Vlad Musatescu — De-a v-ati ascunselea

“ VLAD MUŞATESCU 


i ela 
i 
| Ki 
! x 
f HR să 
j $ 
B 
i 
| 
| 
| 


VLAD 
MUŞAIESCU 


DE-A V-AŢI 
ASCUNSELEA 


(jocurile detectivului 
Conan) 


ROMAN 


EDITURA DACIA 


CLUJ 1974 


Coperta colecţiei de L. BARDOCZ 


1. INEVITABILUL PROLOG 


Tanti Raliţa mă prelucrează, boscor 
odindu-mă la cap: 
— Asta-i situaţia, Al, băiatule! După 
cele petrecute şi păţite la Posada, ca să n 
u mai pomenesc nopţile de groază de la C 
olţiilupchii, ce mare brîn- ză ai făcut? Nic 
i măcar de-aia de 16,30! Unde-s ro-manel 
e? N-ai zmîngălit o singură pagină. Dar ai 
păpat două concedii de creaţie. Crezi că t 
e mai ţin în slujbă oamenii ăia de la r 
evistă? Îndoi-m-aş şi n-am cui! Mai bine 
m-apucam eu să-ţi scriu aventurile, aşa c 
um le-a scris doctorul Watson pe cele ale 
tovarăşului Sherlok Holmes, şi tot ieşeam 
la un liman. Ce ai de gînd, domnule? Văz 
că te-ai mai şi întremat. Pe puţin două oc 
ale! Unde ai să ajungi?... Nu-i uman, băia 
tule, ce se-ntiîmplă!... 
În afară de faptul că băiatul, adică sub 
semnatul, a sărit oleacă de cincizeci de 


anişori, restul cores-punde realităţii. Dar 
mătuşă-mea, spre norocul meu, pune stav 
ilā gurii, pentru a-şi înşuruba în ea o, 
mă-răşească”. Este a şasea pe care o apri 
nde. Asta nu-mai de cînd a venit şi s-a ins 
talat la biroul meu, evacuîndu-mă din uni 
cul fotoliu al casei. Soarbe din cafea, — c 
red că-i a patra, — pregătindu-se să-şi co 
ntinue şi să-şi ducă la bun sfîrşit perman 
enta ei criză de logoree cronică şi incura 
bilă. 


Înţeleg să profit de ocazie, pentru a-mi 
slobozi nervii. 

— Uite ce-i, tanti Raliţo, dacă voi fi lăs 
at în pace, dacă mi se vor organiza con 
diţii de creaţie mi-nimale: linişte, hrană, | 
umină şi zile fără vizitatori sau telefoane, 
dacă se va desfiinţa tramvaiul de pe Cale 
a Moşilor, dacă nu te vei mai apuca să-mi 
meştereşti „Bombiţa” (e vorba despre „Fi 
atul” meu 600 D), ar exista toate şansele 
s-ajung foarte de-parte... Adică să-mi ter 
min romanul, să-l predau la editură, ş 
i mă bucur de binefacerile unui me- rit 
at succes!... 

D-ar n-apuc să exprim, la nivelul dorit, 
toată durerea ce mă consumă, căci este 
cineva, afară, care încearcă să demolez 
e faţada clădirii, bubuind în uşă cu amîn 
doi pumnii, plus (eventual) şi-un picior. Î 
n acelaşi timp se dezlănţuie şi soneria te- 


lefonului, de intră în vibraţie geamurile o 
dăii. 

Sar ca ars de pe scaun, de parcă mi s-a 
r fi insta- lat un reşou electric dedesubt, 
răstorn cafeaua, fără mari pierderi (dacă 
nu punem la socoteală panta-lonii pătaţi) 
şi răcnesc la tanti Raliţa: 

— Răspunde, întreabă cine este, şi spu 
ne că nu-s acasă!... E bine? 

— O fi, dar nu-i uman ce se-ntimplă, Al, 
băia-tule! 

De la ultima noastră întrevedere, voca 
bularul mătuşă-mi pare să fi sporit simţit 
or. De unde o fi în-văţat şi chestia asta cu 
„uman”? 

Dar n-am vreme de pierdut, fug la uşă, 
pentru a opri operaţiunile de distrugere. 
Deschid. În față- mi, proţăpită în prag, t 
ortura mea cotidiană: ma- dam Anuţa. P 
lînsă, duhnind vapori uşor identifi-cabili, 
rage în cheia de fa: 

— Domnu detectifu, dă fuguţa pîn-la no 
i... că mă omoară Gheorghe!... 

— Normal! Parcă ieri s-a-ntors de la cu 
ra de de-zintoxicare... Iar s-a-mbătat? 

Madam Anuţa smiorcăie, scîncind ca u 
n cîine gu-tunărit: 

— D-apăi cum să nu! Tocmai d-aia. Zic 
ea că l-au făcut bine! Nu i-am dat decît o 
juma de palincă... de la noi... adusă de s 
or-mea... Şi-i gata! Mort! Nu le-a ieşit t 
ratamentul!... 


Vecina noastră, spălătoreasă în clipele 
libere, cînd nu se îngrijeşte de readucere 
a la realitate a beţiva-nului de bărbatu-să 
u, este de undeva, de prin Ar-deal, dintr- 
o localitate pe unde rachiurile nu co-boa 
ră niciodată sub 60 de grade (Celsius, în 
nici un caz!). 


După un sfert de ceas, pot să declar lin 
iştit c-am lămurit lucrurile. Gheorghe doa 
rme împăcat cu sine, dizolvînd în palinca 
absorbită anterior şase tablete de „extra 
veral”. Madam Anuta a aţipit şi dînsa, lîn 
gă bărbatu-său, nu mai înainte de-a lichid 
a res- tul de palincă. Tot o jumătate de li 
tru. 


Întors în biroul meu (proprietate perso 
nală) ob-serv că tanti Raliţa trage zdravă 
n din „mărăşeasca” ei, pesemne alta, păzi 
nd receptorul aşezat cu grijă în farfurio 
ara plină cu zaț de cafea. 

— Cine-i la telefon? N-ai spus că-s plec 
at? 


— Sigur că nu! E unul pe care-l interes 
ează ac-celeratele şi rapidele de Constanţ 
a. l-am spus să aibă răbdare, pînă vii tu, 
că eu nu le ştiu, că am „Ilrabant” și nu u 
mblu cu trenul... 

lau receptorul şi urlu disperat: 


— Domnule, nu-i uman ce se-ntîmplă! 
Primul rapid pleacă la zece treizeci... ur 
mătorul la două-sprezece şi cinci... şi mai 
e unul pe seară, la nouă-sprezece şi trei, 
cu locuri rezervate... 

Cetăţeanul, destul de calm după atita 
aşteptare, întreabă alene: 

— Buuun! Astea-s rapide... ceva accele 
rate n-aveţi?... 

— Sigur că nu! Le-am suspendat!... 

Nu-i bine ce se petrece. Am început să 
vorbesc şi eu ca tanti Raliţa. 

Telefonul tace. Individul a închis fără 
să mulţu-mească. 

Şterg demoralizat zaţul. Şi de pe recep 
tor, şi de pe urechea mea proprie. După c 
are mă adresez mă-tuşă-mi: 

— Ce-ar fi să studiezi şi matale un mer 
s al tre-nurilor? Ţi-ajung atîtea manuale p 
ractice, de depa-nare auto. Cred că le-ai i 
nvăţat pe dinafară, din moment ce nu ma 
i merg ca lumea nici „Irabantul” dumital 
e, nici „Fiat”-ul meu... 

Tanti Raliţa primeşte din voleu, apoi re 
turnează: 

— Hăţ, că te făcuşi spiritual! Dacă nu e 
ram eu, rămîineai cu „Bombiţa” în şoprul 
găinilor de la Co-marnic. Cine ţi-a pus-o 1 
a punct, cînd ai fugit din Colţiilupchii, de- 
ai venit pînă la Ploieşti numai în trei roat 
e? Nu tanti Raliţa? 


Decît să-mi reamintească performanţel 
e ei de me-canic auto, prefer să bat în ret 
ragere şi să las totul baltă. Să tac! 


Pe undeva, dar nu prin sectoarele ese 
nţiale, s-ar părea că tanti Raliţa se află în 
posesia unei oare- cari doze de adevăr. Ş 
i anume, atunci cînd citează creşterea în 
greutate a personalităţii mele. Vor ră-mîn 
e o enigmă, nu numai pentru mine, ci şi p 
entru amicii mei Doru-doctoru şi Sandu-b 
abandu, emi-nenţi dieteticieni, neaşteptat 
ele succese actuale ob-ţinute în materie d 
e hiperponderabilitate. Mai ales dacă apr 
eciem terifiantele evenimente, trăite la P 
o-sada şi Colţiilupchii, la justa lor valoar 
e. 

Dacă în timpuri normale cîntăresc în ju 
rdeo sută (şi ceva) kilograme, după nef 
ericitele expediţii de la Posada şi Colț 
iilupchii indicatorul torturan-tului aparat 
de măsură s-a dereglat complet. Nici nu- 
mi convine să deconspirez cît arată. Esti 
marea lui tanti Raliţa, aproximînd la două 
ocale sporul înregistrat, este mai mult de 
cît aleatorie. 


Al Conan Doi, adică eu, detectiv amato 
r de ex-cepţie (în timpul liber şi concedi 
i), iar în cadrul orelor de serviciu talentat 
şi apreciat ziarist, se află într-o veche ş 
i nerezolvată dispută cu specia-liştii de la 


10 


Institutul de Endocrinologie. Dînşii, drag 
ii de ei, luînd în consideraţie parametrii 
mei (1,68 m pe înalt, 0,77 m pe lat) susti 
n cu încăpăţi-nare că ar fi cazul să mă pla 
sez pe o orbită care să graviteze în ju 
rul a (maximum) 70 kilograme. 


În orice fel aş suci-o şi învârti-o, prete 
nţia dîn-şilor mi se pare de domeniul ocul 
tismului sau, în cel mai bun caz, al „scie 
nce-fiction”-ului. Cunoscîn-du-mi mai apr 
ofundat posibilităţile, susţin că-i bine şi 
aşa, cum m-a proiectat maica-natură. 

Ameninţindu-mă şi somîndu-mă să slăb 
esc cît mai repede, c-altminteri „intru în 
dificultate”, s-a încheiat şi perfectat între 
noi un soi de gentlemen's agreement, c 
onform căruia urmează să ţin o dietă sev 
eră (în limitele omeneştilor mele slăbiciu 
ni), iar dînşii să mai lase ceva la cîntar (î 
n aceleaşi limite). Din clipa semnării acor 
dului, într-un cadru solemn (la „Capsa”), 
tineam regim de trei ori pe zi, dimi-neaţa, 
la prînz şi seara, înainte de fiecare masă. 
Spre surprinderea tuturor cîntarul rămăs 
ese sta-ţionar. Puțin traficat, arăta chiar 
cu vreo patru sute de grame mai jos. Toa 
tă lumea era mulţumită. Cu excepţia nev 
esti-mi. Bulgăroaica de Penke, de gardă li 
ngă manualul de dietetică (ediţia 1972), î 
mi expu-nea, la fiecare abatere, cantitate 


11 


a de calorii depă- şită. Şi le ştia pe dinafa 
ră... 


Sînt două săptămîni de cînd m-am înto 
rs de la Colţiilupchii. Complet „defenestr 
at”, cum se pro-nunţă un prieten de-al m 
eu, de la Sinaia-Cumpătu. Acum s-ar zice 
că-s într-un fel de convalescenţă, de resta 
urare a întregului organism (inclusiv sist 
emul nervos) puternic zdruncinat de fant 
asticele experi-mente ale domnului Gulliv 
er Naiba, magul localităţii respective. 

La Posada, stresat de rocamboleştile e 
venimente petrecute la pensiunea doamn 
ei Marița Nachtigal, nu reuşisem să scriu 
nici măcar un rînd. Romanul mult visat s 
e dusese pe apa-sîmbetei. 

A doua tentativă, cea de la Colţiilupchi 
i, s-a sol-dat c-un rezultat absolut asemă 
nător. Faliment ge-neral. Pe toate liniile f 
rontului creaţiei literare. 

Redactorul-şef al revistei ce-mi utilizea 
ză talen-tele, băiat subţire şi mare lector 
de romane poli- ţiste, aflînd dezastruoase 
le mele experienţe, — în căutarea unei oa 
ze de linişte, unde să-mi pot ter-mina rom 
anul proiectat, — mi-a acordat o nouă pr 
e-lungire a concediului de creaţie. Acum 
nu mi-a ră-mas decit s-aştept. Prietenii, n 
eamurile, tanti Ra- lița şi mulţi alţi binev 
oitori investighează de zor. Se caută o 


1,3 


oază de linişte. Cu înfrigurare. Trebuie 
să existe şi aşa ceva. Că ţara-i mare! 


Deocamdată zac în birou, o ascult pe t 
anti Raliţa, posesoarea celei mai formida 
bile biblioteci de ro-mane de aventuri din 
capitală, precum şi-a unui autoturism, — 
dacă „Trabant”-ul se poate numi astfel, 
— mă perpelesc de necaz, că nu mi-au re 
uşit expedițiile, ard de nerăbdare să plec 
undeva la lu-cru, aştept ca pe ace să vină 
nevastă-mea, Penke bulgăroaica, să mi-o 
ia de pe cap pe tanti Ralita, s-o ducă 1 
a vreun cinema, să vadă un western sau, 
Filiera franceză”, ca nu cumva să rămînă 
la mi- cul ecran, fiind moartă după seri 
ale de tip „Sfin- tul”, „El fugitivo”, „Răzb 
unătorii”, „Incoruptibilii”, „Invadatorii” s 
au „Mannix”. 

Fie vorba între noi, m-am preocupat pe 
rsonal de extragerea siguranţelor televiz 
orului. Nu sînt sigur că asta-i denumirea 
corectă a minusculilor cilindri de sticlă p 
e care i-am adăpostit în buzunarul de la p 
antaloni, dar am constatat o perfectă star 
e de pa-ralizie a „lemp”-ului. 

Şi totuşi, asta nu-nseamnă prea mare 1 
ucru. Tanti Raliţa, aflată într-un stadiu a 
vansat al dez-lănţuirii cunoştinţelor ei teh 
nice, — în ciuda celor 70 de ani ai domni 
ei sale, plus mărunţişul pe care nu-l divul 


13 


gă, — ar fi capabilă să le înlocuiască pe f 
uriş, chiar cu ace de păr. N-ar fi pentru p 
rima oară. Tot aşa mi-a reparat şi fierul 
de călcat elec- tric. Înlocuindu-i nichelina 
cu sîrmă de 0,1 mm. Dacă nu săreau auto 
matele transformatorului de pe Calea 
Moşilor, lăsînd fără lumină tot cartierul, 
ardeam integral, ca nişte şobolani. 


Tanti Raliţa începe să se foiască în foto 
liu. Pesemne că-i lipseşte ceva. Dar n-o ra 
bdă inima prea multă vreme, deoarece o 
aud glăsuind: 

— Al, băiatule, văz că Penke întirzie. D 
auo fugă pînă la bucătărie, să mai fierb 
niscaiva cafea. Bei şi tu una? 

— Nu mă ispiti, Satano! Mi-ajung cele 
patru de pînă acum. Dacă pompez în min 
e atita cafea, pre- cis intru în trepidaţie. 
N-ai impresia că abuzezi cu cafelele? 

— La vîrsta mea nu mai contează. Îţi fa 
c şi ţie o ceaşcă, să fie şase cu cele din 
ainte. Poate te mai trezeşti din starea ast 
a de alergie... 

— Vrei să spui apatie!... 

— Nu mă-nvăţa tu pe mine! Alergie sau 
apatie, la tine tot aia-i. Oricît ai fi de dez 
umflat, din pri- cina celor păţite, nu se ob 
servă nimic pe chipul tău. Ba dimpotri 
vă... 


14 


Nu mai dovedesc să-i răspund percuta 
nt, defi-nitiv şi maliţios, aşa cum procede 
z cînd mă calcă cineva pe coadă. Scumpa 
de tanti Raliţa a şi dis-părut din peisajul 
ambiant, gonind într-un cross demenţial s 
pre atelierul alimentar al locuinţei. 

După cîteva clipe, din sectorul respecti 
v parvin zgomote neliniştitoare. Vigoarea 
explozivă a mătu-şă-mi nu se dezminte. 


Cîtă vreme tanti Raliţa se îndeletniceşt 
e cu recuperarea veselei (dacă o mai fi ră 
mas ceva) por-nesc şi eu să edific un bila 
nt sumar, pentru uz pro-priu, al activităţii 
mele din ogorul literaturii. 

Din cea mai fragedă vîrstă, de cînd am 
ascultat înfiorat primele basme folclorice 
de aventuri, — şi sînt cîţiva ani de atun 
ci, — am fost şi continui să fiu un păti 
maş îndrăgostit de proze polițiste. Pentru 
mine, şi astăzi, Făt-Frumos era un detec- 
tiv amator de excepţie. Un Mannix popul 
ar. Şi, pe măsură ce înfulecam biblioteci î 
ntregi de romane aventuroase, aprovizio 
nîdu-mă copios din stocul supranormativ 
al mătuşă-mi Raliţa, am simţit năs-cîndu- 
se în mine necesitatea de a scrie literatu 
ră polițistă. 

Iar în ultimul timp, de vreo patru ani în 
coace, mă chinui să impun editurilor no 


15 


astre o creaţie din cele mai valoroase. E 
vorba de cele şase romane scrise de min 
e. Scrise, rescrise şi transcrise. În cîte şa 
se exemplare. 

Datorită însă unei inexplicabile opaci 
tăţi a re-dactorilor, nici unul din ele n-a 
văzut lumina ti-parului. Fapt care nu i-ar 
eţinut să corespondeze la infinit cu mine, 
cerindu-mi mereu modificări, care de car 
e mai constructive. 

Acuma, mulţumită preţiosului ajutor pr 
imit din partea editurilor bucureştene (şi 
din provincie), după ce-am operat multipl 
e combinaţii, schimbări şi suduri, tăieturi 
şi adăugiri, pot afirma că-s posesorul une 
i opere literare perfect puse la punct. Dar 
tot nepublicată. 

Neamurile, directe şi colaterale, finii şi 
cumetrii, prietenii şi colegii din presă au 
citit-o cu sufletul la gură. După apreciere 
a lor, bineînţeles de cea mai înaltă calific 
are, toate cele şase romane sînt excep-ţio 
nale, geniale. 

Şi-atunci mă-ntorc şi-ntreb: de ce să-mi 
subapre-ciez literatura, de ce să cad în ac 
elaşi păcat ca şi redactorii editurilor? De 
ce să-mi consider romanele ca aparţinînd 
unui gen minor, numai pentru faptul că-s 
(aşa-zis) polițiste? Oare domnul Balzac n 
u s-a aplecat şi dînsul asupra acestui palp 
itant domeniu? Sau Fiodor Mihailovici. D 
a, chiar Dostoievski! 


16 


Nu mă vor ei? Nu-i nimic. Îi vreau eu. 
Nu le plac primele mele şase romane? Bu 
n! Să fie sănătoşi. Scriu altele. Am idei să 
umplu o întreagă bibliotecă. 

Şi m-am aşternut îndrăcit pe lucru. Am 
ticluit un subiect formidabil. Cînd i l-am p 
ovestit redactoru- lui meu şef, expunîndu- 
i un rezumat de tip sinop- sis, a rămas lit 
eralmente cu gura căscată. Drept care, d 
upă ce şi-a revenit, mi-a acordat pe loc u 
n substan-ţial concediu de creaţie. Din pă 
cate, fără plata sa-lariului. 

Cele de mai sus s-au întîmplat acum cît 
eva luni. De atunci şi pînă în momentul d 
e faţă, într-un ter-men record, am ratat d 
ouă concedii de creaţie. Pri-mul la Posad 
a. Al doilea la Colţiilupchii. 

Cu toată bunăvoința manifestată de re 
dactorul-şef, deocamdată nu pot benefici 
a de prelungirea ce-lui de al doilea conce 
diu de creaţie. După cum aţi observat, ai 
ci, în locuinţa de pe Calea Moşilor, n-am 1 
inişte. Mi-e imposibil să mă concentrez. 
Nu pot fructifica înlesnirile furnizate de a 
cest om de gust, de rară calitate artisti 
că, care-i şi un redactor-şef de excepţie. 
Dacă nu s-ar comporta ca atare, i-aş sista 
accesul la bibliotecile noastre reunite, a 
mea şi-a mătuşă-mi Raliţa. Fără colecţiile 
de aventuri, acu-mulate acolo decenii de- 
a rîndul, ar suferi crunt, privat astfel de u 
nicul tranchilizant, sedativ şi som-nifer e 


17 


ficient, atît de necesar insomniilor sale re 
bele. 


Mă trezeşte din reverie (hai să-i zic aş 
a, că sună mai literar) un vuiet fantastic, 
un uruit de groază, prevestind cataclism 
e. Nefiind pentru prima oară victima unui 
sinistru, aştept calm desfăşurarea eve-ni 
mentelor. Care evenimente, nu se lasă m 
ult aştep-tate. 

Tanti Raliţa, parcă lansată la Houston 
de-o ra-chetă Saturn, aterizează în birou. 
Pe brînci. Şi nu de una singură. Pentru 
că, — abia acum realizez sursa neobişnui 
tului zgomot, — este însoţită de tava pe 
care, probabil, fuseseră ceştile de cafea, 
ter-mosul, linguriţele şi zaharniţa. Tava, 
mare cît o tin-gire, răsună în continuare c 
a un gong, izbită succe-siv de obiectele m 
ai sus menţionate, care, deşi sînt destinat 
e uzului casnic, sosesc şi ele, pe rînd, gli 
sînd pe parchetul ca oglinda. 

Mătuşă-mea, fără să fie cîtuşi de puţin 
stresată de cele petrecute, se aşază com 
od pe încăpătorul ei fund, îşi trage suflet 
ul, priveşte amuzată la termosul scăpat i 
ntact, după care suspină uşurată: 

— Slavă Domnului! Mi-era teamă că tr 
ebuie să fierb altă cafea; dar să ştii că nu 
-i uman ce se-n-timplă! Cine vă pune să l 
ustruiţi în halul ăsta par-chetul? Dacă-mi 


18 


spărgeam capul? 
— Bine că n-ai spart termosul şi ceştil 
e! 


Tanti Raliţa, adunîndu-se lejer de pe jo 
s, înşfacă tava şi dispune pe ea vesela risi 
pită. Apoi, după ce-o lasă pe colţul biroul 
ui, dispare iarăşi din peisaj, por-nind lent 
spre bucătărie. De data asta nu se mai g 
răbeşte. Din mers, mă anunţă răcnind, to 
cmai din fundul coridorului: 

— Aşterne şi tu un ziar pe birou, c-adu 
c cevaşi-lea de mîncare. Să ne venim în fi 
re. Cafeaua o bem pe urmă. 

Intoarcerea mătuşă-mi nu mai are acu 
ma nimic senzaţional. Trăgînd concluziile 
de rigoare, se răz-bună, păşind desculţă 
pe parchetul asasin. Cînd i-o vedea Penke 
amprentele picioarelor (măsura 46, pe p 
uţin), precis că va trebui să stau vreo do 
uă zile prin curte. Nu suport duhoarea c 
erii de parchet. Şi mai sînt unii care o fol 
osesc ca unguent antireuma-tismal! 

„Cevaşilea de mîncare”, ca să utilizez f 
ormularea mătuşă-mi, se dovedeşte a fi d 
evastarea stocului din frigider. „Frigero- 
Lux”, de 240 1. 

Nemaiavînd la îndemînă o tavă coresp 
unzătoare, a îngrămădit totul în paporniţ 
a cu care căram pe vre-muri lemnele de f 
oc. Deşi întinsesem pe birou un ziar de 8 


19 


pagini, ediţia de miercuri, a fost nevoie 
să mai adaug şi-un „Magazin”. 


— Acum trecem la cafele! — hotărăşte 
Raliţa. — Sau mai vrei o bucăţică de fript 
ură? 

Cînd apreciez din ochi ceea ce mai ră 
măsese din spata de porc, preparată la c 
uptor şi pusă la rece, s-o avem pentru 
duminică, cînd vor veni finii la masă, mă 
cuprinde o milă nespusă şi-i spun mătu- 
şă-mi: 

— Să ştergem orice urmă a crimei! Dă- 
o şi pe-asta! Şi să nu mai pomeneşti de fa 
ptul c-am cres- cut în greutate... 

— N-ar fi fost nimic dacă te-ai fi mulţu 
mit nu-mai cu friptura. Doară nu îngraşă. 
Aşa ti-au spus şi doftorii ăia, ai tăi. Nu uit 
a c-ai ras şi şunca, şi brîn-za, telemeaua 
de baltă, de la Coşereni, şi roşiile, şi-o ju 
ma de pachet de unt, şi... 

— Opreşte-te, tanti Raliţo! Am fost forţ 
at! Dum-neata m-ai împins! 

— Foarte puţin! Pentru c-apoi ai alune 
cat singur pe panta lăcomiei. Şi să mă ma 
i slăbeşti cu glan-dele! Te-ngraşi din crăp 
elniţă, nu din pricina hipo-fizei. Nu-i cazu 
l să fii părintele medicinii, Escalop ăla, sa 
u cum dracu îl mai chema, ca să-ţi dai se 
ama. 

— Bine, dar şi matale ai mîncat laolaltă 


20 


cu mi-ne!... 

— O fi, nu zic nu, am ciugulit şi eu, dei 
ci, de colo... 

O sfîntă indignare mă cuprinde, aprinzi 
ndu-mi în vine un cumplit dor de răzbuna 
re. Abia mă abţin, din răsputeri, să n-o ji 
gnesc pe tanti Raliţa, atunci cînd îi declar 
ritos: 

— Atunci să ştii că nu-i uman ce se pet 
rece, ca să-ţi iau vorba! Brînza eu am top 
it-o? Şi caşul, şi urda? Dar costiţa afuma 
tă? Barem eu, unul, nici nu m-am atins de 
ea, m-am rezumat la friptură. Şi cine a ra 
s un kil întreg de roşii, de expoziţie? Hai, 
că-i prea de tot, zău aşa! 

Tanti Raliţa nu se pierde cu firea: 

— Să zicem c-ar fi aşa! Ce, îţi pare ră 
u? N-am primit de la străini, am fost ospă 
tată de nepotu-meu! Şi, la urma urmei, ce 
vrei de la sufletul meu? 

Oftez din adîncul rărunchilor, să-mi tre 
acă accesul de furie, apoi îi spun mai blaj 
in: 

— Cafea! O cană de-a' mare! Asta vrea 
u, şi nimic mai mult! 


Mi-o fi dînsa rudă de sînge, însă nu mă 
bucură de-loc faptul că-i moştenesc, încă 
de pe acum, felul de-a vorbi. Chiar obser 
v, cu îngrijorare, supraveghin- du-mi lim 
bajul, folosirea unui bagaj de cuvinte cu t 


2] 


otul străin. Şi nu-i bine! Pentru că tanti R 
aliţa, cu fiece zi pe care-o smulge vieţii, î 
ntreprinde noi şi uluitoare achiziţii lexica 
le. Atît de îmbelşugate şi surprinzătoare, 
încît mă tem serios pentru puritatea limb 
ii romanelor mele. 

În timp ce adîncesc reflecţiile de mai s 
us, tanti Raliţa îmi ghiceşte în cafea. În o 
rice caz, fiind cafea rişnită de 8,30 lei, nu 
din cea superioară, nu sînt dis-pus să dau 
crezare tuturor bazaconiilor îndrugate de 
mătuşă-mea, mai ales cînd mi-amintesc 
că s-a apu-cat să ghicească în cafea abia î 
n ultimul timp, în-văţind de la croitoreasa 
dinsei, de pe Vergului. 

— Şi-uite-aşa, Al, băieţelule! Avem, adi 
că ai aici un drum lung. Apoi citesc în zaț 
ul ăsta nenorocit, că-i măcinat prea mar 
e, şi-o veste bună. Pentru tine, bineînţele 
s. C-o fi azi, sau mîine, sau peste o săptă- 
mînă, poate şi-o lună, asta nu mai contea 
ză. Bună să fie! Ai o ceaşcă formidabilă! 
Numai bucurii citesc în ea! 

— Pînă una alta, aş vrea să-mi citeşti r 
omanul tipărit, nu zaţul de pe fundul ceşt 
ii. 

Tanti Raliţa, nici dînsa prea credulă, so 
cotind că-i mai norocos CEC-ul, fiindcă d 
oar aşa s-a pomenit cu „lrabant”-ul, aba 
ndonează brusc ghicitul. Se uită lung la 
mine, apoi porneşte să debiteze cu 80 pe 
oră: 


22 


— Ascultă, măi băiete! Sînt femeie trec 
ută de-o anumită vîrstă. Am trăit multe, a 
m văzut multe.  Şi-o să mai trăiesc, şi-o 
să mai văd. Eu una, dac-ar fi după mine, 
n-aş mai arde gazul de pomană. N-aş aşte 
pta să-mi vină plocon oaza aia de linişte, 
pe care o tot pîndeşti. Aş porni singură în 
căutarea ei. De ce cauţi la alţii izbăvire, 
cînd mai curînd ţi-o poţi aduce singur? Z 
bate-te. Caută. Imposibil să nu gă-seşti u 
n loc unde să-ţi isprăveşti romanul. De ce 
nu tu urci în teleguţa aia a ta, că mai mer 
ge încă, şi să-i dai drumul în lumea mar 
e? Evadează, domnule, eva-dează! N-ai 
să faci nimic, zăcînd închis în birou. 


Norocul îmi vine într-ajutor, silind-o pe 
tanti Ra-liţa să tacă. Sună telefonul. E Pe 
nke, nevastă-mea. Îmi comunică vestea c 
ea bună, prezisă în cafea de mătuşă-mea. 
Se află la fini. Din motive tehnice, nu mai 
pot veni să prinzească la noi. Duminică 
pleacă la părinţii fetei. Or să mănînce 
acolo. Slavă Dom-nului! Poate că nu şi-au 
lichidat încă, precum am reuşit eu (ajutat 
de tanti Raliţa) rezervele alimen-tare. În 
schimb, va trebui să-mi pregătesc singur 
ci-na. Nevastă-mea rămîne să doarmă la 
fini, urmînd să-i însoţească la Gogolia. 
Poate găseşte ceva pros-pături. Asta nu-i 
atît de încîntător. Dar tot biata tanti 


23 


Raliţa mă salvează. Trăgînd cu urechea 
la con-vorbirea noastră, îşi dă seama de 
momentele dificile ce mă aşteaptă, şi-mi 
face semn să-i spun nevesti- mică mă va 
hrăni dînsa. Zis şi făcut. Deşi, după ton, 
n-aş afirma că Penke-i chiar atît de 
bucuroasă. O ştie pe tanti Raliţa ca pe-o 
eminentă gurmandă şi autentică 
maestră a culmilor artei culinare. 

Cu toate că nici n-am pornit să 
digerăm gustărica de acum cîteva clipe, 
mătuşă-mea Începe să-şi  fră-mînte 
mintea pentru proiectarea unei cine cît 
de uşoare, dar şi hrănitoare în acelaşi 
timp. Peste cinci secunde o aud: 

— Cît ai să stai aici să cloceşti 
propunerea mea, care nu-i de lepădat, eu 
dau o fugă pînă la piaţa Gemeni, să caut 
ceva de-ale mîncării. Şi, ca să nu mă 
bîrfeşti, umplind tîrgul cu zvonuri, cum 
că ţi-am secat frigiderul, află, domnule 
Al, eşti invitatul meu. Fac cinste!... 

— Adică, dragă tanti Raliţo, astă-seară 
dansăm în familie? Ținem regim?... 

Iniţiativa mătuşă-mi, drept să spun, nu 
mă entuziasmează. Pentru masa de seară 
aş fi preferat un muşchi de vacă, la 
madam Candrea. Dar acum, întrucît sînt 
incapabil să imaginez o soluţie rapidă 
pentru lichidarea mătuşă-mi, mă supun 
soartei. Să încerc totuşi a mă gîndi la 
propunerea expusă de Raliţa. Nu-i o idee 


24 


chiar rea. Să mă iau în miini. Asta ar fi 
esenţa. Să fug. Să caut singur fericirea. 
Eterna mea oază de linişte. 


Orele 00,08h! Adică opt minute după 
miezul-nopţii. Cu chiu cu vai am dat gata 
cina încropită (ad-hoc) de tanti Raliţa. 
Mai mult am pălăvrăgit, vrute şi nevrute, 
decît am mîncat. Dealtfel nici nu se pu- 
tea. După îndelungi căutări, găsise nişte 
brînză de vacă (dietetică) gata acrită. 
Oricît se  străduise s-o  „înmoaie”, 
scăldînd-o într-o baie de lapte bătut, reu- 
şise doar s-o înăcrească şi mai mult. 
Ridichile, iuți de parcă ar fi fost injectate 
cu un savant amestec de hrean şi 
muştar, mă ambiţionaseră să beau peste 
o vadră de apă. Virtos cloraminată, ce-i 
drept. Face bine la stomac. In orice caz, 
această cină de groază izbutise o 
performanţă cu totul ieşită din comun. Şi 
anume, să mă determine a gîndi serios la 
propune-rea mătuşă-mi. 

Aşa că la 00,19 h hotărîrea mea era 
luată. Miine o-ntind. Evadez. 


La unu şi jumătate noaptea, 
împingeam la „Ira-bant”-ul mătuşă-mi. 
După vreo opt sute de metri a binevoit să 
pornească şi motorul, poluînd bulevardul 


2.9 


pe toată întinderea, de la Calea Moşilor 
la Mătăsarii Noi. 

Camuflat în norii  emanaţi de 
eşapamentul infer-nalei maşini, n-am 
observat echipa miliției. Era pro-babil de 
la circulaţie. O somau pe tanti Raliţa să 
oprească, probabil pentru a da 
informaţiile  cores-punzătoare pentru 
revizia tehnică. Mătuşă-mea, du-pă cum 
îmi dădeam seama, nu reuşea să taie 
contac-tul. Motorul vuia ca un disperat, 
acoperind cu nori de fum întreg cartierul. 
Speriat, neînţelegind prea bine semnele 
milițienilor, am luat-o la goană, spe-rînd 
să scap neasfixiat. Dînşii după mine. Dar, 
din păcate, nu din aceleaşi motive. 

Abia la circa de miliţie s-au lămurit 
lucrurile. Mai ales că n-aveam actele de 
identitate la mine. leşi- sem din casă în 
cămaşă, aşa cum era normal într-o 
fierbinte noapte de vară, şi numai în 
pantaloni de pijama. Echipa fusese 
convinsă că eram complicele persoanei 
din  „Trabant”, cunoscută hoaţă de 
aparta-mente. Aceasta reuşise să fugă, 
învăluită în norii toxici de fum. In schimb, 
rămas de căruţă, n-avuse-sem acelaşi 
noroc. Acum vroiau să afle de la mine 
adresa  automobilistei. Le-am dat-o 
bucuros. Din toa-tă inima. 

Adusă pe sus, în maşina miliției, mult 
mai puţin generatoare de fum, tanti 


26 


Raliţa a furnizat explica-ţiile de rigoare. 
Nu era hoaţa pe care o căutau. Nu 
fugise. Nici gînd de aşa ceva. Nu fusese 
în stare să oprească motorul. Atîta tot şi 
nimic mai mult. lar eu nu eram 
complicele ei, ci scriitorul Al Conan Doi, 
celebrul detectiv amator. Cînd am adus 
actele de-acasă, unde mă expediaseră 
însoţit de doi tova-răşi buni, de 
încredere, altă dănănaie. Buletinul de 
populaţie purta alt nume. Alexandru 
Coman. Nu-mele meu adevărat. 
Pseudonimele literare nu se trec în 
actele oficiale. Iar au luat-o la 
întrebări pe 


tanti Raliţa. Iar a trebuit să dau explicaţii 
comple-mentare. 

Am avut o şansă neaşteptată, c-am dat 
peste un maior, mare cititor de romane 
polițiste, dar şi prie-ten cu redactorul 
meu şef. Aşa că, pe la trei de di-mineaţă, 
liber şi independent, mă culcam ca un 
dul-ce copil în patul meu. Iar peste zece 
secunde, ador-meam buştean. Un somn 
binemeritat. 


2. TENTATIVA DE EVADARE 


27 


M-am hotărît. Gata. Fug. Nu pot 
lucra în ase-menea condiţii nenorocite. 
Îmi vine greu să evadez astfel, dar n-am 
altă ieşire. O să-mi fie urit fără Penke, 
fără bibliotecă, fără discurile mele. 

De trei zile clocesc în minte evadarea. 
De trei nopţi mă frămînt, umblînd ca 
năuc prin odaie, in-capabil să-mi găsesc 
somnul, chibzuind cum să-mi pregătesc 
mai bine plecarea. Ce să-i spun nevesti- 
mi? E-n stare să creadă, prăpăstioasă 
cum e ea, c-am păţit ceva grav, vreun 
accident cu maşina, sau că m-a călcat 
tramvaiul 13 pe stradă. 

Fie ce-o fi, decizia e luată. Plec. 

Mai întîi la „Katanga”. 

Acolo mă aşteaptă băieţii (amindoi 
săriţi de 40 de ani), bunii mei prieteni 
Alecu Tilea şi Țuțu Dancu. Mi-au făgăduit 
să-mi vină în ajutor. Au văzut şi şi-au 
dat seama cît mă chinuiesc. Fiindcă, ţin 
să vă informez oficial, sînt şi ei scriitori, 
şi ştiu ce-nseam-nă să n-ai „condiţii”. De 
cînd am intrat în concediul de creaţie, le- 
am telefonat în fiecare zi (dimineaţa, la 
prînz şi seara, cîte-un apel), implorîndu-i 
să-mi facă rost de-o oază de linişte, unde 
să capăt posibilitatea de a-mi termina 
romanul. Aseară m-au sunat şi mi-au dat 
întîlnire la „Katanga”, să stăm la o „cafea 
de vorbă”. Şi ce cafele fac acolo! Scurte, 


28 


de te ridică de pe scaun. 

Au telefonat la momentul oportun. 
Penke-i pleca-tă iarăşi la ţară, la cumetri, 
după ouă proaspete de casă, cu gălbenuş 
autentic,  nedecolorat, şi după ceva 
orătănii hrănite pe cale naturală. 

Îmi găsiseră oaza mult visată. 

M-am sculat de la cinci de dimineaţă. 
Mi-am îm-pachetat pe îndelete boarfele şi 
ustensilele ce aveau să mă însoţească în 
marea evadare. Citeva cămăşi antijeg, 
una maşină de scris („Erika”, preferata 
mea), maiouri, stiloul, batiste, cafea (800 
gr), indigo, să-pun, hîrtie, două cartuşe 
de „B.I.”, o panglică de re-zervă, sticla 
cu rom („Baccardi”), o perie de dinţi, un 
flacon de sare fără sodiu (să mai 
slăbesc), o trusă de „carioce”, pentru 
corecturi. Mă rog, destule lucruri (utile şi 
inutile) pentru a burduşi un geamantan 
de tipul „cufăr”. 

Le-am cărat, cu sudoarea frunţii, şi le- 
am îndesat în „Bombiţă”. Bietul meu 
„Fiat”-600, e mai mare pe dinăuntru, 
decît pe dinafară. Dar cîte poate să care! 

Pe la zece am izbutit să dau de capăt 
tuturor  tre-burilor gospodăreşti. Am 
spălat şi clătit farfuriile şi tigăile, cele 
două ceşti de cafea, pline de zaţul ulti- 
melor zile, şi le-am pus pe toate la zbicit, 
tocmai sus pe sobă. Am controlat dacă 
am stins peste tot gazele (ca să nu păţesc 


29 


ca anul trecut, cînd am ple-cat la Breaza 
şi le-am uitat aprinse în bucătărie o lună 
de zile de-am scăpat total de igrasie, dar 
şi de sobă). 

Am lăsat un bilet pentru Penke, 
lămurind-o că plec în documentare. După 
ce-am mai dat un ocol prin casă, mi-am 
luat lansetele şi trestiile din hol, m-am 
mai întors îndărăt (c-o uitasem pe 
„Erika”), după care m-am urcat în 
„Bombiţă”. 

La 11 (fără douăzeci) parcam „Fiat”-ul 
lîngă „Unic”. 

La 11 (fără cincisprezece) parcam şi 
eu, în fund, la „Katanga”. 

Întîlnirea fusese stabilită pentru ora 
12. Oră la care n-au sosit. Băusem trei 
cafele (cu zaharină, că sînt la regim de 
slăbire). Pînă la ceasurile 3, am mai băut 
trei (tot cafele). 

Alecu şi cu Țuțu continuă să întârzie. 
Le cam stă în fire. Pesemne c-or fi 
zăbovind la Fond. Sau, după ce-au 
încasat cine ştie ce drepturi de autor, or 
fi tre-cut pe la „Podgoria”. 

Am ghicit. Pe la 4, vine Tavi Moga, 
purtînd un mesaj din partea lui Alecu. Îmi 
scrie pe-un şerveţel de hîrtie mirosind a 
riesling: „Conan,  detectivule,  ţine-te 
bine, că venim şi noi. lartă-ne, pe cît îţi 
stă în putinţă!” 

M-am ţinut cît m-am ţinut, dar pe la 


30 


şapte şi ju-mătate (19,30) începusem să 
simt c-ameţesc. Atît din cauza aburilor 
suprasaturaţi de alcool care pluteau în 
local, cît şi din pricina stomacului. Mă 
chinuia o pîrdalnică de foame, — cred 
că datorită nervilor — aproape 
permanentă, cu toate că mai ciugulisem 
nişte fripturi (fără cartofi, că-ngraşă). 

Populaţia Katangăi se uită la mine 
chioriş. Ocup prea mult spaţiu. Dar n-am 
cum să le satisfac  pre-dispoziţiile 
contestatare. Pot să reduc orice, dovadă 
că ţin şi regim de slăbire, numai din 
volumul cu care m-a hotărît natura nu 
sînt în stare. În ciuda faptului c-am avut 
şi ceva succese în ultimii ani, vreo şase 
sute de grame date jos, gabaritul meu ră- 
mîne constant (adică depăşit). 

Pe la opt şi un sfert, mă dau şi eu pe 
băutură. Sticlă după sticlă. Nici nu mai 
ţin socoteala. În mai puţin de un ceas, am 
dat duşcă şapte „Ci-co”! 

În jurul meu e infernul. Mai tare ca-n 
Dante. Dra-cii beau de zvîntă, îmbrăcaţi 
în bulgi şi tunşi cu plete. Drăcoaicele la 
fel. Că nici nu le  deosebeşti. 
Tranzistoarele atîrnate la  brăcinar, 
fiecare pe alt program, urlă diabolic. 
Smogul  tabagic ne învăluie de 
pretutindeni. Nu se mai vede nimic. Dar 
nici nu se aude. 

Mi-a fost imposibil să păstrez masa 


31 


liberă. Cîţiva zdrahoni (peste 1,85 m) m- 
au invitat să-mi restring spaţiul vital. 
Acum stau extraplat, lingă perete, cînd la 
intrare se  dezlănţuie un  tărăboi 
nemaipomenit. Zgomot de pahare sparte. 
Ospătarul vociferează. Vociferează şi noii 
sosiți, care au dat cu uşa peste el 

Slavă Domnului! Au venit băieţii. Căci 
ei erau. Alecu şi Țuțu. Zdraveni la minte 
şi trup. Cam 50%! 

Răcnesc spre ei: 

— Aici, Alecule! Ţuţule! 

Mă identifică,  localizîindu-mă după 
voce, şi, stri-vind în picioare sandvişuri şi 
alte specialităţi ale ca-sei, biîjbîie prin 
smogul din ce în ce mai dens. Mai 
lansează cîte o avertizare sonoră, din 
dorinţa de-a ajunge la mine cu orice preţ. 
În sfîrşit, au răzbit. Vecinii mei sînt totuşi 
băieţi de treabă, căci le fac loc să se 
aşeze. Mai mult pe mine, decît pe 
banchetă. 

Dacă aş avea lasere în loc de ochi, 
Alecu şi Țuțu s-ar fi topit de mult, 
dezintegraţi. Dar se fac că plouă. 

— Ce bem? 

— Sînteţi nebuni? Asta-i tot ce-aveţi să- 
mi spu-neţi? 

Alecu mă pupă insidios, ameţindu-mă 
cu răsufla-rea lui spirtoasă: 

— Dac-ai şti ce ţi-am aranjat, ai face 
cinste! 


32 


După îndelungile lor explicaţii, ce-i 
drept ispiti-toare, cad de acord să le ofer 
un vizichi. Pentru mi-ne comand a opta 
cafea (fără zahăr), aprindem ţigă-rile şi 
începem şi noi să contribuim la întărirea 
lup-tei împotriva poluării. 

Lui Alecu îi ard ochii în cap. 
Entuziasmul lui Țuțu frizează demenţa. E 
clar că se întimplă ceva neclar... 

— Detectivule, eşti un om făcut. Avem 
locul! — explodează Alecu. 

— De-aia am întirziat, bestie scumpă! 
— adaugă detonant Țuțu. 

Şi-n vreme ce sorb grav din vizichi, îşi 
apropie capetele de mine şi mă pun la 
curent cu ultimele evenimente: 

— Am aranjat totul la „Podgoria”. Ne- 
am întîlnit cu Pietraru, de la judeţ, avem 
şi permisele de la Mia... 

— Cine-i Mia? 


— Nu Mia, erotomanule, ci Ministerul 
Industriei Alimentare. 

— Şi ce nevoie am eu de permis de la 
industria alimentară, nu ştiţi că ţin 
regim? 

— Numai la mîncare te gîndeşti!... Mai 
bine stai şi-ascultă... 

— Stau de zece ceasuri! 

— Merită, şi ai s-auzi de ce. Pietraru a 


33 


vorbit cu preşedintele Ceapeului, sînt 
prieteni la toartă, ţi-a organizat o primire 
ca-n basme, îţi dă o odaie de lucru, are 
baltă cu trei bazine, crescătorie de crapi, 
taie şi doi cocoşi emasculaţi, claponi, mă- 
nţelegi, ne- aşteaptă cu ei la cuptor, face 
şi nişte potroace de să-ţi baţi copiii. 
Tragem un pescuit de pomină, du- pă 
care te lăsăm singur să-ţi termini cartea. 
E bine! Gata, la noapte plecăm. Ai 
benzină? Dacă nu, facem plinul la ieşirea 
din oraş... 

De încîntare, îmi pierd graiul. îl 
recapăt cu greu şi le declar: 

— N-am cuvinte să vă mulţumesc. Dar 
ce mă fac unde dorm? C-am plecat de- 
aseară. Am evadat. 

— Eşti diliu? 

— Da! Şi dacă se-ntoarce Penke, s-a zis 
cu ple-carea mea în condiţii paşnice... 

Alecu mă linişteşte numaidecit: 

— Dormi la mine, nu-i o problemă! 

Dar perspectivele înfăţişate de băieţi 
nu-mi dau pace. Cer lămuriri 
suplimentare. Alecu a mai fost pe-acolo. 
Este un pescar atins groaznic de filoxeră. 
S-a întors cu zece crapi de expoziţie. 
Locurile au o frumuseţe de vis. O linişte 
ca-n zilele dintii ale zidirii lumii. 
Preşedintele Ceapeului are şi o casă de 
oaspeţi. Cu patru camere. Mă găzduieşte 
şi trei luni, dacă-l bag în roman. 


34 


Dimineaţa n-am decît să lu-crez, iar 
după-masă, pe la apus, mă duc să dau la 
peşte. Colcăie ciortanii în baltă, ca într- 
un cazan lipovenesc. 

Isprăvile lui Alecu, din Deltă, sînt de 
notorietate publică. Mă incintă să plec cu 
el la pescuit. Mai ales că-i considerat un 
as în... ramură. 

Hai  că-ncepe bine romanul meu. 
Demarează în plină împărăție a apelor. 
Băieţii nu stau decit o zi, fiindcă au 
treburi la Fond. Radem cocoşii preşedin- 
telui, apoi ei încarcă peştii şi se înapoiază 
la Bucu-reşti. Iar eu rămîn liniştit, să-mi 
diger potroacele şi ideile conducătoare 
ale poveştii care îmi fierbe în cap. 


3. ŞI-A FOST ZIUA ÎNTÎIA... 


La 23,45 îl ducem pe Țuțu acasă, în 
Balta Albă. Apoi ne îndreptăm spre 
Plevnei, la locuinţa lui Alecu. 

La 24,03, frumoasă oră, n-am ce zice, 
nevastă-sa ne primeşte cam 
închiondorată. Ne aşterne pe masă ceva 
de băgat în gură, nişte pastramă de rață 
săl-batică, adusă de Alecu de la Maliuc, 


35 


cîteva roşii sus-pecte, două cepe vinete 
şi-o cană de cărţălău. Al dracului de 
acru! Acru de ţi se strepezesc dinţii, nu 
altceva. 

— Ce zici, punem ceasul să ne scoale 
la patru? 

Alecu mestecă pastrama aia, tare ca o 
talpă din duroflex, şi se uită la mine 
curios. Se teme, pesem-ne, să nu fiu prea 
obosit. 

Eu, adîncit în gîndurile mele, sparg o 
ceapă, în-cep să pling benevol, o frămînt 
cu niţică brînză te-lemea (deşi mă 
îndoiesc de autenticitatea ei), şi por-nesc 
să plimb o îmbucătură. Nu de altceva, 
dar par-că m-a pălit un pic de foame. 
Apoi îl liniştesc pe neastimpăratul de 
Alecu: 

— Să fim serioşi. La patru e prea tirziu. 
Pune să sune la trei. Pînă ne-mbrăcăm, 
pînă încălzesc motorul, se face cinci cînd 
ajungem la Firinca. 

— Nici la şase nu-i tîrziu. Că trebuie să 
trecem şi pe la Țuțu, să-l luăm cu noi. 

Ceasul n-a mai sunat. Nici la trei, nici 
la patru. N-a sunat deloc. Căci Alecu, în 
frigurile pregătiri sculelor de pescuit, 
uitase să-l mai întoarcă. Aşa că pe la 7,00 
ne-am întors pe partea cealaltă şi-am 
mai somnolat pînă la 9,00. 

La Țuțu acasă, tocmai în Baltă Albă, 
unde-l lăsasem aseară, am sunat de ni s- 


36 


au făcut bătături la buricul degetelor. 
Dormea dus. După ce-am alertat întreg 
etajul (15 apartamente), am izbutit să-l 
dăm jos din pat. Şi tot el făcea gură: 

— Ce-i cu voi? Aţi înnebunit? V-aştept 
de la cinci!... 

De cînd îl ştiu, a fost totdeauna un 
pedant. Pînă se spală, pînă ce se- 
mbracă, mai trece un ceas. 

La 11,00, ne angajăm pe şoseaua 
Alexandriei. Cînd să ieşim din oraş, îl aud 
pe Țuțu răcnind disperat: 

— Opreşte! Stai! 


— Ce mai vrei, omul lui Dumnezeu? N- 
am căl-cat încă pe nimeni! 

— Stai! Uite-l pe-ăla cu gogoşile. Să 
luăm şi noi cîteva. 

Într-adevăr. Nu era o iniţiativă de 
disprețuit. Mai ales că nu gustasem nimic 
de dimineaţă. 

Mă uit la Alecu. Alecu se uită la mine. 
Ne-nţe-leserăm dintr-o privire. Țuțu era 
cam diliu. Asta voisem să ne comunicăm. 

Intre timp, „diliul” se întoarce cu 
sacoşa plină. 

— Ce-ai făcut, dom'le? Nu ştii că-s la 
regim? Ce facem cu atitea gogoşi? 

— Păi nu-s decît cincisprezece. 

— Pentru tine şi Alecu? 

— Ce-s multe? 

Imposibil de discutat normal cu 


37 


mîncăul ăsta de Țuțu. 

li iau sacoşa şi-o vîr sub scaunul meu. 
Nu mai înainte de-a le înmîna cîte-o 
gogoaşă. 

— Vă dau numai una ca să vă 
astimpăraţi foa-mea. Restul le ducem 
copiilor preşedintelui. 


Şoseaua e liberă. Soarele arde, aşa 
cum se cuvine într-o zi de vară tîrzie. 
„Bombiţa” pare bine dispusă. Mănîncă 75 
pe oră, ca nimic. Mănînc şi eu o gogoa- 
şă. Pe care o scot de sub scaun, pe furiş. 
Țuțu şi Alecu picotesc pe scaunele din 
spate. In dreapta mea pe „locul 
mortului”, am aşezat rucsacurile şi 
unelte-le. „Bombiţa” înfulecă kilometru 
după kilometru. 

Infulec şi eu, fără să-mi dau seama, 
gogoaşă după gogoaşă. 


Bunii mei prieteni sforăie ca nişte 
samovare de Tula. _ 

Drumul e tare frumos. In dreapta şi-n 
stînga nu-mai duzi şi ogrăzi înflorate. 
Trecem prin sate, cu viteza legală (deşi 
nu prea mă încred în indicatorul „Fiat- 
ului”). În orice caz, n-am călcat nici o 
găină. 


Nici n-am băgat de seamă cînd am 


38 


ajuns la Fi-rinca. Şi nici cînd le-am venit 
de hac gogoşilor. S-a dus dracului 
regimul de slăbire. Precis că aşez pe 
mine două ocale. 

Furios pe slăbiciunea firii mele, pun o 
frina bruscă, drept în faţa sediului 
Ceapeului. Mă pome-nesc cu Alecu în 
cîrcă. Țuțu a nimerit mai bine, în spaţiul 
dintre scaunele din faţă şi cele din spate. 
Are destul loc, după cum observ. Dealtfel 
nici nu s-a trezit. Alecu, în schimb, îmi 
spune cîteva vorbe bine simţite şi mă 
îndeamnă să trag în curtea Ceapeului. 

La poartă nu-i nici un paznic. Dar nici 
la birouri nu găsim pe cineva. E 12,30 
fix! Or fi în pauza de prînz? Abia într- 
o chiţimie din fund se aude răc-nind o 
femeie. Deduc imediat că-i telefonista: 

— Pupăzeeeenii!  Pupăzeeenii! Allo! 
Pupăzeee-nii... 

Descoperim o fetiţă firavă şi costelivă, 
cu ochi de Perlan albastru. Are un glas 
subţire, piţigăiat, dar pătrunzător ca un 
ţivloi. De-aia or fi pus-o la tele-fon. Se 
uită la noi întrebătoare, fără să-şi 
părăsească receptorul. Continuă să strige 
disperată: 

— Pupăzeeeeenii! Allo! Pupăzeeeeenii! 

Stăm şi aşteptăm. Sărmana telefonistă 
aşteaptă şi ea să-i răspundă Pupăzenii 
ăia. Dar se învrăjbeşte în zadar. Ţipă, 
răcneşte, se vaită. 


39 


Pupăzenii nu răspund. 

E drăguță fătuţa. Mlădie şi cu părul 
cîrlionţat. La un moment dat renunţă la 
Pupăzeni şi se îndură de noi: 

— Pe cine căutaţi? 

— Unde-i tovarăşul preş? 

— Naşu? Tov. Caroiu? 

— Ăsta e! 

— Pe el îl caut şi eu. Nu vedeţi că nu 
răspunde? 

— De la Pupăzeni? Ce să caute acolo? 
Trebuia să ne-ntilnim cu dînsul aici, la 
sediu. 

— Cu naşu? Mira-m-aş! De ieri seară a 
plecat cu peştele la Pupăzeni. Şi dus a 
fost. 

— Ce peşte? 

— Ploconul pentru Competrol. La bază. 
Că altfel nu ne dă motorină. A băgat naşu 
năvodul la tila, şi-a scos ultimii 
ciortani. 

— N-a lăsat nici o vorbă? Nu v-a spus 
c-or să vină nişte tovarăşi de la 
Bucureşti? Doar i-a tele-fonat tovarăşul 
Pietraru, de la judeţ. 

Blonda, cu ochi de Perlan albastru, 
îngălbeneşte. 

— Aoleu! Să n-audă naşu Caroiu de el, 
că-l mă-nîncă fără mujdei. L-au criticat la 
gazetă. E foc şi pară! 

Clar. Lucrurile nu decurg normal. 

Alecu încremeneşte, vrea să rostească 


40 


nişte între-bări. Nu izbuteşte. Mă trage 
brusc de mînă şi mă tîrăşte spre 
„Bombiţă”, unde Țuțu doarme nepăsător 
şi grav. Pornim în trombă spre locuinţa 
preşedinte-lui. Nu-l găsim decît pe fi-său. 
Să tot aibă vreo cinci anişori. Mă-sa e la 
Alexandria. S-a dus cu roşii la piaţă. 
Investigaţiile în legătură cu cocoşii sînt 
deosebit de fructuoase. Puştiul este 
înfometat. Nu s-a tăiat nici un cocoş. Nu 
fierbe nici o oală cu potroace. L-au 
mîncat încă de duminică. Doi au avut şi 
ăia nişte subdezvoltaţi. Tat-su a venit 
acasă nes-pus de miînios, cu un ziar în 
mînă, şi i-a înecat în- tr-o vadră de 
cărţălău şi cîteva sticle de comină. Cu 
vicele şi cu brigadierul de cîmp. 

Plecăm descompuşi. Vizităm cele trei 
bazine ale bălții. Au fost golite de peşte, 
încă de acum două săptămîni. 

Mă uit chioriş la Alecu. Ce-a vorbit cu 
Pietraru? Alecu priveşte îngrozit la Țuțu. 
Apoi se uită a-mîndoi la mine. Era şi 
cazul. Eu eram cel care aveam nevoie de- 
o oază de linişte, unde să scriu 
netulburat. Iacă şi locul de basm. Liniştit. 
Chiar foarte liniştit, deoarece nu-i nimeni 
prin preajmă. 

Casa de oaspeţi e închisă de anul 
trecut. A pă-truns zăpadă pe sub sageac, 
a umflat grinzile, şi s-a prăbuşit tavanul. 

Cîţiva cetăţeni, auzind c-au venit nişte 


41 


bucureş-teni la peşte, se uită la noi ca la 
inveidărşi. Peşte, la ei? Păi nu l-au predat 
pentru Bucureşti? 

— Dacă vreţi să daţi la peşte, şi încă 
zdravăn, păi  duceţi-vă-ţi pe valea 
Bergociului. Ce-i acolo, e nebunia lumii! 

Nenea ăsta îşi ride de noi? 

Merită să reținem, totuşi, chestia cu 
valea Bergo-ciului. 

Alecu, marele pescar (sportiv şi 
amator) se întă-rită, îi oferă un „Snagov” 
şi-l întreabă cum ajun- gem acolo. 

Nenea îi rupe filtrul, frămîntă ţigara ca 
lumea între degete, se uită la noi pe sub 
sprincene, aprinde cuiul de coşciug, 
trage un fum, stă o clipă pe gînduri, după 
care spune, satisfăcut de calitatea 
tutunului: 

— O luaţi spre Drăgăneşti, apoi treceţi 
coasta Zi-dului, şi întrebaţi de Neajmiai 
al lu' Cotobaie, ăsta-i naşu-meu, paznicul 
bălții. Dacă-i serviţi şi juma de trăscău, 
face prăpăd, vă lasă singuri pe baltă. 

Atît i-a trebuit lui Alecu. 

— Detectivule, pe cai, haidem îndărăt. 

A auzit de peşte, şi-a şi uitat de oaza 
mea de linişte. 

Slavă Domnului, „Bombiţa” are 32 de 
cai. 


42 


4. ŞI-A FOST TOT ZIUA ÎNTIIA... 
DAR DUPĂ-MASĂ 


Tot drumul, rulînd înapoi spre 
Bucureşti, nu-mi puteam scoate din 
minte mutra bălaie şi dis-perată a 
telefonistei de la Firinca. Şi cum ţipa în 
receptor, de parcă se rupea ceva în ea, 
repetind în continuu:  „Pupăzeeeenii! 
Pupăzeeeenii!” 


TŢuţu, cu ochelarii căzuţi pe nas, îşi 
pierduse aerul său distins şi jovial. Părul, 
abia încărunţind, i se pleoştise pe-o 
parte, iar buzele frumos desenate 
pufăiau discret, ca o pompă de bicicletă 
„Carpaţi”.  Dormea dus, obosit şi 
dezumflat, ţinîndu-l în braţe pe Alecu. 
Marele pescar pesemne că visa forfota 
cra-pilor din bălțile lui Neajmiai. Chipul 
său, de copil eliminat din clasă pentru 
purtare  necuviincioasă, îm-bufnat şi 
amărit, se sprijinea pe burticica lui Țuțu, 
clătinîndu-se uşurel la hopuri. 

li supravegheam în retrovizor. Mă 
indispunea sta-rea asta de somnolenţă 
nesimţitoare. Mai ales că în-drăzniseră să 
mă  admonesteze pentru nenorocitele 
alea de gogoşi, pe care le hăpălisem 


43 


aproape fără vrere. 

Cu toate acestea, acum începea să mă 
chinuie o foame cumplită, absolut 
inexplicabilă (după 13 go-goşi). Nu-mi 
părea rău că le lichidasem. Alecul meu şi 
cu Țuțu, după aranjamentul lor 
nemaipomenit cu Pietraru, meritau să 
rabde de foame. 

În sfîrşit, pe la 16,00, parcam în faţă la 
„Boto-şani”. Ne cunoşteam bine cu fraţii 
Pivu, aşa că nu era nici o primejdie să 
rămînem flămînzi. 

De parcă ar fi fost un făcut, tocmai 
descărcau nişte şalău proaspăt, primit 
atunci de la Tulcea. Cînd l-am zărit, să ni 
se aplece, nu altceva. l-am rugat din 
suflet să desfacă numaidecit o ladă, în 
care peştele zăcea îngropat în gheaţă 
fărimată. 

Peste nici o jumătate de ceas, şalăii 
(cinci la nu-măr) înotau în untul proaspăt 
şi sfirlind, în care fuseseră prăjiţi la 
iuţeală. Mămăliga rece, rămasă de la 
prînz, făcea toate paralele. Ne mergea la 
inimă. 


Nu l-am mai dus pe [uţu acasă. La 
propunerea lui Alecu, hotărirăm să dăm 
o fugă pînă la Creve- dia, că tot avea un 
permis special. Nici nu se răcise ca 
lumea bietul motor, şi iarăşi eram în 


44 


„Bombiţă” şi goneam spre Buftea. 

Sărmanul Țuțu! Nu asistase niciodată 
la un pes-cuit. Barem să participe şi el la 
unul de gală. Alecu mai obişnuit cu 
bălțile de la Crevedia, pe care le 
cunoştea ca-n palmă, încurcă drumul de 
la început. În orice caz, pe la asfintit, 
după vreo jumătate de ceas de penibile 
bijbiieli, iată-ne pe malul bălții. 

Apa era limpede. S-o bei, nu altceva. 
Pe malul dimpotriva noastră, pasagerii 
unor „Mercedesuri” dădeau şi ei la peşte. 
Era printre ei unul, înalt şi-n ţoale de 
birou, care zvirlea cu lanseta de cel puţin 
cinci ori pe minut. 

— Uitaţi, mă! Fiţi atenţi! lată-l cum 
sare! 

Alecu nu se mai putea stăpiîni. Ţopăia 
într-un picior, ca posedat de satana. Intr- 
adevăr, nişte crapi negri şi dolofani 
săltau pe faţa bălții, de-ţi era mai mare 
dragul. 

După vreun ceas şi ceva, începu să 
amurgească. 

Făcusem şi eu şi Alecu scurtă la mînă. 

Dar nu „muşca”. 

Slavă Domnului, nici ãia cu 
„Mercedesurile” nu făceau vreo brînză. 
Strigau la noi să nu azvîrlim în direcția 
lor, că le alungăm peştele. Ne făceam că 
plouă, şi-i dădeam înainte. Dar tot 
degeaba. 


45 


Lîngă noi se aciuase un puşti cam 
brunet, de vreo nouă-zece ani. Se vedea 
de la o poştă că era „omul bălții”, care-i 
cunoştea toate tainele. Stătea pe ciuci, 
trăgind dintr-un chiştoc şi dînd fumul pe 
nas. Ne privea nepăsător şi oarecum 
„trifazic”, cum zice tanti Raliţa. La un 
moment dat i se făcu milă de noi: 

— Nene, mă nene, geaba zvirliţi cu 

lanseta. Nu merge la babaroase. Asta-i 
crap din import... 
_ De-aia nu muşca, fir-aar să fie, 
Incercasem cu mămăligă, cu rîme 
şerpeşti, cu pătrăţele de caşcaval (o 
jumătate de kil), cu boabe de porumb. 


— Dar voi cu ce-l momiţi, puiule? — 
întreabă Ţuţu, de pe tuşă. 

Bruneţelul aruncă chiştocul în baltă, se 
ridică şi se apropie de mine: 

— N-ai o ţigară nene, una de-aia 
domnească! Vreun „luchistriki”! 

N-avea gusturi rele. Noroc că Țuțu mai 
are cîteva „Kent”-uri, că, deh, obrazul 
subţire cu „kentuiala” se ţine. li dau 
două, nu una. Puştiul aprinde, se de-clară 
de acord cu aroma după ce trage primul 
fum şi ne declară ritos: 

— Rahat! 

— Nu-i bună ţigara? — îşi sare din 
pantofi Alecu 

— Asta mănîncă. Numai trifoi şi rahat. 


46 


Asta-i place, asta consumă! 

Rămînem interzişi cîteva clipe. De 
unde să luăm rahat, aici pe marginea 
bălții? 

— Şi ăia, cu maşinile, dau cu rahat? — 
îmi mani-fest eu curiozitatea. 

— Nt! Că n-ar mai sta aici de-azi de 
dimineaţă! 

Alecu, marele organizator şi pescar, 
are o idee de geniu. Scoate 15 lei (trei 
bancnote, noi nouţe) şi ile dă puştiului: 

— Măi Costică, sau cum îţi zice... 

— Romaniţă, nene... 

— Dă, măi, o goană şi ia-ne un kil de 
rahat... Fa-cem cinste... 

— Dar costă numai nouă lei... 

— Nu contează, fugi la cooperativă şi 
vino nu-maidecît! Pînă atunci ne odihnim 
un pic! 

Pe la 8 şi ceva (mai precis 20,10), de- 
acum se în-tunecase de-a binelea, — încă 
ne mai odihneam. 


Pesemne că şi Romaniţă se odihnea pe 


undeva, servindu-se din cînd în cînd cu 
cîte-o bucată de rahat. 


5. ŞI-A FOST ZIUA A DOUA... ŞI 
ULIIMA 


47 


În zadar l-am mai invitat pe Țuțu să 
meargă cu noi pe valea Bergociului. 
Distinsul nostru confra-te, clătinînd din 
cap, într-un chip îngrijorător, ne de-clară 
oficial: 

— Pe mine m-aţi pierdut de muşteriu. 
Mi se face de peşte, mă duc la fraţii Pivu, 
la „Botoşani”, şi mănînc la şalău pe pofta 
inimii. 

După ce l-am dus acasă, am mas peste 
noapte tot la domiciliul lui Alecu. Se 
făcuse zece seara. Nevas-tă-sa, femeie 
cumsecade, ne-ntreabă dacă nu vrem să 
luăm ceva în gură. Asta-i bună! Cum să 
nu! 

