Vlad Musatescu — Contratimp 02

CONTRATIMP 


EDITURA 
ALBATROS 


AVENTURA : AVENTURA + AVENTURA -> 


AVENTURA 


AVENTURA : AVENTURA + AVENTURA -> 


AVENTURA 


Coperta de GH. MARINESCU 


o | COLECŢIA AVENTURA 


VLAD MUŞATESCU 


CONIRAIIMP 


VOL. II 


roman 


EDITURA ALBATROS 
BUCUREŞTI 1983 


I. ENIGMATICUL BAZIL AVARU 


1. „Cine bate, noaptea, la fereastra mea?” 


În clipa cînd receptez că afară, pe terasa 
din faţa uşii, se aflau reprezentantul editurii 
„Prometeu” şi scriitorul Bazil Avaru, cel care 
era dat dispărut şi mai şi decedase, destul de 
recent, conform ferparului din ziarul adus de 
Visică Ţuluca, simt cum mă trec fiori pe şira 
spinării. 

Cu mîna tremurindă, pînă să dau un 
răspuns celor care mă căutau atit de 
neaşteptat şi bizar, înşfac prima ceaşcă de 
cafea găsită la îndemiînă şi-o sorb dintr-o dată. 
De fapt, fiind de mult golită de orice conţinut, 
m-aleg doar cu gura plină de zaț. Dîndu-mi 
seama că sînt pe cale să mă înec şi apt să 
mor asfixiat, privesc disperat la Bileţel. 

Nici el nu era mai puţin stresat. 
Traumatizat psihic de sosirea mortului, şi încă 
acompaniat de Pompiliu Ne- greţu, se adăpa 
direct din cana cu apă, sperind să-şi mai 
revină din emoție. Realizează totuşi faptul că 
sînt în dificultate, şi-mi sare în ajutor. 

— Nu respira, măiestrică, ţine-ţi suflarea! — 
îmi strigă el, înspăimîntat de ochii ce dădeau 
să-mi iasă din cap, pulverizîndu-mă totodată 
cu întreaga cantitate de lichid pe care încă nu 
dovedise s-o înghită. 

Şi, fulgerător, îmi trage un ghiont în piept, 
atit de neaşteptat şi puternic, încît eliberez 


5 


instantaneu tăriţele zaţului din cavitatea 
bucală. Împrăştiindu-le peste chipul îngrozit al 
poetului. Care, într-un timp record, se pome- 
neşte cu faţa împopistrată de-o sumedenie de 
pistrui ca-fenii, dar şi cu hainele numai bune 
de dus la „Nufărul”. 

— Iartă-mă, Gig dragă, n-am vrut să-ţi fac 
una ca asta! — mă scuz eu confuz, pe cînd îmi 
scuturam, ca un dulău plouat, picăturile de 
apă de pe faţă şi sacou. 

— Nu-i nimic! — mă asigură năucit Bileţel. 
Consi- deră-te invitatul meu... Tot e bine că n- 
ai băut cerneală. Insă cafeaua-i benefică, în 
special la scos petele. Cel puţin, aşa susţine 
tanti Raliţa a dumitale... Deie Domnul să fie 
astfel, că nici pe spusele dînsei nu se poate 
pune cine ştie ce bază! 

Din dreptul uşii, de astă dată oarecum 
impacientat, se auzi iarăşi glasul prestantului 
redactor şef de secţie: 

— Ce-i facem, maestre Conan? Ne primeşti, 
au ba?... 

— Un bob zăbavă, domle Pompi! — dau eu 
să-l mai temperez pe Negreţu, apelînd la 
gingaşul diminutiv de mai sus. Puţintică 
răbdare, pînă găsesc cheile... Că nu ştiu 
unde dracului le-oi fi pus! Deşi mai există o 


şansă, să le fi luat mătuşă-mea şi să ne fi 
încuiat pe dinafară... Doar o cunoşti cît îi de 
hăbăucă! 


Totodată, i-am făcut cu ochiul lui Bileţel, 
mobilizindu-l să emită zgomotele necesare, 
capabile să creeze iluzia că umblăm după 
sculele sus-citate. Nădăjduiam, astfel, să trag 
niţel de timp, pentru a judeca la rece ceea ce 
aveam de făcut. 


Noroc că oniricul meu de poet e iute la 
minte şi prinde repede. In loc să mute nişte 
scaune, sau eventual vreun dulap, apucă 
imediat legătura de chei de pe masă, unde 
zăcea pe tăviţă cu ceştile de cafea, şi porneşte 
s-o agite frenetic, zornăind din chei, de-ai fi zis 
că-s nişte zurgălăi. 

În secunda următoare, am căpătat 
convingerea fermă că nu-i bine să minți. Nici 
chiar în situaţiile limită. Fiindcă Bilețel, 
exagerînd pe postul său de echipă de zgomote, 
izbuteşte urgent să rupă inelul trusei şi să îm- 
prăştie prin toată odaia cheile. Unele pe sub 
şifonier, altele pe sub bufetul din stejar masiv 
(minimum o jumătate de tonă), iar două sau 
trei din ele chiar pe coridorul dinspre baie, 
unde n-aveam nici un fel de lumină. 

Înlemnit de deznădejde, l-am întrebat cu 
voce sugrumată: 

— Ce făcuşi, măi fratele meu? Acum ai vreo 
idee, pe unde ar putea fi cheia de la intrare? 

— Sigur că nu! Dar nu-ți face griji... No 
problem! Adică, pe englezeşte, nu te oftica. 
Mă ştii că-s inginer. În mai puţin de-o oră, plus 
ceva mărunţiş, îţi demontez uşa din balamale, 
cît ai zice peşte, cu toc cu tot! 

— Domle Bileţel, eşti într-o cumplită eroare! 
Asta nu-i o soluţie. Vrei s-aştepte mortul afară, 
şi-ncă atita amar de vreme? Mai intră şi la idei 
nesănătoase!... 

— Perfect! Atunci, recurgem la alternativa 
empirică... 

— Care-i aia? 

— Cea neştiinţifică, însă extrem de rapidă! 
— îmi declamă Gig Mironescu placid, îi vîrim 
în casă pe fereastră... 


Mirat că nu-mi venise mie în gind soluţia 
salvatoare, îmi trag un pumn în frontal. Ca să- 
mi vină mintea la cap. 

Şi, întrucît altă posibilitate n-aveam la 
îndemînă, mă reped în pas alergător spre 
fereastră, avind grijă să-l avertizez pe 
Negreţu: 

— Meştere Pompilică, n-am găsit cheile! 
Dar am găsit, în schimb, rezolvarea 
problemei... O să vă introducem în casă pe 
calea cea mai scurtă... 

Din păcate, n-a fost să fie aşa! 

Cînd am dat la o parte batantele ferestrei, 
cam zvicnit şi brusc, s-a auzit un trosc sec şi 
înfundat, precum şi două zbierete cumplite. 
Unul pe gros, iar celălalt pe subţire. Ca un 
schelălăit de căţea cotonogită. 


Intrigat, am privit în afară. Pe terasă, 
Pompiliu Ne- greţu îşi presa devla cu ambele 
palme,  buimăcit  zdravăn, gemea stins, 
continuînd să-şi legene obiectul betegit şi 
străduindu-se să mă desluşească printre 
degetele ce-i acopereau ochii. Iar în curtea 
casei, o siluetă necunoscută gonea ca din 
puşcă, cătînd poarta. Cînd i se mai limpeziră 
privirile, Pompi reuşi să îngaime, cu glas 
ezitant: 

— Aşa mă primeşti, domnule Conan? Pe 
mine, care  ţi-aş putea fi cîndva şi editor!... 
Dacă asta a fost calea cea mai scurtă, cum s- 
ar fi petrecut lucrurile, în cazul cînd aş fi 
utilizat-o pe cea normală? M-aş fi ales cu capul 
spart de-a binelea, şi nu doar pocit?... 


Oarecum jenat, dar nu cine ştie ce, mai ales 
că nu mi se spărseseră geamurile, am căutat 
să-l potolesc pe Negreţu: 

— Îmi pare nespus de rău de cele 
întîmplate! N-am intenţionat să te lovesc... Că 
de-aş fi vrut, n-apelam la soluţii rudimentare. 
Dar unde-i scriitorul pe care l-ai lansat zilele 
trecute? 

— La Sinaia, pe catafalc! E mort!... 

— Păi, n-ai zis că eşti cu el? Cine-i ăla, care- 
aleargă prin curte? 

— Tov. Avaru! Mai exact, tovarăşa Fifi 
Avaru, soţia răposatului! 


Peste cîteva momente, ajutat de poetul Gig 
Miro- nescu, îi introduceam în casă pe 
vizitatori. Madam Avaru, care fusese cu greu 
convinsă de  Negreţu să abandoneze 
interminabilul ei cross prin ogradă, n-a opus 
nici o rezistenţă. Probabil avea şi motive, dată 
fiind starea ei de totală hăbăuceală. 

După ce şi-a dezbrăcat pardesiul, Pompi a 
împins-o peste prichiciul ferestrei, iar eu şi cu 
Bileţel am  tras-o înăuntru. Cu, toate, 
menajamentele. Cu atît mai mult cu cît, 
graţioasa făptură fiind cam grăsuţă, o serie 
de piîriituri 


suspecte ne-au atras atenția asupra 
posibilităţii de-a i se fi deteriorat unele detalii 
subvestimentare. 

Depunînd-o cu griji infinite pe fotoliul meu 
de la birou, de fapt unicul pe care-l posed în 
casă, am trecut la faza a doua. Cu Fifi Avaru 
nu mai aveam probleme, deoarece acuma 
zăcea ca leşinată. Cu Negreţu s-au mai 


9 


complicat întrucîtva lucrurile. Posedind un 
gabarit de- păşit, lat în şolduri şi construit şui, 
cu burticică de tip poloboc şi picioare scurte, 
a fost un adevărat chin pînă ce-am izbutit 
să-l trecem peste pervaz. Unde, dealtfel, a 
rămas un oarecare timp blocat. Crăcănat şi 
interzis, din pricina fundului pantalonilor ce i 
se prinsese în cuiul de fixare al batantelor. 

Cînd am izbutit să-l coborîm de pe prichici 
fără  vătămări  spectaculare,  Negreţu a 
exclamat uşurat: 

— Slavă Domnului, c-o văzui şi pe-asta! 


Adică, pentru ca nu cumva să mă credeţi 
mistic, vreau să spun slavă domnului 
Mironescu... Fără intervenția  dînsului, 


salutară, care mi-a scos cuiul din spate cu 
patentul,  rămineam şi cu pantalonii 
despicaţi!... 

Apoi, istovit de încercările prin care 
trecuse, s-a pră-buşit ca un sac pe primul 
scaun întîlnit în cale. Nu-l mai ţineau puterile. 
Dar nici scaunul. Care, trosnind sinistru, a 
rămas într-o clipită fără tăblia de placaj. 
Noroc că nu i s-au rupt şi picioarele. In 
orice caz, pînă l-am extras pe Pompi din 
cercul scaunului, culcîndu-l la podea şi îm- 
pingindu-l cu genunchii (eu), iar Bileţel 
trăgîndu-l de pantofi, a mai durat ceva timp. 

În sfîrşit, după ce l-am aşezat pe Negreţu pe 
un alt scaun, aşteptind să-şi revină din starea 
de şoc, i-am su- flat lui Gig: 

— Ce-ar fi să prepari nişte reconfortante 
pentru musafiri?... 

Poetul mă privi surprins. 

— De ce numai pentru musafiri? Noi nu 
sîntem oameni?... Şi, rogu-mă ţie, frumos, că 


10 


pe mine nu mă prea ajută coțofana, ce-nţelegi 
prin reconfortante? Niscaiva de-ale mîncării, 
sau vreo băutură  întăritoare, de tipul 
trăscău?... 

— Nici una, nici alta! — i-am şoptit eu 
îngrijorat să nu-l fi auzit Pompilică. Faci 
şi tu o cafea, ceva mai slabă... lar mai tîrziu, 
după ce scăpăm de-ăştia, om mînca şi noi 
nişte ouă prăjite, cu slăninuţă afumată, bine 
rumenită şi crocantă! 


2. Obsesia 


În vreme ce Bileţel demarează către 
bucătărie, arunc o privire fugară în direcţia 
oaspeţilor neaşteptaţi, tot întrebîndu-mă ce i-o 
fi adus pe capul meu, şi pornesc să deretic 
niţel prin odaie. Închid mai întîi fereastra, apoi 
încerc să repar sumar fundul scaunului 
destupat de Pompi. Iluzii pierdute. Nu se mai 
poate face nimic. Scaunul este şi el pierdut. 
Definitiv şi irevocabil. 

Negreţu emană un soi de mîriit, după care 
purcede să se frămînte pe scaunul de rezervă. 
Cînd constată că şi acesta dă semne de 
oboseală, se ridică speriat şi mă examinează 
intrigat, pentru ca imediat să mă chestioneze: 

— Maestre Conan, nu există nimic trainic în 
casa dumitale?... 

— Ba da, cum să nu! — îi răspund eu 
înciudat. Am impresia că personalitatea mea-i 
suficient de ţeapănă... 


11 


— Da? Atunci, hai să vedem ce-i cu madam 
Avaru! Mi se pare că-ncepe să-şi revină... 

Negreţu face cîțiva paşi prin cameră, 
ezitind în pri- vinţa direcţiei, după care 
optează pentru locul unde se afla fotoliul în 
care o cazasem pe soţia scriitorului re- cent 
răposat. 

Individa, privindu-l ciudat, dă să se ridice şi 
ea, însă Pompi o împinge blajin, rugînd-o: 

— Stai liniştită, şi-ncearcă să te mai 
odihneşti niţel! Ai trecut prin atîtea... 

— Ai dreptate, Pomp! Mă simt atit de 
istovită şi vlăguită... Moartea lui Bazil m-a 
distrus... Am rămas singură pe lume, fără 
nimeni care să-mi fie aproape! 

— Adică, ce vrei să spui? Eu sînt un nimeni! 
— se indignă Negreţu. 

— Tu? Tu eşti cel mai drag dintre prietenii 
noştri! Şi, cine mai poate şti, nu-i deloc 
exclus să obţinem şi alte noi amiciţii... Acuma 
cînd bietul Bazil şi-a lăsat opera neterminată, 
oricine ne-ar sări în ajutor, nu s-ar numi decît 
tot prieten! Chiar maestrul Conan, bunul tău 
cunoscut din lumea literar-editorială, pe 
care însă nu mi l-ai prezentat... 

— Fifi dragă, — răcneşte deodată Negreţu, 
cuprins de false regrete, iartă-mi neglijenţa şi 
impoliteţea... 

Apoi, evoluînd spre mine, mă apucă de-o 
mînă, parcă dreapta, şi mă tîrăşte spre madam 
Avaru. Cînd ajungem amindoi în fața 
graţioasei  rubiconde, Pompi porneşte să 
declame: 

— Doamna  Avaru, soţia regretatului 
dispărut Bazil Avaru, scriitorul pe care-l 
plinge o lume întreagă, maes- trul Conan, 


12 


eminent ziarist şi om de litere, foarte apre- 
ciat de mediul nostru cultural-literar pentru 
meritele sale deosebite din domeniul... Mă 
rog, ştim cu toţii de ce-l iubim... 

În clipa cînd dam să-i pup mîna neconsolatei 
văduve, îşi face apariţia şi Bileţel, cu tava de 
cafele. De fapt, eu unul n-am apucat să-l văd, 
ci mai mult i-am dedus prezenţa. Şi asta 
numai datorită urletului pe care-l emite Fifi 
Avaru, în timp ce luptă să-şi smulgă mîna 
dintr-a mea. 

Interzis, îmi întorc capul, fără să-i eliberez 
mădularul respectiv. Tocmai la vreme, pentru 
a-l admira pe poetul Gig Mironescu într-o 
evoluţie din cele mai insolite. Pla-nînd cu tava 
în mînă, după ce alunecase, probabil, pe 
carpeta din dreptul coridorului, zbura spre noi 
ca o rachetă sol-sol. 

— Domle, dar e ceva de groază! — purcede 
dînsul să protesteze. Are dreptate tanti 
Raliţa a dumitale, cînd afirmă, atit de plastic şi 
pitoresc, că nu-i uman ce se-ntîmplă în 
casa asta... Cine te pune să lustruieşti în halul 
ăsta parchetul? 

— Nevastă-mea, bulgăroaica de Penke! — îi 
mărturisesc eu adevărul. 

— Şi execuţi personal operaţia? — insistă 
Gig Mironescu să mă tragă de limbă. 

— Păi, de ce nu? — mă mir eu nevinovat. Nu 
mă ajută şi ea la spălatul rufelor?... 


Peste cîteva momente, ca nişte gazde 
amabile şi perfecte, ceea ce şi sîntem, servim 
musafirilor cafeluţele atît de generatoare 
de emoţii. 


13 


Madam Avaru, gospodină şi ea, probabil, 
suride afabil şi-l complimentează pe Gig 
Mironescu: 

— Niciodată nu mi-a fost dat să gust o cafea 
atit de formidabilă! Nu seamănă deloc 
cu cafeaua obişnuită... 

Ce-i drept, e drept! Nu minţea. Precis. 
Fiindcă, după ce-am înghiţit şi eu cîteva 
picături din producţia poetului, am rămas cu 
ele în beregată. Nu, nu era deloc cafea! 
Deodată simt că paralizez. Dacă apelase 
cumva la detergentul acela polonez, pus de 
nevastă-mea într-un flacon de „Ness”? 

Privesc cîş la poet. Priveşte şi el la mine. 
Absolut detaşat. Ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întîmplat. 

Mai gust o gură de cafea. Fără s-o 
ingurgitez. O plimb doar prin cavitatea bucală, 
aşteptind să văd dacă face spume. Nu face. 
Liniştit, o înghit lent. Şi, în aceeaşi clipă chiar, 
îmi dau seama ce băusem. Era o diluţie, ce-i 
drept bine fiartă, de „Galcorin”. Un excelent 
laxativ.  Resemnat,  păstrez pentru mine 
rezultatul descoperirii, şi-aştept în continuare 
desfăşurarea evenimentelor. Fie ce-o fi! 
Şi-apoi om vedea. 

— Dragii mei, — încerc eu să declanşez un 
început de conversaţie, mă bucură enorm 
că vă place mixtura noastră! N-aţi dori şi-un 
păhărel de coniac sau rom cubanez? Au darul 
să potenţeze buchetul cafelei... 

— Nu beau niciodată alcool! — declară 
rituos Pompiliu Negreţu. 

— Eu da! — intervine madam Avaru. 

Extrag numaidecît din birou sticla mea de 
„Havana-Club”, precum şi trei pahare scurte 


14 


şi late, din cele utilizate la servirea whisky- 
ului. 

Fifi Avaru nu mai aşteaptă s-o servesc 
personal. Preia rapid rolul de gazdă. 
Turnîndu-mi un deget de rom, lui Bileţel 
aşijderea, iar dînsei umplindu-şi paharul pînă 
la buză. Pentru ca apoi, disperată, să soarbă 
totul dintr-o duşcă. Considerind că numai 
suferinţa pricinuită de pierderea bărbatului o 
împinsese la asemenea performanţe, asist 
contrariat la completarea lichidului din 
paharul doamnei Avaru. Operaţie pe care-o 
efectuează singură, fără nici o jenă. 

Şi, în vreme ce toată lumea tace, degustînd 
cafeluţele şi romul, cu excepţia lui Negreţu, 
care foloseşte numai „Galcorin”-ul oferit de 
Bileţel, pornesc să-mi examinez mai atent 
oaspeţii. 

Nu de altceva, însă figura văduvei Avaru mi 
se pare oarecum cunoscută. Destul de 
prezentabilă, bătind bine la peste optzeci de 
ocale, rotofeie şi scundacă, madam  Avaru 
arată ca o matroană romană din epoca 
neroniană. Tolă- nită în fotoliul meu, picior 
peste picior, cu care prilej ne etalează şi unele 
detalii ale trusoului de corp, probabil din 
import, judecînd după calitatea mătăsurilor, 
vizitatoarea nu se simte cîtuşi de puţin 
stingherită de volumul  per-sonal. Ba 
dimpotrivă, îşi utilizează la maximum mînuţele 
grăsuţe, pentru a duce mereu la gură paharul 
cu „Ha- vana-Club”. Şi doar arareori ceşcuţa 
cu cafea. Ca ţoale, mi se pare îmbrăcată la 
mare fix, taiorul fiind croit artistic, dintr-o 
lîniţă gris-prăzuliu. 


15 


Chiar mă mir totuşi, de ce n-a arborat un 
costum de doliu, cum s-ar fi cuvenit. Însă o 
scuz, gîndindu-mă că nu se aştepta la o 
văduvie atit de apropiată. 

Pompiliu Negreţu, în schimb, este îmbrăcat 
într-un complet negru-antracit, destul de 
elegant, ce reuşeşte de minune să-i estompeze 
formele neobişnuite cu care l-a înzestrat 
maica natură. 

Pe cînd sînt preocupat de ciudata impresie 
pe care mi-o produce Fifi Avaru, şi asta 
datorită unei nemaipomenite asemănări cu 
cineva pe care l-am mai întîlnit în viaţă, mă 
străfulgeră brusc o idee din cele mai trăsnite. 
Pornind de la o constatare cu totul 
intrigatorie. 

Costumul de doliu, purtat de Pompilică, era 
absolut nou. Oare să fi ştiut ceva despre 
moartea lui Bazil Avaru, încă mai înainte de-a 
se produce? Nu cumva din pri- cina aceasta 
se zbătuse într-un asemenea hal, în zilele 
săptămînii care trecuse? Ce rost să fi avut 
dispariţiile lui inexplicabile, internarea la 
spital, secretul pe care-l păstrase referitor la 
deplasările sale? Şi-apoi, de ce îi dispusese lui 
Visică Ţuluca să urgenteze formele de plată, 
pentru lichidarea drepturilor de autor ale 
răposa-tului? 

Zguduit de multitudinea întrebărilor ce-mi 
treceau prin minte, mă gindesc să-l iau prin 
surprindere: 

— Meştere Pompilică, mă ierţi că-ţi zic aşa, 
dar personalitatea matale mi-a devenit de la 
un timp familiară. Ba şi mai mult, mi te simt 
foarte aproape de suflet. Drept să-ţi spun, 


16 


m-ai cucerit... Aş vrea să cunosc un lucru, mai 
mult din curiozitate intelectuală! 

Negreţu pare flatat, însă continuă să-şi 
păstreze morga de cioclu. Mai soarbe o dată 
din cafea, probabil chinuindu-şi mintea să 
depisteze ce anume bea, după care mă 
întreabă: 

— Ce vrei să afli, dragă maestre? Îţi stau 
oricînd la dispoziţie, dacă-i vorba de domeniul 
culturii!... 

— Bazil Avaru, regretatul soţ al doamnei ce 
mi-a cinstit casa, dar şi scriitorul pe care l-ai 
descoperit, avea vreo suferinţă despre care 
ştiai ceva?... La inimă, rinichi, ficat sau alte 
detalii  anatomice?... De vreme ce-i erai 
prieten, şi probabil şi consilier, date fiind 
eminentele matale aptitudini cultural-literare, 
trebuie să fi cunoscut unele din beteşugurile 
sale! Nu-i aşa?... 

— Nu! — îmi taie macaroana Negreţu. Eu 
sînt om de cultură, nu doctor, deşi în curînd 
am să-mi dau şi doctoratul în filologie... Şi nici 
popă ortodox, ca să-l fi obligat la spovedanii 
penibile! 

— Curios! Ce-nseamnă şi destinul... Ca să 
vezi şi să nu crezi... Parcă îmboldit de soarta 
crudă ce-l aştepta pe bietul răposat, ai apucat 
de ţi-ai comandat costumul acesta splendid de 
doliu! Este? 

— Nu este! Nu există destin! — declară 
Pompi încruntîndu-se. 

— Şi totuşi... Ai presimţit necesitatea de-a fi 
pregătit, din moment ce moartea autorului 
lansat de matale te-a găsit cu haine noi, şi 
încă de doliu! 


17 


Negreţu se uită la mine niţel încurcat, 
apelează din nou la ceaşca salvatoare de 
cafea, ca să mai tragă de timp, şi-apoi se 
explicitează la cel mai halucinant mod: 

— Dragul meu, cred c-ai observat şi 
dumneata, de la o vreme au cam început să 
ne moară scriitorii! Întrucît, din ce în ce mai 
frecvent, se recurge la mine, pentru dis- 
cursurile funerare de rigoare, era şi normal 
să-mi completez garderoba de specialitate... În 
privinţa unor eventuale maladii, care să fi dus 
la moartea neaşteptată a scumpului meu Bazil 
Avaru, cea mai indicată mi se pare doamna 
Fifi... Cu-atît mai mult cu cît Bazil a suferit, 
atunci cînd şi-a dat duhul, de-un stop cardiac, 
adică de inimă. Şi numai femeile se ocupă de 
acest sector, el reprezentind domeniul lor 
preferat. Chiar şi marea lite- ratură a 
remarcat asta. Aminteşte-ţi de Cehov, Tolstoi, 
Maugham, Cronin şi mulţi alţi corifei... 

Cam sinistră observaţia editorului nostru. 

Lucru sesizat prompt şi de madam Avaru, 
care tocmai îşi făcea plinul cu „Havana-Club”. 
Oprindu-se brusc din operaţie, priveşte urit la 
Negreţu şi i se adresează numaidecit: 

— la ascultă Pompi! Ce vrei să spui cu 
corifeii tăi?... Hai, dă-te în stambă, nu te jena! 
Că i-am citit şi eu pe indivizi... Pe Cehovul tău 
l-au măcinat muierile din teatru, iar Tolstoi 
a fugit de-acasă, pentru a muri într-o haltă 
nenorocită, numai din pricina caţei de 
nevastă-sa... Maugham, cînd şi-a dat duhul, n- 
a uitat să-i lase iubitei sale soaţe, prin 
testament, nădragii pe care i-a purtat ca 
student şi lista amanţilor din ultimele trei 
decenii... Mă, Pompi, la noi, în bariera girlei, 


18 


cînd se-ncăierau ţi-ganii la tarapana, se-njurau 
pe faţă, şi n-o luau pe după leuştean, aşa cum 
faci tălică, ca să-şi spună că i-au înşelat 
nevestele!... Nu cumva vrei să insinuezi că 
Bazil suferea de inimă din cauza mea?... 

Negreţu se făcuse negru la faţă, întocmai 
cum îl arăta şi numele. 

— Fifi dragă, scumpa mea, dar m-ai înţeles 


profund eronat! — încearcă el să iasă la 
suprafaţă. 
— Sictir, effendi! — i-a răspuns pe loc 


madam Avaru, recurgînd la o interjecţie mult 
utilizată în Piteştiul copilăriei mele. 

Şi, de parcă mi s-ar fi aprins deodată toate 
releele însărcinate cu ţinerea de minte, 
memoria a purces să-mi funcționeze 
fulgerător. Ca printr-o minune, mi-am amin- 
tit imediat cu cine semăna Fifi Avaru. Cu 
prima mea dragoste, din tinereţe. Avea leit 
capul Frosăi, acea dulce elevă, scumpă şi 
firavă, pe care-o plimbam ore întregi şi zile de- 
a rîndul prin pădurea Trivăii. 

Asemănarea era nemaipomenită. Acelaşi fel 
de-a vorbi, exact ca-n mahalaua lui 
Tatapetre, bunicu-meu. Aceeaşi manieră de-a- 
şi ieşi din pepeni. Aceleaşi sprincene, aceeaşi 
ochi parşivi şi cruzi. Numai părul era de-o altă 
culoare, Frosa mea fiind o brunetă tipică 
pentru bariera gîrlei, din apropierea uliţei 
Libertăţii. Unde, populaţia majoritară, era 
constituită, în special, din romi. 

Doamne, şi cît mă chinuisem cu Frosa, să-i 
bag în cap toate cele cinci volume, furate 
din podul magaziei lui Tatapetre, apărute la 
editura „Cugetarea”', şi care relatau viaţa 
nemaipomenit de amoroasă a lui Cassanova. 


19 


Oricît încercam să-i sugerez că nu-i nici o 
deosebire între  cele-brul cavaler şi 
subsemnatul, Frosa se făcea că nu pricepe 
nimic. Degeaba o sărutam focos, degeaba o 
îmbrăţişam ca-n ultimul volum al 
„Memoriilor lui Cassanova”, Frosa nimic. 
Citeam în pădurea Trivăii, pînă-mi răguşeau 
corzile vocale. La un moment dat, ajunsesem 
să cunosc pe dinafară textul tuturor 
volumelor. 

O vară întreagă m-a ascultat Frosa citind. 

Cînd am tentat să-i demonstrez cum lucra 
Cassanova, a doua zi m-am pomenit cu trei 
din fraţii Frosăi, care mi-au demonstrat 
personal cum se lucrează în barieră. 

Măr m-au bătut! 

Dar nici pe Frosa n-am mai văzut-o de- 
atunci. Niciodată! 


3. Să trecem la obiect! 


Tulburat de puhoiul amintirilor, privesc 
uimit la ma-dam Avaru. Caut să depistez 
asemănări în plus, cu Frosa mea de altădată, 
dar şi să identific gradul de alcoolizare al 
văduvei. Care, apreciind după nivelul scăzut al 
lichidului din sticla de „Havana-Club”, trebuie 
să fi depăşit de mult cota periculozităţii. 

Negreţu însă, recăpătîndu-şi 
imperturbabilitatea, de- vine galant şi-i mai 
toarnă doamnei Avaru ceea ce se mai afla pe 
fundul flaconului. Dînsa dă din cap, nu pentru 


20 


a mulţumi, ci pentru a goli instantaneu 
paharul. Şi rā- mîne cu obiectul răsturnat pe 
spătarul fotoliului, cufundîndu-se într-un somn 
de factură cataleptică. Iar peste o clipă, 
un susur discret ne pune în temă cu evoluţia 
recentă a stării de veghe ce-o învăluise pe Fifi. 
Văduva, adînc îndurerată, sforăia relaxant. 

Pompi Negreţu, după ce-o examinează 
atent, ne explică situaţia: 

— Săraca Fifi Avaru! Este distrusă de 
moartea soţului... 

— Mda! — îl aprobă Bileţel. Dacă mai 
aveam o sticlă de „Havana”, sau nişte 
trăscău, ar fi fost şi mai distrusă... Hai să 
lăsăm chestiile astea, pseudopsihologizante... 
Nu vezi că nu ţine?... 

— Exact! — intervin şi eu. Fiindcă am rămas 
numai noi, bărbaţii, între noi, şi sîntem scutiţi 
de istericalele unei femei în stare de stres, 
aş zice că-i cazul să trecem la scopul atît de 
neaşteptatei şi onorantei voastre apari- ţii... 
Ce s-a întimplat de v-aţi deplasat tocmai la 
mine, un scribuleţ atît de neimportant?... 

Negreţu ne examinează înciudat, 
neaşteptindu-se probabil la o abordare directă 
şi deschisă a problemei iscate de vizita sa. Ar 
vrea să mai soarbă din cafea, însă ne- 
maiexistînd decît urme de zał, şi-acela de 
„Galcorin”, care se mai şi umflase între timp, i 
se blochează brusc dan- tura, încleindu-i-se în 
pasta laxativului. Înspăimîntat, ne face semn 
spre cana cu apă, aflată pe servantă. 

— Mîmîmii! — molfăie editorul printre buze, 
suficient de dificultuos. 


21 


Pricep numaideciît dorinţa individului, avind 
în vedere că şi ştiam despre ce-i vorba, şi-i 
torn un pahar plin, dîndu-i-l să-l bea. 


Negreţu îl duce la gură, însă nu reuşeşte să- 
şi deschidă maxilarul, şi toată apa i se revarsă 
pe pieptul funerarului sacou de doliu. 

Dîndu-ne seama că situaţia ameninţa să 
devină cotoioasă, îl mobilizez pe Bileţel să-i 
mai toarne un pahar, şi-i spun alertat: 

— Ajută-mă să-i desfacem fălcile, că mai 
moare dracu-lui şi-ăsta aici! Nu ne-ajunge un 
scriitor? Mai e nevoie şi de-un editor?... 

Gig Mironescu, şi inginer de felul său, 
apucă de bărbia lui Negreţu, care şi pornise 
să panicheze, eu îl apuc de nas, şi pornim 
amindoi să tragem din răsputeri. Poetul în jos, 
iar eu în sus. Pompi urlă printre buze, adică, 
mai precis, fornăie ca o mirţoagă bolnavă de 
tegnafes. Bineînțeles, manevra nu ne 
reuneşte. 

Tot Bileţel, săracul, identifică tehnologia 
necesară. Extrage din bufet o furculiţă, una 
specială, din cele uti-lizate la prepararea 
fripturilor la cuptor, şi i-o vîră, cam forţat, 
editorului nostru între dinţi. Se aude ceva 
scriş- nind, sper că nu furculiţa, şi maxilarele 
lui Pompi se descleştează. 

Atunci, amintindu-mi de unele cursuri de 
„Prim- ajutor”, studiate pe vremea cînd eram 
şcolar, îmi scot batista din buzunar, ce-i drept 
nu prea curată, şi-l apuc cu ea de limbă pe 
Negreţu. În vreme ce trag zdravăn, îi comand 
lui Gig: 

— Dă-i capul pe spate şi toarnă! 


22 


Poetul îşi propteşte genunchii în spatele lui 
Pompi, îl înşfacă de chica părului şi-i încovoaie 
într-o măsură acceptabilă gîtul, executind 
ireproşabil operaţia cerută.  Pîriie nişte oase. 
Îl liniştesc însă pe Negreţu, comunicîn-du-i 
diagnosticul precis: 

— Spondiloză cervicală!... Vîrsta şi artroza... 


Apa  gilgiie sinistru, şi se  goleşte 
numaideciît, dispărînd în matele pacientului. 

Respirăm  uşuraţi. Operația a izbutit 
strălucit. Însă nu mai respiră Negreţu. 

Niţel îngrijoraţi, bănuind că-i 
administrasem o „overdose”, îl culcăm la 
podea şi purcedem să-i aplicăm un masaj 
corespunzător. Eu îl apăs cu călciiul pe 
abdomen, iar Bileţel numai cu pumnii. Peste o 
clipă Pompi îşi re- vine brusc, în timp ce apa 
ingurgitată îi ţişneşte pe gură ca dintr-o 
arteziană. De mică înălţime şi debit redus. 


Obosiţi, şi eu şi poetul dar şi editorul, ne 
odihnim oleacă, să ne mai tragem sufletul. 
Negreţu, reînviat, în-drăzneşte să mă-ntrebe: 

— Ce mi-aţi dat să beau, domnule Conan? 

— Cafea, dragule, în nici un caz Verde de 
Paris! — îl lămuresc eu. 

— Şi de ce mi s-au încleştat maxilarele? — 
in- sistă el. 

— Pentru asta trebuie să te adresezi unui 
doctor... Să n-ai ceva cu sistemul 
nervos!... Am mai auzit de-asemenea blocaje, 
uneori cu terminaţie letală... 


23 


— Cum adică? 

— Adică au mierlit-o, cît ai zice peşte! 

Negreţu mă priveşte neliniştit. Apoi, cătind 
la Fifi Avaru care-şi continua somnul, în pace 
şi onor, mi se adresează oarecum confidential: 

— Maestre Conan, aş zice că-i cazul să- 
ncepem! Pînă nu se trezeşte prietena 
noastră... N-aş vrea ca prin discuţia pe care o 
vom avea, să-i sporim durerea! 

— Şi eu aş zice la fel. Însă, mai înainte de 
toate, aş bea o cafea şi-aş aprinde o ţigară 
ca lumea... Dragă Bi- leţel, — m-am adresat 
apoi bunului meu poet, fii atât de drăguţ şi 
scoate pachetul ăla cu „Kent”, şi mergi de 
prepară o cafea umană... Borcanul se află în 
cuptorul aragazului... 

Gig Mironescu se uită la mine ca la a noua 
minune a lumii, îşi face cruce pe ascuns, 
să nu-l observe principialul Negreţu, după 
care dispare în direcţia bucătăriei. 

Cînd revine, cu ceştile de cafea pe-o tăviţă, 
unde se mai găsea şi pachetul de „Kent” 
pomenit, odaia se-umple deodată de arome 
indimenticabile. Altă viaţă. Pînă şi editorul 
nostru dă semne de că l-ar interesa o cafeluţă. 
Însă îşi reţine pornirea, temîndu-se de-o 
repetare a blocajului suferit anterior. 

În timp ce eu şi cu Bileţel ne sorbim 
cafelele, fumind ca nişte turci, Negreţu îşi 
drege glasul, tuşind semnifi- cativ. 

— Pot să-ncep? — îl aud după ce şi-a 
isprăvit operația de vidanjare a căilor 
respiratorii. 

— Dar de cînd te aşteptăm, domnule Pompi! 
Eşti invitatul nostru... Dă-i drumu”! — îl 
îndemn eu generos. 


24 


— Problema-i extrem de importantă, 
maestre Co- nan, — demarează Negreţu, aş 
spune că posedă chiar un caracter 
semioficial... Plus unul uman, şi-acesta de-o 
covirşitoare însemnătate. E vorba de salvarea 
unui om, respectiv a doamnei Avaru... 
Răposatul Bazil Avaru, scriito-rul căruia i-am 
publicat romanul „Tare ca piatra”, ro- man 
ce se bucură de-un succes fabulos, deşi n-au 
trecut decît cîteva zile de la apariţia sa, n-a 
mai apucat să scrie şi cel de-al doilea volum 
al cărţii. După cîte ştiu de la el, îi lipsea 
doar o completare a documentaţiei. Fifi, care 
l-a ajutat enorm în vremea redactării celui 
dintii volum, fiind şi dinsa o extrem de 
talentată prozatoare, ar dori să-i continue 
romanul. Ei bine, aici intervine rostul pre- 
zenţei noastre în primitoarea dumitale casă, 
unde-am fost onoraţi şi ne-am simţit 
excelent, în pofida unor insignifiante 
incidente... Doamna Avaru, care m-a rugat s-o 
însoțesc, în calitate de redactor al cărţii ce 
va să scrie, 


susţine că numai dumneata, maestre Conan, ai 
putea s-o ajuţi, şi încă esenţial... Cică te-ai 
găsi în posesia documentaţiei respective. Aşa- 
12, 

— Sigur că nu! Dealtfel, habar n-am despre 
ce-i vorba... 

Bineînţeles, aveam eu ceva habar, însă 
devenisem brusc circumspect, sesizînd 
aspectul insolit al precipitării evenimentelor. 

— Maestre Conan, — îşi dezvoltă Negreţu 
spiciul, ţin să-ţi atrag atenţia că, avind în 
vedere şi caracterul soci- al-politic al cărţii 


25 


soţilor Avaru, documentaţia pe care (0) 
deții s-ar putea să intre sub unghiul de 
incidenţă al patrimoniului naţional... Prea 
multe nu cunosc în pri-  vinţa acesteia, însă 
ne va spune Fifi Avaru, care ştie mai multe. 
Ajutîndu-ne să ducem la bun sfîrşit opera 
între-prinsă de  Avaru, prin predarea 
documentaţiei pomenite, vei contribui 
substanţial la elaborarea unui act de cultură, 
şi vei săvirşi şi-un act de mare omenie. Vei 
salva viaţa unei viitoare scriitoare, nespus de 
valoroase, aflată în pragul unei inevitabile 
prăbuşiri psihice... E vorba de Fifi Avaru, pe 
care n-o mai aşteaptă altceva, în cazul nerea- 
lizării celui de-al doilea volum al romanului 
„Tare ca piatra”, decît neantul, dementa... Da, 
da, chiar demenţa cea mai sănătoasă, ca să 
mă exprim vulgar! 

Pe cînd Negreţu încerca să-şi umezească 
gura cu-o înghiţitură de apă, în odaie se-auzi 
răsunînd un glas strident, rău şi duşmănos: 

— Sictir, effendi!... Mă-ta să-nnebunească, 


nu eu! 
Fifi Avaru, căci ea era, se trezise fără s-o 
observăm, şi-acuma se apropia 


amenințătoare de nefericitul redactor şef de 
secție al editurii „Prometeu”. 

Editorul nostru, adică, mai exact, al lui Bazil 
Avaru, iar pe viitor, după cum anunţase, şi-al 
lui madam Fifi, verde la faţă, tremurînd de 
indignare, mi se adresă din spatele poetului 
Gig Mironescu, unde se refugiase la mare 
urgenţă: 


— Domle Conan, iată începutul sfîrşitului! 
Acuma vezi bine şi dumneata, unde poate 


26 


duce suferinţa umană... [ine-o pe madam 
Avaru, şi n-o lăsa să se-apropie de mine, că 
iese cu omor! Dacă nu-i dai materialul, va fi un 
masacru... Şi nu mai garantez nici pentru 
viaţa matale, nici pentru a domnului 
Mironescu! Ţine-o bine! 

Nu mai era deloc necesară indicaţia 
comunicată de Negreţu. Pentru că madam 
Avaru se azvirlise asupra mea şi mă 
cuprinsese în braţe, ţinîndu-mă strîns, 
zguduită de hohote de plins. Apoi, pe cînd 
încercam să mă eliberez din braţele panterei, 
îmi dă singură drumul, şi se cuibă-reşte la 
pieptul meu, împroşcîndu-mi sacoul cu şuvoaie 
de lacrimi şi rimel. 

— Nu sînt nebună, domnule Conan, şi nici 
criminală! — susţine printre sughiţuri Fifi, 
continuînd să se îm-  pingă în mine, pînă 
reuşeşte să mă trintească în fotoliul unde-şi 
făcuse somnul. 

Prăbuşit în  confortabilul dispozitiv de 
relaxare, cu madam Avaru ghemuită pe 
genunchii mei, îmi este dat să ascult, şi nu 
numai mie, cel mai aberant discurs posibil. 

— Maestrul meu scump şi drag, dacă nu 
izbutesc să definitivez opera lui Bazil, şi asta 
numai cu ajutorul dumitale, s-ar putea totuşi 
ca effendi, pardon, vreau să spun Pompi, să 
aibă dreptate... lartă-mă, Pompi, îmi pare rău 
că te-am sictirit, şi ştiu că nu-i frumos şi 
elegant din partea unei doamne, însă mi-am 
ieşit din balamale! Asta-i situaţia... M-au 
lăsat nervii! Nu mai suport! Unde-i 
catastiful, domnule Conan? 

Cînd am auzit-o schimbîndu-şi registrul de 
emisie, trecînd de la scuze la chestionări 


27 


imperative, m-am ridicat brusc din fotoliu. 
Madam Avaru lunecă jos, de pe genunchii mei 
anchilozaţi (că nu era chiar atît de uşurică) 
dezgolindu-şi pînă la briu trupul de cadină 
supraalimentată. 


Negreţu cască nişte ochi cît cepele, în 
vreme ce cotoiul de Bileţel se linge pe buze. 
Pudic, mă aplec să-i trag rochia la loc. 
Madam Avaru răcneşte deodată, ca din gură 
de şarpe, îmbrincindu-mă violent: 

— Ascultă bă, acuma te dai şi la muieri, cînd 
ai aflat că-mi trebuie registrul? Să-ţi fie 
ruşine!... Mi-a spus mie bietul Bazil, că sînteţi 
dintr-un neam de satiri... 

Insă îşi revine neaşteptat de rapid şi, 
aranjindu-şi tru-soul de corp, mă imploră s-o 
iert: 

— Măiestre, domnule Conan, n-am vrut să 
te jignesc! Scuză-mă... De altfel, sîntem 
amindoi prea grăsuţi, ca să ne treacă prin cap 
prostioare de tipul ăsta. Dar sunt înnebunită 
de durere!... Dacă-mi dăruieşti registrul, mă 
liniştesc numaidecît şi-am să mă fac bine... Mi- 
l] dai? 

— Doamnă Fifi. — declar eu deodată, 
venindu-mi o idee de milioane, registrul e-al 
matale! 

— Serios, nu glumeşti? — se interesează 
viitoarea romancieră. 

— Cîtuşi de puţin! De ani de zile avem un 
registru al casei, în care, ori eu, ori 
nevastă-mea, trecem cheltuielile şi încasările 
gospodăriei noastre. Dacă-ţi face trebuinţă, 
ţi-l dăruiesc. 


28 


Madam Avaru amuţeşte pe loc, neştiind ce 
să creadă. Peste un timp însă adoptă o altă 
manevră, imaginîndu-şi că nu-s chiar atît de 
dezvoltat mintal pe cît făceam impresia. Şi-şi 
reia discursul de mai înainte: 

— Scumpul meu maestru, ia să stăm şi să 
discutăm liniştiţi, că-ţi explică tanti despre ce 
registru-i vorba! Hai cu mama, aşează-te... 
Şi să ne-aşezăm cu toţii, căci am să vă spun 
nişte chestii foarte interesante... De la Bazil 
cetire! 


4. Bomba (cu explozie întirziată) 


Bileţel, devenit deodată generos, oferă la 
toată lumea ţigări. 

Bine c-a mai rămas nişte cafea în ceşcuţe. 
Din care-i încropim şi doamnei Avaru o porţie, 
cedîndu-i fiecare cîte un pic. În paharul din 
care se adăpase cu „Havana-Club”. 

— Meştere dragă, — demarează madam 
Avaru, fiindcă eşti mai încet la minte, am să-ţi 
explic pe îndelete ce-i cu registrul despre care 
am pomenit... După cîte mi-a spus Bazil, şi 
tălică eşti din Piteşti. Intocmai ca şi el, care s- 
a născut şi-a copilărit acolo. Aşa c-ai să-nţelegi 
lesne totul. Pe strada unde a trăit bietul Bazil, 
trăia un bătriîn foarte pitoresc şi năstruşnic, 
unul Petre Coman-Moţoganu, cu care bărbatu- 
meu s-a împrietenit la toartă... 


29 


— Păi ăsta-i bunicu-meu. Tatapetre! — o 
întrerup eu. 

— Ştiu! — declară Fifi, oarecum indiferentă. 
Şi nu-mi mai lua vorba din gură că mă supăr şi 
fac urit!... Bătrînul trecuse prin multe la viaţa 
lui, şi-i povestise o mulţime de lucruri lui 
Bazil. Dar nu numai atît. Mai înainte de-a 
părăsi lumea aceasta, Petre Coman i-a dăruit 
şi-un registru, sau catastif, cum îi spune el. În 
care însemnase păţaniile cele mai interesante. 
Neuitind să-i atragă atenţia că mai există un al 
doilea, pe care-l va lăsa în păstrarea familiei... 
Aşa s-a apucat răposatul, adică sărmanul 
Bazil, să scrie romanul „Tare ca piatra”, un 
roman dedicat amintirii bătriînului Moţoganu... 
Acesta-i însă, deocamdată, neterminat, 
deoarece Bazil n-a avut vreme să se ocupe de 
căutarea registrului celălalt. Şi mi-a lăsat mie, 
cu limbă de moarte, sarcina să-l găsesc, 
apelînd la bunăvoința matale, nepotul lui 
Coman şi să-l transpun artistic, scriind al 
doilea volum al romanului... 

În timp ce Fifi Avaru continuă să ne 
vrăjească, umflîndu-ne capul cu braşoavele ei, 
realizez că Dumnezeu mi-a adus-o în casă, ca 
să dau astfel de cheia enigmei care mă 
preocupă. Care enigmă, nu-i una singură, ci 
mai multe. Gromovnicul, partea a doua. Cine-i 
în realitate Bazil Avaru. Cum a reuşit de i-a 
furat bătrinului Tatapetre catastifele, precum 
şi ce relaţii erau între el, autorul unui roman 
furat, ca să zic aşa, şi mizerabilele personaje 
care-l ajutaseră pe bunicu-meu să moară într- 
un chip atît de groaznic. 


30 


Totodată, îmi dau seama că madam Avaru 
minte de-ngheaţă apele. Şi, în plus de- 
asta, mai este şi proastă. 

Cum de i-a lăsat cu limbă de moarte Bazil 
Avaru misiunea ingrată pe care ne-o spusese 
nevastă-sa, de vreme ce murise dintr-un stop 
cardiac? Nu cumva podoaba de Fifi ştiuse 
c-o să moară? Şi, dacă ştiuse asta, nu cădea 
atunci de la sine bizarul diagnostic al 
decesului, chestia cu atacul de cord? Mare-i 
grădina lui Dumnezeu, şi mul- te-s minunile 
sale! 

Revenind la oile noastre o ascult mai 
departe pe ma-dam Avaru. Care vorbeşte, 
vorbeşte incontinent. 

— Aşa că, după cum am repetat de 
nenumărate ori, şi tot aşa cum a subliniat 
şi tovarăşul Pompi Negreţu, îţi revine o 
nemaipomenită datorie de onoare faţă de 
cultura naţională, dragă meştere Conan, 
transmiţindu-ne registrul cu documentaţia 
necesară continuării romanului „lare ca 
piatra”. Mă ajuţi şi pe mine, să mă realizez ca 
prozatoare, şi-l ajuţi şi pe bunicul matale, 
bătrînul Moţoganu, glorificîndu-i memoria! Ai 
priceput, sau mai e nevoie să-ţi bat capul, pînă 
o da Domnul să-nţelegi despre ce-i vorba?... 
Ei? 

Nu-mi rămîne decît să recurg la o veche 
tactică (eventual şi strategie), moştenite mai 
mult ca sigur de la Tatapetre. Şi anume, să fac 
pe prostul. Tot îşi imaginează madam Avaru 
că sînt niţel cam oligofren. 

— Doamnă dragă, — încep eu să mă- 
ncălzesc (fals, bineînţeles), totul îmi este 


Sul 


foarte clar... Din păcate, pînă astăzi n-am auzit 
niciodată despre registrele lui Tatapetre... 

Mint şi eu, de mă mir singur. Apoi continui: 

— „însă din respect faţă de matale, faţă de 
amintirea bunicului, am să declanşez imediat 
o anchetă, adresîn-  du-mă... 

În aceeaşi clipă mă văd întrerupt de 
Pompiliu Negreţu, care sare ca ars: 

— Ce anchetă, şi cui vrei să te adresezi?... 

— O anchetă personală, printre lucrurile 
rămase de la Tatapetre, apelind la luminile 
mătuşă-mii... 

— Care mătuşă? Doamna aceea, care mi-a 
distrus total lansarea romanului „Tare ca 
piatra”, la librăria de pe bulevard? 

— Exact! Tanti Raliţa... 

Negreţu înghite în sec, mai înainte de-a-şi 
dezvolta gîndul ce-l frămînta: 

— Aha! Credeam că-i vorba de alte organe... 
Mă rog, mi se pare excelentă ideea anchetei 
personale. Însă, în ceea ce priveşte luminile 
mătuşii dumitale, crezi că e-n stare de ceva?... 

— Oho! — îl asigur eu pe Pompi. Nici nu-ţi 
poate trece prin cap de ce-i în stare tanti 
Raliţa. Mai bine să te ferească Dumnezeu, să 
ai de-a face cu dinsa!... 

— Absolut de acord! — aprobă Negretţu. 
Cunosc disponibilităţile bătrinei doamne... În 
orice caz, ar fi bine ca totul să rămînă între 
noi, şi să nu afle tîrgul de cercetările noastre. 
Există atlţia amatori de-a pune mîna pe-o 
documentaţie de-atare valoare, încît riscăm să 
ne pomenim că scrie altcineva romanul 
nostru! E-al nostru, deoarece-i vorba de 
bunicul matale, şi fiindcă l-am iniţiat noi, eu, 


32 


cu Bazil, şi madam Avaru. Deci, discreţie 
absolută. Cultura naţională ne-o cere!... 

Convins de afirmaţiile versatului, nostru 
editor, îl asigur: 

— Nici o problemă! Voi fi mormiînt... Şi eu, 
şi poetul Gig Mironescu şi, mai ales, tanti 
Raliţa. Că nici eu n-aş vrea să ne scrie 
altcineva romanul nostru!... E clar! 


Mişcată de rapiditatea cu care pricepusem 
înalta misiune pe care mi-o asumasem, madam 
Avaru se ridică din fotoliu şi se repede la 
mine. Speriat, mă ridic şi eu, neştiind ce-o fi în 
mintea viperei. 

— Nu-ţi fie teamă, dragul şi scumpul meu 
maestru,  — mă linişteşte Fifi Avaru, vroiam 
să te sărut pentru drăgălăşenia de care dai 
dovadă... Ai să te ocupi de căutarea 


registrului? 
— Neapărat! — clamez eu. 
— Toc! 'Ţoc! — mă sărută parşiv soţia 


răposatului, uitînd că abia acum cîteva clipe 
pomenise despre înclinațiile maladive ale 
neamului nostru, în materie de femei, 
bineînţeles. 


După cîteva momente de efuziuni colective, 
cînd se schimbă sărutări şi calde strîngeri de 
mînă, între mine şi Pompi, Bileţel şi Fifi, apoi 
Negreţu şi madam Avaru, Bileţel şi Pompilică, 
şi-aşa mai departe, se propune plecarea 
musafirilor. Propunere avansată de soţia 
răposatului, ca- re-mi explică retragerea lor 
atît de precipitată: 

— Puiule... 


33 


Hait, am încurcat-o-n fericire! Dacă mă ia 
cu „puiule”, situaţia-i gravă, şi încă rău de tot. 

— „trebuie să plecăm la Sinaia, la 
funeraliile sărmanului meu Bazil, — continuă 
madam Avaru, festivitate de la care sper că n- 
o să lipseşti... Bazil ţinea enorm la matale! Mi- 
a spus-o de nenumărate ori, şi încă nu 
fiştecum, ci cu limbă de moarte... 

lar pomeneşte de „limbă”! Precis, viitoarea 
noastră scriitoare nu va deveni niciodată 
autoare de romane, detectivistice. N-o prea 
ajută coțofana, vorba lui Gig Miro-nescu. Dar 
nici mintea. Ori e timpită de-a binelea, ori 
îmi întinde cine ştie ce cursă. Totuşi, optez 
pentru prima supoziţie. Am toate argumentele 
necesare. 


Cum era şi normal, nedorind să umblăm de- 
a buşilea prin odaie, căutînd cheile pe sub 
mobile, ieşirea din casă a celor doi musafiri se 
petrece, ca şi la sosire. Tot pe fereastra 
dinspre terasă. 

Mai întîi am transbordat-o peste prichici pe 
Fifi  Avaru. Din păcate, am procedat 
necorespunzător noii situaţii create. Deoarece, 
nefiind acolo nimeni care s-o ia în primire, 
madam Avaru aterazează (de la terasă) în 
brînci, sprijinindu-se, din fericire, pentru 
dînsa, în braţe. Numai picioarele i-au rămas 
aninate de pervaz. Cu delicateţe, i-am 
trecut dincolo de fereastră picior cu picior, 
avînd grijă să-i tragem la loc fusta taiorului. 

— Să-ţi fie ruşine, domnule Bileţel! — şi-a 
exprimat madam Avaru mulţumirile, 


34 


adresîndu-se poetului Mironescu. Ai profitat 


de ocazie, ca să mă pişti de popou?... Se 
poate? 

— Nu se poate! — a clamat indignat Gig. V- 
aţi prins organul pomenit, scumpă 


doamnă, în cîrligul de fixare al batantei... 

Cu Negreţu n-am avut probleme. Deoarece 
iarăşi a încălecat prichiciul. Nemaiexistînd 
cuiul care-i perforase pantalonul la prima 
tentativă, de astă dată n-a mai rămas înţepenit 
de-a-ncălarea. În schimb, s-a ales cu 
despicarea cusăturii nădragilor. Avea însă 
pardesiu, şi nu se observa că umblă în 
pantaloni cu craci detaşaţi. 

Enervat de păţanie, Negreţu a ţinut să-mi 
atragă atenţia: 

— Domnule Conan, următoarea noastră 
întîlnire se va petrece la editură! Aştept veşti, 
referitoare la rezultatul anchetei dumitale... In 
această privinţă, îmi poţi oricînd telefona. 
Dacă nu-s la editură, îi laşi vorbă secretarului, 
tovarăşului Visarion Ţuluca... 

— Perfect! Sper s-auziţi cît mai curînd de 
mine! — l-am asigurat, zîmbind în sinea 
mea. 


5. Şi-acuma, să-mi spui tot ce ştii!... 


După ce-am reuşit să-nchid (cu greu) 
batantele feres-trei, m-am repezit imediat la 
fotoliul meu, în care m-am prăbuşit mort de 
oboseală, şi mi-am aprins numaidecit o ţigară. 

Spre surprinderea mea, Gig Mironescu 
dispăruse din odaie. 


35 


Peste cîteva minute bune, Bileţel îşi făcea 
reapariţia, purtind pe braţe o tavă de 
dimensiuni extra. 

— Fii atent! — am strigat la dînsul. Dacă 
mai aluneci o dată, praful se-alege de fotoliul 
meu... Sînt convins că nu mai suportă un al 
doilea impact cu capul tău, şi încă-atit de 
talentat! De fapt, ce-ai pus pe dispozitivul din 
braţele lui tălică?... 

— Ghici! Tavă nu-i, fiindcă n-am mai găsit 
articolul respectiv, ci planşeta nevesti-tii de- 
ntins foile pentru plăcinte, şi nici cafeluţe n- 
am mai adus, avînd în vedere c-am scăpat 
borcanul din mînă în chiuveta din bucătărie... 
Deci?... la să vedem, te-ajută coțofana? 

— Nu cumva, niscaiva de-ale mîncării? — 
am presu-pus eu. 

— Domle, nu se mai poate discuta cu 
matale... De nici un fel, de nici o culoare! Cum 
de-ai ghicit? 

— Hai, că eşti copil! Păi, ce ţi-ai închipuit, 
numai tălică te afli în posesia unui 
metabolism normal? Mie nu-mi poate 
funcţiona ca lumea?... Ce-ai găsit prin fri- 
gider? Haide odată, spune, nu te jena! 

Bileţel avansează în direcţia mea, depune 
planşeta pe servantă şi-mi arată cu degetul 
fiecare farfurie pe rind. Dăruit băiat. Are un 
extraordinar simţ al orientării (în spaţiul 
cămării). Adusese şi şuncă şi unt şi roşii şi-o 
bucată de spată de porc afumată. 


Tocmai cînd mă pregăteam să trec la atac, 
observ ceva anormal, şi-l întreb pe Gig 
Mironescu, pe un ton oarecum supărat- 
glumet: 


36 


— Vorbeai adineauri de coţofană! Unde-i?... 

— Aici! — îmi răspunde infatuat Bileţel, 
arătîndu-mi devla. 

— Şi nu ţi-a suflat s-aduci şi un pic de piine 
la  masă?... 

— Aoleu! Aşa.-i... lartă-mă! 

— Fugi de adă o bucăţică de piine! Şi-ai 
grijă să fie uscată bine, fiindcă-s la regim de 
slăbire... 

— De cînd? — îmi strigă poetul din fugă, 
dispărind în direcţia bucătăriei. Că pînă-acu' 
n-am băgat de seamă... 

La întoarcerea lui Bileţel, constat că-mi 
adusese un posmag atît de deshidratat, încît 
aş fi putut jura că-i piatra ponce din baie. 

Pe cînd ungeam niţei unt pe feliuţa de pîine 
(mai curînd ciment expandat), şi pe care 
anevoie o tăiasem din bucata oferită de Gig, 
de-afară  se-aude un zgomot cu totul 
neobişnuit. 

— E cineva pe terasă, în faţa intrării! — îi 
comunic poetului. 

— Fereşte-ne, Doamne, de cel rău! — 
exclamă Gig. Să se fi-ntors Fifi-nebuna şi 
Negreţu?... Dar parcă încearcă să deschidă 
uşa... 

Într-adevăr, aşa era. Zornăie un clinchet de 
chei. Apoi cineva trage de uşă, zgilţiind clanţa. 
După care se-apucă să bată în geam. 

Luîndu-mi inima-n dinţi, mă aventurez către 
fereastră. Nici n-ajung bine, şi deodată răsună 
o voce, din păcate destul de cunoscută: 

— Te văd, te văd, nu te mai ascunde!... 

După ce deschid fereastra, întrucît nu mai 
posedam cheile de la uşă, mă trezesc nas în 
nas cu... tanti Raliţa. Mătuşă-mea, furioasă 


37 


foc, agită în mînă o legătură de chei, pe care 
mi-o arată spunîndu-mi: 

— Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă! 
Cînd am plecat de-acasă, mi-am luat şi 
cheia voastră, de la intrare, închipuindu-mi că 
poate nu eşti aici... Ei bine, nici una din chei 
nu se potriveşte, şi nici a voastră nu mai 
merge! La fel ca şi soneria... 

— Păi, dragă tanti Raliţo, Soneria nu mai 
funcţio-  nează cam de multişor, de cînd ai 
rămas matale cu degetul în lăcaşul butonului! 
— ţin eu să-i amintesc bătrinei. Dar ce-ai păţit, 
nu erai bolnavă?... 

— Ce vorbeşti, domnule Al! Se petrec 
evenimente senzaţionale, şi eu să zac la pat? 
Aşa mă ştii?... Bravos, naţiune, halal să-ţi 
fie!... Vorba ăluia din piesa lu' Delavrancea, de 
la televiziune... Şi cît mai ai de gînd să mă tii 
afară?... 

— lartă-mă, tanti Raliţo, dar m-ai luat cam 
repede... Poftim înăuntru! Insă va trebui să 
intri pe fereastră, căci mi-a căzut cheia sub 
bufet... Cel puţin aşa bănuiesc... 

— Nici nu mă gindesc! Ce-oi fi eu, leoaică 
de la circul de stat, să trec prin foc şi 
ferestre?... Na-ţi cheile, vezi care-i a voastră, 
şi binevoieşte de-mi deschide uşa. Cu mînuţa 
ta personală! Haide, dă-i bătaie, c-avem de 
dis- cutat o chestiune formidabilă, în legătură 
cu criminalul ăla de Bazil Avaru... 

Tanti Raliţa îmi înmînează legătura de chei, 
printre care o recunosc numaidecit pe-a 
noastră. Mă duc la uşa de la intrare, trecînd 
prin hol, şi vîr cheia în broască. Bizar, dar şi 
ciudat! Nu se-nvirte deloc. Fiind şi-un spirit 
pro- fund iscoditor, o mai încerc o dată. Şi uşa 


38 


se deschide de la sine. Nu era şi nici nu fusese 
încuiată! 


Acuma, după ce-am instalat-o pe tanti Raliţa 
lîngă noi, îi spun să aibă niţică răbdare, 
pină ne prindem şi noi sufleţelele. 

— Mîncaţi sănătoşi, eu mi-s sătulă! Am 
gustat nişte sărmăluţe acasă... In timp ce-o să 
vă hrăniţi, am să vă povestesc cum l-am găsit 
pe autorul romanului „Tare ca piatra”... 

Şi eu şi Bileţel ne privim reciproc interzişi. 
Însă nu-i dezvăluim nimic bătrînei, că 
dădusem şi noi peste Avaru. Într-atit eram de 
înfometați. Aşa că, o invit să relateze la 
amănunt rezultatele investigaţiei sale, şi- 
ncepem la mare urgenţă să ne reglăm 
metabolismul. 

Tanti Raliţa se uită la noi înduioşată, mai 
ciuguleşte şi dînsa cîte o bucăţică, de ici de 
colo, şi purcede să-şi depene basmul cu 
cocoşul roşu. 

— Dragii mei, sînt atît de curioasă să aflu 
tot ce se-ntîmplă pe lumea asta, încît m- 
am abonat la mai toată presa noastră... Şi din 
capitală, şi din ţară... Din presă am aflat unde 
se-ascunde Bazil Avaru... Dacă nu citeam cu 
atenţie toate rubricile din „România liberă”, 


pină şi-aia cu morţii, nu mai dădeam noi 
peste scriitorul ăla nenoro-cit, cît îi lumea şi 
pămiîntul!... 


Aici, tanti Raliţa face o pauză, pentru a-şi 
savura efectul loviturii de teatru, dar şi ca să- 
şi savureze sand-vişul (şuncă, unt şi piine) pe 
care şi-l confecţionează într-o clipită, lichidînd 


39 


toată şunca noastră, din care abia apucasem 
să gustăm. 

Apoi, făcîndu-i-se poftă, în nici un caz de 
povestit, deoarece nu ne mai spune nimic, se 
serveşte cu dezinvoltură şi din spata de porc. 
Din aceasta, bineînţeles, nu ne mai lasă decit 
zgîrciurile. 

Ingrijoraţi de soarta noastră, o îndemn pe 
tanti Raliţa: 

— Şi l-ai găsit, zici? Ia povesteşte-ne... 

Nu mai era nici o speranţă să ne 
astîimpărăm foamea. Fiindcă mătuşă-mea, bine 
întăritată, îmi face semn să am răbdare, şi 
rade şi untul de pe planşetă. Apoi, mestecînd, 
îmi relatează cu gura plină: 

— Al, băieţelule, ancheta noastră-i în pom! 
La fel ca şi Bazil Avaru... Scriitorul e 
mort, iar noi şomeri!... 


A făcut un stop cardiac, după cum scrie la 
gazetă, fără să-şi mai încheie socotelile şi cu 
noi... 

— Ştim! — i-am răspuns eu disperat, 
cugetind la posibilele rezerve alimentare din 
casă. Uite-aici, pe birou, gazeta cu rubrica 
„Decese”... Şi, ca să nu-ţi mai dai aere de 
mare detectiv, află c-am şi fost vizitaţi de 
suspecţii numărul 1! Adică numărul 1 şi 2, ca 
să fiu mai precis... Ca urmare a ferparului 
din ziar... 

Mătuşă-mea se uită la mine neîncrezătoare, 
dar şi urit, iar apoi izbucnește: 

— Bine, domle Al, va să zică am dreptate 
cînd îţi spun mereu că nu-i uman ce se- 
ntîmplă! Mă laşi să vorbesc de pomană, ca să 


40 


vă-ndopaţi ca nişte beşniţe, şi nu-mi spui 
nimic?... 

— Altminteri, dragă tanti Raliţo, rămîneam 
flămînzi! De fapt, am şi rămas, fiindcă, în loc 
să ne relatezi tot ce ştiai la amănunt, te-ai 
apucat şi te-ai lăcomit la merindea noastră... 

— Cine, mă  bernebecule? —  se-nfurie 
bătrina. Eu, care abia am pigulit cîte ceva, ca 
să nu-mi zici apoi că-s nepoliticoasă?... 


Abia după ce i-am servit mătuşă-mii o cafea 
țeapănă, la o cană de-o juma’ de litru, nouă 
rezervindu-ne zaţul, am izbutit s-o potolim şi 
s-o reaşezăm în fotoliu, pentru a-i povesti pe 
îndelete cele întîmplate. 

În sfîrşit dumirită, tanti Raliţa s-a cufundat 
într-o  adincă meditaţie, cugetind la tilcul 
apariţiei celor doi. Fumează şi soarbe din 
cafea, pe cînd noi, privind amu- zaţi la 
chinurile dînsei, ne chinuim de-aşijderea la 
altă treaptă a spiralei, cu zaţul şi nenorocitele 
ălea de ţigări. Or fi ele „Kent”, însă ne lasă 
un gust amar. Şi-n gură, şi-n suflet. 

Fiindcă sînt motive. Pe care simt nevoia să 
le discut cu „asistenţii” mei. Cît mai în 
detaliu. Deci, peste o clipă îmi declanşez 
expunerea neliniştilor mele: 

— Oameni buni şi nebuni, situaţia-i din cele 
mai complexe... 

— Pe mine să nu mă faci de nebună, că te 
cîrpesc! — sare ca arsă tanti Raliţa. 

— M-ai înţeles greşit, draga mea, n-am vrut 
să spun nebuni la cap, ci ne buni la nimic... Ca 
şi mine, dealtfel. Pentru că-mi zbîrniie un 
elicopter deasupra circumvoluţiunilor 
creierului,  survolindu-le  ameninţător. Ce 


41 


vroiau, de fapt, Fifi Avaru şi Pompilică 
Negreţu?... Ai? 

— Exact! — mormăie un soi de aprobare 
tanti Ra- lita. Asta-i întrebarea, vorba lui 
Şecspirică ăla, de la „Casa Scriitorilor”, tu 
bei, ori tu nu bei, pînă la urmă tot 
plăteşti... 

Siciit de intervenţia mătuşă-mii, îi tai 
macaroana: 

— Uite ce-i, tanti Raliţo, acuma eu vorbesc! 

Mătuşă-mea şi Bileţel, într-un consens 
bizar, hîmîie maliţios. 

— Deci, am zis că situaţia-i cotoioasă. Şi 
ştiţi de ce? Nu-mi răspundeţi, deoarece ştiu şi 
singur. Pentru că există posibilitatea ca 
Pompiliu Negreţu şi Fifi Avaru, — în afară 
de interesul pe care-l manifestă în privinţa 
gromovnicului, dorind să afle dacă mă aflu în 
posesia celui de-al doilea catastif al lui 
Tatapetre, întrucît în legătură cu cel dintii, 
adică prima parte a însemnărilor bunicului, 
nu mai încape nici o îndoială că l-au avut la 


îndemiînă, de vreme ce Bazil Avaru a scris 
„Tare ca piatra”, — să fie în acelaşi timp şi 
speriaţi de existenţa lui, ascuns cine mai 


ştie unde, temîndu-se să nu conţină cumva 
elemente apte a conduce la descoperirea 
furtului comis, mă refer la primul registru, 
dar şi la demascarea celor capabili să-l fi 
omorît pe Tatapetre... Şi nu numai numele lor, 
ci şi adevăratele mobiluri! E clar? 

Imi trag niţel sufletul, sorbind oleacă de zaț, 
şi-aprinzîndu-mi altă ţigară (tot „Kent”, că 
doar nu fumam dintr-ale mele). 


42 


Bileţel, care-şi tot frămînta favoriţii, 
smulgînd mereu cîte-un fir de păr, încît, dacă 
avea s-o ţină tot aşa, existau toate şansele să 
rămînă fără îmbelşugata sa podoabă, îşi stinge 
ţigara în ceaşca de cafea şi aproape strigă la 
mine: 

— Şi ce? Uiţi că Fifi Avaru, fără teamă şi 
nesilită de nimeni, a dezvăluit că Bazil Avaru, 
răposatu' de bărbat-su' era din aceeaşi urbe 
cu tălică, şi că-l cunoscuse foarte bine pe 
bătrin?... Dacă a avut curajul ăsta, să spună 
oarecum adevărul, înseamnă că nu-s speriaţi. 
Ci mai curînd vor să pună mîna pe gromovnic. 
Fără el, Fifi nu-i în stare să scrie mai departe 
„Tare ca piatra”! Asta el... 

Totuşi, e ceva în capul inginerului meu de 
poet! 

Şi nu-s singurul care să apreciez supoziţia 
emanată de Gig, fiindcă deodată o auzim pe 
tanti Raliţa: 

— Domle Bileţel, ai crescut enorm în ochii 
mei. Bravo, îmi place felul în care 
raţionalizezi... 

Invidios, declar şi eu: 

— De ce mi s-au adresat mie, nepotul celui 
furat şi ucis?... Ceva nu-i în regulă. Trebuie să 
anchetăm totul... Să vedem cine-i Bazil Avaru 
ăsta, mai bine zis cine-a fost, să aflăm cum 
de-a putut fi în relaţii cu Tatapetre, iar eu 
să n-am habar de-o asemenea prietenie la 
toartă... De-un lucru sînt sigur — nimeni, afară 
de cîţiva din familie, n-avea cunoştinţă despre 
gromovnicul la care scria bătrinul! 

Tanti Raliţa cade iarăşi pradă unui acces 
acut de entuziasm: 


43 


— Halal să-ţi fie, Al, băieţelule, că bine le 
mai gîndeşti!... Dar numai mişcîndu-te ai să 
izbuteşti dezlegarea atitor enigme. Plecăm!... 
Şi plecăm numaidecit, fără să mai zăbovim... 

— Unde, femeia lui Dumnezeu? — mă arăt 
eu curios. 

— La Sinaia, să-l înmormîntăm pe Bazil! — 
clamează mătuşă-mea. 


— Mda! — cuget monosilabic şi dubitativ, 
căzînd pe gînduri. De altfel, asta-i propusesem 
şi eu lui Bileţel, după ce te-am cărat acasă, 
tocmai pe Vergului... Să mergem la Sinaia, să 
vedem şi noi cum arată la faţă, chiar şi mort, 
Bazil Avaru. Şi, cu-acelaşi prilej, îi ziceam eu 
lui Gig, să-i cunoaştem prietenii şi 
neamurile, aşteptind şi provincia... Poate se 
prezintă şi niscaiva cunoscuţi din diapozitivele 
vizionate împreună, zilele trecute. Cine ştie, în 
felul acesta, supraveghindu-le reacţiile, poate 
dăm de gromovnic, de ticăloşii care l-au ucis 
pe bătrîn!... Aşa-i, Bileţel, au ba? Mai ţii minte 
ce-am discutat înainte de sosirea lui Pompi şi- 
a doamnei Avaru?... 


— 'Ţiu, cum să nu ţiu! — depune mărturie 
poetul. Dar mai mi-aduc aminte şi de-o altă 
afirmaţie de-a matale — cum că Negreţu a 


intenţionat să omoare pe cineva... În clipa cînd 
te pregăteai să rosteşti numele victimei, te-a 
strigat asasinul de-afară, de pe terasă... 

— Exact! — îl aprob eu. Şi nu-mi retrag 
acuzaţia. Pompilică, acum vreun an sau doi, a- 
ncercat să omoare, un scriitor... Ce-i drept, 
nu apelind la revolver, bazooka sau topor, ci 
recurgînd la telefon! 


44 


Uimirea întipărită pe chipul asistenţilor mei 
era mai mult decît grăitoare. 

— Şi cum a procedat, i-a dat cu telefonul în 
cap? — se interesează îngrozită mătuşă-mea. 

— Ei, tanti Raliţo, nici aşa, mecanic, să n-o 
luăm! Telefonu-i mult mai eficient, adică poate 
deveni, atunci cînd dai o sîrmă... La omul 
potrivit, momentul oportun şi-acolo unde 
trebuie. Întocmai cum a făcut şi Negreţu... 

— Cu sîrma de la telefon? — se miră tanti 
Raliţa. 

— Ei, asta-i bună! Încerc să mă exprim şi eu 
plastic, iar matale o iei de capital... Primise 
de la scriitorul cu pricina, care se afla în 
Canada, într-o călătorie de studii, o glumă 
tipărită, o pagină de ziar, în care sta scris că 
prozatorul cutare a încercat să se sinucidă 
aruncîndu-se în cascada Niagarei... Ce era, 
în realitate? La faţa locului, lingă cascadă, 
există o baracă, dotată c-un dispozitiv de 
xeroxare, care executa la comandă, utilizînd 
titlul şi pa-gina întîi a unui ziar autohton, un 
unic exemplar, în care poţi să publici, în 
glumă bineînțeles, şi contra cost, orice 
trăsnaie îţi trece prin cap... Scriitorul nostru, 
din simpa- tie faţă de Negreţu, la editura 
căruia trebuia să-i apară un roman, i-a 
expediat exemplarul prin poştă, fără să 
semneze, imaginîndu-şi că Pompilică se va 
amuza cum-plit. Şi uite că nu s-a amuzat. Ba 
dimpotrivă, tont şi timpit cum este, a pus 
numaidecît mîna pe telefon şi-a pornit să 
sune... Şi-a tot sunat, pînă ce-a izbutit să-i 
scoată cartea bietului om. Nu pe piaţă, ci din 
tipografie. Dar şi din planul de editări al 
secţiei pe care-o conduce... L-a omorit. Cu 


45 


sînge rece. Nici astăzi, la atîta timp de la 
producerea evenimentului, cînd omul se află 
de mult în ţară, acesta nu mai are acces la 
editura unde lucrează cretinul de Pompi... La 
celelalte, după ce-a explicat totul, este tipărit 
în continuare, la „Prometeu”, ba!... De-aia am 
zis că-i asasin, metaforic bineînţeles. 

— Curat criminal, domle, fără metafore! — 
declară indignată tanti Raliţa. Şi noi stăm aici, 
ca blegii, în vreme ce filatelistu' se pregăteşte 
să-l îngroape pe Bazil Avaru... După mine, şi 
de-ăsta vrea să scape, şi cît mai urgent! Nu- 
i uman ce se-ntîmplă, oameni buni... 


6. Preparative şi... preparate (culinare) 


— la ascultă, tanti Raliţo, ce vrei să spui 
prin „nu-i uman ce se-ntimplă”?... Ce se- 
ntîimplă, şi ce nu-i uman? Fii mai explicită! 

— Nu-i uman că tragem de timp, — purcede 
să mă lămurească mătuşă-mea iar de-ntîmplat 
se-ntimplă ceea ce se-ntîmplă... Adică, avem 
toate şansele să nu-i mai prindem pe Bazil 
Avaru... Cînd are loc ceremonia? la uită-te-n 
gazetă! 

— Nu-i nevoie, fiindcă am ceva ţinere de 
minte... Miercuri, la orele 13! 

— Şi astăzi sîntem luni! — precizează 
Bileţel, cule- gînd nişte firimituri de piine de 
pe planşetă. 


46 


Mătuşă-mea oftează uşurată. Apoi, 
extrăgîndu-şi din poşetă al doilea pachet de 
„mărăşeşti”, primul fiind golit de orice 
conţinut, îşi aprinde o ţigară şi-mi spune 
suflîn- du-mi fumul în nas: 

— Cu ce ne deplasăm, Al, băieţelule?... 
„Trabant”-ul meu e-n pană... Cred că m-a lăsat 
bateria! 

— Mai bine! — declar satisfăcut. Că nu m-aş 
mai urca în bizdiîgania matale, nici să mă 
plăteşti cu aur... M-am săturat să tot 
împing la el, pînă-mi ies ochii din cap! Vorba 
populară „nici cocoşul nu-i găină, nici Tra- 
bant-ul nu-i maşină”... Plecăm cu „Bombiţa” 
mea... Chiar acum telefonez la „Ciclop”, în 
Drumul Taberii, să văd dacă-i gata. 

După ce-l obţin la telefon pe meşterul 
Tudorică, omul meu de la atelierele „Fiat”, din 
Bujoreni, şi discut cu dînsul omeneşte, nefiind 
încă în transă bişniţo-alcoolică, le comunic 
nerăbdătorilor mei asistenţi: i 

— „Bombiţa”-i aproape gata de cursă... În 
noaptea asta i se pune la punct şi motorul, 
căruia Tudorică i-a făcut un alezaj de 
milioane, iar dis-de-dimineaţă ne du- cem s-o 
luăm... 


Tanti Raliţa, după ce ne anunţă că rămîne 
să doarmă la mine, deoarece ţine să plecăm 
cu primul troleibuz şi n-ar vrea să-ntirziem 
din pricina dînsei, aşteptind-o să vină taman 
din bariera Vergului, mă întreabă pe ne- 
aşteptate: 

— Măi nepoate, dar cît o fi ceasul?... 

De fapt, eram şi eu curios să aflu ora 
exactă, avînd în vedere sumedenia de 


47 


evenimente care ne măcinaseră timpul. 
Intrucît „Omega” mea nu mai funcţionează ca 
lumea, avînd maşinăria stricată, dar şi 


minutarul lipsă, mă duc la fereastră, să 
observ dacă-i ziuă sau noapte. Afară, beznă 
ca-n iad! Surprins, le declar parteneri- lor 
mei: 


— E noapte! Şi dacă-i noapte, atunci precis 
trebuie să fie trecute de şapte şi jumătate, 
maximum nouă, even-tual zece şi ceva... Însă, 
după cît mi-e de foame, ne aflăm la ora cînd 
oamenii normali cinează... Haide, dragă şi 
scumpă tanti Raliţo, nu ne faci cevaşilea bun 
de-ale mincării? Că şi-aşa ne-ai lăsat flămînzi... 

— Dacă mă rogi frumos, şi n-ai să-ţi mai 
permiţi insinuări josnice, de tipul celei de- 
adineauri, am să vă prepar, nehaliţilor, nişte 
jumări olteneşti, de-o să vă lin- geţi buzele... 
Să-ţi vină să-ţi baţi copiii, nu altceva! Însă am 
nevoie de ajutoare. Ştiţi ce? Haideţi cu mine la 
bucătărie... Pe cai! 


Peste cîteva secunde eram cu toţii, buluc, în 
atelierul mai sus citat. Tanti Raliţa bătea ouăle 
(zece) într-o strachină apreciabilă, Bileţel tăia 
ceapa, plîngînd copios, conform indicaţiilor 
mătuşă-mii, în rondele fine, iar eu mă ocupam 
de ardeiul gras şi de tomate. Cînd materia 
primă a fost gata pregătită, bătrina mi-a 
cerut ceaunul. Aveam unul de tuci, însă era în 
pod. Am fost obligat să-l caut, orbecăind prin 
beznă, şi să-l aduc la mare urgenţă. 

Apoi, n-am mai avut probleme. Mai întîi s-a 
prăjit ceapa, pînă s-a rumenit bine, peste care 
am turnat roşiile tocate mărunt şi feliuţele de 
ardei gras. După ce amal-gamul a scăzut, pe 


48 


foc mic, mai mult de jumătate, colcăind în baia 
de unt topit (un pachet întreg irosise mătuşă- 
mea) bătrîna a răcnit la mine, alertîndu-mă: 

— Mălaiul, unde-i mălaiul? 

— În cămară, unde să fie! — am informat-o 
eu. Dar ce, vrei să pui şi de mămăligă? 

— Nu! Dă-mi repede mălaiul, şi-ai să vezi 
pentru ce-i nevoie!... 

Doi pumni de mălai a revărsat peste ouăle 
bătute din strachină. Iar amestecul, l-a prelins 
lent în ceaunul de pe aragaz. 

— Dă-mi făcăleţul! — a poruncit iarăşi tanti 
Raliţa. 

— Va să zică tot pui de-o mămăliguţă? — am 
între- bat-o din ce în ce mai flămînd. 

— Domle Al, dar _ tălică eşti chiar un 
obsedat? Ce mă baţi mereu la cap cu 
măliga ta?... Trebuie s-amestec jumările... 

Cînd, în sfîrşit, mirabilul preparat s-a prins 
corespunzător, arătind ca o magmă aurie- 
stacojie, mătuşă-mea m-a luat iar la rost: 

— Brinza, unde-i brinza? 

— În frigider! — i-am spus niţel enervat. 

— Taie rapid trei felii mari şi groase, şi 
aşterne-le pe fundul unor farfurii mari, 
preferabil de ciorbă... 

În clipele următoare, fiertura era prăvălită 
peste fe- liile de brînză, iar noi, adică eu şi 
Bileţel, ne şi înşfăcasem furculiţele, gata să ne 
aşezăm la masă, chiar în bucătărie, 
nemaiavînd răbdare să cărăm totul, la mine în 
birou. 

— Staţi! — s-a răţoit tanti Raliţa. Nu vă 
lăcomiţi... Aşteptaţi să se topească brînza. 
Intre timp, haideţi să facem şi mujdeiul... Trei 
căpăţini de usturoi, minimum!... 


49 


Măreaţă făptură şi tanti Ralita asta! 
Dumnezeule, de unde i-ai mai dat şi 
formula jumărilor olteneşti? Şi de ce 
numai diînsei? 

Mîncam ca sparţii, uitînd de toate, şi de 
regimul meu dietetic, şi de muncile lui 
Hercule ce ne aşteptau în zi- lele următoare. 
Bileţel, care mereu afirmă că nu se dă în 
vînt după mîncare, şi-a mai servit o portie, 
răzuind ceaunul de tot ce mai rămăsese pe 
fund, încît acum arăta (ceaunul) ca oglinda. 
Tanti Raliţa, mai reţinută, optase doar pentru 
o unică porţie. Pe care însă şi-o servise în cea 
mai mare farfurie din dotaţia bucătăriei. Cea 
utilizată la prepararea salatei orientale. 

Mirosind a usturoi trăsnitor, de-ar fi murit şi 
muştele din preajma noastră, cînd am lichidat 
totul, de nici nu mai era nevoie să recurgem 
la spălatul veselei, am să- rutat-o amîndoi pe 
tanti Raliţa. Pe fiecare obraz. Şi-i aromeau 
obrajii atît de apetisant, ca nişte cîrnaţi de 
casă proaspeţi, abia luaţi din tigaie, încît, o 
clipă, am simţit în noi cele mai 
inexplicabile porniri canibalice. De s-ar fi 
putut, am fi înfulecat-o şi pe mătuşă-mea. 

— Ei, ce ziceţi, merit să mă luaţi la Sinaia, 
împreună cu voi? — a lansat provocarea, de 
mult pregătită, bătrîna. 

— Nu numai la Sinaia, ci-n lumea întreagă, 
coană Raliţo! — s-a avintat poetul Bileţel, 
nedîndu-şi seama ce spune şi la ce riscuri 
se expune. Dacă ne mai prepari un ceaun de 
jumări, te luăm şi pe lumea cealaltă!... Mer- 
gem cu tălică, oriunde! 

— Prefer lumea asta, domle Bileţel! E mai 
sigură, în orice caz... N-ai decît să te duci 


50 


singur acolo, mai ales dacă o să bagi în 
matale încă un ceaun de talmeş-balmeş! 


Pe la miezul nopţii, cînd jumările se 
răzvrăteau, la- olaltă cu usturoiul, împotriva 
stimabilelor noastre  stomacuri, încă mai 
discutam despre planul de bătaie al zilelor 
următoare. Bineînţeles, fumînd şi bînd la 
cafele. Şi tot, bineînţeles, fără să cădem de 
acord. 

Tanti Raliţa o ţinea pe-a ei, propunîndu-ne 
să plecăm deghizați, pentru a nu fi 
recunoscuţi, Bileţel pe-a lui, emiţind ideea, 
absolut  îndobitocitoare, să urmărim des- 
făşurarea ceremonialului funerar de la 
distanță, cu lu- netele (pe care nici nu le- 
aveam). 

Singurul lucid, în pofida dezagrementelor 
digestive, eram eu, care am decis, 
neacceptînd nici o altă sugestie, să 
participăm normal, în calitate de invitați ai 
soţiei răposatului şi-ai oratorului Pompilică, 
acel ce-avea să rostească discursul omagial. 

În încheiere, le-am comunicat asistenţilor 
mei: 

— La culcare, fraţilor. Sîntem obosiţi ca 
nişte cîini... Tanti Raliţo, matale te culci în 
dormitor, Bileţel o să doarmă în fotoliul de la 
biroul meu, iar eu pe canapea. Gata, nu mai 
am ce vorbi cu voi... 


Peste noapte, am fost trezit doar de vreo 
cinci ori. De-două ori de tanti Raliţa. Care, 
prima oară, mi s-a plins că n-o-ncăpea 
pijamaua nevesti-mii, iar apoi, că a mea îi era 
prea largă. De Bileţel, în rest. Ba-l anchiloza 


51 


căuşul fotoliului, ba-l durea burta, şi-avea 
nevoie de bicarbonat, ba, mai tîrziu, după ce 
înghiţise praful pe care i-l dădusem, că 
acesta nu părea a fi bicarbonat, ci mai 
curînd „Tix”, pentru curăţatul tacîmurilor. 

Spre zorii zilei, cînd izbutisem s-aţipesc şi 
eu o ţiri- şică, mătuşă-mea s-a apucat să tragă 
de mine, avertizîn- du-mă că-i timpul să ne 
sculăm şi să plecăm la autoservicele din 
Drumul Taberii, după „Bombiţă”. 


7. „Rallye” în trombă (Bucureşti-Sinaia) 
fără şanse de retur! 


La 7 fix, plus cîteva minute, debarcăm din 
84 în apropiere de atelierele „Fiat” din 
cartierul Drumul Taberii. Portarul nu ne 
permite intrarea. Pînă nu prezentăm for-mele 
de acces în unitate. li completez pe loc fişa, 
înmînîndu-i un formular de 10 (lei), şi 
numaidecit ne  pofteşte  surizător să 
pătrundem. La hala unde-mi lăsasem, acum 
trei săptămîni „Fiat”-ul meu 600 D, nici urmă 
de maşină. Dar nici de nea Tudorică, omul 
meu de încredere, care de zece ani se- 
ngrijea de „Bombiţă”. Atît de atent şi com- 
petent, încît, făcînd o socoteală, cred că, între 
timp, mi-aş mai fi putut cumpăra un turism 
proprietate personală. Cu unele economii, 
chiar şi-un „Mercedes”, pe motorină. 


52 


Nea Tudorică îşi face apariţia abia pe la 8 şi 
jumă- tate. Văzînd că fierbeam de supărare, 
îmi explică si- tuaţia: 

— Maestre, sînt mort de obosit... Toată 
noaptea am montat la „Bombiţa” matale... 

— Şi unde-i, că n-o văd nicăieri? — îl întreb 
oare- cum liniştit. 

— La cuptor! 

— Cum? Ai pus-o la copt?... 

— Dar bineînţeles! Am vrut să-ţi fac o 
surpriză. li cam sărise vopseaua, şi-atunci i- 
am tras o suflare, cu nişte material de-al 
meu, adus de-acasă... Acuma-i la cuptor, săi 
se usuce culoarea! Băieţii trebuie să fie 
înăuntru... 

— Tot în cuptor? Păi la cîte grade 
funcţionează agregatul? _ 

— 45! E din import... Însă-i stricat de vreo 
cîteva luni, şi uscarea o facem la rece! 

Găsim maşina în uriaşul cuptor italian, adus 
cu mari sacrificii de la Torino, unde vreo cîţiva 
puştani se distrau lustruind-o, străduindu-se 
să-i elimine băşicile apărute după „suflare”. In 
mai puţin de-o jumătate de ceas achit toate 
angaralele, îl achit şi pe nea Tudorică, şi trec 
la controlul tehnic de calitate. Aici se 
descoperă că „Bombiţa” are alt număr de 
motor, decît cel care fusese la intrarea în 
reparaţie capitală. Se renunţă la investigaţii 
suplimentare, întrucît mai avuseseră cazuri de 
interschimbare a motoarelor. 

In curtea atelierelor autoservicelui, invitat 
de nea Tudorică să urc la volan şi să efectuez 
cîteva manevre de probă, constat că am o 
altă „Bombiţă”. Mult mai nervoasă decît 
fusese. Ce-nseamnă o revizie capitală, să 


53 


schimbi pistoanele şi segmenţii! Alt motor, şi 
la propriu şi la figurat, altă viaţă. 

După cîteva ture prin incinta „Ciclop”-ului, 
pe deplin satisfăcut, îmi îmbarc pasagerii şi-o 
pornesc spre poartă. Direcţia Sinaia. Insă la 
poartă motorul se-opreşte după cîteva chinte 
de tuse. Îl strig pe nea Tudorică. Vine nu- 
maideciît, zimbitor şi afabil, şi se interesează 
care-i baiul. Încearcă şi el să pornească 
motorul. Şi, după două sau trei chei, mă 
linişteşte, tot surizător: 

— Merge perfect! N-are benzină... 

— Păi, măi nea Tudorică, atunci cînd am 
adus ma- şina, rezervorul era plin ochi!... 

— Ştiu maestre, ştiu, dar nu cu benzină se 
spală motorul?... Nu-i o problemă, staţia de 
„Peco” e lingă noi... 

Scrişnind din dinţi, am urcat-o pe tanti 
Raliţa la volan, şi-am împins, împreună cu 
Bileţel, de mi-am blestemat zilele. Norocul 
nostru că pompistul avea benzină cîtă vrei. 
Dar numai Co 75! Am făcut plinul, convins de 
pompist că „Fiat'-ul este o maşină 
excepţională, care merge cu orice benzină, 
eventual şi cu gaz lampant. 

Acuma nu mai aveam probleme. Puteam fi 
mindru de „Bombiţa” mea. Rula ca un 
bidiviu, mîncînd kilo- metru după kilometru. 
Dar şi benzină. Deoarece, la ie- şirea din 
Ploieşti, acolo unde se află staţia de „Peco”, 
observînd coborirea indicatorului de consum 
am mai turnat vreo 15 litri în rezervor. Tanti 
Raliţa susţinea că aşa se întimplă cu 
orice motor după o reparaţie capitală, în timp 
ce Bileţel, şi inginer de felul lui, era de părere 


54 


că nea Tudorică uitase să regleze 
carburatorul. 

Din lipsă de timp, am renunţat la cercetările 
de ri- goare, şi-am întins-o în trombă către 
Cîmpina. La „Pa-ralela 45”, am fost nevoiţi să 
facem iarăşi o haltă de ajustare. Ca să ne 
hrănim niţel, cu cîte-o ciorbă de burtă, 
celebrul preparat al casei, şi să hrănim iarăşi 
„Bombiţa” cu 15 litri de CO 90. 

Cînd ne-am ridicat de la masă, am rămas 
înlemnit observînd sub maşină o băltoacă. 
Gata, mi-am zis, pierd ulei. Nu era ulei, ci 
benzină. Vîrîndu-mă sub „Fiat”, a trebuit să 
constat că Bileţel era în eroare. Nu carbura- 
torul se afla în suferinţă. Ci nea Tudorică. 
Uitase să  strîngă şuruburile şi piuliţele de la 
pompa de benzină. 

— Aşa-ţi trebuie, Al, băieţelule, dacă n- 
asculţi de-ăi mai bătrîni! De cîte ori nu ţi-am 
spus să mă laşi pe mine să mă ocup de 
maşină? Ai văzut cîte cărţi de mecanică auto 
am la mine pe masă... 

— Hai să fim serioşi, tanti Raliţo! — am mai 
tem- perat eu din elanurile tehniciste ale 
mătuşă-mii. Ultima oară cînd mi-ai reglat 
ralantiul, m-a costat o groază de parale 
carburatorul, pînă l-am pus la punct... 

— Ce vină am eu, dacă era defect din 
fabrică! — continuă să mă boscorodească 
bătrina. 


Plecăm oarecum mai liniştiţi, în trombă, 
gata să ne pupăm în bot, la ieşirea din 
parcajul motelului, cu un „IIR” de douăzeci de 
tone. Dacă nu frînam la timp, apelînd şi la 
frinele de serviciu, dar şi la cea de mină, 


55 


acuma ne aflam sub hurdubaia aia de 
„Henschel”. Că loc era, slavă Domnului! Din 
păcate, probabil din pricina refle-xelor mele 
perfecte, am tras puternic de maneta frinei de 
mînă, prompt şi instantaneu, şi sînt nevoit să 
constat c-am rămas fără ea. Deşi, la o 
examinare mai atentă, maneta era, de fapt, 
umbrela mătuşă-mii Raliţa, care o plasase 
chiar lîngă lăcaşul dintre scaunele din faţă. 


Ajunşi la Sinaia, intrăm triumfal în oraş, o 
cotim la dreapta, pe drumul gării, apoi trecem 
podeţul şi por- nim să urcăm spre 
complexul vilelor de creaţie. La recepţie, 
coana Florence, prietena creatorilor şi tuturor 
neamurilor lor, mă anunţă: 

— Maestre Conan, îmi pare rău, însă n-am 


cum să vă servesc! Toate camerele-s 
date... Chiar acum un mi- nut a telefonat de 
la Bucureşti, tovarăşul Tirbuceanu, şeful 


cazărilor de la scriitori, să mă anunţe că 
sosesc şi delegaţii Uniunii, pentru a participa 
la sărbătorire! 

— Ce  sărbătorire? — o chestionez eu 
nedumerit. 

— Aoleu, m-am inexprimat greşit, am vrut 
să zic la festivitatea de adio, organizată în 
cinstea mortului care ne-a făcut plăcerea să- 
şi dea duhul la noi... Dar nici festivitate nu-i 
bine spus, că altfel se zice, dar nu prea ştiu 
bine cum... 

In orice caz, ajutat de-un telefon al 
recepţionerei, a cărei nepoţică lucra la 
„Palas”, hotelul din centrul Si-  naiei şi tot la 
recepţie, obţinem trei apartamente, la etajul 


56 


al II-lea, din cele rezervate pentru străini... 
Dar şi cu tarife calculate corespunzător. 

De voie, de nevoie, le acceptăm. Parcînd 
„Bombiţa” lîngă „Palas”, ne ducem tustrei, eu, 
tanti Raliţa şi Bileţel, să ne instalăm în 
„apartamentele” noastre. 

Nici n-apuc să ies bine de sub duşul pe care 
mi-l administrasem la mare grabă, că sună 
telefonul. E Gig Mironescu. 

— Măiestrică, aş avea o propunere... După 
ce-am citit „menu”, adică lista de bucate a 
restaurantului de la parter, mi-am dat seama 
că-i musai să-ţi cer să mă iei în gazdă la 
tălică! Ştii ce preţuri au fraţii de-a ici?... De 
milioane! Şi la propriu, şi la figurat. Nu-s de 
nasul nostru. 

Cuget rapid, după cum îmi stă în caracter, 
şi-i co- munic pe loc rezultatul:: 

— Ia-ţi urgent catrafusele, şi vino la mine... 
Între timp, o sun pe tanti Raliţa, şi-o prelucrez 
şi pe dînsa să facă aceeaşi operaţie... 

Tanti Raliţa, fără să mai facă fiţe, se declară 
numai- decît de acord. 

Bileţel, care-mi adusese, pentru consultaţie, 
„menu” tipărit elegant pe hîrtie cretată, mă 
examinează nerăb- dător, aşteptind să-mi 
înregistreze reacţiile. Spre sur- prinderea 
poetului, nu reacţionez deloc. Muşchii faciali 
îmi paralizaseră, sper că temporar, întocmai 
ca şi corzile vocale, la citirea formidabilelor 
preparate pe care ni le ofereau gazdele. Nu 
preţurile mă speriaseră. Că vorba românului: 
„dai un ban, dar stai în faţă”... Ci belşugul, 
incredibil, de mîncăruri pe bază de peşte, 
porc, vită şi păsări. Plus încă un element 
fantastic... 


57 


Mătuşă-mea, fără să mai bată la uşă, mă 
găseşte într-o stare de totală prostraţie, în 
momentul cînd îşi face apari- ţia în odaia 
noastră. 

— Ce-ai acolo, nepoate, vre-o filă din 
gromovnicul dispărut, de-ai rămas ca o stană 
de piatră?... 

li întind lista de bucate, renunţind la orice 
explicaţie.  Mătuşă-mea, după o simplă 
aruncătură de ochi, întoie- geşte şi dinsa. 

Bileţel, invadat de panică, îi smulge „menu” 
din mînă şi se uită din nou prin paginile sale, 
că erau şi multe. Răsfoieşte, citeşte, şi tot nu 
pricepe nimic. 

Cuprins de milă, mă îndur să-l lămuresc: 

— Văd, dragă Gog, pardon, Gig, că nu-ţi mai 
funcţionează deloc coțofana... Păi îţi dai 
seama ce document mi-ai dăruit? Ia 
descifrează nota de pe pagina a treia, aia 
scrisă cu pix de culoare albastră... Ce scrie 
acolo?... 

Bileţel întoarce foaia; dă de pagina cu 


numărul 3, şi-mi citeşte: 
— „Bobe, aşteaptă-mă la noapte, Frosa”... Ei 
şi? Ce-i cu asta?... 


— Păi, ştii cine-i Bobe? 

— Sigur că nu! — răspunde poetul. 

— Băiatul lui, Jurj Hariga, vecinul lui 
Tatapetre, de la Piteşti, de pe strada 
Libertăţii... lar Frosa, fosta mea iubită, de- 
acum cîteva decenii... Înseamnă că-s amindoi 
aici, sosiți la funeraliile lui Avaru. E 
formidabil! Dar şi ei sînt formidabil... de 
timpiţi. Auzi idee, să corespondeze pe listele 
de bucate ale restaurantului. Te pomeneşti 


58 


că locuiesc şi ei la „Palas”... Dar de unde şi 
pină unde Frosa, asta nu mai sînt capabil să- 
nţeleg. E ceva de te doare mintea, nu altceva! 


8. Cina cea de tăinuială... 


Tanti  Raliţa, pe care aventurile mele 
amoros-filosofice o lăsau rece, verifică şi 
dînsa însemnarea de pe „menu”. Dă din cap a 
neîncredere, apoi îşi motivează gestul: 

— N-aş fi zis că Bobe mai trăieşte! Cîţi ani 
să aibă oare?... 

— Ce importanţă are virsta individului! — 
mă indignez eu. Principalul e c-a venit la 
Sinaia, să-l petreacă pe ulti-mul drum pe 
Avaru... Acuma mi-e clar totul. Precis erau 
prieteni, şi poate şi mai mult... 

Mătuşă-mea cugetă o clipă, iar după aceea- 
şi amin- teşte de ceva: 

— Ce-ai zis tălică, adineauri? Că te doare 
mintea?... Ei bine, pe mine mă doare inima! 

— Aoleu! — intru eu în sperieţi. Nu mi-ai 
spus niciodată că ai probleme cu cordul... Şi 
unde te doare? 

Tanti Raliţa îşi duce mîna dreaptă în dreptul 
stoma- cului şi-mi indică locul suferinţei. 
Ciudat! N-am mai auzit pînă acum, să aibă 
cineva inima la un nivel atît de scăzut. 

— Ce simţi? — insist îngrijorat. 

— Că mi-e foame! — declară mătuşă-mea. 
Tu nu ştii că inima omului se află deasupra 
burţii? Haidem la masă... Numai dînd peste 
denumirile bucatelor din lista ăstora, şi m-a şi 


59 


apucai dîrdîiiala... Simt, că mor, zău aşa. Or fi 
preţurile ceva mai sărate, dar merită să ne- 
omenim şi noi odată, ca domnii... 


Sala restaurantului era ticsită de lume. 
Turişti, vacanţieri, chiar şi nişte străinezi, pe 
care-i recunosc de la distanţă, după pachetele 
de ţigări „Dunhill”, „Stuyvesant” şi „Kent” 
puse neglijent lîngă tacîmuri. Cercetez atent 
asistenţa, nădăjduind să-l recunosc pe Bobe 
Hariga. Nimeni care să-i semene. De fapt, 
stînd şi gîndind mai profund, nici nu l-aş mai fi 
putut identifica, după atîta amar de vreme. 

Îmboldit de  mătuşă-mea, apelez la 
responsabilul de sală, îi spun cine sînt, şi-l 
rog să-mi facă rost de-o masă pentru trei 
persoane. Deşi nu are habar de numele meu, 
îl impresionează însă revista la care lucrez, 
chiar ne- plăcut aş zice, avînd în vedere 
multiplele anchete demascatoare din domeniul 
comerţului, şi ne oferă imediat o măsuţă pe 
care se aflau nişte etichete „Rezervat”. 

— Dar nu-i rezervată masa? — îl întreb eu, 
nevrînd să iau nimănui bucăţica de la gură. 

— Nuuu! Se poate? Pentru dumneavoastră, 
ăştia din presă, oricînd renunţăm la interesele 
noastre personale... Cu ce să vă servim? 

— Am citit lista de bucate! — îl informez eu. 
Dar am uitat-o în cameră. N-ai cumva una 
la îndemînă?... 

— Am... Dar n-ajută la nimic! Afară-i vopsit 
gardu', înăuntru-i leopardu’! „Menu” îl avem 
de reclamă, iar clienţilor de vază, le 
recomandăm preparatele noastre deficitare pe 
cale bucală de la om la om... Vorba ăluia, dacă 
eşti om cu mine, sînt şi eu om cu tine! V-am 


60 


spus-o ca glumă de ris, fiindcă cu presarii 
sîntem extrem de atenţi, nu ne batem singuri 
cuie-n cap... 

— Şi ce ne sfătuieşti să mîncăm? — îl întreb 
eu amuzat, mai ales că tipul părea simpatic, 
fiind şi cam apoplectic de felul său. 

— Pentru început, nişte şalău cu sos 
remulat, din cod congelat, apoi un muşchi de 
vacă velington, ştiţi, mareşalul ăla neamţ care 
l-a bătut pe Neapoleon, iar ca desert, să văd 
dacă mai am pus deoparte, cîte o profiterolă, 
ceva de excepţie, cu frişcă din vacile noastre, 
fiindcă avem şi o gospodărie anexă, cu pui şi 
dobitoace, başca un director de specialitate 
zonotehnicistă... Ce ziceţi, vă suride? 

— Adă din toate, cîte două porţii! — 
comandă tanti Raliţa, nemaiaşteptind şi 
părerea mea, care vroiam să mă interesez şi 


de preţuri. 
— Perfect, coană mare, fiindcă altceva nici 
c-avem!  — preia din mers responsabilul, nu 


prea încîntat de notabila operaţie, de reducere 
a stocurilor sale supranormative, pe care o 
efectua mătuşă-mea. 


În jur de unsprezece, după ce tanti Raliţa şi- 
a mai comandat două profiteroluri, ca să le ia 
cu dînsa, la cameră, ne-am hotărît să mergem 
la culcare. In plată, apoplecticul ne prezintă o 
notă de plată apocaliptică — 453 lei, fără 
atenţiile de rigoare. Însă era tardiv. Mîncasem 
totul. Pînă la ultima fărimă. 

Ajunşi în apartamentul nostru, mătuşă-mea 
îşi exprimă dorinţa să bea o cafeluţă. 

— Tanti Raliţo, — o previn eu, cofeina-i 
somnifugă!... 


61 


— Aiurea! Pe mine m-adoarme buştean... 

— Păi n-ai văzut ce preţuri au ăştia? 
Rămînem săraci, dacă ne-apucă să mai 
comandăm şi cafele, şi încă servite la 
cameră... 

— Nu comandăm nimic! — declară mătuşă- 
mea. Am cafeaua la mine... 

Şi, spre stupefacţia noastră, îşi extrage din 
poşeta-geamantan o pungă cu cafea boabe, 
precum şi-un termocuplu fierbător, electric. 


Fumînd oarecum deconectaţi, după toate 
cele păţite în cursul zilei, din zori şi pînă-n 
noapte, sorbim din resturile cafelelor şi 
tăinuim în privinţa programului de-a doua 
Zi. 

Observînd că Bileţel e gata s-adoarmă pe el, 
de obosit ce era, şi că mătuşă-mea picotea cu 
„mărăşeasca” lipită de buza de jos, înţeleg să 
profit de ocazie, şi să elaborez de unul singur 
planul de bătaie. De aceea, li-l expun sumar, 
fiindu-mi şi mie un somn de excepţie: 

— Obiectivul nostru, deocamdată, pentru 
miine, este să-l vizităm pe Bazil Avaru, să-l 
vedem ce mai face şi cum arată la faţă, în 
speranţa că-l vom putea identifica, şi-apoi să-l 
înmormîntăm creştineşte, însă păcătuind prin 
observarea atentă a tuturor celor sosiți la 
funeralii! Atît, şi nimic mai mult... lar acuma, 
toată lumea, mic şi mare, să se ducă la 
culcare! 

Nu mai era nevoie de îndemnul meu 
mobilizator, deoarece, între timp, Bileţel 
aţipise la pieptul mătuşă-mii, pufăind lejer, iar 
bătrîna, visînd probabil cine ştie ce secvenţă 
din tinereţea dînsei, îi torcea, dormind, caierul 


62 


bogatei sale podoabe piloase, de pe maxilare, 
căreia poetul îi spunea „favoriţi”. 


II. ÎNMORMÎNTARE DE LUX — 
CONFORT UNU, 
SPORIT 


9. Manevre de recunoaştere 


63 


Avînd în vedere că operaţiunile terminale, 
adică  înţărinarea lui Bazil Avaru, erau 
prevăzute pentru orele 13, aşa cum, de altfel, 
se anunţase şi la ziar, la cinci şi jumătate, 
dimineaţa, procedez la trezirea partenerilor 
mei. 

Cu Bileţel n-a fost cine ştie ce problemă, 
deoarece, fiind uşor ca un fulg, l-am luat pe 
braţe, întrucît nu vroia să facă priză cu 
realitatea, şi l-am aşezat în cada din baie, 
dînd drumul la duş. Cu-atit mai mult cu cît 
dormise numai în slip, uitind să-şi îmbrace 
pijamaua (dacă o avea cumva la el!). Pentru 
orice eventualitate,  deschisesem ambele 
robinete ale bateriei, să-i fie şi cald, şi rece, 
în funcţie de temperatura apei pe care-o 
debita hotelul. 

Însă tanti Raliţa, care, probabil din pricina 
abuzului de cafea, după cum afirma dînsa, 
le dormea de le buşea, mi-a făcut greutăţi. 
Chiar aproape insurmontabile. Mai ales că, 
peste noapte, căzuse de pe dormeză, şi-am 
găsit-o pe duşumea, virită sub mocheta ce-i 
servea de pled. Am zis insurmontabile, fiindcă 
am fost nevoit, cu chiu cu vai, s-o urc la loc pe 
agregatul mai sus pomenit (recte, dormeză). 
Cînd cădea pe la capul instalaţiei, cînd pe la 
picioarele acesteia. Cred că numai datorită 
celor şase sau şapte căzături zdravene, a 
reuşit să se trezească încăpăţinata de mătuşă- 
mea. 

— Domle Al, — a izbucnit tanti Raliţa, în 
clipa cînd a făcut ochi, nu-i uman ce se- 
ntîimplă! Ce te-a apucat să mă trezeşti, tocmai 
cînd aflasem cine-i Bazil Avaru?... Na, poftim, 


64 


acum am uitat şi visul pe care l-am visat... 
Poate că, dacă adorm iarăşi, aflu din nou cine-i 
scriitorul ăsta necunoscut! Ce zici?... 

— Zic să te scoli numaidecît! — m-am răţoit 
la biata bătrină. Trebuie neapărat să fim la 
capelă înaintea sosirii participanților la 
funeralii... Şi-apoi, mai durează şi gustarea de 
dimineaţă. Fără un breakfast corespunzător, 
dietetic şi  hipocaloric, nu-s capabil să 
anchetez nimic... Indiferent ce-ar fi! 

Mătuşă-mea, auzind de breakfast, s-a ridicat 
urgent în capul oaselor, şi-a coborit de pe 
dormeză, aranjindu-şi taiorul mototolit. 

— Atunci să mergem! — m-a anunţat 
bătrina. Nu-mi mai schimb costumul ăsta, 
fiindcă nici n-am luat altul la mine! Unde 
mîncăm, tot la restaurantul de jos?... 

— Ferească Dumnezeu! — am exclamat eu 
îngrozit. Găsim noi un „express”... Dar mai 
întîi să-l îmbrac pe Gig Mironescu, că l-am 
lăsat în baie, să se trezească! 

Bileţel nu se trezise. Cada era plină cu apă, 
iar poetul dormea cu capul pe ghizdul lateral 
la vanei. Cred şi eu. li convenea. Apa era 
caldă, iar susurul pe care-l emitea, revărsîndu- 
se din ambele robinete, probabil i se părea 
un şopot adormitor de izvor. 

Numai cînd am sistat debitul apei calde, 
trecînd ex-clusiv la rece, m-am pomenit cu 
poetul în picioare. Despuiat şi ud, m-a şi luat 
la rost: 

— Măiestrică, unde m-ai adus? La „Baia 
Arcului”?... Dacă-i aşa, de ce nu vine 
maseurul?... 


65 


După o jumătate de ceas, la capătul unor 
infinite alergături în căutarea unui „express”, 
serveam breakfast-ul la cantina complexului 
caselor de creaţie. Unde nu se ivise încă 
nimeni dintre „creatorii” cazaţi în vilele din 
preajmă. Era şi prea devreme. 

— Coană Florence, — o rugasem eu pe 
recepţionera şi bufetiera stabilimentului, de- 
ndată ce pătrunsesem în sala de mese, n-ai 


vrea să fii atit de drăguță şi să ne dai şi 
nouă ceai, să ne mai încălzim sufleţelul?... 
— Se face, maestre! — mă-ntimpinase cu 


zimbetul pe buze focoasa gospodină. Ceai cu 
ce?... 

— Ceai cu ce ai! 

— Adică numai două ceaiuri? — s-a mirat 
Florence, cunoscîndu-mă prea bine, şi încă de 
mult. 

— Nu, măi fată bună, ceai cu ce mai ai... 
Adică: gem, untişor, nişte parizer din carne 
naturală şi, bineînţeles, cîte patru ouă 
ochiuri, cu costiţă afumată, prăjită, rumenă şi 
crocantă! 

— Vai de mine, maestre, îmi pare tare rău, 
dar ouăle sînt la Breda, administrativul 
nostru... Restul se-aduce numaideciît! 

— Şi unde-i Breda, prietenul meu?... 

