, la fiecare naufragiu, pe 
domnul Optimus, cui s-acord prioritate la salvare? Să fim serioși, 
frate Socrate! Ce te iei după gura Cotonogului... 

Oricit aș încerca să mi-l imaginez pe Romică Pîrvuică în 
postura de căpitan de vapor, nu-mi reușește deloc pasienţa. 
Crăcănat, de parcă i-ar fi pus maică-sa ciorapii la uscat pe-un 
butoi, și mai scund decit directorul de producţie, cu capul ras 
bilă, matrozul și-a mai lăsat și-o mustață pe oală, de-o culoare 
dubioasă, probabil vopsită cu cremă de ghete sau „Tonal 1”. În 
ciuda tricoului zebrat pe orizontală, a șepcii de ofiţer maritim, 
Pîrvuică nu sugerează cîtuși de puţin chipul, atît de cunoscut din 
filme, al lupului de mare. Singura trăsătură autentic 
marinărească e faptul că bea de stinge, ca și cum ar avea fixat 
în beregată un aspirator „Record-lux”. 

Asistentul de regie, îndeobște extrem de atent cu 
directorul, căruia îi face mereu plinul la pahar, fiind întotdeauna 
pe fază cu sticla, se consideră dator să sară în apărarea idolului 
său: 


- Cum îţi permiţi, domnule căpitan de broaște, să-l faci 
cotonog pe nenea Optimus? Întreci orice limită! Ce-ai cu el? ÎI 
gelozești, pentru că se pricepe mai bine ca mata la afaceri? Păi 
e și normal!... Pe dînsul nu l-au scos la pensie înainte de vîrstă, 
la patruzeci de ani, așa cum au păţit-o autorii celei mai mari 
catastrofe maritime de pe lacul Snagov! Dacă te mai legi de 
nenea Optimus, să știi că vei avea necazuri... Și încă mari! E 
bine? 

Grigulea Pișu, un malac cît un mal, pe puţin 1,92 m blond 
de tip albinos, cu sprincenele ciudate, decolorate pînă la alb, 
îmbrăcat ca un „globe-troter”, - din ăia care se tirăsc de-a 
lungul șoselelor cu sacul în spate, - în niște blugi soioși, foști 
albaștri, și într-un maieu cu mînecute atit de strimte, încît 
braţele-i arată ca niște parizere strangulate, schițează o mișcare 
bruscă, vrînd să sugereze că-i gata să demonstreze dimensiunile 
necazurilor ce-l așteaptă pe căpitanul Romeo. 

Gică Bendix-Telescop, în afară de calitatea de cascador 
automoto, posedă și evidente aptitudini diplomatice. Plin de 
tact, profesînd un zîmbet subțire, ștrengăresc, se adresează 
întregii asistenţe: 

- Fraţilor! Staţi încet și nu mînaţi! Ce v-a apucat? Asta ne 
mai lipsește acum, cînd ni s-au încurcat ițele? Unde sîntem, și 
unde trebuia s-ajungem? La chestia asta nu vă gîndiţi? În loc să 
ne vedem de lucrurile noastre, stăm și bem ca sparții. De-aia 
am nimerit cu mașina-n pom, pentru că fratele Socrate s-a urcat 
la volan c-o damigeană de Niculiţel în cap... În loc să-l căutăm 
pe cetățeanul care trebuia să ne dea legăturile, stăm aici și 
ardem gazul de pomană. Ba, pe deasupra, ne mai și certăm! Hai 
că nu-i bine, zău așa! Se duce dracului și filmul, și mai rămînem 
și cu buzele umflate!... 

Uimiţi de luciditatea cu care pirpiriul cascador ridică 
problemele, membrii echipei cad pe gînduri. Socrate Cotoi, după 
ce-și examinează sciîrbit paharul, îl respinge cu dispreţ, oferindu- 
i lui Hristu prilejul de a-l umple din nou. Il soarbe deconcertat, 
pentru ca apoi să-și revină numaidecit și să rostească: 

- Telescopică are dreptate! Ce facem aici? Gata, am 
terminat cu bairamurile. E vremea să ne apucăm de lucru. 
Pîșule, Pîrvuică, nene Optimus, lăsaţi fleacurile și împăcaţi-vă! 
M-aţi înnebunit cu gilcevile voastre. Pe cai, băieţi! Pe cai! 
Imediat să pornim în căutarea individului cu problema. Trebuie 


să-l găsim numaidecit, că se trece sezonul, mă pricepeți? Cum îl 
chema, nene Optimus? 

Și eu, și Hristu Ferșampanos, așteptăm nerăbdători s-auzim 
numele cetăţeanului. Directorul se scotocește prin buzunarele 
șortului, găsește un carneţel, îl răsfoiește grăbit, după care 
strigă triumfător: 

- L-am găsit, frate Socrate! Știam eu că-l am aici, scris 
undeva. Nu se prea citește bine, dar ăsta trebuie să fie: Milu 
Poc, Pap și-așa... Fir-ar să fie de creion... a minjit toată foita, era 
din ăla chimic... 

Hristu intervine salvator: 

- Nu vă necăjiţi, că-l știe tot satul. Găinarul de Milopoc 
Papașa e socrul lui Arambașa, tovarășul care v-a plimbat azi- 
dimineaţă, cu șalupa. Mecanicul era chiar Milopoc!... Îl găsiţi la 
magazia Ceapeului... 

Socrate Cotoi rămîne cu gura căscată. Grigulea Pișu se 
saltă de pe scaun, de parcă atunci s-ar fi declanșat un resort 
ascuns sub fundul taburetului. Căpitanul Romică se bate cu 
pumnii în cap, ca și cum ar fi intenţionat să-și vire la loc niște 
gînduri împrăștiate. Numai Cotonog tace. Tace și fierbe la 
presiune. Dacă nu spune ceva, precis că explodează. Din 
fericire, spune: 

- Boilor! Sînteţi niște boi! Cum de nu v-a dat prin cap să-i 
întrebaţi pe ăia cu barca cine sînt și ce vor de la sufletele 
noastre? Ce i-a apucat, așa din senin, dragostea de noi și-au 
venit să ne invite la plimbare? Ba au mai și băgat în noi spirt din 
ăla puturos, de-i ziceau samagon. Ca să ne tragă de limbă, nu? 
Și tu, căpitanule, făceai pe marinarul, grozăvindu-te... Halal să 
ne fie! 

i Pîrvuică înghite dificultos precizarea exprimată de Optimus. 
Işi smulge nervos mustața, rămînînd cu vreo trei fire de păr în 
mînă, și se rățoieşte la director: 

- Noi sîntem boi? Pe cine faci tu boi, măi umflatule cu 
pompa?... Pe noi? Și tălică pe unde erai?... 

- Taci, nefericitule! - rage namila de Pișu, sărind în 
apărarea lui Cotonog, idolul lui. - lar îl bălăcești pe nenea Opti? 

Nemaiașteptind justificarea marinarului de apă dulce, 
Grigulea Pișu, fără să se deranjeze de pe scaun, își expediază 
pumnul (pe puţin 35 kg) în scăfirlia lui Pîrvuică. Căpitanul se lasă 
moale sub masă, de unde îl aud șoptind înfundat: 


- Vira ancora!... Stop mașina!... Om la apă, om la apă!... 

Privesc contrariat la Ferșampanos. Acesta se face că plouă, 
nu-mi dă nici o atenţie, urmărind mai departe desfăşurarea 
evenimentelor. 

Regizorul intră într-o criză de autoritate și începe să dea 
ordine: 

- Toată echipa la hambar! Pîșule, ia-l în cîrcă pe căpitan! 
Neapărat trebuie să discutăm... Nu mai merge așa!... Cine 
lipsește de la ședință va fi aspru criticat! Sîntem în clar?... 


Bairam-party, la 17.15 h, cu posibilităţi de extindere 

Ar merita să întreprind ceva pentru a sărbători ziua de azi. 
E cea dintii, de cînd mă aflu refugiat în liniștea (?) creatoare de 
la „Mila 41”, în care izbutesc să mă așez în faţa mesei de lucru. 

„Erika” mea,  vetustă supraviețuitoare a industriei 
antebelice a mașinilor de scris, dar încă în puteri, bătrină 
tovarășă de drum a neobositei și permanentei inspiraţii ce mă 
consumă de-o viaţă, strălucește trufașă, triumfală, așteptînd 
primele rînduri cîntate la claviatura ei hodorogită și incertă. 

Aştept și eu, plin de încredere și bunăvoință, să-mi vină o 
idee. Și, așa cum mi se întîmplă mai totdeauna, în ultima vreme, 
ideea nu zăbovește să apară. Chiar se anunţă sonor, melodios, 
de intră în rezonanţă toate geamurile odăii, umplind ulița de-un 
vaier cumplit, vestind sfîrșitul lumii și judecata de apoi: 

- Domnu’ Conan, vine Mişa, vine poșta cu bilete, cu scrisori 
și cu gazete, vine Mişa cel frumos, și călare și pe jos... 

Mă reped numaidecit afară. Ograda lui nenea Stepan e 
pustie. Fug la gard și privesc în susul uliței. Un nor de colb 
plutește ca un virtej în direcția mea. E chiar Mişa Negroponte, 
factorul, care  pedalează frenetic pe-un velociped foarte 
aproximativ. Bănuiesc că asta-i și pricina pentru care direcţia de 
mers nu-i în linie dreaptă, ci într-o serie nesfîrșită de ondulații 
(mai mult sau mai puţin permanente). 

- Domnuuuu Conan, vineee Mișaaa!... vuiește uraganul ce 
se apropie de gardul împrejmuitor. 

Pesemne că Mișa Negroponte; iarăși într-o criză de 
dragoste neînțeleasă și neîmpărtășită, a conversat îndelung și 
pasionat cu flaconul de trăscău de Tîncăbești, mărturie aproape 
cotidiană a prieteniei ce i-o port. Altminteri nu-mi pot explica 
intenţia pe care-o manifestă vădit, de-a pătrunde în bătătură 
direct prin gard. Ce-i drept, de cînd cu accidentul microbuzului 
echipei de filmare, există o falie zdravănă, de unde absentează 
vreo cîteva scînduri. 

- Domnu’ Mişa, fii atent ce faci! N-o să ai loc!... îl atenţionez 
eu cu cele mai pure sentimente samaritene. 

Dar factorul pedalează cu-o frecvenţă și mai sporită. 

- Păzea, ferește drumu', că vine nebunu'!... 

Spre stupefacţia mea, minunea se îndeplinește. Negroponte 
trece prin gard ca o trombă, lăsînd în așchiile scîndurilor doar 


cîteva neînsemnate fragmente din uniforma cu care l-a înzestrat 
ministerul. 

Dar, în virtutea inerției, nu mai frinează, și-atunci străbate 
întreaga ogradă, călcind două sau trei puicuțe tinere, 
neobișnuite cu circulaţia, după care, terminînd spaţiul terestru, 
se avintă cu încredere în apele Dunării-Vechi, vecina noastră de 
lîngă debarcader. 

Noroc că apa-i mică. Mişa rămîne la suprafaţă, pedalind în 
continuare bicicleta submarină care patinează pe nămol. Abia 
după ce constată ineficiența eforturilor sale, factorul exclamă 
încîntat: 

- Bîldîbic! Așa-ţi trebuie, Mișa, nebunule! Bîldibic! - pentru 
ca apoi să cadă într-o parte, culcîndu-se alene în undele tulburi, 
de unde se scoală numaidecit, scuturîndu-se ca un cîine plouat. 
- Rău am mai ajuns, domnul Conan, de-a trebuit să gust din apa 
asta, eu care n-am pus așa ceva în gură de cînd m-o vîrît popa 
în cristelniță, acum vreo patruzeci de ani!... Nu meritam așa 
rușine! 

ÎI ajut să-și scoată velocipedul din gîrlă, întinzîndu-i prăjina 
de rufe a gazdei. 

- Cine te-a pus să gonești în halul ăsta, măi Mişa! Pînă azi, 
de cite ori ai venit la mine, cu presa, erai mereu obosit, de 
trebuia să-ţi ofer de fiecare dată un cordial, pentru întărirea 
inimii. Ce s-a întîmplat? Ai ceva special pentru mine? Vreo veste 
proastă? Spune... 

- Am, domnu’ Conan! Dar mai întîi să-mi clătesc gura de 
tolboroseala asta. N-ai ceva dezinfestant? Că pe urmă-ţi spun 
tot!... Tovarășa dirigintă m-a expediat aici, urgent, c-un bilet 
personal. 

În clipa aceasta se oprește, pentru a scuipa scîrbit. Vrea să- 
mi dea de-nţeles că-l supără dulcea apă a Dunării-Vechi. Pricep 
imediat despre ce-i vorba și mă conformez, aducîndu-i un 
păhărel cu trăscău. Noroc că-l aveam la îndemînă, lîngă masa 
de lucru. 

- Ei, ce-i cu biletul? 

Mișa scormonește prin tașca plină de apă, după care îmi 
întinde un petec de hirtie cu 99% umiditate. Arată ca o cîrpă. 
Totuși reușesc să descifrez printre literele scrise cu cerneală 
violetă și dizolvate de infamul lichid, atît de vrăjmaș bunului 
meu prieten: 


„lubite și stimate domnu' Conan! Vă aștept, negreșit, azi 
după-masă, la o cafeluță de vorbă. Am să vă spun ceva 
extraordinar. La 17.15 h închid oficiul. Vă invitez la domiciliul 
meu personal, care o să vă placă. Dacă nu, să nu-mi mai spuneţi 
pe nume! Cititoarea și admiratoarea dumneavoastră, poate și 
colaboratoarea, Moira Ghergidap.” 

Bineînțeles, nu reușesc să-l conduc pe Negroponte la 
poartă, decît după ce-mi consumă integral flaconul de trăscău. 

In ciuda tuturor insistențelor mele, Mișa nu se-nvoiește să 
iasă din bătătură ca lumea, pe portiţă, ci, după ce încalecă, 
balansîndu-se îngrozitor, pe bicicletă, pornește iarăși spre 
spărtura gardului. De data asta, însă, nu-i mai reușește figura. 
Decit parţial. Bicicleta trece, factorul rămîne... 

După ce se extrage din scîndurile palanului, Negroponte 
repetă încercarea de vreo cinci șase ori. Pînă la urmă izbutește. 
Acum aleargă pedalind, reluîndu-și ondulaţiile permanente, 
învăluit în perdele de praf. Din mers, îndepărtîndu-se, mă salută 
în gura mare, răcnind: 

- Rămii cu bine, maestre, că-mi iau bicicletul și plec, trec 
zilele-n goană, și dragostea trece, să vezi ce-o să fie, disear', pe 
la zece!... 

N-aș fi crezut vreodată că literatura contaminează. 

In orice caz, Mișa Negroponte versifică spontan și (aproape) 
corect. 

Diriginta domiciliază lîngă oficiul poștal, într-o locuinţă pe 
care mi-o indică Liubașa Convert. Nu știu de ce se hlizește 
operatoarea, dar mai examinez încă o dată ţinuta mea de 
rigoare. Nu observ nimic. Pantofii sînt din aceeași pereche, 
pantalonii i-am călcat întinzîndu-i sub saltea, cămașa-i curată și 
scrobită cu făină intermediară, - tiotea Masa neavînd altceva la 
îndemînă, în afară de mălai, - iar „blaser”-ul, cum l-am botezat 
eu, deși nu-i din același material cu nădragii, se poate spune că- 
i acceptabil, lipsit de petele căpătate la nuntă, și pe care le-am 
scos cu „White spirit” împrumutat de la Socrate Cotoi. Ce-i 
drept, cam răspîndesc duhoare de „Peco”, însă nădăjduiesc s-o 
îndepărtez cu efluviile cepei mîncate la prînz. 

Deoarece nu-i nici o sonerie, îndrăznesc să bat încetișor la 
ușă. In aceeași clipă se și deschide, de parcă ar fi fost prevăzută 
c-un sistem electronic de automatizare. 


- Poftiti, maestre Conan, poftiţi înăuntru! - mă îmbie glasul 
dogit de tutun al Moirei Ghergidap. - Sînteţi de-o punctualitate 
monarhică. 

Condus de gazda care-i înțolită de duminică, într-o rochie 
de lame, mulată pe corp, atît de strîmtă încît diriginta poate fi 
confundată c-un apetisant krakauer, - ceva mai durduliu, 
îndesat în binecunoscuta peliculă de plastic, străbat vestibulul, 
plin de cuiere, pentru a-mi face o intrare triumfală în camera de 
oaspeţi. 

- Luaţi loc pe canapea, că-i mai solidă și comodă! Acesta-i 
living-room-ul meu, iubite maestre, - mi-l prezintă c-un gest 
atotcuprinzător Moira Ghergidap, scărpinîndu-se discret pe sub 
peruca de nailon care-i acoperea tigva, - acum e-al 
dumneavoastră. Imediat servesc și cafeaua. 

„Living-room”-ul, de fapt un salon ca pe vremuri, așa cum 
poseda și Maca, bunică-mea de la Pitești, are o mare calitate. 
Este deosebit de răcoros. O masă pătrată, imensă, probabil din 
nuc masiv, flancată de două bufete înalte, cu etaje, plus cele 
șase scaune tapisate, ocupă aproape toată încăperea. Ca să pot 
da urmare invitaţiei de-a mă așeza pe canapea, trebuie să 
împing puţin un scaun. Observ îngrozit că scaunul abia se ţine 
pe picioare. Dacă o fi la fel și canapeaua? 

Diriginta zîmbeşte pe sub mustață (că are, slavă 
Domnului!) asigurîndu-mă blajin: 

- Fără teamă, domnu’ Conan! Ani de-a rîndul l-a suportat pe 
nefericitul ăla de Arambașa, pe cînd îmi făcea curte, încît a 
trebuit s-o repar de curînd. Poate se vor mai ivi și alți cavaleri, 
că n-am ajuns la virsta renunțărilor. Aranjaţi-vă ca la 
dumneavoastră acasă, „ad-libidum”, ca să mă exprim pe limba 
vechilor elino-traci, latifundatorii acestor așezări străbune... 

Oarecum îngindurat de latina obscenizantă a dirigintei, 
asist interesat la prepararea cafelei. Moira Ghergidap posedă o 
rișniţă de cafea de alamă, ca un cilindru. Neîndrăznind să se 
așeze, de frică să nu-i plesnească rochia (gindesc eu), macină 
boabele proaspăt prăjite de-a-npicioarelea. Învîrtește la rîșniţă și 
se uită insistent la mine. 

- Cred că n-aţi mai băut de mult o cafea autentic turcească, 
- demarează gazda, continuîndu-și operaţia, - de aceea am s-o 
fierb chiar în faţa dumneavoastră... 

- Dar nu trebuie să vă deranjați... 


- Ei, ce tot vorbiţi acolo? Cînd mai prind eu un scriitor pe la 
„Mila 41”? Și încă unul atît de impozabil! 

Odată terminată măcinarea boabelor, diriginta scoate din 
bufet un serviciu de preparat cafeaua, din cele cu spirt 
denaturat. Ibricul din tablă de aramă strălucește stacojiu, 
îmbiindu-mă la o delicioasă așteptare. Apa o are la îndemiînă, 
într-o carafă de sticlă. 

- Pentru aromă și gust, cafeaua trebuie fiartă numai în apă 
rece, dragă domnu' Conan. Tăria și-o extrage din caimac, de-aia 
nici nu trebuie să fiarbă prea mult, încît să dea în foc. O să 
vedeți... 

În living-room plutește, chiar de pe acum, o aromă 
ameţitoare. Undele spirtului denaturat, amestecate cu efluviile 
cafelei, într-un mixaj bizar, trezesc în mine amintiri străvechi, de 
pe vremea cînd eram copil și cînd asistam vrăjit la magia 
preparării cafelelor din casa bunicăi. 

Pînă și ceșcuțele în care servește diriginta, butucănoase și 
groase, îmi par cunoscute. Nu mai e nevoie să citesc pe furiș 
marca fabricii, că scrie pe ele, distinct și mare: Wagons-Lits- 
Cook”. E clar, datează dinaintea războiului. 

La 18.00 h fix, servim primele cafele. Conversaţia se leagă 
dificultos. Însă după ce trecem la cea de-a treia ceașcă, în jur de 
19.00 h lucrurile încep să se limpezească. Diriginta îi dă drumul: 

- Eu nu știu cum faceţi, dumneavoastră scriitorii, de 
născociţi povești de dragoste atît de timpite, încît te doare 
mintea. De unde le scoateţi? De ce nu sînteți în stare să 
confecţionaţi un roman de sortimentul „La răscruce de 
drumuri”! Aţi văzut la televizor? Sau ceva în genul „Femeia 
albă”... Am plins ca un copil... 

- Eu scriu romane polițiste, doamnă Moira, povești cu 
crime... 

Diriginta sare ca arsă: 

- Şi ce dacă? Bărbaţii nu-s niște criminali cînd înșeală, 
sufletul neprihănit al unei femei?... Maestrule, om te fac, am un 
subiect de roman criminal, lux... a-ntiia!... 

- Cred că și subiectele mele sînt interesante! - replic eu 
rece, supărat de faptul că diriginta mută pronumele de 
reverență pe canalul doi, luîndu-mă cu „tu”. 


- Aiurea! Păi să-ţi povestesc eu tragedia dragostei, 
maestrule! În care criminalul circulă în libertate, și încă pe 
șalupa Ceapsului... 

Parcă începe să devină mai interesant. Așa că trec peste 
apropierea tentată de Moira Ghergidap. 

- Doamnă dirigintă, tovarășă draga... 

- Slăbește-mă cu tovarășă, că nu sîntem în aceeași 
organizaţie... Zi-mi pe nume, și-așa sînt mai mică decît matale 
cu vreo zece-cincisprezece anișori... Aș putea să-ți fiu și fiică... 

Se încrîncenă carnea pe mine. Așa că-i retez elanul: 

- Imposibil! Totdeauna mi-am dorit numai băiat! Mai bine să 
rămînem domni. lar dumneata doamnă! Și, după cum 
începusem să-ți spun, subiectele romanelor nu se ticluiesc în 
minte, ci sînt inspirate de realitatea imediată, din cele văzute și 
auzite de la oameni. Așa că te ascult cu plăcere, poate aflu ceva 
necunoscut mie... 

Puțin rușinat de vulgarizatoarea expunere a genezei unui 
roman, aștept destăinuirile dirigintei. 

- Atunci, domnule Conan, dacă-i vorba să fiu doamnă, va 
trebui să-ţi mai servesc ceva. Prea te-am pus la regim. Bei o 
șerică?... 

- N-am auzit de-așa ceva, dar dacă nu-i alcoolică, parc-aș 
bea? N-aș vrea să abuzez de cafea... Și aşa am băut trei... 

- Poţi să numeri și patru, dacă ţii să respectăm adevărul... 
dar nu face nimic... Șerica n-are cine știe ce alcool... Dar e 
preparată în casă... la magazinul universal îi zice „Cherry- 
brandy”, dar nu face două parale, deși costă 56 de lei 
românești... 

După ce m-am lămurit că șerica dirigintei este doar o 
vișinată tradiţională, bine dozată, sînt nevoit s-ascult (trei 
ceasuri bune) o banală melodramă de tîrg de provincie periferic, 
în care bestia, criminalul, arvunit încă din tinereţe pe post de 
ginere de părinţii dirigintei, care l-au mai ţinut și la o școală 
post-profesională, își calcă în picioare cuvîntul dat, preferind să 
facă pe logodnicul cîțiva ani la rînd. Bineînțeles, funcția de 
logodnic titular cuprindea și înlesniri de ordin social: masă 
dimineaţa, la prînz și seara, spălatul rufelor, călcatul hainelor, 
bani de ţigări, abonamente la „Sportul” și la „Săptămiîna”. După 
ce capătă un post bine încadrat, ca magaziner al Ceapeului 
piscicol, logodnicul se căsătorește cu fata celui mai înstărit om 


din sat. Fată serioasă, cu casă și zestre, inclusiv un copil de șase 
ani. Milopoc Papașa, socrul, organizează o nuntă cu dar, 
nemaipomenită, la care se string 65 000 de lei. Pentru potolirea 
logodnicei seduse și abandonate, i se oferă o despăgubire 
derizorie, casa în care locuiește, proprietate a lui Milopoc, și 5 
000 de lei. 

Deși cîteva calcule rudimentare, executate rapid și mental, 
nu-mi dau satisfacţie în privinţa plasării în timp a evenimentelor, 
renunţ să mai scormonesc în dedesubturile economico-sociale 
ale problemei. Ceva scîrțiie. Supărător și urit. 

- Ei, ce mai zici, maestrule, tragem un roman să cadă 
lumea în fund? 

Moira Ghergidap, bazîndu-se prea mult pe proprietăţile 
evocatoare ale naraţiunii ei, în cel mai pur stil oral, a neglijat 
însă pe cele cuprinse în sticla cu șerică. De altfel, sticla-i goală. 
După fiecare ţigară fumată cu năduf de dirigintă, a urmat și 
păhărelul, de vișinată. lar Moira fumează zdravăn, de parcă ar 
vrea să se sinucidă cu nicotină. 

- Doamnă dirigintă, cel mai nimerit ar fi să-l scrii singură. 
Așa cum a făcut autorul lui Papillon, care nici el nu era scriitor... 

- Da, ar fi o idee, dar ăla a făcut ceva pîrnaie!... 

- Ei și? Cine te împiedică? Eu așa aș vedea scris romanul. 
Mai întîi îi pui o piedică lui Pilu ltană Arambașa, îl lichidezi de pe 
lumea asta, intri la „pension” cîţiva anișori, după care evadezi și 
te apuci de lucru... 

Moira se trezește brusc din starea ei euforică, și mă 
privește extrem de intens. Parcă mă sfredelește cu-o bormașină 
rapidă, așa îmi examinează măruntaiele creierului. Nu știe 
precis dacă-s beat, - și n-am sorbit decît vreo două păhărele de 
șerică, - sau dacă îmi bat joc de povestea ei. 

- Maestrule, oi fi vreun glumet, ai? Voi, scriitorii, treceţi pe 
la policlinică, barem de două ori pe an, să vă faceţi microfilmări 
la sînge? Spune drept, că nu-i de rușine... Doamne, și cît de 
zdravăn păreai! 

E timpul să lămuresc lucrurile. Mi-e o foame cumplită. Dacă 
mă grăbesc, peste o oră pot s-ajung la gazda mea, să mă bucur 
de binefacerile borșului de pește. 

- Doamnă dirigintă, să nu privim literatura prea lejer. Am 
vrut să-ţi sugerez prin ce chinuri trebuie să treacă un creator, 
pînă ce rezultă o carte de valoare. Atît și nimic altceva. Mi-ar 


părea nespus de rău, să mă fi înţeles greșit... Acuma însă 
trebuie să te părăsesc, e ora înaintată și lumea poate birfi. Imi 
îngădui să-ți mulțumesc din adîncul inimii pentru extraordinara 
cafea, pentru tot ce ai făcut pentru mine... 

Isprăvind recitarea textului de mai sus, dau să mă ridic de 
pe canapea. Și-atunci se produce catastrofa. 

Concomitent cu  sfișierea pantalonilor mei, prinși de 
ghearele unui arc supus unor presiuni exagerate, și scăpat din 
chinga tapiţeriei, la intrarea locuinţei se aud niște bubuituri 
înfiorătoare. 

Diriginta mă linişteşte imediat, stingînd lumina în living- 
room, și spunîndu-mi: 

- Poate să bată pînă miine! Mi-am terminat orele de 
serviciu! 

Peste vreo cinci minute bubuiturile încetează. Moira aprinde 
iarăși lumina. Constatăm amindoi dimensiunile dezastrului. 
După ce mă ridic, 45% din pantaloni rămîn pe canapea. Moira 
aduce un halat de baie, mi-l înmînează surizătoare, şi-mi 
ordonă: 

- Pînă ce mă întorc din dormitor, îmbracă-l și pregătește-mi 
pantalonii, să-i ţes. N-avea nici o grijă, maestre, te-ncape. A fost 
halatul lui Pilu. Ani de zile... 

În disperare de cauză, accept propunerea tovarășei. Acum 
stau pe-un scaun cam debil, pentru că nu mai am curajul să 
înfrunt vrăjmășia canapelei, și aștept, cu halatul de baie pe 
mine, să vină diriginta cu acul și aţa. Pe neașteptate, și mult mai 
sporite ca intensitate, se aud iarăși bubuituri la ușă. 
Încremenesc. Moira apare în pragul dormitorului. Loviturile 
ameninţă să demoleze clădirea. 

- Fie ce-o fi, trebuie să văd cine-i nebunul! Ascunde 
pantalonii, maestre! - comandă diriginta vulcanic, îndreptîndu- 
se spre vestibul. 

Un cor de glasuri bărbătești izbucnește la intrare. Cel puţin 
pe patru voci, dacă nu și mai multe. lar peste cîteva momente 
corul dă buzna în living-room, urmat de silueta încorsetată a 
dirigintei. Ca lovitură de teatru, nu mă pot plinge: foarte reușită. 
Gazda în rochie lame, musafirul în halat de baie, iar noii veniţi, 
în număr de cinci, în costume de lucru, ce-mi sînt foarte bine 
cunoscu-te. 


- Bonsoar bun, la toată lumea! - răcnește jovial Socrate 
Cotoi. 

Căci el era. Și nu numai el, ci și restul echipei sale. Optimus 
Cotonog, leoarcă de nădușeală, Gică Bendix-Telescop zimbăreț, 
Grigulea Pișu la braţ cu crăcănatul de Romică Pirvuică asistă cu 
toții la tragedia unui scriitor român aflat în dificultate. 

Diriginta nu-i cituși de puţin stînjenită. Dimpotrivă, chiar 
pare bucuroasă de sosirea cvintetului. După ce-și aprinde o 
țigară, de astă dată un „Kent” (superlength) oferit cavalerește 
de Socrate, mă lămurește: 

- De-aș fi știut că-s tot dînșii, le-aș fi dat drumul în casă de 
prima oară. Nădăjduiesc că vă cunoașteţi, dragă maestre, după 
cîte am auzit. De cum s-au instalat în localitatea noastră, 
tovarășii au și pornit să caute actori printre săteni. Dacă ar fi să 
mă iau în serios, domnul Cotoi își pune mari speranţe în 
contribuția mea. Ce să fac și eu, maestrule, nu merge cu 
romanele, încerc cu filmul. 

Apoi,  întorcîndu-se spre invadatori, gazda îi îmbie 
zimbăreaţă: 

- Dar luaţi locuri, simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă, 
„ad-libidum”. Poftiţi, așezaţi-vă... Nu, nu, nu pe canapea... Văd 
că dobitocul de Arambașa n-a reparat-o ca lumea... Nici nu știți 
ce bine-mi pare c-aţi binevoit să vă vizitaţi vedeta... Glumesc, 
nu vă speriaţi, știu că n-o să fiu o vedetă, nu vreau să mi se urce 
la capac... Pe mine o să vă rog să mă scuzați, mă retrag la 
bucătărie să prepar o gustărică... Am și niște vin de Niculiţel, o 
grozăvie... Organizăm un bairam-party de groază, să vă lingeţi 
pe degete... 

Stăm toţi ca niște bibelouri de porțelan (la dimensiune 
umană). Încetul cu încetul atmosfera se destinde. Socrate se 
așază în fruntea mesei, ceilalți ocupînd scaunele libere. 

Eu, în halat, nu știu ce să fac cu pantalonii. N-are rost să-i 
ascund, de vreme ce asistenţa cunoaște adevărul despre 
canapea. 

Salvarea îmi vine de la Bendix-Telescop. După o examinare 
sumară, eminentul auto-moto-cascador are o idee de geniu, 
Chiar în faţa noastră, întinzînd fundul pantalonilor pe masă, 
lipește petecul rămas pe canapea, luîndu-l bineînţeles de-acolo, 
cu oarecari dificultăţi, folosindu-se de-o rolă de scotch, scoasă 


ca prin minune din buzunarul salopetei pe care o înnobilează 
prin profesionalismul său de rară calitate. 

li îmbrac numaidecit, cu spatele la asistență, după ce-mi 
cer scuze, și, după mai puţin de un minut, răsuflu și eu ușurat. 
Altă viaţă! Sînt om! Capabil de cele mai aviîntate creaţii. Am 
pantaloni, și nu contează că-s lipiţi cu scotch. Important e fundul 
acoperit, vorba cîntecului cu roza. 

- Dom'le Gică, meriţi să te sărut! - îi mulţumesc după merit 
cascadorului, adresîndu-i zîimbetul meu confecționat pentru zile 
mari. 

- Nu face canci, maestre, lăsaţi... V-am mai spus că vă 
iubesc, pe dumneavoastră scriitorii. Sînteți tot un soi de 
cascadori, atunci cînd vă aruncaţi în prăpastia sufletului 
omenesc... Am dreptate?... 

Căpitanul de cursă scurtă, îndesîndu-și zdravăn cascheta pe 
scăfirlie, mă chestionează suspicios: 

- Văd că navigaţi în afara limitelor teritoriale, maestre! Cu 
ce prilej prin sector? 

- Nu ţi-e rușine, Romică? - îi taie din elan Pișu. - Ce vrei să 
insinuezi? lar mă enervezi, zău așa. 

- Dacă te plesnesc, dom'le Grigulea, o să te mai enervezi? - 
sare căpitanul de pe scaun, pentru a se afla la același nivel cu 
malacul. 

- Terminaţi odată, cretinilor, - explodează simpaticul 
apoplectic, - parcă vă împăcaserăţi, ce v-a mai apucat... 

Pișu se scuză, potolit brusc: 

- Nu-l auzi, nene Cotonoage? Ne face de baftă, față de 
prieteni... 

E cazul să intervin. Nu-mi plac discuţiile provocate de 
persoana mea. Mă adresez mai mult lui Socrate, considerîndu-l 
șeful echipei: 

- Domnule Cotoi, văd c-aţi pornit să faceţi victime printre 
pasionaţii cinematografiei... Recoltaţi actori din mijlocul 
populaţiei. Tot așa cum culegem și noi, scriitorii, fapte de viaţă. 
De-aceea mă și aflam aici. Doamna Ghergidap, diriginta, mă 
invitase să-mi ofere un subiect de roman... 

Regizorul își scarpină pletele de pe gulerul cămâășii, 
îngîndurat. 

- Din actualitatea imediată? Interesant, maestre Conan? 

- Oarecum... 


- Atunci ar fi preferabil să nu vă grăbiţi. Mai așteptați, poate 
se produc noi implicaţii. Sînt și acestea de prevăzut, nu? 

- Nu-înţeleg... - îi explic nedumerirea mea lui Cotoi. 

- Dar e foarte simplu, maestre! Ce rost are să vă luaţi după 
tot ce povesteşte omul? Gura lumii slobodă, parcă 
dumneavoastră nu știți! 

In ciuda eforturilor mele sincere, nu pricep unde vrea să 
bată regizorul. 

Pe la două din noapte, bairamul abia se încinge. Masa 
servită de Moira Ghergidap se dovedește epocală. Așa cum se 
oferă în cinstea unui regizor în stare să te distribuie într-un film 
de două serii. 

Aș fi plecat de mult acasă, dacă nu m-ar fi reţinut (aproape 
cu forța) Socrate Cotoi împreună cu diriginta. Regizorul se 
angajează să mă ducă la domiciliu cu microbuzul lor, pe care-l 
lăsaseră în dosul oficiului. 

- Ai puţintică răbdare, maestre, - mă prelucrează 
congestionat Optimus Cotonog. - să isprăvim problema cu 
Niculiţelul, și mergem și noi să facem nani! 

Judecînd după nivelul lichidului din damigeana dirigintei (10 
litri) mai am de așteptat cel puţin două ceasuri. 

Pe la patru și jumătate, poate ceva mai mult, situația 
începe să se deterioreze. Amor mare între regizorul Socrate și 
Moira. Se pupă, ca fraţii, drept în bot. Fără rușine. 

Ca să nu deranjez colectivul, mă fac că nu văd nimic. Mai 
ales că Grigulea Pișu, gelos de succesul șefului, are și el 
pretenţii la dirigintă. Mestec niște pastramă de rață salbatică, 
tare ca un duroflex, - amintindu-mi flagrant de cea servită la 
Alecu Tilea, - și ascult declaraţiile asistentului de regie. 

- Nene Socrate, zău că nu-i drept! Și noi o iubim pe 
tovarășa. Am vrea și noi să-i sărutăm guriţa... 

Cotoi devine albastru. O zvirle pe dirigintă de pe genunchi, 
expediind-o pe canapea, pentru ca să-l apuce pe Piîșu de gulerul 
maioului: 

- S-o săruți pe fund, dobitocule, cînd ţi-oi spune eu! 

Asistentul, rămas fără replică, smulge ochelarii regizorului, 
îi trîntește de tăblia mesei, încercînd să le spargă geamurile. 
Dar, așa cum era și de așteptat, fiind din import, refuză să dea 
ascultare. Probabil că-s din sticlă incasabilă, ca vesela de Jena. 


- Să nu mă mai faci dobitoc, nene Socrate, că-ţi măniînci 
exponometrul. Cu favoriţi cu tot... Ai început să faci pe ștabul? 
Păi așa ne-a fost înțelegerea? 

Cotoi nu recunoaște angajamentele anterioare. Drept care 
repetă: 

- Nu ești dobitoc, Griguleo, ci un bou patent, o vită 
încălțată. Ai să-mi plătești chestia asta... 

- Exact! Chiar acu... - decide intempestiv Piîșu. 

Și, fără a mai sta mult pe gînduri, înșfacă exponometrul ce 
pendula la gitul regizorului și i-l vîră în gură. De parcă i-ar fi 
astupat-o cu un dop. Numai că metalul provoacă ravagii în 
proteza lui Cotoi. Acesta pornește să urle, încercînd să-și 
remonteze claviatura de palapont: 

- Gică, Romică, Opti! Ce staţi ca momiile? 

Singurul care răspunde la apelul de mobilizare, avînd 
pesemne și motive mai vechi, se dovedește a fi minusculul 
matroz de apă dulce. Posedînd și experienţă în materie, 
marinărească, mai mult ca sigur, - smulge scaunul de sub mine, 
lăsîndu-mă să aterizez pe podea, și-l fărimă în capul lui Grigulea 
Pîșu. 

Scaunele încep să zboare. Moira începe să zbiere. Optimus 
vrea să se urce pe masă, dar renunţă, primind în scăfiîrlie 
resturile scaunului utilizat cu bravură de Romică. Gică Bendix- 
Telescop, ajutat de Socrate, îl culcă sub masă pe Pișu, acesta 
nemaiposedind sentimentul realităţii. Apoi se reped la matroz, 
intenţionînd să-l astimpere. Prea tîrziu. Căpitanul, ca și cum s-ar 
afla într-un bar din Caracas, pornește să încerce rezistența 
tuturor scaunelor. Deși m-am adăpostit din vreme, cuibărindu- 
mă lîngă Grigulea Pișu, primesc în cap picioare de scaun, arcuri 
de tapiţerie, zbîrniind ca un țambal, spătare, pahare, farfurii, 
tacîmuri inoxidabile, marca „Grassolli” (auzi ironie a soartei!) 
pînă ce reușesc să mă strecor sub asistent. Prefer suta lui de 
kilograme, decît resturile mobilierului din  living-room-ul 
dirigintei. 

În cele din urmă, reunindu-și forțele, cei trei membri (încă 
în viaţă) ai echipei de filmare, reușesc să-l imobilizeze pe 
dezlănţuitul marinar. Socrate Cotoi îl ține de-o mînă, Cotonog de 
cealaltă, iar Gică Bendix-Telescop de amîndouă picioarele. Ar fi 
minunat dacă s-ar găsi cineva care să-i astupe guriţa, pentru că 
urlă ca un nebun, împroșcîndu-ne pe toți cu ocări și măscări. 


Moira Ghergidap, nevoită să asiste la demolarea mobilei ei 
de zestre, enervată pesemne și de orăcăielile amiralului, pune 
mîna pe-o tavă de aramă, în care ne servise niște excelente 
plăcinte cu dovleac, și-o face să răsune lugubru, ca-n filmele 
Rank, ciocnind-o de căpăţina rasă a mustăciosului căpitan de 
apă dulce. 

- Mai taci odată, crăcănatule! După ce m-ai nenorocit, 
făcîndu-mi praf living-room-ul, mai și ragi ca un bou? Na! - și-și 
însoțește invitația de-un bang sonor, cu îndelungi rezonanţe. 

Pîrvuică nu numai că rebutează întreg recitalul de sudalme 
pline de pitoresc lexical, tăcînd brusc, dar abandonează și 
excentricele figuri de balet expresionist pe care le executa în 
braţele colegilor de lucru. Leșină definitiv, transformîndu-se într- 
o cîrpă. 

Constatind fericitul deznodămiînt al evenimentelor, mă 
încumet să ies și eu de sub asistentul de regie. Cîntărea cam 
mult, malacul de Grigulea Pișu. Dar mă ia în primire regizorul: 

- Scumpe maestre, dă-ne o mînă de ajutor, fiindcă pari mai 
în puteri. Hai să-i cărăm la microbuz pe dobitocii ăștia doi! - și 
mi-i arată pe asistent și pe marinar. - Stai încet, nu te grăbi să-i 
tirăști singur, o să te-asiste Telescop, deoarece eu mai am o 
vorbă cu doamna dirigintă, amabila noastră amfitrioană... 
trebuie să discut problema spinoasă a despăgubirilor! 

Nu pot să refuz un om atit de serviabil care se oferă să mă 
ducă acasă cu mașina. 


Hambar de zi, hambar de noapte, „non-stop-bar”! 

Istovit de întîmplările petrecute în ultimele ore (16 la 
număr), adorm imediat ce pun capul pe pernă. Mă trezesc abia 
pe la 10. Bineînţeles dimineața. Aș fi dormit și mai mult, dacă nu 
mă scula Vova, băiatul gazdei. 

- Domnu' Conan, domnu' Conan! Ai murit nene, răspunde? 
Ai murit?... Deschide nene, să-ţi spun ceva... 

Sar din pat și vreau să iau vreo ţoală pe mine. Constat însă 
că nu mai e nevoie. Mă culcasem îmbrăcat. Cu pantalonii 
sfirtecaţi, dar lipiţi cu scotch, cu ciorapi în picioare, cu haină și 
cămașă. Așa cum mă aduseseră bunii mei amici. 

- Ce s-a-ntîmplat, Vova? - îl întreb indispus pe puști. 

Băieţelul mă privește curios, intrigat de ţinuta mea 
mototolită: 

- Scriai nene? De-aia nu răspundeai? Văz că ești îmbrăcat... 
De la opt tot bat în geamul matale... 

- Gîndeam la roman, iar cînd gîndesc eu n-aud nimic... așa- 
s scriitorii, măi Vova! De ce m-ai deranjat? Ai ceva să-mi spui? 
Parc-așa ziceai... 

Copilul, suflet neprihănit, neînvăţat încă la rele, pare să-mi 
accepte declaraţiile. 

- Și de ce n-aprinzi lumina cînd gîndești, nene Conan? Dar 
ce mă bag eu în treburile dumneavoastră, ale tovarășilor 
creatori! M-a trimis nenea ăla, care stă la Ferșampanos, și mi-a 
spus că se te duci la ei cu cafeaua de împăcare... Ca să beți 
cafea cu toţii, la o ceașcă de vorbă... N-am prea înţeles bine, că 
nenea vorbea fără dinţi, și-i ţinea în mînă și-i repara cu 
șurubelnița... 

- Bine, Vova, îți mulțumesc... Numai atit ţi-a spus nenea 
Cotoi?... 

- Ba nu, mi-a dat cinci lei și mi-a spus c-o să-mi dai și 
matale, că ești plin de bani... 

- Îți dau, măi Vova, cum să nu-ţi dau, dar ce-o să zică 
maică-ta? 

- Dacă-i dau și ei doi lei, n-o să cricnească!... 

Peste o jumătate de ceas, schimbat de haine, mă grăbesc 
spre hambarul lui Hristu Ferșampanos. Am luat cu mine şi-un 
borcănel de „Moccona”, că tot nu mă împac cu cafeaua asta 
solubilă; prefer turceasca... Dar poate prinde bine, mai ales 
dacă-i găsesc la minidejunul de dimineață. 


Ceea ce, din păcate, nu se întîmplă. Maeștrii filmului turistic 
mi-o luaseră înainte. Poate și de unde știau că vin la cafea. 

Erau cu toţii în jurul unei mese improvizate din spătarul 
demontat al banchetei-spate a microbuzului, sprijinită pe patru 
canistre de  „Whitespirit”. Atmosfera de frăţietate, bună 
înţelegere şi  propensiune spre bună dispoziție îmi 
demonstrează, o dată mai mult, scurta durată a gilcevilor dintre 
creatori. Pe mijlocul mesei, într-un ceaun de aluminiu, pesemne 
împrumutat de la cumătrul Ferșampanos, fierbe deasupra unei 
instalaţii de aragaz (tip turist) vreo doi litri de cafea tulburător 
mirositoare. 

- Fiţi binevenit în mijlocul nostru, maestre Conan! - mă 
întîmpină Socrate Cotoi, ridicîndu-se de pe scăunelul de voiaj. - 
Dar nu trebuia să vă deranjați cu porcăria aia, avem ceva mai 
bun, cafea italiană, gata prăjită, gata riîșniţă! Pesemne că băiatul 
m-a înțeles greșit. Eu v-am invitat la o cafea, nu să veniţi cu 
materialul clientului... Poftiţi, luați loc! - și, rostind aceste 
amabile cuvinte, regizorul îmi indică scăunelul său. 

Examinînd bănuitor fragila construcție, ezit s-o folosesc. 
Dar Socrate se supără: 

- E din import, maestre! Credeţi că vă pofteam să luaţi loc 
pe-o dărăpănătură, tocmai acum cînd vreau să vă cer scuze în 
numele întregului colectiv de muncă? Nu-s chiar atît de timpit, 
zău așa! Asta-i cafeaua de-mpăcare, așa cum fumau indienii 
pipa păcii, cu neisprăviţii ăia de bandiți americani, pînă nu-i 
prinseseră cu miţa în sac. 

Și în vreme ce mă pregătesc a pune la încercare scăunelul 
de aluminiu eloxat, cuget că orice rău e spre bine, deoarece, 
rămînînd nemiîncat, înseamnă să inaugurez o serie de zile 
dietetice mult așteptate. Să fie într-un ceas bun, și numai să ţie! 

- Imediat e gata și cafeaua! - mă linişteşte căpitanul de 
marină aproximativă, culegind caimacul din ceaun și depunîndu- 
| în niște cești superbe, pesemne tot din „import”. 

Scăunelul de voiaj rezistă. Se cam îndoaie niţel, gemînd și 
suspinind, dar nu cedează. Marfă serioasă, n-am ce să-i 
obiectez. 

- Cum o preferaţi, maestre, dulce sau amară? - mă 
interoghează șeful expediției. 

- Absolut fără pic de zahăr, dom'le Socrate! Pun zaharină... 


- Perfect, maestre, perfect! Pentru că tot n-aveam zahăr. 
Ne dați și nouă citeva tablete?... 

Sorbim extaziaţi din cafeaua preparată de marinar. De 
excepţie! Formidabilă! Aromată, bine prăjită, bine dozată, tare 
de te ridică de pe scaun. Întocmai ca la sarmale, a doua porție 
se dovedește și mai bună. lar a treia ceașcă îmi dă realmente 
noi puteri. E drept, cordul îmi cam filfiie, dar mai bine să bată ca 
lumea, decît să nu bată deloc. 

- Dragă domnule Conan, - pornește să converseze Cotonog, 
sugîndu-și burticica ce-i dădea pe dinafara beteliei șortului, - 
sper că veți uita neplăcutele întîmplări de ieri noapte. Eram și 
noi pe altă lume, din pricina Niculiţelului dirigintei. Acuma însă 
ne-am potolit, de miine ne apucăm de lucru... 

În pofida celor cîteva dureroase cucuie ce-mi împodobesc 
scăfîrlia, îl asigur pe distinsul director de producție: 

- Dar m-am distrat de minune, domnule Optimus! De 
minune! 

Întrunirea cvintetului de cineaști are un evident caracter de 
lucru. Din frînturile de idei emanate în cursul degustării 
excelentei licori, deduc că-i frămîntă problema perfectării 
scenariului. Socrate mă lămurește, oferindu-mi amănunte: 

- Asta-i situaţia, dom'le Conan! Încurcată! Am vrea ca din 
filmul nostru, turistic prin excelenţă, adică „par excelence” cum 
zice Moliere, să reiasă nu numai frumusețile Deltei și ale 
litoralului, ci și posibilităţile de perfecționare a comerțului, a 
aprovizionării turiștilor, mai ales a deservirii străinilor... Aștia 
plătesc în valută, deci merită să găsească orice le poftește 
inima... Dumneavoastră care citiți atitea ziare și reviste, care 
primiţi atîta corespondență, probabil de la redacţia revistei unde 
lucraţi, - că ne-a spus nouă Moira, - cunoaşteţi poate mai la 
obiect problema asta... Mă gindesc serios să îmbunătăţesc 
scenariul, folosind documentarea pe care am de gind s-o 
întreprind la faţa locului... Vă daţi seama ce cîștiguri s-ar realiza, 
de către stat, firește, dacă s-ar organiza un sistem de livrare la 
domiciliu, - procurîndu-se de la producătorii individualiști, - a 
unor sortimente rare, cum ar fi delicatesele de tipul icrelor 
negre, fileuri de păstrugă, morun și nisetru proaspăt, cegă 
afumată, batog, etcetera, etcetera... Străinii sînt plini de valută, 
lacomi după asemenea bunătăți, gata să plătească „cash” adică 
peșin... Zeci de mii de dolari, zeci de mii de franci, mărci, lire și 


lirete, dom'le Conan. Și toate în buzunarul nostru, al statului 
adică... Aș vrea să arăt, în filmul meu, aceste enorme posibilităţi 
ale minicomerţului estival, turistic... Practicat de la om la 
tovarăș, fără  verigile intermediare ale  birocratismului 
cooperatist, fără magazine, fără shop-uri, fără hiîrțogăraie, 
asigurat de oameni cinstiţi, fără antecedente penale grave... 

- Adică niște mandatari cu motorete, mototonete, 
mototurisme?... 

- Exact, dragă maestre, aţi priceput instantaneu! Siînteţi 
genial! - îmi dă un certificat de inteligență Grigulea Piîșu. - Ar fi 
ceva formidabil, ușor de organizat. Nici nu e nevoie de 
mandatari chiar, ci numai de responsabili cu livrările la 
campinguri, moteluri și alte alea, plătiţi și dotați de stat cu 
mijloace financiare și de transport... Dacă mi s-ar da mie pe 
mînă organizarea acestui comerț de stat, special pentru 
valutiști, aș mobiliza vreo cincizeci de băieţi dezgheţaţi și 
muncitori, le-aș încredința cîte-o mașină „Dacia-1300” cu care 
să se deplaseze prin toate staţiunile și prin toate localităţile 
unde se află cherhanale... Un serviciu rapid, prompt și 
conștiincios, fără registre și directori. 

Asistentul a luat-o razna, nu-și dă seama ce înseamnă 
evidența contabilă, statisticile și controlul. De aceea îl opresc: 

- Dom'le Pișu, dar îți complici existenţa. Cine-o să conducă 
și să întrețină mașinile? De unde atiţia șoferi, mecanici, garaje... 

- Stai o ţiră, nene maestrule, nu te grăbi! - mă întrerupe 
cascadorul. - Ascultă aicea la mine, că-s de meserie. Ce nevoie 
ai de șoferi? Grigulea are dreptate. Le dăm mașini, dar să și le 
mîne singuri. Eu, dacă ar fi după mine, le-aș da chiar microbuze. 
Sînt mai încăpătoare. Chiar ar putea fi transformate în niște 
automagazine, în care să se găsească de toate, bineînţeles puse 
la frigider... 

Gică Bendix-Telescop își flutură plin de elan pletele de 
beatnic, și-și îndreaptă șapca de auto-service pe ceafă: 

- Mamă doamne, ce-afaceri ar mai face băiatul! Cu statul, 
bineînţeles... Dar ar merge strună... În șase luni scoţi banii 
mașinii... 

Plini de idei cineaștii ăștia. De-aia le-au și încredințat 
filmele de publicitate turistică. Totuși nu-nţeleg de unde se vor 
aproviziona cu delicatesele sus-citate. 


- Să zicem c-ar merge și-așa. Deși mă cam îndoiesc. Cine 
va asigura sortimentele necesare? Și încă proaspete? 

Cotonog, mai puţin congestionat decit ieri, zimbește 
atotștiutor. 

- Foarte simplu, domnule scriitor. Aici e nevoie de 
specialiști. Și se găsesc, slavă Domnului, cu duiumul. Trebuie 
create relaţii la toate cherhanalele, ba chiar și cu producătorii 
direcţi, cu pescarii amatori... Baltă să fie, că pește găsim noi, 
vorba cîntecului! 

Incepe să mă enerveze siguranţa directorului: 

- Bun! Dar nu poţi pătrunde cu autoturismele pe toate 
canalele Deltei! 

- Just zice tovarășul! Foarte just! Avem nevoie de-o mică 
flotă. Vreo cinci sau șase șalupe, mahune sau cutere. Cu ele intri 
peste tot. Pornești de dimineață, culegi de la fiecare punct 
icrele, peștele și le transporţi navigînd rapid la staţiile de pe 
uscat... Nu-i mai bine așa? N-am dreptate, maestre? Ce zici, 
Socrate? 

Probabil gelos de neistovita imaginaţie a colaboratorilor săi, 
regizorul îi potolește avîntul: 

- Zic că vorbești prea mult! Tu nu te pricepi în problemele 
astea de creaţie artistică filmică... Te-am luat consultant pentru 
chestiile marinărești, nu pentru scenariu... 

Romeo Piîrvuică se consideră jignit. Îl simt că fierbe. Dar își 
îndeasă șapca de căpitan și mai mult, de-i cade pînă la urechi. 

Socrate Cotoi rămîne pe gînduri. Pesemne că-l preocupă 
noile probleme ale scenariului. Se scarpină preocupat sub 
pletele de pe guler, își îndreaptă ramele strimbate ale 
ochelarilor, și-i scoate, apoi pribegește cu privirea pe chipurile 
entuziaștilor săi coechipieri. 

Sînt atît de simpatici și interesanţi cineaștii ăștia, încît 
consider c-a venit timpul să le dau și eu o mînă de ajutor. Un 
ajutor literar, bineînțeles. 

- Dragii mei, - rostesc eu grav și plin de importanţă, - n-aș 
vrea să vă rețin de la treburi, mai ales că aud multitudinea 
problemelor ce vă preocupă... 

- Dar nu ne deranjati cîtuși de puţin, - mă asigură Socrate, - 
e drept că avem o întîlnire de lucru cu niște localnici, pentru 
perfectarea unor colaborări de figuraţie, dar ne face plăcere să 
vă ascultăm. Poate aveţi vreo idee... 


- Dom'le Cotoi, nu de idei duc lipsă... Chiar mă gindeam să 
vă propun pentru filmul dumneavoastră, care mi se pare 
interesant, așa cum l-aţi expus, o serie de sugestii... Bunăoară, 
pentru captarea atenţiei publicului, ce-ar fi să-i găsiţi și-o 
complicație dramatică? Un conflict, o ciocnire între elementele 
negative, inevitabile în orice activitate umană și organele miliției 
economice... Ar fi ceva palpitant! Nu? 

Socrate Cotoi înlemnește. Pesemne că-l cucerește ideea 
mea. 

- Hai să fim serioși, maestre! Ferească-ne Dumnezeu de 
miliţie. Stricăm filmul. E vorba de-o peliculă pentru publicitate, 
nu-i cazul s-o transformăm în western sau în film poliţist... Noi 
am mai colaborat cu Ministerul de Interne, dar în alte filme... 

Tocmai cînd mă pregăteam să-i servesc un tacîm și un set 
întreg de argumente, prevăzute și cu piese de rezervă, se aude 
ciocăânind la ușa hambarului. 

Gică Bendix-Telescop, care tot spunea el că-i femeie la 
toate, se repede să facă oficiile de gazdă. Deschide și, unul 
după altul, pătrund înăuntru trei indivizi pitorești, dar și 
binecunoscuţi mie. Socrate le iese în întimpinare, le pompează 
viguros și tovărășește miinile, apoi mi-i prezintă: 

- Viitorii noștri consultanţi și actori: tovaraâșul Arambașa, 
tovarășul Babu Ursu, tovarășul Milopoc... 

- Papașa! - completez eu. Păi sîntem cunoscuţi vechi, 
dom'le Socrate. De ce nu mi-ai spus că-i aștepți pe dînșii? Mi-au 
salvat viaţa, cu vasul fantomă, adică șalupa dînșilor de la 
Ceapeu... 

Contrar aşteptărilor mele, nu se organizează nici un fel de 
gustare. Mă miră nespus impolitețea cineaștilor, dar pesemne 
că afacerile sînt afaceri, chiar cînd e vorba de cinematografie. 
Mai întîi lucrul, și apoi sărbătorirea succesului. Realitatea e că 
mor de foame. Mă uit pe furiș la „Omega” mea, cumpărată de la 
Titi, bunul meu prieten, care mi-a dat-o aproape pe gratis, 
gîndindu-se probabil și la faptul că nu mergea chiar așa cum i se 
făcuse reclamă. 13.43 h. E timpul prînzului! Și eu n-am băut 
decit cafele. Nu-i bine! Mă pot alege cu-o gastrită de toată 
frumusețea. 

Cvintetul cineaștilor, pe de o parte, și trio Céapé, pe de 
alta, încep să discute probleme de filmare. Ascult cîtăva vreme, 
dar mă plictisesc. Discută aceleași lucruri pe care le mai 


auzisem. Tot despre comerț turistic, tot despre icre negre, 
morun, nisetru și cegă afumată. 

lar cînd aud pomenindu-se de nisetru și morun, mi- 
amintesc că tiotea Maşa anunţase, încă de ieri, că pune cazanul 
de rufe la fiert. Pentru o altă șarjă de borș de pește. Numai la 
gîndul acesta, care-mi alertează excesiv sucurile gastrice, și mă 
grăbesc să-mi iau rămas bun de la asistență. Văd că le pare 
sincer rău de plecarea mea, dar n-am ce face, mai înainte de 
toate sănătatea, și apoi realitatea înconjurătoare. 

Pe la 19.45 h fix, mă trezesc din odihnitorul somn de după- 
amiază. La care contribuise, extrem de eficient, și excelentul 
prînz oferit de tiotea Mașa-Garafa. Cu supliment! Chiftele de 
știucă prăjite. Cu ceapă. Nebunia lumii, nu altceva. 

Complet refăcut, în plină putere de creaţie, mă pregătesc 
să pornesc la lucru. „Erika” mă așteaptă. De peste o săptămînă, 
dacă stau să socotesc bine. 

Stau și aștept să-mi sosească ideile. Și, așa cum mi se 
întîmplă mereu, în ultima vreme, sosește și ideea. Dar nu cea pe 
care o aşteptam și de care aveam mare nevoie. Mă zgindără 
ideea că n-ar fi rău de știut, mai mult din curiozitate 
intelectuală, dacă echipa cineaștilor nu s-apucă cumva să-mi 
folosească propunerea pentru îmbogățirea scenariului, aceea cu 
conflictul dramatic dintre bine și rău. 

La urma urmei, dacă o preiau chiar creator, tot îmi rămîn 
datori cu niște drepturi de autor. Părăsesc rapid masa de lucru, 
iau o hanţă pe mine și peste cinci minute sînt în bătătură la 
Hristu Ferșampanos. Întuneric beznă. Dar din hambar se aud 
glasuri. Printre interstiţiile pereţilor de scîndură, din cinci în cinci 
centimetri, străbate cîte un firicel de lumină. Ce-ar fi să-i 
surprind chiar în procesul de preluare creatoare a sugestiei 
emanate de mine? 

Mă apropii tiptil de hambar. Vocile se disting destul de clar. 
Îl aud pe Gică Telescop: 

- Microbuzul poate căra pînă la șase sute de kile, măi Pilule! 

Dacă se apropie caraliii, scoţi foaia de parcurs și le astupi 
gura! E tehnic? Mai ales dacă icrele-s la cutie, ca la carte... 

Mare bestie și regizorul Cotoi. Zicea că propunerea mea nu- 
| interesează, și-acuma, iată, discută amănuntele dramatizării 
scenariului. 


Un foșnet, în stînga mea, îmi deturnează atenţia. Asta ar fi 
culmea, să mai existe și alți amatori de-a colabora la scenariu! 
Sau, cine știe, n-ar fi exclus, așa cum se întîmplă în lumea 
studiourilor, să fi pornit lupta pentru participarea în distribuţia 
filmului. Actorii, mai ales cei neprofesioniști, sînt în stare de 
orice, numai să afle cu un minut mai devreme ce se petrece cu 
puţinele roluri ce le-ar putea reveni. Totu-i posibil în lumea de 
basm a filmului, chiar și în Deltă. 

Curios din fire, și prin profesia de scriitor detectiv, consider 
că-i cazul să cunosc detaliile. Pășesc în virful degetelor. Acuma 
sînt lipit de peretele hambarului. 

- Ssst! Astimpără-te! Dacă ne-aud? 

Din păcate nu disting nimic în bezna ambiantă. E clar, însă, 
că două persoane se află pe undeva, prin apropiere. Cu ochii la 
firele de lumină ce se strecoară prin scînduri, întreprind o 
mișcare de translație, mergind lateral, spre colțul imensei 
construcții. 

- Văleu! Boule, nu vezi unde calci? 

Glasul înăbușit, oricît încearcă să fie de stins, îmi este 
cunoscut. Dar ce caută aici Hristu, la pîndă în propria lui ogradă? 

- Eu-s, nene Ferșampanos! Ce faci aici? - întreb mogildeaţa 
ce începe să se contureze la stînga mea. 

- Sînt cu Veselina, m-a adus aici s-ascultăm ce ticluiesc 
artiștii! Zice că Arambașa și cu socru-său vor să-și aranjeze 
neamurile în film. 

Cumătra Veselina Mămăligan, pitită lîngă Hristu, îmi dă un 
ghiont pe neașteptate: 

- Taci, scriitorule, taci! Parcă se-aude ceva în partea 
ailaltă... 

Tustrei, umăr la umăr, pornim să ne deplasăm tiptil și rapid 
spre sursa zgomotelor depistate de văduvă. Ciocnirea se 
produce peste cîteva clipe. Și ceilalţi fuseseră atenţionaţi de 
zgomotele stîrnite de noi. 

Identificările se petrec pe șoptite: 

- Care sînteți? Ce căutaţi la mine-n ogradă? 

- Noi, Hristule! Pîndim la găinarul de Pilu! Noi, Manasie, 
Silică și Aftandil... De-aseară stăm printre garduri, cu ochii pe 
el... 


Interogatorii pe diverse canale 

- Nea Hristule, - zic eu în beznă, - convoc o ședință 
urgentă, de noapte, la mine acasă... Haidem cu toţi acolo, căci 
nu mai avem nimic de văzut și ascultat! Ceva nu-i în regulă și 
trebuie... 

- „„„să deslușim ce se întîmplă! -completează tot din beznă 
Veselina Mămăligan. 

Ceilalţi trei ne comunică acordul lor printr-un mormăit pe 
trei voci. 

Ne ridicăm din ţărină, deoarece schimbul de păreri avusese 
loc pe terenul de jos, acolo unde căzusem în urma impactului 
dintre cele două grupuri, și părăsim terenul piîș-piș, fără să se- 
audă nici cel mai mic zgomot, cu excepţia lătrăturilor zăvozilor 
din ogrăzile învecinate, care pornesc, din senin, un tir de hau- 
hau-ri absolut nejustificat. 

Sîntem la mine în odaie. Slavă Domnului, acum ne putem 
vedea la chip. În casă arde becul (60 waţi) și noi, la masă, stăm 
așteptind începerea discuţiilor. Pentru a încuraja participanții, 
neavînd altceva la îndemiînă, sacrific o sticluță de trăscău de 
Tîncăbești. Recepţionată cu nestăvilit entuziasm. N-am pahare, 
dar asistența nu se jenează, ci servește direct din gitul 
minusculului recipient, supraveghind justa distribuire a lichidului 
inflamabil. Cînd sticla ajunge la mine, nu mai conţine nici un 
strop. Nu-mi rămîne decit s-o pun la loc, goală, spre 
dezamăgirea vizibilă a adunării generale. 

- Fraţii mei și prietenii mei, - îmi dezvolt eu raportul - cred 
că-i momentul, în pofida orei tîrzii din noapte, să clarificăm 
problemele ce ni se află în faţă... Hristu Ferșampanos și cu 
cumătra Veselina mi-au spus că Arambașa își aranjează ploile cu 
cinematografia; și că de-aia pîndeau... Bun! Una la mînă! lar 
dumneavoastră, - mă adresez direct sfintei treimi Manasie 
Ofiţeru, Silică Țoropoc și Aftandil Viziru, - aţi declarat că urmăriți 
găinăriile lui Pilu, adică aceeași persoană pe care o suspectau și 
Hristu cu Veselina. Bun! Două la mînă! Dar aș vrea să precizăm: 
despre ce găinării e vorba, și despre ce aranjamente? Asta ar fi 
trei la mînă! Clar?... 

Se produce o mișcare în rîndurile participanţilor. Veselina îl 
îmboldește pe Hristu: 

- Lasă-mă să vorbesc eu, nu te băga! - și-i mai trage și-un 
ghiont îndesat, de face bietul Ferșampanos „hic!” Eşti un 


adormit, blegul pămîntului! A trebuit să te tirăsc după mine, ca 
pe-un sac de cartofi, pînă să te duc la hambar, să-i asculţi pe- 
ăia... Uite care-i buba, dom'le Conan, cinematografiștii vor să 
angajeze actori pentru filmul lor... Se zvonește că diriginta va fi 
în fruntea cinemaului... că neamurile lui Papașa și-ale lui 
Arambașa vor juca numai ele în circul ăsta... Fierbe tot satul, 
domnule Conan! De ce să cîştige numai șmecherii? Noi de ce n- 
am fi vrednici să ne pozeze în filmul lor? Diadea Manasie 
Ofiţeru, care a luptat în două războaie, care-a văzut multe la 
viața lui, și-apoi Aftandil, sau chiar și Silică, membri în echipa 
artistică a căminului cultural, ei de ce n-ar face pe actorii? Sau 
eu, văduvă în puteri, care joc în toate piesele de la cămin? N-am 
luat și premiu la concursul județean? Ce, dac-a fost premiul al 
treilea?... 

Veselina privește înciudată prin cameră. Știu eu ce caută, 
dar dacă demasc ascunzătoarea trăscăului sînt un om pierdut. 
Așa că fac pe niznaiul. 

Aftandil Viziru, o namilă de om, un roșcovan simpatic, clădit 
numai din mușchi și oase ciolănoase, își aprinde o ţigară, a 
patra, servită degajat din pachetul meu de „BT”. Se vede că-i 
place tutunul bulgăresc. Apoi, după ce trage fumul adînc în 
plămînu-i de metal neidentificat, oftează și declară cu glas dogit 
și amărit: 

- Dă-i dracului cu filmul lor... Ce-o să fie dacă neamurile lui 
Arambașa or să intre în poze?... Nu asta-i problema. 

- N-ai dreptate, Aftandile! - se miîniază Silică. - N-ai 
dreptate. Nu-s reprezentativi pentru „Mila 41”! Asta mă doare 
pe mine! 

Manasie Ofiţeru, un bătrîn vînjos și băţos, scuipă în palmă 
și, cu tăișul celeilalte, pocnește în flegmă. Sărim la o parte cu 
toţii, ferindu-ne de stropi. 

- Văzurăţi, tîmpiţilor? Uite-așa ne-mprăștiem și noi. În loc 
să-l prindem pe Pilu cu miţa-n sac, că ne fură peștele și zilele de 
muncă, și banii, și femeile, noi ne vînzolim ca niște vinturi în 
izmene, jelindu-ne că nu ne bagă artiviștii ăia în film. Asta-i 
problema cea mai arzătoare? 

Numai Hristu Ferșampanos tace. Nu-s atît de convins, între 
noi fie vorba, că el și cu Veselina stăteau în beznă doar pentru a 
urmări activităţile lui Arambașa. Pesemne că aveau alte 
chestiuni de dezbătut. El lup singuratic, ea vădană, și încă în 


puteri, văzindu-se prinși cu „mititica”, precis că scorniseră, pe 
loc, problema spinoasă a participării satului în „cast”-ul peliculei 
lui Socrate Cotoi. 

Abia într-un tîrziu îndrăznește să-ntrebe: 

- Dar matale, domnu' maestrule, matale ce cătai pe lîngă 
hambar? Că n-oi fi vrind a spune că te interesează să joci la 
cinema... 

Mă grăbesc să nu-l dezamăgesc: 

- Fereasca-mă Dumnezeu de-așa ceva! 

Dar Ferșampanos insistă, nu se mulțumește: 

- Și-atunci? 

- Și-atunci, cum să-ţi spun, nea Hristule, mă plimbam așa 
fără scop, numai să iau puţin aer... 

- Orbecăind prin beznă, să-ţi spargi capul călcînd prin 
gropane? De ce nu te plimbi tălică prin ograda lui Stepan? De ce 
taman la mine? 

Neapărat trebuie să inventez ceva plauzibil, pentru a 
astimpăra curiozitatea vecinului. N-are nici un rost să-i spun 
chestia cu drepturile mele de autor. 

- De foame, nene Hristule! De foame! Gîndeam c-or să mă 
poftească la masă... Dar cînd să bat la ușă v-am auzit pe voi, pe 
mata și pe cumătra Veselina, hîrjonindu-vă în întuneric... E bine? 

Roșeaţa cumătrului Ferșampanos e grăitoare. E clar. Nu-i 
bine! 

La acest punct al ordinei de zi, fără să mai fie nevoie de-a 
pune la vot, se decide închiderea ședinței. Lumea-i obosită, și la 
propriu și la figurat. Trăscăul de Tîncăbești nu se dezminte. Cînd 
mă uit la ceas, nu-mi vine a crede. Țiferblatul arată miezul 
nopții. Ce repede se scurge timpul! Și totuși, mi-e foame și n-am 
ce să iau în gură. Dar, îndeletnicindu-mă cu petrecerea 
oaspeților, uit pentru o clipă de această stringentă problemă. 

Pînă la urmă, în absenţa oricăror resurse pe plan local, - 
tiotea Mașa-Garafa fiind dispărută fără urme, - decid să mă culc 
nemiîncat. Conform celebrului principiu yoga: mîncarea de seară 
dă-o dușmanilor. În orice caz, știu că voi dormi bine. Dacă-i trag 
un somn lin pînă la opt, miine mă apuc de lucru. In plin 
„forcing”. 

Întocmai așa s-a și întîmplat Am dormit buș. Adică buștean. 
Dar nu pînă la opt de dimineaţă, ci numai pînă la șase. Atit 
indica „Omega” mea în clipa cînd sosiră invadatorii. 


- Scoală-te, maestre, c-am venit cu cafeaua! - răcnește de 
afară jovialul regizor Socrate, - Ne-așteaptă o nouă zi, o zi 
senină și plină de făgăduinţi. Astăzi ne apucăm de lucru. Dar, 
mai înainte de toate, să bem cafeaua cea de toate zilele. O vom 
bea împreună, căci avem de discutat niște probleme arzătoare 
la ordinea zilei... Așteptăm! 

Mă îmbrac la repezeală. Cvintetul discută în fața ușii. Nu 
înţeleg despre ce vorbesc, așa că prefer să renunţ la spălat și 
să-i vîr mai degrabă în odaie. 

Socrate Cotoi intră primul, în mînă cu ceaunul fumegînd, 
După el Grigulea, apoi Cotonog, Pirvuică și Gică Bendix- 
Telescop. 

- Maestre, iartă-ne insolenţa, dar ești invitatul nostru. Nu 
putem servi cafeaua fără prezenţa matale. Și nici n-avem zahăr, 
așa că vom apela la zaharina dumitale... - declară insidios 
apoplecticul director de producţie. 

Buimăcit de nesomn, încropesc un mic dejun pauper. 
Biscuiţi „Istria” și niște caramele uscate. N-am altceva la 
îndemiînă. Dar merg de minune cu excelenta cafea „italiană” a 
clanului Cotoi. Mai ales că, neavind cești, o servim în stacane 
de-o litră. 

Cineaștii ăștia sînt totuși niște oameni drăguţi și de treabă. 
Pesemne că s-au simţit prost ieri seară, văzînd că mă plictisesc 
la discuţiile lor cu delegaţii actorilor din „Mila 41”. 

- Meștere, - mă acostează pe neașteptate Socrate, - se 
vorbește că lucrezi și-n presă, reporter la „Fapta”. Aici ai venit 
pentru revistă? Te documentezi pentru vreun material 
senzaţional, despre oamenii Deltei? 

- Nici gînd, domnule Socrate! Ferească Dumnezeu. Sînt în 
plin concediu de creaţie, să-mi termin romanul meu poliţist!... 

- Poliţist? Cu miliţie economică?.,. 

- Nu, dom'le, fără miliţie, dar cu criminali... Așa se numește 
genul, însă nu-i obligatoriu să cuprindă și organe de 
specialitate... Există fel și fel de scheme... Schema mea-i 
enigmistică, de tip atmosferă... 

Socrate răsuflă ușurat: 

- Excelent! Inseamnă că „Mila 41” îţi oferă un material 
informativo-documentar de primă mînă...  Scormonești 
caractere, iscodești conflicte, cercetezi probleme locale... Nu-i 
așa? 


Se pricepe și Cotoi ăsta la literatură, cum mă pricep eu la 
cinema. 

- Dragul meu regizor, - încerc eu să-l lămuresc, - materialul 
meu este de multă vreme în stadiul final. Am venit la „Mila 41” 
pentru alte motive... Am fost trimis... 

Cotonog devine vînăt: 

- Trimis? De cine? 

Pîșu depistează impoliteţea directorului și intervine: 

- Nene Optimus, cum se poate să-l întrebi așa ceva pe 
maestrul? Dacă e vorba de-o trimitere specială?... 

Drăguţii de ei își fac griji pentru mine. 

- Fiţi liniștiți. Nu m-a trimis nimeni oficial, ci un vechi 
prieten de-al meu, pescar amator de faimă naţională... 
Specializat în îngeri... 

- „Îngeri”? - se miră nespus Gică - „Îngeri” îngeri, din ăia 
scăpaţi de la pîrnaie? Sau îngeri bisericești?... 

- Îngeri simbolici, dom'le Telescop! 

- Scuzaţi de-ntrebare, domnule Conan! Din ăștia nu 
cunosc... 

- Nu mă mir, dar nu-i cine știe ce pagubă. Sînt niște îngeri 
ca noi, ca voi... Insă el mi l-a recomandat pe Stepan Cușeai ca 
gazdă. Să stau la dînsul și să-mi scriu romanul... 

Cvintetul  cineaștilor soarbe cafelele una după alta. 
Interesant și acest schimb de experienţă între două genuri 
diferite ale artei. Pentru a înviora atmosfera, îl chestionez pe 
șeful echipei: 

- Care-s problemele arzătoare, despre care pomeneai cînd 
aţi sosit? 

Regizorul devine grav. Privește pe rind la membrii 
colectivului, ca și cum le-ar fi cerut o aprobare vizuală, apoi 
demarează: 

- Dragă maestre, nici nu știi cît te iubim și cît ne frămîntă 
anumite probleme legate de creaţia dumitale. 

De cînd am sosit la „Mila 41”, am mai aflat și noi cîte ceva. 
Cel puţin ăia de la oficiul poștal sînt îngroziţi. Primeşti atitea 
reviste și, mai ales, atîta corespondentă încît au intrat la idei. În 
special Moira Ghergidap. O fi ea fată drăguță, dar nu știi ce se 
ascunde în căpșorul ei... 

Romică Pirvuică, mult mai la obiect decit regizorul, 
completează dosarul de cadre al dirigintei: 


- Este capabilă de orice, nene Conan! De orice! 

Încep să fiu neliniștit. 

- Adică?... 

- Păi bine, dom'le Conan, tocmai dumneata, autor de 
romane polițiste, nu-ţi dai seama că reprezinţi, o enigmă pentru 
elementele negative de pe teritoriul „Milei 41”? - îmi sugerează 
Piîșu, tușind cu înțeles. 

- Hai să nu ne mai ascundem după degete, dom'le Conan. - 
reia conducerea discuţiei Socrate. - Avem informaţii că diriginta 
îți spionează corespondenta, îţi deschide scrisorile, le citește... 
De ce se teme? 

- Imposibil! - exclam eu îngrozit. 

- Ba-i foarte posibil! Și, mai mult de-atit, Moira nu-ţi 
expediază scrisorile imediat. Mai întîi le copiază, și-abia apoi le 
trimite... dacă le mai trimite! lartă-ne că ne băgăm în 
problemele dumitale de creaţie, dar vrem să ne dovedim alesele 
simțăminte ce le nutrim pentru matale, și să-ţi dăm o mînă de 
ajutor, aducîndu-ți la cunoștință manevrele putorii... 

- Da, bine zis, ale putorii. - intervine sarcastic Cotonog, - 
pentru că numai o putoare, o infractoare înrăită procedează în 
modul ăsta suspect... Am dreptate, dragă Socrate? Greșesc 
cumva, măi Pișule?... 

Prietenul la nevoie se cunoaște. Știu asta de la tanti Ralita, 
mătușă-mea. Şi tocmai eu, detectiv de-o oarecare 
perspicacitate, tocmai eu să manifest atita neglijenţă, și să nu 
observ parșivenia dirigintei. 

Ceea ce mă miră însă, spre stupefacția mea, care cunosc 
destul de bine conţinutul corespondenței primite și expediate, 
este totala lipsă de însemnătate a acesteia. Ce anume o 
determină pe Moira să-mi suspecteze scrisorile? Aici e-aici! 

Băieţii din echipă privesc înduioșaţi la frămiîntarea mea, atit 
de vizibilă pe chipul devastat de gînduri negre. 

Constatind că-i preocupă soarta subsemnatului, îmi dau 
seama că-s singura mînă de ajutor pe care mă pot baza. Și, ca o 
culme, sînt cinci, întocmai cît și degetele unei miini. 

- Domnule Socrate! Domnule Cotonog! Domnule Piîșu! Ce 
credeţi că-i de facut? Aveţi vreo idee? 

Telescop și cu Piîrvuică, lezaţi de faptul că-i omisesem de la 
apel, recită în duet: 


- Avem, dragă maestre! Avem și noi! Dar să vi-o spună 
Socrate, că-i mai versatil în chestiile astea... 

Imi întorc privirea rugătoare spre regizor. Și aștept. lar 
Cotoi nu mă lasă să fierb în suc propriu: 

- Există o idee, dragă meștere, o idee a întregului nostru 
colectiv. Ca să vezi cît ne preocupă destinul dumitale, aflat în 
aceste grele clipe de mare cumpănă... Trebuie să aflăm ce se 
ascunde în spatele acestor acțiuni suspecte ale putorii, așa cum 
prea bine am marcat eu, și cum și mai bine a subliniat nenea 
Optimus, că-i mai bătrîn, și mai umblat cu putorile... Neapărat 
să pornim la acţiune, neîntîrziat. În colectiv. Că unde-s doi, 
puterea crește, dar unde-s cinci, șase, șapte, și așa mai departe, 
puterea de șoc sporește apreciabil... În linii mari, eventual și-n 
linii mai mărunte, ideea ar fi următoarea: trebuie mers în vizită 
la dirigintă, sub un pretext oarecare, și-acolo, la fața locului, 
Moira să fie trasă de limbă, obligată să se autodemaște... 

Intr-adevăr, asta se poate chema idee. Chiar mă simt 
străbătut de-un val de entuziasm juvenil: 

- Dar n-o să i se pară ciudat că năvălim atiţia inși în living- 
room-ul ei, mai ales după ce i l-am și demolat? 

Socrate pare nedumerit: 

- Care atiţia? Ai să mergi de unul singur, maestre Conan! 
Nu ești destul cu volumul dumitale? Principalul este să nu te mai 
așezi pe canapea, sau, în cel mai rău caz, cînd vezi că este 
imposibil de refuzat o asemenea invitaţie, să ai asupra matale o 
rolă de scotch! 

- Singur! Numai eu, cu mine? Și colectivul? 

Optimus Cotonog pesemne siciit de multiplele mele 
întrebări, devine oarecum insolent, dar nu cine știe ce: 

- Păi bine, domnule Conan, ce mai vrei de la sufletul nostru? 
Idee ţi-am dat, informaţii ţi-am furnizat, situația ţi-am lămurit-o! 
Nu-i oare de ajuns? Hai că-i prea de tot... 

Are dreptate simpaticul apoplectic. Bună ziua mi-au dat, 
belea şi-au căpătat. Rareori  întilnești oameni atit de 
dezinteresaţi. N-aș fi crezut niciodată că cineaștii ăștia pot fi atit 
de utili semenilor, în afara zecilor de mii de metri de peliculă 
indigestă. 

Totuși se cer niște precizări: 

- Și dacă descopăr ceva dubios, ce fac atunci?... 

Socrate mă lămurește instantaneu: 


- Atunci se schimbă calimera... Intrăm noi pe fază... 

Cumplit este că, acum cînd trebuie să mă concentrez 
asupra acţiunii „Moira”, cu toate facultăţile, simt o foame 
crîncenă, răscolitoare. Barem de-o fi apărut prin sector tiotea 
Mașa-Garafa!... 


Să nu-ţi ghicești singur moartea în cafea! 

Părăsit de bunii mei prieteni, plecaţi să prinzească pe alte 
meleaguri, încep să cuget la cea mai înaltă tensiune. Simt cum 
releele mele neuronice intră în conexiune, parcă mă furnică 
ceva prin creier, depistez accelerate declanșări de impulsuri 
electrice, simt că-mi fierbe mintea. Așa am fost totdeauna în 
momentele de periculozitate sporită. 

Dar niciodată nu se poate gîndi cu stomacul gol. Ideile sînt 
lipsite de fosfor, de proteine, și de toate celelalte principii vitale. 
Deci să trec la prima fază a misiunii „Moira”: un prînz tonic, 
stenic, dar nu dietetic. În asemenea situaţii se suspendă, pînă la 
terminarea operațiunilor, orice regim alimentar. 

Cu ajutorul prețios al Mașei-Garafa, întoarsă de la 
cumetrele ei, mă revitalizez într-un ritm satisfăcător. Un mic 
castron (repetat) cu borş de pește, o bucăţică de șalău prăijit, 
fără lămiie, că nu există, şi-un singur pahar de cărţălău, cu 
serioase urme de acid acetic pur. 

În clipa cînd îmi limpezesc cavitatea bucală de oţetul lui 
Stepan Cușeai, cu-o picătură de trăscău, apare la orizont și Misa 
Negroponte. 

- Să trăiţi, maestre, v-am adus ziarele! Ce mai faceţi? Eu-s 
istovit. Nu mă mai ţin picioarele, maestre! Simt că mă lasă și 
inima... 

- De ce umbli pe jos? Unde ţi-e bicicleta? 

- Am casat-o, domnu' Conan! Nu se mai poate folosi M-am 
trîntit și eu pentru cîteva clipe în șanț, la iarbă verde, să trag un 
pui de somn, că eram tare obosit, și bandiți necunoscuţi mi-au 
furat... 

- „„„velocipedul? Auzi, ce oameni! 

- Roţile mi le-au furat, domnule Conan, roţile, că aveau 
caucioace noi. Că nu erau proști să se ostenească a le da jos de 
pe genţi... 

- Să-ţi dau un întăritor? Un trăscău? 

- Mai întrebaţi, maestre? Eu votez pentru! 

- Perfect! Dar am să te rog să-mi faci un serviciu... Să-i 
transmiţi un bilet doamnei diriginte... Se poate? Vreau s-o întreb 
dacă-i dispusă să primească vizita mea... aș vrea chiar astăzi 
după-masă... 

- Gînd la gînd cu bucurie, iarăși zarvă o să fie! - se 
declanșează pe neașteptate sistemul creator al factorului, 


versificator la orice oră din zi și din noapte, spontan și-n 
proporţie de masă. - Păi chiar v-aduceam o scrisoare de la șefa 
noastră... Vă poftește la o cafea, dar să veniţi singur, fără 
zurbagii... 

- Așa ţi-a spus? 

- Nu! Așa a scris în bilet. Poftiţi plicul... să verificați și 
matale! 

Nu mă miră faptul că Negroponte mi-a citit o scrisoare 
adresată personal, ci iniţiativa Moirei Ghergidap de-a mă vedea 
din nou, mai ales după cele petrecute în casa ei. 

Desfac plicul, pe care Mișa îl lipise de curînd, se mai simţea 
umezeala salivei, și pornesc să descifrez: 

„lubite maestre, cred că-mi datoraţi o explicaţie, tot așa 
cum și eu mă simt obligată să vă lămuresc o seamă de lucruri 
ciudate, dacă nu chiar bizare. Faceţi cum credeți, «ad libidum», 
vorba mea, dar poftiţi să sorbim împreună o ceașcă de cafea. A 
dumneavoastră M.G.” 

Imbrăcat în ultimele mele ţoale festive, ceilalți pantaloni 
dovedindu-se irecuperabili, îmi frămînt mintea destul de serios, 
gîndindu-mă ce atenţie să-i duc dirigintei, pentru a-i atenua 
reflexele și a obţine demascarea plănuită de colectivul clanului 
Cotoi. Brusc mi-amintesc de șerica Moirei. Cred însă că trăscăul 
meu de Tîncăbești îi va înlesni o mărturisire completă, eventual 
chiar și mai mult. lau deci un flacon din stocul meu 
supranormativ personal și-l împachetez într-o hîrtie imaculată, 
smulsă din teancul destinat dactilografierii manuscrisului. 

17.15 h fix, cunoscînd ora de închidere a oficiului, bat la 
ușa domiciliului doamnei Moira Ghergidap. Vipera, năpirca, 
„putoarea” apare numaidecit în prag, poftindu-mă cu cel mai 
grațios zîmbet avut la dispoziţie: 

- Poftim, poftim, domnule Conan și iubite maestre, știam că 
punctualitatea dumitale nu se va dezminţi nici de astă dată. Eşti 
un adevărat rege, în această privință, și nu numai atît. Simţeam, 
o nevoie nebună să discutăm împreună. Dar intră, nu rămîne în 
prag, că trage. Și curentul, și Arambașa cu ochiul. De cînd cu 
petrecerea noastră, bairam-party-ul de pomină, fostul meu 
logodnic mă urmărește clipă de clipă. 

Ca să potolesc debitul verbal al dirigintei cu două fețe, mă 
grăbesc să trec pragul și să intru în casă. Apoi, la instigaţiile 
gazdei, mă îndrept spre living-room. 


- Ei, ce zici, maestre? Îţi place? Așa gentlemanicși mai zic și 
eu! A doua zi m-am pomenit cu meșterii, plătiți și tocmiţi de 
domnul Socrate Cotoi. In mai puţin de-o jumătate de zi, totul a 
fost gata... 

Vorba dirigintei, nici „gentlemannix” n-ar fi procedat mai 
cavalerește. Living-room-ul prezintă totuși unele modificări. 
Masa se află în centrul încăperii, dar canapeaua este trasă lîngă 
peretele cu fereastră. Tapiţeria a fost înlocuită. Geamurile 
sparte așijderea, cu altele givrate, translucide, să nu se poată 
privi prin ele. 

- la loc, domnu' Conan! Poţi să te așezi și pe canapea. De 
data asta i-au schimbat toate arcurile. Eu pun de cafea, am 
toată instalaţia la îndemiînă, și, pînă dă în fiert, mai stăm la 
taclale. Că avem ce ne spune, nu-i așa? 

Mai înainte de-a da urmare perfidei invitaţii, prezint 
modestul meu cadou: 

- Pentru că stimez alcoolurile casnice, ţi-am adus și eu niște 
trăscău de Tincăbești. O băutură aleasă, universală. Ține loc și 
de coniac, și de ţuică, ba chiar și de rom. Se poate pune și-n 
cafea... 

Diriginta face pe emoţionata: 

- Vai de mine, maestre, dar nu trebuia să te deranjezi. Ce-i 
drept, îmi prinde bine, deoarece s-a băut toată șerica... Dar te 
rog, nu mai sta în picioare, mă îmbibezi cu atitudinea matale 
frigidă... Parcă ai fi constipat, sau ce-ai pățit? 

- Absolut nimic, doamnă Moira! Problemele de creaţie. Mă 
frămîntă! 

- Nu folosești, în asemenea cazuri, un relaxativ ușor? De 
pildă prune afumate sau sulfat de sodă menajeră... Eu, cînd sînt 
amărită, iau totdeauna o lingură de sare amară. Excelentă! 
După o jumătate de oră mă simt ușurată... 

Diriginta încearcă să abată discuţia spre probleme minore, 
sau îmi pregătește cine știe ce lovitură de teatru. Decid să mai 
aştept. Pînă la declanșarea acțiunii „Moira” cel mai bun lucru 
este să fac pe prostul. Așa că mă pregătesc să iau loc pe 
canapea. Mi-aduc aminte însă de consiliul regizorului și renunţ în 
ultimul moment. Optez pentru scaunul cel mai apropiat de ușă. 
Probabil dintr-un zdravăn instinct de conservare, care la mine 
funcţionează totdeauna ireproșabil. 


Madam Ghergidap supraveghează ibricul de cafea. lar eu 
supraveghez amăgitoarea făptură a gazdei. Pentru cea de-a 
doua vizită a mea, nu și-a mai îmbrăcat rochia aceea de lame, ci 
s-a rezumat la niște blugi noi, albi murdari, nu știu dacă natural 
sau din fabrică, și la o bluză în carouri violent împopistrate. 
Observ c-a abandonat „Carpaţi”-urile, trecînd la „Kent”. 
Pesemne vreo atenţie de-a regizorului, grav complexat de 
pagubele pricinuite. Abandonez și eu „BT”-urile mele, înţelegind 
să profit de faptul că-s oaspete. Blugii dirigintei n-o prea 
avantajează, reliefind excesiv niște picioare de tipul stilp de 
telegraf, dar nu din cei tradiţionali, de lemn, ci turnaţi din beton. 
Cred c-o să aibă probleme și necazuri, în cazul cînd 
intenţionează vreo mișcare mai bruscă. Văd c-a părăsit și 
peruca de rîndul trecut, arborîndu-și părul propriu, ameliorat 
însă cu produsele naţionale de boiangerie cosmetică. 

- Domnule Conan, - mi se adresează pe neașteptate Moira, 
turnînd în același timp cafea în cești, - mă condamni pentru 
portamentul meu din timpul petrecerii? 

- În ce calitate, doamnă Moira? 

- Așa, fără calitate, ca om și tovarăș din domeniile artei! 

- Dragă doamnă, nu-s capabil să jignesc o femeie nici c-o 
floare... 

- Dar nici c-un buchet de garoafe! Știu. Am observat. 
Pesemne din pricină că ești căsătorit, nu o amărită de solitară ca 
mine... 

Sorb din cafea. Nu mai are aceeași aromă, ca la prima 
vizită. Și ce bine mi-ar fi prins o cafea, mai ales acum, cînd mă 
pregătesc de atac. O cafea care să-mi placă, tare, groasă și 
mare. Mai aprind o ţigară, tot din pachetul de „Kent” al gazdei; 
barem dacă-i prefăcută și vrăjmașă, cel puţin să-i fac pagubă. 
Trag adînc, mă înec, tușesc și spun: 

- Aș vrea să-ți reclam anumite deficienţe ale poștei, nu te 
superi? Corespondenta îmi vine cu întîrziere... lar plicurile mi se 
par abia lipite, parcă a umblat cineva prin ele! Cum este posibil 
așa ceva, doamnă Ghergidap? 

Eram convins că șocul direct va acționa mult mai eficient 
decît tatonările lașe și incongruente. Demolată în structura 
psihică, diriginta trebuia să recurgă la o criză de nervi, pentru ca 
apoi să treacă la destăinuiri mai dezvoltate. O schemă clasică, 


utilizată și de detectivii moderni, cum ar fi Lemmy Caution sau 
Philip Marlowe. 

Aştept încordat. Diriginta mai toarnă cafea în cești, 
zimbindu-mi pe sub mustață. Verde și insidios. Apoi demarează: 

- Tot ce se poate, dragă maestre! La noi, în Deltă, umezeala 
atinge uneori cote atît de ridicate, încît se dezlipesc și 
tencuielile de pe case, darmite plicurile, care știi matale... N-am 
decît un singur factor, și-acela beţiv! De unde să aibă atita 
scuipat, să lipească plicurile la loc? Din pricina băuturii i s-au 
uscat ficatul și ganglionii limbii... lar samagonul ar dizolva și mai 
acătării guma de pe plicuri... Apropou, tot veni vorba de 
băutură, n-ar fi cazul să bem un păhărel de trăscău? 

Încremenit de abilitatea „putorii”, accept fără rezistenţă. 

- În sănătatea lui tălică, maestre Conan! Și nu-ţi mai face 
griji cu poșta noastră. Asta-i viaţa, asta-i clima! - rostește 
solemn diriginta, dînd pe git primul pahar de licoare inflamabilă. 

Cele 57 de grade ale alcoolului nu-i produc nici o impresie. 
Fapt pentru care mai servește și-al doilea pahar, plescăind din 
limbă. 

- Nu-i rău vizichiul ăsta, dom'le Conan! Putea fi și mai tare! 

Mă grăbesc să verific declaraţia dirigintei. Sper să nu-mi fi 
degradat careva produsul, poluîndu-l cu apă. Sorb atent din 
păhărel. Nici urmă de traficare. Mai mult ca sigur că diriginta, 
surprinsă de atacul meu, vrea să cîştige timp abătind discuţia 
asupra altor probleme. Și chiar așa se și întîmplă, deoarece o 
aud: 

- Domnule Conan, am o propunere, hai să-ţi ghicesc în 
cafea. Dacă enigma plicurilor se datorează unei miini criminale, 
zaţul cafelei o va da numaidecit de gol. Tot așa l-am prins și pe 
fostul factor cu miţa-n sac. Fura din pensiile oamenilor. l-am 
ghicit în cafea și i-am spus-o verde în față: „Nene lzop ești în 
pom! Furi! Furi de stingi! Uită-te în fundul ceștii... vezi 
viermișorii ăia desenaţi în zaț?” S-a uitat, a îngălbenit și-a 
mărturisit tot. De acord?... la dă-mi ceașca, s-o răstorn!... 

In această clipă am o străfulgerare de geniu. Răstorn 
paharul cu trăscău de pe masă, lovindu-l cu cotul. Dau să mă 
plec. Moira mă oprește: 

- Lasă că-l ridic eu. Dumitale o să-ți vie greu, din pricina 
voluminozităţii! 


În secundele cît diriginta umblă pe sub masă, după pahar, 
schimb ceștile de cafea, trecînd-o pe-a mea în locul celei din 
faţa doamnei Ghergidap. 

După ce umple din nou păhărelele cu trăscău, încercînd să- 
mi explice că paharul golit nu poartă noroc, diriginta ia ceașca 
de cafea din faţa mea, fosta ei ceașcă și-o dă cu fundul în sus. 

- Pînă gustăm din trăscăul dumitale, se așază și zaţul! 
Noroc și sănătate, domnule Conan... 

Durează ceva vreme așezarea zațului. Timp în care Moira 
mai rade vreo două păhărele de tărie. Eu mă abţin. Vreau să fiu 
în deplinătatea tuturor facultăţilor mele mintale. Să văd ce-și 
ghicește scorpia, în propria ei ceașcă. Poate că-n felul acesta va 
fi nevoită să spună adevărul. Un adevăr pe care-l crede a-mi 
aparține. Asta lovitură de teatru, mai zic și eu. 

- la să vedem, dragă maestre, - vorbește cu limba niţel cam 
șontică diriginta, - poate-l descoperim pe criminalul care-ţi 
citește scrisorile! 

O încuviinţez entuziast: 

- la să vedem, dragă doamnă! Chiar sînt curios să asist la 
talentele dumitale divinatorii în plină acţiune. Nu prea înclin să 
cred în supranatural, dar dacă spui că l-ai prins pe hoţul ăla de 
poștaș în chipul ăsta, să vedem pe cine mai prinzi acum... Nu 
era cumva cazul să ghicești în cafeaua făptașului? Merge oare 
și-n ceașca mea? 

- Bineînţeles! Există o legătură strinsă, magnetică, 
telepatogenică între păgubaș și criminal... În orice caz, zaţul 
ăsta mi se pare tare ciudat, chiar bizar... Nu-i bine ce se- 
ntîmplă, dragă maestre, nu-i bine, zău așa!... Vai de mine!... Nu 
te simţi bine?... Ești suferind, domnul Conan? Ai vreo boală mai 
veche? 

- Dar de ce, coană Moira? În afară de mici dezagremente 
digestive, cînd depășesc ștacheta, nu știu să sufăr de ceva 
grav... 

Diriginta mă examinează pe sub spriîncene. Rotește ceașca 
pe toate meridianele. Privește în ea, de parcă ar citi în cartea 
destinului. 

La un moment dat holbează ochii, îngălbenește. Lasă 
ceașca să-i cadă pe masă, zvicnește din braţ, răsturnînd 
instalaţia de cafea. Se clatină îngrijorător, pendulînd pe spătarul 
scaunului. Țipă răgușit, icnește și cade cu capul înainte. 


Zgomotul produs de impactul dintre scăfirlia dirigintei și 
lemnul masiv mă face atent. Pînă atunci urmărisem detașat 
manevrele gazdei, bănuind în ele circul obișnuit al ghicitoarelor. 

Mă reped la dirigintă. li ating umărul. Trupul gazdei, ca un 
sac cu fasole (boabe) prost echilibrat, se prăbușește de pe 
scaun, lungindu-se pe podea. Și decide să rămînă acolo, fără să 
mai comită vreo mișcare. 

Moare diriginta! | s-a făcut rău? Dau primul ajutor. Mai întîi 
torn pe ea apă din carafă. Doi litri, pe puţin. Nimic. Apoi încerc 
un „bouche-ă-bouche”. Dar sînt nevoit să renunţ. Gura dirigintei 
emană o asemenea cantitate de vapori alcoolici, încît mă 
cuprinde ameţeala. Pornesc s-o pălmuiesc. Mai întîi ușurel, apoi 
mai vîrtos. Dar se încăpăţinează să rămînă de lemn-Tănase. 

Privesc disperat în jurul meu. In afară de personalitatea 
mea și de cadavrul prezumat al dirigintei, nimeni care să mă 
ajute. Ce-i de făcut? O zgilții din toate puterile, apoi încep să-i 
strig la ureche, dintr-o poziţie extrem de dificilă, deoarece 
trebuie să stau aplecat: 

- Doamnă dirigintă! Doamnă Moira! se poate să-mi faci una 
ca asta mie, tocmai acuma cînd aveam atita nevoie de liniște 
pentru roman? Trezește-te, ghicitoare nenorocită! Nu vezi că ți- 
ai ghicit propria-ţi moarte? Spune odată, ai, murit? Sau faci 
bancuri! Haide, lasă gluma. Renunţț la dezlegarea misterului 
plicurilor. Cunosc adevărul. Te iert, numai învie odată! 

Nici gînd să se lase convinsă de suplicaţiile mele. Tace și 
nimic mai mult. 

Fug la bucătărie, poate găsesc niște oțet aromatic să-i 
fricţionez tîmplele. N-are așa ceva. In disperare de cauză recurg 
tot la universalul trăscău. Torn în palmă o doză zdravănă de 
alcool casnic, și pornesc să-i frec obrajii, fruntea, ceafa, gitul. 
Nici un rezultat notabil. Ca și cum aș fi fricționat cu carmol 
antireumatic un picior de lemn. 

Istovit de-atari eforturi nesăbuite, mă așez pe scaun. 
Privesc la trupul nemișcător al moartei. Oare moartă să fie? 
Este! Și încă bine. Pentru a mă reînvigora niţel, beau dintr-o 
dată toată cafeaua din ibricul scăpat nerăsturnat. Peste vreo 
cîteva minute își va face efectul. Pornesc să aștept. Dar ca să nu 
irosesc timpul, încep să cuget adînc și grav la situaţie. Se cere o 
analiză serioasă. Așa cum se cuvine din partea unui detectiv 
amator, excepţional, de talia unui Al Conan Doi. 


Mai întîi recapitulez desfășurarea evenimentelor. Dar nu 
găsesc nimic deosebit. Apoi mă strădui să-mi reamintesc 
ultimele cuvinte rostite de răposată. Ar fi ceva aici. Dar dacă le 
acord importanță, ar însemna să accept intruziunea 
supranaturalului, și nu pot accepta asta. 

Nu-mi rămîne decit o singură concluzie. Moira Ghergidap 
suferea de inimă. De altfel nu pomenise ea, cînd pornise să 
ghicească, despre o gravă suferinţă, despre posibilitatea unui 
deces subit? 

Încep să apară primele simptome ale efectului cardiotonic 
al cafeinei. Îmi bate inima ca un motor de tractor „Universal 
651”. 

Și, ascultind îngrijorat la pulsaţiile cordului, îmi vine în 
minte și ideea salvatoare. Fug imediat la echipă. Doar îmi 
făgăduiseră că vor sta de veghe, în așteptarea rezultatelor 
misiunii „Moira”. Misiunea-i ca și rezolvată, cel puţin parţial. 

Închid casa, învirtind de două ori cheia în broască, privesc 
atent în stînga și-n dreapta, apoi o iau la goană în direcţia 
hambarului care adăpostea cartierul general al clanului Cotoi. 
Dacă m-ar fi cronometrat cineva, cred c-aș fi fost omologat 
campion la cross. Ce mai calea-valea, peste mai puţin de șase 
minute bat disperat la intrarea hambarului. Dar nu mai aștept să 
mi se deschidă, ci pătrund buzna înăuntru. Cineaștii nici nu-și 
întorc fețele spre mine. 

- Domnule Socrate! Nenorocire mare! Avem oarece 
necazuri! 

- la loc, dom'le Conan, și așteaptă o ţirișică! Mai avem o 
manșă și terminăm... 

Este nebun de legat. Joacă pocker american, cu cărțile pe 
față, în cinci, iar eu mă joc cu temnița pe viaţă. Ca să nu mai 
pomenesc de Moira Ghergidap care nu se mai joacă de-a nimic! 

- Fraţilor, nu-i timpul de glumit. Moira a murit subit. 
Accident cardiac. Sau ceva în genul ăsta. Lăsaţi dracului cărțile 
astea. O să continuaţi apoi, după ce vă voi povesti, dacă veţi 
mai avea sufletul ăsta... 

Optimus Cotonog se întoarce brusc, mai apoplectic ca 
niciodată, dar fără să lase din mînă pachetul de cărți: 

- Cine-a murit? 

- Diriginta, nene Opti, diriginta. De tot! 


Grigulea Piîșu se ridică smucit, răsturnînd scăunelul italian 
de voiaj: 

- Imposibil! Să moară femeia asta plină de viață? Nu se 
poate!... 

- De ce să nu se poată? - mă enervez eu. - N-are voie? 
Trebuia să obțină aprobarea primăriei? Fiindcă-i lipsă de scînduri 
pentru coșciuge? Pentru că nu mai sînt locuri la cimitir?... 

- Nene Conan, fii calm! Stai jos și bea o gură de apă! - mă 
îmbie Gică Bendix-Telescop, apropiindu-se de mine cu un pahar 
de plastic în mînă. 

Socrate Cotoi, dîndu-și seama că-i lată rău, zvirle cărţile de 
pe masă, face curat și așază o sticlă neidentificabilă. 

