Vlad Musatescu — Unchiul Andi — Detectivul — Si nepotii sai

| Viad Mușatescu 


UNCHIUL ANDI- | 
“DETECTIVUL! 
SI NEPOLII SAL 


Editura lon Creangă 


Vlad Muşatescu 


UNCHIUL 
ANDI-” DETECTIVUL” 
ŞI NEPOŢII SĂI 


EDITURA ION CREANGĂ, 
BUCUREŞTI, 1982 


Coperta: Vasile Olac 


Nepoţilor mei dragi, 
Alexandra şi Vlăduţ; aşijderi şi 
tuturor unchilor şi mătuşilor 
care-şi iubesc năpirstocii şi 
prichindeii! 


Episodul 1 


SCRISOAREA 
DE LA VALEA CU URȘI 


La vreo cîteva zile după Anul nou, de bine 
ce isprăvisem cu sărbătorile, a început să 
ningă. 

Şi ninse zdravăn, cumplit, douăzeci de 
ceasuri la rînd. 

Vîntul sufla în rafale, ca la carte, depăşind 
şi prognoza meteo, care, fiind probabilă, le 
mai încurcă şi ea. Iar viforniţa îşi acceleră 
viteza de croazieră pînă la vreo 90 de 
kilometri pe oră, viscolind zăpada, răscolind- 
o în trimbe şi vîrtejuri, pentru ca, în cele din 
urmă, s-o troienească. 

Dis-de-dimineaţă, cînd am constatat că 
ninsoarea încetase, iar vîntul îşi mai redusese 
din intensitate, mi-am zis că-i timpul să-mi 
iau inima în dinţi şi să plec după 
cumpărături: iaurt, lapte, pîine şi cafea. 

Toate bune şi frumoase! Însă uşa locuinţei 
mele, de pe Calea Moşilor, nu binevoi să 


se lase deschisă. Blocată de-un nămete, pe 
puţin un metru înălţime, s-a tot încăpăţinat să 
rămînă înţepenită. 

Atunci, aşa cum procedez întotdeauna, 
dînd dovadă de iniţiativă, m-am încumetat să 
ies pe fereastră. Nu- mai astfel am reuşit 
s-ajung afară, pe terasa dinaintea intrării; 
unde, încîntat de succes, m-am pomenit 
îngro- pat în nea pînă la briu. 

Fără să-mi pierd curajul, deşi încă nu se 
luminase de ziuă, am intrat din nou în casă. 

Tot pe fereastră. Dar mult mai anevoios 
decît ieşi- sem, acuma fiind plin de zăpadă. O 
aveam şi-n căciulă, şi-n bocanci, şi-n pieptul 
şi buzunarele paltonului. În schimb, nu mai 
aveam mănuşile. Le pierdusem pesemne în 
muntele de omăt. 

Totuşi, nelăsîndu-mă înfrînt, mi-am luat 
lopata din hol, hotărît să-mi croiesc cu forţe 
proprii o pîrtie corespunzătoare şi să răzbesc 
în stradă. Întrucît curtea casei noastre este 
destul de mare şi încăpătoare, iar viforni- 
ta depusese zăpada în gorgane, cît statul 
omului de mari, după vreo jumătate de ceas 
am izbutit să-mi  despic o  cărăruie 
acceptabilă. Dar care, din păcate, avînd în ve- 
dere întunericul şi lipsa de vizibilitate, 
nimerise exact în ograda învecinată. 

Bineînţeles, n-aş fi  păţit asemenea 
pocinog, dacă ar fi ieşit la deszăpezirea 
curţii şi ceilalţi locatari. Însă aceştia 
dormeau ţeapăn. Fără să le pese de nimeni şi 
de nimic. 


Punîndu-mi în gînd să-i critic aspru la 
prima ocazie, am început iarăşi să sap printre 
nămeţi. Însă, spre dezamăgirea mea, am 
reuşit să ajung numai pînă la gardul nostru 
de fier, în loc de poartă, şi chiar destul de de- 
parte de ea. 

Îndîrjit, mai ales că auzeam zdrăngănit de 
lopeţi pe trotuar, ceea ce însemna că lumea 
pornise de mult să curețe strada, mă 
înverşunai şi-am mai făcut două pîrtii. 

Fiecare în altă direcţie. Amîndouă greşite. 
Abia la a treia încercare nimerii, în sfîrşit, 
poarta. Bucuros de izbînda înregistrată, am 
dat să ies în stradă. 

Şi, în aceeaşi clipă chiar, primii o lopată în 
cap. No- roc că era de lemn. Lopata, nu 
capul. 

— Aoleo! am strigat îndurerat, frecîndu-mi 
vîrtos creştetul. 

— De ce aoleo?... Nu-ţi pare bine că mă 
vezi? am desluşit imediat vocea mătuşă-mi 
Raliţa. 

Nedumerit de pretenţiile dînsei, care-mi 
mai cerea s-o şi văd, şi încă în plină beznă, 
după ce-mi otînjise  scăfîrlia, precum şi de 
apariţia ei atît de neaşteptată, am rămas un 
moment fără glas. 

— Ce-i cu matale aici? am răcnit după un 
timp, cît mai puternic, anume pentru a-i 
preciza mătuşă-mi locul unde mă aflu, ca 
să nu mă pocnească iarăşi în devlă. 

— Măi băiete, cum de poţi pune o 
asemenea între-bare? s-a auzit numai vocea 
lui tanti Raliţa, deoarece pe dînsa tot nu o 


vedeam. Nu era firesc să fiu îngrijo- rată de 
situaţia voastră, a ta şi-a nevesti-ti, cînd am 
văzut cum a viscolit toată noaptea?... De-aia 
am pornit către voi, să vă deszăpezesc!... 

— Tocmai din bariera Vergului? mă mirai 
eu, ne-venindu-mi să-mi cred urechilor. 

— Exact şi întocmai! m-a informat mătuşă- 
mea. Şi mi-am luat şi două lopeţi cu mine... 

— De ce două? 

— Pentru c-aşa aveam nevoie! Una, de 
lemn, ca să lucrez la zăpada spulberată, şi 
încă una, de fier, să sparg gheţuşca... E 
tehnic?... 

Bucuros că o folosise pe cea mai întîi 
pomenită, şi nu pe cealaltă, cu care mi-ar fi 
putut crăpa capul, mă felicitai că am o astfel 
de mătuşă. Deoarece nu se prea găseşte aşa 
ceva, oricum şi oriunde. Cu atît mai mult, 
cu cît bătrîna depăşise de multişor vîrsta de 
şaptezeci de ani. 

Asta, în vreme ce locatarii din casa 
noastră mai aveau zdravăn pînă la pensie, 
dar dormeau pe sparte. 

Bravo lor, halal oameni! 


Pe cînd mă întorceam cu mătuşă-mea de la 
cumpărături, dinsa oferindu-se să mă ajute la 
căratul laptelui şi-al iaurtului, cu care 
prilej izbutise să-mi spargă vreo cîteva 
borcane, îl observai pe vecinul de la etaj, 
Mihăiţă- „Sfintu”, cocoţat pe acoperiş. 

Răspunsul la enigma prezenţei sale pe 
cuşma casei l-am primit ceva mai tîrziu. În 
clipa cînd terminasem, împreună cu tanti 


Raliţa, de curăţit zăpada de pe terasa 
dinaintea uşii, pentru a nu fi siliţi să intrăm 
pe fereas- tră, un huruit înspăimîntător ne 
trezi atenţia. 

Dar era tardiv. O avalanşă uriaşă, pornită 
de pe acoperiş, înmormîntă la loc terasa, 
îngropîndu-ne pe-amiîn- doi sub un munte de 
omăt. 

Abia după un timp reuşii să-mi scot capul 
afară, pentru a ţipa în direcţia „Sfîntului” de 
sus: 

— Ce-nvirţi acolo, măi Mihăiţă, vrei să ne 
omori cu zile? 

— Dau jos zăpada de pe casă! N-ai 
ascultat indica- ţiile de la radio şi televizor? 
îmi răspunse el nespus de liniştit. 

— Şi nu era mai nimerit să fi-nceput cu 
nămeţii din curte?... 

— Bineînţeles! Însă te văzusem pe matale 
lucrind la lopată şi mi-am zis să-mpărţim 
sarcinile!... Dar unde ti-e mătuşa, că n-o 
mai observ prin sector!... 

Privind în preajmă, constatai şi eu, destul 
de speriat, că tanti Raliţa încă nu se ivise de 
sub mormanul de nea. Abia după o bună 
bucată de vreme, răscolind mai toată zăpada 
de pe terasă, am dat peste, biata mătuşă- 
mea. Zăcea trîntită pe burtă, sub omăt, cu 
sacoşa în braţe. 

O clipă mi-a fost teamă că-şi pierduse 
cunoştinţa. Nici gind de-aşa ceva. Ba 
dimpotrivă! Se simţea foarte bine, şi chiar 
pornise să guste din sticla de lapte. 


Văzindu-mă rămas cu gura  căscată, 
mătuşă mea îmi explică: 

— Ce te miri, Al. băieţelule?... Laptele se 
recomandă nu numai copiilor, ci şi bătrînilor! 

— Aşa, crud? 

— Păi unde-ai fi vrut să-l fierb? Ai vreun 
aragaz pe-aici, ascuns sub zăpadă? 

Ca să nu mai zăbovim la taclale, am 
invitat-o să in- tre în casă şi să punem de-o 
cafeluţă. 

—  Excelentă idee! îmi aprobă dînsa 
iniţiativa. Sor- bim cafele şi citim şi 
scrisoarea... 

— Care scrisoare? 

— Ai o scrisoare de la ostrogoți! 

— De unde să ştie carte barbarii aceia? mă 
arătai eu nedumerit. 

— Măi, dar greu mai eşti de cap! E vorba 
de ostro-goţii noştri, nu de cei din manualul 
de istorie... 

— Au mai rămas, oare, pină şi-n zilele 
noastre? Formidabil! N-am mai auzit de-aşa 
ceva! exclamai eu şi mai surprins. 

— Omule, nu-i uman ce se-ntîmplă cu tine! 
îmi declară tanti Ralita nemulțumită. Greu le 
mai pricepi!... Ai uitat că nepoţeilor tăi le 
spui ostrogoţi?... Pentru că-s năbădăioşi 
şi năzbitioşi, mai dihai ca bucifalul lui Sandu 
Machedonschi, şeful seminţiei ăleia din nu 
ştiu ce munţi, care avea un bidiviu nărăvaş şi 
cu corn în frunte... 

— Aaa! Păi spune-aşa, mătuşă dragă! E 
vorba de Biba, Babane şi Babacu, de la Valea 
cu Urşi?... Minunat! Chiar mi-era dor de ei... 


10 


În ceea ce-l priveşte pe proprietarul calului, 
aici ai cam încurcat borcanele! Nu-l chema 
Machedonschi. ci Alexandru Macedon... Şi 
nici n-a fost şef de trib, ci vestit general şi 
împărat... Cel puţin aşa scrie în manualul de 
istorie pe care mă sfătuiai să-l ci- tesc!... Ce-i 
drept, a existat şi-un Macedonschi, dar aces- 
ta a fost un mare poet, şi încă român! 

Tanti Raliţa m-a privit o clipă niţel cam 
pieziş, după care a pătruns în casă. Dar nici 
n-a mai zis nimic. 

Aşezaţi lingă sobă, să fim la căldurică, 
după aventurile prin zăpezi şi nămeţi, sorbim 
tacticos din cafeluţe. Mă-tuşă-mea, căreia i-a 
trecut supărarea, din pricina chestiei cu 
încurcarea numelor, zîimbeşte încîntată. Insă 
eu ard de nerăbdare. Aşa că îndrăznesc s-o 
întreb: 

— Unde-i scrisoarea ostrogoților? 

— În poşetă! îmi răspunse tanti Raliţa. 

— Şi ce mai aşteptăm? Hai s-o citim! 

Bătrina mea mătuşă păru stînjenită, îşi 
căută poşeta, apoi se ridică din fotoliu şi 
dispăru în hol. Peste un timp se întoarse 
neliniştită. 

— Mi-a dispărut poşeta! 

— Imposibil! o lămurii eu. Se află în 
sacoşa cu bor-cănelele de iaurt. Chiar matale 
ai pus-o acolo... 

După ce i-am adus poşeta din bucătărie, 
unde zăcea printre cumpărăturile făcute 
împreună,  mătuşă-mea a pornit să 
scotocească prin ea, pentru ca, într-un tirziu, 
să-mi înmîneze scrisoarea copiilor. 


11 


Plicul arăta groaznic. Plin de lapte şi iaurt, 
acuma putea fi lesne asemuit cu-o cîrpă de 
vase. 

Cînd l-am desfăcut, suficient de anevoios, 
am fost bucuros să constat că scrisoarea 
nepoţeilor scăpase cu bine. Doar niţel, pe ici 
pe colo, cerneala se mai dizol- vase în zerul 
lactatelor. Totuşi, se putea citi. 

Copiii, prin pana fratelui lor mai mare, 
Babane, îmi scriau: 


Dragă unchiule Andi, 

Cu prilejul Anului nou îţi urăm din 
toate inimile noastre, trei la număr, 
numai bucurii, voioşie, belşug în suflet 
şi-n cămară, şi, mai ales, sănătate! Căci, 
ne-am gîndit noi, în colectiv, dacă ai să 
fii bine sănătos, poate ai să scrii şi vreo 
carte pentru cititorii mai mititei. Ducem, 
pe-aici, o mare lipsă de povestiri din 
viața de azi, şi vrem şi noi să ne găsim 
în cărțile pe care librărița noastră nu le 
mai are, deoarece încă n-au apărut. 

Noi ştim că matale eşti un mare 
detectiv, că de-aia ti se spune şi Conan 
Doi, şi ticluieşti romane cu tot felul de 
aventuri. Oare nepoţeii dumitale n-ar 
putea fi şi ei nişte eroi în asemenea 
cărţi? 

Acuma sîntem în vacanţa de iarnă, iar, 
cînd tăticu şi mămica pleacă la lucru, 
lăsindu-ne în grijă casa şi gospodăria, 
trăim o sumedenie de aventuri, din cele 
mai neaşteptate. 


12 


Bunăoară, cum am păţit mai zilele 
trecute, cînd ne-am apucat să pritocim 
moarea din butoiul cu varză pusă la 
murat, după cum ne-a rugat mămica 
noastră,  şi-am pierdut mai toată zeama, 
deoarece n-am mai fost în stare să 
astupăm la loc vrana. 

Noroc că ne-a dat prin cap să umplem 
butoiul cu apă. Peste vreo citeva zile 
însă, din păcate, a trebuit să îngropăm 
toată varza în fundul grădinii, întrucît se 
împuţise atît de puternic, încit fugiseră 
din ogradă toate dobitoacele, îngrozite 
de duhoarea pe care o răspindea moarea 
preparată de noi, dar în care uitaserăm 
să punem şi sarea trebuincioasă. 

Acuma am scăpat de beleaua care ne 
căzuse pe cap, însă am rămas şi fără pic 
de varză. 

Deci, dragă  unchiule Andi, adio 
sarmale, adio varză călită, adio şi rață la 
cuptor, pentru că orătăniile, tare lacome, 
s-au apucat să scurme după resturile din 
grădină şi au murit, intoxicate de-o boală 
necunoscută! 

Altminteri, totul e bine. Noi mai 
învăţăm, din cînd în cînd, pînă se va 
îndura să ningă, îl ajutăm pe tăticu la 
cărat lemne pentru foc, ascultăm la radio 
piese pentru copii, privim la televizor pe 
Woody şi-aşa mai departe. 

Ai salutări de la nea Tilică Boieru al 
lui Sfetea lu’ Pop, de la Viţica noastră, 


13 


care o să fete în aprilie, pre-cum şi de la 
nea Mişu Falconetti, cățelu'-coțofelu' pe 
care ni l-ai lăsat în gazdă, de nu mai 
avem o clipă de linişte. 

Sărutări de mînă lui tuşa Raliţa şi lui 
tanti Penke, cărora te rugăm să le spui 
că ni-e dor de dinsele şi de prăjiturile pe 
care ni le-au preparat astă-vară, de ziua 
lui tăticu. 

Încheiem scrisoarea noastră, la care 
am muncit o după-amiază întreagă, 
urîndu-ţi, dragă unchiule Andi, încă o 
dată, multă sănătate! 


Biba, Babane şi Babacu, 
nepoții matale de la Valea cu Urşi 


Post Scriptum. Adică, în limba latină, 
o adăugire după isprăvirea scrisorii. Nu 
ne uita cu abonamentele la revistele 
pentru copii, şi nici cu rugămintea 
noastră. Stii matale la ce ne gindim: o 
carte pentru cititorii mititei, sau, cum se 
spune pe la noi, mitutici. 
Tot B., B.şiB. 


Tanti Raliţa, care în timpul cît îi citisem 
scrisoarea chicotise şi risese mînzeşte, după 
ce-am terminat lectu- ra mi-a spus cu ochii 
podidiţi de lacrimi de bucurie şi dragoste: 

— Al, băieţelule, e musai să le scrii 
copiilor o carte! 


14 


Înduioşat şi eu de copilăreasca cerere a 
nepoţeilor de la Valea cu Urşi, am stat o 
clipă pe gînduri. Apoi i-am spus mătuşă-mi: 

— Crezi că-i chiar atît de uşor să 
întocmeşti un vo- lum cu povestiri pentru 
tinerii cititori?... Nu cred c-aş fi în stare... 
Pînă acum n-am scris decît romane de aven- 
turi! 

— Ei şi? Îţi închipui că nu le-au citit şi ei? 
Te-nşeli, şi încă amarnic... Pune-te, omule, 
pe treabă, şi fă-le o carte mai pe-nţelesul lor! 

— Cu basme? întrebai oarecum îngrijorat. 

— De ce nu!... Oare Făt-Frumos n-a fost şi 
el un soi de detectiv? N-a luptat împotriva 
răilor de pe lume? Scrie-le nişte basme 
moderne, cu balauri din zilele noas-tre, că 
există şi azi, fii fără grijă! 

Am zîmbit niţel pe sub mustață, apoi i-am 
declarat mătuşă-mi: 

— Bine! Bine, tanti Raliţo! Dar să nu-ți 
pară rău... Am să te bag şi pe matale în 
carte! 

— Ce vorbeşti? Semăn eu a balaur? s-a 
înspăimîn- tat mătuşă-mea. 

— Oarecum! i-am răspuns bătrinei mele 
dragi. Însă unul care va stîrni zîmbetul pe 
buzele mituticilor... Că faci atîtea boroboaţe 
şi încurcături, încît vei deveni o eroină 
adorată de cititori!... 

Tanti Raliţa nu mai ştia ce să facă, să ridă 
sau să mă dojenească. 

Într-un tîrziu, îmi comunică părerea 
dînsei: 


15 


— Bine!... Dar să scrii şi despre tine, şi 
despre nepo-ţeii tăi, despre toţi cei care 
trăiesc în jurul nostru! 

— Exact! Aşa am să şi fac!... Mi-ai dat o 
idee de milioane! Am să scriu nişte poveşti 
despre noi toţi, pe care am să le reunesc sub 
titlul: Detectivul şi ostrogoții, sau unchiul 
Andi şi nepoții săi! 

— Şi cu mine ce-ai să faci? Nu mă bagi şi-n 
titlu?... se arătă mătuşă-mea supărată. 

— Să vedem... Poate-ţi fac şi matale un 
loc... Numai să găsesc un nume de alt 
năvălitor... Ce ţi-ar conveni: tătar, avar, 
gepid? 

— Nici unul! Decît aşa, mai bine renunţ la 
onoarea de-a mă vedea pomenită în titlu! 
Însă fii atent ce scrii despre mine, c- 
altminteri o paţi!... 


Episodul 2 


MESAJUL DIN CALEA MOȘŞILOR 


Dragii mei, Biba, Babane şi Babacu, 

Am primit scrisoarea voastră, prin 
mijlocirea lui tanti Raliţa, şi vă 
mulţumesc pentru urările pe care mi le- 
ați adresat. 

De asemenea, vă rog să-i transmiteţi şi 
lui nea Ti- lică Boieru, ciobanul de la 


16 


Valea cu Urşi, contrasalu-tările mele, ca 
răspuns la ale sale. 

În ceea ce priveşte complimentele din 
partea Viţicăi, vaca voastră producătoare 
de cafea cu lapte, şi-ale lui Mişu 
Falconetti,  „căţelu'-coţofelu'” cum îi 
ziceţi voi, mă îndoiesc serios să vi le fi 
putut spune în grai omenesc. 

Cel mult, singura posibilitate 
acceptabilă, ar fi să fi devenit voi nişte 
măgăruşi şi purceluşi năstruşnici, după 
cum vă ştiu dealtfel, şi să fi vorbit cu 
dobitoacele în limba voastră, a 
animălucelor domestice. Ei, ce ziceţi? 

M-a bucurat vestea că mai învăţaţi 
cîte ceva. Însă nu sînt de acord cu 
precizarea „din cînd în cînd”. Un elev 
conştiincios trebuie să pună mina pe 
carte cu orice prilej. Barem din 
curiozitate intelectuală. Cum o să a- 
jungeţi ingineri, doctori sau astronauți, 
dacă staţi toată ziua la săniuş sau în faţa 
televizorului? 

Referitor la ajutorul prestat în 
gospodărie, cu care ocazie aţi dat gata 
varza pusă la murat, ar fi fost bine ca, 
mai înainte de-a vă avinta la asemenea 
treburi, să vă documentaţi serios, să fi 
întrebat pe tața Gherghina, nevasta 
ciobanului, care se pricepe de minune la 
ches- tii dintr-astea, cum se procedează 
la prepararea unei moare 
corespunzătoare. 


17 


Cu ce-o să mă ospătaţi, cînd o să vin la 
voi în vizită, dacă aţi omorit şi rațele pe 
varză călită? Cu brînză de vaci? Păi de- 
asta am şi la Bucureşti, şi-s sătul de ea 
pînă-n git!... Deşi, între noi fie vorba, 
doctorii nu-mi recomandă, pentru 
regimul meu de slăbire, decit aşa ceva, 
plus iaurt degresat. Viaţă-i asta?... 

Și-acum să vă comunic vestea cea mai 
importantă! 

De miine am să-ncep lucrul la o carte 
pentru voi. În care eroii să fie nişte copii. 
Însă nişte copii nu tocmai cu-minţi şi 
ascultători, ci năzdrăvani și puşi pe 
isprăvi năstruşnice. Din care, cititorii, 
printre care, pesemne, veţi fi şi voi, să- 
nveţe unele lucruri folositoare. Iar dacă 
am să utilizez, pentru scrierea cărții, o 
serie de păţanii la care aţi participat, să 
nu vă fie cu supărare. Aţi cerut să 
deveniți eroi de roman. 

Poftim, veţi fil... 

Nădăjduiesc să vă prindă bine, nu 
numai vouă, dar şi altor copii, care s-ar 
putea să vă semene. 

vă sărută, cu drag, al vostru unchi, 
scriitor şi detectiv, 


Al. Conan Doi 


Episodul 3 


18 


CINE ESTE 
DETECTIVUL CONAN DOI? 


Ca să nu ne mai ascundem după deget, v- 
o spun de la bun început! 

Nu mă cheamă Conan, acesta fiind doar 
pseudonimul 
cu care-mi semnez romanele mele de 
aventuri. De profesie, de fapt, sînt ziarist. Am 
vreo 50 de ani, 1,68 pe înalt, 0,77 pe lat, iar 
pe cîntar, cam la o sută de ocale, plus ceva 
mărunţiş. De aceea sînt şi astăzi în evidenţa 
Institutului de endocrinologie, care se 
străduie, de ani de zile, să mă slăbească la 
normal. Însă fără succese notabile. Motiv 
pentru care, de cîtva timp, lucrez şi cu 
Institutul de boli de nutriţie. 

Din fragedă tinereţe m-a mistuit patima 
citirii romanelor cu întîmplări neobişnuite. 
Acesta-i motivul pen-tru care, de la o vreme, 
am purces şi eu să ticluiesc poveşti cu 
detectivi. lar colegii mei, de la revista unde 
lucrez, care mi-au citit de mai multe ori 
manuscrisele, mă consideră şi-un mare 
detectiv. Mai ales că rezolvă- rile enigmelor 
din cărţile mele par să fie mult mai originale 
şi mai eficiente decît cele întilnite în practica 
de toate zilele. Ceea ce, fie vorba între noi, 
nu-i de ici de colo! 

Penke, nevastă-mea, se încăpăţinează însă 
să nu prea creadă în şansele literaturii pe 
care o profesez cu îndiîrjire. 


19 


Nopțile mele de veghe, cînd stau aplecat 
deasupra maşinii de scris „Erika”, n-au reuşit 
s-o facă mai înţelegătoare. În schimb, i-au 
provocat o astenie destul de gravă, cu 
tulburări ilustrate prin interminabile şi re- 
bele insomnii. Aşa că, întrucît ţin foarte mult 
la nevas- tă-mea, mi-am căutat la un 
moment dat refugiu în po- dul locuinţei, 
unde mi-am înjghebat un cabinet de cre- aţie 
din cele mai rudimentare. 

Vara, cînd soarele bate drept în tabla 
acoperişului, curg apele de pe mine, ca şi 
cînd aş fi un izvor termal. Iarna, nici atunci 
nu-i mai plăcut. Vintul suflă atît de aspru 
încît bat cuie cu nemiluita (şi la maşină 
bineînţe- les) înfofolit în cîte două sau trei 
pleduri. 

Mai greu îmi vine cînd se defectează 
reţeaua electrică a străzii. Ceea ce se 
întîmplă destul de des, deoarece locuiesc pe 
Calea Moşilor, unde transformatorul nu-i din- 
tre cele mai faimoase. 

Atunci sînt nevoit să cobor în casă, 
cufundat în beznă, apelind la cele 114 trepte 
ale scării. 

Nu îndrăznesc s-ascund tot ce pătimesc. 
De multe ori mi se întîmplă s-ajung în 
pivniţă, în loc de căminul meu, mult mai 
rapid decît s-ar cuveni conform celor mai 
elementare principii ale gravitaţiei. 

Alteori, vecinii fiind cuprinşi de bănuiala 
că sînt călcaţi de hoţi, datorită bubuiturilor 
pe care le dezlănţui cu căderile mele, au 
telefonat de urgenţă la circa a cin- cea de 


20 


miliţie, cerînd ajutorul specialiştilor. Noroc 
că aceştia, fiindu-mi oarecum colegi de... 
branşă, m-au eliberat mai totdeauna a doua 
zi, după verificările de ri-goare, oferindu-mi 
şi-o cafea fierbinte şi reconfortantă. 

Şi fac, cei de la miliţie, nişte cafele 
fantastice. Mai ceva ca la „Intercontinental”! 

De aceea, am continuat să-mi consider 
pseudonimul ales ca foarte nimerit. Mai întîi 
pentru că, astfel, aduc un binemeritat 
omagiu marelui meu coleg şi profesor sir 
Arthur Conan Doyle, inventatorul lui Sherlock 
Holmes şi al romanului deductiv, şi, în al 
doilea rînd, mai ales, pentru a justifica 
numele de Conan Doi, fiind- că nădăjduiam, 
şi încă nădăjduiesc, să ajung la fel de celebru 
ca ilustrul meu înaintaş, nu ca un al doilea 
scri- itor din domeniul respectiv, ci ca unul 
de-o valoare sporită, modernă şi 
contemporană, ba chiar îndoită. 

S-ar putea zice că-s cam lipsit de 
modestie. Just! 

Dar voi lupta, cu ghearele şi cu dinţii, să- 
mi îndreptăţesc ambițiile. Cu atît mai 
mult cu cît, spre deose- 


bire de Doyle, eu mă ocup îndeaproape şi de 
meseria de detectiv. 

Adică sînt extrem de atent la ceea ce se 
întîmplă în jurul meu, caut să înţeleg şi să 
îndrept metehnele semenilor mei, participînd 


21 


activ la combaterea şi lichida- rea lor. Ce? 
Nu-i frumos, nu-i moral?... 

De fapt, mă cheamă Al Coman, întocmai 
ca şi pe  taică-meu, aşa cum auzeam că-l 
strigă vecinii peste gard: „Măi Comane, 
vină să-l vezi pe fi-tu căţărat la mine-n cireş, 
fir-ar să fie de năzdrăvan!” 

lar la şcoală, cînd mă scoteau la tablă şi 
tăceam milc, fiind cam ruşinos de felul 
meu, mă stimulau spu-nîndu-mi pe-acelaşi 
nume: 

— Coman E. Alexandru, ai un doi cît tine 
de mare! Dacă nu te pui cu burta pe carte, 
are să te-apuce sta-  giul militar într-a patra 
elementară! 

Pe vremea aceea eram slab ca un tîr, atit 
de firav şi plăpînd, că-mi plingeai de 
milă. 

Însă prevestirea lui Vichentie Ţapu, iubitul 
nostru învăţător, nu s-a adeverit. Mă luasem 
serios de învăţă- tură. Stagiul militar mi l-am 
făcut la regimentul 1 de artilerie grea, cu 
bacalaureatul absolvit printre primii de pe 
listă. Iar în armată am fost nespus de prețuit. 
Me- reu mă puneau dejurnă la bucătărie. 

Cînd am fost eliberat, cîntăream cu 18 
ocale mai mult decît la încorporare! După 
care am mai crescut. Din toate punctele de 
vedere. Şi ca greutate, şi ca ta- lent... Şi iată- 
mă ziarist, scriitor şi „detectiv”. E chiar 
atit de puţin?... 

Deci, acesta-i detectivul Al. Conan Doi. 


22 


Episodul 4 


TANTI RALIŢA, 
DETECIIV-ADJUNCT 


În fiecare dimineaţă de cînd mă aflu în 
plin con- cediu de creaţie, primesc, cel puţin, 
zece sau cincispre-zece telefoane. 

Şi trebuie să răspund la ce oră pleacă din 
Gara de Nord acceleratul de Braşov, ce 
întîrziere are rapidul de Constanţa, sau ce se 
mai aude cu Balt-Orient-Expressul. 

Toate acestea din pricina unei diferenţe 
de-o cifră. O singură cifră blestemată, 
care mă desparte de numărul de telefon al 
„Agenţiei de Voiaj C.F.R.” din Calea Griviței. 

Aşa că, vă daţi seama, îmi este aproape 
imposibil să lucrez la romanul pe care mă 
strădui să-l duc la bun sfîrşit. 

În disperare de cauză, am tăiat firul 
telefonului. Degeaba! Cei de la centrală m-au 
ameninţat că-mi taie şi abonamentul, dacă nu 
încetez cu intervenţiile mele tehnice. Şi m-au 
şi amendat. Deşi nu-mi mai mergea telefonul! 

Dar nu mă deranjează numai apelurile 
acestea zbiîrniitoare. Ci şi tanti Raliţa. 
Mătuşă-mea. Care-i o făptură extrem de 
viguroasă şi neastimpărată, în pofida vîrstei 
sale înaintate. 


23 


De cum se lasă seara, aproape în fiecare 
zi, tanti Raliţa se înfăţişează la mine acasă şi 
se proţăpeşte în faţa televizorului. Pînă se 
termină emisiunea. Culmea este că-i plac 
mai toate programele. Şi unu, şi doi. 

După ce-şi ocupă autoritară fotoliul 
(singurul din ca-să, şi care-i al meu, cel de la 
biroul de lucru), îmi cere cu glas prefăcut 
şi dogit de nenumăratele ţigări „Mă-răşeşti”, 
pe care le fumează împotriva sfaturilor docto- 
rilor: 

— Al, băieţelule, ia dă-mi şi mie un pahar 
cu apă rece! Dar vezi să nu fie de vişine, că 
balonează! 

Şi, în timp ce dă sunetul la maxim, 
deoarece este cam tare de-o ureche, 
sporovăieşte fără încetare, la concurenţă cu 
televizorul. 

Tanti Raliţa trebuie să aibă vreo 70 şi ceva 
de ani (asta din 1978, de cînd a pornit să-şi 
numere invers... primăverile, ca la Houston). 
Bea cafea în neştire, fu- mează aşijderea, în 
schimb face sport, tot în neştire. Joacă ping- 
pong, table, patinează şi umblă foarte mult 
pe jos. Din Vergului şi pînă-n Calea Moşilor, 
parcurge distanţa aceasta în mai puţin de-o 
oră. 

Fiind o pasionată cititoare de romane de 
aventuri, mi-a devorat toate scrierile. Unele 
chiar de două ori. Ca admiratoare a 
operelor mele, ambiţionează să colaboreze cu 
mine, considerîndu-se dăruită pentru meseria 
de detectiv amator. De aici s-au dezlănţuit o 
sumedenie de necazuri şi pocinoage. 


24 


Primul a fost atunci cînd îmi cumpărasem 
„Fiat'-ul meu 600 D, căruia în intimitate i se 
mai zice şi „Bom-biţa”. Cînd l-a văzut în 
curtea locuinţei, mi-a spus autoritară: 

— Nu există detectiv care să nu se 
priceapă la mecanică auto! ...Musai va trebui 
să învăţăm şi asta !... 

Eu neavînd timp, deoarece eram ocupat cu 
scrisul, mătuşă-mea s-a apucat serios de 
studiat tehnica automobilului. Peste vreo 
două luni îmi demonta carbura-torul, îmi 
regla aprinderea, tacheţii, frînele. Iar cînd s-a 
pornit să-mi umble şi pe la bujii, la Delco şi 
pompa de apă, „Bombiţa” n-a mai mers deloc, 
şi-a trebuit să fie internată la „Ciclop”. 

Tanti Raliţa s-a supărat foc. Cum de-mi 
îngădui- sem să n-o chem pe dînsa, pentru 
remedierea acestor fleacuri? 

— Dragă tanti Raliţo, zău aşa, nu are nici 


un rost să te mîniezi! De cînd te ocupi 
matale de „Bombiţă”, motorul merge numai 
în trei cilindri, deşi are patru, iar frinele 


nu mai acţionează asupra tuturor roţilor!... 
am încercat eu să-i astîimpăr supărarea. 

— Nici asupra roții de rezervă? s-a 
interesat dînsa intrigată. 

— Nici! Pentru că mi-ai ascuns-o în 
garaj!... 

Mătuşă-mea a tăcut milc. Dar peste o 
săptămînă, cînd am scos „Bombiţa” de la 
autoservice, iar tanti Raliţa a controlat-o 
cu de-amănuntul, am observat că maşina 
poseda un zgomot înspăimîntător, bocănind 
de parcă ar fi avut gloanţe în motor. 


25 


Abia după ce l-am demontat în întregime, 
cu ajutorul mecanicului adus la domiciliu de 
mătuşă-mea, s-a constatat că n-avea nimic, şi 
că troncănitul provenea de la... nişte 
castane aflate în capacele roţilor. 

— De-aia-i bine să-nveţi ceva mecanică, 
măi Al, bă-ieţelule! mi-a spus tanti Raliţa, 
zimbind mînzeşte, ca să ştii unde să cauţi 
şi cum să detectezi o defecţiune. Eu ţi-am 
pus castanele-n capace!... Vezi ce păţeşti, 
dacă n-asculţi de cei bătrini?... 


A doua boroboaţă detectivistică provocată 
de mătu- şă-mea a avut loc în ziua cînd mi-a 
comunicat plină de bunăvoință: 

— Măi băieţelule, singura soluţie pentru a 
mai slă- bi, dar şi a-ţi întări organismul, ar fi 
să ne apucăm de lupte! 

— Cu cine, dragă tanti Raliţo? Că n-am cu 
nimeni nimic! 

— Cu mine! Ia uită-te-n cărţile astea pe 
care mi le-a adus de la Tokio vecinul 
meu, Dumitrescu IX, din echipa de baschet, 
şi-apoi ai să-mi dai dreptate... 

— Păi, cum să le citesc, dacă-s în 
japoneză? 

— Hai să fim serioşi! Nu vezi că-s 
ilustrate?... Tratează despre luptele corp la 
corp. Şi nu se poate con- cepe un detectiv 
modern, fără să cunoască bătăile cele mai 
japoneze!... Neapărat trebuie să le-nvăţăm! 
Ime- diat începem! Hai, nu mai zăbovi, că 
trece timpul!... 


26 


În dormitor, unde-am dat paturile la o 
parte, împin-gind la ele cu devotament şi 
abnegaţie, vîrtos, de curgeau năduşelile pe 
noi ca dintr-o cişmea, am întins pe jos sal- 
telele, pregătindu-ne serios pentru grelele 
ceasuri care ne-aşteptau. 

Tanti Raliţa s-a costumat în treningul 
nevesti-mi, care abia o încăpea, iar eu, 
pentru a-mi feri ciolanele de căzături şi 
lovituri, mi-am îmbrăcat pantalonii de schi 
vindiacul căptuşit cu mesadă de blană, 
ciorapii de lînă dar fără bocanci, ca să nu 
deteriorez bunătatea de saltele, plus 
şuba de oaie şi căciula cu urechiere. 

Şi, întrucît năstruşnica de mătuşă-mea are 
idei din cele mai neaşteptate, exerciţiile 
urmau să decurgă pe un fond muzical, 
furnizat de magnetofonul meu. 


Peste cîteva minute, casa noastră era 
cutremurată din temelii. 

Datorită  căzăturilor mele. Care-s de 
groază. 

La jiu-jitsu  mătuşă-mea pare mai 
experimentată. 

Mă zvîrle peste capul dînsei, de parcă aş fi 
un sac cu cartofi. Dacă va continua în 
acelaşi ritm, rămîn precis fără tablouri pe 
pereţi. Dar şi fără tencuială. 

Întăritat de neobosita energie a 
bătrinei, consider 
că-i cazul să trec la represalii. Trebuie să 
recurg la unele figuri originale, netrecute 
în broşura japonezilor. 


27 


Aşa că, plin de abnegaţie, purced să-i 
răsucesc mîinile, să-i întorc labele 
picioarelor, gitul şi capul, tot ce apuc şi 
nimeresc. 

Tanti Raliţa urlă ca din gură de şarpe. 

Iar peste cîteva momente se prăbuşeşte la 
pămînt. Însă atît de puternic, încît se-aud o 
serie de zgomote suspecte în pivniţă. 

— Trecem şi la karate? o întreb eu, 
considerindu-mă de pe acum învingător 
absolut. 

— Trecem! îmi comunică mătuşă-mea. Dar 
nu la karaté... 

— Ce lupte ai mai născocit? mă interesez 
înspăi-mîntat. 

— Mult mai grele! mă informează tanti 
Raliţa, lup-tele pentru curăţenia generală!... 
Dacă nu măturăm peste tot, şi nu punem la 
loc tablourile, dacă nu daio fugă să cumperi 
urgent o oglindă, să ştii că sîntem în pom!... 
Va fi vai de capul nostru, cînd o să vină ne- 
vastă-ta!... 

— Nu va fi nimic! o liniştesc eu. Penke-i un 
om de aur, cu glas de argint, iar sufletul 
îi este tot atît de bun ca pîinea caldă... O să 
priceapă imediat c-am căzut victimă 
trăsnăilor dumitale!... 

Mătuşă-mea nu prea pare încîntată. 

Motiv pentru care mă somează: 

— Dacă te pune sfintul şi-ai să-i dezvălui 
că eu te-am atras în luptele astea, am să- 
i spun şi eu că n-ai ţinut regimul dietetic de 
slăbire!... 


28 


Nu-mi place deloc felul de-a gîndi al 
bătrinei. 

În loc să mă-nveţe de bine, aşa cum s-ar 
cuveni din partea unui om mai în vîrstă, dînsa 
încearcă să mă amenințe. 