— La magazie, că astăzi avem tămbălău 
mare, v-am mai spus eu matale! Ştiţi, chestia 
cu delegaţii sosiți la sărbătorire, adică la 
ceremonie... C-a venit şi tov. Tancu, laolaltă cu 
Tirbuceanu şi Mituşină, şi-ăilalţi specialişti 
cu-nmormîntările! 

Peste cinci minute îl aduceam pe Breda, cu 
ouă cu tot, să cinstim o vodkă împreună. După 
două sute, de vodkă, nu de ouă, ne-a oferit şi 


66 


nişte telemea de Brăila, s-avem cu ce bea 
ceaiul. Bun băiat, şi Breda ăsta. Inimă de 
mamă! 

lar după ce se-aşezase la masa noastră, 
lîngă tanti Raliţa, se-mprietenise la toartă cu 
mătuşă-mea. Ciocneau vodcile, de-ai fi zis că-i 
apă „milenară”, cum zicea bă- trina. Suflet 
mare, mai ales că vodka îl însufleţise şi mai 
dihai, Breda a trimis o fată, din cele care 
serveau în salon, să ne-aducă şi nişte cîrnaţi 
de casă, afumaţi, din rezerva sa personală. 

Abia pe la zece am izbutit să-i dăm de capăt 
break- fast-ului nostru. Se dusese dracului şi 
regimul dietetic, şi calculul caloriilor. Dar 
ce nu face omul, cînd e vorba de-o anchetă 
de dimensiunile celei întreprinse de mine. 
Renunţă la orice, în numele investigaţiei! 

Şi zău că Breda îşi meritase vodka. Fiindcă, 
în avîntul neastimpărat al discuţiilor, dar şi-al 
tăriei, ne furnizase o sumedenie de 
informaţii extrem de importante. Chiar 
capitale, aş putea zice. 

— Dacă mai dau ortul popii vreo doi sau trei 
tovarăşi creatori, aici, la noi, în cadrul 
complexului condus cu competenţă şi dibăcie 
de Toian al nostru, pot să spun c-am rupt- 
o-n fericire... Încă o dilie ca madam Avaru, 
soţia mortului de-alaltăieri, şi rămînem fără 
administra- tivii Uniunii... 

— Dar ce s-a-ntîmplat, nea Bredo? — încerc 
eu să-l trag de limbă. 

Nu mai era nevoie de-atari manevre, 
deoarece Breda spune totul, de bună voie şi 
nesilit de nimeni. 

— Păi aseară, cînd au sosit de la Bucureşti 
tovarăşii Tancu şi Tirbuceanu, împreună cu 


67 


băiatul ăla drăguţ şi frumuşel, care se ocupă 
de morţii scriitorilor, că Mituşină fusese dus 
urgent să se culce, fiind tare obosit, nevasta 
răposatului s-a repezit la ei să-i sfişie, nu 
altceva. Bieţii tov. Tancu şi Tirbuceanu, nu 
mai ştiau pe unde să-şi scoată cămeşile... 
Urla muierea aia, nebună şi înfigăreaţă, ca o 
leoaică. 

— O supăraseră cu ceva? — m-am arătat eu 
mirat. 

— Cu ce s-o supere, maestre? Că-s toţi 
oameni buni, băieţi de suflet şi de salon, ba 
chiar şi de comitet, în calitatea lor de membrii 
în comitetul administrativ al Uniunii... Se- 
aşezaseră şi ei la masă, obosiţi de drum, 
să-mbuce ceva şi să bea o gură de vin, că apa 
Sinaiei nu-i deloc bună şi fiara s-a şi năpustit 
asupra lor. Că unde-i nenorocitul care a 
aranjat ceremoniile înmormîntării, că de ce 
n-a organizat angajarea unui dric, ea-i spunea 
car funerar, cu cai mascaţi şi personal de 
prestații în haine de gală, negre şi cu 
lampasuri din mătasă, că de ce n-a făcut rost 
de-o fanfară dacă nu militară, cel puţin una 
de amatori, că bărbatu-său a scris pentru 
popor, şi-ar merita şi el atita lucru... Şi dăi şi 
dăi, pînă i-a umflat capul lu' tov. Tancu... 
Care ştii cum îşi iese din pepeni, cînd îi cere 
cineva mai mult decît poate da, fie că-i vorba 
de-un împrumut, sau de vreun ajutor de 
înmormîntare!... 

Tanti Raliţa, auzind de ajutoarele pomenite 
de Breda, mă chestionează,  întrerupînd 
demersul administratoru- lui: 

— Şi cît vă dă, măi nepoate, cînd muriţi? 


68 


Sîcîit de inoportuna curiozitate a bătrînei. Îi 
răspund alandala: 

— O să aflu, cînd voi repauza! Sper să mai 
treacă ceva ani pînă atunci... Deocamdată, 
mă interesează biza-rele pretenţii ale doamnei 
Avaru. Mai ales că, după cum ar fi şi normal, 
Bazil, bărbatu-său, nici n-avea cum să fie 
membru al Uniunii, de vreme ce abia acum a 
publicat prima sa carte!... Ia zi-i mai departe, 
nene Bredo, ce-a mai vrut femeia 
mortului?... 

— Şi cîte n-a vrut! Oho! Că să asiste şi 
primarul oraşului, că, la cererea editurii unde 
lucrează mătrăgună ştii matale despre cine-i 
vorba, Negreţu ăla, de la „Pro- meteu”, 
preşedintele scriitorilor a aprobat în mod 
special ca Avaru să fie dus la groapă pe banii 


obştei, deoarece a scris o carte bombă, 
nemaipomenită, şi-aşa mai departe... 
— Şi?... 


— Şi s-a-nfuriat tov. Tancu, şi-a răcnit: „la 
ascultă, cucoană, să zici mulţam, dacă om face 
rost de-un camion!” Apoi s-a răstit la omul cu 


îngropăciunile: „Mă, băiete, vezi şi află 
dacă n-are fabrica de-aici vreo fanfară! Dacă 
ne-mprumută muzica, le citim şi noi nişte 


poezii, după ce isprăvim balamucul...” Atît i-a 
trebuit jivinei. Cînd a auzit de balamuc, să-i 
vină cu leşin. S-a repezit afară, pe terasa 
cantinei, şi-a adus după ea un găligan bărbos, 
urit ca dracu’ şi-nţolit ca la bilci, în blugi 
răpănoşi şi geacă lăţoasă, şi i l-a prezentat lu’ 
tov. Tancu, orăcăind: „Asta-i cumnatu-meu, 
gagiu de barieră, şi dacă mai zici o dată ceva 
cu balamucul, îţi schimbă portretul şi te 
poceşte pe loc, din doi pumni şi trei labe!”... 


69 


Excitat de fantastica informaţie procurată 
de Breda, că Avaru mai are şi-un frate, îl 
iscodesc în continuare: 

— Şi tov. Tancu ce-a spus, cum a 
reacţionat? 

— A, păi a fost de milioane... Şi-a mijit ochii, 
s-a uitat cîş la găligan, şi-a întrebat-o pe 
madamă: „Ce-ai zis că-i huiduma asta? Gagiu 
sau gagic?...” Muierea s-a fisticit, n-a mai 
avut ce spune, şi-a întins-o ca din puşcă, 
tirîindu-l după ea pe golan. O nimerise tov. 
Tancu exact în călcîiiul lu’ Aristide, ăla din 
războiul cu Traian! Ştii care, c-a fost dat şi 
la televizor, cu Chirc Duglăs în rolul 
principal... Mare film, domle!... 


Luîndu-ne rămas bun de la Breda, şi 
mulţumindu-i pentru tovărăşie, cîrnaţi şi 
telemea, ne-am ridicat de la masă pe 
deplin satisfăcuţi. Din toate punctele de 
vedere. Şi sătui, şi bogaţi în informaţii. 

Deoarece tanti Ralita călca niţel cam 
balansat, l-am rugat pe Bileţel s-o sprijine, cel 
puţin pînă ajungem la locul unde era depozitat 
mortul. 

— Măiestrică, — mă apostrofează poetul 
Mironescu, n-am scos o vorbuliţă cît l-ai 
interogat pe dulcele ăsta de nea Breda, şi 
nici vodkă n-am gustat... Cu ce-am păcătuit, 
de mă pedepseşti în halul ăsta? Coana Raliţa, 
cu gabaritul dînsei, îmi face umărul piftie şi 
surcele, zău aşa! 

— Taci, Bileţelule, că dacă te-aude mătuşă- 
mea, te face numaidecît pate de fois gras, şi 
nu piftie, căci un umăr nu-i suficient!... 


70 


Apoi, la ieşirea din cantină, o întreb pe buna 
mea Florence: 

— Unde l-aţi cazat pe Bazil Avaru?... 

— Vila 4, camera 6! — îmi răspunde dinsa 
cu promptitudine. 

— Cum aşa, laolaltă cu scriitorii încă în 
viaţă? — mă mir eu. 

— Nu, maestre Conan, asta a fost pină să 
moară... Acuma-i la capela bisericii din vale! 

Lămurit, în sfîrşit, îmi mobilizez tovarăşii de 
drum: 

— Să mergem, oameni buni, mortul ne- 
aşteaptă! 

— Stai blind şi nu mă-mboldi, Al, băieţelule, 
cănu mi-s vacă! — mă repede supărată (nu 
ştiu de ce) tanti Raliţa. N-are decît să ne- 
aştepte sănătos... Că mortul de la groapă nu 
se mai întoarce! Are tot timpul înainte... 

Abia după ce-o observ cum păşeşte, 
legănîndu-se ca o balerină lansată pe-o mare 
în hulă, dar şi cocoşîndu-l de-a binelea pe 
Bileţel, îmi dau seama de dificultăţile bătrînei. 

Inaintînd, mai precis coborînd pe uliţa ce 
ducea spre capela bisericii din vale, îi suflu la 
ureche poetului: 

— Ce-i facem, Bileţel dragă, cu mătuşă- 
mea? Cum o trezim?... 

— Nu-i o problemă, măiestrică, principalul 
este cum  osămătrezeşti pe mine?... 

— Că nu ţi-o fi somn? 

— Altceva am vrut să spun detectivule, — 
continuă să delireze poetul, că văzcă nu te 
prea ajută coțofana, cum o să mă trezeşti din 
morţi, eu nefiind nici lisus, iar tălică 
nicidecum Dumnezeu? Că precis mă omoară 
coana Raliţa noastră!... Nu-ţi dai seama că mai 


71 


mult o duc eu, decît bruma de picioare ce i- 
au mai rămas?... 

Sărmanul Gig Mironescu. Trebuia să-l 
susţin în vreun fel, aşa c-am luat-o şi eu pe 
mătuşă-mea de-un braţ. Dezechilibrată de 
intervenţia personalităţii mele, tanti Raliţa îl 
abandonează pe Bileţel, mă părăseşte şi pe 
mine şi, ca o rachetă, o ia la goană la vale, 
sporindu-şi din ce În ce mai zdravăn viteza, 
ca un proiectil teleghidat, însă scăpat de sub 
controlul electronic. 

Cînd izbutim, cu greu, s-o ajungem, bătrîna 
tocmai realiza impactul cu gardul din şipci al 
bisericii. Gardul se clatină, mătuşă-mea 
reculează în braţele noastre, tocmai la timp, 
şi se răsteşte, neaşteptat de lucid, ca şi cum 
atunci s-ar fi trezit la realitate fără dificultăţile 
de emisie de mai înainte: 

— Ce v-aţi apucat să goniţi după mine?... Nu 
v-aţi dat seama că-mi era necesară o cursă 
de jogging, după două ceasuri de imobilizare 
pe scaun, la gustărica de dimineaţă?... 


Piş-piş, ne strecurăm pe portiţa 
împrejmuirii biseri-cuţei, iar peste o clipă 
pătrundem în sfîntul lăcaş. Într-o firidă, din 
partea dreaptă a ortodoxei incinte, acolo unde 
de obicei se vînd lumînările, chiar lîngă taraba 
respectivă, acuma închisă, nefiind zi de tîrg 
bisericesc, dăm de catafalcul lui Bazil Avaru. 

Nimeni lîngă el. Decît vreo cîteva lumînări 
aprinse, dar şi-acelea pe ducă, filînd copios 
din fitilele nemucărite. 

Extrem de curioşi, ne-apropiem tustrei de 
răposat. În vîrful picioarelor, de parcă ne- 
am teme să nu se scoale din morţi. Bazil Avaru 


72 


arată destul de bine, pentru situa- ţia în care 
se află. Ai fi zis că doarme. 

Privesc la el atent, încercînd să descopăr 
cine ar putea fi dintre cunoscuţii mei din 
Piteşti (strada Libertăţii, cartierul 
haznagiilor). Degeaba îmi intensific laserele 
ochilor mei  scormonitori, fiindcă mortul 
poartă barbă, şi încă destul de căruntă şi 
nu-s în stare să identific nici o trăsătură 
apropiată memoriei subsemnatului. 

Tanti Raliţa, lipsită total de respectul 
cuvenit morţii, îl roagă pe Bileţel: 

— Măi copile, ia ţine-l tălică pe Bazil ăsta, 
uite-aşa apucîndu-l de cap, că vreau să verific 
ceva!... 

Interzis, Gig Mironescu se opune: 

— Ce să-l mai ţin, coană Raliţo, că n-o s-o ia 
din loc! Nu pun mîna pe mort, nici dacă m-ai 
pica cu ceară... De nici un fel, de nici o 
culoare... În faţa eternității, coțofana mă 
părăseşte totdeauna! 

Surprins de propunerea bătrînei, mă ofer 
eu. li cuprind capul între palme şi, 
cutremurat de răceala chipu-lui de piatră, o 
întreb înfiorat pe mătuşă-mea: 

— Ai vreo bănuială, că n-ar fi mort? Pot să 
te asigur, acuma cînd sînt cu mîinile pe el, că 
scriitorul nostru necunoscut e dus de mult pe 
lumea cealaltă!... 

Tanti Raliţa nu-mi răspunde, ci-apucă de 
barba de-functului şi-ncepe să tragă de ea. 
Apoi, observind că era bine fixată, îi încearcă 
şi mustaţa. Rezultatul e-acelaşi. Abia după 
aceea se explicitează bătrina: 


73 


— Am vrut să controlez dacă nu-i cumva 


deghizat, cu barbă falsă, ca la teatru... Şi 
ştii de ce?... 
— N-aş prea zice! — mi-am exprimat eu 


nedumerirea, slobozind capul răposatului. 

— Domle, nu-i uman ce  se-ntimplă! 
Bătrineţea bat-o vina... Eu l-am mai văzut pe 
Bazil ăsta, foarte de mult, prin Piteşti... 
Nenorocirea-i că nu-mi pot aminti cine ar fi... 
Ehe, la vîrsta mea-i absolut normal... 

Gig Mironescu, atent la discuţia noastră, 
dar şi la ce se petrece afară, ţine să ne 
avertizeze: 

— Vine o grămadă de lume... Te pomeneşti 
c-au de gînd să-nceapă festivitatea, vorba 
recepţionerei Florence, muierea aia, cu ouăle, 
de la cantină... 

Ne retragem  numaideciît lîngă altar, 
prefăcîndu-ne preocupaţi de alte probleme 
religioase, strict personale. Tanti Raliţa se- 
nchină şi bate mătănii, Bileţel a luat o 
lumînare aprinsă dintr-un sfeşnic avut la 
îndemînă şi, îngenuncheat, cu feştila în căuşul 
palmelor, luptă disperat să-şi stingă unul din 
favoriţi, care-i luase niţel foc, răspindind în 
juru-i un trăsnitor miros de porc pirlit, iar eu, 
mai precaut, mă vir sub măsuţa din faţa 
altarului, pe care se află o icoană grea, din 
metal gălbui şi oxidat, şi-ncerc să trag după 
mine  acoperămîntul împodobit cu fir al 
mesei. 


Îmi amintisem că aşa procedam, cînd eram 
copil, şi mă punea bunică-mea, o habotnică 
înrăită, de Paşti, să trec pe sub masa 
dinaintea altarului. 


74 


Peste o clipă, pătrund în lăcaşul sfînt cei pe 
care-i auzise Gig Mironescu. Erau delegaţii 
Uniunii Scriitorilor. Iancu,  Lirbuceanu, 
Mituşină, acesta din urmă foarte impresionat 
de prezenţa mortului, deoarece are ochii scăl- 
daţi de lacrimi, precum şi simpaticul slujbaş 
funerar al obştei, cel ce se ocupa totdeauna de 
cazarea scriitorilor... la cimitire. 

Le suflu partenerilor: 

— Fiţi tari şi ţineţi-vă bine, să nu ne vadă 
băieţii!... Şi ţineţi şi icoana mai ţeapăn. Că, 
dacă ne cade-n cap, ne mai pomenim şi 
extraplaţi!... 

— Mira-m-aş! — miîriie Bileţel, rezistînd 
totuşi mai departe. Din tălică şi coana Raliţa, 
nicicînd, de nici un fel şi de nici o culoare, 
nu se poate obţine un ceas extraplat... Doar 
unul deşteptător, marca „Roskopff-patent”, că 
prea vă daţi deştepţi cu  detectivismele 
voastre! 

Grupul reunit al delegaților, preocupat de 
misiunea asumată, asistă la măsurarea 
coşciugului, operaţie efec-tuată de omul cu 
înmormîntările, după care se consultă. Tancu, 
privind oblu la Mituşină, îl întreabă: 

— Mitică, ai organizat masa de pomenire de 
la „Palas”?... Fii atent, banii îi dă madam 
Avaru, c-abia a încasat de la Pompilică zece 
miare, din drepturile de autor ale lu’ 
bărbatu-său. Noi doar completăm, cu ajutorul 
de înmormîntare legal... Nimic mai mult! 
Bineînţeles, vom fi nevoiţi să participăm la 
praznic, aşa-i datina... Tirbucene, — se- 
adresează de astă dată responsabilului cu 
casele de creaţie, cazaţii la vile, să-şi 
plătească pînă la ultimul leuţ camerele... Că 


75 


noi nu sîntem tulumbe funebre, să ţinem 
neamurile cucoanei, casă şi masă, în preţul 
prestaţiilor! Cu fanfara uzinei, a vorbit 
Mituşină, nu ne costă nimic... Haidem, la 
treabă! Şi-aveţi grijă de camion, să nu fie mai 
mare de şapte tone, că ne ride lumea... 

După ce delegaţii s-au topit din cîmpul 
nostru vizual, am pus totul la loc. Şi icoana, şi 
măsuţa pe care-o aveam în spate. 


— Şi-acuma ce-i facem? — s-a interesat 
poetul Gig Mironescu. A 
— Aşteptăm! — îi comunic eu. În cel mult o 


jumătate de ceas vor începe slujba... 

— Ce slujbă-i asta? — se miră Bileţel. Cînd 
toată lumea semnează condica la şapte, ăştia 
vin abia în jur de ora priînzului? 

— Asta-i meseria lor! — ne lămureşte tanti 
Raliţa. Nu lucrează mai niciodată popii 
ăştia, iar cînd fac şi ei ceva, atunci cîntă... 

La indicaţiile mele, ne pitim cu toţii în dosul 
pupitrului la care obişnuieşte să citească şi să 
ţină isonul ţircovnicul. Şi purcedem să 
aşteptăm. Tanti Raliţa ar dori să-şi aprindă o 
„mărăşească”, însă o rețin la timp. De-afară, 
se-auzea venind lumea. 


10.  „Veşnica pomenire” — contra 
cronometru 


În mai puțin de cinci minute, lăcaşul 
bisericesc este ticsit de oamenii veniți să-l 
petreacă pe ultimul drum pe cel ce fusese 


76 


Bazil Avaru, sau care, mai exact spus, se 
ascunsese în dosul pseudonimului de mai sus. 

Sicriul este înşfăcat de nişte bărboşi, 
probabil neamu-rile directe ale răposatului, şi 
depus pe-o năsălie, în cen- trul incintei sfinte. 

Atent la toţi cei prezenţi, mă străduiesc să 
identific niscaiva cunoscuţi. În special, printre 
cei sosiți din provincie. Imposibil de obţinut 
vreun rezultat. Nici una din mutrele 
examinate nu-mi spune nimic. Însă lumea con- 
tinuă să sosească. lată, a apărut şi Fifi Avaru. 
La dreapta sa îl are pe Pompi Negreţu, iar în 
stinga pe-un  bărbos  supradezvoltat, cu 
ochelari de soare, şi-nţolit la mare fix, în 
haine de doliu. 

— Ăsta-i precis gagiul de care-a pomenit 


Breda! — îmi şopteşte Bileţel, trăgîndu-mă 
de mînecă. 

N-apuc să-i mai cer informaţii suplimentare, 
întrucît în clipa următoare pătrunde în 


biserică un trio fantastic, indescriptibil 
aproape. Trei hodorogi, abia ţinîndu-se pe 
picioare, care se-ndreaptă  biţiindu-se în 
direcția coşciugului, lîngă care depun o 
coroană de flori. Prevăzută cu-o panglică 
ornamentală, pe care citesc stupefiat: „Frații 
Coman, prieteni şi vecini adînc îndureraţi”. 

Dumnezeule! Ăştia să fie unchii mei, nene 
Lambe, unchiu Sile şi nea Tilică-Malec? De 
zece ani nu-i mai văzusem, dar nici în halul 
acesta nu-mi imaginam că pot să arate. 

După cîtva timp, se mai ivesc două cocoane, 
absolut provinciale, apreciind împopoţonarea 
plină de morgă. Nu mai spun, că ambele îşi 
camuflaseră chipul sub nişte voalete ca nişte 
glugi. 


77 


Oricît m-aş căzni să le recunosc, îmi este 
peste putinţă. Probabil nu-s din Piteşti. 

Mă surprinde, totodată, numărul mare de 
bărboşi prezenţi la trista adunare. Şi, brusc, 
îmi trece prin minte o străfulgerare. 
Fiindcă, acuma sînt mai mult decît con-vins, 
cineva i-a prevenit pe foştii mei cunoscuţi 
piteşteni c-am să fiu prezent la funeralii... Şi, 
ca să nu fie recunoscuţi, veniseră cu toţii 
mascaţi, în dosul acelor bărbi sinistre şi 
caraghioase. Şi, nici asta nu era exclus, şi 
cocoanele acelea, cu voaletele, puteau fi tot 
dintre vechile mele cunoştinţe. 

Tanti Raliţa, holbîndu-şi deodată ochii, îmi 
strigă drept în ureche, de-am crezut că-mi 
sparge timpanul: 


— AL, băieţelule, domnule, e ceva de groază 
ce se-ntimplă aici! Ştii cine-i ţoapa aia grasă, 
cu capul băgat sub preşul cel negru?... 

— Păi de unde să ştiu, dacă nu văd nimic?... 

— Mă, asta-i Cerchezoaica!... Ascultă la 
mine, că ştiu ce spun... Am copilărit cu dînsa, 
şi-aş recunoaşte-o şi moartă! f 

Deci, mi se adevereau bănuielile. In cazul 
cînd ceea ce observase tanti  Raliţa 
corespundea realităţii. Totuşi, mă-ntreb eu 
nedumerit, în sinea mea, cum de nu-i văzuse 
mătuşa-mea şi pe unchii mei. Doar era şi cu 
dînşii neam bun şi drept. Pentru verificare, 
deoarece mă temeam ca nu cumva tanti 
Ralita să mai aibă unele vedenii, aberaţii 
optice, cum se spune în limbaj ştiinţific, din 
motive de vodkă reactivată, o întreb cu duhul 
blîndeţii: 


78 


— Omul lui Dumnezeu, ia spune-mi drept, te 
simţi bine?... 

— Chiar foarte bine! Atît de bine, încît 
parcă mi s-a făcut şi niţică foame... 

— Şi nu i-ai băgat de seamă pe nene Lambe, 
unchiu Sile şi nea Tilică? 

— Cum să nu! Însă nu-i mai recunosc de 
rude... Ce-au birfit ăştia pe socoteala mea, nu-i 
mai spală nici apele Atlanticului! Curios e că 
n-a venit şi tanti-ta Malica... Totdeauna se 
ţinea de coada lor! 

Interesant, foarte interesant! Ce căutau 
neamurile mele la înmormiîntarea lui Bazil 
Avaru? Va să zică, nu greşisem atunci cînd 
avansasem ipoteza că dînsele îi furnizaseră 
răposatului materialul pentru scrierea 
romanului „lare ca piatra”. Halal mie, cu-aşa 
rubedenii! 

Bileţel, înghesuit zdravăn de gabaritele 
noastre depă-şite, al meu şi-al mătuşă-mii 
Raliţa, gifiia din răsputeri, ca şi cînd ar fi 
fost o pompă cu compresor, şi astmatică pe 
deasupra. 

Treimea unchilor mei, de-asta eram sigur, 
mă depis-tase. Însă toţi se făcuseră că plouă, 
şi-şi văzuseră mai departe de sughiţurile lor 
făţarnice, împănate cu lacrimi de crocodil. 

La un moment dat, din culisele altarului 
apar preoţii, trei la număr. Dar şi Tancu, 
Tirbuceanu, Mituşină şi omul cu misiuni 
speciale. Delegații obştei scriitoriceşti îi lasă 
pe popi să-şi facă meseria, plasîndu-se cît mai 
aproape de uşă. Numai Mituşină pare 
realmente îndurerat. Dacă nu cumva i s-o fi 
făcut şi rău, deoarece este condus de subsuori 
de mai dîrjii săi colegi. 


79 


Întocmai ca la slujba din ograda lui 
Tatapetre, cînd părintele Pîrţăngău şi popa 
Sîrmă îi cîntaseră romanţa de adio, pe două 
voci, şi-acelea bine alcoolizate, nici popii ăştia 
nu fură mai breji. Scurtară ritualul, cît mai 
mult cu putinţă, de parcă ar fi fost un film în 
reluare la televiziune. Pesemne că Negreţu 
intervenise din umbră, din teama de-a nu fi 
compromis. El, omul de cultură polivalentă, să 
zăbovească într-un lăcaş de cultură ortodoxă? 

Peste o jumătate de ceas, totul era gata. 
Rasolit ca la carte. 


11. Cortegiu funebru, la pas, şi pe jos 


Legănarea platoului cu colivă s-a desfăşurat 
conform protocolului, asistenţa punîndu-şi 
mîinile pe umărul aproapelui. Numai cei din 
primele rînduri atinseseră cu degetele tava. Şi 
tare-aş fi dat mult să gust şi eu din colivă! 

Negreţu, jenat de atmosfera mistică 
generată de operațiunea balansării platoului, 
cînd a luat sfîrşit, mai că n-a tîrît-o pe Fifi 
Avaru afară din biserică. Pretextînd c-ar 
vrea s-o scutească de penibila şi dureroasa 
scenă a depunerii capacului sicriului, a 
împins-o către ieşire destul de brutal. Intr- 
atîta, încît, neatent, a călcat cu pantoful său 
de lac negru pe voalul de doliu al necon- 
solatei văduve. Că-şi montase şi madam Fifi 


80 


unul de vreo doi metri, care-i atirna pe 
duşumea. 

Cavaler, a făcut tot ce i-a fost în putinţă să 
evite catastrofa. Însă, din păcate, era tardiv. 
Sau „tîrliu”, cum s-a exprimat tanti 
Raliţa. Voalul cel negru, prins pesemne cu ace 
de păr de coafura doamnei Avaru, dar şi 
reţinut de piciorul însoţitorului, s-a desprins 
total de pe capul plecat al femeii ce era 
propulsată spre uşă. Prilej cu care a 
descoperit-o total. Lăsînd-o fără perucă. 

Iar Fifi Avaru a rămas cu părul ei natural, 
negru ca „pana corbului”, cum se spune în 
folclor, privind dispe- rată la bălaiul ei păr, de 
mai înainte, ce se tăvălea pe duşumeaua 
bisericii, laolaltă cu o bună parte din rochia 
de doliu. Cu spatele dezgolit, a răcnit ca o 
fiară înjun-ghiată, temîndu-se probabil să nu 
rămînă şi fără parterul vestimentului. 

Negreţu, îndobitocit de spaimă, a cuprins-o 
şi-a acoperit-o cu braţele, astfel încît să se 
creadă că văduva-şi plinge soţul, iar nu peruca 
şi rochia. Apoi, dîndu-i un brinci lejer, a scos- 
o cît mai rapid pe uşa bisericii. Departe de 
lumea aceasta dezlănţuită. 

Numai găliganul acela bărbos, mascat în 
dosul ochelarilor negri de soare, s-a luat după 
urmele lui Pompilică Negreţu, cu intenţia 
evidentă de-a-l lua la poceală. 

Mai înainte însă de-a trece pragul uşii, a 
ţinut să mă privească lung şi insistent, de 
parcă ar fi vrut să-şi înregistreze cît mai 
corect actuala mea mutră. Era clar că nu-i 
plăcusem. 

Gig Mironescu, mai liric decît în alte dăţi, 
sesizînd un grăunte de nelinişte în sufletul 


81 


meu, atunci cînd tresărisem la urita uitătură a 
cumnatului doamnei Avaru, a ţinut să mă 
liniştească: 


— Măiestrită, am o veste bună pentru 
tălică... Coţo- fana mi-a suflat-o, chiar 
adinenea... Dacă nu-s în eroare, l-am mai 
văzut undeva pe nenea ăsta! 

— Unde, Bileţel dragă? — m-am arătat eu 
mirat. 

— N-o să-ţi vină să crezi, dar în diapozitivul 
cu ãia În uniforme... 

— Imposibil! Uiţi c-au trecut cîteva decenii 
bune, de-atunci cînd s-au tras în poză?... 

— Ba-i foarte posibil! Am o memorie vizuală 
incredibilă... Uit tot ce-aud şi citesc, şi-i bine 
că-i aşa, însă ceea ce văd, aici rămîne! — îmi 
explică oniricul meu de poet, arătîndu-mi osul 
frontal al talentatului său cap. 

Gînditori, cu toţii, mai ales tanti Raliţa care 
deja avusese impresia c-o recunoscuse pe 
madam Cerchez, mama fraţilor Alionte şi 
Zdruhu, prezenţi şi-aceştia în diapozitivul cu 
pricina, am păşit lent spre ieşire, pentru a 
asista la alcătuirea cortegiului funebru. 

Aici, altă belea. Gagiul, cum îi spusese Fifi, 
discuta în contradictoriu cu Pompi. Fără 
argumente, deoarece, după cum am dedus 
optic, îşi utiliza doar forţa muşchiulară, 
scuturîndu-l pe Negreţu de reverele sacoului, 
de-ai fi zis că vrea să-l dezbrace. Intocmai 
cum procedase editorul cu cumnată-sa. Ba, la 
un moment dat, i-a înfipt mîna şi-n păr, ca să- 
şi dea seama dacă-i perucă au nu. Bine c-a 
intervenit la timp tov. Iancu, impetuos şi 
gălăgios, care i-a demonstrat că smocul de 


82 


cîlţi, pe care-l avea găli- ganul în mînă, era 
părul natural şi personal al lui Negreţu. 


Convins parţial, individul s-a depărtat de 
grupul central,  părăsindu-şi cumnata. 
Neuitind însă să profereze unele ameninţări, 
de la distanţă, agitîndu-şi semnificativ braţul 
drept. 

Camionul trăsese mai de mult în curtea 
bisericii, şi-acuma, ca un sportiv bătrin, de 
mult la pensie, încerca şi el să-şi facă 
încălzirea, ambalindu-şi motorul. Care motor 
însă, cam hodorogit şi uzat bine, tuşea, fornăia 
şi scotea un fum, gros şi negru, de-ai fi zis 
că-i alimentat cu cărbuni. 

Delegații Uniunii, negri şi ei la chip, fie de 
supărare, fie din pricina disensiunilor cu 
şoferul,  parlamentau cu acesta intens, 
încercînd să-l convingă a transporta sicriul 
descoperit, fără capac. El se lăsa greu, 
pretextind legea circulaţiei rutiere, care nu-i 
permitea să care persoane expuse la 
accidente, neasigurate. 

Tancu, ieşindu-şi din balamale, înroşit ca un 
rac şi furios, i-a ţipat cu duhul blîndetii: 

— Măi frate, dar înţelege odată, mai rău 
decît ce-a păţit, omul nostru nu mai are ce 


păţi!... S-a asigurat pentru totdeauna, pe 
veşnicie! Ce mai vrei?... 
— Două sute de lei! — l-a lămurit şoferul. 


Pentru cazul cînd mă amendează caraliii. 
Asta-i camion pentru transporturi de marfă 
ambalată, nu de carne... 

Tancu, edificat, i-a înmînat două albastre, şi 
l-a chemat pe Mituşină, căruia i-a transmis 
indicaţiile de rigoare: 


83 


— Mitică, urcați copiîrşeul în camion, cu 
oamenii pe care i-aţi tocmit de la prestațiile 
comunale, iar apoi te sui lîngă el, împreună 
cu omul nostru de la serviciul înmormiîntări, şi 
ţineţi cu ghearele şi cu dinţii de mort, să n- 
alunece cumva jos... Şi, ca să nu pierdeţi şi 
capacul, vă aşezaţi amîndoi pe el... 

— Pe mort? — se arată nedumerit Mituşină. 

— Pe capacul copirşeului, mă loază! — îi 
explică Tancu înnebunit. 


Cînd şoferul a ambalat, pentru a intra în 
viteza a-ntiia şi-a porni la drum, au sosit la 
mare grabă, venind dinspre pridvorul 
bisericuţei, madam Avaru, susținută de Pompi 
Negrețu, precum şi preoții aceia ultrarapizi, 
care-i cînta-seră răposatului, în ritm de galop, 
slujba cea de pe urmă. 

Inväluită de-un nor de fum terific, madam 
Avarua emis un răcnet de zile mari: 


— Dar unde-i fanfara, domnule Tancu?... 

Conducătorul delegației Uniunii, care se 
afla în ime-diata apropiere, s-a repezit 
numaidecît la văduvă și i-a ţipat în ureche: 

— Stai blind, cocoană, şi nu mai face ţircus 
aici, că ne-aude lumea! Mozica-i în vale, în 
oraş, şi ne-aşteaptă în dreptul uzinei... 


Cortegiul, după ce camionul a reuşit totuşi, 
cu unele dificultăţi, să se urnească din loc, a 
pornit pe urmele hurdubaiei. Madam Avaru, 
care-şi recuperase peruca şi voalul, precum şi 
fragmentul de rochie, păşea în frunte avîndu-l 
alături pe Pompiliu Negreţu. Popii, ceva mai 
la o parte, deşi ar fi fost obligaţi să conducă 


84 


procesiunea, se fereau şi ei cum puteau de 
jeturile fumigene ale camionului. 

Urmau, apoi, grupul bărboşilor 
neidentificabili, pro-babil neamurile de la 
Piteşti ale răposatului, ţaţele camuflate sub 
voalete, nenumărați bărbaţi şi femei din 
partea văduvei, prieteni şi neprieteni de-ai 
ambilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, din 
localitate şi provincie. La coadă, eu şi cu 
Bileţel, încadrind-o pe tanti Raliţa, şi delegaţia 
Uniunii, Tancu şi Tirbuceanu, completată cu 
forţe recrutate pe plan local, de la complexul 
caselor de creaţie, printre care se remarcau 
Florence şi Breda, acesta magnetizat bine 
împotriva emoţiilor, deoarece călca şui şi 
săltat sprinţar, ca şi cum ar fi avut arcuri sub 
pantofi. 


Din aproape în aproape, iată-ne trecînd 
podeţul gîrlei, depăşind gara, apoi forţind 
(cum se spune în terminologie, militară) apele 
băltoacei care se formează mereu, la fiece 
ploaie, imediat ce ieşi către şoseaua 
principală. Uzi pînă la jumătatea pulpelor, 
mergem mai departe, în speranţa că vom 
ajunge, în sfîrşit, la uzină, unde vom poposi 
pentru a prelua şi fanfara de amatori a 
acesteia. 


Cînd sîntem în apropierea uzinei de 
mecanică fină, bine trepidată de toate 
trenurile (rapide, accelerate şi marfare) care-o 
zguduie zdravăn gonind pe lingă instalaţiile ei, 
auzim înveseliţi sunetele formaţiei de fanfară. 
Pesemne îşi încerca forţele, deoarece răsuna 
puternic, bărbătos şi ritmat o bine cunoscută 


85 


melodie populară, în aranjamentul celebrului 
Paul Ochialbi, cunoscută sub numele de „Sîirba 
popilor”. 


Băieţandrii care alcătuiau formaţia ruşinaţi 
de ispravă, schimbă numaidecit piesa din 
repertoriu, înlocuind-o cu un marş funebru. 

Probabil fisticiţi de cele întîmplate, cei zece 
sau doisprezece instrumentişti ai fanfarei se 
interpun între ca- mion şi cortegiu, şi cîntă în 
continuare, mergînd la pas, avînd mereu grijă 
să schimbe ritmul marşului, în funcţie de 
capriciile motorului camionului. 

După ce ieşim din oraş şi purcedem să 
urcăm spre „Izvorul rece”, cunoscut motel şi 
braserie, la poalele căruia se află cimitirul, 
camionul intră în dificultate şi se opreşte 
brusc. Radiatorul scoate trimbe de aburi 
fierbinţi, fanfara îşi încetinează  cîntarea, 
lălăind motivul melodic într-un ralantiu de 
placă de gramofon (cu arcul rupt în timpul 
derulării), iar cortegiul înţepeneşte, nedumerit 
de ceea ce se întîmplă. 

Numai tanti Raliţa, experimentată 
tehniciană-auto porneşte să urle: 

— Feriţi-vă, la o parte... Camionul n-are 
frine, dă înapoi!... 

Atunci, preluînd comanda, îi strig lui Bileţel: 

— Băiete, eşti inginer, procedează în 
consecinţă... E musai să barăm drumul 
gigantului... Dacă dă peste noi, ne-omoară pe 
toţi şi, rămînem fără participanţi la înmor- 
mâîntarea lui Bazil! 

Gig Mironescu, amintindu-şi de unele 
lucruri din experienţa vieţii sale de inginer, 
ţişneşte de lingă mine şi se repede la fanfară. 


86 


Aici, îi mobilizează pe băieţandrii formaţiei, şi- 
i văd cum încearcă să pună piedică 
agregatului. Trombonul cel mare, sau tuba, 
cum i se mai zice, este virită urgent sub roata 
din spate dreapta, iar toba, cît un caşcaval de 
Penteleu, sub roata din stînga. 

Camionul rămîne un moment blocat. Apoi, 
terciuind ambele instrumente din dotaţia 
fanfarei, le transformă în tablă bună de dat la 
casat. Trece peste ele, şi iarăşi vine spre noi. 
Atunci, recurg la primul bolovan, ceva mai 
dezvoltat, din şanţul şoselei, şi îl împing, ca un 
Hercule, sub una din roţile camionului. La 
nimereală, fără să mai ţin seamă dacă-i din 
spate sau faţă. Şi, ura! Operaţia-mi reuşeşte. 

Tancu şi Tirbuceanu, în numele Uniunii, mă 
sărută entuziasmați, iar madam Fifi Avaru, 
desprinzîndu-se din braţele lui Pompilică, 
unde se refugiase înspăimîntată de moarte, 
vine şi se ghemuieşte în cele ale mele, sărutîn- 
du-mă (chiar pasionat) în numele... mortului! 

Pe cînd Pompiliu Negreţu, de astă dată 
verde la chip, mă felicită călduros, stringîndu- 
mi mîna în palma lui dreaptă, umedă şi rece, 
ca o piele de reptilă vie, îl aud şi vorbind: 

— Maestre Conan, eram sigur c-ai să ne dai 
o mină de ajutor! Dacă ne vei furniza şi 
registrul solicitat de Bazil şi Fifi, ceea ce vei 
face, sînt mai mult decît convins, de vreme ce- 
ai acceptat să ne onorezi cu prezenţa dumitale 
aici, află că vei avea în persoana mea un amic 
de nădejde!... Sper că n-ai să refuzi să 
participi la masa tovărăşească de pomenire a 
scriitorului Avaru! Eşti invitatul nostru, al 
meu, al doamnei Avaru şi-al Uniunii... 


87 


Restul, a decurs normal. 

Pompiliu, mai înainte de-a fi coborit în 
groapă Bazil Avaru, a ţinut o cuvîntare de vreo 
douăzeci de minute, plicticoasă, demagogică 
şi înţesată de locuri comune, neuitînd însă să- 
şi sublinieze rolul, extrem de important, la 
„crearea” scriitorului, dar şi-a romanului 
acestuia, „lare ca piatra”. 

Madam Avaru a leşinat demonstrativ de 
două ori, cu prilejul aruncării bulgărilor de 
pămînt peste coşciug. Negreţu a trezit-o, 
diîndu-i pe la nas cu amoniac, pentru ca apoi 
să anunţe asistenţa că masa se va servi în 
saloa- nele restaurantului de la hotelul 
„Palas”. Şi, asta nu mai ştiu din ce motiv, a 
ţinut să precizeze că prezenţa nu era 
obligatorie. 

Bileţel şi tanti Raliţa, uluiţi de cele auzite, 
m-au tras de mînecă şi m-au întrebat: 

— Ce-i facem, ne ducem, au ba?... 

— Ne! — le-am răspuns eu prescurtat. Avem 
de lucru acolo... Trebuie neapărat să 
descoperim ceea ce ne-am propus! Mai ţineţi 
minte obiectivele noastre de primă urgenţă? 

— Dar bineînţeles, că nu m-o fi lăsat 
coțofana! — susţine Bileţel. Cine-i Bazil, cine-s 
bărboşii din oraşul natal al lui tălică, cine-s 
marţafoaicele ălea, cu voaletă, mă rog, cine-s 
toţi ăştia de-aici... Este? 


Delegaţia Uniunii avea unele dificultăţi. L- 
am auzit pe tov. Tancu discutind înfierbîntat 
cu şoferul camionu- lui, care, după părerea 
dînsului, era dator să-i despăgubească pe 
membrii fanfarei pentru instrumentele 
strivite. Pînă la urmă, adăugînd iarăşi nişte 


88 


„albăstrele”, lucrurile s-au aranjat, 
trombonul şi toba urmînd să fie reparate 
la atelierul de tinichigerie al garajului de care 
aparţinea camionul. 

Lumea  se-ndrepta agale, dar şi deloc 
îndurerată, spre „Palas”. Noi, deşi înfometați 
corespunzător, nu ne-am găsit liniştea 
necesară, pînă n-am mai zăbovit niţel lîngă 
proaspătul mormînt al scriitorului de curînd 
înţărînat. 

Pe cînd descifram textele de pe panglicile 
coroanelor mortuare depuse de jur împrejurul 
crucii provizorii, din lemn, la un moment dat 
am auzit paşi grăbiţi. Ne-am plecat cu toţii în 
dosul  mormanului de flori, naturale şi 
artificiale, din dorinţa de-a vedea fără să fim 
văzuţi. Dar şi executînd un pas înapoi. 

Mai bine ne-am fi uitat întrucît, 
neprospectind terenul, ceea ce era şi 
dificultuos de executat cu spatele, pentru 
care nu eram prevăzuţi cu oglinzi 
retrovizoare, ne-am pomenit într-o groapă 
recent săpată. Din fericire, încă nu era 
terminată. Singurul care a avut de suferit 
unele neplăceri, a fost Bileţel, prins sub tanti 
Raliţa şi încălecat de personalitatea 
subsemnatului. Pînă l-am extras de sub noi, 
vizitatorii se şi aflau la crucea lui Bazil Avaru. 

Bileţel, încîntat că poate respira liber şi 
neoprimat de gabaritul nostru, şi care-şi 
ridicase capul înaintea noastră, ocupați să ne 
scuturăm ţoalele de ţărină, ne-a comunicat 
extrem de surprins: 

— Măiestrică şi coană Raliţo! Ştiţi cine-s 
întîrziaţii la festivitate?... Priviţi şi vă 
minunaţi!... 


89 


Dînd urmare invitaţiei sale, ne-am săltat şi 
noi devlele. Şi, fulgerător, le-am retras îndărăt 
intrigaţi. Nu datorită faptului că indivizii erau 
fratele lui Avaru şi însoțitorii lui, că-i ştiam 
de-acuma, ci pentru că găliganul acela, cu 
ochelari de soare şi barbă împopistrată, se 
dădea cu capul de mormîntul lui Bazil, 
plîngînd şi răgind că o vacă. 

În timp ce tovarăşii săi, la fel de uriţi şi 
dejghinaţi, întunecaţi la chip şi făptură, 
depuneau eforturi susţinute să-i mai 
tempereze din avînt, trăgîndu-l de mîini şi de 
grumaz, cumnatul doamnei Avaru continua să 
profereze: 

— N-am să te uit, frăţiorul meu scump... Vei 
fi răzbunat! Nu-mi voi găsi liniştea, dragule, 
pînă nu le voi veni de hac vrăjmaşilor... Tot 
aşa cum i-am venit de hac şi ăluia, şi-altora, 
îi ştii tu pe care! Nu mă las pînă ce nu-i 
nenorocesc pe toţi... Şi pe putoarea de 
nevastă-ta, şi pe Pompilimbricul-editorul, şi 
pe grasu' de Conan! Habar n-ai acuma de ce- 
au fost în stare să pună la cale... S-au dus 
împreună pe Calea Moşilor, acolo unde stă 
fostul nostru vecin, şi Fifi şi Pompă, şi coana 
Raliţa, hodoroaga aia bătrină, care l-a făcut de 
rahat pe bietu' tăticu, ca să nu mai spun şi 
de ăla micu’ şi flocănos pe obraji, dar pe care 
încă nu-l ştiu cum îl cheamă, dar aflu eu, n- 
avea grijă! Mă, acu' nu mai au scăpare... Să 
ştii de la mine, că ei te-au omoritără... 

Brusc, fratele cel deznădăjduit s-a ridicat în 
picioare, şi-a scuturat pămîntul din păr, şi-a 
aranjat mai bine ochelarii pe nas şi şi-a 
îndreptat pantalonii căzuţi în vine. Apoi a 
privit încruntat la ceilalţi doi şi, după o 


90 


secundă de gindire, le-a comunicat ultimele 
dispoziţii: 

— Gata! Am terminat ce-am avut de spus... 
Am vrut să ştie şi el, sărăcuţu'... El o să-i 
lucreze de-acolo de sus, din ceruri, iar noi o 
să-i lucrăm de-aici de jos, de pe sfintuleţu' 
ăsta de pămînt! Mergem la maşină, băgăm gaz 
şi deseară sîntem acasă... Că nu ne-o lăsa 
inima să stăm la praznicul tirfei! Haideţi, 
fraţilor!... 

Peste o clipă dispăreau din cîmpul nostru 
vizual,  în-dreptîndu-se către  parkingul 
„Izvorul Rece”, unde-şi aveau pesemne 
maşina. 

În minutele următoare, ieşind anevoie din 
groapa unde ne cazase destinul, ne priveam 
uimiţi şi înlemniţi. Primul a luat cuvîntul Gig 
Mironescu, revenindu-şi mai rapid din starea 
de prostraţie: 

— Măiestrică, să-ţi steie coțofana în loc nu 
altceva!... N-am mai pomenit aşa ceva în viaţa 
mea... Niciodată şi de nici un fel. De-unde 
atita jeg?... 

Tanti  Raliţa, pocnindu-şi bosa frontală 
(dreaptă) cu pumnul, numai că nu se jăluia. 

—Mă băiete, nu-i deloc uman ce se- 
ntîimplă! Nu poci să-mi amintesc şi pace... Şi 
totuşi, îl ştiu de undeva pe gangsterul cu ochii 
mascaţi. Dar de unde? Ei bine, am un lipsus 
cumplit, şi-asta mă omoară! Ce dracu, chiar în 
halul ăsta să fi-mbătrinit. Încît să nu mai am 
pic de tinere de minte? Imposibil!... Tu nu l-ai 
recunoscut, cumva? 


91 


Din păcate, sînt nevoit să-i mărturisesc 
mătuşă-mii: 

— Dragă tanti Raliţo, deşi n-am ajuns la 
venerabila matale vîrstă, de care faci atita caz, 
la ora actuală nu-mi funcţionează mai defel 
neuronii memoriei vizuale... Doar o ţiră cei 
auditivi... Felul de-a vorbi al sinistrului necu- 
noscut, drept să-ţi spun, îmi este foarte 
cunoscut. Însă de ce să ne batem capul 
zadarnic. Neuronii, ca orice celulă din 
organismul uman, au nevoie în primul rînd să 
fie şi ei alimentaţi. Ce Dumnezeu, vouă nu vi s- 
a făcut foame? Pe mine, e-a doua oară de cînd 
m-apucă!... Hai-dem mai repede la praznicul la 
care am fost invitaţi... Doar ştiţi cum se 
mănîncă la „Palas”! 

Cînd am pătruns în salonul rezervat mesei 
tovără- şeşti de pomenire, am realizat că 
picasem taman la vreme. Se serveau 
antreurile!... Dar ce antreuri. Care mai de 
care mai sofisticate. Mort să fii şi tot nu te-ai 
putea abţine de la exponatele pe care le- 
aveam înaintea ochilor. În definitiv, şi de ce să 
fii mort? Nu-i mai bine sănătos şi-n viaţă, 
fericit şi îndestulîndu-te cu orice? Chiar şi cu-o 
porţie de fasole bătută bine, cu ulei şi ceapă 
prăjită deasupra, cu usturoi şi boia... 


12. O masă de pomină 


92 


Extaziaţi, cercetăm cu zîmbetul pe buze şi 
lăsîndu-ne gura apă farfurioarele dinaintea 
noastră. 

Spre mirarea noastră generală, adică a 
mea, a mătu- şă-mii şi-a lui Bileţel, ceilalţi 
nefăcînd parte din grupul nostru restrins, 
nimeni nu se-ncumetă să-şi înfigă furculiţele în 
platouri. 

— Mai aşteptăm un discurs de-al lui Pompi? 
— mă întreabă Gig Mironescu, dindu-se lîngă 
urechea mea, după ce ne-aşezasem la masă 
tustrei, rostuindu-ne şi noi pe unde găsisem 
loc. 

— Ferească sfintu'! — exclam eu. Nu cred... 
Probabil că semnalul de pornire la atac îl vor 
da popii, după  datină,  binecuvîntind 
bucatele... Însă nu-i văd... 

— Ba eu îi văd, dar nu-i văd bine! — miîriie 
înfundat tanti Raliţa, care şi pusese mîna pe 
cea mai apropiată lingură, pentru a fora în 
salata de boeuf. Uite-i colo, împreună cu 
filatelistu'! 

Mă uit în direcţia indicată de lingura 
mătuşă-mii. Într-adevăr, într-un colţ al 
salonului, se purtau  concili-abule între 
reprezentanții bisericii ortodoxe şi cei ai cul- 
turii, respectiv Pompi Negreţu şi tov Tancu... 
Editorul dă din cap nărăvaş, refuzînd ceva, 
Tancu insistă, iar sfinții părinţi se explică. 
Doar intervenția neconsolatei văduve, Fifi 
Avaru, rezolvă diferendul. Aceasta, 
scormonindu-se În poşetă, extrage un plic 
groscior pe care-l transmite popilor. Cel care 
preluase documentul, face un semn vag cu 
mîna dreaptă, ceva ce putea fi interpretat şi a 


93 


cruce, după care-i mînă spre ieşire pe ceilalţi 
slujitori ai cul- tului. 

— Bată-i Dumnezeu de păgini! — bodogăne 
indig- nată mătuşă-mea. Ai văzut că 
filatelistu' nu le-a îngăduit să blagoslovească 
masa?... Pompilică ăsta, al tău, e precis 
antiateu adică antihrist, vreau să spun... 


— Ceva pe-aproape, — încerc eu s-o 
domolesc pe bătrină, aşa cum nici popii nu-s 
chiar antimistici, de vreme ce-au luat 
plicul!... 


După ce madam Avaru a procedat la unele 
schimbări în privinţa distribuirii locurilor, pe 
noi invitindu-ne mai în faţă, lîngă dînsa, 
Negreţu şi delegaţii Uniunii, şi îndepărtîndu-i 
mai încolo, cît mai la coada mesei pe cei sosiți 
de la Piteşti şi alte localităţi din ţară, probabil 
ca să nu-i trag cumva de limbă în timpul 
consumării festi- nului, s-a trecut la primele 
păhărele de  „old-ţuisky”, închinate întru 
amintirea lui Bazil. 

Singurul care nu serveşte alcool, ca să nu-şi 
şifoneze reputaţia, se dovedeşte a fi Pompilică 
Negreţu, care  soli-cită şefului unității, 
individul ce ne servise cina în seara sosirii 
noastre, un ceai medicinal, eventual de 
sunătoare. Mirat, acesta îi comunică absenţa 
preparatului din dotarea restaurantului. Însă îi 
propune, fiind şi el suferind de ficat, un 
pahar cu apă în care-i toarnă cîteva degete de 
„Boldocholin”, din flaconul pe care-l purta în 
permanență asupra sa, în buzunarul de la 
spate al pantalonilor. 


94 


— Cred că peste vreo oră o să avem şi 
spectacol! — mă anunţă zîmbind diabolic 
Bileţel. Nenorocitul a greşit doza: în loc de 
zece picături, cît ar fi trebuit să-i pună în 
pahar, a turnat în duşmănie... Peste un timp, o 
să asistăm la sprintul de performanţă al 
editorului nos- tru! 

Tanti Raliţa, uitind de vodka băută în cursul 
break- fast-ului, se adapă copios din trăscăul 
aflat în sticla dinaintea ei. Temindu-mă să nu 
păţească aceleaşi neca- zuri, ca atunci cînd îşi 
cinstise noua prietenie cu Breda, consider 
necesar să-i atrag atenţia: 

— Las-o mai moale, tanti Raliţo, că dăm de 
belea!... 

— AL, băieţelule, o singură dată dacă-mi mai 
spui una ca asta, îţi trag o scatoalcă de-ai 
să mă ţii minte o sută de ani. Ştii de ce beau, 
măi băieţel? Din două pri-cini... Poşirca asta-i 
apă chioară, nici douăzeci de cenți nu cred să 
aibă, iar tot ce vezi pe platourile din faţa 
noastră, e numai de post... Beful e fără vacă, 
pateul e din cartofi cu griş, costiţa afumată- 
i, de fapt, brînză topită tăiată feliuţe, în aşa fel 
încît, să fim amăgiţi, parizelul e din soia, iar 
ceea ce-am bănuit c-ar putea fi muşchi de vacă 
în sînge, preparat la cuptor şi tranşat ca la 
„Capşa”, nu-i decit sfeclă fiartă!... Mă, ăştia-s 
nebuni de-a binelea, zău aşa! Păi, mai ţii minte 
ce s-a mîncat la masa de pome- nire a lu' 
neica Petre, bunicu-tău?... Altă viaţă! 

Spre dezamăgirea noastră, şi nădăjduiesc 
că şi-a asistenţei, sînt nevoit să confirm 
aserţiunile mătuşă-mii. Mai tîrziu, prinzindu-l 
lîngă mine pe şeful de sală, aflu că, miercurea, 


95 


toate unităţile alimentare din localitate lu- 
crează numai pe vegetale şi furaje. 

Între timp, studiez componenţa 
comesenilor. De fapt, erau aceiaşi indivizi care 
participaseră şi la minislujba din biserică, şi 
la cortegiul funerar. Deoarece madam Avaru 
se-ngrijise să-i plaseze cît mai la distanţă pe 
piteşteni, nu izbutesc să identific pe nimeni. 
Bărboşii rămăseseră tot bărboşi, iar ţaţele, 
printre care tanti Raliţa crezuse, la un 
moment dat, c-o recunoaşte pe madam Cer- 
chez, mîncau în cel mai bizar stil posibil — cu 
voaletele trase peste mutre. Ceva nu era în 
regulă! 

Mai îmi revin niţel, cînd se serveşte felul de 
bază al  ospăţului: sarmalele. Deşi nu 
conţineau nici urmă de carne, se dovedesc 
totuşi fantastic de gustoase şi săţioase. Bileţel, 
care ştie multe, mult mai multe decît spune, 
mă informează: 

— Măiestrică, acuma-i momentul!... Dacă nu 
ne hră-nim cu sarmalele Înalt prea fericitului, 
avem toate şan- sele să ne sculăm flămînzi de 
la masă... Asta-i mîncarea preferată a 
patriarhului, prin excelenţă de post, sarmale 
umplute cu ciuperci! Mare delicatesă... Eu mai 
iau o porţie! 

L-am ascultat, şi-am mai luat şi eu. Două. 
Iar tanti Raliţa, ca să nu se lase mai prejos, 
trei! 

Vecina mea, din stinga, la două persoane 
distanţă de mine, Fifi Avaru, extrem de 
volubilă (pesemne din pri- cina stresului 
pricinuit de moartea soţului) discută aprins cu 
Negreţu şi delegaţia Uniunii. 


96 


N-aud bine ce anume dezbat, însă bănuiesc, 
date fiind sticlele de Murfatlar (îmbuteliat la 
Valea Călugărească) adunate pe masă, în faţa 
lor, că-i vorba despre calităţile medicale (în 
afara celor organoleptice) ale vinului con- 
sumat în exces. Mai ales că Mituşină, aprins la 
faţă şi nespus de îndurerat, ridică niţel tonul, 
adresîndu-se lui Pompilică: 

— Măi omule, de ce-oi fi matale negru la 
suflet şi nu numai la nume? Nu i-ai fost 
prieten răposatului, zău aşa, de vreme ce nu- 
mi îngădui să chem taraful de la nunta din 
salonul alăturat... Vreau să-mi cînte ceva de 
jale, aşa cum se cuvine în asemenea ocazii! Că 
nu moare omu'-n fiece zi... 

Tov. Iancu, roşu la chip, probabil de 
supărare, îl înfruntă: 

— Termină, Mitică, că ne facem de ris faţă 
de lumea de-aici!... 

— Nu m-aşteptam din partea dumitale, 
coane Tancule! Se poate?... Să n-ai pic de 
înţelegere faţă de durerea mea... Păi o să-i 
pun să-mi cînte încet, la ureche, o melodie cu 
text adecvat, aşa cum scrii matale pentru 
compozitorii de la radio. Ceva care să se 
brodească, bunăoară „Lume, lume, soră 
lume!”, sau „Vino, nene, mama-i moartă...”! 

Negreţu se ridică mîniat de pe scaun, şi-l 
repede pe sentimentalul Mitică Mituşină: 

— Domle, dumneata eşti complet străin de 
limba română... Bazil Avaru a fost bărbat, şi 
sub nici o formă nu-ţi putea fi mamă! Dacă 
insişti, eu plec de la masă! 

Mituşină, impresionat, declară neaşteptat 
de blajin şi împăcat: 


97 


— Mă doare-n cot!... De cînd aştept să nu-ți 
mai văd mutra asta de cioclu cultural... 

Fierbe fierea în Pompilică. Îmi dau seama 
de asta, judecînd după chipul său brusc 
înverzit, într-o splendidă nuanţă veninos- 
gălbuie. Neaşteptat de rapid, se-apucă cu 
ambele mîini de stomac, se crimpoţeşte la 
faţă, schimonosindu-se urit, se ghemuieşte 
asupra mesei, ca şi cum ar intenţiona să se 
răstească la farfuria din faţă-i, după care 
porneşte să alerge ca un disperat prin spatele 
convivilor, căutînd ieşirea din salonul 
reuniunii. 


— L-a enervat  Mituşină!  — declar 
partenerilor mei. 
— Aiurea! — mormăie înfundat Bileţel. A 


fiert „Boldocholinul” în el, şi i-a răzvrătit 
ficăţelul, asta e! Şi-acu- ma l-a apucat burta... 

Madam Avaru, indiferentă la suferinţele 
cavalerului însoțitor, profită de dispariţia 
acestuia şi mă pofteşte pe scaunul rămas 
liber: 

— Maestre scump şi dulce, fii atît de drăguţ 
şi vino lîngă mine! 

Mă supun, spre dezolarea mătuşă-mii şi-a 
lui Bileţel, care n-au posibilitatea s-asculte, în 
direct, conversaţia ce se anunţă. 

Fifi, amabilă, mă îmbie c-un pahar de vin. 
Cînd observ că-i paharul cu resturile de 
„Boldocholin”, ce aparținuse lui Pompi, 
realizez că vrea să mă scoată din circuit. O 
refuz politicos: 

— Nu folosesc aşa ceva, doamnă Fifi! Decit 
rareori, cînd mă doare celula hepatică... 


98 


Văduva nu sesizează ironia mea aluziv- 
demascatoare, ci se-nghesuie mai aproape de 
mine, pentru a-mi sufla la ureche: 

— Domnule Conan, fii atent şi-ascultă-mă, 
că n-am timp... Negreţu, fiara asta, îşi poate 
face apariţia dintr-o clipă într-alta. Trebuie 
neapărat să vorbim. Dar nu aici, faţă de-atiţia 
duşmani. Te-aştept la mine acasă, la Bucu- 
reşti. Neapărat. Am să-ţi transmit nişte 
informaţii de importanţă capitală, adică în 
stare să ne coste capul pe-amîndoi! Asta-i tot 
ce-am avut de zis, şi-acuma du-te, să nu vină 
Pomp. Eu plec la bucătăria restaurantului, s- 
aduc desertul preparat cu mînuţele mele. Sper 
să-ţi facă o imensă plăcere!... Fugi, Uite-l, că 
vine!... 

Negreţu îşi reocupă scaunul pe care-l 
părăsesc la mare urgenţă. Acum arată ceva 
mai bine. Nu mai posedă culoarea aceea 
verzuie, de fiere bovină, ci-a rămas numai 
galben la faţă. 

Pe cînd mă grăbeam s-ajung la locul meu, 
lîngă tanti Raliţa şi Bileţel, care, mai mult ca 
sigur, m-aşteptau nerăbdători să le comunic 
rezultatul convorbirii cu Fifi, m-aud strigat 
din urmă, însă de-un glas necunoscut: 

— Maestre Conan, aş vrea să-ti spun ceva!... 

Întorcînd capul, din mers, rămîi proţăpit 
locului. Cel care mi se adresase, utilizînd o 
emisie vocală cu totul bizară, de parcă ar fi 
vorbit cu-o prună în gură, ca un ventriloc, 
era... Pompiliu Negreţu. 

Abia cînd mă instalez lingă el, pe scaunul 
eliberat de madam Avaru, realizez de ce 
apelase la mine schimbîn- du-şi glasul, fiindcă- 


99 


l] aud spunîndu-mi, mai mult şuierind, ca o 
reptilă: 

— Miine, cînd vom fi cu toţii acasă, să treci 
neapărat pe la editură... Este extrem de 
necesar s-avem o întrevedere, fără martori! 
Chiar şi fără buna mea prietenă Fifi Avaru... 
Doresc să clarific unele probleme referitoare 
la „Tare ca piatra”! Cu bine, pe curînd! 

De mi-ar fi dat cineva cu-o leucă-n cap, şi 
tot n-aş fi fost mai năucit. Nu mai pricepeam 
nimic. Ambii repre-  zentanţi ai cuplului 
Negreţu-Avaru doreau să mă contacteze. Cu 
insistenţă. Dar de ce separat? Şi, mai cu 
seamă, de ce se temeau unul de altul, precum 
şi de eventualii „ascultători” din rîndurile 
invitaţilor de faţă?... 

„Lucrurile se-ncurcă!” — mi-am zis eu, 
abandonînd locul văduvei. 


Preocupat de gînduri din ce în ce mai intens 
colorate în negru, m-am reaşezat lîngă Gig şi 
mătuşă-mea. Aceştia, privindu-mă întrebători, 
se uitau la mine de parcă aş fi fost Sherlock 
Holmes în persoană. 

— Ce faci, domle, dormi? — mă interpelează 
deodată tanti Raliţa. Nu vezi c-aşteptăm de-un 
sfert de ceas să scoţi un cuvînt?... Ascultă la 
mine, nu-i uman ce se-ntîmplă! 

— Ba-i foarte uman, coană Raliţo! — 
intervine şi Bileţel. Eşti în eroare, dacă 
apreciezi astfel reacţiile lu' măiestrică... De 
cînd a revenit lîngă noi, şi tace ca mutu' de la 
manutanţă, nu-i mai funcţionează deloc 
coțofana, de nici un fel, de nici o culoare! Aia- 
i!... L-a scurtcircuitat vampa de Fifi Avaru. lar 


100 


după femeia fatală, a venit şi Pompiliu 
Negreţu, care l-a scos total din priză... 

Indignat de comportamentul asistenţilor 
mei, întind mîna spre pachetul de ţigări (aflat 
în buzunarul de la piept al surtucului lui Gig 
Mironescu) şi mă autoservesc cu două „Kent- 
uri. Şi, pe cînd îmi aprindeam primul cui, 
le spun nerăbdătorilor: 

— Deocamdată gîndesc! Pînă una alta, staţi 
cu ochii pe bărboşi şi ţaţele alea cu voaletă, 
şi nu mă mai bateţi la cap!... Tot nu ajută. Şi- 
aşa mi-a fost destul de bătut... De Fifi şi de 
Pompi! Mi-ajunge! Vom discuta mîine dimi- 
neaţă, în maşină, pe cînd vom rula spre 
Bucureşti. Atît şi nimic mai mult! 

Hăbăuciţi de-a binelea, cei doi dau din cap 
îngrijoraţi. Mă rog, îi priveşte! Fiecare cu 
coțofana lui, vorba lui Bileţel. 

În timp ce intenţionam să mă cufund iarăşi 
în analiza-rea gindurilor ce-mi umblau prin 
minte, cam vraişte, ce-i drept, madam Avaru 
îşi face o reapariţie triumfală. 

În fruntea unei coloane de ospătari, vreo 
cinci sau şase, care purtau pe braţe, la 
înălţimea bărbiei, nişte torţe aprinse, ale căror 
flăcări albăstrui mi-au declanşat fiori pe 
coloana vertebrală, avînd în vedere că nu erau 
chiar torţe, ci nişte tăvi uriaşe, al căror 
cuprins ardea violent, fără fum şi trosnet de 
surcele, a dat mai întîi un ocol şiragului de 
mese, pentru ca apoi să depună, cu mîinile 
dînsei, platourile pe fiecare masă. 

Ultima tavă, mi-a plasat-o chiar mie în faţă, 
şoptin-  du-mi: 

— Pentru matale, maestre, şi prietenii 
dumitale, una specială!... 


101 


Cînd flăcările s-au potolit, am examinat 
curios cuprin-sul recipientului. Şi, mai înainte 
ca tanti Raliţa să-şi  înfigă lingura în magma 
gălbui-maronie, am strigat încîntat: 

— Cremă de zahăr ars, stropită cu rom! 
Formidabil... De mult n-am mai gustat aşa 
ceva. Nici n-am voie, dar nici nu mi s-a oferit 
ocazia! Haideţi, dragii mei, serviţi-mi şi mie o 
porţie babană, că se merită... 

După vreun ceas, poate mai puţin, cînd 
praznicul dă- dea semne de oboseală, mesenii 
au început să se topească. Nu mai înainte de-a 
prezenta  cuvenitele condoleanţe doamnei 
Avaru. 


13. „Rallye” invers, Sinaia — Bucureştii, 
aproximativ 
triumfal 


Cînd m-am trezit, era dimineaţă. O 
dimineaţă splen-didă, însorită şi suficient de 
răcoroasă. Ce-i drept, nu din pricina 
caloriferelor care nu funcționau, ci a 
ferestrelor lăsate întredeschise. 

Niţel buimac, cobor din pat, şi-abia atunci 
observ c-am dormit îmbrăcat. Nu în pijama, ci 
în hainele cu care  participasem la 
înmormîntare şi masa de pomenire. Bileţel 
Mironescu, poetul şi asistentul meu, cu care 
împărţeam dormitorul, nicăieri!... De nici un 


102 


fel, de nici o culoare, cum îi plăcea lui să 
spună. 

Nici în pat, nici sub pat. Dispăruse. Ca să-mi 
mai limpezesc minţile, mă-ndrept spre baie, 
pentru a-mi clăti ochii cu un pic de apă rece. 
Uşa, spre mirarea mea, închisă. Bat uşor în ea. 
Nici un răspuns. Totuşi, de vreme ce-i zăvorită 
pe dinăuntru, trebuie să fie cineva acolo. 
Ciocănesc ceva mai puternic, apoi bat zdravăn 
cu pumnul. La un moment dat, aud un 
geamăt înfundat. Înnebunit, îmi dau seama că 
persoana dinăuntru se simte rău, sau, poate, 
chiar trage să moară. Dacă acesta nu-i Bileţel, 
atunci precis e tanti Raliţa. Nu mai trag de 
timp, şi mă reped ca un buldozer în uşă. 

Slab material! Uşa. Îşi iese numaidecît din 
balamale, iar eu ajung rapid în cadă, 
prăvălindu-mă peste un  mor-man de 
cearceafuri de baie, prosoape şi pături. In 
clipa aceea, un răcnet  înfiorător îmi 
paralizează orice intenţie. 

— Maamăăă!... Aoleuuu!... 

Întrucît nu născusem niciodată, realizez că 
nu era vorba de mine. Însă ajung numaidecît 
la concluzia, normală de- altfel, că sub 
mormanul acela se afla cineva. După glas — 
Gig Mironescu. 

Dau la o parte cearceafurile de baie, 
prosoapele şi pledurile, iar sub el îl găsesc pe 
Bileţel. Trezit de-a binelea, făcuse ochi şi mă 
privea încîntat, uitîind de răgetul pe care-l 
emisese. 

— Mamă, mamă, ce le-am mai dormit! — 
ţine dînsul să-mi comunice. Aş mai fi somnolat 
vreo jumătate de ceas, de n-ar fi fost 
cutremurul ce mi-a tulburat odihna... Mă- 


103 


iestrică, tălică m-ai adus în baie, sau am ajuns 
singur, ai? — mă-ntreabă poetul. Şi cînd 
oare mă voi fi îmbrăcat?... 

Într-adevăr, Gig Mironescu, întocmai ca şi 
mine, era cu ţoalele pe dînsul. Cam şifonate, 
ce-i drept, totuşi încheiate la toţi nasturii. 

— Ce cauţi, domle, aici? — mă interesez eu. 

— Habar n-am!... Poate m-o fi adus cineva. 

— Dar cum de te-ai încuiat pe dinăuntru? 

— Ei, asta-i bună! Nu-i normal să tragi 
zăvorul după tine, cînd intri într-o baie?... 

Acuma mi-era clar! Bileţel încă nu făcea o 
priză corespunzătoare cu realitatea. 

Peste vreo cinci minute, trecînd în dormitor 
şi punin- du-ne în ordine hainele mototolite, 
timp în care tăcea milc, 


fiecare cufundat în gîndurile sale. Îmi vine 
deodată o idee nemaipomenită. Şi-i spun 
poetului: 

— Dragul meu, nu de mult mi-ai spus că 
sîntem cu toţii în pom!... Ei bine, află de la 


mine: este foarte posibil să ai perfectă 
dreptate. Şi ştii de ce? 
— Nu! — îmi răspunde Gig Mironescu, 


devenind brusc interesat şi privindu-mă 
curios. 

— Pentru c-am fost drogaţi!... lar cei care 
ne-au adormit, s-au ocupat, precis, a ne 
cotrobăi prin lucruri, sperind să dea peste 
cine ştie ce document revelator! 

— Păi n-am aşa ceva, — mă informează 
Bileţel, cu excepţia, poate, a carnetului meu 
de sindicalisti cu vechime. Numai coana Raliţa, 
eventual, ar putea poseda aşa ceva... În poşeta 
dînsei, cît un geamantan, încape, zic eu, o ar- 


104 


hivă întreagă. Acolo şi-au îndreptat atacul, 
mizerabilii! Unde-i coana Raliţa?... De ce nu-i 
împreună cu noi? Nu i s-o fi întîmplat ceva?... 

Bileţel ăsta aiurează! 

— Ce vrei să spui, măi fratele meu?... Asta 
ar fi fost culmea, s-o mai văd şi pe tanti Raliţa 
în baie, încuiată cu tine înăuntru! 

Totuşi, e ceva în neliniştea poetului. De ce 
n-a dat mătuşă-mea nici un semn de viaţă pînă 
la ora aceasta?... 

Privind la Gig Mironescu terifiat îi strig: 

— Haide numaidecît cu mine, să vedem ce-i 
cu bătrîna!... 

Peste o clipă pătrundem în vestibul, unde ar 
fi trebuit să doarmă mătuşă-mea. Patul, mai 
bine zis dormeza, este pustiu. Însă cineva se 
culcase în el, deoarece  aşternuturile-s 


răvăşite. Bătrina — ioc! Dispăruse. Cu 
desăvîrşire. 
— Să ştii c-au răpit-o! — îi spun lui Gig cu 


glas sugrumat. 

— Fii măiestrică, serios, că nu-i copilul lui 
Lind- bergh! — parcă vrea să mă liniştească 
Bileţel, referindu-se la celebrul kindnaping al 
băieţelului  aviatorului care  traversase 
Atlanticul. 

În momentul cînd Gig încerca să-mi 
tempereze îngrozitoarea presimţire, de sub 
dormeză zăresc un picior. De femeie. Fiindcă-i 
încălţat în pantofi cu toc, de lac. Mai mult ca 
sigur aparţinind mătuşă-mii, judecînd după 
numărul încălţării. Minimum 44. 

— Bileţele, ţine-te bine, — îl previn cu sînge 
rece pe Mironescu, — fiindcă n-au răpit-o, 
ci-au omorit-o!... Probabil au şi tăiat-o-n felii, 


105 


tranşind-o ca la abator, deoarece unul din 
picioare e-aici, uite-acolo, sub divan!... 

Gig îngălbeneşte. 

Pios, mă plec şi-ncerc să trag de sub 
dormeză ceea ce mai rămăsese din biata 
mătuşă-mea. Piciorul se lasă greu. Trag mai 
tare. Şi, deodată, pantoful zvicneşte brusc, 
pocnindu-mă cu tocul între sprincene. Apoi, se 
mai iveşte un picior, probabil ultimul, după 
care apare şi tanti Raliţa, tirîndu-se anevoios 
de sub divan. 

Peste un minut, mătuşă-mea-i toată înaintea 
noastră, şi nu în piese detaşate, aşa cum mă 
aşteptasem, şi, privin- du-ne lejer supărată ne 
adresează cuvîntul: 

— Ce-i cu voi, la mine-n odaie?... Nu vă e 
ruşine să dați buzna aşa, fără să bateţi la 
uşă!... 

— Femeia lui Dumnezeu, nu ne lua de-a- 
nboulea, în coarne! — încerc eu să lămuresc 
problema. Eşti sănătoasă, te simţi bine, n-ai 
păţit nimic?... 

— Păi, de ce să nu fiu? — se arată 
nedumerită bătrina. 

— Pentru că te-am găsit virită sub pat! — îi 
explic eu. Ce făceai acolo?... 

— Dormeam! Auzi întrebare? Tu ce-ai 
crezut, c-aşteptam tramvaiul? 

În timp ce ne uitam amâîndoi la dînsa năuci, 
mătuşă- mea, pesemne, pentru a-şi 
dezanchiloza mădularele, purcede să- 
ntreprindă unele exerciţii de gimnastică de 
înviorare. Uluiţi, o vedem dînd din mîini, către 
toate punctele cardinale, sărind în virful 
picioarelor, ca o balerină (ga-barit depăşit, 
din generaţia a II-a), executind piruete şi 


106 


flexări, într-un asemenea ritm şi cu-atita 
vigoare, inexplicabilă, încît se cutremură 
întreg etajul nostru. 

Considerind că, dacă nu intervin, exista 
riscul să mai şi plătim despăgubiri, o rog pe 
mătuşă-mea, cu tot duhul blîndeţii de care mai 
dispuneam la ora aceea: 

— Tanti Raliţo, astîmpără-te, măi frate, ce 
te-a apucat!... 

— Absolut nimic! — declară dînsa, pornind 
după aceea să boxeze văzduhul. Vreau să mă 
trezesc de-a binelea, fiindcă nu ştiu ce se- 
ntîmplă, de mi-i un somn cumplit! 

Deci asta era. Trăgîndu-mă la o parte, ca să 
nu-ncasez (nevinovat fiind) un pumn în nas, 
socotesc necesar s-o informez pe dezlănţuita 
bătrină: 

— Opreşte-te, tanti Raliţo, că eşti încă 
drogată! 

— Eu, drogată? Cu ce? Că-n viaţa mea n-am 
luat, de cînd mă cunosc, nici aspiridon 
măcar!... 

— Zău? Ei bine, dacă nu mă crezi, atunci 
spune-mi, te rog, cum ai ajuns să te culci 
sub dormeză?... 

Intrată la idei, mătuşă-mea îşi încetează 
exerciţiile. Apoi, examinîndu-ne 
neîncrezătoare, se interesează: 

— Chiar aşa, că nu-mi mai amintesc? Eram 
şi tulbu- rată sufleteşte de  peripeţiile 
înmormîntării lu’ Avaru... 

Tanti Raliţa depune eforturi notabile să 
priceapă ceva. În cele din urmă, pesemne 
dumirită, declară exclamativ: 


107 


— Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă! 
Nu-nţeleg o iotă din bălmăjelile tale... Dacă 
vroiau să scape de noi, ne-mpuşcau, şi nu mai 
era cazul să ne drogheze, că doar nu sîntem 
în Texas, unde plouă cu heroină pe toate dru- 
murile. Şi-apoi, nu le-am spus deschis că nu 
ştim nimic în privinţa gromovnicului? Cu 
piteştenii noştri, da, mai pricep ceva, aici s-ar 
putea să ai o sămînţă de dreptate... Insă, în 
afară de mangafaua aia de Cerchezoaică, 
camu-flată sub voaletă, n-aş zice c-aş fi 
recunoscut pe cineva... Şi nici în privinţa ei 
nu-s sigură... 


— Dar biletul? — îi reamintesc eu mătuşă- 
mii. 

— Păi Bileţel nu-i aici? — se miră bătrina. 

— Nu, domle, biletul de pe lista de bucate, 
adică însemnarea aceea către Bobe Hariga şi 
iscălită Frosa! 

— Şi ce, i-ai văzut pe-undeva, prin sector? 

— Nu! — sînt nevoit să mărturisesc. 

— Şi-atunci,  băieţelule, de ce-mi umfli 
capul? În afară de asta, ce documente s- 
avem asupra noastră, şi unde să le fi ţinut? Şi 
cine-s indivizii din umbră, care să aibă nevoie 
de ele, başca să ne mai şi otrăvească?... Şi cu 
ce? Asta te-ai întrebat?... 

Deşi e cam tare de cap în materie de 
pricepere, mătu- şă-mea a pus totuşi punctul 
pe „i”. Drept care merita un răspuns: 

— S-o luăm pe puncte, tanti Raliţo, ca să fii 
în clar. Unu:  documentele-s multe — 
gromovnicul, scrisorile lui Fifi, către Pompilică 
Negreţu, însemnarea de pe  „menu', 


108 


scrisoarea nebunei aceleia, care i se plingea 
lui Bazil Avaru, despre nedreptăţile suferite de 
bărbatu-său, plus diferitele noastre notițe. 
Doi: de ţinut le puteam ţine în geamantanul 
matale de geantă. Trei: indivizii din umbră, 
cum le zici matale, păi şi-ăştia-s destui — 
Bobe, prietenii din dispozitivul găsit la 
„Consignaţia”, madam  Avaru, Pompiliu 
Negreţu, şi mulţi alţii pe care nici nu-i ştim 
cum arată la faţă... Patru: ei, aici e-aici! 
Drogul folosit, nici n-o să-ţi vină să crezi — 
crema-caramel, din zahăr ars... 

Mătuşă-mea, ţinîndu-se cu mîinile de burtă, 
porneşte să ridă în hohote, gata să se 
tăvălească pe jos de ris. Cînd isprăveşte 
numărul, îmi declară nespus de înveselită: 

— Măi dilimache, cine a mai adormit din 
cremă-caramel? Poţi să-mi spui?... 

— Sigur că da! Şi încă a adormit de tot, 
pentru ve- cie... Chiar a murit! Îl mai ţii 
minte pe  Tudoriţă-nene, motanul  coanei 
Marița Nachtigal, de la Posada, despre 


care ţi-am povestit la timpul său? Dintr-o 
îmbucătură de cremă de zahăr ars i s-a tras 
moartea, fără să mai adoarmă!... 

Mătuşă-mii îi îngheaţă ziîmbetul pe buze. 
Bileţel, că- ruia îi povestisem şi lui incredibila 
aventură de la pensiunea doamnei Nachtigal, 
îngălbeneşte numaideciît la faţă. 

— Mamă, mamă, şi-acuma ce ne facem? — 
mă-ntreabă poetul îngrozit. Noi cînd urmează 
să murim?... 

— Niciodată! — îl liniştesc eu. Adică, mai 
exact, fiecare la vremea sa. Tudoriţă-nene, 


109 


sărmanul, ingurgitase, odată cu desertul, şi-o 
doză sănătoasă de stricnina. Şi decedase 
instantaneu şi pe loc. Noi, pînă acuma, slavă 
Domnului, pare-se c-am scăpat, fiindcă nu văd 
nici un semn să fim morţi!... 

Tanti Ralita,  renunţind la întrebări 
ajutătoare, se re- pede numaidecît în vestiar, 
să-şi caute geanta. Triumfătoare, se-napoiază 
ca să ne-anunţe fericită: 

— Nu-mi lipseşte nimic din poşetă... Deci ce 
mai tura-vura, nu ne-au otrăvit! Ne-au pus un 
somnifer în cremă, şi gata!... 

— Exact! S-a mai încheiat un capitol din 
investigația noastră de recunoaştere! — 
declară poetul Gig Mironescu, satisfăcut de 
constatările mătuşă-mii. Acuma ar fi cazul să 
pornim la drum, s-ajungem cît mai repede la 
Bucureşti, pentru a ne putea apuca mai serios 
de anchetă. Fiindcă, pînă-n prezent, n-am 
făcut nici o scofală... 

„Asta s-o creadă el!” — îmi zic zîmbind pe 
sub  mus-taţă. Deoarece  Bileţel, total 
neexperimentat, uitase cu totul de cumnatul 
lui Fifi Avaru, nu ştia nimic despre invitaţia pe 
care mi-o lansase nevasta răposatului, şi nici 
de întrevederea la care mă aştepta Pompilică, 
chiar la sediul editurii „Prometeu”. 

Totuşi ceva nu era în regulă. Motiv pentru 
care-i întreb pe companionii mei: 


— Plecăm imediat, sau luăm ceva în gură?... 
Un breakfast nu vă spune nimic? 

— Ba cum să nu, măiestrică! — exclamă 
Gig. 


110 


— Însă unul mic, la botul calului, adică lîngă 
radiatorul „Bombiţei”, ca să nu mai zăbovim 
cine ştie cît! — sugerează tanti Raliţa. 


Peste vreun ceas şi ceva, poate chiar două, 
după ce ne întremasem la braseria hotelului, 
servind un mic dejun frugal şi dietetic, compus 
numai dintr-un „ham and eggs” de trei ouă, 
pentru fiecare, un ceai copios, cu untişor, 
miere şi gem, brînzică şi sardeluţe, pornim la 
drum. 

Găsim „Bombiţa” imediat, după cercetări 
chinuitoare, mascată de uriaşa structură a 
unui „IIR” german, care, mă şi mir, aproape o 
încălecase. După ce am extras maşina de sub 
roţile  „Henschel”-ului, i-am îmbarcat pe 
oamenii mei şi-am demarat spre ieşirea din 
oraş. 

La Bucureşti, pe Calea Moşilor 172, am 
ajuns cu bine. Pe-o beznă cumplită, fiind 
trecut de mult de miezul-nopţii. Şi-asta numai 
din pricina mătuşă-mii, care avusese nefericita 
şi sinistra inspiraţie să-mi umble la jiglerul de 
ra- lanti, deoarece i s-a părut înfundat. După 
ce i-a tras o „suflare”, am pornit iarăşi 
la drum, folosind numai jiglerul de şoc, 
celălalt nemaifiind de găsit, după ce-l scăpase 
tanti Raliţa din mînă. 

Blestemîndu-mi zilele, şi jurîndu-mi să n-o 
mai las pe bătrină să-mi umble la maşină cît oi 
trăi, am parcat maşina în garaj. Răsuflînd 
uşurat. Pentru că observasem la timp uşile 
închise, deşi îi spusesem bătrinei să le des- 
chidă. Cu bara niţel turtită, se mai putea 
circula. 


111 


Pătrunzînd cu toţii în casă, Gig Mironescu 
m-a luat la întrebări: 

— Acuma, cînd nu mai există nici un pericol 
să ne bagi în vreun şanţ, din motive de nervi, 
cred c-a sosit momentul să ne  relatezi 
discuţiile pe care le-ai purtat cu 


madam Avaru şi Pompi Negreţu!... În vreme 
ce-o să mîncăm ceva, fiindcă sîntem flămînzi şi 
obosiţi ca nişte cai de curse, ai tot timpul să- 
ţi pui ordine în idei... O să ser-vim ceva uşor, 
ce-o să găsim la îndemînă, şi-ai să ne po- 
vesteşti totul, pe îndelete! De acord?... Matale 
ce zici, coană Raliţo?... E bine cum propun eu? 


112 


III. VIZITE PROTOCOLARE, CU BĂTAIE 
(ÎN PLUS 
ŞI ÎN MINUS) 


14. Haltă de ajustare 


— Nu! — răcneşte tanti Raliţa, ca să mă 
exprim plas-tic, entuziasmată. Nu-i deloc bine! 
Este excelent, sublim, superbissim!... De cînd 
n-am mai mîncat şi noi ca oamenii, la căşile 
noastre, o mîncărică preparată ca la mama ei, 
fără droguri şi alte insecticide!... 

Companionii mei reprezentînd o majoritate 
statutară, accept propunerea poetului, şi-i 
îmbii să trecem la bucătărie. 

Aici, după ce întindem masa pe servanta 
mobilă, ca să ne fie mai la îndemiîină, ne 
aşezăm pe taburete şi aşteptăm ca tanti Raliţa 
să ne servească de-a dreptul din frigider, 


113 


acolo unde-aveam brinzulica topită, untişorul, 
costiţa afumată şi, zicea dînsa, patru pachete 
cu grisine. Tot mătu- şă-mea avusese 
minunata idee de-a ne aşeza lîngă „Fram”, 
simțindu-se prea obosită să mai care bucatele. 

Bătrina, făcîndu-ne un semn cu ochiul stîng, 
fiindcă pe cel drept îl aţintise spre „Fram”, ne 
avertiză să fim gata de atac. Şi-n clipa 
următoare deschise uşa frigiderului. 

În acelaşi moment, odată cu deschiderea 
uşii, un şuvoi de apă rece ne inundă 
picioarele. Speriaţi de-a binelea, sărirăm cu 
toţii de pe taburete, neştiind de unde năvâlise 
puhoiul. 

Din păcate, nu se spărsese vreo conductă, ci 
apa provenea din interiorul „Fram”-ului, care 
se dezgheţase. 

Cu pantofii plini de apă, am verificat 
numaideciît rezistenţa agregatului, plecîndu- 
mă de-a buşilea, udindu-mi cu-această ocazie 
şi genunchii pantalonilor. Îmi era teamă să nu 
se fi ars. Cînd m-a electrocutat niţel, de-am 
sărit vreo jumătate de metru în sus, mi-am 
dat seama că nu era arsă. 

— Curent are, înseamnă deci că nici n-a fost 
scos de la reţea... — ne-a anunţat inginerul de 
Bileţel. Mai există două posibilităţi. O 
defectare a circuitului cu freon, sau a 
termostatului! 

— Termostatul n-are nimic! — a intervenit 
mătuşă- mea, o excelentă tehniciană şi dînsa, 
şi nu numai în ma-terie de auto. Cînd am 
plecat, l-am întors cu mînurile mele şi l-am 
auzit cum a făcut „ţac”! 

— Cum adică, l-ai întors? — o întreb eu 
nedumerit. 


114 


— L-am dat la zero, ca să-ţi fac economie la 
curent! — mă informează tanti Raliţa. 


Numai cafeluţele preparate de mine au mai 
alungat din gurile noastre „aromele” 
alimentelor  îngurgitate. Căci brinza se- 
mpuţise de-a binelea, încît fuseserăm nevoiţi 
să ardem cîteva ziare, pentru a mai schimba 
ceva din parfumul atmosferei din bucătărie. 
Nici grisinele nu fuseseră mai comestibile. In 
afară de faptul că  se-nmuiaseră total, 
transformîndu-se într-o pastă neidentificabilă, 
mai şi mucegăiseră. Doar costiţa afumată ne 
mai astimpărase într-o oarecare măsură 
foamea. Însă într-o foarte mică măsură. 


La a treia ceaşcă de cafea, cînd am 
constatat că nimănuia nu-i mai ardea de somn, 
am trecut la discutarea problemelor anchetei 
noastre. Primul care a luat cuvîntul, după 
cum era şi normal, am fost eu. 

— Dacă mai mă puteţi urmări, am să vă 
expun cîteva din observaţiile mele, efectuate 
în deplasarea funerară de la Sinaia- 
Cumpătu... Mai întîi şi-ntii, m-a izbit prezenta 
(neconfirmată însă) a lui Bobe Hariga şi a 
Frosei... Vă mai amintiţi de însemnarea găsită 
pe „menu”. Apoi, bizara invitaţie pe care mi-a 
făcut-o Fifi Avaru, insistind s-o caut la 
domiciliul ei personal... 

— Aha! Va să zică asta ţi-a spus vipera de 
pe mai- dan! — a exclamat tanti Raliţa, 
hîmîind semnificativ, şi-aprinzîndu-şi o 
nouă „mărăşească”. Te pomeneşti că şi-a pus 
ochii pe tine... La greutatea ta, să ştii c-ar fi o 


115 


performanţă... Un Don Juan supradezvoltat, 
încă nu s-a mai văzut! 

— Vezi-ţi de treabă, tanti Raliţo, că mă ştii 
de om serios! N-aş trăda-o pe bulgăroaica 
mea, nici să mă ispiteşti cu contragreutatea 
mea în aur... Dar nici nu m-aş încumeta! Şi-n 
afară de asta, o invitaţie similară mi-a adresat 
şi Pompi Negreţu. Sper că nu vei avea 
îndrăzneala să emiţi părerea ca şi el şi-a făcut 
cine ştie ce planuri cu personalitatea mea 
masculină!... De altfel am să vă relatez totul, 
la timpul potrivit, după ce voi realiza cele 
două interviuri... 

Bileţel, sugînd tenace din „Kent”-ul dăruit 
de mine, din pachetul său, mă ia la rost, 
profund, indignat: 

— Cum adică?... Nu ne convoci şi pe noi, 
mai ai cu-rajul să te duci de unul-singur, după 
toate cele păţite la Sinaia?... Hai că eşti bine, 
măiestrică dragă, într-o totală eroare! Aş zice 
că nu-ţi funcţionează deloc coțofana, ca să mă 
exprim metaforic şi să nu spun lucrurilor pe 
nume... 

Sicîit de-atitea întreruperi, îl cam reped pe 
Gig: 

— Măi omule, dar este absolut firesc să 
lucrez personal... Cine a mai pomenit detectivi 
colectivi? Şi-apoi, e vorba de unele chestiuni 
confidenţiale, după cum m-au avertizat viitorii 
mei interlocutori. Ce fel de secrete se mai pot 
discuta, cînd vom fi patru persoane de faţă?... 
Mă rog, am mai putea cugeta la o acoperire a 
mea, pe care s-o operaţi de-afară, însă 
problema asta o vom dezbate mai încolo, după 
ce-mi voi isprăvi expunerea... Bineînţeles, 


116 


dacă mă veţi lăsa s-o continui!... Deci, unde 
rămăsesem?... 

— La însemnarea de pe „menu” şi la cele 
două invita-ţii! — mă informează mătuşă-mea 
lejer indispusă. 

— Aşa!... Şi-au mai fost cîteva incidente 
enigmatice şi stranii... Bunăoară 
intervenţiile cumnatului doamnei  Avaru, 
gangsterul ăla cu ochelari de orb, un individ 
din cei mai ciudaţi, din toate punctele de 
vedere. Plus că ne-a mai şi ameninţat. Şi nu 
numai pe noi. Şi, ceea ce era şi mai curios, 
personajul vorbea întocmai ca un vechi cu- 
noscut de-al meu şi-al mătuşă-mii, despre care 
însă nu sîntem în stare să ne-amintim mai 
nimic... După aceea, misterioasa camuflare a 
tuturor piteştenilor, majoritatea pitită în dosul 
unor bărbi caraghioase, iar muierile, ţaţele 
acelea  îndoliate, cu capetele virite sub 
voalete, pînă-n git... lar unchii mei, nene 
Lambe, unchiu' Sile şi nea Tilică-Malec, ăia 
pentru ce se  consideraseră obligaţi să 
participe la funeralii? Nici neamuri nu-i erau 
lui Bazil Avaru, şi nici prieteni. Dacă ar fi fost, 
era imposibil să n-o fi ştiut şi pe-asta. Dar 
tentativele de intimidare, comise asupra 
noastră? De cine? De madam Avaru, cu 
mînuţele ei personale... Ştia că platoul pe care 
mi-l adusese anume mie, despre care mă 
informase că-i unul special, conţine şi-o 
cantitate apreciabilă de drog?... Totu-i posibil! 
Nu-i ex- clus ca „otrăvitorii” noştri să fi 
manevrat din exterior, utilizind-o pe Fifi doar 
ca instrument intermediar, intenţionînd s-o 
compromită... Deci, după cum auziţi, forţele 
angrenate în căutarea gromovnicului lui 


117 


Tatapetre sînt mult mai numeroase decît am 
presupus la început! Aşadar, deşi n-am aflat 
nimic concret, cu prilejul deplasării noastre la 
înmormîntare, nici cine-i Bazil Avaru, şi nici 
Fifi, care vorbeşte exact ca-n mahalaua 
copilăriei mele, şi nici cine erau ceilalţi 
participanţi piteşteni, totuşi începutul 
anchetei mi se pare deosebit de rodnic... Am 
bazele necesare acum, pentru declanşarea în 
continuare a investigaţiilor! Care vor debuta 
prin vizita, de mîine dimineaţă, la domiciliul 
doamnei Fifi, care vrea să-mi transmită, după 
cum mi-a făgăduit, un document extrem de 
important, laolaltă  cu-o sumedenie de 
informaţii confidenţiale... Atît de confidenţiale, 
încît am impresia că se fereşte pînă şi de 
cavalerul ei însoțitor, simpaticul nostru Pomp 
Negreţu!... Asta e! Ce ziceţi de magistrala 
mea expunere?... 

Constatind o tăcere deplină, ceea ce-ar fi 
putut reprezenta şi-o aprobare unanimă din 
partea mătuşă-mii şi-a lui Gig Mironescu, îi 
privesc pe furiş, fiind şi modest uneori, să 
observ admiraţia din ochii lor. 

Eram în eroare, vorba lui Bileţel. 

Căci ochii lor erau închişi. Tanti Raliţa 
adormise cu cafeaua în faţă şi „mărăşeasca” 
între degete, însă de mult stinsă, iar Gig 
Mironescu cucăia adînc, cufundat în cine ştie 
ce visuri detectivistice, de vreme ce, din cînd 
în cînd, zvicnea din cap, tresărind alarmat. 

„Ce oameni!” — mi-am zis eu. „Cu ăştia să 
porneşti într-o anchetă de dimensiunile celei 
ce se anunţă, cînd adorm pe ei la cel mai 
neînsemnat efort intelectual!”... 


118 


Dezamăgit, am procedat apoi la 
transportarea lor în camerele de odihnă. Pe 
mătuşă-mea am cărat-o destul de anevoios, 
mai tiriş, mai în cîrcă, pînă-n dormitor, unde- 
am abandonat-o în patul nedesfăcut, lăsînd-o 
să-şi rezolve singură, cînd va avea poftă, 
chestiunile legate de culcare. Cu Bileţel n-am 
avut probleme speciale. Era uşurel ca un 
mieluşel. Drept care l-am trintit de-a dreptul 
în fotoliul meu, de la birou, unde, de altfel, 
mai dormise de-atitea ori. lar în privinţa 
mea, lucrurile au fost şi mai lesne de 
organizat. 

Nu-mi era deloc somn. Avem de gindit, de 
elaborat planurile pentru zilele următoare. Şi 
m-am instalat iarăşi în bucătărie, nădăjduind 
ca, după o mică gustărică, încă o cafeluţă şi 
cîteva ţigări, să reuşesc a-mi aşterne pe hîrtie 
ideile principale şi conducătoare ale giganticei 
anchete — descoperirea gromovnicului şi-a 
implicaţiilor în pieirea lui Tatapetre. 


Cred că numai excesiva concentrare, a 
minţii şi-a trupului, m-au determinat s-aţipesc 
în plin proces de creaţie. De trezit însă, m-au 
trezit tanti Raliţa şi Gig Mironescu, ambii dînd 
năvală peste mine în bucătărie, strigind ca 
indienii lui Winnettou: 

— lai-iai-iai! Haideţi la ceai... 

Le răspund şi eu. Înveselit de buna lor 
dispoziţie: 

— Fără piine, un breakfast nu-i deloc „the 
best”!... Fugi, Bileţel dragă, pînă la centrul de 
peste drum şi cumpără nişte cornuri sau 


119 


batoane pentru voi, iar mie nişte piine 
hipoglucidică şi hipocalorică... 

— Al, băieţelule — mă interpelează mătuşă- 
mea, ce se-ntîmplă cu tine, ai devenit cal 
peste noapte, de vrei să mănînci numai 
hipo?... 

— Lăsaţi matale, o lămuresc eu zglobios, 
habar n-ai de regimul meu dietetic!... Hipo- 
nseamnă, în greaca veche, slăbit, inferior, 
deficitar... Adică pîine slabă-n calorii, în 
glucide... 

Tanti Raliţa pricepe rapid, deoarece o aud 
aplicînd terminologia: 

— Deci hipodrom, vrea să zică un teren de 
alergări şi curse pentru caii slăbiţi şi 
subnutriţi! Nu?... 

Iluzii pierdute. Nu se poate discuta ştiinţific 
cu mătu- şă-mea. Aşa că-i recomand: 

— Tanti Raliţo, dacă vrei s-alergi şi să 
munceşti în forcing, pune numai decît de ceai. 
Organizează-ne un mic- dejun corespunzător, 
fiindcă astăzi avem o mulţime de treburi... Şi 
mai sînt şi obosit. Toată noaptea am lucrat la 
planul de bătaie... 


— Şi unde-i planul? — se interesează 
bătrina. 
— Aici! — îi arăt eu capul meu propriu, 


observînd că  n-apucasem să scriu nimic pe 
hîrtia din faţă-mi, deoarece adormisem lîngă 
ea, cu devla trîntită pe braţele puse pe 
măsuţă. N-am mai notat, temîndu-mă să nu ne 
citească duşmanii intenţiile!... 


Mătuşă-mea cade pe gînduri, probabil 
intrigată de precauţiile mele excesive, şi se- 
apucă de alcătuirea break- fast-ului. Întrucît 


120 


dădusem termostatul frigiderului la maximum, 
tot ce se găsea în „Fram” îngheţase bocnă. 

În orice caz, pînă să vie Bileţel de la pîine, 
am fost nevoit s-o ajut pe tanti Raliţa la 
prepararea gustării. Cu toporul şi fierăstrăul. 
Unelte extrem de utile, fiindcă altminteri n-am 
fi fost în stare să tăiem costiţa afumată şi să 
spargem ouăle, să despicăm triunghiurile de 
brînză topită; care acuma nu mai puţea, 
pesemne din pricina îngheţului. 

Gig s-a prezentat cu-o sacoşă plină cu chifle, 
cornuri şi batoane. Pîine hipo, bineînţeles, nu, 
găsise. M-am sacrificat, şi mi-am prăjit, pe 
aragaz, o singură chiflă. Pe care-am consumat- 
o sub formă de zgură. Restul a fost formidabil. 
Şi ouăle cu costiţă afumată, bine rumenită şi 
crocantă, şi ceaiurile, fiindcă s-au băut cîte 
trei şi patru ceşti, şi brinza. Care, topindu-se, 
conform denumirii ei comerciale, iarăşi 
începuse să capete un miros destul de 
suspect. 


După ce-am terminat cu spălatul veselei, 
fără pagube materiale esenţiale, spărgîndu-se 
doar o unică farfurioară, ceea ce, pentru tanti 
Raliţa, era o autentică performanţă, l-am 
sunat la telefon pe Visică [uluca, să-mi 
furnizeze adresa domiciliului familiei Avaru. 


— Fii atent, — m-a avertizat bunul meu 
prieten, adineauri a plecat într-acolo şi 
şefu'!... Fifi l-a sunat, acum cîteva minute... 


Locuieşte aproape, de matale, pe Spătarului, 
la numărul 65... 

Intrind la bănuieli, din cele mai rău 
prevestitoare, le comunic, partenerilor vestea. 
Şi adaug: 


121 


— Madam Avaru îmi organizează o cursă, e 
clar! Era mai mult decît sigură, c-am s-o 
vizitez imediat ce-ajung la Bucureşti... Numai 
aşa se explică precipitata chemare a 
cavalerului servant. Plecăm şi noi, chiar 
acum... Cu maşina, că nu se ştie ce poate 
interveni. 


— Ne iei şi pe noi? — se bucură tanti Raliţa. 

— Dar bineînțeles... însă numai pînă-n 
Spătarului. Acolo, veţi rămîne în „Bombiţă”, 
cu motorul în mers, şi mă veţi aştepta... Dacă 
nu reapar după mai mult de două ceasuri. 
Înseamnă că mi s-a întîmplat ceva rău, şi- 
atunci interveniţi voi... Cu orice risc, chiar de- 
ar fi să spargeţi uşa de la intrare! 

— De la intrarea în bloc, sau pe cea de la 
apartamentul individei? 

Bileţel şi-a şi intrat în rol. Se vede, şi încă 
de la dis-tanţă, judecînd după maniera pur 
detectivistică în care cere indicaţiile de 
rigoare. 

— La nevoie, pe toate! — declar eu dur. 


Peste o jumătate de ceas, întrucît fuseserăm 
obligaţi să-i facem „Bombiţei” o încălzire 
corespunzătoare, gonind-o prin curte, în stil 
împins, motorul încăpăţinîndu-se să nu facă 
aprinderea, parcam maşina pe Spătarului, la 
vreo cincizeci de metri depărtare de blocul 
unde locuia madam Avaru. Constatind că 
maşina editurii, care-ar fi trebuit să-l aducă 
pe Negreţu, nu se observa prin sector, intru la 
idei şi mai negre. Işi luase şi acesta 
precauţiunile de rigoare, lăsîndu-şi turismul şi 


122 


mai departe, probabil chiar undeva pe 
bulevardul Republicii. 

Emoţionat, îmi iau rămas bun de la tanti 
Raliţa şi cobor din maşină. Pentru ca, în clipa 
următoare, să mă prăbuşesc în neant, mai 
exact spus, în gura unui canal rămas destupat. 
Din fericire, mă opresc la nivelul braţelor, 
gabaritul orificiului fiind mai mic decît al 
personalităţii subsemnatului, însă sînt extras 
rapid, de  diligenţii mei asistenți. Deci, 
făcusem bine că-i luasem cu mine! 

Revenindu-mi integral, îmi iau rămas bun de 
la tanti Raliţa şi Gig Mironescu. Şi, în pas 
voios de pionier, împroşcînd din tălpile 
pantofilor jeturi de zoaie, mă-ndrept spre 
blocul doamnei Avaru. Ţinîndu-mă de zidurile 
caselor, 


deoarece, patinînd, am toate şansele să 
alunec. Şi, dacă am apucat să iau unele lecţii 
de derapaj controlat, la maşină, pentru mersul 
pe jos nu cunosc încă nimic. 


15. Identificări senzaţionale, incredibile! 


În holul blocului, la lumina unui chibrit, 
descifrez tabloul locatarilor, dorind să aflu 
etajul şi apartamentul familiei Avaru. Le 
găsesc numaidecît, în doi timpi şi trei 
chibrituri (primele două nefăcînd aprindere). 

Liftul funcţionînd numai de la etajul trei în 
sus, urc pe scări. Şi chiar de-ar fi fost 
îngăduită utilizarea lui şi pentru etajele 


123 


inferioare, tot nu l-aş fi luat. Era defect! La 
etajul al doilea, într-o beznă de cavou, sun la 
vreo patru sau cinci uşi, pînă se-ndură să-mi 
răspundă o gospodină cumsecade, care-mi 
arată unde se găsea apartamentul căutat. 

Madam Avaru răspunde la prima sunare. 
Avea clopoțel cu zurgălăi, din cele electrice. 
Cînd mă vede, explodează într-un acces subtil 
de entuziasm bine simulat: 

— Maestre Conan, domnule dragă, dar ştii 
că te laşi aşteptat?... Se poate? De-aseară stau 
cu nervii pe moaţe, trăgînd cu urechea la uşă. 
Nici nu ştii ce bucuroasă sînt că-mi cinsteşti 
casa, şi-ai dat urmare invitaţiei mele! Mai că- 
mi vine să te sărut!... 

— Fără excese, vă rog! — îi mai reduc eu 
din temperament. Pot să intru?... 

— Poftim, poftim! Auzi întrebare... Avem 
atitea de discutat... 

Fifi Avaru arborează o mină absolut inversă, 
ca şi cum nu i-ar fi murit bărbatu-său şi nu l-ar 
fi înmormîntat cu o zi înainte. Mai blondă 
decît la Sinaia, apelind pesemne la o perucă 
de rezervă, poartă un halat de casă 
halucinant, 


numai mătase naturală, sută la sută, de-un 
prăzuliu rar întîlnit. Lucrat la o casă de modă 
centrală, este croit larg, cu zeci şi zeci de 
volane, îngăduind totuşi o vizionare pano- 
ramică, în cinemascop, a  picioruşelor 
doamnei. Nişte adevăraţi stilpi de telegraf. 
Ajutat de Fifi să mă descurc prin 
coridoarele ce duc spre living-room, 
orbecăiesc penibil, lovindu-mă de toţi pereţii. 
lar cînd ajung în camera de zi, mare cît 


124 


salonul de la „Capşa”, rămîn literalmente cu 
gura căscată. Nu mai văzusem aşa ceva. 
Pereţii erau ticsiţi de tablouri, care mai de 
care mai dubioase, esteticeşte vorbind, peste 
tot numai vitrine pline cu sute de bibelonuri, 
cum le spune mătuşă-mea, trei canapele 
uriaşe, vrednice să fie folosite ca saltele de 
teren, pentru exerciţiile de judo şi karate, iar 
unul din pereţi, cel dinspre uşă, era de fapt, în 
întregime, un gi-gantic dulap, să bagi în el 
toate hainele de la sectorul „îimbrăcăminte- 
bărbaţi” din magazinul „Bucur-Obor”. 

Mulțumită de efectul pe care-l produsese 
living-room-ul asupra mea, Fifi mă-ntreabă: 

— Cu ce să te tratez, maestre Conan?... Căci 
nu-ţi mai ţin minte gusturile! Un whisky, un 
coniac „Metaxa”, o cafea braziliană, o cremă- 
caramel?... 

— Să nu mai aud de ea! — exclam eu 
îngrozit, fără voia mea, apoi, ca să nu 
compromit totul, mă explicitez: Stau prost cu 
ficatul... Prefer ceva fără ouă. Orice. Chiar şi- 
un whisky, şi-o „Metaxa”, eventual amîndouă, 
iar cafeaua-i băutura mea de toate zilele, mai 
ales dacă-i fiartă fără zahăr!... 

Perfect! — declară Fifi. Şi eu o servesc tot 
fără hidrocarburi. Îngraşă, şi trebuie să mai 
am grijă şi de condiţia mea fizică. În două 
minute sînt înapoi, cu toate cele dorite... Ia loc 
pe-o canapea, şi  decontactează-te!... Am 
impresia că eşti niţel hipertensionat... Vin 
numaidecît! 

Neliniştit de unele afirmaţii ale 
împopoţonatei  amfitrioane, mă aşez pe 
canapeaua cea mai apropiată. Bine că plecase 
din încăpere madam Avaru. Căci, 


125 


neaşteptindu-mă să fie atît de pufoasă şi 
moale (canapeaua, nu Fifi) peste o clipă eram 
cu baidaracele-n sus, dus pînă-n străfundurile 
extravagantei mobile (de lux). 

De-a binelea stresat, de cînd şi eu agregatul 
acesta plin de capcane, stau şi gîndesc la 
cele spuse adineauri de văduvă. Oare ce 
vroise să-nţeleagă prin „căci nu-ţi mai tin 
minte gusturile”? Una la mînă. Şi mai era 
ceva, unde se găsea Pompiliu Negreţu? Nu- 
mi spusese Visică Țuluca, cînd îi telefonasem, 
că plecase într-acoacea?... Vai de capul meu, 
dacă am ajuns să vorbesc ca tanti Ralita. 
Numai dînsa spune „într-acoacea”, 
„adinenea”, „iacătă-l-ăi” şi „ajungă-vă-ţi”. 

Dar nu mai am vreme să aprofundez 
enigmele de mai sus, deoarece madam Avaru 
îşi face reapariţia în living-room, împingind 
lejer, c-un singur deget, o servantă mobilă, pe 
rotile. Pe care se aflau o sticlă de „Johnie 
Walker”, alta de „Metaxa” (7 stele) şi un 
agregat pentru servit filtrul de cafea, precis 
din import, fiindcă are marca nedezlipită de 
pe el („Krups” — şi care sper să nu fie celebra 
fabrică de tunuri). 

Aşezîndu-se lingă mine, pe canapea, madam 
Avaru era cît pe ce să-mi repete figura de- 
adineauri, cu picioarele-n sus. Nu reuşeşte, 
avînd pesemne o oarecare experienţă. 

Apoi, zîmbindu-mi cuceritor, cu zece tablete 
de zaharină pe buzele-i rujate intensiv, încît 
nu mai ştiai care-i buza, şi care-i dîra de 
grăsime de cîine mort (aşa ştiam eu că se 
fabrică rujurile bune), mă îmbie extrem de 
languros: 


126 


— Ciocnim împreună un whisky, sau un 
„Metaxa”?... 

— Cu multă plăcere! — mă declar eu de 
acord lă- sîndu-mă atras în laţ, ca un fleţ de 
maidan. Şi una şi-alta! Intre două, nu te 
plouă... (continui eu să devin din ce în ce 
mai imbecil). 

Madam Avaru chicoteşte flatată, şi umple 
patru păhărele. Din cele de ţuică. Pesemne n- 
avea pahare speciale, pentru whisky, şi nici 
boluri pentru coniac. Ce să-i faci, cînd se suie 
scroafa-n copac, taci şi-nghiţi. Aşa cum mi- 
am înghiţit eu coniacul, mai întîi, şi-apoi 
vizichiul. Bineînţeles, după ce madam Avaru 
îşi muiase prima buzele în ambele tării. 
Rostind, cu prilejul ciocnirii păhărelelor, un 
„Cin-cin!” destul de suspect. Probabil auzise şi 
ea, mai mult ca sigur la televizor, în vreun 
film serial, cu Mannix sau Sfintul, că aşa îşi 
spun oamenii din înalta societate, cînd îi 
văzuse alăturindu-şi paharele. 

Apoi, turnînd „expresso”-urile în ceşti, mai 
încearcă o dată să mă ispitească: 

— Şi chiar nu vrei să gustăm puţina piftie, 
ba nu, puşche pe limbă-mi, am vrut să zic 
cremă-caramel?... 

Intrigat de bilbiiala doamnei, cît şi de 
insistenţele ei cu crema aceea, devin 
deodată circumspect. lar vrea să m- 
adoarmă? Ca apoi să urle-n gura mare, 
alertînd tot blocul, c-am năvălit peste dînsa, 
cu cine ştie ce intenții necurate? Ei bine, nu-i 
mai ține figura. 

— Sub nici un motiv, scumpă doamnă! — îi 
declar eu peremptoriu. 


127 


— Dar o piccola colazzione, că tot pomenii 
de piftie, cu nişte hrean ras şi şunculiţă de 
purcel de casă, dietetică, fiindcă a fost şi el 
ţinut la un regim de slăbire? Ei, ce zici?... 


— Nici! 
— Păcat, — grăieşte dezolată Fifi, c-am fi 
stat şi noi de vorbă mai intim, lingă 


rămăşiţele decedatului!... 

— Care decedat? Nu l-am înmormîntat ieri? 
— exclam eu îngrozit. 