Toarnă tuturor cîte-un deget de lichid gălbui, îmi toarnă și 
mie în paharul pe care-l golisem, și ne invită, vorbind calm și 
așezat: 

- Să-i tragem cîte-un whisky, și-apoi să-l ascultăm pe 
maestru! 

Stimulat de cafeaua băută în casa răposatei, precum și de 
secărica aia englezească, în mai puţin de trei minute le fac o 
relatare completă și competentă a evenimentelor. 

Căpitanul de marină, după ce face un semn poruncitor să i 
se mai toarne o porţie de reînvigorant, mă chestionează 
insistent: 

- De unde știi că-i moartă, dom'le Conan? Ești doctor? 
Dacă-i numai un leșin? Nu știi cum îs femeile? 

- Nene Romică, e moartă, ascultă-mă pe mine! Nu mai are 
nici un reflex... Nu mai respiră... Nu mai răspunde la excitaţiile 
exterioare... 

Socrate, ca un autentic șef de operaţii, comandă liniștit 
îmbarcarea în microbuz și deplasarea la domiciliul decedatei: 

- Telescop, preiei volanul! Noi ne urcăm în spate, să nu ne 
vadă băștinașii pe toți la priveghiul dirigintei... 

- Și să mă vadă numai pe mine? Adică eu-s pe post de 
fazan, nene Socrate? Hai, că nu-i bine!... 

- Taci, măi, nu fi prost! Lasă pe mine toate 
responsabilitățile... 

Stăm cu toţii în jurul cadavrului. Noi pe scaune, lîngă masă, 
iar trupul dirigintei pe masă, acolo unde-l urcaseră eforturile 
reunite ale colectivului. 


Tăcere generală, ca la un parastas de intelectuali. După ce 
amiralul, care avea oarecari vagi cunoștințe de medicină, ca 
ofițer de marină, o examinase sumar pe Moira, îngăduindu-și 
niște palpaţii obscene și necorespunzătoare momentului, pusese 
un diagnostic definitiv: 

- Este cît se poate de moartă, dragii mei! Chiar foarte 
moartă! 

- Foarte bine! - exclam eu. - Dar ce facem acum? Anunţăm 
organele de miliţie, nu? 

Socrate Cotoi mă cîntărește din priviri, apoi îmi comunică 
rezultatul cercetărilor sale: 

- Nu-mi dau seama cit ești de greu la trup, dragă maestre, 
dar la cap pot să-ţi spun pe dinafară... Ce? Nu ţi-e bine? Să 
chemăm miliția, și să te aresteze pe loc, pentru omor reușit? 

larăși mi se pare că Socrate e nebun de-a binelea. 

- Sigur că-i reușit. Dar s-a îngrijit singură de moartea ei. 
Chiar și-a prevăzut-o, ghicindu-și în cafea!... Ce legătură am eu 
cu decesul dirigintei? 

- Ai, maestre, ai! - decide regizorul, privind îngîndurat la 
membrii echipei. - Cum să nu ai? Te-ai întrebat ce-a băut 
răposata mai înainte de a-și da duhul? 

- Trăscău, ce să bea altceva. Trăscău și cafea, preparată de 
mînuțele ei... 

- Și dacă trăscăul era otrăvit? Nu de dumneata, ci de 
criminalul care se ascunde în dosul acţiunilor enigmatice ale 
dirigintei. Al cui era trăscăul? Al cui era, dragă maestre? Al 
dumitale! Ce zici de ipoteza asta? Iți suride? 

Echipa cinematografiștilor, nespus de răbdătoare, așteaptă 
de două minute să mă trezesc din disperarea în care mă 
prăbușise logica regizorului Socrate. li simt cît îs de îngrijoraţi de 
situația mea. Vor să mă ajute, dar trebuie, mai înainte de toate, 
să-mi revin în fire. 

Mă smulg dificultos din starea de prostraţie, inexplicabilă 
pentru un om de valoarea mea, și privesc buimac la Socrate. 
Apoi declar: 

- Ce-i de făcut, domnule Cotoi? Ai vreo idee? 

Regizorul nu mai zăbovește cu răspunsul: 

- Avem, dragă domnule Conan. Nu am, ci avem. Noi, 
colectivul. Asta-i forța noastră, faptul că lucrăm împreună, 
mîncăm împreună,  împărțim împreună... Greutățile și 


necazurile, cred că se-nţelege de la sine, nu? Singura soluţie a 
problemei matale, la ora actuală, este s-o-ntinzi, s-o ștergi cît 
mai englezește posibil, mai ales că te și cheamă ca pe răposatul 
Doyle... Și n-ai nici un interes să te-ntilnești cu el... 

Mă cutremur auzind tîmpenia emanată de Cotoi. | s-a ars 
vreun tranzistor? Trebuie să i-o spun, să nu-și închipuie că-i 
zdravăn: 

- Domnule Socrate, e ceva dereglat în sistemul dumitale de- 
a reacţiona. Să-mi propui mie, reporter al revistei „Fapta”, să 
fug de răspundere, să fug din faţa miliției? Cum e cu putință? 

Am impresia că, zguduit de enormitatea erorii sale, 
regizorul e gata să alunece pe gînduri. Da de unde! Ezitarea 
întrezărită se datorează altor pricini. Cel puţin așa deduc din 
spusele sale: 

- Maestre, nu te pripi! Fii cuminte, fii atent! Cine ţi-a spus să 
fugi de tovarășii de la miliţie! N-ai priceput că-ţi sugerez să te 
topești, să te dezintegrezi în spaţiu, doar pentru a elimina astfel 
posibilitatea de-a te afla în raza de distrugere a criminalului care 
i-a venit de hac complicei sale? Acum pricepi? Ţi-a căzut fisa? 

Era ceva în raționamentul lui Cotoi. 

- Și de ce-ar fi lichidat-o pe dirigintă? 

- Asta e la mintea oricărui tîmpit, maestre! Erai pe punctul 
de-a zdrobi rezistența psihică a complicelui, nu mai avea nici un 
rost s-o păstreze în viaţă. Matale n-ai văzut nici un film cu 
Mannix? Chestia cu martorul! Ai? la gîndeşte puţin... dacă-i 
posibil! 

- M-ai convins, dragă Socrate! Dacă-mi îngădui să-ţi zic pe 
nume, ca unui frate ce-mi ești! M-ai convins... E clar... Trebuie 
să fug, să dispar din sectorul „Mila 41” pentru a căpăta 
posibilitatea de-a acţiona din afară împotriva criminalului. Da, 
da, e clar! Va fi nevoie să furnizez miliției toate dovezile, să-i 
înlesnesc capturarea ucigașului... Ce facem însă cu diriginta? 

Pesemne că Socrate a obosit, deoarece răspunsul mi-l oferă 
Optimus: 

- O luăm noi în păstrare, o punem la frigider, pînă rezolvi 
matale prinderea asasinului. N-ai observat ce congelator are în 
bucătărie? „Frigero-lux”, de 210 litri! Curent există, motorul 
merge liniștit, iar dumneata ai destulă vreme pentru a declanșa 
acţiunea de limpezire a problemei. Cu cît vei fi mai departe de 
„Mila 41”, și cît mai mult, cu atît mai repede se vor lămuri 


lucrurile în privinţa acuzaţiei de asasinat ce planează asupra 
dumitale... 

Echipa cineaștilor lucrează curat și eficient. In mai puţin de 
cinci minute, madam Moira Ghergidap este gata împachetată, 
înfășurată într-un covor. Sub îndrumarea căpitanului de port 
Romică, - cu experiență în materie, fiindcă așa obișnuiesc 
marinarii să-și înmormiînteze morţii pe vapoare, - coletul este 
depus în frigider, N-am sufletul să privesc la finalizarea 
operaţiei, adică închiderea ușii enormului aparat, așa că rămîn 
de unul singur în living-room. 

Cînd se întorc băieţii, ștergîndu-se pe miini c-un prosop de 
bucătărie, de parcă ar fi umblat cu ceva murdar, îmi iau rămas 
bun de la toţi, mulţțumindu-le din suflet. Apoi le strîng mîinile 
curate, și uscate, pentru că duseseră la bun sfîrșit operaţia cu 
prosopul. 

Călătoresc de unul singur prin beznă, strecurindu-mă pe 
ulițele satului învăluit de întuneric. Mă îndrept îngîndurat spre 
locuinţa lui Stepan Cușeai, să-mi fac bagajele și să dispar în 
neant. Ca într-un film de atmosferă, cu suspense, semnat de 
meșterul Alfie Hitchcock. 

Abia cînd ajung în odaia mea, în care trebuia să-mi scriu 
romanul atît de mult visat, abia atunci încep să depistez grave 
lacune în sistemul meu de gîndire investigatorică. Se nasc niște 
întrebări dificile, dar tulburătoare în același timp. Simt nevoia să 
mă așez pe pat, să cuget mai deconectat. 

De ce n-am murit și eu, decedind în pace și onor, atita 
vreme cît am băut același trăscău ca și diriginta? Ar fi trebuit să 
mă aflu acum lîngă Moira, în congelatorul „Frigero-lux”. N-am 
auzit să se fi descoperit, sau inventat, cel puţin în ultimul timp, 
otrăvuri cu posibilităţi de autoselectare a victimelor. Pe una o 
desființezi de pe lumea asta, celeilalte îi mai îngădui să trăiască, 
barem un timp. 

lar în al doilea rînd, ce-i cu criminalul ăsta care ucide fără 
un motiv evident? În afară de asasinarea Moirei Ghergidap, pînă 
astăzi n-a dat nici un semn de viaţă. Socrate spunea că și-a 
lichidat complicea, temîndu-se să nu vorbească. Dar la ce 
acţiune îi era complice? Despre asta nu mi-a cricnit o vorbuliță 
măcar, nici Cotoi și nici Optimus Cotonog, care păreau să fie mai 
în temă decit ceilalți membri ai echipei. 

Ce mai calea-valea? E clar că-i ceva neclar la mijloc! 


Deci să recapitulăm. Primo: Moira Ghergidap n-a murit 
otrăvită, așa cum pretindea Socrate Cotoi. Secundo: care era 
mobilul urmărit de criminal? 

Nu mai sînt apt să rezolv, pînă una-alta, și celelalte 
probleme ce încep să se contureze, destul de tulbure, în creierul 
meu istovit. Deocamdată cred c-ar fi mai bine să trag un pui de 
somn. Deși sînt nemîncat, mort de foame, renunţ la cina cea de 
taină. Mă las pe spate, culcîndu-mi capul pe perna dură, dar 
aspră. Parcă umblă cineva prin curte. Să umble! Nu mă mai 
interesează nimic. Să dorm, să uit de ziua asta de groază, să 
apuc dimineaţa zilei de miine, să... să... 


Magistrala rezolvare a enigmei! (din păcate 
parțială...) 

Dar nu mi-e dat să dorm. Frămîntat de gînduri obscure și 
pureci, mă trezesc în plină noapte. Trebuie să cuget la 
parametrii tragediei ce mă înconjoară. Neapărat. Altminteri nu 
mai merit să mă numesc Al Conan Doi, și încă detectiv amator 
de excepţie. lar ca scriitor, fin investigator psihosocial, cu atit 
mai puţin. 

Reflectez atît de concentrat, încît simt cum mi se umflă 
capul. E și normal. Bîntuie prin el atitea gînduri, încît e de mirare 
că mai au spaţiu vital. Și atunci ia naștere această presiune 
craniană, dar care ajută la accelerarea raţionamentelor mele. 

Peste două ceasuri de crîncenă activitate mentală, deși sînt 
buimac de cap, consider că lucrurile-s perfect limpezi, lămurite 
definitiv. Concluziile la care am ajuns datorită eminentelor 
analize și comparări a elementelor pe care le posed, ar fi 
următoarele. 

Clanul Cotoi, amabila echipă a cineaștilor, este o bandă de 
escroci, de găinari puși pe căpătuială, pe activităţi ilicite. Bine 
organizată, avind în frunte un „creier” (Socrate, pe post de 
pseudoregizor), un responsabil cu transporturile (cascadorul 
auto-moto Gică Bendix-Telescop), un merceolog care se ocupă 
cu studiul mărfurilor (directorul de producţie Optimus Cotonog), 
un specialist în probleme de navigaţie (căpitanul Romică 
Pîrvuică, fost comandant al flotei de pe lacul Snagov) și un 
responsabil cu organizarea distribuirii produselor (falsul asistent 
de regie Grigulea Pișu). 

Amintindu-mi de  „ideile” lor despre perfecţionarea 
comerțului estival, pe litoral și în Deltă, mai ales cu posesorii de 
valută, îmi vine să-mi trag palme. Cum de nu mi-am dat de- 
atunci seama cu cine am de-a face? Tot așa cum ar fi trebuit să- 
mi trezească atenţia și insistentele lor interogatorii, referitoare 
la activitatea mea în limitele teritoriului „Milei 41”. 

In al doilea rînd, mi se impune concluzia că ucigașii Moirei 
nu pot fi decit tot ei. Îi deranja legătura mea cu responsabila 
oficiului poștal. li deranja cantitatea de corespondenţă, depășind 
normalul, pe care-o primeam și-o expediam. Dacă trimiteam (în 
imaginaţia lor maladivă și în permanentă alertă) informaţii 
revistei „Fapta”, utile pentru redactarea unui senzaţional 
reportaj despre bișniţarii din Deltă? Singura soluţie, pentru 


reușita operaţiei lor de mare anvergură, era scoaterea din 
circuit, cel puţin pentru un timp, a oficiului poștal. Prin lichidarea 
fizică a dirigintei, se dezorganiza activitatea telecomunicaţiilor, 
bandiții făceau rost de-un răgaz oarecare, dar suficient pentru 
obţinerea primelor bancnote de valută. Sau, cine mai știe, poate 
intenționau să-și strecoare un om de-al lor, pe postul de 
diriginte... 

Punîndu-mi în cîrcă asasinarea Moirei Ghergidap, echipa 
urmărea și desființarea mea. lar cînd mi-au propus, sub masca 
prieteniei, o mînă de ajutor, sfătuindu-mă să dispar din raza lor 
de activitate, clanul Cotoi ar fi obţinut o dublă victorie. 

Este cazul să nu mai zăbovesc. Trebuie să trec la acţiune. 
Neapărat se cere anunțarea organelor de miliţie specializate. 
Avem de-a face cu-o bandă de bișniţari criminali, extrem de 
periculoasă, în stare să pricinuiască grave perturbații în viața 
oamenilor Deltei. 

Din cele ce cunosc de la Stepan Cușeai, postul cel mai la 
îndemînă se află la „Mila 47”, o localitate așezată pe același 
canal al Dunării-Vechi, ca și „Mila 41”. Deci va fi nevoie să 
navighez. În nici un caz însă cu lotca. Nu pentru că m-aș duce la 
fund, așa cum mai păţisem, ci din pricina vitezei de deplasare 
insuficiente. 

Se impune mobilizarea localnicilor. A celor de bună 
credinţă. Primul la care mă gîndesc, în aceste momente 
decisive, este Hristu Ferșampanos. Deși originea lui socială ar 
putea da naștere la interpretări, faptul că se pierde în negura 
timpurilor mă liniștește copios. 

În timp ce pășesc tiptil, strecurindu-mă pe lîngă gard, în 
direcția domiciliului lui Hristu, consider că-i nevoie să manifest 
precauţii excesive. În aceeași ogradă se află și criminalii. Dacă 
mă prind, s-a zis cu mine. Mă lichidează întocmai ca pe biata și 
caraghioasa dirigintă. Dar cum au omorit-o pe Moira? lată o 
chestiune care mi-a scăpat. În nici un caz cu otravă picurată în 
trăscău. Dar cum altfel? N-am timp să reflectez mai adînc, așa 
că amin problema pentru vremuri mai calme. 

În locuința megieșului meu, în pofida orei (3.45, după 
„Omega” mea) disting lumină. Bat încetișor la geam. 

- Care ești acolo? - se aude din interior. - Arată-te la geam. 

Dar nu recunosc glasul lui Ferșampanos. Mă supun 
indicaţiei. Peste o clipă aud ușa deschizîndu-se. 


- Intră, domnu' Conan. Ce-i cu matale la ceasul ăsta, că 
încă nu s-a crăpat de ziuă? - mă chestionează întemeiat Hristu. 
Căci el era. 

Cînd pătrund în odaie, rămîn literalmente cu gura căscată. 
La lumina becului spînzurat de tavan, fără abajur, în jurul unei 
măsuțe se află Veselina Mămăligan, babalicul de Manasie 
Ofiţeru, Aftandil și cumătrul Silică Țoropoc. Stacanele stau pline, 
înaintea fiecăruia, iar lichidul din interior mi se pare tare 
cunoscut. Cărţălăul locului... 

După ce termin povestea de groază a evenimentelor de- 
aseară, e rîndul lor să rămînă cu gura căscată. Veselina se 
închină cu-o frecvenţă de trei cruci pe secundă. Manasie Ofițeru 
și Aftandil se uită unul la altul semnificativ, de parcă s-ar fi 
așteptat la cele întîmplate. lar Hristu Ferșampanos îi poruncește 
lui Silică: _ 

- Fugi Țoropoace la brigadă, și întoarce-te cu șalupa! In 
tine-i toată nădejdea. 

Excelentă iniţiativă. Cu șalupa se poate ajunge la „Mila 47” 
în cel mult două ore. Silică se topește din decor, ţișnind pe ușă 
ca din pușcă. 

- Dar de ce nu l-ai expediat direct la post? - îl întreb pe 
Hristu. 

- Dar ce crezi matale, domnu' maestrule, crezi că mai poate 
povesti, așa cum ne-ai povestit matale nouă? Nici n-or să-l 
creadă ăia de la miliţie. Aici e nevoie de-un om înșcolat, cu darul 
vorbirii. Tălică ești și ziarist, trebuie să te cunoască tovarășii... 
Așa că pleci singur cu șalupa. Te ţine, deși e cam hărtănită de 
vreme! Noi trebuie să rămînem aici, de pază, să nu prindă de 
veste bandiții și s-o roiască... 

- Și cine-o să mine șalupa? Că eu n-am condus în viața mea 
decît „Fiat”-ui meu 600 D. Și numai pe uscat... 

- Păi și șalupa asta-i tot un soi de automobil, dar pe apă... 
Motor are, merge cu benzină, are și volan... Altceva ce-ţi mai 
trebuie, domnule Conan, zău așa? În cîteva clipe ai și învăţat s-o 
mîni. Că nici Silică nu se prea pricepe... 

Îngrijoraţi, așteptăm sosirea șalupei. Pentru destindere, 
decid să încropesc nițică discuţie pe marginea prezenţei lor, la 
această oră, în odăiţa sirelui de la Fere y Champenâise. 

- Și ce puneaţi la cale, fraţilor? Sau vă ţineţi de beţie pînă-n 
zorii zilei, ca să nu vă plictisiţi? 


Hristu dă din colț în colț. Ezită să-mi răspundă. Noroc că 
preia iniţiativa Manasie Ofiţeru: 

- Păi organizăm nunta... 

- larăși nuntă? - mă-ngrozesc eu. - A cui? 

Aftandil chicotește pe sub mustaţa pe care n-o posedă, și 
mă lămurește oarecum temător, privind speriat la Veselina: 

- ÎI însurăm pe cumătru Hristu! l-a venit și lui vremea, C- 
altminteri se șiștăvește de tot, se face ca o smochină. l-o dăm 
pe Veselina de nevastă. Muiere bună la tăvăleală, muncitoare, 
frumoasă, voinică, tare ca piatra, iute ca săgeata. Dacă nu mai 
zăbovesc, au vreme să toarne și niște copii, barem atiţia cîÎți s- 
ajungă pentru o echipă de caiac-canoe! 

Veselina Mămăligan roșește ca o tomată de toamnă, și-i dă 
peste buze, ușurel, guralivului: 

- Să-ţi fie rușine, cumetre Vizirule, numai la măscări te 
gîndești... 

larăși o să am bairam lîngă oaza mea de creaţie? Ar fi o 
grozăvie. Așa că mă interesez din vreme: 

- Și unde-aveţi de gînd să faceţi nunta? Aici, în bătătură, la 
nenea Hristu? 

- N-am ce-mi trebuie, domnu' Conan, la mine nu-i cu 
putinţă. O facem la nașu... 

Slavă Domnului, gîndesc eu în sinea mea. De nunta asta 
am scăpat. 

- De altfel am și aranjat cu nașu, adineauri a plecat de-aici! 
Cam pulbere, dar se mai sprijinea pe picioare. Nu mai ţine la 
băutură... 

De-afară  se-aude zgomot de motor. Nu-i biriitul 
microbuzului, deoarece îi cunosc tonalitatea. Precis că-i șalupa, 
adusă de  Silică Toropoc. Aşteptăm  înfriguraţi apariția 
brigadierului. Pe neașteptate, așa din senin, pesemne din 
pricina tensiunii, îl întreb pe Ferșampanos: 

- Barem ţi-ai găsit un naș mai acătării? 

- Nici nu mi-aș fi putut dori mai bun! 

- ÎI cunosc? 

- Te ţii de glume, domnu’ maestrule! Păi cum să nu: e 
diadea Stepan. 

- Cușeai? - întreb cu glas disperat, înfricoșat, sperînd să fie 
alt Stepan, că-n „Mila 41” colcăie localnicii cu acest nume... 

- Întocmai! Cel mai bun prieten al meu... 


Dumnezeule! De data asta va trebui să dănțuiesc rock cu 
cumătra Veselina Mămăligan de la Fère y Champenâise... 

Sică Țoropoc apare tocmai la vreme, pentru a mă elibera 
de gîndurile negre ce începuseră să-mi invadeze urgisitul meu 
creier. 

- Salupa-i gata de drum! Să mergem! 

Înșiruiţi în monom indian, pășim în vîrful picioarelor, nu 
cumva să trezim atenţia bandiţilor din clanul organizat de Cotoi, 
dar și Socrate. 

La debarcaderul personal al lui nenea Hristu, legată c-o 
funie căreia marinarii îi zic parimă (și nu știu care-i deosebirea) 
se leagănă vag șalupa brigăzii lui Silică. Mă mir că mai există și 
șalupe de dimensiuni mini. Pentru mine, șalupa trebuie să 
descindă din neamul șlepurilor, sau ceva în genul ăsta. Dar 
întrucît sînt afon în materie de ambarcaţiuni, mă mulțumesc și 
cu barca furnizată de Țoropoc. Motor să aibă, că restul nu mai 
contează. 

Manasie  Ofiţeru, la propunerea colectivului, mă 
instrumentează rapid, demonstrindu-mi cum se pornește acest 
vapor miniatural. Pricep uimitor de repede și, deoarece timpul 
ne presează, îl invit să părăsească nava. Incepe să se crape de 
ziuă. Fac semn cu mina celor de pe scîndurile debarcaderului, 
trec la volan și răsucesc cheia de contact. 

Bun motor! Pornește la sfert. Și face un zgomot infernal, de 
parcă ar fi tractor. 

- Rămineţi cu bine, dragii mei! Fiţi atenţi! Știţi ce-aveţi de 
făcut. 

Înșfac schimbătorul de viteze. Abia acum mi-amintesc că 
Manasie Ofiţeru a uitat să-mi indice pozițiile vitezelor. Slobozesc 
pedala ambreiajului. 

Șalupa zvicnește fantastic, aproape săltîndu-se din apă. 

Însă de-a-ndăratelea. 

Lovește zdravăn fragila construcţie a debarcaderului, se- 
aude un pirîit sinistru, după care zăresc prăbușindu-se în apă și 
scîndurile, dar și asistenţa. 

Știind că apa-i joasă, nu mai zăbovesc. Schimb imediat 
poziția  manetei, trecînd din marșarierul care provocase 
catastrofa direct într-a doua. Motorul se cam biţiie niţel, dar își 
ia vint și mă poartă acum, în cea mai mare viteză, spre 
necunoscut. Adică spre „Mila 47”. Care trebuie să se afle 


undeva înaintea mea, la două ceasuri de navigaţie normală. Cel 
puțin așa mă lămurise și mă asigurase Silică. 


Bătălia navală din largul „milei 41” 

- „Barca pe valuri saltă ușor, inima-mi bate plină de dor...” - 
cînt eu, cuprins de-o criză de nervi, mai mult decit evidentă. 
Căci altminteri nu-mi pot explica pornirea de-a-mi pune la grea 
încercare corzile vocale, insuficient dotate pentru asemenea 
performante. Sînt un mare și insaţiabil amator de muzică. 
Simfonică, lejeră și populară. Și am un magnetofon „Sonet Duo 
B”, şi-un picup, și discotecă. Peste 900 de plăci microsillon. 
Numai voce n-am. 

Dacă mă încumet să ofer acest recital, e numai datorită 
faptului că sînt disperat, singur în largul apelor Dunării-Vechi, 
pe-o șalupă care înaintează sigur și ferm, dar într-o direcţie pe 
care n-o pot stabili. Nu pentru că n-aș avea sextant, busolă și 
alte instrumente de navigaţie, pe care tot n-aș ști cum să le 
folosesc, ci pentru că n-am mai fost în viaţa mea pe-o 
ambarcaţie (și cu motor!) la o asemenea distanţă de maluri. 

Coastele Dunării-Vechi, peisajul „Milei 41” au pierit de mult 
din faţa privirii mele. Soarele întreprinde un lob amplu pe bolta 
cerului, liftat de tenismanul acela care se ocupă cu problemele 
cosmice. Razele, deja fierbinţi, mă bat direct în scăfirlia capului, 
făcînd să-mi fiarbă neuronii. 

Și chestiunea care se pune acum, la modul cel mai arzător, 
este încotro merg: înainte, la stînga, la dreapta sau înapoi. 

Fără repere, degeaba m-aș apuca să învirtesc volanul, că 
tot n-aș ști încotro să îndrept botul minișalupei. Cum s-ar zice în 
limbaj marinăresc, plutesc de fapt în derivă. La voia sorții. Sau 
cum spunea răposata Moira Ghergidap: „ad-libidum”... 

De vreo cîteva momente, motorul dă semne de oboseală. 
S-a încins. Radiatorul sforăie ca un samovar de Tula, fisîind pe la 
toate încheieturile sale mîncate de rugină și de sărurile apelor 
fluviului. Caut pretutindeni, răscolind și scormonind prin toate 
ungherele șalupei. Dar nu găsesc nici un recipient, nici o 
canistră care să conţină apă pentru alimentarea radiatorului. 
Barem de-aș da peste niște apă simplă, nerafinată... 

Motorul se oprește. Mai tușește de vreo două sau trei ori, 
sec, de parcă ar avea o sănătoasă bronșită tabagică. Închid 
contactul. Privesc deznădăjduit în jurul meu. Undele canalului 
clipocesc neliniștite și ele. 

Șalupa pornește de la sine, lăsîndu-se pradă curentului. Ca 
totdeauna în momentele de cumpănă, nasc o idee genială. Fac 


apel la apa pe care plutim, asta-i soluția. Mai ales că se află în 
cantități incalculabile. 

Peste cîteva clipe, după ce-mi sare din mînă bușonul 
radiatorului gata să explodeze, torn o găleată de apă tulbure 
(conform cîntecului bine cunoscut: „Dunăre, Dunăre...”). Dintr-o 
dată se aude un pocnet, ca și cum ar fi plesnit tuturiga unei plite 
de gătit. Mă rog, se mai întîmplă să apară, din cînd în cînd, la 
motoarele senile, și-asemenea zgomote fără semnificaţie. În loc 
de buşon, recurg la un șomoiog de ciîlți uleioși. Fac contactul. 
Moto-rul pornește. La un sfert și ceva. 

larăși navigăm, eu și șalupa. Însă motorul nu mai are 
„tirajul” din trecutul apropiat. Mai mult de-atit, parcă gilgiie pe 
undeva. Așa-s vechiturile, astmatice și neajutorate. Principalul 
este că (încă) merge. 

Cît mă îndeletnicisem cu rezolvarea problemelor tehnice, 
nici nu observasem că șalupa se apropiase de-un mal. 

Ciudat, mi se pare familiar, Profilul caselor seamănă nespus 
cu cel al locuinţelor de care mă despărțeam acum un ceas. Uite 
și ograda lui Hristu, iat-o și pe cea a lui diadea Stepan Cușeai. 

Ceea ce mă determină, și încă rapid, să sucesc volanul 
șalupei, este apariţia microbuzului la debarcaderul pe jumătate 
demolat. Îl recunosc de la distanţă. Cvintetul escrocilor se 
învîrte aferat în jurul mașinii. Unul din ei se urcă în vehicul și 
semnalizează cu faza mare. Întrucît farurile sînt îndreptate spre 
mine, deduc că mi se adresează mie. 

Accelerez, bag gaz și virez în „forcing” spre larg. Oriunde 
m-aș îndrepta, numai în mîinile lor să nu cad. 

- Vau! Vau! Vau! - claxonează vreo citeva minute în șir 
microbuzul. 

Proptesc piciorul pe pedala acceleratorului, împingînd-o 
pînă la refuz, gata să desfund podeaua. Motorul șalupei rage, 
gîlgiie, huruie, chiar și vijiie. Dar nu vrea să tragă mai tare. 

Privesc îndărăt. Totuși mă îndepărtez. 

Numai că nebunii se urcă în microbuz, continuînd să 
semnalizeze optic și audio. 

Zîmbesc pe sub mustață și le transmit telepatic, altminteri 
neexistînd posibilităţi: „Adios muchachos! El fugitivo o-ntinde pe 
apă, iar voi n-aveţi decit să vă întindeţi rufele la uscat, dacă vi s- 
au umezit cumva, undeva! Pa și pussy” 


Numai la asta nu mă așteptam. Microbuzul demarează în 
trombă, scoţind fum și praf, și se năpustește de-a dreptul în 
apele Dunării-Vechi. La urma urmei, dacă stau și gîndesc mai 
adînc, sinuciderea era unica soluţie pe care o mai aveau la 
dispoziţie. 

Scufundarea decurge cam lent. De fapt nici nu se scufundă. 
Dimpotrivă, diabolicul microbuz plutește; nu numai că plutește 
dar și navighează. Cu toate pînzele sus! Dacă așa se pot numi 
batistele pe care mi le flutură bandiții la ferestrele vehiculului. 

Bestiile! Prevăzuseră totul. Microbuzul era un automobil- 
amfibie. Abia acum îmi explic prezenţa insolită a motorului „out- 
bord”, acel „Evinrude” costisitor, care, de fapt, era destinat a fi 
montat la spatele mașinii, pentru a furniza energia necesară 
propulsiei prin apă. 

De data asta sînt absolut pomicol! 

N-am decit o singură soluţie. Să mă refugiez pe 
promontoriul unde fusesem cu Stepan Cușeai. Acolo abandonez 
șalupa, și mă pitesc în stuf. Și aştept desfășurarea 
evenimentelor. Căci trebuie să-mi vină în ajutor bunii mei 
prieteni rămași în bătătura lui Hristu. 

Virez cu 90 de grade, îndreptîind botul șalupei spre 
încîlceala giîrlițelor unde se presupunea a fi promontoriul. 

Microbuzul virează și el, clăbucind apa la pupa, ca o mașină 
de spălat rufe, „Alba-lux. 3”. Numai că vehiculul amfibie se 
apropie vertiginos, în vreme ce șalupa mea dă semne de 
abandon prematur. E ceva cu motorul. Nu știu ce, dar gilgiie din 
ce în ce mai bizar. i 

Satanicul microbuz-amfibie se află la vreo zece metri. In 
spatele meu. Promontoriul în schimb la vreo cincizeci de metri. 
Înaintea mea. Nu-i bine! Dar n-am ce face. Asta-i șalupa, cu ea 
defilăm! 

La fereastra portierei din stînga apare chipul „boss”-ului 
Socrate. Îmi face semn cu mîna și răcnește sonor: 

- Conan, (băiete, astimpără-te! Intoarce-te acasă, să stăm 
de vorbă! 

- Nu vorbesc cu ucigașii! - le răspund de la bordul șalupei. 

- Noi da! urlă Cotoi. 

Dispare de la geam, pentru a dezlănțui și mai zdravăn 
dihania aia de „Evinrude”. Microbuzul năvălește de-a dreptul 


asupra șalupei. Bănuiesc ce intenţionează. Să mă scufunde, cu 
șalupă cu tot. 

Modific strategic poziţia ambarcaţiunii mele, pentru a ieși în 
întîmpinare cu tribordul. 

Impactul dintre microbuz și șalupă, răsunînd a fiare vechi, e 
ceva de groază. Șalupa se înclină apreciabil cu babordul, pînă la 
nivelul apei, apoi se răstoarnă lent. Microbuzul, în schimb, se 
alege cu farurile sparte, - pesemne din pricina, șocului, - și cu 
aripa armonică. 

Personal îmi recapăt echilibrul surprinzător de rapid, fapt 
care-mi îngăduie să înșfac găleata și s-o zviri în parbrizul 
bandiţilor, lansînd un strigăt de victorie: 

- Conan nu abandonează niciodată! Conan își asumă riscul! 
Chiorilor, să văd acum cum navigaţi fără vizibilitate! Mare 
minune dacă scăpaţi neamendaţi de organele circulaţiei rutiere! 

- Nenorocitule! - mă insultă surprins, dar suportabil, 
apoplecticul Optimus  Cotonog, ivindu-se la fereastra din 
dreapta-faţă. 

- Oprește-te! Degeaba te străduiești, n-ai să reușești mare 
brînză. Crezi că n-avem parbriz de rezervă? Ai să rizi! Avem! Mai 
bine treci pe mașina noastră, și vino cu noi să ne-nţelegem. 
Hambarul ne-așteaptă! 

Cît stau s-ascult tirada hipertensivului, Cotoi profită de 
neatenția mea și dă în marșarier. Microbuzul se îndepărtează la 
vreo cinci metri, după care pornește iarăși asupra șalupei. 

Pentru a evita o nouă coliziune, procedez așijderea. Dau și 
eu în marșarier, fără să mai zăbovesc. Dar și fără să privesc ce-i 
în spatele meu. Microbuzul-amfibie, neprevăzind inteligenta 
mea manevră, nu mai izbutește să lovească minuscula 
ambarcaţiune. Trece pe lîngă șalupă, la vreo cîţiva centimetri. 

Încîntat de succes, ţip în gura mare: 

- Sic, cretinilor, sic! Nu m-aţi nimerit! 

În clipa cînd rostesc ultima silabă, un teribil șoc mă 
prăbușește la podea. Șalupa se imobilizează, tremurînd din 
toată tăblăraia. Motorul se oprește brusc, continuînd însă să 
gîlgîie. Radiatorul fierbe în „forcing”, zvîrlind șuvoaie de aburi. 

Năucit de căzătură, izbutesc totuși să mă adun de jos. 
Examinez imediat șalupa, aruncîndu-i o privire disperată, dar 
atotcuprinzătoare. Ambarcaţiunea zace într-o rînă, împotmolită 


pe un banc de nisip. Apreciind just situația, îmi propun singur, 
neavînd cu cine discuta în contradictoriu, abandonarea navei. 

Microbuzul-amfibie, în ciuda parbrizului făcut ţăndări, 
pornește să atace din nou. Acum se năpustește iarăși asupra 
șalupei. Tardiv. Nu mai are ce-i face. 

Socrate Cotoi, la volan, conduce cu capul scos pe fereastra 
portierei. Deși îmi crește tensiunea arterială cînd îi văd mutra 
prefăcută, îmi extrag batista din buzunar și încep s-o flutur în 
semn de S.O.S. ... 

Îmi dau seama însă că nu-mi pricep gestul. Ce-i drept, nici 
batista nu mai e atît de albă. Atunci recurg la noi performanţe 
vocale: 

- Ahoe! Ahoe! Opriţi, asasinilor! Șalupa s-a împotmolit, a 
eșuat!... Mă predau... Transbordaţi-mă pe microbuz, să stăm de 
vorbă!... 

Încărcarea mea la bordul amfibiei se petrece cu destule 
dificultăţi și peripeții. Pișu și Romică asudă copios, ajutaţi 
ineficient de Optimus, să mă treacă prin portiera de la spatele 
vehiculului. Gică Bendix-Telescop îmi ţine picioarele, pentru a nu 
mi le toca elicea „Evinrude”-ului. 

La capătul puterilor, gata să leșin, mai reușesc să îngăim: 

- Daţi-mi ceva de mîncare, că mor! Dar acu! 

În timp ce mastichez un sandviș costeliv, insipid și inodor, 
privesc la cvintetul bandiţilor. Dînșii așijderea, mirîndu-se de 
capacitatea mea de recuperare. Căci, la terminarea operaţiei, 
simt iarăși c-am șapte vieţi în pieptu-mi de aramă eloxată. 

Fiind pentru prima oară invitat în interiorul mașinii, profit de 
ocazie și-i examinez uluit amenajările. Au tot ce le trebuie. Și 
paturi, și laviţe laterale, și măsuţă, și aragaz. 

- Îţi place, maestrule? - se umflă în pene Telescop. - Băiatul 
a construit totul. Motor de „Trabant”, de la casare, caroserie de 
„Mercedes”, de la fiare vechi, celelalte chestii de la o rulotă 
accidentată și abandonată, iar capul inteligent, mîna de lucru și 
multele invenții, de la nenea Gică Bendix-Telescop, admiratorul 
matale. Numai din ciocan și sudură, domnule scriitor. Ca să vezi 
de ce-i capabil un talent mecanic! Și n-ai văzut încă anexele, 
cușeta de lux, rezervată șefului expediției... 

Lăudăroșenia auto-moto-cascadorului începe să mă preseze 
pe nervi. 


- Nu vreau să văd nimic. Sînt prizonierul vostru! mă răstesc 
eu, ridicîndu-mi mîinile. - Legaţi-mă! 

- De ce, Conan băiete? - se interesează Socrate. - Nu mai 
avem nimic de haleală, așa că stai liniștit... 

- Liniștit, printre ucigași? 

- Noi sîntem ucigașii? Pe cine-am omorit? - continuă cinic 
Cotoi. 

- Cine-a ajutat-o să moară, înainte de vreme, pe dirigintă? 
Eu? Parcă așa aţi vrut să mă convingetţi, nu? Cînd știați foarte 
bine că voi îi veniserăţi de hac... N-a ţinut figura cu trăscăul 
otrăvit... Nu băusem și eu din el? De ce n-am decedat? 

Socrate își scarpină preocupat favoriţii flocănoși, apoi 
declară: 

- N-am omorit pe nimeni, Conan băiete! Diriginta trăiește... 

- Ha! Ha! Mă faci să rîd! Aș vrea s-o văd și pe-asta! - rînjesc 
eu. 

Regizorul (fals) privește deconcertat la colectivul de asasini, 
evident pus în încurcătură de propunerea mea. Intorcîndu-se cu 
fața spre colțul din fund al microbuzului, acolo unde se distingea 
ușița cușetei de lux, strigă sonor: 

- Moira, Moira, maică dragă, ieși din ascunzătoare! Hai să-ţi 
admiri idolul. 

Diriginta, în carne și oase, se strecoară mlădie (dificultos 
totuși) și se așază lîngă amiralul Pîrvuică. 

- Bonjur bun, domnu' Conan! Ce caști ochii ăia la mine, ca 
un boulean debil și arierat mintal? Eu mi-s! Trăiesc! Și încă bine! 

N-am crezut niciodată în strigoi, fantome, năluci sau alte 
bancuri dintr-astea. Dar în clipa asta îmi vine să trec, cu arme și 
bagaje, la misticism. 

Socrate mă bate pe umăr, condescendent: 

- Conan băiete, fii cuminte și nu te pierde cu firea! Cum era 
să ucidem găina noastră cu ouă de aur? Hai, că ești naiv, dacă 
nu prostuţ! Moira, dacă reuşim operaţia „Caviar”, va fi soţia 
mea! Că n-oi fi cumva gelos? 


„Cînta la prora un claxon...” 

Hăbăuc de cap, din pricina incredibilei apariţii, simt cum mă 
ia cu leșin. Demolat, și pe dinăuntru și pe dinafară, caut disperat 
ceva de băut. 

- Să-ţi dau un pahar de apă, domnu’ Conan? - se 
interesează Moira, cuprinsă subit de un acces samaritenist. 

- Orice, numai apă să nu fie! - răspund eu gifiind, sugrumat 
de necaz. - Mi-e rău. Mă lasă inima! 

Diriginta se repede la cușeta de lux. Peste cinci secunde se- 
ntoarce cu-o sticlă multicoloră. 

- Te-ajută un whisky? 

- Ba bine că nu! Chiar se recomandă! E-un tonicardiac 
excelent. 

Echipa prezumaţilor asasini asistă curioasă la readucerea 
mea la viaţă. După al doilea păhărel simt că renasc, Moira 
Ghergidap, probabil și dînsa slăbită de emoţii, bea în schimb 
patru. 

Grigulea Pîșu, după ce obține asentimentul lui Socrate, 
transmite dirigintei: 

- Puică mică, noi trecem pe șalupă, poate o punem pe linia 
de plutire. Gică zice că nu-i cine știe ce problemă. 

Rămii singură cu maestrul. Fii atentă, să n-aibă cumva vreo 
inițiativă; dacă mișcă, otînjește-l în cap cu asta! - și-i întinde o 
pompă de automobil, dacă nu chiar de camion, atit mi se pare 
de uriașă. 

Socrate, pe cînd cobora pe portiera din stînga, direct pe 
bordul șalupei alăturate și eșuate, își întoarce privirea spre mine 
şi-mi comunică: 

- Discutăm mai tîrziu, Conan băiete! Că avem ce! 

Am senzaţia că Moira Ghergidap nu se prea simte la 
îndemînă. Intimidată, fie de prezenţa mea, fie de insolitul 
situaţiei, se adapă insistent la gitul sticlei de „Johnnie Walker”. 
La ora actuală, nivelul lichidului atinge cota de alarmă, 
apropiindu-se spectaculos de fund. Văzindu-mă că privesc 
îngrijorat la flacon, diriginta mă liniștește: 

- Stai blînd, domnu' Conan, că mai au băieţii. Așa trăscău 
mai zic și eu. Vrei o doză de cardioton, sau cum l-ai botezat, că 
n-am reţinut, tonocord, tonicardan?... 


- Aș refuza din partea unei agente de-a bandiţilor, dar nu-mi 
îngăduie starea inimii. Toarnă-mi și mie! Un deget, nu mai 
mult... 

Diriginta se întristează vizibil. Cînd execută operaţia de 
transvazare, îi tremură mîna. 

- De ce mă jignești, maestre, doar te-am apreciat! Ce-i aia 
agentă? Oare eu n-am dreptul la viaţă? Să posed un bărbat cu 
mașină și plin de marafeţi? Toată viaţa, pînă la pensie, și poate 
și după aceea, să beau numai trăscău? Să n-am și eu parte de 
un strop de whisky, de-un astrahan sintetic, de-o mobilă 
modernă, cu tapițerie elastică?... Să mor în Delta asta 
nenorocită, cînd aș putea lenevi în alte Delte, mai occidentale... 
O vară de-aș trăi vertiginos, ca-n filme, ajutîndu-l pe Socrate la 
marea lui lovitură, o vară, numai atit, și-aș fi om făcut! N-am 
vorbit convingător? Ce te uiţi bolînd la mine?... 

Cred că-i cazul să declanșez acţiunea de propagandă: 

- Ești chiar sigură că banditul ăsta de Cotoi te va lua de 
nevastă? De unde știi că nu-ţi va face vînt, odată terminată 
operaţiunea „Caviar”? Eşti încă tînără, Moira dragă. Ai viaţa în 
faţă! De ce să te legi de-un om sortit pușcăriei? 

Diriginta violează și-a doua sticlă de whisky. Mă privește 
ciudat, cîntărind cuvintele mele, apoi bea direct din recipient. 
Aproape cinci degete de trăscău englezesc. 

- Draga mea, ești o copilă nevinovată și bună! - îmi continui 
eu munca de prelucrare psihologică. - Hoţii ăștia nu vor decit să 
te-amăgească. Ascultă ce-ţi propun eu: răpim microbuzul și 
fugim direct la cel mai apropiat post de miliţie. Dezvăluim 
manevrele găinarilor, ajutăm la prinderea lor, apoi mai primim și 
multumiri oficiale... 

Diriginta începe să se clatine. Ori din pricina excesului de 
alcool, ori pentru că-și pierde încrederea în escroci. Mai soarbe o 
dușcă de whisky, de astă dată numai patru degete, după care 
mă întreabă cu glas împleticit și interesat: 

- Numai mulţumiri?... 

- Plus recompensa, pe care o oferă de obicei miliția 
economică, 10% din valoarea pagubelor! 

- 10%? Cit o fi asta? 

Moira ar vrea să găsească un răspuns în sticlă, dar aceasta 
îi alunecă din mînă, prăbușindu-se pe banchetă. Bine că nu s-a 
spart. Poate va mai fi nevoie de ea. Deocamdată, fără să mai 


zăbovească, diriginta se tolănește și dinsa lîngă „Johnnie 
Walker”. Peste o clipă sforăie lin, ca o miţă lenevoasă. 

Gata. Purced la acţiune. Privesc, prin parbriz, la șalupă. 
Băieţii sînt, probabil, în măruntaiele ambarcaţiunii, străduindu- 
se s-o readucă la linia de plutire. Asta-i o supoziţie, deoarece 
prin parbriz nu se vede nimic. E spart. Și încă bine, arătînd ca un 
geam boit cu lapte bătut. Perfect opac. Atunci mă reped la 
fereastra din stînga. Vizibilitate la cinci sute de metri. Bandiţii 
nu-s pe punte. Minunat. 

Inchid repede toate portierele, coborînd siguranţele. Nu 
poate intra nimeni din afară. Smulg covoarele de cauciuc care 
acoperă podeaua microbuzului. Dopurile de scurgere a apei din 
condens ies la vedere. Cinci la număr. Le extrag, destul de 
anevoios. Am reușit. Apa pornește să pătrundă în mașină. Lent, 
dar sigur. Succes deplin! In mai puţin de două ceasuri îi las pe 
bandiți fără mijloc de locomoţie. Microbuzul se va scufunda, fără 
nici o îndoială. 

Să-i văd ce-o să mai uneltească lipsiţi de tehnica auto- 
moto-acvatransporturilor! 

Clipocitul apei ce-mi udă  încălțările, deocamdată 
nesatisfăcător, mă trezește la realitate. Cum de-am uitat o 
chestie atît de esențială? Nu-s și eu în microbuz? Ce-am rezolvat 
dacă am să mă duc și eu la fund, odată cu amfibia? O să mai am 
și diriginta pe conștiință! Și nu mă încîntă, cîtuși de puţin, să 
mor înecat, cu Moira lîngă mine. Cine știe, cum se va interpreta! 

Vorba lui Tulli Pompadur: „Dom'le, nenorocire mare! Mi-am 
tăiat singur cracul de sub picioare!” 

Dau să deschid portiera din stînga. E blocată. Definitiv. Nu 
răspunde nici cea din dreapta. Nici celelalte. Sistemul de 
siguranţă funcţionează perfect. Nu se poate deschide decit 
numai din afară. Cu ajutorul cheilor. Or cheile sînt toate la 
bordul mașinii. Le și văd. Dar nu pot fi utilizate. Ca să mă 
folosesc de ele, ar trebui să mă aflu în exteriorul microbuzului. 
Și spre adîncul meu regret, nu sînt. Și nici nu pot ieși! 

Dacă va corespunde calculul meu, referitor la durata 
scufundării microbuzului, mai am 90 de minute de viaţă. Cam 
puţin, dar n-am ce-i face! Asta-i viaţă?... 

Așa după cum am mai afirmat, totdeauna în momentele 
grele eman idei ce pot fi considerate geniale, fără exagerare. 


Dacă nu pot ieși din mașină, am totuși posibilitatea de-a 
comunica în exterior. De tînăr m-am îndeletnicit cu radio- 
amatorismul. Am studiat și transmisiunea în alfabetul Morse. Nu 
cunosc chiar toate literele, dar un S.O.S. mai știu cum se 
semnalizează. Asta-i soluţia, asta-i salvarea! 

Claxonul microbuzului funcţionează excelent. „Vau!” „Vau!” 
„Vau!” muge ca un bivol. Cred că se aude și pînă la Tulcea. 

Peste cel mult o jumătate de ceas, voi primi ajutoare. 
Prietenii îmi sînt la o distanță de maximum un kilometru. Acuma 
mă aud. Esenţial însă ar fi să cunoască și dumnealor alfabetul 
Morse. Chiar foarte esenţial!... 


Naufragio cantabile, ma non tropo! 

Dacă stau și mă gîndesc mai bine, aș fi procedat mult mai 
inteligent renunţțind la sabordarea microbuzului. N-aș mai fi fost 
nevoit să aștept, așa cum fac acum, sosirea unor aleatorii 
ajutoare. Trebuia să pornesc motorul, de vreme ce cheile erau la 
bordul mașinii, și să cîrmesc amfibia către cel mai apropiat mal, 
adică spre diadea Cușeai sau Hristu Ferșampanos. Dar numai 
cine nu muncește nu greșește. În clipa de faţă-i tardiv să revin 
asupra deciziei iniţiale. Mai întîi, pentru că dopurile de etanșare 
nu mai pot fi introduse în lăcașurile lor decît cu-o unealtă 
specială. lar în al doilea rînd, din pricina echipei escrocilor. 

Alertaţi de claxonul microbuzului, cei cinci cretini magnifici 
năvălesc pe puntea minișalupei. Cîteva clipe rămîn interziși, 
după care „boss”-ul se repede la fereastra portierei, de unde-l 
privesc amuzat. Cînd mă identifică, îi vine să-și smulgă favoriţii. 
Cel puţin așa apreciez grimasele pe care le execută mușchii 
feţei sale, scăpaţi de sub controlul nervilor. Se aștepta s-o 
zărească pe Moira. 

Intrigaţi de atitudinea lui Socrate, care zăbovește cam mult, 
paralizat în faţa incredibilei năluciri, restul echipei se apropie de 
el. Cotoi le arată personalitatea mea. Moment de vizibilă derută. 
Apoi Grigulea Pișu, dîndu-l la o parte pe „boss”, oferă un foarte 
microrecital: 

- leşi afară, maestre, că te mănînc! Ai înnebunit? Unde-i 
Moira? Deschide, auzi? 

Aud, dar nu cine știe ce. Acompaniamentul claxonului 
depășește posibilităţile vocale ale solistului. 

Intărîtat de imbecilele ameninţări ale măgădanului asistent 
de regie, încep să claxonez într-un ritm din ce în ce mai 
accelerat. Stimulat, oarecum, și de nivelul apei care, în 
momentul de faţă, îmi scaldă picioarele pînă la genunchi. Pentru 
a spori eficienţa dispozitivului de răgete mecanice, renunţ la 
semnalizarea „Morse”, și mă urc pe scaunul șoferului, așezîndu- 
mă cu spatele chiar pe butonul claxonului. 

Acuma „vau-vau”-ul răsună încontinuu, fără intermitențe. 
Numai de m-ar ţine bateria acumulatorului! Căci microbuzul își 
face datoria; se scufundă înainte, încet, dar sigur. 

O furie demenţială se dezlănţuie pe puntea șalupei, 
Magnificii înșfacă tot ce le cade în mînă, și încep să arunce în 
parbrizul microbuzului cu bidoane de ulei, chei de metal (toate 


numerele de la 14 la 22), şuruburi, piulițe, găleți, leviere și alte 
materiale dure. 

Nu-i înțeleg. Ce rost are să se îndirjească asupra bietului 
parbriz, atita vreme cît nu-l pot sparge mai mult decît este? 
Fiind incasabil, geamul rezistă demn, nedîndu-le decît satisfacția 
de-a deveni din ce în ce mai opac, împăienjenindu-se la 
maximum. Doar atit, și nimic mai mult. 

- Opriţi-vă, idioţilor! - răcnește deodată amiralul Pîrvuică. - 
Lăsaţi-mă să urc pe microbuz... Se poate intra înăuntru prin 
oblonul decapotabil... 

Bubuiturile încetează brusc. Cotonog îl îmbrincește pe 
Romică, apoi se întoarce către Socrate: 

- Nea Cotoi, urcaţi-mă pe mine! Slăbănogul ăsta nu-i bun de 
nimic... 

Regizorul face un semn. Toată echipa se vîră sub fundul lui 
Optimus, - destul de încăpător, fie vorba între noi, - și-i fac vînt, 
imprimîndu-i un elan apreciabil. Optimus Cotonog, cît ar fi el de 
greu, zboară ca un satelit. 

Traiectoria însă, calculată greșit, nu-i îngăduie să se 
plaseze pe orbită. Plescăitul, pe care-l aud în cealaltă parte a 
amfibiei, mă îndrituiește să conchid că Optimus a amerizat 
direct în apele canalului. 

- Săriţi, fraţilor! Mă-nec! Nu știu să-not! 

Pișu, pesemne înotător mai experimentat, se aruncă în 
valuri. 

Dar căpitanul Romică, profitind de absenta rivalului, 
năvălește de unul singur pe acoperișul microbuzului. Ciudat, dar 
adevărat. Figura îi reușește. Îl aud tropăind vertiginos deasupra 
capului. 

Îmi ridic privirea către capota mașinii. Într-adevăr, există 
decupat un oblon. Mă salt de pe scaun: claxonul tace. Nu-i bine. 
Mă așez iarăși. Am soluţia! Mă urc pe scaun, sprijinindu-mi 
piciorul pe butonul dispozitivului. Rage fără de istov. Mă apuc cu 
amîndouă mîinile de minerele oblonului, pentru a împiedica 
tentativa de invazie, din cer, a mărginitului marinar. 

Cretinul ţipă și trage de oblon: 

- Deschide, domnu’ Conan! Nu te lăsa rugat! Nu-ţi fac 
nimic! 

Simt că oblonul cedează. Mă las cu toată greutatea, 
atiîrnîndu-mă de mînere. 


Oblonul se deschide. Înăuntru. Din pricina mea, care-i 
înlesnisem astfel sarcina căpitanului Romeo. De unde să 
bănuiesc direcția de manevră a chepengului ăsta nenorocit? 

Pîrvuică, neașteptindu-se nici el la acest deznodămiînt, 
crezind că trebuie tras, și nu împins, se prăbușește, cu capul în 
jos, drept în băltoaca de pe podeaua microbuzului. Minimum 70 
de centimetri. În înălţime. Destul ca să-și scufunde scăfirlia-i 
rasă bilă. Pesemne din pricina șocului, eminentul marinar 
reapare la suprafaţă și începe să urle: 

- Ajută-mă, nene Conane! Nu mă lăsa să mor! Nu știu să- 
not!... 

Îl apuc de git și pornesc să-l extrag din apă. Se-aude un 
trosnet sinistru. l-am rupt șira spinării, mă gîndesc eu. 

- Domnule căpitan, răspunde, trăiești? 

Simt o vibraţie bizară în miini. Romeo vorbește: 

- De ce să nu trăiesc? 

- Slavă Domnului! Ți-am auzit gitul trosnind și credeam că ţi 
l-am detașat complet de trunchi... 

- Da de unde, pirîie afurisita aia de spondiloză cervicală! - 
îmi răspunde magnificul matroz, răsucindu-și capul între 
palmele mele, pentru a-mi demonstra, printr-o altă serie de 
trosnituri, gravitatea afecțiunii sale osoase. 

Ceea ce nu-l împiedică însă, după ce-l ridic pe banchetă, să 
leșine ca o cîrpă, fleșcăindu-se și întinzîindu-se lîngă Moira 
Ghergidap, prima ocupantă a terenului. 

Bine c-am terminat și cu marinarul! 

Să văd acuma care-i situaţia cu restul bandei. 

Mă reped la fereastra portierei, nu mai înainte de a-mi relua 
rolul de operator claxonist, deoarece dispozitivul fusese scos un 
timp din funcţiune, cît durase salvarea de la înec a olandezului 
zburător. 

Agitaţie mare pe puntea șalupei. Am vizibilitate perfectă, cu 
atit mai mult cu cît microbuzul se mai scufundase vreo zece 
centimetri, nivelul apelor apropiindu-se acum de miînerul 
nichelat al ușii. 

Pișu îl scosese din apă pe Optimus Cotonog și, ajutat de 
Cotoi și de Bendix-Telescop, îl agăţase cu picioarele în sus de 
falsul microcatarg al ambarcaţiunii. Directorul nu mai mișca 
deloc, însă slobozea la apă din el, încît mă întrebam cum de 
putuse înghiţi atita. Pe puţin trei deca de lichid tulbure... 


Claxonul, pe neașteptate, își schimbă tonalitatea. Acuma 
sună ca sirena de alarmă a unei mașini de salvare. Cred că din 
pricina epuizării acumulatorului. 

Socrate Cotoi și Bendix, intrigaţi de schimbarea produsă în 
emisia dispozitivului de răgete, privesc uimiţi, nu spre mine, 
după cum era de așteptat, ci către mal. 

- Lasă-l pe Cotonog, Telescopică! Piîșule, fuga pe microbuz! 
Poate mai avem timp să-l punem în mișcare. Sus pe capotă. Văd 
că oblonul este deschis... 

Socrate îl îmbrîncește pe Bendix, sare primul pe acoperișul 
amfibiei, urmat apoi de cascador și de fostul său asistent de 
regie. 

Cotonog se trezește brusc, cască ochii cît niște cepe, după 
care începe să urle: 

- Vin caraliii! Fraţilor! Unde sînteți? 

Cam greu să-i răspundă. Fraţii cad, unul peste altul, de-a 
dreptul peste mine, răsturnîndu-ne cu toţii în apa de pe podea. 

Mă zbat disperat, reușesc să mă eliberez, dar declanșez 
imediat alarma: 

- Ne scufundăm! Afară! Pe sus, prin oblon! 

Microbuzul, care-și pierduse între timp calităţile de amfibie, 
coboară vertiginos spre adîncuri, pesemne din pricina greutăţii 
suplimentare a noilor sosiți. 

In lipsa claxonului meu, sirenele creează o atmosferă de 
panică indescriptibilă. Greșit le asemuisem cu cele ale mașinilor 
de salvare. Că ne salvează de la moarte prin înec, asta nu se 
poate contesta, dar după cum sună acum, astea-s sirenele 
miliției. 

Nu cred să fie de la circulaţie, pentru că traficul fluvial încă 
nu oferă probleme, însă mai mult ca sigur că aparțin miliției, de 
vreme ce Optimus Cotonog continuă să urle: 

- Vin caraliii, vin caraliii! 

Microbuzul este scuturat puternic de-un șoc după care se 
imobilizează, întrerupîndu-și scufundarea. Recunosc 
simptomele. Le mai trăisem și pe minișalupă. Ne-am împotmolit. 
Sîntem eșuaţi pe același banc de nisip. 

Fiind primul care reușesc să ies pe oblonul decapotabil, 
operaţie întreprinsă de unul singur și neajutat de nimeni, dar cu 
suficiente dificultăţi, în special din pricina gabaritului meu 


depășit, de la bun început identific în jurul nostru trei vedete 
rapide. 

Cuprins de-un entuziasm nestăvilit, fac semne cu braţele, 
strig, urlu plin de bucurie: 

- Bine aţi venit, tovarăși! 

De pe una din ambarcaţiile respective, un cetăţean albastru 
îmi răspunde corespunzător: 

- Bine v-am găsit! Că de cînd vă căutăm! Credeaţi că veţi 
scăpa atit de ușor, după găinăriile voastre? Cine-a organizat tot 
circul asta? Cine-i deșteptul?... 

Deși cu moralul cam scăzut, - și nu știu care-i motivul, - 
arăt la personalitatea subsemnatului și îngăim: 

- Eu! Al Conan Doi! Scriitor și detectiv amator... 

- Îmi place că ești glumetţ, grasule, hai că-i drăguţ! Parcă 
făceai pe regizorul, pînă nu demult!... 

Paralizez total. Cu excepţia, totuși, a corzilor vocale: 

- Mă confundați, tovarășe! Altu-i regizorul... 

- Nu contează, grasule! Regizor, scriitor, detectiv, le 
descurcăm noi... 


Fine del primo tempo... 

Sînt debarcat la postul de miliție din satul „Mila 47” cu 
toate onorurile cuvenite. În fruntea coloanei. Dar cu brățări la 
încheietura  miinilor. Excelente ca lucrătură și material. 
Inoxidabile. 

Peste mai puţin de trei ceasuri, la o masuţă din biroul 
șefului postului, fumez un „Snagov” delicios și sorb o cafea de 
excepţie. 

Căpitanul, un băiat de zahăr, tînăr, deștept și citit, de altfel 
mare amator de romane polițiste (dar bune) mă cunoaște din 
reportajele publicate în „Fapta”. Îi face însă reală plăcere să mă 
cunoască și sub înfățișarea (cam șifonată, ce-i drept) de scriitor, 
amator de aventuri detectivistice. Cu anumite rezerve, pe care 
și le exprimă fățiș: 

- Dragă domnule Conan, îmi permiteţi să vă spun pe 
numele cu care veţi semna romanele dumneavoastră polițiste, 
pe care le aştept nerăbdător și cu dedicație, aţi fost angrenat 
fără voie într-o acţiune de reale proporții. Eram de mult pe 
urmele escrocilor din București. Fusesem anunţaţi de pornirea 
lor în expediţie. Tot așa cum știam și de sosirea microbuzului- 
amfibie, la „Mila 41”. Numai că intruziunile dumneavoastră ne- 
au cam dat peste cap anumite iniţiative... Chiar v-aș sfătui, pe 
viitor, să nu mai încercaţi a vă substitui organelor de 
specialitate. Veţi obține mai multe succese în domeniul 
dumneavoastră de activitate, și mult mai puţine cucuie, 
traumatizări și stres-uri... 

- Totuși, n-am vrut să ies decit în întîmpinarea celor mai 
elementare datorii cetățenești. Împrejurările nefavorabile, pe 
care acum le cunoașteți în detaliu, mi-au fost vremelnic 
potrivnice, ca să zic așa. O anumita superficialitate, de care mă 
simt vinovat, mi-a estompat văditele mele posibilităţi 
investigatorice... Altminteri i-aș fi demascat din prima zi pe 
membrii echipei lui Socrate Cotoi. 

Căpitanul zimbește pe sub mustață, adăugiînd la discursul 
său anterior: _ 

- Poate-i mai bine că n-aţi acționat imediat... In felul acesta 
ne-ați ajutat să punem mîna și pe dirigintă... Este clar că nu-i 
decit o victimă întîmplătoare, dar foarte dispusă să colaborez cu 
distinsul Socrate... 


- Apropo de Socrate Cotoi! N-aţi vrea să-mi comunicaţi și 
mie cine-i, în realitate, pretinsul regizor de filme publicitar- 
turistice? Dacă nu încălcăm, cumva, litera legii. 

- Nu-i nici o problemă, maestre! - mă liniștește amabilul 
cetățean în albastru. - Miine vor apărea în ziare toate datele. 
Poate mai rezumate. Întreprinzătorul Cotoi nu se află la prima 
cădere. E și normal, neposedînd reale calităţi cerebrale. Mai 
mult gura-i de el. A lucrat multă vreme în comerțul sătesc, în 
cadrul Cooperaţiei. La fel ca și Optimus Cotonog. Numai că 
„directorul” avea o experienţă mai vastă, dar specializată 
regional. Valabilă numai pentru Ardeal. Căpitanul Romeo 
Pîrvuică, de fapt, simplu „marinar” pe Snagov, le-a jucat cea mai 
formidabilă farsă escrocilor. Luîndu-se după afirmaţiile lui, n-au 
mai verificat legenda pe care și-o crease singur, mergînd pînă 
într-acolo încît să pretindă că fusese scos din marină pentru un 
naufragiu în rada portului Snagov. Telescop este un vechi hoţ de 
mașini, dar și un excelent mecanic auto. Nici nu știu cum s-ar fi 
descurcat Socrate Cotoi fără microbuzul fabricat de „Cascador”. 
Grigulea Pișu, în ciuda măreției sale fizice, poate fi considerat un 
debil mintal ceva mai ameliorat, dar nimic mai mult. Așa se 
explică faptul că, în repetate rînduri a fost folosit la spaţiile 
verzi, ca lucrător, dar în cadrul forțelor de muncă furnizate de 
penitenciare. Sapa-i singura lui vocaţie. Nenorocul său, dublu aș 
putea spune, este c-a dat peste Socrate și Cotonog, amîndoi 
internaţi în aceeași promoție cu el. 

- Cine le-o fi sugerat ideea cu operaţia „Caviar”, după cum 
îi zicea Socrate? 

- Între noi fie vorba, o „operaţie” de-o imbecilitate patentă. 
La această oră, nici în Deltă și nici pe litoral, nu se poate recolta 
un Singur gram de icre negre. Pur și simplu pentru că nu-i 
sezonul lor. lar pentru plasarea, la domiciliu, a morunului, 
păstrugăi sau nisetrului, cretinii își făceau iluzii deșarte. În 
primul rînd, din lipsa mijloacelor de congelare. lar în al doilea 
rînd, pentru că străinii găsesc tot ce vor la nenumăratele unități 
culinare specializate. Mult mai aprovizionate decit furnizorii 
clandestini ai clanului Cotoi. Socrate are o singură legătură cu 
cinematografia. A văzut prea multe filme cu gangsteri. Și-a 
rămas un visător... Ca și vrăbiile, care mălai visează... Dar cu un 
creier tot atît de dezvoltat! 


Privesc în gol, trăgînd zadarnic din „Snagov”-ul stins. Mare-i 
grădina Icoanei, și multe-s cărările sale!... 

Căpitanul îmi oferă pachetul de ţigări, întrebîndu-mă 
amabil: 

- Mai doriţi o „Snagoava”? O cafea? 

- Mulţumesc! Nu mai doresc nimic! Vreau să mă-ntorc la 
lucrul meu. Mă așteaptă romanul, neterminat, dar nici început... 

Mă ridic din fotoliul comod, îmbrăcat în skai maro, și-i string 
călduros mîna ofițerului. Băiat priceput! Ştie multe! 

La indicaţiile mele, vedeta miliției mă debarcă la malul 
ogrăzii lui Stepan Cușeai. Ograda-i plină de lume. Vecini, 
prieteni, cumetri. Cînd cobor, însoţit de plutonierul major, Hristu 
Ferșampanos se adresează acestuia, ca și cum eu aș fi fost 
invizibil: 

- L-aţi adus pentru reconstituire, tovarășe maior? 

Măgulit de înălțarea în grad, miliţianul îl lămurește pe loc: 

- Ai merita să faci puţină concentrare, cetăţene, poate 
înveţi și descifrarea epoleţilor! Care reconstituire? Maestrul 
Canon e liber, felicitat de conducerea noastră. Aveţi grijă de 
dînsul, fiindcă nu-i un om obișnuit... Rămîneţi cu bine! 

După plecarea vedetei, sînt înconjurat ca un exponat din 
săptămîna artei culinare. Mi se pompează mîna în exces, încît 
simt cum se inflamează încheieturile degetelor. 

Prefăcîndu-mă că n-am observat impolitețea cumătrului 
Hristu, îl chestionez direct: 

- Ce-ar fi să reconstituim o gustare, sire de la Fère y 
Champendise, cu ecsenbecuri și salată de tomate. Mor de 
foame! Mai ţii minte rețeta? 

Hristu, gentilom pînă în vîrful degetelor, primește cu 
demnitate bobiîrnacul. Înghite în sec, în orice caz din pricina 
faimoaselor bucate amintite, după care grăiește: 

- Domnu Conan, nici nu știți ce bine ați picat! Tocmai ne-a 
poftit naș-Stepan la masă, să discutăm între noi organizarea 
nunţii. Mare nevoie am avea de automobilul matale. După 
petrecere îl închegăm la loc. N-avem scaune, maestre! Pe ce-ai 
să stai la masă? Pentru că va trebui să ne-ajuți, nu numai la 
urări, ci și la trecerea darurilor în catastif... 

Apoi se întoarce către Stepan Cușeai: 

- Ce facem, nașule!? Ne dai ceva de mîncare, sau plecăm 
cu buzele umflate? Maestrul abia se ţine pe picioare! Prin cîte-o 


fi trecut săracul!... Ce era să bage în dînsul, nenorociţii ăia de 
bandiți? Conserve? 


Secondo (mini) tempo! 

Slavă Domnului! A trecut și nunta asta. Nădăjduiesc să fie 
ultima. Am prezidat, cu cinste și onor, masa obștească, aplaudat 
frenetic, de fiecare dată ce anunţam darul oferit de cei peste o 
sută de invitaţi. Pe cumătra Veselina, fostă Mamăligan, dar 
actualmente de la Fère y Champendise, am jucat-o cele mai 
moderne și contemporane bizdîgănii dansante neidentificabile. 
După ce-am executat și niște geamparale-rock, cred că slăbisem 
amîndoi, - oameni trupeși de felul nostru, - pe puţin trei ocale. 
Separat, bineînțeles. 

Sînt trei zile de cînd zac la pat, în convalescenţă 
postnuntală. Sleit de puteri, cu mațele făcute praf și pulbere de- 
o recrudescenţă a vechii mele colite, zgîndărită vîrtos de chiftele 
de știucă, cărţălău și contraindicate prăjeli, plăcinte sau 
repetate castroane cu borș de pește lipovenesc, îmi recitesc 
notele și reperele romanului pe care trebuia să-l încep. 

Mă simt, totuși, parcă mai stenic. De vreun sfert de ceas, 
de cînd am depistat în organismul meu cunoscute simptome ale 
foamei. O foame sănătoasă, bine marcată. E și normal, după 
zilele de cruţare, în care n-am băut decit ceaiuri de pojarniţă, 
mușeţel și rostopască. Privesc curios la „Omega” de pe 
taburetul ce-mi servește de noptieră, 9.55 h. Sper să arate ora 
exactă. 

Dacă mă apuc de lucru, așa cum am decis încă de ieri, 
trebuie să mă scol, să mă-mbrac și să iau ceva ușor în gură. Nu 
mi-ar strica niște „eggs and bacon”. Cu produse naturale la 
bază. 

În mai puţin de cinci minute sînt gata înţolit. În uniformă de 
creație. Adică pantalonii de doc, cei care fuseseră cîrpiți cu 
scotch, plus o cămașă antijeg. les în bătătură și-mi dreg vocea, 
răcnind cît mă ţine gura și capacitatea pulmonară: 

- Tioteaaaa Mașaaaa! Mi-e foameee! Moooor! 

Îmi răspunde, însă, o voce bărbătească, de peste gard: 

- Așteaptă niţel, domnu’ Conan, nu te grăbi! Mori după aia; 
mai întîi să-mi semnezi de primirea biletului!... 

Mișa Negroponte, într-o perfectă stare de veghe, adică 
treaz de-a binelea, înaintează spre mine. 

- Cum veniși, cumetre Mişa, că nu ţi-am auzit soneria de la 
velociped? Pe jos? 


- Eu? - se indignă factorul frenetic. - Acum, cînd mi-am 
cumpărat motoretă „Mobra”? Mă pregătesc de nuntă, maestre... 
lar dacă-mi vei fi naș, așa cum te rugăm, eu și cu Liubașa, poate 
că plătești matale restul de rate... darul nașului! Prima am 
achitat-o eu... Darul finului! 

- Dar n-am auzit zgomot de motor - trec rapid și 
neobservabil peste propunerea lui Mișa. 

- N-aveaţi cum, domnu’ Conan. Că nu vrea să meargă, fir-ar 
al dracului! | s-a astupat jiglerul... Am suflat în el de mi-au 
plesnit bucile obrajilor. A trebuit să pedalez pînă la matale. Sînt 
mort de oboseală. Dacă aș bea un pahar de ceva, mi-aș 
recăpăta puterile... Numai apă să nu fie, că balonează! 

larăși evit aluzia, dacă-i pot spune așa, deși sună mai 
curînd a invitaţie autoservită: 

- Dar benzină vine pe conductă? 

- Ești genial, maestre! - se bate factorul cu palma pe frunte. 
lacă, la asta nu m-am gindit. S-ar putea chiar să nu fie deloc. N- 
am pus benzină în rezervor de cînd am cumpărat-o, zău așa. 

- Unde-i scrisoarea? - mă grăbesc să reduc din entuziasmul 
jovialului Mișa, pentru că știu ce urmează după asemenea 
manifestări. 

Negroponte, puţin înciudat, mă examinează rapid, apoi, 
sesizind curiozitatea mea de-a cunoaște conţinutul misivei, îmi 
întinde un caiet și-un bilet, invitîndu-mă să semnez de primire: 

- Recomandată oficială, domnu' Conan! 

- Fără plic? - mă mir eu. 

- Fără! Că-i de la oficiul nostru. Ce să mai cheltuim 
materialul cu localnicii! Economii, maestre, economii! Poate 
căpătăm vreo primă, să cumpărăm și noi o ţiră de samagon, că 
trăscău nu se mai găsește prin sector... 

Citesc biletul. Scris frumos, lizibil, cu pixul. 

„Stimate tovarășe Conan! Vă rog să binevoiţi a mă vizita la 
oficiul poștal «Mila 41», avînd a vă face comunicări importante. 
După ora închiderii, în cazul cînd timpul dumneavoastră preţios 
nu vă permite deplasarea înainte de 17.00 h, mă găsiţi la 
domiciliul fostei diriginte. Cu cele mai sincere sentimente de 
admiraţie, Venera Pascutti”. 

- Cine-i tovarășa, cumetre Mișa! - îl chestionez urgent pe 
factor. 

Cuprins subit de amnezie, Negroponte dă din umeri: 


- Parcă-s obligat să știu? Cite am pe cap, drumurile astea 
care mă omoară, inima slabă... 

- Hai, să bem un trăscău! Dar să nu mă refuzi... 

Factorul, încă din mers, îndreptindu-se spre odaia mea, 
începe să debiteze cu-o frecvenţă de cinci cuvinte pe secundă: 

- Pascutti Venera, noua dirigintă, că pe madam Ghergidap 
au pus-o să-și scrie memoriile, fată drăguță, năltuță, îmbrăcată 
cuviincios, muncitoare, necăsătorită, transferată încă de 
alaltăieri de la „Mila 47”... 

Bineînţeles, la cinci fără un sfert sînt la oficiul „Mila 41”. 
Liubașa Convert, mai înfloritoare ca nicicînd, mă anunţă că 
Venera Pascutti mă așteaptă la o cafeluță. Apoi îmi zimbește 
parșiv, strecurînd printre buze: 

- Aţi auzit ce-are de gînd Mișa? 

- Madam Convert, știu tot, dar pe mine nu vă bazați. Plec 
curînd din localitate, cred că pe la sfîrșitul lunii... 

- Păi facem mai întîi nunta! Dacă vă grăbiţi, sîntem dispuși 
și săptămîna viitoare... 

- E drept, mă grăbesc! Mă așteaptă diriginta. Cu nunta mai 
vedem noi, dar nu promit nimic... 

- Păcat! La întîi aveam a doua rată la motoretă... 

Încă din vestibul sînt întîmpinat de-un glas amabil și stenic: 

- Hai mai repede, dom'le Conan! Nu mai trage de timp! 
Intră și trage ușa după dumneata, se-aude? 

Mă-ntorc în mai puţin de-o secundă; aproape record 
naţional. Vampirul,  subinginerul Babu Ursu,  „părintele” 
magazinerilor de la Ceapeul piscicol, se află în spatele meu. 

- Domnule Baba Ursa, - îi stilcesc eu intenţionat numele, 
pentru a-i mai reduce din aplomb, - nu-mi place tonul dumitale! 
Cum îţi permiti? 

Vampirul nu zimbește, nu mișcă, ci mă privește fix, 
demential. Apoi se-ndură a-mi satisface curiozitatea: 

- Dacă nu miști mai eficient, am să-mi permit și mai multe! 
E bine? N-am să urmez studii de canto, pentru ameliorarea vocii, 
n-ai teamă. Acum te-a apucat dragostea de muzică? Cînd sîntem 
cu toţii la un pas de catastrofă? Pășește înainte, și viră-te în 
salon... 

Inginerul mă invită politicos, îmbriîncindu-mă lejer în 
direcția cerută. După ce deschid ușa living-room-ului numai cu 
trupul, din pricina inerției imprimate de insistentul și grosolanul 


gest al Vampirului, trec pragul în zbor, aterizînd planat în braţele 
lui Pilu ltană Arambașa. Malacul mă depune lent pe canapeaua 
de lîngă perete. 

- Ți-am spus eu, domnişoară, că vine? Uite-l în carne și 
oase, pe scumpul nostru maestru! Îți place? Ăsta e, altul n-are 
mama, că ţi-ar da! Ce mai faci, dom'le Conan? N-arăţi chiar 
vesel! Nu ţi-am spus să-ţi vezi de treabă, și să nu te plimbi haial- 
maial pe undele Dunării-Vechi? De ce te bagi unde nu-ți fierbe 
oala? Taci? 

Diriginta, fată drăguță, tînără, bine proiectată de natură, 
joacă tabinet cu Milopoc Papașa, la masa din centrul living- 
room-ului. 

- Va să zică dumneata ești marele detectiv Conan? - se 
miră bizar Venera Pascutti. - Mare ești, după cum se vede, dar 
de unde și pînă unde ţi-a venit ideea asta să te joci de-a hoţii și 
vardiștii? la spune, maestre! Văd c-așa îţi zic prietenii mei. Dar 
mai întîi să mă recomand singură: Venera Pascutti, noua 
dirigintă a oficiului „Mila 41”, dar și nepoata după mamă a 
nefericitei tanti Moira, pe care ai distrus-o cu maniile dumitale 
timpite... 

Arambașa îi face semn să tacă, după care se înscrie el la 
cuvînt: 

- Să trecem la obiect, că timpul se duce și problemele 
rămîn nerezolvate. Dacă mai zăbovim, încep să pută. Venerico, 
dragă, fă loc la masă, să-ncepem ședința... 

Poftit la masa rotundă, suficient de violent pentru a simţi 
cum cedează unul din picioarele scaunului pe care sînt așezat în 
„forcing”, examinez stupefiat chipurile partenerilor. Milopoc 
Papașa se încruntă aduniînd cărţile de joc. Vampirul continuă să 
privească în neant, cu ochii arzînd de-o flacără nebună. 
Venerica, după cum i-a alintat numele Arambașa, toarnă niște 
samagon în păhărele. lar Pilu, prezidînd, trece la expunerea de 
motive: 

- Domnule Conan, oricît ai fi matale de scriitor, bașca 
detectiv nu cred să-ti fi dat seama că ne-ai făcut un mare rău. 
Dacă vrei să-ţi fie bine, dumitale și urmașilor, trebuie să-ndrepți 
pocinoagele. Va fi nevoie să colaborăm, - și nu sîntem prea 
încîntaţi, - și să operezi în locul echipei de filmare. Ne-ai lăsat 
fără microbuz, și n-ai procedat gentil, după părerea mea, dindu-i 
în git pe bieţii băieți, acuma este cazul să pui „Fiat”-ul ăla la 


contribuţie, altminteri vor fi oarece necazuri. Cărăm, la noapte, 
niște marfă, din magazia oficiului poștal. Vreo 1500 de 
kilograme... 

Sînt debili mintali. Trebuie să-i lămuresc: 

- „Fiat”-ul întreg, cu mine cu tot, plus roţile de rezervă, n- 
are mai mult de 900 de kilograme... Unde să-ncapă marfa 
dumitale?... 

- Taci și-așteaptă! Ai să faci mai multe drumuri! De ce nu ți- 
ai cumpărat „Fiat” 2100?... la explică-i, Venerico, maestrului 
situaţia! 

Diriginta se uită la mine semnificativ, apoi trece la detalii: 

- Dacă nu transportam marfa, tanti Moira se alege cu niște 
ani de muncă voluntară la recoltarea porumbului. Cînd nenea 
Pilu și cu prietenii săi au aflat că-s neam cu biata tanti, erau 
gata să mă pupe, că nu știau cine sînt. Dar acum lucrurile sînt în 
clar. Tataia Milopoc a și făcut planul. Scoatem marfa și 
împărţim. Eu iau partea lui tanti, iar dumneata te-alegi cu 
mașina nevătămată. Dacă nu te-nvoiești, îi dăm foc, după ce te- 
nchidem înăuntru. Așa zice Papașa. Că-i mai sigur. Nu-i chiar atit 
de complicat să-ţi organizăm un groaznic accident de 
circulaţie... 

Mă uit la fata asta drăguță, și mă gîndesc îndurerat: „ce 
naște din pisică, ilicit mănîncă”. 

- Și ce-o să facem cu marfa? Unde trebuie s-o duc? -accept 
brusc propunerea escrocilor locali, mai înainte de toate pentru a 
căpăta bruma de timp, atit de necesară, în vederea adoptării 
unor măsuri corespunzătoare. 

- Bravo, nene Conane! - mă felicită Pilu Arambașa, - Știam 
eu că nu ești chiar așa de fraier, precum păreai! O mînă spală 
pe alta, iar amîndouă faţa lucrurilor! Asta-i viaţa! 

Zimbesc în sinea mea, zicîndu-mi că nici găinarii pe plan 
local nu-s mai dezvoltați mintal, mai breji decit cei din import, 
de la București. De-aia nu-i bine să subapreciem forțele 
provinciale... 

- Sper că nu intenţionaţi, după ce terminaţi porcăria asta, 
să-mi veniţi de hac! 

Vampirul Babu Ursu, care tăcuse mai tot timpul discuţiilor, 
izbucnește într-un chicotit bizar. Numai Pilu și cu socru-său, 
Milopoc Papașa, rîd sănătos, în hohote. 


- Ne crezi timpiţi, maestre? - întreabă Pilu. - Om fi noi 
oameni de afaceri, dar criminali în nici un caz. Ce nevoie avem 
de-un asasinat la „Mila 41”? După ce-ţi isprăvești misiunea, poți 
pleca sănătos. Căci dacă-ţi dă prin cap să ne torni, e prea tîrziu. 
Intri la zdup, odată cu noi, pentru complicitate. Și n-o să-ți 
convie, dragule! 

King-Kong are dreptate. Ba chiar mi-a și sugerat ideea 
ieșirii din această situaţie primejdioasă pentru cariera mea de 
scriitor și detectiv. Trebuie acţionat rapid, eficient, înainte de 
efectuarea transporturilor. Din păcate, voi fi nevoit „să lucrez” 
singur. Conjunctura nu-mi permite s-anunţ în timp util organele 
de miliţie. 

Un singur lucru mă neliniștește. Noua dirigintă, Venera 
Pascutti, spre deosebire de treimea Babu Ursu, Milopoc, ltană, e 
singura care n-a luat în ris întrebarea mea nevinovată, 
referitoare la lichidarea fizică a personalităţii Al Conan Doi. Şi-i 
de rău, cînd omul nu știe nici măcar să zimbească!... 


Atacul oficiului poștal (contra cronometru...) 

Abia pe la opt și ceva, cînd se-ntunecase de-a binelea, 
șnapanii reușesc să încropească un plan mai realist. In orice caz, 
rămîne stabilit ca la ora 2.30, din noapte, să fiu cu „Bombiţa” în 
spatele oficiului. 

Ajung acasă frînt de oboseală, răpus fizic și psihic de 
ultimele evenimente. Dar și mort de foame. 

Tiotea Mașa-Garafa nu-i acasă. Avînd în vedere că mă 
așteaptă clipe grele, mă poftesc singur în cămara gazdei. Timpul 
fiind scurt, gust cîte ceva în picioare. Un pic de slăninuţă 
afumată, niște chiftele de știucă reci, o bucată de crap-șaran 
prăjită în ulei de rapiţă, un dărăbel de pîine uscată și cam atit. 

Orice s-ar zice, altfel văd lucrurile acum. Mai ales că-n 
vremea cît ciugulisem frugalul miniospăț mai sus-pomenit, 
chibzuisem serios la planul de acţiune. 

În linii mari, acesta consta într-un atac fulger, contra 
cronometru, asupra oficiului poștal. 

Fiind cu mult înaintea lor în clădirea oficiului, în primul rînd 
mă voi ocupa de chestia mărfii, să văd despre ce-i vorba. Apoi, 
pînă la sosirea bandiţilor, în jur de ora 2.30, să întind cursele, 
deoarece-i nevoie de patru, cîte una pentru fiecare. Ideea-i pe 
cît de simplă, pe-atit de genială. 

Cînd vor apare în spatele oficiului și vor constata absența 
„Bombiţei”, precis au să intre în panică. Una la mînă. Urmează o 
goană nebună, nebună, spre clădire, pentru a lua noi măsuri, 
dar la adăpost de priviri indiscrete. Atunci îmi vor cădea în mînă. 
Pentru că, de la gard și pînă la ușă, din metru în metru, voi 
întinde patru frînghii subţiri, prinse în pripoane. lată primul. 
Cade. Îi dau la cap cu pompa mașinii, o pompă zdravănă de 
„Volgă”, cumpărată de ocazie. Leșină. Vine al doilea. Il vede pe 
primul. Fiind laș, ca orice șnapan, fuge spre oficiu. Dar nu vede 
a doua frînghie. Cade. Îi dau la cap. Leșină. Și așa mai departe! 
Totul depinde de neatenţia lor și de iuţeala mea de mînă. Sper 
să funcţioneze satisfăcător ambele. Restu-i floare la ureche. 

Sînt în spatele oficiului. Beznă cumplită. Becul felinarului nu 
arde. După cîteva trageri la ţintă nereușite, în cele din urmă îl 
nimerisem cu-o piatră convenabilă. Mă furișez lîngă ușă. După 
cum e și normal, trebuie să fie încuiată. Nici n-o mai încerc. Va fi 
nevoie să pătrund în clădire prin acoperiș, așa cum am văzut în 
„Mannix”. Cam greu, dar se va face și asta. 


S-a făcut. Sînt în pod. Am urcat la început pe un coteţ; dar 
s-a prăbușit abia după ce eram pe acoperiș. Nici nu mai aveam 
nevoie de el. De ieșit, aveam să ies pe ușa din dos, în fața 
căreia îmi lăsasem trusa de unelte: patru frînghiuţe, zece metri 
de parimă marinărească, împrumutată din magazia gazdei, 
pentru legarea prizonierilor, două leviere împrumutate de la 
„Bombiţă”, și vreo cîteva chei, precum și pompa de umflat 
caucioacele, bineînțeles fără furtunul de aer. 

Mai dificilă s-a dovedit a fi intrarea prin ușița gurii de 
aerisire a podului. Dar am reușit pînă la urma. Pantalonii mi-i va 
repara miine tiotea Mașa-Garafa. Fără scotch. lar gura de 
aerisire o va repara P.T.T.R.-ul, cînd va crede de cuvinţă. Pentru 
că acum nu mai are nici ușiţă, nici geamuri, și nici scîndurile 
care o-njghebau. 

Coborirea n-a prezentat nici ea probleme speciale. Scara 
era la locul ei, cu cîteva trepte lipsă, dar pe care le-am depășit 
fără să-mi scrintesc grav picioarele. Camera în care mă aflu îmi 
este total necunoscută. Mai ales că nici nu pot s-o văd. Bijbii în 
întuneric, îndreptîndu-mă spre ușa care trebuie să dea în 
spatele clădirii. Nu găsesc ușa. Scapăr vreo cinci chibrituri, din 
cele superioare, de 20 de bani. Abia al cincilea se aprinde, 
explodîndu-mi lejer între degete. Atit cît să-mi îngăduie a 
identifica locul ușii. Care-i neîncuiată. Se deschide la simpla 
apăsare a clanţei... _ 

Transfer în odaie trusa. Inchid și... încremenesc. Vorbește 
cineva. În sala centrală. Nu mai risc aprinderea altor chibrituri. 
Trag cu urechea, deși nu-i frumos. 

- Ce zici, îl prindem sau nu-l prindem? - șopocăiește un glas 
de femeie. 

- Păcat de el, că nu-i băiat rău, nici la bine, nici la greu... 

Vocea bărbatului o recunosc instantaneu. Numai Mișa 
Negroponte vorbește împleticindu-și limba. Dar și în versuri 
aproximate... 

Peste cîteva clipe mă liniștesc. Stau de taină cu Liubașa și 
cu factorul. Îmi mărturisesc, fără jenă, că-și dăduseră întîlnire la 
oficiu, pentru a pune la punct ultimele detalii ale apropiatei 
nunţi. Nu-i nevoie să mă concentrez excesiv, pentru a stabili 
două lucruri. Primo: Mișa Negroponte este cherchelit (50%), și 
secundo: conversaţia celor doi îndrăgostiţi, cu vechime în 
cîmpul iubirii, se petrecea pe întuneric. 


După ce relatez situaţia nou creată, Liubașa Convert are, în 
loc de ochi, o pereche de lasere. lar cumătrul Mișa, viitorul meu 
fin, s-a trezit integral. Vrea să declanșăm imediat prima fază a 
operației. 

- Unde păstrează diriginta cheile magaziei? - îl solicit pe 
Negroponte. 

- Nicăieri! - răspunde în locul lui madam Convert. - Erau la 
mine, dar încă de-acum o lună mi le-a luat doamna Moira. Zicea 
că vrea să-și pună niște murături. 

Bezna ne înconjoară de pretutindeni. Cred că-i cazul să 
apelam din nou la chibrite. Insă Mișa are o idee și mai utilă. 

- Dacă aprindem becul, ne văd bandiții, nașule! - mă 
lămurește el, încadrîndu-mă de pe acum pe post de naș. - 
Motoreta este aici! Luminăm cu farul. Chiar cu faza mare; tot e 
slăbit acumulatorul. 

In clipa cînd Mișa sucește cheia de contact, pentru a 
aprinde farul, acesta se hotărăște să lumineze imediat (dar 
palid), urmat însă și de inexplicabila pornire a motorului. 
Invăluiți de norul de fum puturos pe care-l emană toba de 
eșapament, tușim vîrtos, dar nu la aceeași intensitate cu 
pîrîiturile „Mobrei”. 

- Formidabil! - se miră Negroponte. - Și eu care ziceam că 
nu mai are benzină în rezervor! Ce i-o fi venit, așa din senin, 
cînd alteori mă chinuiesc minute de-a rîndul s-o pornesc? 

Motorul se oprește de la sine. Cu levierele din trusa adusă 
de mine, în doi timpi și trei mișcări spargem ușa magaziei. 

Liubașa, care cunoștea configuraţia locului, mă sfătuiește: 

- Nașule, dacă închidem ușa, putem s-aprindem becul. 
Magazia n-are fereastră. 

Mai bine ar fi avut. Pentru că, după ce ne aflăm cu toții în 
interiorul acesteia, chiar mai înainte de-a aprinde lumina, îmi 
dau seama că ne paște un pericol de moarte. Arambașa 
depozitase în oficiul poștal, cel puţin așa cred deocamdată, o 
cantitate imensă de gaze toxice. Manevrez șalterul. Și deodată 
se face lumină. Și-n magazie, dar și-n mintea mea. 

Pereții sînt tapetaţi, de sus și pînă jos, cu sute de bucăţi de 
batog de morun. Piese de-o rară frumusețe, dar intrate sănătos 
în putrefacție. Put a hoit, a cîine mort, a ţap, a picioare 
neumblate pe la baie. 


Simt că-mi vine rău. lar pe chipurile celor doi asistenți 
aceleași simptome. Madam Convert, cel puţin, a și-nceput să 
delireze. Vorbește de una singură, murmurind fără încetare: 
„Dumnezeule! Bojemoi! Cînd a băgat Moira atîta batog?” 

Depozitul de materiale mi se pare destul de încăpător. 
Pretutindeni zac maldăre de cablu telefonic, zeci și zeci de 
aparate, lădiţe cu baterii uscate, ziare nevindute, colete 
neridicate. Numai bucăţile de batog sînt frumos orînduite, 
atirnate acurat, cu cite-o sforicică, de sutele de cuie bătute în 
perete. Strălucesc verzui în bătaia becului, demonstrînd 
infinitele posibilităţi de expasiune ale mucegaiului. 

- Fine Mişa! Deschide numaideciît ușa, că murim! încep eu 
să strig cuprins de panică. - Nu mai apucăm să facem nunta! 
Grăbește-te! 

Nicicînd n-aș fi crezut că viitorul meu fin este apt de-atita 
rapiditate în acţiune. Încă mai înainte de-a ajunge la ușă, 
aceasta se deschide de perete, lăsînd să pătrundă o pală de aer 
curat, plin de efluvii benzino-uleioase, rămase pesemne de la 
motorul „Mobrei”. 

Alergăm în întîmpinarea oxigenului. Dar sîntem siliți să ne 
retragem. Nu Mişa fusese cel care deschisese ușa, ci sfinta 
treime Milopoc - Pilu - Babu Ursu. 

- la te uită ce de lume? - se miră cinic ltană. - Ti-ai adus 
ajutoare, maestre? Dar nu te-a rugat nimeni... 

Babalicul de Milopoc, apucat subit de-o criză de eficienţă, 
pune mîna pe-o bucată de batog și-l pocnește în cap pe bietul 
Negroponte. 

Liubașa pornește să urle. Vizibil indignată de tratamentul la 
care este supus viitorul ei soț, îi trage lui Papașa un virf de 
pantof în ţurloaie. Pesemne că-i talpă zdravănă, din duroflex, 
căci Milopoc se dezlănţțuie, ţopăind unijamb: 

- Ce staţi, boilor! Puneţi mîna pe ei! Vreţi să ne dea pe mîna 
caraliilor? M-a nenorocit prăpadita asta, și voi staţi cu ochii beliţi 
la ei? Atinge-l pe maestru, Pilule! Atinge-l, nu mai sta! Să-l 
învăţăm minte!... 

Din dor de răzbunare, dar și în numele sfintei dreptăţi, nu 
mai vreau să ţin seama de nici un principiu umanitar. Inșfac un 
colac de cablu telefonic, îl cîntăresc niţel în mînă și, printr-o 
mișcare rapidă, îl petrec numaidecit peste capul namilei de 
Arambașa, după care îl îndes cu sete, pînă ce-i cuprinde și 


braţele. King-Kong nu mai poate acţiona decit cu picioarele. 
Pentru a-i răpi orice poftă de replică, îi strivesc metatarsul cu-o 
baterie uscată. Pe puţin cinci kilograme. 

- Ține-l așa, nașule! mă solicită Mişa. 

Fără să mai aștepte aprobarea mea, factorul îi arde un 
telefon după ceafă. Adică un aparat de telefon, din cele de 
serviciu. Metalic. Pilu se fleșcăiește în brațele mele, prăbușindu- 
se lent lîngă raftul cu ziarele nevîndute. Zecile de baloturi, 
nedesfăcute, îl înmormiîntează definitiv sub ele. 

De unul am scăpat. Milopoc Papașa continuă să dănţuiască 
de unul singur, tot într-un picior. 

- Mersi, finule! Ai mînă bună! Hai pe Vampir! Toţi pe el! 

Babu Ursu, neașteptindu-se la această evoluţie, cam 
neprevăzută, a evenimentelor, privește năucit la evoluțiile 
baletistice ale babalicului, apoi la maldărul de colete sub care 
zace Arambașa. 

- Madam Convert! Fugi la telefon. Încearcă să obţii „Mila 
47”. Cere postul de miliţie... 

- Se face, nașule! - mă asigură Liubașa și, din fugă, îi mai 
trage un virf de pantof lui Milopoc. Apoi se strecoară pe lingă 
Babu Ursu și-o tulește pe ușă afară. 

Semnalizez optic, privindu-l semnificativ pe Mișa, și ne 
repezim amîndoi cu pieptul în inginer. Babu Ursu se pomenește 
extraplat, lipit de peretele tapetat cu batog. Se agată 
descumpănit de prima bucată întilnită, după care se culcă liniștit 
la poalele muntelui de afumături împuţite, munte generat de 
avalanșa bucăților desprinse, prin trepidaţie, din sforicelele lor 
putrezite. Lipsa lui de combativitate mă întristează. II credeam 
șeful escrocilor pe plan local. 

- Ce-i facem cu hodorogul? - mă trezește din contemplare 
Mișa. - Îl otînjim și pe-ăsta? 

- Lasă-l în pace, că-i bătrin! - astimpăr eu pornirile 
razboinicului factor. - Mai bine ia niște cablu și leagă-l! 

- Stați la locul vostru! Nimeni nu mișcă! Ce se-ntimplă aici? 

Venera Pascutti, în pragul ușii, examinează situaţia cu ochi 
rece, ucigaș. În mîna dreaptă ţine un revolver. Recunosc marca 
de la distanţă: un „Smith and Wesson-Special Service.” Avea și 
Mannix unul dintr-ăstea. 

Deși nu cunosc „close-combat”, și nici karate-ul, mă reped 
ca un tigru la picioarele dirigintei. Atît de fulgerător, încît nu mai 


apucă să apese pe trăgaci. Decit după ce-o trîntesc la pămînt. 
Tardiv! Deoarece de pe ţeava criminală a revolverului țișnește 
doar un jet de apă. Confisc numaidecit arma și-o cercetez 
imediat: nu-i „Smith and Wesson”, ci un calibru „Lipscani 44 - 
Bucuria copiilor”. Din plastic. 

Mă ridic de la pămînt, cu oarece efort, la timp pentru a auzi 
ultimele cuvinte ale Venerei, mai înainte de-a leșina definitiv: 

- Maestre Conan, nici nu bănuiești cît mi-erai de simpatic! 
Nu trebuia să faci ce-ai făcut, zău așa! Dacă mi s-au rupt 
ciorapii, unde-i remaiez la „Mila 47”? La revedere! Ne vedem 
mîine dimineaţă, la postul de miliţie... Între 8 și 12, camera 9! 


„Sfînta” în uniformă! 

După un somn reînvigorator, în camera de oaspeţi a 
miliției, stăm la o cafeluţă de vorbă. Sîntem la postul din „Mila 
47”, încăperea nr 9. Așa cum prea bine mă prevenise tovarășa 
Venera, dar pe a cărei ușă citisem scris, cu litere de tipar: „Lt.- 
major loana Sfintu”. 

Simpaticul căpitan, vechiul meu cunoscut, după ce mi-o 
prezentase pe temporara dirigintă în reala ei postură, de gingaș 
lucrător al Ministerului de Interne, îmi aprinde ţigara oferită, 
țăcânind dintr-un revolver brichetă. 

- Nu vă mai astimpăraţi odată cu pistoalele astea? - îl întreb 
eu. - Niscaiva arme de foc autentice, din cele care bubuie, așa 
ceva n-aveţi în dotarea voastră? 

- Se mai găsesc, dragă maestre! Dar n-avem prea dese 
prilejuri de-a le folosi... Preferăm jucăriile!... 

Căpitanul zîmbește șugubăț, loana Sfintu  zimbește 
iertătoare, iar eu zimbesc verde. Mai ales cînd mi-amintesc că 
era să produc grave vătămări corporale unui atît de drăguţ 
ofițer al miliției. 

- Sper că n-o să mă dojeniţi iarăși, domnule căpitan! N- 
aveam nici o posibilitate de-a anunța „Mila 47”. Doar astfel 
trebuie înţeleasă iniţiativa mea nefericită cînd m-am gîndit să 
acţionez de unul singur... Poate că rezultatele vor scuza 
performanțele mele de înaltă clasă, atit în materie de 
gimnastică echilibristică precum și-n domeniul investigatoric. În 
ceea ce privește escrocii de la magazia Ceapeului, să nu-mi 
spuneţi că n-aveaţi cunoștință despre manevrele lor! Greșesc 
cumva? 

Căpitanul o invită pe tînăra colaboratoare, printr-un gest 
plin de amabilitate, să ia cuvîntul în locul lui. 

loana  Sfintu, palidă la chip, pesemne din pricina 
manifestărilor mele intempestive, de neavizat practicant al 
„Cclose-combat”-ului și karate-ului, se întoarce spre mine: 

- Maestre Conan, mai înainte de toate ţin să vă felicit 
pentru rapiditatea cu care aţi reușit să mă scoateţi din luptă. Cu 
toate că n-ar mai fi fost necesar, dat fiind că anunţasem la timp 
echipa de intervenţie. După cum aţi constatat, tovarășii 
înconjuraseră oficiul, așteptînd doar sfîrșitul spectacolului dat de 
Arambașa, Babu Ursu, Milopoc Papașa și ceilalţi vajnici 
combatanți. Sesizaţi de multă vreme, datorită informaţiilor a 


nenumărați cooperatori și cetățeni din „Mila 47”, despre 
furturile comise în cadrul Capului de banda condusă de Pilu 
Arambașa, nu ne-am grăbit să procedăm la arestarea lor, 
întrucît așteptam realizarea contactului cu echipa bucureșteană. 
Eram convinși că, după căderea clanului Cotoi, escrocii noștri 
vor intra în panică și se vor autodemasca. Ceea ce n-am putut 
prevedea era măsura lor disperată, de-a folosi serviciile 
dumneavoastră ca șofer de transporturi. Însă v-aţi descurcat de 
minune, demonstrînd iniţiativă, curaj, simţ de răspundere. Incă 
o dată vă felicit. Și sper din toată inima că vom rămîne 
prieteni... 

Jenat, mă înec cu fumul ţigării, motiv pentru a tuși zdravăn 
vreo cîteva minute. În care să ticluiesc, deconectat, o frază mai 
acătării de scuze, atit faţă de locotenentul major loana Sfîntu, 
cît și fată de mine. 

- S-ar putea zice, dragii mei, că n-am prea dovedit 
excepţionale calităţi anchetatorice sau criminalistice. Dar omul, 
cît trăiește, învaţă. Pe viitor mă voi strădui intens, - și-n 
romanele mele, precum și-n viaţa de toate zilele, - să dezvolt și 
mai mult înclinațiile subsemnatului, atît de pregnante, precise și 
neobișnuite, și, spun fără falsă modestie, din domeniul 
travaliului investigatoric... Fie-mi iertate pocinoagele pricinuite, 
dar nu erau prevăzute în planurile mele de activitate. Doream 
să-mi  valorific aptitudinile, nu să  stinjenesc acțiunile 
dumneavoastră. Am avut ghinion. Ar fi trebuit să descopăr, încă 
de la început, caracterul infracţional al întiîlnirilor dintre 
colectivele Cotoi-Arambașa. Poate că n-a fost chiar ghinion, ci și- 
o oarecare doză de supraapreciere a posibilităţilor... Am să 
cuget, am să studiez problema, am să iau măsuri, vă promit! 

- Ne-ar bucura și mai mult, - mă asigură căpitanul, cerînd 
totodată și asentimentul loanei Sfîntu, - dacă v-aţi direcţiona 
eforturile dumneavoastră „investigatorice” în munca de creaţie 
literară. Lăsaţi în grijă-ne investigația de rutină. Asta-i munca 
noastră. Tot de creaţie! 

Nu-mi prea suride sugestia (plină de subînţelesuri) a 
comandantului. Parcă eu n-aş fi gelos, dacă l-aș auzi că 
intenţionează să scrie romane polițiste? E-n firea lucrurilor și-a 
naturii umane. Pesemne că-l supără puţin aptitudinile și 
preocupările mele, atît de tangente cu profesia domniei sale. 


Dar Al Conan Doi, după ciîte-l cunosc, nu se lasă chiar așa 
de ușor demontat. O viaţă întreagă a jinduit să fie detectiv 
amator. Și, oricît de extravagant at părea, este! Și va rămîne! 


Epilog (sub semnul întrebării) 

Așa mi se întîmplă totdeauna, dar fără excepţie, cînd 
suprapun sărbătorile. Mă pricopsesc cu ciîte-o indigestie. Dar nu 
una simplă, oareșcare. Ci-o infamă de indigestie care mă chinuie 
subtil, sugerîndu-mi momente de foame cumplită, de tip 
bulimic, cu clipe de răgaz, cînd mă mulţumesc cu cele mai 
obișnuite nutrimente, de la carne, pește, legume și pînă la 
fructe cu brînzeturi. 

Rareori mi s-a oferit ocazia să particip, în același timp, la o 
nuntă, la o sărbătoare obștească, și la sărbătorirea mea 
personală. 

