Vlad Musatescu — Extravagantul Conan Doi 01

Partea întîi - DE-A PUIA-GAIA 


Fișă signaletică - detectivul Al Conan Doi 

E bine (și-o să vedeţi de ce) să știți de la bun început cu 
cine aveţi de-a face. Mă iscălesc Al Conan Doi. De profesie 
ziarist și, în timpul liber, scriitor. 50 de ani, 1,68 m pe înalt, 0,77 
pe lat. lar pe ccntar, 102 (și ceva) kile (adică 40% peste 
minimele stasuri în vigoare la Institutul de Endocrinologie, al 
cărui vechi client am onoarea a fi, de peste douăzeci și cinci de 
ani). Nevastă: una și bună. Semne particulare: fără în afara celor 
indicate mai sus, bineînţeles. 

Încă din fragedă tinereţe - și ce mult e de atunci - m-a 
mistuit patima “lecturării” romanelor polițiste. După părerea 
mea, la care ţin, încadrarea romanului de aventuri în genul 
“poliţist” este o greșită și minimalizatoare înţelegere a unei mari 
literaturi. 

Pentru a demonstra și susţine, cu brio temeinicia acestei 
convingeri, în ultimii ani am scris vreo șase romane de aventuri. 
Le consider, împreună cu prietenii mei (autentici) de 
excepţională valoare. 

Pînă astăzi, n-am reușit să tipăresc nici unul! 

Editorii noștri dragi, indispuși de marele succes la public al 
unor scriitori ca Dashiell Hammett, Raymond Chandler sau 
James Hadley Chase, ca să nu mai vorbim de clasici (Agatha 
Christie, Simenon, Steeman), încearcă probabil să înăbușe orice 
tentativă autohtonă de depășire a ștachetei. 

Numai așa îmi explic eșecul multiplelor mele strădanii de-a 
trezi interesul unor redactori ataraxici. Șifonierul din dormitor e 
burdușit cu manuscrisele mele (în cîte șase exemplare) 
returnate de casele de editură bucureștene și din provincie. 

Noroc că n-am fost niciodată un individ ușor de călcat în 
picioare. În primul rînd, din motive de gabarit. 

În clipa de faţă, după îndelungi și sîcîitoare tratative, am 
obţinut de la redactorul meu șef, care și el citește (în secret) 
romane polițiste, un concediu de creaţie. Fără plată. Patru luni, 
pînă în octombrie. De data aceasta sînt convins că voi înfrînge 
cerbicia conspirației din edituri. Mai ales că, nădăjduiesc din 
toată inima, îmi voi crea cele mai ideale condiţii de lucru. 

Penke, nevastă-mea, “bulgăroaica”, după cum o alint eu, și 
există aici o apreciabilă doză de adevăr, deoarece e chiar 
bulgăroaică autentică, se încăpăţinează să nu creadă în șansele 
literaturii pe care o profesez cu îndirjire. 


Nopțile mele de veghe, cînd stau aplecat deasupra mașinii 
de scris (în realitate am două, un “Remington Smith-Premier” și 
o “Erika”) n-au reușit s-o facă mai receptivă. In schimb i-au 
provocat o astenie, cu tulburări neuro-vegetative, ilustrate prin 
insomnii rebele. lar eu am căpătat un sănătos complex de 
vinovăţie, care îmi reduce la minim puţinele ore de somn. 

Și, deoarece ţin foarte mult la nevastă-mea, mi-am căutat 
un refugiu în podul casei, unde mi-am înjghebat un cabinet de 
creaţie, din cele mai rudimentare. 

Vara, curg apele de pe mine, de parcă aș fi un izvor termal; 
iarna, nici atunci nu-i mai bine. Bat cuie (și bat și la mașină, 
bineînţeles) înfofolit în cîte trei, patru pleduri. 

Mai greu îmi vine cînd se defectează lumina (ceea ce se 
întîmplă destul de des, întrucît locuiesc pe Calea Moșilor, unde 
transformatorul nu-i chiar dintre cele mai faimoase) și sînt 
nevoit să cobor, învăluit de beznă, cele 114 trepte ale scării. 

Nu îndrăznesc să v-ascund tot ce pătimesc. De multe ori, 
datorită beznei celei mai cumplite, întîmpin necazuri de-a 
dreptul insurmontabile. N-ar fi nimic c-ajung în pivniţă mult mai 
rapid decît s-ar cuveni (conform celor mai elementare principii 
ale gravitaţiei) plin de cucuie și cu hainele ferfeniță, dar uneori 
mi s-a întîmplat să ridic în picioare toată casa. 

Așa cum am păţit ultima dată, cînd am aterizat în beci, fără 
să mai utilizez corespunzător treptele scării, ci survolîndu-le într- 
un zbor planat, la firul ierbii. Drept care am nimerit direct în 
lăzile cu praf de cărbune, rămase acolo de pe vremea cînd nu ni 
se introduseseră gaze. 

Seismul dezlănţuit, cel puţin de gradul 4 (pe scara locuinței 
noastre, nu Richter) a reușit să trezească din somn toate cele 
zece familii cu care împart clădirea de pe Calea Moșilor. 

În timp ce orbecăiam printre resturile de cărbune, realizind 
și performanţa de-a răsturna majoritatea lăzilor, mi-a fost dat 
să-l aud răcnind, ca un autentic Tarzan, pe vecinul Mihai, zis și 
“Sfîntul”, de cînd îl bătuse măr pe-un găinar care-l amenințase 
că-l face “îngeraș de toamnă”: 

- Banditul e-n beci, fraţilor! Dom'le Iliescu, s-a zis cu el, om 
îl fac! Mai ales dacă-i hoţul care mi-a furat pijamaua de la 
nașu... Meștere Conovâţ (era vorba de locatarul de la mansardă, 
fost atlet de talie europeană, actualmente locală), pune mina pe 
lopată și stai de pază la ieșire!... Ceilalţi să vină după mine!... 


Dacă “ceilalţi” erau oameni din casă, trebuiau să fie pe 
puţin vreo cincisprezece inși. Inclusiv femeile de la parter, din 
care citeva soţii abandonate, avînd deci motive întemeiate de-a 
se bate cu oricine și oricum. 

Duruitul pașilor celor care coborau tropotind scara m-a 
îndemnat să nu mai zăbovesc mult pe gînduri, ci să aleg 
varianta optimă. Adică să urc cît mai urgent pe cea de a doua 
scară care avea acces în subsolul casei. | se zicea scară de 
incendiu, deși nici acum nu înțeleg ce căuta în pivniță. Cu atit 
mai mult cu cît, atunci cînd am ajuns la celălalt capăt al ei, am 
constatat că sînt pe acoperișul clădirii, la cea mai înaltă cotă. 
Chiar lîngă antena TV, recent montată de bătrînul Laioș-baci, 
mecanic excepţional, însă de calorifere. De aceea se bălăbănea 
atit de anxios, în special cînd încercam să mă sprijin de catargul 
ancorat de coș. 

Hoarda vecinilor, răspîndită acum în mai toate puncte-le 
strategice ale cîmpului de bătaie, de la beci, curte, stradă și 
pînă la garajul  subsemnatului, își comunica rezultatul 
investigaţiilor, strigînd ca indienii lui Winettou. 

- Nea Mihai, “Sfîntule”!... - răcnea careva dintre urmăritori. 

- Ce-i? - se interesa “îngerașul de toamnă”. 

- Nu-i nicăieri! Nici înăuntru, nici în afară... Dacă nu-i 
înmormîntat sub cărbuni, înseamnă c-a fugit, a evadat ca “el 
Fugitivo”!... 

Acum recunosc glasul și inteligenţa atletului Conovăţ. 

- Nu se poa’, dom'le! Că n-avea pe unde... Decit pe 
acoperiș! Dacă-i acolo, e-al nostru! Pilaf îl fac! - îl liniștește 
vecinul Mihai, în timp ce mie reușește să-mi transmită o stare 
de neliniște. 

Supoziţia lui întrunește adeziunea colectivului, drept care 
toata lumea pornește să escaladeze (așa-zisa) scară de 
incendiu. Cu excepţia lui Conovăţ, pe care conducătorul 
expediției îl mobilizase rapid, somîndu-l autoritar: 

- Fugi la miliţie și cere-le să cheme echipa de intervenții de 
la Capitală... Să vină și cu ciinii ăia detectivi!... 

Antena dă evidente semne de slăbire, deoarece începe să 
se îndoaie lejer. În disperare de cauză, renunţ la orice intenţie 
de-a rămîne incognito, și decid să mă las identificat de scumpii 
mei colocatari. Cînd sosește și echipa de la circa de miliţie, 


compusă din doi adolescenţi, pesemne aflaţi la practică, tentez 
o demonstraţie a complexităţii situaţiei. 

Pînă una alta, dînșii optează pentru o invitaţie la circă, unde 
ar urma să furnizez niște lămuriri suplimentare. Zadarnic apelez 
la memoria vizuală a vecinilor mei. 

- Nu mă mai cunoașteţi? Dar sînt Conan Doi, de la parter... 
Detectivul... Ei?... Locuiesc aici de peste două decenii... 

Conovăţ, mai tare de cap decît de ureche, recepționează 
eronat și-mi oferă o exemplară lecţie de logică, o logică de fier 
(forjat): 

- N-avem așa ceva în casa noastră. Noi sîntem oameni 
cinstiți. Ce să caute detectivii la noi? Și încă mascaţi! Nici Kojak 
nu se camufla, chit că era ras chilug pe cap... Nu l-am vizionat 
niciodată miînjit cu cărbune... 

Totu-i clar! Praful de cărbune, care-mi acoperea figura și 
hainele, mă făcuse de nerecunoscut, în pofida volumului meu. 
Deși mai exista o ipoteză, și anume să fi slăbit, din pricina 
eforturilor din noaptea asta blestemată, pînă la transformare 
totală. Cam greu de crezut... 

Sesizînd unele intenţii de linșaj din partea 
incomprehensivilor mei colocatari, cei doi tineri milițieni au 
considerat că-i mai util (mie) să mă transporte, plini de 
afabilitate, la sediul circei noastre. 

După ce m-am spălat de praful de cărbune, am trecut la 
operaţia următoare, de completare a unor formulare. 
Neposedînd asupra mea nici un act de identitate, a trebuit să 
declar în scris, și pe propria mea răspundere, numele, cine sînt 
și unde lucrez. Apoi am tras un somn de zile mari, dormind 
buștean între cîţiva huligani (de mică anvergură), în “sala de 
așteptare”. 

Dimineaţa, cînd a sosit comandantul circei, acesta m-a 
recunoscut imediat, fiind unul din cititorii pasionați ai 
reportajelor mele. Compătimind alături de mine, m-a tratat cu-o 
cafea fierbinte și reconfortantă. Și fac acolo, tovarășii, niște 
cafele fantastice. Mai ceva ca la “Inter-Continental”. 

La redacţie, unde găsesc cea mai deplină comprehensiune 
și încurajare, m-au poreclit “detectivul”. Asta după ce, vreme de 
ani la rînd, toţi colegii mi-au citit romanele de aventuri, în 
diversele lor faze de lucru. Și n-a fost nevoie să insist, deoarece 


sînt băieți buni și subțiri, cunoscători și degustători avizaţi de 
proză de calitate. 

Mai trebuie să vă dezvălui un secret. Nu mă cheamă chiar 
Conan. Acesta este, de fapt, pseudonimul pe care mi l-am ales 
pentru semnarea prozei mele beletristice. Am recurs la el, întru 
amintirea și omagierea marelui meu coleg și profesor sir Arthur 
Conan Doyle, născocitorul lui Sherlock Holmes și al romanului 
deductiv (fiţi liniștiți, nu-i greșeală de tipar: vine de la deducție). 

Pe taică-meu, vecinii toți îl strigau peste gard: “Comane, 
vină să-l vezi pe fi-tu cățărat la mine-n cireș fir-ar să fie de 
încroșnat!” lar pe mine, la școală, cînd mă scoteau la tablă și 
tăceam milc (din timiditate, bineînțeles) mă stimulau spunîndu- 
mi pe nume: 

- Coman E. Alexandru, ai un doi cit tine de mare. Dacă nu te 
pui cu burta pe carte, te-apucă stagiul militar într-a patra 
elementară! 

Pe vremea aceea eram atit de slab, că-mi plîingeai de milă. 
Dar prevestirea domnului Țapu, iubitul nostru învăţător, tot nu s- 
a adeverit. Incă n-apucasem să devin mai trupeș, dar de 
învăţătură mă luasem. Stagiul l-am făcut la regimentul 1 
artilerie grea, cu bacalaureatul luat. Al doilea pe listă. Nu-mi 
amintesc prea bine dacă mă aflam la începutul sau la sfîrșitul 
acesteia. In fiecare săptămînă aproape, eram pedepsit să fac de 
jurnă la bucătărie. Mi-am terminat armata cu gradul de soldat 
neinstruit. Nu mi-au mai dat livret. Ci un certificat de inapt 
pentru serviciul militar. În doi ani de armată, și de bucătărie, mi 
se schimbase metabolismul. Aveam cu 18 kile mai mult decit la 
încorporare! 

Cînd mi-am isprăvit de dactilografiat primul roman de 
aventuri, l-am semnat “Al Conan Doi”. Ca să mă apropii cît mai 
mult de venerabilul maestru. Totuși, acest “Doi”, care vroia să 
sugereze prea ostentativ numele lui sir Arthur, nu mi-a fost 
(pînă acum) de bun augur. 

Dar pentru dumneavoastră am rămas și sînt Al Conan Doi. 
Și n-am să mă supăr dacă o să-mi spuneți “detectivul” Conan 
Doi. Pentru că am reale calităţi investigatorice, ca scriitor de 
romane de aventuri. Ceea ce se va observa, cu prisosinţă, în 
următoarele capitole ale cărţii de faţă, a cărei scriere a fost 
întovărășită de cele mai incredibile evenimente. 


Tanti Ralita, pe post de doctor Watson 

În fiecare dimineaţă, de cînd mă aflu în plin concediu de 
creaţie, primesc, cel puţin, zece sau cincisprezece telefoane. 

O abandonez pe “Erika”, renunţ la ultimul strop de zaț din 
ceașca de cafea și răspund ţifnos: 

- Aloo! Da... Biroul de voiaj... Acceleratul de Suceava? Nu 
mai circulă... L-am desfiinţat!... 

Cetăţeanul de la celălalt capăt al firului nu-și crede 
urechilor. Insistă: 

- Dar parcă mai era un accelerat sau rapid?... 

Îmi vine să plîng. Încep să mă cam lase nervii: 

- Le-am suprimat pe toate!... De ce? Foarte simplu... Mă 
incomodaul!... 

Trîntesc receptorul și mai bat o jumătate de rînd la mașină, 
Zadarnic. Iluzii pierdute. Pentru că iarăși sună unealta infernului. 
Îmi vine să torn restul de zaț în receptor, deși ar fi de preferat în 
sonerie. 

- Aloo! Da! Tot eu... Dacă-s nebun? Sînt, domnule, și încă 
zdravăn de tot! 

Trebuie să răspund la ce oră pleacă din Gara de Nord 
acceleratul de Brașov, ce întîrziere are rapidul de Constanţa, ce 
se-aude cu Balt-Orient-Expresul. 

Și toate astea din pricina unei diferenţe de-o cifră. O 
singură și nefastă cifră, care desparte numărul meu de telefon 
de cel al “Agenţiei de Voiaj C.F.R.” din Calea Griviței. 

Acum încep să mă dumiresc că surmenajul nevesti-mii s-ar 
putea să-și aibă rădăcinile și-n această nefericită și malefică 
cifră. Cînd mă aflam dimineţile la redacţie, sau eram plecat în 
țară, pe teren, pesemne că sărmana era silită să răspundă la 
toate aceste apeluri. 

În cele șase zile de cînd stau acasă, cu ochii zgiiţi la fila de 
hîrtie înțepenită în carul mașinii de scris, incapabil să bat măcar 
zece cuvinte ca lumea, am învățat pe din-afară plecările și 
sosirile cîtorva accelerate și rapide. Degeaba! Nu-i de ajuns. 
Sîntem în anotimpul vacanțelor și-al concediilor. Vor să știe 
totul. Trenuri personale, suplimentare, speciale. Pînă la ce vîrstă 
pot călători copiii fără bilet. 

Am tăiat, în disperare de cauză, firul telefonului. Zadarnic. 
Cei de la centrală m-au amendat și m-au ameninţat că-mi taie ei 
abonamentul. 


În fiecare după-amiază, bate cineva la ușă sau la fereastră. 
Bate, deoarece am tăiat firul de la sonerie. Aici n-are cine să mă 
amendeze. Am montat-o chiar eu. Și (uneori) funcţiona 
satisfăcător. 

Și nu-s doar doi sau trei nepoftiţi. Ci cu duiumul. 

Ca, de pildă, acum. Bate cineva la ușă, atit de violent, de 
parcă s-ar fi anunţat la radio sfîrşitul pămîntului. Cînd deschid 
ușa, dau în prag peste madam Anuta, vecina mea de parter. 

Mă uit la dînsa înciudat. Nu se lasă impresionată, ci-mi 
comunică plingînd smiorcăit: 

- Domnu’, vină iute pîn’ la noi, că moare Gheorghe... 

Imediat decelez unele indicii care mă fac să devin 
suspicios: 

- Moare moare, sau e iarăși beat cui? Nu s-a-ntors ieri de la 
cura lui de dezintoxicare, mamă Anuţo? 

Bătrînica, ceva mai atentă la afirmaţiile ei, încetează din 
plins. 

- Așa-i, cum să nu. leri a venit... Dar az'noapte s-a pus pe 
băut... Acuma trage să moară! Nu i-a picat bine tratamentul 
ăla... Hai vină, domnu’, fă-ţi pomană cu Gheorghe!... 

Cînd pătrund în odaia soţilor Anuţa și Gheorghe, nici urmă 
de muribund. La un semn al femeii, care-mi indică patul, mă 
plec și privesc sub el. În cel mai îndepărtat colț al spaţiului de 
sub pat, nea Gheorghe conversează cu-o sticlă de Turţ. 

Mă las în patru labe, la același nivel cu nea Gheorghe, și-l 
solicit: 

- Vino pînă afară, nea Gheorghe! 

Vădit indispus, văzindu-se tulburat de la ocupațiile sale, 
întreabă: 

- Care ești acela? 

Mama Anuţa, care s-a lăsat pe ciuci lîngă mine, îi dă 
explicaţiile de rigoare: 

- Măi Gheorghe măi, păi să nu-l cunoști matale pe domnu' 
Conan al nostru? Ţi-a adus ceva bun... 

Cetăţeanul devine brusc interesat și mă poftește indirect, 
adresîndu-se Anuţei: 

- Atunci să intre! Să vină sub pat, că de-aici nu mă mai 
scoateţi. Ce? larăși vreţi să mă duceţi la glumeţi? Nu se mai 
prinde... 


Dînd ascultare privirilor încărcate de rugăminţi ale mamei 
Anuţa, mă vîr și eu sub patul lui nea Gheorghe. Dau mîna cu el, 
apoi, ţinîndu-l ţeapăn de braț, încerc să-l extrag în odaie. N-am 
mai avut ocazia să ofer o demonstraţie de lupte greco-romane 
în asemenea condiţii ingrate, însă, la un moment dat, cu ajutorul 
nepreţuit al nevesti-sii, reușesc să-l aduc pe nea Gheorghe la 
sentimente mai umane. 

Mai tras de picioare, mai tras de cap, nea Gheorghe se află 
acuma în patul conjugal. Bineînțeles, nu-i de acord să nu 
cinstesc și eu o gură de palincă. Cu condiţia însă, să mă urc 
lîngă el. Și nu numai eu, ci și nevastă-sa. 

Abia după ce i-am adormit pe-amîndoi, aduși la același 
nivel de alcoolizare, deoarece și mama Anuţa poseda, în 
folosinţă personală, o sticlă de palincă, abia atunci am putut 
părăsi încăperea. Miroseam atit de puternic a ţuică de Turt, încît 
amețeau și muștele din preajma mea. 

Alteori se prezintă Tavi Moga, să-i tragem niște partide de 
table, în pofida celor cincisprezece lei pe care mi-i datorează de 
anul trecut. 

Ba, pe la opt seara, se înființează tanti Ralita, să se 
proţăpească în fața televizorului, pînă la unsprezece și jumătate 
noaptea, urmărindu-l cu gura căscată pe Mannix, că nu-l mai 
împușcă și gangsterii ăia, să se termine odată și cu el, așa cum 
și-au dat duhul “Sfîntul”, “Baronul”, Răzbunătorii”, “Invaidărșii”, 
“Incoruptibilii” sau doctorul acela păgubos, c-am uitat cum îl 
chema; mă rog, știu că era “una victima inocenta de la justicia”. 

Dacă ar veni numai sîmbetele!... Dar se înfiinţează și lunea, 
la “Revista literar-artistică TV”, vine și marțea, că-i teatru, și 
miercurea, la “Telecinematecă”, și, uite-așa, că nu-i zi lăsată de 
bunul Dumnezeu fără ca tanti Ralita să nu-și ocupe autoritară 
fotoliul (singurul din casă), și să nu ceară cu glas prefăcut și 
dogit: 

- Al, iubițelule, oferă-mi și mie un pahar cu apă rece, dar 
vezi să nu fie de vișine că balonează! 

Și, în timp ce dă sunetul la maxim, deoarece îi cam tare de- 
o ureche, sporovăiește într-una, la concurenţă cu televizorul. lar 
eu fierb ca un cazan sub presiune, rumegînd cele mai atroce 
modalităţi de a-mi lichida rubedeniile. Barem de-aș ști care-i 
urechea deteriorată... 


Unica deosebire dintre Agatha Christie și mine - bineînțeles 
ca tehnică de lucru, - e faptul că venerabila doamnă a 
romanului enigmistic își plăsmuia crimele, cele din cărţi, în 
vreme ce spăla vasele, iar eu întreprind aceeași operaţiune 
mentală în fața micului ecran, lîngă tanti Ralita. Tortura, la care 
mă Supune mătușă-mea, mi se pare mult mai subtilă și 
cumplită. 

Așadar, dimineaţa nu se poate lucra, v-aţi dat seama, și nici 
după-amiaza. lar seara, mort de oboseală (fizică și nervoasă), 
sînt victima sigură a lui tanti Ralița, care mă mobilizează fără pic 
de milă: 

- Al! Fii atent!... ce dracu!... aoleu!... acu, uite-acu... hai, că- 
| ia la trei păzește!... ce faci, dom'le, dormi?... Nu vezi că-l calcă 
în picioare?... 

Tanti Raliţa trebuie să aibă vreo 70 și ceva de ani (asta din 
1970, de cînd a pornit să-și numere primăverile în “count- 
down”, ca la Houston). 

Bea zece cafele babane pe zi (în nici un caz Ness, ci 
turcești, groase și tari). În 24 de ore, trage în piept trei pachete 
de “Mărășești” fără filtru. Doarme doar trei ceasuri pe noapte, 
citind pînă se crapă de ziuă. Umblă numai pe jos, venind din 
Vergului pînă în Calea Moșilor, la televizor, la nepotu-său, în mai 
puţin de-o oră. 

În fiecare an își împrospătează vocabularul, cu ultimele 
achiziţii ale tinerilor din cartier, uluindu-mă prin prospeţimea și 
cruditatea lexicului dobîndit. 

Mi-a devorat toate romanele (în manuscris) de cîte trei ori, 
fiind o pasionată cititoare (în exclusivitate) de romane detective. 
Este, pînă la ora actuală, cea mai fidelă admiratoare a scrisului 
meu, și ambiţionează să colaboreze cu mine. Nu se petrece 
nimic în perimetrul cuprins între Calea Moșilor, Mîntuleasa, 
Călărași și Vergului, fără să nu-mi prezinte notițe și ipoteze 
asupra faptelor respective. 

Tanti Ralita are în proprietate personală cea mai 
formidabilă bibliotecă de romane de aventuri. În podul casei din 
Vergului, unde locuiește din moși strămoși, am petrecut cele 
mai plăcute clipe din viaţa mea, ceasuri de-a rîndul, vacanțe 
întregi, citind cu nesat “Tarzan”, “Vulturul din Carpaţi”, 
“Winettou”, “Aventurile submarinului Dox”, “Cei trei cercetași”, 
“Prin deșertul Saharei”, “De pe tron la eșafod”, și nu mai știu 


cîte mii de fascicole editate de un faimos promotor al literaturii 
de aventuri din anii premergători celui de-al doilea război 
mondial. 

În zilele cînd se prezintă cu faimoasele ei bloc-notesuri, în 
care consemnează evenimentele deosebite ale cartierului mă 
ține înţepenit la biroul de lucru ceasuri întregi. Abia după ce mi 
le citește în totalitate, asezonîndu-le cu comentarii copioase, îmi 
îngăduie cîte o scurtă recreaţie. Și-atunci numai pentru a-i 
prepara o cafea amară, mare și groasă. După care continuăm 
ședința. 

- Material documentar de mîna-ntiia, băiete. Stai și-ascultă, 
că om te fac! 

O ascult, de voie, de nevoie, urmărindu-i ţigara pe care o 
consumă pînă la capăt, cînd e gata-gata să-i frigă degetele 
îngălbenite. În odaie plutește un “smog” de nepătruns, pe lîngă 
care cele londoneze sînt un fleac. Nici gînd să poţi aerisi. Tanti 
Ralita nu suportă curentul. Și nici curentul de opinie, căci insistă: 

- Să bagi chestiile astea în roman, m-auzi? Cînd o să-ți 
apară cartea, ai să-mi dai 20%! Nu ţin să mă semnezi. Vreau 
doar s-adun ceva parale, s-am de ţigări, de cafea și pentru cărți. 
Dacă te pui serios pe lucru, o să-mi iau și-un “Trabant” de 
ocazie. 

- Păi cînd să lucrez! - încerc eu să ripostez. 

- Nopțile, c-atunci lucrează marii scriitori. Cînd oi porni cu 
“Trabant”-ul prin ţară, adun material pentru zece romane. Să 
vezi ce mai cărți o să scriem noi amîndoi. “Bombiţa” ta, după 
cîte îmi dau seama, nu prea te ajută... 

Își ride de “Fiat”-ul meu 600. Fiindcă se pricepe și la mașini. 

La vreo două luni după ce mi-am cumpărat “Bombiţa”, a 
învăţat să-mi demonteze carburatorul, să-mi regleze aprinderea, 
tacheţii, frînele. lar cînd s-a apucat să umble și pe la bujii, 
schimbiînd și încurcînd fişele la Delco, am stat cu mașina la 
“Ciclop”, în Drumul Taberei, aproape o săptămînă. Motorul 
mergea numai în trei cilindri, nu puteam depăși 35 de km, pe 
oră, și frinam numai pe-o roată (slavă Domnului, nu cea de 
rezervă!). 

Tanti Raliţa s-a supărat foc. Cum de mi-am îngăduit să n-o 
chem pentru remedierea unor fleacuri? Și, ca să mă înveţe 
minte, mi-a pitit o castană în capacul de la roata din spate, 
stînga. De-atunci am desființat capacele roţilor. Fusesem cit pe 


ce să demontez toată mașina, din pricina duruitului pe care-l 
auzeam la cel mai mic drum. 

In ultima vreme a devenit un dușman înverșunat al 
motoarelor în patru timpi. Cîntă cele mai melodioase osanale 
“Trabant”-ului. Că n-are radiator, că n-are pompă de ulei, că n- 
are decit două bujii, și așa mai departe. Asta n-o împiedică însă 
să-mi mai regleze, din cînd în cînd, ralantiul. Niciodată nu-i place 
cum merge motorul. 

- N-auzi, maică, se bilbiie!.. 

Cred și eu că se bilbiie. După fiecare reglaj de ralanti, 
efectuat de neastimpărata tanti Raliţa, plătesc 19 lei la “Ciclop”, 
pentru ameliorarea respirației astmatice a carburatorului. Dar 
nu-ndrăznesc să-i spun o vorbă. Ar fi în stare să dea jos motorul, 
pentru depistarea cine știe cărui defect inexistent. 

Incă nu și-a cumpărat “Trabant”. Așteaptă să-mi apară 
romanul. Dar am observat că-n biblioteca ei s-a ivit un 
departament nou: manuale practice despre tehnica 
automobilului. Ba și mai mult, în dosul cărțoaielor, am 
descoperit o trusă de chei (de la 8 pînă la 24) și un set de lere. 
Am luat măsurile de rigoare. Îmi ţin “Bombiţa” numai în garaj. S- 
ar putea ca tanti Ralița, într-o bună zi, să ajungă un mecanic de 
excepţie. Cu îndărătnicia ei, e capabilă. Dar n-aș vrea să se 
califice pe pielea mea. 

Mi-am făcut iluzii. 

Tanti Ralita a trecut la represalii. Și-a mai cumpărat încă 
vreo șase noutăţi, apărute la Editura Tehnică. lar de vreo trei 
zile, “Bombita” gifiie din greu, la fiecare urcuș. 

Ce-o mai fi făcut? 


Demarajul... spre necunoscut 

Examinez indispus breakfast-ul din faţa mea. Penke, 
zimbitoare permanentă, mă încurajează: 

- la și mănîncă, măiestrică, ai să te îmbolnăvești cu-atitea 
gînduri negre. Hai, pare-se că lucrurile se aranjează. Ai să pleci 
la munte, într-un loc de basm, unde n-o să mai aibă cine să te 
deranjeze... 

Sîntem în bucătărie. La minidejunul de dimineaţă. Ceai de 
sunătoare, amestecat cu mușeţel, tei și chimen, plus brînză de 
“veci”, pîine hipocalorică și hipoglucidică (40 grame) o tomată 
subdimensionată, sare fără sodiu și multe alte preparate 
dietetice  (scobitori sterilizate, tablete de “Mexaform” şi 
“Cotazym”, ulei de parafină, zaharină și șervețele de hirtie). 
După ce gust din brinza cu parfum de burete de baie, o rog pe 
bulgăroaica de nevastă-mea: 

- Mai arată-mi telegrama aia. Că tot nu-nţeleg nimic... Cine 
s-o fi ocupat de mine, Dumnezeule! 

- Cine vrei și cine nu vrei! Că i-ai înnebunit pe toți cu 
condiţiile tale de creaţie. Prieteni, neamuri, colegi. Au 
prospectat toată ţara să-ţi găsească o “oază de liniște”... 

Descifrez pentru a zecea oară telegrama: “Al Conan 
București Moșilor 172 Stop Vi s-a rezervat camera Stop Pensiune 
Stop Șoseaua București - Brașov km 120 (aici nu se prea 
distinge) Stop Posada Vila Nachtigal Stop” 

Privesc intrigat la nevastă-mea. Degeaba. E încîntată c-am 
să lucrez într-o casă ca lumea, izolat și liniștit. Mai mult ca sigur 
că mi-a scris un caieţel întreg cu indicaţiile de regim. 

- N-are nici un rost să mai zăbovești, Ti-am încărcat toate 
cele necesare în mașină. Cu mine să nu-ţi faci griji, am să mă 
descurc și singură. 

Drăguţa de ea. Este capabilă să m-aștepte şi-un an, numai 
să mă vadă fericit, cu romanul terminat. 

- Atunci uite ce-i, Penkiţo scumpă, să nu mai pierdem 
timpul. Plec. Îţi sărut mîinile pentru breakfast. A fost formidabil. 
Ca-ntr-un roman poliţist cu Philip Marlowe. E drept că maestrul 
Marlowe servea ochiuri pe costiţă prăjită, cafea și whisky, dar n- 
are a face, al tău a fost mult mai sănătos. Am să-ţi scriu la 
fiecare, trei zile, poate dau și-un telefon, dacă există așa ceva, 
voi ţine regim, am să iau toate prafurile la vreme și-așa mai 
departe. 


Pe la 10 (chiar 10.00), ieșisem din București. 

Bombiţa toarce mărunt, cu 70 pe oră, viteza mea de 
croazieră, iar tranzistorul “Mamaia”, agăţat lîngă parbriz, se 
încăpăținează să-mi transmită o stare de spirit adecvată 
(“Trecea fanfara militară!”). 

Cînd ajung în dreptul Tiîncăbeștiului, îmi dă prin gînd să mă 
abat pentru cîteva clipe pe la romancierul George Costache, din 
Snagov, prieten drag și dezlegat la vorbă, cu o nemaipomenită 
capacitate de fabulaţie. Niciodată nu știi ce-i adevăr și ficțiune în 
brașoavele lui. 

Îl găsesc acasă. Dormea. Îl scol și-i ardem o partidă de 
table, așa la botul calului (Bombița mea are 32 de cai, trecuți pe 
talon). Intre un zar și altul, mă pune la curent cu ultimele 
evenimente din Snagov, îmi povestește cele mai recente isprăvi 
ale lui Anatolie, un alt prozator pe plan local, scriitor și biciclist 
de excepţie. Impreună cu Costică, au făcut turul României pe 
niște “Carpaţi” fără frîne. La întoarcerea faimoșilor veloturiști, 
după șase mii de kilometri, conform spuselor lui Costache, care 
trebuiesc luate sub beneficiu de inventar, bicicletele s-au 
desfăcut în bucăţi, mai mari sau mai mici. 

Am cam întîrziat la taclale. Dar, după ce-mi torn o sticlă cu 
apă curată, de fîntînă, în radiator, mă urc la volan și demarez ca 
Fangio la Le Mans. Peste trei sferturi de ceas, mă aflu pe 
șoseaua Ploiești-Cîmpina. 

Formidabile chifteluțe mai meșterise și coana Sofioara, 
mama personală a romancierului snagovean. Le simt că 
răscolesc în mine niște procese metabolice cu totul neobișnuite. 
Atit de ciudate, încît mă pălește o foame cumplită. 

Noroc că mă apropii de “Paralela 45”. Soarele spînzură 
deasupra capului, deci este și ora prînzului. Hămesit de foame, 
parchez în dosul motelului și mă prezint responsabilului. Prieten 
vechi și de nădejde. Niciodată nu mi se întîmplă să trec spre 
Brașov, fără să nu mă abat și pe la el. 

Intrucît mă cunoaște mult prea bine și știe că-i stimez arta 
pe care-o ilustrează, pentru început îmi dă să pigulesc niște 
cîrnăciori oltenești, preparati anume pentru sufletul lui (115 kg). 
La drum, îndeobște, suspend regimul de slăbire, deoarece 
volanul cere avînt și energie. Apoi îmi înfățișează cinci mititei 
sfiriind, pe un blid de lemn, pe care îi condamn la grabnică 
dispariţie. După care, pentru a-mi estompa “apetitul”, mi-l 


potolește cu o strachină de ciorbă de burta, deasă și bine fiartă, 
iuţită cu niște hrean ras. Coasta albă de porc, - pe care-l 
bănuiesc decedat în plină tinereţe, - friptă pe cărbuni din 
curpeni de viță-de-vie, se dovedește neîndestulătoare. Așa că 
mai comand una. Să fie! Apoi, cu două cafele negre, mari și tari, 
de-ţi fîlffie cordul, consider că mi-am făcut plinul și că-i vremea 
să trag în piept și-un “Snagov”, ţigară îndesată și mirositoare a 
kumarină, dar din tutun autentic. Îmi iau rămas bun de la 
prevenitorul amfitrion și... pe cai! 

Am senzația că motorul meu personal funcţionează la fel de 
bine și de rotund ca și cei patru cilindri ai Bombiţei. Nu-i euforie 
postprandială, ci realitate incontestabilă. Dovadă că încep să 
fredonez (slavă Domnului că-s singur!) “Trecea fanfara militară”. 

La Breaza, căci am luat-o pe drumul vechi, nu pe variantă, 
poposesc cîteva minute la nea Nicu Șandru, un înverșunat, 
partener da table, din anii trecuţi. Vreau să-l întreb dacă o 
cunoaște pe doamna Nachtigal. N-a auzit în viața lui de această 
cucoană. 

Casa doamnei Nachtigal nu-i pe șosea. Mai înainte de-a 
ajunge la podul cel mare de la Posada, pe dreapta se face un 
drumeag ce urcă pe coastă, - un drum prost și plin de hiîrtoape, 
- iar pe el, în sus (după cum îmi explică un băștinaș) mai 
trebuiesc călcați încă vreo doi kilometri. 

Bombiţța rezolvă cu succes dificultuosul traseu. Drumeagul 
se proptește (și se termină în același timp) într-o poiană 
înconjurată de brădet, pini, molizi și alte conifere necunoscute 
mie. Dincolo de un pilc de specii lemnoase asemănătoare, se 
pitește și casa cu pricina. 

Acoperișul roșu, parcă dat cu boia, este învelit cu ţigle noi, 
spălate recent de ultima bură de ploaie. Construcţia are și un fel 
de etaj. Nu se poate spune că-i o vilă, din cele care se întîlnesc 
la Sinaia, ci-i o casă ca toate casele, cu singura deosebire că se 
află izolată în mijlocul pădurii. Asta mă face să clocotesc de cele 
mai entuziasmante speranţe. 

După ce ajung, cu chiu cu vai, în fața casei, opresc motorul. 
Nu există nici un fel de împrejmuire. Numai pădurea care 
freamătă încîntător. La un moment dat, freamătul crește în 
intensitate. Ca un ceainic electric, care începe să fiarbă. Îmi 
fierbe, de fapt, radiatorul! 

Nu se observă nici o mișcare. Nu se aude o suflare de om. 


Mi se năzare că scîrțiie o ușă. Un viînticel, dulce și parfumat 
cu ozon, adie încetișor. Ușa de la intrare se mișcă abia văzut. 

- Allo! - lansez eu o chemare, cu ochii zgiiţi la clătinarea 
ușii. 

Dar nu-mi răspunde nimeni. Urc cele patru trepte ce duc 
spre verandă. Abia acum sînt în stare să conchid că ușa a fost 
lăsată întredeschisă, iar adierea vîntului îi imprimă acea mișcare 
de du-te-vino. 

De pe veranda spațioasă îmi arunc privirile împrejur. Nu 
zăresc altceva decit priveliștea înnebunitor de frumoasă a 
panoramicului Posadei. Văile și văioagele, scăldate de lumina 
crudă a soarelui supraîncins, îmi dau onorul cu miile de sulițe 
ale brazilor. 

Prind curaj și împing cătinel ușa. Dau într-o încăpere uriașă. 
Aș putea să mă-ncumet a zice că-i un fel de “living-room” (sau 
“liverpool”, cum zice prietenașul meu Nae-Nicolae, cel mai mare 
“trombonist” al secolului, unul din cei mai înzestrați povestitori 
în viață, din păcate numai oral, fiind prea leneș a-și aşterne pe 
hîrtie fantasticele sale isprăvi). Încăperea e cît un hambar, plin 
de mese și de scaune tapisate cu ţesături naţionale. Pereţii sînt 
acoperiţi de blide, căni și alte produse ale ceramiștilor locali. 
Pretutindeni se lăfăiesc fel și chip de ștergare, năframe, carpete 
policrome. Două bufete înalte, cu etaj, ca pe vremea lui 
Pazvante, îmi atrag atenţia. Sînt pline cu pahare și păhărele, 
cești și ceșcuțe, clondire și garafe, ulcioare și ploști, ouă 
încondeiate, cărți de joc și de citit (mai puţine), precum și citeva 
sticle purtind etichetele domnului “Johnnie Walker”. Spre 
mirarea mea, sînt absolut goale. 

Peste tot o curăţenie ca-ntr-o biserică de ţară. Liniște ca în 
vechile beciuri cu vinuri bune și cocîrjate de ani. In fund, pe 
peretele din dreapta, se distinge o ușă. O deschid precaut. Dă 
spre un soi de vestiar. Cuiere cu haine. O laviță pe care zace un 
maldăr de covoare și, aliniaţi lîngă zid, cinci cai... de lemn. 

Rămîn cu gura căscată. Sînt cai de lemn, ca la Moși, 
sclipind în fel și fel de culori. Constat, după o sumară examinare, 
că sînt chiar căluţi de bilci, pe care cineva, - vrînd să manifeste 
umor, - îi folosește drept cuiere. Fără să vreau ating un căluț, iar 
acesta pornește să-și clatine capul pe care se află o pălărie de 
damă, din acelea cu pene și zarzavaturi, cum purta bunică-mea 


în '77, cînd l-a aiurit pe tata Petre, bunicu-meu, de-a dat naștere 
numeroasei familii a Comanilor. 

Mă retrag numaidecit din straniul depozit de vechituri. 

les pe verandă, cobor treptele, și decid să dau ocol clădirii. 
Trebuie să fie cineva la bucătărie, că n-or fi abandonat casa. 

Cum fac colțul zidului, aud un zgomot ciudat. Parcă zuruie 
cineva niște pietricele într-o cutie de rezonanţă. Incremenesc 
locului. Întind capul. Dar îl bag la loc, deoarece mă aud 
interpelat: 

- Poftim, poftim, domnule Conan! De-o săptămînă te aştept! 

4) SĂ FACEM CUNOȘTINȚĂ... 

În grădinuţa din spatele casei, sub o salcie pletoasă (aici, la 
munte?) pe-un fotoliu de nuiele împletite, cu spatele la mine, 
zace o mogildeaţă. Cu o măsuţă în față. lar pe măsuţă... o cutie 
de table și-un motan. 

Momiia din fotoliu pare atit de absorbită de lupta pe care o 
poartă împotriva invizibilului adversar, încît nici nu mă 
învrednicește cu-o privire, cît de sumară ar fi ea. Dă mai departe 
cu zarul. 

Mă apropii și emit pe ultrascurte: 

- Hm! Ghm! 

- Fă-te-ncoace, dom'le Conan. Un picuţ de răbdare, c-am 
isprăvit numaidecit... 

Răspund politicos invitaţiei, pășind în direcția glasului din 
fotoliu. Cam răgușit, cam dogit, dar destul de agreabil. 

O singură dată mai zuruie cu zarurile. Apoi mogildeața 
începe să se ridice din fotoliu. Se ridică și nu se mai termină. 

Cred că are vreun metru și optzeci, peste suta de kile, și-n 
jur de șaizeci de ani (cu-o toleranţă de cinci, bineînţeles în plus). 
Femeia care se uită la mine intrigată, - și nu știu ce-o miră atit, 
- seamănă uluitor cu portretele Agathei Christie publicate în 
presa ilustrată. Trupeșă zdravăân, părul alb-argintiu, fălcoasă, 
sprincenată, continuă să mă examineze en-gros și en-detail, 
cîntărindu-mă din priviri. S-o deranjeze cumva concurența? 

- Al Conan! Doamna... Nachtigal, dacă nu greșesc? Nu?... 

- În parte, domnule Conan, în parte. Mi-s doamnă, recunosc, 
dar nu Nachtigal pur și simplu, ci Marița Nachtigal, ceea ce-i 
altceva... lar matale nu mai aveai nevoie să te recomanzi. Erai 
așteptat. Deci să recapitulăm: Marița Nachtigal... 

- Mă rog, cum doriţi dumneavoastră... 


- Nu cum doresc eu, ci așa cum m-a procopsit soarta, 
lipindu-mi numele ăsta, după bărbatu-meu, nu i-ar fi țărîna 
ușoară! 

- Atunci renunţ să vă mai exprim condoleanţele mele. 

- Nici nu era nevoie, domnule Conan. Mi-s mai liniștită fără 
mîndreţea mea de bărbat. 

- lertaţi-mă, dar... 

- Nu te iert, dom'le, ce să te iert! De-o săptămînă te-aștept, 
iar dumneata nu dai nici un semn de viaţă. 

Ca să-mi anihileze nedumerirea, din care se pare că-s 
incapabil să mă extrag, îmi ia mîna și începe să mi-o scuture: 

- Așadar să fim cunoscuţi: Marița Nachtigal... Și numai așa 
să-mi zici, c-alminteri mă superi... lar dînsul e Tudoriţă-nene, 
motanul meu personal. 

Cu falangele zdrobite și braţul dislocat, mă trezesc 
numaidecit din starea de prostraţie: 

- O Key, coană Mariţo! E bine?... 

- Cu chei, sau fără chei, hai să mergem să-ţi arăt odaia de 
creaţie. Mi se pare că tălică ești un fel de scriitor, nu-i așa? 

Cînd o aud că mă ia cu “tălică”, îmi vin inima (și braţul) la 
loc. 

De unde mai întîi mă speriasem, datorită enigmelor pe care 
mi le propusese vizitarea (parţială, ce-i drept) a locuinței și 
înfățișarea neobișnuită a proprietăresei, acum mă simt mai bine, 
mai deconectat. 

Îmi place cucoana asta, bărbătoasă și autoritară. 

Ne deplasăm spre intrarea din faţă a clădirii, urmăriţi de 
Tudoriţă-nene. 

Cînd îmi vede “Bombiţa” (știți și dumneavoastră cum se 
prezintă un “Fiat”-600), și se mai uită o dată la mine (n-aveţi de 
unde să știți cum arăt, dar arăt foarte bine, ţin să vă asigur), 
doamna Marița Nachtigal emite un sunet dificil de redat în scris, 
dar ușor de interpretat. Era clar că nu-nţelegea cum de putusem 
încăpea în minusculul meu bolid. 

Pînă să-și revină, în drumul spre verandă i-am expus 
minimalele pretenţii ale unui scriitor ajuns în pragul 
neurastenizării. 

- Dom'le Conan, n-are nici un rost să-ţi mai faci griji. Aici ai 
să te simţi ca la mama-acasă. Poţi sa-mi spui și pe nume: Marița 
mă cheamă. 


Nu mă prea încîntă perspectiva oferită de madam 
Nachtigal, căci n-are de unde să știe cum mă simţțisem eu la 
maică-mea. Coana Marița surprinde  ezitarea mea, și 
completează: 

- Te rog să-mi acorzi toată încrederea. Cînd zice Marița 
Nachtigal una, așa o să fie. Am dispoziţii să mă ocup de 
dumneata... și n-am putinţa să mai dau îndărăt. 

Imediat mi se aprinde becul de control: 

- Cine mi-a reţinut camera, coană Mariţo? Ba ţi-a mai dat și 
indicații... 

Doamna Nachtigal mă privește pe sub sprîncene. Rumegă 
ceva în gînd, tace cîteva clipe, apoi mă lămurește: 

- lartă-mă, dom'le Conan, dar nu pot să spun, așa că 
descurcă-te singur. Pare-mi-se că scrii romane de-ălea polițiste, 
deci ai să-ţi dezlegi misterul fără ajutorul meu. 

- Coană Mariţo, să-ţi intre bine în cap, eu nu scriu romane 
polițiste, ci cărți de aventuri, și-astea-s altă mîncare de pește. 
Și, nu-mi plac nici enigmele... 

- Treaba dumitale, dom'le Conan, dar nu vreau să pierd 
încrederea de care mă bucur înaintea persoanei respective. Mai 
ales că semnătura-i indescifrabilă. Am rămas văduvă, fără nici o 
posibilitate de cîştig. Ce mai scot și eu cu închirierea de camere, 
pe vreme de vară. Hahalera de Nachtigal a fost un vagabond, 
m-a lăsat fără un sfanţ, nu s-a învrednicit și el să muncească 
pentru o leafă, ca tot omul, să am și eu o pensioară, cît de mică. 
Nu prea vine multă lume la mine, că-i departe și cam la fereală, 
dar sînt cîțiva bucureșteni credincioși, care stau la mine și cite-o 
vară întreagă... 

Simt că-mi îngheaţă spinarea, în ciuda celor 25 de grade 
de-afară. 

- Cum? Mai aveţi chiriași? 

- Păi de ce nu? Din ce să trăiesc? Dar nu-ţi face griji, dom'le 
Conan, odaia dumitale e ferită de zgomot. 

Peste cîteva minute mă conving că spune adevărul. Cel 
puţin deocamdată. Odaia e încăpătoare. La etaj. După spusele 
ei, e singura bătută de soare în tot timpul zilei. Pe culoarul 
etajului, mai sînt două uși. Insă la o distanţă care mă îndrituiește 
să cred că nu voi fi deranjat de eventualele zgomote dinlăuntrul 
încăperilor aflate în spatele lor. 


Mă deranjează totuși chestia cu persoana enigmatică, - atit 
de enigmatică și capabilă de-a inspira teamă, încît coana Marița 
nu se-ncumetă să-i dezvăluie identitatea, - și care se ocupă de 
la distanţă de condiţiile mele de creaţie. 

Nu-mi rămîne decît să mă supun. Căci totul e soartă și 
destin, iar restul fatalitate (după celebra afirmaţie a unui 
cunoscut și titanic dramaturg cîmpulungean). 


Jocuri de hazard 

Am isprăvit cu descărcatul Bombiţei. 

Nu știu ce m-aș fi făcut fără ajutorul (deosebit de eficient) 
al doamnei Marița Nachtigal. Dacă stau să cuget mai adînc, cred 
că era în stare să care de una singură și “Fiat”-ul-600, cu tot ce 
era înăuntru. 

Mașina de scris mă așteaptă pe masă. O masă mare, cit 
toate zilele. Hîrtia, un top de-o mie de file, stă de pază lîngă ea. 
Gumele, “cariocele”, creioanele au primit repartiție într-un blid 
colorat. Cărţile (cîteva “Serie Noire” și vreo cinci sau șase 
“Masque”) și-au găsit adăpost la capul patului. Și, spre norocul 
meu, este un pat pe dimensiunile mele. 

Totul era gata. Gata de pornit pe drumul spinos al creaţiei. 

Dar mi se pare prea devreme să mă apuc numaidecit de 
lucru. Nu mă simt “în mînă”. 

Și-apoi, chiar din clipa cînd am auzit-o pe madam Nachtigal 
jucînd table în grădină, de una singură, mă tot frămîntă un gînd, 
un soi de zgîndăreală alergică stîrnită de zuruitul zarurilor. 

Deoarece coana Marița se pregătește să părăsească odaia, 
pe care mi-a dat-o în primire, mă pune dracul s-o întreb: 

- Chiar table jucaţi în grădiniţă, sub salcie?... Că n-am mai 
văzut așa ceva, să joace cineva table singur!... Sau o fi vreun alt 
joc pe care nu-l cunosc? 

- Chiar table, dom'le Conan! Cu ele m-am ales, după atiţia 
ani trăiţi cu nefericitul ăla de Nachtigal, cel mai mare tablagiu 
pe care l-am întîlnit vreodată. Mă bătea de mă snopea. După ce 
s-a prăpădit, nu mă mai bate nimeni, pe toată Valea Prahovei. 
Nu se mai încumetă să joace cu mine nici contabilul fabricii de 
ciment de la Comarnic. Și-ăsta a fost om la viaţa lui, care a 
studiat tablele la cafeneaua lui Kiriazi, de pe Șelari. 

Parcă aud undeva, în mine, un declic. Simt un curent 
(electric) care îmi străbate toate tranzistoarele. Gata! la să 
vedem și noi ce știe și ce-nvirtește madam Nachtigal, cu zarurile 
ei... Barem o partidă, două. După aia, mă pun pe scris. 

- Nemaipomenit! lar ai dat șase-șase, coană Mariţo? 

- Ce-s eu de vină, dom'le Conan! Așa-i jocul. Dai cu osul și 
joci după cum îţi poruncește. Os din genunchi de lele... 

- N-am mai vazut așa noroc... la mai uită-te, coană Mariţo, 
pe hîrtie. Cum stăm? 


- Păi stăm bine. Tălică ai trei partide, și-ălea luate la 
mustață, iar eu șapteșpe. 

- Și cu asta or să fie optsprezece, dacă mai dai o purcea de 
șase-șase... 

- De data asta norocu-i de partea dumitale. Ai două linii și 
eu tot două. Hai, ia zarurile și bubuie-le... Totul atîrnă de 
priceperea matale și de voinţa celui de sus... 

- Care cel de sus, coană Mariţo, că m-ai înnebunit? Ce, 
joacă și el table? Cînd îl știe toată lumea că se ocupă cu minuni! 

Îmi aprind iarăși o ţigară. Cred că-i ultima din cel de al 
doilea pachet. Arunc zarurile într-un pahar, le scutur de le 
ameţesc, le zvîrl și: 

- Trei-trei... fir-ar ale dracului de zaruri... Că nu putea să 
iasă un cinci-cinci! Dă și matale, coană Mariţo, poate-ţi cade 
vreo dublă, și-atunci să știi că sparg cutia de table... 

Madam Nachtigal nu se lasă rugată. Privesc năuc și urlu: 

- Șase-șase! Asta-i culmea!... Să dai a doua oară șase-șase, 
să ai toate pulurile la cinci și să le scoţi ca din oală! Văd că 
lucrezi mînă în mînă cu cel de sus... Gata! Ai luat-o și pe-asta! 
Trece și-a optsprezecea partidă, madam Nachtigal, pilaf m-ai 
făcut! 

Coana Marița zimbește pe sub mustață, că are și așa ceva, 
niște mustăți de husar, albicioase, pesemne decolora-te cu 
“Perogen”, după care pornește să așeze la loc piesele, pentru 
partida următoare. 

De la patru după-amiază, de cînd am sosit la domiciliul 
doamnei Nachtigal, ne tot înverșunăm să dăm cu zarul. Nu zic 
că joacă prost, coana Marița, dar prea e băftoasă. 

Madam Nachtigal povestește într-una, turuie fără încetare, 
ca o meliţă... 

- Și uite-așa, hahalera de Nachtigal a-ntins-o pe lumea 
ailaltă și m-a lăsat singură, să mă descurc cum oi ști. Asta după 
ce și-a băut banii cu fetiţele, de și-a vîndut și instalaţia de 
călușei. Că dintr-asta trăise o viaţă întreagă. Rotea călușeii pe la 
toate bilciurile și iarmaroacele din ţară. Se-ntorcea acasă după 
trei sau patru luni de hălăduială pe cine știe ce coclauri. De cum 
sosea, îmi trăgea un toc de bătaie, noroc că nu-mi puneam 
mintea cu el, că n-avea nici cincizeci de kile, cu haine cu tot, ba 
și cu palton, - după care se punea pe băutură și pe table. Ti-am 
mai spus, că de la el am învăţat să dau cu osul leliței... 


- Și din ce pricină s-a prăpădit, coană Mariţo? 

- Păi tot de la domnișoarele lui i s-a tras și moartea... Se 
încurcase cu-o fetiță de la Azuga, gestionară la un bufet de pe 
șosea. 

- L-a otrăvit sau ce i-a făcut? - o întreb gîndindu-mă la niște 
posibilităţi de roman poliţist. 

- Aiurea! Cu ce să-l otrăvească? Cu bere? 

- Atunci nu-nţeleg, cum a putut să-l dea gata! 

- Dacă stai numai cu nasul în cărți! Nachtigal a fost bărbat 
la viața lui. Din zorii zilei, cînd se scula, dădea fuga la ea, la 
prînz venea îndărăt, să măniînce, ca să nu-i facă ăleia pagubă, 
după-amiaza alerga iarăși la ea, seara se-ntorcea să cineze la 
mine, iar noaptea gonea din nou la Azuga, și-abia după miezul 
nopţii venea cu-o ocazie la Posada, să se culce. Și, iac-așa, a 
tinut-o în chipul ăsta pînă l-a doborit oboseala. Cînd și-a dat 
duhul, vlăguit de puteri, slăbise ca un tîr, abia de-și mai ţinea 
pielea pe oase. Nici înainte vreme nu fusese prea zdravăn, că nu 
dădeai nici două parale pe el, de pirpiriu ce era. Dar avea pe 
dracul în sînge. Bărbat, nu glumă. 

- Bine, dar cînd l-ai luat, nu știai cîte parale îi face pielea? 

- Păi cum să nu! Tocmai de-aia l-am și dus înaintea popii, 
de l-am trecut la ortodoxism. L-am cunoscut la drăgaica 
Buzăului. Chiuia și juca năzdrăvan, ca apucat. Îţi venea să-l 
mănînci din ochi. Mi-a plăcut de el. l-a plăcut și lui de mine, că 
nu eram de aruncat. Și mi-a mîncat tinereţele. 

- Lasă, coană Mariţo, că nici acum n-ai isprăvit cu ele. Văd 
că ești în puteri... 

- Ce tot mă-ncînţi, dom'le Conan, minţi și tălică de parc-ai fi 
scriitor... Am sărit de șaizeci, gata, acum sînt bună de dat în 
primire... Să mă fi văzut cu cîţiva ani în urmă, te lăsai de 
romane... 

La gîndul pe care mi-l sugerează madam Nachtigal, simt că 
mă trece un fior prin şira spinării. Încerc să mi-o imaginez la 45 
de ani. Trebuie să fi fost tanc de asalt. Norocul călușarului, că-și 
făcea veacul mai mult prin ţară. C-altminteri își dădea duhul, 
fără să mai fie nevoit a bate drumurile Azugăi. 

Pesemne că madam Nachtigal regretă totuși dispariţia 
prematură a călușarului, căci își continuă spusele cu privirea 
înnegurată de amintiri: 


- Dracu m-a pus să-mi iau om în casă, cules de prin bilciuri. 
Acum s-a dus, fir-ar el să fie, parcă-l văd cum își rotește 
iepșoarele prin crîngurile și toloacele raiului... c-or fi avînd și ele 
un rai al lor. 

- lartă-l acum. Nu-l mai blestema. Și-a purtat și el crucea, 
cum i-a fost dat. Nici cu mata nu i-o fi venit prea ușor. 

- laca-na! Tronc Mariţo! O ziseși! D-apăi cum așa? Că l-am 
ținut numai în puf. Și bani i-am dat, și băutură, și-i găteam 
numai giște îndopate. 

- Ce să-i faci, coană Mariţo, mai înnebunește omul la 
bătrîneţe!... 

- Care bătrîneţe? În ziua cînd l-am înmormîntat, peste puţin 
se vor împlini nouă luni, trebuia să-și serbeze ziua de naștere... 
Pornea pe 47 de ani!... 

Madam Nachtigal schiţează un fel de smiorcăit, se șterge la 
colțul ochilor cu batista, și se pregătește să dea din nou cu 
zarul. 

Aştept încordat, să văd ce rezultă după o pauză atît de 
melodramatică, saturată de amintirea bărbatului dispărut în 
condiții mai mult decît tragice. Mai ales că era mai tînăr cu vreo 
treisprezece ani. 

Coana Marița îmi anunță satisfăcută: 

- Na!... Din nou dublă... doi-doi! 

Se vede că nu m-am enervat îndeajuns. De-aia nici nu-mi 
merge zarul. Nu face nimic. Am rezistenţă și... finiş! 

Mi-a venit rîndul. Dau și eu. 

Dar nu mai apuc să văd ce-a ieșit. Clădirea se cutremură 
din temelii. Am senzaţia că se prăbușește peste noi etajul. In 
living-room-ul unde joc table cu madam Nachtigal, se prăvălește 
un bolid, stîrnind o avalanșă de praf, de nu se mai vede om cu 
om. Mai curînd aș zice că-i o rachetă sol-aer-sol, scăpată de sub 
controlul teleghidajului. Măsuţa se răstoarnă cu picioarele în 
sus, iar tablele se răspîndesc peste tot, ca niște schije. 


Lucky-Lucky 

Coana Marița, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat stă mai 
departe în scaunul ei, lăsînd praful să se așeze, pentru a putea 
privi în tihnă la dezastrul ce ne căzuse pe cap. Imi iau mîinile de 
la ochi și mă uit la ea îngrozit. Dar madam Nachtigal, neclintită, 
nemaipomenit de calmă, așteaptă cu zarurile în mînă. lar eu 
privesc îngrozit la namila ce se ridică de jos, de lîngă picioarele 
masuţei. Mutantul, căci ce altceva ar putea fi, dacă nu un 
mutant de pe altă planetă, declară în gura mare: 

-  Lucky-Lucky! Sper c-aţi auzit de numele ăsta, 
Dumneavoastră nu mai aveţi nevoie să vă recomandaţi, căci am 
ascultat de sus cum vă cheamă. Cînd am aflat cine sînteţi, m- 
am grăbit să cobor. M-am împiedecat, și-am sosit după cum aţi 
văzut... Mare noroc să vă cunosc. V-am citit și vă ador. 
“Buldogul din Bascketville” m-a lăsat țuţ! Ce să mai spun de 
“Ochii doctorului  King-Kong” sau de “Asasinul cîntă la 
magnetofon”! Literatura anglo-saxofonă este pasiunea mea. 
Edgar Wallax, conița Aglaia Cristis, maestrul Șerlac, ce să mai 
vorbim... șerifi, dom'le Conan, șerifi! 

- Îmi pare bine... 

De fapt încă nu mi-am revenit suficient, ca să-mi dau 
seama dacă-mi pare sau nu-mi pare chiar atît de bine. Dar ce-aș 
fi putut spune altceva? 

Se pare, însă, că pe individ nu-l interesează umoarea mea. 
Căci bubuie în continuare, cu glasul său de violoncel dogit: 

- Lucky-Lucky, baroane, c-am văzut că semnaţi cu Sir, este 
și el un nume. Cap de afiș. Solist vocal și cîntăreț de muzică 
pop. Atestat gradul II, de la Aria. 

Urlatorele arată formidabil. 

Este atît de înalt, încît bănuiesc că trece de 1,90 m. Ori e 
bălai de la maica natură, ori își oxigenează părul (asta nu mai 
contează), fapt e că maldărul de paie pe care-l poartă pe cap 
seamănă a perucă de la o poștă. Mlădiu și lat în spate, cu niște 
nădragi dintr-ăia practici, de li se zice și “blugi”, cîntărețul arată 
ca venit de pe altă lume. Cămașa portocalie, descheiată la toţi 
nasturii - dacă îi are, - îi dezvăluie pieptul flocănos și buricul. 
Am mai văzut “băieţi” din aceștia pe bulevard, dar ca Lucky- 
Lucky rar mi s-a întîmplat. 

Își scutură praful de pe blugi, răspîndind un nor poluant, 
apoi se uită chiondoriș la madam Nachtigal care continuă să 


tacă milc. Fără să mai scoată o vorbă, dispare în trombă, tot atit 
de inopinat precum a venit. 

- Șezi blind, dom'le Conan! - mă ţintuiește locului coana 
Marița, neîngăduindu-mi să ridic măsuța. 

O pune diînsa pe picioare, așezînd singură tablele la loc. Mă 
privește înciudată, după care rostește penetrant: 

- li vecinul matale de la etaj. Băiat de treabă, n-am ce zice, 
dar cam sărit de pe șine. Pare nătîntol, sau face pe nătîntolul, 
asta n-o mai știu, rămîne de văzut. Brezaia își spune Lucky- 
Lucky, dar la miliţie l-am declarat după buletin. Lucică 
Stănărîngă... Nu știu ce soi de cîntăreț o fi, dar mai mult cîntă la 
patefonul ăla de-i zice “mag”... 

Parcă m-a lovit cu o crosă în moalele capului. 
Demoralizarea începe să mă macine. Îndrăznesc să-i înfrunt 
privirile și-i declar ritos: 

- Și ce mă fac, dacă o să cînte toată ziua la magnetofon? 

Madam Nachtigal, simțind ce mă neliniștește, și temîndu-se 
să nu-și piardă un chiriaș de marcă, se grăbește să mă 
potolească: 

- Nu-ţi face griji. Zărghitul ăsta o să lălăie numai atunci cînd 
am să-i dau eu voie, pentru că aici numai eu cînt. Și ferească-l 
Dumnezeu să-i cînt eu, una de-alea de-ale noastre. 

Soarele își propune să apună dinspre Comarnic. Pictează 
sîngeriu norii de ciment care plutesc deasupra văii și pudrează 
gros acoperișurile comărnicenilor. Mă uit pe furiș la ceas. 
Aproape de șapte (19.00 h). 

- Ai zarul, coană Mariţo, haide, nu mai trage de timp!... 

li fac muzică de cameră, încerc putină agitaţie, poate poate 
și-o ieși din balamale. 

Madam Nachtigal zuruie zarurile în pahar. Dar le azvirle cu 
mînă de lemn. 

- Formidabil, domnule! - exclam eu, deși e ditamai 
cucoana. - iar ai dat cu șase-șase... 

- Păi asta-i dubla care-mi trebuie mie?... Nu vezi că-i 
gherlă? 

- Cum să nu văd! Și ce-i rău într-asta? 

Madam Nachtigal depune eforturi vizibile să-și păstreze 
calmul. O văd că-i trage un picior lui Tudoriţă-nene (motanul ei 
personal) apoi trage de sertarul măsuței, și scoate dinăuntru o 
țigară. De foi. Asta-i bună! Abia după ce-și aprinde trabucul, îmi 


dau seama de ce instalatorii fumează puturoșenii dintr-astea la 
lucru. 

- Pîn-acu m-am stăpînit, dar nu mai poci! Nu-mi dau voie să 
fumez ăia de la dispensar. Ce-o să fie? Că și ei trag din ţigară, ca 
turcii... 

Pe la opt și jumătate, - între timp se întunecase de-a 
binelea și aprinsesem luminile, - cîștigasem șase partide. Numai 
din marţuri. Madam Nachtigal trăgea din ce în ce mai rapid din 
trabucul ăla poluant, de parcă ar fi avut în piept un aspirator 
“Record”, și nu plămiîni. Cu cît pierdea, cu atit își întețea tirajul. 
Pufăia și gifiia ca o locomotivă “Pacific”, de dinainte de război. 

Cînd pornesc la cea de-a douăzeci și opta partidă, chiar în 
clipa cînd dau un șase-unu (poartă dărimătoare!), mă orbește o 
explozie de lumină. 

N-am ce zice, liniștită oază de creaţie mi-a găsit 
binefăcătorul meu din umbră. Dușmani îmi închipui că n-am, așa 
că nu-nţeleg seria de fenomene ce vor să mă scoată din priză. 


Isaiia Finichi 

Pînă să-mi recapăt vederea, mă pomenesc luat de mînă și 
cineva începe să pompeze cu ea, gata să mi-o dejghineze din 
umăr. 

- Isaiia Finichi! Daţi-mi voie să mă mai recomand o dată! 
Vechea dumneavoastră cunoștință. Imposibil să nu vă reamintiţi 
de mine... 

Mai lucrează de citeva ori la mîna mea, în care timp (destul 
de îndelung) încep să disting o faţă rotundă și lătăreață, turtită 
ca un taler, asezonată cu niște lațe pline de rumeguș, cum se 
poartă de cîtăva vreme printre clienţii cafe-barurilor de pe 
marile bulevarde. 

Chipul înverșunatului mi se pare cunoscut. Isaiia Finichi? 
Parcă am mai auzit undeva numele acesta. Individul este 
bondoc, poartă și el niște blugi, întocmai ca Lucky-Lucky, numai 
că-s ceva mai slinoși și roși; numeroasele curele și curelușe îi 
vristează vindiacul subţire, prevăzut cu multiple și inutile 
fermoare. De curele atîrnă citeva aparate fotografice, vreo trei 
sau patru, un mega-flesh japonez, niște exponometre, precum și 
alte ustensile moderne din dotaţia unui fotoreporter 
contemporan. 

Ne-a fotografiat prin surprindere. Încă mai are aparatul în 
mîna stingă. Se uită prelung la mine, contrariat că nu-l 
recunosc. 

- Păi n-aţi colaborat la noi, la “Actualitatea”, cu reportajul 
ăla de la Sibiu?... Crima din strada Haller!... 

In sfîrșit, mi se aprinde dioda. Cum să nu mi-l amintesc? E 
unul din cei mai aiuriţi fotoreporteri ai “Actualităţii”. Omul care 
fotografiază orice și oriunde. Dar cu laţele care-i curg de-o parte 
și de alta a capului, nu mai seamănă deloc cu persoana pe care 
o văzusem la redacţie. Numele, ce-i drept, i-l uitasem, deși nu-i 
un nume obișnuit. 

- Ce mai faci, dom'le Finichi? Ce meșterești pe-aici? 

- Vacanţier, dom'le Conan, vacanţier. Aici îmi pe-trec 
totdeauna concediul. La madam Nachtigal... de ani de zile... 

- Şi-n fiecare an îmi rămîne dator cu cîteva sute de lei... 

Coana Marița îi mai retează din entuziasm, furnizînd 
această informaţie ce nu pare să-l bucure din cale-afară. 

- Vai de mine, venerabilă doamnă, dar pînă la urmă nu vi i- 
am achitat? 


- Sigur că nu! Și mai slăbește-mă cu venerabilă, că tot nu-ţi 
reduc din datorie. De fiecare dată mă aiurești... ba c-ai isprăvit 
banii, ba că mi-i trimiţi prin poștă, că-mi vei face fotografii 
pentru ei, de parcă aș avea nevoie de fotografiile matale, acum 
la vîrsta mea. De ce nu m-ai tras în poză cînd aveam șaptezeci 
de kile și treizeci de ani?... Ştii ce, dom'le Sică, te-așteaptă 
cineva afară... nu vezi că sîntem ocupaţi?... 

Madam Nachtigal se poartă cu el cam aspru, dar sever 
(după cum obișnuiește să zică tanti Raliţa). In doi timpi și trei 
mișcări, îl evacuează din living-room. Și în răstimp ce lsaiia 
Finichi se plasează pe-o orbită mai îndepărtată, coana Marița îmi 
dictează autoritar: 

- Hai, dom'le Conan, mută-ţi șase-unu ăla pe care l-ai dat, 
că ne-apucă noaptea... Lasă-l pe Sică. M-am săturat de el, ca de 
mere coricove. Mereu se ţine de tîmpenii dintr-astea. Nici nu-mi 
dau seama ce-o tot fi învirtind cu aparatele alea. Ce 
fotografiază?... 

Incepe să mă chinuiască foamea. Sîntem la a treizeci și 
treia partidă. Bineînţeles, cîştig în continuare. Am deschis 
fereastra, să nu murim asfixiați de trimbele de fum pe care le 
azvîrle pe nări coana Marița. Răcoarea nopţii montane, - trebuie 
să fie cei puţin ora zece, - răzbate în living-room și ne învăluie 
plăcut. 

Acum mi-e foame de-a binelea. Pe neașteptate, îmi 
amintesc că n-am vorbit nimic cu madam Nachtigal în privinţa 
mîncării. De fapt, nici în privinţa pretențiilor materiale pentru 
odaie. 

Atac direct: 

- Coană Mariţo, pînă să-ncepem partida următoare, ar fi 
cazul să discutăm niţel despre costul găzduirii și-al hranei... Eu 
țin regim, așa că n-o să ai prea multă bătaie de cap... 

- Vai de mine, și n-ai luat nimic în gură de cînd ai venit! Ne- 
am lăsat furaţi de afurisitele astea de table. Să-ţi dau să guști 
ceva? 

- Nu v-aș refuza! Mi-e o foame atît de cumplită, încît aș 
încălca bucuros regimul de slăbire... 

Fără să-mi mai comunice ceva în privinţa problemelor 
materiale, madam Nachtigal dă fuga spre fundul living-room- 
ului. Cu toată trupeșia, coana Marița se mișcă ca o zvirlugă. 


Pesemne că s-a îndreptat spre bucătărie. Dar peste citeva 
secunde se întoarce cu miinile goale. 

O privesc nedumerit. 

- Puţintică răbdare, că vine cit ai zice pește.!... La urma 
urmei, ce-ai voie să măniînci, dom'le Conan? Zici că ţii regim, 
dar arăţi cam voinic, ești destul de împlinit, ca să spun așa... Cu 
odaia o să ne împăcăm noi la preț, cu un pol și jumătate pe zi 
te-ai plătit... Dar cu miîncarea, trebuie să văd mai întîi ce 
poftești... 

- Coană Mariţo, dacă ai la îndemiînă o oaie, e bine s-o tunzi, 
nu s-o jupoi! Cum să-ţi dau 30 de lei pe zi? Ce ești hotel de lux? 
Ai telefon, portar, regie, bar de zi și bar de noapte? Hai să fim 
serioși! Mai mult de-un pol nu se merită... 

- Stai blind, dom'le Conan, ne-nvoim și cu un pol, mai ales 
dacă o să rămii mai multă vreme... Și ce rimnești să măniînci? 

- Mai nimica toată, madam Nachtigal! Dimineaţa un ceai de 
sunătoare, amestecat cu mușetel, tei și trandafir, pe care ţi-l 
dau eu, gata mixat, apoi niște brînză de “veci” (c-așa îi spun 
eu), la prînz o supă de zarzavat strecurată, o bucăţică de carne 
fiartă, sau friptă la grătar, ceva fructe, iar seara la fel ca 
dimineaţa. Mezeluri și tocături nu folosesc, cafea mi-am adus în 
geamantan, piine n-am voie decit 100 de grame pe zi, așa că, 
vezi, nu-i cine știe ce... 

- Și cu regimul ăsta reușești să te menţii la nivelul actual? 
Să nu-mi spui că-i așa, că te și cred! Mari mincinoși sînt și grașii 
ăștia, dom'le Conan. Și fără să fie scriitori. Barem eu mănînc pe 
față, nu spun că mă îngraș din pricina regimului dietetic... 

- Cu miîncărurile pe care ţi le-am enumerat, trebuie să 
slăbesc. Cum am făcut de m-am îngrășat, asta-i altă poveste... 
Dar în clipa de faţă, sînt în stare să ronţăi și fier-beton de 0,5... 
Regimul îl începem de miine! 

Între timp, madam Nachtigal dăduse la o parte tablele și 
întinsese o față de masă, pe care aranjează grijulie două 
tacîmuri și niște farfurii. La vederea operaţiunilor, încep să mă 
treacă sudorile. E clar, fac o criză de hipoglicemie. Mă uit în 
dreapta și-n stînga, dar nu observ nimic care să-mi combată 
simptomele. 

Pînă și coana Marița începe să dea semne de nervozitate: 

- Ce moșmondești acolo, Bilă? Nu mai vii odată? 


Hanibal Certega 

Răcnise atît de înspăimîntător în direcţia bucătăriei, încît 
înfățișarea noului venit, care sosește cu tava, nu mă mai sperie. 

Strania apariţie este într-un trening albastru, din cele 
pentru gimnastica de stadion. Ochelarii sînt cei mai formidabili 
pe care mi-a fost dat să-i văd vreodată. Au o ramă atit de 
groasă, încît nu i se mai distinge jumătate din față. Așa cum 
este ras pe cap, îmi sugerează un Yul Brynner la șaizeci de ani. 
De altfel, chiar atit pare să aibă. Pășește șui, anchilozat de cine 
știe ce străvechi reumatisme. lar șorțul de bucătărie, pe care și 
l-a înfășurat deasupra treningului, îi conferă un aer știinţifico- 
fantastic, de marțian rătăcit într-o Sahară montană. 

După ce pune tava pe masă, îl văd că se șterge pe miini cu 
un şervet scos din buzunarul șorţului și-mi întinde dreapta: 

- Imi  permiteţi, doctor Hannibal Certega, vecinul 
dumneavoastră de pensiune și vechi amic al doamnei 
Nachtigal... Am aflat că sînteţi scriitor, mă bucură nespus, cu 
atit mai mult cu cît n-am citit nimic de dumneavoastră. 

Doctorul “Bilă” Certega rămîne în picioare. Coana Marița 
tace. Nu dă nici un semn c-ar avea de gind să-l invite la masa 
noastră. Continuă să tacă și se uită la el niţel cam lung, tot așa 
cum privise și la cîntăreţul de muzică “pop”. 

- Lasă tava aici și du-te la bucătărie, vezi să nu dea ceva în 
foc!... 

Doctorul Hannibal Certega arată ca un cîine bătut. Buza de 
jos îi tremură, de parcă vrea să îngaime ceva. Se vede cit îi este 
de greu să-și stăpînească revolta. Dar renunţă. Se mai uită o 
dată la mine, așteptind să scot vreo vorbă. Dar n-am ce să-i 
spun. Atunci, pășind la fel de șui, pleacă îndărăt spre tenebrele 
din fundul living-room-ului, acolo unde bănuiesc că se află 
bucătăria. 

Madam Nachtigal, nepăsătoare, fără să dea vreo atenţie 
plecării doctorului Hannibal, pune pe masă cele aduse de “Bilă”. 

Doamne Dumnezeule, ce mă fac?... 

Fasole bătută! Cu ceapă prăjită, înotîind într-un ulei 
purpuriu, de cîtă boia fusese presărată deasupra. Plus gogoșari! 
Mari cît niște pepenuși. Și castraveciori! Mititei și brobonaţi, 
scăldîndu-se printre mărarul și căţeii de usturoi din moarea 
pișcătoare la nas. 


Pornesc să mă jeluiesc. Bineînțeles pentru a mă împăca 
singur cu conștiința mea de pacient ascultător. 

- Coană Mariţo, s-a dus dracului regimul de slăbire... Cum 
să măniînci din minunăţiile ăstea, fără piine? Ce-o să zică ficatul 
meu? Dar colita?... 

- Că multe boli mai ai și tălică, dom'le Conan! - se miră 
prefăcut madam Nachtigal. 

Privește intrigată în jur, după care explodează: 

- Cum? N-a adus pîinea? Bilă, ce-i cu tine, nu ţi-e bine? 
Unde-i piinea?... 

Pesemne că între coana Marița și doctorul Hannibal există 
un sistem interior de telecomunicații, căci chiar în clipa aceea 
Bilă sosește cu-o altă tavă, acoperită c-un ștergar de cînepă. 

Uitîndu-se urit la silueta dejghinată a doctorului ce piere 
iarăși spre bucătărie, madam Nachtigal dezvelește tava, dînd la 
o parte ștergarul înflorat. 

Lipie! Și încă aburindă. 

- Pe la noi se mai face, din cînd în cînd, și pîine de casă. Bilă 
s-a născut la Galiciuica, prin părțile Calafatului, și-o coace la 
test... E neîntrecut într-ale bucătăriei. 

După cea de-a treia porţie de fasole bătută, şterg farfuria 
atit de conștiincios, încît mi-e teamă că doctorul Hannibal n-o să 
mai aibă ce spăla. Gogoșarii și castraveciorii s-au topit. 
Așijderea și lipia. 

Parcă m-am mai întremat niţel. 

Coana Marița face liberă măsuţa și întinde iarăși tablele. 

- Îi dăm înainte, dom'le Conan, doar n-ai să te culci cu 
stomahul plin... nici nu se recomandă... 

- Păi cine mai poate dormi după atita fasole? - o aprob eu 
cuprins de-un entuziasm absolut sincer, simțind cum mă zgirmă 
zarurile în palmă. 

- Cine dă?... 

Pe la 23.30 h, în clipa în care pornim o nouă partidă, aud 
afară o mașină. După turaţia motorului îmi dau seama că-i un 
IMS. Bubuie o ușă trîntită... Pași pe verandă. Parcă sînt mai 
multe persoane. Se stinge lumina. În living-room a intrat 
cineva... 

- Sus mîinile! Nu faceți nici o mișcare! 

Bravă femeie și coana Marița asta. Imi șușotește: 

- Stai blînd, dom'le Conan! 


Apoi îmi dau seama că s-a ridicat de pe scaunul ei. Se-aude 
un miorlăit înfiorător. Tudoriţă-nene trebuie să fie extraplat. 
Peste o secundă răsună două împușcături de revolver. Cam 
estompate, de parcă ar fi avut amortizor fixat pe ţeavă. Apoi se 
înalţă un răcnet înspăimîntător: 


Mogam și Bigam 

- Punețţi la loc siguranţa, că vă snopesc în bătaie, 
vagabonzilor!... 

E glasul coanei Marița. 

Peste citeva clipe, se aprinde și lumina. 

Madam Nachtigal se află în mijlocul încăperii. Sub piciorul 
drept, coada motanului. Dinspre ușă, doi indivizi se apropie de 
ea, cu capul plecat, niţel cam speriaţi. 

Cum îi are la îndemiînă, vajnica mea proprietăreasă îi apucă 
de ceafă și-i pocnește cap în cap. Tudoriţă-nene, viclean, profită 
și-o zbughește din odaie. 

- Acum v-aţi găsit să v-apucaţi de năzbitii, nenorociţilor? 
Cînd să dau și eu cu zarul? 

Și pornește să-i zgilțiie și să-i scuture, de curge praful din 
ei, ca din niște covoare date la bătut. Apoi îi îmbrîncește spre 
mine şi-mi lămurește fișa necunoscuţilor: 

- Chiriașii mei... vecinii dumitale. Fii pe pace, dom'le Conan, 
nu sînt la același etaj. Bineînțeles, v-aţi dat seama după 
bancurile lor că vor să-și dea aere de bulevardiști de Capitală. 
Prezentaţi-vă la domnu’, tolomacilor, să-mi cunoască și dinsul 
pramatiile pe care le adăpostesc în casa mea... Haida, haida, nu 
vă mai codiți!... 

- Flintaș. Mogam Flintaș... care vă roagă să-i iertați gluma 
de prost-gust... 

- Flintaș. Bigam Flintaș... 

Între cei doi fraţi există o diferenţă de cel puţin 30 de 
centimetri. Pe înalt, bineînţeles. Sînt îmbrăcaţi destul de curățel. 
Și, ceea ce mă miră cel mai mult, sînt tunși ca lumea, fără laţele 
slinoase care să le atîrne pe grumaz, cum zic unii c-ar fi ultima 
modă de tonsură. Amîndoi poartă blugi albi și cămăși cadrilate, 
de cow-boy. Seamănă uluitor. Se uită la mine oarecum stînjeniţi 
și întrebători. 

- Uite, dom'le Conan, cu de-alde astea se ocupă dumnealor 
toată ziulica. Numai de bizdigănii se ţin. Se vede cît de colo că-s 
fraţi gemeni. De fapt, îmi vin un fel de neamuri mai îndepărtate, 
după o verișoară de-a doua. Pe vremea vacanțelor de vară îi iau 
la mine, în gazdă. M-a rugat; biata vară-mea să stau cu ochii pe 
ei, să n-ajungă niște haimanale. 

Este mai mult decît limpede că madam Nachtigal vorbește 
pentru ei, și nu pentru mine. 


Abia acum îmi dau seama ce-au fost cele două împușcături 
care răsunaseră în beznă. Se văd foarte bine întipărite pe obrajii 
fraţilor cu nume atit de neobișnuite. Sînt nemaipomenitele 
scatoalce trăznite de coana Marița. 

Bigam și Mogam au înţepenit unul lîngă altul. Se privesc pe 
furiș, ascultîind spășiţi avalanșa de vorbe slobozite de madam 
Nachtigal. Le cresc, văzînd cu ochii, două cucuie de toată 
frumusețea, de parcă s-ar transforma în rinoceri. Mi se face 
milă. Mă decid să intervin: 

- Aud că sînteţi bucureșteni, îmi pare bine de cunoștință, 
dar puteţi să-mi spuneţi ce-nvirtiți pe-acolo? Barem învățați 
ceva? 

Răspund amiîndoi deodată, pe două voci. Mogam e mai 
pițigăiat. 

- Electrotehnica, la profesională... 

Baritonul lui Bigam, cel mai scundac dintre fraţi, se 
detașează de la distanţă. 

Datorită vîrstei, îmi permit să-i chestionez: 

- De unde v-aţi ales cu numele ăstea trăznite? 

- Tatanașu, fir-ar să fie de nebun, că el ne-a pocit, pe 
viaţă... 

Mogam completează: 

- Deși era pocăit, dintr-ăia care nu fumează și nu beau, 
avusese totuși două neveste deodată, pricină pentru care l-au 
băgat și la pîrnaie... de-aia l-a botezat pe frate-miu Bigam, ca să 
se răzbune... 

Interesant. Dar de unde-o fi scos pe Mogam. Nedumerirea 
se citește atit de limpede pe chipul meu, încît scundacul îmi 
satisface numaidecit curiozitatea. 

- Tatanașu citea foarte mult. li plăcuseră mai ales cărțile 
unui englez, unul care scrisese “Luna și doi bani jumate”. Cred 
că-l cunoașteţi. Ca să-și răscumpere greșeala făcută cu mine, l-a 
pocit și pe frate-miu, și i-a zis Mogam. lar funcţionarul de la 
starea civilă n-a știut cum se ortografiază... așa că l-a trecut în 
actul de naștere după ureche. 

Năstrușnica pereche fu expediata fulger la culcare. Madam 
Nachtigal, care, după cum se vedea foarte bine pe obrajii lor, se 
ocupa îndeaproape de educaţia gemenilor, chiar foarte 
accentuat mă informează în continuare, spunindu-mi că sînt 
totuși băieți muncitori, cam trăzniţi dar stringători. Cu banii 


adunați din repararea televizoarelor, fiarelor de călcat și a 
aparatelor de radio, își cumpăraseră un IMS vechi și tamponat. 
Deoarece se pricepeau și la mecanică, îl puseseră pe picioare, 
făcîndu-l chiar să și meargă. Mai cu gaz, mai cu benzină... 

Necazul cel mare al doamnei Nachtigal era că se ţineau 
numai de pocinoage, încit o făcuseră de ris în toată Posada. 

- Şi-acum, dom'le Conan, să-i dăm bătaie, că rămînem de 
căruţă... 

Abia pe la unu din noapte am izbutit să scap din ghearele 
neostoitei tablagioaice. Isprăvisem meciul ca învingător. Cu o 
diferenţă de nouă partide. Dacă nu se pierdea unul din zaruri, 
trebuia să stau pe baricade pînă dimineaţa. 

In zadar s-a virit madam Nachtigal pe sub măsuţă, pe după 
canapeaua de lingă fereastră. Degeaba a umblat pe sub covor, 
parcurgindu-l pe sub toată întinderea (6 metri pe 4). Zarul, 
nicăieri! 

- Parcă l-a luat dracu’, fir-ar să fie de os!... 

- Lasă, madam Nachtigal, cumpăr eu miine cinci perechi de 
zaruri. 

Şi-mi dau cuvîntul, cu mîna dreaptă pe piept. 

Cu cea stingă, ascunsă în buzunarul de la pantaloni, frămînt 
zarul dispărut. 


Siegfried Gaterek 

Cu toate că madam Nachtigal se oferă să mă conducă pînă 
la odaia pe care mi-o repartizase la sosire, și în care mă ajutase, 
cu suspectă bunăvoință, să-mi car bagajele, urc singur la etaj, 
temîndu-mă de cine știe ce prelungiri la taclale, că melița, slavă 
Domnului, îi merge de minune. 

Coridorul este foarte slab luminat. Cred că becul care 
spînzură la intrare, n-are mai mult de 5 wați. 

După ce vîr cheia în broască și încerc s-o răsucesc, îmi dau 
seama că mă ostenesc în zadar. Ușa este deschisă. 

Nu înțeleg nimic. Doar o încuiasem cu mîna mea, cînd 
coborisem în living-room. 

Bîjbîi pe perete. Unde-o fi întrerupătorul? Oricît mă strădui 
să dau de el, tot nu-l găsesc. Pășind prin întuneric ca un orb, mă 
îndrept grijuliu spre masa de lucru, unde îmi lăsasem lanterna. 

Cotrobăiesc cu mîna prin beznă, ca un somnambul. Dau 
peste un fotoliu. De fapt, unicul fotoliu din odaie. Dar ce caută în 
mijlocul camerei? Parcă stătea lîngă fereastră. Incerc să-l împing 
la o parte. Cu neputinţă. E greu ca un dulap. Pipăi încet, cu 
băgare de seamă, să nu-mi betegesc degetele. Și, deodată, mi 
se scaldă fruntea de sudoare. E cineva în fotoliu. Să fie mort? 
Căci nu se aude nici o suflare. Sar îndărăt, și răstorn taburetul 
de lîngă masă. Nu mai sînt în stare să strig. Mă sugrumă 
spaima. Fug spre ușă. Pînă să ajung în dreptul ei, mă ţintuiește 
locului un glas hirîit. Paralizez, fără să mai fiu capabil să fac vreo 
mișcare. 

- Bună seara, domnule Conan! De la opt vă aștept. Se pare 
c-am aţipit între timp. Se vede că sînteţi un pasionat tablagiu, 
căci nu-mi pot imagina că v-ar pasiona doamna Nachtigal... 

Hai că-i bine! A înviat mortul din fotoliu, de vreme ce 
vorbește. 

În aceeași clipă se aprinde și lumina. Este lampa de birou, 
de pe masa de lucru. 

Orbit de lumină, închid numaidecit ochii. Cînd îi deschid, 
caut din priviri pe politicosul musafir nepoftit care-mi urase 
“bună seara”, la orele unu și jumătate din noapte. 

În fotoliul pe care-l trăsese de lîngă fereastră și-n care 
adormise (conform propriilor sale declaraţii) zace un fel de 
fantomă. Căci nu văd ce altceva ar putea fi. Poartă un halat de 
casă din catifea verde-închis; capul îi este înfundat, pînă peste 


urechi, într-o scufă de lînă, iar gitul îl are ascuns în faldurile unui 
fular de mohair. Botoșeii de iarnă, monstruos de mari (cred că-s 
măsura 48), fac ca picioarele să arate aidoma unor labe de 
elefant. De ce s-o fi mascat în halul ăsta? Mai ales că noaptea 
de vară este deosebit de caldă. În spaţiul dintre scufă și fular, nu 
pot desluși decit o pereche de ochi iscoditori, verzi și 
fosforescenţi, ca niște lămpi de control piîlpîitoare, așa cum se 
pot vedea la unele aparate de radio, pentru selectarea optimă a 
postului. 

Oricît încerc să descifrez ceva din chipul vizitatorului, îmi 
este imposibil. 

În disperare de cauză, îngaim și eu: 

- Bună seara! 

Altceva n-am fost în stare să găsesc. 

- Pentru un scriitor de romane de aventuri, păreţi destul de 
blajin, domnule Conan! Mă aşteptam să reacţionaţi mai violent. 
Mai dinamic. 

- Păi ce-aţi fi vrut să întreprind? Să-mi scot revolverul? N- 
am! Pot doar să-mi scot bricheta și să-mi aprind o ţigară. In felul 
acesta mă mai liniștesc... Că m-aţi speriat, zău așa! 

- Îmi pare rău, și vă cer cuvenitele scuze. Dar țineam foarte 
mult să vă cunosc. Incă de azi după-amiază am aflat c-aţi sosit. 
N-am vrut însă să vă întîlnesc în prezența unor persoane 
străine... Așa că mi-am permis să mă instalez în odaia 
dumneavoastră și să vă aștept. Răbdător, cum sînt de felul meu, 
ce mai contează citeva ceasuri de așteptare în beznă?... 

Ce să-i răspund? Îmi aprind ţigara, mă îndrept spre 
taburetul răsturnat, îl ridic, mă așez și declar pe un ton ca și 
cum mi-aș fi cerut iertare de deranj... 

- Regret că v-am făcut să mă așteptați, domnule... 

- Inginer Siegfried Gaterek. Doctor în științe tehnice și 
chimie. Studii la Gand. Pensionar de vreo cîțiva ani. 

În clipa cînd se prezintă, se scoală ceremonios din fotoliu. 
Abia acum îmi dau seama cit este de deșirat. Mă depășește cu 
cel puţin 20 de centimetri. Cînd își rostește ciudatul său nume, 
Siegfried Gaterek, bate de două ori din călcîie, ca Erich von 
Stroheim în rolul mareșalului Rommel din filmul “Vulpea 
deșertului”. 


Mă simt obligat, - nu știu ce dracu mă împinge, - să mă 
recomand în același chip, ridicîndu-mă de pe taburet și ţăcănind 
din tocuri: 

- Îmi daţi și mie voie, Al... 

- Conan, știu... - îmi taie el efectul pe care scontam foarte 
mult. 

De fapt, trebuia să știu... că știe. Doar îmi mai rostise 
numele. Dar sînt atît de năucit, încît am reacţii de întirziat 
mintal. Și, ca să nu mă dezmint, mai comit o gafă: 

- Și cu ce vă pot fi de folos la această oră? Nu credeţi că-i 
tîrziu pentru formalităţile de prezentare? 

Inginerul Gaterek (tare ciudat nume!) pornește să umble 
prin odaie, de parcă ar fi la el acasă, se mai uită de citeva ori la 
mine, cîntărindu-mă din cap pină-n picioare, dă oarecum 
nemulțumit din cap și nu-mi răspunde nimic. Abia după ce-mi 
face un semn să mă reașez pe taburet, mă învrednicește c-un 
răspuns: 

- Nu mi-a trecut prin cap, sub nici un motiv, că veţi zăbovi 
la jocul ăia ordinar de table, pînă după miezul nopții. 

- Nu văd în ce măsură vă poate deranja pasiunea mea 
pentru table, și, mai cu seamă, în ce măsură trebuie să mă simt 
în culpă fată de dumneavoastră, domnule inginer. 

- Să lăsăm la o parte acest aspect, domnule Conan! Este 
penibil! Altceva mă interesează: pentru ce v-a adus la Posada 
doamna Nachtigal? Ce mai urmărește? Nu-i este de ajuns că și-a 
umplut casa numai cu lepădături și iscoade? Mai avea nevoie și 
de-un literat?... 

Rămîn interzis. 

- Cum adică? Să mă aducă madam Nachtigal? Dar pînă 
astăzi nici n-o cunoșteam!... 

- În schimb eu o cunosc. Chiar foarte bine. Priviţi și 
rezultatele... 

Între timp se apropiase de mine. Dintr-o mișcare smucită își 
desface fularul, își dezvăluie faţa și... simt o nevoie cumplită să 
sar de pe taburet. De la o ureche la alta, o cicatrice înfiorătoare, 
roșie de parcă ar fi fost preparată în bulion, îi traversează gitul 
zbircit și cartilaginos. 

Mă bilbiîi totalmente blegit: 

- Domnule inginer... domnule Gaterek... domnule... 


Siegfried  Gaterek îşi  mîngiie nepăsător linia care-i 
decupează legătura dintre cap și trunchi. Pare adîncit în gînduri. 
Mă privește neîncrezător. Apoi îngînă dubitativ: 

- Să fiţi oare o victimă a întîmplării? Posibil. Bine, fie și-așa! 
Dar să nu uitaţi o clipă că exist și eu în casa asta de 
schizofrenici, că sînt mereu prin preajma dumneavoastră... Fiţi 
atent la tot ce vă-nconjoară. N-am ce să vă spun mai mult. Dar 
ţineţi minte ce v-am arătat. Asta-i tot. Deocamdată... 

- Bine... dar eu, eu... ce să fac... ce legătură am eu cu toate 
lucrurile astea?... 

Degeaba mă silesc să însăilez o propoziţie coerentă, nu-mi 
reușește. Pesemne că emit și recepţionez pe altă lungime de 
undă decit inginerul. 

Gaterek trece în clipa asta pe lîngă mine, de parcă aș fi 
invizibil. Își leagă fularul la loc, din mers. Privește în gol. Pășește 
drept și băţos. Apoi dispare fantomatic pe ușă. Nu mai înainte 
de a-mi ura: 

- Noapte bună, domnule Conan. Vă doresc noapte bună... 
dacă va fi cu putinţă așa ceva!... 


Noaptea insomniacilor 

încă sînt buimăcit de întîlnirea cu inginerul Siegfried 
Gaterek. Dar consider că-i timpul să mă culc totuși. Este trecut 
de unu și jumătate. 

Cele două serviete, - gata să pleznească, de burdușite ce 
sînt, - se odihnesc lăbărțate pe masa de lucru, lîngă mașina de 
scris. Știu precis că într-una din ele am virit, - ce-i drept la mare 
repezeală, - cartea la care citeam. Din păcate, în graba plecării, 
luasem altă carte: “Nu le citiţi noaptea”. O culegere de povestiri 
redactate și selectate de Alfred Hitchcock. “Serie Noire”-urile și 
“Masque”-urile de pe noptieră nu mă ispitesc. Sînt romane de 
cursă lungă (circa 256 pagini). 

Sting lumina lămpii de pe birou, aprind veioza, potrivesc 
pernele, și mă urc în pat. Mă uit cîteva clipe în tavan, încercînd 
s-adorm conform unei tehnici zen. Dar sînt prea tensionat. 

Insă am și eu metoda mea. Citesc o carte, pînă adorm. Așa 
că iau cartea contraindicată de Hitchcock și răsfoiesc la 
întîmplare. Povestirea peste care nimeresc mi se pare 
interesantă. Judecind după titlu, bineînţeles. Se cheamă: 
“Noaptea insomniacilor”! 

De obicei, la asemenea ore mici, adorm după primele trei 
pagini. De data asta nu-mi reușește pasienţa. Ştie Hitchcock ce 
spune. 

Isprăvesc “Noaptea insomniacilor”. 36 de pagini, cu literă 
mică. Dar somnul tot nu se prinde de mine. 

Înciudat, zvîrl cartea lîngă pat. Sting veioza, decis s-adorm 
cu autoservire. Adică prin autosugestie, după binecunoscuta 
metodă a lui Coué. Să număr și să număr, spunîndu-mi tot 
timpul că trebuie să adorm, și să număr mereu pînă în clipa cînd 
se va declanșa de la sine releul mult așteptatului somn. Nu mi- 
amintesc prea bine dacă ăsta-i chiar procedeul recomandat de 
Coué, dar n-are nici o importanţă. Principalul este să dea 
rezultate. 

Pe fereastră, constelaţiile mă privesc intrigate. 

Le întorc spatele. Și încep să număr. 

Am ajuns la 576. Dar tot n-am receptat vreo senzaţie de 
somn. 

Pe la 678 aud pași pe coridor. Nu se mai aude nimic. 
Tăcere. 


Dar îmi fac iluzii deșarte. La 702 se aud din nou pași. Apoi 
iarăși liniște. 

Nici n-apuc s-ajung la 713, cînd îmi dau seama că se 
încearcă la ușă. Clanţa se mișcă încetișor. Apoi rămîne ţeapănă. 

Deși sînt curajos de felul meu (în ciuda faptului că-s scriitor 
de romane de aventuri) aprind veioza și înhăţ lanterna. Dar sînt 
nevoit să renunţ la beneficele ei servicii. Orice lanternă, și încă 
de tip proiector, nu poate funcţiona fără baterii. Sar numaidecit 
din pat și găsesc (uimitor de repede) cutia de chibrituri. Scapăr 
un băț. Pauză. Nu se aprinde. lau trei bețe deodată. Se aprind, 
însă explodînd și frigîndu-mi degetele. De usturime îmi scapă o 
expresie nu tocmai academică. Datorită crudității ei, cel puţin 
așa îmi închipui, acel cineva o ia la fugă din faţa ușii. 

Mă reped în direcţia ușii. Mă împiedic de taburetul uitat în 
mijlocul odăii și mă întind cît sînt de lung pe dușumea. De fapt 
eu nu-s chiar atit de lung, ci mai curînd lat-rotund, dar așa-i 
vorba din popor. 

Ca o replică la manifestările mele nocturne, jos la parter, 


cred că la bucătărie, - se declanşează o hărmălaie 
nemaipomenită. Se prăbușesc stive întregi de cratițe, oale și 
tingiri. 


Se produce însă o reacţie în lanţ, căci, peste o secundă, 
pornește să tușească motorul “IMS"-ului. Motorul strănută, dă 
cîteva rateuri, apoi se oprește. Urmează o bubuitură de 
nedescris. N-a fost o explozie, ci portiera mașinii. Peste bubuitul 
portierei, se mai adaugă și zăngănitul geamurilor de la ușa din 
față a clădirii. Mișcare mare în casa asta! 

Nu-mi mai rămîne altceva de făcut decit să-mi iau inima în 
dinţi. Deschid încetișor ușa. Scîrțiie ca niște ghete de pensionar. 

Coridoru-i pustiu. 

Dar în aceeași clipă mi se pare că aud pași în living-room. 
Mă îndrept spre scară. _ 

Noroc că scara nu scîrțiie. In schimb e cufundată în beznă. 
Caut cutia de chibrituri. Nu-i nicăieri. E și normal deoarece o ţin 
în mîna stîngă... 

Dar se pare că nu mai e nevoie să-mi luminez drumul cu 
chibrituri. Căci iarăși apare luna dintre nori. Își picură razele 
galbene-verzui prin geamurile dinspre verandă. Living-room-ului 
este scăldat de-o ceaţă fosforescentă, ca și cum ar fi un imens 
ecran de televizor defect. 


Numai fotoliul cel mare, cu spătar înalt de jilt domnesc, stă 
îndreptat spre verandă. Parcă-i cineva în fotoliu. 

Și totuși simt o prezenţă în living-room. Bineînţeles, alta 
decît a mea. 

Scapăr un chibrit. Culmea. Se aprinde! Dar chibritul îmi 
frige buricul degetelor. Tip... 

- Ajunge, nu mai aprindeţi altul. Că tot o să vă frigeţi. Este 
și-așa prea multă lumină! 

- Ce faceţi aici, domnule inginer? În toiul nopţii? 

- Deși cred că-i o problemă personală, totuși am să vă 
răspund. Gîndesc. Dezleg enigme și rebusuri în gînd. Sînt un 
vechi și consecvent insomniac. Luna mă liniștește. Căci am de 
ce să fiu tulburat, domnule Conan... 

- De ce nu luaţi vreun sedativ, vreun soporific... 

- Nu accept să mă droghez, domnul meu... Dacă m-aș deda 
tranchilizantelor și somniferelor, mi s-ar sminti raţiunea. lar 
somnul raţiunii naște monștri... Și nu mai simt nevoia altora, 
căci forfotesc destui în jurul nostru... Mai ales noaptea, cînd 
începe să miște totul. De-altminteri, văd că nici dumneavoastră 
nu vă găsiți somnul. Și v-am prezis lucrul acesta. 

- Scuzaţi-mă. Vă las să ascultați mai departe și să gîndiţi. 
Mă duc la mine în odaie, poate izbutesc s-adorm. 

- Sincer să vă spun, mă cam îndoiesc... Totuși, vă doresc, 
încă o dată, noapte bună, deși nu mai e mult pînă la ziuă... 


Rondul de noapte 

Urc iarăși la mine în odaie, nedumerit de pînda la clarul 
lunii a inginerului Siegfried Gaterek. 

Parcă lăsasem lumina aprinsă. Constat că mi-a umblat 
cineva prin lucruri. Cartea lui Hitchcock se află pe noptieră. Or, 
eu o zvirlisem pe jos. Și-aveam și motive. Din cele mai 
întemeiate. Servietele de pe masa de lucru sînt acum la 
picioarele patului. Pe cine l-a apucat, oare, dragostea de 
curăţenie? Cine îmi deretică odaia, acum după miezul-nopţii? 
Care miez de noapte, că-i trecut de ceasurile două (02.00 h)! 

Alături de “Nu le citiți noaptea” (volumul cu pricina) găsesc 
pe noptieră un tub de “Oblivon” și un pahar cu apă. Ce, și-au 
pus în gînd să mă adoarmă cu orice preț? 

Numai că, vorba lui Gaterek, de ce să mă droghez? Nu m- 
ating deci nici de apă, dar nici de “Oblivon”. Lucrurile încep să 
capete o turnură întrucitva bizară. Și faptul acesta nu mă îmbie 
la ingurgitarea de tranchilizante. 

Mai bine să reiau numărătoarea. O fi sau n-o fi chiar 
sistemul lui Coué, asta nu mai are nici o importanţă. Dar n-ajung 
să număr nici pînă la zece, că iarăși se trîntesc uși, iarăși umblă 
cineva pe coridor, ba chiar mi se pare că disting o conversaţie, 
undeva la parter. 

intrerup numărătoarea. Cred că sistemul a fost născocit 
mai curînd pentru oameni sănătoși, fără nervi. 

î Se impune un rond de noapte prin casa doamnei Nachtigal. 
In chipul acesta voi repara greșeala de-a mă fi ocupat de table, 
în loc să fi cercetat dispoziţia locurilor. 

Demontez bateriile de la tranzistor, le vir în lanterna 
proiector, și-s gata de pornit în marea inspecție. Nu mai încui 
ușa cu cheia. N-are nici un rost, de vreme ce Gaterek a intrat ca 
la el acasă. Lipesc însă o bentiţă de leucoplast. Cel puţin să-mi 
dau seama dacă sînt vizitat în lipsă. 

Nu mai intru în living-room, căci Gaterek trebuie să mai fie 
acolo, cu ochii zgiiţi la lună și urechile ciulite la zgomotele 
ascunse ale clădirii. De îndată ce cobor scara, o fac la dreapta și 
mă îndrept spre bucătărie. Să vedem ce-a fost cu zdrăngănitul 
acela de vase prăbușite. 

Din clipa în care pătrund pe coridor, mă trăznește un miros 
ciudat. Parcă e parfum de migdale. Pe sub ușa bucătăriei, aflată 
la capătul oficiului de trecere, se strecoară o șuviţă de lumină. 


Bat la ușă, ca orice om politicos. Tăcere; la maximum! 

Apăs pe clanță. Se mișcă. Se mișcă și ușa. Nici măcar nu 
scîrţiie, ca ușa de la odaia mea. Deschid încetișor. Deoarece îmi 
vine cam greu să mă strecor, așa cum s-ar cuveni în asemenea 
situaţii, din motive binecunoscute renunţ și mă văd nevoit să 
dau ușa la perete. 

- Poftiţi, domnule Conan, poftiţi!... 

Doctorul Hannibal Certega, în același deghizament de azi 
după-amiază, adică mai precis de ieri, că sîntem spre ziuă, 
trebăluiește deasupra mașinii de gătit. Supraveghează o oală în 
care clocotește ceva. Ceva care aburește și emană un 
pătrunzător miros de migdale. 

Mă intrigă un lucru. De unde a avut cunoștință că-s eu, din 
moment ce stă cu spatele la mine? 

- Poftiţi, nu vă jenaţi... m-așteptam să veniți! 

- Și de ce m-așteptaţi, mă rog, dacă nu vă e cu supărare? 

Imi răspunde numaidecit. Tot fără să se-ntoarcă spre mine. 

- Păi fiindcă mi se părea normal! Ce fel de scriitor aţi fi, 
dacă nu v-ar intriga nimic în “stabilimentul” coanei Marița. Cum 
ar fi posibil să nu vă intereseze persoana mea, doctor în 
medicină, cînd m-aţi văzut făcînd pe bucătarul și pe ospătarul 
doamnei Nachtigal? 

- Domnule doctor, vă rog să nu vă supăraţi, dar pe mine nu 
mă mai miră nimic. Ce vreţi, deformaţie profesională. Un singur 
lucru mă nedumerește totuși. De ce nu doarme nimeni în casa 
asta? _ 

Doctorul Bilă tace. In schimb își arată chipul. Scoate din 
șorțul de nailon o cîrpă, și-și șterge ochelarii aburiţi. Apoi începe 
să mă examineze pe îndelete. Nu știu ce vede atit de hazliu, dar 
îl văd că rînjește: 

- Or să vă mai lase nedumerit și-o mulțime de alte chestii... 
Dar acum să mă iertaţi, nu-mi văd capul de treburi. Nu mă pot 
ocupa de dumneavoastră. Deși îmi pare rău... O să ne vedem 
mîine, și-atunci o să tăinuim cît vom pofti... 

Se simte cît de colo că doctorul Bilă ţine să mă vadă 
plecînd. 

Dar tot singur pot să-mi dau seama că nu se îndeletnicește, 
și încă în plină noapte de vară, cu prepararea dulcețurilor pentru 
iarnă. 


Deci trag concluziile de rigoare. Mă retrag discret, tot așa 
de discret cum am venit. Mă urmărește însă, cu persistență, 
parfumul ciudat de migdale amare. 

Să vedem și ce-i pe-afară. 

Dînd ocol clădirii, nu observ nimic notabil. Cu-o singură 
excepţie, destul de bizară. Dar la care mă așteptam. Dispariţia 
“IMS”-ului! 

Reintru printr-o uşițtă dosnică. Spre surprinderea mea, o 
găsesc dată la perete. Și iată-mă, iarăși, într-un coridor. De astă 
dată mi se pare mai lung decît cel care duce spre bucătărie. De 
fapt trebuie să fie prelungirea aceluiaşi. Numai c-a fost despărțit 
ulterior, ridicîndu-se un zid înjghebat în pripă. 

De-a dreapta și de-a stînga, patru uși mari, vopsite în 
cafeniu. Trebuie că se deschid spre camerele celorlalți locatari. 

În fund, pe stînga, disting iarăși o ușă. O întredeschid. Bag 
de seamă că dă spre living-room. Atunci o închid numaidecit la 
loc. Dezorientat, mă gîndesc c-ar fi timpul să urc iarăși la etaj. 
Dar un zgomot neobișnuit mă priponește locului. Parcă se joacă 
cineva cu niște pietricele într-o cutiuță de lemn. 

Ciulesc urechile. Localizez rapid sursa. A doua ușă din 
stînga. Și-atunci, fără nici o rușine, încalc o regulă elementară 
de bună purtare și, - cu toate că mama m-a muștruluit de mic 
copil, învățîindu-mă că nu-i frumos să fac așa ceva, - mă uit pe 
gaura cheii. Îmi vine destul de anevoie să stau aplecat. 

Doamna Nachtigal, îmbrăcată de zi, stă la o măsuţă din 
mijlocul odăii. Sub măsuță, Tudoriţă-nene. Gazda meșterește la 
o cutie din lemn negricios și lustruit, ascultind încordată la 
zgomotul produs de conţinutul cutiei. Este clar că nu știe ce-i 
înăuntru. Se îndîrjește, însă, să determine natura zgomotului. 

Se vede cît de colo că-i necăjită de neputinţa de-a deschide 
cutia. În cele din urmă renunţă. După ce-a tras de capac în fel și 
chip, o surprind scoțind de sub măsuţă o valiză din piele de 
crocodil și, fără să mai stea pe gînduri, viră înăuntru cutia. 

Se ridică de la măsuţă, mai cîntărește o dată în mînă valiza, 
și se îndreaptă spre ușă, urmată de motanul ei personal. 

Cu toată greutatea mea, sar de la locul de observaţie ca o 
veveriță. Mă reped la prima ușă din stînga. Deschid la iuțeală. 
Intru. O las întredeschisă, cît un fir de păr, să pot supraveghea 
mai departe manevrele doamnei Nachtigal. 


Coana Marița iese întăritată din cameră. Pășește pe coridor 
ca un elefant, nemaiţinind seama de faptul că mersul ei face să 
duduie dușumeaua. Apoi trîintește înfuriată, destul de răsunător, 
ușa din dos. 

Atit de înspăimîntător bubuie ușa, încît mă sperii și dau 
îndărăt. Mă poticnesc de ceva moale, și mă întind și eu lîngă 
materia invizibilă. Bineînţeles, pe jos. Încă nu știu ce poate 
reprezenta obiectul ce-a determinat căderea mea, căci nu se 
vede nimic în bezna din odaie. Dar știu cum poate să arate 
acum, sub apăsarea kilogramelor mele. Materia nu se poate 
vedea, dar se aude. Ba chiar mișcă. Face și “hic!” Mi se ridică 
părul pe cap, deși mă port tuns foarte scurt (8 milimetri). 

Dintr-un salt sînt iarăși pe picioare. De groază, aprind 
instinctiv lanterna. Și se face lumină... 

“Mii de pipe” ar fi zis eroul unui bun roman foileton. Dar eu 
nu-s în stare să rostesc o singură vorbuliță. Căci pe podea, unul 
peste altul, zac Bigam și Mogam! 

In afara acelui terifiant “hic!” pe care-l emiseseră acum 
cîteva clipe, nu mai urmează nimic. Rămîn amîndoi în aceeași 
stare de catalepsie. Nu-i lucru curat! Să te lași laminat la rece, și 
să nu reacţionezi decît cu un “hic!” oareșcare. Prea-i de tot. 

După ce mă aplec (cu greu) asupra lui Bigam, să-l miros 
dacă nu cumva duhnește a băutură, realizez că nu poate fi 
vorba de așa ceva. In afară de-o aromă trăznitoare de usturoi 
amestecat cu ceapă, nu depistez nimic suspect. Deci, fără nici o 
dificultate, se poate deduce c-au fost drogati. 

Pe coridor se-aude un lipăit de pași. 

Cineva bate la ușă. Incetișor. Apoi mai tăricel. 

- Bigă! Mogă! Măi, trăzniţilor!... 

Deoarece nu pot să răspund pe post de Bigă și Mogă 
deodată, sting lanterna. Nu găsesc alt loc unde să mă ascund, 
decît sub pat. Ce idee! Să faci mobilă din stejar masiv! Spaţiul 
dintre dușumea și fundul patului se dovedește cam neîncăpător. 
Mă chinuiesc și eu cît pot, mai salt niţel în spinare hurdubaia de 
pat, și mă resemnez s-aștept desfășurarea ulterioară a 
evenimentelor. 

Ușa se deschide. Intrusul aprinde și lumina, fără să se 
stingherească, de parcă ar fi în casa lui taică-său. 


De sub pat nu zăresc decit niște picioare desculțe și 
păroase. Nu prea curate. Se apropie. Îmi ţin răsuflarea. Patul se 
lasă şi mai greu peste mine. 

Imi ies ochii din cap. Pînă într-acolo, încît zăresc persoana. 

Nemaipomenit! E fotoreporterul. Doar în slip. Cu un aparat 
“Linhoff” într-o mînă și cu megafleshul pe umăr. Asta-i nebun 
de-a binelea! 

Începe să fotografieze cu blitz-ul. 

Ba-l mai aud și că îngînă o melodie. Recunosc o variantă a 
celebrei melodii populare “Cînd eram pe lalomiţa”. Mai bine 
rămînea acolo. 

Slavă Domnului că-și cunoaște meseria. Termină în doi 
timpi și trei mișcări. După care pleacă tot atit de nepăsător, 
precum a venit. Chiar are grijă să stingă și lumina. 

Era și timpul. Greoiul pat din stejar masiv mă cocoșase. Mă 
extrag, cu destule dificultăți, de sub el și, în clipa cînd îmi 
reușește performanţa, se cutremură pămîntul. De fapt se 
prăbușește somiera. Clintită de la locul ei de subsemnatul, nu 
mai rezistase. 

După cum era de așteptat, nici acest cataclism nu izbutește 
să-i trezească pe Bigam și Mogam. 

Adiînc zguduit, la propriu și la figurat, de tot ce se petrece în 
demenţiala pensiune a doamnei Nachtigal, nu mai am de 
întreprins decît un singur lucru. 

Să mă duc la culcare! 

Ajuns la etaj, deschid ușa odăii. Nu mă mai mir de dispariţia 
leucoplastului. Camera este luminată ca aeroportul internaţional 
de la Otopeni. 

În fotoliul în care-l găsisem pe inginerul Gaterek, mă văd 
silit să-l recunosc pe Isaiia Finichi, fotoreporterul. Tot în slip. 
Pesemne că suferă de vreo termodereglare acută. Însă nu mai 
are pe el harnașamentul din camera fraţilor Bigam și Mogam. 

- Ce ziceți, maestre! Developăm în noaptea asta? Sau 
lăsăm pe miine? Avem niște poze de expoziţie! la imaginaţi-vă. 
Dumneavoastră sub pat. Maestrul Conan sub patul odăii în care 
zac cadavrele fraţilor Flintaș! E tare? E bine? 

Și, fără să-și mai deranjeze făptura nudă (aproape) din 
fotoliu, extrage cu dinţii o ţigare din pachetul meu de “Snagov”. 
Il avea la îndemiînă, pe masa de lucru. 

Se vede cît de colo că se simte ca la el acasă. 


- Ce vrei de la sufletul meu, domnule Finichi? 

- Să participaţi la completarea albumului meu de imagini 
fotografice. Am și un titlu. Formidabil. Cam ciupit, după un film, 
dar merge. “Pensiunea nebunilor”! Ce ziceţi? 

- Eşti diliu! 

Asta-i tot ce pot să spun. 

- Sînt! Nu vă contrazic! Acum vă las în braţele lui Orfeu, să 
faceţi nani! Cred că simţiţi o ţirișică de somn, nu? 

- Vrei să zici în braţele lui Morfeu... 

- Nu, nu! Orfeu! Pentru că lingă odaia dumneavoastră 
locuiește cel mai zgomotos reprezentant al său. N-are liră, dar 
posedă magnetofon. Pe miine, maestre Conan! 


“Count down” somnifer 

Izbăvit, în sfîrșit, de făptura omniprezentului Sică Finichi, 
îmi organizez un somn binemeritat. 

Sînt atit de istovit, încît simt cum mi se învirt în cap citeva 
escadrile de bondari. Asta n-ar fi nimic, dacă n-ar purcede la 
cele mai senzaţionale acrobaţii. Și încă în formaţie de luptă. 

Înainte de a-mi tolăni capul pe pernă, apuc să-mi arunc 
ochii la ceas. 04.35! 

Sting veioza. Ascult forfota tainică a casei. Parcă-i un cazan 
de rufe ce fierbe mocnit. Închid pleoapele. Și pornesc să aștept 
somnul. 

Rîșniţa electrică de măcinat cafea, - prezenţă activă și 
permanentă în bietul meu (fost) cap, - începe să-și mai reducă 
din turație. Și, pe neașteptate, îmi revine în minte “Noaptea 
insomniacilor”, citită cu cîteva ore în urmă. Apă de ploaie! 
Cîntec de leagăn, pentru adormit adulţii veacului nostru poluat 
de zgomot. Un fleac, pe lîngă întimplările din noaptea aceasta. 

Și, în loc să mă apuc să număr, după metoda ineficientului 
Coué, încep să-mi reamintesc, numerotîndu-le (asta-i culmea!), 
evenimentele din ultimele 24 de ceasuri. 

Evenimentele ca evenimentele. Dar fauna mi se pare mult 
mai interesantă. 

Lucky-Lucky, - il urlatore de la città, - autoperfecționîndu-și 
vocea și stilul la “Grundig TK 61”. 

Coana Marița Nachtigal, văduvă, tablagioaică de cursă 
lungă, zdrăngănind cu pietricelele alea din cutia neagră. 

Fotoreporterul frenetic, Isaiia Finichi, care mă trage în poză, 
mărturisindu-mi fățiș că mă va exploata într-un album. 

Distinsul bucătar de la Galiciuica, de lîngă Calafat, doctorul 
Hannibal Certega, fierbîndu-și elixirul cu parfum de migdale 
amare. 

Bigam și Mogam (auzi nume!) amatorii stupizi de farse 
idioate, dormind ca niște morți pe dușumea. 

Obsedatul şi  neliniștitul inginer Siegfried  Gaterek, 
insomniacul nr. 1 al menajeriei de la Posada. 

Dispariţia misterioasă a “IMS”-ului. 

Fantoma care-mi pune “Oblivon” pe noptieră și care-mi 
deretică prin cameră, după miezul-nopţii, nejenîndu-se să-mi 
cotrobăiască prin lucruri. 


Va să zică, ia să numărăm de-a-ndoaselea. “Countdown”, 
cum se zice la Houston. Marița, șase la mînă, Lucky, cinci, tot la 
mînă, Sică Finichi, patru, Hannibal “Bilă”, trei, Bigam și Mogam, 
doi, de ce doi, cînd sînt doi, asta nu mai rețin, Siegfried Gaterek, 
unu, gata, “IMS”"-ul pleacă, și nu mai rămîne nimic, deci zero, 
zero absolut, zer... ze... zzzz... 


“Unde e speranţele mele, pe care le-am pierdut!“ 

Reactoarele bubuie asurzitor. Timpanele, nemaisuportînd 
depășirea cotei maxime de decibeli, sînt gata să pleznească. 
Rampa de lansare se cutremură sub tropotul celor 235 000 de 
cai (putere) ai rachetei. Comenzile, amplificate de megafoane, 
răsună apocaliptic. Și, în sfîrșit după cum era și de așteptat, 
suprastructurile, supuse unor solicitări neprevăzute, cedează. 
Totul se prăbușește, chiar în clipa cînd “count-down”-ul ajunge 
la zero. Zgomotul catastrofei îmi pecetluiește în urechi o iluzie 
acustică stranie. Uruie, ambalat la inconștienţă, motorul unui 
automobil înnămolit. 

E timpul să mă salvez. În ultimă secundă. Declanșez 
catapultarea din cazemata de control. Mecanismul funcţionează 
perfect. Mă trezesc catapultat... pe dușumea. 

Îmi fricţionez teritoriile afectate. În odaie, întuneric beznă. 
Pesemne că închisese cineva obloanele, în vreme ce dormeam. 
Aprind veioza. 12.30. Atît arată deșteptătorul. Sper că nu 24.30. 
însă urletul acela, de motor supraturat, continuă. Deci n-am 
visat... 

Sar din pat și mă reped la fereastră. Deschid obloanele și 
asist indiferent la încercările disperate ale unui Volkswagen 1 
600 TL, care, patinîind pe iarbă, depune eforturi zadarnice 
pentru a se desprinde din capcana șanțului de scurgere din fața 
pensiunii doamnei Nachtigal. 

Soarele îmi frige ochii. E ziuă. Chiar foarte ziuă! Pe terasa 
verandei se află mobilizată toată menajeria. Coana Marița, 
inginerul, Lucky-Lucky, flancat de cei doi proprietari ai “IMS”- 
ului, Bigam și Mogam, Isaiia Finichi filmînd incidentul, doctorul 
Bilă, cu același deghizament, bătînd înverșunat cu telul într-o 
cratiţă de aluminiu. Privesc curioși. Și nici unul din ei nu 
manifestă vreo intenţie de-a sări în ajutor. 

Reputatul motor, excedat de-atita acceleraţie inutilă, 
începe să scoată fum. Una din ferestrele mașinii începe să 
coboare încetișor. Și, în cadrul portierei, se ivește o claie de păr, 
un nor de flăcări reverberante, de un roșu Tizian consistent, sub 
care se indignează o figură neobișnuită. In loc de ochi, Gioconda 
de la fereastră are lasere, o întreagă instalaţie. In loc de gură, o 
căpșună.  Sprincenele sînt desenate, fin, cu tuş (precis 
nelavabil). Slavă Domnului că începe să-i funcţioneze guriţa, c- 
altminteri puteam crede că trăiesc în plină visare: 


- Hello! Ce-mi staţi acolo ca niște momii? Daţi o mînă de 
ajutor, cretinilor!... 

Glasul îi răsună melodios. În schimb e penetrant ca un 
țivloi. Îmbinarea mi se pare dintre cele mai insolite. Are ceva din 
argintul trompetei lui Armstrong și din răgușeala unui claxon de 
“Roman-Diesel”! 

- Agitaţi-vă, mișcaţi mai rapid!... 

Chiar de i-ar fi așezat pe un radiator electric, înroșit pînă la 
alb, și tot n-ar fi reușit să reacționeze atît de prompt, așa cum îi 
văd acum. Dau năvală cu toţii. Merită să-i vezi. Coana Marița în 
frunte, făcînd niște pași de-o poștă. Pe urmele diînsei sprintează 
inginerul Gaterek. După el, în monom indian, cei trei măgădani 
(Lucky, Bigam și Mogam) plus doctorul Bilă, care pierduse 
startul, nehotărîndu-se dacă să abandoneze, sau nu, telul și 
cratița. 

Liminara apariţie a fetei, - doar atit cit avusese nevoie 
pentru a-și lansa mobilizatoarea chemare, - fusese de-ajuns 
pentru a le stîrni energiile latente. 

- E Gilly! E Gilly! - răcnește distorsionat madam Nachtigal. 

Luaţi de avalanșă, ceilalţi pornesc și ei să urle, ca indienii 
lui Winettou: 

- E Gilly!... E Giiillyyy!... 

Cvintetul vocal sună dezacordat, dar pătrunzător. Chiar mă 
miră posibilităţile de amplitudine ale celor cinci glasuri, fiecare 
pe tonul său. Nu-i chiar atît de lesne să strigi pe cinci voci! 

Nu-mi rămîne decît să zic și eu, - pe-o singură voce 
bineînţeles, și aceea interioară. - “Cine-o mai fi și “făptura”?” 

Și cînd se proptește odată coana Marița, cu șalele de 
spatele mașinii, ceilalți mi se par cu totul de prisos. A fost de- 
ajuns să-i dea un brînci, pentru ca reputatul Volkswagen să-și 
găsească nașul. lese din șanț, fără să mai patineze. Atit de 
zvicnit, încît nimerește cu botul... drept în piciorul scării de 
piatră a terasei. 

De la volan coboară precipitat un individ rotofei, înțolit 
numai din pachet (pantofi mocasini, ciorapi bicolori, vindiac 
“Trevira”, cămașă cu gulerul rulat, “maletă” cum i se mai zice, 
de parcă-i o zgardă). Pornește să examineze înciudat isprava. 
Dă din mînă enervat, apoi se îndreaptă spre portiera din dreapta 
a mașinii, o deschide smucit, și-o invită să coboare pe așa 
numita Gilly. 


Nu se mai ocupă nimeni de stricăciunile Volkswagenului, 
Nimeni nu mai catadicsește să-l bage în seamă pe amăritul 
posesor, ci toţi o înconjoară pe Gilly. O îmbrățișează, îi strîng 
mîna, o pipăie, o mîngiie, o bat pe umeri. 

- Gilly dulce și scumpă, - vocalizează coana Marița, - ce 
bucurie să te văd după atiţi ani. Ce frumoasă te-ai făcut... 
domnișoară în toată firea! Cine și-ar fi închipuit c-ai să vii chiar 
azi? 

Pupăza protestează, evident contrariată: 

- Păi bine, Mamariţo, nu ţi-am scris acum o săptămiînă?... 

Madam Nachtigal se face că plouă. Ciudat. De cine se 
ascunde? 

Înăltuţă, subţire ca o trestie de bambus, îmbrăcată ca o 
vitrină de la magazinul comerțului exterior, fătuţa se alintă în 
mijlocul entuziasmului general. Aud că-i zice doamnei Nachtigal 
“Mamariţo!” Deci se cunosc de mult. Hai că-i bine! 

- Mi-ai scris, sigur că mi-ai scris. Dar nu mi-ai spus că vii cu 
mașina... 

Coana Marița o întoarce ca la Ploiești. Dar dă și mai mult de 
bănuit. 

- Păi nu era să vin cu avionul... Încă nu se primesc, la CEC, 
înscrieri pentru avion proprietate personală... Bubi, Bubi! Vino 
să te prezinţi lu’ Mamariţa!... El e cu mașina, a adus-o de peste 
hotare. E arhitect, dar mai mult se învîrtește prin străinătățuri, 
cu fel și fel de delegații și expoziţii. Altminteri nu-i băiat prost. 
Ştie meserie. De-aia și cîștigă piţule frumoase. 

Bubi este înfățișat întregii menajerii, pus să facă frumos 
înaintea coanei Marița. Zîmbește ca într-o reclamă de pastă de 
dinţi, arătîndu-și o proteză sclipitoare. Se înclină, se ridică, iar 
mai pompează o mînă, iar își expune manechinul. Noroc că 
intervine salvator inginerul Siegfried Gaterek, care potolește 
frenezia expozitivă. Vorbește în numele adunării: 

- Fii bine venită, domnişoară, nici nu știi cît eram de curioși 
să te cunoaștem. 

Cu un gest vampos, imaginea multicoloră își dă la o parte 
coama roșcovană, se uită pe sub sprîncenele prea încărcate de 
substanţe cosmetice la coana Marița, și declară: 

- De altfel, eu vă cunosc mai de mult. Din scrisorile 
Mamariţei, bineînțeles. Dumneata ești domnul inginer Gaterek, 


iar dînsul domnul doctor Bilă, pardon Hannibal Certega... lar pe 
solistul Lucky-Lucky... 

- Despre el nu ţi-am scris niciodată!... 

Madam Nachtigal pare surprinsă, auzind amplele informații 
deținute de domnișoara Gilly. 

- Cum așa? Nu mi-ai scris că stă la matale? Atunci 
înseamnă că l-am recunoscut după fotografiile din reviste... Însă 
pe dînșii nu-i știu... 

Arătînd cu degetul la Bigam, Mogam și Finichi, cu-o mișcare 
plină de graţie suburbană, domnișoara Gilly își manifestă 
interesul. 

- Vai de mine, - se scuză madam Nachtigal, - păi să ţi-i 
prezint. Fraţii Flintaș, Bigam și Mogam, domnul Finichi, Sică 
Finichi, fotograful diavolului, care lucrează la o mare revistă. 

- Imi pare bine de cunoștință! Și ce plăcere să-l cunosc și 
să-l întîlnesc aici pe domnul Finichi. l-am admirat întotdeauna 
coperţile de la “Actualitatea”, se pricepe să-și aleagă femeile... 
păcat că multe-s cam trecute de virsta primei dragoste, ca să 
zic așa, mai pe ocolite... 

Se simte cit de colo că Gilly întreprinde o acţiune de 
“flatulare” a fotoreporterului, dar nu-s în stare să determin 
scopul. Insă numaideciît mi se aprinde lampa de control, și-mi 
dau seama c-ar da mult să devină și ea o copertă. 

Bigam și Mogam i se gudură prin faţă, ca niște dulăi vicleni 
și înrăiţi, care au bănuiala că stăpiînul se teme de ei. 

În răstimp, văzîndu-se neglijat de asistenţă, impulsio-nat 
de-un semn discret al “persoanei”, numitul Bubi începe să 
descarce mașina și să care bagajele în living-room. Nu-l mai 
bagă nimeni în seamă, satisfăcuţi intim de faptul că hamalul se 
dovedește de-o înaltă calificare în... branșă. 

Lucky-Lucky, vădit  încîntat de aprecierile acestei 
necunoscute admiratoare, se vîră mereu în sufletul ei. 

Coana Marița o cuprinde pe după umeri pe Gilly, o mai 
pupă o dată zgomotos, ca o ventuză de cauciuc smulsă cu forța 
de pe un geam, apoi o îmboldește duios în direcția terasei, atît 
de duios încît musafira e gata să se poticnească. 

Menajeria se orînduiește în spatele lor, urcă ceremonios 
treptele scării, și așteaptă momentul intrării triumfale în living- 
room. 


Madam Nachtigal și scumpa ei protejată, pe care o ţine de 
braţ, dau să intre pe ușă, dar sînt silite să realizeze o coliziune, - 
destul de violentă, - cu domnul Bubi care venea în goană, să-și 
ducă la capăt ingrata misiune. 

Isaiia Finichi, mai înainte de intrarea în casă a gazdei și-a 
oaspetelui de onoare, îi mai trage o dată în poză. Apoi pătrunde 
și el în living-room. 

Pe terasă au mai ramas doar Bigam și Mogam. Par 
preocupați. 

De la fereastra mea, de unde am urmărit întreg bilciul, îi 
aud: 

- Ce zici, măi fratele meu, ea să fie? Parcă s-a schimbat! Am 
văzut-o de atitea ori la Buftea, și tot nu-mi vine să cred că-i ea! 

Glasul pițigăiat al lui Mogam răspunde îngîndurat: 

- Dacă-i ea, de ce se face că nu l-a recunoscut pe urlător 
decit din pozele apărute în reviste? Ce, i-a apărut vreodată poza 
la ziar? 

- Știi că nu ești prost? Uite, la asta nu m-am gindit! 

- Nu mă miră! Pentru așa ceva este nevoie de un organ 
specializat! 

Bigam se uită trifazic la Mogă, renunţă la replică, și-i 
șușotește ceva la ureche. In zadar mă aplec pe fereastră. Nu 
disting nimic. Noroc că mă retrag la timp. C-altminteri cădeam 
de la etaj, și praful se alegea de terasa doamnei Nachtigal. 

Mă spăl accelerat. Mă îmbrac cu harnașamentul estival, 
adică un pantalon de doc, - cam decolorat, ce-i drept, dar în 
care mă simt foarte bine, - o cămașă antijeg, cu guler răsfrînt, și 
sandalele. 

Deci, gata îmbrăcat, dezinfectat cu niște lavandă, mă 
pregătesc să cobor și eu în living-room. Mă chinuie o pîrdalnică 
de foame, atît de insistent, încît îmi închipui, fără nici o 
posibilitate de eroare, c-a sosit și vremea prînzului. 

De vreme ce mi s-a rezervat nu numai o odaie, ci și 
pensiune, trebuie să fiu și hrănit. Puțin îmi pasă de musafirii 
coanei Marița. Nu-s oaspeţii mei, așa c-o privește personal. Mie 
să-mi dea porţia mea. 

Cînd deschid ușa, mă lovesc nas în nas cu madam 
Nachtigal. 

- Ce-i cu dumneata, dom'le Conan, așa vrei să slăbești, 
dormind pînă la prînz? Hai la masă, că azi nu mai ţii regim. Am o 


mare bucurie, și vreau să ne împărtășim cu toţii din ea. Eşti 
invitatul meu, și te încadrez și pe tălică la masa comună. Și-o să 
vezi ce masă comună avem... 

Politicos, cum sînt din fire, nu pot da îndărăt. 

Cînd mă gîndesc că de astăzi vroiam să încep lucrul la 
roman! Dumnezeule, vorba cîntecului pe care-l tot îngînă tanti 
Raliţa: “Unde e iluziile mele, pe care le-am pierdut!” 

S-a dus romanul. S-a dus și regimul. 

De miine, însă, trec sigur pe brînză de “veci”! 


Prînzul de gală 

Deși madam Nachtigal declarase față de toată lumea că n-o 
aștepta chiar astăzi pe Gilly, dacă stau să apreciem la justa 
valoare masa întinsă în living-room-ul transformat în sufragerie, 
este clar că a încercat să ne ducă. Dacă nu pe toţi, în orice caz 
pe mine, și pe încă vreo doi sau trei naivi din menajerie. 

De unde o fi scos masa asta de douăsprezece persoane? Ce 
masă! Acoperită c-un damasc alb ca omătul, cu flori și crengi de 
brad pe lîngă farfurii, cu tacîmuri de argint (probabil serviciul 
primit în dar la nunta cu răposatul călușar), cu fel și chip de 
platouri care gem supraîncărcate de nenumărate genuri și 
subgenuri de sanavișuri, cu sumedenie de garafe obeze, pline 
ochi cu lichide pe care le recunosc de la o poștă, după culoare, 
strălucire și densitate. 

Gata! S-a zis cu mine. Precis mă procopsesc c-o indigestie. 
Barem să-mi fi luat flaconul de “Carbicol”. 

Menajeria așteaptă începerea ospățului. Sînt toţi de faţă. 
Chiar și Tudorică-nene. Ba nu. Lipsește doctorul Hannibal 
Certega. Dar mă liniștesc numaidecit. Își are locul lui. La 
bucătărie. 

Coana Marita mă conduce (mai mult împingîndu-mă) 
înaintea proaspetei sosite: 

- Dinsu-i scriitorul despre care ţi-am vorbit adineauri. 
Domnul Conan. A venit la mine să-și termine un roman de 
aventuri. 

Mă înclin respectuos, puţin tulburat. Multicolora jună își 
face o microautobiografie “blitz”: 

- Gilly Izverna, actriță de film, de la studiourile Buftea. 
Încîntată să vă întîlnesc. De altfel, vă cunosc foarte bine... 

- Mă cunoaștetți? Pe mine?... 

- Ce vă miraţi, domnule Conan? Mai citim si noi artiștii! V- 
am lecturat toate romanele... 

- Nu se poate! Mă copleșiţi!... 

- Nu mai faceți pe modestul, că nu vă prinde, domnule 
Conan. Scrieţi în genul care mă înnebunește. Mor după romane 
polițiste... Am toate cărțile din colecţiile “Aventura” și “Enigma”. 
Mi-aduc perfect aminte, pe-acolo v-am întîlnit numele. 

- Nu se poate! - repet eu afirmaţia de acum citeva clipe, 
știind prea bine ce spun. 


- Lăsaţi!... Nu-ncercaţi să mă amăgiţi. Cine n-a citit 
aventurile tovarășului Șerlac Holms! Ca să nu mai pomenesc de 
“Moartea vine pe placa de gramofon”... Am mai citit și 
“Abonament pentru tramvaiul infernal”. Tot de dumneavoastră, 
nu-i așa?... 

- Mă aflu într-o situaţie jenantă, cum să vă spun... 

- Nu mai spuneţi nimic, domnule Conan! Nu vă aranjează 
modestia, zău așa... A 

Privesc chiondoriș la asistenţă. Imi dau seama că inginerul 
Siegfried Gaterek zimbește pe sub mustață. 

Tot coana Marița mă salvează, cînd anunţă festiv: 

- Masa e servită. Poftiţi la locurile dumneavoastră... 

Ne așezăm după plac. Incerc să ocup un loc lîngă Finichi. 
Dar inginerul mă invită lîngă el. Alături, în stînga lui, ia loc Gilly 
Izverna (actrița studiourilor de la Buftea). 

Coana Marița prezidează. 

Atacul pornește. Și întrucît nu vreau să fiu considerat 
nepoliticos, făcînd paradă de regimul meu dietetic, stimez și 
apreciez concret fiecare tip de sanaviș. Slavă Domnului, că-s din 
toate neamurile!... Cu salam de Sibiu, cu filé de mușchiuleț, cu 
icre de Manciuria, cu icre de caras (mare raritate!), cu sardele 
Robert, cu batog... Nu le mai pomenesc, că iarăși mi se face 
foame. 

Bănuind că trebuie să urmeze și alte surprize, nu mă 
lăcomesc. Servesc doar cîte două-trei din fiecare. 

În vreme ce mesenii trudesc zdravăn din fălci, coana Marița 
ordonă lui Bilă să toarne din sticle și garafe. 

Orice încercare de-a explica antialcoolismul meu învederat 
este sortită eșecului. _ 

- Dom'le Conan, fii mai serios! Inseamnă că nu mă iubești... 
Să nu guști din tăriile mele? Asta ar fi culmea! Nici Tudoriţă- 
nene nu mă refuză... 

Doctorul Hannibal, care și-a păstrat un loc “peste drum” de 
Gilly, o cîntărește mereu din priviri, se uită pe furiș la inginerul 
Gaterek, după care iscodește la madam Nachtigal, toate astea 
fără a înceta să-și lubrifieze gîtlejul cu ţuica de Provita, din care 
se află impresionante cantităţi pe masă. 

Bag seamă că nici actrița nu disprețuiește alcoolurile. 
Păhărel după păhărel, - mai cu măsline, mai cu ridichi, - în 
curînd va atinge cifra de opt păhărele. Le-am numărat personal, 


din curiozitate profesională. Pe puţin, vreo 300 de grame. Ceea 
ce, pentru un tînăr cadru din cinematografie, mi se pare 
exagerat. 

La un moment dat, datorită pesemne și energiei acumulate 
astfel, își ia avînt și întreabă: 

- Mamariţo, în materie de ţuică m-am documentat. Altceva 
nu mai ai? 

Madam Nachtigal se întunecă pentru o clipă, apoi arată la 
garafe: 

- Ce-ţi închipui că-i în ele? Numai ţuică? 

Gilly amorsează: 

- Păi ce-ar mai putea fi?... “Black and White”? “Haig”? 
“Johnnie Walker”?... Nu s-ar zice! 

- Lăsați matale, Gilly scumpă, că nu m-oi fi născut și crescut 
printre engleji. Ce-i în clondire a fost turnat pentru sufletul meu. 
Rachiu de caise de la Voila, prăștină de la Telega, comină dată 
de două ori la cazan, adusă de Bilă de la Galiciuica, frunte de 
drojdie, “spumă” de pere, afinată, cireșată, tot ce vrei... să bagi 
sub masă un regiment de scoțieni... și nu-s trase din motorină, 
ca vizichiul lor, ci numai din poame culese cu mîna. Gustă, și-ai 
să te minunezi! 

- Atunci să ne minunăm, Mamariţo! - sughiță entuziasmată 
actrița. 

Exemplul “actriţei” este urmat frenetic de majoritatea 
comesenilor mei. Numai eu mă abtin. 

Gaterek simte nevoia să intervină educativ: 

- Domnișoară Gilly, fii atentă, pune temelie! 

- Ce să-nțeleg prin temelie, nene inginerule? - rostește 
aprinsă pupăza, alunecînd vizibil pe panta familiarismului. 

- Mîncarea! Asta-i temelia băuturii. Altminteri nu mai dau 
doi bani pe echilibrul dumitale, nici la propriu, nici la figurat. Mai 
ales că nu-mi închipui să ai cine știe ce antrenament. 

Hlizindu-se la el, Gilly ezită o clipă, apoi fentează: 

- Nu prea arunci matale cu banii nici așa, de-aia nu dai o 
leţcaie pe echilibrul meu. Pesemne că-i strîngi la ciorap! Ai? 

Gaterek o privește cîteva momente, cu multă luare aminte. 
Apoi dizolvă două tablete de zaharină în glas și-o sfătuiește 
precaut: 

- Cine nu mănîncă zdravăn, nu trebuie să bea! Ascultă-l pe 
bătrînul Siegfried, că știe ce spune! 


Nu știu de ce, dar cînd o aude pe actriță pomenind de bani, 
“urlatorele” încremenește cu sticla în mînă. Parcă se pregătește 
să sloboadă un do diez, de sus, dar îi rămîne nota în git. 

Actrița pare să observe și ea “blocajul” solistului. Plus 
uitătura aceea asasină, care-i execută pe loc o encefalogramă 
completă. 

Ca să schimbe subiectul, simulează (destul de prost) un 
nou val euforic și pornește să chițăie spășită, pe o melodie 
populară: 

- Uite-l, uite-l, uite-l că vine, vine pe șine, și-n mînă ţine 
castronul cu... castronul cu... cu... 

În criză de inspiraţie spontană, abandonează ultimul vers, 
și, negăsind altceva mai bun de făcut, mai golește un păhărel de 
prăștină. Lucky îi mai toarnă unul. Ca și cum ar vrea să se 
asigure de tăcerea ei. 

De fapt, chestia cu castronul nu era chiar un mod de-a 
abate discuţia. Pretextul îi fusese oferit de doctorul Bilă care, în 
aplauzele generale, așează pe masă un castron uriaș din care 
aburește ceva nemaipomenit de apetisant. 

Madam Nachtigal se ridică de la locul ei, înșfacă un polonic 
și-l îndreaptă spre noi, ca un baston de mareșal care ordonă 
asaltul ultimei redute. De fapt, vrea să ne prezinte conținutul 
castronului: 

- Dragă Gilly, dragii mei, găina bătrină face zeama bună! 
Aveţi prilejul să vă încredinţaţi de adevărul unor vorbe din 
popor. Supă de găină cu găluști, ca la mama acasă, că ea m-a 
învățat să gătesc, fie-i ţăriîna ușoară. 

După ce sorb prima lingură de supă, consimt la chestia cu 
țărîna, ba chiar supralicitez, pentru că licoarea care-mi desfată 
limba este ceva dumnezeiesc. Păcat că doamna Nachtigal n-are 
farfurii mai adînci. 

Bigam și Mogam fac “conversaţie”. Nu pot auzi ce-și tot 
șopocăiesc, dar e clar că sînt frămîntaţi de niște ne-liniști extra- 
culinare. O examinează pe actriţă, o cîntăresc din priviri, de 
parcă ar fi un exponat la cine știe ce prezentare a realizărilor 
zootehnice, apoi își mută obiectivul asupra solistului. De data 
aceasta, disting în răceala privirii lor o apreciabilă doză de 
stricnină. 

Pesemne că nu-i mai rabdă inima, deoarece îi aud: 

- Domnișoară Gilly, domnișoară... 


- Ce vă dorește sufletul, fraţii mei?... 

- Ce film mai faceţi acu? Că astă primăvară parcă dădeați 
probe... Dacă nu ne-nșelăm, era și Lucky-Lucky pe-acolo!... 

Actriţa încearcă să-și aducă aminte: 

- Zău? Da, da, așa-i, mă recomandase un prieten, dar nu s- 
a făcut nimic... 

“Urlatorele” intervine razant, cu intenţia vădită de-a 
destrăma iscoditoarele chestionări ale fraților Flintaș: 

- Vedeţi-vă de treabă, cum era să mă aflu la Buftea? Eram 
în turneu. Sînt eu omul care să dau probe? 

Păcat că Lucky-Lucky rupsese firul spuselor actriţei. Parcă 
începea să se-nțeleagă ceva din activitatea ei cinematografică. 

Pe tema asta, mă adîncesc în fel și fel de gînduri. Numai 
evenimentul care urmează izbutește să mă trezească din starea 
de letargie. Căci este, într-adevăr, un eveniment. 

Dacă în living-room-ul coanei Marița ar fi răsunat marșul 
triumfal din “Yelow Submarine” (și încă interpretat de 
Filarmonica din Philadelphia, cu Ormandy la pupitru) și tot n-aș 
fi fost emoţionat artistic ca la vederea cortegiului care-și face 
apariţia. 

Doctorul Bilă, ajutat în muncă de Bigam și Mogam, care 
fuseseră expediaţi pe urmele lui de coana Marița, pășește ca la 
paradă, purtînd pe-un fel de scut (de fapt o tavă uriașă) un 
recipient nichelat, acoperit c-un capac tot atît de strălucitor. 

Bigă și Mogă susţin laturile scutului cu o mînă. In cealaltă, 
fiecare transportă un “damijon” (cum spune tanti Raliţa) bondoc 
și pîntecos. 

Comandantul suprem (mare regizor ar mai fi ieșit și din 
coana Marița asta) ne dă amănunte despre scena în lucru: 

- Dragii mei, luăm în discuţie problema următoare: 
sărmăluţe în foi de viță! Nu-s sărmăluțe obișnuite. Potrivit 
îndrumărilor mele, doctorul Bilă a tocat cu satîrul, și nicidecum 
la mașină, piept de găină, o pulpă de berbecuţ, ceafă de purcel 
și sfircuri de mușchi de văcuţă. Farșul a fost frămîntat cu 
cimbru, piper alb măcinat, piper negru boabe, cinci ouă de 
curcă, apoi a fost înfășurat în frunze de viță sălbatică fierte în 
vin roșu de Valea Călugărească. Totul a scăzut numai la cuptor, 
fierbînd mocnit într-un amestec de unt proaspăt, de casă, cu seu 
fraged de batal. Căci așa se gătește pe la noi... 


Întreaga adunare pare străbătută de-un fior neobișnuit. De 
unde reiese că nu numai grașii sînt gurmanzi. 

lar Sică Finichi, pe care pînă acum nu l-am auzit scoţind o 
vorbuliţă, sare literalmente de pe scaun și întreabă aproape 
bîlbîindu-se: 

- Și... și... și-n clondirele ălea... ce-i în clondirele ălea?... 

- Cinstea cuvenită sărmăluţelor! - răspunde solemn madam 
Nachtigal. - Aligote de Ceptura, recolta 1967, cînd i-a bătut 
seceta! 

- Dar sifon? 

- Cine-ntreabă de sifon? - se oţărește coana Marița. 

Domnul Bubi, el era nefericitul. 

- Domnule, nu te cunosc, nu mă cunoști, dar dacă n-ai fi 
adus-o pe scumpa mea Gilly, te-aș pofti să mergi la crișmă. In 
casa asta nu se bea sifon! Cine se-ncumetă să spurce aligoteul 
de Ceptura? Bine că trăii s-o auz și pe-asta!... 

De cite ori încerc să număr sărmăluţele ce mi se topesc în 
gură, de tot atitea ori dau greș. Deci renunţ la această 
neinspirată idee, și-i dau înainte, fără frică. 

Doctorul Hannibal Certega își mistuie în tihnă, și pe 
meritate, triumful neasemuitei sale măiestrii. 

Pentru a-și înlesni digestia amorului propriu, o ajută cu 
nenumărate pahare din lichidul acela miraculos, importat de la 
Ceptura. 

Se vede însă că-l asimilează prea repede. 

Spre uluirea mea, care încă n-am terminat studierea 
amănunţită a sărmăluţelor, îl văd că se ridică de pe scaun, se 
sprijină cu palmele de marginea mesei, și se adresează coanei 
Marița: 

- Va să zică aşa, coană mare, dumneata mi-ai dat 
îndrumări!... Mie? Că singur n-aş fi știut ce-am de făcut, nu?... 
Bun! Păi ai călcat matale vreodată prin bucătărie? Poate-n 
tinerețe, cînd îţi hrăneai călușarii și armăsarii... 

- Bilă!... 

Răcnetul doamnei Nachtigal depășește 110 decibeli. Mare 
minune că n-au crăpat paharele de pe masă. 

- De ce Bilă? De ce nu “domnule doctor Hannibal Certega”? 
De ce? Fiindcă acum nu mai sînt bun decit la spălat vasele și la 
gătit? 

Inginerul se bagă și el în vorbă, ca musca în lapte: 


- Ce v-a apucat? Aţi înnebunit? Potoliţi-vă, oameni buni!... 

- Tu să nu te-amesteci, Zighi! În casa asta nu există oameni 
buni! 

Coana Marița învineţește. Inginerul îngălbenește. 

Noroc că intervine Gilly: 

- Nene doctore, nene doctore, se poate să te superi, așa din 
senin? 

- Dumneata să mă slăbești cu “nene”, nu-s cine crezi, 
pesemne că mă confunzi cu-altcineva de la masa asta... 

“Urlatorele” păleşte şi începe să-şi demonstreze 
posibilitățile vocale: 

- Domnule doctor, dacă nu te-astîmperi să știi că mă supăr, 
și-o să ai unele necazuri... 

Bilă se-ntoarce spre el ca ars: 

- Ce-ţi veni să te bagi în discuţie? De dumneata era vorba? 


Lucky-Lucky rămîne fără glas. I s-a mai întîmplat așa ceva, 
în plin concert, și lui Gilbert Bécaud. 

Hannibal Certega exultă, ca și cum ar fi tras din borcan 
lozul cel mare. 

- Să vezi și să nu crezi! Așa-i Zighi? Păi să știi că-i chiar așa, 
dacă asta te frămîntă!... 

Mă intrigă, din ce în ce mai mult, familiarismul ce începe să 
domnească între membrii acestei bizare menajerii. Pînă acum 
cîteva clipe nu-și vorbiseră decit în limitele lui “dumneata” și 
“tălică”. Și iată că, după doar cîteva pahare de aligote, încep să- 
și spună pe numele mic. Ceva nu este în regulă? 

La un semn al doamnei Nachtigal, Bigam și Mogam se 
apropie de doctorul Bilă. 

- Hai, nene, cu noi, la bucătărie, că se arde friptura! 

- Cum? Ce-aţi zis?... Nu vă e bine? 

- Ce-ai auzit! Se arde friptura!... 

Doctorul se astimpără instantaneu, de parcă l-ar fi scos din 
priză. Urmat de Bigă și Mogă, se repede ca apucat spre 
bucătărie. 

Coana Marița oftează ușurată. 

Noi, cei rămași în jurul mesei, nu prea avem curajul să ne 
uităm unii la alţii. Și-atunci, pînă la apariţia celor absenți, 
întreprindem mai pe îndelete degustarea licoarei de la Ceptura. 


Mare secetă trebuie să fi bîntuit în anul acela de pomină. 
Pentru că vinul este excepţional. Sec și înalt în grade. Mai întîi îţi 
lasă pe limbă un gust de miez de nucă, și-abia după aceea 
explodează în nări cu salve mirositoare a smirnă. lar după cîteva 
secunde, îl simţi cum sprintează prin vine, cum îţi înfierbîntează 
urechile, făcînd să-ţi trosnească timpanul. 

Pesemne că trebuie să mai producă și alte efecte, deoarece 
Gilly, pe nepusă masă, se apucă să-l interogheze pe inginerul 
Gaterek: 

- la spune, nene inginerule, ce se mai aude cu casa? 

Zighi devine policrom. Dar, pe rînd. Mai întîi se înroșește, 
apoi îngălbenește ca ceara, pentru ca abia după aceea să 
învineţească la chip, precum un ficat bine fezandat. Cînd își 
recapătă darul vorbirii, glasul îi sună hirîit și înăbușit. 

- Care casă? - reușește să îngaime. 

- Ce, te faci că nu știi? Aia din București! Ai vîndut-o? Cred 
c-ai căpătat bănuţi frumoși, nu-i așa? 

Peste chipurile mesenilor se așterne o ceaţă ciudată, un văl 
de negură, piclos și dens ca smogul. Ceea ce vrea să-nsemne, 
după cîte îmi dau seama, că nimeni n-a văzut, nimeni n-a auzit. 
Cu excepţia mea, bineînţeles. 

Dar mai am un partener, Lucky-Lucky. Pe chipul îngrozit al 
acestuia, galopează telegarii panicii. Interogatoriul actriţei pare 
să-l înspăimiînte. 

Izbăvirea ne vine dinspre bucătărie. 

Bilă pășește iarăși purtînd o tavă cît toate zilele. Ca și cum 
n-ar fi avut nimic de împărţit cu madam Nachtigal, se duce 
drept la ea și-i înfățișează trofeul. 

Încercînd să reediteze figura cu sărmăluţele, coana Marița 
se ridică și anunţă pompos: 

- Spinare de căprioară, cu smîntînă și hribi! E bine? 

Numai că, de astă dată, nu mai are nici morga de adineaori 
și nici nu mai obţine același succes. Reflexele adunării sînt 
lncede. Pînă și motanul personal, Tudoriţă-nene, toarce 
somnolînd. 

Totuși, după cîteva momente de adiîncire a problemei, 
lipsurile de regie ce-i puteau fi imputate coanei Marița sînt 
uitate. 


Toată lumea, inclusiv subsemnatul, organizează un asalt 
concentric asupra rămășițelor  neînsufleţite ale  răposatei 
sălbăticiuni. 

Pe neobservate, atmosfera se mai înseninează. Plouă, ce-i 
drept, dar plouă sănătos, des și mărunt, cu vin de Ceptura. Și 
iarăși se declanșează discuţiile. 

Cînd mi-e lumea mai dragă, îl aud hîrfind și explodînd pe 
inginerul Siegfried Gaterek: 

- la spune, domnişoară Gilly, de unde ai aflat mătăluță 
despre vînzarea casei de la București? 

Actriţa amutțește. 

Coana Marița se uită ceva mai lung la doctorul Hannibal. 
Acesta receptează mesajul optic cu-o rapiditate uluitoare, căci 
intervine: 

- Vezi-ţi de treabă, Zighi, ce ţi-a mai cășunat? 

Dar inginerul nu-i dus de multe ori la biserică. 

- Să-ţi fie rușine! Acum faci și pe megafonul Mariţei! Nu-i 
destul c-ai ajuns bucătarul de pomină al pensiunii de la Posada? 
„„„ De ce te-ai amestecat și tu în treaba asta murdară? Cu ce te 
are la mînă patroana, de te pretezi la asemenea josnicie? 
Spune, dacă ai curajul, jigodie, hai spune!... Și voi, ceilalţi, și 
dumneata, domnule Lucică Stănărîngă, cîntăreț la magnetofon, 
și dumneata, domnule Sică Finichi, care mă fotografiezi prin 
gaura cheii, și voi, Bigă și Mogă, și dumneata, domnişoară Gilly, 
haide, vorbiţi, ce vă-ndeamnă s-o slugăriţi pe Marița, să-i faceţi 
jocul, după cum vă cîntă? Dumneata, Gilly, nu te supăra, dar mă 
aşteptam să fii altfel... nu să te alături adunăturii ăsteia de 
minuși... 

Scaunele se mișcă zgomotos, mărturisind sonor acumulările 
de tensiune (băânuiesc că paroxistică) ale asistenţei. 

Madam Nachtigal se decide să intervină. 

- Zighi! Nu-ţi îngădui să-mi jigneşti oaspeţii! Ce, ai 
înnebunit? De unde-ai scornit toate năzbitiile astea? 

- Tu? Să-mi interzici mie? Tu? 

Amplitudinea glasului lui Gaterek se îndreaptă vertiginos 
spre fortissimo. 

Lucky-Lucky sare de pe scaun. Se repede la inginer, 
gesticulînd dezarticulat. Dar n-apucă să ajungă pînă la Gaterek, 
deoarece Bigam și Mogam, ascultind pesemne de porunca 
nerostită a doamnei Nachtigal, se aruncă la picioarele 


“urlatorelui”. Îl plachează ca la rugbi. Se prăvălesc tustrei la 
podea. 

Isaiia Finichi fuge la cuier să-și ia “Linnhoff”-ul. Dar coana 
Marița, de pe scaunul ei, care se înscria pe orbita 
fotoreporterului, îi pune o piedică prin simpla întindere a 
piciorului. Și se adaugă și el mormanului care se zvircolește pe 
jos. 

Siegfried Gaterek urlă isteric: 

- Viperă nenorocită! Uite unde-am ajuns!... 

Asist înmărmurit la desfășurarea evenimentelor. Nu înţeleg 
nimic. Dar mi se pare extrem de spectaculos. 

În afară de asta mai constat că doamna Nachtigal îi spune 
inginerului “Zighi”, de parcă s-ar cunoaște de cînd lumea. 

În afară de mine, numai Gilly pare să-și păstreze calmul, 
deoarece o văd că-și lubrifiază gitul în permanenţă. Toarnă 
paharele de vin, unul după altul. Entuziasmul de care pare 
cuprinsă se exprimă și în gura mare: 

- Mamariţo, e formidabil! Mamariţo, e nemaipomenit!... Ca 
la filmare... Parcă-s cascadori!... 

Însă madam Nachtigal își manifestă iarăși calităţile 
organizatorice. 

- Gilly, mai tacă-ţi cloanţa! Bilă, ridică-i de jos! lar tu, Zighi, 
nu uita că sîntem prieteni vechi, și nu se cade să ne bălăcărim 
astfel înaintea unor străini de marcă. 

Dacă-i vorba de marcă, eu trebuie să fiu străinul. 

Apoi continuă, nemaiașteptind executarea comenzilor 
lansate. Pesemne, nici o clipă nu-i trece prin gînd că n-or să fie 
îndeplinite. 

- Doctore, fugi la bucătărie și îngrijește-te de desert!... 

Spre surprinderea mea, totul se potolește din senin. Ca într- 
un stop-cadru. După care, derularea continuînd normal, fiecare 
își reocupă locul. Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. 

Siegfried Gaterek, inginerul contestatar, tace și-și taie 
minuţios ultima bucăţică de carne. O întinge în sosul de 
smîntînă, o duce nepăsător la gură, masticînd-o preocupat. Gilly 
își mai toarnă un pahar de aligote. Nu știu al cîtelea. Bigam și 
Mogam se înverșunează să dea gata cel de-al doilea borcan cu 
hribi muraţi. Finichi și-a dus la cuier aparatul de fotografiat, 
după ce-a verificat dacă n-a suferit vreo avarie. Pentru ca, apoi, 


să-l văd c-a mai făcut rost de niște sărmăluțe în foi de viță, în 
orice caz, o enigmă din cele mai stranii. 

lar doctorul Hannibal Certega, reluîndu-și rolul de “Bilă”, se 
îndepărtează agale în direcţia bucătăriei. 

Imensa roată arămie ce se lăfăie pe masă, scăldată în 
siropul cu reflexe ciocolatii, e demnă să figureze, cu cinste, în 
cele mai apetisante reclame colorate. 

Nu-mi vine să cred că o cremă-caramel posedă calități 
tranchilizante, însă este vizibil că tensiunea de acum citeva 
momente se estompează, încetul cu încetul, barometrul 
bioreacţiilor pornind să se îndrepte rapid spre indicaţia “timp 
frumos”. 