Şi în timp ce iarăşi ne ospătăm cu 
pastramă de rață sălbatică, de la Maliuc, 
fac planul pentru ziua de mîine. De data 
asta mă ocup eu, şi am siguranţa că voi 
organiza un pescuit vrednic să rămînă în 
analele Asociației. Alecu manifestă 
acelaşi entu-ziasm nedesminţit. 

Îi zic, pătruns de-o bănuială: 

— A dracului de sălbatică rața asta... 
parcă-i din plastic, tragi cu dinţii de ea, şi 
nici moartă nu se lasă. Dacă n-o fi rață? 
Eşti convins că aparţine  spe-ciei 
respective? 

Alecu se uită la mine cîş. Nu- 


48 


ndrăzneşte să-i ceară nevesti-si să ne 
ofere altceva. După ce-i aduce şi oaspeţi 
nepoftiţi, ar fi prea de tot! 

Adormim amîndoi de-a-npicioarelea, cu 
rața în gură. 

Cînd a sunat ceasul, ca o sirenă de 
alarmă, am să-rit drept în pantofi. Apoi l- 
am tras pe Alecu din pat, i-am spus să se 
îmbrace la iuţeală, şi-am ieşit în fața 
casei să încălzesc motorul „Bombiţei”. 

Observ că, din pricina grabei, uitasem 
să-mi trag pantalonii pe mine. Orice rău 
e spre bine. Dacă nu mă-ntorceam în 
dormitor, puteam să-l aştept pe A-lecu 
pînă poimarţi. Adormise din nou, jos pe 
covor. L-am îmbrăcat cu forţa, l-am tîrît 
pină la maşină şi, în sfîrşit, am pornit 
spre Calea Alexandriei. 

La 4, în plină beznă, ieşim pe barieră. 
Gogoşeria e închisă. Păcat. Mai ales că 
mă culcasem nemîncat (din punctul meu 
de vedere). 


Auzisem mai de mult despre legendara 
baltă de pe Valea Bergociului. De fapt nu 
era chiar o baltă ci un şirag de 
heleşteie, vreo şapte la număr. Se putea 
da la peşte numai cu autorizaţie specială. 
Aveam, şi eu şi Alecu, cîte un permis de 
pescuit experimental. Ce-i drept de acum 
doi ani. Aveam şi un bileţel (suplimentar, 


49 


pentru orice eventualitate) adresat 
cercetătorului principal al staţiunii de- 
acolo. Tot de acum doi ani. 

Mă liniştea faptul că aveam un om de 
nădejde, naşul lui nenea ăla de la Firinca, 
Neajmiai al lui Cotobaie. De vreme ce era 
paznic, ştia el cum să ne scoată din 
încurcătură. 

Cred c-am orbecăit vreo două ceasuri 
bune, cîteva zeci de kilometri infernali, 
pînă să dăm de drumul Drăgăneştilor. Şi 
încă un ceas, pînă să găsim coasta 
Zigului. N-auzise nimeni de ea. Era şi 
firesc. Căci se numea, de fapt, coasta 
Digului. 

Alecu, tot timpul ăsta, sforăise în 
spatele „Bom-biţei”. Atît de tare, încît nu 
mai distingeam turaţia motorului. 

Cînd am izbutit, în sfîrşit, să-l depistez 
pe Neaj-miai al lui Cotobaie, s-a trezit şi 
vajnicul Alecu. Odihnit, în plină formă de 
atac. 

De fapt l-au trezit strigătele mele. Căci 
Neajmiai era surd zdravăn. De-amîndouă 
urechile. 

Răcneam la el, de simţeam că-mi 
plesnesc plă-mînii: 

— Măi nene, nene Neajmiai, am venit 
trimişi de finul matale... Finul de la 
Firinca... 

O fi fost el surd, dar pricepu 
numaidecît despre ce era vorba. Se vede 


50 


că avea uzajul posesorilor de permise 
pentru pescuitul experimental. Cînd i-am 
înmînat, în proprietate personală, şi 
sticla de „bă-trină”, sustrasă de Alecu din 
cămara nevesti-si, a început parcă să 
audă mai bine. 

— Las” că ştiu... m-am văzut aseară cu 
finu'... V-am aşteptat toată dimineaţa... 
ce-oţi fi venit aşa tirziu? Că trebuie să 
plec acasă... eu mi-am terminat slujba... 

Simt cum mă păleşte un par în cap. 

— Stai oleacă, măi Neajmiai, ce, ne laşi 
în pom?... Ai inima asta? 

Alecu se învredniceşte să coboare şi el 
din Bom-biţă. 


Cu morga să indescriptibilă, îi întinde 
lui  Neaj-miai carnetul de pescuit, 
permisul special şi bi-leţelul. 

Neajmiai al lui Cotobaie le studiază 
atent, apoi i le înapoiază. 

— E-n regulă... Nu ştiu carte, dar se 
vede că sînteţi oameni serioşi... 

Alecu pare extrem de încîntat. Mai ales 
c-a aflat că-i un om serios (spre uimirea 
mea, bineînţeles care am altă opinie). 

— Atunci ne instalăm aici? 

— N-aveti decît. Dar aici nu-i peşte! 

Alecu se repede la urechea lui şi urlă 
ca scos din minţi: 

— Păi ce păzeşti aici? 

— Bălţile, ce să păzesc. Că d-aia iau 


51 


leafă. Ba-zinul cu peşte e mai încolo... Nu 
s-a băgat năvodu' de vreo trei ani... C- 
acolo vine să pescuiască şi tova-răşul 
preşedinte! Dar mai e ceva de mers. 

— Măi Neajmiai, — intervin eu, văzînd 
că situa-ţia se deteriorează, — te ducem 
cu „Fiat”-ul pînă la bazinul cu pricina. 

Dar Neajmiai se lasă greu. Se-nvoieşte, 
abia după ce-i promitem că-l ducem 
acasă cu maşina. Nu-i departe, ne 
informează el, „coleşica, preste deal”. 

Alecu mă imploră, tăcînd, cu nişte ochi 
de exof-talmic. 

Ne urcăm cu toţii în „Bombiţă”, şi-l 
ducem pe Alecu la oglinda apei 
respective. O mîindreţe de heleşteu. Cam 
în bătaia soarelui, dar crapii ţopă- iau 
de parcă dănţuiau la „Melody-bar”. 

— Măi Conan, dragule, detectivule, 
pină-l duci pe Neajmiai acasă,pînă te- 
ntorci, dau şi cu lanseta ta. 

Nu prea îmi place să-mi dau lanseta pe 
mîna străinilor. Cît mi-or fi de prieteni. 
Mai ales că am o mulinetă 
„Shakespeare” (una din cele mai bune 
din lume) care se strică destul de uşor. 

Dar cînd îl cîntăresc pe Alecu din 
priviri, şi-l văd că-i intrat în transă, mi se 
înmoaie inima şi nu mai am ce face. li 
încredinţez lanseta, îi dau ruc-sacul cu 
bruma de merinde puse de nevastă-sa 
înăuntru. 


52 


lar eu, hai să-l duc pe Neajmiai al lui 
Cotobaie, pînă „coleşica, preste deal”. 

Coleşica, peste deal, se dovedeşte a fi 
la vreo 35 de kilometri. Însă Neajmiai 
tine neapărat să fie recunoscător. Aşa că 
sînt silit să-l duc chiar pînă în dreptul 
casei sale, la marginea cătunului. Par- 
curgînd ulițele hîrtopite, care răzbăteau 
la adresa respectivului, îmi rup şi un 


amortizor. Numai ca să-mi ofere o 
sticlă cu vin de-al lui. S-avem ce bea 
pe baltă. 


Iau spăsit sticla, mulțumesc, după care 
ambalez motorul de puteai să juri că-i 
reactor, şi pornesc în viteză spre 
heleşteul unde mă aştepta Alecu. 

După ce-am rătăcit drumul, am ajuns 
în sfîrşit la baltă. 

Alecu nicăieri. 

Nici n-avea cum. Era altă baltă. 

Îl lăsasem lîngă o salcie. Iar aici nici 
urmă de această specie. 

Pe la două după-amiază, dau de Alecu. 

Curgeau apele pe mine, de parcă 
fusesem la aburi, la Baia Centrală. lar 
din „Bombiţă” curgea colbul, ca dintr-o 
batoză pleava, la arie. 


Lanseta mea zăcea culcată lingă Alecu. 
Slavă Domnului, întreagă! lar el se 
culcase la umbra săl-ciei. De-acolo se 
uita ţintă la unda bălții. Apoi se îndură să 


53 


se uite şi la mine. 

— Bine, măi Conan, unde-ai umblat 
pînă la ora asta? 

Asta-i culmea! 

— Păi nu m-ai expediat, ca să ţi-l duc 
pe Neaj-miai al tău, acasă, „coleşica 
preste deal”? Ce-i cu lanseta mea? 

— Nu vrea să-i meargă mulineta. De 
fapt, eu dau la pripon. 

Am văzut negru înaintea ochilor. Cred 
şi eu că nu mergea. Făcuse „perucă” la 
mulinetă. 80 de metri de nailon special, 
import din RFG. _ 

Mi-am descurcat nailonul. Într-un ceas 
am reu- şit să-l montez din nou pe 
tamburul mulinetei. Alecu stătea 
încremenit, cu ochii la apă. Eu parcă nici 
n-aş fi existat prin regiune. 

Pînă la urmă, mi-am luat inima-n dinţi, 
şi-am îndrăznit să-l întreb: 

— Muşcă ceva? 

— Sigur că nu! 

Era adevărat. Abia de luase două 
ciortănici. 

După ce m-a lămurit că peştii muşcă 
mai aprig la buturuga de lîngă „gingia 
stufului”, am înfipt babaroasele în cele 
trei cîrlige. Mi-am făcut vînt şi-am 
executat o lansare de concurs. Să fi vrut 
şi tot n-aş fi nimerit. Dar acum, fără să 
vreau mi-am proţăpit cîrligele drept 
în scorbura butu- rugii. Toate trei. Cîrlige 


54 


de import, aurii. Am tras de ele, pînă 
mi-au ieşit ochii din cap. Insă cîrligele 


n-au ieşit. Nailonul s-a rupt la jumătate. 
Şi-am rămas cu cîrligele în buturugă, 
plus vreo 30 de metri de nailon. 

Va să zică, acolo muşcă mai bine, 
domle Alecule, la „gingia stufului”, lingă 
buturugă! Ei, las”, că te-nvăţ eu 
minte! 

Simt cum îmi fierbe creierul. La cea 
mai înaltă presiune. Soarele frige. Nervii 
mi se deznoadă, de parcă ar trebui să-i 
pun din nou pe moate, şi nu mai rezist. 
Arunc în maşină lanseta, ce-a mai ră- 
mas din nailon, rucsacul şi toate boarfele 
celelalte, mă urc, pornesc motorul, şi 
urlu la Alecu: 

— Dacă-n treizeci de secunde nu eşti 
lîngă mine, te duci să te culci la Neajmiai 
al lui Cotobaie, „co-leşica preste deal”. 


6. CINA CEA DE TAINĂ ŞI 
„BREAKFASTI”-UL DE IMPACARE 


Cu  „Bombiţa” într-o rină (din 
pricina amor-tizorului făcut zob) gonesc 
spre Bucureşti. Alecu zace, îmbufnat, în 


55 


fundul maşinii. Marele pescar se întoarce 
din expediţie. Numai cu două ciortănici! 

Pe la opt (20,00) parcăm în faţa casei 
din Plevnei. Nevastă-sa ia crapii în 
primire, iar pe noi ne obligă să ne 
dezbrăcăm în hol, să nu-i băgăm în casă 
pu-recii culeşi de pe valea Bergociului. 

După ce ieşim din baie, roşii ca nişte 
raci bine fierti, aşteptăm cuminţi şi 
spăsiţi în jurul mesei. Poate ne dă vreo 
bucăţică de crap prăjit, cu nişte lămiie. 
Că n-o fi chiar atît de haină. 

Dinspre bucătărie se aud zgomote din 
cele mai îmbietoare. Alecu tace. Ştie el 
ce ştie. Tac şi eu. Fără să ştiu nimic. 
Tăce şi nevastă-sa, evident in-dispusă, 
cînd intră-n odaie cu-o tavă imensă pe 
care se află un teanc de piine proaspătă, 
eterna cană cu cărţălău (acru, fără 
îndoială) şi-un maldăr de pas-tramă de 
rață sălbatică. 

— Crapul mai era viu, aşa că l-am lăsat 
să-noate în baie. Văd eu, mîine, ce fac din 
el. Mîncaţi şi duceţi-vă la culcare. Vă las, 
că-ncepe Mannix la televizor!... 

Mestecăm  îndirjiţi şi  înverşunaţi. 
Deznădăjduiţi, dăm pe git paharele de 
cărţălău, doar-doar or izbuti să împingă 
la vale bucăţile de pastramă. 

— Parcă s-a mai acrit poşirca asta... 

Alecu pleacă ochii şi mă dumireşte: 

— Păi ăsta-i din sticla pe care ţi-a 


56 


dăruit-o Neaj-miai! 

Văzîndu-mă indignat, Alecu încearcă să 
mă îm-buneze: 

— Nu fi amărit, detectivule. Nu era un 
loc prea nimerit pentru scris. 

— Care din ele, Firinca sau valea 
Bergociului? 

— Pare-mi-se că nici unul. Găsim noi 
altceva. Am o idee... 

Îmi sare muştarul: 

— Iarăşi? Nu!... Ajunge! Mă descurc şi 
singur. Că se duce dracului romanul. Mai 
bine adu-ne din borhotul ăla al tău, că-mi 
stă în gît rața asta sin-tetică. 

— Zău că-i sălbatică, Conane! Am 
adus-o tocmai de la Maliuc. Ştie şi Paşa 
Iacobi, cînd am fost cu el la pescuit... 

— El era nenorocitul care a mers cu 
tine? Că n-o fi fost cu maşina? 

— Ba da! 

— De-aia vrea s-o vîndă... 

Alecu nu-mi mai răspunde. Cred că i- 
au rămas dinţii încleştaţi în bucata de 
pastramă pe care nu izbutea s-o mestece. 


Adormim cît ai zice peşte. Din 
dormitorul  fami-liei Tilea, se aud 
împuşcături. Trage Mannix. Şi trage tare. 
Pesemne că-i înarmat cu-o puşcă mi- 
tralieră. Să tragă sănătos. Că noi nu-l mai 
auzim... 


57 


Visăm liniştea de basm a Firincăi, 
colcăiala cior-tanilor din legendara baltă 
a lui Neajmiai. 

Priponul lui Alecu stă zvirlit departe, 
lîngă butu-rugă, la „gingia stufului”. Ne 
uităm la ea ameţiţi de bătaia soarelui. 
Noroc că priponul e prevăzut c-un 
clopoțel. Dacă trage ciortanul, se-apucă 
şi sună. Uite-acu. Auzi-l cum sună... sună 
argintiu... sună... 


— Treci la telefon, c-a dat Penke peste 
tine, ţi-a aflat urma... 

Alecu mă scutură ca pe-un sac de 
cartofi. I s-au umflat ochii de somn, cît 
nişte gogoşari. 

La telefon, nevastă-mea ride argintiu. 
Slavă  Dom-nului, înseamnă că nu-i 
supărată. 

— Cum de ţi-a dat în gînd să mă cauţi 
la Alecu? 

— Tanti  Raliţa,  săraca, ei să-i 
mulţumeşti. A luat la întrebări pe toţi 
prietenii noştri. lar Țuțu i-a declarat că 
eşti în „documentare” cu Alecu. Şi- 
atunci totul a fost clar... 

— Mda... Şi ce-a mai făcut tanti Raliţa? 

— Nu-i destul? Barem aţi prins ceva? 
Vino cît mai repede acasă. Ai o telegramă 
din Deltă. Se pare că ţi s-a găsit o 
cameră la „Mila 41”. 


58 


— Cine să-mi găsească? 
— Habar n-am. Nu-i semnată. 


Părul  încărunţit al lui Alecu se 
zburleşte de cu-riozitate. A rămas tot aşa 
cum îl ştiu, iscoditor ca o babă. 

— Ce s-a-ntîmplat? 

— Nimic grav. Ba, dimpotrivă. Mi s-a 
găsit o ca-meră la „Mila 41”... 

— „Mila 41”? Păi acolo ţi-a pus 
Dumnezeu mîna în cap! Peşte cu carul! 

— Peşte-mi trebuie mie? Mă duc să-mi 
termini romanul. 

— Şi eu ce fac? 

— Îl iei pe Țuțu şi te duci la Neajmiai 
al lui Co-tobaie, pe valea Bergociului. Să 
vadă şi el împă- răţia apelor. Pînă una 
alta, spune-i nevesti-ti să-mi dea şi mie 
un crap. Poate-mi prăjeşte bulgăroaica o 
bucată de peşte. Barem să ştiu pentru ce- 
am omorît „Bombiţa” trei sute de 
kilometri... 


M-am întors acasă. Stau la masă cu 
nevastă-mea, la „breakfastul” de 
împăcare. Evadarea mea o neli-niştise 
destul. Sînt obosit ca un cal de tracţiune. 
Dar o să mă întremeze micul dejun pe 
care mi-l oferă nevastă-mea. 

Stăm faţă în faţă. Zimbăreaţă ca 


59 


întotdeauna, Penke îmi aranjează la 
îndemînă bunătăţile pregă-tite: brînză de 
vaci (50 gr), un sfert de ou răscopt 
(conţine colesterol), o jumătate de roşie 
(să ne pă-zim de acidul oxalic), o bucăţică 
de pîine prăjită (10 gr) şi ceai. La 
discreţie. Pot să beau şi trei litri. Ceai de 
sunătoare, nufăr, muşeţel şi tei. Totul 
con-form prescriptiilor care ţin să mă 
slăbească cu orice preţ. Numai că ceaiul 
nu-mi place (aş prefera un Hornimann), 
brinza de vaci are gust de burete de baie 
(şi nici ăla din latex), iar restul nu 
izbuteşte decît să-mi întărite sucurile 
gastrice. 

Aşa că mă prefac încîntat de savurosul 
„break-fast de împăcare”. 

De fapt, ard de nerăbdare să ştiu ce-i 
cu camera aia de la „Mila 41”. 

Dar Penke nu cunoaşte nici un 
amănunt. Plutim în plină enigmă. Cine să 
se fi ocupat de găsirea acestui refugiu? 

Bulgăroaica face presupuneri: 

— Nu-ţi cunoşti prietenii. Pesemne că-i 
cineva, acolo sus, care te iubeşte. 

— Dar cine ştia de intenţia mea de a 
mă retrage la scris? 

— Asta-i bună. Dar cine nu ştie! Că 
peste tot te-ai plins că n-ai condiţii. 
Uite, acu ţi-au găsit şi celebrele tale 
condiţii de creaţie, ce mai vrei? 

— Un singur lucru, să ştiu cine mă 


60 


preţuieşte atît de mult. Mai ales că n-am 
publicat nici o carte!... 
— Poate tocmai de-aia! 


7. BONJOUR BUN, „MILA 41”! 


Pentru a nu-mi complica existenţa, 
suie-te-n tren, coboară din tren, şi-aşa 
mai departe, cărind după mine întreg 
calabalicul, recurg la o decizie absolut 
novatoare: plec cu „Bombiţa”. 

Vehiculul e mititel, îl urc lesne pe 
vapor, deoare-ce de la Tulcea pînă la 
„Mila 41” nu există altă cale de 
transport, iar pe plan local o să-mi fie 
extrem de util pentru deplasările 
documentare. 

Asta-i una la mînă, iar două la mînă, 
am gata încărcate toate lucruşoarele, de 
cînd am tentat evadarea spre Firinca. 
Unde, din păcate, n-a mai fost nevoie să 
despachetez. 


Obţinînd aprobarea nevesti-mi, 
telefonez tutu- ror neamurilor şi 
prietenilor, invitîndu-i să asiste la 


plecarea în marea expediţie de creaţie. 
Tanti Raliţa, de care mă temeam 
serios, din pri-cina implicării dînsei într-o 


61 


serie de întîmplări  bi-necunoscute 
cititorilor, manifestă, spre surprinde- rea 
mea, un entuziasm contagios. 

Alecu, aşijderea. Chiar cu unele detalii 
suplimen-tare: 

— Detectivule, te-am făcut om! Abia 
acum mi-am adus aminte. De la mine 
ţi se trage telegra-ma. Dacă nu-i 
semnată, mai mult ca sigur că pro-vine 
de la diadea Stepan. Stepan Cugşeai, 
prietenul meu lipovean, de la „Mila 41”. 
În ultimul timp primisem vreo trei 
scrisori de la dînsul. Cerea să-i expediez, 
de urgenţă, nişte trăscău! Cît sînt de ui- 
tuc, totuşi pare-mi-se că i-am răspuns. Ba 
şi mai mult, l-am asigurat că-i fac rost de 
citeva sticle, dacă îmi aranjează o 
cameră pentru un prieten scri-itor. Cînd 
am pornit spre Firinca, îmi ieşise din 
minte diadea Stepan. Aşa că, pentru a 
salva onoarea breslei, ia cu tine cîteva 
butelii de material infla-mabil. Dacă nu 
arde, aruncă-l. Te faci de ris acolo... 

— Va să zică mă transformi într-un soi 
de comi-sionar! Ceva lemne de spart n- 
ai? Covoare de bătut, parchet de frecat? 
Spune tot, nu te jena! 

Alecu ride gutural, apoi continuă: 

— Avind în vedere şi luînd în 
consideraţie că nu eu sînt în căutare de 
gazdă, cred că cel mai reco-mandabil ar 
fi să te ocupi de găsirea trăscăului co- 


62 


respunzător. La prezentarea flacoanelor, 
vei fi pri-mit ca un paşă. Pur şi simplu te 
invidiez. Auzi po-veste, domnule, să scrii 
şi să dai la peşte, în mij-locul Deltei! Cine 
şi-ar dori mai mult? Miine dimi-neaţă vin 
şi eu să te petrec. Pa şi pussy! Plec la 
„Katanga”.  Mă-ntilnesc cu Țuțu. li 
comunic şi lui vestea de pomină, poate 
vine şi el la plecarea ta! Pa şi încă o 
dată pa! 


Fără să mă mai mir de boacănele lui 
Alecu, pun resemnat receptorul la loc. Va 
trebui să renunţ la cîţiva litri din stocul 
meu de alcool casnic. Sau, pre numele 
său, trăscău. Şi aşa nu prea agreez 
conver-saţia cu spirtul. 

Deşi ar mai fi destul timp pînă la darea 
startului, alcătuiesc totuşi la repezeală o 
scurtă listă, pe care-o înmînez nevesti-mi: 

— Copilă bună, Delta nu-i ici, colea. N- 
ar fi rău să-mi completezi  bufetul 
portativ. Fii drăguță şi cumpără-mi 
chestiile astea... 

Penke îşi aruncă privirea peste cele 
însemnate, apoi îmi confiscă pixul şi 
începe să şteargă din notă. 

— Costiţă afumată? Nu ţine, 
măiestrică! In Del-tă-i cald. Se strică. 
Nici şunca, nici ceafa, nici kai-zerul... 

Incerc să mai salvez cîte ceva: 


63 


— Vreo trei cutii de şuncă, de aia, la 
cutie... 

— Total contraindicată. Prea-i sărată! 
La urma urmei, Delta-i plină de peşte. 
Pentru ce-ţi trebuie şuncă de Praga? Ai 
să mănînci numai peşte. Exact cum ţi s-a 
recomandat. Slab, cu carne albă. Să nu 
te pui cumva pe morun şi nisetru. Să 
prinzi şi tu ştiucă... 

— Copilă bună, îţi închipui că ştiuca se 
prinde aşa, la comandă? In afară de 
caras, n-am prins în viaţa mea alt peşte! 

— Şi de unde aduceai crapii ăia de trei 
ocale, şalăii, mrenele, somnii, mihalţii şi 
toate celelalte specii, că de abia le-am 
învăţat numele? 

— De unde să le-aduc? De la baltă, 
bineînţeles. Dar n-am afirmat că le-am 
pescuit personal... 

Pe la miezul nopţii, după ce-am 
isprăvit cu  pre-gătirile de plecare, 
reuşesc să mă întind la orizon-tală. 


— Trezeşte-te, domnule detectiv! 
Haide, scoală! Au sosit toţi musafirii. Te- 
aşteaptă în sufragerie. Cît mai ai de 
gînd să dormi? — mă chestionează 
Penke, zgilţiindu-mă. 

În cinci minute, mai iute ca la 
pompieri, îmbrac ţoalele de călătorie şi 
mă prezint în sufragerie. Unde, după 


64 


cum era şi firesc, sînt primit cu urale. 

Tanti Raliţa, trăgind adînc şi disperat 
din „mără-şeasca” ei poluantă, se află 
plasată la locul de onoa-re, între Alecu şi 
Țuțu, care mi se par oarecum prea 
euforici pentru o oră atît de matinală. 
Precis că Alecu, înrăit Toma- 
necredinciosul, a probat infla-mabilul 
pregătit pentru Stepan Cuşeai, 
instigîndu-l şi pe Țuțu. Mai erau 
mobilizați şi finii din Drumul-Iaberei, 
cumnatu-meu şi cumnată-mea de la 
Deva, că nu se putea altfel, Mihăiță- 
baronul, prietenul şi vecinul meu de 
curte. 

În total nouă cafeinomani,(inclusiv 
bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, care- 
mi aduce şi mie o cafea, cu zaharină). 
Nouă şi cu sergentul, adică per- 
sonalitatea subsemnatului, zece! 

Penke nu-mi mai serveşte micro- 
minidejunul mult aşteptat. Bineînțeles, 
nici nu se putea altfel, are gata şi-o 
explicație: 

— Pleci la drum lung, nu se recomandă 
să con-duci cu stomacul plin. Dacă ţi se 
face foame, ai să guşti ceva uşor pe 
drum! 

Renunţ la organizarea unei discuţii în 
contradic-toriu. Prefer să recepţionez, cu 
rinjetele de rigoare, darurile aduse de 
musafiri. 


65 


Din partea lui tanti Raliţa, duşmană 
declarată a  ţigărilor aspersate cu 
kumarină, un cartuş de „BI”. Zece 
pachete, din cele cartonate. Cumnată- 
mea, şti-indu-mă dedat cafelelor, un 
borcan cu boabe crude, de vreo 300 de 
grame. Inginerul de cumnatu-meu, (0) 
pungă cu bomboane „Lebăda”. Mereu 
uită că n-am voie zaharicale. Finii, mai 
practici, un flacon de ri-vanol. Sînt 
amîndoi cercetători chimişti. Țuțu mai... 
pe profesie, o panglică de maşină. De 
scris. Pînă şi Alecu a sosit c-un pacheţel. 
Mă  jenez să-l desfac. Prea-i bine 
împachetat. Mă asigură că-i ceva de 
mîncare. O să-i identific conţinutul pe 
drum. 

Punînd la o parte cadourile, pornesc 
să-mi beau şi eu cafeaua. 

Tanti Ralita nu scoate o vorbuliţă. 
Ceea ce mă miră nespus. Nu-i stă în fire. 
Numai Alecu, dintre toţi, vorbeşte cît 
întreaga adunare laolaltă. N-are pic de 
astimpăr.  Posedă atîtea prețioase 
informaţii deltistice, încît uită şi de cafea. 
Pină să-şi isprăveas-că repertoriul, se 
face 9,30 h. Ar fi timpul s-o în-tind. 

Cînd părăsesc curtea din Calea 
Moşilor, condus de liota neamurilor şi 
prietenilor, trecuse mult de 11,00 h. 

Pînă la Giurgeni  „Bombiţa” se 
comportă admira-bil. Apoi începe să dea 


66 


semne de oboseală. Normal. Mi-era o 
foame cumplită, de eram dispus să încalc 
orice prescripţie dietetică. 

Totuşi, pentru că făgăduisem să ţin 
regim, m-am rezumat numai la peşte alb. 
Un borş de peşte, ca la mama lui, din 
care am ales numai şalăul, apoi un 
rasolaş de  cegă, plus o bucată 
impresionantă de nisetru, că-i mai slab. 
Bineînţeles, fără vin. Din pă-cate!... 

„Bombiţa” se odihnea la umbră, în 
parking, iar eu, după gustarea de mai 
sus, mă odihneam la um-bra 
ventilatorului bătrin, sorbind o cafeluţă 
bene-fică, în sala cea mare a localului. 

Dar, întrucît călătorului îi stă bine cu 
drumul, n-am mai zăbovit mult, ci, 
după ce-am făcut plinul radiatorului, 
turnînd în el vreo doi litri de apă mi- 
nerală („Malnaş”), că la cişmea nu 
curgea, am băut şi eu două sticle de 
„Pepsi-Cola”; asta pentru a-mi ridica 
tonusul vital, bazîndu-mă pe cunoscutul 
adagiu: „avînt şi energie — prin Pepsi- 
Cola”! Fiind insuficient frapate, 
prezentind doar temperatura me-diului 
înconjurător (29 grade Celsius, la 
umbră), n-am beneficiat nici de avînt, 
şi nici de energie. Ci numai de-o 
transpiraţie abundentă şi instantanee. 
Ceea ce, fie vorba între noi, se putea 
obţine şi după consumarea unui ceai de 


67 


plante medicinale. 


Peste cîţiva kilometri, să tot fi fost vreo 
şaptezeci, simt c-adorm la volan. Dar 
după ce-am pus, cîteva sferturi de ceas, 
capul pe mîna dreaptă, pitit sub nişte 
aluni de la marginea drumului, m-am 
sculat odihnit şi plin de furnici. Din cele 
roşii. 

Pînă la Babadag n-am mai avut 
probleme  serioa-se, însă, după cum 
prevăzusem, dealtfel, chiar la marginea 
Babadagului mi se isprăveşte benzina. 
Mo-torul strănută de cîteva ori, apoi tace. 
Dar se şi opreşte. 

Mă rog, pînă la staţia de carburanţi nu- 
i cine ştie ce distanţă. Ajutat de nişte 
tineri binevoitori, — care s-au mulţumit 
numai cu treizeci de „mangoţi” — am 
împins „Bombiţa” doar vreun kilometru şi 
ceva. 

Cînd mă vede sosind cu „Fiat”-ul, doar 
cu trei băieţi putere, pompistul rămîne 
interzis. 

Mă prăbuşesc pe scaunul din stînga al 
„Bombiţei” şi, cu greutate, izbutesc să- 
ntreb: 

— Ai de 90? 

— S-a isprăvit!. 

— Atunci fă-mi plinul cu 98... 

— N-am! 


68 


— Ce benzină ai, domnule? De avion? 
De reac-tor? De 110, 130, 150? Cu ce 
vrei să pornesc maşi-na? Cu gaz? 

Pompistul mă priveşte impasibil. Apoi 
reintră pe fază: 

— Am ceva mai bun. Şi decît gazul 
lampant, şi decît motorina: 75 ameliorat. 
Să-l sorbi cu lingu- riţa, nu altceva. De 
trei zile încoace, numai cu din- tr-asta 
alimentez turismele ce-au trecut pe-aici. 
Chiar şi străine... Şi nimeni n-a venit să 
reclame... 

— Cred şi eu... dacă nu le-o mai fi mers 
ca lu-mea motorul... Cu ce să vină? 

Neavînd altă soluţie, accept să-mi facă 
plinul cu 75 CO. Spre surprinderea mea, 
motorul porneşte la sfert.  Plătesc 
corespunzător, şi-l felicit pe pompist: 

— Meştere, ce mai calea-valea, eşti 
tare! Ai drep-tate! Cred că ţi-au dat din 
greşeală benzină pentru Rolls-Royce!... 

— Nu v-am spus eu? — zîmbeşte pe 
sub mus- taţă specialistul, după care, 
cuprins de-un entu- ziasm juvenil, îmi 
şterge îndatoritor şi parbrizul. 


Abia cînd ies din Babadag şi mă 
îndrept cu vi-teză moderată spre Tulcea, 
abia atunci apar pri- mele simptome de 
astmă. Motorul  strănută,  tuşeşte, 
horcăie, sughiţă. Dar nu se opreşte. 


69 


Mergem înainte. Eu şi „Bombiţa”. Cam 
şontic. Dar înaintăm totuşi cu 45 pe oră. 
Nici n-ar fi in- dicat să rulez cu-o viteză 
superioară, deoarece nu mai văd bine. 
Cîrpa pompistului, mai mult ca si- gur, 
era folosită pentru  ştersul uleiului. 
Altminteri nu-mi explic curcubeele de pe 
parbriz, ce-mi lică-resc înaintea ochilor. 


N-am mai fost de anul trecut la Tulcea. 
Încerc să recunosc anumite repere. 
Trudă zadarnică. Alte blo-curi, mai noi, 
hoteluri, restaurante strălucitoare. Pă- 
cat! Timpul nu-mi permite să le examinez 
mai în-deaproape. Pe cele din urmă, 
bineînţeles. 

Gonesc, — fără să depăşesc viteza 
legală, căci nici nu mi-ar îngădui 
amăgitoarea benzină a şmeche-rului de 
pompist, — spre port. Să nu pierd 
vaporul. 

Slavă Domnului! Hurdubaia e trasă la 
debarca-der. Dar ce ambarcaţie! Exact 
ca-n filmul „Aven-turile lui Hucklebbery 
Finn”, prevăzută cu zbaturi, 
burduhănoasă, mai mult lată decît lungă. 
La vede- rea acestei venerabile relicve, 
simt că mă trec fiori. Am impresia, vagă, 
că mă aflu undeva, într-un port, pe 
Mississippi, şi că voi fi atacat de indienii 
lui Winnetou. 


70 


Dar, spre norocul meu, sînt atacat 
numai de nea Conotop, şeful colectivului 
angajat pentru încărca-rea „Bombiţei” pe 
navă. Fiind prima oară în faţa unei 
asemenea probleme, pretextind că nu 
sînt ta-rife, cer un preţ exorbitant, 
depăşind cu mult po-sibilităţile unui 
posesor de „Fiat” 600 D. Procedează 
întocmai ca particularii camionagii, de la 
depozitele de lemne. Vizind anume 
exterminarea muşteriilor. După tratative 
interminabile şi penibile, ne învoim la o 
zecime din pretențiile inițiale ale 
„docherilor”. 


Cam echivalentul unei roți de 
„Mercedes”. Cu geantă cu tot. 

După ce-am trăit clipe de groază, 
asistind la sur-volarea „Bombiţei”, pe 
deasupra capului meu, agă-ţată doar de- 
un fir de odgon, după terifiantele pe- 
ripeţii provocate de  încăpăţinarea 
maşinii de a nu încăpea în cală (şi cînd te 
gîndeşti că-i doar cît o gigălice!) după ce- 
am consimţit la un spor de peri-culozitate 
acordat „docherilor” amatori, abia atunci 
m-am putut îmbarca şi eu liniştit. Liniştit 
şi uşurat. De vreo cîteva sute de lei. 


Dar calvarul durează. Şi pe vapor. Nici 
n-am ur-cat ca lumea pe punte, că 


71 


izbutesc performanţa de a mă rătăci. 
Lume, buluc! Mă plimb ca un disperat pe 
vas, străbătiînd coridoare infinite şi punți 
inter-mediare, întreb în stînga şi-n 
dreapta, nimeni nu mă înţelege, de 
parcă aş vorbi un dialect malae din 
nord, pînă ce dă Domnul şi întîlnesc un 
matroz originar din Cîmpina, care mă 
conduce la coman-dantul cargobotului. 

— Tovarăşe căpitan, cred c-am dat 
peste un pa-sager clandestin! Lămuriţi 
dumneavoastră problema. Clientu-i gras, 
are de unde să plătească. Şi biletul şi 
amenda... 

Obosit de cei cîţiva kilometri parcurşi 
în căutarea locului meu, trecut şi-n 
biletul pe care-l înfăţişez bătrinului lup 
de Dunăre, privesc contrariat şi de- 
moralizat la cîmpineanul detectiv. Nici 
nu-l între-basem de unde se trage. Singur 
se destăinuise. 

Căpitanul îmi respinge dovada 
înaintată, răţoin-du-se la matroz: 

— Marş la treabă, nătărăule! Numai 
necazuri îmi pricinuieşti! Păi cine nu-l 
cunoaşte pe tovarăşul? Dinsu-i ăla cu 
maşina! — apoi mi se adresă mie, pe 
direct: — Du-te, domnule, de te plimbă. 
Vi-zitează şi matale vaporul. Că locuri n- 
avem decît pe bilet. Se aranjează fiecare 
cum poate. Vreme ai cu duiumul. Pînă 
ajungem la „Mila 37”, mai trec patru 


72 


ceasuri... 

— N-am ce face la „Mila 37”, domnule 
căpitan! Am cumpărat bilet pentru „Mila 
AL 

— Ştiu şi eu să citesc, meştere. Dar 
pentru „Mila 41”, se coboară la „Mila 
37”.  Aşa-i piesa. Nu există altă 
posibilitate, căci locul unde vrei 
dumneata să debarci mai are mult de 
aşteptat ca să capete o ieşire la canalul 
Sulina. Pînă-n sat, la „Mila 41”, circulă 
regulat o căruţă, — cînd nu-i pulbere dia- 
dea laşa, — care se ocupă cu transportul 
pasageri-lor. Nici nu-i cale aşa de lungă, 
doar vreo şapte-sprezece kilometri... 

Simt că paralizez: 

— Şi de ce să nu mă deplasez cu 
maşina? 

— Nimeni nu te opreşte, meştere! Dar 
va trebui să mai aştepţi. Pînă se usucă 
drumul. C-a plouat două săptămîni în şir. 


În cele din urmă, dînd urmare invitaţiei 
căpitanu-lui, pornesc să vizitez 
hurdubaia. Sînt atît de uimit de cele 
văzute, încît nici nu observ cînd trece 
timpul. Cred şi eu. Numai sala maşinilor, 
unde nimerisem din greşeală, mi-a luat 
peste un ceas. Dar merită. Nu mai 
văzusem aşa ceva. O măţăraie cumplită 
de ţevi şi conducte, peticite cu tablă şi 


73 


cîrpe, ca să nu scape aburul, o rugină 
infernală, încît mă-ntreb ce fac mecanicii 
de nu explodează cazanele. Şi n-ar fi o 
problemă prea complicată să sară şi 
vaporul în aer. Mai ales că n-avem de-a 
face cu nişte cazane de rufe, ci cu nişte 
monştri de înălţimea unei case (fără 
etaj). 

N-aş fi zăbovit atît de mult acolo. Dar 
mi-era imposibil să mă strecor printre 
pasagerii ce-şi co-ceau vinetele pe ţevile 
de abur fierbinte, ciocnind întărîtaţi, din 
ce în ce mai accelerat, nişte pahare pline 
cu un lichid tulbure, opalescent. Atît 
între ei, cît şi cu fochiştii. Dealtminteri 
păreau că se cunosc de cînd lumea. Şi nu 
era exclus să fie şi neamuri. 

Scăpat cu bine din sala maşinilor, asist 
intrigat la chiolhanul general ce se 
desfăşoară pretutindeni. Şi pe punti, şi- 
n multiplele bufete, existente la di-ferite 
nivele, şi-n bărcile de salvare. Într-o 
fraterni-zare emoţionantă, pasagerii şi 
echipajul mănîncă pe sparte. Fiecare îşi 
aşternuse în faţă legăturica cu merinde, 
fiecare era prevăzut cu lichidul acela tul- 
bure, purtat în clondire de (cel puţin) un 
litru şi jumătate. Trăznea atît de puternic 
a samagon, încît şi vaporul înainta sub 
influenţa vaporilor spirtoşi, icnind şi 
răsuflind din greu. 

Pălit de-o vagă senzaţie de foame, 


74 


decid că-i cazul să mă îndrept spre cala 
unde fusese depozitată „Bombiţa”. 

Cînd ajung lîngă maşină, nu mai apuc 
să des- chid portiera. Vaporul, care 
tocmai acosta la unul din debarcaderele 
presărate de-a lungul canalului, se 
împiedică de ceva. „Bombiţa” zvicneşte 
înainte, şi intră lesne, ca-n unt, într-un 
morman uriaş de lăzi cu pătlăgele roşii. 

Bineînţeles, deşi nu mă amuza deloc 
ideea unui „Fiat” în sos tomat, mi-a venit 
să rîd. Însă verde-gălbui. 


Despăgubindu-i copios, la preţuri de 
restaurant, pe cetăţenii proprietari ai 
tomatelor, a trebuit să rămîn în cală, 
lîngă „Bombiţă”, pentru a nu se re-peta 
spectacolul. Mai aveam doar vreun ceas 
pînă la sosirea prevăzută, cu atîta 
certitudine, de bătrînul lup de Dunăre, 
căpitanul vaporului. 

Spre regretul meu, dar nu şi-al 
celorlalți pasageri, din ce în ce mai 
antrenați în conversațiile lor cu 
sticloaiele, vasul întîrzie apreciabil. Cam 
vreo alte două ore. Timp în care m-am 
îndeletnicit cu extra-gerea „Fiat”-ului din 
bulion. Nu mai arăta atît de alb, precum 
nu fusese niciodată, ci virase simțitor 
spre roz-bombon. Şi mai spun unii că 


75 


zeama de ro-şii curăţă tenul! Posibil. Mie 
mi-a curăţat vopseaua de pe „Bombiţă”. 


La sosirea în dreptul debarcaderului 
de la „Mila 37”, abia atunci am realizat 
ce-nseamnă solidarita-tea umană. 
Vetusta rămăşiţă a navigaţiei fluviale 
romaneşti nu poseda macara. Drept care, 
la  rugă-minţile mele disperate, cei 
şaptesprezece pasageri pentru „Mila 41” 
(bărbaţi, femei şi copii) s-au lăsat lesne 
înduioşaţi, avind şi  disponibilităţile 
afective necesare (pesemne datorită şi 
licorii trăznitoare) şi-au ridicat „Fiat”- 
ul pe sus, cărîndu-l în uralele întregului 
echipaj şi ale asistenţei. Mi-a cam pîlpîit 
cordul în clipa cînd am zărit maşina 
deasupra apei, pe pasarelă, dar a trecut 
şi asta. 

— Fac cinste, fraţilor! — anunţ eu, 
convins că nimeni nu mai era în stare să 
înghită o picătură. 

Groaznică eroare de calcul. Într-un 
puternic en-tuziasm, propunerea mea-i 
aprobată în unanimitate. Deplină. 

Şi, aşteptînd să apară căruţa lui laşa, 
particularul însărcinat cu transportul, 
colegii mei de suferinţă se pun vîrtos pe 
băut. Avusesem norocul de-a găsi, pe 
plan local, la o mătuşă a paznicului 
debarcade-rului, o balercă de samagon. 


76 


În vreme ce scumpii samariteni dau 
gata, destul de rapid, balerca, reuşesc s-o 
conving pe mătuşă să aibă grijă de 
maşină. Nămolul era atît de gros şi 
viscos, încît nici gind să mă pot deplasa 
cu „Bom-biţa” mai curînd de trei sau 
patru zile. Cu condiţia bineînţeles, să nu 
mai plouă. 

Încerc să identific, printre invitaţii mei, 
un exem-plar mai lucid. Iluzii zadarnice. 
Sînt, cu toţii, în situaţia prafului cosmic. 
Filfiitori. În cele din urmă îmi iau inima 
în dinţi şi întreb la întîmplare: 

— Cînd vine căruţa? Că ne-apucă 
noaptea aici!... 

Spre surprinderea mea, mi se 
răspunde în cor. Uitasem că mă aflu şi 
printre lipoveni. 

— Vine laşa, avem răbdare! Dacă nu 
vine astăzi, venim miine!  S-avem 
răbdare. Mai bine ia şi mă-nîncă un pic 
de brînză cu ţibulcă... Facem cinste noi, 
faci şi mata cinste cu samagon! 

Dacă stau şi mă gindesc bine, de cînd 
m-am urcat pe hurdubaia aia de vapor, 
chiar de la plecarea din Tulcea, nu mai 
luasem nimic în gură. Pachetul cu 
merinde, dăruit de Alecu, s-a dovedit 
inutilizabil. 

Conţinea numai pastramă de rață 
sălbatică... [in să-mi păstrez tonusul 
vital, aşa că accept invitaţia adunării 


77 


generale. 


Spre seară, după ce mă ghiftuisem cu 
tibulcă şi brînză vinătă de baltă 
(excelentă şi grasă), după ce încercasem 
să gust şi eu din holerca mătuşii dar pe 
care am restituit-o imediat naturii, fiind 
un distilat casnic de sodă caustică şi acid 
sulfuric, apare în sfîrşit şi diadea laşa. 

Intîmpinat cu manifestări de simpatie 
deosebită, dovedindu-se astfel a fi o 
rubedenie a întregului co-lectiv, face 
semn că va participa şi dînsul la bairam. 

Vehiculul lui diadea laşa nu-i chiar 
căruţă, ci mai curînd un soi de haraba, 
cum se întrebuinţau pe vre-muri la 
căratul mărfurilor de la Braşov la Piteşti, 
Bucureşti sau Craiova. 

Ceea ce nu izbutesc să înţeleg, însă, 
este miracu-loasa putere de tracţiune a 
gloabei ce zace istovită între hulube. 
Dacă i-aş zice cal, ar însemna să insult 
grav specia. Zdravănă trebuie să fie, de 
vreme ce-a adus pînă aici harabaua. Şi 
totuşi, aşa cum stă spri-jinită c-un şold de 
hulubă, pot să-i cînt pe coaste, ca la 
xilofon. Diadea laşa îi dă un braţ de 
buruieni smulse din drum. Gloaba, 
autentic animal neidenti-ficat, precis de 
provenienţă extraordinară, consimte la 
oferta stăpînului, şi porneşte să înfulece. 


78 


Examinînd alene rămăşiţele ospăţului, 
lovind uşurel cu cizmă în balerca sunînd 
a gol, diadea Iaşa ne priveşte întrebător, 
după care îşi exprimă pe faţă 
frămîntarea: 


— Voi mîncam şi bem, laşa muncim. 
Frumos şadem. Ce bem laşa? 

Individul fiindu-mi extrem de simpatic, 
mai mult în virtutea perspectivelor de-a 
ne transporta la „Mila 41”, sar şi 
propun: 

— Fac cinste şi lui diadea laşa, s- 
aducem nişte samagon! 

Nici dacă aş fi decretat mobilizare 
generală, n-aş fi obţinut un asemenea 
succes. Ciţiva bărbaţi înşfacă balerca, o 
iau pe sus şi se reped cu ea în direcţia 
coşmeliei paznicului. După mai puţin de 
două mi-nute, se întorc. Dar avem de-a 
face cu altă balercă. Ceva mai 
voluminoasă. 

— Zice tiotea Vanghelina să mergem la 
ea cu bani. Ducem dumneata cincizeci de 
lei. De trei ori. 

Sinistră idee să plec cu maşina în 
Deltă. Dacă lu-crurile continuă să se 
desfăşoare în acelaşi ritm, va fi nevoie, 
mai mult ca sigur, să-mi scot „Fiat”-ul în 
vînzare. În orice caz, ies mai ieftin. 

Indrăznesc totuşi să obţin lămurirea 
unei pro-bleme vitale: 


79 


— Cînd plecăm? la spune, diadea laşa, 
cînd o luăm din loc? 

— Avem răbdare dumneata, avem 
răbdare. laşa bem, laşa mîncăm, Vasile 
obosit culcăm. leşim luna, urcăm şi 
plecăm. Acum odihnim. Dumneata facem 
cinste! 

Abia într-un tirziu îmi dau seama că 
Vasile este gloaba spînzurată între 
hulube. 

Veselia este în toi. Luna întîrzie. 
Porneşte să bată şi un vînt rece. Sînt 
mulţumit totuşi. Dacă bate vintul, n-o să 
plouă. Deoarece este imposibil să mişcăm 
din nămol „Fiat”-ul, aranjez cu mătuşa 
paz-nicului să organizeze garda 
turismului. Deşi, dacă mă gîndesc mai 
bine, n-are nici un rost. Cine dracu s-o 
fure? Nici cu tancul n-o scoate din glod. 

Pe la unsprezece noaptea, binevoieşte 
să iasă şi luna. Mare cît o mămăligă 
pripită. Lumea porneşte să se agite, 
organizînd încărcarea harabalei. N-aş fi 
bănuit că este atit de încăpătoare. 
Şaptesprezece persoane, plus bagajele 
respective, plus  personalita-tea mea, 
care nu-i de ici, de colo. 

Extrem de binevoitori, stare de spirit la 
care au contribuit substanţial şi cele 
două balerci de sama-gon, tovarăşii de 
drum mă înghesuie între o cu- mătră de 
dimensiuni aproximativ egale cu-ale 


80 


mele, şi o icoană cît o oglindă de dulap. 
Icoana — co-mandă specială la Tulcea, 
după cum mă lămureşte persoana, — are 
atita tinichea ferecată pe ea, încît pentru 
a nu rămîne invalid, gradul II, mă las 
mult în stînga, unde-şi ţine nepoata 
mătuşii desaga cu vinete. Sper că nu-s 
coapte pe conducta de abur, deoarece 
icoana mă apasă greu, pentru păcatele 
mele probabil, iar eu, la rîndul meu, sînt 
nevoit să asupresc vinetele la acelaşi 
nivel. 

Vasile face tot posibilul pentru a urni 
harabaua din loc. Şi, de necrezut, 
reuşeşte. Pe-o distanţă de vreo două sute 
de metri. Apoi se sprijină iarăşi cu 
xilofonul coastelor de huluba din stînga. 
Pesemne  c-aşa-i vine mai uşor cînd stă. 
Deoarece s-a oprit. laşa nu se înfurie. 
Dimpotrivă, îl mîngiie pe Vasile pe cap. 
Apoi se adresează pasagerilor: 

— Dădem jos, bre, că moare Vasile! 

Figura cu urcatul şi coboritul din 
torturantul ve-hicul, pînă să ajungem la 
„Mila 41”, s-a repetat doar 


de vreo douăzeci de ori. Pe mine m-au sc 
utit. Le era mai uşor să împingă harabau 
a decît să ajute la suirea mea. Păcat că şi 
-au dat seama prea tîrziu, abia la a unspr 
ezecea reluare a operaţiei. In schimb, m- 
am oferit să ţin în braţe icoana. Mai bine 


81 


m-aş fi abținut de la asemenea idee nefer 
icită. Negustorul de icoane fusese om cin 
stit. După cît cîntărea, n-o ferecase în tini 
chea, ci-n fier beton. 

Cu excepţia pauzelor sus menţionate, c 
ălătoria a fost cît se poate de veselă şi ins 
tructivă. Cînd s-a aflat c-am să trag la Ste 
pan Cuşeai, toată lumea s-a bucurat nesp 
us. În special laşa. Urma să cobor pri-mu 
l, întrucît Cuşeai îşi avea hogiacul la mar 
ginea satului. 

Debarcarea mea, din harabaua lui laşa, 
se petrece în cele mai sărbătoreşti condiţ 
ii. Tovarăşii şi tova-răşele de drum, oame 
ni de treabă şi extrem de eu-forici, — din 
pricini bine cunoscute, — mă îmbră-ţişea 
ză, mă sărută, îmi pompează mîna, să mi- 
o dejghine din umăr. laşa mă linişteşte, a 
sigurîndu-mă că-n zilele următoare, dacă 
se zbiceşte şleaul, îmi va aduce şi „Bom 
biţa”. Apoi are loc extragerea din-tre pas 
agerii înghesuiți în vehiculul remorcat de 
Vasile. Cu chiu cu vai, izbutesc dificultoa 
sa per-formanţă. Fără pierderi ireparabil 
e. 

Orice pantalon, orice cămaşă pot fi cîr 
pite artis-tic. Deci nu pun la ficat. 


Rămas singur în noapte, privesc îngînd 
urat la casa viitoarei mele gazde. 
Miros atît de straşnic a samagon, rod a 


82 


l manifes-tărilor calde de prietenie, — înc 
ît mai zăbovesc ci-teva momente. Dacă 
mă adulmecă Stepan Cugşeai, precis că se 
-mbată. Poate că răcoarea nopţii va în-de 
părta efluviile spirtoase pe care le degaj 1 
n can-tităţi industriale. Pînă atunci, conti 
nuu să examinez casa în care voi locui. 

Joasă şi pleoştită într-o parte, cojmelia 
nu pare prea arătoasă. În schimb, datori 
tă aşezării ei la marginea satului, chiar p 
e malul Dunării-Vechi, prin izolarea în c 
are a aruncat-o capriciul poseso-rului, mi 
e mi se pare locul ideal, atît de mult visa 
t, pentru scrierea romanului. 

Mă apropii grijuliu de palan. Negăsind 
la înde-mînă o piatră să bat în el, pentru 
a-mi anunţa sosirea, apelez la pumn. Din 
prima bătaie, nu prea sonoră, izbutesc 
să desprind o scîndură putredă din gard, 
dar şi să declanşez nişte salve de lătrătur 
i impresionante. Nu trec nici două secun 
de şi se aprind lumini. La toate ferestrel 
e. 

O matahală neagră, însoţită de două di 
hănii în-tunecate şi flocănoase, ţişneşte î 
n goană pe uşa din faţă. Apoi începe să 
răcnească mai întîi la javre, pentru a le p 
otoli, după aceea la mine: 

— Cine bate acolo? Cine scoală la mine 
noaptea? Ai? 

— Din partea domnului Alecu Tilea! A 
m venit să stau la matale în gazdă... 


83 


— Aha! Domnul Conan la dumneata? 
Ai? Aştep-tam puţin, legăm cîinii. 

Stepan Cuşeai, o namilă de peste un m 
etru şi no-uăzeci, dispare cu dulăii în spat 
ele casei. Apoi se întoarce şi-mi deschide 
poarta. De fapt, nici nu era 


încuiată. Doar atît mi-ar fi trebuit, să pătr 
und în mijlocul potăilor. Praf mă făceau. 

— Poftim, poftim, domnu Conan! Ai ad 
us lui Stepan pachet de la domnu Alecu? 
Noi de mult scrim, nimic primim! 

— Am adus, nene Stepan, am adus. Din 
partea mea, trăscău de Tîncăbeşti! Numa 
i să-ţi placă, fiindcă-i prea tare! 

— Nu facem grijă, domnu Conan! Step 
an bea şi vodkă-satelit!... 


Locuinţa lui Cuşeai pare mai încăpătoa 
re pe di-năuntru. Camera pregătită pentr 
u oaspeţi, la dimen-siunile unui vagon, po 
sedă şi-un studio, şi-o masă şi scaune. 
Pe scurt, îmi place. lar fereastra, destul 
de economică, dă spre undele Dunării-Ve 
chi. 

Văzînd dezamăgirea de pe chipul tăbăc 
it al pescarului, îl dumiresc la iuțeală. Pe 
ntru a nu-i piere entuziasmul. 

— Toate lucrurile sînt în maşină. lar m 
aşina-i la „Mila 37”. 


84 


— Şi trăscăul? 

— În maşină! 

Totuşi nea Stepan nu se dezamorsează. 
O cheamă pe nevastă-sa, mi-o prezintă: , 
Maşa-Garafa”, după care îi dă indicaţii să 
pună de masă. Deşi e trecut mult de miez 
ul nopţii, mă bucură iniţiativa lipovea-nul 
ui. Ştie să-şi primească oaspeţii. 

După cum îmi dau seama, gospodăria | 
or merge strună. Apa fierbe în permane 
nţă. Într-un cazan de rufe, de vreo trei ve 
dre, adăpostit lingă cocina por-cilor. Pest 
e o jumătate de ceas asist la prepararea c 
elebrului borş pescăresc. În apa tulbure, 
scoasă pe-semne din Dunăre, Maşa-Garaf 
a zvirle o găleată cu peşti subdimension 
aţi. După nici un sfert de ceas, cînd încep 
e să-mi lase gura apă, scoate peştii cu-o s 
trecurătoare, şi-i aruncă în troacă porcilo 
T. 

— Asta mănîncă Sandolea! 

Sandolea, trezindu-se din somn, se năp 
usteşte lacom la peştele fiert. Chelfăie ca 
un porc. Ceea ce, de fapt, şi este. Măni 
ncă atit de lacom, încît  mă-ntreb dacă i- 
or fi dat mîncare peste zi. 

Maşa-Garafa, femeie iute ca un spîrnel, 
dar la jumătate din înălţimea bărbatului e 
i personal, aduce o tîrnă de nuiele, din ca 
re aruncă în cazan cîţiva crapi borţoşi, n 
işte ştiucă, un şalău baban şi-o cegă apro 
ape vie. Pesemne că-i curăţase de maţe îi 


85 


n fap-tul serii. În zeama groasă, mai adau 
gă două cepe, un pumn de sare, cîteva r 
oşii stropşite, şi cîteva rădăcini neidentifi 
cabile. 

Stepan Cuşeai îmi face semn să intru î 
n bucă-tărie. De fapt nu-i numai bucătări 
e, ci şi dormito- rul familiei. În mijlocul î 
ncăperii se află o masă cu picioarele bătu 
te direct în pămînt. Scaune n-au. 

— Şezum la pat, domnu Conan! Acum 
mîncam! 

Peste citeva clipe, Maşa-Garafa soseşte 
cu borşul. Intr-un ceaun de aluminiu, din 
cele de mămăligă. Scoate din sertarul me 
sei trei linguri din material inoxidabil (şi 
eu care mă aşteptam să ne ofere linguri d 
e lemn!) şi trei castroane de faianţă, din 
cele folosite pentru salată, atunci cînd ai 
mai multe persoane la masă. Stepan taie 
pîinea, în nişte dăra-buri cît un cap de viţ 
el, o pune lîngă salatiere, şi mă pofteşt 
e: 

— Hai mîncam, domnu Conan. 

N-aş fi crezut că nenea Stepan va ţine 
pasul cu mine. Devoram bucăţile de „şara 
n” (aşa-i spunea Cuşeai crapului) ca un n 
aufragiat pe-o insulă pus- tie, salvat de la 
moartea prin inaniţie de-o expediţie speci 
ală. Stepan însă, nici nu mai mesteca. Îng 
hiţea direct. Oricât şi orice. Biata Maşa-G 
arafa nici nu mai prididea cu făcutul plin 
ului. Abia după cel de- al patrulea castro 


86 


n i se îngădui şi ei să mănînce. Mirat de a 
ceastă poftă de viaţă, taman în plină noa 
pte, îl întreb pe Stepan: 

— Mai poţi dormi,nene Stepane, după 
atita potol? 

— Stepan pleacă la lucru. Pescuim pi 
nă mîine la prînz. După masă dormim. Sc 
ulăm şi mîncam. lar dormim. Şi iar mînca 
m. Constatînd aceste ritmuri de viaţă, cu 
totul deosebite de cele ale oamenilor d 
e rînd, mai ales în ce priveşte frecvenţa o 
relor de masă, simt în mine o nestăvil 
ită dorinţă de a mă încadra, cît mai rapid, 
noilor condiţii de trai. Mai mult ca sigur, 
vor conveni de minune stilului meu de lu 
cru. Hrana generează creaţia. Şi invers. 

Maşa-Garafa, domoală, începe să adun 
e taciîmuri-le şi vasele de pe masă. 

Nu ştiu din ce pricină, Stepan Cuşeai p 
are ne-mulţumit. Aprinde o ţigară. Din „B 
T”-urile oferite de mine. Îi dă foc pe parte 
a dinspre filtru. Dar asta nu-l deranjează 
cîtuşi de puţin. Ci trage şi mai zdra-văn d 
in ea, pe deplin mulţumit de aromă, gust 
şi tărie. 

— Ascultă la mine, Maşa-Garafa, termi 
nat mîn-cam? 

— Nu ţi-ajunge, Stiopka? 

— Nu inervam la mine, Maşa-Garafa! A 
uzi? Facem scandal! Auzi? Unde vodka-sa 
telit? Nu dăm? De ce, Maşa-Garafa? Pum 
nul acesta de femeie, as-cunde în ea mai 


87 


multe surprize decît un film po-liţist. Nici 
una, nici două, se-apucă să răcnească: 

— Ajunge, Stepan-beţivan! Ajunge! Mi- 
ai mîncat viaţa! Mă omori cu zile! 

Gazda nu mai dovedeşte să-şi declame 
replica. Maşa-Garafa, fără a-l mai soma, î 
nşfacă ultimul castron de pe masă, conți 
nînd ceva restanţe de zeamă piftioasă, şi- 
l trînteşte în capul bărbatului. Poc! Şi pa 
uză! 

Consider că-i cazul să stau în banca me 
a. 

Stepan, pe care-l bănuiam în stare de o 
rice, date fiind statură şi firea, aşteptindu 
-mă s-o ia la bătaie pe biata şi firava lui s 
oţie, execută o operaţie cu totul neaştept 
ată. Inşfacă de toarte ceaunul de alu-mini 
u. 

Dumnezeule! O omoară! N 

Maşa, calmă, ia şi ea un alt castron. Il 
ridică. Stepan ridică şi el ceaunul. Maşa- 
Garafa ezită. Nor-mal. Dar Cuşeai, bestia 
l, nu. Ridică şi mai mult ceaunul. 

Şi brusc, fulgerător, şi-l înfundă pe ca 
p. Exact în clipa în care castronul Maşe 
i se face cioburi la contactul cu aluminiul. 

— Maşa-Garafa, omorî la mine, omori d 
egeaba. Iubesc la tine, Maşa-Garafa dără 
gaia, de ce? De ce omori? Stiopka munc 
eşte, Stiopka aduce acasă pa-rale, aduce 
şaran, aduce haine frumoase. Ce avem | 
a Stiopka? Ce face Stiopka dacă bem şi el 


88 


puţin? 

Şi, fără a mai fi în stare să-şi continue | 
itania, Stepan Cuşeai porneşte să plingă 
că un copil. Slo-boade nişte lacrimi atît d 
e uriaşe, încît sînt convins 


că borşul de peşte, cele patru castroane 
de adinea-ori, are un rol determinant în i 
ncontinenta lor izvorire. 

Bate atît de înverşunat cu pumnii în ce 
aunul în-fundat pînă la urechi, încît odaia 
se umple de-un zgomot straniu, asemănăt 
or tam-tam-urilor africane. Nici o clipă n 
u se gîndeşte să-şi scoată chivăra de alu 
miniu. Poate şi din cauză că iubita lui, M 
aşa-Garafa, s-a aşezat pe pat, lingă el, cu 
alt castron la îndemînă. Ultimul! 

Obosit de operaţia întreprinsa cu atita 
ardoare, Stepan Cuşeai se ridică de la ma 
să, fără să-şi scoată ceaunul. Plînge în ho 
hote. Şi-mi spune, printre la-crimi şi sugh 
iţuri: 

— Mergem, domnu Conan! Maşa-Garaf 
a n-are suflet... Mergem culcăm, domnu 
Conan. Eh! Maşa-Garafa, Maşa, Maşa!... 


Petrecuţi de privirea neînduplecată a fi 
ravei fe-mei, părăsim bucătăria. 

Cînd ajungem în odaia ce-mi fusese rez 
ervată, abia atunci îndrăzneşte Stepan C 


89 


uşeai să-şi desco-pere capul. Azvirle înciu 
dat ceaunul pe duşumea, după care se p 
răbuşeşte pe pat. 

— Haidem culcam, domnu Conan! 

— Nu mai pleci la lucru, nene Stepan? 

— Culcam, domnu Conan! Stăm aici. B 
em şi vorbim. 

Din incomoda poziţie în care se afla, cu 
lcat pe spate, cotrobăie cu mîna pe sub p 
at. De unde se iveşte un clondir de vreo d 
oi litri. Plin cu binecu-noscuta licoare, vă 
zută mai înainte la mătuşa paz-nicului de 
la debarcader. 

Spre dimineaţă, cînd nenea Stepan ati 
nge nivelul cel mai de jos al recipientului, 
renunţă la poveştile cu care-mi împuiase 
capul. Adoarme buştean, cu braţul petrec 
ut pe după gitul meu. 

După cîteva încercări, izbutesc să mă e 
liberez. Mor de somn. Dar unde să dorm? 
Lingă Stepan, căci nu văd altă soluţie. P 
atul larg, cu droturile hărtănite şi dezaco 
rdate, zbîrnîind din cînd în cînd ca nişte 
coarde de țambal, pare destul de încăpă- 
tor. Şi pentru miriadele de pureci care ex 
ecută sla-lomuri din cele mai spectaculoa 
se pe trupurile noas-tre zobite de obosea 
lă. 

Cînd se crapă de ziuă, încep să apară p 
rimele di-ficultăţi de acomodare. La care 
au contribuit, fără îndoială, fantasticul bo 
rş de peşte, precum şi emo-ţiile călătorie 


90 


il 

Ies tiptil din odaie. În ogradă, fără nici 
o jenă, dulăii lui nenea Stepan dorm ca m 
orţii. Profit de ocazie, şi pornesc în explor 
are. După îndelungi şi febrile căutări, dar 
din ce în ce mai accelerate, iz-butesc să i 
dentific instalaţia corespunzătoare scopu- 
lui urmărit. Cam rudimentară, dar saluta 
r bineve-nită, cu toată vecinătatea incom 
odă a lui Sandolea, vechea mea cunoşti 
nţă de la miezul-nopţii. 

Soarele s-a plasat serios pe orbită, por 
nind să ardă din ce în ce mai cauterizant. 
Sandolea îşi pă- răseşte cocina şi, spre s 
urprinderea mea, se aruncă în undele Du 
nării-Vechi, avîntîndu-se la traversa- rea 
ei. La cîteva minute este urmat şi de vaca 
gos-podăriei. Apoi, într-un cortegiu carn 
avalesc, întrea- 


ga păsărime migrează peste ape, în dire 
cţia plau- rilor de pe malul opus. Am răm 
as singur în ogradă. Şi tare mă bate gînd 
ul să încerc şi eu o scaldă în apele roşieti 
ce ale canalului. Doar am fost campion in 
terşcolar la înot. 


8. O ZI OBIŞNUITĂ ÎN DELTĂ, DA 
CĂ SE POATE SPUNE ŞI-AŞA... 


91 


Privesc îndelung şi îndurerat la ape 
le leneşe ale Dunării-Vechi. Exodul orătă 
niilor şi-al anima-lelor, traversînd înot un 
dele tulburi şi roşietice, îmi creează o ne 
obişnuită senzaţie de gol în stomac. Dar 
nu-mi fac griji. Totdeauna noile peisaje d 
eter-mină schimbări metabolice. Numai 
aşa îmi pot ex-plica foamea crîncenă ce- 
mi frămîntă pereţii apa-ratului digestiv s 
uperior. Dar, pe de altă parte, este şi f 
oarte normal, de vreme ce-i ora minideju- 
nului. 

Oglinda canalului se lasă sfişiată de-o 1 
otcă mi-nusculă. Peste cîteva momente a 
costează lîngă ogra-da lui nenea Cuşeai. 
Un băieţel, de vreo zece ani, cu ochi alb 
aştri şi păr platinat, în rubaşcă şi panta-l 
oni de pînză cenuşie, sare sprinten din a 
mbarcaţi-une. Ţine în mînă un juvelnic, în 
care se zbat nişte ciortănici de toată fru 
museţea. 

— Bună dimineaţa, nene! Cumperi peşt 


e? 

— Numai dacă-i proaspăt! Tu l-ai prin 
s? 

— Nu vezi că mişcă, nene? Scoti cinci | 
ei? 


— S-a făcut! Cum te cheamă? 
— Vova! 
— Bine, Vova dragă, du-l la bucătărie, 


92 


şi roag-o pe coana Maşa să-l prăjească. S 
pune-i că te-am trimis eu... 