— Mă gindeam la purceluş, nu la Bazil, 
dragul meu! 

Hait, am dat-o dracului. Dacă mă ia cu 
„dragul meu”, lucrurile se complică. Şi încă 
rău de tot. Prea amestecă Fifi răposaţii! Sper 
totuşi să nu mă-ncadreze şi pe mine printre ei. 
Mă rog, depinde ce locuri mai are în schemă. 
Că se mai poate uneori, prin derogare. 

— Aveţi un apartament extraordinar! — o 
iau eu pe de departe, vrind s-o „flatulez” un 
pic, doar doar o renunţa la 


obsesiile ei culinar-soporifice. Restul odăilor 
este tot atît de superb amenajat?... 

— Eah! Ceac-pac, am făcut şi noi ce-am 
putut... N-ai vrea să vezi şi celelalte 
încăperi?... 

— O! Cum să nu! Dacă nu deranjez... 

De fapt, asta şi intenţionasem. Să examinez 
sălaşul scriitorului necunoscut. Poate 
depistam vreo urmă în stare să mă ducă la 
identificarea lui. Dar, totodată, să dau şi de 
mătrăguna aia de Pompilică. Să văd unde 
stătea ascuns. 

In mai puţin de-un sfert de ceas, vizitasem 
aparta-mentul în întregime. Inclusiv camera 


128 


de baie, cu insta-laţiile sanitare cele mai 
moderne. Şi-mi fusese suficient. Deoarece, în 
sufragerie, pe bufetul florentin (eventual Bie- 
dermeyer, că nu mă prea pricep la stiluri), 
zărisem un voluminos album de familie, ticsit 
de fotografii. 

— N-aş putea privi şi eu amintirile 
dumneavoastră înregistrate de pelicula 
civilizației noastre ultracontemporane? — am 
întrebat-o pe Fifi. Sînt convins c-aţi rămas la 
fel de-ncîntătoare, ca şi-n tinereţe!... 

Fifi se declară imediat de acord, ca şi cum 
asta ar fi aşteptat. 

— Ce drăguţ eşti scumpe maestre, şi ce 
frumos ştii să vrăjeşti, alegindu-ţi cuvintele... 
Exact ca-n vremurile de demult, cînd arătam 
amindoi altfel! Hai să răsfoim împreună 
albumul, să ne-amintim de ce-am fost odată... 
Cînd ai să vezi ce-am aici, ai să rămii literal 
crăcănat! 

Ei, asta-mi place la Fifi. Pitorescul şi 
cruzimea limbajului. Parc-ar fi de pe la noi, din 
mahalaua haznagiilor. 

Reîntorşi în living-room, sorbim tulburaţi 
din cafele, fumînd intensiv din „Kent”-urile 
oferite de gazdă. C-avea şi-aşa ceva amabila 
Fifi, nu numai „Johnie Walker” şi „Metaxa”. 

Privindu-mă, de astă dată, cu ochi reci şi 
tăioşi, dacă nu chiar străpungători, ceea ce 
mă tulbură şi mai dihai, Fifi Avaru îmi 
propune: 


— Să-ntoarcem foaia, maestre! Dă-mi încoa' 
albumul şi-ţi arăt eu ce trebuie... Doar ţi-am 


129 


spus la Sinaia c-am să-ți dezvălui chestiuni 
de-o importanţă majorată! 

Nu mai rabdă să-i înmînez ditamai cărţoiul, 
ci pur şi simplu mi-l smulge din miini. lar 
peste o clipă, întoarce prima foaie a 
albumului. Pe spatele căreia se află fixată o 
fotografie de grup, formal 18 X 24. 

O privesc întoiegit. Fiindcă din poză mă 
priveşte şi pe mine familia Hariga. Jurj 
bătrinul, cu  nevastă-sa, plus cele două 
odrasle, Bobe şi  Maţ. Înmărmurit de 
neaşteptata reîntilnire, încerc să determin 
enigmatica prezenţă a acestei fotografii în 
casa Avaru. 

— Dă-i mai departe! — mă-ndeamnă madam 
Fifi, cam răstit parcă. Că pe-ăştia am impresia 
că-i cunoşti... Să vedem dacă o să-ţi convie şi 
persoana următoare. 

Curios de-a binelea, mai întorc o foaie, după 
cum se exprimase, cam vulgar totuşi, recenta 
văduvă veselă. 

Şi iarăşi rămîn cu gura căscată, de era să- 
mi cadă bunătate de „Kent” de pe buze. O 
poză îngălbenită de vreme, de dimensiuni ceva 
mai modeste, mi-o înfăţişează pe Frosa, fosta 
mea iubită din copilărie. 

— O mai ţii minte, gagiule? — mă întreabă 
Fifi, absolut miştocăreşte, de parc-am fi jucat 
turca împreună, pe cine ştie ce maidane 
extravilane. 

Nedumirit de schimbarea de registru din 
vocabularul doamnei Avaru, mă uit la dinsa cu 
coada ochiului. Tocmai la timp, ca s-o surprind 
făcînd aceeaşi operaţie. Însă c-un ochi mult 
mai crud, chiar asasin s-ar fi putut zice. 


130 


— Mda! — îi răspund eu cu jumătate glas. 
Cum să n-o ţin minte?... E Frosa, şi nu mai 
ştiu cum, fiindcă niciodată nu i-am reţinut 
numele de familie. Doamne, şi ce mult am 
iubit-o!... Ce-i drept, era şi drăguță foc, după 
cum se vede şi-n fotografie. 


— Este şi-acuma! — mă asigură Fifi. Însă 
mult mai deşteaptă, decît pe vremea aceea, 
cînd avea doar cinşpe anişori... 

— Era şi necesar, îmi dau şi eu cu părerea, 
amin-  tindu-mi că scumpa mea Frosulica nu 
prea strălucea la capitolul respectiv, fiindcă 
frăgezimea trece rapid, odată cu vîrsta, şi nu 
mai poate ţine loc de minte! 

— Ce spui, tu? Va să zică mi-s hoaşcă 
bătrină acum?... Numai prin fezandare şi pusă 
la saramură mi-aş mai recăpăta frăgezimea 
de-atunci? Hai, că eşti dulce, puişor tinerel!... 

Dacă Fifi Avaru va evolua în acelaşi ritm, 
peste cîteva minute mi se va adresa precis, 
spunîndu-mi „cocoşelule”... Fără doar şi poate. 
Intimitatea pe care se stră-duieşte s-o creeze, 
forţat şi-n proporţie de masă, capătă totuşi, 
dimensiuni primejdioase, dacă nu bizare. 

— Nu văd nici o legătură între matale, 
frumoasă şi graţioasă doamnă — îi fac eu 
niţică „gargară” adormi- toare — şi Frosa de- 
altădată! 

— Pentru că eşti chior, mă beşleagă! — îmi 
taie macaroana Fifi. 

— Pardon? — exclam eu, nevenindu-mi a 
crede urechilor. 


131 


Fiindcă, de la „cocoşelule”, care speram să 
fie următoarea treaptă de apropiere, şi pînă la 
„beşleagă”, e-o cale neaşteptat de lungă. 

— Nici un pardon, că şi-aşa îl ai destul de 
mare! Ai orbul găinilor, de nu ţi-ai dat seama 
că eu mi-s Frosa ta de-altădată?... 

— Cum? — aproape că urlu eu, mai mult 
decît stupefiat. 

— Uite-aşa! Tăticu, fie-i ţărina uşoară, că s-a 
dus şi el pe lumea ailaltă, m-a botezat 
Euphrosina, ca să-i sune mai acătării numele 
nostru de familie, rostit laolaltă cu-ăl mic... 
Că nu-i plăcea deloc Papălină, numele moş- 


tenit de la tata-mare. De-aia m-a trecut în 
actul de naştere Euphrosina Papalino. Frosa 
vine de la Eufrosina, tot aşa cum Fifi vine de 
curge de la Frosa, că nici răposatului Bazilică 
nu-i clopoţea frumos în ureche numele meu de 
alintare... Ce caşti ochii la mine, ca o vacă, 
Sandule  dragule, că-n tinereţe-ţi ardeau 
tălpile după obrăjorii mei, cînd mă stringeai 
în braţe, citindu-mi din Castranova ăla, marele 
cuceritor al femeilor din arta medievală, şi-ţi 
plăcea să-mi spui Frosa, fără să te ruşinezi de 
sonorul de mahala al diminutivului meu! 

— Tu eşti, Frosa? — continui eu să mă 
minunez. 

— Da, măria ta! Tot aşa, cum şi tu eşti 
Sandu, deşi acuma îţi zici Al Conan, ca şi cînd 
nu te-ar chema Alixandru Coman... Ce să-i 
faci, ne-am cam boierit şi noi, ăştia de pe 
strada Libertăţii, din Piteşti, fostă a 
haznagiilor... 

Uluit de cele aflate, mai că-mi pierdusem 
uzul raţiu- nii. Totuşi mi-l recapăt, barem 


132 


parţial, şi-i spun Frosei, adică lui Fifi, că nu 
mai ştiu nici eu cum să-i zic: 

— Dar ce te-ai schimbat, arăţi cu totul 
altfel!... De necrezut... 

— Parcă pe tine te-ar mai recunoaşte 
cineva... Dacă nu-mi spunea Bazil cine-mi 
eşti, nu dădeam doi bani pe tălică! Eşti dublu 
de cît ai fost... 

— Păi ce vrei, am mai crescut şi eu... 
Treizeci şi ceva de ani au trecut peste mine! 

— De-aia te-ai umflat în halul ăsta, 
cocoşelule! Baţi la peste o sută şi cinzeci de 
ocale... 

— Ferească Dumnezeu! De cînd cu regimul 
de slăbire pe care l-am urmat, nu ştiu dacă 
mai am vreo sută şi ceva... Dar e formidabil 
tot ce se-ntîmplă... De necrezut! 

Fifi Avaru, aprinzindu-şi o ţigară şi făcînd 
iarăşi plinul la ceştile de cafea, se uită la mine 
ceva mai înduioşată, probabil acesta fusese şi 
motivul pentru care trecuse la „cocoşelule” 
(pe care de mult îl aşteptasem) şi-mi spune 
liniştitor: 


— Maestre Conan, sau Sandule, pentru 
mine-i tot una, că nu mă mai interesezi la 
masculin, ce-o să se-ntîmple de-acum încolo o 
să fie şi mai formidabil, şi mai de necrezut, 
de-o să rămii cră... Ba nu, o să rămii lat, şi 
mai lat decit eşti! Că iarăşi o să-ntoarcem 
foaia... De-aia te-am chemat la mine, 
spunîndu-ţi c-am să-ţi dezvălui nişte chestiuni 
de importanţă capitală! Ce zici, acum cînd ne- 
am întîlnit din nou, şi-urmează să discutăm 
serios, probleme de-o însemnătate vitalistă, nu 
crezi c-ar fi cazul să gustăm cevaşilea de-ale 


133 


mîncării, să-ţi mai prinzi şi tălică sufletul? Că 
nu te văz bine, şi nu-mi place deloc cum arăţi 
la faţă... Ei? 

Avea dreptate. Nu mă simţeam în apele 
mele. Mai defel. Ce lovitură! 


16. Noi identificări, şi mai senzaţionale! 


— De-acord! — îi declar eu lui madam 
Avaru. N-aş avea nimic împotrivă să bag ceva 
în gură... Nu de-altceva, însă m-a copleşit 
emoția reîntilnirii noastre... 

— Lăsaţi matele chestiile astea, că nu mai 
tine cu vrăjeala! — mă avertizează Frosa. Ei, 
Sandule, a trecut vremea de demult, cînd mă 
duceai la pădure, cu cărţoaiele lu’ Castranova 
subsuoară. A-nţărcat bălaia, nu mai e cum o 
ştii! Mă-c s-aduc ceva de-ale mîncării, şi să 
trecem apoi la afacerile noastre. Aşteaptă 
aici, că vin numai-decît... 

— Pot să răsfoiesc singur albumul cu 
fotografii? 

— Nu! N-are nici un rost... Fără mine n-ai 
să-l găseşti pe bărbatu-meu... Dar şi cînd o să 
ti-l arăt, atunci să te ţii! 

Madam  Avaru dispare din living-room, 
lăsîndu-mă iarăşi cu gura căscată. Doamne, şi 
de cîte ori nu mai căscasem gura în dimineaţa 
asta... Pînă se-napoiază Fifi, cuget neliniştit la 
cele aflate. Şi cel mai mult mă tulbură familia 


134 


Hariga. De cînd era în relaţii cu Avarii? Şi, mai 
ales, ce fel de relaţii!... 

Pornesc să mă plimb prin încăpere, 
gîndindu-mă la  ce-or fi făcînd tanti Raliţa şi 
Bileţel în „Bombiţă”. În orice caz, cheile 
maşinii sînt la mine, aşa că mătuşă-mea n-are 
cum să pornească „Fieţelul”. C-ar fi capabilă 
şi de-una ca asta. 

La un moment dat, tocmai cînd dam să m- 
aşez iarăşi pe canapea, un strănutat zgomotos 
m-a determinat să abandonez înşelătorul 
agregat de odihnă. Mă reped la fereastră, să 
constat dacă nu-i cumva cineva pitit în 
balconul de sub geam, eventual Pompilică 
Negreţu. Sub fereastră, nu există nici un 
fel de balcon. Atunci, cine strănutase, şi unde 
se-ascundea? Cercetez living-room-ul, deschid 
cele două uşi, să văd dacă era careva în 
spatele lor. Nu era! Asta-i bună... Totuşi, nu 
cumva aveam halucinaţii? Da- că-mi turnase 
madam Frosa vreun halucinogen în cafea, 
coniac sau vizichi! Dar ce, mescalina şi L.S.D.- 
ul se găsesc la toate tutungeriile? Intrigat, mă 
reîntorc la canapeaua iniţială, fiindcă aud 
rotilele  servantei mobile. Venea Fifi, cu 
gustărica. 


Sfinte  Sisoie! Nu era gustărică, ci-un 
adevărat ospăț. Piftiuţă de purceluş (fraged şi 
dietetic, după cum mă anunţase mai înainte 
Fifi Avaru), şunculiţă, costiţă afumată, friptură 
la tavă (probabil din acelaşi decedat) şi, mai 
ales, un munte de cartofi pai-parmezan, subţiri 
ca fideaua, rumeniţi şi crocanţi. Ei bine, n-am 
să pun gura pe nici un pai, recte cartofior! 


135 


Dacă-i regim, păi regim să fie! Restul, mă 
rog, mai merge, în numele cauzei. 

— Hai, Sandule, băiete, ia şi serveşte! — mă 
îmbie Frosa. 

— Uite ce-i, dragă coană Fifi, am o 
rugăminte, mai ales dacă ţii să-ţi fie ţie bine 
şi să trăieşti ani mulţi şi fericiţi, — încerc eu 
să pun o oarecare ordine în relaţiile noastre, 
nu-mi mai spune Sandu, că numele ăsta mă 
face să devin alergic, cu-atit mai mult cu cît 
nu-mi aparţine... E drept, sînt trecut în actul 
de naştere Alexandru, însă nimeni nu mi-a 
spus astfel, decît o singură dată în viaţă şi- 
anume Tatapetre, bunică-meu, cînd trăgea să 
moară... Ai mei, părinţii şi neamurile, îmi 
ziceau Andi, tot aşa cum mi-ai zis şi tu, dar ai 
uitat, pe vremea cînd ne iubeam. Slavă 
Domnului, am depăşit de mult acea vîrstă 
minunată, a tîmpeniilor, şi-acuma sîntem 
oameni în toată firea, maturi, dacă nu chiar 
supramaturaţi... Propun să rămînem la numele 
noastre actuale, dacă ai vreo intenţie de 
conlucrare, adică Fifi Avaru, eventual şi 
doamnă, sau vreun similar condescendent, şi 
Al Conan, fără domnule, că nici ăsta nu-mi 
place, dar pe care-l poţi înlocui, aşa cum ai 
mai procedat, cu maestre, ceea ce nu m-ar 
supăra deloc... Sandu, în schimb, mă 
enervează cumplit, în special fiindcă-i numele 
frizerului meu, care mă terorizează în 
permanenţă, şi cînd mă taie cu briciul, şi cînd 
mă arde la totalul operaţiilor de 
înfrumusețare pe care mi le prestează! 

Uluită de mult prelungitul meu logos, Frosa 
mă pri-veşte cam cîş. Apoi se dezlănţuie: 


136 


— Cum aşa, maestre, nu-ţi spuneam Sandu, 
cînd eram tineri şi frumoşi, şi ne iubeam 
nebunatic? În halul ăsta să mă fi beşondrit 
şi ramolit, încît să nu-mi mai aduc aminte?... 

— Ce să-i faci, se mai întîmplă, odată cu 
vîrsta! — o mai liniştesc eu, încercînd s-o 
împac cu gîndul trecerii anilor. 

Madam Avaru tace brusc, recăpătîndu-şi 
calmul, însă-i gata să dea apă la pisici. Ochii îi 
sînt podidiţi de lacrimi. Şi-abia acum observ 
că nu mai au splendida lor culoare 


albastră, de scrobeală de rufe, de-acum trei 
decenii şi ceva mărunţiş, ci-au devenit oţeloşi, 
virînd spre o nuanţă mult mai apropiată de 
sticlele de sifon convenţionale, nu din cele 
automate. Mai tirziu, înghiţindu-şi lacrimile 
false, îmi spune frigorific: 

— Bine! Al Conan aşa să fie! Să ne adresăm 
unul altuia pe numele noastre de-mprumut... 
Acuma, pînă trecem la discuţii mai serioase, 
de afaceri, hai să băgăm ceva în noi, că mi s- 
a făcut şi foame de-atita vrăjeală... După 
aceea, vom răsfoi împreună albumul cu 
fotografii, să-l vezi pe Bazil Avaru, cum arăta, 
cînd era şi el tînăr, şi se chema, ca şi noi, 
tot altfel! Şi, de nu ţi-o sta mînca-rea-n git, 
cuciu să-mi zici! Ce părere ai, maestre, ţi-am 
vorbit suficient de politicos, şi-n conform cu 
noua noastră poziţie socială?... Dă-i drumu”, 
nu mai trage de timp! Haide, ia şi gustă, că-i 
pe d-a moaca, fără notă de plată... 


Peste vreo jumătate de ceas, după ce-am 
dat de capăt celor servite de Frosa, aprindem 


137 


ţigările, sorbim din cafeluţe şi luăm albumul 
lîngă noi. Madam Avaru nu s-a mai aşezat 
lîngă mine, pe-aceeaşi canapea, ci şi-a tras 
un taburet tapiţat, pe care s-a ghemuit, destul 
de inconfortabil, expunîndu-şi însă, astfel, şi 
mai neinspirat, faimoasele ei picioare. Care, 
probabil şi datorită ciorapilor de mătase din 
import, arătau nu numai ca nişte stilpi de 
telegraf, dar şi ca nişte parizere abia aduse de 
la fabrica de mezeluri, bineînţeles încă 
netăiate-n felii. 

Am impresia că n-o jenează lipsa mea totală 
de interes faţă de detaliile ei anatomice 
inferioare, deoarece mă invită oarecum 
grăbită: 

— Ia întoarce foaia, de-acolo de unde-am 
rămas! 

Mă supun şi, imediat după poza Frosei, pe 
cealaltă pagină, dau peste o fotografie 
artistică, semnată „Atelier Mencer-Piteşti”. 
Nimic deosebit. Erau odraslele lui Jurj Hariga. 
Bobe şi Maħ. La vîrsta cînd ne jucam pe- 
aceeaşi stradă, a Libertăţii, din bariera gîrlei. 
Indiferent, deşi mă sicîia prezenţa lor în casa 
Avarilor, vreau să trec mai departe. Însă Frosa 
mă opreşte, exclamînd: 

— Ei! Ce zici?... 

— Păi, ce să zic? — o întreb eu nedumerit. 

— Nu-ţi place cum arăta bărbatu-meu, pe 
cînd era copilandru? Dacă ai ceva de zis, zi- 
o!l... 

N-am mai zis nimic! Am înghețat 
instantaneu pe canapea, electrocutat de toți 
fiorii posibili. În pofida alcoolului ce-mi circula 
prin vene şi artere, şi-a copioasei „piocola 
collazzione” ce-mi fermenta în stomac, 


138 


încălzindu-mi-l. Aveam senzaţia stranie că mi 
se decapitase organul gîndirii, transplantîndu- 
mi-se în loc un dovleac turcesc, sau şi mai 
rău, vreo legumă furajeră. 

Peste cîtva timp, revenindu-mi cu greu, am 


bîiguit: 

— Bă... Bărbatu-tău? Ai mai fost 
căsătorită?... Înainte ele Bazil Avaru? 

— Ferească Dumnezeu! — îmi răspunde 


glacial Fifi. Mi-au ajuns ăştia! 

— Cum ăştia? Nu mai pricep nimic!... Care 
din ei e bărbatu-tău? 

— Amîndoi! Adică au fost... Mai întîi Bobe, 
pe care l-am lăsat după un an, şi-apoi s-a 
apucat le alte curve, şi încă mai trăieşte, 
tot aşa, şi după aceea Bazil, răposatu'!... 

Ceva nu-i în regulă. Nu exista nici un Bazil 
în fotografie. 

— Şi unde-l vezi aici pe Avaru? 

— Uite-l colo, lingă pramatia de Bobe! — mă 
informează Fifi. 

— Nu se poate! Ăla-i Maţ Hariga, fostul meu 
vecin... 

— Aşa-l chema şi cînd l-am luat de bărbat, 
însă mai tîrziu l-a făcut bestia de Pompilică 
scriitor, şi l-a botezat Bazil Avaru... 


17. Matrimonii lucrative, cu repetiţie 


În timp ce Frosa mă priveşte satisfăcută de 
bîta pe care mi-o trăsese în cap, fiindcă 
altfel n-am cum să-i spun, altă calificare 
neavînd la dispoziţie, mă străduiesc să-mi 
revin din starea de totală hăbăuceală în care 


139 


mă prăbu-şiseră toate cele aflate. Şi încă atît 
de neaşteptat. 

Va să zică, autorul necunoscut al romanului 
„Tare ca piatra”, Bazil Avaru, era în realitate 
Matei Hariga, zis şi Mał, fostul vecin al lui 
bunicu-meu, Tatapetre! Care nu numai că-i 
furase, presupun, însemnările dar îmi furase 
şi mie iubita din copilărie, pe Frosa. 

Ceea nu-s în stare să pricep, e cum de- 
ajunsese tăntă-lăul de Mat, faimos prin prostia 
sa, scriitor. Ei bine, asta nu-mi mai intra în 
cap. Mare-i grădina lui Dumnezeu, şi 
multe-s minunile sale, zău aşa! 

De-atitea minuni, cîte se-ntimplaseră în 
ultimul timp, şi, mai ales, în dimineaţa 
aceasta, simt cum mi se învirte un elicopter 
prin creier, şi încă unul din ălea zgomotoase, 
de la controlul circulaţiei rutiere, iar cordul 
îmi filfiie alarmat. Fără s-o mai întreb pe 
Frosa, devin nepoliticos şi mă servesc 
singur c-un „double scotch”. Iar după ce-l dau 
peste cap, mai exact spus pe git, îmi torn şi-o 
ceaşcă de „expresso”. 

Peste o vreme, mai recuperind ceva, o 
întreb brusc pe Fifi, sperînd s-o iau prin 
surprindere: 

— la ascultă, madam Avaru, dacă-mi 
amintesc, şi-am unele motive, de cînd m-au 
snopit în bătaie frăţiorii ma-tale, parcă locuiai, 
împreună cu familia, dincolo de ba-rieră! De 
unde şi pînă unde ai intrat în grațiile Harigi- 
lor, de te-au ales taman pe tine noră-n casă, 
ba încă şi de două ori? Fiindcă de la Papălină, 
şi pînă la Hariga, este o oarecare distanţă, 
şi nu doar geografic vorbind. Iar bătrînul Jurj 


140 


era mereu cu nasul pe sus, considerîndu-se 
şi boier pe deasupra... 

— Dar ce, noi eram turbaţi, sufeream de 
tegnafes sau alte boli ruşinoase? — se 
indignează Frosa. Tăticu era om cu stare, 
ţinea potcovărie chiar lîngă tarapanaua din 
barieră, chit că-l cheamă Papălină... Şi-apoi, 
Harigii, după ce-au venit la putere ai noştri, 
aveau mare nevoie să-şi îmbunătăţească 
dosarul, compoziţia socială a sîngelui! Chiar 
domnul Jurj, în persoană, a venit să mă 
peţească... Prima oară pentru Bobe, iar mai 
tirziu pentru Bazil, sau Maţ, cum îi zici matale. 
Că tînără eram, frumoasă de-aşijderea, ce-mi 
lipsea? Zestrea, poate! Dar mi-a încropit-o 
neamul Harigilor, c-aveau bani cu căruţa. La 
stabilizare, bătrinul şi-a-ncălzit o lună-ntreagă 
sobele din casă cu miliardele de hîrtie pe care 
le ascunsese în magazia de lemne. Că era să 
luăm şi foc, cînd s-a aprins coşul tera-cotei din 
odaia nebunului de Jurj! la dă-mi şi mie o 
țigară, şi fii cavaler, aprinde-mi-o, şi-am să-ţi 
povestesc tot romanul vieţii mele... 


Destul de scurt romanul Frosăi. Mai curînd 
o nuvelă, în două părţi. Căci n-a durat mai 
mult de-o jumătate de ceas, povestind la pas. 
Mai scîncise şi mai lăcrimase Frosa, în 
răstimpul pasionantei relatări, însă în cele din 
urmă uitase de-aceste interludii pişcăcioase, şi 
trecuse la subiect, optînd pentru epicul frust. 


Cu Bobe, fratele mai mare al lui Mot, se 
căsătorise prin 1950, cînd pe Jurj Hariga îl 
eliminaseră din barou, pentru tot felul de 
potlogării, iar fi-său, care era funcţio- nar la 


141 


primărie, direcția comercială, avea toate 
şansele să sufere de aceeaşi soartă. După 
mariajul cu Frosa, Bobe se-alese c-un dosar 
mai confortabil, şi se-apucase serios de 
afaceri. Dînd şi de bani, evoluase spre chefuri 
cu femei şi lăutari, interminabile. 

În ziua cînd Frosa se considerase 
abandonată, după ce mai întîi fusese sedusă 
de întreaga familie  Hariga, moralmente 
vorbind, îl dăduse împreună cu fraţii ei, afară 
din casă pe Bobe, trăgindu-i şi-un toc de 
bătaie corespunzător.  Bătrinul  Hariga, 
înnebunit, nu de durere şi inimă amară, 9) 
peţise din nou, a doua oară. Fiindcă, 
altminteri, i-l exmatricula din facultate pe 
Maţ, al cărui dosar, deteriorat din pricina 
isprăvilor lui frate-său, nu se mai putea drege 
decît printr-un aport serios de origine 
sănătoasă. Reprezentat tot de Frosa, săraca. 
Iarăşi înzestrată din econo- miile lui Jurj. 
Inimă de părinte, ce să-i faci! 

Terminîndu-şi ştiinţele juridice, nu tocmai 
cu brio, Maţ Hariga a început să practice 
avocatura. Mult mai potolit decît Bobe, se- 
mpăcase excelent cu nevastă-sa şi fosta-i 
cumnată. Ajutat de Jurj, dar şi de prietenii 
aces- tuia, Alionte şi Zdruhu Cerchez, o vreme, 
iar apoi de domnişoara 'Tonş, bună vecină şi 
amică de-a doamnei Amelita Podăşchină 
(mătuşă-mea, tanti Malica) se-aventurase în 
tot soiul de procese deocheate. De era cît pe 
ce să fie şi el exclus din barou. 

Mutat apoi la Bucureşti, cu  bănuţii 
bătrinului Jurj cumpăraseră apartamentul de 
pe Spătarului. lar peste un timp, 
reîntilnindu-se cu un fost coleg, cu care ar şi fi 


142 


copilărit cîndva, în vacanţele acestuia la 
Piteşti, se-apu-case exclusiv de literatură. 
Fostul coleg, factor cultural şi redactor într-o 
editură din capitală, îl îndemnase să purceadă 
la scrierea romanului „Tare ca piatra”, după 
ce-l auzise povestindu-i fantastica biografie a 
bătrînului Petre Coman-Moţoganu. 

Aproape doi ani au trăit numai scriind. Bazil 
dactilografia,  Negreţu citea şi propunea 
îmbunătăţiri, iar Fifi bătea din nou la maşină, 
că de-aia aveau două în casă. 


Cam asta era povestea. Într-un cuvînt, 
madam Avaru, fosta mea Frosă, le minţea de- 
ngheţau apele. De fapt, acuma, de-un singur 
lucru eram sigur. Şi anume, de adevărata 
identitate a scriitorului Bazil Avaru. Despre 
care nu mi-ar fi dat niciodată prin cap că-i 
Maţ!... 


Ceea ce era însă absolut tulbure, oricît se 
străduise să mă trombonească Frosa, era 
rolul jucat de Pompilică în „fabricarea” 
romanului scris de Maţ. 


Deci, se impuneau unele clarificări. Am mai 
servit-o c-un „Kent” pe Frosa, că nu dădeam 
de la mine, ci din pachetul ei, şi-am întrebat-o: 

— Ia spune-mi drept, coană Fifi, pe bune şi 
pe cinstitelea, de unde scotea Mat păţaniile 
istorisite în paginile romanului „lare ca 
piatra” pe care l-am citit şi eu?... 

Frosa se uită la mine bănuitoare, apoi 
declară ezitînd: 

— Din cap!... 

— Din capul cui? — insist eu. 


143 


— Din capul bătrînului Petre Coman, 
vecinul său... 

— Ştii că-i bunicu-meu? 

— Păi cum să nu! Mai trăia pe vremea cînd 
ne-am iubit, exact ca-n cărţile ălea ale lu’ 
Cosanostra, din care-mi citeai în pădurea 
Trivăii... Maţ, adică Bazil, c-aşa îi spuneam eu, 
fiindcă Maţ suna tare urit, amintindu-mi 
mereu de cîrnaţii pe care-i făcea tăticu la 
tulumbă, îmi spusese mai demult, că-l 
cunoscuse foarte bine, ba chiar se şi îm- 
prieteniseră, iar bătrinul îi povestise pe- 
ndelete toată viaţa lui, de la tinereţe, pîn’ la 
bătrîneţe, cum sună şi cîntecu'!... 

— Şi Pompi al tău, de unde ştia de viaţa lui 
Tata- petre, de vreme ce-i sugera lui Maţ 
multiple adăugiri şi îmbunătăţiri? 

— Ei, asta-i bună! Verile, îşi petrecea 
vacanţele la Piteşti, în casa lu’ socru-meu, şi-l 
cunoscuse şi el pe hodorog, iartă-mă, pe moş 
Petrică, am vrut să zic, dar m-a luat gura pe 
dinainte... Cel puţin aşa ştiu de la Bazil. 
Că-ntotdeauna stătea de vorbă cu mine, vrînd 
să mă-nveţe să scriu şi eu romane... Chiar 
avea de gînd, după apariţia primului volum, 
să-l ticluim împreună pe cel de-al doilea... 
Semnindu-l amîndoi, Sophronie Papilino şi 
Bazil Avaru! Dacă Pompi nu s-ar fi înrăit al 
dracului în vremea din 


urmă, chinuindu-l pe Bazil cu tot soiul de 
mişculaţii suspecte, din care nu-nţelegeam 
nimic, bietul de el n-ar mai fi murit... După 
mine, sărmanul Bazil şi-a dat duhul numai din 
pricina Negreţului. Vroia să-l stoarcă pînă la 
ultima picătură, ca pe-o lămîie! Il obliga să 


144 


scrie zi şi noapte, să caute pină-n pînzele 
albe, însemnările bătrinului, foarte necesare 
pentru continuarea cărţii... lar Bazil n-a mai 
suportat. Nu l-a mai ţinut inima, şi nici 
cardiologia lui schismatică! Pomp l-a omorit! 
De-asta te-am şi invitat în casa mea, ca să- 
mi spui ce-am de făcut, acuma cînd am rămas 
singurică pe lumea asta... Dacă mă asasinează 
şi pe mine Negreţu, siluindu-mă să scriu 
singură, mai departe, volumul al doilea la 
„Tare ca piatra”?... 

În acelaşi moment, cînd Frosa pomenise de 
asasinul Negreţu, în aberanta ei tentativă de 
mistificare grosieră şi rudimentară, în living- 
room s-a auzit un răget înfundat, ca şi cum 
sub canapele s-ar fi aflat ascuns vreun leu sau 
tigru de circ, şi care trăgea să moară de 
bătrîneţe. 

— Ce-i asta? am somat-o imediat pe Frosa 
să-mi dezvăluie originea penibilului mîrîit. 

Spontan, fără să ezite o clipă, văduva m-a 
liniştit numaidecit: 

— Instalaţia  caloriferului! Aşa  behăie 
mereu, cînd se fac reviziile de verificare... 


Aiurea! Negreţu, indignat de falsele acuzaţii 
emanate de Frosa, îşi pierduse cumpătul şi 
nu-şi mai putuse stă- pîni nervii. Asta era! 
Totuşi, unde era pitit multilateralul meu factor 
cultural? 

Făcînd pe prostul, ceea ce nu era atît de 
dificultuos, avînd în vedere cu cine stăteam de 
vorbă, am lăsat im-presia că mă convinsese 
timpenia susţinută de madam Avaru. Şi-am 
invitat-o: 


145 


— Coană Fifi, numai pentru-atita lucru m-ai 
poftit aici? 


— Sigur că nu! — îmi declară Frosa, 
ridicîndu-se de pe taburet, cu care prilej îi 
admir iarăşi parizerele de picioare, de astă 
dată la un nivel ceva mai ridicat. Mai am ceva 
de spus, mai bine zis, de-arătat! 

— Ce? — m-am interesat, temîndu-mă să nu- 
şi dezbrace cumva şi capotul de casă, pentru 


a-mi demonstra şi restul mezelăriei 
personale. 

— Un document de-o valoare 
indimesionabilă!... 


Vai de capul nostru! Dacă una ca asta, de 
talia Fro-  sicăi Papălină, se-apucă să scrie 
romane, atunci sîntem într-adevăr nişte 
oameni făcuţi. Editor are, indiferent că mai 
behăie şi el, din cînd în cînd, după cum susţine 
caloriferista noastră, prozatoarea există, chit 
că i-a pierit partenerul, mai rămîne de 
procurat furnizorul materialului faptic. 
Fraierul! Adică personalitatea subsemnatului. 

În cazul acesta, nu-mi rămîne decît să-mi 
amintesc versurile poetului: „De eşti tu acela, 
nu-ţi sînt mamă eu!”. Sau, şi mai propriu, 
„de sînt eu acela, vă-nşelaţi amarnic, 
înseamnă că nu vă funcţionează coțofana, 
vorba lui Bileţel!”. 


18. Şantaj... contra şantaj 


146 


Peste vreo două minute, după ce răscolise 
într-un scrin de stejar imitație, contrafăcut, 
din toate punctele de vedere, şi ca lemn şi ca 
stil, nefiind nici florentin şi nici Chippendale, 
madam Fifi Avaru se-napoiază ţinînd în mînă 
o filă de hirtie pe care mi-o flutură pe 
dinaintea ochilor. Şi mă provoacă: 

— Ştii ce-am aici? 

— Nota de lumină sau factura de la I.D.G.B., 
dacă-i să mă iau după format! — îi răspund 
eu fals dezinte- resat. 

— Lasă-te de goange, maestre, că nu ţine 
figura... Ăsta-i documentul! Scrisoarea, 
deoarece prin poştă mi-a parvenit, cu care tot 
încearcă să mă terorizeze din umbră bunul 
nostru prieten Pompilică... Dacă greşesc, 
Dumnezeu să mă ierte, dar mie aşa-mi zice 
instinctualul... Poate nu-i el cel ce-mi 
expediază asemenea epistole demenţiale, însă 
după cît îl cunosc, că-i bubuie mintea la tot 
soiul de machiaverlicuri, este capabil 
şi de atari mişelii!... 

Deşi m-aşteptam ca iarăşi să răsune rigiitul 
acela de leu suferind, Negreţu nu-şi mai 
manifestă indignarea. Se-aude slab, doar 
piriitul unei mobile ce-şi mai usucă placajul. 
Ceea ce-i altceva. 

În timp ce citesc „documentul”, Frosa îşi 
face plinul la păhărelul de whisky, uitînd să 
mă trateze şi pe mine. De fapt, îngrozit de 
ceea ce lecturez, mai mult ca sigur că mi-ar 
fi stat vizichiul în gît. Deoarece mă aflu 
înaintea unei misive scrise de-un nebun 
zdravăn, asemănătoare celeia pe care o 


147 


preluasem de la Pompiliu Negreţu, cînd cu 
lansarea cărţii lui Bazil Avaru, la librăria de 
lîngă „Scala”. Absolut terifiantă! 

Acuma, fiindcă mi-am copiat pe loc textul, 
îmbiind-o pe Frosa la încă un rînd de „tărie”, 
ca să-mi pot face treaba liniştit, fără să mă 
bată la cap şi să mă întrerupă din difi-cila 
operaţie, recitesc uluit: 

„Subiscălita Afrodita Bleibenstift, 
domiciliată în Bucureştiul nostru iubit, strada 
Cocioc, nr. 93574, cartierul Colentina- 
Banglafleşca, sector 3/4, prietenă devotată din 
anul 1968 cu TOVARAŞUL prof. univ. doctor 
docent mecanic Mişulică Vagmister, fost 
director  general-adjunct la fabrica textilă 
„PÎNZA” din Loco, bulevardul Melodiei, nr. 1, 
sec. 4/3, în stare de arestat la locul de muncă 
pentru că duşmanii i-au şters cu decolorant de 
la nufărul gestiu-nea avută în mînă, vin şi mă 
jăluiesc: 

— sîntem în evidenţa COM-Banglafleşca. — 

— cu respect vă rog să-mi aprobaţi ca un 
tovarăş jurnalist să cerceteze statele lui de 
service-auto şi de plată a salariilor, Cazierul 
justiţiar, deoarece ele sînt imaculate, fără 
pete, NEFIIND NICIODATĂ CONDAMNAT 
pentru perversiuni. — 

— 'Totaşa şi totodată să ceară 
caracterizarea de la şefii lui direcţi şi indirecţi 
— fiind de multe ori decorat şi OM 
EXCEPŢIONAL. La Getax munceşte de 25 ani. 
A lucrat la direcţia de expediere a pasagerilor 
etc. Lucrează la Arta casnică 
METALURGICA Titan, din LOCO. — 

— Mentionez că acest tovarăş e bun prieten 
cu romancierul naţional român BAZIL 


148 


AVARIE, care-l utilizează peste tot pentru 
culegere de subiecte şi obiecte, făcînd parte 
dintr-o familie CINSTITĂ ŞI ONORABILĂ. — 

— ÎN CARE NU EXISTA nici un caz de 
maladii sociale psihice. — 

— De peste douăzeci de ani munceşte cu 
cumul ZI ŞI NOAPTE adunind FAPTE 
DIVERSE pentru scriitorul de mai sus, fără să 
cîştige cît are nevoie ca să mă întreţină pe 
mine şi pe familia lui. — 

— nu are AVERE MOBILA ŞI IMOBILA deşi 
munceşte dezinteresat în posturi de 
INTELECTUAL ZILIER, SPORTIV de 
performanţă şi ARTIST la negru. — 

— a vorbit la TV pînă în 1975. — 

— La data cînd a fost acuzat şi condamnat 
— era în DOLIU după copii şi nevastă 
find OM SINGUR ŞI INVALID, MUT, SURD, 
aproape ORB DE CATARACITE, şchiop de 
ambele picioare şi mîini. SCHELET, ars — spi- 
narea curbată în jos, iar alteori în sus, de- 
atitea plecă- ciuni înaintea şi-n spatele 
susnumitului AVARIE — este bolnav PESTE 
TOT, şi susţinut de TOVĂRĂŞII MEDICI de la 
SALVARE carel TRATEAZA mereu şi-l 
reanimează întruna, e caz de pensionare 
gradul II şi III, din 1975, cînd a rămas cu un 
singur OCHI în dreapta şi doar cu trei de-gete 
în ajun de anul NOU. — 

— am cerere înregistrată la PROCURATURA 
LEGALA a secului 3/4, sub nr. 987, din 
32.09.1979 prin care am solicitat să trimită 
copie de pe hotărîrea de CONDAMNARE. şi de 
pe paginile 78-79 din romanul „IARE CA 
PIATRA”, transcris de scriitorul BAZIL 
AVARIE, pîrîtul. — 


149 


— FIIND VORBA de salvarea unui om 
nevinovat cu MERITE DEOSEBITE în 
activitatea de construire a culturii române, 
lucrind la negru pentru mulţi romancieri 
români şi străini de peste hotare, vă rog să se 
SUSPENDEZE executarea pedepselor pentru 
EROARE JUDICIARA, boli fataliste şi 
invalidităţi privative. 

— DACA NU — atunci vom ANUNȚA presa 
centrală zilnică şi cotidiană, săptămînală şi 
lunară, literară şi social-artistică!!! 

TRAIASCA DEPTATEA! 

Afrodita Bleibenstift, metresă nelegitimată 
şi omo-logată însă OM DE SUFLET CURAT.” 


Ceva, totuşi, îmi spune că necunoscuta 
autoare a demenţialei scrisori are anumite 
informaţii despre maşina-ţiile şi manevrele 
subterane ale romancierului Bazil Avaru-Maţ! 

Comparind, deocamdată mental, întrucît nu 
am la mine cealaltă scrisoare, de astă dată 
autoarea misivei menţionează pentru întîia 
oară numele defunctului scriitor. 

Deci, presupunerea lui Bileţel, din cursul 
anterioarelor noastre dezbateri, că-i vorba de- 
un şantaj abil camuflat, pare-se că se 
confirmă. Sinistră lucrătură! La o „primă 
vista”, mai că-mi vine s-o suspectez pe madam 
Avaru. Să fie chiar Frosa autoarea din 
umbră a epistolei, ascunzîndu-se în spatele 
Afroditei Bleibenstift? Judecînd după stil, n-ar 
fi exclus. Dar nici aşa să n-o luăm! Stilul e 
omul, zicea Buffon. Mă rog, treaba lui, îl 
priveşte. Dacă o aschimodie ca Frosa, mă 
refer la Frosa autoarea de anonime, nu cea 
reală, care-i în faţa mea, se mai poate chema 


150 


om, atunci stăm prost de tot cu cadrele umane 
ale planetei! Iar stilul lor e şi mai puţin 
încurajator. Însă am bunul obicei să cred în 
OM, aşa că-mi alung imediat din minte 
suspiciunea ce mă cuprinsese. 

Insă madam Avaru gîndeşte altfel. Are alte 
păreri des-pre noţiunea mai sus analizată, cam 
sumar, ce-i drept. Fiindcă, atunci cînd îmi 
transmisese demenţiala epistolă, zvîrlise, aşa 
lejer, o umbră de bănuială asupra editorului 
nostru. Asta ar fi culmea! Negreţu să-l 
terorizeze pe propriul său fabricat, lucrîndu-l 
din beznă. Nu se poate. 

Isprăvind de lecturat a doua oară misiva, îi 
înapoiez originalul doamnei Avaru. Avînd grijă 
să-mi introduc în portofel copia. Pentru 
comparații generatoare de noi indicii, cu 
cealaltă scrisoare. Fie ce-o fi, aici nu se- 
ascunde totuşi ceva curat. Ci invers, murdar. 
Sau curat murdar, vorba lui nea Iancu. 

Frosa, privindu-mă pe sub sprîncene, mă- 
ntreabă prefăcîndu-se înspăimîntată: 

— Ei, ce zici de infamia asta?... Bineînţeles, 
nu poate fi nimic adevărat din aluziile făcute 
la adresa bietului Bazil, cum că individul ăla, 
adică individul şi invalidul vreau să spun, a 
colaborat cu el, furnizindu-i fapte di- verse! 
Dovada cea mai îndobitocitoare, e că nici nu 
ştia prea bine cum îl cheamă... N-ai citit că-i 
zicea Avarie?... 

Amintindu-mi de splendida deformare a 
numelui scriitorului decedat, îi dezvălui Frosăi 
o bănuială ce-mi trecuse prin cap în chiar 
momentul primei lecturi: 

— Dar dacă a vrut cumva să fie ironic, 
prevestindu-i lui Maţ deteriorarea inevitabilă 


151 


a carierei sale de romancier?... Căci asta 
înseamnă avarie, adică un accident cu urmări 
eventual grave!... Mă rog, nu asta-i important, 
de vreme ce accidentul a avut loc, soldindu-se 
cu moartea bietului mistificator de proze 
însuşite de la alţii... 

— Ce vrei să spui? — sare ca arsă madam 
Avaru. 

— Păi, nu mi-ai spus chiar matale, că 
Tatapetre-i narase lui Maţ povestea vieţii 
sale, ca s-o transpună într-un roman? Deci era 
o preluare, o prelucrare a unor elemente 
însuşite!... Însă altceva mă interesează, şi- 
anume cînd ai primit scrisoarea asta? 

— Ieri, înapoindu-mă de la Sinaia... Nici n- 
am apucat să i-o arăt lui Pompiliu... Deşi tare- 
aş fi vrut, ca să-l văd ce mutră face, şi dacă 
nu se demască singur ca autor al scîrboşeniei. 
Fiindcă, în ziua cînd a dispărut Bazil de-acasă, 
dar şi din Bucureşti, mai găsisem o scrisoare 
dintr-asta dementă, şi pe care i-am transmis-o 
numaidecît Negreţului... Nici pînă astăzi nu 
mi-a pomenit nimic de ea. De ce? 

— Ştiu eu? — mă mir fals, cunoscînd prea 
bine motivul. Şi-acuma, cînd mi-ai arătat 
senzaţionalul matale „document”, ce-ai vrea 
de la mine?... 

Frosa nu-mi răspunde pe loc. Cloceşte ceva 
în mintea ei aiurită, şi-abia după ce-şi mai 
aprinde un „Kent”, timp în care mă 
examinează foarte atent, ca şi cum ar fi vrut 
să mă cîntărească din ochi, operaţie ce mie 
nu-mi reuşeşte nici cu ajutorul cîntarului 
medicinal de-acasă, acesta fiind dereglat (de 
mînuţa mea personală), se-ncumetă a-mi 
propune: 


152 


— Romanul!... Romanul meu, dragă 
Sandule, adică dragă maestre, că nu te mai 
cheamă ca pe vremuri, vreau volumul al doilea 
al romanului... Pentru asta aş fi în stare de 
orice! Să-ţi cad în genunchi, să mă prostesc 
oricum, să-ţi cînt de inimă albastră, să-ţi 
dansez baletul „Lacul lebedinelor”... Cum ai să 
vrei tu, într-un singur picior, sau în miini, în 
costum de balerină, sau fără, eventual şi 
goală, că încă mă ţin bine, te iau aici, la mine, 
pe casă şi masă, şi-ai să vezi ce mese dau eu, 
cu tot ce-ţi pofteşte inima, de toate fac, am să- 
ţi bat la maşină, într-un singur exemplar, sau 
în cinci, c-am şi indigou rămas de la ră- 
posatu'!... Ei, ce zici, facem tramşa?... Ai vreo 
altă idee? 

— Da! — îi răspund eu, stupefiat de ce-mi 
putuseră auzi urechile. 

— Spune-mi mai repede! — gifiie Frosa. Zi-i 
odată... 

— Mai întîi să te vadă, şi încă de urgenţă, 
un medic specialist, un psihiatru sau un 
neurolog!... 


19. Mai tare ca-n filme!... 


Frosa Avaru, pardon, Fifi Avaru, rămîne 
cîteva secunde interzisă. Apoi, ţinîndu-se cu 
mîinile de burtă, izbucneşte într-un hohot de 
ris homeric, de răsună toate geamurile de la 
ferestre. Cînd încetează, criza potolindu-se 
brusc, se-aşează pe canapea, lingă mine, 
tolănindu-se lasciv şi total deconectată, ca să- 
mi declare cu glas grav, responsabil: 


153 


— M-a văzut! Mi-a făcut şi analizele. Dacă 
eşti curios, ţi le pot arăta... N-am nimic. Nu-s 
nici nebună, şi nici proprietară de microbi 
filaxelici, sau de alte boli ale apara-tului 
respirator... Sînt sănătoasă tun, dragă maestre 
Conan! Matale nu prea stai bine cu nervii, de- 
ţi trec asemenea gînduri prin creier... 

Nedumerit de multiplele şi neaşteptatele 
schimbări de tonus şi registru ale văduvei, 
capabilă să treacă, în mai puţin de-un minut, 
de la accese de furie la cele mai gin-gaşe stări 
sufleteşti, consider că-i cazul s-o iau şi eu pe 
după leuştean, eventual piersic, cu scopul de-a 
obţine informaţii cît mai detailate. Să aflu şi 
eu, ce-i cu romanul. Aşa că, aprinzindu-mi o 
ţigară, după ce-i ofer şi dînsei una, pe care 
însă şi-o aprinde singură, avînd grijă ca mai 
înainte să-şi clătească beregata cu nişte 
„Johnnie Walker”, o întreb: 

— Totuşi, de ce-a fost nevoie să te duci la 
doctor?... 

— Negreţu m-a trimis, că şi lui i se păruse 
că bat cîmpii! Încă nu se prăpădise bietul 
Avaru. Acum vreo două săptămîni a fost 
asta... Mă certasem cu Pomp, şi-i cam zisesem 
unele chestii, aşa, de la obraz... Că prea ne 
mînca sufletul, şi mie şi lui Bazil, cu 
materialele documentare necesare continuării 
romanului... Noroc că Avaru al meu se-ntilnise 
cu doctorul Lambe Coman, pare-mi-se că ti-i şi 
unchi, dacă nu mă-nşel, şi se-ntorsese acasă 
întrucîtva mai liniştit. Atit de liniştit, încît, 
după ce mi-a spus că numai Al Conan, adică 
matale, ne poate ajuta în pri-vinţa volumului al 
doilea la „Tare ca piatra”, a şi fugit din 
localitate, călătorindu-se la Sinaia-Cumpătu, 


154 


însă într-un chip atît de misterios, de n-am 
ştiut nimeni din noi, nici eu, nici Pomp, ce-a 
păţit amăritul de bărbatu-meu... 

— Deci, pînă s-apuce să dispară, nu ştiuse 
nimic despre existenţa mea  pe-acest 
pămiînt?... 

— Habar n-am! Poate ştiuse, însă pe-atunci 
nu reprezentai nici un interes... 

— Şi-acuma, reprezint?... 

— Da dragule, şi încă unul enorm! — mă 
asigură Frosa, trăgindu-se pe canapea mai 
aproape de mine. Avaru-mi spunea că numai 
tu ai registrele bătrinului, în care-i povestită 
viaţa lui, cu mîna sa proprie... Dă-mi-le, 
Sandule, adică maestre, dă-mi-le, să scriu mai 
departe romanul, că mă omoară Negreţu... 
Sau, şi mai bine, hai să-l scriem împreună!... 
Pompi mă ameninţă că dacă nu-i fac volumul 
al doilea, îl dau ăia de la editură afară, deoa- 
rece i-a minţit că „Tare ca piatra” a fost citit 
de el în întregime! Asta e! Şi cînd îşi bagă 
ceva în capul lui pătrat, de cretin, e-n stare 
de orice... Haide, dulcele meu maestru... 

Pe măsură ce Fifi îşi dezvoltă demersul, se- 
apropie din ce în ce mai mult, împingindu-se 
în carcasa subsemnatu-lui. Apoi continuă: 

— Omule, fă-o pentru mine, pentru Frosa 
tinereţilor tale!... Că te-am iubit ca o nebună, 
pînă n-au apucat hăndrălăii de frăţiorii mei să 
te caftească la meserie... Nici mie nu mi-a fost 
uşor. Că m-au închis în pivniţa casei aproape o 
săptămînă, bătîndu-mă, cu rîndul, de cîte trei 
ori pe zi, dimineaţa, la prînz şi seara. 

Şi iarăşi se vîră în mine. Ba au apucat-o şi 
căldurile, deoarece o văd că-şi desface capotul 
şi-ncepe să-şi facă vînt cu pulpanele acestuia. 


155 


Cu care ocazie îşi oferea spre examinare şi 
costumul de baie pe care-l purta sub el. 


Spre dezamăgirea mea, panoramicul 
persoanei nu-mi spune aproape nimic. 
Probabil simte reacţia mea de tip „retard“, şi- 
atunci se decide să mă cucerească definitiv. 

— Ştii ce facem? Te muţi la mine, şi-o să 
stăm împreună, pînă terminăm cartea. Îţi fac 
păpică, aduc şi băuturică, iar ţigări o s-avem 
numai „Kent”, că şi mie-mi plac... Ziua o să 
lucrăm, iar serile ne distrăm. Noaptea însă, 
păi, cum să-ţi spun, noaptea, ce face omul şi 
oama noaptea? Ei?... la gîndeşte-te mai 
profund!... 

Cînd pomeneşte de „profund”, Fifi s-a şi 
înfipt la pieptul meu, în ciuda faptului că 
ajunsesem la marginea canapelei. Şi-n clipa 
următoare,  dezbrăcîndu-şi total  capotul, 
răcneşte triumfal: 

— Vei fi al meu, voi fi a ta, vom fi unul al 
altuia! Nu simţi nimic, nu simţi atmosfera 
înfierbîntată din liverpulul ăsta modern? 

Simt pe dracu! Doar o infinită spaimă, mai 
ales la văzul abundentelor forme ce se 
revarsă din costumul de baie, supraelastic, al 
Frosăi. Care, pierzindu-şi de-a bine-lea uzul 
raţiunii, dă să-mi dezbrace şi mie sacoul. Mă 
feresc la timp, însă, nemaiavind nici o 
porţiune de cana- pea sub mine, mă prăbuşesc 
pe mocheta de la poalele confortabilei mobile. 
Fifi Avaru, pierzîndu-şi şi ea echilibrul, îmi 
cade în cîrcă, încălecîndu-mă. Noroc că, 
prăvălindu-mă la duşumea, executasem o 
răsucire în aer, ca la săriturile de pe 
trambulină, şi aterizasem pe burtă. 


156 


În timp ce Frosa depune eforturi notabile să 
mă întoarcă la sentimente mai bune, cu faţa 
în sus, din vesti-bul răsună o hărmălaie 
cumplită. S-aud voci, bufnituri, zdrăngănituri 
suspecte. Apoi, într-un vacarm de infern, uşa 
living-room-ului se deschide brusc, mai bine 
zis este dată brutal de perete, din care şi 
dărimă o bună porţiune de tencuială, şi 
invadatorii pătrund în încăpere. N-am cum 
să-i văd, din ingrata poziţie în care mă aflu, 
încă şi cu Frosa-n spinare, dar aud un urlet 
de fiară: 


— Săi pe ea, dom Bileţel, că-l omoară 
putoarea! Pre- cis vrea să-l înece în cada din 
baie... N-o vezi că-i în costum de plajă, şi vrea 
să-l despoaie şi pe nepotu-meu! Săi, nu mai 
sta!... 

În minutele următoare situaţia s-a schimbat 
substanţial. Gig Mironescu a placat-o la sol pe 
Frosa, cu faţa în jos, ca la rugby, în vreme 
ce tanti Raliţa, aşezindu-se cu fundul pe 
spinarea „asasinei”, mă ridică la verticală 
dintr-o unică bleandă, pentru ca apoi să mă- 
mbrîncească pe canapea. Privindu-mă plină de 
suspiciuni, mătuşă-mea îşi lansează prima 
întrebare a interogatoriului la care vrea să mă 
supună: 

— la ascultă, Al, băieţelule, nu-i uman ce se- 
ntîimplă aici! Şi nici nu-mi place... După ce c-ai 
uitat de noi, lăsîndu-ne să te-aşteptăm, acolo 
în „Bombiţă”, flămînzi şi însetaţi, văz că te-ai 
pus pe haleală, pe cafele şi pileală, plus alte 
chestii necurate. Ce făceaţi împreună, tăvălin- 
du-vă pe mochetă, te-omora văduva neagră, 


157 


sau aveaţi de gînd să vă scăldaţi?... Explică- 
te imediat, că de nu îi spun totul nevesti-tii! 

— Ferească sfintu'! Madam Avaru, după ce- 
am pus la punct o serie de probleme, în 
special identificarea lui Bazil, scriitorul 
necunoscut, vroia să mă convingă să-i devin 
colaborator, şi-anume la scrierea volumului al 
doilea din romanul „Tare ca piatra”! 

Tanti Ralita se  cruceşte  cu-amîndouă 
mîinile, căscînd nişte ochi cît cepele de apă. 
Rămînind pe poziţii, adică pe spinarea 
nenorocitei de sub dînsa, îşi caută poşeta, 
extrage o „mărăşească”, o aprinde lent, după 
care mă priveşte chioriş, punîndu-mi a doua 
întrebare: 

— Şi cum avea să decurgă colaborarea 
voastră? Mai întîi în costume de baie, iar apoi 
trecînd la nudism?... Nu te ştiam şi satir, 
bernebecule! 

Noroc că intervine Gig Mironescu, 
informînd-o pe mătuşă-mea: 


— Ba este, coană Raliţo! A publicat şi-n 
„Urzica” nişte schiţe satirice şi de umor... 

— Mătălică nu te viri în discuţie, domle 
Bileţel, ca musca-n lapte! Că-l ştiu preocupat 
de omoruri, de cînd l-am făcut detectiv. 
Însă să-mi spună ce căuta aschimodia aia în 
cîrca lui... 

Decid că-i cazul s-o informez pe mătuşă-mea 
cît mai urgent, şi cît mai la obiect: 

— Nu-i aschimodie, tanti Raliţo! E Frosa 
noastră, din bariera giîrlei... 

— Care Frosă, mă? Curviştina aia a lu’ 
Papălină, de lîngă tarapanaua „La şapte 
vaci”?... 


158 


— Exact! — precizez eu, absolut neinspirat. 

Neinspirat, fiindcă, auzindu-mă susţinînd 
calificarea în producţie a Frosei emisă de 
mătuşă-mea, aceasta nemaisuportînd 
adevărul, şi nici greutatea bătrinei, se 
sforţează din răsputeri, porneşte să zbiere, şi- 
o răstoarnă pe tanti Raliţa pe duşumea. 

— Nefericiţilor! Mă faceţi curviştină, pe 
mine, în casa mea proprietate personală?... 
Unde vă treziţi? Porcilor! Nu-ţi ajunge c-ai 
atentat la pudoarea mea, intentind să mă 
violezi cu de-a sila, acuma mai mă şi împroşti 
cu vorbe de ruşine! Şi cu cine, cu 
mahalagioaica de Raliţa, spaima Piteştilor... 
Afară din casa mea, neisprăviţilor!... 

Mătuşă-mea, sărind ca o zvirlugă-n picioare, 
se repede la Frosa, îi înfige mîna în perucă, 
de-o lasă fără, la culoarea naturală a părului 
personal, apoi, abandonînd peruca  bălaie, 
purcede să-i toarne: 

— Ia ascultă, fă Froso, cui vinzi tu gogoşi? 
Cum era să te violeze bernebecu' ăsta de 
nepotu-meu? El era despuiat, sau tu, 
putoareo?... 

Atât i-a trebuit ştrandistei. 

— Putoare eşti tu şi cu mă-ta, cotoroanţa 
dracului, şi-ncă putoare bătrină!... — se 
răţoia dezlănţuită madam Avaru. 

— Stai că-ţi arăt eu cît mi-s de bătrină! — îi 
dă replica mătuşă-mea. 

Şi, nici una, nici două, pe neaşteptate, îi 
trage două scatoalce zdravene, de se duce 
Frosa, învîrtindu-se, pînă-n vestibul. De unde 
însă, se-ntoarce-n mînă cu-o prăjină de 
vreo doi metri, probabil mătura pentru 
scuturat păianjenii de pe tavan. Cu care, 


159 


rotind-o ca pe-un retevei, porneşte să ne 
croiască pe toţi, pe unde nimereşte. 

Tot tanti Raliţa, săraca, lămureşte situaţia, 
cîştigind, la puncte, în favoarea noastră. 

Prinde din zbor capătul prâăjinei, o trage 
lîngă dînsa pe Frosa, o înşfacă de partea 
superioară a costumului de baie şi-ncepe s-o 
învîrtă prin living-room, ca pe-o elice. Peste o 
clipă, țesătura supraelastică cedează, lăsînd-o 
pe Frosa nudă, ca bust. Disperată, amazoana 
dă să se refugieze în uriaşul şifonier din 
peretele camerei de zi. Trage uşa din stînga 
cu străşnicie, forţind-o, şi ne oferă privirilor 
noastre garderoba familiei. Costume de haine, 
paltoane, rochii şi, printre ele, Pompiliu 
Negreţu în carne şi oase! 

Fifi Avaru se piteşte numaideciît în spatele 
îngrozitului şi pudibondului om de cultură, 
obligindu-l, astfel, să-i cedeze spaţiul vital 
necesar şi să iasă la scenă deschisă. 

În vreme ce madam Avaru  se-ncuie 
înăuntrul şifonierului. Pompiliu rămîne să 


înfrunte, destul de emoţionat şi fisticit, 
aplauzele noastre. 
— la te uită ce surpriză! — exclamă tanti 


Raliţa. Ce făceai acolo, domnule filatelist?... 

Innebunit, Pompilică îşi aranjează ţinuta, 
sperind să găsească în timp util răspunsul 
adecvat. După cum sună acesta, nu prea era 
corespunzător, deoarece redactorul îi 
mărturiseşte mătuşă-mii: 

— Aşteptam rezultatul tranzacţiei dintre 
doamna Fifi şi maestrul Conan, aici de 
faţă!... Dacă se realiza pactul de colaborare, 
apăream şi eu, în calitatea mea de editor, 
redactor-şef de secţie la „Prometeu”, şi le 


160 


înmînam contractul pentru volumul al doilea 
al romanului „lare ca piatra” pe care-l 
aşteaptă o lume întreagă... Deocamdată, mai 
amin semnarea acestuia, deoarece văd că mai 
există unele disensiuni... Care se vor rezolva 
cu siguranţă, dacă îi veţi lăsa pe cei doi 
autori să se consulte nederanjaţi. Aşa cum 
fac şi eu, de altfel, retrăgindu-mă chiar acum, 
fiind solicitat de alte probleme de creaţie... 

Pe cînd Pompilică se pregătea să pornească 
în direcţia vestibulului, necrezînd nici el în 
timpeniile pe care le debitase cu-atita 
dezinvoltură, Gig Mironescu îl opreşte, 
adresîndu-i cuvîntul: 

— la stai niţel, editorul nostru drag! Cum 
propui să se consulte autorii matale de-aici, 
în şifonier sau în baie? N-ai impresia că umbli 
cu ştifturi?... 

— Nu-l las pe nepotu-meu, nici mort, singur 
cu putoarea aia din dulap! — răcneşte tanti 
Raliţa. N-aţi văzut că-i despuiată pîn’ la 
jumătate? Dacă s-a dezgolit de tot?... 

— Ar mai fi o soluţie, — adaugă Bileţel, să-l 
lăsaţi pe maestrul Conan să rescrie singur 
romanul vieţii lui bunicu-său! Ce zici, dragă 
dom Negreţu? 

— Excelentă idee!  Miine-l aşteptăm la 
editură, să discutăm... 


20. Consultări de rigoare, absolut 
necesare 


161 


După dispariţia lui Pompilică din cîmpul 
nostru vizual, Bileţel mă iscodeşte încîntat: 

— Ce părere ai de cum îmi funcţionează 
coțofana, măiestrică? Ai auzit ce-a spus 
factorul cultural, cînd i-a dat ideii mele 
magistrale cel mai înalt calificativ posibil, afir- 
mind că-i „excelentă”! 

— Mde! — zic eu, îngîndurat. 

— Adică ce, îţi imaginezi c-aş putea fi în 
eroare? Nici gind, de nici un fel, de nici o 
culoare! Băiatu' se pricepe la oameni, ascultă 
la mine... După ce l-am prins cu mititica, pitit 
printre izmenele cucoanei, şifonat şi speriat, 
nu mai dă îndărăt, nici să-l pici cu ceară! 

Tanti Raliţa, care în răstimpul acesta 
sărbătorise succesul expediției de salvare a 
personalităţii mele din ghearele vampei 
seminude, dînd peste cap şi la mare iuţeală 
cîteva gitlejuri de „Metaxa”, că tot avea sticla 
la îndemînă, pe servanta mobilă, ne întrerupe 
conversaţia: 

— Tăceţi odată din gură, că v-aude Frosa 
Papălînă! Apropo, ce facem cu ea?... 

În acelaşi moment, probabil auzindu-şi 
numele, madam Avaru emite un schelălăit de 
căţea otînjită cu joarda: 

— Sandule, nu mă lăsa! Ce mă fac fără 
tine?... Mă omoară Pompiliu! Numai tu mă 
poţi scoate din dilema asta. Nu uita ce-a fost 
între noi! 

Cînd aude cele proferate de văduva lui Maţ, 
mătuşă- mea devine brusc suspicioasă. Motiv 
pentru care mă şiia la trei păzeşte: 

— Etete! Ce-mi aud urechile? Va să zică te 
cheamă şi Sandu?... Asta n-o mai ştiam... 
Lasă că mergem noi acasă, şi-ai să-mi spui tot 


162 


ce-a fost între tine şi fufa de Frosa! Deci, ce 
mai tura-vura, voi vă hiîrjoneaţi pe mochetă, 
iar eu îmi închipuiam că plajista vrea să te 
omoare, suindu-ţi-se-n cîrcă, pentru a te putea 
stringe de git... De ce era, măi 
bernebecule, în costum de baie?... Ai?... Ca 
să te convingă la colaborare literară?... Bravo, 
Ilie!... 

Mătuşă-mea deraiază. Ce-o fi cu dînsa? 

— Care Ilie? Nu-mi mai zici Al?... 

— Dacă alte putori îţi zic Sandu, îţi zic şi eu 
cum vreau... Mai ales că meriţi să păţi şi tu ce- 
a păţit Ilie... Vecinu-meu, din Vergului, care-a 
trimis-o pe nevastă-sa la băi, cu cinci lei 
bani de buzunar. Şi nebuna i-a scris o 


ilustrată, după două săptămîni: „Hai noroc, 
Ilie, sînt la Eforie, din cinci lei mai am o mie. 
Bravo, llie!”... 

Fiindcă Frosa nu mai înceta cu scîncetele ei 
din lăun-trul şifonierului, mătuşă-mea s-a 
răţoit la ea: 

— Dacă nu mai termini odată cu 
smiorcăielile, vin la tine, Froso, chiar în 
dulap!... Şi-o să fie vai de capul tău, cînd te vei 
pomeni cu mine acolo. Că eu nu mi-s hochlen- 
derul de nepotu-meu, să mă-mbrobodeşti cu 
nudurile tale supraelastice! 


Cînd am ieşit cu toţii din apartamentul 
familiei Avaru, Bileţel, enervat de succesul 
meu la femei, căci alte motive nu văd să fi 
avut, a trîntit atît de tare uşa de la intrare, 
încît i s-a desprins  numaidecit rama 
pervazului, cu tencuială, mortar şi două 
cărămizi. 


163 


— Ce ţi-e şi cu blocurile ăstea! — şi-a 
exprimat el uimirea, asistind la demolarea 
structurilor interioare. 

Fiindcă, nemulţumindu-se cu prima 
izbucnire, vrusese să pună la loc cărămizile, 
prilej cu care mai căzuseră vreo cinci, lăsînd 
în spatele lor un orificiu suficient de spațios 
ca să treacă prin el un om de dimensiuni 
medii. 

— Ce te-a apucat, măi frate Bileţel? — l-am 
întrebat, în clipa cînd am izbutit s-ajungem la 
parter, fără să fim linşaţi de locatarii ce 
ieşiseră intrigaţi din apartamentele lor. 

— Nimic! — îmi răspunde Gig. Adică, de ce 
să mint... M-a cam sicîit ziua de azi. Ştii cîte 
ceasuri ne-ai părăsit, lăsîndu-ne să te- 
aşteptăm în maşină? Patru, măiestrică! 
Patru... Ca tălică să te distrezi cu madama, 
făcînd plajă la umbră, ba mai şi gustind cîte 
ceva, c-am observat şi eu ce-ntinsese 
individa pe masă, iar noi să flămînzim! Dreptu- 
i asta?... 

Tanti Raliţa, care pesemne trăsese cu 
urechea la dis-cuţia mea cu poetul, fără să pot 
preciza cu care din ele, din moment ce 
mereu susţine că-i tare de-o ureche, 


nedezvăluind dacă-i vorba de dreapta sau 
stînga, intervine oportun: 

— Lasă, dom Bileţel, că va fi sărbătoare şi 
pe uliţa noastră, cum bine zicea părintele 
popoarelor, mergem acasă şi ne-aşezăm la 
masă, iar măiestrică al matale o să ne 
povestească pe-ndelete, privindu-ne tot ce-a 
aflat cu ocazia deocheatei sale anchete 
personale!... 


164 


După ce le-am povestit rezultatele 
investigației, comunicîndu-le cine era Bazil 
Avaru, plus detaliile repetatelor matrimonii 
ale Frosăi, ambii mei asistenți au încetat să 
mai mănînce. 

Mătuşă-mea, oferindu-mi 9) cafea 
morbidabilă, prepa-rată cu mînuţele dînsei 
(din cafeaua mea), mi-a mărturisit cu glas 


înduioşat: 
— Bietul meu nepoţel, te-am învinuit pe 
nedrept! Va să zică asta era situaţia... 


Putorica lu’ Maţ Hariga îşi pusese în gînd să 
te-nhaţe, mai întîi violîndu-te, şi-apoi trecîndu- 
te la munca de jos: obligindu-te să-i scrii conti- 
nuarea romanului furat de bărbatu-său... 

După care, de astă dată adresîndu-se lui 
Gig, să-i transmită felicitări: 

— Halal să-ţi fie, dom Bileţel! Ai avut o idee 
de milioane, cînd i-ai propus filatelistului ăla, 
de Pompilică Negreţu, să-l însărcineze pe Al 
cu redactarea din nou a cărţii despre neica 
Petre... Zău, dragul meu, nu te bănu- iam 
capabil şi de-asemenea performanţe mintale. 
Am greşit, acuma îmi dau şi eu seama de ce 
zace în capul matale de poet ironic, sau oniric, 
cum iţi spune nepotu-meu... Bravo! Şi la mai 
mare... 

Emoţionat, Gig Mironescu îi declară 
bătrînei: 

— Merci, coană Raliţo! Nici eu nu te 
credeam în stare de-atîta bărbăţie... Dacă nu 
erai matale, care să spargi uşa deschisă de la 
apartamentul vampei, îl pierdeam pe măies- 
trică al nostru. Punea fufa laba pe el şi-l 
transforma în amant perpetuu, ziua la maşina 


165 


de scris, noaptea la alte munci sisifice. În două 
săptămîni nu mai rămînea nimica din Conan 
Doi... Devenea, la început, Conan Unu, şi-apoi 
Conan Zero, ceea ce nici ăia de la 
Endocrinologie n-au izbutit vreodată! 

Amuzat de aberaţiile debitate de dulcii mei 
compa-nioni, mi-am aprins o ţigară, din 
pachetul de „Kent” al Frosăi, pe care-l uitasem 
la mine în buzunarul sacoului, şi le-am 
dezvăluit ce-mi trecea în clipa aceea prin 
minte. C-aveam şi eu ceva în cap, nu numai 
Bileţel. 

— Miine, dis-de-dimineaţă, la prima oră, mă 
duc val-vîrtej peste Pompilică Negreţu, să-l iau 
prin surprindere, şi să-l văd ce spune despre 
toate cele afirmate de Fifi Avaru... Căci, după 
cum v-am relatat, văduva a emis o serie de 
acuzaţii grave la adresa editorului lui Bazil- 
Mał! Acuma vă las, n-am să lipsesc mult, îi 
trag o fugă pînă la staţia „Peco” din 
Mîntuleasa, să fac plinul la rezervorul maşinii. 

Pe la miez de noapte, garam în curtea 
locuinţei de pe Moşilor, şi ne îndreptam cu 
toţii spre casă. Unde, la bucătărie, aveam să 
ne mai prindem şi noi sufletele cu cevaşilea 
de-ale mîncării. 

Frinţi de oboseală, copleşiţi de 
evenimentele zilei, abia de n-am adormit la 
masă. Am rezistat, totuşi, eroic!  Făcuse tanti 
Raliţa o mămăliguţă, cu brinzulică şi smîntînă, 
de să-ţi baţi copiii nu-altceva! 

— Bileţel, după ce-mi expusesem planul de 
atac, un autentic exemplu de luciditate tactică 
şi strategică, a ţinut să-mi facă şi el unele 
precizări: 


166 


— Măiestrică, fii foarte atent cu Mătrăgună, 
că ăsta-i caiafă mare, experimentată, unsă cu 
toate alifiile, pome-zile şi balsamurile, şi din 
producţia internă, şi din import... Ai grijă să-ţi 
funcţioneze coțofana la cel mai înalt nivel, să 
nu-ţi umble ăla cu ştifturi! Altminteri, n-ai să 
obţii nici un rezultat, de nici un fel, de nici o 
culoare... Fiindcă reptila nu şi-a dus sufletul la 
„Nufărul”, să-i spele jegul de pe conştiinţa 
pe care şi-aşa n-o posedă... 

— Fii liniştit, am să-l iau brusc la întrebări, 
din ce în ce mai gradat întimpitoare! — îl 
asigur eu pe oniric. 

— Ei, vezi? Deja eşti în eroare... Cu 
Mătrăgună tre- buie să operezi abil, aiurindu-l 
în fel şi chip că nici el nu-i dus de prea multe 
ori la biserică... O fi el ortodox prin naştere, 
însă a evoluat mult între timp. Acuma-i precis 
iezuit... 

E clar! N-am ce discuta cu preopinenţii. 

În clipele următoare, ne deplasăm cu toţii 
spre locurile de culcare. Care cum poate, fiind 
de pe acum adormiţi. 


21. Unul pleacă, altul rămîne... în pom! 


Dis-de-dimineaţă, pe la cinci şi jumătate, mă 
trezesc buimac. În fotoliul meu din birou. 
Unde ar fi trebuit să doarmă Bileţel. 
Nepricepind mai nimic, nici cine mă 
dezbrăcase şi nici cine-mi pusese pijamaua şi 
mă învelise cu perdeaua de catifea aparţinînd 
ferestrei de la dormitor, mă duc rapid la 


167 


bucătărie să-mi prepar un ceai din plante 
medicinale şi furajere (chimen, mentă, 
pojarniţă, muşeţel şi tei). Aş fi gustat eu şi- 
alte preparate nevegetale, însă nu mai era 
nimic în frigider, şi nici în cămară. 

Resemnat şi lejer  indispus, după 
consumarea excelen- tei băuturi benefice, care 
ajută enorm organismul uman, nu prea ştiu 
unde şi cum, pe la şapte şi trei sferturi mi-am 
zis c-ar fi util să-l previn pe Negreţu de vizita 
mea. 

Cu-atit mai mult cu cît n-aveam cum să fiu 
interceptat de curioşii mei asistenţi. Care le 
dormeau de le buşeau. Tanti Raliţa în patul 
nevesti-mii, iar Bileţel pe scaunul pliant din 
hol. Nu că m-aş fi ferit de dînşii, însă m-ar fi 
deranjat enorm intervenţiile lor de ultimă oră. 


Sun la Pompilică acasă. Ştiam numărul 
telefonului de la Visică Ţuluca. Care mi-l 
destăinuise la „Casa scriitorilor”, într-o seară 
de generoase libaţiuni pseudodietetice. Cam 
la vreo cinci minute de ţiriială incontinuă, îmi 
răs-punde însomnurat Negreţu: 

— Cine mă scoală cu noaptea în cap?... 
Acesta-i un post telefonic secret!... 

— Eu sînt, Al Conan! — îl informez pe 
Pompi. 

— Ah! Mă bucură, îmi pare bine, — 
demarează demagogic factorul cultural, cu ce- 
ti pot fi de folos? 

— Trebuia să ne vedem astăzi, şi vroiam să 
precizăm de comun acord ora întîlnirii... 

Negreţu tace. Apoi îl aud mirîndu-se: 

— Care întîlnire, şi cu cine anume?... 


168 


— Cu mine! Ai uitat ce-am stabilit ieri, la 
madam Avaru? 

Pompilică iarăşi face pe mortu'-n popuşoi. 
Pesemne-i încă buimăcit de-atita somn. Că, 
deh, nu dormise ca personalitatea 
subsemnatului, îmbrăcat şi-ntr-un fotoliu ho- 
dorogit. Totuşi se trezeşte de-a binelea, 
deoarece explodează în receptor, gata să-mi 
spargă timpanul: 

— Nemaipomenit! Cum de mi-a ieşit din 
minte faptul că avem de discutat?... De fapt, 
nici nu-mi mai amintesc bine despre ce... Dacă 
eşti drăguţ, maestre Conan, n-ai vrea să-mi 
împrospătezi memoria? Ştii, am atîtea pro- 
bleme pe cap! 

— Uite ce-i, domle Negreţu, am să-ţi spun la 
birou, cînd am să fiu la matale... Ce oră 
preferi? 

— Pentru maestrul Conan, oricînd sînt la 
dispoziţia sa! E bine la nouă?... 

— Mai mult decît bine, aş zice chiar 
perfect... La nouă sînt la editură. 


Pe la nouă fără douăzeci şi cinci, dorind să 
fiu cît mai punctual, demarez în trombă din 
curtea noastră. Ca un as! Hirşiindu-mi doar 
niţel aripa dreaptă, raşpeluind-o de batanta 
metalică a porţii, ineficient fixată. Nu-i prima 
oară, aşa că nu pun la ficat. 

Fix la nouă, după ce mai avusesem şi-o 
plăcută conversație cu un cetăţean în 
albastru, însă de la circulaţie, şi care nu mă 
costase decît cincizeci de lei, pentru exces de 
viteză, pătrund în anticamera şefului de secţie 
al edi-turii „Prometeu”. 


169 


La biroul lui Visică [uluca, secretarul 
şefului, tro-  nează o individă planturoasă, 
trecută binişor de jumătatea de secol, şi care- 
mi aminteşte pregnant de-o mare actriţă a 
cinematografului mut, dar căreia i-am uitat 
numele. În orice caz, erau ceva de groaza 
lumii — şi actriţa mută, şi antipatica făptură 
de pe scaunul lui Visică. 


— Bună ziua, drăguță doamnă! — mint eu, 
dorind să aibă şi aschimodia o bucurie. 
— Hm! Bună... — îmi răspunde 


neîncrezătoare persoana. 
— Fiţi amabilă vă rog, ştiţi cumva unde-i 
Visică?... 


— Cine-i şi Pisică, ăsta? — se interesează 
indispusă tipa. 
— Secretarul tovarăşului Pompilică 


Negreţu, prietenul meu Visarion Ţuluca... 

— A! De Ţucalu-i vorba? Nu mai lucrează 
aici, a fost promovat în muncă. Acuma-i la 
magazia de cărţi... De ieri sînt eu secretara 
tovarăşului Pompiliu Negreţu, c-aşa îl 
cheamă, şi nu Pilică, după cum îi zici matale... 
Ce vrei? 

— Am o întrevedere cu şeful dumitale, 
scumpă  tovarăşă, stabilită pentru orele 
nouă!... 

— O fi, dar nu-i aici! Spune-mi mie ce-ţi 
trebuie... Cine eşti? 

— Al Conan, de la revista „Fapta”, ziarist şi 
romancier... 

— Aha! Atunci mai stai şi-aşteaptă. N-am 
auzit de numele vreunui romancier Conan, 
adică, am citit eu ceva în „Urzica”, dar nu 
era chiar roman, ci-o schiţă în legătură cu 


170 


prepararea  sarmalelor...  Dumneata erai 
acela?... 

— Da! — îi mărturisesc eu modest. 

— Păi, de ce zici că eşti romancier? Să ştii 
că nu mi-a plăcut deloc, că şi eu sînt 
gospodină, deşi necăsătorită, şi mă pricep la 
bucătărie! Tovarăşul Negreţu mi-a telefonat 
c-o să vii, însă-i chemat la Consiliu... 

— N-a spus cînd vine? 

— Nea! Şi nici la care Consiliu s-a dus... 
Dacă vrei, aştepţi, dacă nu, vii altădată! Şi n- 
aprinde ţigara, fiindcă aici fumatu-i interzis, şi 
nici eu nu suport viciile... Ai poftă să-ţi 
otrăveşti plămînii, mergi şi fumează la closet! 
Asta œe! Şi nu te-aşeza pe scaunul din faţa 
mea, că-mi fac greață privirile bărbaţilor ce- 
mi inspectează dedesubturile mele feminine... 

Doamne-Dumnezeule! Cine-l înlocuise pe 
realmente amabilul Visică... Şi mai avea şi 
pretenţii, cum c-ar aparţine sexului opus. 
Uitîndu-te la picioarele secretarei, aveai toate 
şansele să te vindeci pe vecie de femei. 

Şi chiar o vecie mi s-a părut timpul care a 
trecut, pînă şi-a făcut apariţia Pompilică 
Negreţu. Care, văzindu-mă  înţepenit pe 
scaunul tras cît mai departe de biroul secre- 
tarei, aschimodia suspectindu-mă în 
permanenţă de-a fi cine ştie ce obsedat, mi-a 
suris din mers, destul de fals, spunîndu-mi: 

— Dragul meu, îmi pare nespus de rău, însă 
acuma trebuie să convoc o şedinţă de secţie... 
Sarcini urgente, de-o importanţă 
inestimabilă, ne stau în faţă şi e necesar să le 
dezbatem în colectivul nostru minunat. 
Imediat ce-am să termin, o să stăm de 
vorbă!... 


171 


După care, ţişnind ca din praştie, s-a 
refugiat în cabinetul său, chemînd-o pe 
cotoroanţă la dînsul. 


Două ore încheiate am tot aşteptat. 
Supravegheat de uităturile circumspecte ale 
secretarei. Oricît ar fi fost de capitonată şi 
etanşată antifonic uşa de la cabinetul lui 
Negreţu, îl auzeam totuşi perorind şi 
transmiţindu-şi recomandările. Ba chiar, la un 
moment dat, am avut impresia că-mi aud rostit 
şi numele. Intr-un context destul de dubios. 
Parcă Pompilică, destul de nervos, vroia să-şi 
liniştească pe-unul din membrii valorosului 
său colectiv, repezindu-l: „Lasă-l să mai 
aştepte, Conan nu-i dintre autorii noştri!” 
Totuşi, era posibil să nu fi receptat in- tegral 
fraza, şi factorul cultural să fi spus, în 
continuare,  „...autorii noştri prevăzuţi în 
planul economic şi de urgenţe!”. Însă n- 
auzisem aşa ceva, şi nu puteam pune mîna 
în foc... 

Pe la unu şi jumătate, cînd redactorii 
părăseau cabi- netul şefului, acesta, îmbrăcat 
în pardesiul său de-o eleganţă neobişnuită, ca 
şi cum se pregătea de plecare, s-a ivit în 
pragul uşii şi m-a poftit înăuntru. 

Amîndoi în picioare, ne-am privit extrem de 
surprinşi. Negreţu, fiindcă nu pricepea ce 
vroiam de la el, iar eu, deoarece îl simţeam c- 
abia aşteaptă să dea bir cu fugiţii. 

— Maestre Conan, care-i problema? — m-a 
întrebat Pompi, total absent. Ca şi cum nici 
usturoi n-ar fi mîncat, şi nici gura nu i-ar fi 
mirosit. 


172 


— Cum care-i problema? — m-am enervat 
eu. Ai uitat de „lare ca piatra”?... De 
volumul al doilea, pe care intenţionai să-l scriu 
împreună cu Fifi Avaru! 

— Ah! Asta era?... —  se-arată mirat 
Negreţu. Bun! Atunci să punem lucrurile la 
punct. Sîntem interesați să publicăm 
continuarea romanului lui Bazil Avaru, avem 
toate şansele să fie la fel de valoros ca şi 
prima parte a cărții... În ceea ce priveşte, însă, 
relaţiile dumitale cu văduva răposatului 
scriitor, noi nu ne putem permite să 
intervenim. Chiar am trecut pe la prietenul 
meu, redactorul-şef al revistei la care lucrezi 
şi la care colaborez şi eu, destul de frecvent, 
cînd m-am înapoiat de la Consiliu, şi i-am 
spus că sînt intrigat de legăturile dintre 
salariatul său şi doamna Avaru, după mine 
neprincipiale... Bineînţeles, i-am vorbit cît am 
putut de pozitiv despre eviden-tul dumitale 
talent. Dar documentaţia pe care o deţii, 
pare-se abuziv, şi-atit de necesară scrierii 
volumului al doilea, mie mi se pare întrucîtva 
aleatorie. Cu-atît mai mult cu cît ar fi posibil 
să conţină şi referiri politice, capitale, în 
privinţa unei anumite perioade a istoriei 
noastre... 

Uluit de cele auzite, mă-ncumet să-l 
întrerup: 

— Ascultă, dom Pompilică, pe mine să nu 
mă duci cu anasîna! Nu mi-ai cerut personal, 
cînd m-ai vizitat, împreună cu Frosa, să vă 
predau gromovnicul lui Tata-petre?... 

— Eroare! exclamă  Negreţu. Am fost 
interpretat greşit. Doamna Avaru era cea 
care solicita materialul documentar... După 


173 


părerea mea, avind în vedere că dinsa-i o 
stresată, afectată grav de dispariţia soţului ei, 
cu evidente simptome de schizofrenie, tot ce 
se referă la documentele acelea cvasisecrete, 
dar şi inexistente, deocamdată, s-ar putea să 
fie produsul unei imaginaţii bolnave... lar dacă 
nu-i aşa, atunci alte organe se vor ocupa de 
obţinerea lor! Sper că mă-nţelegi, nu-i aşa? 

— Deloc! — îi retez eu din iluzii. 

— Regret, — declară Negreţu, fiindcă era în 
interesul dumitale. In orice caz, nu mă 
amestec în asemenea tribulaţii suspecte! De 
altfel, ţin să te-anunţ că plec din ţară, la 
Paris, astăzi intrînd în prima mea zi de 
concediu... Peste o lună, s-ar putea să mai 
discutăm... Acuma sînt extrem de grăbit, m- 
aşteaptă maşina să mă ducă la aeroport!... 
Nădăjduiesc să ne mai revedem. Cu bine, 
maestre Conane! 


Să ne mai revedem? Cam dificultuos, el la 
Paris, şi eu pe Calea Moşilor! Dar cine ştie, 
poate dă Dumnezeu şi  se-ntoarce acasă. 

Cătrănit foc de figura pe care mi-o jucase 
Negreţu, care nu mai vroia să ştie de nimic, 
făcîndu-se c-a uitat cele petrecute şi 
discutate în apartamentul Frosăi, de pe strada 
Spătarului, alerg disperat să-l caut pe Visică. 
Dau peste bietul Țuluca, abia după vreun ceas 
de cercetări intense, în depozitele de cărţi ale 
editurilor. 


Îl găsesc scriind (probabil la un manuscris 
propriu), ghemuit pe-un taburet destul de 
instabil, şi utilizînd drept masă un balot de 
hîrtie. Cînd mă vede, sare la mine, mă pupă şi 


174 


mă-ntoarce pe toate feţele, de parcă ar fi vrut 
să constate integritatea mea corporală. 

— Ce-i cu tine aici, măiestrică? Nu ţi-a făcut 
încă nici o „strimbă” turnătorul meu de 
şef?... Că pe mine, gata, m-a aranjat! Şi totul 
mi se trage numai din pricina ta... Da, da, 
mi-a spus madam Avaru, cînd mi-a telefonat că 
Negreţu nu mai acceptă s-o vadă! Era 
înnebunită, şi mi-a povestit în întregime 
conversaţia pe care-ai avut-o cu dînsa, plus 
contribuţia lui Pompilică... 

Lucrase tare, de ce să-l minimalizăm, 
maestrul Negreţu... Pe Visică, fac-totumul său 
personal, îl ridicase la munca de jos (subsol), 
pe mine mă vorbise de bine, la redactorul-sef 
pe Frosa o abandonase, după ce-o sedusese cu 
iluzia unei posibile transformări a văduvei în 
scriitoare, iar acuma pleca în străinătate. 

— la ascultă, măi Visică, băiatule, e- 
adevărat că Pompi se cară în Franţa?... Chiar 
a intrat în concediu?... 

— Da, domle, aşa-i! De fapt, era trecut să 
plece la mare, la vila scriitorilor, de la 
Neptun, la sfîrşitul lunii... Între timp, însă, a 
intervenit ceva, probabil incidentul din casa 
Avaru, şi s-a răzgîndit. Surorile nevesti-sii sînt 
parizience get-beget, de vreo cincisprezece 
ani, de cînd s-au stabilit acolo, şi de 
nenumărate ori Pompi îşi petrece vacanţele la 
Paris. Ce să-i faci, cine poate, oase roade, 
cine nu, şi carne moale, eventual la pachet!... 

Acuma, totul mi-era clar! Negreţu nu mă 
minţise. Însă, mai mult decît sigur, era 
îngrozitor de speriat. La plecare, îl mai întreb 
pe bunul meu Ţuluca: 


175 


— Măi Visică, la ce oră ai vorbit la telefon 
cu Fifi Avaru?... 

— Astă-noapte, pe la unu, unu şi ceva! Era 
furioasă ca o panteră... Discutase 
aproape o jumătate de ceas cu 


şeful meu, acesta îi spusese că nu mai vrea să 
aibă de-a face cu ea, iar dînsa îl anunţase că-l 
cheamă pe fratele lui Bazil, de la Piteşti, să-i 
sară în ajutor... În după-masa asta trebuie să 
sosească! 

— Cam tirliu, frate [uluca! — îi declar 
fostului secretar. Cam pe la aceeaşi oră 
aterizează şi Negreţu... Însă la Paris! Unde-i 
Gara de Nord şi unde-i Orly-ul?... Ne-a tras-o 
în piept Mătrăgună al tău, şi nu numai nouă, 
ci şi urmaşilor marelui scriitor necunoscut, 
dar care mie mi-i foarte cunoscut acum... Pa şi 
pussy, şi nu-ţi mai găuri creierul cu fel de fel 
de temeri. Pompilică ăsta n-o s-o termine bine. 
Dacă nu-i cade avionul, la întoarcere o să aibă 
şi el parte de-o mare bucurie. Că nici eu nu 
mă las dus cu preşul. De miine am să mă 
ocup serios de anchetă!... [ine minte, trei 
cuvinte: Şo pă el! 


Nespus de intrigat de bizarele mutații din 
comportamentul de ultimă oră al editorului 
meu, rulez în trombă spre domiciliul meu 
personal. Fără nici o amendă. Ceea ce, pentru 
un conducător auto de talia mea, e-o 
adevărată performanţă. 

Se impune, mai înainte de-a-mi dezlănţui 
adevărata şi, din păcate, atît de întirziata 
anchetă, o consultare cu tanti Raliţa şi poetul 
Gig Mironescu. Nu pentru c-aş fi avut nevoie 


176 


de luminile lor, ci fiindcă mai totdeauna 
raţionez impecabil în prezenţa unui auditoriu. 

La orele trei şi jumătate, flămînd ca un 
dulău de vînătoare, parchez „Bombiţa” în 
curtea locuinţei din Calea Moşilor 172. 


177 


IV. PRIMA  FILIERĂ — „M. P. 
CONNECIION” 


22.  Recapitulări utile, pentru marele 
demaraj 


Încă de pe terasă, sînt surprins de 
zgomotele insolite ce se-aud din interiorul 
apartamentului locuit de personalitatea mea. 
Parcă s-a apucat cineva să dactilografieze la 
„Erika”. Numai hodoroaga de nemţoaică este 
capabilă să emită asemenea sunete. Cealaltă 
maşină de scris, „Remington Smith Premier”, 


clănţăne mult mai sec şi sacadat, fiind 
oarecum mai tînără, că de-aia o alint 
spunîndu-i „frumoasa americană”. Insă 


acuma-i defectă, cu două litere sărite şi-un 
braţ rupt. A 

Sun la uşă. Indelung. Nimeni nu-mi 
răspunde. Dar zgomotele, de pietre date dura 
pe-o tavă de lemn, se-aud în continuare. Apoi 
mi-aduc aminte că soneria noastră nu mai 
funcţionează cam de multişor. De cînd îşi 
vîrise tanti Raliţa degetul în lăcaşul butonului. 

Bat atunci în uşă cu degetul. Nimic. Apelez 
la pumn, la genunchi şi, în cele din urmă, la 
virful pantofului. Cînd reuşesc să-mi desprind 


178 


blacheul încălţării din piciorul drept, zuruitul 
acela suspect încetează. lar peste o clipă, uşa 
se deschide larg şi-n prag îmi apare tanti 
Raliţa. Roşie la chip, enervată foc, cu părul 
vilvoi, arată întocmai ca o zeiţă antică a 
răzbunării. Pesemne, de-aceea mă şi repede: 

— la ascultă, domle Al, pe unde-mi umbli 
pînă la ora asta?... 

— Dar ştii foarte bine, c-am fost să mă- 
ntilnesc cu  filatelistu' matale, Pompilică 
Negreţu! — îi explic eu, pătrunzînd în casă. 

— De unde să ştiu, măi bernebecule, dacă ai 
plecat cu noaptea-n cap, în timp ce noi abia 
aţipisem oleacă? Fără să ne-anunţi, fără să 
ne-asiguri micul dejun, sau break- fast-ul, cum 
îi zici tu... Dacă nu-i luam lui Bileţel cincizeci 
de lei la table, rămineam şi nemîncaţi!... 

— Cum adică, matale n-aveai bani de 
cumpărături? — mă interesez, mai curînd 
curios să aflu dacă făcuse rost de niscaiva 
alimente, şi nu dacă îşi uitase portofelul acasă. 

— Ba da, de ce să n-am! — îmi confirmă 
unele bănuieli  mătuşă-mea.  Însă-i mai 
gustoasă mîncarea atunci cînd o cîştigi prin 
muncă cinstită... Cu braţele tale, mă- 
nţelegi?... Şi-am dat zdravăn cu zarul, de-am 
crezut că fac scurtă la mînă. Acuma, cînd te-ai 
apucat să demolezi uşa, tocmai îl lucram 
pe dragul meu Bileţel, la o serie de partide 
formidabile, atît de cumplite, încît s-avem 
de-ale mîncării pe toată săptămîna... Dacă nu 
mă-ntrerupeai, eram un om făcut! De-aia mi-s 
niţel mînioasă, fiindcă mi-e teamă să nu mă fi 
scos din mînă... 

In biroul meu, Bileţel aştepta cu zarurile-n 
palmă, tot scuturindu-le, ca şi cum ar fi 


179 


intenţionat să scoată din ele întreaga sumă 
pierdută. Un fum bestial, de tavernă, plutea 
gros pretutindeni. 

— Noroc bun, măi frate! — îl salut eu 
cordial. 

— Care noroc? — mormăie glacial Gig. Că 
m-a snopit coana Raliţa... 

— Nu te amări, dragul meu, — dau să-l 
liniştesc, am păţit-o şi eu cu mătuşă-mea. Are 
o baftă cumplită! Barem aţi cumpărat ceva 
merinde cu cei cincizeci de lei pe care i-ai 
pierdut? 

Mătuşă-mea, pe fază, mă informează 
exultind: 

— Aia a fost de dimineaţă, dar pentru prînz 
am dat iama în cămară, unde-am găsit nişte 
fasole boabe, nemaipomenită, din care-am 
preparat un ceaun de făcăluială pe cinste, ca 
pe vremea lui neica Petre! ii minte cum îi 
plăcea lu’ tac-tu mare — cu usturoi, boia, 
ceapă prăjită, rumenită bine, ulei din belşug şi 
frecată cu usturoi... 

Simţind cum mă ia cu leşin, m-am răstit la 
tanti  Raliţa: 

— Ce-ai de gind. Omul lui Dumnezeu? Vrei 
să mă omori cu zile! Pune mai repede de 
masă, şi haidem cu toţii în bucătărie, să vă 
povestesc cum stă chestia cu Pompilică 
Negreţu... Bineînţeles, după ce ne ospătăm 
convenabil! 

— Perfect! — declară bătrîna. Însă nu răcni 
la mine, că-ţi otînjesc una după ceafă, de-ai să 
mă ţii minte o viaţă întreagă... Aşa se 
vorbeşte cu un om ceva mai în vîrstă? Masa 
te-aşteaptă, fiindcă noi am mai gustat cîte 
cevaşilea... Dar, ca să nu-ți fie urit înfulecînd 


180 


de unul singur, o să te-ajutăm amindoi... şi eu 
şi dom Bileţel. Mie, cel puţin, iarăşi mi s-a 
făcut niţică foame... 


Peste cîteva minute, eram buluciţi în jurul 
servantei din bucătărie. Blagoslovită fie-i 
memoria celui care-a inventat fasolea bătută! 
Fiindcă, după mine, nu cred să existe 
mîncare mai gustoasă şi săţioasă. 

După ce-am dat gata, în întregime, ceaunul 
cu boabe făcăluite, am pornit să aşteptăm 
cafeluţele promise, de mătuşă-mea. Cu ţigările 
gata aprinse. Nu mai înainte însă, de-a le fi 
oferit tovarăşilor mei de drum, care se mai 
înfruptaseră din memorabila  fasulică, o 
lingură plină de bicarbonat. 

Din păcate, citind mai atent eticheta de pe 
borcanul cu bicarbonat, aflu, spre 
stupefacţia mea, că era clorură de potasiu. 
Bună şi aia, sper! Deşi, sincer să fiu, nu ştiu 
la ce anume. Mă rog, om trăi şi-om vedea. 

Tocmai cînd tanti Ralita ne servea divina 
licoare, telefonul din birou purcede să zbîrniie 
demential. Enervat, gonesc urgent către 
cabinetul meu de creaţie. Ridic recep- 


torul şi, încîntat, rămîn cu el lipit de urechea 
din dreapta (posed şi-n stînga una, însă fiind 
dreptaci, o folosesc mai rar). Ascult 
clopoţelul de argint al glasului neves- ti-mi, 
bulgăroaica de Penke. 

— Ce mai faci, măiestrică! — mă ia dînsa pe 
de departe. Cum îţi merge romanul?... 

— Excelent, copilă bună! Excelent, dar nu 
mă pling... Deocamdată sînt angrenat într-o 


181 


anchetă de mari dimensiuni, pentru adunarea 
materialului documentar... 

Penke, ştiind că aveam materialul în cap, şi 
încă de multişor, stă o ţirişică pe gînduri, 
încercînd să stabilească ce anume gărgăuni 
îmi mai circulau prin minte. Apoi o aud din 
nou: 

— De regim te ţii?... 

— Dar bineînţeles, — o asigur eu, cu inima 
în ralantiu, însă fără să fiu fanatic!... 

— Atunci, ţine-te bine, măiestrică! Iarăşi te- 
a căutat Micuşor, văru-tău... Mi-a spus că 
unchii tăi s-au interesat de adresa la care te 
pot găsi. Ce-or fi vrind?... 

Brusc sensibilizat, (9) liniştesc pe 


bulgăroaică: 
— Nimic deosebit! I-am întîlnit recent, şi-am 
să le fac eu o vizită... Mai înainte, însă, voi 


fi ocupat cîteva zile cu unele probleme legate 
de carte, s-ar putea chiar să lipsesc un timp 
de-acasă... Tu cum te descurci, merge 
treaba?... 

— Ba bine că nu! Am şi fiert, la cazanul de 
rufe, vreo cincizeci de porţii de zakuscă. 
Miine m-apuc de vinetele împănate, pentru 
iarnă... Fii atent cum conduci, dacă pleci 
cumva cu „Bombiţa”... Ai complimente de la 
Mişulică şi Mîndruţa! Cînd te-ntorci, să-mi dai 
o sîrmă, auzi? 

— Cum să n-aud, cînd îmi vorbeşti atît de 
melodios, cu glăsciorul tău argintiu! Pa, te 
pup şi contrapup!... 

De m-ar fi văzut bulgăroaica asaltat de 
Frosa Avaru, şi încă în costum de baie, la 
ora asta m-aş fi aflat de mult în cazanul de 
rufe, pus la fiert cu vinete şi alte mirodenii, să 


182 


mă facă musaca. Nu pentru iarnă, ci precis 
pentru eternitate. Că nu te joci cu Penke, nici 
cînd eşti cu ea la cinema, şi priveşti mai 
insistent decît necesar la cine ştie ce actriţă, 
de-acum patru sau cinci decenii, de mult 
decedată şi total inofensivă. 

Reîntors în oficiu, îi găsesc pe tanti Raliţa şi 
pe  Bileţel angrenaţi în tot soiul de 
presupuneri. Pe socoteala mea, desigur, 
deoarece mătuşă-mea se interesează: 

— Ei, cum e? A aflat?... 

— Ce să afle? 

— De aventura ta cu Frosa, ce mai întrebi? 
— se răţoieşte tanti Raliţa la mine. 

— Domnule, — îi declar eu înspăimîntat, dar 
eşti pur şi simplu un pericol public! Chiar 
numărul unu, cu obsesiile matale 
erotomaniace... Termină odată cu aluziile 
astea, că nu te văd bine! 

— Pe mine? — se miră mătuşă-mea. De ce şi 
pen- tru ce?... 

— Păi, dacă aude Penke despre prezenţa 
dumitale în apartamentul Avaru, ba mai şi 
asistind la exerciţiile mele de judo, cu 
Frosa, tocmai acum cînd este angrenată în 
campania preparativelor de toamnă, pastramă 
te face,  şite mai pune şi la saramură... 


Oarecum liniştiţi, stăm la cafele şi fumăm 
deconectaţi. Fiecare ce poate. Tanti Raliţa — 
„mărăşeştile” dînsei, eu şi cu Bileţel — 
„Kent”-urile lui. Însă era vremea să trecem la 
chestii mai serioase. Şi, pe îndelete, le relatez 
totul despre întrevederea mea cu Pompilică 
Negreţu. 


183 


După ce m-au ascultat cu gurile căscate, 
nevenindu-le să creadă inexplicabilele mutaţi 
survenite în comportamentul editorului, s-au 
prăbuşit amîndoi într-un mutism 
răuprevestitor. 

Abia după vreo zece minute de adinci 
reflecţii, o aud grăind pe tanti Raliţa: 


— Nu de teama întilnirii cu neamurile 
Frosăi a fugit el, ci ca să-şi ticluiască un 
plan cît mai amănunţit de bătaie. In linişte, 
fără presiunile noastre şi-ale şefilor săi direcţi. 
Căci, mai mult ca sigur, trebuie să fi aflat şi- 
ăştia ceva, în privinţa mişculaţiilor 
filatelistului... lar Negreţu, caiafă mare, încă 
mai înainte de-a pleca în vacanţa sa pariziană, 
a avut grijă să facă şi puţină curăţenie în urma 
lui — te-a cîntat pe tine, Al, băieţelule, la 
revista unde lucrezi, deşi te afli în concediu de 
creaţie, şi l-a avansat şi pe bietul Visică, 
trecîndu-l de la etaj în catacombele de care 
mi-ai povestit. Intr-o lună de zile, multe se pot 
petrece... Mai moare măgarul, mai pierde 
samarul! Adică, Frosa noastră poate-şi mai 
reduce din ambițiile ei literare, iar Conan Doi, 
talentatul meu detectiv de nepot, trezin- du- 
se fără inamicul principal, îşi va îndrepta 
căutările pe cine ştie ce pistă greşită... Că 
doar n-ai să pleci la Paris, după Pompilică! 

— De plecat, eu aş pleca, dar n-am timp, 
Măria Ta! — îi mărturisesc eu lejer 
sarcastico-maliţios. Ei bine, dragii mei, vreţi 
să aflaţi de ce a întins-o, ca din praştie, 
Pompilică al nostru?... Am să v-o spun eu, deşi 
nici  supoziţiile voastre nu-s de lepădat! 
Negreţu, care are nevoie de gromovnic, 


184 


partea a doua, mai mult ca de orice pe lumea 
asta, ca să iasă cu faţa curată, şi să poată 
edita şi continuarea romanului  ticluit 
împreună cu Bazil-Maţ, even-tual tot cu 
madam Avaru, pe care deocamdată o lasă să 
fiarbă încet, la foc mic, în suc propriu, ştiţi ce- 
a făcut? 

— Sigur că nu! — exclamă niţel sîcîit Bileţel. 
În afară de fugă, ce-a mai făcut?... 

— Ne-a organizat o operație de „intoxicare”, 
bine cunoscută mie din literatura 
detectivistică, şi de spionaj internaţional! Ce 
şi-a zis nătăfleţul: „Îi las pe fraierii de Conan, 
Raliţa şi Gig Mironescu să-şi imagineze că mă 
retrag din afacerea «Tare ca piatra», speriat şi 
înspăimîn- tat de posibilele complicaţii, iar 
în timp ce dinşii au să 


abandoneze orice cercetare, eu am să mă 
ocup de găsirea părţii a doua a gromovnicului, 
renunţind la colaborarea nepotului eroului din 
roman! Am încercat să-l trag pe sfoară, n-am 
reuşit, ei, bine, am să mă descurc fără apor- 
tul lui, cu-atît mai mult cu cît pretinde că 
habar n-are de registrele bătrinului.” Nu ştiu 
cum va proceda Negreţu în sensul găsirii 
gromovnicului, însă-s convins că se va zbate 
din răsputeri să dea de urmele lui. Ceea ce, 
bineînţeles, va trebui să fac şi eu. Cu mult mai 
multă efi-cienţă... Fiindcă, vă daţi seama, din 
clipa aceasta s-a dat plecarea într-o 
fantastică şi teribilă cursă, un cros uriaş, 
chiar contracronometru, în care cîştigătorul 
va fi cel care aleargă mai repede spre 
„finish” — registrul lui Tatapetre. Mai 


185 


popular spus, rămîne de văzut care pe 
care va lăsa de căruţă... 

Tanti Ralita, căreia i se  stinsese 
„Mărăşeasca” în gură, pesemne din pricina 
surprizei, mă priveşte un moment interzisă, 
apoi mă felicită încîntată: 

— Bravo, Al, băieţelule! Ştiam eu că nu eşti 
chiar atît de prost... 

Bileţel, şi dînsul uluit de perspicacitatea 
analizei mele, îmi întinde pachetul de „Kent”, 
spunîndu-mi: 

— Ia-ţi o ţigară, măiestrică, fiindcă o meriti! 
Îmi place cum gindeşti... Dacă adăugăm şi 
supoziţiile noastre, la ipoteza matale, precis 
nu putem fi în eroare! Tîmpit şi Pompi 
ăsta, dacă-şi închipuie că şi-a găsit pe cine să 
„intoxice”... Pe noi?... Ha, ha, şi he, he!... Şi ce 
ne rămîne de făcut? 

Mulţumit de aplauzele obţinute la scenă 
deschisă, le dezvălui sistemul meu de acţiuni 
complexe: 

— Mai întîi să punem de nişte cafele, iar 
apoi să trecem în revistă ceea ce-am realizat 
pînă acum în ancheta noas-tră, un fel de 
recapitulare sumară, ca să ştim încotro ne 
îndreptăm eforturile... Pentru că vom lucra 
împreună, într-o perfectă diviziune a 
muncii, fiecare primindu-şi 


sarcinile sale concrete... La treabă, deci, 
scumpii mei detectivi! Începi matale, tanti 
Raliţo... 

— Cu ce? — mă chestionează nedumerită 
bătrîna. 

— Păi nu ţi-am spus? Cu cafeluţele... Să ne- 
ascuţim minţile. Dar fierbe şi matale o cafea 


186 


mai acătării, groasă şi tare, de să te ridice 
de pe scaun, cu cel puţin douăzeci de 
centimetri! Să bubuie creierele, nu altceva... 
Pînă eşti gata cu ele, eu am să-mi pregătesc 
notițele necesare recapitulării, ca să nu omit 
nimic esenţial! 


După vreo oră şi ceva, îmi terminasem 
magistrala expunere rostită în faţa unui 
auditoriu restrîns, dar extrem de receptiv şi, 
pină la urmă, cutremurat de perspectivele 
grandioasei anchete în care se angaja. 

Examinasem totul. La amănunt. Şi 
identificarea lui Bazil Avaru, şi misterul 
transformării sale, dintr-un amărit de 
avocăţel, în scriitor de succes, ţinînd seamă, 
bineînţeles, şi de intenţiile mistificatorii, în 
această privinţă, întreprinse de Frosa Avaru- 
Papălină. 

Şi furibunda dorinţă a Negreţului, de-a o 
promova pe Fifi în postura de colaboratoare 
postumă a răposatului ei soţ. Şi apariţiile 
„bărboşilor” piteşteni, la înmormînta- rea de la 
Sinaia. Şi cele ale ţaţelor cu voaletă. Apoi rea- 
mintisem şi de Bobe Hariga, crîncenul cumnat 
al Frosăi. Cel care ne ameninţase cu pumnul 
din maşină, salutîn- du-ne cordial. 

lar prezenţa unchilor mei, nene Lambe, 
unchiu' Sile şi nea Tilică-Malec, nici aceasta 
nu rămăsese neanalizată. Era clar că veniseră 
la funeralii numai din dorinţa de-a fi siguri că 
Bazil-Maţ murise de-a binelea, şi că nu mai 
exista nici o primejdie să vorbească despre 
relaţiile dintre ei şi autorul romanului tatălui 
lor, în care nu se pomenea un cuvînt de 
băieţii acestuia. 


187 


Iar obiectivele pe care le urmăream noi, în 
primul rînd eu, ca parte interesată, 
deveniseră şi mai clare — găsirea 


gromovnicului înaintea celorlalţi interesaţi, 
aflarea adevărului în privinţa morţii lui 
Tatapetre, demascarea şi condamnarea celor 
implicaţi, măcar morală, reabilitarea memoriei 
bătrinului Petre  Coman-Moţoganu, şi, în 
special, scrierea autenticului roman al vieţii 
bunicului meu. 

În încheiere, le-am declarat ascultătorilor: 

— De miine, vom lucra pe cont propriu! 
Matale, tanti Raliţo, te vei ocupa de colectarea 
şi îndosarierea tuturor hîrţoagelor rămase de 
la Tatapetre... Iar tălică, dragă Bileţelule, vei 
întreprinde o investigaţie extrem de impor- 
tantă, pe teren, tentind să verifici anumite 
elemente din cele două scrisori trăsnite 
primite de familia Avaru: adrese, nume, date, 
numere de înregistrare şi-aşa mai departe. Te- 
aşteaptă o muncă uriaşă, întocmai ca şi pe 
mătuşă-mea. Vă doresc succes, amîndurora!... 

Gig Mironescu dă impresia că pricepe ceva 
mai greu. Deoarece mă ia la întrebări: 

— Ce-i cu scrisorile nebunelor ălora?... 
Chiar ai nevoie de precizări referitoare la 
ele?... 

— Bineînţeles! — îi declar eu. De mult mă 
paşte bănuiala că-s ticluite de mintea 
machiavelică a Negre- ţului. Un soi de şantaj- 
terorist, ca să-i înspăimînte pe cei doi 
Avari, Frosa şi Bazil. Numai o investigaţie la 
faţa locului ne va aduce lumină în această 
privinţă... 


188 


Deloc încîntat, avind în vedere şi volumul 
enorm de muncă pe care trebuia — să-l 
depună, Gig bombăneşte resemnat. Numai 
tanti Raliţa are obiecţii. Chiar şi le exprimă: 

— Domle, nu-i uman ce se-ntimplă! Unii să 
mun-cească, iar alţii să huzurească... Pe ce 
lume trăim? Matale ce-ai să faci, vrei să te pui 
pe scris romane, în vreme ce noi vom trage la 
jug?... 

Sosise şi clipa cea grea, cînd devenise 
necesar să le explic de ce le repartizasem 
nişte misiuni cvasiinutile, iar 


mie-mi rezervasem partea leului şi cîrnatului, 
după cum obişnuia să spună tanti Raliţa. 