- Bilă, îţi acord privilegiul de-a servi pe distinsul meu 
oaspete... 

Cu toată atenţia, ostentativ măgulitoare, pe care mi-o 
rezervă coana Marița, sînt nevoit să iau cuvîntul: 

- Scumpă coană Mariţo, iartă-mă, te rog, dar sînt un vechi și 
consecvent diabetic: nu pot aprecia crema-caramel, realizată cu 
atita măiestrie de doctorul Certega, decît numai vizual... 

Amabilitatea amfitrioanei depășește orice așteptare. Mai 
ales prin măsurile de prevedere, atît de mișcătoare. 

- Știam că suferiţi de boala asta nenorocită. Crema a fost 
preparată cu zaharină! De altfel și domnul inginer Gaterek 
“servește” numai produse pregătite conform celor mai severe 
prescripţii medicale. Să fim serioşi, căci Bilă e doctor, nu? 

Însă doctorul pornește să tipe: 

- Coană Mariţo, stai că nu-i așa! Crema a fost preparată cu 
zahăr. Numai pentru Zighi am o porţie pregătită cu zaharină... 
Doar dumneata mi-ai spus așa! Ai uitat? 

Madam Nachtigal liniștește agitatul spirit al doctorului. 

- Nu-i nimic, Bilă! Îţi spun eu, n-avea nici o grijă, domnul 
inginer o să renunţe bucuros la crema-caramel! E și el tot un fel 
de gazdă!... 

Gaterek încuviințează, suspect de grăbit: 

- Cu cea mai mare plăcere! Chiar sînt încîntat să-l văd pe 
domnul Conan apreciind arta de cofetar a doctorului nostru... 

Hannibal Certega, nu știu de ce, tremură din toate 
mădularele. Abia de reușește să bilbiie: 

- Imposibil! Nu se poate! Mă fac de ris înaintea domnului 
Conan. 


Inginerul simulează o evidentă nedumerire: 

- De ce, dragă doctore? Nu-nţeleg! 

- Pentru c-am preparat-o numai pentru tine, Zighi! Și nu-i 
chiar atit de reușită... 

Noroc că inginerul îl consolează, cu-o infimă doză, aproape 
homeopatică, de sodă caustică în dulceața glasului: 

- Mai lasă modestia, stimabile doctor, că nu te prinde și nici 
nu-ţi este în fire!... 

Coana Marița încearcă și dînsa să-l îmblinzească pe Bilă. 
Dar fără efect. Căci Hannibal Certega l-a luat în brațe pe: 
“Imposibil! Nu se poate! Nu-i reușită!” 

- Nimic nu-i imposibil, cînd poruncesc eu! - i-o retează 
madam Nachtigal. 

În cele din urmă, excedat, doctorul dă fuga la bucătărie. Se 
întoarce de-acolo purtind o  farfurioară de dimensiuni 
acceptabile. Sincer să fiu, consimt din toată inima la iniţiativa 
doamnei Nachtigal și la amabila și rapida renunțare a 
inginerului. 

Crema-caramel tremură ca o piftie. Tremură și mîna 
doctorului. Atît de violent încît scapă farfurioara. Şi apetisanta 
cremă se lăbărțează pe dușumea, răspîndindu-și pretutindeni 
sosul arămiu. 

Păcat! Dar asta-i piesa! Nu mai are nici un rost să-mi fac 
iluzii, căci motanul doamnei Nachtigal, tăcutul și enigmaticul 
Tudoriţă-nene, se servește singur, fără să se mai lase invitat. 

Hannibal Certega se repede spre miţ, încercînd să-l alunge. 
Prea tirziu. N-a mai rămas nimic din cremă. Acum linge ultimii 
stropi de sirop. 

Invidios și demoralizat, privesc la delectarea lui Tudoriţă- 
nene. Dar nu-s singurul. Privesc la el și inginerul, și doctorul Bilă. 
Parcă așteaptă ceva. Eu, din păcate, nu mai am ce să aștept. 

Peste cîteva clipe, - fantastic cît de repede trece timpul -, 
Tudoriţă-nene începe să se zvircolească pe podea. O spumă 
roșiatică îi ţișnește printre dinţi. Mai miaună de vreo cîteva ori, 
apoi se încovrighează hidos și... rămîne perfect ţeapăn. 

-  Tudoriţă-nene! Tudoriţă-nene! - răcnește disperată 
madam Nachtigal. 

Bineînțeles, după cum era și de așteptat, Tudoriţă refuză 
să-i răspundă. 


Inginerul se hlizește amuzat la Bilă. Apoi, zimbind subțire, 
lansează provocarea pe care pesemne că o pregătise mai de 
mult: 

- Am impresia c-ai dozat greșit zaharina, dragă doctore! 
Dacă nu cumva vei fi schimbat, fără să vrei, flaconul obișnuit. 

- Ce, ești nebun? Zaharina mi-a dat-o chiar coana Marița. A 
luat flaconul de la tine din cameră. Era pe noptieră!... 

- Atunci e-n regulă, Bilă. Numai că-n flacon nu se afla 
zaharină, ci altceva. Un produs străin, pentru liniștirea nervilor 
mei zdruncinaţi. 

Madam  Nachtigal încearcă să schițeze un protest 
vehement, însă Siegfried Gaterek o potolește numaidecit: 

- Lasă, Mariţo, nu mai are nici un rost să joci teatru! Doar 
știi prea bine că-mi port zaharina cu mine, în cutiuţa din vestă. 
Bine că n-aţi pus zaharina voastră și-n crema celorlalţi invitaţi. 
Am fi avut ocazia să ne distrăm! Pe noptieră păstrez doar 
flaconul cu tablete de stricnină. Doza pe care mi-a prescris-o 
medicul este riguros calculată. Nu-mi dăunează. M-am obișnuit 
cu ea, ca Mitridate. Dar doctorul Bilă știa, și încă de multă 
vreme, că folosesc stricnină. O fi el doctor de femei, însă nu-i de 
conceput să nu recunoască o tabletă de stricnină... 

Totuși, curios din fire, mă aplec și iau pe deget o picătură 
de sirop, de pe un ciob al farfuriei. Miros precaut. Are un parfum 
extrem de ciudat. Același miros de migdale amare care mă 
izbise peste noapte, cînd îl vizitasem pe Bilă în bucătăria lui. 
Păstrez pentru mine observaţia și, spre surprinderea tuturor, cer 
să mi se ofere și mie o porţie din atît de lăudata cremă-caramel. 

- Dă-l încolo de diabet, n-o să fie moarte de om, dacă o să 
gust și eu o linguriţă... 

Pînă în clipa aceasta, nimeni nu îndrăznise să se atingă de 
desert. 

Bucuros, doctorul Hannibal se grăbește să-mi servească o 
porţie cît toate zilele. Apoi îi invită și pe ceilalţi să-și întindă 
farfuriile. lau cu linguriţa puţin sirop. Miroase normal a zahăr ars 
și vanilie. Nici urmă de parfum de migdale. Atunci, fără nici o 
ezitare, pornesc să apreciez concret darurile culinare ale 
extravagantului doctor Hannibal. 

Numai bietul Tudoriţă-nene, enigmaticul și invizibilul motan 
personal al doamnei Nachtigal, zace pe dușumea, nemaiavînd 
cum să-și manifeste încîntarea. 


- Parcă-i mai bună fără zaharină, nu? 

Inginerul Gaterek vrea să pară maliţios. Dar nu se atinge de 
cremă. Se vede că are o glicemie mult mai crescută decit a 
mea. 

În vreme ce lumea își consumă tăcută desertul, examinez 
cu multă atenţie pe fiecare în parte. Parcă-s toți de lemn. 
Nimeni nu mărturisește vreo urmă de emoție. lar doctorul Bilă, 
schimbînd pe furiș, o privire cu coana Marița, îl solicită pe 
Gaterek: 

- De ce nu ești curios să guști din cremă, Zighi dragă? 

- Nu mi-au plăcut niciodată prăjiturile de casă... mai ales 
cînd sînt îndulcite cu stricnină! 

Hannibal Certega se autocatapultează de pe scaun și 
începe să urle: 

- Infamie! Este o infamie ceea ce spui! i-am preparat 
crema cu zaharina pe care mi-a dat-o Mariţa!... 

Madam Nachtigal, deloc jenată că i se spune pe nume, de 
parcă ar fi mîncat cu amindoi din același blid, scrișnește din 
dinţi, fără să clipească: 

- Minţi, Bilă! Ca întotdeauna!... Ce-ai pus în crema lui Zighi? 

- Exact ce mi-ai dat, Mariţo! 

Am vrut să intervin și să-i comunic doctorului Hannibal că 
stricnina n-are miros de migdale. Dar mă rețin. Și bine fac!... 

Căci madam Nachtigal, nepăsătoare, ca și cînd nici n-ar fi 
auzit cele discutate mai înainte, se ridică de la masă. 

Cu un gest plin de graţie, de-o amabilitate chiar exagerată, 
ne invită pe terasă, unde urmează să ni se servească finalul 
banchetului. 

- Nădăjduiesc să nu refuzaţi o cafeluţă neagră. Mai ales 
după atitea emoţii! Se mai întîmplă. Mai greșește omul, n-ai ce-i 
face! 

Ce mi se pare de neînțeles, ba chiar foarte bizar, e faptul că 
nimeni nu pare afectat de gravele acuzații pe care și le-au 
aruncat cu atita dezinvoltură inginerul Siegfried Gaterek, 
doctorul Hannibal și coana Marița. 

Extraordinar cît de repede se domolesc spiritele în casa 
asta. 

Cu inima-ntristată, mă alătur coloanei care se deplasează 
pe terasă, urmînd-o pe madam Nachtigal, la degustarea ceștii 


de cafea cu care avea să ia sfîrşit acest excelent și fantastic 
prînz de gală. 
Sper să nu fie îndulcită cu “zaharina” doctorului Bilă? 


Amabilităţi de salon 

Cînd am auzit-o pe coana Marița că ne poftește la o 
cafeluţă pe terasă, îmi dau surprins seama că-i prima mea cafea 
din ziua asta. Care, să nu miîniem pe bunul Dumnezeu, nu 
fusese o zi tocmai obișnuită. 

Nu-mi place să-mi dau ifose de scriitor ce se alimentează în 
permanenţă cu alcooluri de import sau care își excită carburaţia 
cu zeci și zeci de “Ness”-uri. 

In ceea ce mă privește, mă mulţumesc cu șase sau șapte 
căni (nu cești) de cafea turcească (de preferinţă din cea 
columbiană, fiind mai vertebrată). Mi-o prepar singur, după 
rețeta mea proprie, cu două linguriţe (“cocoșate”) de boabe 
bine prăjite, măcinate la o străveche rîșniță de mînă. 

Tanti Ralita, scumpa mea mătușă, se fălea c-o cumpărase 
la Constantinopol. Pe rișnița de alamă înverzită, chiar în clipa 
cînd mi-o dăruise, la cea de-a 40-a aniversare (a mea, nu a 
dînsei) descoperisem ștanțat: “Made in England - Măgeanu et 
Co. / Gabroveni 17”. 

Chit că mătușă-mea n-apucase s-ajungă la locurile sfinte, 
oprindu-se să viziteze călugării de la muntele Athos, toată 
mahalaua o saluta cu deosebit respect, spunîndu-i “hagița- 
Ralița”. De fapt, rișniţa era singura amintire adusă din hagialicul 
mătușă-mi. Nu îndrăznesc să cred c-a achiziţionat-o chiar la 
București. Ar fi prea de tot. Insă Istambulul a fost totdeauna în 
bune relații comerciale cu meseriașii bucureșteni. 

Nu m-am nărăvit la cafea și la tutun decit în clipa cînd mi- 
am identificat vocaţia și m-am apucat de scris. Oare Balzac nu 
băuse 12 000 de cafele, pînă să-și desăvirșească omeneasca lui 
comedie? 

Sorbind, plin de zimbete recunoscătoare (și false) din 
infecta zeamă căreia doctorul Hannibal îi zice cafea (aici sînt 
nevoit să deschid o paranteză și să-mi exprim nedumerirea că 
un maestru al artei culinare, de talia lui Bilă Certega, se 
dovedește, - în acest domeniu, - al preparării cafelei, - un 
analfabet penibil) privesc înciudat la atmosfera de încîntare în 
care se petrece degustarea odioasei și infamei scursuri. 

- Ce aromă! - se “pameaza” Gilly. 

“Aromă de piele nedată la dubală”, îmi zic eu (în sinea mea, 
se-nţelege), blestemînd prefăcătoria actriţei. 


- Ce tărie! Ce bine potrivită la zahăr! - o susţine domnul 
Bubi, căruia faptul că posedă în proprietate personală un 
Volkswagen 1 600 TL n-ar trebui să-i dea dreptul la emanarea 
unor asemenea imbecilităţi. 

În ceea ce priveşte tăria, - pot să declar cu mîna pe cord, - 
lichidul din fragilele ceșcuţe (cît niște găoace de ou) din zestrea 
coanei Marița, poate fi prescris, fără teamă, ca somnifer și 
sedativ. lar în privința dozării zahărului, soluţia apoasă, de 
culoarea vopselei de păr “Tonal-4”, mult diluată, aduce de 
departe cu dulcele fad și leșios al unei zemi de prune afumate. 

Ca o culme, madam Nachtigal mai incită la suplimente: 

- Cine mai dorește? Spuneţi deschis, nu vă jenaţi! Cafetiera 
e plină!... 

Sînt lași. Toţi. Cer în cor, cu gurile pocite, de parcă ar fi 
mîncat mere coricove, să li se mai toarne o porție din diluţia 
aceea de cremă de ghete. 

Numai eu rămîn demn. Și refuz categoric. 

Dar coana Marița mă înţelege greșit și strigă la Bilă: 

- Doctore, fii mai atent! Adă o ceașcă mare. Nu știi că 
scriitorii nu beau cafeaua ca noi, muritorii de rînd? Ce 
Dumnezeu? Nici atita lucru nu cunoști? Servește-l cum se cuvine 
pe domnul Conan. Că poate ne bagă și pe noi în vreun roman. 

De ce să m-ascund după “degete”, ideea coanei Marița nu-i 
lipsită de interes. 

Pînă s-apuc a mă gindi mai pe îndelete la personajele de 
faţă, apte să-mi completeze menajeria mea imaginară, mă 
pomenesc în faţă cu-o imensă cană de cafea. Doctorul Hannibal 
mi-o servește zimbind forțat. Este evident, și pentru el, că 
preparatul său n-are cum să fie pe gustul meu. Cu atît mai mult 
zimbetul acesta inexplicabil. 

- Mersi, domnule doctor!... - încerc eu să rămîn în limitele 
bunei-cuviințe. 

- Veţi avea pentru ce! Sînt convins, chiar foarte convins! 

Gust o sorbitură. Rămiîn cu gura căscată. Abia acum înțeleg 
zimbetul terorizatului doctor. Căci licoarea de culoarea cafelei, 
cam vreo sută și cincizeci de grame, pare a fi un coniac de mare 
clasă. După aromă și tărie, mai mult ca sigur un “Hennessy”. Și 
încă decorat cu multe stele. 

Va să zică doctorul nu-i chiar așa de imbecil. Își dăduse 
seama că nu-i de mine poșirca pe care-o preparase în vederea 


oaspeților. Şi-atunci, pentru a se reabilita în faţa ochilor mei, îmi 
oferă un carburant pe care știe că-l voi preţui. 

Madam Nachtigal observă strădaniile mele de a-mi ascunde 
surpriza, și mă întreabă în gura mare: 

- Nu-i bună, dom'le Conan? Nu-i destul de tare? 

- E-n regulă, scumpă coană Mariţo! Dacă mai aveţi, aș mai 
bea o cană! 

Coana Marița patronează zimbitoare instaurarea unei 
atmosfere de plăcută digestie postprandială. Pare mulțumită de 
starea actuală a lucrurilor. Deși, pe cît o știu de inteligentă, mă 
îndoiesc să se-ncreadă în caiafele de pe terasă. 

Inginerul, posomorit, strangulat de înaltul guler care-i 
ascunde fioroasa cicatrice, pare adîncit în gînduri. Pesemne că-l 
obsedează leșul lui Tudoriţă din living-room. Putea să fie el pe 
post de Tudoriţă-nene. Cu toate acestea, nu-mi vine să cred în 
tentativa de asasinare a inginerului. Cel mult, este posibil ca 
totul să fi fost astfel organizat, încit să i se ofere o perspectivă 
mai îndepărtată, sau mai apropiată, a unui eventual deces 
similar. 

Bilă încearcă să zimbească. Eforturile sale se dovedesc 
zadarnice. Inginerul pare atras de exerciţiile de micromimică 
facială ale actriţei. Aceasta depune eforturi vizibile să pară 
vampoasă și inteligentă. 

Între Lucky-Lucky și cei doi fraţi Flintaș, Mogam și Bigam, s- 
ar zice că se înfiripă un soi de “conversaţie”. Deși, stau și mă 
întreb, destul de justificat, ce fel de idei ar putea vehicula între 
ei. 

Finichi, posedat în permanență de demonul fotografierii, 
trage poză după poză, de parcă ar vrea să imortalizeze o 
reuniune de însemnătate epocală. 

Proprietarul Volkswagen-ului, sinistratul domn Bubi, dă 
semne de impacientare. Gilly încearcă să-l domolească prin 
cîteva ghionturi bine simţite și discrete, dar nu dobiîndește nici 
un rezultat. Pentru că domnul Bubi se ridică și anunţă ritos: 

- Plec! 

Bravo lui. Vrea să pară bărbat. Dîndu-și seama că toate 
privirile se întorc spre el, își pierde aplombul și se fleș-căiește. 
Atunci intervine prompt madam Nachtigal: 

- Vai de mine, domnule Bubi, că numele celălalt nu mi l-ai 
spus, cum se poate așa ceva? Nu rămii cu noi la cină? 


invitaţia răsună atit de fals, încît s-ar zice că, mai curînd, ar 
fi o aluzie la cît mai oportuna și grabnica dispariţie a 
arhitectului. 

Ne luăm rămas bun. Însă rămînem pe terasă. Pentru a nu 
stingheri o  idilică despărțire. Despărțirea dintre actrița 
studiourilor noastre și omul-cu-mașină-proprietate-personală. 

Discreţia noastră se dovedește inspirată. Gilly se potolește 
instantaneu, în clipa cînd domnul Bubi îi strecoară un plic de 
dimensiuni impresionante. Probabil că-i proiectul de scenariu 
despre care ne pomenise... 

În momentul cînd uruitul de rișniţă electrică (atît de 
caracteristic motoarelor de Volkswagen) se pierde în văile 
Posadei, începe să mă semnalizeze mult așteptata criză de 
indigestie. 

Înconjurat de compasiunea generală, - mai mult sau mai 
puţin sinceră, - sînt condus de doctorul Hannibal Certega la 
odaia mea de la etaj. 

- Dragă domnule doctor, nu vă faceți griji, iau numaidecit 
niște “Lizadon”! Și-o să fie bine! 

- Nu pentru asta am ţinut să vă însoțesc, domnule Conan, - 
mi-o întoarce el, - dar doream foarte mult să vă încredințez că 
totul a fost preparat cu cea mai desăvirșită acurateță. Numai 
alimente din cele mai proaspete. Nu-nţeleg ce-i cu indigestia 
asta... 

- Parcă Tudoriţă-nene mai înțelege ceva? Greșeala îmi 
aparţine, nu trebuia să înfulec ca spartul. În orice caz, ţin să vă 
mulțumesc în chip deosebit pentru cana de cafea... 
Excepţională! Mai aveţi? Nu mi-ar face rău încă vreo sută de 
grame. E vasodilatantă. Se recomandă și-n infecţii! Cred că 
sînteți de acord, nu-i așa? 

Chestia cu Tudoriţă nu i-a căzut prea bine. 

- Trec mai tirziu pe la dumneavoastră, să văd cum vă 
simțiţi... 

Deși nu-s prea încîntat de vizita anunţată, întrucit ficatul 
începe să aibă o violentă discuţie (în contradictoriu) cu 
sărmăluţele în foi de viţă și cu celelalte feluri de mîncare, atit de 
antipatice lui, accept totuși, gîndindu-mă c-ar putea fi nevoie de 
această întrevedere. 

- Domnule Certega, vă mulțumesc foarte mult... 

- N-avetți pentru ce! Deocamdată... 


“Eine Kleine nacht (pop) musik” sau “mica serenadă 

pop” 

Ce-o fi vrut să spună doctorul Bilă? N-apuc însă să-mi duc 
mai departe întrebările interioare, fiindcă simt nevoia 
inexorabilă să mă trîntesc la pat. 

Majoritatea animalelor care fuseseră sacrificate pentru 
confecționarea festinului încep să ragă, să mugă, să behăie și să 
cotcodăcească. Și n-au găsit alt loc, decit în celulele mele 
hepatice, organizind un concert de muzică absolut concretă, 
judecînd după instrumentele de percuție care-mi zgilţiie ficatul. 

Nu mai trag obloanele, deoarece terasa s-a golit de 
musafiri. S-au retras cu toţii în living-room. Nădăjduiesc să nu 
continuie acolo sărbătorirea actriței. Căci, în cazul acesta, 
doctorul Hannibal va avea de făcut mai multe vizite nocturne. 

Înghit precipitat un pumn de tablete de “Lizadon” și mă 
întind la orizontală. 

Bineînţeles, nu poate fi vorba s-adorm. Nu mă lasă nici 
ficatul, nici pancreasul, dar nici gîndurile. Simt că mi se umflă 
capul de atîtea gînduri. 

Și, slavă Domnului, am la ce gîndi. 

Suferinţa ce-mi macină (pe meritate) măruntaiele nu se 
poate asemui cu chinul cugetărilor ce-mi năvălesc în minte. 

În living-room-ul care se află tocmai sub odaia mea, nu 
prea domnește liniștea cea mai desăvirșită. Se aud fel și fel de 
mișcări, de parcă s-ar muta din loc întreg mobilierul. La un 
moment dat răsună și-o pereche de palme. Amintindu-mi de 
explozia scatoalcelor trase de madam Nachtigal lui Bigam și 
Mogam, am toate motivele să cred că tot dînsa-i sursa sigură a 
acestui zgomot, devenit un fel de specialitate a casei. 

După vreo jumătate de ceas, colica începe să se astimpere. 
Dacă nu greșesc, parcă mă cuprinde și-un fel de toropeală. 

N-aș putea preciza cît am mai stat aţipit. Poate o oră, poate 
trei. 

Dar în camera ce se află peste drum de-a mea, începe să 
răcnească, apucat de-o criză cumplită de violență, Chubby 
Checker. Urlă incontinent, fioros și întăritat: “Twist again! Twist 
again!” 

Dîndu-mi seama că nu visez, mă trezesc imediat. Este 
magnetofonul lui Lucky-Lucky, despre care îmi pomenise 


madam Nachtigal. Un “Grundig TK 61”, după cum mă informase 
Finichi. 

Asta-i culmea nesimțţirii! Ştie că mi-i rău și se apucă de 
muzică, dînd potenţiometrul la maximum. 

Aștept ca Chubby Checker să-și termine “Twist-again”-ul, 
răstimp în care mă ridic în capul oaselor. Formidabil! “Colebilul” 
și-a facut efectul. Nu mă mai doare ficatul. 

În schimb mă dor urechile. Căci o nenorocire nu vine 
niciodată singură. 

Se vede că Lucky-Lucky fusese cel pe care-l pălmuise 
coana Marița, căci numai așa îmi pot explica furia cu care-și 
masacrează reputaţia de solist vocal contemporan. Noroc că 
trece la Presley. Tot o înregistrare veche: “Rock around the 
clock”. 

Și-n vreme ce Elvis numără sacadat: “one, two, three, 
four...”, mă hotărăsc să recapitulez evenimentele zilei și să 
întreprind o analiză sumară a celor întîmplate. 

Sosirea funambulescă a divei mi-o reamintesc pe fondul 
sonor al unui alt rock (mai lent) interpretat de Elvis: “The train”. 

Pentru decesul parfumat cu migdale al motanului Tudoriţă- 
nene, Lucky-Lucky n-are la dispoziție o melodie adecvată. In 
orice caz, marșul funebru al lui Chopin, transcris de “Single 
Singers”, sau în versiunea lui Ray Conniff ar fi fost mult mai bine 
venit. 

Va să zică, ia să vedem ce-i putred în Danemarca și ce 
scîrțiie la pensiunea doamnei Nachtigal. Căci e limpede că se 
impune o anchetă! 

Și, întrucît tot l-a apucat pe cîntăreț o criză acută de 
magnetofonită, iar pe mine una de ficat, care criză m-a lăsat, iar 
pe el abia începe să-l martirizeze, îmi iau inima în dinţi și decid 
să-mi încep ancheta cu Lucky-Lucky. Tot îl am la îndemînă, pe 
același coridor cu mine. 

- Cioc! Cioc! - bat zadarnic la ușa “urlatorelui”. 

În plină euforie acustică, n-are cum să-mi audă semnalul. 
Atunci îmi iau din nou inima în dinţi, har Domnului că amo 
dantură destul de zdravănă (încă), și: 

- Bum! Bum! - răsună pumnul meu în ușa impasibilă a 
solistului. 

Degeaba. 


E clar că trebuie să aștept un moment de pauză, cînd își va 
întoarce banda pe cealaltă pistă. 

După un sfert de ceas se ivește prilejul: 

- Toc! Toc! - de astă dată cu falanga de la degetul mijlociu. 

Cu toate că de cealaltă parte a ușii se așternuse o liniște 
mormiîntală, nu-mi răspunde nimeni. 

Atunci iarăși îmi iau cordul în dinţi și deschid, fără să mai 
aștept vreo invitaţie. 

Doamne Dumnezeule! Dar e-ntuneric beznă! De unde 
răsunase atunci recitalul zgomotos al mag-ului? 

Fac un pas. Și mă poticnesc de ceva dur și înfierbîntat. Cad 
în brînci peste un obiect metalic care începe să urle “Mother”! 
Adică “aoleu, mamă!”. Abia acum mi se limpezesc lucrurile. E 
John Lennon. Beatle-maniacul ăsta de Lucky, obișnuiește să-și 
asculte mag-ul pe întuneric. Mă convinge și duioasa interpelare 
care-mi mîngiie timpanul: 

- Care ești, tontule! Dacă mi-ai turtit mag-ul, te sfișii!... 

Deși nu-mi prea convine să răspund, îmi dezvălui totuși 
adevărata identitate: 

- Eu sînt, Al Conan! Fă, te rog, puţină lumină! 

Lustra din tavan se aprinde imediat, de parcă ei m-aș fi 
adresat. 

Ca într-un film de Hitchcock, după clipele de suspense, totul 
se clarifică. Acum stau de-a bușilea, bot în bot cu Lucky. Care și 
el se află culcat pe covor, de cealaltă parte a mag-ului rămas 
între noi și care continuă să cînte “Mother”. Lucky zace printre 
zeci de benzi învălmășite și răvășite, tolănit într-o rînă. Atunci 
îmi pun cea mai firească întrebare: cine a aprins lumina? 

- Fiţi bine venit, domnule Conan! Dar nu staţi așa. Faceţi-vă 
comod! 

E glasul actriţei. O identific pe Gilly lîngă întrerupător. 

Realizez, destul de stînjenit, că deranjez o ședință de 
audiție în doi. Mă adun de pe jos (destul de greu) şi-mi cer 
iertare pentru cele întîmplate. 

Lucky-Lucky trage un pumn mag-ului. “Mother” rămîne 
neterminat. Urlatorele îmi întrerupe șuvoiul scuzelor, se ridică 
și-o poftește pe Gilly să iasă afară din odaie. 

Acum am rămas numai noi doi. 

Mă privește bovin și întrebător. Stimulat de enigmatica 
amuţire a solistului, pornesc la atac: 


- Frumoasă voce mai are agregatul dumitale, domnule 
Lucky! 

- Păi cum să n-aibă, dacă l-am plătit cu cîteva miare? 
“Grundig TK 61”, regele mag-urilor! 

Pare încîntat de aprecierea mea. Schițează ceva, din 
mușchii obrazului, pe care sînt nevoit să-l interpretez (cu puţin 
efort) drept zîmbet. 

Dau ocol camerei, căutînd noi pretexte de cîntat osanale. 
Barem de-aș reuși să-l plasez pe orbita pălăvrăgelii pline de 
îngîmfare, atunci cînd omul spune tot ce știe despre 
autobiografia lui. 

- Frumoasă odaie! Adevărat cabinet de lucru, pentru un 
artist. 

Lucky-Lucky începe să demareze. Cam încet, dar sigur. 

- Păi cum să nu fie frumoasă, dac-am îmblănit-o numai cu 
poze din “Brawo”, plătite cu piţule grele. Pe pereţii mei sînt toți 
regii “pop”-ului. 

“Urlatorele” se înfierbîntă și se autoîncîntă din ce în ce mai 
vizibil. 

Într-adevăr, odaia e tapetată, de sus și pînă jos, numai cu 
chipurile (în “Eastmancolor”) ale vedetelor muzicii ușoare. Doar 
tavanul a scăpat neîntinat de pap. Paul McCartney, John Lennon, 
Harrison, Ringo Star (pletoși, ca în prima lor perioadă), toată 
formaţia Creedence Clear-water Revivals, Halliday, Presley, 
Ricky Nelson, Jimi Hendrix, taraful Bee Gees, Joan Baez, Bob 
Dylan, Led Zeppelin și - spre uimirea și încîntarea mea, - 
Fărimiţă Lambru! Lucian Stănăringă crește numaidecit și 
vertiginos în ochii mei. 

- Dar vă rog, domnule Conan și maestre, luaţi loc... mă 
bucură să tăinuiesc cu matale... 

Și solistul dă la o parte rolele de magnetofon, slobozește 
covorul, împingînd “Grundig”-ul sub pat, și-mi face semn să mă 
așez. 

- Pe jos? 

- Nu ţin scaune în odaie, maestre. Nu-mi plac, strică 
decorul, îmi răpesc din perspectivă. 

- N-aș putea lua loc pe pat? Pe jos, mi-e cam greu. Și-apoi, 
am mai stat pe dușumea! 

- Vai de mine, maestre, cum să nu! Ca la dumneavoastră 
acasă! 


Nu-i mai spun că la mine acasă am un fotoliu în care îmi 
place să mă lăfăi. Bineînţeles, cînd nu mi-l confiscă tanti Ralița. 

Și uite așa, el pe covor, iar eu pe marginea patului, 
începem să ne împrietenim. Adică eu să-l trag de limbă pe 
solist, iar solistul să mă descoase pe mine. 

Abia peste o jumătate de ceas reușesc să aflu că-l cheamă 
Lucică Stănărîngă (ceea ce știam, de la coana Marița), că-i de pe 
undeva din Oltenia, de lingă Galiciuica (deci vecin cu doctorul 
Hannibal), că muzica pop este pasiunea vieţii lui și că, 
deocamdată, n-are angajament. Formaţia acompaniatoare s-a 
lăsat, temporar de pop, plecînd cu toţii la practică, pe șantiere, 
fiind studenţi la politehnică. El abandonase studiile, încă din 
clasa a VIll-a, dedicîndu-se în exclusivitate artei. lar pentru 
pîinea cea de toate zilele, cînta iarna pe la nunţi și botezuri. 

Cam puţin pentru treizeci de minute. Dezolantă situaţie. 
Nu-mi rămîne decit să trec la tehnica întrebărilor ajutătoare, așa 
cum procedează orice anchetator care se respectă. 

- Și nu mai ai de gînd să te apuci de învăţătură? 

- Ferească Dumnezeu! Am terminat cu ea. Mi-ajunge. 

- Este posibil să nu te tenteze conservatorul? Mai ales că-ţi 
închini tot timpul muzicii? 

- Vezi-ţi de treabă, maestre! Unde văzuși matale solist de 
muzică pop, absolvent al conservatorului? Aici, în meseria mea, 
trebuie să studiezi și ziua și noaptea. Însă acasă, unde ai liniște! 

- Dar nu mai au vecinii! Așa ţi-ai luat atestatul la ARIA? 

- Chiar așa. M-am prezentat la examen, și i-am năucit. Le- 
am luat maul cînd mi-au auzit vocea. Că nu-i de ici, de colo! Am 
fost și la comisia pentru restaurante. La început a mers greu. N- 
aveam pile. Pînă la urmă s-a aranjat. Am găsit pe-unul cu 
ureche! 

- Și-asta se cheamă că-i pîinea dumitale cea de toate zilele? 

- Cozonac, maestre, cozonac cu stafide! Lumea se dă în vînt 
după muzică ușoară. Un turneu la Bila-de-jos, mai un altul la 
Trocești, încă unul la Cocorăștii-Caplii și, adunînd cu cele de la 
Comana, de la Giurgeni, Alexandria și alte centre populare 
ahtiate după “pop”, c-așa-i moda, gata, solistul Lucky-Lucky, 
vedetă bucureșteană, stringe bani albi pentru zile negre. 

- Și cum se cheamă formaţia voastră? 


- “The Electronic Boys!” Ghitare electrice. Au scris despre 
noi și la revistă. Ne-au cam criticat. Dar las' că prinde bine. Să 
nu fi auzit matale de “Electronic Boys"?... 

Cunosc eu cîteva formaţii mai acătării. Am auzit de “Sfinx”, 
de “Mondial”, de “Roșu și negru”, dar de “The Electronic Boys”, 
zău că nu. Drept e, nu mă prea omor cu muzica pop, ci mai mult 
cu muzica bătrînului Johann Sebastian (Bach). 

- M-ar interesa tare mult ceva amănunte despre viața unui 
solist vocal din zilele noastre. Mă refer la unul de muzică ușoară. 
L-aș băga într-un roman. Cred c-ai fi un model ideal. 

- Viaţa-i grea în muzica ușoară! Se muncește zdravăn. Nopți 
nedormite. Mai ales la nunţi. Vai de mine, odată erau să ne 
caftească rău. Ziceau că să le cîntăm pînă luni la prînz. Și-o 
porniserăm de sîmbătă seara. Parcă-l aud pe nașu-mare: 
“Schimbaţi varza la lăutari, că s-a răcit!” Și-apoi cîte drumuri am 
bătut prin ţară. 

- Şi-n vara asta, pînă-și termină băieţii din formaţie 
practica, ce-ai de gînd să faci? 

- Zac la Posada. Mă odihnesc şi-mi dreg plămiînul. Să-l am 
pentru la iarnă. 

- Dar cum de-ai nimerit tocmai la doamna Nachtigal? 

- Prin cunoștințe. Și-apoi auzisem vorbindu-se despre dinsa. 

- E-atit de cunoscută? 

- Cine n-o știe pe Valea Prahovei? E cunoscută ca un cal 
breaz. 

- Văd că i-ai și completat dosarul! 

- Parcă n-aţi fi de pe lumea asta, maestre Conan! Păi ia să 
ne gindim și să le luăm pe rînd. Bărbatul și l-a îngropat. Cu caii a 
rămas, deși i-a făcut cuiere. Banii de pe urma călușarului, cînd i- 
a vîndut instalaţia, i-a pus la teșcherea. Mai cu chiriașii veniți la 
aer, să se-ntărească, mai cu sezonierii de la Breaza sau Sinaia, 
iacă și-a făcut un nume! 

Mai dintr-una, mai dintr-alta, aflu o mulţime de amănunte 
despre autobiografia (cam romanţată) a măgădanului. Mă uit la 
el cum stă tolânit pe covor, cu nădragii ăia soioși, cu trei 
etichete cîrpite pe fund, și mai că nu-mi vine să cred că se poate 
trăi și-așa, fără să faci nimic altceva decit să zdrăngăni la 
ghitară și la mag. 

Maică-sa se prăpădise acum cîțiva ani. O bătuse bătrînul 
Stănărîngă (Lucky-Lucky senior) de-o băgase în spital. Apoi își 


luase nevastă proastă și tînără, care în primul rînd îl alungase 
de acasă pe Lucică. Nu se împăca deloc cu încetățenirea lui Jimi 
Hendrix sau a lui Celentano în satul lor liniștit, de olteni isteţi și 
muncitori. Dacă băiatul lui bărbatu-său se deteriorase la cap, n- 
avea decit să-și ia ţambalul ăla electric și s-o-ntindă. 

- Și nu te mai vezi cu părinţii? 

- Cum să nu! Acum se lămuriră și ei că-s om întreg, că am 
și eu un nume mai acătării. Au citit și-n ziar. De cite ori îl verifică 
pe bătrîn la magazia de grăunțe, nevastă-sa fuge la mine. 
Petrece cîte-o săptămînă, două, ca să facă praf banii din 
surplusurile de cîntar, pentru a scăpa de ilicit. S-o vezi ce mai 
bate twist-ul la ceaiurile dansante. 

- Trebuie să-ți fie greu cu ea pe cap. Mai ales după ce te-a 
alungat din casa în care te-ai născut. 

- Nnt! N-ai nimerit-o, maestre Conan! S-au schimbat 
lucrurile. Progresăm! Acum îmi mai dă și ea o mînă de ajutor, 
cînd merge prost bișnițul. 

- Parcă spuneai că “bișnițul” dumitale e cozonac. 

- Și cozonacul mai mucegăiește, din cînd în cînd. 

Pornesc mai departe, întinzîndu-mi și mai mult antenele: 

- Dar de inginerul ăsta, Gaterek, ce zici de el? 

- Ce-ai vrea să zic? Te interesează în chip special? 

- De de unde! Uite-așa, din curiozitate profesională. Mi se 
pare un tip foarte pitoresc și interesant. 

- Zău? Ai aflat și matale că-i plin de biștari? 

- Habar n-am avut de-așa ceva. Chiar se scaldă în bani? 
„= Domnule Conan, maestre, păi matale ești un dulce copil! 
Asta a fost om la viața lui. Știi ce-i aia antreprenor de drumuri și 
șosele? A avut o casă în București, de rămîneai precis cu gura 
căscată. Am auzit că-n primăvara asta a vindut-o unui gestionar. 
Cică ar fi luat vreo trei sute de miare pe ea. Bani grei, domnule! 
Unde dracu-i ţine? Că nu-i fraier să-i pună la CEC. 

- De ce nu i-ar depune? 

- Asta a învirtit, toată viaţa, numai afaceri de milioane. Şi- 
acum îl vezi matale strîngind bani la ciorap sau la CEC, fără să-i 
pună la ouat, să scoată și pui? Ce părere ai? 

In cele din urmă, parcă dîndu-și seama că binevoiește să 
vorbească prea mult, Lucky mă poftește la o audiție de muzică 


pop . 


t 


Nu mă entuziasmează invitaţia, apărîndu-mi mai mult ca un 
fel de obstrucţie la setea mea de informații. Dar n-am încotro. 
Dacă vreau să mai aflu cîte ceva, trebuie s-ascult. Chiar și 
muzică “pop”. 

Și-n vreme ce Lucky-Lucky meșterește pe la butoanele 
“Grundig”-ului, privesc pe sub spriîncene la mutrele celor de pe 
pereţi. 

Gata! “Grundig”-ul își dovedește posibilităţile, bubuind. 
Formaţia Rolling Stones intră în competiţie cu formaţia de 
turboreactoare a difuzoarelor instalate pe la colţurile odăii. Mă 
miră faptul că imaginile de pe ziduri mai stau la locul lor. Normal 
ar fi fost să se dezlipească, din pricina vibraţiilor. 

“Urlatorele” se trage mai aproape de aparatul pe care abia 
îl scosese de sub pat. Potrivește potențiometrul și mai tare ca și 
cum n-ar fi fost de-ajuns. Nivelul decibelilor depășește limita de 
alarmă. lar Lucky îmi face semn să mă apropii de mașina 
infernală și să mă concentrez. De parcă ar fi posibil. 

Examinez în continuare încăperea, încercînd să depistez 
ceva din urmele lăsate de trecerea actriţei. Și totuși fusese aici, 
cu artistul nostru vocal; pe întuneric! Să fi ascultat muzică? Nu- 
mi vine a crede. Prea îi făcuse vînt. Și nu tocmai politicos. Deci 
trebuie să existe între ei niște relații mai mult decît muzicale. 

Îmi vine să-mi trag singur palme! Fiindcă descopăr, chiar 
sub nasul meu, la cîţiva centimetri, plicul lui Gilly, cel pe care i-l 
lăsase Bubi, la plecarea sa atît de precipitată. Plicul este 
întredeschis. De sub pleoapa nelipită a spatelui, răsar citeva 
bancnote albăstrui. 

Pe noptieră, la capul patului, printre alte flacoane, bag de 
seamă prezenţa unui “Johnnie Walker”. Mai mult ca sigur că nu-i 
folosit pentru lipirea benzilor. Și, pe neașteptate, simt cum mă 
apucă o nevoie inexplicabilă (nefiind băutor) și cumplită, să 
probez din conţinutul flaconului. 

Din clasele primare, cînd ne luam la întrecere care din copii 
consumă mai mult pelikanol cu borcănelul, cîștigătorul primind 
un premiu de trei lei, de-atunci am rămas cu o traumă 
gustativă. 

Mă urmărește peste tot, orice aș pune pe limbă, gustul 
acela de parfum de migdale, de sîmbure de piersică, sau de 
caisă, pe care-l avea pelikanolul (acuma îi zice “Pescăruș”). 


Cînd duc la gură păhărelul de “Johnnie Walker” oferit de 
Lucky-Lucky, simt imediat parfumul de migdale. Același pe care- 
| simțisem și la decesul neprevăzut și tragic al lui Tudoriţă-nene, 
cînd se înfruptase ilicit din crema-caramel a doctorului Hannibal. 

Domnul  Lucky-Lucky (alias  Lucică  Stănăringă) nu 
intenţionează să folosească pe “plan local” băutura din care mă 
îmbie să-mi astîmpăr setea. 

- Noroc! - îngîn eu, subit îngîndurat, fără să sorb din 
ambrozia scoţienilor. 

Căutînd să nu mă observe solistul torn conţinutul 
păhărelului într-o vază cu cîteva fire de garoafe, de pe noptieră. 

N-am știut, și-abia acum aflu, spre stupoarea mea, despre 
slaba rezistenţă la alcool a garoafelor. Căci, imediat după ce le- 
am servit păhărelul de whisky, văd că se fleșcăiesc, se 
decolorează, virînd spre alburiu, de parcă li se făcuse rău. Apoi, 
parcă retezate, se culcă alene pe buzele vazei. 

- De unde ai whisky-ul? - îl întreb îngrozit pe Lucky. 

- În nici un caz de la “Alimentara”! Nu-s băutor, și nici nu-mi 
place porcăria asta! Strică la voce. Dar mi l-a dăruit inginerul 
Gaterek, și n-am putut să-l refuz. 

- Și cum l-a apucat, așa deodată, dragostea pentru 
dumneata? 

- Habar n-am. Mi-a spus că l-a primit și el cadou de la 
doctorul Bilă. N-a vrut să-l mihnească. Așa că i-a acceptat 
atenţia. Mai ales că se cam certaseră. Insă mi-a mărturisit că 
nu-i amator de whisky-uri. Îl ard la gît. Are înăuntru o bubă care 
îl chinuie cumplit cînd bea chimicale de soiul ăstora. 

Nu-mi este deloc, clară această problemă, cu repetatele 
atenţii ale doctorului Hannibal Certega faţă de inginer. Mai întîi 
fusese chestia cu crema-caramel, și-acum sticla de “Johnnie 
Walker”. Și toate mirosind a migdale! 

Să mai fac o încercare, să aflu care-i adevărul în privinţa 
relaţiilor dintre “urlatore” și actriță: 

- Și ce-i cîntai lui Gilly pe întuneric? 

- Aș! Crezi că-mi pierd vremea s-o vrăjesc pe una ca asta? 
Venise să mă roage să citesc un scenariu pe care i-l adusese 
domnul Bubi, ăla cu mașina. 

- Aveai de gînd să-l citești cu infraroșii, în beznă? 

- Glumezi, domnule Conan? 


- Zău că nu! Dar cînd am intrat în odaia dumitale, domnea 
întunericul cel mai desăvirșit. 

Solistul are nervii tari. Nu-și pierde cumpătul. 

- Așa fac eu cînd ascult muzică. Sting lumina. S-o pot 
înțelege mai adînc. Nici n-am apucat să mă uit la scenariu. Abia 
mi-l adusese... Mi-ar face plăcere să-i dau o mînă de ajutor lui 
Gilly, mai cunosc și eu pe cîte cineva la studiouri... 

Ce plăcere o să fie pe solist, cînd o să dea de scenariu și-o 
să înceapă să-i numere filele! 

Face pe prostul. Și nici nu-și dă seama că este. Parcă n-aș fi 
observat și înregistrat ocheadele din timpul prînzului de gală. 
Parcă n-am asistat la extrem de rapida ieșire a actriţei din odaia 
lui Lucky. 

Mi-am întipărit în minte, pentru veșnicie, fișa signaletică 
Lucică Stănărîngă. 

Asta-i Lucky-Lucky, marele solist de muzică “pop”. 


Zoo-album, în alb și negru 

După ce părăsesc “studioul de audiții nocturne” al 
solistului, am impresia că mă aflu în posesia a tot atitea date 
informaţionale cite avusesem mai înainte de-a fi declanșat 
prima fază a campaniei mele de investigaţii. Cele cîteva 
observaţii, - nu chiar lipsite de valoare, - plicul cu “scenariul”, 
sticla de “Johnnie Walker”, ameliorat cu parfum de migdale, plus 
prezența actriţei în odaia cufundată în beznă, nu-mi oferă prea 
mult. Decit o și mai supărătoare senzaţie de plutire în 
necunoscut. 

La capătul coridorului, pe sub ușa odăii lui Gaterek, ţișnesc 
intermitent lumini. Judecînd după intervalele la care apar și 
dispar sclipirile, sînt îndrituit să cred că inginerul se joacă la 
întrerupător. 

La un moment dat, dar numai pentru o clipă, îmi trece prin 
minte că transmite semnale cuiva din afara locuinței. Deși am 
unele vagi cunoștințe de Morse, nu izbutesc să identific nici 
măcar o singură literă din alfabet. 

Dar este foarte posibil să nu se simtă bine, și-ncearcă în 
felul acesta să atragă atenţia. Doamne ferește! Totu-i cu 
putinţă, la vîrsta lui. 

Ajuns în faţa ușii, chibzuiesc c-ar fi mai bine să bat. 

Ciocănesc încetișor. Lumina se stinge definitiv. 

Mai bat o dată. lar se aprinde. 

Dar tot nu-mi răspunde nimeni. Mă sperii cumplit. Se 
întîmplă ceva grav. 

Împing brusc așa, uitînd că putea fi și încuiată (dar, din 
fericire, nu-i) și se aude o bufnitură seacă, de lemn ciocnindu-se 
c-un corp dur. 

Iluzii acustice. 

Căci, de după ușă, apare Sică Finichi. 

Își apasă înverșunat, cu palma, bosa din dreapta frunţii. Mi 
se creează convingerea că, peste citeva minute, acolo va lua 
naștere un monticul suplimentar de toată frumuseţea. 

- Cum dați buzna așa, ca tătarii! Puteaţi să-mi crăpați 
căpățina! 

- Dar dumneata ce-nvirtești prin camera inginerului? 

Acum nu mai umblă în slip. A evoluat. La pijama bicoloră: 
pantalonii cu dungi albastre pe lung, iar haina rozalie, vărgată 


pe lat. Ceva în cel mai pur stil “op-art”. Ca efect decorativ, 
destul de frapant. 

Bineînţeles, este înhămat cu tot harnașamentul profesional. 
Două aparate fotografice în bandulieră (un “Leika” şi-un 
“Linnhoff”), un megaflesh japonez, plus o trusă de obiective. 

Repet întrebarea, dar acum pe un ton de somaţie: 

- Nu mi-ai răspuns. Te-a rugat domnul Gaterek să-l 
fotografiezi în halat și-n papuci? 

; Sică Finichi, trecînd pragul, iese de-a binelea din cameră. 
Inchide ușa dintr-o bufnitură, apoi îmi transmite șoptit: 

- Să mergem jos, în odaia mea, trebuie să vă comunic ceva 
foarte important... 

- De ce nu la mine? Doar locuiesc la cîțiva pași de-aici... 

- Ceea ce am de povestit trebuie văzut. În alb și negru! 

Camera lui Finichi se află la parter, imediat după ușa din 
dos a clădirii. Este o încăpere suficient de confortabilă. Are un 
studio cu noptieră, două fotolii tapisate, un șifonier dublu, o 
masă de dimensiuni medii, o etajeră cu cărţi, iar în colțul odăii, 
lingă fereastra acoperită c-o perdea de catifea groasă, o 
chiuvetă. In apropierea acesteia se mai află o măsuță cu tăblie 
de marmură, pe care se lăfăie o sumedenie de tăvi și tăviţe, un 
aparat de mărit și de copiat, o instalaţie de developaj, plus alta 
de uscat filmele, mă rog, un mic laborator fotografic. 

După ce-și extrage trupul din hamurile care-l închingau, 
Finichi își orînduiește grijuliu aparatura pe măsuţa de lingă 
chiuvetă. Apoi se îndreaptă spre noptieră, cotrobăiește înfrigurat 
în sectorul inferior și... scoate o sticlă de “Johnnie Walker”. Îl 
privesc stupefiat. El mă privește invers. Dar încîntat. 

- Face bine la digestie! V-am auzit plîngîndu-vă c-aţi mîncat 
prea mult. Băuturica asta topește grăsimile pe loc, de-aia n-au 
englejii ateroscleroză. 

- Există ceva în spusele dumitale, domnule Sică, dar mie 
îmi este interzis alcoolul, cu cea mai absolută severitate. Mi se 
permit doar 50 de grame pe zi. Dar să fie coniac, de cea măi 
bună calitate. 

- Ura! E-n regulă! Whisky-ul este coniacul englejilor! Precis! 

- Dacă-i așa, atunci hai să ne-ngrijim sănătatea! Numai o 
lacrimă. Un picuţ. Respectînd prescripţiile. Dar mai întîi să-mi 
spui de unde ai făcut rost de whisky-ul ăsta. 


- Cum de unde? De la prăvălie... Am luat o ladă întreagă, 
cînd am plecat din București. l-am cedat și doctorului Hannibal o 
sticlă. Avea neapărată nevoie, pentru a face față unei obligaţii. 

- De unde știe că folosești ca tratament “Johnnie Walker”? 

- Ei, asta-i bună! Păi nu vine-n fiecare seară la mine, să 
dizolvăm în colectiv ateromatoamele și colesterolul? Mai stăm 
de vorbă, mai analizăm situaţia din pensiunea doamnei 
Nachtigal. Că, slavă Domnului, pe tema aceasta avem ce 
trăncăni. Mai cu seamă pe socoteala balenei... 

- Care balenă? 

- Madam Nachtigal. Așa a porecilit-o doctorul Bilă. 

- Toarnă-mi repede un păhărel de “asclerol”, că nu vă văd 
bine. Şi să-ţi intre în cap, domnule Finichi, eu nu știu nimic 
despre chestia cu “balena”. N-am văzut, n-am auzit! Hai, 
toarnă-mi mai repede. Dar să fie fără sifon! 

- Sifon n-am, ci numai apă minerală. Pot să vi-l servesc fără 
borviz? 

Primul gest pe care-l fac este să duc păhărelul la nas. Nici 
gînd să miroasă a migdale. Miroase ca orice whisky de calitate. 
A cauciuc ars. 

Incredințat că totu-i în regulă, după ce gust primul păhărel, 
mai fac o verificare de control și-l sorb și pe-al doilea. Apoi îl 
întreb pe Sică ăsta, care-mi devine din ce în ce mai simpatic: 

- Ce s-a întîmplat? Spuneai că vrei să-mi comunici ceva 
extrem de important. Hai, dă-i drumul! 

- Nu s-a întîmplat nimic! 

- Ce, nu ţi-e bine? Atunci de ce m-ai chemat? 

- Nu s-a întîmplat nimic încă! Dar o să se-ntîmple! Aici e 
baiul! C-o să se-ntimple! 

De vreo cîțiva ani, fotoreporterul vine în fiecare vară să-și 
petreacă vacanţa la pensiunea doamnei Nachtigal. Locul este 
minunat, aerul formidabil, mîncarea “mormiîntală”, camera 
confort | sporit; într-un cuvînt, are cele mai ideale condiţii pentru 
refacerea celulelor nervoase. Nu-i meserie ușoară, să fii 
fotoreporter la un “hebdromader” (formularea îi aparţine lui 
Finichi!). 

În tot acest timp n-au absentat niciodată inginerul Siegfried 
Gaterek și nici doctorul Hannibal Certega. De vreo trei ani 
încoace, s-au ivit și fraţii Flintaș, Bigam și Mogam. lar din vara 
asta s-a prezentat și Lucică Stănărîngă (alias Lucky-Lucky). 


Pînă în sezonul actual, nu s-a întîmplat nimic deosebit. 
Nimic care să-l împingă pe Sică la crize de anxietate. Dar, de-o 
săptămînă încoace, de cînd Finichi a sosit la Posada, cu arme și 
bagaje, se petrece ceva ciudat, ceva care nu-i mai îngăduie nici 
o clipă de tihnă sufletească. 

- Dar ce te îndeamnă să crezi că se va întîmpla ceva rău? 

- Păi și astăzi s-a putut observa. În primul rînd sosirea 
actriţei. N-aţi văzut ce primire triumfală i s-a organizat? Pînă 
acum, n-am auzit-o niciodată pe coana Marița pomenind de 
existenţa acestei Gilly. 

- Dacă pupăza îi spune “Mamarito”, înseamnă că se cunosc 
mai demult. 

- Tocmai! Apoi chestia cu moartea lui Tudoriţă-nene. 

- Mda! Și-aci e ceva neclar! 

- Și Lucky-Lucky ăsta. Păi îl cunosc de la București. L-am 
întîlnit adeseori la Buftea. Mai face și el cîte-o figuratie. Este o 
pramatie de miîna-ntii. Ce caută aici? De ce se preface că n-o 
cunoaște pe actriță? Doar i-am zărit împreună pe platouri. De 
altfel, tot acolo i-am întîlnit și pe fraţii Flintaș. 

- Dar ăștia ce învirteau la studiouri? 

- Figurație, cu “OZN”-ul! Așa-i spun ei “IMS"-ului lor, droaga 
aia pe patru roţi, plus una de rezervă. Dacă se-ntimplă să fie 
nevoie în vreun film de-o mașină, atunci îi angajează pe Bigam 
și Mogam, cu “OZN” cu tot. Și-i plătesc pe post de cascadori, iar 
“OZN”-ul pe ştat de figurant. Dacă păţesc ceva cu el, îl repară 
pe socoteala studiourilor. Îl vopsesc din nou, îi mai pun vreun 
arc sau vreun amortizor, îi mai schimbă și pistoanele, dacă nu 
chiar motorul în întregime, și, pînă la urmă, se aleg cu droaga 
reprofilată integral. Ce-i drept, se mai dau și ei peste cap, se 
mai pomenesc cu cite-o coastă fisurată. 

- Mda! Mi se pare interesant. Ești convins că Lucky și cu 
Gilly sînt bune cunoștințe, iar pe noi încearcă să ne facă să 
credem invers? Nu? Asta ţi-a trezit bănuielile? 

- Ba da. Precum și toate celelalte aspecte despre care am 
vorbit. Pe scurt, se petrece, se “coace” ceva, și nu pot descoperi 
anume ce. Și mai e ceva care mă siciie. Prezența simultană a 
tuturor acestor proaspeți chiriași de vară ai coanei Marița. De 
ce, tocmai în vara asta, s-au suprapus sosirile actriţei, a fraţilor 
Bigam și Mogam, și, mai ales, a clănţăului ăla. 

- Care clănțău? 


- Cîntăreţul. Lucky-Lucky! 

- Atunci cine crezi că manevrează organizarea acestui 
simpozion estival? Nu cumva doamna Nachtigal? Și, dacă este 
“creierul” acestei ciudate convocări, ce se ascunde atunci în 
dosul zimbetelor ei? Dar dacă nu-i coana Marița! Cine ar putea fi 
altcineva? Dacă mi-ai trezit în halul acesta curiozitatea, barem 
nu mă lăsa în “pom”. Spune-mi ce căutai în camera inginerului? 

- Îmi fac meseria, domnule Conan! De trei zile încoace 
fotografiez camera în fiecare seară. 

- Eşti nebun? iți arde de glume, să risipești atita peliculă. 
Nu era de ajuns să fotografiezi doar o dată? 

- O să rideţi, dar nu era de-ajuns! Căci, în fiecare zi se 
produce o nouă schimbare în așezarea mobilelor. Nici cărțile nu 
le mai lasă la locul lor. Mereu le mută în altă parte. Și cine se 
îndeletnicește, cu atita rîvnă, de treaba asta? Posibil, inginerul. 
Dar poate că și alţii. 

- Care alţii? 

- Mulţi-s, Doamne, și necunoscuţi! Madam Nachtigal, 
doctorul Hannibal, Bigam și Mogam, clănţăul... Că pe toţi i-a 
apucat dragostea față de Gaterek. Nu-i ziulică de la Dumnezeu, 
în care să nu-l viziteze fiecare, cel puţin de două ori. Indiferent 
dacă-i în odaie sau dacă se află pe terasă. Cei puţin doctorul 
Bilă, care-i cel mai activ, îl vizitează și noaptea. 

- Mă rog, coana Marița ar avea o justificare. Este datoare 
să-i deretice prin cameră. Dar Bigam, Mogam, Lucky? Ce rost 
au, toată ziua, bună ziua, pe capul inginerului? Conversează cu 
el? 

- Da, da! Și, ce-i mai ciudat, e că inginerul acceptă să se 
întindă la palavre cu ei. El care face pe taciturnul. Oricit ar fi de 
inginer, e totuși un om cultivat. Umblă cu-o întreagă bibliotecă 
după el. Ce anume ar putea discuta cu cretineii ăştia? 

Fotoreporterul are dreptate. Cel mai mult mă miră relaţiile 
dintre inginer și “urlatore”. De frații Flintaș nici nu mai vorbesc... 

Și, întrucît Finichi mi se pare serios documentat, îl iscodesc: 

- Dar cu doctorul Hannibal Certega? Zici că-l vizitează 
noaptea. Discută și cu el? 

- Ba bine că nu. De multe ori s-a întîmplat să dea peste el 
cotrobăindu-i prin cameră, inspectîndu-i efectele personale. În 
loc să-l ia la pumni și să-l dea pe ușă afară, închide ușa liniștit și 
se aștern la povești. Nu se-aude nici o gilceavă, sau măcar 


cîteva cuvinte rostite pe-un ton mai ridicat. Într-o noapte, au 
stat de vorbă pînă la cinci dimineața. La plecare, Gaterek l-a 
condus pe Bilă pînă pe terasă. Au mai zăbovit și-acolo vreo 
jumătate de ceas. Apoi s-au dus împreună la bucătărie, să-și 
continue conversaţia. Ce-or fi avînd atitea de împărțit? 

- Nu ţi se pare că madam Nachtigal îl cunoaște mai de mult 
pe inginer? 

- S-ar putea s-aveţi dreptate, maestre! E ceva și-aici. Își 
vorbesc totdeauna amabil. Mai ales cînd sînt singuri. De altfel, 
se arată mult mai prietenoasă cu inginerul, decit cu Bilă. 

- Pare-se că și pe doctor îl cunoaște de foarte multă vreme. 

- Da. Sînt de acord. Dar de ce-l tratează ca pe-un argat, în 
timp ce pe Gaterek îl cruţă? 

- Trebuie să fie și-aici o chichiţă. Deși nici pe inginer nu s-ar 
spune că-l alintă. 

Dar îmi stă pe limbă să-l chestionez în continuare pe Finichi 
în privinţa fotografierii odăii lui Gaterek. Mă zgîndără serios 
problema mutării cotidiene a mobilierului. 

- Ai fotografiile? 

- Cum să nu! Ba le-am și mărit. De cîteva zeci de ori. Ca-n 
“Blow-up”. 

- Bănuiai c-ai să găsești un cadavru? 

- Pe dracu, ce cadavru? Vroiam doar să identific diferențele 
de așezare, de la o zi la alta. Și, mai ales, să-mi dau seama dacă 
se urmărește o anumită dispoziţie a mobilelor. Singurul lucru pe 
care am reușit să-l observ destul de clar, după efectuarea unei 
serii de măriri, este faptul că, de fiecare dată, se schimbă 
ordinea cărților. 

- Și care-i deosebirea între schimbarea așezării mobilelor și 
cea a cărţilor. Ce poate să-nsemne? 

- Foarte mult. Operaţiile nu sînt îndeplinite de aceeași 
persoană. 

- Nu mai spune. De unde ai dedus și năzbitia asta? 

- Cine mută mobilele din loc urmărește un anumit scop. Pe 
care vrea să-l atingă prin deplasarea lor. Dacă l-ar interesa 
cărțile, n-ar mai avea nevoie să împingă, de colo pînă colo, 
ditamai dulapurile. S-ar mulțumi doar cu schimbarea volumelor 
din raft. 

- Nu prea sună convingător deducţia ta, dragă Sică. Dar s-ar 
putea să fie și-un dram de adevăr în ea. 


- Nu un dram, ci un camion! 

- Unde-i acum inginerul? 

- În living-room. Stă în fotoliu și cască ochii la lună. 

- Singur? 

- Nădăjduiesc! 

- Ce vrei să spui prin “nădăjduiesc”? 

- O ţirișică de răbdare, că spun tot! În vreme ce-mi făceam 
meseria, am descoperit în camera lui ceva extraordinar. Mult 
mai de preț decit toate schimbările din bibliotecă și din așezarea 
mobilelor. la priviţi! 

Din buzunarul pijamalei extrage o poșetută plată, din lac 
negru. Mi-o înmînează triumfător. 

- Și ce-i cu asta? - îl întreb nedumerit. 

- Cum? N-o recunoașteți? Dar e poșeta lui Gilly! Se afla pe 
noptiera inginerului. Înseamnă că și Gilly l-a vizitat în seara asta. 
De-abia s-a înfiinţat la Posada și-a și luat legătura cu el. Cu el 
sau cu apartamentele lui, ca să zic așa. Căci Gaterek n-a părăsit 
o clipă living-room-ul și terasa, după prînzul de gală. 

- Trebuie dusă neapărat înapoi! 

- Total de acord cu antevorbitorul! Dar mai întîi să vedem 
ce-i prin ea. 

Ceea ce și pornim să facem, deși nu-i frumos. Conţinutul se 
dovedește nesemnificativ. Cîteva fleacuri cuconești - ruj (Max 
Factor), o pudrieră (căreia nu-i identific marca), o cheie Yale, 
două ace de siguranţă, alte două de păr. Asta-i tot Cu excepţia 
unei minuscule oglinzi. 

Dar care-i femeia fără oglindă la ea? Privesc oglinjoara. Din 
apele ei se uită la mine o mutră deteriorată, aprinsă la faţă, 
îmbujorată de abuzul alcoolurilor tari. Seamănă uimitor cu mine. 

Intorc înciudat oglinda pe dos. Dar altă figură mă privește 
țintă. Nu mai sînt eu. De fapt, nu-i chiar o figură, ci o fotografie 
lipită pe spatele bucății de sticlă. Cam îngălbenită de vreme 
(sau de transpiraţie?!) și prost copiată. În imagine... Gilly! 
Imbrăcată într-un splendid costum, compus numai din două 
piese. O brichetă și-o eșarfă... Restul, așa cum o făcuse maică- 
sa! Nudă... 

Nu roșesc. Deși, s-ar fi cuvenit. Roșește în schimb Finichi. 
Tocmai el, care văzuse multe la viaţa lui, mai ales în viaţa lui de 
fotograf!... Dar se dovedește că alta-i pricina schimbării la față. 

- Formidabil! Seamănă uluitor! 


- Cum adică seamănă? Cu cine ai fi vrut să semene, de 
vreme ce-i domnișoara noastră Gilly? _ 

- Nu-i ea, maestre, nu-i ea! Imi dau și capul că nu-i ea. Insă, 
pentru un neprofesionist, poate fi foarte lesne confundată. Mai 
ales dacă nu-i ager de ochi. 

- Domnule Sică, nu cumva s-a consumat prea mult 
“asclerol”? 

- Lasă-mă-n pace, domnule Conan. Asta-i băutura mea 
naturală. Apa mă balonează. Dumneata nu te pricepi, nu-i ea și 
gata, am terminat! 

Nu-mi place ieșirea fotoreporterului. Merit mai multă 
condescendență. Acum mă ia cu persoana a doua. In interesul 
cauzei, renunţ să protestez. Mă rog, ăsta-i omul, asta fumăm! 

În schimb, mă simt extrem de deconcertat. Să-mi fie 
privirea atit de nesigură? Mă uit mai bine la fotografie. Finichi 
trebuie să fie beat criţă! Goliciunea superbă a actriţei ar putea 
da naștere unui fulg de ezitare, dar dac-o îmbraci, cu ochii 
minţii, este tot Gilly. 

- Haidem la culcare, domnule Sică! Discutăm miine. Cînd 
vom fi mai “relaxaţi”. 

Finichi sare ca ars. Jignit la culme, umple două păhărele. Le 
răstoarnă, pe-amiîndouă, pe gitul său propriu. Fără să-mi mai 
ceară încuviințarea de-a folosi și păhărelul meu. După aceasta, 
mai umple o dată păhărelele și, în sfîrșit, îmi întinde și mie unul. 
Generos! 

- Beți fără frică. Sînt la zi cu analizele! Și-apoi, Johnnie ăsta-i 
dezinfectant. Discutăm acum ce-avem de discutat. Nu putem 
lăsa pe miine. N-am terminat examinarea tuturor problemelor. 
Să ne uităm și la album. Şi-n afară de asta, nu-mi mai spuneţi 
mie, Finichi întîiul, că mi-s beat. Păi maestrule, eu sînt imun la 
tot ce-i potabil, exceptind apa. 

- Care album? - îl interoghez eu, stînjenit de intimităţile pe 
care și le îngăduie Sică. 

- Albumul menajeriei! - răspunde ațițat Isaiia Finichi. 

- Slăbește-mă, domnule, cu albume dintr-astea. Am și eu 
acasă. De cînd eram corijent la zoologie... 

- Meștere, nu-ţi fie cu bănat, dar eu nu te pot slăbi! 

Finichi dă la o parte un șir întreg de volume, face loc și, din 
spatele lor, scoate un maldăr de dosare burduhănoase. Cu 
braţele încărcate, nemaivăzind ca lumea pe unde calcă, e gata 


să se-mpiedice și le răstoarnă pe măsuta la care oficiaserăm, 
pînă atunci, degustarea scotch-ului. 

Se revarsă o puzderie de imagini. Mai mari și mai mici, 
executate pe fel și fel de hirtii fotografice. Lucioase (cu “glanz”), 
mate și semimate. 

Dar Finichi se grăbeşte să le-adune, vîrîndu-le precipitat la 
loc. 

După ce sfirșește cu reașezarea lor, se uită învingător la 
mine: | 

- Asta-i albumul! Aici, în dosarele astea! Imaginile sînt 
aranjate după anumite criterii. 

Trebuie să mărturisesc, - oricît ar fi de rușinos pentru 
calmul meu proverbial, - că ard de nerăbdare să văd și eu pe ce 
criterii funcţionează mintea selectivă a foto-reporterului Isaiia 
Finichi. 

- Pot să le privesc? 

- Nu! 

- De ce? N-ai spus c-o să le privim împreună? 

- Împreună, da! Fiindcă trebuie să vi le înfăţișez într-o 
anumită ordine, și să vă furnizez și explicaţiile corespunzătoare. 

Prima fotografie pe care o extrage din dosarul de deasupra 
poate fi considerată un autentic document de epocă. O scenă de 
bîlci. Pe călușei, călare, zimbesc înțepeniţi trei indivizi. În spatele 
lor se mai distinge o figură... 

Finichi își pune degetul chiar pe ea: 

- Ai să rizi, maestrule, ăsta-i domnul Nachtigal, în 
persoană... 

- la-ţi mîna de pe el! Cum vrei să mă uit, dacă l-ai îngropat 
sub arătătorul matale... 

- Lasă, că l-a îngropat mai zdravăn coana Marița! 

De fapt, cel mai mult mă interesează cei trei călăreţi și nu 
călușarul. După aprecierea mea, așa cum mă pricep, fotografia 
trebuie să fi fost făcută acum vreo două decenii. Femeia arată 
ca o amazoană din stampele anilor 1830, așa cum înfățișau, pe 
vajnicele centaurițe ale Americii de Sud, revistele ilustrate ale 
timpului. Chipul ei aprig, de-o frumuseţe magnetică și sălbatică, 
cu părul învolburat și trăsăturile frustre, polarizează privirile 
celor doi centauri de lîngă ea. 

Trăsnită idee, să călărești un cal de lemn, sprijinindu-te în 
baston. Dar așa înţelege ecvitația găliganul cel elegant care 


galopează în faţa amazoanei. Arată splendid, ca mascul. 
Tăietura nasului, de-o virilitate agresivă, întipărește pe figura lui 
un aer de împărat aztec. 

Mai amărit mi se pare călăreţul din spatele femeii. Cam 
grăsuţ. Cu trăsături molatice, flasce. Priveşte hipnotizat la ochii 
aprinși ai electrizantei trăpașe. Trezește impresia unui berbec 
buimac, iradiat de uitătura feroce a unui boa. Nu mi s-a mai 
întîmplat să zăresc pe chipul cuiva, întipărită cu atita pregnantă, 
dorinţa de-a deveni soțul sacrificat al unei șerpoaice. Cam 
obscen zîmbetul ce i se ascunde în comisura gurii, dar nespus 
de grăitor. 

Călărețul din față, în schimb, cu alura unui play-boy de 
acum trei sau patru decenii, își ţine capul întors cu maiestate, 
neezitind să privească ironic la amazoană și la nefericita ei 
pradă. 

- Zici că tipul din fundal ar fi Nachtigal? De unde ai aflat? 

- El este. Precis. Seamănă cu fotografia pe care i-a 
spînzurat-o coana Marița pe peretele din dormitorul ei. Nu aici 
este problema. Mai spinoasă-i tripla întovărășire a celor de pe 
câluții de lemn. Nu-i recunoașteţi? 

- De la bun început mi s-a părut că-i cunosc de undeva, dar 
totuși nu reușesc să-i identific. 

- Să vi-i numesc eu, atunci. Amazoana de pe poză este 
coana Marița de astăzi, bineînţeles la vîrsta epocii. Cavalerul din 
faţă, inginerul Siegfried Gaterek, iar pe postul de călăreț 
adjunct, mai la urmă, nimeni altul decît doctorul în medicină 
Hannibal Certega. Locul și data fotografiei: drăgaica de la 
Buzău, din vara anului 1949. Originalul l-am găsit pitit într-un 
sertar al bufetului cu etaj din living-room. Ce ziceţi, ai? 

Urmează apoi examinarea celorlalte piese din ciudatul 
album al fotoreporterului. 

lată-l, bunăoară, pe Lucky-Lucky pătrunzind pe furiș într-o 
odaie. Se simte de la o poștă că habar n-are că-i tras în poză. 

- Clănţăul îl vizitează destul de des pe inginer. Mai ales în 
lipsă. Camera în care se strecoară aparţine inginerului Gaterek. 

Apoi Bilă, fantasticul bucătar ai pensiunii, într-o fotografie 
mai veche. Să aibă și-aceasta vreo cincisprezece ani. Imbrăcat 
într-un halat de doctor, iar pe cap cu tichia aceea, atît de dragă 
marilor specialiști cărora le place nespus să se deghizeze în 
pontifi ai misteriosului ritual scornit de Aesculap. 


- Asta-i de pe vremea cînd încă mai făcea parte din corpul 
sanitar. Interesant, nu? 

- Cînd l-au exclus? Și de ce? 

- Rămine de aflat. Singurul care știe precis despre ce-i 
vorba, tot el trebuie să fie. Dar, în privinţa asta, nu-i prea 
vorbăreţ! 

Într-o serie de alte fotografii, o regăsesc iarăși pe coana 
Marița. Una din ele o înfățișează într-o barcă, - cred că-n 
Cișmigiu, pe lac - cu-o fetiță care să aibă vreo șase ani. La visle: 
inginerul Gaterek. Cu pălărie, haină la două rînduri, baston. 
Apariție cu totul nefirească într-o luntre de agrement. Copila s-a 
ghemuit lîngă madam Nachtigal care o învăluie cu braţele, 
parcă protejind-o de uitătura scrutătoare a barcagiului în toale 
de bal. 

Într-o altă fotografie, madam Nachtigal “se pozează” la 
volanul unui Wartburg de prin anii 1959. Lîngă ea, pe “locul 
mortului”, privind-o fascinat... doctorul Hannibal Certega. 

- Pe-asta am cules-o chiar din noptiera automobilistei. 
începuse să simtă gustul wartburghejilor. După cum se vede, lui 
Bilă porniseră să-i meargă treburile. 

Într-o fotografie “trasă” pesemne fără știrea subiecţilor, 
Bigă și Mogă privesc uluiţi la inginerul Gaterek care le 
înfățișează o cutie din lemn negru lustruit. 

Formidabil! Este chiar cutia cu care se juca madam 
Nachtigal. 

Obiectivul aparatului l-a surprins pe inginer tocmai în clipa 
cînd se pregătește să deschidă dispozitivul cutiei. Fraţilor Flintaș 
le-au ieșit ochii din cap. 

- Ai apucat barem să vezi ce le arăta inginerul? 

- Nu s-a mai putut. Dăduse buzna în odaie doctorul Bilă, iar 
Gaterek s-a grăbit numaidecit să-și pitească înspăimîntat cutia. 

- Și unde-i acum? 

- În living-room, să urmărească fazele lunii. 

- Nu inginerul, domnule! Cutia! 

- A! Păi cutia nu mai există. A dispărut! Am căutat-o în 
odaia inginerului de-am înnebunit. Nu-i și pace. Bănuiesc că i-au 
furat-o. Mai ales că-l văd oarecum tulburat. O ţinea pe 
bibliotecă, în dosul celor trei volume de “Opere” - Rebreanu. 
Ciudat e c-au dispărut și cele trei cărțoaie! 

- Cînd ţi-ai dat seama de absenţa celor trei volume? 


- Cînd am developat și-am făcut măririle. leri! În clipa cînd 
am fotografiat biblioteca, n-am observat dispariţia lor. Eram și 
grăbit, de altfel, să nu mă prindă inginerul în exerciţiul 
funcţiunii. 

În cel din urmă dosar mă găsesc și pe mine. Ascuns sub 
patul fraţilor Flintaș. Nu-s prea bine luminat, dar mă recunosc cu 
ușurință. 

- Nu-mi dăruiești mie fotografia asta, domnule Finichi? Să 
am și eu o amintire din perioada cînd mă aflam în concediul de 
creaţie. M-ar interesa, mai ales, și negativul! 

- Asta-i mai greu, maestrule! Mai am și alte imagini pe 
același film. Uitaţi, de pildă, tocmai fotografia asta... 

Simt că înlemnesc! 

Bigam și Mogam, sprijinindu-l pe inginerul Gaterek de 
subțiori, îl urcă grijuliu în “OZN”. 

- Se simţea rău? 

- Aiurea! O să rideţi, dar cred că era beat criţă. Duhnea de 
la o poștă a băutură. 

- Imposibil! Gaterek nu se dă în vînt după alcooluri. 

- Domnule Conan! Nu vă lăsaţi amăgit de declaraţiile celor 
din pensiunea Nachtigal. În casa asta bea toată lumea. Beau 
toţi, de parcă i-a lovit strechea. Parcă vor să uite ceva. Uite, așa 
mi-a intrat mie în capul meu prost de fotograf. Și Marița. Bea de 
stinge. Are amestecul ei preferat. Ţuică de prună, de la Proviţa, 
numai de-acolo o cumpără, combinată cu rachiu de cireșe 
amare. Bea și cu inginerul Gaterek, bea și cu doctorul Bilă, ba 
chiar și cu guristul ăla de Lucky-Lucky. Uite-o, aici, în fotografiile 
astea, ciocnind cu mai sus-pomeniții. 

- Ce-or fi vrînd să înece în atita alcool? 

- Domnule Conan, ascultă la bătrînul Finichi, că știe ce 
spune. Vor să se ametească unul pe altul. Vor să-și tragă 
reciproc clapa, ca să mă exprim mai pe șleau. Aici se joacă o 
carte mare, maestrule! Cu miză serioasă! Banii inginerului 
Siegfried Gaterek! 

- Hai că-i bună. Pe-asta de unde-ai mai scos-o? 

- Domnule maestru, știu că ţi se spune “detectivul”, dar 
acum ai încurcat-o. Pentru că aici, la pensiunea Nachtigal, 
situaţia-i albastra. Să nu crezi matale că-s nebuni. E și mai rău. 
Fac pe nebunii. Toţi. Și culmea-i că au un talent drăcesc de-a 
face pe nebunii. Nu numai că vor să se tragă pe sfoară între ei, 


dar vor să ne ducă și pe noi. Oare vă-nchipuiţi că madam 
Nachtigal nu-și dă seama ce-nvirtesc eu cu aparatele prin casa 
ei? 

Şi-mi înfățișează și ultima fotografie. 

Madam Nachtigal, în odaia lui lIsaiia Finichi. Stă plecată 
deasupra noptierei. Arată ca și cum ar fi terminat de scotocit 
prin străfundurile departamentului cu “Johnnie Walker”. Pe pat, 
la îndemiîna ei, zăresc dosarele cu fotografii. Celebrul album 
finichian. 

- Hait! Ţi-a depistat albumul! 

- Nix! Nu ține, maestrule, că nu-s prost! Mai am un album. 
Pentru intoxicarea curioșilor. Dar acolo-s numai fotografii 
apărute în “Actualitatea”. Copertele din ultimii cinci ani. Să se 
distreze și coana Marița. Sau alți amatori să-și vire nasul în 
dosarele mele. 

- Domnule Sică, să știi că nu ești prost! 

Isaiia Finichi primește complimentul flegmatic: 

- O să ridetți, știu! 

S-a făcut tirziu. N-am “Omega” la mine, dar pe noptiera 
fotoreporterului ticăie un ceasornic burduhănos, din acelea 
“Roskopf-Patent”. Sînt convins că merge prost și rămîne în urmă 
(în loc s-o ia înainte, cum procedează deșteptătoarele de 
calitate) dar arată ceasurile trei și jumătate (adică 03.30 h). 

Cînd trîntim cu fundul păhărelelor pe masă, luîndu-ne 
rămas bun de la ele, aceasta răsună sec și întristat. Insă 
minunea se produce, fără să se lase așteptată. Lemnul mai 
răsună o dată, chit că n-am mai ridicat păhărelele. Ce-i drept, cu 
alt ton. 

E însă lemnul ușii. 

- Cioc! Cioc! 

Ne uităm, surprinși, unul la altul! 

Ne ridicăm. Destul de greu. Din păcate, nu ne prea putem 
ține pe picioare. Orice tratament medical, la început, dă reacţii 
din cele mai neprevăzute. Chiar și cu “asclerol”! 

- Domnule Finichi! 

- Cine-i acolo? - întreabă cu glas nesigur și cleios Sică. Nu 
atit din pricina cantităţii de “asclerol”, - destul de apreciabilă, 
după părerea mea de nepriceput în de-alde astea, - cît din 
cauza surprizei. 

- Eu sînt, Gilly Izverna. Pot să intru? 


La trei și jumătate din noapte, actriţa se prezintă în vizită? 

- Poftiţi, vă rog! 

Pupăza își face apariţia într-un halat de noapte. Atit de 
transparent, încît i se deslușește de minune arhitectura pe care 
în zadar încearcă s-o ascundă. 


“Intermission” - ca-n filme! 

Finichi se fisticește. Eu, dimpotrivă, mă dezmeticesc brusc. 

Arătarea la față a actriţei mă surprinde. După cum e și 
normal. Dar îmi și confirmă anumite bănuieli. 

- Mă iertaţi că vă deranjez la ora asta, - gungurește Gilly, - 
dar sînt disperată... 

La asta mă și așteptam. Nu la disperarea ei, pe care-o 
simulează destul de anemic, cît la faptul c-o neliniștește 
conversaţia mea cu fotoreporterul. 

După ce stătusem îndelung de vorbă cu “urlatorele”, iată- 
mă în vizită nocturnă la Sică Finichi. 

Pentru actriță, asta trebuie să însemneze că există ceva 
care nu decurge normal. Și-atunci se decide să pornească într-o 
expediție de recunoaștere. Eram mai mult decit încredinţat că 
așa se vor desfășura evenimentele ulterioare întîlnirii mele cu 
Lucky-Lucky. De aceea mă simt extrem de încîntat de atestarea 
facultăților mele deductive. 

O întreb degajat, manifestînd o indiferenţă enervantă: 

- De ce disperată, domnişoară Gilly? Nu cumva exageraţi? 

- Domnule Conan, dar s-a petrecut ceva îngrozitor! Mi-am 
pierdut poșeta. Mi-e teamă să nu-mi fi fost furată! Am înnebunit, 
căutînd-o. Am răscolit toată casa. 

- Aţi cercetat în toate odăile? 

- Bineînțeles. Pretutindeni. Numai la dumneavoastră și la 
domnul Finichi n-am apucat să întreb. 

- Dar la inginerul Gaterek? Aţi fost să-l întrebaţi și pe 
dînsul? 

- Mda... - îmi răspunde actrița biiguindu-se. N-am găsit-o 
nici acolo. 

- Vă așteptați să fie la dînsul în odaie? 

- Nu, dar să vedeţi, oriunde se putea rătăci. Sînt o zăpăcită 
ce nu s-a mai pomenit. Îmi uit lucrurile, pe unde nu gîndești... 

- Fiţi liniștită. Vă asigur că, pînă la urmă, o s-o găsiți! Nu vă 
faceți atitea griji. 

Privirea actriței alunecă pe lîngă poșeta care se afla pe 
noptieră. Se face că n-o bagă în seamă. După care bate 
(strategic) în retragere: 

- Îmi pare rău că v-am deranjat. Vă cer scuze. Acum vă las 
să puneţi ţara la cale, în continuare. Pesemne că mai aveţi 
multe de discutat! 


Intervin la vreme, oferindu-i prilejul unei plecări onorabile: 

- Convorbirea, extrem de plăcută și instructivă (aici 
subliniez) pe care am avut-o cu domnul Finichi, s-a terminat. A 
ţinut cam mult. Dar merita. În curînd se crapă de ziuă, așa că 
merg și eu la culcare. Pot să vă conduc? Mi se pare c-aveţi odaia 
lîngă mine, nu? 

- Mulţumesc, mulțumesc din inimă. Așa-s toţi scriitorii? 

- În special cei grăsuţi. Gîndiţi-vă la maestrul Balzac. Avea 
chiar și diabet. 

Plecînd cu actriţa, îi șoptesc lui Sică: 

- Inginerul trebuie să fie pe terasă sau în living-room. Du 
bocceluţa fătuței la loc. Dar fă o copie după imaginea lipită pe 
spatele oglinzii! 

Urcăm în tăcere la etaj. 

Diva se preface cufundată în gînduri. Fapt ce mi se pare a fi 
de domeniul “science-fiction”-ului. Mai curînd aș zice că-i 
neliniștită. lar asta-i cu totul altceva. În definitiv, are și de ce să- 
și facă griji! Știe prea bine acest lucru. ȘI-I știu și eu. Din păcate, 
într-o mult mai mică măsură. 

Abia cînd ajungem în fața odăii ei, Gilly se hotărăște să 
ciripească: 

- Domnule Conan, tare mult aș dori să fac și eu o ședință de 
conversaţie cu dumneavoastră. Tot așa cum aţi conversat și cu 
domnul Finichi. 

- Cu multă plăcere! Dar nădăjduiesc s-o lăsăm pe miine! 

- Auzisem că dumneavoastră, romancierii, lucraţi mai mult 
noaptea. 

- Zvonuri și birfe! Uneori, se mai întîmplă, dar numai cînd 
rămînem singuri, în faţa mașinii de scris. 

- Regret. Nu prea mi-era somn. 

- Cu mine se întîmplă absolut invers. Îmi este un somn, de- 
mi vine să adorm pe mine. Dar miine sînt la dispoziţia dumitale. 
E bine? 

- Mă rog. Să zicem că-i bine. 

- Atunci ne vedem jos, în living-room. 

- Nici să n-aud așa ceva! Siînteţi invitatul meu, la breakfast. 
Am un ceai formidabil. 

- Încîntat. Îmi place ceaiul la nebunie, deși îmi este interzis 
de doctori. Zaharina o aduc eu... 

- Are și Mamariţa! 


- O prefer pe-a mea! 

Ne luăm rămas bun, pompiîndu-ne mîinile viguros. Apoi mă 
înșurubez în odaia mea. 

Nici n-apuc să-mi descalț pantofii, că se aud bătăi în ușă. 

- Domnule Conan, eu sînt, Gilly, nu vă speriaţi! Am vrut să 
precizez că voi servi ceaiul în odaia mea. Mă ocup personal de 
organizarea breakfastului. Așa l-am obișnuit și pe Bubi. 

Cînd auzisem ciocăniturile la ușă, nu mă speriasem cituși 
de puţin. De-abia acum, însă, simt că mă cuprinde un val de 
spaimă. Un ceai, în odaia personală a divei, nu-mi miroase a 
bine. Chiar dacă-i englezesc, “pur sînge”! 

Mai întreprind o ultimă încercare de salvare: 

- Stimată domnişoară, nu credeţi că-i riscant să servim 
breakfastul în odaia dumneavoastră? N-aș vrea să compromit pe 
nimeni... 

- Fiţi liniștit. Dumneavoastră nu prezentaţi un pericol. Şi- 
apoi nu există nici un risc. N-o să vă mănînce gaia. 

M-a jignit de moarte. Și-asta numai pentru că sînt oleacă 
mai trupeș decit cățelușul ăla de Bubi. 

Răzbunarea va fi cruntă. Indulcindu-mi mînia ce mă roade 
c-un pic de zaharină, îi spun printre dinţi: 

- Atunci am să vin, domnişoară Gilly. Dar miine renunţ la 
regim!... 


A 7-a artă (cu subsol) 

Pickhammer-ul care s-a apucat să-mi perforeze ușa mă 
trezește pe la 10 (și ceva). Bubuitul neîncetat al ciocanului 
pneumatic izbutește să mă extragă cu greu dintr-un coșmar de 
factură pur psihedelică. 

Se făcea că înot, alături de Sică Finichi, într-o sticlă uriașă 
de “Johnnie Walker”. Pentru a seca lichidul spirtos în care ne era 
dat să murim, îl beam pe nerăsuflate. Lichidul scădea vertiginos, 
văzînd cu ochii. Insă un demon nevăzut avea grijă să umple din 
nou sticla, și iarăși o luam de la capăt. Chestia cu mitul lui Sisif, 
binecunoscutul performer din mitologie, era un fleac pe lîngă 
ceea ce sufeream noi. 

- E zece, domnule Conan! Se-aude? Peste o jumătate de 
ceas vă aștept la ceai! 

Pesemne că actrița bătea mai demult la ușă. Numai așa îmi 
pot explica intervenţia pickhammerului din vis. 

- Vin numaidecit, domnișoară! Poţi să sistezi operaţia de 
demolare a clădirii. In douăzeci de minute sînt la dumneata! 

Mă bărbieresc precipitat și... încrucișat. Mai întîi cu mașina 
de ras electrică. Dar, în plină acţiune, se arde bobina 
motorașului. Uitasem că la Posada au curent de 220. La noi, pe 
Calea Moșilor, avem numai 110 volţi. Decît să-l dau la 
cooperativă, pentru reparaţie, mai bine îl arunc. Ceea ce și fac. 
După aceea recurg la clasicul aparat de ras. Nici acesta nu 
funcționează prea satisfăcător. Abia cînd îl spăl, constat că 
montasem două lame deodată. Nenorocit sistem, să-mi păstrez 
rezervele în aparat! 

În timp ce mă îmbrac la repezeală, îmi formulez în gînd o 
scuză cît mai verosimilă (și literară) pentru a mi se face iertată 
întîrzierea la breakfast. 

Dar actrița mă copleșește, încă de la intrare, sub năvala 
unor politețuri atit de bizantine, încît uit întorsătura de frază, - și 
ce frumoasă era, - pe care o cizelasem îndelung pe coridor. 

- V-am pregătit un fotoliu, domnule Conan. Chiar lîngă 
măsuţă. E cel mai zdravăn și mai comod din toată casa. L-am 
cărat aici ajutată de Lucky-Lucky. Imediat dă și apa în fiert. 

- Dar nu vă grăbiţi. Eu sînt cel vinovat. N-am știut că-i atit 
de tîrziu. 

- Dimpotrivă, vina-i a mea! N-am precizat ora. Făceţi-vă 
comod, domnule Conan. Să vă mai dau o pernă? 


- Mă răsfățaţi, domnişoară Gilly! 

- Meritaţi mult mai mult, maestre. 

Hait! Mă ia și diva cu “maestre”! Sînt pomicol! 

- Cum preferaţi “bacon”-ul? Mai fraged, sau crocant? 

- Care “bacon”? 

- Vai de mine! Se poate? Un scriitor de romane criminale 
care să nu servească la breakfast “eggs and bacon”, “jam” de 
portocale, ceai “Queen Mary” și whisky “Johnnie Walker”? Și 
fără două sau trei cești de cafea zdravănă? Am pus la prăjit 
niște costiță afumată formidabilă, de casă, pe care mi-a dat-o 
Mamariţa. Mi-a mai făcut rost și de cinci ouă, de la găinile ei, 
imediat le azvirl și pe dînsele în tigăiţă, peste costiță, pîinea se 
prăjește la “grill”, cafeaua vă așteaptă fierbinte, la termos, 
preparată americănește, după cum am citit în “Paris-Match”, 
așa că totu-i în regulă și “okei”. Numai “Johnnie Walker” nu se 
mai găsește în casa asta. Se pare că s-a terminat astă-noapte! 
Abia am găsit o sticluţă pitită, de “Black and White”. La cine 
credeţi? La bietul doctor Bilă! 

- Doamne Dumnezeule! Dar mă omoriți cu-atitea atenţii!... 

- D-apăi ce sîntem noi artiștii, domnule Conan, intelecți, sau 
vagabonzi? Muncesc de patru ani în cinematografie, Am mai 
învățat și eu cîte ceva. V-aţi închipuit, oare, că n-am absolvit 
școala vieţii? Păi eu citesc de le rup, domnule Conan! Nu-i lună 
în care sa nu lecturez un roman polițist! 

Frecventarea clasicilor romanului negru își arata roadele. 
De unde se poate deduce că există posibilităţi majore și pentru 
obținerea unei educații de autodidact. 

Constatind că și-a dat atita osteneală pentru organizarea și 
prepararea acestui breakfast literar, demn de cele mai reușite 
pagini de James Hadley Chase, renunţ să-i mai comunic că una 
mănîncă eroii din romane, și alta autorii lor. Și, pentru a salva 
onoarea breslei, mă sacrific pe altarul artei și încerc să fac față, 
cu cinste, acestei grele clipe. Mai ales că urmăresc un scop! 
Adunarea de informaţii profesionale... 

După îngurgitarea rapidă a celor cinci ochiuri pe costiță 
prăjită (“eggs and bacon”), bine rumenită, răspîndind un parfum 
ucigător de afumătură, după trei cești de ceai (“Queen Mary 
Tea”, pe care nu-nţeleg de ce l-a adus domnul Bubi Volkswagen 
de la Londra, din moment ce se găsește și la noi), după două 
căni de ness, atit de tare încît putea să trezească și-un mort, 


după lichidarea unei jumătăţi de flacon “Black and White”, simt 
că, literalmente, plesnesc. 

In răstimpul cît actrița eliberează măsuța de rămășițele 
breakfastului (rămășiţe!? - asta-i un fel de a spune, pentru că n- 
au mai rămas decit farfuriile și tacîmurile), cărînd totul în 
kicinetă, fumez tacticos, ca un pașă, plimbîndu-mi privirea prin 
încăperea rezervată marii noastre artiste de film. 

Judecînd după aspectul odăii, dragostea Mamariţei faţă de 
Gilly pare să nu cunoască margini. Eleganţa perdelelor de tul, 
studioul din lemn de nuc, intarsat cu trandafir, prevăzut cu două 
noptiere (că dacă avea una tușea), măsuţa la care devorasem 
breakfastul, scaunele tapisate, moderne și joase, dulapurile 
ascunse în perete, persianul de pe dușumea, faptul că există și 
o kicinetă pentru prepararea diverselor colaţiuni de mai mică 
dimensiune, apoi și baia personală spre care dă o ușă mascată 
în tapetul camerei, toate acestea dovedesc că actriței i se 
acordă un privilegiu deosebit. Și care, în orice caz, indiferent ce- 
ar spune coana Marița, fusese mai demult și îndelung pregătit. 
Din toate punctele de vedere. 

Deasupra greoiului bufet din stejar masiv, înrudit de- 
aproape cu acela din living-room, se zgiiesc la mine două 
fotografii înrămate. Deodată, mă prinde curiozitatea să mă 
zgiiesc și eu la ele. 

Se află acolo și imaginea cu madam Nachtigal, inginerul 
Gaterek și fetița plimbîndu-se în barcă. Apoi, într-o singură 
ramă, două chipuri ale pupezei, - capete de studiu, de-un prost- 
gust revoltător, - o înfățișează pe Gilly în niște roluri de mîna a 
cincisprezecea deghizată ca indiană (imitînd-o pe cea din 
“Awaramu”) și ca gospodină (pesemne pentru vreun film 
publicitar dedicat aspiratorului “Record”). 

- Știţi cine-i fetița din barcă? O recunoașteţi? 

Gilly se apropie de mine pe nesimţite. Acum privim 
împreună la fotografia pe care, de altfel, o cunosc foarte bine. 

- N-aţi vrea să ziceţi că sînteţi dumneavoastră? 

Mirarea mea este și sinceră. Fetiţa arată cam smolită la 
faţă și destul de neagră la păr, Gilly poartă o coamă de-un roșu 
agresiv. Bineînţeles, nu-i exclus ca aici să fi intervenit decisiv și 
“Tonal”-ul. 

- Ba eu. Eu și numai eu! Cred c-aveam vreo patru anișori! 


Gilly se înșeală. Încă din fotografia pe care o văzusem la 
Finichi, apreciasem virsta fetiţei la vreo șase-șapte ani. 

- lar Mamariţa arată mai frumoasă ca oricînd. Era și dînsa la 
vîrsta cea mai dragă, cînd umblau bărbaţii înnebuniţi după ea. 
Ce zi de neuitat! Pe lac, la Floreasca, cu Mamariţa și cu nea 
Zighi. Toţi în haine de duminică. 

În splendida și emoţionanta ei afirmaţie, există două lucruri 
tulburi. Primo: la sosirea triumfală, declarase că-i cunoaște pe 
Gaterek și pe Bilă numai din corespondenţa cu Mamariţa. Bun, 
Dar ce ne facem cu secundo: navigația celor trei avea loc pe 
apele Cișmigiului. 

Ceva nu funcționează normal! Dar nedumerirea mi-o rețin 
numai pentru uz propriu. Cu toate acestea, demonul curiozității 
nedîndu-mi pace, simt nevoia ca, pentru completarea 
documentaţiei de care am atita nevoie, mai ales acum cînd văd 
că se încurcă lucrurile, să-i mai pun o întrebare actriţei: 

- Nenea Zighi este domnul inginer Gaterek, nu? Înseamnă 
că-i o veche cunoștință. Și-a dumitale, și-a coanei Marița! Sau 
mă-nșel? 

- Ba nu vă-nșelaţți deloc! Numai că trebuie să lămuresc 
situaţia. Acum n-ar mai avea nici un rost să m-ascund de 
dumneavoastră. Îmi inspirați o deosebită încredere. Cărţile 
dumneavoastră m-au ajutat dintotdeauna. Siînteţi singurul om 
căruia-i pot dezvălui adevărul. 

- Mă simt onorat, domnișoară Gilly, - pornesc și eu să mint 
(în interesul cauzei), - dar nu pot aprecia dacă am să fiu în stare 
de-a răsplăti, la adevărata valoare, prețuirea dumitale. 

Actriţa înghite în sec, și-mi servește în continuare urmarea 
discursului (pe care bănuiesc că-l avea pregătit mai de mult și 
pe îndelete): 

- Să ne-ntoarcem la oile noastre, adică la mine și la 
Mamariţa. Nenea Zighi, trebuie să vă mărturisesc, a avut, și mai 
are încă un rol foarte însemnat în cariera mea! 

- Chiar de la patru anișori ați început să lucraţi în 
cinematografie? 

- Vă ţineţi de caragațe, maestre Conan! Vai, iertaţi-mă, m-a 
luat gura pe dinainte, dar mi-a făcut impresia că vă faceți mişto 
de mine. De-abia aştept să vă povestesc viaţa mea, greutăţile 
nemaipomenite prin care am trecut, pînă să ajung și eu un 


cineva, un nume în lumea filmului. Am suferit o viaţă întreagă, și 
văd că mi-i dat să mă chinuiesc și mai departe... 

Și simulează un suspin înăbușit, un plînset interiorizat, sec, 
fără cuvenitele șiroaie de lacrimi. Işi duce batistuța la pleoape, 
izbutind doar să-și mai întindă rimelul. Apoi toarnă un păhărel 
de “Black and White” pe care-l soarbe demolată sufletește. 

Îmi repugnă maniera actriţei, de-a consuma alcool la 
asemenea ore, și, pentru a-i servi o lecţie, declam educativ: 

- Mie să nu-mi mai turnați, domnișoară, de felul meu sînt un 
temperat! 

- Nici n-aveam de gind, maestre! Deși nu s-ar zice că sînteţi 
temperat în permanenţă. Că la domnul Finichi, astă-noapte, n- 
oți fi consumat Pepsi Cola - avînt și energie! 

Încerc să readuc discuţia pe un făgaș mai puţin periculos: 

- Nici o clipă nu mi-a trecut prin gînd să vă tachinez, ci, 
dimpotrivă, sînt nespus de curios să v-ascult povestea. Sint 
realmente emoţionat. Daţi-i drumul. Vorbiţi deconectată. Sînt 
numai ochi și urechi! Orice viaţă e-un roman, și-orice roman e-o 
viaţă! 

Înspăimîntat de tîmpenia “aforismului” comis cu-atiîta grabă 
și ușurință, aştept îngrijorat replica actriţei. 

- Mare vorbă aţi spus. Așa scriitor mai zic și eu! Mai tare ca- 
n “Vicontele de Monte-Capri”! 

Ar fi stupid să-mi uzez neuronii, străduindu-mă să identific 
dacă-i o aluzie la Dumasc-tatăl sau la Axel Munthe. Lecturile 
actriței sînt atît de vaste, încît sînt posibile și referiri duble. 

- Fac și eu ce pot, domnișoară Gilly! 

- Nu vă luaţi în deridere, scumpe maestre. Chestia cu “orice 
viaţă e-un roman, și orice roman e-o viață” e ceva de-ţi stă 
mintea. Chiar așa. Căci și viața mea este un adevărat roman. 
Vorbiţi ca din maximalele și afrodismele pe care le-am citit eu 
într-un dicţionar de clasici moderni. 

Emoţionată, poate din pricină c-a reușit să nu-și uite textul, 
actriţa stinge chiștocul ţigării în scrumieră. 

- Sînt o copilă din flori naturale, domnule Conan! Nu din 
plastic... Nu mi-am cunoscut nici mama, nici tatăl. Părinţi inculţi, 
maestre. Noroc că m-a cules de pe stradă, sau de pe bulevard, 
căci nici adresa nu mi-o știu, Mamariţa. S-a îngrijit de mine, ca o 
mamă de copilul ei legal. La virsta aceea n-aveam minte... adică 
tinere de minte... vreau să zic că nu-mi amintesc nimic din anii 


aceia. Mamariţa spune că m-a dat la o doică de ocazie din 
Provita, un sat de prin împrejurimile astea, la niște oameni de 
treabă, pe care i-a plătit din gros. Acolo am crescut pînă venise 
vremea, vorba cîntecului, să-nvăț la școala elementară. Atunci 
m-au transportat la București, unde nenea Zighi s-a îngrijit de 
cultura mea primordială. Am locuit la o gazdă, undeva prin 
bariera Vergului. Din cînd în cînd, la o lună sau două, venea la 
București și Mamariţa. 

Bineînţeles, actrița nu insistă asupra anilor de după 
absolvirea școlii elementare. 

- De pe la zece ani, n-am mai văzut-o pe Mamariţa. Avea 
mari necazuri cu viaţa ei în proprietate personală. Călușarul ăla 
nemernic, muieraticul de Nachtigal, îi făcea mizerii. Se ţinea ca 
scaiul de ea, învinuind-o că umblă după alţi bărbaţi. De la o 
vreme la alta, mai primeam cite-o scrisoare. 

Povestea începe să devină tulbure, dar interesantă în 
același timp. 

- Bine, dar îl aveai ca sprijin pe domnul inginer Gaterek. 

Gilly păleşte, încearcă să recupereze, şi-mi declamă 
melodramatic: 

- Nici de dînsul n-am avut parte. Era foarte ocupat. Lucra la 
drumuri și șosele. Mereu plecat prin ţară. Pînă la urmă s-a 
mărginit să trimită banii pentru întreţinerea mea. Și iată, în 
chipul ăsta, am rămas pentru a doua oară orfană. Ce soartă 
amară! Numai pe drumuri! Părinţii, pe care nici pînă astăzi nu i- 
am aflat cine sînt, m-au părăsit la margine de drum. lar cei care 
mă adoptaseră au fost nevoiţi, datorită vitregiilor vieţii, să mă 
lase să-mi văd singură de drum. Care-i diferenţa, de la un drum 
la altul? Curată tragicomedie, nu-i așa? 

- Cum adică, ai rămas de capul dumitale la zece ani? 

- Nici chiar așa să n-o luăm. Se ocupa de mine gazda 
angajată de nenea Zighi. Dar pînă acum, pînă la sosirea mea la 
Posada, n-am mai avut prilejul să-i întîlnesc. Nici pe Mamariţa, 
nici pe nenea inginerul. Și ce dureroasă reîntilnire. Mi se par 
îmbătrîniţi și schimbaţi. Nici n-am avut timp să schimb vreo 
vorbă cu dînșii, să aflu ce s-a întîmplat în acești ani, de nu s-au 
mai arătat la faţă. De altfel mi-i teamă să nu-i jignesc, punîndu- 
le asemenea întrebări. Am impresia că nenea Zighi e cam 
suferind. De-aia a și devenit atît de scump la vorbă. Și-apoi, de 
unde s-o fi procopsit cu tăietura aia de la git? 


Toată poliloghia divei miroase de la o poștă a fabricat. Ieftin 
și de serie. Episoadele, expuse cu atita tragism de Gilly, nu se 
încheagă defel, iar cronologia este respectată destul de precar. 

Ceea ce aș vrea neapărat să aflu ar fi scopul pe care-l 
urmărește actrița, prin inabila ei încercare de-a mă emoţiona cu 
orice preț. 

Consider că-i cazul să insist, așa că mai lansez o întrebare: 

- Am impresia că-l cunoști și pe domnul doctor Hannibal 
Certega, tot de pe vremea aceea, nu-i așa? 

Nu m-așteptam la rezultatul pe care-l obţin: 

- Pe caiafa de Bilă, pe individul ăsta ordinar? Sigur că-l 
cunosc! Cine era tot timpul pe lîngă nenea Zighi? Cine-i dădea 
tîrcoale Mamariţei, dacă nu libidinosul de Bilă? De cite ori 
Mamariţa și cu nenea Zighi veneau la București să mă vadă, mai 
totdeauna se vira și el. Apărea ca din senin, cu droaga lui de 
Wartburg, ne invita pe la restaurante, cel mai adesea la “Carul 
cu bere”, la șosea, la teatrul de revistă. 


- Domnișoară Gilly, îndrăznesc să te rog ceva, - îi curm eu 
insinuările ei calomniatoare, - dacă nu te superi, tare aș mai 
dori o cafea, mai ales că te pricepi s-o prepari... lichidul din 


termos văd că s-a terminat... ` 

- Cu cea mai mare plăcere! Imi pare rău că nu mi-ați spus 
pînă acum, Se poate să vă jenați față de mine? Păi pentru 
dumneavoastră aş face orice, darmite o cafea. 

- Dacă aşa stau lucrurile, atunci fă-mi una dublă, fără zahăr, 
tare și groasă. Dar să nu fie “Ness”, că mă întărîtă la nervi... 

Sorb în tihnă din cafeaua servită de Gilly. Şi trebuie să 
recunosc că-i delicioasă (cafeaua). Gilly, în schimb, e generoasă. 
A umplut termosul din nou. 

Continui totuși să fiu foarte atent la procesul de fabricaţie al 
unei false autobiografii, pe care diva se străduiește să-l 
improvizeze cît mai “ad-hoc”. 

- Am răzbit tare greu în lumea filmului, - declamă plîngăreţ 
Gilly, - nu știu ce m-aș fi făcut, dacă n-aș fi avut și eu, ca orișice 
om, cîteva pile serioase, acolo unde se cere... 

- Bine, bine, dar ce-ai meșterit, de la absolvirea școlii 
elementare, - sper că de șapte ani, - și pînă la vîrsta debutului 
pe ecran? 

- Cum adică? Păi ce era să fac? M-am pregătit pentru 
actorie. Apoi m-am prezentat la fiecare solicitare de figuranţi, 


am luat lecţii particulare de dans, de mișcare scenică, de 
mimică, de dicţiune. Și, uite-așa, au trecut anii. Filmam cîte-o 
săptămînă două, apoi iarăși îmi reluam studiile de specialitate... 

- Și de ce nu ţi-ai continuat învăţătura? De ce nu te-ai 
înscris la liceu, sau măcar la școala de artă? 

- Cu ce? Fără o para chioară? 

- Dar lecţiile particulare cu ce ţi le-ai plătit? 

- Cine-a zis că le-am plătit? Am avut un noroc orb. Am fost 
descoperită de un om de artă, un adevărat meceneu, în orice 
caz un tip dezinteresat, dornic să mă admire și-n filme. Avea 
relaţii, avea bani, avea mașină. M-a pregătit el personal. Zi de zi 
și ceas de ceas. M-a învăţat să dansez, mă ducea aproape în 
fiecare seară la “Melody-bar”. M-a învăţat să recit. Să știu ce-i 
aia un brekfast, un whisky, un gin-fizz, mă rog, tot ce i se cere 
unui actor de film modern. Patru ani de-a rîndul s-a ocupat de 
mine. 

“Actriţa” continuă să mă aiurească: 

- Avea prieteni pe la studiouri cu duiumul. Mai un regizoraș, 
mai un maşinist. Cunoștea și cîțiva din ăia care angajează 
figurația... 

O întrerup, curios să știu care-i situaţia actuală a 
“mecenei”: 

- Și astăzi, tot el se ocupă de dumneata? 

- Păi se-nțelege, cine altcineva? Asistă la fiecare filmare. Mă 
îndrumează. Mă duce cu mașina. Mă povăţuiește cum să cultiv 
relaţiile. Cum să primesc o invitaţie la masă, la dans, la o audiție 
de jazz, la o vizionare de stampe. Mă rog, arta de-a întreține 
atmosfera artistică. 

- Da! Mda! Văd c-ai trecut prin toată filiera. Și cine-i 
“mecena” ăsta, al dumitale? 

- Păi l-aţi și cunoscut! Bubi, arhitectul care m-a adus cu 
mașina. 

- Dumneata ești singura lui descoperire? 

- Sigur că da. O dată în viaţă dai peste o asemenea ocazie, 
ca Gilly! Și-apoi, să-l ferească Dumnezeu să umble și după alte 
pupeze, că-l fac pensionar medical gradul unu, cu însoțitor. 

- Lucrezi mult, domnișoară Gilly? 

- Nu prea! Sînt nemaipomenit de gelozită. Nu-mi dau decit 
roluri mici. Și-ălea, mai mult în filme publicitare. Pe cîți nu i-a 
dus Bubi, să-i convingă de valoarea mea, la “Mon Jardin”, la cîți 


nu m-a trimis cu scrisori de recomandaţie. Cite probe n-am dat 
la studiou, în odăi neîncăpătoare, sau chiar la domiciliu, că n- 
aveau liber platoul. 

Curios să aflu ce mai fermentează în capul unei dive, mă 
încumet s-o interoghez în continuare: 

- Totuși, dacă Mamarița dumitale și cu inginerul Gaterek îţi 
sînt ca și niște părinţi adoptivi, de ce nu te consulţi cu ei? De ce 
ţii neapărat să te sfătuiești cu mine? 

- Dar v-am spus că nu i-am văzut de vreo zece ani. Ce știu 
ei despre problemele mele de creaţie artistică? 

- Bine, dar domnul inginer Gaterek te-a ajutat tot timpul. 
Cel puţin așa mi-ai comunicat. 

- M-a ajutat, dacă ajutor se pot numi firimiturile pe care mi 
le-a azvirlit de la ospeţele lui. Păi știi dumneata, domnule 
Conan, cine-mi este nenea Zighi? 

- N-aș putea zice! În orice caz, judecînd după spusele 
dumitale, ţi-a fost ca un tată! 

- Aiurea! O bestie! Ca și doctorul Bilă, ca și draga mea 
Mamariţa. S-au îndopat, au huzurit, s-au scăldat în bani. Mie ce 
mi-au dat? Nimic! S-au ascuns. Au fugit de mine. De ce m-am 
invitat singură, aici la Posada? Asta nu s-a-ntrebat nimeni. Dar 
dumitale pot să ţi-o spun. Anume am venit, să le cer socoteală! 
Să-i întreb de ce m-au părăsit vreme de zece ani. De ce m-au 
lăsat pe mîna meceneului de Bubi, de ce n-au mai dat nici un 
semn de viaţă atita timp? Pentru asta am venit. Acum cred că li- 
i frica de mine. N-aţi văzut ce primire mi-au făcut? 

- Dar ce i-a determinat să te facă pierdută și uitată? 

- Asta m-am întrebat și eu mereu ce învirtește nenea Zighi, 
Ce lucrează. Pe unde-i umblă pașii. În ultimii ani l-am rugat și pe 
Bubi să afle cîte ceva. 

- Și? A reușit? 

- Bubi a răscolit pretutindeni, a-ntrebat o mulțime de lume. 
Toţi spun că din matrapazlicuri ar fi adunat o groază de parale; 
zice-se că-s peste o jumătate de milion. Unde-s marafeţii? 
Tacere, tăcere, tăcere! Mai tare ca-n “Hamlet”, filmul ăla poliţist 
pe care l-am vizionat la televizor!... 

Începe să devină mai interesant. Diva întoarce placa. 

- Nu te supăra, dar aș vrea să mai întreb ceva. Ai pomenit, 
în timpul prînzului de gală, despre vinzarea casei din București a 
inginerului Gaterek. Adineauri ai afirmat că n-ai reușit niciodată 


să-i afli adresa. De unde știi c-ar fi avut vreo casă a lui, și de 
unde ai auzit de vînzarea ei? 

Gilly pune o frînă bruscă tonomatului de confidente. Văd de 
departe că nu prea pare dispusă să monteze discul cu adevărul. 
Continui: 

- De vreme ce intenţionezi să-mi ceri o mînă de ajutor, 
trebuie să-mi dezvălui tot ce-ai aflat. Nu știu de ce, dar am 
impresia că nu-ţi prea dă ghes inima să-mi mărturisești sursa 
informaţiei referitoare la vinzarea casei. 

Pînă la urmă, actriţa se hotărăște: 

- V-am mai spus că-mi inspirați o încredere nemărginită, 
Deci am să vă transpir și eu ce-am auzit de la niște persoane de 
neîncredere. Adică de la Lucky-Lucky. 

- Parcă nu-l cunoșteai! 

- Aici e-aici! Din păcate îl cunosc. Și încă de mult. Dar n-am 
vrut să afle Bubi. Lucky-Lucky e-un băiat de treabă, fifti-fifti. Mă 
iubește și-l iubesc. Vă spun sincer, o iubire ca-n “Traviata”. 
Odată și-odată, tot va trebui să mă descotorosesc de Bubi. Dar 
nu pot chiar imediat. La urma-urmei mă ajută material, și n-am 
de unde să-i înapoiez pe loc împrumuturile. Să mai aștepte. Deși 
cred că meritam să-mi asigure întreţinerea, fiindcă am învățat 
pe brînci iar studiile mele de artă actoricească i-au folosit mai 
mult lui decît mie. 

- Dar Lucky se împacă atit de lesne cu relaţiile pe care le 
întreţii cu domnul Bubi? Cu relațiile dumitale artistice? 

- Maestre, pe ce lume trăieşti? Așa-i viața artiștilor, plină de 
sacrificii. lar Lucky-Lucky e și el artist și mă înțelege. 

Evoluţia relaţiilor dintre scriitorul Al Conan și actriţa Gilly 
Izverna începe să mă îngrijoreze. De la pronumele de reverență 
“dumneavoastră”, care-mi convenea, trecerea la “maestre” și la 
profilarea unei persoane a doua (plus “pe ce lume trăiești”), îmi 
declanșează semnalul de alarmă. Așa că iau măsurile de 
rigoare: 

- Uite ce-i, domnişoară, trebuie să-ţi declar, sus și tare, că 
am altă concepţie despre viață. Dacă solistul se-mpacă atit de 
lesne cu financiarul carierei matale, înseamnă că-n afara corzilor 
vocale nu mai dispune și de vreo cîteva morale. 

- Ei, nu mai spune, măestrică! Va să zică te șifonează 
concepţia mea despre viaţă? Păi ce-mi ești tălică, atunci? Oi fi 
vreun zmeu? Ce, dumneata nu te-nvirţi prin lumea asta 


“artistică”? La început, finanţarea carierei mele de către domnul 
Bubi nu te-a prea deranjat. Dar te șifonează faptul că mă iubesc 
cu Lucky. Da? Asta te zgîndără? Nu vezi nimic din ce se petrece 
în jurul matale, maestre? Și mai zici că ești scriitor? Halal de-așa 
scriitor! Inginerul Gaterek poate să-și îngăduie să fure ca-n 
codrul Vlăsiei, doctorul Hannibal Certega poate să fie dat afară 
din medicină pentru avorturi ratate, Mamariţa poate sa-l ducă 
de nas pe călușarul ei, numai eu n-am voie să fiu fericită cu 
Lucky. De ce? 

Peroraţia actriței mă lasă rece. Sînt obișnuit cu teatrul. Mai 
ales cu cel ieftin, de duzină. Ca să-i domolesc falsa revoltă, îi 
declar tăios: 

- Am văzut altele și mai și. Nimic din ce-i omenesc nu-mi 
este străin. Dar nu mă-nvoiesc cu mișelia, spurcăciunea și jegul 
sufletesc. Tot ce-mi spui matale este posibil. Dar e urit! Și nu se 
mai poartă. Mai bine astimpără-ţi nervii și explică-mi mai 
limpede ce urmărești cu toate astea? Ce-i cu doctorul Bilă? N- 
am prea înțeles. 

-  Numaidecit ai  să-nţelegi! Doctorul, mumia asta 
hodorogită, s-a ocupat toată viața numai cu învirteli. De-aia l-au 
și băgat la piîrnaie. Bun! Dar cînd i-am spus că și eu bănuiesc că 
nenea Zighi ascunde ceva, ce crezi că mi-a cerut? Să aflu, cu 
orice preț, unde și-a ascuns nenea Zighi banii. 

- Care bani? 

- Banii de pe casă. Cel puţin vreo trei sau patru sute de mii 
de lei. E bine? Dacă nu aflu unde și-a pitit inginerul mangotii, o 
să fie vai de capul meu... 

- Și de cînd l-a încadrat Mamariţa dumitale pe post de 
bucătar-șef? 

- Nu știu precis. Dar se pare că imediat după ce-a ieșit de la 
internat. De-atunci n-a mai plecat de-aici. Atît am izbutit să aflu. 

- De la cine? 

- De la Lucky! 

Acum chiar că nu mai înțeleg nimic. Actrița joacă teatru. 
Toată lumea gonește înnebunită după banii inginerului. Este mai 
mult decit clar că se încurcă iţele. 

Trăgind însetat din “Snagov”-ul pe care l-am aprins din 
numai patru chibrituri, sorbind însetat din cafea, degustind 
cumpătat din lichidul de ambră, încerc să pun ordine în situaţia 


internă de la pensiunea Nachtigal. Și cum sînt meticulos, 
numerotez chestiunile la ordinea zilei. 

Primo: actriţa se prezintă la Posada, la cererea ei. 

Secundo: i se organizează o primire mai mult decit 
călduroasă. Care, după toate semnele, pare să fi fost îndelung și 
în secret pregătită. 

Tertio: Lucky-Lucky o cunoaște pe Gilly. În răstimpul 
perioadei de odihnă de la Posada, unde s-a prezentat înaintea 
actriţei, stă cu ochii pe inginer, pe Mamariţa, pe Bilă și pe ceilalți 
pensionari ai menajeriei, pentru a putea furniza informaţii la zi 
ultimei sosite. Deci, o primă concluzie: cei doi artiști, cîntărețul 
“pop” și actrița de filme particulare, clocesc ceva, în 
coproducție. 

Quatro: doctorul Hannibal Certega riîvnește cu patimă la 
paralele bunului și vechiului său tovarăș. 

Mai departe nu mai numerotez. Prea sînt multe probleme. 
Deci, renunţ. Și bine fac. N-are nici un rost. Pentru că totul este 
atit de încilcit, - și nu numai în capul meu, - încît se cere 
imperios continuarea cercetărilor, pentru a afla cît mai mult. 

Coana Marița, pitoreasca mea gazdă, uneltește și ea ceva. 
Bunăoară, enigmatica zuruire a pietricelelor din cutie. 

Moartea lui Tudoriţă. Are, precis, și ea, un tilc ascuns. 

lar veghea, de fiecare noapte, a inginerului denotă că stă la 
pîndă. Că așteaptă să se petreacă un eveniment, despre care 
pare să fie avizat. 

Nici Finichi nu mi se pare a fi ușă de biserică. Prea adună 
documentaţie. 

Ceea ce nu reușesc să definesc clar este rolul fraților 
Flintaș, caraghioșii de Bigam și Mogam. 

Pe neașteptate, mi se aprinde o diodă: 

- Domnișoară Gilly, acum că ne-am mai liniștit, aș vrea să 
mă lămurești în privinţa nepoților doamnei Nachtigal. Îi cunoști, 
au ba? 

- Asta-i bună! Păi cum să nu ne știm. Bigam și Mogam sînt 
foarte cunoscuți pe platourile de la Buftea. Colaboratori externi. 
Cascadori, cu “OZN”-ul lor, pe care-l mulg ca pe-o vacă de 
tracţiune. Scot și untul din el. Aștia au făcut ceva parale la viaţa 
lor. Dar se mai îndeletnicesc și cu altele. Cinematografia-i doar o 
chestie întîmplătoare. Transporturile sînt temelia comerțului lor. 


Cum vine vremea bizonului, pe la începutul lui iunie, nu mai știu 
ce-i aia zi și nici noapte. 

- Bizoni? La noi? 

- Nu, domnule, că parc-ai fi de pe altă planetă. Bizon se 
cheamă roşiile ălea timpurii. Nu există sat sau cătun din 
preajma Bucureștilor unde să nu fie cunoscuți ca niște cai breji. 
24 de ceasuri din 24, Bigam și Mogam aleargă mai dihai ca 
șoferii iadului. Fără cinci sutici nu se întorc acasă. Pe zi. 

- Atunci de ce n-au dezvăluit faptul că te cunosc? 

- Personal, n-am avut niciodată de-a face cu ei. Dar n-ar fi 
exclus să se ferească de mine, pentru că știu prea multe despre 
activitatea lor de tirgoveţi. M-a mirat însă, foarte mult, că-i 
găsesc aici. Ştiam de la Lucky că vin în fiecare vară la Mamariţa, 
dar acum ar fi trebuit să se ocupe de transporturile lor de roșii, 
doar sîntem în plin sezon. 

Gîndesc, - ceea ce mi se întîmplă destui de des, fiind o 
caracteristică a profesiei mele de scriitor, - că Finichi n-a 
remarcat apariţia prematură a “OZN"-ului și-a tinerilor săi 
proprietari. Or, îi cunoaște la fel de bine ca și Lucky, doar s-a 
întîlnit cu ei în fiecare vacanţă. 

De fapt, și eu mă întreb ce-ar putea să însemne apariţia 
tuturor neamurilor și cunoștințelor coanei Marița, tocmai acum, 
în preajma solstițiului de vară. Nu cred să fie vreo dovadă de 
pasiune astronomică, ci cu totul altceva. 

- Dragă maestre, bănuiesc că ţi-ai dat seama că mai avem 
multe să ne povestim! 

Actriţa arborează un zîmbet nedefinit, ceva între grimasa 
pe care-o schițează cineva care a mușcat dintr-un măr pădureţ 
și contracția unei stridii peste care ai stors o jumătate de lămîie 
verde. 

Fără să mai studiez aprofundat zimbetul de răspuns, îmi 
rinjesc și eu resturile frumoasei mele danturi, și-i dau cuvenita 
replică: 

- De mult mă gîndeam la asta, dragă domnişoară. Căci nu 
mi-ai spus ce serviciu trebuie să-ţi aduc. Doar asta doreai să mă 
rogi, nu? 

- Atunci înseamnă că nu m-am înșelat în privinţa 
dumneavoastră. Doar un adînc cunoscător al sufletului 
omenesc, numai el putea să observe că încă nu mi-am exprimat 


dorinţa care a dat naștere acestui breakfast. Care sper că v-a 
plăcut, nu? 

- Mai încape vreo îndoială? Nu vreau să vă flatez, dar a fost 
ca-n visele mele cele mai frumoase, ca atunci cînd mă culc 
flămînd, după o zi de regim sever... 

- Cred și eu. Cinci ouă și un sfert de kil de bacon prăjit, o 
sticlă de whisky, plus firimiturile celelalte. 

- Și ce facem acum? - întreb eu răbdător. 

- Bem o cafea stropită cu whisky! lar eu am să vă rog ceva, 
Sînteţi în branșă, vă pricepeţi la presă, așa că puteţi să-mi daţi o 
mînă de ajutor. Sînteți bun prieten cu domnul Finichi. Domnul 
Sică este fotoreporter la “Actualitatea”. lar în “Actualitatea” 
apar fel și fel de fotografii. Mai ales pe copertă. Actrițe și actori, 
din ţară și din străinătate. Mai toate-s făcute de el. Puneţi o 
vorbă bună și pentru mine!... 

- De ce nu l-ai rugat pe domnul Bubi! 

- Meceneul meu s-a specializat numai în cinema! N-are pile 
în presa ilustrată!... 

- Am să vorbesc cu domnul Finichi. Să vedem ce se poate 
face. Am să pledez în favoarea dumitale, domnișoară Gilly. 

- Vreau să vă mai rog ceva. Spuneţi-i domnului Finichi, 
rugaţi-l din partea mea, să-mi arate și mie albumul cu menajeria 
de la Posada. Nu de altceva, dar vreau să-mi dau și eu seama 
dacă-i un fotograf atit de mare pe cît se zvonește. 

- Albumul! Care album? 

- Hai să lăsăm bancurile, maestre! Știți dumneavoastră 
care! 

- Să zicem c-aș ști! Dar dumneata de unde ai auzit de el? 

- De la dumneavoastră! 

- De la mine? Imposibil! 

- Ba-i foarte posibil. V-am auzit vorbind cu domnul Finichi. 

- Poate ascultînd la ușă, c-altminteri nu înțeleg cum. 

- Aţi ghicit. V-am spus eu că sînteţi un mare scriitor! 


Nu-i frumos să tragi cu urechea, dar... ce să mai 
vorbim! 

N-aș putea declara, cu mîna pe cord, că mi-a căzut prost 
breakfast-ul oferit cu-atita dezinteresare de divă. 

Dar dacă stau să mă gindesc mai bine, nici prea strălucitor 
n-o să-mi fie. Și nu din pricina obișnuitelor dezagremente 
digestive ce-mi apar după asemenea destrăbălări alimentare, ci 
datorită supărătorului angajament pe care mi l-am asumat faţă 
de domnișoara Gilly. 

De obicei îmi respect promisiunile. Chiar atunci cînd mă 
pripesc, și nu cumpănesc îndeajuns urmările. Dar în cazul de 
faţă, mai cu seamă după ultimele cafele și, în special, după 
ultimele două (dacă nu chiar trei) păhărele din blestemata aia 
de băutură cu miros de cauciuc ars, nu știu dacă nu m-am lăsat 
tras pe sfoară. Am făgăduit un lucru care nu depinde de mine. 

Oricît de cumsecade și de binevoitor ar fi Finichi, nu sper să 
privească cu ochi buni traficul de influenţă pe care am de gînd 
să-l încerc. Cu atît mai mult, cu cit are și el părerile lui, - nu în 
privinţa copertelor, pe-astea știu cum le rezolvă, să nu mai 
pomenim, - ci în materie de componenţa menajeriei de la 
Posada. 

Rumegînd în minte cele mai negre presimţiri, stau întins pe 
pat și privesc în tavan. Nu-mi spune nimic. Nu are, așa cum se 
întîmplă în unele romane, pete sau crăpături în stare să schimbe 
cursul gîndurilor, inspirînd cine știe ce asociaţii de idei. In lipsa 
unui tavan adecvat, întind mîna spre noptieră și dau de volumul 
lui Hitchcock, cel care-mi distrusese noaptea trecută. 

Deschid cartea la întîmplare. Dar mă grăbesc s-o închid la 
loc. N-am citit decit titlul povestirii, și-mi este de ajuns. Nu 
puteam găsi unul mai nimerit: “Viaţa-i un teatru interpretat de 
criminali amatori”! O fi bătrinul Alfie specializat în branşa 
prozelor de groază, dar să fie sănătos, eu m-am săturat de- 
atitea suspense. Mai ales cînd intenţionez să scriu în liniște un 
roman. Și încă detectiv. 

Capul îmi clocotește. Stomacul îmi apasă diafragmul. 
Cordul filfiie. Așa-mi trebuie! Să mă-nvăţț minte. Cinci ouă, 
whisky, cafele peste cafele, plus bacon prăjit. Prăjeala-i de vină! 
Mi-a spus Doru-doctoru să nu mă mai ating de alimente 
preparate în grăsimi încinse. 


Trebuie să întreprind ceva pentru a-mi liniști nervii. Mă 
îndrept spre baie. La etajul unde se află odaia mea, avem o 
cameră de baie care deservește întreg palierul. Exceptind, 
bineînţeles, baia personală a actriţei. Nu m-așteptam să găsesc 
la Posada, în creierii munţilor, o asemenea instalaţie sanitară. 
Mozaic pe jos, faianţă albăstruie pe pereţi, tavan dat în ulei. 

Las dușul să-mi inunde capul înfierbîntat. Reușesc, într-o 
oarecare măsură, să mă răcoresc. Apoi opresc apa. Mă privesc 
în oglindă. Sincer să fiu, nu-mi place mutra celui care se zgiiește 
la mine. Ochii sînt vitroși, un facies cianotic, de alcoolic cu 
stagiu, iar părul leoarcă de apă zbirlit ca la viezuri, După cîteva 
secunde de ezitare, reușesc să recunosc persoana. Atunci decid 
să desfășor citeva operaţii de renovare. Mă pieptăn (ăsta-i un fel 
de-a vorbi, deoarece mă tund foarte scurt), mă “frotez” cu 
prosopul pe obraji, pînă ce capăt un pic de culoare naturală, 
după care îmi periez înverșunat dantura, să-mi dispară gustul de 
cauciuc. 

Deschid fereastra, să văd ce se întîmplă cu vestitul ozon de 
Posada. Aerul curat și rece năvălește în baie. 

Răsuflu adînc, răsuflu ușurat! Asta-i culmea! Să fug din 
București, pentru a-mi găsi liniștea creatoare în această bizară 
și afurisită pensiune, tocmai în camera de baie. 

Numai că-i cineva, acolo jos, care nu mă iubește! Căci se 
aude o gilceavă în toată regula. 

Mă apropii curios de fereastră și, fără să mă las văzut de 
cei de jos, trag precaut cu ochiul și, mai ales, cu urechea. Știu 
că nu-i frumos s-asculți pe furiș la discuţiile altora, dar de mic 
copil am manifestat o curiozitate maladivă faţă de tot ce se 
întîmplă în juru-mi. 

Fereastra băii dă spre curtea din dos a pensiunii doamnei 
Nachtigal, chiar în grădiniţa unde o găsisem pe coana Marița 
jucînd table de una singură, în așteptarea subsemnatului. 

Pe-o bancă mare și curbată, de tipul acelora pe care le 
întîlnim în parcurile publice, grupul scandalagiilor și-a coborit cu 
două trepte volumul glasurilor. Dar spre norocul meu, fereastra 
fiind exact deasupra lor, îi văd și-i aud destul de bine, fără ca ei 
să poată realiza același lucru. 

Deși îi disting dintr-un unghi întrucitva dificil, recunosc cu 
ușurință scăfirliile lui Bigam și Mogam. lar între ei doi... coama 
“auburn” aparținînd lui Gilly! 


Abia acum înţeleg de ce nu-i poate înghiţi. Pentru că Bigă, 
cu glasul lui piţigăiat, de ţivloi, face muncă de lămurire cu 
actrița. 

- Bine, bine, lady-madona, dar ce iese din bișniţul ăsta? Că 
nu sîntem de la Popești-Leordeni, să ne joci tu pe dește! 

- Lady-madona să-i spui mătii, nu mie, măgarule! 

Mogam, pesemne și datorită numelui său de origină “anglo- 
saxofonă”, după cum se pronunţă Lucky-Lucky, o potolește într- 
o britanică pură: 

- Tekitizi! Ştii ce-i asta? Adică las-o mai moale, că-ți 
demolăm fațada! Așa se spune în filmele ălea cu caft, că doar 
ești în branșă! Nu ţine să te răţoiești la noi, Miss Bubi! 

Actriţa se domină. Nu-i vine ușor, dar n-are altă soluţie pe 
plan local. Pesemne că există și alte motive, deoarece își 
continuă expunerea: 

- Vreau să lucrăm împreună. Să ne avem ca fraţii, nu să ne 
ciondănim toată ziua bună ziua. E bine? 

- O. Key! - răspund pe două voci, în terță, Bigam și Mogam. 
Dar să vedem pe ce! Că nu te-o fi apucat, așa, tam-nesam, 
dragostea de noi. 

- Atunci să ne întoarcem la oile noastre. Cred că nu v-a dat 
prin cap să mă mulgeţi de parale!... 

- Drept cine ne iei, Miss Bubi? 

- Mi se năzărise mie o bănuială, mă rog! Dar hai să trecem 
mai departe... 

- De acordeon! Dar fără să ne-nvinuiești de lucruri 
scîrboase, așa cum ai zis! N-avem voci de cîntăreţi, dar sîntem 
băieți curaţi la suflet... 

- E-n regulă și olrait! Am eu pe altul care se îndeletnicește 
cu mărunțișurile astea. Și-o știți prea bine! M-am săturat și de 
el, și de alte anexe. Avem ocazia să ne umplem de marafetţi, hai 
s-o facem împreună! Fiindcă am găsit și vaca de muls!... 

- Care-i aia? Ca să nu murim proști! 

- Inginerul! 

Din păcate nu se poate reda în scris exclamaţia de stupoare 
a celor doi Fiinţași. Deci transcriu pe scurt: 

- 1?1 

Tradițional, adică în proza de comportament, se spune c-au 
rămas cu gurile căscate. Dar nu-i tocmai așa. Bigam și Mogam, 


în realitate, și-au mușcat limba, deoarece își încruntă mutrele de 
parcă ar fi înghiţit mătrăgună. 

Efortul pe care-l depun amindoi, cu forțe reunite, ca să 
realizeze și să tragă imediat toate concluziile de rigoare, din 
“bomba” comunicată de actriţă, le aşterne pe chip o expresie- 
robot, de-o rară frumusețe. Arată ca doi buldogi ieșiţi la pensie, 
pe motive medicale, pentru lipsă de fler și agresivitate canină. 

- Glumezi? - o întreabă Bigam neîncrezător. 

- Pe mormîntul maică-mii, că-i așa! 

- Și cine-i maică-ta? 

Răspunsul actriței pare să fie mai mult decit satisfăcător. 
Nici una, nici două, îi apucă pe după git pe cei doi fraţi, se 
opintește niţel și, fără vreun efort vizibil îi ciocnește cap în cap, 
de li se aud troznind frontalele. Întocmai cum procedase și 
coana Marița. Deh, casă cu tradiţie! Dacă ar fi fost vorba de alte 
capete, ar fi trebuit chemată “Salvarea”. Dar în afară de 
zgomotul înfundat și scurt, nu se întîmplă nimic important, 
Bigam și Mogam își fricţionează de mama focului cucuiele pe 
cale de formare. Dar se mărginesc numai la aceasta operaţie de 
autoliniștire. Mă aşteptam la o reacţie pe măsura insolențelor 
proferate faţă de actriţă acum citeva clipe. Insă instinctul de 
conservare acționează. Deci, se abţin de la vot! 

- Acum să vă spun despre ce-i vorba, - decide artista. După 
cum v-am spus și după cum și bănuitţi, trebuie să-l ajut pe 
cîntăreţul Lucky, și încă din banii agonisiţi cu sudoarea frunţii, 
pe care mi-i aduce Bubi de la studiou. 

- Mda! - confirmă recepţia cei, doi Fiinţași. 

- Trebuie să pun capăt jafului. Gata! A-nţărcat bălaia! Nu 
mai am răbdare și nici nu mă simt în stare să mă descurc de 
una singură. 

- N-am zice! - se-ncumetă Mogam să lanseze o apreciere 
destul de aproape de realitate. 

- Fără! Lasă-te de goange! Ce-a mers cu voi, nu se prinde 
cu Lucky. Ăla-i cît malul. Nu mă pot lupta cu el. Voi sînteți doi, 
cu mine trei, dacă mai punem și ceva minte, cred că-i venim de 
hac. ȘI lui, și inginerului! E bine? 

- Zii mai departe! 

- Bun. Va să zică îl scoatem pe Lucky din competiţie. Căci și 
el știe de marafeţii inginerului. Nu știu cum o fi făcut, de-a aflat 


de ei, mai ales că mi-a pomenit și de totalul sumei încasată de 
Gaterek pe casă; peste trei sute de miare! 

- Care casă? - se miră pe două voci bişnițarii. 

- Inginerul a avut o casă la București. In primăvara asta ar fi 
vîndut-o. 

- Și unde-s paralele? 

- Asta aș vrea să aflu și eu. Dar, împreuna, le dăm noi de 
urmă. Numai că nu vreau să se-nfrupte și cîntăreţul meu din ele. 
Lucky nu trebuie să știe c-aţi intrat și voi pe fir. Dacă prinde de 
veste, mă face beefteak-tartar! 

- Ce-i aia? - se piţigăiește Bigam. 

- Carne tocată, cu pătrunjel, ceapă și piper. Se mănîncă 
crudă! 

- Nu folosim așa ceva! 

- Se vede. 

- lar te iei de noi? 

- Vedeţi-vă de treabă. Ce-am eu cu voi? Sîntem intraţi în 
coproducție, hai să lucrăm. Repede și cu spor. Trebuie să fiţi cu 
ochii pe Lucky, să-l ţineţi sub observație pe inginer, că nu știu ce 
tot sporovăiește, de ieri încoace, cu doctorul Bilă, să fiți atenţi și 
la Mamariţa, că și ea... 

- Dar ce ţi-a cășunat pe coana Marița? 

- Pe ce lume trăiţi, blegilor? Uite, așa-i cu inginerul... 

Și actriţa le explică, fără cuvinte, frecîndu-și între ele 
arătătoarele. Bineînţeles, fraţii pricep numaidecit. Le este mai la 
îndemînă. Metodele vizuale au dat totdeauna rezultate 
superioare celor audio. 

- De la mine n-aveţi cum să scoateţi piţule. Nu ţine figura 
care v-a trecut prin cap, cu șantajul. Puțin îmi pasă de Bubi. Ce- 
o să ciștigaţi dacă o să-i dezvăluiţi că mă am bine cu Lucky? 
Cîteva sutare? Planul meu e mai rentabil. Împărţim în trei, nu 
niște biete hirtii de-o sută, ci-o grămadă întreagă de bancnote. 
Peste trei sute de mii! Numai să vă intre bine la căpăţină, eu mă 
ocup de organizarea muncii! 

- Aiurezi, Lady-Madona? Trei sute de mii? 

- Întocmai! 

Ceea ce nu înţeleg, și sînt sigur că nici Bigam și Mogam nu- 
s capabili să-nţeleagă, este de fapt chichiţa cea mai importantă. 
Pe ce se bizuie actrița, cînd afirmă că dă ea de paralele 
inginerului? Sper că nu-și face iluzii c-o să-i spună, de bună voie 


și nesilit de nimeni, nen-su Zighi. Atunci va trebui să-mi schimb 
și bruma de impresii despre posibilităţile cerebrale ale divei, și- 
așa destul de costelive. Că-i incultă, asta se mai poate înțelege. 
Dar să fie și cretină, nu-mi mai vine să cred! 

- Miine vă repeziţi pînă la București. Vă duceți la notariatul 
sectorului 3 și vă interesaţi de actul de vînzare al casei lui 
Gaterek. E clar? Apoi, imediat ce-aveţi toate datele, vă-ntoarceți 
cît mai degrabă. Restul organizez eu! 

Bineînţeles că despărțirea celor trei nu se petrece ca-n 
romanele de capă și spadă, unde eroii își iau rămas bun bătîndu- 
se pe umeri și îmbrăţișîndu-se mușchetărește. Nimic din aceste 
procedee romantice și perimate. Mai întîi pleacă fraţii Flintaș. 
Fără să-și ia nici un rămas bun. Fără să se mai uite îndărăt la 
actriță. 

Deși ar fi făcut foarte bine dacă ar mai fi privit o dată în 
urma lor, căci l-ar fi văzut apărînd, de după colţul casei, pe 
Lucky-Lucky. 

“Urlatorele” zîmbește canin. Gilly se uită la el ca la un 
Dumnezeu. Lucky pleznește de fudulie. Simte cît este de iubit. 

Dur și mascul, o interoghează pe Gilly: 

- E-n regulă? N-am izbutit s-aud mai nimic! Știau ceva de 
mangoţii lui Zighi? 

- Habar n-aveau. Dar își puseseră în cap să mă șantajeze pe 
mine. C-au și găsit pe cine! 

- Și cum ai aranjat? Eliberează terenul? 

- Îi expediez la București. La notariat. Să vadă ce-i cu actul 
de vînzare. Cred c-am găsit un pretext fantastic, nu-i așa! 

- Să zicem. Și mai departe? 

- Profitind de absenţa lor, - în definitiv sînt doi mai puţini la 
Posada, poate aranjăm ceva și cu fazanii ăilalţi; pe scriitorul cel 
grăsuţ l-am aiurit, - pornesc să răscolesc peste tot, pînă dau de 
comoara lui nenea Zighi. Dacă o să obținem rezultate serioase, 
de pe urma cobzărelii grasului, poate reușesc să-mi arunc o 
privire în albumul fotografului, despre care șopocăiau ei noaptea 
trecută. S-ar putea să găsim, în pozele nebunului, cheia care să 
ne dezvăluie tîlcul mutării cărţilor și-a mobilelor. Cred c-aici se- 
ascunde ceva. Cel puţin așa am înţeles din conversaţia grasului 
și-a fotografului. Se auzea cam greu prin ușă, dar tot am prins 
cîte-o vorbă. 


Pe chipul cîntăreţului se aşterne o expresie destul de 
ciudată. Cu o oarecare bunăvoință, s-ar crede că gîndeşte. Dar 
mie unul, așa ceva mi se pare o imposibilitate. Nu mi-l imaginez 
pe “urlatore” decît cîntînd, și încă la mag, nicidecum gîndind. Că 
nu e om să poată gîndi cu corzile vocale! 

După ce constată zădărnicia efortului care-l chinuie, dă a 
lehamite din mînă, în semn de supunere față de inteligența 
actriţei. “Își face iluzii, săracul” - îmi zic eu. După care solistul se 
decide să plece. Se mai uită o dată la Gilly. Cam lung. Prea lung 
pentru unul care ar fi trebuit să dea impresia c-a înghiţit 
momeală. Dispare după colţul casei. Tot așa cum a venit. 

Actriţa a rămas singură. Se întinde pe spătarul băncii. 
Oftează ușurată și zimbitoare. 

Pe mine, simt că mă apucă toate năbădăile. Ceea ce se 
petrece depășește orice limită. Uite, dom'le, unde-am picat! În 
ce viespar! 

Gilly privește spre orizontul Comarnicului. Trimbele de praf 
de ciment se înalță alene spre ceruri. Nu știu ce i-or fi 
dezvăluind, dar spre surprinderea mea o aud cîntînd în gura 
mare: 

- Ura! Ura! Trăiască nea Marin, trăiască nea Marin! Că are 
submarin, că are submarin! 

Unde sînteţi voi Beatles, domnilor, s-o auziți pe divă cîntînd, 
și s-o trageţi în ţeapă. Cintă fals și scîrțiit. Strident și 
neconvingător. Dar ceea ce intonează este un șlagăr mondial: 
“Yelow submarine”. Și încă pe text propriu. 

Mai că-mi vine să mă închin, auzind și bazaconia asta. Dar 
un zgomot de fereastră care se închide mă trezește la realitate. 
Și mă determină să mă aplec puţin în afară, să văd despre care 
fereastră e vorba. In stînga camerei de baie se află odaia 
inginerului Gaterek. Fereastra n-are perdele. Așa că deslușesc 
silueta bătrînului Zighi. Sper că-i el. Deși ar fi mai nimerit să fie 
altcineva. Căci, fără îndoială, dacă a auzit toată conversaţia 
veselă dintre cei convocați la ședință, sub fereastra odăii lui, 
numai bine nu i-a picat. 

N-aș fi crezut că pereţii despărțitori, dintre baie și odaia 
domnului inginer Gaterek, sînt atît de insuficient izolaţi fonic. 

Căci, - și-aici sînt nevoit să mărturisesc, fără a mă rușina, - 
ramiîn literalmente cu gura căscată! ÎI aud cîntînd pe inginer! 


Dumnezeule! Ce virus transmite Lucky, de se apucă toţi de 
performanțe vocale? 

Deși peretele estompează întrucitva glasul hirîit al 
inginerului, disting totuși, destul de limpede, linia melodică a 
faimosului “Yelow submarine”. 

Numai că, de data asta, inginerul Siegfried Gaterek 
manifestă serioase înclinații pentru meseria de textier al 
șlagărelor la modă. 

Însă textul compus de dînsul mi se pare încărcat de 
semnificaţii mult mai la obiect. Căci refrenul sună obsedant: 

- Ura! Ura! Nu trageţi in Siegfried! Nu trageţi în Siegfried! 
Că n-are un ban lichid! Că n-are un ban lichid! 

Rezultatele, de pînă acum, ale anchetei mele personale, mi 
se par totuși insuficiente. 

Dacă stau să adun cele aflate de la Sică Finichi, de la Lucky, 
plus confidenţele (false) ale actriţei, bașca organizarea unei 
acțiuni de jaf, și încă imaginată și condusă de-o pseudoactriţă, 
totalul care îmi rezultă arată cu totul neconcludent. Asta-i 
adevărul. Trist și deconcertant! 

În clipa cînd mă hotărăsc să părăsesc insolita cameră de 
gîndire, atît de puţin recomandabilă în condiţii normale, cineva 
încearcă să-mi violeze spațiul vital. 

- Ocupat! - strig eu intrînd în panică. 

Și, pentru a fi și mai convingător, trag lanţul recipientului 
pe care stă gravat “Torrent”. 

Apoi, încredinţat că mi-am interpretat de minune rolul 
deschid ușor ușa. 

- M-aș fi mirat să n-aveţi dificultăţi, după cele îngurgitate la 
breakfastul domnișoarei Gilly! 

Inginerul Gaterek mă privește surizind diabolic. Apoi 
înaintează în direcția mea. 

- Sper că-mi permiteți să folosesc și eu baia. Nu în aceleași 
scopuri ca dumneavoastră. Datorită poziţiei privilegiate a odăii 
mele, am putut asculta totul. Exact totul. La fel ea și 
dumneavoastră, maestre Conan. Numai că pe mine, realmente, 
m-a apucat o colică insuportabilă. Trebuie să recunoașteţi că, 
după cele auzite, este ceva absolut firesc. Nu-i așa? 

Nici eu nu reușesc să deslușesc ceea ce bilbii în chip de 
răspuns. 

Mă îngrozește gîndul că inginerul a auzit ce se pune la cale. 


- Domnule Gaterek! Ce se întîmplă aici? Lămuriţi-mă și pe 
mine, c-altminteri simt că-nnebunesc! 

- Domnule scriitor de romane de aventuri, păstrați-vă 
cumpătul. Așa-i viaţa! Dar, pînă la urmă, se vor limpezi toate. 
Ingăduiţi-mi să ejectez fierea provocată de uneltirile ce se 
urzesc împotriva mea. Pînă atunci, vă poftesc să intraţi la mine 
în cameră. Așteptaţi-mă doar cîteva minute. 

- Dar nu-nţeleg! Ce să fac la dumneavoastră în odaie? 

- Tocmai pentru ca să înțelegeți! De aceea vă și invit. 
Numai că n-am ce să vă servesc. Produsele ce se vehiculează 
prin casa asta nu-mi inspiră nici o încredere. Cred că v-aţi dat și 
dumneavoastră seama. Vin numaidecit! 

22) BIGAM ȘI MOGAM NU-ȘI ASUMĂ RISCUL! 

Inginerul Gaterek intră tacticos în camera de baie. lar eu, la 
fel de tacticos, ba și flegmatic pe deasupra, mă pregătesc să 
pătrund în odaia lui. 

Numai că un tropot de pași, de parcă ar da năvală toți taurii 
de la staţia comunală, face să se cutremure scara. 

Pensiunea doamnei Nachtigal este zgilțiită zdravăn, din 
toate încheieturile. Dușumeaua troznește. Pereţii intră în 
trepidaţie. lar eu intru în panică. De-ar fi iarnă, aș zice că s-a 
prăvălit asupra noastră o avalanșă în stare să acopere toată 
Posada, plus teritoriile învecinate. 

Cînd îi văd însă pe cei doi fraţi, Bigam și Mogam, urcînd în 
trombă treptele, îmi vine inima la loc. Cu toate că nu prea am 
motive să mă autoliniștesc, deoarece nu reușesc să-mi explic 
rostul acestei  năprasnice cavalcade pedestre, îi ascult 
îndemnîndu-se: 

- Dă-i bătaie, Bigă! 

- Bagă gaz! - supralicitează sus-pomenitul. 

Un  răcnet victorios lămurește numaidecit pricina 
vertiginoasei ascensiuni întreprinsă de fraţii Flintaș: 

- lacă-l, e-aici! 

Conform  deprinderii lor de-a se exprima economic, 
exclamaţia răsună pe două voci, frecvențele înalte îmbinîndu-se 
atit de armonios cu cele joase, încît zbirniie geamurile. 

Ajunși pe palier, frinează brusc, glisînd pînă în apropierea 
mea. Dacă nu mă trăgeam fulgerător îndărăt, puteam deveni 
victima unui groaznic accident de circulaţie, datorită vitezei 
excesive a nărăvașilor pietoni. 


Fără să-și mai potolească suflarea, mă interpelează agresiv: 

- Pe unde ne umbli, dom'le Conan? Te căutăm înnebuniţi 
peste tot, și matale nicăieri! Unde erai pitit? 

Le răspund calm: 

- În baie! 

Respirația lor, de compresor solicitat la maximum, și-a 
reluat ralantiul. Mă privesc oarecum încurcaţi, ne-știind cum să 
înceapă. De milă, accept să-i ajut: 

- Ce s-a întîmplat, de mă căutaţi atît de disperaţi? 

- Musai să stăm de vorbă cu tălică, nene maestrule! 

Inginerul Siegfried Gaterek trebuie să iasă dintr-o clipă într- 
alta din baie. Eram invitatul lui. Așa că n-am de gînd să fac 
conversație cu vițelușii aceștia năstrușnici. 

- Îmi pare rău, dar deocamdată sînt ocupat. S-o lăsăm 
pentru după amiază. 

- Nu ţine, măiestrică! E belea mare la mijloc! 

- Regret, dar n-am ce face! 

- Las’ c-aranjăm noi. Inginerul mai poate s-aștepte. Că pe el 
îl aveți la ordinea de zi, nu? 

Sistemul lor de informații funcționează perfect. 

Eliminînd prealabila consultare oculară reciprocă, mă înhaţă 
amîndoi de subsuori, de parcă ar fi fost mai dinainte înţeleși, și 
mă ridică pe sus, tîrîndu-mă în direcţia scării. 

Numai că, pe cît sînt de trupeș, pe-atit sînt de slab. 
Împotrivirea mea îi lasă reci și nepăsători. Acum coboară scara. 
Mai lent decit o urcaseră. Motivele sînt lesne de înţeles. Mă 
poartă între ei, ca pe-un container de transporturi 
internaţionale. Ce-i drept, cam gifiie. Și încă zdravăn. Dar nu se 
dau bătuţi. Pînă la urmă, reușesc să mă deplaseze forţat pînă în 
camera lor de la parter. 

- Măi băieţi, aţi înnebunit? Ce v-a apucat? Ne vede lumea. 
Ce-or să creadă cînd ne-or vedea așa, ca-n filmele cu gangsteri? 

- Las-o așa, nene maestrule! Cînd o să auziţi tălică despre 
ce bubă-i vorba, are să ţi se blocheze organul vorbirii! 

De fapt, acum sînt foarte curios, să văd ce va mai urma. 

Aștept cu nerăbdare palpitantele (bănuiesc) declaraţii ale 
fraţilor Flintaș. Neapărat trebuie să aibă ceva important de spus, 
de vreme ce-au îndrăznit să recurgă la o răpire de persoană, 
infracţiune condamnată sever de legile noastre. 


După ce mă depun, niţel cam brusc, pe marginea patului de 
stejar masiv, atît de binecunoscut mie, acesta (oricît de masiv ar 
fi el) pornește să geamă și să trosnească îngrijorător. 

Se-așează și ei, de-a dreapta și de-a stinga mea, răsuflînd 
șuierător, ca niște pompe absorbante de ecarisaj, ajunse în 
stadiul de-a fi date la casare. 

Așa că, profitind de epuizarea lor fizică, preiau iniţiativa: 

- Dac-am ajuns pînă aici, încît să mă răpiți, barem spuneți- 
mi mai repede ce v-a determinat s-o faceţi! Ce se întîmplă? 
Haide, daţi-i drumul, că mă supăr. Și n-o să fie bine pentru unii 
dintre noi! 

In cele din urmă, Mogam se hotărăște să-și dea drumul la 
gură: 

- Nene Conan, iartă-ne, dar n-aveam altă cale. Vroiam 
neapărat s-o luăm înaintea inginerului. Trebuie să ne dai o mină 
de-ajutor, vă rugăm din inimă să ne scuzi, să nu fii tălică al 
dracului, dar credem că ești singurul om zdravăn la plămiîn (și- 
mi arată capul) din balamucul de-aici. Se întîmplă ceva 
nemaipomenit. Cineva vrea să ne vire într-un bucluc mai tare 
ca-n “Coruptibilii”. Nu știm ce să facem. Nu sîntem chiar așa 
cum ţi-oi fi închipuit tălică, niște vagabonzi sau găinari de trei 
parale... 

- Liniștiţi-vă, - le spun eu măgulit de încrederea generală pe 
care constat c-o inspir locatarilor acestei pensiuni de pomină, - 
nu-s cîtuși de puţin supărat. Să luăm lucrurile de la capăt, să 
analizăm pe îndelete situația. Dar mai întîi daţi-mi o gură de 
apă, c-am băut niște porcărie dintr-aia, cu gust de vrecie, și mă 
arde pe beregată. Și-apoi am trecut prin destule emoţii. 

- Parcă noi nu? 

Amîndoi se viră sub pat, cotrobăiesc pe undeva, tocmai în 
fund, și reapar la suprafaţă cu-o sticlă de lichid alb, transparent. 

- N-avem vizichi, nene maestrule, dar ăsta face mai multe 
parale! 

- M-aţi înțeles greșit, fraților-cumnatilor, să nu mai aud de 
spirt! Apă vreau, Apă curată, de la cișmea! 

- Păcat. Aveam aici o frunte de Provita, mormiîntală! 

- Fugiţi de-aici, satanelor! Fără tării! Apă! Altminteri nu vă 
ascult! Aduceţi o cană de apă, faceţi-mi o cafea, și-atunci ne- 
mpăcăm! Se poate așa? 

- Ba bine că nu, maestre! Avem o cutie întreagă de Ness. 


- Nu se prea potrivește Ness-ul cu mine, dar dacă n-aveţi 
altceva, ne profilăm și pe cafea solubilă. 

În doi timpi și trei mișcări, extrem de diligenti, fraţii îmi 
prepară un borcan de Ness. Unul în care fusese niște iaurt, după 
gustul pe care-l simt pe limbă. Chestia asta mă indispune 
profund, dar n-am ce face. Enervat, ridic tonul: 

- Ei, daţi-i drumul, fraţilor-cumnaţilor! 

N-are nici un rost să transcriu pe larg “conversaţia” pe care 
am fost silit s-o întreţin cu cei doi fraţi. Și nu din pricina 
dificultăţilor, nenumărate, ivite pe parcurs, - care ar fi putut da 
naștere unor penibile referiri, destul de concrete, la falsa teorie 
a incomunicabilităţii, dacă n-aş fi un îndirjit vrăjmaș al acesteia, 
- ci din cauza evidentei lor indisponibilităţi de a se înscrie pe 
aceeași orbită cu mine, în privinţa orizontului de idei. 

Cu chiu cu vai, izbutesc să descopăr ce anume îi frămîntă. 
Adevărate probleme de conștiință. Care îi chinuie vîrtos. Ceea 
ce mă bucură. Pentru ei. Înseamnă că nu-s chiar pierduţi pentru 
omenire. 

Din clipa în care au zărit-o sosind la Posada pe Gilly, ca și în 
timpul triumfalei primiri, și-apoi și la prînzul de gală oferit de 
coana Marița, și-au dat seama că actrița se fereşte să dea de- 
nțeles că-i cunoaște, ca și cum s-ar fi rușinat să afle lumea că 
frecventează asemenea elemente dubioase. Vorba lor: “Parcă 
eram trataţi cu “verde de Paris”, așa ne ocolea!” Și, ca s-o 
înveţe minte, s-au gîndit să organizeze un mic șantaj, dîindu-i de 
veste că sînt la curent cu relaţiile “biblice” dintre ea și 
“urlatore”, speranţa unică a “pop”-ului naţional. 

Numai că actriţa le-a răsturnat toate planurile, mai înainte 
de a fi apucat să-și formuleze pretenţiile mai concret. 

- Să vezi, nene maestrule, - îmi spuneau ei terifiaţi, - actrița 
vrea să pună mîna pe părăluţele inginerului. Gilly se socotește 
un fel de moștenitoare a domnului Gaterek. Zice că el a crescut- 
o. Pe post de tată. Că-i plin de piţule, și că toată grămada de 
bani pe care a căpătat-o din vînzarea casei de la București, casă 
boierească, i se cuvine ei. N-are de gînd să mai aștepte pînă o 
să-și dea gagiul duhul, ci vrea să-l silească să-i transmită partea 
de moștenire încă de pe acum. Pentru asta-i nevoie să se 
descotorosească de Lucky, apoi să-i îndepărteze și pe ceilalți 
vînători ai comorii inginerului. Ba și mai mult, se teme să nu-i 
facă de petrecanie Bilă, cu prăjiturile lui. Pentru a-și îndeplini 


planul, are nevoie de niște băieţi isteţi și de ispravă, ca de-alde 
noi, care să-i dea o mină de ajutor. Cum zice ea, să fim un fel de 
parteneri în coproducţia “Gaterek”. Ce ziceţi de-asta? 

- Cînd aţi discutat cu domnișoara Gilly? 

- In două rînduri! Azi-dimineaţă, pe la șase, și-a doua oară, 
acum cîteva minute. 

Abia acum îmi explic bogăţia de informaţii aflate în posesia 
fraţilor Flintaș. Mai avuseseră o scurtă întrevedere cu 
multitalentata actriţă. Lucrează rapid domnișoara Gilly. 
Pesemne că-și dăduse seama că nu-i convinsese întru totul, de 
la bun început. Le mai adăugase și niţeluș adevăr, ca să-i cîştige 
definitiv pentru cauza ei. 

Insă nu se aștepta la reacţia de-acum a băieților. 

- Nene maestrule, om fi noi spurcați la rele mai mărunte, 
poate și la altele mai măricele, dar să știți că la dintr-astea n- 
avem de gînd să ne băgăm. Ce, vrei s-ajungem la pîrnaie? 

- Tot e bine că v-aţi gîndit și la respectul față de lege. 

- Păi, nene Conane, ne-ajunge cît am tremurat, de ne-au 
clănţănit măselele în gură, citiva ani în șir. Că ne-ndemnase 
dracul și ne puseserăm pe transporturi “di granda” cu “OZN”-ul 
nostru. Să mai iasă ceva marafeţi. Eram nedormiţi, goneam 
numai nopţile, mereu cu frica-n sîn și cu ochii cît cepele, să nu 
dăm în vreun pom sau peste specialiștii de la circulaţie. Nu mai 
era viaţă, ci patimile lui Christos! Așa că-n vara asta ne-am zis 
să ne lăsăm de găinării. 

- Poate era și timpul! - îmi exprim eu satisfacția. 

- Dar nu vezi matale, că nu ne lasă diavolul nici acum în 
pace? Și-a vîrît codiţa în mintea domnișoarei Gilly, să ne facă 
gangsteri. Dar nu ţine, nene, nu ţine, maestrule! De-aia te-am 
ridicat pe tălică. Să ne povăţuiești ce-avem de făcut. Că fătuța 
nu-i zdravănă la minte. Ajută-ne, nu ne lăsa, spune-ne ce-avem 
de făcut, c-altminteri chiar dăm de dracu'! 

- Măi, băieţi! Hai să descurcăm ițele mai pe îndelete. Mai 
întîi lămuriţi-mă într-o privinţă. Cine-mi sînteți voi, de unde v-aţi 
adunat și cine v-a adus aici? 

- Cum adică? larăși să ne facem autobiografia? - scheaună 
Bigam. 

- Nici chiar așa. Dar aș vrea să știu ce aveţi de gind să 
faceţi în viaţă. Ce-aţi făcut pînă acum, și mai ales, ce-nvirtiți în 
clipa de față, aici la Posada? 