În clipa cînd îi înmînez bancnota de cin 
ci lei, nouă-nouţă, pe uşa bucătăriei năvăl 
eşte Maşa-Ga-rafa, învîrtind o lingură de 
lemn în mînă, cu care, nici una nici două, 
îl otînjeşte pe după ceafă pe nenorocosul 
copil. 

— Ruşine, Vova! Vindem peşte la domn 
u Conan? Dă banii înapoi... Sicias, auzi? 
Măgarule, ruşine să fim la tine!... 

Intervin la timp: 

— Lasă-l în pace, tiotea Maşa, doara m 
uncit să prindă ciortănicile... Mai bine p 
răjeşte-le, să luăm cîte ceva în gură! 

— Nu facem bine, domnu Conan! Învaţ 
am copi-lul la bani!... 

Vova, privindu-mă curat cu ochii lui de 
acadea, îmi întinde bancnotă. Bineînţele 
s, cu un vădit re-gret. După care sărută 
mîna ce-l lovise, zîmbînd gingaş şi şoptin 
d: 

— lartă-mă, mamaşa! N-am să mai fac! 
Tot ai să-i iei matale banii lui nenea Con 
an, că doar stă-n gazdă la noi! 

Maşa-Garafa îl mîngiie pe capul neţesă 
lat, poruncindu-i blajin: 

— Curăţăm repede, Vova, spălăm peşte 
şi pră-jim. Haida, sînoc... — apoi se-ntoar 
ce spre mine şi-mi lămureşte situaţia: 


93 


— Vova-i băiatul meu, copil bun, dar în 
văţat rău de la Stepan... 


Asist la originalul sistem de curăţare a 
peştelui. Vova, vîrîndu-i un băț de salcîm, 
gros de un deget pe gură, îl curăţă rapid 
de solzi, pentru ca apoi să-l spintece cu d 
ibăcie şi să-i golească dintr-o singură miş 
care măruntaiele. În mai puţin de un min 
uta dat gata şapte ciortănici. Cam vreo 
două kile de peşte. 

Peste un sfert de ceas, stăm la masă. P 
ersonali-tatea mea, Maşa-Garafa şi Vova. 
Stepan Cuşeai doarme ca un lemn în pat 
ul din odaia ce-mi fu- sese rezervată. Z 
adarnic am încercat să-l trezesc. Singurul 
rezultat pe care l-am obţinut, după înde-l 
ungi străduinţi, a fost o înjurătură lipove 
nească, imposibil de tradus, deoarece nu 
posed suficiente cunoştinţe dialectale de 
specialitate. 

Se mănîncă agale, gustînd şi preţuind | 
a justa valoare fiecare dumicat. Ciortănic 
a fierbinte, cu carnea fină şi crocantă, p 
răjită într-un ulei neiden-tificabil, probabi 
l] de rapiţă, se topeşte în gură. Vova, exp 
ediat la beci de maică-sa, aduce nişte vin 
negru şi acru. Delicios. Îl recunosc imedi 
at. Cărţă-lăul din care mai băusem acasă 
la Alecu Tilea. Nu-mai că, însoţind peştel 
e bine prăjit, se îmbină de minune cu ace 


94 


sta. De unde sînt nevoit să deduc că, — 
fără să-mi arog pretenţii de mare descop 
e-ritor, — fiecare nutriment îşi are lubrifi 
antul său. 

În sfîrşit, mîncat bine, băut bine, acum 
s-ar cu-veni şi-o cafea. Tiotea Maşa-Ga 
rafa se oferă s-o 


prepare. Cu inima îndoită, îi încredinţez 
borcanul cu cafea rişnită. 

Pînă ce se fierbe licoarea, Vova mă pun 
ela curent cu situaţia pescuitului. Se ara 
tă deosebit de binevoitor, propunîndu-mi 
lanseta lui personală, confecţionată cu mi 
jloace locale. Tocmai cînd mă pregăteam 
să-i dau iarăşi bancnota de cinci lei, pent 
ru închirierea uneltei, apare şi tiotea Maş 
a. 

— Domnu Conan, nu facem supărare, 
n-avem căni pentru cafea. Bem din staca 
ne. Tot pe git se ducem!... A 

Cafeaua mi se pare cumplită. În lipsă d 
e alt re-cipient, tiotea Maşa a fiert-o într- 
o gamelă mili- tară, cine ştie ce pradă de 
război, în care, mai mult ca sigur, obişnui 
a să zdrobească usturoiul pentru mujdei. 
Iar stacanele, aici nu mai încape nici o în 
doială, erau cele din care se bea lichidul 
speci- fic locului, samagonul. 

Vova, căruia tiotea Maşa-Garafa îi toar 
nă din gamelă o porţie de cafea, o soarbe 
transportat de emoție. lar maică-sa, preţ 


95 


uind şi mai abitir fier- tura, consumă chi 
ar trei stacane. 

Nevroind să-mi jignesc gazda, dau pe 
git toată tolboroseala, impunîndu-mi un 
zîmbet plin de în-cîntare. Singura perfor 
manţă a femeii este tăria ne-obişnuită a î 
ntunecatei băuturi. Să scoale şi morţii di 
n mormiînt. Abia cînd observ borcanul de 
cafea, îmi dau seama c-a utilizat mai mult 
de-un sfert din conţinut (peste 100 de gra 
me). 

Cuprins de tahicardie în mai puţin de t 
rei mi- nute, îmi zic c-ar fi cazul să porne 
sc la pescuit, pentru a-mi potoli bătăile 
dezordonate ale inimii. 


În mijlocul naturii, printre stuful gîrliţelo 
r, precis că voi găsi liniştea atît de nece 
sară. 

— Îmi daţi şi mie o barcă, tiotea Maşa? 
Poate barca lui Vova... 

— Dăm, domnu Conan, cum să nu dăm. 
Iei dum-neata lotca lu Stiopka. Mare şi ta 
re. Cu treişpe cri-vace. Ţine bine la dumn 
eata... Şi luăm şi o cas-trulea, dăm afară 
apa... Dumneata om greu... Nu ştim ce-n 
timplăm! 


Lansetă am. De la Vova. Confecţionată 
din alun, cu inele de alamă, din cele între 
buinţate la perdele. In loc de mulinetă ar 


96 


e un mosor, numărul 22, mare cît o gogo 
aşă, pe care s-a înfăşurat nişte sfoară ce- 
ruită, de cizmărie. Mai există şi-un mîner, 
pe mar-ginea mosorului, probabil pentru 
recuperarea sforii. În orice caz, o adevăr 
ată minunăţie a îndemînării şi inventivi 
tăţii copilului. Dacă-mi iese în cale o ştiu- 
că, din cele atit de lăudate de Alecu, am 
să-i dăru-iesc băiatului o lansetă autenti 
că. In loc de „lin-guri”, Vova a tăiat nişte 
cozi de linguriţe de alu-miniu, şterpelite 
pesemne din bucătăria maică-si, precum 
şi-o limbă de pantofi, pentru ştiucile supr 
a-dimensionate. Le-a lipit şi cîrlige, căror 
a, însă, nu reuşesc să le identific proveni 
enţa. Totuşi am încre-dere în uneltele băi 
atului. Cele mai spectaculoase rezultate s 
e obţin cu scule primitive, nu cu sofisti-ca 
tele aparate plătite cu bani grei. Şi-n afa 
ră de asta, copilul este omul Deltei, băşt 
inaş din moşi strămoşi. Care habar n-ave 
au de mulinetele „D.A.M.” sau despre la 
nsetele din fibră de sticlă. 


Şi care, în ciuda acestei condamnabile ig 
noranţe, prindeau mai multe ştiuci şi bib 
ani decît totalitatea pescarilor amatori di 
n „Asociaţia pescarilor spor-tivi”. 


Lansarea la apă a lotcii se petrece cua 
jutorul ne-preţuit al lui Vova. Mai greu m 


97 


erge îmbarcarea mea. În loc să calc pe cr 
ivace, păşesc greşit şi merg peste fragilul 
fund al lotcii. Parcă se-aud nişte oftaturi. 
Nu le dau importanţă, atribuindu-le scînd 
urilor um-flate de apă. 

N-am avut niciodată pretenţii că-s mar 
e matroz, dar acum simt în mine sîngele 
unor necunoscuţi strămoşi navigatori. Înş 
fac vislele şi pornesc să le vîr adînc în a 
pă. Prima vislă o pierd numaidecît. O rec 
uperez fără efort, sărind de-a dreptul în u 
ndele tulburi ale Dunării-Vechi. Leoarcă 
de apă, încep să trag zdravăn la babaice. 

Peste cîteva minute, dacă nu şi mai puț 
in, ţoalele se usucă pe mine, scoţind abur 
i ca un cazan de rufe. Lotca se îndreaptă, 
sub îndrumarea mea destul de nesigură, 
deocamdată, spre malul opus al canalulu 
i. 

Dumnezeule! N-aş fi crezut că există a 
titea girli-ţe, cănălaşe şi poteci de apă pri 
n Deltă. Botul lotcii despică păpurişul, str 
ecurîndu-se aproape de la sine spre ochiu 
rile unde colcăie peştii. În jurul meu, oda- 
tă ajuns în centrul unei oglinzi de apă fre 
mătătoare, ştiucile sar de parcă ar fi la o 
lecţie de dresură pentru posturi de delfin 
i inteligenţi. 

Deşi nu mai sînt atît de convins c-am 
să găsesc singur drumul spre locuinţa lui 
Stepan Cuşeai, por- 


98 


nesc s-arunc cu improvizata lansetă a bu 
nului Vo- va. Aruncarea ca aruncarea, da 
r recuperarea sforii cizmăreşti se doved 
eşte extrem de grea. Pînă să înfăşor la lo 
c, pe mosor, cei douăzeci de metri de aţă 
ceruită, ştiucile au tot răgazul să migreze 
spre alte limanuri. 


În orice caz, după patru ceasuri de mu 
ncă asiduă, sînt silit să constat două feno 
mene îngrijorătoare. Primo: inspir o lipsă 
de încredere supărătoare (bine-înţeles p 
eştilor de toate speciile), nereuşind să-mi 
apropii nici unul. Barem să fi intrat şi eu î 
n pose- sia unei miîrliţe. Dar nici gind de 
-aşa ceva. Secundo: manifest serioase apt 
itudini (sau calităţi) hidrofile. Lotca lui St 
epan Cuşeai, pe care am călcat-o neco-re 
spunzător în picioare, dă semne de dezm 
embrare. Pînă una alta, acum cînd soarel 
e îmi calcinează şi bruma de păr ce-o por 
t pe ţeastă, apa a ajuns pînă aproape de 
bordurile ambarcaţiunii. Privind deznădăj 
duit la lenta (dar certa) creştere a nivelul 
ui, încerc zadarnic să-mi dau seamă pe u 
nde gilgiie apa. Renunţ. Dacă mai zăbove 
sc mult, am toate şansele să mă duc la fu 
nd. Cu lotcă cu tot. Deci, la muncă băiet 
e! 

Castrulea, încredinţată (premonitoriu 
parcă) de tiotea Maşa-Garafa, se dovedeş 


99 


te salutară. În mai puţin de-un ceas, dar 
dînd zdravăn din braţe, izbu-tesc să goles 
c pe jumătate barca. Leoarcă de nădu-şe 
ală, cu picioarele în apă pînă la genunchi, 
aban-donez pescuitul şi mă pregătesc să f 
ac cale întoarsă. 


Şi acum încep să apară primele dificul 
tăţi. Încotro s-o apuc? Mă orientez după s 
oare. Dealtfel, spre disperarea mea, dest 
ul de ineficient. Deoarece, nea-vînd altce 
va de făcut, s-a apucat de şotii. De unde 
o fi făcut rost de norii ăia groşi şi întunec 
aţi? 

Pînă n-apucă să crească iarăşi nivelul a 
pelor, por-nesc să lopătez de zor. N-are i 
mportanţă unde ies. Totu-i să răzbat la ca 
nalul cel mare al Dunării-Vechi. 

Străbat din nou nenumărate girliţe şi c 
otloane, sperii mii de peşti nestatornici, d 
ar îmi dau seama că-s alte locuri, alţi peş 
ti. Păcat. Dar, deocamdată, părăsesc oric 
e intenţie de-a admira natura încon-jurăt 
oare. 

Na! Începe să plouă. O rupere de nori. 
Las vislele şi apuc iarăşi castrulea. Acum 
trebuie să lupt şi îm-potriva apei de sus, ş 
i-a celei de jos. Duşumeaua lotcii prezintă 
nişte interstiţii răuprevestitoare. Cîl- ţii s 
moliţi, sub presiunea undelor, cedează fă 
ră să opună nici o rezistenţă. N-ar fi ieşit 


100 


din lăcaşurile lor, dacă aş fi călcat pe criv 
acele lotcii. Acum e prea tîrziu. Noroc 
că vasul oferit de tiotea Maşa este destu 
l de încăpător, minimum patru litri. După 
ce mai stropeşte vreo două trei răpăieli, 
ploaia se opreşte. Nu-mi mai rămîne deci 
t apa din barcă. 


Soarele apare iarăşi. Atit de arzător, în 
cît îmi zbiceşte îmbrăcămintea cît ai zice 
peşte. Tot sîntem în împărăţia lor! 

Lotca se furişează îngreunată (de apă) 
printre trestii. Şi, în sfîrşit, răzbatem la D 
unărea-Veche. Şi am şi noroc. Deoarece 
văd şi casa lui nenea Stepan. La o 
zvirlitură de băț. Cel mult trei kilometri. 

Numai că personalitatea subsemnatulu 
i nu mai posedă suficiente resurse. Decis 
să abandonez cursa, încep să răcnesc în 
direcţia vremelnicului meu do-miciliu. Nu 
„ajutor!”, căci ar însemna să mă fac de 
ris, ci doar „Vova! Vova!” strig pînă ce si 
mt că-mi dilat excesiv alveolele pulmon 
are. Nefericirea face ca răcnetele mele, a 
tit de sonore şi bine pozate, să fie domina 
te de sirenă unei şalupe cu motor. S-a ap 
ucat să dea semnale în neştire, tocmai cî 
nd am atîta nevoie să fiu auzit. 

Şalupa se află acum lîngă lotca mea. N 
u mai urlă. Urlă în schimb un nene, unu 


101 


riaş, poate mai trupeş decît mine. 

— Eşti surd, domnule! Pe dumneata te 
semna-lizam! 

Măgăoaia începe să mă enerveze: 

— Dar ce, matale eşti de la circulaţie? 
N-am de-păşit reglementar? Am călcat pe 
cineva? 

Şalupa opreşte motorul. Din cabina me 
canicului, o înjghebare jegoasă din lemn 
coşcovit şi albit de ploi şi soare, se ivesc 
doi indivizi, ca dintr-un film de groază. C 
el care joacă rolul lui Frankenstein cred 
că-i sărit zdravăn peste 80 de anişori. Da 
r pare vîn-jos, în deplină sănătate. Celălal 
t, un tînăr în jur de 30 de ani, are o m 
utră de vampir, alb la chip, cu privire ciu 
dată, fixă, scormonitoare. 

Intre timp, deoarece lotca mea ia apă s 
erios, îmi dau seama că nu-s chiar atît de 
tare pe poziţie. 

— Arată-ne permisul! — mă solicită uri 
aşul. 

— Talonul, sau carnetul de conducere? 


— Permisul de pescuit! 

— Nu-i la mine, a rămas în maşină, iar 
maşina-i la „Mila 37”! 

Uriaşul priveşte cu subinţeles la Frank 
enstein, şi amîndoi la vapor. 

— Dumneata eşti ziaristul Conan? Scrii 
torul? 

Au şi aflat de sosirea mea în deltă? Mă 


102 


miră. Ca ziarist semnez Coman. De unde 
ştiu de scriitorul Conan, de vreme ce n-a 
m publicat încă nici o carte? Lucrurile înc 
ep să se-ncurce. Ceva nu-i în regulă. 

— Personal! în carne şi oase... 

— Mai mult în carne, s-ar zice! — îşi în 
găduie să constate vampirul. 

— Domnule, nu-ţi permit... 

Uriaşul schiţează un rînjet. Parc-ar vre 
a să mă îmbuneze: 

— Domnule Conan, dacă nu te transbor 
dăm pe şalupă, vei fi nevoit să discuţi cu 
noi de pe fundul Dunării-Vechi! Pe puţin 
patru metri! 


Aici are dreptate. Nivelul apelor, din lo 
tcă, se apropie sensibil de borduri. Ajutat 
de Frankenstein, care mă saltă ca un fulg 
pe şalupă, în ciuda vir-  stei sale şi-a gr 
eutăţii mele, asist neputincios la ama-rar 
ea lotcii. Vampirul o leagă cu-o parimă, tr 
ecîn- du-i-o prin belciugul din bot, apoi re 
vine satisfăcut pe puntea şalupei. 

— Acum să facem prezentările, dragă d 
omnule Conan! Eşti în mîinile noastre. Tr 
ebuie să recunoşti că ţi-am salvat viaţa! 
Mai întîi să ţi-l prezint pe socru-meu, Mil 
opoc Papaşa, zilier la magazia Cea-peulu 
i, dînsul este tovarăşul subinginer Babu 
Ursu, şeful şi părintele nostru al tuturor, 


103 


tot de la Ceapeu, iar eu mi-s Pilu, zis şi I 
tană, mai pe limba buleti-nului de identit 
ate Itană Pilu Arambaşa, magazi-nerul co 
operativei. 

Terminînd cu prezentările, pornesc toţi 
să-mi pompeze mîna dreaptă, manifestîn 
d un entuziasm absolut inexplicabil. 

Vampirul, adică subinginerul Babu Urs 
u, părin-tele echipei, se dovedeşte poseso 
rul unui debit ver-bal nesecătuit: 

— De azi dimineaţă vă tot căutăm, dom 
nule Co-nan! Eram speriaţi. Să piară în gi 
rliţele Deltei noastre un asemenea scriito 
r şi ziarist, ar fi fost o adevărată tragedie. 
Mai ales dacă aţi venit la noi cu gindul 
de-a scrie un reportaj despre succesele n 
oastre în producţie. Cine v-a îndemnat să 
vă pri-păşiţi tocmai în locurile astea, atît 
de sălbatice şi incomode? De ce nu ne-ati 
anunţat la Ceapeu? V-am fi organizat 
o primire pe cinste. 

Mă simt nevoit să-i întrerup starea euf 
orică: 

— Domnule inginer... 

— Subinginer, maestre, subinginer... 

— Mă rog, dacă insişti dumneata, dom 
nule sub-inginer, cine v-a informat despr 
e apariţia mea pe aceste meleaguri? 

Babu Ursu (Vampirul) nu se lasă demo 
ntat: 

— Avem şi noi antenele noastre, iubite 
maestre! Cum am aflat c-a venit un ziaris 


104 


t la „Mila 41”, ime-diat am dat alarma. A 
dică ne-am interesat numai-decit despre 
condiţiile dumneavoastră de trai. Cînd ne 
-a spus tiotea Maşa c-aţi pornit de unul 
singur în 


Deltă, să ne vină rău nu altceva. Dacă vă 
rătăceaţi? Avem şi noi răspunderile noast 
re. 

— Atunci aflaţi că antenele dumneavoa 
stră nu-s chiar atît de preţioase. Sînt şi zi 
arist, asta-i adevă- rat, dar n-am venit să 
scriu vreun reportaj... 

— Slavă Domnului! — scrişneşte printr 
e dinţi Itanà Pilu Arambaşa. 

Văzîndu-i atît de brusc liniştiţi, îmi con 
tinuu co-municarea intenţiilor: 

— Am sosit în Deltă în calitate de scriit 
or, la recomandarea unui bun prieten de- 
al meu, tot scrii-tor şi dînsul... 

— Şi vreţi să scrieţi despre noi, adică d 
espre Cea-peul nostru? — mă iscodeşte î 
ngrijorat Babu Ursu. 

— Nu, domnule inginer, pardon, subin 
giner, am de isprăvit un roman, cu un su 
biect absolut străin de viaţa Deltei... 

Respiră uşurat şi vampirul: 

— Splendid, domnule Conan! Minunat. 
Numai să fie aşa!... 

Frankenstein, adică bătrînul viguros ca 
un drac de mare, cel care se cheamă Mil 
opoc Papaşa, şi care izbutise performanţ 


105 


a, demnă de-un ridicător de greutăţi olim 
pic, de-a mă sălta pe bordul şalupei, nu-ş 
i poate reţine bucuria: 

— Sîntem oamenii matale, domnu scriit 
or, scrim matale despre cei vrei, noi dăm 
o mînă de ajutor, dăm icre, trimitem la ti 
ne crap-şaran, peşte lufar, trimitem ce vr 
ei la tine... Lăsam să lucrăm, şi matale la 
noi, şi noi la tine... 


Fără să mai aştepte replica mea nedu 
mirită, în care aş fi dorit să-mi exprim o s 
umedenie de între-bări suplimentare, băt 
rinul Frankenstein coboară ca un spîrnel 
în cabina mecanicului. Peste o clipă se au 
de duduind motorul şalupei. lar peste al 
tă clipă pornim către locuinţa lui Stepan 
Cuşeai. Lotca, plu-tind mai mult sub nivel 
ul Dunării-Vechi, ne ur-mează, trasă la pa 
rimă. 

Rămas cu Vampirul şi cu uriaşul Pilu, z 
is şi Itană Arambaşa. îndrăznesc să cer o 
lămurire esenţială: 

— Dragii mei, cine v-a spus că-s scriito 
r? Cine v-a informat că semnez Conan? 
Asta-i doar un pseu-donim, sub care încă 
n-am publicat nimic... 

Babu Ursu, părintele şi şeful celorlalţi 
doi repre-zentanţi ai Ceapeului, mă priv 
eşte rinjind respec-tuos, apoi îmi răspund 
e: 


106 


— Tovarăşul „Fiat”! 


Abia într-un tîrziu îmi dau seama despr 
e cine vorbeşte Vampirul. Uitasem „Bom 
biţa” deschisă. Mătuşa paznicului de la d 
ebarcader, cea care-mi furnizase cele do 
uă balerci cu samagon, îmi scoto-cise pri 
n lucruri, găsise suficiente dovezi despre 
ac-tivitatea personalităţii mele, şi, după c 
um era şi normal în condiţiile locale, anu 
nţase de urgenţă or-ganele Ceapeului. 

Acestea sosiseră la faţa locului, perche 
ziţionaseră înnămolita mea „Bombiţă”, şi 
porniseră numaidecit în căutarea eminen 
tului reporter al revistei „Fapta”. Eram al 
doilea ziarist, în ultimii doi ani, care se d 
eplasa la „Mila 41”. 

De pe urma vizitei celui dintii, se trezis 
eră c-o mulţime de necazuri, deduc eu di 
n cele mărturisite de subinginer. Colegul 
meu fusese un tînăr neprice-put, nu înţel 
ese mai nimic din entuziasta muncă 
a maeştrilor pescuitului, şi publicase un 
material critic, profund dăunător producţ 
iei. 

— Domnule maestre, — îmi comunică 
părintele pescarilor de la magazia Ceape 
ului, abandonînd su-bit persoana a doua 
plural, — dacă vei sta liniştit şi te vei o 
cupa numai de romanul dumitale, ai să ai 


107 


parte numai de bucurii. Sîntem cu ochii p 
e matale, gata să-ţi sărim oricînd în ajuto 
r. Aşa sîntem noi, oamenii Deltei. Deoca 
mdată, bine că nu te-ai înecat. Că cine şti 
e ce necazuri ne mai cădeau pe cap.A m 
ai fost, odată, pe la noi un soi de inspecto 
IEI, ce crezi matale că i-a trecut prin 
cap? 

— De unde să ştiu eu? 

— Uite-aşa un glonte! Paznicii l-au crez 
ut bra-conier! E bine? 

Vampirul are dreptate. lar Arambaşa, s 
esizînd ra-pid faptul că-mi dădusem seam 
a de valoarea acţiunii lor de salvare, ada 
ugă impetuos: 

— Sîntem oamenii dumitale, nene mae 
strule. Dar nu mai porni la pescuit. Nu-i d 
e matale. Oboseşti. Şi tot nu prinzi nimi 
c. Las’ pe noi treaba asta. Cine ştie unde 
te mai rătăceşti? Stai acasă, la tiotea Ma- 
şa-Garafa. Stai şi scrie. Nu mai umbla br 
ambura. Peştele-i meseria noastră, aşa că 
bizuie-te pe noi. Ai să ai la peşte, cît nu p 
oţi băga în dumneata... E bine? 

Sincer să fiu, de ce să mint, mă „flatule 
ază” grija acestor maeştri ai conservării e 
chilibrului ecologic al 


Deltei. Deşi fie vorba între noi, nu vedem 
ce pa- gube aş fi putut pricinui peştelui. 
N-am fost, în toată viaţa mea, un pescar 
prea priceput. Nici ca amator. 


108 


Încadrat de Babu Ursu, care mă priveş 
te atent, scormonindu-mi măruntaiele su 
fletului, şi de Itană Pilu Arambaşa, pe pos 
t de protector al ziariştilor prea neastim 
păraţi, privesc plin de nădejde la casa lui 
nenea Stepan Cuşeai. Şalupa navighează 
rapid în direcţia acesteia, săltînd zglobi 
e pe undele Du-nării-Vechi. 


Abia după ce trinitatea celor de la Cea 
péu mă debarcă rapid, lăsîndu-mă cu lotc 
a scufundată la mal, pentru ca apoi s-o şt 
eargă, pesemne în direcţia preţioasei ma 
gazii, abia atunci constat că urlasem deg 
eaba, că zadarnic îl strigasem pe Vova. 

În ograda lui nenea Stepan s-a încins b 
airam mare. Cu armonică şi coruri. Cu da 
migene de căr-ţălău pe masă, cu cazanul 
de rufe, în care fierbe eternul borş de peş 
te tras lîngă Maşa-Garafa. Cos-teliva soţi 
e a gazdei, mînuind vajnică lingura de le 
mn binecunoscută, abia pridideşte cu um 
plutul castroanelor. 

Puteam să trag cu tunul, şi tot nu m-ar 
fi auzit nimeni. Stepan Cuşeai, în fruntea 
mesei, improvi-zată pe fundul troacei lui 
Sandolea, pe care o răs-turnaseră, — 
profitind de absenţa chiriaşului prin-cipa 
l, plecat în vijiială pe coclaurile gîrliţelor, 
— dirijează înflăcărat corul pescarilor aşe 
zaţi pe tîr-nele de cărat peşte. Observ, în 


109 


dreapta lui, probabil pentru orice eventu 
alitate, ceaunul de aluminiu. 

Soarele porneşte spre asfinţit. Trebuie 
să fie cam cinci şi jumătate. Iar eu pornes 
c spre casă. Cuşeai mă zăreşte. Şi urlă pli 
n de entuziasm: 

— Unde fugim, frate Conan! Haidem ci 
ocnim un stacan cu fraţii mei. Mîncam şa 
ran şi raci, mujdei şi mămăligă. Maşa-Gar 
afa s-a făcut femeie de treabă, iubeşte ac 
um pe Stepan. 

Corul lipovenilor s-a oprit pe-un acord 
de terță. Mă surprinde însă melodia cînta 
tă. Mă aşteptam să interpreteze folclor lo 
cal, şi cînd colo recunosc de la distanţă, 
chiar dacă frinează brusc, celebra piesă , 
Zumbalai, zumbalai meştere!” 

Adunarea se ridică în picioare, mă salu 
tă frenetic, pornind să cînte în versiune a 
meliorată o celebră piesă de pahar: „Să u 
mplem, să bem, stacane mai vrem, / să b 
em cît putem, cîtă viaţă avem.” 

Nenea Stepan îşi părăseşte locul, se ap 
ropie de mine şi literalmente mă tirăşte 1 
a masă, invitîn- du-mă insistent să iau 
parte la ospăț. 

Tiotea Maşa-Garafa nu se lasă mult aşt 
eptată. Mă îmbie surizătoare: 

— Mîncam, domnu Conan! Bem, domn 
u Conan! 

Fie vorba între noi, nu mai era nevoie 
să fiu mo-bilizat. Mi-era o foame de-aş fi î 


110 


nfulecat şi pietre. 

Prefer totuşi castronul de borş oferit d 
e firava mea gazdă. Zeama era formidabi 
lă. Dar şi mai for-midabile sînt bucăţile d 
e şaran, cegă, somn, păstru-gă, morun şi 
alte fiinţe înotătoare neidentificate. 

Ceea ce urmează însă, mă lasă înmărm 
urit. Pînă astăzi nu mai gustasem aşa cev 
a. Chiftele de ştiucă! Sublime! Cu ceapă t 
ocată mare, prăjite puţin, mai mult tăvăli 
te, în ulei de rapiţă. Şi înoată de minun 
e 


în cărţălăul lui nenea Stepan, pe care Vo 
va abia mai pridideşte să-l care din beci. 


Situaţia începe să se deterioreze către 
seară. Mul-tiplele damigene golite, aşeza 
te la rînd, ca la ar-mată, în jurul troacei | 
ui Sandolea, se află de mult în interiorul 
(sau în capetele) comesenilor mei. 

— Stepan-beţivan, ce căuta domnu Con 
an în şa-lupa hotilor? 

— Te-ai dat cu Arambaşa şi cu Milopo 
c, nenoro-citule! 

— De-aia ţi-a pus trei norme inginerul! 
Te-ai vîndut lor! 

Stepan Cugşeai, beat pulbere, începe şi 
el să intre la idee. Chiar se încumetă să 
mă întrebe: 

— Ce căutam la hoţoman, domnu Cona 


111 


n? 

Spre norocul meu, explicația furnizată 
reuşeşte să-l dumirească pe lipovan, dar 
nu şi pe tovarăşii săi de muncă. Nici n-a 
r fi putut înţelege, la scăzu- tul lor nivel 
de luciditate. 

Este printre ei un pescar, pe care îl tot 
strigă „Hristu”, şi care nu se astîmpără. 
Mereu îl zgîn- dără pe Cuşeai, spunîndu- 
i că le fură peştele, că se are bine cu Ara 
mbaşa, că-şi bate joc de prietenii lui bu 
ni, tocmai de ei, care veniseră să-l vizitez 
e, crezîndu-l rău bolnav. De ce nu se prez 
entase la lucru? Stepan îşi iese din pepen 
i. Înşfacă binecu-noscutul ceaun, cel mic, 
şi-l repede în capul lui Hristu. Din fericir 
e, nu-l nimereşte. 

Reuşesc să împiedic o bătaie generală, 
după mul-te străduinţi, făcînd o serie de 
declaraţii solemne, cu mîna în dreptul ini 
mii, garantind că Stepan Cugşeai fusese b 
eat că se supărase amarnic pe Maşa-Gara 
fa, din pricină că nu-i dăduse cărţălău. 

Dar fie din epuizarea tonusului vital, fi 
e din cau-za convingătoarelor mele mărtu 
rii, lucrurile se do-molesc. Maşa-Garafa 
mai toarnă un rînd de borşuri, Vova mai 
aduce o damigeană de vin negru, acru şi 
oxidat, iar mesenii pornesc să se pupe fie 
rbinte. Împăcare generală, singurul susp 
ect rămînînd doar eu. Ce căutasem în şal 
upa hoţomanilor? 


112 


Numai o minune mă putea salva de la l 
inşaj. 

Dar iată că se produce şi minunea. Ca 
prin far-mec, din umbrele înserării apare 
făptura lui diadea laşa. lar pe urmele lui, 
fără cunoscuta haraba, ad-junctul Vasile, 
gloaba ce mă adusese de la debarca-deru 
l „Milei 37”. 

— Frumos şadem! Unii bem, alţi munci 
m! laşa stăm? 

Văzînd în persoana ilustrului căruţaş si 
ngura mea posibilitate de dezvinovăţire, î 
l invit lîngă mine, şi-l rog: 

— Fac cinste, diadea laşa! Bea şi măni 
ncă! Nu-mai spune-le dumnealor, cu mîn 
a pe inimă, cine sînt eu, de unde m-ai adu 
s, spune-le tot! 

— Frumos că facem cinste! Iaşa nu şti 
m cine mata. Luvat de la „Mila 37”, asta 
ştim, lăsam ma- şin la tiotea Vanghelina, 
asta ştim, dar cine putem şti de unde ve 
nim mata? 

Nenea laşa ăsta, în ciuda faptului că s 
tă cu fun-dul pe ţepii tîrnei, trezeşte în mi 
ne un cumplit dor de răzbunare. Dacă st 
ăruie să-mi mai dea nervii la răzătoare, p 
recis fac o criză de hipertensiune arte-ria 
lă. Şi-aşa o am paroxistică. 


— Ascultă, diadea laşa, am venit sau n- 


am venit cu vaporul? 
— De unde să ştim laşa? Nu eram nici 


113 


un vapor, nu văzum! 

Spre norocul, dar şi spre surprinderea 
mea, mă scoate din încurcătură băieţelul 
gazdei. 

— Ştiu acum cine-i nenea Conan! l-am 
văzut poză la jurnal. Dar îl chema altfel. 


După ce Vova aduce un exemplar vechi 
şi ferfe-niţit al revistei „Fapta”, toate lucr 
urile se simpli- fică. Fantastic de rapid. A 
dmirîndu-mă, din profil, căci aşa arăt mai 
subţire (şi la propriu şi la figurat) adunar 
ea mă declară în afara oricărei bănuieli. 
Nu-mai Hristu Ferşampanos, numai dîns 
ul mai are unele suspiciuni. 

— Parcă-i mai gras ăla din jurnal! Şi de 
ce-l cheamă Coman? 

— Uite, nene Hristule, — trec eu la un 
ton mai... familiarist, — citeşte în buleti 
nul de popula-ţie. Coman mă cheamă. Co 
nan e doar un pseudo-nim. lar de cînd m- 
am fotografiat, acum doi ani, am ținut r 
egim şi-am mai slăbit... 

Deşi mi-ar fi venit cam greu să-i explic 
persecu-torului meu ce-i cu ciudăţenia as 
ta, de-a semna cu alt nume, Hristu Ferşa 
mpanos trece peste problemă şi-l interog 
hează pe căruţaş: 

— Şi tu ce-ai venit fără povozcă, numai 
cu Vasile? 

laşa nu se grăbeşte să-i răspundă. Are 


114 


alte ocu-paţii. Duce la gură stacan după s 
tacan. Vreo patru la rînd. Abia după ace 
ea se-ndură. 

— Nu venim pentru tine, bre Ferşampa 
nos! Luvam domnu Conan, şi aducem m 
aşin. Drumul us-cam, punem pe Vasile la 
tirlie şi caram. 

Bucuros de cele auzite, cuprins de-un e 
ntuziasm uşor explicabil, mă ridic de pe c 
eaun şi anunţ „co-ram populo”: 

— Nene Stepan, vinde-mi un damijon d 
e cărţă-lău. Fac cinste să bea toată lume 
a. Apoi pornim cu toţii la „Mila 37”, s- 
aducem maşina... 

Dar cînd eman asemenea necugetate p 
ropuneri, mă opresc din discurs, dindu-m 
i seama că, luat de vîrtej, neglijasem o ch 
estiune deosebit de impor-tantă, drept ca 
re mă adresez căruţaşului: 

— Şi de ce să nu vin cu „Fiatul”? De vr 
eme ce s-a uscat drumul înseamnă că se 
poate circula. Mer-gem pînă la debarcad 
er cu harabaua dumitale, iar de-acolo mă 
-ntorc în maşină... 

Diadea laşa îşi frotează insistent bărbi 
a nerasă de vreo cîteva zile, apoi mă lăm 
ureşte, mai mult în-trebîndu-mă: 

— Mergem motor fără benzină? laşa n 
u credem. Vasile nu merge fără ovăz. Bab 
uşca Vanghelina lu-vat benzin, spălat cov 
ior... Cumparam dumneata damijon de la 
Stepan, bem şi aducem maşin... 


115 


Pe deplin satisfăcut de explicaţia ştiinţi 
fică a căruţaşului, urlu disperat către gaz 
dă: 

— Să vină mai repede cărţălăul. Altmin 
teri cine ştie ce se mai întîmplă cu maşin 
a. Poate că-iia tiotea Vanghelina şi radia 
torul, să-şi facă instalaţie de încălzire cen 
trală... 

Recipientul se consumă rapid. Mai ales 
că diadea laşa, luînd găleata de tablă 
cu care Maşa-Garafa 


scotea apa din Dunărea-Veche pentru co 
nfecţio-narea borşului de peşte, toarnă în 
ea mai bine de trei litri de cărţălău roş 
u, pe care i-l dă lui Vasile, să se-adape ş 
i el. 

Mai văzusem în tinereţile mele, în gara 
de la Băi-leşti, un porc care bea vin, dar s 
tăpînul său, restau-ratorul, bufetierul şi s 
ocrul şefului gării îi amesteca băutura cu 
apă. Vasile însă, demn adjunct al lui diad 
ea laşa, virindu-şi capul în găleată, o 
vidanjea- ză în mai puţin de trei secunde. 
Sec! Fără apă, si- fon sau alte lichide pol 
uante. 


Pe la unsprezece din noapte, izbutim s- 
ajungem la debarcaderul „Milei 37”. Pej 
os. Cu excepţia mea, care, în ciuda tuturo 
r împotrivirilor, am fost încă-lecat cu forţ 


116 


a pe spinarea osoasă a bietului Vasile. Da 
r gloaba părea mai zdravănă decît arăta. 
Poate că şi cărţălăul ajutase întrucîtva. 
Messenii, în frunte cu Hristu Ferşampanos 
şi diadea laşa, mă încadra-seră tot timpul 
drumului, emiţind tot soiul de aluzii, mai 
mult sau mai puţin directe, la excelentul 
sa-magon fabricat de tiotea Vanghelina. 

Realitatea se dovedeşte mai crîncenă d 
ecît mi-o putusem imagina. „Bombiţa” za 
ce în nămolul us- cat, cu roţile înfundateî 
n glod pînă la butuci. Ca-pota portbagajul 
ui, acolo unde se află şi rezervorul de ben 
zină, stă căscată, dată peste cap. Tiotea 
Van-ghelina se pricepuse s-o deschidă, da 
r nu mai ştiuse cum s-o tragă la loc. 

Cînd ne apropiem de maşină, zeci de g 
alinacee îşi iau zborul de pe cuibarele re 
partizate pe scau- nele din faţă, în portba 
gaj, printre lucrurile mele. Călare pe Vasi 
le, am o privelişte mult mai cuprin-zătoar 
e, atît de tristă, încît îmi vine să-mi pling 
de milă. 

Vasile, pe care-l ajunge oboseala drum 
ului, pre-cum şi vinul aspirat la masa din 
ograda lui Stepan Cuşeai, fără nici un se 
mnal de avertizare, nici una nici două, se 
culcă de-a dreptul în colbul de la mar-gin 
ea şanţului, uitînd că mă avea şi pe mine 
în spate. Adoarme instantaneu, dîndu-mi 
prilejul, pen-tru prima oară în viaţa mea, 
s-aud un cal sforăind. Şi încă la o palmă 


117 


de mine, care zac lingă el, tot în patul 
de praf călduţ şi plin de pureci. 

Ajutat de un grup de tovarăşi, care mai 
făceau o oarecare priză cu solul, reuşe 
sc să mă extrag de sub coasta lui Vasile. 
Le mulţumesc, dar fără a scăpa de corul 
lor pe patru voci: 

— Facem cinste, domnu Conan? Facem 
cinste, scoatem maşina! Bem samagon, n 
oi trezim... 


Spre ziuă, în vreme ce Vasile doarme n 
epăsător şi rece, veselii companioni, mo 
bilizaţi de cele două balerci de samagon 
cumpărate de la tiotea Vanghe-lina, dove 
desc să-mi dezgroape „Bombiţa”. 

Spetiţi de oboseală şi de mixarea cărţă 
lăului cu samagonul, se prăbuşesc ca mo 
rti în „Fiat”. Iar cine nu mai are loc, sus p 
e maşină, pe portbagaj. Vasile doarme du 
s. laşa, Stepan Cugşeai şi Hristu Ferşam-p 
anos, într-o stranie triplă îmbrăţişare, sfo 
răie în-fricoşător, pe şase nări şi patru vo 
ci, în ciuda fap-tului că nu-s decît trei. Ab 
ia într-un tîrziu, intrigat performanţa trio 
ului, dau peste sursa celui de-al patrulea 
sunet. Redutabila formaţie cantabilă, ex-c 
lusă de la ocuparea „Bombiţei”, adormise 
pe coas-tele de xilofon ale mult încercatul 
ui Vasile, care susţinea partitura basului. 

În faptul dimineţii, reînvigoraţi de odih 


118 


nitorul somn de peste noapte, bunii mei p 
rieteni se trezesc, proaspeţi şi neprihăniţ 
i. Numai eu nu reuşisem să-nchid un o 
chi, tot gîndindu-mă la transportarea maş 
inii. 

Dar laşa rezolvă totul. Vasile ne dă ia 
răşi măsura posibilităţilor sale. Căruţaşu 
l, tip inventiv, nu-l în-hamă normal, prinzi 
ndu-l de roţi, ci direct de bara de protecţ 
ie. Vasile trage din toate puterile, iar noi, 
cei din spate, împingem de ni se umflă tî 
mplele. Iar gloaba, dînd dovadă de-o surp 
rinzătoare bunăvoință şi capacitate de tr 
acţiune, o zbugheşte ca din puşcă. Numai 
„Bombiţa” rămîne pe loc. Dar fără bara d 
e protecţie. 

În cele din urmă, repetînd operaţia în a 
lt sens, înhămîndu-l pe Vasile la arcul din 
faţă, izbutim să scoatem maşina pe şleaul 
mare. Fără nici o pierdere. Arcul pare p 
uţin mai în faţă, dar n-are nici o importa 
nţă. 


Pe la unsprezece, în toiul veseliei, pe ci 
nd ne po-toleam foamea cu celebrele pre 
parate culinare ale tiotei Maşa-Garafa, ac 
ostează la debarcaderul fami-liei Cuşeai ş 
alupa ce mă salvase de la înec. 

Bună dispoziţie intră în nori. Arambaşa 
nu co-boară. Pesemne are cunoştinţă de 
efectele neplă- cute ale prezenţei sale. Se 


119 


rezumă să răcnească: 

— Voi de ce nu veniţi la lucru? Aţi înne 
bunit! Vreţi să creadă tovarăşul scriitor 
că aici, la noi, ardem gazul de pomană şi 
nu ne preocupă problemele aprovizionări 
i populaţiei, de la oraşe şi sate cu produs 
e piscicole de peşte? 

Frankenstein, pitit în dosul cabinei me 
canicului, priveşte chioriş la mesenii indi 
spuşi de filipica lui ginere-său. Vampirul, 
palid de enervare, probabil pentru că Ara 
mbaşa vorbise în locul lui, pe post  deş 
ef, tace încruntat, prinzînd să se înşurube 
ze şi mai ţeapăn în podeaua ambarcaţiei. 

Milopoc Papaşa, nemaiaşteptînd semn 
alul lui Pilu ltană Arambaşa, ambalează 
motorul, stîrnind valuri înspumate la pup 
a şalupei. Apoi demarează furtunos, înce 
rcînd să domine apelul magazine- rului: 

— La cinci să fiţi la cherhana!... 

Subinginerul Babu Ursu, — părintele 
pescari- lor, — stă neclintit. Priveşte lun 
g la mine, dar fără vreo expresie în stare 
să-mi sugereze conţinutul unei comunică 
ri spirituale sau afective. 


Putin intrigat de vizita salvatorilor mei, 
mă adîn-cesc în studierea excepţionalelor 
chifteluţe de ştiu-că. Şi, în timp ce gust a 
rar din frageda carne a răpitorului, mă gi 
ndesc la întunecatele perspective de-a 


120 


mă deplasa cu „Fiat”-ul prin împrejurimil 
e „Milei 41” numai cu trăscău, în loc de b 
enzină. 

Singurii care mi-ar putea procura atît 
de nece-sarul carburant, aici în sălbăticia 
Deltei, unde nu funcţionează nici o staţie 
de benzină, nu-s decît Arambaşa, Milopoc 
Papaşa sau subinginerul, „pă-rintele” Ba 
bu Ursu. 


Dar ar însemna să mă pun rău cu Step 
an Cuşeai. Şi nu numai cu dînsul, ci şi cu 
toţi prietenii lui. 

Ce-or fi avînd de împărţit, cele două ta 
bere, de se au ca fraţii?... 


9. MOIRA GHERGIDAP 


Ar fi cazul să mă apuc de lucru. „Bo 
m-  biţa” e gata descărcată. Acum stă a 
dăpostită în grajdul vacii emigrate pe pla 
uri. Seara cînd se în-toarce din expediţiil 
e ei, la muls, scot maşina şi-i las locul li 
ber, pentru înnoptat. Combinația nu-i del 
oc rea. Mai pun motorul în mişcare. Nu r 
ugi-neşte. Benzină n-am. În schimb, surpr 
inzîndu-mă turnînd trăscău de 64 de grad 


121 


e în rezervor, nenea Stepan mi-a procura 
t nişte vodkă-satelit. După mi-rosul bine 
marcat, de spirt denaturat, cam îmi în-chi 
pui despre ce-i vorba. Principalul este că 
face aprindere. La sfert. Pentru trei flaco 
ane (de o ju-mătate) de lichid inflamabil a 
dus de la Bucureşti. Stepan Cuşeai mi-a f 
urnizat şapte litri de alcool industrial nep 
oluat. 

Astăzi se-mplinesc patru zile de cînd st 
au şi bat apa în piuă. 

Nu-mi dau seama ce-mi lipseşte, dar î 
mi este imposibil să mă aşez în faţa maşi 
nii de scris. lar de ieşit la pescuit, nici 
gind de aşa ceva, pînă nu se va repara 
lotca pe care o scosesem din funcţiune. 

Realitatea este că nu se poate trăi num 
ai cu piîi- ne. Adică viaţa nu se poate rezu 
ma doar la parti-ciparea mea intensivă (d 
e trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz şi sea 
ră) la bairamurile organizate de tio- tea 
Maşa-Garafa. Simt nevoia contactului cu 
lumea ideilor, cu mişcarea planetei. Imi li 
psesc ziarele, re-vistele! N-am mai citit u 
n ziar de-o săptămînă. 

Nemaiputînd răbda, o interoghez pe ti 
otea Maşa: 

— De unde vă cumpăraţi ziarele? Vova 
mi-a arătat chiar şi un număr din revista 
„Fapta”! Aveţi chioşc de presă în sat? 

— Numai de zarzavaturi!... Al Ceapeul 
Li lee 


122 


— Şi-atunci de unde aţi făcut rost de re 
vistă? 

— Se vindem la magazin universal. Cu 
mparam halva tahînia, se dăm numai cuj 
urnal. Nu cumpa-ram jurnal, nu se vinde 
m halva... 

Mai am o speranţă: 

— Dar la oficiul poştal n-au ziare? Aveţ 
i oficiu la „Mila 41”? 

— Avem. Cum să n-avem! Lîngă primăr 
ie... 

— Atunci trebuie să aibă şi ziare! 

— Asta nu ştim, domnu Conan. Dacă n 
u se vin-dem acolo halva, pentru de ce se 
vindem jurnal?... 


Renunţ s-o mai prelucrez pe tiotea Maş 
a-Garafa. 

Decid să merg pînă în centrul satului, | 
a oficiul poştal. Pentru a nu mă duce cu 
mîna goală, iau cu mine o jumătate de tră 
scău de Tîncăbeşti, într-o sti-clă corespun 
zătoare (ca volum) de „Moskovskaya”. 

Curăţenia clădirii oficiului PTTR mă im 
presio-nează plăcut. Încăperea centrală e 
ste despărțită de-o tejghea strălucitoare. 
În stînga se află trei cabine telefonice, pr 
obabil pentru convorbiri interurbane. Că 
măruţa telefonistei de serviciu stă pitită î 
n dreap-ta. Entuziasmat, strig în gura ma 
re: 


123 


— Bună ziua la toată lumea! 

— Bună, fetiţo! Alioo, iubiţico! Alioo... 

— Pardon? — întreb eu intrigat, nevăzi 
nd pe nimeni. 

Oficiul pare pustiu. Nimeni după tejgh 
ea, nimeni la biroul pe care-l bănuiesc a 
fi destinat dirigin- telui. 

— Aliooo! Maliucuuuu! Aliooo! Răspun 
de odată, fetiţo! Dă-mi pe şefu, că vrea să 
-l audă tovarăşa dirigintă! 

Calitățile mele de investigator îndelun 
g verificat mă ajută să identific imediat s 
ursa sinistrelor mior-lăieli. Este cabina o 
peratoarei. Bat cu degetul în fe-restruică. 
Nu răspunde nimeni. Dau din nou să cio- 
cănesc în geamul opac. Dar, de astă dată 
lovesc cu virful arătătorului o frunte care 
sună a dovleac copt. Ferestruica se des 
chisese pe neaşteptate. lar posesoarea fr 
unţii mă priveşte amuzată, fără să pară s 
upărată: 

— Mi-era teamă c-o să spargeţi geamu 
l! Noroc că m-aţi nimerit pe mine. Pentr 
u că eu vă cunosc. Bine aţi venit pe la no 
DI. 

— De ce? — mă arăt eu, pe drept, mira 
tă 

— Păi de cînd vă aşteptăm! Cine n-a au 
zit de dumneavoastră? Credeţi că noi sînt 
em analfabeti-zaţi? Că nu citim? Naş-Pil 
u, că el ne-a botezat, pe toţi cei de la ofici 
u, ne-a povestit că sînteţi un mare scriito 


124 


r englez, aclimatizat la Bucureşti. Cică si 
nteţi părintele lui Şerlac Holmăs, eroul p 
ublicului cititor. Ce bine o să-i paie tova 
răşei dirigintă, că dînsa ci-teşte toate ro 
manele cu criminali şi detectivi, vă lasă 
cu gura căscată cînd povesteşte de Filip 
Mar-love sau de Lemi Cauţion, ăla din „C 
e le pasă fe-telor” 

Nu-i nimic grav în afirmaţiile operatoar 
ei. Mai prost e că n-am publicat (încă) nic 
i o carte, şi de pe acum se produc aseme 
nea confuzii supărătoare. 

— Mi-e teamă că mă luaţi drept altcine 
va! 

— Aiurea! Nu ţine, maestre Conan! Ne- 
a spus nouă naş-Pilu că vreţi să vă strecu 
raţi prin viaţa noastră, a celor din sălbăti 
cia Deltei, într-un mod „în cogito”, după 
cum prea bine zice tovarăşa diri-gintă, să 
nu vă ştie om cu tovarăş cine sînteţi! 


Îmi dau seama că n-are nici un rost săî 
ntreprind descifrarea afirmațiilor lui naş- 
Pilu Itanà Arambaşa. Aşa c-o întreb pe a 
mabilă şi diligenta operatoare: 

— Primiţi presă la oficiu? 

— Cum să nu! Dar aşteptaţi să vină cu 
mătru Mişa Negroponte. Că el se ocupă 
de difuzarea hîr-ţogăraiei. Acuma-i plecat 
la naş-Pilu, să-i ducă „Săptămîna”, c-altm 
interi se supără, şi iese cu scan-dal. Că şi 


125 


cumătru îi este fin. Dacă nu-l aprovizio-n 
ează la vreme cu „Săptămîna” şi cu „Mag 
azinul”, s-ar putea să-l coasă în pumni, d 
upă cum îi stă în obicei. Vorba aia: fin ca 
fin, dar telemeaua-i pe parale!... 


Mă resemnez să-l aştept pe cumătru N 
egroponte, luînd loc pe unicul scaun din 
oficiu. Abia mă aşez, — nici prea greu şi 
nici prea brusc, — şi hodorogul începe să 
dea semne de slăbiciune. Mai întîi îi ce- d 
ează fundul putrezit, trosnind îngrozitor. 
Apoi pi-ciorul din spate, singurul ce păre 
a mai zdravăn. Nu se frînge deodată, ci p 
orneşte lent spre exterior, pîrîind discret. 
Spre norocul meu, sesizez catastrofa la ti 
mp. 

Însă, în clipa cînd mă salt grabnic de p 
e răposa-tul scaun, se produc două eveni 
mente de însemnă-tate cu totul deosebită 
şi diferită. 

Mai întîi, în oficiul poştal pătrunde un 
exemplar uman absolut neobişnuit, iar în 
al doilea rînd, scau-nul se dezmembrează 
de la sine, fără contribuţia subsemnatulu 
i, pierzîndu-şi, unul cîte unul, totali-tatea 
mădularelor sale. 

Prietena mea, operatoarea, intervine la 
timp: 

— Nene Mişa, scaunul era rupt de săp 
tămîna tre-cută. L-a închegat la loc tova 


126 


răşa dirigintă, dar n-a avut clei, şi l-a lipit 
cu gumă arabică. 

— N-are importanţă. Vîna-i vină! Cine | 
-a pus să se aşeze pe el? 

— Nene Mişa, dar dînsu-i scriitorul Co 
nan. Ar vrea nişte ziare! 

— N-avem! Doar de săptămîna trecută! 
Şi numai „Munca”!... 


Este pentru prima oară cînd mi se înti 
mplă să examinez de aproape un asemen 
ea tip de „construc-ţie” corporală. Mic de 
statură, ba chiar mărunţel rău de tot, Miş 
a Negroponte explodează în schimb pe or 
izontală, încercînd să compenseze difere 
nţele de echilibru şi armonie. Fiind mai 
mult lat decît înalt, n-aş putea afirma că- 
i dolofan, rotofei sau borţoşel. Dimpotri 
vă, Mişa Negroponte este îndesat, de par 
că l-ar fi bătut cineva cu maiul. Cumătrul 
pare alcă- tuit exclusiv din muşchi, ca o 
planşă anatomică. Are un grumaz atît de 
lat şi încăpător, încît s-ar putea juca pe el 
o partidă de pocher. Fără mînă moartă. L 
at în spate, lat în brăcinari, Mişa Negrop 
onte aduce mai curînd a bizon, a antropoi 
d primar, a minielefant, a tapir, a orice al 
tceva, numai a factor poştal comunal nu. 
Totul mă îndreptăţeşte să-l suspectez de- 
a fi un extraterestru. 

Din clipa în care a pătruns în oficiu, chi 


127 


ar de atunci am simţit cum începe să pil 
pîie întreaga at-mosferă ambiantă. Cumă 
trul emană vapori de spirt, în asemenea c 
antităţi, şi de-o asemenea tărie, încît muş 
tele din încăpere au decedat instantaneu, 
pră-buşindu-se pe tăblia tejghelei şi pe li 
noleumul du-şumelei. 


După ce nocivul şi poluantul factor tre 
ce în do- sul tejghelei, scot la repezeală s 
ticluţa cu trăscău din buzunar. 

Bat cu ea în lemn. Să-mi meargă bine. 
Dar şi ca să atrag atenţia factorului. Car 
e, bineînţeles, nu în-tîrzie s-o bage în sea 
mă. 

— Nu-i voie de umblat cu materiale apr 
inzibile în oficiul poştal! — se răţoieşte s 
uspicios de prefă-cut cumătrul. 

— Dar nu-i sticla mea! — răspund eu s 
urprins (dar tot prefăcut). 

— Nu? Atunci o fi uitat-o careva. Pese 
mne că-i umplută cu apă chioară... Dacă 
ar fi fost înăuntru ce scrie pe etichetă, a 
tunci n-o mai uita pe-aici, la îndemîna ori 
cui... 

Spre o verificare mai deplină şi compet 
entă, Mişa Negroponte destupă grijuliu îl 
aconul şi-l miroase dispreţuitor. Insă, bru 
sc, dă a mirare din cap. Apoi mă chestion 
ează vădit interesat: 

— Ce ziare spuneţi că v-ar trebui?... Au 
d pe ma-dam Convert că vă cunoaşte. De 


128 


unde şi pînă unde? Să fiţi scriitorul ăla de 
care ne pomenea naş-Pilu că s-a înecat 
în Dunărea Veche?... 

Madam Convert trebuie să fie operatoa 
rea telefo-nistă. Scriitorul, mai ales dacă 
s-a înecat, precis că-s eu. 

— Domnule Mişa!... 

— Tovarăşe deocamdată, să n-o luăm c 
hiar aşa, că nu ne cunoaştem de cînd lum 
ea! Mă credeţi băut? Vă orientaţi greşit, 
după arome. În tot satul lucrează cazanel 
e, de peste o săptămînă. Douăzeci şi patr 
u de ore din douăzeci şi patru. În flux con 
ti- nuu. Beau fraţii la patru ţuţuroaie. Bi 
ne că e de unde! Aşa, care va să zică, sînt 
em scriitori? Bun! Şi ce citim, maestre? 
Organismele centrale, sindica-liste? 

— Tovarăşe Mişa... 

— Şi Negroponte, ca să fim în clar! 

— Perfect! Tovarăşe Mişa Negroponte, 
m-ar in-teresa... 

— Ei haide, spuneţi-mi „domnule Miş 
a”! Văd că sînteţi băiat de salon, m-am co 
nvins. Am gustateu o picătură din sama 
gonu fiert de naş-Pilu, dar nu mi-am pier 
dut simţul mirosului. Uite-aşa v-am mi-ro 
sit. De la o poştă! 

— Şi mai perfect! Şi eu te-am mirosit, 
domnule Mişa! Se simte de la distanţă cu 
cine ai de-a face. N-are rost să ne mai as 
cundem după degete. Ia-ţi liniştit sticla d 
e trăscău. Dar să ai grijă de ziarele mele. 


129 


Cotidienele bucureştene, revistele literar 
e şi cele din provincie, apoi „Săptămîna”, 
„Magazinul” „Contemporanul”... 

— ” Sportul” nu vă interesează?... 

— Ai să rizi, nu! Doar tablele... Dacă-ţi 
suride conversaţia cu trăscăul meu de Ti 
ncăbeşti, mi-aduci acasă la Stepan Cuşea 
i toată presa. La urma urmei intră în obli 
gaţiile matale de difuzor al presei. 

Butucul de Negroponte, brusc aprins d 
e perspec-tivele înfăţişate, se zbate să mă 
convingă de sinceri-tatea şi stabilitatea s 
entimentelor sale: 

— Omul dumitale, maestre! Se-nţelege 
că mă in-teresează carburantul pe care l- 
am adulmecat adi-neaori. N-am să mă pla 
fonez doar la samagon. Nu-s nici eu un 
fiştecine. Mai citesc adeseori o carte, or 
evistă, un ziar... Factorul nu-i numai un d 
ifuzor de corespondenţă, ci şi de culturi 
înalte. Iar dacă mai sorb şi eu, din cînd î 
n cînd, un strop de sama-gon, asta-i din p 
ricina deformărilor profesiei. Um-blu toa 
tă ziua, intrînd din casă în casă. Împart o 
a-menilor scrisori, veşti din toată ţara. Ia 
r oamenii se simt. Dar eu nu mă-mbăt nic 
iodată. Beau de mic copil. Aşa m-o crescu 
t maica-mare. Numai cu ra-chiu de chimi 
on, să nu mă stric la burtă. Dacă beau a 
pă, mă doare capul... 

Madam Convert, care-şi scosese capul 
pe feres-truica ghişeului, zîmbeşte semni 


130 


ficativ, privindu-mă galeş: 

— Slavă Domnului! N-am auzit vreoda 
tă să-l doară capul pe Mişa... Doar atunci 
cînd s-a luat la bătaie cu răposatu bărbat 
u-meu... Il lovise atît de zdravăn în devlă, 
încît a trebuit să cumpărăm spirt alb de 1 
a punctul farmaceutic. Dar i-a trecut! Cu 
m să nu-i treacă, dacă se fricţionase pe d 
inăuntru cu peste o jumătate de litru... 

Mişa Negroponte, nici una nici două, s 
e învine-ţeşte ca o ceapă ardelenească. 
Miîriie crunt, dar se stăpîneşte numaideci 
t. Scoate de sub tejghea, unde o adăpost 
ise vremelnic, sticluţa adusă de mine şi s 
oarbe însetat din ea. Cînd o ia de la gură, 
mai rămăsese doar un deget de lichid. 

— Uite ce-i, madam Convert, n-are nici 
un rost să ne dăm în stambă... Ne vede ş 
i ne aude un scrii-tor... Nu-ţi ajung patru 
bărbaţi băgaţi în cimitir? Ce-l tot pomen 
eşti pe răposatu? V-am spus, şi ţie şim 
aică-ti, că nu mă prindeţi în laţ. Nu mă-ns 
or, Liubaşa dragă, nici de-ai fi unsă cu mi 
ere. Asta ca să fim în clar... 


Liubaşa Convert trage furioasă ferestr 
uică. 

Dar peste o clipă se află în încăperea o 
ficiului. Se repede la Mişa Negroponte, a 
tit de rapid şi efi-cient, încît bietul factor 
nu mai are timp să ia mă- suri de apărar 


131 


e. 
Acum o văd şi eu ca lumea pe operatoa 
re. Cu cel puţin două palme mai înaltă de 
cît Negroponte, ma-dam Convert poate fi 
uşor confundată cu-o girafă. Plecîndu-se 
peste tejghea, îl înhaţă de gulerul uni-for 
mei pe Mişa şi porneşte să-l scuture. Inde 
satul pe care-l bănuiam de-o putere anor 
mală, se dove- deşte mult sub aşteptări. 

— Liubaşa, lasă-mă-n pace! Stai odată! 
Astîm-pără-te! O să mai stăm de vorbă. Ş 
tii prea bine că te iubesc... 

Telefonista îl dă cu capul de tejghea, lo 
vind sa-cadat cu scăfîrlia factorului în tăb 
lia acesteia. Apoi îl eliberează pe neaşt 
eptate. Negroponte se prăbuşeşte ca un s 
ac de cartofi. Madam Convert, fără să-l m 
ai privească, se îndreaptă spre mine: 

— Îl vezi, maestre? Ne iubim de ani de 
zile. Mă chinuie într-una. Mi-au murit pat 
ru bărbaţi. Numai din cauza lui! Ştiau că- 
l îndrăgesc pe beţivanul ăsta, şi se sting 
eau ca lumiînările. Acuma, că-s vă-dană, 
rămasă singură pe lume, doar cu mămica 
mea, nu mai vrea să mă ia de nevastă! 

Între timp, Mişa Negroponte, care se r 
ecuperase de pe duşumea, părăseşte refu 
giul oferit de tejghea (şi care se dovedise 
insuficient, de vreme ce braţele lunganei 
îl putuseră înşfăca de la distanţă) şi se r 
e-pede în cămăruţa operatoarei. 

În mai puţin de o secundă apare c-un r 


132 


ecipient, ceva în genul unui borcan de ca 
straveţi, dar din cele mari, şi mi-l prezin 
tă triumfător: 

— Uite, maestre! Uite ce bea Liubaşa 
mea! Sa-magon de porumb! Şi mai mă fa 
ce pe mine de be-ţivan... Cum s-o iau de 
nevastă? Ajungem de rîpă! Nici cu cinci 1l 
efuri nu mai facem faţă, dacă o să-i trage 
m amâîndoi la măsea... Cu ce-o să ne creşt 
em copiii? 

Madam Convert iniţiază o demarare sp 
ectacu-loasă. Şi renunţă totuşi să-l mai fu 
gărească pe velo-cele Mişa. Acesta sprint 
ează de mult pe uliţă, în-  tr-un finiş de 
groază. 


Liubaşa plînge cu lacrimi amare, hohot 
ind de parcă i se scufundase toată flota d 
e submarine în undele Dunării-Vechi. Cu 
umărul jilăvit de aversa pe care o împro 
aşcă ochii ei mari şi decoloraţi as-cult res 
emnat: 

— Domn Conan! Matale zici că eşti scri 
itor. Pri-cepi că nimeni altul sufletul ome 
nesc. De ce-l iu-besc pe nenorocitul ăsta? 
Spune-mi, maestre, nu te sfii! De ce? Ne 
cunoaştem, eu şi cu Mişa, de mici copii. 
Am crescut pe-aceeaşi uliţă, am stat în ac 
e-eaşi bancă la şcoală. Pe primul bărbat 1 
-am luat în casă ca să-l întărit pe Mişa. D 
egeaba. S-a-mbătat de inimă amară, de 


133 


s-a făcut pulbere. Trei săptă- mîni la rînd. 
Iar după ce soţul dintîi şi-a dat duhul, fie- 
i ţărina uşoară, cumătrul Negroponte tot 
de lemn Tănase a rămas. La fel s-a întîmp 
lat şi după ce a răposat numărul doi. Beţi 
vanul de Mişa, nici atunci n-a înţeles că 
mă căsătorisem din nou, tot pentru a-l 
încuraja pe el. Dar cît să mai îndur? Am p 
atru morminte de îngrijit. Şi nu-i treabă 
uşoară. Numai uleiul pentru candele mă 
costă o groază de parale. Acuma sînt libe 
ră. Ce mai aşteaptă? Să mă încadrez pent 
ru a cincea oară într-o căsătorie. Tot cu u 
n al-tul? Ca Mişa Negroponte să se îmbet 
e iarăşi, zi de zi şi noapte de noapte, plin 
gindu-şi iubirea pier-dută? De ce nu măi 
a acum de nevastă? Ce mai aşteaptă?... 

Din păcate, oricît aş fi de abilitat în pro 
bleme de prospecţii sufleteşti, nu găsesc 
resursele necesare pentru a-i oferi o sol 
uţie salutară. De fapt, de ce să mint, d 
eocamdată nu prea reuşesc să descifrez a 
dînca dramă pe care o parcurg, atît de in 
tens, cei doi periferici reprezentanţi ai tel 
ecomunicaţiilor noastre. Bizara şi stupid 
a rezistenţă la căsătorie a 


factorului mi se pare atît de inexplicabilă, 


încît tre-buie să conchid că-i ceva în nere 
gulă. 


134 


Tocmai cînd intenţionez să întreprind o 
analiză mai aprofundată a enigmei ce mi 
se înfăţişează, la intrarea oficiului se pro 
duc o serie de perturbații audio. Un glas 
răguşit, de bărbat dedulcit la băutură şi 1 
a abuzuri tabagice, îl muştruluieşte pe în 
soţitorul său: 

— Ţi-am spus de atitea ori, nefericitul 
e, să nu te mai prind beat în exerciţiul fu 
ncţiunii! Unde-mi a-lergai, ca scăpat din 
puşcă? 

— Nu mă lasă madam Convert în pace, 
zău aşa! Se ţine după mine, ca tăunul du 
pă vacă... 

— Pentru că eşti bou, domnule Mişa, ui 
te de-aia! Ia-o odată de nevastă, şi termin 
aţi cu scandalurile... Ne facem de risul tîr 
gului... Intră înăuntru, că te iau imediat 
la autocritică... Haide, nu mai sta! 

Mişa Negroponte se năpusteşte în ofici 
u, de parcă l-ar fi alergat din urmă o tur 
mă de zimbri. lar după el se iveşte şi pos 
esorul glasului mai sus pomenit. 

Liubaşa Convert se ascunde imediat în 
cabina ei, de unde strigă: 

— Sărut mîna, tovarăşă dirigintă, bine 
c-aţi venit la vreme, să-l cunoaşteţi pe scr 
iitorul Conan, cel despre care ne-a povest 
it naş-Pilu, atunci cînd ne-a invitat la o ca 
fea de vorbă... Ştiţi care! Înecatul! 

Diriginta, care tocmai se pregătea să-i 
transmită lui Mişa ultima mişcare de pro 


135 


pulsie, printr-un brînci în continuarea alt 
ora, mai înainte efectuate, se reţine la ti 
mp, punînd o frînă bruscă braţului drept. 