Aşa că-i răspund: 

— Nu-i frumos să pîrăşti, dragă tanti 
Raliţo! 

— Sigur că nu! se declară şi mătuşă-mea 
de acord, dar nici să dai vina pe altul!... De 
vreme ce te-ai în- voit să exersăm 
împreună, şi tot împreună am spart oglinda 
şi-am întors casa cu fundul în sus, corect ar fi 
să-ţi iei şi tu partea ta de răspundere! E bine? 
E teh- nic?... 

— E bine! Atunci să ne-apucăm de 
treabă!... Lao-laltă, în mai puţin de-o 
jumătate de oră punem totul la loc... Iar 
cînd o să vină nevastă mea, am să mă sui 
liniştit pe cîntar! 

Mătuşă-mea priveşte la mine mirată. 

— Ce legătură are cîntarul aici? 

— Am să-i fac şi lui Penke o bucurie! Din 
pricina luptelor noastre japoneze, în versiune 
românească, pre- cis trebuie să fi dat jos ceva 
din supragreutatea mea... Mai ales că, pînă 
acum, încă n-am mîncat mai nimic, în 
afară de bătaia pe care mi-ai dat-o!... 


Episodul 5 


29 


PENKE, OMUL MEU DE AUR, 
CU GLAS DE ARGINI 


De cînd mă aflu antrenat în operaţiunile 
de definitivare a romanului la care lucrez în 
fiece diminea- tā mă trezeşte (la 5.30) 
trompeta de argint a glasului soţiei mele: 

—  Măiestrică, ajunge cu-atita somn! 
Trebuie să te-apuci de scris, că doar nu 
eşti în concediu de odihnă!... 

Întrucît sînt un om căruia îi place munca, 
cobor imediat din pat şi-o întreb pe scumpa 
de nevastă-mea: 

— Ceaiul e gata? 

Penke porneşte să chicotească, zîmbind 
apoi mînzeş-te, pentru a continua cu glasul ei 
de clopoțel: 

— Ce vorbeşti, măiestrică? Ai uitat de 
prescripţiile medicale?... 

Are dreptate! Am uitat. 

Deoarece în ultimul timp (cam de vreo 
douăzeci de ani încoace) sînt din ce în ce mai 
trupeş, fără să cu- nosc prea bine pricina, 
deşi medicii specialişti zic c-ar fi din cauza 
mîncării în exces, ceea ce nu-mi vine să 
cred, fiindcă ţin un regim dietetic din cele 
mai severe, Penke, draga mea nevastă, se 
ocupă foarte îndeaproa- pe de sănătatea şi 
condiţia mea fizică. 

— Iartă-mă, copilă bună, însă romanul mă 
înghe- suie din toate părţile... Mi se pare 
atit de interesant, încît credeam că pot fi 


30 


scutit de recomandările tirani- lor de 
doctori!... Ce zici?... 

— Eu zic ca, mai întîi, să te urci pe cîntar, 
să ve- dem cum stăm cu greutatea... Iar, 
după aceea, să treci la exerciţiile de 
gimnastică medicală şi de înviorare!... Numai 
astfel ai să poţi lucra în plină forţă şi voie 
bună... 

Am impresia c-am încurcat-o! Aseară, mă 
abătusem pe la cămară, unde ciugulisem 
nişte cîrnat de casă afu-mat. Dacă mă dă de 
gol  agregatul de stabilire a valorii 
personalităţii mele, în grame, sute de grame, 
sau, eventual, kilograme?... 

După ce mă sui pe cîntarul medicinal din 
casă, oftez uşurat. Arată o slăbire de 80 de 
grame! Minunat! Înseamnă că iarăşi s-a 
defectat. Apoi, plin de entuziasm, pornesc 
să-mi execut gimnastica de dimineaţă. Mai în- 
tii alerg vreo zece minute prin odaie, de se 
cutremură întreaga casă. 

Apoi, sub supravegherea nevesti-mi, încep 
să-mi rotesc capul, să-mi îndoi genunchii, să 
dau din miîini şi din picioare, să mă plec 
înainte şi înapoi, şi aşa mai departe. 

Cînd purced la ultimul exerciţiu, lăsarea 
pe vine, sînt atît de obosit, încît execut numai 
prima parte, deoarece îmi este absolut 
imposibil să mă mai ridic. Cu greu, dar ajutat 
de biata nevastă-mea, izbutesc, în cele din 
urmă, să mă salt pe picioare. Insă tremur 
din toate mădula- rele. 

Îngrijorat de evoluţia stării mele fizice, o 
rog pe Penke: 


31 


— Copilă bună, dă-mi ceva să mănînc, că 
nu mai rezist!... 

Nevastă-mea zimbeşte, apoi mă 
încurajează: 

— Ba ai să rezişti! Mai ales după ce-ţi faci 
şi duşul scoţian... Pînă termini cu baia, aşa 
cum ţi-au prescris medicii, gustarea de 
dimineaţă va fi gata şi te va aştep- ta în 
bucătărie!... 

Dornic să mă văd cît mai degrabă înaintea 
ceaiului şi-a celorlalte elemente ale gustării, 
mă avînt cu încre-dere în baie. 

Duşul scoţian, care activează circulaţia 
sîngelui, constă din cinci minute sub apă 
fierbinte, urmate de alte cinci, însă sub apă 
rece ca gheaţa. Cînd ies din baie, arăt ca 
un rac fiert în cazanul de rufe. 

Opărit bine, dar şi dirdiind de frig, mă 
îmbrac în mai puţin de-un minut după care 
dau fuga de-a drep- tul la bucătărie. 

Din pricina energiei care colcăie în mine, 
generată de gimnastică şi de duşul scoţian, 
nu mai apuc să ob- serv că uşa-i deschisă. 
Plin de elan, forţa inerţiei mă determină să 
străbat, cu optzeci pe oră, întreaga încă- 
pere, în ciuda frînei pe care o pun pe ambele 
picioare. Noroc că mă opreşte dulapul cu 
vase, în care mă prop- tesc numai cu capul. 

— Bravo, măiestrică! mă felicită Penke, 
nevas- tă-mea, rîzînd în hohote. Nici la 
meciurile de rugbi n-am văzut aşa 
ceva!... 

— Nici eu! îi mărturisesc spăşit. Pentru că 
nimeni n-a spart acolo atîtea farfurii şi 


32 


castroane, cîte am iz- butit eu să fac praf!... 
Ce urmează acum?... Mai îmi dai să 
mănînc minidejunul de dimineaţă? 

— Dar bineînţeles! Însă numai după ce 
stringem cioburile şi facem curăţenie pe jos... 
Am să te ajut şi eu, deoarece şi matale mă 
ajuţi la spălatul rufelor!... 


Peste vreo jumătate de oră eram gata. 
Acuma aşteptam să mi se servească gustarea 
atît de mult dorită. 

Penke, încîntată de mişcarea suplimentară 
pe care o efectuasem, turuie fără încetare, 
chicotind argintiu, în vreme ce-mi orînduieşte 
în faţă elementele componen- te ale 
ceaiului. 

— Asta-i tot? o întreb eu, în clipa cînd îşi 
încetea- ză inexplicabil activitatea ei de 
gospodină. Numai un iaurt, o cană de ceai, şi 
acela din plante medicinale, o fărimă de 
brînză de vaci şi-o coajă de piine de-acum 
trei zile?... 

— Tot! îmi răspunde zglobioasa mea soţie. 
Calcu- lat în conformitate cu tratatul de 
dietetică... 263 de calorii!... 

— Bine, şi ce-am să mănînc după regimul 
ăsta sever?... Vrei să mor de foame?... 

— Nimic! Şi n-ai să mori deloc, pentru că 
aio groază de lucru!... Dar ce-ai fi poftit?... 

— Măi copilă bună, de ce mă mai întrebi? 
Nu ştii cît de mult mi-ar fi plăcut nişte 
ochiuri pe costiţă pră- jită, un pic de unt cu 
miere, o bucăţică de ficăţel pră- jit, cîteva 


33 


sardele cu măsline şi-un corn proaspăt, cu 
coaja rumenită şi crocantă?... 

Nevastă-mea  suride  blajin, apoi mă 
îndeamnă să servesc: 

— Bea-ţi ceaiul, măiestrică, şi lasă citatele 
de mai sus, fiindcă-s numai literatură... Ştiu 
că ţi-ar dori inimioara şi-un cotleţel de 
purcel, dar deocamdată nu-i voie... Mai tîrziu, 
însă, ai să primeşti tot ce-ţi pofteşte 
sufleţelul! 

— Cînd? o chestionez eu bucuros de veste. 

— După ce-ai să dai jos primele zece 
kilograme din greutate! 

Convins că aşteptatul eveniment se va 
produce abia în cincinalul următor, mă 
resemnez. 

Purced, agale, să-mi consum aşa zisa 
gustare de dimineaţă. Incet, fără grabă. 
Respectînd indicaţiile medicilor, ca şi cum aş 
avea de lichidat cantităţi industriale de ali- 
mente, şi nicidecum nişte infime porţioare 
dietetice, cîntărite şi calculate la computerul 
lui Penke. 

Nevastă-mea mă asistă, plină de zîmbete 
şi bunăvoință, chiar îmbiindu-mă cu glasul ei 
argintiu: 

— Mai ia niţică brînză de vaci... De ce nu-ți 
mănînci piinea?... 

Înduioşat de imensa ei grijă, îi răspund 
împăcat cu soarta: 

— Mulţumesc mult, dar nu mai pot... Sînt 
sătul! Şi nu uita niciodată, nu pot lucra cu 
stomacul încărcat... Mă duc să scriu la 
roman! 


34 


În momentul următor am părăsit 
bucătăria, pentru a mă retrage în biroul meu 
de creaţie. Unde mă aşteaptă capitolul 
început ieri, şi-ale cărui ultime rînduri le dac- 
tilografiasem în pivniţă, retras de zgomotele 
ce mă împresoară de pretutindeni. 

Dacă n-ar fi foamea asta, care-mi ghiorăie 
în maţe, poate aş izbuti să lucrez ceva. 

Şi va trebui să reuşesc, deoarece nu vreau 
să-mi mîh-nesc nevasta. 

Prea e bună la suflet şi prea îmi mîngiie 
inima cu clopoţelul argintiu al glasului ei, ca 
să-i zdruncin încrederea în virtuțile dietei pe 
care mi-o asigură zi de zi şi ceas de ceas, 
de vreo treizeci şi ceva de ani încoace! 


Episodul 6 


CEI TREI OSIROGOŢI 


Mai anul trecut, prin iulie, pe cînd 
lucram la un roman şi nu-mi găseam liniştea 
necesara, ceea ce pe Ca-lea Moşilor este 
absolut normal, tanti Raliţa m-a anunţat, într- 
o bună zi, că-mi făcuse rost de-o oază de pace 
şi tih-nă unde să-mi termin cartea. 

— Asta-i situaţia, Al, băieţelule! Te urci în 
maşină şi-ţi iei valea! 

— Care vale ?... 


35 


— Valea cu Urşi... La Anatolie Jimbla, 
văru-tău de-al doilea... 

— 'Toli?... Mai trăieşte? 

— Exact! Trăieşte, şi încă foarte bine... E 
inginer silvic, specialist în peisaj forestier... 
Locuieşte la Valea cu Urşi, ceva mai la deal 
de Curtea-de-Argeş... l-am scris despre 
necazurile tale, şi mi-a răspuns că te invită să 
stai la el... 

După îmbucurătoarea veste, am încercat 
să mi-l reamintesc pe văru-meu Anatolie. Nu-l 
văzusem de prin 1960. De cînd îşi terminase 
facultatea. Aşa că-mi părea bine să-l 
reîntilnesc. 

Nea Culiţă Jimbla, taică-său, care-o ţinuse 
de nevastă pe ţaţa Marița, sora lui tanti 
Raliţa, lucrase toată viaţa la un centru de 
piine în Tirgu-de-Vale, din Piteşti. Nici acuma 
nu ştiu prea bine dacă Jimbla era numele său 
de familie, sau numai o poreclă. 

Dis-de-dimineaţă, mătuşă-mea s-a înfiinţat 
la mine acasă, să participe la plecarea mea în 
expediţia de creaţie. 

— Al, băieţelule! m-a întrerupt dînsa de la 
degustarea jumătăţii de ou răscopt la care 
aveam dreptul, ţi-am adus traseul pe care-l ai 
de parcurs... 

— Nu era cazul să te deranjezi, dragă tanti 
Raliţo, fiindcă sînt în posesia ghidului auto, 
ultima ediţie! 

— Perfect! mi-a declarat satisfăcută 
mătuşă-mea. Pentru că Valea cu Urşi nu se 
găseşte în el... Nu-i o localitate, ci un canton 
forestier! 


36 


— Nu-i o problemă! am declarat şi eu. 
Lasă pe mine, c-am să mă descurc!... 

Peste o jumătate de ceas demaram în 
trombă. 

Ajuns la Piteşti, am început să mă 
interesez de dru-mul care duce la Valea cu 


Urşi. 
Nimeni nu auzise de el! 
La Curtea-de-Argeş, singurele văi 


cunoscute de cei chestionaţi erau Valea 
Urdei, Valea cu Flori, Valea Mieilor şi Valea 
Perjei. Aceasta din urmă însă, aflată undeva, 
prin Moldova. 

Atunci m-am îndreptat către munţi, în 
direcţia bara- 


jului, gîndind că unde-s munţi trebuie să fie şi 
pădure, deci şi cantoane forestiere. 

Şi-am avut noroc! Pentru că, peste două 
zile, după căutări chinuitoare, pe la şase, 
înainte de asfinţit, eram în faţa mult 
căutatului canton Valea cu Urşi. 

Ce-i drept, mă ajutase substanţial şi-un 
cioban autostopist, nea Tilică Boieru al lui 
Sfetea lu' Pop, pe care-l transportasem, cu 
„Bombiţa”, la tîrla lui personală, că-rîndu-i şi 
cinci baloţi cu brînză bună de burduf, de mi 
se cociîrjase biata maşină. 

Anatolie şi  nevastă-sa, Felicia, mă 
întîmpinară bucuroşi. 

— Bine c-ai venit, măi vere, că e 
săptămîna de cînd te tot aşteptăm! Poftim în 
casă... Numai să ne îngădui cîteva clipe, pînă 
terminăm cu vaca şi găinile... Miine scăpăm 


37 


de ele... Iar tu ai să rămii singur, să lucrezi 
liniştit! 


Privesc  încîntat la privelişte. Munte, 
pădure, aer iute, soare şi cer senin, albastru 
ca scrobeala de rufe. 

— Haidem la masă! mă anunţă pe 
neaşteptate Anatolie, întors de la treburile 
gospodăreşti. 

Mulţumit de invitaţie, mai ales că 
flămînzisem crîn-cen în timpul îndelungatei şi 
aventuroasei mele călăto- rii, pătrund în casă 
şi mă instalez grabnic la „dispoziti-vul” pe 
care se servea cina. 

În vreme ce gust cîte ceva din minunatele 
bucate aflate pe masă, îl întreb pe Anatolie: 

— Nu vă este urit aici, rupţi de civilizaţie 
şi de- parte de lume? 

— Deloc! Avem lumină electrică, televizor, 
radio... mă linişteşte văru-meu, şi nu ne 
simţim cîtuşi de puţin izolaţi... Ba dimpotrivă, 
în ciuda  sălbăticiei care  ne-ncon-joară, 
singurătatea ne prieşte mult la efectuarea 
muncii noastre... Eu îmi pregătesc doctoratul, 
Felicia o carte despre peisajul forestier... 

— Cred şi eu! l-am aprobat pe Anatolie. 
Cum să nu scrii în liniştea de-aici?... Totuşi, 
nu pricep un lucru, de ce trebuie să lichidaţi 
vaca şi orătăniile? Numai ca să nu fiu 
deranjat la scrierea romanului?... 

— Vere dragă, ne-ai înţeles greşit! a 
intervenit Fe-licia. Am afirmat că scăpăm de 
ele, în sensul că noi plecăm, şi astfel uităm 


38 


niţel de treburile gospodăriei... Ne ducem la 
o reciclare, de două săptămîni. 

Eram cît pe ce să mă înec cu bucăţica de 
friptură pe care o mestecam. Va să zică, 
mă abandonau la canton, în deplină linişte, 
dar cu vaca şi galinaceele pe cap. S-a zis cu 
romanul la care lucram! 

Şi-abia am mai îndrăznit să rostesc, cu 
glas tremurat: 

— Numai să mă îngăduie vaca la muls, că 
la păsări mă mai pricep! 

Toli şi Felicia au izbucnit în ris. 

— Măi băiete! spuse la un moment dat 
Anatolie, fii liniştit! Că nu era să te părăsim 
de unul singur, cu toa- te problemele în 
cîrcă, să ne mai laşi şi săraci! Au să-n- 
grijească de ele copiii, că-s mari şi vrednici. 

Peste un timp trecem în tinda cantonului. 
De-acolo, văru-meu dădu un răcnet în 
direcţia drumului ce trecea prin faţa casei: 

— Babane, Biba, Babacu! Haide, daţi fuga- 
ncoace, c-a venit nenea Conan, unchiul 
vostru de la Bucureşti!... 

Trei mogildeţe se iviră la orizont. Fără să 
mai aştepte vreun îndemn din partea 
părinţilor, se duseră tustrei de-a dreptul în 
casă. Probabil pentru a-şi pune la punct îm- 
brăcămintea, deoarece nu prea arătau ca la 
carte. 

— Vin de la giîrlă! m-a informat vară-mea. 

După vreun sfert de ceas, îngerii s-au 
înfăţişat în 
corpore. Acuma erau spălaţi şi pieptănaţi, cu 
haine curate şi încălţămintea lustruită. 


39 


Văru-meu, cu mîna pe capul fetiţei, îmi 
comunică: 

— Ea este Biba, fetiţa lui tăticu, elevă 
fruntaşă în clasa ei şi-alaltăieri a împlinit 
nouă anişori... 

Bălaie ca un puf de păpădie, Biba se 
înclină în faţa mea. Anatolie dădu satisfăcut 
din cap şi continuă: 

— Băiatul nostru cel mai mare, Babane, 
are treisprezece ani! Ceea ce nu-l împiedică 
să fie premiant, cam-pion şcolar la înot, 
participant la olimpiadele de matematică şi 
fizică... 

Vlăjganul mă salută respectuos, privind 
atent la taică-său. Era un băiat bine construit, 
vînjos, blond, cu trup de atlet. 

Văru-meu, în cele din urmă, se plecă spre 
băieţelul de la extrema alinierii, şi-i puse 
degetul arătător pe năsucul cîrn şi borcănat: 

— El este Babacu, aşa-i zicem între noi, 
fiindcă-i filozof ca un bătrin, meşter mare la 
treburile gospodă- riei şi înţelept ca taică- 
său... La toamnă o să fie şcolar! Barbu Culaie 
Jimbla! 

Bondocelul se înclină şi el. Însă ceva mai 
anevoios, deoarece îl înzestrase natura c-o 
statură miniaturală şi îndesată. Era atît de 
durduliu şi dolofan, încît arăta ca un 
polobocel. 

Anatolie mă prezentă apoi pe mine: 

— Nenea Conan Doi e vărul meu şi unchiul 
vostru, ziarist la Bucureşti şi romancier... 

— De romane pentru copii? întrebară într- 
un glas urmaşii tribului Jimbla. 


40 


— Nu! Cel puţin deocamdată... Unchiul 
vostru scrie cărţi de aventuri! le declară 
Anatolie. 

— Mai bine! se pronunţă Babane. Astea ne 
plac!... 

Văru-meu păru niţel contrariat. Probabil 
nu prea era informat despre lecturile lui fiu- 
său. 

După care, zimbind subţire, le spuse 
copiilor: 

— Unchiul Andi o să locuiască un timp la 
noi, pen- tru a scrie un nou roman... Eu şi cu 
mămica, însă, din păcate, trebuie să plecăm 
la reciclare... O să-l iubiţi şi-o să aveţi grijă 
de dînsul?... 

— Daaa! Daaa! se bucurară pe mai multe 
voci Biba, Babane şi Babacu. 

Anatolie, fericit de înţelegerea odraslelor, 
vru să-mi mai facă o demonstraţie. Motiv 
pentru care li se adresă: 

— Acuma la treabă! Ştie fiecare ce are de 
făcut?... Din după-amiaza asta, gospodăria 
rămîne pe mîinile voastre... Ei, ia spune-mi, 
Babane, ce sarcini îţi revin?... 

— Deseară mulg vaca, pun laptele la fiert, 
apoi rî- nesc în grajd... După aia fac baie şi 
mă duc la culcare... 

— Eu string masa, spăl vasele, deretic prin 
bucătărie, fac baie şi mă duc la culcare! 
anunţă şi Biba, fără să mai fie întrebată. 

— Şi tu? se interesă, tot demonstrativ, 
văru-meu, întrebîndu-l pe Babacu. 

— Fac baie şi mă duc la culcare! 


41 


— Ce vorbeşti, domnule? Dar găinile? se 
arătă surprins Anatolie. 

— Fac baie şi se duc şi ele la culcare! îi 
răspunse nevinovat Babacu. 

— Cum aşa? Nemiîncate?... 

— Nemiîncate, tăticule! Pentru că, azi, n-au 
făcut decît şapte ouă, iar planul era de 
cincisprezece... Dacă-s nemîncate, atunci ouă 
mai cu spor!... 

— Bine, Babacule! fu nevoit să-l aprobe 
văru-meu Anatolie. Deci n-ai nici o treabă în 
seara asta?... 

— Ba da, tăticule! Dau drumul la gaze în 
baie, aprind focul şi-aştept pînă se-ncălzeşte 
apa... 

—  Şi-apoi? se interesă taică-său cam 
nemulţumit, 

— Fac baie şi mă duc la culcare! declară 
Babacu. Dar să mă chemaţi şi pe mine la 
film, să nu mă uitaţi!... 


Anatolie dă liber odraslelor, iar după 
dispariţia lor din cîmpul nostru vizual se- 
ntoarce spre mine şi-mi zîm-beşte încîntat: 

— Ce zici de copiii mei? 

— Ce să zic? îi răspund eu. Mi se par 
cuminţi şi inteligenţi! 

— Ai să vezi mai tirziu că au şi ei unele 
lipsuri, fiindcă nici îngerii nu-s perfecţi! 
încearcă să-mi mai reducă din entuziasm 
văru-meu. 


Fiind cam optimist din fire, nu l-am 
contrazis. 


42 


Aşa că, după ce ne-am luat rămas bun, 
Anatolie şi cu Felicia urmînd să plece la 
reciclare încă în zori, ne-am dus cu toţii la 
culcare. 

Obosit de cele păţite în ultimele zile, am 
adormit imediat. Ca un buştean. Însă, după 
un timp, n-aş putea spune cînd, m-am 
pomenit trezit de nişte bubuituri în uşă. 

Am întrebat cu glasul meu cel mai 
autoritar, folosind un vers dintr-o celebră 
poezie: 

„Cine bate, noaptea, la fereastra 
mea?”... 

— Eu sînt, dragă nene, nepotul tău iubit! 
am auzit răspunzîndu-mi glasul fraged al 
unuia din băieţi. Dar poezia sună altfel, că l- 
am citit şi noi pe Delavrancea... 

— Poate vrei să spui Bolintineanu! l-am 
corijat eu imediat. 

— Eram precis! recunoaşte posesorul 
vocii, ştiam eu că nu-i ceva în regulă cu 
maestrul Delavrancea... Dar nu contează, 
mai bine scoală-te şi vino la bucătărie, să-ţi 
bei ceaiul; c-altminteri rămii fără, adică 
nemîncat.. 

— Cît e ceasul? întreb eu, curios să aflu cît 
dormisem. 

— Şase... şi poate ceva mărunţiş!... 

— Şi ce-ţi veni să mă scoli cu noaptea-n 
cap? 

— Lasă bancurile, unchiule, că nu ţine! 
Cine se  scoa-lă de dimineaţă ajunge 
departe... De-aia nu-ţi merg romanele, după 


43 


cum ne scria tanti Raliţa... Dă-i bătaie, că se 
răcesc ochiurile!... 

După mai puţin de-un minut pătrund în 
bucătărie. 

Tăcere. Nimeni nu zice nimic. Moştenitorii 
Jimbla sînt în jurul mesei, privind la mine ca 
la a noua minune a lumii. 

— Bună dimineaţa nu se spune pe-aici? îi 
iau eu la rost. 

Copiii înghit în sec, apoi îi aud grăind: 

— Bună, Hombre! rosteşte cu zimbetul pe 
buze bondocul de Babacu. 

— Noroc bun, măi frate! îl completează 
Babane. 

— Salut, El Fugitivo! se miorlăie şi bălaia 
de Biba. 

Remarcînd că am rămas cu gura căscată, 
tinerii în- cep să riîdă voioşi. 

Biba, cutremurîndu-se de ris, îmi arată un 
scaun. După care Babane ia cuvîntul: 

— Sîntem măreţi, unchiule Andi, nu-i 
aşa?... Dacă vrei să te ai bine cu noi, şi ţii să- 
ţi fie viaţa dulce, lasă-ne să fim neprefăcuţi, 
deschişi la inimi şi la gură... Gata! Babacu-ţi 
zice „Hombre”, fiindcă eşti bun şi lupti 
pentru dreptate, întocmai ca indianul ăla, din 
filmul cu aceiaşi nume. Biba te-a botezat „El 
Fugitivo”, deoarece ne-a scris tanti Raliţa că 
mereu alergi după o oază de linişte... iar eu, 
dacă-ţi spun „Măi frate”, asta-nseamnă că te 
socotesc tînăr, alături de noi, la bine şi la 
rău... Sîntem în clar, unchiule Andi?... 

— Batem palma, ostrogoților! S-a făcut!... 


44 


Entuziasmul „îngerilor” nu mai cunoaşte 
margini. Le-a plăcut chestia cu ostrogoții. 

Peste cîteva clipe atacăm ochiurile din 
tigaie. Cam puţine, doar vreo douăsprezece, 
însă nemaipomenit de gustoase. Cred şi eu! 
Fuseseră prăjite cu costiţă afuma- tă, tăiată 
în feliuţe subţiri şi rumenite ţeapăn. 

Cînd au aflat că, în afară de romane de 
aventuri, mă mai ocup şi cu investigaţii de tip 
detectivistic, am cres- cut enorm în ochii lor. 

Nu-mi ziceau decît „unchiu' Andi- 
detectivu'“, plus „Hombre”, „El Fugitivo” şi 
„Măi frate”. Iar eu, „ostro-goţi”. 

Întrucît nu ştiau ce-i cu ostrogoții ăştia, le- 
am ex-plicat, ca la şcoală, cine au fost şi ce- 


au învirtit pe lumea asta, precum şi de 
unde mi-a trecut prin cap să le zic şi lor 
astfel. 


Iar în zilele următoare, cît am mai zăbovit 
la Valea cu Urşi, porecla pe care-o dăruisem 
copiilor şi-a meritat numele şi mai acătării. 


Episodul 7 


CELE CINCI ZILE 
ALE SAPTAMINII 


45 


După ce terminarăm micul-dejun, îmi 
adusei aminte de „Bombiţă”. Drept care mă 
adresai tinerei generaţii: 

— Măi ostrogoților, unde-i „Fieţelul” 
meu?... 

— Păi unde să fie, El Fugitivo! mi-a 
răspuns bălăi- ta de Biba, acolo unde l-ai 
lăsat! N-ai zis că ţi s-a calat motorul?... 

— În şosea, măi frate! m-a lămurit şi 
Babane. 

— Că doar nu era să-l băgăm în curte, fără 
ajutorul matale! m-a informat Babacu. 

— Şi-o mai fi acolo? îmi exprimai teama ce 
mă cuprinsese. Dacă mi-o fi furat cineva 
maşina!... 

— Dar ce crezi matale, Hombre, că pe la 
noi umblă hoţii? Şi-apoi, hai să fim serioşi, îţi 
închipui că „Bom-biţa” matale-i chiar o 
maşină care să merite a fi furată?... Ce-i oare, 
Mercedes, Volvo, Rolls Royce? 

Mirat de cunoştinţele în materie auto ale 
năpiîrstocu-lui de Babacu, mă repezii afară, 
urmat de ostrogoții mei dragi. 

„Bombiţa” era la locul ei. Lîngă gardul 
cantonului. Plină de praf, de parcă ar fi 
plouat peste ea cu pudră de talc. 

— Ce-i facem acum, măi copii? îi întrebai 
pe ostro-goţi. Voi unde vă ţineţi „Dacia” 
voastră?... 

— Păi avem garaj, măi frate! îmi explică 
numaide- cît Babane. Că n-o să păstrăm 
turboreactorul în grajdul vacii!... 

— Care turboreactor? 


46 


— Aşa-i zicem noi maşinii noastre... Dacă 
„Fiat”-ul matale-i „Bombiţă”, „Dacia” nu 
poate fi decît „Turboreactor”!... 

— Şi unde-i garajul, că nu l-am văzut 
nicăieri? 

— Păi cum să-l vezi, dacă-i în beci? 

— Cum? 

— Noi avem două beciuri, aşa c-am 
transformat unul din ele în garaj! Nu-i o idee 
de milioane? mă întrebă plină de mîndrie şi 
entuziasm Biba. 

— S-ar putea! îmi dădui eu cu părerea. 

Insă fără prea mult entuziasm, deoarece 
„Bombiţa” îmi cam făcea figuri cu pornirea, şi 
mă gindeam la eventualele necazuri, cu 
scosul ei din pivniţa familiei Jimbla. 

Ajutat de ostrogoții mei de nepoți, 
împinserăm  „Fiat”-ul pînă în dreptul gurii 
beciului. 

Eu, la volan, iar copiii, în spatele maşinii, 
chinuin- du-se ca nişte microbuldozere. 

Motorul,  bată-l cucu, nici gînd să 
pornească. Probabil mi se înecaseră bujiile. 
Şi-atunci îmi veni şi mie o idee de milioane. 
Beciul, adînc de vreo doi metri, fusese ast- fel 
amenajat, încît maşina familiei Jimbla să 
coboare lin pe-o pantă destul de dulce. 

Dacă-mi dădeam şi eu drumul la vale, cu 
„Bombiţa”, era imposibil ca motorul să nu 
facă aprinderea. Aşa că, transmiţind 
instrucţiunile de rigoare, pe care ostrogoții 
le ascultară extrem de atenţi, băgai în viteza 
a doua, pusei contactul şi, cu piciorul pe 
pedala de ambreiaj, comandai: 


47 


— Acuma, copii! Daţi-mi briînci!... 

Tînăra generaţie, plină de elan şi energie, 
îmi imprimă o asemenea viteză, încît 
„Bombiţa” porni vertiginos pe panta 
beciului. 

Pînă să ajung la punctul cel mai îndepărtat 
al încăperii, motorul nu se învoi deloc să 
pornească. Abia cînd mă proptii zdravăn cu 
bara din faţă de peretele din fund al beciului, 
căci mai departe nu aveam unde, aprinderea 
se realiză din senin... În ciuda barei care se 


scofilcise, de arăta ca un acordeon 
dezumflat. 

Peste cîteva secunde beciul se umplu de 
fum, gaze de eşapament şi zgomot. La 


acesta din urmă contribuiam şi eu, la modul 
major, deoarece tuşeam cumplit. 

Coborii imediat din „Bombiţă”, pentru a 
mă îndrepta urgent în direcţia ieşirii din 
garajul-beci. Însă mă întîm-pînă, destul de 
brutal, uşa garajului pe care tocmai o 
închideau nepoţii mei, convinşi că-şi făcuseră 
datoria pînă la capăt. 

Disperat, pornii să bat în uşă cu amîndoi 
pumnii, doar-doar m-or auzi. Fumul şi gazele 
emanate de toba de eşapament se 
îngrămădeau lîngă mine. Începeam să mă 
asfixiez. Motorul, din fericire, se opri iarăşi, 
din motive absolut necunoscute. 

În aceeaşi clipă auzii de-afară: 

— Ei, Hombre! Tălică eşti? De ce baţi? S-a- 
ntîm- plat ceva?... 


48 


Babacu, oricît ar fi fost el de bondoc şi 
dolofan, izbuti să-mi deschidă uşa garajului. 
Ceea ce nu-l împiedică să se mire nespus: 

— Unchiule Andi, ce-i, dom'le, cu gălăgia 
asta?... N-ai ajuns cu bine în garaj?... 

— Ba da! Chiar prea bine! îi răspunsei eu. 
Unde-s Biba şi Babane? 

— În casă... Se joacă de-a mecanicii cu 
maşina du-mitale de scris... Vor să-i scoată 
literele, să le îndrepte... 

Aoleu! Dacă ăştia-s „îngerii” tribului 
Jimbla, stăm prost cu cadrele cereşti! 

Cînd am izbutit să-mi adun piesele maşinii 
de scris într-o sacoşă de plastic, m-am 
considerat un om fericit. lar ostrogoții, 
numaidecît au purces să-mi explice în ce 
anume constă întreţinerea unei gospodării de 
tip rural. Chiar de-a doua zi am trecut la 
mulsoarea vacii pe care ostrogoții o 
botezaseră „Viţica”. Bineînţeles, la îndemnul 
lor. 

Pină-n seară, spre bucuria generală, 
reuşisem să-i sporesc producţia de lapte cu 
peste 30 %. Probabil, datorită şi apei cu care- 


i spălasem ugerul. Altminteri nu-mi 
puteam explica de unde atita lapte, şi încă 
de-gresat. 


La cererea nepoților, care mi-au 
împrumutat un manual de îngrijire a vacilor 
lactante, şi pe care l-am citit pînă la miezul 
nopţii, m-am ocupat serios de îmbogăți- rea 
cunoştinţelor mele în branşă. 

Aşa că, astăzi, a treia zi de cînd mă aflu la 
Valea cu Urşi, intenţionez să introduc unele 


49 


metode moderne, de înaltă tehnicitate, 
pentru optimizarea Viţicii. 

Dis-de-dimineaţă, mai înainte de-a purcede 
la mulsoare, am întreprins o curăţenie 
generală în grajd. La care am utilizat şi 
furtunul de irigare a livezii. 

Cînd nivelul apei din grajd a atins vreo 
douăzeci de centimetri, vaca a început să 
ragă înspăimîntată. 

Am îndemnat-o imediat să consume din 
lichidul care acoperea poditura. Insă a 
refuzat cu încăpăţinare. În ciuda faptului că, 
alunecînd, am gustat şi eu din el, ca să-i fac 
curaj. 

Pentru a contribui la o producţie de lapte 
cît mai eficientă, i-am cărat atunci personal 
zece găleți de apă proaspătă şi potabilă. Cum 
să dea lapte, dacă nu con- sumă apă? 

Parcă n-am văzut-o eu pe nevastă-mea 
cum îmi prepară cafeaua cu lapte! Pune două 
linguriţe de lapte praf, adaugă apă din 
belşug, cacao, şi gata. 

Ce-i drept, îmi rămîne de rezolvat o 
problemă din cele mai serioase. Şi anume, 
cum s-o conving pe vacă să fabrice laptele 
de-a dreptul sub formă de praf. 

În orice caz, viitorul va decide şi-n această 
dificilă chestiune. 

Apoi am procedat la spălarea Viţicii. Tot 
cu furtunul. După care am uscat-o cu 
cearceaful meu de baie. I-a plăcut enorm. 
Chiar mi-a mestecat peste un sfert din el. 
Însă, cînd a venit clipa s-o mulg, n-a mai dat 
pic de lapte. 


50 


Prea vrusesem s-o modernizez brusc. Dar 
nu disper. Chiar am să-ncerc s-o conving să 
mănînce un kil de cacao, înainte de mulsoare. 
Şi-atunci, sînt sigur, voi putea servi 
ostrogoților cacao cu lapte. Direct de la vacă. 
Ştiinţa învinge totul!... 

Pînă atunci, din păcate, vom fi nevoiţi, 
probabil, să bem numai ceai de tei. Fiindcă, 
deocamdată, din motive inexplicabile, blajinul 
animal nu mai vrea să furnizeze din preţiosul 
său produs. 

Ceva nu-i în regulă! 


Astăzi, se-mplinesc patru zile de cînd m- 
am instalat la Valea cu Urşi. 

N-am scris un singur rînd la roman, dar în 
dimineaţa asta, la îndemnul nepoților, îmi fac 
debutul în grădi- nărie. Adică am trecut la 
munca de jos, la sapă şi lopată. Pentru praşila 
straturilor de morcovi şi ţelină, sfeclă şi 
păstirnac. 

Sub supravegherea lui Babacu, asud din 
greu. lar bondocelul, cu mîinile în buzunare, 
îmi atrage atenţia, din cînd în cînd: 

— Ei, Hombre, iar ai tăiat un morcov! Cînd 
prăşeşti, nu-i nevoie să scoţi afară toate 
rădăcinoasele... 

— Mă rog, dacă aşa zici tu, dar ce-i fac cu 
cartoful ăsta? îl întreb eu spăsit. 

— Nimic! Mai întîi pentru că-i gulie, iar 
apoi pen- tru c-am să te repartizez la roşii... 
C-altminteri ne laşi fără legume! 

Munca la roşii mi se pare mult mai uşoară! 
Mai ales că Babacu mi-a indicat să le 


51 


copilesc. Adică să le rup lăstarii de la 
subsuoara frunzelor. Sau ceva în genul 
ăsta. 

— Hombre, fii atent! Aia nu-s copili, ci 
vîrfurile de rod... Vrei să murim de foame la 
toamnă?... De ce le-ai rupt?... 

Trebuie să recunosc c-am greşit. Nu-s 
dotat pentru grădinărie. 

Biba şi Babane, chemaţi de urgenţă de 
Babacu, m-au repartizat la livadă. Altă viaţă! 

— Uite ce-i, El Fugitivo!... Noi o să plecăm 
la ştrand, iar matale, pînă ne-ntoarcem, ai să 
tai lăstarii lacomi de la pomii din livadă... 

— Şi care-s ăia? 

— Cei care mănîncă hrana rodului? 'Ţi-e 
clar? mă lămureşte Babane, fără să-mi 
furnizeze şi alte amănunte. 

După ce mi-am luat din magazie o foarfecă 
de tuns pomii şi-un ferăstrău de mînă, am 
pornit să cutreier livada. Copiii plecaseră la 
scaldă, pentru cel puţin două ceasuri. Deci, 
aveam suficientă vreme pentru tunsoarea 
merilor, perilor şi piersicilor. 

Dar care or fi lăstarii lacomi? Ca orice 
detectiv care se respectă, aplic metoda 
deductivă. Mai la toţi pomii există unele 
ramuri încărcate cu rod în exces. Bineînţeles, 
ce-i mult strică! De-aia li se şi zice lăstari 
lacomi. De îndată ce-am să-i suprim, prin 
tăiere, înseamnă că mă- rul (sau părul) se va 
hrăni în mod raţional, fără să mai fie 
stingherit de prezenţa paraziţilor. 

Odată clarificată problema, pornesc la 
lucru. 


52 


Pe la amiază, cînd s-au întors ostrogoții, i- 
am văzut că rămîn cu gurile căscate. 
Pesemne de admiraţie, pen- tru munca pe 
care o depusesem. Din păcate, nu reuşi- sem 
să aranjez decît vreo zece meri ionathan şi 
vreo cinci peri. La piersici nu mai avusesem 
cînd. 

Totuşi, spre nedumerirea mea, nepoţii 
continuau să tacă, privind muţi la crengile pe 
care le tăiasem, şi pe care se aflau o 
mulţime de fructe mititele şi îndesate una 
într-alta. Nu păreau deloc mulţumiţi. 