Povestea fraţilor Flintaș nu-i chiar atît de simplă. 

Pe la vreo cincisprezece ani, s-au pomenit deodată și fără 
tată și fără mamă. Întocmai ca diva. De parcă am trăi într-o 
lume de orfani! 

Mămica lor s-a urcat într-o bună zi în cabina unui camion. 
Camionul avea 90 de cai putere și-un șofer, care era băiat 
frumos. Și-avea și ceva parale. Au ţinut-o numai în chiolhanuri, 
vreo cîteva săptămîni. Într-o zi, cînd era mai cu chef și cu vinul 
în nas, șoferul și-a virat camionul la stînga, într-o prăpastie, pe 
la Gura-Beliei, în loc să vireze la dreapta, pe serpentina unde se 
găsea șoseaua. Camionul și șoferul au fost daţi la casare. 
Însoţitoarea, mama lor cea năzdrăvană, a fost transportată la 
spitalul din Cîmpina. Cînd a ieșit de-acolo, s-a angajat ca femeie 
de serviciu la familia Nachtigal. Călușarul, care n-avea astimpăr, 
o mai lua cu el în deplasările sale pe la bilciuri, unde-l ajuta la 
rotirea armăsarilor din lemn vopsit. Într-o altă bună zi, femeia a 
fugit c-un geambaș de cai. De data asta de cai adevărați. Și 
dusă a fost. Din cele cîteva lucruri, legate într-o bocceluţă, care-i 
rămăseseră în odaia sa de la Posada, n-au fost în stare să afle 
mai nimic despre rosturile ei pe lumea asta. Doar un petic de 
hîrtie, cu-o adresă. Adresa casei pe care și-o părăsise. Cînd 
madam Nachtigal a avut un drum la București, a trecut pe la 
locuinţa rătăcitei, să predea celor în drept boarfele acesteia. 

A nimerit tocmai la înmormîntarea lui Flintaș, bărbatul 
înșelat și abandonat. De inimă amară, își înecase durerea în 
hîrdaie de trăscău, - operaţie cu care se îndeletnicea și mai 
înainte de evadarea soţiei necredincioase, dar cu totul din alte 
pricini, - și se urcase și el, întocmai ca și dinsa, tot într-un 
camion. Însă fără șofer, căci era dotat cu un singur cal putere, și 
acela “hipo”. Și-o virase de-a dreptul spre cimitirul Pătrunjelul. 
Accident și-acesta. Dar ireversibil. 

Cei doi Flintași juniori au fost crescuţi după aceea de-o 
mătușă care, în fiecare vară, se deplasa la Posada, la pensiunea 
doamnei Nachtigal, unde lucra ca femeie la toate, în cele cîteva 
luni cît dura sezonul “bucureștenilor” veniţi la aer și la odihnă. În 
restul anului, spăla pe la diferite case din mahala, îi mai spăla și 
pe cei doi găligani, îi hrănea, îi expedia la școală, îi mai 
muștruluia, să n-ajungă vagabonzi, și-a ţinut-o tot așa, pînă s-a 
dus și dînsa să spele niște rufe la etajul IIl, acolo de unde începe 


cerul. Pesemne că era mai bine acolo, deoarece nu s-a mai 
întors! 

Băieţii n-au murit de foame. Își vedeau mai departe de 
școală, apoi au intrat la profesională (electrotehnică). Trăiau din 
descărcatul lemnelor, la centrul unde lucra vecinul care-l 
transportase pe răposatul Flintaș, mai salahoreau la Obor 
(specializîndu-se în cartofi), mai tăiau și spărgeau lemne prin 
cartier, mai cărau mobile. Verile se duceau la madam Nachtigal, 
la Posada, unde se îndeletniceau cu mai toate treburile 
pensiunii. Aduceau alimente de la piaţa din Comarnic, se 
îngrijeau de curăţenia curții, frecau dușumelele, mai reparau 
cite-o fereastră, înlocuiau siguranţele arse, schimbau și spălau 
așternuturile din odăile chiriașilor, cîștigîndu-și astfel pîinea cea 
de toate zilele. 

Mai din  bacșișuri, mai din ciupelile realizate la 
cumpărăturile din piaţă, strîinseseră ceva parale și, contribuind 
substanţial și coana Marița, își cumpăraseră de ocazie faimosul 
“OZN”. 

Pentru banii pe care îi împrumutaseră de la madam 
Nachtigal, trebuiau să robească din greu, punînd la contribuţie 
cei 45 de cai ai “OZN”-ului. Nu se găsea carne la Comarnic, 
dădeau băieții o goană pînă la Brașov. Era tîrg mare la Nistoreni, 
unde veneau ciobanii cu brînzeturi și ardelenii cu afumături, 
băieţii se sculau cu noaptea în cap și se înființau primii, să ia 
caimacul bilciului. Piinea o aduceau de la Ploiești, roșiile de la 
Izvorani, cartofii de la Lunguleţu. 

Işi mai scoteau pirleala, - dar și asta cu prețul liniștii lor, - 
încălcînd legalitatea în lunile de trufandale, mai și iunie, înainte 
de deschiderea sezonului de la Posada, cînd cărau pe toată 
Valea Prahovei roșiile timpurii ale celor de la Izvorani, Țigănești 
și Tîncăbești. 

lar restul anului, primăvara și toamna tirziu, își exploatau 
“OZN”-ul la maximum, prestînd cu el cascadorie la filmările care 
solicitau o anumită cotă de risc. 

Presimţind totuși, - pe temeiul binecunoscutului proverb 
popular că: ulciorul nu merge de multe ori la, apă, - anul acesta 
se lăsaseră de transporturi. Pînă în iunie lucraseră la Buftea, 
într-un film de aventuri, o coproducție italo-germano-iugoslavo- 
spaniolă, hurducăindu-și oasele și caroseria “OZN”-ului pe toate 


coclaurile. Acum, că-și terminaseră cu bine, și școala și filmările, 
veniseră la Posada, să-și poarte crucea mai departe. 

Și, ca o culme, le mai căzuse pe cap și Gilly, cu ideea ei 
bezmetică de a-l moșteni mai rapid pe nen-su Zighi. 

Evenimentul pica tocmai la timp, pentru a le scoate pentru 
totdeauna din cap gindurile de căpătuială. 

Apar primele semne de epuizare. Broboane de sudoare le 
perlează frunţile. 

- Păi, nene scriitorule, ăștia sîntem! - oftează din adiîncul 
sufletului Mogam. - Halal de-așa autobiografie! Nu? 

Bigam ţine să-l completeze pe măgădan, cu glasul său 
pițigăiat: 

- Ce te faci, maestrule? Mai pregeţi să te ocupi de noi? 

Acum a sosit și clipa cea grea. Niciodată nu mi-au plăcut 
lecțiile moralizatoare, dar e cazul să lămuresc lucrurile: 

- N-am afirmat nici o clipă c-am să mă ocup de voi! Dacă n- 
o să vă astimpăraţi; dacă nu mai aveţi conștiință, or să se 
îndeletnicească alţii cu problemele dumneavoastră. Și încă niște 
oameni de... specialitate! Cu vechime în branșă. 

- Lăsaţi matale, maestrule, știm și noi ce-nseamnă să mai 
umbli pe la conștiință, că n-om fi de la Popești-Leordeni! Dar 
dacă așa se profilează treburile, că nu mai sîntem vrednici de 
încrederea lu’ tălică, atunci o să lămurim singuri situația. lartă- 
ne, că te-am cărat piîn-aici. Te ducem îndărăt. Tot pe sus, dacă 
vrei să ne osîndești atît de amarnic pentru păcatele noastre. 

- Nu eu v-am silit! Așa că să-mi fiţi sănătoși! 

- Dracu ne-a îndemnat! Că el și-a virit coada? - îngînă 
printre buze Mogam. - Ce să mai vorbim, nene maestrule, hai să 
plecăm de-aici, că nu mai avem ce ne spune. 

- O să rideţi, am să vă spun eu citeva vorbe. lar voi va 
trebui sa-mi spuneţi și mai multe. Și-o să vedeţi că avem ce ne 
destăinui.  M-aţi confiscat, m-aţi răpit. Acum  suportați 
consecinţele! 

Pornesc să mă plimb prin odaie, cu miinile la spate, 
măsurînd distanţele de la un perete la altul. Camera celor doi 
fraţi se cutremură ca un vagon de clasa a l-a, pe o linie 
secundară. Cînd mă opresc, după parcurgerea a vreo două sute 
de metri în circuit închis, încetarea bruscă a trepidaţiei îi 
determină pe Bigam și Mogam să-și revină din starea de 
năuceală. 


- Aș dori să vă ajut! Dar nu în felul în care vă veţi fi închipuit 
voi, dragii mei. Mai înainte de toate, vreau să mă dumiresc în 
anumite privințe. 

Frații izbucnesc pe două voci, pline de entuziasm viţelin: 

- Nene maestrule, al nostru ești! Ai lu' tălică sîntem! 
Spunem tot. Numai întreabă-ne... Întreabă-ne chiar de două ori, 
dacă vezi că nu-nțelegem prea bine! Ne-a slăbit mintea, de- 
atitea probleme cite s-au adunat în capul nostru! 


Dosare de cadre - mai mult sau mai puțin - 
imaginare 

Pornesc la interogatoriul fraţilor Flintaș bizuindu-mă numai 
pe datele ce mi se întipăriseră haotic în neuronii însărcinaţi cu 
ţinerea de minte. 

Trecînd rapid în revistă problemele mai însemnate, 
eliminîndu-le pe cele rezolvate parţial, atac frontal: 

- Pe Gilly mi-aţi încondeiat-o! Aţi relatat, cu destulă fiere, de 
unde o cunoașteţi, ce-nvirte și ce are de gînd să comită. Despre 
coana Marița, am cules de la voi o seamă de amănunte pitorești 
și inedite, știu acum care-s “mișculațiile” ei, ca să folosesc vorba 
voastră. Dar ceea ce mă interesează în clipa de faţă, mai presus 
de orice, este rolul real al lui Lucky-Lucky. Ce caută el în toată 
daravera asta? Are vreun amestec? A 

Un arc, bine întors, îi pune în mișcare pe cei doi Fiinţași. li 
văd că abia așteaptă să-i pocească portretul moral “urlatorelui”. 

Primul se avîntă scundul de Bigă: 

- laca-na! Cum să n-aibă? Păi nu-l întreține actrița, - casă și 
masă, - pe firfiricii arhitectului Bubi? 

- Și-atunci n-ar avea toate motivele să se descotorosească 
de el? 

- Uite că n-are! - intervine prompt Mogam. 

La nedumerirea mea, pe care mi-o descifrează lesne pe 
faţă, lunganul completează urgent: 

- N-are, maestrule, n-are, zău așa! Geaba își bate gura 
pupăza, spunîndu-ne că nu-și dorește nimic mai mult, pe lumea 
asta, decit să-i facă vînt guristului. Aiurea, cine stă s-o creadă? 
Ăsta nu-i bărbat de lăsat. Și nici guristul n-are motive s-o scape 
din mînă. Mai ales acușica, de cînd cu paralele de pe casa 
inginerului. Așa că se amestecă. Și încă vîrtos! Și-au făcut 
împreună planul să pună mîna pe marafeţii lui Gaterek, și-apoi 
să-i dea cu tifla arhitectului. După părerea noastră, cam așa 
stau treburile: actrița, mai iute la minte decît bouleanul de 
gurist, pune la cale planul, iar Lucky-Lucky se ocupă de 
executarea lui și de vrăjeala fazanilor... 

- Ce “vrăjeală”?... 

Mogam și Bigam mă privesc neîncrezători. 

- S-ar zice că n-aţi priceput, ai? Vrăjeală curată, zău așa! E 
limpede ca bună ziua. El face pe prostul. Asta-i sarcina pe care i- 
a trasat-o actrița. lar noi să credem, să luăm plasă. Dar n-a 


nimerit-o, nu se prinde! E bine? Nici proști nu sîntem, asta se 
vede, nu-i așa? Și nici prea duși la biserică. Dacă or să pună 
mîna pe biștari, chiar și fără sprijinul nostru, praful se-alege de 
ei. Că-i papă guristul, pînă la unul. O fi avînd domnișoara Gilly 
planurile ei, dar și prietenașul are ceva în căpăţină. E și mai 
viclean, și mai lacom decit actrița. De-aia am zis că se ocupă de 
vrăjeala fazanilor... pentru aiurirea ălorlalți... 

- Care ăilalți? - îmi manifest iarăși nepotolita mea 
curiozitate. 

- D-apăi cum! Haita care aleargă după comoara inginerului. 
Că n-or fi numai actriţa și cu guristul! 

Parcă ar fi cîte ceva în spusele fraţilor Flintaș. Încep chiar să 
pricep. 

- Atunci înseamnă că nu-i idiot! 

- Sigur că nu! Lucky, din păcate, e numai prost, și-asta-i 
altceva decit idiot. Dar să te ferească Dumnezeu de prostul care 
și-a pus în cap să facă pe deșteptul. Nenorocire mare, 
maestrule... 

Privesc la mine bovin, așteptînd cine știe ce minune. De 
parcă mi-ar sta în putinţă să le-o depun pe Gilly în braţe, și să 
le-o dau s-o înfulece, cu bani cu tot, ca pe-un șnițel pané. Dar 
uite că, în ciuda aparenţelor amăgitoare, au simţit înscenarea 
regizată de cei doi aliaţi ai întunericului, actrița și “urlatorele”. 

Fără să le dau prilejul de-a-și lua nasul la purtare, le 
transmit un soi de felicitare estompată, cu jumătate de gură: 

- Bravo vouă, fraților-cumnațţilor, cu guristul m-aţi lămurit 
cum nu se poate mai bine. Incă o dată: bravo! 

- Slavă Domnului că v-a picat fisa! 

Nu mă așteptam la această insolentă răsplată. 

Renunţ să-i reped și să le atrag atenţia că nu merit, și nici 
nu-mi place, să mi se vorbească golănește. Prefer să-mi continui 
așa-zisul interogatoriu: 

- Voi, care sînteţi de-atita vreme în casa asta, care-i 
cunoașteţi de ani de zile pe domnul inginer Gaterek, ce ziceţi, 
este posibil oare să nu-și dea seama de ceea ce se uneltește 
împotriva lui? Nu simte că i-au pus gînd rău banilor săi? Ce-i cu 
el? Doarme? 

Bigam și Mogam arborează niște mutre pline de 
compasiune, ca și cum le-ar fi milă de naivitatea mea. Piţigoiul 
lui Mogă, strident ca un ţivloi, se îndură să mă pună în temă: 


- Va să zică, v-a dus și pe matale, maestre, cu moaca lui de 
pocăit adormit? Nu v-aţi prins că-i teatru? Că face pe moţăitul, 
ca să poată privi mai adînc în sufletele strimbe ale bunilor săi 
vecini? Cum de v-a trecut prin cap așa ceva? Inginerul să n-aibă 
habar că-l pîndesc hienele! Păi ăsta-i mai șmecher decit toată 
liota de zmei din pensiunea coanei Marița. E uns cu toate 
alifiile... 

- Bine, dar e un om în vîrstă și bolnăvicios. Nu vedeţi ce 
amărit arată? Mereu înfofolit în șaluri, în halat de casă și cu 
botoșei de iarnă. Și-a pierdut și somnul, nu mai doarme, și el, ca 
toți oamenii, în patul lui... L-am găsit de vreo două ori, în toiul 
nopţii, mototolit în fotoliul din living-room. 

- Aiurea! Asta-i de sanchi! - îmi explică Mogam. 

- Cum? 

- Cum am zis! Uite-așa, foarte simplu. Mă miră că tălică nu 
pigulești mișculaţia. Nu doarme de frică. l-a pierit somnul, 
fiindcă se teme. De cei din preajma lui. Și-atunci se ferește s- 
adoarmă la el în odaie, unde ar fi singur, și unde n-ar putea face 
nimic împotriva prietenașilor care ar da năvală să-i vie de hac, 
la adăpost de privirile unor martori nepoftiți. Oţ mare, bătrînul. 
Mai degrabă cred că doarme ziua, cînd ceilalţi se supraveghează 
unul pe altul. 

Depășind faza de agitaţie motrice, în circuit închis, care mă 
silise să parcurg, pe puţin, doi kilometri prin odaie, efectuez o 
rapidă analiză a datelor culese pînă în clipa de faţă. Apoi, risc să 
emit o nouă remarcă: 

- Haida de, fraţilor-cumnaţilor, că n-oți fi vrînd să mă faceţi 
să cred într-un cross demențial, al tuturor pensionarilor doamnei 
Nachtigal, gonind ca apucaţii după presupusa comoară a 
inginerului. 

- Sigur că da! Despre ea e vorba. 

- Bun. Dacă-i așa, atunci să-mi spuneţi ce caută aici 
fotoreporterul. De unde și pînă unde l-aţi vîrît în mașinaţia asta 
și pe Sică Finichi? 

Flintașii se înviorează. Le convine că le dau apă la moară. 

- Maestre, parcă nu l-ai cunoaște! Păi ăsta-i omul dracului. 
Nu-i lucru curat, ce se petrece cu el! Işi bagă nasul pretutindeni. 
Scormonește prin casă, prin fiecare odaie, de parc-ar fi moșia lu' 
tac-su. Vede tot, știe tot. Fotografiază tot ce-ntilnește în cale. Ce 


caută? Să nu-mi spuneți matale că subiecte pentru coperţile lui 
de la “Actualitatea”! Căci îndoim-aș... 

Din cele replicate de Mogam, se dovedește că “duo” Flintaș 
pare a fi la curent cu investigaţiile pe cont propriu ale 
fotoreporterului. Totuși răspunsul nu mi se pare prea limpede. 
Cunosc de la Finichi rostul întocmirii faimoaselor sale “albume”, 
așa că suspiciunile Flintașilar nu-mi demonstrează ciîtuși de 
puţin eventuala lui participare la cursa celor trei sute de mii de 
lei. 

Încerc să-i dezmeticesc: 

- Măi, fraţilor-cumnaților, ce legătură să aibă omul ăsta cu 
deocheatele afaceri ale inginerului, actriţei și “urlatorelui? De 
unde să fi aflat despre banii lui Gaterek? Și, la urma urmei, ce-i 
pasă lui de soarta averii domnului Zighi? 

Bigam se revoltă: 

- Cum să nu-i pese, nene maestrule! Ce, trei sute de mii 
sînt de ici de colo? Ș-apoi mai este o chestie tulbure, și încurcată 
rău de tot, cu agoniseala domnului Gaterek... 

- Dragule, ai dreptate, este o problemă tulbure, încîlcită, și 
încă avînd multe necunoscute. Dar explică-mi și mie, de unde ai 
aflat atitea din secretele finanţelor lui Gaterek? Pe ce te bazezi, 
cînd afirmi c-a încasat trei sute de mii de lei pe casa vindută? 

Mogă îl consultă din priviri pe bondocul de Bigam, acesta îi 
dă liber, și vlăjganul îmi răspunde pe loc: 

- Maestrule, nu știu ce veți fi crezînd tălică despre noi, 
poate ne iei drept niște săraci cu duhul, dar să știi că greșești 
rău de tot, ascultaţi-mă pe mine! Nu ne judeca după ce-i pe 
dinafară, după suprastructură, că aia s-ar putea să nu facă nici o 
para chioară. În capetele ăstea ale noastre, avem și noi ceva 
material cenușiu. Nu le purtăm de pomană, doar ca s-avem pe 
ce pune pălăriile. Am trăit printre oameni. Am văzut multe, 
multe. Am și învăţat multe lucruri. Mai de la coana Marița, mai 
de la unul, mai de la altul, am aflat de toate învirtelile 
inginerului. Și nu numai despre ale lui. Cite știm noi despre 
scumpii noștri vecini de pensiune... Mai bine n-am fi apucat să-i 
cunoaștem!... 

N-am suficiente disponibilităţi pentru a mă lăsa înduioșat 
de melodrama pe care mi-o ţese Mogam (din gîțte multicolore) ci 
îmi reiau cu încăpăţinare interogatoriul: 

- Bun! Dar tot nu mi-a reieșit prea limpede rolul lui Finichi... 


- Nu ţi-o reieși matale, că sînteți om de salon. Nouă însă, 
cărora nu ne stă scris, “înger” pe frunte, nouă ne reiese. Și încă 
foarte limpede! Atit de limpede încît, pînă la urmă, tot noi îl 
traserăm în poză pe domnul fotograf. 

Oriciît o fi de șmecher Finichi, tertipurile și scornelile lui ne 
lasă reci. 

Găliganul de Mogam abia se ţine să nu pufnească în ris. Dar 
se pare că îi sînt simpatic, de vreme ce-l îmboldește cu cotul pe 
Bigam, spunîndu-i: 

- Hai să turnăm maestrului tot ce știm. Să nu-l lăsăm în 
văzduh! 

Scundacul, milostiv, acceptă. 

- Păi să vedeţi matale care-i chestia cu nefericitul ăsta de 
Sică. Lumea birfește c-ar fi cam nebun. Dar nu-i așa! C-ar avea o 
goangă la scăfirlie, asta da, se mai poate. Însă nu-i același lucru 
cu a fi sărit de pe șine. Nene maestrule, fii atent! Mai înveţi și 
tălică unele chestii de viaţă! Domnul fotograf ăsta joacă tare. 
Vîrtos al dracului! Se întiîlnește pe-ascunselea cu inginerul. De 
ce? Faţă de noi, ăștelalţii, pasămite prostovanii, se preface că-l 
fotografiază pe inginer în secret, fără de știrea babalicului, ca și 
cum s-ar da de ceasul morții să-l prindă în ofsaid, cu cine știe ce 
chestie. Sau poate vrea să ne facă să-l credem c-aleargă și el 
după mangoţii pitiţi de Gaterek. Ajurea! Și încă cu “je”! Asta-i 
numai de ochii fraerilor... 

Bigam continuă să-și deruleze banda: 

- „fiindcă altul se cheamă că-i adevărul, după cum vă mai 
spuserăm matale. Doar l-am prins noaptea stînd ceasuri de-a 
rîndul la palavre cu domnul Gaterek. Pun ei ceva la cale, nu se 
poate! Și-atunci stăm și ne-ntrebăm: ce tot învîrtesc împreună? 
De unde și pînă unde se înfiripă între ei atita prietenie? Căci, de- 
ar fi pe bune, fotograful ar avea toate temeiurile să-i tragă în 
piept domnului inginer... 

- Stai, domnule, o clipă! Sari de la una la alta, fără noimă. 
Ce-i cu goanga asta a lui Sică? De unde ai mai scornit și chestia 
cu întîlnirile de noapte? De unde știți de ele? Și-apoi, ce- 
nseamnă să-i tragă în piept? 

Scundacul nu se pierde cu firea: 

- Haideţi, s-o luăm pe puncte. Mai întîi, goanga lui Sică. Păi 
cum să n-aibă și el, drăguţelul, goangă la scăfîrlică, dacă unii din 
neamul lui își petrec vacanțele numai la “Central”? Eu bănuiesc 


că de la goangă i se trage lui Finichi patima fotografiatului. C- 
altminterelea  se-alegea și el cu-o meserie mai serioasă. 
Întrebarăţi matale ce-i cu întîlnirile lor de noapte. Păi am da mult 
să știm și noi. Apoi ziserăţi că de unde știm de întîlnirile lor pe 
furiș. lete-na, mare scofală! De cînd ne-am priceput că prea se 
nimeriseră toţi la Posada, deodată și laolaltă, de-atunci am stat 
numai la pîndă, cu ochii pe ei. Pe inginer, pe doctorul Bilă, ba 
chiar și pe coana Marița. Fiindcă nici unul nu se mai purta ca- 
nainte. lacă, taman asta ne-a băgat la idee! Și, de atunci, i-am, 
urmărit pe toţi, fără osebire de rang și de simpatii. Că nu numai 
inginerul și cu fotograful se întilneau pe ascuns, ci și ceilalţi. 
Coana Marița tăifăsuia în taină cu doctorul Hannibal. Actriţa 
studia muzica pe întuneric cu guristul. Chiar ieri noapte. Pînă și 
tălică discutași camuflat, cu fiecare din ei în parte. Hai că știm 
tot, lăsaţi matale! 

- Bravo vouă, fraţilor-cumnaţilor! M-aţi luat și pe mine în 
evidență. Sînt și eu suspect? 

Mogam nu-i mai îngăduie lui Bigă să răspundă, ci se 
intercalează urgent în discuţie: 

- Maestrule, nu ne jigni! Că ne supărăm! Păi se poa' să spui 
așa ceva? Să te bănuim tocmai noi? Păi noi vă iubim sincer, 
nene maestrule! Dacă am luat aminte la vizitele pe care le 
făcuși găinarilor, era din pricină că vroiam să fim informaţi ce se 
petrece cu ei, nu cu tălică! 

- Bun! Să spunem că-i așa. Dar ce-i chestia aia cu trasul în 
piept? 

Bigam reacționează prompt și conştiincios, niţel cam 
bosumflat: 

- Pentru povestea cu unchiu-său. Se pare că unchieșul lui 
Finichi era cît pe ce să intre la pirnaie. Din vina inginerului. 

- Așa, de florile mărului? 

- Ajurea!... Unchiu-său lucrase, ani de zile, ca diriginte de 
șantier, la reparaţiile de drumuri și șosele. lar șef peste toate 
șantierele, cine credeţi că era? D-apăi cine altul, dacă nu 
domnul inginer Gaterek. O fi dînsul doctor în chimie, după cum 
se laudă, dar toată viaţa a lucrat ca inginer, ocupîndu-se numai 
de drumuri și șosele. Încă din 1944, cînd se construise șoseaua 
cea nouă de la Milcoveni, încă de pe atunci erau cît pe ce să dea 
de bucluc. Amîndoi. Și inginerul, și nenea lu’ Finichi. Zeci de mii 
de vagoane de balastru, pe care nimeni nu-l văzuse vreodată. 


- L-au condamnat și pe inginerul Gaterek? 

- lete-na! O ziseși, maestrule! Păi ce, parcă pe nenea 
unchiul îl condamnară? Ehei, ce vremuri, maestrule! Nu se 
inventaseră masele plastice. Pe-atunci se lucra cu mușamaua. 
Și-au tinut-o tot așa, pînă ce, într-o bună zi li s-a rupt căruţa-n, 
drum. Taman pe șoseaua Cîmpinei. Căci acolo lucrau. Numai că 
acilea nu mai găsiră cimitire cu raposaţi semnaţi indescifrabil. 
Oamenii muriseră în urgia bombardamentelor de la Ploiești. Și 
neamurile le ridicaseră cruci de piatră, cu nume săpate adînc. 
Aici o traseră în bară, inginerul, și cu nenea unchiu. Căci toţi 
zilierii lor de pe ștate cărau acum balastrul pentru Sîn-Petru, în 
rai, deoarece zburaseră spre ceruri odată cu avioanele. Și toți își 
dăduseră duhul în păstrare, în aceeași zi și-n același ceas. lar 
unul din revizorii contabili, care verifica ștatele, căzu pe gînduri, 
- ceva mai mult decît era nevoie, - cînd își găsi rubedeniile la 
casierie, în loc să stea la coadă pentru a semna condica de 
prezență laolaltă cu îngerii. Mamă-mamă! Ce mai dandana a 
ieșit! La proces, Gaterek, mînca-l-ar tata, dădu vina pe 
dirigintele șantierului, punîndu-i în circă tot muntele de balastru 
furat. Dirigintele, văzînd că-i lată rău, și că proteguitorul său îl 
sloboade din brațe, făcu pe nebunul și ceru transferul la 
“Central”. Gaterek, cu toate că se alesese cu-o groază de 
biștari, se mai alese, de data asta, și c-un costum nou de haine, 
dar vărgate. 

- Ziceai c-a scăpat de condamnare! _ 

- Prima oară, cînd cu panamaua de la Milcoveni. Insă 
acuma, nu-i mai merse figura cu mușamaua. Se schimbaseră 
lucrurile în ţara asta... 

- Și? Mai departe? De vreme ce inginerul și unchiul și-au 
primit cele cuvenite, ce mai caută aici și Finichi? 

- Păi acușica vine chestia cu trasul în piept. Finichi ajunsese 
pe drojdie. Și încă zdravăn! Pînă atunci trăise ca-n sînul lui 
Avram. Nen-su îl înfiase, neavînd copii. Viaţă pe picior mare, 
domnule maestru! Balastru greu. Și mult. Pînă în clipa cînd îl 
lăsă unchiu-său în pom. Atîrnat în văzduh! Cînd suferi din pricina 
cuiva, nu-i normal să-i pui cu prima ocazie o piedică, de să nu se 
vază? Dumneata n-ai face la fel? 

- Sigur că nu! 

- Păi da, oi fi și tălică vreun lord! 

Mogam consideră că-i cazul să intervină: 


- Cred că inginerul Gaterek lucrează întocmai ca șeful 
fostului imperiu auto-strungar, știi matale care, Franţ-loșka. 
Asta-și avea peste tot, ca să nu scape friiele din mînă, numai 
spioni. Sau Sică este angajatul lui Gaterek, care vrea să-i 
aiurească pe scumpii noștri vecini, sau este manevrat de 
inginer, fără să-și dea seama. 

- Cu ce scop? 

- Prea bine nu știu nici eu. Dar bănuiesc că Gaterek vrea să 
adune material împotriva celor care-l hăituiesc. Dar mai este un 
bai! 

- Ce-ţi mai trece prin cap? 

- O fi sau n-o fi Sică în tamșă cu inginerul, i-o fi sau nu i-o fi 
dușman, asta rămîne de văzut. Însă baiul cel mare e altul. Dacă 
ăștia se fac că aleargă după banii inginerului numai de sanchi? 

- Ei și? Cum adică? 

- Dacă se ascunde altceva în spatele goanei, după 
comoară? Nu cumva or fi avînd de gind să-i facă de petrecanie 
inginerului? 

Finichi, ce-i drept, pornește să capete alte dimensiuni, 
candidînd serios la postul de suspect. Ce-l îmboldește oare, să 
se zbată ca un disperat, pentru adunarea insolitei documentări 
vizuale? Să fie chiar numai o iniţiativă proprie? Sau o face pe 
contul lui Gaterek? lar dacă ceilalţi, și nu prea văd care din ei, 
au de gînd să-l curețe pe inginer, atunci care-i mobilul? Trebuie 
ca inginerul să le fi făcut un rău cumplit, de se simt obligaţi să-l 
ucidă. 

Flintașii asistă răbdători la frămîntările mele. Și, ca să mă 
aiurească total, îmi mai toarnă o bombă. De astă dată Mogam: 

- Ar trebui să lămurim și care-i situaţia dintre fotograf și 
gurist. Pentru că, pe vremea cînd lucram astă primăvară la 
Buftea, erau prieteni la toartă. De ce n-ar fi și aici? 

- Nu-i obligatoriu! Prieteniile se mai destramă, se mai 
răcesc. 

- Sau se încălzesc la loc, dacă există un combustibil de 
calitate. 

Chiar că mă scot din sărite, nebunii de Fiinţași. 

- Ascultaţi, măi fraţilor-cumnaţilor, nu vi se pare că-s prea 
mulți antrenați în această acțiune? Și încă avind două obiective, 
jaful și crima. Trebuie să mai simplificăm lucrurile. 


- Nu ţine, maestrule! Dimpotrivă, se încurcă și mai abitir. 
Pentru că n-am pomenit nimic despre doctorul Bilă. Dar ce ne 
facem cu coana Marița? Credeţi, nene maestrule, că dînsa nu-i 
vîrîtă cu nasul în ciorbă? 

- Opriţi-vă! Pînă la urmă o să mă amestecați și pe mine în 
toată harababura asta! 

- E o idee! 

- Aveţi un dosar de cadre și pentru domnul doctor Hannibal 
Certega? 

- Ba bine că nu! Că n-o fi scutit de la primărie! Dacă-l știm 
atit de bine pe inginer, cum să nu-l cunoaștem și pe Bilă? 

- Ce-are una cu alta? 

- Păi are! Fiindcă unde-i Zighi, se-nvirte și Bilă. 

Dacă Gaterek, după spusele Flintașilor, și-a desfășurat 
activitatea în aer liber, construind șosele și drumuri, doctorul 
Bilă a activat într-un cerc mai închis. Ginecolog cu renume, pînă 
la desființarea cabinetelor apucase să stringă o avere frumușică. 
Numai că se alesese praful de ea, domnul doctor avînd o patimă 
nespus de costisitoare: femeile. Fapt e că, în momentul cînd 
medicii au pornit să lucreze în cadrul organismelor sanitare de 
stat, Bilă a fost nevoit să-și restrîngă, la dimensiuni mai 
acceptabile, cheltuielile sentimentale. Dar, neîmpăcîndu-se cu 
soarta, s-a ocupat să profeseze clandestin... Ceea ce a 
determinat încadrarea dînsului, pentru o oarecare perioadă de 
timp, la o instituţie nesanitară: Văcărești. 

După eliberare, n-a mai vrut să lucreze în meserie. Și-atunci 
s-a petrecut una din cele mai bizare întîmplări din viaţa lui: s-a 
abandonat total în mîinile coanei Marița! Ce nu puteau să-mi 
spună Flintașii era raţiunea acestei enigmatice decizii. 

Filantropia coanei Marița este totuși exagerată. lar Bilă, 
care accepta împăcarea cu soarta atit de lesne, preferînd să 
facă pe bucătarul pensiunii, decit să-și reia meseria, mi se pare 
cu totul de neînțeles. 

Ce-l leagă de madam Nachtigal? Dragoste veche, ce nu se 
poate stinge nici la bătrînețe? Cu ce-i este obligat, de-o ascultă 
ca pe Dumnezeu, în ciuda ararelor răbufniri de revoltă? 

Intrebările mi se oglindesc atit de limpede pe față, încît 
Bigam se simte obligat să-mi complice și mai mult problemele: 

- Și dacă Bilă-i cleștele cu care madam Nachtigal vrea să-i 
scoată inginerului banii, așa cum scoţi niște măsele de aur. 


- Nu se poate! 

- Ba se poate! Și, ferească Dumnezeu, avînd în vede-re că-i 
doctor, să nu poftească coana Marița, cumva, să-l vindece pe 
inginer! 

- De ce boală? 

- De boala aia care se cheamă viaţă? Dacă-i viri cuiva pe 
guriţă, de trei ori pe zi, dimineaţa, la prînz și seara, cîte-o 
linguriţă de cremă-caramel, se vindecă numaidecit. Într-o 
clipită! Și-atunci se face bine! Nu mai aude, nu mai vorbește, nu 
mai mișcă. Deci, nu se mai chinuie. Ce fel de nas aveți matale, 
nene Conane, de nu mirosești deloc parfumul ăsta de migdale, 
care-mpute toată pensiunea? 

Formidabil! Chiar în aceeași secundă, mi se declanșează 
sistemul olfactiv. Vechea mea traumă psihică. O aromă 
puternică, de flori de migdale, îmi trăsnește nările. 

Geniul meu investigatoric nu-mi dă pace. Fac semn fraţilor 
Flintaș să nu se miște. Tiptil, mă îndrept spre ușă. Mă plec cu 
ochiul la gura cheii. Privesc mijit, c-un singur ochi. Incremenesc. 
Căci văd... tot un ochi. Deschid brusc ușa. 

Doctorul Hannibal Certega a rămas înţepenit în poziţia în 
care se angajase. Plecat de șale, la nivelul broaștei. 

Pentru a-l scoate din penibila situaţie, îl invit: 

- Poftiţi înăuntru, domnule doctor, tocmai discutam despre 
dumneavoastră! 

Certega se îndreaptă anevoie, pesemne că-l chinuiesc și pe 
el artrozele, și pășește peste pragul ușii. 

- Fără să vreau, am auzit pomenindu-se numele meu. 
Tocmai intenţionasem să bat la ușă și să vă cer îngăduinţa de-a 
participa și eu la discuţie. 

- Cu ce aveaţi de gînd să bateţi în ușă? Cu capul? 

- Domnule Conan, - îl aud grăind pe sinistrul personaj 
deghizat în aceeaşi costumaţie de selenaut, - ironia 
dumneavoastră este gratuită și mă jignește... 

- Domnule doctor, ţin să vă comunic, faţă de martori, că 
acesta era și scopul întrebării! Atîta timp cît vă surprind pîndind 
și ascultind la ușă, daţi-mi voie să vă răspund cu-aceeași 
monedă. 

- Nu este de-ajuns că se proferează la adresa mea cele mai 
infame insinuări, acuma consideraţi că trebuie să și loviți în cel 
căzut? 


Doctorul ne examinează pe rînd, cerîndu-ne înţelegere. 

- Erau niște simple constatări, domnule doctor! Nicidecum 
insinuări. lar pentru a stabili dacă sînt infamante sau nu, rămîne 
ca dumneavoastră să ne explicaţi proveniența acestui enigmatic 
și persistent miros de migdale. 

Bilă își scoate un şervet din șorțul său de bucătar, și-și 
șterge fruntea de nădușeala care-o brobonise. Apoi caută din 
ochi un scaun. Îi este rău, sau se preface. Bigam îi oferă un loc 
pe pat. Așezindu-se, doctorul Certega oftează din greu, apoi 
pornește să debiteze, cu-o viteză de necrezut: 

- Domnule Conan, dragă Bigam și dragă Mogam, sînt o 
victimă. Nu știu ce se petrece. Habar n-am de unde provine 
mirosul acesta. Mă uluiește și pe mine, la fel ca pe voi. Am ajuns 
să-l simt și noaptea, în vis... 

- De ce în vis? Cînd v-am vizitat noaptea trecută, la 
dumneavoastră în bucătărie, fiertura care clocotea în oala de pe 
mașina de gătit duhnea de la 30 de metri a migdale amare. 

Bigam și Mogam, vrînd să-și onoreze tratatul de alianţă, îmi 
sar în ajutor: 

- Nene doctore, nu ţine, zău că nu ţine! Tromboane dintr- 
astea am mai auzit și de la alţii. Tălică ești om cu carte, nu se 
face să ne iei la mişto! Nu-ţi dai matale seama că, pe unde treci, 
mor și muștele în jur, din pricina miasmei care te însoțește? 
Spune-ne drept, ce fierbi tălică, toată ziua bună ziua, în 
laboratorul matale din bucătărie? 

Doctorul Hannibal Certega ne ascultă cuprins de disperare. 
Își frămîntă în miini șervetul pe care-l folosise ca batistă, îl duce 
la gură, apoi îl vîră urgent la loc. Miroase și acesta a migdale. 

- Și voi vă daţi la mine? Nerușinaţilor! Nu-s doctor în chimie, 
ca să fabric esențe parfumate. 

- Și ce vrei să zici cu asta, nene doctore? - se enervează 
Mogam, - Te gîndești la domnul inginer Gaterek? Bagă bine la 
scăfiîrlie, dom'le Bilă, nu-ţi sade frumos s-arunci magaoaia pe 
alţii! Nu inginerul miroase a “verde de Paris”, ci matale! 

Doctorul se trage un pic îndărăt, apoi pornește să urle: 

- Să nu strigi la mine, scîrnăvie, că-s om bătrîn și bolnav! 
Cum îţi permiţi așa ceva? Toţi intenţionaţi să-mi puneţi în cîrcă 
blestematul ăsta de parfum. Și voi, și domnul Conan. V-am mai 
spus și v-o repet, n-am nici o legătură cu el. Muncesc ca un 
cîine. Și de pretutindeni mă împresoară mirosul de migdale. N- 


apuc să pun o apă la încălzit, că începe să răspindească 
parfumul afurisitelor de migdale. Ce vreţi să insinuaţi, că gătesc 
cu acid prusic? Cineva încearcă să arunce asupra mea o 
bănuială îngrozitoare. Cum că aș fi un otrăvitor! Dar este o 
prostie! Cianura de potasiu nu se obţine în condiţii de bucătărie. 
Să vă intre bine în cap. Se învaţă și-n clasa a șasea elementară! 
M-auzi? M-auziţi, domnule Conan? 

Interpelat atît de direct, răspund aproape fără vrerea mea: 

- Evident! Mai ales că Tudoriţă a murit prezentînd simptome 
de otrăvire cu stricnină... 

- Și ce vă faceţi să fiți atit de sigur, în stabilirea acestui 
diagnostic? 

- Spuma pe care am zărit-o apărînd pe botul bietului motan. 
Dar s-ar putea ca mirosul să fi fost adăugat, pentru a contribui 
la inducerea în eroare a unui eventual investigator. 

- Investigator? - rînjește și se miră doctorul Hannibal. - Un 
imbecil, nu un investigator! Nici un om de meserie n-ar accepta 
o tentativă de otrăvire cu stricnina, mascată sub arome de 
cianură. 

Nu știu dacă trebuie să mă consider “aluzionat”, însă sînt 
nevoit să-i dau dreptate doctorului Hannibal Certega,. 

Fraţii Flintaș, vădit nu prea încîntaţi de etichetele cu care-i 
catalogase Bilă, pesemne că sînt și ei frămîntaţi de aceeași 
întrebare. Însă, - cred că mai curînd dintr-un dor de răzbunare, - 
îi apucă o criză de isterie “suspicionistă”. Pentru a-i plăti polita 
doctorului Certega, îl chestionează mieros: 

- Și-atunci care-i situaţia, nene doctore, cu acidul ăla 
prusian? Se fabrică singur? 

Hannibal nu-i mai suportă, și-și iese din fire: 

- Orice cretin își poate da seama că este imposibil de 
obţinut cianura de potasiu în afara unui laborator specializat. lar 
manipularea ei presupune cunoștințe deosebite. Numai un 
profesionist și-ar permite să se plimbe prin pensiune cu flaconul 
de otravă, și încă în buzunarul de la vestă. 

Bigam se căznește să ricaneze: 

- lete-na! Că n-om fi noi profesioniștii!? 

- Sigur că nu! - îl repede doctorul. - Nici n-aţi fi capabili! 

Fraţii Flintaș înghit în sec. Amîndoi. Probabil dintr-un 
sentiment de solidaritate. 


- Mersi, nene Bilă, mersi! Atunci cine? Coana Marița? - se 
interesează parșiv Mogă. 

- Nici gînd. 

- Poate că fotograful? - pune o întrebare ajutătoare Bigam, 
zîmbind doar c-un singur colț al gurii. 

- Unde să elaboreze substanţa? In laboratorul lui nenorocit? 
Crezi că metabisulfitul sau alte din chimicalele lui pot da 
cianură? ` 

Bigam tace ofuscat. In schimb, intervine Mogă, pus pe rele: 

- Dar dacă o fi Gilly? 

- Imposibil! Mirosul exista și înainte de sosirea ei. 

- Și cine-a mai rămas? 

- Nu știu! 

- Ajurea! Ți-e frică să-i mai spui o dată pe nume. Adică 
domnul inginer Zighi, care-i și doctor în chimie, el n-ar putea să 
ne parfumeze cu acidul ăsta prusac, cum îi zici matale? 

- Voi aţi spus! Eu nu i-am pronunţat numele. 

Amîndoi fraţii se reped ca apucați la doctorul Hannibal 
Certega, gata să-l sfișie, nu altceva. Din sperietură. Bilă se trage 
îndărăt, se împiedică de piciorul meu și se întinde pe covor. 
Ochelarii îi cad de pe nas, și-abia atunci îmi dau seama că ochii 
doctorului n-au culoare. Adică, mai corect spus, se apropie, ca 
nuanţă, de culoarea sticlelor de sifon. Ceva mai spălăcită. Te uiţi 
la ei și nu zărești nimic, ci două găuri cu apă stătută, verzuie, 
fără fund. 

Bigam și Mogam îl saltă de subțţiori și-l pun pe picioare. 
Fără ochelari, doctorul Certega arată ca un crap rasol, cu ochii 
albiţi de fiertură. Flintașii ridică ochelarii de jos și-i așează pe 
nasul îmbrobonat de sudoare al doctorului Bilă. Cînd îl scutură 
mai zdravăn, aceștia coboară pe locul ocupat mai înainte. Fraţii 
continuă să-l scuture, răcnind la el: 

- Vrei să ne bagi în belea, doctore? încerci să pui pe seama 
noastră învinuirea adusă inginerului? 

Lucrurile capătă o turnură neplăcută. Nu-mi plac violențele. 
Și nu-s de acord ca doi hândrălăi de douăzeci de ani să-și bată 
joc de-un om în vîrstă, tutuindu-l și brutalizindu-l. Și încă fată de 
mine. 

- Domnule doctor, fraţilor-cumnaţilor, - intervin eu în 
discuţie, - vă rog, astimpăraţi-vă! Nu lămurim astfel problema 
parfumului de migdale. De ce stăruiţi să-l acuzaţi pe domnul 


inginer Gaterek. Nu-i frumos. Nu-i corect, Mai ales în lipsa 
dînsului. Domnul Gaterek nu-i de față, și n-are cum să se 
apere... 

- Ba sînt aici, domnule Conan!... 

Ușa se deschide dintr-o îmbrîncitură. Atît de violent, încît 
mă împinge din spate, îmbiindu-mă să-l iau în braţe pe doctor. 

Hannibal Certega mă susţine, mă ajută să-mi recapăt 
echilibrul și se uită cu ochii holbaţi la ușă. 

Inginerul Gaterek stă în prag. Ne privește mînios. Scrutător. 

- Pot să pledez în apărarea mea, scumpii mei domni. Nici 
nu-nţeleg de ce nu m-aţi poftit la această judecată în lipsă, cu 
ușile închise! Acum, pentru că am auzit tot ce s-a discutat în 
această cameră, și ţin să subliniez că am ascultat la ușă, ceea 
ce, bineînţeles, nu prea e frumos, dar se dovedește că-i extrem 
de sănătos, sînt la dispoziţia dumneavoastră, gata să răspund la 
orice întrebare. 

Dorind, pesemne, să ne scoată din impasul în care ne aflam 
și din care nu izbuteam să găsim o ieșire, cît de cît onorabilă, 
inginerul Siegfried Gaterek întreprinde o tentativă de izbăvire a 
celor prezenți. 

- Stimaţii mei domni, întrucît am sentimentul că sînteţi 
posedaţi de-o inexplicabilă sfială, totalmente diferită faţă de 
limbuţia care vă cuprinsese înainte de ivirea mea, permiteţi-mi, 
vă rog, să comunic că renunţ la întrebările pe care le așteptam 
din partea onoratei asistenţe... 

Ne ia peste picior. Se simte de la o poștă. 

- Deoarece am ascultat cele dezbătute aici, am înţeles că 
vă preocupă posibilităţile mele profesionale de-a fabrica pe loc, 
la pensiunea doamnei Nachtigal, o cantitate oarecare de acid 
cianhidric. 

Bigam, pe care nu-l dă afară din casă aptitudinea de-a 
percepe rapid orice, oriunde și oricum, sare ca prostul din baie: 

- Asta-i chestiunea, vorba lui nea Hamlet, dom'le inginer! 
Puteţi sau nu puteți! Sau, pe limba principelui danemarcian: tu 
bi sau nu tu bi! E clar? 

Inginerul, înfofolit în același halat de casă pe care-l avea și- 
n clipa cînd intrase în baie, mai înainte de kidnaparea mea de 
către fraţii Flintaș, cu botoșei în picioare, cu gitul înfășurat în 
șalul cel flocănos, răspunde cu glasul cel mai hirîit pe care-l 
avea atunci la dispoziţie: 


- Impasibăl! Asta ca să-ţi răspund tot în limba marelui Will. 

- Formidabil! Ca-n românește, nene inginerule! Va să zică 
nu poţi fabrica acidul prusian de care pomenea domnul doctor 
Bilă? 

- Nu! 

Tăcere! Sau cum zicea Fărîmiţă Lambru: “Silanţ”. 

Bilă își șterge ochelarii cu prosopul din șorț. Bigam se uită 
fix la frate-său. Mogam, invers. 

Îmi dau seama că lucrurile s-au lămurit neașteptat de rapid, 
- mormăie malițios făptura camuflată în dosul ochelarilor de 
soare, - înseamnă deci că putem trece la scopul prezenţei mele 
aici. Dragă domnule Conan, îmi îngădui să reînnoiesc invitaţia. 
Poftiti, să mergem în odaia mea. Acolo vom putea discuta 
liniștiți, cu îngăduința stimaţilor noștri prieteni, problemele pe 
care le știm prea bine. Poftiti, că se apropie și prinzul, mai avem 
abia o oră la dispoziţie. Dacă nu cumva, din motive lesne de 
scuzat, domnul doctor Hannibal Certega nu va avea oarecari 
deficienţe în muncă. Să nu-ntirziem, că și-așa v-am așteptat cu 
destulă răbdare. 

Schițez un gest de plecare, făcînd o jumătate de pas spre 
ușă. În pragul acesteia, inginerul, care nu se clintise din locul 
ocupat de la bun început, vădește un început de intenţie pentru 
a-mi elibera spaţiul necesar. 

Dar n-apuc să-mi duc la bun sfîrșit pasul întreprins, că mă 
pomenesc smuls de braț, tras brutal îndărăt și întors cu spatele 
la inginer. 

În faţă-mi se află acum doctorul Hannibal Certega, trăgînd 
zdravăn de braţul meu care pendulează în chip îngrijorător. 

- Staţi locului, domnule Conan! Rîndul meu, de-a vorbi cu 
dumneavoastră, se află înaintea lui Zighi! Problemele inginerului 
nu mă interesează, ale mele mi se par mult mai importante! Și 
n-ar fi exclus ca, după dramul nostru de conversaţie, să 
renunțaţi la plăcerea, destul de suspectă, de altfel, de a mai 
asculta și alte personalităţi prezente în această pensiune. 

Cu chiu cu vai, îmi eliberez brațul. 

- Domnule doctor, vreau să-nțelegeți că n-am acordat bilete 
de ordine, ca la frizer, celor care își manifestă dorința de-a sta 
de vorbă cu mine. Asta-i una la mînă. lar, în al doilea rînd, am să 
vă rog să-mi permiteţi a respecta o promisiune făcută. Și-apoi, 
asta în al treilea rînd, ţin să vă asigur că n-aș vrea să pierd, ceea 


ce m-ar face să sufăr adînc, un excelent prînz preparat de 
dumneavoastră. Cred că doamna Nachtigal v-a pus la curent cu 
prescripţiile dietetice cărora trebuie să mă supun... 

În răstimpul prelungitei mele munci de lămurire cu doctorul 
Bilă, inginerul Gaterek trece pragul în odaie și trîntește ușa în 
spatele său. Ușa bubuie atit de tare, încît fraţii Flintaș sar de pe 
pat ca electrocutatți. 

Privesc uimit la domnul inginer. Se apropie agale de doctor, 
tirîindu-și botoșeii cu talpă de pislă, își decamuflează ochii, 
dîndu-și jos ochelarii de soare, și pornește să cate lung și 
insistent la Bilă. Apoi pune în funcţiune rișniţa aceea de cafea 
care ar vrea să sune a glas omenesc: 

- Ascultă, Bilă! Termină cu inepţiile! Cum îţi permiţi să 
impui domnului Conan supliciul unei conversații stupide... cum 
de îndrăznești? Tu n-ai probleme, așa că n-ai ce discuta cu 
domnul Conan! Să fie clar. Chiar te avertizez să-ţi ţii gura! 

- Aha! Păi asta nu-ţi convine! Vezi? - dă o replică, aptă să- 
mi trezească bănuielile cele mai neașteptate, doctorul Certega. 

Încerc să intervin. Zadarnic. Siegfried Gaterek ridică turaţia 
rișniţei, care acum devine supărătoare la ureche. 

- Du-te la bucătărie! Vezi-ţi de treburile tale. Altminteri o să 
afle și Marița... 

- Ei și? 

- Nu mă-nnebuni! Chiar ţi-ar fi indiferent să știe Marița că 
vrei să te așterni la povești cu domnul Conan? la mai spune o 
dată! 

Doctorul Hannibal nu cedează. 

- Hai să fim serioși, Zighi! A venit vremea să spunem 
lucrurilor pe nume. Lasă-mă să discut cu domnul Conan, că de 
nu, ai să-ți muști pumnii! E clar? Marita nu mă mai sperie. 
Crede-mă, zău așa! Și, ferească Dumnezeu, să nu vorbesc mai 
mult decît ti-ar conveni. Fii atent! Sper să fiu iertat că-i răpesc 
maestrului posibilitatea de a-și respecta promisiunea, dar n-am 
altă cale. Trebuie să mă suporte. Barem o jumătate de ceas. Că 
n-o fi moarte de om! Sau, dimpotrivă, s-ar putea să fie și moarte 
de om! E bine?... 

Doctorul își întrerupe o clipă peroraţia, pentru a-și șterge 
nădușeala de pe frunte. 

- Domnule Conan, - se adresează el, de astă dată direct 
mie, - nu vă faceţi griji în privinţa prînzului. Veţi fi hrănit la timp 


și cum se cuvine. Conform celor mai severe și științifice principii 
dietetice. 

- Nu admit! - urlă inginerul Gaterek. 

Și, fără să mai aștepte, pornește să mă tragă de braț, 
tîrindu-mă spre ușă. 

Doctorul nu mai stă pe ginduri. Mă înșfacă de celălalt braţ 
disponibil, - din întîmplare n-am decît două, - și mă tracţionează 
tot spre ușă. 

Bigam și Mogam, trezindu-se din reveria în care-i cufundase 
rostirea celor cîteva ameninţări ale doctorului Hannibal Certega, 
îmi sar în ajutor. Era și vremea. Peste citeva clipe riscam să 
rămîn invalid. Fiecare din ei îl apucă de-un braţ pe doctor și pe 
inginer. 

Dac-ar fi intrat cineva în odaie, ar fi jurat că dansăm o 
congă. 

Desprinzîndu-se din încleștarea lui Bigă, doctorul priponește 
locului șiragul dansatorilor, printr-o replică de final de act: 

- Dacă nu mi-l cedați de bună voie pe domnul Conan, în 
seara asta va muri cineva! 

- Cine? - întreabă înfricoșat și curios inginerul. 

- Nu știu nimic sigur, dragă Zighi. Tocmai asta vreau să 
vorbesc cu maestrul Conan. Că nu degeaba i se spune 
detectivul Al Conan Doi! 


Hannibal ante portas, sau și mai rău... 

După ce-a zăvorit ușa bucătăriei, trăgind ivărul, doctorul 
Certega mă poftește să iau loc. Întrucît nu se află acolo decit 
două taburete slinoase și hodorogite, îl întreb: 

- Mă pot așeza pe vreunul din ele? 

Doctorul rostește blajin: 

- Altele n-am, după cum se vede! Totuși încercați. Există o 
șansă. Și-anume să nu se demonteze de la prima probă!... 

Frumoasă primire, n-am ce zice. Autosugestionîndu-mă, mă 
las cu duhul blîndeții pe taburetul din partea ușii. Mai mult ca să 
pot supraveghea intrarea. 

Taburetul geme îngrijorător,  strănutind din toate 
încheieturile. Însă rezistă bărbătește. Balansul pe care i-l 
imprimă personalitatea subsemnatului nu pare să-i creeze stări 
anxioase. 

Doctorul Bilă, asigurîndu-se că nu s-a produs nimic 
iremediabil, porneşte să elibereze masa de bucătărie de 
reziduurile specifice meseriei. Vraful de farfurii este mai mult 
azvîrlit, decît aşezat, în chiuveta pentru spălatul vaselor. 
Cuţitele, lingurile, furculițele și linguriţele zboară, zdrăngănind 
asurzitor, spre aceeași destinaţie. Firimiturile de piine, cojile de 
cartofi, cele cîteva păstăi de fasole, resturile de morcovi și ţelină 
sînt măturate cu mîna pe jos. Doctorul Hannibal pare cuprins de- 
o adevărată furie purificatrice. Peste cîteva clipe, masa a rămas 
liberă de orice sarcini. 

- Mai rapid ca la Capșa, domnule detectiv, nu-i așa? 

- Mai rapid, domnule Certega! - îi răspund politicos, nevrînd 
să-l dezamăgesc. Numai că acolo pot risca să mă mișc pe scaun. 
Pe cînd la dumneata, nu știu ce s-ar alege din bietul taburet, 
dacă aș cuteza să mă ridic ceva mai smucit... 

- Nici o grijă, domnule Conan! Este taburetul preferat al 
Mariţei. Și nu se poate afirma că-i o femeie ușoară. 

Privesc intrigat la înfățișarea încăperii. Cînd îl vizitasem 
întiia oară pe doctor, - cam pe nepusă masă, ce-i drept, - n- 
apucasem să examinez ca lumea acest interior, de neconceput 
la Posada. În afara celor două taburete slinoase și hodorogite, 
din care unul plinge și suspină sub importanţa mea, totul în 
această bucătărie (de film publicitar, pentru demonstrarea 
calităţilor mobilierului  “Apetit”) este nou și strălucitor. 
Dulapurile, care ocupă doi din pereţi, rafturile sînt vopsite cu 


“Duco”, cum era pe timpuri “Fiat”-ul meu, cînd sticlea și sclipea 
de te lăsa cu leziuni oculare. 

Există și un complex de chiuvete. Trei la număr. 

Mașina de gătit este uluitoare. Bănuiesc că-i o comandă 
specială. Aragaz cu șase ochiuri n-am întîlnit decît în producţiile 
de ta Buftea. 

Ceea ce mă uimește - dat fiindcă ne apropiem de ora 
prînzului - e faptul că nimic, dar absolut nimic nu fierbe pe 
extraordinarul agregat culinar al lui Bilă. Și totuși, în încăpere, 
de cînd am intrat, continuă să persiste un iz de fum acriu. 

Doctorul Hannibal trebuie să fie cumplit de tulburat, de 
vreme ce-a hotărît să suprime hrana de amiază a locatarilor 
pensiunii Nachtigal. Singurul scutit de această acţiune arbitrară 
par să fiu eu. Pentru că Certega așterne pe masă o serie de 
alimente scoase din frigiderul ascuns în dulapul din peretele de 
lîngă ușă. 

Isprăvindu-și treburile, doctorul Hannibal se așează în faţa 
mea, pe celălalt taburet. 

- Să luăm și să mîncăm, domnule Conan. După indigestul 
breakfast pe care l-aţi îngurgitat la domnișoara Gilly, cred că 
bucatele mele vă vor pica bine!... 

Ce să-mi pice bine? Pe farfurii se află (în porţii infime, ca să 
nu zic inefabile) brînză de “veci”, urdă (probabil dulce), şuncă 
de Praga, piine prăjită, ridichi, roșii, salată verde, și alte produse 
similare (cvasinecomestibile, după părerea mea). Plus două 
borcănele de iaurt (fără dată). 

- Domnule doctor, totu-i ca la carte! Vă mulțumesc, dar nu 
mai mi-e foame. E de-ajuns să văd ce-i pe masă, și m-apucă o 
poftă nebună să slăbesc. 

Doctorul mă dezamăgește și mă umilește cumplit, pornind 
să lichideze merindele de pe masă. Asist indispus. Ironia soartei. 
Marele maestru al artei culinare ţine regim în locul meu. 

Lăsîndu-l să masticheze liniștit, mă decid să-i fac puţină 
conversaţie, așa, ca de la om la om, poate că-i stă brinza de 
“veci” în git: 

- Dragă doctore, m-ai cărat aici să-mi comunici niște 
informaţii de însemnătate capitală. Ai pomenit de citeva ori 
cuvintul moarte. Pe cine vrei să înspăimiînţi? Nu te grăbi să-mi 
răspunzi. Mănîncă liniștit. Dacă poţi. În răstimp am să formulez 
cîteva întrebări. Și-n vreme ce-ai să dai gata aceste inofensive 


alimente, gindește-te bine la răspunsurile pe care ai să le 
furnizezi. În primul rînd, ţin să știu ce-i cu afirmaţia dumitale că- 
n seara asta va muri cineva? Apoi, va trebui să mă lămurești, cît 
mai pe îndelete, dacă-i posibil, în privinţa tuturor fenomenelor 
neobișnuite ce se petrec în pensiunea asta blestemată. Am venit 
aici să lucrez liniștit. Am de terminat o carte. N-am apucat să 
scriu un singur rînd. Colocatarii mei mi se par extrem de 
tensionațţi. Noaptea nu-și găsește nimeni somnul. Fiecare pare 
posedat de-un demon. Care-i demonul, domnule doctor? Cum se 
cheamă? 

Pesemne c-am vorbit destul de mult, deoarece Certega a 
isprăvit de mîncat tot ce era pe masă. Se șterge la gură cu 
prosopul din buzunarul șorţului de bucătărie. Apoi își dă jos 
ochelarii. Și observ îngrozit că mă privește. 

- V-aș răspunde cu-o întrebare, domnule detectiv. 

- Serviţi! 

- Cine v-a recomandat Posada? Cine v-a spus c-aici o să 
găsiţi liniștea necesară pentru scrierea cărţii? Dacă nu-s 
indiscret, bineînţeles! 

Nu mă supără indiscreţia doctorului. Nu. Mă necăjește 
faptul că nu-i pot răspunde. Fiindcă nici eu nu știu cine mi-a 
făcut pustiul ăsta de bine, expediindu-mă în stabilimentul 
doamnei Nachtigal. 

- N-are importanţă, dragă doctore. Cineva... 

- Și care, după cum îmi dau seama, n-are nume! 

- Să zicem... 

- Bun! Rămiîne pentru altă dată. Într-adevăr, nu-i chiar atît 
de important. Vă intrigă, așa cum rezultă din prima 
dumneavoastră chestionare, de unde știu că-n seara aceasta va 
muri cineva, nu-i așa? 

- Chiar așa... 

- Foarte simplu, domnule detectiv. Deși-s doctor, adică om 
de știință, sînt adeseori cuprins de crize misticoidale. 
Fantasticul, iraționalul mă domină, îmi dictează cele mai idioate 
prevestiri. Din dimineaţa asta, mereu îmi șoptește cineva că va 
fi moarte de om... Cine? O bănuială mă frămiîntă. Dar nu- 
ndrăznesc să rostesc numele viitorului răposat. Mi-e teamă să 
nu se împlinească presimţirea mea. Mi-e groază. Pentru că acela 
care va urma să treacă dincolo mi-e foarte apropiat, E sînge din 
sîngele meu. Mi-e frate. 


- Doctore dragă, te simţi bine? 

- Excelent! Nici brinza de vaci, nici roşiile n-aveau parfumul 
acela oripilant de migdale. Deci, totul e cît se poate de bine! 

- Domnule Certega, nu mă lăsa să-mi pierd minţile. Cine-i 
fratele dumitale? Și tocmai aici la Posada, în pensiunea doamnei 
Nachtigal! 

Bilă zimbește amar, de parcă ar fi sfărimat între dinţi o 
pilulă de “Carbicol” (conţine “fel tauri”, adică fiere de vită): 

- Ce fel de detectiv sînteţi dumneavoastră, domnule Conan 
Doi? 

Prefer să nu-i răspund. N-ar crede afirmaţia mea. Și-anume 
că-s un mare detectiv. 

- Să știi, domnule Certega, eu nu mă dezumflu atît de lesne, 
oricît ai încerca să mă demoralizezi! Mai bine explicitează-te. 
Ce-i cu fratele dumitale? 

- Propun să rezervăm pentru sfîrșitul convorbirii noastre 
această problemă. Deocamdată să vă liniștesc în privinţa 
fenomenelor ce se petrec în pensiunea noastră. Nu-i nimic 
extraordinar. Totul este nespus de firesc și explicabil. lar 
tensiunea pe care aţi remarcat-o la membrii colectivității este și 
ea la fel de omenească. Pentru că demonul care-i posedă nu 
este de domeniul supranaturalului. Ba dimpotrivă. Aparține 
acestei lumi. Tocmai de aceea-i bintuie atît de violent. Demonul 
are și-un nume, se cheamă... 

- Ei? 

- Are un nume care se scrie în cifre! Cu cinci zerouri! 300 
000! Poate chiar 400 000! 

- 300 000! De lei? 

- Vezi că știi, domnule Doi! - remarcă pe-un ton intimist 
doctorul Bilă. 

- Banii lui Gaterek? 

- Întocmai, domnule Conan! 

- Banii rezultați din vînzarea casei de la București? 

- Ești totuși un detectiv, domnule Al Conan Doi! Născut, iar 
nu făcut! Vrăjitorule! 

Din nou mă neliniștește absenţa parfumului de flori de 
migdal. In schimb mă zadără iarăși, mă pișcă la nas fumul acela 
acriu. Adulmec atent. Dar nu-i depistez proveniența. 

A sosit timpul să trecem la lucruri mai serioase. Dacă 
doctorul Hannibal vrea să amînăm soluţionarea problemei 


enigmaticului său frate, atunci să aflăm ce-i cu scumpii mei 
colocatari. 

- Domnule doctor, - întreb eu arogant (dar nu cine știe ce) - 
nădăjduiesc că persoana subsemnatului nu face parte, în lista 
neagră stabilită de matale, printre vînătorii posedaţi de patima 
banilor, și încă a unor bani ce nu mi se cuvin? 

- Oarecum! De ce să te mint, domnule Conan, atita timp cît 
nu-mi dezvălui numele celui care ţi-a recomandat Posada, 
trebuie să te consider printre vinători, așa cum te-ai exprimat 
atit de plastic. 

- Mulţumesc, doctore. Mi-ai luat o piatră de pe inimă. Să 
trecem la următorul. Solistul Lucky-Lucky îţi inspiră ceva? 

Bilă grimasează: 

- Ba bine că nu! Ăsta ar vinde-o și pe maică-sa, pentru un 
pumn de sutare! De vreme ce-i în stare să trăiască din banii 
unei femei, nu vreau să rostesc nume, este capabil și de alte 
grozăvii. 

- Să mergem mai departe. Lucky rămîne pe lista neagră. 

- Bineînţeles. Printre primii. 

- Dar Finichi? Cu el ce intenții ai? 

- Amestecate! 

- Adică? 

- Cum am spus. Amestecate. Ar avea toate motivele să-l 
ușureze pe Zighi de suferințele pricinuite de bani. Dar, în același 
timp, e laș, fricos, lingav, muieratic, curios ca o babă. Nu vezi 
cum fotografiază fiecare mișcare de-a noastră? 

- De ce? 

- Ca să-și creeze un alibi. Bănuiesc că posedă toate 
imaginile în stare să-l scoată din cauză. 

- Dar Gilly? Actriţa de-abia a venit. 

- Ei bine, tocmai asta mă face s-o consider a fi în capul 
răutăţilor. Mai ales că are și aliaţi; nu ţi-i numesc nici pe aceștia, 
deoarece mi-a spus o păsărică să nu cred în întrebările aparent 
nevinovate. Sînt sigur că-i cunoști! 

- Deci, Gilly actriţa, după părerea dumitale, e cap de 
pluton? 

- Exact. Și bine încadrată. Singurul lucru pe care-l iubește 
pe lumea asta e banul! Mai ales la plural! 

Sîntem întrerupți de cîteva violente și zgomotoase bătăi în 
ușă. 


- Nene doctore! Nene doctore! Răspunde, nu mai face pe 
surdul. Știu că te afli aici. 

Este glasul actriţei. 

- Ce dorești, domnişoară? Sînt aici. Și nu mă ascund de 
nimeni. Mai ales de dumneata. 

- Nu ne servești prînzul? Mi-e foame... De ce te-ai zăvorit în 
bucătărie? 

- Mă privește. lar astăzi n-am poftă să gătesc. Mîncaţi și voi 
ce găsiţi prin bufet. 

Gilly nu mai insistă. | se aud pașii pe coridor. Doctorul îmi 
face semn să nu mă las înșelat de aparenţe, dîndu-mi de înţeles 
că actriţa a ascultat la ușă, și că se va reîntoarce tiptil să-și reia 
ocupaţia de pînă acum. Totodată dă din mînă a lehamite, 
exprimîndu-și lipsa de interes față de acțiunile de spionaj ale 
pupezei. 

- Văd că nu te interesează deloc părerea mea despre Bigam 
și Mogam! - reîncepe Bilă. 

- Ba da! Sînt chiar foarte curios să știu unde îi încadrezi. 

- Am să te dezamăgesc. l-am eliminat. Găinarii nu-s capabili 
nici de-o lovitură spectaculară, nici de crimă. N-au aptitudinile 
necesare. Nu-s proști, ca să-și petreacă restul zilelor în saline. 
Oricît de modernizate ar fi! 

Miroase din ce în ce mai tare a fum pișcăcios. Privesc 
neliniștit în juru-mi. Zadarnic. Nu arde nimic. Și totuși, fumul 
acesta mi se pare cunoscut. 

Reiau conversaţia: 

- Cine mai rămîne atunci, doctore? 

- Gaterek și Marița! 

- Inginerul urmează să fie cel prădat, deci îl scoatem din 
competiție. 

- Rămine de văzut. N-aţi mai pomenit simulanţi de furturi? 

- Nici așa să n-o luăm. 

- Provizoriu. 

- Și ce facem cu coana Marița? 

Cînd rostesc numele mic al doamnei Nachtigal, se produce 
un fenomen neobișnuit. În dulapul cel mare, aflat în peretele de 
lîngă ușă, chiar în spatele meu, se prăbușește toată văsăria 
dinăuntru. Sărim electrocutaţi de pe taburete. Al meu se 
răstoarnă. | se desfac toate încheieturile, împrăștiindu-se care 
încotro. 


În dulap continuă cataclismul. Se aud zgomote înăbușite, ca 
înaintea unui cutremur, rafturile interioare trosnesc, se rup, cad 
(probabil) unul peste altul, stîrnind o reacție în lanţ, deoarece 
deflagrația sporește neîncetat. Intră în rezonanţă întreaga 
instalaţie de tip “Apetit”. 

În cele din urmă, spre spaima noastră, ușile dulapului sar 
din balamale, se dau la o parte. Dinăuntru se rostogolește un 
balot imens. Lung de vreo doi trei metri. Gros (să zicem) cit 
mine. Poate mai puţin, ca să nu exagerez. După o clipă de 
ezitare, rămîne nemișcat pe dușumea. 

O diră de fum se ridică alene dintr-o latură a balotului. Abia 
acum reușesc să determin și să identific mirosul pișcăcios care 
mă deranjase tot timpul. Mirosul specific al trabucului. Țigara de 
foi scoate o șuviţă firavă de fum alburiu. Arde singură. Balotul se 
întoarce de la sine pe spate. Se aude un sforăit monstru, urmat 
de-un sughit. 

Nu-i un balot, cum crezusem la început. Căci are miini și 
picioare. Și răspîndește o duhneală de tescovină, trăsnitoare. Ne 
apropiem  înfricoșaţi. Dăm la o parte șalul care acoperă 
presupusul balot... 

Coana Marița, beată moartă, sforăie în pace și onor. lar în 
mîna dreaptă, un trabuc pe sfirșite își dă duhul fistind și 


fumegînd. 
- Sîntem în pericol, domnule detectiv! - șoptește 
înspăimiîntat doctorul Bilă. - Mai cu seamă dac-a ascultat 


conversaţia noastră, înainte de-a adormi din pricina alcoolului. 
Formidabilă idee, să se pitească în dulapul cu farfurii. Cum 
dracului o fi încăput? Pesemne că sub rafturile de jos. 

Încă nu reușesc să-mi revin. Îngaim penibil: 

- Înseamnă că știa despre intenţia dumitale, de-a mă aduce 
aici, la o discuţie între patru ochi. 

- Pe cuvintul meu de onoare, domnule Conan, că nu aveam 
nici măcar posibilitatea s-o anunţ! Îți jur! Precis c-a tras cu 
urechea, trebuie să se fi aflat pe coridor, în faţa ușii, cînd mă 
certam cu Zighi pentru confiscarea dumitale. Altminteri nu-i 
posibil! Este singura explicaţie plauzibilă. 

- Ce-i facem acuma, doctore? 

În clipa cînd se pregătește să-mi răspundă, răsună un 
ciocănit discret la ușa bucătăriei. Sărim ca arşi. 

- Nene doctore! 


Slavă Domnului! Nu-i Gilly. Bigam și Mogam, pe două voci, 
ale căror frecvenţe, joase și înalte, ne sînt prea bine cunoscute, 
se află de cealaltă parte a ușii. 

De data aceasta doctorul se repede imediat să deschidă. 

Flintașii pătrund în bucătărie, strecurindu-se unul după 
altul. Încremenesc cu gurile căscate. Priveliștea neașteptată le-a 
suprimat uzul corzilor vocale. Dar și al rațiunii. Căci tac 
îndobitociţi. 

Abia după ce le explicăm pe îndelete cele întîmplate, după 
ce sîntem nevoiţi să repetăm anumite amănunte, chiar de două 
ori, abia atunci își recapătă glasul și puterea de discernămiînt. 

- Nene maestrule, - întreabă disperat Bigam, scobindu-se 
preocupat în nas, - ce-i facem cu cadavrul? Il îngropăm în 
grădiniţă și anunţăm miliția, fără zăbavă, c-a dispărut coana 
Marita, sau îl lăsăm aici, în păstrarea doctorului? 

- Care cadavru? Ai înnebunit? Unde ai mai pomenit cadavru 
care să sforăie atit de activ? - îl aduc la realitate pe 
reprezentantul fracțiunii deficitare a clanului Flintașilor. 

Consultindu-mă rapid, numai din priviri, cu doctorul 
Hannibal, îi solicit pe fraţii Flintaș să ne dea o mînă de ajutor. 
Doamna Nachtigal trebuie transportată în odaia ei. 

Mogam o apucă de picioare, doctorul Certega și cu Bigam 
de cîte un braț, iar eu de ceafă, petrecîndu-i ambele miini pe 
după grumaz. 

Ne opintim zdravăn. Inutil. Imposibil s-o clintim din loc. 
Inversăm sarcinile. Doctorul trece la cap, eu la picioare, iar fraţii 
Flintaș în stînga și-n dreapta, încercînd să-și petreacă mîinile 
sub mijlocul ei. 

Dau comanda: 

- Hei rup! 

Victorie. Coana Marița se lasă dusă. Dar numai parţial. 

Pentru că, eroare cumplită, reușesc s-o scot doar din 
pantofi (care de fapt sînt niște ghete din pînză), dînsa rămîne pe 
loc, iar eu mă proptesc cu fruntea în tăblia ușii, unde sînt nevoit 
să mă opresc. Ușa se cutremură dureros, iar creierii mei urlă 
sfișietor. Cînd întorc ceea ce-a mai rămas din fostul meu cap, îi 
văd pe Flintași și pe doctorul Bilă răsturnaţi peste balotul cu 
trabuc. 


Mogam încearcă să-și scoată dintr-o nară muștiucul 
trabucului, iar doctorul își caută ochelarii, cu gesturi stîngace, 
prin ciorapii coanei Marița. 

În sfîrșit, după ce reluăm secvenţa de vreo citeva ori, 
reuşim s-o tîrîm, scăldați de sudori, pînă la ea în odaie. 

Dar chinurile nu s-au terminat. A rămas cea mai dificilă 
sarcină. Urcarea în pat a coanei Marița. Dar, după stăruinţe 
demne de cauze mai nobile, bunăoară ridicarea unei piramide, 
izbutim s-o culcăm de-a curmezișul patului. 

Altfel nu s-a putut. Eram, tuspatru, la capătul pu-terilor. 

Bigam schiţează un bilanţ al ispravei noastre: 

- Mai dihai ca-n muncile lui Herculane, maestrule! 

Constatind că ne-am revenit, doctorul Hannibal Certega 
propune: 

- Haideţi s-o culcăm ca lumea. Daţi plapuma la o parte, 
întoarceţi-o pe Marița de-a lungul, aranjaţi pernele. Ar fi 
necuviincios s-o lăsăm așa. 

Nu s-ar putea spune că doctorul n-are dreptate. Așa că 
pornim din nou la munca de jos. O împingem cătinel pe madam 
Nachtigal, imprimîndu-i o mișcare giratorie. Doar doar o plasăm 
pe orbită. 

Numai că Bigam se grăbește și, dintr-un exces de zel, 
depune un efort prost calculat. Madam Nachtigal părăsește 
patul, aterizînd zgomotos pe dușumea. Pensiunea se clatină din 
temelii. Lustra pendulează ameninţător. Tencuiala, în vreo două 
locuri, se desprinde de pe pereţi. 

Coana Marița sforăie în continuare. 

Cu chiu cu vai, o urcăm iarăși în pat. Dar am uitat să dăm la 
o parte plapuma. Din nou o împingem pe madam Nachtigal la 
marginea patului. Numai că, de astă dată, stau de strajă. 

Cele o sută și ceva de ocale ale coanei Marița se sprijină de 
monumentul subsemnatului. Şi nu-i chiar atît de ușor. 

- Trageţi mai repede plapuma, fraților! - le strig la capătul 
puterilor, celor trei aliaţi. - Nu garantez că pot suporta mai mult 
de 30 de secunde! 

Operaţiunea decurge mult mai rapid decit îmi închipuiam. 
însă, de sub plapumă, lîngă perne, se ivește un obiect 
binecunoscut mie. Valiza cea neagră. Dacă-i cea pe care o știu, 
înăuntru trebuie să fie caseta cu pietricelele. Dar nu sînt 


singurul ei cunoscut, deoarece un răcnet victorios izbucnește 
din piepturile tustrei confraţilor: 

- Uite-o! Uite-o unde era! 

- Nu mai sta, Bigă! - urlă Mogam. Umfl-o! 

Însă doctorul s-a și repezit asupra valizei. Bigam o apucă de 
mîner. Trag amîndoi de ea, ca disperaţii. Valiza se desface de la 
sine. Cînd văd apărind caseta, rostogolindu-se din pat lingă 
mine, îmi părăsesc postul și mă aplec după ea. 

În același timp își părăsește locul și coana Marița. larăși 
aterizează pe dușumea. 

Mogam zboară peste pat și peste doctor, într-un salt de 
cascador, ţintind spre casetă. Calculîndu-și greșit traiectoria, se 
prăbușește alături de Marița, pe dușumea. 

Doctorul Bilă și Bigam, cu valiza desfăcută în miini, luptă 
să-și descleșteze degetele de pe minerul ei. Inlănţuiţi, dau ocol 
patului, virînd în aceeași direcţie. Spre cutie. Mogam o împinge. 
Doctorul o pasează spre mine, urlînd: _ 

- la-o, dom'le Conan! la-o, nu mai sta! In ea se află 
demonul. Precis! 

Deoarece acum mi-este la îndemînă, cutia apropiindu-se 
zuruind de mine, mă aplec și vreau s-o înhăț. O scap. Lunecă 
spre coana Marița. Mă reped într-acolo. larăși încerc s-o apuc. 

Un urlet înfricoșător ne perforează timpanele: 

- Nemernicilor! Bandiţilor! Ce căutaţi în camera mea? 

Coana Marița, pe care pînă în clipa aceasta o crezusem 
pierdută în neagra veșnicie a valurilor de tescovină, răcnește ca 
scoasă din minţi. 

Zărește în mîna mea cutia. Privește la Bigam care se zbate 
încrîncenat în braţele doctorului, zbenguindu-se amîndoi peste 
trupul celui care a fost Mogam. 

- Ține caseta, dom'le Conan! N-o lăsa din mînă! - îmi strigă 
madam Nachtigal ridicîndu-se. 

După care, fără nici un efort vizibil, îi saltă pe tustrei 
combatanții, dintr-o singură mișcare. Apoi îi bubuie de perete, 
de li se aud trosnind oasele. Îi sprijină niţel de-a-npicioarelea, 
atita cît să aibă timpul necesar pentru a le trăsni o serie de 
salve mormîntale. 

Reușesc să număr pînă la opt scatoalce. Opt Împuşcături. 
Opt focuri de Colt 38 (judecînd după tonalitate). 


Bilă, Mogam și Bigam ridică mîinile năuciţi, ducîndu-și-le la 
obraji. Schiţează o mișcare de balans, suficient de incertă. Apoi 
se prăbușesc la picioarele peretelui. Ca morți. 

Nemaiașteptind învierea celor trei executaţi, coana Marița 
se apropie amenințătoare de mine. Dau îndărăt. Patul se află în 
spatele meu. Așa că mă împiedic și cad de-a latul acestuia. 
Cutia îmi scapă din miini, zuruind la fel de straniu ca și în 
celelalte ocazii. 

Madam Nachtigal înșfacă de jos cutia, o duce la piept, și mă 
întreabă dispreţuitoare și rece: 

- Dom'le Conan, ce cați tălică în albia cu tărițe a ăstora? Că 
nu-mi vine să cred că te-ai înhăitat cu măgarii de colo, pentru a- 
mi răpi singura nădejde a bătrîneţelor mele! 

Jignirea mi se pare cumplit de nedreaptă. Încerc să mă 
ridic. Imposibil. Sînt, pesemne, prea emoţionat. Dar mă ajută 
coana Marița. Reţinindu-mi geamătul ce sta gata să-mi 
explodeze pe buze, o pun la curent cu realitatea: 

- Cum poţi să spui așa ceva, coană Mariţo! Dacă nu eram 
eu, cine te căra aici tocmai din bucătărie? Căci zăceai acolo, 
asfixiată în dulap, de parcă erai într-o stare cataleptică. 

- la mai slăbește-mă! Vrei să m-aiurești? Eram o ţirișică 
băută, și-atit! Mă pitisem în dulap, s-ascult ce vrea să 
uneltească, laolaltă cu tălică, bestia de Bilă. Dacă n-aţipeam, 
cînd porniserăţi să vorbiți despre mine, v-arătam eu vouă ce are 
de gînd să facă Marița... Că asta vă interesa, nu? 

În răstimpul cît îmi oferă explicaţiile suplimentare, madam 
Nachtigal zdrăngăne într-una, fără încetare, caseta cu pietricele. 
Ascultă încordată zuruitul interior, rînjește înciudată și leapădă o 
înjurătură foarte puţin ortodoxă. 

Cei trei luptători căzuți la datorie încep să dea semne de 
viaţă. 

Marița Nachtigal asistă la infructuoasele lor stăruinţe de-a 
se plasa pe verticală, apoi se hotărăște brusc, se repede la ei și, 
din trei ghionturi zdravene, îi ridică în picioare. 

Caseta din dreapta coanei Marița, folosită drept pumn, 
răsună și mai ciudat. 

Doctorul Hannibal Certega își propulsează persoana spre 
cutie. Neașteptata sa iniţiativă o ia pe nepregătite pe madam 
Nachtigal. Cutia cade pe dușumea. Bigam se aruncă după ea. 
Mogam așișderea. Numai că doamna Nachtigal, net superioară 


ca pregătire fizică, îi înșfacă pe tustrei, din voleu, și-i bușește la 
pămînt, alături de cutie. 

Cu mîinile întinse spre ea, cîntă cu toții în cor: 

- Nu-i cutia matale! N-ai dreptul s-o iei! Dă-ne cutia, că nici 
morți nu ţi-o lăsăm! 

- Nenorociţilor! - le replică Marița, - ce vă băgaţi voi unde 
nu vă fierbe oala? De unde știți ce-i cu cutia asta? Habar n-aveţi 
ce-i înăuntru! Numai cine poate s-o deschidă, numai acela are 
dreptul s-o păstreze! 

Hannibal, care s-a ridicat în patru labe, o întreabă curios: 

- Ce, ai deschis-o? 

Madam Nachtigal îl aplatizează la podea, punîndu-și piciorul 
pe spinarea lui. 

- Încă nu! îi răspunde ea. Dar am s-o deschid! Și-atunci 
înseamnă că-i a mea! 

Mă pune dracu să intervin: 

- Doamnă Nachtigal, nimic nu te îndrituiește s-o deschizi, 
de vreme ce nu-ţi aparţine! 

- Te-a-ntrebat cineva ceva, domnule Conan? lar pe voi cine 
v-a angajat să-mi șterpeliți caseta? Ai? Se-aude? Nefericiţilor! 
Vă-ncontraţi cu mine, în halul de neputinţă în care vă aflați? 

Fără să mai zăbovească în așteptarea răspunsului cuvenit, 
Marița  Nachtigal deschide rapid ușa odăii. Dintr-o șutare 
magnifică, doctorul Bilă este expulzat din cameră. Coridorul 
răsună în urma impactului ce are loc între capul bietului vraci și 
perete. Al doilea șut, cu efect, îi expediază, tîrîş pe dușumea, 
laolaltă cu covorul, pe fraţii Flintaș. 

Pesemne c-au nimerit peste doctor, deoarece nu se aude 
nici un zgomot. 

Văzind ușa deschisă, nu mai aștept următorul șut. O 
zbughesc ca din pușcă, dîndu-mi abia acum seama de latentele 
mele rezerve interne în calitate de sprinter. Am o detentă 
incredibilă! 

Ușa odăii doamnei Nachtigal bubuie asurzitor. După care 
se-aude cheia răsucindu-se în broască. Apoi o invitaţie, clamată 
nouă tuturor: 

- Dacă vă pune dracu să rostiţi vreo vorbuliţă despre cutia 
care-i la mine, să știți că vă stilcesc în bătăi. Și pe tălică, dom'le 
Conan, cît oi fi de mare scriitor. 


Ne regrupăm forţele. Pe coridor. Oleacă demoralizaţi, dar 
plini de bunăvoință. Ne scuturăm țoalele, ne verificaăm 
articulațiile, după care manifestăm evidente intenţii de 
despărțire. 

Stînjeniţi, ne privim încrucișat. E și normal. Sîntem patru. 

Doctorul Hannibal îmi face semn să ne luăm valea. Bigam și 
Mogam, iuți la minte cum sînt dînșii, ne-o iau înainte. Însă, eu și 
cu doctorul ne îndreptăm spre bucătărie. 

- Ce-i în cutie, domnule doctor? îl întreb pe Bilă. 

- Nu bănuiești? 

- Bineînţeles că nu! 

- Cutia i-a dispărut lui Zighi de ieri. Ce mă depășește e 
faptul că nu arată să sufere din pricina pierderii ei. Dacă 
înăuntru se află ce bănuiesc eu, atunci ar trebui să fie disperat. 
Cred că în cutie sînt ascunși banii căpătaţi din vînzarea casei! 

- Imposibil! Că n-o fi vîndut-o pe pietricele. 

- Ba-i foarte posibil. Sînt pe lumea asta niște pietricele care 
se cheamă diamante, rubine, safire, briliante... 

- Și dispariţia lor îl lasă rece? - nu-mi pot stăpini și eu 
uimirea. 

- Aici nu-i ceva în regulă! Singurul lucru care îi poate da 
această stare de nepăsare ar fi doar intangibilitatea casetei. 
Pînă acum n-a reușit s-o deschidă nici Marița. Și dacă n-a izbutit 
dînsa, care-i as în materie, înseamnă că Zighi n-are temeiuri să 
se teamă. E singura explicaţie posibilă!... 

- Ar mai fi și altele! - îi zdruncin eu încrederea în forța 
deducţiilor sale. 

- Care? 

- Nimeni nu și-ar abandona o avere, căci e vorba de vreo 
300 000 de lei, bazîndu-se numai pe faptul că broasca seifului 
portabil este de nedescuiat. Neîndoios că și-a mai asigurat o 
rezervă. De fapt, așa obișnuiesc minţile lucide, cerebralii. 
Totdeauna mai au și-un plan ascuns, pentru orice eventualitate. 

Doctorul Hannibal cade pe gînduri. Atît de dureros, încît îl 
văd crîmpoţindu-și chipul ascuns în dosul acelor formidabili 
ochelari de cosmonaut. Căţărîndu-se iarăși pe scara iluziilor, Bilă 
îngaimă: 

- Nu-mi vine a crede! Mai întîi, nu-i sigur c-a luat numai 300 
000. Nimeni nu știe precis cu cît și-a vîndut casa. S-ar putea să 
fie și mai mult. Chiar 400 000. lar pietricelele astea afurisite își 


schimbă valoarea de la o zi la alta. Şi-n afară de asta, Zighi nu-i 
o minte atit de lucidă, cum zici dumneata, domnule detectiv. În 
ultima vreme mi se pare sărit zdravăn de pe șine. Deocamdată 
însă cutia-i în mîinile Mariţei! Și asta nu-i bine, Zău că nu-i bine! 
Deloc! 

Ne aflăm din nou în bucătăria-laborator a doctorului 
Certega. 

In răstimpul cît dăm gata două căni de cafea, sîntem 
deranjați în nenumărate rînduri. 

Bat la ușă, ciocănesc neîncetat fel și fel de inoportuni. Toţi 
cer de mîncare. Și, Finichi, și Gilly, și Lucky, ba chiar și Flintașii. 
Ori le este foame, ori îi zgindără faptul că doctorul îmi 
destăinuie cine știe ce grozăvii. Numai că Hannibal Certega îi 
alungă pe toţi, comunicîndu-le că n-are poftă de gătit. 
Resemnarea lor pare destul de bizară. Părăsesc, unul după altul, 
cîmpul de bătaie, fără să insiste cîtuși de puţin. E clar că 
lucrurile nu decurg normal. 

Sînt decis să-l interoghez ca lumea pe doctor. 

- Domnule Hannibal, hai să punem lucrurile la punct. Pînă în 
clipa cînd doamna Nachtigal a apărut din dulap, în chipul pe 
care-l cunoaștem, discutasem despre bănuielile dumitale în 
privinţa unei crime iminente, iar în al doilea rînd despre satanica 
patimă, a colocatarilor noștri, pentru banii inginerului Gaterek. 
Deci două probleme două. Primo: asasinarea unui om. După 
afirmaţiile sau bănuielile dumitale misticoidale ar fi vorba de-un 
frate misterios, tot al matale, aflat aici la Posada. Secundo: un 
furt. Sau, ca să zicem altfel, intrarea în posesia unei imense 
sume aparținînd lui Zighi... 

- Domnule Al Conan Doi, în ciuda pretențiilor dumitale de 
detectiv, sînt nevoit să constat, din nou, că ești un simplu 
diletant. De unde ai scos chestia asta, că-i vorba de două 
probleme? 

- Din desfășurarea discuţiilor. Prin deducție! 

- Vax! Mă scuzi de expresie, domnule Conan, dar mi-a 
scapat fără voie. Continui să mă dezamăgești. Problema nu-i 
decit una singură. Se încearcă uciderea omului care posedă trei 
sute de mii. Și acela e fratele meu. 

- Cum? Inginerul Siegfried Gaterek e fratele dumitale? Îţi 
baţi joc de mine, doctore? 


- Sigur că nu. Însă Zighi e fratele meu. Chiar și numele său, 
anagrama lui Certega, ar fi trebuit să-ţi trezească atenţia. Dar 
matale zburzi după cai verzi pe pereţi, depistind mistere 
inexistente, în vreme ce crima se uneltește lîngă dumneata. 

Doctorul a părăsit pronumele de reverență. Nu-mi mai 
vorbește de mult cu dumneavoastră. Gata. Ne batem pe burtă. 
Profită de faptul că posed articolul respectiv. Acum îmi spune 
“matale”, și, fără îndoială, după cum se obișnuiește la Posada, 
nu va trece mult și mă va lua cu “tălică”. Rău am mai ajuns! 

Enervat, dar nu cine știe ce, îl chestionez brutal pe doctorul 
Bilă: 

- Și de ce v-ascundeţi de lume? De ce v-aţi pocit numele? Și 
care-i cel adevărat? De ce vă prefaceţi? De ce aţi încercat tot 
timpul să-mi creaţi impresia că sînteți niște străini? Ba chiar că 
vă uriţi!... 

- Domnule Doi, dacă în lecturile dumitale l-ai întîlnit cumva 
și pe bătrînul Rudyard Kipling, un biet coleg de breaslă de-al 
dumitale, ţi-aș răspunde în felul său: “Asta-i altă poveste!” 

- S-o auzim, doctore! Cred că merit, după ce m-ai fiert atita 
vreme în suc propriu. 

Doctorul Hannibal își înclină capul, de parcă l-ar apăsa 
toate păcatele lumii, după care demarează “au ralenti”: 

- Povestea-i tristă, domnule Conan Doi! Ne-am născut 
amîndoi, și eu și Zighi, în casa unui moșier sărac din Galiciuica. 
Ultimele cincizeci de pogoane le-a pierdut la poker, relansîndu- 
le odată cu nevastă-sa, adică mama noastră. Maică-mea, 
văzîndu-se mizată și abandonată, n-a mai putut îndura ocara... 
și... am rămas orfani de mamă. lar cîștigătorul potului n-a mai 
stat mult pe gînduri și s-a dus după pereche. Se pare că o iubise 
într-adevăr pe maică-mea, căci toată bruma de avere pe care o 
mai avea a lăsat-o unei mănăstiri, cu obligaţia ca aceasta să 
aibă grijă de creșterea orfanilor doamnei Tegarcea. Ai aflat 
astfel și adevăratul nostru nume. 

Banii pe care ni-i înmîna administraţia mănăstirii ne-au 
ajutat să terminăm cu bine școala primară și liceul. Apoi, Zighi a 
plecat la studii superioare în Belgia, la Gand. A obţinut o 
diplomă de inginer, după care a făcut și chimia, fapt pentru care 
s-a mai ales și cu titlul de doctor în chimie. Eu, mai modest, am 
căpătat, la București, unde am urmat Institutul medico- 
farmaceutic, dreptul de a mă numi ginecolog. Zighi s-a vîrît în 


afaceri, antreprize de drumuri și șosele, în vreme ce eu mă 
îndeletniceam cu stabilizarea procentului de creștere a 
populaţiei. Pentru a nu purta numele celui care-l pătase, 
rușinîndu-ne de lume, am cerut schimbarea lui. Există 
Monitoarele Oficiale în care s-au publicat anunţurile respective. 
Zighi şi-a ales Gaterek, iar eu Certega. Amîndouă, nu prea 
departe de Tegarcea. 

- Cum s-a desfășurat apoi povestea voastră, domnule 
doctor? 

- Trist! Din ce în ce mai trist, domnule Conan! Pentru că 
frate-meu n-a găsit altceva mai bun, de făcut decit să se 
îndrăgostească nebunește de-o nevrednică. Pentru ea și-a 
sacrificat totul, și cariera și liniștea vieţii. Căci ajunsese cineva. 
Om cu avere, cu-o meserie care făcea să curgă banii ca 
robinetul apa. De ce-a trebuit să nimerească peste o asemenea 
otreapă umană? 

- Dar nu-nţeleg, în ce măsură te deranjau pe dumneata 
problemele afective ale inginerului. Frate ca frate, dar dragostea 
nu-i pe bani. Orice om are dreptul să iubească pe cine vrea. 

- Dar nu pe femeia vieții mele! 

- Cum adică? Otreapa era marea dumitale dragoste? 

- De ce nu? Pentru mine, femeia aceasta însemna marea 
pasiune. Ne-am certat îngrozitor. Gata s-ajungem la omor. Ea 
continua să ne-ncurajeze, iubindu-ne pe amindoi. Ca o culme, i- 
a turnat lui Zighi și-un plod. Atunci am vrut să-l distrug. Să-l 
denunţ autorităţilor, pentru matrapazlicurile ce se petreceau pe 
șantierele lui. M-am răzgiîndit în ultima clipă, considerînd că-i 
mai dureros să-i răpesc femeia. Și-am fugit cu ea tocmai în 
Sighetul-Marmaţiei. Ne-am pomenit cu Zighi într-o seară, pe 
nepusă masă. A început să plingă, să urle și să amenințe. 
Femeia asista în tăcere, smiorcăind ușor. L-am dat afară în 
brînci. Atunci, pe stradă, în faţa casei, și-a tăiat beregata cu 
briciul. Dar n-a știut cum să se opereze. 

Pe neașteptate, începe să-mi funcţioneze unul din 
tranzistorii integrați în organul gîndirii: 

- Dar inginerul Gaterek mi-a spus că cicatricea o datorează 
coanei Marița. 

- Ei și? 

- Păi ce legătură are dinsa cu voi doi? 


- Domnule Conan, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că minte 
nu mai are cum. Pesemne că n-avea stocuri supranormative în 
depozit, atunci cînd te-ai născut. Femeia pe care o iubeam, cu 
care se încurcase Zighi, căsătorită fiind, se chema Marița 
Nachtigal. 

Pauză. Neuronii, acei două miliarde și ceva (aproximativ) pe 
care-i posed, pornesc să se conecteze, realizind fel și fel de 
combinaţii. Mi se luminează capul, începînd să pilpîie ca o lampă 
cu neon. Abia acum îmi explic prezenţa celor patru personaje, - 
Gaterek, Nachtigal, Marița și Certega, - în fotografia cu călușei. 

- Doctore, nu te supăra, dar simt nevoia să mai beau o 
cafea! 

- Într-adevăr, ar fi și cazul, Nici eu nu m-aș da în lături. 
Imediat pun ibricul la fiert. 

Din cele relatate în continuare de doctor, aflu că ambii frați 
au cunoscut-o pe vampă (recte coana Marița) acum vreo treizeci 
de ani. La București. Fugise provizoriu de la bărbat. După 
efectuarea unor calcule de rigoare, deduc că nu putea fi vorba 
de Nachtigal, călușarul. Pe vremea aceea, Marița, deși trecuse 
de prima tinereţe, călătorea din oraș în oraș ca “dizeuză” de 
local. 

Șase ani de-a, rîndul, pînă ce Marița nu și-a epuizat 
repertoriul, nici n-a vrut s-audă de Zighi sau de Bilă. Dar, pe 
neașteptate, s-a îndrăgostit de călușar, la o drăgaică, după care 
s-a și căsătorit cu el. Ceea ce, însă, n-a împiedicat-o ca, 
totodată, să se îndrăgostească lulea și de inginerul Gaterek. lar 
Hannibal, stăruitor în patima lui pentru această femeie a 
nenorocului, fusese acceptat doar pe post de contributor. După 
un an, Marița a născut o fetiță. Nachtigal se afla de vreo cîteva 
luni prin ţară, cu călușeii, așa că, pînă să se întoarcă din turneu, 
fetița fusese încredințată unor străini, care s-o crească. 

Anii care au urmat au fost ani de groază. Munceau cu toții 
ca nebunii. Nachtigal pe la bilciuri. Zighi pe șantiere, iar Bilă la 
cabinet. Cu banii lor și-a construit Marița vila de la Posada. 

Cel mai îngrozitor lucru era că, atît Nachtigal, cît și Gaterek 
cu Bilă, știau unul despre altul. După încercarea ratată de 
sinucidere a inginerului, încheiaseră un fel de “gentlemen's 
agreement”, acceptînd tustrei să contribuie din plin la fericirea 
materială și sufletească a Mariţei. Numai că Nachtigal nu avea 


habar despre existența copilei lui Gaterek. Inginerul, bănuind 
că-i și tată, se simţea obligat să verse o sumă lunară îndoită. 

Anii treceau. Afacerile mergeau din plin. Fapt care a dus la 
“încadrarea” inginerului pe un șantier, în calitate de deţinut. Bilă 
a fost condamnat mai tîrziu, pentru practicarea ilegală a unei 
anumite laturi a medicinei. 

În vara lui 1965 au fost eliberaţi amîndoi fraţii. 

Chiar în primăvara anului următor, Zighi și-a cumpărat o 
casă în proprietate personală. Bilă însă, lipsit de orice mijloc de 
trai, fiind și puţin cam anemiat după anii de pension, a fost 
adoptat de madam Nachtigal. Masă, casă și aer curat. Vila avea 
nevoie de-un om la toate, iar doctorul Hannibal, care tot nu-l 
mai slujea pe maestrul Aeseulap s-a resemnat să activeze în 
domeniul artei culinare. Devenise întreținutul celei pe care o 
întreținuse o viaţă întreagă. 

In vara aceasta, coana Marița îl mobilizase și pe Zighi. 
Venise la Posada definitiv. Fără sarcini precise. 

Doctorul Certega mestecă în zaţul cafelei, și soarbe o 
înghiţitură de lichid gros și amar. Strimbă din nas, înghite cu 
noduri, după care mi se adresează: 

- Domnule Conan, eu m-am împăcat cu viața. Nu mai aştept 
nimic de la ea. Mă doare însă, după cîte am făcut pentru Marița, 
că se poartă cu mine ca și cum aș fi o vită de povară, în vreme 
ce pe Zighi îl cocoloșește. lar acum își concentrează toate 
atenţiile asupra parvenitei ăsteia tinere... 

Tresar. Pricep uimitor de rapid. 

- Că n-oi vrea să spui că Gilly e fata coanei Marița și a 
inginerului Gaterek? 

- Păi cine altcineva să fie? Sică Finichi? 

Piesele afacerii de la Posada încep să se orînduiască, 
întocmai ca un joc de cuburi. 

- Dar de ce-a chemat-o la Posada, abia acum, după atiți 
ani? 

- Păi să-mi spui dumneata, fiindcă ești detectiv, ba încă și 
scriitor de romane cu polițiști. Caută și dezleagă și celelalte 
mistere. De ce-mi miroase bucătăria numai a flori de migdale? 
De ce vor să-i fure banii lui Zighi? De ce vor să-i vină de hac? Și 
cine anume? 

E neapărată nevoie să-i ofer o demonstrație: 


- Domnule doctor, conform celor mai elementare și clasice 
legi ale deducţiei, Gilly a fost convocată pentru a participa la 
săvîrşirea furtului. Un singur lucru mă nedumirește. De ce 
trebuie să fure niște bani pe care, oricum, îi va moșteni într-o 
bună zi? Și-apoi, de ce tocmai coana Marița să fie cea care 
organizează, “creierul”? Problema mirosului de flori de migdale, 
după părerea mea, cred că-i o falsă problemă. Mai mult ca sigur, 
se încearcă o așa numită operaţie de intoxicare. Vor să abată 
atenţia asupra dumitale. Știu că nu-ţi face nici o bucurie, dar 
asta-i situaţia. Mă mai întrebi de ce vor să fure banii inginerului? 
Nici aici nu-i cine știe ce grozăvie. Pesemne că nu-i aparțin. Nu 
crezi? lar în privinţa asasinării lui, în ciuda presimţirilor dumitale 
misticoidale, am impresia că se dorește eliminarea lui de pe 
suprafața acestui pămînt, din cu totul alte motive. Și anume, ca 
să te liniștesc, din dor de răzbunare! lar singurul care ar avea 
toate motivele de a-și plăti o veche poliţă nu poate fi decit... 

Doctorul părea că arde de nerăbdare: 

- Ei! Cine? 

- Persoana care a suferit cel mai mult de pe urma lui. Omul 
căruia i s-a răpit iubita. Cel care, la anii bătrineţii, trudește din 
greu în pensiunea fostei iubite a fratelui său. Ex-doctorul 
Hannibal Certega! E bine? 

În loc să se prăbușească la pămînt, doborit de invincibila 
mea putere deductivă, Bilă își scoate prosopul ce-i servește 
drept batistă și-și suflă violent nasul. 

lreverenţioasa sa reacţie nu mă deconcertează. Căci n-are 
altceva de făcut decît să-și camufleze cutremurătoarea emoție 
sub această mască de nepăsare flegmatică. 

Logica mea pare să fie de fier. Căci doctorul Hannibal se 
pregătește de confesiuni, după cîte îmi dau seama. Aştept 
încordat. Certega mai expectorează niște deșeuri, după care 
declară spăsit: 

- “Vax-Albina-Cavaler-Pasta!” Așa se spunea în tinerețea 
mea unor asemenea tîmpenii. 

- Mă jigneşti, doctore! Dacă nu intenţionezi să-l ucizi pe 
Zighi, fiind singurul care posezi motive serioase, înseamnă că nu 
inginerul va fi cel omorit în această seară. Bănuielile dumitale 
mistice nu fac două parale. Sau ai încercat să mă derutezi, 
îndreptîndu-mi atenţia asupra unui fals obiectiv, sau știi precis 
că altcineva va muri astă seară. 


N-apuc să-mi duc la bun sfîrșit desfășurata expunerii, că se 
aud violente bătăi la ușă. 

- Doctore, domnule doctor, deschide numaidecit! 

E glasul lui Isaiia Finichi. 

- Nu vreau! - răspunde doctorul enervat. 

- Bilă, vino urgent, nu mai zăbovi o clipă. Gilly e la mine în 
odaie. Trage să moară!... Nu mă lăsa, nu te-ncăpăţina! l-a venit 
rău, pe neașteptate. Acuma horcăie! Vino, Bilă! Te rog, așa cum 
nu te-am rugat niciodată. 

De astă dată se aude inginerul Siegfried Gaterek, cel care, 
după presimţirile lui Bilă, trebuia să moară în seara asta. Acum 
se vaietă, rage ca o vită dusă la tăiere. 

Mă reped la ușă, o deschid, și-l împing pe doctorul Hannibal 
afară. 

Alergăm gifiind pe coridor. Din mers îi suflu doctorului: 

- Quod erat demonstrandum! Adică deducţiile mele se 
confirmă! Așa se pronunța Aristoteles de cîte ori dezlega o 
problemă polițistă! 

- Pitagora, detectivule! - îmi răspunde Bilă insolent. 

Degeaba  scormonesc prin memorie. Releele nu-mi 
funcţionează normal și nu izbutesc să-l identific pe autorul real 
al celebrei și clasicei afirmaţii. Ar fi fost de preferat să nu mă 
avînt în sloganuri latine. Totdeauna eram corigent la această 
materie. 


Ala bala portocala, cioc boc, treci la loc!... 

Deși nu înțeleg ce vrea să insinueze doctorul Hannibal 
citîndu-l pe Pitagora într-o asemenea situaţie, urc scările în 
goană după el și după ceilalţi eroi care lansaseră disperatul 
semnal de alarmă. 

Camera inginerului se află la etaj, peste drum de a mea. 

Dinăuntru răzbat niște strigăte înspăimîntătoare. Doctorul 
frinează brusc. Nesemnalizind intenţia de oprire, conform celor 
mai elementare reguli de circulaţie rutieră, se produce un tragic 
telescopaj. 

Nu s-ar fi petrecut nimic grav, dacă m-aș fi aflat eu în faţă. 
Însă inginerul se proptește în spatele doctorului, Finichi se 
lipește de Gaterek, iar eu dau peste tustrei, avariindu-i serios. 
După cum era și de așteptat, Siegfried Gaterek și Finichi scapă 
mai ușor, aplatizindu-se niţel. Cel mai mult suferă doctorul 
Hannibal. 

Presat de trupurile celor îndesaţi între mine și el, plus 
greutatea subsemnatului, este nevoit să se reazeme de ușă. Să 
se reazeme e un fel de-a vorbi. Pentru că, de fapt, pocnește ușa, 
cu fruntea, cu nasul și cu pieptul. Impactul dă naștere unui 
zgomot absolut insolit. Sună surd, înfundat. Ca atunci cînd 
frămînta și bătea tanti Ralita coca pentru cozonacii de Crăciun. 

Ușa se deschide de la sine. lar doctorul Bilă, proiectat de 
masa celor din spate, se azvirle ca un disperat în brațele lui 
Lucky-Lucky. Neașteptîndu-se la atita iubire, solistul de muzică 
pop emite un “hic!”, cu-o octavă mai sus decit ar fi fost normal. 

- Mor! Nu mă lăsaţi să mor! - strigă în continuare actrița, 
zvîrcolindu-se. 

Doctorul Certega izbutește să se extragă din sălbatica 
îmbrăţișare a solistului. Mai înainte de-a acorda vreo atenție 
muribundei, pornește să-și frece frenetic capul, nasul și celelalte 
accesorii, cu-o frecvenţă rar întilnită. 

Împreună cu inginerul și cu Finichi asistăm înmărmuriţi 
exhibiţiile doctorului, pe de o parte, și la baletul pupezei, pe de 
alta. Spectaculoase, și unele și celelalte. 

Intensitatea urletelor sporește. Cu cît Bilă își fricționează 
mai rapid cucuiele, cu atit actrița răcnește mai puternic: 

- Nene Bilă, nu mă lăsa să mor. Mor, nene Zighi!... 

Nu-mi dau seama pe ce se bazează actrița lansînd afirmații 
atit de peremptorii, dar mă îngrijorează ritmul și amplitudinea 


mișcărilor pe care le execută sub pled. Orice om normal, 
întreprinzîind o gamă atit de variată și spasmodică de zvircoliri 
de braţe, miini și picioare, ar risca să repauzeze instantaneu, 
prin cel mai clasic stop cardiac. 

Actriţa, neîncetînd o clipă să urle, să ţipe și să răcnească, 
se zbate, se zvirle de la un capăt la celălalt al patului, se dă cu 
capul de pernă, sfișie cu miinile cearșaful, mușcă din pled, de-i 
ies toate scamele, bate cu picioarele în tăblia patului. Mă rog, 
într-un cuvint, se poate spune că execută un număr de 
acrobație, la orizontală, din cele mai dificultoase. 

Nemaiașteptind diagnosticul doctorului Hannibal, îl 
stabilesc singur. În ciuda posibilităților mele modeste, sînt 
convins c-asist la o criză de isterie vulgară. 

Brusc, strigătele încetează. Actriţa se potolește deodată, 
înțepenind ca un buștean. Apoi pornește să se jăluiască în 
șoaptă, rostind o sumedenie de cuvinte (mai mult sau mai puţin 
coerente). 

- De ce mă lași să mor, nene Zighi? Nu vezi că-mi dau 
ultima suflare? 

Lucky se apropie temător de pat. Schiţează gestul de a-i 
oferi un pahar cu apă, dar actriţa, după ce i-l ia din mînă, i-l 
azvirle în faţă. Solistul pop se scutură ca un pudel, stropindu-ne 
pe toți cei din jur. 

Doctorul se uită la Lucky, și-l întreabă curios: 

- Cum s-a declanșat criza? 

- Care criză, nene doctore? Nu vezi că moare? 

- Moare pe dracu! Am mai văzut eu istericale dintr-astea! 

Auzind neașteptatul diagnostic, Gilly pornește din nou să 
urle: 

- Mor, nene Bilă. Fă-mi ceva! Nu mă lăsa! 

Apoi, interpretind după cum se și cuvenea rezerva 
doctorului, schimbă adresa vaietelor: 

- Nene Zighi, nene Zighi! Ţi se duce averea de rîpă. Nu vezi 
că mor? Cine o să te mai moștenească? Are să-ţi pape banii 
ascunși Mamariţa. Așa-ţi trebuie, dacă i-ai pitit, de nu-i mai 
găsește nici dracul... barem acuma, înaintea morţii, spune-mi 
unde i-ai pus, ca să mor împăcată! 

Inginerul Gaterek, care în timpul acesta așteptase flegmatic 
sfîrșitul spectacolului, se apropie de Gilly, se uită la ea îndelung, 
și rostește cu glasul lui hiîrîit, sunînd a doagă spartă: 


- Fii pe pace. Poţi să mori liniștită. Banii nu mai există. l-am 
transformat în briliante, în rubine și alte pietre preţioase. lar 
cutia în care erau ascunse nestematele, dacă vrei să știi, află că 
mi-a dispărut. Însă cine mi-a luat-o, s-a înșelat. N-are s-o poată 
deschide niciodată... lar cheiţa o port legată la git... Așa că, 
asta-i situaţia. Dac-ai vrut să știi unde-s banii, ţi-am spus... Deci, 
dacă deocamdată n-ai alte planuri mai presante, nu te chinui 
chiar în halul ăsta, mori împăcată, fără să te mai zbănțui atit... 

Actriţa încasează răspunsul, provocat inabil, într-un chip cu 
totul neașteptat. 

Sare din pat drept în papuci (cred că-s ai inginerului, 
deoarece arată a fi, cel puţin, măsura 48), fără să ţină seama că 
este doar într-o cămașă de noapte, excesiv de transparentă. Cu 
părul vîlvoi, pocindu-și gura la fiecare vorbă scîrnavă pe care o 
sloboade, pornește să urle indecent: 

- Nefericitule! Va să zică așa... asta vrei, să mor cît mai 
degrabă... Să rămii cu banii, să-i papi mai departe cu Mamariţa! 
Să vă faceţi de cap, arieraţilor! lar doctorul Bilă să vă îndoape, 
pînă o să plesniţi, cu bucatele cele mai alese. Și eu, cu 
nenorocitul ăsta de cîntăreţ, să n-am un bănuţ al meu, să murim 
de foame și de mizerie... Uiţi că sîntem doi? Că Lucky trebuie să- 
și continue studiile, să-și cumpere un magnetofon mai bun, să 
împingă parale în stînga și-n dreapta ca să poată da cîte un 
concert păgubos? 

Nemaiașteptînd cuvenita replică din partea inginerului, Gilly 
se năpustește asupra guristului și-l înșfacă de gulerul cămășii, 
scuturîndu-l de-i curge mătreaţa din pletele soioase. Il zgilțiie, 
pînă ce marele solist de muzică pop începe să gingăvească: 

- Ce-ai cu mine? Ce te-a apucat, nebuno? 

- Nebun e băiatul maică-ti, cretinule! De ce taci din gură? 
Spune și tu ceva. Nu vezi că hodorogul abia așteaptă să dau 
ortul popii. Cine m-a vîrît în asta? Taci, ai? 

Cînd își descleștează ghearele de pe gulerul ferfeniţit al 
fostei cămăși, solistul se prăbușește în genunchi, tremurînd ca o 
piftie. 

După ce-i cîrpește o palmă, actriţa se întoarce spre restul 
asistenţei. Ne măsoară disprețuitor. 

- Și voi ce vă zgiiți la mine? N-aţi mai văzut muieri în 
cămașă de noapte? V-ar fi plăcut să mor, nu-i așa? 

Doctorul Bilă, nefericit inspirat, încearcă s-o domolească: 


- Nu se moare din pricina maladiei pe care o ai, fetiţo. În cel 
mai rău caz, te putem interna la spitalul de glumetți... 

Atit i-a trebuit divei și se repede spre vaza de flori din 
cristal masiv, fapt care îl face pe Bilă să aterizeze benevol în 
punctul cel mai îndepărtat al camerei. 

Intervenţia lui Gaterek mi se pare salutară. După ce stătuse 
indiferent, ca o baterie descărcată, ascultind bălăcărelile 
talentatei actriţe, îl văd că se apropie de ea, și-o examinează 
atent, de sus și pînă jos, ca și cum n-ar mai fi văzut în viaţa lui o 
asemenea jivină turbată. Apoi, brusc, ca din pușcă, îi trage o 
pereche de palme trăsnitoare. 


“Plop!” - “Plop!” 
Gilly se prăbușește peste Lucky-Lucky. Acesta o zvirle la o 
parte, și se aruncă asupra inginerului. Il înhaţă de mîneca 


hainei, încearcă să-l întoarcă cu faţa spre el, și-i răcnește: 

- Să nu dai în Gilly! Să nu dai... că te pocnesc! M-auzi? 

- Tu? Tu, să mă pocnești, macroule? - se răstește 
disprețuitor Gaterek. 

- Cum ai spus? Nuţi-e rușine? Eu-s cîntăreţ, hodorogule! 

Și, fără să mai zăbovească, Lucky trage de mîneca hainei 
cu intenţia să-l culce la pămînt pe inginer. Cicatricea acestuia 
capătă o culoare cu totul stranie. Dintr-o smucitură se scutură 
de solist, rămîne fără mînecă, după care îi trăsnește și lui o 
pereche de palme. 

Solistul, cu detaliul-anexă al hainei în mînă, încearcă să i-l 
petreacă pe după git lui Gaterek. Vrea să-l sugrume. 

Sar spre el. 

Gaterek mă îmbriîncește, îndepărtindu-mă din drumul lui. 

Nici Finichi n-are mai mult succes. 

Inginerul se descurcă și singur. De minune. Cu mîneca 
hainei petrecută, ca o lavalieră, în jurul grumazului, îi pune o 
piedică solistului (un soi de figură de judo, cum am mai văzut în 
“Sfîntul”), îl trîntește iarăși peste Gilly, apoi îi adună pe amindoi 
de jos, îi saltă pe picioare și-i îndeasă, unul într-altul, 
împingîndu-i spre ușă. 

- Afară! Hoţi ordinari! Voi v-aţi găsit să mă jumuliţi? Barem 
de-ar fi ceva de capul vostru! 

Cu toată împotrivirea (cam apatică) a celor doi aliaţi 
izbutește să-i mîne pînă în prag. Gilly se străduiește să-l zgîrie 
pe faţă. Zadarnic. Inginerul are mîna lungă, și-i ţine la distanță, 


și pe actriţă și pe nefericitul ei acolit. În același timp 
manevrează cu piciorul, trăgîndu-le nenumărate îndemnuri de 
eliberare a terenului. Zguduiţi zdravăn de loviturile încasate, în 
ritmul de cinci sau șase pe secundă, perechea arată jalnic. 

Milos, decid că-i cazul să intervin. Din păcate, ultimul picior 
ce le era destinat mă otînjește la şale. Icnesc înfundat. 

Abia acum mă observă inginerul Gaterek. Își întoarce chipul 
spre mine și, după ce-i bușește pe ușă afară pe cei doi, mi se 
adresează: 

- Domnule Conan, rămii aici. Avem de vorbit. 

Doctorul Bilă, însoţit de Finichi, înţelegînd că-s de prisos, ies 
din odaie. Ce oameni! 


“Curriculum vitae” apocrif 

Rămas singur cu inginerul Gaterek, m-aș fi așteptat ca 
atmosfera din odaie să fie mult mai “destinsă”. Dar, dimpotrivă, 
lucrurile stau invers. In încăperea care fusese teatrul 
evenimentelor binecunoscute, simt că există o sarcină electrică 
neobișnuită, așa cum se întîmplă în ceasurile premergătoare 
dezlănțuirii unei furtuni. 

Inginerul s-a retras în spatele unui paravan. Pesemne că se 
îndeletnicește cu îndepărtarea ravagiilor. Nici nu-i politicos să 
stai de vorbă cu un oaspete atît de distins (mă refer la mine) 
într-o haină cu-o singură miînecă. 

Ca să mă relaxez, studiez detaliile încăperii. Cred că-i cea 
mai modestă odaie din pensiunea doamnei Nachtigal. Patul, ca 
orice pat, o noptieră obișnuită, o măsuţă scundă, două scaune 
tapisate, vechi și ponosite, plus cel pe care m-am așezat 
(neinvitat), un șifonier cu două uși, și cam atit. Ba nu. Se mai 
află și-o bibliotecă. De fapt niște simple dulapuri cu cărți. Cele 
care își schimbau locul în fiecare zi. 

Nu apuc să-mi termin investigația, că mă și întrerupe glasul 
hîrîit al inginerului: 

- Puţintică răbdare, domnule Conan, peste cîteva clipe 
servesc și cafeaua. Sînt un mare băutor al turcitei licori. Ai văzut 
ce cafea a servit Bilă pe terasă, după dejunul de gală? Deși, 
dacă-mi amintesc bine, dumitale ţi-a dat altceva, nu zeama aia 
infectă pe care ne-a oferit-o nouă, muritorilor de rînd. Cel puțin 
așa mă îndrituia să bănuiesc expresia dumitale extatică, după 
ce-ai sorbit întîia oară din ceașcă. Greșesc cumva?... 

De ce să-l dezamăgesc. Că le știe pe toate, după cite îmi 
dau seama. 

- Nu, domnule inginer. Chiar sînt curios să gust și din 
cafeaua dumitale. 

- Mă bucură sinceritatea. Cu atît mai mult cu cît nu cred în 
ea. Dar o să ai o surpriză. Vei depista în ceașcă aceeași 
substanţă strecurată de Bilă pe sub mînă. Pentru că sursa se 
află la mine, domnule Conan. 

Mă zvircolesc neliniștit pe scaun. Acesta preia starea mea 
de spirit, și geme suspicios. 

Inginerul îmi azvîrle o privire încîntată, după care se retrage 
iarăși în dosul perdelei. Halatul de casă, același din noaptea în 
care făcusem cunoștință la mine în odaie, botoșeii din picioare, 


fularul înfășurat de două ori în jurul giîtului, totul contribuie la 
reconstituirea vechii imagini a inginerului Siegfried Gaterek. 

Reapare peste cîteva clipe. Poartă o tavă cu două cești 
măreţe, plus un termos nu mai puţin impresionant. Trage 
măsuța cu piciorul, așează tava, apoi se pleacă înaintea 
noptierei. Cînd o deschide, întrezăresc o întreagă colecție de 
coniacuri  (“Hennessy”, “Martell” “Metaxa”, “Napoleon”, 
“Courvoisier” și alte cîteva mărci necunoscute mie). Oricît de 
rapid închide la loc ușița noptierei, reușesc să citesc pe eticheta 
unei sticluţe: “Aromă de migdale”. Insă flaconul depus pe 
măsuță poartă numele de “Hennessy”. 

Într-adevăr, cafeaua inginerului  Zighi  Gaterek este 
“mormintală”. lar cînd i se adaugă și “substanța” denumită 
“Hennessy”, capătă valențe neașteptate. Oricît mă străduiesc să 
adulmec nocivul și enigmaticul miros de flori de migdal, sînt 
obligat să constat totala lui absenţă. 

Deocamdată, sîntem amîndoi pe scaune, cu cafelele în faţă. 
Inginerul își completează (destul de des) cafeaua din ceașcă. 
Bineînţeles, cu coniac. Politicos, ca un gentleman, procedez 
așijderea. 

Sorbim tacticos din cești. Gaterek mă privește pe sub 
sprincene, iar eu îl privesc întrebător. 

- Să dăm cărțile pe faţă, maestre. Cine ești dumneata, 
domnule Conan? 

- Pardon!? 

- Întocmai cum ai auzit. Cine ești în realitate, că nu-s atît de 
naiv, încît să mă iau după recomandarea Mariţei. Ce-nvirţi pe- 
aici? Pentru cine lucrezi? De cînd ai sosit la Posada, nu te-am 
auzit folosind nici o clipă mașina de scris. Ce fel de scriitor ești 
matale? 

După aproape o jumătate de ceas de autobiografie orală, 
reușesc să-i povestesc straniului personaj întreaga mea 
poveste. 

Nu-mi dau seama dacă am izbutit să-l conving, căci îl văd 
prăbușit într-o adîncă reverie. Dar posibilităţile mele de răbdare 
fiind mult mai reduse decit ale domnului Siegfried Gaterek, 
pornesc la asalt: 

- Mai am mult de așteptat, domnule inginer? Acum ar fi 
cazul, dacă nu cer prea mult, să-mi răspunzi și mie: cine ești 
dumneata, domnule Gaterek? 


Gaterek soarbe din cafea, destul de impasibil, după care 
rostește alene: 

- Să cred că n-ai aflat nimic despre mine? Bilă, să nu-ți fi 
relatat, cu detalii, romanul zbuciumat al existenţei mele? N-aș 
prea crede! 

- Mă interesează și versiunea dumitale; cea reala dacă-i 
posibil. Cu toate că fiecare avem cele mai greșite și aleatorii 
păreri despre noi înșine. 

Gaterek se încruntă. Cicatricea virează spre stacojiu. Miriie 
înfundat, ca un buldog, apoi se decide: 

- Fiind inginer, n-am să vorbesc prea mult. Deși părinţii ne- 
au văduvit de prezenţa lor, datorită unor reprobabile năravuri, 
eu și Bilă, despre care sînt sigur c-ai aflat că este fratele meu, 
ne-am descurcat de minune în viaţă. Pînă în clipa cînd, din 
pricini pe care n-aș dori să le pomenesc, ne-am trezit amîndoi în 
niște instituţii de stat destinate reeducării celor cu defecte de 
etică. Am trăit, am plătit. lar acum pătimesc. Pătimesc cumplit. 
Pentru că am greșit. Și atunci cînd m-am îndrăgostit de-o femeie 
nevrednică, dar pe care și astăzi nu mi-o pot scoate din suflet, și 
atunci cînd, vrînd să fac un bine, am crescut o năpircă. E vorba 
de Gilly. Ai văzut cite parale face. Nu-mi vine să cred că Gilly 
acţionează numai de capul ei. De aceea te-am întrebat cine ești, 
domnule Conan. 

- Păi ţi-am spus. 

- Mă rog. S-admitem povestea dumitale ca verosimilă. Dar 
de ce m-au poftit la Posada? Mai ales cînd s-a aflat că mi-am 
vîndut casa din București. Cine a furnizat informaţiile? Cine îmi 
dorește moartea, pentru a intra în posesia celor aproape patru 
sute de mii de lei? 

Cînd mă gîndesc la ceea ce știu, la numărul celor care ar da 
mult să pună mîna pe averea lui Gaterek, mi se zbiîrlește părul, 
deși îl port tuns scurt, la opt milimetri. 

Mă încumet să aţiț destăinuirile inginerului: 

- Dumneata ai vreo bănuială mai întemeiată? 

- Situaţia-i dilematică! Majoritatea locatarilor Mariţei mi se 
par suspecți. La început am bănuit că se ocupă de lichidarea 
mea scumpul de Bilă. Mai ales că detașarea mea pe șantierul 
“special” s-a datorat unui denunţ anonim, dar care nu putea 
proveni decît numai din partea doctorului. Era singurul care 
cunoștea dedesubtul afacerilor mele. Sau, ca să fiu și mai 


sincer, mai era o persoană. Marița. Dar doamna Nachtigal era 
femeia vieții mele. Acuma, chiar stau și mă întreb: nu cumva 
invitaţia pe care mi-a adresat-o, de-a veni să locuiesc la Posada, 
în subzistența ei personală, masă-casă, nu cumva a fost 
elaborată împreună cu Bilă? Mobiluri există. Nu numai banii. Cel 
puţin pentru Bilă. Marița a fost tot ce și-a dorit mai mult pe 
lume. Dar, cîndva, i-am luat-o. Deci, vrea să-mi plătească poliţa. 
Firesc, nu? Mobilul Mariţei însă îmi ramine necunoscut. 

- Dar ceilalţi? Gilly, Lucky, Bigam și Mogam, Finichi? 

- Gilly și Lucky, ăștia lucrează împreună. Sînt lacomi. Nu le- 
ajung banii dobitocului de Bubi. Fraţii Flintaș, după cum știi, sînt 
niște găinari de mică anvergură. 

- Dar Sică, fotograful? 

- Deocamdată acţionează pentru mine. Adună dovezi, în 
imagini, despre manevrele interesaţilor de mai sus. Nu prea am 
încredere în el, deoarece i-am pricinuit, mai demult, niște 
necazuri lui unchiu-său, pe care l-am avut în subordine, dar pînă 
una alta văd că se descurcă de minune. Insă nu-i exclus să 
opereze și pe cont propriu. 

- M-am lămurit, domnule inginer. Toţi sînt suspecți. Pînă 
acum ai enumerat întreaga menajerie de la Posada. 

- Ba nu! Am omis un personaj. Destul de suspect totuși. 

- De unde l-aţi mai scos și pe-ăsta? Cine-i? 

Gaterek mă examinează circumspect: 

- Dumneata, domnule Conan! Povestea dumitale mi se pare 
destul de tulbure. Cum de nu știi cine ţi-a recomandat 
pensiunea doamnei Nachtigal? 

Are dreptate. La fel aș raţiona și eu. 

- Uite ce, domnule Gaterek, singurii bani care mă 
interesează sînt cei pe care i-aș putea cîştiga prin muncă 
cinstită. Dumneata cum i-ai cîștigat? Cu ce ţi-ai cumpărat casa 
de la București? 

Inginerul nu ezită nici o clipă, îmi răspunde pe loc, ba și 
cinic pe deasupra: 

- AȘ putea spune că din pietriș. Dar pentru balastru am 
ispășit la timpul său. Anii de pensiune, petrecuţi pe șantier, m- 
au ajutat să-mi dau și singur calificativul de rigoare. Afacerist 
veros! Afaceri, numai afaceri. Necurate, ce-i drept, dar bănoase. 
Cu ce mi-a mai rămas, am cumpărat imobilul din Capitală. 
Nenaţionalizat, într-un cartier domnesc. 


- Domnule inginer, toată povestea asta sună a roman 
poliţist, și încă unul de calitate dubioasă. 

- Și eu nu reprezint un personaj dubios? 

- N-aș zice! Nu ești chiar atît de inabil, încît să rămii 
descoperit. Acest “curriculum vitae”, înfățișat de matale, mi se 
pare, într-o bună măsură, cam apocrif. Pare scris de altă mînă. 
Nu sînt convins că l-ai semna cu inimă ușoară. 

- Nu posed acest organ, domnule Conan! Ilnima-mi lipsește 
cu desăvirșire. Totdeauna mi s-a părut inutilă. 

- Totuși ai mărturisit că-n viaţa dumitale a existat și-o 
iubire. 

- Mda! Poate că-i singura oară cînd m-am folosit de inimă. 
Dar și-atunci a ieșit prost. Cred că și-n clipa de faţă am comis o 
prostie gigantică. Mi-am vindut casa. Banii, după cum ai auzit, i- 
am transformat în pietre. Din pietriș i-am dobindit, în pietre i-am 
întors. Numai că-s preţioase. Și nu mă sperie cîtuși de puţin 
faptul că mi s-a furat caseta cu mica mea comoară, Nimeni n-o 
va putea deschide. Uite, asta-i cheia, o vezi? 

iși desface halatul de casă în dreptul pieptului. Întrezăresc 
un lăânţișor. La capătul acestuia se alintă vrăjita cheiță, care 
valorează patru sute de mii de lei. 

- Și cine bănuiești că ţi-a furat caseta? - fac eu pe prostul, 
deoarece se știe foarte bine că-l cunosc pe posesorul actual al 
valoroasei cutii negre. - Cine să-ţi fi furat pietricelele? 

Gaterek își acoperă la loc pieptul, trăgînd violent de 
reverele halatului. Apoi își toarnă înciudat o altă ceașcă de 
cafea. Dar din ibric nu se mai scurge decit un infam firișor de 
zaț. 

Atunci apucă sticla de “Hennessy” și umple vîrf ceașca. 

- S-ar putea să fie fapta iresponsabilului de cîntăreț. Dar, 
cum nu-l prea ajută celulele cenușii, fără cheie n-o să izbutească 
niciodată să deschidă caseta. Doar dacă o trece peste cadavrul 
meu. 

De data asta mă rețin. Nu-i spun că ambiția de a deveni 
cadavru e-o chestie inutilă și vanitoasă, atita vreme cît este de 
ajuns să-l adoarmă cineva cu-o simplă pastilă (eventual mai 
multe) de “Ciclobarbital”. Fără să mai adaug faptul că actualul 
proprietar al cutiei este capabil să născocească și alte modalităţi 
de anihilare a briliantei personalităţi a inginerului Gaterek. 


Mă rog, să-l las legănat de iluzia că solistul pop este hoțul. 
De ce să-i stric plăcerea. Însă mă zgîndără o întrebare, gîdilîndu- 
mi buzele: 

- De ce-ai vîndut casa, domnule inginer? 

- Ce să fac, singur cuc, într-o locuinţă de șase odăi? Și-apoi, 
în afară de casă, nu posedam nici o altă avere palpabilă. Trebuia 
s-o vind, ca să fac rost de lichid, adică de bani din care să pot 
trăi. Sînt bătrîn, nu mai am putere să lucrez. Am vîndut-o pe 
pietre. Multe pietricele. Din cînd în cînd, am să scot la vînzare o 
bucăţică de soare, vreun briliant sau vreun smarald, și-o să am 
cu ce trăi un an. 

Destul de modest domnul inginer. Piatra și anul. După cum 
le-am auzit zuruind în casetă, apucă precis suta. 

- Păi adineaori mi-ai spus că doamna Nachtigal ţi-a oferit 
adăpost și masă, complet dezinteresat. 

- Domnule Conan, nu mă obliga să reconsider gradientul de 
inteligenţă ce ţi-l acordasem. Dumneata nu ai de unde s-o 
cunoști pe Marița Nachtigal. Marița nu m-ar fi poftit să trăiesc la 
ea, așa, de florile-mărului. Pesemne i-o fi suflat cineva că sînt în 
posesia a patru sute de mii de lei. lar Gilly, pe care ai văzut-o cît 
îi poate pielea, s-a înființat și ea la Posada. A adulmecat mirosul 
banilor. Sau, cine știe, poate o fi convocat-o tot Marița, să aibă 
un aliat. 

- Cu pupila dumitale, am impresia că te-ai cam lămurit. 

- Da. Insă cred că s-a lămurit și ea, în privinţa banilor, 
Acuma știe precis că n-o să vadă un sfanț. Și-a ratat marea 
scenă... ` 

Bătrînul joacă tare. Işi imaginează că sînt în stare să-l cred. 

- Atunci mai există o şansă. Ca doamna Nachtigal să fi 
intrat în zodia remușcărilor. 

- Așa mi-am zis și eu, domnule Conan. Dar mai am cite ceva 
de organizat, pentru ca totul să decurgă normal. Șansa trebuie 
ajutată, nu mă pot bizui pe întîmplare... 

- Cum adică? 

- Foarte simplu. Trebuiesc eliminaţi șacalii. Dacă le-au pus 
gînd rău bănuţilor mei, atunci am să-i las să se încaiere între ei. 

Nenea inginerul ăsta mi se pare duios de naiv. 
Ateroscleroza începe să-și arate primele simptome. 

Cum de-și poate imagina o asemenea neghiobie, c-or să 
înceapă masacre în masă, că fiarele or să se sfișie între ele, ca-n 


junglă. Uită că trăim într-o lume cibernetică. Uită că există și 
alte modalităţi, mai moderne, pentru obţinerea unor nenorociți 
de bani. Omorul (ca-n filme) nu mai este la modă. 

După mine, Gaterek este sortit pieirii, și el și paralele lui. 
Am auzit de la tanti Ralita un soi de proverb turcesc: “De haram 
au fost, de haram s-au dus”. Asta în legătură cu procopselile 
ilicite. 

Adiîncile mele  cogitaţii sînt întrerupte de-un zgomot 
binecunoscut. Pe coridor se-aude un zuruit de pietricele. 

- Domnule Gaterek, am impresia că-i vine șansa. 

Și chiar așa este. Marița Nachtigal ciocănește violent la ușă. 

- Zighi! Deschide, nu face pe mortul. Vreau să ţi-l răpesc pe 
domnul Conan, să-l fac o tablă. Mă plictisesc de moarte. Hai, 
mai repede. 

După care (iarăși) se aude zuruitul de mai înainte. 

Gaterek se grăbeşte. Deschide ușa. In prag, coana Marița 
stă proţăpită, cu tablele în mîna stingă. Le agită eu îndirjire, 
ostentativ, tentant. 

Îmi zic în sinea mea: “Conan, băiete, ești pomicol! Noaptea 
asta ai să dormi scurt. Barem de ti-ar da și ceva de mîncare!” 

Mai mult n-apuc să gîndesc, căci madam Nachtigal mă 
extrage din odaia inginerului (niţel cam bruscat). După care îi 
trîntește lui Zighi ușa în nas, fără să gindească o clipă că-i poate 
distruge definitiv organul olfactiv. 

Abia acum îmi dau seama că Siegfried Gaterek n-a mai 
apucat să-și ducă la capăt ameninţarea, exprimată atit de 
neliniștitor: “Avem de vorbit”. 

De fapt, s-a vorbit ceva. Dar numai palavre. 

E clar! Inginerul Siegfried Gaterek a intenţionat să 
experimenteze asupra mea o operaţie de intoxicare. Ca în 
romanele de spionaj. Dar dacă mă înșel? Mai ales că nu-i pentru 
prima oară! 


Călușeii nu mor împușcați, ci mîncați de carii... 

Frămîntat de gîndurile menţionate în finalul capitolului 
precedent, mîn zdravăn după coana Marița. 

Terifianta tablagioaică lărgește compasul, făcînd niște pași 
de-o poștă. După cîteva secunde, observ primele semne ale 
unei tahicardii de efort. 

Coborim scările în trombă, cîte două trepte deodată. 
Clădirea se cutremură îngrijorător, tablele zuruie, iar madam 
Nachtigal nici nu se sinchisește. Puțin îi pasă. Și de soarta vilei, 
și de soarta mea. Gifii. In stil compresor. 

Surpriză, de două ori surpriză. Binecunoscuta măsuţă din 
mijlocul odăii patroanei este așternută pentru cină. Două 
tacîmuri, două. Două șervete, două. Două farfurii, două. Noi doi, 
deci. Căci nu văd pentru cine altcineva o fi pregătit madam 
Nachtigal masa de seară. Oriciît e ea de miîncăgioaică, tot n-are 
nevoie de două tacîmuri. 

Privesc înlemnit farfuriile goale. Sper că n-o să fim iarăși 
serviţi de doctorul Bilă. Prea ar fi de tot. Dar nici nu văd ce-o să 
mîncăm! 

- la loc, maestre. Nu te teme, c-avem ce-nfuleca. Nu mă las 
eu pe hachiţele lui Bilă. De aceea, mi-am instalat în cameră un 
frigider. Mi se întîmplă, și încă de multe ori, să mă trezesc 
noaptea de foame. 

- Dar nu trebuia să te deranjezi, coană Mariţo! 

- Aiurea! Asta s-o spui la alţii. Parcă nu știu că Bilă te-a 
lăsat aproape flămînd? Toate le știu, maestrule. Mai dihai ca un 
cîine poliţist! Dar în seara asta ne răzbunăm. Și cu regimul de 
slăbire, și cu tablele. N-am poftă să afle lumea că m-a bătut un 
ageamiu. 

Pe cît e de mătăhăloasă, pe-atit e de ușoară în “deplasare”. 
În doi timpi și trei mișcări, coana Marița scoate din frigiderul ei 
miraculos niște bucate de pomină. Cînd Dumnezeu o fi avut 
vreme să le gătească? Așterne pe măsută, și chiar mă mir cum 
de pot să aibă loc, un cocoș întreg, fript la cuptor, unt de casă, 
urdă dulce, roșii de expoziţie, cred că are peste șapte sute de 
grame una, ardei grași, un hartan de şuncă afumată, o lipie 
(aproape cît roata “Fiat”-ului meu), salată de vinete și, spre 
bucuria și nefericirea mea, o farfurie uriașă cu... fasole bătută, 
scăldată în ulei și boia, peste care navighează binecunoscuta 
ceapă prăjită. 


Încă de la vederea cocoșului fript, rumen ca o garofiţă, 
începe să-mi lase gura apă. 

- Poftim la masă, nene maestrule, să gustărim cite ceva. 

De astă dată nu-i nevoie să repete invitaţia. Am și luat loc 
pe scaun. 

lar în faţa mea, scoţind de sub măsuţă o sticlă cu celebrul 
vin de Ceptura, se așează madam Nachtigal. Scaunul emite 
niște proteste discrete, cărora coana Marița nu le acordă nici o 
atenţie. Cutia cu table a așezat-o lîngă ea, pe covor. 

Mai cercetează o dată cele întinse pe masă, după care 
comandă: 

- Să-i dăm drumul, dom'le Conan! M-a pălit o foame 
nemaipomenită. Încă de la prînz n-am luat nimic în gură. 
Servește-te singur, că n-am vreme să mă ocup de tălică. La 
urma urmei, ești om de-al casei, după cum te vinturi prin toate 
încăperile. 

Cînd o aud pe madam Nachtigal rîgiind sonor, îmi dau 
seama că-i cazul să ne ridicăm de la masă. Chiar încerc să 
întreprind mișcarea de rigoare, de a mă mișca de pe scaun. Nu 
pricep ce se întîmplă, dar nu-s capabil să duc la bun sfîrșit 
intenţia avută. Parcă sînt lipit de fundul scaunului. Renunț. 

Madam Nachtigal, care a supravegheat eșecul manevrelor 
mele, mă liniștește: 

- Nici mie nu-mi vine să mă scol de la masă, darmite s-o 
mai și strîng. Lăsăm tablele pe altădată. Hai, mai bine, să stăm 
o țirișică de vorbă, domnișorule Conan. Avem atitea lucruri de 
povestit. Nu-i așa? 

Imposibil s-o refuz, așa cum sînt imobilizat de greutatea 
celor vîrîte în mine. 

- Hai să tăifăsuim, coană Mariţo! 

După ce sorb din cafea, sînt nevoit să constat că doamna 
Nachtigal trebuie plasată cu mult deasupra celorlalți fabricanți 
de cafele din pensiunea ce cu onoare conduce. 

- Și, va să zică, de-ăsta mi-ești, nene Conan! - demarează 
madam Nachtigal. 

- Ce să fac, coană Mariţo! Lacom am fost, lacom rămîn. Nu 
pot rezista unor asemenea, ispite. Ţin și eu regimul cît pot... 

- Lasă, dom'le Conan. Nu face cu mine pe detectivul! Ştii 
prea bine ce-am vrut să spun. 

- Zău că nu! 


- Nu zi zău, că-i păcat. Te bate bunul Dumnezeu. Crezi că n- 
am fost tot timpul cu ochii pe tălică, că nu te-am urmărit mereu? 

Madam Nachtigal s-a roșit ca un gogoșar de octombrie. 
Abia suflă. Parcă-i gata să plesnească. Ceea ce se și întîmplă. 

- Ce te viri în sufletul oamenilor, maestrule? Ce tot 
iscodești? Ți s-a urit cu binele? Care-i, la urma urmei, meseria 
dumitale? Ce vrei de la noi? De ce-i tragi de limbă pe toţi? 

- Doamnă Nachtigal, greșești profund. Asta mi-i profesia. 
Doară sînt scriitor. Mă interesează tot ce se întîmplă în jurul 
meu. 

- S-o spui lu' mutu, nu lu’ Marița Nachtigal. De cînd ai venit 
aici, i-ai luat pe toţi la rînd. Ce vrei, să afli? Ce nu-ţi convine? Ti- 
am dat să măninci cît patru, nu m-am uitat la cheltuieli. Ce ai cu 
noi? Spune odată, că de nu îţi ofer sticla asta în cap! M-auzi? 

- Scumpă doamnă Nachtigal! lubită coană Mariţo!... 

- Mai slăbește-mă cu marghiolelile astea!... 

- Uite ce-i, doamnă Nachtigal, tot ce se petrece în 
pensiunea dumitale nu-i lucru curat... De cînd am sosit aici, 
constat că se pune la cale o ticăloșie, dacă nu și-o crimă. 
Personajele pe care le-ai adunat aici, convocîndu-le pe baza unui 
calcul destul de abil, cred că sînt cele mai ciudate exemplare 
umane pe care le-am văzut vreodată. Și nici mata, ca să ţi-o 
spun verde în faţă, nu-mi faci o impresie mai acătării... 

Madam Nachtigal își iese din fire (ceea ce, de altfel, și 
urmărisem) și bate cu pumnul în masă. 

- Puțin îmi pasă de impresia pe care ţi-o fac. Sînt în casa 
mea și fac ce vreau. Dă-ţi drumul la gură, maestrule, că te iau în 
pumni... Ce vrei de la mine?... Grăbește pasul, că mă enervez!... 

- Vreau să aflu adevărul... Adevărul adevărat... Pentru că 
fiecare din clienţii dumitale încearcă să mă ducă de nas... Care-i 
povestea reală, cum s-au întîmplat lucrurile, de aţi ajuns să vă 
pîndiţi ca fiarele?... 

Brusc, cum nu mă aşteptam, de altfel, madam Nachtigal se 
potolește. 

- Păi spune așa, omul lui Dumnezeu! De ce n-ai venit de la 
bun început la mine? Pentru că numai eu știu adevărul... și nu 
mă tem să-l dau pe faţă. Mie așa mi-i felul, ce-i în gușă și-n 
căpușă... In mai puţin de-o jumătate de ceas, îţi spun 
autobiografia tuturor celor de-aici. Și pe-a mea, scumpule, 
dragul meu tont. Căci acum m-am lămurit cîte parale faci... 


Credeam că ești vreun poliţist mascat, dar văd că ești un 
nefericit de scriitor, alergînd după cai verzi pe pereţi. Hai să mai 
bem un păhărel. 

Madam Nachtigal a revenit la culoarea ei naturală. Ba mai 
mult chiar, dintr-o pornire pe care nu-s în stare să mi-o explic, 
se pleacă peste masă, destul de greu, și mă trage de cap, cu 
amîndouă mîinile. 

- Vino să te pup, nene Conan, că ești dulce! 

După ce-mi aplică o ventuză sonoră (“plop”) îmi sloboade 
fruntea de pe care-mi şterg discret urmele umede ale afecțiunii 
doamnei Nachtigal. Mă prăbușesc în scaun năucit. 

In răstimp, coana Marița se ţine de cuvint și-mi face plinul 
cu vin de Ceptura. 

Sînt obligat să-mi revin din starea de prostraţie, căci 
madam Nachtigal pornește să depene în turație redusă: 

- Am fost toată viața o biată copilă, mereu sedusă și 
abandonată. Și-acum, la aproape șaizeci de ani (și ceva, dar 
ăștia nu mai contează) iubesc la fel ca-n tinerețe. Numai c- 
atunci iubeam pe alţii, iar acum pe nenorocitul de Zighi. Am fost 
o mare cîntăreață, dom'le Conan. La cele mai bune baruri de 
noapte din Capitală și din ţară. Mi-am părăsit cariera, pentru 
inginer. Doamne, că frumos mai era. Și bani avea, și mașină, și 
casă, și educaţie aleasă. Dar femeia-i fire păguboasă, mereu se 
lasă înșelată în amor. Așa că m-am iubit, o vreme, nu prea mult, 
și cu Bilă. Era doctor. Bani cu maldărul. Relaţii. Ce mai, era cit 
pe ce să mă duc după el. Dar rămăsesem c-un copil de la Zighi. 
Să mă căsătoresc nu puteam, că mă băgau la bigamie. Îl aveam 
de bărbat pe călușarul de Nachtigal. Nici ăsta nu era de lepădat. 
Nu mi-a fost ușor să port trei bărbaţi în cîrcă. Dar m-am distrat. 
Și, uite-așa, din distracţie în distracţie, mi s-a prăpădit viaţa. M- 
au chinuit hoţii ăștia, și Zighi, și Bilă și Nachtigal, ca pe sfinta 
mucenică Filofteia. 

Trebuie s-o întrerup, că nu mai suport: 

- Bine, coană Mariţo, dar pe care din ei îl iubeai? 

- Asta-i bună! Pe toți... 

- Dar aveai un copil cu Gaterek, de ce nu te-ai măritat cu 
el? Trebuia să divorțezi de Nachtigal... 

- Ce vorbești, tălică? Pe vremurile ălea. Păi, în 1952, lui 
Zighi a-nceput să-i meargă prost. El, ce mai cîştiga, dădea 
pentru Gilly, s-o creștem ca lumea. Eu, pe de altă parte, adunam 


bănuţii la ciorap, păstrîndu-i pentru zile mai negre. Cît îmi dădea 
Bilă, că lui îi mergeau afacerile, ce mai luam de la Nachtigal, ce 
mai scoteam cu pensiunea, am strîns peste vreo sută de mii de 
lei... Cînd a ieșit Zighi de la pușcărie, i-am dat paralele să-și 
cumpere casă în București. Lui îi confiscaseră toată averea. 
Ziceam s-avem o casă pentru bătrinețe, să-i lăsăm fetiţei ceva 
după moartea noastră. Dar ce spui de Zighi? N-au trecut nici doi 
ani, și-a și vîndut casa. Se pare c-a luat pe ea aproape patru 
sute de mii. Cînd a fost eliberat Bilă, că și el păţise rușinea, după 
ce s-au desfiinţat cabinetele, l-am adus la Posada, să nu moară 
de foame. Zighi nu vroia să știe de el. N-a vrut să dea nici un 
sfant. Spunea că-i păstrează pentru fată. Nici el, dar nici eu n-o 
mai văzuserăm de peste zece ani. Știam că-și făcuse un rost, că 
lucrează ca actriţă. Niciodată nu socotisem că-i bine să afle că-i 
fata mea și-a lui Zighi. Am lăsat-o tot timpul să creadă c-am 
înfiat-o, ca să nu rămînă pe drumuri. Și uite cu ce ne-am 
pomenit pe cap. Ai văzut cu ce pramatie ne-a blagoslovit 
Dumnezeu? Nici gînd să semene cu vreunul din noi. Pînă la zece 
anișori, era un copil cuminte, care făgăduia să iasă om. Și ce-a 
ieșit? 

- Aveţi și voi o parte de vină, De ce nu v-aţi ocupat de 
educaţia fetei? 

- Ce-ţi tot baţi gura acolo, dom'le Conan. Cum să te ocupi 
de ea? Nachtigal încă nu murise. lar Zighi era fie pe un șantier, 
fie pe altul. Destul că-i trimiteam banii pentru întreţinere. Și 
iată, dragule, acum tot greul s-a abătut asupra capului meu. 
Trebuie să-i întreţin pe toţi. Bănișorii mi-au fost înhăţaţi de Zighi, 
pe Bilă trebuie să-l hrănesc, iar pe Gilly trebuie s-o scot din 
mîinile domnului Bubi. C-altminteri n-o mai ia nici dracu’ de 
nevastă. Dar Zighi a înnebunit. Fata nu-i place. Drept fie spus, 
nici mie. Banii i-a făcut pietre. Noroc c-am izbutit să pun mîna 
pe ele. Dar, după cum ai aflat, mai vor să le înhaţe și alţii. Cu ce 
drept, dom'le Conan? 

Dumnezeule, minte și baba de-ngheaţă apele. Inginerul 
Siegfried Gaterek se jură că banii sînt ai lui. Madam Nachtigal 
spune că-s ai ei. Ce să cred? Numai un singur lucru: este posibil 
ca banii să nu fie nici ai inginerului, nici ai holodroanţei. 

- Coană Mariţo, de ce l-ai chemat aici pe Zighi al dumitale? 

- Cum de ce? Foarte simplu. Să limpezim problema banilor. 

- Și pe Gilly, de ce-ai poftit-o și pe ea? 


- Aveam de gînd să-i spunem, - odată și-odată tot trebuia, - 
că-i fata noastră. S-o îndrumăm pe calea cea bună. Să-i găsim 
un soț de ispravă. Numai că ne-am trezit că vine însoţită de 
fazanul de Bubi. Plus că acum mai avem și bănuiala că-i moartă 
după gurist. 

- Inginerul se-nvoiește cu planul dumitale? 

- Acum nu! Dar nici banii nu vrea să mi-i înapoieze. 

- Păi nu i-ai confiscat caseta cu pietricelele? 

- Și cine s-o deschidă? Cheiţa este la el. Să-l omor? 

- Sigur că nu. Deși dînsul spune că i-ai pus gînd rău, că vreţi 
să-l lichidaţi. 

- Hai să fim serioși, dom'le Conan? Eu zic că te-am lămurit. 
Bineînțeles, dacă îţi lucrează devla. Sfatul meu este să te 
potolești. Mai bine apucă-te de scris. Ce rost are să-ţi prăpădești 
timpul, umblînd după crime, comploturi și alte năzbitii. În 
pensiunea Nachtigal a domnit totdeauna liniștea, așa cum 
domnește și acum... 

Biata coana Marița. Nici nu dovedește să-și termine 
apologia pensiunii de la Posada, că din tavan pornește să curgă 
molozul. 

Sus, deasupra noastră, probabil în odaia actriţei, are loc un 
cutremur de gradul 7. Dacă nu chiar 8! 

Se-aud urlete de groază, zdupăituri, prăbușiri de mobile. 
Seismul crește în intensitate, pe măsură ce se scurg secundele. 

Primul gînd care-mi dă prin cap este s-o șterg cît mai 
degrabă afară, să nu mă prindă dărimăturile sub ele. 

De unde, acum citeva minute, nu eram capabil să mă mișc 
de pe scaun, de astă dată mă sperii singur cînd văd de ce sînt în 
stare. Sprintez spre ușă, ca un apucat. Dar n-am ţinut seamă de 
intervenţia promptă a doamnei Nachtigal. Fără să se deplaseze, 
întinde niţel piciorușul ei de elefant. lar eu aterizez la sol, 
proptindu-mă cu ţeasta în ușă. Așa că avem un cutremur și la 
parter. 

- Adună-te de pe jos, domnule detectiv, și hai după mine. 
Să vedem ce se petrece sus, la etaj. 

Deoarece operaţia, de culegere de pe jos a subsemnatului, 
nu mai decurge cu rapiditatea manifestată în acţiunea 
anterioară, coana Marița mă saltă de cureaua pantalonilor. Se 
aude un pirîit groaznic. Neţinînd seama de tragismul situaţiei, 
vajnica patroană mă îmboldește înaintea ei. 


Aflat în dificultate, alerg pe coridor ţinîndu-mi betelia cu 
mîna. 

Tărăboiul se înteţește. Madam Nachtigal grăbeşte pasul. Nu 
mai are nici ea răbdare. S-a dus dracului liniștea care trebuia să 
domnească la pensiunea din Posada. Un nou răcnet. Înfiorător. 
Reușesc să disting minimum trei voci. Marița intră în panică. Mă 
depășește,  nereglementar, pe dreapta, și se avintă la 
escaladarea scării, urcînd cîte două trepte deodată. 

Pantalonii mei pornesc să coboare. Îi ridic înspăimîntat. 
Alerg cît mă ţin puterile, pe urmele doamnei Nachtigal. 

Cînd ajungem pe palierul etajului, abia îmi mai trag sufletul 
(și pantalonii). Ușa odăii lui Gilly stă deschisă. 

- Ajutor! Se omoară! 

În aceeași clipă, pe ușă țișnește pupăza, doar în cămașă de 
noapte. 

Coana Marița o culege din mers, o ia sub braţ și-o silește să 
facă drumul îndărăt. Actriţa se zbate. Urlă ca din gură de șarpe: 

- ÎI omoară pe Lucky! Îl omoară pe Lucky! 

Dar madam Nachtigal îi astupă gura: 

- Ei și? Pagubă-n ciuperci! Ce-i fac? Îl strîng de gît?... Vezi 
tu, fetițo, asta-i deosebirea: călușeii nu mor împușcați, ci 
mîncaţi de carii... Pe cînd bidiviul tău trebuie să dea din copite! 


Bătălia pentru găina cu ouă de aur 

Încremenit locului, la auzul formidabilei maxime emise de 
madam Nachtigal, simt că, pesemne din pricina efortului mental 
de-a descifra enigmatica afirmaţie, iarăși slăbesc din mînă 
baierele pantalonilor. Recuperez instantaneu, trag în sus de ei, 
după care mă pregătesc să sar în ajutorul solistului de muzică 
pop. Din odaie se aud niște bușituri ce depășesc cota decibelilor 
admiși. 

Coana Marița mă ţintuiește, punîndu-și laba piciorului peste 
omonimul meu. 

- Nu te repezi ca musca-n lapte, dom'le Conan. Așteaptă să 
aflăm, mai întîi, despre ce-i vorba!... 

Fără să-mi elibereze piciorul, o coboară pe Gilly de sub braț, 
o sprijină de perete, cu cotul, și-o ia la întrebări: 

- la spune tu, lu’ Mamariţa, ce-au cu guristul? Și cine s-a 
legat de el? 

Gilly se uită la madam Nachtigal de parcă ar avea 
dezintegratoare în ochi, ca-n “Invadatorii”. 

- Netrebnicii ăia doi. Bigam și Mogam, au năvălit peste 
mine în odaie. Fără să bată la ușă, fără să mă întrebe dacă sînt 
dispusă să-i primesc. Nici una, nici două, că să mă îmbrac și să 
mă duc la ei în cameră. Că n-au nici un gînd rău, că nu-mi vor 
face nimic. Pe nepusă masă i-a apucat cumințenia. Și ca să-și 
dovedească bunele intenţii, au început să mă vrăjească cu tot 
soiul de tîimpenii. Că vor să mă scoată din ghearele clănțăului. 
Că vor să mă izbăvească de rușinea de-a fi pupila babalicului de 
Bubi. Că-i păcat de mine. Că or să mă ajute să pornesc o nouă 
viață, așa cum au și ei de gînd. Că i-a prelucrat un mare om de 
omenie, nu știu cine-o fi dobitocul, și că vor să se lase de 
găinării... 

Cînd aud de dobitoc, începe să mă doară piciorul și mai 
avan. 

- Coană Mariţo, saltă-te, te rog, doar o clipă! - o implor pe 
madam Nachtigal. 

- lartă-mă, dom'le Conan, uitasem de tălică. 

Și numaideciît purcede la eliberarea piciorului strivit. După 
care se adresează din nou pupezei: 

- la desfășoară-te mai departe, că-i interesant!... 

Gilly continuă, străfulgerînd din priviri: 


- Tolomacii nu știau cu cine au de-a face. Credeau c-am să 
mă las atrasă în camera lor. Atunci am început să-l strig pe 
Lucky. Cînd a auzit, s-a înfiinţat imediat. Dragul de el, și-a dat 
numaidecit seama ce se întîmplă. S-a repezit la găinari ca un 
leu. Numai că găinarii erau doi, iar el unui singur. Și-au pornit 
să-l pocească, bietul de el, ca pe hoţii de cai. 

- Așa bărbat mai zic și eu! - își clamează admiraţia coana 
Marița. - la să vedem și noi bătălia... Hai, dom'le Conan, că-i 
circus mare! 

Abia așteptam invitaţia. Nu-mi place violenţa, dar cînd văd 
că există totuși un Dumnezeu, care-i pedepsește pe cei răi (în 
speță guristul) simt cum mă furnică palmele și sînt gata să-i dau 
și eu o mînă de ajutor. 

Tustrei (coana Marița în frunte) ne apropiem de prag. 
Priveliștea mi se pare încîntătoare. 

Bigam și Mogam au izbutit să-l extragă pe solist de sub pat. 
Lucky se agaţă cu disperare de saltea. Pînă la urmă reușește să 
și-o tragă peste el. 

Flintașii se aruncă deasupra, dar guristul (isteț) se 
strecoară de sub saltea. Vrea să se repeadă spre ușă. Insă 
ieșirea este blocată de madam Nachtigal, subsemnatul și de 
Gilly. 

Actriţa pornește să strige isteric: 

- Nu-i lăsa Lucky! Nu-i lăsa. Învaţă-i minte.!... 

Văzind că nu-i altă scăpare, decit să-i înveţe minte, deși 
avusese intenţia să abandoneze cursa, face cale întoarsă și se 
năpustește spre perdeaua de la fereastră. 

Așijderea și fraţii Flintaș. 

Lucky trage de cordon, Flintașii din partea opusă. Perdeaua 
cînd se închide, astupînd fereastra, cînd se dă la o parte. 
Bineînţeles, asta în funcţie de cine trage cordonul. Deocamdată 
fac cu rîndul. În sfîrșit, perdeaua cedează. Se prăbușește peste 
fraţii Flintaș, învăluindu-i. 

Lucky a rămas cu cordonul în mînă. Cred că-s vreo șase 
metri. 

Întelegînd să profite de avantaj, desfășoară cordonul, cu 
intenţia vădită de a-i lega pe Bigam și Mogam. 