Pentru a utiliza inerția imprimată, dirig 
inta se serveşte de acelaşi braţ pentru a 
mi-l înşfăca pe-al meu. După ce-l pompea 
ză entuziast, strivindu-mi minimum trei d 
egete, îmi comunică: 

— Moira Ghergidap, diriginta oficiului 
„Mila 41”, veche admiratoare a romanulu 
i dumneavoas-tră... De patru zile aştept 
să vă prezentaţi în carne şi oase... Ştiam 
că n-o să ne evitaţi... Domnul Pilu ltană A 
rambaşa, fostul meu logodnic, pe care l-a 
m exclus din preferinţele mele, datorită p 
rofesiunii sale piscicole care nu mă încîn 
tă deloc, ne-a asigurat că sînteţi englez d 
e origine română, sau invers, ro-mân de o 
rigine englez pur sînge, ceva în genul 
ăsta cosmopolitic... 

— Doamnă, mă simt extrem de flatat, d 
ar mi-e teamă că sînteţi victima unei trag 
ice confuzii! Co-nanul pe care-l preţuiţi d 
umneavoastră nu-s eu, ci sir Arthur Con 
an Doyle, părintele celui mai îndră- git de 
tectiv al tuturor timpurilor: Sherlock Hol 
mes! 

— Nu se poate! Imposibil! Ce încurcătu 
ră... Şi noi care credeam... Dar sper că n 
u v-am jignit, confundîndu-vă! 

— Dimpotrivă, scumpă doamnă! Şi nu-s 
decît în-cîntat. Cine n-ar vrea să fie atît d 


136 


e popular că ră-posatul Doyle... 

— Cum, a murit? 

— Închipuiţi-vă. Chiar acum vreo cinciz 
eci de anişori! 

— Imposibil! Aş fi jurat că trăieşte... D 
ar Sher-lock Holmăs mai e-n viaţă? Că n- 


Nu văd cum aş putea-o lămuri pe Moir 
a Ghergi-dap. Mi-ar trebui cîteva ceasuri 
bune, pentru a-i expune un scurt tratat d 
e istorie a romanului poli- ţist. Deci renu 


nt. 


Moira Ghergidap, diriginta oficiului „M 
ila 41”, arată splendid. Pentru vîrsta ei. 
Căci, dacă nu mă-nşel, trebuie să fi tr 
ecut multişor peste patru decenii şi ceva. 
Nici prea înaltă, dar nici prea scun-dacă, 
reprezintă tipul de femeie energică şi băr 
bă-toasă, bretonul de sub nas putînd fi le 
sne luat drept mustață. Brunetă, şi la chi 
p şi la păr, mai ales mul-ţumită şi flacoan 
elor de „Tonal 2”, diriginta se poartă băi 
eţeşte, tunsă scurt, îmbrăcată cu-o bluză 
în carouri, de felul celor văzute în filmele 
cu cow-boy, cu pantaloni de doc albastru, 
cu tighele şi mul-tiple buzunare, strînşi p 
e mijlocul cam groscior,  cu-o curea lată 
din piele de vițel. Ochii, deosebit de vii şi 
strălucitori, ard permanent, mistuiţi de fl 
acăra unei vitalităţi explozive. 


T37 


După ce-a făcut ordine în oficiul ce cu 
onoare Îl conduce, obligindu-i pe cumă 
tru Mişa şi pe ma-dam Convert să-şi ia lo 
curile în primire, mă invită la o cafeluţă. 
Pesemne că operatoarea are la înde-mînă 
tot ce-i trebuie, deoarece în mai puţin de 
trei minute ni se servesc două ceşcuţe de 
cafea fierbinte şi ametitor mirositoare. 

Diriginta s-a aşezat cu fundul pe margi 
nea biro-ului, iar mie mi-a oferit fotoliul e 
i de lucru. Amin-tindu-mi de tristă experi 
enţă avută cu scaunul din incinta oficiulu 
i, ezit să mă lansez în el. Moira Ghergida 
p observă prompt, şi mă linişteşte: 

— Nu vă fie teamă, că ţine! Aici se aşez 
a Pilu, cînd îmi făcea declaraţiile lui de d 
ragoste. Eu pe birou, iar el în fotoliu. Ca 
să nu mă privească de sus... 

Cunoscînd parametrii şefului magaziei, 
mă las cu încredere pe fundul de lemn lu 
struit al fotoliului. 

Diriginta mă observă insistent, cîntărin 
du-mi din ochi volumul şi posibilităţile. A 
poi gîngureşte cu glasul ei şmirgheluit de 
nenumăratele ţigări pe care le fumează: 

— Domnule Conan, şi dragă maestre, ş 
tiu şi eu, doar am citit în atitea romane, 
că dumneavoastră, scriitorii, preţuiţi cum 
se cuvine arta culinară. De-altfel, se vede 
şi pe dumneata... Ce mai calea-va- lea, a 
m marea ambiţie de-a te avea ca invitat 1 
a un mic bairam pe plan local. Preparat d 


138 


e mînuţele mele... 

Cînd rosteşte „mînuţele mele”, îmi ara 
tă zece de-gete violent manichiurate, cu 
un violet funerar, care mi se par nişte gh 
eare răuprevestitoare. 


10. MARŞ NUPŢIAL PENTRU MAG 
NETOFON SOLO, LA PATRU SAU MAI 
MULTE MIINI 


Puțin îngîndurat de insistenta invit 
aţie a diri-gintei, mă îndrept agale către 
domiciliul meu de cre-aţie. Obsedată de i 
deea (atît de falsă) că scriitorii sînt toţi n 
işte mîncăi de spaimă, Moira Ghergidap 
mă aprovizionase cu un teanc de ziare şi 
reviste (din rezerva ei personală), obţinin 
d, în schimb, promi-siunea mea fermă că 
voi participa la festinul oferit în onoarea 
subsemnatului. 

Operînd un calcul elementar, în care in 
clud praznicurile şi chiolhanurile la care 
am participat, mai cu voie mai fără voie, 
din clipa plecării mele de la Bucureşti, 
sînt nevoit să ajung la nişte rezul-tate abs 
olut îngrijorătoare. Precis c-am mai luat î 
n greutate. Altminteri nici nu s-ar putea. 
Prescrip- tiile dietetice au fost aruncate 
peste bord. Iluziile bulgăroaicei de nevas 
tă-mea, că peştele ar fi ali-mentul cel mai 


139 


indicat pentru o slăbire spectacu- lară, 
mi se par de domeniul „science-fiction”-u 
lui. Simt asta după jena pe care mi-o prov 
oacă centura pantalonilor. Şi ştiu foarte b 
ine, chiar de la prie- tenul meu, endocrin 
ologul, că fiecare centimetru de curea re 
prezintă un kilogram în plus. Însă, de cîn 
d am sosit la „Mila 41”, am şi dat drumul 
la trei găuri. 


Nici n-apuc să intru în ograda gazdei, ş 
i sînt iz- bit de-o serie de modificări esenţ 
iale în organizarea ei. „Fiat”-ul mi-a fost 
evacuat din grajdul vacii, locul rămas lib 
er fiind folosit în scopuri necu-noscute. 

Diadea Stepan Cuşeai nu s-a dus la luc 
ru. Cînd mă vede, se repede la mine şi 
mă îmbrăţişează. 

— Ce bine că venim acasă, domnu Con 
an! Dăm o mînă de ajutor. Avem mare b 
ucurie la casa noas-tră. Facem nuntă mar 
e... 

— Cine se-nsoară? 

— Noi însurăm! Maşa-Garafa şi cu Ste 
pan! 

— Păi nu sînteţi căsătoriţi? Vova nu-i al 
vostru? 

— Vova-i copilu nostru... avem şi acte 1 
a primă-rie...n-avum bani de nuntă cînd 
născut la el, dar ieri am primit bani pent 


140 


ru depăşiri la peşte!... 

Interesante obiceiuri şi pe-aici. Prin alt 
e părţi mai fac oamenii nunțile la doi sa 
u trei ani după prezentarea la ofiţerul stă 
rii civile. Dar să te-apuci de nuntă mare, 
după mai bine de şaisprezece ani, asta nu 
mai pricep. 

— Ziceai să-ţi dau o mînă de ajutor. Cu 
ce-ţi pot fi de folos, diadea Stepan? 

— Domnu Conan, nu facem supărare, d 
ar vrem dăm maşina... 

— Cum? 

— Nu întreg! Scoatem scaunele şi banc 
a din fund... Pricepem la treaba asta... Ac 
um cinci ani, tot aşa făcum... Fost maşin 
a mare, camion de la cherhana... Mare n 
untă avum atunci... 

— Nunta cui, nene Stepane? Cine s-ai 
nsurat atunci... 

— Maşa-Garafa şi cu Stepan! Stepan i 
mbătam tare rău, nunta nu s-a mai termi 
nat... Acum fa- cem din nou... Maşa iar 
iubeşte la Stepan! Facem treaba, domnu 
Conan? Dăm maşina?... Dumneata şedem 
la cap la masă, dăm la mata banca din fu 
nd!... 


Trei zile, în care nici gînd să scriu vreu 
n rînd, asist la înfierbîntatele pregătiri de 
nuntă. Maşa-Garafa, nespus de veselă, aj 
utată de-o sumedenie de vecine şi cumetr 
e, de Vova şi de prietenii lui Stepan Cuşe 


141 


ai, frămîntă neobosită la cozonaci, pisea 
ză nuci în piuliţă, coace dovleci la ţest, pe 
ntru plăcinte, fier-be samagon cu vişine s 
coase din borcanele de com-pot (probabil 
pentru aromă), aleargă prin ogradă după 
rațe şi gişte, îl strigă pe Stepan să le taie, 
umple toată curtea de fulgi, curăţă lighen 
e întregi de varză dulce, albă ca zăpada, t 
erciuieşte nenumărate stră-chini de ustur 
oi, prăjeşte bibani, ştiuci de peste cinci-ş 
ase ocale, pune la beci tîrne întregi de cr 
ap-şaran, în vederea celebrului borş pes 
căresc. Sînt mo-bilizate, de prin vecini, c 
eaune uriaşe de tuci, ceaune mini de alu 
miniu, zeci şi zeci de străchini, castroan 
e, salatiere, tingiri, tăvi, stacane, cuțite şi 
furculiţe, lin-guri şi linguriţe. 

Văzînd atîta agitaţie în jurul meu, mă 
gîndesc în-grozit la zilele care vor urma: 
nunta propriu-zisă, operaţiile de recuper 
are a veselei, reorganizarea ogrăzii şi-a c 
asei. lar va trebui să amîn scrierea roma 
nului. 


În disperare de cauză, apelez la diadea 
Stepan: 

— Batiuşka dragă, ce-i facem cu cartea 
mea? Dacă ai s-o ţii tot aşa, din bairam în 
bairam, ba şi cu nunţi pe deasupra, înse 
amnă c-am venit de po-mană la „Mila 4 
1”! Odaia în care ar fi trebuit să lucrez, d 


142 


upă cîte văd, mi-aţi rechiziţionat-o pentru 
depozitarea veselei, pentru înmagazinare 
a produse-lor alimentare neperisabile. Da 
că o singură noapte mai dorm în asemen 
ea condiţii, iar mă-ngraş cu încă două oca 
le. 

— Nu trebuie mîncam, domnu Conan! 
Am văzut la mata cum mîncam noaptea u 
n şaran întreg. Nu-i bine fără pîine!... 

— Ce să-i fac, dacă nu mă lăsa în pace? 
Cum să aţipeşti, cînd în odaie miroase de 
trăsneşte a peşte prăjit? N-ar fi mai nime 
rit să mă mut la vreun ve-cin? Barem pen 
tru perioada sărbătorii. Cît ai de gînd să 
nunteşti? 

— A! numai pînă luni... Miine avem vin 
eri, mîine începem... 

Îmi vine să-mi trag palme. Ce inspirați 
e creti-noidă, să mă duc în Deltă... Parcă 
nu eram în stare să-mi găsesc un ogea 
c liniştit, pe undeva pe lîngă casă! 

— Şi astăzi? Astăzi unde scriu? 

— Mergem cu Stepan... Facem roman 


Fără să mai aştepte cuvenita mea apro 
bare, de care se dispensează cu dezinvolt 
ură, Stepan Cuşai mă tracţionează pînă 1 
a lotca sa personală, pe care i-o turtise 
m, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, 
şi mă pofteşte să iau loc la pupa. Bine că 
nu-mi sugerează (direct) să trag la rame. 

Peste cîteva minute ne pierdem în stu 


143 


făraia mis-terioaselor gîrliţe ale canalului 
Şontea. Ajunşi în dreptul unui promontori 
u nisipos, diadea Stepan propteşte botul 1 
otcii în milul jos, după care-mi face semn 
să cobor. 

— Acuma Stepan povestim roman, dom 
nu Conan! 

Aşa demarează Cuşeai, după ce aştern 
e, la umbra unei sălcii bătrîne şi găunoas 
e, un minunat aşternut de păpuriş. Lîngă 
poalele copacului, într-o hrubă minuscu 
lă, săpată în nisip cu castrulea de scos ap 
a suplimentară din lotcă, îngroapă damijo 
nul cu căr-ţălău. Cum o fi procedat de l-a 
sustras atenţiei lui Maşa-Garafa, asta-i m 
ai greu de precizat. 


Vreme de patru ceasuri zdravene, ume 
zindu-şi gitlejul uscat cu licoarea acră şi 
neagră, stăm la taclale. De fapt, numai St 
epan vorbeşte. Rareori îmi permit să-l înt 
rerup. Şi asta numai pentru un plus dei 
nformaţii. Soarele ne priveşte aprins şi în 
fier-bîntat, ochindu-se la noi peste cuşme 
le trestiilor. 

Stepan s-a cunoscut cu Maşa, pe care 
abia acum aflu c-o cheamă Garoafă, şi nu 
Garafa, cum înţele-sesem eu, din pricina 
pronunţiei locale, prin 1957. Erau amînd 
oi la băi, la Eforie, să facă nămol. Tri-mişi 
de sindicate, el la nudişti, ea la nudiste. Ş 


144 


i totuşi se văzuseră, se iubiseră şi... fugis 
eră la „Mila 41”. Nici unul din ei nu fus 
ese vreodată pe-acolo. Maşa era de unde 
va de prin părţile Medgi-diei, iar Stepan 
de la Sulina. Îşi construiseră singuri cas 
a, muncind ca nişte apucaţi. Apoi se născ 
use Vova. Maria Garoafă, fără nici un act 
de identitate asupra ei, n-avusese cum să 
se prezinte la ofiţerul stării civile. Nici n- 
ar fi putut. Anii trecuseră, nici pînă astăzi 
nu ştia prea bine pe cine luase de ne-vas 
tă. De vreo cîţiva ani încoace, după repet 
ate nunţi, cu tămbălău şi bairamuri de po 
mină, Stepan se străduia să afle cine-s 
părinţii nevesti-si. Maşa-Garafa nu sufla 
un cuvînt. 

— Ce facem Stepan, domnu Conan? 
Dacă Maşa-Garafa avem bărbat? De ce ta 
ce? Durem la inimă, zău aşa! Iubim la fel, 
pe Maşa-Garafa, ca la început. Acum iar f 
acem nunta, altă nuntă, poate spune cev 
EUR 

Cu inima întristată, Stepan Cuşeai soar 
be ultima picătură din infamul său cărţă 
lău. Apoi aruncă da-mijonul pe întinderea 
mahmură a undelor canalului Şontea. Pe 
neaşteptate, începe să ragă înfundat, ca 
şi cum ar fi fost supus unei operaţii de ex 
tirpare a amigdalelor pe viu. 

— Eeeeh! Maşa-Garafa! Maşa-Garafa! 
Aaaah! Mama ta de parşivă!... Taci şi nu 
spui nimic la Stepan? Taci, ai?... 


145 


Îl las să-şi deverse amarul şi bila. Simp 
tomele tardivei izbucniri de gelozie, după 
şaisprezece ani de la primele comunicări 
afective, mi se par explica-bile. Înseamnă 
că dragostea are rădăcini adînci. 

Diadea Stepan recuperează rapid. Se ri 
dică peste o clipă, ca şi cum nu s-ar fi pet 
recut nimic, mă pri-veşte drept în retină 
şi rosteşte nespus de intrigat: 

— Asta nu este roman, domnu Conan? 


Soarele evadase de mult, pitindu-se din 
colo de coboriîtul orizont al apelor invada 
te de trestii. Înse-rarea camuflează privel 
iştea, ascunzîndu-ne de me-diul ambiant. 

De cîteva momente, Stepan Cuşeai tra 
ge la rame umflîndu-şi şi dezumflîndu-şi r 
itmic şi sacadat pec-toralii. Mai înainte d 
e-a acosta în apropierea luminii pe care o 
răspîndeşte, cu insolită strălucire, re- ce 
nta instalaţie a becurilor cu neon din ogr 
ada fa-miliei Cuşeai, special montată pen 
tru desfăşurarea în condițiuni optime a n 
unţii, un glas ce mi se pare cunoscut mă 
solicită din întuneric: 

— Ei, domnu Conan, iar ne plimbăm pe 
apă? Şi încă în beznă? 

— Cine-i acolo? — lansez eu un apel de 
identi-ficare. 

— Oameni buni! Şi prieteni! 

Recunosc acum vocea lui Pilu Itanà Ar 


146 


ambaşa. Pînă să apuc a-mi manifesta sur 
priza, motorul şa-lupei ce pînă atunci stăt 
use refugiată în noapte, porneşte să pirii 
e arţăgos ca o motocicletă de curse. Miop 
oc Papaşa, din adîncurile cabinei sale de 
me-canic, strigă în chip de rămas bun: 

— Somn uşor, domnu maestrule! Dac-o 
fi cu pu-tinţă! Miine venim şi noi să nunti 
m! Cu daruri!... 


Abia acum, în cea de-a treia zi a nunţii 
cu repe-tiţie, izbutesc să pricep cum de şi 
-a procopsit Ste-pan Cuşeai o bucătărie c 
u atitea ceaune. Cînd a în-ceput anunţare 
a darurilor, pe care am fost invitat solem 
n să le notez pe post de naş, deoarece n 
aşul propriu-zis nu se mai prezentase la d 
atorie, am fost nevoit să constat, cînd a s 
osit vremea să efectuez un soi de bilanţ, 
o masivă contribuţie exprimată în ceaune 
de aluminiu. Vreo patrusprezece piese. D 
e la miniceaunele utilizate de diadea Step 
an pentru apă-rarea capului său persona 
l, pînă la cele de dimensiu-nile cazanelor 
de rufe. Am mai putut nota, cu rare exce 
pţii, aporturi băneşti. Nedepăşind însă ci 
ncizeci de lei. De fiecare familie. Restul d 
arurilor, din păca-te, nu reprezentau nici 
o valoare. 

— De la Parfenie Vizanti, prieten vechi 
de-al mi-relui, o pereche de ciorapi nepur 
taţi. 


147 


— Trăiască, trăiască, mulţi ani trăias 
că! 

— De la Hristu Ferşampanos, vecinul î 
nsurăţei-lor, un damijon de trei litri. Nou! 
Plin cu sama-gon!... 

— Uraaa! Trăiască, trăiască, mulţi ani t 
răiască! 

— De la Manasie Ofiţeru, fostul naş al 
mirelui, o centură cazonă din toval!... 

— Mulţi ani trăiască! 

— De la Aftandil Viziru, tovarăş de lucr 
u, sin-cere felicitări! 

— Trăiască! 

— De la văduva Veselina Mămăligan, p 
rietena miresei, un serviciu de pahare pe 
ntru nouă per-soane... Noi nouţe, aduse i 
eri de la Tulcea! 

Pesemne că popularitatea contribuabil 
ei depăşeşte mahalaua familiei Cuşeai. U 
n cor splendid pe patru voci, intonează: 

— Trăiască, trăiască, Veselina noastră, 
şi s-adu-că-n dar, încă un pahar, iar la nu 
nta-ailaltă, celelalte două, şi la nunta sa, 
de ne-o mai chema, o să-i dă-ruim şapte 
gişte moarte... 

Veselina Mămăligan, o cumătră de dim 
ensiuni apreciabile, se ridică supărată şi 
zvîrle c-un ciolan în capul dirijorului: 

— Fir-ai al dracului de golan, Silică! N 
u te prind eu pe la mine-n ogradă!... Îţi ta 
i mustăţile alea plouate şi le dau foc, s-al 
ung ţînţarii... 


148 


Spre dimineaţă, după transportarea da 
rurilor în camera ce-ar fi trebuit să fie ca 
binetul meu de lucru, tiotea Maşa-Garaf 
a, cam legănîndu-se pe pi-cioarele ei cost 
elive, ne pofteşte la ciorba de po-troace. 

Şi petrecerea iarăşi se aprinde. 

Obosit ca un cal de tracţiune, nedormi 
t, mă re-semnez s-aştept desfăşurarea ev 
enimentelor. Care evenimente, tocmai cî 
nd luasem în primire al doilea castron de 
potroace, — între altele fie spus formi-da 
bile, preparate pe baze de pipote, ficăţei 
şi ini-mioare de gişte şi rațe domestice, 
— se dezlănţuiesc într-un chip neaştepta 
tă 

Şalupa factorilor responsabili de la ma 
gazia Cea-peului, întocmai ca vasul fanto 
mă al olandezului zburător, se iveşte mir 
aculos la malul nunţii, şi exe-cutînd o aco 
stare suficient de aproximativă, des-carcă 
celebrul trio, — Frankenstein Papaşa, Ba 
bu Ursu, Pilu ltană Arambaşa, — într-o st 
are de-adîncă demolare intestină. Abia ţi 
nîndu-se pe picioare, vampirul poartă pe 
braţe un balot imposibil de iden-tificat. D 
epistîndu-mă printre meseni, inginerul se 
îndreaptă spre mine, clătinîndu-se sub po 
vara sarci-nii. La un metru distanţă, răcn 
eşte ca apucat: 


149 


— Maestre Conan, scumpe reprezenta 
nt al presei noastre, fii atit de amabil şi tr 
eci la inventar şi da- rul tehno-administr 
aţiei noastre! 

Fără a mai numi cadoul adus mirilor, 
părintele Capului trînteşte pe masă un 
morun imens, înve- lit într-o haină de vînt 
cauciucată. Morunul se zbate, e încă viu. 
Dintr-o lovitură de coadă îmi zboară din f 
aţă castronul de potroace, umplîndu-mă 
de sus pînă jos cu măruntaiele mai sus c 
itate!... 


Milopoc Papaşa, adînc cufundat într-o 
conversa-ţie intimă cu samagonul din sta 
canul servit de Maşa-Garafa, în momentu 
l] cînd dă să se aşeze pe ceaunul dăruit de 
Climenti Foca, unul din colegii lui Cuşeai, 
sare ca ars şi începe să clameze: 

— Pilule, afurisitule, unde-i maşinăria 
aia de dans? Beţivanule, ai uitat-o acasă? 

Uriaşul de Arambaşa nu se lasă intimid 
at: 

— Aici, tată socrule, nu vezi că stau pe 
ea? 

Într-adevăr, Pilu ltană Arambaşa, obosi 
t de efor-tul depus cu ocazia debarcării di 
n şalupă, se odih-neşte pe un fel de lăd 
iţă, de genul celor folosite de recruţii con 
tingentului 1943, cînd mă luaseră şi pe m 
ine la armată. 

Frankenstein îşi dă cu pumnii în cap, je 


150 


lindu-se sonor: 

— Boule, nefericitule, mi-ai fărimat m 
aşinăria! Te-ai lăsat pe ea, ca un mal. Cin 
e-o să-mi mai cînte acum?... 

— Nu-i stricată, Papaşa! N-o auzi cum 
zbi-rnîie?... 

Lădiţa se dovedeşte a fi cutia improviz 
ată a unui magnetofon realizat cu mijloac 
e casnice. Arambaşa se pleacă, meştereşt 
e ceva la potenţiometru, cel puţin aşa bă 
nuiesc, şi muzica se dezlănţuie asurzitoar 
e. Nuntaşii amuţesc cu toţii, de parcă i-ar 
fi electro-cutat cineva direct de la reţea. 
Ascultă înmărmuriţi de admiraţie, legăni 
ndu-se colectiv. Recunosc ime-diat melod 
ia: „Delilah”. Il recunosc şi pe solist: tova 
răşul Tom Jones. Mai în formă ca nicioda 
tă. Rage de intră în rezonanţă toate staca 
nele de pe masă. Indiferent dacă mai au s 
au nu, resturi de lichid inflamabil. 

Babalicul de Frankenstein intră instant 
aneu în transă. Explodează şi porneşte să 
urle: 

— Haida, Dilaila! Dilaila, dilai, dilai, dil 
aila! Haida, Dilaila! 

Neîncetînd să-şi recite textul, într-o ver 
siune vi-zibil ameliorată, Milopoc îl îmbri 
nceşte pe ginere-său, explicîndu-i amabil: 

— Dă-te jos de pe maşinăria mea, neno 
rocitule! Jos, că te mănînc! Lasă-mă pe m 
ine, lasă-mă s-o pun pe masă... N-auzi, b 
oule?... 


151 


Bătrinul înşfacă lădiţa, o urcă pe masă 
şi, fără să mai ţină seama de blidele, ca 
stroanele şi tacîmu-rile aflate în faţa mea, 
mi-o împinge de-a dreptul în faţă, inviti 
ndu-mă: 

— Ascultă chestia asta, domnu maestru 
le! Ce zici? Îţi place nea Tomiţă? Eu unul 
mor după el... Hai, Dilaila! Hai, nene mae 
strule, hai să dansăm... 

La început mă temusem că vrea să mă 
ia chiar pe mine la dans. Dar lucrurile n 
u se petrec întocmai aşa. Milopoc Papaşa 
se repede la Maşa-Garafa. O saltă ca pe u 
n fulg, mi-o pasează peste masă şi, cu ea 
în braţe, mă obligă să pornesc prin ogra 
dă. În pas de vals, bineînţeles. Bătrînul 
mă dirijează, strigînd înăbuşit: „un, doi, t 
rei!”, după care o răpeşte pe Veselina Mă 
măligan, direct de pe scaunul pe care pri 
vea la circul organizat de trăsnitul mecan 
ic al vasului fantomă. Intrată în horă, văd 
uva ţopăie feri-cită la pieptul hodorogulu 
i. Care, totuşi, nu-i chiar atit de hodorog, 
de vreme ce tiotea Veselina tran-spiră co 
pios, sugrumată la mijloc de braţele neos 
toi-tului dansator. 

Mobilizată de vitalitatea bătrinului, înt 
reaga adu-nare se antrenează la dans. Be 
nzile lui Milopoc Pa-paşa, „fan”-ul din Del 
tă al muzicii anglo-saxone, nu-s chiar atît 
de proaspete. Dar lumea dănţuieşte încîn 
tată, improvizînd fiecare figuri noi de twi 


152 


st, maddison, jerk, surf sau chiar rock an 
d roll. Bill Halley, în fruntea celebrei sale 
formaţii, ocupă mai mult de jumătate de 
ceas pe bandă. Ceea ce izbu-teşte să dem 
oleze serios posibilităţile fizice ale dan-sa 
torilor. 

— Ia-o Pilule, pe Veselina... Ia-o, că nu 
mai poci!... 

Milopoc Papaşa cedează. Frint de obos 
eală, în-cearcă să recupereze, sorbind îns 
etat din damijonul cu cărţălău. 

Magnetofonul adus de Milopoc, adevăr 
atā maşi-nărie de dans, nu se mai opreşt 
e. Năduşesc atit de abundent, încît capăt 
convingerea că-s mai uşor (cel puţin) cu c 
inci ocale. Dealtfel, dacă-mi amintesc bin 
e, mi se recomandase, pentru slăbit, mer 
sul pe bicicletă. Ori, între ceea ce execut 
acum şi biciclism nu observ nici o difere 
nţă. 

Masa dansatorilor, frămîntind dispera 
tă pămîntul ogrăzii, dă evidente semne d 
e istovire fizică. 

Strig la uriaşu de Pilu Arambaşa: 

— Opreşte-l nene ltană, opreşte-l oda 
tă, că mu-rim de-atita zbînţuială... 

— Fă-l să tacă, Arambaşa! — urlă în co 
r nevino-vaţii ţopăitori. 

Magazinerul, după ce priveşte pe furiş 
la socru-său, ne face un semn deznădăjdu 
it, arătîndu-ni-l pe Milopoc şi comunici 
ndu-ne: 


153 


— Nu ştiu cum să-l opresc, tata socru-i 
mecani-cul, el l-a montat, din piese găsite 
la turişti... 

O învîrt pe gazdă mai încet, călcînd pă 
miîntul din ce în ce mai apăsat, şi mă dau 
pe lîngă Frankenstein: 

— Opreşte-l, domnule, odată! Ne-ajung 
e... 

Bătrinul e pulbere. Beat. Reuşeşte tot 
uşi să-mi răspundă: 

— N-am ce-i face! E automat. Se înţepe 
neşte singur, cînd se termină banda... Du 
pă patru ceasuri! 


Cînd s-a isprăvit banda, magnetofonul f 
abricat de Milopoc Papaşa scoate fum pe 
la toate încheieturile. Aşijderea şi colecti 
vul nuntaşilor dansatori. 

Deshidrataţi din pricina inumanelor ef 
orturi la care fuseserăm supuşi, ne repezi 
m însetaţi asupra damijonurilor aduse de 
Stepan şi Vova. Prevăză-toare gazde, în o 
rice caz. 

Numai că mie mi-era foame, de-aş fi m 
asticat şi mere coricove. 

Şi-atunci, în aceeaşi clipă de cumpănă, 
morunul dăruit de reprezentanţii magazi 
ei Ceapeului se arată salutar. Cumetrele 
neangajate în demenţialul con-curs de da 
ns avuseseră grijă să nu se facă scrum, ui 
tîndu-l pe jarul de sub cazanele de borş. 


154 


Priveliştea ogrăzii familiei Cuşeai, la ac 
eastă oră a dimineţii tardive, sugera o im 
agine de infern. Caz-nele la care erau sup 
uşi bieţii invitaţi, pămîntii la faţă şi c 
u ochii injectaţi de nesomn, nu mi se păre 
au chiar atît de diabolice. 

Senzaţia de infern se datora altor prici 
ni. Mai în-tîi aspectul de talcioc rural, cu 
învălmăşeala umană tipică acestei for 
me de comerţ nedirijat. Mese la nimerea 
lă, improvizate din te miri ce, ceaune şi d 
amijonuri, pahare slinoase şi castroane c 
u resturi de borş, cazane de rufe în care 
colcăiau alte fierturi neidentificate, tîrne 
transformate în scaune, linguri, furculiţe 
şi cuțite, de toate genurile, împrăştiate p 
retutindeni, lotca lui Vova folosită că ladă 
de gu-noi în care se adunaseră oasele un 
ui ospăț de peste cincizeci de persoane, , 
Fiat”-ul meu 600, văduvit de scaune, pri 
n care zburătăceau orătăniile salvate de 
la măcel, Vasile-gloaba, adjunctul lui diad 
ea laşa, — invitat şi el la nuntă, — întrepr 
inzînd o curte ne-bună lui Sandolea, întor 
s din pribegie, vaca rămasă nemulsă dei 
eri, şi care claxona mugind a jale, şi- 
aşa mai departe. 

Însă cel mai pregnant, la închegarea te 
rifiantelor culori ale iadului, contribuia te 
nsiunea psihică a nuntaşilor. Storşi de pu 
teri, ingurgitînd în virtutea inerției, mişci 


155 


ndu-se mecanic, parcă la comanda unor r 
esorturi invizibile, priveau cu toţii în nea 
nt, cu ochi vitroşi, decoloraţi, fără nici o 
speranţă de mîntuire. Faptul că nu se ma 
i petrecea nimic deose-bit îi făcea să se si 
mtă frustraţi de nenumăratele şi mărunte 
le bucurii ale vieţii colective. 

Pînă şi personalitatea subsemnatului, c 
are nu abu-zase de hrană şi cantităţi dem 
esurate de băutură, suferea din cauza mo 
notoniei ce se aşternuse peste întinderea 
mediului înconjurător. 

Milopoc Papaşa dormea dus, culcat cu 
capul pe cutia magnetofonului. După ce g 
inere-său, ltană, turnase o găleată de apă 
peste incendiul izbucnit din intestinele m 
aşinăriei de muzică, se prăbugşise şi el lin 
gă inventivul său socru. Numai Vampirul, 
părin-tele magaziei, mai veghea. Mai con 
versa din cînd în cînd cu paharul, în ṣo 
aptă, pentru ca apoi să mă urmărească în 
gindurat cu privirea ochilor săi de peşte 
fiert. 

Diadea Stepan Cugşeai, fericitul mire, 
părea pla-sat pe-o orbită extraterestră. 
Păzind un damijon me-diu, în care se mai 
clătinau urme vagi de cărţălău, cerceta u 
n gînd ascuns în creierul său chinuit de p 
robleme sufleteşti. 

Cumetrele, roată în jurul Magşei-Garaf 
a, se înde-letniceau cu sarcini menajere d 
e rutină. Inlocuiau castroanele şi farfuriil 


156 


e sleite, măturau cioburile sta-canelor sp 
arte, înteţeau focul la ţest, curăţau cea 
pă, morcovi, peşte, pregătind pesemne p 
rîinzul. Nu ştiu de ce, dar la un moment d 
at am impresia că prezidez un parastas. 
Bărbaţii apelor Deltei, reu-matici pînă şi 1 
a oasele gitlejurilor, de-atita udătură trec 
ută prin preajma lor, lăcrimează cu-o inc 
onti-nenţă demoralizantă. 


Numai sosirea Liubaşei Convert şi-a lui 
Mişa Ne-groponte, într-o lotcă beată ce s 
e clatină îngrijoră-tor, mai modifică parți 
al din tonusul adunării. 

— Haide, Mişa, scoate darul! — îl îmbo 
Ideşte Liubaşa pe scundacul factor, strigi 
ndu-i direct în piîlnia urechii, ca şi cum ar 
fi fost un surd incurabil. 

Negroponte doarme la pupa lotcii. Atît 
de adînc, încît nici nu mişcă atunci cînd 
madam Convert îl încarcă pe spinare, ca 
pe-un sac cu cartofi, debar-cîndu-l cu forţ 
a în ograda nunţii. 

După ce-l depune (cam brusc) pe nisip 
ul bătătu-rii, se întoarce la lotcă, de unde 
extrage un colet de dimensiunile unui ge 
amantan. 

În clipa cînd o detectează pe Maşa-Gar 
afa printre voluntarele de la munca de bu 
cătărie, nu mai zăbo-veşte mult, ci se rep 
ede la pirpiria mireasă, o să- rută sonor, 


157 


de parcă ar fi destupat o sticlă de vin spu 
mos alterat, şi-i trînteşte în braţe pachet 
ul. 

— Să-mi trăieşti, draga mea, ani mulţi 
şi feri-ciţi... Eu n-am avut norocul ăsta, să 
mă mărit cu cine-mi place... Uită-te la el, 
şi-acuma doarme...  s-a-mbătat iarăşi... 

Gazda mi-aduce coletul, să-l trec în cat 
astiful da-rurilor. Cînd îl desfac, pentru a 
anunţa darul pere-chii Convert-Negropon 
te, rămîn cu vorba în cavi-tatea bucală. E 
ste un aparat telefonic. Din cele apă-rute 
la începutul secolului, cu manivelă şi fur 
că. 

Fără să mai aştepte obişnuitele urări, 
cîntate în cor de întreaga asistenţă („Mu 
lți ani trăiască, mulţi ani trăiască!”) mada 
m Convert păşeşte hotărită spre adormit 
ul ei cavaler, îl tîrăşte lîngă mine, îl insta- 
lează pe ceaunul eliberat de Milopoc Pap 
aşa, şi-i îngînă la ureche, de zbîrnîie paha 
rul ce tocmai îl luasem în mînă: 

— Mişcă, Mişca, tratează-mă şi pe min 
e c-un pahar de vin... Mişcă, nenorocitul 
e, să vezi şi tu  ce-n-seamnă dragostea... 
Să vezi şi tu o nuntă cum se cuvine, unde 
toată lumea se bucură şi-i fericită, nu ca 1 
a nuntile mele... 

Spre surprinderea mea, Negroponte se 
trezeşte la realitate, îşi dă numaidecit se 
ama unde se află şi privind ţintă la mine, 
extrem de lucid, declară înfricoşat de cel 


158 


e rostite: 

— Dacă ne cunună domnu Conan, dacă 
vrea să ne fie naş, te iau de nevastă... Au 
zi, madam Con-vert? Te iau de nevastă, d 
ar pe garanţia domnului Conan, altminter 
inu mă bag... N-am nevoie nici de zestr 
e... Pe gratis, uite-aşa mă-nsor!... E bin 
e?... 

Brusc, ca şi cum l-ar fi scos cineva din 
priză, Mişa Negroponte dă din nou s-ado 
armă. Şi chiar procedează în consecinţă, 
murmurînd: 

— Nu cred că-i bine!... Zău că nu-i bin 
el... 


Adunarea nuntaşilor, pentru cîteva clip 
e amuzată de numărul executat de duetul 
Convert-Negroponte, reintră în normal, p 
icotind în aşteptarea prînzul. 

Cucăi şi eu, digerînd fel şi fel de gîndu 
ri, plus cele patru porţii de morun pe jar. 
Cînd s-adorm de-a binelea, un zgomot cu 
totul neaşteptat, aici la „Mila 41”, mă det 
ermină să ciulesc urechile. 

Biziie şi mîrîie un motor de „Trabant”. 
În nici un caz nu poate fi droaga lui tant 
i Raliţa, căci mă-tuşă-mea n-ar fi admis, p 
entru nimic în lume, o ase-menea reglare 
defectuoasă a aprinderii. 

Bizarul vehicul se apropie vertiginos. A 
mbalat la maximum, motorul depune efor 


159 


turi apreciabile pen-tru a depăşi dificul 
tăţile înaintării pe-un teren in-stabil, alcă 
tuit mai mult din colb mişcător. Nunta în 
cepe să dea semne de interes. Cumetrele 
se ivesc în faţa casei. Mesenii saltă privir 
ile. lar eu mă ri- dic încetişor, din motiv 
e uşor de înţeles, şi dau să mă uit peste 
gard. 

Un trosnet înfricoşător pune capăt stră 
daniilor motorului. Salcia din faţa casei n 
oastre, un strălu- cit reprezentant al spe 
ciei, părăseşte această lume modernă, su 
pertehnicizată, prăbuşindu-se lîngă pa-la 
n. Nori de praf ne-astupă vederea şi năril 
e. Să- rim cu toţii de la locurile noastre. 
Alergăm pe uliţă. Milopoc urlă, trezit din 
somn: 

— Maşinăria!... Pilule, unde-i, maşina... 

Nu se distinge nimic. Abia după ce se 
aşază pă-turile de colb, abia atunci desl 
uşim la poalele trun-chiului retezat al săl 
ciei un microbuz de producţie şi origină 
necunoscute. Tot aşa de necunoscute ca 
şi intenţiile celor care-şi aleseseră ca pun 
ct termi- nus acest trist şi plîngător salix 
babylonica. La o prima vista, s-ar zice că- 
i un minibuz Volkswagen. Dar dacă jude 
căm după bîrîitul răposatului motor, art 
rebui să ne aflăm în faţa unui „Trabant”. 
Însă nu arată ca atare. 


— Nene Hristule, — mă adresez eu cel 


160 


ui mai lu-cid exemplar dintre nuntaşi, — 
e cineva înăuntru?... Ia uită-te!... 


Hristu Ferşampanos se apropie temăto 
r de ma-şina proptită cu botul în rămăşiţe 
le sălciei. Şterge praful de pe parbriz, sac 
rificîndu-şi batista primită în dar la nun 
tă, şi-mi comunică mustrător: 

— Păi cum să nu fie, domnu maestrule! 
Ai mai văzut matale automobil care să m 
eargă fără şofer?... 

Numai emoția mă îndemnase să lansez 
o între-bare atît de idioată. Aşa că acum Î 
ntreb în deplină-tatea facultăţilor: 

— Ce face? 

— Foarte bine! E mort! Nici ăilalţi nu 
mişcă! Parcă-s mai mulţi!... 

Fiind destul de priceput şi păţit în prob 
leme de caroserie auto, sumara examinar 
e a ravagiilor pro-duse de impactul cu po 
mul mă îndreptăţeşte să cred că Ferşamp 
anos a apreciat necorespunzător situaţia. 
Masca maşinii sărută pătimaş trunchiul 
sălciei, dar fără să prezinte deformări sp 
ectaculare. Aripile s-au crimpoţit oarecu 
m. Dar nu exagerat. Restul arată destul d 
e satisfăcător. 

Foştii mei tovarăşi de festin, livizi şi tr 
emurînd din toate detaliile, aşteaptă să ia 
u măsuri. Pentru a nu-i dezamăgi, pre 
iau iniţiativa: 


161 


— Diadea Stepan, nene  Hristule, 
domnu Aram-başa, da, dumneata că eşti 
mai solid, trageţi maşi-na... Să-ncercăm a 
scoate morţii dinăuntru...  Poate-i mai sa 
Ivăm, să le facem respiraţie artifi-cială!... 

Deşi mă îndoiesc serios că un „bouche- 
ă-bouche” ar da rezultate, dat fiind conți 
nutul ridicat de al- cool casnic din răsufl 
area nuntaşilor, trebuie să apelez şi la ac 
eastă măsură de prim-ajutor! 

Se prezintă însă mai mulţi voluntari, în 
plus faţă de cei solicitaţi de mine, aşa că 
efortul colectiv reu-şeşte să-i facă vînt m 
aşinii drept în gardul, şi-aşa destul de put 
red al ogrăzii. Alt trosnet, altă ex- plozie 
de praf. De data asta din pricina prăbuşir 
ii integrale a împrejmuirii casei în care fu 
sesem pri- mit cu atîta bunăvoință. Nu se 
vede om cu tovarăş, de cît praf a stirnit d 
emolarea involuntară a gar-dului. Orbecă 
im prin bezna colbului ce ne scriş-neşte p 
rintre dinţi, izbindu-ne unul de altul. Im-p 
osibil să recunosc pe careva. 

Deodată, ca dintr-o capsulă spaţială pi 
erdută pe meleagurile noastre, pornesc 
să se-audă nişte bu-buituri cumplite. Su 
nă a tablă. O linişte de mor- mînt se-aşte 
rne printre norii de pulbere care se aş-ter 
n şi ei, dar nu tot atît de rapid. 

Bubuiturile se înteţesc. Îmi iau inima-n 
dinţi şi întreb speriat: 

— Cine-i acolo? 


162 


Abia după ce slobod această întrebare 
timpită, cu destul retard îmi dau seama 
că-s complet zdrun- cinat nervos. Numai 
din pricina abuzurilor, — ali-mentare şi 
alcoolice, — am ajuns în halul acesta, încî 
t să nu realizez că bubuiturile se pot dato 
ra iz-biturilor noastre de tăblăria microbu 
zului. Dar via-ţa-i ciudată, căci mi se răsp 
unde: 

— Socrate! 

Întrucît praful s-a aşezat de mult la loc 
ul său na-tural, nu văd pe nimeni în jurul 
meu în stare să aibă acest nume. Nime 
ni în afară de binecunoscuţii mei prieten 
i, pe care, slavă Domnului, îi ştiu pe fie-c 
are cum îi cheamă. Bubuiturile continuă. 
Din mi-crobuz. Sînt sigur acum. 

Aşa că strig mai zdravăn, pentru a fi au 
zit: 

— Care Socrate? Sper că n-am de-a fac 
e cu spi-ritul filozofului! 

N-am apreciat niciodată chestiile spirit 
iste, aşa că mă miră nespus curiozitatea 
mea investigatorică. 

Dar glasul de dincolo de mormînt mă a 
sigură că nu bat cîmpii: 

— Socrate Cotoi! Regizorul Socrate Co 
toi! Şi lă-saţi bancurile astea timpite cu s 
piritele. Daţi-ne drumul din maşină. Ce v- 
a apucat să ne zăvoriţi înăuntru? Aţi înne 
bunit? 

O umbră se agită în dreptul ferestrei di 


163 


n stînga a microbuzului. Cea care ar fi tr 
ebuit să fie fereastra şoferului. Deci mort 
ul n-a răposat corespunzător. Sau, poate, 
nici n-a fost mort. 

Fără să mai zăbovim o singură clipă, n 
e repezim toţi spre microbuz. Pentru mai 
multă siguranţă, deoarece n-am încreder 
e în învierea morţilor, mai în-tii şterg fere 
astra de praf. Tot cu batista primită î 
n dar, la nuntă. De dincolo de geam mă p 
riveşte cu ochi holbaţi chipul mortului. 
Congestionat de mi-nie, răposatul bate cu 
pumnii în acoperişul micro-buzului. Slavă 
Domnului! Acum ştiu de unde pro-venea 
bubuitul acela straniu. 

— Dati-mi drumul, cretinilor! Cine-a în 
chis por-tiera? 

— Stai liniştit, domnule Socrate! Aţi av 
ut un ac-cident! Bine c-ai scăpat cu viaţă 
... Fii cuminte, că te scoatem numaideci 
t din maşină... 

Spre regretul unanim, şi-al asistenţei şi 
-al acci-dentatului Socrate, eliberarea ac 
estuia se petrece abia peste un ceas. Un 
ceas de eforturi neprecupe-ţite. Dacă n-a 
r fi fost inventivitatea lui Milopoc Pa-paş 
a, care desţepeneşte portiera din partea 
şoferului cu ajutorul unui baros de vreo z 
ece ocale, nu- mitul Cotoi ar fi aşteptat 
mult şi bine în interiorul microbuzului. Şi 
nu i-ar fi fost prea plăcut, cu pa- tru cada 
vre lîngă el. După ce-l debarcăm din ma- 


164 


şină, Socrate Cotoi se aşază istovit la poa 
lele sal- ciei prăbuşite. 

— Numai eu am scăpat cu viaţă? De un 
de ştiţi? 

Hristu Ferşampanos se enervează: 

— Pentru că nu mişcă nici unul... E bin 
e?... Auzi vorbă... Nu vezi că-s morţi? 

— Atunci sînt morţi de-azi dimineaţă! 
— con-simte să recunoască adevărul meş 
terul Socrate. 

— Aţi mai avut un accident? — întreb e 
u. 

— Da! La Tulcea! Ne-am înhăitat cu niş 
te prie-teni, la barul de zi. Am băut ca niş 
te porci. De-aia sînt morţi. Morți de beti. 
N-au nici pe dracu... 

Regizorul are dreptate. Morții, după ce 
i-am ex-tras din microbuz, unul cîte unul, 
pe portiera din partea opusă şoferului, ca 
re nici nu era înţepenită, ci s-a deschis 
numaideciît ce-am apăsat pe mîÎner, zac Î 
ntinşi pe iarbă, dispuşi alăturat, întocmai 
ca nişte berbeci dobrogeni, bine şi acurat 
sacrificați, din cei care pleacă în străinăt 
ate cu paşaport. 

După ce întreprinde o sumară examina 
re a micro-buzului, constatind nenumărat 
ele şifonări de supra-faţă ale caroseriei, r 
egizorul priveşte disperat la mul-ţimea ca 
re-l înconjoară. 


— Vă mulţumesc din toată inima, tutur 


165 


or! Am să plătesc pagubele pricinuite, pi 
nă la leu. Şi gardul şi stejarul... 

— Salcia! — îl corijează cumătrul Ferş 
ampanos. 

— Mă rog, cum vrei matale, că nu mă p 
ricep la peisajul forestier... Însă daţi-mi o 
mînă de ajutor, să găsesc o gazdă. Echi 
pa noastră cuprinde numai cinci membri, 
cei pe care-i vedeţi sforăind. Sîntem mod 
eşti, nu dorim decît un adăpost primitiv ş 
i pri-mitor, pentru vreo cîteva săptămîni, 
pînă terminăm lucrările... 

Nimeni (încă) nu se înghesuie cu oferte 
le. Indi-vidul Socrate Cotoi, dorind să cîşt 
ige bunăvoința spectatorilor, crede că-i c 
azul să facă prezentările. Defilînd prin faţ 
a „morţilor”, se opreşte în dreptul fiecăru 
ia, atît cît să-i rostească numele: 

— Tovarăşul Pişu, Grigulea Pişu, asiste 
nt de regie... 

Răposatul nu mişcă, face pe mortu-n 
păpuşoi. Dar sforăie de tremură cămaşa 
pe el. 

— Tovarăşul Gică Bendix, cascador... 

— Tovarăşul Cotonog, director de prod 
ucţie... 

— Tovarăşul Romeo Pîrvuică, consulta 
nt de spe-cialitate, căpitan de marină, fos 
t comandant al por-tului Snagov... 

După cum era de aşteptat, nici ceilalţi 
citați nu dau semne de politeţe. Sforăie î 
n cor, pe patru na-suri, frumos şi armonio 


166 


s acordate. 

Văzind feţele de piatră ale asistenţei, r 
egizorul rămîne puţin cam dezorientat. D 
ar îşi revine destul de rapid, dîndu-şi sea 
ma că uitase să comunice cu cine avem d 
e-a face. Şi, pentru a-şi corecta omisiu- 


nea, îşi desfăşoară braţele, de parcă ar vr 
ea să cuprindă întreaga adunare, şi rost 
eşte răspicat: 

— Socrate Cotoi, regizor cinematografi 
c, nemem-bru al ACIN-ului, artist amator, 
colaborator extern permanent al studiour 
ilor naţionale şi internaţionale de publicit 
ate turistică... 

Auzind cu cine are prilejul de-a conlucr 
a, popu-laţia „Milei 41”, acea delegaţie p 
rezentă la nunta lui diadea Stepan Cuşea 
i, face un pas înainte. 

— Şi ce vreţi să fotografiaţi în satul 
nostru? — întreabă temătoare cunoscuta 
văduvă Mămăligan. 

— Pe cine aveţi de gînd să-l daţi la „Re 
flector”? — sare ca ars Vampirul, subingi 
nerul piscicol Babu Ursu. y. 

Socrate Cotoi dă un pas îndărăt. Işi frî 
nge mîi-nile asudate, neînțelegînd imedia 
t ce se întîmplă. Apoi încearcă să explice: 

— Fraților şi tovarăşi locuitori ai Delte 
i, păi noi nu sîntem d-ăia de la Televiziun 
e, care să se bage în sufletul oamenilor 
... Noi filmăm numai frumu-seţile naturii, 


167 


nu şi pe cele din casele bunilor noş- tric 
oncetăţeni... Sîntem băieţi de comitet, pe 
cu-vîntul meu, zău aşa. 

Hristu Ferşampanos, cel mai apropiat, 
cu locu-inţa, de locul accidentului, îl apu 
că de braţ pe regi-zor şi-l potoleşte: 

— Vă iau la mine în gazdă, dacă sînteţi 
artişti... 

— Mulţumesc, „mon cher”! Cu cine am 
onoa-rea?... 

— Eu mi-s Hristu Ferşampanos, dar pe 
străbuni-cul meu îl cheamă Jéhu de la Fe 
re y Champendise, dacă ştiţi şi franţuzeşt 
e... 


— Bineînţeles, „mon vieux”! Am absolv 
it univer-sitatea populară, din sectorul 3, 
cursurile de fran-ceză contemporană... , 
Vous compris”? Adică, pre limba noastră, 
ai înţeles?... 

— Domnule Socrate, cît oi fi eu de pesc 
ar, la noi în casă se vorbeşte franţuzeşte 
de peste o sută de ani. Chiar corect. „Vo 
us pigez”? Asta ca să mă exprim mai pop 
ular... Sîntem în clar?... 

— Ba „bien que pas”! — mormăie conf 
uz Socrate Cotoi. 

După care, oftînd din adîncul rărunchil 
or (adică din subteranele sistemului rena 
1) se moleşeşte ca o minge perforată, opti 
nd definitiv pentru poziţia orizontală. Pes 
te mai puţin de-o secundă, sforăie dis-cre 


168 


t, dar persistent, într-o gamă melancoli 
că, pe-semne în mi bemol minor. 


11. VIZITĂ DE COMPASIUNE CU P 
RILEJUL UNUI MOTODAFEU RATAT 


Bucuroşi că n-au fost nevoiţi să asis 
te la un accident de circulaţie mai acă 
tării, căci n-a lipsit prea mult ca microbu 
zul să ia foc din pricina impac-tului cu sal 
ix babylonica, prilejuind un auto(moto)- d 
afeu de toată frumuseţea, nuntaşii îşi reu 
nesc forţe-le, cu excepţia subsemnatului, 
care posed certificat de inapt pentru serv 
iciul militar, şi procedează la transportar 
ea echipei cineaştilor. Dînd urmare invit 
a-ţiei lui Hristu Ferşampanos, atît vehicul 
ul cît şi „morţii” vor fi cazaţi la domiciliul 
bizarului şi enigmaticului descendent al 1l 
ui Jehu de la Fere y Champenise. 

Profitînd de cele cîteva ceasuri de acal 
mie ante-serală, prezidez iarăşi masa bai 
ramului. Dar s-a pierdut apreciabil din at 
mosfera premergătoare in-vaziei cineaştil 
or. Nuntaşii arată apatici. Pînă şi borşul 
de peşte are o altă savoare, mult deterior 
ată. 

Fericiţii miri fiind în afara oricărui cont 


169 


act cu via-ţa înconjurătoare, — poate din 
pricina oboselii, dar şi-a abuzurilor vino- 
alimentare, — îmi revine obli-gaţia de-a s 
trînge şi de-a pompa zeci de miini bine u 
nse cu grăsime de peşte. Rudele mai apr 
opiate, precum şi unii vecini, îşi îngăduie 
să mă şi sărute, repetat şi fierbinte, consi 
derîndu-mă un demn înlo-cuitor al naşulu 
i dezertat. După despărţirea de ul-timul n 
untaş, rămîn singur pe poziţii. Stepan C 
uşeai doarme cu cotul sprijinit în castron 
ul cu zeamă de peşte, în vreme ce Maşa- 
Garafa vorbeşte în somn, strîngînd în br 
aţe un miniceaun de aluminiu. 

Asfinţitul revarsă culori vesperale, inu 
ndîndu-ne cu purpuri nemaivăzute. E cla 
r, a venit timpul să plec şi eu la culcare. 
Dar unde? 

În cele din urmă rezolv problema dorm 
itului. Dar greu. Mai întîi a fost nevoie 
să montez la loc bancheta din spate a „Fi 
at”-ului. Apoi să scot gea-mul ferestrei di 
n dreptul picioarelor, adică din stîn-ga „B 
ombiţei”. Pe la miezul nopţii reuşesc să î 
m-ping maşina, de unul solo, pînă în gara 
jul vacii (sau grajd, în limbaj tradiţiona 
1). Fericit, mă cuibă-resc pe banchetă, bin 
eînţeles cu picioarele afară, şi mă pregăt 
esc pentru un somn lung şi reconfortant. 


Cu excepţia momentelor de duioasă a 
mintire, cînd vaca Magşei-Garafa claxona 


170 


asemeni unui „Hen-schel” pentru transpo 
rturi internaţionale, emiţind nişte răgete 
superbe ca puritate muzicală, solicitînd a 
celaşi răspuns (imposibil dealtfel) din par 
tea soli-tarului Vasile, gloaba lui diadea I 
aşa, şi cînd dră-găstoasa maşină de lapte 
s-a apucat să-mi lingă căl-cîiele, după con 
sumarea pantofilor mei estivali, nişte esp 
adrile cu tălpile confecţionate din pănuşi 
de po-rumb, s-ar putea spune că totula d 
ecurs normal. 

Dar n-a fost aşa. Căci n-aveam de unde 
să ştiu, din păcate, despre sechestrarea c 
ocoşului gazdei, cel mai reprezentativ din 
mahala, în port-bagajul „Bombiţei”. Com 
plet dereglat în privinţa orei exac-te, — 
pesemne că gustase şi dinsul din cărţă 
lăul mi-rilor, — lipsit fiind de bolta cerulu 
i care i-ar fi fo-losit ca orientare, arţăgos 
ul cucuriga la fiecare sfert de oră. Atît de 
strident, încît intra în vibraţie în-treaga c 
aroserie a „Fiat”-ului. Restul a fost splen 
did. 


Cu toate inconvenientele pomenite mai 
sus, mă deştept din pricina unei arsuri cu 
mplite. Soarele, de mult căţărat pe cer, î 
mi bătea drept în moalele ca-pului. Deşi e 
ram în „Bombiţă”, învăpăiatul astru găsis 
e posibilitatea, strecurîndu-se pe uşa larg 
des-chisă a grajdului, precum şi pe fereas 


171 


tra maşinii, să mă supună unui necruţăto 
r tratament cu infraroşii. N-aş vrea să ex 
agerez, dar părul (pe care-l port tuns n 
umărul 3) îmi mirosea a pîrlit. Sar din m 
a- şină, nimeresc peste Vasile, care se cul 
case şi el lîngă „Fiat”, pentru a-mi păzi so 
mnul, şi mă uit enervat la ceas. Ora 9,14 
h. 

Ar fi cazul să utilizez, raţional, bineînţe 
les, bine-facerile a ceea ce se cheamă, pe 
englezeşte, un „breakfast” întremător. In 
să, după ce dau un ocol prin ogradă, îmi 
dau seama că-mi fac iluzii, gîndin-du-mă | 
a posibilitatea încropirii unui minidejun. 
Totul se afla în aceeaşi stare ca aseară. G 
azdele dorm zdravăn, de astă dată tolănit 
e sub masa de nuntă. Vova, aşijderea. Cui 
bărit la pîntecul lui San-dolea, care grohă 
ie fericit. 

Orientîndu-mă rapid, datorită incontest 
abilelor mele calităţi investigatoare, că d 
e-aia mi-am ales ca pseudonim Al Cona 
n Doi, abandonez ideea unei gustări pe pl 
an local. Cel mai nimerit lucru, în si-tuaţi 
a dată, ar fi să întreprind o vizită la domi 
ciliul sirelui Hristu de la Fere y Champen 
Gise, pentru a prezenta cele mai sincere s 
entimente de compasiune echipei cineaşt 
ilor. Cine ştie, poate-i prind la ora „break 
fast”-ului! 


1 72 


Gospodăria lui Ferşampanos pare mult 
mai în-jghebată. Ograda-i curată, mătura 
tă la zi, orătăniile văd că-s arestate într-u 
n padoc încăpător, însă bine închis, grajd 
ul aduce mai curînd a garaj, totul e altfel 
orînduit decît la diadea Stepan, şi parcă 
mai bine. 

Încîntat de cele constatate, începe să 
mă cuprindă o bizară stare de anxietate. 
Nimeni prin bătătură, nimeni prin casă. A 
m străbătut cele trei camere, răcoroase ş 
i întunecoase, din pricina obloanelor tras 
e, şi n-am dat peste urmă de suflare ome 
nească. Nimeni. Nici Hristu Ferşampano 
s, dar nici cei cinci cineaşti pe care-i luas 
e în gazdă. 

Ceva nu-i în regulă. Precis că s-a întîm 
plat o nenorocire. Deşi ar mai exista posi 
bilitatea ca Fer-şampanos, împreună cu e 
chipa de filmare, să se fi sculat cu noapte 
a în cap şi să fi pornit în prospectie. 

Deconcertat, ciulesc şi rotesc radarul u 
rechilor. Undeva se aude bocănit de paşi, 
zgomot de lucruri mutate din loc. 

Dacă suspomeniţii sînt plecaţi, înseam 
nă că are loc atacul vreunui răufăcător. D 
eşi sînt singur, nu-mai cu mine, preiau in 
iţiativa. Păşind tiptil, mă în-drept în dire 
cţia sursei de zgomote. Pesemne că indi-v 
idul care activează pe post de infractor a 
re auzul extrem de sensibil. Deoarece nu 
se mai aude nici un zgomot. Eroare! Aces 


173 


tea încep din nou, chiar mai puternic şi c 
u-o frecvenţă sporită. 

Imensul hambar, cît un hangar pentru 
adăposti-rea avioanelor, are o rezonanţă 
fantastică. Bocăni- tul de paşi, aşa cum îl 
categorisisem eu în prima fază a depistă 
rii sunetelor, se transformă acum în tro 
păitul unei herghelii de mustangi. Grăbes 
c pasul. Deschid uşurel uşa. Şi, în aceeaşi 
clipă, mă aud strigat: 

— Ce-nvirţi prin curtea mea, domnu m 
aestrule? 

În spatele meu, ivit prin cine ştie ce mi 
nune, stă proţăpit cumătrul de la Fere 
y Champenise: 

— Unde-mi erai, nene Hristule! Parcă 
nu era ni-meni prin bătătură... 

— Pe-acilea, vecine, pe-acilea, cu trebu 
rile... Dar m-am pitit cînd te-am zărit intri 
nd furiş în casă... Nu-mi dădeam seama c 
e gînduri aveai... 

— Ce ziceai, c-oi fi vreun spărgător? Ca 
să vezi cum e omul... Eu dădeam să-ţi vin 
în ajutor, au- zind hoţii gonind prin hamb 
arul ăsta, iar matale mă confunzi cu infra 
ctorii comuni... Hai, mai bine, să vedem î 
mpreună cine ţi-a dat lovitura în hambar. 

Hristu Ferşampanos mă examinează at 
ent, dar şi intrigat. Apoi mă chestionează 
alintător: 

— Domnu Conan, te simţi cumva rău d 
upă nun-tă? De unde ai mai scornit şi che 


174 


stia asta cu hoţii?... 

— Păi nu-i auzi cum gonesc?... 

— Bată-te cucu, să te bată, domnu mae 
strule! Păi ăştia-s tovarăşii artişti... Fac 
gimnastica de di-mineaţă... 

— Cum aşa? Închişi în hambar? 

— Dar unde altundeva? Microbuzul e şi 
el înăuntru. Acuma îl descarcă, să-şi des 
morţească oa-sele... Pînă adineaori au do 
rmit... Chiar mă pre-găteam să le fac o g 
ustărică, cevaşilea ouă fierte, nişte lapte 


— N-ar fi mai apetisante nişte ouă ochi 
uri? Cu slăninuţă prăjită? Dacă vrei, pot 
să-ţi dau o mînă de ajutor... Am şi-o reţ 
etă formidabilă, preluată creator de la et 
ernelii duşmani ai strămoşului dumitale, 
căreia ei îi zic „eggs and bacon”... Nebun 
ia lumii de să-ţi lingi degetele... 

Hristu zîmbeşte cavalin, adică mînzeşt 
e. Apoi mă ia blajin de braţ: 

— Să mergem la cuhnie, domnu maestr 
ule! Mi-ai stîrnit o poftă, că mi se biţiie g 
enunchii... Hai să vedem ce meştereau v 
răjmaşii ăia de angliciani!... Pînă îşi termi 
nă tovarăşii artişti exerciţiile, avem prilej 
ul să probăm ce-i şi cu ecsenbecul ăsta! 
Dacă-i bun, atunci le dăm, şi lor, să aibă ş 
i ei o plăcere... Dar mai tirziu! 


Am isprăvit de mult cu raşchetatul tigă 


175 


ii în care se rumeniseră tranşele subţiri d 
e slăninuţă afumată (un excelent produs 
casnic local) şi peste care zvir-liserăm vr 
eo şapte ouă proaspete, confiscate, din c 
ui-barul galinaceelor. 

— Şi uite-aşa, dragă domnule maestrul 
e, îşi con-tinuă neîncetata logoree cumătr 
ul Hristu, limpezin-du-şi gîtlejul cu-o duş 
că de cărţălău infam, — fiindcă veni vorb 
a de răposaţii noştri, să-ţi poves-tesc cum 
de-a venit de s-a legat... de ne-am po-men 
it noi urmaşi de francezi, pescari taman | 
a Delta românească... Istorisea bunicul, 
fie-i ţărina uşoară, că auzise de la bătrinii 
săi, bătrînii pe linie bărbătească, despre 
pripăşirea primilor de la Fere y Champen 
Gise pe locurile astea... Erau fugari din F 
ranţia, nu din pricina revoluţiei, ci din ca 
uza lui Napoleon Bonaparte... Podgoreni 
din tată-n fiu, nu se-mpăcau deloc cu răz 
boaiele împăratului... Fuse-seră trei fraţi, 
în plină tinereţe, şi-şi luaseră lumea în c 
ap, ajungînd tocmai pe-aici, să-şi plantez 
e bu-taşii de viţă de vie aduşi cu ei... Se 
căsătoriseră cu femei din partea locului, 
că erau frumoşi ca nişte armăsari, cu mol 
dovence iabraşe, pricepute la tur- nat cop 
ii şi la gospodărirea butiilor cu vin. Anii 
au trecut, viile au îmbătrînit, ei au mai m 
urit, apoi au murit şi viile, iar noi am aju 
ns să bem doar căr-ţălăul ăsta nenorocit 
... Ne-au lăsat, în schimb, cu limbă de mo 


176 


arte, trei porunci: să nu uităm limba locul 
ui de obirşie, să facem copii, şi să nu spu 
rcăm vinul cu sifon... 

Întrucît mă zgîndără insistent o întreba 
re, simt nevoia să intervin: 


— Chestia cu sifonul o-nţeleg, şi chiar 
consimt din răsputeri la propunerea înain 
taşilor dumitale, — deşi mă-ndoiesc serio 
s ca pe vremea lor să fi existat această sa 
tanică apă borhotită, — mai ales că şi mi 
e-mi repugnă, fiindcă produce flatulenţă 
şi polu-ează sfinta zeamă a strugurilor. D 
ar cum au reuşit moşii şi părinţii voştri d 
e v-au învăţat franţuzeşte? 

Hristu nu-mi răspunde pe dată. Se ridi 
că de la masă şi plecîndu-se în dreptul bu 
fetului din bucă-tărie, o piesă veche şi val 
oroasă, lucrată din bardă, deschide uşiţel 
e departamentului de jos. Pe raftu- rile î 
mbrăcate în hîrtie albastră, se înghesuie 
zeci şi sute de volume. 

— Le vezi, domnu maestrule? — mi le 
prezintă Ferşampanos, — astea-s cărţile 
noastre de şcoală! Aşa s-au priceput să n 
e-nveţe bătrînii, silindu-ne să citim ferfel 
oagele aduse cu ei, chinuindu-se zdravăn 
cu urmaşii, pînă ce le intră în cap limba s 
trămo- şilor, fără să ştie ce-i aia gramati 
că... Nu-s decît nişte amărite cărţi cu pov 
eşti de altădată, cîteva manuale practice 
de viticultură, de acum o sută de ani, nen 


d 77 


umărate romane de dragoste de la încep 
utul veacului, cărora le-am adăugat alte ş 
i alte poveşti, mai noi, căpătate de la tur 
iştii pe care îi îndulceam cu peşte-şaran... 
Chiar şi-acum, ori de cîte ori mă reped pe 
la Tulcea sau Constanţa, cu treburi, mai 
cumpăr de la marinarii străini... Din păca 
te, nea-vînd copii, sînt cel din urmă de la 
Fere y Cham-pendise care mai vorbeşte f 
ranţuzeşte în Deltă... Iar nevastă-mea, 
răposata, cînd şi-a dat duhul, mi-a spus în 
şoaptă, deşi era lipoveancă, „merci”!... 


Observîndu-mi privirile lacome direcţio 
nate spre cărţile burduşite în bufet, pesc 
arul îmi înţelege se- tea de cunoaştere: 

— Merită să le răsfoiţi odată pe-ndelet 
e, dragă domnu maestrule! Acuma nu-i ti 
mp, căci trebuie să văd ce-i cu chiriaşii ăi 
a din pătul... Rămîne pe altă dată, cînd n 
e vom mai întilni aici. Poate că învăţăm ci 
ne ştie ce altă reţetă de-a dumitale!... 