Ce-ar fi vrut? Să dau gata toată livada?... 

— N-am putut mai mult, îmi pare rău, 
dragii mei! mi-am exprimat şi eu dezolarea. 

În sfîrşit, după o clipă de ezitare, Babane a 
luat cu-vîntul: 

— Bine că nu i-ai tăiat pe toţi, că 
rămîneam şi fără livadă! Măi fratele meu, 
lăstarii lacomi sînt cei care n-au rod 
deloc, pricepi?... Că doar eşti scriitor!... 

— Nu pricep nimic! Cum să fie lacomi, 
dacă n-au nimic pe ei? Mi-s eu scriitor, dar de 
romane, nu de sfaturi pomicole... 

— E clar, El Fugitivo! declară Biba. Scrii 
numai romane cu crime şi detectivi, că de-aia 
ai tăiat în bieţii noştri meri... 

— Nu te amări, măi frate! încercă să mă 
îmbuneze Babane, de miine o să ne ocupăm 
noi de grădină şi de livadă, să vedem dacă se 
mai poate îndrepta ceva... lar tălică ai să ai 
grijă de treburile celelalte... De vacă, de 
găini, şi-aşa mai departe... 


53 


— Nu şi-aşa mai departe, ci cît mai 
departe, adică la mine acasă, la Bucureşti! 
le comunic eu necăjit nepoților. Era vorba s- 
aveţi voi grijă de mine, voi tre- buia să vă 
ocupați de gospodărie, iar eu să stau şi să 
scriu la roman... Acuma m-am lămurit! 
Plec!... 

Ostrogoţii îşi pleacă nasurile în pămînt. 
Par dezamăgiţi. 

— Hombre, interveni Babacu, noi am vrut 
să iei şi tălică legătura cu viaţa de la ţară, 
gîndind c-o să-ţi prin- dă bine!... 


— Am luat şi mi-a prins foarte bine! i-am 
răs- puns eu. 

— Şi-atunci de ce pleci? se interesa Biba. 

— Pentru că trebuie să-mi termin cartea la 
care lucrez... Nu-s deloc supărat pe voi... Imi 
dau seama c-aţi avut cele mai bune intenţii... 
Rămînem prieteni şi n-am să uit niciodată 
ce-aţi făcut pentru mine! 

— Pe bune? mă întrebă spăsit Babane. 
Fără pică? 

— Fără! l-am asigurat eu. Şi ca să vedeţi 
că-i aşa, aflaţi că sînteţi invitaţii mei 
permanenţi... 

— Unde? se interesa Babacu. 

— La mine, la Bucureşti! Tot sînteţi în 
vacanţă... Veniţi la mine şi-am să mă ocup şi 
eu de voi... 

— Şi-ai să ne duci la circ, la teatre, la 
cinema?... mă-ntrebă Biba. 


54 


— Dar bineînţeles! i-am răspuns eu, fără 
să-mi dau prea bine seama la ce mă angajez. 
O să mergem să vizităm muzee, expoziţii, 
parcuri şi grădina zoologică, grădina 
botanică, să-nvăţaţi şi voi o mulţime de 
lucruri!... 

Ostrogoţii mă îmbrăţişară numaidecît. Iar 
Babacu mi se căţără în braţe, ca să mă sărute 
cît mai fierbinte. 

Numai Babane, parcă, avea o greutate pe 
suflet. Am bănuit că voia să-ntrebe ceva în 
privinţa viitoarelor vi- zite de la Bucureşti. 
Dar nu era vorba de asta. Pentru că, peste 
o clipă, îl auzii: 

— Unchiule Andi, dar de ce nu mai stai la 
noi încă două zile, pînă să se-mplinească 
săptămîna?... Barem să te odihneşti şi tălică 
oleacă! 

— Păi tocmai de aia plec... Mi-ajung cele 
cinci zile ale săptămînii de-aici... O săptămînă 
de groază, nu altceva!... 


Episodul 8 

NEA MIŞU FALCONEITII 

După ce-am plecat de la Valea cu Urşi 
val-virtej ca din praştie, gonind cu-o sută 


pe oră, ceea ce, de fapt, era doar o iluzie, 
deoarece  „Bombiţa” nu-i în stare de 


55 


asemenea performanţe, am fost cuprins de-o 
sumedenie de remuşcări. Prea îi luasem 
repede pe ostrogoții mei dragi. 

Cind am ajuns acasă, pe Calea Moşilor, 
nevastă-mea, Penke, mă anunţă, cu zîmbetul 
pe buze, că pleacă la Govora, la băi, să-şi 
trateze reumatismele. 

— Bine, măi copilă bună! i-am zis eu, dar 
are să-mi fie urit fără tine! Ce-i fac?... 

— Ai să faci foarte bine, dacă ai să-mi 
urmezi sfa- tul! mi-a răspuns dînsa, cu glasul 
ei de argint, şi să ştii că ideea mea e de 
milioane!... Ce-ar fi să-i inviţi la tine pe 
nepoţeii de la Valea cu Urşi? Din cele ce mi-ai 
povestit, par să fie nişte copii minunati. 
Cuminţi, deştepţi, gospodari, n-au să te 
deranjeze deloc. Dimineţile ai să scrii la 
roman, iar după-amiezile, în timpul liber, ai 
să  le-arăţi Bucureştiul... Ce zici?... 

N-am mai zis nimic. Abia plecasem de 
lîngă ei. Totuşi, mă bîntuia gîndul că-i cam 
nedreptăţisem, atunci cînd le spusesem că 
petrecusem cu ei o săptămînă de groaza 
lumii. Şi încă una de numai cinci zile! 

Imediat ce-a plecat nevastă-mea, am 
expediat o telegramă familiei Jimbla. Era şi 
timpul, cînd Anatolie şi Felicia trebuiau să se 
fi întors de la reciclare. Textul era 
următorul: 

„Vă invit la Bucureşti. Stop. Bătrinii 
să rămînă cu gospodăria, găinile şi vaca, 
iar copiii să vină la mine. Andi Conan 
Doi-Detectivul. Stop.” 


56 


Răspunsul la telegramă l-am primit a doua 
zi. Suna astfel: 

„Sosim. Stop. Biba, Babane şi Babacu, 
plus nea Mișu Falconetti”. 

Nedumerit de numele de la urmă, care mi 
se părea totuşi cunoscut, am rămas o clipă pe 
gînduri. Apoi, de la sine, mi-am amintit că 
era vorba de un cunoscut personaj dintr-un 
film serial, de la televiziune. Numai că pe 
banditul acela nu-l chema Mişu. Asta ar fi fost 
cul-mea! Să aibă oare vreun frate în 
România? Mă rog, om trăi şi-om vedea!... 


Către seară, în vreme ce mă pregăteam să 
privesc „Timpul probabil” la televizor, 
deoarece afară ploua cu găleata, am auzit 
soneria de la intrare. 

Dar suna atît de prelung, încît am fost 
sigur că era tanti Raliţa. Numai dînsa 
obişnuia să rămînă cu degetul în dispozitivul 
butonului, de era nevoie, pînă la urmă, să 
demontez totul. 

Şi dispozitivul, şi degetul mătuşă-mi. 

Cînd am deschis uşa, din prag m-au 
întîmpinat ostro-goţii. Îngerii de la Valea cu 
Urşi. Babane cu-o sacoşă uriaşă în mînă, Biba 
cu un rucsac în cîrcă, iar Babacu de unul 
singur. 

I-am poftit urgent în casă. 

După ce ne-am îmbrăţişat şi sărutat, mi- 
am amintit de Falconetti. 

— Măi copii, dar ce-aţi făcut cu nea Mişu 
al vos-tru?... L-aţi uitat afară, în ploaie?... 


SA 


— Ai să rizi, măi frate! mi-a răspuns 
zimbind ştren- 
găreşte Babane, clipind din ochi, nea Mişu 
Falconetti e-aici!... 

— Unde? m-am mirat eu, nevenindu-mi să- 
mi cred urechilor. 

— În sacoşă! m-a anunţat Babacu. 

— Nea Mişu va fi al matale, unchiule Andi! 
a por- nit să turuie Biba, este o făptură 
dulce şi gingaşă, de care sîntem siguri că ai 
mare nevoie... I se spune şi cel mai bun 
prieten al omului! 

Cînd l-au scos pe nea Mişu Falconetti din 
sacoşa neagră de plastic, mi s-au întunecat 
ochii şi-am căzut jos. 

Bine că se afla la îndemînă fotoliul. Care, 
însă, din pricina greutăţii mele, ce nu-i de ici 
de colo, s-a desfun-dat pe loc, şi tot la podea 
am ajuns. 

Nea Mişu Falconetti, mic şi fioros, cu 
blana cîrlion-ţată, de parcă atunci ar fi ieşit 
de la coafor, a început să mă latre atît de 
tare, încît intraseră în vibraţie şi gea-murile 
de la ferestre. Probabil, v-aţi dat seama, nea 
Mişu era o potaie urită şi arţăgoasă, 
neastîimpărată şi rea. 

După ce-a încetat din lătrat, a pornit să-mi 
viziteze biroul, stropindu-mi mobilele şi 
colţurile odăii. 

Ostrogoţii erau în culmea fericirii. Eu, 
invers. 

— Ce-i cu jigodia asta? i-am întrebat pe 
copii. 


58 


— Uite, Hombre! a pornit să se bilbiie 
Babacu, nea Mişu nu-i o jigodie; asta unu la 
mînă, ci-i darul nos- tru pentru tălică... 
Orice detectiv trebuie să aibă lîngă dînsul şi- 
un cîine poliţist. De-aia i-am zis Falconetiti, 
pentru că-i rău ca actorul ăla din film, şi, 
două la mînă, o să-ţi fie de mare folos... 
Dacă-l înveţi meserie, o să fie şi el un cîine- 
detectiv, tot atît de bun ca şi matale!... Asta 
el... 

— Babacu are dreptate, El Fugitivo! l-a 
completat şi Biba pe năpirstocul de frate- 
său, că uite ce scrie aici... 

Nepoţica şi-a scos din buzunarul fustei o 
hîrtie, în care am recunoscut imediat o 
pagină de revistă, şi-a început să-mi citească: 

— „Câinele e cel mai bun prieten al omului. 
Este extrem de inteligent, lesne dresabil, 
urăşte minciuna, trădarea, laşitatea, îşi 
iubeşte stăpînul, rămînîndu-i devotat pînă la 
moarte...” 

Deşi nu-mi era clar cît dura devotamentul 
jigodiei, pînă la moartea stăpînului sau a 
potaiei, am acceptat cu inima îndoită cadoul 
nepoţeilor şi i-am poftit la cină. 

În timp ce serveam ceaiul de seară, a 
trebuit să-l pun şi pe nea Mişu cu noi la 
masă. Bineînţeles, nu era să-i dau ceai de tei, 
cu magiun şi pîine cu unt. 

Aşa că, în disperare de cauză, i-am 
desfăcut, mai mult pentru a face plăcere 
ostrogoților, o cutie de şuncă presată, una de 
sardele şi una de cîrnaţi cu fasole. 


59 


Falconetti mînca vertiginos, hăpăind ca o 
fiară. Peste două minute, nu mai rămăsese 
nimic. Încă flămînd, începu să mîrfie la mine 
duşmănos. Nu mă prea simpatiza javra! Ce-i 
drept, nici eu pe ea. 

— N-ai nişte lăptic, Hombre? se interesă 
Babacu galeş. 

— Păi cum ai să bei lapte cu ceai? mă 
mirai eu. 

— Eu nu beau nici ceai şi nici lapte, că 
seara mă doare burtica, dacă mă-ndop prea 
mult... Mi-ajunge magiunul cu pîine... Dar aş 
vrea să te rog să-i dai nişte  lăptic lui nea 
Mişu... Nu-l auzi cum te linguşeşte? 

Dacă  miriitul lui  Falconetti însemna 
linguşeală, atunci cum avea să procedeze 
cînd va intenţiona, în- tr-adevăr, să se dea 
la mine? 

l-am adus, totuşi, sticla mea cu lapte, 
rezervată pen-tru a doua zi. Nu s-a mulţumit 
cu jumătatea de litru pe care i-am oferit-o, ci 
a răsturnat sticla pe faţa de masă, şi-a 
început să lipăie laptele de pe ea, cu-atita 
lăcomie, încît, peste puţin timp, asistai la 
dispariţia unor frag- mente întregi din pînza 
de damasc. 

Deoarece îmi vărsase şi mie nişte lapte pe 
pantaloni, cînd termină faţa de masă, Mişu 
deveni prietenos nevoie mare şi porni să-mi 
consume manşetele pantalonilor. 

Abia după aceea plecă să se culce, sătul şi 
potolit, în fotoliul pe care-l demolasem. 


60 


Dimineaţa, după ce ostrogoții plecară să 
se plimbe prin oraş, rămăsei singur în 
cabinetul de lucru, cu gîn- dul să scriu la 
roman. 

Însă nu-mi fu cu putinţă, deoarece nea 
Mişu Falco-netti îmi furase panglica de la 
maşina de scris şi se distra cu ea prin 
odaie, tîrînd-o după el, cînd pe covor, cînd pe 
parchet, lăsînd în urma sa o serie de dungi 
ne- gre şi imposibil de spălat vreodată. 

Demoralizat, m-am refugiat în bucătărie, 
unde am început să răsfoiesc un dicţionar 
enciclopedic, dornic să obţin informaţii mai 
ample despre longevitatea speciei canine. 
Aflînd că mai are mult timp de trăit, m-am de- 
cis să-l boicotez, să nu-i mai acord nici o 
atenţie. 

De-a doua zi, javra, ghicindu-mi intenţiile, 
între noi doi se declară un război nemilos. 

Cît timp copiii erau de faţă, nea Mişu 
Falconetti se gudura pe lîngă mine, ca şi cum 
am fi fost cei mai buni prieteni. Dar, de 
îndată ce ei plecau la plimbare, miîriia la 
mine fără răgaz, întocmai ca un motor de 
tăiat lemne. 

Intr-o seară, cînd să mă culc, nu mi-am 
mai găsit papucii de casă. Degeaba îi 
căutarăm prin toată casa, eu şi ostrogoții. 
Pieriseră. Fără urmă. 

Nea Mişu ne privea curios, avind întipărită 
pe faţă o expresie suspect de satisfăcută. 

Abia peste două zile i-am găsit. Bieţii 
papuci! Erau la lada de gunoi. Fără tălpi, fără 
căpute, într-o înaintată stare de 


61 


descompunere. Atunci, profitînd de absenta 
copiilor, mi-am ales cea mai bună undită, una 
din bambus, pe care i-am  arătat-o 
demonstrativ lui Falconetti. Barem să ştie ce- 
l aşteaptă. 

Nea Mişu m-a privit atent, ca şi cum ar fi 
înţeles despre ce-i vorba. Apoi s-a uitat lung 
la băţul de bambus. 

În orice caz, eu n-am mai avut ocazia să 
mă mai uit vreodată la scumpa mea undiţă. A 
dispărut chiar în aceeaşi zi. 

Avînd în vedere că Mişu nu părăsise casa, 
aveam toa-te temeiurile să cred că el mi-o 
mîncase. 


— El Fugitivo, cînd mai vine pe la tălică 
tanti Ra- liţa? mă-ntrebă într-o bună zi bălăiţa 
de Biba. Am vrea s-o revedem şi noi, că-i 
tare hazoasă!... 

— Chiar în seara asta! A aflat că sînteţi în 
vizită la mine, şi mi-a telefonat că soseşte 
pe la şapte... 

Tanti Raliţa s-a prezentat la ora fixată, 
fără pic de întîrziere. 

Era îmbrăcată cu costumul dînsei de 
motociclist, pe care-l foloseşte de cînd s-a 
ales cu-o maşină „Trabant“. 

După ce s-a pupat cu copiii, după ce le-a 
înmînat ciocolatele şi cutiile cu bomboane, 
nea Mişu Falconetti s-a zbirlit la biata 
mătuşă-mea într-un chip inadmisibil. Nu 
numai că miriia la dinsa fioros, dar chiar 
pornise s-o latre. Bestia se considera 
jignită. Deh, nu i se adu- sese nimica în dar. 


62 


Un osişor de i-ar fi oferit, mătu- şă-mea ar 
fi scăpat cu bine. Dar n-a avut noroc! 

Falconetti s-a repezit la bluzonul lui tanti 
Raliţa şi, în mai puţin de-o secundă, i-a 
făcut harcea-parcea mi-neca stingă. 

Copiii au stricat la javră, iar mătuşă-mea a 
zvirlit în el cu poşeta. 

Nefiind o poşetă oarecare, ci o adevărată 
valiză de voiaj, în care biata femeie îşi ţinea 
cheile casei, cumpărăturile de peste zi, plus 
unele scule de la „Trabant”, din oglinda 
casei, mîndria familiei, n-a mai rămas decît 
rama! 

Bestia de Mişu se ferise ca o zvirlugă. 
După care a trecut la represalii. 
Înfigîndu-şi colții în pantalonii de 
motonaut ai bătrinei. 

Cînd tanti Ralita rămase doar într-un 
costum cu pantaloni scurţi, ca un elev dintr-a 
doua elementară, dar şi acela în zdrenţe, cu 
franjuri, nea Mişu Falconetti pă- răsi 
încăperea triumfător. 


Nu se mai putea răbda! Mişu trebuia 
lichidat. 

Bineînţeles, n-aş fi vrut să-i îndurerez pe 
ostrogoți, aşa c-am procedat extrem de fin. 

Intr-o după-amiază, cînd copiii erau la 
cinema, l-am ospătat pe nea Mişu Falconetti 
cu toate bunătăţile (şun- că, sardele, 
crenvurşti, plăcintă cu brînză şi carne). 

Apoi l-am luat în „Bombiţă”, să-l duc să 
viziteze şi dinsul grădina zoologică de la 
Băneasa. 


63 


Pe drum, Falconetti, nerecunoscător, sau, 
poate, presimţind ce clocesc în mintea mea, 
mi-a devorat tapiţeria banchetei din spate. 
Fără să ştie că nu era piele ade- vărată, ci 
sintetică. 

După ce-am trecut împreună prin mai 
toate sectoa- rele parcului zoo pe jos, 
bineînţeles, l-am zvirlit pe Falconetti în cuşca 
leilor saharieni. 


Întors acasă, pînă să vină copiii de la film, 
am sărbătorit evenimentul, desfundind o 
sticlă de şampanie. Merita. 

Pe la opt, seara, ostrogoții s-au întors de la 
cinema. 

Cînd le-am deschis uşa, am rămas 
înmărmurit. Nu erau singuri. Nea Mişu 
Falconetti se afla în braţele lui Babacu. Iar 
Babane şi Biba dădeau tot soiul de expli- 
caţii unor tovarăşi, trei la număr. 

La apariţia mea, javra ţişni în casă printre 
picioarele mele, după care Babane le spuse 
necunoscuţilor: 

—  Diînsul este unchiul Andi, stăpînul 
căţelului!... 


Abia mai tîrziu, cînd ne-am găsit cu toţii în 
casă, în jurul mesei, oamenii aceia mi-au 
comunicat rezultatele vizitei de la parcul 
zoologic. 

Falconetti declanşase în cuşca leilor un 
adevărat cataclism. 

Unul din lei, ceva mai în vîrstă, era acum 
internat la spitalul veterinar. Alţi trei, din 


64 


pricina  spaimei, dă- deau semne de 
deranjamente mintale. Singurul care scăpase 
cu bine, era cel pe care-l căuta acuma o 
întreagă echipă de la administraţia parcului, 
umblind înnebunită pe toate străzile din 
preajmă. 

În timp ce achitam despăgubirea cerută de 
reprezentanţii administraţiei parcului, nea 
Mişu Falconetti mă privi blind, lung şi duios, 
după care se strecură obosit în patul meu, 
să se culce. 


Ostrogoţii de la Valea cu Urşi, după ce-au 
petrecut de minune la Bucureşti o întreagă 
săptămînă, şi încă de şapte zile, au plecat, în 
sfîrşit, la casa părinţilor. 

Despărțirea s-a desfăşurat în condiţii de 
adevărată tragedie, cu lacrimi şi suspine. Li-l 
dăruisem îndărăt pe nea Mişu Falconetti, iar 
ei nu erau în stare să creadă că voi putea 
trăi fără făptura aceea minusculă şi afu- 
risită. 

Le-am dat toate asigurările că suferinţa 
va trece, o- 
dată cu timpul, şi că-l voi vizita cît mai des pe 
minu- natul prieten al omului. 

În semn de dragoste, cînd îi urcam pe 
ostrogoți în tren, Falconetti izbuti să-şi 
scoată botul afară din sa- coşa în care 
fusese ascuns, şi să mă muşte niţel de vîr- 
ful nasului. 

Doar un pic, atît cît să nu mi-l dejghineze 
de tot. 


65 


Am vrut să-l muşc şi eu, dar n-ar fi fost 
frumos din partea mea. Erau de faţă copiii, şi 
m-ar fi judecat că nu-mi preţuiesc 
prietenii. 


Episodul 9 


PRIMUL URS 
PE CARE L-AM ÎMPUŞCAT 
ÎN VIAŢA MEA 


La cîtva timp, după întimplările povestite 
mai înainte, într-o frumoasă zi de octombrie, 
însorită şi caldă, ne-am pomenit, pe nepusă 
masă, cu tanti Raliţa pe capul nostru. 

Tocmai calculam, împreună cu nevastă- 
mea, calori- ile pentru cină, subsemnatul fiind 
condamnat la o nouă dietă severă, pentru a 
mai slăbi niţel. 

Nici una nici două, năzdrăvana de mătuşă- 
mea ne-a şi luat la rost: 

— Nu-i uman ce se-ntîmplă cu voi, măi 
oameni buni!... Staţi toată ziua în casă, în 
vreme ce soarele iradiază căldură, întocmai 
ca o sobă termocalor „Con- fort II”... Haideţi 
afară, la aer!... 

— Unde, afară?... o întreb eu. Pe Calea 
Moşilor?... 


66 


— Nu, băieţele, la Valea cu Urşi!... La 
îngeraşi!... Precis ne aşteaptă!... 

Mi-era şi mie dor de ostrogoți, ce mai 
calea-valea. Aşa nepoţei nu găseşti pe toate 
drumurile! 

După ce tanti Raliţa (mecanic de excepţie, 
zice dînsa, eu fiind de-o cu totul altă părere), 
mi-a reglat ralantiul „Bombiţei”, de-am mai 
întlrziat vreo două ceasuri, pînă l-a pus la 
punct Mihăiţă-Sfîntu, profesionistul de la 
etaj, am demarat în trombă către Piteşti. 

Cînd am debarcat la Valea cu Urşi, 
cantonul fores- tier unde locuieşte familia 
Jimbla, îngeraşii ne-au în-timpinat cu urale. 

Felicia, mama ostrogoților, m-a pupat 
numai. Pe tanti Raliţa şi pe Penke, nevastă- 
mea, în schimb, le-a îm-brăţişat de erau să-şi 
piardă suflarea. Anatolie, văru-meu, ca să nu 
se lase mai prejos, mi-a strîns mîna, zobin- 
du-mi falangele. 

Aşa-s forestierii ăştia, ca urşii. 

Babacu, năpiîrstocul şi înțeleptul tribului 
Jimbla, apro-pindu-se piş-piş de mine mi-a 
susurat la urechea dreaptă; 

— Ce ne-ai adus, unchiule Andi? 

— Nu-mi mai zici Hombre? Bine! Atunci 
nu-ţi spun... 

— Spune-mi, Hombre, nu mă lăsa să mor 
de curiozitate!... Ceva de citit?... 

— Sigur că da? Cărţile cu Apolodor... E 
bine? 

— Sigur că nu! mi-a răspuns în locul lui 
Babacu  sora-sa, Biba, nepoţica mea cea mai 
dulce, că alta tot n-am. 


67 


— Mai avem trei exemplare, tot de la 
matale! a completat-o vlăjganul de Babane, 
atletul familiei. Dar altceva?... 

— Mai întîi să văd carnetele cu note şi- 
apoi discu- tām despre acel altceva!... 

— Atunci eşti în pom, măi frate! Că numai 
note de zece avem, şi încă pe toată linia... 
Chiar şi la purtare! 

Încîntat de succesele ostrogoților, îl 
chestionez pe Babane: 

— Ce trebuia să-ţi aduc, măi zgimboi? 

— Păi, nu te-am rugat să-mi cumperi nişte 
diode? Mi le-ai luat?... 

Întrucît i le adusesem, Babane m-a 
îmbrăţişat de mi-au piriit toate oasele. 

Drept recunoştinţă, şi pentru cărţi, şi 
pentru dio- de, nepoţeii ne-au plimbat 
niţel, minimum vreo cinci kilometri, pentru a 
ne face poftă de mîncare şi a ni se întări 
organismul. Că aerul montan, deh, e plin de 
Ozon... 

Cînd a sosit şi ceasul mesei, de obosit ce 
eram adormeam pe mine de-a-npicioarelea, 
deşi şedeam pe sca- unul din fruntea mesei. 

lar, ca o culme, apetitul îmi pierise total. 
Şi asta în pofida plimbării forţate la care 
mă supuseseră ostrogoții, ca şi a altitudinii 
despre care se zvoneşte că generează cele 
mai strînse relaţii între turistul montan şi 
bucatele de pe masă. Dar şi spre bucuria 
nevesti-mi, care mă vedea ţinînd regim fără 
voie. 

M-am mai înviorat niţel, trezindu-mă la 
viaţă, cînd l-am auzit pe văru-meu Anatolie 


68 


anunţind că, a doua zi, va avea loc o mare 
vinătoare. Ca oaspete de onoare, eram şi eu 
invitat. 

Aveau să ne însoţească şi ostrogoții, Biba, 
Babane şi Babacu, bineînţeles fără puşti, însă 
cu misiunea precisă de-a se îngriji de cîinele 
de vînătoare. 

— De unde-aţi făcut rost de copoi? l-am 
întrebat pe văru -meu. 

— N-a fost o problemă, unchiule Andi! mi- 
a răspuns Babane în locul lui taică-său, l-am 
recalificat pe nea Mişu... 

— Care nea Mişu? am izbucnit eu. 
Falconetti?... Îl mai aveţi? Credeam să fi 
scăpat de el, mai ales că nu l-am zărit 
nicăieri. 

— Ei, Hombre! spuse Babacu lejer mîhnit, 
acuma-i la exerciţiile de amuşinare... Dacă 
n-a avut şi el parte să iasă cîine poliţist, pe 
lîngă un mare detectiv, aşa cum eşti tălică, l- 
am detaşat şi noi în altă branşă, trecîndu-l 
la sectorul vînătoare... Dacă-i muncitor şi 
isteţ, într-un viitor apropiat, va putea vina şi 
singur... Pînă acuma, a şi sfişiat trei gişte 
din ogradă, crezînd că-s gişte sălbatice!... 
Dar omul învaţă toată viaţa... 

Promovarea lui Falconetti nu m-a bucurat 
din cale- afară. 

Mai ales că, pentru a restabili relaţiile 
noastre, care nu erau din cele mai faimoase, 
îl cazaseră la mine în cameră, unde s-a culcat 
ghemuit la picioarele patului. 

Pe la miezul nopţii, dacă nu cumva ceva 
mai tirziu, puricii pe care-i poseda nea Mişu 


69 


m-au atacat într-un chip  înfiorător, 
considerîndu-mă, probabil, mai gras şi, deci, 
mai comestibil decît potaia care dormea fără 
vise. 

Babane, alertat de tonul discuţiilor pe care 
le purtam cu minusculele bestiole, mi-a oferit 
un spray împotriva insectelor. Însă eram atît 
de buimăcit de somn, cu ochii cîrpiţi şi 
mintea învălmăşită, încît mi-am dat mai tîr- 
ziu seama că sprayul era pentru altceva, 
numai pentra gîngănii nu. Şi anume cînd, 
după ce l-am stropit din belşug pe nea Mişu 
Falconetti, izvorul nesecat al puricilor, cu 
produsul acela necunoscut, m-am pomenit că 
javra rămîne cheală, fără o bună parte din 
blană. 

Puricii, bineînţeles, n-au murit deloc. Ba, 
dimpotrivă. 

Deveniseră şi mai vioi, circulînd intens, pe 
două benzi, între pat şi nea Mişu. 

Cînd chelălăiturile potaiei l-au trezit iarăşi 
pe Ba-bane, acesta mi-a comunicat cu glas 
însomnurat: 

— Bine, măi frate, dar sprayul era pentru 
tălică, nu pentru căţeluş! Il foloseşte şi 
tăticu', în special pentru combaterea căderii 
părului!... 


La vinătoare, a doua zi, lucrurile s-au 
deteriorat şi mai grav. 

Hălăduisem ore de-a rîndul, călăuziţi de 
„copoiul de vinătoare” Falconetti, prin mai 
toate văioagele şi văgăunile din partea 


70 


locului. Cred, de fapt, că fiara de nea Mişu 
vrusese să se răzbune pe mine. 

Frînţi de oboseală, pe la ora prinzului am 
hotărît să ne odihnim o ţirişică la umbra unui 
stejar bătrîn. 

Dar care era uscat şi fără frunziş. 

Cînd am vrut să gustăm şi noi ceva, din 
paporniţa pe care Babacu o primise de la 
maică-sa, pentru ospă- tarea noastră, a 
vînătorilor, am fost nevoiţi să ne mulţumim 
doar cu vreo citeva felioare de piine. Friptura 
de miel, chiftelele şi păstrămioara de purcel 
fuseseră devorate de Falconetti în răstimpul 
cît aţipiserăm (o clipă doar) la poalele 
inutilului arbore. Ne lăsase doar pîi- nea 
dinsul fiind, din naştere, carnivor cu 
precădere. 

În vreme ce ne jăluiam de ghinionul ce se 
abătuse asupra noastră, ostrogoții, care se 
depărtaseră niţel de noi adică de mine şi de 
Anatolie, singurii vînători cu puşti, purceseră 
să răcnească de groază, ca din gură de şarpe; 

— Ursu'].... Uite ursu'!... 

Biba, ceva mai fricoasă, ca orice fetiţă, 
tipa şi mai acătării: 

— Tăticule. El Fugitivo!... Fiara-i pitită-n 
tufişul ăla din faţa voastră!... Precis o să se 
repeadă la voi!... Trageţi, nu mai staţi, că ne 
omoară!... 

Pînă să-şi ia Anatolie puşca, peste care se 
culcase nea Mişu Falconetti, marele noastru 
„copoi”, mi-am luat arma şi-am tras în 
singurul tufiş aflat la orizont. 


71 


__ Bineînţeles, am ţintit fără să văd dihania. 
Însă pesemne o nimerisem, deoarece tufişul 
începu să se cutremure din rădăcini. Era 
clar! Ursul se zbătea în ghearele morţii!... 

Anatolie, cu puşca în mînă, se îndreptă 
precaut că- tre tufiş, vrind, probabil, să-i 
vină de hac dihaniei. 

Dar nu mai apucă, deoarece Babacu, de la 
distanţă, strigă către taică-său: 

— Nu trage, tăticule, nu-i ursu'!... 

— Cum nu-i ursu'? strigă şi Anatolie 
enervat. Ce-i atunci? 

— E Vulpe! răspunse Babacu puţin speriat. 
E ne- nea Vulpe, paznicul de vinătoare!... 
lar unchiu' Andi nu l-a nimerit, aşa c-a 
scăpat cu viaţă! 


Peste vreo cîteva minute, ieşind de la 
adăpostul tufişului, bietul paznic s-a arătat la 
faţă. Zîmbea încurcat. 

Insă fără prea mult entuziasm. 

Numai aşa îmi explic de ce m-a amendat 
cu 300 de lei, deşi văru-meu i-a arătat că 
puşca mea avea doar cartuşe oarbe, întrucît 
nu avusese curajul să-mi înmî- neze o armă 
de foc în stare de orice, atita timp cît ştia 
că nu mai vînasem niciodată în viaţa mea. 


Pînă să ni se servească masa, ostrogoții s- 
au oferit să-mi spele „Bombiţa”. Asta după 
ce-am ajuns la canton, cu picioarele zobite de 
oboseală şi cu hainele ferfeniţă. 


72 


Numai nea Mişu Falconetti ţopăia vioi şi 
bine dispus, încîntat că fostul său stăpîn 
habar n-are de vinătoare. 

În timp ce Penke, nevastă-mea, împreună 
cu tanti Raliţa au pornit să mă bată (de praf), 
de curgea colbul din hainele mele ca dintr- 
un siloz de ciment, Felicia, soaţa lui Anatolie, 
s-a grăbit să ne fiarbă nişte cafele. 

Arătam atît de dărimaţi, încît numai un 
lichid fierbinte, tare şi aromat, ar mai fi putut 
să ne ridice pe picioare. 

lar Babane, Biba şi Babacu, impresionați 
de curajul meu în lupta cu ursul, lucrau cu 
abnegaţie la  scăldarea  „Bombiţei”. Cu 
furtunul ce se utiliza la irigarea livezii. 

În felul acesta vroiau să-şi demonstreze 
admiraţia faţă de mine, în care 
descoperiseră nu numai pe marele detectiv şi 
scriitor, ci şi pe viitorul vînător. 

Dealtfel, şi mie începuse să-mi placă 
sportul acesta. Nădăjduiesc însă, mai mult 
decît sigur, să-l practic în junglă, sau prin 
pustiul Saharei, pentru a nu mai fi nevoit să 
trag în paznici de vinătoare pe care să-i 
cheme Vulpe, Lupu, Prepeliţă sau Mistreţu... 

Tocmai cînd aveam impresia că ostrogoții 
dăduseră gata „Fiat”-ul, m-am pomenit cu 
Babacu gonind spre mine. Cînd a fost mai 
aproape, mi-a comunicat: 

— Hombre, ne dai voie să scoatem 
scaunele, tapi-ţeria, uneltele şi tot ce-i în 
maşină?... 

— De ce, măi zgimboi? l-am întrebat 
curios. 


73 


— Păi să vezi, unchiule Andi, e-atit de 
multă apă în „Bombiţă”, încît neapărat 
trebuie să le punem la uscat! N-o să le fure 
nimeni, dacă le lăsăm peste noapte afară... 
Falconetti are să le păzească! Ce zici?... 

— Perfect, descurcaţi-vă cum ştiţi! i-am 
aprobat propunerea. 

Pesemne că eram din cale afară de obosit. 
Altmin- teri n-aş fi acceptat ideea cu nea 
Mişu. 

Înainte de-a ne culca, nepoţeii m-au rugat 
să le povestesc ceva, ca răsplată pentru 
munca pe care o prestaseră. 

— Ce-aţi vrea, dragii mei? m-am interesat 
eu de preferinţele lor. 

— Să ne povesteşti Linia maritimă 
Onedin, serialul care s-a dat la televiziune! a 
propus Babane. 

— Mă rog, dacă vă place, o fac şi pe-asta, 
deşi aş fi dorit să vă citesc ceva din 
scrierile mele... Care episod anume 

— Pe toate, Hombre! a precizat Babacu. 

Aşa că, pînă după miezul nopţii, am izbutit 
să re-  latez aventurile simpaticului căpitan 


de marină, de mi se închideau ochii de 
somn. 
Dis-de-dimineaţă, am plecat spre 


Bucureşti. Petrecuţi de urările de bine şi de 
drum bun ale soţilor Jimbla, precum şi, mai 
ales, de cele ale ostrogoților mei scumpi, 
Biba, Babane şi Babacu. 

Spre bucuria mea, Falconetti n-a mai ţinut 
să parti-cipe şi dînsul la călduroasa noastră 
despărţire. De ce oare?... 


74 


Cînd am ajuns acasă, am constatat că 
nepoţeii, pro-babil din grabă, uitaseră să-mi 
pună la loc roata de rezervă, trusa de unelte, 
pompa de umflat cauciucurile şi bidonul cu 
apă distilată. 

În orice caz, spre binele meu, nădăjduiam 
ca, aici, să nu fi fost amestecat şi nea Mişu. 
Doar nu era capabil să mănînce şi metal! 
Deşi, cu Falconetti ăsta, te poţi aştepta la 
orice. 


Tanti Raliţa, luîndu-şi rămas bun de la noi, 
pentru a se duce la dînsa acasă, pe 
Vergului. m-a liniştit: 

— Nu fi amărit, măi băieţelule! Copiii 
noştri-s tare drăguţi, adevăraţi îngeri, nu 
altceva... O să-ţi aducă ei piesele uitate, că 
doar vin la voi, cu prilejul vacanței de 
iarnă... Nevastă-ta i-a invitat!... Şi le-a spus 
să-l aducă şi pe mititelul ăla, nea Mişu, cum 
îi spuneţi voi, alintîndu-l!... 


Episodul 10 


DOUĂ ZILE DE VACANŢĂ, CA-N 
VIS! 


75 


Nici marii detectivi, oricît ar fi ei de 
excepţie, nu-s scutiţi de cîte-o gripă 
sănătoasă, ţeapănă şi chiar niţel virotică. 

Deci, ce mai calea-valea, am contractat-o 
şi eu. La timp. Tocmai cînd n-aveam nevoie, 
fiind angajat la scrierea romanului pe care tot 
nu izbutesc să-l duc la capăt. 

După ce-am terminat cu bine problemele, 
afurisitei de gripe, medicii mi-au 
recomandat să-mi refac tonusul vital într-o 
atmosferă ozonată, montană, submontană 
sau deluros-colinară, şi anume la Cheia. 

Pentru a nu beneficia de unul singur de 
darurile naturii, m-am sfătuit cu nevastă-mea, 
dacă n-ar fi nimerit să-i luăm şi pe ostrogoți, 
să se bucure şi ei de cîteva zile de odihnă. 

Fie vorba între noi, aer montan aveau şi 
dînşii la Valea cu Urşi. Şi încă din belşug. Dar 
tot acolo se mai aflau şi Viţica, şi galinaceele, 
plus bestia aia mică, de nea Mişu Falconetiti, 
care numai pace nu le dădea. 

În definitiv, dacă tot primiseră vacanţa de 
primăvară, de ce să nu şi-o împartă cu noi?... 

De cînd vizionasem la televizor o reclamă 
cu un cetăţean ostenit, stressat şi surmenat 
în exces, care ador-mise din prima zi în care 
sosise în renumita staţiune Cheia, cu care 
prilej aparatul de luat vederi ne înfăţi- şase 
o privelişte de basm, îmi pierise de-a binelea 
som-nul. Iar cînd aţipeam, nu mai visam decît 
peisajul de-a- colo! Aşa că, spre seară, le-am 
telegrafiat soţilor Jimbla. 


76 


„Plecăm la Cheia. Daţi-ne copiii. Stop. 
Sperăm să vi-i înapoiăm în aceeaşi stare. 
Stop.” 

În dimineaţa zilei următoare m-am 
pomenit c-un telefon de la văru-meu, 
Anatolie. 

— Ce faci, măiestrică, vrei să-mi iei 
copilaşii?... 

— Bună, Anatolie dragă, dar de unde-mi 
telefonezi? l-am întrebat eu mirat de audiţia 
perfectă a liniei. 

— Cum de unde?... De-acasă! Alaltăieri ni 
s-a in-stalat şi nouă un post!... 

— Minunat! Te felicit, mai ales c-o să 
vorbim mai des!... Ei, ce faci, îi laşi pe 
ostrogoți să vină cu noi la Cheia?... 

— Cum să nu! Însă m-au rugat să te-ntreb 
ce fac cu nea Mişu, să-lia şi pe el?... 