— Oameni buni, fără preţiosul vostru ajutor, 
prin realizarea sarcinilor trasate, nu-mi voi 
putea declanşa investigarea filierelor, că nu-i 
numai una, ci mai multe... Mai întîi purced la 
cercetarea  filierei „M.P. Connection”! Vă 
amintiţi filmul „Filiera franceză”, pe 
americăneşte „French Connection”?... Ei bine, 
în aceeaşi situaţie mă aflu şi eu, întocmai ca 
şi Gene Hackmann, eroul detectiv de la biroul 
narcoticelor... Cu deosebirea, că voi fi silit 
să urmăresc mai multe filiere! 

— Şi ce-nseamnă, pe româneşte, „M. P. — 
Connection”? — se interesează extrem de 
curios Bileţel. 

— Filiera Micuşor Podăşchină!... Pe firul 
căreia, sper  s-ajung la celelalte fire prezente 
în malefica urzeală a texturii cazului nostru... 
E clar? 

— Mda! — mă aprobă Bileţel, deloc convins 
de cele afirmate cu talentata sa guriţă. 


189 


Micuşor ăsta, Podăşchină, cum îi spui, nu-i 
vărul lu’ tălică? Parcă aşa mi-amintesc, dacă 
nu-s cumva în eroare... 

— Exact! — îi confirm eu. Şi, pentru a 
sărbători în chip festiv dezlănţuirea marii 
anchete, în seara asta sînteţi invitaţii mei... La 
masă! 

Uitînd de ingratele misiuni ce le atribuisem, 
mai mult ca să scap de ei, şi tanti Raliţa şi Gig 
mă privesc bucu- roşi, cu ochii scăpărînd. 

— Unde? — se interesează mătuşă-mea. 

— La „Casa scriitorilor”! E bine?... 

— Mai mult decît perfect, chiar perfectul 
compus! — exclamă Bileţel. Dacă ne-ajută 
coțofana noastră colectivă, poate avem noroc 
şi dăm acolo şi peste Visică Ţuluca, omul 
matale din Havana, să ne spună cum a fost cu 
plecarea lui Pompilică. Să nu ne fi tras scîrba 
aia în piept, şi doar să se fi prefăcut că se 
grăbeşte la aeroport. Că-i  înstare!... 


23. M. P. — redivivus! 


Masa de adio, întrucît fiecare aveam să 
plecăm pe căi diferite, s-a desfăşurat în 
condițiuni mai mult decît optime. Tanti Raliţa 
s-a cam cherchelit niţel, luîndu-se apoi în bețe 
cu  Şecspira, responsabilul cu alimentaţia 
scriitorilor, iar Gig Mironescu, de-o 
volubilitate absolut suspectă, îl trăsese 
corespunzător de limbă pe Visică Ţuluca, de la 
care aflase că marele factor cultural ateri- 
zase cu bine la Paris. De unde şi telefonase la 
editură, cerînd retrocedarea fostului său 
secretar, întrucît cretina ce-l înlocuise făcuse 


190 


o încurcătură de milioane, cu biletele de 
avion, plătind doar locurile respective, al 
Negreţului şi nevesti-sii, fără să mai aibă 
grijă şi de suplimentele pentru bagajele 
depăşind greutatea admisă. 

Pe la miezul-nopţii, dacă nu cumva şi mai 
tirziu, am transportat-o pe mătuşă-mea, cu 
taxiul, în bariera Vergu-lui, iar pe Mironescu l- 
am lăsat în piaţa Obor, poetul neacceptind 
niciodată să-mi dezvăluie adresa sa exactă. 
Despărțirea s-a petrecut ca la carte, cu lacrimi 
supra-saturate de alcool, îmbrăţişări 
prelungite şi stringeri de mînă paralizante. 

În orice caz, cînd am ajuns acasă, cu-acelaşi 
taxi, am răsuflat uşurat. Eliberat de asistenții 
mei, calea îmi era slobodă. Mai greu a fost cu 
intrarea în apartament, deoarece iarăşi 
trăsesem yala, fără să controlez dacă am 
cheile la mine. Nu le aveam. Dar n-a fost o 
problemă, întrucît am pătruns în domiciliul 
meu personal, aşa cum o mai făcusem de 
nenumărate ori, utilizînd podul locuinţei. 


Dimineaţa, după un mic-dejun extrem de 
frugal, dar şi profund dietetic, l-am căutat 
la telefon pe  Micuşor Podăşchină. Mi-a 
răspuns actuala sa soţie, care m-a informat că 
văru-meu e plecat din localitate, fiind inter- 
nat la un sanatoriu de recuperare a 
nevroticilor. Numai după prelungite 
insistenţe, a acceptat să-mi dezvăluie adresa 
stabilimentului. Nu mai înainte de-a mă 
supune unui autentic interogatoriu. Am iertat- 
o, deoarece era nouă în postul ei de nevastă 
de-a doua, eventual de-a treia. Că şi văru- 
meu ăsta îşi schimba nevestele mai rapid decît 


191 


pijamalele. De-aia, probabil, ajunsese la 
„glumeţi”, fără să mai fi apucat a-i povesti 
actualei că mai are şi-un văr primar pe lumea 
asta. 

În jur de zece şi ceva, în timp ce mînam 
„Bombiţa” spre sanatoriul de la Pîrîul Rece, 
lîngă Predeal, am simţit cum mă năpădeşte o 
tristeţe fundamentală. Mi-era o milă cumplită 
de bietul meu văr. Nu-l văzusem, în ultimii 
douăzeci de ani, decît de vreo cinci sau şase 
ori. Ce haini pot fi uneori oamenii! Dar şi de 
mine mi se făcuse o milă crîncenă. Tocmai 
cînd treceam pe lîngă restaurantul „Paralela 
45”, mi-am dat seama de ceea ce se-ntiîmpla! 
Mi-era foame! Dar o foame de groază... 

— Maestre, cu ce te servim pe 
dumneavoastră? — mi se adresează, ca 
întotdeauna, suspect de amabil responsa-bilul 
locantei. 

— Orice, numai comestibil să fie!... 

— Lăsaţi matale bancurile ăştea, că nu vă 
şede bine... 

— Coane Băbăică, — îi precizez eu, adică să 
fie mîncabil, gustos şi proaspăt! Ce ai?... 

— Ceai nu servim... însă am o ciorbiţă de 
burtă, ca la mama ei... Cu hrean ras şi 
şprai de mujdei... Nebunia lumii, zău aşa! 

— E-n regulă, dom Băbăică! Adă-mi două 
porţii, că mi-s grăbit, şi n-am vreme şi de 
niscaiva fripturici... 


Niţel remontat, după consumarea 
ciorbiţelor, fiindcă fripturele tot nu posedau la 
orele acelea, şi nici mai tîrziu, conform 
informaţiilor furnizate de Băbăică, am urcat 
iarăşi la volanul „Bombiţei” şi-am demarat în 


192 


trombă către Pîrîul Rece. Unde-am ajuns în 
jur de douăsprezece. 

Cunoşteam mai de mult sanatoriul de-acolo. 
De pe vremea cînd era afectat suferinzilor 
pulmonari.  Plasat într-o regiune 
dumnezeiască, înconjurat de pîraie limpezi, 
fineţuri de munte şi coline abrupte, acuma mi 
se părea ideal pentru liniştirea unor nervi 
zdruncinaţi. Ce n-aş fi dat să mă 
interneze şi pe mine! 

Contra unei hîrtiuţe de recomandare, pe 
care stătea scris „Banca Naţională”, portarul 
mi-a îngăduit intrarea în stabiliment. Mai 
extrăgind din portofel o scrisoare de acelaşi 
fel, de astă dată mai mare, şi ca dimensiuni şi 
ca valoare, amabilul personaj mi-a indicat şi 
pavilionul unde-l puteam găsi pe Micuşor. De 
altfel, era prieten bun cu  „tovarăşul 
Păduşchină”, cum îi zicea el, fiindcă-i înlesnea 
evadările la oraş. 

Cînd m-a văzut intrîind în camera sa, 
Micuşor mai c-a sărit din pat, crucindu-se cu 
ambele miîini, şi pornind să ragă ca o 
vacă, podidit de lacrimi: 

— Ai bătut atîta drum, Andi dragă, numai ca 
să mă vezi? Nu se poate! Este imposibil, cu 
neputinţă!... Ai auzit că-s pe moarte, şi-ai 
vrut să participi la înhumarea lu’ văr-tu?... 
Hă, hă, hă! Mă, Andi, nu vreau să mor, 
hî, hî, hî, că-i păcat... Mi se rupe inima 
văzîndu-mă-n oglindă, cînd mă bărbieresc... 
Mai bine-mi las barbă, hă, hî, hîă! 

Parcă o auzeam vorbind pe tanti Malica, 
maică-sa. Dacă la chip, Micuşor era leit nea 
Ionică Podăşchină, părintele său bun, acuma 


193 


plecat dintre noi, la vorbă îi semăna 
nemaipomenit mă-sii. 

— Hai, măi Micuşor, nu mai pişa ochii în 
halul ăsta, că eşti bărbat, nu rahat! — am 
încercat eu să mai domo-lesc din disperarea 
ce părea să-l fi cuprins pe bietul  văru-meu. 

— Ba nu, n-a mai rămas nimic din bărbatu' 
care-am fost! Am ajuns o zdreanţă, o cîrpă, o 
otreapă, nu mai sînt bun de nimic... Nu 
ştiu ce-i cu mine, hă, hi, hăî!... 


Spune-mi drept, nu-i aşa, că ţi-e milă văzînd 
ce-am ajuns? Spune-mi drept, cu mîna pe 
inimă! 

Apoi,  considerîndu-şi recitalul încheiat, 
Micuşor s-a ridicat în virful picioarelor, fiind 
cam mărunţel de felul său, şi m-a sărutat pe 
ambii obraji, scăldindu-mi-i cu lacrimi sărate, 
pentru ca să mă întrebe nespus de curios: 

— Pentru ce-ai venit?... 


Priveam la văru-meu şi nu-mi credeam 
ochilor. Cred că trecuseră vreo treizeci şi 
ceva de ani, de cînd plecasem din Piteşti, 
părăsindu-mi casa părintească şi rupînd orice 
legătură cu neamurile, printre care, nevoit 
fiind, îl inclusesem şi pe Micuşor. Pe-atunci să 
tot fi avut zece sau unsprezece ani. Şi ce 
băiat frumos, dolofan şi sănă- tos era... 

Acuma, nu mai dădeai doi bani pe el. Arăta 
ca o aschimodie, cu buzele supte şi obrajii 
scofilciţi, vîriţi în văgăunele maxilarelor. Era 
de nerecunoscut. Nu cu băietanul din 1944, 
dar nici cu bărbatul pe care-l întilnisem prin 
Bucureşti, în decursul ultimului deceniu. 


194 


Părul său cîrlionţat, moştenit de la tac-su, i 
se sfoie- gise într-un mod ciudat, de parcă 
atunci l-ar fi scos dintr-o etuvă. Ochii îi mai 
străluceau încă, însă nu ca altădată. 

— Mi-a spus nevastă-ta, care habar n-avea 
că ai şitu un văr, şi încă unul primar, drept, 
că eşti internat aici, la Pîrîul Rece... De 
fapt, nu ca să te văd am sosit la sanatoriu, ci 
ca să stăm niţel de vorbă. Mi-a comunicat 
Penke, de două ori pînă acum, c-ai telefonat să 
te interesezi de soarta mea... Ceva cu referire 
la nene Lambe, unchiu' Sile, sau, poate, la 
nea Tilică-Malec! Mai înainte de toate, aş 
vrea să ştiu ce cauţi tu aici... Ce se-ntîmplă cu 
tine? Zi-i! 

Micuşor, iarăşi vrea să treacă la smiorcăieli. 
Îşi înghite suspinul, şi mă priveşte lung. Apoi, 
revenindu-şi, îmi declară falnic şi pompos: 

— Nu-i uman ce se-ntimplă cu mine, asta-i! 
Mai ţii minte vorba lu’ tanti Raliţa a noastră? 
M-au mîncat muierile de viu... Sînt victima lor 
sigură. Ce, crezi că-i puţin lucru, s-ajungi la a 
treia nevastă, plus cîteva iubite-n mahala?... 
Ehe, ar fi multe de povestit, însă acuma-i 
tirziu. Nu mai ajută!... Au dat belele peste 
mine... 

Îi stăvilesc jăluirile, bruscîndu-l: 

— Ia termină cu tîmpeniile, măi Don Juan de 
mahala!... Unde-am putea sta mai pe îndelete 
de vorbă?... 

— Aici în nici un caz! — mă informează 
Micuşor. Peste tot, numai doctoriţe şi surori... 
Şi toate-s cu ochii pe mine! Ştii ce? Hai să 
mergem în tîrg, la Predeal... Aranjez eu cu 
portarul. Este un restaurant acolo, de 
milioane. Şi-am şi-o chelneriţă, care mă 


195 


iubeşte de moarte... Că şi din pricina ei am 
ajuns pielea şi osul, chit că mă hrăneşte ca 
pe-un taur pus la îngrăşat, şi încă pe gratis... 
Ce spui? 

— De acord! De altfel, parcă mi-este şi o ţiră 
de foame... Haidem, îmbracă-te!... 


Peste cîteva minute demaram cu „Bombiţa” 
în direcţia Predealului. 

Restaurantul iubirii lui Micuşor nu era chiar 
în oraş, ci undeva mai la margine, pe una 
din serpentinele văii Timişului. 

Cînd l-a zărit chelneriţa în cauză, ne-a ieşit 
imediat în întîmpinare, zimbind cuceritor, şi 
conducîndu-ne într-un separeu al locantei. 

Micuşor, brusc  întinerit, deşi, după 
socotelile mele, trecuse binişor de patruzeci şi 
ceva de ani, probabil şi-n- că vreo patru, îmi 
lăudă încăperea în care ne aflam. 

— Ce zici, ai? Asta-i separeul meu personal, 
unde, în afară de mine, nimănuia nu i se mai 
îngăduie să pătrundă... Are grijă Tiţa să nu 
dea nimeni peste noi! Mă, Andi, de-ai şti cum 
mă iubeşte, ai rămîne crăcănat, nu altceva... 


În aceeaşi clipă, îşi face apariţia şi Tiţa. 
Purtîind pe brațe o tavă cu pahare, nişte 
şerveţele de hirtie şi-o sticlă de format 
neobişnuit, plină c-un lichid sîngeriu. 

Micuşor, fericit, mă prezintă păguboasei: 

— Tiţo neică, pupă-i mîna lu’ nenea, şi zi-i 
săru-mîna... E vărul meu, Al Conan, cel mai 
mare ziarist de la Bucureşti. A venit să mă 
vadă, imediat ce-a aflat că sînt cu nervii pe 
moate... 


196 


— Bine, Micky, îl pup şi-n gură, dacă zici tu! 
— de-clară chelneriţa, depunînd tava pe masă 
şi repezindu-se la mine. 

Abia mi-am smuls mîna de la buzele fetiţei. 
Nu de-altceva, însă mi-era teamă să nu treacă 
la executarea operaţiei anunţate. După ce-am 
izbutit să-i mai frînez din elanuri, am întrebat- 
o zimbindu-i părinteşte, fiindcă tot păream a fi 
un soi de neamuri (prin Micuşor): 

— Ce ne-ai adus, domnişoară, în sticloanţa 
aia?... 

Chelneriţa roşeşte inexplicabil, apoi îmi 
răspunde: 

— Nu-s domnişoară, ştiţi, cum să vă spun, 
pupa-v-aş deştele, de cînd m-am luat cu 
Micky... Iar în sticlă-i rachiu din floştomoace 
de brad, făcut cu mînuţele mele, care ajută la 
nervi şi-ntăreşte puterile omului! Că bietu' 
Micky, săracu', a ajuns ca un cîrnaţ uscat, 
numai din pricina ălorlalte ştoarfe, de la 
balamuc... Dacă n-aş fi fost eu, de mult 
ajungea oale şi ulcele! Nu-i aşa, Micky?... 

— Aşa-i, Tiţo neică, aşa-i! — o aprobă 
strălucind Podăşchină. 

O, Doamne, unde-i nea Ionică să-l vadă pe 
fi-său pe post de „cîrnaţ uscat”, întreţinut de 
bruneta asta focoasă şi inimoasă? 

— Atunci, draga mea, o să gust şi eu din 
licoare... Ce ne dai de pus în gură?... Aveţi 
ceva fripturele? 

— Nu-s de matale, mînca-te-aş tot, că tare- 
mi eşti frumos şi gras, ca un bivol de la noi, 
din  Facaleţi... Am şi dat comanda la 
grataragiu, că-i naşu-meu, cel care m-a 
botezat şi m-a ţinut în braţe înaintea 
cristelniţei, ţine-l-ar Dumnezeu şi pe dînsu', 


197 


numai la grătar să steie! Că ştiu ce-i prieşte 
lu' Micky, şi-i şi place, aşa cum mi-a povestit 
că-i dădea să bage-n el bunicu-său... 

Făcut curios, o iscodesc suplimentar: 

— Ce anume, măi Tiţo? 

— Hai, că-mi placi, rotofeiule, de-mi ziseşi 
pe nume... Înseamnă că nu te ţii mare, borţos, 
cum fac boierii de la oraş! Cîrnaţi de casă, 
proaspeţi, fripţi la grătar şi tolă- niţi pe-o 
plapumă de fasole sleită, cu untura scursă din 
ei! Ei, ce zici, grăsunule, placu-ţi fasulele?... 
Cinci porţii i-am zis lu’ naş’ Gligore să facă! 
S-ajungă şi Micky ca matale, cît un tăuraş de 
prăsilă... 

După ce simpatica Tiţa dispare din 
„separeu”, care, de fapt, pare să fie doar 
un oficiu, pentru adăpostit feţele de masă şi 
tacîmurile restaurantului, îl iau la rost pe 


Micuşor: 
— la ascultă, mă nefericitule, după ce că 
mai eşti şi bolnav cu psihicul, tocmai cu 


fătuţa asta nevinovată ţi-ai pus minţile?... 

— Ce să fac, Andi, scumpule, dacă am 
căutare? Fiind şubred la psihic, înseamnă că 
nici minte nu mai am... De-aia au năvălit pe 
mine şi surorile de la spital, şi-o doctoriţă 
detaşată la practică... Dar ce practică! 

Nu-mi place deloc cum gîndeşte văru-meu 
Podăşchină. Ce-i drept, nici nea Ionică, tat-su, 
nu fusese vreo uşă de biserică, din lemn 
masiv, însă dînsul, săracul, lucra pe vinişor, şi 
mai puţin în sectorul femei. 

Dacă tot sîntem aici, pe valea Timişului, 
lîngă cîrnaţii ce va să vie, plus fasulea 
făcăluită, avem tot timpul să stăm la taclale, 


198 


şi să aflu ce  se-ntimplase cu  Micuşor 
Podăşchină, epava de văru-meu. 

Deşi bătusem atita cale, avind un scop 
precis, şi anume obţinerea de date referitoare 
la Bazil — Maħ Hariga, pen-tru perioada 
ulterioară plecării mele din Piteşti, precum 
şi despre Frosa, Bobe, Jurj, şi toţi ceilalţi 
vecini din mahalaua haznagiilor, inclusiv 
unchii mei, nene Lambe, unchiu' Sile şi nea 
Tilică-Malec, dispăruţi din memoria mea afec- 
tivă de peste trei decenii şi ceva, toate acestea 
trebuind să ducă la găsirea gromovnicului 
şi-a celor implicaţi în tragica moarte a dulcelui 
meu bunic, Tatapetre, renunţ pentru moment, 
considerind mai utilă descifrarea, deo- 
camdată, a enigmei Micuşor Podăşchină. 

Ciocnind cu văru-meu un păhărel de rachiu 
din conuri de brad, îi zîmbesc oarecum 
emoţionat, copleşit de amin-tiri de demult, şi-l 
pregătesc pentru poveşti, în special povestea 
vieţii lui: 

— Hai noroc, Micuşor, şi la mai bine!... Nici 
nu-ţi poţi închipui cît sînt de bucuros că ne-am 
întîlnit, după atita amar de ani, şi mai putem 
sta şi noi la un pahar de vorbă. Ce-ai făcut, mă 
băiete, în tot timpul ăsta, că nu mai ştiu nimic 
despre tine?... Cum de-ai ajuns la sanatoriul 
de la Pîrîul Rece, şi încă în halul acesta de 
slăbiciune?... la spune-mi, că vreme-i destulă! 

— Noroc şi voie bună, dragă Andi! — îmi 
urează Podăşchină junior, cu ochii scînteind, 
fericit şi el că ne revedem. Că norocu' meu e 
spart în fund, asta nu mai contează, 
principalul e să ai tu, c-ai ajuns mare şi tare, 
după cum mi-a spus nene Lambe, care-ţi 
citeşte toate producţiile tale literare şi 


199 


ziaristice... Eu, în schimb, am ajuns un mare 
nimic, dar şi tare slab... de înger! Asta mi-a 
fost soarta... Stai liniştit, nu te agita, că vine şi 
Tita cu  cîrnaţii, şi-ncep de-acum să-ți 
istorisesc romanul vieţii mele. Dar de unde s-o 
pornesc?... 

— Ia-o din '44, de cînd am părăsit Piteştiul! 
— îl îndemn eu, turnîndu-ne iarăşi din licoarea 
aceea infer- nală, de minimum 70 de grade, în 
nici un caz Celsius. 

Micuşor, lăcrimînd lejer, ca o mironosiţă, 
purcede să povestească. 


24. Micuşor — Love Story perpetuum 


— Am pornit-o strimb în viaţă, imediat după 
ce s-a prăpădit Tatapetre al nostru, — se 
plînge văru-meu, fiindcă nu la multă vreme 
după aceea a murit şi taică-meu. Şi-am rămas 
să cresc pe lingă Maca-Maia, maică-mea şi 
unchii Lambe, şi Sile şi Tilică-Malec. A fost o 
grozăvie, nu altceva! Să te afli sub oblăduirea 
unor muieri neajutorate, însă iabraşe şi 
toante, că doar le ştii pe maică-ta mare şi pe 
tanti-ta Malica, şi supravegheat de la distanţă, 
ei locuind în capitală, de nişte unchi 
înspăimîntaţi de schimbarea vremurilor... Vai 
de capul meu! 


Va să zică asta fusese. Băieţelul nu mai avea 
rădăcini, şi se dezvoltase şui. Corigenţe după 


200 


corigenţe, meditații pe timp de vară, cu 
domnişoara Tonş şi Jurj Hariga, bătut în 
permanenţă la cap, în chip de dojană, de nene 
Lambe, nea Tilică şi, mai rar, de unchiu' Sile. 

Prin '52, cu dificultăţi, dar şi cu pilele puse 
de neamuri, izbutise să-şi dea un bacalaureat 
penibil. Apoi, examenul la facultate. Unde 
căzuse cu brio. Nea Tilică-Malec, librarul 
familiei, îi luase la el, la Bucureşti, să-l pună 
cu burta pe carte. În timpul zilei, Micuşor 
vindea caiete, creioane şi alte produse de 
papetărie, la librăria lui unchiu-său, iar serile 
tocea pe rupte, urmărit îndeaproape de nea 
Tilică. 

Familia întreagă se ocupa acuma să-i facă 
rost de-un loc la vreo facultate. Şi-i găsiseră. 
La laşi. Ştiinţele juridice. Tocmai la vreme, 
pentru a-l scăpa, pe bietul Micuşor de unele 
necazuri amoroase. Fiindcă, nenorocitul de 
văru-meu, se-ncurcase cu vînzătoarea de la 
imprimate, un soi de neam îndepărtat de-al 
nostru, de la Măţău, care-i măcina, încet dar 
sigur, nervii greu încercaţi. lar asta, din 
pricina celuilalt mare amor al lui Micuşor, cu 
casieriţa librăriei, o femeie de vreo patruzeci 
de ani, care lucra în partidă dublă, şi cu nea 
Tilică, şi cu nepotu-său. 

Numai datorită intervenţiei  mătuşă-mii 
Malica, sosită la mare urgenţă de la Piteşti, 
şi care-o păruise zdravăn pe madam 
Pristoche, femeia de la casă, reuşise Podăş- 
chină junior să fie exilat la Iaşi. Cu ajutorul lui 
tanti 'Todica, soţia unchiului Sile, care-avea 
acolo un văr îndepărtat, secretar la facultatea 
mai sus pomenită. 


201 


Madam Pristoche făcuse un scandal de 
pomină, plingîndu-se pe la toate neamurile 
noastre că Micuşor şi nea Tilică-Malec o 
lăsaseră grea. Greu de crezut, cu-atît mai mult 
cu cît individa, deşi căsătorită de la 
cincisprezece ani, n-avusese pînă atunci copii. 
Vînzătoarea de la imprimate, după ce voise să 
fugă la Iaşi, împreună cu Micuşor, se lăsase 
convinsă de librarul nostru să treacă la casă, 
în locul lui madam Pristoche, lansînd zvonul 
că hoaşca trăia, şi cu asociatul lui nea Tilică, 
domnul Michailescu. 

— Cum, măi Micugşor, chiar aşa să fi fost? — 
l-am iscodit pe văru-meu. 

— Da, verişorule, aşa era! Madam Pristoche 
era o muiere nemaipomenită!... Nici la mama 
acasă n-am miîn-cat ca la ea. Numai muşchiuri 
de vacă, în sînge, şi vin negru, în fiecare seară 
cînd eram de serviciu. O zi eu, o zi nea 
Tilică... Urită familie mai ai, nu-i aşa? Cu 
Michailescu se întilnea, numai duminicile, 
cînd evlaviosul de asociat  se-ntorcea de la 
slujba oficiată la biserica Sfîntul Gheorghe, 
unde aprindea totdeauna cîte zece lumînări... 

La laşi, altă belea. Rămas de capul lui, 
Podăşchină frecventa cursurile la sentiment. 
Cînd avea poftă, şi cînd nu era prea obosit. 
Întrucît, tapînd binişorel la pian, nop-ţile şi le 
petrecea la un bar, cîntindu-le colegilor 
dansuri la modă. Pe-atunci, abia apăruseră 
twist-ul şi rock-ul. 

Cînd a fost rechemat la Bucureşti, de grupul 
reunit al neamurilor noastre, prin 
nenumărate telegrame şi scri- sori ultimative 
disperate, Micuşor, exmatriculat încă din 


202 


al doilea trimestru, s-a întors supus şi 
resemnat. Însă nu singur. Ci cu prima soţie — 
Camelia. 

— Din canalie, — îmi dezvăluie Micuşor, 
maică-mea n-o scotea. Geaba încercam să-i 
vîr în cap c-o cheamă Camelia, dînsa tot 
Canalia-i zicea... 

Tanti Malica îşi mai redusese din reproşuri, 
în ziua cînd Canalia l-a născut pe Fănuţ, un 
băieţel scump şi dolofan, despre care-şi 
imagina că-i seamănă dînsei. Atunci a bătut-o 
pe noră-sa ultima oară. După aceea a refuzat 
să mai dea ochii cu ea. De altfel, ar fi fost şi 
greu să realizeze întîlnirea, deoarece 
Camelia-Canalia fugise c-un gestionar de la 
„Alimentara” de peste drum. Avea propensiuni 
deosebite pentru comerţul alimentaţiei pu- 
blice, întrucît şi Micuşor tot dintr-o unitate 
similară se procopsise cu ea, culegînd-o din 
dosul tejghelei, unde activa ca barmaniţă, 
chiar la barul în care Podăşchină făcea pe 


pianistul. 
— Şi de ce-a fugit, măi nefericitule? — mă 
interesez eu, privindu-l pe  văru-meu 


încruntat. N-aveaţi un prunc împreună, şi nu 
se cuvenea să vă îngrijiţi de el? Ce făceai în 
timpul ăla?... 

Micuşor strimbă niţel din nas, 
neconvenindu-i întrebarea. Apoi îmi 
mărturiseşte, zîimbindu-mi şmechereşte: 

— Eram cu armeanca?... 

— Asta cine mai era, vreo turistă? 

— Aş, de unde! Lucra la magazinul de 
„Dulciuri-Cafea”, din piaţa Amzei... Aşa am 
fost eu, pe vremea aceea, păgubos ca nimeni 
altul, să trag tot la vînzătoare... Am început-o 


203 


din librărie, am trecut apoi la barmaniţe, ca s- 
o sfirşesc la delicatese. În viaţa mea n-am băut 
atita cafea ca atunci cînd eram cu armeanca... 

Nenorocitul de  Podăşchină, părăsit de 
nevastă, care-şi luase şi copilul cu ea, 
exmatriculat din facultate, îşi găsise o slujbă 
minoră, cu ajutorul rubedeniilor armencei, 
care  şi-acestea operau în comerţul cu cafea, 
la un institut de proiectări. Tot din industria 
alimentară. 

La un moment dat, pentru că ne întinsesem 
la vorbă şi pornise să se însereze, Tiţa- 
chelneriţa îşi face apariţia în „separeu”, 
aducîndu-ne noi porţii de cîrnaţi pe fasole. 
Cercetîndu-ne intrigată, pesemne din pricina 
îndelungatei noastre zăboviri la masă, mă- 
ntreabă neliniştită: 

— Ce-ti şopocăieşte acolo Micky? Nu cumva 
despre muierile lui de la sanator’, mînca-le-aş 
de vii? 

— Da de unde, Tiţă-neică! — dau eu s-o 
liniştesc. Ne-amintim şi noi de copilărie... 

— Fără muieri?... 

— Fără! 

— Bine! Atunci mă-c la naş’ Gligorie, să vă 
pună de o parte, pentru diseară, cevaşilea 
special... Nişte fudulii de berbec! 

Deşi nu pricep imediat aluziile Tiţei, îl 
ascult mai departe pe Micugşor. 

Ca desenator-proiectant, mai întîi de coteţe 
şi alte dispozitive zootehnice, iar apoi evoluind 
spre construcţiile mai ample, hale şi grajduri 
pentru staţiunile avicole şi de creştere a 
porcinelor, Podăşchină se mai astimpărase şi 
el. Terminase cu armeanca, trecuse şi pe la 
cîteva colege din proiectare, şi-n ultimii ani, 


204 


după o a doua căsătorie nefericită, cu-o 
microgestionară din Gara de Nord, care ţinea 
acolo o tonetă cu îngheţate şi Pepsi, se 
stabilise în casa actualei neveste — de astă 
dată coafeză. 

Isprăvise cu comerţul de stat, şi se plasase 
pe orbita cooperaţiei meşteşugăreşti. Coafezei 
îi mergea bine şi nu era zi să nu se-ntoarcă 
acasă cu o sumedenie de mărunţiş. Acuma, pe 
bănuţii ei, îşi cumpărase apartamentul în care 
locuiau. 

— Măi Andi, n-ar fi fată rea Manda, c-aşa o 
cheamă pe asta de-acuma, că Smaranda a 
botezat-o tac-su. Însă socru-meu mi-a mîncat 
sufletul, de-am ajuns aici, la balamuc... — îmi, 
declară tulburat Micugşor. 

Ce-i drept, şi eu mi-aş fi luat lumea-n cap, 
dacă m-ar fi procopsit destinul cu-o 
asemenea pacoste. Socru-său, nea Pingică, 
cum îi zicea văru-meu, avea mania disciplinei 
militare. Fusese intendent în armată, şi- 
acuma, de cînd ieşise la pensie, locuind şi- 
mpreună cu fie-sa şi ginere- său, făcea 
instrucţie economic-militară cu ei. Le stabilise 
şi raţii şi norme şi ore de somn şi ore pentru 
gospodărie administrativă.  Micuşor avea 
obligaţia să realizeze toate cumpărăturile 
necesare, la cinci se trezea, să plece la lapte 
şi iaurt, după-amiaza, pe la şase, să facă turul 
„Alimentarelor”, iar serile să gătească pentru 
a doua zi. Nevastă-sa, cucoană mare, n-avea 
timp de-aşa ceva, mai lucrînd şi pe la cliente, 
la domiciliu. Podăşchină-n sus, Podăşchină-n 
jos, numai aşa o ţinea. Dă-i în gură bătrînului, 
vîră-i degetul în cana cu ceai, să nu fie prea 
fierbinte, înmoaie-i pîinea în lapte, că nu mai 


205 


avea dinţi, mă rog, o adevărată sclavie 
domestică. 

— Mă băiete, îl întreb eu, chiar atit de 
bătrîn îi  socru-tău?... 

— Dar de unde, n-are nici şaizeci şi cinci de 
ani, bătu- l-ar Dumnezeu să-l bată. 

— Şi nu se poate servi singur la masă, nu-i 


în stare să v-ajute şi el, făcîndu-vă 
cumpărăturile? — insist eu. 
— Nu! — îmi răspunde prescurtat Micuşor. 


Cînd e beat, că le bea de le stinge, zice că nu 
vede, iar cînd e treaz, face pe paraliticul... Că 
tot la pat l-am văzut, de cînd am luat-o pe 
Manda, pupa-m-aş în ceafă singur! Mă rog, s- 
ar putea să fie şi paralitic, fiindcă-n tinereţe a 
suferit de-un beteşug ceva mai zdravăn, iar la 
şaizeci de ani, tocmai de ziua lui, cînd a băut 
tot ce-a găsit prin casă, pînă şi colonia nevesti- 
mii, a căzut lovit de dambla! Barem de-ar fi 
damblagit şi la gură, însă n-am avut norocul 
ăsta! Nici el, şi nici eu... Şi vorbeşte, domle, 
vorbeşte necontenit, pînă-ţi face capul tobă de 
eşapament! 

De cînd a fost internat la sanatoriul de la 
Pîrîul Rece,  Podăşchină,  văru-meu, se 
socoteşte cel mai fericit om de pe lume. O fi 
luat-o el razna, pierzîndu-şi niţel minţile, şi- 
asta numai din pricina lui Pingică, însă-aici a 
uitat de toate. Şi-a reluat iarăşi activitatea, 
solicitat mai de toate purtătoarele de fustă, 
mai lucrează şi-n exterior, conversînd amor cu 
Tiţa-chelneriţa, al cărei naş îl consideră un 
posibil viitor pretendent la mîna acesteia, 
motiv pentru care-l îndoapă ca pe-un giscan, 
iar săptămîna trecută, vizitat de prima soţie, 
Camelia, a început să ducă unele tratative, 


206 


condiţionate, bineînțeles, de  reînnodarea 
vechii lor dragoste, pentru a-şi putea vedea 
băiatul. Fănuţ, crescut, ca vai de lume, de 
biata maică-sa, acuma-i subinginer şi recent a 
intrat în piine. 

— Cum, măi vere, tu nu ţi-ai văzut niciodată 
copilul?... — eclatez eu într-un acces de sfintă 
indignare. Părinte denaturat ce eşti!... 

Podăşchină îmi suride blind, şi porneşte să 
mă lămurească: 

— Ba l-am văzut, cum să nu-l văd!... Că, 
Andi dragă, dacă nu-i dădeam eu bănuţii 
pentru întreţinere, cu ce era să-l hrănească 
mă-sa, de-a ajuns un găligan de toată fru- 
museţea. De fiece dată, cînd mă-nfiinţam cu 
paraua sustrasă de sub privirile Mandei, mă 
întilneam şi cu Fănuţ... L-am văzut, pînă s-a 
făcut mare, aproape în fiecare an. Însă acuma, 
nu ştiu ce s-a întîmplat, el nu mai vrea să mă 
vadă. Decît cu preţul recăsătoriei mele cu mă- 
sa... Auzi, măi fratele meu, ce pretenţii! Ce mă 
fac cu-atitea  muieri?... Să nu-ţi vină să- 
nnebuneşti?!... 

Cam aşa ar fi! 

Din păcate, văru-meu ăsta nu-i zdravăn la 
minte. Mai defel. După ce că-i slab ca un tîr, 
de-l suflă vîntul, se mai şi complace în postura 
de taur comunal. 

Întristat şi-ngîndurat, îmi trece totuşi prin 
minte să-l întreb: 

— De cînd te afli internat la Pîrîul Rece?... 

— Păi, dacă nu pun la socoteală două 
permisii, de  cîte-o săptămînă, cred că-i mai 
mult de-un an! Aici mă simt bine, în putere, 
liniştit şi dornic de viaţă... Mă vizitează, din 
cînd în cînd, şi Manda, şi nene Lambe, şi 


207 


unchiu' Sile, şi nea Tilică-Malec, acuma s-a 
prezentat şi Camelia, maică-mea a fost şi 
dînsa de vreo cîteva ori... Dacă ai venit şi tu, 
măi Andi, înseamnă că nu-s singur pe lumea 
asta. Numai socru-meu nu s-a învrednicit să 
mă vadă. Dar nici n-ar fi avut cum, decît 
dacă l-ar fi adus cu căruciorul... Cu Fănuţ, 
sper s-aranjez într-un fel. Să vedem, poate-o 
iau iarăşi pe mă-sa... Stai, nu te speria, că de 
Manda nu pot divorța, avem casă cumpărată 
împreună, însă găsesc eu o soluţie... Cum am 
grijă de Tiţa, de cîteva surori şi de doctoriţa 
aia, venită la practică, o să-mi găsesc eu puţin 
timp şi pentru Camelia! 

Observînd-o pe Tiţa intrind în chiţimia 
noastră, îi dau un cot lui văru-meu, să-şi 
ţină gura. Noroc că încăperea-i plină de fumul 
ţigărilor pe care le aprinsesem în neştire, de- 
atitea cîte îmi fusese sortit s-aud, şi chelneriţa 
nu mă vede. 

— Ei,  scumpilor,  mînca-v-aş sufleţelele 
voastre par-şive, aţi isprăvit de tăinuit?... Că 
naş’ Gligore v-a şi fript fuduliile! Să le-aduc? 

— Tiţo neică, — îi adresează cuvintul 
Micuşor, zimbindu-i cîineşte, adă-le şi nu mai 
sta! Că de terminat, n-am terminat... Mai 
avem cîte ceva de povestit... Şi fă-ne rost şi 
de-o sticlă galbenă, de-aia de care ştii tălică, 
fiindcă  rachiul ăsta mi-a julit beregata! 
Mişcă... 

— Mişc, Micky, cum să nu mişc! — declară 
transportată Tiţa, pentru ca după aceea să 
adauge, obrăznicin-du-se: Şi cum vrei să mişc, 
tot aşa cum îmi place mie, care ştii tălică 
prea bine cum?... 


208 


Interzis de neruşinarea chelneriţei, privesc 


stînjenit la văru-meu. Podăşchină, în 
schimb, fălos nevoie mare, se uită la mine 
provocator. 


— Ce ţi-am zis eu? Precis îl moştenesc pe 
Tatapetre, că şi dînsul avea mare căutare... 
Aia e, Andi dragă, sînt pricăjit dar măreț! 

— Măreţ, pe dracu’! Eşti sărit de pe şine, 
asta eşti... Însă aş vrea să trecem acum la 
chestiuni mai serioase, că m-am săturat de 
obsesiile tale cu muierile. Ce doreau unchii 
noştri de la mine? C-aşa am înţeles din ce mi-a 
spus nevastă-mea, că i-ai telefonat la cererea 
lor expresă! 

Podăşchină umblă prin memorie, depunînd 
eforturi vizibile să-şi amintească de ce era 
vorba. După cîteva momente jenante, fiind şi 
cam tumbăcit de bradul ăla din rachiul Tiţăi, 
reuşeşte să dea de firul problemei. Şi-l aud 
explodînd: 

— Mă, cum de-am putut uita? Te caută toţi, 
şi nene Lambe, şi unchiu' Sile, şi nea Tilică- 
Malec, de parcă s-ar fi decretat mobilizarea 
generală a familiei... N-am înţeles prea bine ce 
anume vroiau, însă tot pomeneau de unu' 
Vazil Bazaru!... Însă cel mai în dîrdoră mi s-a 
părut nene Lambe. Probabil, de unde-i şi el 
acuma mare scriitor! 

Surprins de noul autor apărut la orizont, îl 
chestionez pe Micuşor: 

— Ce-a scris? 

— Nimic!... 


209 


25. „Love Story II”, cu domnişoara Tonş 


Micuşor  Podăşchină, obsedatul ăsta de 
văru-meu, nu-i în minţile lui. Decid să-l iau cu 
binişorul, temîndu-mă să nu-l scot de tot de pe 
şine, şi să-mi deraieze taman aici, în 
„separeul” Tiţăi. 

— Măi vere, dragule, ştii cît ţin la tine! De 
ce mă tromboneşti cu „scriitorul” Lambe, 
unchiul nostru, dar care n-a scris nimic? 

Văru-meu mă lămureşte numaidecit: 

— Omule, nu te supăra! El zice că-i 
scriitor... La virsta lui, poate spune orice. Şi 
dacă ţi-am răspuns la întrebare cu „nimic”, 
am făcut-o pentru că n-am văzut nimica scris 
de mîna lui. În schimb, povesteşte tot ce-i 
trece prin cap. Că vrea să publice o 
monografie despre sexualitate, deşi este de 
profesie fost stomatolog, şi militar pe 
deasupra, o lucrare ştiinţifică, despre 
farfuriile zburătoare, şi multe, multe altele... 
Nu prea văd cînd o să aştearnă pe hîrtie toate 
astea, apropiindu-se de optzeci de ani, însă-l 
în-ţeleg... Are ceva pe suflet, şi caută mereu o 
ieşire din starea în care la cufundat 
sinuciderea domnişoarei Tonş, vecina noastră 
de pe strada Libertăţii... O mai ţii minte? 

— Păi, ce legătură era între nene Lambe şi 
iste- rica aia? 

— Era, uite că era! Şi încă ţeapănă rău... 
Din pricina lui vrusese să-şi dea duhul, atunci 
cînd se spînzurase în privata din spatele 
casei! 

Revenindu-mi anevoie de pe urma şocului, 
mă pregăteam să-i solicit lui Podăşchină 


210 


amănuntele de rigoare. Însă sînt nevoit să-mi 
amîn interogatoriul, deoarece în „separeu” se 
iveşte Tiţa, năvălind peste noi oarecum in- 
tempestiv, ca să zic aşa. Şi nu-i singură, ci 
însoţită de patru perechi de fudulii, sfiriind 
încă, pe-un taler din lemn de fag, precum şi 
de-un individ tuciuriu, coafat în stil african, 
cu părul inelat mărunt, purtind deasupra pan- 
talonilor suflecaţi pînă la genunchi un şorţ de- 
un alb incert, iar în mîna dreaptă un cleşte de 
grataragiu ex- pert. Cînd mă vede, cască 
ochii cît nişte cepe, şi exclamă încîntat: 

— Halal să-ţi fie, cumetre, că-mi place cum 
te-nfăţoşezi! Va să zică matale eşti văru' lu’ 
Micky, de care mi-a spus fina Tiţa că-i cît 
buhaiul nostru, de la Faca- leţi... Eu mi-s naş’ 
Gligorie, cumetre dragă, şi-mi pare bine că te 
cunosc. Să-mi ştiu şi eu neamurile, dacă Micky 
e-acuma de-al nostru, de cînd s-a luat cu Tiţa... 
Rudele lui, rudele noastre!... 

Apoi, înturnîndu-se spre Tiţa, îi comandă 
părinteşte: 

— Umple, făi fino, paharele, să ciocnesc şi 
eu cu cumătru'!... Cum te cheamă, că nu ştiu 
cum să-ţi spun? — mă-ntreabă adresîndu-mi-se 
curios şi-abia aşteptind să-mi audă numele. 


— Al Conan! — îi transmit eu, surprins 
plăcut, dar şi impresionat de noua mea 
rubedenie. 

— Aha! Al lu’ Conan!... Bun, că şi eu-s 
Gligorie al lu’ Buliu, nu numai Gligorie... 
Hai noroc atunci, şi la mai mare!... Şi să 
vinzi şi mai multe ziare, c-am auzit că şi 


tălică eşti ziarist, ca nepotu-meu, Popică al lu' 
Buliu, care vinde jurnale-n Gara de Nord... 


211 


După ce-am fost scutiţi de efuziunile 
cumătrului Gligorie, care nu s-a îndurat să ne 
părăsească, pînă ce nu ne-a lichidat toată 
băutura, inclusiv cinstea făcută de el, şi pe 
care-o adusese în buzunarul de la spate al 
pantalonilor, o  sticluţă cu palincă-vitriol, 
preparată în condiţii casnice, l-am luat la 
întrebări pe Micuşor: 

— la povesteşte-mi, cum a fost chestia cu 
nene Lambe şi domnişoara Tonş? Că nici pe 
tine nu te văd bine, măi vere, cu- 
asemenea neamuri, dacă se sinucide cumva, 
sedusă şi abandonată, Tiţa-chelneriţa!... 


Prin 1950, nene Lambe, medic militar 
stomatolog, se pomenise scos din cadrele 
armatei şi trecut în rezervă. Suportînd greu 
lovitura, îşi părăsise familia, lăsîndu-şi casa şi 
copiii în grija nevesti-sii, tanti Zefira-Jeaninne, 
cu care şi-aşa nu se prea avea bine. 

În vara aceluiaşi an, profund demolat 
sufleteşte, după ce tentase o recuperare într- 
o aventură la mare, şi care se dovedise 
necorespunzătoare, se-ntorsese de la 
Mangalia cătrănit şi mai dihai, şi se stabilise, 
pentru o vreme nu- mai, anunţase dinsul, în 
locuinţa părintească. 

— Sic transit gloria mundi! — le spusese 
nene Lambe celor două văduve, lui Maca- 
Maia, bunică-mea, şi mătu- şă-mi Malica. 
Numai lîngă voi am să-mi regăsesc li-niştea... 
Lîngă tine, dragă alma mater, adică scumpă 
ma-miţico! Dura lex, sed lex, asta-i viaţa... Dar 
nu mă las nici eu, cu una cu două. Dentist 


212 


sînt, cultivat sînt, instrumentele le-am adus cu 
mine, şi am să-mi cîştig pîinea aici, scoţind 
măselele haznagiilor din mahala. Fiindcă, la 
vîrsta mea, încă tînăr şi-n puteri, mă simt în 
stare să iau viaţa de la început... Ab ovo, 
cum ziceau strămoşii noştri daco-romanii, 
adică acolo unde-am fost ouat! 

Îşi aranjase un cabinet improvizat în odaia 
de la drum, şi se pusese pe treabă. Insă nu 
practicînd stomatologia, aşa cum Îşi 
imaginaseră  Maca-Maia şi tanti Malica, 
extrem de încîntate de întoarcerea fiului 
risipitor, cu-atiît mai mult cu cît n-o puteau 
suferi deloc pe tanti Zefira-Jeaninne, cu ifosele 
ei boiereşti, ci se apucase de scrierea unor 
tratate de specialitate, în cele mai diverse 
domenii. 

După vreo lună de muncă febrilă, în care 
răstimp aproape că nu ieşise din casă, ba îşi 
mai lăsase şi barbă, nene Lambe se plictisise 
şi începuse să-şi reia uneltele meseriei sale, 
plombînd şi extrăgînd, pe ici pe colo, cîte un 
molar, canin sau dinte din faţă. Şi-şi răsese şi 
barba de rabin care-i invadase fălcile. 

Într-o bună zi, fiind nevoie de-o intervenţie 
urgentă, cînd îi scosese lui Jurj Hariga caninul 
din stînga, însă fără anestezie, deoarece 
avocatul era într-o stare de be- ţie înaintată 
şi nene Lambe apreciase că nu mai era nevoie 
de novocaină, marele stomatolog al familiei 
ajunsese la concluzia că vinul trebuie utilizat 
ca anesteziant şi pentru durerile sufleteşti. 

Şi, împreună cu Jurj, chiar după încheierea 
cu succes a micii operaţii, trăsese o beţie 
cruntă. Cu vin din beciul lui Tatapetre, cu 
muzică de cabaret şi inimă albastră, 


213 


interpretată la pian de tanti Malica, şi cu 
mormane de pifteluţe prăjite, preparate de 
Maca-Maia, aceasta din urmă fericită de 
reînvierea feciorului. 

A doua zi, cînd se trezise, din somn şi beţie, 
nene Lambe declarase că vinul este mai mult 
decît un pana- ceu, iar Jurj Hariga, vecinul 
nostru, unul din cei mai valoroşi oameni de pe 
lumea asta. Şi pe care, datorită obtuzităţii lui 
„dom Petre”, familia noastră îl neglijase într- 
un mod condamnabil, neapelind la luminile 
sale. 

Apoi, două săptămîni de-a rindul, cînd la 
noi, în casa bunicilor, cînd la Hariga, chefurile 
s-au ţinut lanţ. Pină-n clipa cînd beciul lui 
Tatapetre n-a mai putut furniza ma-teria 
primă necesară. Toate butoaiele fuseseră 
golite. Iar pianul Malicăi, mutat mereu peste 
gard, rămăsese fără unele coarde şi-ntr-un 
singur picior. 

În răstimpul acela o cunoscuse nene Lambe, 
mai îndeaproape, pe  domnişoara Tonş, 
distinsa şi firava prietenă a canaliei de Jurj, 
care-o invitase la toate petrecerile, din dorinţa 
ca eminentul stomatolog să aibă o parteneră 
de conversații, demnă de înalta sa cultură 
clasică. Mirono-  siţa ştia cîteva fraze pe 
franţuzeşte, pretindea c-auzise de Horaţiu, 
Ovidius Publicus Nasone, ba chiar şi de poe- 
ziile lui Demosthenes şi, cînd îl asculta 
vorbind pe dom- nul doctor Harry Lambe, 
avea un talent deosebit să-şi dea ochii peste 
cap, să ofteze profund, din adîncul pulmonilor, 
întristată de mizeria spirituală a provinciei. 
Apoi, admirîndu-i sprincenele stufoase şi 
craniul ce dădea primele semne de pleşuvie, îi 


214 


declara lui unchiu-meu, „coram populo”, cum 
i-ar fi plăcut lui să spuie: 

— Domnule doctor, mă uit la matale şi mă 
tot întreb: ce fel de cap ai pe umeri — de 
lemn, piatră sau bronz... Îţi spun asta, 
fiindcă semeni nemaipomenit cu bustul lui 
Iulius Cezar, împăratul latino-roman, pe care 
l-am iu- bit din totdeauna, de cîte ori l-am 
şters de praf, la mu- zeul de ştiinţe naturale, 
unde-am lucrat un timp ca directoare. Şi- 
atunci îmi spuneam: o fi lemn, o fi marmoră 
sau fier! Doar ştii cum îl salutau consătenii, 
cind le trecea prin faţa blocurilor — 
„ascundeţi fetele şi băieţii, că vine chelul!” 
Asta era Cezar... Aşa bărbat mai zic şi eu. Tare 
ca fieru’ iute ca oţelu'! Şi, mai ales, în toate 
direcţiile... 

— Minunat spus! — exclama încîntat nene 
Lambe, flatat de asociaţia de idei a nebunei de 
Tonş. Natura non facit saltus... Adică natura 
trebuie gustată oricînd şi oriunde, fără să sari 
peste ce-ţi iese în cale! 

Domnişoara noastră a interpretat cum se 
cuvinte aberaţiile emanate de înfierbîntatul 
dentist şi, chiar din ziua următoare, l-a 
invitat pe nene Lambe, la ea acasă, să-i 
traducă, în direct, fragmentele cele mai 
spectaculare din „Ars amandi”. Unchiu-meu n- 
avea cartea, însă sus-ţinea că o cunoaşte pe de 
rost. Posibil să fi fost şi-aşa, deoarece Maca- 
Maia şi tanti Malica, la vreo săptămînă de la 
începerea primelor exerciţii de latină aplicată, 
au organizat un scandal monstru. 

Un scandal de pomină, intrat în analele 
mahalalei noastre. Cînd se-adunaseră toţi 
vecinii s-o vadă pe domnişoara Tonş în chip de 


215 


vestală, numai în cămaşă de noapte, alungată 
din odaia de la drum a casei bunicilor, unde-şi 
continua lecţiile de „Ars amandi” cu nene 
Lambe. 

Unchiu-meu, supărat foc, deşi apelase la 
ajutorul lui Jurj Hariga, care sosise şi el, tot în 
izmene, în fuga mare, să-i care lucrurile în 
casa domnişoarei de-alături, le obligase pe 
mă-sa şi pe soră-sa să execute celelalte 
operaţii de mutare la noul domiciliu. Şi asta în 
pofida  blestemelor şi  răgetelor ambelor 
văduve, care,  cocirjate sub povara 
geamantanelor, continuau s-o împroaşte pe 
biata domnişoară cu cele mai rezonabile ocări, 
printre care „tirfă”, „putoare” şi „scîrnăvie” 
erau doar nişte simple alintări. 

Atunci îşi dovedise nene Lambe sublimele 
sale cunoştinţe din clasicii latini, cînd, 
înfăşurat într-un cearceaf alb, smuls de pe 
patul noii sale gazde, ca într-o togă romană, 
avind pe cap ţucalul metalic ce i-l 
împrumutase aceasta, ca să se ferească de 
bulgării de pămînt cu care zvirleau în el Maca- 
Maia şi tanti Malica, strigase din pragul 
verandei: 

— O, tu quoque, Brutus!...  Brutelor! 
Degeaba vă răţoiţi la mine... Vox clamantis în 
deserto! Plec de la voi, nefericitelor, caţelor, 
că de-aia v-au plecat şi bărbaţii. Mă duc la 
cine-mi place. Ubi bene, ibi patria! Na, că 
v-am zis-o!... 


Din noaptea aceea, nene Lambe se mutase 
la domnişoara Tonş. Cu arme şi bagaje. 

Sprijinit moral de Jurj Hariga, care-i făcea 
rost de clientelă, în cîteva luni reuşise să- 


216 


mbrace în „aur” mai toate danturile mahalalei. 
Ce-i drept, nemaiavînd timp să se ocupe şi 
de gazdă, cam începuse s-o neglijeze. Frînt 
de oboseală, după o ziuă întreagă de muncă, 
bietul unchiu-meu adormea pe el la masă, în 
timp ce domni- şoara Tonş îi repeta povestea 
cu Iuliu Cezar. Zadarnic. Iluzii pierdute. Deşi, 
în răstimpul de mai sus, nene Lambe chelise 
de-a binelea, împăratul roman din el se topise. 
Total. Nu-l mai interesa nimic. Decit să 
doarmă. 

Şi le dormea atît de adînc, încît domnişoara 
noastră îşi permitea să-şi perfecţioneze 
studiile cu alţi medita- tori. Căpătase gustul 
latinei... Şi-i încerca pe rînd, unul după altul. 
Mai întîi a fost babalicul de Hariga, vechiul 
ei prieten, apoi Bobe, hăndrălăul. Maţ, cîţiva 
contabili de la întreprinderea de tăbăcărie, 
de la Găvana, pentru ca în cele din urmă, 
nene Lambe, apucat de-o insomnie 
neprevăzută, s-o surprindă în bucătărie, 
angrenată într-o discuţie aprinsă cu asistentul 
lui Papălînă, potcovarul din bariera girlei. 

Bărbat jignit în demnitate, unchiu-meu 
sărise la bă- taie. După care a zăcut la pato 
săptămînă încheiată, avînd şi doi dinţi din faţă 
lipsă. 

Cînd s-a simţit mai în puteri, şi a putut 
părăsi patul, nene Lambe a abandonat 
practica medicala. Din ziua aceea a refuzat să 
mai lucreze în specialitate, optînd pentru 
vechiul său tratat dedicat sexualităţii. Operă 
magnifică, de peste o mie de pagini, din care 
aşternuse pe hîrtie, încă de pe vremea cînd 
locuia la mă-sa, vreo douăzeci de file pline. 


217 


Domnişoara Tonş, revenită la sentimente 
mai umane, sfişiată de remuşcări, îl ajuta din 
răsputeri la elabo- rarea monografiei, îl 
hrănea numai cu muşchi în sînge, bine 
piperaţi, îl adăpa exclusiv cu vinuri negre, îi 
crea toate condiţiile necesare, din punct de 
vedere energetic, pentru a-şi  desăvirşi 
magistrala lucrare. 

În orice caz, — cel puţin aşa susţinea 
Micuşor Podăşchină, care nu văzuse niciodată 
manuscrisul respectiv, dar aflase de la maică- 
sa, tanti Malica. 

O scrinteală bizară însă se abătuse asupra 
domnişoa- rei Tonş, legată pesemne de 
materia asupra căreia cola-bora cu unchiu- 
meu, dar care a evoluat rapid în accese de 
furie, culminind, peste puţin timp, într-o stare 
ireversibilă, de gravă depresiune nervoasă. 
Nenorocita, nemiîncată şi neodihnită, hălăduia 
ca o bezmetică prin grădinile vecinilor, sărea 
gardurile, alerga pe cîmp, se despuia noaptea 
în plină stradă, pornind să cînte aiurea, 
printre melodiile ei preferate figurind şi „Cînd 
eram pe Ialomița, mă iubeam cu ţaţa Miţa!”... 

Disperat, nene Lambe se refugiase la 
Bucureşti, reluînd relaţiile cu familia părăsită. 
Din cînd în cînd, mai trăgea cîte o fugă pînă la 
Piteşti, să vadă cum se dezvoltă mala- dia 
fostei iubite. La vreo lună, după ultima sa 
deplasare, prilej cu care unchiu-meu îşi luase 
adio de la dînsa, domnişoara Tonş dispăruse. 

A fost găsită de Jurj Hariga. În privata din 
dosul casei, unde încercase să se spînzure 
de-o grindă. Cu cordonul de la halat. Din 
păcate, fiind putredă, grinda ce- dase, iar 
domnişoara Tonş scăpase cu viaţă. 


218 


Impresionat de cele aflate, îl mai întreb pe 
Micuşor: 

— Ia ascultă, măi vere, ceva nu-i în regulă 
în povestea asta! Ziceai că nene Lambe ar 
avea-o pe conştiinţă pe nenorocita aia de 
domnişoară, şi că din pricina lui s-ar fi legat 
de git cu cordonul halatului... Ba încă şi mai 
mult, c-ar mai fi şi astăzi urmărit de 
amintirea dramei de pe strada Libertăţii. Din 
moment, însă, ce domnişoara Tonş s-a dus la 
privată după o lună de la despărţirea defini- 
tivă de colaboratorul ei, înseamnă că unchiul 
nostru-i absolvit de orice vină. Deci, pe ce te- 
ai bazat, avansînd sinistra ta supoziţie?... 

Podăşchină rumegă cam lent şi alene 
argumentele prezentate de mine. La un 
moment dat, după ce soarbe însă o gură de 
zaț, văd că i se luminează chipul. 

— Păi, aşa zicea domnul Hariga, cînd 
umpluse tîrgul cu vestea sinuciderii 
domnişoarei Tonş! De fapt, acuma, ascultindu- 
te analizînd atît de deştept situaţia, mi-am 
adus aminte că Maca-Maia şi maică-mea n-au 
fost de-aceeaşi părere... Incă şi mai mult, 
pretindeau că nene Lambe se prefăcea că 
scrie la tratatul ăla, şi că totul era o scor-neală 
de-a lui, pe care-o şi răspîndise printre vecinii 
noştri de stradă... 

— Şi ce-anume ar fi urmărit astfel?... 

— Mă Andi, să ştii că nu eşti prost deloc! — 
izbuc-neşte deodată Micuşor. Tot aşa spunea 
şi maică-mea... Că ea-i dăduse registrele... 

— Ce registre? — îl întreb extrem de atent, 
înnebu- nit de ceea ce-mi era dat să aud. 

— Nişte catastife janghinoase, rămase de la 
băcănia lu’ Tatapetre, şi-n care nene Lambe 


219 


căuta ceva special, uneori împreună cu 
hodorogul de Jurj, şi de-aia lansase zvonul cu 
sexualii, aşa zicea maică-mea, ca să nu ştie 
lumea că umblă după cai verzi pe pereţi!... 

Interesant. Foarte interesant chiar. 
Înseamnă că tanti Raliţa, cînd cărase la 
Bucureşti hîrţoagele lui Tatapetre, nu luase 
totul, ci doar ce găsise la îndemiînă. 

— Măi băiete, şi nu-ţi mai aminteşti ce 
spunea tanti Malica despre căutările lui nene 
Lambe?... 

— Păi, nu ţi-am zis? Că umbla după cai verzi 
pe pereţi!... Asta e! 

— Nu e asta! Dacă era doar atît, n-ar mai fi 
încercat să se omoare Tonşoaica... 


— Mda! Se poate şi-aşa... — bombăne 
îngîndurat Podăşchină al meu. Fiindcă şi 
boşorogul ăla de Jurj Hariga era vîrît oarecum 
în chestia asta misterioasă! 

— Cum, şi de unde ştii? — îl chestionez 
alertat. 

— Tot de la mămica... Mai tirziu, după ce-o 
luasem pe Camelia, mereu îmi spunea c-o s-o 
păţească şi ea ca  domnişoara Tonş, 
încurcîndu-se cu tot soiul de bişniţari! Că 
Tonşoaica, pare-se, lucrînd în partidă dublă, 
cu nene Lambe şi cu Jurj, fusese odată 
surprinsă, de-acesta din urmă, copiind pagini 
întregi din registre... Şi că Hariga o bătuse 
ca o fiară, pînă făcuse pe ea, nebuna aia! 


Pe la miez de noapte, obosit de-atita 
vorbărie i-am propus lui văru-meu să-l duc 
îndărăt la sanatoriu, să se culce. M-a refuzat 
spontan, informîndu-mă ca el rămîne să 


220 


doarmă la naş’ Gligorie, care-şi are odăiţa lui, 
în ca- drul restaurantului cu regim de motel. 

Lăsîndu-l în boii lui, l-am avertizat că mă 
reîntorc de dimineaţă, devreme, să-mi iau 
breakfast-ul cu el, avînd să-l mai întreb cîte 
ceva. 

— Şi tu unde-ai să mii peste noapte? s-a 
inte- resat Micuşor. 

— La Predeal! Găsesc eu o cameră la vreun 
hotel! 

— Ai să găseşti pe dracu'!... Rămii şi tu aici, 
că numaideciît vorbesc cu Tiţa să te ia la ea... 
Adică să-ţi cedeze camera ei! Aş mai avea şi 
eu atitea să-ţi spun, încît mi-ar părea rău să 
te ştiu prea departe... 

Am acceptat pe loc, iar peste cîteva minute 
eram con-dus de Tiţa într-o odaie de la 
mansardă. 

Unde chelneriţa m-a abandonat, nu mai 
înainte de a-mi ura: 

— Noapte bună, grasule-frumosule!... Că-mi 
eşti atit de mare, mînca-te-aş, încît m-aş mira 


să-ncapi şi singur în pat, darămite c-un 
suflet pe deasupra... Pa, cu- metre, pa, 
pa!... 


26. Informaţii despre situaţii la zi 


Am adormit greu, frămiîntat de toate 
poveştile pe care le-auzisem. După un somn 
neliniştit, răscolit de coş-maruri, în care un rol 
important îl juca răposata domni-şoară Tonş, 
iar cele secundare erau interpretate de cîr- 
naţii, fasulele şi fuduliile îngurgitate în 
decursul celor zece ceasuri de conversații 


221 


„non-stop”, m-am trezit cu nişte dureri 
insuportabile. In stomac! Ducîndu-mă la 
chiuvetă şi bînd un pahar cu apă, am realizat 
că se da- torau unei senzaţii de foame 
cumplite. Era şi normal. 

Fiindcă, privind afară, mi-am dat seama că 
soarele escaladase de mult bolta cerească, iar 
natura umană (în special aceea aflată în 
posesia mea) îşi cerea drepturile. Numai un 
micromicdejun serios, după atîtea ore de somn 
zbuciumat, îmi mai putea garanta liniştea 
sufletească. 


Breakfast-ul l-am luat împreună cu văru- 
meu Podăşchină. Servit tot de omniprezenta 
Tiţa. Care, cu ochii pe Micky al ei, ne-a 
ospătat ca la mama acasă, întocmai ca pe 
nişte neamuri sosite în musafirlic. Şi, de parcă 
ar fi ştiut că sînt la regim, nu mi-a pus în faţă 
decît preparate dietetice. Ceai fierbinte şi 
aromat, care dilată celulele hepatice, niţel 
gem, puţin untişor, cîteva feliuţe de slăninuţă 
degresată, ştiut fiind că fierberea acesteia 
reuşeşte să-i mai elimine din grăsimile 
suprasaturate, nişte ouă moi, lejer cleioase 
şi cîteva cornuleţe prăjite pe plită, pînă la 
completa lor deshidratare. Atîta, şi nimic mai 
mult. 

Abia după ce-am masticat bine toate cele de 
mai sus, conform prescripţiilor medicale, care 
recomandă o cît mai prelungită insalivare a 
alimentelor, am trecut la cafele şi ţigări. 

Micuşor, care tăcuse milc în răstimpul 
gustărelei de dimineaţă, reţinindu-şi anevoie 
eterna lui poftă de vorbă, observind că 


222 


încheiasem cu bine ritualul mai sus po- menit, 
n-a mai putut răbda şi m-a întrebat curios: 

— Andi dragă, totdeauna mănînci aşa? 

— Nu! — i-am răspuns tăios. Numai 
dimineaţa... De ani de zile sînt la regim. Şi- 
l respect cu stricteţe! 

— Slavă Domnului! — răsuflă el uşurat. Mi- 
ai luat o piatră de pe inimă... Credeam că 
nu te-ai săturat cu ce ne-a oferit Tiţa 
aseară! Acuma, sînt perfect liniştit... Nici tu 
nu eşti mai zdravăn! 

Trec peste maliţiozitatea insolentă a lui 
văru-meu, şi-l poftesc la destăinuiri: 

— Ascultă, Micuşor, băiete, deoarece spui 
că sînt căutat de unchii noştri, îndeosebi de 
nene Lambe, fii atit de drăguţ şi dă-mi 
adresele lor actuale, precum şi cîteva 
informaţii sumare despre ei... Cum o mai duc, 
ce fac, cu cine au relaţii, însă foarte pe 
scurt, fiindcă vreau s-ajung cît mai 
devreme acasă! 

Peste cîteva minute, trecîndu-mi totul în 
bloc-note- sul ce mă însoţeşte pretutindeni, 
am o situaţie clară a majorităţii parametrilor 
necesari. 

Totuşi, mi-aduc aminte că văru-meu, la 
despărţirea  de-astă noapte, îmi spusese c-ar 
mai avea ceva de po- vestit. Deşi mă grăbeam, 
zgîndărit de unele enigme ce mi se păreau 
acuma lămurite, s-ajung cît mai urgent acasă, 
mai zăbovesc la o cafea de vorbă, iscodindu-l 
pe  Micuşor: 

— Măi copile, năzdrăvanule, ziceai c-ai mai 
avea ceva de spus! Despre ce-i vorba? 


223 


Podăşchină,  presimţind despărțirea, se- 
ntristase de-a binelea. Numai că nu-şi lăcrima 
ochii. Privindu-mă ciu-dos, îmi grăieşte alene: 

— Măi Andi, la ce carte se gindea nene 
Lambe, cînd mi-a povestit c-a apărut un 
roman, în care ar fi vorba despre Tatapetre, şi 
că din pricina asta are nevoie de tine? 


— O carte furată, măi vere!... Probabil de- 
aia vrea să dea de mine, temîndu-se ca nu 
cumva să fi fost scrisă pe baza vreunor 
informaţii livrate de subsemnatul... Ei bine, 
nu-i aşa! Şi-o ştie mai bine ca oricine. Iarăşi 
în- cearcă să ascundă ceva. N-are importanţă. 
Rezolv eu şi chestia asta, aşa cum am mai 
rezolvat şi altele... Ştii ce te mai rog? De 
unde ai aflat că Jurj Hariga mai tră- ieşte, şi-i 
tot la Piteşti?... Fii drăguţ, măi Micuşor, şi 
spu-ne-mi şi mie! 

— Păi, cum să nu nu-ți spun, — îmi zîmbeşte 
amabil  Podăşchină, mai ales că nu-i o 
problemă atît de complicată... De la nene 
Lambe! El mi-a bălmăjit ceva, în le-gătură cu 
Hariga... Jurj îl vizitează destul de des. De 
altfel l-am zărit şi eu, odată, intrind în casă la 
unchiul nostru, cu nişte registre sub braţ! 

Bum! Asta era!... Sistemul de relee 
neuronice îmi intră brusc în funcţiune, şi-n 
creierul meu răsună tot soiul de crepitaţii, 
contacte şi scurt-circuitări. 

Tac, nu dau nici un semn capabil să 
dezvăluie valoa- rea informaţiei pe care mi-o 
furnizase, fără să vrea, Micuşor, şi procedez la 
operaţiile de retragere tactică. 


224 


O solicit pe Tiţa, şi-o rog să-mi prezinte nota 
de plată, atît pentru consumaţia de-aseară, cît 
şi pentru break-  fast-ul din dimineaţa asta. 

— Nu face nici un canci, cumetre! — mă 
anunţă negruţa surizătoare, într-un dialect 
absolut necunoscut, probabil din vreo regiune 
ceva mai retrasă a ţării. Cum să luăm bani de 
la neamuri? Că ce-om fi noi, căcănari, sau 
rude bune! Nu se plăteşte nici un mangot... 
Totu-i din surplusurile lu' naş' Gligorie! Că şi 
dînsului, ţine-l-ar Dumnezeu, îi placi tare 
mult... Malac ca tălică, n-a mai întîlnit la 
viaţa lui. Şi, slavă Domnului, i-au trecut 
mii 


prin mînă, pe vremea cînd lucra ca parlagiu, la 
abatoarele din Bucureşti... C-a fost şi el un 
cineva! 


După ce ne-am despărţit de Tiţa-chelneriţa 
şi cumă- trul „naş' Gligorie', în conformitate 
cu cele mai stră- vechi datini ale triburilor 
locale, îmbrăţişindu-ne, pînă la sufocare şi 
fringere de oase, cu pupături în bot şi pe 
obraji, ne-am suit în „Bombiţă”, eu şi cu 
Podăşchină, şi-am demarat în trombă spre 
sanatoriul de la Pîrîul Rece. 

Acolo, unde dispariţia vărului meu stîrnise o 
oarecare panică, l-am predat în bună stare şi 
nevătămat unei  doctoriţe extrem de 
îngrijorate, despre care numaidecit am 
bănuit că-i stagiara pomenită de Micuşor. 
Mulţumin-du-mi că-l readusesem la sînul celor 
ce se ocupau de refacerea nervilor săi, 


225 


doctoriţa a ţinut apoi să mă înso- ţească pînă 
la poarta stabilimentului. Bineînţeles, asta în 
clipa cînd se asigurase că Micuşor îşi 
reocupase patul şi nu mai manifesta vreo 
intenţie de evadare. 

În vreme ce-mi strîngea călduros şi 
recunoscătoare mîna, dînd semne c-ar fi vrut 
chiar să mă şi îmbrăţişeze, mi-a spus cu glas 
tremolat: 

— Vărul matale-i grav suferind... Dacă mai 
fuge din sanatoriu, să-şi piardă nopţile cu 
ştoarfa aia de la motel, c-o ştiu eu ce-i poate 
pielea, îl bag în cămaşa de forţă, ca pe 
nebunii violenţi, iar pe putoarea de Tiţa o dau 
pe mîna miliţiei!... Căci am şi eu o răspundere 
aici, pentru sănătatea lui Micky! 

Surprins de relațiile, mai mult decît 
familiare, dintre pacienţi şi cadrele sanitare, 
am felicitat-o cordial, apreciindu-i calităţile 
medico-sociale,  şi-am plecat cu sufletul 
împăcat.  Micuşor era pe miini bune! 
Pretutindeni. Şi la sanatoriu, dar şi-n sectorul 
alimentaţiei publice. 

Pe cînd rulam în direcţia Ploieştiului, 
ascultam satisfăcut  biriitul motorului 
„Bombiţei”, cugetind totodată la ultimele 
dezvăluiri operate de Podăşchină. 


27. Şedinţă operativă (cu mine însumi, că 
tot mi-s 
cît doi) 


Şi tot cugetind aşa, m-am pomenit pe 
nesimţite, fără să-mi dau seama de trecerea 


226 


timpului şi-a bornelor kilometrice, pe şoseaua 
internaţională E15. 

Pe scurt, elementele erau două. Puţine, însă 
nespus de importante. Din cele povestite 
de văru-meu Micuşor Podăşchină, reieşea că 
tanti Malica se aflase în posesia unor registre 
rămase de la Tatapetre? Acesta era primul 
element. Şi-al doilea — nene Lambe şi Jurj 
Hariga, după ce colaboraseră, acum treizeci şi 
ceva de ani, la conspectarea lor, continuau şi- 
acum, ajunşi la venerabila vîrstă a 
senectuţii, să facă schimb de registre. 

Dar ce fel de registre? Aici e-aici... Fiindcă, 
prin deducție, rezulta că hodorogii găsiseră 
ceva, însă care nu-i satisfăcea pe deplin. Şi ce- 
anume căutaseră cu decenii în urmă, şi 
încă mai căutau? După mintea mea — două 
lucruri. Ori comoara-moştenire a bunicului 
meu, ori gromovnicul cu însemnările, probabil 
demascatoare, ale lui Tatapetre. 

Dacă Maţ-Bazil Avaru publicase primul 
volum din „lare ca piatra”, însemna că 
primise o parte din gromovnic, fără de care n- 
ar fi fost în stare să reconstituie biografia 
bătrînului Petre Coman-Moţoganu. 

Deci, nene Lambe dăduse peste gromovnic, 
şi-l cedase familiei Avaru, sub condiţia de a nu 
se pomeni numele băieţilor lui Tatapetre. Nu-i 
exclus însă, să mai fi cerut şi-altceva în 
cadrul acestei tranzacţii ruşinoase. lar acest 
„altceva”, conchid eu, nu putea fi decît 
ajutorul Harigi- lor la găsirea restului din 
gromovnic, acea celebră parte a doua, despre 
care tot pomenise Tatapetre. 

Quod erat demonstrandum! Cum i-ar fi 
plăcut lui nene Lambe să califice excelenta 


227 


mea analiză, pur detectivis-tică. Adică, asta 
am avut de spus şi arătat, conform zicalei „ce 
mi-e-n guşă, şi-n căpuşă!” 


Pe drum, depăşind Săftica, îmi schimb 
brusc des- tinaţia. 

Îmi amintisem de faptul că tanti Malica 
fusese aceea care-i furnizase lui nene Lambe 
catastifele. Şi-atunci, se ridicau două noi 
probleme. 

De unde anume făcuse rost de ele. Şi, şi mai 
impor- tant, de unde mai avea hodorogul de 
Jurj şi alte registre, de-i tot căra lui unchiu- 
meu acasă noi şi noi mostre. 

Aşa că, nu în Bucureşti trebuia să-mi 
desfăşor cercetările, ci la Piteşti. Unde, mort 
copt, era absolut necesar să dau de urmele 
bătrînului Jurj Hariga, eventual şi de locul 
unde-şi avea ascunse catastifele rămase de la 
bunicu-meu. Sau rămase, sau furate!... 

Prima filieră, „M. P. Connection” se 
terminase. Cu bine. 

Urma să pornesc pe firele celei imediat 
proxime. Schimb direcția de drum, cotesc în 
dreapta Otopenilor, şi mă-ndrept spre auto- 
stradă, pe linia de centură. 


228 


V. FILIERA SECUNDĂ — „Jj. H. 
CONNECTION” 


28. Om cunoscut într-un oraş necunoscut 


De la Mogoşoaia o iau spre stînga, către 
Bîldana, conform unor indicatoare de 
circulație bizare, apoi, pînă s-ajung la 
vestita auto-stradă Bucureşti-Piteşti, îndrumat 
de alte indicatoare rutiere, rulez pe-o 
succesiune de căi secundare şi mă pomenesc 
în... Găeşti. Abia de-aici, co- tind-o din nou la 
stînga, pe-o bretea de racordare, răz- besc în 
auto-stradă. La jumătatea distanţei dintre cele 
două municipii. 

Relaţiile exacte, privitoare la ruta pe care ar 
fi trebuit s-o adopt, le obţin la primul punct 
turistic de pe şosea. Unde, obosit şi nervos, 
îmi astimpăr unele dereglaje metabolice 
apelind la cîteva iaurturi străvechi, de pe vre- 
mea dacilor liberi. Aş fi preferat nişte cotlete 


229 


albe de purceluş, prezente doar pe lista de 
bucate, însă se  terminaseră în ziua 
precedentă. Ambele informaţii, şi cele refe- 
ritoare la rută şi cele privind dispariţia 
coastelor porcine, mi-au fost furnizate de 
amabilul ospătar, cînd îmi ser- vise 
concentratele de acid lactic, mult mai acre 
decît mutra lui. 

— Ehe, tovărăşele, dac-o luai prin Militari, 
intrai di- rect în autostradă! Iar la „Kilometrul 
35”, binecunoscu- tul nostru popas turistic de 
tip motel-han, găseai precis ceva de-ale 
miîncării... Altă viaţă!... Au şi „şop”, şi stră- 
inezi, cu ţigări aduse de-acasă, şi pe care le 
schimbă bucuroşi contra valutei noastre 
naţionale... Deh, cine te-a pus să baţi drumul 
Găieştilor?... Acuma mai rabzi matale, pînă la 
„Topologul”, altă unitate de-a cooperaţiei 
noastre. Şi-acolo au de toate! 

— Este departe? — mă interesez eu brusc 
interesat. 

— N-aş prea zice... În orice caz, foarte 
aproape de Rimnicul-Vilcii! 

Resemnat, îmi înăcresc sufletul cu trei 
iaurturi După care, devenit un excelent mediu 
de culturi acidofile mă angajez pe splendida 
bandă de rulare a autostrăzii cea de la axul 
căii rutiere, ailaltă fiind în reparaţie şi mă 
bucur de avantajele vitezei (permise). 

La două şi jumătate, parchez „Bombiţa” în 
faţa ho-telului „Argeş”, şi mă reped la recepţie 


să aflu în ce oraş mă găsesc. La intrarea în 
localitate, văzusem eu un indicator pe care 
scria „Piteşti”, însă nu mal puneam nici o 


bază pe asemenea panouri informative. Cu-atit 
mai mult cu cît, de cînd pătrunsesem în acest 


230 


oraş necunoscut, presărat numai cu blocuri 
multietajate nu recunoscusem nimic din ceea 
ce-ar fi trebuit să fi fost strada Libertăţii, sau 
bariera gîrlei, pe unde se pătrundea în 
Piteştiul copilăriei mele, venind dinspre 
Bucureşti. 

Fetiţa de la recepţie, o drăgălaşă făptură 
extraterestră care fuma „Dunhill” şi trăsnea 
de la zece metri a „Cha-nel”, mi-a confirmat 
bănuielile. Eram în Piteşti. Însă într-un alt 
Piteşti, total reconstruit, iar drumul pe unde 
intrasem în localitate se chema „Calea 
Bucureştilor“, fostă strada Libertăţii! 

— Domnişoară, — am întrebat-o eu, eşti 
sigură de ceea ce spui? 

— Vrei să faci pe haiosul, tovărăşele turist, 
sau eşti cam tralala! Păi cum să nu ştiu ce 
spui, dacă m-am născut chiar pe strada 
Libertăţii, în anul cînd a intrat în demolare?... 
Asta-i bună! Şi ce-ţi mai pofteşte sufletul?... 


Întrucît eram buimăcit de ceea ce văzusem 
şi aflasem, simţeam o nevoie — cumplită şi 
inexorabilă — să mănînc ceva, şi-apoi să mă 
odihnesc. 

— Aş dori o cameră c-un pat şi-aş vrea să 
ştiu dacă hotelul dumneavoastră are şi 
restaurant — i-am răspuns la întrebare 
recepţionerei. 

— Are! Şi-i cel mai bun din oraş! Bani să fie 
că balta are peşte... Cu camera-i ceva mai 
greu... N-am decît cu două paturi! Însă fiind 
cam multişor matale, taman bine ai să-ncapi 
în ele... 

Imi plăcea cum privea lucrurile fetița de pe 
fosta mea stradă natalā, dacă se poate spune 


231 


şi-aşa. Mai ales de cînd o auzisem afirmînd că 
hotelul, în care cu onoare lucra, avea cel mai 
acătării restaurant din localitate. 

— Nu-i o problemă, am să mă descurc eu! — 
am asigurat-o pe fătuţă. 

Şi m-am descurcat de minune. Dar numai 
după ce-mi dăduse cheia de la cameră şi-mi 
adusesem valiza din „Bombiţă”, lăsîndu-mi 
maşina în grija parcajului, cu plată, al 
hotelului, însă probabil electronic, sau 
supravegheat printr-un sistem de televiziune 
interioară, deoarece paznic n-am văzut 
nicăieri. 

Fiindcă, odată ajuns în odaia ce mi se 
repartizase, la etajul prim, am procedat 
numaidecît la unele mutări de mobilă, 
alăturînd cele două paturi, extrem de strimte, 
şi obţinînd unul aproape normal, operaţie ce-a 
necesitat totuşi, din pricina dimensiunilor 
încăperii, şi deplasarea noptierelor a măsuţei 
şi-a suportului pentru bagaje, pe care le-am 
îngrămădit, unele peste altele, într-un colţ, 
lîngă fereastră. Prilej cu care, din motive de 
instabilitate, am izbutit să rămîn fără cana de 
apă şi cristalele de pe noptiere. 

În orice caz, avînd o propensiune aparte 
pentru ordine şi gospodărie, am dereticat 
urgent prin cameră, adunind cioburile, 
ştergînd apa de pe parchet, cu prosopul din 
baie, şi punînd covorul la uscat pe radiatorul 
caloriferului. Care nu funcţiona. 

În sfîrşit, dezbrăcîndu-mă total, am intrat 
sub duş şi, răsucind ambii robineţi, şi de apă 
caldă, şi de rece, am purces la spălarea 
sudorii ce-mi scălda trupul. Că muncisem 
ceva, nu glumă. 


232 


Întrucît bateria nu debita strop de apă, ci 
numai  fisiituri de aer, mi-am rezolvat 
problema apelînd la celălalt prosop. 

Astfel refrişat şi odihnit, am coborit urgent 
la restaurantul de la parter, şi care se găsea 
exact sub odaia mea. Aici, avînd în vedere că 
peste o jumătate de oră, fiind trecute de orele 
15.30, localul se închidea, pentru curăţenie, 
am luat o extrem de frugală gustare, constînd 
dintr-o unică porţie de iaurt. Altceva nu se 
mai găsea, întrucît bucătăria îşi încetase 
activitatea. Însă un iaurt comestibil, mult mai 
recent decît cel servit la popasul turistic de pe 
autostradă. Oricum, precis era din epoca 
noastră. 

Pină la orele 19, cînd urma să aibă loc 
redeschiderea localului, am pornit într-o mică 
plimbare, dorind să-mi re-văd oraşul în care 
mă născusem. Şi, timp de trei ceasuri, am 
bătut străzile, bulevardele şi magistralele. 

Din ce în ce mai buimăcit, pînă la urmă am 
fost nevoit să constat că nimerisem totuşi într- 
un oraş necunoscut. Nu mai regăsisem nimic 
din ceea ce fusese altădată. Ce-i drept, nu 
vizitasem Piteştiul de peste trei decenii. Cu 
greu, şi încă ajutat de unii trecători, am avut 
impresia că recunosc fosta grădină publică, 
unde duminicile cînta fanfara militară, Tirgul 
de Vale, dar care acum era o uriaşă piaţă, mai 
bine zis esplanadă înconjurată de blocuri 
uriaşe, biserica Domnița Bălaşa. 

Ştiam că tanti Malica locuieşte într-un bloc, 
aflasem asta de la Micugşor, însă neglijasem să- 
i cer adresa. Şi nici n-aveam vreun interes 
imediat, dînsa reprezentînd o altă filieră. 
Eram totuşi intrigat că Podăşchină-junior, cînd 


233 


mă informase că locuinţa bunicilor fusese 
demolată, nu-mi spusese că dispăruse întreg 
fostul nostru cartier. 

Cu inima lejer  întristată,  fiindcă-mi 
pieriseră locurile copilăriei, şi nici nu mai 
eram în stare să le regăsesc, nemaiexistînd 
vreo posibilitate de-a da peste cine ştie ce 
urmă a lor, m-am reîntors la hotel, mai precis 
spus la res- taurant. Eram frînt de oboseală. 
Şi-apoi, de-a doua zi mă aşteptau o mulţime de 
treburi. În special, operaţiunile pentru găsirea 
lui Jurj Hariga. Nici adresa nu i-o ştiam, şi nici 
cum mai arată. 


Pe la nouă şi ceva, cînd îmi întremasem 
organismul vlăguit cu-o cină uşoară, ştiut fiind 
că masa de seară-i bună pentru duşmani, 
motiv pentru care mă rezumasem doar la vreo 
cîţiva mititei mici şi-o vrăbioară de vacă tînără 
şi bine dezvoltată, şedeam la o cafeluţă 
(dublă) şi-mi fumam în tihnă ţigara. Dar ce 
țigară! Curat „Kent” autohton. „Cişmigiu” de- 
al nostru, sănătos şi băţos, bine îndesat şi 
absolut nevătămător. Atît de puternic trebuia 
să sugi din el pînă să obţii un firicel de fum, 
încît mi se părea chiar indicat pentru 
dezvoltarea pulmonilor. După cinci 
„Cişmigiu”-uri, aveai în pieptu-ţi de aramă, 
precis, un aspirator „Record”. Dar şi toate 
şansele ca, într-un timp, tot record, să te laşi 
de fumat. Excelent gîndită şi chestia asta, cu 
ţigările „Cişmigiu”!... 

Salonul restaurantului era burduşit de 
lume. De tot felul. Şi de-ai noştri, şi de-ai lor. 
Deoarece, devenit oraş puternic industrializat, 
Piteştiul era vizitat de-o mulţime de oameni de 


234 


afaceri străini, tehnicieni, specialişti în 
automobile şi  petro-chimie, comercianți 
textilişti şi netextilişti, interesați, unii, de 
produsele noastre din industria mobilei, alții, 
de cele aparţinînd sectorului încălţăminte. 

Priveam curios la fauna ce popula 
restaurantul, distrindu-mă să ghicesc care-i 
străinez, şi care argeşean. Mai dificil îmi era 
cu cei sosiți din ţările africane şi-ale orientu- 
lui apropiat, deoarece prezentau asemănări 
amăgitoare cu-o anumită parte din locuitorii 
oraşului. 

Cînd a pornit să bubuie şi orchestra, o mică 
formaţie de muzică rock, rumoarea din sală a 
sporit fantastic. Ce-nseamnă şi muzica! 

La cîteva clipe după declanşarea 
bombardamentului întreprins de bateristul 
„Dynamite-Group”-ului, (aşa se chema 
ansamblul respectiv, după cum am citit pe 
toba mare a gălăgiosului instrumentist), la 
masa de lîngă mine şi-a făcut apariţia o 
pereche extrem de pitorească. 

Era recepţionera hotelului, probabil ieşită 
din tură, şi care venise să se deconecteze, însă 
înţolită ca o „lady-madona”, şi-un arămiu 
creţos, cam supramaturat, în haine din import. 
Blugi, geacă — „Lyon's”! 

Chelnerul în calitate de coleg al fetiţei s-a 
prezentat urgent să-şi servească prietena. 
Însoţitorul colorat, extrăgîndu-şi din 
buzunarul de la spate al blugilor un pachet de 
„Pall-Mal!”, i-a oferit băiatului o ţigară şi i-a 
comandat cu glas gutural: 

— Whisky on the rocks, a double!... But the 
best scotch... 


235 


Devenit brusc atent, datorită minunatei 
pronunţii cu care se exprima în engleză 
piteşteanul meu, am început să trag cu 
urechea la conversaţia celor doi, curios s-o 
aud şi pe recepţioneră cum se descurcă pre 
limba lui Shakespeare. 

Din păcate, nu se descurca deloc. Dar nici 
nu scotea o vorbă. Fuma pierdută pe gînduri, 
cu ochii aţintiţi la manevrele cavalerului 
dînsei. Acesta, tot  scormonindu-se prin 
nenumăratele buzunare ale blugilor, căuta 
precipitat ceva. Dar nu găsea. Înciudat, i-a 
tras o înjurătură, tot pe englezeşte, de mi s-a 
crîmpoţit pielea spinării. În orice caz, era 
un nemaipomenit cunoscător al anglo-saxonei, 
daca putuse să-njure atît de murdar, cum 
numai în romanele lui Mickey Spillane îmi 
fusese dat să citesc. 

Abia cînd filologul şi-a scos portofelul dintr- 
un chimir aflat sub brăcinarul blugilor, şi i-a 
arătat fetei nişte fotografii colorate, am auzit-o 
şi pe ea cuvîntînd: 

— No, no!... Non, pa di tiu!... 

Acesta era rezultatul studierii mai multor 
limbi srăine! Recepţionera, pesemne în cadrul 
unui curs predat de industria hotelieră, 
învățase amestecat, şi engleza şi franceza. Dar 
şi germana, fiindcă mai tîrziu protesta 
vehement, destul de corect: 

— Nix!... Şvain, coşon, peorcule!... 

După ce arămiul i-a comandat chelnerului 
încă un „double scotch” şi două cotlete de 
porc, folosindu-se de aceeaşi engleză 
impecabilă, dar şi de-o mimică extrem de 
expresivă, am realizat că individul era 
străinez. lar recepţionera, cînd îi spusese 


236 


„peorc”, voise să-l înveţe corespondentul 
românesc al denumirii dulcelui dobitoc din 
care se confecţionează fripturile respective. 


După încă vreun ceas, arămiul o dădea bine 
pe româneşte. Beat cui, îi cînta fetei la ureche 
„Johnnie is the boy for me”, într-un excelent 
stil popular, încît n-ai fi zis că poate fi altceva, 
decît „Sanie cu zurgălăi”... Efortul însă îl 
depăşise, deoarece în clipa următoare adormi 
cu capul pe masă, lingă portofelul cu 
fotografiile familiei (probabil). 

Cînd m-am gîndit la fotografiile de familie, 
mi-am amintit brusc de Jurj Hariga, precum şi 
de faptul că recepţionera se născuse pe strada 
Libertăţii. 

Şi imediat am profitat de ocazie adresîndu- 
mă fetei: 

— Domnişoară, mai mă cunoşti?... 

— Păi, cum să nu! Cine ţi-a dat cazarea?... 

— N-ai vrea să fii atit de drăguță şi să 
pofteşti la masa mea?... Aş vrea să-ţi cer unele 
informaţii despre uliţa matale de baştină! 

— Dacă faci cinste, atunci e „okey”! Că 
niciodată nu-i prea tîrziu! Deşi ar fi fost mai 
frumos s-o fi făcut de la început, atunci cînd 
te-am servit atit de prompt şi conştiincios... 
Întocmai cum a procedat şi nenorocitul ăsta, 
care mi-a promis o pereche de blugi de 
catifea albă şi-o masă de pomină, dacă-l ajut 
să-nveţe limba noastră. i-l vezi acuma, 
doarme pe el, ca un bou?... 

Dîndu-l uitării pe vajnicul reprezentant al 
bovideelor, recepţionera trece la masa mea, ia 
loc pe scaun şi se recomandă: 


237 


— Eu sînt Mimi, Mimi Papalino, că bunicu- 
meu era italian! 

— Il ştiu foarte bine pe bătrinul potcovar 
din barieră, că şi eu sînt piteştean, get-beget, 
născut tot pe strada Libertăţii... Italian, însă 
naturalizat, deoarece lumea-i zicea printr-o 
deformatie de fonie, Papălină. Mă bucur să-i 
cunosc nepoata, fiindcă el, în schimb, era un 
om tare cumsecade!... 

Surprinsă, chiar oarecum neplăcut, Mimi 
mă priveşte lung. Apoi mă întreabă: 

— Al cui eşti, şi cum te cheamă?... 

— De chemat mă cheamă Conan, adică aşa 
semnez, dar, de fapt sînt nepotul lui Petre 
Coman-Moţoganu... 

— Aoleu! — exclamă fără voie recepţionera. 
Doamne Dumnezeule, tălică ar fi trebuit să-mi 
fii unchi, dacă ar fi să mă iau după 
poveştile lu’ tăticu, care zicea că te ţineai de 
tanti Frosa, şi că te-a caftit la meserie, de te-a 
lăsat mort în şanţ, să nu ne strici neamul! 
Care va să zică nu eşti mort! Cînd o afla 
tăticu', o să-şi dea cu pumnii-n cap de necaz... 
Eh, lasă, nu pune la bojoci, c-a trecut atît 
amar de vreme! Mai bine comandă-mi şi mie o 
prăjitură, dacă vrei să-ţi povestesc amintirile 
mele de pe strada Libertăţii. 

— Cu multă plăcere, domnişoară Mimi!... 
Sfinte Sisoie ce mică-i lumea... Dacă mă 
procopseam cu Frosa, acum mi-erai nepoţică, 
şi-ţi puteam spune Mimi, fără domnişoară!... 

— Păi, nu-s chiar domnişoară, deşi n-am 
bărbat, aşa că zi-mi Miţa, ăsta-i numele meu 
adevărat, Mimi spunîndu-mi-se doar la hotel, 
că sîntem întreprindere de lux a-ntiîia şi nu se 


238 


cade altminteri!... Hai, mă nene, nu te jena, că 
totuşi sîntem un soi de neamuri îndepărtate!... 

Flămîndă rău, Miţa rade rapid două 
profiterole. Că arămiul, uitind de masa 
făgăduită, înfulecase singur  cotletele 
comandate. Abia cînd se consideră sătulă, 
chiar pînă peste poate, îmi mulţumeşte 
frumos, şi-mi zimbeşte încurajator, 


oferindu-mi un  „Pall-Mall” din pachetul 
preluat de la individul de-alături. 

— Ce-ai vrea să mai afli de uliţa noastră?... 
— mă întreabă Miţa. 

— Draga mea, un singur lucru mă 
interesează acum! Unde-l pot găsi pe domnul 
avocat Jurj Hariga? Îl cunoşti cumva?... 

Miţa icneşte înfundat, gata s-o pufnească 
risul. 

— Păi, cine nu-l cunoaşte aici?... N-a peţit-o 
el pe Frosa noastră, mătuşă-mea, pentru 
amindoi nătăfleţii lui?... Vrei neapărat să-l 
întilneşti? 

— Dar bineînţeles, doar pentru asta am 
făcut drumul pînă aici! 

Miţa iarăşi dă să ridă, însă chicoteşte 
reţinut, şi-mi spune galeş: 

— Ei, nene, nene, nici nu ştii ce bine-ai zis, 
cînd ai zis „aici”! Că baba-i peste drum de 
noi... 

— Nu mă interesează nevastă-sa, ci bătrinul 
Jurj, dragă Miţa! 

— De dînsul vorbeam, c-aşa-i zicem noi, 
baba, de la babalicul! — se explicitează 
recepţionera. Uite-l colo, la masa de lîngă 
dinamite! 


239 


Urmăresc  înfrigurat direcţia indicată de 
degetul  Miţei, destul de manichiurat şi 
murdarel, şi văd numaidecit o... fantomă. 

Bine-i zicea lumea „babalicul”. Căci asta şi 
este. O epavă. Însă o epavă înţolită la mare fix, 
într-un costum din stofă englezească, „sare şi 
piper”, cu cămaşă albă şi cravată gris-perle. 
Numai chipul şi prăbuşirea (evidentă) a 
trupului, cocîrjat de trecerea anilor, îi 
îndreptăţesc porecla. Ceea ce mi se pare 
ciudat, e faptul că şi „babalicul” priveşte la 
mine. 

Cuprins de-o nelinişte ciudată, o întreb pe 
„nepoată-mea”: 

— De ce se uită la noi? 


Miţa verifică spusele mele, pentru ca apoi 
să mă lămurească: 

— Se uită la cavalerul meu... De cînd l-a 
bătut fi-su, fiara de Bobe, bătrînului i s-a 
strimbat vederea, acuma-i fuge mereu ochiu”! 


Amintindu-mi de mutra „cumnatului 
doamnei Avaru”, cel care mă ameninţase cu 
pumnul, la Sinaia, pe cînd nu ştiam că este 


Bobe Hariga, simt cum mă prinde un tremur 
de groază. Atunci nu-l  recunoscusem, 
pesemne din pricina bărbii şi-a ochelarilor 
de soare sub care-şi mascase figura, însă 
acuma, mi se suprapun deodată două imagini. 
Cea a lui Bobe de-acum treizeci şi ceva de ani, 
cînd mă fugărise la girla Doamnei, pus pe 
bătaie, şi cea de la cimitirul Pîrîul Rece, cînd 
jurase răzbunare la mor-miîntul lui Maţ. 

Dornic de informaţii, o chestionez pe Miţa: 

— Dar de ce l-a bătut în halul ăsta?... 


240 


— A, păi la ei în casă nu-i o problemă! 
Mereu se bat, ca chiorii... Pentru bani, 
dolari, mărci, „Kent'-uri, blugi, ghiuluri şi 
pietricele. Amîndoi, şi „baba” şi Bobe, sînt cei 
mai mari bişniţari din tirgul nostru... De ce 
crezi că-i aici „baba”? Ca să se-ntilnească 
iarăşi cu negus- torii lui! 

Acum eram mai mult decît edificat. Mai 
rămînea doar să am o discuţie cu marele 
„bussinesman”. 

— Poţi să-mi spui unde locuieşte?... 


— Bineînţeles! — vrea să fie amabilă Miţa, 
comportîndu-se acum cu totul altfel, de cînd 
aflase că era cît pe ce să-i fiu unchiul cel 


bun şi generos. După ce li s-a dărimat şi lor 
casa, hodorogul şi-a cumpărat o vilă, îm- 
preună cu una, madam Cerchez, nu mai ştiu 
dacă o mai ţii minte, pe-o ulicioară din dosul 
blocurilor ridicate pe fosta stradă a 
Libertăţii... Dacă vrei, nene, te duc pînă acolo! 
Că şi noi, eu şi cu tăticu', stăm prin preajmă... 

— Şi dacă mă vede Papălină, fratele 
Frosăi?... 


— Nu mai are cum! — mă linişteşte Miţa. 
Banditul de Zdruhu, băiatul Cerchezoaicei, 
l-a orbit din greşeală turnîndu-i în ochi vitriol, 
în loc de picăturile date de doctor... De-atunci 
ne-a părăsit şi mămica, fugind cu Alionte, 
fratele bestiei de Zdruhu, şi trebuie să am eu 
grijă de bietu' tata! Din asta trăim, din 
lefşoara mea, şi din ce mai pică de la 
clienţi... 

Peste cinci minute, după ce-mi achit nota, 
plecăm din restaurant. 


241 


29. Contactarea strigoiului 


lar peste alte cinci minute, plus vreo 


jumătate de oră, după rătăciri 
interminabile, eram înapoi la hotel. Vorba lui 
nene Lambe: „veni, vidi, vici” — adică 


fusesem, văzusem şi mă-ntorsesem învingător. 
Ştiam unde locu- ieşte Jurj Hariga. 

Era o vilişoară drăguță, de pe vremuri, 
acoperită cu ţiglă, şi împrejmuită de-un gard 
metalic, din sulițe date la casat, care 
reprezentau o reală primejdie pentru ori- 
cine ar fi încercat să pătrundă în grădina, 
destul de mare aflată în faţa edificiului de-un 
baroc vetust şi încîntător. 

Pe cînd străbăteam holul hotelului, dinspre 
restaurant tocmai ieşea şi „baba”, însoţindu-l 
pe fostul cavaler al Miţei. Păşea şui, 
abia tîrîndu-şi picioarele, sprijinin- du-l cu 
eforturi ce-i depăşeau puterile pe arămiul 
străinez. Care tot beat era, însă oarecum 
capabil să se deplaseze în sistem dirijat. 


Am reuşit s-adorm abia după miezul-nopţii. 
Mă impre-sionase cojmelia în care locuiau 
Miţa şi taică-său, mai curînd un bordei s-ar fi 
putut zice, şi care s-ar fi prăbuşit la prima 
viforniţă ceva mai ţeapănă. Tot aşa, cum mă 
tulburase şi recepţionera, la despărţire, cînd 
îmi ceruse o sută de lei pentru nevoile 
casei, aşa ca de la rudă la rudă, şi-mi 


242 


mulţumise  spunindu-mi „sărumîna, nene!”, 
ba mai pupîndu-mi şi dreapta. 

Insă cel mai zdravăn mă scoseseră din 
balamale informaţiile obţinute. Adică ceea ce- 
mi ciripise Miţa, la restaurant. Afacerile 
fantastice ale fantomei Hariga, bestialitatea 
lui Bobe şi, mai ales, prietenia dintre hodorog 
şi madam Cerchez. Căci prietenie trebuia să 
se cheme sentimentul ce-i îndemnase să-şi 
cumpere împreună casa aceea elegantă. Ca să 
nu mai pomenesc de impactul pro-dus asupra 
mea de rostirea numelor lui Zdruhu şi Alionte. 
Atît de cutremurător, încît uitasem s-o 
chestionez pe Miţa despre activitatea lor 
actuală. 

În zori, cînd m-am trezit mai obosit decît mă 
culcasem, deja rezolvasem planul de lucru 
pentru ziua aceea. In somn! 

La restaurant, spre surprinderea mea, am 
aflat că trecuse binişor de orele nouă. De- 
aceea, m-am rezumat la un breakfast 
sumar, compus doar din patru ochiuri pe 
costiţă afumată, două ceaiuri şi-o cană mare 
de cafea. N-am mai zăbovit să-mi fumez în 
tihnă „Pall-Mall”-ul dăruit de Miţa, cu ambalaj 
cu tot, şi m-am grăbit la „Bombiţă”. 

Cînd am dat să-mi aprind ţigara, bricheta 
electrică îmi dispăruse. Restul era la locul 
său. Adică volanul, scaunele şi spătarul din 
spate. Satisfăcut de milostivenia prăpăditului 
acela de hoţ, care, de altfel, nici n-ar fi avut 
ce altceva să-mi fure, decît cel mult motorul, 
am demarat în trombă spre vila avocatului Jurj 
Hariga. 


243 


Cînd hodorogul mi-a deschis uşa, după 
primul sunat, am rămas cu gura căscată. 
Deoarece m-a poftit extrem de amabil, 
spunîndu-mi cu glas hiîrîit, bătrînesc: 


— Eşti în întîrziere, băiete!... Haide-n casă, 
mai re- pede, că se răcesc cafeluţele... 

— Nu cumva sînteţi în eroare, domnule 
avocat? — îl întreb eu stupefiat. Vedeţi bine?... 
Nu sînt persoana pe care probabil o aşteptaţi. 
Eu nici măcar nu mi-am anunţat vizita. 

— Mare nevoie aveam de anunţarea ta, 
copile dragă!... Ştiam c-ai să vii, însă nu chiar 
atît de tîrziu... 

— Dar nici nu mă cunoaşteţi! — insist eu, 
convins că bătrînu-i total sclerozat. 

— Tronc, Mariţo, c-o ziseşi! Cum să nu te 
cunosc? Eşti băiatul lui Eftimie Coman, 
feciorul bunului meu prieten Petre 
Moţoganu... Află că nu-mi închipuiam s-arăţi 
altfel ca-n copilărie. Ai rămas acelaşi băietan, 
dolofan şi dulce, care se juca-n grădinile 
noastre învecinate, a mea şi-a lu' Tac-tu 
Mare, cu băieţii mei... Bietul Matei, cît s-ar 
fi bucurat să te revadă. Însă s-a prăpădit, în 
fragedă vîrstă, cu totul neaşteptat. Ştiu c-ai 
fost la înmormiîntarea lui. Mi-a spus Bobe, 
care-a reprezentat familia noastră, întrucît eu 
eram la pat, lovit de-o gripă nenorocită... Ştiu 
tot, nu mai beli ochii în halul ăsta, că-mi vine 
să pling! Mi-a telefonat şi nor-mea, Fifi, că nu 
vrei s-o ajuţi la desăvîrşirea operei începute 
de sărmanul Matei... Nu face nimic, în schimb, 
am să te-ajut eu. Deoarece ştiu ce te doare! 
Hai, intră odată, şi nu mai mă ţine în prag... 


244 


Năuc de-a binelea, din pricina celor auzite, 


îl urmez pe babalic. Babalic, babalic, dar 
totuşi iabraş. Un bătrîn din aceia care nu vor 
să recunoască virsta pe care-o poartă în 


cîrcă. Hariga a ţinut să mă şi impresioneze. 
Este îmbrăcat la fel de elegant ca aseară, dar 
într-un alt costum. 

Păşeşte înaintea mea, ghidîndu-mă, pînă 
pătrundem într-un salonaş uluitor. Uluitor de 
frumos. Numai mobilă stil, tot soiuri de 
scrinuri şi gheridoane, măsuţe şi tabu- rete, 
fotolii şi scaune tapisate. Două pendule uriaşe 
tică-iesc monoton şi obsedant, arătind fiecare 
altă oră. Pereţii, plini de tablouri. Cîteva din 
ele, chiar valoroase. N-o duce rău, hodorogul! 

Pe-o servantă mobilă, foarte modernă, de 
parcă atunci ar fi fost scoasă dintr-un film 
american, observ o insta- laţie de preparat 
filtru, întocmai ca aceea din apartamen- tul 
Frosăi Avaru. 

Sesizind că-i admir agregatul „Krups”, 
bătrînul zimbeşte pe sub mustață, bănuind că- 
s un cafegiu înrăit şi înverşunat, şi mă 
pofteşte să iau loc: 

— Aşează-te, băieţaş, pe fotoliul ăla, din 
dreapta, că-i mai solid... Imediat am să-ţi ofer 
o „dupla”, cum spun ungurii, la Budapesta, 
unde-am fost anul trecut, ca turist, şi-am adus 
de-acolo vreo cîteva kile de cafea braziliană 
extra... De n-o să-ţi placă, să-mi zici mie 
cuciu!... 

Peste un minut, nu mai mult, Jurj turna în 
ceşcuţe licoarea. Divină! Atît de concentrată şi 
amară încît nici n-apucasem să sorb vreo 
două înghiţituri şi-mi şi filfiia cordul. 


245 


— Ia şi-o ţigară! — mă îmbie Hariga, 
indicîndu-mi un pachet de „Pall-Mal!” aflat pe 
servantă. Eu m-am lăsat de mult de tutun, 
încă de-acum trei ani. La virsta mea, de peste 
optzeci de ani, trebuie să mai mă abtin de la 
unele vicii... Prefer coniacul şi cafeaua, la 
celelalte a trebuit să renunţ: şi la femei, şi la 
chiolhanuri, dar şi la anumite performanţe 
fizice! Căci, dragul meu, ani de-a rîndul am 
practicat luptele greco-romane... Acuma nu 
mai sînt în stare nici de cele greco-catolice, ca 
să zic aşa. De, ce să-i faci, bătrineţe — haine 
grele, cum zice poetul popular. Bei un 
„Metaxa” cu mine?... Haide, nu te preface, 
trebuie să-ţi placă, întocmai cum îi plăcea şi 
lui bunicu-tău, regreta- tul meu prieten, fie-i 
tārîna uşoară, că tare mult ţineam la el! 

Scîrbit de minciunile avocatului, îl informez 
tăios: 

— Tatapetre n-a băut în viaţa lui „Metaxa”! 
Coniacul său era trăscăul de Măţău... 

— Mult mai valoros decit tăria asta, a 
grecilor! — nu se lasă debusolat Hariga. Cel 
puţin trăscăul se fabrica din prune, pe cînd 
„Metaxa”-ul nu se ştie ce are la bază... În 
vremurile noastre, cînd chimia industrială 
domină,  totu-i posibil, chiar şi să faci coniac 
din petrol!... 

Întrucît nu mă convinge teoria avocatului, 
accept un păhărel de „Metaxa”. Nu de altceva, 
dar coniacul este un excelent vasodilatant. 

— Acuma, cînd am băut împreună, şi cafele 
şi meta-xale, să trecem la oile noastre! — 
demarează imprevizibil Jurj Hariga. Ţi-am 
promis ajutorul meu, şi-am să mă ţin de 
cuvînt, fiindcă sînt un vechi jurist şi ştiu ce- 


246 


nseamnă cuvîntul, tot aşa cum ştiu şi ce te 
doare... Însă am să fiu extrem de concis, 
deoarece mai aştept un prieten, care 
trebuie să pice peste vreo jumătate de ceas. 
Dacă te interesează, află că-i un om de afaceri 
străin, din Dubai, sau Kuweit, ceva în genul 
ăsta, şi căruia îi ofer perma- nent, total 
dezinteresat, consultaţii juridice... Pentru gim- 
nastica arterelor cerebrale, de ce să m-ascund 
după de- gete! Deci, pentru ce-ai venit la 
Piteşti? Îţi spun tot eu, deoarece am mai 
precizat o dată că ştiu totul... Te interesează 
împrejurările în care ţi s-a prăpădit bunicul, 
în condiţii atit de tragice şi misterioase, 
precum şi eventualii implicaţi în accidentul cu 
bicicleta... Este?... 

— Exact! — mărturisesc eu, uimit de sîngele 
rece cu care brava canalia de Jurj. 

— La fel de mult te preocupă şi registrele 
bătrinului Petre  Moţoganu, unde-şi scria 
amintirile, gromovnicul, cum îi spunea bietul 
meu prieten! Ei bine, nu eşti sin- gurul care le 
caută... Mai mult nu-ţi pot spune, deoarece 
mă leagă secretul profesional. Registrele însă, 
asta nu-ţi ascund, m-au preocupat şi pe mine. 
Din cu totul alte motive. Petre Coman, fostul 
meu client, atunci cînd dăduse faliment cu 
băcănia, credea că pierduse procesul cu 
creditorii datorită nepriceperii mele 
avocăţeşti. De-aia şi astăzi încă mai răscolesc 
prin catastifele rămase de la nenumăratele 
procese în care-l apărasem pe bătrin, vrînd să 
descopăr argumentele necesare dezvinovăţirii 
mele... Din păcate, bănuiesc că şi mătuşă-ta, 
Malica Podăşchină, se mai află în posesia 
unora dintre registre. Insă refuză să mă 


247 


primească şi să discute cu mine. Din familia 
voastră, singurul care a acceptat să 
colaboreze s-a dovedit a fi doctorul Lambe, 
stomatologul. Căruia, în repetate rînduri, i-am 
prezentat registrele din arhiva mea. Şi-acum, 
în zilele noastre, şi cu treizeci şi ceva de ani 
în urmă, cînd se retrăsese la Piteşti. 

Deşi fierbea sîngele în mine, îl întreb pe 
Jurj: 

— Şi-aţi găsit ceva, care să prezinte vreun 
interes oarecare?  Bunăoară Însemnări 
biografice, sau alte notițe referitoare la 
oamenii capabili să-i fie duşmani bunicului, lui 
Tatapetre?... 

— Nimic! — îmi răspunde cu neruşinare Jurj 
Hariga, mai turnindu-şi un păhărel de 
„Metaxa”. Adică, pentru a fi mai precis, 
eu unul, n-am dat peste nimic interesant. Alţii, 
poate da. Fiindcă, pe vremea cînd unchiu-tău 
locuia în gazdă la domnişoara Tonş, dacă o 
mai ţii minte pe nebuna aia, am surprins-o 
odată copiindu-şi unele lucruri din registrele 
pe care le studiam împreună cu doctorul... 
În orice caz, am făcut un scandal monstru, 
deoarece eram convins că timpita aia opera în 
registre pentru alţii... 

Interesantă supoziţia hodorogului. De-aceea 
îl şi chestionez: 

— Pentru cine anume?... 

De fapt, ştiam că bătrinul Hariga avea să 
mă mintă, însă eram curios să văd unde-l 
duce mintea. 

Jurj, privindu-mă-n ochi, viclean şi prefăcut, 
por-  neşte să-mi vorbească, de parcă mi-ar fi 
făcut un mare hatir, pentru mine anume: 


248 


— Măi copile dragă, deşi nu mai practic 
avocatura de ani de zile, totuşi conştiinţa 
nu-mi îngăduie să-mi dezvălui nici bănuielile 
cele mai intime. Dacă o fac acum, e numai 
pentru că-mi eşti tare apropiat, legîndu-ne o 
veche vecinătate, mai ales c-ai fost şi prieten 
de joacă al bietului meu Mateiţă... Dar e 
numai o bănuială... Cred că putoarea de 
Tonşoaica, o dezaxată sexuală, era agenta 
secretă, ca să mă exprim aşa, a fraţilor Alionte 
şi Zdruhu Cerchez! Pentru ei lucra... lar 
dovada cea mai perempto- rie e şi faptul că, 
după ce-a încercat să se sinucidă, din motive 
încă necunoscute, a fugit cu Zdruhu Cerchez. 
Mare amor, mare! Aşa cum şi Alionte, frate- 
său, furase nevasta unuia din băieţii lui 
Papălină, potcovarul nostru din bariera 
gîrlei... Posedaţi amîndoi de diavol! Aveau 
ceva de-ascuns, din moment ce au preferat să 
li se piardă urma. 