Părăsind, plin de regrete, bucătăria şi 
biblioteca de la subsolul bufetului, îl îns 
oţesc curios pe Hristu la hambarul cineaş 
tilor. Poate or fi terminat cu dez-anchiloz 
area încheieturilor. 


178 


Nici nu dovedim să trecem ca lumea pr 
agul uşii şi, încă din străfundul hangarulu 
i, se aude glasul regizorului: 

— Bonjur, bonjur la toată lumea! Poftiţi 
monşe-rilor, că sîntem aproape gata... 

Priveliştea ce mi se înfăţişează înainte 
a ochilor, după ce aceştia se mai acomod 
ează cu penumbră, aduce enorm cu deco 
rul unui film de groază. Pîn-zele de 
păianjen, — probabil nişte paingi dintr-o 
specie neidentificată, — tapetează aproa 
pe integral pereţii uriaşei încăperi. Prăfui 
te copios şi cu zeci de gîngănii integrat 
e în țesătura lor, faldurile fluc-tuează la c 
ea mai mică răsuflare sau curent de aer. 
Aproximînd, fără eforturi deosebite, dime 
nsiunile hambarului la vreo două sute de 
metri pătraţi, stau şi mă întreb care o 
fi (sau o fi fost) destinaţia lui. Mormane d 
e paie, grămezi de papură putrezită şi m 
ucegăită, maldăre de trestie uscată, toate 
a- ceste detritusuri vegetale aştern sub p 
icior un covor pîslos îmbibat de praf. Mic 
robuzul se află tras în- tr-un ungher, oar 
ecum mai în bătaia fuioarelor de soare ce 
se strecoară prin interstiţiile pereţilor de 
scîndură. Portierele stau deschise, capot 
a motorului este dată peste cap, iar geam 
urile ferestrelor cobo-rite la limită. Toată 
încărcătura văd c-a fost în- tinsă pe-o pr 
elată, de parcă era pusă la uscat. Mă apr 
opii interesat de utilajele expuse. 


179 


Regizorul Socrate Cotoi, — dacă îmi m 
ai amin-tesc bine numele cu care s-a prez 
entat în ajun, — mi se proţăpeşte în faţă: 

— „Cher maître”, eram cam buimăcit 1 
a cap ieri, dar din cele spuse de domnul 
Hristu am înţeles că avem onoarea de-a fi 
consătenii unui scriitor bucu-reştean... N- 
am reţinut însă numele... Parcă Ar- thur 
Conan, dacă nu, mă-nşel... 

— Vă-nşelaţi! Nu-s Conan Doyle, ci Al 
Conan Doi... 

— Păcat... 

— Dimpotrivă, nu-i păcat deloc, — mă 
enervez eu, — maestrul meu e mort, şi în 
că în plină glorie, aşa că nu văd de ce să-l 
jeliţi; însă poate că vă su-păra existenţa 
mea, deocamdată fără urme de glo-rie... 
Regret, dar nu mă pot decide să repauze 
z, doar pentru a vă fi pe plac... Maiami 
ncă multe de scris şi de spus... 

Socrate Cotoi, deconcertat la maximu 
m, gesticu-lează enigmatic, făcîndu-mi un 
soi de semn pe care nu-l pot interpreta d 
ecît ca o intenţie dea mă mîngiia pe cap 
... Dar sesizez imediat că nu-mi este adre 
sat mie, ci cuiva care se află în spatele m 
eu. Ca un excelent detectiv ce sînt, arunc 
discret o privire laterală. Cu un singur oc 
hi, celălalt fiind aţintit asu-pra regizorulu 
i. Posedind o memorie vizuală prodi-gioa 
să, specifică „hobby”-ului meu, îl recunos 
c ins-tantaneu pe Gică Bendix, cascadoru 


180 


l echipei. Acesta, la instigaţia tovarăşului 
Socrate, se grăbeşte să tragă un capăt al 
prelatei deasupra utilajului aflat la ve-der 
e. 

Pentru a nu crea impresia că-s „impon 
derabil”, îl salut cu glas sonor, cel puţi 
n 110 decibeli: 

— Lucrezi, lucrezi, domnule Bendix... Z 
iua bună se cunoaşte de dimineaţă... Ce f 
aci acolo?... 

— Depanare, maestre, depanare... Mes 
eria mă obligă... Asta-i cascadorul, femei 
e la toate!... 

Cu ochiul rămas disponibil, asist intrig 
at la ma-nevrele regizorului. Iarăşi vrea 
să mîngiie pe cineva pe cap. Însă, de data 
asta, cunosc semnificaţia inabil camuflată 
a gestului. O invitaţie precisă, la adresa c 
ascadorului, de-a ascunde conţinutul mic 
robuzului, descărcat pe prelată, de priviri 
le mele. Ii las să mă creadă prost, ceea ce 
nu-i atît de greu. Mai ales că n-au cunoş 
tinţă cu cine au de-a face. 

Cascadorul, care, între altele fie spus, 
mi se pare cam subdezvoltat pentru acea 
stă sportivă şi pericu-loasă profesie, fiind 
prea mărunt şi pirpiriu în sa-lopetă de au 
to-service, nouă nouţă, isprăveşte rapid c 
u sarcina transmisă optic de regizor. Apo 
i mă acroşează: 

— Vă rog să-mi spuneţi pe numele artis 
tic, maestre, fiindcă iubesc la nebunie scr 


181 


iitorii... Îi con-sider nişte colegi, nu altcev 
a... ziceţi-mi şi dum-neavoastră cum îmi z 
ice toată lumea: „Telescop”!... 


— De unde şi pînă unde, un nume atit 
de tehnic? — mă prefac eu interesat. 

Gică Bendix-Telescop muşcă momeala. 
Îmi oferă imediat suplimentul necesar de 
informaţii. 

— Amîndouă numele mi se trag de la m 
eserie, maestre! Nu pot fi cascador toată 
ziua... în timpul liber sînt mecanic auto... 
Exceptional, spun prietenii mei... speciali 
zat în electromotoare şi amortizoare. 

— Bine, dar n-ai şi un nume „neartisti 
97... 

— Gică, maestre, Gică, pur şi simplu... 
Sînt du-blu orfan, şi de tată şi de mamă, c 
opil din flori na-turale, de ambele sexe... 
Crescut de stat şi de pri-mărie... Că nu er 
au să mă boteze Gică Sectortrei! 


În tot răstimpul cît durează plăcuta co 
nversaţie cu regizorul Socrate Cotoi şi c 
ascadorul auto-moto Gică Bendix-Telesco 
p, trag zdravăn cu ochiul, uti-lizind de fa 
pt ambele dispozitive oculare cu care m 
-a înzestrat maica-natură, pentru a înregi 
stra ambianța înconjurătoare. Şi nu trebu 
ie uitat că stă-tusem cu un ochi la făină şi 
celălalt la slănină, ca să mă exprim pop 
ular, adică îi urmărisem, în ace- laşi timp, 


182 


şi pe regizor şi pe cascador. În orice caz 
o performanţă. Pentru un om normal dific 
ilă de realizat. N-aş vrea să se deducă din 
asta că-s anor-mal, dar spiritul de observ 
atie, prin acuitatea sa, mă caracterizează 
încă de mic copil, de cînd citeam pe ascu 
ns Aventurile submarinului Dox, depri 
nzînd astfel (la locul de muncă) enorma î 
nsemnătate a de-taliilor din preajma noas 
tră. 

Instalaţiile de filmare, pe care Telesco 
p se grăbise să le ascundă, nu mi se păre 
au a fi chiar nişte se-crete de stat. Singur 
ul lucru mai deosebit, şi care mă atenţio 
nase într-un oarecare grad, este stocul 
de cutii pentru rolele de film-peliculă. Est 
imate din privire, puteau fi peste trei s 
ute. Aparatele de luat vederi nu le zărise 
m încă, însă mi se păruse des-tul de curio 
asă absenţa reflectoarelor şi-a trepiede-lo 
r, atît de cunoscute mie de la Buftea. 

Existenţa unei bărci pneumatice, din c 
ele care se umflă cu pompa de bicicletă, 
era absolut normală în cadrul unei echi 
pe de filmare turistică. Dar ce caută, prin 
tre lucrurile surprinse de retina mea a-te 
ntă, motorul „out-bord”, pentru ambarcaţ 
ii rapide? E vorba de un „Evinrude”, extr 
em de costisitor, prevăzut cu-o herghelie 
întreagă de cai putere. În nici un caz nu 
poate fi montat la barca pneumatică, deo 
arece s-ar duce la fund odată cu ea. 


183 


Restul materialelor nu prezintă cine şti 
e ce in-teres, fiind comune pentru dotare 
a tehnică a cine-matografiştilor. Mă refer 
la revolverul „Emge”, de tipul celor cu ca 
re se „îimpuşcă” startul la cursele de ob 
stacole, la rachetele de semnalizare, la ze 
cile de metri de parimă zdravănă, răsuci 
tă în şase, la ca-nistrele metalice, pe care 
stă scris „White spirit”, precum şi la celel 
alte fleacuri ca flacoanele cu „Na-poton”, 
„Valium”, şi alte tranchilizante, folosite p 
e-semne pentru calmarea neastimpărului 
creator al cvintetului de cineaşti. 


Tocmai cînd mă pregăteam să întreb d 
e ceilalţi membri ai echipei, care absenta 
u cu desăvîrşire, se aud strigăte deşănţat 
e. Socrate Cotoi, oarecum stîn-jenit, porn 
eşte spre ieşire. Bendix-Telescop, după 
el. Nu mai înainte de-a ne invita şi pe noi, 
adică pe mine şi pe Hristu, să-l urmăm. 

Cunoscutul vas fantomă, plus acei min 
unaţi olan-dezi zburători, se află tras la m 
al, cu bordul lipit de scîndura ce-ar vre 
a să fie considerată debar- cader. 

— Ahoe! Ahoe! — răcnesc zglobioşi, pe 
coverta şalupei comandate de Milopoc Pa 
paşa, trinitatea cineaştilor dispăruţi. 

Bine dispuşi, dacă nu chiar euforici, de 
barcă braţ la braţ cu Pilu Iltană Arambaş 
a. Uriaşul, cînd mă zăreşte în compania r 
egizorului şi-a cascadorului, se opreşte lo 


184 


cului. Pare surprins. Dar se reface, cît ai 
zice peşte. 

— Bună dimineaţa, domnu Conan! Ce 
păcat că n-aţi fost şi dumneavoastră cu n 
oi. Am făcut o plim-bare cu maeştrii cine 
matografiei noastre, să vadă şi dînşii Delt 
a... Ei, ce mai zici, domnu Cotoi! Ai vă-zut 
că ţi i-am adus îndărăt? Întregi şi nevătă 
maţi! 

Apoi, fără să mai zăbovească, temîndu- 
se proba-bil de întrebările mele suplimen 
tare, pe deplin în-dreptăţite, Itanà o şterg 
e rapid către şalupa acos- tată la debarc 
aderul bătăturii. 

— La revedere, sănătate, pe curînd! — 
ne salută din mers magazionerul şef al C 
éapéului piscicol. 

Salutati şi abandonaţi, rămînem pe ma 
l, consti-tuiţi în două grupuri distincte. C 
vintetul cineaştilor, pe de o parte, pe dea 
ltă parte (la cîţiva metri) due-tul Conan-H 
ristu. Cei cinci magnifici şopocăiesc în-tr 
e ei, în vreme ce eu privesc la plecarea in 
tempes-tivă a şalupei, care se îndepărtea 
ză alegru spre alte orizonturi. Numai Hri 
stu Ferşampanos nu face ni-mic, examini 
nd atent pămîntul bătăturii. Negăsind (pr 
obabil) ceva notabil, ultimul mohican fran 
cez din Deltă se adresează asistenţei: 

— Nu credeţi c-ar fi cazul să vă întrem 
aţi niţel, tovarăşi artişti? Poftiţi la cuhnie, 
să vă prepar nişte ecsenbecuri de spai 


185 


mă, după reţeta domnului Co-nan!... Auzi 
nd invitaţia, colectivul cineaştilor face o 
mişcare de grup, perfect pusă la punct, ia 
r Socrate Cotoi ia cuvîntul în numele celo 
r de faţă prezenţi: 

— „Merci, mon cher”! Minunată idee! 
Chiar că ne-a pălit o foame cumplită. Mîn 
căm orice-o fi, chiar şi ecsenbecuri... Deş 
i nu ne-ar fi căzut greu nişte ochiuri la tig 
aie, cu puţină slănină afumată... 


Demoralizat de jenanta incultură culin 
ară a regi-zorului, mă decid să-i însoțesc. 
Nu pentru a parti-cipa la minidejunul org 
anizat de gazdă, ci mai cu-rînd pentru a a 
sista la lovitura de teatru, cînd ma-eştrii 
filmului turistic vor devora ecsenbecuri, î 
n loc de ochiuri cu costiţă afumată. 

Matinalii plimbăreţi, prezentînd simpto 
me de eu-forie alcoolică, dezlănţuiesc o 
hărmălaie demnă de-o cauză mai bună. S 
e ceartă pentru locuri, pentru ta-cîmuri, 
pentru nivelul cărţălăului din stacane. 

Bietul Hristu de la Fere y Champenise 
nu mai pridideşte cu spartul ouălor. Noro 
c că-i dau şi eu o mînă de ajutor, prăji 
nd şi rumenind separat, într-o altă tigaie, 
tranşele de „bacon”. 

Bendix-Telescop, cascador de excepţie, 
aduce în pas alergător, din hangarul und 
e se afla microbu- zul, un coşuleţ plin cu 
nişte roşii-mamut, pe puţin 600 de grame 


186 


bucata. Ajutat de asistentul de regie Grig 
ulea Pişu, după cum ni l-a prezentat regiz 
orul titular, le face, în mai puţin de trei m 
inute, harcea-parcea, inundîndu-le cu ulei 
de 7,10 şi înmormîn-tîndu-le sub un mor 
man de ceapă. Operația de tă- iere fină, î 
n rondelete de dimensiuni egale, fusese i 
niţiată şi întreprinsă de individul acela ap 
oplectic, trăsnind de la distanţă (minimu 
m 3 metri) a alcoo-luri casnice şi locale, 
— directorul de producţie. Fostul comand 
ant al flotei de pe lacul Snagov, că-pitanu 
| de marină Romeo Pîrvuică, pesemne ob 
işnuit să emită ordine, intenţionează să r 
eorganizeze munca: 

— Tovarăşe director Cotonog, ascultă c 
omanda la mine... 

— Încetează cu servilismul, măi Pîrvui 
că, zi-mi pe nume, mai slăbeşte-mă cu dir 
ectore-n sus, direc-tore-n jos!... Optimus 
mă cheamă, Optimus să-mi spui... Eventu 
al chiar Optimus Cotonog!... Dar fă-ră dir 
ector... Şi-acum comandă-mi nu te sfii... 
Ce moaş-ta vrei? 

Pîrvuică devine galben la mînie. Combi 
nat cu ro-şul vineţiu ce-nfloreşte în obraji 
i plesnind de sănă-tate şi hipertensiune ai 
directorului, care se sufocă de indignar 
e, rezultă un efect cromatic ce mi se pare 
extrem de atractiv. Dar marinarul are ner 
vii tari şi şapte vieţi în pieptu-i de alamă, 
aşa că nu se pierde cu firea: 


187 


— Uite ce-i, dragă Optimus, dacă-mi vo 
rbeşti frumos, atunci apucă-te şi zdrobeşt 
e nişte usturoi... Nu merge salată de roşii 
cu ceapă, fără să clăteşti castroniera cu 
mujdei. Hai, mişcă mai repede, că te coto 
nogesc!... 

Amiralul pare mai băut decît ceilalţi do 
i membri ai echipei de plimbăreţi. Fapt c 
are-l determină să se dezlănţuie într-o se 
rie de comenzi lansate cu dezin-voltură, d 
ar totuşi coerente din punctul meu de ve 
dere: 

— Pişule, ce faci acolo? Rade nişte brîn 
ză peste roşii! Rapid... Gică, termină o 
dată cu ames-tecatul... Pune-i şi piper, au 
zi?... Domnule Cotoi, ce regizezi la masa 
asta? Unde-i păstrămioara aia de purcel 
uş, pe care-am cumpărat-o la Tulcea? 
Ce-ai făcut cu ea? 

În ritmul acesta, minidejunul se încrop 
eşte fan-tastic de operativ. Peste şase mi 
nute, nici o secundă mai mult, pot admira 
pe masa din cuhnia sirelui de la Fère y C 
hampendise următoarele sortimente: un 1 
ighean de „eggs and bacon”, o salatieră 
(sau „cas-tronieră”, în viziunea amiralulu 
i) plină vîrf c-un munte de roşii, preparat 
e într-o modalitate nemai-văzută pînă as 
tăzi (cel puţin de mine), supraetajat cur 
ondelete de ceapă, iar peste acest acoper 
iş nenu-măraţi pistrui de piper, contrasti 
nd violent cu ru-meguşul de brînză telem 


188 


ea, precum şi şapte blocuri turn (ca „plo 
mbele” din capitală) confecţionate din fel 
iuţe de păstrămioară. 

Socrate Cotoi, cel care avusese sarcina 
procurări pastramei, mă priveşte intrigat: 

— Nu-ţi spune nimic, dragă maestre, a 
cest număr impar al porţiilor? 

— Parcă-mi sugerează ceva. Dar sper 
că nu v-aţi pus în gînd să mă cooptați în 
comitetul acestui pan-tagruelic 
minidejun? — declar eu „flatulat”. 

— Aţi ghicit! Sînteţi genial. V-am ales, 
cu una-nimitate de voturi, preşedinte! Ci 
ne-a inventat ecsen-becul? Maestrul Al C 
onan Doi. Atunci, daţi-ne voie să vă oferi 
m şi noi o premieră: „salade de tomates c 
omme ă la mere de maison” — adică prep 
arată ca la mama acasă... 


La auzul supărătoarei alăturări („mere 
de mai-son”) care sună agramat şi scatol 
ogic, strimb din nas. 

Optimus Cotonog, răspîndind un şi mai 
dens nor de vapori spirtuoşi, mă asigură, 
zimbindu-mi insis-tent şi fals: 

— Directorul de producţie e cu bugetu 
l, adică subsemnatul, aşa că nu vă faceţi 
griji! Plătim tot ce se consumă, nu sînt 
em chiar pe drojdie... Ser- viţi cu încrede 
re, iubite maestre, mai ales că aveţi mult 
e de scris şi de spus... 

Nu pot refuza nişte oameni atît de gent 


189 


ili şi de agreabili. Or fi ei din cinematogra 
fie, dar se poartă totuşi respectuos cu re 
prezentanţii literaturii. 


Ce înseamnă societatea! Nici nu-ţi dai 
seama cît mănînci. Pînă şi digestia se pro 
filează într-o per-spectivă plină de promis 
iuni. Bineînţeles, deoarece mai prelucras 
em o masivă şarjă de „eggs and ba-con”, 
cu Hristu Ferşampanos, nu abuzez de bu 
năvo-inţa amfitrionilor. Servesc doar cîte 
va polonice. În schimb, preţuind şi omagi 
ind premiera cineaştilor, fantastica salată 
de roşii „comme a la mere de mai-son”, 
mă aprovizionez substanţial, umplîndu-mi 
de două ori salatiera personală, pusă la d 
ispoziţie de responsabilul cu producţia, si 
mpaticul apoplectic Optimus Cotonog. 

— Maestre, de-aia vă iubesc eu pe dum 
neavoas-tră scriitorii, — se extaziază pe n 
eaşteptate, absolut nemotivat, cascadorul 
Telescop, — sînteţi, şi-n viaţă, la fel ca-n 
cărţile pe care le scrieţi. Am citit, mai de 
mult, un roman poliţist nemaipomenit, de 
m-am stricat de ris. Parcă-i zicea „Călăto 
rului îi stă bine cu drumul”, sau ceva Î 
n genul ăsta. Ei bine, era acolo un scriit 
or întocmai ca dumneata, pus pe rele. C 
răpa de te speriai, nu altceva... Pe-semne 
că se documenta... Dar vîrtos! 

Nu prea mă încîntă consideraţiile paral 


190 


iterare ale numitului Bendix. Trec icnind 
peste grava impoli-teţe, nevoind să deteri 
orez buna dispoziţie generală care, slavă 
Domnului, funcţionează în „forcing”. Îmi 
cam rămîne însă salata în gît. Cu toată ca 
litatea ei, de excepţie. Nu mai are savoar 
ea iniţială. Mă rog, asta-i viaţa! Şi mare-i 
grădina Icoanei... 

Stimulîndu-se la intervale regulate, de 
parcă ar fi avut un ordinator cibernetic 
în bufetul stomacal, cu cărţălăul furnizat 
de Hristu, cvintetul cineaşti- lor se înfie 
rbîntă, prezentind evidente fenomene de 
autoaprindere. Spre disperarea mea, car 
e-s un fin degustător şi nicidecum un mîn 
cău, în mai puţin de-o jumătate de ceas 
băieţii rad tot, curăţă tot, spală tot. Şi ec 
senbecul, şi salată, şi pastramă... Masa 
rămîne pustie, mai dezolantă decît un pei 
saj selenar. 


Nu ştiu de ce, dar mi-a intrat în capoi 
dee sicîi-toare. Am impresia că releele m 
ele neuronice nu mai dau satisfacţie. Par 
că s-a ars undeva un con- tact, o conexiu 
ne. Şi asta din pricina ingratitudi- nii p 
e care o manifestă natura cu noi. Cît de a 
mă-gitoare sînt aparențele! Exact cum se 
întîmplă şi cu băieţii ăştia, din echipa d 
e filmare. Simpatici foc! Plăcuţi, intelige 
nti, descurcăreţi. Şi totuşi, cînd 


191 


îi vezi cum arată şi cum se poartă, îţi vine 
să-ţi iei lumea în cap. 

Socrate, regizorul Cotoi, făptură sensib 
ilă la intelect, umblă că un hippy scos la 
pensie. Deşi se poartă chel, fără umbră d 
e sistem pilos pe creştet, şi-a lăsat plete 
pe guler şi perciuni pe fălci. 

— Şi zici că neica ăla m-a tras în piept? 
Aşa crezi tălică, nea Cotonoage? Pantofii 
ăştia cu părul întors pe faţă, mocasinii, s 
pui că-s marfă bună de foc? Te pomeneşti 
că m-a dus şi cu ochelarii, nu? — şi regiz 
orul, suferind real, loveşte cu arătătorul r 
ama groasă de un deget a „călăreţilor” c 
u geamuri întunecate. — Nu vezi că-s din 
import? Abia des-luşeşti lumea prin ei... 

Obosit de efort, Socrate priveşte între 
bător, de sus în jos, fiind înalt cît un par, 
la congestionatul şi hipertensivul său inte 
rlocutor. 

Năduşind pe toate canalele (sudoripar 
e), Optimus Cotonog trage de timp cu răs 
punsul. Scundac de felul său, directorul a 
fişează o ţinută sportivă, şi ca îmbrăcămi 
nte şi ca alură, în totală contradicţie cu g 
abaritul personal. Pantalonii scurţi îi sugr 
umă bur-ticica, dar îi şi accentuează subd 
imensiunile statu- rii. Cînd, în sfîrşit, se î 
ndură să deschidă gura, îşi îndeasă mai î 
ntîi pe cap cascheta de jockey, ca şi cum 
ar fi vrut să dea mai multă greutate spus 


192 


elor sale: 

— Dragă Socrate, o viaţă întreagă am | 
ucrat numai cu produse din import... Mă 
rog, aşa mi-i meseria... ca orice director 
de producţie care se respectă... Ascultă 1 
a mine, că-s om bătrîn şi uns cu toate ali 
fiile... joarţele astea-s nişte vaxuri... Da, 
da, „vax-albina-cavaler-pasta”, cum se zic 
ea pe vremea mea... Ţi-am spus să nu-ţi 
mai cumperi nimic fără avizul meu... 

Profund afectat de lejeritatea cu care 
Cotoi îşi îngăduise achiziţionarea mocasi 
nilor, fără consul-tarea unui specialist, di 
rectorul mai toarnă în el un stacan de 
cărţălău. Mă gîndesc că dacă va con-tinu 
a astfel, nu va trece mult şi va face precis 
un infarct. Şi-aşa, acum culoarea feţei se 
apropie ver-tiginos de cea a infamului vin 
local. Adică un roşu-vineţiu, aproximati 
v negru-murdar. 

Nu înţeleg ce are discuţia asta în cadru 
l unui colectiv artistic, dar se vede că şi c 
reatorii au pro-bleme de viaţă, din cele m 
ai comune, cum ar fi, bunăoară, calitatea 
pantofilor cumpăraţi de ocazie. 

Cu atît mai serios mă surprinde interve 
nţia căpi-tanului de marină: 

— Hai că m-apucă plinsul, cînd te-aud 
vorbind în stare de ebrietate alcoolică... 
Cum adică, nu-s în stare să-mi aleg sin 
gur marfa care-mi place? Am fost căpit 
anul portului Snagov, şi-am avut de-a 


193 


face numai cu pasageri capitalişti, din Bu 
cu-reşti, cel mai mare oraş al ţării, crezi 
că-mi încre-dinţau mie, pe mînă, flota lac 
ului, dacă mai tre- buia să-ntreb, la fieca 
re naufragiu pe domnul Opti-mus, cui s-a 
cord prioritate la salvare? Să fim se-rioşi, 
frate Socrate! Ce te iei după gura Coton 
0-gului... 

Oricît aş încerca să mi-l imaginez pe R 
omică Pîrvuică în postura de căpitan de v 
apor, nu-mi reuşeşte deloc pasienţa. Cră 
cănat, de parcă i-ar fi pus maică-sa ciora 
pii la uscat pe-un butoi, şi mai scund d 
ecît directorul de producţie, cu capul ras 
bilă, matrozul şi-a mai lăsat şi-o mustață 
pe oală, de-o culoare dubioasă, probabil 
vopsită cu cremă de ghete sau „Tonal 
1”. In ciuda tricoului zebrat pe orizont 
ală, a şepcii de ofiţer maritim, Pîrvuică 
nu sugerează cîtuşi de puţin chipul, atît d 
e cunos- cut din filme, al lupului de mar 
e. Singura trăsă- tură autentic marinăr 
ească e faptul că bea de stinge, ca şi cu 
m ar avea fixat în beregată un aspi-rator 
„Record-lux”. 

Asistentul de regie, îndeobşte extrem d 
e atent cu directorul, căruia îi face mereu 
plinul la pahar, fiind întotdeauna pe fa 
ză cu sticla, se consideră dator să sară în 
apărarea idolului său: 

— Cum îţi permiţi, domnule căpitan de 
broaşte, să-l faci cotonog pe nenea Optim 


194 


us? Întreci orice limită! Ce-ai cu el? Îl gel 
ozeşti, pentru că se pri- cepe mai bine ca 
mata la afaceri? Păi e şi nor- mal!... Pe di 
nsul nu l-au scos la pensie înainte de virs 
tă, la patruzeci de ani, aşa cum au păţit-o 
au- torii celei mai mari catastrofe mariti 
me de pe lacul Snagov! Dacă te mai legi 
de nenea Optimus, să ştii că vei avea nec 
azuri... Şi încă mari! E bine? 

Grigulea Pişu, un malac cît un mal, pe 
puţin 1,92 m, blond de tip albinos, cu sp 
rîncenele ciu- date, decolorate pînă la al 
b, îmbrăcat ca un „globe-trotter”, — dină 
ia care se tîrăsc de-a lungul şose-lelor cu 
sacul în spate, — în nişte blugi soioşi, foş 
ti albaştri, şi într-un maieu cu minecuţe a 
tit de strîmte, încît braţele-i arată ca niş 
te parizere stran-gulate, schiţează o mişc 
are bruscă, vrînd să suge-reze că-i gata 
să demonstreze dimensiunile necazu-rilor 
ce-l aşteaptă pe căpitanul Romeo. 

Gică Bendix-Telescop, în afară de calit 
atea de cascador automoto, posedă şi evi 
dente aptitudini diplomatice. Plin de tact, 
profesînd un zîmbet subţire, ştrengăresc, 
se adresează întregii asistenţe: 

— Fraţilor! Staţi încet şi nu minaţi! Ce 
v-a apucat? Asta ne mai lipseşte acum, cî 
nd ni s-au încurcat iţele? Unde sîntem, şi 
unde trebuia s-ajun-gem? La chestia asta 
nu vă gîndiţi? In loc să ne vedem de lucru 
rile noastre, stăm şi bem ca sparţii. De-ai 


195 


a am nimerit cu maşină-n pom, pentru că 
fratele Socrate s-a urcat la volan c-o dam 
igeană de Niculiţel în cap... În loc să-l că 
utăm pe cetăţea- nul care trebuia să ne 
dea legăturile, stăm aici şi ardem gazul d 
e pomană. Ba, pe deasupra, ne mai  şic 
ertăm! Hai că nu-i bine, zău aşa! Se duce 
dra-cului şi filmul, şi mai rămînem şi cu b 
uzele um-flate!... 

Uimiţi de luciditatea cu care pirpiriul c 
ascador ridică problemele, membrii echip 
ei cad pe gînduri. Socrate Cotoi, după ce- 
şi examinează scîrbit paha-rul, îl resping 
e cu dispreţ, oferindu-i lui Hristu prilejul 
de a-l umple din nou. Îl soarbe deconcer- 
tat, pentru ca apoi să-şi revină numaideci 
t şi să rostească: 

— Telescopică are dreptate! Ce facem 
aici? Gata, am terminat cu bairamurile. E 
vremea să ne apu- căm de lucru. Pişule, 
Pîrvuică, nene Optimus, lăsaţi fleacurile ş 
i împăcaţi-vă! M-aţi înnebunit cu gîl-cevil 
e voastre. Pe cai, băieţi! Pe cai! Imediat 
să pornim în căutarea individului cu prob 
lema. Tre-buie să-l găsim numaideciît, că 
se trece sezonul, mă pricepeţi? Cum îl ch 
ema, nene Optimus? 

Şi eu, şi Hristu Ferşampanos, aşteptăm 
nerăb-dători s-auzim numele cetăţeanulu 
i. Directorul se scotoceşte prin buzunarel 
e şortului, găseşte un car-neţel, îl răsfoi 
eşte grăbit, după care strigă trium-fător: 


196 


— L-am găsit, frate Socrate! Ştiam eu 
că-l am aici, scris undeva. Nu se prea cit 
eşte bine dar ăsta trebuie să fie: Milu Po 
c, Pap şi-aşa... Fir-ar să fie de creion 
... a mînjit toată foiţa, era din ăla chimic 


Hristu intervine salvator: 

— Nu vă necăjiţi, că-l ştie tot satul. Găi 
narul de Milopoc Papaşa e socrul lui Ara 
mbaşa, tovarăşul care v-a plimbat azi-dim 
ineaţă, cu şalupa. Meca-nicul era chiar M 
ilopoc!... Îl găsiţi la magazia Ceapeului... 


Socrate Cotoi rămîne cu gura căscată. 
Grigulea Pîşu se saltă de pe scaun, de pa 
rcă atunci s-ar fi declanşat un resort ascu 
ns sub fundul taburetului. Căpitanul Rom 
ică se bate cu pumnii în cap, ca şi cum ar 
fi intenţionat să-şi vire la loc nişte gîndur 
i împrăştiate. Numai Cotonog tace. Tăce 
şi fierbe la presiune. Dacă nu spune ceva, 
precis că explodează. Din fericire, spune: 

— Boilor! Sînteţi nişte boi! Cum de nu 
v-a dat prin cap să-i întrebaţi pe ăia cu ba 
rca cine sînt şi ce vor de la sufletele no 
astre? Ce i-a apucat, aşa din senin, dra 
gostea de noi, şi-au venit să ne invite la 
plimbare? Ba au mai şi băgat în noi spirt 
din ăla puturos, de-i ziceau samagon. 
Ca să ne tragă de limbă, nu? Şi tu, căpi 
tanule, făceai pe marinarul, grozăvindu-t 


197 


e... Halal să ne fie! 

Pîrvuică înghite dificultos precizarea e 
xprimată de Optimus. Îşi smulge nervos 
mustaţa, rămînînd cu vreo trei fire de 
păr în mînă, şi se răţoieşte la director: 

— Noi sîntem boi? Pe cine faci, tu, boi, 
măi um-flatule cu pompa?... Pe noi? Şi tăl 
ică pe unde erai?... 

— Taci, nefericitule! — Rage namila de 
Pişu sărind în apărarea lui Cotonog, 
idolul lui. — Iar îl bălăceşti pe nenea Opt 
i? 

Nemaiaşteptînd justificarea marinarulu 
i de apă dulce, Grigulea Pişu, fără să se d 
eranjeze de pe scaun, îşi expediază pumn 
ul (pe puţin 35 kg) în scăfirlia lui Pîrvui 
că. Căpitanul se lasă moale sub masă, de 
unde îl aud şoptind înfundat: 

— Vira ancora!... Stop maşina!... Om la 
apă,... om la apă!... 

Privesc contrariat la Ferşampanos. Ace 
sta se face că plouă, nu-mi dă nici o atenţ 
ie, urmărind mai de-parte desfăşurarea e 
venimentelor. 

Regizorul intră într-o criză de autoritat 
e şi în- cepe să dea ordine: 

— Toată echipa la hambar! Pişule, ia-lî 
n cîrcă pe căpitan! Neapărat trebuie să 
discutăm... Nu mai merge aşa!... Cine lip 
seşte de la şedinţă, va fi aspru criticat! 
Sintem în clar?... 


198 


12. BAIRAM-PARTY, LA 17,15 h., C 
U POSIBILIIAJI DE EXTINDERE 


Ar merita să întreprind ceva pentru 
a săr-bători ziua de azi. E cea dintii, de cî 
nd mă aflu refugiat în liniştea (?) creatoa 
re de la „Mila 41”, în care izbutesc să 
mă aşez în faţa mesei de lucru. 

„Erika” mea, vetusta supraviețuitoare 
a industriei antebelice a maşinilor de scri 
s, dar încă în puteri, bătrina tovarăşă de 
drum a neobositei şi permanen-tei inspir 
aţii ce mă consumă de-o viaţă, străluceşt 
e trufaşă, triumfală, aşteptind primele rîn 
duri cîntate la claviatura ei hodorogită şi 
incertă. 

Aştept şi eu, plin de încredere şi bunăv 
oinţă, să-mi vină o idee. Şi, aşa cum mi 
se întîmplă mai totdeauna, în ultima vre 
me, ideea nu zăboveşte să apară. Chiar s 
e anunţă sonor, melodios, de intră în rezo 
nanţă toate geamurile odăii, umplind uliţ 
a de-un vaier cumplit, vestind sfîrşitul lu 
mii şi judecata de apoi: 

— Domnu Conan, vine Mişa, vine poşta 
cu bile-te, cu scrisori şi cu gazete, vine M 
işa cel frumos, şi călare şi pe jos... 

Mă reped numaideciît afară. Ograda lui 
nenea Stepan e pustie. Fug la gard şi pri 


199 


vesc în susul uliţei. Un nor de colb plut 
eşte ca un vîrtej în direc- ţia mea. E chiar 
Mişa Negroponte, factorul, care pedalea 
ză frenetic pe-un velociped foarte aproxi- 
mativ. Bănuiesc că asta-i şi pricina pentr 
u care direcţia de mers nu-i în linie dreap 
tă, ci într-o serie nesfirşită de ondulaţii 
(mai mult sau mai puţin permanente). 

— Domnuuuu Conan, vineee Mişaaa!... 
vuieşte uraganul ce se apropie de gardul 
împrejmuitor. 

Pesemne că Mişa Negroponte, iarăşi în 
tr-o criză de dragoste neînţeleasă şi neîm 
părtăşită, a conver- sat îndelung şi pasion 
at cu flaconul de trăscău de Tiîncăbeşti, 
mărturie aproape cotidiană a prieteniei c 
e i-o port. Altminteri nu-mi pot explica int 
enţia pe care-o manifestă vădit, de-a pă 
trunde în bătă- tură direct prin gard. Ce- 
i drept, de cînd cu acci-dentul microbuzul 
ui echipei de filmare, există o falie zdra 
vănă, de unde absentează vreo cîteva sci 
nduri. 

— Domnu Mişa, fii atent ce faci! N-o să 
ai loc! ... îl atenţionez eu cu cele mai pur 
e sentimente sa-maritene. 

Dar factorul pedalează cu-o frecvenţă ş 
i mai spo-rită. 

— Păzea, fereşte drumu, că vine nebun 
Tia: 

Spre stupefacţia mea, minunea se înde 
plineşte. Negroponte trece prin gard ca o 


200 


trombă, lăsînd în aş-chiile scîndurilor doa 
r cîteva neînsemnate fragmente din unifo 
rma cu care l-a înzestrat ministerul. 

Dar, în virtutea inerţiei, nu mai frînea 
ză, şi-atunci străbate întreaga ogradă, căl 
cînd două sau trei pui-cuţe tinere, neobiş 
nuite cu circulaţia, după care, ter-minind 
spaţiul terestru, se avîntă cu încredere în 
apele Dunării-Vechi, vecina noastră de lîn 
gă debar-cader. 


Noroc că apa-i mică. Mişa rămîne la su 
prafaţă, pedalind în continuare bicicleta s 
ubmarină care pa-tinează pe nămol. Abia 
după ce constată ineficienţa eforturilor s 
ale, factorul exclamă încîntat: 

— Bildibic! Aşa-ţi trebuie, Mişa, nebun 
ule! Bil-dîbic! — Pentru ca apoi să cadă î 
ntr-o parte, culcîn-du-se alene în undele t 
ulburi, de unde se scoală nu-maidecît, sc 
uturîndu-se ca un cîine plouat. — Rău am 
mai ajuns, domnu Conan, de-a trebuit să 
gust din apa asta, eu care n-am pus aşa c 
eva în gură de cînd m-o vîrît popa în crist 
elniţă, acum vreo patruzeci de ani!... N 
u meritam aşa ruşine! 

Îl ajut să-şi scoată velocipedul din gîr 
lă, întinzîn-du-i prăjina de rufe a gazdei. 

— Cine te-a pus să goneşti în halul ăst 
a, măi Mişa! Pînă azi, de cîte ori ai venit | 
a mine, cu presa, erai mereu obosit, det 


201 


rebuia să-ţi ofer de fiecare dată un cordia 
l, pentru întărirea inimii. Ce s-a întîmpla 
t? Ai ceva special pentru mine? Vreo este 
proastă? Spune... 

— Am, domnu Conan! Dar mai întîi să- 
mi clătesc gura de tolboroseala asta. N-ai 
ceva dezinfestant? Că pe urmă-ţi spun to 
t!... Tovarăşa dirigintă m-a ex-pediat aici, 
urgent, c-un bilet personal. 

In clipa aceasta se opreşte, pentru a sc 
uipa scîr-bit. Vrea să-mi dea de-nţeles că- 
l] supără dulcea apă Dunării-Vechi. Pricep 
imediat despre ce-i vorba şi mă conforme 
z, aducîndu-i un păhărel cu trăscău. Noro 
c că-l aveam la îndemiînă, lîngă masa del 
ucru. 

— Ei, ce-i cu biletul? 

Mişa scormoneşte prin taşca plină de a 
pă, după care îmi întinde un petec de hîrt 
ie cu 99% umidita-te. Arată ca o cîrpă. To 
tuşi reuşesc să descifrez prin-tre literele 
scrise cu cerneală violetă şi dizolvate de i 
nfamul lichid, atît de vrăjmaş bunului me 
u prieten: 

— „lubite şi stimate, domnu Conan! Vă 
aştept, negreşit, azi după-masă, la o cafel 
uţă de vorbă. Am să vă spun ceva extraor 
dinar. La 17,15 h închid ofi-ciul. Vă învite 
z la domiciliul meu personal, care o să vă 
placă. Dacă nu, să nu-mi mai spuneţi pen 
ume! Cititoarea şi admiratoarea dumneav 
oastră, poate şi colaboratoare, Moira Ghe 


202 


rgidap.” 

Bineînţeles, nu reuşesc să-l conduc pe 
Negropon-te la poartă, decît după ce-mi c 
onsumă integral fla-conul de trăscău. 

In ciuda tuturor insistențelor mele, Miş 
a nu se-nvoieşte să iasă din bătătură ca 1 
umea, pe portiţă, ci, după ce încalecă, b 
alansîndu-se îngrozitor, pe bicicletă, porn 
eşte iarăşi spre spărtura gardului. De dat 
a asta, însă, nu-i mai reuşeşte figura. De 
cît par-ţial. Bicicleta trece, factorul rămîn 
e... 
După ce se extrage din scîndurile pala 
nului, Ne-groponte repetă încercarea de 
vreo cinci şase ori. Pînă la urmă izbuteşt 
e. Acum aleargă pedalind, re-luîndu-şi on 
dulaţiile permanente, învăluit în perdele 
de praf. Din mers, îndepărtîndu-se, mă sa 
lută în gura mare, răcnind: 

— Rămii cu bine, maestre, că-mi iau bi 
cicletul şi plec, trec zilele-n goană, şi dra 
gostea trece, să vezi ce-o să fie, disear', p 
e la zece... 

N-aş fi crezut vreodată că literatura co 
ntami-nează. 

În orice caz, Mişa Negroponte versifică 
spontan şi (aproape) corect. 


Diriginta domiciliază lingă oficiul poşta 
l, într-o locuinţă pe care mi-o indică Liub 
aşa Convert. Nu ştiu de ce se hlizeşte ope 


203 


ratoarea, dar mai examinez încă o dată ţi 
nuta mea de rigoare. Nu observ nimic. Pa 
ntofii sînt din aceeaşi pereche, pantalonii 
i-am călcat întinzîndu-i sub saltea, cămaş 
a-i curată şi scrobită cu făină intermedia 
ră. — tiotea Maşa ne-avînd altceva la înd 
emiînă, în afară de mălai, — iar „blaseru”- 
ul, cum l-am botezat eu, deşi nu-i din ace- 
laşi material cu nădragii, se poate spune 
că-i accep-tabil, lipsit de petele căpătate 1 
a nuntă, şi pe care le-am scos cu „Whit 
e spirit” împrumutat de la So-crate Cotoi. 
Ce-i drept, cam răspîndesc duhoare de „P 
eco”, însă nădăjduiesc s-o îndepărtez cu 
efluviile cepii mîncate la prînz. 

Deoarece nu-i nici o sonerie, îndrăznes 
c să bat în-cetişor la uşă. În aceeaşi clipă 
se şi deschide, de parcă ar fi fost prevăzu 
tă c-un sistem electronic de automatizar 
e. 

— Poftiţi, maestre Conan, poftiţi 1 
năuntru! — mă îmbie glasul dogit de 
tutun al Moirei Ghergi- dap. — Sînteţi 
de-o punctualitate monarhică. 

Condus de gazda care-i înţolită de dum 
inică, în-tr-o rochie de lame, mulată pe co 
rp, atît de strimtă încît diriginta poate fi 
confundată cu-n apetisant krakauer, — 
ceva mai durduliu, — îndesat în bine-cun 
oscuta peliculă de plastic, străbat vestibu 
lul, plin de cuiere, pentru a-mi face o intr 
are triumfală în camera de oaspeţi. 


204 


— Luaţi loc pe canapea, că-i mai solidă 
şi como-dă! Acesta-i living-room-ul meu, 
iubite maestre, — mi-l prezintă c-un gest 
atotcuprinzător Moira Gher-gidap, scărpi 
nîndu-se discret pe sub peruca de nailon 
care-i acoperea tigvă, — acum e-al dumn 
eavoastră. Imediat servesc şi cafeaua. 

„Living-room”-ul, de fapt un salon ca p 
e vremuri, aşa cum poseda şi bunica Mai 
a de la Piteşti, are o mare calitate. Este d 
eosebit de răcoros. O masă pa-trată, ime 
nsă, probabil din nuc masiv, flancată de d 
ouă bufete înalte, cu etaje, plus cele şase 
scaune tapisate, ocupă aproape toată în 
căperea. Ca să pot da urmare invitaţiei d 
e-a mă aşeza pe canapea, tre-buie să împi 
ng puţin un scaun. Observ îngrozit că sca 
unul abia se ţine pe picioare. Dacă o fi la 
fel şi canapeaua? 

Diriginta zîimbeşte pe sub mustață (că 
are, slavă Domnului!) asigurindu-mă blaji 
n: 

— Fără teamă, domnu Conan! Ani de-a 
rîndul l-a suportat pe nefericitul ăla de Ar 
ambaşa, pe cînd îmi făcea curte, încît a tr 
ebuit s-o repar de curînd. Poate se vor m 
ai ivi şi alţi cavaleri, că n-am ajuns la vîrs 
ta renunţărilor. Aranjaţi-vă ca la dumnea 
voastră acasă, „ad-libidum”, ca să mă exp 
rim pe limba vechilor elino-traci, latifund 
atorii acestor aşezări străbune... 


205 


Oarecum îngîndurat de latina obsceniz 
antă a di-rigintei, asist interesat la prepa 
rarea cafelei. Moira Ghergidap posedă o 
rişniţă de cafea de alamă, ca un cilindru. 
Neîndrăznind să se aşeze, de frică să nu-i 
plesnească rochia (gîndesc eu), macină b 
oabele proaspăt prăjite de-a-npicioarelea. 
Invîrteşte la rişni-ţă şi se uită insistent la 
mine. 

— Cred că n-aţi mai băut de mult o caf 
ea auten-tic turcească, — demarează gaz 
da, continuîndu-şi operaţia, — de aceea 
am s-o fierb chiar în faţa dumneavoastră 


— Dar nu trebuie să vă deranjaţi... 

— Ei, ce tot vorbiţi acolo? Cînd mai pri 
nd eu un scriitor pe la „Mila 41”? Şi încă 
unul atît de im-pozabil! 

Odată terminată măcinarea boabelor, d 
iriginta scoate din bufet un serviciu de pr 
eparat cafeaua, din cele cu spirt denatu 
rat. Ibricul din tablă de ara-mă străluceşt 
e stacojiu, îmbiindu-mă la o delicioasă aşt 
eptare. Apa o are la îndemînă, într-o cara 
fă de sticlă. 

— Pentru aromă şi gust, cafeaua trebui 
e fiartă numai în apă rece, dragă domnu 
Conan. Tăria şi-o extrage din caimac, de- 
aia nici nu trebuie să fiarbă prea mult, în 
cît să dea în foc. O să vedeţi... 

In living-room pluteşte, chiar de pe acu 


206 


m, o aro-mă ameţitoare. Undele spirtului 
denaturat, amesteca-te cu efluviile cafele 
i, într-un mixaj bizar, trezesc în mine ami 
ntiri străvechi, de pe vremea cînd eram c 
opil şi cînd asistam vrăjit la magia prepa 
rării cafe-lelor din casa bunicăi. 

Pînă şi ceşcuţele în care serveşte dirigi 
nta, butu-cănoase şi groase, îmi par cuno 
scute. Nu mai e ne-voie să citesc pe furiş 
marca fabricii, că scrie pe ele, distinct ş 
i mare: „Wagons-Lits-Cook”. E clar, datea 
ză dinaintea războiului. 


La 18,00 h. fix, servim primele cafele. 
Conver-saţia se leagă dificultos. Însă du 
pă ce trecem la cea de-a treia ceaşcă, în j 
ur de 19,00 h lucrurile încep să se limpe 
zească. Diriginta îi dă drumul: 

— Eu nu ştiu cum faceţi, dumneavoast 
ră scriito-rii, de născociţi poveşti de drag 
oste atît de timpite, încît te doare mintea. 
De unde le scoateţi? De ce nu sînteţi în st 
are să confecţionaţi un roman de sorti-m 
entul La răscruce de drumuri? Aţi văzu 
t la tele-vizor? Sau ceva în genul Femeia 
albă... Am plins ca un copil... 

— Eu scriu romane polițiste, doamnă 
Moira, po-veşti cu crime... 

Diriginta sare ca arsă: 

— Şi ce dacă? Bărbaţii nu-s nişte crimi 
nali cînd înşală sufletul neprihănit al unei 


207 


femei?... Maes-trule, om te fac, am un su 
biect de roman criminal, lux... a-ntâia!... 

— Cred că şi subiectele mele sînt 
interesante! — Replic eu rece, supărat de 
faptul că diriginta mută pronumele de re 
verenţă pe canalul doi, luîndu-mă cu ,„t 
15 ME 

— Aiurea! Păi să-ţi povestesc eu traged 
ia dragos-tei, maestrule! În care criminal 
ul circulă în liber- tate, şi încă pe şalupa 
Capului... 

Parcă începe să devină mai interesant. 
Aşa că trec peste apropierea tentată de 
Moira Ghergidap. 

— Doamnă dirigintă, tovarăşă dragă... 

— Slăbeşte-mă cu tovarăşă, că nu sînte 
m în ace-eaşi organizaţie... Zi-mi pe num 
e, şi-aşa sînt mai mică decît matale cu vr 
eo zece-cîncisprezece ani-şori... Aş putea 
să-ţi fiu şi fiică... 

Se încrîncenă carnea pe mine. Aşa că-i 
retez ela-nul: 

— Imposibil! Totdeauna mi-am dorit nu 
mai bă-iat! Mai bine să rămînem domni. I 
ar dumneata doamnă! Şi, după cum încep 
usem să-ţi spun, subiec-tele romanelor n 
u se ticluiesc în minte, ci sînt inspi-rate d 
e realitatea imediată, din cele văzute şi a 
uzite de la oameni. Aşa că te ascult cu p 
lăcere, poate aflu ceva necunoscut mie... 

Puțin ruşinat de vulgarizatoarea expun 
ere a ge-nezei unui roman, aştept destăin 


208 


uirile dirigintei. 

— Atunci, domnule Conan, dacă-i vorb 
a să fiu doamnă, va trebui să-ţi mai serve 
sc ceva. Prea te-am pus la regim. Bei o şe 
rică?... 


— N-am auzit de-aşa ceva, dar dacă nu 
-i alco-olică, parc-aş bea! N-aş vrea să ab 
uzez de cafea... Şi aşa am băut trei... 

— Poţi să numeri şi patru, dacă ţii să r 
espectăm adevărul... dar nu face nimic... 
Şerica n-are cine ştie ce alcool... Dar e pr 
eparată în casă... la ma-gazinul universal 
îi zice „Cherry-brandy”, dar nu face două 
parale, deşi costă 56 de lei româneşti... 


După ce m-am lămurit că şerica dirigin 
tei este doar o vişinată tradiţională, bine 
dozată, sînt nevoit s-ascult (trei ceasuri b 
une) o banală melodramă de tîrg de provi 
ncie periferică, în care bestia, crimina-lu 
l], arvunit încă din tinereţe pe post de gin 
ere de părinţii dirigintei, care l-au mai ţin 
ut şi la o şcoală post-profesională, îşi cal 
că în picioare cuvîntul dat, preferind să f 
acă pe logodnicul cîţiva ani la rînd. Bineî 
nţeles, funcţia de logodnic titular cuprind 
ea şi înlesniri de ordin social: masă dimin 
eaţa, la prînz şi seara, spălatul rufelor, că 
Icatul hainelor, bani de ţi-gări, abonamen 
te la „Sportul” şi la „Săptămîna”. După c 


209 


e capătă un post bine încadrat, ca magazi 
ner al Ceapeului piscicol, logodnicul se 
căsătoreşte cu fata celui mai înstărit om 
din sat. Fată serioasă, cu casă şi zestre, i 
nclusiv un copil de şase ani. Milopoc Pap 
aşa, socrul, organizează o nuntă cu dar, n 
emai-pomenită, la care se strîng 65.000 d 
e lei. Pentru po-tolirea logodnicei seduse 
şi abandonate, i se oferă o despăgubire d 
erizorie, casa în care locuieşte, pro-prieta 
te a lui Milopoc, şi 5.000 de lei. 

Deşi cîteva calcule rudimentare, execu 
tate rapid şi mental, nu-mi dau satisfacţie 
în privinţa plasării în timp a evenimentel 
or, renunţ să mai scormonesc în dedesub 
turile economico-sociale ale problemei. C 
eva scîrţiie. Supărător şi urit. 

— Ei, ce mai zici, maestrule, tragem un 
roman să cadă lumea în fund? 

Moira Ghergidap, bazîndu-se prea mult 
pe pro-prietăţile evocatoare ale naraţiuni 
i ei, în cel mai pur stil oral, a neglijat însă 
pe cele cuprinse în sticla cu şerică. De 
altfel sticla-i goală. După fiecare ţigară fu 
mată cu năduf de dirigintă, a urmat şi pă 
hărelul de vişinată. lar Moira fumează z 
dravăn, de parcă ar vrea să se sinucidă c 
u nicotină. 

— Doamnă dirigintă, cel mai nimerit ar 
fi să-l scrii singură. Aşa cum a făcut autor 
ul lui Papillon, care nici el nu era scriito 
TE 


210 


— Da, ar fi o idee, dar ăla a făcut ceva 
pîrnaie!... 

— Ei şi? Cine te împiedică? Eu aşa aşv 
edea scris romanul. Mai întîi îi pui o pied 
ică lui Pilu Itană Arambaşa, îl lichidezi d 
e pe lumea asta, intri la „pension” cîţiva 
anişori, după care evadezi şi te apuci del 
ucru... 

Moira se trezeşte brusc din starea ei e 
uforică, şi mă priveşte extrem de intens. 
Parcă mă sfredeleşte cu-o bormaşină rapi 
dă, aşa îmi examinează mărun-taiele crei 
erului. Nu ştie precis dacă-s beat, — şi 
n-am sorbit decît vreo două păhărele de ş 
erică, — sau dacă îmi bat joc de povestea 
ei. 

— Maestrule, oi fi vreun glumeţ, ai? Vo 
i, scriito-rii, treceţi pe la policlinică, bare 
m de două ori pe an, să vă faceţi microfi 
Imări la sînge? Spune drept, că nu-i de r 
uşine... Doamne, şi cît de zdravăn păreai! 


E timpul să lămuresc lucrurile. Mi-e fo 
ame cum-plită. Dacă mă grăbesc, peste o 
oră pot s-ajung la gazda mea, să mă bucu 
r de binefacerile borşului de peşte. 

— Doamnă dirigintă, să nu privim liter 
atura prea lejer. Am vrut să-ţi sugerez pri 
n ce chinuri trebuie să treacă un creato 
r, pînă ce rezultă o carte de va-loare. Atît 
şi nimic altceva. Mi-ar părea nespus de 
rău, să mă fi înţeles greşit... Acuma însă t 


211 


rebuie să te părăsesc, e ora înaintată ş 
i lumea poate bîrfi. Imi îngădui să-ţi mulţ 
umesc din adîncul inimii pen-tru extraord 
inara cafea, pentru tot ce ai făcut pen- tr 
u mine... 

Isprăvind recitarea textului de mai sus, 
dau să mă ridic de pe canapea. Şi-atunci 
se produce catastrofa. 


Concomitent cu sfişierea pantalonilor 
mei, prinşi de ghearele unui arc supus un 
or presiuni exagerate şi scăpat din chin 
ga tapiţeriei, la intrarea locuinţei se aud 
nişte bubuituri înfiorătoare. 

Diriginta mă linişteşte imediat, stingin 
d lumina în living-room, şi spunîndu-mi: 

— Poate să bată pînă miine! Mi-am ter 
minat orele de serviciu! 

Peste vreo cinci minute bubuiturile înc 
etează. Moira aprinde iarăşi lumină. Con 
statăm amîndoi di-mensiunile dezastrulu 
i. După ce mă ridic, 45% din pantaloni ră 
mîn pe canapea. Moira aduce un halat de 
baie, mi-l înmînează surizătoare, şi-mi or 
donă: 

— Pînă ce mă întorc din dormitor, îmbr 
acă-l şi pregăteşte-mi pantalonii să-i tes. 
N-avea nici o grijă, 


maestre, te-ncape. A fost halatul lui Pilu. 
Ani de zile... 


212 


În disperare de cauză, accept propuner 
ea tovară-şei. Acum stau pe-un scaun ca 
m debil, pentru că nu mai am curajul să 
înfrunt vrăjmăşia canapelei, şi aştept, cu 
halatul de baie pe mine, să vină diriginta 
cu acul şi aţa. Pe neaşteptate, şi mult mai 
sporite ca intensitate, se aud iarăşi bu 
buituri la uşă. Încre-menesc. Moira apare 
în pragul dormitorului. Lovitu-rile ameni 
nţă să demoleze clădirea. 

— Fie ce-o fi, trebuie să văd cine-i 
nebunul! As-cunde pantalonii, maestre! 
— comandă diriginta vul-canic, îndreptîn 
du-se spre vestibul. 

Un cor de glasuri bărbăteşti izbucneşte 
la intrare. Cel puţin pe patru voci, dacă n 
u şi mai multe. lar peste cîteva momente 
corul dă buzna în living-room, urmat de s 
ilueta încorsetată a dirigintei. Ca lovitură 
de teatru, nu mă pot plînge: foarte reuşi 
tă. Gazdă în rochie lame, musafirul în h 
alat de baie, iar noii veniţi, în număr de c 
inci, în costume de lucru, ce-mi sînt foart 
e bine cunoscute. 

— Bonsoar bun, la toată lumea! — răcn 
eşte jovi-al Socrate Cotoi. 

Căci el era. Şi nu numai el, ci şi restul 
echipei sale. Optimus Cotonog, leoarcă d 
e năduşeală, Gică Bendix-Telescop zimbă 
reţ, Grigulea Pişu la braţ cu crăcănatul d 
e Romică Pîrvuică asistă cu toţii la traged 
ia unui scriitor român aflat în dificultate. 


213 


Diriginta nu-i cîtuşi de puţin stînjenită. 
Dimpo-trivă, chiar pare bucuroasă de sos 
irea cvintetului. După ce-şi aprinde o tiga 
ră, de astă dată un „Kent (superlength) of 
erit cavalereşte de Socrate, mă lămureşt 
e: 

— De-aş fi ştiut că-s tot dinşii, le-aş fi d 
at dru-mul în casă de prima oară. Nădăjd 
uiesc că vă cu-noaşteţi, dragă maestre, d 
upă cîte am auzit. De cum s-au instalat în 
localitatea noastră, tovarăşii au şi pornit 
să caute actori printre săteni. Dacă ar fi 
să mă iau în serios, domnul Cotoi îşi pu 
ne mari spe-ranţe în contribuţia mea. Ce 
să fac şi eu, maestrule, nu merge cu rom 
anele, încerc cu filmul. 

Apoi, întorcîndu-se spre invadatori, gaz 
da îi îm-bie zimbăreaţă: 

— Dar luaţi locuri, simţiţi-vă ca la dum 
neavoas-tră acasă, „ad-libidum”. Poftiţi, 
aşezaţi-vă... Nu, nu, nu pe canapea... Văd 
că dobitocul de Arambaşa n-a reparat- 
o ca lumea... Nici nu ştiţi ce bine-mi pare 
c-aţi binevoit să vă vizitaţi vedeta... Glum 
esc, nu vă speriaţi, ştiu că n-o să fiu o ved 
etă, nu vreau să mi se urce la capac... Pe 
mine o så vă rog să mă scuzati, mă ret 
rag la bucătărie să prepar o gus-tărică... 
Am şi nişte vin de Niculiţel, o grozăvie... 
Organizăm un bairam-party de groază, să 
vă lingeţi pe degete... 


214 


Stăm toţi ca nişte bibelouri de porțelan 
(la di-mensiune umană). Încetul cu încetu 
l atmosfera se destinde. Socrate se aşază 
în fruntea mesei, ceilalţi ocupînd scaunel 
e libere. 

Eu, în halat, nu ştiu ce să fac cu pantal 
onii. N-are rost să-i ascund, de vreme ce 
asistenţa cunoaşte adevărul despre cana 
pea. 

Salvarea îmi vine de la Bendix-Telesco 
p. După o examinare sumară, eminentul 
auto-moto-cascador are o idee de geniu. 
Chiar în faţa noastră, întinzînd fundul pa 
ntalonilor pe masă, lipeşte petecul rămas 
pe canapea, luîndu-l bineînţeles de-acolo, 
cu oare-cari dificultăţi, folosindu-se de-o 
rolă de scotch, scoasă ca prin minune din 
buzunarul salopetei pe care o înnobilează 
prin profesionalismul său de rară calitat 
e. 

Îi îmbrac numaidecît, cu spatele la asis 
tenţă, după ce-mi cer scuze, şi, după mai 
puţin de un mi-nut, răsuflu şi eu uşurat. A 
ltă viaţă! Sînt om! Capa-bil de cele mai a 
vîntate creaţii. Am pantaloni, şi nu conte 
ază că-s lipiţi cu scotch. Important e fund 
ul acoperit, vorba cîntecului cu roza. 


— Dom'le Gică, meriţi să te sărut! — îi 


mulţu-mesc după merit cascadorului, adr 
esîndu-i zimbetul meu confecţionat pentr 


215 


u zile mari. 

— Nu face canci, maestre, lăsaţi... V-a 
m mai spus că vă iubesc, pe dumneavoast 
ră scriitorii. Sîn-teţi tot un soi de cascado 
ri, atunci cînd vă aruncaţi în prăpastia su 
fletului omenesc... Am dreptate?... 

Căpitanul de cursă scurtă, îndesîndu-şi 
zdravăn cascheta pe scăfirlie, mă chestio 
nează suspicios: 

— Văd că navigaţi în afara limitelor ter 
itoriale, maestre! Cu ce prilej prin secto 
r? 

— Nu ti-e ruşine, Romică? — îi taie din 
elan Pişu. — Ce vrei să insinuezi? lar mă 
enervezi, zău aşa... 

— Dacă te plesnesc, dom'le Grigulea, o 
să te mai enervezi? — sare căpitanul de p 
e scaun, pentru a se afla la acelaşi nivel c 
u malacul. 

— Terminaţi odată,  cretinilor, — 
explodează  simpaticul apoplectic, — 
parcă vă împăcaserăţi, ce v-a mai apucat 


Pişu se scuză, potolit brusc: 

— Nu-l auzi, nene Cotonoage? Ne face 
de baftă, faţă de prieteni... 

E cazul să intervin. Nu-mi plac discuţiil 
e provo-cate de persoana mea. Mă adrese 
z mai mult lui So-crate, considerîndu-l şef 
ul echipei: 

— Domnule Cotoi, văd c-aţi pornit să fa 
ceţi victi-me printre pasionaţii cinematog 


216 


rafiei... Recoltaţi actori din mijlocul popul 
aţiei. Tot aşa cum culegem şi noi, scriitor 
ii, fapte de viaţă. De-aceea mă şi aflam ai 
ci. Doamna Ghergidap, diriginta, mă invit 
ase să-mi ofere un subiect de roman... 

Regizorul îşi scarpină pletele de pe gul 
erul cămă-şii, îngîndurat. 

— Din actualitatea imediată? Interesan 
t, maestre Conan? 

— Oarecum... 

— Atunci ar fi preferabil să nu vă grăb 
iţi. Mai aşteptaţi, poate se produc noi im 
plicaţii. Sînt şi aces-tea de prevăzut, nu? 

— Nu înţeleg... — îi explic nedumerire 
a mea lui Cotoi. 

— Dar e foarte simplu, maestre! Ce ros 
t are să vă luaţi după tot ce povesteşte o 
mul? Gura lumii slo-bodă, parcă dumneav 
oastră nu ştiţi! 

În ciuda eforturilor mele sincere, nu pr 
icep unde vrea să bată regizorul. 


Pe la două din noapte, bairamul abia s 
e încinge. Masa servită de Moira Ghergid 
ap se dovedeşte epo-cală. Aşa cum se ofe 
ră în cinstea unui regizor în stare să te di 
stribuie într-un film de două serii. 

Aş fi plecat de mult acasă, dacă nu m-a 
r fi re-ţinut (aproape cu forţa) Socrate Co 
toi împreună cu diriginta. Regizorul se an 
gajează să mă ducă la do-miciliu cu micro 


2 17 


buzul lor, pe care-l lăsaseră în do-sul ofici 
ului. 

— Ai puţintică răbdare, maestre, — mă 
prelu-crează congestionat Optimus 
Cotonog, — să ispră-vim problema cu Nic 
uliţelul, şi mergem şi noi să facem nani! 

Judecînd după nivelul lichidului din da 
migeana dirigintei (10 litri) mai am de aş 
teptat cel puţin două ceasuri. 

Pe la patru şi jumătate, poate ceva mai 
mult, situaţia începe să se deterioreze. A 
mor mare între regizorul Socrate şi Moir 
a. Se pupă, ca fraţii, drept în bot. Fără r 
uşine. 

Ca să nu deranjez colectivul, mă fac că 
nu văd nimic. Mai ales că Grigulea Pîşu, 
gelos de succesul şefului, are şi el prete 
nţii la dirigintă. Mestec nişte pastramă d 
e rață sălbatică, tare ca un duroflex, 
— amintindu-mi flagrant de cea servită la 
Alecu Tilea, — şi ascult declaraţiile asiste 
ntului de regie. 

— Nene Socrate, zău că nu-i drept! Şi 
noi o iu-bim pe tovarăşa. Am vrea şi noi 
să-i sărutăm guriţa... 

Cotoi devine albastru. O zvîrle pe dirigi 
ntă de pe genunchi, expediind-o pe can 
apea, pentru ca să-l apuce pe Pişu de gul 
erul maioului: 

— S-o săruţi pe fund, dobitocule, cînd ţ 
i-oi spune eu! 

Asistentul, rămas fără replică, îi smulg 


218 


e ochelarii regizorului, îi trînteşte de tăbl 
ia mesei, încercînd să le spargă geamuril 
e. Dar, aşa cum era şi de aştep- tat, fiind 
din import, refuză să dea ascultare. Pro-b 
abil că-s din sticlă incasabilă, ca vesela d 
e Jena. 

— Să nu mă mai faci dobitoc, nene Soc 
rate, că-ţi mănînci exponometrul. Cu favo 
riţi cu tot... Ai în-ceput să faci pe ştabul? 
Păi aşa ne-a fost înţele-gerea? 

Cotoi nu recunoaşte angajamentele ant 
erioare. Drept care repetă: 

— Nu eşti dobitoc, Griguleo, ci un bou 
patent, o vită încălţată. Ai să-mi plăteşti 
chestia asta... 

— Exact! Chiar acu... — decide 
intempestiv Pişu. 

Şi, fără a mai sta mult pe gînduri, înşfa 
că expo-nometrul ce pendula la gîtul regi 
zorului şi i-l vîră în gură. De parcă i-ar 
fi astupat-o cu un dop. Nu- mai că metalu 
l] provoacă ravagii în proteza lui Co-toi. A 
cesta porneşte să urle, încercînd să-şi re 
mon-teze claviatura de palapont: 

— Gică, Romică, Opti! Ce staţi ca momi 
ile? 

Singurul care răspunde la apelul de mo 
bilizare, avînd pesemne şi motive mai vec 
hi, se dovedeşte a fi minusculul matroz 
de apă dulce. Posedînd şi experienţă în 
materie, — marinărească, mai mult ca 
sigur, — smulge scaunul de sub mine, lă 


219 


sîn- du-mă să aterizez pe podea, şi-l fă 
rimă în capul lui Grigulea Pişu. 