Nunta cu pricina, unde activez pe post de naș, e nunta lui 
Mișa Negroponte și-a Liubașei Convert, actualmente trecută pe 
numele lui bărbatu-său. Sărbătoarea obștească, la care se 
distrează aproape toată uliţa, e prilejuită de plecarea într-o 
lungă călătorie de studii economice a sfintei treimi Arambașa - 
Milopoc - Babu Ursu. lar sărbătorirea mea e determinată de 
contribuţia la munca de demascare a infractorilor. 

Curtea lui Stepan Cușeai, specializată recent în asemenea 
festivități, poate fi confundată, destul de ușor, cu fostul talcioc. 
Oameni pretutindeni, mese peste tot, mîncare la discreţie, 
băutură așijderea. 

Mișa, care s-a prezentat la nuntă gata beat, călare pe 
„Mobra”, cu Liubașa la spate, strigă fără încetare: 

- Vreau să ciocnesc cu naș-Conan! Cine mă oprește? Haide 
nașule! Toarnă, măi Stepane, nu te zgirci, că nașu plătește! 

Pretenţiile proaspătului meu fin, în pofida faptului că, de 
cînd a-nceput nunta și pînă acum, la strîingerea darului, n-a mai 
acceptat să coboare de pe motoretă, nu mi s-ar părea 
exagerate. Dar nu pot fi de acord să ciocnesc cu el, și s-o mai și 
dau de dușcă, o cască de moto-ciclist plină cu cărţălău. 

În cele din urmă, după tratative îndelungate, obţin un 
„bruderschaft” simbolic, Mişa din cască, eu din stacan. 

- Să-mi trăiești, nașule! - răcnește entuziasmat Negroponte. 
- Rămîne așa cum am vorbit? Chestia cu ratele, știi matale! 

- Bineînţeles! 

- Atunci, nașule, fii sănătos, și călare și pe jos... Eu mă- 
ntorc la bicicletă, c-o vind miine pe procletă! 

In ziua a patra; dar și ultima, lumea abia se mai tîrăște la 
masă. 


Numai tineretul se ține vîrtos. Pînă acum au schimbat patru 
magnetofoane. Li se prăjiseră motoarele. Al cincilea însă 
continuă să susțină moralul acestor dansatori minunați și 
neastimpărul picioarelor lor zburătoare. 

Un claxon insolent tulbură petrecerea. La gardul bătăturii, 
la un moment dat, hărmălaie cumplită! Gălăgia se-ntețește. lar 
din uliţă, dominînd, vacarmul, răsună asurzitor o chemare 
disperată: 

- Nu pot să-l opresc! Mi s-a blocat claxonul... Tot așa o ţine 
într-una, de la „Mila 37”! 

„Doamne Dumnezeule, Doamne A-Tot-Putinţe, nu mă 
lăsa, dă să nu fie adevărat ceea ce aud, rogu-te din suflet, 
miluiește-mă!” - pornesc eu să mă rog, destrăbălat de mistic. 

Căci tanti Ralita clamează fără întrerupere, la concurență 
cu nenorocita aia de trompetă mecanică-auto: 

- Al, băiatule, ce te faci că n-auzi! Așa-ţi primeşti mătușa? 
Vină, bezmeticule, să-ţi întîmpini oaspeții! l-am adus și pe Țuțu 
și Alecu! 

Succesul lui tanti Raliţa depășește orice așteptări. După 
îmbrăţișările de rigoare, noii veniţi se integrează imediat și 
brutal în ambianța nunţii. Mătușă-mea demonstrează, la cei 
șaptezeci și ceva de ani ai ei, ultimele cuceriri în materie de „Ca 
la Breaza”. Țuțu s-a îmbătat de la primul pahar, și-acuma 
discută probleme literare cu diadea Stepan Cușeai, în timp ce 
Alecu duce tratative cu  tiotea  Mașa-Garafa, pentru 
achiziționarea unei cantităţi mai serioase de pastramă de rață 
sălbatică. 

Bairamul descris de Coșbuc în Nunta Zamfirei, fără discuţie, 
e-un fleac pe lîngă ceea ce se petrece la nunta noastră. 

Abia în dimineaţa celei de-a doua zile, socotind de la 
înființarea mătuși-mii la „Mila 41”, reușesc să stau de vorbă cu 
dînsa. După un somn de șaptesprezece ceasuri, tanti Raliţa 
arată ca o garofiță. Din cele perene. Cît despre Alecu și Țuțu, 
ultimul zvon public era c-ar fi plecat la pescuit, pe canalul 
Șontea. 

- Ce te-a apucat, tanti Raliţo, de te-ai deplasat pîn-aici? 

- Păi bine, măi omule, vroiai să ne bagi în mormiînt? Să nu 
scrii un rînd nevesti-tii? Nu-i uman ce se-ntîimplă, Al, băiatule! 
Dacă nu era Alecu Tilea, care să cunoască drumul și casa 
gazdei, aveam de gînd să ne adresăm miliției; eu propusesem 


să dau și-un anunţ la radio-publicitate! Acuma, spune-mi drept, 
nu te jena, ai vreun necaz? 

- Da! Abia acum îmi dau seama cit e de grav. 

- Din pricina asta n-ai scris? Ai păţit ceva? 

- Nu! Dar am toate șansele s-o pat! Mai ales dacă nu pleci 
cît mai curînd din „Mila 41”! Cum vrei să-mi termin romanul, 
dacă te-ai înființat pe capul meu... spune-mi? Plus 
pescomaniacii ăștia de Alecu și Țuțu! 

- Bine! - suportă cu demnitate ofensată tanti Raliţa. - O să- 
ți pară rău că vorbești astfel cu biata și bătrîna ta mătușă! Dacă 
ne scriai barem o misivă, cît de mititică, nu te mai supăram cu 
prezenţa mea... 

- V-am scris, în fiecare zi... Zece epistole, în zece zile! Nu-i 
de-ajuns? Însă mi-au interceptat bandiții corespondenţa... 
Toată! 

Cînd a auzit de bandiți, n-am mai putut să scap de tanti 
Raliţa. A trebuit să-i povestesc totul, cu de-a măruntul. Mătușă- 
mea însă nu se mulțumește. Mă întreabă mereu, insistînd: 

- Și mai departe? Mai departe... 

Deși ţin foarte mult la tanti Raliţa, sînt silit să-i stăvilesc 
curiozitatea maladivă: 

- Vrei să afli ce-a fost după aceea?... 

- Da... 

- Ei, păi după aceea am murit!... 

- Cum? De ce? - gifiie mătușă-mea. 

- De foame! 

Spre părerea de rău generală, va trebui să părăsesc „Mila 
41”. Și, spre rușinea mea, remorcat de „Trabant”-ul mătuși-mii. 
Pînă la debarcaderul „Milei 37”, și apoi, pe vapor, pînă la Tulcea. 
Cu-nădejdea că voi găsi acolo benzină de 90 CO. 

Ceremonia despărțirii... În mai puţin de-o jumătate de ceas 
isprăvesc cu pomparea miinilor. După care urmează puparea 
noilor neamuri, fini și cumetri. Altă jumătate de oră. 

Stepan Cușeai, cu o damigeană de cărțălău în braţe, plînge 
la modul euforic (certă origină alcoolică): 

- Domnu Conan, ce greu o să fim fără matale! De ce nu mai 
rămînem? lar împăcat cu Mașa-Garafa... Poate mai facem o 
nuntă, la iarnă... 

- Foarte bine, telegrafiaţi-mi și-am să viu! - îl potolesc eu. 


- Neapărat, domnu' Conan, neapărat! la și damijonul ăsta, 
să-l ai de la mine... Ne-a mai rămas și niște vinișor... Dar să 
aducem vasul înapoi... Poate-l umpli cu trăscăul ăla, știi matale 
care... 

Mașa-Garafa, amabila mea gazdă, îmi oferă un paneraș: 

- Să ai la drum, dragule! Cînd ţi-o fi foame, găsești înăuntru 
merindea, și-ţi amintești la tine de tiotea Maşa... 

Veselina (fostă Mămăligan) și cu bărbatu-său, nenea Hristu 
de la Fère y Champenise, mă îmbrățișează călduros, cu forțe 
reunite, deoarece altminteri nu mă puteau cuprinde, și-mi întind 
un pachet: 

- Ai un bec întreg, domnu' Conan, ăsta-i bec de casă, 
afumat cu coji de nucă, ies niște ecsenbecuri, de te lingi pe 
degete! 

Mișa Negroponte și cu Liubașa sosesc în ultima clipă. De-o 
parte și de alta a unei biciclete noi noute, dar cu anvelopele 
dezumflate, pe geantă. Finul îmi întinde un teanc de hirtii: 

- Nașule, ai aici actele motoretei. Știi matale, pentru rate... 
Că noi am vîndut-o... 

Manasie Ofiţeru, demn și băţos, aproape pulbere de beat, 
îmi dăruiește un binoclu de front, din războiul de la 1913. 
Aftandil Viziru, la același nivel de saturație spirtoasă, ţine cu 
orice preț să-mi vire sub braţ vreo cinci crapi-șarani afumaţi, 
preparaţi de mîna lui. Silică Țoropoc, deocamdată treaz, îmi 
înmînează un dosar voluminos. 

- Fotografiile de la nuntă, cumetre! Sînt grozave! Cînd te-oi 
vedea în poză, dansînd geamparalele cu fina Liubașa, ai să mori 
de riîs!... 

- Mulţumesc, mulţumesc din inimă! Îţi rămîn îndatorat! - îl 
bat eu pe un umăr, cumetrește. 

- Vai de mine, se poate, domnu' Conan, de ce să rămii 
îndatorat? Îmi dai banii pe loc, și sîntem chit și balenă. Trei 
sutici! Hîrtia-i tare scumpă. Mai ales cînd o cumperi de la hoţii 
ăștia de turiști! Cu filmele fac eu cinste, că mi-au rămas din anii 
trecuţi!... Cred că de-aia au ieșit copiile cam șterse... Dar matale 
te vezi de la distanţă!... 

Tanti Raliţa îmi face semn că-i tîrziu. Pe furiș, bineînţeles. 
Dar suficient de consistent ca să mă doară toate coastele din 
stînga pieptului. Toată lumea urcă în mașini. 


Deoarece nu se găsise o ștangă corespunzătoare, conformă 
tuturor regulilor de circulaţie rutieră, improvizasem una la 
repezeală, din oiștea harabalei lui diadea lașa, care venise și el 
la festivitatea de rămas bun, însoţit de eternul său adjunct, 
Vasile. 

Mîndră de rolul ei de pilot, tanti Ralita, nerăbdătoare, fără 
să mai aștepte semnalul meu, demarează în trombă! 

Surprins, claxonez disperat, pentru a preîntimpina vreun 
accident. Tanti Raliţa, la auzul semnalului, își întoarce capul. Mă 
întreabă din priviri ce s-a întîmplat. Nu-i mai răspund. Din lipsă 
de timp. Pentru că „Trabant”-ul, lipsit de șofer, se pupă în bot cu 
restul sălciei din uliţă, după ce mai întîi trecuse nepăsător prin 
scîndurile gardului. 

Groaznicul accident se încheie în uralele asistenței. 
Bucuroși nespus de faptul că aveam să mai rămînem în mijlocul 
lor, prietenii noștri încep să ia măsurile de rigoare. Chiar îl aud 
răcnind pe diadea Stepan: 

- Mașa, Veselino! Punem repede de masă! Trebuie să-i fim 
o foame maestrului, mamă-mamă! Mişa, ajută-l pe naș-tu!... Și 
scoate și damijonul ăla din mașină... Dacă nu s-o fi spart!... 
Liubașa, fugim după niște mălai extra... Pastramă avem, pește 
avem, îi tragem un bairam de pomină... Silică, demontează 
scaunele mașinilor, acuma sînt două... o s-avem pe ce sta!... 

Tanti Ralita suportă cu demnitate situaţia. Deși e vinovată, 
mă ia tot pe mine la rost: 

- Dacă nu te-apucai să claxonezi, acuma eram departe! 

- Lasă, tanti Raliţo, cine știe unde ajungeam, cu dumneata 
la volan? Prea departe, nu cred! Mai bine că s-a întîmplat aici... 

- Nu văd ce-i bine în asta. Accidentu-i tot accident!... 

- Nu-i chiar așa! Aici sîntem între prieteni... Avem ce mînca! 
Dar unde-s Țuțu și cu Alecu? Nu-i văd... 

- În mașină. Dorm. 

- Dorm-dorm? Sau sînt morți, datorită șocului? 

Tanti Raliţa mă privește superior: 

Nu mă mai plictisi cu prostiile tale criminalistice! Unde-ai 
pomenit morți care sforăie? Hai la masă, că mi s-a făcut și mie 
foame! Nu-i uman, băiatule, ce se-ntîmplă! Molipsești lumea... 


PARTEA A PATRA - DE-A BIZA 


Filiera „Francezu” I (casa de bani cu cifrul uitat) 

După miezul nopţii m-așteaptă marea acțiune. Și totuși sînt 
nevoit să-mi amîn somnul de pregătire. Deoarece lîngă mine, 
alături de caloriferul ce sforăie miînios, pe la toate etanșeizările 
(recent revizuite) s-a stirnit o forfotă bizară, inexplicabilă. 
Atmosfera dormitorului scufundat în beznă devine brusc 
încărcată. Ca înaintea unei furtuni. 

- Ce face buflea, le doarme? - se interesează cineva 
șușotind. 

- Fornăie ca bivolu-n tău! 

Recunosc glasul de scopit al lui Durică Berechet, olefistul 
din Gemeni (legume, fructe, varză acră și murături) care mă 
confundă cu caloriferul. Jorj Arvanitache, închis aici din pricini 
necunoscute, dar de profesie măcelar, căci el era curiosul, avea 
poftă de conversaţie, motiv pentru care se mutase în patul 
legumistului. 

Privind de sub pătură, reușesc să-i disting vagamente pe 
cei doi și să-mi dau seama de cauza bufniturilor. În tăcere, 
luptîndu-se cu inconfortul sporit, cei doi reprezentanţi ai 
comerțului ilicit încearcă, fără șanse vizibile, să-ncapă în 
dispozitivul de dormit, necalculat pentru gabaritul lor. Măcelarul, 
de dimensiunile unui dulap cu două uși, se află cînd deasupra lui 
Durică Berechet, cînd sub el. Și nici legumistul nu se lasă mai 
prejos, fiind mai tînăr și tot cît o butie. 

Deoarece bănuiesc că va avea loc o trecere în revistă a 
unor evenimente infracţionale, de interes comun și reciproc, 
profit de învălmășeală și mă caţăr, cu chiu cu vai, pe dulăpiorul 
instalat chiar lîngă culcușul lor. Deși mobila geme îngrijorător, 
voi obține, în orice caz, o audiție din cele mai clare. Chiar „HI- 
FI”. 

- Mai astimpără-te, măi Durică, și așează-te odată! - îl 
somează măcelarul. - N-auzi cum trosnește patul? Vrei să-i scoli 
pe bernebeci? 

- Cum să trosnească, nea Jorjică, că patu-i de fier! Se uscă 
lemnul dulăpiorului, din pricina caloriferului... Lasă-te de-astea... 
mai bine spune-mi cum a fost chestia cu moartea lui Șmiţ?... 

- iți spun, dar dacă-ţi baţi fleanca, te omor și pe tine, de te 
las surdo-mut! Și-atunci geaba te mai iau cu mine la Tatanașu 
Francezu... 


- Ba să mă iei, nea Jorjică! Fiindcă la aprozar a cam înţărcat 
bălaia. Nici găini vii nu ne mai aduc, să le îndopăm cu mălai și 
nisip și să le umflăm cu apă, ca să ne scoatem bănuţii pentru 
munca noastră, nici merele nu mai vin la grămadă, să le sortăm 
noi; pînă și cartofii ni-i aduc la plase, fără pămînt și goaze. Se- 
arată timpuri grele, nea Jorjică, nu știu ce-o să facem... Voi, cu 
măcelăriile, vă mai descurcati... 

- Tronc Mariţo, c-o ziseși! Păi tu n-ai văzut vaca la pachet, 
fără oase și zgiîrciuri? Cu carnea tocată, ce ne mai scoatem și 
noi piîrleala... Dar plecăm la Tatanașu, măi Durică... Că nu mai 
ține! 

Cînd îl anunţă pe olefist de intenţiile sale, măcelarul dă să 
se ridice, dar se izbește suficient de zdravăn cu capul de consola 
(fier cornier, de 8) care susţine dulăpiorul. 

îngrozit de perspectiva unei  aterizări în patul 
conspiratorilor, mă întorc într-o rînă, de-a lungul dulăpiorului. 
Acesta începe să piriie, să trosnească, chiar să capete o lejeră 
poziție de plan înclinat. Însă rezistă. 

- Tare ești de cap, măi nea Jorjică! - se extaziază Durică. - 
Dacă-i mai tragi una, praf îl faci!... 

- Beton armat, Durică, nu altceva! - confirmă încîntat Jorj. 

- Și nu-mi spui cum a fost? - se milogește legumistul. 

- Ba da... Prin cin'șapte, în toamnă, săltasem citeva 
vagoane cu porumb, din gara Piteștilor... Tatanașu venise 
special de la Ploiești, cu mașina, aducîndu-i pe Rică „inginerul”, 
pe Digai, de la grădini și spaţii verzi, pe Ciocrac și pe cei doi 
Șmiţi... C-ăl bătrîn avea casă la barieră, lîngă gîrla Doamnei... 
Muncă grea, bre... două nopţi am tot cărat. După ce-am luat 
paraua, ne-am dus la $miţ acasă, și-am ascuns hirtiile în casa de 
bani a hodorogului, c-avusese crișmă în tinereţile lui... Doar nu 
era să le depunem la CEC... Noroc c-am îngropat-o în fundul 
grădinii. Pentru că, a doua zi, încă în zori, i-au priponit ăia de la 
miliție... 

- l-a turnat careva? - se interesează imediat Berechet. 

- Dumnezeu! Că dintre noi n-aș zice... doar știi că sîntem 
sfinți!... 

- Și?... Ce-ai făcut atunci?... 

- Nimic! Pe Șmiţi i-au băgat la păstru, iar noi ne-am dat la 
fund, care pe unde, ducîndu-ne în cîmpul... 

- Cîmpu-Lung? - îi ia vorba din gură Durică. 


- „cîmpul muncii, tolomacule! - se enervează niţel 
Arvanitache. 

- Și cînd l-aţi omorît pe bătrînul Șmiţ? 

- S-a omorît singur, cînd a ieșit de la pîrnaie! De inimă 
amară! Cînd am îngropat casa de bani, cheile le luase Tatanașu, 
iar bătrînul rămăsese s-o păzească... Dar, după cum ţi-am zis, n- 
a mai fost nevoie... Șmiţ ăl tînăr ne-a chemat luna trecută, 
anunțindu-ne c-am intrat în prescripţie, și că putem umbla la 
bani... Francezu a-ncercat s-o deschidă, însă cheile n-au fost de 
ajuns... 

- Ruginiseră? - își dă cu părerea Durică. 

- Mă, tu ești prost ca noaptea! Era casă de bani cu cifru! 
Pricepi? 

- Dar bineînţeles! Atunci aţi scos cifrul din ascunzătoare, |- 
ați vîrît în broască și... 

- „Și l-a bătut Tatanașu pe Șmiţ ăl tînăr, de-a rămas și pînă 
astăzi cam bleg... Că cifrul nu-i cheie, ci-un cuvînt secret... S-a 
jurat că nu cunoaște cifrul, că l-a luat ăl bătrîn cu el în groapă... 
Că-l știuse și el dar îl uitase... 

- Și n-aţi încercat cu toporul, cu tîrnăcopul?...,. 

- Mă, Durică, casa era din fier, nu din ghipsos ca scăfirlia ta! 
Tatanașu a luat-o în mașina lui, s-o ducă la munte, unde are el 
un atelier de sudură... Ciocrac se mai pricepe, și-om încerca s-o 
desfacem la vară, cînd ne-om aduna cu toții... In orice caz, 
Tatanașu e tare... Lucrează pretutindeni, și are filială și la 
București... Dar centrala-i la Craiu'... 

- Care Craiu'? - devine brusc interesat Berechet. 

- Craiul Munţilor! - îl lămurește Jorj. 

- Cine-i ăsta? 

- Ai să-l vezi, cînd om ajunge acolo! Oameni ne facem, 
dacă-l ajutăm pe Tatanașu... Trebuie să-l stringem cu ușa pe 
Șmiţ, musai să-și aducă aminte cifrul, pentru că sudura-i cu 
flacără, și s-ar putea aprinde hirtiile.... Și-s numai de-o sută, măi 
tontule!... 

Catastrofa tot trebuia să aibă loc. Simt cum alunec, încet 
dar sigur, de pe dulăpior. 

Deciît să mă prăbușesc odată cu mobila prinsă în consolele 
slăbite, prefer să cobor în picioare și să fac pe somnambulul. 


Închid ochii și... fie ce-o fi! Figura-mi reușește. Pomenindu- 
se cu mine lîngă pat, bijbiind în căutarea culcușului personal, cei 
doi încep să chicotească bovin: 

- Nea Jorjică, de unde mai răsări și buflea? - se miră Durică. 

- Vai de mama lui, cine-ar fi zis că-i și lunatec! - mă 
compătimește măcelarul. - Aștia umblă ca moroii, n-aud, nu 
văd... 

- Dar dacă o fi auzit ceva? - insinuează Berechet. 

- Atunci îl toc la mașina electrică, de nici nu știe cînd se 
trezește trandafir, cabanos sau cîrnat proaspăt de casă! - 
declară Arvanitache. 

Peste o secundă mă pomenesc luat de mînă și dus într-o 
direcţie necunoscută. Sper că nu la destinaţia mai sus-citată. 

Măcelarul se poartă însă uman, căci îmi șoptește duios: 

- Hai, tăticu, la culcare, hai cu tata... 

Bineînţeles, primii care purced să sforăie în minutele 
următoare sînt tot cei doi agenţi ai comerţului de deservire. Eu 
unul, nici gînd să pot închide un ochi, darmite amindoi. Ingrozit 
de cele ascultate, realizez că mă aflu în compania unor infractori 
de anvergură. Craiul Munţilor! Ciudată denumire. 

Pînă la eliberare mai e timp. Și pot afirma de pe acum că 
Șmiț n-a uitat nici un cifru, ci-a golit de mult casa de bani... N-aș 
vrea să fiu în pielea lui, mai ales cînd va fi silit să mărturisească 
adevărul... 


Atac în plină noapte 

Urma să mai așteptăm aproximativ șase minute, pînă la ora 
H, oră secretă, pe care o stabilisem de comun acord, eu și cu 
Macavei. 

La început fusesem numai noi doi, cei care inițiasem 
„marea lovitură”, dar ulterior ni se mai alăturaseră și alți 
amatori. Și nu niște anonimi oareșicare, găinari de tipul lui Jorj 
sau Durică Berechet, ci oameni serioși, cu activitate remarcabilă 
în domeniile lor de activitate. Deci eram acuma cinci inși, 
dîrdiind de emoție, dar și de foame, terorizaţi de regimul 
restrictiv, sever, la care fusesem supuși în ultimele zile. 

Mă uit continuu la „Omega” mea veterană, trecută prin 
atitea aventuri de pomină. Niciodată n-a arătat o oră prea 
exactă, indicînd totdeauna cîteva minute în plus sau în minus, 
dar s-a dovedit mereu utilă și prezentă la datorie. Mai ales cînd 
n-o uitam pe undeva. 

- Mai e mult, bădie? - se enervează lejer nea Macavei, 
colegul meu de detenţie. - Ce tot pritocești la morișca aia de 
mînă, și nu ne spui nimic? 

- Încă șase minute, și trecem la atac! - îl temperez eu. Apoi, 
privind la Drișcă, inginerul, la lacob, directorul, și la Panaitescu, 
ofițerul pensionar, îi încurajez și pe ei, însă vizual. 

Ajunși într-un hal de mizerie (morală și fizică) repugnantă, 
nemîncați de-atitea zile, de cînd fusesem închiși aici, ne e milă 
tuturor de condiţia în care ne aflăm, dar, în același timp, și de 
sufletele noastre. Pentru că nu mai putem răbda... 

Drișcă, în culmea disperării, îmi înșfacă mîna, mi-o 
răsucește brutal, privește la cadranul ornicului și-mi suflă drept 
în timpanul stîng, de mi se umflă capul: 

- Nenorocitule! Nu vezi că ţi-a stat ceasul? 

Mă uit cu reproș la „Omegă”, deoarece sînt nevoit să 
constat și eu groaznica ei defecţiune, și conchid tranchilizant: 

- Nu vă alarmaţi și nu vă agitaţi! N-a stat de mult... sînt 
ceasurile 2.32, după miezul nopţii. 

- Asta s-o crezi matale, bibicule, - obiectează nea Macavei, 
cam ceferist de felul său, - n-auzi că se crapă de ziuă? 

Nea Macavei, cel mai demolat dintre noi, începe să aiureze. 
Precis este pradă unor halucinaţii auditive aberante. 

Pentru îmbărbătarea grupului, decid că-i cazul să trecem la 
desfășurarea acțiunii. 


- Fraţilor, acum ori niciodată... Treceţi la atac! 

Dormitorul în care sîntem deţinuţi, cuprinzind peste 
cincisprezece paturi, oferă un cîmp de bătaie din cele mai 
complexe. 

lacob, cel mai dezvoltat dintre noi, depășind parametrii 
comuni, dă să se strecoare pe sub patul lui Piţigoi. Insă ratează, 
deoarece rămîne înţepenit, între podea și somieră. După eforturi 
susținute, reușim să-l extragem de sub pat, dar fără pijamaua 
vărgată, rămasă agăţată într-un arc defect. 

Preferăm altă rută, și pornim toţi cinci, de-a bușilea, pe sub 
patul învecinat, dar în care nu doarme nimeni, fostul ocupant 
odihnindu-se acum acasă, întrucit fusese eliberat încă din ajun. 

Spaţiul se dovedește totuși insuficient, deoarece abia 
încăpem sub agregatul de dormit. Mai ales nea Macavei, care, 
din pricina inaniţiei, s-a umflat într-un chip total îngrijorător. 

Împingîndu-ne unul pe altul, reușim performanța de-a 
răzbate pînă la dulapurile detașamentului cu destinaţie specială. 
Bineînțeles, odată cu noi răzbate și patul celui eliberat ieri, 
întrucît se agăţase de pijamalele noastre vărgate, cu miile de 
gheare ale somierei uzate în exces. 

- Ce-i facem, bădie? - mă chestionează terifiat nea Macavei. 
- Abandonăm atacul? 

- Să-ţi fie rușine, dezertorule și defetistule, - îl 
admonestează șuierind, dar și gifiind din greu, Panaitescu, 
ofițerul pensionar, - se vede cît de colo că n-ai făcut armata!... 

- Ba am făcut-o, colonelule, și chiar la marină, nu ca matale 
la aprovizionare, de-ai ajuns să te închidă ăștia acia!... - se 
supără nea Macavei. 

- Atunci pornește motoarele, matroz de baltă! Nu te lăsa 
demoralizat... 

Îmi place bătrînul. Are stofă de militar. Și încă de calitate; 
lînă sută la sută... plus P.N.A. și terylen. 

Ne ridicăm deodată, cu toţii, purtînd în spinare patul de 
campanie, și ne apropiem piș-piș de dulapurile detașamentului 
cu destinaţie specială. Giîfiim sever, abia trăgindu-ne sufletul. 

- lacobe, nu mai trage de timp, - îl prelucrează nea Macavei 
pe anemicul atlet, - dă-i bătaie și deschide dulapul lui Piţigoi! 

Aliniaţi, unul lîngă altul, în fața dulapului, asistăm la 
încercările neîncununate de succes ale expertului lacob. O fi el 
director, dar se pricepe la munca de jos. Ştie să mînuiască o 


sculă, să scoată din funcţiune o broască de ușă. Meșterește 
cîteva bune minute, mai rupe și-o lamă de ras, apoi și lama 
briceagului meu de tăiat hirtie, adus din import, transpiră 
copios, icnește, boscorodește pe înfundate, plin de optimism. 
Totuși, la un moment dat, e nevoit să mărturisească: 

- Imposibil! Nu se poate descuia! Broasca-i dintr-un oţel 
special... 

Vibrăm toţi de emoție, epuizați de foame și oboseală, 
nedormiţi și chinuiţi de grave probleme de conștiință. lar pe 
mine mă mai frămiîntă, în plus, și strania similitudine dintre 
operațiunea „casa de bani cu cifrul uitat”, întreprinsă de agenţii 
filierei „craiul munţilor”, și cea de acum, pe care noi sîntem în 
curs s-o executăm. 

- Nu ne rămîne decit s-o spargem! - suflă Drișcă disperat. 

Și, tîrîindu-ne lîngă ușița dulapului, cu pat cu tot, se apucă 
vîrtos de miînerașul acesteia. Care, fără pic de împotrivire, se 
deschide numaidecit. 

- Nu era încuiată! - aproape că răcnește Drișcă, dar în 
surdină. 

Omul, la ananghie, descoperă în el resurse nebănuite, 
fantastice. Pentru că, peste citeva minute, acționăm cu toţii din 
ce în ce mai rapid, virindu-ne degetele cît mai adînc în 
recipientul depistat în dulapul lui Piţigoi. 

- Ce zici, bădie, - mă chestionează nea Macavei, - merita 
oboseala? 

N-am timp să-i răspund, fiind ocupat cu studierea 
materialului din dotarea suspectului Piţigoi. Mereu îl bănuisem 
că abuzează de apartenenţa sa la detașamentul cu destinaţie 
specială, și că-și ascunde în dulăpior rezervele aduse de 
membrii familiei, cu prilejui vorbitorului de duminică. 

Drișcă se lingea pe degete și pe buze, masticînd cu-o 
frecvenţă din ce în ce mai sporită. Colonelul Panaitescu, fiind de 
meserie, deoarece lucrase la manutanță, apreciază elogios 
descoperirea grupului nostru, felicitindu-l pe nea Macavei: 

- Măi, matroz nenorocit, halal să-ţi fie, dar cine ţi-a suflat 
chestia? 

- Maestrul Conan Doi, detectivul nostru, că dacă nu era 
dînsul, nu mai apucam să scăpăm cu viaţă de-aici. Işi puseseră 
de gind să ne omoare, domnule colonel, nu altceva!... 


Activitatea grupului se desfășoară în deplină concordanţă 
cu planul stabilit. După ce dăm gata sarmalele din oala 
(minimum 10 litri) a sus-citatului Piţigoi, trecem, în continuare, 
la dulăpioarele celorlalţi membri ai detașamentului cu destinaţie 
specială. C-au adus de-acasă, am văzut eu, cu ochii mei, șunci 
afumate, ouă răscoapte, costiță cu boia, cutii de sardele, jimble 
duble, rumenite și aromate. Pînă dimineaţă, că trebuie să ne 
mai fi rămas vreo două ceasuri, le venim și lor de hac. 

În salonul nr. 2, de la clinica Institutului de Endocrinologie, 
sînt cazate două grupuri de glandulari, fără deosebire de rang 
sau profesie. Al nostru, cuprinzind cinci grăsuţi condamnaţi la 
slăbire, şi detașamentul cu destinație specială, cel al 
subdezvoltaţilor, puși la îngrăşat, dar mai bogat în cadre de 
nădejde. 

În fiecare dimineaţă, șeful clinicii, ditamai profesorul 
universitar, se ia cu mîinile de păr (deși nu mai posedă articolul 
respectiv în cantitatea necesară) pradă unei crize de astenie 
depresivă, constatînd că grupul „grăsuţilor” nu dă jos nici un 
gram din supraponderabilitatea pentru care fusese internat. 

Chiar stau și mă-ntreb, acum cînd lichidăm și rezervele 
contabilului șef de la Centrala vinului, aflat într-un stadiu 
avansat de subnutriţie, ce-o să mai facă bietul profesor, cînd o 
să ne urce miine pe cîntar. 

Dacă în primele patru zile slăbisem doar 24 de grame, în 
loc de 4 kilograme (cît se planificase) datorită bunelor relaţii pe 
care le întreţineam cu portarul de noapte al Institutului, și care 
ne aproviziona de la cel mai proxim restaurant, în dimineața 
asta vom înregistra precis cele patru kilograme prevăzute. Insă 
invers, adică în plus. 

Pentru că șeful contabil, spre deosebire de Piţigoi, care se 
afla în posesia numai a unei biete oale cu sarmale, fiind doar un 
slăbânog moderat, contabilul era mult mai zdravăn aprovizionat. 
Batog afumat, șalău cu maioneză, salam de Sibiu, cîrnaţi de 
casă, salată de boeuf... 

Mare lucru e și vinul! Slăbânogul moderat Piţigoi, deși tot 
contabil, activează însă în sectorul colectărilor de fasole și 
mazăre furajeră. Altă calificare, alte posibilităţi profesionale. 

- Ce-am făcut, bădie, - mă întreabă nea Macavei, - 
dădurăm gata proviziile bieţilor oameni? 


Pe nea Macavei îl malaxează conștiința. Dar nu numai pe 
el. 

lacob, felicitîndu-se singur, cu mîinile pline de grăsime, se 
bate fericit pe burtică, imaginîndu-și că-i piept, și făgăduiește 
solemn: 

- Cum scap din infernul ăsta, le-aduc numaidecit o pulpă 
întreagă de porc! De Ignat, socru-meu trebuie să-și omoare 
neapărat monstrul. A ajuns la peste 200 de kile... 

- Și mie ce-mi rămîne de făcut? - întreb eu. 

- Deoarece ai fost instigatorul loviturii, - mă prelucrează 
Drișcă, - va trebui să te ocupi și de cîntarul din cabinetul 
profesorului... 

Au mai rămas doar cîteva ore de somn, pînă la ceasul 
deșteptării. Cînd vom fi nevoiți să bem (încîntați) ceaiul de 
dimineaţă, o excelentă poţiune infamă, din plante și buruieni 
binefăcătoare. lar dacă ni se va servi și brinza aceea de „veci”, 
cu pronunţat gust de burete de baie, bineînţeles că va trebui s-o 
mîncăm plini de entuziasm. C-altminteri ne prinde cu fofîrlica 
sora șefă. Și cîntărește peste suta de ocale! 


„inutile cum dulci” recapitulări 

Dac-am ajuns să fiu internat, mai bine zis sechestrat, în 
salonul nr. 2 de la clinica Institutului de Endocrinologie, totul se 
datorează încercărilor mele disperate de a-mi găsi o oază de 
liniște, pentru terminarea romanului atît de mult visat. 

La revista unde activez de peste două decenii, mi se 
aprobaseră două concedii de creaţie. Pe care le irosisem în 
căutări deznădăjduite, și care se soldaseră cu dezastre. 

Pentru că, în răstimpul de mai sus, dacă nu reușisem să 
scriu mai nimic, îmi exercitasem totuși din plin înclinațiile mele 
detectivistice. 

Exceptind demolarea și dezintegrarea aproape totală a 
„Bombiţei” („Fiat”-ul meu 600 D) aflat acum la recondiţionare, 
sub supravegherea nepotului meu, inginerul, la atelierele 
„Ciclop”, din Drumul Taberii, restul se terminase cu bine. Adică 
fără să fi scris romanul, dar și cu un plus de greutate. 

Bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, coalizată cu tanti 
Raliţa, cea mai șuie reprezentantă a familiei, din partea lui taică- 
meu, ambele speriate de succesele mele în acest domeniu, mă 
convinseseră, mai de voie mai de nevoie, să accept a fi luat în 
explorare științifică de eminenţii medici de la „Parhon”. 

Hrănit numai cu gramul și biberonul, doar cu ceaiuri 
diuretice și laxative, cu legume neidentificabile și fructe (5% 
glucide) nu mai eram capabil să gîndesc normal, darmite să mai 
și scriu vreun rînd la romanul mult visat. Or, bunii mei prieteni, 
Doru-doctoru și Sandu-babandu, mă asiguraseră c-am să devin 
un soi de superman scriitoricesc. Eliberat de toxinele din 
organism, generate de o alimentaţie neraţională, urma să lucrez 
cu randament de cosmonaut, apt să creez pagini de geniu. 

Ajurea. Din prima zi, am simţit o permanentă stare de leșin. 
Dacă nu m-aș fi simpatizat cu portarul de noapte al Institutului, 
a doua zi aș fi fost mai mult decît mort. Datorită lui însă, am 
refăcut priză cu viaţa normală. Dar și cu merindele mele 
preferate, pe care nicicum nu le pot considera nocive. Ce poate 
fi rău într-o bucăţică de costiţă prăjită, bine rumenită, atit cît să 
devină crocantă, cu niște ochiuri deasupra, plus cîteva cafele 
țepene, bine afumate cu niște ţigări de calitate? 

În definitiv, hai să fim serioși! Oare Balzac fusese un 
slăbănog? Sau Alexandre Dumas-tatăl? Nici gînd. Examinaţi-le 
fotografiile, și vă veți convinge de contrariu. 


Miine vor sosi investigaţiile de laborator. A treia serie. 
Cerută insistent de bietul profesor, șef al clinicii în care mă aflu 
internat. Dacă și de data aceasta i se confirmă ipoteza, și- 
anume că-s un caz cu totul ieșit din comun, ceea ce sper să se 
împlinească, urmează să fiu pus în libertate. Ca intratabil! 

Deocamdată mi-am procurat tratatul profesorului. Dacă mă 
duc la dînsul cu exemplarul (peste 1 000 de pagini), și-i solicit 
un autograf, poate-l conving că nu-s zdravăn, și-mi semnează 
externarea. 

Avînd teancurile de analize sub braț, sîntem cu toţii în 
anticamera profesorului, unde așteptăm cam speriaţi verdictul 
marelui om de știință. 

Observ spre surprinderea mea că, în afară de grosciorul 
dosar cu analize, fiecare din colegii mei de detenţie mai poartă 
sub braț şi-un colet de dimensiuni impresionante. Pesemne că 
vor să-l înduioșeze pe eminentul profesor, oferindu-i cîte-o 
nevinovată atenţie, vreo carte sau vreun album de artă. 

Cînd sîntem poftiţi în cabinet, iar profesorul se trezește pe 
birou cu cinci exemplare din „Tratatul de dietetică”, abia atunci 
îmi dau seama că ne orientaserăm cu toții în același mod. 

- Dragii mei, - ni se adresează emoționat șeful clinicii, după 
ce examinează fugitiv dosarele cu analize, - lucrurile sînt așa 
cum le așteptam. Adică în cea mai perfectă ordine... „Tratatul” 
vi-l confisc, mi-l lăsaţi mie, că tot nu vă folosește... Astăzi vă 
externez, și mîine... 

- Tovarășe profesor, - îl întrerupt eu nepoliticos, - de ce 
mîine, plecăm chiar acum! 

Dar profesorul își continuă cursul: 

- Rămîne așa cum v-am spus, astăzi vă externez și miine vă 
prezentați, însoţiţi de recomandarea Institutului nostru... 

- La locurile noastre de muncă! - conchid eu, iarăși grăbit. 

- Nu! - conchide, de data asta, profesorul. - La Spitalul de 
psihiatrie... Pentru că reprezentați niște cazuri absolut speciale. 
Pînă acum, ar fi trebuit să reduceţi din greutate cel puţin vreo 
opt kilograme... lar voi, în schimb, v-aţi îngrășat! E clar că sîntețţi 
supuși unor stresuri pe cortex, din păcate necunoscute nouă! 

- Și la psihiatrie au să le depisteze? - se interesează curios 
lacob, directorul atletic. 

- Nu cred! - declară placid profesorul. - Dar au să vă 
administreze șocuri cu insulină, insuflaţii cu helium, poate și 


unele intervenţii chirurgicale pe hipofiză, sau alte proceduri 
sofisticate... 

- Și-o să slăbim atunci? - întreb eu neîncrezător. 

- Dacă scăpaţi cu viaţă, nu, altminteri da! - se răzbună 
malițios eminentul medic. - Pentru că sînteți niște grăsuni 
mincinoși și prefăcuţi, care mi-aţi transformat clinica în 
balamuc. Prefer, astfel, să vă transfer chiar la instituţia 
respectivă, și eu să-mi văd de bolnavii mei... 


Mini-haltă de ajustare 

Reîntors în sînul familiei, pot afirma cu mîna pe cord că sînt 
alt om. Chiar am și slăbit vreo jumătate de kilogram, spre 
bucuria nevesti-mii, dar absolut inexplicabil, dacă ţinem seama 
și de bairamurile pricinuite de desfășurarea sărbătorilor de iarnă 
și-a Revelionului. 

Revelionul, mai cu seamă, a fost ceva de pomină. În afara 
neamurilor, printre care s-a numărat și eterna tanti Raliţa, 
prezentîndu-se cu curcanul obișnuit, crescut în baia din locuința 
ei personală, din bariera Vergului, am mai avut și invitaţi oficiali, 
de marcă, dintre care n-au putut absenta Panaitescu, nea 
Macavei (sosit din Dobrogea lui cu niște carburant de la 
Niculiţel), directorul lacob, mai atletic ca niciodată, dar și 
încărcat cu o putinică de telemea de Babadag (însă mititică, 
numai de vreo 15 ocale) precum și Drișcă, tot agresiv de felul 
său, însă purtător al unor mesaje absolut deosebite, din partea 
cumetrilor săi de la Galiciuica, pe care-i vizitase la șfirșitul lui 
decembrie, și care constau în rarităţi oltenești (cîrnaţi proaspeți 
de casă, tobă, cartaboș, pecie, mușchi afumat și jumări prăjite). 

lar pe la orele unu din noapte, cînd tanti Ralita se-apucase 
să pritocească moarea din butoieșul cu varză, în beciul locuinţei, 
pentru  reînvigorarea stomacurilor noastre lenevite, ne-am 
pomenit că sună la ușă șeful contabil de la Centrala vinului, 
însoţit de Piţigoi, foștii noștri colegi de detenţie. Și nu erau 
singuri, ci aduseseră cu ei o ladă cu fiole (Lechinţa, staţiunea 
experimentală) şi-un săculețe cu boabe, să pregătim niște fasole 
bătută în zilele următoare, deoarece aveau să ospeţească la noi, 
nemaifiind locuri la hotelurile bucureștene. 

- Nu se poate! Nu sînteți voi, fraţilor! - exclama încîntat și 
neîncrezător nea Macavei, rămas același ceferist de treabă. 

- Ba noi sîntem, dragule! De ce să nu fim? - susțineau sus și 
tare ambii contabili, indiferent de faptul că activau în sectoare 
deosebite, vinul și păstăioasele. - Vi se pare că ne-am îngrășat 
prea mult? Păi de-aia am venit la București! Cum terminăm cu 
Anul Nou, ne prezentăm imediat la clinică, să vadă profesorul 
unde-a greșit, de ne-am întremat în halul ăsta! Precis că ne va 
osîndi la chinurile pe care le-aţi îndurat voi, punîndu-ne, de astă 
dată, la slăbit... 

- Depinde, - îi tranchilizez eu, - poate vă expediază, ca și 
pe noi, de-a dreptul la spitalul de psihiatrie! 


Stupefiaţi, ambii contabili ne privesc îngroziţi: 

- Și-aţi fost acolo? 

- Ce, eram nebuni? Dimpotrivă, am plecat urgent pe la 
cășile noastre... Și, iată-ne, sîntem cu toţii sănătoși și valabili! 

După ce-am sărbătorit cum se cuvine revederea celor două 
detașamente cu destinaţie specială, dar opusă, chiar de două ori 
opusă, date fiind noile condiţii, ne-am despărţit prieteni pe 
viaţă. Contabilii s-au înapoiat în localităţile lor de baștină, 
Macavei la Constanţa, Panaitescu la pensia lui, iar Drișcă și 
lacob au mai rămas la mine în gazdă vreo două zile, pînă am 
descifrat mesajele de la Babadag și Galiciuica. 

Acum am depășit, cu bine și fără reparaţii generale, 
jumătatea lui ianuarie. Mă urc în fiecare dimineaţă pe cîntarul 
medicinal de-acasă, și declar greutatea aproximativă, deoarece 
diabolicul instrument nu mai funcţionează corespunzător, mai 
ales de cînd l-am reparat cu mîinile mele personale, cu prilejul 
întoarcerii de la Mila 41. Apoi mi se oferă senzaţionalul breakfast 
de întreţinere: ceai de „sonerie”, brînză de „veci” (50 grame), 
feliuța de piine prăjită, scobitori sterilizate și sare fără sodiu. Și 
cînd te gindești că, folosind această alimentaţie, mi se mai 
spune la redacție: Al Conan Doi, „detectivul de șoc”!... 


Trenul fantomă și mai mulți olandezi „zburători” 

În plină vigoare fizică, dar și spirituală, după ingurgitarea 
celor de mai sus, demarez spre redacţia revistei unde semnez 
zilnic condica de prezenţă. De peste două decenii. Și ceva. După 
ce trec mai întîi pe la bufetul nostru (al redacţiei, excelent fie 
spus), pentru a controla buna sa gospodărire, mă înfiinţez în 
biroul meu, să-mi iau în primire sarcinile de serviciu. 

În vreme ce studiez cotidienele centrale, în fața unei cafele 
babane și ţepene, de te ridică de pe scaun, mă pomenesc cu 
Fita, secretara redactorului-șef. 

- Ascultă, Conane, ești cu mașina? - se interesează 
nebunatica făptură. 

- Sigur că nu! E-n reparaţie capitală, la „Ciclop”... 

- Perfect! Pentru reportajul pe care ţi-l comandă șeful, nici 
n-ai nevoie de „Bombiţă”... 

- Și cu ce mă deplasez? 

- Cu obiectul reportajului... Șeful zice că i-ar plăcea un titlu 
în genul „Trenul infernului”. Îţi surîde? 

- Sigur că nu! Pînă nu cunosc realitatea de pe teren, nu pot 
avansa nimic... 

Fița îmi întinde delegaţia de serviciu, zimbește mînzește, şi- 
mi comunică totodată și destinaţia: 

- La gara Filaret te îmbarci... Plecarea la 16.55. Dormi la 
Bîzgaia. Miine dimineaţă te-napoiezi. La 5.08!... Ambele-s 
trenuri de navetiști... Uite și cîteva din scrisorile primite la 
redacție... O sumedenie de plîngeri! 

Nu mai întreb nimic, deoarece Fiţa dispare din cîmpul meu 
vizual, strigată de la distanță de glasul tunător al redactorului- 
șef: 

- Fițoooo! Să vină numaidecit stenograsa! Am de dictat... 

Intrigat oarecum, plec urgent spre gară. Deși ar mai fi ceva 
timp pînă la plecarea garniturii infernale. 

Ajung la Filaret leoarcă de nădușeală. Schimbasem trei 
autobuze și două tramvaie. Și mai avusesem și-o discuţie în 
contradictoriu cu  taxatrița. Nu prea violentă totuşi. 
Intenționasem doar să-i demonstrez că îi cauzează la voce 
urlatul în exces, iar dînsa vroia să-mi demonstreze duritatea 
perforatorului de bilete. Dar ne împăcasem brusc. La apariţia 
unui supercontrolor l.T.B., posesor, probabil, al unui perforator 
mult mai dezvoltat. 


La 16.52 „urc în tren”. Un autentic eufemism. Deoarece 
sînt, de fapt, urcat pe tampoane. Sute de navetiști invadaseră 
trenul, ocupînd înaintea mea nu numai locurile, ci și 
acoperișurile, scările, tenderul locomotivei, spaţiile dintre 
vagoane, canturile ferestrelor, precum și subsolurile băncilor de 
clasa a Il-a (garnitura nefiind prevăzută și cu clasa |). 

Buimacit și năucit de spectacolul ce mi se oferă ochilor, 
aștept curios pornirea trenului. Mai întîi pentru a constata, cu 
propriile mele organe vizuale, dacă locomotiva e capabilă să 
tracționeze un tren de două ori mai încărcat decit normalul. lar 
în al doilea rînd, pentru că mă îndoiesc serios că navetiștii 
aceștia să fie chiar toţi navetiști, adică lucrători ieșiţi recent din 
schimb. Prea abundă figurile deocheate. Care nu-mi inspiră nici 
o încredere, și despre care mă îndoiesc să aibă vreo legătură 
mai apropiată cu munca. 

Chiar găliganul de lîngă mine, proţăpit zdravăn pe celălalt 
tampon, cu-o sacoșă „Sabena” petrecută pe după umăr, avînd 
pletele slinoase ondulate cu fierul de călcat, și care se uită la 
personalitatea mea cam cîș, îmi confirmă bănuielile, mai ales 
cînd începe să vorbească: 

- la zii, măi faţă, te-nvirtiși de ceva marafeţi? Că te văz mai 
dolofan! Care ţi-i bișniţul? Toale din pachet, sau ţigări de la 
vaporeni? Hai, dă-i drumul, gagiule, că sîntem de-ai noștri, te 
simt de la o poșta... 

Îi zîmbese cam strîmb, după care declar timid: 

- Ai să rizi, meștere, dar eu am meseria mea... 

- Ei, nu mă-nnebuni! Și ce mitocosești? 

- Sînt ziarist!... 

Haidamacul pare încîntat, deoarece se hlizește la mine: 

- Te-nţeleg... De-aia arăţi așa... Taman ca văru' Pandelică... 
Numai că el e virit pînă-n git în chestiile astea... Trebuie să pice 
și el, acușica... Cu trenul de Cățelu!... 

- Şi dînsul la care ziar lucrează? - mă prefac eu interesat, 
dar și contrariat. 

- Păi ăsta-i om mintos, gagiule! N-o să lucreze c-un singur 
ziar. Pe toate le aranjează... Cumpără și vinde... cu sutele de 
kile... Că de n-ar fi dînsul, din ce s-ar mai hrăni pungașii, ăia 
care fac pungile pentru piaţă, de le umplu individualiștii cu roșii, 
vinete și ardei? E-n clar? 


- ȘI-I aștepți aici, cînd garnitura noastră trebuia să fie de 
mult plecată? 

- Ține-te bine, dolofanule, că nu pleacă! Ştie băiatu' ce 
spune... Pînă nu vine personalul 8457, cu văru' Pandelică, ăsta 
nu se mișcă din loc... 

- De ce? 

- Pen-că Pandelică a tras semnalul de alarmă, să-și coboare 
marfa la haltă... Al nostru nu se mișcă din loc, pînă ce nu-i vine 
schimbul... Că-i cefereu, nu autobuz! la taci, auzi? Uite-l că 
vine... 

Însă garnitura noastră, în loc să-și primească plecarea, la 
sosirea trenului de Căţelu, rămîne deodată fără locomotivă. 
Aceasta pleacă, fără să-și ia rămas bun, și este atașată la trenul 
care abia intrase în gară. 

Cobor de pe tamponul meu, și mă reped urgent la mișcare. 
Aici mi se explică situaţia. Plecarea se amină, din pricină că 
locomotiva de la celălalt tren a rămas fără abur. Se găsise 
cineva care trăsese semnalul de alarmă. 

Bișnițarii garniturii sosite iau cu asalt trenul meu. N-or fi 
chiar toţi bișniţari, dar dau jos bătrînii și copiii, iar pe femei și 
fete, numai că nu le ejectează pe ferestre. Sosește miliția. 
Trenul este golit. Sînt căutaţi huliganii care devastaseră 
compartimentele trenului de Căţelu. Țipete, urlete, zeci de 
oameni aleargă pe sub vagoane, printre linii. Se iscă o 
harababură generală. În cele din urmă, o ceată de măgădani e 
condusă, cu toate menajamentele, adică avînd miinile prinse în 
câtușe, către postul de miliţie al gării. 

Slavă Domnului! Acuma vom putea porni și noi. Mai ales că 
ne venise și-o altă locomotivă. Se anunţă plecarea. Dar oamenii 
mai sînt încă pe peron. Trenul începe să se deplaseze. 

Lumea intră în panică. Se aud ţipete, la alt nivel decit cele 
precedente, strigăte ca din gură de șarpe, și mulțimea pornește 
să alerge pe lingă vagoanele în mers. „Va să zică, îmi zic eu, 
întocmai cum s-a scris în „Scînteia”! De-aia m-a expediat șeful 
aici!” 

Și demarez imediat într-o cursă demenţială, 
contracronometru, să-mi ajung trenul din urmă. Dar nu-s 
singurul care sprintează. Sute de oameni sînt angajaţi în aceeași 
competiţie. Și, spre surprinderea mea, dar și cu concursul 
mecanicului care mai încetinește din mersul trenului, reușim să 


ne urcăm cu toți în vagoane. Vreo cîteva secunde am călătorit 
cam inconfortabil, cu picioarele pe pămînt și numai cu mîinile în 
tren, deoarece nu mă agăţasem ca lumea de scară. 

Bine că-s dotat cu pantofi serioși, cu talpă din crep, care 
rezistă frecărilor. Cînd mă pomenesc în compartiment, acesta-i 
bucșit de oameni. Doi pe-un loc. Poate și mai mulţi. Răsuflu 
liniștit. Măi puţin liniștit decît cei care pierduseră trenul. Pe puţin 
50% din pasagerii care-și făcuseră iluzii c-or să fie seara la 
cășile lor. Aceștia însă nu îndură chinurile celor îndesaţi în trenul 
fantomă. 

Stresat de cele văzute, mă ţin zdravăn cu mîinile de ușa 
compartimentului, dar în interior. 

- Mișcă din ușă, malule! - mă roagă delicat un băiețel de 
vreo treizeci de anișori, strîns în blugi soioși și lat în spete. 

- Nu ţi-e rușine să-mi vorbești astfel? - exclam eu indignat. 

- Nu! Și dacă nu te agiţi mai rapid, te slăbesc în doi timpi și 
trei mișcări... Ori vrei să te fac urit? Să nu te mai cunoască nici 
nevasta! Nu vezi c-avem treabă pe-afară? 

Tipul nu-i om serios. Care afară? Pe culoar? Unde nu se 
poate mișca nici măcar un centimetru? 

Nenorocirea este că nu-i singur. Mai are vreo cîțiva gealați 
pe lîngă el. Și toţi vor să se distreze pe-afară. 

- Hai, gagiule, liberează terenul! 

Pînă să manifest vreo intenţie de-a mă conforma dorinţei 
măgădanului, mă pomenesc luat de subsuori și trecut definitiv și 
total în compartiment. Peste mine, datorită acţiunii brutale a 
celor șase gealațţi, suporterii malacului, mă trezesc cu alţi cîțiva 
pasageri extrași din coridor. Însă mult mai numeroși decît poate 
suporta bietul compartiment. 

- Gicăăă! M-a lovit nesimţitu'! Fă ceva! Nu-l lăsa să plece- 
așa! 

Cavalerul Gică, intervenind la timp, contribuie și el la 
țipetele fetei lezate în onoarea ei. Mai ales cînd se-alege cu-o 
lejeră spărtură la cap și vreo cîteva coaste frînte. Lumea de pe 
culoare începe să urle îngrozită. Fără să intervină însă. 

Găliganii insultă în dreapta și-n stînga. Apoi deschid ușa 
vagonului, eliberează scara înțesată de oameni, vîrindu-i cu 
forța înăuntru, pentru a putea conversa cu-o altă echipă de 
huligani, de pe scara vagonului învecinat. 

- Trecu civilu' pe la voi? 


- Pe unde, măi față?... Prin noi? 

- Și băieții ăilalţi, unde-s?... S-au topit?... 

- Da de unde! Is pe-acoperiș, cu nebunaticele ălea de la 
Mătăsaru! 

În chiotele din ce în ce mai aţiţate ale zărghiţilor, mult mai 
pregnante decit sirena locomotivei, întreprind o investigaţie 
rapidă printre bieţii oameni din compartiment. 

- Navetiști? - întreb eu în general. 

- N-am mai fi, - îmi răspunde demoralizat un cetăţean mai 
în vîrstă. 

- De ce-i atit de aglomerat trenul astăzi? S-a deschis Tirgul 
Moșilor? - îmi continui eu interogatoriul. 

- Acuma-i încă bine, nene, - mă lămurește un băiețandru 
bălai și cuminte, - dar sînt zile cînd năvălește și mai mult popor. 
Atunci ne iau nebunii la bătaie, că să le dăm lortot trenul!... 

- Cine-s nebunii? 

- Păi nu-i văazuși, nene? Tot ăştia, bișniţari din Urlaţi, fraţii 
Necșulea, cu neamurile lor... 

- Şi de ce staţi cu miinile-n sîn? De ce nu faceți nimic? 
Sînteți doar și mai mulţi?... 

- Măi nene nu ţi-e bine? Vrei să ne dea foc la case? Să ne 
lase calici?... 

Buun! Dacă-i așa, atunci am să iau imediat măsuri. Măsuri 
specifice unui detectiv de excepţie. Neapărat trebuie să stau 
niţel de vorbă cu tinerii ăștia rătăciţi. Dar cu duhul blîndeţii. 

Cu prețul unor chinuri inimaginabile, izbutesc să mă 
deplasez, în ciuda unor proteste violente, lîngă scara unde se 
instalase o parte din membrii colectivității Necșulea. 

Cealaltă parte se distra liniștită, demontînd volanul roții de 
frinare a vagonului. 

- Ce faceţi, tovarăși? La ce vă trebuie? 

- lote-te-l pe gagiul nostru! - pornesc să ridă pitecantropii. - 
Nu te pricepi, ai? Păi cu ce să scoatem apa din fîntînă? Nu-i 
nevoie de roată? 

- Cred că da! Dar de ce nu-o cumpăraţi de la „Ferometal”? 

- De piele maro, ca să-ntrebe nasoii! Ne dai tălică niscaiva 
marafeți? Oi fi vreun zmeu plin de leușteni? la roiește-o de-aici, 
că ne plictisești și ni s-apleacă!... Ți s-a făcut de vreun masaj, ca 
la Baia Centrală? Spune, nu te sfii!... 

Simt cum îmi crește brusc tensiunea. 


Întorc capul în direcţia compartimentului pe care-l 
abandonasem. Fac niște semne disperate, către băieţelul cel 
bălai. Într-un sfîrșit mă vede și vine pînă lîngă mine, trecînd 
peste „cadavrele” celor din culoar. 

După ce mă înțeleg splendid cu tînărul cetățean, 
transmiţindu-i o serie de sfaturi pentru ceilalți pasageri, pornesc 
să urlu: 

- Foooc! A luat foc vagonul! Ardeee! Foooc!... 

Unul din pitecantropii Necșulea se repede la mine: 

- Unde-i focul, malule! 

Zbătindu-mă să mă eliberez din îmbrățișarea, atit de 
pasionată, a primitivului, îi arăt compartimentul unde mă 
bruscase. 

Pe ușa acestuia răbufneau niște trîmbe groase de fum, ca și 
cum ar fi fost un coș de locomotivă. 

Zdrahonul mă slobozește instantaneu, după care pornește 
să răcnească: 

- Aoleuuu! Nenișorilor, fraţilor, e de rău! A luat foc trenul! 
Ce ne facem, fraţilor? Oameni buni, nu ne lăsaţi! Săriţi!... 

Rage ca o vită dusă la abator. Dă să fugă pe scară, dar este 
îmbrîncit îndărăt de ceilalți coechipieri. O luptă disperată, fără 
să se mai ţină seamă de grad de rudenie, se încinge între 
huligani. Numai că nu pling de frică!... 

Oamenii de pe coridor se înghesuie în compartimente, 
liniștiți și rîizînd pe sub mustață. Teribilii fraţi Necșulea își smulg 
părul, adică pletele hippies, neștiind încotro s-o mai apuce. 
Aleargă bezmetici de la un capăt la altul al coridorului, zbierînd 
și hohotind de plins, își aruncă sacoșele „Sabena”, „Lufthansa”, 
„Kent” sau „Panam”, pe unde apucă, mai pe ferestre, mai pe 
jos, se roagă chelălăind de lume să-i scape de la moarte. 

Plin de sînge rece, dar extrem de liniștit, le comunic unica 
speranţă de salvare: 

- Săriţi din vagon! Nu mai staţi, că ardem devii!... 

Uitînd să-mi mulțumească, huliganii tribului Necșulea mă 
îmbrîncesc din toate părțile, deoarece blocasem ușa vagonului, 
și încep să-și dea drumul din mersul trenului, năvălind pe scară. 
Alţii escaladează ferestrele. Rămin o vreme agățaţi de minere, 
temîndu-se să sară. Rag în continuare. Cerșesc milă, cu lacrimile 
șiroind pe obrajii încadraţi de favoriţii lor flocănoși. După care, 
neobservînd altă posibilitate, se aruncă în gol. 


Huliganii de pe acoperișul vagoanelor, remarcînd jurnalele 
în flăcări pe care le aruncam pe fereastră, ajutat de băieţandrul 
care le aprinsese la sugestia mea, pornesc să-și ia zborul, de- 
acolo de sus, aterizînd de-a dreptul pe taluzul liniei ferate. 

Și asistăm cu toţii, încîntaţi de performanţele acrobatice ale 
zburătorilor și cascadorilor improvizați, la încăierarea ce se 
încinge între ei și fraţii Necșulea, pentru recuperarea boarfelor 
risipite din sacoșele personale, pentru prinderea din voleu a 
bancnotelor ce flutură prin văzduh, a banilor ce le scăpaseră din 
buzunare și ascunzișurile unde fuseseră pitiţi. 

- Bravo, dom'le, le-ai făcut-o! - mă felicită un bătrîn ţăran, 
aproape îmbrăţișîndu-mă. - Le veniși de hac, fir-ar să fie ei de 
cioflingari! 

Chiar în acest moment solemn, de entuziasm general, de 
sub banca unde stătuse ascuns, ultimul mohican din tribul 
Necșulea ţișnește intempestiv și ni se adresează scriîșnind din 
dinţi: 

- Mi-aţi tras-o în pept, gagiilor! Dar am să vă mănînc... Fripţi 
am să vă mănînc... cu usturoi și ceapă!... 

Este chiar pitecantropul care mă ameninţase că-mi pocește 
figura. Însă cîţiva navetiști îl iau de braţe, și-i susură lin: 

- Ai să cobori, cu noi, la gară la Bizgaia, să-l cunoști și pe 
șeful postului de miliţie de-acolo! Că n-ai dinţi destul de 
zdraveni, să ne sfirteci cu ei, așa cum ti-ar face plăcere! Hai, 
Necșuleo, mișcă mai repejor!... Că te-or trimite și pe tine la 
uzină, să-nveţi ce-i munca! 

- Da’ de ce numai pe mine? Luaţi-l și pe ziaristul ăsta! N-a 
dat foc la tren!... Dreptate-i asta? - se tînguie huliganul, 
smucindu-se dezordonat. 

Băieţandrul cel bălai se apropie de mine şi-mi suride: 

- Sînteţi ziarist de-adevăratelea? Pe mine mă cheamă 
Pahonţu, Pahonţu al lu’ Prefagea, dar mi se zice Niţu... Acuma-s 
muncitor la „Vremuri noi”... 

- Așa tînăr? 

- Păi a fost prima mea zi de muncă-n uzină! La care ziar 
scrieţi? 

- La „Fapta”... Miine dau materialul, iar sîmbătă sper să 
apară! Ai să-ți citeşti numele la gazetă, pentru c-ai meritat!... 

Fratele Necșulea se zbirlește plin de ură, și-mi suflă în faţă 
o cumplită boare alcoolică: 


- Las’, c-am să-ți complectez eu autobiografia, grasule! Să 
mă ţii minte o viaţă întreagă... Dacă oi mai trăi! 

Mă uit la el plin de bunăvoință, surprins de încrederea pe 
care o manifestă: 

- Vei avea destulă vreme, „gagiule”! În uzină ai să afli mai 
multe despre viaţă... Și poate te faci și om... Să vorbești 
românește ca lumea... 


Filiera „Francezu” Il (cele două orfeline) 

larăși îmi sună cineva la ușă. Ca totdeauna cînd mi se- 
ntîimplă să scriu la domiciliu, în Calea Moșilor. Dar sună 
incontinent, ca și cum ar anunţa în cartier c-a venit ziua de apoi, 
sau că se-nchide apa. În consecință, mă reped spre intrare, 
tîrînd după mine numai lampa de birou. Metalică. Becul nu... 
Însă-i șapte dimineaţa și se va face lumină. 

- Pe cine căutaţi? - le-ntreb pe cele două arătări proţăpite în 
prag. 

- Matale ești Coman? - se interesează una din femei, 
utilizînd un glas gros, bine tabagizat, în vreme ce-și aranjează 
zulufii coafurii oxigenate în exces. 

Cealaltă, făptură, probabil de același sex, mă examinează 
placidă, indiferentă, de parcă ar fi ingurgitat două tuburi de 
somnifer. 

- Da, eu sînt! - le răspund intrigat. - Cu ce vă pot servi? 

- Noi o să vă servim, dacă n-o să ne ţineţi întruna la ușă! - 
se exprimă lejer enervată ţaţa cu vocea deteriorată. 

- Dar poftiţi!... - mă scuz eu. 

instalat la birou, privesc atent la cele două matroane 
așezate în față-mi. „Blonda” își aprinde o ţigară luată din 
pachetul meu, o îmbie la fumat și pe asistenta ei, oarecum mai 
tînără, deși nu s-ar zice, şi-mi oferă și mie o „Snagoavă”. 

Apoi, mîngiindu-și ostentativ pletele, privește satisfăcută la 
amenajarea interiorului. Poartă, ca și companioana ei, pantaloni 
evazaţi, pulover din polistiren, strîns pe git, precum şi-un 
pardesiu strîmt, cu nasturi metalici, un soi de roţi dinţate. 

Cealaltă, care tot dă s-adoarmă, și-a desfăcut larg haina de 
blană sintetică (leopard, panteră sau tigru) lăsînd la vedere un 
pulover identic cu-al bătrînei, însă mult mai slinos. 

- Despre ce servicii vorbeaţi, și cu cine am plăcerea? - le 
invit la o discuţie mai clară. 

- Nu ne-am recomandat? - tresare bătrîna. - Păi atunci iacă, 
eu mi-s Gogu, și dacă o să-mi placi, poţi să-mi zici chiar 
Gherigogu, ca prietenii mei, fiindcă semăn nemaipomenit cu 
Gheri Cupăr, ăla din filme. lar dînsa-i fiică-mea, Flory. Am 
botezat-o așa, pentru că-i din mamă necunoscută... 

„Cumătra” începe să mi se pară sărită de pe șine. 

- Pesemne c-aţi avut un tată la fel, de i-a trăsnit prin cap să 
vă împodobească c-un nume bărbătesc... - o iau eu pe 


dedeparte, neînţelegînd cum poate semăna o femeie cu Gary 
Cooper. 
- Vă legaţi de tata? Nu se vede că-s bărbat? - se indignă 


tața. 

- Nu prea... - îngăim eu stupefiat. - Scuzaţi-mă! 

- Nu prea ţii matale cu moda nouă! - mă dojenește 
Gherigogu. 


- Posibil. Și ce doriţi? 

- Să vă spălăm, să vă frecăm... 

- Fac asta și singur... în fiece dimineaţă! 

- Glumezi matale? - se enervează iarăși Gherigogu. - De ce- 
aţi telefonat atunci la Cooperativa de prestări la domiciliu? Nu 
pentru spălat de rufe și frecat parchetul?... 

- Da, însă am cerut doar o singură femeie de serviciu... 

- Noi sîntem aia... - mă asigură Gheri Cupăr. - Lucrăm 
numai în colectiv... 

- Normal, - declar eu, - de ce-i cooperativă? 

- O fi. Insă n-are oameni destui. Noi însă avem! Un cumătru, 
pe nea Jorj Arvanitache, cu relaţii pe-acolo, și care ne vinde 
pontul... Ne dă adresele, și facem de toate... Dacă ne-nţelegem, 
bineînţeles... 

Nevastă-mea fiind plecată, pentru vreo citeva zile, iar eu 
nemaifăcînd față atitor sarcini gospodărești, mă văd silit să trec 
la tratative, să-mi dau seama dacă „ne-nţelegem”. 

- Cît mă costă? 

Gheri Cupăr ridică un deget în aer, și-mi precizează: 

- Două sutare! 

- Păi mi-ai arătat doar un deget!... 

- Ala-i pentru o zi! 

- Două sute pe zi... Lei? - aproape că răcnesc eu. 

- Valută nu primim, că intrăm la zdup! Nu-i mult, coane! Ce 
facem noi, nu face nimeni. Acușica ne-apucăm... Dar mai întîi ne 
dai o gustare, să prindem forțe, o tigaie de ochiuri cu slănină 
prăjită, cafea, ceai, telemea, însă de oaie, o juma de bătrînă și- 
un pachet de ţigări, din alea „superlong”... lar în timp ce noi o 
să lucrăm, matale ne gătești de prînz. O ciorbiţă, acolo, de porc, 
cu smîntînă, niscaiva friptură la cuptor și niște plăcintă cu mere. 
Mor după așa ceva... Vin nu bem... decît alb, c-ăl negru ne arde 
pe git... Seara mai merge, dacă-i mîncarea grasă... Consumăm, 
dar și muncim de le rupem... E bine?... 


- Dragii mei, dragele mele, - mă adresez eu celor două 
„femei de serviciu”, - am impresia că n-o să ne-nțelegem. Incă 
n-am cîștigat la loto, și nici la loz în plic... 

Deși n-am apucat să le comunic toate impresiile mele 
despre sectorul particular al prestărilor la domiciliu, Gheri Cupăr 
se ridică violent de pe scaun, aruncă ţigara în vaza cu flori, bate 
cu pumnul în masă, de se varsă și apa din recipient, și începe să 
strige la mine: 

- iți baţi joc de noi, dom'le Coman? Ne ţii aici de vorbă, să 
ne pierdem ziulica de muncă, nebăuţi și nemîncaţi, și mai zici că 
n-o să ne-nțelegem?... N-aș prea-ș crede! Drept cine ne iei? Te 
bucuri la sărăcia a două biete orfane, că n-avem nici tată, nici 
mamă... Privește la mine, maestre, că-s făcut din mușchi de fier- 
beton, nu de vacă... Dacă ne umilești și ne-alungi de la munca 
cinstită, am să mă port cu matale ca un vagabont... Sparg totul 
din casă... Avea dreptate nea Jorjică, atunci cînd zicea că munca 
nu-i de noi, oameni cinstiți și curați la suflet... 

Cînd înregistrez pentru a doua oară numele fostului coleg, 
mă gîndesc că mi se oferă excepţionalul prilej să aflu cîte ceva 
despre activităţile actuale ale ex-măcelarului, și-atunci le declar 
orfelinelor: 

- Stai blînd, nea Gogule, nu te agita... Fă și matale ca Flory, 
fetița matale, care a și aţipit, după cum văd... Poate cădem la- 
nvoială... Rufele-s în debara, parchetul în dormitor, c-aici în 
birou am treabă, și nu-l facem astăzi, iar de mîncare vă gătiţi 
singuri... Cămara-i pe coridor, chiar lîngă bucătărie... Daţi-i 
drumu'! 

Gherigogu mă privește sticlos, apoi o mobilizează pe fie-sa: 

- Hai, fată, nu mai trage de timp! Treci la interes... 

Peste cîteva secunde au dispărut amindoi, ca și cum mi-ar 
fi cunoscut casa pe de rost. Din bucătărie încep să răzbată 
arome apetisante, zgomot de tacîmuri și farfurii sparte, precum 
și sfîrîitul cîrnaților prăjiţi. 

Și cînd te gîndești că jinduiseră la ouă cu slănină, nu la 
cîrnaţii pe care-i ascunsesem în mașina de spălat! 

In vreme ce orfelinele se ospătează, mă furișez în coridor. 

- Flory taică, - îl aud pe Gheri Cupăr, - dacă-l încasăm pe 
barosanul ăsta, mîine plecăm la Tatanașu... Nea Jorjică și Durică 
au și întins-o, încă de alaltăieri... Mai dă-mi un cîrnat... Așa, fie și 
doi... La Craiul Munţilor se va-ncinge balul cel mare, așa l-am 


înţeles eu pe nea Jorj, cică trebuie să pice moștenirea... L-au 
chemat și pe Digai, taman de la Cîmpina... 

- Dar o fi murit Bucifal, ăla, de care pomenea malacul? 

- Dracu să-l pieptene, că nu pricepi o iotă din bălmăjelile 
cumaătrului... Nu-l știu pe Bucifal, și nici pe Tatanașu... Chestia-i 
că au nevoie de braţe de muncă... Ei cu moștenirea, bașca 
afacerile, cum ar fi casa de bani a lui $miţ, iar noi cu munca de 
jos... Las’, c-o să vedem... Gata, acum hai la treabă, să tragem 
un rasol rufelor barosanului... Că n-om fi dilii, să i le și scrobim... 
Să le ducă la „Nufărul”, dacă ţine la lux!... 

Mă retrag discret. Chestia cu filiera „francezu” se complică. 
Deocamdată se confirmă numai declaraţiile măcelarului, 
surprinse la endocrinologie. Cine-i Craiul Munţilor, plus Bucifal și 
Tatanașu, rămîne de văzut. Și, mai ales, de aflat. Trebuie să mă 
găsesc permanent pe recepţie, poate mai pic pe niscaiva 
confidente. Deocamdată trec la mașina de scris, să-mi transcriu 
ultimele două pagini. 

Din baie se-aude o gălăgie de infern. Mașina de spălat 
uruie, gazele ard în cuptorul cazanului, date la maximum. Deci 
mi-e imposibil să lucrez. 

Prefer atunci să supraveghez activitatea celor două 
orfeline. 

Cînd întredeschid ușa camerei de baie, aburul îmi 
răbufnește în nas cu violență. Ce se petrece înăuntru e de 
groază. Flory, în costum de lucru, adică în costumul de baie al 
nevesti-mii, s-a vîrît în cadă și calcă-n picioare, printre clăbucii 
de săpun ce-i ajung pînă la buric, rufele dispuse pe fundul băii. 
Gherigogu, în halatul meu de casă, zorește lîngă mașina „Alba 
lux 3”, încercînd să descilcească un cearceaf din ghearele 
învîrtitorului. Cearceaful se încăpăţinează, iar Gherigogu nu se 
lasă. Spuma ţișnește de pretutindeni, dînd să iasă și din camera 
de baie. În cele din urmă izbutește să desprindă cearceaful, 
numai o jumătate, ce-i drept, după care se oprește și motorul 
mașinii de spălat. De la sine. În schimb atmosfera se îmbibă de- 
un miros ciudat, pe care l-am mai simţit cîndva. Atunci cînd am 
prăjit electromotorul aspiratorului. 

- Gata, Flory taică, trecem la limpezit... Dă drumu’ la duș, 
că noi ne-apucăm acum de parchet... Lasă-l să curgă, pînă s-o 
duce dracului spuma asta nenorocită, că mă ustură la ochi... 


Treci să te-mbraci, doar n-o să frecăm parchetul despuiaţi, să 
mai și răcim... 

Jenat, fac cale-ntoarsă, nu mai înainte de-a o auzi pe Flory: 

- Tăticule, mai e ceva în sticla aia de vizichi? Să-i trag o 
dușcă... că parcă mă ia cu frig... 

Deoarece nu-mi închipui să fi venit cu alcoolul personal, 
încep să cred că-i vorba de sticla de „Suntory Gold”, primită 
cadou de la nepotu-meu, cu prilejul zilei mele de naștere. 

ingrijorat de desfășurarea actuală a evenimentelor, mă 
consult cu detectivul din mine, întrebîndu-mă dacă-i oportun să 
fac scandal, sau să las lucrurile a-și urma cursul. 

Ideal ar fi, dacă aș obţine un fir, cît de cît, care să mă ducă 
la adresa Craiului, sau măcar a lui Tatanașu. Pentru că labirintul 
ipotezelor se complică. Dacă Durică discutase cu Arvanitache 
despre enigma casei de bani cu cifrul uitat, pe care Tatanașu o 
transportase la Craiul Munţilor, unde urmau să-l „condiţioneze” 
pe Șmiţ, acum aflu că are loc un soi de mobilizare generală, și 
că viitorul răposat Bucifal va lăsa o moștenire de excepție... Și 
astfel se creează încă o enigmă suplimentară. Cine sînt 
moștenitorii? Și de ce se-nghesuie la moștenire, o asemenea 
desfășurare de forțe? 

In vreme ce depun eforturi notabile să ajung la o concluzie, 
dinspre coridorul locuinţei, de lîngă bucătărie, răzbate un răcnet 
de fiară: 

- Tăticule, stinge-ţi ţigara, că sărim în aer! Nu vezi c-am 
turnat toată neofalina în ligheanul de vase?... 

Mă năpustesc urgent spre cele două orfeline. Spre fericirea 
generală, nu se întîmplă însă nimic grav. Doar o bufnitură și-un 
val de trimbe de fum. Cam negru, ce-i drept... Normal, deoarece 
știam că nu posed în casă picătură de neofalină. Luase foc 
numai lichidul antigel, pe care-l păstram în cămară, și care 
fusese confundat cu benzina ușoară. 

Gherigogu, cu sînge rece, aruncă ligheanul în flăcări peste 
spuma din cada cu rufe, și izbutește astfel să înăbușe posibilul 
incendiu. 

În momentul cînd asist, oarecum tranchilizat, la colorarea 
albiturilor în gri, la ușă se-apucă iarăși să sune cineva. Întrucît 
nu mă pot deplasa, din pricina lui Flory care ţișnește din 
bucătărie, cu costumul de baie arzînd, pe ici pe colo, pentru a se 


arunca într-un splendid plonjon de-a dreptul în cadă, Gherigogu 
îmi strigă: 

- Las' că deschid eu, coane, nu te mai deranja! Dute-n 
birou, și te liniștește... Aranjez eu toate problemele. 

Deoarece Flory a dispărut pe sub rufe, nu mai consider 
necesară prezenţa mea. 

Totuși, nea Gogu e inuman de serviabil!... Dar de ce?... 


Filiera „Francezu” Ill (fratele din flori) 

În vreme ce creierul îmi este preocupat de-această gravă 
problemă, din vestibul răzbate, suficient de estompat, murmurul 
unei conversații prelungite excesiv. Asta-i bună! Gheri Cupăr îmi 
interoghează vizitatorii? 

Oricît îmi încordez auzul, de-mi intră în vibraţie timpanele, 
nu deslușesc mai nimic. Noroc că, într-un tîrziu, Gherigogu 
năvălește în birou, trăgind ușa după el (cam smucit) şi-mi 
comunică biîntuit de-un entuziasm inexplicabil: 

- Maestre, joci tare! De ce nu ne-ai spus că ești scriitor, 
după cum zice musafirul de-afară?... Acum ai să faci cinste, că 
nici nu știi cine-a venit? Îţi dă prin cap?... 

- Nu! - mormăi eu indispus, mai ales că trebuie să fac și 
cinste, după ce sînt deranjat de un intrus, și care mă mai și 
deconspiră. 

- Fratele matale! Fratele romancierului Conan, după cum se 
recomandă el!... 

- Imposibil! - îngăim eu, știind prea bine ce afirm. - N-am 
auzit în viaţa mea de-așa ceva!... 

Gherigogu mă privește lejer dispreţuitor. 

- În halul ăsta am ajuns? Nici între fraţi, să nu ne avem ca 
fraţii?... Nu-i frumos!... 

- Nea Gogule, mai slăbește-mă... Sînt singurul copil la 
părinţi... 

- Nu se poate! E fratele matale, se vede cît de colo... Precis 
bate la suta de ocale... După ce-ai să-l vezi, va trebui să-l iei la 
întrebări pe bătrîn! 

- Care bătrîn? 

- Tatăl dumitale... 

- N-am tată! - declar eu. 

- Păi cum te-ai născut? - se-ntreabă bănuitor Gheri Cupăr. 

- Uite ce-i, nea Gogule, te-am angajat femeie de serviciu, 
nu detectiv! Te-apuci odată de tragedia din baie? Parchetul cînd 
o să-l mai frecaţi?... Bagă-l aici pe impostor, și matale treci la 
treabă... lar în privinţa lui taică-meu, nu-ti fă probleme... M-a 
făcut înainte de-a răposa... 

Cînd se deschide ușa și-n prag își face apariţia „frate-meu”, 
simt că-mi vine să cad de pe scaun. 

Privesc la el paralizat. Încotoșmănat într-un balonzaid 
îmblănit, mai avînd pe deasupra și-un guler dintr-o oaie, iar pe 


cap o căciulă de spaimă, cum purtau căutătorii de aur din 
Alaska, confecţionată probabil din patru cîini polari năpirliţi, 
individul are în picioare niște ghete înalte, legate cu șireturi, 
pînă la genunchi. Pantalonii, însă, fac toţi banii, deoarece sînt 
din pînză de saltea, în dungi alb-albastre, și-s vîrîți în carimbii 
ghetelor-cizme. Diferenţa dintre blana căciulii și favoriţii excesiv 
de bogați e-aproape insesizabilă. 

Mai mult lat, decît înalt, „fratele” e cam grăsuț. Ceea ce nu- 
| împiedică să se proțăpească țanţțoș, și să mă examineze 
extrem de curios. 

Stranii făpturi îmi mai vizitaseră astăzi casa. Gherigogu, om 
în vîrstă, poartă plete ca bulevardiștii, iar noul sosit umblă 
costumat ca un explorator antarctic. De unde-or mai fi apărut, 
Dumnezeule! 

În clipa cînd personajul își scoate căciula, abia atunci îmi 
explic propensiunea sa pentru blănurile de tot felul. Pentru că, 
în afară de favoriţi, craniul său nu mai posedă nici un alt fir de 
păr. E chel, ca o minge de fotbal! 

Zadarnic mă pregătesc să-l iau la întrebări, deoarece 
individul mă depășește. Scoate un răcnet infernal și se repede 
spre mine, cu căciula în mînă, purtînd-o ca pe-o pavăză: 

- Alexandre, frate dragă... scumpul meu... iubitule!... 

Secundele următoare le petrec la pieptul balonzaidului 
îmblănit, scufundat în părul (urit mirositor) al gulerului de oaie, 
gidilat de favoriţii individului, care mă îmbrățișează furibund, 
răpindu-mi orice posibilitate de replică. 

În schimb îmi vorbește el, incontinent: 

- Alică, dragule, Alexandre, mititelule, Andi, scumpule!... 
De-o viaţă întreagă te caut, și-abia astăzi mi-a fost dat să te 
găsesc... Dacă n-auzeam, la miliția din Comarnic, că ești una și- 
aceeași persoană cu ziaristul Coman, care în clipele libere face 
pe scriitorul și pe detectivul, cînd îţi zici Conan Doi, rămîneam 
singur pe lume, fără tată, fără mumă, dar și fără un frate... 
Apropo, ce mai face tăticu, ce mai face mămica dumitale?... 

Aproximativ sufocat de-atitea blănuri și păr, izbutesc totuși 
să-i răspund coerent: 

- Bine... Adică... 

- Sânătoși, sănătoşi? - insistă „fratele”. 

- Depinde... Dar se poate spune și-așa, pentru că-s la 
odihnă! 


- La munte? La mare? 

- La Bellu... Au cam murit niţel! 

Flocănosul mă sloboade violent din îmbrăţișare, chiar 
îmbrîncindu-mă lejer, pentru a porni să scheaune și să 
scîncească, precum un dulău suferind de jigodie: 

- Mamă, mamă, dulce mamă, drag tăticule al meu, m-aţi 
lăsat pe lumea asta, făr' de nimeni, și mi-e greul... 

Oarecum emoţionat de versurile dureroase, create spontan 
de orfanul necunoscut, nici nu-l observ cînd se repede iarăși la 
mine, pentru a mă îmbrăţișa disperat și a-mi declara patetic: 

- Andi, Alicule, Alexandre! Nu-s singur pe lume! Te mai am 
pe tine, fratele meu drag, sînge din sîngele meu, carne din 
carnea mea!... 

Mîngiiat de seria de diminutive, pe care nimeni nu mi le mai 
adresase vreodată, privesc înduioșat, dar circumspect, la 
exploratorul polar, care-și pune căciula pe biroul meu, pentru ca 
apoi să-mi ceară cu glas aspru, dat la tocilă, acordat pesemne, 
de astă dată, la timbrul său natural: 

- Dă-mi iute o ţigară... Și ceva tare de băut, că mă simt cam 
rău... Îţi dai seama? Atîtea emoţii... 

Pînă să iau vreo iniţiativă, se servește singur din pachetul 
de „Snagov”. Apoi, privind iscoditor în jur, mă somează: 

- Unde-i bătrîina? Nu mama noastră, ci ţuica, trăscăul, 
prăștina... Să-mi mai revin în puteri și să cinstim regăsirea! 

În vreme ce necunoscutul își scoate balonzaidul, ca să 
rămînă doar într-o haină bizară, confecţionată din același 
material ca și blugii, de parcă ar fi plecat de-acasă în pijama, din 
baie se-aude un bubuit prelung. Tresar nervos, imaginindu-mi o 
altă catastrofă. 

Noroc că-și face apariția Gheri Cupăr care mă linişteşte: 

- Stai blind, baroane... Nu s-a-ntimplat nimic... A căzut 
cazanul, dar îl ridicăm numaidecit. S-o scoatem însă pe Flory de 
sub el, să vedem dacă mai trăiește... A lunecat pe fundul căzii, 
s-a agăţat de duș, iar cazanul n-a fost bine priponit... Ce să-i 
faci, se mai întîmplă! Dar dacă-mi face figura, și nu se mai 
scoală, atunci să știi că mă supăr praștie!... 

Totu-i bine, cînd se termină cu bine! Cu forțe reunite, am 
ridicat cazanul, l-am pus la loc, apoi am trezit-o pe Flory, care 
cam „adormise”, și-am pus-o și pe ea la loc. Dar în bucătărie, 


lîngă sticla de „vizichi”, pe care o golise total... Numai așa îmi 
explic cum de alunecase. 

instalaţi în cabinetul meu de lucru, îl ascult răbdător pe 
neașteptatul și originalul meu vizitator. 

- Și-așa, frate dragă, scumpul meu Alică, - declamă 
pleșuvul blănos, - ca să aflu de tine, a fost nevoie de mîna 
neagră a sorții, care m-a împins în mîinile miliției din Comarnic, 
însă pe nedrept, deoarece butelia i-o luasem cetăţeanului ca s-o 
repar... Căpitanul de-acolo, să știi, te simpatizează la nebunie... 
El mi-a povestit despre tine, atunci cînd mi-a dat ca exemplu 
cazul de la Colţiilupchii, cu găinăriile nu știu cărui popă... Dragă 
Alexandre... 

- lartă-mă că-ţi iau vorba din gură, dar pînă-n clipa asta nici 
nu mi-ai spus cum te cheamă! - îl întrerup eu pe inocentul 
depanator de butelii de aragaz. - Tu-mi zici pe nume, dar eu 
cum să-ţi spun?... 

- Formidabil!... Înseamnă că mi-a slăbit ţinerea de minte... 
Păi cum să mă cheme, dacă ţi-s frate? Coman, dragule, și 
Alexandru, pe deasupra! Al Coman, mai pe scurt!... Că de-aia 
am venit la tine... 

- Bun, dar de unde și pînă unde reiese că sîntem fraţi? Mai 
ales că porţi același nume mic... Ai buletin? 

- Nu! Asta-i altă poveste, din păcate nespus de tristă! Mai 
tare ca-n „Vagabondul”, filmul ăla indian, unde se cîntă celebrul 
șlagăr mondial „awaramu”... Pentru că și tatăl nostru a săvirșit o 
greșeală cumplită, de milioane!... Numai inima duioasă a unui 
scriitor, așa cum ești tu, și care înțelege ce-i slăbiciunea, 
omenească, numai ea l-ar putea ierta pe bătrîn și răscumpăra 
păcatul... N-ai să lași în suferinţă un biet copil neprihănit, cum 
sînt eu, schimbat din leagăn de-un tată care-a călcat strimb cu-o 
femeie din alt sector... Înțelegi? Nu l-a lăsat conștiința... M-a pus 
pe mine în locul tău... Mama n-a fost însă de-acord, și te-a dus 
îndărăt, luîndu-și înapoi copilul personal... Dar dacă ne-o fi 
încurcat? Îţi dai seama? Așa că n-aş mai putea jura că-s eu sau 
tu, sau, și mai rău, chiar invers... De ce ne cheamă pe-amîndoi 
Coman, și încă Alexandru?... Toate astea mi le-a spus maică- 
mea vitregă, sau bună, înainte de-a-și lua tălpășița de-acasă, că 
nici ea nu știa prea bine ce fel de mamă îmi era... 

Tulburat și îngrozit de aberaţiile „fratelui” meu, îl întreb: 


- Dacă era atit de sigură că taică-meu era autorul tău, de ce 
n-a pretins să te recunoască în faţa legii? 

Al Coman al doilea, fără să ezite, mă lămurește pe loc: 

- Din mîndrie! Și-apoi, ce, e-un singur Coman pe lumea 
asta? Dacă se dăduse drept Coman, fiind, de fapt, un altul? 
Părăsită de ticălosul care o înșelase, biata femeie avea minţile 
cam vraiște... Dar după ce-o găsesc, pentru că plec și pe urmele 
ei, taman la Craiul Munţilor, unde-am auzit că s-a încurcat cu 
Francezu, zis și Tatanașu, am s-o iau la întrebări mai precise... 
N-am să te las nelămurit... 

Trosc! Așa mi-a sunat în creier declicul produs de auzul 
numelui, pentru a nu știu cita oară, de Craiul Munţilor. Profit 
imediat de ocazie, pentru a obţine amănunte: 

- ÎI cunoști pe Tatanașu? 

- Dar bineînţeles... El m-a învăţat meseria... 

- Care? 

- Reparator de butelii, televizoare, aparate de radio, de 
orice vrei și nu vrei... Era vecinul nostru de la Cîmpina, pînă ce-a 
plecat la Băicoi... 

Nu mai apuc să aflu detalii, deoarece Gherigogu, însoţit de 
Flory, intră în birou, purtînd pe braţe un lighean înspumat, și dă 
să treacă spre dormitor. Flory, zărindu-l pe Coman al doilea, 
cască ochii cît cepele și exclamă: 

- Lică! Ce-mi faci aici, tăticule?... 

Dar nu mi-e dat s-aud răspunsul, deoarece se produc două 
evenimente esenţiale. Gheri Cupăr, surprins de intimitatea 
relaţiilor dintre Flory și musafirul meu, înaintează spre dormitor 
cu capul întors spre fie-sa, ceea ce-l obligă să aterizeze dincolo 
de ușă, cu nasul în detergentul din recipientul scăpat din miini. 
În timp ce Gherigogu strigă într-ajutor, soneria izbucnește 
violent, ţirîind prelung, sinistru. 

Pornind spre ușă, îi transmit lui Coman al doilea: 

- Ai grijă de orfelinele astea, că-mi fac casa praf și pulbere! 
Pe urmă stăm de vorbă, și clarificăm și problemele de familie... 
Deși nu-mi poţi fi frate, am să-ţi dau o mînă de ajutor, s-o găsim 
pe maică-ta, și să-ţi precizăm arborele genealogic. Fii cu ochii pe 
ei! 

Înainte de-a ajunge la ușă, îl mai aud pe „frate”-meu 
asigurîndu-mă: 


- N-avea nici o grijă! Pentru Flory pun și mîna-n foc... lar 
dacă pletosu-i chiar taică-su, atunci trebuie să fie om de treabă, 
deși n-aș cam zice... 


Filiera „Francezu” IV (femeia fatală) 

Panicat de zbirniitul soneriei care nu se mai oprește, 
gîndesc intrigat la afirmaţiile neliniștitoare ale „fratelui” Lică. De 
ce nu-i place figura lui Gheri Cupăr? Mă rog, dreptul lui... De 
fapt, nici mie nu-mi prea zimbește aberanta poveste a lui 
Coman al doilea. 

În definitiv, situaţia din casa mea, la ora actuală, poate fi 
apreciată ca mulțumitoare, dar nu chiar disperată. După ce 
rezolv cu personajul, care se încăpăţinează să-mi prăjească 
transformatul soneriei, intenţionez să lichidez de urgenţă cu 
treimea, mai mult decît suspectă, care activează acum în 
dormitor. 

Cînd deschid ușa de la intrare, o făptură de groază îmi 
zimbește galeș, vrind să mă cucerească, de sub voaleta care-i 
ascunde plafonul. 

- Așa arată ziaristul Coman? - mă întreabă aschimodia. - 
Dumneata ești, sau tatăl dinsului?... 

- Deoarece n-am copii, înseamnă că eu sînt! - îi răspund eu 
lejer enervat. - Pentru ce mă căutați? Și cine sînteţi?... 

- O cititoare de-a dumitale, din cele mai pasionate și 
fidele... Mor după dumneata, mai ales după ce-am citit 
reportajul ăla, cum îi zicea? - cu femeia care așteaptă un 
bărbat, un soţ... iar matale o sfătuiești să-l caute, nu să-l 
aștepte... Este?... 

- Nu-mi amintesc să fi scris asemenea timpenie!... 

- Nu se poate! Nu-i primul matale articol de genul ăsta, pe 
care ţi-l citesc rînd cu rînd, chiar pînă la sfîrșit... Putem sta de 
vorbă? 

- Dar acum ce facem? 

- Atunci să mergem în casă, că am mai multe de spus... Eu- 
s femeia din reportajul matale... Nici soț n-am, nici urîtă nu-s... 
Însufleţită de mișcătorul dumitale articol, am pornit să-mi caut 
un bărbat... Acum să te vedem! Ori minţi cînd scrii, ori ești 
cinstit și-atunci n-ai să mă lași singură pe lume... Hai în casă! 

Deoarece mi-au paralizat nu numai corzile vocale, ci și 
anumite relee neuronice, mă abandonez sorții. 

Pasionata cititoare, care mă îmbrincește niţel, întrucît nu 
prea încape în spațiul eliberat, fiind suficient de corpolentă, se 
îndreaptă spre birou, ca și cum ar fi la ea acasă. 


Pășind buimac pe urmele ei, îi înregistrez fugitiv parametrii. 
Scundă și bondoacă, nu-și cam arată virsta, fiind bine camuflată 
de voaleta cu picățele negre. Insă pare un om echilibrat, mai 
ales financiar, deoarece se-mbracă numai din pachet, sau, în cel 
mai rău caz, de la Consignaţia. Cizme din piele de crocodil 
sintetic, blană din astrahan artificial, căciuliță dintr-un animal 
greu identificabil, geantă din același crocodil care fusese utilizat 
pentru cizmulițe, mînuși de piele. Mă rog, o cititoare înlesnită... 

Cînd ia loc în fotoliul meu de la birou, își eliberează capul de 
sub voaletă, și-atunci asist la cea mai formidabilă mască din 
arta cosmeticii. Paţachina n-are ten, n-are chip. Totul este 
numai tencuială, groasă și stridentă. Ochii, îi sînt pitiţi în dosul 
unor gene cît peria mea de dinţi, iar gura ascunsă sub niște 
buze grăsimoase și roșii, ca doi cremvurști. Însă părul, slobozit 
din căciuliţă, are cea mai tulburătoare culoare văzută vreodată: 
un portocaliu reflectogen, ca ultimele Dacii 1300. 

Întrucît observă c-o privesc uimit, mă încurajează: 

- Pînă-mi mai revin din emoția întîlnirii, du-te și fă-mi o 
cafea! Ai ţigări? 

- Poftiţi, sînt pe masă! - o invit eu, indicîndu-i „Snagoavele”. 

- Lasă-le, fumez dintr-ale mele, m-am obișnuit cu „Kent”-ul! 

Apoi, auzind zgomot în încăperea alăturată, unde orfelinele 
frecau parchetul asistate de fratele meu din flori, mă întreabă 
curioasă: 

- Cine-i acolo? 

- Femeile de serviciu... adică și-un supraveghetor... 

- Stai bine, maestre! Îţi permiţi... Dacă ne-nvoim și-o să-ţi 
suridă propunerea mea, te fac om! N-o să mai ai nevoie nici de 
femei de serviciu, și nici de valeţi... Că prea ești risipitor! 

În vreme ce dau cafeaua în foc, mă gîndese că va trebui să- 
mi înscriu ziua de azi printre cele mai nefaste din calendarul 
meu. Mare blestem și cu admiratoarea asta. Că nu-mi ajungeau 
cele două orfeline, plus Coman al doilea, impostorul... 

Dar nu știam ce mă așteaptă. Aflu abia cînd aschimodia își 
termină cafeaua, stingîndu-și al treilea „Kent” în fundul ceștii. 

- Meștere Coman, hai să discutăm cu cărțile pe faţă... Toată 
viaţa am așteptat un soț de talia matale... Imi convine figura și 
situaţia pe care o ai... Eu însă n-am! Adică n-am buletin de 
București... Am încercat să-mi fac viața c-un tip dubios, care 
zicea că-i francez, dar era cîmpinean de-al nostru, și-i spunea 


lumea Tatanașu, și nu mi-a reușit pasienţa. Matale ești însă de 
alt soi. Scrii la gazete, ai inimă largă... Ești omul meu, ce mai... 
Posed ceva avere, iar în curînd voi pune mîna pe-o moștenire 
fantastică! Vrei să fii soţul meu, să mă iei de nevastă, și să mă- 
nzestrezi c-un buletin? 

Aș vrea să-i răspund, și să-i spun să-și îmbrace urgent 
astrahanul trîntit pe marginea biroului, pentru a dispare cît mai 
rapid din cîmpul meu vizual. Dar mi-e imposibil, căci creierul mi 
se află sub bombardamentul unor impulsuri insuportabile. 
Supramaturata femeie fatală l-a pomenit pe Tatanașu. Și ea!... 
Oare toată lumea care mă înconjoară se află în zona de 
influenţă a Francezului? 

Recuperez însă rapid: 

- Uite ce-i, cucoană, că nici nu știu cum te cheamă... 

- Zi-mi Miţi, cu ţ din tz!... 

- Miţi, neMiţi, eu n-am nevastă de lăsat! 

Vampa mă examinează atent, apoi își îndreaptă privirea 
spre dormitor. 

Pe sub ușă se strecoară o băltoacă de spumă albăstruie. 

Dau să mă ridic de pe scaun. Însă neconsolata mă 
priponește locului, aproape strigînd la mine: 

- Stai locului! De-aia-s femei de serviciu, ca să spele... 
Ascultă la mine, meștere dragă! Dacă ești căsătorit, de ce te- 
apuci să scrii tot soiul de năzbitii la revistă? Chestia cu nevastă- 
ta o aranjăm noi, te divorțez imediat! Îţi fac un proces de viol, 
sau, mă rog, de tentativă de viol, și-atunci ești obligat să mă iei 
de nevastă... Scapi de pîrnaie, numai dacă vreau eu... Martori 
avem, ai să vezi numaidecit! 

În secunda următoare Mitzi purcede să urle. Se repede apoi 
asupra mea, mă încătușează cu niște braţe de-o putere 
nebănuită, și-ncepe să cheme în ajutor: 

- Săriţi, oameni buni! Nu mă lăsaţi în mîinile satiricului!... 

Din dormitor năvălesc orfelinele și Lică impostorul. Rămin, 
bineînţeles tablou. Insă „fratele” se trezește la realitate, 
slobozind un vaier de nedescris: 

- Mamă, ce-i cu tine, mamă! Ce ţi-a făcut nemernicul? 

- Lică! Unde-mi umbli, dom'le, ţi-au dat drumu’? - îl 
întreabă Mitzi, eliberîndu-mă din strînsoare. 

Brusc temperată, își aprinde un „Kent”, se așează iarăși în 
fotoliul meu, după care explică auditoriului: 


- L-aţi văzut ce-mi făcea? Ai văzut, Lică? Zice că nu mă 
poate lua de nevastă, dar, în schimb, își permite să atenteze la 
pudoarea unei femei respectabile... 

Gherigogu și Flory, neutri, deși manifestă vizibile îndoieli în 
privinţa respectabilităţii matroanei, care ar putea să-mi fie și 
mamă, privesc întrebători la Coman al doilea. Acesta, frecîndu-și 
favoriţii, încurcat oarecum de evoluția neașteptată a 
evenimentelor, se-apropie de mine, mă poftește să iau loc pe-un 
scaun, dîndu-mi un brînci ușor, și mă prelucrează: 

- La urma urmei, te-ar deranja să intrăm în legalitate?... 
Dacă o iei pe mama, îţi devin fiu vitreg... și nu mai ai nevoie să- 
ți frămînţi mintea, dacă-ţi sînt au ba frate... Mă înfiezi, faci un 
testament în favoarea mea, lăsîndu-mi toate bunurile, și gata, 
am terminat cu necazurile... Și noi, și tu... Ne mutăm aici, ne 
procopsim cu buletine de București, și-atunci o aduc și pe Flory, 
c-am stat adineauri de vorbă cu ea, și-o iau de nevastă... 

Gheri Cupăr, cînd aude de norocul ce-a dat peste fie-sa, se 
bagă numaidecit în vorbă: 

- Barosane, om te-ai făcut! Va fi nuntă mare... Nea Jorj, 
care-i acum la Craiul Munţilor, pune o vorbă la Tatanașu, și 
poate vă cunună pe-amîndouă perechile... 

Am senzaţia că trăiesc cu toţii în plin delir general. Ori sînt 
nebuni, ori au evadat recent dintr-un spital de specialitate. În 
orice caz, prezintă evidente simptome de oligofrenie. Numai 
niște întîrziaţi mintali ar putea imagina bazaconiile debitate de 
Mitzi, Lică și Gherigogu. 

Singură Flory pare mai aproape de normal, deoarece dă 
iarăși să aţipească, privind dulce la pretendentul de cea mai 
recentă dată. 

Încep să mă enervez. Dar nu suficient. Drept care mă 
adresez bizarei asistenţe: 

- Uitaţi ce-i, fraţilor-cumnaţilor, dacă nu vă cărăbăniţi cît 
mai urgent din casa mea, voi fi nevoit să iau oarece măsuri... 
Ce, aţi înnebunit? Să-mi abandonez nevasta, să-mi transform 
casa în balamuc, aducîndu-vă aici?... Pe ce lume trăiți?... 

Lică se aprinde la față, începe să tremure și se apropie 
ameninţător de mine: 

- Mă faci nebun? Pe mine, fratele tău?... 

- Ne dai afară din casă, după ce ne-ai exploatat, punîndu-ne 
să-ți lucrăm ca niște robi? - începe să răcnească și Gherigogu, 


aliindu-se viitorului ginere. - Privește în ce hal ai adus-o pe biata 
Flory! Abia se mai ţine pe picioare de-atita muncă... 

Mitzi, stingîndu-și „Kent”-ul tot în ceașca de cafea, se 
adresează de astă dată numai lui nea Gogu: 

- Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoști, dar ai pomenit de 
Tatanașu. ÎI știi?... 

- Nu, coană mare, dar îl știe nea Jorj... 

- Perfect! Am auzit de el... Înseamnă că sîntem de-ai 
noștri... Atunci să-l învăţăm minte pe gazetarul ăsta desfrînat... 
să-l punem să ne plătească! E bine? 

- Să ne despăgubească, mamă, să-și spele păcatele... - 
intervine și impostorul. - Frate ca frate, dar jignirea-i pe bani! Eu 
iau televizorul și aparatul de radio, m-am uitat la ele, sînt ca 
noi... 

- Și noi ce să luăm? - se interesează Gherigogu. 

- Tot! - decide coana Mitzi. - Mașina de spălat, hainele, 
rufăria, la mobilă nu ne băgăm, că-i greu de cărat... Eu am să 
mă mulțumesc cu ce-am să găsesc prin birou și buzunare... Hai, 
daţi-i drumu'!... 

De data asta consider c-am atins gradul de enervare 
necesar. Tremur tot. În clipa cînd Lică impostorul se îndreaptă 
spre dormitor, unde am televizorul, mă reped la el, îl întorc cu 
fața la mine, și-l apuc cu amîndouă mîinile de favoriţii săi atît de 
bogați. 