— Şi ce-or fi avut de ascuns? — l-am iscodit 
pe Jurj, deşi ştiam prea bine că fraţii 
Cerchez erau căutaţi de comisarul Leonică 
Gingherea, neamul nostru de la poliţie. 

— Multe! Însă în primul rînd, şi asta-i 
părerea mea personală, de bătrîn specialist în 
dreptul civil şi penal, participarea lor la 
accidentul de bicicletă al lui bunică-tu... Il 
duşmăneau, şi-aveau de ce, şi-atunci i-au 
defectat vehiculul... 

He, he! Face pe prostul Jurj Hariga. Sau, 
poate, mă crede pe mine prost de-a binelea. 
Cum, adică, să-i fi sabotat bicicleta? Vîrîndu-i 
un par lui Tatapetre, în burtă?... Prea era de 
tot! 


249 


— Domnule Hariga, mi-ai fi, într-adevăr, de- 
un mare ajutor, dacă mi-ai putea spune unde 
sînt acuma fraţii Alionte şi Zdruhu Cerchez! — 
îi declar eu hoţomanului de avocat. 

— Habar n-am, băiete! — regretă Jurj 
(destul de prefăcut). Pe-aici nu i-am văzut, 
însă am convingerea că madam Cerchez 
trebuie să ştie ceva despre adresa lor 
actuală... Deşi locuim în aceeaşi căsuţă, nu am 
nici un fel de relaţii cu Cerchezoaica... Nici 
măcar de bună ziua! Îmi repugnă persoana ce- 
a dat naştere unor asemenea năpirci, ca 
Zdruhu şi Alionte... Eu sînt omul dreptăţii, atît 
prin origine socială, cît şi prin educaţia mea 
de jurist! Chiar şi cu băiatul meu bun, 
carne din carnea mea, am rupt orice 
legătură... Dacă Bobe a ajuns să se complacă 
în funcţia de gestionar de birt popular, dînd de 
mîncare şi băutură lepădăturilor societăţii, nu 
mai are ce căuta în casa mea!... De-aceea, în 
realitate, exceptînd gripa pe care-o 
contractasem, n-am acceptat să-l însoțesc la 
îngropăciunea sărmanului Matei... Dacă a 
îndrăznit să dea în mine, bătindu-mă ca pe 
hoţii de cai, nu mai este fiul meu! Mi s-a 
vătămat şi vederea, în aşa hal m-a călcat în 
picioare... Din ziua aceea, blestemată zi, l-am 
alungat şi din casă... Ei, ce zici, eşti mulţumit 
de sprijinul acordat de bătrînul Jurj Hariga? 
Ţi-am fost întrucîtva de ajutor?... 

Ce să-i fi spus? Adevărul? Că minţise tot 
timpul? N-avea nici un rost. Deşi, pe 
undeva, îmi fusese de-un oarecare folos. 
Atunci cînd îşi exprimase bănuielile despre 
manevrele fraţilor Cerchez. 


250 


— Enorm! — îi răspund eu bătrînului 
hoţoman, uns cu toate alifiile. Plec de la 
matale cu sufletul împăcat... Deci, 
recapitulînd, registrele lui Tatapetre nu 
cuprindeau nimic deosebit, care să semene a 
jurnal autobiografic, iar moartea bunicului 
s-a datorat unui tragic accident de bicicletă, în 
prealabil defectată, cu intenție, de bestiile 
doamnei Cerchez... Îți mulţumesc mult, 
domnule Hariga. Îmi pare rău, însă, că nu-i 
pot fi de nici un ajutor nurorii matale, doamnei 
Frosa Avaru! 

Bătrînul dă din cap surprins, neplăcîndu-i 
nici lui numele de Frosa. Din moment ce se 
afla în relaţii telefonice cu nevasta lui Maţ, 
precis că era informat despre discuţia pe care- 
o avusesem cu dînsa. 


Tocmai cînd străbăteam holul vilişoarei şi 
intenţionam să-mi iau rămas bun de la marele 
găinar, s-a auzit sunînd la intrare. Jurj s-a 
grăbit să deschidă, uitînd să-mi mai strîngă 
mîna. 

De altfel, întrucît în clipele următoare 
ambele braţe îi erau ocupate de pachetele 
pe care i le trîntise noul vizitator, de-a dreptul 
în mîinile întinse, nici nu mai avea cum s-o 
facă. 

Strecurindu-mă pe lîngă arămiul care-şi 
dezbrăca geaca, fostul cavaler însoțitor al 
recepţionerei de la ho- tel, am ieşit afară, în 
curte, răsuflînd uşurat. 

Din păcate, mă grăbisem! N-aveam nici un 
motiv să mă mai consider uşurat. Pentru că, 
lîngă gardul metalic, acolo unde-mi parcasem 


251 


„Bombiţa”, eram aşteptat. De cei mai 
înspăimîntători indivizi. 


30. Scurtcircuit (de joasă tensiune) 


Fumînd liniştiţi, ca şi cum ar fi fost dispuşi 
să mă aştepte o viaţă întreagă, unul din ei 
„mărăşeşti”, celălalt „Kent”, iar cel din urmă 
„Pall-Mall!”, tanti Raliţa, Gig Mironescu şi Miţa 
Papălină, trei Doamne, şi toţi trei, priveau la 
mine intrigaţi, mirîndu-se că mai aveam 
stăpînirea de sine să n-o iau numaidecit la 
fugă. 

Pe de altă parte, mă miram şi eu, şi încă din 
două motive. Mai întîi, ce căutau aici tanti 
Raliţa şi Bileţel, şi-apoi, cum de erau 
împreună cu recepţionera? Să-ţi vină să- 
nnebuneşti, nu altceva. A 

De fugit, ar fi fost o soluţie. Însă mi se 
barase orice posibilitate, întrucît treimea mai 
sus citată se găsea chiar lîngă mijlocul meu de 
deplasare rapidă. Nemaiavind nici œ ieşire, 
m-am prefăcut încîntat şi m-am îndreptat 
către «ei. 

Bineînţeles, ca mai totdeauna, prima m-a 
luat la rost tanti Raliţa, adresîndu-mi eternul 
ei reproş: 

— Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă! 
Păi bine, domle, ne plasezi pe orbite eronate, 
trasîndu-ne şi mie şi lui dom Bileţel nişte 
misiuni insignifiante, pentru ca matale să-ţi 
faci singur de cap? Dar ce credeai, că ne-ai 


252 


amăgit cu masa aia mizerabilă pe care ne-ai 
oferit-o la „Casa Scriitorilor”?... 

Noroc că mă salvează la timp Gig 
Mironescu, intervenind salutar: 

— Nu te mai enerva, coană Raliţo, că-ţi face 
rău la apetit!... Ca să-l iertăm, măiestrică ne 
va mai oferi o masă, de astă dată la 
restaurantul hotelului „Argeş”, pentru a 
sărbători bucuria revederii, dar şi pentru a-l 
informa referitor la ştifturile ce-a încercat să 
ni le vîre pe git!... Că tot e vremea 
prinzului... N-am rezon, măiestrică?... 


Cu prilejul prînzului, aşezaţi tustrei în jurul 
unei mese rotunde (la figurat, se-nţelege), 
deoarece Miţa Papălină intrase în tură şi se 
afla la recepţie, sînt pus în temă cu 
scurtcircuitarea mea. 

Dîndu-şi rapid, seama că sarcinile ce li le 
trasasem erau mai mult decît aleatorii, 
aşteptaseră înapoierea mea din acţiunea „M. 
P. Connection”. Cînd realizaseră că zăboveam 
în exces, îmi luaseră urma. Il căutaseră pe 
Micugşor, iar blegul de văru-meu le povestise 
totul. Şi, nefiind nevoie de-un efort deosebit 
de inteligenţă, ajunseseră la concluzia că o- 
ntinsesem la Piteşti. Şi unde altundeva să mă 
caute, dacă nu la cel mai bun hotel din 
localitate? Aici, ospătarul care mă văzuse 
plecînd cu Miţa şi încă după miezul-nopţii, le 
furnizase adresa recepţionerei. Tanti Raliţa, 
foc de indignată, deoarece îşi imaginase că 
iarăşi căzusem în labele unei obsedate de 
teapa Frosei, neavînd de unde şti că Miţa-i era 
nepoată bună, luase un taxi şi-l băgase şi pe 
Bileţel înăuntru, cam în brînci, şi se-nfiinţase 


253 


în doi timpi şi trei mişcări la casa Papălină. 
Miţa, recunoscînd-o pe celebra mea mătuşă, i- 
a dezvăluit adresa lui Jurj. 

Acuma, totul mi-era clar. Bine că nu 
asaltaseră vila  bişniţarului, aşa cum 
procedaseră cu apartamentul fa- miliei Avaru. 

Pînă s-apucăm lichidarea bucatelor ce 
alcătuiseră  frugalul nostru dejun, ziua 
respectivă fiind decretată „ziua legumelor”, şi 
ne resemnasem doar cu fasole, mazăre, car- 
tofi, conopidă şi varză, în varii preparate, am 
apucat şi eu să le povestesc convorbirea avută 
cu Jurj. Ca să fie şi dînşii „în clar”! 

La desert, bucurindu-mă că nu-i putusem 
oferi  mătuşă-mii, mare amatoare de 
profiteroluri, decît compot de piersice, m-am 
gîndit că n-ar strica, bîndu-ne cafeluţele, să 
le fac şi asistenţilor mei o plăcere, arătîndu- 
mă intere- sat de rezultatele obţinute în 
anchetele lor. 

Mai bine m-aş fi abținut. Deoarece, pînă la 
urmă, ideea mea s-a dovedit mai mult decît 
sinistră. 

— Păi bine, măi nepoate, — a demarat 
furioasă mă-tuşă-mea, stingindu-şi mărăşeasca 
în castronelul cu zeamă de compot, şi care 
evident nu-i plăcuse deloc, să mă pui tu pe 
mine, femeie oarecum bătrină şi de-o 
calificare profesională superioară, la munca 
cea mai de jos? Nu-i frumos!... Trei zile 
întregi, de dimineaţă şi pînă-n noapte, am stat 
în podul casei mele din Vergului, înghițind 
praf şi mucegai, ca să trec în revistă, foaie 
cu foaie, hîrţoagele rămase de la neica Petre... 
Abia cînd am terminat, mi-am amintit c-o mai 
făcusem o dată! Tot îndemnată de tine... 


254 


— Îmi pare rău, tanti Raliţo, însă uitasem! 
Ce să-ţi ofer, ca să te împac?... Hai, spune, 
nu te jena, fiindcă astăzi sînt generos.!... 

Mătuşă-mea se uită la mine cam cîş. Apoi, 
consultîn- du-se optic cu Bileţel, îi dă drumul: 

— Mai înainte de toate, o vodkă autentică, 
preferabil „Moskovskaya”, ca să-mi revin de 
pe urma emoţiilor pricinuite de aventurile tale 
cu femeile... Că-n afară de Frosa şi Miţa, am 
aflat de la Micuşor Podăşchină c-ai mai avut 
relaţii neprincipiale şi cu Tiţa, chelneriţa de la 
motel, care te-a condus în toiul nopţii la 
camera ei... Aşa-i?... 

— Sigur că nu! — dau eu să mă explic. Biata 
fată îmi cedase doar odaia şi nimic mai 
mult... Uite ce-i, îţi dau orice, numai 
încetează odată cu birfele şi interpretă- rile 
astea ordinare... 

— Bun! Atunci, ca să ne-mpăcăm definitiv, 
înce-  tează şi tu să ne ţii la o parte de miezul 
anchetei noastre... Ori lucrăm împreună, ori 
nu te mai recunosc de nepot. Ca-n poezia aia 
celebră: „de eşti tu acela, nu-ţi sînt tanti 
eu!”... E bine? 

Bileţel, care, în răstimpul cît mătuşă-mea 
sporovăise cele de mai sus, îşi sorbise 
preocupat cafeaua şi trăsese vreo cinci 
„Kent”-uri, mă examinează atent. 

— Ce s-a întîmplat, Gig dragă, e ceva în 
neregulă?... Mi-am înghiţit cravata, odată cu 
ciorbiţa de fasole, deşi n-am purtat în viaţa 
mea legătură la git, sau mi-au căzut cheile de 
la maşină în cafea? Hai, spune mai repede, 
ce te frămîntă, cu ce te-am necăjit?... 

Poetul, oniric după cum îl etichetează 
critica literară, se dezlănţuie şi el: 


255 


— Mă uitam la tine, măiestrică, şi mă tot 
întrebam... 

— Ce? — intru eu în alertă. 

— Oare atit de timpit să fiu, Gig Mironescu, 
zis şi Bileţel, încît să-mi pierd uzul raţiunii, să 
uit că posed o coţofană de excepţie şi să 
umblu ca boul, patru zile de-a rîndul, 
verificînd pe la toate registraturile posibile 
datele din scrisorile primite de Bazil Avaru? 
Slavă Domnului, acuma m-am convins că-s în 
eroare... Nu eu sînt tîmpit! Ci cretinul care 
şi-a închipuit că, ticluind asemenea texte, 
putea băga groaza în minţile deficitare ale lui 
Mat şi Frosăi... Nicăieri n-am găsit nici o urmă 
de înregistrare a reclamaţiilor în speţă. Nimic, 
de nici un fel, de nici o culoare.!... 

— Păi vezi! — îi declar eu lejer liniştit. 
Înseamnă c-am intuit just. De-aceea 
aveam nevoie de cercetările tale. N-ai muncit 
degeaba, dragă Bileţel... Nici tu, şi nici biata 
tanti Raliţa. De azi înainte, nu ne vom mai 
despărţi. Voi doi îmi veţi asigura protecţia, 
bineînţeles de la dis-tanţă, deoarece de 
miine, poate chiar din seara asta, dacă 


va mai fi posibil, mă voi avînta pe urmele celei 
de-a treia filiere! 

— Şi care-i aia? — se interesează tanti 
Raliţa, brusc înviorată. 

— „M. C. Connection”! o informez pe 
mătuşă-mea,  botezindu-mi pe loc şi 
instantaneu noua acţiune... 

— Adică? — întreabă Bileţel. 

— „Madam Cerchez Connection”... 


256 


N-am mai dovedit să-mi declanşez operaţiile 
în seara aceea. Tanti Raliţa abuzase de 
generozitatea mea, care-i oferisem orice, ca să 
nu mă mai bată la cap, chiar şi nişte vodkă, şi 
băuse în decursul după-amiezii patru sute de 
„Moskovskaya”. Patru sute de grame, nu 
sticle! 

Pesemne din pricina cordialului, 
vasodilatantului şi eupepticului alcool, pe la 
şapte seara manifesta o poftă de vorbă, dar şi 
de mîncare, cu totul ieşite din comun. 

Numai apelînd la ajutorul din umbră al 
Miţei Papă- lină, am izbutit să mai astimpăr 
din dereglajele metabo- lice ale bătrinei. 
Pretextînd că „ziua legumelor” se terminase, 
odată cu apusul soarelui, avînd şi relaţii bune 
cu bucătarul şef, Miţa obținuse pentru masa 
noastră nişte preparate absolut mormîntale: 
muşchiuleţe de purcel, împănate cu costiţă şi 
căţei de usturoi, tăvălite în mălai şi fripte 
pe plită. 

Nici eu, dar nici Bileţel, n-am mai rezistat 
ispitei, şi-am întovărăşit-o pe mătuşă-mea 
în lungul ei drum către o indigestie sigură. 
Însă nici n-ar fi fost frumos s-o lăsăm pradă 
lăcomiei declanşate de bătură! 


VI. A TREIA FILIERĂ — „M. C. 
CONNECIION” 


257 


31. Demaraj dificil 


Nu ştiu ce ne-am fi făcut, dacă n-am fi avut- 
o alături de cauza noastră pe buna şi amărita 
de Miţa Papălină. Continuînd să ne considere 
rubedenii, organizase cazarea asistenţilor mei 
în condiţii optime, la camere c-un singur pat, 
ceea ce ne reducea considerabil cheltuielile de 
regie. După aceea, cînd tanti Raliţa nu-şi mai 
amintea cu nici un preţ, unde-şi parcase 
Trabant-ul, surogatul ei de ma-şină, din care 
vroia să-şi care în odaie efectele personale, 
mobilizase vreo trei „garconi”, băieţi de mare 
suflet, care-i găsiseră în cele din urmă 
tărăboanţa, tocmai la miliția municipiului. 
Parcată neregulamentar, în plină stradă 
centrală, unde nici nu era permisă circulaţia, 
ma- şina fusese ridicată de organele în drept, 
cu mijloace adecvate, şi depusă la păstrare. 
Contra sumei de lei 300, am recăpătat liniştea 
sufletească. Atît de necesară unui somn 
odihnitor. 

Odihnitor, e doar un fel de-a spune. 
Deoarece, pe la trei, dinspre ziuă, tanti Raliţa 
s-a înfiinţat la mine în cameră. Să mă întrebe 


258 


asupra anumitor aspecte ale conversaţiei mele 
cu Jurj Hariga. 

— Chiar ţi-a spus că n-are nici un fel de 
relaţii cu Cerchezoaica? Şi de ce, care-i 
pricina? — mă tot boscorodeşte mătuşă-mea, 
trezită la viaţă, după ce-şi umflase ficatul cu- 
atita „Moskovskaya”. 

Adormit, îi răspund şi eu în dodii: 

— Omul lui Dumnezeu, dar parcă ţi-am mai 
spus o dată! Sînt certati, şi încă de mult, de 
cînd erau copii, şi se jucau în ţărină... 

— Serios? Dar cu Bobe, cu-ăsta de ce nu se- 
nţelege?... 

— Tanti Raliţo, zău că nu ştiu, dar dacă ţii 
totuşi să-ţi mărturisesc opinia mea, cred că 
din motive de femei... 

— Aha!  Bănuiam eul... Perfect, mai 
discutăm noi, mîine dimineaţă! Dar ia stai 
niţel... 

— Bineînţeles că stau, de vreme ce-s în pat 
şi dorm, adică am să dorm, dacă ai să-mi dai 
pace! — îi precizez situaţia mea disperată. 

— Stai unde vrei, Al, băieţelule, dacă te lasă 
conştiinţa, însă mie să-mi spui despre ce femei 
era vorba... Nu cumva-s la mijloc Tonşoaica şi 
Frosa Papălină?... 

— Exact! De-aia au fugit amîndouă, care- 
ncotro... Domnişoara Tonş cu Zdruhu, iar 
Frosa cu Bobe şi Mat... 

— Cum aşa, putoarea de Frosa cu-amîndoi 
deo- dată? — exclamă indignată mătuşă- 
mea. 

— Nu deodată, ci pe rînd, că ţi-am mai 
povestit!... Acuma pot să mă culc?... 


259 


— Dar cine nu-ţi dă voie? Gata, am plecat, 
mă duc să cuget la cele două femei 
fatale... Culcă-te! 

N-am mai aşteptat să-mi spună a doua oară. 
Am stins imediat veioza şi mi-am tras pledul 
peste cap. Pînă la ziuă, mai puteam beneficia 
de vreo trei ceasuri de somn bun şi 
recuperator. 

N-am beneficiat! Pe întunericul din odaie, 
mătuşă-mea nimerise mai întîi în şifonierul din 
perete, dărîmînd rafturile şi scoţind din 
balamale o uşă, apoi în baie, unde căzuse în 
cadă. Fiindcă o lăsasem plină deoarece mă 
temusem de o nouă întrerupere a alimentaţiei 
cu apă, am fost nevoit să mă cobor din 
pat, aprinzînd toate luminile, şi s-o pescuiesc 
pe tanti Raliţa din vană. Nu de-altceva, dar 
exista riscul s-adoarmă acolo şi, bineînţeles, 
să nu se mai trezească niciodată. 


Dimineaţa, pe cînd ne luam breakfast-ul la 
restauran- tul hotelului, încerc s-o interoghez 
pe mătuşă-mea, însă În aşa fel, încît să n-o 
jignesc: 

— Tanti Raliţo, matale ştii cît de mult ţin la 
cea mai vajnică şi inteligentă mătuşă a mea, 
de-aia mă-ncumet să te-ntreb: nu-ți face 
rău vodka? De la un timp încoace, parcă te dai 
din ce în ce mai des la ea. Nu-mi amintesc 
să te fi văzut vreodată apelind la tării... 

Plină de viaţă, poftă de mîncare şi arătind 
splendid, mătuşă-mea mă priveşte surprinsă, 
apoi îmi răspunde: 

— Nu-mi face deloc rău! Ba dimpotrivă... 
Vodka elimină, prin topire, colesterolul de pe 
artere. De la o anumită vîrstă, chiar se şi 


260 


recomandă medical. Şi nu numai medical, 
dar şi în stil popular. La ţară, cînd dai un 
trăscău pe git, nu se urează „Sănătate?”... Ce- 
nseamnă, deci? Că-i bună pentru întărirea 
organismului... 

— O fi, coană Raliţo, — intervine Bileţel, 
aprinzin-  du-şi o ţigară, dar îl şi înmoaie! La 
mine în sat, se urează, de fapt, „Noroc şi 
sănătate”. Adică, numai dacă ai noroc, mai 
există şanse să fii şi sănătos... 

— Habar n-aveţi de ultimele cercetări din 
medicină! — decide mătuşă-mea, privindu- 
ne urît pe-amîndoi. Pe mine să mă lăsaţi în 
pace cu aluziile voastre, că nici eu nu vă oblig 
să beţi laolaltă cu mine... Acuma să trecem la 
chestii mai serioase şi să vedem ce-i facem cu 
madam Cerchez... 


Cu greu am izbutit să mai reduc din 
avînturile detectiviste ale companionilor mei, 
comunicîndu-le că aveam s-o contractez 
personal pe ilustra mamă a Grachilor, Alionte 
şi Zdruhu, lor revenindu-le misiunea de-a-mi 
proteja spatele. Abia după ce le-am relatat 
la amănunt cum 


aveam să procedez, s-au învoit să m-aştepte în 
stradă,  pitiţi în Trabant-ul mătuşă-mii, însă 
cu motorul în mers. Chestia cu motorul în 
mers o născocisem pe loc, apelînd la lecturile 
din literatura de specialitate. 

Peste o jumătate de ceas, cînd nu mai 
rămăsese nimic pe masă, demaram spre vila 
Hariga-Cerchez. Avind în spatele „Bombiţei” 
un nor uriaş de fum, ca o coadă de cometă. 
Emanat însă de Trabant-ul mătuşă-mii. Dar 


261 


care, peste puţin timp, a dispărut brusc. 
Norul. Dar nu inexplicabil, deoarece, privind 
în oglinda retrovizoare, am observat că 
maşina bătrinei fusese trasă pe dreapta, 
probabil la cererea acelor organe ale 
serviciului de circulaţie care acuma discutau 
aprins cu tanti Raliţa. 

Găsesc destul de uşor stradela şi vila 
Hariga-Cerchez, deşi uitasem pe unde şi cum 
se putea ajunge la ele. În orice caz, peste 
vreun ceas eram înaintea  elegantei 
construcţii. Din motive de precauţie, parchez 
mai încolo, la vreo două sute de metri. 

Redevenit pieton, mă strecor în curtea vilei, 
trăgînd cu coada ochilor la ferestrele lui 
Jurj. De cînd fusesem prima oară, mă tot 
întrebasem unde ar putea fi oare domiciliul 
doamnei Cerchez, de vreme ce căsuţa nu 
poseda şi-un etaj. Ajuns în spatele vilei, 
cercetez atent acoperişul. Nu fiindcă mi-ar fi 
trăsnit prin cap că madam Cerchez ar locui 
în pod, dar ca să mă conving dacă nu cumva 
există vreo mansardă. 

Şi m-am convins rapid. După ce-am căzut de 
pe scara pe care-o găsisem culcată lîngă 
perete, şi pe care urcasem pînă în dreptul 
streşinii. Pesemne că, datorită bufniturii 
provocate de impactul meu cu solul, cineva s-a 
sesizat de insolita prezenţă a subsemnatului, 
deoarece m-am auzit strigat: 

— Ei, domnu”, pe cine caţi matale?... 

Din pragul unei uşi dosnice, scăpată ochilor 
mei, mă cerceta iscoditor o băbătie cu părul 
pus pe moate şi-avînd pe dinsa un halat de 
casă matlasat, înflorat şi lung pînă la 
glezne, gen maxi. Doamne Dumnezeule, 


262 


aschimodia asta împopoţonată şi multicoloră 
să fi fost Cerchezoaica? 

— Aş vrea sa vorbesc cu unul din fraţii 
Cerchez! — o anunţ pe bătrînă, dorind 
astfel, dintr-un foc, să-mi dau seama dacă 
Alionte şi Zdruhu nu se întorseseră cumva la 
casa părintească. 

Individa,  privindu-mă mai atent, se 
interesează surprinsă: 

— li cunoşti pe băieţii mei? Cine-mi eşti 
tălică?... 

— Nu mă mai cunoaşteţi, madam Cerchez? 
Sînt Alexandru Coman, nepotul lui Petre 
Moţoganu, fostul dumneavoastră vecin... 

Bătrîna, ducîndu-şi mîinile la piept, de parcă 
atunci se-aştepta la un atac de cord, 
exclamă răgind înfiorător: 

— Formidabil! Tu eşti, Sandule?... 

În viaţa ei nu-mi spusese vreodată pe nume. 
Acum însă, tulburată probabil de neobişnuita 
mea cerere de-a vorbi cu Alionte şi Zdruhu, îşi 
pierduse cumpătul şi uitase că totdeauna mi 
se adresase doar cu „haimanao!”, „peze- 
veghiule”, sau, în cel mai bun caz, 
„tănăfleciule!”... 

Revenindu-şi, madam Cerchez mă pofteşte 
în casă, de astă dată extrem de amabilă, ba 
chiar în exces, să stăm de vorbă, şi să-i 
povestesc ce-i cu mine acolo. 

— Bine, maică, — îmi reproşează băbătia, se 
poate să nu mai dai pe la mine atîta amar de 
vreme? N-ai aflat c-am rămas singură, 
fără băieţii mei dragi şi cu care te-mpăcai 
atit de bine cînd eraţi copii... Şi bietu' dom’ 
Petre, bunică-tău, care te-aşteaptă să-l vizitezi 
la cimi- tir! Barem ai fost să-i vezi 


263 


mormiîntul?... Poftim, ia loc, stai aici, pe 
fotelu’ ăsta! Ce vînt te-aduce pe la noi?... 

Grea întrebare! 

Totuşi, mă decid s-o iau tare, din scurt. 

— Madam Cerchez, unde-s Alionte şi 
Zdruhu, de zici c-ai rămas fără ei?... 

În clipa următoare, din senin, pufneşte într- 
un hohot de plîns cutremurător. De se 
zguduie scaunul sub ea. Apoi, sistind 
debitul glandelor lacrimale, purcede să mă 
informeze, din ce în ce mai amplu: 

— De unde să ştiu eu, Sandule maică! M-au 
părăsit imediat ce s-au încurcat cu tîrfele alea 
de  Tonşoaica şi ţiganca lu’ Papălină... 
Nenorocire, mare, maică! Le-a luat 
Dumnezeu minţile... Că se şi-nrăiseră! Şi asta 
numai din pricina fiarelor cu care se- 
nhăitaseră. O duceau numai în chefuri şi 
blestemăţii. Trebuie să-i ştii şi tu, Sandule, 
pe-ăia, pe Bobe şi Mat, fătălăii lu’ Jurj, altă 
hahaleră şi-ăsta, ca şi pe Ciompete, fostul 
comisar de poliţie... Ei i-au tras pe băieţii 
mei pe drumul pierzaniei. Pînă şi-au luat 
lumea-în cap, fugind cu ştoarfele de care ţi-am 
spus. De m-au lăsat singură-singurică, să 
trăiesc ca vai de mine în cojmelia asta... Şi 
cred c-au făcut-o numai din teamă! 

— Păi, de cine se temeau? 

— Stai niţel acilea! Mă-c să-ţi fierb o 
cafeluţă, şi-apoi îţi spun eu tot! n 

Vroia să tragă de timp? Cine ştie! In orice 
caz, pînă avea să se întoarcă aducînd cafelele 
făgăduite, era timp suficient să întreprind o 
examinare sumară şi rapidă a odăii. 

Dar n-a mai fost nevoie. Deoarece, pe 
măsuţa aflată chiar lîngă fotoliul în care mă 


264 


cazase madam Cerchez, sub fotografia 
înrămată a celor doi fraţi Cerchez, Alionte şi 
Zdruhu, la o vîrstă mult apropiată de 
vremurile noastre, întrucît erau de-acuma 
maturi şi lejer încărunţiţi, se găsea un pachet 
întreg de ilustrate poştale. 

Dacă nu mi-ar fi atras atenţia o marcă ceva 
mai acătării, care se ițea de sub teancul 
vederilor, poate nu m-aş fi uitat la ele. Insă 
era o marcă austriacă, după cum mi-am dat 
seama, cînd am cercetat ilustrata respectivă. 
Dealtfel, şi celelalte vederi purtau mărci de- 
aceeaşi provenienţă. Iar pe una din ilustrate, 
am mai apucat să descifrez: „Dragă mămico, 
fii liniştită şi ai grijă de tine. Noi o să-ți 
trimitem în continuare ajutorul făgăduit. Fie 
prin colete, fie prin prieteni buni. Poate că-n 
toamna asta o să te şi vizităm. li sărută 
mîinile tale sfinte, A. şi Z.” 

Mi-era de-ajuns. Baba era în corespondenţă 
cu băie- ţii. Care se stabiliseră la Viena. 
Toate ilustratele poştale posedau ştampilele 
oraşului respectiv. N-am mai citit în 
continuare. Se-auzea tîrşiitul paşilor bătrinei 
doamne. Bătrînă, bătrină, dar şi mincinoasă! 

În timp ce serveam cafeaua, de altfel 
excelentă, proba-bil braziliană sau 
columbiană, judecînd după aromă şi savoare, 
şi-mi fumam ţigara oferită de madam Cerchez, 
„Pall-Mall”, întocmai ca aceea cu care mă 
tratase Hariga, bătrina cerceta odaia, dorind 
să-şi dea seama dacă nu cumva cotrobăisem 
prin lucruri. 

Răsuflînd uşurată, mai ales cînd observase 
că foto- grafia băieţilor nu fusese mutată de pe 


265 


soclul teancului de ilustrate, madam 
Cerchez mă întrebă: 

— Să-ţi spun mai departe, Sandule maică, 
de cine se  înspăimîntaseră  bieţii mei 
copilaşi?... Că-i bine să ştii şi tu, dacă vrei să 


afli mai multe despre adevărata moarte a 
lu’ Tac-tu Mare!... 
— Zi-i, madam Cerchez, nu te sfii! — o 


îmboldesc eu, curios s-aud o nouă versiune 
mincinos-intoxicatorie. 

— Păi să ştii că-i zic... Ca să se ştie! Fiindcă 
Bobe-i la mijloc. Ele fiara! El şi tac-su... Au 
încercat, mai înainte de-a se prăpădi dom 
Petre Moţoganu, să-i tragă pe copilaşii mei 
la o faptă cumplită... Cică să-l bată pe 
hodorog, adică pe biet’ bunică-tu, pînă s-o pişa 
pe el, aşa cum îl snopise-n bătaie şi 
boşorogu', adică tot dom Petre, pe Bobe, nu 
mai tiu minte cu ce prilej!... Auzi, Sandule 
maică, ce le dăduse bezmeticilor prin minte! 
Noroc că băieţii mi-au spus despre ce-i vorba 
şi i-am oprit taman la vreme... Eu, una, de- 
aia crez c-a murit bătrinu', bunică-tu, fiindcă l- 
or fi otînjit la-nghesuială Bobe şi cu Jurj! C- 
aveau şi de ce... Este? Ia spune, cu ce săte 
mai tratez, Sandule? Dragul de tine, cît 
trebuie să fi suferit din pricina pieirii lu' 
tac-tu mare!... Să nu-ţi dau un păhărel cu 
întăritor, un „Martell”, sau poate un vizichiu? 
Că, din sărăcia mea, n-am voie să-mi cumpăr 
lucruri ieftine... Asta-i viaţa omului sărman!... 

Cînd  mi-amintesc de fotografia color, 
proiectată la mine acasă, cu epidiascopul 
procurat de mătuşă-mea, şi-n care figura şi 
matroana de lîngă mine, simt cum mă cuprind 
toate năbădăile. 


266 


Dar un bun detectiv nu-şi poate permite 
accese de nervi. Deci, mă abţin să izbucnesc 
într-un asemenea spectacol, aşa cum mă abţin 
şi de la „Martell”-ul oferit de gazdă. Deşi, de 
ce să mint, tare mi-ar fi prins bine cordia-lul 
mai suspomenit. 

— Îmi pare rău, madam Cerchez, însă n-am 
voie! Sînt suferind de inimă... lar medicii mi- 
au interzis tăriile... 

Înduioşată, bătrina aschimodie mă 

compătimeşte: 
__— Sărăcuţu' de tine, Sandule maică! 
Intocmai ca şi un nepoţel de-al meu, care s- 
a prăpădit la nici cincizeci de ani... Cine ştie 
cît ai s-o mai duci şi tu! Miine poimiine dă 
subitu’ peste tine, şi poc, odată te culci seara- 
n pat sănătos, iar dimineaţa te trezeşti mort! 

La auzul pronosticului, mai că-mi vine să-mi 
plîng de milă. Dar sîntem bărbaţi, şi nu ne 
lăsăm cu una cu două. Aflasem destule, de 
altfel. 

Nemaiavînd ce căuta la madam Cerchez, îi 
promit c-am s-o mai vizitez. Mişcată 
profund de atenţia ce-o manifestasem faţă de 
dînsa, hodoroaga, la plecare, îmi dăruieşte, 
spre surprinderea mea, un pachet de „Pall- 
Mall”. Neatins. 

— Ia-l cu maica, Sandule, să ai la drum! De- 
o fi să mori din pricină de tutun, barem să fie 
unul mai de soi... . 

Ar fi trebuit să refuz. Insă n-am vrut să dau 
naştere la cine ştie ce suspiciuni. 
Cerchezoaica şi-ar fi imaginat că ştiu, sau 
bănuiesc de unde le are. La urma urmei, nu 
Alionte şi Zdruhu produceau „Pall-Mal!”-ul! 


267 


32. Mic epilog, total neaşteptat 


După ce madam Cerchez m-a pupat pe 
frunte, ca o adevărată mamă, cînd îi pleacă 
feciorul la război, iar eu i-am pupat, 
prefăcut emoţionat, labele amîndouă, miro- 
sind însă a săpun „Rexona”, am căutat să ies 
din curtea vilei cît mai neobservat. 

Iluzii pierdute! 

Nici n-apucasem să dau colţul casei, că în 
faţa acesteia, în dreptul uşii de la intrarea în 
locuinţa avocatului Jurj Hariga, pic peste o 
bătaie ca-n Texas, cu urlete şi stri- gāte de- 
ajutor, cu oameni claie peste grămadă. 

Ca orice om de acţiune, decid că-i cazul să 
intervin cît mai urgent. 

Trag de-un picior, mai trag de-un altul, ba 
încă şi încasez un toc în scăfirlie, depun 
eforturi  supraomeneşti să descurc 
învălmăşeala de trupuri, miîini şi picioare şi, în 
cele din urmă, izbutesc să-i despart pe 
combatanți. 

Spre stupefacţia mea, constat că aceştia 
erau, în or- dinea în care-i depusesem pe 
gazonul dinaintea scării: Jurj Hariga, cu-o 
minecă de la haină lipsă, tanti Raliţa, purtind 
în mînă pompa mea de umflat caucioace, din 
do-taţia „Bombiţei”, şi Gig Mironescu-Bileţel, 
în chip de cow-boy, cu pantaloni despicaţi 
pină-n dreptul genunchilor, aşa cum îl 
văzusem odată pe John Wayne într-un 
western. 


268 


Prima îşi revine tanti Raliţa, care şi purcede 
să oră- căie şi mă ia la rost, în 
binecunoscutul dînsei stil: 

— Domnule Al, nu-i uman ce se-ntimplă! 
Tălică stai la braşoave cu Cerchezoaica, iar 
tilharul ăsta de Jurj abia aşteaptă să te 
lichideze, pîndindu-te sub fereastra putorii cu 
satirul în mînă... De ce nu căşti ochii?... Dacă 
nu eram noi, care să-l surprindem asupra 
faptei, acuma nu te-ai mai fi hlizit ca un 
papă-lapte!... 

Bileţel, după ce-şi priveşte disperat 
pantalonii extrem de evazaţi, ține să mă 
informeze şi el: 

— Măiestrică, mereu eşti în eroare! Ăştia 
doi, ba- balicul ăsta de jos şi hoaşca din casă, 
cu care-ai vrut să discuti, erau înţeleşi între ei 
să te atragă în cine ştie ce capcană... Am 
văzut-o cu ochii mei personali pe madama 
dumitale, cînd erai înăuntru, cum a ieşit o 
clipă afară, ca să-i sufle ceva la ureche 
hodorogului... 

Înmărmurit de cele aflate, hotărăsc să-l 
supun pe Jurj Hariga unui interogatoriu de 
gradul III, ca la poliţie. 

— Ia ascultă, domnule avocat, ce căutai sub 
fereastra vecinei dumitale?... — îl somez eu, 
dur şi sever, pe bă-trînul găinar. 

„Baba”, alias Hariga, sau, eventual, invers, 
refuză să-mi dea replica. De fapt, cînd mă 
plec asupra lui să-i aud răspunsul, constat că 
nu avea posibilitatea s-o facă. Leşinase. 

Virsta îşi spusese cuvîntul. Mobilizîndu-i pe 
tanti  Raliţa şi pe Bileţel, îl cărăm pe avocat în 
interiorul vilei, în salonaşul cunoscut mie, îl 
depun pe covor şi încerc să-i aplic „primul- 


269 


ajutor”, aşa cum studiasem în prospec-tul 
trusei obligatorii pe care-o purtam cu mine-n 
Fiat. Mai întîi îi trag o pereche de palme. 
Apoi, cu scîrbă, îi suflu în gură, dorind să-i 
administrez un „bouche ă bouche” ca la carte. 
Un trăsnitor miros de coniac (ce-i drept, de 
bună calitate) mă determină să cred că 
bătrinul Hariga, nu era leşinat. Ci mort. Mort 
de beat, mai exact spus. Le comunic 
constatarea mea lui Bileţel şi mătuşă- mii, iar 
tanti Raliţa, ca-n multe alte ocazii, îşi joacă 
iarăşi rolul ei salutar. 

— Stai niţeluş, Al, băieţelule, că ţi-l trezesc 
eu pe dom’ Jurj în doi timpi şi trei mişcări! 
Unde mi-i poşeta?... 

Geamantanul, căruia dînsa-i spune cu 
numele de mai sus, se afla sub capul 
avocatului, unde-l aşezasem cu mîinile mele, 
să-i ţină loc de pernă. Aşa că i-l înmînez 
urgent, extrăgindu-l de sub ţeasta lui Jurj. 
Acesta emite, la contactul cu duşumeaua, un 
zgomot de dovleac copt, întoc- mai ca şi 
mecanismul genţii, declanşat de tanti Raliţa, 
care însă sună mult mai sec. Alt material, 
probabil. 

Peste o clipă, mătuşă-mea îi picură direct în 
nări un lichid transparent, dintr-un flacon 
minuscul. Şi, ca prin- tr-o minune, Jurj 
Hariga se trezeşte instantaneu din beţie. 
Sărind la doi metri deasupra covorului, şi 
urlînd ca o vită înjunghiată. 

— Aoleu, aoleu! M-a omorît cu vitriol bestia 
de Ra- liţa! Că ştiu ce-i poate pielea... 
Criminala!... Nu era ea spaima Piteştiului? De 
cînd am copilărit împreună, îi plăcea să bată 


270 


băieţii!... E-o sadică, mai rău ca Lucreția 
Borgia, otrăvitoarea. 

În răstimpul monologului de mai sus, 
atoategrăitor în privinţa tinereţii mătuşă-mii, 
pe care nu i-o cunoşteam, hodorogul de Jurj 
ne-a dansat un balet echilibristic, grotesc, 
funambulesc din cele mai spectaculare. 

Cînd s-a potolit, tot atit de brusc pe cît îi 
fusese şi reînvierea, am întrebat-o pe mătuşă- 
mea: 

— Ce i-ai pus în nas, tanti Raliţo?... 

— Cred că amoniac! Totdeauna am asupra 
mea un flacon cu amoniac, şi altul cu formol... 
Amîndouă s-ar putea să fie bune şi la beţie, 
deşi eu le folosesc pentru bătăturile de la 
picioare! 

Crucindu-mă pe furiş, l-am luat pe avocat 
lîngă mine, pe canapea, unde căzusem la 
auzul medicamentului administrat de mătuşă- 
mea. 

Cînd am fost convins că bătrînul recuperase 
total, l-am bătut uşurel pe umăr şi i-am spus 
cu glas blajin: 

— Măi nene Jurj, ce cătai tălică sub 
fereastra Cerchezoaicei?... 

Hariga mă priveşte cam oblu, apoi îmi 
răspunde pe loc: 

— Copile dragă, dacă nu te-aş cunoaşte de 
cînd erai de-o şchioapă, aş zice că nu eşti 
zdravăn! Păi te iei după mintea Raliţei, 
matahala asta de mătuşă-ta?... Eram sub 
fereastra vecinei, fiindcă acolo-i şi intrarea în 
beci! Înţelegi? 

— Nu! — îi comunic eu nedumerirea. 
Fiindcă nu se merge la beci, cu satîrul în 


271 


mină... Că n-o fi vrind să-mi spui, că 
intenţionezi să tragi vin din poloboc cu el! 
— Domle, în primul rînd nu era satir, ci 


toporişcă, iar în beci eu îmi ţin lemnele... 
Mă duceam să-mi fac surcele, pentru aprins 
focul în sobă! E clar? Tocmai mă aplecam 


să ridic chepengul de la intrarea în pivniţă, 
cînd m-am pomenit în cîrcă cu elefantul... 

Bătrinul începea să deraieze. 

— Care elefant? 

— Raliţa, măi copile! — mă lămureşte 
Hariga. Şi-apoi a mai sărit şi pişpirică ăla, cu 
floştomoci pe fălci... Eu am dat să fug, ei după 
mine, şi m-au ajuns taman cînd încercam să 
mă refugiez în hol... Dacă nu mă scoteai de 
sub mătuşă-ta, rămîneam extraplat. Mai ales 
că trăsesem şi niţei coniac, să-mi dilatez 
arterele... Iar eu cînd beau, de multe ori 
nu ştiu ce fac. Aşa-i la o anumită vîrstă. Te 
lasă puterile... Asta a fost tot! 

Oarecum edificat, dar nu cine ştie ce, îi 
mobilizez pe Bileţel şi tanti Raliţa să părăsim 
cîmpul de bătaie. Ne-aşteptau alte probleme, 
mult mai arzătoare, la ordinea zilei. Mai ales 
că ornicul solar pretindea să fie şi ceasul prîn- 
zului. Şi nu numai acela, dar şi cel din 
stomacul meu bine reglat. 

În timp ce ne-ndreptam spre maşinile 
noastre, Bileţel se interesează de părerea 
mea în privinţa afirmațiilor emise de Jurj 
Hariga: 

— Ai crezut ceva din ştifturile bătrinului?... 

— Partial, dragă Gig, foarte parţial. O să 
discutăm în curînd şi aspectul acesta, 
acolo unde plecăm acum! Fiindcă deţin o 


272 


informaţie nespus de valoroasă, obţinută de 
la madam Cerchez... 


— Şi unde mergem? — întreabă tanti Raliţa, 
care iarăşi trăsese cu urechea ei beteagă, 
dar care percepea totul. 

— La masă! 


Întrucît ziua aceea nu fusese decretată „a 
legumelor”, ne  ospătăm  omeneşte. 
Restaurantul hotelului intrase în concursul 
„luna preparatelor culinare”. Temîndu-se să 
nu dispară pînă-n seară, am gustat cîte niţel 
din toate. Şi meritam, de altfel, după belelele 
prin care trecuserăm. 

La cafele, nişte cafele senzaţionale, 
participînd pro- babil şi ele la concursul peste 
care nimeriserăm, în timp ce fumăm „Pall- 
Mall”, din pachetul dăruit de madam Cerchez, 
le relatez tovarăşilor mei de drum ce 
discutasem cu bătrîna doamnă mincinoasă. 

Mătuşă-mea, emoţionată de cele aflate, 
exclamă fără voie: 

— Formidabil! Cum de nu mi-a trecut şi mie 
prin cap că Bobe Hariga e nodul grobian? 
Dacă-l tăiem, întocmai ca Alexandru 
Macedonschi, atunci putem spune că ne-am 
rezolvat problemele... Acuma ştiu şi singură 
ce urmează! Pornim pe filatura Bobe Hariga 
conecşăn, cum îţi place ţie s-o dai pe 
americăneşte. Din fericire,  stînd de vorbă cu 
anumite organe, care mi-au oprit ma- şina din 
pricină de fum prea mult, ştiu unde-l putem 
găsi pe mişelul de Bobe. Tocmai se-ndreptau 


273 


într-acolo ca să-i ridice permisul de 
conducere... 


VII. A PATRA FILIERĂ — „B. H. 
CONNECIION” 


33. Bairam extravilan, cu bulibaşi, bucluc 
şi baclavale 


Devenit brusc atent, insist să aflu mai multe 
de la mătuşă-mea: 

— Măi tanti  Raliţo, fii, rogu-te, mai 
explicită! Ce organe şi ce-i cu permisul ăla?... 
De unde şi pînă unde, şi cum s-a întîmplat, 
de-aţi ajuns să discutaţi despre fra- tele lui 
Mat? 

— Dar e foarte simplu şi clar! Cînd 
pornisem după tine, cu Trabant-ul, să-ţi 
acoperim spatele, nenorocita aia de tobă de 


274 


eşapament fumega în aşa hal, încît nişte bă- 
ieţi de la circulaţie ne-au rugat să oprim... Ca 
să-mi re-gleze dînşii avansul şi carburaţia. 
Atunci mi-au pomenit de permisul lui Bobe, 
cînd mi-au spus c-am s-o pat ca şi el, şi-au 
să mi-l ridice, dacă mai circul prin oraş cu 
motorul  nerevizuit... Ce anume  păţise 
hăndrălăul lui Jurj asta nu mi-au dezvăluit, 
fiind pesemne secret, însă mi-au explicat, la 
cererea mea, unde-l pot găsi pe tilhar! Şi 
m-au taxat cu 150 de lei, considerindu-mă 
contravenţionistă. Degeaba le-am arătat că n- 
am nimic de contrabandă în maşină, dar nu 
mi-a mers figura... 

— Şi unde-i Bobe?... 

— Ai să rizi, cînd am să-ţi spun! La 
tarapanaua lui Vică, un neam de-al nostru, nu 
ştiu dacă-l mai ţii minte şi dacă mai ai vreo 
idee de crişma lui din bariera giîrlei... 
Tarapanaua „La şapte vaci” îi zicea pe vremea 
aceea, înainte de război, acuma-i zice 
„Bardeziul Doamnei”! 

— Poate „Pardesiul”, măi tanti Raliţo! — o 
incit eu să-şi amintească mai clar denumirea 
actualei tarapanale, deşi nici „pardesiul” nu 
mi se părea normal pentru o crişmă, chiar 
fostă, îndeobşte apelindu-se la nume mai 
atrăgătoare, bunăoară „Restaurantul 
Constructorul”,  „Braseria Ghiocelul”, sau 
„Gogoşerie”, pur şi simplu. 

— Nu, Al, băieţelule, că şi eu m-am mirat, 
ştiind că doamnele purtau blănuri de hermină, 
sau caftane dublate cu lutru! Fiindcă de-o 
doamnă din vechime-i vorba, de vreme ce 
tarapanaua unde lucrează Bobe se află chiar 


275 


pe malul gîrlei Doamnei... Însă aşa l-au 
botezat, „Bardeziul...”! 

Rămas nedumerit, o mai întreb pe bătrină: 

— Dar cum le-ai justificat  „băieţilor” 
interesul ma- tale pentru Bobe? 

— A, n-a fost o problemă! Am zis că nepotu- 
meu a copilărit cu pezevenghiul, şi-ar vrea să-i 
facă o vizită... 

— Aoleu! Şi ce-au spus albaştrii? 

— Tot aoleu, şi s-au interesat dacă n-ai 
cumva ca- zier... Că şi Bobe are! De-aia l-au 
scos din gestiune şi l-au pus doar barman, 
aşa ziceau băieţii. 

— Păi ce nevoie aveai să-l cauţi, de vreme 
ce nu-ţi vorbisem nimic despre învinuirea 
lansată de madam Cerchez? 

— N-aveam nevoie de birfele hodoroagei... 
Pe mine mă ajută intuiţia şi flerul, armele 
perfectului detectiv! 

Deoarece discuţia cu mătuşă-mea ameninţa 
să nu mai aibă sfîrşit, le comunic asistenţilor 
mei: 

— În noaptea asta ne deplasăm la „Barul de 
zi”! Însă ne-mbarcăm cu toţii în „Bombiţă” 
ca să nu dăm de bănuit... Prea multe maşini 
strică. Şi-apoi, cine vine cu turismul său 
proprietate personală la o tarapana peri- 
ferică, din bariera oraşului? 


Bietul Gig Mironescu-Bileţel, care pînă în 
clipa aceea se mulţumise doar să asculte, 
amuzat şi zîimbind pe sub mustaţa pe care nu- 
o poseda, conversaţia mea interminabilă cu 
tanti Raliţa, intervine pe neaşteptate: 

— Eşti în eroare, măiestrică, iarăşi nu te- 
ajută coţo-fana! În zilele noastre, toată lumea 


276 


are maşină... Pînă şi ţăranii îşi cară la 
piaţă produsele agro-alimentare, cum se zice 
acum la legume şi zarzavaturi, cu „Daciile 
1300”! Alte vremuri, dragul meu, cînd nea Ion 
se bărbiereşte cu maşină electrică şi-şi dă 
apoi cu „after-shave”, iar ţaţa Catiţa 
apelează din ce în ce mai frecvent la spray- 
uri „Helene Rubinstein”, fabricate la noi, pe 
bază de licenţă! 


Pe la opt şi ceva, după ce aşteptasem să se 
întunece mai bine, tot bînd la cafele şi 
fumînd, decid că-i timpul să pornim la 
acţiune şi să ridicăm şedinţa. 

— Pe cai, copiii mei! E vremea să plecăm... 

Tanti Raliţa, după ce se uită la ceas, mă 
întreabă nedumerită: 

— Plecăm, plecăm, că doar asta aşteptăm, 
dar cum? Nemiîncaţi? Fără-să cinăm mai 
întîi?... 

Niţel enervat, îi declar mătuşă-mii: 

— M-ai înnebunit cu pofta dumitale de 
mîncare! Nu te mai satură Dumnezeu, odată 
şi-odată? Mergem la „Barul de zi”, şi, fiindcă 
tot ne vom afla angrenaţi într-o anchetă 
discretă, vom face pe muşterii şi vom mînca 
acolo masa de seară... Haideţi! Ce credeţi voi 
că nu-s şi eu om, căruia să-i fie foame la 
ora asta?... 


Peste cinci minute,  ne-mbarcam în 
„Bombiţă” şi demaram către bariera gîrlei 
Doamnei. Insă, de astă dată, nu în trombă, 
deoarece pe timp de noapte niciodată nu-mi 
permit porniri spectaculare. Oi fi eu as al 


277 


volanului, dar nici să mă compar cu Emerson 
Fittipaldi n-am în-drăzneala. 

La „Bar de zi — Riul Doamnei” (aceasta era 
denu-mirea reală şi completă a tarapanalei 
actuale, după cum am putut citi pe firma de 
deasupra intrării) am ajuns cu bine. In mai 
puţin de-o oră. Bijbiind penibil prin bezna 
periferiei oraşului. De altfel, nici nu i se mai 
putea zice periferie, fiindcă blocurile erau la 
doi paşi de fosta barieră. 

În orice caz, Bileţel avusese rezon. Zeci de 
maşini  blocau posibilităţile unei parcări. 
Maşinile ca maşinile, dar şi mai ale dracului 
erau „IIR”-urile. Tot cu zecile. Autohtone, 
ceheşti, refegiste, bulgăreşti, irakiene, gre- 
ceşti — de toate naţionalităţile, ca să zic aşa. 
Cu greu, strecurîndu-mă cu „Fieţelul” printre 
mastodonţii aceia, mi-am găsit şi eu un 
locşor lîngă un „Volvo” de 20 de tone. De care 
m-am lipit ca un artist, manevrind vreo zece 
minute. Însă atît de artistic, încît mătuşă-mea 
n-a mai avut cum să debarce din „Bombiţă” 
Portiera din partea dînsei se deschidea doar 
maximum cinci centimetri. Total insuficient 
pentru volumul bătrinei. 

La urma urmei, neavînd altă soluţie, am 
tras-o afară, ajutat de Bileţel. Înşfăcînd-o de 
mîini şi de picioare, prin portiera mea. Cu 
unele neajunsuri. Deoarece, cînd am reaşezat- 
o pe picioarele ei personale, şi-am reintrat în 
maşină să asigur „Bombiţă”, trăgînd frina de 
mină, am constatat dispariţia dispozitivului. 
Spre bucuria mea, nu dispăruse. Era pe 
podea. Frînt de trecerea mătuşă-mii pe 
deasupră-i. Dînsa rezistase cu brio. El, nu. 


278 


Cînd ne-am făcut intrarea triumfală în 
„Barul de zi”, mai întîi ne-am crezut la baia de 
aburi. Nu vedeai nici la cinci paşi. Dar nu 
erau aburi. Ci fum. Dens şi divers mirositor. 
De tutun. Cu nasul meu absolut, fiindcă există 
şi-aşa ceva, nu numai ureche absolută, am 
depistat ime- diat prezenţa „mărăşeştilor”, 
„kent”-urilor,  „snagoavelor”, „naţionalelor”, 
dar şi-a fumului provenit de la tabacul de pipă 
(„Willem II”, made în Holland sau Luxemburg, 
asta nu mai ştiam). 

La bar, în jurul meselor, în picioare, pe 
lîngă pereţi, o faună apocaliptică. Tot felul 
de oameni. Şi buni, şi răi, dar şi şoferi. Chiar 
în exces. Şoferi de „TIR”, de autobuze, aflaţi 
aici într-o finală pauză de „prinz”, de 
autoturisme personale, de camioane de mic 
tonaj, de dube. Inţoliţi, care mai de care. Unii 
în blugi şi geace, alţii în uniforme de 
mecanici, mereu mototolitele şi unsuroasele 
salopete, pe cînd producătorii agricoli, că 
erau şi dintr-ăştia, ve-niseră în portul lor de la 
ţară, — costume din doc, iţari, bundiţe, 
căciuli, blugi rurali, lucraţi de neveste, cana- 
diene improvizate, fişuri, ba chiar şi opinci 
ultramoderne, confecţionate din anvelope de 
tractor. Numai  străinezii arătau străini. 
Străini de atmosfera specifică a unui „bardezi” 
extravilan. Fiindcă se ţineau făloşi cu hainele 
lor strălucitoare, fabricate din tot soiul de 
materiale plastice (P.N.A., nylon, xylon, 
polistyren, etc). 

Un singur element îi omogeniza. Pofta de 
viaţă. Că miîncau şi beau fraţii ca sparţii. 
Ospătarii alergau  înnebuniţi, cu  talerele 
încărcate de fripturi, cîrnaţi, crem-  vurşti, 


279 


momiţe, fudulii, măduvioare, ficăţei şi rinichi, 
fleici, vrăbioare, abia prididind să-şi servească 
muşteriii. La mese, cuţitele şi furculiţele 
zăngăneau infernal, paha-rele se goleau unul 
după altul, iar vajnicii cetăţeni sporovăiau 
într-un vacarm dantesc. 

— Mie-mi face rău ce văd aici! — mă 
avertizează  Bileţel, verde la faţă, şi-abia 
ţinîndu-se pe picioare. 

— Dar ce ai, omule? — îl întreb alarmat, 
temîndu-mă să nu ne demonstreze cine ştie 
ce criză de asfixie, sau, ferească Dumnezeu, 
de cord. 

— Nu ştiu! — îmi răspunde cu glas stins 
poetul. Mă ia cu friguri pe spinare, iar 
stomacul îmi urlă, mă chi- nuie, sfîrtecîndu- 
mi întreg aparatul digestiv superior... 

— Să-ţi dau numaideciît un antispastic! Am 
la mine nişte „Lizadon”... 

— N-ajută, măiestrică! — abia mai suflă Gig. 
Cred că fac un şoc hipoglicemic... Ce mama 
dracului, nu pri- cepi că mi-e foame?... 

Cum să nu-l pricep? Că om sînt şi eu, nu 
fiară. Parcă mie nu-mi vine să mă caţăr pe 
pereţi. Dar unde să găsim un loc? 
Disperat, privesc în direcţia barului. Barem să 
m-asigur că Bobe-i acolo. Să nu mi se poată 
reproşa c-am bătut drumul de pomană... 

Era în dosul tejghelei. Sau „barului”, cum i 
se spune mai contemporan. Chiar Bobe 
Hariga, în persoană. În aceeaşi costumaţie de 
„gangester”... Cu barbă, de astă dată 
potrivită mai strîns, tip colier, şi cu mustaţa 
rasă, încît ai fi zis că-i olandezul zburător, 
din opera cu-acelaşi nume. Teribilă făptură. 
Numai haina de barman, de-un alb suspect, 


280 


bătînd mai mult în gris-jeg, îl arăta ce este. 
La ora actuală. 

Ajutat de-o fleoarţă, tot în haină fals albă, 
probabil un soi de barmaniţă, toarnă din 
tot genul de sticle în pahare. Coniacuri, 
trăscăuri, vinuri albe şi roşii, ţuici, vermuturi, 
campari, mastică, gin, whisky. Că doar sîn- 
tem la porţile oraşului, unde vin de se-adapă 
fel şi fel de muşterii, mai de pe la noi, mai de 
pe alte meridiane. 

În timp ce-şi exercită atribuţiile, ochii îi fug 
în toate direcţiile, cercetînd clientela, din ce în 
ce mai nerăb-dătoare, iscodind în stînga şi-n 
dreapta, atent la ospătari, la ceea ce se 
marchează şi nu, la barmaniţa care-i înmi- 
nează mereu alte şi alte sticloaie. La un 
moment dat, am impresia că priveşte ţintă la 
personalitatea mea. O clipă îi înţepeneşte 
mina, însă după aceea-şi continuă, ca un 
prestidigitator, Josefini, nu altceva, ritualurile 
sale uluitor de accelerate. Uite-aşa se mai 
încropeşte omul (din spa- tele barului), din 
iuţeala lui de mînă şi nebăgarea de seamă a 
muşteriilor! 

Simţind gradul sporit de periculozitate al 
atmosferei, deoarece maţele îmi ghiorţăie mai 
dihai ca un dispozitiv de absorbţie a 
canalelor, pesemne din pricina foamei 
cumplite ce m-a cuprins, îmi amintesc că şi 
mătuşă-mea şi Bileţel trebuie să se afle în 
acelaşi stadiu al disperării. 

Privesc la stînga mea, unde mai înainte se 
aflase Gig şi nu-l mai găsesc. Intrigat, o caut 
din ochi pe tanti Raliţa. Dispărută şi dînsa. 
Panicat, am impresia că zăresc (ca într-o 
inserţie liminară) silueta inconfundabilă a 


281 


bătrînei. În străfundurile bardeziului, lîngă o 
uşă deschisă. Toc- mai cînd dau s-o pornesc 
într-acolo, răsună un vaiet cumplit, un răcnet 
de fiară, care-mi îngheaţă şira spinării. 

— Malamuc! Mă Malamuuuc!... Nu mă mai 
cu- noşti?... Tilharule! Banditule!... Săriţi, 
oameni buni!... 

Era vocea mătuşă-mii! 

Inlemnit de groază, c-o omora suscitatul 
bandit multiplu, şi încă purtînd un nume atît 
de maffioso (local) îmi revin instantaneu şi 
mă elansez, printre mese şi chelneri, în 
direcţia locului crimei. Dărim un ospătar, culc 
la pămînt vreo cîteva scaune, cu ocupanţi cu 
tot, şi peste două secunde mă aflu în pragul 
uşii respective. 

Unde iarăşi paralizez. Tanti Raliţa, care 
pătrunsese în salonaşul, ca să-i zic aşa, 
existent în dosul uşii mai sus pomenite, era 
antrenată într-un soi de lupte greco-romane c- 
un individ  înfiorător.  Înfiorător de 
subdezvoltat. Maximum 1,50 metri! Aproape 
70% din dimensiunile mă-tuşă-mii. Şi ca 
înălţime şi ca volum. Bătrîna îl săltase de 
pe scaun şi-acuma, în momentul apariţiei mele 
salu- tare, îl rotea prin văzduh, ca pe-un 
retevei, strigînd şi vociferind: 

— Mă Malamuc, mă Fir-Lalea mă, de ce nu 
mi-ai dat de veste că mai trăieşti?... De ce, 
mă Fărimiţă?... N-am copilărit noi doi 
împreună? Nu ne băteam, ca leii cu toţi 
janghinoşii din mahala? Ai uitat?... 

Subdezvoltatul, care se mai chema şi 
Fărîmiţă, ceea ce corespundea perfect cu 
datele sale antropometrice chirăia de bucurie, 


282 


spre entuziasmul asistenţei din „saloon“, 
aproape sufocat de îmbrăţişarea mătuşă-mii: 
— Cum să te uit, fă Raliţo? Cine te poate 
uita pe tălică!... C-ai fost totdeauna, minca-ţi- 
aş fesul, prietena noastră de nădejde! Nu ti- 
am lucrat noi, eu şi cu fră- tiorii mei de 
culoare, casa ta, fă, de la „Manument” ?... 
Cine ţi-a turnat fandomentu', fă?... Mamă, 
mamă, scoa-  lă-te din mormîntu' tău, de la 
Buh, s-o vezi pe Raliţa noastră, cum mă joacă 
ursu' dar-ar benga-n ea de ursoaică!... Ho, fă 
Raliţo, ajungă-ţi, că mi-ai fărimat oasele!... 


Peste cîteva minute, făcîndu-ni-se suficient 
loc, eram plasați în fruntea mesei. Malamuc 
Fărimiţă Fir-Lalea, un tuciuriu bătrîn şi 
firav, un pumn de om, plingea cu sughiţuri, 
ţinîndu-şi capul pe umărul mătuşă-mii. Ope- 
raţie destul de dificilă, avînd în vedere 
diferenţa de nivel. 

Grupul de meşteri, zidari, dulgheri şi 
tinichigii, de fapt neamurile apropiate şi 
îndepărtate ale balaoacheşu- lui, sărbătoreau 
terminarea ridicării din pămînt a unei case 
construite la  Drăganu, o comună din 
apropierea Piteştiului. Eveniment pentru care 
închiriaseră salonaşul în întregime, de la 
bunul lor prieten şi cumătru, Bobe  Hariga. 

— Păi e de-al nostru, conaşule! — îmi 
explica un bătrin masiv şi aproximativ 
cherchelit. N-a ţinut-o el pe Frosa lu’ Papălină, 
mai înainte de-a i-o trece lu’ frat-su?... 

Cînd Fărimiţă Malamuc şi-a mai revenit, a 
purces să răcnească la ospătari: 

— Fine Gulie, fine Chivule, aduceţi mă, 
băga-v-aş în girlă pînă-n git, aduceţi mă 


283 


nenorociţilor, mîncare şi băutură, că mi-au 
venit rudele de la Bucureşti, şi vreau să le 
cinstesc!... Ce ne-aţi dat nouă, daţi-le şi lor. 
Că-s flămînzi şi însetaţi, mînca-i-aş... 

Fiind decretaţi de-ai familiei, finii s-au 
prezentat la mare urgenţă cu cele solicitate. 
Chiar că eram şi eu cu- rios să văd ce 
serviseră meşterii lu' Malamuc. 

Bileţel, care fusese invitat să ciocnească, pe 
rînd, cu fiecare din cei prezenţi, pe puţin vreo 
nouă persoane, bine dispuse şi euforizate, nu- 
şi mai încăpea în piele de bucu-rie. De altfel, 
din totdeauna îl ştiusem mare amator de 
folclor boldean. Cînd le-a ciripit tuciuriilor şi 
vreo cîteva vorbe pe limba lor, l-au silit, 
entuziasmați, să mai bea un pahar în cinstea 
frăţiei. 

— Nu te ruşina că eşti rom conaşule, c-avem 
şi noi boierii noştri! Mulţi au ajuns mari, 
artişti şi arhitecţi, chit c-au fost născuţi şi 
fătaţi de mume balaoacheşe... 

Asistaţi de neamurile lui Fir-Lalea, de- 
acuma sătule, am fost nevoiţi să mîncăm tot 
ce-aduseseră  chelnerii. Şi  mormanul de 
fudulii, momiţe şi măduvioare, şi muşchiu-rile 
de vacă, în sînge, şi cîrnaţii din carne de 
berbecuţ, preparaţi în condiţii de casă, cu seu 
şi boia iute de ardei. 

Dacă n-ar fi fost vinişorul acela rozaliu, „din 
materia- lul clientului”, cum ne informase 
cineva din asistenţă, cred că n-am fi reuşit să 
facem faţă. Dar am izbutit! Mai mult de 
dragul mătuşă-mii. Ca să nu-i dezamăgim 
vechiul prieten din copilărie. 

Cînd Fărimiţă Fir-Lalea a aflat că sînt 
nepotul lui Petre Coman-Moţoganu, iarăşi s- 


284 


a pornit pe plins. După ce m-a îmbrăţişat, 
udîndu-mă total cu lacrimile sale amare (la 
figurat) şi sărate (la propriu), mi-a declarat 
sughiţîind: 

— Mă, ştii tălică ce bunic ai avut? Piinea lu’ 
Dumnezeu, copile dragă... Dacă nu era dom 
Petrică, să saie în apărarea ţiganilor din 
mahala, pieream cu toţii în diportare! Aşa, 
datorită lui, am scăpat cu viaţă, mai mult de 
jumătate... 

Cerînd finilor s-aducă pentru toată lumea 
cafele şi ţigări de la şoferii străinezi, Fir- 
Lalea ne-a povestit îndelung despre pătimirile 
neamului său. Din cînd în cînd, trăgînd din 
ţigară şi sorbind din cafea, Bileţel, foarte tul- 
burat de cele auzite, îl îmboldea să-şi continue 
moderna ţiganiadă. lar Fărimiţă, lăcrimînd, 
relata despre exod, cum, odată ajunşi, 
nenorociţii începuseră să moară de foame şi 
de frig. Mulţi dintre ei, ajutaţi de localnici, o 
porniseră înapoi, spre ţară, iar restul, atîţia 
cîţi mai scăpaseră cu viaţă, se-ntorseseră abia 
la terminarea războiu-lui, călare pe vacile 
furate de nemţii în retragere. Pe dru-mul către 
casă, mîncaţi de păduchi, se-mbolnăviseră de 
exantematic, zăcuseră în cîmp, lipsiţi de orice 
îngrijire medicală, pînă ce natura îşi spusese 
cuvîntul, de la caz la caz, şi-i ajutase la 
recăpătarea puterilor. 

Neamurile îl ascultau pe Malamuc Fir-Lalea 
cu răsuflarea tăiată. Nimeni nu mai îndrăznea 
să scoată o vorbă. Cînd bătrînul, probabil 
bulibaşă al tribului, şi-a încheiat amarul 
reportaj al anilor de pribegie, s-a ridicat în pi- 
cioare, a dat duşcă paharul din faţă şi-apoi a 
strigat înfiorător: 


285 


— Mă, janchinoşilor, ia chemaţi-mi-l acilea 
pe cu-mătru' Bobe!... Să spună tot... Că nu mai 
poci îndura! M-am săturat de mutrele lor, a 
lu” tac-su şi-a fătălăului... S-asculte şi oamenii 
ăştia, ce, ni-i dat să suferim din pri-cina lor! 

Tanti Raliţa, imaginîndu-şi că Fir-Lalea vrea 
să-şi verse cine ştie ce venin, intervine cu 
blîndeţe: 

— Mā  Malamuce, ai băut prea mult, 
astimpără-te! 

— Tu, fă Raliţo, să taci!... Nu te băga unde 
nu-ţi fierbe oala... Mai ales că erai neam bun 
cu dom Petrică. Crezi, fă cumătro, că bătrinu' 
o murit de moarte bună?... lacă, nu! Şi-o să ne 
spuie Bobe tot ce ştie... Că ştie, 'tu-l în 
Dumnezeii lui! 

În momentul cînd Fir-Lalea făcea unele 
referinţe la apartenenţa ortodoxă a 
suspomenitului, în pragul uşii se iveşte chiar 
persoana respectivă. Urlind ca un nebun, i se 
adresează, deloc politicos, lui Malamuc: 

— Pe cine-njuri tu, mă nenorocitule? Pe 
mine, care ţi-am dat de lucru?... Care te-am 
scos din rahat, pe tine şi pe balaoacheşii 
tăi... la vină mai încoace, să-ţi zic şi eu una! 

Bobe Hariga nu era singur. Lîngă el, în 
stînga şi-n dreapta, dar şi în spate, stăteau 
gata de bătaie vreo cinci hăndrălăi. Fiecare 
tinînd în mînă cîte-un levier. Erau, mai mult ca 
sigur, şoferii de pe „TIR”-uri, chemaţi într- 
ajutor de barmanul cu ochelari de soare. 

Fără să mă simt cîituşi de puţin tulburat de 
aspectul tensionat al divergenţelor de păreri 
existente, mă retrag lîngă Bileţel şi tanti 
Raliţa. Totodată, mă dau şi lingă meşterul 


286 


acela masiv, trăgîndu-l mai lîngă noi. Şi le 
suflu tuturor: 

— Fiţi atenţi, cînd dau năvală haidamacii lui 
Bobe, ascultați comanda la mine! Am şi 
analizat situaţia, şi nu-i chiar atit de 
cotoioasă... 

Ceea ce prevăzusem, s-a declanşat în clipa 
următoare. Bobe, sesizind că Malamuc nu 
manifesta deloc intenţia să vină la el, aşa 
cum îi ceruse, îşi închipuie că, de teamă, 
bătrinul intrase în panică şi făcuse pe el. 
Considerind ca şi create condiţiile 
favorabile, le ordonă şoferilor: 

— Pă ei, băieţi!... Să-i învăţăm mintel!... 

lar, după aceea, imediat ce-şi lansează 
strigătul mobilizator se avintă, laolaltă cu 
haidamacii, înspre grupul meşterilor adunaţi 
în jurul lui Fir-Lalea. Cu levierele ridicate, ca 
nişte toiege, gata să-i otinjească pe bieţii 
oameni. 

În acelaşi moment, le comand şi eu 
partenerilor mei: 

— Răsturnaţi-le masa în faţă, peste 
ţurloaie!... Re- pede, fără milă, c-altminteri ne 
pocesc ăştia!... 

Bătrînul meşter, burduhănos şi îndesat, de- 
ai fi zis că-i o butie de cincizeci de vedre, 
ridică masa la care şezusem cu toţii, ca pe-o 
nimica toată, doar cu-o unică opintire, şi-o 
zvîrle înaintea atacanţilor. Efectul impac- tului 
este formidabil, fascinant. Bobe Hariga şi cei 
patru sau cinci năvălitori cretinoizi, în clipa 
următoare sînt cu toţii la  duşumea, 
împiedicîndu-se da barajul ivit în direcţia lor 
de mers. 


287 


Acuma era cazul să profităm de şansele 
oferite. Şi le strig foştilor mei comeseni: 

— Imobilizaţi-i! Fiecare cum poate şi cu ce 
poate!... 


Cei şapte meşteri mari, calfe şi zidari, 
şapte, opt sau nouă, asta nu mai conta, pun 
mîna pe scaune, pe farfurii, pe talerele de 
lemn utilizate la servirea fripturilor şi a 
celorlalte organe şi măruntaie şi purced să-i 
pocnească la cap pe asaltatori. Unii la cap, 
însă alții, mai  meticuloşi, apelind în 
exclusivitate la talere, toacă la mîinile şi 
picioarele celor aflaţi la sol, mărunt şi cu 
dexteritate, de parcă le-ar fi aplicat o 
procedură fizioterapică din cele mai inedite. 
Să-i tămăduiască definitiv de eventualele sufe- 
rinţe reumatismale. 

Cînd Bobe dă să se ridice în capul oaselor, 
tanti Raliţa îi administrează la scăfirlie un 
scaun lejer, din cele cu fundul confecţionat din 
placaj subţire. Placajul cedează, şi-n secunda 
cealaltă „gangesterul” poartă pe grumaz sche- 
letul scaunului, iar capul şi-l ţine în afară. 
Prilej minunat pentru mătuşă-mea ca să-i dea 
lovitura de graţie. De astă dată, cu tava de 
lemn masiv, cu care ospătarii căra- seră 
tacîmurile şi vesela ospăţului şi-o lăsaseră la 
înde-mînă, pentru debarasarea ulterioară. 
Nefiind placaj, la contactul cu  ţeasta 
gangesterului tava  reculează elastic şi 
spectaculos, revenind de vreo două, trei ori la 
loc, adică la capul lui Bobe. Care obiect, 
rezonînd înfundat, cedează instantaneu. lar 
posesorul adoarme numaidecit, cufundîndu-se 
într-un, somn adînc şi relaxant. 


288 


Puterea exemplului îşi dovedeşte urgent 
roadele. Pen- tru că Bileţel, urmat de oamenii 
lui Malamuc, destupă fundurile celorlalte 
scaune aflate la dispoziţie pe capetele 
şoferilor. Cînd aceştia se pomenesc cu gulere 
de lemn, sînt şi ei adormiţi. Nu cu tava de 
lemn, ci apelînd la levierele pe care le 
aduseseră. De unde să ştie dobitocii  c-aveau 
să fie serviţi chiar cu „materialul clientului”! 

Asistenţa răsuflă uşurată. Malamuc Fir- 
Lalea organizează  dereticarea  saloonului, 
meşterii reaşează la loc masa, aduc alte 
scaune din restaurantul bardeziului, pustiu la 
ora aceea, deoarece Bobe, mai înainte de 
asaltul final, avusese grijă să-nchidă localul, 
iar eu şi cu polobocul meu de meşter, cel care 
zvirlise masa, îi tragem la o parte pe cei căzuţi 
în luptă. După ce aceştia se odihneau, în pace 
şi onor, cu spatele rezemat de peretele 
dinspre uşă, Bileţel mă întreabă curios: 

— Măiestrică, acuma ce-i facem cu 
vagabonzii?... Cum se procedează în asemenea 
situaţii, îi îngropăm în curtea bardeziului sau 
îi aruncăm în girla Doamnei, că tot curge pe- 
alături?... k 

Oniricul meu de poet se credea în Texas. Il 
trezesc la realitate, informîndu-l părinteşte: 

— Gig dragă, nu te lăsa amăgit de aspectul 
western al incidentului! Mai bine pune osul 
şi ia cîțiva prieteni de-aici, şi du-i pe şoferi în 
camera frigorifică din spatele tejghelei 
bardeziului... 

Bileţel, pricepînd imediat umanitatea 
gestului, exclamă încîntat: 

— Aha! Va să zică nu-i omorim, că nu 
sîntem crimi-nali, ci îi congelăm la minus 


289 


douăzeci de grade!  Perfect!... Să mai 
gîndească şi ei la rece... 

— Omul lui Dumnezeu, bagă-ţi minţile-n 
cap, îl dojenesc eu excedat, cum îţi închipui că 
mai funcţionează motorul frigiderului!... Unde- 
ai mai pomenit aşa ceva? Instalaţiile astea 
merg primele două, trei luni, apoi aş-teaptă cu 
anii să fie reparate... li duci acolo, dragule, ca 
să-i închizi, nu să-i îngheţi, că doar nu sîntem 
institut de criogenie! 

Gig Mironescu dă aprobativ din cap, mai 
adresîndu-mi însă o ultimă întrebare (să 
sperăm): 

— Dar de ce numai şoferii? Cu Bobe Hariga 
ce-i facem?... 

— Îl păstrăm în mijlocul nostru! Avem de 
discutat cu personajul... 


Piînă-şi îndeplineşte misiunea Bileţel, ajutat 
de vreo cîţiva meşteri din grupul Malamuc, 
sub îndrumarea di- rectă a mătuşă-mii, care le 
arată cum trebuiesc tiriţi şo- ferii iadului, 
după ce le sînt extrase scheletele scaunelor 
din jurul capului, eu îl pregătesc de 
convorbire pe Bobe. 

Asistat de Fir-Lalea şi de bătrinul „maciste”, 
cel care răsturnase masa, îl montăm pe 
barman într-un scaun fără fund. Pentru mai 
multă stabilitate, îl îndesăm bine în rama 
acestuia, împingîndu-l cu forţe reunite. Abia 
cînd îi ajung genunchii la gură, ne putem 
declara satisfăcuţi. Bobe, însă, n-aş crede. 
Deocamdată, fiind încă în stare de leşin post- 
traumatic, n-are nici o părere. 


290 


Taman cînd dădeam să ne-aşezăm la masă, 
pentru a ne mai trage şi noi sufletele, un 
strigăt victorios se-aude dinspre restaurant: 

— la uitaţi ce-am găsit! A  noastră-i, 
fraţilor... O declarăm pradă de război, şi-o 
consumăm pe loc! 

Tanti Raliţa, căci dînsa era sirena ce ne- 
asurzise, pătrunde în salonaşul nostru cu-o 
tingire imensă pe braţe. Malamuc, amintindu- 
şi de tava cu care-l pocnise mătuşă-mea pe 
Bobe în cap, dă să se-ascundă sub masă, la 
mare urgenţă. 

— Malamuce, stai blînd şi nu te speria! — îl 
tempe-rează  bătrina. Ce credeţi  c-avea 
banditul în camera frigorifică?... 

Privind la tingire, o uriaşă construcţie 
metalică, de dimensiunile unei roţi de 
Trabant, îmi exprim opinia, considerîndu-mă 
solicitat: 

— Dacă-i din aramă, precis trebuie să fie 
vreun scut antigloanţe!... Am mai văzut 
chestia asta, în filmul ăla celebru, cu Clint 
Eastwood, „Pentru un pumn de dolari”... 

Cînd tanti Raliţa depune tingirea pe masă, 
ne anunţă ce reprezenta obiectul găsit, 
dispensîndu-se de părerile noastre: 

— Nu-i nici pavăză şi nici armură 
medievală, bernebecilor! E-o tingire de pe 
vremuri, gospodărească, plină cu baclavale... 
Dar ce baclavale, Dumnezeule, să le măniînci 
din ochi, nu altceva! Avem ce discuta cu 
gangesterul nos- 


tru, în timp ce-o să-i radem tingirea. C-ajunge 
pentru toţi, cel puţin două porţii de cap de 
om... 


291 


Intrigat de baclavalele găsite în camera 
frigorifică, şi care nu oferea nici o garanţie de 
păstrare în condiţii op-time, nefuncţionîndu-i 
motorul, după cum şi bănuisem, de altfel, le 
comunic celor de faţă, sesizînd c-abia aşteptau 
să se repeadă asupra tingirii: 

— Puţintică răbdare,  fraţilor-cumnaţilor! 
Pină se trezeşte Hariga, să răspundă 
întrebărilor interogatoriului la care-l vom 
supune, printre care va figura şi problema 
baclavalelor, nimeni nu se-atinge de ele! E 
clar?... 

— Ba nu-i deloc clar, măiestrică! — 
protestează Bileţel. Ce-are turcul cu pistolul, 
adică, pardon, cu baclavaua? Mai întîi le 
consumăm, aşa cum prea bine a propus coana 
Raliţa, şi-apoi îl luăm la întrebări... E cineva 
contra, există abţineri? Că pentru, bănuiesc că 
sîntem cu toţii. Mai punem la vot?... 

Îmi dau imediat seama că doresc să se- 
aşeze la masă. 

— Perfect, mai înainte de toate baclavaua, 
şi-apoi interogatoriul! Ca să fim cu sufletele 
împăcate, şi să putem judeca fără părtinire... 
Daţi-i drumu”, băieţi... 

În timp ce ne delectăm cu fantasticul şi 
morbidabilul preparat de cofetărie, mă uit 
atent la comesenii mei.  Fericiţi de cum se 
terminaseră lucrurile, oamenii lui Malamuc, 
tanti Raliţa şi Bileţel se îndeletniceau cu 
ingurgitarea  baclavalelor. Fără  linguriţe, 
cuțite şi furculiţe. Nu- mai Bobe părea absent. 
Ba nu! Căci observ cum îşi deschide ochii. Pe 
rînd. Mai întîi stîngul. Apoi, după ce-l închide 
la loc, apelează şi la dreptul. Probabil, 
neplăcîndu-i ceea ce vede, trage oblonul şi- 


292 


acestuia. Mai mult ca sigur, încearcă să-şi 
revină de-a binelea, dar să şi asculte la ceea 
ce vorbim. 

Ca să-i fac şi lui o plăcere, îl solicit pe 
Malamuc: 

— Nea Fir-Lalea, cum rămîne cu barmanul 
nostru? Îl turnaţi mîine, odată cu betonul 
fundaţiei de care mi-ai pomenit, sau îl zidiţi 
mai tîrziu, în pereţii casei? 

Bătrinul Fărimiţă nu pricepe despre ce-i 
vorba. Şi-n momentul cînd tocmai intenţiona 
să-mi ceară precizările necesare, Bobe Hariga 
porneşte să urle ca din gură de şarpe: 

— Nu sînt eu de vină, nu mă omoriţi! Spun 
tot, n-am  s-ascund nimic! Măi Comane, ne 
cunoaştem de mici copii, nu-i lăsa pe-ăştia să 
mă vire în betoniera lor, că şi-aşa sînt 
sensibil la umezeală şi praf... 

Ia te uită! înseamnă că Hariga ştia cine sînt. 
Interesant. Foarte interesant. Merita să-l 
ascultăm. Să aflăm ce vroia să spună prin „nu 
sînt vinovat!”... 


34. Mărturisiri incomplete, totuşi 
edificatoare 


Ceea ce-a urmat, depăşeşte orice 
imaginație. Chiar una maladivă. 

În timp ce asistența, cutremurată de 
precipitarea evenimentelor, îşi sugea şi lingea 


293 


degetele de siropul  baclavalelor servite 
manual, Bobe purcede să povestească. 

La început, ne schițează o autobiografie 
sumară, referindu-se în special la anii 
copilăriei. Cînd în permanenţă fusese bătut 
măr şi obijduit de taică-său, marele avocat 
Jurj Hariga. Apoi trece spre adolescenţă, 
jeluindu-se că  n-avusese parte de-o tinereţe 
prea fericită, fiind atras, tot de taică-său, în 
haita fraţilor Zdruhu şi Alionte Cerchez, cu 
care participase, sub conducerea comisarului 
Ciompete, şeful lor din umbră, la acţiunile de 
jefuire a caselor ţiganilor trimişi în deportare. 

La terminarea războiului, Jurj Hariga îl 
silise s-o ia de nevastă pe Frosa, fata unuia 
reîntors din pribegie, potcovarul din bariera 
gîrlei, Papălină, ca familia lor să nu aibă de 
suferit de pe urma răzbunării celor ce 
pătimiseră din pricina avocatului şi-a 
asociaţilor săi — fraţii Cerchez, comisarul 
Ciompete, domnişoara Tonş, madam Cerchez 
şi-ncă vreo cîţiva prieteni din mahala. 

— Dar de ce vă era teamă? — insist eu să-mi 
furni- zeze mai multe detalii. 

Bobe mă priveşte nevinovat, apoi îmi 
explică. 

— Măi Comane, tu ştii cum e lumea, se ia 
după zvonuri... Cînd s-a dat iama prin casele 
ălora, cîteva nopţi la rînd, unii au început 
să-şi bată gura că am luat şi noi parte, eu şi cu 
tăticu, la prădarea averii lor. Nu-i ade- vărat! 
Numai Ciompete şi cu fraţii Cerchez s-au 
ocupat de treaba asta... Tăticu a şi protestat 
chiar. Însă Ciompete i-a tras o labă, şi ne-a 
pus să cărăm lucrurile furate, ameninţindu-ne 
că ne snopeşte în bătăi dacă nu-l ajutăm la 


294 


curățirea cartierului. Şi asta numai din cauză 
că, mai înainte, ne lăsaserăm atraşi la vreo 
cîteva reuniuni organizate de Ciompete, acasă 
la madam Cerchez unde ne distraserăm 
cîntînd melodii naţional-tinereşti, bînd şi tră- 
gîndu-ne în poză. Asta-i motivul pentru care 
ne luase cu el, că ne şi spusese atunci: „dacă 
aţi cîntat şi băut cu mine, şi v-am mai dat şi 


haine din bănuţii noştri, cu centuri şi 
diagonale, trebuie să jucaţi cum vă ordon, şi 
nu mai puteţi da îndărăt!”... Dar noi ne-am 


ţinut mai la margine şi nu ne-am băgat decît la 
cărat, atita şi nimic mai mult. lar Ciompete a 
rămas cu rică împotriva noastră... 

— Dar şi tu ai rămas prieten la toartă cu 
Alionte şi Zdruhu! — îi atrag eu atenţia. 

— De nevoie,  Comane, de  nevoie!... 
Altminteri mă luau la poceală... Şi-atunci m- 
am prefăcut că sînt de-al lor. Dar nu eram, în 
adîncul sufletului meu. Nici cînd au vrut să-l 
bată pe bunicu-tău, pe dom Petre Moţoganu... 

Auzind de Tatapetre, am simţit deodată cum 
porneşte să-mi fiarbă sîngele în vine. Mi-am 
stăpinit însă nervii, şi l-am întrebat pe Bobe: 


— Şi cînd a fost asta?... 

— Păi să vezi, chiar în ziua cînd s-a prăpădit 
bă- trînu'! Noi eram la pîndă, adică ei, fiindcă 
tata şi cu mine, nevrind să participăm la 
bătaie, că-ajungeau numai Alionte şi Zdruhu, 
stăteam în casă şi priveam pe fereastră la 
Cerchezi... Ăştia se ghemuiseră lîngă gardul 
dintre noi şi grădina voastră. Cînd s-a ivit 
bunicu-tău, călărind pe bicicletă, Zdruhu a 
sărit peste palan şi i-a ieşit în cale... Asta-i tot! 


295 


— Cum asta-i tot? N-aţi văzut ce s-a 
petrecut mai departe? 

— Nu! Că ne-am speriat, auzind răcnetul 
scos de dom Petre... Şi numaidecit am fugit în 
sufragerie. Tăticu zicea că să nu ne virim în 
chestia asta murdară. Şi nu ne-am vîrît, i-am 
lăsat pe ei... Aşa că nu ştiu nimic. Şi nici 
vinovat nu sînt, de vreme ce nici n-am văzut, şi 
nici n-am auzit ce s-a întîmplat. Abia a doua zi 
ne-am întîlnit cu Alionte şi Zdruhu, după ce 
murise bietu' bunicu-tău, şi-ăştia ne-au 
spus că nu mai fusese nevoie să-l caftească, 
deoarece bătrinul se-mpiedicase cu bicicleta 
de-un ciot, şi se dăduse peste cap... 

Malamuc, îngrozit, vrea să se repeadă la 
Bobe. Îl opresc, spunîndu-i: 

— Lasă-l în pace de nenorocit. N-ai auzit că 
nu ştie nimic precis? 

— Minte de rupe pămîntul, cumetre... Minte 
ca un porc de cîine! Ştie mai multe... Fiindcă 
a rămas prieten cu Cerchezii, dar şi cu 
Ciompete. Mi-a povestit nevastă-mea, care nu 
fusese cu mine la Buh. Pe cînd voi îl în- 
mormîntaţi pe dom’ Petre, comisarul stătea 
ascuns în casă la avocatu.... lar într-o noapte, 
că i-a văzut Lina, fiindcă venise după nişte 
găini la coteţu' hoţomanului de Jurj, au tot 
cărat la lucruri din magazia voastră, cea de 
peste drum de şopru... Cu toţii, şi Ciompete şi 
avocatu', dar şi Alionte şi Zdruhu! Şi era şi 
ăsta cu ei... 


Acum îmi vine mie să mă reped la Bobe şi 


să-l înşfac de gît. Însă intervine tanti Raliţa, 
care mă atenționează: 


296 


— la stai, măi Al, băieţelule! Ce cărau 
bandiții din magazia lu’ Tac-tu Mare? Nu eşti 
curios?... Dacă nu spune căcărează ăsta de 
Bobe tot ce are pe suflet, atunci mă ocup eu 
de el, şi-l bat pînă-l fac să se scape-n nă- 
dragi!...  Ce-aveaţi de luat din averea 
bătrinului, mă  beşleagă? — îl somează 
mătuşă-mea pe barmanul intrat în dificultate. 

Hariga, înfundat pînă la brîu în scheletul 
scaunului, dă să se mişte. Probabil, din 
pricina poziției, îi cam  anchilozaseră 
mădularele. Însă bătrîna interpretează eronat 
intenţiile acestuia, închipuindu-şi că vrea să 
fugă. Şi-i trage o scatoalcă, atît de ţeapănă, 
încît nefericitul cade la pămînt, bineînţeles cu 
scaun cu tot. Mătuşă-mea, nemiloasă, îl ridică 
la loc, trăgîndu-l de bărbuţă. Operaţie 
pesemne dureroasă oarecum, deoarece Bobe 
purcede să urle, pentru ca apoi să izbucnească 
în plins. Un plins isteric, întrerupt de 
sughiţuri. 

— Spun tot, coană Raliţo, dar nu mai da în 
mine! — declară Hariga în clipa cînd face o 
pauză, trecînd la alt registru. 

— Mă nefericitule, mie să nu-mi spui coană, 
că n-am mîncat cu voi dintr-un blid! Eu mi-s 
doamnă, şi încă mare, dacă mi-a fost milă de 
tine, şi nu ţi-am întors capul la ceafă, că 
puteam s-o fac... Habar n-ai ce mînă are 
Raliţa!... 

— Aşa-i, doamnă! — se smiorcăie Bobe. Că 
nici n-aş fi zis... 

— Ba să zici, că de nu, îţi mut fălcile! — 
răcneşte mătuşă-mea. 

— Păi, cum să vă spun, am cărat, la 
îndemnul lui Ciompete, tot felul de hîrţoage şi 


297 


catastife din magazia domnului Petre... 
Comisarul surprinsese în ograda bătrînului o 
conversaţie între băieţii săi, doctorul Lambe şi 
dom 'Tilică... Cum că-n scriptele răposatului s- 
ar afla o sumedenie de informaţii despre o 
comoară, dar şi despre unii prieteni de-ai săi, 
pe care i-ar fi încondeiat în fel şi chip. Iar 
Ciompete ne sfătuise să ne aprovizionăm şi noi 
cu nişte registre dintr-ălea, fiindcă s-ar putea 
să ne prindă bine. Mai ales că vremurile 
urmau să se schimbe... Dar n-am luat numai 
noi, ci-au  cărat de-acolo şi doamna 
Podăşchină, şi soția  bătrînului, coana 
Caterina... Eu n-am apucat să-mi arunc ochii 
prin hîrtiile ălea, deoarece niciodată n-am stat 
prea bine cu cartea. Tăticu s-a ocupat de 
ele. Şi se mai ocupă şi-acum, de cînd s-a- 
mprietenit cu domnul doctor Lambe. Numai 
comisarul Ciompete n-a mai dovedit să afle 
despre ce-i în ele, deoarece a fost nevoit să 
fugă, după ce stătuse un timp ascuns în casa 
noastră. Acuma-i departe, şi nu cred să-l mai 
intereseze catastifele Comanilor... 


Restul bălmăjelilor lui Bobe Hariga nu mai 
prezintă importanţă. Deşi ne-a relatat pe 
îndelete neînțelegerile cu taică-său şi frate- 
său, Maţ, care-ajunsese avocat, despre cum se 
descurcase în viaţă. Chestiuni personale, de 
familie, care nu mă priveau. Îmi era suficient 
cît aflasem. 

Pe la miez de noapte, ne-am despărţit de 
grupul Malamuc Fărimiţă Fir-Lalea. Mătuşă- 
mea s-a îmbrăţişat cu bătrinul ţigan, ca vechi 
prieteni şi tovarăşi de joacă (în copilărie), în 


298 


timp ce noi, eu şi cu Bileţel, am fost felici- taţi 
pentru ajutorul prestat. 

La plecare, neuitînd să-l cazăm pe Bobe, 
laolaltă cu foştii săi coechipieri, în camera 
frigorifică a  bardeziului,  trăgind apoi 
zăvoarele, mi-am amintit că nu mă interesa- 
sem de domiciliul actual al fostului comisar. 

L-am întrebat pe Bobe, strigindu-i prin uşa 
frigi- derului: 

— Unde-i Ciompete acuma? Spuneai că-i 
departe. Cît de departe?... 


— Foarte departe! — îl aud pe Hariga. Unde 
nu-l mai poţi ajunge, măi Comane... Nici 
de te-ai da cu fundul de pămînt! 

— Ei, nu mai spune! Înseamnă că nu mă 
cunoşti... Ia zi-mi! 

— Ciompete e-n Austria! E bine?... 


Ajunşi la hotel, le urez noapte bună lui 
Bileţel şi mătuşă-mii şi dau să plec spre 
camera mea. Mă biîntuia gîndul, c-ar fi posibil 
să mai găsesc la mine-n odaie vreun sandviş 
ceva, său vreo fărimă de piine. Că iar mi se 
făcuse foame. 

Taman în acelaşi moment, o aud pe tanti 
Raliţa: 

— Ia ascultă, măi nepoate, Alionte şi Zdruhu 
nu-s şi ei în Austria? Parcă aşa ziceai că te- 
ai informat, cu mijloace proprii, la madam 
Cerchez în casă... 

— Ba da! lar următoarea noastră anchetă 
ne va lămuri şi-n privinţa acestei 
coincidenţe bizare, că tustrei haidamacii se 


299 


află  pe-aceleaşi coordonate geografice... 
Discutăm mîine dimineaţă, la breakfast! 


VIII. FILIERA 5 — „CI. CONNECTION” 


35. Breakfast blitz, investigaţii blitz, 
concluzii blitz... 


Mă trezesc mahmur. Curios! Fiindcă, 
nefiind băuturos de felul meu, la bairamul 
tribului Malamuc nu servisem mai deloc din 


300 


vinişorul rozaliu, furnizat de gazdele noastre. 
Cu-atit mai mult cu cît, spun unii, vinul ar 
îngrăşa. În timp ce alţii afirmă că licoarea lui 
Bachus e folosită intensiv pentru curele de 
slăbire. Chiar am avut o colegă de redacţie, 
la „Fapta”, care-a fost la Karlsbad, unde 
medicii cehi au încercat s-o readucă la 
greutatea normală, dîndu-i să bea exclusiv vin, 
iar ca mîncare, absolut nimic. A umblat beată, 
biata femeie, vreo şaisprezece zile, cît dura 
cura de tratament, şi-a venit în ţară cu 
douăzeci de kile mai puţin. La noi însă, dînd 
de mîncărică, şi fiind deja dedulcită la vinişor 
de calitate, a recuperat totul într-un timp 
record. Plus o depăşire de vreo şase kilo- 
grame. Ce să mai crezi, şi pe cine s-asculţi! 
Amintindu-mi de păţania sărmanei mele 
colege, la breakfast mă rezum la minimumul 
necesar. În timp ce tanti Raliţa îşi comandă 
cinci ochiuri la capac, cu untişor şi caşcaval, 
iar Bileţel, mobilizat de exemplul dinsei, cere 
să i se servească şi lui acelaşi lucru, dar şi 
două perechi de cremvurşti, eu mă mulţumesc 
cu un ceai de sunătoare şi trei feliuţe de piine 
prăjită. Să am capul limpede, să pot judeca şi 
decide în  deplinătatea facultăților mele 
mintale, neîmpovărate de-o digestie dificilă. 
Din păcate, experimentul nu-mi reuşeşte. 
Deoarece  sunătoarea îmi răscoleşte căile 
biliare, destupîndu-le, şi mă apucă o foame 
cumplită. Temîndu-mă de cine ştie ce accident 
hepatic, că s-a mai auzit de-aşa ceva, comand 
şi eu aceleaşi bucate, întocmai ca şi partenerii 
mei de discuţii. La urma urmei, cu ajutorul 
unor cafele babane şi  ţepene, există 


301 


posibilitatea să-mi organizez o digestie 
convenabilă. 

Cînd trecem la cafele şi ţigărele, oftăm 
uşuraţi. Cu toţii. Scăpaserăm de osînda 
blestemată a dejunului de dimineaţă. Acuma 
ne putem ocupa de treburile noastre. Motiv 
pentru care consider necesar să-mi consult 
asis-tenţii: 

— Ce ziceţi, oameni buni, de afirmaţiile lui 
Bobe Hariga?... 

— Jumătate baliverne, restul braşoave! — 
îmi declară tanti Raliţa. 

— Nici aşa să n-o luăm coană Raliţo! — sare 
ca ars Bileţel. Am auzit o sumedenie de 
informaţii utile... In special, chestia cu 
mutarea unei bune părţi din arhiva bătrinului 
Coman-Moţoganu în casa Harigilor. Şi, de-ar 
fi să-l credem pe cuvînt pe barmanul nostru, 
nici familia Coman n-ar fi străină de operaţie... 
Una la mînă. lar faptul că Ciompete, fostul 
comisar, implicat şi el în treburile astea 
murdare, se află acum în Austria, prin preajma 
fraţilor Cerchez, Alionte şi Zdruhu, ar merita 
să ne reţină atenţia! Este?... 

— Excelent raţionat, dragul meu Gig! — îl 
felicit eu pe poet. La fel gindesc şi eu... Mai 
ales că participarea Cerchezilor la moartea lui 
Tatapetre mi se pare cu totul neclară! N-avem 
nici o probă, sau mărturie măcar, din partea 
vreunui martor ocular, care să ne-ntărească 
opinia că bătrinul meu scump a fost asasinat 
cu sînge rece... Singurul care trebuie să ştie 
ceva, fiind şi mentor al bestiilor de Alionte şi 
Zdruhu, mi se pare a fi doar comisarul 
Ciompete. Neapărat se impune să dăm de 
urmele lui!... 


302 


Tanti Raliţa pufneşte pe nas nemulțumită. 
Şi mi-o şi trînteşte verde în faţă: 

— Că noi fi vrînd să plecăm chiar acum la 
Viena!... 

— Eşti în eroare, coană Raliţo! Nu-ţi merge 
deloc coțofana... Măiestrică n-a zis să ne 
ducem în Austria, ceea ce mie personal nu mi- 
ar displace deloc, de nici un fel, de nici o 
culoare, ci să dăm de urmele lui! Asta-i altă 
poveste, vorba lui Kipling... 

Bileţel iarăşi a avut o intervenţie valoroasă. 
Însă mătuşă-mea nu-i receptivă, deoarece din 
nou pufneşte, de astă dată apelînd la gură: 

— Kifling, ne-Kifling, mie să-mi spui despre 
ce urme-i vorba!... 

Era cazul să intervin. Şi fiindcă pierdeam 
timpul în zadar, şi fiindcă mătuşă-mea-i 
absolut  opacă. Exista ceva nou în 
comportamentul bătrînei. Ce anume, asta nu 
mai ştiam. 

— Tanti Raliţo, omul ăsta, dacă-i putem 
zice-aşa, a avut şi el o casă, o familie, 
neamuri, colegi, prieteni... Asta numesc eu 
urme, în cel mai clasic stil detectivistic! Nu-n- 
teleg, ce-i cu matale, de nu-ţi intră deloc în 
cap argumentele noastre? 

— Foarte simplu, Al, băieţelule! Mi s-au 
înfundat arterele cerebrale, aia e!... Trebuie 
destupate... 

— Cum, să te duc acuma şi la spital?... 

— Ba defel! Să-mi comanzi o sută de 
„Moskovskaya”... La virsta mea, de peste 
şaptezeci de ani, numai coniacul, vizichiul şi 
vodka mai ajută! E clar?... 

Acuma da. Eram lămurit. Deşi bătrina se 
stabilizase de multişor, cam de vreo şapte 


303 


n 


ani, la „peste şaptezeci...”, suferea pesemne 
de unele necazuri cu circulația. Nu nu- mai cu 
cea rutieră. 


După ce tanti Raliţa îşi „rade” suta de 
vodka, este alt om. Ba chiar se şi rățoieşte la 
mine: 

— Şi ce mai stăm, să ardem gazul de 
pomană? Nu pornim pe urmele comisarului?... 


Spre norocul nostru, Miţa Papălînă, care-n 
dimineața aceea era de serviciu, ştia totul 
despre Ciompete. Şi adresa, şi faptul că 
poseda un băiețel, de vreo patruzeci de 
anişori, cetățean al oraşului, casier la baia 
comunală. Mai mult de-atît, cunoştea şi 
unde se afla la ora aceasta fostul co-misar. La 
Viena, într-o suburbie a capitalei austriece. 
Odată, îl auzise pe bişnițarul de Jurj Hariga 
discutînd cu nişte străinezi, despre localitatea 
cu pricina, şi spunîndu-le că are şi el un 
prieten acolo. De-aici, din oraşul nostru, şi 
care-i mai scrie din cînd în cînd. 

Notîndu-mi adresa, peste două minute 
demarăm către Găvana, acuma devenită 
cartier al Piteştiului, din fostă comună 
suburbană. 

De-aici, peste o jumătate de ceas, sîntem 
înapoi. Găsisem casa comisarului, însă nu 
dădusem de Băieţel. După cum ne informaseră 
nişte vecini, astăzi lucra la baie, întrucît 
oraşul avea să fie aprovizionat cu apă în tot 
cursul zilei, pînă la orele 16 (mai exact spus). 

Lăsăm „Bombiţa” la parkingul hotelului, 
întrucît baia comunală era în imediata noastră 
apropiere.  Mătuşă-mea, redevenită marea 


304 


detectivă de-altădată, dar şi din motive de 
vodkă, mă trage de mînă şi mă iscodeşte: 

— Cum procedăm, Al, băieţelule? il luăm 
de-a drep- tul, sau pe ocolite?... Dacă-l 
speriem, aflînd că-l urmărim pe tac-su, intră în 
panică şi dă bir cu fugiţii... Cel mai indicat ar 
fi să ne dăm drept muşterii, şi să facem cîte-o 
baie de aburi, cu masaj şi duşuri scoțiene... 

— Vezi-ţi de treabă, tanti Raliţo! — îi 
temperez eu elanurile. Ce-ţi imaginezi matale 
că funcţionarii băii comunale intră la aburi 
odată cu clienţii?... 


Întrucît îmi place figura casierului, şi care 
trebuia să fie chiar băieţelul lui 
Ciompete, îi dezvălui numaideciît identitatea 
mea. Omul din dosul gheretei mă priveşte 
surprins, pentru ca apoi să-mi spună: 

— Dumneavoastră sînteţi Al Coman, care 
semnează în „Fapta” Al Conan? Păi, vă 
cunosc foarte bine! Vă citesc mereu... Şi vă 
cunosc şi neamurile, pe domnul doc-tor Harry 
Coman, ca şi pe domnul Tilică. M-au vizitat şi 
dînşii de vreo două, trei ori... Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Aş dori tare mult să stăm de vorbă! — îi 
declar eu. Însă nu aici, ci undeva, într-un loc 
mai liniştit... 

Ciompete-junior se scarpină pe mustață, 
căci poseda una de-o bogăţie piloasă 
impresionantă, în totală contradicţie cu 
podoaba capilară, absentă cu desăvirşire, şi- 
mi propune o variantă: 

— Maestre, mă scuzaţi că vă spun aşa, dar 
ştiu că scrieţi şi literatură, doar v-am lecturat 
o schiţă în „Urzica”, sînteţi invitatul meu! 


305 


Poftiţi, după-amiază, la mine acasă. E cel mai 
liniştit loc de pe lumea aceasta zbănţuită. Şi- 
am să vă citesc şi eu cîte ceva din poemele 
mele. Că-mi place să scriu... La nebunie! 
Veniţi, vă rog, şi luaţi-o şi pe sora 
dumneavoastră cu nepoţelul... Barem dînsa vă 
seamănă nemaipomenit, îndeosebi ca volum, 
şi-i foarte reprezentativă! 


Revederea cu pleşuvul băieţel al lui 
Ciompete a avut loc abia pe la cinci şi 
jumătate. 

Ciompete-junior ne-aştepta nerăbdător, cu 
cafeluţe şi coniac. 

După ce-a ciocnit primul păhărel cu mătuşă- 
mea, bătrîna i-a îngăduit să-i spună Raliţa, de- 
a dreptul, iar ca-sierul ne-a rugat pe toţi să-i 
zicem Aburel, diminutivul cu care-l alintase 
nevastă-sa, mai înainte de-a-l abandona. 
Detaliul cu părăsirea domiciliului conjugal ni l- 
a relatat, de fapt, mai tîrziu, cînd evoluasem 
la amănuntele biogra- 


fice. Şi-atunci aflasem de unde provine Aburel, 
cînd mătuşă-mea-i declarase: 

— Ce nume fermecător, dragul meu, 
provine, nu-i aşa, dela Abur? 

— Din păcate, nu! — i-a retezat avînturile 
lirice casierul. Ci de la Assurbanibal... C-aşa a 
vrut să mă boteze naşu-meu, care şi dînsul 
avea un nume din istorie, Artaxerxes, tot greu 
de pronunţat. Naşă-mea îi zicea Sexe, ca să 
nu i se împleticească limba, cum şi mie îmi 
susura la ureche fugitiva mea de nevastă, din 
aceleaşi motive, spunîndu-mi Aburel... Ce să-i 
faci, asta-i viaţa! 


306 


Abia mai spre seară, după ce Aburel ne 
citise şi-un caiet cu poeme suprarealiste, şi 
care lui Bileţel nu-i plăcuseră deloc, am avut 
posibilitatea să trecem la oile noastre, 
respectiv la taică-său. 

Comisarul Ciompete îşi lăsase copilul pe 
mîna bunicilor, deoarece  maică-sa se 
prăpădise la naştere, iar el o-ntinsese în 
Austria. Abia de vreo cîțiva ani încoace 
începuse să-i scrie de la Viena băiatului. După 
cum ne relatează Aburel mîhnit, nu ca să-l 
întrebe cum o duce şi ce face, dar ca să-i 
ceară anumite servicii speciale. 

— Despre ce-i vorba, măi Aburel? — îl 
întreb eu înduioşat. 

— O chestie destul de ciudată, maestre! Mă 
roagă să fac pe dracu-n patru, şi să aflu dacă 
avocatul Jurj Hariga şi unchii matale au dat 
cumva peste nu ştiu ce fel de însemnări ale 
bătrînului Petre Coman-Moţoganu... Culmea 
e că şi domnul doctor Lambe, sau Harry, cum 
îşi zice singur, fiindcă avocatul nu-i spune 
decît Lambe, mă întreabă şi dînsul, că de două 
ori m-a vizitat în această privinţă, dacă nu l- 
am auzit pe tăticu, atunci cînd mai era pe- 
aici, pomenind despre aceeaşi problemă, a 
jurnalului ţinut de tatăl dînsului... Pe de altă 
parte, Jurj mă iscodeşte şi el, tot în chestiunea 
însemnărilor. Drept să vă spun, eu n-am mai 
defel tinere de minte, însă nici nu mi-l închipui 
pe tata încredinţindu-mi un secret de soiul 
acesta. lar acuma, dacă-i pe bune, şi l-ar fi 
cunoscut, de ce-mi scrie să aflu care-i 
situaţia?... Ultima oară, cînd a fost pe la mine 
doctorul Lambe, însoţit şi de fratele dînsului, 
Tilică, m-a rugat să caut prin hiîrtiile din biroul 


307 


lui taică-meu, şi să văd dacă nu se găsesc pe- 
acolo însemnările domnului Petre... Păi dacă 
le lăsase acolo, mai mă-ntreba taică-meu de 
ele?... Iar doctorul Lambe, cînd şi-a luat rămas 
bun de la mine, cu prilejul vizitei despre care 
v-am pomenit, m-a rugat să nu mai spun la 
nimeni despre cercetările sale, deoarece are 
impresia c-a dat de-o urmă... Pricepeţi ceva, 
din toate bazaconiile astea? 

Pricepeam! Dar n-avea nici un rost să-mi 
destăinui bănuielile unui om de treabă, şi 
care, pe deasupra, n-avea nici o legătură cu 
problemele personale. 

La plecare, Aburel ne-a  îmbrăţişat 
prieteneşte şi lejer alcoolizat, şi mi-a 
mărturisit ce-i stătea pe suflet: 

— Maestre, la urma urmei, dumneavoastră 
pentru ce-aţi ţinut să mă vedeţi şi să staţi 
de vorbă cu mine? Că, nici pînă acum, n-aţi 
suflat o vorbă despre obiectul vizitei matale... 

— Ei, Aburel dragă, vroiam să aflu şi eu ce 
mai face taică-tău!... L-am întîlnit o dată, pe 
cînd eram tînăr şi ferice, şi-aş fi dorit să ştiu 
cum se descurcă... 

— Aha! Va să zică asta era? Păi cred că se 
descurcă binişor el! Acuma-i comerciant, se 
ocupă cu vînzarea de artizanat provenit de la 
noi, şi-n anul care vine, este posibil să facă 
un turneu prin ţara noastră... Cu maşina lui 
personală! Eu unul tare-aş vrea să-l văd... 

— Dar eu! — exclam cu glas sugrumat, 
surprins de iniţiativa fostului comisar. 


Masa de seară am luat-o împreună cu tanti 
Raliţa şi Bileţel. Cu toţii preocupaţi de 
rezultatele anchetelor noas-tre piteştene. Atît 


308 


de cufundaţi în analizarea lor cît mai atentă, 
încît nici n-am mai reţinut ce mîncaserăm. 
Doar la plată, cînd a trebuit să achit o sumă 
apreciabilă, mi-am dat seama că servisem cina 
în stare de transă. Altminteri nu-mi explic, 
cum de fuseserăm capabili să ingurgităm 
douăzeci de mici, trei muşchi de porc, tăvăliţi 
în mălai şi împănaţi cu căţei de usturoi şi 
costiţă afumată, plus cafe-lele dar şi 
profiterolurile solicitate de mătuşă-mea. 

Pe cînd mai trăgeam o ţigară, din cele două 
pachete de „Kent” procurate de cumătră Miţa 
Papăliînă, care iarăşi era în tura de noapte, 
iar mătuşă-mea ne asfixia cu „mărăşeştile” 
dînsei, neliniştiţi de valoarea cercetărilor şi 
investigaţiilor noastre, l-am observat într-un 
ungher al localului pe Jurj Hariga. 

Ne privea atent, ca şi cînd ar fi dorit să afle 
ce-i în minţile celor trei detectivi. 

Totuşi, uitătura bizară a bătrînului găinar 
mi-a declan-şat una din cele mai neaşteptate 
ipoteze. Printr-o asociație de idei total 
neaşteptată, pornind de la malefica privire a 
hodorogului de avocat, mi-am zis în sinea mea: 
„Tot aşa îl măsura din ochi şi nene Lambe pe 
Tatapetre, de cîte ori se lega de el bunicu- 
meu, iar doctorul se străduia să-i descifreze 
spusele în doi peri”! 

Şi totul pornise de la nuntă. 

De la celebra nuntă a lui nene Lambe. La 
care participasem cu toţii, cu căţel şi cu 
purcel. Şi 'Tatapetre, şi Maca-Maia, soacra- 
mare, şi restul familiei. 

Mda! Era ceva aici. Trebuia gîndit mai 
serios, şi rumegat în linişte. 


309 


Profitîind de răgazul pe care ni-l îngăduie 
ultima ţigară aprinsă, mai înainte de-a porni la 
culcare, le dezvălui suporterilor mei ce-mi 
trecea prin cap: 

— Dragă tanti Raliţo, precum şi scumpe 
Bileţel, asta-i ultima noapte pe care-o mai 
petrecem la Piteşti!... 