Pînă să-și descurce guristul cordonul, Mogam izbutește să 
apară de sub perdea. Îl înhaţă de picior pe Lucky. Acesta cade, 
producînd un zgomot corespunzător. Se ivește și Bigam. Se 


apucă să descurce cordonul. Dar acesta, fiind înfășurat pe mîna 
lui Lucky, opune o rezistenţă îndirjită. Mogam îi sare în ajutor lui 
frate-său. Trăgînd amîndoi de frînghie, Lucky se rostogolește ca 
un mosor. Cu mîna vînătă, prinsă în colacii cordonului, urlă ca 
apucat, oferindu-ne o splendidă demonstraţie a vocii sale. 

Gilly strigă și ea, realizind o terță precară: 

- Ajutor! Săriţi! Îl omoară. Au să-i frîngă mîna. Cum o să mai 
cînte?... 

De la capătul coridorului se aude un bubuit de pași. Parcă 
năvălește cireada comunală. 

Spre surprinderea mea, nu-s decît doctorul Hannibal 
Certega și fotoreporterul Sică Finichi. 

Bilă poartă în mînă o tigaie imensă, iar Finichi trepiedul 
“Linhoff”-ului. 

Madam Nachtigal își întoarce încet capul spre ei. Apoi dă 
comanda: 

- Despărţiţi-i! Ajunge! Au început să mă plictisească! 

Fiind vorba de-o poruncă adresată tuturor celor de faţă, îmi 
dau seama c-a sosit clipa să-mi manifest și eu posibilităţile. 

Sprintez spre cordon. Cu-o mînă îmi ţin pantalonii, cu 
cealaltă smulg frînghia de pe mîna solistului. Fără să-și întoarcă 
privirea, Bigam îmi administrează o bleandă magistrală. 

Vrînd nevrind, îmi dă o fantastică mînă de ajutor. Mă 
învîrtesc ca un titirez. Dar, în același timp, îmi îngăduie să-mi 
înfășor cordonul în jurul mijlocului. Din șapte răsuceli, ajung la 
capătul șnurului. Altă viaţă! 

Asigurat în privinţa pantalonilor, mă reped între cei trei 
combatanți, nădăjduind să-i despart. Deșarte speranțe. Pentru 
că, intrat în horă, acum alcătuim un grup statuar din patru 
obiecte, mai mult sau mai puţin, mobile. Ne străduim amarnic 
să ne descleștăm. Dar, ca o culme, ni se adaugă și Bilă. lar 
peste o secundă, răpindu-ne orice posibilitate de mișcare liberă, 
ne pomenim în cîrcă și cu fotoreporterul. 

“Bang!” 

Tigaia doctorului Bilă mă pocnește în cap. Noroc că-i de 
aluminiu. Tigaia. Constat asta, judecind după cucuiul pe care-l 
posedă în fund. Modelat perfect după conturul tigvei mele. 

“Aoleu!” 

În scris nu se poate reda efectul sonor, chiar muzical, al 
expresiei de mai sus. Pentru că este emis pe patru voci. 


Membrii grupului cantabil: Conan, Bilă, Bigam și Lucky. 

Sică Finichi ne otînjise peste picioare cu trepiedul. lar 
satanica unealtă, spre nefericirea noastră, nu era fabricată tot 
din aluminiu. 

Cu țurloaiele zobite, încropim o bătută, sau o “ca la Breaza” 
vrednică de cel mai mare premiu interjudețean. In ciuda 
țopăielilor noastre, durerea insistă. 

Lucky, văzîndu-se omis din competiţie, consideră că-i 
timpul s-o întindă. Dar uită că-i solist. Și încă de muzică pop. 
Ceea ce-l determină pe doctorul Bilă, care sesizează intenţiile 
guristului, să-i ardă una în cap, din voleu, cu tigaia care răsună 
sec “pop!” 

Solistul se ţine cu mîna de cap, emiţind un do diez, de sus, 
rarisim. Nu mi s-a întîmplat, de prea multe ori, s-aud un glas atît 
de percutant și ostinat. Și ce volum are băiatul! 

Din dor de răzbunare, se repede cu pumnii întinși către 
doctorul Hannibal, Finichi îl interceptează. Tot cu trepiedul. 
Lucky urcă c-o octavă. Acuma sună a bocet de jale. De un 
“doloroso” perfect interpretat. 

Lucrurile se încurcă. 

Cred că acesta-i motivul care o obligă pe madam Nachtigal 
să-și asume răspunderea executării operaţiei “despărţire” pe 
care ne-o poruncise, și pe care nu fusesem în stare s-o ducem la 
capăt. 

După ce-i trage o palmă zdravănă actriţei, care nu-nceta să 
urle, lipind-o de perete, pătrunde în odaie cu pași rari și lenți. 

Din patru blende, ne risipește pe toți în patru puncte 
cardinale. 

Împreună cu doctorul Hannibal nimeresc direct în pat. 

Bigam și Mogam aterizează lîngă șifonier. 

Lucky se îmbrățișează afectuos cu Finichi, după care se 
așează agale pe tigaia lui Bilă, neuitînd să-și monteze pe cap 
trepiedul fotoreporterului. Tigaia, aluminiu ce să-i faci, cedează 
resemnată, devenind extraplată. Însă cu trepiedul e mai greu. 
Se încăpăţinează. Deși i s-au desfăcut picioarele, totuși ţine 
strîns, între ele, căpăţina guristului. Bine că și-a pierdut vocea. 
Cine știe ce-ar mai fi născocit, în materie de muzică pop. 
Amuţirea lui aduce liniște în odaie. 

Gilly își privește încremenită idolul. Acesta tace în 
continuare. 


Săltîndu-mă ușurel peste doctorul Bilă, - cu vădita intenţie 
de a-l cruța, - privesc minunat la operaţia de ecarisaj pe care o 
întreprinde doamna Nachtigal. 

Ce mai calea-valea, femeie îndemiînatică, pricepută la 
toate. 

După ce-mi aruncă un zîmbet ștrengar, demontează 
instalaţia fotoreporterului de pe craniul lui Lucky, aruncă 
trepiedul la picioarele patului, şi-l poartă pe solist în braţe, ca 
pe-un copil, drept la șifonier. Il închide înăuntru, fără să mai 
răsucească miînerul. Solistul, bucuros de soluţie, trage după sine 
ușile. 

Dintr-un picior bine plasat, îl expediază pe Finichi tocmai 
sub fundul patului, în cel mai îndepărtat punct al orizontului. 
După care împinge trepiedul în aceeași direcție. Doar aparţinea 
fotoreporterului. 

Dar Bigam și cu Mogam nu se astimpără. Văzindu-l pe 
Lucky la adăpost, în șifonierul lîngă care ajunseseră și ei, se 
forțează să deschidă ușile. Dinăuntru, Lucky întreprinde aceeași 
operaţie, dar invers. 

Coana Marița nu se grăbeşte. Zimbind în continuare, tot 
șăgalnic, mă înșfacă de brăcinari, și-mi desfășoară, rotindu-mă 
ca pe-o sfirlează, cordonul ce-mi asigura suspensia, atit de 
precară acum cîtva timp, a pantalonilor. 

Degeaba încerc să mă împotrivesc. Nu se poate lupta 
împotriva naturii. 

Domolind, cu  gingășie, printr-o simplă apăsare, 
neastîmpărul frenetic al fraţilor Flintaș. Îi leagă strîns laolaltă, cu 
cordonul ce-mi aparținuse pînă acum cîteva clipe. 

Satisfăcută de rezultatele obţinute atit de rapid, coana 
Marița se întoarce spre noi (adică spre mine și spre Bilă) și ne 
explică fazele următoare: 

- Duceţi-vă în odăile voastre, oblojiţi-vă și încercaţi să vă 
odihniţi. Nu-i de voi o treabă ca asta. lar tu, Bilă, ia-ţi și tigaia. 
Altă dată să nu-mi mai vii cu dintr-ăstea. Tingirea de aramă-i 
mult mai sigură. 

După ce ne dăm jos din pat, așteptăm ca madam Nachtigal 
să părăsească odaia. Dar amazoana ne îmboldește energic: 

- Haideţi, roiul! 

Trecem pragul, nu mai înainte de-a o auzi pe coana Marița 
dînd ultimele dispoziţii lui Gilly: 


- Dă-i afară din odaie pe Lucky și pe Finichi. Să nu te prind 
că-l corcolești pe netrebnicul tău de gurist. Dă-l afară în brînci, 
că ăsta nu-i bărbat, ci balegă... 

Gilly tace. Și plînge. Halal găină de aur. Uite pentru cine ne- 
am pus noi, atiția bărbaţi, viețile în primejdie. Ce idee și pe 
nărozii de Flintași! Nu puteau să găsească altă schemă de 
reabilitare morală? Dar la ce să te aștepți de la ei... dacă atita îi 
ajută capul. 


“Noaptea” judecății de apoi 

Adînc zdruncinat (atît psihic cît și fizic) mă îndrept 
tremurînd din toate mădularele, și cu nervii întinși la uscat pe 
funie, către odaia mea. Slavă Domnului că nu-i departe. Doar 
vreo șase, șapte metri. 

Mă doare groaznic acoperișul capului. Oricît o fi aluminiul 
de moale, ţeasta mea (mai mult ca sigur) n-a fost calculată 
pentru impacturi de acest soi. Mă doare și stomacul. Din pricina 
dezmăţului culinar, oferit atît de generos de madam Nachtigal. 

Mă dor și ţurloaiele, otînjite de afurisitul ăla de trepied al 
fotoreporterului. 

Totul mă doare, inclusiv sufletul. Nu mă pot împăca, cituși 
de puţin, cu desfășurarea șuie a evenimentelor de la Posada. 
Oază de liniște? Hai că-mi vine să rîd. Unde ești, tanti Raliţo, să 
constaţi ce-nseamnă a fi scriitor! Vroiai să colaborăm. Păi de ce 
nu te afli aici, să te bucuri de toate drepturile de autor. Tigaie, 
trepied, desconsiderare, încălcarea regimului alimentar etc., etc. 

Cred că-i trecut de zece (22.00 h). După ce mă îmbăiez 
rapid, frotindu-mă violent cu buretele de baie, mă culc ușurel pe 
pat. Ușurel, pentru că există proteste din anumite părți. In 
sfîrșit, iată și prima dată, cînd simt dulceaţa relaxului, din clipa 
nenorocită a debarcării mele la pensiunea coanei Marița. 

Sting toate luminile. Mă dor și ochii, de cîte am văzut în 
ultimul timp. Ochii, zice-se, ar fi oglinda sufletului (de la tanti 
Raliţa citire). Dar și în deplina beznă ce s-a așternut în odaie, tot 
mă dor. Sclipiri violete, gălbui, roșietice, albăstrui îmi rănesc 
retina. Hipertensiunea arterială începe să-și facă de cap. Plus 
că-mi bubuie și urechile. Tot din pricina tensiunii. 

Dar nu-i chiar așa. Spre binele meu și-al familiei mele. Sînt 
fulgere autentice. Privesc în direcţia ferestrei. Bolta cerului 
începe să ardă. Bubuiturile trăsnetelor se apropie vertiginos. Mă 
rog, trebuia să se dezlănţuie și-o furtună, ca să fie spectacolul 
complet. 

Nu trec nici cinci minute, și cineva se apucă să bată 
darabana în acoperișul vilei. Începe să plouă. Bătăile se întețesc, 
făcînd să trepideze fiecare ţiglă în parte. Nu-i nevoie să mă 
declar meteorolog, pentru a putea declara că avem de-a face 
cu-o grindină. Greloanele, că așa le-au botezat specialiștii de la 
prognoza improbabilă a vremii, apreciind după intensitatea 
loviturilor, trebuie să depășească mărimea oului de porumbel. 


Vijiitul sinistru și lugubru ce răzbate de afară, din ce în ce 
mai turat, îmi dă de-nţeles că ventilatoarele naturii au intrat în 
acţiune. Deci, total general (pînă acum) fulgere, trăsnete, ploaie 
și grindină. Ce ne mai lipsește? Diluviul! 

Dar uite că avem și diluviu. Apa începe să pătrundă în 
odaie pe sub fereastra balconului. Mă scol precipitat, adun 
covorul și-l îndes lîngă perete. Fiind absorbant, este obligat să 
sugă apa. Iluzii deșarte. Covorul coanei Marița e din plastic. 
Deci, în concluzie, nu absoarbe nimic. Decît, cel mult, praful. 

Trăsnește. Chiar lîngă vilă. Atit de puternic, încît mă arunc 
iute în pat, așa cum făceam pe vremea cînd nu depășisem șase 
ani. 

Cînd trăsnește a doua oară, mă acopăr cu plapuma. 

Se dezlănţțuie o vijelie sălbatică, bezmetică. Vîntul presează 
asupra ferestrei, gata s-o plieze. Ușa, fereastra, acoperișul, 
podeaua încep să tremure. Tremură toată clădirea. Tremur și 
eu. Nu pentru că mi-ar fi frică. Ci din pricina tensiunii nervoase. 

Cred că toţi clienţii doamnei Nachtigal se întrec în dîrdiituri. 
Dar, pentru a doua oară, mă înșel. 

Cineva n-are reacţii omenești la declanșarea stihiei de- 
afară, căci aud izbucnind, pe undeva pe-aproape, ritmurile unui 
rock-and-roll. Precis că nebunul de Lucky, evadat din dulapul 
actriţei, și-a pornit “Grundig”-ul. 

Emoţiile, comoţiile și toate celelalte sînt în stare să 
genereze cele mai aiurite idei. De pildă, ideea asta dementă de- 
a asculta muzică în plină furtună. 

Pe măsură ce urgia de-afară crește în intensitate, 
ameninţind să demoleze munții Posadei, să potopească văile și 
văioagele Prahovei, în aceeași măsură guristul mărește volumul 
sunetului. 

Nu mai sînt în stare să rabd. Mă reped pe coridor și-alerg în 
direcția odăii lui Lucky-Lucky. 

Magnetofonul, însă, nu funcţionează în camera guristului. 
Am o ureche muzicală, îndeajuns de calificată, pentru a-mi da 
seama dacă un sunet își are sursa în stînga sau în dreapta mea. 
Indiferent cu care din urechi funcționez. Voce n-am, căci cînt ca 
un buhai, dar în ce privește urechea, ţin să vă asigur că poate fi 
asimilată cu-o ureche absolută. Este capabilă, adică, să 
identifice orice notă din gamele general utilizate. lar, în cazul de 
faţă, poate stabili cu-o precizie de 1%, în plus sau în minus, că 


persoana insensibilă la manifestările turbate ale naturii nu-i 
nimeni alta decit inginerul Siegfried Gaterek. 

Ce-i drept, am mai avut prilejul să-l aud demonstrîn-du-și 
propensiunea faţă de muzică. Dar atunci cînta el (înfiorător de 
fals și pe de lături) o variantă proprie a cunoscutului șlagăr 
“Yelow submarine”. Dar pînă acolo, încît să-mprumute 
magnetofonul guristului, cu care nici nu se află în relaţii prea 
bune, nu mi-l pot închipui pe domnul Zighi. 

La virsta lui, ar fi mult mai recomandabil să se resemneze 
cu Bach. 

De altfel, se știe că Bach, la fel ca și predecesorii săi Vivaldi 
sau Corelli, posedă nebănuite efecte tranchilizante. Există chiar 
pensionate pentru “glumeţi”, care oferă audiții, colective (de 
trei ori pe zi: dimineaţa, la prînz și seara, cîte 30 de minute de 
preclasici) obţinînd rezultate spectaculoase. După o cură de 
cîțiva ani numai, “glumeţii” pot fi trimiși, fără riscuri, în sînul 
familiilor care, însă, sînt consiliate să-și procure (pentru orice 
eventualitate) un electrofon și-o discotecă adecvată. 

Apăs pe clanța ușii, în speranța că Siegfried Gaterek nu a 
avut și ideea de-a se zăvori în odaie. Mai ales pe-o vreme ca 
asta. 

Ușa se deschide lent, ca într-un film de Hitchcock. Nu 
numai că era neîncuiată, dar fusese lăsată chiar puţin 
întredeschisă, ca și cum inginerul ar fi așteptat un oaspete. 

Dovada cea mai limpede a acestei intenții e faptul că odaia 
este luminată “a giorno”, avînd aprinse toate luminile posibile. 

Cu spatele la ușă, tolănit în fotoliu, inginerul Gaterek 
ascultă cu capul aplecat pe umăr. 

Îmi anunţ prezenţa, strigînd încet: 

- Domnule inginer!... 

Mi se răspunde: 

- Nobody hear... 

Dar nu-i glasul binecunoscut al lui Gaterek, ci al solistului 
melodiei cu titlul de mai sus. Care, fără să ţină cont de sosirea 
subsemnatului, continuă netulburat recitarea textului de bază: 
“Nu-i nimeni aici, nimeni care să te-aștepte, dragul meu, nimeni 
care să-ţi spună adevărul despre dragostea noastră uitată!...” 

Pășesc în virful picioarelor, pentru a nu deranja extazul 
ascultătorului. 


Ajung în fața fotoliului. Gaterek stă cu ochii închiși. De-aia 
nu mi-a răspuns, fiindcă a adormit. Doarme dus. E și firesc, după 
emoțiile unei zile atit de suprasaturată de evenimente 
neobișnuite. 

Il bat ușurel pe umăr. Zighi, în loc să se trezească, se 
tolănește alene, proptindu-se cu capul în butonul de oprire al 
magnetofonului. 

Deodată se lasă o tăcere cumplită. Numai în odaie, pentru 
că, afară, furtuna își face de cap. 

Grijuliu, văzînd cît de adînc doarme inginerul, îl ridic și-l 
repun în drepturile sale. Dar n-am mai văzut pe cineva care să 
doarmă nerăsuflînd. In afară de asta, inginerul mi se pare cam 
rece. Cam rece și cam ţeapăn. 

Simt că-nţepenesc și eu. 

Căci îmi dau seama, avînd oarecari cunoștințe medicale, că 
inginerul Siegfried Gaterek este niţel mort. 

Pe măsută, lîngă magnetofon, se află un bilet. ÎI citesc de la 
distanță, știind că nu-i permis să m-ating de vreun element din 
preajma unui om asasinat. Căci miroase de la o postă că 
inginerul, așa cum se și temuse fusese lichidat. Biletul îmi este 
adresat. 

Stă scris, cu litere mari, caligrafiate distinct: “Domnule 
Conan, dacă vrei să nu mă dezamăgești, ascultă banda pînă la 
capăt. Ai cafea fierbinte în termos, iar în noptieră colecţia mea 
de coniacuri. iți recomand, totuși “Hennessy”-ul. Pe curînd, al 
matale sincer preţuitor, ing. S. Gaterek.” 

Se impun două concluzii. Inginerul știa că va fi asasinat. 
Asta-i una la mînă. lar, două la mînă, asasinul n-a observat, 
pesemne de emotie, biletul. 

O năprasnică rafală de vînt deschide fereastra. Vijelia se 
năpustește în odaie, mătură totul de pe măsuţă și noptieră, 
flutură disperată perdelele, după care se retrage tot atit de 
neașteptat după cum dăduse năvală înăuntru. Nu însă, mai 
înainte de-a lua pe aripile ei biletul ce-mi lăsase inginerul. 

Se impune, deci, să dau alarma. Mă reped pe coridor și 
încep să urlu: 

- Doctore! Coană Mariţo! Sică! Bigam! Mogam! Gilly! Săriţi! 
Veniţi imediat sus!... Nu mai staţi! A murit inginerul!... 


Deși uitasem să-l mobilizez, primul care-și face apariţia este 

guristul. Lucky-Lucky. După el, incredibil de repede, își arată 
mutrele toți ceilalţi solicitaţi. 
_ Rămîn cu gura căscată. Toată menajeria e-mbrăcată. 
Inseamnă că nimeni nu dormea la ora aceea. De ce? Pînă și 
Gilly, pe care mai înainte o văzusem în cămașă de noapte, acum 
e într-un taior de vară. 

Sică Finichi sosește cu aparatul de fotografiat în bandulieră. 

Doctorul Hannibal, probabil urmînd indicațiile de adineaori 
ale doamnei Nachtigal, agită în mîna dreaptă un satir de 
bucătărie. 

Ceilalţi mi se par îmbrăcaţi normal, dar de zi. 

Chiar și coana Marița, cu ochii în cap cît cepele, tremurînd 
toată, are pe ea o rochie de rigoare. 

Afară se înteţește furtuna. Vîntul suflă sălbatic, făcînd să 
vibreze geamurile. Ploaia curge cu găleata, ca și cum o întreagă 
armată de pompieri ne-ar ataca cu furtunele de incendiu. Din 
două în două secunde fulgeră orbitor, lar din cînd în cînd, pentru 
atmosferă, bubuiesc niște trăsnete de pomină. 

Dacă m-ar atinge cineva, precis că s-ar produce o 
descărcare electrică de aceeași intensitate. Sînt atit de încordat, 
încît abia îmi supraveghez ţinuta. Probabil că arăt atit de 
îngrozitor, biîţiind din toate mădularele, încît observ că sînt privit 
cu osebită atenţie, ba chiar și cu suspiciune, de membrii 
colectivului de la Posada. 

Stau adunaţi grămadă. 

Deodată, ca și cum n-ar fi auzit strigătele mele de alarmă, 
cu care prilej anunţasem repauzarea inginerului pornesc să urle 
și să răcnească în cor. E un fel de-a zice în cor. Pentru că nimeni 
nu ţine să fie în acord (de terță sau chintă). 

- Ce s-a-ntîmplat? De ce ne scoli în toiul nopţii? Ti-ai pierdut 
minţile, dom'le Conan? (asta-i coana Marița). Ce caţi aici, în fața 
odăii lui nea Zighi? (Gilly). A murit inginerul? (Lucky). Ești sigur, 
maestrule? (fraţii Flintaș). Cine l-a ajutat să moară? (Finichi, 
singurul la zi cu problema). Trebuie să-l văd, poate nu-i decit un 
leșin! (Doctorul Hannibal). 

Uluit de manifestaţia declanșată prin declaraţiile mele, nu 
știu ce să răspund. Prea multe întrebări, pentru un singur 
răspuns posibil. 

Madam Nachtigal, ca întotdeauna, vrea să preia iniţiativa: 


- Sa-l vedem! Nu cred, că-i mort! Nu se poate! Are cheiţa la 
el?... 

La asta nu mă gîndisem. ȘI, la urma urmei, nici nu mă 
interesa în halul în care văd c-o interesează pe coana Marița. 

Gilly se adresează guristului: 

- Ce stai de lemn, haidem înăuntru, Mamariţa are dreptate. 
Dacă i-a șterpelit cheița? 

A sosit momentul să acţionez conform prevederilor legii. 

Mă proţăpesc înaintea ușii inginerului, după ce am grijă s-o 
închid. Apoi rostesc clar, ca să fiu bine înțeles: 

- Nimeni n-are voie să intre în camera mortului. Inginerul 
Gaterek n-a murit de moarte naturală. A fost asasinat. lar 
asasinul se află printre noi. Adică printre voi!... 

Toţi fac un pas înainte. 

Marița Nachtigal, în calitate de amfitrioană, doi pași. 

- Care noi, nefericitule? Păi nu tălică ai fost în camera 
bietului Zighi? 

Fac un pas înapoi. Drept care, mă lipesc de ușa inginerului. 
Abia acum îmi dau seama c-am uitat să răsucesc cheia în 
broască, căci ușa e gata să se deschidă. 

Răcnesc autoritar: 

- Toată lumea să se retragă în living-room. Trebuie să 
anunţăm organele de miliţie. 

Apoi mă întorc cu spatele la ei, închid ușa cu cheia, și vreau 
să mă îndrept spre odaia mea. 

Însă nimeni nu se mișcă din loc. 

- Sînteţi surzi? Nu v-am spus să v-adunaţi în living-room? 

Marița Nachtigal mă întreabă mieroasă: 

- Dar matale unde te duci, iubiţelule? 

- În odaie, la mine. 

- De ce? - insistă scumpa mea gazdă. 

- Nu vedeţi că-s singurul în pijama?... Trebuie să mă-mbrac 
și eu. Nu se cade să distonez. Văd că v-aţi îmbrăcat de oraș... 
Sau, unde voiați să vă duceţi?... 

Gilly, care pare să fi devenit aliata de nădejde a Mamariţei, 
rostește răspicat, adresîndu-se colectivului: 

- Fraţilor, să nu-nghiţim figura scriitorului, nu ţine! Are cheia 
la el. Oricînd poate intra la nea Zighi. Îl așteptăm aici, pînă se- 
mbracă! 


Bine c-a pomenit de cheia respectivă. Uitasem s-o scot din 
broască. O iau, o vîr în buzunarul pijamalei, și pornesc, pășind 
demn, spre odaia mea. 

Mă îmbrac la repezeală, iar peste cîteva secunde sînt iarăși 
pe coridor. 

Nu m-așteptam să fiu primit cu ovaţii. Dar nici cu-atita 
evidentă ură. Nu chiar generală, deoarece Finichi, Bigam și 
Mogam par ceva mai puţin agresivi. 

Îi invit cu glas autoritar: 

- Să mergem jos, în living-room. 

Cortegiul, tot cu madam Nachtigal în frunte, pornește spre 
destinaţia indicată. 

Coborim scările în grup, pășind ca după mort. Asta în ciuda 
faptului că mortul rămiînea de unul singur, în ultimul său somn. 

În living-room, bate vintul ca-n tundră. Etanșeitatea 
geamlicului lasă mult de dorit. Marița aprinde luminile. 
Menajeria se înghesuie în jurul mesei, aceeași unde servise 
faimosul prînz de gală, și se așează zgomotos pe scaune. 

Deoarece eu sînt cel care conduce operaţiile, ocup locul de 
onoare, cel din capul mesei. 

Sînt impresionat. Nimeni nu pare să-l plingă pe inginerul 
Gaterek. Nimănui nu-i lăcrimează ochii. Toţi așteaptă să iau 
cuvîntul. Ceea ce și fac: 

- Cum procedăm ca să anunțăm organele de miliţie? Cine 
se duce? 

Rumoare. 

Doctorul Hannibal bate cu satîrul în masă. 

- Liniște! la spune-ne, domnule Conan, crezi că-i posibil, 
mai înainte de-a se potoli vijelia și potopul de-afară, să putem 
cobori pînă în sat? Dumneata te-ai încumeta? 

- Sigur că nu! Că n-oi fi nebun să vă las singuri cu inginerul. 
Asta ar mai trebui. Știu că vă interesează cheiţa!... 

Din nou rumoare. 

Dar nu indignarea îi determină să vocifereze în surdină. Ci 
faptul că le-am demascat intenţiile. 

Așteptind să se liniștească spiritele, mă îndrept spre 
geamlicul dinspre terasă. La lumina fulgerelor, încerc să văd 
care-i situaţia de-afară. 


Urgia lui Dumnezeu. Plouă cu găleata. Tună și bubuie ca-n 
faimoasele comunicate ale Institutului meteorologic, cînd se 
anunţă: “cer variabil, vremea în ameliorare...” 

Izbutesc să disting “OZN”-ul fraţilor Flintaș. Ciudat! N-aș fi 
crezut că-i vehicul-amfibie. Zgilțiit de puhoaie, înoată cufundat 
în apă pînă deasupra roţilor. Mă trece un fior de groază. Unde-i 
Bombiţa mea? Nu se vede nicăieri. Ba da. Slavă Domnului! lată-i 
portbagajul. Restul este... submarin. Noroc c-am parcat-o între 
cei doi brazi, de lîngă gardul împrejmuitor. Altminteri trebuia s-o 
caut pe decindea Prahovei. 

Doctorul Hannibal are dreptate. Sintem, cel puţin 
deocamdată, sechestraţi în vila de la Posada. 

Imi reocup locul din capul mesei. Probabil că arăt destul de 
preocupat, de vreme ce disting zimbete strimbe pe chipurile 
unora din membrii menajeriei. 

Ei, dacă-i așa, lasă că vă învăţ eu minte. 

Mi se oferă posibilitatea, de astă dată pe viu, nu în scris, să- 
mi dovedesc multiplele mele calităţi de investigator privat. Am 
cea mai bună ocazie de-a mă face folositor organelor de 
anchetă, pînă la sosirea acestora. 

- Deoarece nu pot îngădui nimănui să se retragă în odaia 
sa, fiind obligaţi să rămînem aici împreună, chiar pentru simplul 
motiv că ne suspectăm reciproc, vă propun un joc interesant. 
Garantez că nu ne vom plictisi. Se cheamă “de-a puia-gaia”. 
Gaia, adică asasinul, iar puii, nevinovaţii mei colocatari care vor 
reuși să dovedească neparticiparea lor la acest oribil omor. Nu-i 
așa că vă pasionează? 

In zadar mă străduiesc să disting pe chipul distinșilor mei 
ascultători vreun simptom de neliniște. Arată toţi ca niște 
gînditori de piatră. 

Mă salvează madam Nachtigal. Se preface încîntată de 
propunere, exclamînd: 

- Să ne jucăm, dom'le Conan. Tot sîntem în noaptea 
judecății de apoi! 


Apocalipsa sfîntului... Conan! 

- O fi ea noaptea judecății de apoi, după cum spune coana 
Marița, dar nici așa să n-o luăm! - pornește să vorbească Sică 
Finichi. - Pînă și-n biblie, așa mi se pare, stă scris că, înainte de 
rastignirea lui Christos, s-a servit o cină. Sper c-aţi auzit de ea: 
“Cina cea de taină”! Astăzi n-am prînzit. Și-mi suflă cineva la 
ureche că n-am fost singurul. lar de cinat, nici pomeneală. Doar 
știți prea bine ce anume ne-a împiedicat. 

Nu mă bag în vorbă, deoarece mă consider privat de 
autoritatea morală. Mai ales după cele “gustate” la coana Marița 
în odaie. Aia, mai zic și eu “Cina cea de taină”. Și cină 
(zdravănă), și-n mare taină! 

Însă doctorul Hannibal își asumă riscul să lămurească 
penibila insinuare a fotoreporterului: 

- Frumos ne-ar sta, cu mortul în casă, să ne punem pe 
înfulecat. Ruşine. Mie, unul, mi-ar rămîne mîncarea în git! Și, ca 
să vă liniștiți, aflaţi că-n cămară nu se află nici urmă de produs 
alimentar. 

Chipurile participanţilor la ședință se crispează. Gînditorii 
de piatră suferă. De foame. Pentru că, într-adevăr, eu știu precis 
că la prînz n-au avut ce băga în gură. Mă rog, nu din vina mea. 

Totuși, cuprins de remușcări, îl întreb pe doctorul Bilă: 

- N-ar fi posibil să preparăm niște cafele? Dar nu din cele cu 
zeamă de baiț, cum ni s-au servit la prînzul de gală. Nişte cafele 
cinstite, fără pretenţii. 

Cînd aude că-l acuz de-a fi fiert cafele cu zeamă de bait, 
Bilă Certega aproape că răcnește: 

- Marița mi le-a comandat așa. Mi-a spus să fac “cafele 
pentru musafiri”! Nu-i așa, coană Mariţo? 

- Sigur că nu-i așa! Minţi! La urma urmei, ce ţi-ai fi 
închipuit? Să dau cafea din import mocofanilor, după cite 
bunătățuri am băgat în ei. Ce, m-aţi cîștigat la belciuge? 

Încerc să aplanez diferendul: 

- Domnule doctor, n-are nici un rost, în asemenea 
momente, să ne certăm. Îmi cer scuze c-am semnalat calitatea 
echivocă a cafelei, de la primirea domnișoarei Gilly. Avem sau n- 
avem cafea? 

- Avem! Un kilogram rișnită, de 10,30 lei suta de grame, și 
două kile nerișnită, din cea de 8,30 suta. Dar n-am să m-apuc 


acu să macin cafea. Astă-seară, adică în noaptea asta, o să ne 
desfătăm cu cafea superioară. 

Accept propunerea, dar îl opresc din drum pe domnul Bilă, 
care pornise în direcția bucătăriei: 

- Doctore dragă, n-ai să te superi, dar am să te rog s-aduci 
aici aragazul. Au să te-ajute fraţii Flintaș și domnul Finichi. Ne 
vei prepara cafeaua la fața locului. Ştii, în felul acesta, eliminăm 
orice posibilitate de suspiciune. N-am vrea să ne pomenim 
morți, dintr-o intoxicație cu cafea. S-au mai întîmplat asemenea 
cazuri. Cred că n-ai nimic împotrivă, nu-i așa? 

După ce rămîne țintuit locului, doctorul Bilă se-n voiește, 
printr-un semn făcut cu capul, și pornește s-aducă aragazul. Il 
însoțesc Bigam, Mogam și Sică Finichi. 

Așteptăm cu toţii sosirea delegaţiei. Ce-ar fi să ne facă 
figura, și să se ducă la inginer în cameră, să-i fure cheița? Nu 
pot crede așa ceva. Nu știu de ce, dar parcă am oleacă de 
încredere în fraţii Flintaș. Ba chiar și-n fotoreporter. Mai ales 
după întîimplarea din camera actriţei, cînd încercau s-o reeduce 
la locul de muncă. 

Dragii mei colocatari încep să se frămiînte pe scaune. 
Pesemne că-i chinuie și pe ei aceeași problemă. Marița se uită la 
mine, cu-o privire plină de semnificaţii. îi întorc privirea 
impasibil, făra semnificații. 

Ceilalţi doi observă ping-pong-ul privirilor noastre, drept 
care declanșează instantaneu un chinuitor schimb de ochiade. 
Aproape imposibil de urmărit. 

Numai sosirea delegaţiei, trimisă după aragaz, reușește să 
restabilească echilibrul anterior. Și coana Marița, și actriţa și 
Lucky, constatind că se înspăimiîntaseră degeaba, răsuflă 
ușurați. 

Întreb curios: 

- Nu aveţi impresia c-aţi zăbovit prea mult în bucătărie? 

Supărat, mai mult ca sigur din cauza efortului depus, și 
nicidecum datorită avalanșei de suspiciuni ce se năpustește 
asupra lui, doctorul Bilă îmi răspunde oarecum agresiv: 

- Uite ce-i, domnule Conan, aș vrea să te văd demontind 
butelia, eliberînd mașina de gătit de toate cratiţele și oalele, 
căutînd cafeaua prin toate rafturile, cărînd aici întreg calabalicul, 
și toate astea în mai puţin de o jumătate de ceas. Ți-este ușor 


să judeci, stînd pe fotoliu. De ce n-ai venit cu noi, să vezi ce 
facem? 

Examinez chipurile membrilor delegaţiei. Scâldate de 
nădușeală, mă privesc contrariate. Intr-adevăr, avuseseră ceva 
de transportat. Uitasem că aragazul, cu cinci sau șase ochiuri, 
trebuia să cîntărească peste suta de kile. Plus butelia, ceasul de 
reglare, cheia de montat, o găleată cu apă, ibricele, borcanul cu 
cafea, plus ceștile (opt la număr). 

Consider însă că nu-i cazul, în asemenea momente de 
tensiune, să-mi fac o autocritică, fie ea chiar și formală. 
Autoritatea mea nu trebuie să sufere cîtuși de puţin. Altminteri, 
mi se urcă toți în cap. 

- Atunci fii amabil și organizează niște cafele, pe plan local. 

Marița îmi sare în ajutor: 

- Haide, Bilă, nu mai arde gazul de pomană. Ne-apucă 
dimineaţa, pînă cînd te hotărăști odată. Mor după o cafea și-o 
țigară. Chiar, te rog, dă-mi trabucele din bufet. 

Atmosfera este destul de încărcată. Și-afară, unde vijelia 
continuă să-și facă de cap, și-n living-room. 

Sorbim toţi din cafeaua amară și tare, trăgînd ca disperaţi 
din ţigările jilăvite. Trabucul doamnei Nachtigal ne învăluie într- 
un smog irespirabil. Ne resemnăm să tușim discret, doar, doar s- 
o îndura de noi, însă coana Marița intensifică tirajul. 

Mașina de gătit, cu toate ochiurile aprinse, se află instalată 
lîngă masă, la îndemiîna doctorului Hannibal. Ibricele, umplute 
iarăși cu apă, așteaptă să dea în clocot. 

- Cînd începem să ne jucăm, nene maestrule? - întreabă 
Finichi. 

Adîncit în studiul a tot soiul de ipoteze, uitasem de joaca 
făgăduită. 

- Tocmai la asta mă gîndeam și eu! - răspund după o mică 
pauză, pentru a întări efectul adormitoarei mele declaraţii - 
Cred că toată lumea-i de acord să-ncepem! Nu? Doară știți cum 
e jocul!... 

Doctorul Hannibal are rezerve, deoarece își manifestă o 
curiozitate cu totul nepotrivită: 

- Ar trebui ca, mai întîi, să ne explicaţi regulile jocului... Eu, 
unul, n-am auzit de bazaconia asta: “de-a puia-gaia”... 


Nenorocirea este că nici eu nu-l mai ţin minte. Dar cum să 
recunosc, atita vreme cît intentionez să conduc această anchetă 
camuflată sub numele de joc? 

În disperare de cauză, mă hotărăsc să blufez: 

- Dragă domnule doctor, binecunoscutele reguli vor fi, într-o 
oarecare măsură, ușor modificate... în scopul unei maxime 
simplificări. Subsemnatul are să pună o serie de întrebări, 
acţionînd de partea puilor, iar dumneavoastră veți binevoi să 
raspundeți... 

- Acţionînd de partea cui?... A asasinului?... 

Nu-i prost doctorul Bilă! 

- Nici chiar așa să n-o luăm! Eu fac pe investigatorul, iar 
dumneavoastră faceţi pe asasinii... învinuiți pe nedrept, 
bineînţeles, fapt pentru care, în răspunsurile furnizate, veţi 
încerca să vă apărați... 

- Și dacă nu există nici un asasin? 

- Păi tocmai asta vrem să aflăm! Poate că răposatul s-a 
asasinat singur. Deși nu-mi vine a crede... 

Madam Nachtigal se enervează, explodind intempestiv: 

- Dă-i drumul odată, dom'le Conan, și nu ne mai bate la cap 
cu ce crezi sau nu crezi tălică... Ne apucă somnul, de atita 
boscorodeală! 

- Atunci, coană Mariţo, ca să n-adormi pe scaun, încep cu 
matale. Cînd l-ai văzut pe inginer ultima oară? La ce oră?... 

Madam  Nachtigal ezită cîteva secunde, apoi declară 
bîiguind: 

- Cînd am venit să te iau de la el din odaie!... 

Știu că minte, deoarece încă de cînd băusem cafeaua 
servită de Gaterek mă bintuise un gînd tulbure. E cazul să-l 
limpezesc: 

- Domnule doctor, i-ai preparat cafea la termos răposatului 
dumitale frate? 

- Sigur că nu! 

Marița Nachtigal sare ca arsă de pe scaun, apoi se așează 
la loc, atît de ferm, încît scaunul scrișnește din toate 
mădularele. După care mărturisește: 

- Uitasem de cafea... Eu i-am fiert un ibric de cafea... Mă 
rugase, spunîndu-mi că nu vrea să-l deranjeze pe Bilă... Mai ales 
că, pînă atunci, stătuseră împreună de vorbă. 

Mă uit insistent la doctorul Hannibal Certega. 


Dar doctorul îmi ocolește privirea. Nu mă las dus, așa că-l 
întreb direct: 

- La ce oră ai fost în camera inginerului, domnule doctor? 

- N-as putea preciza... Dar am stat la taclale vreo jumătate 
de ceas. Nu mi-a spus nimic de cafea. Mă mir c-a rugat-o pe 
Marița. Tot așa cum mă miră faptul că dînsa are cunoștință de 
vizita mea. Cu atît mai mult cu cît discutasem despre ea. Nu-i 
exclus să fi ascultat la ușă, după cum îi stă în obicei... 

Marita  Nachtigal parcurge, într-un timp record, toate 
culorile curcubeului. Dacă nu se descarcă vorbind, am 
convingerea că va exploda ca un cazan sub presiune. Spre 
satisfacția generală, însă, vorbește: 

- Măgarule! Ştiam c-o să vorbiţi despre mine și fără să mai 
fiu silită s-ascult pe la uși. O viaţă întreagă m-aţi birfit... De ce 
nu i-ai spus că l-ai ciripit la miliţie? Ai? Doar cunosc denunțul pe 
care l-ai expediat autorităţilor economice, turnîndu-ţi propriul 
frate... 

Doctorul Hannibal amuţește pentru o clipă. Apoi își dă 
drumul: 

- Ei, nu mai vorbi! Parcă n-am fi ticluit amîndoi textul 
memoriului. Doar tu mi-ai spus că trebuie să-l dăm în git pe 
Zighi. Nu-i așa? 

Madam Nachtigal se închide într-o tăcere rău prevestitoare. 

Rapid,  conformindu-mă procedeelor mele îndelung 
verificate, decid să atac din flanc. Deci, mă adresez 
fotoreporterului: 

- Domnule Sică, dumneata cînd l-ai văzut pe inginer? 

- Imediat după încăierarea din odaia domnișoarei Gilly... 

- Te-a chemat dînsul? 

- Bineînțeles! Dar a trebuit să aştept cîtva timp, pînă să se 
elibereze terenul. Avea musafiri... 

- Pe cine? 

- Fraţii Flintaș. Bigam și Mogam... 

- Și ce-avea să-ţi comunice inginerul Gaterek? 

- Nimic. Mi-a predat cheița pe care o purta la git. De altfel, 
eram omul lui de încredere. Acum pot să mărturisesc... 

Marița Nachtigal nu se mai poate abţine: 

- Năpircă!... Ai furat-o!... 

- Ba dimpotrivă, mi-a dat-o ca să nu i-o furi matale! Zău că 
așa mi-a spus... Ba mai mult, m-a rugat ca, în cazul cînd se va 


întîmpla ceva, să înmînez cheița domnului Conan... N-am înţeles 
de ce, dar am preferat să tac. Inginerul era tare amărit. N-avea 
nici un rost să-l mai supăr și eu. 

- Cum adică! Ai cheița asupra matale? - îl chestionez 
surprins pe fotoreporter. 

- Nu! Am ascuns-o. De frică să nu mi-o șterpelească vreun 
amator din pensiunea noastră. Că, slavă Domnului, sînt destui... 

Notez în minte destinaţia cheiţei, după care îl interoghez pe 
Bigam, că tot e mai greu la pricepeală: 

- Ce făceațţi în camera inginerului? 

Bigam se uită întrebător la Mogam. Mogam îl privește 
încurajator pe frătine-său. Ceea ce-l determină pe acesta să 
demareze fulgerător: 

- Nene maestrule, tălică ne știi cine sîntem și cîte parale 
facem. De cînd ne-ai prelucrat, am mai stat pe gînduri. Să nu-ţi 
închipui că sîntem atît de reduși, încît să-ţi luăm de bune toate 
cîte ni le-ai îndrugat. O parte din cele discutate, însă, m-am 
învoit cu Mogă s-o punem în practică. Ce mai calea-valea, ne-am 
hotărît să-i mărturisim domnului inginer, fie-i ţărina ușoară, că 
nu sîntem chiar niște fiare. La urma urmei sîntem încă tineri, și 
mai avem vreme să ne încropim și noi o viaţă mai acătării. Așa 
că i-am vorbit despre planurile domnișoarei Gilly, așa cum bine 
am făcut că v-am informat și pe matale. l-am dezvăluit c-a vrut 
să ne angajeze pe post de gangsteri, ca-n “Incoruptibilii”. L-am 
pus la curent cu tot ce se mitocosește pe socoteala lui, și că noi 
nu ne lăsăm amăgiţi de influenţele cosmopoliţiste ale 
caftangiilor din filme. 

- Și ce-a zis inginerul? - îl întreb curios. 

- Ne-a ţinut o întreagă conferinţă! - intervine Mogam. - 
Spunea că marile imperii, din trecut și din prezent, s-au prăbușit 
și se descomplectează datorită paraziţilor intestini, adică 
dinlăuntru. 

- Bine, dar ce-a spus despre planurile domnișoarei Gilly? 

- Că le știe de mult! 

Actriţa sare în picioare și se repede la mine: 

- Maestre Conan, dumneata care cunoști abisurile sufletului 
omenesc, care ai citit atitea romane polițiste, care ai și mașină 
de scris, că de-aia ești scriitor, nu poţi crede în născocirile 
găinarilor ăștia. Minciuni sfruntate... bălmăjeli... E drept, am 
trecut pe la nenea Zighi... am vrut să-l încredinţez că n-am nici 


un gind rău cu banii lui, că-i doresc numai binele, că vreau să-l 
apăr de hoţii de-aici, care vor să-i pape paralele... 

Începe să mă enerveze. Recită prost, fără dicţiune. Fals. 

- Domnișoară Gilly, treci, te rog, la locul dumitale. 

- Matale îmi spui așa ceva? Mie? Care ţi-am dat să crăpi 
toate bunătăţile de pe lume?... Că de-aia ai ajuns cît o butie... 

- Fără atacuri la persoană, dacă se poate. Sînt un glandular. 
N-am nici o vină că-s atit de gras, tot așa cum nici dumneata n- 
ai vreo vină că nu te ajută mintea... 

- Adică, mă iei pe ocolite, nu vrei să-mi spui direct că-s 
neajutorată mintal? Ei bine, măiestrică, află că nu-s dusă de 
multe ori la biserică. O viaţă întreagă am muncit din greu, ca să 
răzbat în arta cinefilă și să ajung și eu o vedetă. Nu mi-e rușine 
să spun c-am fost ajutată. Dar și eu am ajutat arta. Nu-l ţin pe 
trintorul ăsta de Lucky? De ce-o fac? Nu de amorul artei? Să 
ajungă și el un cineva, în lumea stelelor fără nume și noroc!... 

Guristul face o criză de mîndrie jignită. 

- Tu mă faci... trîntor, actriță din mase plastice? Dacă mi-ai 
împrumutat, ca între colegi, niște miare, înseamnă că-s 
întreţinutul tău? Asta să i-o spui lu’ mutu, că nimeni nu te crede. 

Diva devine verde la chip, ca un praz degerat. 

- Actriţă din mase plastice, va să zică? Las'că te-nvăţ eu 
minte, gurist nenorocit și fără talent. Ce-ai căutat la nenea Zighi 
în odaie? Că doar te-am văzut. Ce cărai acolo? 

Sesizez din mers afirmaţia actriţei. Interesant. Îl întreb pe 
guristul rămas cu ochii holbați: 

- Cînd l-ai vizitat pe inginer? 

- M-a chemat, nene maestrule! Zău așa! M-a rugat să-i 
împrumut magnetofonul. M-am întors în odaia mea și i l-am 
adus. Asta-i tot. Să fi fost cam după zece și-o litră... 

- Și ce-aţi discutat? 

- Mi-a cerut să-i spun de cînd o cunosc pe Gilly... 

De-afară se aud iarăși cîteva salve de trăsnete. Furtuna, 
care o clipă păruse că se domolește, pornește din nou să-și 
alerge telegarii. 

Actriţa înnebunește brusc. Aproape răcnește, cînd îl 
întreabă pe Lucky: 

- Și ce i-ai spus, nenorocitule? 

- Adevărul! - îi răspunde guristul înspăimiîntat, cu glasul 
stins. 


- Nefericitule! Ai stricat totul... 

Ceva nu-i în regulă. Așa că-l solicit pe solistul de muzică 
pop: 

- Nu ne poți informa și pe noi, acum cînd cineva dintre cei 
prezenţi l-a lichidat pe inginer, care-i adevărul acesta? 

Gilly intervine disperată: 

- Să taci, cretinule! Nenea Zighi e mort, nu mai poate 
ciripi... 

Fără să insist, îl lămuresc pe Lucky: 

- Uite ce-i, domnule cîntăreț, dacă vrei să mai interpretezi 
vreun cîntec, indiferent de-i pop sau folk, spune-ne adevărul. C- 
altminteri pleci în turneu la săpat sare, purtind în cîrcă 
învinuirea de asasinat... 

Se pare că nu era nevoie de insinuări, căci Lucky, după ce 
aruncă o privire obosită tuturor celor așezați la masă, pornește 
să depene: 

- Adevărul tot trebuia să iasă odată la suprafaţă, ca 
margarina... deasupra apei... Mai bine să-l spun, decit să fiu luat 
de criminal. N-am ce face, Gilly, mi-e mai scumpă pielea mea, 
decit tenul tău... 

ÎI întrerup, pentru că pornise să bată cîmpii: 

- Dragul meu, treci, te rog, la subiect... 

Madam Nachtigal, căreia ultimele declaraţii ale actriţei îi 
treziseră o apetenţă neobișnuită pentru informaţii de la cea mai 
sigură sorginte, mă susţine călduros: 

- Chiar așa, puiule, ia spune, tălică, ce-i povesteai bietului 
Zighi! 

Năucit de atitea presiuni, solistul își reia recitalul: 

- l-am povestit tot ce știam despre Gilly... că-i moartă de- 
acum trei ani, cînd și-a dat duhul într-un accident de mașină!... 

Coana Marița se ridică în picioare și se uită foarte atentă la 
actrița ce se frămîntă pe scaun. Apoi se deplasează agale spre 
ea, se apleacă deasupra mesei și, pe neașteptate, sfișie rochia 
actriței, în dreptul umărului. Cînd aceasta încearcă să se apere, 
o înșfacă de ceafă și privește încremenită la spatele despuiat. 

- Da! Acuma cred și eu că-i moartă... De la început am 
bănuit că-i ceva în neregulă cu fie-mea... 

Îmi ies din pepeni, indivizii s-au pornit să joace teatru, 
pentru anihilarea investigaţiei mele. 


- Terminaţi odată cu imbecilităţile! Cum să fie moartă, dacă 
se află aici, lîngă noi? 

Madam  Nachtigal, care între timp își reluase locul, 
prăbușindu-se îndobitocită pe scaun, completează spusele de 
mai înainte: 

- Dom'le Conan, individa asta nu-i Gilly... Fiică-mea avea o 
aluniţă pe spate, taman sub umărul stîng... 

Obosită de moarte, se întoarce spre gurist și-l mitraliază cu 
întrebările: 

- Spune ce-i cu Gilly, dobitocule! Ce-ai făcut, cu fata mea? 
De unde știi c-a murit? De ce-ai tăcut pînă acum?... Ce-ai vrut să 
faci, aducînd-o aici pe făptura asta?... Spune, c-altminteri te 
strîng de git cu mîinile mele... 

Dobitocul (botezat astfel de madam Nachtigal, nu de mine) 
geme încetișor, după care își derulează mărturisirea: 

- Am cunoscut-o, încă din copilărie, pe adevărata Gilly. 
Stăteam pe aceeași străduţă... Tot timpul eram împreună. Mă 
însoțea la toate concertele pe care le dădeam la nunţi și la 
botezuri... Era cea mai sinceră admiratoare a mea. Acum vreo 
trei ani, ne întorceam de la Popești-Leordeni, unde susținusem 
un recital la nunta unui grădinar... Ne aducea, cu mașina lui, 
Dorel Măduvă, tehnicianul cu instalaţia de amplificare. Cînd să 
intrăm în București, a dat peste noi o basculantă. Și atunci s-a 
petrecut accidentul. Gilly, care se afla în față, lîngă Dorel, a 
murit pe loc. Prietenul meu a scăpat cu viaţă... însă fără mașină. 
Singurul care n-a păţit nimic am fost eu... adormisem pe 
bancheta din spate. Cînd m-am trezit, eram la spital. Pierdusem 
totul. Și fata pe care-o iubeam, și ghitara mea electrică. Dorel 
pretindea să-l despăgubesc... dar cu ce! Mi-am revenit cumplit 
de greu. Am început din nou să muncesc, iarăși concerte, din 
nou nunţi și botezuri. Aveam nevoie de-o fiinţă care să mă 
iubească... Și-atunci m-am încurcat cu fata asta, pe care o știam 
mai de mult. Era cea mai bună prietenă a lui Gilly, așa c-am 
botezat-o tot Gilly. Insă era mereu ocupată cu filmele ei, cu 
domnul Bubi, cu regizorii și cu probele... Lăcomia a împins-o la 
gîndul ăsta nenorocit, să-i ia locul lui Gilly. 

Știa că răposata are aici, la Posada, un fel de mamă din 
flori... Precum și-un tată denaturalizat... dar știa și că există o 
moștenire... mă rog, știa totul din ce-i povestise biata Gilly... 
Semăna atît de mult cu răposata, încît cînd și-a vopsit părul, nu 


mai eram în stare s-o deosebesc nici eu de fosta mea dragoste. 
Și atunci am iubit-o, chit că era subvenţionata lui Bubi... 

Răcnetul coanei Marița face să zbirniie ferestrele: 

- Nemernicule! Ticălosule! Îţi trebuia și banii ășteia, tot așa 
cum păpai paralele fetiţei mele... 

- Nu-i adevărat, coană Mariţo! Mă jur că nu-i adevărat! 
Adevărata Gilly n-avea un sfanț. Trăiam din onorariile mele... 
atit de mult ne iubeam. Nici n-o prea ajuta mintea... nu știu cu 
cine o fi semănat... dar era tare neajutorată. Nu se pricepea la 
nimic... lar cu filmele nu făcuse mare brînză... 

Gilly intervine fulgerător: 

- Minte, Mamariţo!... El n-o lăsa să lucreze!... 

- Să nu-mi zici Mamariţo, că te omor, travestito! 

- N-are importanţă, a doua oară! Gilly era prietena mea cea 
mai bună. Totdeauna spunea că parc-am fi surori... De-aia ţi-am 
spus atît de ușor, fără remușcări, Mamariţa. De fapt, am vrut să- 
ți fiu de ajutor, să nu știi c-ai rămas ca și orfană, să nu suferi. Să 
ai cui să-i lași averea... Și mata, și inginerul... 

Totul sună atît de înduioșător de fals, încît simt nevoia să-i 
stăvilesc torentul melodramaticelor declarații: 

- O să vedem noi, mai tîrziu, cum vine chestia cu 
moștenirea... Deocamdată, lasă-l pe Lucky să-și termine 
povestea. Dă-i mai departe, maestre! Treci la refren... 

Lucky mă privește chiondoriș, însă mi-ascultă sfatul: 

- Asemănarea lor a dat naștere ideii cu înlocuirea. La urma 
urmei, nimeni n-avea de pierdut! Madam Nachtigal se-alegea cu 
fata, inginerul cu moștenitoarea... 

- lar voi cu paralele! - îl completez eu indignat. 

- Acuma s-au dus dracului!... - îngînă amărit solistul. 

- Din pricina ta, imbecilule! - strigă actriţa. - Din pricina 
ta... Cine te-a pus să-ţi baţi gura... Imbeciluţ ai fost, de cînd m- 
am încurcat cu tine! Imbeciluţ și drăguţel. Că de-aia te-am luat. 
Și pentru una, și pentru alta. Acum o să se bucure hodoroaga de 
hîrtii... Că nouă ne picau răul!... O viaţă întreagă s-a bucurat de 
tot ce-i mai bun pe lumea asta... Și ea, și inginerul. Au furat ca-n 
codru... lar doctorul, ce? Crezi că el a stat degeaba pe tușă? Toți 
sînt niște găinari. Și fotoreporterul, și nenorociţii ăștia de fraţi, 
afaceriști de sezon... Și nici scriitorul ăsta, nici el nu-i cine știe 
ce ușă de biserică... Acuma ne dă lecţii... L-a apucat dragostea 
de inginer... Dar ce căta la el în odaie? Ai? 


Încep să mă enervez: 

- În nici un caz ceea ce-ai căutat dumneata! 

- Ajurea! Asta s-o spui lu' mutu! 

În aceeași clipă, afară, trăsnește cumplit. Ploaia pornește să 
duruie și mai acătării. Pe sub ușa dinspre terasă se scurge o 
șuviță de apă. Dar se lasă absorbită de covorul coanei Marița. 

Actrița continuă să declame: 

- Huzuriţi, nu mai puteţi de bine! De ce n-am huzuri și noi? 
Nu sîntem și noi oameni? Atiîta timp cît există asemenea paraziți 
ca voi. Trîntorul ăsta de cîntăreț, cît e el de imbeciluț, s-a gîndit 
totuși bine cînd a pus la cale înlocuirea răposatei cu mine... 

- Ai înnebunit? - biiguie speriat solistul. - Ce, eu am 
organizat chestia asta?... 

- Dar cine? Măta vitregă, din Oltenia?... Nu tu mi-ai pomenit 
de vînzarea casei inginerului? Gilly știa de treaba asta! Cine m-a 
îndemnat să-i angajez pe Bigam și Mogam? Nu tu? 

Bubuiturile trăsnetelor de afară se îndepărtează. Și, 
deodată, pe neașteptate, ploaia încetează. Din cînd în cînd doar 
la orizont, spre Comarnic, cerul mai este sfirtecat de cîte un 
scurtcircuit electric. Dar în curînd dispar și acestea. Așa cum se 
întîmplă la munte, apa începe să curgă la vale, scurgindu-se în 
torente zgomotoase. 

Madam Nachtigal își aprinde iarăși trabucul. | se stinsese în 
timpul declaraţiilor actriţei. Normal. Toţi ramăseserăm cu gurile 
căscate, fără să mai răsuflăm. 

Învăluită de smogul pe care-l emană spontan și-n proporție 
de masă, coana Marița oftează din greu, după care rostește 
amărită: 

- Nenorociţilor! Pentru un pumn de bani l-aţi omorît pe 
bietul Zighi... 

Actriţa și solistul protestează instantaneu: 

- Noi? Dumneata, coană Mariţo, să-ţi fie de colo pînă colo... 

Madam Nachtigal nu se dezvinovățește. Tace. Nu mult. 
După ce examinează chipurile asistenței, decide autoritară, așa 
cum a făcut-o dintotdeauna: 

- Bilă! Du-te și deschide ușa dinspre terasă. Nu vezi că ne 
înăbușim în fumul ăsta? 

Și pentru a ne demonstra gradul de poluare a atmosferei, 
mai trage de două ori, la rînd, din trabuc. 


Buimăcit de cele auzite, nu mai am tăria de-a-l împiedica 
pe doctorul Hannibal să execute porunca doamnei Nachtigal. La 
urma urmei, dînsa-i stăpîna casei. 

Certega, ca un robot, pășește anchilozat în direcţia terasei. 
Deschide ușa. Aerul proaspăt, încărcat de ozon, năvălește în 
living-room. Doctorul se întoarce, ţinînd în mînă o bucăţică de 
hîrtie. 

- la uitaţi ce-am găsit lipit pe geam! 

Mai înainte de-a apuca să-i cer biletul, coana Marița i-l 
smulge din mînă. Il citește, apoi mă întreabă, plină de bănuieli: 

- Ce-i asta, maestre? Îţi este adresat. E scrisul lui Zighi. la 
auzi: “Domnule Conan, dacă vrei să nu mă dezamăgești, ascultă 
banda pînă la capăt. Ai cafea fierbinte în termos, iar în noptieră 
colecţia mea de coniacuri. Îţi recomand, totuși, “Hennessy”-ul. 
Pe curînd, al matale sincer prețuitor, ing. S. Gaterek”. Ce caută 
scrisoarea asta pe geamul ușii? De ce-ai aruncat-o? Înseamnă c- 
ai găsit-o atunci cînd ai fost în odaia lui Zighi. Ai dat ascultare 
ultimei sale dorințe? 

Înmărmurit, privesc la hîrtiuţa din mîna doamnei Nachtigal. 
Este biletul pe care mi-l furase vintul, absorbindu-l pe fereastră. 

După explicaţiile de rigoare, adunarea mă privește 
încruntată. Se vede că așteaptă răspunsul solicitat de doamna 
Nachtigal. Să le dau satisfacţie, c-altminteri intră la bănuieli. 

- N-am fost în stare să ţin seama de rugămintea inginerului! 
lertaţi-mă, dar cred că-ntelegeţi. Cum era să sorb tihnit din 
cafea, ascultind la magnetofon glasul cadavrului de lîngă mine? 


Intermission 

Se pare că declaraţia mea nu se bucura de prea mare 
trecere. 

Madam Nachtigal, fără să lase scrisoarea din mînă, mă 
privește pe sub sprîncene, de parcă dinsa ar fi anchetatorul. 
După care strivește trabucul în ceașca de cafea, răsucindu-l și 
stilcindu-l în toate chipurile, pentru ca apoi să zimbească strimb 
și să mă întrebe (la fel de oblu): 

- Şi, tălică, îţi închipui că înghiţim asemenea gogoși 
scriitoricești? Adică vrei să ne faci a crede că n-ai ascultat 
banda? Nu ţine figura, dom'le Conan! Oi fi mata vreun detectiv, 
dar nici noi nu sîntem căzuţi în cap... 

Amfitrioana mă calcă pe nervi. 

- Ascultă, doamnă Nachtigal, nu-mi stă în obicei să-ndrug 
minciuni cu duiumul, așa cum mi s-a întîmplat s-aud, pe-aici, la 
dumneavoastră... Asta, ca să fim “în clar”... 

Murmurul asistenței mă silește să privesc la mutrele 
respectivilor. Pînă și fraţii Flintaș, pe care îi socoteam cîștigaţi 
de partea dreptăţii, pînă și Sică Finichi, cel care mi se alăturase, 
mă privesc chiondoriș, de parcă le-aș fi citit dosarele de cadre. 
De ceilalți nu mai pomenesc. Toţi poartă pumnale în ochi. 

Mă ridic de pe scaun. Toată lumea execută, la comandă 
teleghidată, aceeași mișcare. 

Uimit de efectul neașteptat al iniţiativei mele nevinovate, 
mă așez la loc. 

Adunarea ia din nou loc pe scaune. Parcă am fi un balet 
mecanic. Pentru a preîntimpina manifestările de mimetism ale 
menajeriei, răcnesc din adîincul plămiînilor, cu riscul de-a-mi 
provoca o spargere de vase: 

- Nimeni să nu se miște de la loc. Gata! Ajunge! Nu mă mai 
joc. S-a terminat chestia cu “de-a puia-gaia”. Sînt lămurit... 

Încep să mă plimb prin living-room, urmărit de laserele în 
funcţiune ale privirilor celor așezați în jurul mesei. 

Aruncînd o uitătură fugară, îmi dau seama că furtuna s-a 
potolit. Afară nu se distinge nimic, însă se aude șiroind apa de 
pe acoperiș, scurgîndu-se în șuvoaie pe cimentul din jurul 
clădirii. 

E mai mult de-o jumătate de oră, de cînd mă învirt și mă tot 
învîrt prin imensa odaie. Cred c-am bătut peste doi kilometri. 


Exact ca-n prescripţiile medicale ale prietenului meu Doru- 
doctoru”. 

In răstimpul plimbării, izbutesc să recapitulez discuţiile 
avute cu prilejul jocului născocit de mintea mea sclipitoare. 

Rezultate - nule. Toţi îl vizitaseră pe inginer. Însă ultimul 
care-l văzuse, și încă mort, eram tot eu. Să fiu asasinul? 
Imposibil. Doar sînt în deplinătatea facultăţilor mele mintale. 
Care nu-s de ici, de colo... 

Singura chestie serioasă era demascarea impostoarei. Dar 
nu mi se datora mie, ci spaimei care intrase în sufletul mic al 
solistului. 

Am obosit. Văd că zorile își întîrzie apariţia. Privesc la 
cadranul ceasului... 

- Nu mai căta la ceapa aia a dumitale, că tot nu merge 
bine, las’ că-ţi dau eu ora exactă: a trecut de trei și jumătate, 
plus ceva mărunţiș... 

Coana Mariţa își balansează ceasul de buzunar, cred că-i un 
“Rosskopf-patent”, antebelic, agăţat de-un lanţ de fier (probabil 
inoxidabil). 

Verific, uitîindu-mă încruntat la “Omega” mea. A stat la unu 
și zece. 

- Uite ce-i, maestre, - mă lămurește madam Nachtigal, - hai 
să spunem lucrurilor pe nume... sîntem toţi de părere că, dacă-i 
vorba să fim bănuiţi de asasinat, nu putem fi singurii, atita 
vreme cît ne ascunzi ce-i cu banda lăsată moștenire de Zighi.. 

O reped înciudat: 

- Dar cine altcineva, în afară de voi?... 

- Dar ce, tălică ești scutit? Doar ești major și vaccinat... Nu 
avem altă soluție decît s-ascultăm cu toţii magnetofonul... Astfel 
scapi de bănuiala ce te apasă... Ne șoptește cineva că știi mai 
multe în legătură cu moartea lui Zighi... Vrem s-ascultăm ce-a 
dorit să-ți spună răposatul.. 

Corul dezlănţuit de propunerea (de altfel judicioasă) a 
coanei Marița, face să zbiîrniie ferestrele. 

Trec imediat în capul mesei, bat cu pumnul în tăblia ei, 
cerînd liniște desăvirșită: 

- Va să zică nu vă inspir pic de încredere? Bine! Să nu vă 
pară rău, scumpii mei... Aducem magnetofonul aici... Priză 
avem, curent este, așa că va trebui să funcţioneze... lar cînd va 
porni să vorbească, vă veţi mușca pumnii... 


- De unde le știi, tălică, așa ca la carte? Ai ascultat cumva? 


Insolența doamnei Nachtigal depășește orice limită. 

- Coană Mariţo - i-o triîntesc verde în faţă -, eu n-am nevoie 
s-ascult ca să știu, eu deduc... E bine? 

- Atunci să deducem aici aparatul! - propune madam 
Nachtigal. 


Autorecviem, pentru voce solo... fără cor, orchestră 
și prea mult tam-tam! 

Tărăboiul declanşat de transportul  magnetofonului 
(“Grundig”!) din odaia mortuară, însoțit de întreaga șleahtă a 
menajeriei de la Posada, nu mai merită a fi descris. Ar fi penibil. 

Deplasarea cortegiului nu putea fi asemuită decît cu o 
înmormîntare bizară, sinistră, în care rudele însoțeau la groapă 
nu rămășițele pămînteşti ale răposatului, ci corpul metalic al 
unul agregat acustic purtător al glasului celui decedat. 

larăși ne aflăm instalaţi în jurul mesei. Magnetofonul a fost 
așezat de-a dreptul pe mașina de gătit, pentru a fi mai la 
îndemînă. În dreapta aparatului l-am plasat pe Lucky, în 
calitatea lui dublă de proprietar al “Grundig”-ului și de specialist 
în mînuirea acestuia. 

Constatind prezenţa tuturor celor interesaţi, mă adresez 
solistului: 

- Pornește-l, domnule Lucky! 

Marele cîntăreț pop, vedeta atitor nunţi și botezuri, apasă 
un buton. Aparatul rămîne nepăsător și rece. Refuză (cu 
încăpăţinare) să se supună comenzii. 

De emoție, solistul începe să scîncească: 

- E mort, maestre! Mi-a stricat magnetofonul!... 

N-ar fi exclusă și această posibilitate. Inginerul, cînd îl 
bătusem prietenește pe umăr, căzuse cu capul peste tabloul de 
comenzi. 

Actrița ne salvează, intervenind brusc: 

- Cum vrei să meargă, nefericitule, dacă nu l-ai băgat în 
priză?! 

Într-adevăr, ștecherul zăcea lîngă picioarele aragazului. 

Solistul se consideră insultat, drept care se răţoiește la 
Gilly: 

- Las-o mai moale, fericito, unde vezi priză la mașina de 
gătit? 

Cu tactul care mă caracterizează, întreprind o acţiune de 
temperare a spiritelor. 

În primul rînd le dau dreptate amîndurora: 

- Nici o mașină electro-tehnică nu funcţionează fără curent, 
iar aragazele încă n-au fost prevăzute cu priză. Astea-s fapte de 
necontestat! Lăsaţi că aranjez eu lucrurile... 


Satisfăcut de aforismele emanate cu atita alegreță de spirit, 
mă îndrept către uriașul bufet al coanei Marița. 

Din timpul celebrului prînz de gală, observasem că-n 
sertarul principal se află un prelungitor. Vreo cinci metri de fir 
electric, nici mai mult, nici mai puţin. Îl extrag din cutia de 
carton (“Pișcoturi pentru șampanie”) în care se găsea adăpostit. 
Fără să ţin seama de bițiiala suspectă a ștecherului, îl vîr de-a 
dreptul în priza de lîngă ușă. 

In aceeași clipă se produce o scînteie albăstruie, simt cum 
mă scutură cineva zdravăn și începe să mă zgilțiie cu o 
frecvenţă din ce în ce mai sporită. 

Noroc că se stinge lumina, c-altminteri  muream 
electrocutat. Spre bucuria asistenţei din jurul mesei. 

Imediat urlu cît mai autoritar: 

- Nimeni nu se mișcă de la locul său! Imediat înlocuiesc 
siguranţa. Unde-i tabloul, coană Mariţo? 

- Stai blind, dom'le Conan! - mă sfătuiește amfitrioana. - 
Ce, vrei să-mi dai foc casei? Lasă că mă ocup eu. Numai scoate 
din priză prelungitorul ăla. E defect. Mi-a ars de vreo cinci ori 
siguranţele... 

Peste treizeci de secunde avem iarăși lumină. 

Coana Marița se afla lîngă mine. Din aceeași cutie 
(“Pișcoturi...”) scoate un alt prelungitor. Fără să ezite cituși de 
puţin îl înfige rapid în priză, pornește cu capătul celălalt spre 
magnetofon, și-l împlîntă exact la locul indicat. 

De unde o fi cunoscînd oare sistemul de cuplare la rețea al 
“Grundig”-ului? Ciudat, foarte ciudat. Dacă nu și bizar! 

Intrucît solistul lăsase butonul de pornire apăsat, 
numaidecit se stirnește entuziasmul ritmat al rock-urilor. 

In mijlocul îndurerării generale, mai mult sau mai puţin 
autentică, această muzică stenică, plină de avint și energie, ca 
un soi de Pepsi-Cola transpus în semnale sonore, distonează 
destul de neplăcut. Insă nu pentru toată lumea. Lucky bițiie din 
cap, extaziat de frenezia orchestrei. Așijderea și falsa Gilly. 

Ceea ce mă uimește însă este surpriza întipărită pe chipul 
doctorului Hannibal. La vîrsta lui, ritmurile rock-urilor ar fi trebuit 
să-l indispună. Dar, dimpotrivă, Bilă pare să le aprecieze într-un 
mod deosebit. 

Aşteptăm cu toţii, nespus de încordați, s-auzim de ce m-a 
invitat răposatul Siegfried Gaterek s-ascult banda pînă la capăt. 


Pînă să se ajungă la sfîrșitul benzii, care se derulează cu 9,5 
cm pe secundă, trece aproape o jumătate de ceas. 

Banda se apropie de sfîrşit. Pe rolă nu cred să fi rămas mai 
mult de zece-cincisprezece centimetri. Mai sînt opt... șapte... 
șase... Și, deodată, ca de pe cealaltă lume, se aude glasul 
inginerului: 

“Meștere Conan, ambițiile dumitale detective vor fi 
satisfăcute. Regret că pentru autorecviemul meu n-am găsit o 
muzică mai adecvată, - s-ar fi cuvenit niște Chopin sau Wagner, 
dacă nu chiar Stravinsky, - dar solistul nostru pop nu posedă 
așa ceva în depozit. Mesajul pe care ţi l-am lăsat se află pe pista 
a patra...” 

Banda s-a terminat. Rola se oprește automat. Avem de-a 
face cu un “Grundig”, nu cu un produs de serie. 

Privesc nedumerit la asistenţă. Aceasta se uită la mine în 
același chip. Chiar puţin neîncrezătoare. 

Trebuie să apelez la Lucky: 

- Care-i pista a patra, meștere? Cum trebuie să procedez? 

Lucky îmi răspunde insolent: 

- Ar fi mai bine să mă lăsaţi pe mine. lar o să ardeţi 
siguranţele... “Grundig”-ul ăsta nu-i mașină de scris... 

Cîtă incultură! De unde să știe nefericitul ăsta de solist, - 
specializat în petreceri rurale, nunţi și botezuri, - că marele 
James Hadley Chase, unul din șerifii romanului poliţist negru, 
folosește un magnetofon pentru dictarea lucrărilor sale. Deși, 
dacă ar fi posedat ceva cunoștințe stilistice, și-ar fi putut da 
foarte ușor seama. 

Insă mi-e teamă că Lucky clocește ceva în gămălia de 
creier pe care o poartă adăpostită sub claia de plete. Dacă 
intenţionează să șteargă înregistrarea? 

- O să cooperăm, domnule Lucky! Mai pricep și eu cîte ceva 
în materie de instrumente electro-acustice... 

- S-a văzut... - îmi răspunde guristul, încercînd vizibil să mă 
compromită în faţa membrilor menajeriei. 

În interesul cauzei, fiind și eu curios  s-ascult; 
audiotestamentul inginerului Siegfried  Gaterek, îi îngădui 
solistului, - sub stricta mea supraveghere, - să întoarcă banda. 

Terminînd operaţia, - destul de simplă de altfel, - rola 
pornește să se deruleze. Nimic. După alţi douăzeci de 
centimetri, iarăși nimic. 


Lucky-Lucky geme. De parcă i-ar fi trecut un buldozer peste 
corzile vocale. 

- Vai mie... Mi-a șters recitalul lui Hendrix!... 

Însă n-apucă să-și termine bocetul de jale, că inginerul 
pornește să vorbească: 

- “Domnule Al Conan Doi! Cînd ai s-asculţi această bandă, 
eu am să mă aflu pe altă lume... poate mai bună, poate mai 
rea... dar, în sfîrșit, o lume în care am scăpat de greutăți... 
Dumneata, în mijlocul adunăturii de găinari din pensiunea 
Mariţei, de-abia le vei cunoaște... Asta la început, pentru că mai 
tîrziu va fi și mai cumplit... Dar, ţinînd seama de adagiul “ars 
longa, vita brevis”, să trecem la problemele noastre...” 

Urmează o pauză de vreo cîteva zeci de secunde. 

Inginerul începe din nou să-și depene confesiunea: 

“În moartea mea, care nu va fi deloc întimplătoare, 
trebuiesc implicați Marița, Bilă, Gilly și cîntăreţul... Rapacitatea, 
îndelung verificată, a Mariţei o plasează pe primul loc. Mai mult 
ca sigur că Bilă îi va servi de complice, așa cum a fost o viaţă 
întreagă. Nu cred că vor conlucra cu cuplul Gilly-Lucky. Paraziţii 
ăștia, prea reduși ca să profite de avantajele unei misiuni în 
colectiv, vor încerca să dea lovitura singuri. Ceea ce nu știu este 
modalitatea pentru care vor opta. Mobilul, însă, este mai simplu 
de determinat. Banii! Cei patru sute de mii de lei, luaţi pe casa 
din București. Marița, la instigaţia lui Bilă, m-a denunţat 
organelor economice. Mi-am ispășit pedeapsa. Eram vinovat. 
Bineînţeles, nu m-am lăsat nici eu tras pe sfoară. Internarea lui 
Bilă, într-un “pension”, poţi să-i și comunici, se datorează 
denunțului meu. Merita, după cîte mi-a făcut, să probeze și el 
din plăcerile recluziunii. De altfel, încă de acum citeva zile, am 
trimis un memoriu la miliția judeţeană, prin care anunţ 
apropiata mea asasinare. Le-am furnizat, pe larg, toate 
informaţiile necesare. Numele principalilor interesaţi, precum și 
cîte o scurtă biografie romanţată...” 

Doctorul Hannibal și madam Nachtigal se privesc 
înspăimîntați. 

Banda continuă: 

- “e ceva în neregulă cu Gilly, dragă domnule Conan... 
tare aș vrea să verific, dacă va mai fi posibil, ce făcea acum 
vreo trei ani... după cîte am aflat din ziare, a avut un accident 
de automobil, însă nu se observă nimic în comportamentul ei... 


și nici nu mi-a pomenit nimic despre asta... de altminteri, am 
senzaţia că suferă de-o ciudată amnezie parțială, nu cunoaște o 
mulţime de amănunte din propria ei viaţă... Acum aș vrea să-ţi 
explic sursa unui fenomen ce mi s-a părut că te-a îngrijorat 
foarte mult... mă refer la persistentul parfum de migdale din 
pensiunea Mariţei... Eu l-am creat, folosind o nevinovată esenţă 
aromatică, pentru a-l viri cît mai adînc pe Bilă în postura de 
criminal... Oricine știe că acidul cianhidric miroase a migdale... 
lar un doctor își poate procura, într-un chip sau altul, o infimă 
cantitate, suficientă pentru a lichida un mic orășel...” 

Acum Îmi dau seama de rostul sticluței cu esenţă de aromă 
de migdale. Formidabilă iniţiativă. Doamne, și cît mă 
preocupase mirosul acesta asasin! 

Banda se derulează mai departe, fără să ţină seama de 
reflexiile mele intestine: 

- “să ştii, domnule Conan, că nu mă îngrijorează prea 
mult apropiatul meu deces, și ai să afli mai tirziu de ce. Sînt 
fericit că fiarele care și-au bătut joc de sufletul meu își vor primi 
pedeapsa. Și mai am un motiv să mă simt fericit. După cum ți- 
am spus, banii de pe casă i-am transformat în pietre preţioase. 
Spre surprinderea mea, care niciodată n-am fost înșelat, de astă 
dată s-a găsit unul mai șmecher. Și anume misitul care s-a 
ocupat de procurarea briliantelor, rubinelor și-a celorlalte 
nestemate. Toate-s false. Pietre, și nimic mai mult. Nici nu-ţi 
închipui ce-o să se bucure Marița, Bilă, fie-mea și cîntărețul ăla 
pletos, cînd au să afle adevărata valoare a pietricelelor din 
casetă. Maximum 350 de lei...” 

In clipa aceasta se clatină întreg living-room-ul. Doamna 
Nachtigal cade cu scaun cu tot. Leșină. Strig la Lucky: 

- Oprește magnetofonul!... 

Doctoral Hannibal se repede la Marița Nachtigal să-i dea 
primul ajutor. Dar îl văd survolîind masa, îmbrincit de-o 
fantastică bleandă a coanei Marița. Nici gînd să leșine. Pur și 
simplu, de emoție, își pierduse echilibrul. Acum răcnește și urlă 
la doctor: 

- Tontule! Ți-am spus să faci rost de cheiţă. Dacă cercetam 
pietrele, știam numaidecit că-s false. Idiotule! Acum s-au dus pe 
apa sîmbetei părăluțele mele... Praful s-a ales de tot... și numai 
din vina ta... 

Sînt și eu emoţionat de mesajul post-mortem al inginerului. 


Doctorul Hannibal aterizează iarăși în scaunul lui. Marița se 
uită cîș la subsemnatul și-mi poruncește aproape urlînd: 

- Mai pune o dată magnetofonul ăla... dă-l îndărăt, de-acolo 
de unde spune bestia de Zighi că pietrele nu fac nici trei sutici... 

Lucky, la un semn cu capul, pe care-l comit instantaneu, se 
execută. 

- “cînd au să afle adevărata valoare a pietricelelor din 
casetă. Maximum 350 de lei...” 

Madam  Nachtigal ascultă ca îndobitocită. Apoi, pe 
neașteptate, se ia cu miinile de păr, și pornește să zbiere ca o 
vită înjunghiată: 

- Banii mei, banii mei... agoniseala mea de-o viaţă 
întreagă... 

Se clatină în stînga și-n dreapta, se lovește cu fruntea de 
tăblia mesei, fără să ţină seama de continuarea discursului 
inginerului Gaterek. De dincolo de mormiînt, ca să mă exprim 
așa, deși nu l-am înmormîntat încă, Zighi vorbește, vorbește, 
vorbește... 

“domnule Conan, trebuie să-ţi mai spun un lucru... 
destul de trist, dar totuși adevărat... Dacă fiarele n-au curajul să 
mă ucidă, mi-am luat toate măsurile de siguranţă. Am să mă 
sinucid. Încă din primăvară mi s-a diagnosticat un cancer al 
laringelui... Nu-mi rămîne decit să găsesc modalitatea cea mai 
comodă... lar moartea mea tot le va fi pusă în cîrcă... Insă nu 
mai am prea mult timp la îndemînă... Mereu mă gîndesc la viața 
mea prăpădită, la Marița, la frate-meu, la ispășirea pe care le-o 
sortesc... Acum... acum... acu... a... aaah... a...” Banda continuă 
să se deruleze, dar nu se mai aude nimic. 

Stăm și ascultăm înmărmuriţi. Pînă se termină toată rola. 

Singurul zgomot din living-room este bocănitul pe care-l 
produce madam Nachtigal, izbindu-se cu capul de masă. 

Ceilalţi, din starea de prostraţie în care se prăbușiseră, își 
revin unul cîte unul. 

Doctorul Hannibal, înverzit la față, șterge într-una lentilele 
ochelarilor săi de scafandru. Prosopul, eterna batistă (de 
dimensiuni incredibile), are acum o dublă misiune. Cînd 
absoarbe  transpiraţia abundentă de pe fruntea vraciului- 
bucătar, cînd încearcă să redea transparenţa (probabil precară) 
a unor ochelari ceţoși. 

Gilly dă evidente semne de asfixie. 


Lucky privește “Grundig”-ul ca magnetizat. Zadarnic însă. 
Rola s-a oprit automat. 

Fraţii Flintaș, mai unici ca nicicînd, se consultă în șoaptă cu 
Sică Finichi. 

Mă uit la ei intrigat, nereușind să înţeleg ce-i preocupă. 

Mă lămurește Mogam, în clipa cînd mi se adresează: 

- Nene maestrule, de ce-a tăcut inginerul? 

Problema asta mă obsedează și pe mine. Îmi iau inima-n 
dinţi, fie ce-o fi, și-i spun ce gîndesc: 

- Cred c-a intervenit ceva... omul pe care-l aștepta! 

Bigam, mai tare de cap, insistă: 

- Cine? 

- Asasinul! 

Sînt totuși nedumerit. Corpul inginerului Gaterek nu poartă 
nici o urmă de violenţă. Cînd l-am lăsat în odaia lui, cu capul 
prăbușit pe tabloul de comandă al “Grun-ding”-ului, Zighi nu se 
afla în posesia nici unui cuțit împlîntat în inimă, nici a vreunui 
orificiu în tîmplă, produs de cine știe ce glonţ de revolver. lar de 
sinucis, - aici nu mai există nici o îndoială, - încă n-apucase să 
rezolve această posibilitate. Singur mărturisise că studia o 
modalitate cît mai comodă. 

Geamurile ușii dinspre terasă încep să se tulbure. 

Nu mai privesc la cadranul ceasului. Știu c-a stat. Dar este 
clar că se crapă de ziuă. 


“Sfidare la adresa cititorului” 

Ellery Queen, unul din marii maeștri ai romanului poliţist de 
tip enigmistic, avea prostul obicei ca, în majoritatea cărților sale, 
aproape de final, să-și întărite cititorii, avertizîndu-i că pot 
descoperi și singuri încîlcita taină existentă în povestea 
ficționată de  dînsul. Toate elementele necesare, pentru 
îndeplinirea acestei dificile operaţii, se aflau pitite, pe undeva, 
prin paginile romanului respectiv. 

Eu, unul, deși am încercat în nenumărate rînduri să dau de 
urma criminalului din romanele sale apelînd la releele creierului 
propriu, am fost totdeauna nevoit să le citesc pînă la capăt, ca 
să aflu adevărul. Niciodată n-am fost în stare să-l găsesc 
personal. Ar fi trebuit să lecturez din nou întreg romanul. Or, ce 
să mă ascund după deget, n-aveam suficientă răbdare. Așa că 
săream  dezinvolt capitolul intitulat “Sfidare la adresa 
cititorului”, și-l lăsam pe domnul Queen să-mi servească pe tavă 
rezolvarea enigmei. La urma urmei, pentru asta îl plătisem, 
atunci cînd îi cumpărasem cartea. 

În cazul de faţă, mă refer la bizara înlănţuire de evenimente 
petrecute în pensiunea doamnei Nachtigal, stau și mă întreb 
dacă n-ar fi mai indicat ca un lector tenace să găsească, 
lipsindu-se de ajutorul meu, adevărul în privinţa morții 
inginerului Siegfried Gaterek. 

Altă soluţie nu văd. 

Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că în ciuda 
multiplelor eforturi mintale depuse, am ajuns la concluzia că-i 
imposibil să clarific ceva. Regret, dar asta-i situaţia. 

Pînă acum n-am făcut altceva decit să povestesc cele păţite 
la Posada. Rămiîn, însă, o seamă de probleme nesoluţionate. 
Cine a ucis? Asta ar fi una la mînă. Apoi, urmează două la mină, 
adică întrebarea cea mai dificultoasă. Cu ce armă anume a fost 
ajutat inginerul s-o șteargă de pe această lume? 

Nu mobilul lipsește, ci asasinul. Asasinul și modalitatea 
utilizată. 

Abia după ce-mi rememorez întîmplările din ultimele 
douăzeci și patru de ore, mă izbește un amănunt care acum mi 
se pare dintre cele mai însemnate. Dacă inginerul a fost ucis 
chiar în clipa cînd dicta la magnetofon, cum de-a mai avut 
răgazul (post-mortem) să-ntoarcă banda, și să-mi indice, la 


sfîrșitul altei piste, locul unde mi-a lăsat mesajul pe care mi-l 
destinase? 

Comodă soluția imaginată de domnul Ellery Queen, îl sfidezi 
pe cititor, iar ei rezolvă problema. 

Nu-mi rămîne altceva de făcut, decit să procedez la fel. Așa 
că, iubiţi cititori, încercaţi să vă descurcaţi. Eu, pînă una alta, mă 
abțin. 

Mai ales că sînt singur. lar Ellery Queen, de fapt, sînt doi. 
Doi veri primari care, din lipsă de altceva, s-au apucat să scrie 
romane polițiste, sub un unic pseudonim. Cred și eu că le 
convenea figura cu sfidarea. Unde-s doi, puterea crește... Dacă 
mai adăugăm și răsmiile de cititori, nici nu-nțeleg de ce mai 
scriau și capitolul final, în care ofereau dezlegarea enigmei. 
Puteau să renunţe. Nici nu-i recomandabil să te pui rău cu 
publicul subestimîndu-l. Zău așa! 


Dupa douăzeci de ani... 

Dumas-tatăl, inventatorul celor trei mușchetari, și-a botezat 
cu titlul de mai sus continuarea aventurilor cvartetului de 
spadasini. Căci, ăsta-i lucru știut de toată lu-mea, cei trei 
rămăseseră tot patru, chiar și după douăzeci de ani. 

Insă eu, sechestrat la Posada, unde nu cred s-apuc a mai 
trăi douăzeci de ani, mă simt obligat să dezvălui cît mai degrabă 
evenimentele petrecute după ciudata repauzare a inginerului 
Gaterek. 

_ N-au trecut decit douăzeci de zile de la tragica întîmplare. 
Insă douăzeci de zile de groază. 

Nu mai am nici somn, nici odihnă. Sînt tot timpul un pachet 
de nervi preambalaţi. Ancheta efectuată de colectivul organului 
judiciar m-a adus în pragul unei invidiabile nevroze astenice. 

Pe la unsprezece, istoviți de noaptea petrecută în sterile 
dezbateri  investigatorice (inițiate de subsemnatul) ne 
pregăteam să punem capul pe pernă, barem pentru citeva 
ceasuri. Dar atunci ne-am pomenit cu două mașini alb-albastre. 
Am dedus imediat cu cine avem de-a face. 

Au urmat citeva ore de cercetări, interogatorii etc., etc. 

Sosiseră, formidabil de prompt, dînd urmare sesizării 
expediate de inginerul Gaterek. 

După ce-au luat imediat contact cu semnatarul scrisorii, 
care-i aștepta distant și rece, sub aspectul unui cadavru perfect 
conservat, după ce s-au distrat ascultînd la magnetofon muzică 
de calitate (precum și mesajul adresat mie), într-un timp record 
au rezolvat ceea ce nu fusesem capabil să rezolv eu în treizeci și 
șase de ceasuri. 

Mă rog, profesioniști. Jos pălăria, mi-am zis eu. 

Medicul legist, sau cum i-o fi spunînd, diagnosticase chiar 
de la prima examinare un infarct miocardic. Numai la așa ceva 
nu mă giîndisem. 

Acuma chiar stau și mă mir, cum de nu-mi trecuse prin cap 
și această posibilitate. Obsedat de ideea crimei, pe care o 
simțeam plutind în atmosfera încărcată din pensiunea doamnei 
Nachtigal, uitasem că oamenii mai pot muri și din pricini 
exterioare unui asasinat. 

Mi-am îngăduit, la plecarea respectivului colectiv, să-l 
întreb pe simpaticul colaborator al miliției, - cred că avea rang 


de căpitan, - citeva amănunte în legătură cu problemele care 
mă frămîntau: 

- Domnule căpitan, nu știu dacă v-aţi dat seama că numele 
meu, sub care sînt cunoscut aici, la pensiunea doamnei 
Nachtigal, este doar un pseudonim. De fapt, mă cheamă... 

- Nu vă mai osteniţi maestre, știu totul... Am citit în 
buletinul de identitate... Mă bucură că am găsit aici un apreciat 
ziarist, care, semniînd Al. Coman, este mult mai cunoscut decit 
scriitorul Al Conan Doi. Sînt de asemenea încîntat că vă 
preocupă literatura polițistă. Probabil că va veni ziua cînd veţi 
deveni o celebritate. Deocamdată, însă, vă sfătuiesc prietenește 
să ne lăsaţi pe noi a ne ocupa de investigaţiile de rigoare. 
Dumneavoastră n-aţi reușit decit să încurcaţi lucrurile... Dar, 
avînd în vedere că în cazul de la Posada există un excelent 
material documentar pentru un roman, pe care sper să-l scrieţi 
într-o bună zi, am să vă clarific cîteva aspecte care v-au scăpat 
în ancheta pe care aţi întreprins-o... 

- Nu știu cum să vă mulţumesc, domnule căpitan. Chiar 
voiam să vă rog, bineînțeles dacă nu încălcăm legea, să-mi 
explicaţi cum a procedat decedatul, după ce-a murit de inimă, 
să-ntoarcă la loc banda, trecînd-o pe altă pistă... Asta-i 
problema care mă chinuie cel mai mult... Apoi... 

Căpitanul zimbește pe sub mustață, deși nu poartă breton 
sub nas: 

- Un moment! Mai întîi să  lămurim chestia cu 
magnetofonul... Dacă ați fi avut răbdare să ascultați banda în 
întregime, adică toate cele patru piste, aţi fi aflat și singur 
adevărul... Atunci cînd s-a întrerupt mesajul ce vă era destinat, 
avusese un prim atac de cord... Pînă ce și-a revenit, banda se 
terminase, iar rola se oprise automat. Atunci, știind că nu era 
exclusă posibilitatea să mai survină un atac, inginerul a 
schimbat pista, a pornit iarăși magnetofonul, și v-a mai lăsat un 
mesaj... Pe-acesta, însă, nu l-aţi ascultat. Se afla la începutul 
pistei cu muzică rock. Doar cîteva cuvinte, atit a mai apucat să 
spună... 

Ard de nerăbdare să aflu despre ce-i vorba. 

Simpaticul căpitan simte aceasta, și-mi satisface pe loc 
curiozitatea: 

- Vă transmitea, după părerea mea, o informaţie capitală: 
“Domnule Conan, cred c-am rezolvat și problema sinuciderii... 


există o boală splendidă ce se cheamă atac de inimă... primele 
simptome s-au și manifestat... la virsta mea, vor urma 
numaideciît și celelalte... le aştept împăcat...” Doar atit. 
Urmează, după acest mesaj, concertul formaţiei Bill Halley. Apoi 
a mai avut răgazul, la sfîrșitul pistei, să vă indice locul unde se 
afla înregistrat mesajul principal... 

Nu sînt mulțumit: 

- Cînd am intrat în odaia inginerului, magnetofonul cînta de 
zbîrnîiau ferestrele... Numai că inginerul nu-l mai auzea de 
multișor... Cînd a putut înregistra, pe ultimii centimetri, indicaţia 
respectivă?... 

- Nu-i greu de dedus, - mă lămurește căpitanul, după ce-a 
înscris mesajul pe bandă a dat rola îndărăt, a pornit iarăși să 
asculte, timp în care v-a scris și biletul. Abia după aceea, cel 
puţin așa îmi închipui, a avut loc ultimul atac... S-a produs 
infarctul, inima a explodat, dar inginerul a murit fericit, purtat 
pe aripile muzicii... 

Renunţ să-l mai deranjez cu întrebări stupide pe atit de 
binevoitorul interlocutor. Dacă aș insista, ar însemna să-mi 
dezvălui lacunele, pe care abia acum le constat în sistemul meu 
de gindire investigatorică... Mai bine s-o las moartă. 

Mașinile au demarat dificultuos, patinind și derapînd în 
nămolul pricinuit de ploaia de peste noapte. Și duse au fost. 

lar eu am rămas în ghearele pensionarilor doamnei 
Nachtigal. Tot timpul cît stătusem de vorbă cu căpitanul, mă 
supravegheaseră atenţi și intrigaţi de la fereastră. Acum eram la 
dispoziţia lor. 

Cine poate ști ce le umblă prin cap. Fără îndoială, își 
închipuie că am “ciripit” (pentru a mă exprima pe limba actriţei) 
fapt pentru care va trebui să dau socoteală. Cum? 

Ei bine, asta nu mai sînt capabil să prevăd. Cu menajeria 
doamnei Nachtigal, totul este posibil. 

Lucru foarte ciudat, după plecarea celor două turisme (alb- 
albastre), deși bănuiesc că era ora prînzului (15.00 h.) pentru 
prima oară în viaţa mea renunţ la dejun. Pic de somn. 

In timp ce membrii menajeriei pun de masă, urc la mine în 
odaie. N-apuc să-mi dau jos hainele, că mă prăbușesc zobit de 
oboseală de-a latul patului. Dacă am fost în stare să mă lipsesc 
de hrana cea de toate zilele, înseamnă că mă preocupă ceva 
deosebit de important. Chiar așa și este. Mă chinuie stăruitor un 


gînd cumplit. Ce va urma, după toate cele întimplate? Dar nu 
izbutesc să mă concentrez. Adorm ca un buștean. 

Cînd mă trezesc, datorită unor insistente bătăi în ușă, 
constat că nu fusesem în stare să dorm nici două-trei ceasuri. Pe 
fereastră se strecoară lumina vie a după-amiezii. Pesemne că 
nu-i mai mult de ora patru, patru și jumătate. Bătăile se 
întețesc. Și ca volum, și ca frecvenţă. 

- Ce faci, dom'le Conan, nu te mai scoli odată? 

Este coana Marița. 

- De ce nu mă lăsaţi în pace, să-mi văd de somn? Abia m- 
am culcat! 

Madam Nachtigal pătrunde în cameră, fără să mai aștepte 
invitaţia mea: 

- Slavă Domnului că ești sănătos! De ieri tot așteptam să 
dai un semn de viață... Ne temeam să nu fi dat și dumneata 
ortul popii, ca bietul Zighi... Cum de-ai fost în stare să dormi în 
halul acesta? 

Curios. E prima noapte cînd reușesc să dorm și eu ca 
lumea, de cînd am sosit la Posada. Oare să fi zăcut chiar 
douăzeci și patru de ceasuri? 

Privesc înciudat la coana Marița. Cu trabucul în mînă, 
fumegă ca un coș de locomotivă “Pacific” antebelică. A îmbrăcat 
rochie de doliu. Dar nu depistez nici un semn de durere. 
Dimpotrivă, am impresia c-a umblat pe la depozitul de 
“Hennessy”. Ea care se lăuda că nu suferă băuturile străinașilor. 

-Imbracă-te cuviincios, meștere, și coboară jos la masă, să 
vărsăm o picătură de vin în amintirea răposatului. 

Intorcîndu-se ca un spîrnel, madam Nachtigal părăsește 
terenul. Fără a uita ca, din mers, să-mi comunice: 

- Nu te lăsa așteptat, că murim de foame! 

In ciuda faptului că doctorul Hannibal, chiar în noaptea 
apocalipsei, ne informase că nu mai posedă nici urmă de 
produse alimentare, în living-room s-a încins un zaiafet în toată 
regula. 

Parcă ar fi un parastas de gală. 

Deși pensionarii  coanei Marița arborează  mutrele 
corespunzătoare, purtînd (unii dintre ei) și straie cernite, asta 
nu-i incomodează să masticheze de zor, înfulecînd ca sparţii. 

Observ că mi s-a rezervat și mie un loc. Chiar lîngă madam 
Nachtigal. Servesc și eu cite ceva, ciugulind de ici de colo, - că 


era de unde, - fiind mai mult atent la chipurile îndureraţilor 
comeseni. 

Figurile lor împietrite, însă, nu-mi spun nimic. Atunci renunţ 
la studiul fizionomiilor, și încerc să recuperez handicapul. Cînd 
Dumnezeu or fi avut vreme să prepare atitea bunătăţuri? Dar 
coana Marița îmi întrerupe firul gîndurilor, informîndu-mă 
suspect de dulceag. 

- Dragă dom'le Conan, s-a întîmplat o mare nenorocire. 
După ce-au plecat tovarășii de la miliţie, s-a surpat drumul spre 
Comarnic. Nu mai avem cum cobori în oraș. Ploile au măcinat 
coasta, iar drumeagul nostru nu mai există. Cine știe cît vor 
dura lucrările de refacere. Deocamdată va trebui să stai printre 
noi... Asta-i situaţia, ce să-i faci. Pe răposat va trebui să-l 
înmormîntăm provizoriu, cu mijloace proprii. 

Cînd aud vestea, rămîn cu îmbucătura în git. 

- Nu vă faceți griji din pricina mea, doamnă Nachtigal. Cu 
“Bombiţa”, pot să cobor și pe scurtătură, de-a dreptul prin 
pădure... 

Zîmbetul coanei Marița crește în intensitate. Trage adînc 
din trabuc, apoi mă informează placid, ca și cum mi-ar fi anunţat 
cine știe ce veste lipsită de importanță: 

- N-aș prea-ș crede, nene maestrule! “Fiat”-ul matale zace 
îngropat, pînă la port-bagaj, în grohotișul prăvălit peste el... Cînd 
se va repara drumeagul nostru, va fi nevoie să cerem un 
buldozer, să vedem ce-a mai rămas din mașinuţă... Nădăjduiesc 
că ești asigurat... 

Mă reped numaidecit spre fereastră. Are dreptate. Din 
Bombiţă nu se mai vede decit port-bagajul. 

- Dar unde-i “OZN”-ul Flintașilor? 

Imi răspunde Mogam, c-un glas pătruns de disperare: 

- Maestrule, de azi de dimineață-l căutăm. Tare ni-e teamă 
să nu-l fi cărat puhoaiele la vale. Tălică ai avut noroc... mașina 
ţi-a rămas pe loc... 

Îmi aprind îngîndurat un “Snagov”. În tăcerea generală, 
care durează o veșnicie, examinez posibilităţile de plecare din 
pensiunea doamnei Nachtigal. Simt că nu-i bine să rămîn aici. E 
ceva în neregulă. Cum de s-a prăbușit grohotișul numai peste 
bietul meu “Fiat”? 

Glasul mieros al doamnei Nachtigal îmi trezește atenţia: 


- Dragă domnule Conan, pînă ne face Bilă o cafeluță 
morbidabilă, ia spune-ne tălică ce-ai discutat cu drăguțelul acela 
de căpitan? Nu știu de ce, dar mi s-a părut că te cunoaște. Sau 
nu-i așa... Ai? 

Aha! Asta era. Sînt preocupaţi de subiectul convorbirii mele 
cu simpaticul ofițer de la judeţ. Dar ce, parcă pot să le dezvălui 
sugestia acestuia de-a folosi evenimentele de la Posada pentru 
ticluirea unui roman? 

Deși, între noi fie vorba, acum cînd sînt lămurit în ce 
viespar m-am vîrît, cînd știu cu ce pramatii am de-a face, și cît 
de utilă ar fi demascarea unor asemenea elemente parazitare, 
m-am hotărît să iau în seamă propunerea căpitanului și să 
particip direct (și-n “forcing”) la dezintegrarea acestor apariţii 
de coșmar postprandial. 

Tirajul trabucului pe care-l suge coana Marița începe să 
crească îngrijorător. Semn că se enervează, așteptind răspunsul 
cerut. Deci, să n-o las s-aștepte, c-altminteri murim asfixiaţi: 

- Da de unde, coană Mariţo! Nici gînd să-l cunosc. Insă a 
auzit de numele meu, citindu-mă prin ziare. Zicea c-ar fi bine să 
scriu ceva interesant despre peisajul  Posadei, despre 
frumuseţile regiunii, despre posibilitățile de dezvoltare ale 
turismului... 

- Ce vorbeşti, dom'le! Peisajul, care va să zică?... Ei, nu mă 
înnebuni, că te cred!... Și cum ai s-o-ntorci din condei? 
Povestește-ne și nouă, să nu murim proști!... 

Pomenile servite întru amintirea inginerului, care s-au ţinut 
lanţ, nu numai că m-au îngrăşat cu cel puţin trei ocale, dar au 
fost și un permanent prilej de-a fi supus unui insistent 
interogatoriu. 

Voiau să știe, mai ales Marița, Hannibal, Gilly și Lucky 
(ceilalți mai puţin) ce idei îmi sugerase căpitanul în privinţa 
reportajului despre frumuseţile montane ale Posadei. 

Ce mai calea-valea, îi interesa nespus de mult acest gen 
publicistic. lar eu nu mai știam pe unde să-mi scot cămașa. 

A doua zi l-au înmormîntat pe inginerul Gaterek. 

Fraţii Flintaș, fotoreporterul și Lucky, i-au săpat o groapă de 
invidiat. 

Coana Marița a oficiat slujba religioasă, improvizind și 
recitind niște rugăciuni înduioșător de pioase. 


Deoarece era vorba de-o înmormîntare provizorie, pînă la 
repararea drumului, nu i-au făcut coșciug (nici nu aveau cu ce) 
ci l-au ambalat într-o ladă folosită cîndva pentru transportul 
călușeilor la bilciuri. 

Cuvîntul de adio, deosebit de emoţionant (în prima parte) a 
fost rostit tot de madam Nachtigal. Finalul, însă, m-a surprins 
supărător: 

- “Să-ţi fie ţărina ușoară! Pentru durerile pe care ni le-ai 
pricinuit, n-ai merita. Na, ia-ţi și pietrele astea! Din pietriș ai 
făcut avere, în pietriș s-a prefăcut...” 

Și, fără grabă, fără ură prea evidentă, Marița Nachtigal 
azvirli celebra casetă neagră în groapă. 

Ca o culme, pentru astuparea acesteia, folosiră tot pietriș, 
luîndu-l cu lopata din mormanul care-mi acoperea “Fiat”-ul. 

Trec zilele în goană, drumul încă nu se repară, iar eu aștept 
să-mi treacă vremea, pînă se va îndura cineva să-și dea seama 
că pensiunea doamnei Nachtigal a rămas ruptă de lume. 

Citesc. Notez, pe puncte, evenimentele mai importante. 
Spre bucuria mea, îmi dau seama că am și cititori. Cineva, încă 
nu știu cine, îmi lecturează însemnările. Atunci cînd lipsesc din 
odaie, bineînţeles. 

În ultimul timp mă frămîntă un gînd. Mi-e și frică să-l notez 
în carnețelul meu de idei. 

Nimeni n-a verificat afirmaţia inginerului, atit de suspect 
sinceră, cum că pietrele scumpe, în care își vîrise cei patru sute 
de mii de lei, sînt false. Cheiţa zace în sertarul bufetului din 
living-room. 

Caseta zace în mormîntul inginerului. 

Căpitanul se uitase fugar la pietricele, dar, nefiind de 
branșă, putea să se înșele. Dacă nu erau totuși false? Neapărat 
trebuie să-i comunic căpitanului supoziţiile mele. Rămîne de 
văzut cînd... Deocamdată sînt sechestrat. 

Observ c-am ajuns un fel de oaie riioasă. 

Gilly se uită la mine ca la un extraterestru. 

Lucky pare să se fi împăcat cu dînsa, punînd la cale cine 
știe ce nouă mirșăvie. 

Hannibal a început să-mi micșoreze porțiile. 

Marița nu mă mai poftește la table. Nu-i bine ce se întîmplă! 

Numai fraţii Bigam și Mogam mă mai vizitează din cînd în 
cînd. Dar pe ascuns. Se tem și ei. 


Fotoreporterul și-a suspendat activitatea. Nu mai trage în 
poză pe nimeni. Nici el nu pare să fie prea agreat. Mai ales după 
ce s-a aflat că era omul lui Gaterek. De cîte ori mă întilnește, se 
face că nu mă cunoaște. Sau poate mi se pare. 

Marița Nachtigal se poartă cu actriţa de parcă i-ar fi fiică 
de-adevăratelea. 

Diva, văzînd că i-a intrat sub piele, n-o mai scoate din 
“Mamariţo dragă!” 

Solistul m-a înnebunit cu muzica. De cînd a reintrat în 
posesia magnetofonului, ascultă toată ziua numai rock-uri, jerk- 
uri și alte chestii de același soi. Are vreo treizeci de benzi în 
depozit. Cu patru piste. Işi închipuie, probabil, c-o să mai dea 
peste vreun mesaj de-al inginerului. Numai așa îmi pot explica 
infatigabila lui fervoare. 

Hannibal a început să gătească prost. Ultima ispravă, în 
materie de artă culinară a izbutit s-o scoată din pepeni pe 
madam  Nachtigal. Afumase fasolea bătută, miîncarea ei 
preferată. M-am sacrificat, doar pentru a-l scăpa de represalii, 
Am consumat-o singur, cîteva zile la rînd, păstrînd-o, la rece, 


între ferestre. Zău că era delicioasă. 
k 


xK 


Astăzi se împlinesc douăzeci de zile, care mi s-au părut ani 
de la plecarea dintre noi a celui care a fost Siegfried Gaterek. El 
s-a dus, noi am rămas. El și-a rezolvat, mă rog, problemele. S-a 
aranjat. Acolo unde nu-l mai tulbură nimeni, unde nu-i nici plîns, 
nici durere. Cu aceste distracții am rămas eu. Lui, puţin îi pasă 
că m-au încadrat pe mine pe postul său. Acuma eu sînt cel 
pîndit și urmărit. Ceas de ceas, clipă de clipă. Pînă-n pînzele 
albe. Și slavă Domnului, are cine!... 

De la fereastra odăii mele, de-acolo de unde, cîndva, îi 
supravegheasem și eu pe Lucky-Lucky și Gilly, cînd încercau să-i 
îmbrobodească pe Bigam și Mogam, stau și privesc, cît e ziua de 
lungă, ba uneori și nopţile, la mormîntul provizoriu al inginerului. 

Și n-o fac pentru c-aș fi obligat de gîndurile mele negre. N- 
am fost în viaţa mea un melancolic. Ba dimpotrivă. Însă mă 
intrigă  inexplicabila afluență a vizitatorilor. Coana Marița 
Nachtigal îl frecventează în zori, cînd își închipuie că n-o observă 
nimeni. Este clar că nu-l poate uita. Mai ales pe chestia cu 
pietrele preţioase dar false. Doctorul Hannibal Certega, deși 


prins cu ocupațiile sale cazaniere, se prezintă imediat după ce 
ne servește prînzul. Bănuiește că pensionarii își fac siesta, deși 
alimentele s-au redus sensibil. Și cantitativ, și calitativ. Ori, 
pentru o siestă corespunzătoare sînt necesare niscaiva calorii. 
Așa că se înșeală. Îl văd de fiecare dată. Actriţa, cu toate că se 
află în cele mai bune relaţii cu “Mamariţa”, se duce fără dînsa. 
lar orele preferate sînt cele de seară, Lucky-Lucky, prinţ consort 
repudiat, dă tircoale mormiîntului mai cu seamă cînd se lasă 
noaptea. Artistul tot artist rămîne! Numai Bigam și Mogam vin în 
timpul zilei. lar Sică Finichi, același fotoreporter frenetic, 
continuă să-l viziteze pe inginer cu întreg aparatajul de 
specialitate. Ceea ce-i mai ciudat este faptul că și acum 
fotografiază incontinent locul cu pricina. Cînd îl văd trăgînd poză 
după poză, degeaba stau și mă întreb care o fi rostul. Cu atit 
mai mult cu cît nimic nu se schimbă la mormîntul lui Zighi. 
Exceptind, bineînţeles, florile. 

Căci fraţii nu vin cu mîna goală! Fiecare se prezintă, atunci 
cînd îi vine rîndul, cu cîte un enorm ghiveci în mînă. De unde le- 
or fi căpătind, asta-i o altă problemă, care deocamdată mă 
depășește. Pînă una alta, mi se pare de domeniul fantasticului. 
Nicăieri n-am identificat în ograda Mariţei Nachtigal ceva care să 
aducă (barem) a seră de flori. Că vin cu ghivecele, mai înţeleg. 
Dar de ce-or mai fi cărînd cu ei și ditamai cazmalele? 

Abia cînd grădinarii amatori se apucă de săpat, plini de 
abnegaţie, atunci realizez schema. Scormonesc pămîntul cu 
îndîrjire, găurind mormîntul inginerului, de parcă ar dori să se 
asigure că acesta n-a evadat din lăcașul său de veci. Mereu 
sapă în alt loc. lar în forajele efectuate, extrem de grijulii, 
sădesc conținutul ghivecelor. Dacă mai continuă mult 
activitatea asta stranie, Siegfried Gaterek va fi nevoit să-și 
caute un alt domiciliu. Altminteri riscă serios să i se piardă orice 
urmă a trecerii sale pe acest pămînt, înăbușit de parcul de flori 
ce începe să ia fiinţă în dosul casei lui madam Nachtigal. 

In orice caz, se impune o investigaţie aprofundată la fața 
locului. 

Trebuie să aflu, cu orice preţ, ce se ascunde, în realitate, în 
spatele acestei dragoste neașteptate, pe care pensionarii de la 
Posada o manifestă acum faţă de memoria celui dispărut. 

leri seară mi-am realizat planul propus. 


Pe la nouă, după o cină costelivă, subnutritivă, de regim 
negru, m-am înfiinţat la mormîntul răposatului Zighi. 

Mă aștepta. Adică, vreau să spun, nu exista nici un indiciu 
c-ar fi părăsit lăcașul său de veci provizoriu. 

Deoarece nu știusem de unde să mă căpătuiesc și eu cu-o 
lopată sau o cazma, apelasem, în disperare de cauză, la un 
polonic de bucătărie sustras din dotaţia atelierului culinar al lui 
Bilă Certega. 

In jur de orele zece (și ceva), scormonisem la baza mai 
tuturor florilor sădite de veșnic îndureraţii prieteni ai inginerului. 
Fără să fi înregistrat vreun rezultat mai notabil. Pe scurt, nu 
izbutisem să descopăr nimic insolit. 

Cînd s-a arătat la faţă și luna, o lună cit o uriașă budincă de 
ouă, am obţinut o vizibilitate mai bună asupra mediului 
înconjurător. Și, astfel, am putut constata că nu fusesem singur, 
de capul meu. 

Formînd un cerc în preajma mormiîntului, pensionarii de la 
Posada asistaseră, cine știe de cînd, la desfășurarea activităţii 
mele în nocturnă. 

Marița Nachtigal, rînjind sardonic, cu-o lopată de zile mari 
în mînă, aștepta nerăbdătoare reacţia mea. Bilă, cu eternul său 
şort de bucătărie, purtînd aceiași ochelari de soare (deși ne 
apropiam de miezul-nopţii) se sprijinea într-o furcă de încărcat 
fînul. Gilly și Lucky-Lucky, la prima examinare neînarmaţi, își 
țineau mîinile virite în brăcinarul blugilor. lar frații Flintaș, Bigam 
și Mogam, lîngă care se instalase și Sică Finichi, cu vreo cîteva 
aparate de fotografiat, din care unul dotat cu blitz, aveau fiecare 
asupra sa cite un tîrnăcop. 

Paralizat brusc, priveam la ei și mă întrebam: “Veniseră să-l 
deshumeze pe Gaterek, sau să-i mai sădească un supliment de 
flori?”. 

Deoarece nu posedau recipientele cu care mă obișnuiseră 
în zilele precedente, nu răminea ca valabilă decit prima ipoteză. 
Cam stranie, totuși. 

Cînd coana Marița s-a îndurat, în cele din urmă, să ia 
cuvintul, dîndu-și seama că personalitatea subsemnatului nu 
intenţiona așa ceva, mă scăldaseră toate sudorile iadului. Mai 
ales că săpasem zdravăn cu polonicul. 

- Te exersezi în meseria de gropar, meștere Conan? Ai? Te 
reciclezi? Sau te recalifici? Nu-i de ajuns că muri bietul meu 


Zighi, ai vrea acum să ne dăm și noi duhul, și să ne viri alături 
de dînsul? Hai spune-ne-o deschis, nu te jena! Sau poate cauţi și 
tălică pietricelele?... 

În cap mi s-a aprins brusc un bec de 10 000 waţi. Și 
deodată mi s-a luminat mintea. Asta era. Toţi căutaseră 
pietricelele, atunci cînd se făceau că sădesc flori. Dar de ce 
totuși? Doar știau prea bine că sînt false. 

Recuperez urgent energia psihică necesară, și-i răspund 
doamnei Nachtigal așa cum i se cuvenea, adică incisiv caustic și 
mortal: 

- Madam, ai auzit vreodată de unul care se chema Hamlet? 
Dacă nu, atunci să te informez eu. Era prinţ danez și călca prin 
gropile altora. Și știi ce căuta? A declarat-o singur și nesilit de 
nimeni, ţinînd în mînă hiîrca lui Yorik. Adevărul, madam 
Nachtigal, adevărul și numai adevărul! A fi sau a nu fi!... Adică, 
a fi fraierul pe care-l duce de nas o întreaga menajerie, sau a nu 
fi! El a optat pentru a doua variantă... Nu pietrele false mă 
interesează, ci unde-s ele! Au fost introduse oare, chiar acelea 
lăsate de inginer, în cutia pe care ai azvirlit-o matale, cu atita 
dezinvoltură, în groapă, sau n-au fost? That is the question, 
adică asta-i întrebarea... Pentru că nu mi se pare deloc exclusă 
posibilitatea să fi fost înlocuite... Bunăoară cu niște pietricele 
culese din mormanul care-mi acoperă actualmente “Bombita”! 
Nu-i așa că este o idee?... 

La auzul neașteptatei mele intervenţii orale, asistenţa 
rămîne de-a dreptul siderată. Nu știu ce i-o fi impresionat mai 
abitir. Referirile la maestrul Shakespeare? Mai puţin probabil. 
Mult mai de grabă originala mea supoziţie. Inclin să cred că-i 
chiar așa, în clipa cînd Gilly, marea actriță a studiourilor noastre 
publicitare, începe să debiteze: 

- la te uită! Ca să vezi ce i-a trecut grasului prin cap! 
Interesant, Mamariţo, nu-i așa?... Dacă s-or fi schimbat 
pietricelele?... 

Cînd madam Nachtigal reușește să perceapă subtextul 
intonaţiei speciale din “Interesant, Mamariţo, nu-i așa?”, se- 
aude un trosnet înfiorător. 

Lumea tresare nedumerită. Numai eu rămîn nepăsător și 
rece, fiind singurul care remarcasem sursa insolitului zgomot. 


Marița Nachtigal, surprinsă de neașteptata explozie de 
inteligenţă a actriţei, se lăsase atit de brusc și ţeapăn în coada 
lopeții, încît aceasta se frinsese. 

Acuma, pentru a alunga efectul ideii lansate de mine, și 
care și începuse să-și arate roadele, patroana pensiunii cu 
călușei de lemn înșfacă cel mai dezvoltat retevei obținut din 
fosta coadă de lopată și, rotindu-l ca pe-un toroipan, dă să se 
apropie de subsemnatul, urlînd totodată: 

- Va să zică dintr-ăștia îmi ești, dom'le Conan! Te-ai dat cu 
căpitanul de miliţie, și-acuma încerci să mă viri în gura hienelor 
astora! Nu ţine, maestrule, nu ţine!... 

Lucky-Lucky, sedus de performanţa cerebrală a actriţei, 
sloboade un si bemol de mare intensitate dramatică: 

- De ce să nu ţină, tanti? Eu cred că ţine, și încă bine! Ce-ar 
fi să căutăm în lădiţa aia neagră, și să le vedem încă o dată? 
False, nefalse, barem să aflăm dacă-s tot âlea!... 

Marita, pentru o clipă interzisă, își schimbă direcţia, mă 
abandonează și se îndreaptă către marele cîntăreţ pop: 

- la ascultă, măi limbric, ai înnebunit de-a binelea, sau faci 
pe nebunul? Nici prin gînd să-ţi treacă una ca asta, că am să-ți 
îngădui violarea unui mormînt atît de scump inimii mele! 
Pietrele sînt înăuntru. Aţi auzit cu toţii cum zuruiau cînd le-am 
aruncat... 

- De auzit le-am auzit, dar nu le-am văzut! - intervine 
prompt și neașteptat doctorul Hannibal Certega. 

- Așaaa? Buuun! Atunci nu veţi ajunge la casetă, decit 
trecînd peste cadavrul meu! Vă mănînc, ticăloșilor! Cu oase, cu 
tot! îndrăzniţi numai să vă apropiaţi de mormiînt, că vă fac una 
cu pămîntul... 

Reteveiul se rotește în mîinile ei ca elicea unui elicopter. lar 
cînd îl otînjește lejer, doar în treacăt, pe urlatore, acesta 
încearcă să-și justifice numele. Rage ca din gură de șarpe: 

- Ne omoară hoașca, fraţilor! Cotoroanţa vrea să ne 
asasineze și pe noi, întocmai cum a făcut-o cu inginerul, cînd i-a 
provocat infractul la miocord... Că mai pricepem și noi ceva la 
medicină! 

În clipa următoare, Gilly o ia la goană în direcţia vilei. 

Marița, bănuind că actuala pupilă intenţionează să-i 
percheziţioneze odaia fără autorizaţie, pentru a depista vreo 
pietricică, vrea să-și facă vînt după ea. 


Însă doctorul Bilă, cavaler, apelează la furcă și i-o depune la 
picioare. Marița Nachtigal, executind un plonjon olimpic, se 
întinde la pămînt ca o plăcintă. Lucky, înţelegînd să profite de 
handicapul ei, își manifestă dorința de a-i confisca reteveiul. Dar 
bătrîna, vajnică, îi arde una peste ţurloaie chiar din poziția 
culcat. 

Bigam și Mogam, cu ajutorul lui Sică Finichi, care se 
apucase să fotografieze scena, la lumina blitzului, încearcă s-o 
ridice de jos pe madam Nachtigal. 

Cînd se vede iarăși la verticală, patroana pensiunii se 
repede asupra mea, așa tam-nisam,  comunicîndu-mi 
condamnarea la moarte: 

- Acuș te-mpușc, nefericitule! Te tai, te spintec! Uite ce-ai 
făcut cu ideile tale bolînde! 

Deși reteveiul nu-mi pare a fi încărcat cu gloanțe, și nici 
înzestrat cu vreo lamă de brici, mă trag urgent mai la o parte. 

Dacă nu mi-a slăbit ţinerea de minte, ceea ce urmează ar fi 
cam a doua sau a treia încăierare de la pensiunea Nachtigal. 

Lucky, înhățindu-mi polonicul, se rățoiește la coana Marița: 

- Tanti, ieși cu pietricelele, c-altminteri fac urit! Unde le-ai 
pitit? Cînd le-ai schimbat? Spune-i lu' tăticu, și cît mai repede, 
că mă grăbesc!... 

Madam Nachtigal, neabandoniîndu-și fermitatea 
convingerilor, îi trage una cu reteveiul peste polonic, 
transformîndu-l numaidecit într-o lulea suprarealistă. Și-i repetă: 

- Ți-am mai spus-o o dată... N-am înlocuit nici un fel de 
pietre! 

- Și-atunci de ce nu te-nvoiești să le verificăm? - obiectează 
urlatorele. 

- Pentru că n-admit să fiu controlată de pești de-alde tine, și 
nici de detectivul ăsta aiurit! Acuma piei din calea mea... 
Fereşte!... 

In timp ce-și rostește ultimul avertisment serios, madam 
Nachtigal se năpustește asupra cîntărețului. 

Peste cîteva clipe asistăm la o spectaculară demonstraţie 
de scrimă. Coana Marița atacă, utilizînd pe post de floretă 
reteveiul, iar Lucky fandează cu fostul polonic. Deși acesta 
capătă mereu altă înfățișare, în funcţie de loviturile încasate, 
reușește totuși să pareze acroșurile reteveiului. 

E cazul să intervin. 


Circul a durat prea mult. Cu atît mai urgent se impune 
intervenţia mea, cu cît îl văd pe Bilă aplecîndu-se iarăși după 
furcă. 

- Fraţilor-cumnaţilor, - mă adresez eu lui Bigam și Mogam, - 
nu-i lăsaţi să se omoare! Săriţi și despărţiţi-i!.. 

Bigă, în mai puţin de-o secundă, îl deposedează pe doctor 
de teribila armă. Mogam, mai lent dar și mai eficient, își ridică 
tîrnăcopul și le strigă celor doi spadasini: 

- Opriţi măcelul! Pietricelele-s la mine! Eu le-am schimbat... 

Explicaţiile fraţilor Flintaș ne-au fost acordate în living- 
room. Doctorul Bilă, deși demolat sufletește, acceptase totuși să 
ne prepare niște cafele reînvigoratoare. 

Bigă și Mogă ne informează că, în înțelegere cu lsaiia 
Finichi, care dorise să păstreze o amintire concretă și palpabilă 
a strinselor sale relaţii cu inginerul Gaterek, schimbaseră 
conţinutul casetei negre. 

Observind tertipul sădirii ghivecelor de flori, se pre-făcuseră 
și ei că umblă după nestematele false din mormiînt. Asta mai 
mult pentru a abate bănuielile celor interesaţi, de la 
posibilitatea efectuării unei operaţii de genul celei pe care o 
întreprinseseră. 

Finichi ne prezintă și pietricelele, prea bine cunoscute nouă, 
vărsîndu-ni-le în faţă dintr-unul din nenumăratele sale aparate 
fotografice care, în realitate, se dovedește a fi doar o cutie 
oareșcare. 

Marița Nachtigal le examinează atentă, ca o specialistă, 
privindu-le în lumina unui bec pe toate fețele. 

- Astea-s! Balastru colorat! - conchide diînsa în final. - Ca să 
vezi pentru ce eram să fac moarte de om!... 

Peste noapte am dormit chinuit, extrem de neliniștit. Mai 
ales unul din coşmaruri, că erau mai multe, un adevărat serial, 
m-a epuizat complet. Se făcea că mă trezește un pitic, bătîndu- 
mă insistent pe umăr, și-mi spune: “Scoală-te, că pleacă trenul!” 
Cînd ajungeam pe un peron cufundat în beznă, piticul mă 
informa: “Acuma apucă-te și împinge trenul, că n-avem 
locomotivă... Și neapărat trebuie să descărcăm balastrul, în gară 
la Posada!”. Și împingeam frenetic, cu abnegaţie... Pînă 
ajungeam jos din pat! 

Aici, așezat pe dușumea, cît mai comod, porneam să cuget 
la afirmaţia, deloc încurajatoare, emisă de madam Nachtigal 


“Astea-s! Balastru colorat!” De ce ţinuse să accentueze această 
constatare, cu atita patos plin de semnificaţii, de vreme ce, și 
înainte de înmormiîntarea lui Zighi, mai avusese ocazia să le 
examineze. 

Mie unul, mi se păruse că-s tot aceleași. Deși parcă mai 
puţine. 

Și-apoi mai era o problemă. Ce-l determinase pe 
fotoreporter să le păstreze pentru sine? 

Oare chiar numai pentru sine? Dar dacă se înțelesese cu 
madam Nachtigal? Ea să le declare ca fiind aceleași, sus și tare, 
iar noi să înghițim gălușca... 

Cu atît mai mult cu cit, pînă la noaptea de pomină. Finichi 
fusese unealta devotată a inginerului Gaterek. Nimic nu-l 
împiedica să devină acum, în noile condiţii create, omul 
concurenţei. Și tot atit de devotat!... 

Totul mi-era tulbure, învăluit de ceață. Deci un alt prilej 
pentru noi investigaţii detectivistice. Asta-i soarta. Nu mi-e dat 
să am și eu vreodată liniște și pace. Mereu trebuie să gîndesc 
“in forcing”. Inteligent, eficient și profund analitic. 

Și-atunci cum să mai dormi?... 

Cînd mă trezesc, e ziuă-nămiaza mare. 

Privesc pe fereastră: timpul arată superb. Aerul 
transparent. Ozonul mă inundă de pretutindeni. Și totuși sufletul 
mi-e îndurerat. Nu corespunde ambianţei paradiziace. Pentru că 
drumul continuă să nu se repare. 

Am ajuns la capătul răbdării. Neapărat trebuie să preiau 
inițiativa. Să întreprind ceva. 

Dar mai întîi să servesc breakfast-ul. Mai bine mă lipseam. 
Represaliile organizate de coana Marița, cu concursul doctorului 
Bilă, se dovedesc din ce în ce mai cumplite. Să mi se ofere mie, 
care am făcut atitea pentru pensiunea de la Posada, ceai de 
sunătoare, biscuiţi graham și brînză topită (“pentru copii”)! 
Prea-i de tot... 

Așa că, pentru a-mi tempera nervii (dar și foamea care mă 
mistuie), decid să pornesc într-o plimbare de cursă lungă, 
pentru a verifica starea căii de acces la pensiune, cu ochii mei 
personali. Pînă astăzi, ce-i drept, nu mă giîndisem, și nici nu 
fusesem capabil să-mi imaginez așa ceva, că madam Nachtigal 
e-n stare să mintă și-n privinţa asta. 

Dacă drumeagul o fi bun? 


Nici n-apuc să parcurg vreo citeva sute de metri. Un biriit 
ușor de identificat, pentru o ureche fină ca a mea, răzbește din 
vale. Spre mine urcă, și chiar mă mir că-i posibil, un... 
“Trabant”! 

Mă opresc. Ascult atent. Nu strică o verificare suplimentară. 

Motorul pîrîie din toate detaliile, ţeava de eșapament face 
să intre în rezonanță brazii, roţile împușcă pietrișul la hopuri. E 
clar. Spre noi urcă un vehicul auto, urcă, și încă zdravăn, 
judecînd după vuietul pe care-l stîrnește. 

Bănuiala că fusesem înșelat, atunci cînd coana Marița îmi 
anunţase prăbușirea drumeagului, se adeverește. 

De altfel era și normal să mi se ascundă adevărul. 
Menajeria simţea nevoia să afle totul despre cele discutate cu 
căpitanul de miliţie de la Comarnic. lar eu, fire-ncrezătoare, mă 
prinsesem. Mă rog, fie și-așa. Nu-s singurul detectiv tras pe 
sfoară. Au mai păţit-o și alții. 

Acum, cînd am căpătat convingerea fermă că “Trabant”-ul 
va izbuti să ia coasta pieptiș, și-n partea ei finală, nu-mi rămîne 
decit să pornesc în goană spre vilă. Musai să-mi fac bagajele. 
Urgent. Nu mai vreau să zăbovesc pe aceste locuri nici măcar o 
clipă. Tensiunea vieţii de la Posada mi se pare impropice 
dezvoltării mele creatoare. Văd că soarta se-ngrijește să-mi 
scoată în cale unica posibilitate de evadare demnă și lipsită de 
consecinţe neplăcute. 

Urc ca un bolid scările terasei. Toată menajeria, care a auzit 
și ea tirțiiturile motorului, se află mobilizată acolo. 

Imi face o plăcere nebună s-o anunţ pe madam Nachtigal: 

- Drumul e bun, coană Mario! Vine o mașină! 

Patroana pensiunii mă privește vizibil indispusă, apoi mă 
întreabă: 

- Tot de la miliţie? 


imposibilul epilog (care totuși se poate) 

Lumea de pe terasă așteaptă încordată apariţia “Trabant”- 
ului. 

Mai strănutînd, mai tușind, minuscula gînganie de plastic se 
apropie vertiginos. Ca o cometă, judecînd după trîmba de fum 
pe care o emană toba de eșapament. E limpede că proprietarul 
nu se prea pricepe la reglajul aprinderii și-al carburaţiei. Era și 
firesc, deoarece cînd mașina se află lîngă noi, poartă pe ambele 
parbrize, și-n faţă și-n spate, semnele galbene de “fraier”. Însă 
este nouă nouţă. 

Executînd o garare ca la carte, “Trabant”-ul se imobilizează 
la scara terasei. Motorul mai strănută de vreo două ori, după 
care calează. 

Ne apropiem de bordura terasei. 

Se deschide portiera. In clipa următoare simt că-mi vine să 
leșin. 

Şoferul, sau conducătorul auto, cum se spune în zilele 
noastre, îmbrăcat sportiv, cu blugi și geacă, care coboară atent, 
nu-i altcineva, Dumnezeule!, decit tanti Raliţa... 

Cu excepţia mea, care sînt o flacără, ceilalți asistă reci și 
suficient de nepăsători la marșul pe care-l execută tanti Raliţa 
asupra terasei. 

Lejer neplăcut surprinsă, mătușă-mea, care se aștepta să 
fie întîmpinată cu muzică, sau cum se exprimă un eminent coleg 
de breaslă de-al meu, cu “turle și sobe”, neavînd de unde 
cunoaște ultimele evenimente petrecute la Posada, i se 
adresează coanei Marița de-a dreptul: 

- Așa mă primești, sau te faci că nu mă mai cunoști? 

Madam Nachtigal, mai liniștită (oarecum) de cînd își dăduse 
seama că nu-i vizitată de organele miliției, o examinează pe 
noua sosită de sus și pînă jos. Apoi declară nedumerită: 

- Ne-am cunoscut vreodată? N-aș prea zice, deși... Mai știi! 
.„. Dar de ce trebuia să te primesc aici, la pensiunea mea?... M- 
ai anunţat cumva?... 

După ce mă identifică printre membrii menajeriei, mătușă- 
mea îmi face cu ochiul, apoi îi răspunde coanei Marița: 

- De ce să te anunţ? Nu ţi l-am expediat aici pe nepotu- 
meu? 

- Care nepot, cucoană? Și spune-mi odată cine ești, că nu-s 
ghicitoare de bilci... - începe să se enerveze madam Nachtigal. 


- Nepotu-meu, scriitorul... Nu ţi-am scris să-i reții o cameră? 
Eu-s Raliţa de la Pitești, nu mă mai ţii minte? Dacă nu, înseamnă 
că te-ai ramolit rău de tot. Nu ne cîntai în fiecare seară, la 
tarapanaua lui nea Vică, din bariera girlei? Că parcă erai un fel 
de dizeuză, pe vremea aia... Ei?... 

- Aoleu! - răcnește impresionată madam Nachtigal. - Să nu- 
mi mai pomenești de tinereţile mele... Cum să nu te recunosc, 
dragă domnişoară Raliţa... De unde mi-ai aflat adresa actuală, 
ca să-mi ceri cameră pentru podoaba dumitale de nepot, care-și 
mai zice și detectiv pe deasupra?... 

Tanti Raliţa, niţel contrariată, o îmbrățișează fals afectuos 
pe madam Nachtigal, după care îi comunică: 

- Vino să te mai pup o dată, că ești un dulce copil! Păi cine 
nu-ți știe adresa, mai ales la noi, în Vergului, unde ai dat 
concertele alea de spaimă, cînd l-au dat afară pe preotul nostru? 
Ai lăsat o amintire de neșters... Toată lumea știe că ai o 
pensiune în creierii munţilor, aici la Posada, și că trăiești acum 
din turism particular... 

Coana Marița, de astă dată calmată definitiv, deși pare să 
nu-i prea convină detaliile biografice relatate de mătușă-mea, 
mai ales faţă de asistenţa adunată pe terasă, mai pune o ultimă 
întrebare: 

- Bine, soro, fir-ai să fii de zăpăcită, dar de ce n-ai semnat 
telegrama? 

- Uite, asta am scăpat din vedere... Dar nu-i nimic. Văd că l- 
ai îngrijit pe nepotu-meu mai dihai ca la Institutul de 
Endocrinologie... Arată splendid, chiar cred că s-a mai și 
îngrăşat niţel... 

După ce lansează această constatare, care pe madam 
Nachtigal pare s-o încînte, iar pe mine precis mă pune într-o 
situaţie penibilă, tanti Ralita mi se adresează direct: 

- Ce faci, dom'le Al? De ce-mi stai ca o momiie? Hai, pune 
mîna, și descarcă-mi bagajele!... 

Cînd o aud vorbind astfel, realizez că mătușă-mea-i 
aterizată de pe o altă planetă. Total extraterestră. De unde să 
știe dinsa care-s relaţiile actuale dintre mine și madam 
Nachtigal. 

Fără să-mi mai pierd timpul, o tirăsc pe tanti Ralita, sub 
privirile ucigătoare ale colectivului “Marița, Bilă, Gilly and 
Lucky”, direct la mine în odaie. 


Cînd mă trîntesc epuizat pe marginea patului, o invit c-un 
gest să ia loc, și demarez numaidecit, pentru a-i astimpăra 
curiozitatea întipărită pe chip: 

- Tanti Raliţo, sîntem în pom! Ajută-mă să-mi fac bagajele... 
Nu mai stăm aici o clipă... sîntem pîndiţi de-o mare primejdie... 

- Ce, ai înnebunit? Cum să fim în primejdie? Marița este o 
veche cunoștință de-a mea... 

Mătușă-mea, indignată, dă să se ridice de pe scaunul pe 
care se așezase. 

- Stai jos, tanti Raliţo, că nu-i chiar așa... O fi ea veche, sînt 
de acord, însă în pensiunea dinsei a murit un om!... Dacă în 
Vergului, din pricina activităţilor sale artistice, l-au dat afară pe 
popă, aici l-au dat afară din viaţă pe inginerul Gaterek, care nu 
era un fiștecine, ci marea ei iubire!... E bine? 

- Nu-i bine, - răspunde mătușă-mea, căzind pe scaun, - și 
nici nu-i uman ce se-ntîmplă!... Povestește-mi totul, pe îndelete, 
că mă apucă năbădăile!... 

In nici zece minute, reușesc să-i prezint un sinopsis al 
întîmplărilor de la Posada. In alte zece minute, dacă nu cumva 
mai mult, tanti Ralita îmi povestește amănunte pasionante 
despre trecutul coanei Marița Nachtigal, care pe atunci se 
numea “Mery Lou - vipera de pe maidan” mare cîntăreaţță de 
șantan, cabaret și alte locante deocheate. La virsta aceea, tanti 
Ralita mai frecventa localurile cu muzică, și astfel o cunoscuse, 
în cele mai variate ipostaze ale carierei sale, pe “dizeuza” de 
mare vogă. 

Cînd își termină expozeul, tanti Raliţa se crucește, şi-mi 
declară sentenţios: 

- Mare-i grădina lui Dumnezeu, și multe-s jivinele sale! Cum 
așa, dom'le, s-ajungă Marița în halul ăsta? N-aș fi crezut. Dar 
acum o așteaptă zile grele, pentru c-a sosit ziua răsplăţii, cînd 
va trebui să răspundă în faţa legii. 

- Cu virf și-ndesat! - o asigur eu pe tanti Raliţa. - Căci o 
merită pe deplin! 

Peste o jumătate de ceas sîntem gata. Lucrurile le-am și 
încărcat în port-bagaj. Între noi fie vorba, nici nu-mi imaginam 
că un “Trabant” poate poseda așa ceva. 

După ce-mi achit obligaţiile financiare, iertînd-o pe madam 
Nachtigal de compensaţiile pe care mi le datora, pentru 
suferințele îndurate, mă urc în faţă, lîngă tanti Raliţa. 


Menajeria asistă la plecarea noastră, ca la fuga unor 
criminali, de la locul abominabilei isprăvi. 

Tanti Ralita apasă pe pedala ambreiajului. Apoi învîrte cheia 
demarorului. Bagă în viteza a-ntiia, accelerează niţel și... 
“Trabant”-ul refuză să se miște din loc. 

Și totuși motorul se-nvirte corespunzător. Ba chiar mi se 
pare ușor ambalat. Nedumerit, dau să cobor din mașină. 
Portiera este blocată. De mîinile lui Bigam, Mogam și Finichi, 
care trag toți de miner. 

Bigă, cu glasul său cel mai dur, orăcăiește la noi: 

- Vreți s-o întindeţi de-aici, fără să ne spuneţi o vorbuliță, și 
să ne lăsaţi pe mîna ăstora? Frumos, n-am ce zice! Aflaţi că 
mergem cu voi... 

Nu sînt în minţile lor. Unde să-ncapă? 

Noroc că intervine tanti Ralița: 

- la ascultați, voi ăștia, nemuricilor! Credeţi că mașina mea- 
i “Roman-Diesel”, pentru transporturi internaţionale? Abia am 
cîștigat-o la loz în plic... și vreţi s-o pierd cărîndu-vă pe voi?... 

Răcnesc cu toții în cor: 

- la-ne numai bagajele, coană mare! Pînă la șosea. Sîntem 
prietenii maestrului Conan. 

- Să zicem că le luăm, - răspunde mătușă-mea, - dar voi ce- 
o să faceţi, rămîneți aici? 

- Credeţi că sîntem dilii? Cum să rămînem aici, printre 
răposaţii ăștia încă în viață? Nu vrem să fim înmormiîntați 
laolaltă cu ei! Noi o să-ți ţinem priponit “Trăbănțelul”, să n- 
alunece la vale... 

În vreme ce coborîm pe drumeagul bine cunoscut, - în cea 
mai perfectă stare, după cum pot constata, - sînt nevoit să 
apreciez că mă aflu în posesia unor certe simptome de astenie 
gravă. Numai așa îmi pot explica faptul, suficient de bizar, că 
uitasem s-o întreb pe tanti Ralita de unde se procopsise cu 
“Trabant”-ul. Să-l fi cîștigat, oare, după cum afirmase, la loz în 
plic?... Totu-i posibil! Dar eu, care joc frecvent la “borcan”, eu 
de ce nu cîştig un autoturism? Măcar o “Dacie-1301”! Că tare aș 
avea nevoie... 

Cînd am ajuns, cu chiu cu vai, la șoseaua naţională, am tras 
pe acostament, pentru a proceda la descărcarea bagajelor lui 
Bigam, Mogam și Sică Finichi. 


Spre marea noastră surpriză, pe acoperișul mașinii nu se 
aflau decit două geamantane. Celelalte erau în mîinile 
însoțitorilor noștri, care gifiiau sleiți de puteri. 

- De ce le-aţi cărat, măi fraţilor-cumnaţilor - îi întreb eu pe 
Bigam și Mogam, - n-aţi avut încredere în mașina mătușă-mii?... 

- Ba am avut, maestrule, cum să nu, dar nu le-a ţinut... La 
fiecare hop, sărea cîte un geamantan! Așa că mai bine le-am 
transportat noi, să nu rămînem fără ele!... 

Apoi am procedat la formalităţile de rămas bun. Ne-am dat 
reciproc adresele și numerele de telefon, ne-am îmbrățișat 
călduros, de vreo citeva ori la rînd. 

Cu ochii umezi, Bigam îmi declară solemn: 

- Nene maestrule, să știi că avem pentru ce să-ți fim 
recunoscători. Ne-ai scăpat de la mare ananghie. Și pe mine, și 
pe frate-meu. O să te vizităm neapărat, imediat ce-ajungem la 
București. Ca să ne spui ce-avem de făcut mai departe... Nu mai 
ține figura... Ne punem pe treabă și pe învăţătură... Zău așa! 

Sică Finichi, care ne făcuse o poză, pentru a imortaliza 
despărțirea noastră vremelnică (cel puţin așa susținea dînsul) 
îmi dăruie unul din nenumăratele sale aparate fotografice: 

- la-l, maestrule, și să-l stăpinești sănătos! Înăuntru-s 
pietricelele bietului inginer. Ti le fac matale cadou. Poate or să-ţi 
poarte noroc! Că lui nu prea i-au purtat!... 

După ce-am demarat în trombă, lăsînd în praful declanșat 
de bolidul lui tanti Raliţa pe cei trei foști tovarăși de drum, rulăm 
preocupaţi către București. 

Tanti Ralita, dînd ascultare cine știe cărui fenomen 
parapshihologic, a parcat apoi în ograda campingului de la 
“Paralela 45”. Acum stăm la o masă și ne mai întremăm puţin. 

La instigaţiile responsabilului, vechea mea cunoștință, 
servim, pentru început, cîte două ciorbe de burtă. Ce va fi după, 
o să vedem noi. Că e de unde... 

La cafele, fiindcă am ajuns și-aici, tanti Ralita mă supune 
unui interogatoriu din cele mai strînse: 

- Cum stai cu romanul, Al, băiețelule? 

- Care roman? Păi ce, am avut timp să mă apuc de el? N-ai 
auzit ce-am păţit? 

Aprinzîndu-și calm o “mărășească”, mătușă-mea mă 
liniștește: 

- Lasă, nu fi amărit, că-l scriem noi împreună! 


În timp ce-mi sorb ultima picătură de zaț, întărită cu-o 
lacrimă de coniac vasodilatant, mă gîndesc îngrozit că va fi 
necesar să mă întorc la Posada, să constat ce s-a ales de bietul 
meu (fost) “Fiat-600”. 

Pentru că, dacă mai există unele șanse să găsesc ceva 
resturi din “Bombiţă”, sînt mai mult decît convins că pensiunea 
de la Posada, produs al unui coșmar cvasiscriitoricesc, este 
sortită unei definitive și certe dispariţii. 

Abia după aceea va începe următoarea repriză a calvarului. 

Deoarece va trebui să-mi găsesc o altă oază de liniște, 
unde să-mi scriu romanul atît de mult visat. 

Dar, ce să ne mai frămîntăm, vom trăi și vom vedea! 


Partea a doua - DE-A BABA-OARBA 


Detectivul Conan Doi, în permanentă stare de alertă 

Telereporterul mă anunţase, încă de ieri după-amiază, că 
sosește cît mai devreme, în cursul primelor ore ale dimineţii. 

Și iată-l prezent. Insă spre seară (19.00 h). Scuzele nu fac 
parte din repertoriul său personal, deși stătusem îmbrăcat în 
toale de gală toată ziua, nemîncat, - ca să apar pe micul ecran 
cît mai slab, - și neodihnit, - pentru a avea un aer din cele mai 
spiritualizate. Așa că reprezentantul televiziunii se așează la 
biroul meu, ocupîndu-mi unicul fotoliu. lar eu ascult năucit 
dispoziţiile pe care le transmite echipei de filmare, autentic grup 
de asalt ce-mi invadase locuinţa din Calea Moșilor. 

- Reglaţi reflectoarele ceva mai slab... maestru-i invers, 
cam grăsutț. Așa... acum să facem o probă! Maestre, nu te 
supăra, eliberează-ne, te rog, oleacă de spaţiu vital, că ești 
mare. Atenţie la proiector, nu da peste el, e din tablă. Bun! 
Conectați la rețea... 

In clipa cînd responsabilul cu agregatele cuplează 
ștecherul, se declanșează o lumină cumplită. La priză. O flamă 
albăstruie, cît pumnul. In schimb, se sting toate becurile din 
casă. Precis că și cele din cartier. 

Noroc că lumina discretă și difuză a crepusculului mai 
reușește să răzbată prin fereastra afectată de miopie. 
Autoritarul și arogantul telereporter nu-și pierde cumpătul, dar 
nici aplombul. Mă-nlătură ca pe-o mașină infernală. Apoi se 
repede, urmat de electrician, fără să mai ceară vreun supliment 
de informaţii, direct spre hol. Nici n-apuc să-i spun unde-i 
tabloul. 

Se reîntoarce, tot atit de precipitat precum dispăruse. Și se 
rățoiește la mine, în plină voce: 

- Unde-i tabloul de siguranțe, maestre Conan? Ce casă-i 
asta? 

- Satisfăcătoare, tovarășe Bugnariu! - răspund eu parţial 
timorat. - Cam veche, dar sănătoasă. Nu-i igrasie decît toamna, 
iarna și primăvara. Vara se zbicește complet... Avem și gaze! La 
sobe! 


- Tabloul, maestre! - ridică el tonul umblind la 
potențiometrul de glas. - Unde l-ai ascuns? 
- In pivniţă! 


- Şi unde-i pivniţa? 
- În nici un caz în pod! 


Bugnariu nu sesizează subtilitatea ironiei, se face că plouă, 
după care, fără să întrebe mai mult, poruncește grupului de 
comando asaltarea beciului. Oarecum sicîit de agresivitatea 
telereporterului, renunţ să-i însoțesc. Aud, de la distanţă, 
clipocitul apei de la subsol (minimum 60 centimetri) călcată în 
picioare de specialiștii echipei de filmare. Noroc că sîntem la 
sfîrșitul verii. Pentru că-n octombrie, cotele apelor ajung pînă la 
1,25. Metri. 

Se aprinde totuși lumina. 

Echipa apare oarecum demoralizată, în frunte cu reporterul 
frenetic. Nu-i deranjează cîtuși de puţin faptul că apa le șiroiește 
din poalele pantalonilor și din pantofi, scurgîndu-se pe covorul 
din birou. În schimb, mă privesc toţi cam pieziș. 

- Maestre Conan, după ce terminăm cu osînda asta, să 
schimbi lița de la sigurante, deoarece ţi-am pun niște sîrmă de 
rufe, de-un milimetru. Există riscul să se-aprindă toată 
instalaţia, dacă nu și casa. Deși n-ar fi nici o pagubă... N-am mai 
văzut de mult o asemenea miîndreţe de pivniţă. Auzi, ce idee, să 
montezi tabloul la subsol!... 

Telereporterul se instalează din nou la biroul meu, 
storcîndu-și discret manșetele blugilor. Apoi se-ntoarce spre 
mine şi-mi zimbește magnetic, așa cum își hipnotizează și 
spectatorii, pe micul ecran. 

După ce mă invită (la mine în casă) să iau loc pe scaun, 
fotoliul fiind ocupat de personalitatea sa, atit de binecunoscută 
telespectatorilor noștri, Bugnariu declanșează operaţia de 
instrumentare: 

- Luăm startul cu datele biografice. Deci, cine ești matale, 
maestre Conan Doi, în literatură, ce gînduri ai pentru viitor, și- 
așa mai departe. Încearcă să răspunzi inteligent, colorat, 
interesant, inedit, pasionant, cît mat atrăgător. Mi se pare că 
ești un fel de scriitor, așa mi s-a spus la redacţie. Nu? 

Simt că-mi paralizează corzile vocale. Ceea ce-mi cere 
marele telereporter, și încă pe nepusă masă, mi se pare cumplit. 

- Tovarășe Bugnariu... 

- Stop! Nu-i bine! Vorbești cu telespectatorii, nu cu 
subsemnatul. Pe mine mă cunoaște o lume întreagă, iar de 
matale abia acum îi e dat să audă... 

- Și-i bine așa? 


- Nu știu dacă-i bine, dar așa mi s-a trasat sarcina! Acum fii 
atent, maestrule! Am să te prezint eu telespectatorilor, c-altfel 
văd că nu merge, apoi am să-ţi pun citeva întrebări... 

Bugnariu, ca și cum s-ar afla în faţa camerei de luat vederi, 
privește ţintă la fotografia lui tanti Ralita, care se găsește pe 
peretele din spatele scaunului meu și pornește să turuie, cu 
glasul acela pe care i-l cunoaște “o lume întreagă”, plin de 
intonaţii rafinate, ca un nechezat de miînz trecut de virsta 
primelor iubiri: 

- Bună seara, iubiţi telespectatori. Am plăcerea de-a vă 
prezenta pe unul din cei mai interesanţi scriitori ai zilelor 
noastre. Deși încă nu i-a apărut cartea atit de mult așteptată, 
televiziunea își face o datorie de onoare, înfăţișindu-vă, în 
premieră pe ţară, să zicem așa, personalitatea enigmaticului Al 
Conan Doi, autorul romanului ce urmează să iasă de sub tipar 
zilele acestea. Sub pseudonimul Al Conan, mai cunoscut în 
lumea literară ca “Al Conan Doi - detectivul de șoc”, se ascunde 
un reputat ziarist, reporter apreciat pentru acuitatea 
investigaţiilor sale, călător neobosit pe meleagurile patriei 
noastre. În clipele următoare veţi avea prilejul să-l cunoașteţi pe 
maestrul Al Conan Doi în carne și oase... 

- Meștere Bugnariu, nu-i bine, nu-mi place chestia asta cu 
“carne și oase”... 

- Lasă-mă în pace, maestre, nu te băga! Avem de-a face c- 
un public care stimează umorul de calitate. Cînd or să-ți vadă și 
volumul... 

- Dar singur ai anunţat că n-a apărut... 

- Volumul matale, maestre, nu cartea... 

- Nici așa nu-i în regulă, nu vezi că-s cam grăsuţ? 

- Hai că ești dulce, maestre! Cum vrei matale să te 
prezentăm pe micul ecran, fără să apari? Conţinutul contează, 
maestre, nu forma... Răspunde inteligent, și poate terminăm 
pînă la miezul nopţii... Dumnezeule, ce păcate ispășesc? 

Începe să-mi crească tensiunea arterială. Fapt pentru care 
mă răstesc la telereporter: 

- Ascult! 

- Ce? 

- Întrebările!... 

- A! Da! Dar să taci din gură, maestre, să nu mă mai 
întrerupi! 


- Și cum o să-ţi răspund? 

- Domnule Conan, pe cine ai matale la televiziune, de mi-au 
dat tocmai mie interviul ăsta nenorocit? Nu găseau altă 
sancțiune? 

Vizibil în pragul unui accident cerebral, dacă nu și-al unui 
sănătos infarct, telereporterul prezintă o splendidă tonalitate de 
parizer virînd lejer spre vînăt. În privinţa ritmului respirației stă 
mult mai bine. Gifiie astmatic, ca un compresor defect. 

Dar se stăpinește. Incepe să răsufle adînc, după care 
devine mai accesibil, izbutind să rostească clar, cu glasul atît de 
“binecunoscut de-o lume întreagă”, prima întrebare: 

- Venerabile maestre, pentru a satisface curiozitatea 
publicului, vă rog să-mi răspundeţi, în stilul care vă este propriu, 
atit de gustat de cititori: cine sînteţi dumneavoastră, iubite 
maestre Conan?... 

Marele telereporter mi se pare ușor cretinizat. Doar singur 
anunţase cine sînt. Dar ca să nu-l mai aud rățoindu-se la mine, îi 
fac plăcerea: 

- lubiţi telespectatori și, mi-o doresc din toată inima, iubiții 
mei cititori, Al Conan Doi, scriitorul care vă vorbește în acest 
moment, este un ziarist, aşa cum a pomenit ilustrul meu 
partener, dar care a dat în darul literaturii de aventuri. lar dacă 
mi-am ales ca pseudonim Al Conan Doi, am făcut-o pentru a-l 
omagia pe ilustrul părinte al lui Sherlock Holmes. Mi-am 
petrecut o mare parte din viaţă studiind fenomenele, atît de 
diverse și pasionante, ale realităţii înconjurătoare... 

Echipa televiziunii mă privește surprinsă. lar Bugnariu pare 
căzut în transă. De altfel, de ce să m-ascund după “deget”, 
eram sigur că voi produce senzaţie. Decid să continui, încurajat 
de uităturile extaziate ale valorosului colectiv. Și-i dau înainte: 

- Ultima aventură a detectivului Conan Doi, adică a 
subsemnatului, mai corect spus a de faţă vizionatului, m-a 
stresat pînă în cele mai infime fibre ale sistemului meu nervos. 
Dacă veţi citi romanul ce trebuie să apară zilele acestea, vă veţi 
convinge ce înseamnă a fi detectiv amator, ba și scriitor pe 
deasupra. Cunoscutul telereporter Bugnariu, excelentul meu 
prieten, m-a întrebat, de față cu dumneavoastră, cine sînt. In 
plină maturitate (aproape 1/2 secol), în plină dezvoltare fizică 
(chiar prea plină, fapt pentru care mă aflu de două decenii în 
evidența Institutului de Endocrinologie, dar fără rezultate 


notabile, fiind stabilizat pe orbita sutei de kile, cu-o aproximaţie 
sensibilă în plus), în plină luptă cu timpul (ceea ce m-a 
determinat să-mi cumpăr un autoturism proprietate personală. - 
“Fiat” 600 D, sau “Bombiţa”, cum i se spune în intimitate), - 
consider c-am ajuns la stadiul care-mi îngăduie să împărtășesc 
contemporanilor roadele unor experienţe de viaţă paroxistice, 
adică trăite la cea mai înaltă tensiune (minimum 360 volţi). N- 
am spus “rodul”, ci “roadele”, deoarece veţi avea de-a face, 
într-un viitor apropiat, cu-o serie întreagă, de romane 
excepţionale, închinate  neobișnuitei mele activități de 
investigator modern. În sensul cel mai pozitiv al cuvîntului, 
bineînțeles... 

Chipul telereporterului pare să fie animat de-o nouă viață. 
Pesemne îl bîntuie entuziasmul. Dar e posibil și invidia. Căci 
muşchii faciali îi tresar spasmodic. Gura i se pocește. Ochii-i 
devin niște micro-lasere. Deodată, brusc, începe să urle și să 
răcnească bezmetic: 

- Opriţi înregistrarea... Să nu-l mai aud, că-l împușc cu 
mîinile mele! Opriţi! Drept cine te iei dumneata, dom'le Conan? 
Oi fi vreun Tolstoi, vreun Balzac, de Maupassant sau alt 
grangure din flora literară? Vezi-ţi, dom'le, de treabă... Nu te- 
apuca să-ţi faci reclamă, și tocmai la televiziune, că nu-i bine, și 
nici frumos... 

Situaţia începe să se deterioreze, îmi zic eu. Grupul de 
comando sare ca ars de pe scaune. Bugnariu îmi escaladează 
biroul, călcînd în picioare bunătate de lemn lustruit, se agaţă de 
lustră și începe să se dea huța, secerînd din voleu tot ce 
întîlnește în cale. 

Specialistul cu luminile liftează, năpustindu-se să-l placheze 
pe marele telereporter. Bugnariu îi șutează un bombeu 
tronconic drept între ochi, electronistul face un scurtcircuit, îl 
trage de cracul pantalonilor pe șeful său ierarhic. Stofa rezistă, 
nu cedează. În schimb, cedează lustra. Se desprinde de tavan, 
împreună cu-o halcă zdravănă de tencuială. 

Alţi doi membri ai valorosului colectiv se reped să-l culeagă, 
mai înainte de-a ateriza forțat pe dușumea. Necalculînd 
traiectoria, se prăbușesc cu toţii, neuitînd să mă antreneze și pe 
mine. Sub ei. 

Sînt trei. Și cu Bugnariu patru. 


Oftez icnit, și mă cufund în gînduri adînci. Nu-nțeleg ce l-a 
apucat pe telereporter. De ce răcnea și răgea să se oprească 
înregistrarea, de vreme ce nici nu fusese vorba de așa ceva? 

Deasupra personalităţii mele a încetat orice activitate 
umană. Liniște deplină. 

Încerc o primă mișcare. Lejeră. Mădularele funcţionează 
perfect. Mă uit mirat în jurul meu. Nici urmă de echipa de 
oameni a televiziunii. Nici urmă de istericul acela de 
telereporter. Și, ca o culme, nici urmă de birou. 

Deschid mai bine ochii, mărind obturatorul. 

Mă aflu în dormitorul meu, proprietate personală. Dar nu, în 
pat, ci pe dușumea. Sînt în pijama. Deci am dormit, am visat urit 
și am căzut din culcuș. Visasem. Căci prea era frumos ca să fie 
adevărat. 

Din poziţia ingrată în care mă găsesc, adică trîntit într-o 
rînă pe carpeta dinaintea patului, am o splendidă vedere asupra 
cadranului ceasului de pe noptieră. Și merită să fie admirat. 
Arată nu numai ora exactă (cu oarecare aproximaţie), dar și 
data la care ne aflăm. Mă frec la ochi. Totuși văd bine. Chiar 
disting clar: “Miercuri, 11 septembrie, orele 10.14 h”. 


Acea mătușă minunată și mașina ei “zburătoare” 

În trei secunde, nici una mai mult, întreprind un calcul 
ultrarapid. Rezultă c-aș fi dormit 48 de ore! Ceva de domeniul 
“science-fiction”-ului! Rareori am un somn ce depășește 10 
ceasuri. 

Tanti Ralita mă ridicase de la Posada luni, pe la prînz. 

La “Paralela 45” nu zăbovisem decit 34 oră. Atit cît să luăm 
ceva ușor în gură. O ciorbă de burtă, două cotleţele de purcel 
(sacrificat la virsta cea mai fragedă), niște alune prăjite, o salată 
de varză roșie, două cafele, din rezerva personală a 
responsabilului. 

Ce-am făcut de luni pînă miercuri? Mister! Și pauză... 

În timp ce mă adun de pe dușumea, încerc să-mi 
reamintesc cele întîmplate. Imposibil! Dacă sufăr cumva de vreo 
amnezie? N-ar fi exclus, după șocul suferit la Posada, la 
pensiunea doamnei Marița Nachtigal. 

O voce binecunoscută mie, de dincolo de ușă, mă 
determină să abandonez ipoteza avansată: 

- Măiestrică, nu te mai scoli odată? Vino la bucătărie. Ceaiul 
e gata. Ajunge atita somn... Hai să guști ceva... 

Cînd aud că mi se va servi un breakfast, mă trezesc de-a 
binelea. Ceea ce nu s-ar întîmpla, dacă ar fi vorba de amnezie. 

E Penke, bulgăroaica de nevastă-mea. Acum îmi amintesc 
brusc totul. Tot ea mă întimpinase și la sosirea în București, pe 
Calea Moșilor, la domiciliul pe care-l părăsisem în mare grabă, 
plecînd în marea aventură a căutării unei oaze de liniște, unde 
să-mi termin mult visatul roman. 

Pesemne că fusesem atit de obosit, atit de stresat încît 
adormisem de-a-npicioarelea. Nu mai înainte de-a fi servit ceva 
lejer. Ca omul care vine de la drum lung. Oare ce mi-o fi oferit 
nevastă-mea? Mai ales că-i responsabilă cu regimul meu de 
slăbire (de trei decenii). Preferabil să nu-mi reamintesc. Posibil 
să-mi fi servit iarăși brinza de “veci”, recomandată cu-atita 
insistență de Doru-doctoru'. 

Și chestia cu visul ăsta idiot. Cred că tot din pricina dietei. 
Pe Bugnariu îl cunosc de om serios. Ce caută în visele mele? 
Bineînţeles, mi-ar fi suris un interviu la televiziune. Mai cu 
seamă acum, cînd am un material de excepţie, pentru a-mi duce 
la bun sfîrșit romanul... 


Pe cît sînt de trupeș, pe-atit sînt de agil. În 80 de secunde 
sînt gata dușat și îmbrăcat. 