— Pentru nimica în lume! aproape c-am 
răcnit eu. Mergem la Cheia pentru a ne 
reface forţele intelectu- ale, nu ca să ne 
internăm la sanatoriul de nevrotici... Dacă 
vin cu bestia de Falconetti, asta ne- 
aşteaptă!... E clar?... 

— Mă rog! Dacă aşa te porţi tălică, 
detectivule, cu cel mai dotat cîine poliţist, te 
priveşte, dar nu procedezi uman!... Miine ţi-i 
trimit pe Biba, Babane şi Babacu... Cu 
trenul de dimineaţă!... Însă or să plîngă de 
dorul lui nea Mişu, să ştii! 

— O să le treacă, măi vere, cînd au să vadă 
minunăţiile de la Cheia. Eu unul, fii sigur, n- 
am să pling din pricina absenței lui 


77 


Falconetti... Ba, dimpotrivă!... Cu bine, la 
revedere, şi pe curînd!... 


Ostrogoţii au sosit la şapte şi jumătate. 

La opt demaram în trombă spre Cheia. 
După ce o luasem cu şaizeci pe oră în direcţia 
Ploieştiului, am tre- cut apoi pe la Vălenii de 
Munte, pe lîngă Măneciu şi Suzana, şi, către 
amurg, după o pană de cauciuc destul de 
serioasă, am ajuns cu bine la mult lăudata 
staţiune. 

Loc de vis, nu altceva! 

Ploua cumplit, de ne era teamă să nu ne ia 
apele, cu „Bombiţă” cu tot. Noroc c-am 
nimerit imediat la motelul din vestita 
localitate, care era ocupat pînă la ultimul 
loc. Numai de bucureşteni. Veniţi cu toţii la 
reciclarea forţelor. Acţiune pe care o 
executau, cu devotament, la barul şi la 
restaurantul stabilimentului de mai sus. 

Nici n-am apucat să-l întreb pe 
receptioner despre vreo posibilitate de 
cazare, că mi-a şi răspuns, extrem de 
amabil: 

— N-avem!... Încercaţi pe la particulari... 
Cine ştie, poate găsiţi ceva! 

Babane, ascultind încîntat melodiile emise 
de  tono-matul din bar, m-a întrebat 
nevinovat: 

— Măi frate, atît de bolnavi să fie oamenii 
ăia  dinăuntru?...Îi auzi cum zbiară şi 
orăcăie?... Şi ce beau din paharele alea cu 
sticloaie în ele?... Doctorii?... 


78 


Totuşi, nu eram atit de lipsit de tact încît 
să-i spun neprihănitului meu de nepot că 
bucureştenii se adăpau cu alcooluri tari, şi 
că sticla din pahare nu era sticlă, ci 
bucățele de gheaţă. 

Aşa c-am luat-o şi eu pe după leuştean, şi 
l-am informat amăgitor: 

— Sînt oameni suferinzi de nevroză, de-aia 
se jă- luie în halul ăsta! Cîntă, de fapt, ca să 
le treacă boala!... 

— Ai dreptate, Hombre, că pe toate le ştii 
tălică! m-a aprobat Babacu neîncrezător. 
Pesemne că le-au dat doctorii cine ştie ce 
leacuri, de se hîţănă ca apucaţii... Nici 
muzica nu-i rea!... Şi mie mi-ar veni să 
dansez, dacă aş avea benzile ăstora. 

Numai Biba şi  nevastă-mea tăceau. 
Obosite, nu le mai ardea de judecarea 
semenilor lor, ci mai curînd ar fi jinduit 
după un culcuş unde să-şi hodinească oasele. 

— Ei, măiestrică, stăm, sau începem să 
căutăm o gazdă? mă mobiliză blajină Penke, 
cu glasul ei de argint. 

— Fii liniştită, copilă bună! i-am spus eu, 
îndată pornim! Precis o să găsim un 
particular. Şi-apoi, ascultă la mine, dacă ăştia 
de la motel dorm ca individul ăla, din reclama 
de la televizor, îţi dai seama ce mai soamne 
o să tragem şi noi, fără tonomatul şi 
magnetofonul de-a-ici?... Nu simţi aerul de la 
Cheia?... Iute, tare, ozonat, numai bun pentru 
tămăduirea celor care au suferit de gripă... 
Haidem!... 


79 


Afară se-nserase de-a binelea. lar de 
plouat, ce mai, era urgia lumii. l-am 
încărcat pe toţi în „Bom- biţă”, şi-am 
demarat în plină beznă, să căutăm un par- 
ticular omenos, în stare să ne găzduiască. 

Şi l-am găsit! 

După vreo două ceasuri de investigaţii, 
cînd ne apropiam cu paşi repezi de miezul 
nopţii. Ploaia încetase. Acum fulguia. Aerul 
era şi mai tare, chiar geros. 

Cetăţeanul avea o casă de poveste, 
nemaipomenit de frumoasă. La marginea 
localităţii, dacă nu chiar niţel în afară. 
Însă proptită exact în coasta muntelui. Dar ce 
munte!... Piatră şi piatră, stîncă şi stincă! 

Întrucît era ultima construcţie care ne mai 
rămă- sese de vizitat, pentru a cere un 
adăpost, am bătut cu toţii la poartă, în gard, 
în geamurile ferestrelor, pînă ce individul s-a 
milostivit să iasă la uşă şi să ne ia la ocări. 
Abia după ce i-am explicat despre ce era 
vorba, gazda ne-a poftit să intram. 

— Nicăieri nu găsiţi o casă ca a mea! a 
început proprietarul să ne explice. Avem tot 
confortul, construc- ţia are şi etaj, care încă 
nu-i gata, lumină la discreţie, deoarece 
posedăm lămpi cu gaz, iar nu becuri 
electrice, fiindcă sîntem planificaţi pentru 
celălalt an, baie cu ca- dă, cu apă rece, de la 
izvorul ce se află lingă garajul vacii, pe care 
o puteţi căra cu mijloace tehnice moderne, 
avînd la dispoziţie găleți din plastic... Tot din 
ele adăpăm şi vaca, şi-o să vedeţi ce lapte dă 
animala!... 


80 


Cînd am intrat în odaia pe care se 
îndurase să ne-o închirieze  binevoitorul 
cetăţean, am apreciat imediat cuceririle 
civilizaţiei rurale. Paturile erau prevăzute cu 
saltele supraelastice, din pănuşi de porumb, 
iar căldura provenea de la o instalaţie de 
încălzire centrală, care consta în unica sobă 
din casă, însă aflată şi aceea în bucătăria 
locuinţei. Deocamdată, însă, era un frig po- 
lar. 

— Dacă nu vreţi  să-ngheţaţi, ne-a 
îndemnat cetăţeanul, culcaţi-vă numaideciît... 
Pînă dau drumul la foc, pînă se-ncălzeşte 
soba, precis o să vă-ncălziţi şi dum- 
neavoastră, mai ales dacă o să vă ghemuiţi cu 
toţii în-  tr-un singur pat!... 


Ne-am trezit alți oameni. Rebegiţi, 
anchilozaţi, abia mişcîndu-ne. Insă ne 
odihnisem minunat. Ce-nseamnă aerul! 

Deşi stătusem cu ferestrele închise, ca să 
nu ne pomenim congelaţi, pe sub uşa defectă 
se strecura un şu- voi de aer atît de curat, 
dar şi atît de rece, încît numai puritatea lui şi 
bogatul conținut în ozon ne dăruise som-nul 
acela fără vise. 

— Bună dimineaţa şi poftiţi la masă! ne 
ură şi ne invită gazda noastră în clipa cînd ne 
zări alergînd prin ogradă, în nădejdea că ne 
vom mai încălzi şi noi un pic. Vă iau în 
pensiune; trei mese pe zi, preparate nu- mai 
din alimente proaspete, aşa cum se 
obişnuieşte la noi, la ţară! N-o să vă coste 


81 


mai mult ca la restaurant „„„lar camera-i 
numai 65 de lei, exact ca la motel, nu- mai 
că parcarea maşinii la mine este gratis, 


deoarece o ţinem în bătătură! E bine?... 
— E bine, nene, e foarte bine! vorbi 
Babacu, fără să mai aştepte şi părerea 


mea. Ce ne dai la gustarea de dimineaţă?... 
Că murim de foame!... 

— Lăptic fierbinte, puişor! Abia am muls 
vaca, iar oala a şi dat în fiert... Am şi găini, 
care dau numai ouă proaspete, zece oi 
mulgătoare, din laptele cărora facem O 
telemea naturală, de oaie, cum nu găsiţi la 
Bucu-  reşti!... Ba chiar iese atit de grasă, 
încît e musai să amestec laptele de la o oaie 
cu laptele de la ovacă!... 

După ce ne-am ospătat cu cîte-o cană de 
lapte fierbinte, lapte mult mai diluat decît cel 
pe care-l cumpă- răm acasă, la centrul de pe 
Calea Moşilor, şi cu-o felie de pîine de casă, 
tare ca piatra, dar care se-nmuia ime- diat ce- 
o viram în lapte, am plecat să ne plimbăm. 
Cînd ieşeam din curte, cetăţeanul a avut grijă 
să ne atragă atenţia: 

— Băgaţi de seamă, să nu vă rătăciţi şi să- 
ntîrziaţi cumva la prînz, că mai am vreo două 
familii în gazdă, şi nu vă pot hrăni pe toţi 
deodată, că la mine nu-i han la drumu' 
mare?... Pentru dumneavoastră am stabilit 
ora patru.... 


Fix la ceasurile patru, Babane, Biba şi 


Babacu, cuminţi ca nişte îngeri (de flămînzi 
ce erau), iar Penke şi cu subsemnatul, frînţi 


82 


de oboseală, deoarece ostrogoții ţinuseră 
neapărat să urcăm nu ştiu ce vîrf de munte, 
şi care pînă la urmă se dovedise a fi 
prăpastie, gazda ne-a oferit o fantastică 
ciorbă rece de lobodă, acrită cu lapte prins. 

— Aşa ceva n-aveţi la Bucureşti! ne-a 
lămurit cetăţeanul.  Loboda-i un produs 
vegetal natural, cules cu mînuţele mele din 
grădina aflată în spatele grajdului... 

Avea dreptate individul. Deşi mîncasem pe 
sparte, cîte trei farfurii fiecare, la cinci şi 
jumătate umblam hămesiţi de foame prin 
bătătură, aşteptînd să ne vie rîndul la cină. 
Pe care gazda ne-a servit-o în jur de orele 
opt, maximum nouă. 

— Hombre, ce-i ăsta? m-a întrebat la masă 
Baba- cu, burete de baie fiert? 

— Măi frate! n-a mai aşteptat Babane 
răspunsul meu, dacă ne mai dă nenea ăsta 
zer fiert şi îndoit cu apă, pe post de jintiţă, 
mîine o să umblăm ca îngerii! 

— Cum adică? l-am chestionat eu 
nedumerit. 

— O să zburăm, El Fugitivo, asta o să 
facem, o să zburăm, de uşori ce-o să fim! m-a 
lămurit bălăiţa de Biba. De cînd sîntem aici, 
cred c-am slăbit vreun kil şi ceva, pe puţin, 
zău aşa! 


Înainte ele culcare, pentru a uita de 
foame, am mai făcut o plimbare prin vestita 
staţiune. Izbutind să mai obosim oleacă, ne- 
am dus apoi în camera de dormit (ca să nu-i 
zic altfel). 


83 


Cînd să aţipim, s-au prezentat şi celelalte 
două fa- milii de bucureşteni pe care le luase 
în gazdă şi pensiu- ne cetăţeanul nostru. 

Veneau de la barul motelului. Unde 
chefuiseră zdravăn. Probabil şi ei, tot din 
motive de flămînzeală. 

Ca să nu-i prindă frigul dormind, pînă la 
ziuă s-au apucat de jucat... dansuri 
contemporane, fiind şi-n po-sesia unui 
casetofon ultramodern, dar şi ultrazgomotos. 
Odăile noastre fiind învecinate, am dîrdiit şi 
noi toată noaptea. Şi de rebegiţi ce eram, dar 
şi din pricina zdu-păiturilor de-alături. 

Noroc că, spre ziuă, a intrat în funcţiune 
instalaţia de încălzire centrală, şi-n cameră s- 
a făcut ceva mai cald. 

Gazda pusese la foc, în bucătărie, acolo 
unde era unica sobă a casei, cazanul de rufe, 
o hurdubaie cît o pu- tină, în care fierbeau 
buruienile pentru hrana porcilor. 

Însă, abia dezmorţiţi, a trebuit să ne 
refugiem ime- diat în bătătură. Trăsnitoarea 
fiertură putea atît de infernal, încît numai aici 
mai puteam respira niţel aer cu- rat, celebrul 
aer de la Cheia, cu ozon şi arome de... bă- 
legar, acesta găsindu-se depozitat sub nasul 
nostru, lîn- gă grajd. 

Grămădiţi în jurul meu, ostrogoții şi 
nevastă-mea aşteptau să iau o măsură 
salutară. Dar eram atît de hăbăuciţi de 
nesomn, şi ei şi eu, încît dormeam de-a-npi- 
cioarelea. Aşa că le-am spus: 

— Ce-ar fi să ne plimbăm o ţirişică pe 
munţi?... Poate ne mai încălzim... 


84 


— Nu ne mai ţin puterile, unchiule Andi! a- 
nce- put să scîncească năpirstocul de 
Babacu. Vrei să ne omori cu zile?... 
Nedormiţi, nemîncaţi, crezi că mai sîn-tem în 
stare să urcăm ceva?... 

— El Fugitivo, ştii ce? am auzit-o pe Biba. 


Aerul de-aici e prea tare... Adică tare 
scump!... Nenea ăsta nu-i om, ci fiară!... 
Eu aş zice că-i timpul s-o-ntindem, să ne 


urcăm în „Bombiţă” şi să ne luăm valea... 

Privind la mutrele chinuite ale copiilor, la 
figura speriată şi istovită a nevesti-mi, le-am 
recomandat ime-diat tovarăşilor mei de 
vacanţă: 

— Asta o să şi facem! Pe cai, şi să nu mai 
zăbo- vim!... 

Ostrogoţii mă priviră nedumeriţi, cătind 
intrigaţi la chipul meu. lar Babane, în 
calitatea lui de mai vîrstni- cul urmaşilor 
Jimbla, îndrăzni să mă-ntrebe: 

— Dragă unchiule Andi, nu ţi-e cumva rău 
din pricina foamei?... Care cai, unde vezi 
tălică aşa ceva?... 

— Lîngă noi! N-are „Bombiţa” mea 32 de 
armă-sari?... Şi încă supracomprimaţi?... 


La plecare, fosta noastră gazdă s-a 
supărat rău de tot. Maică era să ne ia la 
bătaie. Răcnea şi se stropşea la noi ca un 
apucat: 

— Păi, unde vă treziţi aici, să-mi ocupați 
bunătate de odaie şi să mă părăsiţi după 
nici două zile?... N-aţi zis c-o să staţi mai 
mult?... Mie să-mi plătiţi toată săp-tămiîna, c- 


85 


altminteri fac urit! Asta-i bună! După ce v-am 
ospătat ca pe neamurile mele bune, numai cu 
speciali- tăţi din ograda şi grădina mea, o- 
ntindeţi ca nişte găinari?... 

Babacu, nefiind obişnuit cu asemenea 
specimene, îi dădu replica ce i se cuvenea: 

— Nene Cutare, că nici nu ne-ai spus cum 
te chea- mă, dacă noi sîntem găinari, tălică 
ce-oi fi? Ai?...  Vreun zmeu?... 


N-am mai aşteptat răspunsul 
speculantului. I-am plătit o săptămînă 
întreagă, cît a vrut şi-a cerut, după care ne- 
am suit cu toţii în maşină şi-am demarat în 
trombă către Bucureşti. 

Pe drum, la „Paralela 45”, am poposit niţel 
la mo- telul de-acolo, unde ne-am ospătat, 
țeapăn, la restaurant. Încălzindu-ne sufletul 
cu ciorbele de burtă, cu sărmălu-ţele în 
frunză de viţă şi cu cafeluţele pe care ni le-au 
servit, deosebit de amabili,  ospătarii 
prahoveni, am sim- ţit că trăim o altă viaţă. 

— O păţirăm rău, măiestrică dragă, cu 
vacanţa noastră! se apucă să mă prelucreze 
nevastă-mea, totuşi cu zîmbetul pe buze. 

— Eu v-am promis, dragii mei, c-o să trăim 
ca-n vis. De unde era să ştiu că o să fie un 
vis urît?... În- să, precis, n-o să uităm 
niciodată aerul de la Cheia! Este?... 


Episodul 11 


86 


FLAUIUL FERMENIAT 


Tanti Raliţa,  neobosita mea mătuşă, 
năstruşni- ca şi năzdrăvana, cea fără o 
clipă de astîmpăr, mi-a făcut astăzi o vizită. 
Una din cele mai puţin aşteptate. Fără să-mi 
telefoneze în prealabil, fără să-mi trimită 
vorbă prin cineva. 

Dealtfel, nici nu-i de mirare. Nu se omoară 
dînsa cu politeţea. De vreme ce-i sînt 
nepot, mă consideră în continuare tot... copil. 
Deşi am sărit cam multişor pes- te cinci 
decenii. Ca să nu mai pomenesc de vîrsta mă- 
tuşă-mi, care, de vreo cîţiva ani, s-a stabilizat 
tot la şaptezeci, mai mult neînvoindu-se să 
mărturisească. 

Totuşi, ca să n-o jignesc cumva, am luat-o 
pe de departe, cu duhul blindeţii; 

— Nici nu ştii ce bine-mi pare că te văd, 
dragă tan- ti Raliţa! Tocmai aveam de gînd 
să mă apuc de lu- cru... 

— Ce vorbeşti, dom'le! Şi ce lucrezi, 
mătăluţă? Ai 
ceva lemne de spart, muţi mobilele dintr-o 
odaie în- tr-alta?... s-a interesat dînsa 
imediat, fiind şi curioasă din fire. 

— Alta-i munca scriitorului! am încercat 
eu s-o lămuresc. 

— Aha! Te pomeneşti că iarăşi scrii la 
roman!... Bravo!... Chiar de asta m-am 


87 


proţăpit la tine acasă, ca să-ţi spun ceva 
deosebit de interesant... 

Pînă să-şi aprindă mătuşă-mea eterna ei 
mărăşeas- că, m-am grăbit s-o întreb, 
cuprins şi eu de nerăbdare: 

— Ce-i atît de interesant, de nu te-a lăsat 
inima să-mi anunţi sosirea matale? 

Tanti Raliţa se făcea că n-aude. Deşi era 
posibil să şi nu fi auzit, deoarece mereu 
spune că-i cam tare de-o ureche, fără să 
precizeze care anume. 

— Interesant e faptul că, în pofida 
încăpăţinării ta- le de-a scrie numai romane 
polițiste, ai dovedit totuşi oarecari înclinații 
pentru investigaţiile de tip detectivis-tic... 
Ceea ce-i mare lucru!... Mai zilele trecute, 
însă, m-am gîndit că-ţi lipseşte ceva, 
pentru a fi şi tu un detectiv complet, întocmai 
ca bătrinul şi marele Sher- lock Holmes... Ştii 
ce anume? îşi încheie mătuşă-mea prelunga 
şi neaşteptata ei comunicare. 

— Ai să rizi, dar eu aş zice că nu-mi 
lipseşte ni- mic! i-am răspuns eu căzînd în 
păcatul laudei de si- ne. Cred că posed 
aceleaşi aptitudini ca şi sus-citatul, dacă nu 
şi ceva în plus... Sherlock Holmes făcea nu- 
mai pe detectivul, pe cînd eu şi scriu romane 
detec- tive! 

— E drept, nu ticluia romane! recunoaşte 
tanti Ra- liţa, dar cînta la vioară! Este?... 

— Ei şi? Nu cînt şi eu la pian? am 
informat-o ni- țel cam înţepat. 

— Să nu mai amintim de episodul ăsta din 
viaţa ta... A fost atît de tragic, încît şi-acum 


88 


mă podideşte plînsul!... Era cît pe ce să fii 
evacuat din casă... Veci- nii tăi ceruseră 
asta. Că nu mai aveau pic de linişte, de le 
pieriseră şi somnul, şi capacitatea de muncă, 
din pri-cina zdrăngănitului tău la pian, atunci 
cînd te strădu- iai să interpretezi Dansul 
săbiilor de  Haciaturian... Da- că nu 
interveneam pe lîngă lumea indignată, 
asigurind-o c-am să-ţi dezacordez 
instrumentul de tortură, era în stare să 
treacă şi la fapte, şi să te scoată din casă... 
Cu pian, cutot!... 

Încremenit de spusele mătuşă-mi, am 
întrebat-o înciudat: 

— Va să zică dumneata ai fost persoana 
necunos-  cută care mi-a distrus pianul?... 
Dumneata i-ai rupt coardele cu patentul şi- 
apoi le-ai uns cu clei de tîm- plărie, să nu mai 
sune deloc! Şi m-ai şi lăsat să chem tot 
felul de  megşteri?... Frumos din partea 
dumitale 

— Eu am fost, Al, băieţelule! Spre binele 
tăul... Şi tot eu am venit să-ţi spun cea 
mai interesantă idee care mi-a trecut prin 
minte. Dacă vrei să fii un detec- tiv de 
excepţie, neapărat trebuie să înveţi să cînţi la 
flaut!... 

— De ce? am întrebat-o eu înmărmurit. 

— Pentru că maestrul Sherlock, cînd avea 
de re- zolvat o problemă, cînta neapărat la 
vioară... Aşa ai să faci şi tu... Ai de rezolvat o 
situaţie nouă la romanul la care lucrezi sau ai 
de dezlegat cine ştie ce enigmă detectivistică, 


89 


imediat sufli în flaut şi... poate-ţi vine so- 
luţia!... 

Sugestia lui tanti Raliţa a-nceput să-mi 
suridă. Era o idee. Mai ales că romanul 
meu nu prea mergea deloc. Aşa aveam să 
fac! Să studiez flautul. In definitiv, este 
un instrument uşor de transportat, şi nici nu 
posedă corzi pe care să le taie mătuşă-mea. 


A doua zi, i-am comunicat nevesti-mi: 

— Copilă bună, fă-mi bagajele, că plec la 
Măţău! 

— Măiestrică, ce-i cu matale? s-a interesat 
Penke. Nu ţi-e bine?... 

— Ba chiar foarte bine! Ca să-mi stimulez 
ideile şi inspiraţia, neapărat vreau să- 
nvăţ a cînta la flaut... Iar lucrul acesta nu-i 
posibil decît la Măţău, satul nos- tru de 
baştină, unde s-a născut Tatapetre, bunicu- 
meu. Sat de oieri, cu tradiţie în materie de 
flaut, fluier şi caval!... Nici oile nu fac 
telemeaua fără un pic de muzică!... 


În dimineaţa următoare am aterizat la 
Măţău. Zic aterizat, pentru că „Bombiţa” 
zburase ca un bolid autentic. Uneori cu peste 
şaptezeci pe oră! 

Găzduire am găsit la un neam îndepărtat, 
care a consimţit să mă recunoască de rudă. 
Contra cost! Spre marea mea surpriză, în 
locuinţa acestuia mai erau ca- zaţi nişte 
turişti: nepoţii mei de la Valea cu Urşi, ve- 
niţi la Măţău să-şi petreacă o parte din 
vacanţă, şi nu o vacanţă oareşcare, ci una în 


90 


condiţiile unei alimentaţii speciale, bogată în 
vitamine şi calciu, adică alcătuită exclusiv din 
lapte de oaie, iaurt şi telemea. 

Ostrogoţii: Biba, Babane şi Babacu au 
manifestat un entuziasm atît de turbulent, 
încît a fost cît pe ce să ne pomenim mutaţi la 


o altă gazdă, mai puţin amatoare de 
zgomot. 

— Ce cauţi aici, măi frate, dragă unchiule 
Andi? s-a interesat Babane. 


— Măi nepoate, nu ştii cum sînt scriitorii? 
mi-am început eu munca de lămurire. Au şi ei 
fel de fel de idei, care mai de care mai 
năstruşnice şi originale ... Ce crezi că mi-a 
trăsnit prin cap?... 

— Un nou subiect de roman? a-ncercat să 
ghicească Biba. 

— Ceva mai deosebit! Să-nvăţ a cînta la 
flaut! am mărturisit eu. 

— Nu se poate, Hombre! a exclamat 
Babacu, prichindelul meu de nepoţel. Pentru 
asta trebuie să te ca-lifici cioban, să creşti oi, 
să ai măcar şi-un cîine de specialitate!... Ce 
păcat că nu l-am luat şi pe-nea Mişu Fal- 
conetti cu noi!... Dar nu-i o problemă, îi 
telefonăm lui tăticu', şi mîine-l aduce!... 

— Ferească sfintu' să faceţi aşa ceva!... 
am izbuc- nit eu îngrozit de perspectiva 
sosirii fioroasei jivine. Cu Falconetti aici nu 
mai există nici o nădejde să-nvăţ flautul... E-n 
stare să mi-l mănînce, cu găuri, cu tot!... 


Chiar din după-amiaza aceleiaşi zile am 
purces să-mi studiez instrumentul. Tot biata 


91 


mătuşă-mea îmi făcu- se rost de el. 
Cîndva, aparținuse lui moş Apostol, fra- tele 
lui 'Tatapetre, bunicu-meu, care-l folosise, pe 
vre- mea cînd îşi făcea armata, la fanfara 
regimentului 4 infanterie. 

Era un flaut vechi şi cam neîngrijit, cu 
unele găuri astupate de resturi alimentare, 
pinze de păianjeni şi muşte moarte. 
Bineînţeles, imediat am început să-i aplic un 
tratament corespunzător, de trezire la viaţă. 
L-am spălat cu „Alba Super Lux”, după care l- 
am uns cu nişte unt proaspăt de casă, săi 
se înmoaie clapetele. Mai greu a fost cu 
extragerea muştelor mumifiate, dar pînă la 
urmă tot am izbutit să le scot. 

Cînd am socotit c-am terminat cu 
recondiţionarea agregatului muzical, arăta ca 
nou. lar în clipa cîndam şi suflat în el, să-l 
aud cum sună, la-nceput a scos doar vreo 
cîteva baloane colorate, aşa cum sînt clăbucii 
de săpun, iar abia după aceea au pornit să 
fugă înnebuni- te furnicile. 

Din pricina  untului,  gingăniile se 
refugiaseră în interiorul flautului, crezînd că-i 
rost de trai pe vătrai, adică mîncare la 
îndemînă, plus răcoare şi umbră. 

De unde să fi ştiut eu că furnicile se dau în 
vînt după alimente produse în condiţii 
casnice! Le-am alun- gat pe toate, scăpînd 
definitiv de ele, numai atunci cînd am 
cufundat instrumentul în vadra cu apă. Gata! 
Flau- tul mă aştepta acum fără paraziti, fără 
grăsimea care-l făcea să lucească. 


92 


Numai că, din cînd în cînd, la strădaniile 
mele de-a elimina orice urmă de apă, mai 
scotea şi cîte-un clăbuc azuriu de „Alba Lux”. 
Dar, după un timp, n-a mai scos. Însă nici 
sunete. Se cam umflase, din pricina umezelii, 
săracul de el. 

Aşa că, pînă mîine dimineaţă, ziua sortită 
primelor lecţii, l-am lăsat la uscat, vîrîndu-l în 
cuptorul sobei din odaie. 

De unde l-am scos mai apoi, taman la 
timp, fiindcă pornise să iasă fumul din el, ca 
dintr-un trabuc de Ha-vana, din cele care 
fumează actorii în filmele ameri- cane. 

La vreo trei zile, după ce mi-am dezlănţuit 
exerci- tiile de studiere a cîntatului la flaut, 
m-am pomenit la mine în cameră cu tustrei 


ostrogoții. 
Exact în clipa cînd izbutisem să înşirui 
primele no- te ale melodiei Ciobănaș, la 


oi, m-as duce. 

— Ce-i cu voi, măi copii? i-am întrebat eu 
niţel indispus. Nu vedeţi că-s ocupat?... 

— Dar tălică ai văzut ce se-ntimplă în sat, 


de cînd ai pornit să cînţi la flaut? m-a 
iscodit Babane, privind la mine 
ştrengăreşte. 


— Nu! Dar ce se-ntîmplă? l-am chestionat 
eu in-trigat. 

— Te-ascultă toată populaţia Măţăului! m- 
a infor- mat nepotu-meu. 

— Înseamnă că le place! l-am asigurat eu, 
fiindcă oamenii de-aci sînt foarte muzicali... 

— Probabil! a îngăimal Biba. Dă lumea 
năvală-n ogrăzi, de-ndată ce-ncepi să cînţi, 


93 


zbucnind din case, cu bitele în mînă, să 
potolească dulăii care urlă a mor- ţiu, de 
parcă ar năvăli peste noi tătarii!... Cîinii, 
după cum se vede, par să fie mai puţin 
amatori de muzică instrumentală... 

— Iar ţaţa Catariţa, care ne aduce laptele, 
a venit să ne spună căi s-a îmbolnăvit 
vaca! m-a anunţat Ba-bacu, oarecum mîhnit. 

— Pare-se că-i o molimă-n sat! a adăugat 
Babane. La punctul farmaceutic nu mai 
există nici un fel de antinevralgice... Mi-a 
spus-o Saveta, fetiţa doctorului Scrin-ghiţă... 


La sfirşitul săptămînii, cînd ajunsesem să 
cînt, destul de bine, „Priponit de-o garofiţă, 
paşte calul lui Gheor-ghiţă”, cumătrul care 
mă luase în gazdă m-a vestit că pleacă la 
tirlă, sus, pe munte. Şi nu numai el, mi-a co- 
municat dînsul, ci şi majoritatea satului. 

— Aveţi, acolo, vreo serbare cîmpenească? 
l-am întrebat eu nedumerit. 

— Da de unde! mi-a spus cumătrul. 
Mergem să ne liniştim, că nu mai putem 
îndura... 

— Căldurile? am încercat să-l iscodesc. 

— Păi da, căldurile!... Ne fierb creierii-n 
cap de-a- tita fierbinţeală, de parcă ni i-ar fi 
pus cineva la fiert, pe foc mărunt! a zis 
bietul cetăţean, cu unul din gla- 


surile cele mai demoralizate pe care le avea 
la dispo- ziţie. 

Mîhnit de necazurile omului, precum şi de 
misterioa-sa maladie care se abătuse asupra 


94 


întregului sat, mi-am continuat exerciţiile. De 
astă dată, cîntînd unele pasa- je din 
Marşul funebru de Frederic Chopin. 


Mai bine aş fi încercat să interpretez 
altceva, bună-oară Trecea fanfara militară, 
că-i mai veselă. Pentru că, de ce să mă 
ascund după deget, deşi nu-s mistic, mar- 
şul funerar nu mi-a purtat noroc. 

Către seară, cînd m-am întors dintr-o 
plimbare prin satul acuma aproape golit de 
populaţie, am constatat, disperat, dispariţia 
flautului meu drag. Am mobilizat de 
urgenţă treimea ostrogoților. 

În vreme ce-ntorceam casa cu fundul în 
sus, în căutarea preţiosului instrument, 
devenit atit de plăcut în- tregii obşti, l-am 
auzit pe năpiîrstocul de Babacu su- flindu-mi 
la ureche: 

— Hombre, să ştii că nu-i lucru curat în 
chestia  asta!... Precis ţi s-a furat flautul!... 


Cred că sînt, în sat, o sumedenie de 
amatori care vor să cînte la fluie- rul 
matale... 


De-a doua zi, spre surprinderea noastră, 
au început să se-ntoarcă cei care plecaseră 
la munte. Pesemne se aflase şi-acolo, sus la 
tirle, despre marea mea pierdere. Şi nu 
numai a mea, ci şi-a Măţăului. 

În dimineaţa următoare, ţaţa Catariţa ne-a 
vestit că i se vindecase vaca. Şi ne-a adus, 
în dar, şi trei litri de lapte, probabil pentru 
convingerea noastră. După ce ne-am 


95 


ospătat cu toţii, din el, corespunzător, le-am 
comunicat nepoţeilor, destul de supărat: 

— Plec acasă! Fără flaut nu mai sînt în 
stare să scriu!... 

— Păcat! şi-a exprimat dezamăgirea 
Babacu, ta- man acuma, cînd nea Vică, 
gazda noastră, ţi-a adus în dar, de la munte, 
o putinică cu telemea de oaie natu-rală?... 

— Dar ce bucurie o fi dat peste el?... m-am 
arătat eu mirat. 

— Cine poate şti? Pesemne i-or fi trecut 
fierbinţe-lile... Dealtfel, parcă tot satul e 
cuprins de veselie! mi-a spus Biba, de felul ei 
destul de bine informată cu noută-ţile din 
comună. 

— Ce-ar fi să gustăm şi noi din brinza aia? 
m-a ru- gat Babacu, iarăşi dînd dovadă de 
lăcomie. 

Totuşi, pentru a nu strica buna dispoziţie a 
copiilor, în ciuda supărării care-mi 
suprimase orice urmă de pof- tă de mîncare, 
i-am îngăduit bondocelului: _ 

— Haide, desfă putinica! Însă caută şi tu o 
buca- tă ceva mai dezvoltată, să vă 
rămînă şi pentru zilele pe care le mai 
aveţi de stat la Măţău... 

În vreme ce nepoţeii, lucrind în colectiv, 
trudeau să scoată capacul putinicii, eu am 
purces la făcutul ba-gajelor. Eram hotărît. 
Neapărat trebuia să plec la Bucureşti. 

La un moment dat, un răcnet de victorie 
sfişie li-niştea: 

— Uraaa! Uraaa!... Am găsit!... 

Babacu ţipa din toate puterile. 


96 


Pesemne găsise cea mai mare bucată de 
telemea. Ca să vezi unde duce lipsa de 
stăpînire în materie de mîn-care! 

— Şi ce brînză ai găsit, măi Babacule?... 

— Nu brînză, unchiule Andi, ci în brînză! 
mă in-formă entuziasmată Biba, aproape 
dănţuind de bucu- rie. 

Nu-nţelegeam nimic din spusele nepoţelei. 
Aşa c-am rugat-o să fie mai explicită: 

— Vorbeşte-mi clar, ce vrei să spui prin „în 
brînză”?... 

— Măi fratele meu! interveni şi Babane, ce 
vrei mai clar?... Ţi-am găsit flautul. În 
brînză! E bine?... 

— Nu-i bine, ci foarte bine! Nu mai plec, 
rămîn aici, să-mi continui studiile 
instrumentale... 

Cum o fi căzut flautul în putinica cu 
telemea? 

Mister! Chiar mare! 

Cînd însă l-am scos din putinica de brad, 
am avut cea mai crincenă deziluzie din 
viaţa mea. Bietul instrument! Din pricina 
saramurii în care zăcuse, se umflase şi se 
fleşcăise ca un crenvurşt. Dînd să suflu în el, 
în loc de sunete n-a scos decit o serie de 
jeturi de zer... Un zer lăptos şi acriu, frumos 
mirositor. 

Văzindu-mă atît de cătrănit, Babane a 
încercat să mă mingiie: 

— Nu-i nimic, unchiule Andi!... Gustă şi 
matale o bu-căţică din telemeaua asta, că-i de 
milioane!... Flaut, ori-cînd ai să-ţi poţi 
cumpăra, dar brînză ca asta, mai greu... 


97 


Încîntat de spusele ostrogotului, care 
răspîndeau nu-mai optimism şi energie, le-am 
comunicat şi eu nepoţei-lor: 

— Aşa am să fac! Am să-mi caut un flaut 
din oţel inoxidabil, care să nu mai fermenteze 
în zer... Şi iarăşi am să pornesc să cînt. 
Oamenii din Măţău ar suferi cumplit, dacă n- 
ar mai putea asculta gingaşele sunete ale 
flautu- lui meu. S-ar simţi văduviţi de muzica 
adevărată... 

Intrigat de zîmbetele ostrogoților, care 
abia se stă-pineau să nu rîdă, i-am întrebat 
bănuitor: 

— Măi, spuneţi-mi drept, fără ocolişuri, nu 
cumva moţoganii mi-au ascuns flautul? Să-i fi 
deranjat oare, chiar  într-atît de mult, 
exerciţiile mele?... 

Babacu, mai mic şi mai neprefăcut, mi-a 
răspuns imediat: 

— Şi asta-i cu putinţă, dragă unchiule 
Andi! Dar nu pune la ficaţi supărarea... O să 
ne cumperi şi nouă cîte un flaut, şi-ai să 
vezi minunăţie! Or să ne dăruiască fiecăruia 
cite o putinică de telemea, numai să aibă 
unde ne ascunde flautele... C-altminteri n-au 
cum să scape  de-atita muzică tînără, folk şi 
pop... Nu-i bună ideea mea? 

Bună pe varză! Însă mi-a plăcut nespus 
cum a în- tors-o nepotu-meu. 

Drăguţul de el! Ca să nu mă jignească, a 
dat-o pe glume!... Şi eu, naivul, care-mi 
închipuisem că aduc fericirea în casele 
moţoganilor. Deh! Muzica-i grea, fie ea 


98 


uşoară sau cultă, mai ales cînd nu te pricepi 
s-o cînţi ca lumea... 


Episodul 12 


BASMUL CU BABACU 
ŞI „BOMBIŢA” 


De ieri sînt un fel de dădacă. 

Adică trebuie să am grijă, din toate 
punctele de vedere, de Babacu. Nepoţelul 
meu cel scump şi iscoditor. Şi care-i atît de 
cuminte, încît şi-acuma mă mir cum de mil- 
au lăsat tocmai mie în grijă, fără ca părinţii 
lui, Anatolie şi Felicia Jimbla, să aibă teamă 
că va între-prinde cine ştie ce trăsnaie. 

Dealtfel, la ce te poţi aştepta din partea 
unui copil care 
încă n-a împlinit şapte ani? Totuşi, eu mă 
aştept ca Baba-cu, cînd va ajunge la şcoală, 
să fie neapărat un elev fruntaş. Pentru că 
numai aşa, învăţind pe rupte, cu sîrg şi 
încăpăţinare, va izbuti şi el să mai uite din 
neastîmpă-ratele lui porniri, care-l împing să 
comită tot soiul de năzdrăvănii, din cele mai 
neaşteptate. 

Plecînd la mare, împreună cu ceilalţi copii, 
Biba şi Babane, părinţii lui nu-l luaseră cu 
dînşii numai din pricină că Babacu se cam 
îmbolnăvise. Ce-i trecuse prin minte?... 


99 


Vrînd să se obişnuiască cu băile în mare, 
într-o bună dimineaţă, fără să ne spună 
nimic, se-apucase de scaldă în apele reci ale 
lacului Herăstrău. 

În afară de faptul că nici nu-i voie să te- 
mbăiezi acolo, năpîrstocul se procopsise c-un 
guturai din cele mai crincene. Acuma îi 
curgea nasul ca o cişmea. lar cînd se pornea 
pe strănutat, zbirniiau pînă şi geamurile 
ferestre-lor din cauza icniturilor lui. 

Dacă ar fi fost acasă nevastă-mea, Penke, 
cea cu glas de argint, nu mi-ar fi venit atît de 
greu. Însă dînsa era plecată la ţară, la nişte 
cumetri, care se pregăteau de-o nuntă. 