Mătuşă-mea, probabil neatentă la modul 
meu de exprimare, mă şi întreabă incitată: 

— Chiar ai de gind să petrecem?... N-ar fi 
rău ca idee, mai uităm şi noi de păţaniile 
prin care-am trecut! Unde ne ducem?... 

— În două locuri! — îi spun eu. 

— Domle, dar eşti măreț! — exclamă Bileţel, 
nesesizind că mă adresam bătrinei. Chiar în 
două?... 

— Exact! În primul rînd în camerele 
noastre, deoa- rece în sensul acesta am zis 
„ultima noapte pe care-o petrecem aici”... 
Adică ne culcăm! lar mîine, în zori, demarăm 
spre căşile noastre! 

— Păcat! îşi manifestă dezolarea, pe două 
voci, tanti Raliţa şi Bileţel. 

— Nu-i deloc păcat! — îi contrazic eu. Mi- 
am amintit de unele lucruri referitoare la nene 
Lambe, şi trebuie să cuget mai îndelung la 
ele! 


310 


IX. O NUNTĂ CA-N BASME, ÎNSĂ DE 
GROAZĂ 


36. Insomnii detectivistice 


Din ziua cînd am ajuns acasă, oarecum cu 
bine, nu mai mă aflu în posesia unui somn 
liniştit şi odihnitor. Şi-asta în pofida 
sedativelor cu care mă îndop, seara, împreună 
cu cina mea dietetică. Şi doar nu mănînc cine 
ştie ce mare lucru. lar cînd am apelat şi la un 


311 


somnifer, parcă două tablete de 
„ciclobarbital”, n-am izbutit să dorm toată 
noaptea, pînă s-a crăpat de ziuă. Ce-i drept, 
nu-i exclus să fi confundat tabletele, şi să-mi fi 
administrat „ciclamat de sodiu”. Nu mai 
înţeleg nimic! 

Pe  mătuşă-mea am dus-o în bariera 
Vergului, la domiciliul  dînsei personal, 
indicîndu-i să-mi îngăduie vreo cîteva zile de 
reflexie, şi numai în cazuri speciale să mă 
caute. Bătrîna mi-a respectat rugămintea, şi-n 
fiece seară, pe la zece, eventual unsprezece, 
mă sună la telefon să mă întrebe cum avansez 
cu investigarea amintirilor. 

Pentru că, de fapt, cu asta mă ocup. 
Întreprind o mică şi extrem de utilă anchetă 
asupra unor evenimente de demult. Solicitată 
de privirea aceea a lui Jurj Hariga,  urită şi 
amenințătoare, care-mi trezise în memorie 
felul în care se uita nene Lambe la 
Tatapetre, oarecum asemănător cu 
scrutătoarele şi semnificativele investigaţii 
ocu-lare ale avocatului. 

Iar dacă unchiu-meu, tip coleric şi, ierte-mă 
Dum- nezeu, chiar instabil psihic, încă de- 
atunci, de cînd buni- cu-meu îşi bătea joc de 
el, îi pusese gînd rău lui taică-său, ce l-ar fi 
împiedicat să fie în cele mai strînse legături cu 
Cerchezii, Ciompete şi Harigii?... Mai ales că 
şi-n vremea de azi, se mai vedea cu Jurj! In 
orice caz, ceva nu era în regulă. De-aceea 
mă străduiesc să-mi  rememorez unele 
întîmplări din trecut, pentru a-mi da mai bine 
seama pînă unde-ar fi putut merge nene 
Lambe cu ura nutrită, mocnit şi îndelung, 
împotriva părintelui său bun. 


312 


Bileţel, de cînd ne despărţiserăm în ziua 
sosirii la Bucureşti, îmi făgăduise că va 
declanşa o discretă operaţie de filaj, tentînd să 
urmărească deplasările doctorului Lambe 
Harry Coman. Însă pînă acum nu-mi mai 
dăduse nici un semn de viaţă. Şi asta mă 
neliniştea. Şi-mi tulbura nopţile, 
neîngăduindu-mi să aţipesc barem o clipă. 
Dacă ise întîmplase ceva? 

Aveam suficiente motive să-mi fi pierdut 
somnul. Şi tanti Raliţa, care mă birîia la cap, 
seară de seară, şi  Bileţel care dispăruse, dar 
şi invitaţia la nuntă, pe care n-o mai 
găseam. 

Invitaţia la nunta lui nene Lambe! Găsită de 
tanti  Raliţa, printre hîrţoagele ridicate din 
magazia lui 'Tata-petre, laolaltă cu catastifele 
şi colecţiile de reviste, romanele în fascicule şi 
toate celelalte mărunţişuri. Şi-mi aduceam 
foarte bine aminte de ea. O văzusem cu ochii 
mei personali, atunci cînd mătuşă-mea îmi 
adusese albumul cu fotografiile de familie, 
încărcat în patru geamantane. Şi-o pusesem 
bine, să nu se piardă. Dar unde? Asta era 


problema! 

Enervat de căutările încununate de un total 
insucces, în cele din urmă mă decid să-i 
telefonez mătuşă-mii. Îmi răspunde 


numaideciît, de parcă asta ar fi aşteptat, să am 
nevoie de dînsa. 

— Ce-i Al, băieţelule, trebuie să mă reped 
pînă la tine?... 

— Nici să nu-ţi dea prin gind! Am o mulţime 
de probleme, dar le rezolv şi singur... 

— Păi, dacă le rezolvi singur, fără colectiv, 
de ce m-ai mai sunat? 


313 


— Pentru un amănunt, tanti Raliţo! Unde- 
am pus noi invitaţia la nunta lui nene 
Lambe?... 

Mătuşă-mea icneşte ciudat, iar după aceea 
îmi strigă în receptor, de-mi asurzeşte 
urechea: 

— Ce?  A-nnebunit Lambe?... larăşi se 
căsătoreşte, la vîrsta asta, cînd a hodorogit de 
tot, şi mai are şi nevastă, copii şi nepoţi?... 

— Stai încet, omul lui Dumnezeu, nu te 
pripi! — pornesc eu să lămuresc lucrurile. E 
vorba de cartonaşul acela, îngălbenit de 
vreme, găsit de matale printre hirţoagele 
rămase de la Tatapetre, şi pe care l-am pus 
amîndoi deoparte, să nu se amestece cu 
celelalte amintiri de fa-milie! 

Tanti  Raliţa oftează uşurată, atît de 
puternic, încît am impresia că-mi şuieră un 
vînt sălbatec în receptor: 

— Oh! Doamne! — o aud. Păi, măi nepoate, 
nu mai ţii minte c-am băgat-o, împreună cu 
nişte scrisori de-ale lu’ neica Pătru, în plicul 
tău cu însemnările privitoare la cazul, Bazil 
Avaru?... 

— Bun, perfect! Şi plicul unde l-am pus? 

— A, plicul? Cred că-i în noptiera din 
dormitorul vostru... Cînd am rămas la voi 
peste noapte, l-am luat cu mine, să-l mai citesc 
şi eu! 


În sfîrşit, mă aflam în posesia cartonaşului. 
Îl găsisem după noptieră, căzut laolaltă cu 
toate notițele mele, însă fără plicul de care 
pomenise tanti Raliţa. 

La lumina lămpii de pe biroul meu de 
creaţie, unde-mi scriam romanul închinat lui 


314 


bunicu-meu, mai înainte de-a mă fi angrenat în 
ancheta dezlănţuită de cartea lui Mał, citesc 
emoţionat textul imprimat pe invitaţia la 
nuntă. Şi care suna aşa: 

„Hamilcăre de Rowitzky-Rovinari et 
Nathalie de Rowitzky-Rovinari ont l'honneur 
d'annoncer le mariage de leur fille 


HALINE 


avec le Dr. Capitaine Haralampios Coman” 

Asta pe pagina din stînga a invitaţiei, care 
era impri-mată în interiorul unui cartonaş 
îndoit la mijloc. lar pe pagina din dreapta 
scria: 

„Pirree et Catherine  Coman-Bacria de 
Matzau ont l'honneur d'annoncer le mariage 
de leur fils 


HARALAMPIOS 


docteur Capitaine stomatologue militaire, avec 
Mademoiselle Haline de Rowitzky-Rovinari” 
Pe ambele pagini interioare ale 
cartonaşului, la subsol, se mai putea citi: 
„La ceremonie de la noce aura lieu à 
Pârlivaca din Vale (Parlivache d'en bas) la 19 
juin 1934” 


37. Pregăteşte-te, Petre, de nuntă!... 


Şi-a fost suficient să-mi treacă accesul de 
ilaritate  isteriformă, ca numaidecit să-mi 


315 


amintesc că nene Lambe cam avusese destule 
motive să nu-l mai sufere niciodată pe bietul 
bunicu-meu. 

Fiindcă, dacă mai m-ajută memoria, întrucît 
pe-atunci aveam doar vreo opt anişori, 
preparativele nunţii se declanşaseră în ograda 
lui Tatapetre. Care, la instigaţiile bunică-mii, 
Caterina de Bacria-Matzau, trebuia să facă 
rost de-un dar de nuntă cît mai reprezentativ, 
să se-nţolească la mare ştaif, dar şi să 
procure băutura pentru nobila ceremonie 
nupţială de la Pârlivaca. 

Şi, fiindcă nene Haralampios (de fapt, 
Haralambie, alintat Lambe) o informase pe 
maică-sa că la conacul conților Rovitzky- 
Rovinari, adică la „Parlivache d'en bas” se bea 
țeapăn, numai tării de peste 60 de grade, 
localitatea respectivă aflîndu-se prin părţile de 
nord ale Bucovinei, chiar la graniţa cu 
Galiţia, Tatapetre, om gospodar şi chibzuit, se 
gîndise să-nceapă cu fabricarea a vreo două 
vedre de  trăscău. În condiții casnice. 
Împrumutînd un cazan ilicit şi clandestin, de 
la cumetrii noştri, familia Măgeanu. 

În cea de-o doua noapte, deoarece 
asemenea operaţii nu se efectuau decit la 
adăpostul beznei, cînd Tatapetre tocmai îşi 
instala cotlonul şi cazanul, şi scosese şi apa 
necesară pentru butoiul în care trebuia să fie 
pusă la răcit serpentina de aramă, ne-au 
călcat hoţii. 

C-a fost unul, sau mai mulţi, asta nu s-a 
putut şti. Fapt e că, nefericitul căruia-i 
dăduse prin cap să ne spargă casa, avusese 
şi-un ghinion teribil. După ce pătrunsese în 
odaia de la drum, acolo unde-şi ţinea tanti 


316 


Malica pianul, cînd bijbiise prin beznă 
nimerise cu labele exact pe  claviatura 
instrumentului. Şi-acesta a răsunat atît de 
înspăimintător, şi pentru noi, şi pentru hoţ, 
încît tanti Malica a pornit să răcnească 
îngrozită: 

— Săi, Tăticule, săi, Mamiţico, mă violează 
bandiţii!... 

Tatapetre şi Maca-Maia, temîndu-se să nu 
fie cumva vorba de agenţii „MAT'-ului, cei 
care se ocupau de prinderea fabricanţilor de 
alcooluri casnice, atraşi în casa bătrinilor de 
cine ştie ce piîriciune din vecini, i-au strigat 
mătu- şă-mi: 

— Ţin-te bine, Malico, şi nu te lăsa!... 
Imediat venim şi noi, să vedem cine-i 
nemernicul! O ţirişică de răbdare,  c-avem 
treabă... 

Şi, înnebuniţi de urletele mătuşă-mii, care 
se vîirise sub pat, înfăşurată în plapumă, s-au 
apucat  s-ascundă cazanul, cotlonul şi 
serpentina în magazia de lemne. Însă într-un 
ritm de lucru infernal, de curgeau năduşelile 
de pe dînşii ca dintr-o cişmea. Bunicu-meu, de 
felul său om curajos, îi tot spunea nevesti- 
sii: 

— Nu-ţi fie, fa Caterino, frică!... Dacă-i 
vreun dobitoc şi vrea s-o necinstească pe fi-ta, 
nu-i nici o pagubă... Una la mînă. Şi-apoi, pînă 
izbuteşte s-o pună în poziţie pe Malica, îi 
trebuie vreme, nu glumă! C-are, Malica 
noastră, pe puţin suta de ocale... De cîte 
piftele ai băgat în ea! Iar dacă-s ăia, de la 
mate, atunci au încurcat-o cu mine. Doi la 
mînă. Fiindcă-i duc de git la poliţie, c-au vrut 
să-i facă felu' fetei, şi-ncă la ceasuri de 


317 


noapte, cînd nu-i îngăduit!... Pune mai iute 
lemnele peste cotlon, să nu se vază!... Bată-te 
cucu, fa Caterino, cu nunta lu’ Lambe al tău... 
Că m-ai îndobitocit la cap: fă-i trăscău 
prefript, fă-ţi frac, fă-ţi ghete de lac, fă-ţi 
papion, ca la chelneri, fă şi tot fă, de nu 
mai am pic de hodină... Haide, odată, termină, 
să ne ducem la Malica, să vedem ce-a făcut 
nefericitu'! 

Între timp, nefericitul în cauză, care, 
bineînţeles, nu-i pusese nici un gind rău 
mătuşă-mii,  ştiind-o domnişoară şi fată 
bătrină, deoarece era un găinar din mahalaua 
noastră, după cum s-a dovedit mai tîrziu, se 
refugiase în uriaşa pendulă a familiei, una din 
cele cît un dulap. Acolo, însă, lovind şi 
ciocnindu-se de barele metalice ale 
agregatului, care răsunau mai teribil decît 
clopotele bisericii de la Sfîntu' Nicolae, cînd le 
punea în funcţiune părintele  Pirţăngău, 
parohul nostru, a pornit şi pendula să bălăn- 
găne. Ceea ce nu mai făcuse de ani de zile, 
fiind defectă. Asurzit de zgomot, speriat de 
beleaua care dăduse peste capul său, hoţul s-a 
zbătut disperat să scape din celula în care 
se băgase din proprie iniţiativă. Dar uşa 
pendulei se înţepenise, şi individul nu mai 
avea nici o posibilitate de ieşire. In cele din 
urmă, tot izbindu-se de pereţii  uriaşei 
maşinării, a reuşit să doboare la pămînt 
sonora instalaţie. Numai astfel s-a desprins 
uşa pendulei din balamale, iar hoţul a putut s- 
o ia la fugă în direcţia odăii lui Tatapetre. 
Ingrozit de moarte, total asurzit, s-a lăsat 
prins de braţele bunicului, care tocmai venea 


318 


dinspre şopru, să vadă ce mai face Malica şi 
cum se descurcă. 

Bătrînul a aprins lampa, că pe-atunci n-avea 
lumină electrică, şi l-a cercetat curios pe 
ghinionist. 

— Păi bine, bă Funiuţă, taman la mine te-ai 
găsit să dai lovitura?... Nu ştiai că te cunosc 
de cînd erai de-o şchioapă, şi de jucai cu rima 
în ţărină?... Blegule! Cre- deai că-mi ţin 
găinile-n odaia de la drum? Ce-o să zică tac- 
tu, dac-o afla ce-ai făcut? Habar n-ai ce te- 
aşteaptă, beşondritule! Fiindcă ai vrut s-o 
piîngăreşti pe fie-mea, Malica, va trebui s-o iei 
de nevastă, dacă vrei să scapi de pîrnaie. Aşa-i 
legea! 

Funiuţă, băiatul unui arămiu din bariera 
girlei, a pornit să tremure din toate 
mădularele. Căzînd în genunchi şi sărutînd 
mîinile lui Tatapetre, a-nceput să se roage 


plîngînd: 
— Iartă-mă, nene, că nu mai fac!... Că nici 
de hoţ nu-s bun, dacă m-am lăsat prins de 


bălăngănitoarea aia. Nene Petre, mînca-ţi-aş şi 
săruta-ți-aş picioarele, nu mă nenoroci! Dacă-i 
spui lu’ tăticu’ ce-am păţit, şi că mai trebuie s- 
o iau şi pe domnişoroaia matale de nevastă, 
mă bate de mă omoară... Şi ce să fac eu cu 
fata dumitale, nene Petre, că-i de trei ori cît 
mine? Dă-mă pe mîna poliţiei... Şi n-am să-ți 
port pică, fiindcă-i mai bine la puşcărie, decît 
într-un pat cu balabusta asta, zău aşa, mînca- 
te-aş tot!... 

Bunicu-meu, după ce-l ascultase răbdător 
pe nenorocosul Funiuţă, purcese să ridă în 
hohote, în vreme ce-l culegea pe arămiu de la 
genunchii săi. Cînd îl văzu în picioare, îl 


319 


scoase afară din casă, conducîndu-l pînă în 
stradă, şi-acolo îi trase o pereche de palme, 
mai mult pentru a fi înregistrat de urechile 
bunică-mii, spunîndu-i în şoaptă: 


— De data asta te iert, bouleanule! Dar dacă 
mai încerci să-mi spargi casa, află de la mine 
că nu scapi de Malica... Abia aşteaptă un 
petitor ca tine, tînăr şi băşinos, pe deasupra, 
ca să facă tot ce-i trăsneşte prin cap din el. 
Musaca te face, fleţule! Hai, şterge-o... 


38. Alcooluri casnice (dar şi urmările lor) 


Abia din cealaltă noapte s-a învrednicit 
Tatapetre să se-apuce de fabricarea 
trăscăului pentru nunta de la Pârlivaca din 
Vale. De astă dată, ca să nu mai aibă neca-zuri 
cu tanti Malica, a mobilizat-o şi pe dînsa la 
cazan. Maca-Maia se-ngrijea de întreţinerea 
focului din cotlon, Tatapetre schimba apa din 
ciubărul serpentinei, iar mă-tuşă-mea trebuia 
s-o care de la cişmea. 

Lui bunicu-meu îi cam plăcea să tragă la 
măsea. Şi trăscău de Măţău, şi vinişor din 
viuţa lui. Însă trăscăul şi-l prepara anume, nici 
prea tare, nici prea moliu, adăugin- du-i mai 
totdeauna, conform unei reţete numai de 
dînsul cunoscute, şi niţică boia de ardei, şi-un 
puf de piper, iar uneori şi-un pic de sare. Şi 
niciodată nu se pilea. 

Acuma, tot gustînd din şuviţa căliie ce se 
scurgea din ţeava serpentinei, pentru a 


320 


constata şi menţine tăria solicitată de nene 
Lambe, de la al doilea cazan nu mai făcea 
priză cu realitatea. 

În timp ce-aranja alambicul pentru a treia 
oară, Tatapetre, se plînse că nu mai vede bine, 
şi-o rugă pe tanti Malica să-l ajute la pus 
capacul. Cînd strigă după Maca-Maia, să pună 
lemne pe foc, ia-o de unde nu-i. 

— Caterinooo! — porni să strige bunicu- 
meu. Pe  unde-mi umbli, fa cucoană, vedea- 
te-aş odată soacră mare, să scap dracului de 
osînda asta! 


Bunică-mea dădu imediat semn de viaţă, 
ivindu-se din beznă cu două gişte moarte-n 
mînă, şi orăcăind de spaima lumii: 

— Petre, Petre, nu-i a bună!... Se duce 
dracului nunta lu' Lambe-al meu... Au murit 
giştele toate. Una nu mai trăieşte, a dat boala- 
n ele... Taman acuşica, de-aveam şi eu de gînd 
să tai vreo două trei, să-i duc cuscră-mii, 
contesa... Ce-i facem? 

Tatapetre, surprins neplăcut, mai are în 
dînsul un oarecare simţ gospodăresc, 
deoarece imediat îi transmite îndrumările 
necesare: 

— Ia-o pe Malica, şi-apucaţi-vă de jumuliţi- 
le! Barem să ne-alegem cu nişte puf, pentru 
perne... De cazan am să mă grijesc singur!... 
Haideţi, nu mai zăboviţi, că se răcesc, şi-o să 
fie mai greu de smuls penele... 

Cred c-au lucrat bietele femei vreo două 
ceasuri, cel puţin. Că erau şi multe gişte, 
peste douăzeci şi ceva de bucăţi... Cînd 
isprăviseră treaba, şi-i aduseseră lui buni- cu- 


321 


meu penele, să le-ndese în nişte saci de iută, 
tanti Malica l-a întrebat îndurerată: 

— Şi-acuma ce-i facem cu giştele? Oare nu 
s-ar putea pune la untură prăjite bine, şi să le 
păstrăm la borcan, pentru iarnă?... 

— Du-te de-aici, fă Malico! se răţoieşte la 
dînsa Tatapetre indignat. Să-mi dai mortăciuni 
de mîncare?... Mai bine pune osu'-aici, de m- 
ajută, că-i gata cazanu'!... Miine, cînd se 
luminează de ziuă, o să-ngropăm stirvurile-n 
fundul grădinii. Haide, dă-i bătaie! 


Către revărsatul zorilor, cînd gătaseră cu 
cazanul, iar bunicu-meu era şi el gata, adică 
praf şi pulbere, de-atitea degustări cîte 
efectuase, îşi aminti că uitaseră să mulgă vaca 
de cu seară. 

— Bine, fa Caterino, ce moaş-ta făcuşi?... 
Lăsaşi vaca nemulsă? 


— Păi cînd, mă Petre, bătu-te-ar sfinţii, 
cînd? La cazan mă puseşi, la jumulit mă 
puseşi, cînd să mă pun şi pe vacă?... 

— Uite-acuşica! Mergem împreună, că mai 
dăm de dracu şi cu biata dobitoacă... 

Ajunşi în grajd, au fost nevoiţi să constate 
că dobi- toaca trăgea să moară. Făcea spume 
la gură, dădea din cap, încercînd să-şi 
scuture balele, şi din cînd în cînd, îşi ridica în 
semn de adio coada îmbirligată, cu care prilej 
slobozea nişte vinturi de groază. 

Maca-Maia, luindu-se cu mîinile de păr, 
purcese să urle a morţiu: 

— Petre, păginule, vezi ce păţirăm, că nu-ţi 
mai calcă picioru'-n biserică de ani şi ani? Te 
bătu Dumnezeu!... Ne lăsă fără vită-n casă! 


322 


Apoi, sesizind că Tatapetre căta interesat 
spre vacă, bunică-mea îşi înteţi ţipetele: 

— Să nu cumva să te-apuci să tai vaca, 
păcătosule, că! te tai şi eu cu mîinile mele!... 

Însă bătrînul se apropiase şi mai mult de 
muribundă, şi se tot străduia să amiroase 
ceva. Cînd se consideră dumirit. O luă la rost 
pe Maca-Maia: 

— la ascultă, cocoană, de unde adăpaşi 
dobitoaca aseară?... 

— Cum de unde? — se miră bunică-mea. Din 
hîrdăul de lîngă grajd! 

În momentul acela Tatapetre îşi trase o 
palmă peste frunte, de i se auziră oasele 
trosnind. Apoi îşi motivă gestul neaşteptat: 

— Păi, nu ştiai că răsturnasem acolo 
resturile fierturii de la cazan? Vaca-i moartă 
de beată!... N-are nimic... A băut din hîrdău, 
şi-acuma se distrează şi ea. Auleu, unde-s 
giştele? — îşi aminteşte bunicul şi de păsările 
jumulite, care-şi aşteptau îngropăciunea. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul bătrînei, 
se repezi ca apucat în dosul grajdului, de 
unde, peste o clipă, se ivi rizînd cu gura pînă 
la urechi, bătîndu-se cu palmele de şolduri, de 
parcă ar fi dat cine ştie ce mare bucurie 
peste el. 

— Petre, Petre! — răcneşte Maca-Maia. Ai 
înnebunit, ce-i cu tine?... Să-ţi pierzi minţile 
pentru cîteva gişte?... 

— Mai ţine-ţi gura, bleaga Domnului! — o 
repede Tatapetre. Vino să-ţi vezi giştele... 
Acuma s-au trezit şi ele din beţie, şi-aleargă 
zăpăcite prin grădină, neînţelegind de ce-au 
rămas despuiate de pene!... Crez c-au băut şi 
ele din hîrdău... Ha, ha! Aşa nuntă, mai zic şi 


323 


eu! Dac-am pornit să ne-mbătăm de pe-acum, 
şi vacă, şi gişte, ca să nu mai zic şi de mine, 
păi ce-o să fie la Pirlita aia din Vale?... Ia-o pe 
Malica, şi fugiţi să prindeţi giştele! 

Ceea ce-a urmat, merita trecut în analele 
familiei. De altfel, nu-i exclus ca Tatapetre 
să fi consemnat evenimentul în gromovnicul 
său. 

Ceasuri de-a rînduri, pînă aproape de prînz, 
Maca- Maia şi mătuşă-mea au gonit ca 
apucatele prin grădină, încercînd să prindă 
stresatele orătănii. Acestea, înnebunite de 
starea în care se găseau, se furişau pe sub 
viţele de vie, printre vrejurile tomatelor, 
gigîind înfiorător. Buni- că-mea, la un moment 
dat, a rămas prinsă, de-a buşilea, între doi 
curpeni, cu trei gişte sub braţe. A fost nevoie 
de intervenţia mătuşă-mii, s-o extragă de- 
acolo, trăgînd-o de picioare, de fustă, de tot ce 
putea. Pînă a lăsat-o pe Maca-Maia în izmele 
lui Tatapetre, pe care le purta, uneori, din 
motive de reumatism. 

Cînd au isprăvit de strîns giştele, şi le 
viriseră pe toate, minus vreo cîteva ce 
reuşiseră să scape, refugiindu-se la vecini, 
arătau amîndouă ca nişte paparude. Bunică- 
mea în indispensabili, boită toată pe chip de 
verdele sucului cu care se spoise strivind 
vrejurile roşiilor, iar tanti Malica cu rochia 
zdrenţuită, din care rămăseseră numai, pe ici 
pe colo, cîte ceva ce mai putea aminti de 
materialul din care fusese croită. 


Tatapetre, care între timp adormise în 
grajd, lîngă vaca îmbătată, şi s-a trezit tocmai 


324 


cînd muierile se refugiau în bucătărie, să-şi ia 
ceva pe ele, a-nceput să strige pe urma lor: 

— Starăţi, fa  nefericitelor, şi nu vă 
ascundeţi!  Veniţi  într-acoacea fuguţa, să 
mulgem dobitoaca... Să vedem şi noi, cum o fi 
laptele după ce-a băut trei vedre de boştină! 
Şi fiţi cu grijă apoi, cînd îl puneţi la fiert, să nu 
ia foc cumva... Haida, haida, nu vă sfiiţi, c-am 
mai belit eu ochii şi la alte baragladine, mai 
înspăimintătoare decît voi!... 

lar ca să mulgă vaca, a fost şi-asta o 
problemă. Încă ameţită de trăscăul ce-i circula 
prin vine, au trebuit s-o salte cu-o prăjină, 
pentru a o ridica pe picioare, iar tanti Malica 
să se vire sub biata vită, care tot da să se 
culce şi s-o susţină în tot timpul operaţiei. 


39. Plecarea la Pârlivaca din Vale 


Taică-meu, care primise indicaţii exprese 
din partea lui nene Lambe, să aibă grijă de 
organizarea prezentării piteştenilor la curtea 
nobililor  Rowitzky-Rovinari, dar şi de 
deplasarea lor în cele mai bune şi economice 
condiţii, încă mai înainte cu-o săptămînă luase 
toate măsurile de rigoare. 

Ca să nu ne facem neamul de ris, pentru 
Maca-Maia şi tanti Malica se comandaseră 
rochii de nuntă speciale, lungi pînă-n călciîie, 
la cea mai bună croitoreasă din bariera girlei. 

Cu  pălăriile avuseseră cele mai mari 
necazuri. Maca-Maia îşi dorea o „tocă” din 


325 


pluş cafeniu, iar mătuşă-mea o pălărie din 
pai, aşa cum văzuse într-un film cu Greta 
Garbo. 

În cele din urmă îi făcuseră rost de-o roată 
imensă, dintr-o împletitură de paie de orez, 
împrumutată de la madam Cerchez, care-o 
purtase prin 1912, la logodna dînsei. Niţel 
gălbejită de vreme, o spălaseră într-o baie 
de benzină. Pălăria se mai albise niţel, însă 
trăsnea de la cinci metri a gaz. 

De la Tonşoaica luaseră şi nişte mănuşi din 
aţică, albe şi niţel cam deteriorate. La prima 
probă, tanti Malica fiind în posesia unor labe 
impresionante, mănuşile au plesnit, pîriind din 
toate cusăturile. Plîngînd cu lacrimi amare, 
mătuşă-mea declară că nu mai merge la 
nuntă. Noroc că maică-mea a avut o idee 
salutară. Şi i le-a cîrpit cu-o migală inumană, 
utilizînd nişte panglici albe de jartiere, 
elastice şi invizibile, pe care i le-a introdus 
între fiecare deget de mănuşă. 

Cu Tatapetre n-a mai fost o problemă. S-a 
închiriat, de la o prăvălie de pe Strada Mare, 
specializată în asemenea operaţiuni 
comerciale, pentru nunţi şi botezuri, un frac 
negru, cu lampasuri de mătasă şi coadă. Din 
păcate, costumul era cam strimt, iar 
pantalonii scurţi. 

— Lasă, dom Petre, — l-a asigurat taică-meu 
pe bătrin, că merge şi-aşa... Pînă la Pârlivaca 
ai să călătoreşti cu clasa a treia, ca să facem 
economie, fiindcă tot o să-ţi dăm matale să 
cari şi darurile noastre de nuntă, şi n-o să te 
bage nimeni în seamă, iar la conacul 
Rowitzkylor o să vedem noi ce-i facem... Că n- 
or să te pună-n fruntea mesei! 


326 


— Cum, măi Eftimie, să merg în tren cu 
ţoalele astea de chelner, să mă ia lumea drept 
cioclu? 

— Vezi-ţi de treabă, tăticule! Nu mai avem 
geaman-tane, unde să-ţi virim şi boarfele 
matale... Şi-are să-ţi fie şi mai comod. Nu va 
mai trebui să te schimbi de haine... Iar cînd o 
s-ajungem la curtea cuscrilor dumitale, ai să 
faci impresie. Şi-ţi încalţi, chiar din ziua 
plecării, şi ghe-tele de lac, cu gumilastic, ălea 
pe care ţi le-a trimis Lambe, 


că le-a purtat doar o singură dată, cînd a ieşit 
dentist militar, la balul absolvenţilor!... 


La gară, în ziua cea mare, întreg familionul 
reunit aştepta nerăbdător trenul de Bucureşti. 
De-acolo, urma să luăm un alt personal, 
pină la laşi, iar spre Rădăuţi, trebuia să 
efectuăm o nouă transbordare, într-o 
garnitură locală, care să ne ducă pînă la 
Pârlivaca. 

Pe peron, neliniştiţi, cuprinşi de febra 
călătoriei, taică-meu şi Maca-Maia numărau 
neîncetat  geamantanele şi valizele. Cînd 
ieşeau opt la socoteală, cînd şapte. Cînd s-a 
descoperit că şedeam pe cel de-al nouălea, am 
încasat prima scatoalcă după ceafă. Tatapetre 
m-a luat numaidecit sub aripile lui, apărîndu- 
mă de tata, care vroia să-şi continue operaţia 
de descărcare a nervilor. 

Bietul bunicu-meu! Era cel mai 
reprezentativ membru al detaşamentului 
nostru. Prin pitorescul şi originalitatea 
înfăţişării sale. Demn, indiferent, surizător- 


327 


amar, examina cu ochii lui albaştri, de oţel, 
mulţimea care-l admira. Şi-avea şi de ce! 

Era în fracul cu coadă, iar pe cap purta o 
pălărie de tip „melon“, căpătată anume pentru 
festivitățile nuptiale de la nea Tilică-Malec. 
Pe care unchiul-meu o adusese de la Paris, 
cînd fusese acolo să-şi încerce norocul, ca 
artist de cinema, la studiourile „Pateu” (cum 
le spunea Maca- Maia). 

Pantalonii îi ajungeau doar pînă la glezne. 
Lăsînd la vedere giţele cu care-şi legase 
izmenele, Şi încă petrecute peste carimbii 
ghetelor cu elastic şi scîrţ. lar haina, strîmtă 
şi scurtă în mîneci, da să-i plesnească pe 
umeri. Din care pricină, cozile fracului arătau 
ca valtrapii unor cai mascaţi, din cei utilizaţi 
la tractarea dricurilor. 

Bătrinul, sicîit de strînsoarea încălţărilor de 
lac, care-l făceau să sufere îngrozitor, se muta 
mereu de pe un picior pe altul. Pentru a-şi 
menţine echilibrul, era nevoit să-şi 


treacă eterna lui servietă din muşama, plină 
cu sticle de trăscău prefript, cînd în mîna 
dreaptă, cînd în stînga. 

La anunțarea sosirii personalului de 
Bucureşti, taică-meu i-a transmis ultimele 
instrucțiuni: 

—Ai grijă, dom Petre, cînd urci 
geamantanele şi valizele! In vagoanele de-a 
treia mişună tot soiul de ţopir- lani şi 
vagabonzi... Să nu-ți fure cumva din darurile 
noas-tre de nuntă. Şi fii atent, să nu se spargă 
serviciul „Rosenberg”, sau „Rozenştal”, că nu 
mai ştiu cum dracului i se zice, deşi m-a costat 
o groază de parale, o avere, nu altceva. Bagă 


328 


de seamă, la Bucureşti cobori, şi ne-ntilnim 
în gară, lîngă restaurant... Acuma ţi-l las şi pe 
Andi (ăsta eram eu), să-l iei cu matale. Vezi că 
n-are bilet! Dacă vine controlorul, îi zici şi 
matale că n-are decît cinci ani, c-aşa-i 
obiceiul... Auzi?... 

— Te-aud, Eftimie taică, de ce să nu te- 
aud... Şi-ai să mai auzi şi tu de mine!... — l-a 
asigurat liniştitor bunicu-meu. 


Şi, într-adevăr, Tatapetre s-a ţinut de 
cuvînt. Fiindcă, o zi şi-o noapte, cît a durat 
drumul pînă la Pârlivaca, mereu le-a fost dat, 
lui taică-meu şi restului familiei, s-audă numai 
de boacănele (autoorganizate) ale bătrinului 
Petre Coman-Moţoganu. 

Mai întii a spart vreo două sticle din 
servieta cu  trăscău, de s-a îmbătat 
instantaneu tot vagonul de-a treia (fără 
compartimente). Apoi, acesta fiind extrem de 
aglomerat, mi-a găsit şi mie un loc, pe 
genunchii lui, dînsul aşezin- du-se pe 
geamantanul în care se afla pălăria din paie de 
orez a mătuşă-mii Malica. Pîrîind sinistru şi 
geamantanul în care nu se afla decît roata 
aceea imensă, şi pălăria propriu-zisă, totul s-a 
terciuit sub greutatea amîndurora. 

— Pagubă-n ciuperci! — a pufnit în ris 
Tatapetre. Las’ că-i drege mă-ta coşul ăsta 
de nuiele, aşa cum i-a dres şi mănuşile, cu 
gumilastic de ciorapi... 


Cînd a trecut controlorul şi l-a întrebat câţi 


ani am, bunicu-meu i-a răspuns cinstit: 
— Opt şi ceva, domle inspector!... 


329 


Deoarece n-a acceptat să plătească pe loc 
amenda cuvenită, s-a încheiat un proces- 
verbal, contravenţia urmînd să fie încasată 
ulterior, prin administraţia financiară de la 
Piteşti, circumscripţia Tîrgu-de-Vale, unde se 
afla lo- cuinţa noastră, mai exact a lui taică- 
meu. Asta o aranjase tot bătrînul, care îşi 
dăduse numele şi adresa babacului, Eftimie 
Coman. 

In Gara de Nord, la sosire, bunicu-meu a 
aşteptat să se golească vagonul, şi-abia 
după aceea a purces la descărcarea bagajelor. 
Fiind de cărat nouă geamantane, a soli-citat 
ajutorul unui hamal. Care ne-a dus de-a 
dreptul la restaurantul de clasa întîi. Aici, 
Tatapetre i-a declarat blajin sărmanului om: 

— Uite ce-i, bre nene, eu n-am para chioară! 
Haidem la o masă, să gustăm ceva, şi cînd s- 
o ivi băiatu-meu cu restul familiei, o să-ți 
plătească după cuviinţă... 

Incîntat, hamalul s-a pus pe mîncărică şi 
băutură, luîndu-se la întrecere cu bunicu-meu. 
Mititei, cîrnaţi pe fasole, bere la halbă, mă 
rog, tot tacîmul. Conform principiului: 
călătorului îi stă bine cu drumul! Nici eu n-am 
fost uitat, bătrinul ştiindu-mă pofticios şi 
mereu înfo- metat. 

Ai mei s-au arătat la faţă abia peste vreo oră 
şi ceva. Năduşiţi leoarcă, de parcă ar fi alergat 
la curse, înroşiţi la chip şi frînţi de 
oboseală. Cînd l-a zărit pe bătrin,  taică-meu 
a izbucnit: 

— Bine, dom Petre, aşa ne-a fost vorba?... 

— D-apăi cum, — i-a tăiat-o Tatapetre, n-ai 
zis că  ne-ntilnim la restaurantul gării?... 


330 


Tata, simțind că-i plesneşte capul de 
enervare, s-a răstit şi mai urit la bunicu- 
meu: 

— Ai să mă omori cu zile, tăticule, vrei să- 
nnebunesc, asta e! Ţi-am spus lîngă crişmă, 
nu-năuntru... Păi, ştii pe unde te-am căutat, 
cînd am văzut că nu ne-aştepţi la locul 
stabilit?... Ne-am dus taman la dracu’ papură, 
la triaj, apoi la gara Basarab, iar îndărăt, la 
şefu' de gară, la poli-ţie, te-am dat dispărut, 
iarăşi am luat la rînd toate sălile de 
aşteptare de-aici, ca să te găsim unde, 
chefuind la birt, cu toţi nenorociţii!... 

Tatapetre, oarecum supărat, a zimbit 
viclean şi i-a comunicat bunului său fecior, şi 
încă prim născut: 

— Ascultă, Eftimie, ăsta nu-i nenorocit 
deloc... Are de primit o mulţime de bănuţi, 
fiindcă m-a ajutat la căratul bagajelor tale, şi 
şi-a mai pierdut şi timpul cu mine, tot 
aşteptîndu-vă pe voi... Dacă vi s-a făcut de 
plimbăriseală, vă priveşte. Pînă una alta, 
plăteşte-i munca omului, şi mai ţinecţi 
fleanca!... 

Mama, care-l preţuia nespus pe socru-său, l- 
a mai temperat pe babacu, spunîndu-i să nu 
facă scandal, şi să achite totul. Şi prestaţia 
hamalului, şi contravaloarea dejunului servit 
de noi. 

Tanti Malica şi Maca-Maia, care asistaseră 
în picioare la discuţie, la un moment dat, 
după ce bagajistul se cărăbănise, mulţumindu- 
i din inimă bătrînului meu bunic, îl luară ele la 
rost pe babacu: 

— Dar noi nu mîncăm nimic, măi Eftimie, 
acuma cînd ne-ai cărat după tine ca pe două 


331 


mirţoage, şi sîntem spetite  de-atitea 
drumuri?... Păi ce-om fi noi, să ne mai ţii şi 
flămînde, fleoarţe din bariera girlei, au 
madamele Coman?... 

Abia către seară ne-am urcat în trenul de 
Iaşi. Mulţu-miţi şi sătui, iar babacu încruntat 
şi cu cîteva sute de lei mai puţini în buzunare. 
Noroc că l-a mai mîngiiat bunicu-meu, 
comunicîndu-i: 

— Nu-ţi pară rău, Eftimie taică, ai dat la 
neamuri, nu la duşmani! Şi-o să mai ai de 
plătit şi biletu' copilu-lui!... Că eu nu poci să 
minţ nici acum măi băiete, şi i-am spus 
inspectorului tot adevărul... Cînd ne-napoiem 
de la nuntă, te-aşteaptă acasă şi ploconu'! 

La laşi, deoarece iarăşi călătorisem în 
vagoane diferite, Tatapetre şi cu mine într- 
unul de clasa a III-a, iar familionul la a întâia, 
din nou ne-a fost dat să nu ne-ntilnim. Decât 
după vreo oră de căutări reciproce. Cu care 
prilej, bunicu-meu a uitat un geamantan în 
tren. Cînd ne-am repezit cu toţii să recuperăm 
preţiosul bagaj, în care se afla împachetat 
mai mult de-un sfert din serviciul „Rozenştal”, 
garnitura fusese retrasă pentru revizie şi cură- 
tenie generală. Fiind vorba de-o curăţenie 
generală, era şi normal să abandonăm orice 
speranţă. 

Taică-meu, fiert de supărare, ne-a îmbarcat 
apoi în primul tren tras la peron. Din care-am 
coborit la gara următoare. Deoarece se- 
ndrepta spre Galaţi. Abia spre dimineaţă am 
reuşit să prindem un tren de Rădăuţi. Din 
mers. Alergind ca nişte căpiaţi pe lîngă 
garnitura ce por-nise după numai două minute 
de oprire în aceea insignifiantă staţie. Taică- 


332 


meu le-a urcat mai întîi pe mătuşă- mea şi 
Maca-Maia, apoi pe mama, iar pe mine m-a 
zvirlit ca pe-un geamantan drept în coridor. 
Bagajele şi Tata-petre, însă, au rămas de 
căruţă. lar tata, înnebunit, după ce se 
agăţase şi dînsul pe scară, îi tot striga 
bătrinului: 

— Dom Petre, vii cu orice tren, chiar şi 


marfar!... Te aşteptăm în gară, la 
Rădăuţi!... Auzi?... 
— Aud, aud! — i-a răspuns bunicu-meu de 


pe peron, aşezindu-se pe-un geamantan, şi 
pornind să-şi scoată ghetele de lac. i 

A sosit spre seară, însoţit de doi poliţişti. In 
stare de arest, pentru a fi predat organelor din 
gara Rădăuţi. Acuzat de furtul bagajelor 
găsite asupra sa. Cinci geamantane, mari şi 
late. Restul, se rătăciseră. Şi nu numai ele, ci 
şi „melonul” purtat pe cap de bătrinul 
infractor pe care poliţiştii îl confundaseră 
c-un vestit hoţ din tre- nuri, şi care opera 
travestit în muzicant instrumentist. 

Rămas fără pălărie, fără papionul de la git, 
cu nasturii de la cămaşă rupţi, cu-o coadă de 
la frac lipsă, pierdută-n bătălia dată cu agenţii 
poliţiei din trenuri, chiar că Tatapetre arăta a 
vechi şi înrăit recidivist. Însă, pentru mine, 
recidivist întru nesfirşita sa luptă cu ifosele de 
boierie ale copiilor săi. Căci bunicul, deloc 
demoralizat, ba dimpotrivă, extrem de bine 
dispus şi voios, îşi lepădase şi încălţările de 
lac, cu gumilastic şi scîrţ şi, şi le legase cu 
şireturile de brăcinar, mulţumit şi fericit că 
poate umbla doar în ciorapi albi de bumbac, 
cvasidesculţ. 


333 


Tanti Malica, cînd l-a văzut pe taică-său 
escortat, a demonstrat un leşin de mare clasă, 
lăsîndu-se să cadă, ca o plăcintă, în braţele 
poliţiştilor. Care, cavaleri, abia au fost în 
stare s-o care şi s-o depună pe-o bancă de pe 
peron, cocîrjaţi sub greutatea pachidermică a 
mătuşă-mii. 

În schimb, Maca-Maia, susţinută şi de tata, 
a organizat un scandal monstru, orăcăind şi 
ţipînd dezlănţuită: 

— Am să reclam la prefectură, am să mă 
duc pînă la ministrul vostru, nenorociţilor!... 
Ce i-aţi făcut lu’ Pătru-al meu?... Voi l-aţi 
prădat de bagaje. Ne-aţi lăsat, fără darurile cu 
care mergeam la castelul Rowitzky, con-tele 
de Parlivaş, care-o să vă-nveţe el mintel!... 
Cum o să ne prezentăm la nunta lu’ fiu-meu, 
căpitan în armata noastră, şi care se îngrijeşte 
de gurile tuturor generalilor. Că nu-şi 
deschide unv’ pliscu', pînă nu-l cată Lambe la 
dinţi!... 

Tatapetre, excedat, dar cu zimbetul pe 
buze, le-a astupat amîndurora orificiul bucal, 
spunîndu-le-o verde în faţă: 

— Mai tacă-vă fleanca, fandosiţilor! Dacă nu 
erau băieţii ăştia, care să m-aducă pe gratis la 
Rădăuţi, rămi-neaţi cu curu’ gol, adică şi făr' 
de ălelalte geamantane... C-atunci m-au 
priponit, cînd pornisem să le zvirl pe fereastra 
vagonului. Bilet n-aveam, bani n-aveam, cu ce 
era s-ajung pînă la voi?... Acuma, gata, 
terminaţi odată, haidem la nunta contelui de 
vaisniht! 


La Pârlivaca din Vale, localitate 
neprevăzută cu linie de cale ferată, de altfel 


334 


existentă doar pe hărţile marelui stat major, 
am ajuns a doua zi. După ce s-a milostivit de 
noi şeful de gară, şi-a trimis vorbă familiei 
Rowitzky-Rovinari că le-au sosit neamurile din 
regat. 


40. Marea  „Panaramă” — două 
orchestre două, 

tombolă şi dans, bufet la 
discreţie, serviciu 

ireproşabil 


Pe la nouă dimineaţa, cînd soarele pornise 
să ardă cumplit, în sala de aşteptare a gării, 
unde dormisem ca nişte cîini de pripas, s-a ivit 
un zdrahon de bărbat, cu barbă pîină-n piept 
şi caschetă de birjar pe cap. 

Ne-a recunoscut imediat. Dar nici nu mai 
era altcineva în odaia urit mirositoare, 
întunecoasă şi mizeră. 

— Haida, bre papaşa, la Parliţchi, ducem la 
voi cu landău! — i s-a adresat muscalul lui 
Tatapetre, repezin- du-se să-i sărute mîna. De 
ieri aştepte graf  Roviţchi Gamilkar 
Mitrofanovici... 

Incîntat de respectul pe care i-l arătase 
surugiul, bu-nicu-meu l-a ajutat la căratul 
bagajelor. lar cînd a con-statat că landoul 
grafului, o haraba nenorocită, cu roţile 
strimbe şi cam într-o parte, nu oferea 
suficiente locuri pentru întreaga familie, 


335 


dînsul a dat a lehamite din mînă, şi s-a urcat 
pe capră, luîndu-l pe muscal tovarăş de drum. 

Landoul (fost), prevăzut pentru patru cai, 
cu-o oişte de vreo patru metri, era deservit 
doar de-o gloabă flă-mîndă şi pricăjită, şi ne-a 
purtat cale de vreo cîţiva kilometri aproape 
numai la pas. Locurile erau încîntătoare, 
numai văi şi coline, pîrjolite de vipia acelui 
iunie înfierbîntat. Cînd era de suit vreo coastă 
de deal, taică-meu şi tanti Malica mai 
împingeau şi dînşii din spatele halucinantului 
vehicul hipotractat (mono). lar Tatapetre şi 
Akim  Akimici, după cum se recomandase 
lipoveanul, strigau şi îmboldeau mîrţoaga: 

— Dii, boală! Davai, davai, procleatii Ivanici, 
anafura şi parastasu' cui făcut la tinel!... 

Ajunşi pe cuşma colinei, Akim Akimici iarăşi 
se răstea la gloabă: 

— Stoi! Stoi Ivanici, piti nada, bem ceva de 
la papaşa... Haida, bre papaşa Piotr, scoţi 
samagon din taşca!... 

Tatapetre, compătimind alături de Akim, îşi 
deschidea servieta de muşama, în care mai 
scăpaseră cu viaţă trei sticle de trăscău, şi-l 
servea pe noul său prieten cu-o duşcă de 
„samagon”... La al patrulea, sau eventual al 
cincilea deal, terminaseră primul flacon. 

lar cînd gloaba pornea la vale, cu forţe 
sporite, bunicu-meu cînta în gura mare „colea- 
n  vale,-n grădiniţă, paşte calu lu’ 
Gheorghiţă”. Spre bucuria lui Akimici, care-i 
da replica, cu-o voce de bas pedalist 
nemaipomenită, intonînd „Martfuşka, 
Marfuşka, paşte lu’ mamuşka...”. Probabil o 
veche melodie  haholo-poloneză, cu textul 
interpretului. Maca-Maia şi tanti Malica, 


336 


înspăimintate de  acceleraţiile lui Ivanici, 
mîrţoaga melosensibilă, chirăiau înfiorător. 

În orice caz, călătoria cu landoul, pentru 
mine cel puţin, a fost una din cele mai 
frumoase din viaţa mea. Nici astăzi n-am uitat 
de ea. Nici de Akim Akimici, şi nici de Ivanici. 
Care, acesta din urmă, cînd am tras în faţa 
peronului dinaintea „castelului” Rowitzky, s-a 
prăbuşit istovit în colbul drumului, cu spume 
la gură. 

Akim, obişnuit cu figurile gloabei, nu i-a 
acordat nici o atenţie, ci-a dat strigare către 
bizara construcţie: 

— Davai, Mitrofanici, scoală  beţivan- 
prostovan, venit la tine papaşa Piotr 
Comanski ot Piteşti! Haida, bre, scoala la tine, 
parşivîi puturos... 

În clipele următoare, din casă ne-au ieşit în 
întîmpi- nare gazdele. Mai întîi Gamilkar 
Mitrofanovici Rowitzky-Rovinari, un găligan 
roşcovan, cu favoriţi de culoarea cărămizii, cu 
părul parţial vilvoi, iar restul fleşcăit de 
năduşeala unui somn postbahic, în halat de 
casă, slinos şi mîncat de molii, tras deasupra 
unui simulacru de pijama, mai curînd o flanelă 
de corp, tip salopetă, iar în picioare cu nişte 
papuci monstruoşi, împletiţi din papură. Clăti- 
nîndu-se apreciabil, „beţivan-prostovan”, cum 
îi zisese Akimici, a dat năvală asupra 
musafirilor, pornind să-i sărute şi să-i 
îmbrăţişeze la rînd. Iar pe mine, luîndu-mă-n 
braţe, să mă salte şi să mă dea huţa, de parcă 
aş fi fost o nimica toată. Deşi, încă din 
copilărie, cîntăream mai mult decît normal, 
fiind extrem de bine dezvoltat pentru vîrsta 
mea. 


337 


A urmat apoi o matroană impunătoare, 
rotundă ca o butie şi înaltă cît un dulap de pe 
vremuri, într-o rochie cum nu mai văzusem 
pină atunci, cu sute de volănaşe, plus un 
adaus la spate, care-i făcea fundul şi mai 
proeminent, de-ai fi zis că-i prevăzut cu-o 
remorcă pentru tractat efectele personale. 
Proţăpită în capul scărilor peronului, ne privea 
maiestos, surizînd cu gura pînă la urechi. De- 
acolo i-a răcnit grafului: 

— Hamilcare, mon chou  daragoi, face 
prezantasion!... 

Sesizind că bărbatu-său nu fusese atent la 
spusele dînsei, pachiderma a trecut peste 
impoliteţea acestuia, şi s-a recomandat cu 
mijloace proprii: 

— Nathalie de Rowitzky-Rovinari! 
Enchantee de vous recevoir... Dragii moi, bine 
venit la voi!... 

Apoi, coborînd vertiginos treptele peronului, 
cam rapid după părerea mea, căci dacă n-o 
opreau braţele vînjoase ale lui Akimici, l-ar fi 
făcut extraplat pe Gamilkar Mitrofanovici, s-a 
repezit la Maca-Maia şi i-a întins mîna, o mînă 
foarte reprezentativă, groasă cît un stilp de 
telegraf, declarîndu-i extrem de voioasă: 

— Tu Catherine, crusca moia! 

— Cuscra, Natalio, nu crusca! a ţinut să-i 
corijeze bunică-mea defectele de pronunție, 
după care, dîndu-i la o parte braţul de macara, 
a încercat s-o îmbrăţişeze. 

Insă operaţie dificil de executat, întrucît 
amîndouă nu aveau posibilitatea să se 
cuprindă. Din motive de  circumferinţe 
depăşind gabaritul. 


338 


Lui Tatapetre i-a vîrît mîna pînă sub nas, să 
i-o sărute, adresîndu-i şi dînsului cîteva 
cuvinte amabile: 

— Tu Pierre, nu aşa? Cruscu de la mine... 
Oi, iar greşit! Scuzaţi, nu ştim bine vorbeşte 
româneşte, noi nobili polonezi de originea... 

— Lăsaţi matale, coană Nataliţo, că ştim şi 
noi... Acilea, la Pârlivaca, v-or fătat mumele 
voastre numai în paturi boiereşti!... Hai sictir, 
şi dă-o pe limba noastră... 

Am crezut că moare contesa! Dar, după ce 
şi-a revenit din stupoarea în care-o aruncaseră 
afirmaţiile lui Tata-petre, i-a zimbit afabil, 
aprobîndu-l, total: 

— Excelent! Mult plăcut sictir... Şi tatu de la 
mine ziceşte sictir... Noi amestecut limbile, ce 
să făcim?... Trecut peste mine şi unguri, şi 
nemţile, şi poleacii, şi ruşile, ca la războiul... A 
la guerre comme ă la guerre! Pricepeşte?... 


Dacă nu şi-ar fi făcut apariţia din „castel” 
nene Lambe şi viitoarea sa soţie, n-am mai fi 
apucat să terminăm cu politeţurile şi să ne 
ducem şi noi la odihnă. 

Frumos bărbat mai era şi unchiu-meu. 
Altminteri nu l-ar fi luat contesa pe post de 
armăsar de prăsilă. Suplu şi ţeapăn, rumen 
în obraji, cu sprincenele lui negre şi stufoase, 
cu părul ondulat ca la coafor, elegant şi 
îngrijit, arăta ca Roman Novarro, în filmul 
acela cu ducele de nu ştiu cum, pe care l-au 
puşcat sîrbii la Sarajevo. Dar nici Halina nu 
era de aruncat. Îi semăna şi maică-sii, şi lui 
Gamilkar  Mitrofanovici. Zdravănă şi bine 
hrănită, înaltă, niţel cam batoză, cu părul 
bălai, părea o zînă din poveşti, însă o zînă 


339 


supradezvoltată. Cred că-l putea sălta pe nene 
Lambe într-o singură palmă, atît de voinică 
arăta. 

După îmbrăţişările şi pupăturile de rigoare, 
am fost conduşi în apartamentele ce ni se 
rezervaseră. Undeva, la mansardă. Deoarece 
„castelul”' nu poseda şi etaj. Şi nici turnuri. 
Dar nici a castel nu arăta. Chiar mă 
dezamăgise. Fiindcă, în timpul ceremoniei de 
primire, n-avusem alt-ceva de făcut, decît să 
mă ocup de examinarea curţii de la Pârlivaca. 

Căci mai mult curte era, decît castel. Casa 
propriu-zisă, înconjurată de-o ogradă uriaşă, 
plină de băltoace în care se tăvăleau 
scroafele şi purceii, iar cîrduri de galinacee 
rătăceau disperate şi flămînde în căutarea 
unor inexistente grăunţe, — era reprezentată 
de-o clădire în evidentă paragină. Acoperişul 
din şiţă, scofilcit şi povîrnit, mai avea pe ici pe 
colo unele găuri. lar ferestrele, ce-i drept 
foarte multe, nu erau prevăzute chiar toate cu 
geamuri. De fapt, casa bunicilor, de pe strada 
Libertăţii, din Piteşti, era mult mai arătoasă şi 
îngrijită. 

Însă apartamentul în care-am fost cazaţi, o 
singură odaie uriaşă, ne-a lămurit definitiv. 
Mai ales că nu poseda paturi pentru toată 
lumea. De voie, de nevoie, ne-am culcat pe 
saltelele dispuse direct pe duşumea. Dar şi- 
acelea din paie sau pănuşe de porumb. 

În timp ce toţi ai mei s-au pus pe soamne şi 
sforăială, în frunte cu tanti Malica, urmată 
apoi de Maca-Maia şi de taică-meu. În ordinea 
intrării în scenă, am încercat şi eu să aţipesc. 
Zadarnic. După vreo jumătate de ceas de 


340 


chinuri şi zvircoleli, m-am strecurat din 
cameră, pîş-piş, să nu  m-audă babacii. 

La parter, într-o sufragerie imensă, cît un 
stadion, plină de scaune răsturnate şi mese în 
neorînduială, era o vînzoleală nemaipomenită. 
Femei, bărbaţi, copii, probabil neamurile 
conților, sau oameni din sat, care slujeau la 
curtea Rowitzky, se ocupau de pregătirea a 
ceea ce avea să fie salonul pentru 
desfăşurarea ceremoniei nupţiale. 

Insă mi-era o foame atit de crîncenă, încît 
pur şi simplu mă chinuiau maţele. Din aproape 
în aproape, mai mult după miros, am răzbit în 
cele din urmă la bucătărie. Doar doar oi găsi 
cevaşilea de-ale mîncării. 


Lîngă maşina de gătit, chiar în dosul 
uriaşului agregat pe care fierbeau oale şi 
cratiţe cu zecile, la o măsuţă bine pitită, am 
dat peste Tatapetre. Impreună cu Akim 
Akimici, se ospătau în toată regula. Bunicu- 
meu îşi avea servieta la dînsul. Din care, la 
cerere, scotea trăscăul de dar, şi se cinstea cu 
lipoveanul. 

— Ce-i cu tine, măi zgimboi? — m-a întrebat 
bătrinul. 

— Nu pot deloc s-adorm! Mi-e foame... — i- 
am mărturisit eu adevărul. 

— Ia de-acilea, şi gustă şi tu! — mi-a zis 
Tatapetre.  Şi-apoi, după ce te saturi, du-te-n 
curte şi te joacă şi tu cu plozii neamului 
Rowitzky... Că-s o puzderie de năpirstoci pe- 
acolo. 

L-am ascultat, bineînţeles. Şi-am mîncat ce 
nu mai pomenisem niciodată. Ficăţei de giscă, 
în sos de smîntînă. Sătul, m-am cărăbănit apoi 


341 


în ogradă. Îmi dădusem seama că Tatapetre 
avea de discutat cu Akimici, care-i relata în- 
treaga istorie a nobililor Gamilkar 
Mitrofanovici şi Galina Prokofievna Rowitzky- 
Rovinari de Pârlivaca. 

În bătătura conacului, sau „castelului”, cum 
îi plăcea lui nene Lambe să-şi laude cojmelia 
lui socru-său, vreo cinci sau şase băieţei şi 
fetiţe, cam de vîrsta mea, se jucau zburătăcind 
găinile şi fugărind purceii. Mai cădeau prin 
vreo băltoacă, însă incidentul nu părea să-i 
afecteze în exces. 

Mirat de părul lor bălai, de culoarea paiului 
de grîu, precum şi de joaca lor neroadă, i-am 
chemat şi le-am propus: 

— Haideţi, măi, să-i tragem o de-a biza!... 
Voice faceţi pe-aici? 

Copiii, oarecum încîntaţi de sosirea mea, 
deoarece spoream efectivele grupului, mi-au 
răspuns într-un chip cu totul neaşteptat: 

— Kak?... Kak?... 

Mai tîrziu însă, mi-am zis c-or fi cumva 
copiii lui Akim Akimici, care şi-aşa se făloşise 
faţă de bunicu-meu că are vreo şapte sau opt 
puradei. Şi, recurgind la limba internaţionala 
a miîinilor, le-am arătat cum se joacă de-a biza. 
Entuziasmaţi, s-au învoit imediat. Şi m-au pus 
pe mine de biză. Ca oaspete. De unde să-mi fi 
închipuit că  lipovenii ăştia sînt atit de 
zdraveni. De la prima lovitură, m-am şi 
pomenit scos din pantofi şi trîntit într-o 
băltoacă. Însă l-am şi ghicit numaidecît pe 
băieţaşul care-mi făcuse figura. Şi l-am indicat 
cu degetul meu, acuma plin de nămol. Cinstit, 
s-a aşezat el pe fostul meu post. Luîndu-mi 
avint, i-am tras una, cu-amîndouă mîinile, de 


342 


l-am zvirlit la pămînt. Ei bine, n-a fost aşa. Aş 
fi vrut, însă puiul de lipovean nici n-a mişcat 
din loc. În schimb, îmi betegisem braţele, care 
mi se dejghinaseră din umăr. 

Am renunţat la joacă, arătîndu-le palmele 
zobite. Inimi bune şi suflete curate, m-au 
mîngiiat cu toţii, aproape plingîndu-mi de 
milă. Dar şi mînjindu-mă de noroi peste tot. Pe 
faţă, pe haine şi pe păr. Aveam atîta nămol în 
claia mea de pe cap, încît simţeam că-mi 
sporise greutatea devlei, şi-abia o mai 
puteam suci. 

Nu prea satisfăcut de rezultatul contactelor 
mele cu aborigenii, m-am retras la bucătărie. 
Unde l-am găsit pe Tatapetre discutînd aprins 
cu Akimici. Aprins la faţă, bineînţeles. Iar 
sticla cu trăscău nu se mai afla în servietă, ci 
stătea de-a dreptul pe masă. Golită de orice 
conţinut. 

— Bine că venişi, măi zgîmboi — mă 
întîimpină bunicu-meu surizător, că parc-aş 
merge şi eu să mă culc o ţirişică... Atitea mi-a 
povestit Akim Akimici, prietenul meu, încît îmi 
pare rău că-mi dau băiatu' după iapa asta de 
Galina... Dar chestiile astea nu-s de nasul tău! 
Haidem!... 


Nunta a demarat pe la şapte seara. După ce 
nene Lambe, Halina, nobilii Rowitzky şi Maca- 
Maia s-au întors cu landoul de la biserica din 
Pârlivaca, unde se oficiase cununia religioasă. 
Celelalte neamuri, şi-ale noastre, că după- 
amiază sosiseră şi nea Tilică-Malec şi unchiu' 
Sile cu tanti Todica şi cele din partea 
localnicilor, veniseră pe jos. Ca vai de capul 
lor. Plini de colb şi de sudoare. Dar nici gloaba 


343 


lui Akimici n-arăta mai bine. Înspumată şi-abia 
mişcîndu-şi picioarele, tîra după ea „landoul” 
supraîncărcat, de parcă ar fi fost un tren de 
marfă. 

Primiţi cu urale de cei care avuseseră 
destulă minte să nu se aventureze pînă-n sat, 
vreo şapte kilometri, pare-se, mirii şi nunii s- 
au lăsat felicitaţi în ogradă, printre purcei şi 
păsăret. Apoi s-au tras în poză. Cînd lampa cu 
magneziu a fotografului a explodat bubuitor, 
mireasa a tipat,  exprimîndu-se într-o 
românească aproximativă: 

— Harry, j'en meurs de fric, ţine-mă să nu 
scap la mine! 

Atunci am auzit pentru prima oară numele 
de alint al lui nene Lambe. 


După aceea, s-a trecut în salonul amenajat 
pentru desfăşurarea propriu-zisă a 
ceremoniei. Ceea ce, după cum prea bine se 
ştie, constă în masă, dans şi veselie. 

La pătrunderea  nuntaşilor în fosta 
sufragerie, cele două orchestre reunite au 
intonat marşul nupţial al lui Mendelssohn. 
Într-o variantă mai puţin cunoscută deoarece 
suna mai mult a cazaciok şi-a sîrba popilor. 
Asta, probabil, datorită componenţei diferite a 
formațiilor. Una, adusă cu mari sacrificii, de la 
Rădăuţi, pesemne mai de la marginea 
oraşului, deoarece era cam închisă la culoare, 
cealaltă, alcătuită numai din oameni cu părul 
bălai, mobilizată chiar din Pârlivaca. Prima 
excela în folclorul moldovenesc, judecînd după 
ritm şi instrumente, a doua, în muzică lipove- 
nească, avînd în vedere că zdrăngănea mai 
mult la balalaice, bandure şi chitare. 


344 


Odată terminat marşul, lumea a fost poftită 
la masă. Dar nu o masă ca la noi, la Piteşti, cu 
scaune şi locuri marcate prin cărţi de vizită. 
Nu, nici gînd de-aşa ceva. Pe lingă pereţi, 
fuseseră orînduite o sumedenie de măsuţe. Iar 
pe acestea, zeci şi zeci de platouri cu 
sandvişuri, mezeluri, sardele, brînzeturi, roşii, 
salate, fripturi de vacă, porc şi pasăre, precum 
şi nenumărate zacuşte, total necunoscute 
nouă, celor sosiți din vechiul regat. Alte 
bordeie, alte obiceie! 

Invitaţii au năvălit numaidecit asupra 
vrafurilor de farfurii şi farfurioare, şi-au luat 
furculiţe şi linguri, şi numaideciît s-a declanşat 
atacul. Curat atac! Fiecare lua de unde putea 
şi cum putea. lar apoi, retrăgîndu-se tactic, 
pentru a-şi savura victoria, pornea să-nfulece 
ca spartul. Urîtă chestie. Să nu stai, ca omul, 
liniştit la o masă, pe scaunul tău şi să-ţi 
legumeşti în tihnă bucătura?... 

Noi, copiii, rămaşi nesupravegheaţi, ne 
descurcam şi noi conform celor văzute la cei 
mari. La un moment dat, obosit de-atiîta stat în 
picioare, mi-am găsit un loc pe prichiciul unei 
ferestre, şi-am purces să mă uit la lume. 

Dar ce lume! Notabilităţi locale, în haine 
„de tinere”, atunci scoase de la naftalină, de 
puţea salonul a farmacie, însă date cu 
odicolon de mort, să mai reducă din aromele 
personale. Oameni de la Bucureşti, colegi şi 
prieteni de-ai lui nene Lambe, printre care şi 
vreo cîţiva ofiţeri eleganţi şi băţoşi, cu 
neveste sau fără. Oameni din satele învecinate 
cu Pârlivaca, cumetri sau clienţi de-ai familiei 
Rowitzky-Rovinari, foarte apreciată în zonă. 
Apoi, aceştia fiind şi cei mai numeroşi, 


345 


neamurile apropiate ale lui Hamilcare şi-ale 
Nathaliei. 

Numai noi, rubedeniile mirelui, făceam o 
figură aparte. De parcă am fi sosit din 
Patagonia, şi-am fi vorbit o limbă străină. Căci 
nimeni nu ne lua în seamă. Retraşi mai lîngă 
peretele dinspre uşa ce da spre bucătărie, cu 
farfuriile în miîini, de-ai fi zis că sîntem nişte 
milogi, tot aşteptam să ne adreseze cineva 
vreun cuvînt. 

Interzisă, Maca-Maia privea contrariată la 
cuscrii  dînsei, aceştia dînd impresia că 
uitaseră de părinţii şi fraţii podoabei de ginere 
pe care li-l dăruiseră. Nea Tilică-Malec se 
străduia în zadar să glumească, plin de-un haz 
forţat, cu necunoscuţii aflaţi prin preajmă. 
Însă erau prea ocupați cu sticloanţele de 
vodkă, golindu-le de-a-npicioarelea, pînă la 
fund, dispensîndu-se de pahare. 

Unchiu' Sile şi tanti Todica, înghesuiți lîngă 
taică-meu şi mama, priveau foarte de sus 
asistenţa, făcîndu-se că nu le pasă de 
indiferența cu care erau trataţi. Numai tanti 
Malica mai avea unele speranţe. Să-nceapă 
dansul. Şi-atunci o să le-arate ea mocofanilor 
ce reprezintă o domnişoară din lumea mare. 


Apariţia lui Tatapetre, oarecum 
senzaţională, a schimbat total 
comportamentul gazdelor şi-al puzderiei lor de 
neamuri. 

Pînă la ora aceea, trăsese nişte soamne de 
spaimă, dorind să mai elimine din trăscăul 
cinstit împreună cu Akimici. Probabil însă, nu-i 
reuşise experimentul, deoarece era cu capsa 
pusă. Oricât se străduise să-şi aranjeze ţinuta, 


346 


arăta absolut uluitor. Fracul şi-l transformase 
în redingotă, tăindu-i unica rămăşiţă de coadă, 
iar la gulerul cămăşii, în loc de papionul 
pierdut, îşi înnodase o lavalieră, improvizată 
pesemne din vreun ciorap de damă, din 
mătase neagră. Insă operaţia cea mai 
importantă o efectuase asupra ghetelor de lac. 
Pe care, pur şi simplu, le despicase în dreptul 
monturilor, ca să nu-l mai chinuie la bătături. 
Iar giţele de la indispensabili, de astă dată nu 
le mai petrecuse peste ca- rimbii 
încălţărilor, ci le legase pe sub tălpile 
ghetelor, ca nişte „sous-pieds”-uri de pe 
vremea lui Johann Strauss. Din această cauză, 
izmenele-i erau mai vizibile, contrastînd 
puternic cu pantalonii negri. Şi, pentru a-şi 
elibera şi torsul din strinsoarea hainei care 
nu-l prea încăpea, n-o mai încheiase la nasturi, 
ci-o purta desfăcută, lăsînd la iveală briul roşu 
ce-i  înfăşură mijlocul, bunicul suferind, 
adeseori de crincene dureri la şale. 

Poate că fascinanta sa prezenţă ar fi trecut 
neobservată, dat fiind înaltul grad de 
alcoolizare al asistenţei, dacă bunicu-meu, 
tîfnos şi iritat de cele aflate de la Akim, n-ar fi 
înaintat în centrul salonului şi n-ar fi-nceput să 
chiuie haiduceşte, ca la Măţău: 


— Iu-iu-iu!... Şi iu-iu-iu, ce ne facem, eu cu 
tu?... Bă, Garibaldi, sau cuscre, Mitrofanici! 
Unde-mi eşti, bre? Ce-i aici, parastas sau 
nuntă?... Să cînte taraful!... Vreau să 
dănţuiesc cu nuna mare şi cu Nataliţa, şi-apoi 
s-o iau la-nvirteală şi pe Galina taichii, să-i 
arăt eu ce-nseamnă vina noastră de ciobani 
musceleni... Că noi sîntem adevăraţi boieri, nu 


347 


fandosiţii ăştia de rindaşi şi vechili! Haide- 
ncoa, fă nună mare! Mai repede, că-mi ard 
tălpile... Daţi-i drumu’, mă balaoacheşilor, la 
muzică... 

Hamilcare Rowitzky şi Nathalie, înnebuniţi 
de incident, făcură semn orchestrelor reunite 
să-şi demonstreze posibilităţile, şi-mpinseră, 
mai în brînci, mai cu duhul blîn- deţii, înspre 
Tatapetre o făptură incredibilă — nuna mare. 
Pe care abia atunci o vedeam pentru întîia 
oară. 

Era un autentic monument al naturii. Cel 
puţin 1,90 pe înalt, şi 1,10 pe lat. Iar la cîntar, 
minimum 140. Ocale! 

Cînd a văzut-o. Tatapetre a vrut să dea 
înapoi, speriat. Însă era tardiv. Formaţiile 
instrumentale  atacaseră o polkă, sau o 
mazurkă diabolică, atit de ritmată şi voioasă, 
încît tuturor le trepidau picioarele. 

Degeaba a-ncercat bunicu-meu să schiţeze o 
reverență în faţa impresionantului edificiu şi 
să-i sărute mîna, pentru a o invita la dans, 
deoarece nuna mare n-a mai ţinut seama de 
nimic. Stîrnită de muzică, l-a apucat de mînă 
şi-aproape l-a smuls din loc, ridicîndu-l la vreo 
douăzeci de centimetri deasupra nivelului 
duşumelei. După care, mai mult purtîndu-l pe 
braţe, a purces să se rotească prin salon cu el, 
de se cutremurau platourile de pe mese, 
geamurile şi uşile-n ţiţini. 

Dansul s-a oprit, numai pentru un timp 
doar, în clipa cînd bunicul a decolat din 
braţele monumentului, ejectat de forţele 
centrifuge aflate în joc, cu  giţele 
indispensabililor rupte şi cu briul cel roşu 


348 


desfăcut, ca să aterizeze la pieptul cuscră-sii, 
Nathalie de Rowitzky. 

Considerindu-se invitată, butia de Nataliţa a 
luat-o de bună. Iar în momentele următoare, 
Tatapetre îşi încerca puterile la cazaciokul 
interpretat de formaţia locală. În onoarea 
soacrei-mari. 

În viaţa mea nu-l văzusem pe bunicu-meu 
executind atitea lăsări pe vine, atitea zvîrlituri 
de picioare. Insă nici cuscră-sa nu se lăsa mai 
prejos. În ciuda volumului, dovedea o agilitate 
ieşită din comun. 

La ultimul acord, cînd lui Tatapetre îi 
plesniseră pantalonii în fund, iar contesei i se 
rupsese  gumilasticul unui anumit detaliu 
subvestimentar, asistenţa a pornit să aplaude 
furtunos. 

Bătrînul, acoperindu-şi cu-o palmă partea 
dorsală, şi cu cealaltă ştergîndu-şi sudoarea 
de pe frunte, a mulţumit nuntaşilor înclinîndu- 
se. Cu care prilej le-a ţinut şi-un „speech”: 

— Ce-oţi fi crezut, mă bernebecilor, că 
ţăranu' şi ciobanu’ de la Măţău nu ştie 
dănţui?... Păi, bă oameni buni, am învăţat 
cazaciokul încă de pe vremea cînd aveam 
băcănie, şi mă-ntreţineam cu marinarii de pe 
vamporul „Potemkin”, cărora le dădusem şi 
eu, după puterile mele, masă şi băutură, cîtă 
le poftea inima... Că şi-aveau inimă-n ei!... 
Beam împreună pîn’ la ziuă!... Gata! Ata ete!... 
Acuma, haide să bem... 

Nenorocit, nene Lambe înverzise la chip ca 
o lămîie necoaptă. Demascat de propriul său 
părinte! Era de neimaginat. Şi el, care se- 
apucase să-şi laude obîrşia boierească. Se 
dusese totul dracului. 


349 


Noroc că neamul Rowitzky-Rovinari nu era 
nici acesta atit de sigur în privinţa sorgintei 
sale nobiliare. Şi nu dăduse nici o atenţie 
afirmațiilor lansate cu dezinvoltură de bătrinul 
Petre Coman-Moţoganu. 

În schimb, preferase să dea ascultare 
chemării bunicului. Şi  se-aşternuseră pe 
băutură, întocmai ca-n romanele străvechi, cu 
poleaci, haholi şi rusnaci. Adică, mai exact 
spus, ca la carte! 


Ruşinate,  Maca-Maia şi tanti Malica, 
prestigioase şi impozante în rochiile lor de bal, 
lungi pînă-n călcîie, dar  care-atirnau pe 
dinsele ca nişte cearceafuri, s-au retras în 
vastele lor apartamente. Urmate de unchiu' 
Sile şi tanti Todica, nea Tilică-Malec, taică- 
meu şi măicuţa. 

Numai Tatapetre, cel care le făcuse neamul 
de ris, a rămas să combată mai departe, 
ovaţionat de populaţia locală. Orchestrele 
cîntau „non-stop”, lumea dansa, bea şi mînca 
în neştire. Pe la două din noapte, cînd nuna 
mare, „monumentul naturii”, pulbere de 
beată, îşi exprimase dorinţa unei scalde sub 
clar de lună, în iazul puturos de lîngă castel, 
toţi nuntaşii o însoţiseră, amatori de insolitul 
spectacol. După ce s-a aruncat în apele pline 
de muşiţă şi iarba-giştei şi s-a avîntat în larg, 
mulţi din cei aflaţi de faţă i-au urmat 
exemplul. 

Bunicu-meu, nefiind înotător, rămăsese pe 
mal. Şi-i tot făcea semn cu mîna 
„monumentului”, ca răspuns la ciudatele 
gesticulaţii ale nunei-mari. Abia cînd şi-a dat 


350 


seama că pachidermul era pe cale să se- 
nece, şi gesturile erau chemări într-ajutor, a 
mobilizat nuntaşii la operaţiile de salvare. Cu 
ajutorul lui Akim Akimici. Care-a scos-o din 
baltă pe nună, trăgînd-o cu funia de rufe. Ca 
pe-o balenă. Despuiată. Deoarece izbutise să- 
şi piardă în apă majoritatea fustelor. 


Spre dimineață, pe cînd bunicu-meu 
povestea admiratorilor săi secvenţe pitoreşti 
din viaţa sa de slugă, cioban la oile lu’ Moşu, 
băiat de prăvălie şi veteran de război, s-a ivit 
lîngă dînsul nene Lambe şi i-a cerut să-nceteze 
cu scornelile lui. Pe-un ton destul de 
neconvenabil. 

Bătrînul, plecîndu-şi ochii, n-a mai scos o 
vorbă. Şi-a băut paharul pe care-l avea în faţă, 
s-a ridicat de la masă şi-a plecat în direcţia 
bucătăriei, Unde-l aştepta Akim Akimici. 

lar în zori, urcîndu-se de unul singur pe 
capra landou-lui, şi luînd în mînă friiele 
gloabei înhămate de bunul său prieten 
lipovean, a pornit în goană, atît cît îşi îngăduia 
biata mîrţoagă, spre necunoscut. 

Spre necunoscut, deoarece, luat la 
întrebări, Akim Akimici n-a ştiut ce să le 
răspundă lui nene Lambe şi grafului Gamilkar 
Mitrofanovici. Sau, presupun eu, n-a vrut. 

Abia cînd, spre seară, costelivul Ivanici s-a 
înapoiat acasă, tîrînd după el ce mai rămăsese 
din „landou”, vreo două roţi şi oiştea, Akimici 
a binevoit să furnizeze unele detalii în privinţa 
plecării precipitate a bunicului. 

— Papaşa supărat tare la tine, dom felcer!... 
Zis nu place peşte, că pute... 


351 


— Care peşte, dărăgoi moi, ce faci ca 
nebunu'? — s-a răstit la îndureratul vizitiu 
graful Rowitzky. 

— Nu faci nebun, mă beţivan-prostovan, 
Mitrofanici, că plec şi eu... Ştiut papaşa 
vorbeşte... Asta peşte!... — l-a repezit Akimici 
pe îngăduitorul său stăpîn, arătîndu-i cu 
degetul în direcţia unchiului meu. 

Nene Lambe, vinăt la faţă şi scăldat de 
toate sudorile, a început să răcnească 
bezmetic, ca scos din minţi: 

— E nemaipomenit! Vade retro Satana! Să 
mă facă peşte pe mine copilul lui, care mi-am 
vîndut tinereţea şi bărbăţia, ca să-mi fie bine, 
şi mie şi lor?... Şi cînd asta? În clipa în care 
aflu că nu există nimic din presupusa avere 
a nobililor Rowitzky. Că pînă şi dărăpănătura 
asta de „conac” e ipotecată... Şi pentru cine? 
Pentru vaca asta de Galina, pe care-au călărit- 
o mai toţi ofiţerii regimentului de cavalerie din 
Rădăuţi!... 

Gamilkar Mitrofanovici privea în pămînt, 
suportind cu demnitate afronturile ginerelui. 
Numai lipoveanul n-a mai îndurat, ci i-a trîntit- 
o lui unchiu-meu, verde-n faţă: 

— Dom felcer, papaşa abivut dreptate, la 
mata deloc haracter... Ce, nu ştiut la Galina 
Gamilkarovna plăcut caii?... Ştiut, sigurno 
ştiut! Calu’ de darul nu se umblă la dinţii... 
Mata felcer de dinţi este, nu? 


Nene Lambe a scuipat scîrbit într-o parte, şi 
şi-a luat tălpăşiţa, să nu-l mai audă vorbind pe 
Akim Akimici. C-avea şi de ce!... 


352 


Exact! Bine spus — „c-avea şi de ce!” 
Pentru că, reamintindu-mi de nunta de la 
Pârlivaca din Vale, precum şi de toate 
pocinoagele făcute de dulcele meu Tatapetre, 
unele poate intenţionat, cu-acest prilej 
memorabil, îmi apar acum, mai evident ca 
oricînd, motivele ce l-ar fi determinat pe nene 
Lambe să nu-l mai sufere pe pă- rintele său 
bun. 

lar mai tirziu, după ce doctorul se 
descotorosise de „Mamifera”, în condiţii nici 
pină astăzi elucidate, cînd bunicu-meu îi 
reproşa mereu, şfichiuindu-l cu maliţiile sale 
pline de şiretenie, ruşinosul tîrg încheiat cu 
Hamil- care Rowitzky, rizîndu-şi de fudulia lui 
fi-său, care-şi imaginase că astfel îl apucase pe 
Dumnezeu de-un picior, unchiu-meu, mai mult 
ca sigur, continuase să i-o  clocească 
bătrînului. Cine ştie ce anume răzbunare 
mocnea în adîncurile firii sale ciudoase şi 
încroşnate? Totul era posibil! 

Dar nici aşa să n-o luăm, îmi zic eu iarăşi. 
Fiindcă, în orice caz, nu-i putea dori moartea. 
Darămite să i-o organizeze, în cîrdăşie cu 
Alionte şi Zdruhu Cerchez, cu Jurj şi Bobe 
Hariga? Imposibil! 

Însă, era în stare să-i sustragă gromovnicul. 
Din multiple pricini. Mai întîi, pentru a da de 
urma  moşte- nirii, acea himerică şi 
improbabilă comoară ascunsă de bătrîn, iar în 
al doilea rind, ca să şteargă orice referire 
la defectele sale de caracter, menţionate de 
Tatapetre în însemnările sale. Şi ar fi existat 
şi-un al treilea motiv. Făcînd să dispară 
gromovnicul, în special pasajele ce-l priveau, 
iar restul transmiţindu-l lui Mat Hariga, con- 


353 


tra cine ştie căror avantaje, eventual şi 
materiale, că era capabil şi de-aşa ceva, 
nene Lambe şi-ar fi dus răzbunarea împotriva 
bătrînului pînă la capăt. 


Dixi et salvavi animam meam! Adică, vorba 
lui un-chiu-meu, ce-am avut de zis am zis, şi 
mi-am uşurat sufletul. 

Dar dacă eram în eroare? Dacă lucrurile 
stăteau altfel decît gindeam eu? Ei bine, 
pentru a afla adevărul, cît de cît, se cerea 
declanşată anchetarea unei noi filiere. 

Şi, pînă atunci, o consfătuire cu tanti Raliţa 
şi Bileţel. 

De ce nu participase şi mătuşă-mea la nunta 
lui nene Lambe? 


41. De ce, şi pentru ce? Asta-i 
întrebarea... 


Uite, acesta-i elementul ce-mi mai lipsea, 
pentru a porni pe urmele filierei care mă 
obseda la ora actuală. Tocmai tanti Raliţa să 
absenteze de la nunta cea mai importantă din 
analele familiei? Ciudat! 

În momentul cînd pun mîna pe telefon, 
intenţionînd s-o sun pe mătuşă-mea, 
agregatul purcede să-mi zbîr-  nîie în mînă. 
Atît de puternic şi neaşteptat, încît am im- 
presia că sînt cuplat la o reţea de tensiune. 
Cîte nu se întîmplă, de altfel, cu aparatele 
astea electrice? Precis e vorba de-un 


354 


scurtcircuit. Asta-mi mai trebuie acum, să mor 
electrocutat, cînd am atitea de făcut. Dar nu 
era aşa ceva. Ci tanti Raliţa. În aparat. 
Adică la celălalt capăt al sîrmei. 

— Ce faci. Al, băieţelule, n-ai mai terminat 
odată cu anchetarea lui nen-tu Lambe?... Nu 
te pot ajuta oare cu nimic? Mor de plictiseală, 
nu de-altceva! 

Gînd la gînd cu bucurie, îmi zic eu. 

— Nici nu ştii ce bine-ai picat, dragă tanti 
Raliţo! Tocmai cugetam la matale... 

— Aoleu, ce-am mai făcut? — se înspăimîntă 
bă- trîna. lar am tras în vreo bară, ca să mă 
exprim şi eu ca vecinul meu handbalistul?... 

— Deocamdată n-ai făcut nici o boacănă, 
slavă Domnului... Dar fii liniştită, fiindcă ai tot 
timpul! Poţi să vii pînă la mine, să tăinuim 
ceva, la umbra unui fum de ţigară şi sorbind 
o cafeluţă de excepţie?... 

O aud pe sîrmă cum se bucură. În aşa hal, 
încît se bilbiie în aparat: 

— Cum să nu poci? Sigur că poc!... Mă sui 
în Tra- bant, şi-n cinci minute sînt la tine... 


Pînă soseşte mătuşă-mea, să lămurim şi 
problema ce mă preocupă, am tot timpul să 
deretic niţel prin odaie. De cînd bulgăroaica 
de nevastă-mea se află la Tincă-  beşti, se 
poate spune că-n casa mea-i infernul lui 
Dante. Plus purgatoriul. Că nici ăla nu era mai 
confortabil. 

Dar nu mai apuc să întreprind nimic, 
deoarece se bate la uşă. Infernal. Tot 
pomenisem de Dante, şi n-ar fi trebuit. Mirat 
de apariţia atît de extrarapidă a mătuşă-mii, 


355 


care probabil îşi prevăzuse Trabant-ul c-un 
motor cu reacţie, deschid numaidecit. 

— Bună, măiestrică!... Ce mai faci, cum o- 
nvîrteşti la prieteni nu te mai gindeşti? Sau 
dai şi tălică o cafe-  luţă, la ora asta matinală 
şi tîrzie, totodată, că şi eu aş avea niscaiva 
„Kent'"-uri! 

Era Bileţel, talentatul şi scumpul meu Gig 
Mironescu. Mai alegru şi voios ca niciodată. 

— Hai noroc, fratele meu! — îi urez eu 
surprins. Poftim, că vine şi tanti Raliţa, şi-o să 
servim împreună zeama suscitată... Ia ieşi cu 
ţigările de care-ai zis! Ce-i cu matale! 
Haide, intră, nu mai trage de timp... 

Tot aşteptînd-o pe bătrină, care nu ştiu din 
ce pri- cină zăbovea, trăgind în piepturile 
noastre de aramă nişte fumuri toxice şi nocive, 
Gig şi-a motivat vizita neaştep-tată. 

— De două zile mă tot ciocăneşte coțofana 
la cap! Şi mă-ntreabă: „De ce te-a 
proiectat măiestrică pe-o altă orbită, şi nu 
te mai angrenează în cercetările sale?”... Păi 
ce, n-are dreptate, sînt cumva în eroare, cînd 
te-n- treb şi eu acelaşi lucru? Ce-ai făcut cu 
unchiu-tău Lăm-biţă, extractorul ăla de dinţi şi 
măsele? Ai aflat ceva?... Barem spune-mi şi 
mie, să nu mor prost!... 

— Puţintică răbdare, coane Fănică-Bileţel! 
— îl temperez eu. Am să vă povestesc totul, ca 
să nu m-acuzaţi apoi că din pricina mea aţi 
decedat în stadiul de dezvoltare mintală 
pomenit de matale... Cum se iveşte tanti 
Raliţa, cum demarez! Hai, să mai aprindem o 
țigară... 


356 


Pină s-a prezentat mătuşă-mea, am mai 
aprins cinci cuie de coşciug. Dar şi cînd şi-a 
făcut apariţia, a stirnit un scandal şi-o 
hărmălaie nemaipomenită: 

— Bine, domle, dar e ceva de groaza lumii... 
Nu-i uman ce se-ntimplă! Este posibil să nu- 
mi pornească maşina, nici împinsă de patru 
gealaţi? Iar cînd a făcut, în sfîrşit, 
aprinderea, să-mi rămînă numaideciît în mijlo- 
cul străzii... De-aia am întîrziat. Pînă l-am 
chemat pe mecanicul meu de la Colentina, pe 
care l-am format personal,  învăţindu-l 
meserie, să mă ajute la depistarea defecţiunii, 
pînă am constatat împreună că n-aveam strop 
de benzină în rezervor, pînă am făcut plinul la 
pompa din Măntuleasa, a trecut o mulţime 
de vreme. Cine mi-a furat carburantul? Şi este 
cu putinţă aşa ceva, să te lase fără o picătură, 
să-ţi ia chiar totul?... Că asta se mira şi 
bietul Costel, mecanicul, după ce mă-mpinsese 
aproape un kilometru pe Calea Călăraşilor... 
Ca s-ajungem la „Peco”. Şi nu numai atît, dar 
cînd am băgat benzină, pornise iarăşi să curgă 
sub maşină, deoarece buşonul de go-lire a 
rezervorului era lipsă. Noroc că l-a înlocuit 
Costel cu nişte cîrpă, c-altminteri nu mai 
eram aici! Unde mi-i buşonul? Că eu, dacă-mi 
aduc bine aminte, ştiu că l-am 


pus precis undeva, atunci cînd mi-am spălat 
rezervorul de reziduuri... 

Amuzaţi de delirul bătrinei, am poftit-o să ia 
loc şi să se liniştească la o cafeluţă şi-o 
„Mărăşească”, deoarece degeaba încerca să 
ne convingă de nevinovăția ei. 


357 


— Crezi că-mi ajunge o cafeluţă, ca să-mi 
treacă ner-vii? Ceva de-ale mîncării n-ai prin 
casă? Că tot se-apro- pie şi ceasul 
prinzişorului de la orele unşpe şi ceva!... 
Ei, ce zici?... Şi-apoi, de ce m-ai chemat? 
Fiindcă, dacă vrei să tăinuim împreună, aşa 
cum mi-ai spus, n-ai să mă ţii aici flămîndă!... 

Bileţel, care mai totdeauna se raliază 
mătuşă-mii, declară şi el: 

— Coana Raliţa are rezon! De vreme ce-am 
picat taman la timp, s-asist şi eu la discuţia la 
care n-am fost invitat, barem invită-mă să gust 
şi eu cevaşilea. Că oameni sîntem, nu fiare 
de călcat! Şi mor de curiozitate să aflu de ce 
nu m-ai chemat şi pe mine, dragă măies- 
trică... 

Pe cînd ne servim „prînzişorul” solicitat cu- 
atita gingăşie de scumpii mei oaspeţi, şi 
încropit la mare repe- zeală din nişte roşii, 
ardei gras, ridichi, brînzulică topită şi un pic 
de costiţă afumată dietetică, fiind degresată 
prin-tr-o fierbere înceată, la foc mic, cu 
adaosuri de foi de dafin, piper şi-un strop de 
oţet, le povestesc tot ce-mi amintisem despre 
fantastica nuntă de la Pârlivaca din Vale. Şi, 
în încheiere, concluziile la care ajunsesem, 
referitor la nene Lambe şi la maşinaţiunile 
revendicative ale acestuia faţă de bunicu-meu. 

Bileţel ascultă extaziat, dar şi entuziasmat 
de comportamentul bătrinului. Tanti Raliţa, în 
schimb, tace cufundată în gînduri. 

La cafeluţe, mă-ncumet să-i explic motivul 
pentru ca- re-i  considerasem necesară 
prezența: 


358 


— Dar, ca să-mi pot declanşa anchetarea 
filierei următoare, dragă tanti Raliţo, mai am 
nevoie de-un lu- cru... Şi care continuă încă să 
mă intrige. De ce n-ai fost şi matale la 
nunta lui nene Lambe?... 

Bătrina, aprinzîndu-şi o nouă „mărăşească”, 
mă pri-veşte o clipă cu atenţie, ca şi cum ar fi 
tentat să des- copere pe chipul meu cine ştie 
ce intenţii ascunse. Apoi, sorbind o gură de 
zaț, îşi dă drumul: 

— Măi, oameni buni, problema-i destul de 
cotoioasă... Aveam toate motivele să nu mă 
duc la sărbătorirea victo-riei repurtate de 
familia parveniţilor de Rowitzky! Cunoscînd-o 
prea bine pe putorica aia de Halina „Mami- 
fera”, încă de pe vremea cînd îşi făcea 
pensionul, mă opusesem din răsputeri la 
încheierea tranzacţiei ticluite de Lambe şi 
boul de Hamilcare... Rowitzky, beţivan şi vi- 
clean, îşi avea faima lui, bine stabilită, la noi, 
în Piteşti... El îl aproviziona pe Măgeanu cu 
pieile trebuincioase atelierului de curelărie. 
La o sindrofie, dată în cinstea lui de Sorica 
Măgeanu, mare javră şi asta, cînd Hamilcare 
i-o prezentase pe fie-sa lui nen-tu Lambe, 
janghinosul de Rowitzky îşi îngăduise să se 
dea la mine. Într-un mod ordinar. Vrînd să 
mă pupe, ca un fante de mahala, prinzîndu- 
mă, la înghesuială, în bucătăria Soricăi. Pe 
mine, care eram de pe atunci domnişoară, şi- 
am continuat să fiu şi-acum! Ei bine, i-am ars 
o labă de-a văzut stele verzi, şi i-am dat şi-un 
briînci ceva mai ţeapăn, încît a nimerit cu 
fundul nădragilor săi albi-crem în cazanul 
de rufe. Acolo unde-şi fierbea Sorica 
potroacele. Cînd l-au scos din ciorba în 


359 


clocote, Hamilcar a trebuit inter- nat imediat 
la spital. Bineînţeles, ajutat de medicul 
militar Lambe Coman, care-şi şi pusese ochii 
pe averea boşorogului... Nen-tu de unchiu-tău, 
mare pehlivan şi-ăsta, — a răspîndit apoi 
zvonul că intenţionasem să-l violez pe contele 
de Pârlivaca. Rahat pe varză! Aveam eu nevoie 
de  beţivanul de  Rowitzky, ca de mere 
acre. Eu, 


care fusesem cerută în căsătorie de trei duci şi 
doi marchizi, cînd fusesem la Monte-Carlo!... 

— Lăsaţi matale, coană Raliţo, c-ai mai spus 
chestia asta, de cel puţin zece ori! 
Cunoaştem... Şi ştim că i-ai refuzat, iar ei au 
ameninţat că se vor sinucide în co-  lectiv! Va 
să zică, de-aia nu te-ai deplasat la nuntă. 
Interesant. Sper că nene Lambe ţi-a păstrat o 
veşnică recunoştinţă, nu?... 

— Dar bineînţeles! Mai ales după ce i-a tras 


un şut în fund Manmifera... Fiindcă zicea 
că eu i-am stricat casa... Aiurea! Era stricată 
dinainte, şi încă zdravăn de tot... 


După „prînzişor”, am abordat numaidecît 
faza următoare, prinzul propriu-zis. Preparat 
în doi timpi şi trei mişcări de mătuşă-mea. 
Cu ce-aveam şi eu la îndemînă: ouă, slăninuţă 
şi brînză. Cîte nu se pot face din materialele 
mai sus pomenite?... 

Pe seară, mai înainte de-a ne despărţi, le- 
am comu- nicat credincioşilor mei parteneri: 

— Oameni buni, de miine pornesc să-l 
anchetez pe nene Lambe! Sînt atitea 
probleme de elucidat în privinţa lui, încît simt 
de pe acum cum mi se umflă capul... În primul 


360 


rînd, sînt curios să aflu de ce s-a interesat, la 
Micuşor Podăşchină, despre personalitatea 
mea, afirmînd c-ar vrea să stea de vorbă cu 
mine. Ei, dacă-i aşa, păi atunci o să vorbim. 
Pînă vom da de adevăr... 

— Şi noi, noi ce-i facem? — se interesează 
tanti Raliţa. 

— Vă duceţi acasă, şi mă căutaţi peste vreo 
trei zile, la telefon! 


X. ALTĂ FILIERĂ — „L. C. CONNECTION” 


42. Extraterestrul din Voluntari 


Pe nene Lambe l-am depistat destul de uşor. 
După două zile de căutări istovitoare. Mai 
întîi încercasem la locuinţa de pe strada Dr. 
Sergiu, casa sa proprietate personală, 
construită din bănuţii scoşi cu meseria lui de 
stomatolog, extrăgind măselele pacienţilor. 

Tanti  Zefira-Jeaninne, cînd mă văzuse, 
privise la mine ca la un moroi din poveştile 


361 


de groază ale lui Tatapetre, şi mă-ntrebase cu 
glas stins, de bătrinică ce-abia se mai ţinea 
pe picioare: 

— Il cauţi pe doctorul Coman? Dar cine eşti 
dumneata?... 

Nu mă recunoscuse. De altfel, nici eu n-aş fi 
zis că-i mătuşă-mea bună, femeia planturoasă 
şi reprezentativă de-acum trei decenii şi 
ceva. Scăzuse şi se topise, ajun- gînd la 
jumătate din ceea ce fusese. Albise complet, 
se cociîrjase, şi-i mai tremurau şi mîinile. 

— Tanti Jeaninne, eu sînt nepoţelul matale, 


băiatul lui Eftimie! — i-am mărturisit 
identitatea subsemnatului. 
— Vai, tu eşti, măi Andi! — a exclamat 


neîncre-  zătoare mătuşă-mea. Ce mult ai 
crescut... Chiar prea mult. Zău că nu-i bine 
să te laşi aşa... Mai ţine şi tu un regim de 
slăbire! 

— De douăzeci de ani tot ţin, dragă tanti, şi- 
i dau înainte! — o asigur eu. Pînă la urmă, 
ajung eu la un rezultat mai vizibil... 
Deocamdată, sînt într-o pauză de tratament. 
Am ceva deosebit de lucru... 

— Poftim în casă, să-mi povesteşti şi mie ce 
mai faci! Că Harry nu-i acasă... Lucrează şi 
el la cabinetul clandestin din Voluntari. C-aici 
îl văd vecinii şi-l toarnă... Abia spre seară, 
tirziu, mai vine şi el să doarmă în patul lui! De 
altfel, aşa a fost totdeauna. 

Tanti Zefira-Jeaninne, sincer bucuroasă că 
mă vede după atita amar de vreme, m-a tratat 
cu dulceaţă de cireşe amare, apă de la 
frigider şi-o cafea „Vitakava”, atît de 
concentrată şi amară, încît, numai mirosind-o, 
simţeam că-mi vine să nechez. 


362 


— Şi matale ce mai faci, tanti Jeaninne? — o 
întreb eu politicos, deşi se vedea foarte bine 
ce face. 

— Eh, Andi dragă, ceac-pac, cu bătrineţile! 
— îmi răspunse dinsa înduioşată. Abia-mi 
tirăsc zilele... 

— Şi nene Lambe?... 

— Harry? El se ţine mai bine, nu mai e-n 
min- tile lui!... 

Apoi bătrînica mea de mătuşă mi-a explicat 
unde-l găsesc pe unchiu-meu. Bineînţeles, 
după ce-mi împuiase capul cu viaţa nenorocită 
pe care-o dusese împreună cu doctorul 
Coman. 


În comuna Voluntari, nimeni nu ştia despre 
vreun cabinet stomatologic clandestin, la care 
să lucreze un anume doctor Harry Coman. 
Timp de două zile mi-am tot extins cercetările, 
din aproape în aproape, pină am dat de-un 
căruţaş tuciuriu, şi care-l cunoştea foarte bine 
pe nene Lambe. Ba, şi mai mult, pretindea că 
sînt şi-un fel de prieteni. 

— Mă mir, măi fratele meu, mînca-te-aş, că- 
mi zici că nu-l ştie nimeni la noi, în Voluntari... 
Păi, dacă n-ar fi fost vraciul Lămbriţă, care 
să ne dezlege şi să ne des- cînte, să ne 
ghicească-n stele şi să ne dea-n cărţile ălea 
ale lui, să ne mai scoată cîte-o măsea stricată, 
nu-ş' ce ne-am fi făcut! [inem la el, mai mult 
ca la bulibaşa al nost’... Hai cu mine, să te duc 
la Lămbriţă! 

Şi m-a tot condus amabilul conducător de 
vehicul trac-tat hipo. Dînsul înainte, în 
camionul său de cărat lemne, tras de doi cai 
ca-n filme, tineri, voinici şi strălucitori, iar 


363 


eu în urma lui, cu „Bombiţa”, abia ţinindu-mă 
după trapul nărăvaşilor săi. Pînă-ntr-o hudiţă 
mocirloasă şi îngustă, aflată taman la capătul 
suburbanei. Acolo mi-a ară-tat „cabinetul 
clandestin”,  indicîndu-mi-l cu  codirişca 
biciului, şi şi-a văzut mai departe de drumul 
lui. Cumsecade om! Fără dînsul, puteam să-l 
caut mult şi bine pe doctorul Harry 
Coman, căci nimeni nu-l cunoştea sub acest 
nume. Aşa că, luîndu-mi cordul în dinţi, am 
păşit spre căsuţa pitită sub frunzişul des şi 
umbros al unor cireşi gigantici. 

Era o construcţie măruntă, acoperită cu 
stuf, pre- văzută cu ferestruici chioare, 
împăienjenite, iar în partea dinspre hudiţă, un 
geamlic ce se-ntindea pe toată lă- timea 
cojmeliei. De la gardul din lemn ce-o 
împrejmuia, şi pînă la intrare, şerpuia o 
cărăruie căptuşită cu bolovani de girlă, 
întocmai cum aveam şi noi, la Piteşti, în 
ograda bunicului. Portiţa, niţel prăbuşită, 
atîrna într-o singură ţiţină, şi era legată de 
bulumacul de susţinere cu-o bu- cată de 
sîrmă, făcută colac. 

După ce-am bătut zdravăn, apelind la o 
pietricică luată de jos, din ciudata şi 
misterioasa locuinţă s-a ivit o arătare de pe 
altă lume, o băbuţă fişneaţă, în blugi şi 
geacă, avind pe cap un fel de ţucal, de fapt o 
cască din plastic, din cele care poartă montorii 
electricieni. C-un glas neaşteptat de gros, m-a 
întrebat niţel nervoasă: 

— Cine eşti, şi ce vrei?... Ai?... Spune 
repede, că am treabă!... 

— Aş dori să-l văd pe domnul doctor 
Coman!... Sînt nepotul dînsului... 


364 


— Care din ei? — cere precizări aschimodia. 
Că eu una, nu te-am mai văzut pe-aici. Nepot 
bun, sau de-ai noştri, din Voluntari?... C- 
acuma toţi zic că-s nepoţeii lu’ Lămbriţă! 

— Nepot bun! 

— Mira-m-aş! — se-ndoieşte făptura aceea 
aiuritoare. Nici unul din nepoții doctorului nu- 
i cunoaşte adăpostul, şi nici n-are ce căuta la 
noi... Ei, haide, intră, bagă-te-năuntru, poate 
eşti cel pe care-l aşteaptă! 

Condus de fistichia cotoroanţă, îmbrăcată 
atit de bi- zar, în totală contradicţie cu vîrsta 
pe care-o avea, pe puțin vreo şaptezeci şi 
ceva, pătrund în veranda cu geamlic, iar de- 
acolo într-o odăiţă scăldată de penumbre. 
Singura lumină existentă, dar şi-aceea destul 
de slabă, era furnizată de-o lampă de birou, 
aşezată pe-un fel de masă de lucru, la care 
scria, cu spatele la uşiţă, un perso-naj ce-avea 
toate şansele, dacă nu greşisem cumva că- 
suţa indicată de căruţaş, să fie propriul meu 
unchi — nene Lambe. 

Probabil auzise intrarea noastră în chiţimia 
sa, deoa-rece-l aud vorbind înţepat, cu-aceeaşi 
intonație şi afectare de-acum treizeci şi ceva 
de ani, aproape patruzeci: 

— Fiat lux! Adică aprinde lumina de sus, 
Miss... Va să zică ai venit, domle Andi, et tu 
quoque, Brutus!... Cu cinci minute 
întîrziere. 

Miss, respectiv halucinanta  băbuţă, 
manevrează  întrerupătorul, iar în clipa 
următoare am posibilitatea să-l admir pe 
unchiu-meu în toată superbia sa. Căci se-ntor- 
sese cu faţa la mine, zîimbindu-mi mefistofelic, 


365 


şi mă privea atent, încercînd să descifreze pe 
faţa mea efectul spuselor sale. 

Cît de ciudat îmbătrinise nene Lambe! Părul 
îi albise complet, fără să-şi piardă onduleurile 
acelea care făcu- seră atîtea ravagii printre 
femeile din  preajmă-i,  sprincenele îi 
rămăseseră la fel de stufoase şi îmbirligate, 
însă acuma păreau toarse din ghemotoci de 
vată hidrofilă „Buftex tip B”, iar chipul îşi 
păstrase netezimea şi rumeneala anilor de 
demult. Cînd s-a ridicat din fotoliul-scaun, în 
care lucrase pînă atunci, am avut în faţa mea 
acelaşi bărbat înăltuţ, prestant şi băţos. 

— Ei, ce-ai rămas cu gura căscată, domle 
Andi? Te-a surprins, desigur, precizia 
orei la care îţi aşteptam sosirea... Nu, nu-i 
vorba de nici un Deus ex machina, adică de 
nici o maşinaţie, ci este rezultatul calculelor 
mele astrologice. De cînd operez în 
conformitate cu datele ştiinţifice din cartea lui 
Armand Constantinescu, marele nostru cititor 
în stele, totul îmi iese la ţanc. Acta non verba! 
Faptele vorbeşte... Ei, spune ceva! Să-ţi văd 
cu ocazia asta şi dantura... 

— Într-adevăr, nene Lambe, — îi declar eu, 
chiar că m-ai uimit? De unde ştiai ziua şi ora 
cînd am să-mi fac apariţia? Din calculele 
acelea misticologice?... 

— Exact! Nolens volens, trebuie să 
recunoşti c-am izbutit... Ajuns la vîrsta 
senectuţii, şi ştiind că non om- nis moriar, 
adică n-o să mor în întregime, mi-am închi- 
nat ultimii ani de viaţă unor studii, complexe 
şi ample, de astrologie, ocultism, sexologie, 
astrofizică şi „O.Z.N.”, astfel încît să las în 
urma mea o operă magna, demnă de neamul 


366 


nostru! Fiindcă ne tragem dintr-un neam 
vestit, aparţinînd unui trib dacic misterios, 
dispărut enigmatic în negura istoriei. 
Numai eu am fost capabil să dau de urmele 
ultimilor reprezentanți, printre care ne 
numărăm şi noi... În primul rînd eu, care de 
multă vreme am sim-  ţit în mine chemarea 
de pontifex maximus al descendenților 
acestuia... Alea jacta este! Haidem în verandă, 
să bem o cafea... Şi să-ţi spun de ce te-am 
căutat. Acuma, apropiindu-mă de încheierea 
cercetărilor mele, mai am nevoie de unele 
materiale... lar matale, domle Andi şi nepoate 
al meu, te afli, mai mult ca sigur, dacă nu mă- 
nşeală conjuncţia lui Uranus cu Marte, citită 
aseară, în posesia lor... Apropo, să ştii că 
stai cam prost cu dinţii! 


Dar, dacă mă vei ajuta, am să te-ajut şi eu, şi- 
am să ţi-i schimb pe toţi... Haidem în faţă... 
Miss, pune repede de-o cafeluţă! Şi mişcă-te 
mai iute, bleaga domnului, nu mai face pe 
moarta-n popuşoi, că nu-ţi mai merge figura 
cu funia... Ars longa, vita brevis! 


Înmărmurit de cele văzute şi auzite, mă 
supun invita- ţiei lansate de unchiu-meu, şi-l 
urmez în verandă. Aici, la o măsuţă, aşezaţi 
pe două taburete destul de hodoro- gite şi 
slinoase, aşteptăm s-apară Miss. Nene Lambe 
tace, ţinindu-şi ochii închişi, vrînd probabil să- 
mi dea im- presia că gîndeşte profund, sau se 
află căzut în transă, încercînd să realizeze 
vreo legătură cu forţele extrate-restre. Iar eu, 
examinîndu-l în continuare, tot stau şi mã- 
ntreb în ce stadiu de scleroză a ajuns. 


367 


Avea dreptate tanti Zefira-Jeaninne, cînd mă 
infor- mase că unchiu-meu se ţine mai bine ca 
dinsa dar nu-i în toate minţile. 


43. Per aspera ad astra, sau „să aspirăm 
la aflarea 
adevărului”! 


Cele ce-au urmat, şi-au fost destule, se pot 
încadra foarte bine, chiar perfect, în vastul 
domeniu al litera- turii de „science-fiction”. 

lar începutul nebuniei a fost atunci cînd 
nene Lambe mi-a prezentat-o pe Miss, în 
momentul cînd aceasta se ivise cu cafeluţele: 

— Domle Andi, am uitat să fac 
recomandările cerute de politeţea ce m-a 
caracterizat dintotdeauna! Miss te ştie cine- 
mi eşti şi ce-ţi „poate pielea, încă de cînd erai 
Mic... Tu însă n-o mai recunoşti. Dinsa-i 
colaboratoarea mea din umbră, secretă, 
despre care nimeni nu trebuie să afle 
nimic, şi-n privinţa asta te rog să nu-ți baţi 
gura... Vorba strămoşilor noştri, oculos habent 
et non videbunt, adică ochii ţi-au văzut, ochii 
ti-au sărit, mai ales dacă scapi vreun cuvinţel! 
De peste treizeci şi ceva de ani o ţin aici, 
ascunsă de lume şi de neamurile noastre, 
fiindcă mult a suferit şi m-a iubit... Mă ajută 
enorm, dindu-mi să mănînc la vreme, 
transcriindu-mi lucrările şi expediindu-mi 


368 


corespondenţa. Fiindcă port o corespondenţă 
din cele mai vaste, cu cele mai importante 
personalităţi din lumea ştiinţifică, mari 
specialişti în astrologie, sexologie, ocultistică 
şi farfurii zburătoare... Chiar ieri i-am scris lui 
Allen Hynnek despre întîlnirea de gradul III 
pe care-am realizat-o aici, în Voluntari... Şi- 
acum se mai pot vedea urmele „O.Z.N”-ului, în 
grădiniţa din spate! Ei bine, Miss este 
domnişoara Tonş în persoană. Da, da, chiar 
dînsa-i, recuperată cu mari greutăţi... De 
mortuis nil nisi bene! Morţii cu morţii, vii cu 
vii... Că n-a murit atunci cînd şi-a agăţat 
gitul de fringhia de rufe... 

Atunci am crezut că fac o criză de demenţă. 
Prima din viaţa mea. Aşa ceva n-aş fi crezut 
că-i posibil! Ca un- chiu-meu s-o adune de pe 
drumuri pe isteroida de 'Tonşoaica şi s-o mai şi 
ţină lîngă el atiţia ani. 


Apoi a urmat dezvoltarea nebuniei. În sens 
gradat ascendent. Pe măsură ce nene Lambe 
mă îngrozea cu spu-sele sale, care mai de care 
mai aberante. 

Mi-a descris în detaliu lucrările sale mistico- 
ştiinţi- fice, din cele mai diverse domenii, 
despre care, dealtfel, îmi pomenise mai 
înainte, doar enumerativ însă, şi mi-a 
dezvăluit obiectivele pe care le urmărea. 


Trei  întilniri avusese pînă acum, cu 
reprezentanţi autorizaţi ai lumilor din Proxima 
Centauri, sosiți la dîn- sul în grădiniţă cu 
„O.Z.N.”-uri speciale, de tip micro. 
Perfectaseră împreună, comunicînd printr-un 


369 


sistem de „mental radium” (termenul îi 
aparţinea lui unchiu-meu), toate operele 
elaborate de el în decursul ultimilor ani, 
de cînd ieşise la pensie. Acuma nu-i mai 
rămăsese decît să procedeze la editarea lor. 

Şi de-aceea avea nevoie de mine, motiv 
pentru care mă şi căutase. Ca să le poată 
edita, îi trebuia o grămadă de bani. Deoarece 
nici o editură nu-i acceptase magistralele 
monografii şi comunicări, era silit să le 
tipărească pe paralele sale, prin intermediul 
editurii „Litera”. 

Cînd ajunsese la acest punct, nene Lambe 
îmi şi precizase cum îi pot fi de ajutor: 

— Măi Andi, dacă-mi predai gromovnicul lui 
tăticu', împuşc mai mulţi iepuri dintr-odată... 
Mai întîi şi-ntii, dau de moştenirea pe care 
mi-a lăsat-o, comoara pe care-o tot căutăm de- 
atita amar de vreme. Apoi, vreau să ne scap 
neamul de ruşine, distrugind  născocirile 
bătrînului dom’ Petre despre rubedeniile sale 
şi copiii săi. lar în ultimul rînd, să aflu şi eu, ce 
ştia tăticu despre nişte vecini de-ai noştri, de 
mă tot caută ăia ca disperaţii, ba mai şi 
încercînd să mă amenințe... Calculele din 
zilele trecute, în afara celor întreprinse după 
apariţia unei cărţi recente, al cărei titlu n-are 
importanţă, mi-au indicat printre posibilii 
posesori ai gromovnicului numele tău, al lui 
Ti-  lică, şi-al Malicăi... De Sile, semne mai 
slabe. Totul stă scris în conjuncţia 
actuală a planetelor Saturn şi Uranus... Ei, ce 
zici, vrei să contribui la opera mea? Îmi dai 
gromovnicul?... Dixi!... 