Coman al doilea urlă ca din gură de șarpe, și dă să se 
refugieze spre ușa deschisă a dormitorului, tîrîindu-mă după el. 
Gherigogu, ca un socru ce se respectă, îmi sare în cîrcă. Flory și 
cu Mitzi vin și ele în ajutor, deplasîndu-se rapid în direcţia 
grupului nostru. 

Însă, din momentul cînd pășim pe parchetul inundat de 
clăbucii de „Alba-lux”, cunoscutul detergent, pe care orfelinele îl 
utilizaseră pe post de neofalină, lucrurile se întorc în favoarea 
mea. Lică alunecă spectaculos, virind cu capul drept într-un 
sertar al scrinului pe care se află televizorul. Aparatul îi cade 
deasupra, otînjindu-l corespunzător, iar Gherigogu, din spatele 
meu, sare să salveze preţiosul mijloc de informare culturală, 
mult mai valoros decît incertul ginere. Alunecă și dînsul, tocmai 
la timp, pentru a le recepționa pe cele două amazoane, care 
aterizează cu fundul în băltoaca de pe dușumea. 


Singurul care rămîne vertical, bineînțeles, sînt eu. Din lipsă 
de spaţiu, în primul rînd, și, în al doilea rînd, din pricina 
șifonierului pe care trebuie să-l susțin cu un șold, deoarece 
pornise, din motive de cutremur, să se încline îngrijorător. 

Oricît ar încerca Mitzi, Flory și Gherigogu să se ridice din 
balta de „Alba-lux”, eforturile lor sînt aproximativ inutile. Cad 
îndărăt, de fiecare dată, izbindu-și și mai avan fundurile de 
parchet. Numai Lică așteaptă, leșinat, desfăşurarea 
evenimentelor. 

Intre timp reușesc să proptesc șifonierul. Eliberat, mă așez 
pe pat, pentru a-mi trage sufletul. Totuși, nu mă rabdă inima, și- 
| întreb pe Gheri Cupăr: 

- Mai înainte de-a vă arunca afară, nu-ţi cer decît să-mi 
explici un singur lucru... Ce v-a cășunat oare să vă năpustiți 
deodată, cu toţi, asupra casei mele, și anume astăzi?... 

- Ceasul rău, barosane! - mărturisește Gherigogu. - De nu 
erai matale, pica altul la rînd... C-aveam la adrese, cu duiumul... 
De unde să știm noi c-o să se vire și toanta asta, cu podoaba de 
fi-su?... 

* 

xK 


După ce-mi evacuez invadatorii, unul cîte unul, pentru a 
putea verifica dacă nu-și însușiseră cumva vreo mică 
despăgubire, purced la inventarierea pagubelor. Situația-i 
dezastruoasă, chiar catastrofică... Miine va trebui, neapărat, să 
apelez iarăși la cooperativa de prestații la domiciliu. Sau, nu știu 
dacă n-ar fi mai bine să-i telefonez lui tanti Ralita, și să mă ajut 
cu dînsa. 

Și, totuși, un gînd continuă să mă tulbure. De ce anume s-a 
întîmplat, ca toţi găinarii aceștia să se afle în relaţii cu Tatanașu 
și Craiul Munţilor? Indiferent dacă erau directe sau tangențiale. 

In concluzie, ce mai calea-valea, se impune o aprofundată 
și urgentă anchetă. Dificultăţile par însă insurmontabile, 
deoarece nu posed nici un reper mai de doamne-ajută. 
Minimalele coordonate geografice sînt cam anemice. Mai ales 
că-s la distanțe apreciabile. Unii pomeniseră de Cimpina, alţii de 
Curtea-de-Argeș, iar Lică (alias Coman al doilea) de Comarnic... 

Un singur indiciu mi se pare mai serios, demn de luat în 
consideraţie, și anume faptul că indivizii se grăbeau, în marea 
lor majoritate, în direcția unei moșteniri fantastice! 


Ca și cum o moștenire de acest calibru s-ar găsi la drumul 
mare. 

Dar și-așa de-ar fi, care-i însă drumul acela? Unde să-l 
localizez? 

Filiera „Francezu” există, asta-i clar, și-i precis că posedă 
un punct final, acolo unde se vor aduna cu toții; ceea ce-i 
lipsește e începutul, capătul de la care să pornesc! 


„Cap limpede”... la ore tulburi 

Lucrasem toată ziua la redacţie, analizind cele păţite ieri, 
cu oamenii din filiera „Francezu”, și punînd la punct reportajul 
cu unităţile de alimentaţie publică, domeniu în care sînt 
considerat mai mult decît specialist, datorită senzorilor mai 
detectivistici. 

Apoi efectuasem, acasă, şi-un scurt program tehnico- 
administrativ, încercînd să estompez urmările cataclismului 
produs de orfeline, fratele din flori și Mitzi, cu care prilej 
reparasem țurloiul de la chiuvetă (oprind apa în tot cartierul), 
lustruisem parchetul, desfundasem diuzele mașinii de gătit, care 
însă nu funcţiona corespunzător nici acum, și schimbasem 
siguranţele arse de la televizor, împrumutîndu-le pe cele ale 
„Sfintului” (vecinul de la etaj) că tot nu-i lucra tubul catodic. 

Mă rog, să-i dau și eu o mînă de ajutor nevesti-mii, că și ea 
mă susţine la spălatul rufelor. 

Fericit, chiar și-n aceste condiţii, simt o sete nespusă de 
muncă literară. 

Nu-mi rămîne decît să-mi iau „Bombiţa” și să plec la 
redacție. Pentru că-n Calea Moșilor, „nu-i pace sub măslini”, cu 
atît mai mult cu cît vecinii își bat covoarele, iar unii și copiii. 

Se-mplinește săptămîna de cînd mi-am luat „Fiat”-ul în 
primire de la „Ciclop”, revizuit și adăugit. Nepotu-meu, inginerul, 
mă asigurase că posed o nouă mașină, net superioară celei 
livrate cîndva de fabrică. Chiar introdusese o serie de 
„perfecţionări”, de invenţie proprie. Dispozitive „anti-vol”, 
automatizări, aprindere electronică, o decapotare glisantă 
(pentru care-mi tăiase acoperișul, - și-așa destul de redus al 
mașinii, - introducîndu-mi, în schimb, un capac din pefele, tratat 
împotriva apei) și-o mulţime de alte „gadget”-uri, a căror 
manipulare n-o cunosc nici acum în detaliu, iar în general nici nu 
mă-ncumet să le utilizez. 

După ce realizez o pornire excepţională, aproape 
descărcîind bateria rulez încîntat și satisfăcut spre sediul 
redacției. 

Odată ajuns, parcurg urgent coridoarele, privind curios la 
ora indicată de ornicul electric, deoarece mi se pare suficient de 
aproximativă. 


Birourile redacției îmi defilează prin față, și mă opresc în 
dreptul unei uși mai dosnice. Un mic panou, agăţat cu-o pioneză 
provizorie, specifică „Birou CAP LIMPEDE - rugăm liniște!”. 

Cîţi ani mă leagă de odaia asta! Cite ceasuri n-am petrecut 
aici, cînd eram de rînd să fiu „cap limpede”, revenindu-mi 
sarcina de-a citi, perfect odihnit, revista în forma finală, înainte 
de-a intra la rotativă, pentru a evita orice greșeală de tipar. Și 
cîte catastrofe n-am înlăturat! „Noi borşuri la Editura 
Enciclopedică” (în loc de broșuri), „Al doilea mut din mină” (în 
loc de șut), „Albă ca zăpada și cei 7 cipici”, o întreagă serie de 
bazaconii ce-ar fi indus în eroare cititorii. Mai ales la rubrica 
medicală, cînd s-a-ntîmplat să se recomande un kilogram de 
arsenic, dimineaţa, la prînz și seara, în loc de-un miligram, sau 
ceva în genul acesta. Sau la rubrica „Disc”, redactată chiar de 
personalitatea mea, cînd a apărut „Concert pentru booi și 
orchestră” de Wolfgang Amadeus Mozart, în loc de oboi! 

Dar să lăsăm sentimentalismele! La treabă! 

Totuși, pentru a nu mă lăsa surprins în timpul lucrului de 
vreun intrus, pe care s-ar putea să nu-l aud, prins de frigurile 
creaţiei, instalez la clanța ușii dispozitivul inventat de tanti 
Ralita, o extrem de utilă minipocnitoare, confecţionată pe bază 
de clorură de potasiu. 

În plină transă creativă, bat dactilogramă după 
dactilogramă, beau cafea după cafea, adică zaț după zaț, pentru 
că divina licoare nu mai există decit în imaginaţia mea 
înfierbîntată. 

Sînt în mînă! Curg rîndurile rîu, unul după altul. Acţiunea mi 
se pare și mie interesantă, trepidantă. Dar... 

Bate cineva la ușă. Destul de insistent. 

- Deschide odată, măi băiete, c-au venit ozalidele! 

Recunosc glasul redactorului-șef. 

Mă reped urgent la ușă, să dezamorsez dispozitivul de 
zgomot. Însă-i tardiv. Și... în aceeași clipă se produce groaznica 
deflagraţie. Absolut insignifiantă, însă emanînd un nor de fum 
catastrofic. 

Mă retrag spre poliţele fostei arhive. Smogul înaintează 
spre mine. N-aș vrea să mor asfixiat. Ar fi și păcat. Tocmai acum 
cînd sînt în „mînă”... Mă caţăr pe rafturi, deoarece norul mi-a 
ajuns la nivelul gurii. 


În momentul cînd ușa e bușită de perete, rafturile se 
prăbușesc odată cu mine. Înăbușit de fum, dar mai ales de praf, 
sînt pe punctul de a-mi pierde cunoștința. Nu îndeajuns însă, 
pentru a nu-l auzi pe redactorul-șef. 

- Băieți, deschideţi ferestrele, aprindeţi luminile de sus, și 
cercetaţi cadavrul de jos, de sub rafturi! 

Simt că sînt scuturat de praf, întors pe spate și cum cineva 
îmi răsucește capul, suficient de brutal. 

- Formidabil! - îl aud pe șeful secției „Diverse”. - Dar e 
Conan Doi, marele nostru detectiv de șoc, reporterul Coman de 
la „Sociale”. Numai el era în stare să desprindă rafturile 
metalice din perete!... 

- Să chemăm urgenţa? - întreabă Stoica, grăbit ca 
totdeauna. 

- Inutil! Conan Doi nu moare niciodată serios! - decide 
redactorul-șef, care le știe pe toate, și care-i unul din cititorii mei 
cei mai fideli. 

Sîntem convocați în biroul redactorului-șef. Șase bărbaţi, 
unul și unul, inclusiv personalitatea mea, sub forma de ex- 
cadavru. 

În timp ce-mi sorb tacticos cafeaua, așteptind calmarea 
spiritelor, pe care, nu știu de ce, le simt lejer enervate împotriva 
mea, îl aud pe redactorul-șef luînd cuvîntul: 

- Gata. Ajunge. Cred c-ai terminat, detectivule! E-a doua 
cafea și-a treia ţigară... Şi încă din ale mele... Ce căutai, omule, 
în plină noapte, în biroul „Cap limpede”? 

- Lucram! - îi răspund eu timid. 

- De cînd te-a apucat dragostea asta nebună de redacţie? - 
oftează siciîit șeful - Astăzi nu erai de serviciu... 

Îmi frig degetele cu mucul ţigării. Puțin fisticit, îl vîr în 
buzunarul vindiacului, mai înainte de-a răspunde: 

- Eu nu-s niciodată liber! Nu știți că lucrez la roman? Acasă 
n-am pic de liniște! Deși, nici aici n-aș zice că-i în exces! 

Grupul colegilor, în frunte cu redactorul-șef, privește la 
mine interzis. Nedumerit, îi privesc și eu. 

Abia cînd îl observ pe șeful de la „Diverse” că înșfacă un 
pahar cu apă și-l toarnă pe mine, atunci îmi dau seama că eram 
pe cale să dau foc și cabinetului redactorului-șef. leșea un fum 
din buzunarul vindiacului, de parc-aș fi avut înăuntru o 
locomotivă tradiţională, cu cărbuni. 


Redactorul-șef, dintr-un inexplicabil avînt sufletesc, își oferă 
batista, pentru a mă șterge de surplusul de apă care nu-ncăpuse 
în buzunar. Bun material și teromul. Aproape impermeabil. 

Însă, în afară de batistă, îmi oferă, pe-un ton lejer excedat, 
și următorul recital: 

- Uite ce-i, bătrine Sherlock Holmes, că de-aia te-am 
botezat noi Conan Doi, trebuie să constat că n-ai pic de 
astîmpăr. Ne-ai scos sufletul cu romanul tău poliţist! Îţi dăm un 
ultim concediu de creaţie! Du-te și lucrează unde vrei. La 
munte, la mare, în peșteri, sub pămînt sau în văzduh, numai la 
redacţie nu! Că ne arunci pe toţi în aer, și ne mai dai și foc! E 
bine?... 

Sînt atit de emoţionat, încît mă reped să-l îmbrăţișez pe 
scumpul meu redactor-șef. Slavă Domnului că are prezenţa de 
spirit să fugă din cale-mi. Pentru că, odată cu personalitatea 
mea, zburau spre dînsul și cafelele de pe birou, cu tavă cu tot, 
dar și vaza primită în dar de la colectivul de redacție, cu prilejul 
ultimei sale aniversări. Pe puţin zece kilograme de cristal greu și 
preţios. Plus apa și florile dinăuntru. 

Din spatele fotoliului unde se refugiase, șeful își ia un 
călduros rămas bun de la mine: 

- Dacă nu dispari de-aici într-o secundă, te-arunc pe 
fereastră! 

În vreme ce dispar conform dispoziţiilor primite, îi răspund 
din mersul meu rapid spre ușa cabinetului: 

- Îndoi-m-aș, șefule? Cine mă saltă? 


Super- „bombiţa” 

Țișnind ca o rachetă sol-sol, gonesc pe coridoarele 
redacției, dau o fugă pînă la biroul (acum cvasidemolat) „CAP 
LIMPEDE- rugăm liniște!”, de unde-mi iau servieta-diplomat cu 
manuscrisul, apoi cobor în trombă scările, temîndu-mă ca nu 
cumva redactorul-șef să-și vină în fire, și să-mi contramandeze 
concediul de creație. 

Odată ieșit pe ușa monumentală de la parter, trecînd direct 
prin geamul care cam lipsea, încetinesc pasul, dar pornesc să 
fredonez (groaznic de fals) melodia aia cu „portocala”, care-mi 
place nespus, fără să știu din ce pricină. 

Deodată, în ciuda glasului meu care sună mai mult decit 
strident, disting un zdupăit de pași, de parcă ar năvăli după 
mine o turmă de bivoli sălbatici. Precis sînt pe urmele mele! 

Mă ascund urgent în dosul unei coloane. O umbră gigantică 
trece pe lîngă mine, aproape deplasîndu-mă din loc cu masa de 
aer pe care o antrenează. Este Fiţa, secretara redactorului-șef, o 
persoană agreabilă, destul de dezvoltată. Și pe lat, și pe înalt. 

- Conane! Așteaptă-mă! Unde ești, afurisitule? - răcnește 
fantoma. 

Trebuie să fiu naiv, ca să-i răspund. Dar Fiţa strigă în 
continuare: 

- Arată-te la faţă! Tot n-ai să poţi pleca. Ţi-ai uitat cheile 
mașinii în biroul șefului... 

Duc mîna la buzunar. Nu minte. Cheile nu-s nicăieri. 

Sînt nevoit să alerg eu pe urmele ei, angajindu-mă într-un 
cross demențial. Dalele galeriei răsună înspăimîntător. Portarii 
încep să iasă de la adăpostul unde-și efectuau siesta de noapte, 
privind speriaţi la exerciţiile mele. 

- Ce vrei de la sufletul meu, Fiţo? De ce nu m-ai așteptat? - 
o interoghez pe biata secretară, după ce-o găsesc așezată pe 
treptele scării de la intrare. 

- Măi, Conane, că ești nebun și detectiv, asta o știu de mult, 
dar să fii și invizibil, n-aș mai fi crezut... Unde să te aştept? - 
glăsuiește ea abia trăgîndu-și răsuflarea. 

- La parking! Unde altundeva, atita timp cit știai că n-am 
cum porni mașina... 

Fita se ridică, îmi face semn să-i dau geanta (cît un 
geamantan) și să-mi ridic cheile care zăceau pe dale, apoi 
declară, oarecum liniștită: 


- La care din ele? Nu știi că-s cinci? Mă duci și pe mine pînă 
acasă? C-a zis șeful să fiu miine dimineaţă la redacţie, la prima 
oră... 

- Și despre mine n-a glăsuit nimic? 

- Ba da! Dar nu pot să-ţi spun... 

- Nu-mi spui, dormi aici, că nu te iau în mașină... 

- Spun! Zicea că dacă nu vii nici de data asta cu romanul, te 
expediază la vară, după expirarea concediului, corespondent 
special în străinătate... 

- Excelent! Dar unde? - declar eu fericit de intențiile șefului. 

- La Periș, unde ar vrea să organizeze o subredacţie! 

- Se pronunţă Paris, Fiţo... că nu-i în Anglia! 

- Sigur că nu. E-n Ilfov! 

După vreo zece minute găsim și „Bombiţa”, că uitasem 
unde o parcasem. 

- Slavă Domnului! - oftează Fiţa relaxată. - Dar o să ne ţină 
pe-amiîndoi?... 

- Ce vrei să insinuezi, coană Fiţo? „Fiat”-ul 600 D, aici de 
față, zis și „Bombiţa”, e mult mai mare pe dinăuntru, decit pe 
dinafară... Habar n-ai cu cine ai de-a face... Mi-a aranjat-o 
nepotu-meu, inginerul, de zici că-i Rolls-Royce automatic, 
hidramatic și șpilomatic... Așteaptă o clipă și-ai să te convingi... 

La primele încercări, portiera refuză să se deschidă. Deși 
am încercat cu toate cheile (de la contact, portbagaj și capota 
motorului). 

Mă răstesc la Fita: 

- Ce te uiţi la mine cîș? Dacă mi-ai adus alte chei? Mai bine 
ajută-mă. 

Apucăm amindoi de mînerul portierei. Şi tragem deodată. 
lese din lăcaș, dar ușa tot nu se deschide. Vîr mînerul în 
buzunarul de la pantaloni, căci s-ar putea să mai folosească. 

Apoi mă introduc în mașină, prin tăietura practicată pentru 
capota glisantă, dar destul de dificultuos. Cînd aterizez, ce-i 
drept cam brusc, pe scaunul șoferului, amîndouă portierele, și 
cea din stînga, și cea din dreapta, se deschid automat, pentru 
ca imediat să bubuie, închizîndu-se la loc. Trebuie să fie, și asta, 
una din inovațiile de automatizare ale lui nepotu-meu. Deși nu-i 
înțeleg rațiunea. 

Văzînd-o pe Fița cam demolată, îi strig liniștitor: 


- Deblochez dispozitivul de pornire, dar dă-te mai la o 
parte... Pentru orice eventualitate... 

Motorul pornește la sfert. Dar atit de violent, încît, nefiind 
scoasă din viteză, „Bombiţa” întreprinde un salt de șase metri, 
drept sub „Roman-Diesel”-ul cel mai apropiat, un mamut de 
zece tone. 

les de sub camion, în marș-arier, și-o invit pe Fiţa: 

- Suie în mașină, că plecăm! 

În clipa în care Fiţa se instalează lîngă mine, pe „locul 
mortului”, se dezumflă brusc toate cele patru anvelope, dacă nu 
cumva și cea de la roata de rezervă. Altă invenţie de-a 
inginerului de nepot! Pentru a interzice orice posibilitate vreunui 
hoț de mașini de-a porni imediat cu turismul deturnat. Nu-i rea, 
ca idee!... 

Fita se dezumilă și ea, deoarece o aud: 

- Uite ce-i, Conane, mai bine plec acasă pe jos! Și-așa mi-a 
recomandat doctorul tău, simpaticul ăla de la „Parhon”, să fac 
plimbări prelungite... Or, pînă acasă, sînt cel puţin zece 
kilometri! 

Disperat, văzindu-mă sedus și abandonat, o implor: 

- Coană Fiţo, nu te grăbi! Dacă vrei să slăbești efectuînd 
muncă fizică, hai să slăbim împreună, dar pompiînd la 
caucioace! 

Peste vreun ceas putem susţine că ne-a reușit operaţia. 

Ne ștergem fericiți pe miini, pe frunţi și pe obraji, ne 
felicităm reciproc, destul de demoralizaţi, și urcăm în mașină. 

Apăs un buton, bănuind că-i prevăzut pentru blocarea 
dispozitivului de dezumflare automată a anvelopelor, învîrt 
cheia de contact, motorul pornește la mai puţin de sfert, chiar la 
optime, dar, în același timp, intră în stare de funcţionare, din ce 
în ce mai corespunzător, toate dispozitivele inventate de 
inginerul meu de nepot. 

Mașina înaintează oarbă, cu capota din față filfiind în faţa 
parbrizului, dar nici eu nu mai văd nimic. Ușile se deschid și se 
închid la loc de la sine, farurile se sting și se aprind, cu 
intermitențe, iar claxonul sloboade niște mugete de groază. 

- Fiţo, ţine-te bine, că nu știu precis încotro mergem! 

- Conane, totul e-n zadar, degeaba mă avertizezi! Din clipa 
cînd am greșit, pornind cu tine la drum, de-atunci eram sigură 


că n-am s-ajung acasă... Eu știu unde mergem! Fii liniștit și nu 
te enerva... 

Devin și eu curios: 

- Unde, coană Fiţo? 

- Dacă nu la „Urgenţă”, precis la cimitir! 

- S-ar putea să ai dreptate, nu te contrazic, mai ales că, în 
apropiere, e noul teren rezervat pentru cazare, cel de la 
Dămăroaia, cu locuri de veci pentru patru ani!... 

Claxonul capătă amplitudinea unei sirene de alarmă, 
anunţind sfîrșitul lumii. lar noi rulăm spre eternitate, 
identificîndu-ne drumul doar în scurtele răstimpuri cînd capota 
portbagajului îmi eliberează parbrizul și vizibilitatea. Restul 
decurge perfect, mai mult ca perfect, sau, s-ar putea, chiar la 
perfectul compus... 


Lupte semigrele, grele, și... foarte grele! 

În loc să declanșez ancheta filiera „Francezu”, zac de două 
săptămîni în casă, total demolat din pricina perfecţionărilor 
aduse „Bombiţei”. lar mașina zace și ea, dar nu în casă, ci la 
atelierele  „Ciclop”, pentru demontarea multiplelor inovații 
introduse de inginerul de nepotu-meu. 

Bineînţeles, între timp nu stătusem degeaba. Lucrasem la 
roman ca un damnat, cînd în pod, cînd în birou, ba încercasem 
și-n pivniţă. 

Acum bat la mașină, plingîndu-mi singur de milă, și trag 
zadarnic dintr-o „Snagoavă” fără tiraj, mai ales că-i aprinsă la 
capătul cu filtru. 

Sună telefonul. 

- Alooo! Cum? Cine-i? Vorbește mai tare, cucoană! Tanti 
Ralita? Matale ești? Cit e ceasul? De unde să știu... Și, la urma 
urmei, de ce te-interesează? Avem lecţii? Nu s-au terminat? Vii 
acum? Poftește, îmi face-o plăcere nebună... Mă duc să-ți 
deschid poarta... 

Penke, nevastă-mea, iarăși e plecată la Tincăbești. Că nu se 
mai termină odată și cumetrii ăștia, izvorăsc de parc-ar ieși prin 
mașina de tras cîrnaţi. Barem de-ar aduce și niște cîrnaţi de 
casă, de pe la Mîndruţa lui Mihai. 

Din bariera Vergului și pînă-n Calea Moșilor, tanti Ralita, 
șofer de excepţie, de cînd a bătut-o norocul și s-a pomenit cu 
„Trabant”-ul ăla, cîștigat la „loz în plic”, nu face mai mult de 
cinci minute. Dar și cincizeci de lei. Amendă, pentru exces de 
viteză. 

Abia apuc să mă feresc, că tanti Ralita bufnește în curte, ca 
un uragan, și se îndreaptă direct spre garaj, unde pătrunde, cu 
mașină cu tot. Bineînţeles, prin ușă. Care-i, însă, spre regretul 
meu, din placaj subțire. 

Tanti Ralita mă așteaptă la volan, privind în gol. 

- Cit să mai stăm, Al, băieţelule! - pornește dînsa să 
glăsuiască, în vreme ce-ncearcă să-și astimpere nervii aprinzînd 
o „mărășească”. 

- Oprește motorul, tanti Raliţo, că murim asfixiaţi! - o 
implor pe năstrușnica-mi mătușă - N-ai de gînd să cobori din 
mașină?... 

- Ba da! Însă nu știu ce-i cu motorul, de nu vrea să steie! 


- Ai scos cheia din contact? - mă interesez eu, urgent și 
intrigat. 

- Nu! 

- Păi asta-i cauza... Întoarce-o și se va opri și motorul! 

- Mă-ndoiesc... deoarece cheile mi-au sărit din lăcașul lor, 
încă de cînd am răzbit în garaj... 

Imi smulg batista și mă reped la ţeava de eșapament, s-o 
astup cît mai etanș. Am văzut chestia asta într-un film. Și sper 
să dea rezultate. Și dă... Motorul se oprește, după ce strănută 
de vreo cîteva ori. 

Însă, în timp ce-o ajut pe tanti Ralita să coboare, motorul 
execută un rateu de toată frumuseţea, zvîrlind batista afară din 
țeavă, dar și umplîndu-mă total de-o funingine neagră și grasă. 

Reîmprospătat, după ce m-am spălat și mi-am recăpătat 
(parţial) culoarea naturală a pielii, cu cafeaua în faţă, iar cu tanti 
Ralita în fotoliul meu, de la birou, de altfel unicul din casă, 
aștept cutremurat desfășurarea în continuare a evenimentelor. 

Pentru că, imediat ce terminăm cu cafelele și ţigările, 
începe coșmarul. 

- Al, băiețelule, - mă prelucrase într-o bună zi tanti Raliţa, 
fiind de faţă și bulgăroaica de nevastă-mea, la puţine zile după 
externarea de la Institutul de Endocrinologie și atacul 
orfelinelor, conexat cu cel al „fratelui din flori” și-al mamei sale 
Mitzi, - singura soluție pentru a slăbi, dar și a-ţi întări 
organismul, ar fi să ne apucăm de lupte! 

- Cu cine, dragă tanti Raliţo? Că n-am cu nimeni nimic! 

- Cu mine! Dar mai întîi citește cărțile astea, pe care mi le-a 
adus de la Tokio vecinul meu, Dumitrescu IV, din echipa de 
baschet, și-apoi ai să-mi dai dreptate... 

Și mi-a trîntit pe birou vreo cinci broșurele, de popularizare 
a luptelor karate, judo și jiu-jitsu. 

- Păi cum să le citesc, dacă-s în japoneză? - îmi 
manifestasem eu surprinderea la noua trăznaie a mătușă-mii. 

- Hai să fim serioşi, băiețelule! Nu vezi că-s ilustrate... Se 
poate concepe un detectiv modern, fără să cunoască luptele 
cele mai japoneze? N-ai văzut ce era să paţi cu oamenii 
„francezului”? Și nu-mi strică nici mie... 

Mă cuprinde o mirare cosmică, nepricepînd prea bine ce 
vrea să insinueze tanti Ralita. Drept care îmi exprim 
nedumerirea: 


- Dar cine ce-are cu dumneata? Că nu mai ești la virsta... 

- Să-ţi fie rușine, Al, băieţelule! - mă întrerupe mătușă-mea. 
- Totu-i posibil, mai ales în plină beznă!... 

- Da! Aici ai dreptate... Pe-ntuneric, poţi fi confundată și cu 
Sophia Loren... 

În dormitor, unde-am dat paturile la o parte, împingînd la 
ele cu devotament și abnegaţie, vîrtos, de curgeau apele pe noi, 
întindem pe jos saltelele, pregătindu-ne serios pentru ceasurile 
grave care ne așteaptă. 

Tanti Raliţa s-a costumat în treningul nevesti-mii, care abia 
o încape, iar eu, pentru a-mi feri ciolanele de căzături și lovituri, 
mi-am îmbrăcat pantalonii de schi, vindiacul căptușit cu 
mesadă, ciorapii de lină, dar fără bocanci, ca să nu deteriorez 
bunătatea de saltele, plus șuba de blană și căciula cu urechiere. 

Oricît insistase tanti Ralita să ne confecționăm costume 
specifice, așa cum admirase în broșurile japoneze, refuzasem 
cu-o obstinaţie demnă de toate laudele. Pentru că era foarte 
posibil, după primele noțiuni de karate, judo sau jiu-jitsu, să nu 
mai avem nevoie de ele, ci mult mai rapid, de niște pijamale noi, 
pentru internarea în spitalul de urgență. 

Și, întrucît tanti Ralita are idei din cele mai neașteptate, dar 
și total anormale, exerciţiile decurg pe fond muzical. 

Programul debutează cu salutul partenerilor. Plasaţi la 
mijlocul arenei formate de cele două saltele, ne înclinăm gravi, 
pînă ce ne ciocnim capetele țeapăn. Astfel, ameţiţi bine, trecem 
la primul exercițiu. 

Tanti Ralita atacă, repezindu-se, nu știu de ce, la piciorul 
meu drept. Eu mă apăr, pornind într-o goană demenţială în jurul 
patrulaterului elastic. Cînd mă împiedic, și mă aștern la sol, tanti 
Ralita mă survolează spectaculos, depășind cu mult limitele 
arenei. După care se proptește, plină de convingere, cu capul de 
peretele ce dă spre baie. 

- Bravo, nepoate, - oftează dinsa din adincul rărunchilor, 
excelent! Nu știu cum se numește eschiva asta, dar ai executat- 
o inspirat. Stai o ţiră, că-ţi arăt euţie!... 

Și demarează spre mine, luîndu-și un avînt impresionant. 
Dar oarecum neregulamentar (deoarece își sprijinise ambele 
picioare de perete). 

În traiectoria ei, tanti Ralita mă izbește cu capul, ca un 
berbec, și mă catapultează din șubă, de mă lasă complet 


descoperit. Fiind cam cu picioarele-n sus, într-o splendidă figură 
inedită, mai curînd de hata-yoga decît de judo, sprijinit lejer în 
gîtul care mă mir că nu cedează, aştept răbdător revenirea 
mătușă-mii, care explorează acum celălalt perete, dar mult mai 
dur și intens. 

- Atacă mai repede, tanti Raliţo, că nu-s în stare s-aștept 
prea mult în poziţia asta! - îmi solicit eu partenerul, osebit de 
politicos. 

Și, din clipa aceasta, situaţia începe să se deterioreze. 

Tanti Ralita, care, pentru a nu-și deranja coafura, și-așa 
destul de precară, își montase pe cap dispozitivul ei de 
motonaută (castronul acela din plastic, pe care-l poartă toți 
motocicliștii) nu-l mai posedă acum pe creștet, ci mult mai în 
faţă, de-a dreptul peste ochi. 

E clar, a intrat în dificultate, rămînînd fără pic de vizibilitate. 

La un moment dat deslușesc niște bolboroseli bizare, care 
răzbat din interiorul oalei de plastic: 

- Dîm... drîmrr... mînnn... pttit... mîrrrom! 

Sper să nu fie chiar în japoneză. Scutur ceva mai zdravăn 
dispozitivul. Dar rezultatele sînt și mai catastrofice: 

- Pcirl... piciorliri... rîpurtir! 

Atunci, intrigat în exces, bat cu pumnul în oala de plastic și- 
i strig mătușă-mii: 

- Ce s-a-ntimplat, tanti Raliţo? Dacă vrei să spui ceva, de ce 
nu vorbești în limba noastră? 

- Dî... Dî... Picirliliu... 

Instantaneu realizez ce vroia. „Piciorul!”. 

Atunci încep să trag zdravăn de piciorul dînsei, aflat în 
dificultate. Sub mine. Peste o clipă renunţ. Era piciorul meu. 
Trec la cel incriminat, îl răsucesc, îl sucesc, îl smucesc, îl hîțăn, 
pînă ce, în cele din urmă, un răcnet de fiară mă încunoștinţează 
de reușita operaţiei. 

- Aaaa! Aaaal! Băieţelule! Mi-ai frînt piciorul, încroșnatule! 
Nu-i uman ce se-ntîimplă, dom'le! 

Casca de motonaut zboară ca din pușcă, ejectată de suflul 
nemaipomenit al urletelor mătușă-mii. După ce ricoșează de 
craniul meu, aterizează taman în oglinda de la toaleta nevesti- 
mii, pe care o transformă în mărunţiș. 


Magnetofonul cîntă înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat, umplind încăperea de ritmurile trepidante ale 
celebrului „Twist Again”, de Chubby Checker. 

- Și-acum ce-i facem, tanti Raliţo? - o întreb gifiind pe 
mătusă-mea, care se întinsese pe lăţimea ambelor saltele, 
probabil pentru a leșina cîteva minute bune. - Chemăm 
„Salvarea”? Dacă ţi-ai scrîntit cumva glezna?... 

Spre surprinderea mea, tanti Ralita se ridică în șezut și mă 
anunţă necruțătoare: 

- La mine nu se mai poate scrînti nimic, Al, băiețelule! 
Trecem la karaté... Ba nu, mai bine la jiu-jitsu!... 

Peste cîteva minute, casa noastră intră într-un cutremur 
non-stop. Din pricina căzăturilor mele, de groază. La jiu-jitsu, 
mătușă-mea pare mai experimentată. Mă zvirle peste capul 
dînsei, de parcă aș fi un sac de cartofi. Dincolo de bine și de rău. 
Dacă își mai continuă, în același ritm, figura respectivă, rămîn 
precis fără tablouri pe pereţi. Dar și fără tencuială. 

Întăritat de infatigabila energie a bătrînei, decid că-i cazul 
să trec la represalii. Trebuie să recurg la unele figuri originale, 
neprevăzute de broşura japoneză. Și, cu neostoită abnegatție, 
pornesc să-i răsucesc mîinile, picioarele, gitul, tot ce-apuc și 
nimeresc. 

Tanti Raliţa urlă incontinent, în niște game nemaiauzite. lar 
peste cîteva momente cade ca moartă pe saltea. Dar se 
prăbușește atit de puternic, încît se-aud o serie de zgomote 
suspecte tocmai în pivniţă. Ceva de genul unei explozii atomice 
subterane. Ca-n Nevada... 

- Trecem și la karate? - mă interesez eu, sigur pe mine, 
considerîndu-mă învingător absolut. 

- Trecem, - mă asigură tanti Raliţa, - dar nu la karate... 

- Dumnezeule! Ai mai născocit și alte lupte? - o întreb din 
ce în ce mai neliniștit. 

- Nu, din păcate! Trecem la curățenie generală... Dacă nu 
maturăm peste tot, și nu punem la loc tablourile, dacă nu dai o 
fugă să cumperi urgent o oglindă, sîntem în pom! 

Mai spre seară, cam în jur de orele nouă, sîntem aproape 
gata. Oglinda este la locul ei, dar de altă dimensiune, iar 
tablourile sînt iarăși pe pereţi. Cele abstracte, deși s-ar putea să 
fie puse pe dos, cu capul în jos, sînt tot atît de interesante prin 
sensul abscons pe care-l conţin dar nu-l exprimă. 


După ce ne-am făcut cite un duș scoţian (50%, deoarece nu 
curgea decit apă rece), ne așezăm la o cină reînvigoratoare în 
faţa televizorului. 

Tanti Ralita, în vreme ce lichidează ultima îmbucătură de 
șuncă presată, din care eu nu prea apucasem să gust, mă 
privește satisfăcută și-mi declară: 

- Zilele următoare pleci de aici să te-apuci de scris! Dacă nu 
termini nici acum romanul, nu te mai recunosc de nepot... 

Cînd aud de plecat, rămîn interzis. 

- Unde să mă duc? -mă interesez neîncrezător. 

- Păi nu ti-am spus? - se miră tanti Raliţa. 

- Sigur că nu! 

- Omule, nu-i uman ce se-ntîmplă! lar am uitat!... Și de trei 
zile mă tot întreb de ce nu-ţi faci pregătirile... Mașina-i gata, 
timpul se anunţă frumos, concediu de creaţie ţi-au dat, așa că 
nu-ți mai rămîne decit să te urci în mașină și să-ţi iei valea... 

- Care vale?... 

- Valea cu Urși... La Anatolie Jimbla, văru-tău de-al doilea... 

- Toli? Băiatul ţaţii Marița? Mai trăiește? 

- Exact... Trăiește, și încă bine! E inginer silvic, specializat 
în peisaj forestier... Locuiește la Valea cu Urși, mai în sus de 
Curtea-de-Argeș, într-o regiune dumnezeiască, lîngă „Craiul 
Munţilor”... l-am scris, prin februarie, i-am povestit de necazurile 
tale... Şi mi-a răspuns imediat... Te ia în primire! Ce zici? 

Nu mai pot zice nimic. De emoție! „Craiul Munţilor”! 
Înţelegeţi? 


Cina (dietetică) de rămas bun 

În cele 24 de ore, care s-au scurs de la paralizanta veste 
transmisă de tanti Raliţa, am reușit, fără nici un efort deosebit, 
să-ntorc toată casa pe dos, plus nervii vecinilor și-ai martirei de 
nevastă-mea. 

Tanti Raliţa, nefiind în stare să-mi spună ce reprezintă 
„Craiul Munţilor”, a primit sarcina să-l supravegheze pe nepotu- 
meu, ocupat cu punerea la punct a „Bombiţei”, să nu care 
cumva să-mi mai introducă vreo automatizare. Penke se 
îndeletnicea cu aprovizionarea. Eu cu convocarea prietenilor și-a 
neamurilor. La dineul de gală, oferit cu prilejul plecării mele la 
Valea cu Urși. 

Apoi, în doi timpi (și trei valize) am îndesat totul, de la hirtia 
de scris, gume și panglici de rezervă, pînă la costita afumată și 
brînza dietetică („pentru copii”). 

După care, forțindu-mi memoria, încerc să recapitulez tot 
ce știam despre văru-meu Anatolie. 

Nea Culiţă Jimbla, taică-său, care-o ţinuse de nevastă pe 
taţa Marița, sora matușăa-mii Raliţa, lucrase toată viaţa la un 
centru de piine din Tîrgu de Vale. Și-acuma stau și mă-ntreb: 
jimbla era numele său de familie, sau porecla transformată în 
nume? Problema-i și-acum suficient de obscură. Odată cu 
mutarea noastră în Capitală, prin 1938 pierdusem orice legătură 
cu familia Jimbla. Însă, de fiece dată, cînd treceam prin Tîrgu de 
Vale, mă abăteam și pe la nea Culiță, să-l văd dacă mai trăiește 
și să-mi cumpăr o jimblă cu cartofi, din cele duble, pe care abia 
o puteai purta în brațe. Mereu mă săruta pe frunte, plecîndu-se 
peste taraba chioșcului, și mă-ntreba: 

- Ce mai face taică-tău? 

Însă taică-meu murise de mult, și nea Culiţă știa asta prea 
bine, iar maică-mea îl interesa vagamente. Toate întrebările își 
aveau însă alt rost. 

- Și Raliţa? Nu-mi spui nimic despre ea? Mai trăiește? 
Spune-i că mă gîndesc mereu la dînsa... Și-acuma-s gata s-o iau 
de nevastă. O las pe Marita numaidecit. Că mi-a mîncat 
sufletul... Auzi? 

Bineînţeles că auzeam. Însă, prin 1948, cînd l-am întîlnit 
ultima oară, nea Culiţă avea vreo 79 de ani, nici nu mai auzea 
bine, și nici nu prea vedea. Pe țața Marița n-avea cum s-o lase, 
deoarece îl părăsise încă dinainte de război, emigrînd pe alte 


meleaguri celeste, unde-l aștepta pe nea Culiţă, care însă nu se 
prea grăbea, să-i „măniînce și-acolo sufletul”. 

Anatolie, cam de-o vîrstă cu mine, avusese grijă să le 
„mănînce” sufletul ambilor părinţi. La 14 ani fugise de-acasă și 
se refugiase la București, pentru a-și continua studiile, găsindu- 
și adăpost la un unchi de-al treilea, care-l utiliza în casă ca 
„femeie la toate”. 

Prin 1945, cînd se-ntorsese din Tatra, decorat și nevătămat, 
se prezentase la nea Culiţă cu titlul de inginer silvic în mînă. Nea 
Culiță îl sărutase pe frunte, plecîndu-se și-atunci peste taraba 
chioșcului, și-i spusese: 

- Măi Toli, acum sîntem orfani... N-are cin' se-ngriji de noi. 
Așa că du-te în drumul tău... 

După care, în semn de despărțire, nea Culiţță îi dăduse o 
jimblă caldă, îi ceruse banii pe ea, pînă la sfant, că era pîinea 
statului, și iar îl sărutase pe frunte, tot peste tarabă, adăugînd: 

- Măi Toli, dacă treci pe-acasă, ai grijă să tragi, ușa după 
tine, să-nvirţi cheia în broască de două ori, după care mi-o atîrni 
în cuiul din pervaz, chiar lîngă miîner!... Mergi cu bine, și să mai 
treci pe-aici!... 

Toate acestea le știam de la Anatolie - care, citindu-mi 
numele la revistă, sub un reportaj de senzație, trecuse pe la 
mine, să se convingă dacă-i vorba de văru-său, sau numai de-o 
asemănare de nume. 

De unde i-o fi aflat mătușă-mea adresa? Scot capul pe 
fereastră și strig în direcția curții: 

- Tanti Raliţo? Tanti Raliţooo! De unde ai adresa lui 
Anatolie? Sînt peste zece ani de cînd n-a mai dat pe la mine și 
nu mi-ai mai pomenit de el... 

- Mi-a scris-o Culiţă, în felicitarea expediată cu prilejul 
Anului Nou, în care-mi făcea urările de rigoare și-mi propunea 
iarăși să mă mărit cu el... 

- Tanti Raliţo, nu ţi-e bine? Păi nea Culiţă a murit prin 1956, 
dacă nu mă-nșel... 

- Ei și? 

- Cum ei și? Corespondezi cu el prin spiritism? 

- Păi nu-l știi pe Culiţă? l-a lăsat lui Anatolie treizeci de 
scrisori, cu plicuri cu tot, cu mărcile lipite, rugîndu-l cu limbă de 
moarte să mi le trimită de fiecare An Nou... 


Pe seară, după ce mătușă-mea mi-a înnegrit total baia, de- 
arată ca o mină de antracit, iar nepotu-meu m-a asigurat că 
„Bombiţa”-i în cea mai perfectă stare, încep să se prezinte și 
musafirii. 

Sufrageria dă să plesnească, de cîtă lume a fost cazată într- 
însa. Cumnatu-meu și cumnată-mea, soţia lui nepotu-meu, care 
mi-i și fină, Alecu Tilea, Mogii de la Tincăbești, Nicolae Gherdan, 
eminentul istoric literar, alţi colegi din presă și literatură, mă 
rog, o societate din cele mai alese și scumpe. 

Mesenii mastichează de zor, ca speriaţi, îndemnați de tanti 
Ralita, că nu se mai astimpără odată, lăudînd mereu preparatele 
nevesti-mii. Singurul care nu beneficiază de mobilizările mătușă- 
mii, dar nici de exponatele culinare de pe masă, sînt tot eu, 
deoarece scumpa de nevastă-mea s-a ostenit și mi-a gătit 
separat. 

În timp ce mulţimea se dă în vînt după sardele, șuncă, 
parizer, crenvurști și mușchi ţigănesc, eu mă dau în vînt după 
infima porţie de iaurt, abia reușind s-o înghit. Cînd se-aduc la 
masă sarmalele, mie mi se aduc legumele fierte fără sare. Cînd 
apare și friptura, o spată de porc tînăr și bine dezvoltat, în faţa 
mea se ivește bucăţica de rasol (60 grame) dar de vacă 
decedată la adinci bătrîneţi, din pricini de vîrstă, sclerozată și 
coriacă. Despre desert nu mai pomenesc. Lor, cremă de zahăr 
ars, cu frișcă, mie, spumă de mere (acre), fără frișcă și fără 
zahăr, dar cu zaharină (1 tabletă). 

La cafele, lumea zimbește încîntată, deoarece Penke e 
vestită pentru rețeta ei. Zimbesc și eu, dar cam verde, mai ales 
cînd depistez în ceașcă o licoare bizară, cu un conţinut excesiv 
de năut (98%). 

Mi se urează succes, călătorie plăcută, „mînă bună”, și 
multe altele, întrucit trebuie să mă scol în zori, pentru a porni în 
marea aventură. 

Mișcat de sentimentele stabile și-atit de calde ale 
musafirilor, îi conduc cît mai repede pînă la poarta curții, 
îndemnîndu-le pe tanti Ralita și pe nevastă-mea să-i petreacă și 
mai departe, chiar pînă la troleibuz, deși sînt convins că la ora 
asta nu mai circulă nici unul. Insă mai trag nădejde să găsesc 
ceva pe la bucătărie, barem niște resturi, mai înainte de 
întoarcerea reprezentanților familiei. 

Sufletul! N-a mai rămas o fărimă... Nimic! 


În vreme ce mă chinui să nu m-apuce somnul, așteptînd 
întoarcerea nevesti-mii, pentru a-i transmite ultimele dispoziţii, 
în vederea plecării din zori, aud, ca prin vis, un bubuit de 
groază. Gata! Incep coșmarurile! 

Însă Penke, intrînd în casă, mă linişteşte numaidecit: 

- Te-ai speriat la auzul bufniturii? Nu s-a-ntîmplat nimic! A 
plecat tanti Raliţa cu „Trabant”-ul... 

- E-n regulă! Și-a luat-o tot pe lîngă poartă? 

- Bineînţeles! 

- A paţit ceva? 

- Ea nu!... Mașina a rămas însă într-o singură aripă... Dar și- 
o montează miine dimineaţă, cînd vine să te conducă... Mai are 
vreo cinci în garajul nostru! 

După cum mă și așteptam, am dormit prost, deși cu 
stomacul gol. lar nevastă-mea, ca și tanti Raliţa, care se 
prezintă pe la vreo nouă dimineaţa, au dormit splendid, deși 
eram sigur că se vor căina amarnic pentru cele îngurgitate 
aseară. Nici gînd! 

Pe la zece mi se servește, drept primă pentru cuminţenia 
de-aseară, o jumătate de ou răscopt. 

- Al, băieţelule, - mă întrerupe de la degustarea jumătății 
de ou tanti Raliţa, - ţi-am adus traseul pe care îl ai de parcurs... 

- Dar nu trebuia să te deranjezi, dragă tanti Raliţo! Am 
ghidul auto, ultima ediţie! 

- Atunci poţi să fii liniștit, pentru că Valea cu Urși nu se 
găsește nici în cel de anul trecut! - îmi declară satisfăcută 
mătușă-mea. - Valea cu Urși se cheamă cantonul forestier, acolo 
unde domiciliază văru-tău, Anatolie Jimbla. 

Total edificat, renunţ la ceai și-i mulțumesc nevesti-mii 
pentru breakfast, iar mătușă-mii pentru informaţii: 

- Lăsaţi pe mine, că mă descurc eu! 

Peste, o jumătate de ceas, nu mai mult, demaram în 
trombă, ieșind pe poartă. 


Enigmatica vale cu urși 

Deoarece autoturismul meu (proprietate personală) nu-i 
nici Masseratti, dar nici Rolls-Royce, ci numai un modest „Fiat” 
600 D, îmi recunosc lungul nasului și mă angajez pe vechiul 
drum al Piteștilor, - care-i și mai frumos, - avînd avantajul de-a 
străbate o mulţime de sate și cătune extrem de pitorești. Mai 
rămîne omul în pană, de motor sau de cauciuc, are cine să-i dea 
o mînă de ajutor. Dacă ţi se întîmplă același lucru pe autostradă, 
nu se uită nimeni la tine. Te depășesc toţi, cu viteza unor 
rachete spaţiale, iar mamuţii de la TIR numai că nu vor să te 
ejecteze de pe partea carosabilă. 

Cînd intru în Pitești, pe la bariera Căii Bucureștiului, fosta 
stradă a Libertăţii unde, de altfel, mă și născusem, la numărul 
43, care acuma nu mai există, pe locul său aflindu-se un bloc 
imens, termin și cu ultimele pere-jambon cumpărate la 
Glîmbocata, pe șosea. Excelente! Insă generatoare de foame, 
deoarece mă simt complet leșinat la lingurică. 

Noroc că, la ieșirea din oraș, la vreo zece kilometri, se află 
un celebru han, unde mă desfăt estetic cu amintirea unei ciorbe 
de burtă de excepţie. Acuma, însă-i închis. Pentru renovare 
capitală. 

Pînă la Curtea-de-Argeș, rabd demn de foame, gidilîndu-mă 
cu gindul că poate-l voi mai găsi pe cofetarul Cimpoca, 
inventatorul unor plăcinte cu mere, de spaimă. Prin 1948 mai 
trăia... 

După ce intru în cetatea de scaun, mă liniștesc brusc. Nu 
mai trăiește. Întocmai ca și gestionarul de la staţia de benzină, 
unul Ciocrac, care-i și dînsul mort. De beat, dar pe care l-au 
cărat la aer, pentru reanimare, niște prieteni sosiți cu-o mașină 
de la București. Băiatul rămas în locul lui îmi relatează că erau 
niște tipi extrem de simpatici, cu nume haioase. Pe cel cu plete 
îl strigau Gheri Cupăr. 

Vreme de-un ceas, alertat de apariţia în sector a găinarilor 
lui Tatanașu, investighez de zor, în căutarea unui cetățean apt 
de a-mi furniza informaţii valabile în privinţa Văii cu Urși. 
Singurele văi, cunoscute de cei chestionați, sînt Valea Urdei, 
Valea Mieilor și Valea Perjei. Dar aflate în alt județ, iar ultima se 
pare în Moldova. 

Pornesc în necunoscut, la inspiraţie, în direcţia barajului. 
Unde, spre satisfacția mea, Valea cu Urși e cunoscută de toată 


lumea. Cel puţin așa mă lamurește o ciobăniţă, de la care 
intenţionez să cumpăr niște brînză de burduf, măcar o bășică de 
vreo cinci ocale. 

- la stai matale, dolofanule, să guști brinza c-un boţ de 
mămăligă... Abia am luat-o de pe pirostrii... Pînă atunci vine și 
boierul... lar dumnealui știe precis cum să te-ndrume... 

- Mai aveţi boieri, pe-aici? - mă mir eu. 

- D-apăi cum! N-ai auzit de bărbatu-meu Tilică, cel mai 
tapăn cioban din munţii noștri? - se miră dezamăgită băcița. 

După ce se înnoptează zdravăn, apare și ciobanul. Insoţit 
de vreo trei dulăi de spaimă, arată precum îi mersese vestea. 
Nu numai că-i cel mai „țapăn” păstor din munţii aceștia, dar îmi 
imaginez că-i și cel mai reprezentativ. Înalt de peste 1,90, lat 
corespunzător. Îl privesc admirativ, iar dînsul, în vreme ce-mi 
stringe mîna, de-i gata să-mi zdrobească falangele, îmi urează: 

- Fiţi bine venit în averea noastră, tovarășe de la oraș! Pe 
mine mă cheamă Tilică Boieru al lui Sfetea lu’ Pop... Pe tălică? 

- Conan Doi... Scriitor din București! - mă recomand eu 
modest. 

- Scriitor la primărie, sau scriitor de povești? Că mai avem 
și noi pe-aici un mizgălitor de snoave... 

- De romane, nene Tilică! De romane... care-s și ele tot un 
soi de povești... 

- Cunoaștem, nu vă mai frămîntaţi... Că-i zărim pe tovarășii 
romancieri la televizor, cînd îl vizităm pe bădia Anafolie, la 
cantonul forestier... Că scrie și dînsul, dar nu romane, ci basme 
adunate de la ciobanii noștri... 

- Nu-l cheamă cumva și Jimbla? - mă minunez eu de 
norocul ce dăduse peste mine. 

- D-apăi! ÎI știţi?... - se minunează și ciobanul. 

- E vărul meu... Dar pe care nu l-am mai văzut de mult... 
Acuma sînt poftit la dînsul, să-mi scriu în liniștea cantonului 
romanul la care lucrez... 

- Mda! - Mormăie ciobanul. - E frumos la canton... lar cu 
liniștea de-acolo, ce să mai vorbim, nădăjduiesc c-o să vă 
obișnuiți... 

- Înseamnă că-i pe-aproape de dumneavoastră? - mă 
interesez eu. 

- D-apăi cum? Peste munte... La Valea cu Urși... 


- Și băcița dumitale n-ar fi putut să mă călăuzească într- 
acolo, să nu vă mai deranjez cu prezența mea? - mă arăt eu 
nedumerit, dar și oarecum supărat. 

Tilică nu-mi răspunde pe dată. Mai întîi își mestecă îndelung 
bucătura, apoi mă privește atent, pentru ca, la un moment dat, 
să-mi zimbească larg, încadrîindu-mă printre apropiații săi 
afectivi, deoarece trece direct la persoana a doua: 

- Miine dimineaţă te duc eu într-acolo. Noaptea asta mii la 
noi, la tîrlă, c-avem unde te culca... Hai, mai ia ceva în gură, c-oi 
fi flămînd... 

Geaba încerc să-i explic c-abia mă ospătasem cu mămăligă 
și brînză de burduf că nea Tilică insistă. 

- Aia-i doar un mizilic, de-acuma înainte ne-așternem la 
masă... Fa, Gherghino, adu pilavul ăla rămas de la prînz, să 
vadă și scriitorii cum trăim noi, c-am tăiat ieri un berbecutț, 
grăsuț și rănit olecuţă la picior... Pune-l, fa, mai repede pe 
pirostrii... Și dă o ţiră de prună, să nu ni se-aplece! Folosești și 
matale? 

Am sporovăit cu nea Tilică pînă noaptea tirziu, deși mi se 
închideau pleoapele de la sine. Ajutat substanţial de prună, 
ciobanul povestea plin de farmec, și-așa am aflat și de unde se 
trage numele cantonului Valea cu Urși. 

- De cînd l-au făcut, de-atunci s-a pomenit botezat Valea cu 
Urși, pentru că pe vremurile alea, cînd munții erau mai golași de 
oameni, urșii hălăduiau pretutindeni, căci se găseau pe vatra 
lor... fapt care nu i-a împiedicat să calce prin ograda 
cantonului... 

Nea Tilică a lui Sfetea lu' Pop dă gata și ultima picătură din 
clondir, cască de-i trosnesc fălcile, și mă îmbie și pe mine la 
culcare: 

- Vezi matale, scriitorule de la oraș, de-aia-i bine să steie 
muierea acasă, și să nu plece după cai verzi pe pereți... C-o 
mănîncă ursul... Hai să-i tragem niște soamne, că miine plecăm 
în zori la cumătrul Anafolie, să te predau întreg și nevătămat... 

În vreme ce încerc să aţipesc, tolănit pe-un tol flocănos și 
mîngiietor, acoperit c-un cojoc de uriaș, îl întreb pe ciobanul 
culcat lîngă dreapta mea: 

- Mai umblă urșii pe-aici? 

- Umblă... Mai ales din cei cu două picioare... Și tot după 
muieri... Dormi, Gherghino? Dormi, fa?... 


Cînd ne-am trezit în zori, abia se luminase de ziuă. Însă 
băcița Gherghina apucase să pună ceaunul cu lapte la fiert, să 
închege brînza și să adune jintița. 

Ne clătim chipul la izvorul din dosul tîrlei, lătraţi de dulăii 
ciobanului, probabil și ei flămînzi, ca și mine, și ne așezăm la 
masa întinsă de femeia lui Tilică. Mîncăm tăcuţi, privindu-ne cu 
coada ochiului, jintiţă fierbinte, cu linguroaiele de lemn, urdă 
proaspătă, vreo trei cepe sfărimate în pumni, mămăligă rece, 
rămasă de-aseară, și cite-o cană de lapte de capră. 

- Rămii cu bine, boieroaico! - mi-am luat eu rămas bun de 
la băciţa Gherghina, supravegheat de privirile atente ale 
ciobanului. 

- Drum bun, și mai treci pe la noi, - grăiește ciobăniţa, - dar 
cată să vii numai cînd e boierul acasă, c-altminteri te mănîncă 
ursul! 

„Peste munte”, în accepţia ciobanului, înseamnă, în 
realitate, pe puţin șapte kilometri. Însă drumu-i atît de frumos, 
șerpuind printre brădișuri și făgeturi, printre văi și stînci 
colțuroase, încît nu mi se mai satură sufletul privindu-l. 

Nea Tilică al lui Sfetea lu' Pop mă ghidează competent. 
Spre surprinderea mea, aflu că posedă deja carnet de 
conducere, dar că nu și-a cumpărat încă mult așteptata „Dacie” 
1300, deoarece așteaptă să se pună în vînzare tipul cel nou, cu 
frigider și radio integrate, dacă nu chiar o „combi”. Cîștigă bine, 
are contracte cu statul prin intermediul cooperaţiei, și nu-i 
cheltuitor. 

- Mînă mai încet, - mă atenționează ciobanul, - cum facem 
cotul, înseamnă c-am ajuns. 

Într-adevăr, după primul viraj, la stînga, ni se înfățișează 
ochilor un colţ de rai, un picior de munte împădurit, iar la 
poalele sale o cabană măricică, acoperită cu ţiglă. 

În clipa cînd îl ajut pe nea Tilică să se extragă din „Fiat”, în 
ograda cantonului își face apariţia o femeie durdulie, mărunţică 
și frumușică. 

Mă privește zimbitoare, surprinsă de trupeșia personalităţii 
mele. O privesc și eu, neștiind cu cine am de-a face. Însă 
ciobanul preia oficiul de prezentator: 

- la te uită ce mai văr are inginerul matale! Îţi place? 


Imediat îmi bubuie mintea, și mă lămuresc cine-i 
zimbăreața. Mă apropii și-i dau mîna peste palan, renunțind să-i 
mai sărut dreapta, din pricina înălţimii gardului, apoi îi declar: 

- Conan Doi, vărul dumitale, prin alianţă, dar și scriitor aflat 
la mare ananghie... Bucuroasă de oaspeţi?... 

- Păi e săptămîna de cînd te tot așteptăm, Alexandre, parcă 
așa te cheamă, nu? Poftiţi în casă, vine și Toli acușica; mai are 
de muls vaca și de împrăștiat uruiala la găini. Ne-au uscat, cît 
mănîncă... Miine scăpăm de ele... lar tu ai să rămii singur, să 
lucrezi liniștit, că ne-a scris tanti Ralita despre romanul 
dumitale... Dar poftiţi! 


Trei, doamne, și toți trei!... 

Nea Tilică Boieru al lui Sfetea lu’ Pop pleacă spre tîrlă, după 
ce-și consumă cu brio trataţia oferită de Felicia (sub forma unei 
jumătăți de rachiu de afine, roșu ca sîngele de porumbel, cum 
prea bine se exprimă cel mai „ţapân” cioban din munţii 
Argeşului), luîndu-și totodată și-un călduros rămas bun. 

In timp ce-mi fricționez mîna strivită de fierbinţile 
sentimente ale ciobanului, privesc încîntat la mediul ambiant. 
Sîntem în tinda cabanei, eu și Felicia, în așteptarea lui Toli. 
„Bombiţa” se bronzează sub razele soarelui montan, deoarece 
vară-mea nu-mi îngăduie să purced la descărcarea bagajelor, iar 
eu îmi fac speranţe că, dacă miine scăpăm de vacă, conform 
afirmațiilor gazdei, mașina își va găsi un adăpost în grajdul 
acesteia. 

Proptit în poala muntelui ce se înalţă la spatele nostru, 
cantonul pare ferit de vinturi, ploi și ninsori, iar pădurea 
înconjurătoare, un amestec sublim de brazi, fragi și alte foioase, 
trebuie să-i asigure un microclimat formidabil, saturat de ozon, 
esențe de brad și arome binefăcătoare, plus aerosolii de rigoare. 

- Servește-te, vere Alexandre, - mă tot îmbie vara Felicia la 
degustarea rachiului de afine, - e preparat de mînuţa mea. Și- 
apoi, fiindcă tot se apropie ceasul prînzului, nu poate decit să-ţi 
priiască, deoarece-i un colagog renumit, trezind un apetit 
colosal... 

Deși nu simt mai niciodată nevoia de apetit, posedînd 
capitolul respectiv de la maica natură, și încă în cantități 
apreciabile, n-o pot refuza pe drăguța de vară-mea. 

N-apuc să-mi duc ca lumea păhărelul la buze, că mă 
pomenesc bătut pe spate de-o mînă ceva mai „ţapănă” decit a 
ciobanului. 

- Hai noroc, Al, băiatule! - răbufnește în spatele meu 
îndurerat o voce de bas profund, dacă nu chiar pedalist. - la să 
te văd, cum mai arăţi! 

Nu mai e nevoie să-mi întorc capul, deoarece văru-meu 
Anatolie, căci el era, mă sucește cu scaun cu tot, și mă privește 
încîntat. Apoi mă pupă pe ambii obraji, pe frunte și pe bărbie, - 
moștenindu-l în această privinţă pe nea Culiţă, taică-său, - și mă 
privește intens, de parcă ar vrea să-mi execute o radiografie 
completă. 


- Domnule, n-arăţi deloc rău! - certifică Anatolie. - Mă 
bucură nespus vederea ta, mă bucur c-ai să rămii la noi în 
ospeţie... Cantonul meu îţi aparţine, pentru că noi plecăm... Și 
eu, și Felicia... Mergem la reciclare, dar numai două săptămîni! 

Privesc la el stupefiat. Pe cît era de pricăjit și pirpiriu, pe- 
atit e-acum de-nalt și ciolănos, prăjit de soare și ars de vinturi. 
Părul i s-a deschis la culoare, dar i s-a mai și rărit. Noroc că-l 
poartă vilvoi, încît pare o claie de paie. Ochii de perlan albastru 
îi sclipesc vioi și rizăreţi, iscoditori. 

Nu mă pot abţine să exclam: 

- Tu ești Toli?... 

- „„„da-mpărate! - răspunde el hohotind. - Eu personal, în 
ciolane și oase!... 

Nu exagerează deloc. N-are pic de grăsime. Dar nici nu se 
poate afirma că-i un slăbânog. Bine bătut și mușchiulos, poate 
servi, fără posibilitate de contestaţie, drept o reclamă turistică, 
despre traiul la munte, în aer liber și soare. 

Toli mă admiră și el, dar la alt nivel, după care îi comunică 
nevesti-sii: 

- Măi fată, dar noi nu mai mîncăm astăzi? 

Cînd îl aud grăind astfel, îmi devine și mai drag. 

Felicia se topește la orizont, alergind în interiorul 
cantonului, iar eu cu Toli rămînem să conversăm. 

Anatolie îmi povesteşte zece ani de autobiografie 
pasionantă, atît de captivant, încît nu mai apuc să-l întreb ce-i 
cu plecarea familiei jimbla la reciclare. Primise în grijă peisajul 
forestier din toată regiunea, căreia i se preconiza un strălucit 
viitor turistic, și căpătase drept bază cantonul Valea cu Urși. 
Felicia, tehnician silvicultor, îl ajuta în muncă. Săptămîna trecută 
sărbătoriseră opt ani de cînd locuiau la canton. Se socoteau 
fericiţi, plăcîndu-le munca pe care o efectuau. Toli se pregătea 
de doctorat, deși la o vîrstă cam tîrzie. 

- Și ai de gînd să-ți trăieşti aici toată viaţa? - mă mir eu de 
intenţiile familiei Jimbla. 

- De ce nu? Cunoști locuri mai sănătoase, mai prielnice unei 
dezvoltări normale și armonioase? 

- Dar iernile? 

- Sînt cele mai frumoase ierni de pe fața pămîntului... 

- Rupţi de civilizaţie? 

- Avem televizor, radio, lumină electrică... 


- De unde lumină, în sălbăticia de-aici? - mă minunez iarăși. 

- De la motel! - lămurește Toli situaţia. 

- Aveţi pe-aproape așa ceva? 

- Sigur că da. Celebrul motel „Craiul Munţilor”... Camping, 
motel, restaurant, parc distractiv... Și nici nu-i chiar atit de 
nou... A fost construit prin 1968, dacă nu mă-nșel... 

Cînd aud numele rostit de văru-meu, „Craiul Munţilor”, 
încremenesc. Asta era!... 

- Și nu deranjează vecinătatea lui? Nu-i zgomot? 
Hărmălaie? - îl întreb eu cît mai indiferent, pentru a nu-mi 
desconspira emoția. 

- Cîtuși de puţin... Unde-i motelul, unde-i cantonul... În cinci 
minute am putea fi acolo, dacă ar exista un tunel... Dar ne 
desparte un munte. Așa, pe drumul nostru forestier, ajungem la 
motel în cel puţin un ceas și ceva... Că mai trebuie să și urcăm 
nițeluș... 

Felicia apare trăgind după dinsa un original cărucior- 
maăsuță, un soi de servantă sui-generis, pe care se aflau etalate 
platouri, tacîmuri, farfurii, clondire și diverse castroane. 

Anatolie, mîndru de performanţa nevesti-sii, îmi prezintă, 
pe rînd, conţinutul recipientelor: 

- Supă de lapte bătut, cu usturoi și castraveți muraţi! Ai mai 
mîncat așa ceva? 

- Nu! - răspund eu îngrozit de posibilele dezagremente 
digestive. 

- Brîinză de vacă, dulce ca mierea, cu smîntînă culeasă 
acum de pe oale... - continuă Toli. - Ai ceva împotrivă? 

- Nu! - replică, fără voia mea, entuziasmul ce-a început să 
mă biîntuie, deși n-am suferit niciodată brînza de vaci. Însă, așa 
cum mi-o recomandă Anatolie, începe să aibă alt gust, acţionînd 
direct pe cortex. 

- Dar despre niște ochiuri înăbușite în unt de casă, ce 
părere ai? 

- Excelentă! 

- Plăcinta cu brînză îţi place? 

- Enorm! 

Felicia primește îmbujorată felicitările mele cele mai 
fierbinți. 


În clipa cînd aduce și cafelele, pe care le sorbim alene, 
trăgind vîrtos din „Snagoavele” oferite de mine, consider că-i 
momentul să joc cu cărţile pe faţă: 

- Măi oameni buni, de vreme ce vă simţiţi bine aici, de ce 
vreţi să lichidaţi totul, și păsări, și vacă, și toate angaralele 
domestice? C-așa am înțeles-o pe Felicia, cînd am auzit-o, la 
sosirea mea, afirmînd că scapă de toate cele pomenite mai sus! 

Vară-mea sare ca arsă: 

- Am zis eu așa ceva? 

- Da. Spuneai că ești fericită, deoarece scapi de grija 
orătăniilor, că ţi-au mîncat sufletul... 

- Măi Al, băiete, m-ai priceput greșit! Faptul că plecăm, și 
uităm de treburile gospodăriei, barem două săptămîni, cît 
sîntem la reciclare, asta vroiam să spun prin verbul „a scăpa”! E 
clar? 

Era cît pe ce să-nghit „Snagovul” pe care-l mestecam între 
buze. Cu filtru cu tot. Înseamnă că mă abandonează la canton, 
în deplină liniște, dar cu vaca și orătăniile pe cap. S-a zis cu 
romanul meu, atît de mult visat. 

Abia îndrăznesc să rostesc, cu glas timid și tremurat: 

- Numai să mă-ngăduie vaca la muls, că la păsări mă mai 
pricep! 

Toli și Felicia izbucnesc amîndoi într-un hohot de ris 
fantastic. Într-un tîrziu, Anatolie ia cuvîntul, dar chicotind: 

- Măi, băiete, fii liniștit! Că nu era să te părăsim de unul 
singur, cu toate problemele pe cap, să ne mai lași și săraci! Au 
să se-ngrijească de ele copiii, că-s mari și vrednici... 

Acum îmi vine mie rîndul să izbucnesc într-un hohot de ris 
homeric. 

- Aveţi copii? Voi? Și-mi mai spuneți c-aici e-o adevărată 
oază de liniște? Ciţi sînt? 

Anatolie pare puţin înnegurat: 

- Trei! Te supără c-am confecţionat trei copii de basm, 
cuminţi cum nu-s alţii pe lume? Spune, ca să știu cu cine stau de 
vorbă! 

E ceva în neregulă cu văru-meu. Singurătatea i-a alterat 
funcţiile cerebrale. Dar mă enervez și eu, însă lejer: 

- Nu asta mă doare, vere dragă, ci faptul că-ţi închipui 
munca literară ca pe-o activitate ce se poate desfășura în 


hărmălaie zglobioasă de copii, pe fondul sonor al cotcodăcitului 
galinaceelor și-al mugetelor vacii! 

Felicia intervine, pentru a nu se deteriora situaţia: 

- Al băiete, nu cunoști puișorii de om pe care i-am adus pe 
lume... Sînt niște îngeri! După-masă trebuie să vină și ei, că le-o 
fi ajungînd atita scaldă la piscina motelului... Un bob zăbavă şi- 
ai să te convingi personal... 

Pînă la sosirea juniorilor, ne așezăm la taclale. Anatolie și-a 
recăpătat buna dispoziţie, se interesează de romanul meu, iar 
Felicia ne servește cafele după cafele. 

Soarele înclină serios spre un apus de poveste. Mă liniștesc 
admirînd priveliștea locurilor înconjurătoare, și-i întreb pe 
verișorii mei scumpi, vrînd să fiu amabil cu dînșii: 

- Trei, ziceți? Și-s mari? Băieții barem? 

Anatolie, fără să-mi răspundă, se ridică de pe scaun și 
pornește să răcnească în direcția drumului: 

- Babane, Biba! Babacu! Haideţi fuguţa, c-a venit nenea 
Conan, unchiul vostru de la București... 

Pe linia orizontului se profilează trei mogildeţe. Pe măsură 
ce se apropie în goană de noi, disting din ce în ce mai clar 
întruchiparea terestră a îngerilor Jimbla. 


Îngeri cu fețe curate 

Deși nu-nclin niciodată să dau crezare părinţilor care-și 
supralicitează copiii, atribuindu-le evidente calităţi inexistente, 
vlăstarele zămislite de vărul Anatolie și soţia sa Felicia mi se par 
chiar niște îngeri pe pămînt. 

Imediat ce-au pătruns în curticica din faţă, fără să mai 
aștepte vreun îndemn din partea bătrînilor, s-au dus mai întîi în 
casă, pentru ca, peste cinci minute, să-și facă apariţia în tinda 
unde îi așteptam. 

De astă dată erau îmbrăcaţi cuviincios, cu haine anume 
confecționate (probabil) pentru prezentarea odraslelor unor 
musafiri de marcă, așa cum îmi închipui că-s considerat eu. 
Dacă la sosire arătau ca niște „plajiști”, fără cămăși pe ei, 
desculți, cu blugi flenduriţi și hărtăniţi, cu părul zbirlit, murdărei 
și îngălaţi, acuma se spălaseră, ce-i drept cam în fugă, se 
pieptănaseră, udîndu-și chiar părul cu apă, ca să le stea mai 
ordonat, se încălțaseră cu pantofii de duminică, bine lustruiţi și 
legaţi la toate șireturile. 

In timp ce-i examinez de la distanţă, lăsîndu-i lui Toli 
plăcerea de a-și recomanda progeniturile, cei trei îngeri se 
aliniază tăcuţi, cu priviri albastre de heruvimi, nevinovate și 
limpezi. 

Privesc nerăbdători la mine, mirindu-se că i-a pricopsit 
Dumnezeu c-un unchi atît de reprezentativ, așteptind (și ei) 
desfășurarea evenimentelor. Anatolie și Felicia, satisfăcuţi de 
prima repriză a spectacolului oferit de odrasle, străluceau de 
fericire, ca două corpuri de iluminat moderne, din oțel cromat și 
nichel. In cele din urmă, văru-meu se ridică de la masă, se duce 
lîngă copii, se intercalează între cel mai înalt și fetiță, le pune 
mîinile pe cap, și mi-i prezintă: 

- Fetiţa lui tăticu, Biba, cum îi spunem noi, dar pe care o 
cheamă, de fapt, Beatrice Ifigenia Bazilissa, ceea ce nu se poate 
pronunţa rapid și corect, deși așa-i scris în actul de botez, a- 
mplinit chiar alaltăieri nouă anișori... 

Bălaie ca un pui de păpădie, Biba se înclină în faţa mea, 
într-o încercare de reverență destul de reușită. 

Anatolie dă satisfăcut din cap, și continuă. 

- Băiatul nostru dintii, Șerban Andronic Mihai Neagu Eftimie, 
are 13 ani, bătuţi pe muche, e premiant, campion școlar la înot, 


participant la mai toate olimpiadele de matematică și fizică... li 
spunem Babane, ca să nu-și ia nasul la purtare... 

Copie fidelă a lui taică-su. Babane înclină capul demn, deși 
are mina lui Anatolie pe cap. Pentru cei treisprezece ani ai lui, 
mi se pare extrem de înalt. Însă-i atît de bine construit, posedă 
o carcasă mușchiuloasă splendidă, încît îi prevăd un viitor de 
aur, urmînd ca-n anii ce vin să-l depășească sensibil pe Florin 
Piersic. Cu-atit mai mult, cu cît e și el blond, dar de-un blond 
decolorat de soarele montan, pînă la dispariţia culorii naturale. 

Văru-meu, luîndu-și mîna de pe capul lui Babane, se pleacă 
spre băieţelul de la extrema alinierii, și-i pune degetul arătător 
pe năsucul cîrn și borcănat: 

- El e ultimul nostru băiat, dar nu cel din urmă, sper, are 
șase ani, a-nvăţat să citească, știe pe de rost poezii de 
Alecsandri, Sorescu și Arghezi, interpretîndu-le alandala, cum se 
cuvine vîrstei lui... li zicem Babacu, deoarece-i filozof ca un 
bătrîn, meșter la treburile gospodărești ca un bunic și înțelept ca 
taică-su... Altminteri, în acte-i trecut Basil Barbu Culaie, ceea ce- 
i totuna cu Babacu, dacă luăm primele litere de la fiecare 
nume... 

Bondocelul se-nclină și el, însă oarecum ceva mai greu, 
întrucît l-a înzestrat natura c-o statură miniaturală, dar și 
îndesată. E-atît de durduliu și dolofan, încît stau și mă-ntreb 
dacă nu cumva-i posibil să mă fi moștenit, preluînd, prin cine 
știe ce gene îndepărtate, parametrii mei fizici (iar dacă i-ar fi 
preluat și pe cei cerebrali, înseamnă că am în față-mi un viitor 
scriitor de excepţie). 

Anatolie execută o nouă figură de balet, trece lîngă mine și 
mă arată cu degetul (ceea ce nu mi se pare deloc educativ) și le 
anunţă odraslelor: 

- lar nenea Al Conan Doi e varu-meu și unchiul vostru, 
ziarist la București și romancier itinerant, adică rătăcitor... 
Pentru că n-a știut de existenţa voastră, nu v-a adus nici un 
cadou, dar are și dînsul mașină, și-o să vă duceţi zilele 
următoare la motel, de unde o să vă cumpere tot felul de 
daruri... O să-l iubiţi și-o să aveţi grijă de dînsul?... Ai?... 

- Daaa! Daa! - se bucură, pe mai multe voci, urmașii 
familiei Jimbla, fără să-mi dau prea bine seama dacă din pricina 
faptului că li-s unchi, sau pentru că vom călători împreună la 


motel, după cadouri, așa cum anunţase Anatolie (lipsit total, și 
de astă dată, de cele mai elementare propensiuni pedagogice). 

Văru-meu, cerînd un consimțămiînt optic din partea Feliciei, 
își deapănă mai departe circul demonstrativ: 

- Acuma vă duceţi și vă schimbaţi, apoi treceţi la bucătărie, 
să prînziţi, iar după aceea la treabă! Ştie fiecare ce are de făcut? 
Pentru că, din după-amiaza asta, toată gospodăria rămîne pe 
mîinile voastre. Noi, eu și cu mămica, plecăm miine în zori... Și 
nu mai avem timp să ne ocupăm de gospodărie... E bine? 

- O.K., tăticule! - răspunde vlăjganul de Babane - spre 
seară mulg vaca, pun laptele la fiert, iar o parte la prins, în 
oalele pe care le va opări Biba... Rînesc în grajd, fac baie și mă 
duc la culcare... 

- Și eu string masa, spăl vasele, deretic prin bucătărie, fac 


baie și mă duc la culcare... - își declamă lecţia învățată bălaia 
de Biba. 

- Și tu, Babacule? - se interesează, tot demonstrativ. 
Anatolie. 


- Fac baie și mă duc la culcare... 

- Ce vorbești, domnule! Dar găinile? - pare indignat văru- 
meu. 

- Fac baie și se duc la culcare... - răspunde curat ca lacrima 
înțeleptul familiei. 

- Cum așa? Nemiîncate?... - întreabă stupefiat Anatolie, 
privind îngrozit la nevastă-sa, probabil responsabilă cu educaţia 
gospodărească a clanului. 

- Uite-așa, tăticule! Azi n-au făcut decit șapte ouă... iar 
planul era de cincisprezece... Sînt prea grase, ca niște beșnițe! 
„„„ Nemîncate, ouă mai mult... Așa m-a-nvăţat mămica!... 

- Bine, Babacule! - e nevoit să, aprobe Anatolie. - Și-atunci 
n-ai nici o treabă în după-masa asta?... 

- Ba da, tăticule... Dau drumu’ la gaze în baie, aprind focul 
și-aștept pînă se-ncălzeşte apa... 

- Ferească sfintul! Intîi aprinzi focul, și pe urmă dai drumul 
la gaze! Vrei să sărim în aer?... Cine te-a-nvăţat prostia asta? 

- Tălică, tăticuţule! - smiorcăie bondocul. - Te-am văzut 
totdeauna cum aprinzi baia... Dacă nu-i bine cum faci matale, 
atunci mai întîi aprind focul, și-apoi dau drumu' la gaze... E 
bine? 

- Perfect! - aprobă încîntat vărul Toii. Și după aia?... 


- Fac baie și mă duc la culcare! - repetă povestea Babacu, 
privind nevinovat la tăticuţul lui drag și deștept. - Dar să mă 
sculați la film, să nu mă uitați!... 

Temîndu-se probabil că discuţia nu mai are sfîrșit, Anatolie 
dă liber odraslelor să-și vadă de sarcinile primite. Apoi, după 
dispariția moștenitorilor, se-ntoarce spre mine și-mi zimbește 
încîntat: 

- E foc de deștept, dar e mic și ia lucrurile cam mecanic! 
Mînca-l-ar mama de Babacu lu’ tăticu! Ce zici de copiii mei? 

- De ce numai ai tăi, - sare ca arsă Felicia, uitîindu-se urit la 
bărbatu-său, - nu-s și-ai mei? 

Pentru restabilirea unui echilibru ce începea să penduleze, 
consider necesară o intervenţie cît mai benefică: 

- Splendizi copii! Minunaţi! Rareori mi s-a-ntimplat să- 
ntîlnesc niște prunci atît de cuminţi și inteligenți! 

- Ei, lasă, nu exagera! - zimbește satisfăcut totuși văru' 
Anatolie. 

Pentru a-mi demonstra afirmaţiile, s-ar mai cere și niște 
consideraţii pseudoștiinţifice, drept care adaug: 

- De altfel e fapt constatat, din părinţi înzestrați, rezultă 
urmași de excepţie, mult mai dotați decît creatorii lor, așa cum 
se poate aprecia și-n cazul vostru! Cel puţin Babacu, bondocul 
mi se pare o dulceaţă! Parcă-mi seamănă, nu altceva! 

Nu mă aprobă nici unul din factorii de faţă. Pesemne n-am 
fost suficient de explicit. Felicia pare adîncită în niște probleme 
extrem de abstracte, judecînd după privirea ei pierdută în 
neant, iar văru' Toli apelează discret, dar repetat, la clondirul cu 
rachiu de afine. 

Bună gafă trebuie să mai fi comis, de vreme ce nimeni nu 
mă felicită pentru originalitatea observaţiei mele psiho-sociale. 

Activitatea gospodărească a copiilor se desfășoară conform 
indicaţiilor părintești, îndelung prelucrate în ajunul sosirii mele, 
deoarece vaca muge groaznic, declanșind o hărmălaie 
nemaipomenită în „garajul” personal, vasele din bucătărie 
zdrăngănesc din ce în ce mai sonor, cratițele bubuie, oalele 
detună, totul decurge astfel, încît părinţii să fie convinși de 
asimilarea cunoștințelor predate. 

Felicia tresare neliniștită la fiecare zgomot mai insolit, însă 
la privirile rugătoare ale lui Toli, se astimpără și rabdă ca o 
martiră. 


La un moment dat, pe cînd îmi aprind o nouă ţigară, mi- 
amintesc că  „Bombiţa” zace la soare, nedescărcată, îl 
chestionez pe văru-meu: 

- Pot să bag mașina-n curte și să procedez, în consecinţă, la 
scoaterea catrafuselor? 

- Se poate, Al, băiatule? - exclamă surprins Anatolie. 

- Adică? - mă mir de ieșirea lui văru-meu. 

- Cum s-o bagi în curte? Păi avem garaj, fratele meu... 
Miine, în zori, după ce plecăm la Tîrgovişte, la cursurile de 
reciclare, cu „Dacia” noastră, beciul rămîne liber... 

- Beci sau garaj? 

- Am transformat unul din beciuri în garaj! E clar? „Dacia” 
mea se simte foarte bine și-n beci... 

- 13007? 

- 1100! Din primele serii... 

- Și pînă miine? 

- Îţi lași mașina unde se găsește, iei doar pijamaua pentru 
la noapte, iar miine, împreună cu copiii, o descarci în doi timpi și 
trei mișcări... De-acord? 

- Absolut! - îi răspund satisfăcut de amabilitatea cu care-mi 
pune la dispoziţie garajul din beci. 

La șapte și jumătate masticăm de zor, aproximativ aceleași 
merinde de la prînz. La opt intrăm în sufrageria cantonului, un 
soi de living-room, unde-i instalat și televizorul. Prindem chiar și 
timpul improbabil, prognosticat de buletinul meteo. La 
„Teleenciclopedie”, apar și copiii. Deși anunţaseră că se duc la 
culcare. După ce se încheie și „Breviar”-ul, Felicia se duce să-l 
trezească pe Babacu. In pijama, bondocul arată ca un mini- 
cosmonaut. 

La „Intilnirea de la ora zece”, copiii cască spectacular, 
plictisindu-se la vizionarea unor vechituri în a treia reluare. 

După „Actualități”, căscăm și noi. Copiii au adormit de mult, 
fiecare în fotoliul său. li cărăm pe rînd, cu forțe reunite, 
neîndrăznind să-i trezim. Chiar că arătau ca niște îngeri! Numai 
că Babane era un înger de categorie grea cîntărind peste 40 de 
kilograme. 

Pe la miezul-nopţii nu mai căscăm, ci bem cafele și ne luăm 
un rămas bun, cu prelungiri. Mai o cafea, mai o „Snagoavă”, mai 
o afinată, și se face unu. Unu din noapte. 


Anatolie are poftă de vorbă, Felicia îl susține, mult mai 
dispusă la taclale, și pe la două ne decidem să părăsim living- 
room-ul, pentru a ne instala în agregatele de dormit. 

Mi se prezintă toate încăperile cantonului, care-i, de fapt, o 
vilă în toată regula, vizităm odăile moștenitorilor Jimbla, 
bucătăria, dormitorul soţilor, baia, mai mult pentru a face 
cunoștință cu viitoarea mea oază de liniște, dar și de creaţie. 

- Ti-am repartizat living-room-ul, e mai pe gabaritul tău, 
dragă vere! - mă anunţă Felicia. - Ai unde să lucrezi, aici e și 
televizorul, radioul, copiii sînt la distanță apreciabilă, între 
camerele lor și sufragerie fiind coridorul, așa că nu ne rămîne 
decît să-ți dorim noapte bună... Cu-atit mai mult cu cît divanul- 
pat e cumpărat recent, abia anul trecut... Noi plecăm în zori, nu 
ne mai vedem. Micul dejun îţi va fi servit de Biba, care-i o 
bucătăreasă înnăscută. 

- Dar nu se duce la școală? 

- Sigur că nu... Miine-i duminică, în primul rînd, iar în al 
doilea rînd, sînt în plină vacanţă... 

- Măi vere Al, măi băiete, dar nu te-am întrebat, - își 
amintește văru-meu, - ce roman scrii? 

- Toli dragă, în nici un caz un roman oarecare, ci unul 
detectiv, polițist! 

Anatolie Jimbla, nedesminţit fecior al lui nea Culiţă, mă ia 
de după git și mă pupă pe frunte, parfumîndu-mă lejer cu-o 
boare de afinată: 

- Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că scrii romane de 
aventuri. Cînd or să audă copiii, precis devii Dumnezeul lor... Și 
totuși, dacă stau și mă gindesc mai bine, avînd în vedere că 
locuiești în aceeași urbe cu tanti Ralita, era normal să devii 
scriitor de romane detective... Pesemne că de-aia ţi-ai ales ca 
pseudonim Conan Doi... Te-ai gîndit la tatăl lui Sherlock Holmes, 
nu-i așa? Nu cumva te paște gindul că ești și tu detectiv? 

- Ai avea ceva împotrivă? Din fragedă tinereţe dovedeam 
aptitudini neobișnuite în acest domeniu... 

- Dar de unde. Noi plecăm în zori, așa că te poţi dezlănțui... 


Cealaltă fată 

Eram atît de obosit astă-noapte, încît, cînd mă trezesc 
bubuiturile de la ușa living-room-ului, constat că m-am culcat 
îmbrăcat. Nici nu-mi dau prea bine seama unde mă aflu. Numai 
tanti Ralita obișnuiește să mă trezească astfel, pentru a sta la o 
cafea de vorbă. Și mereu îmi imaginez c-au sosit echipele de 
demolare, pentru a ne ruga să ne mutăm la bloc. Numai faptul, 
că-mi identific ţoalele de călătorie mă convinge că-s, totuși, la 
cantonul Valea cu Urși. Și asta mă determină să-ntreb, cu una 
din vocile mele cele mai autoritare: 

- „Cine bate, noaptea, la fereastra mea?” 

- „Eu sînt, dragă nene, nepotul tău iubit!” - îmi răspunde 
glasul fraged al unuia din copiii vărului Anatolie, pentru ca apoi 
să continue: - Dar poezia sună altfel, că l-am citit și eu pe 
Delavrancea... 

- Bolintineanu - îi corijez eu, ezitînd însă. 

- Eram precis, - recunoaște posesorul vocii, - știam că nu-i 
ceva în regulă cu maestrul Delavrancea... Dar nu contează, mai 
bine scoală-te și vino în bucătărie, să-ți bei ceaiul, c-altminteri 
rămii fără... 

Mai întîi crezusem că visez, dar acum, auzindu-l pe Babane 
amenințind cu pierderea breakfast-ului, îmi dau seama că 
trăiesc cea mai crudă realitate. Pentru că mi-i o foame de zile 
mari. Ce-nseamnă muntele!... 

- Cît e ceasul? - mai întreb eu, curios să aflu cît fusesem în 
stare să dorm. 

- Șase. Și ceva... 

- Și ce-ţi veni să mă scoli cu noaptea-n cap? 

- Lasă bancurile, unchiule! Cine se scoală de dimineaţă 
ajunge departe... Acuma înțeleg de ce nu-ţi merg romanele, 
după cum ne scria tanti Raliţa... Hai mai repede, că se răcesc 
ochiurile!... 

Cînd aud de ochiuri, sar imediat din pat. De îmbrăcat nu 
mai e nevoie... Peste douăzeci de secunde pătrund intempestiv 
în bucătărie. 

- Bună dimineaţa nu se spune pe-aici? - îi iau eu la rost, cu 
cele mai educative țeluri, pe moștenitorii Jimbla adunaţi în jurul 
mesei. 

După ce tinerii mă privesc citeva momente, cu evidentă 
simpatie, se uită apoi unul la altul surprinși, și pornesc, pe rînd: 


- Bună, Hombre! - rostește zimbind bondocul de Babacu. 

- Noroc bun, măi frate! - își mestecă vorbele Babane. 

- Hello, El Fugitivo! - salută cu gingășie Biba. 

Remarcîndu-mi gura rămasă căscată, încep să ridă voioși. 
Biba, năpirstoaca aia de nouă anișori, abia abţinîndu-se, îmi 
arată un scaun fără spetează, invitindu-mă să iau loc. 

- Sîntem tari, unchiule Al, nu-i așa? - se interesează vădit 
încîntat Babane. - Dacă vrei să te ai bine cu noi, și ţii să-ţi fie 
viaţa dulce, lasă-ne să fim neprefăcuţi, deschişi la suflet și la 
inimi... Babacu-ţi zice „Hombre”, fiindcă ești bun și lupţi pentru 
dreptate, întocmai ca indianul ăla, din filmul cu același nume. 
Biba te-a botezat El Fugitivo, deoarece ne-a scris tanti Raliţa că 
mereu fugi după o oază de liniște, iar eu, dacă-ți spun „măi 
frate”, înseamnă că te socotesc tînăr, alături de noi, la bine și la 
rău... De-acord, unchiule Al?... 

Nu-mi rămîne altceva decit să accept propunerea 
vlăjganului de treisprezece ani, dar să și apelez la lecturile mele 
pedagogice, în special la Makarenko. Drept care îi întind palma: 

- Bate-ţi mîna, copii! Să ne avem ca fraţii, deși vă sînt unchi 
şi-mi sînteți nepoți... E-n regulă? 

Entuziasmul îngerilor nu mai cunoaște margini. 

- S-a făcut! - își exprimă acordul Babane. 

- Salud, El Fugitivo! - grăiește Biba, zimbind cu mărgelele 
ei. 

- Ești un adevărat Hombre, nene Al! - îmi dă certificat de 
bună purtare Babacu, care la cei șase ani ai lui încă nu posedă o 
dantură completă, dar ride fericit cu toţi dinţii pe care-i poate 
demonstra. 

- Lăsaţi vorbele goale, scumpii mei nepoți! - îi dojenesc eu, 
pe post de unchi modern, la curent cu ultimele cuceriri ale celei 
mai tinere generaţii. - Mîncăm ceva, sau ne batem limba în 
gură? Unde-s ochiurile alea de spaimă? Și despre ce fel de 
ochiuri e vorba? 

Biba se ridică urgent de la masă, se repede la mașina de 
gătit și se-ntoarce de-acolo cu-o tingire imensă, în care sclipește 
un morman de aur lucios. 

Servim imediat, forînd cu furculițele în talmeș-balmeșul din 
tingire. Nici în rai nu se poate găti mai bine! 

- Ce fel de ochiuri sînt astea, de vreme ce-s fărimate? - mă 
mir cu gura plină, curios să aflu rețeta. 


- Cu brînză telemea, și încă de oaie! - mă lămurește Biba. 

Observînd scăderea accelerată a cotelor mormanului de 
talmeș-balmeș, le propun imediat, vrînd, cu-acest prilej, să le 
ofer și-o lecţie de artă culinară: 

- Haideţi să mai turnăm o șarjă de ochiuri... Dar ochiuri 
autentice, după o reţetă de-a mea... Mai sînt ouă? 

- Sînt! - se bucură în colectiv generaţia. 

- Dar brînză? 

- O putinică plină: În beci... lar în cămară vreo trei kile! - 
mă asigură Babacu. 

- Perfect! la să vedem de cîte ouă avem nevoie; cîți sîntem 
la număr? 

- Șase... - îmi comunică vădit eronat Babane. 

- De unde și pînă unde? - mă prefac eu mirat. 

- Noi trei, iar matale trei... Nu ţi se spune Conan Doi? Doi și 
cu unu nu fac trei? 

Din cinci felii de telemea de oaie naturală, prăjite lejer pe 
fundul tingirii, peste care sparg zece ouă proaspete, aduse 
urgent de Babacu din parkingul găinilor, confecţionez niște 
ochiuri de pomină, pe care generaţia cea mai tînără le hăpălește 
instantaneu, de mă lasă aproximativ flămînd. Și eu care mă 
jenasem să prepar șase porţii, nevrind să par mai mare decit 
sînt în realitate! 

- El Fugitivo, ești grozav! Acuma te iubesc la nebunie! - îmi 
declară pe faţă Biba, sărutîindu-mă pe frunte, întocmai după 
obiceiul lui bunică-su Culiţă. 

- Au fost bune? 

- Dublu O.K.! - mă felicită Babane. - De miine ai să ne 
pregătești numai tălică gustarea de dimineaţă... 

- Imposibil! De ce vrei s-o jignim pe Biba, care-i o maestră 
culinară de excepție!... - încerc eu să abat discuţia pe meleaguri 
mai pragmatice... 

- Dar nu mă supăr deloc. El Fugitivo! Chiar mă bucur! - 
strigă încîntată Biba, zimbindu-mi ștrengărește. - Și-am să te 
iubesc și mai mult!... 

Sesizind  oarecari posibilități de-a mă transforma în 
bucătarul tribului Jimbla, pun urgent lucrurile la punct: 

- Regret, dar nu se poate. Am enorm de lucru... Și sînt 
mulţumit și cu gradul actual de dragoste din partea voastră... Ce 
urmează acum, după felul întîi? 


- Lapte fiert, niţel cam, afumat, cu piine și unt de casă... - 
îmi comunică responsabila cu nutriția noastră, bălaia de Biba. 

In vreme ce bem laptele, servit în niște căni de lut uriașe, 
de-aproape o jumătate de litru, Babane mă trage de limbă: 

- Și la ce lucrezi atît de enorm, unchiule Al? 

- Scriu un roman! - îi răspund eu foarte grav. 

- De care? - insistă Babane. - Pentru copii? 

- Nu. Un roman detectiv! 

- Cu Mannix? - îl aud pe Babacu. - Minunat! NIi-l povestești 
și nouă? 

- Dar încă nu-i terminat... 

- Nu face nimic! Ai să ni-l povestești în fiecare seară, episod 
cu episod... - mă tranchilizează Babane. - Că nici la televiziune 
nu se dă totul deodată. Gata, ne-am înţeles... 

Pe la nouă, poate nouă și-un sfert, putem considera c-am 
terminat cu micul dejun care, de fapt, fusese un mare dejun de 
dimineață. Apreciind forțele sporite ale generaţiei, mă adresez 
tribului: 

- Mergem să descărcăm „Bombiţa” și să cărăm lucrurile în 
casă? Mă ajutați? 

- Dar bineînţeles! - își oferă imediat serviciile Babane. 

Peste zece minute toate lucrurile se află împrăștiate prin 
living-room-ul cantonului, de-mi vor trebui cîteva zile pînă să le 
dau de rost. Nu-mi mai rămîne decit să garez mașina în beciul 
lui Anatolie, originalul garaj ad-hoc. 

Deoarece motorul nu prea vrea să facă aprinderea, apelez 
iarăși la clanul Jimbla. Copiii mă împing. Mașina rulează încet, 
dar nesatisfăcător, deoarece motorul tot nu vrea să pornească. 

Cobor enervat din „Bombiţă” și prospectez așezarea 
beciului-garaj, gindindu-mă cu drag la inginerul de nepotu-meu 
și la tanti Raliţa, care mă asiguraseră că „Bombiţa” merge ca 
ceasul. Dacă merge ca și „Omega” mea, care mi-a stat încă de 
ieri, n-am nici un motiv serios să mă consider prea fericit. 

Mă mai liniștește însă dispoziția garajului-beci. Panta care 
coboară mi se pare atît de dulce, încît dacă pornesc lejer la vale, 
este imposibil să nu pornească și motorul. 

Impingem cu toţii „Bombiţa”, pînă o aducem în dreptul 
beciului, mă sui la volan, bag în viteza a doua, apăs pe ambreiaj 
și pun contactul. Generaţia îmi dă brînci la vale, iar „Bombiţa” 
se-ndreaptă vertiginos spre străfundurile beciului. Unde ajung 


cu bine, proptindu-mă cu bara de protecţie de zidul final. In 
aceeași clipă pornește și motorul. 

Beciul se umple de fum, gaze și zgomot, zgomot la care am 
o contribuţie majoră, deoarece tușesc în disperare. 

Fug spre ieșirea din garaj, unde mă întîmpină poarta pe 
care tocmai o-nchideau copiii, convinși că-și fac astfel datoria 
pînă la capăt. 

Bat cu amindoi pumnii, doar doar m-or auzi. Fumul emanat 
de toba de eșapament, în ciuda faptului că motorul iarăși se 
oprise, de astă dată din motive necunoscute, sau cunoscute 
numai de eminenţii mei tanti Ralita și inginerul de nepot, se- 
aglomerează la ieșirea din beci. 

- Ei, Hombre! Tălică ești? De ce baţi? S-a-ntimplat ceva? 

Babacu, cît e el de bondoc și dolofan, reușește să-mi 
deschidă, mirîndu-se nespus de supărarea mea ajunsă la 
paroxism. 

- Nimic! - îl liniștesc eu. - Unde-s Biba și Babane? 

- In casă... Se joacă de-a mecanicii, cu mașina aia de scris 
litere! 

Dumnezeule! Dacă ăștia ţi-s îngerii, stăm prost cu cadrele 
tale! 


Dragoste în exces 

În cele șase zile care s-au scurs, de cînd viețuiesc în 
colectiv cu minorii Jimbla, pot spune, cu mîna pe cord, că mi-am 
format o nouă concepţie despre univers, lumea care ne 
înconjoară și condiția umană. 

Supus permanent binefăcătoarelor lor influențe, am ajuns 
să mulg vaca de trei ori pe zi, reușind să sporesc producţia de 
lapte cu-aproape 12%. Găinile, datorită îngrijirilor mele atente, 
dar și competente, au slăbit vizibil, dînd însă mult mai multe ouă 
decit înainte de sosirea mea la Valea cu Urși. 

În materie de întreţinere a garajului vacii am ajuns un 
autentic specialist. În fiecare dimineaţă, înainte de-a purcede la 
mulsoare, rînesc, string bălegarul, îl depozitez într-un colț al 
grădinii de legume, aduc vreo cinci găleți de apă, ca s-o adăp pe 
„Viţica” (acesta fiind numele sub care mi-a fost prezentată, deși 
arată ca o vacă monument al naturii), car cîteva tîrne de fin, le 
dispun în iesle, îi administrez un masaj calificat al ugerului, după 
care îi fac toaleta de dimineaţă, spălînd-o cu furtunul și frotînd-o 
după aceea, cu cearceaful meu de baie. Abia acum se poate 
trece la operaţia cea mai fină, dar și dificultuoasă. Și anume, 
mulsoarea. 

Relațiile mele cu „Viţica” pot fi considerate ca bune. Cu 
excepția momentului esențial, cînd trebuie să mă îmbrac în 
halatul lui Anatolie, dar care nu mă încape, și să mă apropii pe 
furiș de sensibila patrupedă, cu vadra într-o mînă, și cu ștergarul 
în cealaltă. 

„Viţica” se dovedește a fi o făptură gingașă, blîndă. Suportă 
cu demnitate și plăcere trasul ţițelor, pe care l-am studiat cu 
toată atenţia în manualul de zootehnie pus la dispoziţie de 
Babane, reușind chiar să mulg la două tîte deodată, ca o 
țesătoare la două războaie. 

Fiindcă tot sîntem la sectorul producție de lactate, ţin să 
apreciez ca remarcabilă contribuţia mea personală în ce 
privește noile preparate, necunoscute pînă acum la cantonul cu 
Urși, dar prețuite nespus de noua generaţie. Mă refer la: iaurt, 
kefir, lapte covăsit, babeurre și frișcă bătută. Deși le-am fabricat 
conform rețetelor din manualul „Produse derivate lactate”, 
depistat în biblioteca vărului Anatolie, nu-s totuși prea convins 
că reprezintă chiar produsele cu denumirile de mai sus. Sînt 
posibile unele confuzii, sau chiar erori de concepţie, deoarece 


bănuiesc că pentru fabricarea kefirului ar fi nevoie de-un 
baccilus lacticus special, importat din Asia. Și totuși, excelenta 
băutură pe care o furnizez sub denumirea de kefir se bea cu 
delicii, cerîndu-mi-se cantităţi din ce în ce mai sporite. 

După ce lichidez problemele aferente „Viţicii”, trec la 
munca de jos, la sapă și lopată. Adică mă-ngrijesc de prășitul 
straturilor de morcovi, ţelină și sfeclă. Nu știu dacă ceea ce 
execut eu e chiar prășit, dar lucrare agricolă se poate chema 
oricînd. 

Deocamdată mă asistă Babacu. Cu miinile la spate, îmi 
supraveghează operaţiunile, atrăgîndu-mi atenţia de fiecare 
dată: i 

- Ei, Hombre, iar ai tăiat un morcov! Ala-i păstîrnac, nu 
cartof! 

Ințeleptul bondocel, durduliu și îndesat, numai în blugi, 
descult și cu părul nețesălat, se prăjește la soare, plimbîndu-se 
de colo pînă colo, total nesatisfăcut de calitatea lucrărilor mele 
agrare. Din sclipirea șugubeaţă a ochilor săi de perlan albastru, 
deduc că se amuză cumplit, văzîndu-l pe unchiu-său, ditamai 
scriitorul, agramat absolut în materie de legumicultură. 

- Hombre! Fii atent! Roșiile se copilesc, nu se tund ca via... 
De ce le retezi virfurile? Vrei să murim de foame la toamnă?... 
Acolo-i rodul... Stai pe fază, pîn’ o chem pe Biba să-ţi arate care- 
s copilii... 

Biba se ivește alergînd, alertată de informaţiile lui Babacu. 
Examinează rapid dimensiunile dezastrului, apoi îmi transmite 
indicaţiile de rigoare, cu mîinile sprijinite în brăcinarul blugilor 
ferfeniţiţi: 

- El Fugitivo, vezi lăstarii ăia de sub braţul frunzelor, de la 
subsuoara lor? Perfect... Aia-s copilii. 

- Ei și?... - întreb eu, sperind să aflu unele detalii 
suplimentare. - Ce-i cu ei?... 

- Trebuie să-i rupi, deoarece mănîncă din hrana rodului 
viitor! 

- Pe toţi? - mă mir eu, privind la cele cîteva sute de fire de 
tomate, cu vrejuri încîlcite, răsucite pe lîngă araci... 

- Dar bineînţeles! Și după aia legi toate vrejurile căzute... 

- De ce? Ca să nu curgă seva din ele? 

- Unchiule Al, cine te-a-nvâăţat să scrii romane, nu ţi-a dat și 
lecţii de botanică? Cum poţi să spui așa bazaconii... Vrejurile se 


leagă de araci, după ce le descurci mai întîi, ca să crească în 
sus, nu alandala. lei rafie din cămară, o tai pe măsura miinii, o 
faci mănunchi, ţi-o agăţi la brîu, după ce o înmoi în apă, și-i dai 
drumu’... E clar? 

- Extra clar! - o asigur eu, încîntat de primul meu contact cu 
misterele culturii tomatelor. 

- Dă-i bătaie. El Fugitivo, că eu mă duc la „Daktari”... Și nu 
uita de găini! 

Diavoliţa își zvirle părul bălai pe spate, îmi zimbește plină 
de dragoste nepotină, și dispare numaidecit, dînd fuga spre 
televizorul din living-room. 

Soarele frige din ce în ce mai caustic, creierii îmi fierb 
mocnit, la foc încet, iar mîinile mi s-au înverzit pînă la umăr, de 
cîți copili am rupt și cîte vrejuri am legat. 

După vreo două ceasuri mă odihnesc nitel, sprijinindu-mi 
mîinile de șalele ce mă dor chinuitor, privind satisfăcut la firele 
de roșii. Acum arată splendid, de parcă ar fi ieșit de la frizer, 
rase, tunse și frezate. N-aș zice c-au mai rămas prea multe 
frunze, însă abia urmează să crească. Și-atunci am să le aplic un 
nou copilit, să nu se tufească. 