Aşa că, în locuinţa de pe Calea Moşilor, 
rămăsesem numai noi, bărbaţii. Eu şi cu 
Babacu. Băiat bun şi Ba-bacu ăsta, de-ar fi 
avut ceva astîmpăr şi n-ar fi mani- festat în 
permanenţă o curiozitate ieşită din comun, 
însă era atît de interesat de tot ce se întîmpla 
în jurul lui, încît îmi venea, uneori, să-mi 
iau cîmpii. Nepotu-meu era un năzdrăvan 
nemaipomenit, spaima lumii, nu alt-ceva. 

De fapt, nu-i nimica rău în faptul că un 
viitor şco- lar se ocupă îndeaproape de 
automobile. Dar de ce era neapărată nevoie 
să-l intereseze anume maşina mea, şi încă 
proprietate personală?... 

Cu atit mai mult, cu cît „Bombiţa”, care-i 
numai un „Fiat” 600, în clipa de faţă se afla 
în plină revizie tehni-că. Lucru necesar şi 
normal la vîrsta ei, avînd pesta 180.000 de 
kilometri la bord, plus doisprezece ani ve- 
chime. 


100 


Ceea ce mă supără însă acum e ghinionul 
care s-a abătut asupra mea. Pentru că 
operaţia respectivă, pe care mi-o 
efectuează un mecanic de excepţie, vecinul 
meu de la etaj, Mihăiţă-Sfiîntu', se bucură şi 
de contri-buţia lui Babacu. Şi asta nu-i deloc 
bine! 

Chiar adineauri mi-a spus: 

— Unchiule Andi, să ştii că ţi-am uns 
pompa de umflat caucioace! 

— În primul rînd nu se zice caucioace, ci 
cauciucuri, sau anvelope!... Şi cu ce-ai uns- 
o? m-am grăbit eu să aflu în ce constă 
intervenţia năpirstocului. 

— Cu ulei! mi-a zis Babacu. 

— Ulei, ulei, dar din care? am insistat eu. 

— Cu ulei de salată, de floarea soarelui! 
m-a infor-mat mecanicul meu de nepoţel. 

— Şi de ce n-ai folosit ulei special, pentru 
maşini? 

— Pentru că-n bucătărie nu se găsea 
altceva! mi-a răspuns Babacu, zimbind 
şăgalnic. 

— Ascultă, măi nepoate, uleiul pentru 
„Bombiţă” se păstrează în garaj, şi nicidecum 
în bucătărie... Că doar n-o să gătim cu el? 

După care, niţel supărat, am dat să-ncerc 
pompa. Să văd dacă mai e bună de ceva. Cînd 
i-am apăsat pistonul, m-am pomenit 
împroşcat, de sus şi pînă jos, cu cîteva 
ţişnituri groase de ulei. De salată. Intrigat de 
abundența lichidului gras din pompă, l-am 
iscodit pe nepotu-meu: 


101 


— Şi unde l-ai turnat?... În orificiul de 
ungere, lîn- gă garnitură? 

— Nu! Direct în corpul pompei, să se 
umple ca lumea! mi-a răspuns Babacu 
nevinovat, convins că procedase cum se 
cuvine. 

Atunci mi-a venit să-mi smulg părul de pe 
cap. De disperare. După-amiază, ca să mă 
îmbuneze, Babacu mi-a comunicat şi-o veste 
bună. Anume, că-mi  dezumflase toate 
anvelopele „Bombiţei”. 

— Cine ţi-a spus aşa ceva? l-am certat eu. 
Nu te-ai gîndit că tot eu va trebui să le umflu 
la loc?... 

— Păi tocmai de-aia am făcut-o! a-ncercat 
să-ngai- me Babacu. Cînd ai să umfli din nou 
caucioacele, pompa se va curăța singură de 
prisosul de ulei... Nu-i aşa c-am gindit bine?... 

— Sigur că... nu! Normal ar fi trebuit să 
spălăm pompa, nu să golim cauciucurile de 
aer... Ca pedeapsă, pentru iniţiativa ta 
nesăbuită, ai să mă ajuţi la stabili- rea 
presiunii în anvelope! 

— Cu multă plăcere, Hombre! m-a 
asigurat nepo- tu-meu. Nu-s eu ajutorul 
matale de mecanic?... 

Pînă la cină, am trudit ca un catîr. Tot 
umflînd, pe rînd, cele patru anvelope. Plus 
cauciucul de rezervă. Mai cu aer, mai cu 
ulei!... 

Însă, cînd am vrut să controlez presiunea 
aerului din cauciucuri, pe care Babacu o 
determinase cu ajutorul manometrului, în 


102 


calitatea sa de ajutor de mecanic, mi s-a 
făcut rău. 

Nepotu-meu  înţelesese indicaţiile mele 
greşit, şi, în loc de 1,6 atmosfere, mă lăsase 
să pompez pînă la 16. Chiar m-am mirat cum 
de nu-mi explodase nici un cauciuc... 

— Hai la masă, măi nepoate, că numai 
boroboaţe mi-ai făcut! i-am spus eu. 
Puteam să umflu roţile de la patru 
camioane, cu presiunea stabilită de tine!... 

— Nu-i nimica, unchiule Andi! mi-a 
declarat Ba-bacu. Acuma-i mult mai uşor să 
dăm drumul la aer, decît să-l pompăm!... 
Mergem să mîncăm ceva?... 


Stind la masă, frînt de oboseală, am 
constatat că sa-lata de roşii avea un gust 
extrem de ciudat. 

— De unde mi-ai adus uleiul pe care l-am 
pus adineauri în castron? l-am luat imediat la 
întrebări pe ne-potu-meu. 

Babacu, continuînd să-nfulece cu poftă din 
farfuria ce o avea în faţă, mi-a răspuns abia 
după ce şi-a termi- nat îmbucătura: 

— Din bucătărie... Că nu era să-l aduc din 
garaj! L-am găsit în dulapul de lîngă 
aragaz! 

În clipa aceea mi s-a zbirlit părul de pe 
cap. 

— Vai şi-amar de noi, Babacule! Asta-i ulei 
de parafină, şi acela nu-i dulap de bucătărie, 
ci dulapul farmaceutic al mătuşă-ti... Ce ne 
facem acu'?... Ştii că-i laxativ?... 


103 


— Nu-i vina mea, unchiule Andi! — şi-a 
luat apă-rarea nepotu-meu. N-ai spus matale 
că-n bucătărie tre-buie să se găsească numai 
uleiurile pentru salată?... De ce ţineţi 
farmacia acolo?... Nu era mai bine dacă o 
păs-traţi în casă?... Şi, la urma urmei, ce 
dacă-i laxativ?... Nici n-am mai auzit cuvîntul 
ăsta, pînă acum!... 


La culcare, pe cînd ne îmbrăcam 
pijamalele, am surprins un zdrăngănit bizar. 
Şi care răsuna în buzunarele pantalonilor lui 
Babacu, în vreme ce-i chitea frumos, pe 
spătarul scaunului, aşa cum se cuvine din 
partea unui copil ordonat. 

— Ce-ai acolo, Babacule? m-am interesat 
eu. 

— Nişte rotiţe de tablă, unchiule Andi... 
Le-am luat 
din lădiţa cu piese de rezervă... Dar sînt 
stricate şi ciobite!... 

— Ia să le văd şi eu! Şi zici că le-ai găsit în 
lădiţa „Bombiţei”?... 

— Exact! mi-a mărturisit nepotu-meu. 

A fost suficient să-mi arunc o singură 
privire asupra aşa-ziselor rotiţe din tablă, ca 
să simt cum mă apucă leşinul. 

— Măi băiete, păi astea-s pinioanele de 
distribuţie... Noi nouţe, pe care le păstram ca 
rezervă... Şi-ăia sînt zimţii lor, iar nicidecum 
ciobituri... Imediat să le duci la loc... 

— Unde la loc, unchiule Andi! a-nceput s-o 
bălmăjească năpiîrstocul. C-am aruncat lădiţa 
la gunoi, cu toate mărunţişurile din ea... Am 


104 


crezut că-s rămase de la prima revizie... Şi- 
aşa erau murdare şi pline de grăsime... 

Ce să mai stau şi să-i explic lui Babacu? 
Totuşi, m-am răzgîndit. Era necesar să-i fac 
puţin educaţie tehnică auto. Drept care i-am 
adus la cunoştinţă: 

— Uite ce-i, Babacule, să ştii şi tu... Fără 
rotiţele astea, cărora tu le-ai hărăzit o soartă 
atît de crudă, nici un automobil nu se poate 


mişca... În nici un fel, în nici 0) 
direcţie!... lar mărunţişurile alea, pe care eu 
le-am uns cu grijă şi migală, cu vaselină 


specială, pentru a nu rugini, toate erau numai 
piese de rezervă... Extrem de necesare în caz 
de pană de motor sau de transmisie... 
Haidem să le căutăm!... 

Cam într-un ceas şi ceva, am izbutit să 
adunăm de la lada de gunoi şuruburile, 
şaibele grover, piuliţele şi prezoanele pe care 
le aruncase Babacu. După ce-am răsturnat 
mai toate resturile, am dat şi peste celelalte 
piese: capete de bară, garnituri de frină, 
pistonaşe de la ambreiaj, arcuri, căpăcele 
şi cilindri receptori... 

Cînd ne-am culcat, într-un sfîrşit, eram 
plini de vaselină şi ulei, negri ca nişte coşari. 
Şi-am făcut o enor- mă greşeală că ne-am 
culcat aşa, fără să facem mai întîi o baie 
corespunzătoare. Pentru că dimineaţa, la 
trezire, cearceafurile şi pernele erau atit de 
pătate şi murdare, încît s-a impus 
numaidecît imediata lor spălare. Opera- ţie 
pe care-am fost nevoit s-o execut tot eu. 


105 


Noroc că m-a ajutat Babacu la întinsul lor 
pe funia de uscat. 

Peste vreo cîteva zile, isprăvisem de pus la 
punct „Bombiţa”. Cu ajutorul calificat al lui 
Mihăiţă-Sfîntu, vecinul de la etaj, dar şi cu 
cel total necalificat, prestat de ostrogotul de 
la Valea cu Urşi, adică de Babacu. 

Cînd zic „pus la punct”, este doar un fel 
de-a vorbi. Pentru că am serioase bănuieli în 
privinţa aportului simpaticului personaj, atit 
de drag mie, fiindu-mi şi nepoţel. Ce-i drept e 
drept: Babacu stă cam prost cu teh- nica 
auto. Deşi s-a străduit tot timpul să-mi fie de 
aju- tor, mereu m-a încurcat. În afară de 
faptul că, pe cînd se efectua montajul 
final, mi-a rătăcit o sumedenie de şuruburi şi 
piuliţe originale, se mai apucase să-mi arun- 
ce la gunoi şi două jiglere de la carburator, 
crezînd că-s cuie obişnuite. 

Mă rog, numai boroboaţe îmi făcuse. 

Totuşi, spre surprinderea mea, cînd am 
pornit ma-  şina, motorul a funcţionat 
ireproşabil. În ciuda faptului că-i lipsea 
jiglerul de şoc, unul din cele pierdute de 
Babacu. 

De bucurie, m-am gîndit să-l răsplătesc pe 
ostrogot, şi să-l iau lîngă mine, la o probă cu 
maşina prin curtea casei. Merita. Mai ales că 
nu izbutise să-mi piardă chiar toate piesele 
esenţiale de la motor. 

În vreme ce ne roteam prin faţa clădirii, i- 
am explicat cum se manevrează o maşină 
de mic litraj, aşa cum 


106 


era „Bombiţa” mea. l-am arătat ce rost are 
fiecare pe- dală, care-i de frînă, şi care-i 
pentru acceleraţie. 

Babacu pricepea uimitor de repede. Ba 
chiar prea repede. Pentru că, la un moment 
dat, fără să mă-ntrebe, a apăsat pe coada 
pisicii, cum i se mai spune pedalei de 
acceleraţie. 

— De ce nu se opreşte, unchiule Andi? a 
strigat speriat Babacu, în timp ce „Bombiţa” 
se avînta de-a dreptul spre teiul de la poartă. 

Nu i-am putut răspunde decît după ce 
maşina s-a proptit bine în pom: 

— Pentru că n-ai apăsat pe pedala de 
frină! De-aia!... Şi, de fapt, nu trebuia să 
apeşi pe nimic... Eşti mic, şi încă n-ai carnet 
de conducere, nici măcar pentru trotineta ta 
de la Valea cu Urşi!... Ai văzut ce-ai făcut?... 

— Încă nu! mi-a răspuns Babacu niţel cam 
ruşinat. Dar o să vedem numaidecît, unchiule 
Andi, dacă ne-om mai putea da jos din 
„Bombiţă”. 

Nu ştiu cum de-o fi ghicit nepotu-meu că 
vom avea dificultăţile proorocite, dar, din 
păcate, chiar aşa a şi fost. Pentru că biata 
mea maşinuţă, din pricina pupătu- rii ei cu 
teiul de lîngă gard, se alesese, cel puţin 
deocamdată, cu uşile blocate. 

Din fericire, geamurile laterale ale 
portierelor mai funcționau încă, şi-am izbutit 
să ieşim din „Bombiţă” prin spațiul care se 
crease, după ce le-am coborît. 3 

Cu Babacu a fost ceva mai lesne. Insă cu 
persoana mea lucrurile au decurs destul de 


107 


anevoios. Totuşi, pînă la urmă, am reuşit şi 
eu. Dar numai scoţindu-mi mai întîi 
picioarele, unul cîte unul, încurajat 
substanţial de nepotu-meu, care trăgea de ele 
cu nădejde, de parcă ar fi fost nişte stilpi 
de telegraf, iar abia mai apoi restul trupului, 
sucindu-l şi răsucindu-l în toate felurile. 

După ce-am rămas fără cămaşă şi o 
parte din haină, 
care s-au prins în ramele ferestrelor, 
rupîndu-se pe ici pe colo, m-am trezit în 
sfîrşit afară. Şi doar atunci am putut examina 
pagubele pe care le suferise „Bombiţa”. 

O aripă, cea din stinga, era turtită şi 
buşită bine de tot, farurile se spărseseră 
amindouă, iar roata din faţă, din stînga, 
avea acum un aspect din cele mai ciudate, 
apropiindu-se foarte mult de forma cifrei 8, 
încît arăta ca un trombon de fanfară militară, 
din cele pe carele poartă muzicanţii pe git. 

Babacu, tare necăjit şi amărit, datorită 
faptului că dînsul fusese cel care determinase 
catastrofa, privi la mine ruşinat, după care 
se repezi în braţele mele, îm-brăţişîndu-mă 
cu ochii podidiţi de lacrimi şi străduin- du-se 
să mă mîngiie: 

— Nu-i cazul să fii atît de cătrănit, 
Hombre!... Am închegat noi amindoi 
„Bombiţa”, ajutaţi niţel şi de ne- nea Sfîntu, 
ce-i drept, dar tot noi doi o s-o reparăm, că 
nu-i o problemă!... Doar ne pricepem, nu-i 
aşa?... C-am mai învăţat şi eu cîte ceva... La 
urma urmei, să zicem mersi că-i tanti Raliţa 


108 


la băi! Dacă era aici, pe capul nostru, ne 
boscorodea pînă ni-l făcea cît un bostan! 


Toată săptămîna am  meşterit la 
„Bombiţă”. 

Bineînţeles, asistat de  nepotu-meu, 
Babacu. Deşi, fără meşterii tinichigii, aduşi 
cu mari sacrificii taman de la Comarnic, nu 
ştiu ce-am fi făcut. 

Miine, avem de gînd să plecăm la mare. 
Năpiîrsto-cului i-a trecut de mult guturaiul, şi 
nu-i mai curge na- sul ca un robinet defect. 
Ne ducem să le facem o sur- priză lui 
Anatolie şi Feliciei, precum şi celorlalţi doi 
ostrogoți, Bibei şi lui Babane. 

Cînd ne-am retras la culcare, după ce-am 
pus la punct  „Bombiţa”, spălindu-i 
parbrizele şi geamurile la- terale, i-am 
atras atenţia lui Babacu: 

—Miîine, de-ai să fii cuminte, şi-ai să 
accepţi, fără mofturi, să şezi pe bancheta din 
spate, ca să nu mai păţim cine ştie ce 
boroboaţă, în seara asta am să-ţi povestesc 
un basm!... 

Nepotu-meu nu s-a arătat prea încîntat. 
Totuşi m-a rugat: 

— Vrei să-ţi spun ceva, unchiule Andi?... 
Am să stau acolo unde-ai să hotărăşti 
tălică... Dar mie nu-mi plac basmele ălea 
vechi ...Mai bine să-mi povesteşti unul din 
zilele noastre, cu-o maşină, aşa cum este 
„Bom-  biţa” noastră... E bine?... 

— Uite ce-i, Babacule! i-am declarat eu, 
am să-ţi povestesc ce doreşti... Un basm 


109 


modern, cu-o maşină şi-un copil ascultător, 
care nu-l încurcă pe unchiu-său, atunci cînd 
îşi repară turismul... 

— Păi, asta am zis şi eu, măi Hombrel!... 
Unul ca mine... Adică aşa cum am să fiu eu, 
de-astăzi înainte! m-a asigurat Babacu, 
zimbindu-mi galeş. 


Episodul 13 


AUTOBUZUL FANTOMĂ 


De la mare ne-am întors eu toţii, în 
colectiv: Anatolie şi Felicia, părinţii 
ostrogoților mei dragi, Biba, Babane şi 
Babacu, plus tanti Raliţa, pe care o găsisem 
întîmplător la Neptun, unde se afla în 
tratament. 

Spre norocul meu. Căci, fără Trabantul 
dînsei, ar fi trebuit să mă-napoiez acasă cu 
trenul. Desigur, mi-ar fi plăcut mai mult să 
călătoresc în „Bombiţa” mea, dar aşa ceva 
fusese de domeniul imposibilului. „Fiat”-ul nu 
mai era bun de nimic. Deşi poseda 32 de cai 
putere (eventual 27, avind în vedere că nici 
pînă astăzi n-am izbutit să stabilesc numărul 
lor exact) se încăpăţinase, ca un catir, să n- 
o ia din loc. 


110 


Cu toate că motorul făcea o aprindere cum 
nu mai pomenisem de multă vreme, 
funcţionind excepţional, fără rateuri, fără să 
se oprească din senin, cum obişnuia în alte 
dăţi, maşina refuza însă să intre în viteza 
întîia. Bineînţeles, nici în celelalte trei. Ca să 
nu mai vorbesc despre marşarier, care 
acţiona cu totul alandala, săltind pe loc 
„Bombiţa”, de ziceai că-i o capră turbată. 

Tanti Raliţa, mecanic de excepţie (după 
părerea  din-sei, eu avind alta, absolut 
inversă), se  virise imediat sub maşină, 
trebăluise ceva pe-acolo, apoi ieşise plină de 
ulei şi cu nişte şuruburi în mînă, şi-mi 
anunţase ca-tastrofa: 

— Al, băieţelule, nu-i uman ce se-ntîmplă 
cu maşi-nuţa ta?... Cred că i s-a defectat cutia 
de viteze... Totuşi am izbutit să rezolv parţial 
pocinogul, deoarece sper să nu mai ţopăie la 
marşarier!... Hai să vedem! Porneşte mo- 
torul!... 

Nici n-am apucat să-nvîrt cheia de contact 
la sfert, că aprinderea s-a realizat imediat. 
Mătuşă-mea a zimbit încîntată. Apoi mi-a 
indicat: 

— Bagă în marşarier, însă cu duhul 
blîndeţii! 

Am procedat în conformitate cu spusele 
dînsei. Spre surprinderea tuturor, „Bombiţa” 
a şi purces să dea de-a-ndăratelea. Însă 
numai o jumătate de metru, pentru că, după 
aceea, huruind şi zdrăngănind îngrozitor, a- 
nce-put s-arunce în toate părţile piuliţe şi 
şuruburi, pinioa- ne şi garnituri, fel de fel 


111 


de piese necunoscute mie, şi toate de 
dedesubtul părţii din spate. 

— Opreşte motorul! mi-a strigat tanti 
Raliţa. Acuma ştiu precis ce are „Bombiţa”... 

Motorul a stat de la sine, fără să-l mai 
opresc eu. Probabil din pricina agravării 
defecţiunii. Cînd m-am dat jos de la volan, 
am întrebat-o pe mătuşă-mea: 

— Ce are?... 

— Vezi şuruburile astea, din mîna mea? 
mi-a arătat tanti Ralita pumnul deschis. Am 
bănuit de la început că-i vorba de cutia de 
viteze... De-acolo sînt... Le-am scos anume, ca 
să văd ce se-ntimplă... Şi s-a-ntîmplat exact 
ceea ce m-am aşteptat. Adică ţi-au sărit toate 
detaliile de la cutie... Bine că ştim care-i 
situaţia... 

Babane, Biba şi Babacu, de faţă la toate 
operaţiile noastre, priveau uimiţi la mătuşa 
noastră generală. Abia într-un tîrziu, după ce 
şi-au revenit din admiraţia lor pentru geniul 
tehnic auto al bătrinei, au îndrăznit să se 
intereseze şi ei, prin gura lui Babane: 

— Şi care-i situaţia, tanti Raliţo? 

— Proastă! Va trebui să lăsăm „Fiat”-ul la 
auto-serviciul de-aici, iar noi plecăm acasă cu 
„Dacia” voas- tră şi cu „Irabant”-ul meu... 
Mai mult nu pot face... N-am utilajul 
necesar! 

— Mai bine! i-am spus eu cătrănit foc. 
Dacă-l aveai, rămîneam fără maşină, de tot!... 

Biba,  nepoţica mea cea  bălăioară, 
cuprinsă de serioa-se îndoieli în privinţa 
priceperii mătuşă-si, mai ales după ce 


112 


auzise şi comentariul emanat de 
subsemnatul, a declarat în numele copiilor: 

— De ce nu l-ai chemat pe tăticu, dragă 
tanti Ra-liţo?... Dacă ştiai că, fără un utilaj de 
înaltă tehnicitate, nu eşti în stare să-i vii de 
hac defecţiunii, pentru ce-ai mai făcut şi 
experienţa asta nenorocită?... 

— Păi ce, taică-tău se pricepe la tehnică 
auto? s-a burzuluit mătuşă-mea la biata 
fetiţă. 

Biba tăcu, înghiţindu-şi lacrimile ce-i 
apăruseră la colţul ochilor. 

Insă pe Babacu nu-l mai răbda inima, şi 
sări în apărarea soră-si: 

— Tot atit cît şi matale!... Adică aproape 
deloc!... 

— Bravo, fraţilor! purcese să 
bodogănească tanti Raliţa cu glas fals 
îndurerat. Rău am mai ajuns, dacă s-au 
apucat să mă judece pînă şi prichindeii mei 
de nepoţi!... Va să zică aşa, habar n-am de 
mecanică?... Păi, ştiţi voi cîte manuale am 
eu acasă, manuale speciale de depanare auto, 
cîte unelte şi piese de rezervă?... 

Babane, căruia parcă i se făcuse niţică 
milă de jalea mătuşă-si, încercă să mai 
astîmpere lucrurile: 

— Să n-o luăm chiar mecanic, dragă tanti 
Raliţo! Nu ne-ai învăţat matale că trebuie 
să-mbinăm teoria cu practica?... Fără o 
practică îndelungată, într-un atelier de 
specialitate, degeaba mai citeşti cărţile alea... 

Cînd am ajuns la Bucureşti, tanti Raliţa m- 
a lăsat acasă, iar ea a plecat la locuinţa 


113 


dînsei, de pe şoseaua Vergului. Supărată foc. 
Pentru că-n mai tot timpul drumului îi 
arătasem greşelile de conducere pe care le 
să-vîrşea. 

Din fericire, întrucît Penke, nevastă-mea, 
încă se mai afla la Tîncăbeşti, unde probabil 
că nunta nu se termi-nase, văru-meu Anatolie 
mi-a lăsat copiii, pe tustrei, să-mi ţină de 
urit. 

— Eu plec cu Felicia la Valea cu Urşi!... 
Cînd se-n-toarce şi Penke, veniţi împreună, la 
noi, la canton, şi-mi aduceţi şi îngeraşii!... 

Acestea fiind zise, familia Jimbla a 
demarat în trom-bă, cu „Dacia” lor, 
îndreptîndu-se spre Curtea-de-Argeş. 

— Şi noi ce-i facem acu', măi frate? m-a 
chestionat  Babane, pesemne speriat de 
perspectiva unei vacanțe la oraş, şi-încă pe- 
o căldură toridă. Chiar în clipa aceea 
mi-a trecut prin minte ideea. O idee grozavă, 
de mili-oane. 

— Plecăm la Tincăbeşti, ostrogoților! le- 
am anunţat eu splendida iniţiativă pe care o 
luasem. Mergem, şi noi, la nuntă!... 

— E minunat, unchiule Andi! a strigat 
încîntată Biba. 

Mai puţin încîntat, Babacu s-a interesat 
imediat: 

— Minunat, minunat, dar cu ce plecăm, 
măi Hombre? „Bombiţa”-i la Neptun, iar noi 
la Bucureşti!... 

— Ia ascultă, Babacule, de cînd te-ai 
născut, numai în turism proprietate 


114 


personală ai călătorit? l-am dojenit (educativ) 
pe nepotu-meu. 

Babacu şi-a plecat imediat ochii, s-a-nroşit 
niţel, apoi şi-a recunoscut vina: 

— Sigur că nu, unchiule Andi!... iartă-mă, 
te rog, darcu matale sînt în stare să merg 
oricum, chiar şi cu taxiul!... 

— Perfect! le-am comunicat ostrogoților 
opinia mea despre felul în care ştiau să-şi 
facă autocritica. O să călătorim la Tîncăbeşti 
cu autobuzul... Transporturile noas- tre 
interurbane sînt excelente. Au şi „Chausson”- 
uri, rămase de la O.N.1.!... Nu mai vorbesc 
de faptul că, prin Tîncăbeşti, trec mai toate 
autobuzele care circulă pe şoseaua Bucureşti- 
Ploieşti... 


Pînă am ajuns la autogara centrală, de la 
Băneasa, folosind troleibuzele 85 şi 81, ziua 
de vară, care abia îşi înteţea arşiţa, se 
apropia de miezul ei. Zăpuc cumplit. În sala 
de aşteptare, şi mai crîncen. Lume multă, 
înghesu-ială cumplită. 

Şi-am început să aşteptăm plecarea 
primului autobuz. 

Însă aşteptam zadarnic, deoarece nu se 
arăta nimic care să semene a „Chausson”, 
„Ikarus” sau ceva apropiat. 

Obosiţi, copiii au aţipit, cu capetele 
plecate pe umă- rul fratelui cel mai apropiat. 
Babacu sforăia încet,  pufăind abia auzit, 
rezemat de Biba, iar fetiţa se sprijinea de 
Babane. Numai Babane, care era şi mătă- 
hălos, fiind un flăcău bine dezvoltat, vînjos şi 


115 


atletic, se lăsase pe umărul meu. Apăsat de 
greutatea ostrogotului, care nu era de ici de 
colo, am pornit să cucăi şi eu, simțind cum 
îmi amorţeşte partea dreaptă a trupului. 

Dar n-am avut parte de nici un pic de 
hodină, deoarece o băbuţă, care şedea pe- 
aceeaşi bancă cu noi, şi pe care o apucase 
pofta de vorbă, începu să-mi povestească 
ceva extraordinar. 

Mai aţipeam, mai mă trezeam, în orice caz 
mă  străduiam  să-nţeleg ce-mi spunea 
bătrinica. 

— Măiculiţă dragă, nu-i a bună ce se- 
ntîimplă!... mormăia, fonf şi peltic, mătuşica. 
Sînt anumite seri cînd se iveşte aici, pe 
nepusă masă, o nălucă de autobuz... Să vezi 
şi să nu crezi!... Este o maşină ce nu are orar, 
nu-i trecută nicăieri pe tabelele ăstora de la 
IRTA... Ce-o fi cu ea, nimeni n-a aflat... Dar 
ce să-i facem, cine are nevoie s-ajungă acasă, 
se urcă şi pleacă şi cu strigoaica asta de 
maşină... 

În timp ce bătrînica îşi depăna povestea ei 
aiuritoa- re, afară pornise să se-ntunece. Era 
un amurg ciudat, învăluit de trimbe de piclă. 
Tocmai aţipisem din nou, în torsul de miţă al 
băbuţei, cînd deodată aceasta, întreru-pîndu- 
şi spusele, sări de pe bancă şi ţipă la mine 
spe- riată: 

—  lacătă-l-ăi, măiculiţă dragă,  ăsta-i 
autobuzul nostru... Năluca s-a ivit! Vezi-l cum 
arată?... 

Era un autobuz ca toate autobuzele. 
Numai în închipuirea mătuşicăi putea fi un 


116 


autobuz fantomă. Mi-am trezit imediat 
ostrogoții şi, laolaltă cu o mulţime de 
lume, ne-am urcat grăbiţi în maşină. Nici n- 
am apucat să ne ocupăm locurile, că 
autobuzul a şi pornit încetişor. 

Abia atunci, la strigătul lui Babane, am 
înclinat să dau crezare poveştii băbuţei. 
Nepotu-meu îmi spusese speriat: 

— Măi fratele meu, ia fii atent! Autobuzul 
ăsta merge fără şofer!... 

Aşa şi era. Maşina rula de una singură. 
Dar lucru- rile s-au lămurit imediat. Pentru 
că, peste o clipă, un vlăjgan cît toate zilele, 
mirosind de la o poştă a trăscău, a sărit 
urgent, în ultimul moment, de nu ştiu unde, 
pe scaunul şoferului. Deci, ce mai calea- 
valea, tot n-aveam de-a face cu un autobuz 
fantomă. 

Babacu, intrigat de cascadoria şoferului, 
mi-a suflat la ureche: 

— Hombre, simţi ceva?... 

— Ce să simt? 

— Nu simţi că nenea ăla de la volan e 
băut?... Poa- te să conducă maşina?... Ori la 
autobuze e voie? Ei?... 

N-am mai dovedit să răspund la 
chestiunea pusă de ostrogot, destul de 
justificată dealtfel, deoarece, la ieşirea din 
autogară, şoferul a frinat brusc, de-am căzut 
cu toţii în spatele celor din faţă, pentru a 
îngădui îmbarcarea unui grup numeros de 
cetăţeni foarte voioşi, care păreau puşi pe 
fapte mari. 


TI 


Atmosfera a devenit deodată irespirabilă. 
Trăsneau fraţii a prăştină, ţuică şi alte 
alcooluri casnice, de mu- reau şi muştele în 
jurul lor. 

— Dă-i bătaie, naşule, că pierdem nunta! a 
strigat unul din oamenii aceia către şofer. 

— Lasă, cumetre, că nu-ncepe ea fără noi! 
l-a liniştit conducătorul autobuzului. Fără 
naş nu se poa- te!... Şi cine-i naşu?... Nu mi-s 
eu?... 

Ostrogoţii asistau intrigaţi la discuţia 
dintre şofer şi petrecăreţi. Chiar, la un 
moment dat, nemaiavind răb-dare, Biba m-a 
şi întrebat în şoaptă: 

—  Unchiule Andi, nu-i aşa că ăsta-i 
familiarism curat?... 

— Oarecum, draga mea! Însă sîntem, cel 
puţin deocamdată, în minoritate... Şi-i mai 
bine să tăcem milc... Pînă izbutesc să 
dibuiesc ce se petrece aici... 

— Păi de-aia ţi se spune detectivul Conan 
Doi! a intervenit şi Babacu, cel care le ştia pe 
toate. Fiindcă-i dai de gol pe şmecheri şi pe 
cei care nu-s oameni de omenie!... 

Atît de plăcut m-a uns la inimă ce spusese 
năpiîrstocul de nepotu-meu, încît l-am luat în 
braţe şi l-am pupat pe frunte. 

Noaptea lăptoasă de-afară era din ce în ce 
mai densă. Pesemne din pricina întunecimii, 
şoferul nostru a trecut de Tîncăbeşti, fără să 
oprească. În schimb, a frînat, des- tul de 
smucit, chiar lîngă bufetul satului următor, în 
plin centru al Ghermăneştiului. 


118 


— O fi vreun accident, El Fugitivo? m-a 
întrebat Biba, privind neliniştită la mine. 

— Fii cuminte, Biba dragă, nu-i nici un 
accident! i-am spus eu, foarte atent la 
evenimentele din exterior. Mai curînd ceva 
extrem de grav! Pentru că, ceea ce se petrece 
mi se pare absolut anormal... 

Şi-aşa şi era. O bandă de indivizi, 
deghizați în nuntaşi, cu flori de lămiiţă la 
rever şi cu vinul în nas, ne ataca autobuzul. 

Strigînd şi hăulind mereu la şofer, căruia îi 
ziceau „naşule!”, şi cu ajutorul obţinut din 
partea celora pe care conducătorul 
autobuzului îi încărcase în autogara de la 
Băneasa, şi care şi ei se prefăcuseră că-s 
nuntaşi, 
acuma se apucaseră să-l tîrască pe „naş”, 
aproape pe sus, afară din maşină. 

— Măi frate, precis ăştia-s tilhari de 
drumul mare! m-a avertizat Babane, ca unul 
care mai auzise de-aseme-nea isprăvi. Mai 
întîi am crezut că vor să fure autobuzul, dar 
acuma văd că au ce au cu şoferul... Uită-te la 
ei, cum îl cară în bufet! Probabil au de gînd 
să-i ia banii pe care i-a încasat, fără să 
elibereze bilete, de la pasagerii din maşină... 
Nu-i aşa?... 

— Fii serios! l-am rugat eu să-şi astîimpere 
imagi-naţia, la noi nu se întîmplă astfel de 
atacuri!... 

— Dar şoferul de ce-a luat bani de la 


oameni? nu s-a lăsat prea convins nepotu- 
meu. Asta nu-i tot un atac la averea 
cetăţenilor? 


119 


— Ba aşa-i! a intervenit iarăşi Biba. Numai 
că „na-şul” şi-a găsit şi el naşul. Tare aş fi 
curioasă să ştiu ce-i fac acolo, în bufet!... 

N-am mai apucat să-i comunic nepoatei 
mele părerea subsemnatului despre strania 
întîmplare, deoarece „atacanţii” ne-au ridicat 
şi pe noi, ca să ne transporte, cam fără voie, 
în interiorul localului. Cînd ne-am trezit în 
salonul  bufetului, ne-am dat seama că 
nimerisem... în toiul unui zaiafet de pomină. 

Un taraf de muzicanți cînta de mama 
focului, în vreme ce mesenii ciocneau şi 
goleau paharele unul după altul. 

— Unchiule Andi, fii atent, că se-ngroaşă 
gluma! mi-a şuşotit Babane. Toată chestia 
asta, cu nunta de la local, este organizată ca 
să ia ochii la lume... De fapt, bandiții vor să 
fure nu numai banii şoferului, ci şi mărfurile 
din autobuz! Am mai văzut aşa ceva, la 
televizor, într-un film cu cow-boys... 

— Vezi-ţi de treabă, măi Babane, c-aici nu- 
i film, ci altceva, care la noi se numeşte 
altfel! am dat eu să-l lămuresc pe nepotu- 
meu. 

— Cum, Hombre, cum se numeşte? m-a 
interogat numaidecît Babacu. 

Pînă să dovedesc să-i răspund, m-am 
pomenit chemat afară, de unul din cei care 
năvăliseră asupra auto- buzului. 

— Hai şi matale, de ne dă o mînă de 
ajutor!... 

Mai mult îmbrîncit, decît de bunăvoie, am 
pornit du-pă cetăţeanul care mă mobilizase; 
dar şi din curiozita- te profesională, fiind 


120 


interesat să aflu ce se ascunde în dosul 
acestei nunţi. Insă, pentru a nu-mi lăsa 
ostrogo- ţii singuri, fără apărare, i-am luat 
şi pe ei. 

Şi-am început să descărcăm împreună, cu 
toţii, şi cu nepoţii şi cu alţi oameni din 
localul cuprins de fe- bra petrecerii, o 
sumedenie de lăzi cu sticle, de oale cu 
sarmale, de tăvi cu fripturi de purcel, curcan 
şi alte păsări zburătoare necunoscute. 

Cînd am reuşit să terminăm de golit 
portbagajul autobuzului, nuntaşul care mă 
solicitase să-l ajut m-a poftit să iau loc la 
masă: 

— Hai, cumetre, bea şi te ospătează, şi dă- 
le şi copiilor să manînce pe pofta inimii, c-aici 
e nuntă ma-  re?... Eşti din partea naşului, 
sau din partea însurăţei-lor?... 

— Nu sîntem din partea nimănui! i-am 
răspuns eu intrigat. 

— Te priveşte, măi cumetre! Ai intrat în 
horă, e mu-sai să joci! 

Spunînd vorbele de mai sus, „cumătrul” 
privise la mine oarecum ameninţător. După 
care dispăruse, topin-du-se în grămada 
nuntaşilor ce se îmbulzeau în jurul „naşului”. 

In vreme ce ostrogoții porniseră să-nfulece 
din bu-catele aflate pe masa nunţii, eu am 
început să studiez cu ochi de detectiv 
atmosfera din interiorul bufetului. Puteai să 
juri că te găseşti la o nuntă adevărată. 

Şoferul, care făcea pe naşul, părea să fie 
chiar naş. Am dedus asta după felul în care îi 
dădeau să mănînce şi să bea mirele şi 


121 


mireasa, care se găseau de-a dreap- ta şi 
de-a stînga lui. Mai tîrziu, cînd s-a ivit în 
bufet şi „naşa mare”, şi care i-a spus 
naşului „bărbate”, n-am ştiut ce să mai cred. 
Ori mă aflam la o nuntă, ori eram, cu toţii, 
victimele unui atac în stil mare. 

Totuşi, nu-mi era clar un lucru: ce rost 
avusese ră-pirea autobuzului, precum şi 
golirea acestuia de măr- furile din portbagaj. 
Şi mai era o enigmă! Ce căutau sarmalele, 
lăzile cu sticle şi tăvile cu fripturi acolo?... 

Pe cînd îmi frămîntam mintea să dezleg 
nenumărate- le mistere ale acestei păţanii de 
pomină, nepoţii mei se frămîntau să vină de 
hac bucatelor din farfuriile ce se găseau în 
faţa lor. În clipa cînd un mesean mi-a comu- 
nicat, plin de veselie, că n-a mai văzut aşa 
nuntă, în care naşul să sosească cu 
autobuzul lui personal, în cli- pa aceea n-am 
mai înţeles nimic. Prea se încîlciseră enigme 
peste enigme. 

Pe la trei din noapte, poate patru, a 
început, striga- rea şi stringerea darului de 
nuntă. Ca să nu mă dau de gol am contribuit 
şi eu cu două sute de lei. Dar şi ca să 
aflu realitatea. 

Şi-am  aflat-o! Atunci cînd „naşul” a 
anunţat că se adunaseră 18.000 de lei. Asta 
era! Bandiţii aveau de gind să-l ridice pe 
naş, cu dar de nuntă cu tot. Că doar nu 
erau să se mulţumească numai cu banii pe 
care şoferul îi încasase ilicit de la pasagerii 
din autobuz. 


122 


Era timpul să preiau iniţiativa. L-am atras 
lîngă mine pe Babane şi i-am spus: 

— Nepoate, ia-i cu tine pe Biba şi Babacu, 
şi urmează-mă pe furiş! 

— Unde, măi frate? s-a mirat el. Că mai 
am o bu-căţică de miel... 

— Fuga, cu toţii, la autobuz!... Trebuie să 
anunţăm organele de resort, despre ceea ce 
se întîmplă aici... 


Instalat la volanul autobuzului, am 
demarat în trom-bă, ambalind motorul la 
maximum. Bine că „naşul” îşi lăsase cheile în 
contact! 