Scaunele încep să zboare. Moira încep 
e să zbiere. Optimus vrea să se urce pe m 
asă, dar renunţă, pri-mind în scăfîrlie res 
turile scaunului utilizat cu bra-vură de Ro 
mică. Gică Bendix-Telescop, ajutat de So 
crate, îl culcă sub masă pe Pişu, acesta n 
emai-posedind sentimentul realităţii. Apo 
i se reped la matroz, intenţionind să-l asti 
mpere. Prea tîrziu. Că-pitanul, ca şi cum 
s-ar afla într-un bar din Caracas, porneşt 
e să încerce rezistenţa tuturor scaunelor. 
Deşi m-am adăpostit din vreme cuibărind 
u-mă lîn- gă Grigulea Pîşu, primesc în ca 
p picioare de scaun, arcuri de tapiţerie, z 
bîrnîind ca un țambal, spă- tare, pahar 
e, farfurii, tacîmuri inoxidabile, marca „G 
rassolli” (auzi ironie a soartei!) pînă ce re 
uşesc să mă strecor sub asistent. Prefer 
suta lui de kilograme, decît resturile mob 
ilierului din living-room-ul dirigintei. 

În cele din urmă, reunindu-şi forţele, c 
ei trei membri (încă în viaţă) ai echipei d 
e filmare, reu- şesc să-l imobilizeze pe de 
zlănţuitul marinar. So-crate Cotoi îl ţine 
de-o mînă, Cotonog de cealaltă, iar Gică 
Bendix-Telescop de amîndouă picioarele. 
Ar fi minunat dacă s-ar găsi cineva care 
să-i astupe guriţa, pentru că urlă ca un n 


220 


ebun, împroşcîndu-ne pe toţi cu ocări şi 
măscări. 

Moira Ghergidap, nevoită să asiste la d 
emolarea mobilei ei de zestre, enervată p 
esemne şi de orăcă-ielile amiralului, pune 
mîna pe-o tavă de aramă, în care ne s 
ervise nişte excelente plăcinte cu do-vlea 
C, şi-o face să răsune lugubru, ca-n filmel 
e Rank, ciocnind-o de căpăţina rasă a mu 
stăciosului căpitan de apă dulce. 

— Mai taci odată, crăcănatule! După c 
e m-ai ne-norocit, făcîndu-mi praf living-r 
oom-ul, mai şi ragi ca un bou? Na! — şi-şi 
însoţeşte invitaţia de-un bang sonor, cu î 
ndelungi rezonanţe. 

Pîrvuică nu numai că rebutează întreg 
recitalul de sudalme pline de pitoresc lex 
ical, tăcînd brusc, dar abandonează şi 
excentricele figuri de balet ex-presionist 
pe care le executa în braţele colegilor de 
lucru. Leşină definitiv, transformîndu-se î 
ntr-o cîrpă. 

Constatind fericitul deznodămiînt al eve 
nimente-lor, mă încumet să ies şi eu de s 
ub asistentul de regie. Cîntărea cam mult 
malacul de Grigulea Pîşu. Dar mă ia în pr 
imire regizorul: 

— Scumpe maestre, dă-ne o mînă de aj 
utor, fiind-că pari mai în puteri. Hai să-i 
cărăm la microbuz pe dobitocii ăştia 
doi! — şi mi-i arată pe asistent şi pe 
marinar. — Stai încet, nu te grăbi să-i tî 


221 


răşti singur, o să te-asiste Telescop, deoa 
rece eu mai am o vorbă cu doamna dirigi 
ntă, amabila noastră am-fitrioană... trebu 
ie să discut problema spinoasă a despăgu 
birilor! 

Nu pot să refuz un om atît de serviabil, 
care se oferă să mă ducă acasă cu maşin 
a. 


13. HAMBAR DE ZI, HAMBAR DE 
NOAPTE, „NON—STOP—BAR”! 


Istovit de întimplările petrecute în 
ultimele ore (16 la număr), adorm im 
ediat ce pun capul pe pernă. Mă trezesc 
abia pe la 10. Bineînţeles dimi-neaţa. Aş 
fi dormit şi mai mult, dacă nu mă scula V 
ova, băiatul gazdei. 

— Domnu Conan, domnu Conan! Ai mu 
rit nene, răspunde? Ai murit?... Deschide 
nene, să-ţi spun ceva... 

Sar din pat şi vreau să iau vreo ţoală p 
e mine. Constat însă că nu mai e nevoie. 
Mă culcasem îm-brăcat. Cu pantalonii sfi 
rtecaţi, dar lipiţi cu scotch, cu ciorapi în 
picioare, cu haină şi cămaşă. Aşa cum mă 
aduseseră bunii mei amici. 

— Ce s-a-ntimplat, Vova? — îl întreb in 


222 


dispus pe puşti. 

Băieţelul mă priveşte curios, intrigat d 
e ţinuta mea mototolită: 

— Scriai nene? De-aia nu răspundeai? 
Văd că eşti îmbrăcat... De la opt tot bati 
n geamul ma-tale... 

— Gîndeam la roman, dar cînd gîndesc 
eu n-aud nimic... aşa-s scriitorii, măi Vov 
a! De ce m-ai de-ranjat? Ai ceva să-mi sp 
ui? Parc-aşa ziceai... 

Copilul, suflet neprihănit, neînvăţat în 
că la rele, pare să-mi accepte declaraţiil 
e. 

— Şi de ce n-aprinzi lumina cînd gind 
eşti, nene Conan? Dar ce mă bag eu în tr 
eburile dumneavoa-stră, ale tovarăşilor c 
reatori! M-a trimis nenea ăla care stă la 
Ferşampanos, şi mi-a spus ca să te duci 
la ei cu cafeaua de împăcare... Ca să beţi 
cafea cu toţii, la o ceaşcă de vorbă... 
N-am prea înţeles bine, că nenea vorbea 
fără dinţi, şi-i ţinea în mînă şi-i repara cu 
şurubelniţa... 

— Bine, Vova, îţi mulţumesc... Numai a 
tit ţi-a spun nenea Cotoi?... 

— Ba nu, mi-a dat cinci lei şi mi-a spus 
C-O să-mi dai şi matale, că eşti plin de 
bani... 

— Iţi dau, măi Vova, cum să nu-ţi dau, 
dar ce-o să zică maică-ta? 

— Dacă-i dau şi ei doi lei, n-o să 
cricnească!... 


223 


Peste o jumătate de ceas, schimbat de 
haine, mă grăbesc spre hambarul lui Hris 
tu Ferşampanos. Am luat cu mine şi-un b 
orcănel de „Moccona”, că tot nu mă împ 
ac cu cafeaua asta solubilă; prefer tur-ce 
ască... Dar poate prinde bine, mai ales da 
că-i găsesc la minidejunul de dimineaţă. 

Ceea ce, din păcate, nu se întîmplă. Ma 
eştrii fil-mului turistic mi-o luaseră înaint 
e. Poate şi de unde ştiau că vin la cafe 
a. 

Erau cu toţii în jurul unei mese improvi 
zate din spătarul demontat al banchetei-s 
pate a microbuzu-lui, sprijinită pe patru c 
anistre de „Whitespirit”. Atmosfera de f 
răţietate, bună înţelegere şi propen-siune 
spre bună dispoziţie îmi demonstrează, o 
dată mai mult, scurtă durată a gilcevilor 
dintre creatori. Pe mijlocul mesei, într-un 
ceaun de aluminiu, pe-semne împrumutat 
de la cumătrul Ferşampanos, fierbe deas 
upra unei instalaţii de aragaz (tip turist) 
vreo doi litri de cafea tulburător mirosito 
are. 

— Fiţi binevenit în mijlocul nostru, 
maestre Co-nan! — mă întimpină Socrate 
Cotoi, ridicîndu-se de pe scăunelul de 
voiaj. — Dar nu trebuia să vă deranjaţi cu 
porcăria aia, avem ceva mai bun, cafea it 
aliană, gata prăjită, gata riîşnită! Pesemn 
e că băia-tul m-a înţeles greşit. Eu v-am i 


224 


nvitat la o cafea, nu să veniţi cu materi 
alul clientului... Poftiţi, luaţi loc! — şi, ros 
tind aceste amabile cuvinte, regizorul îmi 
indică scăunelul său. 

Examinînd bănuitor fragila construcţie, 
ezit s-o folosesc. Dar Socrate se supără: 

— E din import, maestre! Credeţi că vă 
pofteam să luaţi loc pe-o dărăpănătură, t 
ocmai acum cînd vreau să vă cer scuze în 
numele întregului colec- tiv de muncă? 
Nu-s chiar atît de tîmpit, zău aşa! Asta-i c 
afeaua de-mpăcare, aşa cum fuma Winett 
ou pipa păcii, cu neisprăviţii ăia de band 
iţi americani pînă nu-i prinsese cu mîţa în 
sac. 

Şi în vreme ce mă pregătesc a pune la î 
ncer- care scăunelul de aluminiu eloxat, 
cuget că orice rău e spre bine, deoarec 
e, rămînînd nemîncat, în-seamnă să înau 
gurez o serie de zile dietetice mult aştept 
ate. Să fie într-un ceas bun, numai să ţie! 

— Imediat e gata şi cafeaua! — mă lin 
işteşte că-pitanul de marină aproximati 
vă, culegind caimacul din ceaun şi depuni 
ndu-l în nişte ceşti superbe, pe-semne tot 
din „import”. 

Scăunelul de voiaj rezistă. Se cam îndo 
aie niţel, gemînd şi suspinînd, dar nu ced 
ează. Marfă seri-oasă, n-am ce să-i obiect 
ez. 

— Cum o preferaţi, maestre, dulce sau 
amară? — mă interoghează şeful exped 


225 


iţiei. 

— Absolut fără pic de zahăr, domle Soc 
rate! Pun zaharină... 

— Perfect, maestre, perfect! Pentru că 
tot n-aveam zahăr. Ne daţi şi nouă 
cîteva tablete?... 


Sorbim extaziaţi din cafeaua preparată 
de mari-nar. De excepţie! Formidabilă! A 
romată, bine pră-jită, bine dozată, tare de 
te ridică de pe scaun. În-tocmai ca la sar 
male, a doua porţie se dovedeşte şi m 
ai bună. lar a treia ceaşcă îmi dă realmen 
te noi puteri. E drept, cordul îmi cam fî 
lfiie, dar mai bine să bată ca lumea, decît 
să nu bată deloc. 

— Dragă domnule Conan, — porneşte 
să conver-seze Cotonog, sugîndu-şi burtic 
ica ce-i dădea pe dinafara beteliei 
şortului, — sper că veţi uita ne-plăcutele î 
ntîimplări de ieri noapte. Eram şi noi pe al 
tă lume, din pricina Niculiţelului diriginte 
i. Acu-ma însă ne-am potolit, de mîine ne 
apucăm de lu-cru... 

În pofida celor cîteva dureroase cucuie 
ce-mi îm-podobesc scăfirlia, îl asigur pe d 
istinsul director de producţie: 

— Dar m-am distrat de minune, domle 
Opti- mus! De minune! 

Intrunirea cvintetului de cineaşti are u 
n evident caracter de lucru. Din frînturile 


226 


de idei emanate în cursul degustării exce 
lentei licori, deduc că-i fră-mîntă problem 
a perfectării scenariului. Socrate mă lăm 
ureşte, oferindu-mi amănunte: 

— Asta-i situaţia, domle Conan, încurca 
tă! Am vrea ca din filmul nostru, turistic 
prin excelenţă, adică „par excelence” cu 
m zice Moliere, să reiasă nu numai frumu 
seţile Deltei şi ale litoralului, ci şi po-sibil 
ităţile de perfecţionare a comerţului, a ap 
ro-vizionării turiştilor, mai ales a deservir 
ii străini- lor... Ăştia plătesc în valută, dec 
i merită să gă-sească orice le pofteşte ini 
ma... Dumneavoastră care citiţi atitea zi 
are şi reviste, care primiţi atîta corespon 
denţă, probabil de la redacţia revistei un 
de lucraţi, — că ne-a spus nouă Moira, — 
cunoaşteţi poate mai la obiect problema 
asta... Mă gîndesc serios să îmbunătăţesc 
scenariul, folosind documen-tarea pe car 
e am de gînd s-o întreprind la faţa lo-culu 
i... Vă daţi seama ce ciîştiguri s-ar realiza, 
de către stat, fireşte, dacă s-ar organiza 
un sistem de livrare la domiciliu, — 
procurîndu-se de la produ-cătorii individu 
alişti, — a unor sortimente rare, cum ar fi 
delicatesele de tipul icrelor negre, fileuri 
de păstrugă, morun şi nisetru proaspăt, c 
egă afumată, batog, etcetera, etcetera... 
Străinii sînt plini de va-lută, lacomi după 
asemenea bunătăţi, gata să plă-tească „c 
ash”, adică peşin... Zeci de mii de dolari, 


2 2 


zeci de mii de franci, mărci, lire şi lirete, 
domle Co-nan. Şi toate în buzunarul nostr 
u, al statului adi- că... Aş vrea să arăt, în 
filmul meu, aceste enorme posibilităţi ale 
minicomerţului estival, turistic... Practica 
t de la om la tovarăş, fără verigile in-term 
ediare ale birocratismului cooperatist, fă 
ră magazine, fără shop-uri, fără hîrţogăra 
ie, asigurat de oameni cinstiţi, fără ante 
cedente penale grave... 

— Adică nişte mandatari cu motorete, 
mototo-nete, mototurisme?... 

— Exact, dragă maestre, aţi priceput in 
stantaneu! Sînteţi genial! — îmi dă un ce 
rtificat de inteli- genţă Grigulea Pişu. — 
Ar fi ceva formidabil, uşor de organizat. 
Nici nu e nevoie de mandatari chiar, ci 
numai de responsabili cu livrările la cam 
pinguri, moteluri şi alte alea, plătiţi şi dot 
aţi de stat cu mijloace financiare şi de tra 
nsport... Dacă mi s-ar da mie pe mînă or 
ganizarea acestui comerţ de stat special 
pentru valutişti, aş mobiliza vreo cincizec 
i de băieţi dezgheţaţi şi muncitori, le-aş î 
ncredinţa cîte-o maşină „Dacia-1300” cu 
care să se deplaseze prin toate staţiunile 
şi prin toate localităţile unde se află ch 
erhanale... Un serviciu rapid, prompt 
şi conştiincios, fără registre şi directori. 

Asistentul a luat-o razna, nu-şi dă seam 
a ce în-seamnă evidenţa contabilă, statist 
icile şi controlul. De aceea îl opresc: 


228 


— Domle Pişu, dar îţi complici existent 
a. Cine-o să conducă şi să întreţină maşin 
ile? De unde atiţia şoferi, mecanici, garaj 
e... 

— Stai o ţiră, nene maestrule, nu te g 
răbi! — mă întrerupe cascadorul, — 
ascultă aicea la mine, că-s de meserie. Ce 
nevoie ai de şoferi? Grigulea are dreptat 
e. Le dăm maşini, dar să şi le mîne singur 
i. Eu, dacă ar fi după mine, le-aş da chiar 
microbuze. Sînt mai încăpătoare. Chiar a 
r putea fi transfor- mate în nişte automa 
gazine, în care să se găsească de toate, 
bineînţeles puse la frigider... 

Gică Bendix-Telescop îşi flutură plin de 
elan ple-tele de beatnic, şi-şi îndreaptă şa 
pca de auto-ser- vice pe ceafă: 

— Mamă doamne, ce afaceri ar mai fac 
e băiatul! Cu statul, bineînţeles... Dar ar 
merge strună... În şase luni scoţi ban 
ii maşinii... 

Plini de idei cineaştii ăştia. De-aia le-au 
şi în-credinţat filmele de publicitate turist 
ică. Totuşi nu-nţeleg de unde se vor apro 
viziona cu delicatesele suscitate. 

— Să zicem c-ar merge şi-aşa. Deşi mă 
cam în-doiesc. Dar cine va asigura sortim 
entele necesare? Şi încă proaspete? 

Cotonog, mai puţin congestionat decît i 
eri, zim-beşte atotştiutor. 

— Foarte simplu, domnule scriitor. Aici 


229 


e nevoie de specialişti. Şi se găsesc, slavă 
Domnului, cu du-iumul. Trebuie create re 
laţii la toate cherhanalele, ba chiar şi cu 
producătorii direcţi, cu pescarii ama-tori 
... Baltă să fie, că peşte găsim noi, vorba 
cîn-tecului! 

Începe să mă enerveze siguranţa direc 
torului: 

— Bun! Dar nu poţi pătrunde cu autotu 
rismele pe toate canalele Deltei! 

— Just zice tovarăşul! Foarte just! Ave 
m ne- voie de-o mică flotă. Vreo cinci sau 
şase şalupe, mahune sau cutere. Cu ele i 
ntri peste tot. Porneşti de dimineaţă, cul 
egi de la fiecare punct icrele, peş-tele şi 1 
e transporţi navigînd rapid la staţiile de p 
e uscat... Nu-i mai bine aşa? N-am drepta 
te, mae- stre? Ce zici, Socrate? 

Probabil gelos de neistovita imaginaţie 
a colabo-ratorilor săi, regizorul îi potoleşt 
e avîntul: 

— Zic că vorbeşti prea mult! Tu nu te p 
ricepi în problemele astea de creaţie arti 
stică filmică... Te-am luat consultant 
pentru chestiile marinăreşti, nu pentru sc 
enariu... 

Romeo Pîrvuică se consideră jignit. ÎI s 
imt că fierbe. Dar îşi îndeasă şapca de că 
pitan şi mai mult, de-i cade pînă la urec 
hi. 


230 


Socrate Cotoi rămîne pe ginduri. Pese 
mne că-l preocupă noile probleme ale sce 
nariului. Se scar-pină preocupat sub plet 
ele de pe guler, îşi îndreaptă ramele stri 
mbate ale ochelarilor, şi-i scoate, apoi pri 
begeşte cu privirea pe chipurile entuziaşt 
ilor săi coechipieri. 

Sînt atît de simpatici şi interesanti cine 
aştii ăş- tia, încît consider c-a venit timpu 
l] să le dau şi eu o mînă de ajutor. Un a 
jutor literar, bineînțeles. 

— Dragii mei, — rostesc eu grav şi plin 
de im-portanţă, — n-aş vrea să vă rețin d 
e la treburi, mai ales că văd multitudi 
nea problemelor ce vă preocupă... 

— Dar nu ne deranjaţi cîtuşi de puţin, 
— mă asigură Socrate, — e drept că ave 
m o întîlnire de lucru cu nişte localnici, p 
entru perfectarea unor colaborări de figu 
raţie, dar ne face plăcere să vă ascultăm. 
Poate aveţi vreo idee... 

— Domle Cotoi, nu de idei duc lipsă... 
Chiar mă gindeam să vă propun pentru 
filmul dumnea-voastră, care mi se pare in 
teresant, aşa cum l-aţi expus, o serie de s 
ugestii... Bunăoară, pentru cap-tarea ate 
nţiei publicului, ce-ar fi să-i găsiţi şi-o co 
mplicaţie dramatică? Un conflict, o ciocni 
re între elementele negative, inevitabile î 
n orice activitate umană, şi organele miliţ 
iei economice... Ar fi ceva palpitant! Nu? 

Socrate Cotoi înlemneşte. Pesemne că- 


231 


l cucereşte ideea mea. 

— Hai să fim serioşi, maestre! Fereas 
că-ne Dum-nezeu de miliţie. Stricăm film 
ul. E vorba de-o pe-liculă pentru publicita 
te, nu-i cazul s-o transfor- măm în wester 
n sau în film poliţist... Noi am mai colabo 
rat cu Ministerul de Interne, dar în alte fi 
lme... 

Tocmai cînd mă pregăteam să-i servesc 
un tacîm şi un set întreg de argumente, p 
revăzute şi cu piese de rezervă, se aude c 
iocănind la uşa hambarului. 

Gică Bendix-Telescop, care tot spunea 
el că-i fe-meie la toate, se repede să facă 
oficiile de gazdă. Deschide şi, unul după 
altul, pătrund înăuntru trei indivizi pitor 
eşti, dar şi binecunoscuţi mie. Socrate le 
iese în întîmpinare, le pompează viguros 
şi to-vărăşeşte mîinile, apoi mi-i prezintă: 

— Viitorii noştri consultanţi şi actori: t 
ovarăşul Arambaşa, tovarăşul Babu Ursu, 
tovarăşul Milo-poc... 

— Papaşa! — completez eu. Păi sîntem 
prieteni vechi, domle Socrate. De ce nu 
mi-ai spus că-i aştepţi pe dînşii? Mi-au sal 
vat viaţa, cu vasul fan-tomă, adică şalupa 
dinşilor de la Ceapeu... 


Contrar aşteptărilor mele, nu se organi 
zează nici un fel de gustare. Mă miră nes 
pus impoliteţea cine-aştilor, dar pesemne 
că afacerile sînt afaceri, chiar cînd e vorb 


232 


a de cinematografie. Mai întîi lucrul Ş 
i apoi sărbătorirea succesului. Realitatea 
e că mor de foame. Mă uit pe furiş la „O 
mega” mea, cumpă-rată de la Titi, bunul 
meu prieten, care mi-a dat-o aproape pe 
gratis, gîndindu-se probabil şi la fap- tu 
l că nu merge chiar aşa cum i se făcuse r 
eclamă. 13,43 h. E timpul prînzului! Şi eu 
n-am băut decît cafele. Nu-i bine! Mă pot 
alege cu-o gastrită de toată frumuseţea. 

Cvintetul cineaştilor, pe de o parte, şit 
rio Ceape, pe de alta, încep să discute pr 
obleme de filmare. Ascult cîtăva vreme, d 
ar mă plictisesc. Discută ace-leaşi lucruri 
pe care le mai auzisem. Tot despre come 
rţ turistic, tot despre icre negre, morun, 
nise- tru şi cegă afumată. 

Iar cînd aud pomenindu-se de nisetru ş 
i morun, mi-amintesc că tiotea Maşa anu 
nţase, încă de ieri, că pune cazanul de ru 
fe la fiert. Pentru o altă şarjă de borş de 
peşte. Numai la gîndul acesta, care-mi alt 
erează excesiv sucurile gastrice, şi mă g 
răbesc să-mi iau rămas bun de la asiste 
nţă. Văd că le pare sincer rău de plecare 
a mea, dar n-am ce face, mai înainte de t 
oate sănătatea, şi apoi realitatea înconju 
rătoare. 

Pe la 19,45 h. fix, mă trezesc din odihn 
itorul somn de după-amiază. La care cont 
ribuise, extrem de eficient, şi excelentul 
prînz oferit de tiotea  Maşa-Garafa. Cu s 


233 


upliment! Chiftele de ştiucă pră-jite. Cu c 
eapă. Nebunia lumii, nu altceva. 

Complet refăcut, în plină putere de cre 
aţie, mă pregătesc să pornesc la lucru. , 
Erika” mă aşteaptă. De peste o săptămi 
nă, dacă stau să socotesc bine. 

Stau şi aştept să-mi sosească ideile. Şi, 
aşa cum mi se întîmplă mereu, în ultima 
vreme, soseşte şi ideea. Dar nu cea pe ca 
re o aşteptam şi de care aveam mare nev 
oie. Mă zgindără ideea că n-ar fi rău de ş 
tiut, mai mult din curiozitate intelectuală, 
dacă echipa cineaştilor nu s-apucă cumva 
să-mi folosească propunerea pentru îmbo 
găţirea scenariu-lui, aceea cu conflictul d 
ramatic dintre bine şi rău. 

La urma urmei, dacă o preiau chiar cre 
ator, tot îmi rămîn datori cu nişte dreptur 
i de autor. Pără- sesc rapid masa de lucr 
u, iau o hanţă pe mine şi peste cinci minu 
te sînt în bătătură la Hristu Fer-şampano 
s. Întuneric beznă. Dar din hambar se au 
d glasuri. Printre interstiţiile pereţilor de 
scîndură, din cinci în cinci centimetri, st 
răbate cîte un firi- cel de lumină. Ce-ar 
fi să-i surprind chiar în pro-cesul de prelu 
are creatoare a sugestiei emanate de min 
e? 

Mă apropii tiptil de hambar. Vocile se 
disting destul de clar. Îl aud pe Gică Tele 
Scop: 

— Microbuzul poate căra pînă la şase s 


234 


ute de kile, măi Pilule!... Dacă se apropie 
caraliii, scoţi foaia de parcurs şi le astupi 
gura! E tehnic? Mai ales dacă icrele-s la 
cutie, ca la carte... 


Mare bestie şi regizorul Cotoi. Zicea că 
propune-rea mea nu-l interesează, şi-acu 
ma iată că discută amănuntele dramatiză 
rii scenariului. 

Un foşnet, în stînga mea, îmi deturnea 
ză atenţia. Asta ar fi culmea, să mai exist 
e şi alţi amatori de-a colabora la scenari 
u! Sau, cine ştie, n-ar fi exclus, aşa cum s 
e întîmplă în lumea studiourilor, să fi por 
nit lupta pentru participarea în distribuţi 
a fil-mului. Actorii, mai ales cei neprofesi 
onişti, sînt în stare de orice, numai să afl 
e cu un minut mai de-vreme ce se petrec 
e cu puţinele roluri ce le-ar putea reven 
i. Totu-i posibil în lumea de basm a filmul 
ui, chiar şi în Deltă. 

Curios din fire şi, prin profesia de scriit 
or detec-tiv, consider că-i cazul să cunosc 
detaliile. Păşesc în vîrful degetelor. Acu 
ma sînt lipit de peretele hambarului. 

— Ssst! Astîmpără-te! Dacă ne-aud? 

Din păcate nu disting nimic în bezna a 
mbiantă. E clar, însă, că două persoane 
se află pe undeva, prin apropiere. Cu oc 
hii la firele de lumină ce se strecoară prin 
scînduri, întreprind o mişcare de translat 
ie, mergînd lateral, spre colţul imensei co 


235 


nstrucţii. 

— Văleu! Boule, nu vezi unde calci? 

Glasul înăbuşit, oricît încearcă să fie d 
e stins, îmi este cunoscut. Dar ce caută 
aici Hristu, la  pîndă în propria lui ogra 
dă? 

— Eu-s, nene Ferşampanos! Ce faci 
aici? — în-treb mogildeaţa ce începe să s 
e contureze la stînga mea. 


— Sînt cu Veselina, m-a adus aici s-asc 
ultăm ce ticluiesc artiştii! Zice că Aramb 
aşa şi cu socru-său vor să-şi aranjeze nea 
murile în film. 

Cumătra Veselina Mămăligan, pitită lîn 
gă Hristu, îmi dă un ghiont pe neaşteptat 
e: 

— Taci, scriitorule, taci! Parcă se-aude 
ceva în partea ailaltă... 

Tustrei, umăr la umăr, pornim să ne de 
plasăm tip-til şi rapid spre sursa zgomote 
lor depistate de vă-duvă. Ciocnirea se pro 
duce peste cîteva clipe. Şi ceilalţi fusese 
ră atenţionaţi de zgomotele stirnite de 
noi. 

Identificările se petrec pe şoptite: 

— Care sînteţi? Ce căutaţi la mine-n og 
radă? 

— Noi, Hristule! Pîndim la găinarul de 
Pilu! Noi, Manasie, Silică şi Aftandil... De 
-aseară stăm prin-tre garduri, cu ochii pe 


236 


el... 


14. INTEROGATORII PE DIVERSE 
CANALE 


— Nea Hristule, — zic eu în beznă, 
— con-voc o şedinţă urgentă, de noapte, 1 
a mine acasă... Haidem cu toţi acolo, căci 
nu mai avem nimic de văzut şi ascultat! C 
eva nu-i în regulă şi trebuie... 

—... să desluşim ce se întîmplă! — 
completează tot din beznă, Veselina Mă 
măligan. 

Ceilalţi trei ne comunică acordul lor pr 
intr-un mormăit pe trei voci. 

Ne ridicăm din ţărînă, deoarece schim 
bul de pă-reri avusese loc pe terenul de j 
os, acolo unde că-zusem în urma impactu 
lui dintre cele două grupuri şi părăsim te 
renul piş-piş, fără să se-audă nici cel mai 
mic zgomot, cu excepţia lătrăturilor zăvo 
zilor din ogrăzile învecinate, care pornes 
c, din senin, un tir de hau-hau-ri absolut 
nejustificat. 


Sîntem la mine în odaie. Slavă Domnul 
ui, acum ne putem vedea la chip. În casă 


23m 


arde becul (60 wati) şi noi, la masă, stăm 
aşteptind începerea discuţiilor. Pentru a î 
ncuraja participanţii, neavînd altceva la î 
ndemînă, sacrific o sticluţă de trăscău de 
Tîncăbeşti. Recepţionată cu nestăvilit ent 
uziasm. N-am pahare, dar asistenţa nu se 
jenează, ci serveşte direct din gîtul minus 
culului recipient, supraveghind justa dis-t 
ribuire a lichidului inflamabil. Cînd sticla 
ajunge la mine, nu mai conţine nici un s 
trop. Nu-mi rămîne decît s-o pun la loc, g 
oală, spre dezamăgirea vizibilă a adunării 
generale. 

— Fraţii mei şi prietenii mei, — îmi 
dezvolt eu raportul, — cred că-i momentu 
l, în pofida orei tîr- zii din noapte, să clari 
ficăm problemele ce ni se află în faţă... 
Hristu Ferşampanos şi cu cumătră Veseli 
na, mi-au spus că Arambaşa îşi aranjează 
ploile cu cinematografia; şi că de-aia pînd 
eau... Bun! Una la mînă! lar dumneavoas 
tră, — mă adre-sez direct sfintei treimi M 
anasie Ofiţeru, Silică 'Ţo-ropoc şi Aftandil 
Viziru, — aţi declarat că urmăriţi găinării 
le lui Pilu, adică aceeaşi persoană pe car 
e o suspectau şi Hristu cu Veselina. Bu 
n! Două la mînă! Dar aş vrea să preciză 
m: despre ce găinării e vorba, şi despr 
e ce aranjamente? Asta ar fi trei la mî 
nă! Clar? 

Se produce o mişcare în rîndurile parti 
cipanţilor. Veselina îl îmboldeşte pe Hrist 


238 


u: 

— Lasă-mă să vorbesc eu, tu nu te 
băga! — şi-i mai trage şi-un ghiont îndesa 
t, de face bietul Fer-şampanos „hic!” — 
eşti un adormit, blegul pămîn-tului, a tre 
buit să te tîrăsc după mine ca pe-un sac 
de cartofi, pînă să te duc la hambar, să-i 
asculţi pe-ăia... Uite care-i buba, doml 
e Conan, cinemato-grafiştii vor să angaje 
ze actori pentru filmul lor... Se zvoneşte 
că diriginta va fi în fruntea cinemau-lui... 
că neamurile lui Papaşa şi-ale lui Aramb 
aşa vor juca numai ele în circul ăsta... Fie 
rbe tot sa- tul, domnule Conan! De ce să 
cîştige numai şme-cherii? Noi de ce n-am 
fi vrednici să ne pozeze în filmul lor? Dia 
dea Manasie Ofiţeru, care a luptat în do 
uă războaie, care-a văzut multe la viaţa 1 
ui, şi-apoi Aftandil, sau chiar şi Silică, me 
mbrii în echipa ar-tistică a căminului cult 
ural, ei de ce n-ar face pe actorii? Sau eu, 
văduvă în puteri, care joc în toate piesele 
de la cămin? N-am luat şi premiu la con-c 
ursul judeţean? Ce, dac-a fost premiul al 
treilea?... 

Veselina priveşte înciudată prin came 
ră. Ştiu eu ce caută, dar dacă demasc asc 
unzătoarea trăscăului sînt un om pierdut. 
Aşa că fac pe niznaiul. 

Aftandil Viziru, o namilă de om, un roş 
covan simpatic, clădit numai din muşchi ş 
i oase ciolănoase, îşi aprinde o ţigară, a p 


239 


atra, servită degajat din pa-chetul meu d 
e „BT”. Se vede că-i place tutunul bulgăr 
esc. Apoi, după ce trage fumul adînc în p 
lă-mînu-i de metal neidentificat, oftează ş 
i declară cu glas dogit şi amărit: 

— Dă-i dracului cu filmul lor... Ce-o să 
fie dacă neamurile lui Arambaşa or să int 
re în poze?... Nu asta-i problema. 

— N-ai dreptate, Aftandile! — se mînia 
ză  Silică. — N-ai dreptate. Nu-s 
reprezentativi pentru ,,Mila 41”! Asta mă 
doare pe mine! 

Manasie Ofiţeru, un bătrîn vînjos şi băț 
os, scuipă în palmă şi, cu tăişul celeilalte, 
pocneşte în flegmă. Sărim la o parte cu t 
oţii, ferindu-ne de stropi. 

— Văzurăţi, timpiţilor? Uite-aşa ne-mp 
răştiem şi noi. În loc să-l prindem pe Pilu 
cu mîţa-n sac, că ne fură peştele şi zilel 
e muncă, şi banii, şi femeile, noi ne vînzol 
im ca nişte vînturi în izmene, jelin- du-n 
e că nu ne bagă artiviştii ăia în film. Asta- 
i problema cea mai arzătoare? 

Numai Hristu Ferşampanos tace. Nu-s 
atît de con-vins, între noi fie vorba, că el 
şi cu Veselina stă- teau în beznă doar pe 
ntru a urmări activităţile lui Arambaşa. P 
esemne că aveau alte chestiuni de dez-bă 
tut. El lup singuratic, ea vădană, şi încă î 
n pu- teri, văzîndu-se prinşi cu „mititic 
a”, precis că scor-niseră, pe loc, problem 
a spinoasă a participării sa-tului în „cast” 


240 


-ul peliculei lui Socrate Cotoi. 

Abia într-un tirziu îndrăzneşte să-ntreb 
e: 

— Dar matale, domnu maestrule, matal 
e ce că- tai pe lingă hambar? Că n-oi fi vri 
nd a spune că te interesează să joci la cin 
ema... 

Mă grăbesc să nu-l dezamăgesc: 

— Ferească-mă Dumnezeu de-aşa cev 
a! 

Dar Ferşampanos insistă, nu se mulţu 
meşte: 

— Şi-atunci? 

— Şi-atunci, cum să-ţi spun, nea Hristu 
le, mă plimbam aşa fără scop, numai săi 
au puţin aer... 


— Orbecăind prin beznă, să-ţi spargi c 
apul călcînd prin gropane? De ce nu te pl 
imbi tălică prin ograda lui Stepan? De ce 
taman la mine? 

Neapărat trebuie să inventez ceva plau 
zibil, pen-tru a astîmpăra curiozitatea vec 
inului. N-are nici un rost să-i spun chesti 
a cu drepturile mele de autor. 

— De foame, nene Hristule! De foame! 
Gîndeam c-or să mă poftească la masă... 
Dar cînd să bat la uşă v-am auzit pe voi, p 
e mata şi pe cumătra Vese-lina, hîrjonind 
u-vă în întuneric... E bine? 

Roşeaţa cumătrului Ferşampanos e gră 
itoare. E clar. Nu-i bine! 


241 


La acest punct al ordinei de zi, fără să 
mai fie nevoie de-a pune la vot, se decide 
închiderea şedin-ţei. Lumea-i obosită, şi 1 
a propriu şi la figurat. Trăscăul de Tîncăb 
eşti nu se dezminte. Cînd mă uit la ceas, 
nu-mi vine a crede. Ţiferblatul arată mie- 
zul nopţii. Ce repede se scurge timpul! Şi 
totuşi, mi-e foame şi n-am ce să iau în g 
ură. Dar, înde-letnicindu-mă cu petrecere 
a oaspeţilor, uit pentru o clipă de această 
stringentă problemă. 

Pînă la urmă, în absenţa oricăror 
resurse pe plan local, — tiotea Maşa-Gar 
afa fiind dispărută fără ur-me, — decid să 
mă culc nemîncat. Conform cele-brului y 
oga: mîncarea de seară dă-o duşmanilor. 
În orice caz, ştiu că voi dormi bine. Dacă- 
i trag un somn lin pînă la opt, mîine mă a 
puc de lucru. In plin „forcing”. 


Întocmai aşa s-a şi întîmplat. Am dormi 
t buş. Adică buştean. Dar nu pînă la opt d 
e dimineaţă, ci numai pînă la şase. Atît in 
dica „Omega” mea în clipa cînd sosiră inv 


eidăraşii. 
— Scoală-te, maestre, c-am venit cu 
cafeaua! — răcneşte de afară jovialul 


regizor Socrate. — Ne-aşteaptă o nouă zi, 
o zi senină şi plină de făgă- duinţi. Astăzi 
ne apucăm de lucru. Dar, mai înainte de t 
oate, să bem cafeaua cea de toate zilele. 


242 


O vom bea împreună, căci avem de discut 
at nişte probleme arzătoare la ordinea zil 
ei... Aşteptăm! 

Mă îmbrac la repezeală. Cvintetul disc 
ută în faţa uşii. Nu înţeleg despre ce vorb 
esc, aşa că prefer să renunţ la spălat şi 
să-i vîr mai degrabă în odaie. _ 

Socrate Cotoi intră primul. În mînă cu 
ceaunul fumegind. După el Grigulea, apoi 
Cotonog, Pirvuică şi Gică Bendix-Telesco 
p. 

— Maestre, iartă-ne insolenţa, dar eşti 
invitatul nostru. Nu putem servi cafeaua 
fără prezența ma-tale. Şi nici n-avem za 
hăr, aşa că vom apela la za-harina 
dumitale... — declară insidios apoplectic 
ul director de producţie. 

Buimăcit de nesomn, încropesc un mic 
dejun pau-per. Biscuiţi „Istria” şi nişte ca 
ramele uscate. N-am altceva la îndemînă. 
Dar merg de minune cu exce-lenta cafea 
„italiană” a clanului Cotoi. Mai ales că ne 
avînd ceşti, o servim în stacane de-o litră. 


Cineaştii ăştia sînt totuşi nişte oameni 
drăguţi şi de treabă. Pesemne că s-au si 
mţit prost ieri seară, văzînd că mă plictis 
esc la discuţiile lor cu delegaţii actorilor 
din „Mila 41”. 

— Meştere, — mă acostează pe ne 
aşteptate So-crate, — se vorbeşte că lucr 


243 


ezi şi-n presă, reporter la „Fapta”. Aici ai 
venit pentru revistă? Te docu-mentezi pe 
ntru vreun material senzaţional, despre o 
amenii Deltei? 

— Nici gînd, domnule Socrate! Fereas 
că Dum-nezeu. Sînt în plin concediu de cr 
eaţie, să-mi termin romanul meu poliţist! 


— Poliţist? Cu miliţie economică?... 

— Nu, domle, fără miliţie, dar cu crimi 
nali... Aşa se numeşte genul, însă nu-i ob 
ligatoriu să cu-prindă şi organe de specia 
litate... Există fel şi fel de scheme... Sch 
ema mea-i enigmistică, de tip atmosferă 


Socrate răsuflă uşurat: 

— Excelent! Înseamnă că „Mila 41” îţi 
oferă un material informativo-documenta 
r de primă mînă... Scormoneşti caracter 
e, iscodeşti conflicte, cercetezi probleme 
locale... Nu-i aşa? 

Se pricepe şi Cotoi ăsta la literatură, c 
um mă pricep eu la cinema. 

— Dragul meu regizor, — încerc eu să-l 
lămu-resc, — materialul meu este de 
multă vreme în sta-diul final. Am venit la 
„Mila 41” pentru alte mo-tive... Am fost t 
rimis... 

Cotonog devine vînăt: 

— Trimis? De cine? 

Pişu depistează impoliteţea directorulu 
i şi inter-vine: 


244 


— Nene Optimus, cum se poate să-l înt 
rebi aşa ceva pe maestrul? Dacă e vorba 
de-o trimitere spe-cială?... 

Drăguţii de ei, îşi fac griji pentru mine. 

— Fiţi liniştiţi. Nu m-a trimis nimeni 
oficial, ci 


un vechi prieten de-al meu, pescar amato 
r de faimă naţională... Specializat în înge 
IEI ARE + 

_— „Ingeri”? — se miră nespus Gică, — 
„Ingeri”, îngeri, din ăia scăpaţi de la pîrn 
aie? Sau îngeri bi-sericeşti?... 

— Ingeri simbolici, domle Telescop! 

— Scuzaţi de-ntrebare, domnule Cona 
n! Din ăş-tia nu cunosc... 

— Nu mă mir, dar nu-i cine ştie ce pag 
ubă. Sînt nişte îngeri ca noi, ca voi... însă 
el mi-a recoman- dat pe Stepan Cugşeai ca 
gazdă. Să stau la dînsul şi să-mi scriu ro 
manul... 


Cvintetul cineaştilor soarbe cafelele un 
a după al-ta. Interesant şi acest schimb d 
e experienţă între două genuri diferite al 
e artei. Pentru a înviora at-mosfera, îl ch 
estionez pe şeful echipei: 

— Care-s problemele arzătoare, despre 
care po-meneai cînd aţi sosit? 

Regizorul devine grav. Priveşte pe rînd 
la mem-brii colectivului, ca şi cum le-ar fi 


245 


cerut o aprobare vizuală, apoi demarea 
ză: 

— Dragă maestre, nici nu ştii cît te iubi 
m şi cît ne frămîntă anumite probleme le 
gate de creaţia du-mitale. De cînd am sos 
it la „Mila 41”, am mai aflat şi noi cîte ce 
va. Cel puţin ăia de la oficiul poştal sînt 
îngroziţi. Primeşti atitea reviste şi, mai al 
es, atita corespondenţă încît au intrat la 
idei. În special Moira Ghergidap. O fi ea f 
ată drăguță, dar nu ştiu ce se ascunde Î 
n căpşorul ei... 

Romică Pîrvuică, mult mai la obiect de 
cît regizo-rul, completează dosarul de ca 
dre al dirigintei: 

— Este capabilă de orice, nene Conan! 
De orice! 

Încep să fiu neliniştit. 

— Adică?... 

— Păi bine, domle Conan, tocmai dumn 
eata, autor de romane polițiste, nu-ţi dai 
seama că repre-zinţi o enigmă pentru ele 
mentele negative de pe teritoriul „Milei 
41”? — îmi sugerează Pişu, tuşind cu înţe 
les. 

— Hai să nu ne mai ascundem după de 
gete, dom-le Conan, — reia conducerea 
discuţiei Socrate. — Avem informaţii că d 
iriginta îţi spionează corespon-denţa, îţi d 
eschide scrisorile, le citeşte... De ce se te 
me? 

— Imposibil! — exclam eu îngrozit. 


246 


— Ba-i foarte posibil! Şi, mai mult de-a 
tit, Moira nu-ţi expediază scrisorile imedi 
at. Mai întîi le co-piază, şi-abia apoi le tri 
mite... dacă le mai trimite! lartă-ne că ne 
băgăm în problemele dumitale de creaţie, 
dar vrem să ne dovedim alesele simţămin 
te ce le nutrim pentru matale, şi să-ţi dă 
m o mînă de ajutor, aducînduc-ţi la cunoşti 
nţă manevrele putorii... 

— Da, bine zis, ale putorii, — intervine 
sarcastic Cotonog, — pentru că numai o 
putoare, o infrac-toare înrăită procedea 
ză în modul ăsta suspect... Am dreptate, 
dragă Socrate? Greşesc cumva, măi Pişul 
e?... 


Prietenul la nevoie se cunoaşte. Ştiu as 
ta de la tanti Ralita, mătuşă-mea. Şi tocm 
ai eu, detectiv de-o oarecare perspicacita 
te, tocmai eu să manifest atita neglijenţă, 
şi să nu observ parşivenia dirigintei. 

Ceea ce mă miră însă, spre stupefacţia 
mea, care cunosc destul de bine conţinut 
ul corespondenţei pri-mite şi expediate, e 
ste totala lipsă de însemnătate a acestei 
a. Ce anume o determină pe Moira să-mi 
suspecteze scrisorile? Aici e-aici! 

Băieţii din echipă privesc înduioşaţi la 
frămînta-rea mea, atit de vizibilă pe chip 
ul devastat de gînduri negre. Constatînd 
că-i preocupă soarta subsemnatu-lui, îmi 


247 


dau seama că-s singura mînă de ajutor pe 
care mă pot baza. Şi, ca o culme, sînt cin 
ci, întoc-mai cît şi degetele unei mîini. 

— Domnule Socrate! Domnule Cotono 
g! Dom-nule Pîşu! Ce credeţi că-i de făcu 
t? Aveţi vreo idee? 

Telescop şi cu Pîrvuică, lezaţi de faptul 
că-i omi-sesem de la apel, recită în duet: 

— Avem, dragă maestre! Avem şi noi! 
Dar să  vi-o spună Socrate, că-i mai vers 
atil în chestiile astea... 

Imi întorc privirea rugătoare spre regiz 
or. Şi aş-tept. lar Cotoi nu mă lasă să fier 
b în suc propriu: 

— Există o idee, dragă meştere, o idee 
a între-gului nostru colectiv. Ca să vezi ci 
t ne preocupă destinul dumitale, aflat în 
aceste grele clipe la mare cumpănă... Tre 
buie să aflăm ce se ascunde în spa-tele ac 
estor acţiuni suspecte ale putorii, aşa cu 
m prea bine am marcat eu, şi cum şi mai 
bine a sub-liniat nenea Optimus, că-i mai 
bătrîn, şi mai umblat cu putorile... Neapă 
rat să pornim la acţiune neîn-tîrziat. În co 
lectiv. Că unde-s doi, puterea creşte, da 
r unde-s cinci, şase, şapte, şi aşa mai dep 
arte, pu-terea de şoc sporeşte apreciabil 
... În linii mari, eventual şi-n linii mai măr 
unte, ideea ar fi urmă-toarea: trebuie m 
ers în vizită la dirigintă, sub un 


pretext oarecare, şi-acolo, la faţa locului, 


248 


Moira să fie trasă de limbă, obligată să se 
autodemaşte... 

Într-adevăr, asta se poate chema idee. 
Chiar mă simt străbătut de-un val de ent 
uziasm juvenil: 

— Dar n-o să i se pară ciudat că năvăli 
m atiţia inşi în living-room-ul ei, mai ales 
după ce i l-am şi demolat? 

Socrate pare nedumerit: 

— Care atiţia? Ai să mergi de unul sing 
ur, maestre Conan! Nu eşti destul cu volu 
mul dumitale? Principalul este să nu tem 
ai aşezi pe canapea, sau, în cel mai rău c 
az, cînd vezi că este imposibil de refuzat 
o asemenea invitaţie, să ai asupra matale 
o rolă de scotch! 

— Singur! Numai eu, cu mine? Şi colec 
tivul? 

Optimus Cotonog pesemne sîcîit de mu 
ltiplele mele întrebări, devine oarecum in 
solent, dar nu cine ştie ce: 

— Păi bine, domnule Conan, ce mai vre 
i de la sufletul nostru? Idee ţi-am dat, inf 
ormaţii ţi-am furnizat, situaţia ţi-am lămu 
rit-o! Nu-i oare de ajuns? Vrei cumva să- 
ţi spargem şi niscaiva lemne pentru iar 
nă? Hai că-i prea de tot... 

Are dreptate simpaticul apoplectic. Bu 
nă ziua mi-au dat, belea şi-au căpătat. R 
areori întilneşti oa-meni atit de dezintere 
saţi. N-aş fi crezut niciodată că cineaştii 
ăştia pot fi atit de utili semenilor, în afar 


249 


a zecilor de mii de metri de peliculă indig 
estă. 

Totuşi se cer nişte precizări: 

— Şi dacă descopăr ceva dubios, ce fac 
atunci?... 

Socrate mă lămureşte instantaneu: 

— Atunci se schimbă calimera... Intră 
m noi pe fază... 

Cumplit este că, acum cînd trebuie să 
mă con-centrez asupra acţiunii „Moira”, 
cu toate facultăţile, simt o foame crînce 
nă, răscolitoare. Barem de-o fi apărut pri 
n sector tiotea Maşa-Garafa!... 


15. SĂ NU-ŢI GHICEŞTI SINGUR M 
OARTEA ÎN CAFEA! 


Părăsit de bunii mei prieteni plecaţi 
să prînzească pe alte meleaguri, încep să 
cuget la cea mai înaltă tensiune. Simt cu 
m releele mele neuro-nice intră în conexi 
une, parcă mă furnică ceva prin creier, d 
epistez accelerate declanşări de impulsur 
i electrice, simt că-mi fierbe mintea. Aşa 
am fost tot-deauna în momentele de peric 
ulozitate sporită. 

Dar niciodată nu se poate gîndi cu sto 
macul gol. Ideile sînt lipsite de fosfor, de 
proteine, şi de toate celelalte principii vit 
ale. Deci să trec la prima fază a misiunii 


250 


„Moira”: un prînz tonic, stenic, dar nu di 
etetic. În asemenea situaţii se suspendă, 
pînă la terminarea operaţiunilor, orice re 
gim alimentar. 

Cu ajutorul preţios al Maşei-Garafa, înt 
oarsă de la cumetrele ei, mă revitalizez î 
ntr-un ritm satisfă-cător. Un mic castron 
(repetat) cu borş de peşte, o bucăţică de 
şalău prăjit, fără lămîie, că nu există, şi 
-un singur pahar de cărţălău, cu serioase 
urme de acid acetic pur. 

În clipa cînd îmi limpezesc cavitatea bu 
cală de oţetul lui Stepan Cugşeai, cu-o pi 
cătură de trăscău, apare la orizont şi Miş 
a Negroponte. 

— Să trăiţi, maestre, v-am adus ziarel 
e! Ce mai faceţi? Eu-s istovit. Nu mă mai 
tin picioarele, maes-tre! Simt că mă lasă 
şi inima... 

— De ce umbli pe jos? Unde ţi-e bicicle 
ta? 

— Am casat-o, domnu Conan! Nu sem 
ai poate folosi. M-am trîntit şi eu pentru 
cîteva clipe în şanţ, la iarbă verde, să tra 
g un pui de somn, că eram tare obosit, 
şi bandiți necunoscuţi mi-au furat... 

—... velocipedul? Auzi, ce oameni! 

— Roţile mi le-au furat, domnule Cona 
n, roţile, că aveau caucioace noi. Cănue 
rau proşti să se os-tenească a le da jos de 
pe genţi... 

— Să-ţi dau un întăritor? Un trăscău? 


251 


— Mai întrebaţi, maestre? Eu votez pe 
ntru! 

— Perfect! Dar am să te rog să-mi faci 
un servi-ciu... Să-i transmiţi un bilet doa 
mnei diriginte... Se poate? Vreau s-o înt 
reb dacă-i dispusă să pri-mească vizita m 
ea... aş vrea chiar astăzi după-masă... 

— Gînd la gînd cu bucurie, iarăşi zarvă 
o să fie! — se declanşează pe neaşteptate 
sistemul creator al factorului, versificator 
la orice oră din zi şi din noapte, spontan ş 
i-n proporţie de masă. — Păi chiar v-aduc 
eam o scrisoare de la şefa noastră... Vă p 
of-teşte la o cafea, dar să veniţi singur, fă 
ră zurbagii... 

— Aşa ţi-a spus? 

— Nu! Aşa a scris în bilet. Poftiţi plicul 

„„ să verificaţi şi matale! 

Nu mă miră faptul că Negroponte mi-a 
citit o scrisoare adresată personal, ci iniţi 
ativa Moirei Ghergidap de-a mă vedea di 
n nou, mai ales după cele petrecute în ca 
sa ei. 

Desfac plicul pe care Mişa îl lipise de c 
urînd, se mai simţea umezeala salivei, şi 
pornesc să descifrez: 

— „lubite maestre, cred că-mi datoraţi 
o expli-caţie, tot aşa cum şi eu mă simt o 
bligată să vă lă-muresc o seamă de lucrur 
i ciudate, dacă nu chiar bizare. Faceţi cu 
m credeţi, «ad libidum», vorba mea, dar 
poftiţi să sorbim împreună o ceaşcă de ca 


252 


fea. A dumneavoastră M. G.” 


Îmbrăcat în ultimele mele ţoale festive, 
ceilalți pantaloni dovedindu-se irecupera 
bili, îmi frămînt mintea destul de serios 
gîndindu-mă ce atenție să-i duc diriginte 
i, pentru a-i atenua reflexele şi a ob- ţine 
demascarea plănuită de colectivul clanul 
ui Co-toi. Brusc mi-amintesc de şerica Mo 
irei. Cred însă că trăscăul meu de Tîncăb 
eşti îi va înlesni o mărtu-risire completă, 
eventual chiar şi mai mult. lau deci un fla 
con din stocul meu supranormativ person 
al şi-l împachetez într-o hîrtie imacula 
tă, smulsă din teancul destinat dactilogra 
fierii manuscrisului. 

17,15 h. fix, cunoscînd ora de închider 
e a oficiu-lui, bat la uşa domiciliului doam 
nei Moira Ghergi-dap. Vipera, năpiîrca, „p 
utoarea” apare numaideciît în prag, poftin 
du-mă cu cel mai grațios zîmbet avut la d 
ispoziţie: 

— Poftim, poftim, domnule Conan şi iu 
bite maestre, ştiam că punctualitatea du 
mitale nu se va dezminţi nici de astă da 
tă. Eşti un adevărat rege, în această privi 
nţă, şi nu numai atît. Simţeam o ne- voie 
nebună să discutăm împreună. Dar intră, 
nu rămîne în prag, că trage. Şi curentul, 
şi Arambaşa cu ochiul. De cînd cu petre 
cerea noastră, bairam-par-ty-ul de pomi 


253 


nă, fostul meu logodnic mă urmăreşte cli 
pă de clipă. 

Ca să potolesc debitul verbal al dirigint 
ei cu două feţe, mă grăbesc să trec pragu 
l şi să intru în casă. Apoi, la instigaţiile g 
azdei, mă îndrept spre living-room. 

— Ei, ce zici, maestre? Îţi place? Aşa g 
entlema-nicşi mai zic şi eu! A doua zi m-a 
m pomenit cu meşterii, plătiţi şi tocmiţi d 
e domnul Socrate Cotoi. In mai puţin de- 
o jumătate de zi, totul a fost gata... 

Vorba dirigintei, nici „gentlemannix” n- 
ar fi pro-cedat mai cavalereşte. Living-ro 
om-ul prezintă to-tuşi unele modificări. M 
asa se află în centrul încă-perii, dar cana 
peaua este trasă lîngă peretele cu fe-reas 
tra. Tapiţeria a fost înlocuită. Geamurile 
sparte aşijderea, cu altele givrate, transl 
ucide, să nu se poată privi prin ele. 

— Ia loc, domnu Conan! Poţi să te aşez 
i şi pe canapea. De data asta i-au schimb 
at toate arcurile. Eu pun de cafea, am toa 
tă instalaţia la îndemiînă şi, pînă dă în fier 
t, mai stăm la taclale. Că avem ce ne s 
pune, nu-i aşa? 

Mai înainte de-a da urmare perfidei inv 
itaţii, pre-zint modestul meu cadou: 

— Pentru că stimez alcoolurile casnice, 
ţi-am adus şi eu nişte trăscău de Tincăb 
eşti. O băutură aleasă, universală. Ţine lo 
c şi de coniac, şi de ţuică, ba chiar şi der 
om. Se poate pune şi-n cafea... 


254 


Diriginta face pe emoţionata: 

— Vai de mine, maestre, dar nu trebuia 
să te deranjezi. Ce-i drept, îmi prinde bin 
e, deoarece s-a băut toată şerica... Dar te 
rog, nu mai sta în pi-cioare, mă îmbibezi 
cu atitudinea matale frigidă... Parcă ai fi 
constipat, sau ce-ai păţit? 


— Absolut nimic, doamnă Moira! Probl 
emele de creaţie. Mă frămîntă! 

— Nu foloseşti, în asemenea cazuri, un 
relaxativ uşor? De pildă prune afumate s 
au sulfat de sodă menajeră... Eu, cînd sîn 
t amărită, iau totdeauna o lingură de sare 
amară. Excelentă! După o jumătate de o 
ră mă simt uşurată... 

Diriginta încearcă să abată discuţia spr 
e probleme minore, sau îmi pregăteşte ci 
ne ştie ce lovitură de teatru. Decid să mai 
aştept. Pînă la declanşarea ac-ţiunii „Moi 
ra”, cel mai bun lucru este să fac pe pros 
tul. Aşa că mă pregătesc să iau loc pe ca 
napea. Mi-aduc aminte însă de consiliul r 
egizorului şi re-nunţ în ultimul moment. 
Optez pentru scaunul cel mai apropiat de 
uşă. Probabil dintr-un zdravăn in-stinct d 
e conservare, care la mine funcţionează t 
ot-deauna ireproşabil. 


Madam Ghergidap supraveghează ibric 
ul de cafea. Iar eu supraveghez amăgitoa 


255 


rea făptură a gaz-dei. Pentru cea de-a do 
ua vizită a mea, nu şi-a mai îmbrăcat roc 
hia aceea de lame, ci s-a rezumat la nişte 
blugi noi albi murdari, nu ştiu dacă natur 
al sau din fabrică, şi la o bluză în carouri 
violent împopis-trate. Observ c-a abando 
nat „Carpaţi”-urile, trecînd la „Kent”. Pes 
emne vreo atenţie de-a regizorului, grav 
complexat de pagubele pricinuite. Aband 
onez şi eu „BT”-urile mele, înţelegind să 
profit de faptul că-s oaspete. Blugii dirigi 
ntei n-o prea avantajează, reliefind excesi 
v nişte picioare de tipul stilp de tele-graf, 
dar nu din cei tradiţionali, de lemn, ci tur 
nati din beton. Cred c-o să aibă probleme 
şi necazuri, în cazul cînd intenţionează 
vreo mişcare mai bruscă. Văd c-a părăsit 
şi peruca de rîndul trecut, arborîn-du-şi 
părul propriu, ameliorat însă cu produsel 
e naţionale de boiangerie cosmetică. 

— Domnule Conan, — mi se adresează 
pe neaş-teptate Moira, turnînd în acelaşi 
timp cafea în ceşti, — mă condamni pentr 
u portamentul meu din timpul petrecerii? 

— În ce calitate, doamnă Moira? 

— Aşa, fără calitate, ca om şi tovarăş d 
in do-meniile artei! 

— Dragă doamnă, nu-s capabil să jigne 
sc o fe-meie nici c-o floare... 

— Dar nici c-un buchet de garoafe! Şti 
u. Am observat. Pesemne din pricină că 
eşti căsătorit, nu o amărită de solitară ca 


256 


mine... 

Sorb din cafea. Nu mai are aceeaşi aro 
mă, ca la prima vizită. Şi ce bine mi-ar fi 
prins o cafea, mai ales acum, cînd mă pre 
gătesc de atac. O cafea care să-mi placă, 
tare, groasă şi mare. Mai aprind o ţi-ga 
ră, tot din pachetul de „Kent” al gazdei; b 
arem dacă-i prefăcută şi vrăjmaşă, cel p 
uţin să-i fac pa-gubă. Trag adînc, mă îne 
c, tuşesc şi spun: 

— Aş vrea să-ţi reclam anumite deficie 
nte ale poştei, nu te superi? Coresponde 
nţa îmi vine cu în-tîrziere... Iar plicurile 
mi se par abia lipite, parcă a umblatci 
neva prin ele! Cum este posibil aşa cev 
a, doamnă Ghergidap? 

Eram convins că şocul direct va acţion 
a mult mai eficient decît tatonările laşe şi 
incongruente. Demolată în structura psih 
ică, diriginta trebuia să re-curgă la o cri 
ză de nervi, pentru ca apoi să treacă la d 
estăinuiri mai dezvoltate. O schemă clasi 
că, utili-zată şi de detectivii moderni, cu 
m ar fi Lemmy Caution sau Philip Marlow 
e. 

Aştept încordat. Diriginta mai toarnă c 
afea în ceşti, zîimbindu-mi pe sub must 
aţă. Verde şi insidios. Apoi demarează: 

— Tot ce se poate, dragă maestre! La n 
oi în Del-tă, umezeala atinge uneori cote 
atît de ridicate, în- cît se dezlipesc şi ten 
cuielile de pe case, darmite pli-curile, car 


2047 


e ştii matale... N-am decît un singur fac-t 
or, şi-acela beţiv! De unde să aibă atîta s 
cuipat, să lipească plicurile la loc? Din pr 
icina băuturii i s-au uscat ficatul şi gangli 
onii limbii... lar samagonul ar dizolva şi 
mai acătării guma de pe plicuri... Apro-po 
u, tot veni vorba de băutură, n-ar fi cazul 
să bem un păhărel de trăscău? 

Incremenit de abilitatea „putorii”, acce 
pt fără re-zistenţă. 

— În sănătatea lui tălică, maestre Cona 
n! Şi nu-ţi mai face griji cu poşta noastră. 
Asta-i viaţa, asta-i clima! — rosteşte sole 
mn diriginta, dînd pe gît pri-mul pahar de 
licoare inflamabilă. 

Cele 57 de grade ale alcoolului nu-i pro 
duc nici o impresie. Fapt pentru care m 
ai serveşte şi-al doilea pahar, plescăind 
din limbă. 

— Nu-i rău vizichiul ăsta, domle Cona 
n! Putea fi şi mai tare! 

Mă grăbesc să verific declaraţia dirigin 
tei. Sper să nu-mi fi degradat careva pro 
dusul, poluîndu-l cu apă. Sorb atent din 
păhărel. Nici urmă de traficare. Mai mult 
ca sigur că diriginta, surprinsă de atacul 
meu vrea să cîştige timp abătînd discuţia 
asupra altor probleme. Şi chiar aşa se şi 
întîmplă, deoarece o aud: 

— Domnule Conan, am o propunere, ha 
i să-ţi ghicesc în cafea. Dacă enigma plic 
urilor se datorea-ză unei miîini criminale, 


258 


zaţul cafelei o va da numai-deciît de gol. T 
ot aşa l-am prins, şi pe fostul factor, cu 
miîţa-n sac. Fura din pensiile oamenilor. I- 
am ghicit în cafea şi i-am spus-o verde în 
faţă: „Nene Izop eşti în pom! Furi! Furi d 
e stingi! Uită-te în fundul ceştii... vezi vie 
rmişorii ăia desenaţi în zaț?” S-a uitat, a 
îngălbenit şi-a mărturisit tot. De acord?... 
Ia dă-mi ceaşca, s-o răstorn!... 

În această clipă am o străfulgerare de 
geniu. Răs-torn paharul cu trăscău de pe 
masă, lovindu-l cu cotul. Dau să mă plec. 
Moira mă opreşte: 

— Lasă că-l ridic eu. Dumitale o să-ţi vi 
e greu, din pricina voluminozităţii! 

În secundele cît diriginta umblă pe sub 
masă du-pă pahar, schimb ceştile de cafe 
a, trecînd-o pe-a mea în locul celei din f 
aţa doamnei Ghergidap. 

După ce umple din nou păhărele cu tră 
scău, în-cercînd să-mi explice că paharul 
golit nu poartă no-roc, diriginta ia ceaşca 
de cafea din faţa mea, fosta ei ceaşcă şi- 
o dă cu fundul în sus. 

— Pînă gustăm din trăscăul dumitale, s 
e aşază şi zaţul! Noroc şi sănătate, domn 
ule Conan... 

Durează ceva vreme aşezarea zaţului. 
Timp în care Moira mai rade vreo două 
păhărele de tărie. Eu mă abţin. Vreau să 
fiu în deplinătatea tuturor fa-cultăţilor m 
ele mintale. Să văd ce-şi ghiceşte scor-pi 


259 


a, în propria ei ceaşcă. Poate că-n felul ac 
esta va fi nevoită să spună adevărul. Un 
adevăr pe care-l crede a-mi aparţine. Ast 
a lovitură de teatru, mai zic şi eu. 

— la să vedem, dragă maestre, — 
vorbeşte cu limba niţel cam şontică 
diriginta, —  poate-l desco-perim pe 
criminalul care-ţi citeşte scrisorile! 

O încuviinţez entuziast: 

— Ia să vedem, dragă doamnă! Chiar si 
nt curios să asist la talentele dumitale div 
inatorii în plină acţiune. Nu prea înclin să 
cred în supranatural, dar dacă spui că l-a 
i prins pe hoţul ăla de poştaş în chipul ăst 
a, să vedem pe cine mai prinzi acum... 
Nu era cumva cazul să ghiceşti în cafeau 
a făptaşu-lui? Merge oare şi-n ceaşca me 
a? 

— Bineînţeles! Există o legătură strîn 
să, magneti-că, telepatogenică între păgu 
baş şi criminal... În ori-ce caz, zaţul ăsta 
mi se pare tare ciudat, chiar bi-zar... Nu-i 
bine ce se-ntîmplă dragă maestre, nu-i bi- 
ne, zău aşa!...Vai de mine!... Nu te simţi 
bine?... Eşti suferind, domnul Conan? Ai 
vreo boală mai veche? A 

— Dar de ce, coană Moira? In afară de 
mici de-zagremente digestive, cînd depăş 
esc ştacheta, nu ştiu să sufăr de ceva gra 
Va 
Diriginta mă examinează pe sub sprînc 
ene. Ro-teşte ceaşca pe toate meridianel 


260 


e. Priveşte în ea, de parcă ar citi în carte 
a destinului. 

La un moment dat holbează ochii, îngăl 
beneşte. Lasă ceaşca să-i cadă pe masă, z 
vicneşte din braţ, răsturnînd instalaţia de 
cafea. Se clatină îngrijoră-tor, pendulînd 
pe spătarul scaunului. Ţipă răguşit, icneş 
te şi cade cu capul înainte. 

Zgomotul produs de impactul dintre s 
căfîrlia di-rigintei şi lemnul masiv mă fac 
e atent. Pînă atunci urmărisem detaşat m 
anevrele gazdei, bănuind în ele circul ob 
işnuit al ghicitoarelor. 

Mă reped la dirigintă. Îi ating umărul. 
Trupul gazdei, ca un sac cu fasole (boab 
e) prost echilibrat, se prăbuşeşte de pe s 
caun, lungindu-se pe podea. Şi decide să 
rămînă acolo, fără să mai comită vreo m 
işcare. 

Moare diriginta! I s-a făcut rău? Dau p 
rimul aju-tor. Mai întîi torn pe ea apă din 
carafă. Doi litri, pe puţin. Nimic. Apoi înc 
erc un „bouche-ă-bouche”. Dar sînt nevoi 
t să renunţ. Gura dirigintei emană o ase 
menea cantitate de vapori alcoolici, încît 
mă cu-prinde ameţeala. Pornesc s-o pălm 
uiesc. Mai întîi uşurel, apoi mai vîrtos. Da 
r se încăpăţinează să ră-mînă de lemn-Tă 
nase. 

Privesc disperat în jurul meu. În afară 
de perso-nalitatea mea şi de cadavrul pre 
zumat al dirigintei, nimeni care să mă aju 


261 


te. Ce-i de făcut? O zgilţii din toate puteri 
le, apoi încep să-i strig la ureche, dintr-o 
poziţie extrem de dificilă, deoarece trebu 
ie să stau aplecat: 

— Doamnă dirigintă! Doamnă Moira! S 
e poate să-mi faci una ca asta mie, tocma 
i acuma cînd aveam atita nevoie de linişt 
e pentru roman? Trezeş-te-te, ghicitoare 
nenorocită! Nu vezi că ţi-ai ghicit propria 
-ți moarte? Spune odată, ai murit? Sau fa 
ci bancuri! Haide, lasă gluma. Renunţ la 
dezlegarea misterului plicurilor. Cunosc 
adevărul. Te iert, nu-mai învie odată! 

Nici gînd să se lase convinsă de suplic 
aţiile mele. Tace şi nimic mai mult... 