Babane, care apreciază cu priviri îngrozite rezultatele, mă 
mobilizează: 

- Fiindcă tot ne-ai lăsat anul ăsta fără roșii, ne pregătești 
prînzișorul, și după aia te-apuci de paddock-ul păsărilor... 
Trebuie curăţat, adunate ouăle, uruit porumbul, de tocat niște 
grașiţă pentru bobocii de rață, lasă c-o să-ţi explic eu la masă, în 
vreme ce-o să gustăm cite ceva... 

Prînzișorul, în concepţia celor mai tineri membri ai tribului 
Jimbla, reprezintă gustarea de la orele 11, o mică reînvigorare a 
forțelor. 

La măsuţa din bucătărie, Babacu, Biba și Babane mă 
așteaptă nerăbdători, zdrăngănind cu tacîmurile și farfuriile. 

- Astăzi vă servesc brînză de vaci și smîntînă, cu 
mămăliguţă pripită, - îi anunţ eu, mestecînd de zor la mămăliga 
din ceaunel, - iar după aceea luăm și cite-o cană de kefir! E 
bine? 

- Minunat, unchiule Al! - strigă încîntată Biba, care ar fi 
trebuit, conform asigurărilor date de vărul Anatolie, să se ocupe 
de nutrirea personalităţii mele. 


- Ei, Hombre! - mă cheamă Babacu, zimbindu-mi atrăgător, 
dar și perfid. - Ochiuri nu ne dai? - Așa cum le faci tălică, pe 
brînză prăjită. 

- Nu, Babacule scump! Că n-am apucat să string ouăle... 

- Păi vezi, dacă nu te îngrijești la vreme de gospodărie! 
Rămînem flămînzi! 

Bine că apuc să mă uit la fiertura din ceaun. Mămăliga 
pornise să se prindă, emanind un lejer parfum de afumat. Sînt 
unii care chiar o preferă așa, dar n-aş dori să mai fiu 
admonestat, supus unei critici a maselor de consumatori. 

Deși observ pe chipurile comesenilor semne de surpriză 
mascată abil, dar cu multă îngăduinţă, ceea ce presupune 
depistarea unor defecte de fabricaţie a mămăligii, brînză de vaci 
(preparată de mine, cu mînuţele mele) precum și smîntînă în 
care se scaldă din belșug, abia culeasă de pe cele șapte oale cu 
lapte pus la prins, se bucură de cele mai largi sufragii. 

După ce dăm gata „prînzișorul”; fac puţină conversaţie cu 
generaţia, prilej de a-mi mai trage și eu sufletul. Il chestionez pe 
Babane, cel mai în vîrstă membru al tribului Jimbla: 

- Ascultă, șefule, am uitat să vă-ntreb; voi nu sînteţi 
pionieri? 

- Dar bineînţeles... Pionieri și premianţi... - se fudulește 
Babane. 

- Pe mine m-au primit chiar anul acesta, și-am și tobiţă! - 
mă anunţă fetița, scuturîndu-și părul bălai. - Vrei să-ţi cînt ceva? 

- La tobă? Ferească Dumnezeu! Aș prefera să-mi povestești 
ce acțiuni pionierești aveţi planificate pentru timpul vacanței! 
Dar, mai întîi, la ce școală învățați? La Curtea-de-Argeș? 

- De ce la oraș, dacă-i Vadul cu Pești lîngă noi, la doi 
kilometri? - se miră Biba. 

- Ce Vad? - intervin eu, intrigat de apariţia acestei denumiri 
ademenitoare. 

- Satul cel mai apropiat. Cu școală generală, magazin 
universal, cămin cultural... - îmi explică Babane. 

- Și peștii? - exclam oarecum dezamăgit. 

- Lîngă sat... În lac! - se bagă în vorbă și Babacu, înțeleptul 
familiei. - Dar te pricepi să dai la pește? 

Ce să le mai spun acestor fragede vlăstare că-s unul din cei 
mai dotați pescari din sectorul 3, membru onorific al conducerii 
filialei! 


- Da! Cu undiţa, cu lanseta, cu priponul, cu ce se 
nimerește... Peşte să fie, că bălți sînt destule! 

Acestea fiind zise, ridic ședința și pornesc resemnat spre 
parkingul găinilor. Mă așteaptă treburile... 

- Hombre! - mă strigă din urmă Babacu. 

- Ce-i? 

- Vin să te-ajut și eu, mă primești? 

- Dar bineînţeles! - mă bucur eu, simțind unele mutații în 
conștiința tribului. 

Pe cînd ne deplasăm împreună în direcţia respectivă, 
Babane și cu Biba ne ajung din urmă. Nu-i mai întreb ce vor, 
deoarece intenţiile lor îmi sînt clare. Biba poartă pe după braţ un 
coșuleț, pesemne pentru strîns ouăle, iar Babane un ditamai 
tîrnul, ca să măture paddock-ul. Le zîmbesc din mers. 

Zîimbindu-ne reciproc, lucrăm rapid și eficient, terminînd 
totul în mai puţin de-o jumătate de oră. Babacu tocase grașița 
pentru bobocii de rață, și-i alergase prin toată curtea păsărilor, 
strigind la ei: „Mani-mani, mani-mani”. Biba adunase ouăle, 
găsind și cîteva mai vechi, uitate de mine prin cuibare, încă din 
zilele precedente. Babane trăgea cu tîrnul, stîrnind un colb de 
spaimă. 

Multe fețe mai au și heruvimii! 


Tribulații diverse... 

Pe la prînz încep să-mi pierd încetul cu încetul, iluziile. 

Primul care a dispărut din cîmpul meu vizual s-a dovedit a fi 
Babacu. Urmat peste cîteva minute de Biba. Numai Babane a 
mai zăbovit cîteva clipe, privindu-mă cum verific ușiţele 
coteţelor. Dar, neobservînd pesemne nimic notabil în activitatea 
mea de „găinar”, se topește și el. 

Multțumit de rezultatele subsemnatului în muncă, plec și eu, 
cu intenţia fermă de-a face un duș, în speranţa că voi reuși să- 
mi dau jos stratul de verde obţinut la copilitul și legatul roșiilor. 

Spălat, ecarisat total, dau să intru în living-room, pentru a 
mai citi cîteva rînduri din ultimul capitol al romanului. Deși sînt 
atit de vlăguit de puteri, încît aș prefera să-i trag un puișor de 
somn. 

Dar îmi piere și somnul, și oboseala. Manuscrisul nicăieri. 
Nici lucrurile pe care abia reușisem să le aranjez după 
descărcarea lor din „Bombiţă”. După căutări disperate, care 
durează mai mult de-o oră, le găsesc în bufet. Și manuscrisul, și 
mașina de scris (abia reparată de mine, cu forțe proprii) și 
pijamaua, și lecturile. Totul fusese înghesuit și îngrămădit în 
rafturile inferioare ale bufetului, într-o dezordine cumplită. 

Se simte mîna unei gospodine, căci Biba fusese dejurnă cu 
dereticatul. Și chiar în clipa cînd vroiam să plec după ea, s-o 
întreb unde-mi cazase papucii de casă, bălăița își face apariţia. 
Udă leoarcă, cu hainele șiroind de apă, în picioare cu papucii 
mei personali, iar în mînă cu buretele meu de baie, din latex 
natural. 

- Ce-i cu tine, domnișoară? - exclam eu îngrozit. - Ce-ai 
păţit? Unde-s Babacu și Babane? 

- Ce te sperii așa, El Fugitivo? - întreabă zîmbitoare Biba. - 
Am fost cu toţii în beci, să-ți spălăm „Bombiţa”... Că era într-un 
hal de murdărie, încît ne-ar fi fost rușine să ieşim cu tălică la 
plimbare... 

- Dumnezeule! Și cu ce-aţi spălat-o? 

- Stai liniștit, unchiu' Al! Că ne pricepem, doar avem și noi 
mașină. Cu furtunul de la grădină, iar apoi am și șamponat-o, cu 
un săpun formidabil... L-am găsit la baie... „Barbone”, așa scria 
pe tub... 

- Săpunul meu de bărbierit! - grăiesc cu glas stins. 


- Nu știam la ce-l folosești, dar pentru mașină e minunat, 
face clăbuc de nici acuma n-au reușit băieții să-l spele... Mai 
ales de pe scaune... Au încercat și cu furtunul și cu măturica, și 
cu peria de scînduri... Nu se ia deloc!... 

Înmărmurit de dimensiunile tragediei, mai încerc o 
întrebare: 

- Și ce căutai aici? 

- Nu aici, ci în baie! Îmi trebuie un lighean... 

- Pentru ce? 

- Garajul n-are scurgere pentru apă, și trebuie să scoatem 
zoaiele din beci, că s-au adunat cam multe... Stai liniștit, El 
Fugitivo, că rezolvăm singuri problema... C-avem și noi 
mașină... 

- Și tot în beci o spălaţi? 

- Nu. În curte... Că-i mai mare, și n-avem loc în garajul lui 
tăticu... 

Unde ești, tu, Jimbla Toli, să-ți admiri îngerașii de la Valea 
cu Urși? Cuminţi, inteligenţi, intreprizi, liniștiți, educați! 

În jur de orele 15.35 reușim să ne așezăm la masă, după ce 
evacuasem apa din beci, scosesem mașina la soare, să se 
zbicească, și demontasem întreaga tapiserie, pentru a îndepărta 
orice pericol de atac al mucegaiului. In schimb, săpunul de 
bărbierit „Barbone” se dovedește inadecvat pentru degresarea 
caroseriei, întrucît vopseaua a căpătat un luciu straniu, gras și 
slinos, care însă nu se ia. 

Entuziasmaţi de succesele dobiîndite în colectiv, copiii mă 
mobilizează să pun mai repede de mincare, fiind astăzi de jurnă 
și pe bucătărie. 

- Hombre! - gîngure Babacu, cu ochii rizîndu-i albaștri în 
cap. - Ce ne dai astăzi? 

- Ne-ai făcut ștrudelul promis! - se interesează Biba, 
manifestînd o lăcomie ce mă determină să nu-i prevăd o siluetă 
corespunzătoare, chiar într-un viitor mai apropiat. 

- Măi fratele meu, - ești formidabil, - încearcă să mă 
„flatuleze” Babane, - ai niște idei de te doare mintea! Dacă nu-ţi 
trecea prin cap să scoţi apa din capacul Delco-ului, îți rămînea 
„Bombiţa” la murat! Acuma ce-i facem, ne dai odată prînzul? Nu 
vezi că sîntem în întîrziere? Tragi de timp?... 

Spre surprinderea generaţiei, care nu-nţelegea de ce șed în 
continuare pe scaun, le demonstrez ce-nseamnă un lucru 


pregătit din timp, cu plan și-n detaliu. Mă răsucesc lejer, întind 
mîna și trag de căruciorul-servantă, pe care-l aveam lîngă mine, 
acoperit cu-o feţișoară de masă. 

Explozia de bucurie a năpirstocilor îmi mîngiie inima. De 
altfel, de ce să nu fiu sincer, și pe mine mă încîntă priveliștea 
bucatelor dispuse pe platouri și-n castroanele uriașe, specifice 
familiei Jimbla. 

Încă din zori, pe cînd copiii dormeau, mă apucasem de 
pregătirea prinzului de-acum. Salată de varză acră, cu boia de 
ardei, usturoi tăiat mărunţel (iar nu pisat) ulei și frunză de 
țelină; fasole bătută, cu multă ceapă prăjită deasupra, frişcă nu 
altceva; iar ca desert, ștrudel cu mere (la ale cărui foi trudisem 
ca un cîine, deoarece refuzau mereu să se-ntindă) pudrat cu 
zahăr fin, adunat dintr-o cutie de rahat, rătăcită prin bufetul 
Feliciei. 

- Nici nu ști cît te iubim, unchiule Al! - îmi declară un amor 
nebun șmecherul de Babane, dînd primul iama prin fasolea 
bătută, din care-și servește o porţie impresionantă, golind 
aproape jumătate de platou. 

Nu mă las sedus, deoarece mai fusesem abandonat, și știu 
ce-nseamnă să fii slab, la figurat, nu la propriu. 

- Dacă nu mi-aţi mai ascunde lucrurile prin bufet, dacă nu 
mi-ați umbla prin manuscrise, rătăcindu-mi paginile, v-aș iubi și 
eu, că doar unchi vă sînt! - le declar cu glasul îmbibat de cele 
mai educative impulsuri. 

Bălăiţa de Biba, scuturîndu-și ștrengărește părul ca paiul, 
îmi zimbește cald, își duce mîna la inimioară și-mi dă cele mai 
liniștitoare asigurări: 

- Nene Fugitivo, îţi dăm voie să ne cerţi cît dorești, pentru 
c-o merităm. N-o să ne mai amestecăm în odaia dumitale de 
lucru, ai să te îndeletnicești singur cu dereticatul... Dacă ţii 
neapărat, nici nu-ţi mai mătur. E bine? 

- Tu ce părere ai, Biba? - îi întind eu o cursă pedagogică. 

- Sînt mică, unchiule Al, și nu mă pricep! Te las pe matale 
să judeci, de unul singur, ce e rău și ce ebine!... 

Pus într-o oarecare încurcătură, renunţ să mai discut pe- 
aceeași temă și-mi văd mai departe de masă. Dacă mai stau 
mult la palavre, risc să rămîn flămînd. Pentru că, în vreme ce mă 
ocupam de probleme educative, ţinînd cu orice preţ să lămuresc 
responsabilităţile, Babacu a și ras fasolea bătută, Babane a 


redus sensibil salata de varză acră, iar Biba, care în timpul 
explicaţiilor provocate de mine își și vîrise mîna în tava cu 
ștrudel, manevrează serios și intens ducînd la guriţă bucată 
după bucată. 

După-amiezele sînt mult mai liniștite. Mi se îngăduie să trag 
un puișor de somn, dar foarte redus ca durată, deoarece îngerii 
pornesc în deplasare pe teren, la piscina motelului „Craiul 
Munţilor”, iar eu, cu ochii cîrpiți de neodihnă, mă-ndrept către 
garajul „Viţicii”, pentru mulsoarea a doua. 

Mai înainte de-a o zbughi pe poarta cantonului, Babane mă 
prelucrase fin și dulce, cu gura toată numai zîmbet: 

- Unchiule, fii atent, ar mai trebui să treci și prin livadă... 
Merii abia au legat, dar au rămas o mulţime de lăstari lacomi 
netunși... 

Abia pe la șase mi-amintesc de sarcina pe care mi-o trasase 
vlăjganul. Reușisem cu brio să dau de mîncare la găini, măcinînd 
la rîșnița de mînă vreo zece ocale de porumb, transformîndu-le 
într-o uruială de excepţie, să string ouăle de peste zi din 
cuibare, spărgînd numai vreo patru (din șaptesprezece), să fierb 
lejer laptele prins, pentru a-l transforma în brînză de vacă dulce, 
pe care o și pusesem să se scurgă la tăgircioi, să mai fabric o 
șarjă de kefir, iaurt și lapte covăsit, și să pregătesc cîte ceva de- 
ale gurii, pentru cina de la orele opt. 

Înciudat de omisiunea sarcinii cu livada, mă reped în 
magazie să iau un fierăstrău și-o foarfecă. Peste cîteva minute 
umblu disperat prin livadă, încercînd să depistez lăstarii lacomi. 
Ca orice detectiv care se respectă, dar care nu posedă nici un 
pic de noţiuni pomicole, aplic metoda deductivă, pentru a stabili 
ce-i aia un „lăstar lacom”. 

Bineînţeles, îi identific numaidecit, urgent. La fiecare măr, 
și-n livadă sînt peste cincizeci, dar numai Jonathani, există unele 
ramuri excesiv de încărcate cu rod. Pentru a nu slăbi din 
rezistența pomului, căruia pesemne îi vine greu să hrănească o 
cantitate prea mare de fructe, sarcina unui pomicultor 
conștiincios, bine pregătit profesional, e de-a suprima orice 
tendinţă spre lăcomie. E clar! 

Din păcate, cînd apar îngerii sosiți de la scaldă, nu 
izbutisem să tund lăstarii lacomi decit la vreo zece meri. 

Biba strigă la mine, încă din curtea cantonului: 

- El Fugitivo, stai, oprește! 


Apoi îi aud tropăind în livadă, grăbindu-se probabil să mă 
îmbrăţișeze, pentru zelul de care dădusem dovadă. 

Cînd îi văd dezamăgiţi, privind stupefiaţi la lăstarii lacomi 
plini de merișoarele cît o nucă, îmi dau seama c-am lucrat prea 
încet. 

- N-am putut mai mult, îmi pare rău, dragii mei! - îmi 
exprim și eu dezolarea. 

- Fratele meu, e foarte bine așa! Dacă-i tăiai pe toţi, 
rămîneam fără livadă, se uscau merii! - mă linişteşte Babane, 
scărpinîndu-se încurcat la ceafă. - Lăstarii lacomi sînt ăia care n- 
au rod deloc! Înţelegi, unchiule? Că doar ești scriitor!... 

- Nu pricep o iotă! Cum să fie lacomi, dacă n-au nimic pe 
ei? Mi-s eu scriitor, dar de romane, nu de sfaturi agricole... 

- E clar, El Fugitivo! - declară și Biba. - Romane cu crime și 
detectivi, că de-aia tai în bieţii noștri meri, ca-n carne vie! 

- Barem îi omori pe toţi, pînă la urmă, în romanele matale? 
- se interesează curios Babane, intrigat pesemne de tendinţele 
mele asasine. 

Adunăm, cu toţii, lăstarii sacrificați, îi îngropăm în fundul 
livezii, și ne îndreptăm spre canton. Văzindu-mă distrus de-un 
vîrtos sentiment al culpabilității, Biba și cu Babacu mă sărută pe 
ambii obraji, Babane mă bate pe umeri protector, spunîndu-mi 
calm, dar și împăciuitor: 

- Nu te necăji, fratele meu, că-ţi cauzează la inimă! De 
mîine ne ocupăm noi de livadă... lar matale ai să-ţi vezi de 
treburile celelalte. Vaca, găinile, produsele lactate! 

- Aoleu! A treia mulsoare! Am uitat s-o mulg pe „Viţica”! 

- Hombre, ești în pom! - mă avertizează înțeleptul Babacu. 
- Ni-e foame și malale nu ești gata? Dar ce-ai făcut pîn-acum? 

Nu le mai răspund nimic, ci mă reped la garajul vacii. Intr- 
un sfert de oră sînt gata, chiar și spre surprinderea mea, nu 
numai a „Viţicii”. Administrîndu-i o mulsoare rapidă, - inovaţie 
spontană și nevoită, - obţin ciubărul plin, fără copita de rigoare. 
E drept însă, mă abătusem de la una din regulile de bază ale 
mulgătorului de calitate, uitasem să-mbrac halatul lui Anatolie. 

Servim cina în living-room, în faţa televizorului. Adică, mai 
corect spus, eu servesc, iar îngerii mănîncă de zor. După ce 
vizionează „Buletinul meteo”, timpul improbabil neinteresînd pe 
nimeni, cu excepţia mea, care aștept timp urit și noros, să mai 
stea pe-acasă generaţia, să-și vadă de sarcinile trasate de 


tăticuțul lor drag, îngerii uită de mîncare, deoarece intrăm într- 
un western de excepţie, cu John Wayne și Dean Martin. 

De data asta lucrurile se petrec invers. Ei cu westernul, eu 
cu resturile cinei, deoarece mai văzusem de vreo două ori filmul. 
Din păcate, nu-mi mai rămăseseră decit niște cartofi 
subdimensionaţi. Ștrudelul fusese lichidat total și definitiv, 
așijderea și clătitele cu urdă și mărar, la care lucrasem intens și 
cu pasiune. 

Văzind că nimeni n-are de gînd să-mi mulţumească pentru 
alesele bucate pregătite, string masa, în vreme ce împușcăturile 
roiesc de pretutindeni. John Wayne călărește vertiginos, Dean 
Martin cîntă din mers, bandiții fug și mor pe rînd, unul cîte unul, 
corespunzător indicaţiilor regizorale. Totul spre încîntarea și 
satisfacția majoră a generaţiei Jimbla, în cea mai tînără variantă 
a ei. 

Cînd se termină filmul și decedează toată lumea, 
exceptîndu-i pe eroii pozitivi, care-s totdeauna nemuritori, 
termin și eu cu treburile gospodărești. Vasele-s spălate, mașina 
curățată cu „Tix”, ștergarele puse la uscat și cafeaua mea, căci 
îngerii nu folosesc băuturi excitante, gata dată în foc. Dar 
rămasă în suficientă cantitate, pentru a umple două căni 
respectabile. 

- Ei, copii, unchiul Al se consideră obosit, așa că toată 
lumea merge la culcare - îi atenţionez eu, pe-un ton din cele 
mai pedagogice. 

Copiii, cărora le-aș spune eu altfel, dacă ar fi proprietatea 
mea personală, mă privesc uimiţi. Biba însă, recuperează 
urgent, și mă supune unui mic interogatoriu: 

- Matale, El Fugitivo, obișnuiești să bei cafea și cînd dormi? 

- Sigur că nu! 

- Și cînd atunci? 

- Înainte de-a mă culca... 

- Și nu-ţi face rău? Mai poţi dormi? 

Balzac consumase zeci de mii de cafele, și nu murise din 
pricina lor, ci, dimpotrivă, crease o întreagă comedie umană. 
Dar ce să-i răspund unui tînăr cadru, care trebuie educat cu grijă 
și răbdare, în spiritul anticului principiu „mens sana in corpore 
sano”, adică, în traducere liberă, „abuzul de cafea nu poate 
duce la o minte sănătoasă”. 


- Rău nu-mi fac, dragă Biba... - încerc eu să pritocesc un 
răspuns cît mai nenociv, - lar de culcat, noi scriitorii ne culcăm 
foarte tirziu... 

- Fratele meu, ești omul nostru! - îl aud exclamînd entuziast 
pe îngerul Babane. Ai să ne povestești din romanele tale cu 
detectivi... 

- Hombre! Te rog și eu. Mult de tot... Că sînt mic și necăjit! 
- intervine bondocelul Babacu, instalîndu-se direct în braţele 
mele, și începînd să mă sărute pe obraji. 

Pînă la miezul nopţii, reușesc să le povestesc aventurile de 
la Posada și Colţiilupchii, nevrînd să-i introduc în misterele 
romanelor de ficțiune. Succesul obţinut depășește orice 
așteptări. Babane, singurul care mai consumase (probabil pe 
ascuns) ceva romane detective, mă bate drăgăstos pe umeri și- 
mi comunică: 

- Unchiule Al, ce mai, ești mare! Ne-ai rupt gura! Auzi, 
dom'le, ce bandiți, ce găinari! Şi cînd te gîndești că și pe la noi 
mai sînt huidume dintr-astea... 

- Măi nepoate, nu-i băga în aceeași oală pe toţi cei care nu- 
ţi plac ţie! Nu te pripi... - îl mai temperez eu pe Babane, intrat, 
evident, în plină transă detectivistică. 

- Ba nu mă pripesc deloc, unchiule, că ziua vind „Ci-co” la 
tonete, în sticle destupate, și mult mai multe decit au primit de 
la magazie, sau fabrică gogoși înfuriate din făină cumpărată de 
la particulari, iar pe-nserate îi vezi cum se fiţiie ca niște lorzi, 
trăgînd din „Kent”-uri lungi, îmbrăcaţi mai elegant ca morții... 
Acuma sînt precis că și ăștia-s niște criminali! Nu-i lucru curat, 
măi fratele meu! La „Craiul Munţilor”, ascultă la mine, miroase a 
durere!... 

Una din diodele sistemului meu neuronic începe să se- 
nfierbinte. Înseamnă că-i ceva în neregulă la „Craiul Munţilor”! 
După cum era și de așteptat. Și imediat îmi trece prin cap o idee 
de excepţie, normală la un detectiv de talia mea. 

- Scumpii mei nepoți! Dragilor! Vă propun ceva excepţional! 

- Spune, unchiule Al! - mă îndeamnă curios Babane. 

- De miine vă reluaţi activităţile voastre obișnuite, așa cum 
v-au fost trasate de către părinţi, pe mine mă eliberaţi de 
sarcinile pe care mi le-aţi pus în cîrcă, abuzînd de sentimentele 
mele, iar eu vă promit solemn, cu mîna pe cord, c-am să vă 
povestesc în fiecare seară rezultatele anchetei pe care am s-o 


declanșez la „Craiul Munţilor”. Pentru că simt ceva intrigatoriu în 
spusele lui Babane, dacă-i chiar așa cum susţine el... 


Vadul cu pești - inexistenţi, dar scumpi 

Toată noaptea am fost frămîntat de cele mai îmbietoare 
gînduri detectivistice, pus în priză de informaţiile de „branșă” 
furnizate de noua generaţie a tribului Jimbla. Dar nici n-am 
dormit liniștit. 

Pînă dimineaţa, am luat cinci hotăriri decisive, toate 
contradictorii. Abia la trezire, cînd cobor din pat, direct în 
papuci, trec la a șasea variantă, ce mi se pare mult mai 
acceptabilă. 

- Ce-i facem, fraţilor, - îi întreb eu pe urmașii familiei Jimbla, 
la minidejunul preparat și servit de Biba, - renunţțăm astăzi la 
declanșarea anchetei de la motel? Aș avea nevoie de informaţii 
mai ample, și simt nevoia stringentă, pur intelectuală, de-a sta 
cu voi de vorbă mai pe îndeletele, ca să-mi pot forma o opinie, 
să mă edific pe deplin, global și complet!... Dar ar trebui să 
conversăm la adăpost de urechi streine... 

- Ei, nu mai spune, măi frate! - mă întrerupe Babane, în 
timp ce-și întinde untul de casă pe felia de pîine. - Chiar atît de 
groasă să fie situaţia, încît să ne temem și de „Viţica”, sau de 
orătăniile din curtea păsărilor? 

- N-ai dreptate, Babane, n-ai pic de minte, așa cum are 
unchiul! Neapărat trebuie să mergem undeva, să stăm de vorbă 
cu el, să-i spunem tot ce-am văzut pe la „Craiul Munţilor”... - 
intervine, mult mai comprehensi-vă, Biba. - Găinăriile se fac pe 
ascuns, nu la vezeală, și, dacă șmecherii or fi aflat că detectivul 
Conan se află prin regiune, precis c-au pus oameni la pîndă... 
Nu-i așa, El Fugitivo? 

Fetița, bineînţeles, exagerează. Nici așa să n-o luăm. Dare 
lucru cert că prezenţa mea începe să-și arate roadele, deoarece 
copiii pornesc să gindească analitic, să-și filtreze observaţiile. 
Sînt extrem de mulţumit. Cresc cadre noi... 

Îmi sorb concentrat cana cu lapte fiert, sesizez un lejer gust 
de afumat, dar trec peste asta, deoarece laptele prins mi- 
amintește totdeauna de păstrăvii afumaţi cu care mă ospăta 
Doru-doctoru, prietenul și dieteticianul meu de excepţie. Or, ce 
să ne mai ascundem după degete, păstrăvul e și el pește... 
Pește!... 

- Biba! Babane! Babacu! - strig eu perforat de-o idee 
fantastică. - Am găsit! 


- Ce? În lapte? - mă chestionează bălăiţa de Biba, temîndu- 
se să nu fi detectat vreo muscă-n cana cu preţiosul și 
întremătorul lichid. 

- Nu mă-ntrerupe, Biba, lasă-mă să-mi continui expunerea! 
- o dojenesc eu suficient de blajin, pentru a nu-i produce vreun 
complex de culpabilitate. - Am găsit locul... Unde să putem 
discuta pe larg, să-mi povestiţi tot ce-aţi observat la motel! Știţi 
unde? 

- Eu știu, Hombre! - se bagă în vorbă și Babacu, exact ca 
musca-n lapte. - In beci!... 

- N-ai ghicit, Babacule! - îl dezamăgesc, eu. - La Vadul cu 
Peşti, acolo ne ducem... Plecăm cu „Bombiţa”... 

- Unchiule Al, ești mare! - exclamă Babane, procedînd 
imediat la un sărut pe frunte. 

Şi să mai zicem că nu se transmit ereditar anumite ticuri! 

După ce mă sărută și Biba, iar Babacu mi se aruncă de git, 
străduindu-se să escaladeze pînă la frunte, vlăjganul avansează 
și-o propunere: 

- Unchiule, dacă tot mergem la Vadul cu Pești, hai să luăm 
cu noi și undiţele lui tăticu, și lanseta, juvelnicul și minciocul... 

- Păi are balta ceva pește? - mă interesez, devenind brusc 
vechiul pescar sportiv de excepţie. - Mișcă? Mușcă ceva?... 

- Nebunia lumii! - mă asigură Biba, prima fetiţă amatoare 
de pescuit pe care o-ntîlnesc în viaţa mea. 

In mai puţin de-o jumătate de ceas organizăm expediţia. 
Biba se ocupă de spălatul veselei, Babacu de orătănii, cărora le 
aruncă vreo zece ocale de uruială, să le-ajungă pe toată ziua, iar 
eu cu Babane aplicăm o mulsoare dublă „Viţicii”, storcîndu-i 
ultima picătură de lapte. 

„Bombiţa” nu mai prezintă probleme. Motorul, ca mai 
totdeauna, se îneacă lejer, dar nu vrea să pornească. Dăm 
cîteva ocoluri prin curtea cantonului, cu mine la volan, iar copiii 
la împins, și în cele din urmă se-ndură. Birîie strănutînd și 
zviîrlind nori de fum negru. Care, peste cîteva minute de mers în 
șoc, dispare. Rămin, însă, cam tuciurii feţele tinerei generații. 

li expediez la baie, de unde se întorc ceva mai curațţi, dar 
nu excesiv, deoarece au toţi o nuanţă gri-deschis. 

In clipa cînd demarăm în trombă, ieșind vraiște pe poarta 
curţii, simt că nu-i ceva în regulă și pun o frînă de excepţie. 
Mașina derapează pe colbul drumului forestier, stîrnind un nor 


de praf colosal, de-ai fi zis că sîntem în plină explozie atomică. 
Abia ne mai vedem unul cu altul. Deși, din pricina frînei prea 
bruște, sîntem cu toţii pe scaunele din față, pasagerii din spate 
aflindu-se în cîrca noastră. Noroc că-s ușori, fiind vorba de Biba 
și Babacu. Dacă-l cazam în spate pe Babane, ar fi fost o altă 
viață. Căci vlăjganul, ciolâănos ca și taică-său, văru' Anatolie, 
pare să tragă greu la cîntar. lar de cînd mănîncă la aceeași 
masă cu mine, par să se fi întremat cu toţii, deoarece nu-i prea 
mai încap blugii și cămășile, care dau să plesnească pe ei. 

- Ce s-a-ntîmplat, măi fratele meu? - devine curios Babane. 

- Unde-s undiţele, lanseta, juvelnicul și minciocul? 

- În dormitorul bătrînilor! - mă informează Biba. 

Fetița coboară urgent din „Bombiţă”, trecînd peste corpul 
lui frate-său, iar peste cîteva minute se-ntoarce cu toate sculele 
de pescuit după ea, tirindu-le. 

După cele păţite, avind de acum oareșicare experienţă, 
întreb într-o doară: 

- Ceva de-ale mîncării aţi luat? 

- Fii serios, unchiule, - mă tranchilizează Babane, - n-o să 
ne umflăm cu pește? Am luat numai chibrituri, sare și piine... 
Aprindem un foc de tabără pe malul lacului, și frigem peștele la 
proţap... 

Cu trestiile ancorate pe portbagajul „Bombiţei”, sus pe 
acoperiș, demarăm din nou. Norul de praf pe care-l declanșăm, 
demn de-un sirocco saharian, se așterne încetul cu încetul peste 
tot, și pe urmele „Bombiţei”, dar și pe chipurile noastre de 
entuziaști incurabili. 

Drumul spre Vadul cu Pești se dovedește de-o rară 
frumuseţe, dezvăluindu-ne priveliști de neasemuit. 

Noroc că debitul verbal, incontinent și extrem de bogat al 
generaţiei tinere îmi mai distrage atenţia de la denivelările 
drumului. Babane și cu Biba, iar uneori și Babacu, mă pun la 
curent cu ciudățeniile observate la motelul „Craiul Munţilor”. 

Deplasîndu-se cotidian, de cînd se lăsaseră căldurile, la 
piscina în aer liber a motelului, avuseseră prilejul să examineze 
fauna înconjurătoare, adică mutrele, ticurile și tertipurile unor 
turiști cazaţi la motel și în bungalowurile stabilimentului. 

- Măi frate, e ceva de groază ce fac indivizii la ștrand! - mă 
incită cu insistență Babane. N-ar fi nimic că se mai leagă de 
fete, că nici ele nu se lasă duse, chiar am văzut-o pe una cum l- 


a făcut k.o. pe-un nespălat, cînd a vrut s-o-mbrincească în apă... 
Nu, nu de asta-i vorba, ci de bișniţarii sosiți special pentru 
vacanţă. Șopocăiesc între ei tot timpul, se dau pe lîngă mașinile 
străinilor... Nu fac nimic toată ziua... Chiar stau și mă-ntreb ce 
fel de oameni îs ăștia? Cînd mai muncesc, dacă-s tot timpul la 
motel, de cînd începe vara și pînă se-nchide „Craiul Munţilor”? 
lar de curînd a sosit o nouă garnitură, cu nume de groază: 
Gherigogu, Durică, Jorj Arvanitache, $miţ, Lică, Mitzi și Flory... 
Nu-i așa că-i ceva necurat cu ei, măi frate? 

N-apuc să-i răspund, pentru că bălăiţa de Biba se avintă în 
discuţie, furnizîndu-mi un supliment de informații: 

- Mai ales e unul, pe care-l cheamă Jimmy Navarrelli... 
îmbrăcat numai din pachet, unchiule! Precis că-i un italian 
evadat... 

Devin brusc interesat: 

- Nu-i cumva francez? Și nu i se zice și Tatanașu?... Cum 
arată? 

- N-am auzit așa ceva... E frumos ca Piersic, îmbrăcat ca 
Aurelian, oacheș ca Dichiseanu, tînăr ca... 

- „Florin? - îi sar eu în ajutor. 

- Nea! - își bosumflă buzele Biba. - Mult, mult mai tînăr... 

- Hombre! Stai, să-ţi spun ceva! - intervine înțeleptul 
familiei, Babacu Jimbla, bătîndu-mă cu pumnișorul lui scump, 
dar greu, pe creștetul capului, aflîndu-se chiar în spatele meu. 

- De ce să opresc? Spune-mi din mers! - mă zburlesc eu la 
Babacu. 

- Da’ nu ţi-am zis să oprești! [i-am spus să stai, să fii 
atent... Nenea ăsta, Navarrelli cum îi zice Bibuţa, cîntă și el, dar 
nu la pian, ci la trompetă... L-am văzut eu, cum stătea ascuns 
după o mașină, și sufla în trompetă... 

- Și ce cînta? 

- Nu știu, Hombre, că nu se auzea nimic... Cred că i se 
stricase goarna... Dădea din buze, și nu-i ieșea nici un sunet!... 

Suflet neprihănit de copil! De unde să-i dea lui prin cap că 
Jimmy  Navarrelli, cine știe ce bișniţțar bucureștean, își 
confecționase o ascunzătoare ideală. Într-o trompetă poţi piti și 
ceasuri „Atlantic”, și inele de aur, tot ce poftești. 

Dar, ca să nu-i dau idei năpirstocului, care-i deștept foc, îi 
ofer o versiune suficient de plauzibilă: 


- Nu știe să cînte, de-asta nu se-aude nimic... Abia acum 
învaţă! Înţelegi? 

- Sigur că nu! De ce trebuie să-nveţe ascuns? - ripostează 
Babacu. 

Decis să opresc aici problema studiilor muzicale ale 
bișnițarului, îl lămuresc definitiv pe bondocelul nostru: 

- Pentru că nu și-a învăţat bine lecţia! Şi-i era pesemne 
rușine! 

- Dar nu-i frumos să te pitești, cînd ai greșit cu ceva! Mai 
bine spui adevărul pe faţă! Nu-i așa, Hombre? 

- Dar bineînţeles! - îi răspund eu, cu aceeași formulă 
folosită de tinerii Jimbla, de la care observ că mă molipsesc 
urgent și-n proporţie de masă. 

Biba pare preocupată de-o problemă, deoarece bate și ea în 
craniul personalității mele: 

- Unchiule Fugitivo, dar de ce se lipește numai lîngă mașina 
arhitectului? 

- Care arhitect, și de unde știi că-i arhitect? 

- Păi cine nu-l cunoaște pe domnul Maximilian, cel mai 
mare arhitect de la București?... Care zice c-a făcut hotelul 
„Superb”, aeroportul, și-alte gări din ţară... De cînd a venit la 
motel, acum vreo două săptămîni, pare să fie cel mai simpatic 
turist... Se distrează și cu noi, tineretul, ne-nvaţă să-notăm, să 
jucăm volley... 

Interesant. Din ce în ce mai interesant. Enigma care-i 
frămînta mintea fetiţei nu-i din cele mai simple. Ce-o fi avind 
Jimmy Navarrelli cu automobilul arhitectului? 

- Ce mașină are? - mă interesez eu de turismul arhitectului. 
- Te pomenești că bișniţarul i-o fi pus gînd rău. 

- O hodoroagă nenorocită! Un „Fiat”-850! - îmi răspunde 
dispreţuitor Babane. 

Mi se umflă capul de-atitea enigme. Arhitectul e mare, 
mașina-i mică și dărăpănată, iar bișniţarul stă la pîndă lîngă ea, 
dar și cu trompeta la gură! 

Neapărat, chiar de miine, trebuie să anchetez discret în 
sectorul motelului „Craiul Munţilor”. E clar că se pune ceva la 
cale... Mai ales că s-au ivit și „bucureștenii” din filiera 
„Francezu”... 

- Hombre! Stai! - mă atenționează iarăși Babacu. 

- lar vrei să-mi spui ceva? 


- Nu! Stai și te oprește, fiindc-am ajuns... 

Nu văd nimic. Nici satul Vadul cu Pești, nici lacul (cu sau 
fără pește). Sintem în plină poiană montană, înconjurați numai 
de stînci și fîneţuri de curînd cosite. 

- Fratele meu, aici cotește drumul, și-o pornește spre 
Hidrocentrală... La Vadul cu Pești se merge ori pe jos, ori pe 
scurtătură... 

Deoarece explicaţia lui Babane mi se pare echivocă, cer 
lămuriri suplimentare: 

- Nu ziceaţi că pînă la Vadul cu Pești sînt doi kilometri? 

- Pe jos... Nu cu mașina! - mă dumirește vlăjganul. - Cînd 
ne ducem la școală, tăiem drumul peste munte, și-ntr-o 
jumătate de oră sîntem acolo!... 

Abia cînd mă angajez pe scurtătură, virindu-mă cu 
„Bombiţa” pe niște drumuri forestiere calculate pentru trotinete, 
îmi dau seama că nu miroase a bine. Sînt anumite treceri atit de 
înguste, încît mă tem serios pentru vopseaua și tabla (și-așa 
suficient mîncată de rugină) a turismului meu. 

Cînd ajungem însă la o costișă abruptă, trebuie să-i dau jos 
pe toţi pasagerii, inclusiv Babacu. Încetul cu încetul, dar și cu 
ajutorul copiilor, răzbesc cu mașina pînă la cușma muncelului. 

Aici opresc. Pentru că și motorul se oprește. De la sine. Atit 
de încins, încît s-ar putea prăji ochiuri pe el. Și se opresc și bieţii 
mei îngeri, vlăguiţi de supraefort. 

- Asta-i lacul de la Vadul cu Pești? - îi întreb eu, arătînd la o 
autentică minune a naturii, o oglindă de apă albastră, mai 
albastră decit bolta cerului, și care se-ntinde pe vreo cîțiva 
kilometri pătraţi. 

- Dar bineînţeles, unchiule Al! - mai reușește să-ngaime 
bălăița de Biba, - iți place? 

- Enorm! - sînt eu nevoit să răspund. 

- Atunci de ce n-ai vrut să venim, pînă aici, pe jos? - mă 
dojenește pumnișorul de fetiţă. - Cu ce ţi-am greșit, de ne-ai 
pedepsit în halul ăsta? 

După ce le făgăduiesc membrilor cei mai tineri ai tribului 
Jimbla că nu voi mai apela la serviciile lor, deoarece la vale 
„Bombiţa” va merge de la sine, ne luăm undiţele și ne repezim 
în direcția malurilor lacului. 

Nu cred să fie trecut de zece și jumătate, dar mă bîntuie o 
pîrdalnică de foame, atit de severă, încît aș renunţa bucuros la 


toţi peștii pe care urmează să-i prindem, în schimbul unui 
dărăbel de mămăligă. Chiar și rece, numai să fie însoţită de-o 
fărimă de brînză de burduf. 

Copiii și-au și montat undiţele, lăsîndu-mi mie lanseta 
vărului Anatolie, un „Michel Prezon” de excepţie, din fibră de 
sticlă, și prevăzut cu-o mulinetă „DAM”, aproximativ în bună 
stare. 

În mai puţin de-un sfert de oră, nici un minut mai mult, am 
prins, pe puţin, patru cutii de pește. Fabricate la Tulcea, 
aruncate de turiști în lac, și care conţinuseră, conform 
etichetelor, marinată de crap în sos tomat... 

Copiii, mai norocoși, se-aleseseră cu niște morun și nisetru. 
Tot în sos tomat, dar în cutii mai impozante. 

Disperaţi, dăm la pește încontinuu, deoarece nu există vreo 
speranţă de-a prinzi altceva. Mă doare mina de cite lansări am 
executat. Și majoritatea la mare artă. Ca și cum m-aș fi aflat în 
Deltă, la Mila 41. Într-un tîrziu reușesc să-l prind în cîrlig, la 
numai cinci metri distanţă de mal, pe bietul Babacu. Înfierbîntat 
de soare, se zvirlise în lac să se scalde. 

- Hombre! Nu trage! Mi s-a-nfipt cîrligul undeva, nu pot să-ţi 
spun! Aoleu! 

Şi eu care-mi imaginasem că prinsesem un crap de cel 
puţin șase ocale, cînd observasem biţiindu-se virful lansetei. Ce- 
i drept însă, bondocelul înoată ca o lostriță. Adică, mai corect 
spus, a înotat, deoarece acuma se străduiește să facă pluta, 
pentru a evita un contact mai intim cu cîrligul. 

Arunc cît colo lanseta și mă avînt în undele strălimpezi ale 
lacului. Așa îmbrăcat. Bineînţeles, mă-ncurc imediat în cei 30 de 
metri de nailon ce zăceau pe fundul apei. Mi se înfășoară pe 
picioare, trag de el să-l rup, dar fiind ceva mai gros, pentru 
crapi, depășind cinci kilograme, refuză. 

- Babacule, ţin-te bine, că vin acuș-acuș! - îl încurajez pe 
tînărul reprezentant al generaţiei, care se uita la mine, nu știu 
de ce, oarecum amuzat. 

- Mă ţin, Hombre, mă ţin, dar tu te ţii? - se interesează 
evident neconvins Babacu. 

Realitatea-i că nici eu nu cred să rezist. 

Cu picioarele anulate de firul de nailon, mi-e imposibil să- 
naintez. Dar nici înapoi nu-i posibil. Bine că apa nu depășește 


înălțimea mea, ajungindu-mi doar pînă la gură. Și nici nu-i chiar 
atit de rea la gust. Mă rog, apă de munte! 

Babane și Biba, care asistau curioși, dar și impasibili la 
tragedia ce se desfășura în largul lacului, la cinci metri de mal, 
se decid în cele din urmă să ne sară în ajutor. Înoată ca niște 
campioni. Mai întîi extrag cîrligul din cărniţa lui Babacu, apoi se- 
ndreaptă spre mine. Cu personalitatea mea, lucrurile decurg 
ceva mai greu. În cele din urmă, Biba iese la mal, ia cuțitul de 
spintecat peștii, revine şi-mi taie firul din jurul picioarelor, 
inclusiv un crac al pantalonilor. 

Ajunși pe malul lacului, ne felicităm reciproc. Mulineta se- 
nfășoară acum extrem de ușor, nemaiavînd firul de nailon. Copiii 
își adună grijulii trestiile, minciocul și juvelnicul, iar eu îmi 
reglementez situaţia pantalonilor, tăind și celălalt crac. Acuma-s 
în pantaloni scurți, de parc-aș fi în clasa a doua elementară. 

- Fraţilor, pe cai, plecăm acasă cît mai urgent! - îi mobilizez 
eu pe cei trei îngeri ai clanului Jimbla. 

- Nu plecaţi nicăieri, tovărășele! Mai întîi prezentaţi-mi 
carnetul! 

Lîngă noi, la maximum șapte metri, un cetățean pașnic, ba 
chiar și zîimbitor mă somează să-i prezint carnetul. Deși nu pare 
să fie de la circulaţie, îi comunic că posed carnet de conducere, 
vizat la zi, dar că l-am lăsat în mașină, în portofel. 

- Carnetul de pescuit, tovărășele, c-aici e lac, nu 
autostradă! - mă lămurește blajin simpaticul paznic. - Și nu lac, 
ca toate lacurile, ci crescătorie de pești! 

- Care pești, omule? - încep eu să mă enervez. 

- Care o să fie aduși săptămîna viitoare, de la bazinul 
Nucet! Deocamdată lacul se află gol, pînă-l curăţăm de 
gunoaiele aruncate de turiști! 

- Și-atunci pentru ce-ţi trebuie permisul de pescuit? 

- Ca să știu cu cît vă amendez... Cine nu-l are, plătește 260 
de lei. Care-l are, numai 100! Fiindcă nici membrii Asociaţiei n- 
au voie să dea aici la pește! 

Deși sînt membru al A.V.P.S.-ului, permisul îl am acasă, în 
Calea Moșilor. Am venit aici, la Valea cu Urși, să scriu, nu să 
pescuiesc! Așa că îi înmînez paznicului banii, fără să criîcnesc, ba 
și mai mult, chiar îl întreb: 

- Trebuie să dau ceva și pentru copii? 


- Nimic! Îi cunosc! Sînt ai tovarășului inginer Jimbla, de la 
canton! 

- Dar sînt unchiul lor, vărul lui Anatolie Jimbla! 

- Fără familiarisme, tovarășe! - mă dojenește zimbitor 
paznicul. Ei sînt cruzi la minte, neștiutori... Pe cînd matale ești 
ditamai omul! Se poate? 

- Just! Nu se poate... Dar costă! - conchid eu spăsit. 


Zoo-demonstraţii 

La întoarcerea acasă, „Bombiţa” se comportă admirabil. 
Motorul nu se mai încinge, dar nici nu funcţionează ireproșabil, 
ci tușește din cînd în cînd gutural, fără să-mpiedice totuși mersul 
mașinii, care, eventual, s-ar și putea lipsi de serviciile lui, întrucit 
coboară la vale. 

Trecem cu bine printre strîmtorile stincoase, fără vătămări 
spectaculare. Ce mai contează citeva zgîrieturi pe caroserie, un 
mîner ejectat și vopseaua julită pe aripi și portiere? Principalul e 
că „Bombiţa” se mai ţine pe roţi, coborînd din ce în ce mai 
vertiginos. 

Generaţia tînără suferă demn de foame, renunţind cu 
abnegaţie la peștii la proţap, gîndindu-se probabil că se va 
mulţumi acasă cu-o cană de lapte prins și-un posmag de piine. 

Bazîndu-mă serios pe puterea exemplului personal, îndur și 
mai demn decit bieţii copii, încercînd chiar să cînt melodia aia 
cu „portocala” (care îi și place de altfel lui Biba), mai mult 
pentru a camufla excesiv de sonorele ghiorţăituri ce se aud din 
direcția martirizatelor mele măruntaie. 

„O portocală, și-altă portocală...” - vociferez eu, 
închipuindu-mi că-s în plină voce, dar fără să cunosc prea bine 
textul cîntecului. 

- El Fugitivo, nu știi vreun cîntec cu de-ale mîncării, dar 
ceva mai zdravăn? - mă solicită cu glas timid, de pui de om 
înfometat, bălăița de Biba. 

Zadarnic răscolesc prin memoria mea muzicală, trecînd 
rapid în revistă opere, operete și oratorii. Nu găsesc nimic... Nu- 
mi rămîne decit să improvizez. Și-ncep să cînt, răcnind din ce în 
ce mai emoţionat: 

- „La Bacău, la Bacău, într-o mahala, se mînca, se mînca, 
numai tuslama! După ea, după ea, lumea iar cerea, tuslama, 
tuslama, numai tuslama!...” 

Amintindu-mi de tuslamalele de excepţie de pe Calea 
Moșilor, la vestitul „Odobești”, simt, că-s pe cale să mă 
podidească lacrimile. 

- Hombre! Nu te opri! - se smiorcăie Babacu. - Zii mai 
departe... Ce-a fost după tuslama?... 

Inspirat de succesul obţinut, precum și de comanda primită, 
continui să improvizez, pe-aceeași melodie: 


- „La Bacău, la Bacău, erau patru fraţi, și mîncau, și mîncau, 
fasole cu cîrnaţi!” 

Refrenul este reluat în cor de grupul vocal al tribului Jimbla: 

- „Fasole cu cîrnațţi, fasole cu cîrnaţi!” 

Și-o ţinem tot așa, pînă ne apropiem de cantonul Valea cu 
Urși. La vederea căminului părintesc, Babane se oprește din 
cîntare și mă-ntreabă suspicios: 

- Aia erau patru fraţi, nene Al, dar noi ce ne facem, că deși 
sîntem numai trei, tot n-avem cîrnaţi! 

Accelerez, emoţionat de jalea din vocea vlăjganului. Totuși 
îi răspund, pentru a-l mai încuraja: 

- Nici o grijă, Babane! Sau cum spune marele detectiv 
Mannix: „No problems!”. „Nu-s probleme!”... Ne orientăm la faţa 
locului!... 

La faţa locului, însă, jalea-i și mai mare. Nici n-apucăm să 
coborim ca lumea din mașină, că auzul ne este sfirtecat de 
mugetele disperate ale „Viţicii” de cotcodăcitul intens al 
galinaceelor, de măcănitul apocaliptic al rațelor și-al bobocilor. 

Ne repezim cu toţii îngroziţi, curioși să vedem ce se 
întîmplă. Cînd pătrundem în parkingul orătăniilor, rămînem 
încremeniţi. „Viţica” a evadat din garajul personal, ocupînd 
paddockul păsăretului. Umblă înnebunită în toate direcţiile, dînd 
impresia că vrea să găsească ceva. Din cînd în cînd își înmoaie 
botul în adăpătoarea secată a păsărilor, după care sloboade un 
muget infernal, de sirenă de alarmă generală. 

Orătăniile,  speriate de manifestările neobișnuite ale 
patrupedei, zburătăcesc printre coteţe, decolînd brusc, ca niște 
mini-elicoptere, pentru ca apoi să aterizeze, la fel de brusc, de-a 
dreptul pe spinarea vacii ieșite din minţi. 

După unele simptome, deși mi-s numai detectiv, dar de 
excepţie, sînt totuși în stare să deduc ce are biata „Viţica”. 
Pentru a nu produce panică, mă adresez prefăcut calm copiilor 
Jimbla: 

- Dragii mei, nu vă speriaţi, trecem prin momente grele, 
ascundeţi-vă cît mai urgent, care pe unde puteţi, pentru că eu 
fug cu „Bombiţa”, să aduc un veterinar... 

Deși nu văd la ce-ar folosi! „Viţica” a contractat o maladie 
groaznică, și poate deveni un autentic pericol public! 

- Ce tot vorbești matale acolo? - nu reușește să mă- 
nţeleagă Babane. 


- „Viţica” a turbat! - îl lămuresc eu, considerîndu-l mai 
mare și mai apt să-și dea seama ce-nseamnă teribila maladie. 

Bălăița de Biba începe să ridă în hohote. De asta mă și 
temeam. Precis face o criză isteriformă, din pricina spaimei. 
Porneşte să ridă și Babacu, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de 
acea parte a corpului în care se înfipsese cîrligul lansetei, mai 
ales că, din cauza hohotelor de ris, blugii căpătaseră o evidentă 
tendință de lunecare în jos. Dacă se contaminează și Babane, 
stăm rău. Și chiar așa se și întîmplă. Babane nu ride, ci pornește 
să chiţăie, să se zvircolească. 

- Hombre! Stai, nu pleca! - mă oprește Babacu, văzindu-mă 
c-o iau la fugă în direcţia „Fiat”-ului. 

- Unchiule Al! - chicotește Biba. - Cine n-ar turba, dacă nu i 
s-ar da nimic de băut toată ziua? Nu vezi cum aleargă „Viţica” 
după un strop de apă? 

Dacă stau și judec mai profund, nu-i exclus ca Biba să aibă 
dreptate. Eu și cu Babane, o mulseserăm pe „Viţica”, aplicîndu-i 
un tratament „in forcing”, de obţinere a unei cantităţi duble de 
lapte, dar uitasem să-i dăm și cuvenita porţie dublă de apă. 
Căci, la urma urmelor, din ce să fabrice biata „Viţica” preţiosul 
lichid... 

Totuși, pentru verificare, îi închid pe copii în casă, și mă 
îndrept spre vacă, pîș-piș, cu ciubărul de apă în mînă. „Viţica” se 
repede cu botul de-a dreptul în recipient, fără să mai respecte 
cele mai elementare reguli de circulaţie rutieră. Drept care mă 
pomenesc la pămînt, spre bucuria îngerilor care se ghemuiseră 
lîngă fereastră, asistind la tragica scenă. 

Spre surprinderea mea, „Viţica” se comportă normal, 
adăpîndu-se corespunzător îndrumărilor din manualul de 
zootehnie. După ce dă gata întreg conţinutul ciubărului, se 
apropie blajină de mine, și începe să mă lingă plină de 
recunoștință. 

Deoarece, pînă la această dovadă de recunoștință 
emoţionantă, n-am cunoscut limba de vacă decit sub formă de 
rasol, cu hrean ras și oţet, iar uneori și cu mujdei de usturoi, am 
prilejul să constat acum că, în stare crudă, poate concura cu o 
foaie de șmirghel, dar din cele mai abrazive. 

- Unchiule Al, ești mare, nemaipomenit! - strigă încîntată 
bălăița de Biba. - Nici nu știi cît te iubesc... 


- Şi eu! - se gudură pe lîngă mine năpirstocul tribului, 
încercînd să mă escaladeze, pentru a-mi depune pe frunte 
meritatul sărut, specific înaintaşilor familiei Jimbla. 

- Dacă ne dai și ceva de-ale mîncării, - mă interpelează 
vlăjganul de Babane, - te pup și eu! 

Nu mai zăbovesc o clipită. Deoarece simt că leșin, dacă nu 
iau ceva în gură. Zadarnic alerg de la frigider la cămară, de la 
bucătărie la beciul Il, unde speram să mai găsesc niscaiva 
brînză de burduf. Nimic. Sufletul! 

Peste citeva minute bem lapte covăsit, atita cît mai avem, 
dar fără piine, care și ea se terminase, deoarece o luase Babane 
la pescuit și intrase cu ea în apă, avînd-o în buzunar. Ne costase 
scump expediţia la Vadul cu Peşti... Degeaba adunase Babacu 
din cuibare vreo duzină de ouă, căci nu se pot consuma în 
absenţa piinii de toate zilele. 

- Fratele meu, - mă atenționează Babane, scărpinîndu-se la 
ceafă, - prînzul ca prînzul, dar ce ne facem diseară, la cină? 

- Hombre! Mi-e foame... - îngînă mititelul de Babacu. 

Mi se rupe inima cînd îi aud jelindu-se. 

Ca-ntotdeauna în momentele limită, mă străbate o idee de 
geniu. Unde-s proviziile mele, rezervele cu care plecasem de- 
acasă, de la București? 

- Biba! - strig eu entuziasmat. 

- Da, unchiule! 

- Unde-or fi oare pachetele cu alimente, descărcate din 
mașină? Că tu le-ai orînduit? 

- Care pachete? Alea cu biscuiţi, costiță afumată și-alte 
chestii? 

- Exact! Și erau și cinci cutii cu brînză topită... 

- Erau... Chiar puse deasupra! 

- Și unde-s toate astea? 

- Au fost în cămară! Dar le-am mîncat noi, fiindcă pe cutii 
scria „pentru copii”... 

- Atunci am pus-o de mămăligă! - le comunic aprigilor mei 
consumatori. 

Drept care, în disperare de cauză, la cină am tras o 
mămăliguţă, învălmășită cu vreo zece ouă, un pachet de unt și 
niște brînză ricîită de pe burdufurile care începuseră să se 
scorojească, fiind demult golite de conţinut. 


Preparative pentru marea anchetă 

Modesta noastră cină, totuși excelentă, deși bazată exclusiv 
pe mămăligă, se desfășoară în faţa televizorului. Fraţii Jimbla 
mănîncă pe sparte, surioara lor nu se lasă nici ea mai prejos, 
numai unchiul Al, adică personalitatea mea, se mulțumește cu 
dineul de gală oferit de „Contesa Maritza”, filmul-operetă ce se 
proiectează acuma pe micul ecran. String din dinţi, la văzul 
îmbelșugatelor mese din uriașa sală de recepții, dar mă 
consolez urgent, gîndindu-mă că purceii de lapte, curcanii, 
fazanii, mieii și toate celelalte sînt confecționate din mucava, de 
altfel sever contraindicată de toţi dieteticienii, avînd un conţinut 
excesiv de celuloză. 

Pe fondul valsurilor, îmi fac un soi de autocritică, deloc 
formală, explicîndu-le copiilor măsurile reorganizatorice pentru 
ziua de miine: 

- Dragii mei, aţi văzut ce-am păţit astăzi... Și-așa ceva nu 
trebuie să se mai întîmple! 

- Să nu se mai întîmple, unchiule Al! - mă aprobă îngiînat 
Biba. - Că se duce totul pe apa sîmbetii... Moare și „Viţica”, mor 
și găinile, dar murim și noi! De foame și de sete!... 

- Te rog frumos să nu mă-ntrerupi! - o dojenesc eu, 
temperat totuși, cu mult instinct pedagogic - de miine îmi încep 
ancheta la motelul „Craiul Munţilor”... Dar, mai înainte de toate, 
va fi nevoie să asigurăm supraviețuirea orătăniilor și-a „Viţicii”, 
urmînd ca voi să vă-ngrijiţi de hrana și adăparea lor, de toate 
treburile gospodărești. Să nu neglijaţi nici grădina, nici livada... 

- Frumos din partea matale, măi fratele meu! - intervine 
neinvitat vlăjganul de Babane. - Dumneata să anchetezi, iar noi 
care ţi-am vîndut pontul să rînim la grajd! Mai făceai pe 
detectivul la motel, dacă nu-ţi povesteam despre bandiții de- 
acolo? Nu-i drept, unchiule Al! Zău așa! Puteam să pun rămășag 
c-ai să ne ţii pe tușă... 

Contesa Maritza se vaietă pe micul ecran, cîntînd o arie 
melancolică, de te doare la suflet, iar mie mi se ridică aici 
probleme de mare fineţe psihologică. Pentru că Babane, pe 
undeva, are perfectă dreptate. 

- Atunci procedăm altfel! - anunţ eu. 

- Eram precis, - mă întrerupe iarăși vlăjganul, - nu ești 
matale omul care să ţină cu hoţii... Fiindcă, fără noi, nu-i prinzi 
nici la paștele cailor... 


- Eram precis c-ai să mă-ntrerupi, fratele meu! Dar mai 
termină odată cu limba asta agramată! Ce vrei să spui cu „eram 
precis”? Nu vezi că m-aţi molipsit și pe mine? - izbucnesc eu 
ambalindu-mi nervii. 

- Unchiule, iartă-mă și nu te supăra, - se pisicește Babane, 
- dar există, și-o știi prea bine și matale, că de-aia ești scriitor 
de romane detective și polițiste, o limbă populară, care-și face 
loc, din ce în ce mai mult, în vorbirea oamenilor... 

- Te-nșeli, amarnic, fratele meu, - obiectez eu, - ăia nu-s 
oameni, ci derbedei! N-am nimic împotriva limbajului popular, ci 
mă indignă expresiile îmbibate de improprietăţi de stil... „Eram 
precis” conţine o aberaţie gramaticală, stilistică... De azi înainte 
să nu te mai aud cu astfel de vorbe... E bine? 

Generaţia tace  spăsită, supunîndu-se probabil unei 
autocritici mentale. Biba își dă pe spate părul ei ca paiul de grîu, 
și mă alintă: 

- Unchiule Al, mai bine nu trage de timp și spune-ne cum ne 
organizăm pentru miine... Că mergem și noi la motel, să te- 
ajutăm, s-ajungem niște detectivi mai tari ca Sherlock Holmes! 
la zi!... 

Îmi făcusem iluzii. Va trebui să las pentru mai tîrziu 
problemele frazeologiei curente, populare și argotice. Pentru că 
sînt probleme arzătoare la ordinea zilei, mult mai urgente. 

- Să nu mai lungim vorba! Vă ocupați de vacă, orătănii și 
toate celelalte, mîine dis-de-dimineaţă, iar în jur de orele zece 
plecăm la motel cu „Bombiţa”... Ne aprovizionăm cu piine, 
alimente la bufetul de-acolo, și-apoi începem investigația... E 
clar? Sînt întrebări? 

- Hombre! - ridică glasul înțeleptul familiei. - Ce-o să 
mîncăm miine dimineaţă, la micul dejun? N-ar fi frumos să 
mergem mai devreme la motel, și să ne omenim acolo?... 

- Deschid bufetul atît de dimineaţă? - mă-ndoiesc eu. 

- Dar bineînţeles! - mă asigură Biba. - Apoi își continuă 
vorbele: - Ştii ce m-am gîndit, El Fugitivo? N-ar fi cazul ca noi, 
tineretul, să ne deghizăm? Acolo, la motel, sîntem foarte 
cunoscuţi, ne știe toată lumea! 

Refuz să răspund unor asemenea copilării detectivistice. 
Contesa Maritza dănţuiește în braţele cavalerului, și filmul se 
termină. Închid televizorul. Vreau astfel să dau de-nţeles că ridic 
ședința. 


- La culcare, copii! Miine ne-așteaptă sarcini de mare 
importanţă! 

- Cum așa, Hombre, nu ne povestești nimic în seara asta? 

- Nimic, Babacule! Mi-e somn! îi retez eu entuziasmul. 

Ce să-i spun copilului? Că mi-i foame, și nu-mi arde de 
dormit. N-ar fi deloc educativ. Tinerele cadre să-nveţe ce-i aia 
voința și răbdarea. Numai așa vor ajunge să ne ia locul, cu 
demnitate și folos. 

A doua zi, la opt și jumătate, nemîncaţi și plini de voie bună 
(mai prefăcută, mai autentică) demarăm în trombă pe poarta 
cantonului, în direcţia motelului „Craiul Munţilor”. 

„Bombiţa”, în ciuda temerilor mele, toarce din motor 
frumos, păstrind o viteză de croazieră constantă. Babane, lîngă 
mine, extenuat de îndeplinirea prea matinală a tuturor sarcinilor 
gospodărești, toarce și el, sforăind încetișor, ca un ceainic pe foc 
mic, Biba și Babacu, pe bancheta din spate, pot fi confundați, în 
schimb, cu două căzănele sub presiune, depășind sensibil 
zgomotul produs de turaţia motorului. 

Drumul pînă la motel străbate o regiune de-o extraordinară 
frumuseţe, poate chiar mai spectaculoasă decit cea din jurul 
Vadului cu Peşti. În schimb, șoseaua (asfaltată conştiincios) e 
netedă ca untul bine întins pe-o felie de piine. 

Deoarece, după vreo jumătate de oră, motelul tot nu se 
arată privirilor mele, sînt nevoit să-l trezesc pe Babane: 

- Măi frate, ăsta-i drumul cel bun? 

Vlăjganul cată în jur, oarecum buimac, apoi mă lămurește: 

- Sigur că nu, unchiule Al! - apoi îmi arată chiar un 
indicator. - Vezi ce scrie acolo? 

- Dar bineînţeles! „Rîmnicu-Vilcea!”. 

- Atunci înseamnă c-ai depășit răscrucea, fără să fii atent la 
drumul ce-o lua spre motel... 

Fac cale-întoarsă, după manevrele de rigoare. lar peste 
cîteva minute, maximum zece, apare la orizont și motelul 
„Craiul Munţilor”. 

Locurile sînt de basm. O căldare imensă, înconjurată de 
munți teșiți, acoperiți de păduri de brazi, fagi, frasini și alte 
foioase, adăpostește clădirea principală a  motelului, o 
construcţie de patru etaje, cu multiple terase și balcoane de tip 
loggia, nenumărate  bungalowuri și căsuțe, pentru toate 
gusturile, parking, parc distractiv, cu alei așternute cu pietriș 


alb, ca bobul de măzăriche, cu o piscină impresionantă, flancată 
din trei părți de-o plaje cu nisip auriu. 

De la distanţa la care ne aflăm, nu observăm nici o mișcare. 
Pe măsură ce „Bombiţa” rulează nerăbdătoare în direcţia clădirii 
centrale, începe să mă lucreze o neliniște răuprevestitoare: 

- Ce zi e astăzi? N-o fi cumva motelul închis? - îl întreb pe 
cel mai în vîrstă membru al tinerei generaţii Jimbla. 

Babane se uită la mine cam ciîș, apoi, depunînd eforturi 
vizibile de înţelegere a frămiîntărilor mele, mă lămurește cu 
amabilitatea ce-l caracterizează: 

- Unchiule dragă, nene Al, ce-i cu tălică? Nu te simţi bine? 
Ori ţi-o fi și matale foame? Cum să fie închis! Din anul ăsta, 
„Craiul Munţilor” a fost declarat permanent, zi și noapte, vreme 
de patru anotimpuri! 

- Păi nu se vede ţipenie de om! - ripostez eu, păstrindu-mi 
calmul. 

- Sînt precis că lumea-i la micul-dejun... Dă-i bătaie, 
unchiule! 

Cînd pătrund în braseria motelului, o sală de-o eleganţă 
puţin obișnuită, numai sticlă și nichel, dar totuși pustie, observ 
înaintînd spre noi un individ cam trupeș, însoţit de trei arătări 
hippies. Arată ca un tată rămas cu copiii pe cap, părăsit de 
nevastă. Abia cînd se apropie și mai mult de noi, odată cu 
înaintarea noastră, îl recunosc. Imensa oglindă, cît tot peretele, 
ne reflecta pe noi. Pesemne că sîntem atit de nemîncaţi, - și 
chiar sîntem, - încît foamea a operat mutații esenţiale în 
înfățișarea și comportamentul nostru. 

În vreme ce ocupăm o masă laterală, lîngă fereastra-vitrină, 
examinez mai atent aspectul tribului. Chipurile copiilor, bronzate 
excesiv, mă îndrituiesc să conchid c-au omis baia de dimineaţă. 
lar îmbrăcămintea, blugii și bluzoanele, arată atit de prăpădită și 
ferfenițită, încît un necunoscător ar putea deduce c-a fost dată 
la spălat, odată cu proprietarii. Nefericit obicei și la tinerii Jimbla, 
să umble mereu numai în haine de lucru. Mă așteptam ca, 
pentru ancheta de la motel, să-și ia și dinșii hainele de „ţinere”, 
de ocazii festive. Mai ales că Biba-și exprimase dorinţa să se 
deghizeze. 

După vreo zece minute de așteptare nerăsplătită, în care 
foamea ne chinuie ca pe hoţii de cai, începe să mă bintuie 


teama c-am nimerit greșit, în cine știe ce salon special, de 
recepții, al motelului. 

Copiii însă, mai puţin sensibili la formele protocolare, dar și 
la unele norme de bună creștere, încep să bată cu cuţitele în 
farfurii. Babacu, mai mic, dar și mai panicat, utilizează exclusiv 
farfuriile, numai două din fericire, lovindu-le între ele, ca pe 
două tipsii sau talgere, așa cum procedează solistul de la grupul 
de percuție al unei orchestre simfonice. 

Inspăimîntat de larma dezlănţuită, un individ 
supradimensionat își face in cele din urmă simțită prezenţa. 
Plesnind de sănătate, dar și de-o evidentă hipertensiune 
arterială, roșu ca un parizer proaspăt, lejer afumat, cetăţeanul 
se repede spre noi, manifestind cele mai amabile intenţii. În 
totală contradicţie cu răcnetele pe care le emite: 

- Cine v-a dat drumul înăuntru? Nenorociţilor, vreţi să-mi 
distrugeţi reputaţia motelului? Vagabonzii n-au ce căuta la noi! 

leșiţi afară imediat, c-altminteri vă dau pe mîna miliției! 
Încetaţi!... 

Individul, totuși, mi se pare cunoscut. Fiind costumat ca 
pentru munte, dar și de vacanţă, adică în pantaloni de doc 
necălcaţi și cămașă cadrilată, vagamente spălată, simpaticul 
apoplectic mă privește paralizat. Să-l fi impresionat puternica 
mea personalitate, evidentă chiar și sub vestimentația 
intenţionat nefestivă? Probabil că da, întrucit îl văd în pragul 
unei certe crize de congestie cerebrală, mai cu seamă cînd 
începe iarăși să răcnească: 

- Mii de scuze! lertați-mă! Ce bucurie! Maestrul Conan! Cum 
de nu v-am recunoscut? Parcă aţi mai slăbit... Cred că din 
pricina asta v-am confundat... Sînteţi cu copiii? Să vă trăiască! 
Ce repede au mai crescut... Anul trecut spuneaţi că n-aveţi 
urmași! Nu mă mai cunoașteţi?... Se poate? Grebencea! 
Grebencea de la „Paralela 45"... Da, da, de la motelul 
„Paralelei”!... De cîte ori nu v-am servit, cînd vă ospătaţi la noi, 
cu ciorbă de burtă... Mai ţineţi minte? Eraţi cu sora 
dumneavoastră, coana Raliţa, dacă-mi amintesc eu bine... Nu-i 
așa? 

Dacă nu iau măsuri imediat, risc ca individul să continue 
astfel pînă la vremea prînzului. Or noi n-am vrea deocamdată 
decit un breakfast corespunzător înfometării noastre. 


Copiii, speriaţi, au încetat concertul cu tacîmurile și nu mai 
știu ce să-nţeleagă. i 

- Tovarășe Grebencea! Imi face o deosebită plăcere să te 
reîntilnesc... Cum să nu-mi amintesc de dumneata? De 
dumneata și de excelentele tuslamale! Ehei, ce timpuri! Dar ce 
faci aici? 

- Am fost promovat în muncă, maestre Conan! Sînt 
conducătorul motelului!... 

- Felicitări! 

- Multumesc! Din inimă! Dar dumneavoastră ce mai faceți? 

- Rău! Foarte rău... Mor... 

- Nu se poate! Chiar la mine-n motel? 

- Mor de foame! Sînt cu nepoţii mei, copiii vărului Anatolie! 
Şi ei sînt flămînzi! 

Grebencea, pe care mi-l amintesc acum și mai pregnant, 
scoate un strigăt de groază, ca-n filmele cu Winettou: 

- Flămînzi? La „Craiul Munţilor”?... 

După care se angajează într-un cross demențţial, dispărînd 
în direcţia ușilor ce dau spre fundul salonului, nu mai înainte de- 
a ne comunica din mers: 

- Mă-ntorc imediat! Nu mai e nevoie să-mi daţi comanda, 
doar știu ce vă place! 


„Craiul munţilor” - la cel mai înalt nivel (ca 
altitudine)! 

Biba, Babacu și Babane se uită la mine ca la a zecea 
minune a lumii. Par impresionați de entuziasmul lui Grebencea. 
Babane nu se mai poate abţine și-mi declară: 

- Fratele meu, ești mare! N-aș fi crezut că te cunoaște o 
lume întreagă! Ai auzit cum ţi-a spus? „Maestre Conan!” 
Formidabil! 

Babacu, rușinat întrucîtva de recitalul cu farfuriile, mă- 
ntreabă: 

- Unchiule Al, nenea, care-a urlat la noi, a lucrat tot la un 
motel ca ăsta? 

- Da! Dar ceva mai mic! La „Paralela 45”, pe șoseaua 
Ploiești-Brașov... Era șeful ospătarilor, sau ceva în genul ăsta... 
Un om minunat, prieten adevărat al clienţilor... 

- Aha! De-aia-i prieten la toartă și cu nenea Max... 

- Care Max? - întreb eu intrigat. 

- Repede le mai uiţi! - mă admonestează Babane. - 
Arhitectul care se joacă și cu noi, Maximilian Prior, cel mai mare 
arhitect, despre care ţi-am povestit! Nu-ţi amintești?... 

- Cum să nu! Cel cu „Fiat”-ul 850... In spatele căruia cînta la 
trompetă Jimmy Navarrelli... Vezi că n-am uitat? 

Dacă Grebencea, ajuns acum responsabil al motelului 
„Craiul Munţilor” e prieten la toartă cu Maximilian Prior, 
înseamnă că arhitectul trebuie să fie un personaj de marcă, o 
personalitate autentică, de vreme ce și eu am fost și sînt în 
grațiile lui Grebencea. Pentru că amabilul ex-ospătar lucrează 
numai cu maeștri, avînd o bizară propensiune faţă de artă... Or 
și arhitectura trebuie considerată artă... Și încă majoră! 

Grebencea, însoţit de-un grup de operaţii, alcătuit dintr-un 
ospătar și-o picoliţă, își face o apariţie triumfală. Pe-o servantă 
cu rotile, plină cu tot soiul de recipiente metalice, dar acoperite, 
ne-aduce un breakfast care, în pofida faptului că-i invizibil, 
ascuns sub capacele mai sus pomenite, trebuie să fie de 
excepţie. Și chiar așa se și dovedește. 

Tribul Jimbla a amuţit complet. Nimeni nu mai scoate o 
vorbuliţă. Nici n-ar fi posibil, deoarece și mie îmi lasă gura apă. 

Grebencea se aferează în jurul nostru, indicînd ospătarului 
cum să ne servească ochiurile cu costiţă prăjită. 

- „Eggs and bacon”, maestre Conan, mai ţineţi minte? 


Cum să nu le pomenesc, însoţite de cele mai bune gînduri! 
Dacă și tanti Raliţa făcea invizibile trei porţii deodată! 

Ceaiul, cu tartine cu unt, marmeladă de căpșuni, îi 
entuziasmează pe tinerii membri ai noii generaţii, încît 
comandă, fără să mă mai consulte, încă două „seturi”. 
Grebencea exultă de bucurie, felicitîndu-mă! 

- Măniîncă cu-atita poftă, încît aș putea să jur că-s copiii 
dumneavoastră! Dar nici ca nepoți n-au de ce să se rușineze!... 

In sfîrșit, radem totul de pe masă. Acum aștept cafeaua 
promisă de Grebencea, din rezerva sa personală, iar generaţia 
așteaptă, plină de nerăbdare, cele trei porţii de „profiterol”, abia 
ieșit de la secţia cofetărie a motelului. 

- Hombre! M-auzi - întreabă, gifiind lejer, bondocul de 
Babacu, plin ca un ţifoi. 

- Dar bineînţeles! - răspund eu, încîntat de ceea ce mi se 
servise. 

- Mereu o să mîncăm aici? Pînă ce-ţi isprăvești... Ştii matale 
ce... Mă-nţelegi? Că nu pot să spun... Să nu ne-audă âia!... 

Rămîn interzis. 

- Nu cred, Babacule... Am să mă mai gîndesc!... 

- Gîndește-te, El Fugitivo! - mă mobilizează Biba. 

In vreme ce Grebencea îmi servește cafeaua, ostenindu-se 
personal, în salonul elegantei braserii își face apariţia un 
cetățean cu totul ieșit din comun. 

Inalt, cu părul cărunt, tuns extrem de pedant, încit ai zice c- 
abia a ieșit de la frizerie, elegant, într-un costum de lustrin, 
cămașă albă, cu cravată, pălărie panama, din pai de orez, 
baston subţire, probabil din trestie de zahăr, pe care-l ţine la 
cotul braţului stîng, pășește parcă dansînd în direcţia noastră, 
cu privirea aprinsă de bucuria revederii copiilor. 

- Ura! Ziua bună, șmecheriilor! Ce-i cu voi aici?... 

Ca și cînd n-aș mai fi existat în raion, generaţia își 
părăsește scaunele, repezindu-se spre superbul individ și ţipînd 
încîntată: 

- Ura, nene Max! De trei ori ura! Ce bine c-ai venit!... 

Babacu i se avîntă de-a dreptul în braţe, ca și cum ar fi 
executat o săritură cu prăjina. Noroc că-l prinde cetăţeanul la 
timp, pentru a-i înlesni tradiționala pupătură pe frunte. 

Privind în direcţia mea, căruntul îl întreabă, însă suficient 
de tare ca să-l aud și eu: 


- Cu cine sînteţi? Nu cumva-i paznicul forestier, de la ocol? 

- Aiurea! - îl aud pe Babane. - Ce paznic? E și mai rău! 
Unchiul nostru de la București, scriitorul... nepotul lui tanti 
Ralița... știi care, că doar ţi-am povestit... Al Conan Doi, văru' lu’ 
tăticu! 

Cu Babacu în braţe, remorcîndu-i după el pe Biba și 
Babane, cetățeanul căruia copiii îi spuseseră „nenea Max”, și 
care trebuie să fie marele arhitect Maximilian Prior, căci așa și 
arată, se-apropie de mine zimbindu-mi strălucitor, de parc-ar 
iradia din el efluvii electrice, se-nclină lejer, fără să-mi întindă 
mîna, - și nici n-ar avea posibilitatea, - și rostește cu-o voce 
solemnă, pătrunsă de importanţa momentului: 

- Maximilian Prior, arhitect! Un arhitect total demolat din 
pricina muncii în exces, venit aici la refacere, dar care-i extrem 
de fericit să-l cunoască pe scriitorul Conan Doi, în carne și oase! 

li zimbesc corespunzător, fără să mă ridic de pe scaun, și-l 
poftesc sa ia loc la masa noastră. La insistenţele tribului, marele 
arhitect, slobozindu-l pe Babacu din braţe, se așază. 

- Sînt la fel de bucuros, să vă cunosc, domnule Prior... Atita 
mi-au povestit copiii despre dumneavoastră... 

Ridicînd brusc mîna, de parcă l-ar fi electrocutat ceva, 
arhitectul îmi taie efectul frazei pe care o construisem cu trudă 
în gînd: 

- Nu-s de acord! Întrerupem orice relaţii aici!... Ori sîntem, 
probabil, de-o vîrstă și din aceeași generaţie, și ne spunem 
„Max” și „Conan”, ori ne considerăm plasați pe-o orbită eronată, 
și n-avem ce ne vorbi... Nu suport, sub nici un motiv, 
convenienţele... De-acord? 

- N-am nimic împotrivă, ba din contră, cum spune nepotu- 
meu Babane... - îl asigur pe simpaticul și-atit de obositul 
arhitect de acordul meu deplin. 

- Atunci e-n regulă! Dar să sărbătorim înţelegerea, Conan 
dragă! 

Grebencea, care asistase la scenă nespus de fericit, de 
parc-ar fi fost martor la cine știe ce eveniment solemn, se 
pleacă la urechea lui Max, îi șopocăiește ceva, îi obţine 
încuviințarea, și dă fuga spre fundul braseriei. 

Peste cinci minute, sub privirile încîntate ale copiilor, 
ciocnesc cu Max și sorbim din conţinutul păhărelelor furnizate 
de Grebencea. 


Cerul gurii îmi explodează, permiţind aromelor stranii să-mi 
invadeze nările. Dacă nu-i spirt curat, de 90 de grade (și nu 
Celsius!), precis că-i whisky. Totuși, gindesc timid în sinea mea, 
am mai băut whisky, și-avea altă aromă, nu de insecte strivite, 
cum se spune, ci de cauciuc ars, însă natural. 

- Ce-am băut, nene Grebencea? - ÎI întreb eu nedumerit. - 
Sper că nu-i acid cianhidric!... 

- Vai de mine, se poate, maestre Conan? Să vă tratez cu cu- 
așa ceva? Nici nu știu ce-i aia! Că nu ne-au dat de la magazia 
centrală! 

Atunci mă adresez arhitectului, sperînd să obţin mai multă 
înţelegere umană: 

- Ce-i asta, Maxule? 

- Ai să rizi, Conane! - se bucură evident Prior. - Rachiu 
casnic, dar din cireșe amare, tras de două ori la cazan! E bine? 

In aceeași clipă, de undeva, din afară, se-aude un răget 
infernal dar care mă face să tresar nervos, amintindu-mi de 
mugetele „Viţicii”. 

Maximilian Prior se ridică spontan de la masă, îmi 
pompează mîna viguros, și se scuză lejer încurcat: 

- lartă-mă, Conane dragă! Mă cheamă trompeta zilei de 
apoi... Am întîlnire cu soarta! 

După ce dispare, zimbindu-ne afabil din mers, îl întreb pe 
Grebencea, cît mai discret: 

- E mistic? Crede în soartă și destin? 

- Nu v-am spus, maestre, că-i arhitect? N-aţi fost atent? 

- Ba da, dar ce legătură are soarta cu trompeta zilei de 
apoi? 

- Nu-i a zilei de apoi, ci-a trăsnitului ăla de Navarrelli... Îl 
cheamă la poker!... Se mai distrează și ei, sărăcuţii!... 

- Și-l joacă numai în doi? 

- Da de unde! În unul! Fiecare la rîndul lui... Trag la șaibă! 

Dumnezeule, ce mică-i lumea ta! La Colţiilupchii, la Sinaia- 
Cumpătu, tot „la șaibă” i se spune pokerului mecanic. 

In definitiv, face omul ce vrea cu banii lui. Mai ales cînd e 
mare arhitect. Și, mai ales, extrem de obosit. Dar nu-i admisibil 
ca un om atit de reprezentativ, cult și fin, să se-nhăiteze cu tot 
soiul de vagabonzi, și să nu-și dea seama că Jimmy Navarrelli e- 
un nenorocit de bișniţțar care urmărește să-l scuture de banii 


agonisiți din proiectarea și construirea atitor obiective 
arhitectonice. 

E clar că va trebui să intervin. Cît mai degrabă, dar și 
urgent. Ancheta e mai mult decit necesară. Și numai faptul că 
eminentul detectiv amator, dar de excepţie, Al Conan Doi se află 
în regiune, atestă că arhitectul Maximilian Prior s-a născut c-un 
dram de noroc. Pentru că, fără luminile mele, are toate șansele 
să se trezească în pom. Navarrelli ca Navarrelli, dar ce-o să se 
facă atunci cînd îl vor acroșa Gherigogu și Flory, Lică și maică- 
sa, sau, poate, chiar ceilalţi membri ai filierei „Francezu”? 

Pînă ce-mi elaborează Grebencea nota de plată, la care-l 
văd că se agita serios, îl întreb, dar mai mult pentru a-i face 
plăcere: 

- Formidabilă cafeaua! Vă convine s-o vindeţi la trei lei, cînd 
e-atit de tare și bună? 

Grebencea se uită la mine surprins, puţin cam peste umăr, 
dar dîndu-și pesemne seama că glumesc, își permite și dînsul 
să-mi răspundă la același nivel: 

- Dacă mai puneţi doișpe leuţi, vă apropiaţi de preţul trecut 
în „Menu”... La braserie avem preţuri de „Intercontinental”... 
Jos, la bufet, totu-i cu 70% mai ieftin! 

Cafeaua mi se răcește brusc în ceașcă. lar ceașca o ţineam 
în mînă. Nu mai are rost să mă interesez de costul breakfastului. 
Sper să existe, aici la motel, vreo unitate de-a CEC-ului. Ce bine 
că umblu cu carnetul la mine! 

Generaţia mai tînără a tribului Jimbla nu-nţelege nimic din 
problemele mele, ci se distrează cu enormele profiteroluri aduse 
mai adineauri de amabilul Grebencea. Deși nici pînă acum nu 
stătuseră degeaba, încă mai au de lucru serios. Probabil că, din 
respect pentru mine, le servise porţii duble. Dacă nu cumva 
chiar triple. 

După ce-i las pe copii în compania profiterolurilor, 
nădăjduind că pînă miine să nu mai fie nevoie de vreo altă 
alimentare, vizitez, așa cum și prevăzusem de altfel, ghișeul 
CEC-ului. Minunat proiectat de arhitectul motelului, probabil 
vreun coleg de-al lui Maximilian Prior, ghișeul e construit numai 
din marmură de Rușchița, nichel cristal. 

Întors să-mi iau generaţia, mă pomenesc interpelat de 
Babacu: 

- Hombre! Auzi? 


- Ce s-aud? 

- Te faci, sau chiar n-auzi? Goarna lui Jimmy... 

Intr-adevăr, cineva  se-amuză  spărgind  timpanele 
concetăţenilor săi. N-aș zice că-i chiar melodie ceea ce-aud, ci 
mai curînd un răget de elefant, așa cum mai ascultasem la 
„Teleenciclopedie”, la o emisiune cu vînătorile din Kenia. 

- Și ce-i cu trompeta lui Jimmy? Lasă-l s-o strice! Poate 
scăpăm de ea... 

- Măi fratele meu, nu-nţelegi ce-ar vrea Babacu? - mă 
solicită Babane, scărpinîndu-se semnificativ la ceafă. 

Deoarece nu pricep, totuși, semnificaţia gestului, 
depășindu-mă o mulţime din bizareriile tinerilor, insist să aflu 
despre ce-i vorba. 

- Ce mai vrea? 

- Să mergem și noi la pokerul mecanic! 

- Voi, la jocuri de noroc? - îmi vine mie să strig, abia 
abţinîndu-mă. 

- Asta nu-i de noroc, unchiule Al, deoarece cîștigă numai 
mașina! - încearcă să mă lămurească Babane. - De-aia suflă 
Jimmy în trompetă, atunci cînd pierde nenea Max, ca să-i mai 
dea curaj... Şi ne place să-l vedem cum i se umflă obrajii, doar, 
doar, i-or plezni! De cînd așteptăm clipa asta... 


Supliment la „craiul munţilor” - motel, camping etc... 

Ghidindu-ne după orăcăielile goarnei ne-ndreptăm în 
direcția parcului-distractiv aparţinînd motelului. Babacu, dînd de 
pe acum semne neliniștitoare în ce privește anumite 
propensiuni pentru jocurile de noroc, - deocamdată mecanice, - 
pare cuprins de-o frenezie cu totul ieșită din comun. La virsta sa, 
acum citeva decenii, poate prezentam și eu aceleași simptome, 
dar în nici un caz pentru poker, ci pentru jocuri ceva mai umane, 
cum întîlneam pe-atunci la bilciurile din orașul meu natal, „roata 
norocului” sau „uite banul, nu e banul”. 

Din fericire, atracţia exercitată de jocurile mecanice, de 
noroc sau fără noroc, asupra tinerilor mei însoțitori se limitează 
numai la privirea zbănţuiţilor ce-și pierd timpul și banii, trăgînd 
de felurite manivele, apăsîind butoane și vîrînd monede, 
așteptind cu ochi exoftalmici cîștiguri spectaculare. Care 
cîștiguri, atunci cînd „pică”, depășesc rareori opt lei, zece sau 
douăzeci. Însă niciodată mai devreme de pierderea anticipată a 
unor sume de zeci de ori superioare celor citate mai sus. 

Maximilian Prior, eminentul arhitect, pierde însă, cel puţin 
în faza în care-l asistăm și noi, cu-o eleganţă și dezinvoltură 
demne de-o cauză mai nobilă. „Uite, unde poate duce astenia 
de surmenaj!” - îmi zic eu în sinea mea. 

- Mergem înainte, baroane? - îl incită individul cu trompeta, 
care bănuiesc că-i Jimmy Navarrelli, judecînd după aspectul 
general, tipic pentru un bișniţar capitalist, adică din capitală, 
precum și după trompetuţa care-i atîrnă de git, aidoma tălăngii 
pe care-o posedă „Viţica”. 

- Mergem, măi șmecherie! - se lasă tîriît pe calea pierzaniei 
distinsul arhitect. - Cît timp mai avem ceva bani, îi dăm înainte! 

- Și pe urmă? Ce-i facem pe-urmă? - insistă cu impertinenţă 
Jimmy Navarrelli. 

- Împrumutăm! C-avem de unde, și există și-o bază! - ride 
fin și aristocratic Maximilian Prior. 

La cele șase mașini infernale, toate de „poker mecanic”, 
„lucrează” de zor tot soiul de turiști, sperind să-și scoată 
cheltuielile de benzină din „trei ași”, „trei rigi” și-așa mai 
departe. Zadarnic îi caut pe scumpii mei amici de la București, 
din filiera „Francezu”, că nu se văd. 

Privesc cu coada ochiului la Jimmy Navarrelli și, spre 
surprinderea mea, observ că întreprinde aceeași operaţie. Hait! 


Și-a pus și ochii pe mine, nu numai coada ochiului. Pesemne își 
imaginează că sînt plin de bani. O fi aflat de la arhitect că-s 
scriitor. Dar habar n-are că nu mi-a apărut nici unul din cele 
șase romane... Și nici nu știe că iubiții mei nepoți, aici de faţă, 
m-au uscat cu „gustarea” din braseria motelului. 

Deoarece unul din noi trebuie să cedeze, bișniţarul își 
întoarce privirile în altă parte, dindu-mi posibilitatea să-i 
completez o fișă de cadre exclusiv fotometrică, referitoare 
numai la aspect și comportament. Nici n-aș avea nevoie să-i 
cunosc părinţii și colateralii, studiile și locul de muncă, deoarece 
le deduc pe loc, numai din înregistrările de rigoare. Pînă şi-un 
detectiv de mîna a treia, nu ca mine de excepţie, ar fi în stare să 
scrie într-o fişă signaletică: părinţi, iresponsabili, întrucît au 
îngăduit dezvoltarea unui atare element, colateralii, profesioniști 
ai „bișniţului”, studiile: fără, deoarece-i de-ajuns să-l auzi 
vorbind, iar locul de muncă: cel la care sîntem acum, în preajma 
fraierilor, viitoarele victime. 

- Conan dragă, - mă interpelează Maximilian Prior, - mi se 
pare că nu ți l-am prezentat pe tînărul meu amic, a cărui goarnă 
îmi anunţă semnele destinului... 

Eliberînd mașina de tocat lei, pentru a îngădui altui amator 
să-și piardă bănuţii, arhitectul se îndreaptă spre mine, însoţit de 
Jimmy Navarrelli. 

- Studentul cu restanţe, cel puţin așa pretinde dînsul, Jimmy 
Navarrelli, maestrul Conan Doi, scriitor bucureștean! - grăiește 
Prior, făcînd prezentările. 

Trombonistul îmi strînge mîna, mi-o scutură, gata să-mi 
disloce umeralul, după care începe să zimbească, rînjind din ce 
în ce mai agresiv: 

- Maestre Conan, deși n-ai să crezi, eu te cunosc!... 

„Cunoști pe dracu” - îi răspund eu, bineînţeles mental. 

- Mira-m-aș! - îi răspund tot eu, de astă dată audio, dar și 
cu-o oarecare doză de răceală, deoarece, de la o vreme, încep 
să-mi repugne paraziţii cu pretenţii. 

- Nu-i cazul, maestre, fiindcă ţi-am citit un reportaj în 
„Actualitatea”, unde-ţi tipăriseră și mutra! Şi una, ca a matale, 
nu-i ușor de uitat... 

- Mă bucură, tinere! - accept eu, simţindu-mă oarecum lejer 
flatat. 


- Cred și eu! - afirmă insolent pseudostudentul. - Puradeii-s 
ai dumitale? Parcă i-am mai zărit jucîndu-se pe-aici... Sau, mai 
curînd, la piscină... Da, da, la piscină! Hello, tinereţe! 

Ultimele cuvinte sînt adresate, în bloc, membrilor familiei 
Jimbla. 

- Bună, incoruptibilule! - răspunde în numele grupului 
Babane. 

Pentru această formulă de salut, simt că-mi vine să-l pup 
pe vlăjganul de nepotu-meu. Are cui să semene. 

Şi, totuși, trombonistul e simpatic foc. Asta-i soarta lumii, 
să fie victima găinarilor drăguţi, deștepţi, eleganţi, manieraţi, 
cunoscători la perfecţie ai păcatelor tuturor. 

Jimmy se poartă ca un tînăr modern dintr-un oraș capitală. 
Cu pantaloni evazaţi, peste 50 centimetri, cămașă deschisă la 
piept, însă atit de strîmtă, încît dacă ar avea nasturii încheiaţi i- 
ar sări unul după altul, păr pletos, tip salcie plîngătoare, 
mustață Ţiriac, perciuni flocănoși, antropoidali, curea la mîna 
dreaptă, alta, dar cu ceas, la stînga, lanţ de fier forjat pe git, 
plus lanţul cu trompeta, cizme de cowboy pe sub fuste, ochelari 
de soare, dar agăţaţi de chimirul de la pantaloni, că nu-i pot 
spune curea, atit e de lat, mă rog, adunase atitea detalii 
caracteristice, încît dă impresia că s-a străduit anume să-și 
compună un portret robot de bișniţar contemporan. 

- Hombre! 

- Ce vrei, Babacule! - îl întreb pe înțeleptul familiei, care 
tocmai acum s-a apucat să mă tulbure din exercitarea meseriei 
mele de detectiv. 

- Dacă-ţi spun ceva, îmi dai un profiterol? 

In vreme ce examinez pe toate feţele aspectul pedagogico- 
educativ al problemei, Babacu privește în direcţia grupului care 
ne așteaptă. 

La urma urmei, mi se pare uman să dăruiești unui copil o 
prăjitură. Și totuși... 

- Dar dacă nu-ţi dau, ce-o să se-ntimple? 

- Tot am să-ţi spun! Dar o să-ţi paie rău. Lasă, ai să vezi, 
mă fac și eu odată mare, și tu ai să fii bătrîn, și-o să-ţi lase gura 
apă după un profiterol... 

Dacă nu-mi întorc faţa, risc să-mi depisteze Babacu lacrima 
din geana dreaptă. 

- Zii, despre ce-i vorba? 


Bondocelul se fiţiie cîteva clipe, își trage oleacă blugii mai 
sus, apoi demarează: 

- Nenea ăla, Jimmy, cu trompeta, știi ce-a făcut? l-a furat 
portofelul lui nenea Max... A scos ceva din el, și i l-a pus la loc! 
Ce fel de hoţ e Jimmy, dacă fură numai hirtii? 

- De unde știi că era vorba de-așa ceva? - îl întreb pe 
Babacu, extrem de intrigat. 

- Păi eram cu ochii pe el... Jimmy se dădea mereu pe lîngă 
nenea Max, cînd dînsul trăgea la șaibă, pînă ce i-a ieșit 
portofelul din buzunarul de la pantaloni... Voi toţi căscaţi ochii la 
mașina cu bani... L-am văzut bine, a scos doar o hirtiuță, mică 
de tot... Asta-i figura, unchiule! Acuma mergem? 

- Să-ţi dau profiterolul? 

- Nuuu! Să fac ceva... Pricepi atît de greu!... Și mai zici că 
ești detectiv... 

După ce rezolv toate problemele ce-l frămîntau pe dulcele 
meu nepot, ne-ntoarcem la grupul ce se plictisise să ne tot 
aștepte, obţinînd mai înainte de toate, din partea Babacului, 
promisiunea solemnă c-o să-și ţină guriţa. Bineînţeles, în 
schimbul unui profiterol, însă oferit de mine. „Miine, după ce 
mîncăm - mă asigurase înțeleptul și miniaturalul detectiv. „Dar 
nu mai pupi tu masă la brasserie”, - îl asigur și eu, dar mental. 

Dar nu există nimic sigur pe lumea asta. Deoarece, abia 
reintegraţi grupului, Maximilian Prior lansează o invitaţie bizară, 
de-o amplitudine demenţială: 

- Fraţilor, astăzi ne distrăm! Mergem la bowling, apoi la 
flippere, să se distreze și șmecheriile astea de nepoţei... Apoi 
prînzim împreună la braserie, după-masă avem un concert de 
muzică pop, în aer liber, iar seara vedem noi ce mai facem... 
Poate cinăm tot la braserie, să mai stăm și noi la palavre! E 
bine? 

Tînăra generaţie Jimbla exultă, strigă pe trei voci: 

- Ypiiy! Uraaa! Trăiască nenea Maxul!... 

Nu știu ce și-o fi imaginînd Maximilian Prior despre scriitorii 
încă needitaţi, dar dacă se mai avîntă în asemenea aventuri 
aberante, rămîn precis fără carnetul de CEC, dar și trec urgent 
la o reconsiderare severă a relaţiilor dintre literatură și arta 
construcţiei de gări, aeroporturi și moteluri... 


Însă Jimmy Navarrelli, despre arhitecţi, are o părere 
excelentă, deoarece acceptă ideea entuziast, considerindu-se 
probabil invitat. 

Pe la zece seara, cînd ne întoarcem acasă complet 
demolaţi, obosiţi și cu „Bombiţa” numai în trei cilindri, - 
deoarece se bucurase cineva la unica mea bujie nouă „Bosch” 
pe care mi-o împrumutase inginerul de nepotu-meu, - găsim 
garajul „Viţicii” pustiu, iar paddockul păsăretului total gol. 

Abia după miezul-nopţii reintrăm în normal. Înfometată, 
nemulsă, „Viţica” emigrase la cîţiva kilometri distanţă, iar 
găinile, nu se știe din ce motive anume, o urmaseră inconștient. 
Puterea exemplului!... 

Ne culcăm imediat, - după ce recuperăm vaca și orătăniile, 
- nemaisimţind nevoia vreunei cine deoarece o servisem la 
brasserie, lichidîndu-mi, cu această ocazie, și carnetul de CEC. 
Copiii mă pupă pe rînd, renunţind la povestirea rezultatelor 
anchetei. Nu mai era cazul, deoarece fuseseră participanţi 
direcţi. Dar cu ce preţ! 


Prînz de gală - în stare de alertă 

Bineînţeles, la micul-dejun mai mult făceam zimbre, 
deoarece o cană de lapte fiert, plus una de lapte covăsit e tot ce 
mai aveam la îndemiînă. Cu pîinea stăm și mai prost, întrucît 
nimeni nu-și mai adusese aminte, în plină destrăbălare culinară 
pe meridianele motelului, că era trecut în plan să cumpărăm o 
serie de alimente, precum și, mai ales, pîinea cea de toate 
zilele. 

Tînăra generaţie Jimbla, în pofida condiţiilor vitrege, bea la 
lapte de parcă ar avea în burticile lor niște micro-motopompe 
submersibile, dar aspiratoare. Au totuși mari șanse, ţinînd 
seama că-l consumă fără piine, să păţească şi-un oarece 
pocinog, știut fiind că laptele are prostul obicei să fermenteze 
cînd ţi-e lumea mai dragă. Mai ales pe timp de vară. Însă copiii, 
deși știu prea bine că vom prinzi, în calitate de invitaţi oficiali ai 
arhitectului Maximilian Prior, continuă să exagereze. 

- Hombre! - mă solicită Babacu, minjit de lapte peste tot - 
Mai dă-mi o cană... 

Ezit o clipă, neștiind cum e mai bine, să-i dau au ba. Dacă-i 
satisfac dorinţa, îl poate apuca pintecariţa tocmai la prînzul de 
gală. Dacă nu-i umplu burtica, e-n stare să mă facă de rușine la 
brasseria motelului, dînd iama prin toate blidele, cerînd cite 
două porţii din fiecare fel. Babacu mă privește nevinovat, 
așteptind sentinţa. 

Prefer să le prezint o expunere cît mai exhaustivă asupra 
situaţiei, făcînd un apel fierbinte la comprehensiunea lor. 

- Dragii mei, ajunge! Dacă o să vă umflaţi ca niște ţifoaie, 
cine mai execută diversele treburi gospodărești care ne stau 
înainte? Asta-i una la mînă... Nenea Max al vostru, care-i tare 
drăguţ, nu ne-a invitat la masă ca să-i distrugem întreg 
echilibrul său financiar, ci doar pentru a-și răscumpăra greșeala 
comisă ieri, cînd ne-a propus să prînzim împreună, ba chiar să și 
cinăm, la niște preţuri de lux. 

- Măi fratele meu, dar bineînţeles că sîntem în clar! - mă 
aprobă Babane, plin de înţelegere. - Însă nenea Max, cînd o să 
afle din ce belea l-am scăpat, poate chiar și de la moarte, precis 
ne va acorda o primă personală... Pentru că-i plin de bani! L-am 
auzit eu pe Jimmy trombonistul... Că-i zicea: „Baroane, de unde 
te-ai procopsit cu-atiţia mangoţi?”... Ce știe bișniţarul, că nenea 


arhitectul a proiectat zeci de moteluri și gări!... De-aia-i obosit în 
halul ăsta, și simte nevoia de prieteni... 

Interzis de  alocuţiunea, neașteptat de dezvoltată, a 
scumpului meu nepot, renunţ să mai adincesc problema, după 
cum intenţionasem iniţial, și mă rezum doar la cîteva indicaţii 
elementare, de bună comportare: 

- Fiţi atenţi, copii, vă-mbrăcaţi ca lumea, și să nu mîncaţi ca 
sparţii, că nu-i frumos... 

- Unchiule Al, - mă întrerupe Biba, după cum îi stă în obicei, 
- dar ce ne-facem, dacă nenea Max o să ne roage frumos să nu 
lăsăm nimic în farfurie din bucatele servite... Că și mămica ne-a- 
nvăţat să mîncăm tot ce ni se pune la-masă! 

Ridic ședința, anunţindu-i: 

- Într-un ceas și jumătate trebuie să terminăm sarcinile 
gospodărești... Aveţi grijă de „Viţica”, de păsări, vedeţi ce mai e 
prin grădină, prin livadă... Pînă atunci, am să mă bărbieresc și 
eu... 

Cînd ies în curtea cantonului, proaspăt bărbierit, dar 
suficient de iritat la pielea obrajilor, deoarece „Barbone'-ul 
fusese utilizat pentru spălarea „Bombiţei” de scumpii mei 
nepoţei, iar eu mă rezumasem la niște „Dero”, întrucît îmi 
dispăruse și săpunul de toaletă, Babane, Biba și Babacu mă 
așteaptă aliniați. 

N-aș zice că-s de nerecunoscut. Reușiseră o performanţă 
incredibilă, deoarece, deși îmbrăcaţi de sărbătoare, pieptănaţi și 
spălaţi, arătau ca și mai înainte: șleampeţi, cu ochii scăpărîndu- 
le în găvane, ca și cum ar fi fost gata să se arunce în lupte cu 
indienii, să-ncalece armăsarul ca Winettou, sau să intre, așa 
cum erau îmbrăcaţi, direct în piscina motelului „Craiul Munţilor”. 

Pesemne că omul arată „pus la punct”, numai atunci cînd e 
liniștit, împăcat cu sine. Or nu se poate afirma același lucru 
despre mînjii mei, care abia așteaptă să ne instalăm la masa 
prînzului de gală oferit de Maximilian Prior în cinstea mea. 
Totuși, oarecum sînt nevoit să-i înţeleg, deoarece mă animă 
aceleași sentimente. 

Mai înainte de-a ne urca în „Bombiţă”, nu mă rabdă inima 
și-o întreb pe Biba, care-și netezește fustita  înflorată, 
scuturîndu-și părul bălai: 

- Măi, șmecherie, nu știi nimic despre săpunul meu de 
toaletă? Unde-i? 


- Cum să nu, unchiule Al! - răspunde dînsa calmă. - În 
„Viţica”! 

Nu-mi vine să cred c-aud bine. 

- Unde? 