Nu mă mai privesc în oglindă. Mă cunosc destul de bine. Ba 
chiar mă și plac (uneori). Dar după orgiile alimentare de la 
pensiunea coanei Marița, tare mi-e teamă să nu arăt “întremat”. 
Mai ales că, înainte de breakfast, trebuie să mă supun supliciului 
cotidian de acasă. Cîntarul. 

Nu mi se servește nimic, pînă nu sînt controlaţi parametrii 
personalităţii mele fizice. În funcţie de indicaţiile cîntarului 
medicinal, se procedează la un calcul riguros al caloriilor ce mi 
se cuvin în ziua respectivă. Penke este adepta înverșunată a 
principiului: “dimineaţa măniînci singur, la prînz împarţi cu 
prietenii, iar seara dai mîncarea dușmanilor”. Asta-i și unul din 
motivele pentru care am ajuns, mai ales serile, să mă consider 
propriul meu dușman... 

Intru bine dispus în sufragerie. Penke îmi zîmbește ca 
totdeauna, cu argint în ochi și aur de trompetă în glas. Așa-mi 
sună invitația: 

- Hai, măiestrică, să vedem cum stăm cu cîntarul? 

Parcă-i nevoie de cîntar, pentru a mi se suprima orice hrană 
pe următoarele două săptămîni? Dar să-i fac plăcerea. 

În schimb, buna dispoziţie mi se dezintegrează brusc. Urc 
pe instrumentul de tortură. Nu mai înainte de-a-mi da jos tîrlicii, 
cureaua de la pantaloni, batista și ochelarii. Noroc că mă 
oprește: 

- Ajunge, nu-i nevoie să-mi faci o demonstraţie de “strip- 
tease”. 

Zadarnic încerc să “trafichez” indicatorul. Nu ţine! Penke s- 
a instalat lîngă mine, și stă cu ochii pe el. 

Spre surprinderea mea, chicotește zglobioasă: 

- Măiestrică, ce mai calea-valea, ești în pom... Trei kile și 
ceva. În plus... 

Abia îndrăznesc să întreb: 

- Barem o cafea neagră, îmi dai? Cu zaharină... 

- Ai să rizi, îţi dau să măniînci pe pofta inimii. E zi mare. S-a 
întors fiul rătăcitor... Numai să povestești pe îndelete ce s-a 
întîmplat acolo, de-ai venit fără “Bombiţă”... 

- Splendid, copilă bună! Ești o comoară... 

- Lasă vraja, măiestrică! Aştept naraţiunea... 

- După breakfast! 


Doamne! Bună mai e și brinza asta de “veci”. Chiar renunţ 
la ultima sută de grame. Normal. După trei ochiuri. Cu costiță 
afumată prăjită, crocantă, după trei câni de ceai, după untul 
proaspăt uns pe piine prăjită și lustruit cu niște miere de tei 
(aproximativ medicinală). 

Penke îmi aprinde ţigara, după care îmi toarnă atentă o 
ceașcă babană de cafea turcească, preparată cu două linguriţe 
cocoșate de materie primă, așa cum numai ea știe s-o fiarbă, 
de-a ajuns celebră printre prietenii casei. 

- Măiestrică, de miine intrăm la regim. Altminteri îi invit 
diseară pe Doru-doctoru' și pe Sandu-babandu... medicii tăi 
personali! 

- La masă? Perfect... 

- Hai să lăsăm gluma, dă-i drumul la “story”. Dar fără 
exagerări descriptive, mă interesează numai faptele. Să aflu și 
eu cum de-ai fost în stare să iei trei kilograme în greutate... 

După treizeci de minute de relatare subiectivă, dar și niște 
cafele de înaltă calitate obiectivă, izbutesc să-i prezint nevesti- 
mi un sinopsis al evenimentelor de la Posada. 

Fără a stărui în detalii, îi zugrăvesc menajeria de la 
pensiunea coanei Marița Nachtigal. Gilly lzverna, “marea 
actriță” a studiourilor de la Buftea, Lucky-Lucky, solistul nostru 
de muzică pop, vedeta nunţilor și botezurilor din Ilfov, doctorul 
Hannibal Certega, dar și bucătarul pensiunii, inginerul Siegfried 
Gaterek, doctor în chimie și matrapazlicuri, care a binevoit să 
decedeze, mai mult sau mai puţin enigmatic, fraţii Mogam și 
Bigam Flintaș, foto-reporterul Sică Finichi, Bubi Volkswagen, 
marele mecena al artei cinematografice, sînt cu toţii înfăţișaţi în 
cele mai vii și realiste culori. 

Corect, c-așa m-a proiectat natura, îi relatez și despre 
ospeţele de pomină ale doamnei Marița Nachtigal. Penke mă 
ascultă uimită, calculînd (probabil) în gînd caloriile asimilate cu 
aceste infame prilejuri. 

li povestesc și despre furtuna ce-mi îngropase “Bombiţa” 
sub un munte de balastru calitatea întii. 

- Bine, măi băiete, dar ai aici un roman gata scris, 
proclamă încîntată nevastă-mea. 

- Păi așa zic și eu. Dar pentru a-l transcrie, “pe curat”, aș 
avea nevoie și de niscaiva condiţii de creaţie. De liniște, de un 


mediu stimulator. Unde găsești așa ceva? Aici, în Moșilor? 
Ascultă și tu, uite, chiar acu s-a găsit să sune la ușă!... 

- Stai blind, nu te enerva, că-ţi “cauzează” la tensiune!... - 
încearcă să mă tempereze soţia mea personală. 

Dau năvală spre ușă. Deschid brusc. Și mă ciocnesc cap în 
cap cu tanti Ralita. Ce-o fi căutînd azi? Că nu-i nici sîmbătă, cu 
“Mannix”. Imediat mi se aprinde dioda. Pesemne din pricina 
șocului. E “telecinemiercuri”, și-avem vreo năzbitie cu gangsteri. 
Dar sîntem abia către prînz. Sper să nu-mi stea pe cap pînă 
diseară. Așa-s eu, totdeauna îmi fac iluzii. 

Îi sărut mîna, lejer vătămat la frunte. De fapt merita, doar 
ea mă salvase din ghearele menajeriei de la pensiunea coanei 
Marița... 

De cînd s-a procopsit cu “Trabant”-ul, tanti Ralita arată 
mult mai tînără. În ciuda celor 75 de ani (pe care nu-i 
mărturisește, fixîndu-se la 70, - de vreo șase ani încoace) se 
poartă băiețește, cu părul tuns plastic, scurt, umblă în blugi, cu 
poșetă de “vînător și pescar sportiv”, cu pantofi bărbătești, 
măsura 46 (care cred c-o strîng) și cu ochelari negri de soare, - 
chiar și noaptea, - ca-n filmele cu gangsteri, care-i plac la 
nebunie. 

larăși ne punem pe cafele. 

Tanti Ralita apreciază just cafelele de excepţie ale nevesti- 
mii. Bea cîte două, trei. Fără să ne izbăvească, bineînţeles, de 
contribuţia ei la fumăraia din încăpere. 

Numai că fumează “mărășești”, de tipul cui. În ultima 
vreme a mai redus din tutun. Vîrsta. A trecut la două pachete și 
jumătate, maximum trei. 

Aştept înciudat, curios s-o aud pe tanti Ralita ce mai 
povestește. Mă interesează, în special, evenimentele petrecute 
în răstimpul călătoriei noastre (cu “Trabant”-ul condus de ea) de 
la “Paralela 45”, inclusiv, și pînă în Calea Moșilor. 

- Al, băieţele, aud că le dormi de le bușești. Păi cred și eu, 
cum să nu le dormi?... 

Începe să-mi pîrtie sistemul neuro-electronic. 

- Ce vrei să insinuezi? 

- Eu nu insinuez, ci afirm! Erai atit de obosit, de șocat de 
întîmplările de la Posada, încît ţi-am administrat un sedativ... 

- Formidabil! Ce anume?... Napoton, Meprobamat... 

- Aş! De unde! Aveam la mine niște “Extraveral”. 


- Cît? 

- Puțin. Ţi l-am pus în mîncare, la “Paralelă”... În ciorba de 
burtă, în bere, în salata de varză roșie, chiar și-n cafele... 

- L-ai pisat, de n-am observat? 

- Dar ce, aveam vreme să dau la rîșniţă două flacoane? Și- 
apoi “Extraveralul” e lipsit de nocivitate. E din plante. Valeriană, 
parcă nu știi... 

- Nu se poate! Cum de n-am simţit nimic? 

- Ai fi mîncat și pietre, atita erai de înfometat! Ai cerut chiar 
încă o ciorbă de burtă. Nu ţi-am dat voie, pentru că terminasem 
tabletele... 

Privesc la ea trifazic. 

Tanti Raliţa îmi returnează uitătura. Monofazic însă. 
Zîmbitoare. 

- Hai că ţi-a făcut bine, să nu zici nu. Cine mai doarme 
astăzi două zile la rînd? Acuma ești tocmai bun de lucru. Am 
niște subiecte de rămii tablou. Și încă nedat la “Consignaţia”... 

- Tanti Raliţo, nu-ţi ride de mine! Nu vezi că-n Moșilor nu-i 
posibil? Sînt înconjurat numai de tramvaie, vecini, autobuze, 
neamuri și prieteni puși pe table... 

- Şi ce, parc-ar fi rea cîte-o partidă de table? Vin și eu. Mi-e 
dor de-o “purcică”... 

Cînd o aud pomenind de table, simt că mă electrocutează 
un curent de cel puţin 220 v. La ultima întîlnire ne-a bătut pe 
toţi, de ne-a lăsat demoralizaţi pentru minimum trei săptămîni. 

Tanti Ralița renunţă la chiștocul de “mărășească”. Începuse 
să-i frigă degetele. Îl stinge în ceașca mea de cafea. După care 
mă privește satanic: 

- Ce cadou îi faci tu lui tanti-ta Ralita, dacă ţi-a găsit un loc 
de poveste, unde să pleci și să te-apuci de roman? 

Există momente (rare, ce-i drept) cînd mă apucă o dragoste 
nebună față de mătușă-mea. Chiar sinceră. 

- Orice! Chiar și “Serie Noire”-urile de anul trecut, pe care 
spuneam că le pierdusem. Unde-i oaza? 

Tanti Ralita nu răspunde imediat. Scormonește în geanta 
aia de vinător, dar și de pescar sportiv, cotrobăiește prin 
diversele ei compartimente, pentru a scoate la iveală o bucată 
de ziar. E-atît de mototolită și unsuroasă, de parcă ar fi învelit 
măsline în ea. 


O despăturesc. E-o pagină din “România liberă”. “Mica 
publicitate”. 

- Să dau un anunţ? 

- Viceversa! Au dat alţii. Citește! 

Am lecturat pagina toată. Cu excepţia deceselor. Nu găsesc 
nimic. Pornesc să citesc din nou. Mai organizat. Numai sectorul 
de cereri și oferte. Rînd cu rînd: 

“Guvernantă specializată supraveghez copii mici, medii și 
adulți”. 

“Caut menajeră tînără, sănătoasă pentru bolnav recent 
pensionat”. 

“Gospodină 35 ani predau arta culinară familii noi garantez 
liniștea casei divorțată”. 

“Căutăm bărbat profilat încălzire cu lemne”. 

“Angajăm fată majoră pentru plimbat copii de scoală clasa 
XII”. 

“Vînd “Trabant” stare aproximativă contra “Fiat” tamponat 
sau “Mercedes” corespunzător” 

“Cartierul Cotroceni cedez cameră liberă 550/12 
nevulcanizată”. 

“Inchiriez cameră student cu gaze”. 

“Cedez loc de veci Bellu pentru cinci ani”. 

“Predau gimnastică de slăbire la domiciliu contra masă: mic 
dejun, gustare de ora zece, prînz 3 500 calorii, gustare ora cinci, 
cină ca la prînz, garantez slăbirea amatorilor”. 

“Pierdut 16 000 lei amintire de familie. Aducătorului bună 
recompensă”. 

“Ofer masă casă regiune turistică montană contra 
consultații literare. Ilie Dihalică Bezeţ Poiana-Sîmbetii kilometrul 
101”... 

Stop! “Ecce homo”! 

- Tanti Ralițo, cînd ai găsit anunțul? 

- La vreo săptămînă, după ce-ai plecat la Posada. 

- Și de ce nu mi-ai spus nimic, cînd am plecat de-acolo? 

- Abia ieri am terminat măslinele... Bine că n-am aruncat 
hîrtia! 

După ce s-a lichidat și “Telecinemateca”, mai zăbovim la 
discuţii, cu nevastă-mea și tanti Ralita, încă vreo două ceasuri 
zdravene. Cînd am luat, în sfîrșit, o hotărîre unanim acceptată, 
trecuse de miezul-nopții. 


Miine plecăm la Posada, să dezgropăm “Bombita”. 

Mă transportă la faţa locului tanti Ralita. Cu “Trabant”-ul. 
Plecarea în zori, ca pînă seara să fim înapoi la București. După 
care pornesc la Poiana, să-l caut pe llie Dihalică Bezet. 


“Raliul Moșilor - Posada - Comarnic”, cu tanti Ralita 
la volan! 

În zori, la ora prevăzută pentru demararea în marea 
aventură, continuam să dorm la fel de ţeapăn, ca și peste 
noapte. Buștean. Deșteptătorul-calendar, de pe noptieră, sună 
corespunzător. Apăs pe butonul de stop. Inutil. Sună și zbiîrniie. 
Îi trag un pumn vîrtos. Dar clopoțește în neștire. Abia după ce-l 
ascund sub saltea, îmi dau seama că-i nevinovat. 

Soneria se aude fără încetare. Cea de la intrare. Acum 
bubuie și ușa. Mă reped să fac scandal. 

Renunţ. E tanti Raliţa. Bate cu stînga în ușă, iar cu 
arătătorul de la dreapta se sprijină în butonul soneriei. Văzindu- 
mă în prag, dă să-și retragă degetul. Insă butonul nu mai poate 
fi deblocat din lăcaș. Trebuie să tai firul instalaţiei. 

- Frumos! Era vorba să plecăm în zori, iar matale le dormi! 
Păi treabă-i asta?... Nu-i uman ce se-ntimplă! 

Nu-s capabil să emit nici o vorbă. Am amuţit la văzul 
extravagantului deghizament ai mătușă-mii. De cînd s-a ales cu 
“Trabant”-ul, nu mai face priză cu realitatea înconjurătoare. 

- Ce caști gura? N-ai mai văzut automobilist? Pe vremea 
mea era și mai rău. Umblai în halat anti-praf, ca o stafie! Lătrau 
și cîinii... 

- Dar ce, erau pe-atunci automobile? - zic eu, după ce-mi 
recapăt uzul corzilor vocale. 

Tanti Ralita nu se supără. Stimează la maximum umorul 
meu demi-sec. 

Năvălește în casă, dîindu-mă cam brusc la o parte, se 
așează în fotoliul de la biroul meu și sloboade un răcnet ca-n 
“Winettou”: 

- Peeeenkeeee! Mi-s aici! leși cu cafeaua. Miroase toată 
curtea, trăznește a cafea prăjită mai dihai ca-ntr-o locantă 
turcească! 

Nici acum nu mi-am revenit total. În pijama, nefiind în stare 
să pornesc la îmbrăcat, privesc înlemnit la costumaţia mătușă- 
mii. 

Amintește de Emerson Fittipaldi. Așa cum l-am văzut (la 
cinema) într-o salopetă de motonaut. Numai că tanti Ralita, 
plină de iniţiativă, neavînd la dispoziție un magazin cu articole 
pentru piloţii de curse formula | (eventual și II) și-a încropit cu 
mijloace proprii o bluză de mușama neagră, o pereche de 


nădragi din același material, iar pe cap și-a montat un castron, 
din cele care poartă ultimii noștri mohicani, motocicliștii. 

Penke aduce cafea după cafea, tanti Ralita aprinde 
“mărășească” după “mărășească”, poluind mediul ambiant, iar 
eu fug să mă îmbrac. 

În sfîrșit, petrecuţi de nevastă-mea, demarăm din Calea 
Moșilor pe la 11.37 h. 

Tanti Ralita conduce de parcă ar fi într-un “Matra” de curse. 
Cine Dumnezeu i-o mai fi dat carnet? De l-ar lovi norocul să-l 
care dînsa în “Trabant”, și încă mînînd cu 90 pe oră! 

În 60 de minute ajungem în dreptul “Paralelei 45”. Cînd o 
zăresc, încă de la distanţă devin alergic. Mă apucă o foame 
cumplită. Pesemne că și tanti Ralita prezintă simptome similare. 
Drept care parchează în curtea moto-hanului. 

Responsabilul, bun prieten, ne întîmpină cu osebită bucurie. 
Cînd tanti Ralita își demontează castronul de motonaut, bietul 
de el reușește s-o identifice. Dar își face cruce pe ascuns. Ceea 
ce nu-l împiedică să ne organizeze o mică gustărică. 

Fiind, de altfel, și ora prînzului, transformăm gustărica în 
masă cinstită. Sîntem la drum, nu știm ce ne așteaptă. Deci, la 
repezeală: felul 1, ciorbiță de perișoare de morun, felul 2, cîrnaţi 
de casă pe fasole sleită, felul 3, iarăși cîrnaţi de casă pe fasole 
sleită, pentru că-s formidabili, iar ca desert un dărab de telemea 
desărată în lapte, cu niște mere de-o rară frumuseţe. Ne oprim 
aici, ca să nu călătorim cu stomacul plin. 

Și iarăși demarăm. În ciuda implorărilor mele, să nu fumeze 
la volan, tanti Ralita nu se lasă convertită, și-și aprinde 
“mărășeasca”. Nici nu-mi dau seama cum de poate conduce, 
atita timp cît nu are pic de vizibilitate, interiorul “Trabant”-ului 
fiind invadat de-un “smog” din cele mai londoneze. 

Peste trei sferturi de ceas, în plină ceață [interioară și 
exterioară) escaladăm coasta Posadei. Drept spre pensiunea 
doamnei Marița Nachtigal. Pînă să nu oprească motorul, îi suflu: 

- Tanti Raliţo, nu cumva să te pună sfîntul s-accepţi vreo 
invitaţie din partea coanei Marița. E-n stare de orice. Chiar și să 
ne poftească la cină. Numai din dorinţa de-a mă trage de limbă. 

Mătușă-mea cunoaște în detaliu desfășurarea 
evenimentelor de la Posada. Deci consimte: 

- Fii calm, Al, băiețelule! Eşti cu mine!... E bine? 


- Păi tocmai asta-i problema care mă frămîntă! Chiar să fie 
bine? 

Mătușă-mea a refuzat cu obstinaţie încercările de 
“flatulare” ale coanei Marița Nachtigal. In ciuda faptului că fosta 
patroană a pensiunii îmi făcuse un real serviciu, dispuniînd să fie 
transportată “Bombiţa” la Comarnic, în ciuda faptului că-mi 
pomenea emoţionată de chiolhanurile săvîrșite împreună, 
amintindu-mi de-o faimoasă fasole bătută, cu ceapă prăjită, din 
care preparase și-acum două platouri, în ciuda atitor inumane 
ispite am izbutit să fiu tare. Cu durere în suflet, totuși n-am 
cedat. 

Așa că, după politeţurile de rigoare (destul de false de 
altfel) pornim spre adresa unde se afla adăpostit sinistratul meu 
“Fiat” 600. 

“Trabant”-ul ne hiîțină demential, tanti Ralita conduce de 
parcă s-ar afla altcineva la volan, iar eu mă uit îngrozit la hăurile 
ce se cască în stînga și-n dreapta drumului sfîrtecat de ploile 
torențiale. 

- Tanti Raliţo, fii atentă, la prima cotitură trebuie să apară 
Comarnicul! 

- Stai blînd, Al, băiețelule! Nu mă disturba. Nu vezi că sînt la 
volan? 

- Dar dumneata vezi? Că eu n-aş prea zice!... 

Calmul mătușă-mii nu se dezminte. Nici în clipa cînd 
abandonează drumul și, în loc să intre în Comarnic, intră în albia 
Prahovei. 

Oprește mașina, măsoară adîncimea apelor, după care, 
liniștită de cota lor, mă invită: 

- Am ajuns! Haidem după tractor! 

- Să fim serioşi, dragă tanti Raliţo! E suficient și-un măgar... 

Mătușă-mea se uită la mine cam cîș, după care conchide: 

- Perfect! Ai dreptate... Treci și-mpinge la mașină! 


“Auto-service” particular cu pensiune și... nevroză 
astenică 

Cred că nici cea mai melodramatică secvenţă din “Love 
Story” nu s-ar putea compara cu scena reîntiîlnirii mele cu 
“Bombita”. 

Pe Jennifer o mai puteai recunoaște, dar pe “Bombita” ba. 
Grohotişul prăvălit peste ea, pămîntul cărat de puhoaiele ploii 
torențiale o pociseră în așa hal, încît te podideau lacrimile. 

Capota portbagajului avea o ondulaţie permanentă, 
întocmai ca tabla folosită curent la acoperișul hangarelor. 
Ștergătoarele de parbriz stăteau răsucite, scălîimbăindu-se în 
direcții opuse. Roţile erau încărcate de atita nămol, încît stau și 
mă-ntreb dacă or mai fi existînd anvelopele. Minerul ușii din 
dreapta lipsește cu desăvirșire, fiind înlocuit, printr-un montaj 
ingenios, cu un ciocălău de porumb. Portiera din stînga nu mai 
are geam. Observ că fotoliile au fost extrase și depozitate 
alandala, tot sub șoprul unde fusese cazată fosta mea mașină. 
Dacă n-ar fi existat recomandaţia doamnei Marița Nachtigal, 
erau create toate premisele ca “Fiat”-ui să fie utilizat pentru 
îndeplinirea planului de colectări de fier vechi. Ce mult contează 
o vorbă bună! 

Pînă și tanti Ralita manifestă evidente simptome de 
tulburări anxioase. Cînd ne apropiem și mai mult de “Bombiţă”, 
cinci sau șase galinacee explodează speriate din interiorul 
cabinei, fugind alarmate în bătătura cetățeanului care acceptase 
găzduirea mașinii (temporar, dar și contra cost). Probabil că-și 
făcuse și oarece planuri, sperind abandonarea sinistratului 
mijloc de transport auto. 

Deconcertat, dar și demolat interior, deschid portiera și mă 
așez la volan. Mai mult pentru a-mi da seama dacă bateria mai 
are curent. Barem de opinie. 

Un trosnet suspect mă alertează imediat. Hait! Scurtcircuit 
în instalaţia electrică. Totuși n-apucasem să vîr cheia în contact. 
Atunci, de unde scurtcircuitul? 

Răspunsul îmi este livrat de continuarea zgomotului care 
mă speriase. La cea mai mică mișcare, apare din nou. Trosc, 
trosc, trosc. Dar duhoarea de hidrogen sulfurat care se 
răspîndește pe întreg teritoriul ogrăzii cetăţeanului, plus 
regiunile limitrofe, mă obligă să trag concluzii din cele mai 


dureroase pentru conștiința mea. Asasinasem, încă din găoace, 
o nouă generaţie de micro-galinacee. 

Tanti Raliţa, între timp, a dispărut cu totul inexplicabil. 

Pînă la reapariţia dînsei, procedez intrigat și-n continuare la 
constatarea vătămărilor suferite de biata mea “Bombiţă”. 

Cînd ridic capota motorului, respir ușurat. Este acolo. 
Motorul. Îi cam lipsesc bujiile și filtrul de aer, capacul de la 
“Delco” și joja de măsurat nivelul uleiului, dar restul se află la 
locul său. 

Un cotcodăcit furios, chiar agresiv, mă avertizează de 
sosirea unui grup de tovarăși. E tanti Ralita. Mai maiestuoasă ca 
oricind. Dar urmată de doi tineri costumaţi în salopete 
zdrențăroase. Plini de ulei de mașină, tuciurii din pricina 
funinginii adunate cu prilejul exercitării meseriei (sper mecanici 
auto) mi se par trimiși de providenţă. Tanti Raliţa mi-i prezintă: 

- Dinsul e Fane, - și mi-l arată cu degetul pe cel mai 
mărunt, - iar dînsul e Puiu, - și-și mută arătătorul în direcţia 
deșiratului care mă privește ca pe cea de-a unsprezecea minune 
a lumii. 

Avea de ce. Dacă eu cîntăresc (dimineaţa, pe nemiîncate) 
aproape suta și ceva, păi lunganul nu poate să aibă nici pe 
jumătate. Cu bătaie. 

Scutur mîinile amîndurora vreme de vreo treizeci de 
secunde. Apoi întrerup manevra, pentru a cere explicaţii lui tanti 
Raliţa: 

- Unde i-ai găsit, tanti Raliţo? 

- La bufet. În spatele casei. Sînt băieţii gazdei. Mecanici 
auto la o uzină de reparaţii din Cîmpina... 

- Și există un atelier anexă la bufet? Ce mașini aveți pe- 
acolo? 

- La crișmă? - întreabă candid lunganul. 

- Nu, dom'le, la uzină! 

- Vraiște, maestrule, de tot felul. Diesele, Steagul roșu, 
Henschele, Roman, DAC, la grămadă. Directorul nostru are și 
dînsul o gînganie ca a lu’ tălică!... 

- Și-o repară la uzină? Mai merge? 

- D-apăi cum! E-n grija noastră! Cine-o-mpinge dimineaţa, 
cînd nu pornește motorul? 

Nu știu ce m-aș fi făcut fără pertinentele intervenţii ale 
mătușă-mii. Datorită ei s-a aranjat totul. Fane și Puiu, tineri și 


talentaţi mecanici auto, viitoare cadre de nădejde, după ce-și 
aruncă o privire asupra “Bombiţei”, acceptă să mi-o pună pe 
“roate”'. Rapid. Pentru că lucrează în echipă, la domiciliu, cu 
cumătrul Gil, tinichigiu carosier de excepţie, cu vopsitorii 
Ghighiu Pișu, nașul lui Fane, și Tilică Piîrlonea, nașul lui Puiu. 
Lucrarea se va executa în timpul liber. In trei, patru după- 
amieze “Fiat”-ul avea să fie gata. Ca nou. 

Pricepeam greu necesitatea unei asemenea concentrări de 
forțe, nași și cumetri, tinichigii și vopsitori. Noroc că mă 
lămurește Fane: 

- la uitaţi-vă-ţi matale, maestrule! Tabla-i putredă! 

Cînd și-a vîrît șurubelnița în aripă, aceasta s-a desprins ca o 
frunză veștedă din trupul “Bombiţei”. 

- Vezi și tălică, nea Puiule, - îi zice el lui frate-său, - 
podeaua nu mai are nici ea mult, și-o să cadă cu motor cu tot. 

Așa și era. Încercînd să-și sprijine piciorul în dușumeaua 
mașinii, a rămas cu el acolo, de-a trebuit să-l tragem afară, 
împreună cu tanti Ralița și cu “nea” Puiu. Minus pantoful și o 
bucăţică din salopetă. 

Dar nici Puiu nu era un afon: 

- Uite, măi nea Fane, - îl atenționează el pe scundac, - 
vopseaua-i răscoaptă... Numai rugină dedesubt! 

Băiatul era priceput. A scos o daltă din salopetă și-a ras, pe- 
o distanţă de-un metru, vopseaua de pe ușa din stînga. Imediat 
s-a arătat și rugina. Mă rog, și grundul putea fi tot roșu, dar nu 
se mai putea diferenţia de oxizii care-mi devoraseră tabla 
“Bombiţei”. 

Sub conducerea lui tanti Ralita, care-i mult mai avizată în 
materie de organizare a muncii, se iau următoarele decizii: se 
schimbă podeaua, pragurile, contraaripile, pasajele, capotele 
(rămînînd intactă numai articulaţia) se dă jos motorul, se 
demontează pentru a i se schimba ambreiajul și simmeringurile 
de la palier, se trage o vopsea generală, se montează totul la 
loc, și-o să avem un alt “Fiat”, chiar mai zdravăn decit cel din 
fabrică, fiindcă una-i producţia de serie, și altceva unicatul de 
comandă. 

Cel mai mult mă bucură faptul că reparația va avea loc la 
domiciliul fraţilor nea Fane și nea Puiu. 

- Cînd venim să ridicăm mașina? - mă interesez eu încîntat 
de desfășurarea evenimentelor. 


Nea Fane sare ca ars: 

- De ce să vă-ntoarceţi? Nu sînteți aici? Rămiînetți la noi, cu 
sora dumneavoastră (asta-i tanti Raliţa, în viziunea lui Fane) ca 
să urmăriţi mersul autoservicelui. Staţi în pensiune... Casă 
avem, vacă mulgem în fiecare zi, aer la dispoziție, de munte. Nu 
vă uitaţi la praful de pe case, nu cauzează. E ciment, de la 
fabrică. Greu. Nici vîntul nu-l mai spulberă... 

În fiece zi merg la oficiul poștal. Pe jos, că-mi face bine. 
Vorbesc la telefon cu nevastă-mea, o mai liniștesc, și-i mai cer 
niște materie primă monetară, amăgind-o că-n citeva zile 
terminăm lucrarea de artă. 

Sînt trei săptămîni de cînd vorbesc cu Penke cotidian. Am 
ajuns negru la faţă, un gri-antracit modern, de cătrănit ce sînt. 
Constat, în același timp, o sensibilă diminuare a greutăţii 
corporale, dar și intelectuale. 

Dimineţile mă trezesc la cinci. Odată cu cei doi mecanici de 
excepţie. Ei pleacă la serviciu, iar eu pornesc să umblu năuc pe 
coclauri și văioage. Pînă la vremea prînzului, pe care-l înghit cu 
noduri. La patru postmeridian, ies la drumul mare. Stau și- 
aștept, ceasuri de-a rîndul, apariţia echipei de șoc. 

Dacă nu rămîn în pană la bufet, se prezintă pe la opt seara. 
Imediat se-apucă de lucru. Pregătesc terenul pentru cumătrul 
Gil. Tinichigiul. Pe care îl așteptăm de trei zile. 

- N-a făcut rost de tuburi de oxigen, maestrule! A plecat 
după ele la Breaza! - mă lămurește calm nea Puiu, în ziua a 
patra. 

A doua zi vine rîndul lui nea Fane să mă lămurească. Tot 
calm: 

- A găsit oxigen! Însă n-are carbid, Miine se duce la Sinaia... 

In ziua următoare mă lămuresc amîndoi și nea Fane și nea 
Puiu, pe două voci, în terță: 

- A făcut rost! Gata! Miine pleacă la Bezdead după trusa de 
becuri... Îi lipsesc numai trei... 

Slavă Domnului! Totul e O.K. Numai că, de bucurie, 
cumătrul Gil s-a făcut praf, dar și pulbere. Are dureri cumplite, la 
organul căruia îi zice, în necunoștință de cauză, cap. Tanti 
Raliţa, care are oarecari idei medicale, dar fixe, îi pune 
comprese cu cartofi. De la tocăniţa de ieri. 


“Patimile după Fane și Puiu, plus Gil”, mult mai 
cutremurătoare decit “Mathaus Passion” de J. S. Bach, au mai 
durat o săptămînă. 

Tanti Raliţa arată bizar, cuprinsă de-o febră auto (sectorul 
mecanic) incredibilă. l-a ajutat tot timpul pe meșteri. Ce-i drept, 
nu s-au mai găsit niște şaibe grover și piuliţe. 

Gil era să ne arunce în aer. Tanti Raliţa aprinsese o ţigară 
lîngă tubul de oxigen, pe care se apucase să-l lustruiască cu o 
cîrpă muiată în ulei. A 

Vopsitorii s-au dovedit mai conștiincioși, dar și operativi. In 
trei ceasuri a fost totul gata. Și grundul, și chitul, și vopseaua. 
“Bombiţa” arată acum “șanjant”. Ar fi fost mult mai neplăcut, 
dacă ar fi arătat ca o zebră! 

În seara asta sîntem gata. Global. E zece. A mai rămas de 
montat schimbătorul de viteze. Deoarece nea Fane și nea Puiu 
string ultimele buloane, și mai au de reglat aprinderea și 
avansul, tanti Raliţa își asumă sarcina montării schimbătorului 
de viteze. Pe care-o rezolvă în trei minute. Săraca tanti Raliţa. 
Rideam de ea, că-și zvirle banii pe manuale de practica 
automobilului. Dar uite că prind bine. 

Ne felicităm reciproc. Nu-i nici miezul nopţii și sîntem gata. 
Lumea-i fericită, iar Gil și mai euforic, deși nu mai consumă 
spirt. Tanti Ralita îmi suflă că i s-a golit sticla de lavandă. Un 
flacon de-o jumătate de litru. 

Fraţii “nea” Fane și “nea” Puiu, umăr la umăr cu nașii 
personali, bucuroși c-au scăpat cu bine, mă invită prin semne să 
urc la volan. 

Ceea ce consimt imediat. Motorul pornește la sfert. Bună 
treabă mai făcuseră băieţii! Mai ales că, terminîndu-se benzina, 
puseseră în rezervor un amestec de gaz lampant și trăscău de 
Proviţa (tras de două ori la cazan). Accelerez. Motorul răspunde. 
Apăs ambreiajul, bag în viteza întîia și... “Bombiţa” pornește 
vertiginos. 

Emoţionat, mai întîi lovesc piersicul din spatele șopronului, 
acolo unde se cățăraseră orătăniile bătăturii, pentru un somn de 
refacere. Găinile se prăbușesc peste acoperișul mașinii, ca niște 
ghiulele. Piersicul (prea tînăr) cedează. Urmează un trosnet 
înfiorător. Însă nu-i produs de frîingerea pomului, ci de șoprul de 
scîndură care mă acoperă sub dărimături. 


În sfîrșit, am scăpat cu bine. Extras de sub resturile 
șoprului, mi se comunică rezultatele. Tanti Ralita montase greșit 
treptele pinioanelor. Deci nu eram eu vinovat. Vopseaua a cam 
suferit întruciîtva. Cu excepţia ușilor și-a aripilor care au rămas 
intacte. Nașii, fără să cricnească, mai trag o suflare. Și totul este 
în regulă. Miine dimineaţă, în zori, pornim spre casă, la 
București. 

Însă, deocamdată, sînt bun de cinste. Cel puţin așa îmi dau 
să-nţeleg mutrele expresive ale echipei de șoc. 

Tanti Ralita, pentru că tot s-a ocupat și pînă acum de 
organizarea muncii, îi încarcă în “Trabant”-ul personal pe “nea” 
Fane și “nea” Puiu, și pleacă după băutură și “potol” (cum se 
exprimă fraţii auto). 

Rămas cu Gil Mladoveanu și cu naşii Ghighiu și Pîrlonea, 
înţeleg să profit de prezenţa unor specialiști de excepţie. Incep 
cu Gil: 

- Dragule, acuma cînd am schimbat podeaua, contraaripile, 
pragurile, cînd caroseria e toată numai petice și sudură, cît mă 
mai ţine “Bombiţa”? Sau ar fi mai nimerit s-o pun în vînzare? 

- Nici gînd, maestrule! - se indignează Gil. - Că nu mai pupi, 
tălică, așa mașină! Şase luni ţine, așa cum o vezi. Eu garantez. 
La primăvară te-ntorci la noi, și ţi-o facem iarăși ca nouă. Altă 
tablă, altă sudură... 

Nașii Ghighiu și Pîrlonea intervin, pe două glasuri: 

- Şi-i facem o vopsitorie! Lux! Să ţină o viaţă! 

- Dar acuma ce-aţi făcut? Nu-i vopsitorie? 

- D-apăi cum! Și încă ce... Dar, tălică, uiţi că vine iarna, 
zăpada, sarea, ploile... 

Simt că-mi sare muștarul: 

- Păi ziceaţi că va ţine o viaţă! 

- Ei, nene maestrule, depinde de viaţă... Că te uiţi la cîte 
unul, moare cînd nu te-aștepţi. Viaţă-i asta?... 

Gil aprobă din cap. Fără să-l părăsească euforia. Și 
trăsnește a frecţie cu lavandă, ca un salon de cosmetică. 

Cinstea m-a costat o vadră și jumătate de vin local, niște 
cărțălău subţirel și acriu, o jumătate de capră sub formă de 
pastramă de oaie, patru jimble duble, trei metri de cîrnaţi 
afumati, rămași de la o nuntă, plus un artist local instrumentist, 
cam brunet, pentru ușurarea suferințelor digestive, precum și-a 
vopselii de pe inimile albastre. 


N-a mai dormit nimeni toată noaptea. Nașu' Ghighiu Pișu s- 
a pupat pe frunte cu tanti Ralita. Ba a și dansat-o un twist în 
ritm de “ca la Breaza”. Cumătrul Gil a bătut geamparalele cu 
capacele nichelate de la roţile mașinii. “Nea” Fane s-a bătut 
niţel, doar cîţiva pumni bine plasați, sub centură, cu “nea” Puiu. 
Așa, ca între fraţi. 

Au mai fost mobilizați și cîțiva vecini, tot un soi de neamuri, 
să se-ncropească hora mai mare. 

Liota cumetrilor s-a prezentat cu pahare și străchini proprii, 
dar goale. Ca să-mi salveze obrazul, că nici un detergent nu mi- 
ar mai fi spălat rușinea, “nea” Fane, pentru două sutare, a 
amerizat în beciul lui tătine-său, unde mai era ceva apă de la 
ploile de peste vară, și-a sosit cu trei hălci de slănină afumată și 
dată cu boia, lejer rîincedă. 

Cînd s-a epuizat rezerva energetică de bază, cărţălăul, 
nea” Puiu, pentru numai o sută de lei, a fabricat un vin 
formidabil, folosind oţet de prune (natural) pe care l-a îndulcit cu 
magiun (tot de prune). Cu sifon, devenea și mai potabil. Mai ales 
că sifonul era din cel “automat”, însă fără butelii, că se 
isprăviseră. 

Ce mai tura-vura, a fost o petrecere ca-n basme! 

Nu s-a mai plecat a doua zi, în zori. Normal. Dar nici în cea 
de a treia zi. A fost rezervată tratativelor la masa rotundă din 
pătătură. 

In concepţia economică a fraţilor “nea” Fane și “nea” Puiu, 
magistrala lor reparaţie generală și capitală se ridica la 
contravaloarea unui “Fiat” 600, la zero kilometri. 

Cînd ne-au propus să le cedăm “Trabant”-ul lui tanti Raliţa, 
plus vreo citeva mii de lei, ne-am dat seama că eram victimele 
unor șmecheri de mare clasă, chit că locuiau la periferie. 

Tanti Raliţa s-a-nfuriat. Scandalul monstru pe care l-a 
declanșat, de dimensiunile unei deflagraţii termonucleare, în 
care pomenea mereu despre iliciți, miliţie și alte organe 
economice, a mai estompat din pretenţiile haitei. 

La motelul “Paralela 45”, cînd priveam, demobilizaţi și 
deconcertațţi la suflet, farfuriile cu “gustărele”, am constatat, 
spre stupoarea noastră, că nu mai aveam cu ce plăti infima 
consumațţie. 


t 


Responsabilul, ca totdeauna, drăguţ și serviabil, ne mai 
oferi și el un rînd de ciorbe de burtă, după care îmi împrumută și 
banii necesari pentru achitarea notei. 

Ziua tratativelor a lăsat urme adinci în sufletul meu. Par 
cuprins de-un inexplicabil sentiment de blegeală. Și-am fost tot 
timpul cu ochii pe tanti Raliţa, ca nu cumva să-mi pună iarăşi 
“Extraveral” în mîncare. 

După ce sorbim și ultima cafea, mătușă-mea își aprinde un 
“mărășești” fumigen, de se umple întreg localul de nori 
irespirabili. Apoi începe să mă prelucreze: 

- Al, băieţelule, ce te-ai prăbușit așa pe tine? la-te în miini! 

- Cam greu la ponderalitatea mea!... 

- N-are importanţă! Pe cai, dom'le, pe cai. La București. Și- 
apoi la Poiana, la Ilie Dihalică Bezeţ. Viitorul îţi stă în faţă... 

- Scoate repede, tanti Raliţo, vreo cincizeci de lei. Fă rost, c- 
altminteri rămînem la “Paralelă”. “Bombiţa” are 32 de cai, cred 
că și “Trabant”-ul vreo zece, așa că-i nevoie de cel puţin o dublă 
de benzină. Că grăunţe nu mai avem!... 


(Re) întoarcerea și (re) plecarea “fiului risipitor” 

Penke, nevastă-mea, în ciuda emoţiilor pe care le trăise în 
perioada reconstituirii “Bombiţei”, ne întîmpină triumfal, de 
parcă ne-am fi întors dintr-un periplu cu “Mariner VI”. Constată, 
neîncrezătoare, prezenţa “Fiat-ului 600 D” în curtea din Moșilor, 
îl pipăie, îl mîngiie, verificiînd deplinătatea facultăţilor sale 
mecanice și “caroserice”. 

Meritam cu toţii, și Penke și corpul expediționar (adică eu și 
tanti Raliţa) masa pe care o admir întinsă în sufragerie. Mai 
corect, cele ce se află pe masă. 

Abandonînd (temporar, din păcate) prescripţiile dietetice, 
nevastă-mea s-a întrecut pe sine. Chiar mă-ntreb dacă ceva nu-i 
în regulă. Atitea “alimente” nocive mă cutremură: piftiuță de 
purceluș, cartaboș de casă, hrean ras, tobă tăiată gros, mușchi 
afumat, pecie, cîrnaţi prăjiţi în untură (grăsime total 
contraindicată) precum și alte detalii de porc casnic. Pînă la 
urmă se dovedește că astea-s doar uverturile. 

După “porcăriile” aduse de finul din Drumul Taberei, care- 
mi mai este și nepot, sîntem siliți să apreciem, la cel mai înalt 
nivel, sărmăluţe în foi de viță sălbatică, spinare de godan la 
tavă, bine rumenită, crocantă și, în final, dar ce final, plăcintă cu 
mere. În orice caz, asta-i de regim. Mă rog. Altă viaţă! 

În mai puţin de trei ceasuri - grele, dar plăcute - uit de cele 
suferite în ograda specialiștilor auto (nea Fane și nea Puiu). 

Adoptind un program “non-stop”, pe la șapte seara intrăm 
direct în cină. Dar cu entuziasmul ceva mai temperat. Mai ales 
că, totodată, vizionăm, spre bucuria lui tanti Raliţa, un “Mannix” 
de zile mari. La Comarnic n-avusesem norocul ăsta, deoarece 
dăduseră televizorul la cooperativă, la reparat. Dar abia în 
ianuarie, și n-avuseseră vreme să-l pună la punct. Decit parţial. 
Îi mai lipsea doar tubul catodic. Restul funcţiona perfect. 

Am scăpat de tanti Ralita abia după miezul-nopţii, 
mulţumindu-i din inimă pentru preţiosul ajutor și conducînd-o 
pînă la “Trabant”. 

În curte, am asistat la o demarare ca la Le Mans. Cînd a 
bubuit poarta de fier, mi-am amintit (și cred că și tanti Raliţa) c- 
o lăsasem închisă. 

Mătușă-mea a scăpat teafără. “Trabant”-ul mai puţin. Dar 
tanti Ralita n-a mai așteptat să constatăm avariile. Pornise ca o 


trombă pe Calea Moșilor. Cînd am închis poarta a trebuit să 
depunem în garaj, spre păstrare, un far și-o aripă de plastic. 

Rămași singuri, Penke mă privește numai zîmbet (100%). 

Umflat ca un ţifoi, încerc să-i răspund corespunzător. 
Imposibil! Porcul finului, și după deces, trece la represalii și se 
destrăbălează la mine în organism. 

- Copilă bună, știi ce-aș vrea în clipa asta? 

- Bineînţeles. Un “colebil”! Sau preferi “distonocalm”? 

- Ești formidabilă! Cum de-ai ghicit? la oferă-mi vreo șase 
“nasturi”, cum zice “nea” Gil de la Comarnic, plus vreo zece de 
“carbo medicinalis”... 

- Nu cred să mai avem. Ultima oară ai consumat toată 
cutia! 

- Dă-mi orice, numai cărbune să conțină: mine de creion, 
mangal, brichete. Simt că devin imponderabil! 

- Cam greu, măiestrică! Dar să probăm niște cărbune de 
desen. A mai rămas de cînd ai abandonat studiile grafice... Că 
nu-ţi erau de-ajuns lecţiile de pian și de drimbă, exerciţiile de 
ping-pong și de călărie, de-a trebuit să plătim calul asociaţiei, cît 
nu face, pentru internarea la spitalul de ortopedie veterinară... 

- Facem umor, copilă bună? Ai și text? Nu vezi că mor?... 

Fiindcă tot sînt în concediu de creaţie, a doua zi mă trezesc 
pe la zece. Mai ales că reușisem și eu să aţipesc zdravân. Dar 
abia pe la șase dimineaţa. Doamne, și ce-aș mai fi dormit! 

Acuma stau spăsit la breakfast-ul de răscumpărare a 
greșelilor. Mi se servește, eu multă drăgălășenie, ceai de 
“sonerie”, brînză de “veci”, atît de acră încît am senzaţia că mi 
se crimpoţește cavitatea bucală, bicarbonat, praf de bismut și, 
în final, dermatol. Acesta din urmă mi se pare excelent, nu prea 
știu de ce, fapt pentru care mai solicit o linguriţă. 

Nevastă-mea mă prelucrează insistent în vederea plecării la 
Poiana-Simbetii. Ştie prea bine că-n Moșilor nu se poate lucra. 
Dacă îmi iau un angajament formal (c-am să ţin un regim de 
slăbire susţinut) am toate șansele să consimtă la deplasarea 
mea în alte regiuni de creaţie. 

În clipa cînd mi se transmite al șaselea avertisment că-mi 
fac praf și pulbere pancreasul (în cazul cînd nu voi respecta 
prescripţiile dietetice), taman la ţanc pentru a demonstra 
nevesti-mii că nu-i pace și liniște în cartier, pornește să zbiîrniie 
infernal “claxofonul” (c-așa-i zice tanti Raliţa telefonului). 


Un vacanţier în criză de timp. Vrea să știe imediat plecările 
în direcția Brașov. Accelerate și rapide. Personalele nu-l 
interesează. Deoarece am o diferenţă de-o cifră față de numărul 
agenţiei de voiaj CFR, sînt perioade cînd învăţ pe dinafară 
trenurile spre munte și spre mare. 

Nici n-apuc să-l lămuresc bine pe cetăţean că nu mai am 
locuri la rapid, sună la ușă madam Anuţa. Drept care-i declar 
nevesti-mii: 

- Uite ce-i, copilă bună, simt că-nnebunesc! Dacă nu plec 
urgent la Poiana-Sîmbetii, romanul meu se duce pe-o apă cu- 
același nume. Mergi cu mine la llie Dihalică Bezeţ, să vedem 
care-i situația. 

- Perfect! Dar bea un ceai de mușeţel... Să te potolești! 

- Crezi c-ajută? Atunci toarnă-mi în el și-o lacrimă de rom... 

- lar începi? 

- Romul e și el un medicament. Din plante naturale, nu din 
cele de plastic. Şi-apoi, taie din mirosul ăla infam al 
mușeţelului... 

- Parc-ai fi farmacist, nu scriitor, măiestrică. După tine 
vermutul este colagog (mai ales dacă-i “Martini”), coniacul 
eupeptic, “Campari” coleretic. De ce nu preferi prafurile de 
“Bourget”, în apă de Slănic, dacă simţi nevoia unui coleretic? 

- Hai să fim oameni, nu fiare de călcat!... Romul este un 
cordial, și nu laxativ ca “Bourget”-ul. Știu că vrei să mă slăbești 
la nivelul prăjinei ăleia de Belmondo, dar n-am cum să-ți satisfac 
dorința. Ce să fac dacă-s și eu ceva mai trupeș?... Asta sînt, cu 
mine defilezi!... 

- De treizeci de ani, grăsunul meu drag și mincinos, ia-ţi 
romul, dar nu discuta cu el prea cordial... 

Reînvigorat de avintul pe care mi-l imprimă reputata firmă 
“Baccardi”, pornesc s-o ajut pe nevastă-mea, într-un ritm din ce 
în ce mai accelerat, la împachetarea și dispunerea bagajelor 
pentru marea expediţie. 

Îngrămădesc în geamantane și valize: hîrtie, mașina de 
scris (“Erika”), blocnotesuri, indigo, gume, pixuri, creioane, 
brînză topită (“pentru copii”, care ar putea să fie și pentru 
adulţi, căci e tare sărată), stilouri, “carioce”, costiță afumată, 
dosarele cu documentarea, borcanul mare de “Ness” (în care 
păstrez cafeaua rișnită, fiindcă nu-mi place cea solubilă), 
lecturile pentru clipele de repaos, bastonul de plimbare, haine 


de lucru, plicuri cu mușeţel, termosurile, cel mare pentru cafea, 
cel mic pentru “cordiale”, un tub de pelikanol, două calupuri de 
ţigări, trei pachete de chibrituri superioare, aragazul de voiaj, 
ochelarii de lucru, un salam de “Sibiu” (confecţionat la Sinaia), 
rufărie de schimb, papucii... 

În mai puţin de două ceasuri sîntem gata. Dar spetiţi de 
oboseală. Ne întremăm, și eu și Penke, la o cafeluţă. In care torn 
ultimele lacrimi de “Baccardi”. 

- Uite ce-i, copilă bună, nu mai prînzim, ci plecăm imediat la 
drum. O să luăm ceva în gură, pe drum. La “Paralela 45”... 

Dozind corect încărcătura electrică din privirea nevesti-mii, 
mă reped la încărcarea bagajelor în mașină. In trei minute sînt 
gata. Închidem gazele la baie, la bucătărie, ca să nu păţim ca 
anul trecut, cînd am plecat la Breaza și le-am uitat aprinse. E 
drept c-am scăpat (pentru o vreme) de igrasie, dar existau 
șanse să scăpăm și de casă. 

Cînd să ieşim, pe poartă, în Moșilor, hop și tanti Raliţa. Cît 
pe ce să mă pup în bot cu “Trabant”-ul ei. In timp ce-mi frec 
insistent cucuiul de pe frunte, rezultat din impactul cu parbrizul, 
în momentul frînării bruște, tanti Ralita îmi înmînează niște 
fleacuri uitate în mașina ei de vinilin, la Comarnic. Dar de mare 
importanţă: talonul de înmatriculare, trusa de scule, 
manometrul, carnetul de conducere, vizat la zi, și cheile de 
rezervă. 

Observ că mătușă-mea trage cu urechea la turaţia 
motorului. 

- Al, băieţelule, stai prost cu ralantiul. Dă-mi o șurubelniţă... 

- Ferească Dumnezeu! Sărut mîinile și la re, tanti Raliţo! 
Lasă că merge și-așa... 

Ultima reglare se soldase cu pierderea şurubului de 
admisie. 

Rulăm pe autostrada București-Ploiești. Motorul toarce 
liniștit, iar noi privim încîntaţi desfășurarea lentă a peisajului. 
Pentru că nu mîn mai tare de 70 pe oră. Asta-i viteza mea de 
croazieră. Atunci cînd nu-mi reglează tanti Ralita avansul sau 
tacheţii. 

Peste patruzeci și cinci de minute parcăm în curtea, 
motelului de la “Paralela 45”. 


- Copilă bună, - mă adresez eu nevesti-mii, dizolvînd în glas 
un întreg flacon de zaharină, - e trecut de unu, ar trebui să 
gustăm ceva. Călătorului îi stă bine cu drumul, dar nu flămînd... 

- Ce-o fi avînd paralela asta, de stîrnește foamea la anumiţi 
indivizi? Poţi să-mi spui? 

- Sigur că nu! E ceva de domeniul parapsihologiei... 

- Bun! Dar eu comand atunci meniul... E bine? 

- Excelent! - zîimbesc eu cam galben. 

Intrigaţi și neliniștiți de strania comandă lansată de 
nevastă-mea (supă de legume, rasol de văcuţă și ceai de 
mușeţel), responsabilul și ospătarii (care mă cunosc) se uită la 
mine ca la un extraterestru. Văd clar că-i paște bănuiala că-s 
doar dublura mea. Culmea ar fi să-mi ia și pulsul. 

Bineînţeles, mă ridic de la masă flămînd. Îmi iau rămas bun 
de la responsabil, zimbind vinovat. 

Drumul se desfășoară întins. Motorul toarce liniștit, iar 
“sufletul” meu toarce și el, dar mai puţin liniștit. Ba chiar o 
melodie tristă, de mă cuprinde o milă de mine cumplită. 

Un indicator de drum vestește: “Poiana-Siîmbetii - 11 
kilometri”. 

Mult a fost, puţin a rămas. Simt că mă părăsește și senzaţia 
de foame. Este clar că bucuriile spiritului sînt superioare celor 
generate de “consumer”-ismul exagerat, în special alimentar. 
Căci omul este și creier, nu numai intestin... Hai, c-aici am 
întors-o frumos! Atiît de frumos, încît uiţi și de foame. 


Un “romancer” excentric... bine descentrat 

Locurile sînt dumnezeiești, de excepție. Chiar mai frumoase 
decit la Posada. Dealuri înalte, invadate de livezi și păduri de 
foioase. Deși sîntem în septembrie (cu oarecare aproximaţie, din 
pricina prognozei meteorologice), iar căldurile bîntuie vîrtos, aici 
aerul mi se pare răcoros, strălimpede și parfumat. Și iarăși mi se 
face o foame!... Bineînţeles, pe linie spirituală. 

Opresc “Bombiţa”. Vreau să mă satur (deocamdată) cu 
priveliștea. Am tot timpul să studiez împrejurimile, pînă se 
apropie de noi cetăţeanul care pășește liniștit de-a lungul 
șleaului. Case rare, despărțite de grădini stufoase. Văi și dealuri 
ritmate, zări de basm, poame roșii în pîrg. Ce-aș putea cere și 
rivni mai mult de la “maica” natură? 

- Unde stă tovarășul Ilie Dihalică Bezeţț? - îl întreb pe 
drumeţul ce se proţăpise lingă mașină, mirîndu-se (precis) cum 
de putusem încăpea înăuntru. 

- Romancerul? 

- Chiar așa-i ziceţi? 

- D-apăi cum? Nu-i romancer? Altminteri de ce l-ar căuta 
fraţii lui de la București?... 

- Are fraţi în capitală? 

- Ce, n-are voie? Fraţi de meserie, de-ăia care vînd cărţi. C- 
așa le zice nea llie. Mergi tălică mai la deal, pe costișă, și dai de 
casa lui. Cît o zvirlitură de băț... 

Batem cale de încă vreo cinci kilometri zdraveni. Dar nici 
gînd s-ajungem la capătul Poienii-Sîmbetii. Pesemne că nenea 
ăla zvîrlea băţul cu bazooka, sau poate cu vreo rachetă sol-sol. 

Disperat, mă hotărăsc să bat la o poartă. După ce-mi 
betegesc arătătorul, o cumătră supradezvoltată se-ndură să iasă 
în ogradă. Ascultă interesată spusele mele, apoi își dă drumul la 
turuitoare: 

- Romancerul? Păi cevașilea mai încolo... Taman în culmea 
dealului, pe cușmă... Oi fi și tălică vreun scriitor de la București? 
Ai? Pesemne din ăi mari, c-ăilalți arătau tare pricăjiţi și costelivi. 
Abia cînd plecau de la nea Bezeţ, păreau o ţirișică mai 
întremați... 

- Dacă nu-ntrerup discursul cumetrei, ne-apucă noaptea! îi 
suflu nevesti-mi. 

- Intrerupe.-l, dar cu duhul blîndeţii! - îmi contra-suflă ea. 


- Mulţumesc frumos de îndrumare, - rostesc eu blajin, cu 
faţa spre cetățeancă, - seara bună, și rămii cu bine... 

Supradezvoltata pornește spre casă, după ce mă mai 
cîntărește o dată din ochi (încă neîncrezătoare). Apoi îmi 
lansează de la distanţă: 

- Bonsoar bun! Și “pa”! 

Pe cușma dealului sînt nevoit să abandonez escaladarea. 
“Bombiţa” refuză să mai tragă. Sforăie din radiator, strănută cu 
aburi, dar stă. 

Deoarece nevastă-mea tot a luat niște lecţii de conducere 
auto, o rog să-mpingă la mașină, s-o scoatem pe dreapta, lîngă 
ultima casă a satului. Mai mult ca sigur, asta trebuie să fie 
bătătura lui nea Ilie Dihalică Bezeţ. 

Priveliștea mi se pare unicală. Învăluite în vata unei ceţi 
vibratorii, văile, livezile, casele se aștern la picioarele 
personalităţii mele, pierzîndu-se la orizont. 

Aerul miroase a balsam de sîmbure de prună. Gize 
multicolore, miriade, zboară ca niște microrachete spaţiale. 

Penke pare și ea pătrunsă de emoția băii în natură. Dar o 
deranjez: 

- Ce-i facem, copilă bună, mergem să-ntrebăm de 
romancier? 

- Romancer, vrei să zici! Mă rog, să-ncercăm, deși casa mi 
se pare cam părăsită. Nu văd ţipenie de om. Pînă și ograda-i 
lipsită de orătănii. Ceva nu-i în regulă... 

Oarecum indispus, îmi iau inima în dinţi și pătrund în curte. 
Casa-i arătoasă, mare, cu pridvor și ferestre înalte, oblonite. li 
dau ocol, pășind agale. Identific o ușă întredeschisă. Cînd mă 
apropii, un glas strident mă ţintuiește locului: 

- Ce caţi-aci? Ce vrei? Nu vezi că nu-i nimeni acas'?... 

Sar ca ars. Dinspre niște magazii înjghebate din scînduri, se 
îndreaptă spre mine o arătare de spaimă. M-aș mira să n-aibă 
peste 1,80 m. Merge puţin cam în papainoage. Cînd intră în 
clarul cîmpului meu de vedere, constat că-i o femeie. Deși nu s- 
ar zice. Dar nici bărbat nu-i! Aduce mai mult cu “bau-bau”, cel 
din cărțile copilăriei mele. 

Ține în mînă un fel de bită, ceva mai zdravănă, pe care-o 
manevrează ca toiag de sprijin. Dar și ca eventuală armă de 
intimidare. 


- Ce caţi-aci? - repetă cu încăpăţinare bătrina. Căci trebuie 
să aibă peste vreo șaptezeci de anișori, dacă nu mai mult. 

- Aș vrea să vorbesc cu tovarășul Dihalică Bezeţ îngaim eu. 

- Valea, cumetre, că nu-i acas’! Ciao! 

Cultă, noua mea cumătră, deși trăsnește de la o poștă a 
ţuică de prună. Nu numai respiraţia sacadată, întăritată, ci și 
trenţele flendurite de pe ea. Precis că se îndeletnicește, în 
timpul liber, cu fabricarea de alcooluri casnice. 

intrucit, în situaţii dificile de același calibru, totdeauna am 
dat dovada unor iniţiative remarcabile, decid să-i fac niţică 
“flatulaţie”, să-i gidil orgoliul: 

- Scumpă doamnă, nu sînteți cumva mama maestrului 
Dihalică? 

Probabil mișcată de faptul că nu i-am zis pe nume, adică 
“bunica maestrului Dihalică”, aschimodia își rectifică atitudinea. 
Orientîndu-și în direcția mea laserele privirii, de parcă ar 
intenţiona să mă dezintegreze pe loc și instantaneu, purcede să 
orăcăie distorsionat, ca un aparat de radio recent întors de la 
reparat, dar cu potenţiometrul dat la maximum: 

- Cine-mi ești tălică, malule, de mă faci mama ţicnitului de 
Ilie? Vreun poiet, dintr-ăia de la București, de-și zic și romanceri? 
Mișcă-ţi autobuzul ăla de-aici, că te cotonogesc! Auzi vorbă, 
mama maistrului, ai? Care maistru? N-a mai pus mîna pe rindea 
de cînd l-am luat de bărbat. Că l-a-nzestrat bietul tata, de parcă 
el ar fi fost fată de măritat. Și-acuma, după ce mi-a păpat 
averea, s-a mai apucat și de trăsnăile alea de romanuri. Spune- 
mi, repede, ce vrei de la el, pînă nu mă supăr. Ai adus barem 
ceva parale, pentru hiîrţoagele lui Ilie? Dă-i drumu’, nu te sfii, că- 
s nevastă-sa bună. Nu se vede?... 

Sigur că nu. Dar bătrinica a devenit ceva mai 
comprehensivă. Ştiam eu. Vorba dulce, mult aduce. Mă-ncîntă, 
însă, mai puţin, chestia cu banii. Ba chiar mă și enervează. 

- Ascultă, cucoană! - îmi ies eu din holţșuruburi. - Ce te 
răţoiești la mine? Am venit în legătură cu anunţul din ziar... 

Madam Bezeţ capătă o ciudată mișcare de balans, care își 
întețește frecvenţa din ce în ce mai accelerat. Dac-o mai ţine 
așa mult, m-apucă ameţeala. 

- Aha! Vas'că a dat anunţ la ziar? Vrea să le vină de hac și 
ultimelor bucate din casă? Păi, voi ăștia, care vă-nfiinţaţi de la 
București, să-i ameţiţi minţile și să haliţi ca sparţii pe socoteala 


mea, nu vă daţi seama că bătrinu-i diliu? Că l-am dus și la 
vrăjitorul ăl bătrîn, și tot degeaba! Mare hoţ și ăla!... 

Madam  Bezeţ stopează brusc peroraţia. Suspendă și 
balansul. 

Din fundul ogrăzii, cu o coasă în mină, se apropie un 
subiect cu totul ieșit din comun. Dacă are 1.55 m, înseamnă că 
apreciez eronat. În plus. Pe cît e de bondoc, pe-atit e de îndesat 
și burduhănos. Pășește crăcănat în direcția noastră. La cîțiva 
metri frinează, după care începe să mă examineze. Ca să nu mă 
creadă intimidat, întreprind și eu aceeași operaţie. In sens 
invers. 

Obrajii îi plesnesc de sănătate. Roșii și întinși, pun în 
valoare părul alb și hirsut, privirea iscoditoare și vie, ca a unui 
viezure. Poartă, agăţată de cureaua pantalonilor, cu-o giţă, o 
sticlă minusculă ce se bălănbăne la fiecare pas. Conţinutul, așa 
de la distanţă, pare să fie ţuică sau trăscău. 

Cetăţeanul și-a terminat cu brio investigația, deoarece văd 
că-și duce mîna la miniflacon, îl miroase, trecîndu-și-l prin faţa 
nărilor dilatate de plăcere, apoi îi reduce conţinutul la jumătate, 
din două înghiţituri. 

Satisfăcut de calitatea lichidului, mă îmbie: 

- Folosiţi? 

- Regret, nu! 

- Pe mine mă cătaţi! - devine el curios, după care lichidează 
și cealaltă jumătate. 

- Aș vrea să stau de vorbă cu tovarășul Dihalică... 

- De ce? - se arată interesat bondocul. 

- În privinţa anunţului din “România Liberă”! 

- Aha! Atunci eu mi-s Dihalică, și Bezeţ. 

- Îmi pare bine... 

- De ce? - se arată interesat bondocul. 

- Pentru că putem discuta oferta dumneavoastră de la 
“Mica publicitate”. 

- Dar ce, tălică sînteţi scriitor? 

- Altminteri nu veneam, domnule dragă... 

- Cum vă cheamă? - devine insidios romancierul. 

- Al Conan Doi! 

Bondocul răscolește febril prin memorie, apoi declară 
deconcertat: 

- N-am prea auzit... 


- Mă rog, nu-i vina mea... Am gata șase romane... Ce-i 
drept, neapărute încă. 

Pe fațada lui Dihalică înflorește un zîmbet entuziasmat: 

- Atunci sîntem colegi, fratele meu!... Nici mie nu mi-au 
tipărit cartea. Dar sînt pe cale... Așa mi-a descîntat la oglindă 
bătrînul diavol din munţi... Hai să discutăm în casă, măi frate!... 
În odaia cea mare... 

Balansul lui madam Bezeţ se accelerează într-un mod 
îngrijorător: 

- Și pe-ăsta vrei să-l punem la-ngrășat, Ilie? Nu te uiţi la el? 
Într-o săptămînă ne lasă săraci... 

Sîntem în “odaia cea mare” din casa lui nea llie Dihalică. 
Care trebuie să fi fost pe vremuri vreo crîșmă, sau han, ceva în 
genul ăsta. Recunosc rafturile de pe pereţi. Cîndva, aici stăteau 
orînduite sticle și borcane cu murături, acadele, ţiri uscați, 
babicuri și ghiudemuri, precum și alte sărături pentru facilitarea 
absorbției băuturilor servite de patron. 

Nea llie a transformat-o în cabinet de “creaţie”. Fosta 
tejghea a devenit birou de lucru. Rafturile sînt transformate în 
bibliotecă, un soi de magazie pentru manuscrise și cărți 
ferfeniţite. Zeci de dosare zac vraiște. Număr vreo cinci sau șase 
sticle de cerneală de birou, din cele de-un litru, încă patru 
călimări de tip școlar, zeci și zeci de creioane plate, din cele 
dulgherești, tocuri cu peniţe “klaps”. 

Madam Bezeţ, la insistentele bărbatului, n-avusese încotro 
și ne adusese niște scaune și-o măsuţă rotundă, joasă, din cele 
pe care se mînca odinioară la ţară. 

Deoarece ambiţionăm să nu servim din lichidul suspect pe 
care ni-l propune amabila noastră gazdă, nea llie comandă 
nevesti-sii să ne-aducă niște apă rece. 

- Avem un izvor, fratele meu, de-ţi îngheaţă dinţii... 

Constatind absenţa oricărei intenţii de-a se mai adăuga 
ceva celebrei ape, mă mulţumesc doar cu limpezimea și aroma 
ei de tescovină. După care consider că-i timpul să trecem la 
“business”-ul nostru. 

- Cum stăm, domnule Dihalică, cu prestațiile literare de 
care ai nevoie și în schimbul cărora oferi casă și masă? Despre 
ce-i vorba? 


Nea llie își mai transvazează două degete de prăștină în git, 
zăbovește cîteva clipe, și în cele din urmă se hotărăște să facă 
mărturisiri complete: 

- Uite, măi fratele meu, care-i situaţia... 

Din relatarea gazdei, agrementată din două în două minute 
de emanaţiile de prăștină pe care le degajă plăminii săi de 
aramă, căci dacă ar fi din alt metal s-ar fi oxidat de mult, aflăm 
că romancierul a dat în patima scrisului încă de-acum vreo zece 
ani. 

Răstimp în care izbutise să umple 4 000 de file, scrise 
mărunt, pe ambele feţe, și care, transcrise la mașină de noră-sa, 
registratoare la primărie, se transformaseră în 5 200 de pagini 
dactilografiate. 

Pentru demonstrație, nea llie îmi trîntește în faţă, 
acoperindu-mă de praf, manuscrisul primar al romanului. 

- Fratele meu, dom'le Conan, de romanul meu s-au 
interesat aproape toate editurile din București. L-am dat chiar și 
la aia agricolă, pentru că-s de la ţară. Ba am fost și la lași, la 
editura “Juniștilor”. Toţi mă pupau și mă felicitau, ba-mi ziceau 
și “tataie Ilie”. Cînd le-am cerut 100 000 de lei arvună, au pieit 
cu toţii, plecînd în concediu. Și ce frumos se purtaseră cu mine! 
Cafele, ţigări “marlonborn”, apă milenară! Viaţă literară, dom'le! 
Și-atunci mi-am zis că n-a fi ceva în regulă cu romanul, și-am 
dat anunţ la ziar, că-s în căutarea unui specialist, tare la 
gramatică și ortografism. Doamne, n-aș fi crezut că sîntem așa 
de mulţi scriitori... 

- De ce? - îmi vine mie rîndul să-l întreb. 

- Păi veneau la mine, ca la casele de creaţie. Citeau cartea, 
mai tăiau cîte ceva, apoi spuneau că romanul e “bine închegat, 
rotund, cu o viziune excaustică asupra vieţii”, mîncau pe 
spartele cîte o săptămînă, unii și mai mult, după care se duceau 
la treburile lor. Să scrie pesemne, pentru că nici unul nu era 
scriitor cu cărţi apărute și acte în regulă, ci tot deputanţi, ca și 
mine... Deputant, deși am muncit o viaţă, și eu și nevastă-mea, 
c-am fost și noi cineva la vremea noastră, meseriași și crîșmari, 
totodată. Că nu ne știam capul de treabă. Eu cu clienţii, ea cu 
cazanul. La noi, au fost întîmplări de pomină. De-aia m-am 
apucat de scris. Ca să nu se piarză. Am luptat împotriva boierilor 
și burghejilor, am fost și naționalizat cu cîrciuma, au zis că-s 
chiabur, asta din lipsă de orientalitate, că s-au mai făcut și 


greșeli. Nu și-au dat seama că la crișmă, mai cu ţuica, mai cu 
șpriţul, burghezia își bea banii, și contribuiam și eu la slăbirea 
forţei ei economiste... 

Se-nserează. Nea llie aprinde lumina. Nu poate vorbi pe 
întuneric. Și nici nu vede unde-i sticluța. Madam Bezeţ, la 
intervale regulate, vine și-i face plinul, întrebînd mereu, așa într- 
o doară: “încă n-aţi plecat?”. 

Într-un moment, cînd romancierul se-adapă direct din gitul 
sticlei, apuc să-l întreb: 

- Și ce condiţii oferi, pentru prestațiile literare? Ce-nseamnă 
casă-masă? 

- Fratele meu, dom'le Conan, condiţii de casă de creație. Ba 
chiar și mai dihai, pentru că-i gratis... Patul ţi-l aranjăm aici, în 
odaia cea mare. C-așa dorm scriitorii, tot acolo unde și lucrează. 
Întocmai ca contele ăla rus, care-a scris “Ce-i pacea, ce-i 
războiul”, cum Dumnezeul lui îl chema? - aha! Tolstoiev... De 
mîncare să nu mai vorbim. Vacă n-avem, găinile au cam murit, 
porcul stă afumat în cămară, c-a trebuit să-l tăiem din motive de 
nebunie, cum își da duhul o găină, cum o-nfuleca... Dar tălică ţii 
regim, fratele meu, nu-i așa? Face Filofteia, nevastă-mea, niște 
brînză de vaci ce nu s-a pomenit. Nici prea dulce, nici prea acră 
de tot... 

- Domnule Dihalică, și ce anume soliciţi în schimbul 
găzduirii? 

Bezeţ umblă la sticluţă, și, după ce-o pupă pătimaș, îmi 
comunică: 

- Mai nimica toată, fratele meu. Mai întîi îmi citești romanul, 
așa cum se găsește, apoi începi să-l scurtezi, în așa fel încît să 
scoatem două din el: unul de vreo 400 de pagini, și-altul de vreo 
140. Să-și aleagă editorii, ca la piaţă... 

Mă uit pe furiș la Penke. Nevastă-mea se face că plouă. 
Cred că-i timpul s-o-ntindem. Ne-apucă noaptea în Poiana- 
Sîmbetii. Și mai trebuie să facem rost și de-un culcuș. 

Iluzii pierdute. Romancierul Bezeţ n-a terminat: 

- Dimineaţa ne ridicăm odată cu soarele. Sînt pe-aici niște 
răsărituri! Eu plec după treburi, iar tălică te-apuci de roman. 
Prînzești cu noi, apoi iar te-apuci de carte. Serile, și ce seri sînt 
pe la noi, poţi să scrii la romanul lu’ tălică. Deși cred c-ai să-ţi 
lași romanul, după ce-ai să intri în cartea mea... la stai o ţirișică, 
să-ţi citesc actul cu fuga... 


“Romancerul” de la Poiana-Simbetii e nebun, dacă nu și 
mai rău. 

- Nea llie, păi nu ziceai că-i roman? Aud acum de acte... 

- Fratele meu, eu n-am capitole, la mine-s botezate acte, să 
am și eu oarece deosebiri de ăilalți scriitori. 

În zadar îi explic romancierului că sînt un vizual, că nu- 
nţeleg nimic dacă mi se citește ceva. 

- Nici nu-i nevoie să-nţelegi, frate Conan, totul e să-ţi 
placă... Stai să-mi iau geamurile... 

Penke vrea să iasă din odaie, la aer. Imposibil. Dihalică dă 
să încuie ușa. După ce se-ncurajează direct de la sursă, din gitul 
sticluţei, Bezeţ își potrivește “geamu-rile” pe nas și-i dă drumul: 

- Va să zică actul patru, adică “fuga”. Bun! Asta-i titlul. 


Acum fiți atenţi: “Ilie Dihalică Bezeţ, care pe vremea aceea se 
chema numai llie Dihalică, pentru că era tînăr și nu fusese 
poreclit Bezeţ, se duse la Fili, - asta-i nevastă-mea, Filofteia, - 


și-i fluieră la fereastră. Dar fluieră încet, să nu-l audă ăl bătrîn și 
să-l ia la poceală, așa cum se întimplase cu-o săptămînă în 
urmă. Însă nu-l auzi nici Fili. Atunci intră pe fereastră, din care 
sparse numai geamul de jos, o trezi pe Fili, că dormea ca un 
buștean, o ajută să-și pună ţoalele pe ea și-o scoase tot pe 
fereastră, spărgind și geamul de sus. Pe la miezul nopţii 
ajunseră în pădure. Care era tare întunecată la ora aceea de 
seară. Fili plîngea. Ilie îi spuse c-o iubește. lar Fili plinse și mai 
tare. Luară drumul spre graniţă. Atunci graniţa era pe culmea 
munţilor, pentru că austro-nemţii încă nu fuseseră alungaţi. Așa 
era pe-atunci, în 1916 și ceva. Fili căra două desăgi cu merinde. 
llie o ajuta, arătîndu-i cărarea. Către ziuă dădură de austrieci. 
“Halt”, zise neamţul. Adică, pe românește “stăi pe loc”. Ilie zise 
“gîndac”. Adică, pe românește, “bonjur”! Ilie știa limba 
nemţească de la domnul Robertino, mecanicul francez de la 
sonda Băicoi. Fili nu zise nimic. Lăsă desagii jos. Ilie arătă la Fili 
și zise “maine frailan”, adică, pe românește, “asta-i nevastă- 
mea”. Neamţul zise “Gut!”, adică, pe românește, “să fii sănătos 
și tu și ea”. Limbă scurtă, și nemţeasca asta. Una zici, zece 
pricepi. Ilie zise și el “Gut!”, adică, pe românește, “așijderea”. 
Neamţul o luă la interogatoriu pe Fili. Ilie, ca să nu se puie rău 
cu austriecii, aşteptă răbdător pînă la ziuă. Puteau, altminteri, 
să-l împuște ca spion. Spre dimineaţă, Fili se-ntoarse. Luă 
desagii și plecară mai departe. Pe seară, ajunseră iarăși pe un 


vîrf de munte. Dădură din nou peste un austriac. Era tot un 
neamt, căci răcni la ei “Halt!”, adică, pe limba noastră, “stăi pe 
loc, că trag!”... 

Nea Ilie Dihalică citește de unul singur, că abia mai am 
nervi să-l ascult, citește și plînge. Lacrimi cît bobul i se preling 
domol pe obraji. Abundenţa lor mă îndrituiește să cred că au și- 
un bogat conţinut de prăștină (minimum 40%). 

Cumătra Filofteia intră, din cînd în cînd, în odaie și face 
plinul. Cînd aude că-i vorba de Fili, se-așează și ea, pornind să 
plingă și să mestece niște cruci și dumnezei printre dinţi. 

Actul al patrulea n-are decit șaizeci de pagini. Romancierul, 
epuizat, lichidează și ultima rezervă de trăscău. 

- Ce zici, fratele meu, mai merită să-ţi scrii romanul cînd ai 
așa ceva în mînă? Zi ceva!... 

- Aș zice că-i timpul să plec. Miine mă-ntorc și discutăm... 

- Stai, fratele meu, c-acum vine actul cinci, cu întoarcerea. 
Cînd au dat grănicerii români peste llie și Fili. C-au interogat-o 
și-ai noștri... Cu întrebări multe și meșteșugite, că erau un 
batalion întreg. 

Nu mai pot. Îmi crapă capul. Înghit rapid cele două tablete 
de “hipazin”, pe care le port totdeauna asupră-mi. Ajută la 
tensiune. Cînd caut iarăși în buzunar, și găsesc încă o tabletă, 
îmi dau seama c-am ingurgitat și-un nasture de la manșetă. 

Pe la douăsprezece noaptea, după ce-am trezit-o pe 
nevastă-mea, demarăm distruși spre Cîmpina. Poate mai găsim 
o cameră la hotelul local să ne odihnim sufletele zdrobite. 

Lăsăm în urmă frumoasa casă de “creaţie” a romancierului 
de la Poiana-Sîmbetii. La plecare, nea Ilie Dihalică ne urează 
drum bun și întoarcere grabnică. Miine avea să renunţe la cosit, 
pentru a ne citi “acturile” șase și șapte, cu interogatoriul Filicăi 
de către trupele austro-germane, care rupseseră frontul, și 
iarăși dăduseră peste ei în munţi. Mai întîi nemţii, și-apoi austro- 
ungurii... că se aliaseră și ăștia cu Franţ loșka, împăratul 
vienezilor... 

Ajunși la Cîmpina, avem noroc. Găsim hotelul în mai puţin 
de-un ceas. Însă nu mai sînt camere. Și nici să dormim în hol nu- 
i voie. 

Tot “Bombiţa”, săraca, ne salvează. E singurul adăpost pe 
care-l avem la îndemiînă. Penke se cuibărește, cu greu, pe 
bancheta din spate, iar eu mă ghemuiesc în față, cu ușa 


deschisă. Ca să aibă unde-mi atîrna picioarele. E pentru prima 
oară cînd regret că nu mi-am luat un “Roman-Diesel” (din cel 
mic, de cinci tone). 


“Că nu e om să nu fi scris o poezie” ... iar uneori și 
proză 

Dacă nu se apuca să mă tragă de piciorul drept cetăţeanul 
acela în uniformă albastră, și încă de la departamentul 
circulaţiei, cred că mă trezeam semicongelat, ca preparatele de 
la “Polar”. 

Încă nu se luminase de ziuă. Tovarășul insista să extragă 
mădularul mai sus-citat, iar eu mă încăpăţinam să-l vîr în 
interiorul “Bombiţei”. Operaţie de domeniul “science-fiction”- 
ului, deoarece tot n-ar fi avut loc. Crezuse bietul om c-a dat 
peste un cadavru, prilej de-a rezolva cea mai senzaţională și 
misterioasă crimă din Cîmpina. Regretam sincer că eram nevoit 
să-l dezamăgesc, dar n-aveam ce face. Poate cu altă ocazie. 
Deocamdată m-am trezit corespunzător de rebegit, și-am 
coborit anchilozat din “Bombiţă”. 

După ce i-am explicat că n-avusesem unde dormi, întrucît 
la hotel nu mai existau locuri, dînsul a fost extrem de 
comprehensiv și m-a amendat numai cu 50 de lei. Pentru 
parcare în zonă interzisă. Apoi s-a oferit să mă însoţească la 
recepționerul stabilimentului, pentru a se convinge dacă hotelul 
era ocupat în întregime. 

Personajul a trebuit să scoată la iveală registrul de 
pasageri. Că n-are nici un rost să te ai rău cu miliția. Mai ales 
cînd posezi două etaje complet libere. 

- Imediat să pui la dispoziţie tovarăşului scriitor și soţiei 
sale o cameră cu două paturi și baie. S-a-nţeles? 

Bineînţeles că s-a-nţeles. Am mai plătit 45 de lei, camera, 
am parcat la spaţiul special rezervat pentru clienţii hotelului (10 
lei pe noapte, cu pază) și-apoi am condus-o pe Penke, adică mai 
mult am cărat-o, că era pe jumătate adormită, la etajul al 
cincilea, liftul fiind defect. Cel puţin așa afirma recepţionerul, 
entuziasmat paroxistic că-l servește pe tovarășul scriitor. După 
ce-am ajuns spetit la odaia ce-mi fusese repartizată cu atita 
amabilitate, am coborit iarăși la recepţioner. Uitase să-mi dea 
cheile. 

Dubla ascensiune m-a ajutat enorm. Pentru c-am adormit 
imediat. Ca un prunc. 

Ne-am deșteptat pe la zece. Adică am fost deșteptaţi. 
Bătea cineva la ușă, de credeam că s-a dispus demolarea 
hotelului. Ca un soi de sancţiune pentru ascunderea camerelor 


libere. Dar era simpaticul recepţioner. Însoţit de îngrijitoarea 
etajului. 

- Trebuie să eliberaţi camera. Aţi plătit numai o noapte. La 
zece dimineaţa se termină și noaptea. Dacă doriți să mai 
dormiţi, mai plătiți 45 de lei. Și dormiţi pînă miine, la aceeași 
oră... 

Am părăsit odaia în doi timpi și trei mișcări. 50 de lei 
amenda, 10 lei parcarea, plus 45 de lei camera, era suficient 
pentru cinci ceasuri de somn. 

După ce verific existenţa “Bombiţei” la parcajul hotelului, 
mă-ntorc să-l întreb pe recepţioner, pentru că dispăruse numai 
paznicul: 

- Se poate servi la dumneavoastră un breakfast? 

- Nu știu dacă mai au, dar puteţi lua un mic-dejun. Bufetul 
se deschide la 11.30! 

- Și pînă atunci? 

- Mai fumaţi o ţigară, vine și răbdarea, poate vine și 
bufetiera, nu-ntirzie niciodată peste ora douăsprezece! 

- Uite ce-i, ilustre! N-am nici o vină că te-au prins cu hotelul 
gol cincizeci la sută... Mai bine răscumpără-ţi păcatul, și 
recomandă-mi pe cineva din Cimpina, o casă liniștită, care 
închiriază la turiști. 

- Îmi pare rău că mă cufundaţi, tovarășe scriitor. Ca să 
vedeţi că nu-s fiară, uite, mergeţi la adresa asta. Să-i ziceţi 
cucoanei că v-a trimis Jenică... Ştie dînsa cine-s eu... Că unu-i 
Jenică în Cîmpina. 

Unicul Jenică, zimbind subtil pe sub mustaţa pe care n-o 
are, aşterne cîteva rînduri pe-un petic de hirtie. Pesemne că-i 
rupt din condica de reclamaţii, deoarece îl scoate din buzunarul 
interior al hainei. După care îmi oferă și-un supliment de 
informații: 

- Și dacă doriți neapărat să serviţi micul-dejun, încercaţi la 
bufetul din piață. Au o ciorbă de fasole formidabilă... Să-ţi baţi 
copiii, nu-altceva! 

Întrucît n-am copii, renunţ. În schimb, descifrez hieroglifele 
recepţionerului. Sună destul de straniu, dacă nu chiar ciudat: 
“Madam Poni Burlan, profesoară de pian, strada Nistorești, nr. 
231. Cîine rău.” 

După două ceasuri izbutim să găsim strada de mai sus și 
casa respectivă. Bat la gard. 


Cîinele nu-i chiar atît de rău, de vreme ce latră un sfert de 
oră ca apucat. 

Presupunînd că intenţionez deteriorarea palanului, dintr-o 
căsuță camuflată sub iederă și tufe de trandafiri escaladanţi se 
ivește o arătare cu totul deosebită. In loc de rochie de vară, 
poartă un şort, chiar un mini-șort, acoperit de-un șorţ din mase 
plastice. In ciuda căldurii toride și ucigătoare, și-a vîrit picioarele 
în cizme de cauciuc. Pesemne că suferă de cine știe ce 
deranjamente de termoreglare. Și pentru că soarele îi arde 
retina, și-a pitit ochii în dosul unor geamuri negre, cît două 
farfurioare de cafea, un soi de ochelari estivali (de tipul 
“mamouth”). 

Cînd îi aud și emisia vocală, elaborată în dosul unei danturi 
de aur (10%), îmi dau numaidecit seama că-i chiar profesoara 
atit de mult căutată. Mai ales că vorbește melodios, cu timbruri 
variate, ca un agregat electronic. 

- Vai de mine, scumpul meu domn, sînt contrariată global! 
Cum de nu v-am auzit? Tocmai am un elev la oră. Il oblig să-l 
cînte pe Diabelli... Sper că știți cine-i marele și genialul Diabelli, 
nu? Abia cînd l-am oprit din execuţie, căci îmi sfărma pianina, 
apăsind pe-o clapă defectă, un si bemol, care nici nu era 
prevăzut în partitură, abia atunci am înregistrat ciocănitul 
dumneavoastră atît de ritmat. Mă impresionează tot ce-i ritm și 
melodie, stimate și nepreţuite domn. Dar, vai, m-am luat cu 
vorba, mi-s gîndurile cam vraiște, și nu v-am întrebat pe cine 
căutaţi, mult stimate și interesante necunoscut... 

Neliniștit de logoreea arătării, mă încumet să-i satisfac 
curiozitatea: 

- Pe dumneavoastră, dacă sînteţi într-adevăr doamna Poni 
Burlan! 

- Dar, stimate domn, cine altcineva aș putea fi? Una-i Poni 
în Cîmpina asta! - îmi răspunde sclipind din aurul dinţilor. 

Hait! Una-i Poni! Unu-i Jenică! Prea multe unicate în 
Cîmpina Prahovei. 

- Am fost îndrumat la dumneavoastră de tovarășul Jenică, 
de la hotelul... 

- Să nu-mi mai pomeniţi, stimate domn, numele acestui 
nemernic, mișel și ticălos local. Cum de-aţi încăput tocmai pe 
mîinile lui? Cel mai versatil gangster român din Cimpina, 
dușmanul meu personal! E ceva diabolic, suspicios, inflamabil în 


treaba asta, stimabile domn! Se-ascunde ceva! Ascultaţi-mă pe 
mine, că mă pricep la malversaţiuni... Și pentru ce aveţi nevoie 
de umila mea făptură?... Cu ce vă pot fi agreabilă? 

Agreabila făptură trebuie să cîntărească vreo cincizeci de 
anișori buni. Ceea ce n-o împiedică însă pe nevastă-mea, pe 
care o uitasem în “Bombiţă”, să se apropie de noi investigatoric, 
intrigată de conversaţia pe care o cultivam, și încă intensiv, cu 
această exotică făptură. 

Trec rapid la prezentări, pentru a evita orice posibilitate de 
confuzie. Cînd aude că Penke este soţia scriitorului Al Conan 
Doi, madam Burlan intră în transă. 

- Ce plăcere, doamnă! Ce plăcere, domnule Conan Doi! 
Sînteţi înrudit direct cu Arthur Conan Doi, sau colateral? Ar fi 
prea tragic să fie doar o asemănare de nume! l-am citit opera 
integrală. Ce cărţi! Ce intensitate filozofică! Dacă aţi scrie și 
dumneavoastră un roman ca “Semnalele celor patru”! Totuși 
parc-am citit și de dumneavoastră ceva... Cred că “Invitaţia la 
bal”, nu? 

- Nu! Este la vals, și nu-mi aparţine! Și, în afară de asta, nu 
știu să dansez... 

- Regret enorm, stimate domn! V-ar fi făcut onoare. Nu 
strică un twist la casa omului... Dar, vai de mine, doamnă, 
domnule, vă rog, poftiţi în casă, nici nu mi-am dat seama că vă 
ţin la poartă. Să nu-mi strice, nefericitul ăla de Silică, pianul... 
Că nu-l mai aud... Nu vă jenaţi... luaţi loc pe terasă. Imediat 
pleacă și elevul meu, și-o să putem trece la probleme mai 
elevatoare... Pentru că, fără falsă modestie, vă anunţ că și eu 
scriu. Și încă mult. De toate. Versuri, mai ales. Așa că sîntem 
colegi! Simt cum se stirnește în mine o imensă bucurie și fericire 
personală!... 

Poni Burlan dispare în căsuţa mascată de iederă și 
trandafiri. Se aud trei acorduri la pian, placate ferm și definitiv, 
capacul trîntit, după care profesoara apare iarăși. De astă dată, 
însoțită de-un măgădan supradezvoltat, la vreo treizeci de ani. 
Poartă breton sub nas, o maximustaţă de mușchetar îmbătrînit 
în rele, păr cu perdele lăsate peste urechile clăpăuge, ițari de 
tipul blugi, numai că jos sînt evazaţi ca niște pîinii, și cămașă în 
tablă de șah. 


- VI-l recomand pe cel mai silitor elev al meu, domnul Sile 
Pipoi, responsabil adjunct la aprozarul din cartier. Ce-nvaţă 
dînsul într-un an, nu pricep alţii într-o lună... 

Ne scuturăm mîinile reciproc, și extensiv. Sile pleacă 
valviîrtej, nu fără a săruta insidios mîinile (ambele, pe rînd) ale 
distinsei profesoare de pian. 

Privesc pe furiș la cadranul ceasului. 12.44 h. 

- Doamnă Burlan, sînt în căutarea unei oaze de liniște. Am 
de terminat un roman. Și mi-e de-ajuns o cămăruţă izolată, 
luminoasă, plus cineva care să se-ngrijească de alimentarea 
mea. Atit, și nimic altceva. Mi-ar suride vila dumneavoastră. N- 
aţi fi dispusă să vă ocupați de literatura unui scriitor aflat în 
dificultate? 

Din felul în care mă privește nevastă-mea (pe sub 
sprincene), am impresia certă c-ar încînta-o un răspuns net 
negativ. 

Însă Poni Burlan, explodează: 

- Formidabil! Sînteţi invitatul meu, domnule Conan Doi. Mă 
voi îngriji de romanul dumneavoastră ca o mamă, ca o soră... 

Situaţia începe să se deterioreze. 

Dar nevastă-mea intervine prompt: 

- Ar fi suficient ca o mamă!... 

- Mă rog, doamnă, dacă sugestionaţi dumneavoastră, chiar 
și ca o mamă, ceva mai tînără. Domnule Conan, vila mea vă stă 
la dispoziţie, cu mine cu tot, cu aerul nostru de Cîmpina, care 
nu-i de ici de colo. _ 

Orele 15. Poni turuie fără oprire. Incepe să mă doară 
“inima”. De foame. Profitind de-un lapsus al guralivei doamne, 
mărturisesc lamentabila situaţie în care ne aflăm, și eu și 
nevastă-mea. Nedormiţi, neodihniţi și, mai ales, nemîncaţi. 

Pe loc, sîntem invitaţi să prînzim cu madam Burlan. 

Spre bucuria lui Penke, profesoara ţine un regim din cele 
mai severe. Motiv pentru care nici nu prea are ce pune la masă, 
cu excepţia unui pachet de brînză de “veci”, gata acrită, niște 
ridichi de lună, veștede și lemnoase, precum și două tomate 
supramaturate. În disperare de cauză, sînt nevoit să apelez la 
stocul supranormativ din “Bombiţă”. Scot și cutia cu brînză 
topită (“pentru copii”) și costița afumată (750 gr.) și ceaiul și 
cafeaua, plus un pachet de “Snagov”. 


Nu știu ce dietă urmează madam Burlan, dar cu ajutorul 
dînsei, nu lipsit de pondere, reușim să lichidăm toate rezervele 
mele. 

“Ciinele rău” al casei, la instigaţia profesoarei, se 
îndeletnicește cu spălarea veselei, lingind pînă la uzură 
farfuriile. Bănuiesc că, în ceea ce privește regimul dietetic, este 
solidar cu stăpînă-sa. Altminteri nu s-ar dovedi în halul ăsta de 
lihnit. 

După ce devorează și cutia de carton în care fusese brinza 
topită, se ghemuiește la picioarele mesei și începe să miriie, 
dînd semne de agresivitate. 

Încă înfometat, trag ţeapăn din ţigară. Mai temperează 
sucurile gastrice. Împreună cu nevastă-mea, madam Poni se 
ocupă de cafele. 

Sosesc și cafelele. Trei cești, Plus trei caiete pe care este 
transportat ibricul. Sînt caietele cu producţia lirică a profesoarei 
de pian. Neinspirat, o invit pe Poni Burlan să ne citească ceva. 

- Vi le citesc pe toate, nu vă faceţi griji din pricina mea. Am 
o rezistenţă fizică uimitoare! 

Sînt la a treia ceașcă de cafea. Poni Burlan la al doilea 
caiet. Mai are citeva file. Din cele o sută. Dar urmează și al 
treilea. 

Nevastă-mea, mută de admiraţie, cucăie de multișor. Eu n- 
am acest noroc. Sînt ţinut permanent în stare de trezie. Poeziile 
sînt atit de cretine, încît îmi transmit o neliniște și încordare cu 
totul neobișnuite. Ba și mai mult, cînd credeam că madam 
Burlan e gata să caleze, ca un motor subturat, o aud: 

- Nu-i așa, stimate domnule Conan, că-s formidabile? 

Ca paralizat, uit de ţigara aprinsă care mi se consumă între 
buze. Arsura (și întrebarea) sînt atît de cumplite, încît zvîrl 
chiștocul pe terasă. Sfircul de jar aterizează în blana “cîinelui 
rău”. Jigodia începe să latre și să urle a morţiu. Încerc s-o 
liniștesc, vrînd s-o iau în braţe. Dar cînd observ că minipotaia 
intenţionează să-mi polueze pantalonii, o pasez doamnei Poni. 

Continuînd să aștepte răspunsul solicitat, madam Poni preia 
javra din voleu și-o pasează dincolo de terasă. Urletele disperate 
ale fiarei (frustrată de dragostea stăpiînei) o trezesc pe nevastă- 
mea. 

Acum sîntem cu toţii treji. De-a binelea. Și trebuie să 
declar: 


- Dragă doamnă, de ce n-aţi trimis poeziile unei reviste 
literare? Domeniul meu de activitate e proza. Mi-e greu să 
apreciez niște versuri admirabile, pe care nu le pot însă 
percepe. Nu posed un organ anume pentru poezie... Pe cînd o 
revistă... 

- Aiurea, meștere! Ce, să mă treacă la Index, cum fac ăia de 
la “Revista literară”? Dar am și proză, maestre Conan! Acu vin 
cu ea. 

Peste citeva clipe se înfățișează și proza. Două caiete 
obeze, de cel puţin 150 de file. Fiecare. 

Soarele se grăbeşte spre asfinţit. Şi-a uzat de mult laserele 
arzătoare din timpul amiezii. Vădit indispus, își pitește discul 
(LP) în dosul unui baraj de nori mohorițţi. 

“Omega” mea arată 19.30 h. 

Poni Burlan începe să manifeste primele simptome de 
oboseală. Se bilbiie penibil. 

- Dragii mei, parc-am obosit niţel. Continuăm după o mică 
pauză, în care timp vom servi un întăritor. Am niște coniac de 
Segarcea 1967, formidabil. De la Silică. 

O fi Sile Pipoi mare pianist de viitor, dar în materie de 
coniacuri îi prezic o soartă măreaţă. Doar sticla provine de la 
celebrele vii. 

Pentru a curma orice iniţiativă de continuare a lecturii, 
decid să-i fac puţină conversaţie lui madam Burlan. E una din 
metodele mele, îndelung verificate, cu care obţin rezultate 
notabile. 

- Prozele citite, dragă doamnă, denotă influenţa aerului 
Cîmpinei. Sînt pline de prospeţime... 

- Trebuie să vă dezamăgesc, domnule Conan, dar n-am 
putut crea în condiţiile locale. Elevii mă înnebunesc. Dac-ar fi 
niște copii, între 16 și 18 ani, ar mai merge. Dar majoritatea 
școlarilor mei aparţin sectorului adult, cu precădere bărbaţi. Nici 
o femeie nu s-a arătat interesată de Ravel, Ochi-Albi, ba chiar și 
Ivanovici. Mă vizitează doar cînd vin să se informeze de 
întîrzierile soţilor lor. Știţi, sînt unii atît de pasionaţi de-o pagină 
de Beethoven, încît uită și de casă, nevastă sau copii. Arta își 
are martirii ei și la Cîmpina. 

Nevastă-mea devine mai atentă cînd aude de chestia cu 
martirii. Mă miră. lubește muzica. 


Fiindcă nevastă-mea m-a privit cîș cînd am interpelat-o pe 
gazda noastră cu “dragă doamnă”, schimb canalul și trec pe: 

- Stimată madam Burlan, unde aţi găsit posibilitatea de-a 
lucra liniștită atitea sute de pagini? 

- La Colţiilupchii, în munţi! - răspunde emoţionată, din nu 
știu ce pricină, pentru ca apoi să-și ducă mîna în dreptul inimii, 
lîngă sînul stîng, ceva mai sus de briu, iar după aceea la gură, 
încercînd parcă să-și ascundă dantura aurită. 

Cînd aud de Colţiilupchii, simt că mi se zbirlesc nervii. 
Numele acestei localități sună magic, formidabil de interesant și 
frumos. 

- Madam Burlan - o interpelez pe profesoară, - de ce tocmai 
acolo? 

- Pentru că locurile sînt sălbatice, izolate, pentru că sufletul 
meu rănit cerea răzbunare și convalescenţă... 

Halucinanta poveste ce urmează mi-o înfățișează într-o 
lumină nouă pe distinsa mea colegă de litere. 

Provenind dintr-o regiune submontană, de la Suceava, 
tînjea permanent după munte, după aerul pur al înălțimilor. 

Tatăl prozatoarei, și poetesei, actualmente puţin răposat, 
deși era unul din cei mai înzestrați farmaciști ai orașului, 
preferase să contracteze o ciroză, decit să supravieţuiască 
nefericirii unicei sale copile. Abuzînd de alcooluri casnice locale, 
precum și de spirtul din dotaţia farmaciei, emigrase spre ceruri 
destul de rapid. 

Asta, mai ales, după ce tinăra copilă abandonase casa 
părintească, dar și localitatea, în tovărășia unui tînăr muzician, 
dirijor de mare viitor, salariat al casei de cultură. Dirijorul, însă, 
și-a consumat viitorul, a trădat muzica și pe pasionata Poni. 

Infidelul dirijează acuma un important sector al comerţului 
de stat, fiind inspector de piaţă. 

Şi uite-așa, sedusă și abandonată, fragila Poni și-a găsit, 
distrusă de durere, miîngiierea în artă. Nu în muzică, ci în 
literatură. Și-anume la Colţiilupchii. 

Sentimental, dominat de natura mea generoasă, mai încerc 
obţinerea unui supliment de informaţii: 

- Dragă doamnă Poni! dar imediat rectific (și încă de 
urgenţă) sesizind reacţia nevestei personale. - Dragă madam 
Burlan, e mare localitatea asta? Nu v-a fost urit, singurică și 
neajutată de nimeni? 


- N-aș zice că-i chiar o localitate. Casele sînt răsfirate pe 
dealuri. Şase văi și șase coline. Parc-ai fi pe altă lume. Insă 
oamenii-s interesanti, săritori. Există și intelectuali... Un bătrîn 
vrăjitor, ieșit parcă dintr-un roman de Edgar Wallace Poe, și-un 
dentist nemaipomenit, o cimotie de-a sa, care mi-a îmbrăcat toţi 
dinţii în aur special, făcut de el. În fiecare dimineaţă trebuie să-i 
frec cu pastă de lustruit... marca “Sidol”... 

Îmi zic: neapărat trebuie să prospectez locul cu pricina. S-ar 
putea să-mi găsesc tocmai aici sălașul atît de mult visat. Oaza 
mea de liniște. 

Madam Burlan se dovedește extrem de amabilă. Ne oferă 
dormitorul ei. Întrucît aici se află și pianul, și încă nu s-a înnoptat 
corespunzător, sîntem condamnaţi să asistăm terifiați la două 
ore de lecţii. Cu elevii de la cursul seral, abia ieșiți de la slujbe. 

Pe la zece seara se termină și calvarul. Nu mai cinăm, deși 
Poni se oferă să ne ospăteze din produsele omagiale ale elevilor. 

Agreabilă ființă, totuși, și profesoara asta. Ca să ne 
adoarmă, ne cîntă o barcarolă de Schumann. După care, 
constatind intrigată că nu reuşim să aţipim, ne oferă, în 
supliment, “Fur Elise” de Beethoven. Dar fără vreun rezultat 
notabil. Drept care urmează: “Rapsodia a 2-a” de Liszt, 
“Moment muzical” de Schubert, “Dansul săbiilor”, în transcripție 
pentru pian, de Aram Haciaturian. 

În mîngiietoarele și asurzitoarele lor sunete, reuşim să 
pătrundem într-o zonă învecinată cu semitrezia. Dar și cu 
demenţa. 

Din cînd în cînd mă extrag, dificultuos, din coșmarurile ce- 
mi mobilează pseudosomnul, privesc la ceas, după care mă 
scufund iarăși în tenebrele de sub plapumă. Deși am de-a face 
cu-o plapumă serioasă și autentică (de lină, minimum 10 kile) 
acordurile placate pregnant de infatigabila Poni Burlan străbat și 
aici, zgilțiindu-mă cu dramatica interpretare a furibundei artiste. 

Abia spre ziuă adoarme și ea, cu fruntea zobită pe 
claviatura pianului. Nici că se putea mai frumos și mai adecvat. 
Cu atît mai mult, cu cît nici nu avea alt culcuș. 

Pe la 9.30 h, după absorbirea cu sughiţuri a ceaiului de 
sunătoare oferit de graţioasa noastră gazdă, ne luăm rămas 
bun. 

După ce-i dăruiesc stiloul meu (“Kaweko”), după ce mă 
angajez să citesc personal, fiind un vizual, cele cinci caiete pe 


care mi le încredințează spre lecturare (dar și pentru a mă îngriji 
de dactilografierea lor), urmînd ca apoi să le recomand mai 
multor edituri, abia atunci reușesc să scap din ghearele 
muzicale ale freneticei Poni Burlan. 

După ce-o depun pe nevastă-mea la autogara din Cimpina, 
despărţindu-ne într-o atmosferă corespunzătoare, demarez cu 
cea mai mare viteză spre cel mai apropiat restaurant. Dacă nu 
gust ceva mai acătării, mă paște primejdia de-a fi victima unui 
grav șoc hipoglicemic. 

lar apoi mă voi înscrie pe cea mai fantastică orbită, luîndu- 
mi zborul spre Colţiilupchii. Mai ales că și Penke se arătase 
cucerită de liniștea de-acolo, luînd de bune cele afirmate de 
distinsa pianistă. 


Vraja de la colţiilupchii 

N-am manifestat niciodată propensiuni deosebite pentru 
fenomenele misticoidale. Insă din clipa cînd am auzit-o pe 
madam Poni Burlan pomenind numele cătunului acela, de 
poveste, - Colţiilupchii, - parcă mă simt cuprins de-o transă 
magică. 

Mi-e greu să-mi deșurubez din minte afirmaţiile profesoarei 
de pian, referitoare la sălbăticia și izolarea locurilor. Pînă și 
faptul că nu izbutesc să identific pe harta mea autoturistică 
(ultima ediție a ONT, la zi și completă) nici cea mai infimă 
dovadă a existenţei localităţii respective, ei bine, pînă și asta 
mă cufundă într-o stare euforică, de parcă aș fi îngurgitat, una 
după alta, trei sticle de Pepsi-Cola, și încă de la gheaţă. 

lar efectul dinamico-impulsiv al celebrei poţiuni e mai mult 
decit binecunoscut. Mai ales dacă posezi în suficientă cantitate 
“avîntul și energia” necesare pentru găsirea ei la nevoie... 

Bizuindu-mă (dar nu cine știe ce) pe indicaţiile livrate de 
Poni Burlan, evadez din Cîmpina pe la 11.49 fix (cu-o toleranţă 
de 5 minute, în plus sau în minus, aparatul de radio al 
profesoarei datînd din tinereţile ei și putînd transmite o oră 
exactă defectă). 

Nu-mi rămîne decit să stabilesc dacă am apucat-o pe 
drumul cel bun. După minute în șir de căutări disperate, dau în 
sfîrșit peste notita cu numele localităţilor. In pachetul de ţigări. 
Tocmai cînd vroiam să-l arunc, după extragerea ultimului 
dușman. Cam mototolit. 

Descifrez dificultuos denumirile comunelor de pe traseu. 
Am un scris nenorocit. De doctor. Silabisesc anevoie: Croviţa, 
Leordița,  Gogolia, Guștera, Sohodol, Secături, Schiopotu, 
Cremenea, aha, uite și Colţiilupchii... 

Din cele trei autobasculante pe care le implor să oprească 
numai ultima se îndură de mine. Se pricopsise cu-o pană de 
cauciuc. 

Şoferul iadului, privindu-mă distant, pesemne supărat că 
nu-l ajut la demontatul roții (mult mai înaltă ca mine), bănuiește 
că ăsta trebuie să fie drumul. Dar recunoaște, din lista pe care i- 
o declam cu dicţiune perfectă, doar Sohodolul. Nu-i prea sigur, 
deoarece există un Sohodol și pe șoseaua Sibiu-Mediaș, sau cam 
așa ceva. 


Lămurit buștean, demarez după instinct. Care funcţionează 
satisfăcător, dacă nu chiar excelent, judecînd după primul 
indicator ce-mi iese în cale: Croviţa. 

Și totul se desfășoară ca la carte. Adică precum stă scris în 
notița dictată de Poni Burlan. Pe măsură ce rulez pe șosea, 
constat că urc în altitudine. Și încă vîrtos. Deoarece, din cînd în 
cînd, mi se astupă urechile. 

După Secături încep serpentinele. Şi nu se mai termină. 
Schimb vitezele de trei ori pe minut, “Bombiţa” luptă demn. 
Totuși, din pricina efortului, după vreo cinci kilometri de 
rotocoale sinistre începe să fiarbă. Radiatorul! 

Parchez pe dreapta, semnalizînd corect oprirea, și cobor să- 
mi dezmorţesc oasele anchilozate parţial. In care timp se va răci 
și motorul. 

Avea dreptate sensibila Poni. Locurile sînt de-o sălbăticie 
fermecătoare. Liniştea înconjurătoare, aproape nefirească, 
începe să mă neliniștească. De cînd am depășit Secăturile, n-am 
întîlnit ţipenie de om. Dar nici urmă de vehicule auto. 

Îmi rotesc privirile şi congelez de emoție. Oricît de 
stincoase par să fie locurile ce-mi perturbează sufletul și 
privirile, sînt totuși inundate de milioane de meri, peri, nuci și 
pruni. Roadele au dat în pîrg. Merele, pe care le suspicionez de- 
a fi Jonathane, ard ca niște corpuri de iluminat. Dacă-s poame, 
trebuie să fie, pe undeva, și oameni. Că de-aia se spune “poamă 
de om”! : 

Nu-s fricos de felul meu. Și nici anxios. Insă locurile unde 
mă aflu acum îmi comunică un gen de spaimă dulce, ca atunci 
cînd îmi povestea maica-mare de la Golenţi basme cu joimărițe 
și dinosauri folclorici (balauri în limbaj popular). 

Spre surprinderea mea, am impresia c-am mai fost cîndva 
pe-aici. C-am mai văzut pămînturile astea. Da. Le-am mai văzut. 
La televizor. În serialul “Pierduţi în spaţiu”. Teritoriul acesta 
neobișnuit, straniu dar și bizar, mă obligă să ajung la concluzia 
că, în ciuda performanţelor mele de la geografie, materie la 
care, mai totdeauna, izbuteam să nu rămîn corigent, nu aparţine 
globului nostru, ci ne-a fost implantat aici de niscaiva 
extratereștri. Glumă, glumă, dar aspectul insolit al acestor 
pămiînturi trebuie luat foarte în serios. 


Radiatorul nu mai sforăie. Urc la volan. lar drumul urcă 
delirant, de parcă aș escalada Himalaia. Alt indicator. 
“Colţiilupchii”. 

Cred că mă aflu pe culmea celui mai înalt punct al 
extraterestrului teritoriu. Și, pentru prima oară de cînd am 
pornit în această enigmatică expediţie, spre care mă atrăsese 
parcă o forță invizibilă, îmi apar, într-o vale dumnezeiesc de 
frumoasă, o mulțime de pilcuri de case. 

Pornesc în trombă la vale, acţionind mai mult pe frînă decit 
pe accelerator. Cînd consider c-am ajuns în valea locuită, pe 
care o admirasem de pe cușma dealului, pilcurile de case au 
dispărut. Ca prin farmec. 

Și încă n-ar fi nimic. Dar drumul se termină brusc, virindu- 
se într-un pîrîu destul de rapid, dacă nu chiar autentic torent 
montan. 

Ceva nu-i în regulă. Unde-s casele? Examinind mai atent 
situaţia pe plan local, constat că nu-i asta văioaga locuită pe 
care o văzusem. 

De altfel, dincolo de apele înspumegate ale torentului, 
șoseaua continuă, ridicîndu-se chiar pe malul opus al piîrîului. 
Rezultă că, dacă trec și dimbul pe care-l escaladează șoseaua, 
trebuie să dau de minunata vale a caselor pitulate printre livezi. 

Totuși, posedîind o impacientată natură de tip științific, 
consider că-i cazul să întreprind o verificare serioasă a adincimii 
apelor. A fost suficientă o simplă privire. Dar scrutătoare. Şi-mi 
dau imediat seama că nivelul piîriului nu depășește șapte, opt 
centimetri. 

Dau să mă întorc la “Bombiţă”. Dar nu mai e nevoie. Frîna 
manuală mă trădase. “Fiat”-ul se afla chiar în spatele meu, la 
numai doi metri. Îi pun imediat o piedică. 

După disperate și laborioase tentative de a-mi extrage 
piciorul de sub roată, pornesc la forțarea torentului. 

Primii trei metri (din cei șapte, cît apreciasem că are vadul) 
confirmă presupunerile mele. 

Abia cînd ajung la mijlocul vadului, nu mai departe, sînt silit 
să constat c-am fost victima unei grave erori de prospectare. 

“Bombiţa”, conținînd personalitatea subsemnatului, se 
prăbușește deodată, brusc, într-un gropan de un metru 
(minimum). Apa năvălește de pretutindeni, “Fiat”-ul meu nefiind 
încă amfibiu. 


Privesc îngrijorat la mediul ambiant. Într-o oarecare măsură 
mă calmez. Parte din bagaje (cărţile și merindele) se află pe 
portbagajul de pe capota mașinii. Celelalte nu prezintă motive 
de panică. Se pot usca la soare. Chiar și eu... 

Deoarece portiera era presată de curentul apei, ies din 
mașină pe fereastra laterală. Bucuros că-s în viaţă și întreg, cu 
excepţia cîtorva fragmente de cămașă, ajung cu bine pe malul 
celălalt al pîrîului. Noroc că gropanul se dovedește suficient de 
adînc. Altminteri existau șanse ca “Bombiţa” să fie antrenată de 
ape. 

Cu binecunoscutul meu sînge rece, analizez instantaneu 
situaţia. Nu-mi rămîne altceva de făcut, decit să plec la drum, 
după ajutoare. Iniţiativă lăudabilă, pe care o pun imediat în 
aplicare. 

Bănuielile mi se adeveresc. Minunata vale, cu locuinţele 
tupilate printre livezile de meri, peri, pruni și alte specii 
neidentificabile se prezintă iarăși privirii mele. Sînt pe cușma 
dîmbului. Disting ogrăzile, oamenii robotind prin bătătură, vacile 
păscînd impasibile pe toloace și caprele asaltind agresiv 
gardurile grădinilor. 

Dacă n-aș fi convins și sigur c-am scăpat cu bine de la înec, 
aș jura că-s în convalescenţă pe pajiștile raiului, decedat într-un 
groaznic accident de automobil. Dar “Bombiţa” zace calmă, 
scăldată de ape, în gropan, iar eu îmi scald privirile, uitîndu-mă 
năuc la frumuseţea de basm a locurilor ce mă înconjoară. 

Un lucru mi se pare însă ciudat. Nu se-aude nici un zgomot. 
Oamenii trebăluiesc muţi, vacile așijderea. N-aud nici tălângile 
sectorului zootehnic, nici semnalizările sonore ale băștinașilor 
(“Mă Toadere, mă”, sau “Frusino, fa Frusino!”). Dar fenomenul 
absenței sunetelor poate să fie, foarte bine, o problemă de 
aberaţie acustică, datorată interferării straturilor de aer. Totu-i 
posibil, într-o asemenea lume extraterestră. 

După o mică plimbare (circa cinci kilometri), - recomandată 
de altfel și de medici, - reușesc să conving doi localnici pentru 
a-mi remorca “Fiat”-ul. 

Cetăţenii, trecuţi cu mult de virsta cuvenitei pensionări, 
mobilizează patru boi pe care-i atașează de bara din faţă. După 
repetate îndemnuri de tipul “dii, boală!”, izbutesc să extragă din 
apele torentului numai bara. 


Nefiind de acord cu remorcarea “Bombiţei” în piese 
detașate, dau ascultare vechiului adagiu că “ochii stăpînului 
îngrașă mașina”, și mă ocup personal de ancorarea “Fiat”-ului. 

După ce achit contravaloarea remorcajului, - nu mai ieftin 
ca la “Ciclop”, - parchez pe acostamentul șoselei. Eu, nu “Fiat”- 
ul. Pentru a-mi face plinul. Căci sînt istovit ca un cal. 

Merindele de pe portbagajul “Bombiţei” se dovedesc la 
înălţime. Îmi prind sufletul cu vreo cinci triunghiuri de brînză 
topită (din cea dietetică “Pentru copii”, - fiindcă-i mai puţin 
sărată decît pastrama de capră, păstrînd din această delicatesă 
naţională numai mirosul trăznitor), două pachete de piine 
prăjită, două sute grame de “bacon” și două căni de cafea. 

Întremat și bine dispus, evacuez apa din “Fiat”. Aproximativ 
una sută litri. Apoi pornesc motorul. Culmea-i că funcţionează. 
La sfert! 

Voios, aș zice chiar euforic, beat de vraja priveliștii 
cinemascop-panoramic ce se înfățișează ochilor mei atît de 
sensibili la poezia naturii, străbat agale (40 km la oră) drumul în 
coboriîș, către primele case ale mirificului Colţiilupchii. 


“Moara dintr-un dud“ 

Chiar de la primele contactări pe care le realizez cu 
autohtonii, unii din ei situaţi chiar și-n afara vetrei de sat, 
constat, spre dezolarea mea, o totală absenţă de interes. 
Nimeni nu se-nghesuie la găzduirea unui scriitor. Și încă 
bucureștean. 

- Tovarășu' creator, - îmi declară trombonistic, uimindu-mă, 
un aborigen flegmatic, în timp ce trage disperat, ca un aspirator, 
clar fără rezultate vizibile, dintr-un “Carpaţi” mototolit, dar cu 
filtru, - știm și noi, ăștia de la ţară, ce-i aia un scriitor. Nepoată- 
mea, Geta, lucrează la casele de creaţie de la Sinaia-Cumpătu, 
chiar la cantina artiștilor. Avem și cărți. Destule. C-altminteri ne 
punem rău cu nea Lae al lui Parșolea, gestionarul de la 
cooperativă. Ne mai trebuie și nouă un sac de ciment sau ceva 
tablă. 

- Mă bucur că citiţi... Pentru dumneavoastră scriem! 

Entuziasm prea rapid. Căci flegmaticul continuă să-și ducă 
munca de lămurire: 

- Vă privește-n personal, tovarășu' creator! Eu n-am zis că 
le și citesc... Mă roagă frumos cumătrul Lae al lui Parșolea să iau 
o carte... o iau, că de unde să aflu eu cum se lucrează “Hibrizii 
porumbului”? Și încă în opt sute de pagini! Noi, pe-aici, avem 
numai livezi. Porumb cumpărăm în tîrg, la Breaza... Și cum îl 
băgăm la magazie, mucegăiește mai înainte de-a-l duce la 
moară... Prinde mucegai, fără nici o pricină, așa din senin. Mare 
belea pe capul nostru. Om fi avînd și noi păcate, că oameni 
sîntem... dar nu pricepem ce se-ntimplă... Așa că, tovarășu 
creator, numai de scriitori în gazdă nu ne arde... Se petrec în 
cătunul nostru fapte de taină, nu le dăm de capăt și sîntem tare 
necăjiţi... Noaptea ni se fură vitele din bătătură și nu le găsim 
decît după citeva zile... Bineînţeles, cu ajutorul bătrînului... Că 
toate le știe! 

Grăsuna de cumătră, cu niște dinţi de aur lejer cocliţi, pe 
care încerc s-o cîştig pentru cauza literaturii publicistice, 
avertizind-o că-s ziarist, după ce că nu-i deloc impresionată, îmi 
mai și reduce speranţele: 

- Multe ziare trebuie să mai vinzi tălică, tovarășu, de-ai 
adunat bani de mașină. O fi ea mititică, dar văd că te-ncape! Și 
costă, nu? 


Deoarece constat că ziariștii nu-s la preţ, îi dezvălui 
cumetrei cealaltă latură a complexei mele personalităţi artistice: 

- Sînt scriitor... 

- Ca și bărbatu-meu? Nemaipomenit! Pesemne că la vreo 
gară mai mare... 

- Ce scrie soţul matale? Și de la ce gară? 

- Păi e scriitor de vagoane! La Cimpina. Că n-oi fi vrînd să le 
scrie din mersul trenului! 

- Eu scriu cărți. Și nu la gară. Am nevoie de liniște, de-aia 
caut o gazdă pe-aici, fiindcă lucrez la un roman. 

- Nemaivăzut! Ca și bărbatu-meu... 

- Are un roman în lucru?... 

- Nu-i al lui! E-al lu' finu Colarete, că i-a betegit o aripă, și- 
abia l-a luat în primire de la Brașov... Lucrează și Durică, ăsta-i 
bărbatu-meu, să-i dea o mînă de ajutor... Că-i hurdubaie mare, 
de șapte tone... 

- Roman-Diesel? 

- Tomnai cum ziseși! 

- Păi eu scriu romane de citit, nu de cărat mărfuri... Și caut 
liniștea, așa cum caut pîinea cea de toate zilele... 

- Piine se mai găsește, tovarășu, dar liniște, aici la noi, ioc! 
De unde, tovarășu? Vaca trage să moară. l-a oprit cineva 
laptele, prin farmece. Rage cît îi ziulica de lungă, iar noi ţipăm și 
mai dihai. De necaz, Durică bea numai trăscău în lipsă de lapte. 
Asta-i liniște? Greu blestem s-a abătut asupra noastră, tovarășul! 
De trei zile încoace, ne-a secat și apa din fîntînă... Ce să-i dau lui 
Durică de băut? Că are și el dreptate... Nici tu lapte, nici tu apă! 

Și totuși, prea-i frumos cătunul ăsta, Colţiilupchii, ca să 
cedez atît de rapid. 

Casa înaintea căreia am ajuns acum întrece orice 
închipuire. Înconjurată de-o livadă uriașă, umbroasă, izolată, mi 
se pare locul ideal pentru scrierea romanului meu. 

Stăpînii gospodăriei, - el 1,60 m, ea 1,87 m, pe puţin - mă 
examinează curioși, cîntărindu-mă vizibil din priviri, ascultînd 
dezideratele unui scriitor aflat în dificultate. Bărbatul ia primul 
cuvintul, chit că-i mărunţel de tot: 

- Dacă judecăm după înfăţoșarea dumitale, trebuie să fii 
mare scriitor! Baţi suta de kile, nu? Ne pare bine că-ţi place casa 
noastră, dar, cum să-ţi spunem matale, avem atitea necazuri pe 
capul nostru, că nu ne dă inima ghies să ne mai luăm o belea pe 


cap. Merele putregăiesc în pom, de parcă le-a afurisit cineva. 
Ne-au murit și două oi. Dimineaţa erau nevătămate, iar spre 
seară, ieri, s-au întoiegit din senin. Le-au fermecat dușmanii.... 
Găinile ouă pe sponci, și numai ouă gata clocite. Put de te 
trăznește!... Ce se întîmplă cu noi, domnule scriitor?... Umblă 
vorba că ne-a blestemat Naiba!... Dracu mai știe... Și nu ne vine 
să credem... Că ne-a făcut și bine... La urma urmei, i-am dat și-o 
mulţime de bani... 

Începe să amurgească. Aș mai avea de întrebat pe la vreo 
cincizeci de case. Dar nu mai pot. Sînt obosit ca un cal de 
povară. 

Oarecum întremat (10%) după o mică haltă de ajustare, 
demarez iarăși în căutarea unei gazde. Dar nimeni nu se oferă. 
Unii localnici se vaietă că le-au secat fintînile. Alţii că-i bîntuie 
strigoii și moroii. Întreg satul pare a fi pradă farmecelor și 
blestemelor. E clar că nu-i ceva în regulă! Pentru că nu mai 
există articolele respective de multă vreme... 

Și, înclinația mea, niciodată dezminţită, de-a investiga 
permanent, așa cum se cuvine să procedeze orice detectiv care 
se autorespectă, mă îndeamnă, din ce în ce mai insistent, să 
rămîn pe locurile astea. 

Neapărat trebuie să aflu ce se întîmplă în Colţiilupchii! 

Deocamdată trebuie să investighez în privinţa unui culcuș 
pentru noapte. Seara se apropie cu pași repezi, venind dinspre 
munte. 

Cînd mă înapoiez din ograda ultimilor cetăţeni interogaţi, 
bineînţeles cu un răspuns negativ, motorul “Bombiţei” refuză să 
pornească. Verific bujiile. În regulă. Verific curentul. Mă 
curentez. Deci este. În schimb, nu-i capacul de la Delco. ÎI 
găsesc pe filtrul de aer. Remediez urgent. Adică îl montez la 
locul său normal. Și, fără să mai stea pe gînduri, motorul 
pornește. La sfert! Cine mi-a umblat la motor? Încă o enigmă... 

În vreme ce-mi astîmpăr nervii cu-o cană de cafea fierbinte, 
servită din termos, remarc la cîteva sute de metri o construcţie 
bizară. Cred că-i o moară de apă, întocmită din biîrne, așa cum 
se obișnuia în vechime. Și totuși suficient de prezentabilă. 
Degajă un farmec neobișnuit, o poezie stranie care-mi 
determină cordul să ticăie alandala. Oare Zola nu lucrase, și el, 
într-o moară? Zola, sau Daudet, că nu mai ţin bine minte. Dar n- 


are importanţă. Amîndoi au fost scriitori, ca și mine. Îndeajuns 
de valabili! 

După ce proptesc zdravăn “Bombiţa”, nu numai cu frina de 
mînă, ci și cu un bolovan cules de pe marginea șoselei, 
accelerez grăbit și pedestru în direcţia morii. 

Străbat livada care înconjoară ciudata construcţie. Parfumul 
finului proaspăt cosit mă îmbată, făcîndu-mă să depistez 
serioase deteriorări în sistemul meu neuro-afectiv. 

Dar moara părăsită m-a cucerit. Cuprins de-o inexplicabilă 
și dulce febră, dau ocol înjghebării. De-aproape, moara se 
dovedește mult mai impresionantă. Și, ca o culme, spatele morii 
e prevăzut cu-o tindă, în dosul căreia bănuiesc și-o odaie de 
locuit. 

Bîrnele sînt învechite și înnegrite de vreme. Pe ici pe colo 
mai atîrnă o scîndură, cîte-o ţambră desprinsă din cuie. După ce 
urc pe podeaua tindei, sub care curge un piîriu mititel, mă 
conving de soliditatea ei. Dacă suportă personalitatea 
subsemnatului, înseamnă că-i e dat să mai dăinuie mult timp. 
Privesc apele girlei. Limpezi și albastre ca perlanul. Susură 
încîntător, răsplătindu-mă pentru toate dezamăgirile îndurate în 
cursul zilei. 

Priveliștea ce se prezintă ochilor, văzută din tindă, e de 
basm. Aici mi-aş dori să-mbătrinesc și să mor. Cît mai tîrziu, 
desigur. 

Pînă atunci pornesc în goană spre “Bombiţă”. Trebuie să 
aflu neapărat a cui e moara. Poate-l conving pe proprietar să mi- 
o închirieze. 

La prima casă întîlnită în drum, primesc și adresa acestuia. 

- Mergeţi la Naiba! 

Surprins de manifestarea cetățeanului, destul de 
nepoliticoasă, cer un supliment de informații: 

- Cu ce te-am supărat, bădie, de mă trimeți la Naiba? Sînt 
împotriva practicilor mistice, ateu convins, și nu țin să intru în 
relaţii directe cu reprezentanţii iadului. Hai să ne lăsăm de 
glume! Te-am rugat, să-mi spui cine-i stăpînul morii... 

- Păi v-am spus! “Moara dintr-un dud” e-a lui Naiba! 

- Nu din dud, fratele meu! Mă interesează moara părăsită, 
de la marginea cătunului, aia din livadă!... 


Nenea nu se dă bătut. Văzind că-s cam greu de cap, cel 
puţin așa își închipuie dînsul, neștiind cu cine are de-a face, mă 
prelucrează în continuare: 

- E părăsită de cînd a cumpărat-o Naiba, acum vreo 
cincisprezece ani, dacă nu și mai mult. Noi așa îi spuneam, 
“moara dintr-un dud”, fiindc-a fost înjghebată numai din birne 
de dud. De ce Dumnezeu o fi cumpărat-o Naiba, asta numai 
Dumnezeu o știe! De-atunci moara nu mai lucrează, și ne 
ducem să măcinăm la Cuţele sau la Galiţa. 

După cum mă lămurește binevoitorul autohton, domnul 
Naiba, că așa-l cheamă, locuiește tocmai la dracu-n praznic, la 
cealaltă hotarniţă a cătunului. În vreme ce poluăm atmosfera cu 
cîte un Snagov (oferit de subsemnatul) capăt toate detaliile 
necesare, pentru a răzbi la domiciliul respectivului. 

- Dumnezeu să te aibă în pază, bădie, că eu mă duc la 
Naiba! 

Încîntat de jocul de cuvinte, comis cu-atita inteligenţă, 
demarez ca un autentic Emerson Fittipaldi, fără să mai iau 
seama la zîmbetul plin de viclenie și încîntare al “bădiei”, și încă 
susținut de-o dantură aurită orbitoare. 

Abia după ce mă detașez (distanțat) de cetăţeanul cu 
pricina, începe să mă malaxeze acut un gînd chinuitor: de ce 
rinjise nenea ăla, cu atîta subtext? Și de ce-or fi avînd dinţi de 
aur localnicii de-aici? intrucit prea se acumulează enigmele, 
amin rezolvarea pentru runda următoare. 

Întunericul mă învăluie. Farurile spintecă bezna, tăind în ea 
ca-n smoală topită. Ceaţa nopţii răsare din asfalt, întinzînd 
deasupra șleaului, pînă la o altitudine de maximum 2 metri, un 
strat gros și unsuros de neguri picloase. 

Pe măsură ce înaintez în direcţia indicată de rînjitorul 
binevoitor, sînt nevoit să constat consistenţa din ce în ce mai 
vîrtoasă a ceţii. Acuma seamănă c-un ocean de lapte bătut. 

Motorul “Bombiţei” toarce liniștit, iar eu devin tot mai 
neliniștit. Într-un perfect contratimp. 

O luminiţă roșie îmi violentează retina. Nu-i o altă mașină, 
în fața mea, cum crezusem la început. E becul de avertizare, de 
pe tabloul de bord. Mă anunţă că se termină benzina. Totuși, 
mai am pentru vreo zece, cincisprezece kilometri. 

Laptele ceţii se transformă în iaurt. 


Musai să cobor din mașină. Trebuie să întreprind o 
recunoaștere de noapte, căci am ajuns la gradul de vizibilitate 
zero. Să văd unde duce șoseaua. 

N-apuc să pășesc nici doi metri, că mă fixează locului un 
zgomot binecunoscut. Aduce a gilgiit. Slavă Domnului, nu-i ceea 
ce bănuisem. Dar, sub botul “Bombiţei”, spumegă apele 
torentului, ca detergentii într-o mașină de spălat “Alba-Lux 3”. 
Același de azi după-amiază, cînd intrasem în Colţiilupchii. 

Pentru a evita încă o baie, dar și nocturnă, decid că-i cazul 
să mii peste noapte în mașină. Chiar la malul torentului. Apă 
am, ceva alimente se mai găsesc. 

Deci purced la operaţiile de instalare pentru un somn adînc 
și dulce. 

Mîncat bine, băut bine, e momentul să trec la etapa 
următoare, adică “dormit bine”. Pled am, puișor de pernă 
așijderea, așa că mă organizez pe plan local, în condiţiile date. 
Pe bancheta din spate. 

Din lipsă de spaţiu vital suficient, sînt nevoit să-mi vîr 
picioarele pe unde pot. Unul între cele două scaune din faţă, iar 
celălaltul sub mine. 

Apa îmi susură pe sub ferestrele “Bombiţei”, iar eu visez că 
dorm în tinda morii. Cel puţin așa presupun, căci prea-i frig. Dar 
nu mai contează, totul e s-ajung la Naiba, cu bine, să-nchiriez, 
“moara dintr-un dud”. C-altminteri nu cred să mai isprăvesc 
vreodată romanul atît de mult dorit... 

10) VEHICUL ANTIAUTOSANITAR, 

CU CLAXON PE DOUĂ TONURI 

Imi biziie la urechi un bondar insolent. Cu intermitențe. Nu-i 
bondar. Ci claxon. Strident, pe două tonuri, infatuat de parcă s- 
ar afla montat pe un “Jaguar”. 

Spre uimirea mea, care mă trezesc înspăimîntat crezînd c- 
am blocat șoseaua cu “Bombiţa”, claxonul aparţine unui măgar. 
Măgar autentic. Nu măgar la volan. 

Ce-i drept, există și-un element uman. Dar acesta stă de-a 
călare pe dobitocul care nu-ncetează să mă claxoneze, cerînd 
insistent eliberarea trecerii. 

Cobor surescitat din “Bombiţă”, gata să mă lovesc de 
ţeasta animalului. Îl somez pe proprietarul vehiculului cavalin 
(sperînd ca dobitocul de sub el să aparţină acestei familii): 


- Ce te-a apucat, măi băiete, de-mi ragi la cap cu măgarul 
ăsta? Nu ţi-e bine, să mă trezești tocmai cînd mi-e somnul mai 
dulce? N-ai destul loc pe șosea? 

Flăcăul se amuză în continuare. Nu mă “tratează”, cu nici 
un răspuns. 

Mă uit la el înciudat, vrînd să-l intimidez. Îmbrăcat în niște 
blugi strîmţi și soioși, roși zdravăn la genunchi, prevăzuţi cu 
ţintele și etichetele de rigoare, băieţandrul și-a lăsat și plete 
moderne, pleoștite peste urechi, camuflîindu-și obloanele cu o 
pereche de ochelari de soare enormi, cît niște străchini din 
ceramică neagră. Peste cămașa de culoarea bananelor 
răscoapte, poartă o bundiţă folclorică din piele de miel (întoarsă 
pe dos) și înflorată cu tot felul de cusături. Pe umăr și-a petrecut 
o curea, de care atîrnă un soi de traistă. Trebuie să fie destul de 
grea, deoarece stă umflată ca un ţifoi. 

Măgădanul, căci pare suficient de lungan, continuă să mă 
privească zimbăreţ, fără să-mi răspundă, iar vehiculul continuă 
să ragă claxonînd, fără speranţe de oprire. Pe două tonuri. 

Scos din sărite, comit greșeala să mă iau la întrecere cu el, 
izbutind niște răcnete cu (cel puţin) două octave mai sus: 

- Ascultă, băiete! Nu ţi-e rușine? Dă-te jos de pe măgar! N- 
ai pic de respect față de-un om ceva mai în vîrstă? Manifestă 
puţin respect, c-altminteri te-nvăț eu ce-i politeţea... 

Bulevardistul de le Colţiilupchii coboară de pe spinarea 
unicului său măgar putere, își aranjează cochet pletele, după 
care mă apostrofează: 

- Care ţi-e politeţea, firișor de păpădie? Să baţi o femeie? 
Să nu te-ncumeţi cumva, că te pocesc, grasule! Am făcut și 
karate la viaţa mea, așa să știi! 

Nu mai e nevoie să mă pocească. Am rămas cu gura 
căscată, dar și strimbă. Băieţandrul e chiar fată. 

li demonstrez imediat ce-nseamnă educaţie: 

- Vă rog să mă scuzaţi, am fost victima unei confuzii! Am 
bănuit că sînteţi vreun hippy, un pletos din ăia, pe plan local. Mă 
numesc Al Conan Doi... Romancier... 

- N-am auzit, n-am citit, nu cunosc, dar accept scuzele! E 
bine? Sînt doctorita Emilia Manzur. Pentru prieteni Milica. 
Medicul circumscripţiei sanitare Colţiilupchii... 

- Medic fără mașină? 


- Uite că mai există! N-am decit cinci cătune de vizitat și, 
întrucît nu mi-a sosit încă “Pegasul” comandat, mă deplasez cu 
măgarul pus la dispoziţie de-un grup de cetăţeni cordiali, adică 
inimoși. Bine c-a văzut nea Dobre ficăţelul, fiindcă nu știu ce se 
mai putea întîmpla. 

- Care ficăţțel? Doamnă doctor, suferi de insolaţie? 

- În primul rînd mi-s domnișoară, în al doilea rînd să-mi zici 
Milico, iar în al treilea rînd ficăţelul, dar să nu te superi, e 
denumirea pe oare-o dăm noi, ruralii, “Fiat”-ului 600... 

- Merci! Şi unde-i “nea Dobre”? 

- Aici! Vehiculul meu antiautosanitar... măgăreaţa care 
vede tot, aude tot, merge peste tot și-i claxonează pe 
automobiliștii contravenienţi la circulaţia rutieră... 

- Coană Milico, înţeleg să-l cheme Dobre, dar de ce și 
“nea”? 

- Fiindcă sîntem un fel de cumetri! Stăpînă-sa mi-i fină... 
Dar ce se-ntîmplă cu matale, maestre? Am impresia că te 
supără ceva. 

- Halal să-ţi fie, coană Milico, ești doctor mare! Cum de-ai 
sesizat? Pentru că mă supără... groaznic... 

- Inima? 

- Da! Mi-e foame. Te-am auzit pomenind de ficăţel, și mi s-a 
făcut o foame cumplită, chit că ţi-ai ris de “Bombiţa” mea... 

Milica Manzur pornește să chicotească abundent, uitîndu-se 
pe rînd, cînd la mine, cînd la “Fiat”. 

- Nu văd ce-i de ris! Eşti medic și știi ce-i aia criză 
hipoglicemică. N-am mîncat de ieri seară. 

- Păi mănîncă, omule, nu mai sta. 

- Sărut mina, doctoriţo, ce mai, ești medic de excepţie. 
Primul care mă îndeamnă să mănînc și nu să ţin regim. Te rog, 
nu cumva să mă refuzi... ești invitata mea la un mic breakfast, 
la botul măgarului... 

- Eu? Nici nu mă gindesc. Mănînc oriunde, orice și oricît. Am 
să contribui însă, atit cît îmi permit modestele mele mijloace din 
desagă. 

Sîntem la a doua ceașcă de cafea. Tolăniţi pe malul pirîului, 
pălăvrăgim despre dificultăţile scriitorilor aflaţi în criză de 
creaţie. 

Doctoriţa mi se pare extrem de băieţoasă, deși e-o perlă de 
fată. Liberă la gură, stenică și pozitivă, spune lucrurilor pe 


nume. Chiar și-n privinţa gustării de dimineaţă, și-a permis să 
afirme că-i mai mult un mini-microdejun, extrem de improvizat. 

Pe scurt, pentru stabilirea adevărului, ne-am rezumat la 
200 grame costiţă afumată (de la mine), cîte trei ouă virtoase 
(de la doctoriţă), ceapă verde, usturoi așijderea, tot verde, 
telemea de oaie naturală (Colţiilupchii), ridichi, urdă dulce, iar 
ca băutură, apă destul de potabilă, din piriul ce ne era la 
îndemînă. Niţel cam nisipoasă. Însă un nisip fin, suportabil, mult 
mai plăcut decit cloramina din cișmelele Bucureștiului. Și, la 
urma urmei, apa trece, pietrele rămîn. Unora la ficat, altora la 
rinichi. Depinde de gust. 

Deși îi zic doctoriţei pe nume, de parcă ne-am cunoaște de- 
o viaţă, ea continuă să-mi spună “maestre”. Faptul mă miîngiie 
nespus. 

Motiv care mă determină să procedez la interogarea Milicăi. 

- la zi, dragă doctoriţo, ce-i cu chestiile astea, pe care mi le 
povestesc băștinașii? Sînteţi chiar un sat vrăjit, blestemat? 

- Hai să fim serioşi, maestre Conan, că-ţi mai zici și Doi, - 
mă prelucrează Milica Manzur, - cine ţi-a mai băgat în cap și 
bazaconiile cu vacile care-și pierd laptele, cu fîntînile secate, cu 
oile decedate subit? 

- Pacienţii matale, coană Milico! 

Doctoriţa zimbește pe sub mustață - și zău că n-are așa 
ceva, - după care pornește să chicotească: 

- He, he, he, dragul meu scriitor și detectiv. Ai luat o plasă 
de zile mari. Nu ţi-a trecut nici o clipă prin cap că ești victima 
unei înscenări? Pe plan local, așa cum îţi place dumitale să zici. 
Ai văzut personal vreo fîntînă secată? 

- Că nu era să mă bag în fintînile oamenilor... 

- Da ce, încăpeai? Hai să nu ne facem iluzii... Cineva nu 
vrea să fii oaspetele satului. Atunci, prin telefonul rural, din om 
în om, a transmis dispoziţiile necesare. Scriitorii-s curioși, își vîră 
nasul pretutindeni, scormonesc pe unde nu trebuie și, bașca, își 
mai bat și gura. De ce să ne tulbure străinii obiceiurile? Sînt 
profund interesate anumite persoane să n-avem parte de 
scriitori printre noi. 

- Dar cum s-a aflat de faptul că-s scriitor? 

- Tot prin telefonul nostru. Crezi c-a înghiţit cineva povestea 
c-ai venit să scrii un roman? Dacă-i așa, de ce tocmai la 
Colţiilupchii? Aveţi casă de creaţie la Sinaia-Cumpătu... 


Revin la problema locală: 

- Şi cine-i creierul? Cine-i “cerebelul” care se consideră 
inoportunat de stabilirea mea temporară aici? 

- Naiba! - îmi declară doctorița nespus de calmă. 

- Coană Milico, să fim serioși! Nu-mi arde de glume... 

- Nici mie, maestre Conan Doi! 

- Care Naiba? Naiba Naiba? 

- Maestre, mă dezamăgești. Arăt eu atit de toantă? Numai 
cretinii își închipuie că există diavoli. E vorba de Gulliver Naiba! 

- Proprietarul morii? 

- Exact și întocmai! Vezi că știi, dragă maestre! 

- la mai spune o dată, coană Milico, parcă nu-mi vine să 
cred. Cum îl cheamă? 

- Gulliver Naiba! 

- Gulliver? Formidabil! 

Doctoriţa mai temperează din entuziasmul meu folcloric: 

- Nu te grăbi, maestre. Încă n-ai aflat totul despre Naiba! 

Buimăcit de ipoteza, destul de verosimilă, emisă de Milica 
Manzur, precum și de bizarul nume al cetăţeanului, aprind rapid 
și năuc un “Snagov”, trăgind ca un disperat. N-are pic de tiraj. 
Normal. Dădusem foc filtrului. Fiind din material plastic, 
obstruează canalele prevăzute pentru circulaţia cancerului din 
fum. Arunc ţigara supărat. 

Pînă să-și termine doctorița povestea, recitindu-mi întreg 
dosarul de cadre al lui Gulliver Naiba, reușesc și eu să-i termin, 
pînă la fund, desaga cu merinde. 

Acum sorbim iarăși din cafelele furnizate de miraculosul 
meu termos. Eu mă strădui să recapitulez și să ordonez datele 
aflate, iar Milica Manzur mă privește cointeresată, curioasă să 
vadă cum funcţionează creierul unui scriitor. Nu știu ce-o fi 
observînd doctoriţa, însă computerul meu personal lucrează 
(după părerea mea) mai mult decit satisfăcător, dacă nu chiar 
excelent. 

În primul rînd, pentru că nu-i numai un cerebel de creator, 
ci și masa de celule cenușii a unui detectiv înnăscut, deosebit de 
înzestrat “vizavi” de problemele, atit de spinoase, ale 
psihologiei contemporanilor mei. 

Datele comunicate de doctoriţță sunt, pur și simplu, 
fantastice. 


Gulliver Naiba debarcase la Colțiilupchii prin 1949. Fără să 
se știe precis de unde, cine fusese și cine era. Incă de-atunci 
arăta destul de verde la trup, deși lansase zvonul că-i trecut de 
65 de ani. Dar, conform certificatului eliberat verbal de Milica, 
nici acum nu-i dădeai mai mult. Naiba refuza să-mbătrinească, 
prin cine știe ce contract încheiat cu tizul său. 

Intr-un timp record, se impusese ca potcovarul cel mai 
dibaci din regiune. Pe lîngă potcovărie, Gulliver înființase în 
același spaţiu și-un mic atelier de reparaţii universale: biciclete, 
atelaje agricole, vermorele și pompe carosabile de stropit pomii, 
motorete și motociclete, aparate de radio și, în ultima vreme, 
chiar și televizoare. 

Neavînd concurenţă, își ridicase o casă, cumpărase “moara 
dintr-un dud”, plus grădina și livada adiacentă. Lucra în 
permanenţă, cu excepţia zilelor de vineri. 

Aici simt nevoia să solicit un supliment de informaţii: 

- De ce tocmai vinerile, coană Milico? De ce să nu lucreze 
vinerile, cînd e știut că duminica-i ziua noastră de odihnă? 

- Asta se-ntreabă și satul. Dar mie mi-i clar. Domnul Gulliver 
Naiba, după părerea mea, se ocupă cu ocultismul. Mai pe 
ascuns, mai pe faţă, el e vraciul și vrăjitorul local. Face și 
desface farmece, ghicește. Lumea vine la el ca la circ. Cred că 
realizează mai mulţi bani cu chestiile astea, decît cu potcovitul... 

- Stai oleacă, doctoriţo! Una-i ocultismul, și alta-i vrăjitoria. 

- Și crezi că domnul Gulliver Naiba nu cunoaște diferența? 
Să-i vezi biblioteca de specialitate, te crucești! Una citește, și- 
alta practică. Cînd îi doare capul, sătenii se duc la Naiba, să le 
descînte. 

- Și le trece? 

- De unde! Vin apoi la mine, după “nasturi”. 

- Deci, ce mai calea-valea, nu-ţi face concurenţă... 

- Nene maestrule, e-o rușine, ca astăzi, în secolul cosmic, 
să crezi în descîntecele unui mag decrepit, în pragul 
sclerozării... Poate greșesc, dar Gulliver Naiba e-un om plăcut, 
tocmai datorită cretinismului care începe să-l macine, odată cu 
înaintarea în virsta pe care se încăpăţinează să nu și-o 
mărturisească. Am oarecari relaţii cu el, îl supraveghez de la 
distanţă, fiindu-mi simpatic cu procedurile sale de arierat mintal 
pe cale de senilizare. 

Cad citeva clipe pe ginduri, apoi îi spun Milicăi: 


- Dar dacă-i vorba de-un caz rar, de vreun fenomen 
parapsihic? 

Milica izbucnește în ris: 

- Gulliver Naiba fenomen parapsihic? Marele mag, 
descoperitor de vaci rătăcite și găini furate? Care s-a ţicnit la 
bătrîneţe, de prea multe cărți ocultiste citite... 

- Ştii ce nu-nţeleg eu, coană Milico? - insist s-o interoghez 
pe doctoriță. - Ce-ai cu el? De ce nu-l suferi, de vreme ce ţi-i 
simpatic?  Arierat, ramolit văd că-l diagnostichezi. Atunci 
înseamnă că nu prezintă vreun pericol real. 

- Maestre Conan, - se enervează doctoriţa, - n-aş zice că 
mi-i frică de Naiba, adică de Gulliver. Mai curînd mă neliniștește. 
Insă nu-mi suride deloc faptul că reușește să cîştige atît de ușor 
încrederea sătenilor. Totodată, manevrele lui manifestă multă 
viclenie. Urmărește ceva, ceva ascuns. Faptul că nu dau de 
rostul purtărilor lui, asta mă tulbură, mă îndeamnă să-l vizitez. 
Mai mult pentru a fi la curent cu intenţiile sale. Cînd ne întîlnim, 
stăm îndelung la palavre. Mă aiurește cu poveștile lui, de altfel 
amuzante. Imi repugnă însă procedurile sale “vrăjitorești”. Nu 
numai că sînt o înșelătorie, dar le practică din lăcomie de bani... 

- O fi și ăsta un soi de hobby! - avansez eu o ipoteză, 
absolut cretină. 

- Hobby, hobby, dar de ce-l deranjează instalarea unui 
scriitor la Colţiilupchii? De ce nu te primește nimeni în gazdă? 
Vezi, iubite maestre, aici e-aici! Înseamnă că se teme de ceva, 
că se ascunde. Aș da mult să aflu despre ce-i vorba, zău, 
meștere Conan... 

A sosit momentul să pomenesc despre calităţile mele 
detectivistice: 

- Coană Milico, de azi înainte totul a-ncăput pe miini bune. 
Am să mă ocup personal de “enigma Gulliver Naiba”. Nu 
degeaba îmi spun colegii “detectivul Conan Doi”! Sînt curios 
cum o să reacționeze Naiba, zis și Gulliver, cînd am să-l rog să- 
mi închirieze “moara dintr-un dud”. 

Milica Manzur, fără să manifeste simptome vizibile de 
entuziasm, își aprinde placidă un “Snagov” (din pachetul meu) 
după care declară: 

- Îndoi-m-aș, dolofanule! 


- Regret, coană Milico, dar te pripești! - îmi ies eu din 
resorturi. - Și-apoi, să știi, eu nu-s gras, ci glandular. Hipofizar, 
dacă-i să vorbim endocrinologic... 

Doctoriţa mă examinează amuzată, apoi îmi zimbește: 

- Același diagnostic ţi-l pusesem și eu, dragă maestre. lar 
dacă ţi-am zis “dolofanule”, asta-i o dovadă de extremă 
simpatie. Pentru că-mi sînt dragi supraponderalii... 

- Nu ţine, doctoriţo! De ce tocmai supraponderalii? 

- Din pricina contrastului cu slăbiciunea mea. De-aia n-am 
să mă mărit, pentru că nu găsesc, și nici nu cred să existe, un 
gras corespunzător. 

- Cu mine să nu-ţi faci planuri, coană Milico. Sînt de trei 
decenii în cîmpul conjugal... 

Doctoriţa, femeie și gospodină, spală ceștile la giîrlă, le 
șterge cu niște ziare, după care mă privește numai zimbete: 

- Nene Conane, dragule, să te vedem dacă-ţi reușește 
figura cu “moara dintr-un dud”. Sînt și eu curioasă. Pînă atunci, 
te las cu bine, pa și la re! Treburile mă solicită, meleagurile sînt 
greu de parcurs, indiferent dacă “nea Dobre” consimte sau nu la 
patimile mele. 

Pînă să-mi adun boarfele și catrafusele, pînă să dispară 
doctorita cea năzdrăvană, soarele s-a căţărat vîrtos pe cer, 
escaladindu-l pe jumătate. Ceasul mi-a stat de mult. La 9 şi-un 
sfert. 

“Bombiţa” pornește tot la sfert. Adică motorul. Deoarece 
vehiculul se încăpăţinează să nu miște din loc. 

Altă enigmă. Ce naiba o mai fi și cu penele astea ale 
“Bombiţei”? O stare de neliniște își face loc prin sistemul meu 
nervos. Formidabil. Unde-mi sînt minţile? Răspunsul e unul 
singur. La Naiba. La Gulliver Naiba. Voi fi sau nu voi fi chiriașul 
său, asta-i întrebarea! Care mă frămiîntă vîrtos! 


_ Casa diavolului 

In absenţa oricăror dificultăţi notabile, - datorită și 
informaţiilor suplimentare oferite de zglobioasa Milica Manzur, - 
ajung și parchez lîngă domiciliul domnului Gulliver Naiba. 

Dezamăgire totală, cruntă, din cele mai profunde. Dacă un 
personaj atît de insolit și dotat cu toate alifiile, ca Gulliver Naiba, 
după douăzeci de ani de muncă îndirjită (dar și lucrativă), nu şi- 
a putut înjgheba decît chichineaţa asta deprimantă, rezultă că 
nu-i chiar un mag de calibru impresionant, așa cum îmi 
imaginasem eu din cele relatate de doctoriţă. 

Întrucît n-am sesizat vreun indicator restrictiv, care să 
interzică claxonatul în localitatea Colţiilupchii, profit de ocazie și 
apăs cu toată convingerea, dar și animat de cele mai bune 
sentimente, pe butonul aparatului de făcut zgomot. La 
parametrii  calculaţi de firma constructoare, cu destulă 
parcimonie, behăie și el cum poate, oarecum lipsit de entuziasm 
și vigoare. Obține totuși rezultate! 

Căci, de după colţul casei, pășind alene și terifiant, se ivesc 
doi dulăi înfricoșători, două fiare infernale. Dintr-o subspecie 
canină absolut necunoscută. Taciturne, nu mă onorează nici 
măcar c-un surogat de lătrat. 

Privesc atent și concentrat la jivinele iadului. Mă apropii de 
gard. Zăvozii așijderea. Cînd sînt la un metru de poartă, disting 
o tablă de tinichea pe care stă scris: “Ciini foarte răi! Nu 
mușcă!” 

Fiarele mă privesc și ele, tot concentrat și atent. Dar și 
indiferent. Mai întreprind un pas. De probă. Perechea refuză să 
latre. Ceea ce mi se pare normal, deoarece nici eu nu-i latru. 
Reușesc, abia acum, să descifrez etichetele pe care le poartă 
agăţate de zgardă. Namila din stînga se cheamă “Satan”, iar 
cealaltă “Belphegor”. Interesant. Din ce în ce mai interesant. 

Dar cum nu-s prea fricos de felul meu, îmi iau cordul în dinţi 
și deschid încetișor (chiar foarte încetișor) portiţa. Dulăii iadului 
se trag îndărăt. Eu fac doi pași înapoi. Zăvozii dublează miza, la 
patru pași. Dar tot înapoi. Nu sesizez nici o intenţie agresivă. Și 
baletul excentric evoluează mai departe. 

Pornesc să examinez casa domnului Gulliver Naiba, - care 
refuză să manifeste vreo dorinţă de-a-și arăta faţa, - dîndu-i un 
ocol integral. 


Ciudată construcţie. Mult mai joasă decit locuinţele văzute 

la Colţiilupchii. Acuma nu mi se mai pare atît de prăpădită. Mai 
ales cînd remarc ușa de la intrare, din stejar masiv, de parcă ar 
fi poarta castelului de la Bran. lar ferestrele sînt (cel puţin) cu 
totul impresionante: mari și late cît niște vitrine de 
“supermagazin” universal, de tip “BIG”. 
g La al doilea ocol, bag seamă că mai există o ușă. Dosnică. 
Insă la fel de zdravănă, ca și cea principală. Mă intrigă însă 
faptul că nu-s prevăzute cu broaște. N-au decit obișnuitele 
clanţe, de la “Ferometal”, fabricate conform STAS 4653/67. 

Cu dulăii după mine, mai vizitez și livada din spatele 
atenanselor. Dar, ca orice diavol care se respectă, Naiba nu-i 
nicăieri. 

Deodată mă străbate un gînd înfiorător. Dacă bătrinului 
mag i s-o fi făcut cumva rău în casă? La virsta lui, nu-i exclusă 
posibilitatea unui infarct de miocard, stop cardiac sau altă 
defecţiune a sistemului vascular. Că, slavă Domnului, sînt 
destule șanse... 

Mă reped către casa absentului. Clanţa ușii de la intrare 
funcţionează satisfăcător. Pesemne că-i nouă. 

Pătrund în prima odaie, iar dulăii rămîn de gardă în faţa 
pragului. În cea mai mare goană, străbat toate încăperile. Patru 
la număr. Sper să-i mai pot fi de ajutor bătrînului Naiba, în caz 
de dificultate. 

Locuinţa-i cum nu se poate mai pustie. 

Odaia cea mare are ferestrele zăbrelite. Absolut fără noimă, 
de vreme ce casa nu posedă broaște la uși. O masă imensă, 
perfect pătrată, ocupă un spaţiu corespunzător. Disting pe 
centrul acesteia, sprijinit de o scrumieră uriașă, din ceramică 
neagră, un bilet. 

Cînd citesc în capul biletului numele meu, rămîn cu gura 
căscată. 

lau hiîrtia cu miîini tremurînde (de emotie), și pornesc să 
lecturez: 

“Domnule Conan nu m-aștepta aud de la niște cumetri că 
vrei să locuiești la moara dintrun dud nu știu ce poate să facă 
acolo un scriitor dacă ești așa ceva dar ar fi bine so încerci o zi 
două ca săţi dai seama dacăţi convine apoi vom discuta și 
condiţiile că nus amator de străinași în satul meu dacă nuţi e 
frică dute și dormi la moară o să stăm de vorbă mai pe îndelete 


mai tîrziu acum am treabă aştept oaspeţi din adîncuri la peștera 
gușteriței viziteazămi și casa în care locuiesc ai ce vedea tiam 
lăsat pe noptieră o sticlă de benedictină și un pahar guliver 
naiba”. 

Comoţionat zdravăn în urma enigmelor multiple propuse de 
lectura mesajului, apreciez că-i cazul să dau urgent ascultare 
invitaţiei domnului Gulliver. 

Depistez un flacon borţoșel pe dulăpiorul de lîngă fereastră. 
De ce i-o fi zicînd noptieră, asta-i o enigmă în plus. Peste cîteva 
secunde, un lichid verzui, uleios, umple păhărelul care vibrează 
lejer în mîna mea dreaptă. 

N-am mai gustat pînă astăzi benedictină. Probabil că asta-i, 
din moment ce domnul Naiba îi spune pe nume, ca unei vechi 
cunoștințe. Pun o picătură pe limbă. Se deplasează de parcă ar 
fi mercur, apoi lunecă rapid pe beregată. 

Cerul gurii îmi explodează. Arome bizare, necunoscu-te, îmi 
perforează nările. Incitat, torn în personalitatea mea tot 
păhărelul. O pară de foc, un autentic incendiu alertează toate 
vinele și arterele, electrocutindu-mi  reflexele. Cu toată 
greutatea mea, care nu-i de ici de colo, am senzaţia certă c-am 
devenit imponderabil. 

La un moment dat, îngheţ. Dacă mi-a oferit cine știe ce 
otravă sau elixir infernal? Aștept paralizat efectele următoare. 
Nimic! Numai că zbor... Lin și sigur! Beau și-al doilea păhărel. 
Pentru verificare. Şi dacă mă ajută la scăderea greutăţii?... 

Mă las ameţit pe un scaun. Tare. Din stejar masiv. Dar 
întrucît am devenit imponderabil, impactul dintre mine și 
scîndura dură, dar virtoasă, nu mai contează. 

Imediat, poate datorită și efectelor stimulatoare ale 
benedictinei, mi se nasc în minte o serie de întrebări. De unde- 
mi cunoaște Naiba numele? De unde știa c-am să-i intru în casă? 
Chiar or fi vizitatorii din Adîncuri, la peștera Gușteriţei? 

După ce-mi recapăt o parte din calmul meu proverbial, 
negăsind deocamdată nici un răspuns valabil la întrebările de 
mai sus, pornesc la vizitarea locuinţei. 

Inaugurez ancheta cu odaia în care găsisem straniul mesaj 
și flaconul cu extractul de plante. Cel puţin așa îmi amintesc că 
trebuie să fie benedictină, o poţiune medicinală. Încăperea-i 
cam întunecată. Ferestrele zăbrelite sînt destul de chioare în 
ciuda dimensiunilor uriașe. Găsesc rapid șalterul. Aprind lumina. 


Chioară și asta. Nu pare să aibă mai mult de 15 wați. Becul, 
bineînţeles. Mă rog, asta avem, asta folosim. 

In afara mesei imense, din centrul camerei, a scrinului pitic, 
a două scaune de stejar și-a unei măsuţe acoperite cu postav 
verde, se mai află în încăpere un bufet monumental, tot din 
stejar masiv, un bufet cu etaj, ca pe vremuri, așa cum avea și 
madam Nachtigal la Posada, cu zeci de ușiţe și ferestruici, cu 
nenumărate saltare vizibile și invizibile (mai ales). Bufetul, la ora 
actuală, e utilizat ca bibliotecă. 

Formidabil! Domnul Gulliver Naiba, în ciuda părerii pe care 
mi-o  formasem după citirea misivei, -  agramată și 
antiortografică, - posedă o mulţime de cărţi în franceză. 

Găsesc o sumedenie de lucrări despre ocultism, printre 
altele și monografia de vulgarizare a lui Julien Tondriau 
(“Ocultismul”), romanele și nuvelele lui Jean Ray, “Ceremonialul 
nocturn” al lui Thomas Owen. “Povestiri malefice” de Claude 
Seignolle. “Memoriile diavolului” de Frederic Soulie, ba chiar și 
“O mie și una fantome” a bătrînului Dumas. Cultivat și bătrînul 
Gulliver Naiba. La curent cu lucrările de... specialitate. Dacă le-o 
fi citit! 

Îmi continui examinarea în celelalte încăperi. Nimic 
senzaţional. S-ar zice! Şi numai deocamdată... 

Pentru că, în ultima odaie, cea care dă spre ușa din dos, 
descopăr o oglindă realmente impresionantă. Atit prin 
ornamentica elegantă, barocă și artistică a ramei, cit și prin 
dimensiunile ei. Depășind statura unui cetăţean bine dezvoltat, 
nu-i prinsă de perete, așa cum s-ar fi cuvenit, ci stă la vreo 50 
de centimetri de zid. Un individ ceva mai subțţirel, s-ar putea 
strecura lesne în spatele ei. 

Curios. Dacă nu chiar foarte curios. Într-o casă destul de 
amărită, cum arată pe dinafară locuinţa lui Gulliver Naiba, să dai 
peste o oglindă de certă valoare, nu-i lucru normal! 

Mă apropii. Privesc în apele întunecate ale oglinzii. 

- Drace! - îmi scapă de pe buze numele vulgar al Satanei. 

Căci oglinda refuză să-mi reflecteze imaginea. 

In schimb se scălămbăie la mine, oarecum ironic, o 
aschimodie de pe alte tărimuri. Pe cît mi-s eu de trupeș, pe-atit 
de scheletică-i arătarea. 

Mă reped în spatele oglinzii. Nimeni. 


Cercetez sticla. Neprezentind denivelări sau unduiri, apte 
să redea imagini deformate, ca oglinzile de la bilciuri, conchid că 
iarăși nu-i ceva normal. Oglinda lui Gulliver Naiba contravine 
celor mai elementare legi ale fizicii. Pe care le cunosc la 
perfecţie, de cîte ori le-am repetat la școală, pentru a nu risca 
oarece penibile corigenţe. 

innebunit, mai privesc o dată. Aschimodia a dispărut. Acum 
este înlocuită de-o altă ipostază a ei, un individ halucinant, dar 
și destul de corpolent. Privindu-l mai concentrat, sînt silit să 
deduc că-i vorba de personalitatea mea. 