Fug în bucătărie, poate găsesc nişte oţ 
et aromatic să-i fricţionez timplele. N-are 
aşa ceva. În disperare de cauză recurg to 
t la universalul trăscău. Torn în palmă o 
doză zdravănă de alcool casnic, şi pornes 
c să-i frec obrajii, fruntea, ceafa, gîtul. Ni 
ci un rezultat 


notabil. Ca şi cum aş fi fricţionat cu carm 
ol antireumatic un picior de lemn. 


Istovit de-atari eforturi nesăbuite, mă 
aşez pe scaun. Privesc la trupul nemişcăt 
or al moartei. Oare moartă să fie? Este! Ş 
i încă bine. Pentru a mă reîn-vigora niţel, 
beau dintr-o dată toată cafeaua din ibricu 


262 


l scăpat nerăsturnat. Peste vreo cîteva mi 
nute îşi va face efectul. Pornesc să aştep 
t. Dar ca să nu irosesc timpul, încep să cu 
get adînc şi grav la si-tuaţie. Se cere o an 
aliză serioasă. Aşa cum se cu-vine din par 
tea unui detectiv amator, excepţional, de 
talia unui Al Conan Doi. 

Mai întîi recapitulez desfăşurarea even 
imentelor. Dar nu găsesc nimic deosebit. 
Apoi mă strădui să-mi reamintesc ultimel 
e cuvinte rostite de răposată. Ar fi ceva 
aici. Dar dacă le acord importanţă, ar îns 
em-na să accept introziunea supranatural 
ului, şi nu pot accepta asta. 

Nu-mi rămîne decît o singură concluzi 
e. Moira Ghergidap suferea de inimă. De 
altfel nu pomenise ea, cînd pornise să ghi 
cească, despre o gravă sufe-rinţă, despre 
posibilitatea unui deces subit? 

Încep să apară primele simptome ale e 
fectului cardiotonic al cafeinei. Îmi bate i 
nima ca un motor de tractor „Universal 6 
Se 

Şi, ascultînd îngrijorat la pulsaţiile cor 
dului, îmi vine în minte şi ideea salvatoar 
e. Fug imediat la echipă. Doar îmi făgădu 
iseră că vor sta de veghe, în aşteptarea 
rezultatelor misiunii „Moira”. Misiu-nea-i 
ca şi rezolvată, cel puţin parţial. 

Inchid casa, învîrtind de două ori cheia 
în broas-că, privesc atent în stînga şi-n dr 
eapta, apoi o iau la goană în direcţia ham 


263 


barului care adăpostea cartie-rul general 
al clanului Cotoi. Dacă m-ar fi crono-metr 
at cineva, cred c-aş fi fost omologat camp 
ion la cross. Ce mai calea-valea, peste 
mai puţin de şase minute bat disperat la 
intrarea hambarului. Dar nu mai aştept 
să mi se deschidă, ci pătrund buzna înău 
ntru. Cineaştii nici nu-şi întorc feţele spr 
e mine. 

— Domnule Socrate! Nenorocire mare! 
Avem oarece necazuri! 

— Ia loc, domle Conan, şi aşteaptă o tîr 
işică! Mai avem o manşă şi terminăm... 

Este nebun de legat. Joacă pocker ame 
rican, cu cărţile pe faţă, în cinci, iar eu 
mă joc cu temniţa pe viaţă. Ca să nu mai 
pomenesc de Moira Ghergidap care nu se 
mai joacă de-a nimic! 

— Fraţilor, nu-i timpul de glumit. Moir 
a a murit subit. Accident cardiac. Sau cev 
a în genul ăsta. Lă-saţi dracului cărţile as 
tea. O să continuaţi apoi, după ce vă voi 
povesti, dacă veţi mai avea sufletul ăsta... 

Optimus Cotonog se întoarce brusc, m 
ai apoplec-tic ca niciodată, dar fără să las 
e din mînă pachetul de cărţi: 

— Cine-a murit? 

— Diriginta, nene Opti, diriginta. De to 
t! 

Grigulea Pîşu se ridică smucit, răsturni 
nd scăune-lul italian de voiaj: 

— Imposibil! Să moară femeia asta pli 


264 


nă de viaţă? Nu se poate!... 

— De ce să nu se poată? — mă enervez 
eu. — N-are voie? Trebuia să obţină apr 
obarea primăriei? 


Fiindcă-i lipsă de scînduri pentru coşciug 
e? Pentru că nu mai sînt locuri la cimitir? 


— Nene Conan, fii calm! Stai jos şi bea 
o gură de apă! — mă îmbie Gică Bendix- 
Telescop, apropi-indu-se de mine cu un p 
ahar de plastic în mînă. —Potoleşte-te, m 
aestre, nu te maiizmeni aşa, ca într-un 
film poliţist. Vină-ţi în fire, şi povesteşte- 
ne pe larg întîmplarea... 

Socrate Cotoi, dindu-şi seama că-i lată 
rău, zvîrle cărţile de pe masă, face curat 
şi aşază o sticlă ne-identificabilă. Toarnă 
tuturor cîte-un deget de li- chid gălbui, î 
mi toarnă şi mie în paharul pe care-l goli 
sem, şi ne invită, vorbind calm şi aşezat: 

— Să-i tragem cîte-un whisky, şi-apoi 
să-l as-cultăm pe maestrul! 


Stimulat de cafeaua băută în casa răpo 
satei, pre-cum şi de secărica aia englezea 
scă, în mai puţin de trei minute le facor 
elatare completă şi competentă a evenim 
entelor. 

Căpitanul de marină, după ce face un s 
emn po-runcitor să i se mai toarne o porţi 


265 


e de reînvigorant, mă chestionează insist 
ent: 

— De unde ştii că-i moartă, domle Con 
an? Eşti doctor? Dacă-i numai un leşin? N 
u ştii cum îs fe-meile? 

— Nene Romică, e moartă, ascultă-mă 
pe mine! Nu mai are nici un reflex... Nu 
mai respiră... Nu mai răspunde la excitati 
ile exterioare... 

Socrate, ca un autentic şef de operaţii, 
comandă liniştit îmbarcarea în microbuz 
şi deplasarea la domiciliul decedatei: 

— Telescop, preiei volanul! Noi ne urcă 
m în spa-te, să nu ne vadă băştinaşii pe t 
oţi la priveghiul dirigintei... 

— Şi să mă vadă numai pe mine? Adică 
eu-s pe post de fazan, nene Socrate? Hai, 
că nu-i bine!... 

— Taci, măi, nu fi prost! Lasă pe mine t 
oate res-ponsabilităţile... 


Stăm cu toţii în jurul cadavrului. Noi p 
e scaune, lîngă masă, iar trupul dirigintei 
pe masă, acolo un-de-l urcaseră eforturile 
reunite ale colectivului. 

Tăcere generală, ca la un parastas dei 
ntelectuali. După ce amiralul, care avea o 
arecari vagi cunoştinţe de medicină, ca o 
ricare ofiţer de marină, o exami-nase sum 
ar pe Moira, îngăduindu-şi nişte palpaţii 
obscene şi necorespunzătoare momentul 


266 


ui, pusese un diagnostic definitiv: 

— Este cît se poate de moartă, dragii 
mei! Chiar foarte moartă! 

— Foarte bine! — exclam eu. — Dar ce 
facem acum? Anunţăm organele de miliţi 
e, nu? 

Socrate Cotoi mă cîntăreşte din priviri, 
apoi îmi comunică rezultatul cercetărilor 
sale: 

— Nu-mi dau seama cît eşti de greu la 
trup, dragă maestre, dar la cap pot să-ţi s 
pun pe dinafară... Ce? Nu ţi-e bine? Să 
chemăm miliția, şi să te ares-teze pe loc, 
pentru omor reuşit? 

Iarăşi mi se pare că Socrate e nebun d 
e-a binelea. 

— Sigur că-i reuşit. Dar s-a îngrijit sing 
ură de moartea ei. Chiar şi-a prevăzut-o, 
ghicindu-şi în cafea!... Ce legătură am eu 
cu decesul dirigintei? 


— Ai, maestre, ai! — decide regizorul, 
privind îngîndurat la membrii echipei. — 
Cum să nu ai? Te-ai întrebat ce-a băut 
răposata mai înainte de a-şi da duhul? 

— Trăscău, ce să bea altceva. Trăscău 
şi cafea, preparată de mînuţele ei... 

— Şi dacă trăscăul era otrăvit? Nu de d 
umneata, ci de criminalul care se ascund 
e în dosul acţiunilor enigmatice ale dirigi 
ntei. Al cui era trăscăul? Al cui era, dra 
gă maestre? Al dumitale! Ce zici de ipo-te 


267 


za asta? Îţi surîde? 


Echipa cinematografiştilor, nespus de 
răbdătoare, aşteaptă de două minute să 
mă trezesc din dispera-rea în care mă p 
răbuşise logica regizorului Socrate. Îi sim 
t cît îs de îngrijoraţi de situaţia mea. Vor 
să mă ajute, dar trebuie, mai înainte de t 
oate, să-mi revin în fire. 

Mă smulg dificultos din starea de prost 
raţie, inex-plicabilă pentru un om de valo 
area mea, şi privesc buimac la Socrate. A 
poi declar: 

— Ce-i de făcut, domnule Cotoi? Ai vre 
o idee? 

Regizorul nu mai zăboveşte cu răspuns 
ul: 

— Avem, dragă domnule Conan. Nu a 
m, ci avem. Noi, colectivul. Asta-i forţa n 
oastră, faptul că lucrăm împreună, mîncă 
m împreună, împărţim îm-preună... Greu 
tăţile şi necazurile, cred că se-nţe- lege d 
e la sine, nu? Singura soluţie a problemei 
ma-tale, la ora actuală, este s-o-ntinzi, s-o 
ştergi cît mai englezeşte posibil, mai al 
es că te şi cheamă ca pe răposatul Doyle 
... Şi n-ai nici un interes să te-ntilneş 
ti cu el... 

Mă cutremur auzind timpenia emanată 
de Cotoi. I s-a ars vreun tranzistor? Treb 
uie să i-o spun, să nu-şi închipuie că-i zdr 


268 


avăn: 

— Domnule Socrate, e ceva dereglat în 
sistemul dumitale de-a reacţiona. Să-mi p 
ropui mie, reporter al revistei „Fapta”, să 
fug de răspundere, să fug din faţa miliţ 
iei? Cum e cu putinţă? 

Am impresia că, zguduit de enormitate 
a erorii sale, regizorul e gata să alunece 
pe gînduri. Da de unde! Ezitarea întrezăr 
ită se datorează altor pricini. Cel puţin aş 
a deduc din spusele sale: 

— Maestre, nu te pripi! Fii cuminte, fii 
atent! Cine ţi-a spus să fugi de tovarăşii d 
e la miliţie! N-ai priceput că-ţi sugerez să 
te topeşti, să te dezinte-grezi în spaţiu, d 
oar pentru a elimina astfel posibi-litatea 
de-a te afla în raza de distrugere a crimin 
a-lului care i-a venit de hac complicei sal 
e? Acum pricepi? Ţi-a căzut fisa? 

Era ceva în raţionamentul lui Cotoi. 

— Şi de ce-ar fi lichidat-o pe dirigintă? 

— Asta e la mintea oricărui tîimpit, mae 
stre! Erai pe punctul de-a zdrobi reziste 
nţa psihică a com-plicelui, nu mai avea ni 
ci un rost s-o păstreze în viaţă. Matale n- 
ai văzut nici un film cu Mannix? Chestia c 
u martorul! Ai? la gîndeşte puţin... da- 
că-i posibil! 

— M-ai convins, dragă Socrate! Dacă- 
mi îngădui să-ţi zic pe nume, ca unui frat 
e ce-mi eşti! M-ai convins... E clar... Treb 
uie să fug, să dispar din sectorul „Mila 4 


269 


1” pentru a căpăta posibilitatea de-a a 
cţiona din afară împotriva criminalului. D 
a, da, e clar! Va fi nevoie să furnizez miliţ 
iei toate do- 


vezile, să-i înlesnesc capturarea ucigaşul 
ui... Ce facem însă cu diriginta? 

Pesemne că Socrate a obosit, deoarece 
răspunsul mi-l oferă Optimus: 

— O luăm noi în păstrare, o punem la f 
rigider, pînă rezolvi matale prinderea asa 
sinului. N-ai ob-servat ce congelator are î 
n bucătărie? „Frigero-lux”, de 210 litri! C 
urent există, motorul merge liniştit, iar d 
umneata ai destulă vreme pentru a decla 
nşa acţiunea de limpezire a problemei. C 
u cît vei fi mai departe de „Mila 41”, şi 
cît mai mult, cu atît mai repede se vor lă 
muri lucrurile în privinţa acu-zaţiei de as 
asinat ce planează asupra dumitale... 


Echipa cineaştilor lucrează curat şi efic 
ient. In mai puţin de cinci minute, mada 
m Moira Ghergidap este gata împacheta 
tă, înfăşurată într-un covor. Sub îndruma 
rea căpitanului de port Romică, — cu 
expe-rienţă în materie fiindcă aşa obişnui 
esc marinarii să-şi înmormînteze morţii 
pe vapoare, — coletul este depus în frigid 
er. N-am sufletul să privesc la finali-zarea 
operaţiei, adică închiderea uşii enormului 


270 


apa-rat, aşa că rămîn de unul singur în liv 
ing-room. 

Cînd se întorc băieţii, ştergindu-se pe 
mîini c-un prosop de bucătărie, de parcă 
ar fi umblat cu ceva murdar, îmi iau răma 
s bun de la toţi, mulţumindu-le din suflet. 
Apoi le strîng mîinile curate, şi uscate, pe 
ntru că duseseră la bun sfîrşit operaţia c 
u prosopul. 


Călătoresc de unul singur prin beznă, s 
trecurin-du-mă pe ulițele satului învăluit 
de întuneric. Mă îndrept îngindurat spre 
locuinţa lui Stepan Cuşeai, să-mi fac bag 
ajele şi să dispar în neant. Ca într-un film 
de atmosferă, cu suspense, semnat de m 
eşte- rul Alfie Hitchcock. 

Abia cînd ajung în odaia mea, în care tr 
ebuia să-mi scriu romanul atît de mult 
visat, abia atunci încep să depistez grave 
lacune în sistemul meu de gîndire investi 
gatorică. Se nasc nişte întrebări difi-cile, 
dar tulburătoare în acelaşi timp. Simt ne 
voia să mă aşez pe pat, să cuget mai deco 
nectat. 

De ce n-am murit şi eu, decedînd în pa 
ce şi onor, atîta vreme cît am băut acelaş 
i trăscău ca şi dirigin-ta? Ar fi trebuit să 
mă aflu acum lîngă Moira, în congelatoru 
l „Frigero-lux”. N-am auzit să se fi des-co 
perit sau inventat, cel puţin în ultimul tim 
p, otră-vuri cu posibilităţi de autoselectar 


2 7 


e a victimelor. Pe una o desfiinţezi de pe 1 
umea asta, celeilalte îi mai îngădui să tră 
iască, barem un timp. 

Iar în al doilea rînd, ce-i cu criminalul 
ăsta care ucide fără un motiv evident? În 
afară de asasinarea Moirei Ghergidap, pî 
nă astăzi, n-a dat nici un semn de viaţă. S 
ocrate spunea că şi-a lichidat complicea, 
temîndu-se să nu vorbească. Dar la ce acţ 
iune îi era complice? Despre asta nu mi 
-a cricnit o vorbu-liţă măcar, nici Cotoi şi 
nici Optimus Cotonog, care păreau să fie 
mai în temă decît ceilalţi membri ai echip 
ei. 

Ce mai calea-valea? E clar că-i ceva ne 
clar la mijloc! 

Deci să recapitulăm. Primo: Moira Ghe 
rgidap n-a murit otrăvită, aşa cum pretin 
dea Socrate Cotoi. Secundo: care era mo 
bilul urmărit de criminal? 

Nu mai sînt apt să rezolv, pînă una-alt 
a, şi ce-lelalte probleme ce încep să se co 
ntureze, destul de tulbure, în creierul me 
u istovit. Deocamdată cred c-ar fi mai b 
ine să trag un pui de somn. Deşi sînt ne 
mîncat, mort de foame, renunţ la cina ce 
a de taină. Mā las pe spate, culcîndu-mi 
capul pe perna dură, dar aspră. Parcă um 
blă cineva prin curte. Să umble! Nu mă 
mai interesează nimic. Să dorm, să uit d 
e ziua asta de groază, să apuc dimineaţa 
zilei de miine, să... să... 


272 


16 MAGISTRALA REZOLVARE A EN 
IGMEI! (DIN PACATE PARŢIALA...) 


Dar nu mi-e dat să dorm. Frămîntat 
de gîn-duri obscure şi pureci, mă trezesc 
în plină noapte. Trebuie să cuget la para 
metrii tragediei ce mă în-conjoară. Neapă 
rat. Altminteri nu mai merit să mă numes 
c Al Conan Doi, şi încă detectiv amator d 
e excepţie. Iar ca scriitor, fin investigator 
psihosocial, cu atît mai puţin. 

Reflectez atît de concentrat, încît simt 
cum mi se umflă capul. E şi normal. Bîntu 
ie prin el atîtea gin-duri, încît e de mirare 
că mai au spaţiu vital. Şi-atunci ia naşter 
e această presiune craniană, dar care aju 
tă la accelerarea raţionamentelor mele. 

Peste două ceasuri de crîncenă activita 
te mentală, deşi sînt buimac de cap, cons 
ider că lucrurile-s per-fect limpezi, lămuri 
te definitiv. Concluziile la care am ajuns, 
datorită eminentelor analize şi comparări 
a elementelor pe care le posed, ar fi ur 
mătoarele. 

Clanul Cotoi, amabila echipă a cineaşti 
lor, este o bandă de escroci, de găinari p 


2 73 


uşi pe căpătuială, pe activităţi ilicite. Bin 
e organizată, avînd în frunte un „creier” 
(Socrate, pe post de pseudoregizor), un r 
es-ponsabil cu transporturile (cascadorul 
auto-moto Gi-că Bendix-Telescop), un me 
rceolog care se ocupă cu studiul mărfuril 
or (directorul de producţie Optimus Coto 
nog), un specialist în probleme de navig 
aţie (căpitanul Romică Pîrvuică, fost com 
andant al flotei de pe lacul Snagov) şi un 
responsabil cu organiza-rea distribuirii pr 
oduselor (falsul asistent de regie Grigule 
a Pişu). 

Amintindu-mi de „ideile” lor despre pe 
rfecţio-narea comerţului estival, pe litoral 
şi în Deltă, mai ales cu posesorii de valu 
tă, îmi vine să-mi trag pal-me. Cum de nu 
mi-am dat de-atunci seama cu cine am de 
-a face? Tot aşa cum ar fi trebuit să-mi tr 
e-zească atenţia şi insistenţele lor interog 
atorii, refe-ritoare la activitatea mea în li 
mitele teritoriului „Mi-lei 41”. 

În al doilea rînd, mi se impune concluzi 
a că ucigaşii Moirei nu pot fi decît tot ei. 
li deranja legă-tura mea cu responsabila 
oficiului poştal. li deran- ja cantitatea de 
corespondenţă, depăşind normalul, pe ca 
re-o primeam şi-o expediam. Dacă trimite 
am (în imaginaţia lor maladivă şi în perm 
anentă alertă) informaţii revistei „Fapta”, 
utile pentru redactarea unui senzaţional 
reportaj despre bişniţarii din Deltă? Sing 


274 


ura soluţie, pentru reuşita operaţiei lor d 
e mare anvergură, era scoaterea din circ 
uit, cel puţin pen- tru un timp, a oficiului 
poştal. Prin lichidarea fizi- că a diriginte 
i, se dezorganiza activitatea telecomu-nic 
aţiilor, bandiții făceau rost de-un răgaz o 
arecare, dar suficient pentru obţinerea pr 
imelor bancnote de valută. Sau, cine mai 
ştie, poate intenționau să-şi strecoare un 
om de-al lor, pe postul de diriginte... 

Punîndu-mi în cîrcă asasinarea Moirei 
Ghergidap, echipa urmărea şi desființare 
a mea. lar cînd mi-au propus, sub masca 
prieteniei, o mînă de ajutor, sfătuindu-mă 
să dispar din raza lor de activitate, clanul 
Cotoi ar fi obţinut o dublă victorie. 


Este cazul să nu mai zăbovesc. Trebuie 
să trec la acţiune. Neapărat se cere anu 
nţarea organelor de miliţie specializate. 
Avem de-a face cu-o bandă de bişniţari cr 
iminali, extrem de periculoasă, în stare 
să pricinuiască grave perturbații în viaţa 
oamenilor Deltei. 

Din cele ce cunosc de la Stepan Cuşea 
i, postul cel mai la îndemînă se află la , 
Mila 47”, o locali- tate aşezată pe acelaşi 
canal al Dunării-Vechi, ca şi „Mila 41”. 
Deci va fi nevoie să navighez. În nici un c 
az însă cu lotca. Nu pentru că m-aş duce 
la fund, aşa cum mai păţisem, ci din prici 


2 75 


na vitezei de deplasare insuficiente. 

Se impune mobilizarea localnicilor. A c 
elor de bună credinţă. Primul la care mă 
gîndesc, în aceste momente decisive, est 
e Hristu Ferşampanos. Deşi originea lui s 
ocială ar putea da naştere la interpre-tăr 
i, faptul că se pierde în negura timpurilor 
mă linişteşte copios. 


În timp ce păşesc tiptil, strecurîndu-mă 
pe lingă gard, în direcţia domiciliului lui 
Hristu, consider că-i nevoie să manifest p 
recauţii excesive. În aceeaşi ogradă se a 
flă şi criminalii. Dacă mă prind, s-a zis cu 
mine. Mă lichidează întocmai ca pe biata 
şi ca-raghioasă dirigintă. Dar cum au om 
orît-o pe Moira? Iată o chestiune care mi- 
a scăpat. În nici un caz cu otravă picu 
rată în trăscău. Dar cum altfel? N-am tim 
p să reflectez mai adînc, aşa că amîn pro 
blema pentru vremuri mai calme. 

În locuinţa megieşului meu, în pofida o 
rei (3,45, după „Omega” mea) disting lu 
mină. Bat încetişor la geam. 

— Care eşti acolo? — se aude din 
interior. Ara-tă-te la geam: 

Dar nu recunosc glasul lui Ferşampano 
s. Mă su-pun indicaţiei. Peste o clipă aud 
uşa deschizîn- du-se. 

— Intră, domnu Conan. Ce-i cu matale 
la ceasul ăsta, că încă nu s-a crăpat de zi 


276 


uă? — mă chestio-nează întemeiat Hristu. 
Căci el era. 

Cînd pătrund în odaie, rămîn literalme 
nte cu gura căscată. La lumina becului s 
pînzurat de tavan, fără abajur, în jurul un 
ei mesuţe se află Veselina Mă-măligan, b 
abalicul de Manasie Ofiţeru, Aftandil şi c 
umătrul Silică 'Ţoropoc. Stacanele stau pl 
ine, înain-tea fiecăruia, iar lichidul din int 
erior mi se pare tare cunoscut. Cărţălă 
ul locului... 


După ce termin povestea de groază a e 
venimen-telor de-aseară, e rîndul lor să 
rămînă cu gura căs-cată. Veselina se înch 
ină cu-o frecvenţă de trei cruci pe secund 
ă. Manasie Ofiţeru şi Aftandil se uită un 
ul la altul semnificativ, de parcă s-ar fi aş 
teptat la cele întîmplate. Iar Hristu Fe 
rşampanos îi porun-ceşte lui Silică: 

— Fugi Ţoropoace la brigadă, şi întoar 
ce-te cu şalupa! În ţine-i toată nădejdea. 

Excelentă iniţiativă. Cu şalupa se poate 
ajunge la „Mila 47” în cel mult două ore. 
Silică se topeşte din decor, ţişnind pe uşă 
ca din puşcă. 

— Dar de ce nu l-ai expediat direct la 
post? — Îl întreb pe Hristu. 

— Dar ce crezi matale, domnu maestru 
le, crezi că mai poate povesti, aşa cum n 
e-ai povestit matale nouă? Nici n-or să-l c 


AT 


readă ăia de la miliţie. Aici e nevoie d 
e-un om înşcolat, cu darul vorbirii. Tă- li 
că eşti şi ziarist, trebuie să te cunoască t 
ovarăşii... Aşa că pleci singur cu şalupa. 
Te ţine, deşi e cam hărtănită de vreme! N 
oi trebuie să rămînem aici de pază, să 
nu prindă de veste bandiții şi s-o ro-iască 


— Şi cine-o să mîne şalupa? Că eu n-a 
m condus în viaţa mea decit „Fiat”-ul me 
u 600 D. Şi numai pe uscat... 

— Păi şi şalupa asta-i tot un soi de auto 
mobil, dar pe apă... Motor are, merge c 
u benzină, are şi volan... Altceva ce-ţi mai 
trebuie, domnule Conan, zău aşa? In cîte 
va clipe ai şi învăţat s-o mini. Că nici Sili 
că nu se prea pricepe... 


Îngrijoraţi, aşteptăm sosirea şalupei. P 
entru des-tindere, decid să încropesc niţi 
că discuţie pe mar-ginea prezenţei lor, la 
această oră, în odăiţa sirelui de la Fere y 
Champendise. 

— Şi ce puneaţi la cale, fraţilor? Sau vă 
ţineţi de beţie pînă-n zorii zilei, ca să n 
u vă plictisiţi? 

Hristu dă din colţ în colţ. Ezită să-mi ră 
spundă. Noroc că preia iniţiativa Manasie 
Ofiţeru: 

— Păi organizăm nunta... 


278 


— Iarăşi nuntă? — mă-ngrozesc eu. — 
A cui? 

Aftandil chicoteşte pe sub mustaţa pe c 
are n-o posedă, şi mă lămureşte oarecum 
temător, privind speriat la Veselina: 

— Îl însurăm pe cumătru Hristu! I-a ve 
nit şi lui vremea, c-altminteri se şiştăveşt 
e de tot, se face ca o smochină. I-o dă 
m pe Veselina de nevastă. Mu-iere bună 1 
a tăvăleală, muncitoare, frumoasă, voini- 
că, tare ca piatra, iute ca săgeata. Dacă n 
u mai zăbo-vesc, au vreme să toarne şi n 
işte copii, barem atîţia cîţi s-ajungă pentr 
u o echipă de baschet! 

Veselina Mămăligan roşeşte ca o toma 
tă de toam-nă, şi-i dă peste buze, uşurel, 
guralivului: 

— Să-ţi fie ruşine, cumetre Vizirule, nu 
mai la măscări te gindeşti... 

Iarăşi o să am bairam lîngă oaza mea d 
e creaţie? Ar fi o grozăvie. Aşa că mă inte 
resez din vreme: 

— Şi unde-aveţi de gînd să faceţi nunt 
a? Aici, în bătătură, la nenea Hristu? 

— N-am ce-mi trebuie, domnu Conan, 1 
a mine nu-i cu putinţă. O facem la naşu... 

Slavă Domnului, gîndesc eu în sinea m 
ea. De nunta asta am scăpat. 

— Dealtfel am şi aranjat cu naşu, adine 
auri a ple-cat de-aici! Cam pulbere, dar s 
e mai sprijinea pe pi-cioare. Nu mai ține 1 
a băutură... 


279 


De-afară se-aude zgomot de motor. Nu- 
i bîrîitul microbuzului, deoarece îi cunosc 
tonalitatea. Precis că-i şalupa, adusă de S 
ilică Ţoropoc. Aşteptăm în-friguraţi apar 
iţia brigadierului. Pe neaşteptate, aşa din 
senin, pesemne din pricina tensiunii, îl în 
treb pe Ferşampanos: 

— Barem ţi-ai găsit un naş mai acătări 
i? 

— Nici nu mi-aş fi putut dori mai bun! 

— ÎI cunosc? 

— Te ţii de glume, domnu maestrule! 
Păi cum să nu: e diadea Stepan. 

— Cuşeai? — întreb cu glas disperat, în 
fricoşat, sperînd să fie alt Stepan, că-n , 
Mila 41” colcăie localnicii cu acest nume 


— Întocmai! Cel mai bun prieten al me 
U 
Dumnezeule! De data asta va trebui să 
dănţuiesc rock cu cumătra Veselina Mă 
măligan-de la Fere y Champendise... 


Sică Ţoropoc apare tocmai la vreme, p 
entru a mă elibera de gîndurile negre cei 
ncepuseră să-mi in-vadeze urgisitul meu 
creier. 

— Şalupa-i gata de drum! Să mergem! 

Înşiruiţi în monom indian, păşim în vârf 
ul pi-cioarelor, nu cumva să trezim atenţi 
a bandiţilor din clanul organizat de Cotoi, 


280 


dar şi Socrate. 

La debarcaderul personal al lui nenea 
Hristu, le-gată c-o funie căreia marinarii î 
i zic parimă (şi nu ştiu care-i deosebirea) 
se leagănă vag şalupa bri-găzii lui Silică. 
Mă mir că mai există şi şalupe de dimens 
iuni mini. Pentru mine, şalupa trebuie să 
des-cindă din neamul şlepurilor, sau ceva 
în genul ăsta. Dar întrucît sînt afon în ma 
terie de ambarcaţiuni, mă mulţumesc şi c 
u barca furnizată de Ţoropoc. Motor să ai 
bă, că restul nu mai contează. 

Manasie Ofiţeru, la propunerea colecti 
vului, mă instrumentează rapid, demonst 
rindu-mi cum se por-neşte acest vapor mi 
niatural. Pricep uimitor de re-pede şi, de 
oarece timpul ne presează, îl invit să pă- 
răsească nava. Începe să se crape de zi 
uă. Fac semn cu mîna celor de pe scîndur 
ile debarcaderului, trec la volan şi răsuc 
esc cheia de contact. 

Bun motor! Porneşte la sfert. Şi face u 
n zgomot infernal, de parcă ar fi tractor. 

— Rămineţi cu bine, dragii mei! Fiţi at 
enţi! Ştiţi ce-aveţi de făcut. 

Înşfac schimbătorul de viteze. Abia acu 
m mi-amintesc că Manasie Ofiţeru a uitat 
să-mi indice po-ziţiile vitezelor. Slobozesc 
pedala ambreajului. 

Şalupa zvicneşte fantastic, aproape săl 
tîindu-se din apă. 

Insă de-a-ndăratelea. 


281 


Loveşte zdravăn fragila construcţie a d 
ebarcade-rului, se-aude un pîriit sinistru, 
după care zăresc prăbuşindu-se în apă şi 
scîndurile, dar şi asistenţa. 

Ştiind că apa-i joasă, nu mai zăbovesc. 
Schimb imediat poziţia manetei, trecînd 
din marşarierul care provocase catastrof 
a direct într-a doua. Motorul se cam biții 
e niţel, dar îşi ia avînt şi mă poartă acum, 
în cea mai mare viteză, spre necunoscut. 
Adică spre „Mila 47”. Care trebuie să se 
afle undeva înaintea mea, la două ceasuri 
de navigaţie normală. Cel pu-ţin aşa mă 
lămurise şi mă asigurase Silică. 


17. BĂTĂLIA NAVALĂ DIN LARGUL 
„MILEI 41” 


— „Barca pe valuri saltă uşor, inim 
a-mi ba-te plină de dor...” — cînt eu, cupr 
ins de-o criză de nervi, mai mult decît 
evidentă. Căci altminteri nu-mi pot expli 
ca pornirea de-a-mi pune la grea încercar 
e corzile vocale, insuficient dotate pentru 
asemenea performanţe. Sînt un mare şi i 
nsaţiabil amator de muzică. Simfonică, le 
jeră şi populară. Şi am un magnetofon „S 
onet Duo B”, şi-un picup, şi discotecă. Pe 
ste 900 de plăci microsillon. Numai vo-ce 


282 


n-am. 

Dacă mă încumet să ofer acest recital, 
e numai datorită faptului că sînt disperat, 
singur în largul apelor Dunării-Vechi, pe- 
o şalupă care înaintează sigur şi ferm, da 
r într-o direcţie pe care n-o pot stabili. N 
u pentru că n-aş avea sextant, busolă şi 
alte instrumente de navigaţie, pe care tot 
n-aş şti cum să le folosesc, ci pentru că n- 
am mai fost în viaţa mea pe-o ambarcaţie 
(şi cu motor!) la o ase-menea distanţă de 
maluri. 

Coastele Dunării-Vechi, peisajul „Milei 
41” au pierit de mult din faţa privirii mel 
e. Soarele între-prinde un lob amplu pe b 
olta cerului, liftat de tenis-manul acela ca 
re se ocupă cu problemele cosmice. Razel 
e, deja fierbinţi, mă bat direct în scăfirlia 
capu-lui, făcînd să-mi fiarbă neuronii. 

Şi chestiunea care se pune acum, la m 
odul cel mai arzător, este încotro merg: î 
nainte, la stînga, la dreapta sau înapoi. 

Fără repere, degeaba m-aş apuca să în 
vîrtesc vo-lanul, că tot n-aş şti încotro să î 
ndrept botul mini-şalupei. Cum s-ar zice î 
n limbaj marinăresc, plutesc de fapt în de 
rivă. La voia sorții. Sau cum spunea răpo 
sata Moira Ghergidap: „ad-libidum”... 

De vreo cîteva momente, motorul dă se 
mne de oboseală. S-a încins. Radiatorul s 
forăie ca un samo-var de Tula, fisîind pe 1 
a toate încheieturile sale mîncate de rugi 


283 


nă şi de sărurile apelor fluviului. Caut pre 
tutindeni, răscolind şi scormonind prin to 
ate ungherele şalupei. Dar nu găsesc nici 
un recipient, nici o canistră care să conți 
nă apă pentru alimen-tarea radiatorului. 
Barem de-aş da peste nişte apă simplă, n 
erafinată... 

Motorul se opreşte. Mai tuşeşte de vre 
o două sau trei ori, sec, de parcă ar avea 
o sănătoasă bronşită tabagică. Închid con 
tactul. Privesc deznădăjduit în jurul meu. 
Undele canalului clipocesc neliniştite şi e 
le. 

Şalupa porneşte de la sine, lăsîndu-se 
pradă cu-rentului. Ca totdeauna în mome 
nte de cumpănă, nasc o idee genială. Fa 
c apel la apa pe care plutim, asta-i soluţi 
a. Mai ales că se află în cantităţi incalcu-l 
abile. 

Peste cîteva clipe, după ce-mi sare din 
mînă bu-şonul radiatorului gata să explod 
eze, torn o găleată de apă tulbure (confor 
m cîntecului bine cunoscut: „Dunăre, Du 
năre...”). Dintr-o dată se aude un poc-net, 
ca şi cum ar fi plesnit tuturiga unei plite 
de gătit. Mă rog, se mai întîmplă, să apa 
ră, din cînd în cînd, la motoarele senile, ş 
i-asemenea zgomote fără semnificaţie. În 
loc de buşon, recurg la un şomoiog 


de cîlţi uleioşi. Fac contactul. Motorul po 
rneşte. La un sfert şi ceva. 


284 


Iarăşi navigăm, eu şi şalupa. Însă moto 
rul nu mai are „tirajul” din trecutul aprop 
iat. Mai mult de-atit, parcă gilgiie pe und 
eva. Aşa-s vechiturile, astmatice şi neajut 
orate. Principalul este că încă merge. 


Cît mă îndeletnicisem cu rezolvarea pr 
oblemelor tehnice, nici nu observasem că 
şalupa se apropiase de-un mal. 

Ciudat, mi se pare familiar. Profilul cas 
elor sea-mănă nespus cu cel al locuinţelo 
r de care mă des-părţeam acum un ceas. 
Uite şi ograda lui Hristu,  iat-o şi pe cea 
a lui diadea Stepan Cugeai. 

Ceea ce mă determină, şi încă rapid, să 
sucesc volanul şalupei, este apariţia micr 
obuzului la debar-caderul pe jumătate de 
molat. Îl recunosc de la dis-tanţă. Cvintet 
ul excrocilor se învîrte aferat în jurul maş 
inii. Unul din ei se urcă în vehicul şi sem 
nali-zează cu faza mare. Întrucît farurile 
sînt îndreptate spre mine, deduc că mi se 
adresează mie. 

Accelerez, bag gaz şi virez în „forcing” 
spre larg. Oriunde m-aş îndrepta, numai î 
n mîinile lor să nu cad. 

— Vau! Vau! Vau! — claxonează vreo ci 
teva mi-nute în şir microbuzul. 

Proptesc piciorul pe pedala accelerator 
ului, îm-pingînd-o pînă la refuz, gata să d 
esfund podeaua. Motorul şalupei rage, gil 


285 


giie, huruie, chiar şi vijiie. Dar nu vrea să 
tragă mai tare. 
Privesc îndărăt. Totuşi mă îndepărtez. 


Numai că nebunii se urcă în microbuz, 
continuînd să semnalizeze optic şi audio. 

Zîmbesc pe sub mustață şi le transmit 
telepatic, altminteri neexistînd posibilităţ 
i: „Adios muchachos! El fugitivo o-ntinde 
pe apă, iar voi n-aveţi decît să vă întindeţ 
i rufele la uscat, dacă vi s-au umezit cum- 
va, undeva! Pa şi pussy!” 

Numai la asta nu mă aşteptam. Microb 
uzul de-marează în trombă, scoţind fum ş 
i praf, şi se nă-pusteşte de-a dreptul în ap 
ele Dunării-Vechi. La urma urmei, dacă st 
au şi gîndesc mai adînc, sinuci-derea era 
unica soluţie pe care o mai aveau la dis-p 
oziţie. 

Scufundarea decurge cam lent. De fapt 
nici nu se scufundă. Dimpotrivă, diabolic 
ul microbuz pluteşte; nu numai că pluteşt 
e dar şi navighează. Cu toate pînzele sus! 
Dacă aşa se pot numi batistele pe care mi 
le flutură bandiții la ferestrele vehicululu 
i. 

Bestiile! Prevăzuseră totul. Microbuzul 
era un automobil-amfibie. Abia acum îmi 
explic prezenţa insolită a motorului „out- 
bord”, acel „Evinrude” cos-tisitor, care, d 
e fapt, era destinat a fi montat la spa-tele 
maşinii, pentru a furniza energia necesa 


286 


ră pro-pulsiei prin apă. 
De data asta sînt absolut pomicol! 


N-am decît o singură soluţie. Să mă ref 
ugiez pe promontoriul unde fusesem cu S 
tepan Cuşeai Acolo abandonez şalupa, şi 
mă pitesc în stuf. Şi aştept des-făşurarea 
evenimentelor. Căci trebuie să-mi vină în 
ajutor bunii mei prieteni rămaşi în bătătu 
ra lui Hristu. 

Virez cu 90 de grade, îndreptînd botul 
şalupei spre înciîlceala gîrliţelor unde se 
presupunea a fi pro-montoriul. 

Microbuzul virează şi el, clăbucind apa 
la pupa, ca o maşină de spălat rufe „Alba- 
lux 3”. Numai că vehiculul amfibie se apr 
opie vertiginos, în vreme ce şalupa mea 
dă semne de abandon prematur. E ceva c 
u motorul. Nu ştiu ce, dar gîlgîie din ce î 
n ce mai bizar. 


Satanicul microbuz-amfibie se află la v 
reo zece metri. În spatele meu. Promonto 
riul în schimb la vreo cincizeci de metri. | 
naintea mea. Nu-i bine! Dar n-am ce fac 
e. Asta-i şalupa, cu ea defilăm! 

La fereastra portierei din stînga apare 
chipul „boss”-ului Socrate. Îmi face semn 
cu mîna şi răc-neşte sonor: A 

— Conan, băiete, astîmpără-te! Intoarc 


287 


e-te acasă, să stăm de vorbă! 

— Nu vorbesc cu ucigaşii! — le răspun 
d de la bordul şalupei. 

— Noi da! urlă Cotoi. 

Dispare de la geam, pentru a dezlănţui 
şi mai zdravăn dihania aia de „Evinrude”. 
Microbuzul năvăleşte de-a dreptul asupra 
şalupei. Bănuiesc ce intenţionează. Să 
mă scufunde, cu şalupă cu tot. 

Modific strategic poziţia ambarcaţiunii 
mele, pen-tru a ieşi în întîmpinare cu trib 
ordul. 

Impactul dintre microbuz şi şalupă, răs 
unînd a fiare vechi, e ceva de groază. Şal 
upa se înclină apre-ciabil cu babordul, pî 
nă la nivelul apei, apoi se răs-toarnă lent. 
Microbuzul, în schimb, se alege cu 
farurile sparte, — pesemne din pricina 
şocului, — şi cu aripa armonică. 

Personal îmi recapăt echilibrul surprin 
zător de ra-pid, fapt care-mi îngăduie să î 
nşfac găleata şi s-o zvirl în parbrizul ban 
diţilor, lansînd un strigăt de victorie: 

— Conan nu abandonează niciodată, C 
onan îşi asumă riscul! Chiorilor, să văd a 
cum cum navigaţi fără vizibilitate! Mare 
minune dacă scăpaţi neamen-daţi de org 
anele circulaţiei rutiere! 

— Nenorocitule! — mă insultă surprin 
s, dar su-portabil, apoplecticul Optimus C 
otonog, ivindu-se la fereastra din dreapta 
-faţă. 


288 


— Opreşte-te! Degeaba te străduieşti, 
n-ai să re-uşeşti mare brinză. Crezi că n-a 
vem parbriz de rezervă? Ai să rizi! Avem! 
Mai bine treci pe maşina noastră, şi vino 
cu noi să ne-nţelegem. Hambarul ne-aşte 
aptă! 

Cît stau s-ascult tirada hipertensivului, 
Cotoi pro-fită de neatenţia mea şi dă în m 
arşarier. Microbu- zul se îndepărtează la 
vreo cinci metri, după care porneşte iară 
şi asupra şalupei. 

Pentru a evita o nouă coliziune, proced 
ez aşijde-rea. Dau şi eu în marşarier, fără 
să mai zăbo- vesc. Dar şi fără să prive 
sc ce-i în spatele meu. Mi-crobuzul-amfibi 
e, neprevăzînd inteligenta mea ma-nevră, 
nu mai izbuteşte să lovească minuscula a 
m-barcaţiune. Trece pe lîngă şalupă, la vr 
eo cîțiva cen-timetri. 

Incîntat de succes, tip în gura mare: 

— Sic, cretinilor, sic! Nu m-aţi nimerit! 

În clipa cînd rostesc ultima silabă, un t 
eribil şoc mă prăbuşeşte la podea. Şalupa 
se imobilizează, tre-murînd din toată tăb 
lăraia. Motorul se opreşte brusc, continui 
nd însă să gilgiie. Radiatorul fierbe în „fo 
r-cing”, zvîrlind şuvoaie de aburi. 

Năucit de căzătură, izbutesc totuşi să 
mă adun de jos. Examinez imediat şalup 
a, aruncîndu-i o pri-vire disperată, dar at 
otcuprinzătoare. Ambarcaţiunea zace într 
-o rînă, împotmolită pe un banc de nisip. 


289 


Apreciind just situaţia, îmi propun singu 
r, neavînd cu cine discuta în contradictor 
iu, abandonarea navei. 

Microbuzul-amfibie, în ciuda parbrizul 
ui făcut ţăndări, porneşte să atace din no 
u. Acum se năpus-teşte iarăşi asupra şalu 
pei. Tardiv. Nu mai are ce-i face. 

Socrate Cotoi, la volan, conduce cu cap 
ul scos pe fereastra portierei. Deşi îmi cr 
eşte tensiunea arte-rială cînd îi văd mutr 
a prefăcută, îmi extrag ba- tista din buz 
unar şi încep s-o flutur în semn de S.O.S 


Îmi dau seama însă că nu-mi pricep ge 
stul. Ce-i drept, nici batista nu mai e atît 
de albă. Atunci recurg la noi performanţe 
vocale: 

— Ahoe! Ahoe! Opriţi, asasinilor! Şalup 
a s-a împotmolit, a eşuat!... Mă predau... 
Transbor-  daţi-mă pe microbuz, să stăm 
de vorbă!... 


Încărcarea mea la bordul amfibiei se p 
etrece cu destule dificultăţi şi peripeții. 
Pişu şi Romică asudă copios, ajutaţi inefi 
cient de Optimus, să mă treacă prin porti 
era de la spatele vehiculului. Gică Ben- di 
x-Telescop îmi ţine picioarele, pentru a n 
u mi le toca elicea „Evinrude”-ului. 

La capătul puterilor, gata să leşin, mai 


290 


reuşesc să îngăim: 

— Daţi-mi ceva de mîncare, că mor! Da 
r acu! 

În timp ce mastichez un sandviş costeli 
v, insipid şi inodor, privesc la cvintetul ba 
ndiţilor. Dînşii aşij-derea, mirîndu-se de c 
apacitatea mea de recupe- rare. Căci, la t 
erminarea operaţiei, simt iarăşi c-am şap 
te vieţi în pieptu-mi de beton. 

Fiind pentru prima oară invitat în inter 
iorul maşinii, profit de ocazie şi-i examine 
z uluit amena-jările. Au tot ce le trebuie. 
Şi paturi, şi laviţe laterale, şi măsuţă, şi 
aragaz. 

— Îţi place, maestrule? — se umflă în 
pene 'Te-lescop. — Băiatul a construit tot 
ul. Motor de „Ira-bant”, de la casare, car 
oserie de „Mercedes”, de la fiare vechi, c 
elelalte chestii de la o rulotă acciden-tată 
şi abandonată, iar capul inteligent, mîna 
de lu-cru şi multele invenţii, de la nenea 
Gică Bendix-Telescop, admiratorul matal 
e. Numai din ciocan şi sudură, domnule s 
criitor. Ca să vezi de ce-i capa- bil un tal 
ent mecanic! Şi n-ai văzut încă anexele, c 
uşeta de lux, rezervată şefului expediției 


Lăudăroşenia auto-moto-cascadorului î 
ncepe să mă preseze pe nervi. 

— Nu vreau să văd nimic. Sînt 
prizonierul vo-stru! — mă răstesc eu, ridi 
cîndu-mi mîinile. — Le-gaţi-mă! 


291 


— De ce, Conan băiete? — se 
interesează Socra-te. — Nu mai avem 
nimic de haleală, aşa că stai liniştit... 

— Liniştit, printre ucigaşi? 

— Noi sîntem ucigaşii? Pe cine-am omo 
rit? — continuă cinic Cotoi. 


— Cine-a ajutat-o să moară, înainte de 
vreme, pe dirigintă? Eu? Parcă aşa aţi v 
rut să mă convin-geţi, nu? Cînd ştiaţi foar 
te bine că voi îi veniserăţi de hac... N-a ţi 
nut figura cu trăscăul otrăvit... Nu bă 
usem şi eu din el? De ce n-am decedat? 

Socrate îşi scarpină preocupat favoriţi 
flocănoşi, apoi declară: 

— N-am omorît pe nimeni, Conan băiet 
e! Diri-ginta trăieşte... 

— Ha! Ha! Mă faci să rid! Aş vrea s-o 
văd şi  pe-asta! — rînjesc eu. 

Regizorul (fals) priveşte deconcertat la 
colectivul de asasini, evident pus în încur 
cătură de propu- nerea mea. Întorcîndu-s 
e cu faţa spre colţul din fund al microbu 
zului, acolo unde se distingea uşiţa cuşet 
ei de lux, strigă sonor: 

— Moira, Moira, maică dragă, ieşi din 
ascunză-toare! Hai să-ţi admiri idolul. 


Diriginta, în carne şi oase, se strecoară 
mlădie (dificultos totuşi) şi se aşază lîngă 


292 


amiralul Pîrvuică. 

— Bonjur bun, domnu Conan! Ce caşti 
ochii ăia la mine, ca un boulean debil şi a 
rierat mintal? Eu mi-s! Trăiesc! Şi încă b 
ine! 

N-am crezut niciodată în strigoi, fanto 
me, năluci sau alte bancuri dintr-astea. D 
ar în clipa asta îmi vine să trec, cu arme 
şi bagaje, la misticism. 

Socrate mă bate pe umăr, condescende 
nt: 

— Conan băiete, fii cuminte şi nu te pie 
rde cu firea! Cum era să ucidem găina no 
astră cu ouă de aur? Hai, că eşti naiv, da 
că nu prostuţ! Moira, dacă reuşim operaţ 
ia „Caviar”, va fi soţia mea! Că n-oi fi cu 
mva gelos? 


18. „CÎNTA LA PRORĂ UN CLAXON 


n” 
... 


Hăbăuc de cap, din pricina incredib 
ilei apa-riţii, simt cum mă ia cu leşin. De 
molat, şi pe di-năuntru şi pe dinafară, cau 
t disperat ceva de băut. 

— Să-ţi dau un pahar de apă, domnu 


Conan?  — se interesează Moira, cuprin 
să subit de un acces samaritenist. 
— Orice, numai apă să nu fie! — răspu 


293 


nd eu gifiind, sugrumat de necaz. — Mi-e 
rău. Mă lasă inima! 

Diriginta se repede la cuşeta de lux. Pe 
ste cinci secunde se-ntoarce cu-o sticlă m 
ulticoloră. 

— Te-ajută un whisky? 

— Ba bine că nu! Chiar se recomandă! 
E-un to-nicardiac excelent. 

Echipa prezumţilor asasini asistă curio 
asă la readucerea mea la viaţă. După al d 
oilea păhărel simt că renasc. Moira Gher 
gidap, probabil şi dînsa slă-bită de emoti 
i, bea în schimb patru. 

Grigulea Pişu, după ce obţine asentime 
ntul lui Socrate, transmite dirigintei: 

— Puică mică, noi trecem pe şalupă, po 
ate o pu-nem pe linia de plutire. Gică zice 
că nu-i cine ştie ce problemă. Rămii sing 
ură cu maestrul. Fii atentă, să n-aibă cum 
va vreo iniţiativă; dacă mişcă, otinjeşte-l 
în cap cu asta! — şi-i întinde o pompă de 
automobil, dacă nu chiar de camion, atît 
mi se pare de uriaşă. 

Socrate, pe cînd cobora pe portiera din 
stînga, di-rect pe bordul şalupei alăturate 
şi eşuate, îşi în- toarce privirea spre mine 
şi-mi comunică: 

— Discutăm mai tirziu, Conan băiete! 
Că avem ce! 


Am senzaţia că Moira Ghergidap nu se 
prea simte la îndemînă. Intimidată, fie de 


294 


prezenţa mea, fie de insolitul situaţiei, 
se adapă insistent la gîtul sti-clei de „Joh 
nnie Walker”. La ora actuală, nivelul li-ch 
idului atinge cota de alarmă, apropiindu- 
se spec-taculos de fund. Văzîndu-mă că p 
rivesc îngrijorat la flacon, diriginta mă li 
nişteşte: 

— Stai blind, domnu Conan, că mai au 
băieţii. Aşa trăscău mai zic şi eu. Vreio d 
oză de cardioton, sau cum l-ai botezat, că 
n-am reţinut, tonocord, toni-cardan? 

— Aş refuza din partea unei agente de- 
a bandiţi-lor, dar nu-mi îngăduie starea i 
nimii. Toarnă-mi şi mie! Un deget, nu mai 
mult... 

Diriginta se întristează vizibil. Cînd exe 
cută ope-raţia de transvazare, îi tremură 
mîna. 

— De ce mă jigneşti, maestre, doar te-a 
m apre-ciat? Ce-i aia agentă? Oare eu n-a 
m dreptul la viaţă? Să posed un bărbat c 
u maşină şi plin de marafeţi? Toată viaţa, 
pînă la pensie, şi poate şi după aceea, să 
beau numai trăscău? Să n-am şi eu parte 
de un strop de whisky, de-un astrahan si 
n- tetic, de-o mobilă modernă, cu tapiţeri 
e elastică?... Să mor în Delta asta nenoro 
cită, cînd aş putea le-nevi în alte Delte, m 
ai occidentale... O vară de-aş trăi vertigin 
os, ca-n filme, ajutîndu-l pe Socrate la 
marea lui lovitură, o vară, numai atît, și- 
aş fi om făcut! N-am vorbit convingăto 


295 


r? Ce te uiţi bo-lind la mine?... 

Cred că-i cazul să declanşez acţiunea d 
e propa-gandă: 

— Eşti chiar sigură că banditul ăsta de 
Cotoi te va lua de nevastă? De unde ştii 
că nu-ţi va face vînt, odată terminată op 
eraţiunea „Caviar”? Eşti încă tînără, Moi 
ra dragă. Ai viaţa în faţă! De ce să te l 
egi de-un om sortit puşcăriei? 

Diriginta violează şi-a doua sticlă de w 
hisky. Mă priveşte ciudat, cîntărind cuvin 
tele mele, apoi bea direct din recipient. A 
proape cinci degete de trăs- cău englezes 
Ga 

— Draga mea, eşti o copilă nevinovată 
şi bună! — îmi continui eu munca de prel 
ucrare psiholo- gică. — Hoţii ăştia nu vor 
decît să te-amăgească. Ascultă ce-ţi prop 
un eu: răpim microbuzul şi fu- gim direct 
la cel mai apropiat post de miliţie. Dez-vă 
luim manevrele găinarilor, ajutăm la prin 
derea lor, apoi mai primim şi mulţumiri 
oficiale... 

Diriginta începe să se clatine. Ori din p 
ricina ex-cesului de alcool, ori pentru că- 
şi pierde încrede- rea în escroci. Mai soa 
rbe o duşcă de whisky, de astă dată num 
ai patru degete, după care mă întreabă 
cu glas împleticit şi interesat: 

— Numai mulţumiri?... 

— Plus recompensa, pe care o oferă de 
obicei miliția economică, 10% din valoare 


296 


a pagubelor! 

— 10%? Cît o fi asta? 

Moira ar vrea să găsească un răspuns î 
n sticlă, dar aceasta îi alunecă din mînă, 
prăbuşindu-se pe banchetă. Bine că nu s- 
a spart. Poate va mai fi nevoie de ea. Deo 
camdată, fără să mai zăbovească, dirigint 
a se tolăneşte şi dînsa lingă „Johnnie Wa 
l-ker”. Peste o clipă sforăie lin, ca o miîţă 
lenevoasă. 


Gata. Purced la acţiune. Privesc, prin p 
arbriz, la şalupă. Băieţii sînt, probabil, în 
măruntaiele am-barcaţiunii, străduindu-s 
e s-o readucă la linia de plutire. Asta-i o s 
upoziţie, deoarece prin parbriz nu se ved 
e nimic. E spart. Şi încă bine, arătînd ca 
un geam boit cu lapte bătut. Perfect opa 
c. Atunci mă reped la fereastra din stîn 
ga. Vizibilitate la cinci sute de metri. Ba 
ndiţii nu-s pe punte. Minunat. 

Inchid repede toate portierele, coborîn 
d siguranţele. Nu poate intra nimeni din 
afară. Smulg covoarele de cauciuc care a 
coperă podeaua microbu-zului. Dopurile 
de scurgere a apei din condens ies lav 
edere. Cinci la număr. Le extrag, destul d 
e anevoios. Am reuşit. Apa porneşte să 
pătrundă în maşină. Lent, dar sigur. Succ 
es deplin! În mai pu- ţin de două ceasuri î 
i las pe bandiți fără mijloc de locomotie. 


297 


Microbuzul se va scufunda, fără nici o în 
doială. Să-i văd ce-o să mai uneltească lip 
siţi de tehnica auto-moto-acvatransportur 
ilor! 


Clipocitul apei ce-mi udă încălţările de 
ocamdată nesatisfăcător, mă trezeşte la r 
ealitate. Cum de-am uitat o chestie atît d 
e esenţială? Nu-s şi eu în mi-crobuz? Ce-a 
m rezolvat dacă am să mă duc şi eu la fu 
nd, odată cu amfibia? O să mai am şi diri 
ginta pe conştiinţă! Şi nu mă incintă, c 
îtuşi de puţin, să mor înecat cu Moira lîn 
gă mine. Cine ştie cum se va interpreta! 

Vorbă lui finu Gheorghe: „Naşule, neno 
rocire mare! Mi-am tăiat singur cracul de 
sub picioare!” 

Dau să deschid portiera din stînga. E b 
locată. Definitiv. Nu răspunde nici cea di 
n dreapta. Nici celelalte. Sistemul de sig 
uranţă funcţionează per-fect. Nu se poate 
deschide decît numai din afară. Cu ajutor 
ul cheilor. Or cheile sînt toate la bordul 
maşinii. Le şi văd. Dar nu pot fi utilizate. 
Ca să mă folosesc de ele, ar trebui să mă 
aflu în exteriorul microbuzului. Şi, spre a 
dîncul meu regret, nu sînt. Şi nici nu pot 
ieşi! 

Dacă va corespunde calculul meu, refe 
ritor la durata scufundării microbuzului, 
mai am 90 de mi-nute de viaţă. Cam puti 


298 


n, dar n-am ce-i face! 


Aşa după cum am mai afirmat, totdeau 
na în mo-mentele grele eman idei ce pot 
fi considerate ge-niale, fără exagerare. 

Dacă nu pot ieşi din maşină, am totuşi 
posibili-tatea de-a comunica în exterior. 
De tînăr m-am îndeletnicit cu radio-amat 
orismul. Am studiat şi transmisiunea în al 
fabetul Morse. Nu cunosc chiar toate lite 
rele, dar un S.O.S. mai ştiu cum se semn 
a-lizează. Asta-i soluţia, asta-i salvarea! 


Claxonul microbuzului funcţionează ex 
celent. „Vau!” „Vau!” „Vau!” Rage ca un 
bivol. Cred că se aude şi pînă la Tulcea. 

Peste cel mult o jumătate de ceas, voi 
primi ajutoare. Prietenii îmi sînt la o dist 
anţă de maxi-mum un kilometru. Acuma 
mă aud. Esenţial însă ar fi să cunoască 
şi dumnealor alfabetul Morse. Chiar foart 
e esenţial!... 


19. NAUFRAGIO CANIABILE, MA 
NON TROPO! 


Dacă stau şi mă gîndesc mai bine, 


299 


aş fi pro-cedat mult mai inteligent renu 
nţind la sabordarea microbuzului. N-aş m 
ai fi fost nevoit să aştept, aşa cum fac acu 
m, sosirea unor aleatorii ajutoare. Tre-bu 
ia să pornesc motorul, de vreme ce cheile 
erau la bordul maşinii, şi să cîrmesc a 
mfibia către cel mai apropiat mal, adică 
spre diadea Cuşeai sau Hristu Ferşampa 
nos. Dar numai cine nu munceşte nu gr 
eşeşte. În clipa de faţă-i tardiv să revin as 
u- pra deciziei iniţiale. Mai întîi, pentru 
că dopurile de etanşare nu mai pot fii 
ntroduse în lăcaşurile lor decît cu-o uneal 
tă specială. Iar în al doilea rind, din pri 
cina echipei escrocilor. 

Alertaţi de claxonul microbuzului, cei c 
inci cre-tini magnifici năvălesc pe puntea 
minişalupei. Cîteva clipe rămîn interzişi, 
după care „boss”-ul se repede la fereastr 
a portierei, de unde-l privesc amuzat. Cîn 
d mă identifică, îi vine să-şi smulgă favor 
iţii. Cel pu-ţin aşa apreciez grimasele pe 
care le execută mugş-chii feţei sale, scăpaţ 
i de sub controlul nervilor. Se aştepta s-o 
zărească pe Moira. 

Intrigaţi de atitudinea lui Socrate, care 
zăboveşte cam mult, paralizat în faţa incr 
edibilei năluciri, restul echipei se apropie 
de el. Cotoi le arată per-sonalitatea mea. 
Moment de vizibilă derută. Apoi Grigulea 
Pişu, diîndu-l la o parte pe „boss”, oferă 
un foarte microrecital: 


300 


— leşi afară, maestre, că te mănînc! Ai 
înnebu-nit? Unde-i Moira? Deschide, auz 
i? 

Aud, dar nu cine ştie ce. Acompaniame 
ntul cla-xonului depăşeşte posibilităţile v 
ocale ale solistului. 

Întărîtat de imbecilele ameninţări ale 
măgădanu-lui asistent de regie, încep să 
claxonez într-un ritm din ce în ce mai acc 
elerat. Stimulat, oarecum, şi de nivelul a 
pei care, în momentul de faţă, îmi scaldă 
picioarele pînă la genunchi. Pentru a spo 
ri eficienţa dispozitivului de răgete meca 
nice, renunţ la sem-nalizarea „Morse”, şi 
mă urc pe scaunul şoferului, aşezîndu-mă 
cu spatele chiar pe butonul claxonului. 

Acuma „vau-vau”-ul răsună încontinuu, 
fără in-termitenţe. Numai de m-ar ţine ba 
teria acumulato-rului! Căci microbuzul îşi 
face datoria; se scufundă înainte, încet, d 
ar sigur. 

O furie demenţială se dezlănţuie pe pu 
ntea şalu-pei. Magnificii înşfacă tot ce le 
cade în mînă, şi încep să arunce în parbri 
zul microbuzului cu bi-doane de ulei, chei 
de metal (toate numerele de la 14 la 
22), şuruburi, piuliţe, găleți, leviere şi alt 
e materiale dure. 

Nu-i înţeleg. Ce rost are să se îndirjeas 
că asu- pra bietului parbriz, atîta vreme 
cît nu-l pot sparge mai mult decît este? Fi 
ind incasabil, geamul rezistă demn, nedîn 


301 


du-le decît satisfacția de-a deveni din 


ce în ce mai opac, împăienjenindu-se la m 
aximum. Doar atît, şi nimic mai mult. 

— Opriţi-vă, idioţilor! — răcneşte deod 
atā ami-ralul Pîrvuică. Lăsaţi-mă să urc p 
e microbuz... Se poate intra înăuntru prin 
oblonul decapotabil... 

Bubuiturile încetează brusc. Cotonog îl 
îmbrin-ceşte pe Romică, apoi se întoarce 
către Socrate: 

— Nea Cotoi, urcaţi-mă pe mine! Slăbă 
nogul ăsta nu-i bun de nimic... 

Regizorul face un semn. Toată echipa s 
e vîră sub fundul lui Optimus, — destul d 
e încăpător, fie vorba între noi, — şi-i fac 
vînt, imprimîndu-i un elan apreciabil. Opt 
imus Cotonog, cît ar fi el de greu, zboară 
ca un satelit. 

Traiectoria însă, calculată greşit, nu-i î 
ngăduie să se plaseze pe orbită. Plescăitu 
l pe care-l aud în cea-laltă parte a amfibie 
i mă îndrituieşte să conchid că Optimus a 
amerizat direct în apele canalului. 

— Săriţi, fraţilor! Mă-nec! Nu ştiu să-n 
ot! 

Pişu, pesemne înotător mai experiment 
at, se aruncă în valuri. 

Dar căpitanul Romică, profitînd de abs 
enţa riva-lului, năvăleşte de unul singur p 
e acoperişul mi-crobuzului. Ciudat, dar a 
devărat. Figura îi reuşeşte. Il aud tropăin 


302 


d vertiginos deasupra capului. 
_ Îmi ridic privirea către capota maşinii. 
Intr-ade-văr, există decupat un oblon. Mă 
salt de pe scaun; claxonul tace. Nu-i bine. 
Mă aşez iarăşi. Am soluţia! Mă urc pe sca 
un, sprijinindu-mi piciorul pe bu- tonul di 
spozitivului. Rage fără de istov. Mă apuc 
cu amîndouă mîinile de mînerele oblonul 
ui, pentru a împiedica tentativa de invaz 
ie, din cer, a măr-ginitului marinar. 

Cretinul ţipă şi trage de oblon: 

— Deschide, domnu Conan! Nu te lăsa 
rugat! Nu-ţi fac nimic! 

Simt că oblonul cedează. Mă las cu toa 
tă greu-tatea, atîrnindu-mă de mînere. 

Oblonul se deschide. Înăuntru. Din pric 
ina mea, care-i înlesnisem astfel sarcina 
căpitanului Romeo. De unde să bănuiesc 
direcţia de manevră a chepen-gului ăsta 
nenorocit? 

Pîrvuică, neaşteptîndu-se nici el la aces 
t dezno-dămînt, crezînd că trebuie tras, şi 
nu împins, se prăbuşeşte, cu capul în jos, 
drept în băltoaca de pe podeaua microbu 
zului. Minimum 70 de centimetri. În înălţi 
me. Destul ca să-şi scufunde scăfîrlia-i ra 
să bilă. Pesemne din pricina şocului, emi 
nentul ma-rinar reapare la suprafaţă şi în 
cepe să urle: 

— Ajută-mă, nene Conane! Nu mă lăsa 
să mor! Nu ştiu să-not!... 

II apuc de gît şi pornesc să-l extrag din 


303 


apă. Se-aude un trosnet sinistru. l-am rup 
t şira spinării, mă gîndesc eu. 

— Domnule căpitan, răspunde, trăieşt 
i? 

Simt o vibraţie bizară în mîÎini. Romeo 
vorbeşte: 

— De ce să nu trăiesc? 

— Slavă Domnului! Ţi-am auzit gitul tr 
osnind şi credeam că ţi l-am detaşat co 
mplet de trunchi... 

— Da de unde, piriie afurisita aia de sp 
ondiloză cervicală! — îmi răspunde magn 
ificul matroz, ră-sucindu-şi capul între pa 
Imele mele, pentru a-mi demonstra, print 
r-o altă serie de trosnituri, gravitatea afe 
cţiunii sale osoase. 

Ceea ce nu-l împiedică însă, după ce-l r 
idic pe banchetă, să leşine ca o cîrpă, fleş 
căindu-se şi în-tinzîndu-se lîngă Moira Gh 
ergidap, prima ocupantă a terenului. 

Bine c-am terminat şi cu marinarul! 

Să văd acuma care-i situaţia cu restul 
bandei. 


Mă reped la fereastra portierei, nu mai 
înainte de a-mi relua rolul de operator 
claxonist, deoarece dispozitivul fusese sc 
os un timp din funcţiune, cît durase salva 
rea de la înec a olandezului zburător. 

Agitaţie mare pe puntea şalupei. Am vi 
zibilitate perfectă, cu atît mai mult cu cît 


304 


microbuzul se mai scufundase vreo zece 
centimetri, nivelul apelor apropiindu-se a 
cum de mînerul nichelat al uşii. 

Pişu îl scosese din apă pe Optimus Cot 
onog şi, ajutat de Cotoi şi de Bendix-Tele 
scop, îl agăţase cu picioarele în sus de f 
alsul microcatarg al ambar-caţiunii. Direc 
torul nu mai mişca deloc, însă slobo-zea 1 
a apă din el, încît mă întrebam cum de pu 
tuse înghiţi atita. Pe puţin trei deca de lic 
hid tulbure... 


Claxonul, pe neaşteptate, îşi schimbă t 
onalitatea. Acuma sună ca sirena de alar 
mă a unei maşini de salvare. Cred că din 
pricina epuizării acumulato-rului. 

Socrate Cotoi şi Bendix, intrigaţi de sc 
himbarea produsă în emisia dispozitivului 
de răgete, privesc uimiţi, nu spre mine, d 
upă cum era de aşteptat, ci către mal. 

— Lasă-l pe Cotonog, Telescopică! Pişu 
le, fuga pe microbuz! Poate mai avem tim 
p să-l punem în mişcare. Sus pe capotă. 
Văd că oblonul este des-chis... 

Socrate îl îmbrinceşte pe Bendix, sare 
primul pe acoperişul amfibiei, urmat apoi 
de cascador şi de fostul său asistent de r 
egie. 