- Am Sspălat-o pe „Viţica” niţel, că era cam jegoasă, și mi-a 
înghiţit bucata de „Palmier”... O fi bănuit că-i săpun vegetal... 
Dar nu-i nimic, miine o să ne dea lapte spumos!... - apreciază 
încîntată Biba. 

- Ce vorbeşti, dom'le! - îi mai retez eu din entuziasm. - 
Crezi că dacă înghiţea un săpun „Gudron”, din cel medicinal, 
avea să se transforme în sondă petrolieră? Altă dată să-mi spui, 
cînd mai ai de gind să-mi folosești obiectele de toaletă 
personale!... 

- Am să-ţi spun... Să știi atunci că ţi-a mîncat și tubul de 
lanolină... C-am vrut să-i ung ugerul! 

- Perfect! Mă bucur... Miine vom avea deci lapte spumos și 
gras, c-un înalt procent de substanţe emulsionabile. 

- Frate Conan! - rage arhitectul, distinsul Maximilian Prior, 
care ne întimpină într-un avansat stadiu de euforie alcoolică. - 
Te iubesc nespus, ești mare, talentat!... lar nepoţii, șmecheriile 
astea, îţi seamănă ca două picături de whisky! Grebencea! Să 
mai vină o sticlă de „Dimple”! Se-adude? Pardon, se-aude?... 

- Cum să nu, maestre! Mai aduc una, să fie patru! - 
răspunde din fundul salonului responsabilul motelului. 

Deși nu-s băutor, decit forţat și-n situaţii limită, am gustat 
și eu ceva whisky. Puţintel. Însă suficient pentru a acuza unele 
tulburări de vedere. Pentru că, oricît mă străduiesc să număr 
sticlele de lîngă masă, și pe care sînt lipite etichetele firmei 
„Dimple”, nu reușesc să disting mai mult de două... A dracului 
băutură mai fabrică și scoţienii ăștia! 

Jimmy Navarrelli, plasat la celălalt capăt al mesei, și care în 
tot timpul prînzului de gală n-a băut decit „Pepsi-Cola”, - fiind 
probabil suferind de ficat, în plină tinereţe, din pricina abuzurilor 
și vieţii pe care și-o trăiește cam vraiște, - întreține un 
permanent dialog de la distanţă cu arhitectul. Răspunsurile și, 
mai ales, întrebările, de cele mai multe ori incomprehensibile, 
mă fac să cuget întristat la evoluţia asteniei de surmenaj a 
eminentului Maximilian Prior, în evidentă ascensiune. Încep să 
cred că tratamentul la care recurge, cu „Dimple” și abuzuri 


alimentare, nu poate duce la rezultate spectaculare, decît numai 
în sens invers. 

Dacă stau și mă gindesc la ospăţul sardanapalic, la care 
fusesem osîndiți de maladia marelui arhitect, simt că mă apucă 
groaza. Și încă o groază dublă. Primo: costul acestui prînz de 
gală. Secundo: bogăţia neașteptată și profund nocivă a 
bucatelor consumate. 

Icre, sardele, salamuri, salate de boeuf, sosuri remoulade și 
béchamel, morun, nisetru, fazani, potîrnichi, toate acestea 
defilaseră prin faţa noastră, și fuseserăm obligaţi să le lichidăm 
total, mai mult pentru a nu-l jigni pe marele bolnav de excepţie. 
Văziînd bucuria ce i se întipărea pe chip, atunci cînd lăudam și 
consumam felurile mai sus citate, simţeam parcă un imbold 
bizar, căpătînd conștiința că-n modul acesta contribuim la mai 
grabnica sa însănătoșire. 

Pînă și tînăra generaţie Jimbla, uitînd recomandările de- 
acasă, se sacrificase pe altarul prieteniei, din preaplinul 
dragostei lor față de „nenea Maxu”. Drept care, la ora actuală, 
prezentau unele dificultăţi de respiraţie. 

Jimmy Navarelli, mai puţin înclinat spre abuzuri alimentare, 
decit aș fi crezut, contribuise totuși enorm la buna dispoziţie a 
arhitectului, instigîndu-l permanent: 

- Baroane! Dai un ban, dar stai în față! Să ne-aducă și niște 
„Segarcea 1965"? 

Max se lăsa antrenat, comanda imediat din licoarea 
respectivă. Pe care, Jimmy Navarrelli neparticipînd, eram 
obligați să o bem tot noi, invitații. 


In afara invitatului de onoare, - aici era vorba de 
personalitatea mea, - și-a însoţitorilor săi, - aici e vorba de 
binecunoscuții și lacomii mei nepoți, - mai puteam numără 


printre comeseni pe Jimmy Navarrelli, precum și doi turiști 
necunoscuţi mie, probabil bucureșteni, din asociaţia arhitecţilor, 
deoarece se tutuiau vîrtos cu Maximilian, dar care se topiseră 
ceva mai tîrziu, suindu-se într-un „Mercedes” alb și superb, din 
păcate cam vechi, deoarece curgea rugina din el, ca tăriţele. Nu 
trăiesc rău arhitecţii, îmi zic eu. O fi mașina făcută praf și 
pulbere, dar e de soi, are ţinută! 

Maximilian Prior, după o conversaţie susținută și directă, de 
la om la sticlă, cu suspomenitul „Dimple”, are o clipă de 


rătăcire, simptom caracteristic astenicilor, fiindcă-l aud strigind 
lui Jimmy Navarrelli: 

- Tună din pipetă, nepreţuitule, să vină Breghencea! 

- Vrei să facem plata, baroane? - se interesează Navarrelli, 
dar fără să apeleze la groaznicul instrument de tortură muzicală. 

- Care palotă, pardon plotă? Arhitectul Maximilian Prior nu 
plătește niciodată în faţa invitaţilor săi de marcă... Mi se trece la 
nota generală a motelului! Sună-l, bileţel, pardon băieţel, să-i 
văd chipul! 

Zadarnic își duce bișniţarul goarna la buze că Grebencea se 
și-nfiinţează gudurîndu-se pe lîngă arhitect. 

- Ce mai doriţi, maestre? 

- Ce se-aude, iubitule, cu Minciu, pardon Munciu, nu, nu-i 
bine, Munchenul? Te-ai interesant, adică interesat? - insistă 
Prior. 

- Ne-am interesat la Curtea de Argeș, maestre! Așteptăm! 
Dacă-i cu taxă inversă, trecem la notă. 

- Prefect! Pardon, perfect! La ora asta s-a terminat 
procesul! Precis! Să mă ţii la curea, pardon curent! 

Bizarele devieri ale lui Maximilian, care, în afara unor puţine 
cuvinte, pronunţă totul normal și fluent, le pun pe socoteala 
asteniei. Altă explicaţie științifică nu-i posibilă. 

Babane și Biba s-au topit de mult de la masă, plecînd 
probabil să se plimbe prin parcul cu distracţii populare, să 
privească la mașinile de tocat banii și nervii. Numai Babacu, 
prea ghiftuit, a rămas în continuare lingă mine, dar transpirînd 
copios. Nu-mi place deloc comportamentul bondocelului. Să se- 
ndoape în halul ăsta, la o vîrstă atît de fragedă! Nu-i prevăd un 
viitor strălucit. Acum se pisicește pe lîngă mine, vrînd pesemne 
să-mi spună ceva, deoarece se suie cu picioarele pe scaun și-mi 
suflă la ureche: 

- Hombre! Vreau ceva!... 

- Taci! - mă răstesc la el. - Ne-aude lumea, și nu-i frumos... 

- Ba-i frumos, - orăcăie Babacu, făcîndu-mă de rușine, - e 
frumos să te ţii de cuvînt... Vreau profiterol... C-aici văd numai 
băutură, și n-aveţi de gînd să cereţi prăjituri... 

Max, surprinzind din voleu legitima dorinţă a nepoțţelului 
meu, dă să se ridice de pe scaun și să-l preia în braţe, pentru a-l 
săruta în văzul lumii. 


- E dulce, Conane! Copil nepricăjit, pardon neprihănit! Ce-i 
în șubă și căpu..., pardon, ce-i în gușă și căpișon... mă rog... mă 
pricepi ce vreau să spun... Jimmy! Sună cu trompa... pardon, 
trompeta, să vină Grebencea! 

Din pricina incontinenţei famelicului Babacu, sîntem nevoiţi 
și noi să consumăm profiteroluri, deși numai la așa ceva nu ne 
era gîndul. Grebencea, neștiind cît lapte băuse azi-dimineaţă 
Babacu, păcătuiește amarnic, pasîndu-i bondocelului o porţie de 
reclamă, imensă. 

- Maestre! Sună Munchenul! Poftiţi la telefon! - urlă ca un 
apucat Grebencea, repezindu-se în salonul brasseriei. 

Maximilian Prior, conștient de stadiul avansat al unei 
proxime crize de astenie, îl roagă pe responsabil: 

- Spune-le să-ţi transmită dumitale rezultatul! Nu mă simt 
prea bine... Spune-le că ești prito... pardon, prietenul meu... Te 
rog! 

Acestea sînt ultimele cuvinte pe care le mai rostește bietul 
arhitect, deoarece în vreme ce Grebencea fuge să preia 
mesajul, Prior se prăbușește cu capul în frișca profiterolului din 
faţă-i. 

Il las pe Babacu singur, și-l transport pe arhitect în 
apartamentul său, ajutat de cîţiva ospătari binevoitori. Mult mai 
binevoitori decît insensibilul Navarrelli, care stă cu urechea 
sprijinită de goarnă, și încă fără să fie beat. Că nimeni nu s-a 
ameţit de pe urma consumului excesiv de Pepsi-Cola. 

Cînd mă întorc la masă, după ce-l instalasem pe arhitect în 
pat, îl găsesc pe Babacu lîngă Jimmy Navarrelli, suit pe scaunul 
lui Max Prior, și meșterind la profiterolul absentului. Jimmy, fără 
să-i acorde vreo atenţie, zace cu capul culcat pe trompetă, 
parcă dus pe altă lume. 

Ospătarii adună farfuriile folosite, întreprind o operaţiune 
de curăţire a deșeurilor, iar picolițele, așteptîindu-se probabil la 
continuarea festinului, schimbă tacîmurile. 

- Babacule, dacă nu te-astimperi imediat, și nu abandonezi 
profiterolul lui nenea Max, plecăm acasă numaidecit! S-a-nţeles? 

- Sst! - îmi răspunde cu-o insolență nemaipomenită 
năpirstocul. 

- Cuuum? - îmi scapă de pe buze. 

Pritocind într-una prin frișca profiterolului, Babacu îmi face 
un semn, incalificabil, să mă abţin de la orice represalii. Dar nu 


mai apuc să iau nici o măsură, deoarece apare Grebencea într- 
un hal de emoție cumplită. 

- Formidabil! Unde-i maestrul? S-a făcut om! Om, mă- 
nţelegeţi? 

Deși nu-nţeleg, pentru că-l consider om și-așa cum este, în 
ciuda maladiei care-i macină nervii și bruma de cortex, îl poftesc 
pe Grebencea la masă, să ia un păhărel de „Dimple”, să-i mai 
scadă niţel tensiunea arterială. 

- Ce s-a-ntimplat, meștere? - îl iau eu pe de departe. 

- | s-a atribuit lui moștenirea! Banii au și fost expediaţi la 
Banca noastră Naţională... Și i-au trimis şi-un „Mercedes” 220 D. 
Cu motorină, îţi dai seama, cu motorină și nou... Poimiine îl are 
la vamă... Dacă nu poimiine, cel mai tîrziu săptămiînile viitoare... 

- Și cît de mare-i bafta? - îl aud întrebînd pe trombonistul 
de Jimmy Navarrelli, care începe să mă enerveze cu argoul său 
extravillan. 

- Domnule Jimmy, e mare! - suspină Grebencea. - O 
jumătate de milion de mărci! Germane, nu poștale! O avere, 
domnule! Ce-nseamnă să ai neamuri, și încă proaspăt moarte! 

- Și de unde știi matale nemţește, meștere? - se 
interesează gornistul. - Cum ai întors-o, de te-ai înţeles cu ăia 
de-acolo? 

- Păi vorbeau româneasca noastră, dom'le Jimmy! Și încă 
invers! 

Grebencea se resimte de pe urma whiskyului. Precis. Simt 
nevoia să-l scot din impas: 

- În ce sens invers, iubite? Cu taxa inversă? 

- Exact! - mă asigură Grebencea. 

- Imposibil, nu se poate-așa ceva! Ascultă la mine, că-s om 
umblat! Nu există convorbiri internaţionale cu plata la primitor! 
- obiectează Navarrelli, ieșind oarecum din mahmureala 
provocată de „Pepsi”. 

Deși nu cred ca bișniţarul să fi depășit frontierele judeţelor 
Ilfov și Argeș, are totuși dreptate. E ceva neclar în treaba asta! 

Responsabilul motelului, trezit brusc din euforia stîrnită de 
neobișnuita veste, dar și de intervenţia trombonistului, se 
prăbușește pe gînduri. După cîteva momente recuperează și ne 
explică ipoteza sa personală: 

- Acuma-i totul limpede! Munchenul a telefonat la Curtea de 
Argeș. Cei de la PTTR au tradus, ne-au transmis convorbirea și 


ne-au taxat pe noi, motelul... Precis că-i așa! Unde-i maestrul, 
să-l fac fericit?... 

- Lasă-l deocamdată în pace! - îl anunţ eu pe Grebencea. - 
Doarme puţin, să-și revină din oboseală... Dar de la cine-a 
moștenit? 

- Din cîte-am înţeles eu, de la un unchi, din partea 
verișoarei lui maică-sa... Dar ce importanţă are?... Contează 
faptul c-a murit la timp, și l-a înzestrat ca pe-un Dumnezeu! 
Auzi, dom'le, „Mercedes”! Plus bani de motorină... O juma de 
milion! 

Jimmy Navarrelli zimbește bizar, și cere să i se mai desfacă 
o sticlă de „Pepsi”. 

Babacu, pe care puterea exemplului personal nu-l lasă 
indiferent, după ce mă pupă corespunzător, plin de frișcă pe 
botișor, mă roagă încet, dar suficient de tare ca să-l audă toată 
lumea: 

- Hombre! Vreau ceva!... 

- Ceva care începe cu p..., nu-i așa? - încep eu să mă supăr, 
deoarece pentru la noapte prevăd oarece necazuri. 

- Da. Dar nu-i prăjitură, că m-am săturat, ţi-am mîncat-o și 
pe-a matale... 

- Spune, dom'le, odată, nu mă mai fierbe! - îl reped eu. 
Apoi mă apropii de urechiușa lui fragedă și mirosindă a lapte, 
dacă nu chiar a frișcă, de la atitea profiteroluri, și-l întreb în 
șoaptă: - Vrei afară? 

- Nu. 

- Atunci? 

- Piciorul lui nenea Maxu', că l-a lăsat în farfurie... 

Privesc îngrozit la farfuria abandonată de arhitect. 

Bineînţeles nu-i vorba de piciorul său personal, ci de pulpa 
de fazan fript și rumenit la cuptor, pe care n-o mai putuse 
mînca. 

În vreme ce Babacu îşi devorează victima, în stare rece, în 
salonul braseriei își face o apariţie senzaţională arhitectul 
Maximilian Prior, complet refăcut, mai proaspăt și mai distins ca 
niciodată. 

- Maestre! Maestre! Am vorbit cu Munchenul! Gata! V-aţi 
făcut om! - începe să delireze responsabilul motelului, incapabil 
să inventeze și-un alt text, - Un munte de bani, dar și-un 
„Mercedes”! 


Arhitectul primește vestea cu-o mină placidă, de parcă ar 
mai avea la CEC vreo zece milioane. Se așază la masă, soarbe 
un pahar de „Pepsi” și ne privește superior, dar și preocupat. 
Cred și eu. Are de ce. Apoi ni se adresează în bloc, tuturor: 

- Dragii mei, necazurile de-abia acum încep! Nu-i nici o 
fericire să te pomenești cu-o moștenire pe cap... Urmează 
formalităţi, acte, deplasări la filiala Băncii Naţionale din Curtea 
de Argeș, o mulţime de taxe, care trebuiesc plătite anticipat, 
circa 10% din valoarea succesiunii... lar mașina mea-i în pană. 
Adineauri, cînd am ieșit puţin la aer, am intenţionat s-o pornesc, 
și nu vrea deloc... Parcă-i moartă! Ce fel de parking e ăsta, 
domnule Grebencea, dacă mi se umblă la mașină de către toți 
vagabonzii? 

- Cu plată, maestre! - îl lămurește responsabilul. - Dar se 
include în nota generală... 


Nasturele fără găuri 

Faptul că parkingul motelului e cu plată nu-l încălzește 
deloc pe eminentul arhitect. 

- Aș fi preferat să fie și cu pază, tovarășe! - îl ia Max Prior 
pe responsabil mai din scurt, abandonînd prea învechitul 
„domnule”. Acum mi-e imposibil să întreprind deplasarea la 
Curtea-de-Argeș, să mă interesez de taxe și formalităţi... Avem 
vreun auto-service pe-aici? 

- La Pitești, maestre! - îl informează servil Grebencea, 
vorbindu-i cu un osebit respect, valoarea arhitectului crescînd 
apreciabil în ultimele minute. 

- Merci! - îi mulțumește rece, chiar frigorific Max Prior. 

- Max dragă, - intru și eu pe fază, - dacă ai nevoie urgent 
de-o mașină, „Bombiţa” mea îţi stă la dispoziţie! 

Un sunet de trompetă, scîrțiit și răgușit, vag dispreţuitor, 
emis de Jimmy Navarrelli, vrea să exprime opinia bișniţarului 
despre bietul meu „Fiat”-600 D. Însă arhitectul, distins și 
elegant, nu numai vestimentar, mă refuză politicos: 

- Scumpul meu Conan, prietenul la nevoie se cunoaște! Îmi 
dau seama de sentimentele tale... Dar ai nevoie de mașină și tu, 
îţi trebuie pentru naveta motel-canton, pentru că miine sînteţi 
iarăși invitaţii mei, să sărbătorim evenimentul acesta cu 
moștenirea... Barem să facem și noi haz de necaz, pentru că nu 
banii ne-au făcut oameni! Găsesc eu un mijloc de locomotie pînă 
la Curtea-de-Argeș... Să dau de niște prieteni sau cunoștințe, 
care să-mi avanseze niște parale, pînă încasez moștenirea!... 

Grebencea, care transpiră copios, auzind mereu vorbindu- 
se de bani și prieteni, își umflă corespunzător plămiînii și declară 
fălos: 

- Maestre Maximilian, dacă-mi permiteţi să vă zic așa, m-aș 
simţi onorat să-mi folosiți turismul meu proprietate personală... 
Și-o săptămînă dacă e nevoie... Pentru că eu mă deplasez cu 
dubiţa motelului! 

După expresia arhitectului, îmi dau seama că se simte 
oarecum stînjenit. N-ar vrea să-i îngăduie lui Grebencea excese 
de familiaritate. Totuși își calcă pe cord și-l chestionează: 

- Ce mașină ai, domnule Grebencea? 

- „Opel”, maestre! Automobil de om sărac! Nevoiașul n-are 
voie să-și cumpere lucruri ieftine... Așa se spune pe la noi, în 
poporul de rînd... 


- Se acceptă, scumpe amic! Dar cu-o singură condiţie... 
După ce-mi scot „Mercedesul” din vamă, ţi-l dau matale să-i faci 
rodajul... O lună de zile, prilej pentru o călătorie prin toată ţară, 
împreună cu familia, bineînţeles... 

Grebencea manifestă unele simptome de creștere a 
tensiunii arteriale, atit de evidente, încît dacă nu primește 
imediat oferta arhitectului, are toate șansele să nu se mai 
plimbe cu „Mercedes”-ul. Decit, maximum, pînă la cimitirul 
proxim. Din fericire, pentru el personal, dar și pentru familia pe 
care, probabil, o întreţine, acceptă, pierzindu-se în mii de 
mulţumiri. 

Maximilian Prior, jenat, îi strînge mîna recunoscător, apoi 
cade pe ginduri. Pesemne pentru a și le limpezi, cere încă un 
pahar de „Pepsi”. După care, ne mărturisește: 

- Dacă fac rost de-o sumă acceptabilă, poate că banca se 
va învoi să-mi acorde un avans din moștenire... Trebuie să mă 
interesez... 

Jimmy Navarrelli, care ascultase totul atent, emite un sunet 
bizar la goarna lui de tinichea și-l întreabă pe arhitect: 

- la ascultă, baroane, și cît de acceptabilă să fie suma cu 
pricina? 

- Știu eu? Taxele se urcă uneori pînă la zece la sută din 
valoarea succesiunii! Dar dacă depun deocamdată 50 de mii, e 
posibil să mi se elibereze un avans procentual corespunzător, 
probabil pînă la o jumătate de milion... 

Navarrelli, în loc să fluiere a mirare, trimbiţează subţire, 
fisîind un sunet cu totul insolit. 

- Baroane, dar ai nevoie de-o adevărată avere, pînă să 
capeţi mangoţii răposatului... Cine-o să-ţi împrumute atita 
bănet?... 

Arhitectul, om superior, trece lejer peste impoliteţea 
bișniţarului, și-i oferă pe loc o lecţie de etică aplicată: 

- Pentru așa ceva s-au inventat prietenii, dragul meu 
student cu restanţe... 

Maximilian Prior nu-și termină fraza începută, deoarece în 
salonul braseriei dau năvală cei doi turiști bucureșteni, care 
plecaseră cu „Mercedes”-ul ruginit și hodorogit. Nu-s nici trei 
ceasuri de cînd se topiseră. Cel mai înţolit dintre ei, pesemne 
prieten apropiat cu arhitectul, se repede la el, îl îmbrățișează și-l 
sărută pe amîndoi obrajii, declarînd în gura mare: 


- Maxi, măi băiete, felicitările noastre! Eram la oficiul poștal 
din  Curtea-de-Argeș, cînd au dat legătura cu motelul, 
transmițind convorbirea de la Munchen... Surpriza telefonistelor 
era atît de mare, încît ne-au spus și nouă despre ce-i vorba... 
Aflînd că-i vorba de bunul nostru amic Maxi, ne-am întors 
imediat... Să te sărbătorim rapid, și să vedem dacă n-ai cumva 
nevoie de bani, pentru eventualele formalităţi de taxare... 

Emoţionat la culme, arhitectul privește triumfător la Jimmy 
Navarrelli. Acesta, placid, privește și el la nepreţuiţii prieteni ai 
eminentului arhitect, dar întruciîtva neserios, deoarece se uită la 
ei prin gura trompetei. 

- Grebencea, fii amabil și mai desfă o sticlă de „Dimple”, să 
ciocnesc cu frații! - se adresează Maximilian Prior 
responsabilului care căsca gura la noii sosiți. 

- Nu bem nimic, Maxi scumpule! Plecăm imediat la 
București! Şi sîntem la volan!... Poftim niște bani, pentru 
primele cheltuieli... Ti-ajung 10 000? De fapt, mai mult nici n- 
avem la noi... 

Prior ia teancul de bancnote, fără să-l numere. Domn! 

Grebencea și Jimmy Navarrelli privesc cîş la banii ce se 
îndeasă în portofelul arhitectului. Responsabilul, cu fruntea 
perlată de emoție, dar bişnițarul disprețuitor, mistuit de-o 
evidentă invidie. 

Indivizii cu „Mercedesul” dispar din cîmpul nostru vizual, 
ieşind unul după altul pe uşa braseriei care dă spre parking. 

Arhitectul, la cîteva clipe distanță, preluînd cheile de la 
„Opelul” responsabilului, dă să plece și dînsul, anunţindu-ne: 

- Dau o fugă pînă la Curtea-de-Argeș, să văd care-i situația! 


Grebencea, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cataleptic, 
își plesnește fruntea cu-o scatoalcă zdravănă, omorînd cu-acest 
prilej și o muscă ce-ncerca să aterizeze, și-l roagă pe Maximilian 
Prior: 

- Maestre, iertaţi-mă că-ndrăznesc, dar am o mare 
rugăminte! Fiți atit de amabil, dacă nu vă e peste mînă, și 
aduceţi-mi-o și pe nepoată-mea de la oraș... E directoare de 
liceu acolo, sau contabilă, nu știu prea bine, însă-i tare drăguță 
și-ar vrea și dînsa să se destindă cîteva zile la „Craiul Munţilor”! 
Un unchi are și biata fată, că-i orfană și necăjită. Vă dau imediat 
adresa... Se poate? 


Arhitectul mai zăbovește cîteva clipe, pînă ce Grebencea îi 
scrie adresa pe-un șerveţel de hirtie, apoi dispare și el, însă 
pășind lent, distins, chiar flegmatic aș putea spune. 

Jimmy Navarrelli, proptind musștiucul trompetei în cureaua 
de la pantaloni, se ridică de la masă, ne face un semn de rămas 
bun cu mîna, și pleacă și el. Peste un minut se-aude demarînd o 
mașină. Precis că-i „Opel”-ul responsabilului. Îl cunosc de la 
distanţă, fără să-l fi văzut vreodată. E suficient s-aud un motor, 
și imediat precizez marca, tipul și anul de fabricaţie al 
automobilului respectiv. 

- Meștere Grebencea, - mă adresez eu responsabilului, care 
căzuse pe ginduri, - ar trebui să mai reglezi tacheţii. Auzi 
motorul? 

- ÎI aud, maestre Conan. Dar nu-i „Opelul” meu, ci 
„Volkswagen”-ul lui Navarrelli. 

Trăgîndu-l după mine pe Babacu, aproape adormit, mă- 
ndrept spre parkingul motelului. După ce-l cazez pe somnorosul 
meu nepoţel, ghiftuit ca un cimpoi, am de gînd să pornesc în 
căutarea restului generaţiei, pe care sper s-o găsesc la piscină. 

Nu mai e nevoie să mă deplasez într-acolo, deoarece Biba 
și Babane au adormit de mult, tolăniţi pe bancheta din spate a 
„Bombiţei”. 

Pe cînd mă urc la volan și pornesc motorul, îmi trece prin 
gînd o întrebare cu totul firească. Drept care-l scol imediat pe 
Babane: 

- Ascultă, fratele meu, cum aţi intrat în „Fiat”? Cheile le 
aveam la mine... Cu ce-aţi deschis portiera? 

- Pentru-așa ceva mă trezești, unchiule Al? Păi foarte 
simplu! Cu cheile de la „Yale”-le de-acasă! Merg la toate „Fiat”- 
urile. L-am deschis și pe-al arhitectului, cînd am vrut să vedem 
ce-i vîrîse înăuntru trombonistul! 

Opresc imediat motorul. Privesc sever la vlăjgan, încercînd 
să-l fac să simtă numai din priviri gravitatea faptei comise. 

- Inchide-ţi ochii dulci, măi fratele meu, că n-am făcut nimic 
rău... Noi nu sîntem hoţi ca Jimmy... sîntem nepoti de detectiv, 
și-am vrut să-ţi dăm o mînă de ajutor... la uite ce i-a lăsat în 
mașină trompetistul! 

Din pricina curiozităţii, renunţ la cuvenita lecţie de morală, 
și privesc la mîna lui Babane. Deocamdată nu văd nimic, 
deoarece ţine pumnul închis. 


- Ce-ai găsit? 

- Ceva tare ciudat! Un nasture fără găuri, din metal și cu 
grătar! Poftim, uită-te și mata! Precis că bișniţarul vrea să-l facă 
de rușine pe arhitect, pe bietul nenea Maxu, să-i pună în cîrcă 
un furt... 

La prima examinare a „nasturelui” fără găuri, pe care-l 
întorc pe toate feţele, îmi dau seama numaidecit de importanţa 
descoperirii dotaţilor mei nepoți. Este un microfon miniatural... 
Bișniţarul lucrează cu mijloace tehnice moderne. E clar! Îi 
chestionez imediat pe Babane: 

- N-a mai lăsat cumva și-alţi nasturi din ăștia? 

Biba se trezește și ea, ștergîndu-se somnoroasă la ochișori. 
Pesemne că auzise întrebarea, deoarece mă lămurește în locul 
vlăjganului: 

- El Fugitivo, ești mare! Așa i-am spus și eu lui Babane... 
Trebuie să mai fie și alţii... Am căutat peste tot... Chiar și la 
motor... De-aia am demontat bujiile lui nenea Max, să vedem 
ce-i sub ele... Dar n-am mai găsit nimic. 

- Și ce-aţi făcut cu bujiile? 

- Le-am pus la loc, în mașină... Dar nu la motor, că n-am 
reușit! 

De-aia nu-i pornea „Fiat”-ul arhitectului. Putea să fie și 
„Rolls-Royce”, chiar ultimul tip, că fără bujii tot nu se urnea din 
loc! 

În vreme ce rulăm grăbiţi spre canton, curioși să vedem ce 
ne mai fac „Viţica” și orătăniile, gîndesc concentrat la metodele 
neobișnuite utilizate de Jimmy Navarrelli. Acum înclin să cred că 
nu-i un simplu bișniţar, pus pe-nvirteli comune, ci şi-un bandit 
de anvergură, capabil să organizeze lovituri în stil mare. Auzi, 
dom'le, să utilizeze microfon miniatural! Cred și eu. În felul 
acesta află precis tot ce intenţionează arhitectul. Cu-o singură 
condiţie însă, și anume ca Prior să stea cu cineva de vorbă. 

În afara problemelor referente la trombonist, mă mai intrigă 
un lucru. Mai ales c-a apărut „moștenirea”. Nici pînă acum nu i- 
am zărit, la „Craiul Munţilor”, pe oamenii Francezului!... Parcă 
au intrat în pămînt. lar de Tatanașu „Francezu” n-a auzit nimeni 
pe-aici. Să fie oare Jimmy din schimbul al doilea, lucrînd tot 
pentru Tatanașu? 

- Hombre! 

Bondocelul s-a trezit. Mă privește duios, plin de dragoste. 


- Ce-i cu tine, Babacule? Vrei ceva? 

- Da, unchiule Al! Dar îmi dai o primă? Că-ţi spun ceva! 

- lar profiterol? - glumesc eu. 

- Tot profiterol! - nu glumește Babacu. - Dar din banii 
matale, în afară de prăjitura pe care o să ne-o dea nenea Maxu, 
mîine la masă... Dă-l, că merită... Eu nu cerșesc, ci lucrez... 

Ezit cîteva clipe, cugetind la urmările pe care le va avea de 
suportat organismul celui mai tînăr membru al tribului Jimbla, 
din pricina atitor abuzuri alimentare. Dar curiozitatea mea, 
specifică unui detectiv de excepţie, mă îndeamnă să-i promit 
profiterolul dorit. Dacă socotesc bine, la preţurile practicate la 
„Craiul Munţilor”, mai am maximum pentru zece porţii normale. 

- Zi! Dă-i drumul! Vei avea profiterolul! 

- Bine! Matale credeai că Jimmy nu știe să cînte la 
trompetă? Nu-i așa? 

- Ba da. Şi știe? 

- Ştie! Atit de bine, încît după ce suflă mult în ea, din 
goarnă se aud tot felul de muzici, ba chiar și voci de oameni! 
Stăteam lîngă el, la masă, și trăgeam cu urechea! 

- Babacule! Să nu mai tragi cu urechea! Nu-i frumos! 

- Dar merit profiterolul? 

- Bineînţeles! - confirm eu, cu inima-ndoită. 

- Dacă nu-i frumos să trag cu urechea, de ce mi-l dai 
atunci? - se pronunţă Babacu extrem de sentenţios. 

În folosul unei cauze nobile, cum ar fi demascarea unui 
mare bandit, trec peste unele deficienţe ale sistemului meu 
educativ, și-i declar solemn lui Babacu: 

- Dacă izbutești să afli ce vorbesc oamenii ăia din trompetă, 
să știi că-ţi dau nu numai profiteroluri, ci și-o tortă întreagă! E 
bine? 

- S-a făcut, unchiule! - acceptă Babacu, fără să zăbovească 
prea mult asupra propunerii mele. 

Ajunși la canton, constatăm că poarta curţii nu se mai 
deschide atît de lesne. leșită din balamale, se înțepenise. 
Sîntem nevoiţi s-o sărim, ca să intrăm în canton. „Bombiţa” 
rămîne lîngă gard, pînă la noi dispoziţii. 

Deocamdată trebuie să aflăm care-i situaţia șeptelului și-a 
gospodăriei în general. 

După o examinare sumară a întregului canton, inclusiv 
garajul  „Viţicii”,  paddockul păsărilor, grădina și livada, 


conchidem că totu-i bine și frumos, și că „Viţica” a emigrat 
iarăși. Găinile însă, de data asta n-au mai dispărut, ci s-au 
adăpostit toate, spre a-și exercita funcţiile ouătoare, chiar în 
living-room-ul meu, căruia îi uitasem ferestrele deschise. 

Către orele opt și jumătate, cînd cinam amăriţi în faţa 
televizorului, urmărind un film de mare psihologie, cu niște hoți 
de vite, în marele vest sălbatic, ne pomenim strigaţi din șosea: 

- Bădie Conane! Bădie Conane! 

Era nea Tilică Boieru al lui Sfetea lu' Pop. Ne-o adusese pe 
„Viţica”. Vaca, din pricina unei crize de melancolie neagră, se 
refugiase la stîna ciobanului. lar boiereasa Gherghina, femeie 
pricepută, o mulsese, o hrănise, o adăpase și ne trimisese și 
niște brînză de oi, confecţionată din laptele „Viţicii”. Jumate- 
jumate, probabil. Adică lapte de la o oaie, lapte de la o vacă... 

După ce nea Tilică Boieru al lui Sfetea lu' Pop a ospătat 
alături de noi, a plecat încărcat de mulţumirile și recunoștinţa 
noastră, dar și oarecum euforic, din pricina sticlei de afinată pe 
care-o consumase integral. 

- Măi frate, ai rezolvat ceva cu ancheta matale? - mă 
întreabă evident obosit Babane. 

- E tîrziu! Trecut de miezul-nopţii. Discutăm miine! - îl 
informez eu. - Adorm pe mine, atît sînt de spetit! 

Babacu mă privește admirativ, aprobîndu-mă: 

- Păi cum să nu fii, după cîte ai mîncat la prînzul dat de 
nenea Maxu, în cinstea dumitale? 


Insomnii de branșă 

Pe cît sînt de obosit, pe-atit sînt de preocupat de manevrele 
indescifrabilului Jimmy  Navarrelli. Zadarnic încerc s-adorm, 
aplicînd una din cele mai reputate metode psihice, aceea 
propusă de Coué, căci nu-mi reușește pasienţa. 

Număr pînă la 189... Nimic! Nici gînd să aţipesc. Continui 
numărătoarea pînă la 1 143... Același rezultat. Negativ! La 5 
633, eventual 5 634, fiindcă-i posibil să fi greșit la numărătoare, 
cobor din pat, mă instalez la gura sobei, într-un fotoliu, și-mi 
aprind o „Snagoavă”. 

Din clipa aceasta pornesc să gîndesc profund, analizind mai 
toate faptele ce se referă la bișniţar. Mai bine zis enigmele, și nu 
faptele, deoarece n-a comis încă nimic. Dar precis va comite! 

Niciodată nu m-a înșelat intuiţia mea de detectiv de 
excepţie. Chestia cu trompeta, deși pare suficient de 
intrigatorie, o las deocamdată deoparte, neprezentind o 
extremă urgenţă. Orice borfaș de mîna a doua, chiar și de a 
treia (la necesitate) își poate confecționa un instrument muzical 
complex, care să reprezinte, de fapt, și-o ascunzătoare ideală, 
dar şi-un post de radio emisie-recepţie. Bun. Dar cu cine ţine 
legătura? Pentru că nu poate dialoga cu sine însuși. Rezultă că 
posedă unul sau mai mulţi complici! N-or fi Tatanașu „Francezu” 
și acoliții săi? 

Însă microfonul miniatural, sub nevinovata formă a unui 
nasture fără găuri, acesta mă neliniștește cel mai mult. Banda, 
pentru că precis avem de-a face cu-o bandă, posedă nu numai 
mijloace tehnice, dar și fondurile necesare. Pentru că asemenea 
utilaje ultramoderne, și încă miniaturizate, costă enorm. Deci, 
mai întîi se procedează la investiții apreciabile, în al doilea rînd, 
se lucrează extrem de organizat. 

Numai un „creier”, care conduce de la distanţă operaţia, 
putea avea cunoștință de faptul că arhitectul Maximilian Prior, 
unul din eminenţii proiectanți ai aeroporturilor, gărilor și 
motelurilor noastre, urma să primească peste puţin timp o mare 
sumă de bani, ca urmare a unei moșteniri. 

Chiar mă gindesc, la un moment dat, dacă n-am nimerit 
cumva peste o bandă de dimensiuni internaţionale. Totu-i 
posibil! Mai ales că măcelarul, Jorj Arvanitache, susţinea că 
Tatanașu are filiale pretutindeni. Plus că știau de moștenire! 


lar dacă aș încerca să-i atrag atenţia lui Maximilian, acesta 
cum se află și-n plin proces de astenizare, ar fi capabil să-mi dea 
planurile peste cap, neacordînd grija cuvenită unui complot de-o 
asemenea anvergură. 

Nu-mi rămîne, cel puţin deocamdată, decit să procedez la 
demascarea și anihilarea lui Jimmy Navarrelli, acționînd de unul 
singur. Principalul ar fi nu numai să-l blochez pe trombonist și 
să-i dejoc planurile, ci să dau chiar de urma celui care conduce 
banda, „Francezu” sau altul, precum și de complicii antrenați în 
această operaţie. 

Și singura metodă detectivistică, modernă și eficientă, mi 
se pare aceea practicată de „Columbo”. Și anume, să-l determin 
pe Navarrelli să se autodemaște!... 

Recăpătindu-mi liniștea, datorită acestei magistrale analize 
a faptelor și evenimentelor, simt că-mi pică pleoapele de somn. 
Arunc ţigara care se stinsese de mult în mîna mea obosită și mă 
duc la culcare. Trebuie să fie tare tîrziu. Cînd privesc ceasul, mă- 
ngrozesc. Stă! 

Pășesc, pîș-piș, în direcţia divanului-canapea. Ceva mișcă în 
umbra nopţii. 

- Cine-i acolo? strig înăbușit. 

- Hombre! Eu sînt... Vreau să te rog ceva! - șoptește cu glas 
tremurat imprevizibilul Babacu. 

- Unde-mi ești, dom'le, că nu te văd? - întreb intrigat. 

- În patul matale! 

- Ce s-a-ntîmplat, ce-i cu tine? 

- Mă doare burtica! 

- Vezi ce păţești dacă măniînci prea mult? - îl dojenesc eu, 
deși nu consider c-aș avea autoritatea morală corespunzătoare. 
- Ce-i de făcut? Să-ţi dau niște sare amară?... 

Deoarece Babacu nu-mi răspunde chiar imediat, aprind 
veioza. Bondocelul meu drag și scump, dar care în ultima 
săptămînă începuse să capete niște proporţii îngrijorătoare, 
apte să-l descalifice de la titlul de „bondocel”, zace cuibărit între 
pernele mele, ţinîndu-se cu mîinile de pîntec. Totuși, în ciuda 
durerilor pe care le acuză, arată destul de bine. Nu observ nici o 
crispare a feţii, și nici sudorile tipice unor colici intestinale. 

- Babacule, n-auzi ce te-ntreb? Să-ţi dau o sare amară?... 

- Mai bine mi-ai da să mănînc ceva! Și-atunci îmi trece! 


Are febră. Că dacă n-ar avea, n-ar vorbi asemenea aiureli. Îi 
pun mîna pe frunte. Să-mi dau seama de unde provine delirul. 
Dar nici gînd de temperatură anormală. 

Dimpotrivă, mai curind aș spune că eu prezint unele 
simptome de febră lejeră. Probabil însă, din pricina emoţiilor pe 
care mi le provoacă maladia bizară a nepoţelului. 

- Dar cînd te doare burtica, ce-ţi dă maică-ta? - întreb 
brusc, amintindu-mi că experienţa cea mai utilă e tot cea 
dobiîndită de părinți. 

- Lapte bătut! lar uneori îmi face șodou! Lapte călduţ, c-un 
ou crud bătut în el... 

- Haidem la bucătărie, să căutăm niște lapte acru! 

De mînă cu Babacu, străbat living-room-ul, coridorul dintre 
acesta și odaia copiilor, trec prin faţa cămării și... mă opresc 
brusc. Din cămară răzbat niște zgomote stranii. Bondocelul, 
numai în pijama, dar desculţ, începe să tremure de frică. 

- Hombre! Hoombbrree! 

- Stai liniștit, n-ai de ce să te temi! Doar e unchiul Al cu 
tine! - îl încurajez eu, strîngîndu-i și mai tare mînuţa. 

- Eu aș sta, dar nu mai pot... Îmi vine să fac ceva! - 
scîncește Babacu. 

- Fuguţa la baie! Fără frică! Eu rămîn aici, să te apăr și să 
văd cine-i în cămară! 

Operația capturării hoţilor din cămară a decurs extrem de 
rapid. M-am repezit cu toată greutatea în ușă, sperînd să-i 
strivesc în dosul acesteia. Însă ușa se deschidea invers, în afară. 
lar dinăuntru au ieșit Babane și cu Biba, privind stupefiaţi la 
cucuiul ce mi se dezvolta pe frunte. 

Fără să scot o vorbă, de tare ce mă durea, i-am tîrît după 
mine în living-room. Aici am procedat la interogatoriul de 
rigoare: 

- Ce învîrteați în cămară, și încă în plină noapte? 

Vlăjganul de Babane, după ce se consultă optic cu bălăiţa 
de Biba, îmi furnizează explicaţia solicitată: 

- Lingura!... 

- Cum? - am exclamat eu interzis. - Și unde-o înviîrteai, în 
văzduh? 

- Nu, în oala cu lapte prins! - precizează Biba. 

Babacu, sosit între timp de la băiţă, și care pătrunsese în 
living-room după ce-și furișase grijuliu capul pe ușă, pentru ca 


apoi să se așeze lîngă mine, pe spătarul fotoliului, îmi susură 
plingăreţ la ureche: 

- Vezi, Hombre! Pentru mine n-au mai lăsat pic de lăptuc! 
Hai să facem un șodou... Te rog! Mă doare tare rău burtica! Zău 
așa!... 

Evenimentele petrecute după aceea par să aparţină de 
domeniul literaturii „science-fiction”. Cu lanterna în mînă, am 
fost obligat să conduc grupul spre curtea galinaceelor. 

Bineînţeles, după cercetări care au durat mai bine de-o 
jumătate de ceas, purtam fiecare cîte două sau trei ouă în mînă. 

- Măi fratele meu, ai observat ceva? - mă atenționează 
Babane. 

- Ce? - mă declar eu curios. 

- Unde-or fi găinile noastre? Că n-am dat peste nici una, 
cînd am cercetat prin coteţe! 

- Poate s-or fi culcat în livadă... Mi s-a mai întîmplat să văd 
găini dormind în pom! Haidem într-acolo! 

Cu o bună parte din ouă salvată, multe din ele spărgîndu-ni- 
se chiar în mînă (cu prilejul expediției ratate din livadă), ne 
adunăm în curtea cantonului, extrem de intrigaţi de dispariţia 
enigmatică a păsăretului. 

- Unchiule Al! Am găsit! - exclamă bălăița de Biba, 
ștergîndu-se de gălbenuș pe pijama, cu care ocazie mai sparge 
un ou, pare-mi-se ultimul pe care îl mai poseda. 

- Găinile? - o întreb eu ușurat. 

- Nu! Acuma știu unde s-au refugiat! Nu-i prima oară cînd 
dorm în grajdul „Viţicii”. 

Ne deplasăm urgent în direcția sugerată. 

Nici n-apucăm să intrăm înăuntru, că zeci de găini își iau 
zborul, întîmpinîndu-ne cu cotcodăcitul lor disperat, de parcă ar 
fi dat peste ele uliul. În aceeași clipă începe să claxoneze și 
„Viţica”,  mugind de ceasul morţii. Cuprinși de panica 
necunoscutului, abandonăm restul de ouă, și încercăm să 
abandonăm și locurile. 

Se pare însă că-i prea tirziu, deoarece o namilă uriașă, un 
soi de King-Kong, se ridică din fînul ieslei și se repede la noi, 
urlînd înspăimîntător: 

- Săriţi! Hoţii! Puneţi mîna pe ei! Nea, Ursei, săi! Nu-i scăpa! 
Mușcă-i! Şo pe ei!... 


Mi-e mai mult de copii, pentru că eu, unul, nu-s deloc fricos. 
De aceea o luăm numaidecit la fugă, alergînd cît ne ţin puterile. 
Dar cu mine în frunte, pentru a le servi de călăuză micuţilor. 
Babacu urlă ca din gură de șarpe: 

- Unchiule Al! Stai! Stai să-ți spun ceva!... 

- Ce s-a-ntimplat? 

- Stai! E nea Tilică! Strigă la el, și spune-i că nu sîntem hoţi! 

Frînez brusc. La lumina reflectorului manual, nea Tilică al lui 
Sfetea lu’ Pop, ciobanul de care ne despărţisem as'-noapte, 
arată total necorespunzător. Cu cojocul pe umeri, plin de paie și 
fîn, și-a pierdut și căciula, iar în păr, pe post de căciulă, poartă 
ștergarul de mulsoare a „Viţicii”. 

Cel mai „ţapăn” cioban se oprește, cînd strig la el (conform 
indicaţiilor lui Babacu) c-un glas atît de puternic, de-mi zbiîrniie 
lanterna în mînă: 

- Sîntem noi, nea Tilică! 

- Care voi, că nu vă văz? 

- Conan și copiii inginerului! 

- Păi ce cătaţi la mine la tîrlă? - ne întreabă hăbăucit total 
Tilică. 

- Sîntem la canton, nu la gospodăria matale! - îl lămuresc 
eu. 

- Dar eu ce cat aci? 

Îmi vine greu să-i răspund faţă de copii. 

După ce-l văzusem dînd gata o sticlă de rachiu de afine, mi- 
e lesne să-mi dau seama ce se petrecuse cu dînsul. 

Trezit de-a binelea, și la propriu și la figurat, boierul pleacă 
la stînă. Nu mai înainte de-a mă ruga să nu-l spun ciobăniţei 
Gherghina. După care noi ne îndreptăm către paturile noastre, 
morţi de somn și oboseală nervoasă. 

Culc copiii. Mă culc și eu, sting veioza. Cînd dau să aţipesc, 
îl aud pe Babacu, strigînd la mine, de dincolo de ușă: 

- Hombre! Și cum rămîne cu șodoul? 

- Rămine pe miine, Babacule! - îi răspund mormăind. 

Apoi mă scufund într-un somn adînc. Fără vise sper. Ca să 
pot dormi și eu ca un dulce copil. 

Somnul îmi este populat numai de găini zburînd în formaţii 
de asalt, de vaci care mugesc înspăimiîntător, năvălind spre 
mine ca niște buldozere, clempănind ameninţător din lame. 


A doua zi, pe la nămiază, sînt trezit de-o hărmălaie de 
dimensiuni cosmice. „Viţica” îmi rage la fereastră, înconjurată și 
asistată de majoritatea galinaceelor, care-o acompaniază cu 
cotcodăcitul lor, alcătuind un cor mai mult decît dodecafonic. 

Buimac, la început nu pot distinge dezideratele lor, dar 
trezindu-mă de-a binelea, îmi dau urgent seama că-s nehrănite 
și neadăpate, iar „Viţica” nemulsă. In vreme ce sar direct în 
papuci, intenţionind să decretez mobilizarea generală a 
generaţiei, pentru a se apuca rapid de treburile gospodărești, 
îmi răsună în urechi un alt muget de vacă, însă total 
necunoscut. 

Nevrînd să iau contact cu manifestanţii de afară, din curtea 
cantonului, ies prin faţă, să văd ce-i cu vaca suplimentară, care 
îmi umflă capul cu răgetele ei disperate. 

- Muuu! Muuu! - muge „Opelul” responsabilului de la motel. 

La volan nu-i Grebencea, așa cum mă așteptasem, ci unul 
din prietenii bucureșteni ai arhitectului. În clipa cînd mă zărește, 
își întrerupe operaţia de perforare a timpanelor mele, dar începe 
să ragă el: 

- Maestre Conan! Ce-i cu matale? Siînteţi așteptat la 
sărbătorirea lui Maximilian... M-a trimis pe mine, să anunţ că vă 
roagă neapărat să fiţi la masă... 

- Mulţumesc, domnule... 

- Cezar Schiledi! Inginer constructor... coleg din tinereţe cu 
Max... Ne leagă ani grei, petrecuți împreună! Vă așteptăm? 

- Dar bineînţeles! Speraţi să nu venim?... N-aţi scăpat! 


Max - garden party 

Pînă reușim să reintroducem ordinea printre galinacee și s- 
o convingem pe „Viţica” să se lase mai întîi mulsă, și-apoi să-și 
vadă de mîncare, deoarece și noi trebuie să plecăm la masă, 
mai trece vreun ceas bun. În vreme ce executăm operaţiile de 
mai sus, le explic membrilor cei mai tineri ai tribului Jimbla, cu 
duhul blîndeţii însă, să nu cumva să procedeze ca ieri, și să 
mănînce totul de pe platouri, castroane și farfuriile altora. 

- Babacule, să nu te mai pomanagești, cerînd profiterol că 
iar te-apucă burtica! Ouă nu mai avem, ca să preparăm șodou, 
iar laptele n-o să se acrească pînă diseară! Ne-am înţeles? 

- Dar cum să nu, unchiule Al! S-a-ntimplat să nu te-ascult 
eu pe matale? - se pisicește bondocul. - Dar ce să fac dacă mi-e 
foame? Nu ne-ai dat nimic de mîncare la micul-dejun... 

Aici are și el dreptate! Pentru că și mie mi-e foame, de-aș 
mînca și o vacă la cuptor. 

Dar mă frămîntă totuși un gînd tulbure. De ce nu venise 
inginerul Cezar Schiledi cu „Mercedesul” lui alb, și se deplasase 
cu „Opelul” împrumutat de responsabil lui Maximilian Prior? Una 
la mînă! Și de ce se-napoiase, tocmai de la București, din 
moment ce-abia plecase cu-o zi în urmă? Culmea ar fi să fi venit 
însoţit și de celălalt turist, tot amic de-al arhitectului. Pentru că- 
n cazul acesta, nu se mai alege nimic din moștenirea căpătată 
de distinsul meu amic. Mesele pe care le oferă trebuie să coste 
o groază de parale... Și mai am o problemă, de factură pur 
administrativă. Cum se descurcă Grebencea, dacă-i vine pe cap 
o inspecţie financiară și-l descoperă cu contul arhitectului 
neachitat? E drept, Maximilian Prior trebuie să aibă și el ceva 
bănuţi, de vreme ce proiectase atitea gări și moteluri, plus cei 
10 000 pe care-i primise de la bunii săi prieteni bucureșteni. 

Cînd ajungem la motelul „Craiul Munţilor”, salonul braseriei 
e pustiu. Deci am ajuns prea tîrziu, și-am rămas și nemiîncaţi. Și 
asta numai din pricina Babacului, pe care-l apucase dorul de 
șodou, în plină noapte. 

Privim cu toţii interziși la mesele goale, simțind cum ni se 
crispează stomacurile. Dacă aș avea bani, ne-am duce la bufet, 
să gustăm ceva acolo. Dar carnetul de CEC l-am lăsat acasă, cu- 
atit mai mult cu cît nici n-aveam cine știe ce sumă pe el. Dar de- 
o iahnie tot se mai găsea. 


Dinspre piscină se-aud chiote năprasnice, de parcă s-ar fi 
înecat cineva. Oamenii petrec, ce le pasă de noi. 

- Ce-i facem, măi fratele meu? - mă chestionează sumbru 
vlăjganul de Babane. - Ne-ntoarcem acasă? La munca de jos, și 
ne punem pe lapte cu mămăliguţă? 

- Dar mai avem mălai extra? - devin eu brusc interesat de 
ideea tînărului Jimbla. 

- Sigur că nu! - răspunde el și mai sumbru. - Nici extra, și 
nici obișnuit. Dar putem urui niște porumb la rîșniţa de mînă... 

În momentul cînd mă pregătesc să dispun urcarea în 
„Bombiţă”, mă aud strigat de la distanţă: 

- Maestre Conan! Unde umbli, dom'le? 

Dinspre grădina piscinei se apropie de noi celălalt prieten al 
arhitectului, perechea lui Cezar Schiledi. 

- Nu mă mai cunoașteţi? Sînt Alexandru Gai, Sandy pentru 
prieteni, vechi amic de-al lui Mac! 

Extrem de bine dispus, individul ne informează că 
sărbătorirea eminentului și norocosului arhitect se desfășoară în 
grădina-restaurant de lîngă piscină, pe care Prior o rezervase 
special pentru acest eveniment. 

- Poftiți mai repede, maestre! Poate sînteţi flămînd! 

Sosirea grupului nostru, în frunte cu Babacu, dar pe care îl 
ajunseserăm din urmă în timp util, pentru a-l împiedica să se 
avînte în braţele lui Maximilian Prior și să-i ceară de mîncare, e- 
ntîmpinată cu salve de urale. 

- Prieteni dragi, nici nu știți ce mult ne-aţi lipsit. Fără voi, 
sărbătoarea noastră n-avea nici un farmec! - declamă oarecum 
pretenţios arhitectul. - Poftiți și vă ospătaţi... 

Îl felicit pentru fericitul eveniment, după care sînt prezentat 
mesenilor, unii dintre ei fiind aici pentru prima oară. Maximilian 
mi-i aduce înainte, unul cîte unul, și-mi comunică: 

- Begibeg Mehmet Ali, dobrogean din Medgidia, student, 
prietenul cel mai apropiat al celuilalt student al nostru, trăsnitul 
de Jimmy Navarrelli... 

- Noroc bun, bătrine șef apaș! - mă salută exoticul 
personaj. 

Max continuă: 

- Sandy Gai, inginer horticol, mare specialist la spaţii verzi! 

- Ne cunoaștem, dragă Mac! - îl informează turistul. 


Arhitectul privește la adunarea, mesenilor, parcă vrind să 
găsească pe cineva anume. Grebencea, care de astă dată văd 
că-i printre meseni, probabil în calitate de invitat personal al lui 
Maximilian Prior, îl întreabă din ochi. 

Max dă nedumerit din cap, după care rostește indispus: 

- Dar unde ni-s fetele, măi Grebenceo? 

- Vin acușica, maestre! S-au dus la garderobă, după ţigări! 
Uite-le, că sosesc! 

Prior se repede în spatele nostru și, pînă să apucăm a 
întoarce capetele, ne pomenim în față cu două superbe 
întruchipări ale sexului complet opus. Arhitectul le ia pe după 
umeri și le împinge spre mine: 

- Dînsu-i marele scriitor Al Conan Doi, în carne și oase! 
lubiți-l și apreciaţi-l, că nu se știe unde ajunge și la ce poate 
folosi! 

Apoi, îngăduindu-și prea mult, o arată cu degetul, gest 
absolut lipsit de distincţie, pe bruneta din dreapta: 

- Dragodana Tatu, „prietena” amicului nostru Jimmy 
Navarrelli... 

- Sărut miinile, domnişoară! - rostesc eu, întrucitva fisticit 
de frumuseţea extravagantă a persoanei. 

- Servus, babacule! - îmi răspunde ea suficient de 
insolentă. 

N-aș zice că mă confundă cu nepoţelul meu personal. Dar 
tac și-nghit corespunzător. 

- lar domnișoara-i surpriza sărbătoririi noastre, - îşi 
continuă Maximilian Prior circul, - Lili Mamulea, viitoarea mea 
logodnică, și nepoata prietenului Grebencea, adusă cu mari 
sacrificii de la Curtea-de-Argeș... 

- Sincere felicitări, domnișoară, sînt bucuros de vestea 
auzită! - mă adresez eu splendidei făpturi, probabil roșcovană 
naturală. 

- Mulţumesc, scumpe maestre! Abia aşteptam să vă 
cunosc! - se declară extrem de încîntată viitoarea tovarășă de 
viaţă a marelui arhitect Maximilian Prior, peste capul căruia se 
abat toate noroacele; și bani cu duiumul, și nevastă tînără și 
frumoasă. 

Sper ca amicul Max să fi terminat cu manifestările 
protocolare, pentru că, dacă o mai ţine mult așa, am toate 
șansele să leșin de foame. Scumpii mei nepoți, nefiind trecuţi pe 


lista persoanelor oficiale, au început să activeze de mult pe 
vastele teritorii ale meselor reunite într-una singură, dar uriașă, 
în formă de potcoavă, în splendida grădină-restaurant a 
motelului. 

- Dragă Conan, dar ia loc la masă! - mă poftește în sfîrșit 
arhitectul, îndurîndu-se de chinurile mele. 

Așezat între Maximilian Prior și Lili Mamulea, logodnica 
adusă cu mari sacrificii de la Curtea-de-Argeș, în vreme ce dînșii 
schimbă amabilităţi cu mesenii, dialogînd de la distanţă, înţeleg 
să profit de neatenţia lor, și să atac formidabilele icre de știucă, 
din care apucasem să mă servesc copios. 

Din cînd în cînd îmi mai arunc privirile spre partenerii de 
festin, încercînd să-mi dau seama de unde reușise arhitectul s- 
adune atiţia meseni. Deoarece, în afara persoanelor mai sus 
pomenite, plus Navarrelli care mă salutase trăsnit, emiţind din 
trompetă un „onor la general!”, mai sînt vreo șase persoane ce 
nici nu-mi fuseseră prezentate, dar se ospătează ţeapăn, de 
parcă ar fi fost puse la îngrășat. Nu găsesc decit o singură 
explicaţie plauzibilă. Ori sînt neamurile lui Grebencea, aduse 
special pentru avanpremiera logodnei, ori sînt niște simpli 
figuranţi recrutaţi dintre turiștii ocazionali, dar bucuroși de 
petreceri, pentru a conferi mai multă solemnitate sărbătoririi lui 
Maximilian Prior. În orice caz, dacă-s numai figuraţie de decor, 
sînt destul de pașnici, deoarece, decit să facă pe cascadorii, 
preferă să acorde atenţia cuvenită îmbelșugatei mese oferite de 
fericitul arhitect. 

Distinsul Maximilian mi se pare c-a-nceput să se 
cherchelească. Cînd observ că s-au adunat înaintea sa două 
sticle de „Dimple”, sînt silit să deduc că are toate șansele să 
devină imponderabil, dar și extraterestru. Totuși, în pofida 
gradului de saturație alcoolică, arhitectul rămîne domn, 
construind o curte frenetică viitoarei doamne Prior. 

- Dragă Lili, - îl aud eu pe Max, trăgînd bineînţeles cu 
urechea (dreaptă), - pentru un brabant, pardon bărbat la vîrsta 
mea, extrem de astenizat din pricina muncii asidue pe care am 
prestat-o în ultimii ani, proiectînd atitea aeroporturi, gări și 
moteluri, faptul că te-am găsit pe tine, cu totul accidental, mi se 
pare o șuncă, nu, pardon, șansă unică. Chiar stau și mă-ntreb, 
dacă te merit! Pentru mine preţuiești infinit mai mult decît 


nefericita asta de moștenire, care-mi dă atita bătaie de capac, 
nu, cap... 

Dar Lili Mamulea nu-i de acord cu defetismul arhitectului, 
deoarece obiectează: 

- Maxule, ce-ș copil? Bate-ţi capul, iubitule, nu te lăsa... 
Facem noi rost de cei 50 000 de lei... Mai dă și unchiul lorgu 
(ăsta trebuie să fie Grebencea, pe care abia acum aflu că-l 
cheamă astfel), mai pun și eu din micile mele economii... 

- Eşti tare dulce, Lili scumpă! Dar nu-ţi dai seama că nu-i 
de-ajuns? Mă rog, cu 50 000 obţinem un avans de la Bancă, în 
pontul, pardon contul moștenirii primite de la Munchen, vreo 
500 000, dar mai întîi trebuie să-i depunem, și-apoi s-așteptăm 
cel puțin o săptămînă! Și ce mă fac cu „Mercedes”-ul? Că de- 
asta au venit de la București Cezărică Schiledi și Sandy Gai... 
Să-mi anunţe iminenta sosire în bamă, vamă a mașinii! De unde 
să fac rost de 67 000 de lei? Iți dai seama?... Ei mi-au și adus 
încă 9 000... dar mai mult n-au la îndemînă... În definitiv, ducă- 
se pe apa sîmbetii „Mercedes”-ul... Din moment ce te-am găsit 
pe tine, mă mulţumesc și cu nenorocitul ăla de „Fiat”-850... 

- Nici să nu te gindești, - pledează în continuare Lili 
Mamulea, - cu ce-o să plecăm în călătoria de nuntă? Lasă că 
aranjez eu... Deși sînt modesta administratoare a unui liceu 
internat de provincie, de numai 980 de elevi, am strîns și eu 
ceva bănuţi, privîndu-mă de la multe... În loc să-mi iau televizor 
„Cosmos” m-am mulțumit doar c-un „Grundig” mititel, și-ăla cu 
transistori... Mașină nu mi-am cumpărat, cum a făcut maestra 
de lenjerie, că nu pot lua copiilor rufele de la gură... Am depus 
banii pentru o „Skodă”, că-i mai mititică... Dar dacă vom avea 
„Mercedes”, trag banii îndărăt de la CEC, și plătim vama! E bine, 
Maxule? 

Arhitectul, emoţionat la culme, neînţelegînd atita altruism 
și devotament din partea unei tinere ce i-ar fi putut fi chiar și 
copil, o privește cu ochi înlăcrimaţi. In care, totuși, e posibil să 
existe și-o oarecare doză de „Dimple”. 

- Bine, Lili, fie așa cum dorești! Nu mă contra, nu mă, 
pardon, opun! Singura temere care mă macină e să nu te 
plictisești c-un flăcău tomnatec, trecut de virsta primelor iubiri... 
Eşti tînără, plină de viță, adică viaţă, iar eu mă simt obosit, 
extenuat... 


Lili Mamulea numai că nu-l soarbe din ochi, atunci cînd îl 
tranchilizează: 

- Nici eu nu mai sînt la vîrsta primelor iubiri... Adică, vreau 

să spun că n-am iubit pe nimeni de-adevărat pînă acum... Și nu 
mai sînt chiar atît de tînără! În curînd voi împlini 25 de ani, 
bătuţi pe muchie!... 
_ In ce privește chestia cu muchia, Lili Mamulea exagerează. 
In ciuda frumuseţii angelice, e totuși destul de pirguită. După 
mine, trebuie să bată serios spre 35... Dar ce contează virsta, 
cînd e vorba de-o dragoste atît de fulgerătoare, și încă de la 
prima vedere... Mai ales, - stau eu și mă-ntreb, - ce-o fi fost 
atunci cînd, la prima vedere, l-a zărit pe arhitect, distins și 
elegant, coborînd dintr-un „Opel”! 

Deocamdată mă intrigă manevrele lui Jimmy Navarrelli, pe 
care le execută cu trompeta. Suflă în ea de formă, pentru ca 
apoi să-și ducă urechea la pilnia goarnei, ca și cum ar fi așteptat 
să-i iasă pe-acolo suflarea transformată în sunet. Individa care-și 
permisese să mi se adreseze cu „babacule!”, dă mereu să-i 
înhaţe trompeta, iar bișniţarul îi pleznește lejer mînușiţa. 

Dar cînd și-a mobilizat Jimmy complicii? Pentru că, atît 
Dragodana cît și enigmaticul Begibeg Mehmet Ali, mai mult ca 
sigur sînt colegi de bandă cu trombonistul. 

Dragodana Tatu, exemplar de lux din specia 
bulevardistelor, n-are pic de jenă. Se-mbracă „hippy”, cu blugi 
ferfeniţiţi și peticiţi, dinadins, cu cele mai insolite bucăţi de 
material textil sau piele, plus două etichete pe mușchii fesieri, 
cu bluză fără miîneci, dar și fără spate, legată într-un nod 
deasupra buricului. lar pe cap, în loc de păr, și-a montat o 
perucă cu lînă albă, nedată la darac. Însă efectul obţinut, spre 
mirarea generală, e de excepţie. Pentru că persoana emană, 
sau, mai bine zis, iradiază impulsuri, dacă nu radioactive, în 
orice caz electromagnetice. Personalitate explozivă, capabilă să- 
| nenorocească nu numai pe Jimmy Navarrelli, prietenul ei 
personal, ci chiar toată banda, cu „creier” cu tot. 

In schimb, dobrogeanul, studentul cu mutră de tătar de 
operetă, se complace într-un deghizament de indian navaja, 
comanche, sau chiar și apache [iar nu „apaș”, cum greșit se 
pronunţase dînsul, cînd îmi spusese „bătrine șef apaș”). E clar 
că orizontul său cultural se limitează numai la terminologia de 


branșă, confundînd bietele victime ale vestului sălbatic, cu 
apașii din tavernele pariziene. 

Begibeg purtînd nădragi din piele de antilopă, bluzon din 
bucățele de skai, divers colorate, și cu franjuri pe umeri, și-a 
legat părul (înfiorător de negru) cu-o panglică lată, probabil din 
piele, petrecută peste frunte. Intr-adevăr, deși numele îi sună 
extrem de turcesc, Begibeg Mehmet Ali arată întocmai ca pieile- 
roșii din stampele străvechilor manuale de geografie. 

- Noroc, maestre! - mă aud deodată interpelat. - Ce faci 
acolo, nu ciocnești și cu noi, tineretul? 

Jimmy, abandoniînd joaca, își trece gura trompetei în chimir, 
se îndreaptă spre mine, cu-o sticlă de „Pepsi” în mină. 
Dragodana Tatu și Begibeg Mehmet Ali pășesc pe urmele lui. 
Fiecare cu-o butelie din aceeași poţiune... 

E ceva în neregulă cu acești așa-ziși tineri! De ce se adapă 
numai cu „elan și energie”? Nu cumva se droghează? Celebra 
băutură, răcoritoare sau ne, în funcţie de prezenţa gheții, 
conţine totuși un oarecare procent de cofeină. Băută în cantitate 
mare, este imposibil să nu genereze stări euforice. Ce-i drept 
însă, ar trebui calculată științific cantitatea utilă pentru 
provocarea stărilor respective. Dacă-s necesare citeva vagoane, 
înseamnă că sînt în eroare. Dar dacă sînt suficiente doar zece 
sau cincisprezece sticle, atunci am pus punctul pe ,„I”! 

- Văd că, în loc să te pui pe scris romane, te ţii numai de 
zaiafeturi, iubite maestre Conane! - mi se adresează Navarrelli, 
rînjindu-mi simpatic foc. - De ce nu-ţi vezi tălică de treburile 
matale? 

Dragodana, ciocnindu-mă-n cap cu sticla ei de „Pepsi”, mă 
pupă pe frunte, depuniînd pe ea un sărut maternal, și mă îmbie: 

- Ce zici, babacule, te fac un rock? Sau pleci acasă, unde te 
așteaptă romanul? 

- Din păcate, nu dansez decit „ca la Breaza”, dragă 
domnişoară! - îi răspund eu cutremurat de insolenţa persoanei, 
dar și de efectul straniu al pupăturii, care-mi pune nervii la grea 
încercare, cuplîndu-i la o reţea de înaltă frecvenţă, dar și 
necunoscută. 

Dragodana, interzisă de cunoștințele mele dansate, mă 
sfătuiește, zimbindu-mi bizar: 

- Atunci e preferabil să te menţii la literatura dumitale, că 
tanti nu folosește jocurile populare! 


- Ascultă la mine, bătrîne șef apaș, fii atent! - mă solicită și 
indianul Mehmet Begibeg Ali, sau invers, c-am început să-i 
încurc și numele, din pricina stresului stîrnit de intervenţia 
ciudatei Dragodana Tatu. - Gagiii au dreptate! 

Scîrbit de lexicul individului, depun eforturi notabile pentru 
a detecta subtextul invitaţiei de-a mă reîntoarce la uneltele 
mele, adică la scris. Dragodana îl trage de mînă pe ultimul 
mohican de pe meleagurile argeșene, declarîndu-i cu jumătate 
voce, dar suficient de tare ca să disting, în vreme ce-i arată 
capul subsemnatului: 

- Dacă babacului nu-i funcţionează plăminul, înseamnă că 
ne pierdem vremea cu el... Păcat, că pare talentat... Poate intră 
la idee, însă, și-atunci ne lasă în pace, să ne vedem de treburi! E 
clar?... 

Bieți subdezvoltaţi! Nici nu știu ce zace în spatele pașnicei 
figuri a scriitorului Al Conan Doi... Habar n-au că „detectivul de 
şoc și excepţie” (cu-același nume) nu se lasă atit de ușor 
intimidat. lar dacă nu utilizează „Smith and Wesson”-uri sau 
„Colt 45 - Special Police”-uri, ca detectivii din „Enigma”, asta se 
datorează faptului că posedă o armă mult mai eficientă, și 
anume extraordinara sa putere de deducție. A fi investigator, 
detectiv sau anchetator înseamnă să-ţi nimerești ţinta cu 
gloanțe de-un calibru absolut inuzitat, dar care-s trase c-un 
revolver rar, marca „Flair”! 

Drept care, în momentul în care Jimmy Navarrelli mă 
străfulgeră cu laserele ochilor săi extrem de vioi și duri, de 
culoarea tablei de la cutiile de conserve „Valea Roșie”, așteptînd 
evident un răspuns din partea mea, declar: 

- Literatura se comite și-n miezul vieţii, al evenimentelor, 
nu numai în biroul de lucru! În timp ce par antrenat de 
nevinovatele petreceri ale amicilor mei, lucrez intens la 
romanele mele... 

Năucit de sensurile multiple ale avertismentului meu, 
trombonistul mă privește zimbind subţire, manifestînd o milă 
nespusă la adresa mea. Săracul de el! Nu-și dă seama de 
dimensiunile erorii săvirșite. 


Nemuritorii Găulea, Dublău, dar și răposatul Bucifal... 

După ce treimea bișniţarilor se depărtează în direcţia 
garderobei, unde probabil are de gind să ţină o ședință, în care 
să analizeze posibilităţile de conversie ale transparentelor lor 
aluzii, cărora fusesem supus recent, intru brusc într-o stare de 
intensă reflecţie. 

Trei aspecte, pînă acum neglijate, îmi triturează celulele 
cenușii. Primo: unde-s Gherigogu, Flory, Smiţ, Durică, Jorj și 
Mitzi, cu „fratele” Lică? Secundo: de ce Jimmy Navarrelli și 
complicii săi ţin să mă îndepărteze cît mai rapid din sectorul lor 
de activitate? Terţio: cum este posibil, în plin sezon, grădina- 
restaurant și piscina motelului să fie rezervate exclusiv 
sărbătoririi arhitectului, iar turiștii și clienţii, permanenţi sau 
pasageri, să fie eliminaţi din teritoriile destinate plăcerilor 
estivale. 

Prima problemă e simplă: Tatanașu, avertizat de Jorj 
Arvanitache că-s în sector, îl înlocuise cu-o echipă de schimb! 

La a doua chestiune, într-o oarecare măsură, am 
aptitudinea să-mi răspund și singur: banda s-a decis să intre mai 
accelerat în faza de finalizare a operaţiunii propuse (recte 
pauperizarea imediată a recentului semimilionar). 

La a treia, îmi va lămuri situaţia lorgu Grebencea, care 
ciocnește intensiv cu Cezar Schiledi și Sandy Gai, amicii 
personali ai arhitectului. Fapt pentru care îl deranjez din 
exercitarea funcţiei sale actuale, de consumator al produselor 
unităţii pe care ar trebui s-o conducă, nu numai competent, dar 
și cît mai rentabil: 

- Meștere Grebencea, îmi face plăcere să te văd sporind 
încrederea noastră în calitatea băuturilor pe care le servește 
„Craiul Munţilor”, dar crezi că-i suficient doar atit, pentru 
îndeplinirea planului, să bei alături de noi, grupul restrîns al 
invitaţilor lui Max? Cum te descurci însă cu ceilalți amatori de-un 
șpriţ la iarbă verde, sau de-o baie în moderna piscină a 
motelului, pe care, încă, nu te-am văzut punîndu-le-o la 
dispoziţie... 

Logosul meu urmărea, de fapt, două obiective, mai întîi să 
aflu la ce modalitate apelase responsabilul, pentru a-i îndepărta 
pe nenumăraţii turiști de la binefacerile civilizaţiei, iar apoi să-l 
trezesc la realitate, sugerîndu-i că nu-i cazul să-și deterioreze 
celulele hepatice, dar nici să bea cot la cot cu clienţii, cărora era 


dator să le asigure o deservire exemplară, iar nu să devină o 
reclamă însufleţită a prăbușirii fizico-morale la care duce abuzul 
de alcooluri abrazive. 

- Mă faci să rid, maestre Conan! - îmi răspunde oarecum 
peltic lorgu Grebencea. - Păi, cu nenea arhitectul, depășesc și 
planul trimestrial, nu numai cel al lunii în curs... N-ai văzut 
panoul de la intrare?... 

Deoarece nu-mi fusese dat să pătrund în incinta grădinii 
prin suscitata intrare, n-avusesem posibilitatea să observ nimic 
asemănător. 

- Ce-ai scris pe panou? - devin curios. - Că eu am fost adus 
prin braserie!... 

Grebencea pornește să chicotească enervant, aproape 
înecîndu-se cu lichidul pe care tocmai îl folosea la dezinfectarea 
cavităţii bucale. După ce-l elimină, slobozindu-l în interiorul său, 
îmi comunică și textul: 

„Piscina fiind închisă pentru revizie generală, onorata 
noastră clientelă este invitată să folosească bufetul”. - Ce zici, 
maestre, e tare? 

Pentru a-și astimpăra risul ce-i zguduia întreaga carcasă, 
responsabilul, care căpătase o suspectă culoare stacojie, 
anunţind un iminent infarct, sau, în cel mai fericit caz, o lejeră 
apoplexie, se agaţă fraternel de grumazul lui Cezar Schiledi. 
Tentativă absolut ratată, deoarece lunecă de pe scaun, aterizînd 
direct sub masă. 

Cezar și Sandy Gai, speriaţi de performanţa lui Grebencea, 
se pleacă după el, dorind probabil să-l extragă de-acolo. După o 
secundă reapar la suprafaţă îngroziți, exclamînd: 

- Nu-i! A dispărut! Sării! 

Dar n-am timp să mă dedic acestei probleme, deoarece, în 
aceeași clipă, mă simt apucat de piciorul drept, probabil de 
vreun dulău rătăcit, în căutarea ciolanului de toate zilele. li trag 
un bombeu de pantof de vară ușor, dar suficient de ţeapăn 
pentru a-l auzi schelălăind: 

- Hau! Hau! Hauoleu! Doare! Cine-i dobitocul care dă în 
mine? 

lar de sub masă, chiar lîngă personalitatea mea, irumpe 
Grebencea, frecîndu-și cu-o frecvenţă incredibilă creștetul 
capului. Cu lacrimi în ochi, începe să miriie ameninţător, 
parcurgînd toate culorile curcubeului. Mă privește bizar. Apoi, 


dîndu-și seama de gafa comisă, o-ntoarce ca la Ploiești, și-ncepe 
să recite, în totală contradicţie cu spasmele ce-i schimonosesc 
faţa: 

- Scumpe maestre, ce-ai cu mine? Că nu ţi-am făcut nimic 
rău! Plecasem după lăutari, iar matale mă alungi cu lovituri de 
picior? Nu-ţi place muzica noastră populară?... 

Deși mă insultase, trec cu vederea impoliteţea săvirșită 
(întrucît n-avusese o vizibilitate convenabilă, de-acolo, de sub 
masă) și-l bat împăciuitorist pe umăr: 

- Nene Grebencea, nu poţi circula și dumneata, ca toată 
lumea, la nivelul solului?... 

Responsabilul recuperează încetul cu încetul, dar 
dobîndește o ciudată mișcare pendulatorie, biţiindu-se cînd 
înainte, cînd înapoi, întocmai ca transatlanticul „Titanic”, în 
momentul naufragierii. 

După ce depune eforturi remarcabile, vrînd să mă 
recunoască și să înţeleagă declaraţiile mele, se-mbată și mai 
abitir, din propria-i respiraţie, și pleacă legănîndu-se în direcția 
braseriei, strigînd cuprins de-un entuziasm infantil: 

- Sol? Avem și solist! Pe maestrul Găulea... Din Găvana... 
Să-l auzi: „Cînd eram pe lalomiţa, mă iubeam cu ţaţa Miţa!”... 
Cu taraful lui Tăchiță Dublău! 

In vreme ce întreaga asistenţă așteaptă sosirea celebrei 
formaţii folclorice, dar total necunoscută străinașilor pripășiţi la 
„Craiul Munţilor”, Maximilian Prior întreţine o conversaţie 
animată cu domnișoara Mamulea, discutind probabil aspectul 
economic al viitorului cămin. Ceea ce nu ne împiedică totuși, să 
apreciem elogios apariţia celor patru ospătari, băieţi zdraveni și 
extrem de muncitori, din echipa specială a braseriei, care ne 
aduc platourile cu fripturi. 

Scumpii mei nepoţei, aflaţi (din fericire, pentru ei) la 
celălalt capăt al mesei, pornesc să-și anunţe reciproc rezultatul 
investigaţiei întreprinse cu furculiţele, cuţitele și mîinile, prin 
uriașele recipiente de porțelan. 

- Pulpă de giscă! - chiţăie încîntată bălăița de Biba. 

- Ficat de purcel! - îi dă replica Babane. 

- Miel! Spinare, cu rinichi! - triumfă bondocul familiei. 

- Piept de curcan! - reia, din voleu, vlăjganul de Babane. 

- Pipoţei și inimioare de pui! 

- Rotocoale de berbec! 


- Antricoate, cu floare! 

- Cotlete! 

Deoarece nimerisem doar peste o infamă tirtiță, de origine 
inidentificabilă, strig la ei, pentru a reintroduce decenţa: 

- Liniște! Ce-i hărmălaia asta? Cine-a găsit miel? 

- Eu, Hombre! - declară Babacu. 

- Adu-l aici, să văd dacă-i proaspăt! - îi cer eu, îngrijorat de 
eventuala tragedie a unei intoxicații alimentare. 

- Tot? - se interesează înțeleptul bondocel. 

- Nu! Doar o ciosvirtă, dar de la spate! 

Bondocul de Babacu se ridică evident deranjat, într-o mînă 
cu bucata lui, de la rinichi, din care sfirtecă în dușmănie, iar în 
cealaltă cu-o pulpă întreagă de miel, pe care-o agită în chip de 
bumerang. 

După ce gust din ea, îl expediez la locul său, dîndu-i 
recomandaţiile de rigoare: 

- Lasă pulpa aici! Mă ocup eu de dinsa, e prea mare pentru 
tine! Să fii atent cît mănînci, se-aude? 

Bondocul mă privește neîncrezător, cu ochii săi neprihăniţi, 
apoi mă întreabă: 

- Unchiule Al! Să-ţi aduc și curcanul? 

Ezit cîteva secunde, neștiind prea bine dacă Babacu mă ia 
peste picior, sau l-a apucat într-adevăr o nespusă dragoste faţă 
de unchiul de la București. 

- Bine! Fie cum zici tu! Dar nu tot! - îi accept propunerea. 

Cînd masticam și eu, împăcat cu mine însumi și cu natura 
ambiantă, dinspre salonul braseriei își face apariţia lorgu 
Grebencea, ţopăind frenetic, de parcă ar fi fost prevăzut cu 
arcuri sub tălpi. Joacă de unul singur, executînd figuri din cele 
mai bizare, la sunetele unei sîrbe argeșene deosebit de 
hurducănate. 

- Bate frate-n fierăstrău, că ne cîntă nea Dublău! Hai, ila, 
iha-ha! Joacă frate, nu mai sta! - rage responsabilul, pradă unui 
evident puseu de hipertensiune arterială, judecînd după 
culoarea sa vinăt-stacojie. 

Celebrul taraf al lui Tăchiţă Dublău, atît de călduros 
publicitat, este compus numai din două personalităţi artistice: 
un cetățean brunet, durduliu și bătriior, c-un țambal legat de 
grumaz și proptit în pîntecele voluminos (dar care trebuie să fie 
însuși șeful „formaţiei instrumentale”) şi-un slăbănog, cît o 


prăjină, pesemne din același trib, pășind grijuliu pe urmele 
șefului, fudulindu-se cu dibla ţinută sub braţ. 

- Hai, guristule, dă-i drumul! - strigă la el Grebencea, 
oprindu-se din seria de piruete într-un picior, dar și acela 
nesigur, pentru ca, după aceea, să se prăvâălească istovit de 
puteri, pe fostul său scaun, care, nerezistind impactului, se 
desfundă instantaneu. 

Apoplecticul Grebencea, pomenindu-se cu fundul înșurubat 
în rama dispozitivului de ședere, dă să scape din încleștarea 
acestuia, depunînd eforturi remarcabile. Cînd realizează că nu 
există salvare, cel puţin deocamdată, pornește să zbiere: 

- „Adio, dragă Nelă, adio, draga mea!...” 

„Guristul” (renumitul solist Găulea) se înalță pe virful 
picioarelor, își duce dibla sub bărbie și, considerînd textul lui 
Grebencea drept o indicație, începe să vocifereze catastrofic: 

- „Inel, inel de aur...”! 

Țambalagiul,  întăritat de  lamentările partenerului, 
declanșează imediat acompaniamentul necesar, zdrăngănind 
cumplit din dezafectatul instrument. 

Grebencea plinge ca un bivol, repetind la infinit „Adio, 
dragă Nelă”, solistul încearcă să-l depășească prin stînga, 
conform regulamentului de circulaţie rutieră, iar maestrul 
Tăchiţă Dublău, cuprins de panică, își sporește sensibil 
manevrele de demolare a ţambalului. Efectul mi se pare 
memorabil. Din toate punctele de vedere. 

Asistenţa, emoţionată, lăcrimează discret și mănîncă în 
continuare, grăbindu-se să lichideze jenantele fripturi de pe 
masă, total inadecvate unui asemenea recital de răscolitoare 
rezonanţe, și care duce precis la colorarea în albastru-intens a 
inimilor duioase. 

Din respect față de atmosfera generală, mă cufund în 
adîncurile sufletului meu, extraordinar de emotiv, dar și-n 
carcasa curcanului, pe care mi-l transportase Babacu, însă cu 
preţul unor inumane străduinţe, orătania fiind ceva mai 
voluminoasă decit dolofana făptură a nepoţelului meu personal. 

Nemaiputind suporta tristeţea lacrimogenei melodii, - cel 
puţin așa îmi imaginez eu reacţia eminentului arhitect, - 
Maximilian Prior, care, între timp, conversase îndelung nu numai 
cu Lili Mamulea, ci și cu flaconul de „Dimple”, se ridică de la 


masă, clătinîndu-se abia vizibil, pășește în direcţia „tarafului” și 
comandă autoritar: 

- Ajunge! M-am săturat de Aluna, pardon Nela! Cîntaţi-ne 
ceva de dănţuit, dar una de-alea de-ale noastre... Știţi 
„țigăneasca în călciie”?... 

- Şi matale ești roman, boierule! - se miră solistul Găulea, 
sistînd imediat sinistra romanţă. 

- Păi nu se vede, guristule! - se fudulește Max. 

- Să-ţi trăiască franţuzoaica, boierule! - exultă vocalistul. - 
Ştii tălică, neamule, cine-i Găulea? Nepotul de vară de-a doua al 
lui Zavaidoc!... Ai auzit de Zavaidoc?... 

- Nu! - afirmă nesigur Maximilian Prior. 

- Se poa’? - exclamă îndurerat solistul de culoare. 

- Uite că se poa’! Dacă nu-mi zice ceva de toc, pardon joc, 
te expediez la neamurile tale pe loc! Îi dai prunu, pardon 
drumu'? - se oţărește la el arhitectul, plasîndu-se pe-o orbită cu 
totul neașteptată. 

- Clientul nostru, stăpînu' nost’! Ţin-te bine boierule! 

Peste cîteva minute, ne aflăm în plin infern dansant. 

În ciuda nesiguranţei picioarelor, Maximilian Prior se 
dovedește un excelent animator de jocuri folclorice extravilane. 
„Ligăneasca” pe care ne-o demonstrează, cu figuri variate, 
multe din ele inedite, izbutește să aprindă inimile întregii 
asistenţe. 

Lili Mamulea explodează brusc, se avintă în centrul 
podiumului rezervat dansului, se proțăpește înaintea viitorului 
soţ, și-i demonstrează nebănuitele ei posibilităţi. 

Cezar Schiledi, Sandy Gai, chiar și Grebencea (salvat din 
rama scaunului), precum și majoritatea figuraţiei, se zbănţuiesc 
ca disperaţii, chiuind și dînd din picioare, în ritmul sacadat al 
binecunoscutului danț. 

Maestrul Tăchiţă Dublău, cuprins de-o fervoare stranie, 
toacă vîrtos, cu ciocănelele lui, pe strunele dezacordate ale 
țambalului. lar celebrul Găulea, nepotul și mai celebrului 
Zavaidoc, abia acum își dezlănţuie realele sale potenţe, pînă 
acum adumbrite de performanţele vocale. Nu știu dacă 
Zavaidoc cînta și la diblă, dar pot afirma, cu mîna pe cord, că 
nepotul său își cunoaște meseria. Violonist înnăscut, iar nu solist 
„gurist” prefabricat, Găulea și-a eliberat toţi dracii din făptura sa 
deșelată și slăbănoagă. Arcușul îi joacă în mînă, de parcă ar fi 


computerizat, iar vioara străveche și dogită sfiriie stenic, 
transmiţind impulsuri electronice de excepţie. Maestrul, uitînd 
că susţine și partitura cea mai dificilă, dănţuiește pe loc, cu ochii 
închiși, de-i scapără blacheurile de la pantofii cu bombeuri 
decupate, pentru a fi astfel transformați într-un simulacru de 
sandale. 

Măcinat de invidie, dar și de doruri ascunse, Tăchiţă Dublău 
supralicitează, accelerînd ritmul jocului. Strunele ţambalului, 
vibrînd intens, mai sar din cînd în cînd, iar pîntecul rotofei al 
renumitului șef de orchestră tresaltă corespunzător, marcînd 
apăsat și sacadat „ţigăneasca”. 

- Dă-i înainte, maestre, nu te opri! - mă aud exclamînd. 

Abandonîndu-mi curcanul, mă integrez și eu satanicului 
dans. Peste cîteva clipe, deși din ciment, podiumul de dans este 
cutremurat de pașii personalităţii mele. Dotat de la natură c-un 
remarcabil simţ al muzicii și ritmului, mă pomenesc jucînd cu 
înverșunare, întocmai ca la ospăţul ţaţei Catariţa, neuitata 
bătrînică de la Colţiilupchii. 

- Bravo, maestre! - mă ovaţionează comesenii, ieșind unul 
după altul din joc, considerîndu-se depășiți de evoluția mea 
dansantă. 

- Bine, Conane bragă, fragă, ba nu, dragă, abia acum ne- 
arăţi de ce ești în stare? - urlă, cuprins de-un entuziasm sincer 
și alcoolic Maximilian Prior, reluîndu-și locul la masă, lîngă Lili 
Mamulea. 

Abia cînd maestrul Tăchiţă Dublău, extenuat și buimac, își 
dă seama că-i săriseră mai multe strune decît suportă tambalul, 
și-i face un semn disperat lui Găulea, să-și salveze dibla, abia 
atunci refac priză cu realitatea, mă opresc și plec în banca mea, 
la stînga arhitectului. Leoarcă de  nădușeală, zimbesc 
recunoscător aplauzelor mulțimii. 

Un zgomot cu totul insolit, de-o rezonanţă aparte, mă 
determină să privesc în direcţia „orchestrei” de muzică populară 
Tăchiţă Dublău-Găulea. Emeritul țambalagiu zace la pămînt, 
peste instrumentul sfărimat. lar renumitul solist „voca!l”, 
probabil dintr-un sentiment de solidaritate și compasiune 
profesională, se clatină lejer pe picioare, încercînd zadarnic să-și 
susţină verticalitatea, după care se lasă moale, și el, lîngă 
dirijorul demolat. 


Emoţionat, Maximilian Prior îl roagă pe responsabilul 
motelului: 

- Nene Grebencea, dă-i un miar damblagiului, pardon 
ţambalagiului, să-și repare aparatul... Mi-l treci în cont! - Apoi, 
întorcîndu-și capul spre asistența înmărmurită de noblețea 
gestului, ne explicitează semnificaţia generozităţii sale: - Așa 
proceda și crăpatul, adică nu, răposatul, fie-i ţărina ușoară! 
Bietul nenea Bucifal, în tinereţile lui, mai înainte de-a emigra în 
imperiul austro-ungar, trăgea niște chefuri de pomină... Spărgea 
viorile și contrabasurile, de parc-ar fi fost purcele, pardon 
surcele... Dar le plătea pînă la ultimul leu... Că tare-i plăcea 
muzica noastră populară! 

La un șpriţuc de vorbă, dar și la niște profiteroluri de 
excepţie, arhitectul ne povestește amintirile sale despre unchiul 
Bucifal Prior, pe care nu-l cunoscuse personal, dar care era 
figura legendară a familiei. 

In vreme ce-l ascultăm pierduţi, sfîrșiţi de puteri și complet 
deconcertaţi, mă gîndesc la puternica personalitate a unor 
asemenea strămoși, capabili să dăinuie peste decenii, atit de 
pregnant, încît și nepoţii să-i pomenească la anumite prilejuri, 
numai din relatările antecesorilor direcţi. lar moștenirea lăsată 
mi se pare demnă de omagiul postum pe care-l oficiază 
eminentul creator al atîtor aeroporturi, gări și moteluri, revenit 
oarecum de pe orbitele alcoolului. 

Maximilian Prior, cu ochii înnegurațţi, lăsîndu-și braţul să-i 
atirne pe unul din umerii domnișoarei Mamulea, mai soarbe din 
super-cafeaua recent servită de ospătari, și pornește să-și 
depene istorisirile despre unchiul Bucifal, într-un discurs 
coerent. 

- Moşu Bucifal, cum îi spuneau neamurile mai tinere, 
pornise de la munca de jos, fiind cel mai bun potcovar al satului 
ardelenesc în care se născuse, meserie învățată din tată-n fiu, 
pentru ca apoi, din pricini necunoscute, să emigreze în Brazilia, 
unde își încropise un atelier de reparaţii auto, și să devină mare 
specialist în „Ford”-urile de pe timpul acela. La urma urmei, ce 
diferenţă era între un cal și-un automobil aflat la începuturile 
existenţei sale? Numai faptul că, în loc de potcoave, era 
prevăzut cu anvelope... Și, uite-așa, azi un automobil, miine 
altul, într-o bună zi s-a pomenit cu vreo zece mașini, și și-a făcut 
o firmă de taxiuri. Pînă cînd a izbucnit primul război mondial. Şi- 


a vîndut mașinile, și s-a înrolat voluntar în armata franceză. Se 
pare c-a luptat la Verdun, unde-a fost decorat și făcut prizonier. 
De nemti, bineînţeles. Astfel și-a pierdut toată averea... Și, după 
terminarea războiului, s-a apucat iarăși de muncă. Și unde 
credeţi că s-a instalat?... 

- Unde, Maxule? - se arată vag interesat Cezar Schiledi. 

- La Viena... Ca să fie cît mai aproape de ţară... Dar nu se 
putea întoarce în satul natal cu mîinile goale... Și-a înfiinţat o 
firmă de pompe... 

- „tot de automobil! - îl întrerupe Sandy Gai, vădit uimit de 
perseverenţa moșului Bucifal în tehnica auto. 

- Nu! - obiectează lejer supărat Maximilian Prior. - Funebre! 
Dar la care utiliza, bineînţeles, dricuri cu tracțiune... 

- „„.automobilă! - îl completează același Sandy Gai, pentru 
a-și recăpăta prestigiul cam mototolit. 

- Termină odată cu tîmpeniile! - se răţoiește la el arhitectul. 
- Lasă-mă să povestesc liniștit, mă-nţelegi? De unde să ia dricuri 
auto? Pe vremurile acelea morţii ţineau la fast... Așa c-a folosit 
tracţiunea hippo! E bine? Cai mascaţi, cu draperii, franjuri și 
valtrapuri... 

Nimeni nu-i răspunde. Era și riscant, Max dînd semne de 
enervare. 

- Bun! De la cai i s-a tras și averea! Pentru că s-a apucat să 
joace la curse... În zece ani devenise unul din cei mai bogaţi 
pariori. lar anul trecut, cînd eu terminam al cincilea motel, al 
treilea aeroport și cea de-a noua gară, moșu' Bucifal înfiinţa cea 
de-a douăzeci și șaptea agenţie de pariuri hippice... Așa au fost 
neamurile noastre toate, muncitori pînă la adinci bătrîneţi! 
Abandonase pariurile, dînd altora posibilitatea să cîştige la 
curse, dînsul mulțumindu-se numai cu organizarea lor... Cînd s-a 
prăpădit, acum trei luni și ceva, a lăsat o avere frumușică, 
dobiîndită prin trudă cinstită... Care avere, după cum aţi aflat, 
mi-a revenit mie! Fie-le țărîna ușoară, și lui, și cailor pe care i-a 
iubit nespus! 

Maximilian Prior, cu glas tremurat, își încheie emoţionantele 
amintiri, rostind: 

- Fraţilor, dragii mei, să bem spre pomenirea lui! C-așa-i 
cursul lumii... După cum spune vechiul adagio latin: „Sic 
transistor gloria Mende!”. Sau cum zic bătrînii noștri, traducînd 
liber: „Morţii cu morții, și viii cu viile!” Veșnica lui pomenire!... 


În timp ce închinăm cu toţii un pahar de vin, constat că 
alcoolurile ingurgitate de arhitect au operat serioase mutații în 
cunoștințele sale tehnico-umanistice. Incurcă borcanele! Spune 
„adagio”, în loc de „adagiu”, „transistor gloria Mende” (care-i un 
aparat de radio suficient de reputat) în loc de „transit gloria 
mundi”... Dar ce nu păţește omul la un pahar de „Dimple”? 

Tocmai cînd repetam pomenirea unchiului Bucifal Prior, și 
duceam la gură al doilea pahar de „Segarcea-1963”, un guiţat 
infernal răsună din direcţia garderobei. Pe măsură ce sunetul 
devine mai intens, recunosc trompeta lui Jimmy Navarrelli, care 
se apropie de întristata adunare, dar și linia melodică a 
cunoscutului cîntec „Ecaterino, vedea-te-aș moartă, cu dric la 
poartă și cai mascaţi”. Ceea ce mi se pare o insolentă blasfemie 
la adresa răposatului Bucifal, fost antreprenor de pompe 
funebre, dar și iubitor de cai!... 


Prospectări subacvatice 

Pe cînd Maximilian Prior privește amuzat la grupul 
bișnițarilor, dar și nepermis de îngăduitor (necunoscînd, 
probabil, textul melodiei fără cuvinte, cu care ne perforează 
timpanele trombonistul de Navarrelli), Begibeg Mehmet Ali, 
ajutat de Dragodana Tatu, instalează pe masa sărbătorească o 
cutie metalică. După ce-i deschide capacul, îmi dau seama că-i 
vorba de-un magnetofon cu transistori, marca „Mende”. Și să nu 
mai crezi în bizarul coincidenţelor! 

- Ce-i cu mutrele astea de înmormiîntare, baroane! - strigă 
deodată Jimmy, isprăvindu-și semnalul sonor. - Ajunge-atita 
jale! Vrem muzică adevărată, să dansăm și noi, tineretul! Se- 
nghite?... 

Lili Mamulea, fără să mai aștepte aprobarea logodnicului, 
exclamă entuziasmată: 

- Aveţi și benzi? 

- Dar bineînţeles, nebunatico! - declară Mehmet Ali. - Că n- 
o să meargă pe panglici! Ti-a picat fisa?... 

- Twist, rock and roll, cha-cha-cha? - se interesează din ce 
în ce mai interesată viitoarea doamnă Prior, căruia nu-i prevăd 
un viitor prea liniștit (domnului, nu doamnei). 

- Tot ce-ţi dorește suflețelul matale, zglobioaso! - o asigură 
indianul cu nume tătăresc. - Îți dă voie gagiul, să te fac un 
twist? 

Deoarece „gagiul” (după cum se exprimă periferic și abject 
Begibeg) se teme ca nu cumva tînăra Mamulea să se dispenseze 
de aprobarea sa, acționează în consecinţă, declarînd urgent: 

- Dansez și eu twist, tinere Begibeg! 

- Perfect, baroane! Atunci ţi-o dau pe Dragodana, dacă te 
ţin balamalele... Că-mi pari cam dărîmat după „ţigăneasca” de- 
adineauri... Haide, Mamulico, să te-nveţe băiatu' ce-i aia „Gipsy- 
twist”! Arde-o, Jimmy, dă drumu’ rîșniţei!... 

N-aș fi crezut că o cutie metalică, destul de modestă ca 
dimensiuni, e-n stare să declanșeze urgia care-a urmat. Lemnul 
meselor începe să intre în rezonanţă, trepidînd în ritmul muzicii 
pe care-o urlă agregatul firmei „Mende”, paharele pornesc să 
zbîrnîie, atmosfera vibrează, iar cordurile noastre palpită mult 
mai accelerat decit normal. 

Dragodana Tatu, observiînd o oarece ezitare din partea 
arhitectului, care privește năuc la evoluţiile perechii Lili 


Mamulea - Begibeg Mehmet Ali, îl ridică de pe scaun într-o 
clipită, nemaidîndu-i timp să-și dea seama ce se petrece cu el, și 
se avîntă cu dînsul, biţiindu-se, conform canoanelor twistului, pe 
urmele zglobioasei Lili. 

- Tin-te bine, babacule! - chiuie frenetica Dragodana, 
autentică încărcătură de dinamită, hîțănîndu-se atît de sacadat, 
încît i se mișcă și peruca, dar în sens invers. - Trecem la figuri!... 

Muzica lui Chubby Checker strecoară un straniu venin în 
sîngele asistenţei, deoarece, după cîteva „figuri” demonstrate 
de superba Dragodana, se reped cu toţii, în frunte cu 
hipertensivul lorgu Grebencea, pe podiumul de dans, și pornesc 
să-și dejghineze picioarele, pe rînd, cînd stîngul, cînd dreptul, 
zvirlindu-le în toate direcţiile posibile. Braţele, dezarticulate, 
întreprind mișcări independente de voinţa „dansatorului”. 

Neposedînd perechi, minunaţii bărbaţi lucrează de unul 
singur, agitindu-se independent. 

Ca o culme, ca și cînd n-ar fi fost suficientă gălăgia 
confecţionată de magnetofon, Jimmy Navarrelli intră și dînsul pe 
fir, preluînd partea solistică a partiturii. Deși cîntă cu totul 
altceva decit banda, există și unele momente cînd izbutește să 
obțină efecte de excepţie, care accelerează și mai dihai palpitul 
mulţimii ce viermuiește pe cimentul podiumului. 

Cînd se termină bucata, banda ne oferă un „cha-cha-cha”, 
dar care nu-i cîtuși de puţin mai calm. Dimpotrivă, frenezia 
crește în intensitate, participanţii la festinul oferit de Maximilian 
dansînd în continuare twist, dar pe alt ritm. Muzică să fie! 

Spre surprinderea mea, care-mi sorb liniștit cafeaua și 
„Snagov”-ul, nepoţii mei sînt de mult antrenați în zbănţuiala 
generală, deoarece toţi, inclusiv Babacu, arată ca și cum ar fi 
fost introduși, cu haine cu tot, într-un malaxor de cocă, pentru 
produse de franzelărie. Ce generaţie! 

- Rock! Rock! Rock! - se-aude zbierîind extaziată, însă în 
plin twist, Lili Mamulea, al cărei păr stacojiu îi flutură deasupra 
creștetului ca o elice de elicopter. 

Din momentul acesta se deteriorează întreg sistemul de 
relații umane, stabilit cu-atita căldură și fervoare. 

Jimmy Navarrelli, renunţind să zbîrniie la trompeta care se 
dogise într-un grad îngrijorător, schimbă rapid banda 
magnetofonului, iar în clipa cînd se-aude detunind rockul 
solicitat de domnișoara Mamulea, se repede la logodnica 


arhitectului, dar care se lupta, într-un dans demenţial, cu 
Begibeg Mehmet Ali, și-o răpește, pur și simplu, din încleștarea 
partenerului. 

- Mamuloaico! Fii atentă! Rock ai vrut, norock să ai! - 
răcnește trombonistul. 

Bill Halley, din măruntaiele magnetofonului, rage de parcă 
s-ar zbate în chinurile morţii. Orchestra sa, atit de faimoasă pe 
vremuri, îl susţine corespunzător, încingind atmosfera pînă la 
gradul de topire a blacheurilor de la pantofi. 

Lili Mamulea, încîntată de performanţele noului tovarăș de 
dans, pare o fragilă alcătuire, din piese detașate, fiecare 
mădular acționînd separat, dar capabil să ducă la dezintegrarea 
suavei făpturi. 

Begibeg Mehmet Ali, mai puţin încîntat, cu-atit mai mult cu 
cît îi fusese confiscată partenera, mai biţiie de unul singur vreo 
cîteva secunde, privind urit la evoluţiile celor doi, după care se 
avîntă spre Lili Mamulea, care în secunda următoare se înscria 
pe-o orbită apropiată lui, și, fără efort, o smulge din braţele lui 
Jimmy, ce tocmai se pregătea s-o arunce peste cap, într-o 
cunoscută figură a rockului. Tentativa indianului reușește doar 
parțial. Transformată în logodnică zburătoare neidentificabilă 
(LZN), persoana dragă inimii arhitectului planează cîtva timp, 
după care se duce să aterizeze la picioarele răpitorului. ` 

Acesta, cavaler, se pleacă s-o ridice la verticală. Insă 
Dragodana Tatu, care asistase la exercițiile celor trei, destul de 
contrariată, nu-i nici dînsa prea încîntată. Își abandonează 
„pabacu”, lăsîndu-l pe arhitect complet debusolat, și se 
interpune între Lili Mamulea și Jimmy Navarrelli, răstindu-se la 
amîndoi: 

- la ascultați, măi nefericiţilor! Vi s-a făcut de poceală? Vreţi 
să deveniți extratereștri? 

„Prietena” trombonistului, care apelează la un limbaj atit de 
ordinar, cu peruca de-a-ndoaselea, nu mai așteaptă răspunsul 
solicitat, ci trece imediat la acţiune. li trage un cap, cu perucă 
cu tot, lui Jimmy în pîntec, trimiţindu-l urgent pe-o orbită eronat 
calculată. Navarrelli se plasează în braţele lui Begibeg Mehmet 
Ali, care, înţelegind să profite de situaţie, procedează la 
mutarea fălcilor bunului său prieten, administrîndu-i un pumn de 
excepţie. Între timp, nici Dragodana, exploziva făptură, nu 
șomează. Se ocupă de Lili Mamulea, pe care-o trage ţeapăn de 


păr, vrînd să se convingă dacă poartă sau nu perucă. Remarcînd 
că nu-i cazul, îi aplică pe loc, la rece, o ondulaţie permanentă, 
răsucindu-i părul pe degete. 

- Mă omoară bestia! - urlă logodnica zburătoare. - Săriţi! 
Unde ești, Maxule!... 

Arhitectul sare. Dar nu într-ajutor, cum indicase Lili 
Mamulea, ci direct în piscina aflată la trei metri de masa 
sărbătorească, unde-l aruncase fantastica lovitură pe care i-o 
administrase prietena trombonistului. 