Peste un sfert de oră străbăteam 
Snagovul, cu şai- zeci pe oră, respectînd 
astfel regulamentul de circula- ţie rutieră, 
pentru ca apoi, la Gruiu, s-o cotesc pe şo- 
seaua care dă în autostrada Ploieşti — 
Bucureşti. 

Nepoţii stăteau lingă mine, atenţi la 
desfăşurarea acestei curse fantastice. La un 
moment dat, am auzit un glas piţigăiat şi 
somnoros: 

—  Măiculiţă dragă, văzuşi c-am avut 
dreptate cu autobuzul nălucă! 

Fără  să-ntorec capul, am recunoscut 
imediat vocea băbuţei de la autogară. Am 
întrebat-o intrigat: 

— Ce-i cu matale aici, mătuşico?... Ce 
făceai în maşină?... 

—  Dormeam, maică, dormeam, că m- 
apucase som- nul 


123 


Pătrunzînd în incinta autogării Băneasa, 
am par- cat imediat autobuzul lîngă biroul 
dispecerului. Cobo- rînd din maşină, urmat de 
ostrogoți, i-am comunicat şefului de tură: 

— V-am adus autobuzul de Snagov... Dacă 
nu eram eu şi nepoţeii mei, precis rămîneaţi 
fără el, dar şi fără şoferul dumneavoastră!... 
Acum se află în mare primejdie... 

Dispecerul s-a uitat la mine ca la a noua 
minune a lumii, apoi a pornit să ridă în 
hohote. Abia într-un tîr- ziu s-a potolit şi mi- 
a comunicat: 

— Nu-i în nici o primejdie!... Este finul 
meu, şi eu i-am dat voie să folosească 
maşina... Avea şi el de cununat nişte tineri, în 
sat la Ghermăneşti!... 

Bineînţeles, am rămas cu gura căscată. Şi 
nu numai eu, ditamai detectivul, ci şi nepoţeii 
mei ostrogoți. 


Cînd am ajuns acasă, aproape de faptul 
zilei, ne-am aşezat să bem un ceai de plante 
medicinale, să ne mai treacă oboseala. Dar şi 
pentru a discuta cele întîmplate. 

Primul care a luat cuvîntul a fost Babane: 

— Cine-i îngăduie dispecerului de la 
autogară să utilizeze autobuzul statului în 
folosul său şi al finului?... 

Biba a ţinut să precizeze: 

— Noi ne temeam că şoferul de pe 
autobuzul fan-tomă o să fie jefuit, şi, cînd 
colo, el era cel care... 

Vorbea ca la carte, mititica. 


124 


În timp ce mă pregăteam să răspund 
problemelor ridicate de nepoţeii mei, atit de 
deştepţi şi atenţi la via- ţa din jurul lor, 
Babacu mi-a luat vorba din gură: 

—  Unchiule Andi şi dragă Hombre, 
neapărat tre- buie să faci ceva, pentru ca 
asemenea lucruri să fie aduse la cunoştinţa 
lumii!... Ce fel de detectiv ai fi dacă vei 
tăcea?... 

— N-am să tac, Babacule scump, n-am să 
tac ci am să scriu... Chiar mîine duc, la 
revista unde colaborez, un articol de 
demascare a practicilor la care am asistat 
cu toţii! E bine?... 

— Sigur că da! Dar să scrii c-ai fost ajutat 
şi de  noi!... Şi să pomeneşti şi de băbuţa cu 
autobuzele nā- lucă, să afle şi dinsa că nu 
există fantome, ci numai şmecheri puşi pe 
căpătuială! 

Terminînd cele de mai sus, Biba, bălăiţa 
mea de nepoţică, a căscat lung, şi-a mai 
adăugat: 

— Noi ne ducem să ne culcăm, unchiule 
Andi, iar matale pune-te pe scris articolul cu 
pricina!... Cînd ne vom trezi, să ni-l citeşti şi 
nouă, să vedem dacă-i bun de ceva!... 
Noapte bună!... 

Bieţii mei ostrogoți! Care noapte bună, 
de vreme  ce-afară începea să strălucească 
soarele?... 


125 


Episodul 14 


CASA MISTERELOR 


A treia zi după apariţia articolului meu 
din revis- ta Fapta, şi care a declanşat o 
serie de măsuri administrative împotriva 
celor care îşi realizau afacerile cu mijloacele 
de transport ale statului, am primit două 
telefoane de-o importanţă aproape la fel de 
gravă. 

— Allo! răcnea o voce de la mare distanţă, 
făcînd să-mi zbirniie timpanul. Casa 
scriitorului Conan?... 

— Da! am strigat şi eu în microfonul 
agregatului. Cine-i acolo?... 

— Autoservice „Neptun”! Aţi lăsat la noi 
un „Fiat” 600... E gata! 

— Nu se poate! mi-am exprimat eu 
uimirea, cum aşa?... Mătuşă-mea zicea că nu 
mai are cutia de vi- teze?... 

— Are tot ce-i trebuie! am auzit glasul 
sigur de sine al dispecerului de la Neptun. 
Însă mătuşa dumneavoastră nu are... 

— Ce nu are? 

— N-are ce căuta la  „Fiat”-ul 
dumneavoastră!... Maşina este în perfectă 
stare de funcţionare, a fost ne- voie doar să-i 
schimbăm discul de ambreiaj... Veniţi s-o 


126 


ridicaţi, sau v-o trimitem noi c-un tehnician 
de-al nostru?... 

— Din păcate sînt ocupat... Mai bine o rog 
pe mă-tuşă-mea să mi-o aducă... 

— Dacă dînsa este cea care a umblat la 
motor, vă sfătuim s-o lăsaţi liniştită acasă... 
Poimiine veţi primi „Fiat”-ul, care o să fie 
adus de tovarăşul Mitu Taba- giu, pilot de 
curse în timpul liber... 

— Aoleu! am exclamat eu speriat, şi încă 
pe bun motiv. Păi „Fiat”-ul meu nu-i maşină 
de alergări... N-are mai mult de 32 de cai, şi 
nici nu prinde peste şapte- zeci la oră. 

— Fiţi liniştit, maestre! Nici Mitu Tabagiu 
nu mai participă la cursele de automobile, 
fiindcă are un picior în ghips, de la 
accidentul păţit la ultimul concurs !... 

— Şi cum o să conducă?... 

— Nu-i o problemă, are proteză! m-a 
anunţat gla- sul îndepărtat, după care mi-a 
închis telefonul în nas. 

Al doilea apel m-a înspăimîntat şi mai 
abitir. Pro-venea de la Penke, nevastă-mea. 
Îmi telefona de la Tîncăbeşti. 

— Măiestrică, diseară sosesc acasă! m-a 
anunţat glasul ei de argint. Sîntem într-o 
mare încurcătură... 

— Ce s-a mai întîmplat? am întrebat-o eu 
cuprins de presimţirile cele mai negre. 

— N-ai aflat că nenea Iliescu a fost 
internat în spi-tal?... 

— Nu! Dar ce legătură are cu noi? 

— Păi asta e, că are! Şi încă una de 
groază... Nu ştii că dînsul, săracul, se 


124 


ocupa de calcularea repartitiei notei de 
lumină pentru întreaga casă?... Acuma va 
trebui s-o descurcăm noi, pentru că nimeni 
altcineva nu se pricepe! 

M-am liniştit brusc. Pentru că, deşi nici în 
liceu n-am prea stat bine cu matematica, 
mai aveam totuşi oarecare habar de-un calcul 
elementar, aşa cum este cel al stabilirii 
cotelor de plată a luminii. Ceea ce i-am co- 
municat şi nevesti-mi: 

— Copilă bună, totu-i în regulă! Mai ales 
că se află la noi şi Babane, nepoţelul nostru 
de la Valea cu Urşi, împreună cu Biba şi 
Babacu... lar Babane-i fruntaş la matematică, 
precum şi premiant la nu ştiu ce olimpia- dă 
de fizică şi chimie... 


Pe seară, eram adunaţi în jurul unui ceai 
de sună-toare. Eu, Penke, Biba, Babane şi 
Babacu, dar şi tanti Raliţa. 


Mătuşă-mea, aflind de necazul care se 
abătuse pes- te casa noastră, uitase de 
supărare şi venise să ne dea o mînă de 
ajutor. După ce-a ras majoritatea sandvişu- 
rilor de pe masă, de ne-a lăsat aproape 
flămânzi, tanti Ralita m-a întrebat: 

— Al, băieţelule, cui i-a trăsnit prin cap 
ideea asta sinistră, să te pună pe tine la 
calcularea repartiţiei?... Nu-i uman ce se- 
ntîimplă la voi, zău aşa! 

— Ideea îmi aparţine, dragă tanti Raliţo! 
Din mo- tive de forţă majoră... Am fosi astăzi 
la nenea Iliescu, la spital, şi mi-a predat o 


128 


sacoşă întreagă, plină cu no- tele şi facturile 
de pe lunile trecute... Zicea c-o să mă 
orientez de minune... Drept să-ţi spun, nu 
ştiu de unde-l 

apucase un entuziasm atît de inexplicabil!... 
Dar o să ne descurcăm, nu-i dracul chiar 
atît de negru... 

Ostrogoţii, cam lihniţi de foame, datorită 
contribu-  ţiei esenţiale a mătuşii noastre 
generale la consumarea cinei, priveau la 
mine curioşi. Probabil nici ei nu erau lămuriţi 
în privinţa siguranţei cu care declarasem, atît 
de optimist, că o să ne descurcăm. 


Sîntem, cu toţii, în cea de-a cincea zi de 
cînd ne aflăm antrenați în acea incredibilă 
aventură matema-  tică. Mai întîi, în primele 
zile, încercasem, repartizind sarcinile, să 
punem o oarecare ordine în notele şi fac- 
turile din sacoşă, care zăceau acolo claie 
peste gră- madă. 

Cînd izbutisem să le aranjăm într-o ordine 
cronolo-gică aproximativă, am preluat întreg 
pachetul de hîr- ţoage şi-am pierdut o noapte 
întreagă ca să le studiez. Deşi ultima notă de 
plată absenta cu desăvirşire, în zori 
reuşisem să rezolv prima parte a dificilelor 
ope- raţii. 

Ajunsesem la o concluzie. Clară! Şi 
anume, că nu se putea pricepe nimic din 
maldărul de indexe facturate electronic... Tot 
era ceva! 

Întrucît toţi ai casei dormeau pe rupte, 
spetiţi de oboseala zilelor precedente, de 


129 


cînd începuseră să lu- creze serios la 
stabilirea cotelor pentru fiecare familie în 
parte, din cele care aveau nenorocul să 
locuiască în casa din Calea Moşilor, m-am 
gîndit c-ar fi cazul să-mi limpezesc gîndurile 
făcînd un duş scoţian. Adică 50% cu apă 
fierbinte, iar 50% cu apă rece. Din păcate, a 
trebuit să mă mulţumesc cu unul polar, 
fiindcă robi- netul de apă caldă nu debita 
decît un fel de gheaţă pi-  sată. Deci, se 
defectase şi baia, că nu-mi ajungeau ne- 
cazurile cu calculele. 

Cînd m-au văzut că dirdii din toate 
mădularele, os-trogoţii, nevastă-mea şi tanti 
Raliţa s-au speriat zdra-  văn, cu atît mai 
mult cu cît nu puteau să-nţeleagă ni- mic 
din spusele mele. Ce-i drept, nici eu nu prea 
izbu-team să rostesc clar cuvintele, deoarece 
îmi clānțăneau dinţii atît de puternic, încît ai 
fi zis că posed un vibra- tor electric în gură. 

— Unchiule Andi, nu te mai căzni, c-am 
priceput tot! mă linişti nepoţica de Biba. 
Vrei să spui c-ai ter- minat calculele, dar eşti 
prea obosit ca să ne comunici rezultatele... 
Pesemne te-a luat frigul de peste noapte... 
Îndată o să ne prepare tanti Raliţa un mic 
dejun ceva mai ţeapăn şi-n cîteva minute ai 
să vezi că eşti alt  om!... 

Abia după ce-am consumat ceaiul de izmă 
creaţă, cu pîine şi magiun de coacăze 
verzi, am simţit că revin la viaţă. 

În vreme ce încercam să iau din platoul de 
pe ma- să ultima bucată de şuncă, 
deoarece tanti Raliţa părea să-i fi pus gînd 


130 


rău şi-acesteia, după ce dăduse gata aproape 
o jumătate de kil, fără însă să reuşesc, dînsa 
fiind mai iute de mînă, am putut, în schimb, 
să le transmit alor mei: 

— Nu mai merge aşa, fraţilor! Unii să 
muncească noaptea întreagă, iar ceilalţi să le 
doarmă buştean... Nu se poate, nu-i corect, 
nu-i uman, ca să folosesc expre- sia lui tanti 
Raliţa!... De astăzi, facem o nouă împărţi- 
re a sarcinilor... 

— Şi care or să fie acestea? s-a interesat 
mătu- şă-mea, privind la mine 
chiondoriş. Adică tu să le dormi, iar noi să ne- 
aşternem pe calculat?... Zi odată, nu te 
sfii, că oameni sîntem! 

După ce m-am uitat şi eu cîş la dinsa, m- 
am stăpl- nit totuşi, şi-am transmis 
indicaţiile pe care le-am con- 
siderat de cuviinţă, cu glas hotărît şi calm, în 
pofida supărării care mă mistuia: 

— Matale, tanti Raliţo, ai să citeşti din nou 
şi-ai să notezi iarăşi consumurile la zi de pe 
contoarele pasan- te ale celor zece familii 
care viețuiesc în casa noastră; una la mînă... 
Penke, în calitate de gospodină, se va ocupa 
de gătit, asigurind o hrană substanţială şi 
raţio- nală pentru toţi membrii colectivului 
nostru; doi la mînă... Babane, ca 
matematician, care şi-a verificat înclinațiile 
sale la olimpiada aceea de pomină, mă va 
ajuta la calcule; trei la mînă... Biba, fiind un 
copil politicos şi cuminte, va aduna 
declarațiile locatarilor des- pre abaterile de 
la consumul normal, pentru a afla dacă nu 


131 


există cumva vreo scurgere de curent; patru 
la mî- nă... Datele şi informaţiile adunate de 
voi se vor cu- mula apoi într-un tabel 
centralizator pe care-l voi în- tocmi personal, 
urmînd să trec după aceea la faza fi- nală, 
adică la determinarea sumei pe care trebuie 
s-o plătească fiecare posesor de contor 
pasant... Asta ar fi cam cinci la mînă!... Şi 


gata!... 

— Cum adică gata? a ţişnit Babacu, jignit 
foarte. Dar unde-i şase la mînă, unde-s 
eu?... 


Săracul  Babacu, nu-l  pusesem la 
socoteală. Îl ui-tasem. Dar, ca să-l împac, i- 
am dat şi lui o misiune. 

— Ştii ce-ai să faci, măi Babacule?... Tu ai 
să te duci la poartă, unde se află contorul 
central, şi-ai să-mi comunici dacă 
funcţionează normal... Asta-i şase la mînă!... 
E bine? 

— E bine, unchiule Andi, e tehnic! a sărit 


în sus de bucurie năpiîrstocul tribului 
Jimbla. 

Atunci totul e clar! am declarat eu. 
Diseară, la cina pe care ne-o va servi 


soţia mea, dar şi mătuşa voastră, ne vom 
întruni cu toţii şi ne vom sfătui despre 
ce am aflat şi măsurat... Eu mă duc să mă 
culc, pen- tru că n-am dormit toată 
noaptea! 

Pe la şapte şi jumătate, oră pînă la care nu 
reuşi- sem totuşi să aţipesc ca lumea, fiind 
preocupat perma-nent de problema spinoasă 
a stabilirii cotelor de plată, m-am prezentat 


132 


în sufragerie. Şi ca să gust ceva de-ale 
mîncării, dar şi pentru a constata roadele 
muncii depu- se de colaboratorii mei. In 
odaie nu se afla încă ni- meni. Dar peste 
cinci minute, cînd Penke a strigat în direcţia 
curţii: „Poftiţi la masă!”, încăperea s-a popu- 
lat imediat. 

Prima a sosit tanti Raliţa, ţinînd în mînă 
nişte hîr- tiuţe. Apoi au urmat Babane, 
năpiîrstocul de Babacu şi bălăiţa de Biba. 
Nevastă-mea a sosit ultima, avînd în fa- ţa ei 
o servantă cu rotile, pe care o împingea cu 
elegan- ţă şi încredere. Încredere, fie vorba, 
aveam şi noi toţi, sperind să fim ospătaţi 
corespunzător. Şi-am fost! 

Adică, fiecare a primit cîte un borcănel de 
iaurt, cinci ridichi de lună, o bucăţică de 
brînză topită („pen- tru copii”) şi un corn de 
optzeci de bani, din cele în formă de 
semilună. 

Mirat de frugalitatea primului fel, mi-am 
consumat portia în tăcere. După ce comesenii 
mei au terminat de mîncat, m-am încumetat 
s-o întreb pe nevastă-mea: 

— Şi ce-avem, copilă bună, la felurile 
următoare?... 

— Păi, ce s-avem?... Discuţii la problema 
notei de lumină... Seara nu se recomandă 
mîncăruri grele, mai ales după un prînz 
bogat! Trebuie să ţinem şi regim, dragă 
măiestrică! 

La început am crezut că Penke glumeşte. 
De aceea am insistat: 

— Care prînz? 


133 


— Acela pe care l-am servit noi, în vreme 
ce ma- tale te odihneai... Noi însă am 
muncit, şi încă zdravăn. Eu am gătit 
mîncărurile pentru miine, iar ceilalţi şi-au 
îndeplinit sarcinile trasate de tine! 

— Bravo vouă! le-am spus eu niţel mîhnit. 
Unii mănîncă şi-alţii rabdă!... 

— Dacă dorm, atunci şi rabdă! mi-a trîntit- 
o ver- de în faţă tanti Raliţa. 

Am tăcut milc. Înghiţind în sec. Nedrepţi 
mai sînt uneori oamenii... Uitaseră că nu- 
nchisesem un ochi toa- tă noaptea. Mă rog, 
se mai întîmplă şi-aşa în viaţă! 

— Atunci să trecem la problemele 
noastre!... am zis eu, stăpinindu-mi nervii. 
Care-i situaţia contoare- lor, tanti Raliţo?... 
Le-ai citit pe toate?... 

— Le-am! mi-a răspuns dînsa prescurtat. 

— Şi cum e? 

— Prost!... Multe din ele, după părerea 
mea, funcţionează aiurea, unele deloc, iar 
celelalte cu intermitenţe!... 

Indispus de vestea aflată, şi care nu 
prevestea ni- mica bun, l-am chestionat pe 
Babacu: 

— Dar contorul general, cel de la poartă, 
barem acela funcţionează? 

— Oho, şi să vezi, unchiule Andi, ce mai 
lucrează! Se nvirte de parcă ar avea în el un 
motor cu reacţie!... 

— Bine, adică nu-i chiar bine, am să 
controlez şi eu, la faţa locului, care-i 


134 


situaţia! Şi ce spun locatarii, Biba dragă, ai 
stat de vorbă cu dînşii?... 

Bălăiţa a zîmbit şăgalnic, după care mi-a 
declarat: 

— Toată după-amiaza, El Fugitivo!... Nici 
nu ştii ce m-am distrat! De mult n-am mai 
întîlnit nişte oameni atît de simpatici... 
Deşi, fie vorba între noi, mi se pare că unii 
din ei încurcă rău de tot lucrurile! Nu-i 
deloc fru- 
mos ce se-ntîmplă în casa voastră, aici, pe 
Calea Moşilor!... Ca să nu uit, mi-am notat, 
cuvînt cu cuvînt, tot ce mi-au spus... Ia 
citeşte ce scrie în carneţelul meu, dar citeşte 
cu glas tare, s-audă şi ceilalţi!... 

Surprins de cele comunicate de bălăiţă, i- 
am luat car-netul din mînă şi-am început să 
declam în gura mare: 

— Madam Ştefirţă, vecina lui madam 
Asanaga, a spus că aparatul de înregistrat 
consumul de curent, al locatarului de lingă 
dînsa, se referea la madam Asanaga, nu mai 
înregistrează normal din 1972, cînd l-a 
reparat fratele acesteia, mecanic la un 
autoservice, unde lucrea- ză ca dispecer la 
spălarea maşinilor... 

— Ce ţi-am spus eu? a intervenit atunci 
tanti Ra- lița. 

— Te rog să nu mă întrerupi, că-i de 
groază ce ci- tesc aici! i-am spus mătuşă-mi. 

După care am continuat, tot în gura mare, 
s-audă toţi: 

— ...Cu mine n-aveţi probleme, mi-a spus 
calorife-ristul de la parter, tovarăşul Popicu, 


135 


eu plătesc în sis- tem pauşal, c-aşa m-am 
înţeles cu nea Iliescu... Docto- rul Briciu, de 
la etaj, mi-a zis că felcerul care stă lîn- gă 
dînsul, şi care lucrează ca soră medicală la 
circa sanitară, şi-a instalat radiatorul electric 
în frigider, ca să nu-l prindă lumea... 
Fratele medical, pe care l-am în-trebat, după 
ce-am stat de vorbă cu doctorul, mi-a spus 
aşa: „Doctorul ăsta de vaci, de la fabrica de 
lapte, are o mulţime de aparate 
electrotehnice în casă, printre care şi unul 
de muls oile, că de-aia-i veterinar!... „Familia 
Tocilă, vecină cu bătrinul Girboveanu, mi-a 
atras aten- ţia că pensionara de lîngă ei îşi 
încălzeşte baia cu un termocuplu de fiert 
cafeaua la ibric...” 


N-am citit mai departe. Eram înspăimîntat. 
Trăiam  de-atiţia ani în casa asta şi nu-mi 
cunoşteam vecinii. 

— Hombre! l-am auzit la un moment dat 
pe Ba- bacu, nu-i aşa că oamenii pe care i-a 
întrebat Bibuţa şi-au ris de ea?... Că nu se 
poate să fie totul chiar aşa, după cum i-au 
spus ei... Asemenea lucruri nu există, nu-i 
cu putinţă! Este?... 

— Sigur că este, dragă Babacule! am 
încercat eu să-i întăresc bănuielile. Chiar 
în seara asta am să stau şi eu de vorbă cu 
dinşii... Biba scumpă, ce-i cu tine, de ce-ţi 
vine să plîngi?... Tu n-ai nici o vină! Eu sînt în 
culpă... Nu trebuia să trimit o fetiţă ca tine, 
drăgălaşă şi politicoasă, să-i interogheze pe 
vecinii mei... Mai mult ca sigur, şi sînt 


136 


convins că-i aşa, dînşii s-au considerat jigniti, 
văzînd că le-am cerut prin tine o serie de 
decla-raţii pe care ar fi trebuit să le 
consemnez singur... Nu te amări!... Hai, 
linişteşte-te!... Uite, plec acuma la ei, să 
aflu care-i adevărul în privinţa contoarelor 
pasante!... 


Din păcate, adevărul era mult mai sinistru. 
Ba chiar catastrofal. Susţineau cu toţii ceea 
ce-i declaraseră Bi- bei. În plus, bătrinul 
Gîrboveanu avea şi-o ipoteză personală, în 
legătură cu diferența dintre consumul 
înregis-trat de contoarele, atîtea cîte 
funcționau, şi cel marcat de contorul central, 
de la poartă. 

— Maestre, ascultă la mine, că-s om bătrîn 
şi mă pricep la chestiile astea! perora 
Gîrboveanu. Ştii pe unde se duce curentul 
nostru? Ai să rizi! Prin teiul de lîngă gard... 
Am văzut cu ochii mei cum îi scînteiază 
crăcile pe timp de noapte, mai ales atunci 
cînd plouă... Dacă s-au apucat ăi de la 
instalaţii să-l folosească drept stilp pentru 
branşament!... Păi, se poate aşa ceva?... 


Împreună cu tanti Raliţa am procedat la o 
verificare a afirmațiilor lui Gîrboveanu. 

N-am constatat nimic. Teiul nu 
electrocuta. Deloc. In schimb, contorul 
central se rotea cu-o asemenea viteză, încît 
ne-a fost clar că este defect. 


133 


— Las’ pe mine, Al, băieţelule! mi-a spus 
mătuşă-mea, că şi-acasă tot eu îmi repar 
siguranţele de la tablou!... 

Şi-a reparat imediat defecţiunea. Atît de 
bine, încît am rămas fără lumină. Şi nu 
numai noi, dar şi două case alăturate. In 
disperare de cauză, am telefonat la 
deranjamente, să vină cineva pentru 
restabilirea curentului. Cînd au sosit cei de la 
IDEB, mai întîi ne-au amendat, fiindcă 
umblasem la contorul lor, fără nici o auto- 
rizaţie. Apoi ne-au asigurat că nu prin tei se 
scurge curentul, deoarece burlanul de la 
colţul casei curenta mai abitir ca o 
electrocentrală. Şi iar ne-au amendat. 

Bătrinul Gîrboveanu, nefiind de acord cu 
meşterii, şi vrînd să le demonstreze grava 
eroare pe viu, se căţă- rase pe burlan şi... 
căzuse. Cu burlanul casei cu tot. 

După care fusese ridicat de urgenţă, nu de 
specia-  liştii IDEB-ului, ci de cei de la 
„Salvare”. 

Pe la miezul nopţii, stînd de vorbă cu 
membrii echi-pei noastre, adică sfătuindu-mă 
cu tanti Raliţa, Penke şi ostrogoții, am 
hotărît în colectiv ca, a doua zi, cît mai de 
dimineaţă, să mă duc la casieria centrului 
IDEB-ului, care se ocupa de încasarea 
facturilor, pentru a cere aju- tor la 
calcularea cotelor de plată. 


A doua zi, de la casieria centrului IDEB m- 


au îndreptat către ICAB, deoarece 
documentele pe care mi le încredinţase 


138 


nenea Iliescu, şi cu care mă chinuisem ati- 
tea zile în şir, se refereau la plata consumului 
de apă. Atunci am fugit la spital. 

Vecinul nostru, care de peste trei decenii 
se ocupa cu notele de plată a luminii, 
pretindea că se simte zdra-văn şi sănătos, şi 
chiar vroia să se apuce de repartiza- rea 
cotelor de plată, avînd toate hirtiile asupra 
dînsu- lui. 

Pentru cei 84 de ani ai săi, era o adevărată 
performanţă. Totuşi, fiind destul de intrigat, 
l-am întrebat indignat: 

— Cum aşa, măi nea lliescule, întocmeşti 
notele fără să ai înregistrările contoarelor 
pasante? 

— Păi ce crezi că le-am luat vreodată în 
consideraţie?... Îmi cunosc vecinii, şi cunosc 
şi casa asta în care locuiesc de aproape 
cincizeci de ani... Dragul meu, asta-i o casă 
bătrînă şi veche, plină de mistere! Dar la anul 
tot se demolează. Cînd o să ne mutăm la bloc 
nou, n-o să mai avem probleme cu 
calcularea cotelor de lumină. Poate or să mă 
numească pe mine cu administrația blocului. 
Şi încă vreo zece ani, tot eu am să am grijă 
de facturi şi de note. 


Cînd am ajuns acasă şi le-am povestit alor 
mei cele întîmplate, în loc să mă 
compătimească şi să mă îmbie la un ceai 
fierbinte, au pornit cu toţii să rîdă în hohote. 

— Avea dreptate bătrinul matale, unchiule 
Andi! mi-a declarat Babane cu rîsul în nas. 
Casă a misterelor! Bun titlu pentru un roman 


139 


poliţist... Dacă-l scrii cît mai degrabă, precis 
ai să devii celebru! 

Nu era deloc rea ideea nepotului de la 
Valea cu Ursi. Nu numai titlul era bun (Casa 
misterelor), ci bune erau şi personajele 
care o locuiau, adevărate personaje pentru 
un roman de moravuri şi năravuri. 


Episodul 15 


TRAFIC INIENS 


Încă nu-mi  revenisem de pe urma 
fantasticei aven- turi, cu plata notei de 
lumină, că m-am şi pomenit che- mat la 
telefon de văru-meu Anatolie. 

— Cînd îmi trimiţi copiii, măiestrică? se 
interesa din-sul, îngrijorat pesemne de faptul 
că ostrogoții întîrziaseră atit de mult la 
Bucureşti. Ce faceţi acolo? Nu s-a în- tors 
încă Penke, să aibă grijă de tine şi să scapi de 
nepoţi?... Ei? Care-i situaţia?... 

—  Splendidă! i-am răspuns eu. Biba, 
Babane şi Babacu mi-au fost de mare ajutor... 
Astăzi ne refacem forţele, că sîntem istoviţi 
de cîte treburi am avut de îndeplinit 
împreună. Însă mîine ne ducem cu toţii la 
Gara de Nord, să-i urcăm in tren pe nepoţei, 
şi să ţi-i expe- diem întregi şi nevătămaţi... Fii 


140 


liniştit, că miine, pe seară, precis o să-i ai 
acasă... 

— Dar nu veniţi şi voi?... mă-ntrebă 
Anatolie. Par- că aşa ne-nţeleseserăm, 
nu? ...Să ne faceţi o vizită, să mai staţi o ţiră 
la aer... 

— Am veni, măi vere, dar trebuie să mă 
apuc de scris la roman... Am pierdut o 
săptămînă întreagă cu nişte treburi 
gospodăreşti, şi-am irosit o grămadă de 
timp... Lasă, nu-ţi fă griji, că venim cu-o altă 
ocazie!... 

Dis-de-dimineaţă, cam pe la 6,35, coboram 
dintr-un taxi în faţa Gării de Nord. 

Întrucît tanti Raliţa ţinuse neapărat să-i 
petreacă şi dînsa pe îngeraşi, urmînd să 
sosească de-acasă în Tra-bantul personal, fix 
la orele 6,45, ceea ce nu s-a prea întîmplat, 
am purces s-o aşteptăm. 

Nepoţeii priveau îngrijoraţi în direcţia din 
care tre-buia să apară mătuşă-mea, eu mă 
uitam la ceas, temîn- du-mă să nu pierdem 
trenul de 7,02, iar Penke, nevastă-mea, mai 
păţită cu asemenea prilejuri, pornise să 
răsfoiască un Mers al trenurilor (ultima 
ediţie), pentru a afla ce alte garnituri mai 
plecau în direcţia Piteştiului. 

— Unchiule Andi, nu cumva o fi uitat tanti 
Raliţa de plecarea noastră? mă-ntrebă 
mîhnit Babane. 

— Aş, de unde! Mătuşa noastră generală 
nu uită niciodată nimic... Însă este posibil, 
chiar foarte, să nu se fi trezit la ora propusă! 
Dar mai sînt o sumedenie de trenuri, care să 


141 


vă ducă acasă, nu vă faceţi probleme... Acuşi 
trebuie s-apară! 

Şi-aşa a fost. După cum prevăzusem. 
Pentru că mătuşă-mea şi-a făcut apariţia, pe 
la zece. 

Trabantul dînsei gonea ca la curse, scoţind 
flăcări şi fum, mai ales fum, pe la toba de 
eşapament, urmărit îndeaproape de-o maşină 
alb-albastră, o „Dacia” 1300, cu girofar. 

Cînd a oprit lîngă noi, care ne aşezasem 
pe treptele peronului din piaţa gării, istoviţi 
de-atita aşteptare, a frinat în spatele 
Trabantului şi maşina cealaltă. Era de la 
Miliție. 

— Actele dumneavoastră, vă rog! a somat- 
o pe  mătuşă-mea, care continua să 
zăbovească la volan, miliţia-nul de la 
circulație, coborînd din „Dacia” lui, 1300. 

Bineînţeles, intrigați de cele ce se 
întîmplau, ne-am dus în grup, către Trabantul 
care abia se mai vedea, de-atita fum cît 
emana. Se umpluse toată piaţa gării de gaze 
de eşapament, iar lumea tuşea să-şi spargă 
pieptul. 

Pînă s-o desluşim pe tanti Raliţa, care 
dispăruse total, cu maşină cu tot, în norul 
de fum albăstriu, dînsa îşi şi rezolvase 
chestiunea pe care o avea de discutat cu 
organele de la circulaţia rutieră. Adică 
plătea, scoţînd 
bancnotele, una după alta, amenzile aplicate 
de cei însărcinaţi cu paza vieţii pietonilor. 

Numai datorită faptului că i se ceruse 
oprirea motorului, precum şi retragerea 


142 


temporară a maşinii din circulaţie, din pricina 
defecţiunilor multiple şi serioase, am izbutit 
să aflăm despre ce era vorba. 

— Deci aţi înţeles bine, tovarăşă dragă, 
maşina ră-mîne aici, pînă telefonaţi la un 
autoservice să vină s-o remorcheze... 200 de 
lei aţi plătit, drept amendă, pen- tru c-aţi 
depăşit viteza legală în localitate urbană, 150 
pentru nereglarea aprinderii, iar 50 pentru 
parcare în zonă interzisă... 

Tanti Raliţa, supărată foc, s-a mai domolit 
în clipa cînd a observat prezenţa noastră. 
Atunci s-a răstit şi dînsa la miliţian: 

— Care parcare în zonă interzisă?... Locul 
unde mă aşteaptă nepoţii este zonă 
interzisă?... Cum să-i conduc altfel la tren?... 

Miliţianul a început să zîimbească subţire. 
Bine că era un om dotat cu un remarcabil 
simţ al umorului. Altmin-teri nu i-ar mai fi 
răspuns astfel mătuşă-mi: 

— Dacă m-aş lua după dumneavoastră, ar 
trebui să vă permit intrarea în gară, cu 
maşina asta poluantă, pînă şi pe peronul de 
urcare în vagoane... Nu vă supăraţi, dar 
unde-i lege, nu-i tocmeală... Acuma, fiindcă 
tot aţi plătit, vă puteţi conduce nepoţii la 
tren... Dacă-l mai prindeţi, bineînţeles!... Vă 
doresc numai bine şi sănă- tate, precum şi 
grabnică punere în stare de funcţionare 
normală a Trabantului!... Bună ziua! 


Le cererea mătuşă-mi, care era tare 


cătrănită, a tre- buit să ne deplasăm la 
restaurantul gării, iar nicidecum la 


143 


acceleratul de Piteşti. Din pricina stării 
nervoase, i se declanşase o foame anormală. 

Insă astfel, în timp ce prînzeam, pentru că 
se şi fă- cuse de douăsprezece, am avut 
ocazia să aflăm ce se petrecuse cu tanti 
Raliţa, chiar din gura dînsei: 

— Cînd m-am trezit, pe la nouă şi ceva, 
deoarece nu-mi sunase deşteptătorul pe 
care uitasem să-l întorc, am renunţat şi la 
ceaiul meu de dimineaţă, şi la duş, la toate şi 
la tot, şi m-am repezit imediat cu maşina în- 
coace... a-nceput să ne povestească mătuşă- 
mea. Am cam depăşit viteza legală permisă în 
oraş, asta-i drept, dar ce să fac, mi-era 
teamă să nu pierd plecarea îngeraşilor... De 
fisticită ce eram, am circulat şi pe Calea 
Victoriei, în sensul interzis, şi-am plătit şi- 
acolo 75 de lei... Ca să vedeţi cît mă costă!... 
Cînd am ajuns la Băneasa... 

— Dar ce căutai acolo?... — am întrebat-o 
eu. 

— Păi ce să caut altceva, dacă nu benzină? 
s-a mi- rat tanti Raliţa. Deci, după ce mi-am 
făcut plinul la rezervor, cu gaz lampant, 
deoarece era o îngrămădeală nemaivăzută la 
pompele cu benzină, am gonit spre gară, cu 
optzeci pe oră, lăsînd în urmă o coadă de 
fum, de pu- teai să juri că-s cometă... 

— Cred şi eu! am ţinut s-o informez pe 
mătuşă-mea. Dacă foloseşti gaz, în loc de 
benzină, cum să nu scoţi fum?... O fi gazul 
mai ieftin, dar şi... costă... Ai văzut ce- 
amendă ai încasat?... 


144 


— Ce nu face o mătuşă bătrină pentru 
tinerii ei ne-poţi! s-a autoîncurajat tanti 
Raliţa. Nu-i nimica, tot nu mai am un sfant... 
Ai să plăteşti matale prînzul de-aici... 

Chiar în clipa aceea mi-a stat bucata de 
friptură în beregată. 

Crezusem că sîntem invitaţii lui tanti 
Raliţa. Mai ales cînd o auzisem comandînd 
şase ciorbe de curcan, ciulamale de miel şi 
friptură pe varză... La plata notei, ospătarul 
mi-a încasat 177 de lei. În orice caz, mult mai 
puţin decît plătise tanti Raliţa. 

— Ei, ce-i facem acu”? s-a interesat 
mătuşă-mea. Nu-i conducem pe îngeraşi la 
peron?... 

— Ba da! i-am comunicat eu, dar nu chiar 
acum, deoarece următorul tren are plecarea 
la 14,32... 

— Perfect! s-a bucurat tanti Raliţa. Atunci 
coman-dăm şi nişte prăjituri pentru copii... 
Eu am să iau nu- mai o cafeluţă... Avem 
destul timp... Cît e ceasul?... 

— 14,04! i-am spus eu, după ce m-am uitat 
la ceasul de mînă. 

Insă „Omega” mea personală era probabil 
în urmă, ceea ce i se întîmpla dealtfel destul 
de des, deoarece peste puţin timp am auzit 
anunţindu-se la difuzorul de-afară: 

— „Peste cinci minute urmează să plece, 
de pe peronul 7, acceleratul 62, în direcţia 
Piteşti-Craiova-Timi-şoara-Curtici-Viena- 
Paris!”... 

— Tanti Raliţo! a exclamat speriată 
nevastă-mea, ăsta-i trenul copiilor!... 


145 


Mătuşă-mea, care abia începuse să se 
înfrupte din  prăjiturile aduse pentru 
ostrogoți, o linişti mestecînd calm: 

— Vezi-ţi de treabă, Penke dragă, că n-or 
pleca îngeraşii noştri taman la Paris!... Unde- 
i Valea cu Urşi, şi unde-i Parisul?... 

Dîndu-mi seama că mătuşa noastră 
generală nu fusese atentă la anunțul care se 
transmisese, preluai inițiativa, mobilizînd 
mesenii: 

— Fraţilor, gata, pe cai şi să fugim la 
peronul 7, c-altminteri pierdem şi trenul 
ăsta!... Daţi-i bătaie!... 

Copiii îşi luară pe umeri rucsacurile, eu 
înhăţai sacoşele cu hrana rece pentru drum, 
iar Penke o înhăţă pe tanti Raliţa, care nu se 
prea îndura să-şi abandoneze bucata de tortă. 
Din păcate, în momentul cînd dădeam să 
ieşim pe uşa restaurantului, ne pomenirăm cu 
ospătarul alergind după noi şi strigind în 
gura mare: 

— Allooo! Unde fugiţi?... N-aveţi de gînd 
să plă- _tiţi prăjiturile?... 

Ca să nu întrerup cursa în care ne şi 
angajasem, i-am lăsat o sută de lei, după care 
i-am strigat din mers: 

— Meştere, fă socoteala, şi-ai să-mi dai 
restul după plecarea acceleratului!... 

Ostrogoţii, fiind şi mai tineri, porniră să 
sprinteze în goana mare, grăbindu-se către 
garnitura ce şi începuse să se deplaseze 
încet. Se mai puteau urca în ea, deşinu era 
deloc recomandabil. 


146 


Ca să-i încurajez, am început să-i îndemn 
hăulind: 

— Sus în vagoane, haideţi cu toţii!... Nu vă 
lăsaţi! 