Nu mai zăbovesc o clipă în odaie, ci mă înapoiez în camera 
cea mare, unde-mi uitasem butelca și paharul. Simt o nevoie 
urgentă să conversez cu benedictina. Care își face numaidecit 
efectul. Îmi revin în puteri, planînd iarăși în spaţiu. Nici cu 
poţiunea asta nu-i lucru curat. 

Pentru a mă achita de obligaţia esenţială a unui detectiv 
corect, anume de-a nu examina superficial detaliile, revin în 
odăile vizitate. 

Incăperea cea mai misterioasă, aproximativ vidată de orice 
mobilă sau ornamente spînzurate pe pereţi, mi se pare odaia din 
stinga celei în care găsisem biletul. Domnește înăuntru o 
atmosferă apăsătoare. După citeva clipe, de profundă analiză, 
mi-o explic. Odaia nu posedă nici o fereastră. Și totuși e 
luminată suficient. Dar nu arde nici un bec! Cum se face că 
încăperea plutește într-o lumină fantomatică, pilpiitoare, ca un 
ecran de televizor defect, fără imagine? Și-aici, ceva nu-i în 
regulă! 

Deconcertat, dar și năucit de cele văzute, ies din casă. Fără 
să las din mînă scrisoarea domnului Gulliver Naiba. 

Ajuns în bătătură, mai citesc o dată rîndurile celui plecat la 
peștera Gușteriţei. Şi încă la o întîlnire cu personalităţi sosite din 
Adiîncuri. 

Ce părere o fi avind despre mine domnul Naiba? Mai ales 
cînd îmi propune, negru pe alb: “...dar ar fi bine so încerci o zi 
sau două ca săți dai seama dacăţi convine... dacă nuţi e frică 
dute și dormi, la moară...” 

Să-mi fie frică? Mie? De cine și ce? 

Îmi iau un călduros rămas bun de la “Satan” și “Belphegor”, 
dar prin semne și încă de la distanţă, după care urc precipitat în 
“Bombiţă”. 


Vîr cheia în contact. Motorul, tot precipitat, nu pornește! 
Nici la sfert, nici la jumătate, nici la trei sferturi. Nu pornește 
deloc. 

După căutări istovitoare, care au durat mai bine de un sfert 
de ceas, reușesc să depistez defecţiunea. Dar nu numai 
defecţiunea, ci și o sticlă de benedictină. Pe bancheta din spate. 
Sticla. lar defecţiunea la curent, pe care mi-l întrerupsese 
cineva. Operaţie pe care o putea realiza doar un mecanic 
priceput. Căci, datorită unui sistem extrem de inteligent, 
imaginat bineînţeles de mine, mi se instalase sub tabloul de 
bord un dispozitiv de eliminare a bateriei din circuit. Al naibii și 
domnul Naiba! Se cam pricepe la probleme de tehnică auto. 

Nu mai gindesc la tulburătoarele evenimente ale zilei, ci 
demarez în ralantiu spre moară. 

Și totuși mă frămîntă vîrtos o chestiune, oricît mi-ar fi de 
vraiște gindurile. Dacă Gulliver Naiba a descoperit heblul de 
întrerupere a curentului, cum a procedat de mi-a deschis 
mașina? Cheia portierei se afla la mine!... 

Incă o enigmă. Că parcă n-ajungeau enigmele anterioare! 


Inoportune apariţii nocturne! 

Cam într-un ceas (plus ceva mărunțţiș) izbutesc s-ajung la 
“moara dintr-un dud”. Nu-i chiar o performanţă, pentru un Fiat 
600. 

Nu știu ce Dumnezeu o fi avînd “Bombiţa”, dar simt că-mi 
triturează nervii, de parcă i-ar pisa într-un mojar. 

Am fost silit să opresc din două în două minute. Minimum. E 
drept însă că și cu benzina sînt pe sfirșite. Mereu pene. De tot 
felul. De motor, de curent, de cauciuc și chiar de... găină. Că era 
cît pe ce să calc și-o orătanie domestică (dar scăpată pe ulița 
civică). 

Miine, după o noapte odihnitoare, în care sper să dorm 
buștean, ca un dulce copil (bine dezvoltat), îi extirpez toată 
măţăraia electrică. O demolez, fir-ar să fie ea de “Bombiţă”. 
Barem să știu precis ce se-ntîimplă. După aia o montez la loc. 
Dacă voi mai putea!... 

Trag mașina chiar lîngă tindă. Oricît sînt eu de abilitat în 
arta șofatului, reușesc totuși să patinez lejer pe finul de curînd 
cosit, proptindu-mă cu masca “Bombiţei” de talpa costelivei 
construcţii. Dar fără avarii notabile. Numai bara din față a suferit 
vag, în partea dreaptă, unde pare să aibă un soi de cucui. Dar și 
acesta-i invers, prezentind o bolfă alveolară interioară. Nu-i nici 
primul, și nici ultimul. Barele celelalte arată mult mai rău. Sînt 
vreo cinci, adăpostite în garaj, unde ruginesc în pace și onor. 

Nu mă mai satur privind “moara dintr-un dud”. Liniștea ce 
mă înconjoară, - cu excepţia unor gilgiituri suspecte emise de 
radiator, - pur și simplu mă terifiază. Nu-mi vine a crede că mai 
poate exista o asemenea oază silenţioasă pe planeta noastră 
poluată de zgomot. 

Pînă să descindă amurgul, decid că-i cazul să mai dau un 
ocol morii. 

Poezia pe care o degajă în cantităţi industriale se datorează 
atit emoţiei generate de vechimea construcţiei, pesemne de 
ordinul cîtorva secole (minimum două), cît și îmbunătăţirilor 
întreprinse, - probabil de actualul proprietar, - în spiritul 
respectării stilului bătrînilor meșteri de odinioară. 

După ce pătrund în interior, constat urgent că una-i afară și 
alta-i înăuntru. 


Nu mai există nimic din ceea ce se cheamă moară. A 
dispărut orice instalație. Au dispărut și pietrele, și coșul pentru 
turnarea grăunţelor, și cîntarul, și sacii, și scafele. 

Socotind pe degetele de la mîna dreaptă, unde am cinci, 
moara posedă trei încăperi. Mari și late. 

Living-room-ul, adică “odaia mare”, în limbajul folcloriștilor 
locali, căptușit cu lemn de tei, doar rindeluit, conţine o masă, 
patru scaune, un bufet și-o laviţă, tot din lemn brut, și tot de tei, 
dar prezintă o ciudăţenie. Una singură. Și bună. Anume bufetul. 
Care ascunde un frigider cu compresor, unde s-ar putea 
adăposti și-o carcasă întreagă de bou. Din păcate, suspomenitul 
frigider nu are în păstrare decit trei sticle borțoșele. Pline cu un 
lichid binecunoscut mie. 

O cameră mai puţin încăpătoare (pesemne că-i dormitorul) 
n-are decit un pat. Dar pat, nu glumă. De patru persoane. Cel 
puţin. Dar și din stejar masiv. Numai un buldozer l-ar putea 
muta din loc. În pofida masivităţii, somiera se dovedește de-o 
supleţe și moliciune fantastice. 

Cea de-a treia încăpere trebuie considerată bucătărie. Dar 
și sufragerie de toate zilele. Depistez de la prima vista un 
aragaz cu două ochiuri tari (adică din fontă, nu din ouă), o 
butelie, o măsuţă cu mușama cow-boy (în carouri), un bufeţel 
pentru vase, plin cu străchini, blide, linguri, furculiţe, cuțite, 
linguriţe. Pretutindeni identific diverse agregate electro- 
menajere: rișniță cu motor, ibric cu ștecher, dispozitiv de prăjit 
pîine și multe alte chestii asemănătoare. 

Întrucît cineva parașutează o înserare de basm, renunţ să 
mai examinez anexele. Las pentru miine cămara, pivniţa, podul, 
magazia, garajul (fost probabil grajd) și bojdeuca pentru utilajul 
agro-alimentar. Vorba populară: “ce nu poţi face azi!...”. 

De altfel, apreciez că mi se cuvine, înainte de culcare, și-o 
mică gustare. Recomandarea dieteticienilor, cu suprimarea 
cinei, o fi ea sănătoasă, dar la ei acasă. Nu în condiţiile aerului 
tare de la Colţiilupchii, care modifică metabolismul. 

Acum, după ce am experimentat cu brio modestele mele 
aptitudini culinare, trebuie să mărturisesc sincer, cu mîna pe 
cord, că... aragazul a funcţionat ireproșabil, generind o 
frumoasă flacără roșie și foarte puţin fum. 


Prăjitorul de piine s-a dovedit a fi la înălţime. Pe raftul cel 
mai de sus al bufetului. L-am probat cu pesmeţi dietetici, gata 
prăjiţi din fabrică, neavînd alt produs de panificaţie la îndemînă. 

Riîșnița electrică de cafea, după ce-a manifestat unele 
ezitări mecanice, a dat rezultate din cele mai satisfăcătoare, 
emaniînd şi-un smog plăcut mirositor. Dar cafeaua pe care o 
prăjisem într-o ulcică (pînă îi sărise smalţul) deoarece cam 
trăsese niţică apă (dar curată, din torent) reușise să acopere 
aromele chimice ale izolațiilor arse (de la motorul rîșniţei). 

Ibricul (tot electric) n-a dat în foc decît o singură dată. A 
doua oară a stat cuminte. Dar nici nu s-a mai încălzit. Nici el, și 
nici cardiotonica băutură pe care intenţionasem s-o fierb cu 
preţiosul său ajutor. 

Respectind (fără  exagerări)  prescripţiile severe ale 
dieteticienilor, m-am declarat “sătul” cu anemica mea cină 
încropită din rezervele  supranormative. Ceai de plante 
medicinale, cîteva feliuțe de costiţă afumată, prăjite lejer pe 
tigăiță, doar atît cît să devină crocante, o cutie și jumătate de 
brînză topită (“pentru copii”) și cafea. Turcească, bineînţeles. 
Dar și rece. Plus două “Snagoave”, ţepene. La propriu, și la 
figurat. 

Ca să n-adorm de-a-npicioarelea, mă deplasez moleșit în 
direcția  odăii destinate  odihnei de noapte. Detestind 
somniferele, sorb din mers, trecînd pe lîngă frigider, o “tabletă” 
de benedictină. Suficient ca peste două minute să mă aflu 
cuibărit în patul aceia imens. Stau și-ascult atent ţînţarul care- 
mi biziie pe la ureche, enervant ca un minielicopter în misiune 
de serviciu. Bine că-i numai unul. 

Dacă ar fi fost o escadrilă, n-aș mai fi auzit seria de 
zgomote stranii ce se dezlănţuiesc brusc. Tresar și mă reped 
urgent în papuci. Trag cu urechea stingă, trag cu dreapta, apoi 
cu amîndouă. Clar! Sursa de gălăgie se află la subsol. Adică în 
pivniţă. Singura parte a morii pe care n-o _ vizitasem. 
Condamnabilă și nepermisă neglijență. Și mă mai consider și 
detectiv de excepţie! 

lar zgomotele se intensifică. Umblă cineva. Fără 
menajamente pentru somnul locatarilor. 

Mă îmbrac în viteză, ca un entuziast recrut de la paza 
contra incendiilor. O ușă bubuie asurzitor. Fapt care mă 
determină să mă-ndrept tiptil în direcţia tindei. 


Afară e-o noapte de basm. Cerul incendiat de stele, 
posedînd și-o lună de 50 000 de wati, îmi îngăduie o vizibilitate 
pînă la cinci sute de metri. Dar n-am nevoie decit de cinci. Ușa 
beciului e dată la perete și, bălăbănindu-se ritmat, permite 
filtrarea luminii dinăuntru, într-o piîlpîire intermitentă. 

Fiind un individ curajos, îndelung verificat, decid să pătrund 
în beci. Prima bită găsită devine în mîna mea o armă mult mai 
eficientă decit “Smith and Wesson”-ul lui Mannix. Din două 
motive. Nici nu scoate fum și nici nu face zgomot. 

Plin de sînge rece, în ciuda zgilţiielilor ce mi-au cuprins 
hainele (pesemne din pricina vreunui curent de aer), intru în 
“vestibulul” beciului. De-aici o scară masivă de stejar coboară 
vreo patru metri spre catacombele “morii dintr-un dud”. 

Îmi iau inima-n dinţi, - slavă Domnului, am o dantură 
țeapănă și corespunzătoare, - și descind treaptă cu treaptă. 
Scara suferă demn, gemiînd jalnic. Ultima treaptă nu mai rezistă. 
Cedează, pîrîind sinistru. În plină catastrofă, mă agăţ disperat de 
perete. Dar și de șalterul luminii. Care se stinge instantaneu. Din 
beznă răsună un muget de fiară, îngrozitor, ca-n filmele cu 
fantome: 

- Aprinde, dom'le, becul, că mi se răcește compoziţia! 

Mîna îmi acţionează automat. Și se face lumină, conform 
dispoziţiei transmise de la distanţă. 

Privesc uimit încăperea. Dacă nu-i centru de colectare a 
sticlelor, atunci precis că-i vinotecă. Asta judecîind după 
flacoanele prăfuite, aliniate în nenumăratele polite de pe pereţi. 
Pe puţin o mie de recipiente. Nici n-apuc să descifrez 
enigmaticele inscripţii de pe butelii, și iarăși mă aud interpelat: 

- Lasă vinurile-n pace, că nu-i în fiece zi lăsata secolului!... 

Excitat negativ, deoarece nu binevoiește să se arate la faţă, 
îl corectez urgent pe individ: 

- Se zice lăsata secului! 

În aceeași secundă, necunoscutul dîndu-și seama că nu-s 
persoana pe care o aștepta, reacţionează absolut imprevizibil. 

O explozie înspăimiîntătoare răbufnește în străfundurile 
catacombelor. Urmează imediat un zgomot insuportabil (peste 
110 decibeli) de tingiri răsturnate, fierărie prăbușindu-se, un 
șuierat de spaimă, ca și cum ar fi scăpat aerul dintr-un 
compresor gigant, scaune rupte, dulapuri trîntite, o harababură 
de apocalips, dar și de sfîrșitul lumii. 


Peste citeva clipe un fum gălbui, urit mirositor, invadează 
odaia în care mă aflu. Nu mai văd nimic, dar nici nu mai pot 
respira. Tușesc în “forcing”, încercînd zadarnic să-mi raclez 
canalizația pulmonară. 

Pînă să-i lămuresc situația mea de cadre, necunoscutul 
trece pe lîngă mine ca o umbră, mă îmbrîncește din mers, după 
care tișnește pe scări în sus. Ușa de la intrarea pivniţii bubuie 
terifiant. Un curent de aer mă seceră brusc, după care fumul 
începe să-și reducă sensibil densitatea, escaladind pe urmele 
evadatului. 

Recuperez rapid, tușesc mai rar (dar mai adînc), și consider 
că-i timpul să-mi declanșez investigaţiile. 

Camera în care se produsese explozia și care adăpostise 
sursele de fum și curenţi de aer se află la cîţiva pași de 
vinotecă. 

Piș-pîș, și intru prudent. O gură de ventilaţie, cît un coș de 
transatlantic, absoarbe ultimele șuviţe de fum. Închid ușa. Și 
curentul (de aer) încetează imediat. 

Pornesc la cercetarea laboratorului ce mi se înfățișează 
ochilor. Căci ce altceva poate să fie, dacă nu laborator? 

Deflagraţia n-a distrus mai nimic. Totul a fost mai mult 
zgomot! Un scaun cu picioarele în sus, un dulap cu ușile 
deschise, un recipient pe dușumea, un cazan în care încă mai 
fierbe ceva, tingiri, retorte, clești, patenturi și alte unelte 
necunoscute mie. Ce-a explodat atunci? De unde-atita fum și 
gălăgie? Ce se meșterește aici? 

Un zdupăit de pași grei, deasupra capului, mă alertează 
urgent. E clar. Fugitivul cotrobăie prin “moara dintr-un dud”. Mai 
precis în bucătărie, care se află chiar deasupra mea. 

Tîşnesc imediat spre ușă. Mai înainte de-a mă extrage din 
enigmatica încăpere, privirea îmi cade asupra unui element ce- 
mi îngheaţă sîngele. Din întreg sistemul circulator. Citeva 
maxilare, prevăzute cu dinţi strălucitori, rînjesc la mine 
semnificativ. Paralizez pentru o secundă. După care încep să 
gîndesc intens. Din mers. În plină deplasare spre apartamentele 
mele. 

Acum mi-e limpede întreaga schemă. Asasinul care-a 
evadat de-aici, după ce-a ucis cîţiva indivizi, le-a extras 
măselele, cu fălci cu tot! Dar cînd m-o vedea, asasinul o să aibă 
oarece probleme... Fug și gindesc rapid, cu-o luciditate atit de 


fantastică, încît mă podidesc lacrimile de drag ce-mi sînt. Dar să 
lăsăm exagerările... 

Cînd dau buzna în bucătărie, ușa-i deschisă. Abia mă pot 
opri, frînînd brusc, în buza mesei. Care-i din lemn. Suspin adînc, 
după care îl caut pe asasin. Acesta, încă înainte de sosirea mea, 
probabil suficient de zgomotoasă, o luase la fugă. Chiar îl aud 
trîintind ușa de la dormitor. 

Cursa contra cronometru durează aproximativ un sfert de 
ceas. 

L-am alergat prin toată “moara dintr-un dud”, pînă ce n-a 
mai avut scăpare. L-am prins tot în bucătărie. Unde gifiia 
epuizat pe-un scaun, cu coatele rezemate de tăblia mesei. 

Abia ţinîndu-mi suflarea, l-am somat, recurgind la un truc 
clasic din repertoriul marilor detectivi: 

- Stai că trag! 

Asasinul mă privește surprins, gifiind în continuare. Nu-mi 
vede arma. Pe care, de altfel, nici n-o posed. Într-o pauză, 
îndrăznește să-mi vorbească: 

- Nu vezi că stau, măi tu măi? Trage odată, nu te mai ciciîi! 

E nebun. Așa cum și presupusesem de altfel. Deci asasinul 
e dement. 

- Dacă trag, mori! Vrei să mori? 

- Ba nu vreau să mor deloc. 

Deconcertat, mut trucul pe canalul doi, apelind la cealaltă 
variantă: 

- Atunci, nu mai trag! 

Să vedem, ce mai face acuma nebunul. Precis își pierde 
cumpătul, intră în derută, după care se predă. Asasinul însă, 
dement care se ia în serios, îmi face conversaţie: 

- Ba trage, dom'le! Trage odată ușa aia, că rămînem ţepeni. 
Nu simţi ce curent e pe-aici? 

Nu-i chiar nebun. Pentru că există un curent nemaipomenit. 
E și normal, cu-atitea uși și ferestre deschise. 

Inchid ușa, închid și fereastra, după care deschid 
interogatoriul: 

- Cine ești dumneata? 

- Măi tu măi, dar matale cine ești? 

- Conan Doi! 

- Și unde-i Conan Unu? 

Totuși, dacă nu-i nebun, face pe nebunul. 


- E mort! 

- L-ai ucis? 

- Nu eu. Viaţa. A murit de bătrîneţe. Dar și celebru. Cum era 
să-l omor eu pe sir Arthur Conan Doyle, cel mai mare scriitor de 
romane polițiste? 

- Păi eu te-am întrebat de Conan Unu! 

- Domnule, ești alienat? 

- Da de unde! Dentist! Dar matale? 

- Romancier! 

- Şi de ce mă sperii, măi tu măi! De ce mă faci s-alerg după 
matale, ca la cursele de cal... 

- Pardon! Eu te-am alergat... să dai socoteală de morţii 
fierți în ceaun pînă la dezintegrare... Nur mă duci pe mine, 
“dentistule”! 

- Măi tu măi, ești romancier, cum sînt eu popă ortodox! Și 
întrucît mă cheamă Naftule Pompadur, pentru prieteni Tulli, îţi 
dai seama că așa ceva nu se poate. Mai bine să dăm cărţile pe 
faţă! Altminteri te dau pe mîna miliției. Așa că alege... Ce rost 
are să-ţi tai singur cracul de sub picioare? 

Tulli Pompadur arată conform numelui său ciudat, dar și 
trăsnit. Acoperișul capului îi e pleșuv total, ca un fund de ceaun 
cromat. În compensație, și-a lăsat favoriţi bogaţi, de fox sîrmos, 
iar craniul e-mpodobit artistic, extra-modern, cu plete ce-i atîrnă 
deasupra umerilor, pornind bineînţeles de la vîrful urechilor în 
jos. Efectul e stupefiant. Ceva în genul unei sălcii plingătoare. 

În materie de înălțime, asasinul “dentist” nu depășește cu 
mult 1,55 m. Dar și-aici compensează prin artificii de modă. Pe 
sub pantalonii evazaţi exagerat, de s-ar zice că-s două fuste, 
poartă cizme cow-boy, dar cu tocuri înalte, “de damă”, tipul 
troci (pătrăţoși și cu etaj). Cămașa din bumbac flaușat, pisloasă, 
are o culoare nedefinită, oscilînd între verdele de mlaștină și 
sticla de sifon. În orice caz, distonează flagrant cu părul 
morcoviu și ochii de nuanţa distrugătoarelor flotei de război, pe 
timp improbabil. 

În vreme ce “dentistul” mă ascultă, arborînd un zîmbet 
sintetic, îi recit autobiografia mea. Pe măsură ce înaintez în 
amănunte, zimbetul dispare, transformîndu-se într-un rînjet 
verde, plin de neîncredere. 

- Și fii atent, nu-s numai scriitor, ci și detectiv. 


Rînjetul dispare. Asasinul cască ochii, gura și încearcă să 
spună ceva. Dar cuvintele se formează abia după eforturi 
susţinute: 

- Maestre, ce mai, ești tare! Dai un ban, dar stai în spate. 
Te pomenești că ești și detectiv privat! 

Am vaga senzaţie că mă ia peste picior. 

- În nici un caz privat de inteligenţă, cum par să fie unii 
asasini amatori. Dă-i drumul la referinţe, să aflăm ce-nvirți pe- 
aici... Ce-i cu maxilarele alea? Cîţi oameni ai ucis? 

“Dentistul” ezită, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Nu se 
aștepta să-l demasc atit de urgent. 

- Scumpe maestre, sînt tehnician de valoare, n-a murit 
nimeni cu protezele mele. Ce-ai văzut matale sînt monturi de 
proteze. Bătrinul Gulliver mi-a închiriat pivniţa, să-mi fac 
lucrările de laborator. lar în căzănel fierbeam un material nou, 
pentru înlocuirea cerii de luat măsură. De unde-ai mai scornit și 
chestia cu asasinatele? 

- Și explozia? Şi fumul? - îl interoghez eu strîns. 

Tulli Pompadur începe să tremure. Trupul îi e zguduit din ce 
în ce mai intens. E clar. Îl cuprinde panica. 

- Nu știu ce soi de romane oi fi scriind matale, dar habar n- 
ai de fizică. 

- Lasă-mă cu fizica! Exploziile aparţin de chimie... 

Pompadur tremură spasmodic. Chipul, îi e străbătut de 
grimase, abia se poate stăpîni. Nu-l mai ţin nervii. 

Dar izbucnește într-un hohot de ris fantastic, monstruos. 
Ride total, din întreg trupul. | se scutură de ris și mîinile, și 
picioarele, și pletele marginale. 

- Ha! Ha! N-ai înţeles că eram în pragul unei descoperiri 
epocale? Cînd ai rupt scara, tocmai dădusem de soluţie. Se vede 
însă că materialul a intrat într-o fază neașteptată, și-atunci a 
făcut fis. Un fis ceva mai tare, cu mult fum. Mi-ai distrus cariera 
și viitorul, și-acum vrei să mă scoţi și asasin... După ce mi-ai 
tulburat opera de creaţie, de invenţie în stare pură, mai ai și 
pretenţii? Mă faci să te alerg prin toată casa, să cred c-au 
năvălit tilharii, și mă scoţi tot pe mine erou de roman poliţist? 
Nu ţine, nene Conane! Mai bine erai Conan Unu, nu Doi. 

Mă intrigă ultima sintagmă a presupusului criminal: 

- De ce? 


- Pentru că ăla-i decedat! Așa mi-ai spus! Și-atunci nu mai 
aveam necazurile de-acum... 

Îl privesc oarecum surprins. Fusesem cît pe ce să comit o 
groaznică eroare detectivistică. Pompadur se uită la mine atent. 
Apoi, brusc, propune: 

- Hai să gustăm ceva! Ai vreo băuturică? 

Apreciez favorabil și chiar flatat ideea dentistului. 

- Băuturică s-ar mai găsi, scumpul meu asasin, dar de-ale 
gurii ioc! 

- Nu contează, maestre! Are băiatul... Dau o fugă pînă-n 
beci, să-mi iau desaga cu unelte și alimente... Vin imediat! 

Pînă să dispară pe ușă, strig în urma lui: 

- Lasă uneltele, adu doar alimentele... 

Ce mai tura-vura, am fost dus. Ca un dulce copil. Fiindcă 
dentistul nu mai vine. A trecut un sfert de ceas de cînd îl tot 
aștept. S-au auzit un timp niște zgomote, dar nu cred să fi fost 
produse de el. Păreau exterioare “morii dintr-un dud”. 

Analizîindu-mi critic erorile, mă condamn aspru, și pornesc 
în căutarea dentistului. Dar dacă nu-i totuși dentist, ci numai un 
biet asasin? 

îngrozit de perspectivele oferite de supoziţia mea ultimă, 
mă avînt iarăși pe scara beciului. La vale. Uit de treapta frîntă și 
iarăși mă sprijin de șalterul luminii. Care, bineînţeles, se stinge. 
În clipa cînd o aprind, în virtutea experienţei dobiîndite, un 
zbieret infernal, face să mi se zbirlească părul, în ciuda faptului 
că-l port tuns scurt (8 milimetri). 

Zbieretul capătă precizie. Disting chiar și cuvinte: 
ascunzi! De la patru te-aștept sub nucul din livadă! 

Glasul răgușit, gros și dogit zdravăn, îmi îngăduie să 
diagnostichez un excesiv consum de tutun. 

Pornesc invers, să escaladez treptele, dar în capul scării mă 
întîimpină o apariţie de “science-fiction”, dar din genul celor 
“vizionate” în filmele de groază. Joimăriţa (fantomă folclorică) e- 
n minijupă, o minijupă atît de scurtă, încît mă-ntreb dacă 
personajul nu și-a uitat cumva fusta acasă. 

Bătîndu-i lumina în ochi, joimăriţa nu mă distinge și mă 
cheamă la sentimente mai umane: 

- Hopa sus, drăguţule, să-mi dai socoteală! Cine ţi-oi fi 
închipuind că ești, mă zambilică, de mă lași să te-aștept cu ziua? 


Te crezi vreun Belmondone, Florică Piersic sau Alan Dalan? 
Agită-te, nu mai sta de lemn-Tănase, că mă enervez la sistem! 
Nu-s eu iubita ta? 

Interzis, și neavînd ce răspunde, întreprind rapid un 
examen al fantomaticei înfățișări. Pare femeie. Dar nu s-ar zice! 
Coafură nu posedă, adică-i tunsă atît de mic, încît mă paşte 
bănuiala că și-a montat pe cap o perie de aspirator. N-am văzut 
pînă azi încă o mostră a modei acesteia. E prima. Dar de 
neuitat. În loc de bluză, așa cum s-ar fi cuvenit unei persoane de 
sex (sigur) feminin, e-mbrăcată într-un cojocel cu blana pe dos, 
fără mîneci. Într-o peliculă cu eroi din comuna primitivă, ar fi 
făcut furori. Dar nu mă-ngrijorează aspectul ei de exponentă a 
matriarhatului în plină dezvoltare, ci bita pe care o sucește și 
răsucește în mîna stingă. O recunosc. E bita pe care 
intenţionasem s-o utilizez la prima acţiune de anihilare a 
intrusului din beci. 

Mă trezește la realitate glasul ei frumos dogit: 

- Mă ţii afară? Nu mă inviţi? Ori ai pe cineva înăuntru... 
Poate pe scofilcita aia de doctoriţă, ai? Atunci nu te mai deranja! 
Că vin singură! 

Cînd văd că-ncepe să descindă prima treaptă, consider că-i 
cazul să examinez cît mai adînc beciul. Bat rapid în retragere. In 
ciuda languroaselor solicitări ale femeii primitive, exprimate în 
cel mai dulce stil paleolitic: 

- Nu te grăbi, nebunaticule, acuma-s lîngă tine! 

Sînt confundat cu Tulli. Și nu-mi convine deloc. 

Pînă una alta, dau să mă refugiez în laboratorul dentistului. 

- Tulliii! Prieten drag! Așa mă primești? 

În timp ce-şi  perfecţionează  vocalizele, joimăriţa 
degringolează zgomotos pe scară. Dar nu ţine seamă de treapta 
cu pricina, și nimerește direct în rafturile vinotecii. Zuruitul 
sticlelor sparte abia reușește să acopere urletele de groază ale 
bizarei întruchipări. Apelind probabil la același întrerupător, 
accidentata stinge și lumina. Dar urletele cresc în intensitate și 
frecvenţă. 

- Salvează-mă, nefericitule! Vrei să mă-nec? 

E femeie. Sînt bărbat. Trebuie s-o salvez. Fac deci drumul 
invers. 

Bîjbii prin beznă, mai dărîm și eu un raft cu sticle, apoi o 
pescuiesc dintre cioburi și băltoacele de vin. 


Atmosfera a devenit apăsătoare. Minimum 14 grade. Nu 
Celsius, ci alcoolice. O trag de miţele cojocelului hippy. Bundiţa 
rezistă. Nu rezistă însă nervii primitivei. Mă ia în braţe, aproape 
sugrumîndu-mă, după care începe să ţipe din nou. De astă dată, 
cu o voce ieșită de la reparaţie capitală. Nu mai sună dogit, dar 
nici răgușit. 

- Tulliii! Ce-ai păţit? De ce nu te pot cuprinde? 

Leoarcă de emoție, precum și de vinul în care m-am bălăcit, 
caut în disperare șalterul. Destul de dificultuoasă operaţie, avînd 
în vedere că-s cu făptura de grumazul meu. 

- Stai blînd, cucoană! - încerc eu să-i temperez panica. N-ai 
cum să te-neci! Cel mult există șansa să te-mbeţi cui!... 

Dar individa orăcăie și mai strident: 

- Spune-mi ce se-ntimplă, că-nnebunesc! Ti s-a schimbat și 
glasul. Ce vrăji ţi-a făcut Naiba? Tulli, tu ești, sau altul? 

Pînă aprind lumina, consider că-i mai echitabil s-o lămuresc 
pe loc. 

- Altul, cucoană, altul! 

Se face lumină. La propriu, dar și la figurat. 

Reprezentanta matriarhatului îmi impulsionează o mișcare 
de respingere, mai exact un brînci românesc. Cad lejer pe cîteva 
sticle insuficient zobite, desăvirșind astfel operaţia. Dar mă 
culeg încet, de pe jos, în vreme ce-o aud pe individă explodînd: 

- Cine ești, grăsunule? 

Am impresia că devine agresivă, deci îi răspund pentru a 
evita deteriorarea în continuare a relaţiilor: 

- Al Conan Doi, scriitor, cu permisiunea dumneavoastră... 

Numele meu o lasă rece, dar și nepăsătoare. 

- Ce cauţi aici? 

- Nimic. Sînt la mine acasă, adică la gazda mea... 

- La Naiba? Și unde-i Tulli?... 

- A plecat la oaste, și n-a mai venit! Adică, pardon, după 
alimente! 

E clar că nu trezesc cine știe ce încredere, deoarece 
primitiva mă apucă de piepţii cămășii și mă scutură, de sar din 
mine numai stropi de vin superior și vechi. Așijderea se întîmplă 
și cu cojocelul ei, care-i îmbibat ca un burete. In plină abureală 
alcoolică, arătarea cere urgent explicaţii: 


- Aiurea! Nu ţine! V-aţi înhăitat amindoi, și v-aţi pus pe 
petreceri deocheate! Unde-i sfrijita? Nefericiţilor, ce-aţi făcut cu 
ea? 

Deoarece momentan sistemul  neuronic nu-mi prea 
funcționează corespunzător, zăbovesc întrucitva cu răspunsul. 
Mai ales că n-am ce să-i spun. Dar sălbatica își recuperează bita 
pierdută, ceea ce mă determină să zvicnesc într-un demaraj 
spectaculos spre scară. 

Rulînd pe-o sticlă nespartă, survolez într-o secundă treapta 
frîntă a scării, după care mă aflu (cam brusc) la jumătatea scării, 
dar într-un timp record. Insolita făptură rotește bita și-o zvîrle ca 
pe-un bumerang. Presimţind impactul, îmi plec oportun capul. Și 
totuși răsună un răcnet de durere cumplit. 

- Auuuu! Aoleu! De ce mă loviși? 

Nu-i glasul joimăriţei. Nici cel dogit, nici cel reparat. Sună 
altfel, mult mai melodios, din direcţia intrării în pivniţă, într-o 
tonalitate dureros-melancolică. Ridic privirea. 

În cîmpul meu vizual se încadrează un cap ţinut vîrtos între 
miîini. Sub cap urmează detaliile de rigoare: un git (scurt și gros, 
maximum 3 cm) trupul butucănos și îndesat, extrem de lat în 
umeri, braţe care susțin devla otînjită de bită, noduroase, cu 
mușchi enormi, ca niște parizere de la “Mistreţul”, precum și 
perechea de picioare pe care o posedă orice individ normal, însă 
anormal de bondoace și lateral deformate. Tipul pare pitoresc, 
mai ales în materie de bocete. Cînd își eliberează craniul din 
miîini, bulbuchează niște ochi exoftalmici, fioroși și verzi. Din 
capul scării, unde apăruse cu totul intempestiv, trimbiţează în si 
bemol minor: 

- Bine, măi Polina neichii, ce cătași matale cu buflea ăsta 
aici, tomite în beciul domnului Gulliver? Tăinuirăţi împreună, ai? 

Primitiva nu pare surprinsă. 

- Mă privește-n personal! Venisem după Tulli, și uite ce-am 
găsit!... 

În mai puţin de trei secunde, nici una mai mult, intrusul, 
oricît e dinsul de oacheș, virează rapid spre roșul cel mai 
stacojiu. Dacă o ţine tot așa, precis face o criză de 
hipertensiune. 

- Muică, de ce mă făcuși tu oltean? E și Tulli aici? Va să zică 
te întîlnești și cu felcerul ăla de măsele? Bravo ţie, Polina 
neichii! Ştii cît ţin la matale!... De ce mă amăriși? 


În vreme ce olteanul (declarat oficial) începe să coboare 
scara, mă retrag discret în direcţia laboratorului. “Polina 


neichii”, puţin intrigată de roșeaţa rău prevestitoare a 
bondocului, mă urmează. Intrăm urgent în laborator. Olteanul 
după noi. 


- la starăţi o ţiră, fraţii mei! Unde-i felcerul? Că nu-l văzui!... 

Întreprind şi eu aceeași mișcare de rotaţie a ochilor, ca și 
bondocul. Nici urmă de Pompadur. Are el nume de marchiză 
franţuzoaică, dar a întins-o foarte englezește. 

- la spune matale, bufleo, nu cumva fuseși singur cu Polina? 

Pronia cerească intervine. Din aspiratorul instalat deasupra 
vetrei laboratorului, în loc să iasă fum pornește să curgă praf și 
moloz. lar din mijlocul norului de colb, se detașează, stingherit 
foarte, Tulli! 

Singurul care se arată încîntat de miraculoasa ivire a 
“dentistului” sînt eu. Ceilalţi reacţionează diferențiat, în vreme 
ce se scutură de praful ce li se așterne pe păr, umeri și haine. 

- Ce făceai în burlanul ăla, dragule? -se interesează 
oarecum furioasă suspomenita Polina. - Acolo mă așteptai? 

Olteanul, cînd aude că Pompadur e înnobilat cu titlul de 
“drag”, vede roșu înaintea ochilor. Privește abraziv la Polina, 
reproșîndu-i languros, dar și mormiîntal: 

- “Dragule”? Aschimodia asta de felcer? Mie îmi spuseși că 
n-ai timp, din pricina vizitelor, iar cu el îţi dăduși întîlnire în beci 
și-n cotlonul ăla? Frumos, neică, frumos... Bun! 

Tulli Pompadur, jignit de epitetul bondocului, scutură 
nervos din plete. Alt nor de praf se împrăștie în atmosferă. Fără 
voie, sînt nevoit să strănut copios. 

- Și tu, bufleo, cine-mi ești? Ce-nvirtești pe-aici? Tot cu 
Polina? - mă interoghează olteanul insidios. 

Privesc semnificativ la dentist, apoi la femeia în toale de 
blană, așteptind din partea lor explicaţiile cerute de fiorosul 
personaj. Ambii se fac că plouă. In disperare de cauză, iau 
singur cuvintul: 

- Domnule... Nu știu cum te cheamă... 

- Leoveanu mă cheamă, bufleo, dar n-are importanţă... 
Geca Leoveanu, zis și Zbanţ! Zi, mai repede ce-avuseși de 
tăinuit cu Polina? 

- Domnule Zbanţ... 


- Nu-i bine așa, ci Geca Leoveanu-Zbanţ, că nu mîncarăm 
amîndoi dintr-o strachină, să-mi zici pe numele de reverență... 
Zbanţ îmi spun numai prietenii. Și nu văzui să fim așa ceva... 
Mai curînd dimpotrivă... 

- Mă rog! Domnule Geca Leoveanu-Zbanţ, e clar pentru 
orice cretin că-s o victimă... 

- Ce spuseși? - mă întrerupe olteanul. - Eu nu-s orice cretin, 
pentru mine abia urmează să devii victimă... Dacă nu-ți 
lămurești situaţia, și încă repede, va trebui să discutăm în 
contradictoriu... 

Profitind de  încîntătoarea perspectivă ce mi-o oferă 
olteanul, Tulli Pompadur se îndreaptă piîș-pîș spre ieșire. Cînd 
ajunge în preajma ușii îmi aruncă o privire, îmi face un gest de 
adio, dar care poate fi interpretat și ca un avertisment că 
olteanul e deranjat la cerebel, după care demarează în trombă. 

- Tulli, nu-o tuli singur, că vin și eu! - strigă alarmată Polina. 
Cu care prilej se agită și dînsa în aceeași direcţie. 

Din clipa aceasta situaţia se deteriorează grav. 

Cit e Geca Leoveanu-Zbanţ de gros și scurt, manifestă o 
agilitate ieșită din comun. Din simpla extindere a piciorului 
drept, îi pune o piedică magistrală dentistului. Acesta cade, dar 
Zbanţ îl apucă elegant de plete, și-l ridică la nivelul său. Pe 
Polina o ajunge imediat, o ia sub braţul stîng și se întoarce spre 
dentist. 

Acesta, văzîndu-l cu balotul, se deplasează rapid spre tubul 
de aerisire. Depunind eforturi incredibile, pornește să-l 
escaladeze. Nu i se mai văd decit picioarele. Apoi nimic. A 
dispărut. 

Zbanţ o eliberează pe Polina, apucă cu amîndouă mîinile 
marginea burlanului, și-ncepe să-l zguduie. Mai întîi apare un 
nor de colb, apoi cizmele de cow-boy ale lui Tulli. Dar fără 
dentist. Pompadur urmează însă peste citeva secunde. Tot într- 
un vîrtej de praf. 

- Haide, cucoană, să plecăm repede de-aici, că nu-i a bună! 
- îi sugerez eu persoanei ce-avea pretenţii asupra dentistului. 

Pînă ce olteanul îl scutură bine de praf pe Pompadur, niţel 
cam brutal, reușesc s-ajung la scară, însoţit de femeia cu blană, 
Urcăm accelerat treptele, fără pagube. Cu excepţia celei frînte, 
care de astă dată s-a detașat complet din ancadrament. 


- Degeaba fugirăţi, că vă prinz! - strigă în urma noastră 
olteanul dezlănţuit, dar și frenetic. 

Mă îndoiesc serios de afirmaţia lui. Mai ales cînd îl văd și pe 
Tulli Pompadur escaladind vertiginos scara. Cam împiedicîndu- 
se în poalele pantalonilor săi ultramoderni, dentistul ne-ajunge 
spectaculos, avertizîindu-ne: 

- Măi tu măi, măriţi pasul, că vine nebunul după noi... 
Zadarnic am încercat să-l lămuresc... Nu pricepe nimic. Sau nu 
vrea. Orbit de gelozie, e-n stare de orice! 

Primitiva, care aleargă alături de mine, în dreapta mea, îl 
admonestează verbal și din mers pe Tulli: 

- Normal! Cine te-a pus să te iei la bătaie cu el? 

Giîfiind, Pompadur explică: 

- N-am dat în el, măi tu măi. l-am expus realitatea. lar el 
nu-nţelegea și se străduia să mă lovească. Dar n-a reușit. Am 
evitat pumnul, mai dibaci ca Foreman, iar Cassius Clay al matale 
a nimerit în căzănelul de substanţă. Miine va trebui să-l curăţ cu 
tiner, c-altminteri nu se desprinde. Cînd a vrut să mă otînjească 
din nou, cu mîna liberă, iar am eschivat. Așa că vine după noi cu 
ambele miini ocupate. Una e plină de ceară pentru măsuri, iar 
cealaltă e prinsă între două proteze cu arc de oţel... 

Alergăm tustrei prin livadă, fără o ţintă precisă. Exact cum 
îmi recomandaseră prietenii mei dieteticienii, pentru cura de 
slăbire. Să mă vadă acum, mai că m-ar pupa! 

- Uite-l că vine! - urlă Polina. - Zambilică, hai să fugim 
amîndoi spre sat, că sîntem mai antrenați, și să-l lăsăm pe 
domnul Conan, tot e cît doi, să discute prietenește cu nebunul... 

- Imposibil! - răspunde alertat dentistul. - E mai gelos pe 
dînsul decît pe mine. 

Zdupăitul pașilor lui Geca Leoveanu-Zbanţ se aude din ce în 
ce mai aproape. 

Pe moment îmi vine o idee genială. 

- Fraţilor! Staţi și nu mînaţi! Sus, în nucul ăla bătrîn! 

Surprinși de simplitatea și eficiența ideii, fugarii de lîngă 
mine se opresc uluiţi. Numai Polina întreabă: 

- Și tălică cum te sui în pom? 

- Cînd ești în pom, așa cum ne aflăm noi acum, nu maieo 
problemă să efectuezi operaţia și la propriu... O să mă ajute 
Tulli... 


Neîncrezătoare, primitiva îl susţine pe Tulli, care se face 
capră, să mă sui pe spinarea lui. 

Deși coloana vertebrală a dentistului cam pirîie, izbutesc să 
mă caţăr pe prima cracă (mai zdravănă) a nucului. Apoi întind 
mîna și-o trag pe Polina. Amîndoi îl săltăm pe dentist, care nu 
mai avea puterile necesare, arătîind oarecum demolat. 

Văziîndu-i atît de neajutoraţi, preiau inițiativa și conducerea 
operaţiei. 

- Răspiîndiţi-vă prin frunzișul nucului! 

Indicaţiile mele sosiseră cam tirziu. Geca Leoveanu-Zbanţ 
se afla de mult la umbra nucului bătrîn, privind la gimnastica 
noastră de înviorare. Cu-o mînă plină de plastilină dentară, de 
nu-și putea desface degetele, și cu cealaltă între colții straniului 
aparat dentar, arată ca un strigoi. 

- Ha! Ha! Ajunserăţi în pom, iubiţilor! Acolo să vă culcaţi, că 
eu nu mai plec de-aici! Tot vrurăţi să vă-ntilniţi, amorezilor! 

Are dreptate olteanul. Dacă n-acceptă să plece, cel mai bun 
lucru ar fi să ne culcăm în pom. N-am mai întreprins așa ceva 
niciodată, dar merită să-ncerc. 

Polina îl trage pe Tulli după ea, în căutarea unei crăci mai 
spaţioase, confort sporit. Ceea ce însă nu-i convine lui Zbanţ. 

- Lasă-ţi felcerul singur! Ce te băgași în braţele lui! Culcă-te 
unde vrei, Polina neichii, însă fără indivizii ăștia. 

Cavaler, așa cum am fost întotdeauna, îi ofer primitivei 
lăcașul meu. Acceptă. Păcat. Pentru că, în timp ce mă deplasez 
în căutarea unei repartiţii mai acătării, craca cedează, se frînge, 
pîriind înspăimîntător. Fără să mă sperii, întind mîinile să mă 
agăţ de ceva. Şi chiar așa se și întîmplă. Mă agăţ de Polina și de 
Tulli. Care se prăbușesc laolaltă cu mine. Noroc că sîntem 
însoțiți de întregul frunziș al ramurii, că nu știu ce s-ar mai fi 
ales de oltean. 

Din pricina dirzeniei lui Zbanţ, care nu vroise să ne piardă 
din ochi, cădem (nu chiar planat) drept peste el. Polina se zbate 
în braţele lui, care braţe, din motive firești, nu mai acţionează 
normal. Sînt moi și fleșcăite, ca ale unui manechin. Observ însă 
dispariţia aparatului dentar. Bănuiesc că Zbanţ e puţin leșinat. 
Să zică merci că nu i-am căzut eu în braţe. Atunci leșina ceva 
mai mult. 

În timp ce-i acordăm primul ajutor lui Geca Leoveanu- 
Zbanţ, Polina se repede în direcţia, “morii dintr-un dud” să 


aducă nişte benedictină. Îi dădusem adresa frigiderului, deși 
acum am impresia c-o cunoștea mai demult. 

Dentistul îi desface dinţii lui Zbanţ, destul de dificultuos, cu- 
o joardă ruptă din creanga nucului. Cînd pornesc să suflu aer în 
plămiînii sleiţi ai olteanului, simt pe buze amăreală de nucă 
verde. 

- Daţi-i să bea! ne sugerează Polina, întoarsă din expediţia 
întreprinsă. 

lau sticla din mîna straniei făpturi, și constat o scădere 
apreciabilă a nivelului lichidului. 

- Mata ai leșinat, sau Zbanţ? 

Reproșul meu o lasă total și global indiferentă. Torn în gura 
deschisă a victimei o doză apreciabilă de benedictină. Restul îl 
torn în subsemnatul, deoarece simt că-mi vine și mie să leșin. 

Așezaţi la umbra nucului bătrîn, în plină beznă a nopţii, dar 
luminaţi de reflectorul de ceaţă al lunii, tăifăsuim de peste o 
jumătate de ceas, fără a uita să conversăm, din cînd în cînd, și 
cu butelca de benedictină medicinală. 

Parcă s-a clarificat și situaţia. Femeia, cu numele de Polina, 
se ocupă de nașterea copiilor din Colţiilupchii, pe post de moașă 
comunală. O cheamă Polina, dar și Ţilimindriu. Trăsnit nume! 
Parcă Tulli Pompadur sau Geca-Leoveanu-Zbanţ, ar suna mai 
puţin anormal. Dar nimeni n-are nici o vină. Geca o curtează pe 
Polina, cam violent și agresiv uneori, iar Polina, spre deosebire 
de Zbanţ, mai puţin violentă, dar suficient de incomprehensivă, 
îl curtează pe Tulli Pompadur. Cel puţin așa deduc eu. lar tot 
puterea deducţiei mă îndrituiește să conchid că dentistului nu-i 
este cituși de puțin agreabilă asiduitatea moașei, precum nici 
Polinei nu-i suride amorul melancolic al olteanului. 

Cînd aflu și profesiunea lui Zbanţ, parcă înțeleg 
aprehensiunile moașei. Geca Leoveanu-Zbanţ lucrează pe post 
de tehnician veterinar. E clar. Nu poate obţine cîștiguri 
suplimentare, montînd proteze vacilor și oilor din Colţiilupchii. 
Tratînd tegnafesuri sau febre aftoase, nu te-alegi cu “Trabant” 
la scară. Precis că astea-s gîndurile ce se vehiculează prin 
creierușul distinsei moașe comunale. 

- Și ce ziseși matale, nene Conane, că ești? Romancier? N- 
auzii încă de numele ăsta. Conan Doi... Ba da, parcă... 

II întrerup brutal pe Geca: 


- Să nu mi-l pomenești pe Arthur Conan Doyle! Nu l-am 
creat eu pe Sherlock Holmes... Din păcate!... 

- De ce te enervași, maestre? Că n-apucai să zic nimica... 

- Asta cam așa-i, domnule Conan! - mă temperează și 
madam Țilimindriu. - N-a zis nimica băiatul. Am auzit însă că 
romancierii sînt plini de parale. Mă rog, muncă grea... Scoţi un 
roman, cumperi un “Renault 16”... mai scoţi unul, cumperi un 
“Opel”... 

- Da, dar eu n-am publicat încă nici unul! 

Polina Tilimindriu pare deconcertată: 

- Deci n-ai mașină proprietate personală? 

- Ba da... un “Fiat 600 D”. 

- Ce, aia-i mașină? Pișpirica de lîngă moară? Și-ncapi în ea? 

Tulli Pompadur zimbește pe sub mustață. 

- Mi-aș fi luat și eu un fieţel, măi tu măi, dar n-am găsit!... 

- Te-ai străduit însă, și-ai făcut rost de-un “Taunus”! 
completează Polina. 

- L-am vîndut, domnişoară, că mă lăsa sărac! Consuma 
mult, 8 litri la sută! 

- De ulei? - îl chestionez eu, să-l învăţ minte. Prea-și dădea 
aere. Cunoaștem noi pe de-alde ăștia care-și clădesc fericirea pe 
durerile semenilor. Chiar și de dinţi!... 

Spre deosebire de ultramodernii Polina și Pompadur, Geca 
Leoveanu-Zbanţ se-mbracă normal clasic. Insă de vară. 
Pantaloni de doc, cam burlăniţi, și-o cămașă ușoară din antijeg, 
întocmai ca a mea. N-am nimic împotriva, pantalonilor evazaţi. 
Mă deranjează însă exagerările. Cînd depășesc 35 de cm 
stîrnesc un praf de neînchipuit. În materie de minijupe, însă, mă 
abţin. 

Zbanţ, la ora actuală, pare un dulce copil. Unde-s furiile 
sale de acum un ceas și ceva? Totuși îi înțeleg ieșirea. lubirea-i 
iubire, chiar și cînd nu-i împărtășită. E și greu să te faci iubit, 
avînd în proprietate personală numai o bicicletă “Carpaţi”. Nici 
n-are măcar o șa rabatabilă. 

Cred că veni timpul să ne luăm valea, s-o roim de-aici! 
Maestrul trebuie să mai și doarmă... Miine e zi de lucru... chiar și 
pentru scriitori... 

Ideea veterinarului îmi suride. 


În grup, ne îndreptăm spre “moara dintr-un dud”. Stingem 
luminile din beci și din laboratorul dentistului, olteanul adună 
sticlele sparte: iar eu arunc într-un colţ treapta distrusă a scării. 

Bineînţeles, cînd pornesc să urc scara, uit de treapta lipsă. 
Calc în gol. Abia acum are loc un mic cutremur. Dar mă fac că 
nu-mi pasă. 

- Maestre, fii mai atent, domnule! - mă ceartă madam 
Țilimindriu. Te doare ceva? 

- Nimic, domnişoară! - deși știu prea bine că mă dor toate 
mădularele, inclusiv sufletul. Nu-i chiar atît de ușor să te 
proptești cu pieptul într-o scară de stejar masiv. Oricît mi-ar fi 
pieptul de aramă și coastele din oţel inoxidabil, dor și ele, că 
oameni sîntem, nu fiare de călcat. Dar trebuie să ofer un 
exemplu acestor tineri de azi. 

Ne despărţim împăcaţi, deciși să uităm de toate necazurile. 
Pompăm vîrtos din miini, pînă la amorţire, ne urăm noapte 
bună, și plecăm fiecare pe la cășile noastre. 

Urc spetit în tindă. Noapte grea pe capul meu, ce mai 
calea-valea. Luna își face datoria, și luminează suficient. Atît cît 
să observ opera statuară de pe pălimarul tindei. 

Un uriaș bărbos, o umbră gigantică flancată de doi dulăi, de 
groază. 

- Dumnezeule! - îmi scapă, fără voia mea, de pe buze. 

- Mai curînd Naiba, stăpine Conan, Gulliver Naiba! - 
grăiește cu glas mieros fantoma, - Pe dînșii îi cunoști: “Satan” și 
“Belphegor”. Şi ei te cunosc pe matale, stăpiîne... 

- Ce-i cu dumneavoastră aici, domnule Gulliver? S-a- 
ntîmplat ceva? Nici dumneavoastră n-aveţi somn? 

- Eu nu dorm niciodată, stăpîne! De sute de ani! 

- Pardon? 

- De mii de ani! Eu n-am început, și nici sfîrșit! 

- Dar vă simţiţi bine? Nu sînteţi cumva bolnav? 

- Nu sufăr de nimic! Am venit să văd dacă ai reușit să te 
instalezi ca lumea, și dacă ai un somn liniștit și împăcat! Acuma 
plec, stăpîne, nu mai am timp. Se apropie zorile, au început să 
cînte cocoșii. Nu-mi place soarele, nici lumina. Și-apoi trebuie să 
gîndesc la veștile oaspeţilor din Adîncuri. Sper că nu te-au 
deranjat prea mult prietenii mei Polina, Tulli și Geca. Mai sînt și 
alţii. Ai să-i cunoști miine. Cînd ești invitatul meu. Să ne 


cunoaștem mai bine, să stabilim condiţiile închirierii... Numai 
dacă ţi-a plăcut, bineînţeles, “moara dintr-un dud”! 

Nici nu-mi dau seama cînd a dispărut. Dara lăsat pe urmele 
lui un miros ciudat, de pucioasă. Nu-i vremea, însă să mă las 
cuprins de misticisme. Mai am în frigider o sticlă de benedictină. 
Și miroase altfel decît sulful emanat de prezenţa lui Naiba și-a 
cerberilor săi, “Satan” și “Belphegor”. 

Trăsnetele scurtcircuitează instalaţiile de pe catapeteasma 
cerului. Așa, din senin. Peste mai puţin de-o secundă răpăie și 
ploaia. Nu-i ploaie, și nici aversă. E rupere de nori. Dacă o ţine 
tot așa, pornesc curînd la vale, cu moară cu tot. Pînă să mă 
refugiez în dormitor, dezlănţuirea naturii s-a potolit, ca prin 
miracol. 

Doamne, îmi zic eu, prea multe minuni pe-aici, ca să fie 
lucru curat. L-o fi chemînd pe bătrîn Gulliver, dar Naiba tot 
Naiba rămîne. Trebuie să investigăm atent ce se întîmplă la 
Colţiilupchii, altminteri nu mai avem dreptul să ne considerăm 
detectivi. 

Vorbind mereu la plural, - și zău dacă știu de ce, - adormim 
ca niște dulci copii. Noi. Conan Doi. 


Despre bizarul comportament al “creatorilor” sub 
influenţa razelor infra 

După un somn reînvigorator, dar populat de coșmaruri, 
care-a durat mai mult de trei-patru ceasuri, mă trezesc în 
sunetele unei emisiuni de “melodia preferată”, organizată de 
păsăretul livezii lui Naiba, cu participarea unui cuc asurzitor, pe 
post de “special guest star”. 

Solistul cîntă demential, în stil pop, acompaniat de-un grup 
vocal folk, alcătuit probabil din sticleţii și florinţii cei mai, dotați, 
preselectaţi la o “stea fără nume” extrem de severă. 

Ansamblul coral, care susţine fondul sonor al concertului, 
trebuie să fi recrutat în rîndurile sale majoritatea păsăruicilor din 
regiune. Sună atît de gureș, ritmat și polifonic, încît nu mai e 
chip să-nchid ochii. Un vrăbioi își permite și contribuţii 
personale, în afara partiturii, care-mi zgirie timpanele. Totuși, 
prefer acest concert matinal, de la Colţiilupchii, celui oferit de 
tramvaiele de pe Calea Moșilor. 

50% bine dispus, și 50% îngrijorat de invitaţia pe care mi-o 
lansase bătrînul Gulliver Naiba, îmi termin operaţiile de ecarisaj 
personal, pe care le întreprind în fiecare dimineaţă. 

Apoi, oarecum relaxat, organizez un minidejun improvizat. 
Atît de mult mă preocupă întîlnirea cu Naiba, încît renunţ la 
felurile mele preferate: ochiuri cu costiță afumată prăjită, 
rumenită atît cît să devină crocantă, ceaiuri tari și multe, cafea 
turcească și “Snagoavele” corespunzătoare. De astă dată mă 
limitez la o jumătate de pachet de unt, și pesmeţi uscați. Plus 
ceaiul de care nu mă pot lipsi. Dar pe care am fost nevoit să-l 
fierb într-o crăticioară, deoarece ibricul electric a funcţionat 
bizar, refuzind să se-ncălzească, deși avea curent suficient. 
Chiar în exces, întrucît m-a și zguduit niţel. 

Or să se aranjeze toate. Mai ales dacă mă-nţeleg cu 
bărbosul uriaș, care-i atit de prestant și frumos, încît ar fi 
meritat să-l cheme Dumnezeu, și nicidecum Naiba. li voi pomeni 
de necesitatea reparării utilajelor, iar el, în timpul acesta, se va 
îngriji de-o gustare. Niciodată n-am poftit pe cineva în casa mea, 
fără să-l omenesc. Mai ales că, astfel, mi se crea posibilitatea să 
calc regimul prescris de dieteticieni, fără opoziţia nevesti-mii. 
Sper ca Naiba să procedeze așijderea. 

Pentru a mai da jos din rezervele mele de 
supraponderalitate, decid să mă deplasez la domnul Gulliver 


fără mașină, pe jos. Cu atît mai mult cu cît “Bombiţa” nu-i 
accesibilă. Unde Dumnezeu oi fi pus cheile? 

Cînd părăsesc “moara dintr-un dud”, soarele escaladase de 
mult bolta cerului de la Colţiilupchii. Mă ardea insistent, drept în 
scăfîrlie. Plăcut, dar totuși excesiv. Dacă nu grăbesc pasul, pînă 
ajung la bătrinul mag am toate șansele să mă prezint la el cu 
creierii pané. 

Curtea bătrînului, și de astă dată pare pustie. Observ însă o 
schimbare de decor. Lîngă palan, chiar la intrare, o construcţie 
ciudată, pe trei birne de brad, la care se mai adaugă un scripete 
și o funie, mă îndeamnă să cred că întreprinde foraje de 
prospecţie. 

Curiozitatea nestăvilită, tipică profesiunii mele duble, de 
scriitor și detectiv, mă îndreaptă direct spre instalaţia 
respectivă. Cînd mă aflu la doi metri de trepiedul sondei, se 
produce catastrofa. 

Mă prăbușesc în gol. Altfel decit atunci cînd căzusem din 
nuc. Pentru că rămîn suspendat, cu gitul la nivelul solului. 
Pornesc să analizez situația febril. 

Primele rezultate se dovedesc rodnice. Ceea ce nu mă miră 
din partea mea. Primo: de căzut am căzut în groapa forată, însă 
acoperită cu o foaie de pefele, insuficient calculată ca 
rezistență. Secundo: gabaritul meu îl depășea pe cel al tubului 
de ciment, care, la o prima vista, nu părea să aibă mai mult de 
60 cm. Or, eu posed alţi parametri. Deci, pe scurt, rămăsesem 
înţepenit în tubul de ciment, ca un dop de plută în gitul unei 
sticle. 

După un sfert de ceas de istovitoare mișcări lente, dar fără 
rezultat, mă aflu în aceeași situaţie, la aceeași altitudine. In 
schimb, soarele avansase serios. Acum îmi fierbea creierii. 

Prefer să examinez mai lucid situaţia, în ciuda tensiunii 
craniene. La rece n-am cum, așa că optez pentru varianta la 
cald. Singura soluţie, oricît ar fi de rușinoasă, e să strig, să chem 
lumea în ajutor. 

Nimeni pe uliţă, nimeni în ograda lui Gulliver. 

- Allooo! Aloooo! 

E glasul meu. Abia de-l mai recunosc. Sună înfundat, stins. 
Și totuși, de obicei, am o voce stenică, plină de forță. Probabil că 
astăzi nu funcţionează corespunzător din pricina presiunii 
tubului, oare-mi apasă plăminii. 


- Omule! Ce faci acolo, omule? 

Nu-i glasul meu. Întorc urgent capul spre uliţă. Dintr-acolo 
sună chemarea. Pe linia de sus a gardului, un alt cap. Spre 
deosebire de-al meu, care se află la nivelul solului, celălalt stă 
sprijinit cu bărbia de ţambrele palanului. Un cap de bărbat. La 
vreo 27 de ani. Blond ca paiul de grîu, și rotund ca floarea- 
soarelui. Atît de rotund, încît posesorul capului preferase să-și 
tundă părul, cu numărul O, pentru a mai reduce din gabarit. 
Altminteri, un chip blînd, de om bun, prietenos. 

Plăcut impresionat de  solicitudinea  necunoscutului, îi 
comunic: 

- Ce să fac, dragul meu, bine! Am căzut în puţul de foraj al 
lui Naiba și-am rămas înțepenit. Încolo, toate-s bune și 
frumoase! 

Bila necunoscutului se clatină compătimitoare. 

- Formidabil, omule! Pesemne că matale ești mai gros decît 
tubul... Uite, că prinde bine cîteodată. Mereu îi spun Milicăi să 
mă mai slăbească cu recomandările ei dietetice. Zice că-s 
grăsuţ... 

- Milica Manzur, doctoriţa? 

- Da. O cunoști, omule? 

- Cum să nu. Sîntem chiar prieteni... Însă mie mi-a afirmat 
că-i plac bărbaţii mai trupești, mai dolofani... 

- Cunosc teoria... De-aia nici eu nu-s de acord să-mi pierd 
forma. Pentru că mi-i dragă, omule. De cînd am cunoscut-o, am 
pus pe mine cel puţin trei ocale... 

- Totuși nu exagera! - îl consiliez eu, avînd suficientă 
autoritate morală în materie. 

- Pînă nu dă un semn că mă place, îi trag înainte, n-am de 
gînd să mă opresc. Să-i transmit ceva din partea dumitale? 

- Complimente! 

Capul de pe gard dispare, după ce mă salută reverenţios. 

Brusc, simt că pornesc să lunec lejer la vale. Pe tub. 
Nemiîncat fiind, pesemne că mi s-a micșorat diametrul. Ce bine 
mi-ar fi prins un breakfast mai copios. Trag aer în plămiînii mei 
de oţel inoxidabil, ca să-mi recîștig forma, dar și pentru a striga 
în continuare: 

- Allooo! Allooo! 

Tot glasul meu. Dar mult mai vlăguit. Soarele mă fierbe în 
suc propriu, crescîndu-și treptat gradul de încălzire. Numai așa 


îmi explic, Dumnezeule, cum am putut să fiu atit de cretin și să-l 
las pe cetăţeanul de la gard să plece. Razele solare 
influenţează, precis, în sens negativ, reacţiile “creatorilor”. 

- Omule! Omule, m-auzi? 

- De ce să nu te-aud, sînt surd? 

larăși zăresc pe linia gardului capul cu pricina. 

- Omule, am uitat să-ntreb, nu vrei să te scoatem de-acolo? 

Bălaiul are umor. Mult, dar sec. 

- Presupun că n-aș avea nimic împotrivă... Mulţumesc de- 
ntrebare! 

- N-ai pentru ce... Plecasem fără să mă interesez dacă n-ai 
vreo dorință. Sînt cam timid de felul meu. Nu-ndrăznesc să mă 
amestec în viaţa altora, mă jenez... 

- Nu te jena! 

- Atunci să plec după ajutoare? 

Simt nevoia să urlu, dar nu mă susţin plămiînii: 

- Cît mai urgent, meștere. Nu pot garanta de suspensia mea 
la infinit. Dacă tubul nu cedează, diametrul meu cedează precis. 
E labil. Din pricina nemîncării. 

- Atunci n-ai prefera, înainte de toate, o gustare, mai 
consistentă, de refacere? 

Bălanului îi filează o lampă. Precis. Pentru că-l văd 
așteptînd un răspuns. Simte nevoia de conversaţie. O fi vreun 
solitar. 

- Domnule, ce meserie ai mata? La urma urmei, cine ești? 

Capul de pe gard se deplasează lent, într-o mișcare 
pendulatorie, de la stînga la dreapta și invers. 

- Ce distrat sînt, omule! Am uitat să mă prezint... lermolai 
Bîc, tehnician forestier, poet oniric, asta-n timpul meu liber... Și- 
S și sănătos... 

- Pesemne că acuma te afli în pauza de prînz, nu? Adică 
poet!... 

- Nu! Sînt în concediu de studii! 

lar simt că se lărgește tubul de ciment. Sau eu mă subţiez. 
Pentru că mă afund din nou cu încă un centimetru. 

- Domnule lermolai... 

- Spune-mi Laie, omule, presimt că vom fi prieteni... 

- Nu-mi vine să cred. Dacă nu mă scoţi de-aici, cît mai 
degrabă, după ce voi ajunge la tubul al doilea, bănuiesc că voi fi 
mort! 


- Păcat! Îmi pare rău... 

- Laie, dragule, prietene, aleargă după Milica Manzur, și 
spune-i să vină aici. Dar rapid... 

- De ce? Dacă vrei să-i spui ceva, pot să-i transmit eu, și nu 
mai pierdem timpul! Pînă mă duc la ea, pînă vine aici, asta 
durează... Ce să-i spun? 

- Să cheme o echipă de salvare, să mă extragă de-aici! 

- Atunci mă duc! 

Capul bălaiului dispare. Simt că-nnebunesc, și încep să urlu, 
aproape fără voce: 

- Allooo! Allooo! 

Dar sună atit de slab vocea mea, încît sînt sigur că nu m- 
aude nimeni. Și totuși îmi răspunde cineva: 

- Omule! Omule! 

lermolai Bîc apare iarăși la gard. 

- M-am întors, că nu știu cum te cheamă, or Milica o să mă- 
ntrebe cine are nevoie de echipă... 

- Al Conan Doi... Scriitorul... 

Bila rotundă a bălaiului explodează de fericire: 

- Colega!... Omule, păi mă duc eu după oameni... Avem și 
bibliotecă în cătun... Îi aduc cu mine pe nea Romaniţă Curentu, 
pe tata Catariţa, pe Valin al lui Patruzec, pe Nea Gheorghe al lui 
Staragică, pe Păuniţa lui Lucereanu, pe loana lui Colarete... 

- Laie, oprește recitalul, că mă duc la fund... Adu pe cine 
vrei, dar mai repede... 

- Păi dînșii sînt cei mai pozitivi din cătun, citesc enorm, îmi 
știu și poemele, au luat cele mai multe cărţi de la bibliotecă, că-i 
cu rafturile aproape goale... Îl chem și pe Poroambă Cîșu, 
responsabilul cultural... Ce-or să se bucure... 

lermolai Bîc mă privește ca pe-a noua minune a lumii. E 
fericit. Un scriitor, și încă în puț, nu-i ceva normal; oricum, 
frizează oniricul. 

Vreme de-un ceas, atit cît a durat mobilizarea întreprinsă 
de lermolai Bîc, am gîndit la evenimentele de ieri, din timpul 
nopţii și la inexplicabila dispariţie a gazdei mele. 

Soarele își desăvirșise operaţia de alterare a funcţiilor mele 
gînditoare, deoarece în clipa cînd apar primii pozitivi, în frunte 
cu Milica Manzur și lermolai, nu mai sînt capabil de 
raționamente funcţionale. Vorbesc de unul singur, în șoaptă, 
aproape indiferent la manevrele echipei de comando. 


Milica Manzur îmi tamponează timplele cu oţet aromatic. 
Deși, dacă aș mirosi mai atent, aș recunoaște imediat celebra 
benedictină a domnului Gulliver. 

- Maestre Conan, grăsunul meu drag, vino-ţi în fire! Nu te 
lăsa! 

- Coană Milico, mă ţin și eu cît pot, dar mă suge adîncul! 

- Delirezi, coane Conane! Nu există nici un adînc, fîntînarul 
n-a băgat decit două tuburi... 

- Și ţi se pare puţin trei metri? Eu delirez? Cum o să mă 
scoateţi de-aici? Unde-i Gulliver? 

Bălanul apare pe după umărul doctoriţei: 

- Omule, de vrăjitor îţi arde acuma? Fintînar ne trebuie... 
Uite-l și pe nea Poroambă al lui Cîșu... 

- Măi Laie, lasă poeziile, nu ziceai că-i cultural? 

- În timpul liber, ca muncă obștească. Dar e cel mai bun 
fîntînar din regiune. 

Ceea ce-a urmat se poate spune c-a aparţinut de domeniul 
serialelor “science-fiction”. Ajutat de gruparea celor mai asidui 
cititori din Colţiilupchii, Poroambă al lui Cîșu m-a extras din puț 
în doi timpi și vreo sută de mișcări. Cu tub cu tot. Bine că n-au 
agăţat ghearele scripetelui de subsuorile mele, ci de găurile 
prevăzute în tub. 

- Ține sus macaraua, cumetre Staragică! - striga meșterul, 
încîntat de reușita operaţiei. Ţine-l sus și pe scriitor, că-i mare! 
Dacă-l cobori, cu tubul pe dînsul îi rupi picioarele... 

- Și cum facem, cumetre? - cerea indicaţii susnumitul 
Staragică. 

- Ascultaţi comanda la mine! Tațo Catariţo, fino Păuniţo, 
tălică ești mai dibace, al lui Patruzec, nene Romaniţă, Curentule, 
tu, n-auzi? Fă, a lui Colarete, loano, cu tine vorbesc, treceţi aici 
și-l apucaţi de picioare pe dînsul. Cînd strig la voi, daţi brînci 
tubului, și culcaţi-l... Dar trageţi totodată și de picioarele 
scriitorului, să nu i le prinză, că i le face piftie... Tălică, 
Staragică, proptești barosul lîngă tub, să n-o pornească la loc!... 
Gata? 

Cînd au bușit tubul de bătătură, cu mine în interior, mi-a 
trecut imediat insolaţia. N-am mai văzut nici soarele, nici 
chipurile entuziaștilor, în schimb, au răsărit stelele. De toate 
culorile. 


Fără să mă întrebe nimeni nimic, au dat tubul de-a dura, 
pînă l-au adus în dreptul gropii de foraj. Aici, rezemîndu-l cu 
buza de marginea acesteia, l-au întors pe dos. Adică m-am 
pomenit cu picioarele în sus, și cu capul în groapă. Asta era 
tehnica. 

Nu mai vedeam nimic. Dar nici nu era nevoie. Cînd au 
pornit să spargă tubul de ciment cu baroasele, simţeam atît de 
acut fiecare izbitură, încît mi s-a întunecat mintea. 

Cînd a căzut ultima bucată din tubul de ciment, am căzut și 
eu în groapa de foraj. Nu mai avea cine să mă susţină. Era, și el, 
tubul, bun la ceva. 

- Starăţi liniștiți! - striga maestrul Poroambă. - Asta-i 
mișcarea. Că-mi stricaţi tot planul. Acuma să vină domnișoara 
Milica, să vază dacă mai trăiește grasul... 

- Trăiesc, nene Cișului, n-avea grijă. Numai întoarceţi-mă pe 
dos, că-mi urcă sîngele la cap... adică-mi coboară! 

Abia după ce sînt dat peste cap, și mă aflu iarăși cu 
picioarele pe pămînt, văd și eu cum arată acești oameni 
minunaţi. 

Spetiţi, istoviţi pînă la epuizarea ultimului strop de putere, 
își şterg sudoarea de pe frunte. Inundaţi de nădușeală, abia își 
mai trag sufletul. Îi înțeleg. Doar știu cît cîntărește un tub de 
ciment... Plus personalitatea subsemnatului. 

Așezat la umbra costelivă a celor trei bîrne de brad, cu 
scripetele deasupra capului, ca o sabie a lui Damocles, primesc 
îngrijirile Milicăi Manzur, dar și studiez fizionomiile pătimașilor 
lectori din Colţiilupchii. Grupul lor, tolănit în jurul meu, 
întreprinde aceeași operaţie. In sens invers. 

În cele din urmă, nemaistăpînindu-și curiozitatea, cumătra 
cea mai reprezentativă, atit prin dimensiuni, cît și prin pitoresc, 
mă întreabă cuprinsă de milă: 

- Ce cătași în puț, domnule dragă? Tălică nu știi că-n ograda 
lui Naiba trebuie să fii cu ochii în patru? 

- Hodorogul e-n stare de orice, pînă și moarte de om poate 
să pună la cale! - mă lămurește suplimentar un alt straniu 
exemplar, ce se cheamă ţaţa Catariţa, după cum aud că-i spun 
ceilalţi. 

Numai lermolai Bîc nu mă întreabă nimic, ci gîndeşte cu 
glas tare: 


- Cînd o fi pornit bătrînul să sape fîntîna? leri nu era nimic 
început... Măi, omule, nu-i lucru curat! Matale știi ceva, nene 
Poroambă? Ale matale-s sculele? 

- Ale mele, dar nu le-am adus eu aici, ci mi-au fost furate 
azi-dimineaţă, în zori... Am umblat după ele în tot cătunul, 
numai aici nu mi-a dat prin cap să le caut... 


Breakfast la Gulliver 

Naiba (să-l ia!) își face apariţia abia în jurul prînzului. Cînd îl 
văd, membrii cercului de lectură de la biblioteca din 
Colţiilupchii, fără să-i acorde vreo atenţie notabilă, dau să plece, 
luîndu-și un călduros rămas bun de la subsemnatul, strîngîndu- 
mi mîinile pe rînd. Care stînga, care dreapta. 

Tața Catariţa, matusalemica arătare ce-mi sărise în ajutor, 
neţinînd seama de vîrsta ei înaintată, stuchește ca o miţă, își 
șterge buzele pergamentoase, desenează în aer un semn magic, 
dar și de neînțeles, după care murmură printre dinţi, suficient de 
tare ca s-o audă întreg colectivul: 

- Bată-te toaca de hodorog! Pftui! Piei dinaintea noastră, 
drace! 

Domnul Gulliver, foarte domn, se face că n-aude. În schimb 
trage o șuierătură de cow-boy, semnul la care-și fac o grabnică 
apariţie “Satan” și “Belphegor”. Motiv ca grupul să purceadă la 
o cît mai grabnică dispariție din bătătura proprietarului. Cu 
excepţia ţaţei Catariţa. Și-a doctoriţei care, împreună cu Laie 
Bic, se apropiase de mine. Dulăii mă ocolesc, apoi se îndreaptă 
către mumia ce-i aștepta lîngă poartă. 

Privesc stupefiat la desfășurarea scenei. Milica zimbește pe 
sub mustață. Fiarele iadului mîrfie ca un motor de camion 
ambalat. Însă ţaţa Catariţa rînjește lung, foarte lung la ei, 
prezentînd o dantură impecabilă, dar îmbrăcată numai în “aur” 
coclit. Apoi iese pe portiță, trîntind-o de-i sar cuiele. Pe 
neașteptate, de parcă l-ar fi otînjit cu parul, “Belphegor” începe 
să chelălăie disperat. “Satan”, refugiat la picioarele stăpînului, 
mușcă praful ogrăzii, cuprins de-o evidentă criză depresivă. 

Senin, dar și imperturbabil, Gulliver Naiba își înfige mîna în 
ceafa lui “Belphegor” și, - deși mă așteptam să-l dea cu capul 
de palan, - pornește să-l mîngiie lent. Spre uimirea mea, javra 
își ridică privirile către stăpin, se gudură, apoi începe să-i 
zimbească. Da, să-i zimbească! 

Unicul cîine pe care l-am văzut rîzînd era potaia din halele 
atelierelor “Fiat”, din Drumul Taberei. Însă respectivul constituia 
o excepție, și-avea toate motivele să latre hohotind. Făcea asta 
dintr-un singular sentiment de compasiune, știind prea bine c- 
avea să ne revadă foarte curind, pe noi, clienţii unităţii 
respective. 


“Satan” continuă să se afunde în melancolia lui neagră, 
renunţind însă la consumul de praf. 

- Poftiţi în cotet! - exclamă domnul Gulliver Naiba, cu glasul 
său dulce ca mierea. 

Invitația mă surprinde. Deși n-ar trebui să mă mai mire 
nimic, din moment ce bătrinul explorează fenomenele 
parapsihice, practicînd pesemne și magia. 

Fac un semn de rămas bun către Milica Manzur și bălaiul 
Bîc, și dau să mă îndrept spre casa domnului Gulliver Naiba. Sînt 
mai mult decît convins că Gulliver pronunţă greșit cuvîntul de 
origină engleză “cottage” (care ar trebui rostit “coteidj”). 

Cu-atitea vorbe anglo-saxone, mai ales în industria noastră 
turistică, s-o fi molipsit și el, și încearcă să-și dea aere. 
Pretutindeni  întîlnești “camping”, “bowling”, “bungalow”, 
“flipper”, “parking”. De ce nu s-ar chema și casa domniei sale 
“cottage”? Şi dacă sînt poftit în “cottage”, precis mi se va oferi 
şi-un breakfast! ca să fiu în notă și fiindcă-s mort de foame... 

- Nu dumitale m-am adresat, stăpine - îmi taie macaroana 
Gulliver. 

- Dar cui atunci? - întreb eu dezamăgit. 

- Prietenilor mei, stăpîne! - îmi comunică Naiba, în vreme 
ce scutură mîinile doctoriţei și ale oniricului, despărţindu-se de 
ei nu suficient de amical, ceea ce nu-l împiedică totuși să le 
transmită: “Vă aștept diseară!” 

Percepînd  nedumerirea  întipărită pe figura mea 
spiritualizată de foame, bătrînul îmi furnizează un supliment de 
informații: 

- Mă refeream la “Satan” și “Belphegor”, singurii mei 
prieteni. Să știi, stăpîne, cîinele nu minte, nu fură, nu-nșeală... 
Acuma să mergem în casa pe care ai mai vizitat-o... Sînt dornic 
să cunosc un scriitor atît de mare... Tulli Pompadur mi-a spus că 
vrei să scrii un roman, aici la Colţiilupchii... Și sînt curios să aflu 
de ce tocmai aici! 

Sîntem amîndoi în camera cea mare, binecunoscută mie, 
unde mă așteaptă una din cele mai plăcute surprize. Pe masa 
uriașă din centrul odăii, aranjate cu mult gust, identific 
tacîmurile și farfuriile, ceștile și anexele necesare unei gustări 
copioase. Altă viaţă... 

- Nădăjduiesc, stăpîne, că vei binevoi să-mparţi cu mine 
umila mea gustare de dimineaţă... 


- Dar e vremea prînzului! - mă-ncumet să-i precizez 
magului. 

- Pentru mine nu există noapte sau zi, stăpîne. De veacuri 
m-am obișnuit să-mi hrănesc trupul atunci cînd simte cerința. 
Pînă vin cu cele cuvenite, gustă un păhărel din benedictina mea. 
E din plante, și face bine tuturor mădularelor... 

Impozantul Gulliver părăsește odaia, lăsîndu-mi timp să 
visez. Dacă a răzbit pînă la vîrsta astă, care bate serios spre opt 
decenii, nu chiar veacuri cum încearcă el să-și creeze o aură de 
vrăjitor, răspîndind insistent și intensiv cifre incredibile, precis 
că s-a hrănit bine, sănătos și consistent. 

Pînă una alta gust un pic de benedictină. larăși îmi 
explodează cerul gurii, asaltat de straniile arome ale tonicei 
băuturi. 

Impulsionat de tincturile poţiunii, și nicidecum de alcoolul 
ce intră în compoziţia acesteia, cuget rapid la personalitatea 
gazdei. 

Bătrînul arată splendid, extrem de prestant. Nu numai 
statura impresionează, ci și vestimentația, cu totul ne-obișnuită. 
În afara pălăriei melon, care nu-l părăseşte o clipă, nici în casă, 
Gulliver poartă pe post de pantaloni niște ițari năucitori, croiţi și 
confecţionaţi din stofă reiată, așa cum obișnuiau miniștrii de pe 
vremea lui tanti Ralița. Materialul, nemaifiind la modă astăzi, 
arată dens, trainic, dar și lucios din pricina îndelungatei utilizări. 
Ceea ce uimește iarăși e faptul că, în loc de curea, Naiba și-a 
încins mijlocul c-un chimir ciobănesc, lat de minimum 20 de 
centimetri. lar în loc de haină, care s-ar fi cuvenit să fie o 
redingotă, ţinînd seama de pantalonii reiați, bătrînul a adoptat o 
tunică militară scoțiană, îmbumbată de sus și pînă jos cu vreo 
zece nasturi de alamă, încît pieptul personajului poate fi ușor 
confundat cu tabloul de butoane al unui lift. 

Neobișnuit de “ţeapăn”, pentru vîrsta pe care i-o bănuiesc, 
Gulliver Naiba pășește voinicește, de parcă toată viaţa s-ar fi 
ocupat cu întreţinerea condiţiei fizice, apelind la procedurile 
yoga sau la culturismul modern. Cînd umblă prin bătătură, 
obișnuiește să-și ţină mîinile la spate, dar în clipa aceasta, cînd 
pătrunde în odaie, are mîinile în faţă, purtînd pe ele o tavă 
imensă, cît o roată de “Chausson” O.N.T. 

Așezînd-o tacticos pe masă, Gulliver se instalează în jilțul 
dinaintea mea, și mă îmbie: 


- Să gustăm cîte ceva, să ne întremăm trupul și mintea! 

Dîndu-și seama că șovăi, aflîndu-mă în faţa atitor farfurii și 
ceainice, sticle și crăticioare, oale și ulcele, fără să știu ce 
cuprind, Gulliver zimbește și trece la formule de explicitare: 

- E de la sine înţeles, stăpine, că nu mănînc bucate 
dăunătoare, negiîndite și necalculate... 

- Cum adică, și dumneata îţi calculezi caloriile? Ești la 
regim? 

- Nu, stăpine! M-ai înţeles greșit... La alte calcule mă 
cugetam. La zodia în care au fost culese rădăcinile, lăstarii și 
mugurii... 

- Și ce legătură au furajele astea, cu breakfastul nostru? 

- Temelia hranei mele se află-n rădăcini și plante... 

- Imposibil! Și din ce trăiești atunci? 

Gulliver zîmbește sibilinic, și mă poftește: 

- Hai să mîncăm! Servește-te din ce-ţi ofer, și-ai să-mi 
mulțumești toată viața! Ceaiul pe care-l vom bea e din fiertură 
de ţintaură și frunze tinere de mesteacăn alb. Bătrînii îi spuneau 
“arborele vieţii”... In ulcele avem lapte de capră fiert cu muguri 
de brad, iar în crăticioară brînză dulce, frecată cu mărar și floare 
de sunătoare... Ouăle-s fierte o zi întreagă, apoi păstrate la 
soare, să ucidă răul din ele... 

- Și nu-s stricate? 

- Sigur că nu! Miros ele a pucioasă, dar ăsta-i mirosul tăriei 
pămîntului. Dau putere trupului și agerime minţii! 

- Ca și ţirii uscați ai bunicului. Tata Petre, cînd îi uita în 
rafturile magaziei, unde-i ţinea ascunși de Maia, asta-i bunică- 
mea, îi mînca înverziţi și împuţiţi. Și dînsul afirma că dau tărie... 
Pentru că-i stropea cu ţuică de Măţău, în care pusese boia și 
piper cu sare, ca să nu se strice la burtă... Și chiar dacă păţea 
rușinea, se cocea atunci o zi întreagă la soare, despuiat și întins 
pe-o rogojină, pînă ce se vindeca.. Dar tot cu doctoria lîngă el... 

- Înţelept bătrîn! Dar n-a vieţuit mult, nu-i așa? 

- Nu prea. 93 de ani... Ar mai fi trăit, dacă nu săvirșea un 
accident de circulaţie... 

- De mașină? L-a călcat vreun zurliu dintr-ăștia?... 

- Nu. Accident de bicicletă. Pornise cu velocipedul prin 
ogradă, s-alerge o scroafă scăpată din cocină. A călcat-o, s-a 
răsturnat, și-a vătămat ceva prin măruntaie, și-n două săptămîni 


s-a dus, pe alte meleaguri, să-și repare “Diamant”-ul pe care îl 
cumpărase în 1912... 

- Să-i fie ţărina ușoară! Dar să ne reîntoarcem la cele 
lumești, ia și ospătează-te, domnule Conan Doi. 

E mai mult de-o jumătate de ceas, de cînd mă căznesc și 
mă chinui să termin ceașca de ceai. Imposibil de ingurgitat. 
Amară ca fierea și urit mirositoare, licoarea bătrînului arată și 
total neapetisant. Numai arama coclită mai are culoarea 
aceasta. 

La ouă, bineînţeles, am renunţat. L-am lămurit pe domnul 
Gulliver că-mi sînt interzise de dieteticieni, fără să-i mai comunic 
părerea mea despre ouăle clocite, contraindicate și oamenilor 
zdraveni, darmite suspecţilor de hepatopatie. 

Brinză de vacă, bivoliţă sau capră, că n-am izbutit s-o 
identific, avea un accentuat gust de pastă de dinţi. Probabil că 
dozase greșit mărarul cu care-o frecase. În privinţa laptelui, n- 
am avut ce obiecta. Decit că l-am sorbit picătură cu picătură, 
gîndind că beau esenţă de brad, din aceea cu care-și stropește 
tanti Ralita prin casă, ca să mai alunge din aroma ţigărilor ei 
preferate (“Mărășești”). 

In schimb, domnul Gulliver Naiba mănîncă de le rupe, ca un 
spart. A dat gata întreg conţinutul ceainicului (aproximativ 2 |), 
a curăţat crăticioarele, farfuriile, ulcelele și oalele, precum și 
cele șase ouă intrate în ireversibilă putrefacție. 

Deoarece devenisem mai intim cu Naiba, îl întreb suspicios: 

- la spune-mi, bătrine șef de trib, ouăle astea-s 
confecţionate de găini? Prea mi se par mari! 

- Stăpine, zău că ai spirit de observaţie scriitoricească! 
Sigur că nu-s ouă de găină. Au fost ouate astă-primăvară, cînd 
au sosit berzele! 

- Sînt ouă de barză? Și ce-au clocit atunci bietele păsări? 

- Le-am pus altele în cuib, de rață, Acelea-s toxice, nu se 
pot mînca. 

- Bătrîne șef de trib, mai dă-mi niţică benedictină, să-mi vin 
în fire. Chestia asta, cu ouăle de rață, faptul că-s toxice, iar cele 
de barză nu, mai ales proaspete, din primăvară, de-acum șase 
luni, m-a scos din priză! 

- Maestre Conan, dacă mă iei cu “bătrine șef de trib”, dă-mi 
voie să-ţi zic și eu “maestre”, pentru că sînt, într-adevăr, așa 
cum îmi spui matale, vieţuind de veacuri printre neamurile 


acestor locuri... Şi benedictina de faţă e preparată după o reţetă 
străveche... 

Simt un fior pe limbă: 

- Să nu-mi zici că-i făcută din tarhon măcinat cu ștevie, că 
nu te cred! 

Gulliver dă gata și ultimul strop de lapte de capră, se linge 
pe buze ca un motan bătrîn, după care își șterge delicat 
degetele pe pantalonii de la redingotă. Acuma realizez de ce-s 
atit de lucioși. 

- Benedictina, dragă stăpine, are în adincurile ei plante 
înzestrate cu virtuţi binefăcătoare. Unele din ele-s tare greu de 
cules. De pildă anghelica, roinița sau isopul. Dar mai sînt și alte 
ingrediente, pe care trebuie să le capăt din ţări îndepărtate. 
Scorţișoara, vanilia, smirna, astea s-ar mai găsi la “Alimentara”, 
dar rășinile sălbatice din Mexic, Pakistan, Ecuador, care sînt 
îmbibate de parfumuri ciudate, astea le adun nemaipomenit de 
greu. Cele de mai sus trebuiesc macerate luni de-a rîndul în 
rachiuri străvechi, păstrate în butoaie cu doage din ienupăr, 
după care se fierb din nou la cazan de aramă, dar nu orice 
aramă, ci din cea stacojie, și se pun apoi la învechit în butii de 
gorun, adăpostite în cele mai adinci beciuri. Cînd ajunge la 
vîrsta puterii ei depline, benedictina atinge 43 de cenți... lar 
reţeta se pierde în negura veacurilor... Rachiul ăsta e cunoscut 
încă dinaintea dacilor. Pelasgii îl foloseau cu prisosinţă!... 

- Pelasgii? Ai citit și matale “Dacia preistorică” a lui 
Densușianu? 

- Nu. Am trăit pe-atunci! Și eram tot bătrîn... Și astăzi mai 
sînt pe-aici obiceiuri străvechi, cărora nimeni nu le poate dibui 
obirșia... Ai auzit de “săptămîna Sîntoaderului”? 

- Da. Şi ce dacă? Asta-i sfint, deci aparţine perioadei 
creștine... 

- Păcătuiești, maestre. Neștiutorii cred așa! Dar obiceiul de- 
a cinsti această săptămînă aparţine protoistoriei... Prima zi, 
“lunea ciorilor”, așa se cheamă, ferește omenirea de năpasta 
dăunătoarelor. Apoi urmează: “marţea viermilor”, “miercurea 
strimbă”, “joia iepelor”, “vinerea omanului” și “sîmbăta 
lăutului”. În seara de sîmbătă, dacă fetele doresc să le crească 
din belșug coadele, se spală pe cap cu “iarbă de mare”, căreia i 
se mai zice oman sau omag. În toată săptămîna asta nu-i voie 
de lucrat serile, pentru că se-ntilnesc “caii Sîntoaderului”... 


- Ideală săptămînă pentru leneși! 

- Numai bătrînii ţărani, adică ţărăncile, numai ele lucrau 
serile... Ţeseau la război, pînă se lumina de ziuă... Astăzi se 
muncește numai opt ore. lar serile și le petrec oamenii la 
televizor, sau la café-bar. Deci obiceiu-i străvechi... de obirșie 
pur pelasgică. 

- Bătrîne, de data asta fără “șef de trib”, prea le-ncurci cu 
dacii și pelasgii... 

- Aici e greșeala matale, maestre și stăpîne, eu le-am trăit 
lucrurile astea, la vremea lor, atunci cînd nu se cunoșteau 
cărţile și revistele, poate nici alfabetul, dacă-mi aduc bine 
aminte... căci să tot fie vreo trei mii de ani... 

Gulliver Naiba ţine cu tot dinadinsul să mă aiurească. 
Bălmăjelile lui însă nu izbutesc să clatine credința mea în 
fenomenele explicabile. Nu vreau să-l contrazic excesiv, pentru 
că-s curios să ascult mai departe. Totuși, fac eu o pauză în 
minte, ce-o fi oare cu oglinda aia, din camera alăturată? De ce 
cînd te uiţi în ea, privește la tine cu totul altcineva? 

Taman cînd îmi stătea pe limbă să-l întreb pe Gulliver Naiba 
în ce constă escrocheria cu oglinda, sînt întrerupt de-o bătaie în 
ușă. Bătrînul, frecîndu-și nervos barba colilie, care se minjise 
lejer cu puţină pucioasă din ouăle sale preferate, strigă mieros: 

- Dă-ţi osteneala și intră, oricine-ai fi, deși știu cine ești! 

Surprins de aptitudinile videotelepatice ale magului, aștept 
curios intrarea neașteptatului solicitant. 

Personajul îmi pare cunoscut. Nu-i exclus să fi participat la 
extragerea mea din tubul de ciment. Totuși nu-s chiar atit de 
sigur. Poate să fi făcut parte numai din asistenţă. Își învîrte jenat 
pălăria în miini, apoi privește pe sub sprîncenele-i groase la 
Gulliver. Observ că-i ciacîr, avînd ochii de culori diferite. Asta nu- 
| împiedică să fixeze cu insistență clondirul cu benedictină. În 
cele din urmă demarează: 

- Coane Gullivere, fă-ţi pomană și dă-mi banii făgăduiţi. Trei 
poli, atit m-a costat căruţa. Bașca suticul pentru tubul sfărimat. 
Incă trei poli, ca să-i duc sculele lui nea Poroambă, să nu mă 
facă de hoţ, un pol c-am săpat groapa. Laolaltă, una peste alta, 
cinci sutare. N-ai văzut ce era să păţim, că murea omul ăsta de- 
a-npicioarelea? Nu mi-ai spus că-i mai trupeș decit noi 
ăștelalţii... 


Imediat începe să-mi clipească sistemul de alarmă. Gulliver 
comandase o fîntînă pe dimensiunile mele? De ce? 

Răspunsul bătrînului nu-mi lămurește situaţia: 

- Măi Brișcă, ia-ți banii, uite-i, numără-i, mai na încă cinci 
sute, și să faci fîntîna în fundul curții, dar mai largă. Cumpără 
alte tuburi, de 80, și nu mai împrumuta sculele de la Poroambă, 
fără să-l întrebi... Dacă ne mai vizitează prietenul meu, pe care-l 
vezi ospătindu-se la masa asta, să nu mai rămînă înțepenit în 
puț... Fă și tu o treabă ca lumea, ce naiba!... 


Snack-bar, cu program: “la trei ţaţe nătăfleţe” 

Total deconcertat după breakfastul (aproximativ inexistent) 
oferit de domnul Gulliver Naiba, aproape mort de inaniţie, mă 
îndrept fleșcăit spre “moara dintr-un dud”, să iau ceva în gură. 

Mă simt atit de slăbit, din pricina foamei, încît nici n-aud 
apelul repetat ce-mi este adresat de după un gard, vopsit în 
verde prăzuliu. 

Mă gindeam la fîntîna proiectată de Naiba, în care era să-mi 
găsesc un sfîrșit lamentabil. Chiar mă paşte bănuiala că bătrînul 
intenţionase falsa mea asasinare, pentru a-mi trage o sperietură 
de pomină. 

- Măi copile, nu m-auzi? 

Un glas ce nu-mi e străin orăcăie după vreun puradel 
neascultător. Timbrul specific, hiîrîit și acordat în sol major, 
trimbiţind ca o goarnă crăpată, insistă să-mi amintească de 
cineva recent întîlnit. 

- Fă-te-ncoa, copile slab de minte! Hai la țața Catariţa, să-i 
povestești cu ce te-a ospătat cîinele de Naiba... 

Acuma sînt măcar lămurit. Ştiu precis că de mine-i vorba. 
De după un palan de curînd vopsit, de arată ca nou, tața 
Catariţa, căţărată pe niște lănteţi, se hlizește la mine. 

- Ce să-ți spun, ţaţă dragă? Nu m-a ospătat decit cu reţete 
străvechi și vorbe, dar și-acelea tulburi... Mă duc mai degrabă 
spre casă, să nu leșin pe drum. Ne vedem altă dată, și să știi că 
nu uit binele pe care mi l-ai făcut! 

Hîrca ţaţii Catariţa se deplasează orizontal pe linia 
palanului, întocmai cum îl mai văzusem și pe lermolai Bic, - 
pesemne că așa-i obiceiul, pe-aici, la Colţiilupchii, să-și dea 
lumea  gitul pe  răzătoarea lănteţilor, - şi-mi zîmbeşte 
înfricoșător, de parc-aș fi dulăul “Belphegor”, pentru ca apoi să 
rostească îmbietor: 

- Dragule, copilule, nu-i ăla binele pe care-l meriţi, ci abia 
acum ai să afli din ce primejdie o să te scape Catariţa! Fă-te- 
ncoa, și intră-n ograda mea, să-ţi mai povestesc de unele și de 
altele. Și ca să-ţi treacă răul de la lingurică, ai să mănînci cu noi 
cîte cevașilea, că se mai găsește... 

Văd că și-acest monument al naturii, restanță a veacului 
trecut, suferă de maladia pluralului monarhic, vorbește tot cu 
“noi!”. Mare-i grădina Icoanei, și multe-s minunile ei! 


Totuși, auzind că-i cazul să-mi refac forţele, îi returnez 
zimbetul, acordîndu-i un suris plin de căldură și omenie (căci era 
și timpul) și-i comunic: 

- Sărut mîna, ţaţo Catariţo, nu te pot refuza! Mai ales că-mi 
ești tare simpatică! Dar să știi, astăzi nu mai ţin regim de 
slăbire... 

- Dar ce, pîn-acu ai ţinut? - constată bătriîna, coborînd 
sprintenă de pe lănteţii gardului. 

Există ceva în ochii bătrînei, extrem de vioi și ageri, care 
mă determină să-l înțeleg pe “Satan”. Pentru că și pe mine mă 
inhibă niște curenţi de înaltă, frecvenţă, care-mi paralizează 
unele reflexe. O fi vreo hipnotizatoare, mai știi! 

Vajnica femeie, a cărei vîrstă e greu de stabilit, fără 
prezentarea certificatului de naștere, se poartă numai în negru. 
Fuste negre, pe puţin vreo cinci (suprapuse), batic și mai negru, 
acoperindu-i părul pe care bănuiesc că-abia de-l mai are, bluză 
încopciată pînă la git, tot neagră și ea. Dar bătrina se 
deplasează ca un spiîrnel, arătîndu-mi drumul; și asta mă 
îndeamnă să trec cu vederea amănuntele vestimentare, pentru 
a-mi concentra atenţia asupra evidentei contradicții între 
aspectul personajului și alura pe care o demonstrează. 

Baba Catarița se deplasează în slalom, ocolind nucii din 
bătătură, pe firul unei poteci glănţuite de cîţi pași o călcaseră, în 
direcția căsuţei adăpostite de niște tei uriași. 

Cojmelia arată, în ciuda dimensiunilor precare, armonios 
implantată în mediul ambiant. Îmi place nespus tinda scundă, 
acoperișul de stuf, cu coama de curînd reparată. N-aș zice că 
există vreo deosebire între tonsura unor tineri, și coafura 
bojdeucii. 

- Hai, mai repede, copile, că se prinde mămăliga! - mă 
mobilizează țața Catariţa. 

Cînd aud de mămăligă, constat prezenţa unor energii 
nebănuite în mine. Drept care sprintez. Nu știu ce s-ar fi 
întîmplat dacă tata Catariţa ar fi pomenit și de-un cocoșel la 
ceaun... 

- Fină Frusino, fa ai frecat mujdeiul? S-a rumenit bine 
orătania? Dă-i bătaie, c-avem musafiri!... 

Tața Catarița efectuează ultimul slalom, luînd-o pe după 
tei, iar eu, depășind viteza sonică, dar neobservînd copacul, dau 
să trec prin el. 


Neacordînd nici cea mai mică atenţie zgomotului produs de 
impactul dintre mine și splendidul arbore, ţaţa Catariţa pătrunde 
în tindă, dispare în căsuţă, de unde-o aud: 

- Cină Moșca! Cină Moșca! 

Încep să am îndoieli în privinţa facultăţilor mintale ale 
bătrînei. Sîntem la vremea prînzului. Ce fel de cină poate fi la 
ceasul ăsta? 

Ţaţa Catariţa continuă să orăcăie: 

- Moșca, afurisito! Unde ești, cină? Adus-ai burduful? 

Dacă mă ajută amintirea unor lucruri din copilărie, tot așa îi 
spunea și maica-mare unei prietene din vecini, “cină 
Gherghiuţo!”. Vreo rămășiță din timpurile năvălirilor barbare, 
cînd oamenii utilizau, pentru respectarea bătrînilor, tot soiul de 
cuvinte împrumutate de la venetici. Parcă nu-i spuneam și eu, 
lui unchiu-meu, din partea tatii, “ciciu Tică”, sau lui Gică, fratele 
maică-mii, “bate Gică”? Enigme lexicale, din negura vremurilor! 

Deocamdată prefer să trăiesc în prezentul cel mai imediat, 
mai ales cînd, intrînd în odaia umbroasă de după tindă, zăresc 
masa întinsă, cu mămăliga aburindă pe un ștergar de cînepă. 

Deși aș fi preferat să-mi prezinte, și cît mai urgent, 
bucatele, ţața Catariţa îmi prezintă ajutoarele ei, niște bătrîne 
tare simpatice, care se aferează în jurul unui ceaun considerabil. 

- Cina Moșca, megieșa mea, care mi-a călăuzit anii tineri! 
Fina Frusina, căreia i-am călăuzit eu pașii în viaţă. A cam 
părăsit-o bărbatu-su, finu Sima, dar e mult de-atunci... S-a 
prăpădit în război, cînd ne-am luptat cu nemţii lui Mackensen... 
Nu cu-ai lu’ Șticler, ci cu ăi din nouăsuteșaișpe! Al meu, fie-i 
ţărîna ușoară, m-a lăsat mai înainte, prin nouăsute și ceva, că 
nu era în minţile lui, și s-a dus în Africa, să-i gonească pe engleji 
din tara Boerilor! 

Cuprins de respect pentru vechimea lor, le sărut mîna. 
Dacă ţața Catariţa e monument al naturii, atunci ce vîrstă să 
aibă baba Moșca, de-i zice “cino”? 

De cînd am sosit la Colţiilupchii, și chiar mai înainte de-a 
pătrunde în limitele teritoriale ale cătunului, încă de-atunci 
avusesem sentimentul că pe-aceste locuri e-o altă lume, 
eventual de origină extraterestră. 

Pentru că așa îmi apar cina Moșca și fina Frusina. Cu 
chipurile zbiîrcite, ca niște smochine tescuite, slăbuţe și uscate, 
pot figura liniștite în orice muzeu etnografic, fără primejdia de-a 


fi contestate. Poartă, amîndouă, aceeași îmbrăcăminte ca și țața 
Catariţa. Pesemne că-i moda bătrînelor de pe-aici, că altă 
explicație nu-s în stare să găsesc. 

- Bine, Catariţo, - o interoghează cina Moșca, strigaseși c- 
avem musafiri... Unde-s ăilalți? 

- Dînsu-i! îl cheamă și Conan Doi, și tot așa și arată! - o 
lămurește afabil țața Catariţa, trimbițind din goarna spartă a 
glasului ei pătrunzător. 

- Atunci să mai punem cevașilea la fiert, s-avem și noi ce 
băga în gură! - intră în panică Frusina. 

- Taci fa, nu fi lacomă! Avem de tăinuit cu dînsul, trebuie 
să-l hrănim... Mai ales că diavolul de Naiba l-a lăsat flămînd... 
Nu vezi c-abia se ţine pe picioare? 

Mare suflet și țața Catariţa asta! Simte la om. 

După o noapte nedormită, victimă a unei tentative de 
asasinat prin organizarea capcanei cu puţul, plus break-fastul de 
înfometare servit de Gulliver, e normal să mă considere la 
capătul puterilor. 

- Tață Catariţo, cină Moșca și fină Frusino, îngăduiţi-mi să 
vă spun așa, pentru că vă preţuiesc ca pe niște neamuri 
apropiate, nu vă faceţi griji în privinţa mea... Nu mănînc atit de 
mult, pe cît lasă de crezut înfățișarea mea... M-aș mulţumi și cu 
mămăligă muiată-n saramură!... 

Bătrîna își încretește ochii a zimbire, și mă întreabă: 

- Dar dacă-i frămintată cu brînză de burduf? Nu te 
mulţumești? Nici cu niscai mujdei de usturoi, împroșcînd un 
cocoșel la ceaun? Ai? Ce mai zici? 

E clar că nu mai pot grăi nimic. Gura îmi lăsa atita apă încit 
era absolut riscant s-o deschid. 

Mai întîi am gustat brînză de burduf cu mămăligă pripită. 
Dar nu așa, cum greșit mă informase ţaţa Catariţa, adică 
frămîntată, ci mult mai complicat, urmînd un ritual cu totul 
necunoscut mie. 

Cele trei ţaţe se ospătau decent cu tipic. Brînza de burduf 
era îndesată în podul palmei, pînă se forma un gogoloi, mai mic 
sau mai mare, după inima respectivului, - prin inimă 
înţelegindu-se, ca la ţară, stomac, - apoi era virită într-un bulz 
de mămăligă, modelat oarecum la fel, și lăsată cîteva clipe, pînă 
țișnea untul. Atunci, rapid dar elegant, bătrinele lichidau 
mirabilul amalgam, înghiţindu-l cu gingășie. 


Tuica pe care am utilizat-o, pentru frăgezirea cerului gurii, 
avea un parfum plin de nobleţe, cu totul neobișnuit. 
Mărturisindu-mi ignoranţa, autocritic și fără să-mi pun cenușă-n 
cap, am interogat-o pe cina Moșca, deoarece se dovedea mai 
activă la capitolul respectiv: 

- Venerabilă și scumpă maică, ce băutură-i asta? 

Cina Moșca se zbirlește ciudat la mine, mă seceră cu 
laserele ochilor săi verzi, după care începe munca de lămurire: 

- Uite ce-i, băieţelule, oi fi tălică scriitor, dar și eu am ceva 
știință de carte... Toată viaţa mea am lucrat ca moașă-n cătunul 
ăsta... pînă a sosit hoţomana de Polina... De-aia mi se spune și 
Moșca! Dar să nu mă faci pe mine venerabilă, că n-am suferit 
niciodată de boli rușinoase... 

- Cină Moșca! Nu m-ai înţeles... 

- Taci? - se răţoiește la mine moașa generală a satului. - La 
vîrsta mea, înţeleg mai multe decît poate gămălia dumitale de 
cap... Să trecem la tăria pe care ai băut-o și de care te-ai 
minunat... Asta nu-i ţuică, știi tălică? E rachiu de cireşe amare, 
dat de două ori la cazan, și ţinut cinci ani la butoi de dud, dar 
împreună cu frunze de indrișaim!... 

- Indrișaim? N-am auzit de iarba asta... 

- Nu mă miră, băieţelule! De unde să crească indrișaimul la 
voi, în bloacele alea de piatră? E-un soi de mușcată, pe care o 
mai găsești, pe ici pe colo, în satele de sub munte. Frunzele 
topite în dulceţuri le dau parfum împărătesc. Pînă și butoaiele 
pentru vin, cine se pricepe, le spală cu fiertură din indrișaim. 
Dar voi, orășenii, ce să spălaţi? Sticlele? În care găsești 
“Murfatlar”, tras la Valea Călugărească? 

Fina Frusina chicotește icnit. Își ride de mine. Altminteri n- 
ar avea motive să cotcodăcească. Precis c-o miră lipsa de 
cunoștințe a subsemnatului. 

Tata Catariţa, care s-a adăpat vîrtos din clondirul cu rachiu 
parfumat, scoate din ceaunul impresionant, care pînă acum 
colcăise mocnit deasupra pirostriilor, o orătanie întreagă. Și mi-o 
depune toată în blidul de lut smălțuit. Probabil din pricina 
euforiei declanșate de conversaţia abuzivă cu rachiul suscitat. 
Vrînd să corectez, cît mai delicat, eroarea bătrinei, rup un vîrf de 
aripă, îl cedez moașei, rup și vîrful celeilalte, pe care îl transmit 
tatei Catariţa, iar finei Frusina îi ofer tîrtița. Fără aluzii. Restul îl 
păstrez pentru uz personal. 


- Măi copile, stai blind și ia-ţi îndărăt osișoarele? Așa ceva 
nu se-mparte cu nimeni... - mă admonestează ţaţa Catariţa. 

Pentru a-mi demonstra afirmaţiile, monumentul naturii 
scoate din ceaun, - adevărat monstru de tuci, - încă două 
orătănii. Una și-o rezervă sieși, iar cealaltă, întrucîtva mai 
subdezvoltată, i-o pasează Frusinei. 

Apoi îmi explică, îngăduitoare: 

- Sîntem noi muieri, pe care le saturi cu ciosvîrţele? 

- Și cina Moșca? - mă mir eu. 

- N-are dinţi... Totdeauna se-nfruptă cu sosul. Rupe miez de 
piine, întinge și mestecă... 

Niciodată nu m-am dat în vînt după carnea de pasăre. Dar 
nici n-am tratat-o vreodată necorespunzător, lipsind-o de 
respectul cuvenit. 

Spre uimirea mea, ceea ce se află în blid depășește orice 
așteptare. Nu numai frăgezimea copanelor, țesătura fină a 
bucăţilor de piept sau dulceaţa infinită a spatelui mă cuceresc 
definitiv, ci sosul în care se scaldă cele de mai sus. 

Indată ce lichidez totul, după ce mă ling pe degete, 
bineînţeles la figurat, o chestionez pe tata Catariţa: 

- Ce minune a fost asta? Că n-am mai mîncat în viața mea 
un pui atit de gustos!... 

Țaţele se privesc reciproc încîntate, iar Catariţa, hlizindu- 
se, îmi expune problema în detaliu: 

- Copilul meu, tare-s bucuroasă că ţi-a plăcut... O dată pe 
lună, cînd ne-ntilnim tustrele suratele, totdeauna ne cinstim 
sufletele cu felul ăsta... Cocoșel cu sos de vin... Că nu-i un pui 
oareșcare, ci cocoșel nevinovat, de cinșpe săptămîni... Rumenim 
cărniţța în unt topit, după ce-am sărat-o și piperat-o, apoi îi 
adăugăm ciupercuţe de pădure, ceapă prăjită, cîteva boabe de 
coroiandru, un vîrf de cuţit de chimion, și stingem totul cu frunte 
de comină, pentru ca la urmă să turnăm în ceaun și-un sfert de 
vin vechi, însă alb. Dacă erai mai cu luare aminte, ai fi găsit și 
gustul usturoiului, al cimbrului și-al afumăturii, căci i-am prăjit și 
cîteva feliuțe de costiță afumată, de casă. lar smîntina, pentru 
că sosul a fost legat cu smîntînă proaspătă, culeasă azi- 
dimineaţă de pe oale, nu ne-am mai uitat în ceaun cînd am 
turnat-o. Și totul a fiert încet, peste un ceas și jumătate, la foc 
mic, pînă am izbutit de te-am adus pe tălică la masă. 


- Țaţo Catariţo. Ave! Așa ziceau strămoșii noștri, romanii. 
Ave! Încă o dată. Ave! 

- Avem încă olecuţă, copile! Am păstrat pentru tălică 
pipoţelele, inimioarele și ficăţeii, c-au rămas pe fundul 
ceaunului. Pesemne că moșii noștri aveau și ei, de strigau astfel 
la ospeţe... Fa Frusino, dă blidul încoace... Să-i punem și sosul 
cel gros, adunat cu rășchitoarea de lemn... 

Inţelept a fost cel ce-a născocit mesele joase, așa cum era 
cea la care ne ospătasem cu toţii, așezați pe scăunele cu trei 
picioare. 

Pentru că, dac-am fi stat la o masă normală, aș fi fost în 
stare să cer bătrînelor mele să fugă prin curte, după alţi cocoșei, 
și să fiarbă o nouă șarjă de “pui la ceaun, cu sos de vin și 
smîntînă”. Dar așa cum șed acum, puţin înghesuit în mine, 
excesul de mîncare mă apasă pe cord, făcîndu-mă să gifii lejer, 
dar mulțumit de cele întîmplate. 

După ce-am cerut voie să fumez, stăm cu toţi în jurul 
măsuţei. Și tragem fiecare din ţigara lui. Adică din ţigările mele, 
pe care le-am oferit ţaţelor cu negindită dezinvoltură. Pentru că 
bătrînele fumează catastrofic, ţigară după ţigară. Și, pentru că 
nu suportă filtrul, rup “Snagoavele” de parc-ar fi bețe. Noroc că- 
s “superlong”. 

Din pricina fumatului în exces, ţaţele își curăţă gitul, din 
timp în timp, dar destul de des, cu tăria aia parfumată. 

O șansă pentru mine, să aflu cît mai bogate informaţii 
despre enigmele care-mi frămîntă creierul. Pentru că ţaţele 
devin comunicative, vesele și predispuse la confidente. 

E mai mult de-un sfert de ceas, de cînd ţaţa Catariţa își 
derulează autobiografia: 

- D-aia îl urăsc pe cînele de Gulliver! Ne ia piinea de la 
gură! Pînă ce n-a venit în Colţiilupchii, eram doftoroaiele satului, 
eu cu cina Moșca și fina Frusina. Mai descîntam, mai făceam 
niscaiva farmece de dragoste, mă rog... Dar păcătosul de diavol, 
cu șmecheriile lui, ne-a lipsit de respectul oamenilor... Nu ni se 
mai leagă nici un descîntec... 

Cina Moșca o întrerupe, intervenind inoportun: 

- Inainte vreme se mai, aranjau, se legau. Acuma și tineri 
sînt mai puţini, să le facem de dragoste... că-s navetiști... 
Lucrează mai toţi la oraș, la fabrică... Pe vremea mea, ehei, alte 
obiceiuri... Te durea capul, veneai la cina Moșca și-ţi stingea un 


tăciune în apă neîncepută... Acuma, te duci la doctoriţa Milica, 
îţi dă un nasture, și-ţi trece capul... La mine nu te lăsa, dar 
plecai cu credința... 

Dacă ţaţa Catariţa, acest monument fără vîrstă al naturii, a 
fost sub oblăduirea cinăi Moșca, înseamnă că moașa detronată a 
satului trebuie să fie mai bătrînă decit ea. Ceea ce, totuși, nu-i 
cu putință, pentru că n-arăta mai zbircită și mai mumificată 
decit țaţa Catariţa. Așa că întreb: 

- Cîţi ani să ai, cină Moșca? _ 

- Păi mai știu eu, băieţelule? C-am pierdut socoteala. In 
orice caz, sînt mai în vîrstă decît Catariţa asta... 

- Și cît ai dumneata, tato Catariţo? 

- 81! Precis! lar cina-i mai mare cu unșpe ani... 

- Să aibă nouăzeci și doi? Să bată spre sută? 

- De ce nu? - se miră fina Frusina. - Păi și eu, care-s mai 
tînără, am trecut și eu de 76, încă de anul trecut! Așa să fie, ţaţă 
Catariţo? 

- Precis! Am o ţinere de minte, cum nu găsești la ăștia 
tineri. Uit doar ce se petrece acum, că mi-s bătrină, dar ce-a fost 
mai de demult, toate mi le amintesc... Mai cînd era, zilele 
trecute, mă-mpungea un cîntec de pe vremea mea, vroiam să-l 
îngîn, dar mi-era teamă că nu-i mai știu cuvintele... Cînd colo, ce 
să vezi, numaidecit mi-au curs în ureche, de parc-ar fi fost ieri... 
Dar ăstea, pe care le cîntă la radio, le uit numaidecit... Și nu-s 
rele... Parcă mai alaltăieri cînta Marina Voica o romanţă 
americănească, dar, în afară de niște vorbe rușinoase, cevașilea 
cam așa, “cucurucucu”, nu-mi mai aduc nimic aminte... Dacă n- 
ar veni săptămîna viitoare doctorul Priciu, aș zice că-s zăludă... 
C-am dat în mintea copiilor... Dar facem nunta și plecăm... 

- Ce nuntă, țaţă Catariţo? - mă minunez eu, necrezîndu-mi 
urechilor. 

Catariţa mai trage o dușcă de tărie, rînjește calm, și mă 
fixează, hipnotizindu-mă îndelung, așa cum procedase cu 
“Satan” și “Belphegor”. Apoi mărturisește totul: 

- Nunta mea, copile! De peste șaizeci de ani tot îl aștept... A 
fost doctor la Cimpina, prin 1914, înainte de războiul cel mare, 
ne-am iubit și ne-am jurat credinţă... Acuma vine să mă ia la 
el... 

- De unde vine? Și unde vreţi să plecaţi? - întreb eu. 


Cina Moșca, beată de surpriză, și fina Frusina așijderea, au 
rămas cu gurile căscate. 

- Din Australia... Acolo am auzit c-ar fi plecat... Are avere, 
case nenumărate, bloace cu zece caturi, herghelii, pășuni 
întinse, cirezi, oi merinos, averi nenumărate, măi copile!... 
Miine, poimiine sosește cu avionul lui, ne urcăm și plecăm la 
Australia... Nunta o facem în avion, acolo sus. Ne cunună vizitiul, 
sau șoferul, cum i-o fi zicînd ăluia care mînă mașinăria 
zburătoare, și-o să privesc la Colţiilupchii, de deasupra norilor... 
De ani de zile, în fiece dimineaţă stau la fereastră și mă gîndesc 
la ce-o să fie, îmi aduc aminte de doctorul Priciu, cît era de tînăr 
și frumos, și-mi vine să zimbesc singură, că eram junincă și nu 
cunoșteam la oameni... Cînd m-a îngrijit de răceală și m-a 
fricționat cu oţet, tremuram de fericire... Avea mînă gingașă, 
mătăsoasă... Îndată m-am făcut bine, sănătoasă... Atunci m-a 
sărutat pe frunte, de bucurie... Numai descîntecele mele îl aduc 
acum îndărăt... De le-aș fi știut și pe vremea ceea, nu mai pleca 
în ţări îndepărtate... Unii spun că nici n-a plecat, ci-a murit în 
gară la Ploiești, călcat de-un tren... Dar nu-i adevărat, că mi s-ar 
fi arătat... 

Cina Moșca, înlemnită de emoție, o mîngiie pe cap, plină de 
duioșie. Taței Catariţa îi lunecă fișiul. Și rămîne cu capul 
despuiat. După cum bănuisem, e complet cheală. Catariţa își 
trage imediat baticul, rușinată. 

- Și-am să-mi cumpăr un maldăr de păr bălai, așa cum 
poartă fetele alea de la televizor... Dar înainte de-a pleca, nu mă 
las pînă nu-l văz nenorocit pe viermele de Gulliver... IIl omor, îi 
dau șoricioaică, văz eu ce-am să fac... 

Fina Frusina, parcă trezită dintr-un vis prea frumos, 
supralicitează, încruntîndu-și fruntea: 

- Care șoricioaică, ţaţo Catariţo, că eu îi tai vinele cu 
secera... 

- Ba nu, - se-ndirjește cina Moșca, - nu-i bine, trebuie să-l 
stropim cu gaz și să-i dăm foc... să se chinuie blestematul, că 
ne-a răpit pînicica noastră, cea de toate zilele!... El și cu Polina, 
care-i tot în slujba lui... 

Tața Catariţa tresare la amintirea unui gind, și-o bate pe 
umăr pe fina Frusina! 


- la ascultă fa Frusinico, îl omorim noi, că nu se mai poate 
așa, dar mai știi tu cîntecul ăla cu: “omoară-mă, neicuţă, 
omoară!”... 

- “Strînge-mă-n braţe să mă doară...” - continuă înveselită 
fina, îngînînd melodia, cu glas subţire, pătruns de nebănuită 
patimă. 

Cina Moșca, luînd o lingură de lemn de pe masă, începe să 
bată tactul cu ea, și dirijează corul ce se înfiripă, derulînd mai 
departe străvechea cîntare: 

“Frînge-mi pieptul, mușcă-mi gura, și-ţi arăt eu unde-i 
șura!...” 

Privesc la cele trei țațe năuc, nemaiînţelegind nimic. Țaţa 
Catariţa și-a găsit și ea o lingură, una mare, pentru bulion, și 
bate în masă de parcă sună toaca la schitul Vovideniei. Fina 
Frusina, încadrindu-se în formaţia instrumentală înjghebată 
spontan, face rost de-o unealtă corespunzătoare, un satir de 
lemn pentru tocat vinete, și susţine partitura grupului ritmic. 

Tustrele, alcătuind un ansamblu bizar, folk și pop, din 
instrumente de percuție și grup vocal, cîntă în cor, de intră în 
vibraţie pînă și ceaunul. Semn că-i absolut gol. Deci îmi iau orice 
nădejde să mai fi rămas ceva în el, și ascult îngrozit: 

- “Omoară-mă, neicuţă, omoară, nu mai pleci curînd la 
moară, ţi-am ascuns opinca-n pod, și cămeșa am să-ţi scot!” 

Tațele au uitat de prezenţa mea, înfierbîntîndu-se din ce în 
ce mai intens. Cîntarea le-a răpit minţile, și-o răcnesc privindu- 
se-n ochi, de parcă și-ar transmite telepatic textul de mult uitat. 

La un moment dat, țața Catariţa tace, ieșind din cor. 
Celelalte surate tac și ele. 

- Mă-mpunge un dor să dănţuiesc! - comunică ţaţa 
Catariţa. Un joc tare vechi, de cînd eram fată... Cîntaţi-mi, 
afurisitelor, că mă arde... 

- Dar ce anume? - se interesează moașa. 

- Ghiulbahaua, cină Moșca! 

De-ar fi intrat în transă, și tot n-ar fi răspuns mai rapid 
solicitării. Frusina se întărită tot mai aprig. Cîntă subţire, icnit, 
sugerînd din glas schimbările ritmice. Cina Moșca o susține, pe 
post de contrabas, și la propriu și la figurat. 

Catarița joacă de una singură, înconjurind măsuţa joasă, 
într-un vîrtej cumplit. Blidele tremură, tacîmurile vibrează, iar 
dulcea bătrină ţopăie bucuroasă, fericită nespus. Baticul i-a 


lunecat într-o parte, dar bătrina și-a pus o mînă pe cap, și 
dănţuiește în continuare, ca și cum figura ar face parte din 
canoanele jocului. 

Pe celelalte două ţaţe nu le mai rabdă inima. Se ridică de 
pe scăunelele lor cu trei picioare, o iau de brîu pe Catariţa și se- 
ncing în dănţuiala nebună care cutremură cojmelia. 

Mă uimește nu numai focul aprins după atiţia zeci de ani, ci 
și vocile lor incredibil de tinere și frumoase, acordate armonios 
în terță. Zdupăiala face să-mi intre și mie anumite fibre în 
consonanţță. N-am fost niciodată un dansator de excepţie, dar 
urechea mea muzicală, aproape absolută, îmi îngăduie să simt 
ritmul oricărui dans. 

- Trecem pe “cadîna”, fa? - ţipă goarna ţaţei Catariţa. 

- Nu, Catariţo, - declară cina Moșca, - hai să-i tragem o 
“țigănească”, de-aia de nuntă, că noi tot n-o să fim în mașina ta 
zburătoare, cînd ai să te măriţi cu doctorul... 

Nu mai rezist, și mă încadrez și eu în grupul dansatoarelor. 
Acuma, bojdeuca ţaţei Catariţța se clatină îngrijorător. Dar 
“țigăneasca” o știu bine, doar am fost naș mare la trei nunţi, în 
sat, la Tîncăbești. La ultima mi-am scrîntit și piciorul stîng, în 
aplauzele furtunoase ale nuntașilor. 

Bat pămîntul îndirjit și vîrtos, de parc-aș călca în picioare 
gîndacii de colorado ce-mi vatămă cartofii din grădină. Cînd cu 
tocul, cînd cu talpa, cînd cu vîrful. 

- Bravo, copile, halal să-ţi fie! - se entuziasmează ţaţa 
Catariţa. 

Cina Moșca iese din joc pe neașteptate, strigînd la noi: 

- Mă-c în pod, Catariţo, s-aduc un pumn de nuci. jucăm pe 
nuci, să vadă băieţelul ăsta ce n-a mai pomenit! 

Podul e deasupra noastră. Însă intrarea e prin tindă, unde-și 
are gura și scara. Cina Moșca se repede pe trepte, le urcă de 
parcă ar fi reactor, apoi începe să cotrobăiască prin văgăunele 
unde-s puse nucile la uscat. leșim și noi în tindă, fără să ne 
oprim din danţ. 

Ori din pricina trepidaţiilor pe care le-am imprimat 
dușumelii din tindă, ori din pricina cinăi Moșca, ivită în grabă, cu 
nucile în poală, la gura podului, scara ușurică se desprinde și 
cade zgomotos. Tocmai cînd cina Moșca se avinta s-o coboare. 
Moașa generală a satului rămîne agăţată în miini, suspendată la 


buza podului. lar noi înlemnim, în cea mai dificilă figură a 
“țigăneascăi”. În călcîie. lar nucile ne plouă-n cap. 

- Cină Moșca! - urlă, pe două voci, Catariţa și Frusina. 

Bătrîna dă din picioare, ca și cum ar avea de gînd să-și facă 
vînt în tindă. Dar nu cred să fie bîntuită de-asemenea idei 
năstrușnice. Pentru că se află la o altitudine de cel puţin trei 
metri. 

În timp ce apreciem paralizaţi exerciţiile Moşcăi, apare în 
ogradă, ca din senin, figura rotundă a lui lermolai Bic. Privește la 
noi, apoi la cina Moșca, și ne comunică impresiile sale: 

- la te uită, omule! Bătrînă-bătriînă, dar ce bine se ţine! - 
Apoi recuperează, și continuă: - Hai să mergem, maestre și 
colega! Am venit să te iau la domnul Gulliver... Sintem 
așteptați! 


Poc! Mobilizare generală 

Mort de oboseală, mărșăluiesc împreună cu lermolai Bîc în 
direcția domiciliului domnului Gulliver Naiba. Sudoarea îmi 
șiroiește de pretutindeni, ca și cum aș fi o cișmea cu garnituri 
neetanșe. Dar am toate motivele: mîncare în exces, plus 
“țigăneasca” dănţuită cu bătrînele mele dezlănţuite. 

Acuma mi-e clar că nu-s zdravene la minte, de vreme ce 
vor să-l lichideze pe bătrinul mag. Și încă apelind la cele mai 
variate și eficiente modalităţi. Catariţa speră să-l otrăvească, 
Frusina, mai gentilă, dorește să-i secţioneze vinele, dar cu 
secera, iar cina Moșca să-l incendieze, aspersîndu-l cu gaz 
lampant. Drăguţe ţaţele mele, dar cam nătăfleţe... 

Ca să nu mă plictisesc pe drum, îi fac puţină conversaţie 
forestierului: 

- Slavă Domnului, dragă Laie, c-ai rezolvat problema cinăi 
Moșca! Dacă n-o coborai din pod, suindu-te în cîrca mea, de mi- 
ai dezarticulat claviculele, putea să-și fringă gitul... 

lermolai, modest, pleacă fruntea și mormăie: 

- Abia acum stau și mă gindesc, n-ar fi fost mai comod să fi 
pus scara la loc? 

Îmi vine să-mi trag palme singur. Căci asta era soluţia cea 
mai corectă. 

- Ascultă, Laie, totdeauna gîndești așa, cu întîrziere? 

- Nu. Alteori mi se-ntimplă să gîndesc înainte! Și-atunci 
acţionez din instinct. De-aia îmi și ies toate lucrurile pe dos!... 

- Nu te amări, că trece! Pe măsură ce-mbătriînești... Cînd ai 
să fii la virsta mea, ai să gîndești ca mine... Fără intuiţii onirice! 

Laie cade pe ginduri, apoi, după matură chibzuinţă, mă- 
ntreabă: 

- Omule, și crezi că-i mai bine?... Uite, nene Conane, eu mă 
duc să mă schimb, ia-o înainte! 

- Bine, du-te, dar ce vrea Gulliver? 

- Mi-a spus că te-a invitat... Acuma-i trecut de șapte... Vin 
băieţii și fetele... Facem un poc! 

- Toţi deodată?... 

- Nu chiar toţi... Numai patru! 

- Nu cumva-i vorba de poker? 

- Dar matale ce ţi-ai închipuit? Că facem poc din gură? 

Îi fac un semn cu mîna, de rămas bun, și strig în urma lui: 


- Chestia cu onirismul să n-o pui la inimă! N-am nimic cu 
oniricii! 

- Era și normal, doar ești scriitor, omule! 

Deși n-ar fi trebuit să-i stric plăcerea, conștiința mă 
presează să-i mărturisesc deschis: 

- Însă numai pe hîrtie, cînd îi citesc!... 

lermolai Bîc mă salută din mers. E prea departe, ca să mă fi 
auzit. Mai bine așa. 

Grăbesc și eu pasul, în limita posibilităţilor, și peste un sfert 
de ceas bat la ușa magului. 

- Dă-ţi osteneala și intră, oricine-ai fi, deși știu cine ești! - îl 
aud pe Naiba, îndulcindu-și glasul. 

- Bine te-am găsit, bătrîne șef de trib! - îl salut eu. - De ce 
m-ai mobilizat? E neapărat necesar să nu mai dorm deloc, să 
nu-mi mai odihnesc capul o clipă? Ştii oare că n-am apucat să- 
mi amintesc ce-i aia somn? De poker îmi arde mie, eu care nu 
joc decît table? Cu ce ţi-am greșit, de ţi-ai cășunat pe mine? 

- Oprește, stăpine! - mă imploră Naiba, - Prea multe 
întrebări pentru un om atit de obosit. Mai ales care zăbovește la 
chiolhanuri de pomină, de-a duduit tot satul. Pînă vin băieţii și 
fetele, hai să te culci puţin. Te-adorm într-o clipită, numai să-ţi 
cunosc zodia. la spune-mi, cînd te-ai născut? 

Gulliver mă ia la întrebări, de parcă aș avea nevoie de 
pașaport, pentru a pleca în împărăţia somnului. 

- Nu te mai osteni, bătrine șef, că ţi-o spun singur: zodia 
taurului... 

- Așa bănuiam și eu... Judecînd după trupeșie. Haidem în 
odaia de culcare. Peste o jumătate de ceas, ai să fii alt om, cu 
somnul pe care am să ţi-l dăruiesc eu. 

M-a pălit un somn atit de cumplit, încît nu văd ce aport mai 
poate avea Naiba. Decit, cel mult, faptul că-mi pune la dispoziţie 
odaia corespunzătoare. Dar nu doresc să-l supăr, și-atunci 
accept să-mi “dăruiască” el picul de somn de care am nespusă 
nevoie. 

Spre insatisfacţia mea, Naiba mă conduce în camera cea 
mai bizară din locuinţă. Încăperea fără ferestre. Fără ferestre, 
dar totuși luminată straniu, ca un ecran de televizor. Impins de 
bătrînul mag, nimeresc cu piciorul peste un pat. Mă las pe el, 
plăcut surprins. Se lasă și patul. E din cele pliante, de voiaj, 
construite din tuburi de aluminiu. Totuși rezistă. 


În timp ce Gulliver Naiba, cu mîna sa osoasă, îmi mîngiie 
fruntea, adorm instantaneu. Fără să mai disting formula 
satanică pe care o boscorodea în surdină. 

Mă trezesc pe neașteptate, simțind o prezenţă străină în 
apropierea mea. Ca orice bun detectiv, întredeschid ochii. 
Observ fără să fiu observat. Asta-i tehnica. 

La capul patului, dacă-mi dau bine ochii peste cap, pot 
desluși prezenţa care mă neliniștise. E bătrînul. Cel puţin așa 
sper. 

Intr-un jilt domnesc, pe care nu-l remarcasem la prima mea 
vizită, Gulliver doarme adînc, sforăind vîrtos, pe două tonuri. Cu 
melonul pe cap, cu braţele sprijinite pe lăturoaiele fotoliului, 
magul arată întocmai ca unul din idolii din insula Paștelui, așa 
cum i-am văzut în cartea lui Thor Heyerdahl. Ciudată 
asemănare, în orice caz. 

Mai ciudată mi se pare, însă, buna mea dispoziţie și starea 
de perfectă odihnă. Ceasul mi-a stat încă de-azi noapte, dar 
cred c-am dormit pe puţin două ceasuri. 

Mă scol atent, să nu deteriorez fragilul pat pliant, și mă 
apropii de bătrînul mag. Îl hîţăn de umăr. Naiba nimic. 

- Domnule Gulliver! Ce faci aici? 

- Hîrr! Hîrrr! - îmi răspunde vraciul, în stare de transă. 

- De cînd sînt aici? Răspunde odată! Ce-i cu dumneatale? 

Cînd scutur oleacă mai ţeapăn, îi cade melonul de pe cap. 
Mă plec să i-l ridic, și-abia atunci îi aud glasul bătrînului: 

- Vegheam, stăpîne, vegheam la somnul dumitale! Știu tot, 
am auzit tot, văd tot. Chiar și prin pereţi... 

- Mă rog, cum vrei matale! Dacă obișnuiești să sforăi în 
stare de veghe, înseamnă că nu dormeai, ci comunicai în cod cu 
lumea cealaltă... 

Bătrînul se ridică din jilţ, înalt cît îl ţine statura sa uriașă, 
îmi smulge melonul din mînă și mă prelucrează: 

- Nu huli! Nu cuvînta despre lucrurile pe care nu le poţi 
înţelege, stăpîne. Ca să nu-ţi pară rău!... Că vine și vremea 
căinţelor... Acuma să mergem în odaia cea mare, c-au sosit 
băieţii și fetele, îi și văd... Pe toţi îi cunoști, dar nu știi cîte parale 
le face pielea. Numai eu i-am cîntărit demult, îi am în degetul 
cel mic... Sînt toţi niște păcătoşi... lar iertarea n-or să și-o 
capete decit tot prin puterile mele... 


Într-adevăr, nu-nţeleg ce vrea să spună Gulliver Naiba. Dar 
în mai puţin de două zile, nici o clipă mai mult, am să lămuresc 
toate lucrurile. Pentru că prea se tulbură, și în mod intenţionat 
chiar, fața cea limpede a lumii. Aici e nevoie de-un spirit lucid, 
de excepţie, cum e spiritul meu, ca să desciîlcească păienjenișul 
țesut de Gulliver. Eu, unul, nu-s dus de prea multe ori la 
biserică... 

- Dacă au venit, atunci să-i întimpinăm, bătrîne șef de trib! 

Magul, politicos, obiectează: 

- Ei să ne-ntimpine, stăpîne, nu noi pe ei! Fiindcă aparţinem 

altor lumi... Dumneata celei literare, eu celei care nu se vede! 
__ Cînd pătrundem în odaia cea mare, observ unele schimbări. 
In primul rînd sistemul de iluminare. De unde, la prima vizită, 
mă intrigase prezenţa unui bec de 15 waţi, insuficient pentru o 
încăpere atit de supradimensionată, acum constat necesitatea 
unor ochelari de soare, deoarece în locul lumînării electrice a 
fost montat un agregat prevăzut cu tuburi de neon. 

Masa imensă, care ocupa toată odaia, a fost acoperită c-un 
soi de covor persan și trasă oarecum mai la o parte, lingă bufet, 
iar măsuța minusculă, în raport cu cealaltă, mutată sub bătaia 
razelor albastre. 

lar cea mai semnificativă schimbare e faptul că senzaţia de 
vid, generată de absenţa elementului uman, constatată de mine 
încă din examinarea întreprinsă ieri, acuma e total inversată. Ne 
sufocăm de prea multă lume. 

Dar ce lume! Geca Leoveanu-Zbanţ, Tulli Pompadur și 
lermolai Bic, mestecînd niște cărţi de joc, s-au și organizat în 
jurul măsuţei cu postav verde. lar Milica Manzur, simpatica 
doctoriţă, împreună cu Polina Țilimindriu, mai puţin simpatica 
moașă comunală, rezemate cu spatele de bufetul living-room- 
ului, privesc prefăcut indiferente la activitatea tinerilor. 

Dentistul explodează de plăcere, la vederea mea: 

- Măi tu măi, ce surpriză! Romancierul ne onorează cu 
prezenţa sa impresionantă! 

Deoarece a omis să ne dea bună seara, căci sîntem în jur 
de orele opt, remediez situaţia, lansînd un jovial: 

- Bonsoar bun, la toată lumea! 

Pentru a le deveni cît mai apropiat, ca să nu se simtă 
stingheriţi de personalitatea mea, utilizez deliberat un limbaj cît 


mai “popular”, în maniera celui auzit la dînșii, dar fără 
exagerări. 

Forestierul, blajin și bălai, mă privește satisfăcut. Arată cu 
totul altfel, în hainele pe care le poartă acum. Spre deosebire de 
pantalonii fustă ai dentistului, lermolai Bic a optat pentru 
contrariu, niște blugi atît de strimţi, încît am impresia c-a făcut 
baie cu ei, și-abia apoi i-a pus la uscat, expunîndu-se la soare 
îmbrăcat. Cămașa de vară o poartă pe dinafară. Dar nu 
deranjează, pentru că poate fi ușor confundată și cu-o pijama, 
datorită modelului. 

Geca Leoveanu pare să fie în criză de timp. Mestecă tot 
timpul cărțile, de parcă le-ar supune unui tratament de încălzire. 
Nervozitatea olteanului e mai mult decit evidentă. II mănîncă 
mîinile, își mută tot timpul picioarele, se mișcă mereu pe scaun. 
Pe care-l dă precis gata în seara asta, dacă nu se astîmpără. 

Deoarece nu mai joc poker de foarte multă vreme, de cînd 
eram elev, optînd definitiv pentru table, voi chibița de la 
distanţă, alăturîndu-mă fetelor, Poate mai aflu ceva, ocupîndu- 
mă de conversaţia lor. Femeile manifestă o deosebită 
propensiune pentru acest gen de contactare umană. lar remarca 
Polinei, aflată în stinga mea, vine să-mi susţină afirmaţia de mai 
sus: 

- Ce zici, tu, doctoriţo, nebunaticul ăsta de Tulli, iar le ia 
banii la gorobeţi? E deștept foc, tu! Așa mi-ar trebui un bărbat, 
deștept și plin de bănuţi... Cum mi-s eu femeie chibzuită, trîntim 
un apartament la București, de le luăm maul!... 

Milica Manzur, privindu-mă pe sub sprîncene, zîimbește 
subţire: 

- Așa crezi, Polino? Că-ţi ridici casă din poturile de la poker? 
Sau te bizui pe danturile celor din Colţiilupchii? Află de la mine, 
că-i văd pe toţi la dispensar, au niște dinţi de criţă! 

Polina Tilimindriu, îmbufnată, îi suflă printre buze: 

- Milico, să nu te prind cu Tulli, că-ți stric dosarul! 

- Fii liniștită, fată dragă, mi-ajunge un medic în familie... 
Totul e să te vrea el pe tine... Te iubește? 

- Principalul e că-l vreau eu de bărbat... Restul nu contează! 

- Și ce te faci cu Geca? Ştii prea bine că te place... 

- Veterinarii să-și vadă de vacile lor, eu-s din alt soi! 

Polina nu greșește. Pentru că moașa, în seara asta, 
arborează o toaletă de groază. O rochiţă imprimată în zeci de 


culori, din soiul “bălțată de cîmpie”, de-ai putea să joci șah pe 
carourile ei. De git îi spînzură tot soiul de lanţuri cu tinichele. 
Numai talanga-i lipsește. Restul ar corespunde. 

Deoarece presimt o apropiată deteriorare a relaţiilor în 
acest teritoriu, mă deplasez în direcţia măsuţei cu postav verde, 
să asist la pregătirea dezastrului general. Că n-am văzut joc de 
poker, la care să cîştige toţi participanţii. lar cine recoltează 
bani, și încă nemunciţi, recoltează precis antipatia și aversiunea 
partenerilor, plus cuvenitele rigori ale legii. Care contează mai 
serios decît “impresiile” combatanţilor... 


Domnul poker și fiii săi au murit... plătind cu trei ași! 

Îmi făcusem iluzii, crezînd c-am să chibiţez numai. Dintr-un 
exces de politețe, Gulliver Naiba îmi cedează locul, insistînd 
sicîitor. 

- Stăpine, astăzi vreau să fiu gazdă, am un oaspete de 
onoare, și trebuie să mă ocup personal de buna sa dispoziţie... 

- Dacă eu-s oaspetele, bătrine șef de trib, renunţ la orice 
onoare, numai să nu joc poker... Mă simt și-așa extrem de bine, 
fără să golesc buzunarele unor prieteni... Joc table, canasta, dar 
nu pe bani... 

Geca Leoveanu, din ce în ce mai tensionat, oprește 
avalanșa de scuze pe care o simte în perspectivă: 

- Maestre Conan, ce fel de scriitor ziseși că ești tălică? De 
romane? Păi cum să le scrii, dacă nu te documentezi în miezul 
vieţii? În privinţa noastră, prietenii matale, nu-ţi fă griji... Chiar 
dacă vei cîştiga, plăcerea va fi de partea noastră... Hai să 
tragem locurile... 

- Zbanţ are perfectă dreptate, - mă asigură Tulli Pompadur. 

Polina, auzindu-l pe dentist ispitindu-mă, devine suportera 
lui cea mai aprigă: 

- Chiar dacă pierzi ceva parale, și ţi le ia Tulli, c-așa 
obișnuiește el, nu rămii în pagubă, maestre! lți face niște dinţi 
formidabili, și nu-ţi pretinde un sfant... 

- Dar am dinţi sănătoși, domnișoară! 

- Nu contează! Tot el ți-i scoate, fără să ceară nimic în plus! 

In asemenea condiţii, îmi dau seama c-am fost mai demult 
programat să joc în seara asta poker. Imposibil să nu-și fi vîrit 
Naiba coada și-aici. Prea sînt îmboldit din toate flancurile. 

Laie Bic, mai blond ca niciodată, extrage un as, o rigă, o 
damă și-un valet, le-ntoarce pe dos și le mestecă. 

Geca Leoveanu-Zbanţ se-alege cu asul. lermolai insistă pe 
lîngă Pompadur, să-și încerce, șansa. Dentistul refuză: 

- Măi tu măi, de ce să nu tragi tu? Mă crezi atît de tîmpit? 

- Fără exagerări, omule! Nu chiar atit... - îi răspunde 
forestierul. 

Dentistul ia ultima carte. 

- De handicap să-ţi fie, măi tu măi! Ai baftă! Eşti capabil să 
joci la loz în plic, și să te pomenești cîștigind şi-un 
“Rembrandt”... 


Nespus de curioasă, vădind un spirit autotehnic neobișnuit, 
Polina Țilimindriu îl întreabă pe Tulli: 

- Și cît consumă “Rembrandt”-ul la sută? 

jignit în cultură, Pompadur se abţine să-i mai răspundă. 
Fiindu-mi milă de moașă, încerc să-i ameliorez nivelul: 

- Dragă domnişoară, nu-l asculta pe Tulli, că-i pus pe șotii. 
Poţi să-ţi cumperi reproduceri de la orice librărie, chiar și din cei 
mai mari maeștri. Știu pe cineva care s-a ales cu casa plină de 
Picasso!... 

Polina Ţilimindriu, sigură pe cunoștințele ei, mă linişteşte: 

- S-a mai întîmplat și altora! Dar dacă dă cu “verde de 
Paris”, scapă în mai puţin de două ceasuri. 

Cu chiu cu vai, izbutim să eliminăm din sector 
personalitatea moașei, expediind-o la bucătărie, să-l ajute pe 
Gulliver Naiba la prepararea gustărilor (care sper să fie 
confecţionate din materiale nevegetale). 

lar noi ne instalăm la masa de joc, în ordinea indicată de 
cărţile trase. 

Tulli întinde pachetul de cărţi lui Geca, anunţîndu-mă: 

- Ai să rizi, meștere, dar noi jucăm fără deschidere, cu 
blaind și over. Ca să nu pierdem vremea... Unu cu doi, 
bineînţeles... 

Ca să-mi reîmprospătez cunoștințele, deoarece nu-nţeleg 
de ce să joace numai unul cu doi, din moment ce sîntem un 
cvartet, solicit explicaţii suplimentare: 

- Și ce face al patrulea? Chibițează? 

Leoveanu, care și pornise să împartă cărţile, se oprește 
năuc, şi-mi ţine un curs scurt de regulile jocului contemporan de 
poker: 

- Nene scriitorule, îţi rizi de noi? Unu-i miza, doi e blaindul... 
Să fim în clar... Roaiala capătă primă. 25 de leușteni, turul de 
careu la patru, culoarea la trei, iar turul de roaială la cinci, dar în 
cinci manșe... Se joacă și cu chintă albă, de Brăila, iar în cazul 
cînd se-ntilnesc două roaiale, cea la valet o bate pe cea la as, ca 
să nu fim niciodată siguri... 

Brusc, ca și cum aș fi fost branșat la un curent de 360 de 
volti, îmi reamintesc instantaneu toate chiţibușerii-le acestui joc. 
Așa cum îl jucam cu tanti Raliţa, pe fasole, de mă-ntorceam 
acasă c-un ceaun de boabe, să mîncăm fasole bătută toată 


săptămîna. Ce-nseamnă și memoria! nimic nu se pierde, totul se 
transformă, dar nu se știe în ce! 

După o jumătate de ceas de coșmar, în care am pierdut 
orice încredere în norocul meu, dar și întreaga sumă de bani pe 
care o avusesem asupră-mi, lansez un împrumut pe piaţă, ferm 
decis să-mi schimb stilul de viaţă, de joc și de prospectare a 
viitorului. Dacă nu-mi recapăt banii pe care mi-i furase Tulli 
Pompadur, cu maniera lui brutală, agresivă și deconcertantă, 
musai va trebui să mă-ntorc la București, pe Calea Moșilor, și să- 
mi termin acolo romanul. 

Dentistul îmi zimbește ca o reclamă de pastă de dinţi: 

- Cît să-ţi împrumut, măi tu măi? 

Măgarul își permite prea mult. Acuma, de vreme ce 
urmează să-i fiu și dator, ne batem pe burtă. 

- Trei sutare! Ca să mă exprim pre limba dumitale, doctore 
de măsele! Va să zică așa, mă iei cu măi tu măi? 

- Omule, nu te supăra! - intervine lermolai Bic. - Așa 
vorbesc moldovenii ăștia, născuţi la Botșăni, cu “măi tu măi!”. 

Zbanţ nu mai suportă, și răcnește: 

- Dă cartea, tăticu! Ce mai calea-valea, ce fuse se duse... 

Deși nu-s de acord cu principiile profesate de Leoveanu, 
mai ales chestia cu “duse”, examinez atent cărţile servite de 
lermolai. 

Nu stăm rău. Adică noi, Conan Doi. Trei ași, frumoși și 
grăsuţi, mi se aliniază în faţă. Incep să capăt iarăși gustul vieţii. 

Tulli mă privește suspicios, cîntărind pe faţa mea 
posibilitățile unei cacialmale. Dar pe chip mi se citesc atît de 
clar semnele unei nevinovăţii cronice, încît Pompadur cade în 
cursă. Sesizez la dînsul rapacitatea, violenţa în stare de fierbere, 
gata de atac, generate de cei trei rigi pe care, bănuiesc, ba sînt 
chiar și sigur că-i are în mînă. 

Rămas singur cu dentistul, din motive cu totul umane mi se 
face o milă nespusă de el, și decid să-i dau o lecţie de modestie: 

- Ascultă, marchize, am posibilitatea să te relansez!... 

- Da di ce marchiz? 

- Porţi numele unei cunoscute doamne, cam lele de profesia 
ei, însă posesoarea unor titluri de nobleţe indubitabile. M-a luat 
gura pe dinainte și ţi-am zis așa, numai ca să te măgulesc. Sper 
că nu ești supărat nu? 


- Măi tu măi, cum să mă supăr pe matale? Dai plus 70 de 
mangoţi? 

- Urît mai vorbeşti, marchize, zău așa! Nu sună frumos în 
gura unui intelectual, Ţi-i dau... Dar ţi-i și iau... Ce ai? Trei rigi? 

- Ai să rizi, nene scriitorule! Ce-mi trebuie mie trei rigi? 
Patru novari nu-s valabili? 

Gălbinarea dentistului e pe deplin justificată. Dacă aș fi 
avut și eu un careu, obţineam același efect de pigmentare. 
Pompadur adună banii de pe masă, recăpătindu-și culoarea 
iniţială. Dar nu-l rabdă inima, și-și demonstrează agresiv 
inteligenţa: 

- Și mîna-i greblă se făcu... Păi măi tu măi, nu cunoști 
proverbul din popor, că domnul Poker și fiii săi au murit plătind 
cu trei ași? : 

- Care popor? Din filmele western? Aia nu-s popor, ci 
figurație, adunătură de platou... 

În aceeaşi clipă, dinspre bucătărie apar femeile, Milica şi 
Polina, mînate din urmă de Gulliver Naiba. Domnișoara 
Țilimindriu poartă în mînă un ceainic imens, din care răzbat 
arome de cafea, iar doctorița un flacon impresionant. Chiar de la 
distanță ştiu ce cuprinde. După culoare. Celebra benedictină a 
magului... lar bătrînul, cavaler, împinge o măsuță pe rotile, pe 
care se află tot soiul de sandvișuri, supraetajate pe mai multe 
platouri. 

Profitind de neatenția partenerilor, dar și de bunăvoința 
Milicăi, fată bună, care-mi serveşte sandvişurile unul după altul, 
direct la gură, reușesc să mă întremez puţin. 

lar rezultatele se arată imediat, începe să-mi intre carte. 

În vreme ce Polina îl bate la cap pe dentist, și nu numai pe 
el, ci-și exercită influenţa malefică asupra întregului colectiv, 
realizez un ful de dame, apoi cîteva chinte, mai albe, mai la 
valet, dar valoroase. Drept care, în mai puţin de-un sfert de 
ceas, returnez datoria contractată la dentist. 

După alte două sandvișuri, probabil cu salam de Sibiu, că n- 
am timp să mă ocup de precizarea materialului, îmi recîștig 
suma cu care intrasem în joc, plus ceva mărunţiș. Mai 
deconectat, am suficientă disponibilitate sufletească pentru 
ascultarea cretinismelor debitate de Polina Țilimindriu. 

În timp ce Geca Leoveanu turbează, văzînd-o făcînd o curte 
nebună lui Tulli, acesta din urmă are toate motivele să turbeze 


și el. Dar din alte motive. Logoreea moașei pare incurabilă. Ne-a 
umflat capetele, fără să manifeste nici un simptom de oboseală. 
Adevărată forţă a naturii, dar și monument de prostie. 

Chiar în momentul cînd iau potul, de sub nasul dentistului, 
Polina se-apucă să-i povestească, mai mult lui decît nouă: 

- Dacă n-ai suficiente cărţi la îndemiînă, te poţi alege cu-o 
cultură și de la televizor... urmăresc toate emisiunile, chiar și 
cele pentru copii, iar emisiunile științifice sînt pasiunea mea... 
pot spune că m-am ales la ora asta c-o adevărată cultură 
teleenciclopedică... Știu și eu cine-i califul Morun-al Rapid, 
părintele arabilor din o mie și una de nopţi, zeul responsabililor 
comerciali, Herpes  Trismagistros, inventatorul medicinii, 
Eschilap, precum și adjunctul lui, Hipocrit... ieri, de pildă, am 
ascultat la radio muzică, simfonică de lon Sebastian Bach, 
“concertul pentru morgă și orchestră”, ceva dureros de trist, de- 
aia i-o fi zis așa, se pare că l-a scris cînd i s-a prăpădit una din 
fete... 

Mi se face o milă cumplită de bietul dentist, care, din 
motive de disperare, are toate șansele să rămînă chel și pe fălci, 
deoarece încă mai demult a-nceput să-și smulgă fire de păr, 
unul cîte unul, modificîndu-și sensibil forma favoriţilor săi bogaţi. 
În același timp însă, mi-e milă și de nervii mei. Așa că decid s-o 
driblez pe moașă: 

- De ce nu vă duceţi la televizor, chiar acum se dă 
“Hamlet”! Cu marele Laurence Oliver... 

- Oliver Twist, știu, am auzit de el, e grozav! Dar l-am 
văzut... Dacă vreţi vi-l povestesc... Mai ales chestia cu Alerte, 
cînd îl prinde pe Polonicus cu Ofilia... și moroiul de la miezul- 
nopţii, că făceau și ei spiritism, ca și nenea Gulliver... 

Numai intervenţia lui Zbanţ ne salvează de la o criză 
colectivă de hipertensiune arterială. Gelos, nu numai pe dentist, 
dar și mine, o roagă pe Polina să-i toarne o ceașcă de cafea. 
Moașa răspunde afirmativ, nu prea încîntată. Toarnă cafeaua, 
dar mai mult pe propria-i rochie. Înnebunită de durere, Polina 
vrea să-și dezbrace imediat peticul multicolor, pentru a purcede 
la operaţiile de curăţire. Insă Geca se opune: 

- Ascultă, Polino, dacă te-apuci să ne faci aici un număr de 
striptease, te dau pe mîna miliției de moravuri ușoare! Să fim în 
clar! Mai sînt și ceva bărbaţi pe-aici! Fugi acasă, de te schimbă! 


Gulliver, care stătuse pînă acum pe tușă, ne oferă șielo 
mînă de ajutor, propunîndu-i să-l însoţească la bucătărie, să-i 
dea cu praf de talc. g 

Milica e “doamnă”. Nu i se-aude gura. li place s-asculte. Am 
observat atent cu cîtă patimă audiase relatările primitivei. Laie, 
care-o mănîncă din ochi, îndrăzneşte să-i ceară un consult pe 
loc: 

- Doctoriţo, de la o vreme îmi bate inima! 

Milica, se prinde imediat: 

- Zi slavă Domnului! E mai rău cînd nu bate... 

Cînd examinez mai atent cărţile, văd roșu înaintea ochilor. 
Culoare de carouri... Dacă-mi venea un as de carou, îi 
nenoroceam, făceam chintă roială. Le întind pe masă și string 
potul în centrul acesteia. 

- Pot să-mi arunc un ochi în cartea scriitorului? - întreabă 
Pompadur, îngălbenit grav. 

Tulli Pompadur, în ciuda numelui său aristocratic, mestecă 
printre dinţi cuvinte ciudate, dar care nu se pot desluși. Privește 
paralizat culoarea, tot atît de surprins ca și subsemnatul. 

Cătrănită foc de paguba înregistrată în casa mult visatului 
ei soț, Polina Țilimindriu, care se întorsese de la bucătărie cu 
rochia văruită cu praf de talc, îl prelucrează la bani mărunți: 

- Măi Zambilă, ce caști ochii ca un boulean? Nu-ţi ajungeau 
paralele pe care le cîștigaseși? Cine te-a pus să-l plătești pe 
baftangiu! Fugi de unul singur, și ieși al doilea, atit ești de 
neajutorat... 

Excedat de cicăleala suplinitoarei, Pompadur explodează: 

- Fac ce vreau cu banii mei, înţelegi, domnișoară? Prefer să- 
i pierd pe toţi, decît să mă bată Dumnezeu, căsătorindu-mă cu 
tine... Eu n-am ajuns dentist, așa cum ai ajuns tu în serviciul 
sanitar, pe post de moașă suplinitoare, abuzînd de toate pilele 
găsite la-ndemiînă... Cu studiile tale de specialitate, nu erai bună 
nici la vacile olteanului! 

Situaţia începe să se deterioreze. 

Polina schimbă mai multe culori, trecînd de la roșu-vînăt la 
galben-verzui, și se îndreaptă către dentist. Acesta, de-un calm 
ce prevestește o cumplită furtună cu descărcări electrice, 
încearcă să-i mai reducă din elan, interpelînd-o: 

- Știi tu cu cine vorbești? 


Primitiva, fără să-și reducă viteza de înaintare, ajunge lîngă 
el și-i arde un pumn de toată frumuseţea, provocînd unele 
modificări în dispoziţia maxilarelor lui Tulli. 

- Cu tine! - îl lămurește vajnicul cadru sanitar, pregătindu- 
se de-un alt atac. 

- E-n regulă! - declară dentistul. - Credeam că nu știi! 

Moașa pleacă spre ușă, pășind furioasă. Gulliver Naiba, 
extrem de politicos, îi deschide ușa, făcîndu-i loc să treacă. Din 
păcate, Polina nu frinează la timp, și răzbate în cealaltă odaie. 
Mult mai rapid decit ar fi trebuit. Un zgomot asurzitor, de scaune 
răsturnate, vase sparte și diverse alte obiecte ne informează 
despre ceea ce se petrece dincolo. 

Nimeni nu se sinchisește de necazurile Polinei. Numai eu 
mă ridic de pe scaun, și mă îndrept în grabă spre a-i veni în 
ajutor. 

Dar nu dovedesc s-ajung pînă la ușă, că domnișoara 
Țilimindriu, cu rochia sfișiată și împrăștiind nori de praf (de talc) 
apare în prag. Unul din genunchi arată îngrozitor, julit zdravăn și 
sîngerînd. Dar Polinei nu-i pasă, ci se răţoiește la mine: 

- Unde te duci, bufleo? la-ţi banii și condu-mă acasă!... 

- Regret, dragă domnișoară, dar sînt fără mașină... Am 
venit pe jos! lar banii nu-s ai mei, trebuie să-i returnez 
perdanţilor... 

- Eşti diliu, dolofanule? - mă disprețuiește vizibil Polina. 

- Și încă zdravăn! Nu-mi priesc banii nemunciţi! 

Sesizînd deconcertarea moașei, Geca Leoveanu se oferă: 

- Te conduc eu, Polino! 

- Cînd ţi-ai cumpărat mașină? 

- Ştii bine că n-am! 

- Şi cu ce vrei să mă duci acasă? Cu una din vacile 
circumscripţiei tale veterinare? 

După care se întoarce rapid și dispare din nou. De astă dată 
nu se mai aude cataclismul de adineauri. Probabil, nu mai are 
de gind să vină îndărăt. Deie Domnul!... 

În pofida protestelor generale, mai atenuate totuși din 
partea lui Pompadur, înapoiez banii partenerilor de joc. îi las pe 
fiecare să-și retragă de pe masă suma cu care venise de-acasă. 
Dentistul se avîntă primul, urmat timid de lermolai Bic. Geca 
Leoveanu însă nu se sfiește, ci numără atent fiecare leuţ. 


Jenîndu-mă de asistentă, număr și eu discret ceea ce mai 
rămăsese. Adică banii care ar trebui să fi fost ai mei. În orice 
caz, dacă mai ţin bine minte suma pe care o avusesem asupră- 
mi, constat că-s sensibil mai puţini. Deci, ce mai tura-vura, tot 
dentistul pare să fie cîştigător... 


Tentativa de condiţionare... 

În vreme ce asistenţa dă semne că vrea să-și ia tălpășiţa, 
Gulliver Naiba mi se adresează: 

- E vorba despre o invitaţie, stăpîne! - începe să mă 
lămurească  reprezentativul bătrîn. - Adresată nu numai 
dumitale, ci și prietenilor mei, aici de faţă... Pentru că nu credeţi 
în lumea cealaltă, unde marele Lucifer orînduiește totul, după ce 
a fost exclus din ceruri de fratele său, căruia voi îi ziceţi 
Dumnezeu, vă poftesc la o liturghie neagră, pe care am de gînd 
s-o oficiez în cinstea prigonitului.... Poate se va îndura de voi, și- 
și va arăta faţa... 

Gulliver ne privește fix, așteptind să manifestăm uimire. 
Primul care se-ncumetă, însă mult prea puţin emoţionat, e Laie 
Bic: 

- Numai să nu fie în orele de serviciu, nene Gulliver, pentru 
că poimiine mi se termină concediul! Vin cu plăcere, deoarece- 
mi plac bazaconiile și lucrurile trăsnite... 

- Nu huli, stăpine, că te bate cel de Jos! - pare indignat 
Naiba. 