Miss Tonş aşteaptă încordată răspunsul, 
aşijderea şi nene Lambe. 


370 


Simţind că-mi  plesneşte capul, le 
mărturisesc adevărul: 


— Unchiule dragă, nu ştiu nimic despre 
gromovnic... Adică, mai precis, nu-l am... Ştiu 
că Tatapetre scria un astfel de gromovnic, 
însă a dispărut. Şi tare-aş da mult să-l 
găsesc eu înaintea altora. Din cu totul alte 
motive decît matale. Nu mă interesează nici o 
comoară, tot aşa cum sînt convins că nu-i 
posibil să existe, bietul Tatapetre neavînd din 
ce s-o încropească! Şi nici cînd. Bestiile nu 
i-au îngăduit să-şi trăiască viaţa pînă la capăt, 


curmîn- du-i-o, după cum prea bine ştii şi 
matale... Cu parul... Pe care i l-au înfipt în 
mate. 


Unchiu-meu, dezamăgit, mă priveşte 
pierdut. li spulberasem orice speranţă. Totuşi, 
la un moment dat mă întreabă curios: 

— Care bestii, şi ce-i cu parul ăla?... 

— Te faci că nu-i mai ţii minte pe Alionte şi 
Zdruhu, Jurj şi Bobe? 

— De ce să nu-i ţin? Nu-s atît de sclerozat!... 

— Păi, ăştia s-ar putea să-l fi ajutat pe 


Tatapetre să moară, vîrîndu-i parul în 
burtă! 

— Fii serios, măi Andi! Parcă n-am mai 
văzut şi eu cioata aia? Ca doctor, chiar 


m-a interesat cum a murit tăticu'... Nu era nici 
un fel de par, ci o bucată dintr-un bulumac de 
la gardul nostru, care despărţea curtea casei 
de grădină... Am verificat asta, cu ochii mei! 
Dacă nu-mi mai aduc aminte ce s-a întîmplat 
ieri, ceea ce-a fost acum trei decenii, îmi 
amintesc la perfecţie... 


371 


Înlemnit, îmi reapare înaintea ochilor scena 
aceea de neuitat, cînd Tatapetre trecuse cu 
bicicleta prin gardul cu pricina. Nimănuia 
nu-i dăduse prin cap să examineze bulumacii 
acestuia. Oare de-acolo să fi provenit ciotul 
din maţele bunicului? Uite, la asta nu mă 
gîndisem. 


Nu mai avea nici un rost să-l supun vreunui 
interogatoriu pe nene Lambe. Era atit de 
senil şi coborit parcă 


de pe altă lume, încît merita să-l las în pace, 
să-şi vadă liniştit mai departe de magistrala sa 
operă magna, să se-ntilnească în 
continuare cu emisarii din Proxima Centauri, 
să aibă grijă de Miss Tonş, precum şi de 
arămii din cartier, cărora le ghicea în stele, în 
cărţi şi-n zaţul cafelelor. 

Mai cumplită pedeapsă a destinului nici că 
se putea! 

lar dacă Harigii şi Ciompete, împreună cu 
Alionte şi Zdruhu, bănuiau că unchiu-meu le 
mai poate fi de vreun ajutor, atunci se-nşelau 
amarnic. Îşi pierdeau vremea în zadar. 

În altă parte trebuia căutat gromovnicul. 


M-am despărţit de nene Lambe şi de 
colaboratoarea sa în cele mai cordiale condiţii. 
Unchiu-meu a ţinut chiar să mă 
îmbrăţişeze. 

Conducîndu-mă amîndoi pînă la portiţă, mi- 
au făcut apoi mereu semn cu mîna, în timp ce 
mă îndreptam spre „Bombiţă”. Işi luau 
astfel rămas bun de la mine, neştiind că nu 


3/2 


mai aveam de gind să-i caut vreodată. Erau 
un capitol încheiat. Două jucării uzate şi 
dezarticu-late, avînd în capetele lor numai 
comori şi farfurii zburătoare, fără să le treacă 
prin minte că legumele nu au proprietăţi 
gînditoare. Căci asta erau, nişte legume. Şi 
încă într-o stare de vegetaţie hibernală. 

Parcă-mi era şi milă de ei. Şi nu s-ar fi 
cuvenit totuşi, după cîte îi făcuseră lui 
bietul Tatapetre. 


Rulînd spre Calea Moşilor, şi rememorindu- 
mi întîlni-rea cu nene Lambe, am regretat că 
nu-mi notasem chiar totul. Nu ce-mi spusese 
unchiu-meu, ci ceea ce-mi turnaseră, cu cine 
ştie ce intenţie, indivizii anchetați mai înainte, 
referindu-se la  machiavelicurile lui nene 
Lambe. Vai de capului lui Machiavelli!... 

Cînd trag „Bombiţa” în curte, altă surpriză! 


44. Epilog de capitol 


În fata terasei, tanti Raliţa şi cu Bileţel mă 
aşteptau aşezaţi pe treptele acesteia. 
Numaidecit ce m-au văzut coborind din 
maşină, s-au repezit către mine, agitînd 
un ziar. 

— Am găsit gromovnicul! — strigă şi urlă 
entuzias-mată mătuşă-mea. 

Bileţel, mai reţinut, îmi înmînează un 
exemplar din „Informaţia”: 

— la şi citeşte, măiestrică! — îmi cere 
poetul pe-un ton somatoriu. 

Cercetez urgent ziarul. Pagină cu pagină. 
Apoi, îl întreb nedumerit: 


373 


— Ce să citesc, domle Gig, pagina externă, 


sau „din viaţa comercială a capitalei”!... Că nu 
văd nimic tipărit în legătură cu 
gromovnicul! 


Mătuşă-mea, sicîită de lipsa mea de fler mă 
ia la rost: 

— Măi, Al, băieţelule, iar nu-i uman ce se- 
ntîimplă cu tine! Citeşte la rubrica „Aflăm 
de la Inspectoratul Miliției”... Că n-oi fi vrînd 
să scrie despre catastiful lu' neica Pătru, 
taman pe mijlocul gazetei, acolo unde-s 
spectacolele! 

Deschid iarăşi jurnalul. Şi citesc: 

„Indivizi necunoscuţi au spart casa unui 
paşnic  cetă-ţean,  pensionarul Constantin 
Coman, de pe bulevardul Republicii, nr. 41, 
fost librar şi actualmente anticar amator. 
Surprinşi de vecini, au părăsit locuinţa 
susmenţionatului, profitind de bezna de pe 
coridor. Constantin Coman declară că 
infractorii n-au reuşit să-i fure nimic, 
răscolindu-i în schimb biblioteca 
impresionantă din apartamentul său, precum 
şi registrele din arhivă. Cercetările sînt în curs 
de desfăşurare.” 

— la ascultă, tanti Raliţo, de unde-ai mai 
scos-o şi  pe-asta, că ai găsit gromovnicul?... 

— Păi, măi nepoate, tu nu mai ştii să 
citeşti?... Încă nu l-am găsit, dar precis 
dăm acuma de el... Dacă Tilică are, cum stă 
scris aici, registre de arhivă, înseamnă c-a, 
cărat şi el din catastifele lu' bunicu-tău. Unde- 
s registre, trebuie să fie şi gromovnicul. Mai 
ales partea a doua, de care avem noi, dar şi 
alţii, atîta nevoie! Este?... 

— Sigur că nu! — îi răspund eu dezamăgit. 


374 


Apoi, amintindu-mi de ce-mi spusese nene 
Lambe, că astrele îl indicaseră şi pe nea 
Tilică-Malec printre posibilii posesori ai 
gromovnicului, revin asupra declarației de mai 
sus: 

— Ba nu! S-ar putea să fie... Haideţi în casă, 
să analizăm problema pe toate fețele... Şi să 
vă spun şi ce-am aflat de la unchiu-meu! 

— Numai atît? — se miră mătuşă-mea. 

— Dar ce-ai mai vrea? 

— Chiar un ceai! Că ni s-a făcut foame de 
cînd te tot aşteptăm... Un ceai bun, tare şi 
aromat, plus ce-ai mai pus deoparte în 
frigider! 


După ce-am lichidat aşa zisul ceai, de fapt 
un prinzişor în toată regula, cu care prilej 
ambii mei asistenţi îmi goliseră totalmente 
frigiderul, trecem la cafele şi ţigări, pentru a 
putea analiza situaţia în linişte şi pace. 

Nu mai înainte de-a le povesti totul despre 
cele păţite cu unchiu-meu. 

Mătuşă-mea, uluită şi întristată de cele 
aflate, cade pe ginduri. Bileţel, poet ca- 
ntotdeauna, cugetă la modul liric: 

— Vine-o vreme, vine-o vamă!... 

— Mda! — îl aprob eu. Însă nouă nu ne-a 
venit încă vremea. Trebuie să ne ocupăm 
acum de nea Tilică-Malec... Chiar în seara asta 
mă duc la el... Adresa o am din ziar, C- 
altminteri n-o ştiam cu exactitate, iar voi o să 
m-aştep-taţi acasă! Deşi, dacă stau şi cuget 
mai bine, n-ar fi rău dacă v-aţi ocupa să 
reaprovizionaţi cămara şi frigiderul... 


375 


— Ce spui, Franţ? — mă repede tanti Raliţa. 
Ceva lemne de spart n-ai prin casă, să ne pui 
tot pe noi la corvoadă? Cu ce parale?... Hai, 
că-i tare! După ce că te-ajutăm în muncă, 
mai trebuie sa-ţi cumpărăm şi de-ale 
miîncării... Bravos, nepoate! 

— Bine, tanti Raliţo, nu te mai jeli! Ajunge... 


Poftim un sutic, şi prepară-ne ceva uşor 
pentru cină... Sper să fiu înapoi pe la opt 
sau nouă! 


Bătrîna priveşte la mine înduioşată, ca la un 
oligofren, priveşte şi la sută, după care îmi 
vorbeşte ceva mai uman: 

— Aşa da, mai merge... Văz eu ce găsesc pe 
la „Aprozar” şi „Alimentară”! Uşor ai zis, uşor 
o să fie... Poate fac rost de-o sută de grame 
de parizer dietetic. Pentru tine. Că de-alde 
noi, eu şi cu dom Bileţel, sîntem zdra- veni la 
minte şi la corp, sau, cum îi place lu' nen-tu 
Lambe să zică pre limba strămoşilor noştri, 
mentosana în corpore sanitaro, şi-o să ne 
cumpărăm vreo zece ouă şi-o juma de 
slănină, să-i tragem un  talmeş-balmeş 
englezesc de să-ţi vină să-ţi baţi copiii!... 


Peste o jumătate de ceas, goneam cu 
„Bombiţa”. Prin curte. In viteza a doua, şi- 
mpins din spate de mătuşă-mea şi de Gig 
Mironescu. La al şaselea sau al şaptelea tur al 
ogrăzii, motorul a făcut aprinderea. Şi-am 
demarat în trombă spre poartă. Care, din 
păcate, era închisă. Noroc că am frine de 
excepţie. Şi-am oprit la timp, să nu-mi fac 
praf masca din faţă a „Fieţelului”. 

În orice caz, la şapte şi-un sfert parcam 
lîngă blocul în care locuia nea Tilică-Malec. 


376 


Mai exact spus, în dosul acestuia. Lîngă 
spitalul Colțea. Iar de-acolo, pe jos, am ieşit în 
Republicii şi-am pornit să caut intrarea în 
clădire. 

Spre stupefacţia mea, sînt nevoit să constat 
că blocul n-avea nici o intrare. Cel puţin, din 
bulevard. Şi-am rămas interzis în plină stradă! 


377 


XI. ÎNCĂ O FILIERĂ — „T. M. 
CONNECTION” 


45. Catacombele şi misterele 
Bucureştilor, sau „Omul 
cu-o mie de feţe” 


Deci, îmi era imposibil să pornesc în noua- 
mi anchetă „Tilică-Malec Connection”. N- 
aveam pe unde intra. Abia după ce mă 
interesez pe la toate magazinele de la parte- 
rul blocului, aflu că există un gang de serviciu, 
pentru cărarea mărfurilor necesare 
aprovizionării unităţilor comerciale. Din 
gangul scufundat în beznă, există vreo trei 
uşi de acces. 

Bineînţeles, cu calm şi răbdare, le iau la 
rînd. Fiecare ducea în altă parte a blocului. 
Unde nimeni din cei solici-taţi n-auzise de 
domnul Constantin Coman, librarul pensionar 
pe care-l atacaseră hoţii. 

Într-un tîrziu, unei bătrînele cumsecade 
făcîndu-i-se milă de mine binevoieşte să-şi 
amintească, însă negarantind nimic, c-ar 
exista pe undeva, lingă curtea de lumină a 
blocului, o trecere nefolosită de locatarii 
uriaşului edificiu. Deoarece îi e frică să mă 
conducă, îmi dă o lumi- nare şi-o cutie de 


378 


chibrituri, explicîndu-mi pe unde bănuia dînsa 
c-ar trebui s-o iau. 

Drept să spun, şi mie mi-era o frică grozavă. 
Deşi, de felul meu, sînt un curajos. Însă 
catacombele (de la etajul al cincilea) pe care 
le străbăteam cu lumînarea în mînă erau ceva 
de groază. Coridoare înguste, pline de 
păianjeni şi resturi menajere, scăldate de-o 
beznă cumplită, care mereu o coteau într-o 
direcţie  imprevizibilă, pereţi cu tencuiala 
coşcovită şi mîncată de igrasie, tavane 
sprijinite de popi metalici, uşi condamnate, cu 
scînduri bătute în piroane de fier, totul mă 
făcea să cred că  bijbii prin canalele 
Bucureştiului subteran. 

La un moment dat, cînd coridorul se afunda 
drept în faţa unei uşiţe nebătute în scînduri, 
am zis că s-a sfîrşit cu mine. C-am înnebunit 
şi am halucinaţii. Fiindcă, din senin, o fanfară 
militară a pornit să bubuie (con tutta forza) 
din dosul respectivei uşi. Trepida totul în jurul 
meu şi pereţii, de pe care se scurgea molozul, 
şi podeaua putredă de vreme, şi tavanul ce-mi 
presăra pe cap firicele de nisip, dar şi 
lumînarea din mîna mea. 

Abia cînd am recunoscut bucata 
interpretată cu-atita brio („Trecea fanfara 
militară” de Temistocle Popa) mi-am dat 
seama că cineva asculta un disc sau o casetă. 
Apreciind just numărul decibelilor, am bătut şi 
eu la acelaşi nivel sonor (110 dB.) în uşă. 
Degeaba. Fanfara îşi continua  marşul. 
Deznădăjduit, am încercat clanța. Şi uşa s-a 
deschis aproape singură. Nefiind încuiată. 

Şi, învăluit de valurile marşului ce mă 
atacau din toate direcţiile, am rămas stană 


379 


de piatră. Privind întoie- git la incredibila 
scenă din faţa mea. 

Un individ, pe care nu-l puteam identifica, 
deoarece se afla cu spatele la mine, executa 
cele mai fantastice exerciţii de gimnastică 
matinală (la orele serii) înaintea unei ferestre 
deschise spre curtea interioară a blocului. În 
ritmurile  sacadate şi  mobilizatoare ale 
celebrei melodii. Al cărei text îl cînta cu voce 
de stentor, însă nemaipomenit de fals. Iar, 
uneori, neştiind toate cuvintele, le înlocuia 
cu „bum-bum”, ca şi cînd s-ar fi crezut toba 
cea mare. 

Personajul, ca omul în casa lui, era doar în 
chiloţi şi-n maiou. Cînd s-a terminat marşul, 
dar şi caseta, căci nu era în nici un caz disc, 
cetăţeanul a mai continuat un timp să cînte de 
unul singur, pe post de trompetă, clarineţi, 
talgere şi tobiţe. 

Tocmai cînd intenţionam să-l abordez, 
individul şi-a terminat şi el partitura. Şi s-a 
întors cu chipul spre mine. Zărindu-mă, a scos 
un țipăt înfiorător, de parcă ar fi fost Tarzan 
cînd îşi chema elefanții, şi s-a repezit spre 
fereas-tră. Peste prichiciul căreia s-a aruncat, 
în hăul de sub ea. Pe puţin douăzeci şi ceva de 
metri. Deasupra nivelului mării. 

Îngrozit, păşind ca un paralitic, m-am dus la 
fereastră, să privesc la rămăşiţele 
nefericitului pe care-l speriasem de moarte. 

Şi m-am retras numaideciît, şi mai îngrozit. 

Sportivul se afla chiar sub fereastră. Pe-o 
saltea „relaxa”, montată pe-un suport metalic, 
aproape tot atît de mare cît şi gura curţii de 
lumină. Să şi fi vrut să ajungă la sol, şi tot 


380 


n-ar fi avut cum. Se ghemuise cît mai lîngă 
zid, cu capul vîrît sub braţe. 

Cînd l-am bătut pe umăr, plecîndu-mă peste 
prichici, a scîncit ca un cîine bătut, şi-a 
şoptit înspăimîntat: 

— Domnule hoţ, fie-ţi milă de-un bătrin 
nevolnic şi-amărit! N-am un franc în toată 
casa... Nu mă omori, te rog frumos! 

După voce, aş fi zis că l-aş cunoaşte pe 
individ. 

— Nu sînt hoţ! — i-am declarat eu, vrînd sã- 
l lămu- resc asupra situaţiei. Îl caut pe domnul 
Coman,  librarul... Nu ştiţi cumva unde 
locuieşte unchiul meu?... 

Numaidecit, interpretul  marşului de- 
adineauri şi-a ridicat capul. Şi-a exclamat 
indignat: 

— Ce vrei de la mine, domle Andi? Aşa se dă 
buzna în casa cuiva, fără să baţi la uşă?... 
Nu te recunosc, nu vreau, să ştiu nimic de 
tine, de cînd te-ai dat cu ăia! 

Dumnezeule! Era nea Tilică-Malec în 
persoană. 

— Omule, fii liniştit, — încerc eu să-l 
domolesc,  haide-n odaie, că n-am nimic cu 
matale, şi nici nu m-am dat cu ăia, despre care 
nici nu am habar cine sînt!... Ce ţi-a 
căşunat? 

Nea 'Tilică-Malec, în pofida vîrstei sale, se 
caţără într-o secundă pe pervazul ferestrei şi 
trece în cameră. Jenat că era doar în chiloţi şi- 
n maiou, se-mbracă rapid într-un trening 
albastru, cam zdrenţuit şi flenduros. Apoi, pri- 
vindu-mă bănuitor, mă chestionează: 


381 


— De partea cui eşti, domnule?... De-a ălora 
care umblă ca nebunii după catastifele lu’ 
tăticu, sau de-a noastră, a neamului Coman? 

Va să zică, asta era! Oarecum lămurit, îl rog 
să m-asculte răbdător. Şi-n mai puţin 
de două minute, dar şi-n picioare, îi expun 
întreaga situaţie. Pomenind şi de romanul lui 
Bazil Mał Avaru Hariga, şi de partea a doua 
o gromovnicului, şi de anchetele întreprinse. 

Uimit de cele auzite, nea Tilică, în sfîrşit, 
mă pofteşte să iau şi eu un loc. Pe unicul 
fotoliu din odaia sa mizeră. 

lar dînsul se aşează pe marginea patului. 
Apoi, dînd din cap, îmi declară: 

— Ca să vezi şi să nu crezi! Ziceam că te-au 
cumpărat şi pe tine Harigii, Cerchezii şi 
Ciompete... Dar pe Lambe l-ai căutat?... 

— Da! Dar de ce mă-ntrebi? 

— Fiindcă şi el umblă după registre! Însă la 
el e ceva normal... A sclerozat complet, şi 
nu mai ştie ce face. Vai de capul lui!... 


Am stat astfel de vorbă, eu şi cu nea Tilică, 
peste vreun ceas şi ceva. Liniştit în privinţa 
intenţiilor mele, mi-a mărturisit că mereu se 
simte ameninţat de cererile insistente ale 
Harigilor. Aceştia, şi Jurj şi Bobe, l-au căutat 
în vreo cîteva rînduri, ca să-i ceară catastifele 
bătrînului 'Tatapetre. Cînd le-a spus că habar 
n-are de ele, i-au dat timp de gîndire, 
avertizîndu-l că-n curînd va fi vizitat de 
oaspeţi de peste hotare. Şi care nu-l vor lăsa 
atit de uşor să scape cu zile. 

Iar alaltăieri, pe cînd se afla la teatru, i-au 
spart şi casa, şi i-au răscolit prin registrele 
fostei sale librării din strada Doamnei. 


382 


— Să fi fost oare chiar oaspeţii anunţaţi de 
hodorogul de Jurj 

— N-aş crede! Zicea c-au să vină abia la 
anul... Ăştia au fost alții, probabil oameni 
de-ai avocatului! — îmi răspunse îngîndurat 
nea Tilică. Ce dracului or fi avînd cu mine?... 
După ce c-abia îmi mai încropesc zilele, 
muncind ca o vită, mai au timpenia să creadă 
că ţin ascunsă comoara pe care ne-a lăsat-o 
tăticu, fără să mă bucur de ea! Idioti, cretini şi 
reduşi mintal... Slavă Domnului, iacă, am 
aproape optzeci şi ceva de ani, şi încă mai 
sînt verde la minte şi la trup! lar de-aş avea 
norocul să dăm şi de moştenirea lu’ 
tăticu, atunci sînt sigur c-apuc suta... Malica, 
după părerea mea, ea trebuie să cunoască 
ascunzătoarea registrelor. Dar nu vrea, 
putoarea, să spună o vorbuliţă măcar... 

Nedumerit de-o anumită afirmație a 
bătrînului şi verdelui meu unchi, îl iscodesc: 

— Măi nea Tilică, matale n-ai o pensie? 

— Ba da! Dar nu-mi ajunge... Şi-apoi, mă 
plictisesc stînd degeaba. Omul, cît trăieşte, 
trebuie să muncească mereu, dacă vrea să-şi 
păstreze  prospeţimea minţii şi să moară 
sănătos! Eu lucrez de vreo zece ani la teatru, 
în cinematografie, la televiziune. Sînt cel mai 
căutat artist... Printre actori mi se spune 
„omul cu-o mie de feţe”... Fac figuraţie peste 
tot, uite, chiar în seara asta trebuie să joc la 
„Naţional”... De-aia mă pregăteam, făcînd 
gimnastică de întărire a muşchilor, fiindcă am 
un rol greu, care cere efort... Alaltăieri, 
bunăoară, era să mor, cînd m-am azvirlit pe 
fereastră!... 


383 


— Tot aici? Dar n-aveai cum, căci am văzut 
şi eu salteaua!... 

— Abia azi am montat-o, ca să nu mai pat 
ce-am păţit, şi să mă pot antrena! — îmi 
explică nea Tilică. Ches- tia de-alaltăieri, 
poate de săptămîna trecută, că le mai încurc şi 
eu, avînd atitea roluri pe cap, s-a petrecut la 
studiourile noastre de la Buftea, Jucam în 
„Agentul secret”, un film poliţist, pe post de 
înlocuitor de cascador. Trebuia să mă arunc 
de la etaj, şi să cad pe-o saltea. Însă 
recuziterii, sau cei care trebuiau să se ocupe 
de problemă, c-am uitat cum li se spune, 
pierduseră din vedere salteaua. Şi n-o mai 
puseseră deloc... Poate nu-i numai vina lor, 
deoarece este posibil să fi amestecat eu filmul. 
Pentru că iau parte la o mulţime de 
producţii...  Atit naționale, cît şi 
internaţionale, în coproducție. Aoleo, cît o fi 
ceasul?... 

— Nouă, nouă fără ceva! — îl informez pe 
agitatul meu unchi. Dar ce s-a întîmplat?... 

— Păi, ţi-am spus că-n seara asta joc la 
„Naţional”... Cred că-n ultimul act din „Căruţa 
cu paie”, sau ceva în genul ăsta, în orice caz o 
piesă celebră, cu nişte paiaţe, aha, „Căruţa cu 
paiaţe”, aşa-i zice... Şi unde rămăsesem? Da, 
la teatru. Pasiunea mea de-o viaţă-ntreagă. 
Miine intru-n repetiţii cu alte două piese... 
„Alecu Lăpuşteanu” şi „Cadavrul mort”, de 
marele Tolstoievschi, ăla care a scris romanul 
„Război şi crimă”! Mare carte, domle, patru 
volume... Regizorii afirmă că-s un figurant de 
excepţie. Cum să nu fiu, dacă lucrez în 
permanenţă, şi-mi activez creierul, să nu 
anchilozeze, şi să pat ce-a păţit Lambe? Dar 


384 


este enorm de lucru. Abia fac faţă... Să vezi ce 
mi s-a-ntîmplat din pricina asta... Aşa! 
Unde-am rămas? Aha, la necazurile meseriei 
de actor... Luni am jucat în „Paiaţe”, nu la 
Operă, ci-n căruţă, mă-nţelegi, pe rol de lord 
englez. Insă tocmai mă-ntorsesem de la 
„Agentul discret”. Cînd am intrat în scenă, în 
loc să declam patetic „Bonjur bun, măi 
fraţilor!”, şi încă-n franţuzeşte, am răcnit „Sus 
miîi-nile, că trag!”. Am avut un succes nebun! 
Marţi, la matineu, în „Locusteanu”, scena cu 
chiolhanul boierilor, am înfulecat tot ce era pe 
masă... Crezusem că joc în „Hanul Ancuţei”... 
Lumea a rîs în hohote! Seara, în aceeaşi 
piesă, am repetat figura. Succes monstru, 
domle! Se tăvălea sala de ris, deşi era o mare 
tragedie. Mai ales în momentul cînd boierii s- 
au repezit la mine, să-mi ia hartanul de 
friptură... Lacomi, ce nu s-a pomenit! Dar 
nici eu nu m-am lăsat. M-am pitit sub masă... 
Ei, boierii, după mine, să-mi ia bucăţica de la 
gură. Lumea m-a aplaudat din răsputeri. 
Salvasem spectacolul! Joi, iarăşi am filmat la 
Buftea. Intr-un serial cu haiduci, sau cow- 
boys, că nu mai ştiu ce erau, şi-am încălecat 
pe cal sărind de la balcon, de i-am fracturat 
dobitocului greabănul! Nime-risem însă greşit, 
pe-un alt platou, iar gloaba aparţinea altei 
producţii. „Pîrjoala”, sau „Pîrjolul”, mă rog, 
ceva în genul ăsta... Şi ce să vezi, căşunaseră 
pe mine, să le plă-tesc mirţoaga! Sînt prea 
aglomerat cu rolurile, asta-i realitatea... 
Apropo, ce-i astăzi?... 

— Luni! — îi comunic eu, aiurit de cele ce- 
mi fusese dat s-aud. 


385 


— Luni? A, păi, măi vere, lunea-i „relache”, 
nu se joacă... Slavă Domnului! Mai stăm şi noi 
la o tacla, şi mai ascultăm niţică muzică... Îţi 
place Nana Mouskouri?... Eu mor după ea. I- 
am cumpărat toate discurile, şi le-am 
înregistrat pe casete. Că am un casetofon de 
milioane, un „Dual” semiprofesional. Pentru 
Nana l-am luat. Şi i-am şi scris, personal, la 
Atena, să-i spun cît de mult o iubesc! Încă nu 
mi-a răspuns... Dar am timpul în faţă! Aşa, ce 
ziceam?... 

— Că-ţi place Nana Mouskouri! 

— Exact! Ştii care-i visul meu? Să joc într- 
un film cu ea, aşa cum l-am văzut pe Harry 
Belamonde, cînd îi cînta de inimă albastră la 
ureche. Şi-are-o urechiuşă! Dar şi ce 
ochelari... E dulce, domle, asta e! Îmi 
aminteşte de Elvira Popescu... Ştii c-am 
cunoscut-o personal, şi-am jucat împreună cu 


ea? Nu? A, păi cînd am fost la Paris, să mă 
angajez la studiourile „Pathe Nathan”, mi-au 
dat o probă cu dinsa... li ţineam mantoul, 


să se-mbrace la ieşirea din scenă. Aşa cum 
făcusem şi la Viena, cînd îl ajutasem pe 
marele comic Hans Moser, tot la studiou, 
să-şi ia paltonul. Din păcate, nu m-au angajat 
nicăieri. Spuneau că vorbesc cu accent. 
Scorneli de-ale lor. Care accent, de vreme ce 
nu ştiam boabă de nemţească sau franceză?... 
Sonorul m-a nenorocit, fiindcă eu mă dusesem 
să joc în filmul mut. Ghinion! Ghinionul lor, de 
fapt. Nici nu-şi dădeau seama ce actor de 
comedie au pierdut... Treaba lor! Apropo, dar 
tu, domle Andi, cu ce treburi pe la mine? 


386 


46. Good bye, mister Chips! 


Ce să-i răspund marelui actor, şi încă avind 
o mie de feţe? 

Totuşi, pentru a nu-l băga la cine ştie ce idei 
neliniştitoare, îi declar, mai mult din dorinţa 
de a-i face şi eu un pic de conversaţie: 

— Dragă nea Tilică, propriu-zis, n-am nici o 
treabă cu matale! Însă am aflat din ziar c-ai 
fost călcat de hoţi,  şi-am vrut să văd cum ai 
suportat lovitura... 

— Bravo, nepoate! — exclamă unchiu-meu. 
Tote ceva, după atiţia ani, vreme în care nu 
te-ai interesat o singură dată de nen-tu 
Tilică... 

— De ce să mint, nu m-a tras inima să vă 
caut pe nici unul din dumneavoastră, bunii 
mei unchi! Mai ales după ce l-am înmormîntat 
pe 'Tatapetre, iar voi, băieţii bătrinului, numai 
că nu v-aţi luat la bătaie din pricina unei 
moşteniri cvasiinexistente... De-atunci nu v-am 
mai iubit! lartă-mă că sînt sincer, dar aşa mi-s 
eu, ce-am în guşă, şi-n căpuşă!... Chiar stau şi 
mă-ntreb, matale n-ai fost niciodată curios să 
afli cum a murit bunicul meu şi părintele 
dumitale? 

Nea 'Tilică-Malec tace. Nu scoate o vorbă. 
Probabil se simte şi el cu musca pe căciulă. 
Uitîndu-mă mai atent la omul cu-o mie de feţe, 
observ că-şi ţine ochii închişi. O fi cugetînd 
la spusele mele sau nu mai are curajul să mă 
privească în faţă. 


387 


— Hai, spune ceva, ce părere ai de tragica 
moarte a bătrînului? 

În clipa următoare, aproape instantaneu, 
unchiu-meu îmi răspunde pe nas. Sforăind 
uşor, ca un ceainic pe foc mic, care fierbe 
încet, pregătindu-se să dea cîndva în clocot. 
Nea  Tilică adormise. Probabil chiar din 
momentul cînd începusem să-i vorbesc. 

Dormea pe marginea patului, în capul 
oaselor, ţinîn- du-şi capul niţel plecat pe 
spate. Vajnicul haiduc şi cow-boy visa la 
nenumăratele producţii şi coproducţii care-l 
aşteptau a doua zi, sau peste o săptămînă. 
Căci prea erau multe, şi le mai şi încurca. L- 
am culcat, aşa îmbrăcat cum era, şi l-am 
acoperit cu pledul aflat la picioarele patului. 

Plecînd din  mizerul apartament al 
multilateralului actor, mi-am amintit de-un 
film văzut în copilărie, reali- zat după un 
celebru roman al scriitorului James Hilton. 
Şi, în chip de rămas bun, i-am şoptit lui nea 
Tilică titlul peliculei de-altădată: 

— Good bye, mister Chips! Adio, şi n-am 
cuvinte... 


47. Reîntoarcerea detectivului la uneltele 
sale 


Abia cînd am ajuns la întretăierea Căii 
Moşilor cu bulevardul Republicii, la vreo 
jumătate de kilometru distanţă de blocul 
misterios pe care tocmai îl părăsisem, şi vreo 


388 


trei sute de metri de locuinţa mea, mi-am dat 
seama că parcursesem drumul pe jos. 

Mişcat de năzdrăvăniile lui nea Tilică, 
uitasem că-mi parcasem „Bombiţa” lîngă 
Colțea. Şi-a trebuit să fac  cale-ntoarsă, să-mi 
recuperez maşina. lar mersul pe jos mi-a 
priit. Avusesem suficient timp să cuget la 
desfăşurarea în continuare a investigaţiilor. 
Mai ales că, la ora actuală, deja ştersesem din 
lista filierelor posibile vreo cîteva persoane. 
Cîteva din ele, inutile. Iar două, Jurj şi Bobe, 
extrem de grăitoare. Fără, însă, a fi contribuit 
cu ceva la dezlegarea enigmei. Singura 
mărturie, întrucîtva valo-roasă, era depoziţia 
lui nene Lambe, în chestia cu parul din 
pîntecele lui Tatapetre. Dar gromovnicul?... 

Ajuns acasă, parchez maşina în curte, fără 
s-o mai vîr în garaj. Mi-era şi foame, orele 
fiind înaintate. Pe puţin zece şi ceva. 

Barem de-ar fi pregătit tanti Raliţa ceva de- 
ale mîncă-rii. Cînd urc treptele scării, spre 
terasa din faţa intrării, mă izbeşte un miros 
nemaipomenit de apetisant. 

Tulburat, bat zdravăn la uşă. Spre 
surprinderea mea, mi se deschide uimitor de 
rapid. De către tanti Raliţa în persoană. 
Pesemne, era nerăbdătoare să afle ce-i cu 
nea Tilică-Malec. 

— Bucuroşi de oaspeţi, la masă? — o salut 
eu pus pe glume, dar şi pe mîncate. 

— Păi, măi omule, oaspeţii te-aşteaptă! — 
îmi comunică zglobioasă mătuşă-mea. Cînd ai 
să vezi cine-a venit la cină, ai să pici în, 
pardon, fund... Haide, intră mai repede, că ni 
s-au lungit urechile de foame, de cînd te tot 
aşteptăm!... 


389 


Convins că bătrina-i pusă pe şotii, pătrund 
cu pas voios de pionier în odaie, Şi, deodată, 
mi se blegesc genunchii. 

Deoarece, instalată în fruntea mesei (de 
fapt biroul meu) îşi lăfăie făptura «i 
pachidermică tanti Malica Podăşchină. Cînd 
mă vede, îşi retrage tactic pifteaua din gură, 
aşezînd-o pe faţa de masă, şi scoate un strigăt 
ca-n preerie („Winnettou”, seria a II-a): 

— Sandi, băieţele, nu te bucuri că-s aici?... 
Ori am îmbătrînit atît de mult, încît nu mai 
sînt de recunoscut! Spune-mi deschis, în faţă, 
nu te jena... Că doar eu te-am spălat în albie, 
jegos şi despuiat, cînd erai mic! Vai, dar 
ce-ai crescut?... Erai un pumn de omuleţ, şi- 
acuma eşti cît polobocu' lu’ tăticu, ăla din 
pimniţă! Ptiu, să nu-ţi fie de deochi’, că 
tare frumos mai eşti... Ia ghici, ce crezi că ţi-a 
adus mătuşă-ta?... 

Mă las atras de jocul mătuşă-mii, de-a 
ghicitul, avan-sînd cea mai incredibilă ipoteză: 

— Ştiu, dragă tanti Malico! Mi-ai adus ceea 
ce-mi doresc cel mai mult pe lumea asta — 
gromovnicul lui Tatapetre. 

— Tronc, Mariţo, c-o ziseşi! — exclamă 
mătuşă-mea dezamăgită. Păi, măi Sandi, dacă- 
l] aveam, acum eram bogată şi nu mai era 
nevoie să mă car, de la Piteşti la Bucureşti, cu 
ditamai oala de sarmale, başca o sacoşă 
burduşită cu pifteluţe!... Mai bine, hai de mă 
pupă, şi să ne-aşezăm la masă... 

Gig Mironescu-Bileţel, care asistase de pe 
tuşă la revederea mea cu tanti Malica, pe 
care-o ştia foarte bine din amplele mele 
relatări, numai că nu izbucnește în urale. 


390 


— Excelentă propunere, coană Malico!... Se 
vede cît de colo, de la o poştă, că posedezi o 
coţofană de excepţie... Parcă ţi-a fost gura 
poleită cu aur, nu altceva! De nici un fel, 
de nici o culoare... 

În orice caz, după ce-o pup corespunzător 
de fierbinte pe mătuşă-mea de la Piteşti, ocup 
numaidecît un loc. Cît mai aproape de 
tanti Malica. Lîngă care se afla o  tingire 
imensă şi — acoperită, probabil pentru a nu se 
răci pifteluţele pe care trebuie să le conţină. 


N-a fost o cină, ci un „supeu” de gală! Ce 
sărmăluţe, ce pifteluţe, ce purceluş la tavă! 
Vreme de-aproape trei ceasuri pînă la două 
după miezu-nopţii am tot stat la palavre în 
jurul celor de mai sus. 


Malica mînca (la fel de ţeapăn, ca în 
vremurile de demult) şi tot povestea. Şi-avea 
un debit, Doamne-Dumnezeule! Incontinent. 

Totul era să descopăr motivul vizitei sale 
atit de neaşteptate. Că doar nu venise aşa, de 
florile mărului. Deşi n-o prea dădea afară 
mintea din casă, mătuşă-mea, probabil, se 
maturizase în suficientă măsură pentru a fi în 
stare să aibă şi gînduri ascunse. 


48. Biografii romanţate — dar să nu le- 
asculţi 
noaptea! 


391 


Tanti Malica, la vîrsta ei actuală, pesemne 
în jur de vreo şaptezeci şi opt, eventual mai 
mult, căci cu femeile nu se ştie niciodată, se 
ținea destul de bine. Doar părul i se 
argintase complet. Corpolentă şi statuară, 
bătînd la peste un metru şi nouăzeci, impunea 
şi-acum prin prestanţă, volubilitate şi falsă 
bonomie. 

— Fă Raliţo, ţaţă dragă, ştii tălică de ce m- 
am cărăbă- nit de la Piteşti, cărînd după mine 
atitea bagaje?... Vreau, fa, să-l izbăvesc pe 
Micuşor de putoarea cu care s-a-ncurcat! Mă 
mut la ei în casă, ţaţo, şi-n cel puţin o 
săptămînă o scot afară pe tiritură... L-a 
nenorocit, bestia! De-aia a ajuns bietul 
Micuşor la spitalul de glumeţi. Nu mă las nici 
moartă. Aşa cum l-am scăpat de întiia nevastă, 
tot aşa îl scap şi de-asta. Că nu-i mare scofală 
de capul ei... 

Hai, că-i tare. Dacă purcede tanti Malica să 
treacă la obiect, înseamnă că ne va fi dat să 
aflăm lucruri noi. Şi-aşa a şi fost. 

Pe prima nevastă a lui văru-meu, nefericita 
aia de Canalia, cum îi zicea mătuşă-mea, în loc 
de Camelia, într-o bună zi o surprinsese 
singură acasă. Şi-atunci, fără multe vorbe, 
spunindu-i verde-n faţă tot ce făcuse, ba 
chiar şi ce nu făcuse, o prinsese de cămaşă şi- 
o tunsese chilug. Apoi, luînd o foarfecă găsită 
la  îndemînă, îi  hărtănise  cearceafurile, 
plapuma, rochiile din şifonier, tapiţeria de pe 
mobilă, pînă transformase totul în cîrpe şi 
petice. După aceea, convinsă că stresata 


392 


Camelia se va căra sigur din casa lui fi-su, 
plecase liniştită la Piteşti. 

Unde, în lipsa dînsei, Maca-Maia, neavînd 
altceva de făcut, se-apucase să moară niţel. 
De subit, cum afirma tanti Malica. Altă belea 
pe capul mătuşă-mii. Fă-i colivă, găteşte de 
praznic, organizează înmormîntarea, cu părin- 
tele Pîrţăngău şi popa Sîrmă alţi bani, altă 
distracţie, telegrame la fraţi şi cumnate, la 
neamurile mai îndepăr-tate, mă rog, tot circul 
bine cunoscut (afirmaţia aparţine lui tanti 
Malica). 

— Dar pe mine de ce nu m-aţi chemat? — 
întreb eu, îndurerat de dispariţia bunică-mii. 
Habar n-am avut că s-a prăpădit Maca- 
Maia... De ce nu mi-a pomenit nimeni de asta? 
Nici nene Lambe, nici nea Tilică! 

Tanti Malica tace. Şi face feţe-feţe. Şi-am 
bănuit sin- gur de ce nu fusesem invitat. Mai 
mult ca sigur, se opuseseră unchii mei. Nu-mi 
iertaseră niciodată complicitatea cu, 
Tatapetre, care-i pitise în podul magaziei pe 
Grişa, Seppi şi Avrămuş, şi era cît pe ce să le 
deterioreze dosarele de cadre. 

Apoi, uitind, sau vrind să treacă peste 
chestia cu moartea bunică-mii, tanti Malica 
abordează iarăşi problema Măndicăi, actuala 
noră. După ce-o face ca pe-o albie de porci, 
bîrfind-o în fel şi chip, ne roagă, pe mine şi pe 
tanti Raliţa, oricare din noi e disponibil, s-o 
găzduim cîteva zile. Pînă-şi pregăteşte asaltul 
şi ocuparea apartamentului lui fi-său. 

Bineînţeles, îi spun că n-am unde, dar în 
noaptea asta am s-o culc în fotoliul meu. 
Examinîndu-l, mătuşă-mea refuză imediat, şi 
aşteaptă răspunsul lui tanti Raliţa. Care-o 


393 


informează că locuinţa, dinsei este 
deocamdată închiriată unui sportiv din echipa 
naţională de handbal, şi că de-aia doarme la 
mine. 

Atît ne-a trebuit! 

Tanti Malica, ridicîndu-se brusc de la masă, 
ne pri- veşte cu ochi fulgerind de miînie, 
dispreţuindu-ne de la o altitudine de 1,90 
m. După ce consideră că ne-a umilit destul, 
porneşte să orăcăiască la noi: 

— Va să zică, aşa! Mă daţi afară, să dorm în 
stradă... Pe mine, care v-am adus un 
geamantan de pifteluţe, făcute cu miînuţele 
mele, din carnea şi untura mea, ba v-am mai 
şi fiert o oală de sarmale, ca la mama acasă. 
Halal să vă fie, îmbuibaţilor!... Nu face 
nimic... Las’, că vă-nvăţ eu minte... Avea 
dreptate Mamiţica, ţaţo, cînd zicea că eşti 
unsă cu toate alifiile. Acum auz că trăieşti cu 
echipa aia de handbal, de le-ai dat şi casa pe 
mină... Păi da, dacă era de fotbal, le mai 
închiriai cîteva odăi prin vecini, că ăştia, care 
dau din picioare, sînt şi mai mulţi... lar tu, mă 
Sandi, ai uitat că te-am şters de rahat la fund, 
ca să mă exprim pe ocolite, şi să n-o iau de-a 
dreptul, pe scurtătură, şi să-i zic pe nume... C- 
ai şi mîncat, cînd erai mic... De-aia huzureşti 
acu'!... 

Abia cînd oboseşte de-atita bălăcăreală, 
mătuşă-mea îşi reocupă locul şi izbucneşte 
în hohote de plins. Cu lacrimi amare, cît bobul 
de fasole. 

Mişcat, mă dau pe lîngă dînsa, o mîngii pe 
umăr şi-ncerc s-o îmbunez: 

— Hai, tanti Malico, linişteşte-te, că nu te 
dă nimeni afară din casă, aşa cum vrei să 


394 


procedezi matale cu Manda lui Micuşor!... 
Dormi la mine, te culc în dormitor, şi-ai să 
rămiîi acolo cît vrei, împreună cu tanti Raliţa... 
Mai staţi şi voi la taclale, vă mai amintiţi de 
tinereţe. Te rog, nu mai plînge, zău aşa!... 

Brusc, mătuşă-mea îşi sistează debitul 
lacrimal. Se uită la mine pe sub sprîncene, şi- 
mi spune aproape în şoaptă: 


— Ştiam eu că eşti băiat bun, măi Sandi, nu 
ca alţii... Dacă mă ţii la tine o săptămînă, data 
viitoare, cînd viu la Bucureşti, am să-ţi 
aduc ceva de-o să mă pomeneşti toată viaţa... 
Iar cînd o să mor, ceva mai încolo, se-nţe-lege, 
n-am să te uit şi-am să te trec şi pe tine în 
testa-ment... la dă-mi cîteva piftele, să-mi 
treacă răul de la lingurică! 


Răul i-a trecut destul de rapid, deoarece, 
după aceea, s-a apucat să ne povestească 
despre aventurile din tine-  reţe ale lui 
Tatapetre. Nu ştiu ce-o apucase pe tanti 
Malica, dar istorisea cu-atita patimă şi simţ al 
detaliului semnificativ, încît, la un moment 
dat, mi-am zis c-o urmărea şi pe dînsa tragica 
şi dureroasa dispariţie a bătrinului. 

Mai întîi ne-a pomenit de condiţiile în care 
se realizase nunta cu năbădăi a sărăntocului 
Petre Coman-Moţoganu cu fata baciului 
Bacria, de la Măţăul Cîmpulungului de 
Muşcel. 

Cînd Tatapetre o furase pe Maca-Maia, din 
casa lui taică-su, într-o noapte fără lună. Şi- 
apoi, datorită beznei, o suise în căruţă pe 
sora mai mică a viitoarei mele bunici, şi-abia 
ajuns la Piteşti îşi dăduse seama de eroare. 


395 


Bătrinul Bacria, după ce Caterina, fică-sa 
mai mare, fugise şi ea din ograda părintească, 
pentru a-l ajunge din urmă pe neglijentul hoţ 
de neveste, îşi înhămase telegarii la brişcă şi- 
a doua zi se înfiinţa la bordeiul nedoritului 
ginere. Pe care l-a găsit într-una din cele mai 
dilematice situaţii. Nu mai ştia cu care din 
fete să-şi facă viaţa. Caterina, plinsă zdravăn, 
tocmai se păruia cu Tuţa, sor-sa, acuzînd-o că- 
i amăgise omul şi i-o luase înainte, dormind în 
patul lui. Tuţa, pe de altă parte, se jura că încă 
nu păcătuise cu Pătru, dar acuma era dispusă 
s-o facă, şi că nu i-l mai dă înapoi. 

— Bă, cioflingarule, — răcnise Bacria la 
bunicu-meu, dacă nu le iei pe-amîndouă de 
nevastă, te snopesc în bătăi! Că nimeni n-o 
să creadă că nu le-ai făcut felul... 

— Moş Bacria, tată socrule, eu le-aş lua, 
însă nu-ş' cu care să-ncep! Şi-apoi, cîte oi 
îmi dai?... Că, dacă mă bagă legea la temniţă, 
să am cu ce-mi plăti avucaţii... 

Cînd a auzit de oi, baciul a urcat-o-n brişcă 
pe Tuta, tirind-o de coade, că nu vroia deloc 
să-şi părăsească alesul de ultimă clipă, cînd se 
hotărise să rămînă la el, şi-a dat bice cailor, 
strigîndu-i bunicului: 

— Nu-ţi dau nimic, tilharule! i-ajunge 
bîrsana de Caterina... N-ai decît s-o mănînci 
sănătos, că şi ea mi-a mîncat mie sufletul! 
Bată-vă Dumnezeu de păgîni, şi praful să se- 
aleagă de voi... 

lar Tatapetre şi cu Maca-Maia au rămas 
singuri, în bordeiul lui Tocilă, unde au 
confecţionat copii mulţi şi zdraveni, trăind ani 
mulţi şi fericiţi (într-o oarecare măsură). 


396 


Obosită  de-atita vorbă, tanti Malica 
porneşte să caşte. Într-un consens general, şi 
eu, şi tanti Raliţa cu  Bileţel, care 
ascultaserăm  fascinaţi acel capitol din 
romanul lui Tatapetre, o imităm fără voia 
noastră, căscînd de ne trosneau fălcile. 

— Eu mă-c să mă culc! — declară mătuşă- 
mea ridicîndu-se de pe scaun. Miine am o 
groază de treburi... Să trec pe la Sile, şi să văd 
ce-i cu averea lu’ tăticu... C-aşa mi-a zis Jurj. 
Că Sile ştie totul, de vreme ce i-a lăsat pe 
Lambe şi Tilică să caute ca fleţii comoara din 
gromovnic, fără să-i pese nicicacum... Adică, 
vezi matale, cătaţi voi, blegilor, că tot n-o să 
găsiţi nimic! Înseamnă, deci, că numai el ştie 
ceva... Mai ales că, tot Jurj zice asta, l-a văzut 
chiar el, cu ochii lui, cum a cărat un sac de 
catastife din magazia lu’ tăticu, numaidecît 
după ce l-am băgat în groapă. 

Mirat de spusele mătuşă-mii, încerc s-o 
iscodesc: 

— Ia ascultă, tanti Malico, dar ce te face să 
crezi c-o să-ţi dezvăluie matale adevărul 
în privinţa acelei presupuse moşteniri?... 

— Ştiu şi eu?... Fac o-ncercare... Nu ştii 
vorba aia, că-ncercarea moarte n-are? 
Altminteri, se duce dracului măritişu' meu... 
A! Păi am uitat să vă spun, m-a cerut Jurj 
Hariga în căsătorie... Casă are, afaceri are, cu 
duiu-mul, şi dacă-i fac rost de catastiful lu' 
tăticu, ăla cu moştenirea, atunci mă ia de 
nevastă şi, cu capitalu' meu, ne punem serios 
pe negustorie la negru, cu negrii noştri din 
Piteşti... Mai întîi însă, am să mă ocup de 
bietul Micugşor, şi s-o dau afară pe scîrba aia... 


397 


Aoleu, ce somn mi s-a făcut! Parcă deodată mi 
s-a întunecat mintea... 

— Întunecată ai fost din totdeauna, fă 
Malico! — o informează tanti Raliţa, interzisă 
de toate timpeniile debitate de mătuşă-mea. 
Satul arde şi baba se piaptănă... Vezi-ţi de 
treaba ta, şi nu te vîrî în rahat. Hai, du-te şi te 
culcă, fiindcă eu mai am niţică treabă, şi-apoi 
viu şi eu! Bată-te Dumnezeu de năucă! Auzi 
ce-ţi trece prin cap, să te măriţi la vîrsta 
asta, şi cu cine, cu hodorogul ăla de Hariga, 
găinarul găinarilor, spaima tîrgului!... 


În momentul cînd tanti Malica n-a mai fost 
în raza cîmpului nostru vizual, plecînd 
balansîndu-se la culcare, le-am făcut semn 
mătuşă-mii şi lui Gig să mai zăbovească puţin. 
Şi, chemîndu-i cît mai aproape, să nu ne-audă 
cumva oaspetele piteştean, i-am întrebat 
consultativ: 

— Ce ziceţi de chestia asta?... 

— Care chestie? — se interesează tanti 
Raliţa. Cu măritişul netoatei de mătuşă-ta?... 

— Aiurea! Nu va exista nici un măritiş... 
Totul e-o capcană întinsă de Jurj... Altceva mi 
se pare demn de cercetat. Supoziţia emanată 
de Hariga, cum c-ar fi posibil ca unchiu' Sile 
să se afle în posesia gromovnicului, nu-i deloc 
lipsită de valoare. Mai ales că-i şi zdravăn 
argumentată... Uite, ce-i facem. Miine 
dimineaţă, cînd se va trezi, o reținem pe tanti 
Malica, oferindu-i un microdejun de excepţie, 
iar eu am să-i trag o fugă pînă la unchiu-meu, 
să anchetez şi filiera „Sile”. Poate iese ceva. 
Că bine-a zis mătuşă-mea, încercarea 
moarte n-are! Şi, dacă vedeţi că întîrzii ceva 


398 


mai mult, duceţi-vă cu ea prin oraş, plimbaţi-o, 
eventual arătaţi-i „Intercontinental”-ul... Însă 
să nu vă pună sfiîntu' s-o poftiţi la braseria 
de sus, că răminem săraci! Invitaţi-o, la 
nevoie, în subsolul edificiului, unde-i „Expres”- 
ul... E clar? 

Bileţel, mîngiindu-şi favoriţii, gîndeşte o 
clipă profund. Apoi, căscînd o gură cît o şură, 
mă aprobă: 

— Nu-i rău ca idee! Mîncăm şi noi, acolo... 
Fac ăia nişte ciulămiţe cu ciuperci, ceva de 
nebunia lumii! 

— Perfect, — închei eu, iar la cină, lichidăm 
împreună sarmalele şi piftelele aduse de tanti 
Malica!... Noapte bună, copii, gata, toată 
lumea, mic şi mare, să se ducă la culcare! 


399 


XII. ULIIMA FILIERĂ — „SILE 
CONNECIION” 


49. Un coşmar, două coşmaruri: de zi şi 
de noapte 


Cît mai mi-a rămas din noapte, am dormit 
ca un cîine. Chinuit de-un coşmar incredibil. 
În care tinerii căsătoriţi, Jurj Hariga şi tanti 
Malica, jucau un rol fundamental. Avocatul îmi 
explica de ce unchiu' Sile trebuia să se afle în 
posesia gromovnicului, iar mătuşă-mea de la 
Piteşti, călărind o motoretă „Honda”, cu doi 
cilindri şi-n patru timpi, pe benzină, gonea cu- 
o sută pe oră pe strada Barionoaia, în 
căutarea lui frate-său. Ca să mă determine a-i 
accepta ipoteza de lucru, Jurj mă bătea la cap 
cu-o tingire uriaşă de aramă, cînd la figurat, 
făcînd-o să-mi sune la ureche, cînd la propriu, 
trintindu-mi-o de ţeastă. Mai umană, tanti 
Malica mă implora s-o ajut la găsirea lui 
unchiu' Sile, punîndu-mă să-mping la „Honda” 
ei rămasă fără benzină. 


400 


Abia spre dimineaţă, trezindu-mă hăbăuc de 
oboseală, mi-am dat seama de originea 
coşmarului. Deoarece am surprins-o pe tanti 
Raliţa în bucătărie, în mînă cu-o tin- gire 
aidoma celei din vis, în care se pregătea să 
bage la cuptor nişte sărmăluţe din oala adusă 
de mătuşa Malica. Iar Gig Mironescu, scoţind 
fum pe nări şi pe gură, dintr-un „Kent” ajuns 
la ultimul capăt, rişnea cafea proaspăt pră- 
jită la  mixerul meu electric, producţie 
„Electroargeş”. Şi care, şi el, scotea un fum şi- 
un zgomot de groază. 


— Bileţel dragă, — am răcnit eu disperat, 
ăsta-i pentru legume, nu pentru cafea!... 
— Nu face nimic! — mi-a declarat poetul 


impasibil. De nici un fel, de nici o culoare... 
Acuma nu mai poate fi utilizat nici la bătut 
laptele covăsit. În schimb, şi-a făcut datoria... 
A şi prăjit boabele, şi le-a şi măcinat, aşa cum 
a putut, mă rog! Că pentru tălică vroiam să 
punem de-o cafea... Să nu pleci la drum cu 
burticica goală. Că noi, slavă Domnului, avem 
timpul în faţă, şi-o să ne luăm gustarea de 
dimineaţă mai tîrziu, cînd s-o scula coana 
Malica... 


Peste o jumătate de oră, după ce răsesem şi 
vreo patru sărmăluţe aproape reci, sau, fiindcă 
se poate spune şi invers, aproape calde, ceea 
ce-i tot aia, în afara celor două căni de cafea 
şi-a trei ţigări, oferite de bunul meu Bileţel, 
demaram în trombă pe poarta ogrăzii noastre 
de pe Calea Mogşilor 172. 

Ştiam de la văru-meu, Micuşor Podăşchină, 
că unchiu' Sile locuieşte în casa sa proprietate 
personală, de pe strada Barionoaia, însă 


401 


uitasem să-mi notez numărul. Noroc că artera 
respectivă n-are decit vreo două sute de case. 
Şi-n afară de asta, mai am şi eu noroc. 
Deoarece nimeresc peste vilişoara respectivă 
dintr-un singur foc. La a şaptezeci şi treia 
poartă la care bătusem. De altfel, îl ştia toată 
lumea. Ca pe-un cal breaz. 

Am sunat încîntat de succes, şi-am aşteptat. 
Vreo două minute doar. Fiindcă, mai tirziu, 
dîndu-mi seama că so-neria nu funcţiona, am 
bătut în uşă. Şi-n cel de-al zecelea minut mi s- 
a deschis. De către o paţachină vopsită şi 
sulemenită în toate nuanțele furnizate de 
madam Helene Rubinstein, celebra noastră 
cosmeticiană (în coproducție). Avînd peste 
rochia de casă un şorţ de bucătărie, am dedus 
imediat că unchiu Sile îşi mai îngăduia să ţină 
şi-o menajeră. Însă una de lux, scump plătită, 
de vreme ce-şi aranja faţada cu unsori şi alifii 
valoroase. 

— Eşti de la gaze, lumină sau Icab? — s-a 
interesat persoana. 


— Nu, fetiţo! — i-am răspuns plin de 
amabilitate, fiind de felul meu un tip sociabil 
şi popular. 


De altfel, nu mă costa nimic să-i fac şi 
paţachinei o plăcere, cu-atit mai mult cu cît 
bătea bine la peste şapte-zeci şi ceva de ani. 

— Mersi, puştiule! — a continuat făptura 
aceea multicolor zugrăvită. Dar atunci, cine- 
mi eşti matale, şi ce vrei?... 

— Anunţă-l, te rog, pe stăpînul dumneatale, 
că-l caută nepotul său, Al Coman, ziaristul de 
la „Fapta”!... E bine? 

— Dar cum să nu fie bine! — a exclamat 
plăcut surprinsă individa, schiţind un zîmbet 


402 


riscant, atît de amplu şi excesiv, încît am 
văzut cu ochii mei cum i se fisurează tencuiala 
cosmetică. Tu eşti, Andişor, scumpule? Nepo- 
telul nostru cel drag, despre care mi-a povestit 
o mulţime de lucruri nostime Silică... 

Hait, c-am rupt-o-n fericire!... Nu era 
servitoarea din casă, ci mătuşă-mea cea nouă, 
în persoană. Înlocuitoarea lui tanti Todica, 
după cum mă avertizase Micuşor. 

— Poftim în casă, Andişor dragă... Nici nu-ţi 
imaginezi ce-o să se bucure Silică! Mai ales că 
nu te-a văzut de vreo patruzeci de ani... 

— Să nu exagerăm, tanti... Tanti cum? Că 
nu-ţi cunosc numele... 

— Bigi! Aşa-mi zice Silică, şi tot aşa să-mi 
spui şi tu... 

— Bine, tanti Bigi... 

— Dacă-i bine, intră odată în casă, şi nu mă 
ţine în curent... 


Cînd m-a văzut, unchiu' Sile a dat să sară 


din fotoliul în care-şi citea presa de 
dimineaţă. 

— Nu se poate! Imposibil... Cu neputinţă... 
Ţi-ai adus aminte de mine? — exclama 


neîntrerupt splendidul bă-trinel din faţa mea. 
Căci, pe bune, unchiu' Sile, şi la cei aproape 
şaptezeci şi ceva de ani pe care trebuia să-i 
aibă, şi şapte, şi opt, cam pe ici, pe colo, 
arăta tot atît de superb ca şi-n timpu-rile 
bărbăţiei sale legendare. Pe-atunci i se spunea 
Gary Cooper, într-atit îi semăna celebrului şi 
distinsului actor. Numai Maca-Maia, 
neumblată pe la cinemauri, făcea un haz 
nebun de porecla lui fi-său, pentru dînsa 
inexpli- cabilă. Ceea ce-o determina să 


403 


pronunţe, mai totdeauna, „scumpişoru' şi 
drăguţelu' meu Ghericu Păr”. 

Cînd şi-a terminat salvele de uluiri, unchiu- 
meu m-a întrebat şovăitor: 

— la spune-mi, tu eşti Andi, sau Micuşor?... 
Dacă eşti Micuşor, înseamnă că n-ai murit, 
nu-i aşa? Fiindcă mi-a povestit Tilică, nu mai 
ţin minte cînd, c-ai fi murit la nevrotici, în nu 
ştiu ce spital, că nu-i specialitatea mea, eu 
fiind ginecolog colonel medic militar în 
rezervă... 

— Cum, unchiu' Sile, chiar nu mă recunoşti? 
— i-am biiguit eu, surprins de aberaţiile pe 
care le debita. Eu sînt Andi, băiatul lui 
Eftimie, fratele dumitale... 

— Da?... Formidabil! Ce mare te-ai făcut!... 
Cînd ne-am văzut ultima oară? 

— Acum treizeci şi ceva de ani, la 
înmormiîntarea lui Tatapetre! 

— Nemaipomenit, ce mai trece şi timpul 
ăsta... Parcă ieri a fost! — molfăie printre buze 
unchiu' Sile. Şi-acum ce mai faci? 

Nemaiştiind ce să cred despre bătrinul din 
fotoliu, mă aşez pe-un scaun, lîngă dînsul, 
aşteptind să-i treacă eclipsa. Nevastă-sa, 
actuala mea „tanti Bigi”, ia loc şi dînsa, 
aşteptînd curioasă să-mi audă răspunsul. 
Considerind că-i necesar să-l trezesc din 
starea de „asurzire” a cortexului, ale cărui 
funcțiuni par estompate, îmi asum orice risc 
şi-i declar: 

— Ce să fac şi eu, unchiu' Sile? Bine, aş- 
zice... Adică umblu după adevăr! De-aia am 
venit să te vizitez... Caut 


404 


gromovnicul lui 'Tatapetre, dorind să i se facă 
dreptate bătrinului! Nu cumva-i la matale? 

Epava se ridică la suprafaţă, deoarece 
unchiu-meu, tresărind brusc, sprijinindu-se de 
braţele fotoliului, se scoală numaidecit, ca 
împins de-un resort. Apoi, privin- du-mă 
extrem de atent, ca şi cum şi-ar fi recăpătat 
agerimea minţi de altădată, îmi mărturiseşte: 

— Nu-i la mine, dar ştiu unde se află!... 
Haidem împreună, în altă parte, să stăm de 
vorbă... Mi s-a făcut dor de-o bere. Ce-ai zice 
dacă ne-am repezi pînă la „Continental”, la 
braserie?... 

— Mă luaţi şi pe mine, Silică? — se cam 
autoinvită tanti Bigi. 

— Nu! — o informează brutal unchiu-meu. 

— Da? Va să zică, iarăşi te duci după 
muieri... Bun, atunci îmi fac bagajele şi mă 
duc la mama! Nu mai su- port, m-am săturat 
de viaţa asta amară pe care sînt ne- voită s-o 
trăiesc lîngă un obsedat... 

Mătuşă-mea, nemaiţinind seamă de 
prezenţa mea, îşi zvîrle şorţul de bucătărie şi- 
şi dezbracă rochia, rămînind doar într-un 
combinezon. Apoi, bufnind şi chirăind ininte- 
ligibil, dispare într-o odaie alăturată. 


— Hai să mergem! — mă mobilizează 
unchiu' Sile. Aşa face-ntotdeauna. Mă-sa-i 
moartă de peste zece ani... E nebună de-a 
binelea! 


Înlemnit de scena la care asistasem, îl 
urmez pe bătrin. La uşă, cînd realizează că 
plecase în pijama şi-n halat, unchiu-meu, chiar 
în hol, îşi dă jos de pe dînsul ţoalele de casă 
şi-mbracă o pereche de pantaloni, peste care- 
şi ia un sacou din homespun. Operaţie 


405 


executată cu o iuţeală incredibilă, de care n-ai 
fi zis că-i în stare un om la virsta lui. Ajunşi la 
poartă, iarăşi se opreşte şi se-ntoarce în 
vestibul. De unde se înapoiază cu-o pălărie de 
cow-boy pe cap, de fapt un „stetson”, ca-n 
episoadele serialului „Dallas Ewing Oil 
Company”. 


— Nu-i aşa că încă mai semăn cu actorul 
ăla, frumos şi celebru, oare cum îi zicea, 
domle? — mă întreabă unchiu-meu, fudulindu- 
se cu „stetson”-ul său. 

— Perfect! — îi fac eu plăcerea. Cu Gary 
Cooper... Eşti aidoma lui. Bineînţeles, la vîrsta 
pe care ar fi avut-o şi dînsul acum... 


Peste vreo jumătate de ceas, îmi parcam 
„Bombiţa” lîngă biserica Enei. În apropiere de 
braseria „Continen- tal”. În care unchiu-meu 
pătrunde ca la el acasă, părînd un obişnuit al 
localului. 

— Costică, serveşte-ne o bere nemţească!... 

Ospătarul, surprins, se opreşte lîngă masa 
la care ne aşezasem, şi-l cercetează îndelung 
pe bătrîn. Probabil, admira şi el prestanţa, 
eleganța şi siguranţa de sine a unchiului Sile. 
Apoi, oarecum respectuos, îl informează: 

— Eu sînt Gigel, coane Fănică!... Cite sticle 
s-aduc?... 

— Cinci! — comandă încîntat unchiu' Sile. 

Apoi, adresîndu-mi-se: 

— Pe toţi îi cunosc, şi toţi mă ştiu... Că unu-i 
Vasile Coman, colonelul medic ginecolog! L-ai 
auzit pe maestrul Fănică? Ştia şi cum mă 
cheamă!... 


406 


Timp de-aproape două ceasuri, cît a durat 
consumarea celor cinci sticle de 
„Radeberger”, superbul meu unchi mi-a tot 
povestit. Numai vrute şi nevrute. În schimb, 
nimic despre catastiful bătrinului. 

De milă, îl ascultasem totuşi răbdător, însă 
cu nervii pe moaţe. Işi amintea perfect de 
păţania mea de la Eforie, de-acum patruzeci şi 
ceva de ani, cînd mă luase la mare, şi-i 
pierdusem cheia de la vila închiriată pe-o lună, 
costumul de baie şi toate actele din portofel. 

După aceea, şi-a  rememorat drama 
divorţului de tanti Todica. Denunţată de nea 
Tilică-Malec, erijat în apărător al onoarei 
familiei, că se-ncurcase cu Mişu Blumenthal, 
un mandatar de pe Ştefan cel Mare, care-şi 
deschisese acolo o zahana, devenită celebră, 
tanti Todica renunţase bucuroasă la unchiu' 
Sile (care nu se-aştepta la asta). Dîndu-l afară 
din casă. 

Pentru ca apoi să-l caute pe Blumenthal 
despre exis-tenţa căruia habar n-avea, chestia 
cu infidelitatea dînsei nefiind decît o trăsnaie 
de-a lui nea Tilică, şi să se căsătorească cu 
mandatarul din întîmplare văduv. Mai mult 
forţindu-l, după ce-i demonstrase că-şi 
alungase bărbatul din pricina lui. 

Rocambolesca aventură a  mătuşă-mii, 
cvasiincredibilă, vorba aceea, mai tare ca-n 
filme, reuşise să-l însoare pe unchiu' Sile cu 
actuala mea „tanti Bigi”. Ca să-i dovedească 
fostei neveste ce podoabă de bărbat pierduse. 
Cel puţin, de data aceasta, se-alesese cu-o 
intelectuală. Care citise mai toate cărţile din 
celebra bibliotecă a lui nea Tilică, plus, în 
întregime, colecţia „Amantelor celebre”. 


407 


Abia cînd berea începe să acţioneze pe 
cortexul bătrînului, silindu-l să vorbească mai 
accelerat, şi să se apropie de evenimente 
oarecum recente, unchiu' Sile îmi pune-o 
întrebare de mă lasă cu gura căscată: 

— Domnul meu, dar şi nepoate, de ce 
sîntem noi aici?... 

Mă îndur de el, şi-i reîmprospătez memoria: 

— Ca să discutăm despre gromovnicul lui 
Tatapetre! Ziceai că ştii unde se află... 

— Da?... Ciudat. Foarte ciudat! — se miră 
unchiu- meu. Apoi, dînd semne c-ar face 
iarăşi priză cu realitatea, se completează. Dar 
ştii de ce-i ciudat? Fiindcă şi pe mine mă sicîie 
chestia cu registrele lu’ tăticu'... Încă de cînd 
l-am virit în groapă, şi după aia am căutat ca 
netoţii moştenirea bătrinului. Că şi tăticu' n- 
avusese altă treabă, decît să treacă prin gard 
cu bicicleta, şi să ia bulumacu' ăla-n burtă!... 
De-aia a şi murit. Perforaţie intestinală... Doar 
sînt doctor, şi mă pricep la ce spun. Va să zică, 
ti-am spus că ştiu unde-i gromovnicul?... A, păi 
cum să nu, e foarte posibil! Ştiu, şi încă 


precis... 

— Unde? — îl iau eu repede, arzînd de 
nerăbdare. 

— La armatele aliate! — declară 


halucinantul bătrîn. 

— Cum adică? Care armate?... 

— Alea, din podul magaziei lu’ tăticu! Nu-i 
mai ţii minte pe americanul, rusul şi neamţul 
de-acolo?... Ei l-au luat. Ca despăgubire de 
război. Hoţomani mari şi nemţii ăştia!... Acum 
vreo zece ani, poate mai încoace, le-am scris 
la tustrei... Le luasem adresa, cînd ne 
despărţisem de ei. De altfel, o mai aveau şi 


408 


nen-tu Lambe şi Tilică. Din păcate, am primit 
scrisorile înapoi. Cu menţiunea: „adresantul 


necunoscut”... Mare şmecherie! Cred c-a 
deschis fiecare scrisoarea, au citit că le cer un 
„Xerox” de pe registrele bătrinului, şi- 


atunci, intraţi în alertă, şi-au dat adrese 
inexistente. Pricepi figura?... 

Pricepeam! Şi încă foarte bine. Bănuiam, 
încă de cînd îl revăzusem pe nene Lambe, că 
o să am dificultăţi şi cu ceilalţi unchi ai mei. 
La virstele dumnealor, matusalemice, era de 
aşteptat. Deraiau cu toţii, fiecare însă de pe 
altă linie. Totuşi, curios să aflu dacă se afla în 
posesia aceloraşi adrese pe care le aveam şi 
eu notate, mai risc o întrebare: 

— Unde le-ai scris, unchiu' Sile, şi cum — 
recoman-dat, simplu sau „By air mail”?... 

— Aş! Ce, mă crezi chiar atît de prost? Ca 
doctor, am apelat la „Crucea Roşie”, de la 
Geneva, să facă ea acest oficiu... Din moment 
ce erau, sau trebuiau să fie, prizonieri de 
război, aveau cu toţii cîte-o fişă acolo. Am 
indicat doar oraşul şi strada, numele şi 
cetăţenia... Dealt-fel, sînt convins că-s foarte 
cunoscut la „Crucea Roşie”. E şi normal, din 
moment ce-s doctor! Altminteri, nu-i aşa, de 
unde mi-ar fi ştiut adresa domnul Ciompete şi 
băieţii doamnei Cerchez?... Că şi dinşii se 
interesează de  gromovnicul lu’ tăticu! 
Săptămîna trecută, mi-au scris din Austria, 
anunţindu-mă că sosesc în ţară, ca turişti, 
şi-au să mă caute neapărat... Pe ziua de 13, 
auzi ce idee, s-aleagă data de 13, luna 
viitoare, vor fi aici. Cînd am să 


409 


mă-ntilnesc cu ei, le dau adresele armatelor 
aliate, şi-i pun pe ei să caute! Excelentă 
soluţie, nu-i aşa? Stau la doi paşi de Geneva, 
şi lor li-e mai uşor să tragă o fugă pînă 
acolo... Dar de ce s-or fi interesînd de 
registre? Mă rog, om trăi şi-om vedea. Dacă 
dăm de moştenire, le vom da şi lor 5%, pentru 
osteneală... 

— Chiar au precizat data sosirii? — îmi 
manifest nedumerirea. 

— Sigur că da! Luna viitoare, pe 13... Sau, 
în cel mai rău caz, ceva pe-aproape, în cealaltă 
lună, deoarece nu cunosc pe dinafară 
scrisoarea... Am aruncat-o! Din clipa în care 
ei sînt amatori să mă vadă, ce rost mai avea 
să-mi încarc memoria cu cifre şi date? Asta 
este! Adică asta este modalitatea să punem 
mîna pe gromovnic. Prin inter-mediul foştilor 
noştri vecini. În orice caz, drăguţi băieţi!... 


Curat drăguţi, n-am ce zice! Întocmai ca şi 
unchiu' Sile al meu. În care „Radeberger”-ul 
lucra activ. Motiv pentru care, peste o 
jumătate de ceas, îl îmbarce în „Bombiţă” şi-l 
duc acasă. 

Dezamăgit de rezultatele anchetei, ajuns în 
Barionoaiei, cobor din maşină şi-mi aprind o 
ţigară, aşteptîndu-l pe unchiu-meu să se 
extragă de pe locul dînsului. Puteam S- 
aştept mult şi bine. Intocmai ca şi nea Tilică, 
adormise şi el. Cînd îl trezesc, cu duhul 
blîndeţii, bătîndu-l uşurel pe umăr, unchiu' 
Sile exultă de bucurie: 

— Ce mai faci, domnule, dar şi nepoate al 
meu? E-un veac de cînd nu te-am mai văzut! 


410 


Care eşti, Micuşor sau Andi?... Şi ce caut eu în 
maşinuţa asta, poţi să-mi spui?... 

Nu i-am mai spus nimic. Ci m-am rezumat la 
operaţia de predare a unchiului meu bun, în 
perfectă stare, nevătămat şi funcţionind 
aproximativ normal, pe mîinile mătuşă-mii 
Bigi. Care a răspuns imediat, la prima sonerie, 
apărind în pragul intrării, în aceeaşi ţinută 
multicoloră, şi ca vestimentaţie, şi cu 
faţadă recent zugrăvită. 


După ce l-a preluat, m-a condus pînă la 
maşină, extrem de curioasă să afle amănunte 
despre comportarea lui bărbatu-său. 

— Dragul meu, nu-i aşa că s-a-ntilnit cu 
Todica?... 

— Nu, tanti Bigi — am liniştit-o eu, unchiu' 
Sile nu se mai poate întiîlni cu nimeni acum. 
Nici cu el însuşi! La revedere, fetiţo, şi-am 
să mai trec pe la voi, să văd ce mai faceţi... 

— Mersi, puştulache, mersi mult! Ne faci o 
mare plăcere... Dar să nu-l mai duci pe la tîrfe, 
că-i face rău la prostată! Şi-aşa suferă de 
boala aia, că nu ştiu cum îi zice, cînd nu-ţi mai 
aduci aminte nici cine eşti. Dar cum îi zice, 
măi frate, ia spune-mi?... 

Nu i-am spus. Ci-am demarat în trombă spre 
Calea  Moşilor, să-mi potolesc nervii. Şi 
foamea. 


411 


50. Inexplicabila dispariție a mătuşă- 
mii Malica, 
pentru moment! 


Ajuns acasă, abia aştept să-i contactez pe 
tanti Raliţa şi poetul Gig, şi să aflu ce s-a- 
ntîimplat cu Malica Podăşchină. 

Cînd pătrund în living-room, fără să mai fi 
sunat la uşă, ci utilizind cheile mele 
personale pe care nu le mai uitasem acasă, 
dau peste mătuşă-mea şi Bileţel discutind 
aprins. 

— Uff! Slavă Domnului, bine c-ai mai venit 
şi pe-acasă... Situaţia-i cotoioasă, şi încă rău 
de tot!... Am impresia că evenimentele se 
precipită. Şi ştii că mă pricep la prognoze 
dintr-astea... — mă anunţă mătuşă-mea. 

— Aho, aho, copii şi fraţi, staţi încet şi nu 
miînaţi!... Adică, treceţi mai iute la obiect, şi 
nu vă bateţi gura de pomană... Ce-i, ce s-a- 
ntîimplat?... 

— Dacă nu-mi vorbeşti frumos, Al, 
băieţelule, află că te pocnesc, cît ai zice 
peşte... Adică cum, eu îmi bat gura?... 

Bileţel, mai  expeditiv, încearcă să 
tempereze lucrurile: 

— Măiestrică, a dispărut mătuşă-ta 
Malica!... De-aia-i atit de isterizată coana 
Raliţa... 

O nimerise, şi el, ca Ieremia. Ala, cu oiştea. 
Fiindcă tanti Raliţa i-o spune de-a dreptul, de 
la obraz: 

— Bravo, domle Bilet!... Acuma mă faci şi 
isterică... Aşa-mi trebuie, dacă mă-nhăitez cu 
tot soiul de indivizi, ca de-al de tălică şi 


412 


nepotu-meu!... Poartă-te cuviincios, că de nu, 
te altoiesc numaideciît, oricît mi-ai fi matale de 
poet, şi-ncă ironic, sau onoric, cum dracu vi se 
spune vouă, ăstora care scrieţi în papainoage, 
de nu pricepe omul o iotă... 

După ce-am potolit lucrurile, apelind la 
cunoscuta înţelepciune a mătuşă-mii, rugind-o 
să-mi relateze dinsa, personal, fiind cea mai 
calificată în materie, cum s-a petrecut 
dispariţia Malicăi Podăşchină, bătrîna, extrem 
de flatată, a acceptat să-mi istorisească totul. 

— Al, băieţelule, — a demarat tanti Raliţa, 
după cum ţi-am mai spus, situaţia-i cotoioasă, 
şi nu-i uman ce se-ntîmplă!... Tanti-ta Malica-i 
sonată bine, ba chiar zdravăn. Imediat ce-ai 
plecat la nen-tu Sile, am trezit-o cu forţa din 
pat, i-am dat să mănînce brecfeştu', însă unu 
mai ţeapăn, să zăbovească la el cît mai mult, 
ca să ai tălică timp destul pentru descoaserea 
lu’ Sile, şi-apoi am tîrît-o după noi prin oraş, 
să-i arătăm centrul, grădina botanică, 
magistrala nord-sud, precum şi cartierul unde 
locuieşte Micuşor... Ei bine, pe la vremea 
prinzului, spetiţi ca nişte gloabe, am fost 
nevoiţi s-o ducem la „Intercontinental”, aşa 
cum ne-ai şi propus, de altfel, fiindcă Malica 
vroia neapărat s-o conducem la frate-său, 
adică la Sile... Trei porţii de ciulama cu 
ciuperci a halit Malica, de parcă era spartă. 
Bineînţeles, ca să nu se priceapă că aveam tot 
interesul s-o ţinem cît mai îndelung, am fost şi 
noi siliţi să consumăm la fel ca şi disperata 
de mătuşă-ta... Şi trei ciulamale, şi cîte două 
porţii de muşchi tocat, la cuptor... Cînd am 
ajuns la prăjituri, că profiteroluri n-aveau, 
atunci s-a petrecut evenimentul!... 


413 


Trepidind de enervare, întrucît tanti Raliţa 
prea detalia desfăşurarea acțiunii, am 
întrebat-o, întrerupîndu-i fluxul expozitiv: 

— Care eveniment, omul lui Dumnezeu? 

— Cum care? Nu ţi-am mai zis?... Dispariţia 
Malicăi! 

— Adică a mîncat o prăjitură, şi s-a topit în 
atmosferă, dezagregîndu-se?... 

Mătuşă-mea pufneşte pe nas, considerindu- 
mă pesemne arierat mintal, şi-mi furnizează 
precizări suplimentare: 

— Nu una, domle Al, ci patru! Patru a băgat 
în ea... La a cincea, l-a văzut în expres, mă 
rog, în restaurant, că nu-i tren, l-a observat pe 
Jurj Hariga cu-o fufă, o putorică aşezată cu 
spatele la noi. Atât i-a trebuit Malicăi. I-a stat 
prăjitura în mînă, că n-apucase s-o ducă la 
gură. Altmin-teri, cu gura plină, n-ar mai fi 
avut cum să răcnească, de s-au cutremurat 
paharele de pe masă: „mişelule!”, „pe- 
zevenghiule!”... Şi multe alte cuvinte nu prea 
delicate. Hariga, hodorogul, cînd a auzit-o pe 
mătuşă-ta, a luat-o imediat la fugă, părăsind 
masa şi lăsînd-o pradă Malicăi pe nefericita 
aia care era cu el... Mătuşă-ta s-a repezit 
la ea ca o fiară, s-o ia de păr, însă, spre 
mirarea noastră, care n-am mai înţeles nimic, 
dar absolut nimic, a pornit să se pupe cu ea, 
bot în bot... După care, au plecat amîndouă, 
fără să-şi mai ia rămas bun de la noi. Şi duse 
au fost... Degeaba le-am căutat prin preajma 
„Intercontinental”-ului, pînă-n apropiere de 
Moşilor, bătind de vreo două ori bulevardul, 
dus şi-ntors... Malica dispăruse definitiv... lar 
cînd am căutat-o şi-acasă la putorică... 


414 


— Stai niţel, tanti Raliţo, — simt eu nevoia 
să-i curm debitul verbal, care putorică, şi de 
unde-i ştiaţi adresa? 

— Păi cum să nu i-o ştim de vreme ce te-am 
găsit şi pe tine cu ea, chiar în liverpol, 
unde vă şmotrocăiaţi de mama focului... Jurj 
Hariga stătea la masă cu Frosa lu’ Papălină, 
noră-sa... lar Frosa ne-a spus că Malica i-a 
mărturisit totul despre intenţiile ei de 
căsătorie cu găina- rul de Jurj, şi că, din 
moment ce l-a prins cu-o muiere în tetatet, 
îşi ia lumea în cap şi nu mai vrea s-audă de 
el... Că, dacă pune mîna pe Hariga, praf îl face 
şi piftele! Ei, ce zici? 

— Nu mai zic nimic! Sînteţi amindoi nişte 
obsedaţi detectivistici. Vedeţi peste tot numai 
dispariţii, atacuri,  comploturi şi-aşa mai 
departe... Părerea mea-i că tanti Malica n-a 
dispărut deloc. La ora actuală, mai mult ca 
sigur, trebuie să fie la Micuşor acasă, unde 
procedează la transformarea Mandei în carne 
tocată. Probabil, tot pen- tru piftele. Apropo 
de pifteluţe, a mai rămas ceva din ele?... Dacă 
voi v-aţi ospătat împărăteşte, eu n-am prînzit 
deloc. Ceea ce nu-i normal, şi nici sănătos. Ce- 
aveţi de gînd cu personalitatea 
subsemnatului?... 


Tanti Raliţa, inimă de mamă, îmi întinde 
masa la bucătărie. Şi, ca să nu mă simt 
frustrat, şi dinsa şi Gig Mironescu acceptă să- 
mpartă cina cu mine. Noroc că mai existau 
nişte sărmăluţe, în afara celor cîteva piftele. 
Altminteri, aveam toate şansele să rămîn 
flămînd în continuare. 


415 


Cînd mi-am simţit sufleţelul ceva mai 
liniştit, le-am povestit ce păţisem cu unchiu' 
Sile. 

Vizibil mişcată, mătuşă-mea a ţinut să-l 
deplîngă: 

— Bietu' Sile! N-a avut noroc la viaţa lui... 
Nici de-o nevastă ca lumea, zic asta gindindu- 
mă la 'Todica, şi nici de-o înlocuitoare de 
calitate... Că de Bigi, parc-am mai auzit cîte 
ceva. Cred că din pricina fandositei ăsteia şi-a 
pierdut sărmanul de el ţinerea de minte... 

Referitor la chestia cu defecţiunile de 
memorie ale unchiului Sile, am totuşi unele 
rezerve. 

— Dragii mei, nici aşa să n-o luăm! Nu 
putem gîndi mecanic. Nu-i exclus ca unchiu- 
meu să-mi fi făcut niţel teatru... Mai ales cînd 
mi-a comunicat, la început, că Ciompete şi 
echipa sa sosesc luna viitoare, şi-apoi a virat-o 
la stînga, refuzînd să-şi, mai mențină 
declaraţiile atît de precise. Ceva nu-i în 
regulă!... 


416 


XIII. BRIEFING IN COUNT DOWN — ADICĂ 
ŞEDIN- à A 
TĂ SCURTĂ, DE-A-NDĂRATELEA 


51. Dacă este, este, dacă nu este, nu este! 
Concluzia: 
asta este!... 


În vreme ce-mi aprind prima ţigară din 
pachetul pus pe masă de Gig Mironescu- 
Bileţel, cuget profund la cele ce-aveam să 
dezbat cu minunaţii mei asistenţi aiuritori 
şi ideile lor trăsnitoare. 

Tanti Raliţa, infestînd atmosfera living- 
room-ului cu „mărăşeştile” dînsei, şi pe care 
le-aprinde în lanţ, una de la alta, cugetă şi ea. 


417 


Probabil la aceleaşi probleme. Întocmai ca şi 
Bileţel, deoarece şi pe el îl văd trăgind 
disperat din ţigară, flocăindu-şi preocupat 
favoriţii. 

Apoi, tuşind lejer, iau cuvîntul: 

— Pentru început, dragă tanti Raliţo şi 
scumpul meu Gig, am să întreprind o succintă 
expunere a rezultatelor obţinute pînă acum. V- 
aş ruga să nu mă întrerupeţi, eventual să vă 
notaţi ce-aţi avea de întrebat, şi să-mi 
prezentaţi ulterior nedumeririle voastre. E 
clar?... 

— Sigur că nu! — anunţă Bileţel. Cum să fie 
clar, de vreme ce nici n-ai apucat să scoţi 
o singură vorbă?... Ce să notăm?... Mai bine 
dă-i drumu”, şi pe-urmă om vedea noi!... Hai, 
liber înainte! 

— Mersi! — îl ironizez subţire şi fin pe poet, 
ne- dorind să-l jignesc. Deci, s-o luăm... 

— ...de la '48! — mă ia peste picior tanti 
Raliţa, de la care nu m-aş fi aşteptat. 


— ...de la vizita lui Pompi Negreţu şi-a 
Frosăi Avaru! — continui eu. Cînd ne-au cerut, 
adică, mai precis, mi-au cerut gromovnicul. 
Fără de care, nu mai era posibilă scrierea 
volumului al doilea din „Tare ca piatra”. Şi ce- 
a urmat după aceea?... 

— Ştim, cunoaştem; că doar am participat şi 
noi! — intervine Gig. 

— Bun! — mă dau eu bătut. Atunci am să 
mă rezum doar la citarea elementelor 
realmente senzaţionale, concrete, pe care le- 
am descoperit... 

— Cunoaştem şi-asta! — o aud pe mătuşă- 
mea. Că-mpreună le-am desciîlcit. Noi 


418 


toţi! Am aflat cine-i madam Avaru, că doar te- 
am prins în braţele putorii, ştim cine se- 
ascundea în dosul pseudonimistului Bazil, şi 
care, de fapt, nu era decît tontul de Mat 
Hariga... 

— Nu! Aşa nu se mai putea discuta. Simt că- 
mi plesneşte capul. 

— Uite ce-i, tanti Raliţo, dacă ştiţi totul, 
dacă voi aţi descifrat enigmele de mai sus, 
de ce mai stăm atunci de vorbă?... 

— Măiestrică dragă, eşti foarte în eroare! — 
intervine din nou Gig Mironescu. Coana Raliţa 
a vrut numai să-ţi atragă atenţia să nu ne 
dezvălui lucruri ştiute... Eu aş zice să-ţi 
mobilizezi coțofana, şi s-o rogi să te-ajute la 
unele concluzii absolut necesare... Asta e! 
Cum prea bine gră-ieşte poetul: „dacă este, 
este, dacă nu este, nu este, în concluzie, asta 
este!”... Care-i situaţia la ora actuală? Pe scurt 
şi concis, c-altminteri ne-apucă ziua discutind 
vorbe! 

De ce să nu fiu sincer. Gig are şi el o fărimă 
de dreptate. 


— Rezon, coane Fănică! — îi declar eu, 
făcîndu-mi un soi de autocritică formală. 
Atunci, ce mai tura-vura, să trecem la 


obiect. De fapt, în afara unor identificări, 
ce-am descoperit noi? Fiţi atenţi, am zis noi! 
Nimic. Nimic în privinţa gromovnicului. 
Deoarece, în ceea ce priveşte moartea lui 
Tatapetre, datorită lui nene Lambe, aici există 
a ipoteză valabilă şi demnă de luat în 
consideraţie. Mă refer la frintura de bulumac, 
care i-a perforat buni- cului maţele. Ceea ce, 
însă, nu-i absolvă pe Bobe, Jurj, Alionte şi 


419 


Zdruhu de acuzaţia ce se cheamă „tentativă 
de asasinat”!... 

Tanti Raliţa, sorbind zgomotos o gură de 
zaț, scuipă scîrbită rumeguşul în ceaşcă, şi-mi 
spune pe-un ton cordial: 

— Ei, băieţelule, acum e mai bine, se 
cunoaşte c-ai mai venit de-acasă!... Pînă una 
alta, aş zice să luăm o pauză, ca să mă duc la 
bucătărie, să mai pun de nişte cafele... 


Rămas singur cu Bileţel, ne uităm unul la 
altul, ca doi căţei din porțelan. Cînd constatăm 
că nu ne mai putem abţine, izbucnim amindoi 
în hohote de ris. Şi, pînă soseşte mătuşă-mea 
cu cafelele, tot ridem pe pofta inimii. 

— Ce-i cu voi, vă distraţi fără mine?... — ne 
întreabă  indignată tanti Ralita. Ce s-a 
întîmplat? 

Deoarece încă mai icneam de ris, îi explică 
Gig: 

— Nu fi supărată, coană Raliţo! Rideam şi 
noi, ca prostul, cînd şi-a văzut fundul în apă... 

Mătuşă-mea pricepe totuşi ceva mai greu, 
întrucît o aud exprimîndu-şi nedumerirea: 

— Bine, bine, însă văd că sînteţi îmbrăcaţi! 
Şi-apoi, unde-i apa? 

— Tanti Raliţo, n-o lua şi matale mecanic... 
Bileţel a folosit o metaforă, dintr-o zicală 
populară. De fapt, în chipul ăsta, sintetiza 
excelent, con brio, rezultatele muncilor 
noastre de peste două săptămîni. Ne-am 
zbătut, ca proştii, ca să n-aflăm mai nimic în 
fond... 

— Aha! — mărturiseşte docilă mătuşă-mea. 
Acum înţeleg... De-aia pomenea domnul 
Bileţel de fund... E clar! 


420 


Profitind de faptul că tanti Raliţa turna 
cafeaua în  ceaşca fiecăruia, nu mai insist 
asupra situaţiei în care ne surprinsese. Ar fi 
fost degeaba, şi i-am mai şi fi stricat plăcerea. 
Insă tot dînsa-i cea care revine cu întrebări su- 
plimentare: 

— Dar de ce zici că n-am aflat nimic, măi 
nepoate?... Ba dimpotrivă, aş spune eu, am 
aflat că nimeni n-are gromovnicul. Nici 
Hariga, nici fi-său, Bobe, şi nici toţi ceilalţi pe 
care i-am anchetat. In plus de asta, ai avut şi 
tu ocazia să-ţi mai vizitezi unchii. 

— Bravo, coană Raliţo! Ai pus punctul pe i... 
Nimeni n-are gromovnicul domnului Petre 
Coman-Moţoganu!... Dacă l-ar avea, n-ar 
alerga cu toţii după registrele dispărute, sau 
ascunse, cine ştie unde, cu limbile scoase, an- 
gajaţi într-o cursă demenţială, chiar contra 
cronometru... 

Auzind de cronometru, îl întreb pe Bileţel, 
cu glas obosit: 

— Gig dragă, oare cît să fie ceasul?... 

Poetul se scormoneşte în buzunar, de unde- 
şi scoate ceapa aceea de „Roskopff”, priveşte 
la cadran şi-mi spune uluit: 

— Formidabil! Douăsprezece fix... Adică, a 
stat la douăsprezece, fiindcă nu-i mai aud tic- 
tacul. Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva!... 

Ciudat! li stătuse şi lui ceasul, exact la cifra 
pe care-o pomenise Tatapetre, atunci cînd 
scrisese că partea a doua a gromovnicului se 
găseşte pitită „la ceasul al doişpelea”! 

În aceeaşi clipă, străfulgerat de-o idee 
genială, răcnesc atît de puternic, încît nu 
numai că zăngănesc' ceştile pe farfurioare, 
dar înlemnesc şi suporterii mei. 


421 


— Fraţilor-cumnaţilor! Am găsit 
gromovnicul!... L-am găsit! Ştiu unde-i 
ascuns... Mă rog, unde-ar putea fi ascuns, 
ca să nu mă lansez în precizări riscate. Plecăm 
imediat după el. Repede, îmbrăcaţi-vă urgent, 
şi haidem la „Bombiţă”! 

Bileţel şi tanti Ralita mă privesc îngroziţi. 
Dar şi neliniştiţi. 


Bătrina însă recuperează rapid, şi mă 
îndeamnă cu glasul cel mai blajin avut atunci 
la îndemînă: 

— Al, băieţelule, dacă ţi-e rău, hai cu tanti 
la culcare! Ai mîncat prea multe pifteluţe... Şi- 
apoi, de ce să ne-ascundem după degete, ai şi 
băut cafea peste măsură. Or, ăsta-i lucru ştiut, 
cofeina face rău la cerebel, cauzează!... 

Sărăcuţa de mătuşă-mea. Habar n-avea ce- 
mi trecuse prin cap. 

De milă, le dezvălui adevărul: 

— Gromovnicul trebuie să fie în pendula 
bunicului! Precis... De-aia tot insista Tatapetre 
cu „ceasul al doişpelea”. Pendula era mai tot 
timpul defectă, şi totuşi, de două ori, după 
cîte-mi aduc aminte, sunase ora 
douăsprezece... De ce? Asta-i întrebarea. Dar 
şi, poate, dezlegarea enigmei pe care tot ne 
străduim s-o dezlegăm! Aţi priceput că nu-s 
nebun, şi n-am nimic care să-mi tulbure 
luciditatea în gindire? Dacă da, atunci nu mai 
trageţi de timp, şi hai- dem după tanti Malica. 
Neapărat trebuie să dăm de dînsa. Şi ştiţi de 
ce? Fiindcă pendula a rămas în casa ei. Bine- 
înţeles, dacă nu cumva o fi vîndut-o!... 


422 


Cînd am reuşit să ieşim cu „Fieţelul” pe 
poarta ogrăzii, ne-am considerat fericiţi. Mai 
ales  Bileţel şi tanti Raliţa. Căci dînşii 
împinseseră la ea, vreo şapte sau opt ture prin 
curte. Pînă făcuse aprinderea. Eu însă, ca 
şofer, stătusem la volan. 

— Şi unde-ţi închipui, Al, băieţelule, c-ai s-o 
găseşti pe Malica? — se interesează mătuşă- 
mea, observind că mă angajasem pe 
bulevard. 

De fapt, aceeaşi întrebare mi-o puneam şi 
eu. 

— Procedăm metodic, dragii mei, ca nişte 
autentici detectivi ce sîntem. Mai întîi o 
căutăm la Micuşor Podăşchină acasă. Este 
imposibil să nu se fi reîntors la noră-sa. Dacă 
nu, om vedea noi! Luăm la rînd toate 
hotelurile, Gara de Nord, celelalte gări, 
aeroportul... Ne descurcăm la faţa locului, 
aşa cum am mai făcut-o şi-n alte ocazii! 


XIV. ÎN CEASUL AL DOISPREZECELEA, 
TRECUTE 
FIX! 


52. Misiune nocturnă 


La faţa locului, ca să zic aşa, ne-am 
descurcat oarecum dificultos. Nu fiindcă n-aş 


423 


fi avut adresa exactă, pe care mi-o dăduse 
Micuşor, cînd îl vizitasem la Pîrîul Rece, dar 
ca să ajungem în cartierul Pajurei, unde locuia 
familia Podăşchină, m-a pus sfintu' de-am 
apelat la luminile mătuşă-mii. Mai bine aş fi 
utilizat doar lumina furnizată de faruri, şi tot 
nu ne-am fi trezit la capătul Bucureştilor, în 
Dămăroaia. 

Mă rog, pînă la urmă, tot bîjbîind cu 
„Bombiţa” pe tot felul de ulicioare, uliţe şi 
fundături, am izbutit să dăm şi de Pajura. 
Nu chiar pe strada respectivă, ci pe-aproape 
— la restaurantul „Parc”. Unde, stabilimentul 
fiind închis, conform programului de noapte, 
portarul ne-a indicat cu precizie traseul pe 
care-l aveam de străbătut. Dacă-i mai 
adăugam zece lei, peste cei douăzeci şi cinci 
oferiţi iniţial, ne-ar fi condus personal la 
adresă. Şi n-aş fi făcut rău. Deoarece, deşi la 
un moment dat ne-am găsit chiar pe artera 
denumită Pajura, n-aveam de unde şti că-i atît 
de lungă. lar blocul în care-şi avea 
apartamentul Micuşor, unul la patru etaje, 
construit prin anii 60, se afla taman la 
celălalt capăt. Învăluit de bezne. 

În orice caz, avînd asupră-mi bricheta şi-o 
cutie de chibrituri, am izbutit să identific şi 
locuinţa lui văru-meu. 

Soţia lui Micuşor, Măndiţa, cum îi spunea 
el, a bine- voit să-mi transmită informaţiile 
necesare abia după ce mi-am declinat 
numele, profesia, virsta şi gradul de rudenie. 
Însă, fără să-mi deschidă uşa. 

Iar discuţia s-a purtat prin lemnul acesteia, 
destul de gros şi neeconomic, atît în ce 
priveşte materia primă folosită, cît şi 


424 


capacitatea de audiție. După ce Măndiţa îmi 
comunicase că tanti Malica trecuse pe la ea, 
dar nu-i dăduse drumul în casă, întrucît 
manifesta unele intenţii agresive, şi mătuşă- 
mea o ameninţase că pleacă la Piteşti, să-şi 
aducă de-acolo ajutoare, cu sprijinul cărora 
să-i spargă uşa, am fost nevoit să părăsesc 
terenul la mare urgenţă. Vecinii se treziseră 
mai toţi, şi mă luaseră „în colimator”, ca să nu 
zic că unii pomeneau şi nume de sfinți din 
ritul ortodox. 

— Dragii mei, — le comunic eu asistenţilor 
ce mă aşteptaseră în maşină, dormind fiecare 
la locul său, tanti Raliţa pe scaunul din faţă 
dreapta, iar Bileţel pe bancheta din spate, 
plecăm numaidecit la Piteşti! E musai s-o prin- 
dem pe mătuşă-mea acolo, pînă nu porneşte 
spre capitală! Ce ziceţi, rezistaţi la o călătorie 
în nocturnă?... 

Bileţel, trezindu-se primul, îşi dă imediat 
acordul: 

— Dar cum să nu, măiestrică! Dă-i drumu”... 
Matale să n-adormi la volan, că noi ne ţinem 
tari şi-ţi sîntem alături, la bine şi la rău... 

— Cînd ai să te simţi obosit, — mă anunţă şi 
tanti Raliţa, vorbindu-mi cu glas însomnurat, 
trezeşte-mă,  şi-am să conduc eu mai 
departe!... 


Spre dimineaţă, după ce parcursesem mai 
mult de trei sferturi din distanţa Bucureşti- 
Piteşti, parcam în ograda primului motel ieşit 
în cale. Nu-i mai ţin minte numele, însă bănui 
că era pe undeva, înainte de Glimbocata, 
deoarece o luasem pe vechea şi pitoreasca 
şosea a căii Piteştilor. Şi-am apelat la 


425 


amabilitatea recepţioneru- lui, care le dormea 
de le buşea, să mă îngăduie şi pe mine într-un 
bungalow, să-mi pun niţel capul pe-o pernă. 
Obosisem. Şi-avem şi de ce, după ziua de 
groază pe care-o petrecusem. 

În orice caz, cînd m-am trezit, în jur de 
orele opt şi ceva, odihnit şi cu forţe 
proaspete, datorită uruitului „TIR”-urilor ce 
plecau în cursă, ca să-şi continue dru- mul, 
am trecut pe la „Bombiţă”, să văd ce-mi mai 
fac tovarăşii de călătorie. De vreme ce 
dormeau, adînc şi sonor, sforăind pe două 
voci, atunci cînd trăsesem la motel, nu-i mai 
cazasem şi pe dînşii la bangalăuri. Făceam şi 
economie, şi-mi scuteam şi nervii de discuţii 
interminabile. 

Şi bine-am procedat. Deoarece i-am găsit 
tot aşa cum îi lăsasem. Dormind în 
continuare. Ceea ce m-a intrigat niţel, a fost 
doar ciudata trepidaţie a „Bombiţei”. Însă 
m-am liniştit rapid. Nu, motorul nu era în 
mers, ci dîr- dîiau tanti Raliţa şi Bileţel. În 
somn. Din pricina frigului de peste noapte. 

— La ceaiul pe care l-am servit cu toţii în 
restaurantul motelului, şi-au mai revenit niţel. 
Au încetat să tremure, şi-şi mai păstraseră 
doar o lejeră înfiorare a miîinilor, picioarelor şi 
muşchilor feţii. 

— Domle, nu-i uman ce se-ntimplă! — mi-a 
declarat la al doilea pahar de ceai mătuşă- 
mea. Ceva e-n nere- gulă. De ce nu-ncălzeşte 
fiertura asta de plante? Că, slavă Domnului, 
de fierbinte e fierbinte, n-am ce zice! 

— Lasă, tanti Raliţo, c-ai să te-ncălzeşti la 
Piteşti, cînd ajungem la mătuşă-mea Malica... 
Sînt sigur că ne va da şi ceva de-ale mîncării! 


426 


Tanti Raliţa priveşte la mine urit, după care 
se con-  sultă din ochi cu Gig Mironescu. 
Căpătind acordul acestuia, mi se adresează 
niţel cam răstit: 

— Uite ce-i, Al, băieţelule, eu zic să comanzi 
urgent nişte vodkă!... Şi-apoi o gustărică mai 
ţeapănă... Că, dacă te bazezi pe ce-o să ne 
ofere Malica, înseamnă să ne facem cu toţii 
iluzii deşarte... 

Drept să spun şi mie mi-era niţică foame. 
Dînd ascul-tare glasului maselor, l-am solicitat 
pe ospătar să ne prepare, în afara unor noi 
porţii de ceai, cîte patru ochiuri la capac, 
prăjite pe nişte costiţă afumată. 

Abia cînd am ajuns la cafele s-au potolit şi 
asistenții mei. Acuma, nemaifrisonînd, trăgeau 
din ţigări şi sorbeau împăcaţi din licoarea 
divină.  Surizîndu-mi fermecător, Gig 
Mironescu m-a întrebat brusc: 

— Măiestrică, cum ajungem la mătuşa 
matale, ai adresa?... 

— Dar bineînţeles... Dacă n-am uitat-o în 
costumul celălalt! — i-am răspuns eu afabil, 
pornind să mă caut prin buzunare. 

Din păcate, presupunerea mea se 
adevereşte. N-aveam notiţa pe care mi-o 
dăduse  Micuşor Podăşchină. Rămăsese în 
hainele cu care fusesem la Pîrîul Rece. 


53. Misiune diurnă — express 


427 


La zece şi-un sfert, poate ceva mai mult, 
parcam iarăşi în faţa hotelului „Argeş”. 
Unde avusesem fericirea să petrec clipe atît 
de plăcute. La unsprezece aflu de la recepţie 
că trebuia să intre în tură, cu-o întîrziere de 
patru ore, vechea mea prietenă şi posibilă 
rubedenie cumătra Miţa Papălină. Pînă la 
probabila apariţie a serviabilei recepţionere, 
decidem să vizităm un picuşor braseria, în 
vederea unor cafele. 

Nici n-apucasem să abordăm al doilea rînd, 
că ne-am şi pomenit pupaţi şi îmbrăţişaţi de 
scumpa noastră cumătriţă. Care ne-a furnizat 


pe loc şi pe dată adresa mătu- şă-mii 
Malica. Toate le ştia admirabila şi minunata 
Miţa. 


lar la unsprezece şi cinci, sunam la uşa 
apartamentului locuit de tanti Malica. A 
deschis  numaidecît.  Văziîndu-ne, după o 
secundă de hăbăuceală, a izbucnit în strigăte 
de bucurie: 

— Ce bine-mi pare că vă pot primi şi eu în 
casa mea!... Tocmai trăsesem tigaia cu 
pifteluţe de pe aragaz. Ce-i cu voi? S-a- 
ntîmplat ceva cu Micuşor?... Haide, intraţi 
odată, nu vă lăsaţi poftiţi, că-i şi ora mea de 
masă. Mîncăm împreună, nu?... Sper să nu mă 
refuzaţi. Că şi voi mi-aţi dat să gust cîte 
cevaşilea la „Intercontinente”, la catacombele 
ălora... 

După ce ne instalăm la masă, avînd grijă 
mai îna- inte de toate s-o asigur pe tanti 
Malica, pachidermica mea mătuşă, că 
Micuşor nu păţise nimic, pornesc să-i exa- 
minez, din ochi, încăperea în care ne aflam, 
aşa numita cameră de zi. 


428 


De fapt, nu mă interesa atît de mult 
condiţiile în care îşi mobilase apartamentul, 
după demolarea căsuţei bunicilor, cît unde 
putea fi adăpostită pendula lui Tatapetre. 
Oricît îmi forţez sistemul ocular, nu-s capabil 
s-o depis- tez. Dumnezeule, s-o fi vîndut oare? 

În timp ce tanti Malica tot cară de la 
bucătărie buca- tele cu care intenţiona să ne 
ospăteze — sărmăluţe în foi de viţă, cu 
smintînică, pifteluţe prăjite în untură, cu piure 
de cartofi, castraveciori de vară muraţi şi 
gogoşari umpluţi cu varză roşie — cuget la 
modalitatea, cît mai avantajoasă, pentru mine, 
bineînţeles, în care am să procedez la intero- 
garea mătuşă-mii. Fiindcă, dacă am s-o 
chestionez în privinţa pendulei, n-aş vrea 
deloc să-i dau de bănuit că mă interesează în 
chip deosebit. 


Cînd ajungem la desert, dintr-odată îmi vine 
în cap şi soluţia. 

Şi trec numaidecit la atac, bizuindu-mă pe 
binecunoscutul sentimentalism al mătuşă-mii 
Malica, de cel mai pur tip familist. 

— Tanti Malico, draga mea, ai rămas 
aceeaşi neasemuită bucătăreasă, în sensul cel 
mai nobil al cuvîntului... Intocmai cum erai pe 
vremea copilăriei mele, cînd găteai ca nimeni 
alta pe lumea asta. Nu te-ai schimbat deloc. Ai 
păstrat oare şi ceva din lucrurile din casa 
părintească? Unde ţi-e pianul, la care-mi 
cîntai, mai ţii minte, „Rap-sodia ungară” a lui 
Franz Liszt, că n-o văd pe-aici?... 

Încîntată de aprecierile mele, de altfel întru 
totul sin-cere, referindu-mă la arta culinară şi 


429 


la cea pianistică, mătuşă-mea lăcrimează şi-mi 
mărturiseşte aproape scîncind: 

— L-am vîndut, măi Sandi, că s-au plins 
vecinii la primărie, unde s-au dus şi m-au 
turnat, că nu mai pot dormi din pricina mea şi 
că le cade tencuiala de pe pereţi, atunci cînd 
mă pornesc să cînt rapsodia aia a lui List, care- 
ţi plăcea ţie atît de mult... Iar cînd învăţasem 
şi eu muzică  de-asta mai nouă, bunăoară 
„dansul iataganelor”, sau cam aşa ceva, de 
unu’ Aramaturian, lu’ madam Căpriţă, văduva 
de-alături, i-a căzut tabloul de pe perete... 
Drept în capul sectoristului nostru, care se- 
afla în vizită la putoare, să-i verifice buletinul 
de populaţie, că de-aia era la masă, şi numai 
în cămaşă!... Am plins cu lacrimi amare, măi 
Sandi, cînd l-am vîndut. Tot aşa cum am dat 
pe mai nimica toată şi-ălelalte boarfe 
moştenite de la tăticu şi Mamiţica... Că nici n- 
aveam loc unde să le căpătuiesc! 

— Şi-ai vîndut şi pendula lui Tatapetre, la 
care bu- nicu’ ţinea atita, încît nici s-o repare 
nu se-ndura?... 

— Aş! — exclamă oarecum nemulțumită 
tanti Malica. Nici dracu' n-a vrut s-o ia... Cine 
se mai încarcă-n casă cu-o asemenea 
barabaftă?... Am fost nevoită s-o car în boxa 
de la subsol, unde-mi ţin cartofii şi varza... 
Abia a avut loc, şi numai culcată a intrat în 
cuşca aia! 

Perfect! Nu venisem degeaba. 

Însă nu mă reped să-i fac vreo ofertă. Las să 
mai treacă ceva timp, pînă lichidăm şi 
ultimele bucăţi de ştrudel. Abia la cafeluţe şi 
ţigări, Bileţel a luat o iniţiativă merituoasă, 


430 


scoţindu-mă pe mine din competiţie în mod 
salutar. Fiindcă i s-a adresat mătuşă-mii: 

— Coană Malico, dacă nu-s în eroare şi m- 
ajută coțofana, am impresia că pendula aia nu- 
ţi mai face nici o trebuinţă. N-ai vrea să mi-o 
vinzi mie?... Imi plac foarte mult lucrurile de 


pe vremuri... 
Tanti Malica îl examinează surprinsă, 
cîntărindu-l din ochi. Apoi îşi exprimă 


nedumerirea ce-i malaxa mintea: 

— Păi ce să faci matale, domnule Bilet, că 
parcă aşa te cheamă, cu ditamai mobila? Pe 
cît eşti de mărunţel, va trebui să-ţi 
cumperi şi-o scară, de-oi vrea să vezi ora 
exactă... Mă rog, nu mă bag, nu mă amestec! 
Vrei s-o cumperi, cumpăr-o... Că eu ţi-o vind! 

Gig, consultîndu-mă din priviri, şi-obţinind 
şi-apro-barea mea, îşi continuă operaţia de 
intoxicare: 

— Dar merge?... 

— Dac-o urci în vreo căruţă sau camion, 
sigur că merge! — îl informează cinstit tanti 
Malica. Altminteri, nicicacum! De altfel, de 
cind o ştiu în casa noastră, n-a mers 
niciodată... 

— Păi atunci, dragă coană Malico, mai laşi 
ceva din preţ, nu? 

— Cît dai, domle, pe ea? Zi şi matale un 
preţ! — cade în cursă mătuşă-mea. 
Dar să ştii că scosul din boxă şi cheltuielile 
ălelalte, de transport şi-aşa mai de-parte, te 
privesc... 

Bileţel, prefăcîndu-se căzut pe gînduri, 
zăboveşte cî-teva momente bune, creînd o 
atmosferă de suspense, apoi îşi prezintă 
oferta: 


431 


— E bine o foaie, coană Malico. O foaie de-a 
mare? Că ştiftul matale nu face mai mult... 
Adică o mie de lei! 

Mătuşă-mea, fără să mai pregete, exclamă 
bucuroasă: 

— Scoate banii, domle Bilet, şi batem 
palma! Şi-ţi dau şi cheiţa... 


Cînd aud de cheiţă, imediat îmi intră în 
funcţiune unele relee neuronice. Fiincă-mi 
amintesc brusc de cheiţa pomenită de băieţii 
din podul magaziei. Cheiţa despre care le 
vorbise bunicu-meu. 

Zadarnic îi dau un cot lui Gig, îndemnîndu-l 
să se intereseze despre ce fel de cheiţă grăise 
mătuşă-mea. Atunci, preiau eu conducerea 
acţiunii „pendula”, şi-o întreb pe tanti Malica: 

— Care cheiţă, aia cu care se-ntoarce arcul 
ornicului?... 

— Nu! Nu-i aia... Nu ştiu ce rost are cheiţa, 
însă cînd mi-a dat-o tăticu', mi-a spus că-i 
bună numai la pendulă. La ce anume, asta a 
uitat să-mi zică! O să vadă dom’ Bilet la ce 
foloseşte... Ei, facem tîrgu'? 


54. Prestări de servicii 


La a doua înghiontitură pe care i-o 
administrez, Gig sesizează în fine intenţia mea 
şi se ridică de pe scaun. Luînd laba elefantină 
a  mătuşă-mii, i-o sărută  ceremonios, 


432 


cavalereşte şi-i declară cu glasul său hîrîit de 
prea mult tabac: 

— S-a şi făcut, coană Malico! Cînd sărut 
mîna unei doamne, nu mai dau niciodată 
înapoi... însă leuştenii o să vi-i numere 
măiestrică, deoarece n-am la mine atiţia 
bani... 