Tanti Raliţa şi Penke, alergînd, cu sufletul 
la gură, începură şi ele să strige. Insă, din 
pricina gifiitului care le tăia respiraţia, nu 
se pricepea nimic din ceea ce voiau să 
spună. 

Abia cînd am fost instalaţi în 
compartiment, după ce reuşisem să ne urcăm 
în tren, din mers, în ultimele clipe, abia 
atunci m-am gîndit să le întreb: 

—  Ce-aţi vrut să-mi comunicaţi, măi 
fetelor? 

Nevastă-mea, încercînd să-şi potolească 
bătăile inimii, zîmbi subţire, apoi izbucni într- 
un hohot de ris nemaipomenit. 

— Ce-i de ris, copilă bună? am insistat eu 
niţel supărat. 

— Păi cum să nu rizi, măiestrică, cum să 
nu rizi, dacă ne-am urcat şi noi în tren, deşi 
numai copiii tre- buiau s-o facă!... 

Atunci mi-am dat şi eu seama de 
încurcătura ce se produsese. 


— Nu-i nimic, coborim la prima staţie, 
pare-mi-se la Titu, şi-o să luăm primul tren 
spre Bucureşti!... 

Întrucît treceam în momentul acela prin 
faţa unei gări secundare, mi-am aruncat 
ochii pe tabela indicatoa-re, pe care se afla 


147 


scrisă denumirea staţiei, şi-am sila- bisit cu 


glas tare: 

— Pe — riş! 

— Nu ţi-am spus eu că ăsta-i trenul de 
Paris! mă-nfruntă voioasă Raliţa. 


— Din păcate-i şi mai rău, pentru că 
Perişul nu-i Paris, şi se află pe linia Bucureşti- 
Ploieşti, iar nicide- cum pe cea care duce la 
Piteşti! i-am comunicat mătu-  şă-mi vestea 
cea bună. Am rupt-o-n fericire!... Din grabă, 
ne-am suit în alt tren!... Dar nu-i o problemă, 
coborîm la Ploieşti, şi ne-ntoarcem cu rapidul 
de după- amiază. 

Mătuşă-mea  purcese şi  dinsa să 
hohotească de ris. 

Deoarece nu-nţelegeam motivele veseliei 
care o cuprinsese, am întrebat-o lejer 
indispus: 

— Ce-ai găsit de ris în chestia asta?... 
Satul arde şi baba se piaptănă!... La urma 
urmei, din cauza matale am greşit peronul 
şi trenul... 

Mătuşă-mi îi rămase rîsul în git. Mă privi 
chiondoriş, ceva mai lung decit îi stătea în 
obicei, apoi mă luă la trei păzeşte: 

— Ia ascultă, măi acesta, care mai zici că- 
mi eşti şi nepot, aşa se vorbeşte cu-o 
persoană în virstă?... De la cine ai învăţat 
asemenea maniere?... Şi cum de-ţi permiţi să 
mă faci babă faţă de  îngeraşii ăştia 
nevinovaţi?... 

Biba, care de felul ei este o fiinţă nespus 
de gingaşă şi politicoasă, vru s-o lămurească 
pe tanti Raliţa: 


148 


— Dar El Fugitivo n-a căutat să te 
jignească, zău aşa!... A spus şi dinsul o zicală 
populară, şi-a nimerit-o ca leremia cu 
oiştea-n gard... Asta-i altă zicală... 

Babacu sări şi el în apărarea mea: 

— De fapt, dragă tanti Raliţo, de ce rideai 
cu-atita poftă 

— Păi ştii tu, măi nichiperceo, ce ciorbă de 
burtă se găteşte la Ploieşti, la restaurantul 
gării?... lacă de ce ri-deam!... Pentru că mă 
bucuram... De cum a ieşit şi s-a potrivit 
păţania asta haioasă... Şi-aşa m-a apucat o 
foame de milioane, pesemne din pricina 
alergării după tren! 


Molipsitoare făptură şi tanti Raliţa asta! 

Fiindcă, la restaurantul gării din Ploieşti, 
nu numai dinsa s-a ospătat cu ciorbă de 
burtă, ci toată echipa noastră de turişti cu 
ghinion. lar ostrogoții, lacomi nevoie mare, 
mai ceruseră şi nişte cîrnăciori olteneşti la 
gră- tar. 

Cînd ne-am urcat în rapidul de Bucureşti, 
care sosi- se de la Predeal, cu-o mică 
întîrziere, iarăşi ne-am pus pe-o partidă de 
ris ca-n filme. Tot din motive de grabă, şi 
tot sub îndrumarea mătuşă-mi, trenul în care 
ne sui- sem nu era cel cuvenit, ci un personal 
care ne-a dus la... Tîrgovişte. 

În sfîrşit, de la Tîrgovişte, am izbutit să 
luăm un accelerat de Bucureşti. După ce, 
bineînţeles, tanti Raliţa i-a mai tras la 


149 


restaurantul gării nişte plăcinte cu brin- ză, 
ceva de nebunia lumii, nu altceva. 

Cînd am coborit în Gara de Nord, am aflat 
stupefiaţi, dar spre bucuria nepoţeilor, că nu 
mai exista nici un tren care să plece în 
direcţia Piteştilor. Şi-aşa era tîr- ziu, trecut 
de 23,35. Acasă, la mine, în Calea Moşilor, 
am ajuns prin bunăvoința unui taximetrist, 
pe care abia am 
reuşit să-l convingem să ne încarce pe toţi. 
Eram şase persoane, cu mult prea mult peste 
normele admise. Dar i-am demonstrat că 
ostrogoții, la un loc, cîntăreau mai puţin decît 
personalitatea mea. 

În vreme ce ne pregăteam de culcare, 
după ce avuse-sem grijă să telefonez la Valea 
cu Urşi, pentru a-i anunţa despre întîrzierea 
copiilor, Babane m-a îmbrăţişat, urîn-du-mi 
„noapte bună!”, şi mi-a spus la ureche, ca să 
rămînă între noi, bărbaţii: 

— Măi fratele meu, trafic intens la Gara 
asta a voastră, de Nord, din Bucureşti... 
Miine, cînd o să ple-căm, va trebui să 
aranjăm neapărat, în aşa fel, încît s-o lăsăm 
pe tanti Raliţa în pat... Dacă nu izbutim, o să 
fim noi în pom, dacă nu la Braşov, Cluj, laşi 
sau  Satu-Mare!... Că mătuşa noastră 
generală, după cum am observat, cunoaşte 
mai toate restaurantele din gările ţării. Şi 
nu mai ajungem, cît îi hăul, acasă la mămica 
şi tăticu... 

I-am spus, tot încetişor, în şoaptă, ca să-l 
liniştesc: 


150 


— Nu-i nici o problemă cu tanti Raliţa! I- 
am pus în ceaiul pe care l-a băut 
adineauri cinci tablete de ex-traveral... Aşa 
că, mai devreme de ora prinzului, nu va fi 
chip să se trezească din somn! 

Ostrogotul a făcut ochi mari, apoi m-a 
bătut pe umăr: 

— Bine ar fi fost să fie aşa, dacă tanti 
Raliţa nu şi-ar fi schimbat cana de ceai 
cu-a matale... Zicea c-al dinsei este din cale- 
afară de amar!... După cum se desfăşoară 
lucrurile, cred c-o să plecăm la gară singuri... 
Noapte bună, unchiule Andi, pentru că, 
precis, ai să le dormi de-ai să le buşeşti. Iar 
cînd ai să te trezeşti, noi o să fim de mult 
la Valea cu Urşi!... 


Episodul 16 


PBOBLEME DE „BRANŞĂ” 


Sinistră idee mai avusesem atunci cînd 
intenţiona-sem s-o scot din circuitul normal 
pe tanti Raliţa, punîn-du-i extraveral în ceai. 

În afară de faptul că-l băusem eu, nu se 
realizase însă nici prevestirea pe care-o 
făcuse Babane, şi anume c-am să mă trezesc 
odată cu sosirea lor la casa părintească. 

Mai întîi şi-nainte de toate, mă sculasem 
abia a doua zi, în cursul dimineţii. lar în al 


151 


doilea rînd, ducîndu-mă în bucătărie să-mi 
primesc cuvenita gustare, i-am găsit acolo pe 
tustrei ostrogoții. Împreună cu nevastă-mea 
şi tanti Raliţa se ospătau cu ochiuri prăjite, 
cu sandvişuri unse cu unt şi magiun de 
prune, plus nişte ridichi de toată 
frumuseţea, pe care le înfulecau crănţănindu- 
le laolaltă cu brînză telemea. 

Bravo lor! Dar de ce nu plecaseră acasă, 
de vreme ce-i telefonasem vărului Anatolie, 
anunţindu-l c-or să-i sosească odraslele? 
Mister! Motiv pentru care i-am luat pe toţi la 
rost: 

— Ce-i cu voi, fraţilor?... Mîncaţi fără să vă 
gîndiţi şi la sărmanul vostru Conan Doi, de-l 
lăsaţi să doarmă pînă la ora asta!... Ce se- 
ntîimplă?... Iar copiii ce fac aici, în timp ce 
Anatolie şi Felicia, probabil, se-ntreabă dacă 
n-or fi păţit ceva pe drum?... 

Deşi Penke schiţase o încercare de-a-mi 
lămuri situaţia, tanti Raliţa îi luă vorba din 
gură şi-mi spuse: 

— Măi băiete-cucuiete, altă dată să te- 
nveţi minte şi să nu te mai îndemne sfintul 
să-mi torni somnifere în 
ceai!... Ştiai zicala din popor: „Cine sapă 
groapa altuia, cade singur în ea”?... Dacă nu, 
ai avut ocazia s-o afli acum, şi încă pe pielea 
ta... Ce-i drept, nici mie nu mi-a fost prea 
bine cu ceaiul pe care ţi-l preparaseşi pentru 
tine. Pesemne era cine ştie ce băutură 
medicinală, din plante, care mi-a răpit 
somnul... Poţi să-mi spui ce ierburi folo- 
siseşi?... 


152 


Ca să-i fac şi eu o plăcere, i-am comunicat 
reţeta: 

— Nimic special, dragă tanti Raliţo!... 
Doar cîteva degete de ţintaură, iarba fiarelor 
şi coada şoricelului, foarte bune, toate, 
pentru ficat! 

— Dar eu n-am suferit în viaţa mea de- 
acest organ! a declarat surprinsă mătuşă- 
mea. 

— Păi de-aia n-ai dormit, pentru că ţi-au 
întăritat fierea!... Dar nu mi-aţi spus ce-i cu 
copiii... 

Babacu, încă mestecînd îmbucătura din 
gură, îmi răspunse el în locul lui tanti Raliţa. 
Ceea ce nu era deloc frumos. Mai întîi, din 
motive de bună creştere, fiindcă nu se 
vorbeşte cu gura plină, iar în al doilea rînd, 
pentru că nu-i politicos să iei cuvîntul 
înaintea persoanelor mai în vîrstă. 

— Hombre, ştii de ce n-am plecat?... 
Pentru că ţi-a sosit „Bombiţa” de la Neptun... 

— Şi ce-i cu asta? m-am mirat eu, 
bucurîndu-mă în acelaşi timp că-mi 
recăpătasem maşinuţa. 

— Este ceva! m-a informat Babane, 
deoarece o să plecăm cu tălică la Valea cu 
Urşi... După ce te-ai culcat, ne-a telefonat 
tăticu şi ne-a spus să ne duci cît mai degrabă 
acasă, deoarece te aşteaptă un prieten de-al 
ma- tale, unul Alecu Pipoi, care zice că este şi 
dinsul scri- itor, şi care se află la mare 
ananghie... 

—  Alecuţu?... Dar ce-o fi păţit? am 
exclamat eu intrigat. 


153 


— Nu ştim nimic, însă tăticu a zis că l-a 
cunoscut la „Craiul Munţilor”, motelul de 
lîngă cantonul nostru, care se află doar la 
vreo cîţiva kilometri de noi, şi astfel a aflat 
că sînteţi buni prieteni... lar nenea ăsta l-a 
rugat pe tăticu să te cheme de mare 
urgenţă... Fiindcă avem acuma şi „Bombiţa”, 
pe care a adus-o încă de-astă noap- te un 
pilot de curse de la autoservice, aş zice să 
plecăm imediat spre casă... 

— Ce vorbeşti, măi frate? l-am luat la trei 
păzeşte pe nepotu-meu, începînd să mă 
exprim ştrengăreşte, întocmai ca el. Cum să 
plec? Chiar aşa, nemîncat, nepregătit?... 

Bălăiţa de Biba, privindu-mă pe sub 
sprincene şi zîimbindu-mi galeş, îmi spuse cu 
glasul ei de fetiţă mare gospodină: 

— Dar cum ai putut să-ţi închipui, dragă 
unchiule Andi, că n-am avut grijă, împreună 
cu tanti Penke, să-ţi preparăm ceva de-ale 
gurii, să ai ce gusta pe drum?... Aşa ne 
cunoşti?... După ce-ai să-ţi bei ceaiul, fără ni- 
mic altceva, ca să nu-ntîrziem, eu am să fiu 
lîngă ma- tale, şi-n timp ce-ai să ne conduci 
cu „Bombiţa” spre casă, am să-ţi dau din 
mers  să-mbuci  cîte-un  sandviş, cîte-o 
bucăţică de brînză de vaci... Coşuleţul cu 
mîncărica du-mitale e gata şi te-aşteaptă-n 
„Fieţel”... Ce zici, nu-i ca-zul să plecăm 
numaidecît?... 


Deşi nu prea-mi puneam mari nădejdi în 


„coşuleţul cu merinde” pregătit de Penke, 
scumpa mea nevestică, mereu preocupată de 


154 


dieta la care mă condamnaseră medicii, am 
renunţat totuşi la micul dejun mai mult de 
grija bunului meu prieten, Alecuţu Pipoi. 

Peste o jumătate de ceas eram pe 
autostrada Bucu-reşti-Piteşti. 

„Bombiţa” rula  încîntător, motorul 
funeţionind suspect de corect. 

Întrucît, după cum mă şi aşteptasem, am 
sosit la cantonul forestier Valea cu Urşi mai 
mult decît flămînd, de îndată ce i-am 
debarcat pe ostrogoți şi i-am predat 
părinţilor lor personali, am rugat-o pe Felicia, 
soţia vărului Anatolie, să-mi ofere ceva de-ale 
mîncării. 

În timp ce ne ospătam cu toţii, deoarece 
eram aştep-taţi cu masa întinsă, a sosit de la 
motelul „Craiul Munţilor” şi scriitorul Pipoi, 
colegul şi tovarăşul meu de breaslă. Insă 
arăta atit de descompus la faţă, atît de că- 
trănit şi amărit, încît mi-a pierit pe dată pofta 
de miîn- care. Bine că, spre norocul meu, 
tocmai isprăvisem cu masa. 

— Ce-ai păţit, Alecuţule? l-am întrebat 
îngrijorat pe disperatul factor literar. Ceva 
grav?... 

— Foarte! mi-a răspuns el prescurtat, dar 
şi extrem de mîhnit. Însă, n-aş vrea să vă 
deranjez de la masă,  povestindu-vă 
suferinţele mele!... 

— Vai de mine, se poate? s-a arătat 
oarecum jig- nită vară-mea Felicia. Aţi 
mîncat? Nu vreţi să gustaţi ceva cu noi?... 

Alecuţu Pipoi, bun observator, băgînd de 
seamă că se cam isprăviseră bucatele de pe 


155 


masă, a acceptat totuşi, în ciuda durerii 
sale secrete. Dar durerea, la dînsul, acţiona 
absolut invers decît la alte persoane. Pentru 
c-a dovedit o asemenea poftă de mincare, 
încît a mai fost nevoie să i se prepare şi-o 
tigaie de jumări. Pe puţin din cinci ouă. 
Cînd a terminat şi el, curăţind farfuria, de- 
ai fi zis că n-o să mai fie cazul s-o spele 
gospodina casei, arăta la fel de cătrănit ca şi 
la început, însă mult mai roşu şi aprins la 
chip. 

Ostrogoţii aşteptau cu ochi mari s-audă 
relatarea scriitorului Alecu Pipoi. Nu numai 
pentru faptul că era prie-tenul meu, ci pentru 
că presimţeau necesitatea unei acţi-uni 
detectivistice din partea mea. Altminteri, n-ar 
mai fi solicitat Alecuţu, şi încă atit de 
imperios, prezenţa investigatorului Conan 
Doi, adică a subsemnatului. 

— Ei, acum poţi să-i dai drumu'? l-am 
iscodit eu pe Alecu. 

Pipoi, ştergîndu-se meticulos la gură cu 
şerveţelul de hîrtie creponată, din cele 
pentru bucătărie, îşi aprinse o ţigară, şi-abia 
după aceea purcese să-mi povestească. 

— Numai un detectiv de şoc, aşa cum se 
zice că eşti tu, măi Conane, ar fi în stare să 
dezlege enigma care mi-a distrus liniştea 
sufletească... Ştii ce mi s-a-ntimplat?... 

— Dacă n-ai să-mi spui odată, bineînţeles 
că nu! i-am răspuns niţel enervat. 

— E ceva de groază... Mi-a dispărut 
manuscrisul ultimului meu roman, pe care 
abia apucasem să-l termin... Culmea este însă 


156 


alta, că nu ştiu dacă nu l-am uitat cumva în 
tren, cînd am sosit la Curtea-de-Argeş, sau, 
şi asta-i posibil, dacă nu l-oi fi uitat acasă!... 
Ce zici de necazul care s-a abătut asupra 
mea?... De-abia l-am rugat pe inginerul 
Jimbla, vărul tău, să te cheme aici... Pentru 
că, neapărat, trebuie să mi-l găseşti!... 

— Acasă ai telefonat, să afli dacă nu-i 
acolo? mi-am început eu interogatoriul. 

— Nu! a recunoscut spăşit Pipoi. 

— De ce? m-am mirat eu de nepăsarea 
colegului meu de breaslă. 

— Pentru că n-am telefon!... 

Amintindu-mi că Alecu Pipoi era vestit în 
cercurile noastre scriitoriceşti pentru înaltul 
său grad de „gură cască”, l-am mai 
chestionat o dată: 

— Măi Alecule, dar să-mi spui cinstit, oare 
nu-ţi trece prin cap că romanul ţi-a fost 
furat de cineva?... 

— Ba da, mă paşte şi bănuiala asta! 

— Şi cine ar fi fost interesat să ţi-l 
sustragă?... 

— Oh! Toţi amatorii de literatură bună... 
Un roman ca al meu nu se întîlneşte pe toate 
drumurile... Cu-atiît mai mult, cu cît aici, la 
motelul „Craiul Munţilor”, unde am venit să 
mă odihnesc, după ce am scris ultima pa- 
gină, circulă o întreagă faună de indivizi 
suspecți... A 

Gata! Eram edificat. In afară de faptul că 
priete- nul meu Pipoi mai bătea şi cîmpii, 
acum îşi închipuia că o bandă de hoţi se 
interesa de marea sa carte. Deşi, după cîte 


157 


îl cunoşteam eu de distrat, era foarte posibil 
nici să nu-şi fi adus manuscrisul cu el. 

Totuşi, ca să-mi fac pe deplin meseria, se 
impunea de urgenţă o anchetă la motelul cu 
pricina. 

— Bine, măi Alecule, mîine dimineaţă te 
vizitez la motel... 

Anatolie, căruia i se făcuse o milă nespusă 
de prietenul meu, scriitorul, l-a invitat pe loc 
să rămînă peste noapte la canton, şi-a doua zi 
să plecăm la „Craiul Munţilor”, direct de-aici. 

Deoarece venise de la motel pe jos, 
utilizînd drumul de „scurtătură”, care trecea 
de-a dreptul peste  dealu- rile 
înconjurătoare, operaţie care-l istovise destul 
de zdravăn, Alecuţu a acceptat încîntat. Insă 
încîntarea pe care au manifestat-o Biba, 
Babane şi Babacu întrecea cu mult pe cea 
a prietenului meu. Pentru că i-am şi au- zit 
chicotind pe înfundate. Intrigat, l-am întrebat 
pe Babane: 

— Ce-i aici de ris, măi frate? 

— Dar cine ride, unchiule Andi?... Ne 
bucurăm şi noi, copiii, fiindcă vom avea 
prilejul, pentru întîia oară în viaţa noastră, 
să asistăm şi, poate, chiar să partici- păm, la 
o acţiune detectivistică. Cu-atit mai mult, cu 
cît sîntem  încredinţaţi c-ai să-i găseşti 
manuscrisul lui nenea Alecu... 

— Ce ştiţi voi despre nenea Alecu al 
vostru? am dat-o eu pe glumă, fericit că 
ostrogoții îl simpatizau pe amăritul meu 
prieten. Mai ţineţi minte cîntecul acela: „Nea 
Alecu, nea Alecu, tunde oaia şi berbecu'!”?... 


158 


— Cum să nu, Hombre! a sărit Babacu, 
zimbăreţ nevoie mare. Dacă vrei, ţi-l 
interpretăm, şi încă pe trei voci. 

Cîtă vreme copiii ne-au cîntat în cor, de 
vreo cîteva ori, cunoscuta melodie, plus alte 
citeva piese de rezistenţă, vară-mea Felicia a 
avut tot timpul să pună masa pentru cină. 

Prietenul Pipoi, căruia nu-i dispăruse pofta 
de mîn-care, în pofida imensei suferinţe care- 
l mistuia, s-a-n-fruptat, iarăşi, pe rupte, din 
bunătăţile aduse de mama ostrogoților. 


Dis-de-dimineaţă, m-am pomenit trezit din 
somnul cel mai dulce de glăsciorul lui 
Babacu: 

— Hombre, hai mai repede la ceai, că nea 
Alecu te-aşteaptă tare amărit... A şi ras 
două porţii de ochiuri la capac, cu caşcaval 
şi ceapă tocată... Cred că de inimă rea, de-aia 
plînge şi mănîncă, mănîncă şi plînge... 

Cînd am pătruns în bucătărie, „nea Alecu” 
trecuse la ochiuri pe costiţă prăjită. 
Probabil din pricina asta nu l-am mai găsit 
plîngînd. Dealtfel, ceea ce i se pă- ruse lui 
Babacu a fi plins, cred că era mai mult văică- 
reala obişnuită a bunului meu prieten în 
legătură cu dispariţia romanului său. 

După ce mi-am sorbit ceaiul de plante 
medicinale (din care or fi fost, asta nu mai 
ştiu, deoarece avea un gust păcătos, infernal 
de urit mirositor, plus că mai era şi amar), 
mi-am mobilizat nepoţii şi pe scriitorul aflat 
la ananghie: 


159 


— Dacă vreţi să găsim manuscrisul pierit 
atît de e-nigmatic, aş zice că-i cazul să 
terminaţi odată cu mîncatul! Unde-o încăpea 
oare atîta haleală în voi?... Hai- deţi, nu mai 
zăboviţi, e timpul să plecăm... Vă aştept 
în „Bombiţă”... Mă duc să văd dacă-i porneşte 
motorul! 


Spre surpriza generală, aprinderea s-a 
produs aproape imediat, mai ales după ce m- 
au împins ostrogoții şi Alecu Pipoi. 

Nici nu parcursesem cinci sute de metri, 
prin ograda cantonului, că l-am şi auzit pe 
Babane strigînd: 

— Cît să te mai împingem, unchiule Andi, 
că sîn- tem negri ca nişte coşari?... Scoate 
„Bombiţa” matale un fum, de-ai zice că-i 
locomotivă! De ce mai este ne- voie să 
muncim ca nişte robi, din moment ce-i 
funcţionează motorul?... Nu l-ai auzit cînd a 
pornit?... 

— Nu! i-am răspuns eu încîntat. Am reglat 
atît de bine aprinderea şi avansul, încît 
motorul nu se aude deloc... Nici cînd stă, nici 
cînd umblă!... Asta-i maşină tip turism, nu 
basculantă de cărat balastru, care urlă 
mai abitir ca un buldozer!... Haideţi, suiţi-vă- 
n „Bombiţă”!... 

Cînd i-am zărit cum arată la faţă, plini de 
funin- gine şi murdari de ulei, mi-a părut 
rău că nu-i trimi- sesem să se spele. 

Dar Babacu m-a liniştit numaidecit: 

— O să ne spălăm la piscina motelului, măi 
Hombre!... Deşi, fie vorba între noi, nici 


160 


„Bombiţei” nu i-ar strica o scaldă ca la mama 
acasă... 

Alecu Pipoi, hăbăuc rău, fiindu-i mintea 
numai la romanul pe care-l pierduse, a 
intervenit şi el: 

— Păi n-o putem băga şi pe „Bombiţă” în 
bazin?... Sau n-au să ne dea voie, deoarece-i 
mai îngălată decît noi... 

Jignit de aprecierile făcute la adresa 
maşinii, m-am încrîncenat să conduc cît mai 
atent, refuzind să mai stau de vorbă cu 
nerecunoscătorii mei pasageri. 

La motel, după ce-am parcat „Bombiţa”, 
ne-am instalat pe terasa de lîngă piscină. 
Pînă aveau să se scalde copiii, cărora nu li se 
îngăduise să intre în bazin, mai înainte de-a- 
şi face un duş de curăţenie, împreună cu 
Alecuţu am comandat nişte răcoritoare, mai 
mult pen- tru a ne trece timpul. 

Biba însă avusese grijă să-mi atragă 
atenţia: 

— El Fugitivo, nu-ncepe ancheta, pînă nu 
ieşim din bazinul de înot! Să fie clar, pentru 
că sîntem şi noi curioşi să-l vedem pe 
detectivul Conan Doi în acţiune... 

Pe cînd sorbeam din paharele cu pepsi, 
„avint şi energie”, după cum suna reclama 
celebrei băuturi, însă o energie călduţă, 
deoarece încă nu le sosise gheaţă la bufet, 
am pornit să examinez ambianta. 

Lume, ca la bilci. Tot felul de oameni, de 
toate virs-tele. Turişti ocazionali, tineret sosit 
la piscină, pensio- nari în concediu de odihnă, 
veniţi de la oraş să-şi  împrospăteze 


161 


bătrineţile cu ozon, căci şi ei au dreptul la 
o vacanţă de refacere a puterilor, bărbaţi şi 
femei care-şi petreceau aici, la cîţiva 
kilometri de Curtea-de-Argeş, orele libere. 

Mulţi dintre ei, îndeosebi cei care nu se 
dădeau în vînt după înot, şedeau la măsuţele 
braseriei de pe te- rasă, consumînd gustări 
şi gustărele, întocmai ca şi Alecuţul meu, 
care iarăşi se dedase la nişte crenvurşti tăvă- 
liţi în hrean ras. 

Trist şi îndurerat, scriitorul Pipoi a şi 
lichidat, cît ai zice peşte, vreo patru 
perechi. Întrucît între timp sosiseră şi 
ostrogoții, i-am poftit şi pe ei la un pahar de 
pepsi. Numai Babacu m-a refuzat cu 
încăpăţinare, cerîn-du-mi să-i fac rost de-un 
pahar de lapte bătut. 

— Meştere! l-am oprit eu pe cel mai 
apropiat ospătar care s-a îndurat să treacă pe 
lîngă noi — poţi să-i ser- veşti nepoţelului 
meu nişte lapte acru?... 

— Cum acru? s-a mirat cetăţeanul. La noi 
nu se găseşte decît lapte proaspăt, fiindcă 
avem ferma noastră anexă! 

— Ilartă-mă, m-am exprimat greşit, am vrut 
să zic bătut? am încercat să-i explic 
ospătarului. 

— Păi cine să-l mai bată, tovarăşe?... a 
exclamat indignat tînărul însărcinat cu 
aprovizionarea turiştilor de la mese. 
Matale credeţi c-avem timp de bătaie, cînd 
trebuie să ne facem planul? 

Mi-am dat imediat seama că ospătarul era 
total stră- in de sortimentele subproduselor 


162 


lactate. Prea arăta „de la oraş”. Motiv 
pentru care m-am interesat: 

— Meştere, ia spune-mi, dumneata eşti 
ospătar de meserie, sau lucrezi aici doar 
ocazional?... 

— Bineînțeles că ocazional... Sînt 
sezonier!... Însă am venit la „Craiul 
Munţilor” ca să cîştig şi eu un bă-nuţ... 
Altminteri, în timpul anului, eu mi-s student... 
La institutul de agricultură! 

După ce-am scăpat de prezenţa 
„sezonierului”, Babane şi-a dat cu părerea: 

— Este nenea ăsta student cum sînt eu 
pilot de reactor!... Aiurea, precis e vreun 
afacerist... Dacă era student la agricultură, 
nu trebuia să se afle la practică, undeva la 
vreo fermă, livadă sau vie? Auzi blestemăţie, 
să nu ştie ce-i aia lapte bătut!... 

În cele din urmă l-am convins pe Babacu 
să consume un „Cico”. Ceea ce a acceptat 
după multe stăruinţe, el fiind un lacto- 
vegetarian pasionat, în special în momentele 
cînd nu i se oferă vreo fripturică la tavă sau 
la grătar. În orice caz, am fost mulţumit că 
nu s-a lăsat ispitit de crenvurştii lui Alecuţu 
Pipoi. 

Prietenul meu, în vreme ce dusesem 
tratativele cu ospătarul, şi-apoi cu Babacu, 
profitase de acest răgaz pentru a întreprinde, 
pe cont propriu, o serie de obser- vaţii de tip 
detectivistic. Pesemne nu era întiia oară 
cînd se aventura în asemenea exerciţii 
străine de mese- ria sa. Mi-am dat seama 


163 


numaidecît, atunci cînd mi-a comunicat, cu 
glas destul de tare, în auzul copiilor: 

— Măi Conane, ce se-ntîmplă pe-aici e 
ceva de groa-ză! Mai tare ca-n cărţile tale 
polițiste, de rămii cu gura căscată, expusă la 
vînt! Cum să nu-mi dispară manuscrisul 
romanului, cînd prin preajma noastră mişună 
o atare faună?... Toţi indivizii ăştia mi se par 
extrem de suspecți... Nici nu ştii care-i de-al 
nostru şi care-i străin... 

— De unde-ai dedus? l-am chestionat eu, 
niţel aiu- rit de constatările lui Alecuţu. 

— Foarte simplu! Majoritatea bălmăjeşte 
perfect limbile străine, de te doare mintea, 
întrebîndu-te cum de le-or fi învăţat... 
Este?... Ieri l-am întrebat pe-un fel de 
englez, în franţuzeşte: „Cît ţi-e ceasul, 
maestre?”. Ei, şi-aici e-aici! Ce crezi că mi-a 
răspuns?... 

— Ce să-ţi răspundă, dacă nu cît e ora? m- 
am mi- rat şi eu de ipotezele avansate de 
Alecu Pipoi. 

— Da, însă în limba germană!... Şi-avea 
opt diode la tranzistor... 

Nu mai înţelegeam nimic. De-aia am 
insistat: 

— Şi ce legătură are una cu alta?... 

— Cum să n-aibă?... În ce limbă se 
transmite ora exactă la radio?... Nu în 
română? 

Bietul Alecuţu... Bătea rău de tot cîmpii! 
Probabil că şi copiilor li s-a făcut milă de 
prietenul meu, dîn- du-şi seama că totul i 


164 


se trage de la dispariţia manuscrisului, 
deoarece l-am auzit pe Babane: 

— Nea  Alecule, dar matale ştii 
nemţeşte?... 

— Asta m-am întrebat şi eu, cum s-a făcut 
de-am înţeles ce-a spus englezul?... Pentru 
că-n materie de germană sînt complet afon... 
De-aia mi s-a părut tipul nespus de suspect! 

Biba, care tăcuse mai tot timpul, se- 
ncumetă şi ea să-l chestioneze pe Alecu, 
punindu-i o întrebare pe care, dealtfel, o 
cloceam şi eu de mult în gînd: 

— Dar tălică de unde ai bănuit că individul 
era englez?... 

— Hai că eşti bine, draga mea!... Tipul 
fuma nişte ţigări, pe-al căror pachet scria 
„superlong”... Asta nu-i în engleză?... 

Atunci am intervenit şi eu: 

— Da, însă, din păcate, şi pe pachetele 
noastre de Snagov, pe cele de mari 
dimensiuni, tot „superlong” poţi citi!... 

Ostrogoţii mă priviră plini de admiraţie, 
iar Alecu adînc întristat. 

— Va să zică, pe-ăsta trebuie să-l radiem 
de pe lista hoţilor posibili? rosti prietenul 
meu dezamăgit. 

— Exact! i-am răspuns eu, străfulgerat de- 
o idee. Pentru că s-ar putea ca romanul să 
nu-i intereseze defel pe turiştii de-aici... 
Dacă-s străini, n-au cum să-l ci- tească, iar 
dacă-s de-ai noştri, cu-atit mai puţin... Ni- 
meni nu se-apucă să citească un roman în 
manuscris!... 


165 


Babacu, care abia se atinsese de paharul 
din faţă, avînd un dispreţ vizibil pentru 
răcoritoarele calde, de tip „Cico”, lansă şi 
el o idee: 

— Hombre, nu cumva nea Alecu şi-o fi 
predat romanul la editură?... 

În aceeaşi clipă Pipoi îşi trase o palmă pe 
frunte, atît de răsunătoare, încît ospătarul 
se prezentă numai- decît să vadă despre ce-i 
vorba. Cu ochii măriţi, lumi- nat de fericire, 
prietenul meu arăta ca un alt om, mai ales 
cînd ne spuse bîiguind: 

— Acolo-i romanul, fraţilor! Am uitat că l- 
am lă- sat la secretară, mai înainte de-a sosi 
la „Craiul Mun-ţilor”! Mare zăpăceală şi-n 
capul meu, zău aşa!... Şi v-am mai pus şi 
pe voi pe drumuri!... 


Episodul 17 


AVENTURI DIURNE ŞI 
NOCTURNE, 
IN MEDIU UMED ŞI USCAT 


Pentru că prietenul meu, scriitorul 
Alecuţu Pi- poi, plecase fericit la 
Bucureşti să-şi preia manuscrisul romanului 
pe care-l crezuse furat sau, în cel mai bun 
caz, pierdut, şi pe care-l regăsise numai 


166 


datorită anche- tei întreprinse de 
subsemnatul, dar şi ajutorului pre- tios 
prestat de Babacu, care avusese o inspirație 
de milioane, mi-am zis c-ar fi cazul să mă 
bucur şi eu de vreo cîteva zile de odihnă. 
Cu-atît mai mult cu cît îmi plăcuse piscina de 
la motelul „Craiul Munţilor”. Mi-a rămas la 
inimă înotul, încă din copilărie, pe cînd mă 
consideram campion la stilul „bras” (adică 
broşteşte). Plus că mai mă pricepeam să calc 
şi apa în picioare, acolo unde se mai întîmpla 
să fie vreun vîrtej în un- dele gîrlei 
Doamnei. Din păcate, numai eu mă conside- 
ram maestru la înot, deoarece colegii mei de 
scaldă spuneau că plutesc ca un buştean. 
Totuşi, tare aş fi dorit să mă avînt şi eu în 
apele bazinului. Aşa că, pe seară, în vreme 
ce şedeam cu toţii la cină, l-am întrebat pe 
văru-meu, Anatolie: 

— Toli dragă, n-ai putea să-mi împrumuţi 
şi mie costumul tău de baie?... 

— Cu multă plăcere, măi Andi, scumpule, 
dar ce să faci cu el? s-a interesat şeful 
tribului Jimbla. 

— Păi m-aş duce şi eu, mîine, cu copiii, la 
piscina motelului, să mă vir niţel în apă!... 

Babane, zîmbind ştrengăreşte pe sub 
mustaţa pe care n-o avea, mi-a redus simţitor 
din entuziasm: 

— Unchiule Andi, măi fratele meu, cum o 
să te-n-capă pe tălică slipul lui tăticu?... 
Matale tragi bine că- tre suta de ocale, iar 
dînsul abia de-atinge şaizeci... Şi-apoi, 
mai este o problemă!... 


167 


— Care problemă! îmi exprimai eu 
curiozitatea, niţel indispus. 

— Piscina de la motel este prea mică 
pentru dimensiunile dumitale, care mai vrei 
să şi înoţi voiniceşte... Unde, măi frate?... 

— La noul lac de agrement, de la Valea cu 
Peşti! interveni nepoţica mea dulce, bălăiţa 
de Biba. Nici noi n-am fost acolo!... Mergem 
împreună, El Fugitivo... Există la Valea cu 
Peşti şi-un chioşc pentru închiriat costume de 
baie, aşa mi-a spus o colegă de-a mea, unde 
precis trebuie să aibă şi din cele 
supraelastice, care să se poată întinde pe 
trupul dumitale de atlet supradez-voltat!... 

Excelentă propunerea fetiţei! Mult mai 
încurajatoare decît obiecțiile ridicate de 
frate-său. lar Babacu, încîn- tat nevoie mare 
de perspectiva unei zile de adevărată vacanţă 
estivală, mi-a adăugat încă o veste bună: 

— Hombre, nici nu ştii ce noroc a dat 
peste capul matale!... La Valea cu Peşti nu-i 
niciodată lume prea multă... Balta-i mare, şi-o 
să ai loc destul... 

Ce-i drept, nu mi-a plăcut chestia cu „locul 
destul”, dar am acceptat imediat propunerea 
Bibei. 

— Gata, copii, s-a făcut! Miine dimineaţă 
plecăm la Valea cu Peşti!... Cu 
„Bombiţa”!... 

Întrucît tocmai în clipa aceea se 
transmitea la tele-vizor starea vremii, pentru 
următoarele douăzeci şi pa- tru de ore, 
anunţîndu-se un timp improbabil de excep- 
ţie, cu cer variabil şi temperaturi instabile, 


168 


ne-am bucu- rat în colectiv de plăcerile pe 
care ni le făgăduia ziua de mîine. În 
special Anatolie şi Felicia, părinţii ostro- 
goților, păreau a fi în al nouălea cer. Pentru 
că scăpau de grija copiilor! 


Bineînţeles, ne-am trezit dis-de-dimineaţă, 
înainte de răsăritul soarelui.  Frigurile 
aventurii şi-ale călătoriei ce ne aşteptau nu 
ne mai îngăduiseră să lenevim în pat. Şi nu 
numai atit, ci şi grija că iar n-o să-mi 
pornească motorul „Fiat”-ului. 

Din fericire, pe la 7,30 a făcut o aprindere 
ca-n filme. După ce mă împinsese prin curtea 
cantonului, ceea ce nu se întîmpla pentru 
prima oară, întregul efectiv al tribului Jimbla. 
Adică Anatolie cu Felicia, plus Biba, Babane 
şi Babacu. 

Peste vreo oră şi ceva, deoarece Valea cu 
Peşti nu era chiar lîngă Valea cu Urşi, 
ajunsesem cu bine la ştrandul noului lac de 
agrement. De ce i-or fi zis nou, asta nu-mi 
prea era clar, deoarece balta arăta mare şi 
întinsă, răspîndită pe-o suprafaţă uriaşă, 
părînd, de la prima vedere, de origine 
naturală, şi nicidecum creată de mîna 
omului. Dar nu mai conta amăgitoarea denu- 
mire ce-mi fusese comunicată de Biba, ci 
frumuseţea nespusă a locurilor. 

Ştrandul era amenajat într-un stil modern, 
prevăzut cu cabine, bufet, terasă pentru 
servirea amatorilor de gustări şi băuturi, şi, 
mai ales, cu bărci. Ca să nu mai vorbesc de 
micul chioşc care închiria costume de baie, 


169 


aparataj pentru vînătoare submarină şi căşti 
de cauciuc, care să-ţi apere părul de apă. 