Jimmy, indignat de comportamentul inamical al lui Begibeg 
Mehmet Ali, dintr-un pumn magistral își expediază fostul prieten 
pe urmele arhitectului. Dragodana Dinamită, a cărei gelozie 
escaladează trepte nevăzute, consideră permanentul 
Mamuloaicei nesatisfăcător, drept care-o aruncă tot în piscina 
care începe să fie din ce în ce mai populată, îmbrîncind-o lejer. 
Ondulaţiile părului devin mai rezistente, dacă-s executate la 
umed. Piscina, de fapt, e plină. Și de apă, dar și de înotătorii 
îmbrăcaţi, ce-și sporesc mereu efectivul. Pentru că și Jimmy, luat 
prin surprindere de Dragodana, care nu admite „familiarisme”, 
se pomenește și dinsul în undele piscinei. 

Cezar Schiledi și Sandy Gai, înspăimiîntaţi de șansele 
arhitectului, care zbiară că nu știe să-noate, îi sar într-ajutor, 
pornind să-l caute pe la fund, deoarece Maximilian, între timp, 
preferase unele explorări subacvatice. 

- Hombre! Unchiule Al! Uită-te la mine!... 

Înspăimîntat, privesc în direcţia podiumului de dans, acolo 
unde acum citva timp se aflau scumpii mei nepoți. Nici urmă de 
Babacu. Precis că-i în piscină, de vreme ce mă strigă. 

- Aici-s! - mă aud iarăși strigat. 

Cînd îl văd tocmai pe trambulina de sărituri, simt că 
paralizez. Babacu, satisfăcut că-l zărisem, execută o săritură de 
concurs. După care dispare la fund. 

Fug în direcţia catastrofei, fiindcă mi se îneacă bondocelul 
meu drag. Învălmășeala din piscină-i cumplită. Unii înoată bras, 
alţii crowl, spre deosebire de Schiledi, Gai și Maximilian Prior 
care preferă alt stil, însă necunoscut mie, deoarece nu-i văd 
deloc. Cînd examinam bazinul, căutîndu-mi un loc, mă aud 
interpelat: 

- Stai liniștit, măi focă! Nu-i de matale... 

Dragodana mă privește zimbind. 


- Dumneata mi-ai zis focă? - mă zbirlesc eu la dînsa. 

- Preferai elefant-de-mare? 

- Să-ţi fie rușine, domnişoară! Mi se îneacă Babacu, și 
dumneatale îţi permiţi glume cu mine? 

- Leagă clanţa, bătriîne, că nu ţi se-neacă nici un Babac! 
Uite-l acolo, dacă vrei să-l admiri!... 

Cînd privesc în direcţia degetului explozivei, mă prăbușesc 
în bazinul piscinei, fără să-mi mai aleg locul. Pentru că Babacu 
se află acum pe cea mai înaltă treaptă a trambulinei. Dar nu-l 
zăresc decit o secundă, pentru că-n clipele următoare navighez 


la mare adîncime, ca un submarin. Dar fără periscop. 
* 


xK 


Totu-i frumos, cînd se termină cu bine! 

Răcoriți apreciabil, de tremură carnea pe noi, datorită 
scandalului și băii provocate de bişnițarii-huligani, ne salvăm de 
la înec cu mijloace proprii, care cum putem. Numai Maximilian a 
suferit pesemne unele vătămări, în explorările sale subacvatice, 
deoarece se încăpăţinează să facă pe mortul. 

- Baroane! Baroane, lasă-te de bancuri! Trezește-te! - îl 
mobilizează Jimmy Navarrelli. 

Observiînd că arhitectul nu-l prea aude, continuînd să zacă 
pe mozaicul de lîngă bordura piscinei, îl înhaţă de picioare, 
ajutat de Begibeg Mehmet Ali și Dragodana, cu care reluase 
(probabil) relaţiile, și-l repune pe verticală. Dar invers. Cu capul 
în jos. 

Cu apa pe care-o elimină Maximilian Prior, se restabilește și 
nivelul relativ scăzut al piscinei. Arhitectul strănută, tușește, 
deschide ochii și-și recapătă uzul raţiunii treptat. Suficient 
pentru a ne comunica: 

- Unde s-a dus nenea Bucifal? Că era parcă pe-aici! 

- Baroane, liniștește-te! A rămas acolo, unde l-ai văzut! Şi 
rămiîneai și tălică, dacă nu eram eu! - îl repune la curent cu 
realitatea trombonistul. 

Privind năuc la asistență, Maximilian nu-nţelege nimic. 
Apoi, dînd ochii cu Jimmy, îl întreabă perfect lucid: 

- Tu m-ai salvat? 

- Eu-mpărate! 

- Ai o mie de lei de la mine! 

- Să trăieşti, și la mai mare! leşi cu marafeţii... 


Maximilian își duce mîna la buzunar, cercetează înfrigurat, 
dar nu reușește decit să-și mai pompeze ceva lichid din 
splendidul său costum de terylen albastru. Se uită la noi, 
zimbind încurcat, apoi ne comunică impresiile sale: 

- Cred că mi-am uitat portofelul în cameră! 

Sandy Gai, penitent, amintindu-și că nu el izbutise să-l 
readucă la viaţă pe arhitect, se oferă plin de-o amabilitate 
fudulă: 

- Maxule dragă, accepti să-ți avansez eu miarul? 

După cum era de așteptat, Maximilian primește, așteptînd 
ca amicul să-i înmîneze suma cu care-l premiase pe Jimmy. 
Sandy Gai, mai extrage și el niște apă din buzunarele personale, 
dar fără portofel. Extrem de jenat, se scuză: 

- Tare mi-e teamă că mi-am rătăcit portofelul! 

Schiledi, bucuros de insuccesul bunului său prieten, nu-l 
mai întreabă pe Maximilian, ci-și vîră adînc mîna în buzunarul de 
la spate. Însă rămîne cu ea acolo, de parcă ar fi paralizat brusc. 
Se uită neliniștit la arhitect, apoi la Sandy Gai, după care 
izbucnește într-un chelălăit impresionant: 

- Am fost furat! M-au prădat hoţii! Sîntem toţi victimele unui 
pungaș... Același, mai mult ca sigur!... 

Deși nu-nţeleg de ce s-o fi înverșunat respectivul numai 
asupra arhitectului și amicilor săi intimi, sînt totuși curios să aflu 
cum a procedat pungașul de buzunare, deoarece, ca detectiv de 
excepţie, nu-mi este permis să scap din vedere manevrele nici 
măcar ale unui „pic-pocket”, oricît ar fi el de calificat. Voi fi 
obligat, fără doar și poate, să organizez o nouă anchetă, 
suplimentară. Dar trombonistul, zîmbind subţire și enigmatic, 
mă scutește de noul efort intelectual, deoarece le arată 
victimelor, în spatele lor, pe-un scaun abandonat, trei portofele 
barosane, din care se scurgea un fir de apă gălbuie: 

- Nu-s cumva ălea portofelele uitate în cameră? 
Bernebecilor! Parc-aţi fi milionari, așa vă purtaţi cu obiectele 
personale... De ce le împrăștiați alandala, fiecare pe unde 
apucațţi? 

Nici să fi tras cu pușca după ei, și cei trei păgubași n-ar fi 
alergat mai urgent în direcţia banilor consideraţi pierduţi. 
Maximilian își recunoaște imediat portofelul, îl ia, scoate din el 
un maldăr de bancnote fleșcăite și, fără să le numere, le viră la 
loc. Amicii săi intimi întreprind aceeași operaţie. 


Extrem de satisfăcuţi, mai ales după îmbucurătoarea 
constatare că nu li se furase un sfanţ, se felicită reciproc, mai 
mult din priviri. Cred și eu, cu-atit mai mult cu cît ar fi fost 
neplăcut să fim consideraţi niște posibili hoţi de buzunare! 

Numai trombonistul de Jimmy nu pare prea încîntat. Ceea 
ce-l determină să se adreseze arhitectului, care intenţiona vizibil 
să pornească spre apartamentul său, pentru a se schimba de 
haine: 

- Hello! Ce-i facem cu mangoţii, baroane! 

Maximilian Prior, căruia nu degeaba îi zicea Navarrelli 
„paroane”, se comportă conform titlului. Procedează din nou la 
extragerea portofelului, îl mai stoarce niţel, după care-i numără 
trombonistului zece hirtii de-o sută, i le îndeasă în mină, pentru 
ca, după o oarecare ezitare, să-i mai înmiîneze trei bancnote, 
declarîndu-i: 

- Jimmy, băiatule, sînt ai tăi! Pentru găsirea portofelelor, 
capeţi și-o primă de trei sutici! Ca să-i dai la călcat, acum cit sînt 
încă umezi!... 

- Baroane, ești o perlă de fată! Ten chiu! 

Aproximativa englezească utilizată de trombonist mă 
oripilează în aceeași măsură ca și limbajul lor de „miștocari”. 
Mai ales că, știind cu cine am de-a face, nu-s încă apt să pricep 
de ce i-a returnat banii, atita vreme cit portofelele zăceau pe 
scaun, la îndemîna oricărui găinar. Şi-aici e ceva neclar, și iar mi 
se complică misiunea pe care mi-am asumat-o, anume de-a 
investiga discret, secret și eficient, pentru a-l feri pe bietul 
arhitect astenizat de manevrele bandei Navarrelli - Begibeg 
Mehmet Ali - Dragodana Tatu. 

Cînd ajungem la canton, peste vreo jumătate de ceas, și 
dăm să deschidem portierele „Bombiţei”, un șuvoi de apă se 
năpustește în ograda de la Valea cu Urși. Dacă ar fi durat mai 
mult călătoria, de la motel la locuinţa vărului Anatolie, precis că 
s-ar fi acumulat o cantitate de apă impresionantă, deoarece și- 
acum, cînd coborim din „Fiat”, hainele noastre mustesc intens și 
incontinent. 

Privind suspicios la Babane și la bălăița de Biba, îi iau rapid 
la întrebări: 

- Dar voi pe unde v-aţi bălăcit, de curge atita apă din 
îmbrăcămintea voastră? Că nu v-am observat, așa cum s-a 
întîmplat cu Babacu, să fi înotat prin piscină?... 


- Măi fratele meu, glumezi? - se miră de interogatoriul meu 
vlăjganul de Babane. - Cînd am văzut că se-ngroașă problema, 
și că bandiții se bat de sanchi, cine ţi-a dat o mînă de ajutor la 
continuarea anchetei tale de detectiv? Asta nu te-ntrebi?... 

- Fii mai explicit, măi nepoate! Ce mînă de ajutor? 

- Ca să-i urmărești mai îndeaproape, te-am ajutat să faci 
bîldîbîc în piscină! 

- Cum? 

- Ti-am dat brînci, pe la spate! 

Biba, uitîndu-se la mine ca la Dumnezeul detectivilor 
internaţionali, mă chestionează șmecherește: 

- El Fugitivo, n-ai să ne lași să murim proști, fără să ne spui 
ce-ai observat în bătălia din fundul bazinului... Că, vorba lui 
Babane, totul fusese numai o înscenare de-a bișniţarilor! 

Spre rușinea mea, sînt nevoit să mărturisesc: 

- N-am observat nimic, dragă Biba. Aveam alte ocupaţii la 
ora aceea! 

- Ce făceai? insistă bălăiţa. 

- Înghiţeam apă! Aproximativ rece, dar suficient de 
murdară... 

Babacu, scuturîndu-și apa din fundul blugilor, se dă pe lingă 
mine și mă mingiie blajin, comunicîndu-mi: 

- Nu fi supărat, unchiule Al! Se merita! Pentru c-a băgat de 
seamă Babacu, în locul tău... De-aia mă suisem pe trambulina 
cea mai înaltă... Ca să văd cît mai bine! 

Entuziasmat de iniţiativele scumpilor mei nepoți, demni 
urmași ai marelui Conan Doi, detectiv de excepţie și de șoc, îi 
mobilizez să meargă cît mai urgent la baie, să se curețe de jegul 
piscinei și să ne reunim peste o jumătate de ceas, la un pahar 
de lapte acru de vorbă, pentru a ne transmite reciproc 
informaţiile culese. 

Pînă atunci, baia fiind pe mîinile lor curate (la figurat, 
pentru că la propriu-i imposibil) mă deplasez în direcţia 
parkingului păsăretului, unde sper să mai găsesc niscaiva ouă 
proaspete, și-n sectorul „Viţicii”, unde sper s-o găsesc pe ea în 
persoană, pentru a proceda la mulsoarea de rigoare. 

Bineînţeles, spre surprinderea mea, fiind suficient de 
abilitat în branșă, rezolv totul în mai puţin de 25 de minute. Și 
mulsoarea, și recoltarea ouălelor. 


După ce mă dușez urgent, dînd jos nu numai subprodusele 
bazinului de înot, ci și cele ale sectorului zootehnic, mă prezint 
în living-room, proaspăt la minte și curat la trup. Și cu haine 
uscate! 

Laptele acru se dovedește la mare înălţime, fiind de-a 
dreptul acid. Dar îl sorb curajos, deoarece e obligat să ne 
ușureze digestia. Copiii, numai în pijamale, stau în jurul meu, 
mirîndu-se că pot ingurgita infama poţiune. Cu atit mai mult cu 
cît dînșii și-au turnat în cănile lor personale, de peste o jumătate 
de litru, lapte proaspăt muls, fără să-l mai fiarbă. 

- Babacule, mi-ești dator! Spune-mi ce-ai observat de pe 
trambulină? - îl solicit pe minibondocelul familiei. 

- Unchiule Al, dar tălică n-ai văzut nimic, te juri? Că doar te 
aflai lîngă gangsteri... 

- Cum să observ, dacă eram cu ochii închiși și gura 
deschisă? - îl informez pe Babacu. 

- O.K. Te cred, nu mai e nevoie să te juri! Atunci să-ţi spun 
eu, că eram sus, și-i urmăream pe Jimmy, Ali și Draga... Ştii ce 
făceau? Il ţineau la fund pe nenea Maxu, apoi i-au luat la rînd și 
pe prietenii lui, și le scoteau portofelurile... Asta o făceau Jimmy 
și cu indianul de Ali... Draga stătea afară, pe marginea bazinului, 
i-au dat portofelurile, apoi s-au dus iar după nenea Maxu, să nu 
bea prea multă apă, și să scadă bazinul... 

Înlemnit de cele auzite, îl întrerup: 

- Bun... Dar ce opera în timpul ăsta Dragodana? 

- Scotocea prin portofeluri, citea hiîrtiile de-acolo, număra 
banii... 

- Și... Şi-apoi? 

- După aia le-a pus la vedere, pe scaunul părăsit... Că toți 
se bălăceau în piscină... Adică nu chiar toţi, pentru că mai era... 

- Cine? - întreb eu ars de nerăbdare. 

- Nenea Grebencea! 

- Singur? 

- Singur! Numai el cu el! 

- Şi ce făcea? - insist eu, cuprins de disperare că Babacu 
nu-i mai concis și explicit. 

- Nimic! Nici nu putea! Zăcea la pămînt, ca mort! 

- ÎI lovise cineva, se lovise singur? 

Babacu stă o clipă pe ginduri, apoi demarează: 


- Nu cred să-l fi otînjit careva... Că toţi erau ocupați cu 
fraierii de voi, de-alde nenea Maxu și-ăilalți... Singur, nici așa n- 
ar fi putut, pentru că era atit de beat, încît dacă mișca un deget, 
ameţea și cădea din nou la podea... 

Îmi vine să-mi trag palme. 

- Bine, dom'le Babacule, pentru asta mă fierbi în suc 
propriu o jumătate de ceas? Nu puteai să-mi spui de la început? 

- Ba eu puteam, dar nu m-ai lăsat, c-ai vrut să mă 
interoghezi ca locotenentul Columbo... Parcă eu aș fi fost 
criminalul, și nu bișniţarii ăia! Vezi, așa se-ntîmplă, dacă ești mic 
și necăjit! Îţi bat joc de tine ăi mari... 

Babacu începe să plingă cu lacrimi cît bobul de fasole. 
Sughiţe și mormăie cuvinte de neînțeles. 

Privirile dezaprobative ale fratelui Babane, dar și mai 
crîincen condamnatoare ale surioarei Biba, mă obligă să-l iau în 
braţe pe bondocel, să-l mîngii și să-l îmbrăţișez, alintîndu-l. 

- Babacule mic și scump, n-am vrut să te necăjesc... Dar 
așa se procedează într-o anchetă serioasă... Crede-mă, zău așa! 
De miine am să mă ocup foarte intens de rostul operaţiei 
întreprinse de găinari, și pe care ai surprins-o atit de inteligent... 
Miine, la motel, am să le întind o cursă de pomină, să mă ţină 
minte cît or trăi... Pentru că trebuie neapărat să aflăm ce căutau 
în portofelul lui Max! Dacă n-au furat banii care erau acolo, 
înseamnă că urmăreau altceva... Enigma se află la motel... 

Cînd pomenesc a doua oară de motel, Babacu se mișcă 
lejer în braţele mele, încetează să mai suspine, își ridică ochii 
neprihăniţi spre chipul meu și mă întreabă dulce: 

- Hombre! Nu-i așa că te-am ajutat? 

- Dar bineînţeles, Babacule! Și tu, și Babane cu Biba. 
Meritaţi toate felicitările... 

- Unchiule! - susură nepoțţelul. - Numai felicitări?... 

- Ce-ai mai vrea? - încep eu să devin circumspect. 

- Felicitări, cu profiterol! 

Pînă s-apuc a-i răspunde lui Babacu, vlăjganul de Babane 
trage singur concluziile, adresîndu-se însă Bibuţei: 

- Eram precis, că iese cu profiterol! 

Apoi, privindu-mă nevinovat, îmi completează și mie 
necesarul de informaţii: 

- Măi fratele meu, dar tanti Lili Mamulea nu merită și ea un 
profiterol? Nu te grăbi, că-ţi spun eu! Merită! Fii atent, cînd a 


căzut în apă, ce crezi c-a făcut? Tot eu îţi spun! S-a pupat cu 
turcul... Bot în bot... În apa aia murdară! Ce zici? Merită? Că nu-i 
frumos din partea ei! Ori cu arhitectul, ori cu turcul! Cum scrie la 
carte? Unde-i turcul și pistolul!... Aia e! E bine? 


Zi de „relax” 

Deși mă scol destul de tîrziu, - judecînd după înălţimea 
soarelui, dar care nu se prea vede, fiind pitit după niște nori de 
lînă merinos, - mă simt golit de vlagă, obosit în exces. 

E și normal, dacă ţinem seamă de exerciţiile la care 
fusesem supus ieri, cu care prilej atinsesem performanţe demne 
de-o cauză mai bună. Bunii mei prieteni, Doru-doctoru și Sandu- 
Babandu, mă preveniseră de-atitea ori să nu mă „dau în bărci”, 
înţelegind prin asta evitarea oricăror eforturi. Or, ce să ne mai 
ascundem după deget, personalitatea  subsemnatului îşi 
permisese prea mult: „ţigăneasca”, nataţie, plus un festin 
pantagruelic. 

Decid, în disperare de cauză, să amin pentru miine ancheta 
anunţată aseară scumpilor mei nepoți. Cu atît mai mult, cu cît 
trebuiesc neapărat analizate (profund, grav și serios) o serie de 
enigme, din care cea mai înciîlcită mi se pare misterioasa 
persoană a lui Tatanașu „Francezul”. Este sau nu este el 
„creierul”?... 

Pentru o analiză corespunzătoare, orice detectiv care se 
respectă apelează la două lucruri: primo - un breakfast ţeapăn 
și vîrtos, și secundo - un răgaz de liniște, pentru relaxarea 
organului de gîndire. Deocamdată ar fi cazul să mă ocup de 
„primo”. Motiv ce mă determină să cobor urgent din pat, direct 
în papuci și să sprintez spre baie. 

Mai înainte de-a declanșa ecarisajul personal, strig din mers 
către odaia copiilor: 

- Deșteptarea, frați români! E tirziu și ni-e foame!... Pentru 
obţinerea unor rezultate apreciabile, întrucît mă-ndoiesc să mă 
audă nepoţii mei dulci, glasul fiindu-mi slăbit și tremurător 
(poate și din pricina nemîncării) zdupăiesc pe coridor ca un 
buldozer, parcurgîndu-l de două ori în ambele direcţii. Cînd 
constat unele fisurări în tencuiala pereţilor, capăt convingerea 
că mi-am atins scopul. Drept care mă reped în baie. 

Din păcate, datorită exerciţiilor mele de cross în circuit 
închis, pierdusem o infimă parte din remarcabilul meu simţ de 
orientare în spaţiu. Drept care nimeresc de-a dreptul în 
bucătărie. Care-i ocupată de hoardele Jimbla. 

- Bună dimineaţa, unchiule Al! - mă întîmpină glăsciorul 
bălăiţei. - Poftim la masă... 


- Noroc, măi frate! - mă salută bine dispus Babane, 
zdrăngănind semnificativ cu furculita. 

- Hombre, cîte ochiuri să-ţi fac? 

Babacu, numai în pijămuţă, avind la stînga un castron cu 
vreo duzină de ouă, iar în dreapta tigaia cea mai 
superdimensionată din dotaţia bucătăriei, așteaptă nerăbdător 
răspunsul meu. 

Renunţ rapid la dușul propus, amînîndu-l pentru mai tîrziu, 
eventual după gustarea de dimineaţă, și-i comunic nepoţelului 
rezultatul maturei mele chibzuinţe: 

- Dacă-s cu brînză, trei, iar dacă ai cumva niște costiță 
afumată, atunci patru! 

- S-a făcut!... Costiţa-i gata rumenită... 

- Sparge cinci, Babacule, să fie cifra rotundă! 

Babane, pus pe glume, mă completează: 

- Rotundul la rotund trage! 

Peste o jumătate de ceas, răstimp în care am „servit” un 
breakfast de zile mari, îmi aștept cafeaua, care fierbe pe aragaz, 
păzită de îndemînaticul meu nepoţel. 

După ce-mi aprind o „Snagoavă” cam dură, gindesc c-ar fi 
momentul optim să comunic membrilor tribului ultima mea 
hotărtire. Cu stomacul plin, orice veste neplăcută e suportată 
mai bine. 

- Smecheriilor, astăzi ne odihnim!... Avem o zi de „relax”! 
Trebuie să reflectez la problemele despre care am aflat abia 
aseară, și-abia apoi trecem la acţiune! E-n regulă? 

- Sigur că nu! - obiectează vlăjganul de Babane. - Ne-ai 
promis profiterol, și nu-i frumos să-ţi calci cuvîntul! Află, dragă 
unchiule, c-am muncit țeapăn, cum zici matale, n-am stat pe 
tușă... Dacă nu ne viram în apa împuţită a bazinului, nu-i 
observam pe bișniţari!... 

Există și-o oarecare doză de adevăr în afirmaţiile nepotului. 
Dacă nu mă-mbrinceau în piscină, altfel ar fi evoluat 
evenimentele! 

- Bine! Ajunge cu demagogia! - le declar eu. 

- Eram precis c-ai să zici așa și-ai să recunoști! - aprobă 
Babane. 

- Mă refeream la demagogia profesată de tine... 

- lartă-mă, unchiule Al, eu crezusem invers! 


- Uite ce-i, dragule, eu știu de la bunică-meu: „omul se 
leagă de cuvint, și boul de coarne!”. La prînz, veţi avea 
profiterol, ca desert... Preparat de minurile mele! Dar pînă 
atunci să mă lăsaţi în pace, să nu mă bateţi la cap, deoarece am 
să reflectez la gravitatea situației, la mine-n living-room... 

În vreme ce Babacu îmi servește cafeaua, fără caimac, 
deoarece dăduse în foc pe cînd discutam cu Babane, Biba își 
face semne (nu prea discrete) cu fraţii ei personali. Întrucît nu- 
mi place să fiu eliminat din cercurile tineretului, și nici să fiu 
considerat naiv, o interoghez pe loc: 

- Ce nu-ţi convine, dragă surioară? 

Biba, stînjenită, face feţe-feţe, apoi mărturisește: 

- Unchiule Al! Aș avea o contrapropunere... Inainte de-a te- 
nchide în odaia de gîndire, hai să punem la punct întreaga 
gospodărie.... Împreună... Că noi sîntem mici și necăjiţi! Dacă 
lucrăm în colectiv, terminăm totul într-o oră... Apoi mergem 
fiecare la treburile noastre. Eu am să mă îndeletnicesc cu 
prînzul, matale cu analiza situaţiei, iar Babane și Babacu, dacă 
mai au timp, cu atelierul lor de electronică... 

- Zău, fratele meu, s-alege praful de canton, dacă nu ne 
ocupăm de el... Puţină muncă fizică n-are cum să-ţi facă rău... 
lar în vreme ce lucrăm cu toţii, o să tăcem milc, și-ai să te poți 
gîndi, muncind, la enigmele tale! - încearcă să mă prelucreze 
Babane. 

- De-acord, fraţilor! - le comunic asentimentul meu. - Dar 
nu mai mult de-o oră! Dar, ia staţi niţel! Ce-i cu atelierul de 
electronică? Nu mi-aţi pomenit o iotă despre el... 

- Pe ce lume trăiești, Hombre? - exclamă Babacu. - Există 
astăzi tineri care să nu se intereseze de tehnică și electrică? Păi 
Babane este abonat la revista „Știință și tehnică”, ba chiar și la 
„Minitehnicus”... 

Babane, flatat de faptul că frăţiorul îl citează, completează: 

- Ne-a dat tăticu niște scule, avem și sîrmă de cupru, letcon 
electric, cu bec, patent... Vino să ne vezi atelierul, că-i în odaia 
noastră... N-o să-ţi pară rău... Mai ales că bateria „Bombiţei” nu 
mai face doi bani. 

Presimţind oarece vești înspăimîntătoare, devin brusc 
interesat: 

- De unde știți? 


- Păi am dat-o jos de pe „Bombiţă” dis-de-dimineaţă, că ne 
plictiseam... Acuma-i la noi, în atelier! Și n-arată deloc bine... 

- Imediat s-o puneţi la loc! Vreţi să mă lăsaţi fără mașină? 
De ce n-arată bine?... 

Babane, luîndu-și o mutră electro-tehnică, mă informează 
competent, de parcă ar fi specialistul meu de la „Ciclop”: 

- Pentru că era plină cu apă! Nu știu pe unde-o fi intrat, dar 
cînd i-am scos bușoanele, am descoperit c-ajunsese apa pînă 
sub ele... Bine c-am vărsat-o... 

- M-aţi nenorocit! Era electrolitul, un amestec de apă și acid 
sulfuric... Unde l-aţi vărsat? 

Babane mă privește evident contrariat, apoi își trage o 
palmă pe frunte, scoţind în același timp şi-un strigăt de bucurie: 

- Acum înţeleg! E formidabil! Mă miram eu de ce ni s-a 
găurit faţa de masă... E clar! Fii liniștit, unchiule Al, că lichidul, 
atita cît a rămas, aproape 70%, este-n afară de orice pericol! L-a 
turnat Babacu în olica de noapte... Îl punem la loc imediat! 

Bine că m-am lăsat mobilizat de copii, la operaţia de 
revizuire a gospodăriei cantonului. Dacă n-ar fi demonstrat atita 
inițiativă, ne-am fi aflat înaintea unei situaţii irezolvabile. 
„Viţica”, neglijată zile de-a rîndul, neadăpată și fără furajele 
necesare, recursese la măsuri disperate, păscînd aproape global 
gazonul din faţa living-room-ului, dar și florile din grădinuţa 
Feliciei. Bine că le-a avut la-ndemină, pentru că, altminteri, ar fi 
fost obligată să utilizeze iedera de pe canton, operaţie oarecum 
dificultuoasă, avînd în vedere că, pe alocuri, altitudinea de 
creștere și cățărare a iederii atingea și cote de trei, pînă la patru 
metri. 

Găinile se descurcaseră mai greu. Dar nici nu mai ouaseră 
cantităţile cu care ne obișnuiseră. De-aia poseda Babacu, în 
bucătărie, numai un singur castron cu ouă. Pesemne, neavînd 
alte posibilităţi, își devoraseră propriile produse. lar cele care 
lipseau, găinile, că despre ele e vorba, probabil că emigraseră 
pe toloacele înconjurătoare. 

Deducţiile mele se dovedesc realiste, deoarece, după 
indescriptibile marathoane, reuşim să colectăm vreo șase 
galinacee, din cele unsprezece dispărute. De altfel, fie vorba 
între noi, nici acum nu-s prea convins să aparţină speciei 
respective, pentru că mi se par excesiv de dezvoltate. Dacă nu-s 
găini, precis ne-am ales cu niște dropii. lar, întrucît, după cite 


știu de la școală, dropiile nu domiciliază la munte, înseamnă că- 
s găinile altora. 

După ce-am pus totul la punct, parkingul păsăretului, 
garajul „Viţicii”, grădina de legume și livada, apreciem că 
binemerităm cîteva momente de odihnă. Cu-atit mai mult, cu cît 
ziua de astăzi fusese decretată zi de „relax"! 

Sîntem la adăpost de ochii străinilor, dar în plin soare, pe 
gazonul fraged, recent tuns de „Viţica”, și facem, ceea ce se 
cheamă în limbajul tinerilor mei nepoți, - plajă! Mai precis, ne 
expunem razelor incendiare ale măreţului astru, pentru a ne 
alege cu creierii rasol (sau pané, la alegere), cu pielea arsă, 
plină de bășici, tocmai bună pentru utilizat iaurtul pus la prins, 
dar și cu mintea vraiște, din pricina accelerărilor neuronice 
determinate de razele infra. 

Nepoţii îmi stau tolăniţi pe iarbă, ca niște purceluși, iar eu 
într-un fotoliu de paie, - suspect din toate punctele de vedere, 
mai ales cel al rezistenţei, - sub o umbrelă de ploaie, proţăpită 
în spătarul fotoliului. 

Spre deosebire de alţi detectivi internaţionali, nu obișnuiesc 
să-mi notez nimic în blocnotes. De altfel, nici nu posed articolul 
respectiv. Memoria mea, autentic computer, înregistrează totul, 
reține orice informaţie, şi-mi restituie, la momentul potrivit, 
documentaţia necesară. Rareori, cînd sînt obligat de conjunctură 
să consum în exces alcooluri, se autoșterge, creîndu-mi, astfel, 
oarece dificultăţi. 

De aceea, pentru a-mi pune la punct multiplele aspecte ale 
enigmelor stîrnite de subiecţii de la motelul „Craiul Munţilor”, 
apelez, pentru sectoarele șterse, la benzile din capetele lui 
Babane, Biba și Babacu. 

- Babane dragă, hai să lămurim o chestiune! - mă adresez 
vlăjganului, stacojiu ca un rac scos din ceaun. - Ești convins că 
Lili Mamulea, logodnica prietenului nostru Max, se săruta cu 
complicele lui Jimmy, tătarul ăla de Begibeg Mehmet Ali? 

Nepotul mă privește surprins, apoi mă lămurește pe loc, în 
stilul său caracteristic: 

- Dar bineînţeles! Așa cum stăteau amîndoi, bot în bot, cel 
mult ar fi putut doar să se muște!... 

- Măi băiete, dar dacă își vorbeau, mai îndeaproape, așa, ca 
de la om la om?... 

- Posibil, măi fratele meu, deși mi se pare cam greu. 


- De ce? Pentru că se aflau în bazinul piscinei? 

- Exact și întocmai! Însă sub apă! Și dacă-și deschideau 
gura să spună ceva, li se umplea imediat cu zeama aia clocită... 
Și încă nu s-a descoperit un sistem de vorbire în mediu lichid, n- 
am citit nici în „Ştiinţă și tehnică” despre așa ceva... 

- Mda! - îl aprob eu 50%. - Insă nu-i exclus să-și fi făcut 
semne cu ochiul... 

- Mda! - mă aprobă și Babane, fără să-mi precizeze 
proporţia. - Eram precis c-ai s-o scoţi basma curată pe 
Mamuloaica! 

Renunţ la colaborarea cu nepotu-meu, deoarece simt că-i 
pornit. De la bun început nu-i fusese simpatică Lili Mamulea. 

Pe de altă parte, îmi explic bizarul comportament al tinerei 
femei, presupusul sărut cu indianul mascat, prin vertijul pe care- 
| produce, de foarte multe ori, muzica bine ritmată (dar și 
ușoară) asupra persoanelor trecute de prima tinereţe, mai ales 
cînd contactează subiecţi în plină vigoare și splendoare 
biologică. Se mai întîmplă! 

Pentru moment, abandonez tema Lili Mamulea, și mă 
apropii de problema, după mine cea mai inexplicabilă, cea a 
portofelelor furate în timpul evoluţiilor subacvatice. De vreme ce 
Jimmy  Navarrelli mai examinase o dată conţinutul celui 
aparţinind arhitectului, pentru ce mai simţise nevoia unei 
cercetări suplimentare? Ce putea să aibă Maximilian Prior în 
portofel, de trezea interesul bandei? Și încă un interes 
nesatisfăcut la prima percheziţionare! Aici e-aici! „Asta-i 
problema” vorba nefericitului prinţ danez, Hamlet de Elsinore. 

Nu pot să avansez decit o unică ipoteză valoroasă: bișniţarii 
vor să afle, dar la mare precizie, două lucruri. 1). Cuantumul, 
exact și precis, al sumei pe care urmează s-o încaseze victima 
moștenirii neașteptate; 2). Data la care se va efectua încasarea 
banilor. 

Oarecum edificat, nu-mi rămîne decit să trec la punerea în 
funcțiune, a magistralei capcane imaginate de mintea mea în 
permanentă stare de veghe și ebuliţie. O cursă magnifică, aptă 
să-i determine pe bișniţari la o auto-demascare epocală. Pe cînd 
mă îndeletnicisem cu prestațiile gospodărești, gindisem tot 
timpul, cumpănisem mereu diverse variante. Acum eram fixat 
definitiv. Însă păstrez totul în circuitele mele de memorare 


electronică, pentru a evita orice „scurgere” de informaţii utile 
bandei. 

- Hombre! Se-apropie ora prînzului! Ce-i facem cu 
profiterolul? 

Babacu, gol goluţ, cum îl proiectase maica-natură, culcat pe 
burticică, și-a ridicat capul spre mine, așteptîndu-mi răspunsul. 
Cînd remarc gradul de prăjeală al fragedului său trupșor, încît ar 
putea fi lesne confundat c-un purcel de lapte la tavă, emit un 
strigăt de alarmă: 

- Copii, în casă, la umbră! Ce-aţi înnebunit? Vreţi să vă 
procopsiţi cu-o insolaţie? Ce-i cu voi, nu vă e bine?... 

- Ni-e foame, unchiule Al! - miorlăie Biba, cărămizie ca o 
ceramică arsă insuficient. - Sigur că nu ne e bine, de vreme ce 
ne lași flămînzi! 

Înmărmurit de bizara amnezie manifestată de bălăiţă, 
încerc să-i reîmprospătez memoria: 

- Tu trebuia să te ocupi de masă! Nu ne-am înţeles așa? 

- Dar bineînţeles! Insă dacă matale ai să lucrezi în 
bucătărie, preparind profiterolurile făgăduite, îți dai seama că 
nu mai am loc unde să mă ocup de mîncare... Avem doar un 
singur aragaz! Este? Și, pentru că tot ești acolo, ce te costă să 
ne faci și ceva de-ale mîncării? 

Inimă de mamă, adică de unchi pe post de mamă, mă 
prefac convins și-o întreb: 

- Ce v-ar place pentru prînz? 

Cînd aude de prînz, și de faptul că ridic problema 
preferințelor, Babane își abandonează tarlaua unde se copsese 
la soare, și-mi comunică sugestiile generaţiei: 

- Mămăliguţă cu brînză și smîntînă, pui la ceaun, cu mujdei 
de usturoi, cartofi franţuzești la cuptor, cu unt, ouă și brînză 
frămîntată, mere coapte, cu miere și scorțișoară, după care ne 
dai și profiterol... 

După vreun ceas, răstimp în care membrii cei mai tineri ai 
tribului Jimbla se răcoresc la baie și se retrag apoi în living- 
room-ul meu, unde joacă șeptic, notîndu-și probabil rezultatele 
pe manuscrisele mele, eu îmi blestem zilele. În bucătărie! 

Cine mă îmboldise să le promit profiteroluri? 

Bineînţeles, nici vorbă să le prepar bucatele solicitate. 
Pentru că există posibilități care se poate, și posibilităţi care nu 
se poate! 


Așadar, mă rezum numai să pun de mămăligă, dar care 
sper să fie de excepţie, întrucît mălaiul ne fusese dăruit de 
boierul Tilică a lui Sfetea lu’ Pop. 

In schimb, îmi concentrez toate forțele la prepararea 
profiterolului. E pentru prima oară cînd mă încumet să purced la 
o asemenea aventură. Pînă acum mă limitasem doar la 
consumarea celebrei prăjituri, însă suficient de atent, pentru a-i 
determina componenţii. Care, dacă observaţiile mele corespund 
realităţii, ar trebui să fie: cremă de vanilie, aluat franțuzesc, 
lămîie rasă, rom, bineînţeles zahăr, iar deasupra un morman de 
frișca. 

In vreme ce mămăliga fierbe pe foc mic, colcăind în cel mai 
dezvoltat ceaun din bucătăria  Jimbla, caut disperat 
componentele ce-ar trebui să intre în prepararea profiterolului. 
Nu există de nici unele. Nici în cămară, nici în bufet, și nici în 
beciul II. Abia într-un tîrziu mă gîndesc că n-ar fi exclus ca 
aluatul franțuzesc și crema de vanilie să nu existe în comerţ sub 
forma în care le consumasem eu, ci să trebuiască a fi fabricate 
la domiciliu. 

Numai ingeniozitatea mă poate salva dintr-o asemenea 
situaţie. Drept care procedez prin eliminare și substituire. lar 
peste un sfert de oră profiterolul e gata, apetisant și frumos. 

De gustat, încă n-am îndrăznit. Pentru că, în loc de aluat 
franțuzesc folosisem biscuiţi „Albatros”, pe post de cremă de 
vanilie niște magiun lejer acriu, iar ca frișcă o cană de smîntînă. 
Restul însă rămăsese conform reţetei obţinute de mine prin 
deducție. Lămiie rasă din belșug, rom așijderea, dacă sticla pe 
care se afla eticheta respectivă conţinea chiar lichidul respectiv. 
Cu zahărul avusesem mai mult noroc, deoarece Felicia Jimbla 
păstrase niște zahăr-pudră, din cel care se utilizează la 
ambalarea rahatului lokum. 

Generaţia mi se pare atit de hămesită de foame, încît 
apreciază elogios mămăliguța cu brînză (dar fără smîntînă, 
deoarece o folosiseră la profiterolul care-și așteaptă pe masă 
calificativul). Realiști, Babane, Biba și Babacu nu-mi mai cer 
relaţii despre celelalte feluri de mîncare sugerate. La felul al 
doilea servesc încă o porție de mămăligă cu brînză. La al treilea, 
numai mămăligă. Brinza se terminase toată. Peste două 
kilograme! 


Bucătăria în care ne ospătăm, suficient de încăpătoare 
pentru a servi și masa înăuntrul ei, aproape că vibrează de 
entuziasmul pofticioșilor mei nepoți. Totuși, delectîndu-mă și eu 
cu felul al treilea, deoarece din primele două nu prea 
dovedisem, fiind ocupat cu primirea elogiilor, mămăliga îmi 
declanșează o serie de amintiri stranii, din îndepărtata mea 
copilărie, cînd maica-mare de la Poiana făcea mămăligă la 
cazanul de rufe. Exact același gust cu-al prezentei. Mi-aduc 
perfect aminte, pentru că, în ciuda interdicţiei decretate de 
maica-mare, probasem din ea. Bună! Nici acum nu-nţeleg de ce- 
o prepara anume pentru zăvozii din ograda vitelor... Probabil din 
pricina conţinutului mare de proteine, dar și de tăriţe. 

Ca și personalitatea mea, la vremea copilăriei, tinăra 
generaţie consideră preparatul excepțional, de vreme ce-l 
lichidează total. In lipsă de altceva. 

Din păcate, cînd le servesc profiterolul (în viziunea mea 
artistică) situaţia începe să se deterioreze. 

- Mă, fratele meu, - mă interpelează Babane, - de unde-ai 
luat magiunul ăsta? Nu cumva din cămara mămichii? 

- Exact! 

- Atunci sîntem în pom, unchiule Al! Mămica îl pusese 
deoparte, pentru că se acrise, și vroia să-l folosească drept 
maia, la fermentarea prunelor de ţuică... 

- De-aia s-a umflat oare în halul ăsta? - mă mir eu în gura 
mare. - Dar i-am pus o groază de zahăr, și încă din cel pudră... 

- El Fugitivo, ai să rizi, dar ăla nu-i zahăr-pudră, mai ales 
dacă l-ai găsit tot în cămară... Precis că-i scrobeală din făină de 
cartofi! - mă lămurește blajină Biba. 

îngrozit, pînă la urmă aflu din gura copiilor că nici romul nu 
era chiar rom, ci spirt denaturat. Opresc disperat consumarea 
profiterolului, deși nimeni nu se atinsese de el. 

- Ce facem! Unde-l aruncăm? N-ar fi mai bine să-l dăm 
„Viţicii”? 

- Ce vorbești, Hombre! După ce era să ne omori, vrei să ne 
lași și fără lapte? - intervine bondocelul familiei. 

- Crezi că-i poate scădea debitul? - mă interesez eu. 

- Dar bineînţeles, unchiule Al! 

- Nu-nţeleg cum! 


- Măi fratele meu, fii atent! - se bagă în vorbă specialistul 
zootehnician, adică Babane, - Dacă moare, sînt precis că nu mai 
dă o picătură de lapte! 

Cuget rapid, apelînd la circuitele mele neuronice, și găsesc 
imediat soluţia optimă: 

- ÎI îngropăm! 

- Vezi-ţi de treabă, unchiule! Nici așa nu-i bine? Se umflă-n 
pămînt, dă pe-afară, și-l mănîncă păsările! Și rămînem și fără 
ouă. 

Abia într-un tîrziu găsim ideea salvatoare. Băgăm 
profiterolul în cuptorul aragazului, și-l incinerăm pînă se 
transformă în scrum. Bineînţeles, ideea îmi aparține. 

Peste cîteva minute, nu mai mult, sîntem cu toţii refugiaţi 
în curtea cantonului Valea cu Urși, de unde privim îngrijoraţi la 
trimbele de fum negru și urt mirositor care năvălește pe 
ferestrele și ușile locuinţei familiei Jimbla. Tuciurii la feţe, cu 
îmbrăcămintea plină de funingine, așteptăm să ardă complet 
profiterolul din cuptor. Deși, după mine, ar fi excelent dacă ar 
arde, totodată, și aragazul. Pentru că am dubii serioase că va 
mai putea fi cîndva utilizat. Decit, cel mult, pe post de 
crematoriu pentru gunoaiele gospodăriei. 

Un claxon strident, îndelung repetat, ne distrage atenţia de 
la tragedia care se consumă în aragazul din bucătărie. 

Ne repezim cu toţii la gard, să vedem cine ne deranjează. 

- Alooou! - strigă cineva din „Opelul” pe care lorgu 
Grebencea îl împrumutase arhitectului. 

Privim mai atenţi la personajul ascuns de reflectarea 
parbrizului și, spre surprinderea noastră, îl recunoaștem pe 
Jimmy  Navarrelli. Îi facem semn cu mîna, pentru a ne 
recunoaște și bișnițarul, deoarece, în halul în care sîntem, e 
posibil să ne confunde cu vreo echipă de dansuri folclorice 
papuașe. 

- Ce s-a-ntimplat, meștere Conan? Am zărit incendiul de la 
canton, și-am oprit să vedem ce-i eu voi, dacă mai sînteţi în 
viaţă! - mă informează trombonistul, coborînd de la volan. 

- Totu-i în regulă, tinere! - îl liniștesc eu. - Afumă aragazul! 
Dar cu ce prilej prin teritoriile noastre? 

- Am ieșit și noi, la plimbare, să ne mai limpezim creierii! 

- Care noi? - îl interoghez eu intrigat, deoarece e singur. 


- Noi, tineretul intelectual! Dragodana doarme pe bancheta 
din spate, iar Begibeg în portbagaj... 

- L-aţi culcat în portbagaj? - îmi exprim eu uimirea. 

- Dar bineînţeles! Că nu era să-l plasez în braţele 
Dragodanei! Ei, ce-i facem, nu ne inviţi să-ţi vizităm hogeagul? 
Nu dai și matale un pepsi? 

Dumnezeule! De ce-am incinerat profiterolul? Mergea 
perfect cu niște pepsi de la gheaţă. Scăpam și de infama 
prăjitură, dar și de bandiții lui Jimmy. Cu el în frunte. Totuși, să 
nu mîniem destinul. Mi i-a adus la timp. Taman la ţanc, pentru a- 
mi verifica magistrala capcană. 

- Dar poftiţi înăuntru! Sînteţi invitaţii noștri! Găsesc eu ceva 
pentru voi, în lipsă de pepsi! Am niște lapte prins, la frigider, 
nebunia lumii! 

Bineînţeles, am în vedere laptele uitat acolo, de săptămîna 
trecută. 


Capcana magnifică 

Pentru perioada cît durează spălarea tinerei generaţii a 
familiei Jimbla, precum și-a rudei lor apropiate, care li s-a 
alăturat, îl rog pe trombonist să procedeze în consecinţă, și să-și 
trezească însoțitorii, după care să viziteze livada, grădina de 
legume și celelalte atenanse ale cantonului. 

Pitiți în living-room, stăm cu toţii lîngă fereastră, pentru a 
supraveghea manevrele bișniţarilor. Spre stupefacţia noastră, 
care nu crezusem o iotă din aberaţiile lui Jimmy Navarrelli, 
exploziva Dragodana Tatu, de astă dată somnolentă și blegită 
parţial, descinde din „Opel”-ul responsabilului de la motel, 
coborînd prin portiera din spatele șoferului. După citeva 
schimburi de cuvinte cu bișniţarul, trec amîndoi la portbagajul 
elegantei mașini, de unde, cu evidente eforturi, îl extrag pe 
Begibeg Mehmet Ali. Dacă Dragodana ni se păruse doar pe 
jumătate adormită, indianul comanche, cu nume tătar, doarme 
de-a-npicioarelea 100%! 

- Măi fratele meu, - îmi șoptește Babane, deși nu-l putea 
auzi nimeni din afară, - turcul ăsta-i beat cui! 

- Nu te grăbi cu concluziile, că ajungi la confuzii! - îi atrag 
atenţia nepotului meu. - E foarte posibil să fie obosit la extrema 
limită... Nu uita ce viaţă duc bandiții! Plină de excese! Nopți 
nedormite, jocuri de noroc, și multe altele... 

- Lasă-te, unchiule! Ce crezi matale, n-avem și noi 
televizor? Am vizionat toate serialele! 

Presupunerile mele se confirmă pe loc, deoarece Begibeg 
Mehmet Ali, la un ghiont lejer, dar ceva mai ţeapăn al 
Dragodanei, se trezește imediat. Fără să mai stea mult la 
palavre, pornește urgent pe urmele complicilor, pășind în 
deplinătatea funcţiilor sale locomotrice. 

-  Formidabil, Hombre! - exclamă Babacu, fluierînd 
admirativ. - Merge ca pe arcuri! Nici gînd să fie beat... Dar l-au 
pitit în portbagaj, asta-i precis, ca să nu-l vadă fraierii de la 
motel, cînd l-au cărat de-acolo!... 

În mai puţin de 15 minute, rezolvăm situaţia din bucătăria 
familiei Jimbla, procedînd la o curăţenie sumară, dar eficientă. 
Totul arată ca nou! În locul precedentei culori a faianţei de pe 
pereţi, care era albă, am obţinut acum o delicată și gingașă 
nuanţă de gri-antracit. După ce izbutim să ne spălăm, cu rîndul, 
zvirlim vechea îmbrăcăminte la coșul destinat rufelor murdare 


ale tribului, și ne-nţolim cu hanţe curate. Arătăm și noi ca 
oamenii! 

Grupul nostru, suficient intrigat de incredibila apariţie a 
bandiţilor la canton, pornește imediat pe urmele bișniţarilor, 
curios să-i surprindă în plină activitate nocivă. 

- Ei, gorobeţilor, unde-aţi plecat? Sîntem aici, nu ne mai 
cătați! 

Dragodana, în ciuda blugilor ce stau să plesnească pe 
dînsa, s-a cățărat tocmai în vîrful nucului din livadă, de unde 
examinează orizontul. Şi-a recăpătat virtuțile explozive 
deoarece ne demonstrează o coborîre fantastică, străbătînd 
vertiginos printre crengi și frunziș, fără nici o vătămare vizibilă, 
ca să aterizeze la punct fix, exact lîngă noi. Jimmy Navarrelli și 
Mehmet, în schimb, sînt daţi dispăruţi. 

- Unde-s colegii dumitale, domnişoară? - o-ntreb eu vădit 
interesat. - Pe-aici, prin sector? 

Făptura hippy îmi mîngiie deocamdată nepoţii pe cap, 
cuprinsă subit de-un inexplicabil val de căldură maternelă. Pînă 
s-apuce să-mi răspundă, se pomenește apostrofată de Babane, 
care se scutură sub alintarea ei manuală ca un mînz buiac: 

- Hei, tanti, nu mă căuta de purici, că n-am avut niciodată! 


Dragodana tresare, neplăcut surprinsă, dar trece peste 
insolenţa vlăjganului, și preferă să-mi furnizeze informaţia 
solicitată în limba ei de periferie: 

- Fii calm, babacule, nu-ţi scotocesc prin cuibare! S-au dus 
pînă la mașină, după ţigări... 

Mă rezum s-o întreb pe explozivă, care-a sistat orice 
operaţie de captare a benevolenţiei tineretului: 

- De unde și pînă unde aţi ajuns să vă plimbaţi cu „Opel”-ul 
lui Grebencea? Parcă-l împrumutase arhitectului... 

- Ca scriitor, babacule, ar trebui să mai umbli pe la 
proverbele poporului român! N-ai auzit de: „dar din dar se face 
rai“?... Max, la cererea noastră, ni l-a împrumutat imediat... Cu- 
atit mai mult, cu cît e foarte ocupat... Colectează marafeţi, 
pentru taxele de succesiune. 

Probabil că bișnițarii au o propensiune deosebită pentru 
cuvinte poluante și proverbe referitoare la avantaje materiale, 
deoarece îl aud și pe Begibeg Mehmet Ali, care se-ntorcea de la 
„Opel”, însoţit de Jimmy: 


- Calul de dar nu se caută la dinţi, dar automobilul de- 
mprumut trebuie neapărat căutat la bujii!... „Opel'-ul 
arhitectului merge numai în trei cilindri! Ceea ce nu-i frumos din 
partea lui Max... N-ai vreo bujie de rezervă, bătrine șef apaș? - 
mi se adresează, de astă dată, direct mie. 

Din dorinţa de-a-i seduce pe găinari, scontind astfel pe 
sporirea șanselor de „intoxicare” devin extrem de serviabil: 

- Dar bineînţeles, dragul meu, oricînd ai să găsești la mine 
piese de schimb... Nu chiar pentru „Opel”... Pot să-ţi dăruiesc un 
„Bosch”, ce-i drept nu tocmai nou. 

Deși îmi pusesem mari speranţe în „Bosch”-ul străvechi și 
uzat 90%, indianul îmi mulțumește în stilul său caracteristic: 

- Nu face nici un canci, bătrine! Obrazul subţire, cu 
cheltuială se ţine, iar „Opel-ul în pană, numai cu „Bosch”!... Ești 
pupat de întreg colectivul nostru! Dolofanule!... 

Jimmy Navarrelli devine brusc elocvent: 

- Maestre, ascultă la mine, să știi că ești valoros! De mult n- 
am mai văzut o grădină și livadă excelent îngrijite! Numai un 
mare scriitor se poate dedica, atit de pătimaș, naturii 
înconjurătoare... Ai mai scris ceva la roman?... 

În numele cauzei, îl mint cu dezinvoltură: 

- Dar bineînţeles! 

Trombonistul dă neîncrezător din cap, dar n-are de unde 
cunoaște trista realitate: 

- Probabil că lucrezi noaptea, ca Balzac, pentru că-n timpul 
zilei te văd mereu pe la motel!... 

- Ai ghicit, dragule! Numai noaptea... Pentru că, ziua, mă 
documentez pe teren! 

- Să ne trăieşti, maestre! Ti-am spus eu că ești valoros, dar 
dai ceva? Pomeneai de niște lapte... Deși am prefera un ceai! Că 
laptele balonează, și ne comprimă la minte... Astfel, ne oferi 
prilejul să-ţi vizităm și hogeagul, să vedem și noi unde lucrează 
scriitorul Conan! 

Insistenţa și insolenţa bișniţarilor mă bucură nespus. Pentru 
că, fără să-și dea seama, se vîră singuri în gura lupului. Mi se 
oferă cea mai neașteptată ocazie de-a declanșa operaţia 
„capcana”. La un ceai de vorbă, le fac un pic de conversaţie, le 
întind antenele, iar găinarii, încîntaţi de primirea oferită, își 
pierd, chiar și temporar, reflexele. Ar fi fost ideal, dacă sfinta 
treime Jimmy - Dragodana - Begibeg ar fi consumat alcool! Dar 


indivizii, cel puţin pînă acum, nu manifestaseră preferințe decit 
pentru „Pepsi-cola”... 

- Poftiţi înăuntru, poftiţi! - îi invit eu, cu-aceeași insistenţă. - 
Tot e ora ceaiului... Cum spun englezii: „five-o-clock tea”! Şi- 
avem un ceai... nebunia lumii, nu altceva. Adus de mine, de la 
București! 

După ce-mi instalez oaspeţii de marcă (certamente falsă) în 
living-room, mă scuz pentru citeva secunde și-i conduc pe copii 
la bucătărie. Grav, le transmit rapid indicaţiile de rigoare: 

- Fraţilor! N-am nici o clipă liberă... Dacă-i las pe criminali 
singuri, sînt în stare să cotrobăiască peste tot și să ne fure! E 
neapărat necesar să le servim ceva, care să le anihileze 
reflexele... Să-și dea drumul la gură... Pricepeţi? 

- O.K., unchiule Al! Sîntem în clar! - mă asigură bălăița de 
Biba. 

- Perfect! Am plecat la bișniţari... În voi mi-e nădejdea! 

Bine că m-am întors rapid în odaia mea. Pentru că, fără pic 
de jenă, Navarrelli îmi răsfoia prin manuscrisul romanului 
început, dar necontinuat. 

Dragodana îmi „aranja” transistorul, căutînd plină de 
febrilitate muzică pop, fără să știe că aparatul meu nu transmite 
decit pe unde lungi, celelalte fiind „reparate” de inginerul de 
nepotu-meu, întrucît tanti Ralita se lepădase de orice 
răspundere, după ce-l demontase total, pentru a-l adapta la 
„Bombiţă”, și nu mai fusese capabilă să-l reconstituie. Cu-atit 
mai mult, cu cît unele piese de la „Fiat”-ul meu (600 D) refuzau 
să se integreze transistorului. 

Numai  Begibeg Mehmet Ali stă relaxat, tolănit pe 
canapeaua ce-mi servește de pat, cu picioarele pe mașina mea 
de scris, ca să-i fie mai comod. 

- Vă plictisiți, vă plictisiți? - încerc eu să mă manifest 
detașat, dar și lejer ironic. 

- Maestre, dacă-ţi termini romanul, ajungi mare! Paginile 
astea sînt formidabile! Unde-s celelalte?... - se exprimă 
entuziasmat Jimmy Navarelli. 

Normal ar fi să mă bilbii. Dar găsesc imediat răspunsul 
necesar: 

- În dormitor. Pe noptieră. Nu v-am spus că lucrez numai 
noaptea? - îi dezinformez eu deliberat, deoarece, în realitate, 
dorm în living-room. 


- Uite, la asta nu m-am gîndit! - mărturisește trombonistul. 
- Dar o să-ţi vizităm și dormitorul, după ce ne dai ceaiul ăla! 

Dragodana, nesatisfăcută de recitalul oferit de Fărimiţă 
Lambru, mă privește urit și mă dojenește: 

- Babacule, în afară de riîșnița asta, n-ai pe-aici vreun aparat 
de radio? Eventual un casetofon? Cum de poţi să scrii, lipsit de 
muzică pop? 

- Domnișoară dragă, mi-e imposibil s-ascult ceva în timpul 
lucrului. Pentru că eu, cînd scriu, bat!... 

Exploziva făptură, zvîrlind cît colo transistorul, mă privește 
uimită, parcă și plăcut surprinsă: 

- Mă cucerești, babacule, n-aș fi crezut că ești și violent! Și 
baţi tare? 

- Depinde. Dacă-s după breakfast, prînz sau cină, sînt în 
stare să trezesc și morţii din mormiînt. Însă, dacă „Erika”-i bine 
unsă și docilă, atunci face mai puţină gălăgie... 

Jimmy și Begibeg Mehmet Ali se ridică în capul oaselor, 
privindu-mă agresiv. Trombonistul, cercetind living-room-ul 
rapid și negăsind ceea ce căutase, mă întreabă bizar: 

- Și pe Erika asta unde-o ţii? 

- Pe canapea, chiar aici, în living-room! Nu vezi c-a stat 
indianul cu picioarele pe ea, de i-a turtit cutia? Nu știu cum am 
să mai bat, dacă n-am să-i mai pot scoate capacul! 

De data asta se uită toţi trei la mine, de parcă aș fi 
debarcat dintr-un OZN. 

- Maestre Conan, - îmi vorbește suspect de blajin 
trombonistul, - ești deranjat la plămiîn, - și-și duce degetul la 
cap, - sau îţi baţi joc de noi, luîndu-ne de cretini? 

Dragodana, după ce-și consultă optic complicii, preia 
continuarea conversaţiei: 

- Uite ce-i, meștere, fii atent, să știi că sîntem mult mai 
deștepţi decît facem impresia! Punct și virgulă! Pentru că murim 
de dorul unui ceai... Unde-i „five-o-clock”-ul dumitale?... 

Un zăngănit de linguriţe, pahare sparte și alte utilaje 
gospodărești mă îndrituiesc să-i răspund: 

- Cred c-a venit! Deși nu mai sînt atît de sigur! 

Mă deplasez în direcţia ușii. Dar nu mai e nevoie s-o 
deschid, deoarece se năpustește peste mine, ca o lamă de 
buldozer, lovindu-mă corespunzător în frunte. 


Căruciorul-măsuţă, care în casa familiei Jimbla e folosit 
drept servantă mobilă, pătrunde în spaţiu ca o rachetă sol-sol, 
continuîndu-și traiectoria pînă spre canapeaua de pe care se 
ridicase adineauri Begibeg Mehmet Ali. 

Surprins de faptul că servanta-rachetă e absolut goală, mă 
reped urgent spre coridorul de unde-și făcuse apariţia. Însă îmi 
reduc din elan, deoarece în pragul ușii mă așteaptă scumpii mei 
nepoți. 

- Ce s-a-ntimplat? Ce-i cu voi? - îi chestionez speriat. 

- Nimic, unchiule Al! Am vrut să punem tăvile cu paharele 
de ceai pe cărucior, dar Babacu s-a-mpiedicat și s-a sprijinit în 
el... Insă nu i-a folosit, deoarece măsuţa a luat-o la goană! 

Babane, printr-un joc al ochilor extrem de bizar, vrea să-mi 
comunice ceva. Necunoscînd însă codul respectiv, sînt nevoit 
să-i cer un supliment de informații: 

- Și unde-i ceaiul? Unde-s tăvile? Unde-s paharele? 

- Nu te enerva, unchiule Al! Totu-i în bucătărie... Ceaiul în 
ceainic, tăvile pe masă, iar paharele... avem altele, că astea s- 
au cam spart niţel! Peste două minute vă servim ceaiul! Numai 
dă-ne înapoi căruciorul... 

In vreme ce-i satisfac dorința, Biba îmi demonstrează și ea 
același joc de ochi, chiar mai bizar, ca și Babane. 

Sesizind incapacitatea mea de-a traduce textul transmis, 
bălăița îmi face un semn cu mina, că totul va fi bine, și dispare 
spre bucătărie. 

- Dragii mei, aţi asistat și singuri la defecțiunea tehnică 
intervenită pe parcurs. Dar totul se va remedia în cel mai scurt 
timp, - le adresez eu distinșilor oaspeţi o explicaţie. - Făceţi-vă 
comozi, simţiţi-vă ca la voi acasă! 

- Ascultă, bătrîne șef apaș, crezi că pe la cășile noastre 
sîntem atacați cu platforme de lansare a farfuriilor zburătoare? 
Te-nșeli! - mă informează oarecum insolent Begibeg Mehmet 
Ali. 

Peste cîteva momente, treimea nepoților mei își face 
reapariţia pe teritoriul încăperii, în formaţie de apărare. Babane 
împinge  căruciorul-măsuţă, iar Biba și Babacu, înaintea 
acestuia, îl păzesc să n-o ia la goană. 

La văzul celor expuse și transportate pe servantă, mă felicit 
singur pentru descendenţii colaterali cu care m-a înzestrat vărul 
Anatolie. Dînd dovadă de-un remarcabil simţ al orientării în 


societate, copiii ne serveau un ceai de excepţie, la cel mai înalt 
nivel. Paharele erau prevăzute cu suporturi, pîinea prăjită și 
rumenită la fix, untul extras recent de la frigider, pateul de ficat 
de pasăre arăta extrem de proaspăt (deși făcea parte din 
rezerva cutiilor de conserve cea mai secretă a familiei Jimbla, 
ferită de ochii urmașilor pentru a evita orice pericol de 
intoxicare alimentară), iar furculicioarele și cuţitele de curînd 
spălate, deoarece Babacu e cu blugii leoarcă de apă în clipa cînd 
le scoate din buzunarul unde le păstrase. 

- Sper să n-aveţi nimic împotrivă, dacă scumpii mei nepoți 
au să-și bea ceaiul cu noi? 

- Voie ca la banul Ghika, bătrîne șef apaș! - aprobă Begibeg 
Mehmet Ali. - Ceai să fie, că restul nu ne interesează! 

- Perfect! Daţi-mi paharele, să vă torn! 

- Unchiule Al, lasă-mă pe mine! - mă roagă bălăiţa de Biba. 
- Cunosc mai bine rosturile! Pentru noi și matale am făcut ceai 
de pojarniţă, iar pentru musafiri ceai englezesc... 

În timp ce-și declamă textul, Biba îmi face cu ochiul. E ceva 
în neregulă cu copiii ăștia. Ori fac toţi o conjunctivită, ori vor să- 
mi transmită ceva. 

- Dragă surioară, perla mea de fată, slăbește-mă cu ceaiul 
de sunătoare!... 

- Păi tocmai de-aia ţi l-am preparat, ca să mai slăbești! 
Astăzi ai mîncat prea gras, și-o să-ţi facă bine la ficat, zău așa! 

Cînd mi-amintesc ce-am prînzit, mă enervez lejer: 

- Care-i ceaiul pentru musafiri? 

Fetița mi-arată ceainicul corespunzător. Din care, după ce 
le torn bișniţarilor, îmi servesc un pahar, pe care-l beau imediat, 
dar opărindu-mi niţel beregata, și mă mai servesc o dată, ca să-i 
demonstrez Bibei cine comandă în casă. 

Bălăiţa geme ușor, aproape podidind-o lacrimile de necaz, 
apoi mă atenționează: 

- O să-ţi paie rău, unchiule Al! 

Sorbim cu toţii din paharele cu ceai auriu, puternic, aromat. 
Excelentă licoare! Probabil că-i provenit din Ceylon, apreciez eu, 
judecînd după exoticul parfum pe care-l degajă. Exact în clipa 
aceasta îmi cade fisa (după cum se exprimă tanti Raliţa) și 
rămîn cu ceaiul în git, mai precis în gură. 

Circuitele mele neuronice, de excepție, intră în funcţiune, și 
realizez ce vroiau să-mi transmită Babane și Biba. Ceaiul pe 


care-l servisem musafirilor, dar și mie, miroase de la o poștă a 
drog. Parfum exotic, tocmai din Ceylon! Ha! Ha! 

În vreme ce-mi preumblu prin cavitatea bucală lichidul 
„aranjat”, mă întreb îngrozit cu ce anume l-or fi aditivat scumpii 
mei nepoţei. Droguri n-avem în casă, iar minţile lor fragede vor 
fi apelat la cine știe ce drăcovenie. 

Întrucît Jimmy Navarrelli se uită la mine contrariat, prefer 
să-nghit totul, numai pentru a salva operaţiunea „Capcana”. 
Pentru a-i zdruncina eventualele bănuieli, mai sorb o dată din 
ceaiul „englezesc”, după care îi zimbesc încîntat, rotindu-mi 
mîna dreaptă ca un ventilator, semn de apreciere și manifestare 
a extazului de care mă simt cuprins. 

Deocamdată nu simt nimic concret. Fapt pentru care 
demarez imediat la organizarea „minutului de adevăr”, acea 
brumă de conversaţie din care ar trebui să trag maximum de 
profit și informaţii, furnizînd, în schimb, o serie de amănunte 
false, referitoare la bunul și distinsul Maximilian Prior, aparent 
dezavantajoase lui, dar apte să-i determine pe bișniţari la 
dezvăluirea planului pe care-l au în cap. Pină-i timp! Că nu se 
știe cum acţionează „drogul” copiilor. 

- Dragul meu, - îl iau eu pe de departe, adresîndu-mă 
trombonistului, - parcă aveai mașină, de ce-ai mai împrumutat 
„Opel”-ul arhitectului? 

- Maestre, am impresia că ești bine informat! Posed un 
turism: dar nu „pornește”! Cineva și-a permis să-mprumute 
două bujii... 

- Poate-ţi împrumut și dumitale niște „Bosch”-uri, că se mai 
găsește, nu duc lipsă! - îl incit eu. 

- Ești drăguţ, dolofanule, dar la „Volkswagen”-ul meu nu 
țin! 

- Bravo! Student cu „Volkswagen”! Cînd ai să-ţi termini 
studiile, te pomenești că-ți cumperi „Mercedes”! - încerc eu să-l 
„flatulez”, supralicitind asupra viitorului său incert, dar sigur. 

Trombonistul cade în capcană, mult mai rapid decit aș fi 
bănuit. Pentru că, auzind de „Mercedes”; mă-ntreabă în 
dialectul său infam: 

- Maestre Conan, ce zici de bafta lui Max? Pe lîngă nu știu 
cite sute de mii de marafeţi, să mai primească şi-un 
„Mercedes”! La cît s-o fi ridicînd, în lei, de-ai noștri, moștenirea 
lăsată de răposatul Bucifal? 


Deși mă trec toate sudorile, întrucît nu observ nici un efect 
de-al preparatului administrat de Biba, trag tare, grăbindu-mă 
să-i furnizez cît mai ample informaţii (dar false!) lui Jimmy: 

- N-ai aflat încă? Peste două milioane și ceva! Bineînţeles, 
fără să mai punem la socoteală taxele, care mai reprezintă și ele 
o adevărată avere!... Peste cîteva zile, maximum o săptămînă, 
va trebui să-și cumpere două-trei geamantane! 

- De ce? - tresare trombonistul. - Pleacă în străinătate? 

- Nu, dragule, ca să-și ridice banii de la Bancă! 

- Aha! Mai întii, însă, va avea nevoie de serviete... Pentru că 
nu capătă un leuţ, pînă nu depune avansul asupra impozitelor 
speciale! 

- Ce contează vreo sută-două de mii de lei, pe lîngă 
milioanele lui Bucifal? Mai greu o să-i fie cu transportul... Îţi dai 
seama ce-nseamnă să călătorești de la Curtea-de-Argeș la 
București, avînd în mașină milioane de lei?... 

Jimmy  Navarrelli mă examinează atent, nevenindu-i să 
creadă că vorbesc serios. Apoi, aruncînd o privire semnificativă 
celor doi complici, mă linişteşte, zimbind extrem de subţire: 

- Maestre Conan, cred că matale scrii romane polițiste, de-ţi 
pui asemenea probleme complicate! Dar ce, nu mai există pe 
lumea asta și prieteni? Pînă-și încasează Max moștenirea, o să 
fac rost de niște bujii... Și-atunci îl însoțesc, pînă la București, 
urmîndu-l de la distanţă cu „Volkswagen”-ul meul!... Dacă ai fi 
detectiv, iar nu romancier-detectiv, ceea ce-i o mare diferenţă, 
ai muri de foame, cu gărgăunii pe care-i ai în dotare!... 

Aici se-nșală trombonistul! Şi încă amarnic! 

Pentru că, așa după cum calculase creierul meu electronic, 
autentic computer personal, bișnițarii căzuseră în capcană. 

Copiii își băuseră relaxaţi ceaiul lor de plante medicinale, și- 
acum așteptau cuminţi declanșarea cataclismului. Care, din 
motive inexplicabile, întîrzie. 

Pe mine, ce-i drept, mă cam trec sudorile, dar bănuiesc că 
din pricina imensului succes obţinut cu „autodemascarea” 
bandiţilor, și nicidecum datorită „preparatului”. În schimb, 
Jimmy Navarrelli arată splendid, fumîndu-mi cu patimă ţigările. 
Dragodana a reușit, în sfîrșit, să prindă un program de muzică 
ușoară, blocîndu-mi însă butonul potenţiometrului de la 
transistor, pe care nu știu cum am să-l opresc. Begibeg Mehmet 


Ali, întins comod pe canapea, cu picioarele pe „Erika”, bea în 
continuare ceai. 

Judecînd după atmosfera care domnește în living-room, s-ar 
părea că toată lumea-i mulțumită. Bandiţii că aflaseră suma 
aproximativă a moștenirii, precum și mijlocul de transport, iar 
eu pentru că-mi reușise operaţia de intoxicare. 

Cînd mă gîndesc la „intoxicare”, un nou val de sudori mă 
scaldă. 

Impulsionat de iminenţa catastrofei, mă ridic de pe fotoliu 
și-i cer bălăiței de Biba: 

- Draga mea, hai pînă la bucătărie, să vedem dacă n-avem 
de niște cafele! 

Semnalizarea optică pe care o întreprind cu ambii ochi, de 
rămîn cîteva secunde sașiu, este interceptată, din fericire, 
corespunzător. 

Plecăm amîndoi din living-room, eu avind grijă să mă scuz 
față de bișniţari, dar să și fac semne (tot cu ochii) nepoților 
rămași acolo; îndemniîndu-i, astfel, să fie atenţi la eventualele 
manevre ale celor trei bandiți încă neidentificaţi ca atare. 

- Spune-mi urgent, cît mai e timp, ce-ai pus în ceaiul pe 
care l-am băut? - o-ntreb pe bălăița, încă din coridor. 

Biba se uită la mine disperată, alarmată de neliniștea pe 
care o manifest, apoi, abia ţinîndu-și lacrimile, declară scîncind: 

- Nici eu nu mai știu precis, unchiule Al! Cunoșteam că 
mămica ţine, în dulăpiorul ei, niște picături pentru burtă, pe care 
ni le dădea nouă, copiilor, cînd mîncam ceva greu... De obicei le 
păstra într-o sticluță de „Tonal 3"... Cum le luam, cum ne 
ușuram, și dădeam fuga la baie! Dar, acuma, mi-e teamă c-am 
turnat în ceai chiar vopsea pentru păr, pentru că nimeni n-a 
alergat afară. Nici criminalii, și nici matale, unchiule... Că-i 
suflam lui Babane: „Să-l vezi pe unchiul Al, că-și merită alintarea 
mea de El Fugitivo!” 

- Dumnezeule! Unde-i sticluța? - exclam eu terifiat. 

- Am aruncat-o, deoarece o golisem toată! - mă linişteşte 
Biba. 

- Barem o fi fost proaspătă vopseaua? 

- Unchiule, nici asta nu știm precis. Mămica nu se mai dă cu 
„Tonal” de vreo cîţiva ani, acuma folosește șamponul... Dar s-ar 
putea s-aveţi noroc, și matale și bandiții, și să fie tot picăturile 


noastre... Pesemne că nu-și fac efectul imediat, deoarece s-or fi 
trezit, cine mai poate ști! Mai aveţi niţică răbdare... 

- Biba, fugi în camera de zi, spune-le tuturor că n-avem 
cafea, și că eu mai întîrzii puţin! 

- De ce, unchiule Al? Simţi ceva? - se interesează vădit 
curioasă bălăiţa. 

- Slavă Domnului, nimic deocamdată! Dar vreau să prepar 
un antidot, atît împotriva laxativului violent, cît și contra 
„Tonal”-ului... Există bicarbonat în casă? 

- Dar bineînţeles... E-n bucătărie, pe raftul de sus al 
bufetului într-un borcan din cele mari! - mă asigură Biba, 
demarînd în direcţia pe care i-o indicasem. 

După ce-nghit două linguri zdravene de bicarbonat, 
ajutindu-mă cu-o jumătate de litru de lapte acru, răsuflu ușurat 
și pun borcanul la loc. Abia atunci descifrez inscripţia relativ 
ștearsă, scrisă cu creion chimic, de mîna Feliciei, probabil, pe 
eticheta lipită de-a-ndoaselea: „Alka - detergent concentrat”. 

Hohotesc sinistru, dar total deconectat. Deoarece nu se mai 
poate face nimic. Vorba lui Cezar (lulius, nu Schiledi): „Alea 
jacta est!”. Adică, pre limba noastră actuală: „Zarurile au fost 
aruncate, n-ai dat șase-șase, ai pierdut partida!” 

Ce mai contează niște detergent concentrat, pe lîngă un 
laxativ violent, pesemne alterat, și o vopsea de păr, suficient de 
învechită! 

Pe cînd mă înapoiez în camera de primire, reflectez urgent 
și din mers la șansele capcanei imaginate de personalitatea 
mea. Își dăduse roadele pe deplin... Obţinusem informaţii de 
valoare inestimabilă. Mă amuz chiar lejer, la gîndul multiplelor 
neplăceri ce-i așteaptă pe bișniţari. 

Pe la miezul-nopţii, scăpăm de vizitatori. Deși nu prezintă 
nici un simptom mai aparte, în ciuda litrilor de lapte acru 
consumati, în plus de binecunoscutele aditive, bișnițarii vor avea 
parte de-o noapte neobișnuită, de excepţie. 

Pentru că subsemnatul, deocamdată, la fiecare vorbă de 
rămas bun pe care o rostesc, elimin clăbuci sub formă de 
baloane multicolore. Spre surprinderea oaspeţilor în curs de 
plecare, dar și spre încîntarea scumpilor mei nepoți. Prins în 
propria-mi capcană, suport eroic consecinţele. Vorba lui Babacu, 
în clipa cînd mă culc înconjurat de atenţiile lor, dar și de 


baloanele din ce în ce mai supradimensionate: „Am lucrat mai 
tare ca detectivii ăia din „Cei 7 magnifici”! 


„Blitzkrieg” - în ralantiu 

După un somn odihnitor, străbătut de cele mai terifiante 
coşmaruri, în care mă visam plutind, într-o pendulatorie stare de 
imponderabilitate, deasupra unui ocean de baloane de săpun, 
dar care se spărgeau explodind multicolor, împroșcîndu-mă cu 
valuri de vopsele pentru păr, iar stomacul mi se umflase 
impresionant,  căpătind dimensiunile unui zeppelin, însă 
prevăzut cu vreo șase turboreactoare, și care mă propulsau 
stîrnind un zgomot infernal mă trezesc speriat, ţipînd, leoarcă 
de nădușeală, încercînd să cobor din pat. 

Tentativele mele se dovedesc inutile, cu-atit mai mult, cu 
cît constat că, la ora actuală, personalitatea subsemnatului se 
zbate pe undeva, pe sub agregatul de dormit, respectiv 
canapeaua din living-room. 

Dinspre ușa încăperii răsună o salvă de bubuituri cumplite, 
ca și cum o formaţie de tancuri ar vrea să pătrundă în cameră, 
după ce, mai întîi, se asigură printr-un bombardament de 
acoperire. 

- Hombre! Unchiule Al! Ce-i cu tine? Mai trăiești? Răspunde! 

Nicicînd n-aş fi crezut că ţivloiul lui Babacu poate deveni 
atit de penetrant, încît să depășească larma detunăturilor din 
ușă. Peste citeva secunde, în vreme ce depun străduinţe 
notabile să mă extrag de sub canapea, tustrei nepoţii dau 
năvală în cabinetul meu de creaţie, strigînd bucuroși: 

- Unchiule, ești salvat, picăturile din ceai nu erau nici 
laxativ, și nici vopsea de păr... Le-am găsit pe-amîndouă! Unde 
ești? 

În hărmălaia dezlănţuită de declaraţiile Bibei și-ale lui 
Babane, reușesc să ies la suprafaţă. Văzindu-mă teafăr, dar cam 
mototol din pricina dormitului sub canapea, Babane mă 
interpelează: 

- Nu-ţi pare bine de vestea adusă, măi frate? 

- Enorm! - le răspund tuturor, pentru a nu da impresia că 
am anumite preferinţe. - Și-atunci, ce-aţi turnat în ceainic? 

- Asta nu mai știm! - declară Biba liniștită. - Dar o să ne 
spună mămica, la întoarcere... 

- Perfect! - îmi manifest eu entuziasmul. - Pot aștepta 
relaxat rezultatul. Laxativ n-am băut, vopsea „Tonal” n-am 
consumat... Totu-i în ordine. Un lucru se știe precis. C-am 
ingurgitat o doză apreciabilă de detergent concentrat, plus o 


substanță necunoscută! Bravo, șmecheriilor! Dar de ce mă 
treziţi cu noaptea-n cap?... 

- Măi frate, - îl aud pe vlăjgan, - să ţii minte, de-azi înainte, 
înseamnă că detergentu-i și somnifer! Acum e trecut de 
unsprezece, se-apropie ora prînzului... De-aia te-am sculat, să 
organizăm ceva în legătură cu alimentaţia noastră. Că murim de 
foame! 

- lar după ce mîncăm, El Fugitivo, trebuie să ne ocupăm de 
continuarea anchetei... - intervine și Biba, fluturîndu-și pletele 
aurii. - Alergăm, imediat la motel, să-l anunțăm pe nenea Maxu 
de lovitura pe care-o pun la cale bișniţarii! N-ai auzit că paraziţii 
vor să-l însoţească pînă la București?... Pe drum, sînt în stare să- 
| și omoare, numai să-l jefuiască de banii moștenirii... Nu-i așa? 

Expozeul nepoţicăi, logic și argumentat, mă trezește 
imediat la realitate. Neapărat, se cer luate măsuri de urgenţă. 
Maximilian Prior, în plină euforie, din pricina averii căpătate 
peste noapte, fiind și astenic depresiv, nu mai poate fi lucid, 
conștient de acţiunile sale. Încrezător în fauna paraziţilor de la 
motel, pe care-i hrănește și adapă, a și devenit victima bandei 
Navarrelli - Dragodana Tatu - Begibeg Mehmet Ali. Le-a 
împrumutat „Opel”-ul responsabilului, e capabil să le acorde și 
„onoarea” de a-l petrece pînă la București, pentru, a-i „asigura” 
securitatea. 

- Copii! Urgent la gustarea de dimineaţă, apoi sus în 
„Bombiţă”, să dăm fuga la „Craiul Munţilor”!... 

- Care dimineaţă, Hombre, că-i vremea prînzului! - 
obiectează Babacu, pe deplin justificat de altfel. 

- Corect, Babacule! În cazuri speciale, marii detectivi, de 
excepţie, printre care am onoarea de-a mă număra, apelează la 
măsuri speciale, cum ar fi, de exemplu, cumularea breakfastului 
cu prinzul. Nu-i ușor, dar prinde bine... Că nu știm ce ne 
așteaptă şi pe ziua de azi! Încă mai simt în mine unele elanuri 
generate de „Alka”; detergentul concentrat, dacă n-or fi cumva 
primele simptome ale preparatului vostru necunoscut. Insă 
faptul că mi-e o foame cumplită demonstrează că n-au fost 
atinse centre vitale!... 

Plenul nepoților mă privește uimit, plin de dragoste. Apoi, 
după ce se consultă rapid din ochi, Biba ia cuvintul, 
întrerupîndu-l pe-al personalităţii mele: 


- Unchiule Al, n-ar fi mai bine să-ţi continui expunerea în 
bucătărie? Dacă o ţii tot așa, ne-apucă și cina aici... Dă-i drumul 
și te-mbracă, că noi te așteptăm cu masa! 

După o toaletă sumară, cu care prilej observ că nu voi mai 
avea nevoie de săpun multă vreme, deoarece degajez clăbuci la 
orice atingere cu apa, mă-ndrept cu toată viteza spre bucătărie. 

Babacu îmi și preparase o porție dublă de ochiuri pe costiță 
prăjită, o cană de ceai de-o juma’ de litru, unt la discreţie, pîine 
prăjită așijderea. Nu-mi rămîne decit să corespund așteptărilor. 
Și corespund... Cu excepţia ceaiului pe care-l îndepărtez la cît 
mai mare distanţă. Am și căpătat unele reflexe condiţionate! 

- Fraţilor, dacă v-aţi sculat înaintea mea, sper c-aţi avut 
grijă și de „Viţica”, orătănii și toate celelalte probleme ale 
gospodăriei. Nu? 

- Sigur că nu! Ori muncim în colectiv, ori ne ţinem de 
demagogie! După ce dăm gata cartofii franţuzești, rezolvăm 
rapid și chestiile din ogradă! - îmi răspunde Babane în numele 
celor mai tineri membri ai tribului Jimbla. 

- Care cartofi? - îmi manifest eu curiozitatea. 

- Prînzul, El Fugitivo! L-am preparat încă de azi dimineaţă, 
cu mînuţele mele. N-ai zis că putem cumula? 

- Eu aș putea, dar voi? 

- D-apăi cum? - se miră Babane. - Nu sîntem nepoţii 
matale? 

Cartofii franţuzești, scoși aburinzi din cuptor, cu untul și 
smîntina încă sfiriind, ne umplu sufletul și bucătăria de-o aromă 
paradisiacă. Tăiaţi în rondelete perfecte, care înoată laolaltă cu 
discurile ouălor răscoapte prin sosul dens al smîntînii bătute cu 
gălbenuș, dar și scăzut îndelung în dogoarea cuptorului, ni se 
topesc în gură, de parcă ar fi unt, iar nu cartofi. 

Cum să nu termini într-o jumătate de ceas întreaga muncă 
a gospodăriei de la cantonul Valea cu Urși, stimulat de- 
asemenea minunăţie? Drept care, exact peste treizeci de 
minute, ne îmbarcăm în „Bombiţă”, deplin satisfăcuţi de 
rezultatele obținute în activitatea noastră agrozootehnică. 

- Biba, Babane, Babacule! Să fiţi cu ochii în patru, cînd 
ajungem la „Craiul Munţilor”... Să nu ne simtă bișniţarii că-l 
punem la curent pe bietul Maximilian! Dacă miros ceva, sîntem 
în pom!... Şi să nu pomeniţi o vorbuliță despre ceaiul de ieri... 
Este imposibil să nu li se fi întîmplat ceva. Şi dacă li s-a 


întîmplat, au să dea precis vina pe noi, indiferent de cauza reală 
a neplăcerilor pe care le-au avut... Cu-atit mai mult, cu cît eu n- 
am pățit nimic... 

- „Încă! - adaugă circumspect Babane. - Pentru că mai e 
timp! 

Călătoria pînă la „Craiul Munţilor” decurge în cele mai 
optime condițiuni. Nepoţii sporovăiesc tot timpul, de mi-au 
umflat capul prezentind cele mai incredibile ipoteze despre 
modul în care bandiții vor ataca „Opel”-ul arhitectului, precum și 
cele mai demenţiale propuneri de atenţionare discretă, plină de 
fineţe, a sărmanului depresiv, Maximilian Prior. 

- Măi unchiule, dar n-ar fi mai nimerit să anunţăm miliția? - 
se trezește din senin Babacu. 

- Sigur că nu! - obiectez eu. - Avem vreo dovadă? Ceva 
palpabil, concret? N-avem!... Nu-i momentul să creăm greutăţi 
organelor de specialitate! Mai mult le-am încurca... 

Încă din clipa cînd coborim din „Bombiţă”, vacarmul ce 
răzbate pînă la noi din direcţia braseriei ne vestește gradul de 
euforie incontinentă la care-a ajuns arhitectul. larăși s-a pus pe 
petreceri cu prietenii, autentici sau de pripas, ocazionali sau 
prefăcuţi. 

Grupul nostru, în frunte cu Babacu, se-apropie surprins de 
veselia, din ce în ce mai aprinsă, a petrecăreţilor din braserie. 
Nici n-apucăm să trecem pragul salonului atît de bine cunoscut, 
că un răcnet inuman, de fiară dezlănţuită, ne întîmpină de la 
primul pas: 

- Maestre Conan! Ce plăcere! Ești omul nostru! 

Congestionat, vînăt la faţă, în așteptarea unui iminent 
infarct sau, în cel mai bun caz, atac de apoplexie, lorgu 
Grebencea, înconjurat de-o liotă în evidentă stare de ebrietate 
incipientă, își ridică paharul cît îl ţin puterile, - probabil în 
onoarea mea, - și-și continuă recitalul: 

- Poftiţi și vă veseliți cu noi! Păcat! Mare păcat! Ar fi trebuit 
să v-aducem cu forţa, încă dinainte de prînz... Aţi fi sărbătorit cu 
noi plecarea!... Maestre, de ce nu fuseși aici?... Haideţi, luaţi loc 
cu toţii, că se mai găsește cite ceva... 

Înghiontit discret de bondocul de Babacu, accept invitaţia 
adresată întregului nostru grup. lorgu Grebencea, extrem de 
fericit, dar fără să bănuiască preferințele scumpilor mei nepoți, 
are un moment de geniu, deoarece îl aud strigînd: 


- Pișlică! Adu niște profiteroluri pentru copiii ăștia dulci și 
drăguţi! - apoi, adresîndu-se direct lui Babacu, îl consultă: „Îţi 
place profiterolul, micuţule?”. 

Bondocelul familiei, în asentimentul lui Biba și Baba-ne, 
consimte la grava eroare comisă de responsabil, și-i comunică 
instantaneu răspunsul la care mă și așteptam: 

- Matale ești drăguţ, nene Grebencea! Sigur că ne place... 
Dacă-s mai multe, ne plac și mai tare, iar matale ești și mai 
dulce! De-aia te iubim atît de mult, nene Grebencea, pentru că 
te sfătuiești cu tineretul, și-i mai ceri și părerea! Matale faci 
cinstea?... 

Grebencea își pierde lejer cumpătul, începe să sughită 
penibil, dar își revine rapid, clătindu-și guriţa cu niște „Dimple” 
(dacă disting eu bine eticheta flaconului de lîngă dînsul) și-i 
răspunde fericit: 

- Dar bineînţeles, mînca-l-ar nenea de deșteptuţ! Se vede 
cît de colo că ești neam cu maestru'! Cum te cheamă, puișor? 

Babacu, mai atent la sosirea ospătarului chemat de 
responsabil, decit la întrebarea acestuia, îi comunică urgent: 

- Șase! 

- Așa te cheamă? - sughiţe iarăși Grebencea, motiv de-a 
apela din nou la asistenţa alcoolului vasodilatant. 

- Şase bucăţi, nene Grebencea, că unchiul Al n-are voie de 
la doctor, să nu se mai îngrașe! - răspunde Babacu aiurea. 

Responsabilul, amuzat de  intimităţile transmise de 
bondocul de nepotu-meu, uită de numele acestuia, și-i comandă 
lui Pișlică, un ospătar total opus numelui pe care-l poartă, 
întrucît e lung cît o prăjină, dar gros ca un dulap cu două uși 
(fără oglindă): 

- Fă-te-ncoa cu opt profiteroluri! Dar din cele proaspete, de 
astăzi, că-s pentru prietenii mei! Roiu'!... 

Luînd loc lîngă responsabilul motelului, mă-ntreb, în vreme 
ce-abia gust din păhărelul de whisky oferit de Grebencea, 
deoarece mă tem de vreo reacţie chimică neașteptată (din 
pricina detergentului pe care-l conţin în mine), ce anume or fi 
sărbătorit, și mai sărbătoresc încă, fraţii de la masa prezidată de 
apoplecticul meu cunoscut. 

Deoarece există mari șanse ca-n curînd, maximum o 
jumătate de ceas, prietenul Grebencea să nu mai posede uzul 


rațiunii, mă grăbesc să-l interoghez, mai la fereală de urechile 
duzinii de convivi puși pe fapte mari: 

- Coane lorgule, ce plecare sărbătoriţi aici? 

Grebencea, după ce mă examinează rapid și incredul, 
virează urgent spre cel mai închis stacojiu văzut de mine 
vreodată. Apoi explodează: 

- Formidabil! Se poate să nu știi nimic? Tocmai matale, care 
te-mprietenisei la toartă cu dînsul? Maestrul a dat o masă de 
pomină, în cinstea... 

Sînt nevoit să-l întrerup pe Grebencea: 

- Care maestru? 

- Cum care? Păi mai e altul, în afară de matale? Adică a 
fost... Maestrul Maximilian, arhitectul... arhitectul nostru de 
vază... laureatul!... Acuma pricepi? _ 

- Mda! Și iar a dat o masă? În fiecare zi? În cinstea cui de 
data asta?... 

- Păi vezi cum ești, nene Conane, dacă nu mă lași să 
vorbesc! În cinstea prietenilor săi cei mai buni, deși abia acum l- 
au cunoscut... Dar, cu ajutorul lor, al meu și-al nepoată-mii Lili, a 
izbutit de-a strîns banii pentru Bancă... Și nu numai pentru 
Banca Naţională de la Curtea-de-Argeș, ci și pentru vama 
„Mercedes”-ului, pe care o depune tot acolo... Mare noroc pe 
capul lui, zău așa!... A dat o masă de s-a cutremurat motelul... l- 
am trecut o groază de bani în nota de plată. Diseară se-ntoarce 
și ne comunică data cînd va-ncasa prima jumătate de milion... 

- Păi cum așa, nene Grebencea! - întreb eu curios, deși 
auzisem, chiar de la arhitect, despre un avans al taxelor asupra 
moștenirii, din care avea să primească, de-asemenea, tot un 
avans. - Cu cîți bani a plecat la Curtea-de-Argeș? 

- Dacă nu mă lași să vorbesc, nene Conane, vezi! Cu-o sută 
și zece mii! Păi nu și-a luat și banii pentru vama mașinii? Ca s-o 
scoată cît mai repede de-acolo, și să plece în călătorie de nuntă 
cu Lilișor... Diseară, cînd se-ntorc, facem și logodna... Oficial! Eu 
le sînt nașul! 

Mesenii,  neatenţi la conversaţia noastră, beau în 
continuare, de parc-ar fi cuprinși de-o sete cumplită. Privesc la 
ei în zadar, deoarece nu recunosc pe nimeni. Ba da. Sînt vreo 
două sau trei figuri oarecum cunoscute. Mai fuseseră și zilele 
trecute, la alte sărbătoriri ale preafericitului Maximilian Prior. 


Ceilalţi cetățeni, așijderi precedenţilor participanţi la 
festinuri, se simt pesemne deosebit de onorațţi a fi prezenţi la 
masa oferită de-o personalitate avînd talia arhitectului, despre 
care au auzit doar din afirmaţiile permanenţilor de la motel. 
Notorietatea mondială a lui Maximilian Prior, dar total 
necunoscută turiștilor de rînd, a declanșat însă în sufletul lor 
dornic de contacte „înalte” impulsuri nebănuite. Parcă-i văd cum 
se înghesuiau să-l împrumute pe arhitect, fiecare după puteri, 
antrenîndu-se într-o întrecere prestigioasă, în care făloșenia și 
fudulia jucau un rol din cele mai importante. 

Cînd arhitectul își va încasa prima jumătate de milion, vor 
avea tot dreptul să spere la recunoștinţa acestuia, eventual și la 
unele  contraservicii. Chiar niște contra-împrumuturi! Plus 
ospăţul din seara asta, cu prilejul logodnei oficiale. 

Grebencea, care se plasează precis pe-o nouă orbită, 
deoarece abandonează whiskyul, pentru a recurge la băuturi 
autohtone, avînd, probabil oarece remușcări, mă informează în 
completare: 

- Trei purceluși de lapte se coc la cuptor! Auzi, maestre? 
Trei... Diseară ne dăm în bărci! Biata Lili, să păţească așa un 
necaz!... Dar îi trece... Cînd o să-i pună arhitectul inelul, că i-au 
dat fraţii de-aici niște verighete, să-și facă la urgenţă două mai 
mari, precis îi trece... Treizeci de grame, maestre! Aur!... 
Oameni valoroși fraţii ăștia! Auzi vorbă, să-și dea verighetele!... 

Intr-adevăr, frumos gest... Privesc atent la asistenţă, 
încercînd să identific „fraţii”. 

- Ce necaz a pățit domnișoara Mamulea? - îmi amintesc să-l 
întreb pe responsabil. 

- Mare, maestre! S-o fi văzut ce-a plins! Auzi întîmplare, să- 
și rătăcească livretul de CEC... tocmai ăla pe care-și depusese 
banii pentru mașină! Noroc c-au scos fraţii teancurile de sutici, 
punînd mînă de la mînă... Așa prieteni, mai zic și eu! Și cînd te 
gîndești, c-abia l-au cunoscut pe maestru... 

- Curat prieteni, coane lorgule! - îi cînt și eu lui Grebencea 
pe-aceeași coardă. - Dar dacă nu erai matale, nu văd cum s-ar fi 
descurcat Maximilian, apelind numai la fondurile noilor amici... 

Grebencea, tinzînd spre maximum de congestie, apelează 
și dînsul, din ce în ce mai frecvent la sticla aflată la îndemînă. 
Văziîndu-mă că privesc insistent la flacon, neputînd să-i descifrez 


eticheta, îmi satisface imediat curiozitatea care mă 
caracterizează: 

- Nu-i nici „Dimple”, nu-i nici „Johnnie Walker”, dînsa-i 
„coana mare”, de-alea de-ale noastre!... Că m-am săturat de 
„aruncătoare de flăcări”, „te conduc cu șapca-n mînă” sau 
„Șterge-mă din cartea de imobil”! Tuică bătrînă... dar hodoroagă 
bine! Trec de-acum înainte la băuturile noastre naţionale, că nu 
mă mai ţin băierile pungii... Nici maestrului n-am putut să-i dau 
suma făgăduită. Abia de-am putut face rost de citeva mii!... 
Restul, tot fraţii i l-au adunat! Pînă am dat gata prînzul cu care 
ne-a cinstit maestrul Maximilian, am strîns o sută și zece mii în 
cap, adică în mînă... Plingea arhitectul, de bucurie, la văzul 
atitor bani... Plîngea și Lili, că-l încurcase, plîingeau și fraţii, 
mișcaţi de lacrimile lor... Plîngeau și mîncau, mai plîngeau o 
țirișică, și iarăși mîncau și beau... Și uite, tot așa, pînă ce-a 
plecat arhitectul, cu Lili, la Curtea-de-Argeș... Acuma iară bem, 
așteptîndu-i să se-ntoarcă... 

Grebencea își întrerupse discursul, bîlbiindu-se lejer, pentru 
a-și privi ceasul de la mînă. 


- Totuși, de unde-atiţia bani? - îl interoghez pe Grebencea, 
insistînd excesiv, întrucît mi se pare anormală prezenţa unei 
sume astronomice și încă la fața locului. 

- Cum de unde? De la noi... Nenea ăla, cu pălărie de pai, 
pare-se un inginer mare de la București, i-a numărat vreo 17 
000, altul 5 000, și, uite-așa, de ici de colo, s-au strîns... Parcă 
matale, dacă erai aici, nu-i dădeai toţi banii de pe CEC?... 

- Dar bineînţeles! - îl asigur eu, oarecum grăbit deoarece 
pe CEC nu mai am decit 25 de lei... 

- Păi vezi? - declară vădit emoţionat responsabilul. 

Deși, la început, mă cam intrigase imprudenţa amicilor de 
ultimă oră ai arhitectului, de-a purta asupra lor atari sume, pînă 
la urmă îi înţeleg. Cînd pleacă omul în vacanţă de odihnă, și încă 
într-un periplu „motelier” avînd și-o mașină în subzistență, e 
normal să aibă la îndemină cîteva mii de lei. 

În vreme ce executam cuvenitele constatări de mai sus, 
solicitîindu-mi circuitele neuronice, simt că ceva nu-i în regulă. 
Un soi de anxietate detectivistică, specifică marilor spirite 
investigatorice, mă tulbură și mă apasă pe scoarţa cerebrală. 
Privesc concentrat în jurul meu, încercînd să depistez sursa 


generatoare. Nu-i observ decit pe nepoţii mei, Biba și Babane, 
adînc cufundaţi în frișca profiterolurilor oferite atît de grațios de 
Grebencea. Totuși, deși sînt aproape de nerecunoscut, din 
pricina mutrelor machiate cu creme și pudre de zahăr, absenţa 
bondocului îmi sare imediat în ochi. Intru imediat în alertă, dau 
să mă ridic de pe scaun, dar un glas ciudat aproape șoptit, mă 
obligă să-mi reocup locul în spaţiu: 

- Hombre, e de rău! Trebuie neapărat să-ţi spun ceva! 

Babacu, pentru c-a lui era vocea, se-aude dar nu se vede. 
lar a păţit vreun necaz cu stomacul. Numai așa îmi explic de ce 
stă ascuns, și-mi vorbește atit de „subteran”. 

- Unde ești, dom'le! Ce s-a mai întîmplat? - întreb eu, 
așteptindu-mă la noi probleme, dar din cele mai complexe. 

- Sînt aici! Vorbește mai încet, unchiule, că ne-aud!... - 
răsună în continuare recitalul bondocului meu drag. 

- Cine, măi șmecherie? Cine să ne-audă? 

- Bandiţii! Nu vezi c-au dispărut? 

- Şi dacă au dispărut, cum vrei să ne-audă? Care bandiți? 
Bandiţii noștri?... La ei te referi? 

- Da... însă poate că ne-ascultă cu microfonul ăla cît 
nasturele! 

- Ai văzut vreun microfon? - continui să dialoghez cu 
invizibilul Babacu. 

- Nu! Dar dacă ni l-au cusut la pantaloni? - îmi sugerează 
bondocelul. 

După ce verific urgent, și nu constat existenţa misteriosului 
microfon miniatural, îl somez pe Babacu să iasă la suprafaţă, 
întrucît stabilisem sursa vocii sale înăbușite. 

Plin de frişcă pe mutrișoară, Babacu se tirăște de sub masă, 
trece pe sub scaunul meu, pentru ca, după o secundă, să se 
instaleze lîngă urechea mea stingă, și să mi-o umple de cremă și 
zahăr, în timp ce-mi împărtășește importanta sa descoperire: 

- Unchiule, e de rău! Jimmy, Dragodana și Mehmet au 
fugit... 

- De unde deduci, bizdiganie neastimpărată? - îl chestionez, 
ștergîndu-mi organul auditiv cu șerveţelul de hirtie. 

- „Volkswagen “-ul trombonistului nu mai e la parking! 

Bondocul e formidabil. Aflat, pesemne, sub influenţa tardivă 
a drogului necunoscut administrat de Biba, odată cu ceaiul, nu 
observasem absenţa bișniţarilor de la masa comună. 


Dar acum, trezit la realitatea cea mai imediată de 
perspicacitatea neobișnuită a nepoţelului meu personal, care 
mă moștenește integral, se cere să trec urgent la verificare. 
Grebencea, care pare intrat într-o comă alcoolică, cucăie cu 
capul în farfuria din faţă-i. Îl zgudui cît mai eficient. Babacu, 
dîndu-și seama că-i cazul să recurgem la măsuri extreme, 
apreciind asta după violenţa cu care continuam să-l trepidez pe 
conu’ lorgu, ia cea mai apropiată furculiţă și-o înfige, fără jenă, 
în mușchii responsabilului. Cei pe care-i avusese mai la 
îndemiînă, dată fiind înălțimea bondocului. 

Efectul este impresionant. lorgu Grebencea sare de pe 
scaun, de parcă ar fi fost catapultat în spaţiul cosmic, își duce 
mîna în dreptul buzunarului de la spate al pantalonilor, și 
pornește să ragă: 

- Săriţi! Hoţii! 

Cînd nimerește peste insignifianta furculiță, rămasă înfiptă 
la locul mai sus-citat, schimbă lungimea de undă și răcnește 
mult mai uman: 

- Ucigașii! Au tras în mine! 

Manevrînd furculita pe care o extrăsese cu preţul unor 
mugete de vită insuficient furajată, dar totuși dusă la abator, 
arătînd-o asistenţei, lorgu Grebencea dansează ca un aborigen 
dintr-o junglă încă neidentificată. 

- Bată-te norocul, coane lorgule! Credeam că nu te mai 
trezești! Noi te-am adus la viaţă, înțepîndu-te lejer cu ce-am 
găsit la îndemiînă... Se vede că ești bun de carne, deoarece 
furculița-i boantă, ca și cuţitele de pe masă... Liniștește-te, 
coane lorgule!... Eu sînt de vină! 

Responsabilul rămîne într-un picior, mă privește năuc, abia 
înţelegind declaraţiile personalităţii mele. Apoi, zvîrlind furculița, 
îmi zimbește bovin: 

- Se poate, maestre? Dac-am ascuţi, cuţitele și furculiţele, 
unde-am ajunge! Să ne omorîm unii pe alţii, tomite noi, care ne 
avem ca frații? Nu face nimic, nu te mai scuza atita, doar ne 
cunoaștem de-o viaţă... Drept să-ți spun, chiar mi-a făcut 
plăcere... Dar ce-o fi cu maestrul Maximilian? Nici o veste de la 
arhitectul nostru și de la Lili?... 

Chiar în clipa cînd Grebencea își termina discursul ușile 
salonului braseriei, cele dinspre bucătărie, niște autentice 
momente de artă ale sticlăriei moderne, sînt spulberate într-o 


secundă, declanșînd un zgomot infernal, de sfîrşit de lume. O 
siluetă trece de-a dreptul prin geamurile (așa zis) incasabile, 
aleargă spre masa din centrul braseriei, îl identifică pe 
responsabil, și pornește să emită niște vaiete îngrozitoare, mult 
mai stresante decit sirenele de la circulaţie: 

- Vai, vai nouă, unchiule! Vai de capul nostru, vai de 
munculița matale! L-au omorît pe Maxu meu, l-au furat, i-au luat 
și mașina... N-a mai rămas nimic din visurile mele!... 

Lili Mamulea, într-un splendid taior „deux-pieces”, zdrenţuit 
și transformat într-un taior „dix-pi&ces”, cu fața răvășită, plină 
de colb și lacrimi, amestec cosmetic insolit, probabil dăunător 
tenului, ne face o demonstraţie de strip-tease, rupîndu-și 
hainele de pe ea, atitea, cît mai rămăseseră, bucăţică după 
bucăţică, precum și părul din peruca de import, pe care o lasă 
cheală. 

Imagine tragică, descinsă parcă din teatrul vechilor elini, Lili 
Mamulea plînge și urlă, emite niște bocete impresionante, de mi 
se încrîincenează carnea pe mine: 

- Maxu meu, Maxu meu! Te omoriră tilharii! Unde ești, 
Maxule!... 

Întrucît în asemenea situaţii numai sîngele rece dă 
rezultate eficiente, mă îndrept urgent în direcţia logodnicei 
furate ce dădea evidente semne de deteriorare mintala. O iau 
pe după umeri, încercînd s-o liniștesc. 

Nu trebuia să fac pasul acesta... 

Lili Mamulea, după ce mă examinează o clipă, mă 
recunoaște și, renunţind la strip-tease, mă trage în braţele ei, 
nebănuit de puternic, strivindu-mi toracele, dar și perforindu-mi 
timpanele cu răcnetul de victorie pe care-l sloboade din pieptul 
său de eroină tragică: 

- Maestre Conan! Salvarea mea! Dă-mi logodnicul! 
Dumneata, care ești și detectiv, după cum spunea răposatul 
Maxu, caută-l și scapă-l din mîinile tilharilor!... Banii!... 