Milica începe să chicotească, după care se interesează: 

- Și cînd are loc bilciul? 

- Care bilci? - se interesează Gulliver nedumerit. 

- Liturghia matale!... 

- Stăpiînă, și matale greșești vorbind astfel... Pentru că-n 
aceeași zi, la 23 septembrie, are loc și iarmarocul echinoxului de 
toamnă, aici la Colţiilupchii... Cînd se-adună oameni din șapte 
sate, de se iscă o hărmălaie nemaipomenită, cînd nu se mai 
poate trăi de larmă și înghesuială... De-aia oficiez liturghia 
departe de cătunul nostru, la loc ferit și liniștit. Pentru că, așa 
cum s-a mai întîmplat, Josimea Sa obișnuiește să-și arate chipul, 
sau să-și dovedească puterile, cu-același prilej al echinoxului... 
Am să vă comunic poimiine, încă din zori, locul stabilit și ora... 
Căci la șase, fără cinci minute, ziua va fi la fel de lungă cit și 
noaptea. lar noi va trebui să fim la întîlnire, cu toţii, să-l lăudăm 
pre cel alungat din cer. Sînt sute de ani de cînd mă sfătuiesc cu 
Dînsul, de cînd primesc sfaturi pentru orînduirea sănătăţii 
oamenilor și dobitoacelor, pentru sporirea belșugului nostru... 

Bătrînul Gulliver delirează. Cine știe ce vase sclerozate, 
împietrite de vîrstă, insuficient irigate, îi funcţionează defectuos, 
generînd fantasmagoriile cu care ne împuiază capul. 


De altfel, nimeni nu pare cutremurat de afirmaţiile aberante 
ale magului de la Colţiilupchii. Geca Leoveanu-Zbanţ, care-a 
isprăvit de numărat mărunțţișul, își vîră nepăsător banii în 
buzunarul cămășii. lermolai, privind galeș la Milica, pare dus pe 
altă lume. Numai eu și cu Tulli Pompadur, dar fără exagerare, 
acordăm o oarecare atenţie invitaţiei. 

- Bătrîne șef de trib - zic - vin și eu, dar numai din 
curiozitate intelectuală, să văd pînă unde poţi ajunge! Dar să te 
ferească sfintul, mai bine zis contrasfîntul dumitale, să ne 
organizezi și-acolo vreo partidă de poker! 

- Nu luaţi în deridere, stăpiînilor, spusele mele. Miine plec la 
Gușteriţa, unde mă-ntilnesc cu oaspeţi sosiți din Adîncuri, așa c- 
am să lipsesc, dar poimiine veţi fi și voi acolo, veţi vedea și auzi, 
veţi afla lucruri de necrezut... Voi, care locuiţi aici, la 
Colţiilupchii, nu v-aţi întrebat niciodată de ce meleagurile astea 
arată ca vrăjite, cu nume nespus de grăitoare? Peste deal se 
află Urliţa, mai la vale Guștera, pe coastă Secăturile. Lîngă 
Secături, destul de aproape, găsiţi Greabănu, Talia, Ocina, 
Negru, Cornu... Totul dovedește că pe-aici s-au petrecut lucruri 
de pomină... Nu vă neliniștesc numele astea? 

lermolai, care tot timpul plutise pe altă lume, finisînd 
pesemne versuri onirice, răspunde tam-nesam, ca sărit din baie: 

- Nu! 

- Păcat de matale, stăpine! Că păreai cel mai hărăzit Lui... 
Mereu cu gîndul la faţa întoarsă a lumii, pritocind tot soiul de 
chipuri strimbe și neștiute, mă lăsaseși să cred în soarta matale! 
Stăpîne Laie, dacă nici dumneata, nu simţi farmecul ciudat al 
meleagurilor ăstora, înseamnă c-am rămas singur... Și-aștept de 
veacuri ivirea unui urmaș! Păcat, mare păcat! 

Milica Manzur, făcîndu-mi un mic semn cu cotul, de era 
gata gata să-mi verse cafeaua din ceașcă pe pantalonii mei de 
“tinere”, îi ia apărarea “moștenitorului”: 

- Ar fi mare păcat, într-adevăr, nene Gulliver, dacă s-ar lua 
după gărgăunii matale... Pentru că-i băiat bun și muncitor. larna 
trecută, cînd se topiseră pe neașteptate zăpezile și porniseră 
puhoaiele, de erau să pornească pădurile la vale, bietul Laie n-a 
venit în cătun o lună de zile... Nu l-am mai cunoscut, cînd s-a- 
ntors, atît de mare-i crescuse barba. Dar salvase împreună cu 
oamenii de la ocolul silvic, buștenii tăiaţi în parchete... Fără 
minuni, fără cel de sus, și fără cel de jos... 


“Zombi” - sau cadavrul viu 

Tulli Pompadur, oarecum indispus de faptul că magul era 
supus ironiilor doctoriţei, își depune ceașca pe masă, se ridică 
și-l îmboldește pe Gulliver: 

- Măi bătrine, măi tu măi, hai să li-l arătăm pe “zombi”, să 
le astupăm gura!... 

Naiba parcă atit așteptase: 

- Stăpîne - mi se adresează el mie - matale care pari mai 
intelectual decit tinerii ăștia fragezi la minte, nădăjduiesc să știi 
ce-i aia un “zombi”, nu? 

- Dar bineînţeles! 

Știam, într-adevăr. În Antile, anumite practici “vodoo”, 
vrăjitorii ce se pierd în negura timpurilor, au lansat moda 
roboților confecționaţi din decedaţii mai recent înhumați. Era 
suficient să li se programeze o comandă oarecare, pentru ca 
acești “zombi” să iasă din groapă și să se prezinte la lucru. Ca 
literatură fantastică, ideea nu era rea. În ceea ce privește 
realitatea însă, aici mai rămînea de discutat și, mai ales, de 
dovedit. 

În frunte cu bătrînul Gulliver Naiba, ne îndreptăm în colectiv 
spre fundul bătăturii, unde magul își avea “garajul” vacii, și de 
unde începea mica livadă de cireși. 

Solemn, cu melonul bine înfundat pe cap, cu barba 
fluturîndu-i în briza nopţii, Gulliver pășește arar, cu mîinile la 
spate. Tulli Pompadur, instigatorul demonstraţiei, ne luminează 
drumul, utilizînd o lanternă-tubulară, tip reflector. În ciuda 
faptului că mai exista și farul lunii, lanterna sporește efectul de 
noapte stranie, răpindu-ne vizibilitatea normală a naturii 
înconjurătoare. 

Drept care, derutaţi de raza pendulatorie a lanternei 
dentistului, înaintăm călcînd ca-n străchini, lovindu-ne de tot 
soiul de dispozitive agro-pomicole, sape și hirleţe, precum și 
roabe lăsate aiurea, araci și propte abandonate prin livadă. 

- Am ajuns! - ne anunţă la un moment dat, foarte misterios, 
Pompadur. 

După cum ne indică raza lanternei, sîntem în faţa garajului 
dobitoacelor. 

Construcţia, din pămînt bătut și acoperită cu stuf, pare 
îndeajuns de neîncăpătoare. Și mai produce și-o impresie 
neplăcută, total opusă celei dorite de Naiba și acolitul său. 


- Să intrăm, stăpiînilor! - ne propune magul, aprinzind un 
chibrit. 

Abia cînd pătrundem într-o odăiţă alăturată grajdului, abia 
atunci înțelegem ce urmărise cu chibritul, de vreme ce avea la 
dispoziție lanterna dentistului. Biîjbiind prin beznă, magul 
găsește o lampă cu gaz, o aprinde și ne prezintă încăperea. 

- Puteţi vorbi cît de tare, căci zombi nu se trezește decit la 
porunca mea. lar prin mine îi poruncește altcineva, mai presus 
de puterile mele... 

- Vrei să zici mai prejos - îl întrerupe Milica - dacă acest 
cineva aparţine stocului matale de demoni subterani! 

Bătrînul o privește fix, îndelung, ca și cum ar fi străvezie. 

Cămăruţa, suficient de insalubră, posedă totuși o măsuţă, 
două bănci și vreo trei scăunele. Lampa arzind pe mijlocul 
mesei, restul încăperii rămîne în penumbră. Gulliver, la 
insistenţele noastre, se așează primul, scoţindu-și totuși 
melonul. Își descheie doi bumbi de la jiletca lui scoţiano- 
cvasimilitară, își piaptănă barba cu degetele, apoi înțepenește 
cu ochii în tavan. Vrea să ne dea de înţeles că așteaptă mesajul 
demonilor săi tutelari. 

Doctoriţa, dentistul și lermolai Bic se așează tustrei pe una 
din bănci. Considerîndu-mă în continuare invitat de onoare, dau 
să iau loc lîngă Gulliver, care ocupă cealaltă bancă. Mai bine 
optam pentru unul din scăunelele existente. Căci un piriit 
sinistru, de spaimă, în tenebrele palide ce ne înconjoară, face să 
ni se îmbirlige părul pe cap. Se anunţă zombi? Privim terifiaţi la 
bătrînul Naiba. Zadarnic. Pare să nu acorde atenţia cuvenită 
straniului zgomot... 

Privesc la el intrigat. 

Mă privește și dînsul, nu chiar intrigat aș zice, ci mai curînd 
lejer supărat. Şi-mi cere cu glasul său mieros: 

- Ridică-te niţel, stăpiîne! 

- De ce? - îl întreb nedumerit. Nu observam încă nici o 
apariţie subpăminteană. Și totuși își vestise sosirea prin 
misteriosul trosnet de adineauri. 

- Pentru că mi-ai turtit pălăria! Dar nu face nimic. Se mai 
poate îndrepta, și mai am și altele! 

- Mii de scuze, bătrine șef de trib, îmi pare nemaipomenit 
de rău! Crezusem că sosise zombi... 


- Păi e-aici! De cînd am intrat în odăiţă! - zimbește magul 
mînzește. 

Încremenesc. Simt că și ceilalți membri ai colectivului sînt 
străbătuți de-un fior de neliniște. 

- Bătrîne șef de trib, nu te juca cu cele nesfinte, că nu-i a 
bună! Unde-i zombi? 

Gulliver Naiba îmi arată printr-un semn ce se vrea ocult, dar 
și magic, plin de subiînţelesuri, locul unde trebuia să se afle 
robotul de carne fezandată. Chiar în spatele meu! 

Cu riscul unui puseu de spondilită cervicală, întorc brusc 
capul. Giîtul îmi trosnește lejer. După cum era și de așteptat. In 
schimb zăresc mumia ce urma să fie readusă la viaţă. 

lermolai Bîc, Milica Manzur, alăturîndu-mi-se, întreprind 
aceeași mișcare. Fără crepitaţiile și cracmentele de rigoare. 

Dispozitivul de conservare a zombiului, spre stupefacţia 
noastră, se dovedește a fi patul destinat grăjdarului. Un pat 
strimt, jos, alcătuit din scînduri brute, prevăzut cu-o saltea de 
paie și-o pernă neînfăţată. Zombi, culcat pe spate, e acoperit 
pînă la frunte cu-o pătură cazonă, cenușie și corespunzător de 
slinoasă. Palid, chiar galben serios, zombi arată ca orice mort 
sănătos. 

Un vaier inuman, dezvoltind o linie melodică absolut 
inedită, dar totuși asemănătoare unui claxon, izbucnește lîngă 
noi. Mai precis în odaia alăturată, care trebuie să fie garajul 
vacii. 

- Ce-i asta, omule! - se interesează îngrozit Laie, forestierul 
- trimbiţa judecății de apoi? 

Milica Manzur, mai stăpînă pe nervi, îl lămurește: 

- N-apucăm noi ziua aia, băiete! Nu recunoști vocalizele lui 
nea Dobre? 

- Vehiculul dumitale antiautosanitar? - o interoghez eu, de 
urgenţă, pe doctoriţă. 

- Exact și întocmai, maestre Conan! l-am luat cameră 
mobilată la domnul Naiba, că la dispensar n-avem suficient 
spaţiu. Să stea și el cu vaca în același grajd, pentru a nu suferi 
de singurătate... 

În timp ce grajdul de alături devine sediul unui concert 
asurzitor, vaca magului încadrîndu-se instantaneu pe post de 
trombon, privim nedumeriţi la cadavrul zombiului. Pare destul 


de bine conservat. Mai ales pentru un mort care a stat și cîtva 
timp la macerare, în pămînt. 

Gulliver Naiba își montează pe cap melonul, după ce-l 
supune unei operaţii de recondiţionare, printr-un pumn zdravăn 
administrat în interior. Apoi se ridică și ne anunţă saturat de 
gravitate: 

- Am să-l chem din somnul de veci pe robul nostru zombi! 
Păstraţi tăcerea cea mai deplină, ca să nu-l apuce spaima la 
vederea oamenilor pe care i-a părăsit de-atita amar de vreme... 

Oarecum neplăcut impresionați de atmosfera total 
necorespunzătoare unei asemenea proceduri, care nu s-ar 
cuveni petrecută pe fondul răgetelor lui nea Dobre și-al 
mugetelor vacii lui Gulliver, al cărei nume nu-l cunoaștem, 
deoarece nu ne-a fost prezentată, așteptăm continuarea 
discursului început de mag. Deși, între noi fie vorba, stau și mă 
întreb, de ce nu l-ar înspăimînta mai abitir pe bietul zombi 
vacarmul dobitoacelor, decît chipurile noastre? 

- Pînă va pătrunde în el duhul subpămînteanului, n-ar fi rău 
dacă v-aţi trage mai la o parte - ne atenționează Gulliver. 
Stăpîne Tulli, fă lampa mai mică, să nu-i vătămăm pleoapele... 

Bine că-i mai coboară fitilul. Agregatul începuse să fileze 
serios, răspîndind nori de funingine și aburi de gaz ars. 

Bătrînul mag se apropie lent de patul decedatului. Se 
pleacă asupră-i și-i suflă ceva la ureche. Vreo formulă 
incantatorie probabil. Apoi se retrage cîţiva pași, pentru a 
aștepta efectul cuvintelor magice. 

Așteptăm și noi, extrem de curioși. Numai nenea zombi nu 
pare emoţionat. Deloc. Nu numai că nu vrea să miște cituși de 
puţin, dar nici nu dă vreun semn c-ar dori să se scoale din pat. 

Bătrînul Gulliver, intrigat de obstinaţia subiectului, revine 
lîngă dînsul. Se apleacă deasupra păturii, o trage niţel la o 
parte, și-ncepe să-l scuture ceva mai ţeapăn pe zombi, pesemne 
pentru a potenţa descîntecul rostit anterior. 

Şi, spre uluirea noastră, zombi dă să se ridice din culcuș. 
Nu prea izbutește de la prima probă. Dar la a doua încercare 
obţine rezultate de-a dreptul spectaculoase. Se freacă somnoros 
la ochi, își trosnește oasele. Ochii îi sînt tulburi, ca și cum n-ar 
vedea nimic. Cînd se așează în capul oaselor, trupul începe să 
capete o bizară și abia vizibilă mișcare pendulatorie. 


Mutra decedatului mi se pare cunoscută. Parcă am mai 
zărit-o undeva. Poate într-o viaţă anterioară. 

Milica îi șușotește ceva la ureche lui lermolai Bic. 

- Ssst! - sîstie autoritar, cerînd liniște. Tulli Pompadur. 

Gulliver, extrem de încordat, rostește grav și solemn: 

- Mergi în livadă și prășește printre cireși! 

Zombi se balansează din ce în ce mai accelerat, dar și mai 
amplu. Depuniînd eforturi evidente, reușește să-și recapete ceva 
din echilibrul pe cale de dispariţie, și se repede la dentistul 
nostru, îmbrăţișîndu-l vîrtos. Numai astfel poate evita inevitabila 
prăbușire la podea. 


- Zombi! Zombi! - șoptește sugrumat, la propriu și la 
figurat, Tulli. - Stai cuminte, măi tu măi, ce te-a apucat? Zombi! 
- Brr... Brr... - se-aude, pentru prima oară de cînd sîntem 


acolo, glasul decedatului. 

- Taci! - poruncește magic Gulliver. - Taci, zombi! 

Dar mortul la groapă nu se mai întoarce. Trudește amarnic 
să revină la viaţă. Vrea, parcă, să ne comunice ceva. Probabil 
unele informaţii prețioase de pe lumea cealaltă. 

- Brrîș... Brriș... 

Tulli  Pompadur, abia reușind să se elibereze din 
îmbrăţișarea fatală, încearcă să-l evacueze, pe Zombi din 
odăiță. Nu-ncetează să-i șoptească: 

- Zombi, fii cuminte, măi tu măi! 

Ajuns în pragul ușii, robotul uman se-ntoarce brusc, îl 
înhaţă de piept pe dentist și-și recapătă neașteptat uzul raţiunii. 
Aceeași, pesemne, pe care o avusese și înainte de-a muri. 

- Brrrișcă! Brrrișcă mă cheamă, nu Zombi! Brișcă, dom'le 
Tulli! 

Pe măsură ce vorbește, din ce în ce mai coerent, zombi 
răspîndește în jurul său o boare alcoolică nemaipomenită. Și pe 
lumea ailaltă se bea tare, îmi zic eu în sinea mea. 

Insă doctorița lămurește enigma, fiind mai în specialitate: 

- Ce-i circul ăsta, nene Gulliver? Păi ăsta-i Brișcă, argatul 
matale... Mort de beat... Așa-l trezești tălică din morţi, luîndu-ne 
pe noi de proști, considerîndu-ne oligofreni iremediabili?... 

Acuma sînt și eu dumirit. Îl recunosc urgent pe individul 
care fusese tocmit de Gulliver să-mi sape fîntîna. Ex-zombiul îl 
scutură în continuare pe dentist, insistînd: 


- Unde-i stăpînul cel bătrîn, dom'le Tulli, să-mi mai dea 
niște doftorie de-a tare, că-i bună și nu cauzează... 

Gulliver Naiba, indispus vădit de intervenţia doctoriţei, 
simte nevoia imperioasă să precizeze: 

- Stăpînă Milico, nici o clipă n-am încercat s-ascund faptul 
că-i vorba de Brișcă... Ce, n-are voie să fie un zombi? 

De astă dată magul mă enervează. Deci mă înscriu la 
cuvînt: 

- Vrăjitorii antilezi își obțin zombii lor din morţi autentici, nu 
din morţi de beţi! Ne datorezi explicaţii mai ample, bătrîne șef 
de trib! L-am văzut și eu pe nea Brișcă, în dimineaţa asta chiar, 
la matale în odaie, și nu era deloc mort... 

- Ce anume îţi dă dreptul să crezi că nu era mort? Faptul că 
mișca și vorbea? Brișcă e răposat de ani de zile. Eu l-am readus 
printre oameni, pentru că-mi era drag și ţineam la el... A murit 
în braţele mele. După ce l-am înmormîntat, cu mîinile mele, tot 
eu l-am scos din groapă și l-am adăpostit în ograda mea. Cu 
ajutorul subpămînteanului i-am redat putinţa de-a se mișca și-a 
vorbi... în pofida faptului că-i mai totdeauna mort!... O minune 
ca asta nu e la înţelegerea minţilor voastre, se vede cît de colo! 

Doctoriţa nu se lasă îmbrobodită: 

- Nene Gulliver, nu ţine figura! Cum a murit, fără să-i 
eliberez certificatul de deces? Nu te supăra, dar spectacolul nu 
ţine! Caută alte numere magice... 

- Stăpînă, nu cerceta aceste lucruri, c-altminteri o să ai de 
pătimit amarnic!... 

Încercarea de timorare întreprinsă de Naiba mi se pare 
penibilă. De fapt, nu văd la ce altceva ar fi putut recurge. 

Părăsim odăiţa, îngînduraţi și trişti, în aceeași formaţie. 
Naiba pășește în fruntea noastră, mai ţeapăn ca oricînd, de 
parcă nu s-ar fi făcut de rușine înaintea colectivului. Melonul, 
puţin turtit la calotă, îi conferă un aer hilar, de circar ieșit la 
pensie. 

La un moment dat, ieșind din raza lanternei mînuite de Tulli 
Pompadur, se retrage în beznă, odată cu luna în nori, și-l auzim 
glăsuind: 

- Poimiine, în zori, veţi avea vești de la mine, stăpinilor! 
Mergeţi la casele voastre, pentru că vă așteaptă fapte mari, și 
numai odihniţi le veţi putea săvirși!... Noapte bună, căci eu nu 
dorm niciodată!... De mii de ani! 


După dispariţia-magului, întovărășiți de dentist, care ne 
luminează drumul, ajungem la portiță. Pompadur își ia rămas 
bun, și pleacă în direcţia locuinţei lui Gulliver, pesemne ca să-i 
înapoieze lanterna. 

lermolai Bîc, privind la Milica, îmi șoptește, de parcă s-ar fi 
aflat cineva lîngă noi: 

- Omule, miine te căutăm, eu și cu Milica. Trebuie să stăm 
de vorbă, să limpezim lucrurile... 

- Vă aştept, fraţilor... Sînteţi invitaţii mei.. Numai îngăduiţi- 
mi să dorm și eu cîteva ceasuri, că-s mort de somn, absolut 
mort, mai rău ca un zombi!... 


Intermission 

Nu știu cum am ajuns la “moara dintr-un dud”. Pesemne 
dormind, deoarece nu-mi amintesc pe unde am mers, și nici cît 
a durat parcurgerea distanţei de la domiciliul bătrînului Gulliver 
Naiba pînă la “oaza mea de liniște”. 

Sînt atît de somnoros, încît străbat tinda, în stare de 
semitrezie. Totuși, după ce trec pragul, mă-ntorc urgent. Pentru 
că-i cineva aici, care mă așteaptă. Sper, spre liniștea mea, să nu 
fie iarăși enigmaticul mag. Și nu este. Mogildeaţa ciucită lîngă 
pălimarul tindei, care probabil trăsese un puișor de somn pînă la 
sosirea subsemnatului, se ridică buimacă şi-mi întinde o 
bocceluţă: 

- Tovarășu creator, m-a trimis ţaţa Catariţa să-ţi aduc 
niscaiva merinde... Dar am mai pus și de la mine, pen-că ești 
om mare și trebuie să te hrănești bine după cîte-ai păţit azi... Că 
doar eu te-am scos din fîntîna săpată de bătrînul diavol... 

- Parcă te-aș cunoaște... 

- Dar cine nu mă cunoaște aici, la Colţiilupchii? Că unui 
Romaniţă Curentu... 

- Stai, - zic eu, - acuma te știu, ești din prietenii lui Laie 
Bîc... Ai fost printre cei ce mi-au dat o mînă de ajutor... Chiar 
substanţial! Trăgeai cu barosul în mine, de-mi clănțăneau 
măselele... 

- Eu, tovarășu scriitor, eu... Dar să nu-mi porţi pică, au mai 
fost și alţii... Mai ales nea Poroambă Ciîșu, că-i și de meserie! 

În lumina furnizată de lună, îl recunosc de-a binelea pe 
Romaniţă Curentu. Năpirstoc și pricăjit, negricios de parcă ar fi 
fost spoit cu bocșă de curăţat ceaunele, n-ai zice c-a ridicat 
barosul acela, mult mai reprezentativ decit el. O clipă nu mi-ar fi 
trecut prin minte că-i în stare de-atita elan și energie, cît 
dovedise atunci, cînd cu spargerea tubului. 

- Bine, nene Romaniţă, dar de ce te-ai deranjat, tocmai în 
miez de noapte? 

- Păi sînt aici de pe la șapte... Am așteptat, pen-că mi-a fost 
teamă să nu fi păţit iarăși ceva... Și-apoi, dac-a zis țața Catariţa, 
că n-ai de nici unele și că vei flămînzi, ce mi-am spus eu, hai să-l 
aștept, să văz dacă mai trăiește au ba!... C-am văzut scriitori 
numai la televizor, dar în carne și oase încă nu... 


După ce-i string călduros mîna și-i preiau bocceluța, îl 
conduc pe Romaniţă pînă la poartă, c-altminteri nu mai dorm 
nici noaptea asta. 

Drăguţi cetăţeni, oamenii ăștia din Colţiilupchii. Mai ales 
după examinarea conţinutului boccelei. Caș afumat, două 
copane de cocoș, vreo zece ouă supradimensionate, probabil de 
rață, precum și-o roată de piine de casă, coaptă la ţest pe 
frunză de lipan. 

Depun produsele la frigider, și mă îndrept spre imensul pat 
în care abia apucasem să somnolez noaptea trecută. 

Sînt convins c-am să dorm ca un dulce copil. Mi-e atît de 
somn, încît mă culc fără să mai citesc cîteva pa-gini, așa cum 
sînt obișnuit. Deși n-am aprins veioza, camera e totuși vag 
luminată. Intră luna pe fereastră, fără nici o jenă, de parc-ar fi 
telecomandată. Dar nu mai posed puterea necesară să mă scol 
și să trag perdeaua. Mai ales că, pare-mi-se, nici n-am prea 
observat să existe articolul respectiv. 

Cu toate acestea, în ciuda speranţelor mele, somnul refuză 
să se instaleze. Mi-e capul plin de ginduri. Și nu din cele mai 
tranchilizante. Ce i-a cășunat bătrînului Gulliver, de s-a apucat 
să-mi întindă capcana cu fîntîna? 

Mai prost e că magul pare convins de puterile sale 
nepămiîntene. Să fie localnicii atît de seduși de vraja pe care o 
răspîndește Gulliver, încît să interpreteze, la modul mitic, orice 
fenomen inexplicabil petrecut pe meleagurile lor? Nu-mi vine a 
crede, cu atît mai mult cu cît am constatat personal existenţa 
unor personaje mai puţin credule, chiar printre cele care m-au 
extras din fintînă, cum ar fi, de pildă, Romaniţă Curentu, tata 
Catariţa, cina Moșca, fina Frusina și toţi ceilalți membri ai 
echipei de comando. 

Pe de altă parte, nici activităţile dentistului nu-mi sînt prea 
limpezi. Inventează chestii de stomatologie, și crede, în același 
timp, în fantasmagoriile lui Gulliver. Nu. Nu-i în regulă nici Tulli, 
cît o fi el de Pompadur... lar relaţiile dintre Polina, Geca și 
dentist îmi par din cele mai suspecte... Ce fel de dragoste îi 
animă, dacă Polina i-a pus gînd rău lui Tulli, bănuindu-l că-i plin 
de bani, iar Zbanţ se ţine după moașă, în ciuda caracterului ei, 
departe de-a tinde spre perfecțiune? 


Imposibil s-adorm. Dar nici nu-s capabil s-aprind lumina și 
să-mi aștern pe hîrtie, așa cum proceda Ellery Queen, detectiv 
de excepţie, ideile ce trebuiesc urmărite și descilcite. 

“Bum!” se-aude la ușă, pentru ca apoi să se repete: “Bum!” 
“Bum!”. 

Cine bate oare, în toiul nopţii? 

- Omule? Omule, te-ai sculat? 

E forestierul lermolai Bic. Nici n-am apucat să-nchid un 
ochi, și el mă interoghează dacă m-am sculat. 

- Nu! - răcnesc eu, de intră în trepidaţie întreaga “moară 
dintr-un dud”. 

- Omule, nu te supăra, - insistă Laie de după ușă. - Ne-ai 
spus că sîntem invitaţii dumitale... Zici că nu te-ai sculat, dar te- 
aud vorbind, ce-nseamnă asta? Nu ţi-e bine, cumva? 

- Mi-e bine! Chiar foarte bine... Însă nu v-am poftit 
noaptea... V-am spus că-s nedormit! 

Îl aud pe lermolai Bîc șușotind cu cineva. Bineînţeles, nu 
disting mai nimic. În schimb, forestierul, în plină voce, devine 
impacientat: 

- Omule, ţi-e rău? Spune, ca să spargem ușa! E și doctoriţa 
aici, pentru primul ajutor! E trecut de ora prînzului, și matale 
încă nu te-ai dat jos din pat... 

Chestia cu “ora prînzului” mă nedumirește. Să fi dormit 
oare? Și chiar în halul ăsta? 

- Uite ce-i, Laie, n-are rost să-mi demolezi “moara”, ușa-i 
deschisă... Am aţipit și eu cîteva clipe, asta-i tot, nu vă alarmați. 
Peste cîteva minute sînt al vostru, luaţi loc în tindă și așteptați 
cu răbdare... 

- Omule! - îl aud iarăși pe Laie. - Ești sigur că n-ai nimic? 
Zici c-ai aţipit doar cîteva clipe... Păi sînt douăsprezece ceasuri 
de cînd ne-am despărţit... Ești vreun extraterestru cumva, de 
socotești ceasurile drept clipe?... 

Fără să mai aștepte invitația mea, lermolai Bic pătrunde în 
odaie. 

Mai întîi își vîră bila lui blondă și rotundă, apoi gitul. Dar se 
retrage instantanei, bîlbîindu-se penibil: 

- Pardon! lartă-mă, colega, credeam că ești singur! Dar să 
știi că-i și Zbanţ aici! Fă ceva, cît mai rapid, că nu se termină 
bine!... 

Enervat, strig după forestier: 


- Ai halucinaţii, Laie? 

- Aș prefera! Spre binele matale! - îmi răspunde de-afară 
Bîc. Scoate-o pe fereastră, nene Conane, cît mai zăbovește Geca 
în livadă... 

- Pe cine, oniricule? 

- Lăsaţi, maestre, - se aude glasul neîncrezător, dar îngrozit 
al forestierului, - că știi mai bine ca mine... Doar am văzut-o în 
patul matale! 

Deși nu-mi vine să cred că Laie obișnuiește să bea, și încă 
înainte de prînz, mă uit totuși în pat. 

Rămîn cu gura căscată, ca și paralizat. 

La extrema uriașului agregat de dormit, Polina Tilimindriu, 
în rochia ei multicoloră, pulverizată cu praf de talc, zace ca 
moartă. 

Atit fusesem de obosit, încît nici nu băgasem de seamă că 
aţipisem lîngă un cadavru. Totuși, arată destul de bine pentru o 
decedată. Poate n-o fi murit de tot... 

Timid, dau să-i iau pulsul. Bate. Insă încet. Deci trăiește. 

să fi tentat o sinucidere? De ce tocmai la “moara dintr-un 
dud” și anume în patul meu? Nu-i aud însă respiraţia. Sînt nevoit 
să-i acord primul ajutor, așa cum am învăţat la cursurile de 
șoferi amatori. Adică, mai înainte de toate, o respiraţie 
artificială, printr-un “bouche-ă-bouche” corespunzător. 

Cînd îmi apropii gura de buzele moașei, mă trăznește o 
“boare” de alcool (în stare aproape pură). Imi retrag imediat 
capul să n-ameţesc. 

- Omule? Mai așteptăm mult? 

E glasul forestierului. Îl solicit imediat: 

- Intră urgent înăuntru, Laie! Dar singur! Și spune-i 
doctoriţei să-l mai reţină pe Zbanţ! Am motive, din cele mai 
serioase! 

Nici “bouche-ă-bouche”-ul aplicat de lermolai Bic nu dă 
rezultate, în afară de-o lejeră ameţeală pe care-o observ 
instalîndu-i-se lent. În cele din urmă, temîndu-ne de apariţia 
veterinarului, pe care-l știm cît e de gelos, o transportăm pe 
Polina Tilimindriu sub pat, îndesînd-o cît mai adînc. 

La timp, pentru că-n clipa cînd terminăm operaţia de 
camuflare, intră în odaie Milica Manzur, dar și urmată de Geca 
Leoveanu-Zbanţ. Răsuflu ușurat. Şi nu numai eu, ci și bietul 
Laie. 


- Aș zice să trecem în bucătărie, aici e deranjat! Putem 
discuta acolo pe-ndelete! - iau eu cuvîntul. 

- Ce rost mai au și fasoanele astea? - se interesează Geca. 

- Au! - răspund eu tăios. - Pentru că mi-i foame, și-aș vrea 
să servim o mică gustare. Mai ales că-i și ora prînzului... Sper că 
n-aveţi nimic împotrivă! Nu? Bem şi-un păhărel... 

- Omule, ai văzut unde duce alcoolul? - intervine inoportun 
lermolai, - Să nu mai aud de benedictina bătrînului... Dă-ne 
orice, numai băutură nu! Polina a fost la un pas de dispariţie, și 
nu știu ce s-ar fi întîmplat, dacă nu-i suflai în gură!... 

Geca sesizează din voleu, răcnind în consecinţă: 

- În gură? Cînd, maestrule? 

Bic, deși nu fusese întrebat, răspunde în locul meu: 

- Adineauri... Adică, pardon... Măi Geca, tu nu știi ce-i aia o 
figură de stil? Ce te formalizezi așa, tam-nisam? Colegul meu 
Conan n-a sărutat-o, ci-a încercat să-i insufle viaţă... Pricepi? 

Leoveanu îl scutură de guler pe bietul poet, după care, fără 
să-l elibereze, mă interoghează pe mine: 

- Ce-i cu Laie, maestre, înnebuni? Aiurează în ziua mare? 
Despre ce-i vorba? Ce viaţă-i insuflași Polinei? Și, mai ales, cînd? 
Noroc că intervine Milica Manzur, cu calmul ei de medic: 

- Dă-i pace băiatului, măi Geca! E prima oară cînd nu știe ce 
spune? Asta face poezie și cînd doarme, darmite în stare de 
trezie! 

Olteanul se potolește brusc. Chiar suspect de brusc. Pentru 
că, în timp ce ieșim din dormitor, îndreptîndu-ne spre bucătărie, 
privește mereu îndărăt, cercetînd toate colțurile încăperii. 

Gustarea de prînz se desfășoară într-o atmosferă încordată. 

Geca mestecă grav. Laie mă privește vinovat, parcă 
împlorîndu-mi iertare, dar și uluit de chestia cu moașa, 
neînțelegind ce căuta la mine în odaie, iar Milica zîmbind 
galben, atentă la mișcările mele. 

Realitatea e că și pe mine mă frămîntă problema Polinei. 
Dacă n-a asasinat-o nimeni, dacă nu s-a sinucis, înseamnă că s- 
a-mbătat criță, tocmai în dormitorul meu, urmărind un anumit 
scop. Dar care? 

De n-ar fi fost merindele oferite, atit de grațios, de ţaţa 
Catariţa și de Romaniţă Curentu, nu știu cu ce mi-aş fi ospătat 
musafirii. Pentru că Milica mănîncă, ţeapăn. lar olteanul nu se 


lasă nici el mai prejos. Numai eu și poetul lermolai ne dovedim 
modești. Însă din lipsă de material, nu din alte motive... 

Cînd îl văd pe Geca sfirtecînd copanul de cocoș, cu cele 24 
de măsele ale sale, simt cum mă ia cu leșin. Al doilea copan, dar 
și ultimul, a dispărut de mult, prelucrat fastidios de doctoriţă. Cu 
ouăle, ce ne-am mai astîmpărat și noi foamea, eu și cu Laie! Dar 
ce te faci cu zece ouă, din care, profitind de faptul că le-am 
preparat scrob cu caș afumat (și nu se pot număra), veterinarul 
și medicul uman “gustă” (din curiozitate) lăsîndu-ne astfel 
aproape flămînzi. 

- Slavă Domnului, că s-a terminat osînda! - geme din greu 
Milica. 

- Curat osîndă! - gem și eu. - Nu-i ușor să fii gazdă, coană 
Milico, ascultă-mă pe mine... care știu ce spun... Dar nu-i nimic, 
mi-a făcut plăcere, ce să mai spun... Să vă fie de bine! Acum să 
trecem la problemele noastre, care-s mult mai grave decît s-ar 
zice la prima vedere... Ce ne facem cu Gulliver Naiba? Ce-i cu 
el? 

Privind la chipurile lor, sînt nevoit să conchid că, pînă azi, 
creierele nu le-au fost malaxate de enigme în genul celor 
prezentate de mine. 

Leoveanu se scobește delicat printre dinţi, folosind vîrful 
pixului. Peste citeva secunde, cînd începe să vorbească, 
întreaga sa activitate bucală are o gingașă culoare albastră, de 
parcă ar fi fost pensulată cu albastru de metilen. 

- Meștere, se-mplinesc aproape doi ani de cînd fusei 
repartizat aici, iar Gulliver Naiba nu mă deranjă cituși de puţin. 
Nu știu ce-l apucă acum, dar bănuiesc că instalarea dumitale la 
Colţiilupchii nu-i străină de ciudatele lui acţiuni... Pe mine, însă, 
nu mă surprinde!... Bătrînul fuse totdeauna într-o doagă... 
Vrăjitori avurăm și la noi în sat, dar cu timpul muriră, așa cum o 
să moară cîndva și Gulliver... 

lermolai Bic, rămas și el oarecum flămînd, privește în gol, 
apoi grăiește blajin: 

- Omule, colegul meu, scriitorul, are dreptate! Nu-i ceva în 
regulă cu magul... Și ce tot spui tu, c-o să moară... Cînd? De 
vreme ce trăiește de sute de ani, după spusele sale... 

Dezamăgit de opacitatea veterinarului la aspectele insolite 
ale parapsihologici, lermolai Bic privește implorator la Milica, 
parcă solicitînd un ajutor calificat. 


Doctoriţa, receptînd urgent apelul, ia cuvîntul: 

- Realitatea, ce să ne mai ascundem după degete, e că n- 
am acordat atenţia cuvenită bătrînului Gulliver... Trăind în 
apropierea lui, purtările sale nu ne-au surprins mai mult decit 
cele ale zărghiţilor comuni, existenţi în mai toate colectivităţile 
umane... Numai apariţia scriitorului Conan, zgirmat mereu de 
manii polițiste, a determinat seria de întrebări referitoare la 
mag... Am mai avut o discuţie cu dragul nostru grăsuţ, și mi-am 
expus părerea în privinţa primirii pe care i-a organizat-o 
Gulliver... Timpenii de cretin bătrîn... Ca și cum scriitorul ar fi 
venit cu-o delegaţie din partea vreunei asociaţii de luptă 
împotriva misticismului... 

Indiferentismul doctoriţței mă enervează: 

- Coană Milico, drag nedrag, dar grăsuţ, cum insiști matale, 
trebuie să-ţi atrag atenţia că lucrurile se prezintă mult mai 
grav... Bătrînul a încercat să mă timoreze, organizind o falsă 
tentativă de asasinat... Pe de altă parte, există cîțiva oameni 
minunaţi care i-ar dori o moarte din cele mai grabnice... lar Tulli 
Pompadur, om de știință, de vreme ce-i doctor stomatolog... 

- Numai tehnician! - mă întrerupe Milica. - Ca să nu 
exagerăm... 

- Mă rog, chiar și tehnician, dar de ce-i cîntă în strună 
magului? Nu vi se pare stranie această asociaţie, între un 
reprezentant al zeilor subterani, de genul lui Belzebuth, și 
dentistul nostru, reprezentant al lui... 

- Eschilap, părintele medicinii, după cum se exprimă Polina 
Țilimindriu! 

Milica Manzur, cînd vrea să fie răutăcioasă, obţine rezultate 
notabile. 

- Astă-noapte, cînd ne-am despărţit, lermolai susţinea că 
doriți să dezbatem o serie de probleme, referitoare probabil la 
manifestările lui Gulliver. Vă ascult... 

Leoveanu îmi prezintă doleanţele delegaţiei: 

- Ca să nu ne mai baţi la cap, dragă maestre, cu enigmele 
matale, îți propunem o expediţie... Cu care prilej, fără îndoială, 
ne vom lămuri cu toţii ce anume înviîrte bătrînul... La noapte, 
cînd se va duce la întîlnirea cu oaspeţii săi din Adîncuri, îl vom 
urmări... În colectiv... Ce să mai lungim vorba! Nu-i mai bine 
așa? Dar aș vrea s-o luăm și pe Polina cu noi, să nu rămînă 
singură în cătun cu Tulli... 


- Mergem! - îi răspund eu entuziasmat de idee. 

- Atunci plec s-o caut pe Polina, - ne informează veterinarul. 
- De azi-dimineaţă o caut, și nu dau de ea... Unde cucului o fi? 

Sinistră inspiraţie... Pentru că din dormitor se-aude un 
răsunător și bine pronunţat: 

- Cucu! Cucu! 

Peste cîteva clipe, Polina Țilimindriu se ivește în pragul ușii. 
Cînd zărește mutrele celor prezenţi, care de care mai pitorești, 
nu se fisticește deloc, ci ne ia la întrebări: 

- Ce faceţi aici? Ședință? 

Mă mir nespus că nu-s încă dezintegrat de privirile 
ucigătoare ale veterinarului. Incapabil să vorbească, Leoveanu- 
Zbanţ nu reușește nici să se miște. Total paralizat, îngînă doar... 

- Mmșș! Meșșș! Mmș!... 

Milica privește intrigată la mine, apoi la lermolai Bic. 
Forestierul nu mai privește deloc, ci și-a vîrît capul în palme. 

Moașa, neînţelegind (după cum era și normal) limbajul 
veterinarului, mi se adresează mie: 

- la spune-mi, romancerule, ce cătaţi aici, în casă la Tulli? 

Cînd aude rostindu-se numele lui Pompadur, și încă în 
varianta intimă, Leoveanu explodează, reușind însă performanţa 
de a se exprima clar: 

- Meștere, satiricule, o amăgiși pe fata asta, minţind-o că-i 
în locuinţa nefericitului ăla de felcer? 

Apoi, fără să mai aștepte răspunsul meu, se repede la 
moașă, o ia în braţe și începe s-o legene ca pe-un copil. 

Deoarece moașa încă mai răspindește un lejer parfum de 
alcool, veterinarul o eliberează din îmbrăţișarea sa sălbatică și 
dă să mă cuprindă pe mine în braţe. Mic și bondoc, Geca 
Leoveanu nu izbutește să-mi înconjoare circumferința. Atunci 
renunţă și începe să mă zgilţiie din ce în ce mai agresiv. 

Polina Țilimindriu începe să urle: 

- Staţi și nu daţi în el, tîmpiţilor! Romancerul n-are nici o 
vină! Domnul Gulliver mi-a dat o băutură de dragoste, și-apoi m- 
a adus aici, în casa lui Tulli. 

Surprins de rezolvarea bruscă a problemei, devin deodată 
furios: 

- Ascultă, cucoană, te afli la mine, la “moara dintr-un dud”! 
Bătrînul s-a scriîntit, a greșit adresa! Sau a făcut-o intenţionat, 
ca să-mi compromită portretul moral? 


Din ce în ce mai turbat, mă rotesc prin odaie cu Geca 
spînzurat de git. Milica și Laie abandonează cursa, iar Leoveanu, 
în virtutea unui binecunoscut principiu fizic, cel al forţei 
centrifugale, aterizează inopinat pe dușumea. 

Dar Polina, indiferentă la dovezile de dragoste ale 
olteanului, leșinat pe dușumea, îi trage un virf de pantof în 
coaste, fără rezultate vizibile (deoarece olteanul nu se mai 
trezește) pentru ca apoi să ne privească ucigător, să dispară pe 
ușa ce dă în tindă, de unde ne strigă: 

- Mă duc și vă spun lu' nenea Gulliver! O să v-arate el vouă! 
Vă bateţi joc de mine, amăriţilor, vă rideţi de iubirea mea pentru 
Tulli, și mă ascundeţi sub pat, ca să nu mă găsească? 

După ce-i explicăm lui Geca (destui de anevoios) enigma 
Polinei, rolul bătrînului ne devine și mai tulbure. Pentru ce-o fi 
îmbătat-o pe primitivă? De ce-a minţit-o că-i va aranja o întîlnire 
cu dentistul? Motive în plus pentru organizarea expediției 
propuse de veterinar. 

Fără să mai privesc la cadranul ceasului, după unele 
simptome de foame îmi dau seama că trebuie să fie pe-aproape 
de orele cinci. Proviziile fiind epuizate, nu-mi rămîne decit să 
pornesc în căutarea unor alimente. 

Geca  Leoveanu-Zbanţ, încă  fricţionindu-și ceafa, se 
lamentează în la bemol minor: 

- Mi-o făcuși, Polina neichii! Mă distruseși! Auzi ce idee! Să 
bea leacuri de dragoste, pentru chelbosul ăla de Tulli... Ce găsi 
la el, omule? 

lermolai Bic, căruia în mod evident îi era adresată 
întrebarea, răspunde pe loc: 

- Marea dragoste... Cu Trabant și cu proteze... Cu arginţi și 
cu fofeze... Femeie cu înalt profil moral, nu se uită la înfățișarea 
individului, ci la caracter... 

- La caracterul lui material! - lămurește lucrurile doctorița. 

Pe cînd îmi frămîntam mintea cum să procur niscaiva 
merinde, mă aud strigat din tindă: 

- Tovarășu creator! Meștere! lar m-a trimis țața Catariţa, cu 
niște jintiță fierbinte... Și te roagă să treci pe la ea, că vrea să-ţi 
dezvăluie un mare secret, ceva c-un cîntec al ei din tinereţe, de 
pe vremea lu' Cuza! 

Binecuviîntate fie țațele mele, precum și Romaniţă Curentul, 
mesagerul lor permanent!... 


Trăsura de la miezul nopţii 

Monomul alpiniștilor înaintează ferm și greu, dar anevoios. 

Ghidul temerarilor, nea Romaniţă Curentu, cu rucsacul la 
spinare, încărcat ca un cal de povară, pășește voinicește în 
frunte, despicînd bezna nopţii cu ochii săi de nictalop, însușire 
rară, fiindcă nu-i dat multor oameni să vadă și pe întuneric. 

Bunăoară eu nu disting mai nimic. Prilej pentru a mă poticni 
de toţi bolovanii. 

N-aș fi crezut ca-n împrejurimile cătunului să existe 
asemenea teritorii stîncoase, pline de prăpăstii și alte deformaţii 
de teren periculoase. 

Romaniţă, fiind singurul prieten cunoscător al regiunii (și 
paznic de vinătoare onorific, deci excelent ghid), a trebuit să fie 
pus la curent cu intenţiile noastre. Spre surpriza generală, nea 
Romaniţă s-a arătat mai mult decît încîntat. “Dacă-l prind pe 
diavol cu fofîrlica, îi tai coada cu patentul de la bicicletă!” De 
multă vreme era păscut de bănuiala că bătrînul se ocupă, în 
timpul liber, și cu braconajul. “A dat ţaţa Catariţa în bobi, așa că 
precis punem laba pe el!” 

Ascensiunea, pe măsură ce ne îndepărtăm de coclaurile 
noastre, de la Colţiilupchii, se transformă, cel puţin pentru mine 
într-o penibilă performanţă de rezistenţă. Transpir copios, de-mi 
vine să lepăd toate veșmintele. 

Poteca alpină se strecoară printre steiuri de piatră, uneori 
mult mai apropiate decit permite gabaritul meu personal. Dacă 
n-ar fi bietul lermolai, nu știu ce m-aș face. Dar cu asistenţa sa 
tehnică, competentă și promptă, reușește să mă extragă dintre 
colții stîncilor. Cu oarecari pierderi, ce-i drept, dar totuși sănătos 
și nevătămat. Ce mai contează genunchiul sfișiat al pantalonului 
de doc, pe lingă șansa de-a rămîne fixat pentru eternitate, ca 
Prometeu, pe-o stîncă neagră, cu ficaţii făcuţi praf, metodic și 
sistematic, de-un vultur. 

Deocamdată am necazuri sigure cu ficatul. Din pricina 
jintiţei oferită cu atita amabilitate de ţața Catariţa, depistez o 
serie de dureri suspecte în sistemul digestiv, eventual și 
hepatic. Constatînd o sporire de frecvenţă la pașii ghidului, simt 
nevoia grabnică de a-i transmite prin Laie: 

- Urgent o haltă de ajustare, altminteri nu mai răspund 
pentru al cincilea alpinist! 


Romaniţă Curentu se oprește instantaneu, vine pînă la 
mine și-mi comunică încurajator: 

- Tovarășu creator, un bob zăbavă, că nu mai avem mult... 
Ne așezăm aici o ţirișică, apoi începem trecerea “Colţilor”... 

- Care colţi? 

- Așa se cheamă muntele din faţă, adică nu-i munte, ci-o 
stîncă uriașă... Dincolo de ea, la o zvirlitură de băț, dăm de 
intrarea în peștera Gușteriţa... 

Scăldat de sudori, mai calde și mai reci, cu straiele leoarcă 
pe mine, simt că nu mai suport: 

- Bine, măi nene Romaniţă, dar pînă aici nu fuse tot munte? 
Că nu ne-om fi plimbat pe malul mării! 

- Ce să-i facem, tovarășu creator, altă cale n-avem... Și nici 
îndărăt nu mai putem... 

O bănuială groaznică îmi scurtcircuitează neuronii. 

- De ce? E cineva pe urmele noastre? 

Geca Leoveanu, care se apropiase și el, întovărășit de 
Milica, lămurește lucrurile: 

- Uite ce-i, meștere, nu-i nimeni după noi, ci noi sîntem 
după ei... Una la mînă... Pînă la grotă mai avem o jumătate de 
ceas, iar pînă la Colţiilupchii trei ore zdravene... Dacă nu te mai 
ţin baierile, nu trebuia să ne tirăști prin pustietăţile astea... Că 
n-o să te cărăm noi în cîrcă! E clar? 

Asta-i una din calităţile olteanului. Ce-i în gușă, și-n căpușă. 
l-o spune omului verde în faţă... Altminteri, băiat de ispravă... 
Cu excepţia pasiunii sale demenţiale pentru moașa comunală. 

Așa cum procedez totdeauna în momentele limită, apelez la 
merindele din rucsacul ghidului, drept care asaltul Colţilor se 
petrece în excelente condiţii. Cel puţin pentru mine. Ceilalţi, 
fiind mai antrenați și în mai bună condiţie fizică, au fost siliţi de 
împrejurări să ajute din plin la împingerea personalităţii 
subsemnatului. Cînd au ajuns pe culmea stîncii, cu mine în 
frunte, nea Romaniţă (care mă propulsase) precum și Geca, Laie 
și Milica slăbănoaga se prăbușesc extenuaţi, gifiind ca niște 
compresoare rebutate. 

- Admiraţi priveliștea, - le spun eu extaziat de peisajul sub 
clarul de lună, - e ceva unic! 

- Ca și tălică, meștere! - răspunde Geca abia auzit, probabil 
emoţionat de frumuseţea extraterestră a regiunii. 


Dintr-un impuls umanitar, aș vrea să le ofer și lor un 
reconfortant. Însă rucsacul fleșcăit, de sub capul lui Romaniţă, 
care zace spetit, mă îndeamnă la o filosofică abţinere. Precis că- 
i gol de orice conţinut. În această situaţie, accept o binemeritată 
odihnă, în care timp examinez insistent împrejurimile, încercînd 
să depistez grota Gușteriţei. lar tovarășii mei de drum abia își 
trag sufletul, privind disperaţi în gol. Și mai sînt unii care afirmă 
că slabii o duc mai bine la tăvăleală!... 

Coborîrea stîncii a decurs mult mai ușor. De data aceasta 
le-am fost eu de-un real folos, deoarece Romaniţă Curentu m-a 
înfășurat c-un fel de funie de rufe, m-a proptit în dosul unul 
bolovan de vreo doi metri, după care au început să-și dea 
drumul pe frînghie, lunecînd la vale, unul după altul. Cu trupul 
strangulat de funia ce se stringea din ce în ce mai vîrtos, am 
răbdat eroic, pînă ce s-a terminat cu bine întreaga operaţie. 

Cînd a fost cazul să ajung și eu la poalele stîncii, s-au creat 
unele probleme, dar nu exagerat de grave. 

Întrucît n-avea cine să ţină, au urcat toţi îndărăt, folosindu- 
se de-aceeași frînghie înfășurată în jurul meu, subţiindu-mă și 
mai sensibil, după care mi-au dat drumul, ţinînd contra, 
tuspatru, de capătul opus al legăturii, ascunși în spatele 
bolovanului. 

Care bolovan însă, nefiind suficient ancorat, - numai așa 
îmi explic situaţia următoare, - a pornit lejer după mine. Auzind 
monstrul cum degringolează panta, m-am tras rapid la o parte. 
lar el s-a oprit exact lîngă mine. Dar tăind funia. 

Plini de resurse, membrii grupului de comando au coborit 
cu mijloace proprii, care cum a putut. Și, pînă la urmă, totul s-a 
încheiat în cele mai optime condiţii. 

Cînd au aterizat în imediata mea vecinătate, n-aș fi putut 
spune că arătau mai obosiţi decit la prima fază a operaţiei. 
Gifiiau la fel, chiar mai adînc, dar mult mai epuizați. 

- Ce-ar fi să ne grăbim puţin, - îi încurajez eu, - să ne- 
ndreptăm spre Gușteriţa... 

Pentru un supliment de stimulare, îi bat ușor pe umăr. larei 
se culcă lin într-o latură, prăbușindu-se unul după altul, fără să- 
mi mai mulţumească. 

Abia după vreo cinci minute zdravene, dacă nu mai mult, 
reușesc să-i determin să facă iarăși priză cu realitatea N-aș 
putea spune c-adormiseră, dar se cufundaseră într-o bizară 


stare de prostraţie, absolut inexplicabilă. Acuma îl prelucrez pe 
nea Romaniţă Curentu, să-și reia rolul de ghid: 

- De ce nu ne-arăţi peștera Gușteriţei? Păstrezi secretul 
numai pentru uzul matale? 

- Tovarășu creator, - se zburlește Romaniţă, - Gușteriţa-i 
peste drum... Nu se vede din pricina brazilor... 

- Ce nu se vede, frate Curentule? Peștera sau drumul?... Și 
de care drum e vorba?... Nu te-ai trezit încă?... 

- Șoseaua, bre! - îmi răspunde mărunţelul nostru ghid... 

- Cum? Există așa ceva pînă la Gușteriţa? De ce-am luat-o 
atunci de-a dreptul prin stînci și bolovani? 

lermolai Bic intervine în apărarea ghidului: 

- Omule, nu te supăra! Dar e foarte simplu... Dacă veneam 
pe șosea, riscam să ne-ntiîlnim cu bătrînul... Eram lesne de 
observat, mai ales prezenţa matale... 

Nu mai am timpul necesar pentru confecţionarea unui text 
adecvat și corespunzător, pentru că se-aude, din depărtare, un 
zgomot extrem de ciudat. Mai ales aici, în creierii munţilor. Un 
tropot cadenţat, bine reglat, precum și zuruitul unor roţi de 
vehicul tractat hipo. 

- Fuga spre pilcul din faţă! - ne comandă Curentu. 

Milica, mult mai mlădioasă, reușește s-ajungă prima. Bic, 
Zbanţ și Romaniţă o urmează. Numai eu rămîn la urmă, dar 
culcat la pămînt. Nu pentru c-am ţinut neapărat să mă camuflez, 
ci pentru că m-am împiedicat inoportun de-un ciot colosal, 
îmbrăţișîndu-l cu toată căldura. 

Totuși, fac ce fac și-ajung la timp lîngă echipa care se 
adăpostise în dosul brazilor ce mărgineau drumul montan. Cînd 
constat excelenta stare a drumului, îmi vine să turbez. Aveam 
posibilitatea să sosim la peșteră și cu “Bombiţa”, iar nu 
escaladînd munții. 

- Treci mai la fereală, tovarășu creator! - mă avertizează 
Romaniţă. 

Și, pentru a grăbi operaţia de camuflare, mă îmbrîncește 
prietenește în dosul unui brad mai dezvoltat. Din cauza vitezei 
imprimate, sînt nevoit să-l îmbrăţișez și pe el. Tot călduros. În 
ciuda faptului că-i plin de rășină proaspătă, ca o panglică de 
prins muște. Insă miroase nemaipomenit de frumos... 


Pîndim din dosul brazilor apariţia vehiculului. Luna și-a 
arătat iarăși faţa, luminînd suficient panglica netedă a drumului 
forestier. 

- Și unde-i peștera? - nu mai rabd eu, și-l întreb în șoaptă 
pe Romaniţă Curentu, vecinul meu de copac. 

- Imediat după cotitură, tovarășu creator... 

Pînă să mă zgiiesc în direcţia arătată, se ivește și vehiculul. 
Deși port părul tuns foarte scurt, îl simt cum mi se ridică pe 
pielea capului. Și asta numai la simpla vedere a straniului mijloc 
de locomoţie. Care-i o trăsură de pe vremuri, așa cum posedau 
birjarii din Bucureștiul de altădată. O trăsură avînd roţile 
prevăzute cu șine de cauciuc, legănîndu-se pe arcuri sensibile, 
cu-o capră pentru vizitiu și-o banchetă, în spate, pentru 
pasageri. 

Numai că totul se prezintă anormal. Capra-i goală, vizitiul 
absentînd cu desăviîrșire, iar pe post de cal activează nea Dobre, 
măgarul doctoriţei Milica Manzur. În ce privește pasagerii, 
aceștia sînt greu de observat, mai ales din pricina coșului 
trăsurii, care-i ridicat. 

Trăsura de la miezul-nopţii trece pe lîngă noi, înaintînd spre 
intrarea peșterii Gușteriţa, dar care nici ea nu-i vizibilă. După ce 
verific ora, trăgînd cu ochiul la ceasul de la mînă (“Omega-lux” - 
îndicînd ora exactă cu-o aproximaţie de cinci minute, cînd în 
plus, cînd în minus) și constat că-i 12 trecute fix, fac semn 
echipei să ne deplasăm și noi în aceeași direcţie. 

Pesemne că nea Dobre are o pană, deoarece trăsura a 
rămas în drum, la vreo sută de metri de gura Gușteriţei. In ciuda 
unor îndemnuri ce se aud din trăsură, măgarul doctoriţei refuză 
să mai înainteze. Și astfel, la lumina clarului de lună, avem 
posibilitatea să-i identificăm pe pasagerii din vehicul, care 
coboară rostind rugăciuni, dacă ne-am lua după numele unor 
sfinţi binecunoscuţi, pomeniţi din ce în ce mai frecvent. 

Spre surprinderea noastră, primul care se dă jos e argatul 
sau, mai exact, “colaboratorul” lui Naiba, pre numele său Brișcă. 
Probabil însă că nu și-a revenit de pe urma conversaţiilor 
excesive cu elixirul recomandat de patron, deoarece mișcările îi 
sint ţepene, iar corpul marchează un apreciabil balans 
pendulatoriu. Ceea ce nu-l stingherește totuși să întindă o mînă 
celuilalt pasager, pentru a-l ajuta să descindă din trăsură. Gestul 
mi se pare pe deplin motivat, fiindcă Polina Ţilimindriu (căci ea 


era!) e-ncorsetată într-o rochie nebună, nebună, nebună: un soi 
de tunică (sau sac) maxi, care-i sugrumă mădularele utilizate 
pentru deplasarea în spaţiu. 

După cum ne și așteptam, ultimul pasager se dovedește a fi 
Gulliver Naiba. Prestant, coboară solemn, dar cu miinile la spate, 
după cum îi stă în obicei. Din care pricină însă își pierde 
oarecum echilibrul, și se proptește cu melonul de coșul trăsurii. 
Şi se pomenește cu el turtit. 

Ajutat de Polina și Brișcă, extrem de amabili, își extrage în 
cele din urmă capul din cercul melonului, își recapătă 
demnitatea (bușindu-l la loc, cu un pumn corect administrat) și 
pornește spre gura Gușteriţei. Peste cîteva secunde dispar 
tustrei în peșteră, abandoniîndu-l afară pe nea Dobre, cu trăsură 
cu tot. 

Măgarul, ca orice măgar care se respectă, probabil dînd 
urmare unui instinct de servilism, se îndreaptă spre Milica 
Manzur, trăgînd vehiculul după el. Trăsura, părăsind drumul 
forestier, nu reușește să treacă printre brazi. Singurul care 
ajunge pînă lîngă noi, fără să-și părăsească hulubele, e nea 
Dobre. Vehiculul, rămas orfan de motor, dar și de hulube, 
pornește agale la vale. Peste două minute, se oprește totuși în 
“bolovanul” de la cotul drumeagului. 

Dobre claxonează bucuros, pe două tonuri, la văzul stăpiînei 
sale. Milica, la insistenţele noastre, încearcă să-i domolească 
entuziasmul. 

Insensibil la alintările doctoriţei, nea Dobre continuă să 
claxoneze, pornind la plimbare prin brădet. Peste cîteva clipe 
dispare, dar și amuţește. Pesemne c-a dat peste fin proaspăt 
cosit, în cine știe ce poiană. 

- Ce-nvirte Polina în peșteră, cu hodorogul? - se 
impacientează Geca Leoveanu-Zbanţ. 

Olteanul e-n stare să fie gelos și pe nea Dobre, darmite pe 
Gulliver Naiba. Pentru lămurirea situaţiei, și pentru a-l tempera, 
propun: 

- E cazul să ne ducem după ei! Haideţi, fraţilor... 

Grupul de comando, de astă dată sub îndrumarea mea, se- 
ndreaptă în monom spre intrarea peșterii. Ne furișăm aplecaţi, 
pășind tiptil, ca niște autentici indieni comanches, așa cum am 
citit în “Winettou”. Cînd ajungem la cîțiva metri de borta 
Gușteriţei, un duruit îndepărtat ne determină să abandonăm 


înaintarea. Parcă ar fi fost produs de zborul unui bondar 
apocaliptic, care biziie din mii de elitre. 

- Ascundeţi-vă! Urgent! Fiecare pe unde poate! - comand 
colectivului. 

Dar singurul loc adecvat, pe care-l preferăm toţi, e gropanul 
de lîngă intrarea în peșteră. Deși n-are decit foarte puţină apă 
pe fund, numai pînă la glezne, e suficient de încăpător, ca să ne 
găzduiască satisfăcător. Imposibil însă să ne mișcăm, - nu din 
lipsă de spaţiu, - ci din pricina ghimpilor de salcîm cu care-i 
burdușit. Cred c-am nimerit într-o capcană. Probabil pentru 
urși... 


Oaspeți din adîncuri... la cel mai înalt nivel! 

În vreme ce ne înghesuim unul în altul, înfigînd astfel 
ghimpii și mai profund, apare și “bondarul”. Care-i, de fapt, o 
dubiţă TV, destul de hodorogită și cu motorul bun de dat la fier 
vechi. Altminteri n-ar fi stîrnit zgomotul acela de turboreactor 
răgușit, de intraseră în rezonanţă toţi brazii din preajma noastră. 

Întrucît dubiţa a sosit cu farurile stinse, sau poate nici nu le 
posedă (dată fiind virsta înaintată) n-avem posibilitatea să 
observăm cine-i personajul de la volan. Mai ales că nici nu se 
grăbeşte să coboare. Ciudat! Îi suflu Milicăi: 

- Ce-are de gînd? N-ai impresia c-așteaptă ceva? 

- Ba da... Dar dacă mai zăbovește mult, va trebui să ne 
extragem ghimpii eu penseta, la dispensar ... 

Abia peste vreo cinci minute se îndură de noi. Cetăţeanul 
care se dă jos din cabină, un individ vînjos, destul de rotofei, 
chiar c-un început de burtică, trintește portiera dubiţei de-i sare 
vopseaua, după care se îndreaptă în direcţia peșterii. Privește 
cîteva clipe suspicios în jur, apoi dînd din mînă pătrunde în 
grotă, luînd-o pe urmele ocupanților trăsurii. 

Aud un fluierat lîngă mine, dar nu-i Milica, ci Romaniţă 
Curentu. 

- Păi ăsta-i Laie al lui Parșolea... de la cooperativă... Cu 
dubiţa lu’ fi-su, care lucrează la Cîmpina... Se-ntilnește pesemne 
cu Polina! 

- Şi ăsta? - geme îndurerat Geca Zbanţ, scrișnind din 
dantură. 

- Păi e unchiu-său, tovarășe veterinar... Om mare, cu 
neamuri la lerusalim și la Cîmpina... Că dacă nu era el să ungă 
osiile, nu mai ajungea Polina moașă, în vecii-vecilor amin!... 

Ar fi cazul să vedem ce se întîmplă în peșteră. Deci dau 
comanda: 

- Afară din groapă, fraţilor, și repede după el! 

Ajutîndu-ne, în măsura posibilităţilor, unul pe altul, reușim 
să părăsim capcana fără prea mari vătămări. Ne scoatem 
ghimpii, strîngînd din ochi și din buze, și ne scuturăm 
veștmintele. Dar n-apucăm să facem un pas, că iarăși ne- 
aruncăm disperaţi în gropan. Fiindcă din nou se-aude un bondar. 
De data asta ceva mai mititel, judecînd după ţiriitul motorului. 

Primii ghimpi, din prima coborire, au fost niște biete 
pioneze pe lingă cei care ne sfirtecă acuma, probabil de 


dimensiunea unor cuie de 8, din cele folosite la confecţionarea 
lăzilor de ambalat buldozere. La vederea motocicletei ce apare 
la colţul drumeagului, avem toate motivele să ne considerăm 
neîndreptățiți. De ce niște ghimpi atît de supradimensionaţi, 
cînd avem de-a face c-o biată tirțiitoare, sub 98 cm, în loc să fim 
onoraţi de-o autobasculantă de 10 tone, pe măsura piroanelor 
din trupurile noastre. 

Nea Romaniţă Curentu, care pare să cunoască întreaga 
populaţie din regiune, ne șușotește rapid, explicîndu-ne cine-i 
motonautul: 

- Păi ăsta-i Titu Margiolea, responsabilul bufetului din 
Adîncuri!... 

Imediat îmi sare o siguranţă: 

- Cum ai spus? Adîncuri?... Care Adîncuri? 

- Cătunul de lîngă Secături... De unde-i, de fapt, și nea Lae 
al lu’ Parșolea, că la noi, la Colţiilupchii, el îi străinaș... Mutat în 
averea lu' socru-său... 

Și eu care, tot timpul, îmi imaginasem alt soi de “Adiîncuri”! 

Motociclistul trage lîngă dubiţă, privește în jur, apoi o 
pornește și el spre intrarea grotei. 

- leșiţi, băieţi, că-l pierdem și pe-ăsta! 

- Omule, aș zice să nu ne grăbim! - mă temperează 
lermolai. - Dacă mai vine vreunul? Chiar și pe-o bicicletă... Îţi dai 
seama ce ghimpi ne așteaptă?... 

Insă pe Zbanţ îl frămîntă o problemă, care nu-i dă deloc 
pace, și-l chestionează intempestiv pe nea Romaniţă. 

- Să nu-mi zici că și ăsta-i unchiul Polinei, că nu te cred! Nu 
văzuși ce ţanţoș cobori de pe prăpădita aia de motoretă? Puteai 
să juri că-i Steeve McQuinn, în cursa aia de pomină, cînd îi duse 
de nas pe nemți. Ce-are el de-mpărţit cu Polina?... 

- Tovarășu veterinar, dar mai astimpără-te, - glăsuiește nea 
Romaniţă, sicîit de-atitea bănuieli, - sigur că are... Sînt veri 
primari, după mamă, iar după lege trebuie să-și împartă între ei 
ograda moștenită de la răposata Tilimindroaica, moartă de febră 
moftoasă, care-l înfiase pe orfanu' lu' sor-sa, moartă și ea tot 
dintr-un moft de încurcătură de mate... 

Dacă nu-l întrerup acum pe nea Romaniţă, ne va prezenta 
întreaga situaţie de cadre a familiei Ţilimindriu, care-i imposibil 
să fie lipsită de alți veri și nepoți, cumetri și cuscri, nași și fini. 
Așa că-l invit: 


- Nene, du-ne în peșteră! Cred c-ai mai fost înăuntrul 
Gușteriţei, nu? 

- Nu! - îmi răspunde jenat Curentu. - Dar mă descurc... Am 
fost în alte peșteri... La Scorţoasa, apoi la Bita dracului... Toate-s 
la fel, găuri în piatra muntelui... 

Bizuindu-ne pe experiența dobiîndită de nea Romaniţă, cu 
prilejul vizitării altor catacombe montane, rătăcim de vreo 
jumătate de ceas prin măruntaiele Gușteriţei, la lumina chioară 
a unicei lanterne aduse de noi. 

Totuși, din cînd în cînd, auzim glasurile celor pe care îi 
urmărim. Gușterița posedă o mulţime de cotloane și burlane, 
treceri și bolți de rezonanţă, așa că-i firesc să răzbată pînă la noi 
vocile participanţilor la ședință. 

Excedat de nepriceperea fostului ghid, preiau iniţiativa (și 
lanterna). Și, spre surprinderea generală, descopăr calea de 
acces spre locul întrevederii celor din Colţiilupchii cu cei din 
Adîncuri. Nespus de simplu. Doar utilizindu-mi la maximum 
fineţea auzului, depistez imediat burlanul prin care se-aud cel 
mai bine discuţiile. Ca o culme, e chiar deasupra noastră. Totul, 
acum, e mai mult decît clar. Ne suim pe burlan, și răzbim în sala 
de ședință. Rămine să rezolvăm aspectul tehnic. Doar atit. 

După cum era și de așteptat, reușim. Insă după îndelungi 
eforturi susţinute și colective. 

Mai ales cînd am rămas înţepenit în burlan, nu din pricina 
gabaritului necorespunzător, ci din cauza lui Laie Bic, care 
ţinuse neapărat să-mi ofere, ca punct de sprijin suplimentar, 
unul din picioarele sale (cred că dreptul). Prins între pieptul meu 
dezvoltat și peretele giîrliciului, piciorul lui Laie s-a dovedit de 
prisos, însă imposibil de dezamorsat. Numai după ce l-am 
descălţat de bocanc, am reușit să-l mai împing puţin. După ce i- 
am scos și ciorapul de lînă, care-mi zgiria permanent obrazul, 
am scăpat de preţiosul ajutor. 

Cînd ne-am extras cu toţii din burlanul iadului, ne-am 
pomenit într-o grotă imensă, amenajată ca un gigantic hangar. 
lar în mijlocul uriașei încăperi de stîncă, la o masă de piatră, 
luminată violent de-un “petromax”, Gulliver Naiba, Polina 
Ţilimindriu, Lae al lui Parșolea, Titu Margiolea și “colaboratorul” 
Brișcă se întinseseră la un festin din cele mai bizare. Bătrînul 
vegetarian devora, sfișiind cu dinţii (confecţionaţi probabil de 


Tulli Pompadur) o gigantică pulpă de giscă, bine rumenită și 
extrem de apetisantă. 

- Doctoriţo, - îi suflu eu Milicăi Manzur, - dă-mi ceva, o 
tabletă întăritoare, că simt cum m-apucă leșinul!... 


Comoara din grotă 

Pitiţi pe după niște stalactite (sau stalagmite, speologia 
nefiind specialitatea mea) privim dublu impresionați la mediul 
ambiant. In primul rînd pentru că sîntem lihniţi de foame, iar 
proviziile din rucsacul lui Romaniţă s-au topit de mult, și în al 
doilea rînd fiindcă ne tulbură realmente aspectul încăperii 
principale a peșterii. 

In timp ce gazdele și oaspeţii se delectează cu merindele 
de pe masa de piatră, iar prietenii mei îi privesc ca hipnotizați, 
eu examinez atent amenajările din grotă. 

Lîngă peretele opus nouă remarc niște agregate 
necunoscute, prevăzute cu tot soiul de ţevi și retorte, cazane și 
camere de presiune. Apoi, la vreo cîţiva metri, mormane de saci 
cu zahăr, stive întregi de lăzi și lădițe, de genul celor folosite la 
apele minerale. Enigma, pe care încerc s-o dezleg, nu-i rostul lor 
în peșteră, ci calea pe care au fost transportate. Pentru că nu-mi 
închipui să fi fost aduse prin burlanul pe care l-am utilizat noi. 
Deci, ce mai tura-vura, există o cale de acces mult mai comodă. 

Deodată, din senin, mă străfulgeră o idee genială. Așa cum 
mi se întîmplă totdeauna, mai ales cînd sînt bîntuit de intuiţiile 
mele  detectivistice.  Bătrinul Gulliver Naiba, în ciuda 
propensiunilor sale mărturisit magice, oculte sau vrăjitorești, 
depune o altă activitate, mult mai terestră. lar un crimpei din 
conversaţia magului, care se adresează responsabilului de la 
bufetul din Adîncuri, îmi confirmă imediat supoziţia: 

- Stăpiînilor, comoara e-a noastră! V-am spus-o încă de anul 
trecut, cînd n-aţi vrut să vă băgaţi!.. Aţi dat înapoi înaintea 
darului întins de Josimea Sa... Rău aţi făcut... lar acum, cînd 
sîinteţi l-a ananghie, veniţi tot la El... Avem la îndemiînă 
comoara, nu trebuie decît să puneţi osul, să munciţi, și s-o 
scoateţi la iveală!... 

Margiolea, spărgînd un ou de tăblia mesei, privește cîș la 
bătrîn: 

- O scoatem noi, că sîntem obișnuiți cu munca, dar cit face 
în lei? 

- Ruşine să-ţi fie, Tiţule, - se răţoiește Gulliver la el, - numai 
la bani te gîndești... 

- Dar la ce vrei să se gindească, nene Gullivere, la 
bazaconiile lu’ tălică, la Belzebuticul din adîncuri, la diavolii din 
bezne? Că ne-ai împuiat capul cu drăciile astea, de ni s-au 


umflat cît niște ţifoaie! Comoara o scoatem, dar trebuie să ne- 
nţelegem și cum o-mpărţim! E bine așa? - intervine Lae al lui 
Parșolea. 

Acuma totul mi-e limpede! Bătrînul întreprinde operaţii de 
foraj în grota Gușteriţei, în căutarea unei comori. lar lăzile sînt 
destinate evacuării pămîntului forat. De-aia vin oaspeţii cu 
duba. Ca să le care cine știe unde. Ilnseamnă că lucrează de 
multă vreme aici, din moment ce-au reușit să transporte 
instalaţiile de forare, toate fierăraiele pe care le-am zărit lîngă 
peretele peșterii. 

Și totuși, cînd mă gîndesc că bătrînul pare mereu obsedat 
de zeii lui subterani, trebuie să conchid că, ori ne minte pe toţi, 
ori nu-i zdravăn la minte. 

Polina, ștergîndu-se delicat la gură cu dosul palmei, se 
adresează mieroasă, cu glasul ei abraziv, bătrînului Naiba: 

- Şi eu cu ce m-aleg, nene Gulliver? Că pe Tulli văd că l-am 
cam pierdut de mușteriu... Ai greșit leacul de dragoste, și mi-ai 
dat benedictină, de-aia de-a dumitale, care mi-a buimăcit 
capul... 

- Stăpînă, potolește-ţi telegarii! Tulli lucrează și el cu noi! 

Zbanţ, care devine nervos auzind de numele lui Pompadur, 
se dă lingă mine și-mi șopocăiește: 

- Scriitorule, meștere, auziși? o vinde dentistului!... 

- Omule, stai blînd, - îl lămurește lermolai Bic, - nu-i așa 
cum crezi, ci invers... 

- Cum adică invers? - se interesează Geca. 

- Dentistul e cel care va fi vindut... S-a zis cu el, nu mai 
scapă din mîinile moașei... Așa dragoste mai zic și eu... Ca-n 
filme! 

Le fac disperat semne să vorbească mai încet. Nu-i 
momentul potrivit pentru probleme personale. E mult mai 
important să aflăm despre ce comoară-i vorba, decît să ghicim 
în bobi soarta dentistului sau a Polinei. 

Lae al lui Parșolea, gestionarul cooperativei din Colţiilupchii, 
care mănîncă în continuare ca un spart, ia din coșniţă un alt 
copan de giscă, și începe să-l dezintegreze într-un ritm 
înspăimîntător. Nu-i prevăd, dietetic vorbind, un viitor de aur. 

- Nene Gullivere, atunci cum rămîne? Cînd scoatem 
comoara? - se interesează Parșolea, întrerupîndu-și pentru o 
clipă masticațţia. 


- De ziua echinoxului! 

- Ăsta ce sfint mai e, că nu i-am citit numele în calendar? - 
devine curios și Margiolea, spărgind un al treilea ou. Și tot de 
masa de piatră... 

Gulliver intră în dificultate. Cred și eu. Cam greu să explici 
unor cadre comerciale rurale probleme astronomice generale. 
Dar bătrinul se descurcă, pentru că-l aud: 

- Stăpinilor, v-aţi tîmpit de tot, păi nu v-am spus de anul 
trecut că trebuie să scoatem comoara cu prilejul bilciului? 

Lejer ofensaţi de invectiva magului, responsabilul și 
gestionarul abandonează pentru o clipă cina cea de taină de la 
miezul nopţii. Polina, considerîndu-se exceptată de la epitet, 
întreabă cu insistenţă suspectă: 

- Nene Gullivere, și care-i partea mea? M-aleg cu cevașilea? 
Că-s fată săracă, și fără de noroc... În loc să mă îndrăgească 
Tulli, că-i băiat de salon, și umblă numai cu dinţi de aur, am 
ajuns să se ţină de capul meu viţelul ăla de la vaci, zbănţu-i-l-ar 
Dumnezeu de oltean... 

- Lasă-te în grija mea, stăpînă și copilă scumpă! Ce-i al tău 
e pus deoparte... În afară de Pompadur, care te va iubi 
nebunește, te scap și de veterinar... 

- Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, nene Gullivere! - smiorcăie 
răgușit primitiva, înfulecînd ultima ciozvîrtă de friptură, pentru 
ca apoi să se șteargă pe miini, elegant și fandosit, cu șervetul 
de lîngă ea. Care șervet, însă, se dovedește a fi batista de zile 
mari a magului. 

Naiba îi smulge batista din mînă, o examinează extrem de 
indispus, mai ales la văzul petelor de grăsime, și declară 
solemn: 

- Eu nu lucrez cu Dumnezeu, stăpină, că dacă nu ţi-a dat 
matale minte, înseamnă că nu-i atent la ce face pe pămîntul 
ăsta păcătos... Domnul meu e Jos, în adîncul cel mai adînc, 
unde-i numai inima cea tare a lumii, a tuturor făcutelor și 
nefăcutelor... Așa să știi! 

Geca Leoveanu, oarecum abătut, de cînd a auzit părerea 
Polinei despre personalitatea sa, mă trage de miînecă: 

- ÎI auziși, maestre? Cine-i domnul ăla de jos? 

Doctoriţa Milica, enervată de nevinovăția veterinarului, îl 
repede: 

- Naiba, tontule! 


- Păi nu-l văzuși că-i sus, la masă cu neamurile Polinei? 

- Geca, dragule, geaba insiști, m-am convins că ești 
incurabil... Pînă nu te scap de moașă, nu mă las! - încheie 
discuţia Milica Manzur, ieșită din fire. - Ești nemaipomenit! 

- Stiam asta! - se fudulește inconștient veterinarul. - Dar 
nu-i un motiv să te răzbuni pe biata fătuţță... Ce-ţi veni? 

- Păi ţin la tine, nefericitule, nu-ţi dai seama? - îl lămurește 
pe loc doctoriţa. 

lermolai Bic își pierde controlul și uzul raţiunii, îl scutură pe 
Geca și-i șuieră în faţă: 

- Omule, nu-i adevărat! Nu-i posibil! Să n-o crezi! 

- De ce nu? - se consideră jignit Geca Leoveanu-Zbanţ, 
eliberîndu-se brutal din mîinile forestierului. 

Bietul Laie, nemaiștiind ce face, se aruncă disperat cu fața 
la peretele de stîncă al peșterii, pornind să bată în el cu pumnii. 

O avalanșă de bolovani, mai mari și mai mici, se desprinde 
din peretele grotei, stalactitele și stalagmitele (sau ce-or fi fost) 
încep să cadă, sfărimîndu-se ca sticla. Zgomotul e de nedescris. 
Sfirșitul lumii ar răsuna mult mai duios. 

Plini de praf, de zgrunţuri și de cioburi de piatră, începem 
să tușim cu toţii în cor, pe mai multe voci. 

- Stingeţi petromaxul! - dispune imediat Gulliver intrînd în 
alertă. - E cineva în peșteră! 

Lumina nu se stinge. 

Pînă să-și instrumenteze acoliţii cum se oprește din 
funcţiune un petromax, îl abandonăm pe Gulliver Naiba. Avem 
alte treburi, infinit mai urgente. 

În primul rînd să fugim de-aici, pînă nu ne prind aspiranţii la 
comoara din grotă. Şi să ne dăm drumul, cît mai rapid, pe 
burlanul prin care operasem ascensiunea. 

Operația inversă e sensibil mai lesnicioasă, însă și mai 
dureroasă. Cu pielea zdrelită și hainele sfișiate de colții stîncii, 
lunecăm vertiginos la vale. Aterizarea se petrece în cele mai 
bune condiţii, și scăpăm nevătămaţi. Doar cu ţurloaiele niţel 
otînjite, din pricina căzăturii, prea bruște. 

Lae al lui Parșolea are iniţiative, căci îl auzim behăind: 

- Nene Gullivere, au fugit prin giîrlici! Haidem după ei că-i 
prindem la ieșire. Tiţule, înșfacă bita... Haide, roiul, nu mai sta! 

Cursa contra cronometru se desfășoară normal. Noi 
alergăm ca orbeţii, de ne ies ochii, prin girliciurile pe unde 


sosisem, ei aleargă detașat, avînd și lumină, pe drumul lor 
binecunoscut. 

Totuși, printr-o minune, absolut inexplicabilă, ajungem 
primii la finiş. Văzind că ne foim dezorientaţi lîngă ieșirea 
Gușteriţei, Milica, plină de iniţiativă, ne transmite: 

- Geca, treci la volanul dubiţei, iar matale, grasule, încalecă 
pe motocicletă... 

Toată viața am respectat legile, așa că sînt nevoit să-i 
mărturisesc doctoriţei: 

- N-am carnet de conducere decit pentru autoturisme! 
Regret, dar nu mă sui în șaua motocicletei... 

Milica se uită la mine neîncrezătoare, apoi îl întreabă pe 
Geca Leoveanu: 

- Dar tu ai carnet? 

- Sigur că da! Însă nu știu să mîn mașina... E de Cruce 
Roșie! 

- Aţi înnebunit toţi? Vreţi să ne prindă bandiții? Ce-i facem? 

Noroc că-s lucid. Niciodată nu-mi pierd sîngele rece în 
situaţiile limită. Mai ales cînd aud în spatele nostru un tropot de 
pași, cum se întîmplă acum. Le arăt insistent trăsura proptită în 
stînca de la cotitură... Dar membrii grupului de comando nu-mi 
sesizează intenția. 

- Fuga la trăsură! O scoatem la șosea, și-i dăm drumul la 
vale... Ne urcăm toţi în ea, și-n zece minute i-am distanțat! 

Nea Romaniţă Curentu are și diînsul o idee salvatoare: 

- Tovarășu creator, vă-mping eu, din spate... că nea Dobre-i 
în brădet. Tovarășul Zbanţ, care are și carnet, după cum l-aţi 
auzit, trece pe capră... lar dumneavoastră, adică matale, cu 
tovarășa Milica și cu tovarășul Bic vă urcați în trăsură... 

În mai puţin de zece secunde sîntem instalaţi în arhaicul 
vehicul. 

Peste alte zece secunde ne dăm jos. Fără hulube, Zbanţn- 
are posibilitatea s-o dirijeze. Atunci optăm pentru ultima 
variantă, adică o luăm la goană pe jos, utilizind același drum 
forestier pe care sosiseră căutătorii de comori. 

Pentru a-i împiedica să-l folosească și ei, răsturnăm trăsura 
de-a curmezișul șoselei. 

Asta a fost ideea mea, și mă mîndresc cu ea. 

Nu mai avem mult pînă-n Colţiilupchii. Am parcurs cei șase 
kilometri în maximum o jumătate de ceas. Dar nici picioarele nu 


mă mai ţin. Mă ţin în schimb bunii mei prieteni. Care cum poate 
și cum îl lasă inima. 

Cînd ne apropiem de marginea pădurii, auzim în spatele 
nostru un bubuit fantastic. Zgomotul de tablă turtită îmi e 
binecunoscut. 

- Priveşte, omule! - strigă entuziasmat Laie Bic. - E mașina 
lui Parșolea... 

Întorc capul din mers. Într-adevăr, Laie are un remarcabil 
simţ al identificării. E chiar dubița responsabilului de la 
cooperativă. Eu n-aș fi fost capabil s-o recunosc, așa cum stă cu 
roţile în sus, înghesuită între doi brazi (însă în afara drumului). 
Cum o fi reușit performanţa asta? 

Deși sînt curios să aflu ce mai fac pasagerii dubiţei, în care 
bănui că se instalaseră Gulliver, Polina și Brișcă, plus șoferul de 
excepţie Lae al lui Parșolea, transformat în pilot de cursă 
formula |, renunţ din motive ușor de priceput. Lipsește Tiţu 
Margiolea. Nu-i exclus să fie și el pe urmele noastre. Și dacă ne 
prinde, n-ar fi cine știe ce mare necaz, dar ne poate identifica, și 
asta nu-mi convine deloc. 

Un tîrţiit asurzitor, pe care urechea mea muzicală îl re- 
cunoaște imediat, mă avertizează de sosirea lui Margiolea. 

- Ascundeţi-vă! - le strig companionilor mei. 

Dar nu cred să mai fie nevoie. Derutat de apariţia 
neașteptată a dubiţei, într-o poziţie cu totul neprevăzută, Tiţu 
Margiolea părăsește partea carosabilă a drumului forestier, 
optînd pentru brădetul scăldat de splendida culoare a clarului de 
lună. Bineînţeles nu solitar, ci împreuna cu mașina lui 
zburătoare. Bufnitura care urmează ne anunţă că totul s-a 
terminat cu bine. Cel puţin pentru noi. 

leșim urgent din marginea pădurii, și-o întindem spre 
Colţiilupchii. 

La hotarul cătunului ne așteaptă și surpriza. Nea Dobre 
flirtează intens cu țața Catariţa, care-i dă din mînă un smoc de 
fîn. 

- Unde umbli, măi copile? Te caut de-aseară... Romaniţă, 
fugi pîn'acasă, ia niște ouă, să facem un scrob. Că-n sate 
dănănaie mare... Domnul Gulliver s-a zăvorit în casă și urlă a 
morţiu, împreună cu dulăii săi de spaimă... 

- De cînd, ţaţă Catariţo! - o întreb intrigat pe bătrină. 

- Păi, de cînd s-a-nserat! 


- Imposibil! - răcnesc eu, acompaniat de grupul vocal al 
însoțţitorilor din grupul de comando. 

Figurile lor exprimă o uluire atît de îngrozită, încît ţaţa 
Catariţa începe să se-ndoiască de cele văzute cu ochii ei 
personali. 

- Zău, copile, că nu minţesc! - susţine, totuși, bătrîna sus și 
tare. - Că nu-i întiia oară cînd stau și-l pîndesc, să văz ce 
drăcovenii mai pune la cale... 

Deoarece știu prea bine că Gulliver Naiba este la ora 
aceasta foarte ocupat, zbătindu-se să iasă din dubiţa răsturnată, 
consider că-i cazul să verificăm afirmaţiile bătriînei. Nădăjduiesc 
s-o bintuie iarăși halucinaţiile ei. C-altminteri nu-i bine. 

Ne-ndreptăm în goana mare spre locuinţa magului. Incă de 
la distanță, minimum cinci sute de metri, se-aud niște strigăte 
stranii, un soi de lamentaţii în sferturi de ton. Dacă n-ar fi glas 
omenesc, aș zice că-i chelălăit de cîine. 

Mărim pasul. lermolai Bic, plecîndu-se spre urechea mea, 
îmi șoptește încet, ca să nu-l audă Milica: 

- Oricît sînt eu de forestier, plus poet oniric, aș jura că-i 
urlet de om bolnav de turbare... Dar nu vreau s-o jignesc pe 
doctoriţă. 

Intrăm în curte, dînd de gard ușiţa, apoi ne năpustim la 
fereastra odăii celei mari. Obloanele sînt trase, însă lumina care 
răzbate din casă atestă că-i cineva înăuntru. 

Milica, în calitatea ei de medic, speriată să nu i se fi 
întîmplat ceva bătrînului, bate cu pumnul în oblon. 

Chelălăitul încetează. După care auzim glasul magului: 

- Daţi-vă osteneala și intraţi, oricine aţi fi, deși știu cine 
sînteţi! _ 

Formula îl demască imediat pe Gulliver Naiba. Inlemnim cu 
toții, nemaiîndrăznind să dăm urmare invitaţiei. lar peste o 
clipă, curios să vadă de ce nu intrăm, în prag se ivește bătrînul 
mag, mai reprezentativ și solemn ca niciodată. 

- Ce s-a-ntîmplat, bătrîne șef de trib? De ce te vaieţi atit de 
jalnic? N-ai mai plecat la întîlnirea de la Gușteriţa? - iau eu 
cuvîntul. 

Bătrînul își înfundă mai bine melonul pe cap, apoi își duce 
mîinile la spate. Fără să zăbovească excesiv, îmi răspunde pe 
loc: 


- Sînt peste trei ceasuri de cînd m-am întors! Am terminat 
toate pregătirile pentru liturghia de miine, și-acuma cîntam 
imnurile închinate celui de Jos! Făceam un soi de repetiţie! Nu 
vă place vocea mea, de spuneţi că mă vaiet? Îmi pare rău, dar 
așa sună cîntecele mele... Şi, pentru că sînteţi aici și se-apropie 
zorile, nu vă mai trimit altă invitaţie... Miine, în jur de orele trei, 
după prînz, ne întîlnim cu toţii în faţa peșterii... Bănuiesc că 
cunoașteţi drumul, mai ales că-l aveţi pe Romaniţă cu voi... 
Acuma, stăpiînilor, vă las, că mai am de cîntat... Cu bine! 

Mergînd spre “moara dintr-un dud”, unde intenţionez să 
dorm ca un dulce copil, mă gîndesc la evenimentele din noaptea 
asta de pomină. Membrii colectivului nostru s-au împrăștiat, 
fiecare pe la “cășile” lor. 

Numai eu sînt frămiîntat de-un gînd sicîitor. Melonul 
domnului Naiba arăta excepţional. Or asistasem personal la 
turtirea sa, atunci cînd bătrînul coborise din trăsura de la miezul 
nopţii. 

Tare mi-e teamă că n-am s-adorm atît de lesne... 


Liturghia neagră 

Așa cum am bănuit, deși sînt cuibărit în pat de peste o 
jumătate de ceas, somnul refuză să se instaleze în organismul 
meu obosit în exces. Dar nici gîndurile nu-mi îngăduie să 
ațipesc, pentru că mi se învirtejesc prin cap asemeni unor 
reactoare teleghidate, dar scăpate de sub control. 

Dacă la un moment dat totul mi se păruse clar, acuma-i 
invers. Tulbure de tot. Întrunirea lui Gulliver cu Lae al lui 
Parșolea și Tiţu Margiolea, asistat de Polina Țilimindriu și Brișcă, 
avusese precis un sens. Sens pe care, însă, nu reușesc deloc să- 
| depistez. Că vor să foreze în peșteră, în căutarea unei comori, 
asta mai înţeleg. Dar de ce trebuie s-o scoată la iveală tocmai 
cu prilejul bilciului, anume în ziua echinoxului de toamnă, nu 
mai sînt capabil să pricep. 

Pesemne că-n timpul febrilelor mele investigaţii mentale, 
care nu mă abandonaseră nici o secundă, trebuie să fi tras și-un 
puișor de somn, deoarece mă trezesc pe la unsprezece și 
jumătate. Bineînţeles, cu condiţia ca “Omega” să indice ora 
exactă. 

Însă stomacul meu reprezintă un ceasornic mult mai sigur, 
pentru că m-a pălit o foame cumplită. Cînd îmi amintesc de 
friptura de giscă pe care o devorau participanţii la întrevederea 
din grota Gușteriţei, mi-aduc aminte că n-am mai mîncat nimic 
de-aseară. Ceea ce nu-i bine! 

Cred că am și halucinaţii, din pricina senzaţiei îngrozitoare 
de foame, deoarece sînt victima unor aberante iluzii olfactive. 
Simt în nări aromă de costiţă prăjită, mirosuri vrăjite de lapte 
lejer afumat, așa cum îmi plăcea în copilărie, de mujdei de 
usturoi și de alte minuni, culinare. Și, ca o culme, pentru a-mi 
accentua iluzia, toate răzbat spre mine din direcția bucătăriei 
amenajate în “moara dintr-un dud”. 

Îmbrac ţoalele în mai puţin de trei minute. După care, 
demoralizat de gîndul că-mi știu proviziile lichidate încă de ieri, 
mă îndrept întristat spre bucătărie, în speranţa că voi mai 
depista niscaiva biscuiţi dietetici, refuzați de lacomii mei 
prieteni. 

Incă înainte de-a deschide ușa kicinetei, constat apariţia și- 
a unor iluzii auditive. Pentru că disting sfiriitul costiței afumate, 
care se perpelește în tigaie... Ceea ce, din păcate, nu-i posibil. În 
primul rînd din pricina absenței totale a produsului respectiv. lar 


în al doilea rînd, chiar dacă acesta ar fi existat, în nici un caz nu 
s-ar fi autoprăjit. Şi, mai ales, fără cîteva ouă zvirlite deasupră- 
9 

Pesemne că-s bolnav rău, deoarece cînd pătrund în 
bucătărioară, apar și false senzaţii optice. Masa este pusă, așa 
cum mi-o pregătește Penke, nevastă-mea, pentru prezentarea 
minidejunului. lar la reșoul aragazului, cu spatele la mine, 
cineva se îndeletnicește cu confecţionarea altor iluzii, probabil 
gustative. Înciudat trîntesc ușa. Mai mult pentru a mă trezi la 
realitate. 

Fantoma, însă, nu-i fantomă, ci făptura pricăjită și 
negricioasă a lui Romaniţă Curentu. Cînd îl aud și vorbind, încep 
să mă îndoiesc de simptomele vreunei maladii misterioase, 
generatoare de triple aberaţii: auditive, vizuale și olfactive. 

- Bună ziua, tovarășu creator! - grăiește drăguţul de 
Romaniţă. - M-a trimis ţaţa Catariţa să-ţi pregătesc ceva de-ale 
gurii. Că-mi zise: “Măi nepoate, vezi ce face copilul ăla, că tare-i 
neajutorat, de se lasă el amăgit de șmecheriile diavolului de 
Naiba. Du-i ceva mai ţeapăn, că-l așteaptă pesemne încercări 
grele, și gătește-i-le singur, că dînsu-i tare obosit!”. 

- Bună să-ţi fie inima, nene Romaniţă! - devin eu imediat 
sentimental. - Ce-mi prăjești acolo? Chiar ce-am mirosit și-am 
auzit, dar încă n-am văzut? 

Curentu mi-arată tigaia, una din cele mai mari, şi-mi 
mărturisește: 

- Am rumenit niște pecie de porc, afumată încă din toamnă, 
și-am spart și vreo șapte oușoare, pe care le-am făcut scrob, că 
la ochiuri nu mă pricep... Însă cred că n-ai gustat așa ceva, 
tovarășu creator, pentru că-i scrob cu mujdei... 

- Formidabil, nene Romaniţă, deși mă tem ca usturoiul să 
nu-mi dea arsuri... 

- ÎI stingi tălică lesne cu două căni de lapte fiert... Numai că 
s-a afumat oleacă... 

Mă așez urgent la masă, așteptînd ca nea Romaniţă să 
finiseze scrobul. Pînă una alta, mă opăresc lejer cu niște lapte 
fierbinte, în care înmoi niţică turtă caldă, de test. 

Dar nu mai am vreme să suflu în divinul lichid, pentru că-n 
tindă tropotește o întreagă cireadă. lar peste o clipă năvălesc în 
kicinetă bunii mei prieteni: Milica, lermolai Bic și Geca 
Leoveanu-Zbanţ. În loc să-mi strîngă mîna și să-mi dea bineţe, 


se reped mai întîi la nea Romaniţă, să vadă ce meșterește la 
aragaz.  Strigătele lor, de entuziasm dezlănţuit, nu mă 
entuziasmează deloc. 

- Omule, sîntem atit de flămînzi, încît am mînca și pietre! - 
declară aluziv Laie. 

Milica și Geca se abţin, așteptînd reacţia mea. 

- Nici chiar așa, dragă Bicule, - îl domolesc eu pe forestier, - 
uite, aveţi turtă caldă, o străchinuţă cu mujdei, ospătaţi-vă și 
voi... Mai ales că usturoiul ajută la scăderea tensiunii arteriale! 

- lar matale, grasule, ai să dai gata scrobul de unul singur? 
Cu riscul să-ţi crească excesiv colesterolul? - se miră profesional 
doctorița Milica Manzur. - Nu-s de acord, în primul rînd ca 
medic, și-apoi, în al doilea rînd, ca prieten... A 

Geca Zbanțţ nu se mai dispersează în discuţii. Inșfacă tigaia, 
o plasează la mijlocul mesei, scoate rapid din sertar niște 
furculițe, le împarte tuturor, cu excepţia mea, și începe să 
manevreze extrem de versat. 

Milica și Laie mă poftesc să particip la lichidarea 
conţinutului tigăii. Accept amabila lor invitaţie, deși nu posed 
instrumentul adecvat pentru ingurgitarea talmeș-balmeșu-lui. 
Totuși, în ciuda penuriei, mă descurc satisfăcător, utilizînd în loc 
de furculiță coji de turtă caldă. Mult mai capacitoase și mai 
eficiente. 

Peste un minut privesc trist la tigaia gata spălată, pe care o 
mai șterg cu-o bucăţică de miez, în speranţa să mai culeg ceva. 
Sufletul!... 

- Prietenul la nevoie se cunoaște! - le declar minunaţilor 
mei amici. - Fără voi mi-ar fi căzut greu scrobul... Mai am niște 
biscuiţi dietetici, nu serviţi? Merg perfect cu lapte cald... 

- Ne-ajunge, - mă informează doctoriţa, -  biscuiţii 
fermentează și generează flatulenţă... Insă lapte bem... 

Nea Romaniţă, încîntat de succesul preparatelor sale, se- 
așteaptă probabil să-l felicit. Însă n-am timpul necesar și nici 
dispoziția. Sînt atit de flămînd, încît mă îndeletnicesc cu ultimul 
pachet de biscuiţi, în vreme ce tustrei companionii îmi beau 
laptele adus de Curentu. 

- Fraţilor, e-aproape de ceasurile două! La trei începe slujba 
promisă de Naiba. Cred că merită să-l onorăm cu prezenţa 
noastră, că cine știe ce mai observăm!... Avem posibilitatea să 


investigăm, fără să dăm de bănuit, ba dimpotrivă, poate-l 
convingem că simpatizăm bazaconiile sale ocultistice! 

Atenţionarea întreprinsă de mine are darul să amintească 
echipei misiunea reală a participării noastre, și anume 
descifrarea  enigmaticului Gulliver Naiba. Numai Romaniţă 
obiectează: 

- Tovarășu creator, eu mi-s creștin, nu mă vîr în 
drăcoveniile diavolului... Lăsaţi-mă aici, să spăl vasele și să 
păzesc “moara dintr-un dud”... V-aștept pînă vă-ntoarceţi... Așa 
mi-a spus, de altfel, și ţaţa Catariţa! 

După ce fac plinul, cu niște benzină suspectă, maximum 5 
litri, găsită în beciul lui Gulliver Naiba, sîntem gata de drum. 

Deși s-au creat unele dificultăţi la încărcarea echipei în 
“Bombiţă”, pînă la urmă reuşim să demarăm. Biata “Bombiţă”, 
nu-i proiectată decit pentru 310 kg sarcină. 

La trei fără cinci, ajungem totuși lîngă intrarea peșterii 
Gușteriţa. Unde, spre surprinderea noastră, sîntem întîmpinaţi 
de reprezentanţii lui Gulliver Naiba, în persoanele lui Parșolea și 
Tiţu Margiolea. 

Bineînţeles, ne facem că nu-i cunoaștem. Vorba ceea, nici 
scrob cu usturoi n-am mîncat, nici gura nu ne miroase... 

- Ne-a rugat nenea Gulliver să vă conducem la altar... Să ne 
grăbim, că-i o mulţime de lume, și ne-așteaptă! - îmi comunică 
Parșolea, considerindu-mă șeful grupului. După care face 
prezentările: “Tovarășul Tiţu, de la Adîncuri, iar eu sînt tovarășul 
Lae...” 

Mă recomand și eu, cît mai călduros, în vreme ce Parșolea 
mă informează că știe cine sînt, deoarece i-a spus nen-su 
Gulliver, iar pe ceilalţi îi știe de ani de zile, întrucît lucrează și 
trăiește în aceeași localitate. 

In sunetele triumfale ale fluieratului strident emis de 
supapa de siguranţă a radiatorului “Bombiţei”, care fierbe 
violent, dar intens, ne lăsăm conduși de reprezentanţii magului 
spre intrarea peșterii. 

În timp ce înaintăm prin hrubele acesteia, la lumina unui 
reflector electric manual, pe care-l manevrează Tiţu Margiolea, 
îmi dau seama că mă siciie un gînd. Și, pentru că lermolai 
pășește chiar în spatele meu, îl întreb printre dinţi: 

- Cu ce-or fi venit la liturghie? 

- Cine? - se miră Laie. 


- Gestionarii, magul, lumea care ne așteaptă... 

- Omule, nu te supăra, dar la asta nu m-am gîndit! - se 
scuză forestierul. - Dar de ce te interesează? 

- Pentru că n-am zărit nici dubiţa, și nici motocicleta lui 
Tiţu! 

- Or fi date la fier vechi, după ce-au păţit astă-noapte! 

- Posibil. Și, totuși, cu ce s-au deplasat aici? Nu te frămîntă 
problema asta? 

- Nu! recunoaște indiferent Bic. 

lese din starea sa de permanentă nepăsare, abia cînd 
pătrundem în grota cea mare a peșterii. Dar nu-i cea pe care o 
examinaserăm astă-noapte. Ci cu totul alta, amenajată elegant, 
arătînd chiar ca un altar de biserică. 

- Dumnezeule! exclamă uluit lermolai Bic. 

- Taci, - îi sugerez eu, - aici nu-i la preţ! Bătrînul slujește 
altor zei, după declaraţiile sale... 

Grota în care ne aflăm acum, spre deosebire de cealaltă, 
pare mult mai încăpătoare. Lîngă peretele din fund, pe un soi de 
podium, a fost ridicat un altar din carton gros, pictat în culori 
ţipătoare. Imaginile zugrăvite reprezintă scene din infern, însă 
într-o viziune total opusă celei întîlnite în pictura bisericească 
ortodoxă. Dracii sînt înţoliţi omenește, cu straie locale, iar alţii 
nici n-au măcar coarne. 

Tabloul central, înaintea căruia se află un soi de statuie, 
înfățișează, după părerea mea, o agapă colegială, în jurul unei 
mese uriașe, sute de diavoli se ospătează copios, folosind 
tacîmurile contemporane, veselă modernă, pahare modelate 
funcţional, conform unui design original. Spre regretul meu, nu 
sînt în stare să disting bucatele din care se înfruptă. Păcat... 
Pentru că, știu precis, bucătăria raiului e strict vegetariană, pe 
cînd în iad, mă rog, ca în iad, mai tu o fripturică, mai un crap la 
cuptor, sau niște plăcinte moldovenești cu poalele-n brîu... Altă 
viaţă! 

De ambele părţi ale statuii care, fiind învelită într-un 
cearceaf (dubios de curat), nu poate fi văzută, ard două luminări 
de nuntă, sau de botez, însă din ceară neagră, înfipte în niște 
sfeșnice oribile, confecţionate din cranii de vită. 

- Grasule, - mă trage de mînecă Milica Manzur, - mai ţii 
minte ce ţi-am spus, cînd ne-am întîlnit prima oară? 

- La ce te referi? - devin curios. 


- La oamenii magului, cumetrii și finii, vecinii și datornicii, 
toţi cei care ţi-au virit în cap tîmpeniile cu satul vrăijit, 
blestemat, cu fîntîni secate și alte bălmăjeli... 

- Aha! Şi ce-i cu ei? 

- Păi sînt aici, în marea lor majoritate! 

De fapt, nu-s chiar atît de mulţi. Maximum șapte-opt 
persoane... Dar s-au ghemuit unul în altul, atît de strîns, încît 
creează falsa impresie a mulţimii. Dacă-i punem la socoteală pe 
Brișcă, Tulli Pompadur, care stă pitit după Polina, pe Lae al lui 
Parșolea și pe Titu Margiolea, să tot fie o duzină cu toţii. Mă miră 
însă prezenta dentistului. N-o fi el prea ortodox, dar nici cu 
Belzebuth nu-l văd făcînd casă bună. Altele trebuie să fie 
motivele prezenţei sale aici. 

Petromaxul instalat pe piedestalul de la poalele statuii, într- 
un echilibru destul de precar, începe, să fistie îngrijorător. Peste 
cîteva secunde se stinge de la sine, răspîndind o putoare 
îngrozitoare de benzină normală, de 75 CO. 

Rămasă numai în lumina lumiînărilor, lumea începe să 
murmure. 

- Stăpinilor! - rage glasul mieros al magului Gulliver, dar 
care preferă să fie încă invizibil. - Stăpînilor! Pregătiţi-vă... 

Un nor de praf (sau de fum) se ridică brusc de sub 
cearceaful care învelea statuia. Brișcă, pe care încă nu-l 
văzusem, trage vîrtos de poalele linţoliului. Statuia ni se 
înfățișează ochilor, iar din spatele ei se ivește Gulliver Naiba. 

În afara melonului tradiţional, al tunicii scoțiene, cu zeci de 
bumbi, ca un tablou de ascensor, magul și-a completat ținuta 
sacerdotală cu un ciolan imens de vacă, sau, eventual, de bou. Il 
manevrează ca pe-un baston episcopal, binecuvîntindu-ne prin 
gesturi hilar de solemne. 

- Priviţi-l și iubiţi-l pe Leonard, pe Marele Negru, pe Marele 
Tap  tricornat și cernit, pe Stăpînul nostru, domnul 
Subpămiîntului... 

La invitaţia lui Gulliver, pornesc să-l privesc și eu pe Marele 
Tap. Dar fără să-l iubesc. Pentru că-i groaznic de prost modelat. 
Bănuiesc că sculptorul, care s-a ocupat de confecţionarea lui 
“Leonard”, trebuie să fie în viaţa de toate zilele cioplitor de 
cruci, din cei care, la comanda rudelor îndurerate, fabrică în 
serie îngeri de prost-gust, asemănători găinarilor din cartierul în 
care locuiește. 


Leonard. Marele Negru, aduce, fără prea multă bunăvoință, 
cu măcelarul nostru de pe Calea Moșilor. Gras, pletos ca un 
hippy, cu coarne din material plastic, vopsit cu roșu pe buze și 
obraji, unsuros și slinos pe întregul său trup despuiat, individul 
imaginat de artistul periferiei cine știe cărui oraș de provincie se 
sprijină într-o coadă de măgar, magnifică, demnă să-l facă și pe 
nea Dobre să moară de invidie. 

Dacă-mi amintesc bine lecturile mele din marii exegeţi ai 
ocultismului, nenea Gulliver a digerat insuficient cele citite pe ici 
pe colo, interpretînd într-o viziune proprie cultul diavolului. 
Pentru că Leonard, conform tradiţiei, nu se înfățișa credincioșilor 
săi decit cu prilejui marelui Sabbat, dar asistat de maestrul Jean 
Moulin, și nicidecum de Gulliver Naiba. Nenea Leonard, între noi 
fie vorba, era însuși diavolul, tartorul, patronul tuturor 
vrăjitorilor din întreaga lume. Și nu se prezenta admiratorilor în 
chip de mulaj din mucava, ci în carne și oase, cu cornul median 
în flăcări. 

Ceea ce ne oferă acum bătrinul mag de la Colţiilupchii 
miroase de la distanţă a mistificare. Și, în cel mai bun caz, dacă 
nu-i mistificare, ci opera unui creier sclerozat, dat în mintea 
copiilor, Gulliver e tocmai copt pentru o îndelungă internare la 
un institut de specialitate, ceva în genul spitalului 9, de la 
Berceni. 

În vreme ce dereglatul bătrîn începe să intoneze o sinistră 
melodie, de trage la rindea timpanele asistenţei, o reușită 
combinaţie de cîntec gregorian bisericesc și cîntec de pahar 
lăutăresc, ilustrat cîndva de Zavaidoc, mă trag ușor lîngă Milica 
și-i zic: 

- Doctoriţo, l-ai examinat vreodată pe Gulliver? 

- Cred că va fi cazul să-i trimit sîngele, pentru un examen 
serologic. Abia acum îmi dau seama că bătrînul poate deveni 
nociv... 

- Nici chiar așa să n-o luăm!... - o liniștesc eu pe Milica. - 
Gulliver, după cum îmi dau seama, n-a reușit să recruteze decit 
cretini... Cîţiva fini și cumetri, plus doi gestionari ahtiați după 
comori... 

- „plus cîţiva intelectuali de rangul al doilea, printre care 
trebuie să te numeri și tălică! - completează Milica Manzur. 

Brișcă se străduie căznit să susțină partitura ţircovnicului, 
îngînînd și el, din cînd în cînd, cîte un behăit catastrofic, și 


scuturînd o cădelniță confecţionată dintr-o căpăţină de capră... 
Însă fumul pe care-l degajă originala cădelniţă, nu-mi suride 
deloc. Miroase a medicament, și nicidecum a smirnă sau 
tămiie... 

- Stăpinilor! - rage iarăși mieros Gulliver, întrerupîndu-și 
recitalul muzical mistico-pop. - Comorile, ca și comoara noastră, 
se află în pămînt, și nu în ceruri! Pregătiţi-vă, c-a venit vremea... 

Îndată ce-și termină invocaţia sa ermetică, magul se dă un 
pas îndărăt, trece în spatele lui Leonard, îi strigă ceva lui Brișcă, 
pentru ca, apoi, imediat, să răbufnească un nor gros de fum. 
Smogul declanșat de cădelniţa lui Brișcă se răspîndește în 
întreaga grotă. Luminările negre se sting, de nu se mai vede om 
cu om. Aud tropot de pași, cuvinte zvirlite printre dinţi și... 
pauză. 

Tușesc în cor cu grupul vocal al prietenilor mei, întrebîndu- 
mă dacă fumul cu care ne tratează Naiba n-o fi cumva toxic. 
Dacă nu-i toxic, precis că-i somnifer. Pentru că mă cuprinde un 
somn de moarte. 

Pînă să-mi las trupul lîngă colegul lermolai Bîc, de mult 
transferat în lumea adormiţilor, mă străfulgeră un gînd ciudat. 
Mi s-a părut, sau am zărit cumva chipul unui al doilea Gulliver, 
de cealaltă parte a statuii lui Leonard? 

Însă mă tranchilizez urgent. Halucinaţiile provocate de 
fumul lui Brișcă nu-i exclus să genereze fenomene de diplopie, 
adică de imagine dublă. Ceea ce nu-i totuna cu iluziile optice. 
Însă, pînă să rezolv problema, competent și prompt, adorm ca 
un buștean brut. 


Seduși și abandonaţi, dar și sechestraţi 

Mai rezistent decit ceilalți membri ai echipei noastre, mă 
trezesc primul din somnul artificial în care ne cufundase 
cădelniţările lui Brișcă. Putea fi și mai rău, dacă ne afuma cu 
cianură de potasiu... 

Totuși, gîndesc eu cu mintea mea extrem de lucidă, dacă ar 
fi existat, pe undeva, cea mai mică intenţie de eliminare a 
noastră, nu s-ar fi limitat numai la ameţirea parțială, ci ne-ar fi 
lichidat definitiv și irevocabil, în calitatea noastră de indivizi 
nefolositori “misticoficărilor” lui Gulliver Naiba. 

Pînă să se trezească și companionii mei, încerc să-mi 
rememorez în detaliu straniul fenomen al dedublării magului. 
Totu-i posibil în lumea magicienilor de iarmaroc, însă ce mă mai 
tulbură încă e mica diferenţă observată la unul din ei. O chestie 
lipsită de importanţă, dar inexplicabilă din punct de vedere 
științific. Un Gulliver avea melonul lejer turtit, iar celălalt 
Gulliver purta solemn un melon ţipător de nou. 

Abandonez microancheta mea, pentru că mi se pare 
demenţială ideea existenţei unei dubluri a lui Gulliver Naiba. Ca 
și cum nu ne-ar fi suficient un unic exemplar, total dereglat și 
caraghios. 

Cînd sînt gata să abandonez orice speranţă, aud un scrișnet 
de chibrit dat pe cutie. Şi se face lumină. Milica Manzur, căci ea 
era, își aprindea tacticoasă o ţigară. 

Milica Manzur se afla în proprietatea personală nu numai a 
unei cutii de chibrituri ameliorate (50 de bețe) dar și-a unei 
brichete tip revolver. Cu care, fără să rănesc pe nimeni, izbutesc 
să dau de una din enigmaticele lumînări negre și s-o aprind 
corespunzător, frigîndu-mi lejer și degetele. 

Laie Bic, care-l scutură zdravăn pe Geca, avind intenţia 
clară să-l trezească, mă avertizează: 

- Omule! Fii atent! 

- De ce? - întreb eu intrigat. 

- Fii atent, c-au dispărut toţi!... Nu-i bine... Nu-i bine ce se- 
ntîmplă!... Dac-au murit și ei? 

lermolai începe să mă enerveze. Pentru că, într-o anumită 
măsură, are dreptate. Magul, Brișcă și majoritatea asistenţei au 
dispărut... Se pare că sîntem singurii supraviețuitori. Insă logica 
mă obligă să-l contrariez pe poetul oniric: 


- Laie, dragule, de vreme ce mai trăim încă, înseamnă că 
trăiesc și ceilalți. O singură ipoteză mi se pare valabilă... Anume 
că, în panica stîrnită de explozia de adineauri, au fugit care 
încotro, rătăcindu-se prin hrubele peșterii Gușteriţa... Nu-i 
exclus să fim nevoiţi a-i căuta, pentru a le acorda primul 
ajutor... Și nu uita, bătrînul e-n vîrstă și zărghit... Dacă i s-a 
făcut rău? 

Fără să mai aștepte ca Zbanţ să-și revină, lermolai îl 
sloboade pe podeaua de piatră a grotei, și se repede la mine 
strigînd: 

- Omule, să nu mai zăbovim! Sînt atiția oameni în pericol. 

Cercetarea grotei nu dă nici un rezultat. În afară de 
constatările de rigoare, demolarea aproape integrală a Marelui 
Tap, a bietului Leonard care, călcat în picioare de fugarii 
cuprinși de panică, s-a dezumflat ca un balon găurit, arătînd 
jalnic în starea de tap turtit, dispariţia celuilalt sfeșnic, precum 
și-a cearceafului cu care fusese învelit Belzebuth, nu reușim să 
identificăm decit minimum opt ieșiri din grotă. Cam multe 
pentru situaţia în care ne aflăm, noi fiind numai patru. 

Singurul succes pe care-l obţinem, însă oarecum fără 
importanţă, e faptul că reușim să-l pierdem pe Geca Leoveanu- 
Zbanţ. leșirile, duc, toate, înapoi spre grotă. Unde, după 
parcurgerea tuturor celor opt căi de părăsire a peșterii, îl găsim 
pe Zbanţ sforăind zgomotos, atît de puternic și penetrant, încît 
aș fi putut jura, cu mîna pe cord, că-i motocicleta lui Tiţu 
Margiolea. Geca se scuză, după ce-l trezim, mărturisindu-ne că, 
la un moment dat, n-a mai văzut luminarea purtată de Laie. 
Atunci, orbecăind prin beznă, a dat de-un culoar strîmt, care l-a 
condus pînă aproape de borta peșterii, lîngă drumul forestier, de 
unde putea zări și “Bombiţa”. 

- Omule? Omule, ești nebun? Și de ce nu ne-ai strigat, de ce 
nu ne-ai spus nimic? - se răţoiește Laie Bic, pe care-l văd și eu, 
în sfîrșit, scos din fire. 

- Pentru că ieșirea-i astupată cu bolovani cît “Fiat”-ul 
maestrului! Și nu vă văd urnindu-i din loc!... 

- Ciudată comportare! - gîndesc eu cu glas tare. - De ce ne- 
or fi lăsat bolovanii ăia în drum? 

- Păi e foarte simplu, omule! - mă lămurește omniscientul 
Laie Bic. 

- Nu văd! - îmi sar eu din balamale. 


- Omule, nu te supăra, bolovanii au fost îngrămădiţi acolo 
cu un anumit scop... S-au gindit să ne dea de știre, în felul 
acesta, că ei au plecat, și că să nu-i mai căutăm... Mi se pare un 
gest frumos din partea bătrînului... 

lermolai mă privește cu ochi nevinovaţi, ca și cînd supoziţia 
lui ar fi emanaţia unui om normal, în toate minţile. Convins ferm 
că nu-i cazul să fie considerat ca atare, îl bat prietenește pe 
umăr, și-i propun: 

- la-o înainte, Laie dragă, și luminează-ne drumul cu 
lumînarea aia nenorocită, fiindcă văd că domnul veterinar n-a 
avut inspiraţia s-aducă aici reflectorul electric... Mergem să 
vedem ce-i cu bolovanii... Poate reușești să-i urnești, că ești cel 
mai zdravăn dintre noi. 

De cînd tot încercăm să clintim pietroaiele prietenilor noștri 
minunaţi, am căpătat convingerea fermă că nu greutatea e 
determinantă în probleme de tipul celei pe care o avem de 
rezolvat. 

Singura satisfacţie e faptul că zărim, printre bolovani, 
lumina zilei. Dar care și ea este în declin, avînd tendinţe vizibile 
de amurgire. 

- Ce părere mai ai, coană Milico, despre prietenul matale 
Gulliver? Ziceai că-i simpatic, în ciuda zărghelii! Frumos din 
partea lui... După ce ne aiurește cu mistificări de bilci... 

- Stai, grasule! - exclamă brusc Milica Manzur. Știu unde-i 
bătrînul. Acuma m-am lămurit... 

- Unde-i? - întreb eu neîncrezător în intuiţiile doctoriţei. 

- Singur mi-ai sugerat ideea... cînd ai rostit cuvîntul “bilci”... 

- Ei și? 

- S-au dus cu toţii la bilci, care acuma trebuie să fie în toi... 
Au să vină de-acolo cu ajutoare, cu mijloace de transport... 
Totdeauna, la încheierea bilciului, mai găsești un camion 
disponibil... 

- Și cînd se încheie bilciul? 

- Poimiine. Cel mai tîrziu!... 

- Dar de ce-avem nevoie de camion? Nu-i suficientă 
“Bombiţa”? 

Milica îmi zîimbește fermecător, privindu-mă cu ochii ei vii: 

- Ce fel de scriitor îmi ești? N-ai observat că toate 
caucioacele “Bombiţei” sînt pe geantă? lar în camion intrăm nu 
numai noi, ci-ncape și “Bombița”! 


Începe să se întunece. “Bombiţa” s-a pregătit de mult de 
culcare, deoarece s-a lăsat zdravăn într-o parte. Din pricina 
anvelopelor dezumflate, dar, bănuiesc, și din cauza vreunui 
amortizor rupt... Și nu numai că-ncepe să se întunece, dar 
începe să mă frămiînte și-o foame cumplită. Sînt atitea ceasuri 
de n-am luat nimic în gură. Deși nu-s tipul care se lamentează, 
fără să vreau vorbesc de unul singur, în gura mare: 

- Unde ești matale, țață Catariţo? Dragă ţaţă Catariţo! 
Numai dumneata te gîndeai mereu la sănătatea mea, trimiţindu- 
mi merinde... 

Din pricina oboselii am iarăși halucinaţii auditive. Pentru că 
dinafara grotei, de pe marginea drumului forestier, aud glas de 
femeie: 

- Aici mi-s, copile! Ti-am spus c-ai s-o paţi cu diavolul ăla 
bătrîn... Stai liniștit, nu te teme... Sîntem cu toţii aici! 


Operatie “salvamont” de mică altitudine și mare 
anvergură 

La lumina reflectorului electric abandonat de Lae al lui 
Parșolea și pe care-l găsim lîngă bolovani, conversăm cu echipa 
de “salvamont” organizată de întreprinzătoarea tțață Catariţa. 

Au venit mai toţi vechii mei cunoscuţi, mobilizați de 
Romaniţă Curentu. Nepotul Catariţei așteptase sosirea noastră 
la “moara dintr-un dud”. Văzînd însă că întîrziem, se dusese la 
tușă-sa, unde convocase consiliul celor trei țațe nătăflețe: cina 
Moșca, fina Frusina și țața Catariţa. Aceasta din urmă, bănuindu- 
| pe Naiba în stare de orice, chiar și de-o crimă colectivă, 
decretase starea de alarmă, adunîndu-și în grabă prietenii. 

Orbiţi de razele reflectorului ce răzbat printre pietroaiele în 
dosul cărora sîntem blocaţi, minunaţii colţiilupcheni s-au așezat 
unul lîngă altul, care cum a putut, așteptind desfășurarea 
evenimentelor. 

Romaniţă Curentu se trage mai lingă Păuniţa lui Lucereanu, 
dar nu pot deduce motivul, - poate o fi ceva între ei, - loana lui 
Colarete s-a rezemat cu umărul de Valin al lui Patruzec, ţaţa 
Frusina, cina Moșca și țața Catariţa alcătuiesc un bloc compact, 
pesemne din pricina răcorii ce începe să coboare, odată cu 
înnoptarea, nea Gheorghe al lui Staragică încearcă să-și aprindă 
o ţigară jilavă, consumînd mai multe zeci de bețe de chibrit, iar 
Poroambă  Cîșu, responsabilul cultural,  ducîndu-și palma 
deasupra ochilor, ca un soi de vizieră, pentru a se apăra de 
lumina vie a lanternei-reflector, se străduie să distingă, - dar 
fără rezultate, după părerea mea, - situaţia grupului nostru. 

Intrucît cineva trebuie să preia inițiativa, deoarece din 
scurta conversaţie cu echipa “salvamont” s-au aflat toate cele 
necesare, îmi permit să mă înscriu la cuvînt: 

- Dragii mei prieteni!... Am impresia că nu putem ieși din 
buclucul ăsta, decît unindu-ne puterile. Intruciît noi ne aflăm de 
cealaltă parte a baricadei, iar bolovanii trebuiesc clintiţi din loc, 
unul cîte unul, însă nu prăvălindu-i peste noi, ci smulgîndu-i în 
afară, n-avem altceva de făcut decit noi să împingem, iar voi să 
trageţi... Am dreptate? Nu? 

Mișcaţi de spusele mele, salvatorii își exprimă adeziunea în 
cor. Din larma care se dezlănţuie nu-nţeleg mai nimic, așa că 
repet: 

- Am dreptate? Nu? 


- Nu! - îmi răspund colţiilupchenii, de data asta mai clar. 

Poroambă Ciîșu, avînd și-o oarecare calificare din punct de 
vedere tehnic, fiind fîntînar de profesie, mă lămurește răbduliu: 

- Tovarășu creator, dacă împingeţi matale, cad peste noi 
bolovanii... De smuls n-avem cum, iar dacă îi împingem, mai 
trebuie apoi să vă și scoatem de sub pietroaie! Deci nu-i bine... 
Zidul nu poate fi dărimat decit cu mijloace mecanice... Cu-o 
mașină! 

- Ai perfectă dreptate, nene Poroambă, un buldozer rezolvă 
totul în mai puţin de-o jumătate de oră... Noi ne tragem îndărăt, 
spre peșteră... voi izbiţi cu lama buldozerului... și gata... 

- N-ai înţeles matale bine, - obiectează fîntînarul - de ce s- 
aducem un buldozer, cînd avem mașina lu’ tălică aici? Are 20 de 
cai? 

- Pardon, 32, trecuţi pe talon! - răspund eu, oarecum jignit, 
în numele “Bombiţei”. - Dar n-am cum să ies de-aici, pentru a 
mă sui la volan... Așa că nu-i posibil! 

- Ba e, tovărășele! Imi dai mie cheile, că am și carnet de 
conducere, mă sui în tărăboanţă și mă proptesc cu ea în 
bolovani... 

- Perfect, nene Poroambă, n-am știut că ai o mașina 
proprietate personală... 

Insă Poroambă Cișu se dovedește om corect, pentru că-mi 
furnizează un supliment de informații: 

- Carnetul l-am căpătat în armată, c-am făcut-o la tancuri! 
Însă mașină n-am încă... 

In disperare de cauză, silit și de insistenţele prietenilor, 
aflaţi ca și mine la mare ananghie, dar și de comunicatul țaței 
Catariţa, care anunţă c-au adus cu ei și ceva de-ale gurii, îi 
strecor cheile maşinii lui Poroambă, trecîndu-i-le printre 
bolovani. Însă îl atenţionez: 

- Nene Cișule, fii cu băgare de seamă, mai întîi umflă 
cauciucurile, că-s pe geantă, apoi bagi într-a-ntiia, apeși pedala 
de ambreiaj, accelerezi, debreiezi și demarezi lent... 

- Lăsaţi matale, tovarășe creator, nu mă-nvăţa pe mine, Cc- 
am fost fruntaș la manevre... Treceam cu tancul prin gropi și 
șanțuri, de ziceai că-i avion... 

Ajutat de echipa salvatorilor, în special de Patruzec și 
Staragică, Poroambă umflă anvelopele în mai puţin de-un ceas. 
Bine că-mi trece prin cap să-l rog să verifice presiunea. 


Binevoitor, ia manometrul şi-mi comunică de la distanţă, cu glas 
tare: 

- 12 atmosfere la roata din dreapta, 18 la stinga... Să le 
măsor și pe cele din spate? Mai e nevoie?... 

- Dă aerul afară, nene, că săriţi în aer... explodează! Bagă 
1,1 în faţă și 1,6 în spate... 

- Se face, tovarășu creator, imediat, fiți fără frică? La 
tancuri, știți matale, n-aveam caucioace, mergeam pe șenile... 

Operațiunile de punere în funcţiune a “Bombiţei” s-au 
desfășurat încununate de succes, dar prost. Mai întîi au 
descărcat bateria, folosind în exces farurile, pentru că n-aveau 
lumină, precum și la pornirea motorului, care nu vroia să facă 
aprinderea. Apoi l-au împins pe Poroambă, suit la volan, pînă ce- 
a pornit motorul. N-am auzit această fericită clipă, deoarece 
cred că s-a produs la vreun kilometru de-aici. 

După o jumătate de ceas s-au întors. Cu toţii. Dar pe 
“Bombiţă”. Cu excepția femeilor care se îngrămădiseră 
înăuntru. Ceilalţi se urcaseră pe capotă, iar unii chiar și pe aripi. 

Privesc înspăimîntat “Fiat”-ul meu 600 D, și nu-mi vine să- 
mi cred ochilor. Merge! Încet, dar totuși propulsat de motor, și 
nu împins. Poroambă, în plină euforie, conduce ca la tancuri... 
Pentru el nu mai există nimic, nici șanțuri, nici gropi, nici 
cioturi... Are un stil cu totul personal, folosind slalomul și alte 
figuri din tehnica schiului de performanţă. 

- Omule, nu te supăra, - mă atenționează lermolai Bic, - 
spune-le să coboare toţi, c-altminteri nu mai ieşim de-aici... 
Fraţii or să-ţi demoleze tărăboanţa... 

N-a mai fost nevoie să dau urmare sfatului atît de amabil al 
forestierului, căci o frînă nefericit inspirată a pilotului de curse 
Poroambă Cișu izbutește să dea jos, dar instantaneu, pe cei din 
exteriorul mașinii, iar pe cei dinăuntru să-i ejecteze de-a dreptul 
pe ușile care sar din balamale. Şi iată-mi “Bombiţă” 
transformată în IMS de campanie, fără portiere, fără parbrizul 
din spate, fără nimic care să-mi sugereze ceva din fostul “Fiat”! 

Totuși, spre uimirea generală, motorul continuă să 
funcţioneze. Cam în trei cilindri, ce-i drept, dar merge... 

Impasibil, Poroambă declanșează ultima fază a operaţiei. 
Porneşte lent spre noi, spre zidul bolovanilor. Noi, prevăzind 
unele momente neplăcute, fugim urgent înspre adîncul peșterii, 
dar deloc lent. 


Cînd ajungem la vreo sută de metri, fără pagube, Milica 
vine lîngă mine și mă întreabă timid: 

- Maestre Conan, ţi-am făcut numai necazuri, iartă-mă, nici 
nu-ţi mai zic “grasule”, dar spune-mi sincer... 

- Ce? Totdeauna am fost sincer, în măsura posibilităţilor!... 
- încerc eu să mă comport cu sînge rece, pentru a-i mai insufla 
ceva curaj, dîndu-mi seama de încordarea pe care o trăiește. 

- Ce se va întîmpla acum? - se interesează doctoriţa. 

- Nimic deosebit... Totul va decurge normal. Poroambă va 
împinge cu “Bombiţa”, bolovanii, aceștia vor ceda, iar noi vom 
putea ieși afară! Nu-ţi fie teamă, în noaptea asta vei dormi în 
patul tău... 

După cum prevăzusem, și după cum o asigurasem și pe 
speriata Milica, totul decurge normal. Mai întîi se-aude o 
bufnitură puternică, apoi un zgomot înspăimîntător. 

Cu inima cît gămălia unui ac, nădăjduiesc ca originea 
zgomotului să se datoreze prăvălirii zidului de baraj, și 
nicidecum dezintegrării definitive a bietei “Bombiţe”. 

Pornim. îngrijoraţi in direcţia ieșirii, străpungînd norul de 
praf ce invadase adăpostul nostru temporar. 

O explozie răzbate pînă la noi. Însă mă tranchilizez urgent. 
Este explozia de bucurie dezlănţuită a echipei de “salvamont”... 
Urale, strigăte de fericire, invitaţii de-a trăi ani mulţi şi- 
mbelșugaţi... 

Cînd ajungem în dreptul fostului zid din bolovani, acesta nu 
mai există. Aerul rece al nopţii, încărcat de aromele brădetului și 
de ultimele resturi de praf ne umplu plămînii. Dar nici “Bombiţa” 
nu mai există... Adică în forma pe care i-o cunoșteam... 

La lumina farurilor ei, din care au rămas numai becurile, 
ieşim printre pietroaiele prăbușite, după care iarăși ne oprim. De 
astă dată ieșirea ne este barată de caroseria (dacă se mai poate 
numi așa) a fostului meu “Fiat”-600 D. 

Motorul, spre uimirea și bucuria mea, continuă să 
funcţioneze, prin cine știe ce miracol al tehnicii contemporane. 
Nea Poroambă Cîșu, cramponat de volan, se îndîrjește, ambalînd 
excesiv, să dea mașina în marșarier. 

- Laie, Geca, hai să-mpingem la mașină, cred că-i patinează 
roţile! - lansez eu un apel bărbaţilor din echipa noastră. 

Strecurindu-ne penibil, printre pietroaie și pe sub 
“Bombiţă”, ieşim afară. Apoi, cu forţe reunite, noi din faţă, iar 


Staragică și Patruzec din spate, reuşim să săltăm “Fiat”-ul pe 
braţe, și să-l deplasăm din faţa intrării în grotă. 

Abia acum realizez ce minunată idee au avut constructorii 
acestei mașini minunate, atunci cînd i-au montat motorul în 
spate. Pentru că în faţă nu mai are aproximativ nimic. Masca a 
dispărut cu desăvirșire, bara de protecţie s-a transformat în 
ghidon de motocicletă, capota portbagajului în burduf de 
acordeon, iar rezervorul de benzină în ploscă. Bine că n-a fost 
benzină prea multă, pentru că mai lua și foc. 

Restul însă, cu excepţia portierelor care avuseseră o soartă 
mai bună, fiind scoase din balamale încă înainte de asaltul 
zidului, este în perfectă stare. 

Nea Poroambă oprește motorul, îmi înapoiază cheile, și mă 
bate pe umăr încîntat: 

- Tovarășu creator, bine c-aţi scăpat sănătoși, cu toţii... N- 
am pomenit în viaţa mea o mașină atit de ţeapănă... Tanc, 
meștere, nu altceva... Nici cu buldozerul n-aș fi făcut treabă mai 
bună!... 

li mulţumesc călduros, dar cu inima întristată. Ce fac acum 
cu “Bombiţța”? Ca să nu-l indispun pe vajnicul Cîșu, mă prefac 
fericit: 

- Mă bucur că ţi-a plăcut “Fiat”-ul meu... Îl dezmierdam, 
zicîndu-i “Bombiţa”. Cred însă că va trebui să-i schimb numele! 

- Nu fi necăjit, nene creatorule, - mă linişteşte fîntînarul, - o 
să-i spunem “Tingirica”... Am niște prieteni mecanici la 
Comarnic, ceva de lux, nemaipomeniţi! Și mecanici, și sudori, și 
vopsitori... Cu cîţiva bănuţi, acolo, o fac ca nouă... De altfel, nea 
Fane și nea Puiu îmi sînt și-un soi de cumetri... Dacă vreţi 
matale, mă tocmesc eu cu ei, să nu ne jupoaie, că oameni 
sîntem, nu fiare... 

Cînd aud pomenindu-se numele găinarilor de la Comarnic, 
care-mi “făcuseră” mașina după prăpădul de la Posada, simt că- 
mi crește tensiunea. Oricit încerc să mă abţin, îi recomand totuși 
lui nea Cișu: 

- Dragule, nu te mai osteni, îi cunosc, am trecut și eu prin 
mîna lor... Prefer să mi-o repar singur, la potcovarul satului, 
decit să încap în ghearele pușlamalelor... 

În timp ce avizez nefavorabil asupra propunerii fintînarului, 
salvatorii noștri, în frunte cu ţaţa Catariţa, se îndeletnicesc cu 


prepararea unei gustări frugale, pentru  reîntremarea 
sechestrațţilor din grota Gușteriţei. 

Peste citeva minute, la lumina (din ce în ce mai palidă) a 
farurilor “Bombiţei”, deoarece reflectorul-lanternă a pierit sub 
bolovani, stăm cu toţii la masă, salvaţi și salvatori. Barem de-ar 
ţine bateria, pînă terminăm de mîncat. Deși, pe întuneric, poate 
aș mai apuca și eu cite ceva, deoarece Milica, Geca și Laie 
înfulecă de parcă ar fi plutit șase luni, în plin ocean, ca 
naufragiaţi pe pluta “Meduzei”. 

Merindele au fost întinse pe pătura din “Bombiţă”, 
transformată în faţă de masă, dar așternută pe jos. Parc-am fi la 
iarbă verde... 

Picnicul nocturn, destul de copios (dacă am fi fost mai 
puţini la număr) se compune din ouă răscoapte, pe care le 
spargem cu feluritele scule din trusa “Fiat”-ului, din brînză 
uscată, caș afumat, piine și sare, și nimic mai mult. Dar ce idee 
pe ţaţa Catariţa, să care pînă aici bunătăţile de mai sus! 

Pe cînd gustăm cite ceva, fiecare ce apucăm, se 
înjghebează și-o conversaţie agreabilă, așa cum îi place 
românului la masă. 

- Şi ce mai faceţi matale? - mă întreabă cina Moșca, 
îmbucînd zdravăn dintr-un ou răscopt. - Că n-ai mai trecut pe la 
noi! 

Interzis, cîteva clipe nu știu ce să-i răspund. Dar apoi îmi 
dau seama c-ar fi nepoliticos să nu mă-ncadrez în sistemul 
practicat la Colţiilupchii, unde, pentru a ajunge la obiectivul real 
al unei discuţii, totul începe cu amabilităţi fără sens, prilej de 
mișcare a limbii în gură, ca să intri în vorbă, și-abia apoi să tragi 
la ţintă. 

Laie Bîc, mai obișnuit cu rînduielile locale, preia chestiunea 
din voleu și răspunde în același stil: 

- Mulţumim de întrebare, cină Moșca, dar dumneata ce mai 
faci, pe unde-ai mai fost, ce-ai mai văzut? 

- Pe dracu! - răspunde brusc moașa generală a satului. - Te 
bagi în vorbă ca musca-n lapte! Lasă-l pe băieţelul ăsta să-mi 
povestească! 

Acuma totul intră în normal. Preliminariile au trecut, 
judecînd după punerea la punct a forestierului. 

- Păi ce să fac, cină Moșca, - revin eu în scenă, - bine, chiar 
foarte bine, după cum ai văzut și matale!... 


- Așa bine să fie la Gulliver în ogradă! - intervine ţaţa 
Catariţa. - Spune-ne, încaltea, ce-au vrut să pună la cale, cu 
slujba lor blestemată, Naiba și dulăii lui... 

- Zăvozii n-au participat la liturghie... 

- Nu javrele, copile, ci Parșolea, Margiolea, Brișcă, Polina și 
felcerul ăla smintit, cum îi spune, c-am uitat, aha, Pompituli, sau 
cam așa ceva, bată-l Dumnezeu de hoţ... Că mi-a scos măsele 
bune, să-mi pună tablă cocilită în gură! Cînd goneam încoa, ei 
soseau la bilci, încărcaţi în dubița nepotului lui Parșolea, bașca-n 
trobontul dentistului, că erau mulţi și nu-ncăpuseră în dricul plin 
de lăzi și cutii... Tiţu Margiolea, călare pe motofleașca lui, era cît 
pe ce să mă calce... C-avea și el cîteva lăzi la spate... 

Imediat începe să-mi pilpiie o diodă. Gulliver Naiba, după 
cum și făgăduise de altfel, scosese comoara. Era clar... 

- Și încotro se-ndreptau, ţaţă Catariţo? 

- Dracu-i știe? Că nu m-a lăsat Romaniţă o clipă, ci m-a tot 
îmboldit încoace, să vedem ce mai faci tălică!... 

Observ că pe Valin al lui Patruzec îl tot frămîntă ceva. Ar 
vrea să vorbească, dar parcă se teme de prezenţa și autoritatea 
celor trei țațe nătăfleţe. 

Pînă la urmă nu mai rezistă, și începe să recite: 

- Ba eu știu! Că eram mai la urmă... S-au întîlnit cu încă o 
dubă, plină și asta cu lăzi, apoi s-au dus toţi în dosul tarabelor 
din bilci. Cît era de mare larma din iarmaroc, gălăgia pe care-o 
făceau ei, acolo, le-ntrecea pe toate... Gilceavă mare, 
nemaipomenită... Pesemne că se și încăieraseră între ei, căci 
zburau lăzile și sticlele pe deasupra tarabelor, de-ai fi zis că te 
afli la circ... Ce s-o mai fi întîmplat, asta nu mai știu, pentru c- 
am dat fuga într-acoace, să-i ajung din urmă pe-ai noștri... 

După ce mă consult din priviri cu doctoriţța, veterinarul și 
forestierul, - însă destul de dificultuos, deoarece bateria 
“Bombiţei” era vizibil pe  sfirșite, - decid că-i cazul să 
transmitem salvatorilor noștri povestea comorii descoperite de 
Gulliver Naiba. 

Totuși, înainte de-a demara, mă neliniștește un gînd. Cînd 
Dumnezeu avuseseră vreme să isprăvească forajul din grota 
Gușteriţei, și, mai ales, să mai și încarce lăzile în dube... Și mai e 
ceva, ce fel de comoară e aia, care se transportă și-n sticle? 
Deocamdată pun deoparte aceste probleme, și iau cuvîntul: 


- Dragii mei, știți cu toţii că-s scriitor... Acuma, însă, vă 
spun un secret, pe care nu-l cunoaște prea multă lume, ci numai 
prietenii mei cei mai buni... 

- Spune-ni-l și nouă, tovarășu creator, că și noi ţi-s sîntem 
prieteni! - mă îmbie Poroambă Cișu. 

- Sînt și detectiv! 

Murmurul asistenţei mă emoţionează. 

loana lui Colarete, una din cele mai asidue lectoare ale 
bibliotecii din Colţiilupchii, le explică celor trei ţaţe nătăfleţe: 

- Cinelor, nu vă temeti, detectiv înseamnă un fel de poliţist, 
dar care prinde hoţii și tilharii numai din plăcere. E și ăsta un dar 
de la Dumnezeu... Întocmai ca și cîinii. Unii latră și ne păzesc 
casele, alţii, cărora li se spune cîini-poliţiști, adulmecă, 
amușinează urmele hoţilor și pungașilor, și te duc drept la ei... 
Așa face și tovarășul creator! Am citit multe cărţi cu detectivi, și- 
s oameni de ispravă... Numai c-au pierit cărţile de la biblioteca 
noastră, pesemne că le-au furat hoţii, ca să nu-nvăţțăm și noi 
cum să-i dăm de gol! 

Cina Moșca, mai intelectuală, pricepe imediat despre ce-i 
vorba: 

- Bravo, loano, acuma știm și noi precis ce-i aia detectiv, că 
de la televizor s-ar fi zis că-s numai bătăuși... Mulţumesc, maică, 
să trăiești. Va să zică, băieţelul ăsta le miroase urmele și-i 
înhaţă... Halal să-i fie... Așa nas mai zic și eu... 

Din motive de timp, renunţ să aduc unele precizări în 
privinţa profilului complex al unui detectiv de excepţie, așa cum 
sînt eu, și trec mai departe la expunerea problemei: 

- Ce să mai lungim vorba, există bănuiala că Gulliver Naiba, 
împreună cu oamenii lui, a descoperit o comoară în peștera 
Gușteriţei! 

- Comoară? - se miră în cor asistenţa. 

- Da, comoară, și nu mă mai întrerupeţi. Însă legile nu 
îngăduie ca o comoară să fie înstrăinată, sau să intre în posesia 
unui Singur individ. Comorile-s ale noastre, ale tuturor. Şi 
trebuiesc predate statului. Datoria noastră-i să anunţăm 
miliția... Dar, ca să nu ne facem de ris, trebuie să verificăm 
dacă-i într-adevăr vorba despre o comoară, să aflăm unde-au 
ascuns-o și-apoi să oferim miliției toate datele... 

Gheorghe al lui Staragică, entuziasmat de descoperirea 
mea, își manifestă imediat adeziunea, aproape strigînd: 


- Să ne trăiești, tovarășu creator, acuma-s lămurit. Ești mai 
tare ca Colombie, hăbăucul ăla de la televizor. Și nouă ne dă 
ceva?... 

Întrucît nu cunosc prea bine prevederile legii, nu mă avînt 
în detalii de ordin material. Totuși îl stimulez oarecum pe 


Staragică: 

- Cred că da!... 

- Cum așa, meștere, crezi numai? - se dezumflă nea 
Gheorghe. 


În clipa cînd intenţionez să clarific nedumeririle amatorilor 
de premii, se produc două evenimente de importanţă capitală. 
Se stinge lumina farurilor, bateria dîndu-și duhul într-un ultim 
pîlpîit, și răzbate pînă la noi un tropot mărunt, de patruped 
cavalin. 

În bezna care ne înconjoară, numai luna mai furnizează 
puţin curent. Insuficient însă pentru a distinge grupul ecvestru 
care se apropie încet, dar sigur, de noi. Copitele sună ritmic, nu 
excesiv de puternic. Abia cînd claxonează insistent, pe două 
tonuri, avertizindu-ne sosirea, recunosc făptura firavă a lui nea 
Dobre, măgarul doctoriţei. Călărețul din spatele măgarului 
încearcă să ne identifice, apoi, recunoscînd-o pe ţaţa Catariţa, 
începe să răcnească: 

- Ţaţă, ţaţă, nenorocire mare! Văleu, Doamne, ce ne facem! 
C-or să ne omoare pe toţi! l-au tăiat pe tovarășa moașă 
Țilimindriu și pe domnul doctor Pompadur... Veniţi degrabă, nu 
mai zăboviţi!... 

- Măi Nilă, te-ai zărghit de tot? Dă-te jos și vorbește! - se 
impacientează ţaţa Catariţa. - Halal strănepot, care se scapă pe 
el la întîia încercare. 

Îl ajut să coboare de pe nea Dobre, și-l trag lîngă noi, mai în 
bătaia lunii. Băieţandrul arată speriat de moarte. Lac de 
nădușeală, tremură tot. Însă nu-i exclus ca ţaţa Catariţa să aibă 
dreptate în privinţa afirmației sale din urmă. Ca să-l liniștesc, îi 
iau un interogatoriu blajin, de gradul doi: 

- Cine i-a omorit, măi Nilă? 

- Nu se știe precis care pe care... 

- Cum? 

- Ori doctorul pe moașă, ori moașa pe doctor!... 

- Nilă, fii atent, te-ai văietat că-s amîndoi morţi nu? 

- Da... 


- l-ai văzut la locul crimei? 

- Nu... Cînd m-am dus la “moara dintr-un dud”, nu mai era 
nimeni, ci numai băltoaca de sînge din bucătărie... 

- Dar cine ţi-a spus c-au fost uciși? 

- Lumea din bilci, că toţi vorbesc numai de asta... Acuma-i 
caută domnul Gulliver peste tot... nea Lae al lui Parșolea s-a suit 
în dubiţă și s-a dus după ei pînă și la Cimpina, să vază dacă nu-s 
acolo... Nu i-a găsit, și s-a întors numai cu-o grămadă de lăzi... 

Lucrurile se complică. De astă dată trebuie să ne ocupăm 
nu numai de comoara magului și-a acoliţilor săi, ci și de găsirea 
cadavrelor, dar și de identificarea criminalului. 

Pe Geca l-au podidit lacrimile, curgînd din el ca dintr-o 
cișmea. Demn, bărbătește, se vaietă încet, îngînînd: 

- Polină, Polină, te omori banditul de Tulli... 

lermolai Bic se viră incompetent în discuţie: 

- Omule, nu te supăra, așa-s crimele pasionale! Nu Tulli a 
asasinat-o, ci Polina pe el... Pentru că nu vroia să-i acorde nici 
un pic de atenţie, în ciuda curţii disperate pe care i-o construia 
moașa... 

Milica Manzur nu mai rabdă, și izbucnește: 

- Aţi înnebunit cu toţii, de cînd cu detectivul nostru... Toţi 
vreţi să descoperiţi criminali... Lăsaţi-l pe el, că-i om cu 
experienţă! 

- Merci, coană Milico, - îi mulţumesc eu, - Nevinovăţia 
băiețandrului ăsta, după părerea mea, a intuit adevărul... Pînă 
îmi voi termina ancheta, presupun că s-au ucis reciproc. Și nu 
cum spune lermolai, ci invers... Disperat de insistenţele moașei, 
într-un acces de inexplicabilă demenţă, mai întîi a omorit-o pe 
ea, apoi s-a sinucis... lar de moartea lui e vinovată Polina... Deci 
avem de-a face cu-o dublă crimă, dar executată unilateral... Nu 
știu dacă vă e clar, dar așa văd eu lucrurile. N-am dreptate? 

- Nu! - ţipă îndurerat, într-o gamă minoră, Geca Leoveanu- 
Zbanţ. - N-avuși dreptate! O omori, dar fără să se sinucidă! Și 
fugi ca un laş, tîrînd după el cadavrul bietei Poline! Ai datoria să- 
| prinzi, să-l predai miliției, ca să-l execute în faţa lumii... 

Constat că durerea îl orbește pe Geca dincolo de limitele 
suportabilului. II las să-și rumege amarul, și trec la măsuri 
imediate, transmiţind indicaţiile cuvenite lui Poroambă Cîșu și 
Romaniţă Curentu. 


Pornim în grup, avindu-l în frunte pe nea Dobre, care 
tractează ce-a mai rămas din “Bombiţă”, îndreptîndu-ne spre 
Colţiilupchii. Ţaţa Catariţa îl tot siciie pe strănepotul NIlă, 
cerîndu-i informaţii suplimentare, cina Moșca se închină la 
fiecare pas, iar ceilalţi cară fiecare cîte un detaliu al “Fiat”-ului. 

Nea Gheorghe al lui Staragică, la un moment dat, se 
oprește și i se adresează lui Patruzec: 

- Valine, treci tu pe partea cealaltă a mașinii! 

- De ce, nene Staragică? 

- Măi, ce ești prost? Nu vezi că duci ușa din stînga, în vreme 
ce mergi în dreapta automobilului? Dacă le-ncurcăm? 

- Să știi că ai dreptate, schimbăm locurile... Dar ești sigur 
că tinicheaua pe care o porți cu dumneata e chiar ușa mașinii? 


Motoazilul de noapte 

Fără contribuţia excelentului nea Dobre, măgarul doctoriţei, 
care trage la “Bombiţă” ca un cal de Normandia, nu știu ce ne- 
am fi făcut. 

În pofida forţelor reunite ale celor două grupuri, - salvaţi și 
salvatori, - ne-am fi deplasat ca niște omizi, dacă n-ar fi 
intervenit patrupedul mai sus citat. Insă devenit pradă unei 
inspiraţii subite, dar și neașteptate, nea Dobre a zbughit-o la 
trap, remorcîind după el “Fiat”-ul, într-o cursă demenţială, 
depășind toate recordurile omologate de specia sa din ordinul 
ongulatelor, familia echideelor. 

Prevăzind șansa unică a “Bombiţei”, de-a se dezintegra 
definitiv, ne angajăm cu toţii într-un cros gigantic, fantastic, 
gonind ca apucaţii pe urmele intrepridului asin. 

Abia cînd ajungem la “moara dintr-un dud”, atunci realizăm 
latentele rezerve interne pe care le posedă omul. Le constatăm, 
dar ne și prăbușim sleiţi de puteri, gifiind sufocaţi, fiecare pe 
unde putem, în splendida livadă ce adăpostește sediul oazei 
mele de liniște. 

Nea Dobre, infatigabil, își continuă demonstraţia, gonind cu 
mașina după el, ocolind cu abilitate nucii și merii, majoritatea 
pomilor din incinta împrejmuită cu gard de glădiţă. Il urmărim 
numai cu auzul, deoarece nici clarul de lună nu-l mai face vizibil. 
Bufnitura ce răzbește pînă la noi, suficient de puternică, ne 
satisface pe deplin. Putem răsufla liniștiți. Totul s-a terminat cu 
bine. 

Apariţia lui nea Dobre, ivindu-se din fundul livezii, ne 
convinge de sfîrșitul suferințelor noastre. Cu atît mai mult, cu cît 
îl zărim singur, fără “Fiat”, din care tirăște după el doar bara de 
protecţie, din faţă, în splendida și noua ei formă de sculptură 
metalică abstractă. lar asinul se auto-premiază, pornind să 
mestece pălăria de paie a lui Poroambă Ciîșu. 

În vreme ce privesc atent la nea Dobre, care se desfată cu 
furajul concentrat furnizat de acoperișul căpăţinii fintînarului, 
mi-amintesc brusc că-i cazul să mobilizez echipele ce se refac la 
iarbă verde, în plină beznă. 

Mai înainte de-a căpăta dreptul la odihna nocturnă, sîntem 
obligaţi să cercetăm locul crimei, asta în primul rînd, iar după 
aceea să elaborăm un plan de bătaie, pentru a doua zi, 
deoarece pe timp de noapte iarmarocul este închis. 


- Omule, nu te supăra, dar ce mai așteptăm? - îl aud 
îngînînd pe lermolai Bîc, dar c-un suris atit de stins, încît pare 
atins de-o gravă afecţiune a corzilor vocale, dacă n-o fi cumva 
și-o astenie de surmenaj. 

- Gînd la gînd cu bucurie! - îl felicit eu. - Sînt satisfăcut că 
te frămîntă aceeași problemă... 

- Dar bineînţeles, pentru că mor de somn, pic din picioare! - 
conchide invers decît m-aș fi așteptat fratele Laie. - Deci plecăm 
pe la cășile noastre, să ne culcăm!... 

Dezamăgit de reacţia defetistă a forestierului, sînt nevoit să 
refuz propunerea sa, însă cu delicateţe sufletească: 

- Nu doarme nimeni, pînă nu examinăm bucătăria! - anunţ 
în gura mare, ca să mă audă nu numai lermolai Bic, ci și 
echipele reunite. În felul acesta, Bîc n-are nici un motiv de-a se 
considera jignit. 

Însă Geca, pe care nu l-aș fi crezut atît de entuziasmat de 
idee, îmi acceptă imediat sugestia: 

- Formidabil! Maestrul Conan nu se dezminte! Numaidecit la 
bucătărie, poate mai găsim ceva de-ale miîncării!... 

- Cum de te rabdă inima să-nfuleci lîngă sîngele Polinei, 
nefericitule! - îl admonestează Milica Manzur. - Haideţi, oameni 
buni, să-l ajutăm pe maestrul Conan... Mai întîi cercetăm 
bucătăria, apoi anunţăm organele de miliţie, și după aceea 
mîncăm! 

Bineînţeles, nu putem încăpea cu toţii în kicineta “morii 
dintr-un dud”. Asistenţa rămîne în afara odăii, iar eu, care ocup 
destul spaţiu, plus Milica, Geca și Laie, inclusiv nea Romaniţă 
Curentu, în calitate de reprezentant al populaţiei de-afară, 
privim emoţionaţi băltoaca de sînge, unica urmă a asasinatului 
care s-a comis aici. 

- Biata Polina! - geme înfundat Zbanţ. 

- Dar dacă-i sîngele dentistului? - intervine Laie, mult mai 
imparţial decit olteanul. 

- Imposibil! Ala n-are sînge, ci bulion! - tranșează Geca 
Zbanțţ. 

Cred că veterinarul se-află pe-aproape de adevăr. Pentru că 
materia de pe dușumeaua kicinetei are o splendidă culoare de 
suc de tomate. Dacă ar fi fost sînge, chiar și-al Polinei, nu numai 
al dentistului, ar fi trebuit să se-nnegrească de mult. 


- Doctoriţo, - zic eu, - am avea nevoie de-o eprubetă, să 
trimitem la analiză o probă din sîngele ăsta... Mă paște bănuiala 
c-ar putea fi altceva, eventual chiar zeamă de roșii... 

- Nu-i nevoie de nici un laborator! - prinde Milica ideea din 
voleu, după care-și vîră degetul în băltoacă, și-l duce la nas. - Ai 
intuiţie, grasule, e bulion, și încă proaspăt! 

Incep să-mi recapăt încrederea în neobișnuitul meu simţ de 
observaţie. Înseamnă, deci, că Polina Țilimindriu nu-i moartă, și 
nici asasinată. Dar mă deranjează faptul c-a îndrăznit să-și 
prepare proviziile de iarnă tocmai la mine, fără să-mi ceară 
permisiunea. 

Geca Leoveanu nu-i de acord cu concluziile mele. Deși nu 
le-am dezvăluit cu glas tare, pesemne că-mi sînt întipărite pe 
chip. 

- Nu-i în regulă, maestre, nu-i, chiar așa... De ce dispăru cu 
javra aia de felcer, dacă nu făcură nimic altceva decit bulion? Și, 
de cînd se ocupă dentistul cu arta culinară? 

Și mie mi se pare suspectă dispariţia celor doi. Dar îl 
liniștesc pe oltean: 

- Geca, iubitule, totu-i în cea mai perfectă regulă... Ce nu- 
nţeleg, e-altceva. În ce-au fiert roşiile? Și, mai ales, cînd? Dar 
mai există o posibilitate, tragică din păcate. Cei doi să fi fost 
realmente asasinați, iar sîngele înlocuit cu bulion, pentru 
încurcarea pistelor... 

Pentru a nu pierde timp cu deplasările, luăm hotărîrea 
colectivă să dormim la “moara dintr-un dud”. Nu mai înainte de- 
a stabili un plan de bătaie. Care-i însă extrem de simplu, așa 
cum sînt totdeauna marile idei. Planul îmi aparţine, în liniile sale 
mari. La prima oră a dimineţii, cînd se deschide iarmarocul, 
declanșăm o anchetă gigant, cu două obiective: descoperirea 
căutătorilor de comori, bine-înțeles cu comoară cu tot, și 
descoperirea celor doi, Polina și Tulli, care ori sînt presupuși 
morţi, și despre care avem toate motivele să credem că-s în 
plină campanie de preparare a proviziilor de toamnă, ori sînt 
morţi de-a binelea, uciși de niște necunoscuţi, însă pricepuţi la 
confecţionarea bulionului de roșii. Dublă enigmă! 

Geca Leoveanu-Zbanţ, nespus de trist, mi se adresează cu 
ochi înlăcrimaţi: 

- Ce rost are să-i mai căutăm? E-n zadar! Dacă porniră să 
fiarbă împreună bulionul, înseamnă că se vor căsători... 


Pompadur e plin de bani, iar Polina vrea să-i demonstreze 
calităţile ei de gospodină... Mai există o singură nădejde... 
Scumpa mea Polina nu-i capabilă să prepare nici măcar ochiuri 
la tigaie... 

- Omule, nu te necăji, dacă se căsătoresc, pun rămășag că 
nu Polina va fi cea care se va ocupa de bucătăria noului cămin... 
- își dă cu părerea Laie Bic. 

- Dar cine atunci, că n-au părinţi în viaţă, nici felcerul și nici 
Polina?... - se întreabă, pe deplin justificat, Zbanţ, - Tot ea 
săraca, după cartea de bucătărie pe care i-am dăruit-o de ziua 
ei! 

- Îndoi-m-aș! - declară lermolai. - De astă dată, dacă n-a 
reușit să scape din ghearele moașei, Tulli Pompadur are toate 
șansele să se califice și-n arta culinară... Unde danturile joacă 
un rol din cele mai importante!... 

- Asta în cazul cînd n-au fost într-adevăr asasinaţi!... - 
completez eu competent. - Ceea ce nu-i de loc sigur, judecînd 
mai atent lucrurile! 

Organizarea dormitului n-a prezentat cine știe ce dificultăţi. 
Cu ajutorul Milicăi, instalăm tripleta de aur a ţaţelor nătăfleţe în 
dormitorul meu, unde le mai îndesăm și pe loana lui Colarete cu 
Păuniţa lui Lucereanu. Bărbaţii urmează să fie cazaţi în tindă, la 
aer, dar lipsiţi de confortul unui pat. 

Bineînţeles, dată fiind ora înaintată, aproape de miezul 
nopţii, renunţăm la cina cea de taină, cu atît mai mult cu cît n- 
avem nimic în frigider, dar nici în cămară (iar dacă-mi aduc bine 
aminte, “moara dintr-un dud” nu posedă așa ceva). 

Însă echipele reunite, sleite de vlagă, activează de mult pe 
teritoriile necunoscute ale somnului. 

Cînd să mă tolănesc și eu, la locul pe care l-am ochit încă 
de la declanșarea operaţiei, între Laie Bic și Geca Leoveanu, mă 
pomenesc interpelat: 

- Frumos din partea matale, grasule! Te-am asistat, am 
contribuit la organizarea și cazarea tuturor, iar pe mine m-ai 
uitat! Eu unde mă culc? 

Milica Manzur, cu pleoapele umflate de nesomn și oboseală, 
rezemată de pălimarul tindei, mă privește plină de reproșuri. 

- Hai cu mine, scumpă doctoriţă! - o liniștesc eu, uitînd să- 
mi cer cuvenitele scuze. 