Cotonog se trezeşte brusc, cască ochii 
cît nişte cepe, după care începe să urle: 


305 


— Vin caraliii! Fraţilor! Unde sînteţi? 

Cam greu să-i răspundă. Fraţii cad unu 
l peste altul, de-a dreptul peste mine, răs 
turnîndu-ne cu toţii în apa de pe podea. 

Mă zbat disperat, reuşesc să mă eliber 
ez, dar declanşez imediat alarma: 

— Ne scufundăm! Afară! Pe sus, prin o 
blon! 

Microbuzul, care-şi pierduse între timp 
calităţile de amfibie, coboară vertiginos s 
pre adîncuri, pe-semne din pricina greu 
tăţii suplimentare a noilor sosiți. 


În lipsa claxonului meu, sirenele creea 
ză o at-mosferă de panică indescriptibilă. 
Greşit le asemui-sem cu cele ale maşinilo 
r de salvare. Că ne salvează de la moarte 
prin înec, asta nu se poate contesta, dar 
după cum sună acum, astea-s sirenele mil 
iţiei. 

Nu cred să fie de la circulaţie, pentru 
că trafi- cul fluvial încă nu oferă proble 
me, însă mai mult ca sigur că aparţin m 
iliţiei, de vreme ce Optimus Cotonog cont 
inuă să urle: 

— Vin caraliii, vin caraliii! 

Microbuzul este scuturat puternic de-u 
n şoc, după care se imobilizează, întreru 
pîndu-şi scufundarea. Recunosc simptom 
ele. Le mai trăisem şi pe mini-şalupă. Ne- 
am împotmolit. Sîntem eşuaţi pe acelaşi 


306 


banc de nisip. 

Fiind primul care reuşesc să ies pe obl 
onul deca-potabil, operaţie întreprinsă de 
unul singur şi ne ajutat de nimeni, dar cu 
suficiente dificultăţi, în special din pricin 
a gabaritului meu depăşit, de la bun înce 
put identific în jurul nostru trei vedete ra 
pide. 


Cuprins de-un entuziasm nestăvilit, fac 
semne cu braţele, strig, urlu plin de bucu 
rie: 

— Bine aţi venit, tovarăşi! 

De pe una din ambarcaţiile respective, 
un cetăţean albastru îmi răspunde coresp 
unzător: 

— Bine v-am găsit! Că de cînd vă căută 
m! Cre-deaţi că veţi scăpa atît de uşor, d 
upă găinăriile voastre? Cine-a organizat t 
ot circul ăsta? Cine-i deşteptul?... 

Deşi cu moralul cam scăzut, — şi nu 
ştiu care-i motivul, — arăt la personalitat 
ea subsemnatului şi îngăim: 

— Eu! Al Conan Doi! Scriitor şi detecti 
v ama-tor... 

— Îmi place că eşti glumeţ, grasule, ha 
i că-i drăguţ! Parcă făceai pe regizorul, pi 
nă nu demult!... 

Paralizez total. Cu excepţia, totuşi, a c 
orzilor vocale: 

— Mă confundați, tovarăşe! Altu-i regiz 


307 


orul... 
— Nu contează, grasule! Regizor, scriit 
or, detec-tiv, le descurcăm noi... 


20. FINE DEL PRIMO TEMPO 


Sint debarcat la postul de miliţie di 
n satul „Mila 47” cu toate onorurile cuve 
nite. In fruntea coloanei. Dar cu brățări | 
a încheietura mîinilor. Ex-celente ca luc 
rătură şi material. Inoxidabile. 


Peste mai puţin de trei ceasuri, la o mă 
suţă din biroul şefului postului, fumez un 
„Snagov” delicios şi sorb o cafea de exce 
pţie. 

Căpitanul, un băiat de zahăr, tînăr, deş 
tept şi ci-tit, dealtfel mare amator de rom 
ane polițiste (dar bune) mă cunoaşte din 
reportajele publicate în „Fapta”. Îi face î 
nsă reală plăcere să mă cunoască şi su 
b înfăţişarea (cam şifonată, ce-i drept) de 
scrii-tor, amator de aventuri detectivistic 
e. Cu anumite rezerve, pe care şi le expri 
mă făţiş: 

— Dragă domnule Conan, îmi permiteţi 
să vă spun pe numele cu care veţi semna 
romanele dum-neavoastră polițiste, pe ca 
re le aştept nerăbdător şi cu dedicați 


308 


e, aţi fost angrenat fără voie într-o acţiun 
e de reale proporţii. Eram de mult pe ur 
mele escrocilor din Bucureşti. Fusesem a 
nunţaţi de por-nirea lor în expediţie. Tot 
aşa cum ştiam şi de so-sirea microbuzului 
-amfibie, la „Mila 41”. Numai că intruziu 
nile dumneavoastră ne-au cam dat peste 
cap anumite iniţiative... Chiar v-aş sfătui, 
pe viitor, să nu mai încercaţi a vă substit 
ui organelor de spe-cialitate. Veţi obţine 
mai multe succese în domeniul dumneavo 
astră de activitate, şi mult mai puţine cu- 
cuie, traumatizări şi stress-uri... 

— Totuşi, n-am vrut să ies decît în înti 
mpinarea celor mai elementare datorii ce 
tăţeneşti. Impreju-rările nefavorabile, pe 
care acum le cunoaşteţi în detaliu, mi-au 
fost vremelnic potrivnice, ca să zic aşa. O 
anumită superficialitate, de care mă simt 
vi-novat, mi-a estompat văditele mele pos 
ibilităţi in-vestigatorice... Altminteri i-aş 
fi demascat din pri-ma zi pe membrii echi 
pei lui Socrate Cotoi. 

Căpitanul zimbeşte pe sub mustață, a 
dăugind la discursul său anterior: 

— Poate că-i mai bine că n-aţi acţionat 
ime-diat... În felul acesta ne-aţi ajutat să 
punem mîna şi pe dirigintă... Este clar 
că nu-i decît o victimă întîmplătoare, dar 
foarte dispusă să colaboreze cu distinsul 
Socrate... 

— Apropo de Socrate Cotoi! N-aţi vrea 


309 


să-mi co-municaţi şi mie cine-i, în realitat 
e, pretinsul regizor de filme publicitar-tur 
istice? Dacă nu încălcăm, cumva, litera le 
gii... 

— Nu-i nici o problemă, maestre! — mă 
liniş-teşte amabilul cetățean în albastru. 
— Miine vor apărea în ziare toate datele. 
Poate mai rezumate. Întreprinzătorul Cot 
oi nu se află la prima cădere. E şi norm 
al, neposedînd reale calităţi cerebrale. M 
ai mult gura-i de el. A lucrat multă vreme 
în comer- tul sătesc, în cadrul Cooperaţi 
ei. La fel ca şi Op-timus Cotonog. Numai 
că „directorul” avea o expe-rienţă mai va 
stă, dar specializată regional. Vala- bil 
numai pentru Ardeal. Căpitanul Romeo Pi 
r-vuică, de fapt simplu „marinar” pe Snag 
ov, le-a jucat cea mai formidabilă farsă es 
crocilor. Luîndu-se după afirmaţiile lui, n- 
au mai verificat legenda pe care şi-o crea 
se singur, mergînd pînă într-acolo în- cît 
să pretindă că fusese scos din marină pe 
ntru un naufragiu în rada portului Snago 
v. Telescop este un vechi hoţ de maşini, d 
ar şi un excelent mecanic auto. Nici nu ş 
tiu cum s-ar fi descurcat Socrate Co-toi fă 
ră microbuzul fabricat de „Cascador”. Gri 
gu-lea Pişu, în ciuda măreției sale fizice, 
poate fi con-siderat un debil mintal ceva 
mai ameliorat, dar nimic mai mult. Aşa s 
e explică faptul că, în repe- tate rînduri, a 
fost folosit la spaţiile verzi, ca lu-crător, d 


310 


ar în cadrul forţelor de muncă furnizate 
de penitenciare. Sapa-i singura lui vocaţi 
e. Neno-rocul său, dublu aş putea spune, 
este c-a dat peste Socrate şi Cotonog, a 
mîndoi internaţi în aceeaşi promoţie cu e 
l. 

— Cine le-o fi sugerat ideea cu operați 
a „Caviar”, după cum îi zicea Socrate? 

— Între noi fie vorba, o „operaţie” de-o 
imbeci-litate patentă. La această oră, nici 
în Deltă şi nici pe litoral, nu se poate re 
colta un singur gram de icre negre. Pur 
şi simplu pentru că nu-i sezonul lor. lar 
pentru plasarea, la domiciliu, a morunulu 
i, păstrugăi sau nisetrului, cretinii îşi făce 
au iluzii deşarte. În primul rînd, din lipsa 
mijloacelor de congelare. Iar în al doilea 
rînd, pentru că străinii găsesc tot ce vor l 
a nenumăratele unităţi culinare specializ 
ate. Mult mai aprovizionate decît furnizo- 
rii clandestini ai clanului Cotoi. Socrate a 
re o sin-gură legătură cu cinematografia. 
A văzut prea multe filme cu gangsteri. Şi- 
a rămas un visător... Ca şi vrăbiile, care 
mălai visează... Dar cu un creier tot atît d 
e dezvoltat! 

Privesc în gol, trăgînd zadarnic din , 
Snagov”-ul 


stins. Mare-i grădina Icoanei, şi multe-s 


cărările sale!... 
Căpitanul îmi oferă pachetul de ţigări, 


311 


întrebîn-du-mă amabil: 

— Mai doriţi o „Snagoavă”? O cafea? 

— Mulţumesc! Nu mai doresc nimic! V 
reau să mă-ntorc la lucrul meu. Mă aştea 
ptă romanul ne-terminat, dar nici început 


Mă ridic din fotoliul comod, îmbrăcat î 
n skai maro, şi-i string călduros mîna ofiţ 
erului. Băiat pri-ceput! Ştie multe! 


La indicaţiile mele, vedeta miliției mă 
debarcă la malul ogrăzii lui Stepan Cuşea 
i. Ograda-i plină de lume. Vecini, prieten 
i, cumetri. Cînd cobor, însoţit de plutonie 
rul major, Hristu Ferşampanos se adre-se 
ază acestuia, ca şi cum eu aş fi fost invizi 
bil: 

— L-aţi adus pentru reconstituire, tova 
răşe maior? 

Măgulit de înălţarea în grad, miliţianul 
îl lămu-reşte pe loc: 

— Ai merita să faci puţină concentrare, 
cetăţene, poate înveţi şi descifrarea epol 
eţilor! Care reconsti-tuire? Maestrul Con 
an e liber, felicitat de conduce-rea noast 
ră. Aveţi grijă de dînsul, fiindcă nu-i un 
om obişnuit... Rămîneţi cu bine! 

După plecarea vedetei, sînt înconjurat 
ca un ex-ponat din săptămîna artei culina 
re. Mi se pom- pează mîna în exces, încît 
simt cum se inflamează încheieturile deg 
etelor. 


312 


Prefăcîndu-mă că n-am observat impoli 
teţea cu-mătrului Hristu, îl chestionez dir 
ect: 

— Ce-ar fi să reconstituim o gustare, si 
re de la Fère y Champenôise, cu ecsenbe 
curi şi salată de tomate. Mor de foame! 
Mai ţii minte rețeta? 

Hristu, gentilom pînă în vîrful degetelo 
r, primeşte cu demnitate bobîrnacul. Ing 
hite în sec, în orice caz nu din pricina f 
aimoaselor bucate amintite, după care g 
răieşte: 

— Domnu Conan, nici nu ştiţi ce bine 
aţi pi- cat! Tocmai ne-a poftit naş-Stepa 
n la masă, să discutăm între noi organiza 
rea nunţii. Mare nevoie am avea de auto 
mobilul matale. După petrecere îl înche 
găm la loc. N-avem scaune, maestre! Pe c 
e-ai să stai la masă? Pentru că va trebui 
să ne-ajuţi, nu numai la urări, ci şi la 
trecerea darurilor în ca-tastif... 

Apoi se întoarce către Stepan Cuşeai: 

— Ce facem, naşule!? Ne dai ceva de 
mîncare, sau plecăm cu buzele umflate? 
Maestrul abia se ţine pe picioare! Prin 
cîte-o fi trecut săracul!... Ce era să ba 
ge în dînsul, nenorociţii ăia de bandiți? C 
onserve? 


21. SECONDO (MINI) TEMPO! 


313 


Slavă Domnului! A trecut şi nunta a 
sta. Nădăjduiesc să fie ultima. Am prezid 
at, cu cinste şi onor, masa obştească, a 
plaudat frenetic de fiecare dată ce anunţ 
am darul oferit de cei peste o sută de 
invitaţi. Pe cumătră Veselina, fostă Mămă 
ligan, dar actualmente de la Fere y Cham 
pendise, am ju-cat-o cele mai moderne şi 
contemporane bizdigănii dansante neide 
ntificabile. După ce-am executat şi nişte 
geamparale-rock, cred că slăbisem a 


mîndoi, — oameni trupeşi de felul 
nostru, — pe puţin trei ocale. Separat, bi 
neînțeles. 


Sînt trei zile de cînd zac la pat, în conv 
alescenţă post-nuntală. Sleit de puteri, cu 
maţele făcute praf şi pulbere de-o recru 
descenţă a vechii mele colite, zgindărită 
vîrtos de chiftele de ştiucă, cărţălău şi co 
ntraindicate prăjeli, plăcinte sau repetate 
castroa-ne cu borş de peşte lipovenesc, î 
mi recitesc notele şi reperele romanului 
pe care trebuia să-l încep. 

Mă simt, totuşi, parcă mai stenic. De vr 
eun sfert de ceas, de cînd am depistat în 
organismul meu cu-noscutele simptome a 
le foamei. O foame sănătoasă, bine marca 
tă. E şi normal, după zilele de cruţare, î 
n care n-am băut decît ceaiuri de pojarn 


314 


iţă, muşe- ţel şi rostopască. Privesc curio 
s la „Omega” de pe taburetul ce-mi serv 
eşte de noptieră. 9,55 h. Sper să arate or 
a exactă. 

Dacă mă apuc de lucru, aşa cum am de 
cis încă de ieri, trebuie să mă scol, să 
mă-mbrac şi să iau ceva uşor în gură. Nu 
mi-ar strica nişte „eggs and bacon”. Cu p 
roduse naturale la bază. 

În mai puţin de cinci minute sînt gata î 
nţolit. În uniformă de creaţie. Adică p 
antalonii de doc, cei care fuseseră cîrp 
iţi cu scotch, plus o cămaşă antijeg. les în 
bătătură şi-mi dreg vocea, răcnind cît mă 
tine gura şi capacitatea pulmonară: 

— Tioteaaaa Maşaaaa! Mi-e foameee! 
Mooor! 


Îmi răspunde, însă, o voce bărbăteas 
că, de peste gard: 

— Aşteaptă niţel, domnu Conan, nu te 
grăbi! Mori după aia; mai întîi să-mi sem 
nezi de primirea biletului!... 

Mişa Negroponte, într-o perfectă stare 
de veghe, adică treaz de-a binelea, înaint 
ează spre mine. 

— Cum venişi, cumetre Mişa, că nu ţi-a 
m auzit soneria de la velociped? Pe jos? 

— Eu? — se indignă factorul frenetic. 
— Acum, cînd mi-am cumpărat motoretă 
„Mobra”? Mă pre-gătesc de nuntă, maest 
re... lar dacă-mi vei fi naş, aşa cum te ru 


315 


găm, eu şi cu Liubaşa, poate că plă-teşti 
matale restul de rate... darul naşului! Pri 
ma am achitat-o eu... Darul finului! 

— Dar n-am auzit zgomot de motor? — 
trec rapid şi neobservabil peste propuner 
ea lui Mişa. 

— N-aveaţi cum, domnu Conan. Că nu 
vrea să meargă, fir-ar al dracului! I s-a as 
tupat jiglerul... Am suflat în el de mi-au p 
lesnit bucile obrajilor. A trebuit să pedale 
z pînă la matale. Sînt mort de obo-seală. 
Dacă aş bea un pahar de ceva, mi-aş recă 
păta puterile... Numai apă să nu fie, că b 
alonează! 

Iarăşi evit aluzia, dacă-i pot spune aşa, 
deşi sună mai curînd a invitaţie autoservi 
tă: 

— Dar benzină vine pe conductă? 

— Eşti genial, maestre! — se bate 
factorul cu o palmă pe frunte. Iacă, la 
asta nu m-am gîndit. S-ar putea chiar 
să nu fie deloc. N-am pus ben- zină în r 
ezervor de cînd am cumpărat-o, zău aşa. 

— Unde-i scrisoarea? — mă grăbesc să 
reduc din entuziasmul jovialului Mişa, pe 
ntru că ştiu ce ur-mează după asemenea 
manifestări. 

Negroponte, puţin înciudat, mă examin 
ează rapid, apoi, sesizînd curiozitatea me 
a de-a cunoaşte conţi-nutul misivei, îmi în 
tinde un caiet şi-un bilet, invitîndu-mă să 
semnez de primire: 


316 


— Recomandată oficială, domnu Cona 
n! 

— Fără plic? — mă mir eu. 

— Fără! Că-i de la oficiul nostru. Ce să 
mai chel-tuim materialul cu localnicii! Ec 
onomii, maestre, economii! Poate căpătă 
m vreo primă, să cumpărăm şi noi o ţiră 
de samagon, că trăscău nu se mai găseşt 
e prin sector... 

Citesc biletul. Scris frumos, lizibil, cu p 
ixul. 

— „Stimate tovarăşe Conan! Vă rog să 
binevoiţi a mă vizita la oficiul poştal «Mil 
a 41», avînd a vă face comunicări import 
ante. După ora închiderii, în cazul cînd ti 
mpul dumneavoastră preţios nu vă permi 
te deplasarea înainte de 17,00 h, mă găs 
iţi la domiciliul fostei diriginte. Cu cele m 
ai sincere sen-timente de admiraţie, Vene 
ra Pascutti”. 

— Cine-i tovarăşa, cumetre Mişa? — îl 
chestio-nez urgent pe factor. 

Cuprins subit de amnezie, Negroponte 
dă din umeri: 

— Parcă-s obligat să ştiu? Cite am pe c 
ap, dru-murile astea care mă omoară, ini 
ma slabă... 

— Hai, să bem un trăscău? Dar să nu 
mă re-fuzi... 

Factorul, încă din mers, îndreptîndu-se 
spre odaia mea, începe să debiteze cu-o f 
recvenţă de cinci cu-vinte pe secundă: 


317 


— Pascutti Venera, noua dirigintă, că p 
e madam Ghergidap au pus-o să-şi scrie 
memoriile, fată dră-guţă, năltuţă, îmbrăc 
ată cuviincios, muncitoare, ne-căsătorită, 
transferată încă de alaltăieri de la „Mila 
AT 

Bineînţeles, la cinci fără un sfert sînt la 
oficiul „Mila 41”. Liubaşa Convert, mai în 
floritoare ca nici-cînd, mă anunţă că Vene 
ra Pascutti mă aşteaptă la o cafeluţă. 
Apoi îmi zîimbeşte parşiv, strecurind print 
re buze: 

— Aţi auzit ce-are de gînd Mişa? 

— Madam Convert, ştiu tot, dar pe min 
e nu vă bazaţi. Plec curînd din localitate, 
cred că pe la sfîr-şitul lunii... 

— Păi facem mai întîi nunta! Dacă vă g 
răbiţi, sîntem dispuşi şi săptămîna viitoar 
e... 
— E drept, mă grăbesc! Mă aşteaptă di 
riginta. Cu nunta mai vedem noi, dar nu 
promit nimic... 

— Păcat! La întîi aveam a doua rată la 
moto-retă... 


Încă din vestibul sînt întîmpinat de-un 
glas ama-bil şi stenic: 

— Hai mai repede, domle Conan! Nu 
mai trage de timp! Intră şi trage uşa du 
pă dumneata, se-aude? 

Mă-ntorc în mai puţin de-o secundă; ap 


318 


roape re-cord naţional. Vampirul, subingi 
nerul Babu Ursu, „părintele” magazineril 
or de la Ceapeul piscicol se află în spatel 
e meu. 

— Domnule Baba Ursa, — îi stilcesc eu 
intenţio-nat numele, pentru a-i mai reduc 
e din aplomb, — nu-mi place tonul dumita 
le! Cum îţi permiţi? 

Vampirul nu zîmbeşte, nu mişcă, ci mă 
priveşte fix, demential. Apoi se-ndură a-m 
i satisface curio-zitatea: 

— Dacă nu mişti mai eficient, am să-mi 
permit şi mai multe! E bine? N-am să ur 
mez studii de canto, pentru ameliorarea 
vocii, n-ai teamă. Acum te-a apucat drago 
stea de muzică? Cînd sîntem cu toţi la un 
pas de catastrofă? Păşeşte înainte, şi vi- 
ră-te în salon... 

Inginerul mă invită politicos, 
îmbrîncindu-mă le-jer în direcţia cerută. 
După ce deschid uşa living-room-ului nu 
mai cu trupul, din pricina inerţiei imprim 
ată de insistentul şi grosolanul gest al Va 
m-pirului, trec pragul în zbor, aterizînd pl 
anat în braţele lui Pilu Itanà Arambaşa. 
Malacul mă de- pune lent pe canapeaua d 
e lingă perete. 

— Ţi-am spus eu, domnişoară, că vine? 
Uite-l în carne şi oase, pe scumpul nostru 
maestru! Îţi place? Asta e, altul n-are ma 
ma, că ti-ar da! Ce mai faci, domle Cona 
n? N-arăţi chiar vesel! Nu ţi-am spus să-ţ 


319 


i vezi de treabă, şi să nu te plimbi haial-m 
aial pe undele Dunării-Vechi? De ce te b 
agi unde nu-ţi fierbe oala? Taci? 


Diriginta, fată drăguță, tînără, bine pro 
iectată de natură, joacă tabinet cu Milopo 
c Papaşa, la masa din centrul living-roo 
m-ului. 

— Va să zică dumneata eşti marele 
detectiv Co-nan? — se miră bizar Venera 
Pascutti. — Mare eşti, după cum se vede, 
dar de unde şi pînă unde ţi-a venit ideea 
asta să te joci de-a hoţii şi vardiştii? I 
a spune, maestre! Văd c-aşa îţi zic priete 
nii mei. Dar mai întîi să mă recomand sin 
gură: Venera Pas-cutti, noua dirigintă a o 
ficiului „Mila 41”, dar şi nepoata după m 
amă a nefericitei tanti Moira, pe care ai 
distrus-o cu maniile dumitale tîmpite... 


Arambagşa îi face semn să tacă, după ca 
re se în-scrie el la cuvînt: 

— Să trecem la obiect, că timpul se du 
ce şi pro-blemele rămîn nerezolvate. Da 
că mai zăbovim, în-cep să pută. Venerico, 
dragă, fă loc la masă, să-ncepem şedinţa 


Poftit la masa rotundă, suficient de viol 


ent pentru a simţi cum cedează unul din 
picioarele scaunului pe care sînt aşezat î 


320 


n „forcing”, examinez stupefiat chipurile 
partenerilor. Milopoc Papaşa se încruntă 
adunînd cărţile de joc. Vampirul continuă 
să pri-vească în neant, cu ochii arzînd de- 
o flacără ne-bună. Venerica, după cum i-a 
alintat numele Aram-başa, toarnă nişte sa 
magon în păhărele. Iar Pilu, prezidînd, tr 
ece la expunerea de motive: 

— Domnule Conan, oricît ai fi matale d 
e scriitor başca dectectiv, nu cred să-ţi fi 
dat seama că ne-ai făcut un mare rău. Da 
că vrei să-ţi fie bine, dumi- tale şi urmaşi 
lor, trebuie să-ndrepţi pocinoagele. Va fi 
nevoie să colaborăm, — şi nu sîntem prea 
încîn-taţi, — şi să operezi în locul echipei 
de filmare. Ne-ai lăsat fără microbuz, şi 
n-ai procedat gentil, după părerea mea, 
dindu-i în gît pe bieţii băieţi, acuma este 
cazul să pui „Fiat”-ul ăla la contribuţie, al 
tminteri vor fi oarece necazuri. Cărăm, la 
noapte, nişte marfă, din magazia oficiului 
poştal. Vreo 1500 de kilograme... 

Sînt debili mintali. Trebuie să-i lămure 
sc: 

— ”Fiat”-ul întreg, cu mine cu tot, plus 
roţile de rezervă, n-are mai mult de 900 d 
e kilograme... Unde să-ncapă marfa dumi 
tale?... 

— Taci şi-aşteaptă! Ai să faci mai multe 
dru-muri! De ce nu ţi-ai cumpărat „Fiat” 
2100?... Ia explică-i, Venerico, maestrului 
situaţia! 


321 


Diriginta se uită la mine semnificativ, a 
poi trece la detalii: 

— Dacă nu transportăm marfa, tanti M 
oira se-alege cu nişte ani de muncă volun 
tară la recoltarea porumbului. Cînd nene 
a Pilu şi cu prietenii săi au aflat că-s nea 
m cu biata tanti, erau gata să mă pupe, 
că nu ştiau cine sînt. Dar acum lucrurile 
sînt în clar. Tataia Milopoc a şi făcut pl 
anul. Scoatem mar-fa şi împărţim. Eu iau 
partea lui tanti, iar dum- neata te-alegi 
cu maşina nevătămată. Dacă nu te-n-voi 
eşti, îi dăm foc, după ce te-nchidem înăun 
tru. Aşa zice Papaşa că-i mai sigur. Nu-i 
chiar atît de complicat să-ţi organizăm un 
groaznic accident de circulaţie... 

Mă uit la fata asta drăguță, şi mă ginde 
sc îndu-rerat: „ce naşte din pisică, ilicit 
mănîncă”. 

— Şi ce-o să facem cu marfa? Unde 
trebuie s-o duc? — accept brusc 
propunerea escrocilor locali, mai înainte 
de toate pentru a căpăta bruma de timp, 
atît de necesară, în vederea adoptării un 
or măsuri corespunzătoare. 

— Bravo, nene Conane! — mă felicită P 
ilu Arambaşa. — Ştiam eu că nu eşti chia 
r aşa de fraier, precum păreai! O mînă sp 
ală pe alta, iar amîndouă faţa lucrurilor! 
Asta-i viaţa! 

Ziîmbesc în sinea mea, zicîndu-mi că ni 
ci găinarii pe plan local nu-s mai dezvolt 


322 


aţi mintal, mai breji decît cei din import, 
de la Bucureşti. De-aia nu-i bine să subap 
reciem forţele provinciale... 

— Sper că nu intenţionaţi, după ce ter 
minaţi por-căria asta, să-mi veniţi de hac! 

Vampirul şi Babu Ursu, care tăcuse ma 
i tot tim-pul discuţiilor, izbucneşte într-u 
n chicotit bizar. Nu-mai Pilu şi cu socru- 
său, Milopoc Papaşa, rîd sănă-tos, în hoh 
ote. 

— Ne crezi tîmpiţi, maestre? — întrea 
bă Pilu. — Om fi noi oameni de afaceri, 
dar criminali în nici un caz. Ce nevoie a 
vem de-un asasinat la „Mila 41”? După ce 
-ți isprăveşti misiunea, poţi pleca sănăto 
s. Căci dacă-ţi dă prin cap să ne torni, ep 
rea tîrziu. Intri în zdup, odată cu noi, pen 
tru complicitate. Şi n-o să-ţi convie, dra 
gule! 

King-Kong are dreptate. Ba chiar mi-a 
şi sugerat ideea ieşirii din această situaţi 
e primejdioasă pentru cariera mea de scr 
iitor şi detectiv. Trebuie acţionat rapid, e 
ficient. Înainte de efectuarea transporturi 
lor. Din păcate, voi fi nevoit „să lucrez” si 
ngur. Con-junctura nu-mi permite s-anu 
nt în timp util organele de miliţie. 

Un singur lucru mă nelinişteşte. Noua 
dirigintă. Venera Pascutti, spre deosebire 
de treimea Babu Ursu, Milopoc, ltană, e s 
ingura care n-a luat în ris întrebarea mea 
nevinovată, referitoare la lichidarea fizi 


323 


că a personalităţii Al Conan Doi. Şi-i de 
rău, cînd omul nu ştie nici măcar să zîmb 
ească!... 


22. ATACUL OFICIULUI POŞTAL (C 
ONTRA CRONOMETRU...) 


Abia pe la opt şi ceva, cînd se-ntun 
ecase de-a binelea, şnapanii reuşesc să 
încropească un plan mai realist. În orice 
caz, rămîne stabilit ca la ora 2,30, din no 
apte, să fiu cu „Bombiţa” în spatele oficiu 
lui. 

Ajung acasă frînt de oboseală, răpus fiz 
ic şi psi-hic de ultimele evenimente. Dar ş 
i mort de foame. 

Tiotea Maşa-Garafa nu-i acasă. Avind î 
n vedere că mă aşteaptă clipe grele, mă p 
oftesc singur în că-mara gazdei. Timpul fi 
ind scurt, gust cîte ceva în picioare. Un p 
ic de slăninuţă afumată, nişte chiftele de 
ştiucă reci, o bucată de crap-şaran prăji 
tă în ulei de rapiţă, un dărăbel de pîine u 
scată şi cam atît. 

Orice s-ar zice, altfel văd lucrurile acu 
m. Mai ales că-n vreme cît ciugulisem fr 
ugalul miniospăţ mai sus pomenit, chibzu 
isem serios la planul de ac-ţiune. 

În linii mari, acesta consta într-un atac 
fulger, contra cronometru, asupra oficiul 


324 


ui poştal. 

Fiind cu mult înaintea lor în clădirea o 
ficiului, în primul rînd mă voi ocupa de 
chestia mărfii, să văd despre ce-i vorba. 
Apoi pînă la sosirea bandi-ţilor, în jur de 
ora 2,30, să întind cursele, deoare- ce-i 
nevoie de patru, cîte una pentru, fiecare. 
Ideea-i pe cît de simplă, pe-atit de genia 
lă. 

Cînd vor apare în spatele oficiului şi vo 
r con- stata absenţa „Bombiţei”, precis a 
u să intre în pa-nică. Una la mînă. Urmea 
ză o goană nebună, ne-bună, spre clădire, 
pentru a lua noi măsuri, dar la adăpost d 
e priviri indiscrete. Atunci îmi vor cădea 
în mînă. Pentru că, de la gard şi pînă la 
uşă, din metru în metru, voi întinde patru 
frînghii subţiri, prinse în pripoane. Iată p 
rimul. Cade. li dau la cap cu pompa maşi 
nii, o pompă zdravănă de „Volgă”, cumpă 
rată de ocazie. Leşină. Vine al doilea. Îl 
vede 


pe primul. Fiind laş, ca orice şnapan, fug 
e spre ofi-ciu. Dar nu vede a doua frînghi 
e. Cade. li dau la cap. Leşină. Şi aşa mai 
departe! Totul depinde de neatenţia lor şi 
de iuţeala mea de mînă. Sper să funcţion 
eze satisfăcător ambele. Restu-i floare la 
ureche. 


325 


Sînt în spatele oficiului. Beznă cumpli 
tă. Becul felinarului nu arde. După cîteva 
trageri la ţintă ne-reuşite, în cele din ur 
mă l-am nimerit cu-o piatră convenabilă. 
Mă furişez lingă uşă. După cum e şi norm 
al, trebuie să fie încuiată. Nici n-o mai în 
cerc. Va fi nevoie să pătrund în clădire pr 
in acoperiş, aşa cum am văzut în „Man 
nix”. Cam greu, dar se va face şi asta. 


S-a făcut. Sînt în pod. Am urcat la înce 
put pe un coteţ; dar s-a prăbuşit abia du 
pă ce eram pe acope-riş. Nici nu mai ave 
am nevoie de el. De ieşit, aveam să ies pe 
uşa din dos, în faţa căreia îmi lăsasem tr 
usa de unelte: pentru frînghiuţe, zece me 
tri de parimă marinărească, împrumutată 
din magazia gaz-dei, pentru legarea prizo 
nierilor, două leviere îm-prumutate de la 
„Bombiţă”, şi vreo cîteva chei, precum şi 
pompa de umflat caucioacele, bineînţeles 
fără furtunul de aer. 

Mai dificilă s-a dovedit a fi intrarea pri 
n uşiţa gurii de aerisire a podului. Dar a 
m reuşit pînă la urmă. Pantalonii mi-i va r 
epara miine tiotea Maşa-Garafa. Fără sco 
tch. lar gura de aerisire o va repara 


P.T.T.R.- ul, cînd va crede de cuvinţă. Pen 


tru că acum, nu mai are nici uşiţă, ni 
ci geamuri, şi nici scîndurile care o-njghe 


326 


bau. 


Coborîrea n-a prezentat nici ea proble 
me specia-le. Scara era la locul ei, cu cîte 
va trepte lipsă, dar pe care le-am depăşit 
fără să-mi scrîntesc grav picioa-rele. Cam 
era în care mă aflu îmi este total necuno 
s-cută. Mai ales că nici nu pot s-o văd. Bîj 
bîi în în-tuneric, îndreptîndu-mă spre uşa 
care trebuie să dea în spatele clădirii. 
Nu găsesc uşa. Scapăr vreo cinci chibritu 
Ti, din cele superioare, de 20 de bani. Abi 
a al cincilea se aprinde, explodîndu-mi lej 
er în-tre degete. Atît cît să-mi îngăduie a 
identifica lo- cul uşii. Care-i neîncuiată. 
Se deschide la simplă apăsare a clanţei... 


Transfer în odaie trusa. Închid şi... încr 
emenesc. Vorbeşte cineva. În sala centra 
lă. Nu mai risc aprin-derea altor chibritur 
i. Trag cu urechea, deşi nu-i frumos. 

— Ce zici, îl prindem sau nu-l prindem? 
— şopo-căieşte un glas de femeie. 

— Păcat de el, că nu-i băiat rău, nici la 
bine, nici la greu... 

Vocea bărbatului o recunosc instantan 
eu. Numai Mişa Negroponte vorbeşte îm 
pleticindu-şi limba. Dar şi în versuri apro 
ximate... 


Peste cîteva clipe mă liniştesc. Stau de 


327 


taină cu Liubaşa şi cu factorul. Îmi mărtu 
risesc, fără jenă, că-şi dăduseră întîlnire 
a la oficiu, pentru a pune la punct ultimel 
e detalii ale apropiatei nunţi. Nu-i ne-voie 
să mă concentrez excesiv, pentru a stabil 
i două lucruri. Primo: Mişa Negroponte e 
ste cherchelit (50%), şi secundo: convers 
aţia celor doi îndrăgostiţi, cu vechime în 
cîmpul iubirii, se petrecea pe întu-neric. 


După ce relatez situaţia nou creată, Li 
ubaşa Con-vert are, în loc de ochi, o pere 
che de lasere. Iar cu-mătrul Mişa, viitorul 
meu fin, s-a trezit integral. Vrea să decla 
nşăm imediat prima fază a operaţiei. 

— Unde păstrează diriginta cheile 
magaziei? — îl solicit pe Negroponte. 

— Nicăieri! — răspunde în locul lui 
madam Con-vert. — Erau la mine, dar în 
că de-acum o lună mi le-a luat doamna 
Moira. Zicea că vrea să-şi pună nişte mu 
rături. 

Bezna ne înconjoară de pretutindeni. C 
red că-i cazul să apelăm din nou la chibri 
te. Insă Mişa are o idee şi mai utilă. 

— Dacă aprindem becul, ne văd band 
itii, naşule! — mă lămureşte el, încadrînd 
u-mă de pe acum pe post de naş. — 
Motoreta este aici! Luminăm cu farul. Ch 
iar cu faza mare; tot e slăbit acumulatoru 
l. 


328 


În clipa cînd Mişa suceşte cheia de con 
tact, pen-tru a aprinde farul, acesta se ho 
tărăşte să lumineze imediat (dar palid), u 
rmat însă şi de inexplicabila pornire a mo 
torului. Învăluiţi de norul de fum pu-turos 
pe care-l emană toba de eşapament, tuşi 
m vîrtos, dar nu la aceeaşi intensitate cu 
pîrîiturile „Mobrei”. 


— Formidabil! — se miră Negroponte. 
— Şi eu care ziceam că nu mai are benzi 
nă în rezervor! Ce i-o fi venit, aşa din se 
nin, cînd alteori mă chinuiesc minute de- 
a rîndul s-o pornesc? 

Motorul se opreşte de la sine. Cu levier 
ele din trusa adusă de mine, în doi timpi 
şi trei mişcări spargem uşa magaziei. 

Liubaşa, care cunoştea configuraţia loc 
ului, mă sfătuieşte: 

— Naşule, dacă închidem uşa, putem s- 
aprindem becul. Magazia n-are fereastră. 


Mai bine ar fi avut. Pentru că, după ce 
ne aflăm cu toţii în interiorul acesteia, ch 
iar mai înainte de-a aprinde lumina, îmi d 
au seama că ne paşte un pe-ricol de moar 
te. Arambaşa depozitase în oficiul poş-tal, 
cel puţin aşa cred deocamdată, o cantitat 
e imen-să de gaze toxice. Manevrez şalte 
rul. Şi deodată se face lumină. Şi-n maga 
zie, dar şi-n mintea mea. 


329 


Pereţii sînt tapetaţi, de sus şi pînă jos, 
cu sute de bucăţi de batog de morun. Pie 
se de-o rară fru-museţe, dar intrate sănăt 
os în putrefacție. Puta hoit, a cîine mor 
t, a ţap, a picioare neumblate pe la bai 
e. 

Simt că-mi vine rău. lar pe chipurile ce 
lor doi asistenţi aceleaşi simptome. Mada 
m Convert, cel puţin, a şi-nceput să delir 
eze. Vorbeşte de una singu-ră, murmurîn 
d fără încetare: „Dumnezeule! Boje-moi! 
Cînd a băgat Moira atîta batog?” 

Depozitul de materiale mi se pare dest 
ul de încăpător. Pretutindeni zac maldăre 
de sîrmă telefo-nică, zeci şi zeci de apara 
te, lădiţe cu baterii uscate, ziare nevîndut 
e, colete neridicate. Numai bucăţile de b 
atog sînt frumos orînduite, atîrnate acura 
t, cu cîte-o sforicică, de sutele de cuie băt 
ute în perete. Strălucesc verzui în bătaia 
becului, demonstrînd in-finitele posibili 
tăţi de expansiune ale mucegaiului. 

— Fine Mişa! Deschide numaidecit uş 
a, că mu-rim! Încep eu să strig cuprins de 
panică. — Nu mai apucăm să facem nunt 
a! Grăbeşte-te! 

Nicicînd n-aş fi crezut că viitorul meu 
fin este apt de-atita rapiditate în acţiune. 
Incă mai înainte de-a ajunge la uşă, acea 
sta se deschide de perete, lăsînd să pătru 
ndă o pală de aer curat, plin de eflu- vii b 
enzino-uleioase, rămase pesemne de la m 


330 


otorul „Mobrei”. 

Alergăm în întîmpinarea oxigenului. Da 
r sîntem siliţi să ne retragem. Nu Mişa fu 
sese cel care des-chisese uşa, ci sfinta tre 
ime Milopoc-Pilu-Babu Ursu. 


— Ia te uită ce de lume? — se miră cini 
c Itană. Ţi-ai adus ajutoare, maestre? Dar 
nu te-a rugat nimeni... 

Babalicul de Milopoc, apucat subit de-o 
criză de eficienţă, pune mîna pe-o bucată 
de batog şi-l poc-neşte în cap pe bietul N 
egroponte. 

Liubaşa porneşte să urle. Vizibil indign 
ată de tra-tamentul la care este supus viit 
orul ei soţ, îi trage lui Papaşa un vîrf de 
pantof în ţurloaie. Pesemne că-i talpă zdr 
avănă, din duroflex, căci Milopoc se dezlă 
nţuie, ţopăind unijamb: 

— Ce staţi, boilor! Puneţi mîna pe ei! V 
reţi să ne dea pe mîna caraliilor? M-a ne 
norocit prăpădita asta, şi voi staţi cu ochi 
i beliţi la ei? Atinge-l pe maestru, Pilule! 
Atinge-l, nu mai sta! Să-l învăţăm minte! 


Din dor de răzbunare, dar şi în numele 
sfintei dreptăţi, nu mai vreau să ţin seam 
a de nici un prin-cipiu umanitar. Înşfac u 
n colac de cablu telefonic, îl cîntăresc niţ 
el în mînă şi printr-o mişcare rapidă, îl 
petrec numaidecît peste capul namilei de 


331 


Aram-başa, după care îl îndes cu sete, pi 
nă ce-i cuprinde şi braţele. King-Kong n 
u mai poate acţiona decît cu picioarele. P 
entru a-i răpi orice poftă de replică, îi stri 
vesc metatarsul cu-o baterie uscată. Pe p 
uţin cinci kilograme. 

— Ţine-l aşa, naşule! Mă solicită Mişa. 

Fără să mai aştepte aprobarea mea, fa 
ctorul îi ar-de un telefon după ceafă. Adi 
că un aparat de tele-fon, din cele de servi 
ciu. Metalic. Pilu se fleşcăieşte în braţele 
mele, prăbuşindu-se lent lingă raftul cu zi 
arele nevîndute. Zecile de baloturi, nedes 
făcute, îl înmormiîntează definitiv sub el 
e. 


De unul am scăpat. Milopoc Papaşa co 
ntinuă să dănţuiască de unul singur, tot î 
ntr-un picior. 

— Mersi, finule! Ai mînă bună! Hai pe 
Vampir! Toţi pe el! 

Babu Ursu neaşteptîndu-se la această 
desăvirşire, cam neprevăzută, a evenime 
ntelor, priveşte năucit la evoluţiile balet 
istice ale babalicului, apoi la mal-dărul de 
colete sub care zace Arambaşa. A 

— Madam Convert! Fugi la telefon. Inc 
earcă să obţii „Mila 47”. Cere postul de 
miliţie... 

— Se face, naşule! — mă asigură Liub 
aşa. Şi, din fugă, îi mai trage un vîrf de p 


332 


antof lui Milopoc. Apoi se strecoară pe li 
ngă Babu Ursu şi-o tuleşte pe uşă afară. 

Semnalizez optic, privindu-l semnificati 
v pe Mişa, şi ne repezim amîndoi cu piept 
ul în inginer. Babu Ursu se pomeneşte ex 
traplat, lipit de peretele tapetat cu batog. 
Se agaţă descumpănit de prima bu-cată î 
ntilnită, după care se culcă liniştit la poal 
ele muntelui de afumături împuţite, munt 
e generat de avalanşa bucăţilor desprins 
e, prin trepidaţie, din sfo-ricelele lor putr 
ezite. Lipsa lui de combativitate mă întris 
tează. Il credeam şeful escrocilor pe plan 
local. 

— Ce-i facem cu hodorogul? — mă trez 
eşte din contemplare Mişa. — ÎI otînjim şi 
pe-ăsta? 

— Lasă-l în pace, că-i bătriîn! — astim 
păr eu pornirile războinicului factor. — 
Mai bine ia nişte cablu şi leagă-l! 

— Staţi la locul vostru! Nimeni nu miş 
că! Ce se-ntîmplă aici? 


Venera Pascutti, în pragul uşii, examin 
ează situa-ţia cu ochi rece, ucigaş. În mîn 
a dreaptă ţine un revolver. Recunosc mar 
ca de la distanţă: un „Smith and Wesson 
Special Service.” Avea şi Mannix unul din 
tr-ăstea. 

Deşi nu cunosc „close-combat”, şi nici 
karate-ul, mă reped ca un tigru la picioar 


333 


ele dirigintei. Atît de fulgerător, încît n 
u mai apucă să apese pe tră- gaci decit d 
upă ce-o trîntesc la pămînt. Tardiv! De-oa 
rece de pe ţeava criminală a revolverului 
ţişneşte doar un jet de apă. Confisc numa 
idecît arma şi-o cercetez imediat: nu-i, S 
mith and Wesson”, ci un calibru 
„Lipscani 44 — Bucuria copiilor”. Din 
plas-tic. 

Mă ridic de la pămînt, cu oarece efort, 
la timp pentru a auzi ultimele cuvinte ale 
Venerei, mai îna-inte de-a leşina definitiv: 

— Maestre Conan, nici nu bănuieşti cît 
mi-erai de simpatic! Nu trebuia să faci c 
e-ai făcut, zău aşa! Dacă mi s-au rupt c 
iorapii, unde-i remaiez la „Mila 47”? La r 
evedere! Ne vedem mîine dimineaţă, la p 
ostul de miliţie... Intre 8 şi 12, camera 9! 


23. MICRO AVANPREMIERĂ LA... 


După un somn reînvigorător, în ca 
mera de oaspeţi a miliției, stăm la o cafel 
uţă de vorbă. Sîn-tem la postul din „Mila 
47”, încăperea nr 9. Aşa cum prea bine 
mă prevenise tovarăşa Venera, dar pea 
cărei uşă citisem scris, cu litere de tipar: 
„Lt.- major Ioana Sfintu”. 


334 


Simpaticul căpitan, vechiul meu cunos 
cut, după ce mi-o prezentase pe temporar 
a dirigintă în reala ei postură, de gingaş 
lucrător al ministerului de in-terne, îmi a 
prinde ţigara oferită, ţăcănind dintr-un re 
volver brichetă. 

— Nu vă mai astimpăraţi odată cu pist 
oalele ăs-tea? — îl întreb eu. Niscaiva ar 
me de foc autentice, din cele care bubui 
e, aşa ceva n-aveţi în dotarea voastră? 

— Se mai găsesc, dragă maestre! Dar 
n-avem prea dese prilejuri de-a le folosi... 
Preferăm jucă-riile!... 

Căpitanul zimbeşte şugubăţ, Ioana Sfin 
tu zim-beşte iertătoare, iar eu zimbesc ve 
rde. Mai ales cînd mi-amintesc că era 
să produc grave vătămări corporale unui 
atît de drăguţ ofiţer al miliției. 

— Sper că n-o să mă dojeniţi iarăşi, do 
mnule că-pitan! N-aveam nici o posibilita 
te de-a anunţa „Mi- la 47”. Doar astfel tre 
buie înţeleasă iniţiativa mea nefericită, cî 
nd m-am gîndit să acţionez de unul singu 
r... Poate că rezultatele vor scuza perfor 
man-ţele mele de înaltă clasă, atît în mat 
erie de echili-bristică gimnastică, precum 
şi-n domeniul investi-gatoric. În ceea ce p 
riveşte escrocii de la magazia Ceapeului, 
să nu-mi spuneţi că n-aveţi cunoştinţă de 
spre manevrele lor! Greşesc cumva? 

Căpitanul o invită pe tînăra colaborato 
are, prin- tr-un gest plin de amabilitate, 


335 


să ia cuvîntul în locul lui. 

Ioana Sfîntu, palidă la chip, pesemne d 
in pricina manifestărilor mele intempesti 
ve, de neavizat prac-ticant al, „close-com 
bat”-ului şi karate-lui, se în-toarce spre m 
ine: 

— Maestre Conan, mai înainte de toate 
tin să vă felicit pentru rapiditatea cu care 
aţi reuşit să mă scoateţi din luptă. Cu toa 
te că n-ar mai fi fost ne-cesar, dat fiind că 
anunţasem la timp echipa de in-tervenţie. 
După cum aţi constatat, tovarăşii înconju- 
raseră oficiul, aşteptind doar sfîrşitul spe 
ctacolului dat de Arambaşa, Babu Ursu, 
Milopoc Papaşa şi ceilalţi vajnici combata 
nti. Sesizaţi de multă vreme, datorită info 
rmaţiilor a nenumărați cooperatori şi ce 
tăţeni din „Mila 47”, despre furturile com 
ise în cadrul Ceapeului de banda condusă 
de Pilu Aram-başa, nu ne-am grăbit să pr 
ocedăm la arestarea lor, întrucît aştepta 
m realizarea contactului cu echipa bucur 
eşteană. Eram convinşi că, după căderea 
cla-nului Cotoi, escrocii noştri vor intra în 
panică şi se vor autodemasca. Ceea ce n- 
am putut prevedea, era măsura lor disper 
ată, de-a folosi serviciile dumnea-voastră 
ca şofer de transporturi. Însă v-aţi descu 
r- cat de minune, demonstrînd iniţiativă, 
curaj, simţ de răspundere. Încă o dată 
vă felicit. Şi sper din toată inima că vom 
rămîne prieteni... 


336 


Jenat, mă înec cu fumul ţigării, motiv p 
entru a tuşi zdravăn vreo cîteva minute. Î 
n care să ticluiesc, deconectat, o frază m 
ai acătării de scuze, atît faţă de locoten 
entul major Ioana Sfîntu, cît şi faţă de mi 
ne. 

— S-ar putea zice, dragii mei, că n-am 
prea do-vedit excepţionale calităţi anchet 
atorice sau crimi-nalistice. Dar omul, cât t 
răieşte, învaţă. Pe viitor mă voi strădui 
intens, — şi-n romanele mele, pre-cum şi- 
n viaţa de toate zilele, — să dezvolt şi mai 
mult înclinațiile subsemnatului, atit de pr 
egnante, precise şi neobişnuite, şi spun 
fără falsă modestie, din domeniul travaliu 
lui investigatoric... Fie-mi iertate pocinoa 
gele pricinuite, dar nu erau prevă- zute î 
n planurile mele de activitate. Doream să 
-mi valorific aptitudinile, nu să stiînjenesc 
acţiunile dumneavoastră. Am avut ghinio 
n. Ar fi trebuit să descopăr, încă de la înc 
eput, caracterul infracţional al întîlnirilor 
dintre colectivele Cotoi-Arambaşa. Poate 
că n-a fost chiar ghinion, ci şi-o oarecare 
doză de supraapreciere a posibilităţilor 

Am să 


cuget, am să studiez problema, am să iau 
măsuri, vă promit! 

— Ne-ar bucura şi mai mult, — mă asig 
ură că-pitanul, cerînd totodată şi asentim 
entul Ioanei Sfin-tu. — Dacă v-aţi direcţio 


337 


na eforturile dumneavoas-tră „investigat 
orice” în munca de creaţie literară. Lăsaţ 
i în grijă-ne investigația de rutină. Asta-i 
munca noastră. Tot de creaţie! 

Nu-mi prea suride sugestia (plină de su 
bînţele-suri) a comandamentului. Parcă e 
u n-aş fi gelos, dacă l-aş auzi că intenţion 
ează să scrie romane poli-ţiste? E-n firea 
lucrurilor şi-a naturii umane. Pe-semne 
că-l supără puţin aptitudinea şi preocupă 
rile mele, atit de tangenţe cu profesia do 
mniei sale. 

Dar Al Conan Doi, după cîte-l cunosc, n 
u se la- să chiar aşa de uşor demontat. O 
viaţă întreagă a jinduit să fie detectiv am 
ator. Şi, oricît de extrava-gant ar părea, e 
ste şi va rămîne. 


24...EPILOG?! 


Aşa mi se întimplă totdeauna, dar 
fără ex-cepţie, cînd suprapun sărbătorile. 
Mă pricopsesc cu cîte-o indigestie. Dar n 
u una simplă, oareşcare. Ci-o infamă dei 
ndigestie care mă chinuie subtil, suge-rîn 
du-mi momente de foame cumplită, de tip 
buli-mic, cu clipe de răgaz, cînd mă mulţ 
umesc cu cele mai obişnuite nutrimente, 


338 


de la carne, peşte, legu- me şi pînă la fru 
cte cu brînzeturi. 

Rareori mi s-a oferit ocazia să particip, 
în acelaşi timp, la o nuntă, la o sărbătoar 
e obştească, şi la sărbătorirea mea perso 
nală. 

Nunta cu pricina, unde activez pe post 
de naş, e nunta lui Mişa Negroponte ş 
i-a Liubaşei Convert, actualmente trecută 
pe numele lui bărbatu-său. Sărbătoarea o 
bştească, la care se distrează aproape to 
ată uliţa, e prilejuită de plecarea într-o lu 
ngă că-lătorie de studii economice a sfint 
ei treimi Aram-başa — Milopoc — Babu 
Ursu. lar sărbătorirea mea e determina 
tă de contribuţia la munca de de-mascare 
a infractorilor. 

Curtea lui Stepan Cugşeai, specializată 
recent în asemenea festivități, poate fi co 
nfundată, destul de uşor, cu fostul talcio 
c. Oameni pretutindeni, mese peste tot, 
mîncare la discreţie, băutură aşijderea. 

Mişa, care s-a prezentat la nuntă gata 
beat, căla- re pe „Mobra”, cu Liubaşa la s 
pate, strigă fără în-cetare: 

— Vreau să ciocnesc un naş-Conan! Ci 
ne mă o-preşte? Haide naşule! Toarnă, 
măi Stepane, nu te zgiîrci, că naşu plăteşt 
e! 

Pretenţiile proaspătului meu fin, în pofi 
da fap-tului că, de cînd a-nceput nunta şi 
pînă acum, la stringerea darului, n-a mai 


339 


acceptat să coboare de pe motoretă, nu 
mi s-ar părea exagerate. Dar nu pot fi de 
acord să ciocnesc cu el, şi s-o mai şi dau 
de duşcă, o cască de motociclist plină cu 
cărţălău. 

În cele din urmă, după tratative îndelu 
ngate, obţin un „bruderschaft” simbolic. 
Mişa din cască, eu din stacan. 

— Să-mi trăieşti, naşule! — răcneşte e 
ntuziasmat 


Negroponte. — Rămîne aşa cum am vorbi 
t? Chestia cu ratele, ştii matale! 

— Bineînţeles! 

— Atunci, naşule, fii sănătos, şi călare 
şi pe jos... Eu mă-ntorc la bicicletă, o vîn 
d mîine pe procletă! 


În ziua a patra, dar şi ultima, lumea abi 
a se mai tîrăşte la masă. 

Numai tineretul se ţine vîrtos. Pînă acu 
m au schimbat patru magnetofoane. Li se 
prăjiseră mo-toarele. Al cincilea, însă con 
tinua să susţină moralul acestor dansator 
i minunati şi neastimpărul picioare-lor lor 
zburătoare. 

Un claxon insolent tulbură petrecerea. 
La gardul bătăturii, la un moment dat, hă 
rămălaie cum-  plită! Gălăgia se-nteţeşt 
e. lar din uliţă, dominînd vacarmul, răsu 
nă asurzitor o chemare disperată: 


340 


— Nu pot să-l opresc! Mi s-a blocat cla 
xonul... Tot aşa o ţine într-una de la „Mila 
=, i 

— „Doamne Dumnezeule, Doamne A-T 
ot-Putin-ţe, nu mă lăsa, dă să nu fie ade 
vărat ceea ce aud, ro-gu-te din suflet, mil 
uieşte-mă!” — pornesc eu să mă rog, de 
străbălat de mistic. 

Căci tanti Raliţa clamează fără întreru 
pere, la concurenţă cu nenorocita aia de 
trompetă mecani- că-auto: 

— Al, băiatule, ce te faci că n-auzi! Aşa 
-ți pri-meşti mătuşa? Vină, bezmeticule, 
să-ţi întimpini oaspeţii! I-am adus şi pe [ 
uţu şi Alecu! 


Succesul lui tanti Raliţa depăşeşte oric 
e aşteptări. După îmbrăţişările de rigoar 
e, noii veniţi se inte-grează imediat şi bru 
tal în ambianța nunţii. Mă- tuşă-mea de 
monstrează, la cei şaptezeci şi ceva de an 
i ai ei, ultimele cuceriri în materie de „Ca 
la Breaza”. Țuțu s-a îmbătat de la primul 
pahar, şi-acuma discuta probleme literar 
e cu diadea Stepan Cuşeai, în timp ce Ale 
cu duce tratative cu tiotea Maşa-Garafa, 
pentru achiziţionarea unei cantităţi mai s 
erioase de pastramă de rață sălbatică. 

Bairamul descris de Coşbuc în Nunta 
Zamfirei, fără discuţie, e un fleac pe lin 
gă ce se petrece la nunta noastră. 


341 


Abia în dimineaţa celei de-a doua zile, 
socotind de la înfiinţarea mătuşă-mi la ,„ 
Mila 41”, reuşesc să stau de vorbă cu dîn 
sa. După un somn, de şaptespre-zece cea 
suri, tanti Raliţa arată ca o garofiţă. Din 
cele perene. Cît despre Alecu şi Țuțu, ulti 
mul zvon public era c-ar fi plecat la pescu 
it, pe canalul Şontea. 

— Ce te-a apucat, tanti Raliţo, de te-ai 
deplasat pîn-aici? 

— Păi bine, măi omule, vroiai să ne bag 
i în mor-mînt? Să nu scrii un rînd nevesti- 
ti? Nu-i uman ce se-ntîmplă, Al, băiat 
ule! Dacă nu era Alecu Ti- lea care să cun 
oască drumul şi casa gazdei, aveam de gi 
nd să ne adresăm miliției; eu propusesem 
să dau şi-un anunţ la radio-publicitate! A 
cuma, spu- ne-mi drept, nu te jena, ai vr 
eun necaz? 

— Da! Abia acum îmi dau seama cît e d 
e grav. 

— Din pricina asta n-ai scris? Ai păţit c 
eva? 

— Nu! Dar am toate şansele s-o pat! M 
ai ales dacă nu pleci cît mai curînd din , 
Mila 41”! Cum vrei să-mi termin romanu 
l, dacă te-ai înfiinţat pe capul meu... spun 
e-mi? Plus pescomaniacii ăştia de Alecu 
şi Țuțu! 

— Bine! — suportă cu demnitate ofens 
ată tanti Raliţa. — O să-ţi pară rău că vor 


342 


beşti astfel cu biata şi bătrîna ta măt 
uşă! Dacă ne scriai barem o misivă, cît de 
mititică, nu te mai supăram cu pre-zenţa 
mea... 

— V-am scris, în fiecare zi... Zece epist 
ole, în zece zile! Nu-i de-ajuns? Însă mi-a 
u înterceptat ban-diţii corespondenţa... T 
oată! 

Cînd a auzit de bandiți, n-am mai putut 
să scap de tanti Raliţa. A trebuit să-i pov 
estesc totul, cu de-a măruntul. Mătuşă- 
mea însă nu se mulţumeşte. Mă întreabă 
mereu, insistînd: 

— Şi mai departe? Mai departe... 

Deşi ţin foarte mult la tanti Raliţa, sînt 
silit să-i stăvilesc curiozitatea maladivă: 

— Vrei să afli ce-a fost după aceea?... 

— Da... 

— Ei, păi după aceea am murit!... 

— Cum? De ce? Gifiie mătuşă-mea. 

— De foame! 


Spre părerea de rău generală, va trebu 
i să pără-sesc „Mila 41”. Şi, spre ruşinea 
mea, remorcat de „ITrabant”-ul mătuşi-m 
i. Pînă la debarcaderul „Milei 37”, şi apo 
i, pe vapor, pînă la Tulcea. Cu nădejdea 
că voi găsi acolo benzină de 90 CO. 


Ceremonia despărțirii... În mai puţin d 
e-o jumă-tate de ceas isprăvesc cu pompa 


343 


rea miîinilor. După care urmează puparea 
noilor neamuri, fini şi cu-metri. Altă jumă 
tate de oră. 

Stepan Cuşeai, cu o damigeană de că 
rţălău în braţe, plînge la modul euforic (c 
ertă origină alco-olică): 

— Domnu Conan. Ce greu o să fie fără 
matale! De ce nu mai rămîneţi? lar m-am 
împăcat cu Maşa-Garafa... Poate mai face 
m o nuntă, la toamnă... 

— Foarte bine, telegrafiaţi-mi şi-am să 
viu! —  îlpotolesc eu. 

— Neapărat, domnu Conan, neapărat! I 
a şi dami-jonul ăsta, să-l ai de la mine... 
Ne-a mai rămas şi nişte vinişor... Dar să- 
mi aduci vasul înapoi... Poate-l umpli cu t 
răscăul ăla, ştii matale care... 

Maşa-Garafa, amabila mea gazdă, îmi 
oferă un paneraş: 

— Să ai la drum, dragule! Cînd ţi-o fi fo 
ame, gă-seşti înăuntru merindea, şi-ţi ami 
nteşti de tiotea Maşa... 

Veselina (fostă Mămăligan) şi cu bărba 
tu-său, nenea Hristu de la Fere y Champe 
nôise, mă îmbră-ţişează călduros, cu forţ 
e reunite, deoarece altmin-teri nu mă put 
eau cuprinde, şi-mi întind un pachet: 

— Ai un bec întreg, domnu Conan, ăsta 
-i bec de casă, afumat cu coji de nucă, ies 
nişte ecsenbecuri de te lingi pe degete! 

Mişa Negroponte şi cu Liubaşa sosesc Î 
n ultima clipă. De-o parte şi de alta a une 


344 


i biciclete noi nouţe, dar cu anvelopele de 
zumflate, pe geantă. Finul îmi întinde 
un teanc de hirtii: 

— Naşule, ai aici actele motoretei. Ştii 
matale, pentru rate... Că noi am vindut-o 


Manasie Ofiţeru, demn şi băţos, aproa 
pe pulbere de beat, îmi dăruieşte un bino 
clu de front, din răz-boiul de la 1913. Aft 
andil Viziru, la acelaşi nivel de îmbibare s 
pirtoasă, ţine cu orice preţ să-mi vire sub 
braţ vreo cinci crapi-şarani afumaţi, prep 
araţi de mîna lui. Silică Ţoropoc, deocam 
dată treaz, îmi în-mînează un dosar volu 
Minos. 

— Fotografiile de la nuntă, cumetre! Si 
nt groza-ve! Cînd te-oi vedea în poză, dan 
sînd geamparalele cu fina Liubaşa, ai să 
mori de ris!... 

— Mulţumesc, mulţumesc din inimă! Îţ 
i rămîn îndatorat! — îl bat eu pe umăr, cu 
metreşte. 

— Vai de mine, se poate, domnu Cona 
n, de ce să rămii îndatorat? Imi dai banii 
pe loc, şi sîntem chit şi balenă. Trei sutic 
i! Hirtia-i tare scumpă. Mai ales cînd o 
cumperi de la hoţii ăştia de turişti! Cu fil 
mele fac eu cinste, că mi-au rămas din an 
ii tre-cuţi!... Cred că de-aia au ieşit copiil 
e cam şter- se... Dar matale le vezi de la 
distanţă!... 


345 


Tanti Raliţa îmi face semn că-i tîrziu. P 
e furiş, bineînţeles. Dar suficient de consi 
stent ca să mă doară toate coastele din s 
tînga pieptului. Toată lumea urcă în maşi 
ni. 

Deoarece nu se găsise o ştangă coresp 
unzătoare, conformă tuturor regulilor de 
circulaţie rutieră improvizasem una la re 
pezeală, din oiştea harabalei lui diadea Ia 
şa, care venise şi el la festivitatea de răm 
as bun, însoţit de eternul său adjunct, Va 
sile. 

Mîndră de rolul ei de pilot, tanti Raliţa, 
nerăbdătoare, fără să mai aştepte semnal 
ul meu, demarează în trombă! 

Surprins, claxonez disperat, pentru a p 
reîntimpi-na vreun accident. Tanti Raliţa, 
la auzul semnalu- lui, îşi întoarce capul. 
Mă întreabă din priviri ce s-a întîmplat. N 
u-i mai răspund. Din lipsă de timp. Pen-tr 
u că „Lrabant”-ul, lipsit de şofer, se pupă 
în bot cu restul sălciei din uliţă, după ce 
mai întîi trecuse nepăsător prin scînduril 
e gardului. 

Groaznicul accident se încheie în urale 
le asisten-ţei. Bucuroşi nespus de faptul 
că aveam să mai ră-minem în mijlocul lor, 
prietenii noştri încep să ia măsurile de ri 
goare. Chiar îl aud răcnind pe diadea Ste 
pan: 


346 


— Maşa, Veselino! Puneţi repede de m 
asă! Tre-buie să-i fie o foame maestrului, 
mamă-mamă! Mi-şa, ajută-l pe naş-tu!... 
Şi scoate şi damijonul ăla din maşină... D 
acă nu s-o fi spart!... Liubaşa, fugi după n 
işte mălai extra... Pastramă avem, peşte 
avem, îi tragem un bairam de pomină... S 
ilică, demontează scaunele maşinilor, acu 
ma sînt două... o s-avem pe ce sta!... 


Tanti Raliţa suportă cu demnitate situ 
aţia. Deşi e vinovată, mă ia tot pe mine la 
rost: 

— Dacă nu te-apucai să claxonezi, acu 
ma eram departe! 

— Lasă, tanti Raliţo, cine ştie unde aju 
ngeam, cu dumneata la volan? Prea depa 
rte, nu cred! Mai bine că s-a întîmplat aic 
İsg 

— Nu văd ce-i bine în asta. Accidentu-i 
tot ac-cident!... 

— Nu-i chiar aşa! Aici sîntem între prie 
teni... Avem ce mînca! Dar unde-s Țuțu şi 
cu Alecu? Nu-i văd... 

— În maşină. Dorm. 

— Dorm-dorm? Sau sînt morţi? 

Tanti Ralita mă priveşte superior: 

— Nu mă mai plictisi cu prostiile tale c 
rimina-listice! Unde-ai pomenit morţi car 
e sforăie? Hai la masă, că mi s-a făcut şi 


347 


mie foame! Nu-i uman, bă-iatule, ce se-n 
timplă! Molipseşti lumea... 


CUPRINS 


348 


1. Inevitabilul 
PrO IE, n a le 5 


6. Cina cea de taină şi „breakfast”-ul de 
împăcare....... 45 
7. Bonjour bun, „Mila 


9. Moira 
GHergidap. "Foto n IA ae ce ET m pat 
98 
10. Marş nupţial pentru magnetofon solo, la 
patru 
sau mai multe mîini 


12 


11. Vizită de compasiune, cu prilejul unui 
moto- 


349 


dafeu ratat 


extin- 


„Non- 


179 
14. Interogatorii pe diverse canal€........... 191 
15. Să nu-ți ghiceşti singur moartea în 


16. Magistrala rezolvare a enigmei! (din 
păcate 


partiala) > fe e ae trena ae dia a Ie ne a 
m 220 
17. Bătălia navală din largul „Milei 
AD art Na e Acta T 228 
18. „Cinta la prora un claxon... "mea 237 
19. Naufragio cantabile, ma non 
tropolni e aa 242 
POI) oa oo Aoa oa ca te a E a 
Fine del primo tempo 

„„„249 
Dle A aaa căi at NORD a a, e Mă Secondo (mini) 
tempo IDR Te.. ARE aa RL, 253 
22. Atacul oficiului poştal (contra 
cronometru...)........ 261 
2 o AR es 7 e E ET A Microavanpremieră 
a e RE cai ae aae e AA 270 


Redactor: MIRCEA OPRIŢĂ 
“Tehnoredactor: CONSTANTIN RUSU 


“Bun de tipar 31. 01. 1974 Apărut: 1974 
Comanda 
nr.: 1094 Coli de tipar: 9 Tiraj: 
91.000+ 140 
broşate  Hirtia: tip. înalt B. g/m’. 
Format: 
70X100/32 C.Z. pentru biblioteci: 859.0 
—31 
Tiparul executat sub comanda nr. 792/1974 
la Întreprinderea Poligrafică Cluj 
str. Brassai nr. 5—7 
Republica Socialistă România 


351 


352 


ii 37, 
j e 
e > 
Pak + 
se, ž 
parn AE 4 
at 
e 
za a 
4 i 
"p 
= i < 
si a 
D i 
Si 
RA fa 
3 
>