Pe cînd încerc să mă eliberez din îmbrăţișarea fatală, lorgu 
Grebencea intră și el în emisie, urlînd ca apucat: 

- Ce-i eu banii, nebuno? Unde-s banii?... 

- Sub pat, unchiule! - geme Lili Mamulea. 

De-aia îi zisese Grebencea că-i nebună. Cum să fie sub pat, 
de vreme ce dinsa plecase cu mașina arhitectului. N-am 
pomenit mașină cu pat! E clar că șocul suferit cu ocazia atacului 


întreprins de bandiți își dă la iveală acţiunea nocivă... Mai întîi 
începe cu alterarea celulelor creierului... După aia, urmează alte 
organe vitale! 


_ Detectivul Conan Doi trece pe canalul unu! 

In asemenea situaţii limită, cînd Grebencea urlă cu toată 
forța ambilor săi plămiîni, trezit definitiv din euforia avansată în 
care-l propulsase „coana mare”, pomenind într-una de bani și 
pat, iar Lili Mamulea, în stare de șoc, dar și total sonată, 
așteaptă prăbușită pe scaun să iau măsurile pe care mi le 
solicitase, un detectiv de talia mea, de excepţie, trebuie 
neapărat să-și păstreze calmul. 

Motiv pentru care-l înhaţ de guler pe responsabil, îl tîrăsc 
lîngă scumpa sa nepoată, și-l bușesc în scaunul de lîngă ea, însă 
vorbindu-i blajin: 

- Termină odată, coane lorgule, c-altminteri te-arunc în 
piscină, să te răcorești la nervi... Ce-i cu toată comedia asta? 

Deoarece mă privește năuc, nepricepîndu-mi comunicarea, 
iau trei farfurii de pe masă și le trîintesc de dușumea, la 
picioarele sale. Examinind atent cioburile, Grebencea mi se 
adresează (50%) lucid: 

- Maestre Conan, mă nenorocești! Mi le impută la de trei ori 
valoarea! Ce te-a apucat?... 

Operația mi-a reușit perfect, deoarece am acţionat conform 
unui principiu științific: șocul pe șoc se scoate! Nu-mi rămîne 
decit să procedez așijderea și cu Lili Mamulea. Nemaiavînd la 
îndemînă niște farfurii, recurg la un imens castron de salată. 
Cînd îl bușesc de parchet, Lili Mamulea își revine surprinzător, 
ţipînd la personalitatea mea, ca orice femeie într-o asemenea 
situaţie: 

- Mi-ai pătat rochia! Am să te spun lui Max... 

- Apropo de Max, - pornesc eu s-o chestionez, dindu-mi 
seama de faptul că Lili Mamulea a făcut iarăși priză cu pămîntul, 
- ia povestește cum s-a întîmplat cu asasinarea, lui? Cu ce armă 
l-au omorit?... 

Dacă pînă la evenimentele de-acum acţionasem fin și 
discret, anchetînd numai psihologic, apelînd la cele mai intime 
fibre ale făpturilor antrenate în „operaţia Prior”, se impune, în 
continuare, să trec pe „canalul unu”, ceea ce, în concepţia mea 
detectivistică, înseamnă elan și energie, dinamism și acțiune 
explozivă. 

Petrecăreţii de-adineauri, actualmente „perdanţi” siguri, 
deoarece se vedeau rămași fără banii împrumutaţi arhitectului, 
asistă blegiţi și fleșcăiţi moral la manevra mea. Reprezint 


singura lor speranţă. Cu niște mutre disperate, bune de expus 
într-un  panopticum, și-au reocupat scaunele și așteaptă 
desfășurarea anchetei. 

Lili Mamulea, conformîndu-se cererii mele, demarează: 

- Nu știu precis dacă l-au omorît... Dar banii sînt sub pat... 

- Ascultă-mă, domnişoară Mamulea, lasă chestia cu patul! - 
o consiliez eu, vrînd s-o aduc pe făgașul normal al unei anchete. 
- Pornește de la început, cronologic, vedem noi apoi și ce-i cu 
patul... 

- Ba nu! - răcnește Grebencea, prăbușindu-se iarăși în 
starea sa anterioară, de euforie alcoolică, evoluată în melancolie 
neagră. - Să spună unde-i patul, unde-s banii! 

Deși responsabilul mă scoate lejer din balamale, rămîn mai 
departe calm și-l rog cu duhul blindeţii: 

- Taci, coane lorgule, că dacă nu te astîmperi, dispun să fii 
închis în frigiderul  motelului, eventual chiar la grupul 
congelatoarelor! Află că și alcoolul din matale are o temperatură 
de înghețare... 

După ce-l văd brusc temperat, mă întorc spre Lili Mamulea 
și-i dau liber: 

- la-o de la început, de la prima întîmplare neobișnuită din 
timpul călătoriei voastre spre Curtea-de-Argeș! 

Nepoata lui Grebencea face impresia că nu-i de pe lumea 
asta, dar datorită stilului meu personal de interogare, pînă la 
urmă pricepe despre ce-i vorba și povestește fluent și clar: 

- Prima întîmplare neobișnuită? Păi a fost atunci cînd a tras 
mașina pe dreapta și mi-a spus: „Lili scumpă, dă-te jos și hai să 
stăm de vorbă... Poate-ţi aduci aminte unde-ai rătăcit carnetul 
de CEC!”... 

Renunţ să mai redau întocmai monologul demenţial pe care 
ni-l recită Lili Mamulea, deoarece ar însemna să bruiez o 
mulţime de piste esenţiale pentru descoperirea criminalilor. 

Cei doi viitori miri plecaseră în grabă de la motel, cu 
„Opel”-ul lui Grebencea. Pe drum, la vreo cinci kilometri 
distanţă, arhitectul își manifestase dorinţa unei conversații mai 
intime cu Lili Mamulea, în speranţa să afle enigma CEC-ului 
pierdut. În vreme ce Maximilian Prior se aprindea din ce în ce 
mai mult, enervat de amnezia logodnicei, ajungînd chiar, la un 
moment dat, s-o și stringă lejer de git, probabil pentru a-i 
accelera celulele care activează memoria, niște indivizi mascaţi, 


răsăriţi nu se știe de unde, - și-al căror număr Mamuloaica nu 
ni-l poate preciza, întrucît nu-i văzuse, ţinind seamă că-i 
puseseră o pătură pe cap, - năvăliseră asupra lor. În 
învălmășeala cumplită, Lili se alesese cu cîteva cucuie, iar 
arhitectul dispăruse răpit de kidnaperi. În clipa cînd aceștia 
fugeau cu prada lor, chiar în „Opel-ul arhitectului, Mamuloaica îl 
auzise strigînd cu glas de moarte: „Banii nu-s la mine, i-am uitat 
în odaie la motel... Sub pat!” Apoi murise, cel puţin așa își 
imaginează logodnica sa, deoarece nu mai scosese o vorbă. Dar 
pe cînd „Opel”-ul demara în trombă, Mamuloaica mai apucase 
să distingă și-o altă mașină, care se luase după ei. Deși avea 
capul sub pătură, ridicase ușor un colţ al acesteia. Mai mult din 
curiozitate, neînţelegînd de ce nu o omoriseră și pe ea, sau de 
ce n-o răpiseră, așa cum procedaseră cu Maximilian Prior. 

La acest punct al  terifiantei, dar aproximativ 
incomprehensibilei relatări a  logodnicei  nerăpite, simt 
necesitatea unui supliment de informaţii. Cu atît mai mult, cu cît 
suspectez apariţia în scenă a lui Gherigogu și Lică, și observ la 
Grebencea o stranie trepidaţie a tuturor mădularelor, inclusiv 
capul. Dacă începe să și zbirniîie, ceea ce nu-i exclus, mă aştept 
să-l văd decolînd de pe scaun, întocmai ca un interceptor de 
OZN-uri. 

- Domnișoară Lili, - o iau eu pe de departe, - fă-mi plăcerea 
și răspunde-mi la două întrebări... Ce te face să crezi că bietul 
Max era mort, și ce marcă avea mașina care-i urmărea pe 
asasini? Nu te grăbi, concentrează-te! 

Lili Mamulea înţepenește pe scaun, își încruntă ochii de 
pește oceanic congelat, depunînd vizibile eforturi de scormonire 
prin amintirile recentei aventuri. La un timp, își prinde capul în 
miîini și-ncepe să-l clatine, ca și cum ar fi sperat de la această 
neașteptată operaţie cine știe ce rezultat aparte. Şi totuși, de 
bine de rău îl obţine, pentru că o aud grăind: 

- Maestre Conan, mare detectiv mai ești matale? Toate le 
pricepi... După ce bietul Maxu a spus unde-s banii, n-a mai fost 
nevoie de el, și-atunci înseamnă că l-au omorit! Dumneata n-ai 
fi făcut la fel?... lar dacă l-au luat cu ei, cred că-i din pricina 
cheilor... Le ţinea în buzunarul de la pantaloni, că mereu le 
zdrăngănea... În ce privește marca mașinii, pot să-ţi spun precis 
culoarea. Era un soi de alb-murdar, care bătea în verde-argintiu. 
Nu mă prea pricep la mărci, dar semăna tare mult cu 


„Mercedes”-ul prietenilor lui Maxu, dar și cu „Volkswagen”-ul 
trompetistului... 

Cînd aud de „Volkswagen”, simt cum îmi intră în funcţiune 
transistorii. Bișniţarii nu mai avuseseră răbdare să-ncaseze 
arhitectul jumătatea de milion, și se mulţumiseră numai cu 
taxele și vama mașinii. Însă nu-nţeleg un singur lucru. Cum de- 
mi scăpase atenţiei absenţa amicilor bucureșteni ai arhitectului? 
Tocmai ei să lipsească de la sărbătorire? 

- Coane lorgule, - îl iau repede la întrebări pe responsabilul 
motelului - de ce n-au participat la masa festivă și Cezar 
Schiledi cu Sandy Gai? lar tinerii ăia trăsniţi, Jimmy, Dragodana 
și turcul, ăia cînd au plecat?... 

lorgu Grebencea, care trepidează și mai abitir, de parcă ar 
avea un vibrator sub scaun, îmi răspunde pe loc: 

- Cum să măniînce cu noi, dacă au plecat încă de ieri la 
pescuit? 

- Cine? 

- Prietenii maestrului! S-au dus cu „Mercedes”-ul lor cel alb, 
la Vadul cu Pești... 

- Și tinerii? 

- Trompetistul și zărghita aia de Dragodana? 

- Exact! Plus turcul... 

- A! Păi... Cînd Dumnezeu or fi întins-o de-aici? Cred că- 
nainte de prînz... Doamne! Să știi că bandiții ăștia au dat 
lovitura... 

Grebencea nu pare prea convins de afirmaţia avansată. 
Însă eu, care îi urmărisem încă de la apariţia lor pe teritoriul 
motelului, îmi pot permite să fiu nu numai convins, că ei sînt 
atacanţii, ci și sigur 100%. 

Cineva mă trage de mînă. Mă uit la persoana respectivă și 
mă aud interpelat: 

- Hombre! Vreau să-ţi spun ceva... 

- Ce s-a mai întîmplat? Nu ti-au ajuns profiterolurile oferite 
de nenea Grebencea?... 

- Nu! - afirmă cu toată convingerea Babacu. - Despre 
altceva-i vorba... Dacă bandiții n-au găsit banii la nenea Maxu, 
precis c-or să vină aici, la el în odaie, să-i caute... Mai ales că au 
și cheile... 

Așa nepot mai zic și eu! Logică de oţel cromat. Gîndise 
întocmai ca mine! 


Dacă am trecut pe canalul unu, al dinamicii și acţiunii 
imediate, se cere să procedez în consecinţă. Deci îi dispun lui 
Grebencea: 

- Coane lorgule, fugi la telefon și anunţă miliția! Să vină de 
urgenţă o echipă de intervenţii!... Spune-le despre crima comisă 
asupra marelui nostru arhitect... 

Responsabilul se uită la mine, de parcă aș intenţiona să 
decretez o mobilizare generală. Incredul, mă măsoară din cap 
pînă-n picioare și invers, apoi se răţoiește la mine: 

- Dar, maestre Conan, vrei să ne lași săraci? În loc să 
alergăm în apartamentul arhitectului și să căutăm banii, care-s 
ai noștri, ai poporului, matale vrei să ne pierdem timpul cu 
telefoanele? Intii să găsim banii, și-apoi anunțăm miliția! 
Maestrul Max, dacă-i tot mort, mai poate s-aștepte!... 

Masa creditorilor, care adăsta placidă rezultatul anchetei, 
cînd aude propunerea lui Grebencea, începe să se agite 
incredibil de vioi. De ici, de colo răzbat unele voci: 

- Am dat cinci miare!... 

- Unde-s verighetele noastre? După ce-am rămas fără ele, 
să rămînem și fără sumele împrumutate răposatului?... 

- Dacă află și nevestele, sîntem în plop!... 

- Tovarășul responsabil are dreptate, maestre Conan!... 

În faţa solicitărilor emise de public, sînt nevoit să mă înclin: 

- Perfect? Dar să procedăm organizat... Cineva să 
telefoneze la miliţie, iar restul să ocupe poziţii cheie, de apărare, 
deoarece bandiții, mai mult ca sigur, își vor face apariţia peste 
puţină vreme, ca să caute și ei banii uitaţi sub pat de Maximilian 
Prior... 

În mai puţin de-o jumătate de oră, depunînd o activitate 
febrilă, reușesc să organizez un dispozitiv de apărare magistral. 

Toate intrările sînt blocate de scaune și mese. 

Babacu a fost instalat pe acoperiș, la cel mai înalt punct de 
observaţie pentru a ne anunţa sosirea mașinilor cu care circulă 
asasinii. 

Babane și Biba se află repartizaţi la bucătărie, în imediata 
apropiere a frigiderului uriaș, ca, în caz de primejdie, să aibă 
unde se-ascunde. 

Ospătarii, înarmaţi cu linguroaiele bucătarului-șef, apără 
ușile ce duc spre etajele motelului, unde sînt camerele și 
apartamentele pentru cazarea turiștilor. 


Creditorii, repartizaţi în două grupe, asigură bufetul și 
braseria, pitiţi pe sub mese, dar prevăzuţi cu cuțite și furculiţe. 

lar eu și Grebencea, însoţiţi de Pișlică, ospătarul cel mai 
dezvoltat fizic, dator să ne asigure o protecție cît mai valabilă, 
ne îndreptăm în direcţia apartamentului pe care-l ocupase 
recentul decedat. 

- Maestre Conan! Maestre Conan!... 

Cetăţeanul însărcinat cu anunţarea miliției aleargă disperat 
pe urmele noastre, gifiind corespunzător. 

- Ce-i, tovarășe? - îl întreb eu excedat. - Vine echipa? 

- Poate numai din proprie iniţiativă, pentru că telefonul nu 
funcţionează! 

- Ai verificat dacă nu-i cumva scos din priză? - caut să mă 
asigur de eventualitatea unei defecţiuni datorate vreunui gură- 
cască. 

- Dar bineînţeles! Era scos din priză... Dar degeaba l-am 
băgat la loc, că tot nu merge!... - îmi comunică lejer speriat 
creditorul transformat în agent de transmisiuni. 

Nu-i lucru curat. Cine s-a ocupat de deranjarea legăturilor 
telefonice ale motelului? Totuși îl mai chestionez pe cetăţean: 

- Ce te face să crezi că nu funcţionează? De vreme ce l-ai 
băgat în priză, ar trebui să aibă ton!... 

- N-are, maestre! Nici ton, nici curent! Pentru că firul dintre 
ștecher și aparatul telefonic e tăiat... La fel ca și firul de la priză 
la branșament... 

Îmi vine să urlu. Dar n-o fac, și-l bat ușor pe umăr pe 
individ, întrebîndu-l, așa într-o doară: 

- Dacă ai constatat absenţa firelor, de ce ai mai considerat 
utilă introducerea ștecherului în priză, dragule? 

- Pentru verificare! - mă asigură eminentul meu 
colaborator. 

Grebencea, care în timpul acesta pornise să fiarbă în suc 
propriu, mă smulge de lîngă agentul nostru de transmisiuni, 
urlîndu-mi în timpanul stîng: 

- Maestre Conan, dacă ne pierdem vremea cu toţi tîmpiţii, 
precis pierdem și banii! Haidem la apartamentul răposatului, că 
ne prind tilharii din urmă... 

Lili Mamulea, singura care nu primise sarcini precise, din 
pricina fragilităţii mintale dobiîndite cu prilejul șocului, și care se 
ţinea de noi ca scaiul, începe și ea să ragă: 


- Valiza cu bani e sub pat! Așa striga bietul Maxul!... Nu mai 
zăboviţi, c-altminteri ne-omoară, și pe noi, ucigașii! Să punem 
mîna pe bani mai întîi, și pe-urmă vedem noi ce-o mai fi!... 

Mirat oarecum de curajul neașteptat al logodnicei, demarez 
în direcţia apartamentului lui Maximilian Prior, deși nu știu unde 
se află; nici etajul, dar nici numărul. 

Grebencea pășește în frunte, extrem de grăbit. Pentru un 
individ care-a consumat cantităţi industriale de alcool, se 
deplasează suficient de alegru. Dacă-l las să-mi ia înainte, e 
numai datorită faptului că are cunoștință de amplasarea 
domiciliului turistic al eminentului răposat. Însă Lili Mamulea, cu 
îmbrăcămintea ei de apariţie dintr-un film de groază, ne 
depășește prin stînga, regulamentar, și-și accelerează atit de 
impresionant alura mersului, încît se distanțează detașat de noi. 
Responsabilul, întăritat de inexplicabila manevră a nepoată-sii, 
se angajează într-un cross demenţial. Pișlică, din servilism, îl 
urmează. Apoplecticul meu prieten nici nu-și dă seama la ce 
riscuri se expune. Numai grija pentru banii unor prieteni îl poate 
anima în halul ăsta! 

Peste cîteva minute ajungem în faţa apartamentului 13. 

- Aici stătea bietul Max? - întreb eu interzis de strania 
coincidenţă. - La numărul 13?... 

- Liniștește-te, maestre Conan! - mă îmbie Grebencea. - E-o 
greșeală... Au scris numărul de-a-ndoaselea... De fapt îi 31... 

Privesc atent mediul ambiant. Culoarul e pustiu, dar 
fereastra dinspre piscină, de la capătul etajului, e deschisă total. 
Le fac semn, lui Lili Mamulea și Grebencea, s-aștepte puţin, iar 
eu mă reped pînă la geamul respectiv. Cînd privesc afară, 
ameţesc. Sîntem la etajul al Ill-lea, la o altitudine de minimum 
12 metri deasupra nivelului apei din piscină. Ca să-mi revin, 
pornesc să privesc în sus. Înlemnesc. 

- Ei, Hombre! Care-i situaţia în interior? - mă solicită 
Babacu de pe acoperișul motelului, dar așezat pe streașină, cu 
picioarele bălăbănindu-i-se deasupra hăului. - Aţi găsit banii? 

- Babacule! Ai înnebunit? Vrei să fac un infarct? Fugi de- 
acolo cît mai curînd, că vin după tine!... 

- Nu te enerva, unchiule Al! - mă domolește nepotu-meu. - 
N-ai să te poţi sui pe acoperiș, iar în al doilea rînd eu sînt 
ancorat de coș... Cu cravata lui nea Pișlică... Deocamdată nu 


zăresc nici o mașină de-a bandiţilor, nici „Mercedes”, dar nici 
„Volkswagen”!... Fiţi liniștiți, c-aici nu se petrece nimic... 

Probabil că pe-acoperiș nu se petrece nimic, dar la etajul 
nostru, din apartamentul arhitectului răsună un urlet de groază 
înspăimîntător. Posedînd o ureche muzicală de excepţie, chiar 
absolută, disting urgent proprietara vocii respective. Lili 
Mamulea urlă în continuare, oferindu-ne deplina măsură a 
posibilităţilor sale vocale. 

- E mort! L-au ucis și pe-ăsta! Săriţi!... 

Prefer să alerg imediat la locul crimei, deoarece n-am cum 
sări. Decit cel mult pe fereastră. 

Grebencea, cu niște ochi cît gogoșarii, ţișnește pe ușa 
apartamentului.  Pișlică, bineînțeles, după şef. Numai 
Mamuloaica nu abandonează terenul, dar nici nu-și reduce din 
amplitudinea glasului. 

- De ce-aţi pătruns în apartament fără mine? - 
admonestez eu din mers, împingîndu-i (cam forţat) la loc, 
odaia lui Prior. 

Priveliștea mă obligă să renunţ la explicațiile 
iresponsabilului responsabil al motelului. Pe agregatul de dormit 
din mijlocul dormitorului, tolănit de-a curmezișul, zace cadavrul 
lui Begibeg Mehmet Ali. lar Lili Mamulea, ascunsă sub pat, urlă 
în continuare: 

- Mort, maestre, mort de tot! Și valiza cu bani nu-i 
nicăiurea! Luaţi-l de-aici, că nu ies de sub pat... Mi-e frică... 
Poate asasinii-s pe-aproape, și ne-așteaptă și pe noi!... Căutaţi 
valiza în dulap.... 

Procedez urgent la liniștirea spiritelor. Pe Grebencea îl 
plasez, dintr-un brînci oportun, pe fotoliul cel mai apropiat. 
Pișlică, nemaiașteptind vreo invitaţie, eliberează imediat spaţiul, 
așezîndu-se singur lîngă șeful său, dar în același fotoliu. 

În timp ce responsabilul luptă să scape din îmbrăţișarea 
ospătarului, o trag pe Lili Mamulea de sub pat, utilizînd unul din 
picioarele ei personale. Mamuloaica se zbate, eu trag vîrtos, 
reușind ca pînă la urmă s-o cazez pe agregatul de dormit, chiar 
lîngă bietul bandit. _ 

Înmărmurită de groază, Lili Mamulea nu mai mișcă deloc. În 
schimb, spre stupefacţia generală, pornește să miște mortul... 


Încercînd să se ridice în capul oaselor, Begibeg Mehmet Ali 
își fricționează insistent ceafa. Ne privește urit, apoi ne ia la 
rost: 

- Ce căutaţi aici? 

Lili Mamulea, de pe altă lume, uitînd de spaima pe care i-o 
declanșase cadavrul viu de lîngă ea, îi răspunde automat: 

- O valijoară! N-ai văzut valiza lui Maxu? 

- Ba da!... Și-a luat-o adineauri de-aici! După ce-a ieșit din 
odaie, a intrat Schiledi, c-un cric în mînă, și m-a otînjit după cap! 
Dar nu știu ce s-a mai întîmplat după aceea!... 

Nu ţin la mine figurile astea. Sînt vechi și uzate, mai ales 
pentru un bătrîn șef apaș. Drept care îl încurc pe turcul deghizat 
în indian: 

- Ai să rizi, apașule! Conan Doi știe tot!... Și ce s-a-ntimplat 
după aceea, dar, mai ales, și ce s-a petrecut înainte!... 


Precipitarea evenimentelor 

Grebencea, entuziasmat de comunicatul transmis de 
personalitatea mea, își revine din buimăceala care l-a cuprins la 
aflarea veștii că răposatul Maximilian Prior trăiește, și încă bine, 
din moment ce-a sosit și și-a luat valiza cu banii pentru taxele 
moștenirii și vama „Mercedes”-ului. Se extrage (cam dificultuos) 
din fotoliul pe care-l împărțea cu Pișlică și se repede la Begibeg 
Mehmet Ali. Pînă să-l împiedic de la evidentul linșaj pe care avea 
intenţia să-l comită, indianul îl îmbrîncește spectaculos, atît de 
dur, încît bietul lorgu se năpustește direct în peretele opus, 
proptindu-se-n el cu osebită căldură. 

Odaia se cutremură, tencuiala de pe peretele respectiv 
începe să curgă pe dușumea. Numai responsabilul, revenit la 
sentimente mai bune, se lasă ușor la pămînt, întrebînd cu glas 
stins: 

- Maestre, matale care le știi pe toate, de ce-a dat ăsta-n 
mine? Că n-am vrut să-i fac nimic rău, ci doar să-l întreb ce 
căuta aici, în apartamentul arhitectului... 

Observiînd că responsabilul recuperează rapid, deoarece se 
ridică de jos clătinîndu-se niţel și-și scutură hainele de moloz, îi 
adresez lui Begibeg Mehmet Ali aceeași întrebare: 

- Tinere șef apaș, cred c-ai depășit măsura! După ce-aţi 
încercat să-l kidnapaţi pe arhitect, și să-l mai și asasinați pe 
deasupra, ai avut insolenţa și imprudenţa să mai vii aici, în 
camera lui, să-i furi bănuţii împrumutaţi de prieteni... Nu-i 
frumos!... 

Gura căscată a indianului nu mă impresionează defel. Joacă 
teatru. 

Totuși aștept curios spusele sale, deoarece se-apucă să 
facă mărturisiri: 


- Bătrîne... 

- Slăbește-mă cu limbajul dumitale golănesc... Gata! Am 
terminat cu glumele... - îl pun imediat la punct pe tînărul 
bișnițar. 


- Maestre Conan, - mi se adresează de astă dată convenabil 
turcul, - noi l-am răpit pe Maximilian Prior? L-am asasinat? Păi n- 
a fost adineauri aici, de și-a luat valiza? 

Begibeg Mehmet Ali ne recită o întreagă poveste, atit de 
falsă, încît nici el nu crede ce spune. Cum c-au fost plecaţi la 
Curtea-de-Argeș, unde au vrut să se intereseze de anumite 


chestiuni, și că, la întoarcere, au zărit „Opel”ul arhitectului 
gonind spre motelul „Craiul Munţilor”... Intrigaţi de faptul că 
arhitectul mînă spre motel, în loc să procedeze invers, așa cum 
anunţase, fusese delegat de prietenii săi să afle ce se petrece 
cu Maximilian. De-aceea venise la el în cameră. Îl găsise luîndu- 
și valiza de sub pat, iar arhitectul îi comunicase că abia acum 
pleacă spre Curtea-de-Argeș, deoarece, din grabă, își uitase 
banii... Apoi, fără să mai aștepte nimic, îl abandonase urgent pe 
Begibeg Mehmet Ali, pentru ca acesta, peste o clipă, să se 
pomenească atins la scăfirlie de cricul manevrat, cu dexteritate, 
de Cezar Schiledi... 

- Nu ţine, tinere, nu ţine! - l-am întrerupt eu pe slabul de 
minte Mehmet. - Invenţii! Vrei să arunci vina asupra prietenilor 
cei mai buni ai arhitectului... 

- Dragă maestre Conan, de nu mă crezi, anunţă miliția! - 
bravează Begibeg Mehmet Ali. 

Cînd aude declaraţia lui Mehmet, Grebencea pornește 
urgent spre ușă, nu mai înainte de-a-și anunţa intenţiile: 

- Maestre Conan, leagă-l pe turc, eu fug după arhitect, să 
nu-l omoare bandiții ăilalţi... Lilișor! Pișlică! Veniţi după mine!... 

Pînă să apuc a mai zice ceva, treimea motelieră a și 
dispărut de pe teritoriul apartamentului 31. 

Turcul, vrind să profite de momentul meu de adincă 
reflexie, se repede în direcţia ușii, într-o evidentă „tentativă de 
evadare”. Bineînţeles, am și reflexe de excepţie, deoarece 
Begibeg Mehmet Ali nimerește de-a dreptul la poalele ușii. 
Piedica pe care i-o pusesem acţionase eficient. Cînd turcul dă să 
se ridice, intervine și destinul. Ușa se deschide brusc, pocnindu-l 
corespunzător în ţeasta craniului. În vreme ce Mehmet depune 
armele, dar în dosul ușii, Babacu dă buzna în odaie, răcnind cît îl 
ţineau plămiînii săi mititei, dar robuști totuși: 

- Hombre! Vin bandiţii!... 

În clipa următoare, odaia este invadată de Babane și Biba, 
gifiind și leoarcă de sudoare. 


- Unchiule Al, au sosit!... - îmi comunică bălăiţa. 

- Care bandiți? Fiţi mai expliciţi, măi copii! - insist eu, 
sperînd că banda lui Arvanitache, în toată formaţia, se va îndura 
să apară. 


- Jimmy trompetistul și cu Dragodana! - mă lămurește Biba. 
- Și unde-s acuma? - solicit eu un supliment de informaţii. 


- Aici, de faţă, Babacule! - aud eu o voce care mi se pare 
extrem de cunoscută. 

Dragodana Tatu, făptura cea mai explozivă pe care-am 
întîlnit-o vreodată, mă privește din prag. Pășește în odaie, ca la 
dînsa acasă. lar pe urmele ei, fără să se grăbească, pătrunde și 
Jimmy Navarrelli, cu trompeta atîrnîndu-i de git. 

- Ce-ai făcut cu bietul Mehmet, Babacule? - mă întreabă 
uimită Dragodana. - Ai reușit să-l pui la pămînt? Bravos! Te ţii 
măreț, ai? Că l-ai lovit, probabil, în cap cu vreun baros... Aș vrea 
să te văd luptindu-te cu el, fără arme nepermise... 

- Criminalilor! Predaţi-vă! Sînteţi demascaţi! E ultimul 
avertisment pe care vi-l mai dau... După aceea trec la acţiune! - 
răcnesc la bișniţarii care mai sînt încă în stare de funcţiune, 
turcul zăcînd pe dușumea. 

Nu prea știu cum am să fac faţă găliganilor, dar mă descurc 
eu, pentru că, adeseori, mi se întîmplă să am intuiţii de geniu, 
găsind cele mai neașteptate soluții. 

- Care criminali, maestre? - mă întreabă nedumerit, dar și 
prefăcut trombonistul. - Noi? La noi te refereai matale? Fii 
serios, că nu ţine! 

Nu-mi rămîne decit să recurg la cea mai apreciată armă a 
detectivului aflat în dificultate. Bluful. Cacialmaua. Drept care îi 
somez: 

- Miinile sus, c-altminteri trag! 

Dragodana Tatu se supune. Ridică miinile, vine lîngă mine 
și mă privește adînc în ochi. Apoi, spre stupefacţia mea, mi le 
petrece pe după grumaz și mă sărută pe frunte. Străbătut de 
curenţi electrici imposibil de măsurat cu aparatura 
contemporană, o aud: 

- Te pup, că ești un dulce copil! Cu ce-o să ne-mpuști, 
babacule? Să-ţi dau trompeta lui Jimmy? Păi bine, măi 
nebunaticule, nu ţi-am mai spus o dată că sîntem mai deștepţi 
decît părem? Haide, Mehmet, scoală-te și leagă-i! Pe toţi! Şi pe 
năpirstocul ăla mic, că-i simpatic! Vedem noi ce facem, după 
aceea, cu ei... 

Dau să privesc în direcţia unde ar fi trebuit să zacă 
neînsufleţitul Begibeg Mehmet Ali, dar indiano-turcul nu mai se 
află la locul respectiv. Pînă să-mi dau seama ce se petrece, mă 
pomenesc legat ca un burduf, dar ceva mai dezvoltat, cu 
cearceaful de pe patul arhitectului. 


Begibeg Mehmet Ali, ajutat de Jimmy, mă instalează în 
fotoliul pe care-l utilizaseră Grebencea și Pișlică, îndesîndu-mă 
bine în adîncurile droturilor sale. Bieţii mei nepoți, care 
asistaseră uimiţi la capturarea celui mai mare detectiv din 
sector, se lasă legaţi și ei. Dar cu șnururile de la perdele. 

În vreme ce mă zbat, mai mult demonstrativ, între braţele 
fotoliului, Jimmy Navarrelli suflă din trompetă, dînd un evident 
semnal de alarmă. Însă pe-o melodie foarte populară cîndva, 
anume „La popa, la poartă, e-o pisică moartă!...” 


- Staţi aici și nu mișcaţi! - ne recomandă Dragodana, în 
timp ce părăsește încăperea, urmată de Jimmy și Begibeg 
Mehmet Ali. - In două trei zile, poate și mai puţin, după ce ne 


rezolvăm problemele, ne-ntoarcem și vă dăm drumul... Pa și 
pussy, babacule! 
- Pa, tanti! - îi răspunde obraznic bondocul de nepotu-meu. 
- Nu ţie ţi-am spus pa, mititelule! Ci dolofanului de unchiu- 
tău! - precizează dinamitarda făptură, de dincolo de ușă, dar pe 
care-o și trîntește, de cade tencuiala din jurul ramei, pentru ca 
apoi s-o auzim răsucind cheia în broască. De două ori. Ca să fie 


mai sigură... 
* 


xK 


Cei trei nepoți personali, legați ca nişte parizere, cu 
șnururile de la perdele, stau în capul oaselor pe marginea 
patului. Privesc la mine uimiţi, neînțelegînd de ce mă agit în 
fotoliul precis neîncăpător. 

- Măi fratele meu, - îmi adresează cuvîntul Babane, - cît or 
fi criminalii ăștia de șmecheri, cu noi nu le merge. Pentru că-s 
proști ca noaptea! Nici nu ne-au căutat în buzunare... Am 
briceagul la mine. Dacă reușim să-l scoatem, tăiem legăturile și 
pornim în urmărirea lor. 

- Vorbești copilării, nepoate! - îl domolesc eu. - Aici se cere 
o analiză profundă a situaţiei, care și-așa-i destul de deteriorată, 
și-abia apoi vom putea stabili direcţia în care-au plecat! E clar? 

- Eram precis c-ai să ne pomenești de analiza matale!... Mai 
întîi să ne dezlegăm, și după aceea îţi putem spune și noi unde-i 
găsim pe bandiți... Că de-aia sîntem urmașii marelui detectiv 
Conan Doi! 

- Nu te grăbi, Babane, că încă n-am murit corespunzător! Și 
unde credeţi c-ar fi bandiţii?... 


- Acolo unde-i și arhitectul, nenea Maxu al nostru! - mă 
lămurește Babane. 

- Și asta o știți? Hai să fim serioşi doar e la mintea cocoșului 
că Prior, fiind urmărit de tilhari, se găsește în apropierea lor... 

- Hombre! - intervine și Babacu. - Vreau să-ţi spun ceva... 

Bondocelul mă omoară cu zile. Dar cînd îl văd zimbindu-mi, 
privindu-mă cu ochii lui de perlan albastru, nu mai rezist și-l invit 
să-mi vorbească: 

- Dă-i drumul cu șantajul! Stiu ce vrei să-mi spui... Un 
profiterol, o informaţie, două profiteroluri, rezultatul tuturor 
cercetărilor tale, realizate însă sub îndrumarea mea... 

- Exact! Ești formidabil, unchiule Al! De unde oi fi avind 
matale atîta minte?... Dacă dai trei, îţi spun unde-i arhitectul!! 

Satisfăcut de cel mai demn urmaș al meu, nu-i acord 
premiul solicitat. Prefer să-i administrez o lecţie de modestie. 

- iți spun eu, Babacule, și fără să-mi dai vreun profiterol. 
Sînt cu toţii la canton! Singurul loc unde nu s-ar gîndi nimeni să-i 
caute... Scăpat din mîna bandiţilor, a venit la motel să-și ia 
valiza, dar văzînd c-au sosit pe urmele lui, l-a rugat pe Schiledi 
să-l otînjească pe turc cu cricul, și-apoi s-au refugiat tustrei la 
Valea cu Urși... Cine altcineva i-ar putea scăpa de la ananghie, 
dacă nu Conan, unchiul vostru... lar bandiții, cînd ne-au găsit 
aici, și-au dat numaidecit seama de toată combinaţia. Acuma 
precis că-s în drum spre canton!... 


Evadarea 

Recunosc în sistemul meu de gindire, cu toată modestia, o 
mare parte din reputatele analize întreprinse anterior de mine. 
Deși mă bucur intens, mă mișc din ce în ce mai anchilozat. 
Fotoliul mă îmbrățișează atit de strîns, încît abia mai pot răsufla 
suficient. Dacă mai stau mult pe gînduri, am toate șansele să 
mor asfixiat, dar comod. 

Recurg deci urgent la utilizarea metodelor preconizate de 
același canal unu, al acţiunii dinamice, și transmit celor mai 
tineri membri ai tribului Jimbla: 

- Copii, trebuie neapărat să fugim de-aici... În clipele astea, 
nenea Grebencea nu ne poate ajuta cu nimic, deoarece a plecat 
după arhitect, la Curtea-de-Argeș, neștiind că bandiții îl caută la 
„Valea cu Urși”... Coboriîţi de pe marginea patului, chit că sînteţi 
legaţi și veniţi pînă lîngă mine cum puteţi, sărind, de-a bușilea, 
tirindu-vă... lar eu am să-ncerc a scoate briceagul lui Babane... 

Scumpii mei nepoți, inteligenţi la cel mai înalt nivel (avînd 
în vedere apropiatul grad de rudenie ce ne leagă) procedează în 
consecinţă, fără să mai aștepte continuarea dispoziţiilor. 

Ajungînd lîngă fotoliu, Babacu și Biba mi-l împing pe 
Babane în braţe, facilitindu-mi astfel extragerea briceagului. 
Fiind legat cu cearceaful, ca-ntr-o cămașă de forță, nu am la 
dispoziţie decit dinţii. 

După ce-l răstorn pe Babane cu capul în jos, constat că-i 
aproape imposibil să scot briceagul cu dinţii, deoarece blugii 
nepotului sînt excesiv de strimţi, iar buzunarul de la spate e 
prins nu numai în ţinte de alamă, dar și c-un fermoar defect. 
Reușesc totuși să-mi rup lejer un dinte, care era însă plombat 
mai demult, și nu-mi mai era atît de necesar... 

- Unchiule! - strigă entuziasmat Babacu. - Am găsit soluția! 
Nu mai avem nevoie de briceag... Te dezlegăm pe matale mai 
întîi... 

- Cum? - întreb neîncrezător. 

- Foarte simplu, unchiule Al... Ai să vezi! 

N-a fost chiar atît de simplu, cum mă asigurase bondocelul, 
dar în cele din urmă am văzut, pe pielea mea, în ce consta 
formidabila idee a celui mai tînăr din membrii tribului Jimbla. 

Tustrei copiii m-au răsturnat cu fotoliu cu tot, și, tot așa, m- 
au rostogolit pînă lîngă noptiera patului, unde se găsea un reșou 
electric, probabil pentru prepararea cafelelor. Babane introduce 


ștecherul în priză cu dinţii, fără să se curenteze. Peste citeva 
secunde nichelina acestuia se-nroșește corespunzător, generînd 
suficientă căldură pentru arderea nodurilor de la cearceaful cu 
care fusesem legat. 

Numai că, pentru realizarea unui contact cît mai intim cu 
mai sus pomenitele noduri, nepoţii mă răstoarnă de-a dreptul cu 
pieptul peste plita reșoului. lar în spate am fotoliul, care nu 
cîntărește mai mult de 50 - 60 kilograme. 

Operația eliberării mele se desfășoară excelent, deoarece 
peste cîteva clipe cearceaful pornește să ardă, dezvoltind un 
fum cumplit. lar ceva mai tirziu, cam un minut, cămașa de forță 
e toată în flăcări, inclusiv (probabil) cămașa mea din nailon. 

Demn, suport bărbătește arsurile. Dar cînd simt cedînd 
legăturile, sprintez înnebunit în direcţia băii, unde mă arunc 
direct în cadă. Care cadă, însă, era bineînţeles goală. Noroc că 
Babane îmi strigă din dormitor: 

- Unchiule Al, dă drumul la duș, că la ora asta precis trebuie 
să fie apă caldă!... 

Nu era chiar caldă, ci de-a dreptul clocotită. Opărit, reușesc 
să înăbuș incendiul ce-mi pîrjolea cămașa de forţă, dar și pielea 
de pe piept. Schimb urgent robinetul, și sînt nevoit să constat că 
instalaţiile motelului funcționează ireproșabil. Mă delectez acum 
cu-o binefăcătoare baie de aburi. Pentru că apa fierbinte, de la 
început, cursese de la robinetul de apă rece. 

În sfîrșit, respir și eu ușurat! 

Îmi dezleg nepoţii în cîteva secunde, după care, apelînd la o 
cămașă de-a arhitectului, care mă-ncape doar pe jumătate, 
pornim cu toţii în trombă spre parter, pentru a proceda la 
mobilizarea generală. 

După citeva peripeții insignifiante, generate în special de 
duduitul pașilor pe coridoarele etajelor și care determinaseră 
atacarea noastră de ospătarii care apărau intrările, ajungem cu 
bine în braserie, numai cu vînătăi simple. 

Braseria continua să fie în stare de alertă. Colaboratorii 
noștri, și creditorii arhitectului, care fuseseră plasați pe la 
ferestre și uși, iar majoritatea sub mese, înarmați cu furculiţe și 
cuțite, năvălesc de pretutindeni, de sub mese, de după 
perdelele de la ferestre, iar unii chiar din bufetele destinate 
păstrării veselei. 


- Ne-aţi recuperat banii? - mă întreabă unii din ei, probabil 
creditori mai creduli și generoși. 

- Fiți liniștiți! Arhitectul mai trăiește, cel puţin așa sper, și 
vă va returna sumele împrumutate... Deocamdată însă, trebuie 
să-i venim într-ajutor... Bandiţii au plecat după el. Știu unde-i 
refugiat Maximilian Prior, și știu și ei, așa că pornim imediat spre 
cantonul Valea cu Urși... Cine se oferă voluntar? Aș prefera din 
cei cu mașini proprietate personală... 

Peste un sfert de ceas, dacă nu cumva și mai puţin, cinci 
turisme  demarează în trombă din parkingul  motelului. 
Bineînţeles, în frunte-i „Bombiţa” mea, încărcată la maximum 
(Conan Doi, Babane, Biba și Babacu) urmată de două „Dacii” 
1300, o „Dacie” 1100, și-o tărăboanţă de origine necunoscută, 
fiind construită din ciocan, de-un excelent tehnician auto. 

Deși legile în vigoare nu permit mai mult de cinci persoane 
în turismele mai sus citate, am autorizat suirea tuturor 
voluntarilor, date fiind condiţiile speciale. Pe puţin vreo douăzeci 
și cinci. Cu excepţia tărăboanţei, care nu suportă decit o singură 
persoană, și aceea sub șaizeci de kile, fiind obţinută, de fapt, din 
transformarea unei motorete. 

În vreme ce rulez cu 75 pe oră, îndreptîndu-mă spre 
canton, în fruntea coloanei de atac auto-moto, încerc să-mi 
reamintesc dispoziţiile trasate grupului pe care-l conduc spre 
victorie. 

Deși depun un efort de concentrare susţinut, nu reușesc 
decit să transpir copios. Fruntea mi se îmbrobonează de picături 
de sudoare, iar dispoziţiile refuză să-mi revină în memorie. Cit 
trebuie să fiu de extenuat, dacă mă abandonează și cel mai 
dotat sector al creierului meu! 

Fără să-mi dau seama, reduc simţitor din viteza de 
croazieră. 

- Unchiule Al! Ti-e cumva rău? - mă chestionează 
îngrijorată bălăiţa de Biba, bătindu-mă cu miînuţa ei gingașă, dar 
suficient de zdravănă pentru a-mi disloca articulaţia umerală. 

- Mie? De ce să-mi fie rău? 

- Ești tot numai o apă... 

- Fiţi liniștiți, dragii mei, totdeauna transpir cînd gindesc în 
exces... Ce le-am spus colaboratorilor noștri, cînd am plecat de 
la motel? Voi mai ţineţi minte? Aș vrea să vă supun astfel unei 
verificări... 


Vlăjganul de  Babane, înviorat de perspectiva unor 
evenimente de excepție, cu ochii arzîndu-i în cap, răspunde în 
numele tinerilor Jimbla: 

- Cum să nu! Cele cinci puncte ale planului de bătaie sună 
așa: detectivul Conan comandă, nimeni nu-l contrazice, toţi îl 
urmează, fiecare face la fel ca și dînsul și, al cincilea punct, dacă 
păţește ceva, va fi înlocuit de-un colectiv de conducere, ales 
prin vot deschis... 

Va trebui, la sosire, să precizez anumite lucruri din planul 
de bătaie, deoarece mi se pare cam vag, costeliv și anemic... 
Uite unde poate duce astenia de surmenaj!... 


Asaltul cantonului 

Din păcate, în clipa cînd ajungem la o sută de metri de 
cantonul Valea cu Urși, îmi dau seama că va fi nevoie să renunţ 
la precizările suplimentare ale planului de bătaie. 

- Hombre! Îi vezi? - mă atenționează, de altfel inutil, 
Babacu. 

- Dar bineînţeles! - îl calmez eu pe bondocel. 

Mai corect spus, nu-i văd, ci le deduc prezenţa. Nu numai a 
bandiţilor, dar și-a arhitectului Maximilian Prior, căruia i s-au 
alăturat bunii săi prieteni Cezar Schiledi (performerul cu cricul) 


și Sandy Gai. 
Pentru că, în ograda lui văru-meu Anatolie, sînt bulucite, 
unul  într-altul, „Opel”-ul lui Grebencea, dar împrumutat 


arhitectului (și chiar stau și mă-ntreb, cu ce mașină o fi plecat 
responsabilul motelului), „Mercedes”-ul alb și mîncat de rugină 
al turiștilor bucureșteni, prieteni de-o viaţă cu Max, precum și 
„Volkswagen”-ul lui Jimmy Navarrelli. 

Trag pe dreapta, opresc motorul și aştept ca însoțitorii mei 
să procedeze la fel, conform planului de bătaie. Cînd cele cinci 
mașini s-au aliniat în formaţie de luptă, cobor și fac semn 
tuturor s-aștepte. 

Liniștea din ograda cantonului mi se pare suspectă. 
Mașinile sînt goale, motoarele nu merg, iar tobele de eșapament 
nu emană gaze. Deci, ce mai tura-vura, ceva nu-i în regulă. 
Unde-i victima (sau victimele), unde-s atacanţii? 

Deoarece sînt la mine acasă, mă îndrept tacticos în direcţia 
porţii, cu intenţia de-a o deschide, pentru a intra și noi cu 
mașinile. In zadar trag de batantele porţii, care și-așa era destul 
de șubredă, că rămîne de lemn-Tănase, deși e din brad. Ciudat! 
S-au baricadat. Dar cine anume? Maximilian, sau bandiții? 

După cum mă aşteptam, nici ușița nu se deschide. Palanul 
fiind deosebit de înalt, așa cum se obișnuiește la munte, nu mă- 
ncumet să sar gardul, cu-atit mai mult, cu cît nu sînt sigur de 
rezistenţa sa. 

Semnalizez situaţia grupului care mă aștepta în mașini, 
pentru ca apoi să urc la volan, și să le propun, prin exemplul 
meu personal, așa cum prevedeau, de altfel, punctele trei și 
patru din planul de bătaie comunicat de mine, dărimarea 
gardului cu mașinile. 


Bot lîngă bot, portieră lîngă portieră, avansăm cu viteza a- 
ntîia, ne proptim cu barele de protecţie în gard, mai înaintăm 
cîțiva centimetri, iar împrejmuirea se prăbușește la pămînt, într- 
un nor de colb infernal, de ne răpește orice vizibilitate. 

Numai așa îmi explic cum de reușesc să trec peste palanul 
doborit, și să intru lejer în „Opel-ul arhitectului. Nu mult, ci-atit 
cît să-i scot portiera stingă din balamale. Ceilalţi parteneri, 
urmîndu-mă, își rezervă „Mercedes”-ul și „Volkswagen”-ul. 

Fără să cobor din mașină, aștept limpezirea atmosferei 
înconjurătoare. Cînd praful se lasă liniștit peste mașini, ogradă și 
canton, constat nu numai prăbușirea palanului din dreptul 
drumului, ci totala sa dispariţie. Probabil c-am declanșat un soi 
de reacţie în lanţ, care-a dus, din panou în panou, la prăvălirea 
împrejmuirii. 

Puțin uluiţi de rezultatele acţiunii în colectiv, coborim cu 
toţii din mașini. Numai proprietarul tărăboanţei construite din 
ciocan trebuie ajutat, deoarece a rămas înţepenit în carcasa 
fragilei sale improvizații. Totuși îl extragem destul de lesne. Însă 
prin parbriz. Care și-așa trebuia aruncat, întrucit se spărsese la 
contactul cu aripa „Mercedes”-ului. 

- Fraţilor, vă mulţumesc pentru ajutor... - le adresez eu un 
„speech” membrilor echipei. - Ce s-a întîmplat acum, a fost mai 
greu decît am păţit la motel, însă mult mai ușor decît ceea ce 
urmează! 

Cetăţeanul cu tărăboanţa șifonată, dar care îi împrumutase 
arhitectului suma cea mai impresionantă, cugetă, profund la 
afirmaţia mea, și mă aprobă, fără rezerve: 

- Maestre Conan, ești mare! Și ce urmează? 

Dacă planul arhitectului Maximilian Prior, cînd se refugiase 
la canton împreună cu prietenii săi de la București, fusese să 
găsească un sprijin eficient și calificat la scriitorul și detectivul 
de excepţie Conan Doi, era clar că nu greșise. Negăsindu-mă 
însă acasă, unde Dumnezeu se ascunsese? „That is the 
question!” - cum zicea bietul prinţ al Danemarcei, în chestia aia 
cu „to be, or not to be!”. „Să fii, sau să nu fii!”. lar-arhitectul nu 
era... 

- Ce urmează, maestre Conan? - insistă proprietarul 
tărăboanţei. 

Uitasem de el. 

- Punctul doi din planul de bătaie... Să nu mă contraziceţi! 


- Adică să nu-l bateţi la cap, nene! - completează bălăița de 
Biba, sărindu-mi în ajutor și zîimbindu-mi băieţește. 

- Uite ce-i, tovarășe... 

- „„„Benone Crosnea-Trabant! Mecanic auto, maistru șef de 
echipă la auto-service „Dacia”... Pe șoseaua Pantelimon... Vă 
cunosc, din auzite, de la colegul meu Costel Buzdugan, 118 kile, 
nemîncat! 

- Meștere Trabant, dacă lucrezi la „Dacia”, de ce nu-ţi zice 
„Colibași” sau „Pitești”? - mă arăt eu nedumirit. 

- E poveste lungă, maestre! Să v-o spun acum? Mai întîi am 
lucrat la Floreasca, unde mă botezaseră Crosnea-Wartburg, abia 
mai tîrziu, cînd am trecut la Hiîrtopeanu, pe Dudești, unde mă 
ocupam de „Trabant”-uri, mi-au dat porecla pe care v-am spus- 
0!... Dar am de gînd să mă transfer la „Ciclop”... Vă daţi seama, 
nu sună mai frumos Benone Crosnea-Ciclop? Nu?... 

Simpaticul Benone, cît e dinsul de slăbănog, mă calcă vîrtos 
pe nervi. Cu duhul blîndeţii îi comunic: 

- Meștere, noi trebuie să ne grăbim! Rămii la „Dacia” și mai 
vedem după aceea. Deocamdată să-l prindem pe șeful 
bandiţilor!... 

Pentru a evita o eventuală nouă intervenţie a mecanicului, 
mă deplasez niţel în direcţia celorlalte mașini, unde mă așteaptă 
restul companionilor, și le anunţ decizia, mea: 

- Staţi ascunși, care pe unde puteţi, eu mă duc să-l caut pe 
arhitectul Maximilian Prior... Dacă dau de diînsul, vi-l aduc aici, 
cu bani cu tot! 

- Şi dacă daţi peste bandiți? - mă întrerupe cineva din 
asistenţă. 

- Atunci strig, și-mi săriţi într-ajutor! 

Tocmai în clipa cînd mă deplasam spre locuinţa familiei 
Jimbla, bondocul de Babacu mă avertizează: 

- Hombre! Stai!!! L-am văzut pe nenea Maxu... Şi-a scos o 
secundă capul pe ușa grajdului... 

Bietul Maximilian! Trebuie să fie mort de foame, și-o fi vrut 
să bea niște lapte proaspăt. Deși mă-ndoiesc serios că, la ora 
aceasta, „Vițica” să mai fie pe teritoriul cantonului. Nemîncată și 
neadăpată, o fi fugit de mult de-acasă!... 

- Copii, haideţi după mine! Să-i dăm ceva de mincare lui 
nenea Max! Dumneavoastră puteţi să v-arătaţi la faţă, deoarece 


cred că bandiții au părăsit locuinţa! - mă adresez, de astă dată, 
partenerilor. 

Exact în momentul cînd transmiteam dispoziţiile de rigoare, 
dinspre curtea păsăretului dau buzna cei trei bișniţari, fugăriţi 
de cei mai reprezentativi gînsaci din dotaţia cantonului. 

Eroare! Giînsacii nu-i urmăreau pe găinari, ci niște biete 
bibilici speriate de prezenţa bandiţilor. În schimb, criminalii 
urmăreau o ţintă precisă, deoarece sprintau spre grajdul 
„Viţicii”. Precis că-l zăriseră și ei pe Max! 

Antrenînd după mine întreg grupul, plus treimea nepoților 
mei personali, gonesc demenţial în direcţia locului unde avea să 
se comită cea mai terifiantă ciocnire din cariera mea. 

Cînd ajungem la ușa grajdului, bandiții erau de mult 
înlăuntru. Un șir de zgomote neobișnuite ajunge la urechile 
noastre. Cînd invadăm grajdul, nimerim în plină beznă. Degeaba 
încerc să stăvilesc potopul năvălitorilor, căci sînt mulţi și aţiţaţi 
de spectaculosul evenimentelor. Bineînţeles, mă-mpiedic în 
prima furcă ieșită în cale. Dar scap nevătămat, deoarece mă 
prăbușesc ca o plăcintă pe paiele utilizate de „viţica” drept 
așternut pentru noapte. Niţel cam umede și lejer urit 
mirositoare, însă moi și mîngiioase.” Așa că nici nu-mi mai pasă 
de cavalcada grupului care mă calcă-n picioare, trecînd peste 
personalitatea mea. 

- Trageţi ușa după voi! Nu-i lăsaţi să scape din grajd! - 
transmit ordinele de luptă corespunzătoare, însă din poziţia 
culcat, și încă pe burtă. 

Nimeni nu m-ascultă, întrucît bușiturile urmează într-un 
ritm din cele mai accelerate. Și nici n-am posibilitatea să observ 
desfășurarea luptelor, acestea fiind executate în condiţii de 
perfectă invizibilitate. Recurg deci la orientarea în spaţiu prin 
semnalizări sonore: 

- Max! Maximilian! Sînt aici... Lîngă ieșire! 

Un urlet de victorie mă face să amuţesc. E glasul, însă, al 
trombonistului, care muge încîntat: 

- Rămii unde ești, maestre, dacă vrei să scapi neotînjit! Că-l 
găsim noi pe Maxu dumitale!... 

Bufniturile și oftaturile continuă. Nişte scînduri gem 
amarnic, scîrţiind și trosnind infernal. Mai mult ca sigur că-i 
ieslea pe care-o demontează grupul meu, pentru a-și făuri arme 
corespunzătoare. 


E timpul să intervin. Drept care fug, înotînd prin paie, în 
direcţia ușii. O prezenţă străină îmi suflă fierbinte în ceafă. 

- Unchiule, tu ești? Spune repede, pînă nu-ţi dăm cu 
ciubărul de lapte în cap... 

- Eu Babacule! Dar unde te afli? 

- Sîntem toţi, și Babane și Biba, aici, deasupra matale! 

In aceeași clipă, cînd vroiam să trec la măsurile de rigoare, 
ușa grajdului e dată de perete. „Viţica” pătrunde placidă 
înăuntru, dîndu-ne totuși posibilitatea să vedem la lumina zilei 
situaţia de pe cîmpul de bătălie. 

Bineînţeles, membrii grupului se băteau între ei, altoindu-se 
reciproc cu scîndurile smulse din ieslea „Viţicii”. Deși nu-l disting 
pe distinsul arhitect, îl remarc însă pe Cezar Schiledi căţărat pe 
scara ce duce la finar. Sandy Gai, cu citeva trepte sub el, se 
ferește de braţele cuiva, care încearcă să-l tragă de pulpanele 
pantalonilor. 

În momentul cînd Sandy Gai rămîne în chiloţi, niște chiloţi 
de baie superbi, „Viţica” se sperie de pantalonii pe care-i flutură 
înaintea ei necunoscutul, și, crezîndu-se la o corrida, se repede 
la acesta să-l ia în coarne. Begibeg Mehmet Ali, căci el era 
toreadorul, aruncă pantalonii cît colo și-o zbughește pe ușă 
afară. „Viţica” dărimă scara, Cezar Schiledi îi cade în spate, iar 
Sandy Gai mai spre coadă. 

Un sunet de trompetă, zbirniitor și dogit, mi-l plasează în 
spaţiu pe Jimmy. Spre surprinderea mea, aleargă, împreună cu 
Dragodana, după o siluetă binecunoscută, purtind o valiză în 
mînă. E Maximilian... 

- Babane! - dau eu semnalul de atac. - Otînjește-i cu 
ciubărul! 

„Viţica”, enervată de prezenţele din cîrcă, pornește în trap 
spre ograda cantonului.  Schiledi decolează spectaculos, 
executînd un triplu „looping”, după care aterizează în praful 
bătăturii. Gai se menţine cîteva clipe, ca un cowboy la un rodeo, 
pentru ca apoi să-și însoţească tovarășul. 

Maximilian Prior, în ciuda atenţionării lansate de mine, 
care-l anunţasem că sînt la faţa locului, demarează urgent în 
ogradă, pentru ca, peste cîteva clipe, să pătrundă vertiginos în 
clădirea cantonului. 

Jimmy și Dragodana, rămași orfani de victimă, dau să se 
repeadă pe urmele lui. Acum e momentul să-i opresc de la rele. 


Apar în faţa lor, ca o statuie a răzbunării publice strigînd 
nepoților: 

- Ciubărul! Gata! 

În clipa următoare rămîn fără vizibilitate. Dar ciubărul e din 
lemn de tei, și nu cîntărește mai mult de patru-cinci kile. Capul 
meu îl suportă cu demnitate, după care, oftînd obosit, adorm 
instantaneu. 


Asaltul cantonului... în finală! 

Cînd mă trezesc din somnul odihnitor, nepopulat de vise, 
constat c-am fost cazat în „Opel”-ul arhitectului, care poseda 
scaune rabatabile. Biba plinge încetișor, storcîndu-mi o cîrpă 
(suficient de insalubră) deasupra obrajilor scăldaţi de lacrămile 
ei, dar și de zoaiele colectate în ciubărul cu care mă pocniseră 
scumpii mei nepoți. 

- El Fugitivo! Unchiul nostru drag și bun, trezește-te odată! 

- Hombre? De ce nu vrei să te scoli? - se smiorcăie și 
Babacu, așezat direct pe pieptul personalităţii mele. 

- Unde-i Babane? - mă interesez eu, încercînd zadarnic să 
mă ridic în capul oaselor. Însă cu Babacu pe mine, îmi vine 
destul de greu. 

Benone  Crosnea-Trabant, care-mi masa  gleznele, 
confundîndu-le probabil cu niște amortizoare de Dacia” 1301, 
mă informează imediat: 

- Aplică punctul cinci! 

- Ce face? 

- Şedinţă... Pentru alegerea unui colectiv de conducere a 
operaţiilor. Așa cum prevede planul dumitale de bătaie, în caz 
de deces al comandantului... 

- Aţi înnebunit? Cine-a murit? Nu vedeţi că-s viu și oarecum 
sănătos? Ce-i dacă am dormit și eu cîteva clipe!... 

Peste un sfert de ceas reușesc să reorganizez totul. Adunați 
în jurul meu, plini de vînătăi și îngrășăminte organice, recte 
bălegar, membrii grupului, plus nepoţii mei personali, îmi 
ascultă ultimele decizii: 

- După cum am dedus din informaţiile voastre, bandiții i-au 
capturat pe arhitect și prietenii săi, și s-au baricadat în clădirea 
cantonului... Bun! Bișniţarii-s trei la număr, iar victimele 
deținute ca ostateci tot trei... Însă noi sîntem douăzeci și patru, 
dacă am socotit bine, după evaluarea pierderilor insignifiante 
din incinta grajdului... 

- Și cu mine douăzeci și cinci! - mă atenționează Benone 
Crosnea-Trabant, pe care-l consideram ieșit din dispozitiv, 
datorită aberaţiilor debitate cu prilejul refacerii mele. 

- Cu-o singură condiţie, meștere Crosnea! Nu scoţi o vorbă! 

Mecanicul nu-mi răspunde. lar începe să mă enerveze. 

- Dom'le, ai auzit ce ţi-am spus? De ce taci? Te resimţi de 
pe urma șocului?... 


- Mi-am revenit complet, maestre! Dar n-ai zis matale să 
tac?... 

- Să taci în timpul asaltului pe care-l vom dezlănţui peste 
cîteva minute, nu acum! - îl lămuresc pe slăbănogul de Benone. 

Apoi îmi continui, spre satisfacția asistenţei, nerăbdătoare 
să-i înhaţe pe bandiți și să-și recupereze banii, discursul 
întrerupt de zurbagiu: 

- Cine se oferă voluntar, pentru a fi utilizat ca berbec la 
spargerea ușii de la intrare? Avem nevoie de-un tovarăș mai 
corpolent și ţeapăn... 

Întrucît observ mai multe priviri admirative îndreptate spre 
personalitatea mea, mă explicitez: 

- De mine nu poate fi vorba, deoarece, după spargerea ușii, 
e posibil ca berbecul să rămînă temporar în afara operaţiunii... 
Deși, fiţi atenţi, voluntarul nu va lucra de unul singur, ci va fi 
purtat pe braţe, de cîţiva tovarăși... Care-l vor izbi de ușă, luînd 
maximum de precauţii, cu partea opusă capului. Ei, cine se 
oferă?... 

- Vasilică Pitpalac! E cel mai bun dintre noi! - aud citeva 
glasuri avansînd o propunere, dar care nu se limitează numai la 
atit ci îl și împing mai în faţă pe respectivul, care însă se codește 
vizibil. 

Cum de nu-l observasem pînă acum? Pentru că, fără nici o 
exagerare, mi se pare berbecul ideal. Pe cît e de scurt, pe-atit e 
de lat. O autentică buturugă de gorun, fără pic de grăsime, 
construit numai din mușchi noduroși, groși cît rădăcinile unui 
plop centenar. 

- Tovarășe Pitpalac, ești omul necesar! Te felicit... 

Buturuga se fițiie intimidată, după care îmi răspunde: 

- Felicitaţi-i pe-ăi care m-au îmbrincit, că eu nu eram diliu 
să mă transform în berbecul nebunilor... Dar dacă asta-i dorinţa 
grupului, fie! Numai să-mi păziţi hainele, că-s băiat strimtorat... 
lar ultimii bani i-am împrumutat arhitectului. Eu sînt din 
Bolintinul de Vale, meșter zidar, și gindeam că poate m-o trimite 
arhitectul pe vreun șantier din străinătate... 

Echipa de șoc, - berbecul plus purtătorii, - se compune din 
nouă inși. Că-i și greu bolintineanul! Arătindu-le ușa ce trebuie 
doborită, dau dispoziţia de asaltare a cantonului... 

Și, din clipa aceasta nefericită, totul se transformă într-un 
infern. Echipa, purtîndu-l pe braţe pe Vasilică Pitpalac, care, în 


ciuda numelui, cîntărește peste suta de kile, se avîntă spre ușa 
de la intrare. lar noi, restul grupului, ne angajăm într-o goană 
nebună, pe urmele lor. 

Bufnitura pe care-o emite impactul dintre „berbec” și 
lemnul ușii, ce se spulberă în ţăndări, răsună atit de asurzitor, 
încît ne oprim o clipă pe loc. Paralizaţi total! Echipa de șoc 
pătrunde în vestibul ca-ntr-un calup de brînză. Zgomotele ce se 
aud în continuare mă determină să bănuiesc că ușa dintre 
vestibul și living-room era deschisă, deoarece vacarmul care 
urmează semnifică prăbușirea mobilelor din încăpere, dar și 
demolarea precisă a unui perete. Probabil cel dinspre coridor. 

Ne avîntăm pe traiectoria echipei „berbec”, pătrunzînd, fără 
nici o rezistenţă, pînă-n centrul living-room-ului. „Berbecul”, 
bietul Vasilică Pitpalac, ne privește speriat, transformat într-un 
autentic basorelief. Jumătate din trup e de cealaltă parte a 
peretelui desfundat, iar partea cu capul orăcăie pătrunzător: 

- Scoateţi-mă de-aici, nefericiţilor, că mi-aţi rupt picioarele! 


Ne conformăm dorinţei basoreliefului, demolînd lejer zidul 
în jurul său. În clipa cînd reușim să-l extragem, Vasilică Pitpalac 
răsuflă ușurat, dar și adoarme pe loc, prăbușindu-se la podea. 

Întrucît în living-room era cam multă lume, peste douăzeci 
și ceva de persoane, iar mobilele răsturnate, care-mi 
transformaseră cabinetul de lucru în decor de film de război, îmi 
răpeau orice vizibilitate, nu izbutesc să disting treimea 
bandiţilor, dar nici cealaltă treime, a victimelor. 

Babacu, suit pe birou, cu ambele picioare pe mașina mea 
de scris, pentru a-și crea astfel un punct de observaţie mai 
eficient, pornește să strige la mine: 

- Hombre! Unchiule! l-am văzut... 

- Pe cine, dom'le! - devin eu imediat curios și interesat. 

- Pe nenea Maxu și pe trombonist!... Cînd îl scoteaţi pe 
tovarășul din zid, Jimmy încerca să-l pocnească în cap cu 
trompeta pe nenea Maxu... Dar dinsul fugea cit îl ţineau 
picioarele, și-a dispărut spre bucătărie, iar bișniţarul după el!... 

- Şi-ăilalţi? 

- Nu-s pe-aici! Poate îi aleargă pe Schiledi și Sandy Gai prin 
casă... 

Peste cîteva secunde, organizaţi pe echipe, pornim și noi să 
alergăm prin odăile cantonului, cucerindu-le una după alta. 


Babane și Biba conduc un grup ceva mai dezvoltat numeric, în 
calitatea lor de cunoscători ai casei, eu un al doilea grup, iar 
Benone Trabant un al treilea, dar de șoc. Numai Pitpalac rămîne 
în living-room, continuîndu-și somnul binemeritat. 

În goana noastră nebună prin încăperile locuinţei familiei 
Jimbla, ne întîlnim adeseori, grup cu grup, ne mai confundăm, 
cînd cu bandiții, cînd cu victimele, drept care rezultă unele 
ciocniri neînsemnate, dar soldate cu răniţi și pierderi materiale 
de bunuri casnice: paturi desfundate, mese sfărimate, scaune 
devenite schiloade, oglinzi sparte, ferestre chiorite și uși scoase 
din balamale. 

Noroc că Babacu, pe care l-am avansat ca adjunct al meu, 
datorită staturii sale miniaturale, care îi îngăduie să se strecoare 
pretutindeni, mă atenționează permanent: 

- Unchiule! Uite-o pe Dragodana, îl sugrumă pe Sandy Gai... 
Acum au fugit în dormitorul nostru... 

Peste cîteva clipe, radarul îmi anunţă: 

- Hombre! Begibeg îl fugărește pe Schiledi... Au luat-o spre 
bucătărie... 

La un moment dat ne întîlnim cu toţii în living-room. 
Tustrele grupurile. Babane și Biba au rămas numai în zdrenţe, 
dar arată splendid, murdari ca niște purceluși, plini de 
entuziasmul generat de sentimentul datoriei împlinite. Benone 
Crosnea-Trabant, cu ochii umflaţi cît niște gogoșari puși la 
murat, gifiie încîntat, anunţindu-mă: 

- Acum i-am prins! Sînt în mîinile noastre! Gata depanaţi!... 

- Felicitări, nene Benone! Unde-s?... 

Meșterul mecanic auto îmi arată cu degetul spre plafon. 

- l-aţi omorît? - urlu eu îngrozit. - l-aţi expediat pe lumea 
cealaltă, în ceruri?... Pe toţi? Bandiţii și victime laolaltă? 

- Maestre Conan, matale glumezi? N-am omorît în viaţa 
mea o muscă, darmite niște fiare ca astea!... Sau, ce mă crezi? 
Au fugit în pod! 

Babane mă asigură de seriozitatea afirmațiilor lui Benone. 

- Unchiule, chiar așa-i! Lăsasem scara la gura podului, în 
coridor. Nenea Maxu a văzut-o, a strigat după Cezar și Sandy, și- 
au urcat-o în doi timpi și trei mișcări. Trombonistul s-a luat după 
ei, urmat de ţicnita aia de fată și de turc... Dar au tras și scara... 
lar chepengul l-au trîntit de s-a scuturat tencuiala în capul 
nostru... Că de-aia arătăm așa cum ne vezi... 


Au căzut în capcană! Nu ne rămîne decit să-i luăm ca din 
oală. Fără să mai tragem de timp, gonim toţi spre coridorul cu 
pricina. Dar sîntem atiîţia, încît abia mai încăpem în el... 

Insă și masele își au avantajele lor. Ajutat de vreo cinci 
creditori, mai în putere, sînt săltat pînă la nivelul chepengului de 
la gura podului. Deși suporterii mei se clatină îngrijorător, 
probabil din pricina responsabilităţii ce atîrnă pe umerii lor, se 
simt însă mobilizați de apropiata recuperare a sumelor 
împrumutate într-un moment de jalnică naivitate. În aceste 
condiţii, echipa celor cinci mă catapultează de vreo citeva ori, 
dar în sus, pînă reușesc să deblochez chepengul înţepenit de 
bandiți. Lemnul acestuia trosnește înfiorător, însă mult mai 
puţin spectacular decit oasele craniului meu. 

Aproape năucit, răzbesc în podul cantonului, după care mă 
angajez într-o muncă „de sus” infernală. Timp de-un sfert de 
ceas îi trag în pod pe membrii grupului. Cînd îl ridic și pe 
Babacu, - pe care-l lăsasem la urmă, fiind ceva mai ușor, - în 
plin avint, dar cu braţele fleșcăite și tremurind din toate 
mădularele, simt că-s total imponderabil. Mă sprijin, ameţit, de 
capacul  chepengului. Nefiind calculat pentru asemenea 
manevre, cedează în sens invers, iar eu mă angajez pe gura 
podului, dar cu picioarele înainte. Noroc că mă sprijin în braţele 
depărtate corespunzător. Ce-și face omul cu mîinile lui!... 

După ce forțele reunite ale asistenţei mă readuc la 
suprafaţa dușumelei podului, un zdupăit de pași ne alertează pe 
toți. Bandiţii, văzîndu-se încolţiţi, alergau după Maximilian Prior 
și prietenii săi, pentru a-i prinde și folosi ca mijloace de 
intimidare. 

- Fraţilor! - șoptesc cu glas stins, atit din pricina extenuării, 
cît și pentru a nu fi auzit de urmăriţii noștri. - Îi înconjurăm, îi 
împingem spre centrul podului și, cînd am să dau comanda 
„hop!”, sărim asupra lor... Și cu asta ne-am încheiat misiunea 
pentru ziua de azi... 

Previziunile mele științifice se adeveresc. Bandiţii, purtîndu- 
i între ei pe Max, Schiledi și Gay, se lasă încercuiți. Nici n-aveau 
altă alternativă la dispoziţie. Noi eram peste douăzeci, iar ei 
numai șase. Sprijiniţi de grinzile oable ale susţinerii acoperișului, 
ne pregătim de asaltul final. Bișniţarii și ostatecii sînt acum în 
centrul podului. Privesc îngroziţi la figurile noastre ferme, dar 
nespus de îndirjite. 


- Hop! -  răcnesc eu, cu vocea corespunzătoare 
evenimentului. 

intreg grupul execută un salt magnific, năpustindu-se 
asupra bișniţarilor. Sub greutatea colectivului, bandiții (inclusiv 
ostatecii) se lasă capturați. Dar la alt nivel, decit cel așteptat. 
Mult mai scăzut și mai jos. 

Căci grinzile cedează surprinzător (probabil din pricina 
impulsului administrat de picioarele noastre, întrucît le 
utilizasem ca un fel de rampe de lansare), iar acoperișul 
porneşte să se turtească vertiginos peste capetele asistenței. 
Insă și podul se prăbușește sub noi, trosnind și pocnind 
îngrozitor, dar îngăduindu-ne să aterizăm direct în living-room, 
într-un vacarm satanic. 

Cînd îmi revin din șocul căderii atît de imprevizibile, 
priveliștea ce mi se înfățișează ochilor e demnă de infernul lui 
Dante. 

Plafonul nu mai există. Molozul continuă să ne plouă în cap, 
însoțit de mici bucățele de tencuială. Feţele și îmbrăcămintea ni 
s-au albit complet, de parcă acum am fi ieșit de la moară. Nu se 
mai poate recunoaște nimic din amenajarea interioară, atit de 
distinsă și elegantă a living-room-ului, deoarece mobilele sînt 
acoperite de scînduri frînte, lănteţi făcuţi ţăndări, hălci de 
tencuială și mormane de moloz. 

Numai  canapeaua-pat a scăpat cu bine. Oarecum. 
Deoarece, sub forţa impactului, a rămas fără picioare. Însă 
arcurile excelente, care acum sînt vizibile, ţișnind pe ici pe colo 
din skaiul tapițeriei, ne oferă un adăpost relaxant. Mie, 
Dragodanei Tatu, dar și nepoatei responsabilului de la motel, Lili 
Mamulea. Deși vorba populară afirmă că „între două nu te 
plouă”, firele de moloz fin continuă să ne curgă în creștet. 

Cînd mă scutur, uimit de apariția Mamuloaicei, un nor dens 
de colb ne ascunde mediul ambiant. Cînd praful se depune lent 
și definitiv, o siluetă cunoscută, proţăpită în prag, comentează 
evenimentul: 

- Cînd e să se-aleagă praful, praful se-alege de toate! Unde- 
mi ești, maestre, ia să te văd la faţă! 

- Aici, coane lorgule! - îl înștiințez pe Grebencea, căci el 
era. 

- Nu de matale-i vorba, ci de marele arhitect! Să-l văz la 
fațadă, ca să știu dacă mai e loc!... 


Happyend (pentru unii), the end (pentru filiera 
„Francezu”), dar în „circuit închis” 

Enigmatica declaraţie a responsabilului de la motel nu 
reușește să mă trezească din naturala stare de buimăceală. 
Descins atit de rapid, și-n condiţii absolut speciale, de la 
altitudinea podului, nu pot interpreta corespunzător cuvintele lui 
Grebencea. Cu atît mai mult cu cît confundă noţiunile. EIl 
vorbește de fațadă, în vreme ce plafonul e cel vătămat, și mai 
vrea să știe dacă-și găsește un loc, cînd vede și singur ce 
înghesuială e-n ruinele fostei camere de zi. Cred, mai curînd, că- 
i și el lejer năuc, din pricina spectacolului ce i se înfățișează 
privirii. 

- Prietene Grebencea, liniștește-te și ia loc! - îl îmbii eu, 
deși nu mai există nici un scaun liber, toate fiind făcute praf, 
după cum prea bine afirmase și dînsul acum cîteva secunde. 

- Unde-i maestrul? - insistă responsabilul, evident aflat sub 
influența cataclismului de-aici. - Să-l întreb ce-a făcut cu 
valiza... 

Bietul lorgu Grebencea! Trebuie să fie șocat virtos, de se 
interesează de valiza cu bani, în loc să-l preocupe sănătatea 
marelui arhitect, și-așa suficient de fragilă din pricina asteniei 
sale. 

- Hai să-l căutăm împreună, coane lorgule, - îi propun eu, - 
căci trebuie să fie prin sector! 

Eliberîndu-mă din îmbrăţișarea fatală a celor două tinere 
femei, care nu mă încălzește deloc, dinsele aflindu-se într-o 
stare de totală apatie, deși aș fi preferat invers, pornesc să-l 
caut pe Maximilian Prior. Mai întîi cu organul vederii, deoarece 
braţele și picioarele, cel puţin deocamdată, nu-mi funcţionează 
satisfăcător. 

Întocmai ca și Dragodana Tatu și Lili Mamulea, grupul meu, 
de-a valma cu bișniţarii și victimele lor, zace dispersat prin toate 
ungherele living-room-ului, care pe unde poate și pe unde-a 
nimerit. 

N-aș zice că-s chiar morţi, deoarece clipesc nedumeriţi, cu 
ochii lor de pește congelat și fiert, stind nemișcaţi, parcă 
temîndu-se că, la prima încercare, se vor pomeni demontaţi în 
piese detașate. Acoperiţi de moloz, ţăndări de lemnărie (și alte 
materiale de construcţie) nu mai pot fi identificabili. 


Pentru a-l putea recunoaște pe Maximilian Prior, sînt nevoit 
să-l iau la palme pe fiecare în parte, dar și ajutat de Grebencea. 
Astfel, nu numai că-i scutur de praf și moloz, dar îi și mobilizez 
să realizeze, cît mai urgent, o priză eficientă cu realitatea. 

Abia în ultimul morman de trupuri, vreo șapte laolaltă, îl 
descoperim pe arhitect. Benone Crosnea-Trabant îl ţine în braţe, 
ca pe-un copil. lar Maximilian, tot ca un copil, strînge la piept 
valiza cu bani. 

În clipa cînd Grebencea se repede la dînsul să-l readucă la 
viață, trăgîndu-i niște palme mai ţepene, se produc două 
evenimente remarcabile. 

Ușa living-room-ului, care abia se mai ţinea într-o balama, e 
dată la perete brutal, cu care prilej se și prăbușește peste 
Vasilică Pitpalac, rămas în dosul ei încă înainte de declanșarea 
atacului. lar în prag se proțăpește o siluetă necunoscută. In timp 
ce individul se pregătește să vorbească, după ce amuţise la 
priveliștea găsită, o voce piţigăiată, dar bine cunoscută, mă 
strigă din pod: 

- Hombre! Dă-ne jos de-aici! 

Cînd privesc în direcția găurii ce ţine loc de tavan, depistez 
la marginea acesteia trei mutrite speriate: Babacu, Biba și 
Babane. 

- Ce-i cu voi acolo, diavolilor? - îi interoghez eu speriat. 

Babane, mai curajos, mă lămurește în stilul său 
caracteristic: 

- Unchiule, nu te speria! Cînd am văzut că săriţi asupra 
bandiţilor, am vrut să dăm și noi o mînă de ajutor, dar n-am mai 
avut loc! Eraţi atît de mulţi, încît am rămas de prisos... Pe urma 
a fost prea tirziu... 

- Mai bine că s-a-ntimplat așa, dragii mei. Dacă vă punea 
sfîntul să vă-ngrămădiţi laolaltă cu noi, rămîneam fără nepoţi!... 

Necunoscutul, care ascultase calm dialogul nostru de la 
distanţă, se bagă și el în vorbă, fără să fie invitat: 

- Maestre Conan, fiindcă pomeniși de nepoți, am și eu unul 
care trebuie să fie pe-aici... 

- Mă cunoşti? - îl întreb eu, mirat de faptul că-mi spusese 
pe nume. - Cine-i nepotul dumitale?... 

- Dar cum să nu vă cunosc? Nu ne-am mai întîlnit noi la 
Posada, la pensiunea Marița Nachtigal, și-apoi la Colţiilupchii, 
cînd l-am demascat pe vraciul Gulliver Naiba?... 


Focalizînd mai corect imaginea necunoscutului, îmi vine 
imediat în minte chipul simpaticului căpitan de miliţie de la 
Comarnic. La toate m-aș fi așteptat, dar ca să-l găsesc aici, la 
cantonul Valea cu Urși, la asta nu! 

- Cu ce prilej pe la noi, tovarășe căpitan? - mă interesez 
imediat, vădit intrigat. 

- În misiune, oarecum!... - răspunde căpitanul. 

Văzînd chipul meu împietrit de uluire, căpitanul binevoiește 
să se expliciteze: 

- Ţi-am mai spus eu, maestre Conan! Unde te-nfiinţezi 
dumneata, totdeauna se produce ceva neobișnuit, dar și 
catastrofic... La Posada un deces, la Colţiilupchii tulburarea 
ordinii publice, iar aici, după cum văd, demolarea unui bun al 
ministerului economiei forestiere... Hai să-ți dăm jos nepoţii din 
pod, și-apoi îţi povestesc mai departe!... 

Peste vreun ceas, datorită unei munci colective și susținute, 
îndrumată de căpitanul de la Comarnic, dar asistat de 
personalitatea mea, reintroducem o oarecare ordine în living- 
room. 

Cei mai iubitori de muncă se dovedesc, spre surprinderea 
generală, tocmai bandiții. Jimmy, voios nevoie mare, deși știe 
ce-l așteaptă, activează împreună cu Dragodana și Begibeg 
Mehmet Ali. Strîng lucrurile deteriorate, le repun într-o aleatorie 
stare de funcţionare, îi ajută pe membrii grupului meu să-și 
scuture hainele și să-și oblojească vătămăturile. Grebencea îl 
sprijină pe Maximilian, instalîndu-l apoi pe canapeaua fără 
picioare, lîngă Cezar Schiledi, Sandy Gai și Vasilică Pitpalac. 

Cînd sîntem cu toţii cazaţi, cam inconfortabil, pe marginea 
biroului, pe scaunele în trei și două picioare, pe unde putem, 
căpitanul mă privește zimbind (probabil amuzat de mutra mea 
expresivă) și-și aprinde o ţigară, invitîndu-mă și pe mine să 
servesc din pachetul său de „Snagov”, ameliorat prin 
superlungire. Apoi declară, adresîndu-mi-se mai mult mie: 

- Drăguţi nepoți mai ai, maestre Conan! Deși mi se par cam 
molipsiți de pasiunea dumitale pentru detectivismul amator... 
Dar nici nepotu-meu nu-i mai breaz! 

Cu toate că ard de nerăbdare să aflu cine-i nepotu-său, - 
probabil vreunul din turiștii mai tineri antrenați în acţiunea de 
salvare a arhitectului Maximilian Prior, - ţin totuși să-i 


demonstrez căpitanului că „detectivismul amator” profesat de 
personalitatea subsemnatului nu-i chiar de ici de colo. 

- Molipsiţi, nemolipsiţi, Babane, Biba și Babacu m-au ajutat 
enorm la demascarea bișniţarilor... Bineînţeles, de la bun 
început am fost convins de neșansele treimii conduse de 
trompetistul Jimmy Navarrelli!... 

Căpitanul devine brusc extrem de atent la dezvăluirile mele 
senzaţionale. Chiar mă-ntrerupe: 

- Mai e și alt trompetist pe-aici? 

De data aceasta devin eu atent, însă nu chiar atît de brusc. 
Deoarece începe să-mi filfiie o diodă. Oarecum ezitînd, i-l arăt 
pe trombonistul care ne asculta spășit: 

- Ne-ajunge și unul singur! El e trompetistul! Jimmy 
Navarrelli!  „Creierul” organizației... Omul care vroia să-l 
jefuiască pe marele arhitect Maximilian Prior... 

- Imposibil, maestre Conan, - exclamă uluit căpitanul. - Păi 
ăsta-i nepotu-meu... 

Apoi, rănit grav în suflet de dezonoarea adusă familiei de 
tînărul infractor, îl cheamă spre noi, făcîndu-i semn cu degetul: 

- la vino-ncoa, băiețaș! De cînd ţi-ai schimbat numele? De- 
aia te-a trimis taică-tău la facultatea de științe juridice, ca să-ţi 
fie rușine de numele lui? Nu-ţi mai plăcea leremia Năvirlie?... Și 
ce-i cu jaful asupra lui Priorcea?... 

- Prior! - îl corectez eu pe căpitan. - Maximilian Prior! 

- Priorcea, maestre! Că-i cunoscut pe tot cuprinsul ţării! 

- Dar bineînţeles! De vreme ce-a construit atitea moteluri... 

- Îmi place figura matale de stil, maestre Conan. A 
„construit”? Ha, ha! Vrei să zici c-a jefuit numai pe la moteluri... 
Păi asta-i specialitatea lui... 

- Va să zică am nimerit la ţanc, unchiule? - se interesează 
trombonistul, fără pic de rușine. 

Și eu și căpitanul rămînem lejer surprinși de-atita insolenţă. 

Însă căpitanul, mai în profesie, îi invită pe Jimmy la 
confidente: 

- la spune tu, leremia, ce-i cu toată povestea asta? 

În mai puţin de-un sfert de ceas, fostul Jimmy Navarrelli ne 
relatează, în detaliu, strania aventură în care se lăsase 
angrenat. Aflat într-o scurtă vacanţă, se gîndise că n-ar fi rău să 
pună în aplicare o parte din cunoștințele dobiîndite în facultate. 


Dar nu de unul singur, ci ajutat de doi colegi, din același an: 
Dragodana Tatu și Begibeg Mehmet Ali. 

Deghizaţi în „bișniţari” bulevardiști, costumați 
corespunzător, dar vrînd să utilizeze unele „invenţii” personale 
ale lui Năvirlie, - trompeta cu radio-receptor și lunetă, precum 
și-un microfon miniaturizat, de concepţie proprie, fiind și-un 
excelent electronist amator, - începuseră să-l „fileze” pe marele 
arhitect Maximilian Prior, intrigaţi de fantastica și incredibila 
poveste a moștenirii acestuia. De-aici se declanșaseră toate 
evenimentele care urmaseră, și care sînt binecunoscute 
cititorilor. 

- Nu crezi c-am merita să fim felicitaţi, unchiule? - se arată 
mulţumit de sine tînărul Năvirlie. - Ti-am prins un vechi client 
de-al matale, deși nu știam că-i chiar un înrăit escroc de 
moteluri. Dacă nu-l înhăţam, l-ar fi lăsat sărac pe bietul 
Grebencea, ar fi nenorocit-o pe Lili Mamulea... 

Căpitanul, în loc să se bucure de isprava nepotului, îl 
dojenește față de toată lumea, însă pe tonul cel mai blajin cu 
putinţă: g 

- N-am de ce să te felicit, nepoate leremie! Intocmai ca și 
maestrul Conan, n-ai reușit decît să pui bețe în roate activității 
organelor de specialitate... De ce-ţi închipui că mă aflu aici? Ca 
să-mi dau seama cum te distrezi în vacanţă? Nu, iubiții mei! 
„Creierul”, cum se exprimă maestrul Conan, nu-i nici Jimmy 
Navarrelli, așa cum credea dînsul, nici Maximilian Prior, alias 
Priorcea, ci... 

- ...Benone Crosnea-Trabant! - completez eu dezvăluirile 
căpitanului, pentru a-i dovedi că nu-s chiar atît de „naiv”. - Sub 
masca unui nevinovat mecanic auto, dar în vacanţă, conducea 
din umbră operaţiile escrocilor, adică ale escrocului Priorcea... 

- Imi pare rău că te dezamăgesc, dragă maestre Conan, 
deși ai un oarecare aport în reușita acţiunii noastre... Escrocii 
sînt mai mulţi... lar „creierul” e lorgu Grebencea, zis „Francezu”, 
zis și Tatanașul! 

Demolaţi interior, sîntem șapte detectivi amatori care-l 
ascultăm amăriţi și spăsiți pe căpitanul de la Comarnic. 7 
magnifici! Babane, Biba, Babacu, leremie Năvirlie, Dragodana 
Tatu și Begibeg Mehmet Ali. lar al șaptelea magnific, cred c-aţi 
dedus și singuri, e marele detectiv de excepţie Conan Doi. 


Deși, dacă stau și mă gîndesc mai bine, fără magistrala 
mea anchetă, fără finele mele investigaţii psihologice, nu s-ar fi 
ajuns la capturarea „creierului” bandei. 

lorgu Grebencea să fie „Francezu”, Tatanașu? - Incredibil, 
dar totuși adevărat. Mai ales după „lecţia” pe care ne-o oferă 
simpaticul căpitan. 

- Grebencea, pe care-l suspectam de mai multă vreme, încă 
din timpul activităţii sale la „Paralela 45”, s-a gindit, la un 
moment dat, mai ales atunci cînd s-a pomenit promovat în 
muncă și numit responsabil la „Craiul Munţilor”, c-ar fi cazul să- 
și extindă volumul găinăriilor. Şi i-a trecut prin minte ideea 
sinistră de-a organiza „marea lovitură” a vieţii sale, care să-l 
căpătuiască definitiv și pentru totdeauna. Întrucît vroia să 
rămînă cu mîinile curate, l-a cooptat în „afacere” pe marele 
specialist Priorcea, expert în escrocarea credulilor aflaţi în 
vacanţă la diversele moteluri din ţară... 

- Tot cu figura moștenirii fabuloase și-a „Mercedes”-ului 
aflat în vamă? - mă interesez eu, deplingînd sincer existenţa 
atitor suflete bune și generoase, dar prea des interesate întru 
obținerea unor beneficii nesperate, de pe urma relaţiilor de 


conjunctură. 
- Cu-aceeași figură, pentru că imaginaţia „arhitectului” se 
dovedea extrem de redusă! - mă lămurește căpitanul. - 


Grebencea însă își rezervase un rol din cele mai importante, și- 
anume să declanșeze o subtilă și zgomotoasă reclamă în jurul 
eminentului constructor și proiectant de aeroporturi, gări și 
moteluri, contribuind astfel la sporirea creditului ce urma să-i fie 
acordat. Numai că, neîmpăcîndu-se cu rolul de subaltern și 
unealtă oarbă,  Priorcea consideră necesară  fentarea 
responsabilului. Cu atît mai mult, cu cît Grebencea, fiind implicat 
în „lovitură”, nu avea cum să se plingă de faptul c-a fost înșelat. 
Pentru realizarea în cele mai optime condiţii a planului său, 
„arhitectul” își recrutează doi prieteni, „ingineri” proaspăt ieșiţi 
din detenţie, dar de profesie „găinari”. Atacul înscenat, asupra 
„Opel”-ului, cu participarea acestora din urmă, avea ca scop 
tragerea pe sfoară a creditorilor naivi, dar și-a lui lorgu 
Grebencea. Priorcea și acoliții săi dispăreau în necunoscut, iar 
responsabilul și generoșii turiști de la motel rămineau fără 
bani... Din fericire însă, eminentul arhitect și-a uitat valiza cu 
bănuţii sub pat. Şi chiar dacă n-ar fi uitat-o, tot n-ar fi izbutit 


nimic, deoarece eram și eu prin sector! De peste o săptămînă, 
urmăream de la distanţă evoluţia „afacerii”... 

- Bun! Totul e clar, tovarășe căpitan! - îl aprob eu. - Dar Lili 
Mamulea, era și dinsa complicele unchiu-lui său? 

- Nu, maestre Conan! Găinarii și escrocii n-au sentimentul 
familiei. Lili Mamulea, deși nepoată bună, era propusă tot pentru 
rolul de victimă... Lacomă de bani, lux și trai pe picior mare, visa 
să-și fructifice „economiile” printr-o căsătorie c-un individ de 
talia arhitectului Maximilian „Prior”... lar unchiul lorgu, apreciind 
că „nepoată, nepoată, dar banii ei mai bine ar fi ai mei”, își 
pusese de gind s-o ușureze de complicatele probleme ale unui 
turism proprietate personală... Acum, cetăţeanca Lili Mamulea 
va avea de reflectat mai serios asupra rostului vieții, dar și-al 
căpătuielii din mai știi ce... 

- Magistrală analiză, dragul meu căpitan! - îl felicit eu pe 
simpaticul comărnicean. - Logică, eficientă, operativă... Dar mai 
există un aspect al cazului „Grebencea”, și anume aspectul 
filiera „Francezu”, cum i-aș spune eu, ironizatul dumitale 
detectiv amator, și la deslușirea căruia aș putea contribui 
masiv... Şi chiar pe loc, acum... 

- Aștept, maestre! - mă încurajează extrem de curios 
colegul meu de branșă. 

- Printr-un inexplicabil concurs de împrejurări, bizar dar și 
nefericit pentru mine, am fost contactat acum cîtva timp, la 
București, de-un alt detașament al lui Grebencea... O mînă de 
elemente descompuse, reprezentind cîțiva găinari de mică 
anvergură, însă care, antrenați de Tatanașu „Francezu”, aveau 
toate șansele să devină nocivi... Cred c-ar fi cazul, pe baza 
documentaţiei mele, să continuăm împreună operaţia de 
neutralizare a suspomeniţilor, pe care zadarnic i-am căutat aici, 
la „Craiul Munţilor”... E vorba de Jorj Arvanitache, măcelar 
specializat în carne tocată, Durică, legumi-fructist, Coman al 
doilea, zis și Lică, de profesie „frate din flori”, de Mitzi, maică-sa, 
în permanentă căutare de soţ cu buletin de București, de 
orfelinele Gherigogu și Flory, femei de serviciu cu ziua, precum 
și de $miţ cel tînăr, posesorul unei case de bani cu cifrul uitat... 
Interesantă galerie, nu? Sînt mai mult decit convins că v-ar 
suride o aventură în comun!... 

Căpitanul mă aprobă entuziasmat: 

- Sînteţi invitatul meu! Poftiţi la mașină... dubiţa e-n curte! 


- Nu plecăm cu „Bombiţa”? - mă arăt eu lejer dezamăgit. 

- Poftiţi la dubiţă, e-n perfectă stare de funcţiune... - insistă 
căpitanul. 

Nedumerit, mă îndrept în direcţia indicată, urmat însă de 
treimea nepoților mei personali, precum și de Dragodana, 
Begibeg Mehmet Ali și leremia Năvinlie. 

Parcul auto din curtea cantonului „Valea cu Urși” a sporit 
simţitor. Lîngă bietele noastre mașinuţe, depistez prezenţa unei 
Dacii 1300, pe care scrie „Miliţie” și-a unei dubiţe de tip 
minibus. 

lar în dubiță se află, cam înghesuiți, ce-i drept, pitoreștii 
mei cunoscuţi, Jorj, Durică, Gherigogu, Lică, Mitzi și Flory, dar și- 
un individ total necunoscut, probabil $miţ junior. 

Căpitanul zimbește ca un motan. 

- Inseamnă c-am terminat ancheta noastră comună! - îi 
declar eu extrem de satisfăcut. - Aștia-s indivizii despre care v- 
am vorbit... 

- Da. l-am recunoscut imediat, după felul colorat în care mi- 
aţi descris ocupațiile lor... Casa de bani, cu cifrul necunoscut, pe 
care cetățeanul $miţ o golise de mult, după cum... 

- După cum am presupus eu, încă de cînd am auzit 
povestea ei... 

- Nu, ci după cum știau cu toţii, deoarece își împărţiseră 
între ei banii, cu cîtva timp înainte de-a o îngropa în grădina 
bătrînului, dar pe care o foloseau pentru recrutarea de noi naivi, 
începători într-ale infracţiunii... deci, casa de bani nici nu mai 
exista, fiindcă fusese abandonată pe șoseaua ce duce la Curtea- 
de-Argeș... 

- Formidabil! - mă mir eu. - După ce-i pierduseră și cifrul!... 

- Pierdut, nepierdut, cifrul n-avea nici o utilitate! - mă 
asigură căpitanul. - El era momeala... Numai așa se explică 
faptul că, întreg grupul din dubiţă, după ce fusese folosit la 
fabricarea de „Ci-co”, după reţeta personală a „Francezului”, de 
gogoși, pentru tonetele din parcul de distracţii al motelului, 
fusese îmbarcat pe-un tren marfar de cursă lungă, care 
transporta păsări de la Periș la Baia Mare, în speranţa că ouăle 
recoltate pe traseu, aproximativ 150 000 de bucăţi, vor putea fi 
valorificate în gările de tranzit... Un singur lucru nu știau 
proaspeţii paznici, temporar angajaţi... Că trenul căra numai 
cocoși și claponi!... Şi cinci zile de-a rîndul, cît a durat lenta 


deplasare a trenului, au căutat de ouă, pasăre cu pasăre, peste 
75 000 de cocoși... Ceea ce, trebuie să recunoaștem, fusese o 
muncă destul de grea și migăloasă! 

In jur de miezul nopţii, după ce Grebencea. Maximilian 
Priorcea, Cezar Schiledi și Sandy Gai sînt încărcaţi în spaţiosul 
autoturism al căpitanului, lîngă ceilalţi colegi, ne luăm un 
călduros rămas bun. 

Credulii de la motel pleacă și ei, după ce-și recuperează 
banii, încărcaţi în mașinile proprii. Benone Trabant mă iartă de 
suspiciunile pe care le manifestasem la adresa sa, iar „bișniţarii” 
se scuză pentru toate necazurile create personalității mele. 

- iți așteptăm cu nerăbdare romanul, dragă maestre! - îmi 
declară fostul Navarrelli. 

- Să nu mai fi supărat, meștere, că te-am făcut de-atitea ori 
„babac”! - mă roagă Dragodana Tatu, nu mai puţin explozivă 
decit pe vremea cînd era făptură „hippy”. 

Pentru răscumpărarea greșelilor, mă sărută pe ambii obraji. 

- Bătrine, - începe Begibeg Mehmet Ali, studentul 
dobrogean, - să știi de la mine, că-s în materie, nu ești nici 
bătrîn și nici apaș... M-ai uimit cu energia dumitale! Mi-a făcut 
plăcere să cunosc un detectiv de talie europeană! De excepţie, 
domnule!... 

Mă pupă și el. Deși nu simt aceleași reacţii ca la sărutul 
Dragodanei, îl întreb pe indian: 

- De ce-a fost nevoie să folosiţi tot timpul limbajul acela 
mîrlănesc și miștocăresc? 

- Vai de mine, maestre? Nu-ţi dai seama c-a fost numai în 
interesul cauzei? Escrocilor, găinarilor de tot felul, le plac enorm 
tipii cu evidente șanse de-a li se alătura... Comportindu-ne 
aidoma unor viitoare speranţe ale mediului infracţional, Priorcea 
și acoliţii săi ne-au îndrăgit, ne-au îngăduit să-i frecventăm cit 
mai îndeaproape,  acordindu-ne posibilitatea de-a-i ţine 
permanent sub supraveghere!... In viaţa de toate zilele, vorbim 
ca toată lumea, civilizat și frumos... E bine?... 

Rămași singuri, în cantonul luminat feeric, dar 78% 
demolat, ne privim unii pe alţii, nevenindu-ne să credem ochilor. 
Priveliștea ogrăzii, a clădirii ce fusese supusă asaltului, a living- 
room-ului devenit impracticabil, a plafonului ce zace pe 
dușumea, a acoperișului desfundat, ne transmite un sentiment 


absolut contradictoriu, de optimism exacerbat, vital și lejer 
demenţial. 

- Măi fratele meu, - îl aud vorbind pe Babane, - am fost tari, 
niște cineva. Așa unchi, ca matale, mai zic și eu! Ești mare, 
valoros! 

Biba, în vreme ce-și scutură din păru-i bălai unele fire de 
moloz, vine și se cuibărește la pieptul meu: 

- El Fugitivo! Nici nu știi ce bine-mi pare că i-am nenorocit 
pe oamenii ăia răi!... Păcat că n-am nimerit-o chiar de la 
început! 

- Așa-i meseria de detectiv, Biba dragă.! - o liniștesc eu pe 
scumpa mea nepoţică. - Iscodești pretutindeni, cauţi neîncetat, 
pînă ce, la urma urmei, dai de adevăr!... Așa cum s-a și 
întîmplat! 

- Dar dacă nu venea căpitanul? 

- Nu există! - o asigur eu. - Unde mă aflu eu, vine neapărat 
și miliția!... 

Hombre! - se bagă în vorbă și bondocelul familiei. - Aș vrea 
să-ţi spun ceva!... 

- Babacule, să nu-mi pomenești de profiterol, că nu posed! 

- De profiterol îmi arde mie? - se rățoiește miniatura Jimbla. 
- Mi-e o foame de-aș mînca și găină friptă, cu smîntînă și lipie 
caldă!... 

Înghesuiţi în odaia cea mai puţin vătămată, în bucătărie, 
mîncăm ce găsim și noi la îndemînă. Lapte prins, pîine uscată, 
brînză de vacă. Deși nimeni nu pare entuziasmat, sîntem totuși 
atit de lihniţi de foame, încît ni se par bunătăţile pămîntului. 

Tocmai cînd sorbeam din laptele acrit corespunzător, aud 
un glas bărbătesc, puternic, răcnindu-mi numele. 

- Bădie Conane, ești acasă? Că de ieri te tot căutăm!... Ai o 
telegramă... 

Peste cîteva minute îi introduc în bucătărie pe nea Tilică 
Boieru al lui Sfetea lu' Pop, simpaticul nostru vecin, cel mai 
ţeapăn cioban din regiune, dar și pe boieroaica sa, cumătra 
Gherghina. Încărcaţi cu două desăgi, îşi caută un loc, unde să-și 
odihnească oasele. Le cedez imediat două taburete, iar eu și cu 
Babane ne așezăm pe două lădiţe scoase din cămară. In ciuda 
așteptărilor mele, rezistă. 

- Ce telegramă, boierule? - îl iau la întrebări pe nea Tilică... 


- A venit poștașul la noi, că pe matale nu te-a găsit... 
Poftim! 

lau telegrama, o despăturesc și citesc în gura mare: 

„Sosim miine. Stop. Vă pupăm. Stop. Tanti Raliţa, Penke, 
Felicia și Anatolie. Stop.” 

Boieroaica Gherghina desface gospodărește desagile, din 
care începe să scoată tot soiul de merinde. Miel fript, brînză de 
burduf, pîine de casă, urdă proaspătă. Ne privește încîntată, 
sesizînd bucuria ce ne cuprinde: 

- Nu vă supăraţi c-am adus doar atît. Dar am zis c-or să vă 
prinză bine, mai ales că sosește vecinul Anafolie... 

- Mulţam frumos, cumătră Gherghino! Pînă vine văru' 
Anatolie, o să gustăm și noi cîte ceva, că murim de foame... Nu 
vedeţi ce-i la noi în casă? 

- Ba am văzut, bădie Conane! - declară ciobanul. - Ce s-a- 
ntîmplat? V-au prădat tilharii... V-aţi bătut cu ei?... 

- Mai întîi să mîncăm, nene Tilică! Lasă că-ți povestesc eu 
mai tîrziu... Daţi-i drumul, copii! - mă adresez de data asta 
scumpilor mei nepoți. 

Dar nu mai era nevoie. Atacaseră de mult friptura de miel. 
Dacă nu intram și eu, și cît mai degrabă, în competiţie, aveam 
toate șansele să mă aleg numai cu urdă. 

Pe cînd mastichez de zor, deodată îmi dau seama că nu-i 
ceva în regulă. Mă opresc și privesc îngrozit la Biba, Babane și 
Babacu. După care, observînd că nu-i preocupă starea mea 
sufletească, le comunic ce anume mă frămîntă: 

- Fraţilor - nepoților, dar ce-or să spună Anatolie și Felicia, 
cînd or vedea ce s-a ales din cantonul lor? Unde-o să mai stăm? 
„„. Mai ales că vin cu musafiri... 

Babane, suficient de calm, mă linişteşte imediat: 

- Unchiule Conan, noi ne-am făcut datoria. Acuma să și-o 
facă și ei! Îi lăsăm aici, să pună lucrurile la punct, iar noi plecăm 
la București, la casa matale... Noi o să îngrijim de gospodărie, 
iar dumneata ai să scrii la roman... E bine?... Cine știe, poate 
găsim și pe-acolo niște bandiți... Dacă se-alege praful de casă, 
cînd ne vom lupta cu ei, ne întoarcem la Valea cu Urși, că pînă 
atunci or s-o repare, și iar ne apucăm de lucru... Cu „Viţica” te- 
ai împrietenit, cu găinile te-ai obișnuit, grădina o să fie plină de 
roade, iar serile ne faci matale niște profiteroluri de spaimă, 
nebunia lumii, nu altceva... 


Sfirșit (foarte aproximativ)