Prins la mititica, nici eu nu mai pot da 
îndărăt, şi-i transmit mătuşă-mii una mie lei, 
în zece hiîrtii de-o sută. Tanti Malica, după ce 
verifică suma, ne pofteşte să bem aldămaşul. 
Avea şi dinsa o sticlă de vin în cămară, 
colbuită şi rece. Căreia îi facem seama 
numaidecît. În momentul cînd sorbim ultima 
picătură, îşi aduce parcă aminte de ceva şi 
ne-ntreabă: 

— la spuneţi-mi, oameni buni, tu, fa Raliţo, 
Sandi dragă şi domle Bilet, dar cînd veniţi cu 
camionul să ridicaţi dulapul?... 

— Care dulap? — se miră tanti Raliţa. 

— Ei, ţaţo, n-o lua şi tălică de capital... 
Pendula, as-  ta-am vrut să zic, c-aşa-i zicea 
şi Mamiţica — dulapu'! 

Intervin la timp. Şi-o informez imediat pe 
tanti Malica: 

— O luăm chiar acu’! 

— Acu’? Aţi adus cu voi camionu', fără să 
ştiţi dacă mai am sau nu pendula lu’ tăticu'?... 
— se arată uluită şi neîncrezătoare mătuşă- 
mea. Nu-mi vine să cred... 

— N-avem nevoie de nici un camion, tanti 
Malico! O cărăm cu „Bombiţa”, maşina 
mea... 

— Măi Sandi, dar o să ţină coşcogeamitea 
dulapu”?... 


433 


— Ehe, ba bine că nu! Am cărat pe 
portbagajul „Fieţelului” altele şi mai şi... 
Ditamai frigiderul „Fram”, de mi se-ndoise 
acoperişul maşinii, iar cu alt prilej, un butoi de 
treizeci de vedre! Că se-oprise circulaţia pe 
şoseaua Bucureşti-Ploieşti, trăgînd pe dreapta 
mai toate automobilele, ca oamenii dinăuntru 
să se minuneze de ceea ce vedeau înaintea 
ochilor... 


În momentele următoare, coboram cu toţii 
la subsol, acolo unde se găseau boxele. În 
frunte cu mătuşă-mea Malica. 

După ce-a descuiat lacătul uşiţei, dînd-o 
apoi la o parte şi-am zărit pendula culcată la 
pămînt, ca un sicriu, era să mă podidească 
plînsul. Bietul Tatapetre! De-ar fi văzut în 
ce hal arăta şi unde era pusă la păstrare, plină 
de mucegai şi praf, cred că s-ar fi răsucit în 
mormîntul unde-şi petrecea viaţa de pe 
celălalt tărîm. 

Mai greu a fost însă cu extragerea pendulei 
din boxă. Mai întîi am încercat eu. Virindu-mă 
doar pe jumătate înăuntru. Mai mult să fi vrut, 
şi n-aş fi avut cum. Şi din pricina 
volumului personalităţii mele, dar şi din 


cauza cartofilor şi butoiului cu varză pusă la 
murat, depozitate în cuşca aceea de gospodina 
de mătuşă-mea. 

Ajutat de tanti Raliţa, Bileţel şi mătuşă-mea 
Malica, pînă la urmă am reuşit. Am reuşit să 
fiu extras din carcera în care mă înţepenisem. 
Cu mîinile blocate, şi cu picioarele-n afară, nu 
mai eram în stare să fac nici o mişcare. Cînd 
m-am văzut scăpat de-acolo, am răsuflat 


434 


uşurat. Atît de puternic, încît am răspîndit în 
jurul meu un nor de praf ce-a umplut întreg 
coridorul boxelor. 

— Nepriceput ai fost de cînd te ştiu! — se 
răţoieşte la mine tanti Raliţa, tuşind intens şi 
sacadat, ca un motor de „Mobră”. Ia lasă- 
mă să văd eu ce-i de făcut... Aicea trebuie cap, 
Al, băieţelule, nu numai forţă muşchiulară! 

Şi, fără să mai apeleze la concursul nostru, 
mătuşă-mea s-a trîntit pe burtă, şi-a înaintat 
tîrîş spre pendulă. Ca şi cum s-ar fi temut 
să nu fugă cumva. Ei bine, n-a fugit. Dar nici 
tanti Raliţa nu s-a mai putut mişca din loc. 
Dracu’ o pusese, şi se-apucase să-şi vire 
mîinile sub capătul pendulei, intenţionînd s-o 
salte. Şi iarăşi am procedat la o extragere de 
persoană. De astă dată însă, fără succes. 
Fiindcă, tot trăgînd de picioarele mătuşă-mii, 
de-am lā-  sat-o şi fără pantofi, din pricina 
durerilor pe care le acuza, tanti Raliţa, 
pornind să se zbată, răsturnase şi butoiul cu 
varză murată peste dînsa. Noroc că era din 
cele de plas- tic, de 80 de litri, prevăzute cu 
capac. Altminteri, ar fi fost şi ea la 
saramură. 

Alarmaţi de  răcnetele mătuşă-mii, am 
dispus luarea unor măsuri extreme, disperate. 
La îndemnul meu, care observasem o 
toporişcă lîngă uşiţa boxei, inginerul de Gig 
Mironescu a procedat la demolarea carcerei. 
Că nu era vorba de-o construcţie din 
cărămidă, ci de-o înjghebare primitivă. Peste 
cîteva minute, ne puteam felicita în bloc. 
Scîndurile boxelor, căci fusese necesară şi 
dejghinarea celor din stînga şi din dreapta, 


435 


zăceau la pămînt, alături de tanti Raliţa. Cu 
care nu mai aveam probleme. 


După ce i-am eliberat mîinile de sub 
pendulă şi spatele de sub butoiul cu varză, am 
tras-o pe coridor numaideciît. Cu pendulă cu 
tot. 

Cînd au fost pe picioare, şi tanti Raliţa şi 
pendula, le-am privit cuprinşi de 
admiraţie. Ce frumoase erau! Mă rog, 
frumoase la figurat, fiind vorba de încărcătura 
afectivă pe care-o reprezentau. Mătuşă-mea, 
pentru că se dovedise bărbată şi diligentă, iar 
pendula, deoarece aparținuse lui bunicu-meu. 

Cînd am pornit să tîrîm dulăpiorul ornicului 
pe scă- rile subsolului într-un plan înclinat de 
vreo 35 de grade, cu Bileţel în frunte, lui 
revenindu-i rolul animalului de tracţiune, am 
fost nevoit să constat că una-i teoria şi alta 
practica. Bietul Gig, la un moment dat, s-a 
pomenit tras îndărăt de greutatea ornicului. 
Dulăpiorul acestuia, deşi sprijinit de mătuşă- 
mea Malica şi de mine, tanti Raliţa rezumîndu- 
se doar la dirijarea dificilei operaţii, deodată 
a pornit-o la vale. Dacă nu era tanti Malica, nu 
ştiu ce ne-am fi făcut. Salvarea a 
reprezentat-o trupul mataha- lei de Malica, 
în care s-a proptit ornicul. El deasupra, iar 
tanti Malica dedesubt. 

— Luaţi magaoaia de pe mine, că mă 
omoară! — răc-nea în sol major mătuşă-mea. 

Numai astfel stimulaţi, punînd  tustrei 
umărul şi împingînd la pendulă, am izbutit, 
dintr-o unică sforţare, s-o urcăm numaidecit în 
capul scării. Ce-i drept, călcînd-o niţel în 


436 


picioare pe mătuşă-mea Malica, peste care am 
fost siliţi să trecem, cu pendulă cu tot. 

Cînd am văzut ornicul în picioare, sprijinit 
de pere- tele exterior al blocului, ne-am 
întors să vedem ce mai face şi fosta 
proprietară. Nu făcea nimic. Rămăsese tot 
acolo unde fusese, culcată cu burta pe 
treptele, scării. Şi-am împins-o şi pe dinsa, 
întocmai ca pe dulăpiorul pendulei. Iar cînd 
am izbutit s-o ridicăm pe picioarele ei proprii, 
ne-am considerat  izbăviţi de suferințele 
iadului. 


Ne mai rămăsese de suit ornicul pe 
portbagajul „Bombiţei”, însă asta nu mai 
reprezenta cine ştie ce dificul- tate. Deoarece 
l-am glisat pe-o scăriţă de lemn, rezemată de 
marginea portbagajului. Împingîndu-l. Şi-n 
mai puţin de două minute, pendula se afla de 
cealaltă parte a ma-şinii, gata să cadă. Noroc 
c-a prins-o, la timp, tanti Raliţa. Care-a 
sprijinit-o în spinare, pînă ne-am repezit noi, 
eu şi cu Bileţel, s-o propulsăm la loc. Pe 
portbagaj. De unde nu s-a mai mişcat. Doar 
uşiţa şi nişte detalii interioare se cam 
părăduiseră. Deoarece se bălăbăneau şi 
zdrăngăneau îngrozitor. 

Dar inginerul, tot inginer!... Gig Mironescu, 
fiindcă de dinsul era vorba, cu ajutorul unui 
ciocan şi-a cîtorva cuie, a fixat şi uşiţa 
dulăpiorului ornicului, şi tălăngile desprinse 
din lăcaşul lor. Apoi, pentru mai multă sigu- 
ranţă, a legat pendula de barele structurii 
portbagajului cu o funie de rufe. 


437 


Bineînţeles, întrucît se-nserase de-a binelea, 
mai îna- inte de-a pleca la drum, mătuşă-mea 
Malica ne-a invitat la o mică gustărică. Şi să 
ne mai întremăm forţele, dar şi ca să nu mai 
fim siliţi să ne pierdem timpul la cine ştie 
ce restaurant de pe şosea. 

De fapt, a fost o mică cină, improvizată la 
repezeală, dintr-o  tingire cu  pifteluţe 
reîncălzite la cuptor. Vreo cincizeci. Atîta 
numai, şi nimic altceva. Adică mai fusese ceva, 
şi-anume  cheiţa înmînată de mătuşă-mea 
Malica, care-şi amintise la vreme de ea. Pe 
care, e clar, n-o mîncasem. 

După care, îmbrăţişîndu-ne şi pupîndu-ne 
corespun-zător de afectuos, ne-am îmbarcat în 
„Bombiţă”  şi-am demarat în direcția 
Bucureştilor. lar tanti Malica, rămasă în 
curticica din faţa blocului, ne tot făcea semne 
de rămas bun. 


Piînă-n Calea Moşilor, am călătorit în cele 
mai optime condiţii. Singurul necaz, îl 
avusesem la ieşirea din Piteşti. Unde fusesem 
opriţi de organele de miliţie. Intrigate de 
bălăngănitul tălăngilor din coşciugul de pe 
portbagaj, care trezise suspiciuni, am fost 
nevoiţi să le demonstrăm că era vorba doar 
de-o simplă pendulă. În orice caz, ca să nu 
mai avem belele, Gig Mironescu s-a sacrificat, 
şi-a ajuns în capitală culcat lingă lădiţa 
ornicului. Pe port-bagaj! 


55. Misterul pendulei 
438 


Dificultăţile cele mai crîncene nu le-am avut 
cu debarcarea pendulei. Nu! Ba dimpotrivă, 
dintr-un singur brinci, tanti Raliţa i-a imprimat 
o mişcare giratorie, a întors-o de-a latul, şi- 
apoi a lăsat-o să descindă peste îngrăditura 
portbagajului. Lent, în stil alunecat, ştergîn- 
du-mi vopseaua portierei din stînga. 

Cu Bileţel a fost chinul iadului. Fiindcă, din 
motive de poziţie incomodă, probabil şi din 
pricina frigului de peste noapte, pur şi simplu 
înţepenise pe portbagajul „Bombiţei”, cu 
mîinile încleştate de rama acestuia. 

Mai întîi am vrut să-i încălzesc şi să-i 
desprind dege- tele cu ajutorul lămpii de 
benzină. Însă m-am răzgîndit la vreme, 
deoarece exista pericolul să-i prăjesc carnea. 

Nefiind capabil să reacționeze, întrucît la 
căldură nu prea dădea semne de viaţă, 
deoarece probabil adormise, sau, eventual 
leşinase niţel, am considerat mult mai avenită 
apa călduţă. Pe care mi-a adus-o numaidecit, 
de la bucătărie, într-un ceainic baban, tanti 
Raliţa. 

Efectul a fost instantaneu. Pentru că, 
turnindu-i peste labele  miinilor întreg 
conținutul ceainicului, Gig şi-a revenit 
numaidecît, trezindu-se şi descleştîndu-şi 
dege- tele de pe portbagaj. După care a sărit 
de pe acoperişul  „Bombiţei”,  răcnind 
înfiorător, dar şi ducîndu-şi degetele la gură, 
ca şi cum ar fi dorit să şi le încălzească. 

Eram în eroare însă, vorba lui, Tanti Raliţa, 
ţinuse neatentă ceainicul pe foc, pînă dăduse 
apa în clocot, ui- tînd să mă avertizeze în 


439 


această privinţă. Cu degetele opărite, Gig 
dansa în jurul „Fieţelului”, continuînd să 
emită tot soiul de urale şi lozinci 
mobilizatoare. 

Cînd  a-ncetat să-şi mai demonstreze 
posibilităţile vo-cale şi coregrafice, l-am tras 
lîngă mine, îmbrăţişîndu-l frăţeşte, şi l-am 
întrebat: 

— Ei, cum te mai simţi, frate Bileţel? Ţi-ai 
revenit?... 

— Excelent, măiestrică! — declară poetul. 
Dar unde sîntem acum, şi cît e ceasul?... 

Mătuşă-mea, care se simţea cu musca pe 
căciulă, îi explică plină de drăgălăşenie: 

— Am ajuns cu bine acasă, dragă domnule 
Mironescu, şi-asta numai datorită bravurii 
matale. Că, dacă nu stă-  teai pe maşină, cu 
pendula în braţe, acuma nu mai aveam unde 
să căutăm gromovnicul... Dumneata ai salvat 
obiectivul tuturor anchetelor noastre! Eşti un 
cineva, află de la mine, care ştiu ce vorbesc... 

Însă Gig nu pare pe lumea asta, deoarece 
insistă: 

— Bun! Mersi... Dar ceasul?... 

Ceva nu era în regulă. 

Întorcîndu-mă spre Bileţel, am vrut totuşi 
să-l chestionez: 

— la spune-mi, maestre, de ce te 
interesează ora? 

— Fiindcă mi-e o foame cumplită!... lar eu 
nu pot mînca oricînd şi oriunde... Îmi am şi eu 
bioritmurile mele! Iar „Roskopff'-ul mi-a 
stat... 


Cărind în casă pendula, cu serioase 
greutăţi, şi-aşe- zînd-o la mine în birou, de-a- 


440 


npicioarelea, chiar lîngă sobă, ne-am 
considerat demni de-o mică gustărică. Pentru 
ca, apoi, să ne ducem cu toţii la culcare. 

Zis şi făcut! 

În timp ce masticam sandvişurile preparate 
de mătu-  şă-mea, nişte penibile improvizații 
din pîine, şuncă şi unt, le-am comunicat 
tovarăşilor mei de suferinţe: 

— Ştiţi ce-mi trece prin cap?... 

— Iarăşi un cîrd de gărgăuni! — presupune 
maliţi- oasă (sper) tanti Raliţa. 

— Dacă mă luaţi aşa, nu vă mai spun! Deşi, 
aş fi vrut să pornim imediat la treabă, şi să 
căutăm gromovnicul... Asta era!... 

Gig, aproape adormit, ţine să-mi atragă 
atenţia: 

— Măiestrică, las-o mai moale! Pendula-i 
aici, gromovnicul în ea, dacă ar fi să ne luăm 
după afirmaţiile lu’ tălică, iar fără un 
inginer de talia mea, nu văd cum s-ar 
putea trece la demontarea maşinăriei ăsteia 
dia-bolice... Haidem, să ne culcăm, şi mîine de 
dimineaţă ne-apucăm de pendulă. Cu- 
amindouă mîinile, şi cu forţe proaspete şi 
reunite... Eu mă-c să mă culc, nu mai pot 
răbda! 

Acestea fiind zise, poetul a şi adormit cu 
capul pe măsuţă. Uitînd că mai dormise peste 
noapte. Ce-i drept, pe portbagajul 
„Bombiţei”. Mă rog, fiecare doarme, aşa cum 
îşi aşterne! 

Şi, întrucît tot pomenise de forţe reunite, 
împreună cu tanti Raliţa îl cărăm pe 
specialistul nostru la patul său 
binecunoscut, respectiv fotoliul meu, de la 
birou. 


441 


56. În sfîrşit — „Gromovnicul” 


Pe la şapte dimineaţa, pendula a pornit să 
sune din senin. Bătind de douăsprezece ori. 
Numaidecit, neprice-pind ce se întîmplă, l-am 
trezit pe Gig. Care, mai proas- păt şi mai 
odihnit ca niciodată, ne-a propus să trecem la 
treabă. Adică la breakfast. 

— Măiestrică, mă ştii doar de-atita vreme! 
Eu, dimineaţa, dacă nu bag în mine nişte ceai, 
plus cuvenitele adaosuri, nu-s în stare să 
lucrez mai nimic! Deloc, de nici un fel şi de 
nici o culoare!... 

În timp ce-l hrăneam pe Bileţel, nouă, 
ăstorlalţi, nepreafiindu-ne foame, am analizat 
problema misterioasei pendule. 

Ciugulind, de ici, de colo, ba o bucăţică de 
brînzulică, ba un ouşor fiert la două minute, 
ba nişte costiţă afumată, le-am comunicat 
asistenţilor că pendula mai bătuse de 
douăsprezece. Însă acum trei decenii şi ceva. 
Bineînţeles, fiind, ca şi astăzi, tot defectă. 

— E clar, dragii mei, că lucrurile nu-s deloc 
clare! Cine a mai văzut aşa ceva? Este?... 
Acuma, mai mult ca oricînd, am căpătat 
convingerea că Tatapetre i-a făcut cine ştie ce 
bătrînului ornic... Mi-aduc aminte, şi-încă 
destul de bine, chiar de pe atunci bunicu-meu 
utiliza pendula ca ascunzătoare pentru 
sticloanțele sale cu trăs- cău de Măţău. De ce 
n-ar fi făcut-o şi pentru gromovnicul atît de 


442 


mult căutat... Şi nu numai de noi! De altfel, 
bătri- nul avea obiceiul să colecţioneze tot 
felul de ceasornice de buzunar, să le 
demonteze  maşinăriile şi să folosească 
rotiţele, arcurile, ţiferblaturile şi şurubelele la 
alte jucării imaginate de mintea sa mereu vie 
şi-n permanentă stare de ebuliţie... Precis a 
procedat aşijderea şi cu vechiul ornic! De-aia 
bate de douăsprezece aiurea, de-aia por- neşte 
să funcţioneze cînd nu te-aştepţi... Şi-apoi, mai 
este şi cheiţa aceea enigmatică. Despre care 
nu se ştie la ce serveşte! 

— Ai puţintică răbdare, măiestrică dragă, şi- 
aflăm noi totul! — mă anunţă încrezător în 
geniul său tehnic Gig Mironescu. Lasă-mă să- 
mi isprăvesc ceaiul, şi numaidecît am să văd 
ce-i cu pendula... 


— Exact! — intervine tanti Raliţa. Nu ne mai 
bate la cap... Că-n privinţa asta, ai un 
talent nemaipomenit. Vorbeşti ca o moară 
neferecată, dar şi zvînţi tot ce e pe masă! Vrei 
să ne laşi flămînzi?... 


Peste o jumătate de oră, ne îndreptam 
tustrei în birou. Să examinăm bătrînul ornic. 
Inginerul de Bileţel se înarmase cu trusa mea 
de scule, de la „Bombiţă”, plus un baros de 
cinci ocale, un cleşte şi-un burghiu. 

După ce-am culcat la duşumea dulăpiorul 
pendulei, cu care prilej i s-a desprins cadranul 
din lăcaşul prevăzut de fabricant, Gig s-a 
apucat să demonteze pereţii cutiei. Cu 
barosul. Plîngea inima în mine cînd auzeam 
bocănitul barbarului instrument. lar cînd am 


443 


văzut carcasa total dejghinată, numai scînduri 
şi aşchii, am simţit cum mă ia cu leşin. 

Tanti Raliţa, ale cărei propensiuni tehnico- 
mecanice nu-i dădeau deloc pace, din dorinţa 
de-a-l ajuta pe Bile- ţel s-a pomenit la un 
moment dat cu degetele prinse în maşinăria 
care declanşa bătaia orelor. 

In pofida gemetelor emanate de biata 
mătuşă-mea, pînă n-am ascultat pendula 
bătînd de la unu la douăsprezece, n-am fost 
capabil să-i dezangajăm cremvurştii dîn- sei 
de degete. Insă, la cea de-a douăsprezecea 
bălăngănitură, în secunda următoare mîinile i- 
au ieşit singure din infernala maşinărie. 

Gig Mironescu, sîcîit de  nepriceperea 
noastră, ne-a dojenit în stilul său caracteristic: 

— Dacă nu v-ajută deloc coțofana, ce vă mai 
vîrîti acolo unde nu vă fierbe ciorba?... Zău 
aşa, coană Raliţo, mai bine ai pune ceva la 
fiert, că se-apropie ora prinzului. În curînd o 
să fie orele douăsprezece! 

Tocmai cînd se străduia să monteze la loc 
cadranul ce se desprinsese, am observat 
ceva neobişnuit în spatele acestuia. Mai precis 
spus, în adîncitura care-l adăpostea. 


— Stai o clipă, Bileţel! — l-am oprit eu pe 
inginer. Ce rost are orificiul ăla, de-acolo?... 

Şi i-am arătat găuricea din suportul 
ţiferblatului. 

— Se vede cît de colo că eşti, dragă 
măiestrică, un amărit de amator... Este anume 
prevăzut, pentru operaţiile de ungere... 

— Oi fi eu amator, inginerule, dar de ce are 
forma aceea-neobişnuită, de parcă ar fi o 
broască de uşă?... la  să-ncercăm cheiţa pe 


444 


care mi-a lăsat-o bunicu-meu cu limbă de 
moarte!... 

Gig zîimbeşte mefistofelic, dar şi machiavelic 
totodată. Vezi matale, stai că-ţi arăt eu ce- 
nseamnă geniu tehnic. Şi-mi cere numaidecît 
cheiţa. 

Întrucît nu mai ştiam unde-o pusesem, am 
sistat orice operaţie în curs de desfăşurare şi- 
am pornit tustrei, ca disperaţii, s-o căutăm 
prin toată casa. Din păcate, cheiţa nu mai era 
de găsit. Alt mister! 

Şi totuşi am găsit-o! Acolo unde nu ne-am fi 
gindit niciodată. In sînul mătuşă-mii. Căci, 
între noi fie vorba, cine s-ar fi încumetat s-o 
caute pe tanti Raliţa tocmai acolo. Dacă 
bătrina nu se căţăra pe rafturile bibliotecii, 
unde bănuia că pitise cheiţa şi nu s-ar fi 
aventurat s-a- jungă pînă la tavan, sprijinindu- 
şi piciorul stîng pe cel mai fragil suport, n-ar 
mai fi căzut, cu capul în jos, de la trei 
metri altitudine. Insă piciorul drept o salvase. 
Deoarece îi rămăsese prins între etajeră şi 
perete. 

Cînd o ajutasem să coboare, bineînţeles în 
aceeaşi poziţie, ca să nu pornească într-un 
picaj vertiginos, cheiţa, datorită trepidaţiilor 
pe care i le imprimam bătrînei, în speranţa că 
astfel îi va ieşi piciorul din perfida capcană, 
căzuse singură de la locul unde-o depozitase 
tanti Raliţa. Şi nu numai cheiţa. Dar odată cu 
ca şi mătuşă-mea. Spre norocul bătrinei, i-a 
fost dat să aterizeze pe canapeaua dispusă la 
poalele bibliotecii. 

Întrucît canapeaua se cam cocîrjase sub 
impresio- nanta făptură a mătuşă-mii, 
pierzîndu-şi dintr-un sin- gur foc trei arcuri 


445 


şi toate picioarele, patru la număr, iar tanti 
Raliţa cam suferise şi dînsa niţeluş, tot ea s-a 
supă- rat pe mine: 

— Nu-i uman ce se-ntîmplă!... De ce-ţi ţii 
canapeaua asta nenorocită aici? Ca să-mi rupă 
mie oasele şi ciorapii?... 

Atunci îmi sar şi eu din balamale, şi, pentru 
prima oară în ultimul timp, îndrăznesc să mă 
răţoiesc la mătu- şă-mea: 

— În loc să zici mersi că se afla sub 
bibliotecă, mai te şi plîngi! Îţi dai seama ce- 
ar fi fost dacă nu cădeai pe ea? Iți frîngeai 
gîtul, iar noi nu mai dădeam niciodată de 
cheiţă! Două nenorociri două, una mai mare 
ca alta... 

Tanti Raliţa, foc de mînioasă, mai mă şi- 
ntreabă: 

— Ia zi, măi nepoate, care era aia, cea mai 
cumplită?... 

— Dragă tanti Raliţo, mai e cazul să-ţi pui 
asemenea probleme?... Doar ştii şi singură, 
zău aşa! — Îi dau eu un răspuns în doi peri, 
mult mai preocupat de-a proba orificiul 
depistat în spatele cadranului cu cheiţa 
recupe- rată în condiţii atit de ingrate. 

lar în clipa următoare îi înmînez cheiţa 
inginerului de Bileţel. 

— Ai să vezi numaidecit, măiestrică, cu ochii 
matale personali, că nu se poate viri o cheie 
într-un spaţiu de ungere! — mă ia dînsul peste 
picior. 

Apoi, apropiindu-ne cu toţii de pendulă, 
asistăm la tentativa sa de-a introduce cheiţa în 
neînsemnatul orificiu. La prima încercare, 
nu reuşeşte. Întorcîndu-şi faţa spre mine, Gig 


446 


mă avertizează, în vreme ce întreprinde o a 
doua încercare: 

— Ai să vezi că nu iese nimic!... Fiindcă... 

Dar n-a mai apucat să-şi continue spusele. 
Fiindcă, vorba lui neterminată, suportul pe 
care urma să fie montat cadranul iese brusc în 
afara carcasei ornicului, cu-o vi- teză 
uluitoare, pocnindu-l drept în frunte pe Bileţel. 


Acesta, ţipind strident, exclamă profund 
îndurerat: 

— A ieşit!... Deşi n-ar fi trebuit. Nici n-am 
introdus ca lumea cheiţa în găurice... Este 
absolut anormal, împotriva oricăror legi! 

Nu mă mai interesează la ce fel de legi ar fi 
dorit să se refere inginerul meu de poet, 
deoarece mă reped imediat, ca un leu, 
eventual tigru, neştiind care dintre fia- rele 
mai sus citate-s mai rapide, să-mi vîr mîna în 
spaţiul creat prin ejectarea suportului. Fiindcă 
asta era reali- tatea, depistasem cu ochii mei 
personali, cum bine se exprimase mai 
adinenea Bileţel, un fel de microfiridă în dosul 
fostului dispozitiv de fixare, acuma inexistent. 

Cînd reuşesc să-mi introduc mîna pînă la 
încheietură, o durere îngrozitoare mă obligă 
să răcnesc, strigînd după ajutor: 

— Săriţi, fraţilor, că-mi sfirtecă mîna! E 
cineva înăuntru!... 

Bineînţeles, n-avea cine să fie. În primul 
rînd, din lipsă de spaţiu suficient. În schimb, 
după cum identifică imediat Gig Mironescu, 
înăuntru era montată o capcană cu gheare 
metalice, întocmai celor utilizate la prinderea 
dihorilor. 


447 


Bileţel, compătimindu-mă sincer, purcede 
numaideciît la eliberarea mea. Cu ajutorul 
barosului şi-al unei şurubel-niţe, folosite ca 
daltă. De la prima lovitură de ciocan reuşeşte. 
Să-mi zdrobească degetul mare. Urlînd core- 
spunzător, zvicnesc puternic, extrăgîndu-mi 
din ghearele satanice mîna. Împreună cu ceea 
ce mai rămăsese din capcană. De fapt, aceasta 
constase numai din două arcuri zimţate, ca 
nişte mici  ferăstraie, care-mi  înhăţaseră 
degetele. 

Tanti Raliţa, ahtiată de mecanică şi dînsa, 
admiră lucrătura excelentei bijuterii tehnice, 
fără să acorde vreo atenţie bietelor mele 
degete. lar Gig, concentrat asupra detaliilor 
de construcţie, nu mai mă ia nici dînsul în 
seamă. 

Curios să văd ce reprezenta firida aceea, 
apărată atit de inteligent, îmi introduc 
cealaltă mînă înăuntru. Cu destulă teamă. Şi, 
spre surpriza generală, scot de-acolo un 
pachet destul de voluminos, cam de vreo zece 
centimetri grosime, de formatul unei cărţi 
bisericeşti, exact cum arăta ceaslovul din 
care obişnuia să citească Tatape-tre, atunci 
cînd se deda lecturilor sale antipopeşti. 

De emoție, nu-s capabil să emit nici cel mai 
neînsem-nat sunet. 

În schimb, mătuşă-mea, entuziasmată în 
exces, urlă de bucurie: 

— Gromovnicul!... Aici era... De-aia tot 
pomenea  neica Pătru de ceasul al doişpelea! 
Mare meşter... Auzi, domle, ce să-i treacă prin 
cap! Dar ce cap! Haide, desfă pachetul, nu 
mai trage de timp, că mor de nerăbdare... 


448 


— Ba nu! — se opune Bileţel, răcnind 
imperativ. Dacă are înăuntru cine ştie ce 
maşină infernală?... Atunci murim cu toţii, 
indiferent de gradul nostru de răbdare sau 
nerăbdare! Dă-mi gromovnicul, măiestrică, să- 
l cercetez la mare amănunt... Altminteri, e 
posibil să sărim în aer, cu pachet cu tot... 

I-l dau. Lejer înspăimîntat, Gig îl duce la 
ureche. Apoi, în vreme ce eu şi tanti Raliţa ne 
retragem către birou, nenorocitul îl scapă din 
mînă. 

Şi-o bubuitură asurzitoare, sinistră 
cutremură încă-perea. 


XV. ADEVĂRUL TOTAL 


57. Dezastrul 


Nu credeam că-i atît de uşor să mori!... 


449 


Spre norocul meu, avusesem parte de-o 
moarte instantanee, fără dureri. Acuma, trecut 
în neființă, chiar stau (destul de comod, culcat 
pe burtă) şi mă gîndesc la marea şansă ce mi- 
o oferise destinul. Dacă n-ar fi avut loc ex- 
plozia bombei cu întîrziere, acea maşină 
infernală pe care bietul şi inventivul Tatapetre 
o disimulase în pachetul din pendulă, nu m- 
aş fi bucurat de clipele acestea de linişte şi 
odihnă. 

Pe cînd îmi întorc capul, în căutarea 
verdeţii cîntate de popii care-ţi slujesc de 
înmormîntare, probabil pentru a te amăgi cu 
binefacerile ecologiei, în loc de iarbă şi 
floricele îi văd lîngă mine, în aceeaşi poziţie, 
pe tanti Raliţa şi pe Gig Mironescu. Era şi 
normal. Din moment ce explozia ne 
surprinsese împreună, de ce n-am fi fost şi-n 
rai tot laolaltă. Dar ce rai! 

Cu covor pe jos, cu mobile şi scaune pentru 
odihnă, ba chiar şi cărţi la îndemînă. Iar în 
materie de cărţi, chiar că erau în exces. 
Fiindcă mătuşă-mea, nici nu mai poate mişca 
de cîte cărţi sînt pe ea. Aproape că este 
acoperită de sutele de volume ce-o învăluie de 
pretutindeni. 

Iar Bileţel, cu nasul vîrît în covorul veşnicei 
noastre hodine, are şi dînsul o carte în mînă. 
Ba nu! Nu-i carte. Ciudat, chiar foarte ciudat. 
În mîna sa, atît de talentată, pe cînd era în 
viaţă, ţine tocmai pachetul pe care-l scăpase 
în clipa  deflagraţiei. Cum de nu s-a 
dezintegrat, de vreme ce conţinea explozivul 
ce ne promovase în lumea cealaltă, de apoi? 
Mari mai sînt şi minunile tale, Doamne! 


450 


Şi, pentru a-şi dovedi atotputernicia, Fiinţa 
Supremă Îi redă glasul de altă dată, de cînd 
poetul Mironescu era pe pămînt. Deoarece îl 
aud grăind pre acesta: 

— Cine mama dracului a dărimat biblioteca 
în halul ăsta?... 

— Fii foarte atent cum vorbeşti, Bileţel 
dragă, — îl avertizez eu, aici sîntem în rai, nu 
în iad! Dacă ne-aud sfinţii de pază, că trebuie 
să fie dintr-ăştia şi-n ceruri, nu numai pre 
pămînt, ne toarnă numaidecit la cine tre- 
buie... Şi-apoi, de ce te mai întrebi cine-a 


dărimat raftu- rile cu cărţi? Nu tălică, 
aruncîndu-le în aer, cu bomba pe care-o ai 
în mînă?... 


Bileţel se uită la mine cam cîş, în ciuda 
poziţiei sale, după mine extrem de comodă. E 
clar că nu-şi dă seama de noua sa calitate — 
client pentru eternitate al paradisului. De- 
aceea mi se adresează oarecum iresponsabil: 

— Care bombă, măiestrică? Ţi-ai pierdut 
uzul  raţiunii?... N-a explodat nimic... 
Gromovnicul domnului Petre Coman- 
Moţoganu nu era prevăzut, aşa cum bănuisem, 
cu vreo maşină infernală... Uite-l aici, în mîna 
mea. Numai că cineva a lovit biblioteca, 
dărîmîndu-i mai toate rafturile, şi de-aia ţi-ai 
imaginat c-a avut loc o explozie. Căzînd atîtea 
cărţi, era şi firesc să se producă zgomotul pe 
care l-ai auzit. Asta este!... 

— Exact! — am auzit-o vorbind şi pe tanti 
Raliţa. Dom Bileţel are perfectă dreptate... 
Cînd m-am dat îndă-răt, să mă feresc de 
obuzul cu care ne înspăimîntase, fără să 
vreau am atins niţel colţul bibliotecii... Că 
prea te scîrţăneşti şi tu, Al, băieţelule, de nu 


451 


te-nduri să-ţi cumperi nişte dulapuri serioase 
şi ţepene!... 

— Adică, n-a explodat nimic? Atunci, dragii 
mei, înseamnă că nu sîntem morţi!... Este? 


— Cum să nu fie? — mă aprobă mătuşă- 
mea. Apoi, reformulîndu-şi fraza, precizează: 
Ba sîntem! Sîntem morţi de foame... Ceea ce-i 
cu totul altceva... Dom Bileţel, ia pachetul cu 
tălică, şi haidem cu toţii la bucătărie, să 
vedem ce găsim de-ale mîncării şi, totodată, să 
vedem ce cuprinde şi mesajul de dincolo de 
mormînt al lu’ neica Pătru!... 

Debarasînd-o pe mătuşă-mea de cărţile ce 
se prăbuşi-seră peste dînsa, peste cîteva 
minute ne aflam cu toţii în jurul măsuţei din 
bucătărie. 

Ei bine, mie unul, cel puţin, numai de 
mîncare nu-mi ardea. Dirdiiam de emoție, abia 
aşteptind să cercetez pachetul eu 
gromovnicul. 

În timp ce tanti Raliţa şi Bileţel se-nfruptau 
cu pifteluţele dăruite la Piteşti, cînd plecasem, 
de mătuşă-mea Malica, jignindu-mi astfel 
afectele, am purces la  despachetarea 
coletului. Căci aşa arăta, întocmai ca un colet 
poştal, înfăşurat cu sfori de-a lungul şi de-a 
latul, ba încă şi pecetluit cu ceară roşie. 
Numai ca să-mi astimpăr nervii, am mai vîrît 
şi eu în guriţă cîteva piftele. Fără să le număr. 
Nici nu se cădea, avind în vedere importanţa 
şi pioşenia momentului. 

Cînd  despăturisem integral conţinutul, 
comesenii mei au rămas cu pifteluţe-n git. 
Ceea ce aveau înaintea ochi- lor, le tăiase 
răsuflarea. Un purcoi de bancnote, cît un 


452 


castron de ciorbă. Teancuri peste teancuri, iar 
dedesubt alte teancuri. De-aceea crezusem că 
pachetul cuprindea o carte bisericească, 
întrucît maldărele de bancnote fuseseră astfel 
orînduite şi întocmite, încît alcătuiau întocmai 
formatul şi grosimea unui ceaslov. 

— Va să zică, — am conchis eu, există deci o 
moşte-nire a bătrînului. După cum vedeţi, aici 
trebuie să fie peste un milion de lei!... 

— Mult mai mult, măiestrică! — declară 
Gig, examinînd curios o bancnotă. Peste 
cincizeci de milioane... Mare noroc a dat peste 
capul matale. De-aia zicea coana Malica, cînd 
te-a luat în răspăr, c-ai mîncat nu ştiu ce cînd 
erai mic... Fără să precizeze însă ce anume! la 
spune-ne, nu te sfii, ce-ai mîncat?... 

— Rahat! — exclamă deodată tanti Raliţa, 
stricîndu-mi toată bucuria. Nu ce-ai mîncat 
tălică, ci milioanele pe care le ai în faţă... Ştii 
ce banii îs ăştia?... Nu fac două parale! Sînt 
hirtii de o sută de mii, scoase de autorităţile 
germane în timpul ocupaţiei din 1915... Se 
găseau pretutindeni, să le-ncarci cu lopata-n 
căruţă! Neica Pătru a gindit cu cap, ştia el ce 
face... Nu ţie ţi le-a lăsat, ci băieţilor, 
nehaliţilor ăia de Lambe, Tilică, Sile şi Eftimie. 
lartă-mă că-l pomenesc şi pe tac-tu, dar nici 
el, fie-i ţărîna uşoară, nu era mai acătării!... 

— Oamenii buni, — le spun asistenţilor mei, 
totuşi ceva nu-i în regulă. De ce-a înconjurat 
bunicu-meu cu-atitea mistere şi precauţii o 
moştenire ca şi inexistentă... Şi de ce-a ţinut 
s-o transmită prin mine? Unde-i partea a doua 
a gromovnicului?... 


453 


Gig Mironescu, tot poet, care pornise să 
numere teancurile de milioane, mă informează 
la un moment dat: 

— Aici... 

Şi-mi înminează o filă de hirtie, pe care 
recunosc scrisul lui Tatapetre. Vreo douăzeci 
de rînduri, aşternute la mare grabă, cu 
ajutorul unui creion chimic. 

Pe cînd o mîngii pierdut pe gînduri, Bileţel 
ne comunică: 

— Era dedesubtul maldărului de 
bancnote!... 

Trezit la realitate, îi îndemn pe mătuşă-mea 
şi pe inginerul de poet: 

— Vă rog şi încă mult de tot, daţi-mi o mînă 
de ajutor, şi haidem să cercetăm pe de-a 
rindul... Şi  teancurile  nedesfăcute, şi 
ambalajul pachetului, orice posibilitate să mai 
fi fost ascunsă vreo însemnare de-a bătrînului! 

După vreun ceas şi ceva, trebuie să ne 
recunoaştem învinşi. Nu mai găsisem nimic. 
Doar numele meu, scris de Tatapetre pe hirtia 
de ambalaj ce fusese folosită la împachetarea 
bancnotelor. „Alexandru lui E. Coman — 
nepotu' lu’ Petre Coman-Moţoganu”. 

Nu ne rămînea deci, nimic altceva, decît să 
purcedem la descifrarea mesajului de pe fila 
aceea gălbejită de vreme, niţel mucegăită, pe 
care chimicalele creionului se cam diluaseră, 
intrînd în pasta hirtiei. 

Total nedumerit şi neliniştit, îi invit pe tanti 
Raliţa şi Bileţel: 

— Să mergem la mine-n birou, şi să- 
ncercăm a citi scrisoarea bătrînului... Acolo 
am tot ce-mi trebuie, şi ochelarii de lucru, şi 
lupa de mărit! Şi să luăm şi nişte cafea cu 


454 


noi, fiindcă, mai mult ca sigur, vom avea multe 
de discutat... Te ocupi matale, tanti Raliţo?... 

— Nu-i nevoie! Cafeaua-i în termosul ăl 
mare, ăla chinezescu'. 


58. Mesajul de dincolo de mormînt 


Aşezaţi tustrei în jurul servantei mobile pe 
care am tras-o lîngă birou, ca să am la 
îndemînă totul, şi lupa, şi ochelarii şi 
documentele, sorbim din cafele şi fabricăm 
fum. 

Avînd în faţă „documentul din pendulă”, 
asupra căruia deja îmi aruncasem ochii, la 
mare repezeală, ţin să procedez metodic. 

— Pentru a realiza gradul de inteligenţă a 
bunicului Tatapetre, am să dau mai întîi cetire 
filei găsite de tanti Raliţa... Aceea care fusese 
lipită pe ultima copertă a registrului 
descoperit de dînsa printre hîrţoagele rămase 
de la bătrîn. O mai ţineţi minte?... Ca să vedeţi 
cît de hitru şi şod putea fi Tatapetre. Fiindcă 
abia acum mi-am dat seama că anume o lăsase 
acolo, pe scoarţele unui registru fără 
trup, din care fuseseră smulse toate paginile... 
Se leagă de celălalt mesaj, din ascunzişul 
pendulei, într-un mod uluitor... Regret că n-am 
să vă pot reda, citind, şi ortografia bătrinului, 
care-i de mai tot hazul. Ascultaţi: „în aiastă 
clipă firşesc întiia parte a poveştii vieţii mele, 
pe mulţi îi am încondeiat după cum se cuvini 
şi am spusu numai adevărul despre ei, fie că 


455 


erau mişei, fie că erau omini de trabă, dar mai 
greu va să îmi fie cu povestea pe mai diparte a 
paţaniilor miele, pentru că omini se au făcut şi 
mai răi decit fiarele, rezbelul a răscolit 
drojdiile din adîncul sufletelor, iar jivinile se 
au întăritat, de aia voi piti ceialaltă parte a 
gromovnicului în ceasul al doişpelea cînd va 
purcede să bată. Firşitul dintii”... Ei, ce 
ziceţi?... 

— Păi, ce să zicem? — întrebă nedumerită 
mătuşă- mea. Doar am mai citit de-atitea ori 
rîndurile lu' neica Petre!... 

— Oare nu v-aţi sesizat că lipitura era 
făcută c-un anume scop?... Că nu era adresată 
numai moştenitorilor, dar şi celor despre care 
ştia extraordinar de bine c-au să-i fure 
gromovnicul?... De fapt, fără  lecturarea 
mesajului din ornic, nu prea aveaţi cum să 
deduceţi ce-i trecea prin cap bătrinului. Şi- 
asta-i drept! Ia să trecem la citirea acestuia. 
Eu unul cam ştiu ce cuprinde, deoarece nu m- 
a răbdat inima şi l-am examinat superficial, în 
vreme ce vă ocupați de cafele şi aprinsul 
ţigărilor. Din păcate, n-am reţinut însă 
esenţialul... 

Luîndu-mi ochelarii de lucru, punîndu-mi-i 
pe nas, ba mai şi înarmîndu-mă cu lupa, 
pornesc la transcrierea „in clar” a 
documentului.  Operaţie absolut necesară, 
întrucît existau o sumedenie de litere şterse, 
chiar şi cuvinte în-tregi. Pe cînd suporterii mei 
aşteaptă, cu răsuflarea tăiată, rezultatul, mă 
chinui îndelung cu descifrarea scrisului 
bătrînului. Emoţionat şi surprins de fiece nouă 
întorsătură a textului, şi care-mi scăpase 
datorită lecturării extrem de fugitive. 


456 


În sfîrşit, am terminat. Cu fruntea 
îmbrobonată de sudoare, le spun ambilor 
ajutori de detectiv: 

— Exact ce-am bănuit! Ţineţi-vă bine, să nu 
cădeţi de pe scaune... Ascultaţi ce mi-a 
lăsat scris Tatapetre. De dincolo de mormînt, 
s-ar putea spune, deşi nu ştia c-o să moară atît 
de curînd! Zice bătrinul: „Andi drag, îţi va fi 
dat să nimereşti preste hirtia aiasta, că eşti 
mai dăştept ca toţi dobitocii neamului! 
Punct. Adivarata poveste a anilor vieţii miele, 
din catastiful DOI, ai s-o găseşti pitită în 
privată, sub tronul aiesteia, legată cu sîrmă și- 
nfăşurată în hirtie unsă cu ulei, ca să nu 
putrigăiască. Catastiful UNU, unde lăsat-am 
capcană, va să fie furat. De Jurj găinaru şi de 
potlogaru de Negreţu, alt avucat din tagma 
hoţilor. Că i-am văzut, pe furiş, cercetîndu-mi 
gromovnicu. Atuncea m-am scremut şi l-am 
scris din nou trecîndu-l pe curat, schimbînd 
totul, ca să aibă ce fura de pomană. Adivaratu 
gromovnic e în catastifu DOI. La locu de taină 
arătat. Furilor le las doar capcana. Ca să-mi 
rid de proşti. Banii din pendulă sînt pentru 
tine. I-am cîştigat cu munca mea, în vremuri 
grele de rezbel. Te duci la banca naţionale a 
romiînilor, şi le zici c-am spus eu să ţi-i 
schimbe. Nime nu ştie de ei. Nici mă-ta mare, 
nici băieţii. Dacă vreme mai va fi am să mai 
scriu un catastif ca să îi înspăimîntu pe Harigi, 
Cerchezoi şi alţii ca de-alde ei. Să facă-n 
nădragi de frică. Atît. Punct. Petre Coman- 
Moţoganu”... 

In clipa cînd termin de citit, poetul Gig 
Mironescu, fire gingaşă, emotivă, tulburat de 
misiva bătrinului, dă să-şi aprindă o nouă 


457 


ţigară. Cu miîini tremurînde, privind doar în 
neant, — ca şi cum l-ar fi căutat acolo pe 
Tatapetre, şi-ar fi vrut să-i vadă zimbetul 
din colţul buzelor, cu care-şi bătea joc de 
Harigi şi Cerchezoi, — în loc să-şi ducă chi- 
britul în dreptul gurii, în care-şi ţinea ţigarea, 
îl apropie, neatent, de favoritul de pe falca 
dreaptă. Care, fiind nes-pus de flocănos, ia 
numaideciît foc, răspîndind un îngrozitor miros 
de porc pîrlit. 

Tanti Raliţa, pe fază însă, înşfacă într-o 
clipită ter- mosul cu cafea, i-l vărsă pe obrazul 
cuprins de piîrjol, din dorința de-a stăvili 
extinderea incendiului  şi-asupra celorlalte 
regiuni piloase ale oniricului. Bileţel urlă ca o 
fiară, opărit de cafea şi ars de flăcările ce-i 
lichidaseră peste 50% din podoaba 
maxilarului din dreapta. 

Noroc că mai sînt şi eu prin sector. Şi-i alin 
imediat suferinţa. Turnîndu-i în cap întreg 
conţinutul cănii cu apă de pe birou. Apoi, 
expeditiv, alarmat de ţipetele din ce în ce mai 
stridente ale inginerului, îi administrez şi-un 
unguent.  Ce-aveam şi eu  la-ndemiînă, 
bineînţeles. Adică, pelikanolul din borcanul 
aflat lîngă maşina de scris. Substanţă extrem 
de utilă, pentru lipirea diverselor mele 
manuscrise. 

Cînd ne reîntoarcem cu toţii de la baie, 
unde-l clătisem pe Gig de urmările cafelei şi 
pelikanolului, poetul arăta cu totul altfel. De 
nerecunoscut. Dar nici nu mai orăcăia. După 
ce se văzuse în oglinda de deasupra chiuvetei, 
amuţise total. Era şi normal. Nu mai avea 
decît nişte resturi de favoriţi. Şi-aceia inegali. 
Unul pîrjolit de flăcări, iar celălaltul tuns de 


458 


mine, cu foarfeca, pentru a restabili un oare- 
care echilibru. 

Ud leoarcă, Bileţel aduce, din ce în ce mai 
mult, cu un cîine plouat. Deşi îl frotasem cu 
nenumărate prosoape, şi eu şi tanti Raliţa. 
Probabil însă, părea atît de fleşcăit şi din 
pricina demoralizării. Totuşi greşeam. Fiindcă 
îl aud grăind, ca un adevărat bărbat: 

— Coană Raliţo, şi dragă măiestrică, n-am 
să vă uit niciodată! Fără voi, acum aş fi fost 
carbonizat... Se vede, cît de colo, că-i sînteţi 
demni urmaşi  bătrinului Petre Coman- 
Moţoganu! Numai domniei sale îi puteau trece 
prin minte atari idei năzbitioase. Întocmai cum 
rezultă şi din mesajul găsit în ornic... 
Formidabilă figură, în orice caz! 

Mîndru de aprecierea poetului, consider 
necesar să procedez la o sinteză a celor aflate 
din răvaşul lui Tatapetre. Şi le declar 
Watsonilor: 

— Revenind asupra unor afirmaţii pe care vi 
le-am expus mai înainte, acum întărite de 
mesajul bunicului, am ajuns la următoarele 
concluzii deductive: unu — însemnarea primă, 
cea lipită pe scoarţa registrului, reprezenta o 
magistrală operaţie de intoxicare întreprinsă 
de  Tatapetre; doi — partea întiia a 
gromovnicului, cea despre care ştia că va fi 
furată, şi pe care a utilizat-o Maţ Avaru- 
Hariga, conform spuselor bunicului era şi 
aceasta o mistificare, bineînţeles parţială; trei 
— gromovnicul real, pesemne reunit într-un 
unic catastif, este cel pitit la locul cel de taină, 
ca să mă exprim cu cuvintele bătrînului; 
patru — mai este posibilă şi existenţa unui al 
treilea registru, anume scris şi rescris pentru 


459 


uzul mişeilor, în care Tatapetre să fi relatat 
cîte ceva din ticăloşiile lor; cinci — operind 
totalul punctelor anterioare, reiese că ne 
aflăm într-un impas, din cele mai 
îmbiîrligate!... Ei bine, aici e-aici! Ce ne 
rămîne de făcut?... 

Tanti Raliţa, care mă ascultase extrem de 
atentă, pufăind două „mărăşeşti”, una după 
alta, tentează o ipo-teză de lucru: 

— Pornim imediat şi numaidecît la căutarea 
gromovnicului Desigur, după ce vom analiza 
din nou situaţia. Iar asta nu se poate face 
decît cu mintea limpede. Deci eu asta 
propun, mîncăm cevaşilea, apoi ne culcăm, iar 
miine o-ntindem către Piteşti, la Malica... 

— Excelent gîndit! — o aprobă Bileţel, 
renunţind să-şi mai aprindă ţigara cu 
chibritul, întrucît era evident că rămăsese 
traumatizat de pe urma pierderii a 65% din 
podoaba fălcilor. Iar acolo, declanşăm ultima 
fază a anchetei noastre... Să vedem ce 
cuprinde, în realitate, gromovnicul bătrînului. 
Şi-ar mai fi ceva de investigat! 

Intrigat de aberaţiile debitate de scumpii 
mei asis-  tenţi, dar şi de noua investigaţie 
propusă de Gig, întreb mort de curiozitate: 

— Ce să mai investigăm? 


— Cine-i avocatul ăla, Negreţu! — declară 
Bileţel. Nu vă sună incitant acest nume?... 
Dacă-i cumva Negreţu! În cazul acesta, precis 
trebuie să fie vreun neam de-al lui Pompilică, 
dacă nu cumva chiar taică-său... 


460 


59. Ce ne facem, fraţilor? 


Ipoteza lansată de Gig Mironescu mi se 
pare total aiuritoare. Nu ne spusese Visică 
Ţuluca, referitor la genitorul măreţului factor 
cultural, c-ar fi originar de prin preajma 
Ploieştilor, sau ceva în genul ăsta? Totuşi, de 
unde mai apăruse şi Negreţu? 

Decis să pun lucrurile la punct, însă altfel 
decît presupuneau tanti Raliţa şi Bileţel, le 
comunic gîndurile ce-mi treceau prin cap la 
ora aceea: 

— Oameni buni, sînteţi tare cumsecade şi 
devotați cauzei noastre, însă în materie de 
anchete tip detectivistic, din păcate, am 
impresia că nu v-ajută de loc coțofana 
personală, ca să apelez la splendida metaforă 
a inginerului nostru de poet! Pentru ce să 
plecăm la Piteşti? Ca să aflăm, la mare fix, ce 
bloc anume a fost ridicat pe locul fostei 
locuinţe a bunicului?... 

— Exact! — exclamă încîntată tanti Raliţa. 

— Uite că nu-i deloc exact! — îi tai eu 
macaroana. Mai curînd aş zice că-i un soi de 
„Vax Albina Cavaler Pasta”, cum obişnuia să 
spună Tatapetre. Păi ce, nu sîn- teţi în minţile 
voastre? Cine o să ne aprobe demolarea 
blocului?... 

— Dar de ce trebuie demolat? — se miră Gig 
Mironescu. 


461 


— Măi, parcă ai fi de pe altă lume! — îl cam 
reped eu. Păi, privata bătrinului n-a rămas 
sub noile construc-ţii?... Totul este pierdut!... 

— Nimic nu se pierde, totul se transformă! 
— mă informează  Bileţel, citîndu-l pe 
Lavoisier. 

— Da, dar nu se ştie în ce! — îl 
contrainformez şi eu. 

Tanti Raliţa, care nu-l prea vizitase pe 
marele fizcian, nu acceptă înfrîingerea. Şi-o 
aud: 

— Domnilor, nu-i uman ce se-ntimplă! Cum 
să lăsăm lucrurile aşa?... Am o idee de 
milioane... Inginerul e lîngă noi, îl punem să 
calculeze pe unde-ar trebui să se afle acum 
privata, şi săpăm un tunel pe sub blocul cu 
pricina! Ce ziceţi?... 

Pentru prima oară Bileţel n-o mai susţine pe 
mătuşă-mea. Cu glasul său hîrîit, de placă de 
gramofon superuzată, ne comunică părerea lui 
autorizată: 

— Ideea-i fantastică! însă ştiinţific- 
fantastică, adică, pe scurt, în numai trei 
cuvinte: imposibil de realizat!... De nici un 
fel, de nici o culoare... Ca inginer, n-am 
umblat niciodată cu ştifturi! 

Dezamăgită, mătuşă-mea exclamă 
îndurerată: 

— Şi-atunci, ce ne facem, fraţilor?... 

— Mergem să  mîncăm ceva, şi-apoi 
analizăm iarăşi situaţia! — o lămuresc eu. 


De fapt, oarecum lămurisem problemele. 


Primo: Tata-petre nu fusese asasinat, ci se 
rănise singur. Secundo: gromovnicul fusese 


462 


găsit, dar nu mai prezenta interes, nefiind 
accesibil. 

Deci, ce mai aveam de făcut? 

Mai întîi, să reabilitez memoria bătrinului, 
restabilind adevărul în privinţa romanului 
„Tare ca piatra”, scris de Bazil Avaru-Maţ 
Hariga, pe baza materialului documen- tar 
sustras de taică-său din podul magaziei lui 
Tatapetre. 


Şi-n al doilea rînd, să preiau creator ideea 
bunicului, din mesajul pe care mi-l lăsase în 
pendulă. Şi-anume, să-i contactez pe Ciompete 
and Company (Alionte şi Zdruhu), ca să-i 
conving cît sînt de timpiţi, şi cît de deştept 
fusese Tatapetre, atunci cînd îi lăsase să 
tremure de frica vreunei demascări mai mult 
de trei decenii. Să aibă şi ei o bucurie, pentru 
tot răul ce-l săvîrşiseră în trecut. 

Cu mintea luminată ă giorno, trag adînc din 
ţigară, sorb o gură de cafea, şi le transmit 
soluţia finală celor doi buni şi devotați 
prieteni. 

— De mîine, dragii mei, pornim în ultima 
cursă! Ştiu ce-avem de întreprins... 

După care, pe larg, le expun concluziile la 
care ajunsesem. 

Tanti Raliţa şi Bileţel, ambii încîntaţi de 
capacitatea mea analitică, privesc la mine 
surizători. 

— Un singur lucru nu-mi e clar, Al, 
băieţelule, — are o nedumerire mătuşă-mea, 
de ce spui că-ncepem de miine, de vreme ce 
Negreţu-i la Paris, iar Ciompete şi Cerche- zoii 
sînt la Viena? 


463 


— Ei, m-am exprimat şi eu la figurat. Timpul 
e-naintea noastră! Pompilică trebuie să se- 
ntoarcă şi el, că n-o să stea cît lumea în 
concediu, iar mişeii s-au anunţat pentru ziua 
de 13... Ori luna asta, ori cealaltă, că unchiu' 
Sile nu-şi mai aducea bine aminte. Pînă 
atunci, mai aşteptăm şi noi olecuţă, 
relaxîndu-ne, că destul ne-am obosit şi  frînt 
oasele! Şi, întrucît orele-s înaintate, aş zice că 
n-ar fi rău dacă ne-am duce la culcare! 

Tocmai cînd rosteam cuvîntul culcare, bate 
cineva la uşa de la intrare. Probabil că utiliza 
piciorul sau vreun bolovan, c-altminteri n-am 
fi avut cum să-l auzim. 

Cînd deschid, mă pomenesc faţă în faţă cu 
Visică Ţuluca. Despre care nu s-ar fi putut 
spune că mai avea o faţă. Ceea ce purta acum 
pe chip era o mască a disperării şi tragediei. 


Îl poftesc numaidecît în casă, şi-apoi îl 
conduc la bucătărie, unde aşteptau, la cafeluţe 
şi ţigărele, tanti  Raliţa şi Bileţel. 

Oarecum speriat de înfăţişarea cu totul 
aparte a tovarăşului Visarion, l-am tratat 
numaidecît cu-o superdoză de trăscău. Să-şi 
mai revină niţel. Conform principiului ho- 
meopatic, binecunoscut, cui pe cui se scoate. 
Căci Visică al nostru, din motive necunoscute 
nouă (încă), trăsnea de la mare distanţă a 
Cărţălău tip „molan rouge”. 

Abia cînd l-am văzut răsuflînd adînc, după 
ce golise dintr-odată paharul, am îndrăznit să-l 
întreb: 

— Ce-i tine, măi Visică Ţi-a decedat şeful, 
într-un accident de aviaţie?... 


464 


Ţuluca mă priveşte neîncrezător, zîmbind 
încurcat. 

— Vorbeşti serios? Ai aflat ceva de-aşa 
ceva?... Deşi nu-s omul care să mă bucur de 
moartea altuia, nu mi-ar displace să-l ştiu la 
spital vreo lună sau două... După mine, 
trăiască ani mulţi şi fericiţi! Dar nu pe capul 
nostru... 

Il liniştesc numaidecit, ca să nu-şi mai facă 
iluzii: 

— N-am auzit nimic în privinţa asta! Dar tu 
de ce eşti atît de necăjit şi disperat. 

Visică, printr-un gest, îmi mai cere nişte 
reînvigorant. După ce-l absoarbe, abia atunci 
consimte să-şi dezvăluie suferinţa: 

— Măi Conane, e belea mare! Mare de 
tot!... De-aia am venit la tălică. Sînteţi căutaţi 
şi matale dar şi Pompi-lică. De-o bandă de 
gangsteri sosiți de peste hotare. Astăzi, cam în 
jurul prînzului, m-am pomenit cu ei la editură, 
întrebîndu-mă dacă n-a sosit Negreţu. Se 
văzuseră cu el în aerogară la Viena, şi- 
aflaseră chiar din gura lui că-i un mare editor. 
Deci, ce mai tura-vura, el era. Că nimeni 
nu-şi bate gura mai dihai ca Pompilică al 
nostru. Negreţu însă urma să călătorească 
într-un alt avion, al lor fiind rezervat exclusiv 
turiştilor austrieci. Ce fel de austrieci, măi 
frate, dacă vorbeau româneşte? Asta n-am 
înţeles. Mă, Conane, dac-ai ştii cît îs de uriţi 
şi boriţi, ţi-ai lua lumea în cap. Mi-au cerut şi 
adresa ta... Că vor să te vadă şi pe matale. 
Bineînţeles, nu le-am dat-o. Dar m-au anun-ţat 
că-l vor vizita miine la orele unu, pe 
Pompilică... Al dracului, nici pînă acum n-a dat 
vreun semn de viaţă, să  ne-anunţe că s-a 


465 


înapoiat din concediu! Ceva nu-i a bună, mă 
Conane... Nu-mi place cum arată gangsterii 
ăia, care-şi mai zic şi turişti! Nu-ţi mai spun că 
mi-au oferit un cartuş de „Kent” numai ca să 
le dau un exemplar din romanul lui Bazil 
Avaru... Pricepi ceva din chestia asta?... 

Şi eu, şi tanti Raliţa, dar şi Bileţel, care 
ascultasem uluiţi recitalul lui  Visică, 
pricepusem, bineînţeles, totul. 

Ciompete şi Cerchezii erau la Bucureşti! 

Desigur, caut să-l liniştesc pe bietul 'Ţuluca, 
fără a-i dezvălui că ştiam despre cine era 
vorba. 

— Măi băiete, te frămînţi degeaba, zău aşa! 
— îi turui eu. Nu-i exclus ca austriecii ăştia, 
care vorbesc şi limba noastră, să fie nişte 
oameni de treabă, poate chiar intere-saţi de 
fenomenul editorial de la noi. Te pomeneşti că 
vor să-l traducă pe Bazil Avaru!... Cine ştie ce 
le-o fi pălăvrăgit limbutul tău de şef... lar dacă 
s-au interesat şi de persoana mea, 
probabil c-au făcut-o tot la recomandarea lui. 
Că nici eu nu mi-s un necunoscut!... În orice 
caz, mîine dimineaţă sînt la voi, la editură, să 
mă văd cu Negreţu înaintea străinezilor... 
Mergi liniştit şi te culcă, măi Visică, fiindcă o 
să am eu grijă de toate. Şi de austro-români şi 
de Pompilică al tău! 


După ce l-am expediat pe Ţuluca, n-am mai 
fost în stare să ne ducem şi noi la culcare. Ci- 
am analizat situaţia nou creată. En-gros şi en- 
detail. 


466 


XVI. SPRINT ÎN FORCING, SPRE 
„FINISH”! 


60. Fenomenul dezamorsării 


Cînd am ajuns la o soluţie unanim 
acceptată, simţeam că adormim pe noi. De 
vlăguiţi ce eram. Am preferat totuşi să ne 
culcăm la locurile noastre. Bileţel — în fotoliul 
meu, tanti Ralita în dormitor, iar eu pe 
dormeza deteriorată din birou. 

La şapte fix, i-am trezit pe gorobeţi, 
mobilizindu-i să prepare un breakfast 
corespunzător. Din ce-or găsi şi cum ori şti. 

La cafele şi ţigărele, le-am transmis ultimele 
indicaţii: 

— Cît timp am să fiu la Negreţu în cabinet, 
voi mă veţi aştepta în „Bombiţă” cu motorul 
pornit... Că nu se ştie ce mai poate 
interveni! Dacă-i vedeţi sosind pe „ganges- 
terii” de la Viena, vă pitiţi sub volan, matale, 
tanti Raliţa în special, deoarece te cunosc ca 
pe-un cal breaz. Cînd voi apare, ieşind pe 
poarta corpului unde se află editura, tra-geţi 
numaidecît maşina la scară, să pot prelua din 


467 


mers volanul. Este foarte posibil ca Ciompete 
şi Cerchezoii să se ia după noi. Bineînţeles, 
totul depinde de rapiditatea cu care-l 
prelucrez pe Pompilică. Sper să am suficient 
timp! 

Peste un sfert de ceas, motorul făcînd o 
aprindere de excepţie, demaram în trombă 
spre Casa Scînteii. Unde-am ajuns abia peste 
vreo două ore. larăşi ne făcuse figura 
cauciucul din dreapta faţă. Pînă am schimbat 
roata, pînă am umflat anvelopa de rezervă, 
pompînd cu schimbul, cînd Bileţel, cînd tanti 
Raliţa, eu numărind cîte pompe băga- seră 
fiecare, trecuse de unsprezece. 


Negreţu m-a primit imediat. Negru la faţă, 
chiar ciano-tic s-ar fi putut zice, nedormit şi 
frămîntat de gînduri întunecate. 

— Maestre Conan, — mi s-a adresat 
eminentul factor cultural, invitindu-mă să iau 
loc, cu un gest al miîinii sale umede şi reci, 
lucru pe care-l constatasem la stringerile de 
mînă convenţionale, deşi nu sînt un mistic, 
Dumnezeu mi te-a adus! Să dăm uitării tot ce 
ne-a despărţit şi învrăjbit pînă acum... In 
matale-mi pun toate nădejdile! Să luptăm, 
umăr la umăr, împotriva duşmanilor... 

Nedumerit, privesc la Pompilică, nevenindu- 
mi să crez urechilor. Total dezumflat, 
debusolat, nu mai era făptura arogantă şi 
ţeapănă de mai înainte. Numai miere şi sirop 
de trandafiri i se scurgeau de pe buze. Rătăcit, 
cu ochi disperaţi, se uită la mine, aşteptînd o 
reacţie corespunzătoare dorințelor sale 
secrete şi nemărturisite complet. 

Era momentul să forțez nota. 


468 


— Care duşmani? Avem noi, oare, duşmani 
comuni?... 

— Da! — îmi răspunde stingherit Pompi. 
Acuma da, avem... Din tîmpenie şi suficienţă, 
m-am aventurat într-o acţiune absolut idioată. 
Mă refer la cazul Bazil Avaru şi la romanul 
ăstuia „Tare ca piatra”... Prieteni din timpul 
studenţiei, m-am lăsat convins să-l fac 
romancier! Mai bine-l făceam monument în 
parcul Herăstrău... De-aseară, de cînd am 
sosit acasă, nu mă mai slăbesc cu 
telefoanele!... 

— Cine, omul lui Dumnezeu?... 

— Duşmanii despre care ţi-am vorbit! Fifi 
Avaru şi prietenii ei, nişte indivizi suspecți, 
care susţin că te cunosc foarte bine, şi pe care 
i-am întîlnit la Viena, la aeroport, spre 
nenorocul meu... Pretind că mă aflu în posesia 
materialului documentar necesar scrierii 
volumului al doilea la „Tare ca piatra”. Ce 
să mă fac? Ştii prea bine doar că 


nu-l am, ba chiar am încercat să-l obţin de la 
matale. Îl ai cumva?... 

— Sigur că nu! Însă posed altceva, mult mai 
impor- tant! 

În jumătatea de ceas care a urmat, i-am 
arătat şi citit cele două mesaje de la 
Tatapetre, i-am demonstrat că, în afara părţii 
de gromovnic, furată de Jurj Hariga, nu mai 
există nimic din acesta, totul fiind îngropat 
sub blocurile noului cartier din Piteşti. I-am 
povestit apoi adevăratul roman al bătrînului, 
într-un „digest” record, de numai cinci 
minute, i-am comunicat tot ce ştiam şi aflasem 


469 


ulterior despre Frosa, comisarul Ciompete şi 
acoliţii săi, Zdruhu şi Alionte Cerchez. 

Cînd am terminat, nenorocitul de Pompilică 
nu mai era negru la faţă, ci înverzise, ca şi 
cum i s-ar fi revărsat în sînge toată bila din 
vezicula ficatului. 

La un moment dat, luîndu-se cu mîinile de 
cap, mi-a declarat cu glas de sinucigaş: 

— Sînt un om mort!... Ce-am să mă fac?... 

— Dragul meu, în situaţia dată, e preferabil 
să te consideri mort, decît să ai de-a face cu 
Frosa şi compania... Nu-ţi rămîne altceva de 
făcut, cazul fiind extrem de disperat, decît să 
le spui şi lor adevărul, adică tot ce ţi-am 
povestit pînă acum! 

Negreţu, o clipă revenit la realitate, cugetă 
la propunerea mea. Însă dă din cap resemnat, 
în semn de neputinţă. Şi-mi mărturiseşte: 

— Maestre, Conane, că nici nu mai ştiu cum 
să-ţi zic... Salvează-mă! Mie mi-e imposibil s-o 
fac. Fiindcă, dobitocul de mine, creziînd în 
Maţul ăla nenorocit, l-am îmboldit să-şi scrie 
romanul apelînd la toate mijloacele... Pînă şi 
la a-i expedia scrisori mistificatorii, care să-l 
sperie, şi să-l determine la terminarea cărţii! 
Ştii ce-am să fac? Dispun retragerea 
volumelor de pe piaţă, mă inter- nez la 
spital, şi te las pe matale să te descurci cu 
nemer-nicii ăia! Tot sînteţi piteşteni get- 
beget... Iar Negreţu, despre care pomeneşte 
bunicul dumitale, n-are nimic de-a face cu 
familia noastră. Negreţu e doar un pseudonim. 
În realitate, numele meu este, din păcate, 
Pompiliu  Şte-firţă! Îţi dai seama, nu-mi 
puteam semna producţiile c-un asemenea 
nume! Ar fi rîs lumea de mine... Încă din liceu 


470 


am iscălit, ce-am publicat, Negreţu... Mă 
ajutaţi să scap de cretinoizii ăia? 

Cînd am auzit şi numele de Ştefirţă, mai că 
mi se făcuse milă de omul care se frămînta şi 
zbătea în faţa mea. 

— Bine, domnule Negreţu! — i-am declarat, 
peda- lînd în chip deosebit pe numele de 
împrumut. Cred c-am găsit o soluţie... Cu-o 
singură condiţie însă, să faci să dispară 
infamia aceea, scrisă de Mat Hariga. Romanul 
lui Tatapetre eu am să-l scriu, şi n-am să-l 
public, în vecii vecilor, la editura ce, cu 
neonoare, ai nemeritata şansă s-o serveşti. Du- 
te la spital, fă ce vrei, dar să nu te mai 
văd înaintea ochilor. Mult ai păcătuit, din 
trufie şi fudulie! 

Pompiliu ajuns o cîrpă acum, acceptă totul. 

Peste o clipă, luîndu-şi de pe birou eleganta 
sa ser- vietă-diplomat, dispare pe uşa din 
spate a cabinetului, care-i îngăduia să nu mai 
dea prin anticamera unde se afla Visică 
Ţuluca, secretarul secţiei. 

Rămas singur, îmi adun documentele şi-mi 
aprind o ţigară. Scîrbit de tot şi de toate. Apoi, 
strivind ţigara în scrumieră, mă ridic şi 
părăsesc încăperea, îndreptîndu-mă spre uşa 
ce da în anticameră. 

Cînd pătrund în biroul lui Visică, rămîn 
înţepenit în prag. 

Ţuluca discuta aprins c-un grup de patru 
indivizi. Care răcneau la el, de parcă ar fi fost 
un borfaş, nu ditamai funcţionarul de editură. 
Auzind deschizîndu-se uşa, deodată îşi întorc 
cu toţii capul spre mine. Şi devin şi ei stane 
de piatră. 


471 


Mă recunosc numaidecît. Deoarece unul din 
tipi strigă: 

— Ăsta-i Andi Coman, nepotu' lu’ Petre 
Moţoganu! 


Era Zdruhu Cerchez. Împreună cu Alionte, 
Fifi Avaru, şi încă un personaj, care cred că-i 
fostul comisar Ciompete. 

Peste o secundă, alergam ca apucat pe 
coridoarele editurii. Încercînd să dispar cât 
mai curînd din cîmpul vizual al mişeilor. Din 
păcate, un tropot de paşi mă avertizează că şi 
aceştia goneau după mine. 

Accelerez. Şi prind liftul în ultimul moment, 
trintin- du-le uşa în nas. 


61. Şoferii iadului erau nişte dulci copii 


— Comane, aşteaptă-ne! — strigă unul din 
bărbaţii grupului. 

Noroc că liftiera e cam tare de-o ureche, 
posibil şi de-amîndouă, deoarece nu opreşte, 
ci coboară vertiginos. 

Ajuns la parter, străbat holul şi mă avînt 
spre ieşire. Pesemne sprintam atît de vijelios, 
încît tanti Raliţa nu mă observă decît prea 
tîrziu. Cînd goneam ca un bolid în direcţia 
„Bombiţei”, iar aceasta, tot ca un bolid, 
demara în sens invers, adică spre mine. 
Impactul se produce la timp. Cînd frînasem 
rapid, cu-amîndouă tălpile înfipte în asfalt, iar 


472 


„Fieţelul”  aşijderea, însă cu  tuspatru 
caucioacele. Caz fericit. Întrucît, coborindu-şi 
niţel faţa, „Bombiţa” mă saltă lejer pe 
capotă, dîndu-mă apoi cu capul de par-briz. 
Care nu se sparge. Fiind „securit”, din patru 
foi de sticlă lamelată. Şi nici căpăţina mea. 
Motive — necunoscute! 

Nu mai aştept explicaţii, ci-o împing urgent 
pe mătuşă-mea, deplasînd-o spre scaunul din 
dreapta, şi mă instalez la volan. Deoarece 
motorul calase, fac contactul şi demarez ca o 
rachetă sol-sol. 

Cînd ajung la rondul din faţa palatului Casei 
Scînteii, şi mă văd nevoit s-acord prioritate 
celor care soseau dinspre Băneasa, profit de 
clipa de zăbavă şi-mi arunc ochii în oglinda 
retrovizoare. 

Exact în momentul cînd în spatele 
„Bombiţei” frina o „Dacie-1300”, purtînd 
ecusonul „ONT”-ului. La volan, Alionte 
Cerchez. lar lîngă el, în dreapta, comisarul 
Ciompete. Ceilalţi nu se văd, însă prin 
deducție nu pot fi decît Frosa Papălină şi 
Zdruhu. Ca turişti străini,  nenorociţii 
închiriaseră maşina de la „ONT”. Şi-acum mă 
semnali- zau cu farurile. 

De fapt, în avantajul meu. Fiindcă i-a 
fluierat omul în albastru, şi i-a rugat să 
tragă la dreapta. Eu, în schimb, am virat-o la 
stînga, şi-am accelerat (în limitele vitezei 
regulamentare) spre pădurea Băneasa, 
intenţionînd să mă fac pierdut pe-aleile de- 
acolo. 

Dar tanti Raliţa, care între timp îşi revenise 
din starea de şoc, îmi sugerează o soluţie 
mult mai interesantă: 


473 


— Al, băieţelule, ăştia ne găsesc şi-n gaură 
de şarpe, nu scăpăm de ei!... Una e să scapi 
cu viaţă, necălcat cu maşina de propria ta 
mătuşă, care ştii cît te iubeşte, şi-alta să 
te calce mişeii, de-a binelea, şi încă folosindu- 
se de-o Dacie! Părerea mea-i să fugim în 
munţi... Cunosc bine valea Rişnoavei, ne 
ducem acolo şi ne-ascundem cîteva săptămîni 
la un canton forestier... Ce zici? 

— Nu mai zice nimic, coană Raliţo, fiindcă 
ideea matale-i excelentă, dacă nu chiar şi 
sublimă!... Dă-i bătaie, măiestrică, şi nu mai 
sta pe gînduri... — intervine salutar Bileţel, 
care pînă atunci tăcuse milc. 

N-am mai stat pe gînduri, şi cum am trecut 
de aeroport, am apăsat pe coada pisicii. Peste 
cinci minute, goneam ca un cursier formula 
I, cu mai mult de şaptezeci şi cinci pe oră... 

Ne-au ajuns abia în dreptul motelului 
„Paralela 45”, unde-aş fi rimnit la nişte 
ciorbuliţă de burtă. Din motive de forţă 
majoră, am renunţat şi-am accelerat mai 
departe. 

„ONT”-ul, după noi. Semnalizîndu-ne cu 
farurile, dar şi cu claxonul. Intrigaţi de 
manevrele străinezilor, circulaţioniştii de la 
postul de control i-au oprit din nou. 

Pe la orele 16, mă angajam pe serpentinele 
de la Timiş. Dă-i cu-a doua, dă-i cu-a treia, 
pînă a-nceput să-mi fiarbă radiatorul. 

— Fii atent, peste cîţiva kilometri trebuie să 
nimerim peste drumul nostru forestier! — mă 
avertizează mătuşă-mea. Nu-mi mai aduc bine 
aminte pe unde era, dar pe-aci ar cam trebui 
să fie... 


474 


Din păcate, era tardiv. „ONT”-ul Cerchezilor 
mă bătea pe umăr. 

La un moment dat, încercînd să mă 
depăşească neregulamentar, adică prin 
dreapta, ca să-mi taie calea şi să mă oblige 
să frinez, nefericiţii au depăşit carosabilul şi 
s-au antrenat în șanțul şoselei. Spre norocul 
lor. Dacă nu era şanţul, cădeau şi se 
prăbuşeau în prăpastie. Aşa, doar s-au dat 
peste cap, executind o culcare pe spate de 
toată frumuseţea. Chiar splendidă, ca, virgulă, 
cascadorie! Auto, bineînţeles. 

Ceva mai încolo, la vreo două sute de metri, 
opream şi noi. La restaurantul motelului 
„Trei brazi”. De unde-am telefonat la Predeal. 
Mai întîi la Miliție, şi-apoi la „Salvare”. Eu, 
unul, n-aş fi făcut-o. Dar m-a luat la rost 
mătuşă-mea: 

— Telefonează, domle, nu mai zăbovi, nu 
vezi că nu-i uman ce se-ntimplă?... Maşina 
ticăloşilor e pe dos, iar bestiile nu dau nici un 
semn de viaţă. Nici n-au mai semnalizat cu 
farurile, şi nici n-au mai claxonat... Pesemne 
or fi păţit ceva. Şi nu mă pot împăca, Al, 
băieţelule, cu ideea să-mi mănînc liniştită 
merindea, în timp ce alţii au probleme... Ştii 
ce cîrnaţi pe fasole, formidabili, fac ăştia, de la 
„Trei brazi”?... 


După vreun ceas, poate mai puţin, s-au ivit 
şi maşinile respective. Una, albastră, cealaltă, 
în alb şi cu cruce. Pînă n-am urmărit, de la 
distanţă, operaţiile de salvare a accidentaţilor, 
care au fost extraşi din „Dacie” oarecum în 
bună stare, deoarece se mai puteau ţine pe 
picioare, şi n-am căpătat convingerea că nu 


475 


păţiseră nimic grav n-am avut sufletul să m- 
ating de cele două porţii de cîrnaţi cu fasole 
care m-aşteptau în faţă, pe masă. Dar ce 
cîrnaţi! Senzaţionali... Proaspeţi ca fraga, bine 
usturoiaţi, fripţi la grătar, pînă deveniseră 
crocanţi, ca nişte roşcove. Şi ce fasole! 
Indimenticabilă. Bine  făcăluită, unsă din 
belşug cu grăsimea scursă din cîrnati, 
pipărată şi ardeiată lejer, încît să nu-ţi ardă 
cerul gurii şi maţele. Vorba lui Tatapetre, o fa- 
sole de cinci la bob! C-avea şi dînsul 
metaforele sale. 

Cînd am gătat cu întremarea sufletelor 
noastre obosite şi deloc îndurerate, le-am 
spus companionilor mei: 

— Cîtă dreptate avea bunicu-meu, cînd îi 
trata pe Cerchezoi de proşti, şi încă dintr-ăia 
de barieră... Păi, ce-or fi crezut ei, c-aici 
sîntem în Texas, să goneşti cu-o sută pe oră, 
călcînd totul în picioare?... 

— Adică în caucioace, măiestrică! — mă 
corectează blajinul Gig. 

— Mă rog! Acuma nu mai contează... Ştiţi 
ce-mi pare rău? 

— Dacă-mi spui că-ţi pare rău de mişeii 
ăştia, nu mai stau cu tine la masă! — declară 
minioasă foc tanti Raliţa. 

— Nu, frate dragă, lasă-mă să-mi isprăvesc 
fraza... Imi pare rău că nu i-am văzut mai din 
aproape, să-mi dau seama cît de mult i-a 
măcinat trecerea anilor, asta am vrut să spun! 

Gig Mironescu, aprinzîndu-şi o ţigară, îmi 
întinde şi mie pachetul de „Kent”, să mă 
servesc, mă priveşte ciudat, şi-apoi îmi 
sugerează: 


476 


— la ascultă, măiestrică, ce-ar fi să-i 
examinăm la faţa locului? 

— Acuma, nu se mai poate! N-ai văzut că i- 
au ridicat cu maşina „Salvării”?... 


— Nu la locul accidentului, măi frate, — 
precizează Bileţel, ci la spitalul de urgenţă, 
locul unde se află depuşi la ora actuală! 

Nu era rău, ca idee. Merita să ne deplasăm 
cu toţii, pînă la Predeal, şi să ne revedem 
foştii vecini, şi încă după atîta amar de vreme. 


62. Vizită de condoleanţe 


Turiştii noştri internaţionali se aflau la 
camera de gardă. 

Ca să-i putem contacta, am fost nevoiţi să 
ducem unele tratative, ceva mai calde, ca de 
la om la om, cu portarul de la intrare şi cu 
sora medicală, de fapt fratele medical, 
deoarece era bărbat, care, acesta din urmă, 
tocmai ispră-vise cu pansarea răniților. Contra 
unor strîngeri de mînă semnificative, ni s-a 
îngăduit să pătrundem în odaia sclipind de 
curăţenie şi mirosind frumos a iodoform, 
formol şi alte substanţe benefice. 

Frosa Papălină, alias Fifi Avaru, zăcea într-o 
avansată stare de somnolenţă pe canapeaua 
de lîngă dulapul cu medicamente şi 
instrumente. Arāta splendid. Ca mumie 


477 


egipteană. Împachetat în feşe, capul îi semăna 
c-un dovleac turcesc. Numai ochii i se zăreau 
dintre benzile pansamentului executat cu 
vizibilă măiestrie. Umflaţi şi congestionaţi, 
pesemne din pricina traumelor suferite, nu 
păreau a mai fi păstrat ceva din fosta lor 
culoare. Mai curind, s-ar fi putut zice că-s doi 
gogoşari puşi la oţet. 

Dar nici nu vedeau. Dacă ar mai fi avut 
această capacitate, Frosa ar fi remarcat 
numaidecît prezenţa noastră în camera de 
gardă. Şi şi-ar fi aranjat ţinuta. Căci, vătămată 
probabil şi la picioare, şi le dezgolise pînă mai 
sus de genunchi, oferindu-ne priveliştea unor 
butuci ambalaţi în benzi de tifon. 

În schimb, treimea Zdruhu, Alionte şi 
Ciompete vedea. Vedea şi gemea. Pe trei voci. 
Scîncind, ca nişte javre  cotonogite de 
hingheri. 

Fostul comisar Ciompete, acuma un bătrîn 
cu faţa brăzdată de riduri, chel şi lejer 
cocoşat, avea braţul drept suspendat de git, 
cu ajutorul unei legături combinate, din pînză 
sterilă şi sîrme inox, datorită pesemne vreunei 
fracturi ceva mai zdravene. 

Alionte şi Zdruhu, îmbătriniţi şi ei, încît 
anevoie îi mai recunoşteam pe flăcăii de- 
altădată, spaima mahalalei, erau plini de 
echimoze, încît chipurile lor prezentau toate 
nuanțele posibile din gama vîinătului, de la 
albastru intens, pînă la culoarea vîntului 
turbat, ceva între galben-verzui şi sticlă de 
sifon pisată cu sulfat de cupru. 

Aşa cum fuseseră depozitaţi, cu spatele 
sprijinit de perete şi aşezaţi pe-o bancă de 
lemn, făceau impresia unui grup statuar 


478 


suprarealist, de-un grotesc fermecător. lar 
cînd gemeau în colectiv, schelălăind, îmi 
aminteau de cerşetorii din pridvorul bisericii 
părintelui Puturică, care cereau de pomană, 
pe mai multe glasuri, exhibîndu-şi pretinsele şi 
inexistentele hibe fizice. 

Nici unul din ei, mă refer la bărbaţi, nu mai 
era ce fusese acum treizeci de ani şi ceva. 
Doar o penibilă amintire a unor vremuri 
revolute. 

Primul care a luat cuvîntul, grăind cu glas 
stins şi îndurerat, a fost Alionte Cerchez, 
adresîndu-mi-se personal: 

— Bine, mă Comane, de ce dracului n-aţi 
oprit, cînd v-am semnalizat cu farurile?... Tot 
căpăţinos ai rămas, aşa cum era şi tac-tu 
mare! Dacă trăgeaţi pe dreapta şi ne- 
aşteptaţi, puteam să-ţi spunem de ce te 
căutam. Că de-aia am luat-o şi pe Frosa cu noi, 
ca să te-ncredinţeze că nu-ţi purtăm nici un 
gînd rău... Ce-a fost a fost, iar mortul de la 
groapă nu se mai întoarce. Şi-aşa, am fost 
destul de bătuţi de Dumnezeu... 

Tac, şi nu scot o vorbă. Curios să-l ascult în 
continuare. Partenerii mei, de-aşijderea. 

Sesizind  inexplicabila mea atitudine, 
intervine şi Zdruhu: 

— Chiar nu te interesează deloc ce vroiam 
să-ţi vorbim?... De ce, mă Comane?... Acuma 
n-are de ce să-ţi mai fie teamă de noi. Am fost 
răi, ştiu asta, mai răi ca fiarele... Dar ăstea 
erau timpurile, şi ne-am lăsat tîrîțti de alţii, ca 
de-alde Jurj, că ăsta era tartorul... Pînă şi boul 
de Ciom-pete, pe care-l vezi acilea gogind, şi 
el s-a speriat de amenințările găinarului. Că, 
dacă nu ne silea să facem ce-am făcut, şi-am 


479 


făcut destule porcării, nu ne mai vedeam 
nevoiţi să fugim de la căşile noastre... Şi-apoi, 
de ce să ispăşim numai noi păcatele săvîrşite, 
şi despre Hariga să nu se ştie adevărul?... 

Ciompete, prăbuşit total, gîngăveşte în 
completare: 

— Domnule Coman, de-asta am venit în 
ţară... Fără să fim obligaţi. De mult am intrat 
în prescripţie pentru isprăvile noastre din 
trecut, iar acum avem cetăţenie austriacă. Dar 
am făcut-o anume, pentru a-l pedepsi pe Jurj... 
Numai bătriînul Petre Coman-Moţoganu ştia 
totul despre găinarul şi bestia aia de avocat. 
Dacă am da peste însemnările bunicului 
matale, am putea dovedi că el s-a găsit în 
fruntea tuturor răutăţilor care s-au comis în 
anii aceia... Şi nu ca să ne spălăm de vreo 
vină, dar ca să plătească şi el, aşa cum am 
plătit şi noi. Crezi că-i uşor să stai departe de 
casă şi de părinţi, de copii?... 

N-am mai putut răbda. Şi-am izbucnit: 

— Dacă-mi spuneţi c-aveţi remuşcări şi că 
vă mustră conştiinţa pentru ticăloşiile voastre, 
să ştiţi c-or să mă podidească lacrimile! Hai, 
să fim serioşi... Nu cred o iotă din tot ce-mi 
bălmăjiţi aici! 

Ciompete dă din cap. Apoi adaugă: 


— N-ai înţeles nimic, domnule Coman! Noi 
nu mai avem de mult conştiinţă. Dacă am 
făcut pasul ăsta, totu-i numai din dor de 
răzbunare!... Să se ştie cine-a fost Jurj Hariga. 
Asta-i adevărul... 

Deocamdată nu-i răspund. După ce cuget 
niţel, îl întreb totuşi: 


480 


— Şi pentru ce-aveţi nevoie de jurnalul lui 
bunicu-meu?... 

— Păi, ţi-am mai spus-o! Ca să-l băgăm la 
apă pe hodorog... Să nu mai doarmă nici el! 

Scîrbit de veninul mişeilor, acumulat de 
peste trei decenii, precum şi de adevărata faţă 
a găinarului de Hariga, le fac semn lui tanti 
Raliţa şi lui Bileţel, şi părăsim cu toţii 
încăperea. 


63. „Mai greu îmi pare drumul, acum, la- 
ntors acasă!” 


Cu inima-ntristată, urc la volanul „Bombiţei” 
şi demarez spre Bucureşti. După ce trec de 
Posada, şi pornesc să cobor valea 
Comarnicului, mătuşă-mea se-ncumetă să-mi 
tulbure gîndurile: 

— Al, băieţelule, deşi ştiu că nu-i uman ce 
se-ntîmplă, n-are nici un rost să-ţi faci atîta 
oftică la suflet!... Acuma ştim totul. Şi despre 
neica Petre, şi despre gromovnic, şi-n privinţa 
foştilor lui vrăjmaşi. Le zic foşti, fiindcă acuma 
sînt nişte beşondriţi, cu creieri piftie. Însă nu 
mai dau două parale pe de-alde ăştia! Rahaţi 
uscați, astea-s pentru mine... Ştii ce-aş face 
eu?... 

Curios, privesc în dreapta mea, să văd dacă 
pot deduce de pe chipul bătrînei ce trăsnăi îi 
mai treceau prin cap. Însă, din păcate, nu-s în 
stare să ajung la nici o părere mai de 
Doamne-ajută. Aşa c-o întreb: 


481 


— Ce-ai face, dragă tanti Raliţo?... 

Mătuşă-mea zîmbeşte unei amintiri plăcute, 
apoi îmi zîmbeşte şi mie. 

— Aş rade două ciorbe de burtă, măi frate, 
ca pe nimic! — declară nemaipomenita mea 
asistentă. 

— Excelent! Formidabil! Sublim! — exclamă 
în ra- fale Bileţel, aproape sărind pe bancheta 
din spate, acolo unde fusese cazat, de simt 
cum tresare, în mers, pînă şi carcasa 
„Bombiţei”. 

La „Paralela 45”, parchez în incinta 
motelului. Apoi, dînd peste bunul nostru 


prieten, Băbăică, şeful de sală, îi 
comandăm cîte o portie de ciorbă. De burtă, 
bineînţeles. 


La a doua farfurie, simt că-mi mai trecuse 
oarecum amarul ce-mi năpădise codrul. Iar 
cînd sînt informat că există prin sector şi 
tuslama, dau uitării întîlnirea, atit de 
neplăcută, cu gilmele sosite de peste hotare. 
Abia la cafele şi ţigărele purced să discut, 
antrenat de Gig, care mă iscodise cu-o 
întrebare ceva mai neobişnuită, zicîndu-mi: 
„Acuma, cînd putem spune că socotelile-s 
încheiate, pe toată linia, de orice fel, de orice 
culoare, ce ne mai rămîne de făcut?” Şi-i zic şi 
eu: 

— Enorm! Avem o sumedenie de lucruri de 
făcut... Tălică, meştere Bileţel, să-ţi închei 
concediul în pace şi onor, plecînd undeva la 
odihnă, fiindcă mult ai muncit laolaltă cu 
mine. lar tanti Raliţa, dacă o să fie drăguță, 
să-şi ia bizdigania aia de Trabant, căreia îi mai 
spune şi automobil, şi să-i tragă o fugă pînă la 
Tîncăbeşti, de unde să-mi aducă nevasta... 


482 


Căci acum, mai mult ca oricînd, am mare 
nevoie de bulgăroaica de Penke. De miine, 
dragii mei, m-apuc serios de scris. E musai să- 
mi duc la capăt romanul dedicat bunicului 
meu de neuitat!... 

Gig îşi pleacă nasul oarecum indispus, 
pentru ca apoi să mărturisească: 

— Habar n-ai, măiestrică, de nici un fel, de 
nici o culoare, cît de mult o să-mi lipsească 
aventura! Începusem să simt şi eu gustul 
investigaţiilor detectivistice... 

Înduioşat, încerc să-i mai reduc din regrete: 

— Fii liniştit, Bileţele dragă, aventura-i 
pretutindeni! Totul este s-o cauţi... Să-ţi fie 
foame şi sete de ea. Astfel ai prilejul să 
cunoşti viaţa, oameni de tot felul, întîmplări 
neobişnuite, mă rog, tot ceea ce reprezintă 
farmecul existenţei noastre... 


Pe seară, debarcăm cu toţii în ograda din 
Calea Moşilor. Unde-aveam să ne petrecem 
ultima noapte împreună. Bineînţeles, dormind 
cu inimile împăcate. Realizasem ceva în 
săptămînile acestea! 


483 


XVII. EPILOG! 


64. Cine bate, noaptea, la fereastra mea? 
Exact ca-n 
primele pagini... 


Dar nu ne este dat să dormim şi noi ca 
lumea, liniştiţi. Tocmai cînd ne întrebam, dacă 
să luăm o gustare uşoară  şi-apoi să ne 
culcăm, sau invers, să ne odihnim niţel, şi 
după aceea să mîncăm ceva mai zdravăn, 
auzim un ciocănit discret la fereastra dinspre 
terasă. 

Îl expediez pe Gig să vadă cine-i intrusul. 

Peste cîteva secunde, Bileţel se-ntoarce din 
vestibul livid, galben la faţă. 


484 


— Ce-i cu tine, ce-ai păţit? 

Inginerul abia mai poate vorbi. Şi-mi 
bîiguie, ca răspuns: 

— Măiestrică, mă... măi... e mort, mo... 
momort?... 

— Cine, domle, vină-ţi în fire, şi vorbeşte 
normal! 

— Tatata... Tatata... Tatapetre al dumitale? 

— Dar de ce mă-ntrebi? 

— Pepepe... Pepe... Pepentru că-i afară, şi- 


ntretre... întretreabă de matale! — reuşeşte, 
în sfîrşit, să lege şi Bileţel o idee mai clar 
exprimată. 


Convins că-i victima vreunui atac cerebral, 
ceea ce se mai întîmplă cerebralilor de talia 
dumisale, mă duc la uşă să constat cu ochii 
mei personali ce anume văzuse Bileţel. 

E clar. Poetul meu aiura. În pragul uşii se 
afla un bărbat ţeapăn, cam la vreo patruzeci 
de ani, roşcovan, cu bărbuţă tunsă mărunt, în 
blugi şi geacă, purtînd în mîna stingă o 
servietă-diplomat. Privea la mine atent şi 
intere-sat, ca şi cum ar fi încercat să 
recunoască pe cineva de mult uitat. 

— Cine eşti matale, şi pe cine cauţi? — l-am 
întrebat destul de intrigat. 

— Tatapetre! — mi-a răspuns individul, 
zimbindu-mi subţire. 

În secunda următoare, se scufunda 
pămîntul cu mine. Noroc că m-a susținut 
strigoiul bunicului, şi m-a condus În casă. 
Cred că mai mult pe sus. Deşi, avînd în vedere 
greutatea subsemnatului, nu-nţelegeam cum 
procedase. Dar ce, te pui cu fiinţele astea, de 
pe cealaltă lume? 


485 


Pe cînd mă străduiam să-mi revin, aşezat pe 
dormeză, roşcovanul şi-a extras din servietă 
un flaconaş plat, şi mi-a turnat un deget de 
licoare maronie. În capacul recipientului, care 
putea fi folosit şi ca păhărel. Era whisky. Şi 
foarte tare... 

— E rai! — m-a informat strigoiul. Rai 
autentic... Şi mai am la hotel şase sticle, 
anume pentru dumneata, cadou de la tata... 

Chestia cu raiul mi-a atras atenţia. După 
cîte ştiam de la bunică-mea, strigoii şi 
moroii n-aveau acces în paradis. Şi l-am 
chestionat pe bărbos: 

— Care tată?... Moşu, de la Măţău?... 

— Nol... John Steven Avrămuş, 
Connecticut!... 


Asistat de „strigoi”, tanti Raliţa şi Bileţel, c- 
un prosop ud pe cap, trag cinci păhărele de 
„Tai”, unul după altul. Doar-doar mi-oi reveni. 

Roşcovanul mă informează că raiul era, de 
fapt, whisky american, care la ei se cheamă 
„Tye”, iar dînsul era băiatul lui John Steven 
Avrămuş, paraşutistul ameri-can salvat de 
bunicu-meu. Care, întru amintirea bătrinu- lui, 
îl botezase pe fiu-său Tatapetre Avrămuş, fără 
nici un adaos anglo-saxon. Ca să se ştie că 
era de origine român. Acum, se afla la 
Bucureşti, ea lector de literatură americană. 
Spre deosebire de John Steven pe care mi-l 
amintesc perfect,  Avrămuş-jr. vorbea o 
românească excelentă, fluent şi fără accent. 
De altfel, după cum ne mărturiseşte, fusese 
dorinţa expresă a lui taică-său să studieze 
temeinic graiul strămoşilor săi. Şi-şi luase, 


486 


destul de lesne, o diplomă, la Harvard, în 
limbile romanice. 

Străbătut de fiorii emoţiei, probabil şi de 
undele  „rye”-ului, mă ridic la un moment dat 
de pe dormeză şi-l întreb pe Tatapetre 
Avrămuş: 

— Măi băiete, dar tu ai luat ceva în gură?... 

— Nimic! — declară el sincer. Şi tare-aş 
lua... 

Tanti Raliţa, şi dînsa mişcată şi tulburată de 
prezenţa  urmaşului acelui  paraşutist de 
pomină, ne invită urgent la bucătărie, 
avertizîndu-ne la cel mai entuziasmant mod: 

— Haideţi, băieţii, că vă prepar eu ceva 
americănesc, de rămîneţi crăcănaţi!... 


Pe cînd dădeam iama în formidabila 
mămăliguţă fiartă de mătuşă-mea, cu ouă, unt, 
brînză şi mujdei de usturoi, Tatapetre 
Avrămuş îmi spune că-mi obținuse adresa de 
la Pompilică Negreţu, un redactor şef de 
secţie de la editura „Prometeu”. Care-i 
recomandase un viitor romancier de talent, 
recte personalitatea subsemnatului, despre 
care aflase că intenţiona să scrie o carte 
închinată bunicului său, un anume Tatapetre, 
întocmai cum îl chema şi pe „americanul” 
care-i ceruse informaţii în vederea unor 
posibile traduceri din literatura noastră. 

Intrigat de gestul lui Pompilică, pe care, de 
altfel, îl cam făcusem albie de porci, cu 
prilejul despărțirii noastre intempestive, îl 
chestionez pe tînărul Avrămuş: 

— Măi Tatapetre, hai că-mi place cum sună 
acum numele ăsta, cînd te-ai văzut cu 
Negreţu?... 


487 


— Astăzi după-amiază, la editură, unde s-a 
oferit un cocteil, avind în vedere apariţia 
romanului „Pe aripile vîntului”... 

— Şi cum arăta tipul?... 

— Destul de morcovit, ca să utilizez o 
expresie românească nemaipomenit de 
plastică! — declară Avrămuş-jr. 

Interesant! înseamnă că Pompilică avea 
unele pro-bleme. Mă rog, om trăi şi om vedea. 
Timpul rezolvă multe. 

La ultima îmbucătură, îmi amintesc de 
avertizarea ce ne-o adresase mătuşă-mea, şi-o 
întreb, cerîndu-i preci- zări: 

— Tanti Raliţo dragă, unde-i mîncarea aia 
„americănească”?... 

— Păi, n-ai ras-o de pe farfurie, de nici nu 
mai e nevoie s-o spăl? Mămăliga se prepară 
din mălai, mălaiul se macină din porumb, iar 
porumbul l-a adus nea Cristofor din 
America!... 

Ca să vezi şi să nu crezi! Şi eu, care-mi 
imaginasem că mămăliguţa reprezintă doar 
introducerea în cine ştie ce fantastică 
mîncărică americănească... 


Pe la două, din noapte, l-am conclus pe 
Tatapetre Avrămuş pînă la colţul Căii Moşilor 
cu bulevardul. La despărţire, mi-a făgăduit c-o 
să mă viziteze din nou, chiar a doua zi, ca să- 
mi aducă „rye”-ul. Era bucuros că dăduse de 
urmele mele, deoarece i-ar fi părut rău să n- 
aibă ce-i scrie lui taică-său, care abia îi 
aştepta scrisorile. Şi nu trecuse nici o 
săptămînă împlinită, de cînd se prezentase la 
post. 


488 


Tanti Raliţa, care trăsese tare din „old 
țuiski”-ul meu, l-a asigurat că va fi şi dînsa la 
reîntilnirea de-a doua zi, să-i demonstreze 
ce-nseamnă adevărata artă culinară româ- 
nească. Prilej cu care îi va găti un talmeş- 
balmeş oltenesc, de să-ţi baţi copiii, nu 
altceva. 

Bileţel, căruia Avrămuş îi plăcuse la culme, 
mai ales de cînd îi declarase că Little Bilet 
sună mai plăcut, dacă-l pronunţi litl bailet, 
făgăduise şi el să fie la bairamul de mîine. 


Eram „în clar”! Urma să-mi încep romanul 
de poi-miîine. Aşa-i viaţa de artist. Mereu în 
permanentă fluctuaţie. Afectivă, bineînţeles. 


65. După douăzeci de ani! (la figurat) 


Romanul „Tatapetre” în două volume mi-a 
apărut la sfîrşitul lui '63. Editat de 
„Prometeu”. Şi lansat la librăria de pe 
bulevard. Prezentat de noul director al edi- 
turii, de astă dată un scriitor autentic, născut 
iar nu făcut. Pompilică, din motive de 
indisponibilitate, şi care între timp fusese 
promovat director artistic la „ARIA”, n-a 
putut participa. Tocmai avea o audiție, cu nu 
ştiu ce taraf din Bătrineni, pentru a-i elibera 
cuvenita autorizaţie de plecare în turneu. Prin 
ţară. Tanti Ralita şi Bileţel, alături de 
bulgăroaica de nevastă-mea, se proţăpiseră 


489 


lîngă mine, pentru a mă apăra de asaltul 
solicitanţilor de autografe. 

A fost o seară ca-n basme! 

Mai ales cînd, după lansare, ne duseserăm 
cu toţii la „Casa Scriitorilor”, să sărbătorim 
evenimentul. Unde, împreună cu prieteni de 
tot felul, fraţi de meserie, confraţi şi chiar 
contrafraţi, ciocnisem un pahar de vin şi 
gustasem din preparatele lui Şecspira. 

La încheierea spectacolului, căci spectacol 
fusese într-adevăr, deoarece Bileţel recitase 
un poem închinat indimenticabilului meu 
bunic, iar tanti Raliţa dansase în curte cu 
Şecspira un vals-boston, ca pe vremuri, am 
pornit-o cu toţii spre casă. Pe jos. Nu mă 
încumetam să urc la volanul „Bombiţei” 
băut, dar nici nu-mi mai găseam cheile. Ori 
erau în maşină, ori le pierdusem. De fapt, asta 
nu mai avea nici o importanţă. 

Eram fericiţi. Spusesem tot adevărul despre 
Tatapetre! 

În piaţa Palatului, cînd dam s-o cotim spre 
C. A. Rossetti, l-am zărit pe bătrîn. Venea spre 
noi, din direcţia restaurantului „Cina”. Cu 
eterna lui servietă în mîna dreaptă, probabil 
burduşită cu ţiri şi salam uscat. Păşea ţeapăn 
şi alegru,  privindu-mă  drăgăstos. Nu- 
mbătrînise deloc, de cînd nu-l mai văzusem. 
Era acelaşi ţăran moţogan, zdravăn şi 
ciolănos, rumen în obraji şi zimbăreţ. 


— Tatăpetre, ce mai faci? — l-am strigat 
înnebunit de bucurie. 
— Nu mai pot de bine! — mi-a răspuns 


bunicu-meu. 
Deodată, piclele nopţii l-au învăluit de 
pretutindeni. Asfaltul aburea trimbe de ceţuri 


490 


amăgitoare. lar Tatapetre călca printre ele, de 
parcă ar fi plutit. 

— Cum e pe-acolo? — m-am interesat 
curios, ştiind că nu se-avusese niciodată 
prea bine cu lumea despre care tot pomenea 
popa Puturică, de la Sfîntu-Nicolae, biserica 
noastră din deal. 

În timp ce bătrînul se pierdea către ceruri, 
levitînd deasupra vaporilor răscoliţi de ciudate 
vîrtejuri, am mai apucat să-l aud: 

— Nasol, măi zgimboi!... Mi-s sătul de-atita 
lapte şi miere. Că m-au trimis în raiul mă-tii 
mare, unde-i şi Caterina mea. De-aia mai dau 
cîte-o fugă pe-aici, să-mi cumpăr şi eu niscaiva 
trăscău de Măţău şi-un sfert de tiri 
uscati... Ascultă la mine, c-acu' mă grăbesc, 
caută mai departe gromovnicu'! Că se 
merită... 

În secunda următoare, tot păşind spre 
bunicu-meu, m-am pomenit lovit puternic 
în frunte. Luasem, de fapt, felinarul în braţe. 
Cel de la colţul străzii. Am icnit înfun-dat. Şi 
nu l-am mai zărit pe Tatapetre. 

Din spate, am auzit glasul mătuşă-mii, 
întrebîndu-mă: 

— Ce-i cu tine, Al, băieţelule, te-ai căpiat, de 
vorbeşti de unul singur?... Ce spuneai de 
gromovnic, că n-am desluşit prea bine?... 


Revenindu-mi, m-am reintegrat grupului, şi 
le-am mărturisit alor mei: 

— Mă gindeam la gromovnicul bătrînului, 
ăla, al trei-lea, despre care ne-a lăsat vorbă că 
porneşte să-l scrie! Unde-o fi, ai?... Cred c-am 
să declanşez o nouă anchetă!... De miine 
chiar... 


491 


Nevastă-mea chicoteşte, rizind înfundat, 
Bileţel priveşte la mine bizar, numai tanti 
Ralita mă ia în serios, deoarece o aud 
exclamînd: 

— Nu-i uman ce se-ntimplă, fraţilor!... Iarăşi 
oluăm de la-nceput? 


492 


Cuprins 


= 


. ENIGMATICUL BAZIL AVARU 


. „Cine bate, noaptea, la fereastra mea?” 

. Obsesia 

. Să trecem la obiect! 

. Bomba (cu explozie întîrziată) 

. Şi-acuma, să-mi spui tot ce ştii!... 

. Preparative şi... preparate (culinare) 

. „Rallye” în trombă (Bucureşti-Sinaia) fără şanse de 
retur! 

8. Cina cea de tăinuială... 


NOJ AUWNe 


II. ÎNMORMÎNTARE DE LUX—CONFORT UNU, SPORIT 


9. Manevre de recunoaştere 

10. „Veşnica pomenire” — contra cronometru 

11. Cortegiu funebru, la pas, şi pe jos 

12. O masă de pomină 

13. „Rallye” invers, Sinaia — Bucureşti, aproximativ 
triumfal 


III.VIZITE PROTOCOLARE, CU BĂTAIE (ÎN PLUS ŞI ÎN 
MINUS) 


493 


. Haltă de ajustare 

. Identificări senzaţionale, incredibile! 

. Noi identificări, şi mai senzaţionale! 

. Matrimonii lucrative, cu repetiţie 

+ Şantaj... contra şantaj 

. Mai tare ca-n filme!... 

+ Consultări de rigoare, absolut necesare 
. Unul pleacă, altul rămîne... în pom! 


. PRIMA FILIERĂ — „M. P. CONNECTION” 


. Recapitulări utile, pentru marele demaraj 
. M. P. — redivivus! 

. Micuşor — Love Story perpetuum 

+ „Love Story II”, cu domnişoara Tonş 

. Informaţii despre situaţii la zi 

27. 


Şedinţă operativă (cu mine însumi, că tot mi-s cît 


doi) 


V. FILIERA SECUNDĂ — „J. H. CONNECTION” 


28. 
29. 
30. 


Om cunoscut într-un oraş necunoscut 
Contactarea strigoiului 
Scurtcircuit (de joasă tensiune) 


VI. A TREIA FILIERĂ — „M. C. CONNECTION” 


31. 
32. 


Demaraj dificil 
Mic epilog, total neaşteptat 


VII. A PATRA FILIERĂ — „B. H. CONNECTION” 


33. 
34. 


Bairam extravilan, cu bulibaşi, bucluc şi baclavale 
Mărturisiri incomplete, totuşi edificatoare 


VIII. FILIERA 5 — „CI. CONNECTION” 


35. 


IX. 


Breakfast blitz, investigaţii blitz, concluzii blitz... 


O NUNTĂ CA-N BASME, ÎNSĂ DE GROAZA 


494 


36. Insomnii detectivistice 
37. Pregăteşte-te, Petre, de nuntă!... 


38. Alcooluri casnice (dar şi urmările lor) 

39. Plecarea la Pârlivaca din Vale 

40. Marea „Panaramă” — două orchestre două, tombolă 
şi dans, bufet la discreţie, serviciu ireproşabil 

41. De ce, şi pentru ce? Asta-i întrebarea... 


X. ALTĂ FILIERĂ — „L. C. CONNECTION” 


42. Extraterestrul din Voluntari 

43. Per aspera ad astra, sau „să aspirăm la aflarea 
adevărului”! 

44. Epilog de capitol 


XI. ÎNCĂ O FILIERĂ — „T. M. CONNECTION” 


45. Catacombele şi misterele Bucureştilor, sau „Omul 
cu-o mie de fețe” 

46. Good bye, mister Chips! 

47. Reîntoarcerea detectivului la uneltele sale 

48. Biografii romanțate — dar să nu le-asculţi noaptea! 


XII. ULTIMA FILIERĂ — „SILE CONNECTION” 


49. Un coşmar, două coşmaruri: de zi şi de noapte 
50. Inexplicabila dispariție a mătuşă-mii Malica, pentru 
moment! 


XIII. BRIEFING IN COUNT DOWN — ADICĂ ŞEDINŢĂ 
SCURIA, DE-A-NDARATELEA 


51.Dacă este, este, dacă nu este, nu este! Concluzia: 
asta este!... 


XIV. ÎN CEASUL AL DOISPREZECELEA, TRECUTE FIX! 


495 


52. 
53. 
54. 
55. 
56. 


Misiune nocturnă 
Misiune diurnă — express 
Prestări de servicii 
Misterul pendulei 

În sfîrşit — „Gromovnicul” 


. ADEVĂRUL TOTAL 


. Dezastrul 
. Mesajul de dincolo de mormînt 
. Ce ne facem, fraţilor? 


XVI. SPRINT ÎN FORCING, SPRE „FINISH”! 


60. 
61. 


Fenomenul dezamorsării 
Şoferii iadului erau nişte dulci copii 


62. Vizită de condoleanţe 


63. 


„Mai greu îmi pare drumul, acum, la-ntors acasă!” 


XVII. EPILOG! 


64. 


Cine bate, noaptea, la fereastra mea? Exact ca-n 


primele pagini... 


65. 


După douăzeci de ani! (la figurat) 


Cuprins 


Lector: NEAGU ALFRED 
Tehnoredactor: CORNEL CRISTESCU 


Bun de tipar 20. VII 1983. Apărut 1983 
Comanda nr. 2432. Coli de tipar 12,5 


496 


Tiparul executat sub comanda nr. 30 815 
La Combinatul Poligrafic Casa Scînteii, 
Bucureşti — Piaţa Scînteii Nr.1, Bucureşti 
Republica Socialistă România 


497 


colecția aventura 


Vlad Musatescu 


Dacă genul buf din DE-A BABA OARBA, DE-A 
V-ATI ASCUNSELEA etc., etc. l-a consacrat ca 
pe unul din clovnii de geniu din arena literaturii 
de divertisment, prin CONTRATIMP, Viad Mușa- 
tescu încearcă să treacă de Saga burlescă à la 
Conan Doi spre Altceva. Numai că «perioada 
albastră» a lui Măiestrică nu se lasă trădată cu totul. 
Investigind orizonturi mai dramatice, în care istoria 
şi-a presărat bombele cu explozie întirziată, Boa- 
babul din Tincăbeșşti nu se desparte de amuletele 
şi ficsurile sale — Bombiţa, Tanti Ralita, bulgă- 
roaica de nevastă-sa — în aşa fel încît, cu toată 
orchestraţia sinistră de tobe şi timpane, noua sa 
expediție nu desminte cituşi de puţin imaginea 
eroi-comică a unui Till Buh balcanic, mimind, 
dar nu executind, Marele salt la trapez... 


MIRCEA SÂNTIMEBREANU 


Lei 8,75 


498