Facem o nouă rînduială în dormitorul femeilor, redistribuind 
locurile. Unele se mai trezesc, dar pe cele trei țațe nătăfleţe 
trebuie să le deplasăm cu mijloace proprii. 

Oricum am suci-o și învirti-o, după ce-am aranjat-o pe 
Milica Manzur la mijlocul imensului pat, una din persoane rămîne 
cu 75% în afara spaţiului locativ. În cele din urmă, întrucît ţaţa 
Catariţa doarme ca un buștean, deși e cea mai pirpirie în talie, o 
plasăm de-a curmezișul patului, la picioarele partenerelor ei de 
culcuș. 

Fina Frusina, fiind mai lungă decît normalul, o-mpinge 
mereu, niţel cîte niţel, pînă ce-o dă jos pe biata ţaţă. Noroc că 
dorm amîndouă adînc. 

O scol pe Milica, analizăm împreună situaţia și găsim o 
soluţie excelentă. O mutăm pe Fina Frusina cu picioarele la 
celălalt capăt al patului. Dacă mai dă din picioare, n-are decit să 
continue. Pentru că dă în perete. O plasăm la loc pe ţaţa 
Catariţa, o reinstalez pe doctoriţă, și răsuflu liniștit. Gata. Toate 
femeile dorm în pace și onor, sforăind într-un splendid cor. Pe 
cinci voci. 

Sting lumina și plec să mă culc și eu. Somnoroase păsărele, 
noapte bună! 

lar noaptea-i de excepţie, ca-n basme. Luna se joacă de-a 
v-aţi ascunselea cu norii, stelele își mai ard din cînd în cînd 
filamentele, clipind tremurat, iar eu, așteptindu-l pe moș Ene la 
întîlnire, îmi simt genele lipicioase. 

Mai apuc s-aud o bufnitură din dormitorul ocupat de grupul 
de comando al femeilor, dar nu-mi mai pasă. Ori e ţaţa Catariţa 
pe dușumea, ori fina Frusina și-a trecut picioarele prin perete, 
ceea ce-i mult mai probabil, știu precis că și lor li-i indiferent, 
întrucît dorm profund și sănătos, așa cum îmi doresc și mie. 

Peste noapte, de vreo citeva ori, am avut impresia că-s 
vizitat și mîngiiat de citeva exemplare canine (sau feline), am 
mai auzit, sau poate mi s-a părut, niște zgomote în beci, dar am 
refuzat să mă las atras în cursă. 

Cînd m-am trezit, credeam că-s zorile. Dar realitatea cea 
mai reală trecuse de ora opt. 

Mă desprind anevoie din îmbrăţișarea olteanului, care abia 
consimte să-mi elibereze bustul, spunîndu-mi mereu la ureche: 
“Polino, mai stai, rămii lîngă mine, că-i scot dinţii amăritului ăla 


de felcer, și-i pun alţii, din tablă ruginită, așa cum face el cu 
nevinovaţii oameni de-aici, mai stai, Polino!”. 

Regret, dar nu mai pot zăbovi în braţele sale. Trebuie să am 
grijă de organizarea anchetei gigant de la ultra-grandiosul 
iarmaroc ce se desfășoară pe meleagurile cătunului Colţiilupchii. 

Deocamdată îi mai las cîteva clipe pe vajnicii bărbaţi din 
tindă, să-și rumege ca lumea somnul, întrucît mi se pare mai 
urgentă trezirea sectorului femei. Poate ne încropesc ceva de- 
ale gurii. Căci se apropie cu pași vertiginoși ceasul breakfastului. 
lar rezervele mele alimenta-re, fiind de mult lichidate, drept să 
spun, toată nădejdea mi-e în ţaţa Catariţa și Romaniţă Curentu. 

- Cioc! Cioc! - se aude bătînd în ușa dormitorului. 

E degetul meu. Dinăuntru nici un răspuns. 

- Bum! Bum! - bat în tăblia de lemn a ușii, de data asta cu 
pumnul, iar după cîteva clipe chiar cu amindoi pumnii. 

Deoarece nu receptez vreun semnal corespunzător, intru la 
idee. Să se fi întîmplat ceva cu femeile? Asfixie colectivă? Sau s- 
or fi trezit mai devreme, plecînd după merinde. 

Imi iau cordul în dinţi și deschid puţin ușa. 

Nici gînd să fie asfixiate, dar nici trezite. Cînd intru în 
dormitor, un zumzet înăbușit, trepidant, de intră în rezonanţă 
toate obiectele din jur, inclusiv dușumeaua (care-i din lemn de 
dud) mă învăluie de pretutindeni. Parc-ar fi sute de escadrile de 
bombardiere grele, ce planează deasupra noastră, așteptind 
clipa lansării rachetelor aer-sol. 

Populaţia feminină din odaie sforăie de zor, însă frumos, 
fără distorsiuni. 

Bineînțeles, după cum bănuisem, încă din clipa cînd 
auzisem bufnitura, ţaţa Catariţa doarme pe jos, la capul patului. 
De fapt, singura rămasă în dispozitivul uriaș de dormit al lui 
Gulliver e numai fina Frusina. Dar nu cum o lăsasem, cu 
picioarele la perete, ci de-a latul patului. Restul muritoarelor 
fuseseră evacuate prin diversele colțuri ale încăperii, mai mult 
ca sigur din pricina zvicniturilor de picioare, proprii sistemului 
de-a dormi al finei Frusina. 

Ingrozit de cele văzute, remarc totuși dispariția doctoriţei. 
Jenat, dau să mă înapoiez spre ușă, decis să bat în ea pînă voi 
reuși să trezesc aceste mașini minunate de zgomot. 

- Stai! Unde te duci, grasule? 


E glasul doctoriței. Care răsună ciudat, înfundat. După cum 
era și normal. Întrucît, răsucindu-mi capul, o depistez sub patul 
uriaș, de unde-și extrage anevoie trupul. 

- Ce cauţi acolo, coană Milico? - mă interesez eu. 

- Odihna binemeritată, dar văd că nici aici nu se poate. De 
ce ne trezești cu noaptea-n cap? Și mai mi-ești dator un 
răspuns: unde plecai? 

- Să-i scol și pe bărbaţi, că ne așteaptă zi grea... 

- Bine. Eu mă ocup de femei, iar matale fă rost de niscaiva 
merinde. Mi-e o foame de lup... 

Pe bărbaţi reușesc să-i trezesc mult mai lesne. Mai greu e 
cu dezanchilozarea lor, pentru că toţi acuză înţepenirea 
ciolanelor și amorţirea trupurilor. 

După ce le sugerez citeva exerciţii de gimnastică de 
înviorare, - așa cum mă osîndeau pe mine la Institutul de 
Endocrinologie, cînd sperau să mă slăbească, - oferindu-mă ca 
model, îi văd că-mi imită mișcările fără nici un entuziasm. 

- Nene Staragică, frate Patruzec, ce faceţi acolo? 

Erau singurii care se mișcau mai activ, dar demonstrînd 
niște figuri cu totul inedite. Probabil o yoga locală! 

- Ne trosnim oasele și ne mai scărpinăm o ţiră! - îmi 
răspund salvatorii noștri de ieri. 

Romaniță Curentu, care-a abandonat de mult gimnastica 
propusă de personalitatea mea, mă întreabă insidios: 

- Nu gustăm cevașilea, tovarășu creator? 

- N-am de nici unele, nene Romaniţă! Nu știu ce ne facem... 

Barem de-aș mai avea niște restanţe, ceva biscuiţi dietetici. 

- Ba eu știu ce-o să facem, măi copile! 

Tata Catariţa, în pragul ușii, între cina Moșca și fina Frusina, 
mă privește numai zimbet. 

- În dimineaţa asta mîncăm la iarmaroc. Au ăia niște mititei 
grozavi! Ca să nu mai pomenesc de cîrnăciorii borţoșei, fripţi la 
grătar, și muiaţi apoi în ardei pisat, de-a dreptul în strachină. Şi 
dacă avem noroc, așa cum ni s-a-ntîimplat anul trecut, poate 
găsim și-o păstrămioară de capră!... 

Cînd aud ce recită atit de pasionant ţaţa Catariţa, mă 
străbate un entuziasm neobișnuit, care mă determină să lansez 
o invitaţie generală: 

- Sînteţi musafirii mei! Pe cai!... 


- Omule, nu ţi-e bine? Care cai? Nu vezi c-aici nu-i decit nea 
Dobre? 

lermolai Bîc, somnoros, în ciuda exerciţiilor de înviorare, mă 
privește nedumerit. E clar că nu-i funcţionează transistorul. N-a 
înţeles figura cu caii. Dar nu-i rea nici ideea cu nea Dobre. 

- ÎI invit şi pe el... S-ar putea să ne fie de folos? Gata, 
plecarea, nu mai trageţi de timp... Mi-e foame.!... 

- Şi nouă, tovarășu creator, ce crezi că ni-i? - mă desfide 
nea Romaniţă Curentu, eliberîndu-și de pe acum două găuri la 
curea. 


larmarok-and-roll story 

Sîntem în cea de-a doua zi după echinox, și soarele blînd de 
toamnă tirzie ne mingiie sufletele. lar gîndul că vom vizita 
iarmarocul de la Colţiilupchii, unul din cele mai vechi din 
această parte a ţării, despre care o auzisem pomenindu-l și pe 
madam Marița Nachtigal, la Posada, îmi gidilă plăcut sistemul 
nervos. 

Plasat pe-o toloacă imensă, înconjurată de dealuri 
cvasimuntoase, iarmarocul se întinde pe-o suprafaţă de cîțiva 
kilometri pătraţi, unde se-nghesuie, una lîngă alta, tarabe și 
căruţe, chioșcuri, corturi din prelate, munţi de varză și grămezi 
de pepeni verzi, camioane și dubiţe, Imeseuri și Trabanturi, 
Dacii 1100 și 1300, autoturisme particulare, dar și aparţinînd 
instituţiilor, trimise de directorași la cumpărături familiale, 
panorame, grătare în aer liber, stive de lăzi cu fructe, precum și 
zeci de barăci, construcţii temporare, din pefele sau pal, din 
materiale plastice sau din scînduri rebutate. 

Pesemne că iarmarocul a pornit să funcţioneze încă din 
zori, deoarece forfota lumii zbiîrniie în surdină ca un bondar, fapt 
ce denotă stadiul de incipientă întăritare a spiritelor. De la 
distanţa la care ne aflăm noi, echipele reunite, avem în față 
imaginea coșmardescă a unui furnicar gigantic, în care mișună 
multidirectional mii de termite umane. 

- Tovarășu creator, haide bre să grăbim pasul, că rămînem 
nemiîncațţi! - mă tot stimulează nea Romaniţă, frămîntat și 
dînsul de aceeași foame cumplită care mă biîntuie și pe mine. 

Dar mirosurile îmbătătoare ce răzbat pînă la noi, de mititei 
și cărnuri la grătar, de pastramă grasă de capră sau de oaie, mă 
liniștesc imediat. 

- Nu-ţi fie teamă, nene Curentule! Nu simţi adierea vîntului, 
încărcată de balsamurile naturii? - încerc eu să-l cîștig pe nea 
Romaniţă pentru poezia verbului. - Încotro o pornim? 

- Luăm bilciul de la un capăt la altul! - propune ţața 
Catariţa, lingîndu-se pe buze. - Incepem de la grătarul cu 
mititei, ăla din umbra frasinilor... 

Ideea parcurgerii întregului iarmaroc îmi suride. Sub 
pretextul vizitării tuturor barăcilor și exponatelor, ne putem 
efectua investigația, fără să fim observați. Trebuie să fie vreo 
urmă de-a magului, sau de-a celor doi dispăruţi... indiferent de 
starea în care se află, cadavre ascunse sau ascunși în viaţă. 


În orice caz, trebuie să mărturisesc că meseria de detectiv 
nu-i chiar atît de ușoară, precum citim în romanele polițiste, 
unde Lemmy Caution se mulțumește cu niște biete cafele și 
“eggs and bacon”, sau comisarul Maigret cu porţia lui de “cocoș 
în sos de riesling”, oferită la domiciliu de scumpa sa soţie. Aici, 
la iarmarocul de la Colţiilupchii, lucrurile se prezintă infinit mai 
complex. 

Pentru a crea iluzia realităţii, sînt nevoit să mă opresc la 
fiecare tarabă. Și din sectorul de stat, dar și la cele aparţinînd 
particularilor. 

Mai întîi consumăm vreo treizeci de mititei, - pentru că 
sîntem și mulţi, - dar niște mititei de excepție. Motiv pentru care 
mai comandăm o șarjă, dar la altă tarabă, ca să nu intre oamenii 
la idei. Și aceștia se dovedesc a fi la același nivel calitativ. 

- Întinge-i în ardei pisat! - mă îmbie cina Moșca. - Sînt 
nemaipomeniţi, parc-ar fi făcuţi de mine, zău așa!... 

Deoarece ţaţa Catariţa și fina Frusina nu pregetă să 
lichideze întreaga rezervă de ardei pisat din strachina 
grataragiului, mă pune sfîntul și dau ascultare sfatului moașei 
generale a satului. 

Peste cîteva clipe mă aflu angajat într-un cross de pomină, 
mai tare ca 1 000 metri garduri, sărind peste coșuri și paporniţe, 
ocolind mese și grămezi de pepeni, pentru a mă năpusti la 
taraba cu răcoritoare, unde strig ca din gură de șarpe: 

- Pepsi! Ci-co! Fructonadă! Dar cît mai urgent! 

- Este, tovarășele, dar s-a isprăvit adinenea! Bere, nu 
poftiţi? 

- Orice lichid, numai rece să fie! 

- Atunci vă dau un coniac, că berea trebuie să vină 
acușica... Într-o jumătate de ceas sosește dubiţa... lar mai pe 
seară, aducem ceva de spaimă... 

Refac alergarea în sens invers (dar tot cu sărituri peste 
garduri) în căutarea echipelor pe care le abandonasem 
temporar, dar și a unei găleți cu apă. 

Îmi arde gura de parcă aș fi pulverizat-o cu un spray 
conținînd acid sulfuric. Limba mi se umflă din ce în ce mai 
vîrtos, avînd tendinţa să ia foc la cea mai mică scînteie. 

Noroc ca dau peste un camion-cisternă. Un grup de 
cetăţeni, printre care recunosc și figura unuia din admiratorii 
magului, se îndeletnicește cu umplerea sticlelor. Pe care le 


recunosc. Sînt sticlele din grota unde-și avea Gulliver Naiba 
depozitul de lăzi și instalaţia de foraj. 

Deși pe flacon stă scris “Ţuică bătrină”, îl înșfac din mîna 
cetățeanului care-l umplea la robinetul cisternei. După ce sorb 
dintr-o suflare întregul conţinut, aproape un litru, constat că nu 
era vorba de ţuică, ci de apă potabilă, dar cu un lejer miros de 
poșircă. 

Abia după ce-i mulţumesc, înapoindu-i sticla, stau și mă- 
ntreb ce învirt toți oamenii ăștia din jurul cisternei, de nu- 
ncetează o clipă să umple sticlele din lăzile dispuse în munţi de 
stive. 

Dar îmi răspund tot singur, presupunînd că iarmarocul n-are 
canalizare, și că s-a găsit vreun șmecher care se îndeletnicește 
cu comercializarea apei (aproximative) din cisternă. 

- Omule, nu te supăra, nu mai bea în halul ăsta, c-o să-ţi 
facă rău! - mă consiliază lermolai Bic. - Hai la umbră, sub nucii 
ăia, c-a dat comandă Milica să se frigă o jumătate de capră sub 
formă de pastramă... După asta ai să bagi în tine atita lichid, c- 
ai să zici că ești motopompă! 

Milica Manzur s-a înșelat amarnic, imaginîndu-și c-o s- 
ajungă numai o jumătate de capră. leri s-a muncit vîrtos, și 
oamenii sînt în curs de recuperare. Insă încercarea mea de-a 
mai cere o șarjă, păstrămioara fiind nespus de fragedă și 
grăsuţă, se izbește de opoziţia maselor. 

- Meștere, - mă atenționează Geca Leoveanu - mergem mai 
departe! Stînd pe-un singur loc, n-avem cum să-i mai găsim pe 
Polina și pe gangsterul ăla de felcer... 

- Măi, copile, - se-aude și glasul țaței Catariţa, - ţi-am spus 
că mi s-a făcut de cîrnăciori... Mai bine luăm pastrama cu noi, s- 
o avem acasă, pentru diseară... 

Nea Gheorghe al lui Staragică, susţinut de loana lui 
Colarete, Păuniţa lui Lucereanu și Patruzec, numai că nu 
aplaudă iniţiativa nătăfleţei. Cina Moșca și fina Frusina, mai 
operative, au și-nfășurat jumătatea de capră într-o bucată uriașă 
de sac de hirtie. 

Nu-mi rămîne decît să plătesc consumaţia, spre satisfacția 
vînzătorului care și-a făcut planul pe toată săptămîna. 

După ce-am lichidat stocul grataragiului cu cîrnăciori, de-a 
fost nevoit bietul om să-și închidă temporar taraba, ne deplasăm 
în continuare spre mijlocul bilciului. 


Pe cînd trag cu ochiul în toate părţile, sperind să dau de 
vreo urmă a magului, sau măcar a celor doi decedați, grupul de 
comando mă tirăște în direcţia unei barăci mai încropite, de 
unde se-aude muzică populară. Dar care nu-i executată de-un 
taraf, cum îmi imaginam, ci de un magnetofon cu cinci 
difuzoare. 

- Fii atent, grasule! - mă avertizează Milica. - Îl vezi? 

- Pe cine? E Gulliver pe-aici? 

- Nu! În schimb ai posibilitatea să-l vezi la lucru pe Lae al lui 
Parșolea... - mă asigură doctoriţa. 

La taraba centrală a barăcii, Parșolea se aferează 
descărcînd lăzi cu sticle, pe care le ascunde sub tejghea. Dubiţa, 
peste drum de tarabă, mi-e foarte cunoscută, mai ales după 
ondularea tablei de la caroserie. lar lăzile cu sticle, așijderea. 
Sînt aceleași din grota Gușteriţei. 

Imediat iau măsurile de rigoare. Pentru că, acuma sînt mai 
mult decît convins, ne aflăm pe urmele comorii. Ne așezăm cu 
toţii la masa pe care am împlinit-o din patru măsuţe mai mici, 
strîngînd scaune de pe unde găsim. Ne așezăm și așteptăm. 
Oricît s-ar face Parșolea că nu ne cunoaște, nu-i reușește 
pasienţa. Deoarece cina Moșca, fără să mă consulte, răcnește la 
el: 

- Mă, Lae, ia fă-te-ncoa! 

Responsabilul cooperativei, care amenajase cu prilejul 
iarmarocului o baracă pentru desfacerea produselor alimentare, 
în chip de restaurant popular, sau “birt”, cum i se zicea pe 
vremuri, se deplasează spre noi, dizolvînd în zîmbetul său forțat 
două kilograme de miere (și-aia falsificată). Ne salută obsecvios, 
de parcă l-ar fi cuprins bucuriile la văzul nostru: 

- Să trăiţi, sărumiîna, cină Moșca! Ce mai faceţi matale? 
Care-i porunca? 

Cina Moșca îl cîntărește din priviri, apoi, iarăși fără să mă 
consulte, îi transmite comanda: 

- Dacă ești tot atît de isteţ, precum erai cînd te-am adus pe 
lume, să ne faci o salată de roșii, cu ceapă multă, ardei gras și 
usturoi, iar deasupra să-i razi o juma de kil de telemea de oaie... 
C-am mîncat atîta sărătură, încît ni s-a argăsit beregata! Ai roșii! 
Că sîntem cam mulţi! 

- Cum să nu, cină Moșca! Aseară am făcut și bulion, și mai 
am încă zece lăzi, aduse de la Cîmpina... Imediat dau dispoziţii! 


Cînd aud de bulion, mi se luminează imediat mintea. E clar. 
Sîntem pe pistă... Lăzile sînt aici, în dosul barăcii... Bulion a 
făcut... Precis că-i și Parșolea amestecat în enigmaticul asasinat 
de la “moara dintr-un dud”. 

În vreme ce examinez dispoziţia barăcii-birt, la care lumea 
nu se prea înghesuie, datorită probabil aspectului pretenţios, 
bomba posedind mese cu hirtie, observ o activitate intensă în 
spatele dubitei. Ciîţiva indivizi descarcă ultimele lăzi, după care 
TV-ul pleacă în trombă, acoperindu-ne de praf. Dar insuficient, 
ca să nu-l observ la volan pe celebrul motociclist Tițu Margiolea, 
bufetierul din Adîncuri. 

Pe la două și jumătate, după ce s-a ales praful de ligheanul 
cu salată de roșii, preparată conform reţetei furnizate de cina 
Moșca, după ce Geca Zbanţ a mai solicitat o nouă ladă cu sticle 
de bere și niște crenvurști, destul de suspecți ca aspect, avind o 
culoare ce te făcea să-i consideri mai curînd ciuști verzi, iar 
Milica l-a îndemnat pe lermolai Bic să comande un mușchi de 
vacă la grătar, stropit cu unt proaspăt, ca să i se mai “taie”, - 
bineînţeles totul pe socoteala mea, fiind invitaţii mei de onoare, 
- pe ţaţa Catariţa a-nceput iarăși s-o împungă amintirile. 

Cu privirile pierdute în negura timpului, îngîna încet un 
cîntecel, pe care nimeni nu-l putea auzi. 

Intre timp, dubiţa a mai efectuat două transporturi de lăzi 
cu sticle. Parșolea a pus mîna, alături de ajutoarele lui, muncind 
ca un apucat. Probabil că-i retribuit în sistemul cu remiză, mă 
gindeam eu. 

Pe la patru (și ceva mărunţiș) după ce-am achitat nota, în 
care Lae al lui Parșolea mi-a trecut, mai mult ca sigur, și bulionul 
de-aseară, dacă nu și alte provizii de iarnă, apreciez că respir 
greu. Nu din pricina socotelii umflate, care mi-a dezumflat 
portofelul, ci datorită abuzurilor alimentare la care am fost 
incitat de bunii mei prieteni, printre care se află și-un doctor, și 
care mă presează pe cord. 

- Coană Milico, - îi suflu la ureche doctoriţei, - mobilizează 
lumea la o plimbare prin iarmaroc, că eu nu mă-ncumet, fiindcă 
risc să fiu considerat scîrțan. Şi-n afară de asta, nu vreau să 
atragem atenţia căutătorilor de comori, pentru faptul că lăzile 
din peșteră, nu știu dacă ai observat și matale, sînt aici, și 
continuă să sosească mereu, în proporţie de masă... N-ar fi rău 
să ne mișcăm puţin... Cu mîncarea asta, n-apucăm zile multe, 


doar ești în branșă: colesterolul, tensiunea arterială, dispepsiile 

gastrice, și-atitea alte plăceri care ne așteaptă... Hai s-o tulim!... 
lermolai Bic, plin de bere ca un ţifoi, încît ţișnește 

nădușeala din el ca dintr-un aspersor, mă interpelează: 

- Omule, nu te supăra, ziseși ceva de Tulli? 

- Nu. Dar ce-i cu el? 

- Păi trebuie să fie pe-aici... fiindcă văd... 

- Unde-i, că-l mănînc! - răcnește deodată Geca Zbanţ, 
congestionat ca un parizer învechit. - Unde-l văzuși? Spune-mi, 
să-l sfișii cu dinţii, să vadă el ce-i aia dantură de oltean!... 

- Deocamdată, omule, va trebui să te mulţumești numai cu 
“Trabant”-ul lui... Uite-l colo! În definitiv, poţi să muști și din el, 
că-i masă plastică... 

In mai puţin de-o secundă, Geca Leoveanu dispare din 
cîmpul nostru vizual. Peste un minut reapare. E palid, gifiie și 
asudă. Aproape că se bilbiie, cînd ne comunică: 

- Ma... Maestre! E... e chiar “Tra-trabant”-ul Pompadurului... 
Pom-pom-pompadurul însă nu-i nicăiurea... Vrusei să-i fac praf 
mașina, dar nu fuse cu putinţă, e plină cu lăzi și sticle, pînă și pe 
portbagaj! Dar îl aranjai pe nefericitul ăsta de Pom-pom-pom... 
Pompadur! Să-l văd cum mai pleacă... Acuma-i pe geantă, în 
pom... pom... pom... 

- ...padur! - completez eu, pentru a-l scoate din dificultate 
pe superemoţionatul oltean. 

- Nu, maestre, în pom-pom! Adică în plop! Găoacea aia de 
mașină arată ca și “Bombiţa” matale... 

Nu-l mai ascult. Deoarece, dacă se adeverește că-i vorba 
de mașina dentistului, înseamnă că nu-i mort, și-atunci mi se 
prăbușește ipoteza. Tîrînd după mine ambele echipe, mă-ndrept 
spre locul unde zărisem și eu parcat un vehicul, vagamente 
asemănător cu tărăboanţa dentistului. Încărcată cu lăzi, atît 
înăuntru cît și-n exterior, “mașina” arată satisfăcător. Cel puţin 
după părerea mea, care-s destul de autorizat în materie. 

In afară de anvelopele lăsate pe geantă, nu observ nimic 
notabil. Decit cel mult faptul că lăzile aparțin aceluiași depozit 
din peștera Gușteriţei. 

- Ce i-ai făcut, domnule? - îl întreb excedat pe Zbanţ, care-i 
în culmea bucuriei. 

- l-am dezumflat cauciucurile, i-am zvirlit ventilele: și... și... 

lar începe să se bilbiie. Asa că-l ajut: 


- Și? 

- Și i-am spart trei sticle! 

- L-ai nenorocit! Așa-ţi închipui, că l-ai nenorocit, spărgîndu- 
i trei sticle? - îmi manifest eu dezamăgirea. - M-așteptam să mi- 
| aduci aici legat, împreună cu complicii... 

Peste vreo jumătate de ceas ne topim din raza “Trabant”- 
ului. În primul rînd pentru că dentistul refuză să-și facă apariţia, 
și în al doilea rînd pentru a nu atrage atenţia eventualilor săi 
acoliți... Pentru că-i clar. Dacă trăiește, înseamnă că-i virit și el 
în “afacerea comorii din peșteră”... Plus omorîrea Polinei. 

Pentru prima oară văd și eu, la un iarmaroc, jocuri 
distractive de tip nou, în afara celor tradiţionale, care pe vremea 
mea se chemau “roata lumii”, “călușeii”, “lanţurile”, “uite leul, 
nu e leul” etc. Acum citesc firme scrise într-o limbă nouă, cel 
puţin pentru viitoarele victime de la Colţiilupchii. “Bowling 
mecanic”, “Flipper”, “Rotamin”, “poker-bal!” și multe altele, așa 
cum  întîlnisem doar pe teritoriul autonom al jocurilor de la 
Mamaia, Neptun, Olimpia și alte localităţi limitrofe. 

Babelor le scînteie ochii. Cînd mi-amintesc ce m-a costat 
odată, la Sinaia-Cumpătu, o scînteiere similară, în fața unui 
“poker mecanic” (sau “șaibă”, cum îi spuneau aborigenii) 
demarez rapid spre alte barăci distractive, poate mai puţin 
costisitoare. 

Dar nici aici n-am șanse. Prima baracă ieșită în cale, spre 
nenorocirea unora dintre noi, reprezintă, de fapt, o arenă în aer 
liber (dar acoperită) pe care circulă demenţial, ciocnindu-se, 
scăpărînd din trolee, zeci de carturi electrice. 

Entuziasmul țațelor depășește orice limită. 

- Cină Moșca, - strigă ţaţa Catariţa, - neapărat trebuie să- 
nvăţ a mîna automobilul, mai cu seamă dacă plec în Australia, la 
doctorul Priciu... Haidem, să nu mai zăbovim!... 

Fără să mai aștepte eliberarea biletelor, toată lumea se 
avîntă în motocarturile electrice, cu excepţia mea, care mă 
tîrgui cu responsabilul stabilimentului de distracții 
contemporane. 

Nici nu știu cine le-o fi instrumentat pe ţaţe, dar sînt 
primele care reușesc să pună în mișcare diabolicele mașini... 

În disperare de cauză, dar și pentru a supraveghea 
desfășurarea evenimentelor, sui și eu la volanul unui 
electrocart. Nefiind proiectat corespunzător, agregatul se 


turtește lejer, dar totuși rezistă. Curentează niţel, fără să 
exagereze, așa că demarez în trombă, intrînd imediat în 
coliziune cu mașina “mînată” de ţaţa Catariţa. 

Din pricina impactului, mă izbesc cu fruntea de minusculul 
volan, iar ţaţa Catariţa se pomenește catapultată din scaunul ei, 
efectuînd un zbor planat de vreo cîţiva metri, dar la mică 
altitudine, pentru ca apoi să aterizeze în braţele unui individ 
aflat însă în alt electrocart. 

Năucit total, cetățeanul încearcă să se desprindă din 
braţele ţaţei. Baticul bătrinei i-a învăluit capul, și conduce în 
beznă, nevăzînd încotro își îndreaptă bolidul. 

- Cină Mosșca, fină Frusino, săriţi, că mă fură tîlharul! - urlă 
ţaţa Catariţa, trăgînd de capătul baticului, care se înfășoară din 
ce în ce mai strîns în jurul gitului personal al necunoscutului. - 
Dacă află doctorul Priciu, nu mă mai ia de nevastă!... 

Laie Bic și Geca Leoveanu, alertaţi de răcnetele Catariţei, 
pornesc vertiginos în direcția respectivă, strecurîndu-se printre 
nenumăratele mașini scăpate de sub controlul şoferilor panicați 
de eveniment. Ajung urgent în apropierea cartului cu doi 
pasageri, care navighează în derivă, și reușesc s-o extragă pe 
ţaţa Catariţa din braţele nevinovatului cavaler mascat. 

Operaţie destul de dificultuoasă, apreciez eu, avind în 
vedere că ţaţa Catariţa nu acceptă să-și abandoneze baticul. În 
sfîrşit, acesta se rupe, dindu-ne posibilitatea să-l admirăm în 
toată splendoarea pe șoferul iadului. 

- Brișcă! - se-aude deodată, pe mai multe voci, un strigăt 
colectiv, emanat de glasurile reunite ale echipelor noastre. 

Căci el era!... 

Dîndu-și seama că-i în atenţia generală, Brișcă sare din 
electrocart și demarează pedestru printre mașini, într-un slalom 
de care nu l-aș fi crezut capabil. Pesemne că, astăzi, patronul nu 
i-a mai administrat misteriosul elixir. Altminteri, ţinînd seamă de 
starea lui Brișcă, aproape permanentă, de suprasaturaţie 
alcoolică, avea toate șansele să moară electrocutat, în 
atmosfera îmbibată de electricitate a arenei autodromului. 

Catarița, care și-a recăpătat cartul, pornește în urmărirea 
lui. Geca, lermolai, Milica, precum și toți ceilalți membri ai 
grupului de comando, spre disperarea bieţilor oameni veniţi aici 
să se amuze, organizează o cursă demenţială, mai tare ca-n 
“Filiera franceză”. 


Brișcă evoluează ca un acrobat din cei mai calificaţi, sărind 
peste capetele oamenilor, încălecînd din zbor carturile electrice, 
agăţindu-se ca Tarzan de troleurile mașinilor, mai curentîndu-se 
din cînd în cînd, dar fără să reușească evadarea din încercuirea 
urmăritorilor. 

- Stai tu, încroșnatule, că te-nvăţ eu minte să te dai la 
mine! - ţipă strident ţaţa Catariţa. 

În cele din urmă, nemaiavînd altă scăpare, nefericitul 
încearcă să se agaţe de tavanul din plasă metalică, care se află 
deasupra capetelor noastre, dar care-i și încărcat de curent, 
fiind sub tensiune. 

- Aoleoooo! Aoooleooo! - rage bietul Brișcă, străbătut de 
voltajul reţelei, scălămbăindu-se ca un clovn, demonstrîndu-ne 
niște figuri de gimnastică absolut insolite. 

Noroc că responsabilul autodromului întrerupe curentul, 
săltîind heblul de comandă. _ 

Brișcă, odată cu întreg parcul auto, înţepenește. Incetează 
să se mai biţiie, după care se prăbușește peste electrocartul 
aflat sub el. Care, spre nefericirea mea, e cel șofat de 
subsemnatul. 

Peste cîteva clipe,  eliberindu-mă de sub corpul 
accidentatului, îl așez pe locul meu și vreau să-i dau primul 
ajutor. Dar nu mai e nevoie, pentru că Brișcă începe să 
vorbească: 

- Chemaţi-l pe conu’ Gulliver, să mă scape din iad! 

- Nene Brișcă, stai blînd, c-aici nu-i iadul, dar nici raiul! - îl 
liniștesc eu. - Te afli printre cunoscuţi... Spune-ne nouă ce vrei? 


Invitaţi insistent de responsabil să părăsim autodromul, că-i 
deteriorăm planul de încasări, îl iau de braţ pe Brișcă, îl ghidez 
pînă în afara incintei, și-l așez pe scaunul de la pupitrul 
electronic de comandă, bineînţeles cu permisiunea amabilului 
diriginte al carturilor, care-și repune în mișcare autodromul. 

Împrejmuit de membrii echipelor noastre, Brișcă 
recuperează. 

Făcînd un semn cu mîna, dau prietenilor mei de-nțeles să 
păstreze tăcere, căci purced la interogatoriul acolitului lui 
Gulliver. 

- Unde-i domnul Gulliver Naiba? - îl întreb direct pe Brișcă. 


- Umblă creanga prin iarmaroc! - declară acesta, destul de 
nerespectuos, după părerea mea, la adresa patronului său. 

- Și ce caută? - îi pun eu o întrebare încuietoare. 

- Pe dracu’... adică pe domnul Tulli... 

- De ce? - insist, deoarece am impresia că-s pe calea cea 
bună. 

- Pentru că s-a pierdut, s-a rătăcit... lar esenţa devină se 
află la el... Domnul Gulliver e supărat foc... Fără esenţă nu mai 
poate face minunea cea mare!... 

- Măi, nea Brișcă, poate vrei să spui esenţă de vin... 

- Nu! C-așa-i zice domnul Tulli: esență devină! 

- Nu cumva esenţă divină? 

- Ăsta-i cuvîntul! - oftează ușurat Brișcă, transpirînd din 
belșug. - Devină, nu de vin... 

Acum Încep eu să nădușesc. Dar nu mă dau bătut: 

- Şi matale ce făceai la autodrom, gonind cu mașina 
electrică? 

- Păi tot pe domnul Tulli îl căutam și eu... Că mi-a poruncit 
conu Naiba să văz unde-i mașina dentistului... Și mi-am zis c-ar 
putea să fie aici, printre automobilele astea, că-i nebun după 
mașini! 

- Bine, și dacă-l găseai aici, unde-i duceai răspunsul 
domnului Gulliver? 

- La hambarul cu puști! 

- Acasă, la dînsul? Ascunde arme în hambar? 

Brișcă se uită la mine de pare-aș fi un extraterestru, sau, în 
cel mai bun caz, numai arierat mintal. Își duce apoi arătătorul la 
timplă, imprimîndu-i o mișcare lentă de înșurubare. Abia după 
ce ia cuvîntul, înţeleg semnificaţia gestului: 

- Domnule, matale ești cam tralala! Păi unde să încapă atita 
lume? Că toţi vor să tragă la ţintă... Hambaru-i la marginea 
iarmarocului... Dai un leu și tragi o dată... Dacă nimerești ursul, 
primeşti cinci lei... Dacă nimerești în tovarășul responsabil cu 
puștile, nu mai primeşti nimic... c-așa am pățit eu... Ba m-a și 
înjurat... 

Acuma sînt în posesia unei informaţii excepţionale, 
capitale. Știu unde-l pot găsi pe Gulliver Naiba. Deci, nu mai 
încape nici o îndoială, unde-i Naiba, tot acolo trebuie să fie și 
comoara. Pentru convingerea echipelor, insist cu încă o 
întrebare suplimentară: 


- Și domnul Gulliver trage la ţintă? 

- Aș! Trage apă la sticle, din cisterna cumătrului Cambur, 
care lucrează la oraș, unde stropește străzile... 

Mă adresez prietenilor mei, emoţionat de vestea aflată, dar 
și nedumeriţi în același timp, întocmai ca și personalitatea mea: 

- Fraţilor, pe cai! Direcţia: “hambarul” cu puști. 

Numai Geca Leoveanu-Zbanţ nu-i de acord: 

- Starăţi niţel, și nu mînaţi! la spune-ne, măi Brișcă, fiindcă 
altminteri mă supăr, domnul Tulli, bată-l Dumnezeu, cînd se 
rătăci, fu și domnișoara Polina cu el? 

- Nu știu! Zău că nu știu... Că diînsa-i rătăcită de mult! 

Considerînd afirmaţia lui Brișcă drept un afront adus 
persoanei iubite, Geca Zbanţ nu se mai poate stăpini, și dă să-l 
îmbrîncească. Bineînțeles,  nesuportind violențele, intervin 
instantaneu. Dar, interpunîndu-mă între cei doi, mă sprijin, fără 
să vreau, de tabloul de comandă electronică al autodromului. 

Un trăsnet cumplit, urmat de-o bubuitură la același nivel, 
plus o lumină orbitoare al cărei rost nu-l pricep, deoarece sîntem 
în plină nămiază, izbucnesc toate trei deodată. Izolaţiile 
electrice, probabil insuficient lăcuite, încep să scoată un fum 
plăcut mirositor, cu vagi arome de ulei de in. 

Bineînţeles, întreg parcul de carturi al autodromului rămîne 
imobilizat, zecile de cetăţeni asaltîndu-l pe responsabilul năucit 
de cele întimplate cu cereri imposibil de satisfăcut. Vor banii 
îndărăt. 

- Bine, oameni buni, păi v-aţi plimbat, v-aţi distrat... Ce mai 
poftiți? Avem o pană de curent... Mine se repară, și iarăși o să 
vă dați în bărci... 

Lumea nu-i de acord. Murmură, începe să strige: 

- Banii! Sau bilete pentru miine... 

Reușim să plecăm din incinta autodromului în bune 
condițiuni, după ce, bineînţeles, instalat la casa responsabilului, 
înapoiez banii cetăţenilor. Dar din portofelul meu... Asta numai 
provizoriu, restul devizului de reparaţii urmînd să-l achit miine, 
cînd va sosi echipa de intervenţii de la Cîmpina. Totuși, sînt 
nevoit să constat un lucru extrem de curios: capacitatea 
autodromului e mult mai mare privită dinăuntru decit dinafară. 
Pentru că, făcînd socotelile, observ c-am plătit peste treizeci de 
bilete, în vreme ce aș fi putut jura că nu-i posibil să-ncapă în 
arenă mai mult de cincisprezece-douăzeci electrocarturi... 


Brișcă, deoarece încă nu și-a revenit de pe urma 
electrocutării, rămîne în posesia gestionarului, ca garanţie. Dar 
numai pînă miine... 

- Am zis eu să ne urcăm pe cai, și să plecăm la tir, dar văd 
că nu mai am bani... Trebuie să mă duc la “moara dintr-un 
dud”... 

Propunerea nu-i reţinută de colectiv, iar lermolai Bic se 
oferă: 

- Îţi împrumut eu cinci sutici... N-ai auzit ce-a spus Brișcă? 
Dai un leu și tragi o dată... 

- În cazul ăsta, - opiniez eu - douăzeci de lei sînt mai mult 
decit suficienţi! 

- Dar după aia nu trebuie să gustăm și noi ceva, să ne mai 
prindem sufletele? - declară forestierul, aprobat de întreg 
colectivul. 


Mașinării de tocat “leușteni”: bowling, poker 
mecanic, flipper, călușei... și alte mașinaţii 

Părăsim autodromul oarecum deconcertaţi. Dar și intrigaţi. 
Ce dumnezeu trage Naiba la sticle, din cisterna gospodăriei 
comunale? Chiar apă? 

Neapărat trebuie să anchetăm situaţia la faţa locului, drept 
care ne îndreptăm în direcţia indicată de Brișcă, spre baraca de 
tir. Insă deplasarea masivului nostru grup se petrece în condiţii 
extrem de complexe. 

Populaţia bilciului a sporit sensibil, aproape dublîndu-se, 
dacă nu chiar și mai mult. Nenumăraţi oameni au venit direct de 
la lucru, să-și facă aprovizionarea de iarnă. Însoţiţi de neveste, 
soacre, copii și nepoți, gineri și nurori, nași și cumetri, șefii de 
familie vizitează fiecare baracă, fiecare stand al producătorilor 
sosiți de la cîmpie, fiecare gheretă a Centrocoopului. 

Bineînţeles, nimeni nu cumpără încă nimic, pînă nu dă un 
ocol complet al iarmarocului, pentru a depista varza cea mai 
frumoasă, cartofii cei mai mari, sfeclele cele mai dolofane. 

Zeci de camioane, căruţe, dube și alte mijloace de 
transport marfar continuă să invadeze bilciul, sosind cu tone de 
roșii pentru bulion, gogonele pentru murături, aparate de radio 
și televiziune, pînzeturi și stofe, confecţii și mezeluri, mere, pere 
și nuci, din cele timpurii, biciclete, motorete, mașini de cusut și 
de călcat, un imens magazin universal în aer liber. 

Muntenii descinși din părţile Ardealului, mari meșteri în 
prepararea afumăturilor, descarcă din desăgile lor șunci întregi, 
cît roata unui “Trabant”, hălci de slană dată cu boia și afumată, 
cîrnaţi ruginii, groși și strălucind de grăsime, tobe și cartaboși, 
tot ce ne poate furniza porcul, cel mai drag prieten al omului în 
prag de iarnă. 

Spre surprinderea mea, deși sîntem ghiftuiţi ca niște ţifoi, 
observ în ochii unora din însoțitorii mei scînteieri din cele mai 
bizare. Că n-or fi rimnind la cîrnaţuri și slane! 

Dar nu-i las pradă ispitelor, ci-i rog să silească la drum, 
deoarece, avem toate șansele să-l pierdem pe Gulliver Naiba. 

Totuși ni se ivesc în cale fel și chip de drăcovenii, în jurul 
cărora lumea dă buluc, iar ţaţele nu se pot stăpiîni a nu-mi pune 
întrebări interminabile, care duc toate la unul și-același lucru, 
anume cum să facă să-și încerce și ele norocul la jocurile 
mecanice, dar de hazard. 


La ghereta cu “bowling”, cina Moșca și fina Frusina îmi fac 
praf, pe puţin, vreo patruzeci de lei. Noroc că se-ncinge prea 
mult motorul agregatului, și responsabilul întrerupe distracţia, 
pînă se mai răcește entuziasmul mulţimii. 

- Măi copile, hai să mai stăm o ţirișică! - mă roagă ţaţa 
Catariţa. De ce să tragă numai ele la bile? Eu nu mi-s om?... 

O conving să ne deplasăm mai departe, după ce-i promit că 
facem o haltă la “pokerul mecanic”. 

Sinistră idee! 

În clipa cînd zăresc aparatele, prietenii mei se instalează 
imediat la rînd. lar după ce le dau monede de-un leu, pentru 
care a trebuit să schimb la casă o hirtie de-o sută, încep să 
tragă cu toţii “la șaibă”. Se bucură ca niște copii, mai ales cînd 
le ies cîștiguri de doi lei, șase sau chiar zece. 

Ca o culme, ţaţa Catariţa trage trei ași, și agregatul începe 
să ţăcăne ca o mitralieră, turnînd în căușul metalic cîștigul cel 
mare, de 200 de lei. După ce numărăm banii, constatăm unele 
defecţiuni în sistemul electronic al mașinii, deoarece găsim 
numai 182 de monede. 

- Îi jucăm pe toţi, - strigă entuziasmată ţaţa Catariţa, 
împărțind cîștigul tuturor membrilor echipei, dar păstrîndu-și 
pentru sine partea leului, - îi jucăm pe toţi, pînă-i sărăcim, fir-ar 
să fie ei de americani! 

Milica Manzur, care joacă împreună cu lermolai Bic, dar pe 
banii mei și-ai ţaţei Catarița, trage cu schimbul de maneta 
diabolicei mașini. Din cînd în cînd, exclamă de ne ţiuie urechile: 

- Am cîștigat! Am cîștigat șase lei! Formidabil! Mai dă-ne 
zece lei, nene maestrule, și după aia plecăm! 

Nea Gheorghe a lui Staragică joacă de unul singur. 
Concentrat, bagă leul și privește încordat la figurile tabloului de 
cîștiguri. Se hotărăște greu. Să scoată trei rigi, sau trei dame? 
Nu vrea să pară lacom... În cele din urmă se decide, înșfacă 
maneta cu amîndouă mîinile, ca pe-o coadă de baros, și trage 
icnind. Roata tamburului se-nvirtește zgomotos, parcă sărită de 
pe bile, iar cînd se înţepenește, Staragică răcnește în culmea 
încîntării: 

- Am ghicit-o! Ştiam că n-o să iasă nimic! Dar acum, îi 
nenorocesc, mai vîr un leu și-mi scot toţi banii, treizeci de lei în 
cap!... 


loana lui Colarete, femeie eu grija banului, îi dă cîte un leu 
lui Patruzec, să joace pentru ea. Bărbatul, încălzit de febra 
aurului, trage în disperare “la șaibă”, convins că va da lovitura 
cea mare. Însă, de fiecare dată, dă cîte un leu. 

Larma cea mai spectaculoasă are loc în jurul mașinii la care 
“lucrează” fina Frusina. Vajnica ţaţă a atras în preajmă-i 
majoritatea clienţilor din baraca hazardului. De cînd s-a 
îmbogăţit cu banii oferiţi de ţaţa Catariţa, nu se mai uită la leu. 
Introduce moneda, trage delicat, de parcă i-ar fi teamă să nu 
demoleze instalaţia, și așteaptă plăcuta rafală de mitralieră. 
Ţăcăne mecanismul atît de cumplit, încît mă întreb dacă fina 
Frusina mai are unde să-și ţină monedele. 

Deoarece mi-am terminat mărunţișul primit de la ţaţa 
Catariţa, mă îndrept și eu spre ciorchinele de oameni adunaţi 
lîngă Frusina. Ovaţiile care izbucnesc, odată cu sosirea mea, 
anunţă un nou cîştig: 

- lar a scos trei ași! 

- Și mai înainte a tras de două ori cîte trei crai! 

Dispozitivul ţăcăne în disperare, păcănind ca ţeava de 
eșapament a unei motociclete de curse. 

După ce izbutesc să răzbat prin îngrămădeală, o-ntreb pe 
fina Frusina, cu gîndul să-i atrag atenţia că norocul e orb, și nu 
ţine cît lumea, și c-ar fi bine să-și ia banii, să mai avem de unde 
plăti și alte distracţii. 

- Cît ai cîștigat, fină Frusino? 

- Mult, tovarășu creator! - gifiie ea fericită. 

- Cît? 

- Nu știu, că nu văd bine ce scrie acolo! 

- Ai jucat înainte, fără să-ţi iei banii din căuș? 

- Da. Ce să mai stau să-i număr... Lasă-i să se stringă!... 

În timp ce mașina ţăcăne, numărînd mecanic pînă la 200, 
atit cît se cuvine pentru cei trei ași, mă plec să citesc suma 
înregistrată pe indicator. Paralizez. 650 lei! 

- Gata, ţaţă Frusino! Ajunge! Să nu-l mîniem pe bunul 
Dumnezeu! Luăm banii și plecăm... Ştii matale unde... _ 

În același timp se oprește și dispozitivul de zgomot. Îi cer 
ţaţei batista, care-i cît un prosop, să turnăm banii în ea, și vîr 
mîna în bunkerul unde s-au adunat monedele. Numai să ţină 
batista, că trebuie să fie la vreo cinci kile de metal. 


Mîna, însă, mi se înțepenește. Pentru că nu simte nimic 
metalic. Căușul e gol, pustiu, vid... 

Scandalul pe care-l provoacă fina Frusina e de groază. 
Responsabilul tremură gelatinos, încercînd să spună ceva. 

- Unde-s banii mei, hoţule! - orăcăie fina Frusina. 

- Dumneata știi să citești?, reușește în cele din urmă să 
îngaime bietul cetăţean. 

- Cum să nu! 

Nu pricep ce urmărește individul. Mă uit și eu la tablou: trei 
ași de toată frumuseţea! 

Responsabilul care mi-a urmărit direcţia privirii mă 
atenționează: 

- Citește mai sus, dolofanule! Mai sus! Ce scrie acolo? 

Fără să vreau, mă aud silabisind: 

- De...fect... Defect! 

Mi se face o milă cumplită de fina Frusina, dar și de banii 
pierduţi. Nu cei pe care ar fi trebuit să-i numere mașina, ci de 
monedele, multe, pe care le-a înghiţit. 

Fina Frusina, nedumerită de tristețea mea, mă întreabă 
blind: 

- Tovarășu creator, ce s-a-ntimplat? Am cîștigat prea mult, 
și nu-i voie? Sau nu mai are hodoroaga asta de melniţă bani? 

A fost nevoie tot de intervenţia mea, care nu suport 
violențele, să-l apăr pe responsabilul mașinilor de vindicta 
publică. Am reușit, doar cu citeva vînătăi la braţul stîng, să 
potolesc năvala mulţimii, ascunzîndu-l în spatele meu. lar braţul 
vătămat era tot proprietatea mea. 

Cînd am părăsit “pokerul mecanic”, cu vreo patru lei din cei 
o sută, m-am gindit că-i mult mai uman celălalt poker. Mai ales 
dacă nu-l joci pe bani, ci pe fasole. Dacă ai carte bună, te poţi 
alege și cu-o cratiţă de iahnie... 

La baraca “flipperelor” ne-am distrat mult mai frumos. 
Adică fără emoţiile unor cîștiguri datorate hazardului. Căci bani 
tot am dat. Dar din cealaltă hirtie de-o sută. Și tot în monede 
de-un leu. Însă ţaţa Catariţa, care nici nu vedea prea bine, 
dobîndise o asemenea îndemiînare, încît nu mai vroia să părăsim 
locul, pînă ce nu va atinge cifra de 100 000 de puncte. 

Noi ceilalţi, care deși vedeam perfect, mai cu ochelari sau 
fără, n-am reușit decit s-atingem suta. Dar de lei... Și iar am 
plecat mai departe. Cu speranţa că, de astă dată, nu ne vom 


mai opri decît la hambarul cu puști. Unde, dacă vom avea noroc, 
poate că-l vom surprinde pe domnul Gulliver Naiba în exerciţiul 
funcţiunilor sale magice, dar și-n acelea mai noi: deturnator de 
comori. 

După-amiaza frumoasei zile de septembrie începe să se 
deterioreze. Ori din pricina îmbulzelii, ori din cauza aventurilor 
comise cu stomacurile supraîncărcate, simţim că ne topim de 
căldură. Timpul improbabil, așa cum fusese prognosticat pentru 
întreaga lună, virează spre aspectul celor mai toride zile din 
iulie, cînd se înregistraseră 36 de grade Celsius, în locul celor 
opt fronturi de ploi anunţate, dar care nu se prezentaseră. 

Curg apele pe noi, de parcă am fi la baia de aburi. Batistele 
fiind de multă vreme transformate în biete otrepe șuroind de 
sudoare, sîntem siliți să oprim, din zece în zece metri, la 
chioșcurile de răcoritoare. Care răcoritoare, gheaţa absentînd cu 
desăvirșire, sînt un soi de ceaiuri calde, dar gazoase. Asta în 
cazul fericit cînd mai există Pepsi, Ci-co sau alte improvizații 
locale îmbuteliate. 

Insă microgestionarii gheretelor, plini de iniţiativă, precum 
și de milă faţă de populaţia însetată, fabrică la faţa locului, din 
apă potabilă și diverse siropuri inidentificabile, cele mai 
originale răcoritoare. Absolut nenocive. Fără de care nu și-ar 
mai putea economisi banii pentru o Dacie 1300. 

Microgestionarii, nefiind străinași, ci recrutaţi din forţele 
locale, de pe la Cimpina, Breaza sau Ploiești, sînt cunoscuţi de-ai 
prietenilor noștri, domiciliaţi în Colţiilupchii. 

Profit de împrejurare, și, la fiecare pahar băut, întreb 
mereu: 

- Nu l-aţi zărit cumva pe Gulliver Naiba? 

- Cum să nu! Adinenea a trecut pe la noi... 

Din răspunsurile colectate, la cel puţin cincisprezece 
chioșcuri, ar rezulta că Naiba îi dă o mînă de ajutor 
responsabilului cooperativei, Lae al lui Parșolea, care asigură 
aprovizionarea gheretelor, servindu-i drept curier itinerant. 

Însă de la alte zece tarabe, aflate în subzistenţa unor 
organe comerciale exterioare, aflăm că bătrînul se afla la baraca 
de tir. 

Astfel reuşim să fim complet derutaţi, însă și cu încă o hîrtie 
de-o sută “măritată”. Sîntem mulţi, însetaţi și dornici de 
informaţii detectivistice... 


Pe măsură ce ne apropiem de baraca de tir, ne întîmpină 
rafale de Împuşcături, din ce în ce mai intense. 

- Ce de lume, omule! - se crucește verbal lermolai Bîc. 

Într-adevăr, mulţimea ce se-nghesuie în jurul “hambarului 
cu puști” întrece orice așteptări. 

- Machea or mai fi locuri? - devine Geca Zbanţ neliniștit. - 
Ce mă fac? Neapărat trebuie să pun mîna pe-o pușcă... Și dacă-i 
pe-acolo nenorocitul ăla de felcer de măsele, că trebuie să fie 
prin preajma bătrînului Naiba, îl împusșc... 

- Stai blind, măi Geca, - îl liniștesc eu, - nu-s puști cu 
gloanţe, ci c-un fel de ace mai groase... 

Geca Leoveanu-Zbanţ nu-și pierde curajul, pentru că mă 
bate pe umăr prietenos, de-mi simt articulaţia dislocîndu-se, și 
mă asigură: 

- Şi ce crezi tălică, maestre, c-o să-i steie rău vreo citeva 
ace dintr-ăstea, în fund? 

30) DACĂ-I BÎLCI, 

PĂI BÎLCI SĂ FIE! 

Baraca de tir, spre deosebire de celelalte stabilimente 
distractive, arată ceva mai încăpătoare, “hambar cu puști”, 
după cum bine o botezase Brișcă. Bineînţeles, organizatorii 
scontaseră (corect de altfel) pe făloșenia bărbaţilor, care ţin să- 
și demonstreze neapărat calităţile de trăgători, mai cu seamă 
faţă de femeile care-i însoțesc, sau înaintea familiei care-i 
obligată să-i admire și-n această postură. 

Zeci de ţinte multicolore, confecţionate din mucava, 
înfăţișînd diverse fiare sălbatice, cunoscute mai mult din filmele 
proiectate de televiziune, în cadrul “teleenciclopediei”, precum 
și orătănii domestice (curcani, giște, rațe, cocoși) montate pe-un 
ingenios sistem de articulaţii, care le punea în permanentă stare 
de agitaţie, erau propuse eminenţilor trăgători aliniaţi în faţa 
tejghelei prevăzute cu puști miniaturale și muniţiile respective 
(niște ace de dimensiunea unor cuie de tablă). 

- Dai un leu, și tragi o dată! - răcneau animatorii 
stabilimentului, răgușiţi din pricina uzurii corzilor vocale. - 
Nimerești ursul, cîștigi cinci lei, neamule!... Sau cinci lei, sau 
cinci gloanţe... 

Pușcașii, unii în picioare, iar alţii cu cotul proptit de tejghea, 
trăgeau în neștire, creînd impresia unui uriaș safari desfășurat 
pe întinsul meleagurilor africane. Pocniturile asurzitoare, - 


puștile fiind acţionate cu aer comprimat, - răsunau de 
pretutindeni, în aplauzele furtunoase ale neamurilor adunate în 
spatele reprezentantului familiei. Ovaţiile nu izbucneau la 
atingerea țintei, ci la anunţul triumfal, emis de fiecare trăgător: 
“fii atent, acuma nimeresc ursul!”. 

Ovaţiile  nemairepetindu-se, după ce emeritul ţintaș 
apăsase pe trăgaci, era cazul să deducem că ursul scăpase cu 
mucavaua neperforată. Însă uralele răbufneau iarăși, pentru că, 
tare la ambiţie, cetățeanul mai scotea un leu, mai încărca 
pușca, și din nou anunţa: 

- Ferea, că-l fac ciur, mama lui de urs! 

Pe cînd lermolai Bic se ocupă de pulverizarea celei de-a 
treia hirtii de-o sută, pentru achiziționarea de muniții destinate 
întregului nostru pluton de pușcași, eu mă strecor anevoios în 
spatele barăcii, sperînd să dau de Gulliver Naiba. 

Spre surprinderea mea, care pusesem o oarecare bază pe 
afirmaţiile lui Brișcă, nici urmă de Gulliver. În schimb, mă 
trezesc faţă în faţă cu cisterna de apă. Probabil că gospodăria 
comunală a orașului din apropiere posedă mai multe, deoarece 
la bilciul din Colţiilupchii, cel puţin deocamdată, indentificasem 
două. La gura cisternei, chiar lîngă ţuţuroi, o dubiţă TV și o stivă 
imensă de lăzi cu sticle, majoritatea flacoanelor fiind deja 
umplute cu apă. 

Renunţ la dezlegarea imediată a enigmei, deoarece o larmă 
cumplită se dezlănţuie în faţa barăcii de tir. 

Cînd ajung la locul evenimentului, uralele se-nteţesc: 

- Bravo, Catariţo! la banii!... Dă-i banii, hoţule, nu mai 
zăbovi, nu vezi că l-a nimerit?... 

Fericită și înnebunită de succesul repurtat, ţața Catariţa 
privește năucă la ursul decapitat. Atiţia trăseseră în bietul urs 
de mucava, dar fără să-l rănească în vreun centru vital, încît 
cartonul se subţiase în dreptul gitului, și-acuma cedase, iar fiara 
se biţiia în continuare, fără cap, trepidind sub acţiunea 
articulaţiilor mecanice. 

- Nu vreau bani, dă-mi gloanţe! - strigă aţiţată bătrîna, cu 
ochii cît cepele. - Acuma-l fac praf... 

În așteptarea promisiunii lansate de frenetica ţaţă, lumea 
renunţă la demonstrarea posibilităţilor personale. 

De la primul foc, Catariţa nimerește iarăși ursul. La git. Și 
din nou i se mai rupe o bucăţică de mucava. 


- leşi cu gloanţele, nenicule! - poruncește într-o stare de 
transă vajnica ţaţă. - Dar mai repede, că ne grăbim!... 

Mulțimea se-mbulzește de pretutindeni, pentru că nimeni n- 
atinsese mortal, pînă acum, fiara pădurii. 

Tața Catariţa încarcă din nou arma pneumatică. Mă dau 
lîngă ea, și-i șoptesc: 

- Ochește cu atenţie, țață Catariţo, că nu mai avem bani! 

- Lasă-mă-n pace, măi copile! Nu mă-nvăţa pe mine unde 
să ochesc... Crezi că mă uit la urs, cînd trag în el? 

- Dar unde te uiţi, femeia lui Dumnezeu? - o întreb eu 
excedat. 

- La ţucalul ăla, din stînga ursului. Îl vezi? 

Sigur că-l văd. Dar nu-i obiectul pe care-l numește ţaţa 
Catariţa, ci melonul lui Naiba... Nu se poate, îmi zic eu. Prea ar fi 
frumos. lar dacă sub melon s-ar afla și capul magului, atunci ar 
fi excelent. 

De data aceasta, țața Catariţa, distrată de conversaţia cu 
personalitatea mea, nu mai privește la “ţucal”, ci se-n-cruntă la 
urs. Dar trage, mai înainte de-a apuca să se uite iarăși la vechea 
ei ţintă. Și iar nimerește... Însă în vîrful melonului, care se 
clatină lejer. Fără să se clintească totuși din loc. 

- Cît dai pentru c-am nimerit în ţucal? - se îndirjește tata 
Catariţa, adresîndu-se responsabilului cu puștile. 

- Nimic! - se bilbiie acesta, pierzîndu-și complet firea. - Nu 
face parte din dotaţia barăcii... 

Lumea începe să se supere, lipsită de spectacolul care 
tindea să devină interesant. Sînt chiar unii care vociferează: 

- Atunci face și mai mult... 

- Pe puţin zece lei... 

- De ce-l ţii acolo, șmechere!... 

Responsabilul, intrind oarecum în panică, anunţă cu glas 
tremurînd: 

- Bine! Bine! Să mai tragă o dată!... 

Catarița, considerîndu-se nedreptăţită, ţintește de-a dreptul 
în melon. Și, ca o culme, iar îl nimerește. Deși normal ar fi fost 
să sfirtece în continuare mucavaua ursului. Melonul se clatină 
din nou. Mult mai mult decit data trecută. Insă nu cade din 
lăcașul său, situat invizibil printre grămada de orătănii și fiare 
multicolore. 


Responsabilul manevrează, pe undeva pe sub tejgheaua 
tarabei, și întreaga instalaţie de ţinte începe să se biţiie din ce în 
ce mai accelerat. Avem în faţa ochilor un balet mecanic grotesc. 
Mucavalele se hiţină frenetic, lupii își pierd, din pricina 
trepidaţiilor, ochii de sticlă, vulpilor le cad cozile din plastic, 
cocoșii rămîn fără creste, totul se dezintegrează ca-n filme. 
Numai melonul, spre surprinderea generală, nu intră în joc. 
Rămîne ţeapăn, ca și cum ar fi fost eliminat din angrenajele 
mecanismului de punere în stare de agitaţie a țintelor. 

- Dacă-l dau jos, plătești zece lei? - se interesează ţaţa 
Catariţa, adresîndu-se individului care-o privește cu gura 
căscată. 

Apoi acesta, scuturîndu-și capul, își revine și declară: 

- Lasă-l în pace, și-ţi număr douăzeci de marafeţi! 

Catarița, pesemne, îl înţelege pe dos. Şi, din prima lovitură, 
nimerește iarăși melonul. Adevărată minune a naturii, de astă 
dată ţaţa ochise în urs. Melonul se prăbușește printre 
mucavalele în mișcare. 

- Uite-l pe Naiba! - răcnește lumea entuziasmată, dar și 
înnebunită. 

Într-adevăr, sub melon se afla capul bătrînului mag. 

Gulliver dormea liniștit, ca și cum nimic nu s-ar putea 
petrece în jurul lui. Acuma înţeleg de ce nu cădea atit de lesne 
melonul. Bătrînul mag, probabil obosit de munca manuală 
prestată cu umplutul sticlelor, se refugiase la responsabilul 
barăcii de tir, - prieten sau adept, asta nu se știe, - și se 
cuibărise printre ţintele de mucava, în spatele lor, fiind convins 
că rareori se-ntîmplă să nimerească cineva o giscă de mucava, 
cuprinsă de istericale, atunci cînd trăgătorul este cu chef, iar 
pușca-i mistificată. 

Responsabilul, îngrozit, oprește imediat panorama. Fiarele 
încremenesc, orătăniile încetează să mai dea din coadă sau 
cioc. Pînă și spectatorii, care  adineaori  aplaudaseră 
performanţele ţaţei Catariţa, tac amuţiţi, neînţelegind prezenţa 
bătrînului Gulliver în acel loc absolut neobișnuit. 

Singurul care se mișcă acum, dar “au ralenti”, este magul 
Naiba, nedumerit de absenţa larmei care-i legănase somnul. Se 
întinde, trosnindu-și oasele, și privește buimac în jurul său. Abia 
cînd vrea să-și îndese melonul pe căpăţină și nu-l găsește, 
atunci îi trece prin minte, să examineze mediul înconjurător. 


Pălăria în formă de oală, ca să nu-i spun pe numele dat de 
Catariţa, zace alături de el, însă înfiptă ţeapăn, cu acul tras de 
pușcă, în capul unei curci pirpirii. Remarcînd rezistenţa 
melonului, la încercările sale de a-l desprinde, magul strigă cu 
glasul, său popesc: 

- Bucă, stăpiîne, cine mi-a găurit pălăria? 

Responsabilul stabilimentului, pe care acum aflăm că-l 
cheamă atit de pitoresc și autentic, nu mai apucă să-i răspundă 
magului. 

Tata Catariţa, cu pușca gata încărcată, se răţoiește iabrașă 
la Gulliver: 

- lacă eu, diavole, și iar am să ţi-o găuresc, pînă ai să ne 
dezvălui unde-ai pitit comoara... Ţin-te bine, scaraoţchi, că-ţi fac 
ţucalul ciur, să-ţi strecori prin el creierii!... 

Din clipa asta evenimentele se înfierbîntă. Catariţa începe 
să tragă, nimerind aproape de fiecare dată în melonul bătrînului. 

Gulliver Naiba, la strigătele Catariţei, dar și-ale oamenilor 
speriați de împușcăturile babei, se zvirle printre ţintele de 
mucava, tîrîndu-se pe brînci în direcția unei ieșiri. 

Însă Catariţa se dezlănţuie și situaţia se deteriorează. 

- Stai, că trag! - ţipă ţaţa noastră în culmea fericirii. 

Şi trage mereu. la singură din muniţiile de pe tejgheaua 
nefericitului Bucă, încarcă și trage înainte, nimerind pe unde 
poate. Cînd ne vede că intenţionăm să-i luăm pușca 
pneumatică, trage și-n direcţia noastră. Noroc că-l nimerește pe 
nea Gheorghe al lui Staragică doar în partea dorsală, mai jos de 
mijloc, unde-i carnea mai moale. Milica Manzur își exercită 
imediat profesia, extrăgîndu-i acul cu degetele transformate în 
pensetă. 

- Plecaţi din preajmă-mi, că vă găuresc bucile! - ameninţă 
încîntată Catariţa. - Mai bine ţineţi-i calea diavolului ăl bătrîn, că 
ne scapă!... 

Gulliver, cu spinarea arici de cite ace i-a înfipt Catariţa, se 
strecoară în continuare pe sub ţintele înțepenite. Insă 
dificultuos. 

- Omule! Hai după el, să-l scăpăm de urgie, că-l omoară 
bătrîina! - mă mobilizează poetul Bic, pe care l-a abandonat 
blajinătatea caracteristică. 

Fac un semn lui Zbanţ, care se adăpostise sub taraba 
stabilimentului, și ne avintăm amindoi în direcţia bătrînului, 


strecurîndu-ne printre picioroangele țintelor mobile, dar acum 
înțepenite. 

Lumea, de astă dată încîntată de iniţiativa noastră eroică, 
așteaptă încordată rezultatul. Bucă, despre care se poate spune 
c-a-ncasat și el cîteva ace în regiunea care-i poartă numele, ne 
sare în ajutor, arătîndu-ne drumul cel mai lesnicios. 

- Ferea, că vă pușc! - ameninţă Catariţa, trăgînd acum în 
toate direcţiile, fără o ţintă precisă. 

Cînd îl prindem pe Gulliver de picioare, strigăm ca niște 
exaltaţi: 

- Gata! E salvat... Ajutaţi-ne să-l scoatem de-aici! 

Cina Moșca și fina Frusina, care pînă acum se amuzaseră 
cumplit de performanţele Catariţei, strigă pe două voci către 
mulţime: 

- Săriţi și-nghesuiţi-o pe ţaţa!... Cu toţii deodată! 

Catariţa, care se vede asaltată de oameni, și încă dirijaţi de 
bunele ei prietene, se transformă într-o Calamity Jane a 
timpurilor noastre. Lipsită de muniții, înșfacă pușca de ţeavă și-o 
rotește în jurul ei ca pe-un toroipan. Apoi se urcă pe tarabă, 
încercînd să ne otînjească testele. Lumea începe să sară peste 
tejghea, ţaţa Catariţa se aruncă asupra noastră, iar întreaga 
panoramă se prăbușește într-un vacarm cumplit. 

Peste mai bine de-un ceas, izbutim să fim extrași dintre 
fiarele de mucava, orătăniile și scîndurile stabilimentului 
demolat. Geca Zbanţ a rămas cu melonul lui Gulliver înfundat 
de-a dreptul pe figură, așa că nu mai vede nimic și strigă: 

- Unde-i Pompadur? L-am văzut adineauri! Prindeţi-l!... 

Tot atit de stresat se manifestă și lermolai Bic: 

- Omule, unde sîntem, omule? Nu se mai termină bilciul? 

Singurul în deplinătatea facultăţilor mintale mă dovedesc 
tot eu, deoarece le arăt salvatorilor noștri grămada care zăcuse 
sub mine și-i îndrumez: 

- Aveţi grijă de bătrîn! Mi-e teamă că lui Gulliver Naiba i s-a 
făcut rău! Să vina doctorița Milica! 

Din păcate mă-nșelam și eu. Mormanul e alcătuit numai din 
Bucă și Catariţa, uniţi într-o îmbrăţișare mortală. Insă ţaţa e vie, 
căci începe să orăcăie: 

- Tragi cu pușca, nu ia foc, păsărică cu noroc! Să vă fie de 
bine, la anul și la mulţi ani... Că miine mă-ntorc, și vă pușc pe 
toţi! 


Bucă-i leșinat. Tața Catariţa prezintă simptome de febră 
cerebrală. lar Naiba nu-i nicăieri. 

A dispărut ca prin farmec. Pentru că tot se ocupă cu 
vrăjitoria!... 


“Soferii iadului” - remake local! 

Spre surprinderea generală, responsabilul fostului “hambar 
cu puști” n-are nici un fel de pretenţii materiale pentru 
recuperarea pagubelor. Baraca de tir e complet demolată, însă 
totul s-a declanșat de la ascunderea bătrinului Gulliver Naiba 
printre ţintele de mucava ale panoramei. Or gestionarul tarabei 
nu părea să fie străin de prezenţa magului în incinta 
stabilimentului. La urma urmei, scîndurile și ţintele din carton, 
tejgheaua și puștile n-au suferit nici o stricăciune notabilă, totul 
putînd fi reparat și reinstalat în mai puţin de două săptămîni. 

Ţaţa Catariţa, despărţindu-se cu greu de pușca pe care 
trebuie s-o returneze gestionarului, dovedește o fantastică 
putere de recuperare, deoarece, trează de-a binelea, fără vreo 
urmă de “febră cerebrală”, spune acestuia: 

- Măi Bucă, pesemne că-nvirtești tu ceva cu diavolul ăla 
bătrîn, de i-ai înlesnit fuga... Deocamdată ia-ţi îndărăt flinta, că i 
s-a cam strimbat ţeava... Dacă aflu c-ai fost în tamșă cu 
boșorogul, mîine mă-ntorc și-ţi fac iarăși praf hambarul! Așa să 
știi! 

- Taţă Catariţo, - se vaietă Bucă, - mă jur pe ce vrei că 
habar n-am încotro s-a topit domnul Gulliver... Poate-o fi murit, 
și și-o fi luat zborul spre ceruri!... 

- Glumezi, prostovane? - rînjește ţaţa. - Asta n-are ce căuta 
acolo, locul său e în iad, în străfundul pămîntului... Dar unde-i 
duba din spatele camionului ăla cu butoi de tablă? 

Nici nu mai aștept răspunsul responsabilului, ci mă 
deplasez urgent spre locul unde găsisem parcate cisterna, 
dubiţa și stiva uriașă de sticle umplute cu apă. 

Bătrîna, în ciuda vîrstei, are totuși niște ochi ageri, de 
excepţie. Pentru că, într-adevăr, vehiculul a dispărut. Dar 
încărcat pesemne, întrucit stiva lăzilor s-a redus simţitor. 

- Omule, cine-i nenea ăla din cabina cisternei? - mă 
întreabă lermolai Bic. - Și de ce face semne? 

In afara forestierului, în spatele meu se adunase întregul 
grup de comando, în aceeași formaţie de la începutul 
evenimentelor. 

Milica, mai iute de minte, îl recunoaște imediat pe 
cetăţean: 


- Păi e pacientul meu, Guţă al ţaţei Palagheia! Lucrează ca 
șofer la oraș, pe cisternele de stropire a străzilor... Dar ce-o fi 
vrînd, de ne cheamă la el? 

Lucrurile se lămuresc rapid. Guţă se află în dificultate. 
Gulliver Naiba a plecat, fără să-i plătească transportul efectuat, 
iar el și-a pierdut cheile de la mașină. 

- Și de ce ne făceai nouă semne? - îi întreb eu intrigat. 

- V-am văzut mai zilele trecute, cu-o mașinuţă. Poate se 
potrivesc cheile!... Că-i musai să mă duc după bătrîn, să-mi dea 
banii pentru osteneală... Două drumuri pînă la peștera 
Gușteriţei, unde am încărcat cisterna. 

Bineînţeles, deși “Bombiţa” zace în livada de la “moara 
dintr-un dud”, trusa cheilor se află totuși asupră-mi. 

- Şi-ncotro vrei să pleci, să-l găsești pe Naiba? - întreb eu, 
convins c-am dat de informatorul ideal. - Ştii unde-i acum? 

- D-apăi cum! Cînd a ieșit din dărîmăturile panoramei, s-a 
suit la volanul dubiţei și-a pornit spre Gușteriţa, să-l caute pe 
unul Dulea... Zicea că fără el s-a dus totul dracului, și comoara 
și banii!... 

Realizez pe loc grandioasa înscenare a bătrinului Gulliver 
Naiba. După părerea mea, genială! Işi camuflează comoara 
extrasă din peșteră printre sticlele transportate cu dubiţa. Mă 
neliniștește însă apariția noului personaj. 

- Și nu știi cine-i Dulea? 

- Cum să nu! Dentistul din Colţiilupchii, felcerul... 

- Tulli Pompadur? 

- Chiar așa, cum îi ziseși tălică... dar nu știu să aibă și 
pompă! De-altminteri îl caută toţi, și nea Parșolea, și Tiţu de la 
Adîncuri, și nepotul lui nea Lae... Dacă stăm și socotim pe 
degete, sînt patru dubiţe pe urmele felcerului Dulea... 

- Care patru? 

- Păi domnul Gulliver? Îl uitarăţi? 

- De unde știe să conducă? - mă minunez eu. 

- D-apăi cum! Nu-și ţine mașina la Cîmpina, în curtea mea? 

Gulliver Naiba, căpătind noi dimensiuni în situaţia actuală, 
mai ales că-i și proprietar de automobil, nu mai putem zăbovi 
nici o clipită. 

Peste un minut mă instalez la volanul cisternei, cu Guţă 
lîngă mine, plus Milica și ţaţa Catariţa. Stăm cam tasaţi, e drept, 


dar cei instalaţi pe laturile cisternei (restul grupului) au condiţii 
mult mai inconfortabile. 

Cheia de contact a “Bombiţei”, fără nazuri, dă rezultate 
imediate. Se potrivește de minune la “Buceagul” gospodăriei 
comunale. Tot așa cum la broasca portierei mele se brodesc mai 
toate cheile confecţionate de cooperativa “Progresul”: chei de 
Yale, de lacăte, de uși, indiferent de format, dimensiuni și 
materialul folosit la fabricarea lor. 

Peste alt minut, gonim cu șaizeci pe oră, urcînd 
serpentinele ce duc spre Gușteriţa. Bietul Guţă, necunoscînd 
posibilităţile mele de șofer de excepţie, transpiră copios la 
fiecare viraj luat doar pe două roţi, la fiecare gropan pe care-l 
survolez detașat. Cisterna, din fericire, e goală. Și pe dinăuntru, 
dar și pe dinafară. 

Pentru că singurul pasager (serios) legat cu cureaua de la 
pantaloni de-o armătură a cabinei, e doar nea Romaniţă 
Curentu. Care-mi bate disperat în acoperișul cabinei, pentru a 
mă atenţiona că mi-am pierdut clienţii pe drum. 

Nu-i o problemă. 

Frinez vîrtos, nea Romaniţă zboară mai în față, dar tot 
spînzurat de curea, iar Milica, țața Catariţa și Guţă se sprijină cu 
fruntea de parbriz. Fără să-l deterioreze. Manevrez, din trei 
mișcări, întoarcerea cisternei, și pornesc în căutarea celorlalţi. 

În mai puţin de trei minute i-am cules pe toţi. 

Binecuviîntat de nea Gheorghe al lui Staragică, precum și de 
femeile  recunoscătoare, cu niște cuvinte pe care nu le 
deslușesc, fiind rostite mai mult printre dinţi, întorc iarăși 
camionul, de astă dată din două mișcări (plus un mic șanţ!). 

Cu pasagerii bine ancoraţi, nu mai am necazuri. Accelerez 
serios, pentru a reduce din handicap, și nu mai ţin seama de 
imperfecţiunile drumului forestier. Numai privirile îngrozite, 
tipetele înăbușite ale partenerilor de cabină mă avertizează 
asupra vitezei atinse. Pentru că indicatorul acesteia nu mai 
funcţionează de mult, de cînd am trecut printr-un gropan 
(minimum 60 cm.) cu apă curată, limpede ca de izvor. 

Un claxonat penibil, piţigăiat și anemic, cere eliberarea 
drumului. Neposedind retrovizor, întorc privirea. Un “Trabant” 
vrea să mă depășească. E total neserios. Pe unde? Bine că-ntorc 
capul la loc. Altminteri nici noi n-am mai fi avut mult de mers. 


Pentru că “Buceagul” o luase zdravăn spre pădure. Care-i 
alcătuită, în cea mai mare parte, din arbori. 

Totuși, nefericitul de “Trabant” reușește performanţa de-a 
mă depăși. Dar cu ce preţ! Aripa dreaptă-i lipsește, acum, cu 
desăvirșire. 

- E Tulli! - ţipă Milica. 

- Imposibil! - ţip și eu, din pricina urletului motorului. - 
Mașina-i era cu toate roţile pe geantă: Şi-apoi, ce să caute la 
Gușteriţa, din moment, ce se știe căutat de ceilalți? 

Milica Manzur își vîră nasul în urechea mea și răcnește: 

- Grasule, ţin-te după el... Poate nu știe că-i dat în urmărire 
de prietenul său, sau, asta-i altă posibilitate, merge chiar să-l 
întîlnească! 

Are și doctorita un grăunte de dreptate. Deci accelerez. 
“Trabant”-ul, dotat cu cauciucuri noi, dar de dubiţă, plin de lăzi 
cu sticle, atit în interior, cît și-n exterior, zdrăngăne ca un 
tomberon cu geamuri sparte, încercînd să se detașeze de 
cisterna noastră. 

Fantasticele alergări de mașini, văzute la televizor, în 
“Mannix”, sînt nimic pe lîngă demenţiala noastră cursă spre 
moarte sigură. 

“Trabant”-ul pierde lăzile pe drum, de parc-ar semăna 
cartofi. Noi trecem peste ele, călcîndu-le-n picioare, adică-n 
anvelope, și ne aflăm pe punctul de a-l ajunge din urmă. Insă 
radiatorul fierbe atît de cumplit, încît motorul nu mai vrea să 
tragă, iar viteza coboară sub 15 km pe oră. 

După un sfert de ceas, pe care i-am petrecut în jurul 
“samovarului”, din care ţișneau trimbe de vapori, motorul s-a 
mai răcit. 

- Măi copile, - mă atenționează ţaţa Catariţa, - și ce facem 
cu ei, dacă-i prindem? 

- Asta nu-i o problemă, - o lămuresc eu, - principalul e să 
punem mîna pe comoară, să vedem din ce se compune, și-abia 
după aceea o să ne gindim la hoţii de comori... Depinde de 
numărul lor... Dacă-s prea mulţi, ne-ntoarcem și aducem 
ajutoare... Dacă-s mai puţini decit noi, îi imobilizăm și-i încărcăm 
în cisternă, chiar în cazanul acesteia... De-acolo n-au cum să ne 
mai scape... 

Motorul funcţionează ireproșabil, deși am impresia că 
radiatorul nu mai posedă de mult apa necesară. Deocamdată, 


însă, trage zdravăn. Atiît de vîrtos, încît peste cîteva clipe vedem 
intrarea grotei Gușteriţa. 

În faţa intrării sînt adunate cele patru dubiţe pornite în 
căutarea dentistului, iar “Trabant”-ul acestuia se află presat 
între ele, pe parc-ar fi un vițel sugînd la patru vaci. 

Norul de fum poluant pe care-l emană eșapamentul 
“Trabant”-ului, plus gazele puternicelor motoare cu care-s 
dotate TV-urile, ne informează că echipele sînt în stare de 
alertă. La un moment dat, dentistul demarează vijelios, răpindu- 
ne vizibilitatea. Peste cîteva secunde trece pe lîngă noi, 
forțîindu-ne să optăm pentru șanțul din dreapta, neavînd altă 
posibilitate de-a evita coliziunea. 

Bineînțeles, ajutat de strigătele  înspăimiîntate ale 
partenerilor din cabină, extrag cisterna din șanț, ambalînd la 
maximum motorul. Răstimp în care cele patru dubiţe se avîntă 
în direcţia noastră, silindu-ne să intrăm din nou în șanț. De astă 
dată mai adînc. 

Şoferii iadului nici nu ne bagă în seamă, ci trec pe lingă noi 
cu o sută pe oră. Lăzile cu sticle zornăiesc înspăi-mîntător, 
flacoanele se mai sparg, răspîndind pe urmele dubiţelor o diră 
de lichid cu miros extrem de suspect. 

- Excelentă idee! - nu mă pot reţine eu să exclam. 

- Care? Să ne zvirle în șanț! - îngaimă înspăimîntată Milica. 

- Nu, doctoriţo, pentru că vezi matale, asta-i diferenţa între 
un detectiv de excepţie, cum e personalitatea mea, și-un 
cetățean de rînd, neatent la mediul înconjurător. Gulliver și 
acoliţii săi, nu numai că și-au camuflat comoara printre lăzile cu 
sticle, dar încearcă să ne inducă în eroare, lăsîndu-ne să credem 
că-s pline cu diferite alcooluri, din specia ţuicii, dar trăgînd lejer 
și spre zeama de varză, dacă m-aș orienta numai după aromă. 

- Uite ce-i, grasule, știi care-i diferenţa între un doctor și-un 
detectiv de talia matale? 

- Sigur că da! - declar eu. 

- Ai să rizi, dar nu știi! Eu-s capabilă să-ţi pun pe loc un 
diagnostic, pe cînd dumitale nu-ţi stă în putinţă... Eşti bolnav 
rău, omule, rău de tot, suferi grav de megalomanie 
detectivistică... Rar mi s-a întîmplat să-ntilnesc în cariera mea 
un caz asemănător... 


- Te cred, coană Milico! Pentru că-s unic!... Acuma să lăsăm 
discuţiile și să pornim urgent după hoţii de comori! Daţi-vă jos, 
cu toţii! 

- De ce, mă copile? - se miră cina Moșca. 

- Ca să împingeţi la camion, să-l scoatem din șanț... 

O mînă de oameni de nădejde, asta reprezintă minunaţii 
mei prieteni. In mai puţin de-o jumătate de ceas, nici mai mult 
nici mai puţin, cisterna se află din nou pe partea carosabilă a 
drumului forestier. E drept c-am fost nevoit s-abandonez volanul 
lui nea Poroambă Cîșu, care mai dăduse gata o mașină, anume 
chiar “Fiat”-ul meu, deoarece pînă nu m-am coborit din cabină, 
cisterna n-a binevoit să se urnească din loc. 

- Pe cai, fraţii mei! - mă adresez eu grupului de comando. - 
Benzină avem, curent este, apă... loc! Radiatoru-i gol, încît nici 
nu mai are ce fierbe în el! - mă informează Cîșu. 

- Atunci jos de pe cai! - încerc eu să glumesc, pentru a mai 
reduce din tensiunea momentului. - De unde găsim niște apă?... 

Bineînţeles, nimeni n-are așa ceva asupra sa. Salvarea ne 
vine de la șoferul cisternei, Guţă al ţaţei Palagheia: 

- Cred că se mai găsește un pic, pe fundul cazanului... - 
susţine el, dar nu prea convins de cele afirmate. 

Cînd reuşim să desțepenim robinetul cazanului, izbucnim în 
urale. Pentru că apa ne împroașcă aproape pe toţi, făcîndu-ne 
hainele leoarcă. Insă mirosim atit de puternic a ouă clocite, încît 
duc la buze un colț de la gulerul cămășii. Și constat un gust 
tulbure de ţuică de prună mixată cu moare de varză, dar lipsită 
de orice identitate precisă. Pentru c-ar putea fi, foarte bine, şi- 
orice altă băutură alterată. 

- Unde-aţi încărcat ultima oară cisterna, frate Guţă? - îl 
interoghez imediat pe șofer, cuprins de-o bănuială bizară. 

- Păi v-am mai spus matale, la Gușteriţa, aici! - mă 
lămurește feciorul Palagheiei. 

- Are Naiba izvor cu furtun! 

- Are! Și încă cu pompă... Că dînsul s-a ocupat de umplerea 
cisternei! 

- E-n regulă! Pesemne c-a dat peste o vină de ţuică, chiar în 
stîncă, a captat-o și vrea s-o exploateze! - devin eu ironic. 

Ţaţele  nătăflețe însă mă pricep greșit, deoarece 
supralicitează: 

- l-a pus Dumnezeu miîna-n cap! - îl invidiază fina Frusina. 


- Şi mai zice că-i omul diavolului, păcătosul! - acuză ţaţa 
Catariţa. 

- De-aia spuneau șmecherii de la răcoritoare c-or să aibă 
ceva “tărie”, încă din seara asta! - și-amintește cina Moșca. 

Ţac-ţac! Imediat mi se aprinde-o diodă în sistemul 
neuronic. 

Operaţie de intoxicare magistrală. Gulliver Naiba joacă tare. 
Difuzează alcool prin reţeaua răcoritoarelor, abătind astfel 
atenţia de la comoara extrasă din grota Gușteriţei. Deci, ce mai 
calea-valea, bătriînul mag comite un al doilea act de încălcare a 
legilor. 

Totuși mă zgîndără un gînd. De unde are bătrînul atita 
basamac, încît îl transportă cu cisternele, și-și mai și mobilizează 
prietenii care pot face rost de dubiţe, plus de Tulli Pompadur, 
versatilul dentist, posesor de “Trabant”? 

O singură ipoteză mi se pare valabilă: comoara reprezintă 
mult mai mult decît costul cîtorva biete cisterne umplute cu 
poșircă. Pentru că lichidul pe care-l gustasem și pe care-l 
turnăm acum în radiator mi se pare atit de infam și apătos, încît 
e posibil să-l fi colectat de pe la neamurile lui Parșolea și-ale lui 
Tiţu, bufetierul din Adîncuri. 

Renunţind la o analiză mai aprofundată a problemei (din 
lipsă de timp, bineînţeles) lansez o chemare de alarmă: 

- Incălecarea, fraţilor, că-l scăpăm pe Naiba! Dacă tragem 
tare, îl ajungem din urmă... Benzină avem, curent este, apă... 

- „avem, dar e poșircă! Numai să nu fiarbă-n radiator! - 
mă atenționează Poroambă Ciîșu, întrerupîndu-mi discursul 
inflamabil. 

Datorită vitezei, pe care n-am cum s-o determin, absentînd 
la tabloul de bord un indicator valabil, îi ajung repede pe 
Gulliver și acoliții săi. Cursa continuă, dubiţele survolează 
gropanele și șanțurile, iar “Trabant”-ul dentistului arată ca un 
vehicul selenar, nu mai posedă nici aripa din stînga, dar nici 
portierele. 

Cînd constat că pînă la ultima dubiţă mi-au mai rămas vreo 
zece metri, şi-mi pun probleme în legătură cu frînarea, 
“Buceagul” își rezolvă singur supraviețuirea. Motorul se oprește 
din senin, hicîind de vreo cîteva ori. Radiatorul zvirle virtejuri de 
aburi spirtoși, pesemne ultimele picături de poșircă. 


Deoarece nu cred că-i posibil ca motorul să se fi-mbătat, ci 
pur și simplu s-a gripat din pricina supraîncălzirii, las cisterna să 
ruleze în virtutea inerțţiei. 

- Am ajuns la “moara dintr-un dud” - exclamă Milica 
Manzur, exact cînd se oprește camionul. 

Umbrele înserării porniseră de mult să descindă. Mașinile 
urmărite abia se văd, însă suficient pentru a ne da seama că 
pătrund toate în livada “morii dintr-un dud”. 

- Omule, nu te supăra, - îl aud deodată pe lermolai Bic, - n- 
ai vrea să ne dai o mînă de ajutor... Am vrea să coborîm! 

- Dar cine vă împiedică? - îl chestionez intrigat. 

Abia cînd îi văd capul la fereastra portierei, îmi dau seama 
că-i ceva în neregulă. Pentru că Laie mă privește cam de sus. 
Ce-o fi căutînd pe capota cabinei, nu mai am vreme să mă- 
ntreb, deoarece mă aud strigat și de Geca Leoveanu-Zbanţ: 

- Maestre, văzuși ce făcuși? 

- Nu... Văd c-am ajuns cu bine, și i-am prins și pe Naiba cu 
oamenii lui... Adică o să-i prindem curînd... 

- Poate, dar fără noi o să-ţi fie cam greu... Mai întîi scoate- 
ne din legăturile cu care ne-ai spînzurat de blestemăţia asta de 
cisternă! 

Operația eliberării grupului se termină satisfăcător, fără 
daune. lermolai Bîc, aruncat de hurducături pe capota cabinei, e 
coborit de Milica și cele trei ţaţe nătăfleţe. Pe Geca, îl scoatem 
mai greu, deoarece se strecurase, din aceeași pricină, între 
cazan și aripa din spate. Pe Poroambă Cișu l-am găsit în gura 
cazanului, iar pe Staragică, Păuniţa, loana lui Colarete și 
Patruzec chiar sub cazan, unde-i terciuise viteza viîntului 
dezlănţuit de minunata cisternă în mersul ei vijelios. 

Năuci și buimăciţi de emoţiile aventurii, membrii echipei 
recuperează anevoios. Abia se ţin pe picioare. Curge praful din 
ei, de parc-ar fi covoare bătute. N-aș zice că nu-s și ei bătuţi, 
așa că le transmit dispoziţiile de rigoare: 

- Toată lumea la odihnă! Rapid!... 

- Plecăm la cășile noastre? - se miră Patruzec. 

- Nu! Ne odihnim la locul de muncă, chiar aici! 

Ţaţa Catariţa, peste care parcă n-a trecut tăvălugul 
ultimelor evenimente, se manifestă verbal, evident contrariată: 

- Cum asta, copile? Fără să luăm nimic în gură? Nu ti-i 
foame? 


- Ba da! - sînt nevoit să recunosc, chiar nejenîndu-mă 
deloc. - Însă-n seara asta mai amînăm... Mai întîi să-i pîndim pe 
Gulliver și oamenii săi, să-i prindem cu miţa-n sac, și-apoi vom 
sărbători isprava noastră printr-un bairam de pomină!... 

Fina Frusina, mai comprehensivă, se declară de acord: 

- Tovarășu creator, să știi că-mi placi! La război înainte, și 
după aia la plăcinte! Ne duci iarăși la mititei, s-o luăm de la 
capăt? 

Aș vrea să-i spun că nu mai am un leu, că mai sînt și dator, 
însă lermolai Bîc, permanent malaxat de probleme filozofice, 
lansează o întrebare tulburătoare: 

- Omule, dar dacă nu-i înhățăm cu miţa-n sac, atunci ce se- 
ntîmplă? Rămînem nemiîncaţi toată noaptea, veghindu-i ca pe 
morţi?... 


Întîlnire la cel mai jos nivel 

Adunați la umbra bătrînului camion-cisternă, ne sfătuim cu 
toţii, chibzuind un plan de bătaie cît mai inteligent. Pe măsură 
ce se lasă și noaptea, care se anunţă frumoasă, lipsită de nori, 
dar și fără lună, șansele noastre de-a ne strecura nevăzuţi pe 
urmele căutătorilor de comori sporesc corespunzător. 

Milica Manzur, care mai avea unele restanţe de simpatie 
pentru bătrînul mag, își exprimă uimirea: 

- Cine-ar fi crezut că Naiba-i în stare de-asemenea 
matrapazlicuri? În loc să-și vadă de vrăjitoriile lui caraghioase, 
se-apucă să organizeze expediţii, extrem de complicate, pentru 
transportul comorii găsite, ademenind la rele atiţia oameni de 
treabă! 

Catariţa sare ca arsă: 

- Parșolea, om de treabă? Tiţu Margiolea, care-nșeală lumea 
la tejghea, și pe-ăsta-l crezi om? Glumești, copilă bună!... Aștia-s 
hoţii hoţilor... lar Gulliver e tartorul lor. De cînd și-a croit făgașul, 
apucîndu-se de vrăjitoriile lui diavolicești, de-atunci am spus că-i 
tilhar... Noi, în prostia noastră, descîntam de dragoste, de 
alungarea durerilor de cap, așa cum învăţasem de la bătrînii 
noștri... Pe cînd Naiba vroia s-aducă la noi în cătun obiceiuri 
străine... l-auzi ce i-a trecut prin cap, să se-nchine lui Belzebut! 
„„„ Să se răscoale împotriva lui Dumnezeul... 

Odihna pe care ne-am îngăduit-o, vai de capul ei de odihnă, 
că ne chinuie foamea ca pe hoţii de cai, se apropie de sfîrșit. 
Bezna-i atît de cumplită, încît poţi să-ți bagi degetul în ochi, 
crezînd că-i gură... Deci a venit timpul să declanșăm operaţia 
“Naiba”! 

lau cuvîntul, transmiţînd ultimele dispoziţii: 

- Ne-nșiruim în monom indian... 

- Zi-i pe românește, tovarășe creator, că cine știe ce mai 
iese! - mă îndeamnă loana lui Lucereanu. 

- „„„ne-nșiruim unul după altul, și nu mă mai întrerupeţi, 
după care ne îndreptăm spre moară... Tinerii mai în faţă, adică 
lermolai, Geca și Guţă al ţaţei Palagheia, apoi nea Gheorghe al 
lui Staragică, Valin al lui Patruzec, nea Ciîșu, că se pricepe la 
mașini, Romaniţă Curentu, c-a mai fost pe la “moara dintr-un 
dud”, iar la urmă femeile, tot în ordinea vîrstei... Milica, Păuniţa, 
fina Frusina, ţaţa Catariţa și cina Moșca... 


Cele trei țațe nătăfleţe au obiecţii, pentru că le simt 
apropiindu-se de mine: 

- Ce tot bălmăjești acolo, măi copile, - disting glasul ţaţei 
Catariţa, - de ce să rămînă femeile la urmă? Faci ură de rasă? 
Că dacă nu eram noi, zăceațţi și-acuma în peștera Gușteriţei... 

- Gîndeam c-o să fiți astfel mai la adăpost de primejdii! - îi 
explic țaței. - De-altminteri, nu era ăsta planul nostru de bătaie? 

- Asta după ce-i înhățăm! - lămurește lucrurile cina Moșca, 
moașa generală a satului. Bătaia rămîne pe seama noastră, a 
femeilor, că ne pricepem... 

Întrucît situaţia ameninţă să se deterioreze, decid să renunţ 
la discuţiile în contradictoriu cu cele trei ţaţe. 

- Bine, atunci treceţi dumneavoastră în faţă!... 

- Nu! - se opune ferm Catariţa. - Nici așa nu-i bine! 

- Dar unde vreţi, femeile lui Dumnezeu? 

- Lîngă tălică, tovarășe creator! - opiniază fina Frusina. 

- La mijloc? 

- Taman da! Ca să te apărăm... 

După minute întregi de tergiversări, ne strecurăm în livada 
“morii dintr-un dud” la mare nimereală, fiecare cum poate și 
cum se descurcă. Pentru că nu se vede om cu om, atit de 
neagră-i noaptea. 

Încadrat de cele trei ţaţe nătăfleţe, pe care le mai calc din 
cînd în cînd pe picioare, dar fără vătămări esenţiale, pășesc în 
papainoage, izbindu-mă de pomi și renunţind a le mai identifica 
specia. Dar nu mai are nici o importanţă, fiindcă-s la fel de duri. 

- Bang! 

Impactul pe care-l realizez cu următorul copac, de-o 
duritate cu totul ieșită din comun, mă cufundă într-o stare de 
totală nedumerire. Pentru că nu cred să existe în botanică arbori 
metalici! 

- Bang! Bang)! Bang! 

Cele trei ţaţe  nătăfleţe realizează și ele aceeaşi 
performanţă. Fapt care mă ajută să deduc că n-avem de-a face 
c-un pom. Pipăindu-mi cucuiul cu-o mînă, cu cealaltă dau să 
pipăi obiectul neidentificabil de care ne ciocnisem. 

Însă nu mai e nevoie. Luminile “morii dintr-un dud” se 
aprind pe neașteptate. Și cele din interior, și becul din tindă. lar 
“obiectul” se dovedește a fi o... dubiță TV. 


- la te uită, copile! - se miră Catariţa. - Mașina dentistului a 
mai fătat una!... 

larăși începe să delireze țața Catariţa. 

Dar o condamn pe nedrept, deoarece privind în direcţia 
arătată de mina uscată a bătrinei, disting perfect două 
“Trabant”-uri. Dar care nu pot fi considerate, așa cum afirmă 
Catariţa, drept rude directe, și încă în linie descendentă. 

Mașina lui Tulli Pompadur arată așa cum o știam prea bine, 
fără aripi, ferestre, portiere și acoperiș, iar cealaltă-i aproximativ 
în bună stare. Dacă nu de funcţionare, în orice caz de 
întreţinere. 

În schimb, mai posedă anvelopele originale, pe cînd 
“Trabant'”-ul felcerului de dinţi e dotat cu aceleași anvelope de 
TV, cu care-l văzusem rulînd pe drumul forestier de la Gușteriţa. 

Deduc imediat, conform înclinațiilor mele detectivistice: “le- 
au venit ajutoare din exterior!”. 

- Omule! 

Nu mai simt nevoia să-ntorc privirea, pentru a-mi da seama 
că poetul lermolai Bic se află lîngă mine. lar după respiraţiile 
agitate, care nu pot fi efectuate de unul singur, conchid că tot 
grupul de comando s-a adunat în spatele meu. 

- Omule! - repetă Laie. 

- Te-ascult, colega, dar zii mai urgent! - îl stimulez eu, 
enervat de tergiversările verbale ale forestierului. 

- Crezi că mai e cazul să ne-ascundem? Mai ales c-au aprins 
și luminile!... 

- Da! Pentru că, după cum vezi și singur, acuma-s mai 
mulţi! Și s-ar putea să ne prindă ei pe noi, și nu invers! 

- Pozitiv! - se aude glasul lui Geca Leoveanu-Zbanţ, pe care 
nu știu ce l-a apucat, de vorbește ca și cosmonauţii de la 
Houston. 

Dînd indicaţii eminamente manuale, pentru a nu fi auziţi, 
conduc grupul de comando spre “moara dintr-un dud”. Ne 
furișăm aplecaţi, mai mult pe brînci, pînă la nivelul ferestrelor. 

Îi fac un semn lui Geca, cel mai zdravăn dintre noi, şi mă 
urc în cîrca lui, săltindu-mă lejer în dreptul geamului de la 
bucătărie. 

- Nimeni! - le comunic coechipierilor. 


Leoveanu-Zbanţ, pe care-l îndemn din genunchi, se 
deplasează, clătinîndu-se, și spre fereastra de la dormitor. lar 
mă uit. 

- Nimeni! - satisfac din nou curiozitatea generală. 

În tindă neobservîndu-se ţipenie de om, nu ne mai rămîne 
decit beciul. Geca nu mai dă ascultare îmboldelilor mele, ci se 
prăbușește la pămînt, laolaltă cu personalitatea mea, întocmai 
ca un cal nărăvaș la cursele de steeple-chase, atunci cînd sare 
șanțul, dar nimerește în el. 

După ce-l bat prietenește pe umăr, Geca Leoveanu mă bate 
și el, dar mai puţin amical, otînjindu-mi ţurloiul drept. 

- Ce vrei? - îl întreb nedumerit. 

- Dă-te jos de pe mine, maestre, că mă cocoșași de tot! 

- lartă-mă, dragă Geca, dar așa-i la război! - mă scuz eu 
bărbătește, eliberîndu-l imediat. 

Olteanul abia își recapătă verticalitatea, că iarăși se lasă la 
pămînt, de astă dată moale, ca un manechin de ceară expus 
excesiv la razele soarelui. 

- Nu te simţi bine, Geca? - întreabă speriată Milica Manzur, 
neuitînd o clipă că-i medic uman, indiferent de faptul că olteanul 
e doar veterinar. 

- Ba da! Chiar excelent! Dar îmi veni să dorm... Și-aș mai 
dormi o săptămînă, două, o lună... Că greu mai fuse. 

Îl lăsăm pe Geca în îngrijirea cinei Moșca, iar noi ne 
deplasăm în interiorul “morii dintr-un dud”. Examinăm pe rînd 
odăile, zăbovim citeva clipe în bucătărie, sperind să găsim 
niscaiva merinde, dar nu depistăm așa ceva și părăsim moara 
complet năuciţi. 

- Cine-aprinse lumina? - se întreabă Catariţa. 

- În nici un caz Dumnezeu, țaţă Catariţo! Acum avem de-a 
face cu Naiba... dar bănuiesc că-i posibil să se-aprindă lumina și 
din beci... Înseamnă că-i avem în laţi... Acolo-s, nu mai încape 
nici o îndoială! 

Intuiţia neînșelîndu-mă niciodată, cînd ajungem la intrarea 
pivniţii, nu mai înainte de a-i fi recuperat pe Geca și cina Moșca, 
constatăm prezenţa altor trei dubiţe TV, pe care nu le 
observasem pînă acum. Fiind în umbra tindei, care se află 
deasupra beciului, vehiculele fuseseră la adăpost de privirea 
noastră. lar dacă dubiţele sînt aici, atunci înseamnă că șoferii 
sînt în pivniţă, cu atît mai mult cu cît nu-i găsisem în “moara 


dintr-un dud”. Asta se cheamă metodă deductivă logistică, 
specifică maestrului Conan Doi! 

Coborirea în infern, adică în beci, se petrece în cele mai 
bune condițiuni, chiar superioare celor avute la prima mea 
tentativă de investigare a locurilor. Pentru că, de data aceasta, 
deși știam că există o treaptă ce nu mă simpatizează deloc, uit 
de ea și trec peste, fără să-i acord atenţia cuvenită. Ceea ce, 
însă, avîndu-i în spate pe coechipierii mei, care coborau și ei 
scara, duce la o minicatastrofă. Mă-mpiedic, mă agăţ de şalter, 
sting lumina, liota se prăvălește peste mine, dîindu-mi senzaţia 
certă c-am devenit extraplat. Sînt și mulţi... 

Bezna-i sfirtecată de zuruitul sticlelor sparte, atitea cîte mai 
rămăseseră de la cataclismul precedent, de  icniturile 
partenerilor mei, de unele oftaturi inidentificabile. 

- Cine-i cretinul care-a stins lumina? - se-aude deodată un 
glas, ca de trimbiţă a zilei de apoi. 

“Dumnezeule, - îmi zic eu, de sub masa, destul de grea, a 
grupului de prieteni, - dacă n-am murit cumva și nu mă aflu în 
rai, de unde corespondez prin spiritism cu neamurile dragi 
abandonate pe pămînt, înseamnă că magul Gulliver are puteri 
excepţionale, ceea ce nu cred totuși, de vreme ce la adus aici, 
printr-un teletransport misterios, pe cel mai insolit reprezentant 
al familiei mele!”. 

- N-aude nimeni ce-am întrebat? - răsună iarăși glasul. - 
Cine-i cretinul? 

- Eu sînt, tanti Raliţo! - răspund de nevoie, deoarece 
altminteri știu ce s-ar putea întîmpla, mătușă-mea fiind 
năstrușnică rău. 

- Pe unde umbli, Al, băieţelule, că te-am căutat în tot tîrgul 
- trece tanti Raliţa pe alt registru vocal, vag încîntat și bucuros. 

- Deocamdată pe sub un grup de prieteni! Prieteni dragi, 
dar grei... Că numai la nevoie poţi afla cît cîntărește acest bun 
nepreţuit și rar! 

După exerciţii demne de-o cauză mai bună, reușesc să mă 
extrag de sub mormanul de trupuri și să  manevrez 
întrerupătorul. Şi se face lumină. 

Dezastrul nu-i chiar atît de întins, pe cît îmi închipuisem. 
Toată lumea își recapătă verticalitatea, mai devreme sau mai 
tîrziu, după care trec la prezentări. Deși amicii mei par suficient 
de stresaţi, tanti Raliţa le strînge mîinile zdravăn, scuturîndu-le 


pînă la limita de luxaţie a umeralilor. Ei se prefac încîntaţi, iar 
mătușă-mea exultă: 

- Aţi văzut ce nepot am? Detectiv de excepţie, nu altceva! 

- Ne-am dat seama, pe pielea noastră!... - o informează 
Milica Manzur, surprinsă plăcut de înfățișarea lui tanti Raliţa. 

Încăperea mi se clatină încă înaintea ochilor. Dar după 
cîteva secunde încep să disting ambianța înconjurătoare. Ușa 
care dă spre așa-zisul laborator e-nchisă; lîngă prag s-a proţăpit 
un individ ce pare să tragă cu urechea la unele discuţii 
dinăuntru, iar tanti Raliţa, făcîndu-ne semn să ne-apropiem de 
partenerul ei, ne declară: 

- Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîmplă aici! 

Dacă privesc mai bine la pagubele produse de invazia 
noastră, sînt tentat să-i dau dreptate. Însă n-am timp, deoarece 
mă intrigă figura cetăţeanului de la postul de ascultare. Mi se 
pare extrem de cunoscută. 

- Cine-i tovarășul? - o-ntreb pe tanti Ralita. Cum îl cheamă? 


- Autostop! - răspunde diînsa, atentă la evenimente-le de 
după ușă. 

- Cum? îmi exprim eu nedumerirea, nevenindu-mi să cred 
auzului. 

- L-am luat de pe drumuri, că-i rămăsese mașina în pană! - 
mă lămurește suplimentar tanti Raliţa. 

- Deci al matale e “Trabant”-ul de-afară? 

- Dar cu ce-ai fi vrut să vin pînă aici? Cu Boeingul? Dar mai 
tacă-ţi gura, Al, băieţelule, s-auzim ce vorbesc ăia dinăuntru... 

Tac. Tac și privesc uimit la tanti Raliţa. Abia acum cîteva 
zile ne-am despărţit, și iarăși observ unele schimbări în 
vestimentația ei. De la costumul de motociclistă, care-i atribuia 
înfățișarea unui cosmonaut, a evoluat spre blugi și bluzon din 
pînză de cînepă. La virsta ei, care s-a stabilizat de multă vreme 
la 70 și ceva de ani, aș zice că nu se cade să umble astfel, dar 
totuși arată destul de bine, ba chiar interesant. lar pantofii sînt 
ceva formidabil, niște bascheţi cu talpă groasă cît o cutie de 
table, de parcă tanti Raliţa ar fi automobil de curse, cu anvelope 
late-super. 

Invidiind-o la culme, mai ales cînd privesc la cioburile de pe 
dușumea, pentru bascheţii ăștia antiderapanţi și antisticle 


sparte, mă dau mai lîngă urechea ei și-o chestionez în șoaptă, 
să nu mă audă coechipierii mei îmbulziţi lîngă ușă: 

- Ce cauţi aici? Cum m-ai găsit? 

Îmi răspunde tot la ureche, de-mi zbîrnîie timpanul: 

- Mă confunzi, am impresia... Cum, e-așa de greu să te 
găsească omul, cînd lași pe urmele tale numai dezastre? Am 
fost mai întîi la Ilie Dihalică-Bezeţ, pe care l-am găsit în plin 
proces de creaţie, tăind din roman cu foarfecele de tuns oile, de- 
acolo la Cîmpina, la madam Poni Burlan, căci știa tot tîrgul c-a 
vizitat-o cel mai mare scriitor și i-a luat niște manuscrise pentru 
editare. După ce mi-a citit și mie cîteva caiete de poezii noi, pe 
care de altfel mi le-a și dat, cu rugămintea să ţi le transmit, spre 
dimineaţă am reușit să aflu că ţi-a recomandat o oază de liniște 
extraordinară, adică aici, la Colţiilupchii. la spune, Al, băieţelule, 
cum merge romanul? 

- Excelent! Dar singur!... Pentru că eu n-am vreme de el... 
Sînt aici niște enigme bubuitoare, am să-ţi povestesc mai 
tîrziu... Dar de ce-ai pornit pe urmele mele? S-a-ntimplat ceva? 

- Da! Ti-am găsit un loc ideal pentru scrierea romanului. 
Pentru că bănuiam, eram mai mult decit sigură c-aici ai să intri 
în mari încurcături... Bine c-am sosit la timp, să le rezolvăm 
împreună! 

De asta m-am temut tot timpul, de cînd am zărit, adică, mai 
corect spus, am auzit glasul mătușă-mii. Mereu trăiește cu iluzia 
că înclinațiile mele detectivistice sînt moștenite de la dînsa. 
Acuma vrea să mă ajute. Tocmai cînd eram pe punctul de-a 
rezolva definitiv totul, dar cu forțe proprii. 

- Uite ce-i, dragă tanti Raliţo, îţi propun să dispari cît mai 
urgent... Şi-l iei cu matale și pe tovarășul Autostop! E bine? 

Bineînţeles că nu-i bine. Pentru că-n clipa cînd așteptam 
acordul mătușă-mii, din laboratorul dentistului se-aude un 
răcnet groaznic. 


Old ţuisky... 

- Te omor! Te sfișii cu dinţii, cioflingarule! Unde-i esenţa 
divină? 

După timbrul glasului, mieroso-popesc, aș putea afirma că-i 
vocea lui Gulliver Naiba. Insă vocabularul, vulgar și îmbibat de 
agresivitate, mi se pare impropriu bătrînului mag, care vorbea 
blajin și se adresa interlocutorului numai cu “Stăpîne!”. 

Grupul nostru, plus tanti Raliţa și autostopistul, așteptăm 
cu toţii, încremeniţi, continuarea dialogului de la distanţă. 

- Lasă-l pe mîna noastră, nenișorule, că stoarcem din el 
toate esenţele, nu numai de vin, ci și de ţuică, vișinată, coniac 
cinci stele, orice vrei și ce nu vrei... 

Lae al lui Parșolea, căci el era, prezintă evidente înclinații 
spre maniera forte. 

II dau la o parte pe tovarășul Autostop din dreptul ușii, îmi 
fac loc și mă plec cu ochiul la gaura cheii. Din pricina surprizei, 
dau îndărăt brusc. Le explic febril, aproape bilbîindu-mă: 

- Cred că sîntem victimele unor vrăji, dacă nu chiar ale unor 
proceduri oculte, din cele mai enigmatice... 

- Grasule, - mă întrerupe Milica Manzur, - știi prea bine că 
nu există așa ceva... Ce-ai văzut? 

Le fac semn să-și apropie capetele. Drept care urmează un 
carambolaj multiplu, însă cu rezonanţe din cele mai diverse. 

- L-am văzut pe Naiba!... In dublu exemplar... E ceva de 
groază... Doi Gulliveri îmbrăcaţi la fel. Ceilalţi sînt însă unicate. 
Lae al lui Parșolea, Titu de la Adiîncuri, încă un măgădan bălai, 
pe care nu-l cunosc, dar care trebuie să fie nepotul lui Lae, 
precum și dentistul nostru... Fraţilor, nu-i uman ce se-ntîimplă, 
după cum prea bine se exprimă tanti Raliţa! 

- Omule, lasă comentariile, - grăiește și lermolai Bic, 
frecîndu-și insistent fruntea, - spune-ne, mai bine ce fac acolo, 
de ce se ceartă? 

- Ce să facă? Bine... Gulliverii vor să-l strîngă de git pe Tulli 
Pompadur, Parșolea îl ţine de picioare, iar Margiolea de miîini... 

- Splendid! Excelent! - izbucnește Geca Leoveanu-Zbanţ, 
nespus de fericit și încîntat. - Dar ălălaltul nu-i ajută?... 

- Nu știu dacă se poate numi chiar ajutor, operaţia pe care 
o efectuează nepotul lui Parșolea, dar l-am văzut turnîndu-i pe 
gît niște lichid... Probabil vreun întăritor... Dintr-o canistră mică, 
de cinci litri... 


În timp ce relatez spectacolul vizionat prin gaura cheii şi 
răspund întrebărilor din public, piesa ce se desfășoară dincolo 
de cortina ușii continuă. Tulli Pompadur gilgiie ca un canal 
desfundat, numai cîteva clipe, apoi începe să ragă: 

- Tîmpiţilor, v-am spus s-aveţi răbdare! Esenţa e-aproape 
gata... Mai trebuie doar s-o concentrez... Daţi-mi drumul... 

Un bufnet înfundat, urmat de cîteva plesnituri seci, ca niște 
împușcături în apă, mă îndrituiesc să cred că dentistul și-a atins 
scopul. Cînd îmi duc iarăși ochiul la punctul de observaţie, 
priveliștea îmi confirmă supoziţiile. 

Tulli Pompadur e culcat pe dușumea, la orizontală, în vreme 
ce Parșolea și cu Tiţu îl pălmuiesc cu rîndul. Pesemne că-i 
leșinat, iar dînșii îi acordă primul ajutor. Cei doi Gulliveri, 
înfundîndu-și meloanele pe ceafă, îl ridică pe dentist de subţiori, 
și-l stropesc cu lichidul din canistră. Tulli începe să strănute, 
după care șoptește cu glas stins: 

- Nu risipiţi materialul, că n-o să mai am din ce prepara 
esenţa! Lăsaţi-mă să-mi duc experienţa pînă la capăt! De anul 
trecut muncesc la descoperirea asta epocală... 

- Pune-te pe lucru, nenorocitule, c-altminteri te smintesc! - 
îl consiliază binevoitor Gulliverul din dreapta. 

Mă ridic de la nivelul periscopului, și privesc entuziasmat la 
companionii mei. 

- Pînă dezlegăm enigma lui Gulliver Naiba în dublu 
exemplar, sînt convins că ne aflăm în posesia misterului comorii 
din peștera Gușteriţa. Acum știu ce reprezintă “esenţa divină”! 
Precis că grota are un izvor neobișnuit, extrem de rar pe glob, 
din care, ce credeţi că picură? 

- Ţuică! - exclamă Guţă al ţaţei Palagheia. - Două cisterne 
a umplut nenea Gulliver. l-a pus Dumnezeu mîna în cap... La 20 
de lei sticla, se face om!... 

Dezamăgit de nivelul științific al șoferului, îmi continui 
expunerea: 

- Apă, dragii mei! Apă... 

- Păi ce-ai fi vrut să curgă, maestre? Benzină, petrol 
lampant, motorină?... - mă ia în deridere buna mea prietenă, 
doctorița Milica Manzur, hlizindu-și dantura naturală. 

Nici dînsa n-a stat prea bine cu chimia. 

Totuși, deoarece grupul de comando așteaptă lămuriri, le 
satisfac curiozitatea: 


- Apă grea! Așa cum există numai în Norvegia! N-aţi văzut 
la televizor filmul “Bătălia pentru apa grea”? 

Lumea se uită la mine ca la a zecea minune a universului. E 
și normal, dată fiind importanţa descoperirii mele. 

Numai autostopistul zimbește neîncrezător, privindu-mă 
surprins. Ori m-a recunoscut, deoarece și eu sînt pe punctul de 
a-mi reaminti unde l-am mai văzut, ori e cutremurat de 
revelație. Pînă să decidă pentru care din variante optează, mă 
roagă destul de respectuos: 

- Maestre Conan Doi, ce-ar fi să vă reluaţi postul de 
observaţie, să urmăriţi cum prelucrează dentistul “apa grea”? 

Deși sînt stupefiat de faptul că-mi cunoaște pseudonimul 
meu literar, cu atît mai mult cu cît n-am publicat încă nici unul 
din cele șase romane, dau urmare îndemnului său, interesat și 
eu de desfășurarea în continuare a spectacolului de dincolo de 
ușă. 

Întrucît gaura cheii nu-mi mai este suficientă, iar nivelul 
discuţiilor crescuse în intensitate (minimum 90 decibeli!) îmi 
îngădui să întredeschid niţel ușa care dă spre laborator, spre 
spaima asistenţei. Își rețin cu toţii răsuflarea, așa cum procedez 
și eu, iar ușa scîrţiie infernal. La fel de infernal, însă, urlă și Tulli 
Pompadur: 

- Măi tu măi, feriţi-vă din dreptul ceaunului! Pericol de 
explozie! Nu vă băgaţi oala unde nu vă fierbe nasul!... 

Cine ar mai avea răbdarea necesară, cînd aude pomenindu- 
se de iminenţa unei deflagraţii, să fie atent la un banal scîrțiit? 
Coechipierii mei se îmbulzesc urgent, însă nu-nainte, ci în sens 
invers, iar eu, lipsit de orice sprijin, mă reazem de ușa care se 
deschide total. 

Nimeni n-are timp să se ocupe de noi, și mai ales de mine. 
Echipa adversă, din interiorul așa-zisului laborator, s-a adunat în 
jurul ceaunului, în ciuda avertismentului lansat de Pompadur. 

Bîrîitul sinistru al unui arzător de aragaz supradimensionat, 
mult mai mare decit cel de 2 000, pe care-l am la soba din Calea 
Moșilor, creează în încăperea  alchimiștilor o atmosferă 
terifiantă, tensionată la extrem, dar și groaznic de fierbinte. 
Valurile de căldură răzbesc pînă la noi, determinîndu-ne să 
transpirăm din ce în ce mai abundent. 

Cei doi Gulliveri își dau meloanele cît mai pe ceafă, și-și 
şterg frunţile cu dosul palmelor, privind extaziaţi la lichidul care 


fierbe în găvanul ceaunului. Lae al lui Parșolea, cu minicanistra 
în braţe, îl supraveghează pe Tulli, în vreme ce Tiţu de la 
Adîncuri se trage în spatele felcerului, gata pentru orice 
eventualitate. 

Acum sîntem și noi pregătiţi pentru orice eventualitate, 
strîns uniţi în pragul ușii. Abia de-ncăpem. Numai tovarășul 
Autostop s-a dat mai la o parte, notîndu-și ceva într-un 
blocnotes. Tanti Raliţa, cu ochii cît cepele, mestecînd între buze 
o “mărășească” stinsă, mă întreabă în șoaptă: 

- Al, băieţelule, ce punct de fierbere are apa grea? 

- Mare, tanti Raliţo, mare, de vreme ce nu-i folosită la 
prepararea cafelelor tale distrugătoare, și nici a ceaiului de 
plante medicinale... 

- Bine că m-ai liniștit, - răsuflă ușurată mătușă-mea. - 
înseamnă că ăia de-acolo, în nici un caz n-au pus de cafea!... Ce 
rost avea, la ora asta! 

Tulli Pompadur, scăldat de nădușeală, dirijează operaţiile 
din jurul ceaunului total năuc, de parcă ar fi căzut într-o transă 
hipnotică. 

Înconjurat de aburii care ţișnesc în șuvoaie din recipientul 
pus deasupra arzătorului, și care începe să trepideze din pricina 
clocotelor lichidului, dentistul tresare brusc, dă impresia că se 
trezește dintr-un coșmar, după care începe să urle disperat: 

- Acuma! E gata! Parșoleo, măi tu măi, nu mai sta ca tontul, 
toarnă repede concentratul!... 

Lae al lui Parșolea, care uitase de canistra pe care o 
îmbrăţișase pătimaș, zvicnește brusc, rămîne citeva clipe pe 
gînduri, după care o întoarce cu gitul în jos. Lichidul se varsă 
gîlgîind pe podea, răspîndindu-se într-o băltoacă. 

- În ceaun, Parșoleo, nu pe jos! Nu risipi esenţa întru, 
amintirea morţilor, că nu sîntem la parastas! - răcnește Tulli 
Pompadur, aproape plingind de necaz. - Ce-i cu tine, măi tu măi, 
ai înnebunit?... Mai repede, pînă nu se golește canistra!... 

Responsabilul cooperativei manevrează invers recipientul, 
întorcîndu-l în poziţie normală, după care toarnă conţinutul, atit 
cît mai rămăsese, în ceaunul de pe pirostriile instalate deasupra 
arzătorului de gaze. 

Nu se declanșează nici o explozie, așa cum mă așteptasem. 
Dimpotrivă, în ciuda temperaturii fantastice, amestecul actual 
din ceaun fisîie penibil, dar răspîndind un imens nor de fum. Un 


fum  galben-verzui, care bănuiesc să fie, mai curînd, o 
nebulozitate de vapori de hidrogen sulfurat. Atît de trăznitor 
pute smogul ce începe să ajungă și pînă la organele noastre 
olfactive. 

Tulli Pompadur, apucîndu-se cu mîinile de bogaţii săi 
favoriți, pe cap neposedind decit o impresionanta chelie, ia 
rapid de pe foc ceaunul, dar îl răstoarnă din pricina grabei, și 
pornește să se vaiete: 

- Nenorocitule! M-ai distrus! Ai stricat compoziţia, cîcîindu- 
te cu canistra aia blestemată! Te-ai mișcat ca o gîlmă, ca un 
tăntălău... Ce mă fac acuma, măi tu măi?... Spune-mi, ce-am să 
fac? 

Vaporii, din pricina răsturnării recipientului, sporesc în 
intensitate, încît abia se mai vede om cu om. 

Titu Margiolea, bufetierul de la Adîncuri, văzînd că Parșolea 
nu-i capabil să răspundă dentistului, fără să mai ceară cuvintul, 
îi răspunde acestuia niţel cam nervos: 

- Dacă nu ne dai imediat materialul, ai să faci pe tine!... Ne 
duci cu esenţa asta de peste un an... Unde-i? Ziceai că-i gata! 
Scoate-o numaidecit, că-ţi pocesc figura... Am băgat o groază 
de bani, toată agoniseală noastră, și-acuma, cînd bilciul e-n toi, 
ne lași de izbeliște? Ce facem cu patru camioane de sticle? 

Gulliverii, lipsiţi total, de prestanţa pe care-o poseda Naiba, 
cel cunoscut de mine, își trag fiecare ciîte-o palmă în frunte, 
pentru ca apoi, după ce-și îndreaptă meloanele, să-l cuprindă 
între ei pe Tulli, pare-se destul de strîns, deoarece dentistul 
hicîie penibil, și să-l scuture violent, atît de brutal, încît favoriţii i 
se transformă incredibil într-o coafură vilvoi, dar pe creștetul 
capului. Unul din Gulliveri, care însă nu poate fi identificat, îi 
cîntă la ureche: 

- Spune, cît mai degrabă, cui ai vîndut pontul? 

Pompadur, cu timpanul maltratat de dulceaţa acidă a 
glasului Naibii, îi privește nedumerit: 

- Poate vrei să zici palapontul, măi tu măi! Dar ăsta se 
folosește la dinţi, nu la esenţa pe care am descoperit-o... Și cum 
s-o vînd, din moment ce sîntem asociaţi? 

Frecvența cu care-i scuturat dentistul crește, iar același 
Gulliver solicită amănunte: 

- Cu cine te-ai asociat, escrocule? Nu cumva cu Polina? 
După ce tot timpul ai fost omul nostru? 


- Ba da! Ba da! - răspunde cu glas tremurat dentistul, 
pesemne din pricina agitaţiei locomotrice pe care i-o imprimă 
cei doi Gulliveri. - Nu mi-aţi băgat-o voi pe git, silindu-mă s-o 
primesc în combinaţie? 

- Atunci, unde-i? De ce nu-i aici? V-aţi unit amîndoi, 
cioflingarilor, să ne furaţi comoara? 

Vaporii continuă să cuprindă nu numai încăperea 
presupusului laborator, dar și vestibulul unde ne aflăm noi, 
echipele reunite, care privim nedumeriţi și ascultăm intrigaţi 
conversaţia găinarilor. 

Dentistul, nemaisuportind acuzaţiile, intră direct într-o criză 
isteroidă: 

- Să mă unesc eu, cu Polina? Nu, fraţilor! Am făcut tot ce 
era posibil, am lucrat zile și nopţi, să fabric în producţie de masă 
esența noastră... Ce să fac, măi tu măi?... N-a reușit! Pesemne 
c-am greșit pe undeva, la formula chimică... Dar nici n-am fost 
ajutat... Dacă nu mi-o băgaţi pe git pe moașă, poate izbuteam... 
Dar cînd să fiu atent la ce lucram, de vreme ce tot timpul 
trebuia să fug de ea?... Că femeia asta nu-i om, ci fiară! 

Acuma știu precis că Polina-i moartă. Pompadur a ucis-o cu 
sînge rece. Mai întîi ca să-și elimine un asociat, iar apoi ca să 
scape de însurătoare. Unde i-o fi pitit cadavrul? 

Un uragan ne izbește din spate, dindu-ne de-o parte și de 
alta, ca pe niște nemurici, trece printre noi vijelios, dînd năvală 
în laborator. Fumul puturos pornește în direcţia noastră, dar din 
pricina curenților de aer puși în mișcare, atmosfera se mai 
limpezește, și avem posibilitatea s-o admirăm pe Polina 
Țilimindriu, întoarsă de pe lumea cealaltă, activînd pe post de 
tigresă. 

- Fiară zici, Tulli dragă? Las’ că-ţi arăt eu ce-nseamnă fiară! 

Dintr-o simplă mișcare, de parcă ar fi smuls un fulg de pe 
rochie, îl suflă pe dentist dintre cei doi Gulliveri, îl proptește bine 
pe picioarele personale, după care îi trăsnește o pereche de 
palme bubuitoare. 

Bietul Tulli Pompadur, însuflețit de evenimente, capătă o 
îngrijorătoare mișcare de balans. Insă moașa îi restabilește 
imediat echilibrul, administrîndu-i un ghiont în stomac. Felcerul 
se pleacă respectuos înainte, făcînd o reverență graţioasă, prilej 
pentru Polina de a-i răspunde cu aceeași monedă, turtindu-i 
nasul c-un pumn magistral, pe care l-ar fi invidiat și echipa 


noastră olimpică de box. Apoi, fiindu-i milă de fostul bărbat 
ideal, îl îmbrîncește peste ceaunul răsturnat. 

Nu știu cît s-o fi răcit între timp recipientul, însă-i posibil să 
nu se fi răcit suficient, deoarece Tulli răcnește ca din gură de 
șarpe, străduindu-se să-și dezlipească? fundul pantalonilor de pe 
metalul lipicios, mînjit de soluția care fiersese într-însul. 

- Şi cîte speranțe mi-am pus în tine, dragă Tulli, că erai 
băiat descurcăreţ și muncitor, plin de bani și iniţiativă! Cînd m- 
am luat după nenea Lae, că zicea că mi-i unchi și-o să ne fie 
naș, credeam c-o să ne umplem de bani cu invenţia ta... 
Comoară! Așa-i ziceai, scumpul meu dentist! Comoară! O 
picătură în fiecare sticlă, și orice poșircă se transformă în ţuică 
bătrînă... Unde-i esenţa, specialistule? 

Observînd ceaunul eliberat din încleștarea cu Pompadur, 
Polina Țilimindriu îl înșfacă de toarte și-l trîntește peste melonul 
lui Gulliver Naiba, cel din dreapta. Apoi îl scoate urgent, cu 
melon cu tot, și-l încearcă și pe capul celuilalt. _ 

- Va să zică-s o cioflingară, hodorogi slabi de minte! Imi 
păparăţi banii de zestre, ca să fabricaţi poșircă din zahăr și 
morcovi, și s-o vindeţi la iarmaroc... Două cisterne, hai? Unde-i 
esența?... Unde-s bănuțţii mei?... ` 

Nemaiașteptind un răspuns, moașa se dezlănțuie. li 
pocnește zdravăn pe Parșolea și Tiţu din Adîncuri, apoi îl 
otînjește și pe văru-său, măgădanul, sparge tot ce întîlnește în 
cale, rupe scaune, rafturi, aparatura lui Tulli se transformă în 
deșeuri, protezele zboară în cele mai neașteptate direcţii, 
înzestrîndu-i pe toți cu dinţi pentru eternitate. 

Gulliverii se-adăpostesc dinaintea urgiei în gura de aerisire, 
unde, de fapt, nu-i loc decit pentru o singură persoană. Dar ce 
nu face omul la nevoie? Se-ndeasă cît pot, pînă se dărimă 
imensul tub de tinichea. Acuma zac la pămînt, încercînd fiecare 
să iasă pe la capetele burlanului. Polina Ţilimindriu aleargă de la 
un colț la altul al laboratorului, încercînd să descopere noi 
obiective de demolare. 

Înmărmuriţi de violenţa dezlănţuirii pe care o manifestă 
primitiva, nu întreprindem deocamdată nimic. 

- Omule? 

Același înnebunitor lermolai Bîc. Ce mai vrea? 

- Omule, tot așa puţea și apa grea din filmul ăla norvegian? 

Merită un răspuns pe măsura întrebării sale pur onirice: 


- Sigur că nu! Pentru că filmul era numai în alb-negru, și 
nicidecum în culori!... 

Tulli Pompadur depune eforturi lăudabile de recăpătare a 
verticalităţii, însă moașa nu pare să fie de acord. Izbucnind într- 
un hohot de plins homeric, pune mîna pe arzătorul stins de mult, 
îl ridică asemeni unei bite și pornește să-l rotească deasupra 
scăfirliei dentistului (pe care nu-l văd bine) declamiîndu-i: 

- Tulli dragă, omul meu scump, mi-ai înșelat toate 
așteptările, acuma sînt ca și văduvă, sau voi fi peste cîteva 
clipe, iartă-mă și n-am să te uit, adio, adio, și încă o dată adio!... 

Tanti Raliţa, care asistase entuziasmată la evenimente, 
intervine fulgerător: 

- Fraţilor, nu-i uman ce se-ntimplă! Opriţi-o pe nebună! 

Și, fără să mai aștepte aprobarea noastră, se repede în 
pseudolaboratorul dentistului. Însă Polina nu mai poate fi oprită. 
Arzătorul demarează în direcţia felcerului. Spre norocul său, 
însă, nu-l nimerește. Ci aterizează între cei doi Gulliveri. Care, 
urlînd de durere, dau un semnal de alarmă generală: 

- Fugiţi! Fiecare cum poate! E 

Căutătorii esenței divine sprintează spre ieșire. Insă grupul 
nostru îngrijorat de intervenţia lui tanti Ralita, care se afla de 
mult în mijlocul încăperii, decolează în sens invers. Impactul se 
produce fără pagube materiale, nemaifiind nimic de spart și 
rupt, însă cu notabile traume psihofizice. 

Sîntem cu toţii pe jos, tîrîndu-ne în patru labe, descurcîndu- 
ne din viermuiala umană care mișună în laborator, încercînd 
zadarnic să ne recunoaștem unii pe alţii. 

Unul din Gulliveri, adînc îndurerat de cele petrecute, mai 
ales din pricina arzătorului receptat în ţurloiul stîng, mai apucă 
să tragă concluziile ședinței: 

- V-am spus să fugiți! Sîntem în mîna miliției economice! 

E clar că bătrînul mag, nu știu care din ei o fi cei autentic, 
delirează în stare de șoc. 

- Domnule Gulliver, nu-i nici o miliţie, sîntem noi, Conan Doi 
și un grup de cetăţeni din Colţiilupchii, plus cîteva persoane din 
provincie, tanti Ralita, mătușă-mea, şi-un autostopist, cules de 
pe drumuri... 

Cetăţeanul Autostop, singurul care nu se avintase în incinta 
catastroficelor evenimente, zimbește blajin, aprinzîndu-și o 
țigară: 


- Maestre Conan Doi, cetăţeanul Gulliver Naiba are perfectă 
dreptate... Miliția e-aici, reprezentată prin persoana mea... Mă 
mir că nu m-aţi recunoscut... Doar ne-am mai întîlnit, la 
pensiunea  Mariţei Nachtigal, la Posada, cu prilejul morţii 
inginerului Gaterek... 

Imediat mi se aprinde o diodă, transistor sau lampă, că nu 
mai știu ce-mi funcţionează acum. E simpaticul căpitan de 
miliţie, de la Comarnic, cel care condusese ancheta. 

Tanti Raliţa, sută la sută zîmbet, se adresează căpitanului: 

- Sper că nu voi fi amendată pentru transport ilicit de 
pasageri... Nu-i așa, tovarășe căpitan? Pentru că și 
dumneavoastră v-aţi folosit de mașinuţa mea... Altminteri n- 
ajungeaţi pînă aici... Şi vă mai pot fi de ajutor. Tot timpul m-am 
întrebat de ce i-oţi fi zicînd Gulliver bătrînului, mai ales cînd sînt 
doi... Păi știți cum îi cheamă? 

- Da! - răspunde extrem de calm căpitanul. 

- Ştiaţi că unul din ei e popa Gulie, parohul bisericii din 
bariera Dristorului, dat afară din cadrele de specialitate, de-al 
naibii ce era? lar că frate-său, Niţă Gulie, avea băcănie cu 
mărfuri de speculă, chiar în dosul bisericii?... Pînă în 1948, cînd 
a fugit împreună cu Bică, adică răspopitul, de nu le-a mai știut 
nimeni de urmă... Și asta știaţi? 

Fostul Autostop zimbește în continuare, după care atestă: 

- Da! Totul se știe acum și este înregistrat! 

Tanti Ralita, deși încerc s-o temperez, trăgînd-o de mînecă, 
pînă îi desprind lejer bluzonul, nu se mai poate stăpini: 

- Păi bine, măi fratele meu, nu-i uman ce se-ntimplă! De ce 
nu ne-ai spus nimic? 

- Nu-i greu de răspuns, dragă tovarășă Raliţa! - îi răspunde 
blajin căpitanul. - Am preferat să vadă și s-audă lumea, toţi cei 
de faţă, cît de naivi pot fi unii cetăţeni, imaginîndu-și că se 
poate trăi nemuncind, pe spinarea altora... Dar vom mai afla 
multe, după ce-i vom pune în stare de funcţionare, pentru că, 
deocamdată, sînt cam obosiţi, după cum observăm cu toţii! Sper 
că ne veţi da o mînă de ajutor, nu? 

- Dar pînă acum ce-am făcut, tovarășe căpitan? - se întărită 
tanti Ralita. - Dacă nu era nepotu-meu, pe care văd că-l 
cunoașteţi, și care-i detectiv de excepţie, fiindu-mi nepot, n-am 
fi dezlegat enigmele despre care n-a apucat încă să-mi 
povestească bietul Al... Că eu l-am instruit cum să conducă o 


investigaţie... Ştii matale cîte romane polițiste am citit, pentru a 
mă specializa în branșă? O bibliotecă întreagă, dragă tovarășe! 
„.„„ din stejar masiv, nu din plăci aglomerate!... 


“The end” - ca-n filme, dar absolut provizoriu 

Echipa căutătorilor de comori, în frunte cu cei doi fraţi, 
pare-se gemeni, Bică Gulie și Niţă (aceeași legumă), se află 
cazată în camera de reanimare. Adică în dormitorul meu, din 
vestita oază de liniște a “morii dintr-un dud”. 

Avînd suficient spaţiu locativ, cei mai “otînjiţi” au fost 
instalaţi în uriașul pat din centrul încăperii, iar restul pe 
dușumea. 

Operația de transportare a răniților a fost dirijată de tanti 
Ralița, care în primul război mondial lucrase ca infirmieră și soră 
de caritate pe front, unde se specializase în evacuarea 
spitalelor. 

Răsuflînd ușuraţi, dar și spetiţi de greutăţile urcate din beci 
tocmai în dormitor, privim năuci la rezultatul acţiunilor noastre. 

Romaniță Curentu, plasat între cei doi Gulliveri, Bică și Niţă, 
se bucură de-un confort sporit, datorită insistențelor depuse de 
ţaţa Catariţa. Fiind și mai mititel, i s-au repartizat două perne. 

Polina plinge în continuare, încet și fără cuvinte, la 
marginea din stînga a agregatului de dormit, în timp ce pe 
cealaltă margine se tînguie dentistul Pompadur, acuzind 
pierderea vederii. 

- Lasă, maică, - îl alintă cina Moșca, - nu-ţi face griji, o să-ţi 
descînte mama moașa de umflătură, o să te oblojească niţel cu 
flori de gălbinele, și-o să-ţi deschizi ochii curînd... 

M-aș mira să obţină rezultate atît de rapide, încît în locul 
ochilor Tulli Pompadur posedă doi gogoșari de expoziţie 
agricolă, atît îi sînt de inflamate pleoapele. 

Reprezentanţii comerțului,  întinși pe  dușumea, se 
consolează reciproc, ajutaţi de măgădanul de nepot. Acesta, 
mișcîndu-se ca-n vis, îi leagă piciorul lui Parșolea, folosindu-se 
de-o batistă dubioasă. In vreme ce responsabilul cooperativei 
urlă de durere, Tiţu Margiolea îl mîngiie pe frunte, ca și cum 
acolo l-ar fi lovit arzătorul de gaze. 

Femeile, revenindu-și în fire mult mai urgent decit bărbaţii, 
au cărat în încăpere toate scaunele din “moara dintr-un dud”, 
iar noi le-am ocupat, lăsîndu-le lor marginile uriașului pat. Care 
trebuie să fie mult mai comod, mai ales că-i prevăzut cu saltea 
relaxa, din burete de plastic. 

Tanti Ralita,  aprinzindu-și  tacticoasă eterna «i 


sn” ^ 


“mărăşească”, îl impulsionează pe căpitanul de la Comarnic: 


- Ar mai fi cîteva ceasuri pînă la ziuă, dragă tovarășe, nu 
credeţi că-i bine să-i luaţi la întrebări pe șmecherașii ăștia? 
Poate mai aflăm și noi ce-aveau de gînd să pună la cale... Că 
rareori mi s-a-ntimplat să dau de niște găinari atit de arieraţi!... 

- Nu văd nimic rău în asta, - o aprobă căpitanul, zimbind pe 
sub mustață, - numai să fie în stare! Că-mi par tare prăbușiţi, și 
fizic și moral!... 

- Cine să fie prăbușit moral? Popa Gulie? - se miră tanti 
Ralita. - Nu-i cu putinţă!... La biserica din bariera Dristorului, 
chiar în altar, Bică trăgea prin patruzecișișase niște chiolhane de 
pomină, de se cutremurau sfinții de pe pereţi. Frate-său, 
negustor cu mărfuri de speculă, își ţinea ascunse acolo putinile 
cu brînză de Brăila, afumături aduse din Ardeal, măsline de la 
Constanţa și sticle cu cele mai alese vinuri... Magazin universal, 
un fel de BIG al anilor aceia... Beau și cîntau pînă se crăpa de 
Zori, mai aveau cu ei și niște cuvioase vădane, pe care le 
spovedeau și le împărtășeau, pentru ca apoi să dănţuiască în 
costume de baie populare... Pînă s-a supărat protopopul Slăbilă 
și l-a reclamat pe Bică la mitropolie. Mai ales că-i prinsese 
trișîndu-l la poker, de-l lăsaseră fără bani, potcap și rasă... L-au 
dat afară din slujbă, spre satisfacția generală a credincioșilor din 
parohie... 

Din agregatul de dormit se-aude un chicotit gros, care se 
transformă apoi într-un hohot de ris înăbușit. Fostul Gulliver 
Naiba, pe care-l identific acum datorită melonului turtit în calotă, 
se ridică gemînd în capul oaselor și pornește să grăiască, într-o 
altă tonalitate decit cea cu care ne obișnuise, lipsită de mierea 
falsă cu care-și îndulcea glasul: 

- Mai ales spre multumirea credincioaselor ce nu erau 
poftite la nevinovatele noastre petreceri, printre care mironosiţe 
te numărai și dumneata, coană Raliţo... Deși erai tinerică și 
durdulie, tocmai coaptă pentru mîngiierea sufletelor noastre... 

- Huideo de-aici, tap bătrîn și spurcat! - îl repede mătușă- 
mea, stupindu-l ca o mîță. - Nu ţi-e rușine să pomenești numele 
meu?... Spune, mai bine, dacă mai ai pic de bună-cuviinţă și 
cinste, cum ai ajuns tocmai printre oamenii de-aici, și încă 
împreună cu frate-tău Niţă?... 

Autobiografia pe care-o recită Bică Gulie, mai mult pentru 
căpitanul de miliţie, se încadrează de minune în limitele 
literaturii misticofantastice. 


- Stăpiîne și paznice al legii, mă simt nevinovat... Eram un 
suflet rătăcit, alungat din rîndul slujitorilor Domnului... Alungat 
de cine? De păcătosul de Slăbilă, un coţcar bătrîn și înrăit, care 
nici nu era protopop adevărat, dedulcit la plăcerile lumești! Îi 
burdușisem de bani, îi dădeam jumătate din nunţi și botezuri, iar 
de la înmormiîntări chiar un sfert... lar fiindcă nu pricepea o iotă 
la jocul de poker, îi luam leuștenii îndărăt, plus dobînda 
cuvenită!... Ce-i rău într-asta? Nimic... Domnul a dat, Domnul a 
luat!... 

- Domnul Gulie, vrei să zici! - completează tanti Raliţa. 

_ - Taci, afurisito! - se răţoiește la dînsa ex-Gulliver Naiba. 
Imi vedeam distrusă cariera, iar pe bietul Niţă vroiau să-l 
condamne pentru că se ocupa de alimentarea cetăţenilor din 
barieră! Păi dreptate era asta? Nu mai exista Dumnezeu! ȘI- 
atunci m-am închinat fratelui său, pe care-l alungase de la 
puterea cerurilor, lui Lucifer, stăpînul adîncurilor... Din clipa în 
care m-am trezit, întîlnindu-l pe dînsul, am purces să am visuri 
în care stătea de vorbă cu mine, poruncindu-mi să-i laud numele 
și puterea... Citeam cărţi de spaimă, în care numele lui Lucifer 
era proslăvit și tălmăcit pe înţelesul tuturor... Și-atunci am 
înţeles care-mi era menirea... L-am iniţiat și pe Niţă, care-i mai 
slab cu duhul, și ne-am refugiat aici, la Colţiilupchii, unde am 
început propovăduirea noii credințe, vindecînd oamenii de 
păcate grele, cum ar fi lăcomia de bani și avere... 

Tata Catariţa nu se mai poate stăpîni, și izbucnește: 

- De-aia ne-ai luat nouă piinea de la gură... Ca să ne 
lecuiești de bruma de avere pe care ne-o lăsaseră bătrinii? 
Hoţule! Și-ai mai amăgit și pe alţii... ca pe nefericita asta de 
moașă. 

Gulie, chicotind amar, continuă expozeul: 

- Tu înșelai oamenii, vrăjitoare nebună! Ce știai de Lucifer, 
de Leonard, de Abigor și Ukobah?... Magistrii întunericului ne 
luminau pașii, și-așa am reușit să ne-nchegăm și noi o căsuţă, 
ceva bunuri... Dar cît bine am făcut oamenilor? E drept, ca să 
putem organiza munca, am fost nevoiţi să recurgem și la unele 
minuni... De-aia nu li l-am arătat niciodată la faţă pe frate-meu 
Niţă... Să fim pretutindeni, dar lumea să creadă că-s unul!... He! 
He! He!... Ce mai lucram!... Îi pierea omului vaca din casă, iar 
eu i-o găseam numaidecit... Niţă o scotea noaptea din grajdul 
cetăţeanului, o ducea la Gușteriţa, pentru ca peste o zi să-i spun 


omului unde o poate găsi... Ce rău îi făceam? Nu-i dădeam 
bucuria?... Pînă în ziua cînd am dat de escrocul ăsta de felcer de 
dinţi, fir-ar să fie de blestemat! Că el n-a zăbovit o clipă, ci s-a 
apucat să ne toace banii, învăţindu-ne să fabricăm poșircă, cît 
mai multă, din zahăr, morcovi și drojdie de bere, ne-a silit să 
cumpărăm și alambic, și să muncim zi și noapte la Gușteriţa, 
făgăduindu-ne că ne umple de bani, c-a inventat o esenţă 
divină, un lichid care transformă poșircă în ţuică de prună 
bătrînă... Și pe care s-o vindem cu preţ mare, folosindu-ne de 
Parșolea, Margiolea și neamurile lor, care urmau să aibă pe 
mînă întreg iarmarocul de toamnă... Și unde-am ajuns? C-a 
trebuit să cadă pe capul nostru scriitorul ăsta de la București, să 
mă ispitească să-i închiriez moara... De-aici au pornit toate 
nenorocirile... 

Ascultăm înmărmuriţi delirul fostului mag, nevenindu-ne să 
credem auzului. Ce idee! Să-i utilizeze pe  frate-său, 
confecţionîndu-și o dublură, pentru a obţine cel mai perfect 
alibi! 

Numai căpitanul de miliţie nu pare impresionat. Dimpotrivă, 
zimbește mereu fin, dînd din cap la fiecare aberaţie a bătrînului. 

- Cetăţene Gulie, - ia dînsul cuvintul, - va trebui să mergem 
cu toţii la Comarnic, și să ne povestiţi în scris adevărul, nu 
brașoavele îndrugate aici... Cînd am fost sesizaţi că vreţi să 
instalaţi și-o distilerie de alcooluri casnice, ne-am zis că-i cazul 
să vă rugăm a face o deplasare pînă la noi, să analizăm 
situaţia... 

- V-a sesizat cineva? - se miră înnebunit ex-Gulliver Naiba. 

- Nu chiar o informare specială, ci mai mult o eroare de 
expediţie poștală. Ne-am pomenit c-un plic la miliţie, care 
conţinea o largă relatare despre forajele din peștera Gușteriţa 
întreprinse de-un arheolog amator... Autorul reportajului habar 
n-avea cum arată o instalaţie de foraj, dar se pricepea la 
descrieri. O descriere atit de știinţifico-fantastică, încît mi-am 
dat imediat seama că-i vorba despre un cazan de fiert ţuică... 

Un geamăt înfundat, urmat de-o exclamaţie specifică, mă 
determină să privesc spre lermolai Bic. 

- Omule, ce-am făcut! Cum au să mă aprecieze tovarășii de 
la “Revista literară” cînd în loc de-un reportaj liric, vor citi 
reclamaţia adresată miliției, prin care anunţam c-am pierdut 
buletinul de populaţie?... 


- Depinde cum aţi redactat textul, - ia cuvîntul căpitanul de 
miliţie, - pentru că, dacă-i scris tot atît de sucit, au să deducă și 
dînșii că nu-i vorba de, buletinul de identitate, ci de adeverinţa 
pe care, într-adevăr, aţi uitat-o la noi... Buletinul l-aţi predat 
odată cu primirea documentului de plecare în excursia peste 
hotare. 

- Nemaipomenit, omule! De-aia nu-l găseam... Şi cînd 
trebuia să plec oare în excursie? Cu evenimentele de la 
Colţiilupchii, am uitat de excursie... Sau, poate, uitasem 
dinainte, deoarece eram plecat în concediu... Nu mai înţeleg 
nimic! 

Gulliverii se ridică amindoi în capul oaselor, vrind să 
coboare din pat, dar, nereușind din pricina vătămăturilor 
recepționate cu prilejul discuţiei purtate cu Polina Țilimindriu, se 
mulţumesc să zbiere la bietul forestier, într-un duet de groază: 

- Nefericitule! De ce nu ţi-ai văzut, dom'le, de meseria 
dumitale, și te-ai apucat să scrii poezii la revistele literare? 

- Dar nu era poezie, nene Gulliver, pe cuvintul meu! - se 
scuză lermolai Bic. - Ci proză poematică, reportaj liric!... 

- Foarte rău! Dacă scriai o poezie, nu mai înţelegea nimeni 
nimic! Și să nu-mi mai zici Gulliver... Totul s-a dus pe apa 
Sîmbetii... Doamne, și ce frumos suna Gulliver Naiba! Mă 
simţeam și eu înrudit cu zeii adîncurilor... Dar văd că nu mi-a 
purtat noroc! Ce-o să se-ntimple cu noi, tovarășe ofițer? 

- Mai întîi să precizăm care din dumneavoastră doi s-a 
ocupat de fabricarea ţuicii, apoi să aflăm adevărul în privinţa 
mai multor încălcări ale legii... 

Bică Gulie, răspopitul își înclină capul, după care îl 
admonestează pe frate-său, Niţă Gulie: 

- Tu ţi-ai bătut gura, nesăturatule! Nu ţi-au ajuns banii 
căpătaţi de la oameni, te-ai apucat să-ți mai faci și reclamă!... 

Începe să se lumineze de ziuă. Cele trei ţaţe nătăfleţe, în 
ciuda interesantelor dezvăluiri, cucăiau de mult, înghesuite una 
într-alta. Nea Poroambă Ciîșu, Staragică și Patruzec, deveniți 
brusc cavaleri, le invită pe bietele femei, care abia încăpeau pe 
marginea patului: 

- la poftiți pe scaune, să ne întindem și noi oleacă pe 
salteluță! 


Cînd s-a arătat și soarele, căutătorii de comori erau de mult 
plecaţi, împreună cu simpaticul căpitan de miliţie, spre 
Comarnic, unde-i aștepta o odihnă plăcută și, poate, prelungită. 

Inainte de încărcarea infractorilor în dubiţele cu care 
păcătuiseră, acesta mă trăsese deoparte și-și luase rămas bun: 

- Maestre Conan Doi, văd c-ai un talent neobișnuit! Cum te- 
nfiinţezi undeva, ori se săvirșește o falsă crimă, ori dai peste 
căutători de comori, fabricanți ilegali de alcooluri casnice... 
Interesantă-i și meseria dumitale de scriitor! 

Pe la ceasurile opt (și ceva) sîntem cu toţii reuniți în 
bucătărioara “morii dintr-un dud”. Frînți de oboseală, îl 
așteptăm pe nea Romaniţă Curentu, care fusese trimis după 
merinde. Tanti Ralita, mai proaspătă ca niciodată, fumează 
“mărășească” după “mărășească”, stind de vorbă cu ţaţele 
mele nătăflețe și cu doctorița Milica Manzur, care pare s-o 
simpatizeze în chip deosebit. 

Numai Geca Leoveanu-Zbanţ, trist ca nimeni altul, stă 
retras și abătut. lermolai, încă nedumerit de problema excursiei 
ratate, încearcă să-l readucă pe linia de plutire: 

- Omule, nu fi supărat! După cîţiva ani se întoarce! 

- Cine, măi Laie? - se trezește din visări Geca. 

- Polina! Nu la dînsa te gîndeai? 

- Nu! La alta... La vaca Palaghiei, care trebuia să fete, și nu 
știu ce s-o fi întîmplat... 

Romaniţă Curentu, încărcat cu două desăgi, pătrunde 
vijelios în kicinetă, anunţindu-ne: 

- Mîncăm cevașilea, și mergem iarăși la bilci! Au adus altă 
tarabă cu puști!... 

In timp ce ne prindem sufletele, mestecînd ceremonios 
bunătăţile propuse de nea Romaniţă (urdă, ouă răscoapte, roșii, 
gogoșari, ceapă și usturoi, slănină afumată) mă tot gîndesc cum 
să-mi anunţ intenţia de-a părăsi aceste locuri de basm, dar care 
numai oază de liniște nu se pot numi. M-am ales c-un material 
de excepţie, o documentaţie fantastică pentru un roman, dar n- 
am apucat să scriu un singur rînd la cel pe care îl am în lucru. 
Trebuie să plec... spre alte zări, mai puţin turbulente. 

- Coană Milico, fii drăguță și mai dă-mi o bucăţică de slană, 
că n-o fi foc! - mă adresez spăsit doctoriţei. 

- Poţi să înfuleci cît poftești, grasul meu drag - mă 
încurajează Milica Manzur, ceea ce mi se pare curios din partea 


unui medic, - ai consumat mii de calorii zilele acestea, trebuie 
să le compensezi cu ceva... Simt ce te frămîntă, știu că vrei să 
ne părăsești... Măniîncă liniștit, că te așteaptă drum lung și 
obositor... Mai ales c-ai rămas deocamdată fără “Bombiţă”. Insă 
ţi-l împrumut pe nea Dobre!... 

Drăguţă și amabilă fetiţa asta uscăţivă, băieţoasă și 
neînţeleasă de trăsnitul lermolai. Amîndoi se iubesc tăcut, și nici 
unul n-are curajul să-și mărturisească sentimentele. Numai un 
psiholog de talia mea, care nu-i de ici de colo, a putut să-și dea 
seama de ceea ce se petrece cu ei. Dar viaţa și timpul le vor 
rezolva pe toate. 

- Mulţumesc, coană Milico, însă mi-e teamă că 
amortizoarele lui nea Dobre sînt cam slabe pentru 
personalitatea mea! Voi apela la tanti Raliţa, care-mi va permite 
să mă sui în “Trabant”-ul dînsei. “Bombiţa” va rămîne aici, pînă 
ce-o vor ridica tehnicienii de la autoservice. Ceea ce, sper, se 
va-ntimpla cît mai curînd. Pentru că-mi trebuie mașina 
neapărat... Cu ce-am să plec la noua mea oază de liniște?... 

În jur de ora prînzului, cam pe la unu, după ce mi-am 
încărcat în “Trabantul” lui tanti Ralita catrafusele, ne așezăm 
iarăși la masă. Numai ca pretext. Pentru a nu da ocazie unor 
lacrimi de prietenie, dar pe care nu le pot considera de 
circumstanţă. Mîncăm deci tăcuţi, privindu-ne în ochi. 

- Dragii mei, - nu mă-ndur eu să nu spun citeva cuvinte, - 
vă cer iertare pentru supărările pricinuite. Dar un detectiv care 
se respectă, și încă unul de excepţie, cum trebuie apreciat 
subsemnatul, mai greșește uneori... Insă, aţi văzut și singuri, am 
izbutit să dezleg o enigmă din cele mai tulburătoare. N-am fi 
putut dormi liniștiți, dacă popa Gulie ar fi continuat să-și bată 
joc de niște oameni de treabă, al căror singur păcat era 
credulitatea... Ce să fac acum, pentru a mă despărţi de voi, cu 
sufletul împăcat?... 

- Nimic, dragă copile, - mă alintă ţaţa Catariţa, - ne-ajunge 
cît ai făcut... Gulliver Naiba s-a dus unde-i stă numele, așa că, 
învăţind din păţania blestematului, ne lăsăm și noi de 
descîntat... Dar dacă vrei să pleci dintre noi cu sufletul împăcat, 
hai să mai gustăm cite ceva... Știu că-ţi place... la uite ce ţi-a 
pus deoparte ţaţa Catariţa! Poftim, na și bagă-n gură... 

Și dulcea mea ţaţță nătăfleaţă, zimbindu-mi galeș, îmi 
întinde o bucată de pastrama de capră. Din cea cumpărată ieri, 


cînd ne ospătasem prin tot iarmarocul. Uitase de ea, dar o 
păstrase într-o băsmăluţă curată. 

Ne luăm rămas bun, mestecînd zdravăn și înciudaţi din 
pastrama care se-ntărise ca talpa de bovine. Geca Leoveanu- 
Zbanţ se suie pe-o cărămidă să mă-mbrăţișeze. lermolai Bic, 
abia îngînat, îmi cere adresa, pentru a-mi trimite niște 
manuscrise. 

- Dacă-s cumva niște borderouri către ocolul silvic, nu le dai 
la revistă, ci le expediezi îndărăt, eventual la miliţie! - grăiește 
forestierul blînd, legănîndu-și cuvintele. - Omule, tare-mi pare 
rău că pleci... Am fi constituit la Colţiilupchii un cenaclu literar... 
Ceva de pomină! 

Cina Moșca lăcrimează abundent, iar fina Frusina mă bate 
lejer pe umăr, spunîndu-mi cu glas tremurat: 

- Tovarășu creator, nu ne uita... Mai vino pe la noi... Oricînd 
vei găsi ceaunul pe foc, o piine caldă scoasă atunci din cuptor, 
niște vin uitat în fundul beciului... Dacă vor mai fi și nuci în pod, 
păi îi tragem și-o “țigănească”, de-or să duduie dușamelele! 

Nea Gheorghe al lui Staragică, asistat de Valin al lui 
Patruzec, mă asigură: 

- Cît vom mai fi în putere, totdeauna vei găsi în noi un 
sprijin de nădejde, oriunde te vei afla... Poate să fie puţul cît de 
adînc, facem și pe dracu-n patru, și tot te scoatem... Chiar de- 
am munci săptămîni în șir... Că ne-ai văzut de ce sîntem în 
stare!... 

Le-mbrăţișez pe minunatele loana lui Lucereanu, pe Păuniţa 
lui Colarete, mărturisindu-le reala mea bucurie de-a fi cunoscut 
niște femei atit de bărbate. 

Nea Poroambă Cișu, după ce-mi strivește degetele miinii 
drepte, anunţă intenţia sa de a-mi demonta “Bombiţa”, piesă cu 
piesă, pentru a ușura munca tehnicienilor care vor veni s-o 
ridice. 

- Poate-o fi mai greu cu motorul, că n-am mai desfăcut așa 
ceva, dar tot îi venim noi de hac... Dacă m-ajută și Romaniţă 
Curentu, piese de ceasornic îl facem... Doar știi tălică, nu-s chiar 
străin de mașinaţiile astea, de vreme ce-am făcut armata la 
tancuri! 

Pe seară, în jur de șapte ceasuri și ceva, izbutim să ne 
spunem tot ce-avem pe suflet, mai luăm și-o cină ușoară, după 
care ne suim în mașina mătușă-mii. Pe care, însă, o voi șofa eu. 


Deși drumul e asfaltat, “Trabant”-ul lui tanti Raliţa piriie, 
trosnește, hurducănă și scoate un fum de groază, de parcă ar 
funcţiona cu cărbuni din tizic, și nu cu amestec de benzină și 
ulei ars. 

Peste un kilometru, urmează să abordăm serpentinele ce 
coboară de la Colţiilupchii spre Cimpina. Tanti Raliţa, pe care o 
enervează stilul meu de conducere auto, mă pisează tot timpul, 
umflîndu-mi capul cu teoriile sale detectivo-dietetice. La un 
moment dat, după ce trec cu succes printr-o băltoacă mai 
veche, din care “Trabant”-ul iese ca nou, însă într-o altă culoare 
decit cea originală, mai neagră și mai mată, o întreb pe mătușă- 
mea: 

- Ascultă, tanti Raliţo, îți mai place viteza? 

- Cum să nu! Mor după ea! 

- Atunci fii liniștită! Ai toate șansele să-ți realizezi dorinţa... 
Frinele pseudomașinii matale par să nu mai funcţioneze 
corespunzător... 

- Nu-i uman ce se-ntîmplă, băieţelule! încearcă să reduci 
din viteză la primul deal... 

- În regulă! - mă declar încîntat de ideea salvatoare. - După 
ce ieșim din torentul din vale, precis dăm de costișă...