Ostrogoţii s-au dus numaideciît în cabine 
să se schimbe, iar eu am mai zăbovit ceva, 
tirguindu-mă cu responsabilul  gheretei, 
pentru a-mi face rost de-un costum pe 
măsură. Cînd mi-a arătat slipul găsit, mi-a 
spus plin de zîmbete şi afabilitate: 

— Tovarăşe cetăţean turist, aşa ceva nici 
la mare nu se găseşte!... Supraelastic, 
impermeabil, neşifonabil şi, îndeosebi, 
indeşirabil!... O sută de lei!... 

— Cum adică o sută de lei? am exclamat 
eu sur- prins. Atîta-i taxa de închiriere?... 

— Aş! De unde! Ce, sîntem speculanti? 
Asta-i garanţia, iar taxa-i numai cinci lei, plus 
ce vă mai lasă inima... 

In momentul acela se proţăpise lingă mine 
şi Ba- bane, care tocmai ieşise din cabină în 
slip, şi-l luă la rost pe gestionar: 

— De ce să-l lase inima? Adică vrei să zici 
că un-chiul Andi, detectivul Conan Doi, cum i 
se mai spune, este suferind de cord?... 

Cetăţeanul îngălbeni niţel la faţă, apoi îmi 
înmînă costumul de baie adăugînd: 

— Detectiv, ai?... Păi ăştia n-au inimă!... I- 
am vă- zut eu la televizor, şi-i ştiu cîte 
parale le face pielea! Garanţia o primiţi 
îndărăt la predarea costumului... Să-l purtaţi 
sănătos, şi s-auzim numai de bine!... 

Babane,  încîntat de intervenţia lui 
antibişniţ, mă in-vită cu el, ca să pornim 
împreună în căutarea Bibei şi-a lui Babacu, 
dar şi-a unei cabine mai încăpătoare. 


170 


După ce mi-am îmbrăcat  slipul 
supraelastic, mi-am dat seama că era din cale 
afară de supra... Dacă nu-l priponeam cu 
cureaua de la pantaloni, riscam să ră- min 
fără el. Adică despuiat. 

In orice caz, pe la 11 (şi ceva) ne 
încălzeam cu toţii la soare. Însă sub o barcă 
a  „Salvalacului” (destinată echipelor de 
salvare a înotătorilor), pentru că pornise 
să bureze a ploaie. 

Totuşi, după un timp oarecare, destul de 
prelung, din păcate, ne prăjeam de-a 
binelea la razele astrului strălucitor. Un 
soare cu dinţi, ce abia se ivise dintre norii 
care prevesteau un uragan de pomină. 
Ostrogoţii, rebegiţi pe nisipul umed, dar şi 
rece, dîrdiiau din ce în ce mai frecvent. 
Eu, în schimb, priveam suspicios. Cînd la 
cerul învolburat pe care norii alergau ca o ci- 
readă de bivoli negri şi furioşi, cînd la un 
individ cu ochelari negri, uriaşi şi mersul şui, 
de şontorog somnambul, care cutreiera prin 
cabinele ştrandului ca la el acasă. 

In clipa aceea le-am mărturisit copiilor 
gîndurile mele, întrebîndu-i în şoaptă: 

— Pe cine-o fi intenţionind să „uşureze” 
nenea ăla? Bănuiţi ce-o fi cu el?... 

Babane, care-mi urmărise direcţia privirii, 
se uită şi el ceva mai lung la bizarul individ, 
apoi îmi transmise: 

— Precis trebuie să fie vreun hoţi... Dar 
matale, în calitate de detectiv 
experimentat, ai obligaţia să iei toate 


171 


măsurile de rigoare... Cu atît mai mult cu cît 
nu sîntem singurii clienţi ai ştrandului! 

Nepotu-meu avea deplină dreptate. Ciţiva 
băieţandri, în slipuri şi cu tranzistoarele 
spînzurate de git, discu- tau aprins cu 
bufetiera terasei. În clipa cînd unul din 
tranzistoare a pornit să răcnească disperat: 
„Ce cauţi tu în viaţa mea”, am realizat 
imediat schema suspectu- lui. Le pusese gînd 
rău agregatelor de muzică turistică. Era, mai 
mult ca sigur, un specialist în furtul de 
„obiec- te uitate”, şi care opera cu 
predilecție pe la ştranduri şi bufete. 

— Hombre, ia fii atent! m-a avertizat 
Babacu, tră-gindu-mă de cureaua costumului 
de baie. 

Deşi slipul dădea semne s-o ia la vale, am 
fost nu-maidecit mai atent. Şi m-am văzut 
răsplătit. 

Deoarece am observat cum profesionistul 
nostru, brusc, s-a repezit la o barcă de 
agrement şi-a început să vislească vertiginos 
în direcţia celuilalt mal. 

— Rămineţi aici, copii, că eu mă reped pe 
urmele banditului! le-am spus ostrogoților. 

În ciuda faptului că tocmai se transmitea 
melodia mea preferată şi anume Cavaleria 
uşoară, de Franz von Suppe, şi nu Barca pe 
valuri, m-am avîntat în undele suficient de 
poluate ale lacului. Cu vitejie, am pornit 
să înot în toate stilurile cunoscute şi 
necunoscute pe urmele fugarului. 


172 


Mai prin apă, mai pe sub, l-am ajuns 
taman cînd cobora din barcă, exact pe plaja 
de vizavi a ştrandului. 

Interesat de manevrele individului, nu m- 
am arătat la faţă ci am rămas pe loc, în lac, 
păstrindu-mi deasupra nivelului apei doar 
ochii, ca un fel de periscop, pentru a-l 
putea supraveghea pe bandit, întrucît acesta, 
în cli- pa de faţă, luase la rînd şi cabinele 
de-aici, cotrobăin- du-le una după alta. 

Cînd tilharul şi-a isprăvit inspecția, m-am 
conside- rat norocos. Deoarece rămăsesem 
la pîndă în apă. Pentru că, peste nici două 
secunde, aşa, din senin, cerul a por- nit să 
tune şi să fulgere de se zgilţiia pămîntul. Iar 
ploaia s-a prăvălit imediat asupra lacului, 
plajei şi cabinelor. Turna cu găleata. Şi 
singurul care se afla la adăpost eram eu, fiind 
cufundat în undele lacului. 

Cui pe cui se scoate, sună o vorbă din 
popor, cu care prilej am constatat că şi apa 
procedează de-aşijderea. Hoţul, alungat 
probabil de rafalele torențiale, s-a repe- zit 
din nou la barcă, s-a urcat în ea şi-a zbughit-o 
în- tr-o direcţie necunoscută... 
Necunoscută mie, care nu-l mai puteam 
vedea, fiind cufundat iarăşi sub nivelul 
lacului, pentru a nu fi observat de individ. 

Numai aşa îmi explic cum de mi-a trecut 
cu barca peste cap, fără să mă ia în seamă, 
însă zdrelindu-mi apreciabil scăfirlia. N-am 
zis nici pis, deşi mă durea cumplit. În afară 
de faptul că-s învăţat să-ndur, mi-era însă şi 
gura plină cu apă. Apă din lac. Foarte asemă- 


173 


nătoare, ca gust, cu aceea de Căciulata, care 
pute a ouă clocite. Dar aceasta, de-aici, şi 
niţel cam unsuroasă. 

După ce barca banditului a dispărut la 
orizont, am socotit că-i timpul să mă-ntorc la 
portul meu de ori-  gină, unde m-aşteptau 
ostrogoții. Însă, cînd eram gata să ies din 
apă, am constatat că nu mai posedam cos- 
tumul de baie. Fiind, pesemne, prea 
supraelastic, mă părăsise de-a binelea. Nu-l 
mai aveam pe mine! Şi nici cureaua de la 
pantaloni! 

Ce să le spun nepoților? 

— N-ai de gînd să ieşi odată din lac, 
unchiule An- di? m-a strigat Babane 
nedumerit. 

— Nu! i-am răspuns eu încurcat. Trebuie 
să por- nesc iarăşi în căutarea suspectului... 

Pe la orele şapte şi ceva, poate chiar opt, 
într-un splendid amurg, ocoleam pentru a 
cincea oară lacul de agrement. Aşa agrement, 
fie la duşmani! De fapt, în pofida ovaţiilor 
ostrogoților, care se adăpostiseră de ploaia 
ce pornise din nou, de astă dată şi cu niţică 
grindină, sub copertina bufetului de pe 
terasă, mă hotărisem să trag de timp. Pînă 
avea să se-nsereze ca lumea, să nu mă 
vadă copiii ieşind despuiat din lac. Cînd s-a 
înnop- tat mai zdravăn, iar nepoţeii se 
refugiaseră în cabine, poate şi-n incinta 
bufetului, că nu-i mai zăream nică- ieri, abia 
atunci am avut curajul să mă furişez în ghe- 
reta unde-mi lăsasem hainele. În care, însă, 
n-am mai putut intra. 


174 


Odată cu costumul de baie, îmi pierdusem 
şi cheiţa de la uşa cabinei, pe care-o aveam 
petrecută pe curea. Totuşi, cu eforturi 
inumane, am izbutit să pătrund par- ţial 
înăuntru,  virindu-mă În cabină prin 
ferestruica de aerisire. 

Însă numai pe jumătate. Pentru ca, în clipa 
cînd eram gata să realizez performanţa de- 
a-mi da drumul în interior, o mînă 
misterioasă m-a înhăţat de piciorul drept. 

— Stai, că trag! m-a somat posesorul 
miîinii. 

Individul, care mă ameninţa cu 
împuşcarea, mi s-a părut cam slab de minte. 
Unde să fug, dacă rămăsesem priponit în 
ferestruică? 

— Mai bine ajută-mă, împingindu-mă şi de 
celălalt picior, să intru în cabină! l-am rugat 
pe enigmaticul necunoscut. 

— Bine! s-a declarat acesta de acord. S-a 
făcut, dar ţine-te ţeapăn, să nu păţeşti 
ceva!... 

Şi, fără să mai ţină seama de greutatea 
subsemna-tului, care nu-i de ici de colo, mi-a 
dat un brînci de toată frumuseţea. Doar 
aşa am reuşit să ajung în cabi-  nă. Cu capul 
în jos, unde mi l-am pocnit zdravăn de podea. 
Însă totu-i bine, cînd se termină cu bine!... 
Peste cîteva momente eram gata îmbrăcat. 
lar uşa mi-a des-chis-o chiar misteriosul om 
din beznă. Cu-o cheie specială. 

Cînd l-am văzut la faţă, eram lămurit. Cel 
care-mi descuiase şi mă ţintuia cu lumina 
unei lanterne chioa- re, nu era altcineva 


175 


decît banditul cu barca, cel pe care-l 
urmărisem. Şi-acum ştiam ce-avea să urmeze. 
Mă va obliga să-mi dezbrac iarăşi hainele, 
pentru a mi le fura de-a binelea. 

Spre uimirea mea, l-am auzit însă cerîndu- 
mi: 

— Prezentaţi-mi actele! 

— Nu hainele? l-am întrebat eu nedumerit. 

— Ce să fac cu ele? Eu mi-s paznicul 
permanent al lacului de agrement şi nu 
garderobier! 

Extraordinar! De-aia umbla bietul om pe la 
toate cabinele, ca să ia aminte la obiectele 
uitate, sau la cine ştie ce alte probleme. 

— Poftim buletinul! i-am zis eu înmînîndu-i 
actul meu de identitate. Şi mai am o 
rugăminte, n-ai putea să-mi spui cumva 
dacă nu i-ai zărit pe-aici pe nepoţeii mei? 

După ce mi-a citit datele, paznicul m-a 
privit zim-băreţ: 

— Va să zică matale eşti „unchiul Andi, zis 
şi detectivul”? C-aşa mi-au spus copiii aceia 


drăguţi, pe care i-a adăpostit gestionarul, 
la el în chioşc... Hai să mergem la dînşii, că-s 
tare amăriţi!... Le era teamă să nu te fi 
înecat... 


Revederea cu ostrogoții a fost ca-n basme. 
Mă-mbră-ţişau cu ochii podidiţi de lacrimi, 
mă sărutau şi zîm- beau fericiţi că fusesem 
găsit. 

Apoi, ne-am despărţit de paznic şi de 
gestionar în cei mai buni termeni, plătindu-i 
acestuia din urmă şi mîncarea pe care-o 


176 


servise lui Biba, Babacu şi Babane. Că 
flămînziseră  sărmăneii de cîtă vreme 
aşteptaseră. Cînd mi-a cerut costumul de 
baie, l-am tras de-o par- te şi i-am spus 
adevărul: 

— Nu-l mai am!... L-am pierdut în lac!... 

— Nu face nimica, tovarăşe detectiv! Că 
doar l-ati plătit o dată, atunci cînd mi-aţi lăsat 
garanţia... Tot vro- iam să scap de el, fiindcă 
nimănuia nu i se potrivea! Acum toată lumea- 
i mulţumită... Drum bun şi să fiţi sănătoşi... 

Cum să nu fim sănătoşi, de vreme ce-am 
fost nevoiţi să pompăm la cauciucuri mai 
mult de-o oră? „Bombiţa”, nu se ştie din ce 
pricină, făcuse două pene de groază... 

Noroc că umblu în maşină cu, cel puţin, 
două anvelope de rezervă. Dar, mai 
totdeauna, dezumflate!... 


Episodul 18 


REGINA BALULUI 


Deoarece tot jinduisem după vreo cîteva 
zile de odihnă, iacă, aveam norocul 
nemaipomenit de a-mi ve-dea visul cu ochii. 
Pentru că mi-a fost dat să mă odih- nesc 
patru zile, nu una, şi încă la pat... 


177 


După ce ne-am întors la canton, de la 
Valea cu Peşti, familia Jimbla s-a speriat 
atit de cumplit, încît numaidecît a chemat un 
doctor de la Curtea de Argeş. Din pricina 
înotului prelungit în apele reci ale lacului, 
atitea ceasuri de-a rindul (o adevărată 
performanţă sportivă), răcisem  zdravăn. 
Dîrdiiam şi-mi clănţăneau din- ţii în gură, 
cu-o asemenea iuţeală, de nu mai erau în 
stare, bieţii de ei, să-nţeleagă nimic din 
spusele mele debitate în ritm de mitralieră. 

Pînă la sosirea medicului solicitat, apelind 
la cunoştinţele lor în materie de îngrijire a 
sănătăţii, neamurile mele n-au găsit altceva 
mai bun de făcut decît să mă vîre într-o 
baie fierbinte. Dar atit de fierbinte, încît, 
cînd am ieşit din cadă, arătam ca un rac fiert 
şi se luau cinci piei de pe mine. 

Doctorul, după ce m-a ciocănit şi ascultat 
la plă- mini, le-a spus vărului Anatolie şi 
Feliciei: 

— N-are nimic grav... În ciuda 
temperaturii extrem de crescute, peste 40 de 
grade, n-avem altceva de făcut decît să-l 
îndopăm cu piramidon şi aspirină... 

— Cum aşa, nene doctore? mi-a sărit în 
ajutor Biba, care-i şi tare miloasă din fire, 
numai cu tablete de piramidon şi aspirină?... 
Pe burta goală?... Fără un pic de borşuleţ 
ardelenesc, cu smîntînică şi ouă bătute, fără 
sărmăluţele pregătite de mămica?... 

— Ba eu aş vrea şi nişte fripturică la tavă, 
cu car- tofi! am bîiguit eu, dînd să cobor din 
pat. 


178 


Medicul a zîmbit ştrengăreşte, după care a 
decis: 

— Dacă are o asemenea poftă de mîncare, 
înseamnă că-n foarte puţină vreme se face 
bine... Deocamdată, însă, cel puţin două 
zile, nu-i daţi nimic să mănînce... Să zacă 
la pat, pînă-i trece febra, şi, poate, îi va trece 
şi pofta asta de vorbă!... Delirează, nu ştie ce 
spune! 


Peste noapte, cînd toţi ai casei dormeau, 
m-am fu- rişat în bucătărie, cam clătinîndu- 
mă pe picioare, şi-am ras vreo zece sarmale. 
Aşa cum erau, reci şi fără pii- ne. Şi, dis- 
de-dimineaţă, cînd m-am trezit, nu mai aveam 
nici febră şi nici nu mai dîrdiiam. Ci, doar 
niţel tremuram de foame. Foame pe care mi-a 
potolit-o vară-mea Feli- cia, ospătindu-mă cu 
un ceai de plante medicinale. Fără nimic 
altceva. 

În schimb, am fost bucuros să mă văd 
înconjurat de dragostea şi atenţia 
ostrogoților. Care nu m-au mai pă-răsit o 
clipă. Că, dacă m-ar fi lăsat singur, precis îmi 
făceam eu rost de niscaiva merinde. Dar 
copiii, duioşi şi îngrijoraţi din pricina 
sănătăţii mele, au stat mereu lîngă mine. Şi, 
ca să nu se plictisească, m-au rugat să le 
povestesc din păţaniile mele de scriitor şi 
detectiv de excepţie. 

Văzînd că nu-i chip să scap de rugăminţile 
lor, am hotărît să le istorisesc aventura mea 
de anul trecut, de la mare, cînd am fost 


179 


ales „regina balului”, în pofida faptului că 
eram bărbat, şi încă destul de vîrstnic. 


Copiii aşteptau atenţi, cu gurile căscate. 
Iar eu le-am depănat povestea aşa: 

— Îmi venise şi mie rîndul să plec în 
concediu... Planificatorul nostru, care se 
ocupa de stabilirea perioadelor pentru odihnă 
şi recreaţie, îmi rezervase, încă din 
primăvară, două săptămîni de vis. Între 20 
decem- brie şi 2 ianuarie... 

— Păi cum, măi frate! — m-a întrerupt 
indignat Babane — exact în plină iarnă? 

— Da, şi asta numai pentru că ţinea la 
mine!... Ini- mă de mamă, nu altceva... Mai 
ales că-i revenea, ca sarcină, să ne 
stabilească doar data cînd trebuia să ne 
luăm concediul, nu şi staţiunea balneară sau 
climate- rică unde să-l petrecem!... De 
găsirea acesteia trebuia să mă ocup eu... 

— Şi-atunci te-ai dus la Predeal, nu-i aşa? 
m-a întrebat năpirstocul de Babacu. 

— Just! mi-am continuat eu relatarea. 
Chiar la Pre-deal aveam intenţia să mă duc... 
Mai ales că prognoza meteo, pentru luna 
respectivă, prevestea un timp mi-nunat, cu 
soare şi cer variabil (sau invers). Insă la 
O.N.T. nu mai exista nici un loc pentru 
munte. Mi s-a oferit, în schimb, litoralul. La 
Eforie... 

Observînd  nedumerirea  întipărită pe 
chipul ostrogo-ţilor, mi-am expus mai departe 
povestea. 


180 


— Am acceptat urgent propunerea biroului 
de tu- rism. Mai ales cînd mi-au spus că mă 
pot deplasa şi cu maşina personală, trenurile 
fiind supraaglomerate, şi că, în plus, trebuie 
să-mi fac neapărat şi-un set de ana- lize. 

— Vă repartizăm la un hotel de lux, cu 
regim sanatorial. Chiar dacă nu suferiţi de 
nimic, specialiştii de-acolo au să vă 
găsească oricum ceva!... m-a asigu- rat 
individul de la birou. 

M-am bucurat nespus, auzind că-i posibil 
să-mi fac şi-un tratament balnear. Cu-atit 
mai mult cu cît nu încercasem niciodată. De 
suferit, ce-i drept, nu sufeream de nimic, 
dar ce ştie omul? 

La 20 decembrie, în zori, am demarat în 
trombă cu „Bombiţa”. 

Timpul era splendid!... Ceaţă deasă şi 
groasă, albă. Ca un lapte bătut (proaspăt). 
Mai dificil a fost pînă am ieşit din oraş, însă 
după aceea n-am mai avut proble- me... Decît 
c-am parcurs vreo 70 de kilometri în altă 
direcţie. Însă am avut norocul c-am nimerit la 
Călă-  raşi, unde exista o staţiune PECO, că 
„Bombiţa” mea nu mai avea benzină nici în 
rezervor, nici în canistra de rezervă pe 
care o uitasem acasă. Întrucît la PECO n- 
aveau decît benzină de CO 75 şi motorină, 
am prefe- rat să-mi fac plinul cu benzină 
inferioară, în ciuda fap-tului că „Bombiţa” 
este capabilă să meargă cu orice, chiar şi cu 
trăscău de 42 (grade alcoolice). 

Aşa se explică de ce-am întîrziat pe drum, 
pină să ajung la bac. Bacul, cel care trebuia 


181 


să mă treacă Du-nărea, a întirziat însă şi el, 
că nu-i tren cu ore fixe, şi m-am pomenit 
la Ostrov pe înserate. 

Dealtfel, asta-i una din marile mele 
plăceri, să călătoresc noaptea. Mai ales într- 
un vagon de dormit. Deoarece „Bombiţa” nu 
era dotată cu paturi, ca la ex- presuri şi 
accelerate, mi-am continuat drumul, orbecă- 
ind prin beznă. Şi totuşi, în pofida greutăților, 
am iz- butit s-ajung la Eforie... 

— Bravo, Hombre! m-a felicitat Babacu, 
ştiam eu că matale eşti un pilot de cursă 
lungă nemaipomenit... Chiar în aceeaşi 
noapte?... 

— Nu chiar... Ci peste două zile, însă la 
vremea prinzului, pentru că, mai înainte de 
Eforie, nimerisem tocmai la Tulcea, unde n- 
aveau sanatorii... Doar ştii cum se circulă 
noaptea, şi cîte riscuri există de-a încurca 
direcţia drumului... 

— Tot e bine c-ai ajuns la ora prînzului! a 
consi- derat oportun să aprecieze bălăiţa de 
Biba. Cred că erai atît de flămînd, încît numai 
o masă caldă şi bogată pu- tea fi cel mai 
potrivit lucru!... Este?... 

— Ce bine ar fi fost să fie aşa! Dar la 
cazare nu mi-au dat imediat repartiţia, 
deoarece nu se ştia dacă _ mai vine sau nu 
un grup de turişti străini... Insă, spre bucuria 
mea, în jur de miezul nopţii, am fost instalat 
într-un apartament. De lux. Cu încă trei 
persoane... 

De obosit ce eram, am dormit ca un 
buştean. Cu excepţia momentelor, doar vreo 


182 


cîteva, cînd a trebuit să mă trezesc şi să 
fluier din răsputeri... 

— Şi la cine fluierai, unchiule Andi? s-a 
interesat intrigat Babacu. Vă călcaseră hoţii 
şi dădeai ţignale de alarmă?... 

— Mai bine ne-ar fi călcat hoţii, măi 
Babacule.... Însă eu fluieram pentru a curma 
sforăielile tovarăşilor mei de cameră. Că doi 
din ei sforăiau pe gros, iar unul pe subţire, 
însă atît de puternic, încît ai fi zis că-i tren! 

— Totuşi, spui că pină la urmă ai dormit 
buştean, nu? m-a luat şi Babane la rost. Ori 
buştean, ori surce- le, precizează-ne 
odată!... Şi-apoi ce s-a mai întîm- plat?... 

— Păi să vă povestesc! 

Şi mi-am continuat istorisirea: 


— A doua zi m-am prezentat la doctor 
pentru vizi- ta medicală. Întrucît i-am 
înmînat analizele, specialis- tul mi-a 
prescris, după o sumară examinare, cînd mi 
s-a uitat mai mult în ochi, care precis nu-i 
plăcuseră, păi de sulf, masaje, curenţi 
diadinamici, aerosoli şi dietă severă. De 
slăbire. 

După care a adăugat: 

— Şi-ai să faci şi nişte masaje, dacă vrei să 
mori sănătos tun! 

Mobilizat de chestia cu „sănătos tun”, m- 
am dus imediat la maseur. Ca din puşcă! Încă 
din prima dimineaţă de tratament balnear. 

Maseurul, fost halterist la „A. S. Gruiu”, 
unde-şi demonstra publicului spectator 
muşchii sãi de atlet anor-mal, s-a dovedit un 


183 


adevărat artist în meserie. Mai întîi mi-a 
transformat ceafa în piftie, după care mi-a 
dej- ghinat toate mădularele, frămîntîndu-le 
ca pe coca de pîine. 

Cînd l-am întrebat dacă se poate slăbi prin 
masaj, cetăţeanul mi-a zîmbit fioros şi mi-a 
răspuns: 

— Da! Uneori este posibil!... L-am „lucrat” 
pe unul de la operă şi-am slăbit eu trei ocale, 
în mai puţin de-o săptămînă!... 

Cu băieşiţa de la tratamentele 
hidroterapice m-am înţeles perfect. Nu-i 
oferisem nici ei vreo „atenţie”. Însă dînsa mi- 
a oferit o cadă cu apă aproximativ rece. Dar 
binefăcătoare. Cu sulf. 

Mai tirziu, peste vreo oră, deoarece uitase 
de mine, temperatura apei din baie mai 
crescuse niţel. Datorită căldurii mele 
personale. Pe care o emanasem dîrdiind 
din ce în ce mai ţeapăn. Apoi am trecut la 
procedurile diadinamice. 

Sora medicală, care, de fapt, ar fi trebuit 
să se che- me „frate”, întrucît era bărbat, 
observînd totala mea lip- să de inimă, m-a 
îmbrîncit cu amabilitate în scaunul electric al 
agregatului şi m-a vîrît în priză. Fără să mai 
verifice tensiunea curentului debitat de 
aparat. 

Aşa că, peste vreo cinci minute, îmi 
țişneau scîntei din păr, unghii şi buricul 
degetelor. Dacă aş fi ţinut un bec în mînă, 
cred c-ar fi ars întocmai ca-ntr-o lampă de 
plafon! 


184 


La aerosoli, unde opera soţia celui de la 
diadinami- ce, căreia bărbatul ei personal îi 
şopocăise ceva la ure-chea din dreapta, 
lucrurile s-au petrecut aidoma. Fără pic de 
suflet şi atenţie faţă de persoana mea. 

Pentru că, după ce-am ieşit din cabina cu 
vapori de sulf, mi se umflase nasul ca o 
trompă de elefant şi-mi curgea fără oprire. 

— Ce oameni! s-a mirat Babacu, ascultînd 
emoţio- nat păţaniile mele. Şi ce-ar fi vrut de 
la tălică băieşiţa, fratele medical şi nevastă- 
sa?... Să fii politicos cu ei?... Păi nu le-ai dat 
bună ziua, cînd ai încăput pe mîinile lor?... 

— Ba le-am dat... Insă, păcătoşii se 
nărăviseră să li se dea bună ziua cu plic... 

Trecînd peste aceste rare aspecte 
insalubre din activitatea personalului sanitar, 
le-am povestit mai departe ostrogoților: 

— Necazul cel mai neplăcut a fost faptul 
că, din prici-na procedurilor fizioterapice, 
hidroterapice şi diadinami-ce, am întîrziat în 
ziua aceea la masă. Cînd m-am dus la 
cantină, n-am mai găsit nimic. Noroc că i s-a 
făcut milă de mine unei ospătărițe, şi mi-a 
servit, din ceea ce mai rămăsese pe fundul 
cazanului, o porţie infimă de legume 


dietetice, adică hipocalorice, hiposodice (fără 
sare) şi hipoglucidice. După ce-am mîncat 
furajele de mai sus, m-am ridicat de la masă 
mult mai flămînd decît mă aşezasem... 

A doua zi, la cererea mea, pentru că nu mă 
mai putusem cobori din pat, am fost consultat 


185 


de medicul  stabilimentului chiar la 
„domiciliu”. 

— Ce-ai, maestre, ce te doare? m-a 
întrebat vechiul meu cunoscut. Nu te simţi 
bine?... 

— Ba mă simt perfect, tovarăşe doctor, i- 
am spus eu, însă nu mă pot mişca mai defel... 
De cînd m-a masat halterofilul 
dumneavoastră, mi-au amorţit picioarele, 
braţele şi gitul... Sînt complet anchilozat... 
Ce-i de făcut?... 

— Nimic! m-a liniştit eminentul cadru 
medical. Trebuie să ai răbdare... Că, uneori, 
trece şi de la sine... Asta-i reacţia băilor de 
sulf, poate şi-a masajului, dar nu se ştie 
precis!... În general, efectul tratamentului 
nostru durează cam trei luni... Da, dar după 
aceea, ai să te simţi ca un prunc nou-născut... 

Priceput om. Ştia meserie! Chiar după a 
treia zi de zăcere am coborit din pat. Pe 
parchet. Unde căzusem ca o plăcintă. 
Deoarece nu folosisem cîrja pe care mi-o tri- 
misese doctorul. 

Cînd m-a văzut, însă, sosind cu ea la 
cantină, doctorul s-a bucurat atît de mult, 
încît m-a invitat la balul mascat, serbare 
oferită de sanatoriul nostru cu prilejul 
terminării seriei de tratament. 

— Pînă în noaptea balului va fi nevoie 
totuşi să faci multă mişcare, şi încă pe jos, nu 
cu maşina, deoarece numai astfel mai există 
unele şanse să scapi de artrita declanşată de 
băile de sulf!... mi-a comunicat părinteşte 
medicul. 


186 


Dînd ascultare recomandaţiilor sale, toată 
săptămîna m-am plimbat prin parcul 
sanatoriului. Cînd într-un pi- cior, cînd în 
celălalt. Stingul s-a vindecat primul, în 
schimb betegindu-se mai zdravăn dreptul. 

Dar mişcările în aer liber mi-au făcut bine, 
mai ales că timpul se şi deteriorase 
apreciabil, două zile ningind cumplit, pentru 
ca, după aceea, ninsoarea să se transforme în 
viforniţă. 

Bineînţeles, răgazul pe care-l aveam pînă 
la bal l-am folosit pentru a mă pregăti de 
serbare. Din moment ce mi se spusese că-i 
mascat, chibzuisem îndelung la modul în care 
să mă costumez. 


Şi, iacă, a sosit şi seara mult aşteptată. 
Cînd aveam să-mi fac apariția mea 
senzaţională. A 

Şi chiar senzaţională a şi fost! In clipa 
apariţiei mele, care păşeam falnic în sala 
unde se desfăşura balul mascat, impresia pe 
care am stîrnit-o m-a uns pe inimă. 

Privea lumea la mine ca la a opta minune 
a universului. Şi-avea şi de ce, pentru că mă 
deghizasem în nereidă... 

— Hombre, ce-i aia nereidă? s-a interesat 
numaidecît năpiîrstocul de nepotu-meu. 

— Ai să afli şi tu, Babacule dragă, cînd ai 
să umbli la şcoală... Nereida era un soi de 
zină marină, care-l însoțea pe Neptun în 
călătoriile sale pe mare... 

— Păi Neptun nu-i o staţiune lîngă Eforie? 
s-a mirat Babane. 


187 


— Exact! i-am confirmat eu constatarea, 
de-aceea au botezat-o astfel, ca să sugereze 
faptul că marea avea şi ea un protector, pe 
însuşi zeul Neptun... 

— Bine, şi cum arătai, El Fugitivo, pe post 
de nereidă? s-a interesat Biba, care, fiind 
fetiţă, dorea să afle cum  rezolvasem 
problemele cu moda. 

— De nerecunoscut! i-am spus eu. Eram, 
pur şi simplu, năucitor... Cu două cearceafuri 
de pat pe mine, din dotaţia camerei 
hotelului, în mînă cu o furcă pentru fin, pe 
post de trident, asta era unealta pe care o 
purtau nereidele, călărind pe delfini, cînd îl 
întovărăşeau pe zeul mării Neptun, cu o 
cască de  motonaut pe cap, arătam 
fermecător... De pretutindeni  se-auzeau 
şoapte: „Ce tanti drăguţă!”, „Unde-o fi stat 
ascunsă pînă acum şi dur- dulia asta!”, „Ce 
bine se ţine la vîrsta ei!” 

Apoi s-a dezlănţuit balul. Conform zicalei 
populare: „Dacă-i bal, păi bal să fie!”... 

La masa comună, doctorul care se 
mascase în Ham-let, celebrul personaj al lui 
Shakespeare, şi-şi pusese lîngă el, alături de 
farfurie, un craniu de mucava, a purces să- 
mi facă o curte nemaipomenită... 

— Păi de unde avea atîtea scînduri, pentru 
gard? m-a chestionat uimit Babacu. 

— Taci din gură! l-a întrerupt Biba, că nu 
te pri- cepi la chestiile astea! A face curte 
înseamnă să spui o sumedenie de lucruri 
drăguţe unei fete, să-i faci complimente... 


188 


— Dar unchiul Andi nu era fată, precis!... 
nu s-a lăsat năpirstocul de Babacu. 

— Sigur că nu, dar era costumat în 
nereidă, n-ai auzit? l-a lămurit nepoţica mea. 
Lasă-l pe unchiul Andi să ne povestească mai 
departe, şi nu-l mai supăra... 

Mi-am continuat relatarea, satisfăcut de 
atenţia pe care o manifestau ostrogoții: 

— Din felul în care se ocupa de mine, se 
vedea cît de colo că doctorul era niţel cam 
sărit... ... Sărit ca vîrstă, am vrut să spun, 
adică ceva mai în etate... Şi, ca să-i 
demonstrez că nu-i cuviincios, pentru un 
bătrinel de vîrsta lui, să se agaţe de toate 
fetele întilnite în cale, l-am luat 
numaidecît la dans. Tocmai pornise să cînte 
orchestra, o formaţie de freneteci, de 
zbănţuiţi, care ataca numai rockuri şi 
twisturi. 

Cînd l-am pus pe doctor să mă-nvirtească, 
să mă dea peste cap, aşa cum cer unele 
figuri de rock-and-roll moşnegelul s-a 
muiat de tot. Însă eu, deşi eram şonto- rog 
50%, am inventat pe loc atîtea mişcări noi, 
încît lumea s-a oprit din joc şi-a început să 
mă aplaude în ritmul muzicii. 

La sfîrşitul şedinţei de dans, care ţinuse, 
pe puţin, vreo oră şi jumătate, am fost 
propus, şi ales, în unanimitate, „regina 
balului”... 


Tiîrziu de tot, către miezul nopţii, balul 
urmînd să fie încheiat prin uriaşa horă a 


189 


Periniţei, orchestra a ata- cat cunoscuta 
melodie. 

Doctorul, care-şi mai revenise niţel în 
puteri, şi-a scos din buzunar o batistă, nu 
tocmai curată, şi m-a tras cu ea în centrul 
horei, după cum este obiceiul. Apoi a vrut să 
mă pupe. Bineînţeles, nu m-am lăsat. Şi nici 
nu i-ar fi reuşit figura, deoarece casca de 
motociclist îmi căzuse peste faţă. 

Asistenţa a cerut, însă, ovaţionindu-ne în 
gura mare, să mă sărute hodorogul, pentru c- 
aşa-i regula jocului. După ce-am fost nevoit 
să-mi dau jos casca, întreg balul a rămas cu 
gura căscată. Abia atunci îşi dăduseră sea- 
ma, şi medicul şi petrecăreţii, că sub masca 
nereidei se-ascundea un bărbat. Şi nici 
tînăr măcar. 

Doctorul,  recunoscînd în mine pe 
pacientul care-l necăjise de-atitea ori, a dat 
să se repeadă la mine. 

— Ca să te pupe din nou, Hombre? m-a 
întrebat Babacu, cel mereu fără de astîimpăr. 

— Nu, ferească sfîntu'! Ci ca să mă trimită 
de ur-genţă la pat, pentru a nu-i da de gol 
eroarea de prognos- tic medical... Striga şi 
răcnea mereu: „Nu ţi-am spus că trei luni 
ai să fii anchilozat? Cine te-a pus să joci 
dansuri dintr-astea, ultra-moderne? Vrei să 
mă nenoroceşti?...” 

Bine c-aveam tridentul asupra mea, adică 
furca de fin, şi l-am ţinut la distanţă. 


190 


A doua zi, în zori, pe-o vreme splendidă, 
de crăpau şi pietrele din pricina gerului, 
demaram în trombă spre casă. 

Văzusem marea doar în ilustratele pe care 
le expediasem prietenilor. Şi încă numai prin 
bunăvoința vecinilor mei de cameră, care mi 
le cumpăraseră de la Constanţa. 

Motorul „Bombiţei” torcea normal, iar 
inima-mi torcea întristată. 

— Dar n-aveai nici un motiv, unchiule 
Andi! s-a arătat nedumerită Biba. Mai ales că 
fuseseşi ales şi „regina balului”!... 

— Păi, aici e-aici! După demascare, îmi 
retrăseseră titlul. Numai o femeie se putea 
bucura  de-această onoare... lar eu, din 
păcate, nu eram!... 

—  Şi-apoi ce-a mai fost? s-a interesat 
Babacu, mereu curios s-asculte continuarea 
păţaniilor mele. 

Ca să nu-i plictisesc, am scurtat la 
maximum povestirea şi le-am rezumat finalul. 

— Nimic deosebit! Am ajuns acasă şi-am 
zăcut... Nu mult, ci doar vreo şase zile... Mă 
dureau picioarele, mîinile, braţele, toate 
mădularele. Din pricina băilor. De care, de 
fapt, nici n-avusesem nevoie! Noroc că 
Penke, nevastă-mea şi mătuşa voastră, care-i 
o asistentă medicală amatoare de excepţie, 
m-a pus pe picioare. Incet, dar sigur. Mai cu 
ceaiuri medicinale, mai cu alifii, mai cu regim 
dietetic. Şi, pînă la urmă, m-am făcut bine... 
Dar cum... 

— Cum? m-au întrebat atunci ostrogoții, 
într-un singur glas. 


191 


— Tare anevoie, măi copii! Greu de tot... 
Pentru că, odată niţel înzdrăvenit, a trebuit 
să merg, zi de zi, la centrul de reumatologie, 
de la noi, din Bucureşti. Care era dotat şiel 
cu tot soiul de aparate, băi şi curenţi 
diadinamici... lar maseurii de-acolo, ce să vă 
mai spun, aveau o mînă, adică nişte miîini, că 
mă masau mai mulţi, fiind tineri absolvenţi ai 
unei şcoli sanitare, şi simțeau nevoia să se 
antreneze pe pielea cuiva, nişte mîini de 
fier forjat, de oţel inoxidabil... De fapt, am 
fost silit să urmez aceleaşi tratamente ca şi la 
Eforie, cu diferenţa că aici nu se dădeau 
baluri mascate... 

Biba, nepoţica mea cea bălaie, a oftat 
mîhnită şi-a exclamat înduioşată: 

— Păcat, unchiule Andi, tare păcat!... 
Pentru că, avînd experienţa de la Eforie, cu 
figurile matale de rock-and-roll, precis te- 
alegeau iarăşi „regina balului”!... Dar nu 
dispera, dragă El Fugitivo, poate or să-ţi 
apară din nou durerile de oase, şi-atunci au 
să te trimită la o staţiune mai acătării, 
bunăoară la Herculane sau la Fe- lix, unde 
sînt baluri mai în fiece săptămină!... De po- 
mină!... Cu jocuri populare... 


Episodul 19 


ÎNTREBĂRI DE IMPORTANŢĂ 
VITALĂ 


192 


Deoarece medicul, care mă condamnase 
să zac la pat, la următoarea sa vizită îmi mai 
prelungise şederea în casă, considerînd că 
nu-s pe deplin vindecat, ostrogo- ţii se 
bucurară nespus de mult. Nu pentru că eram 
bol- nav în continuare, ci fiindcă aveau 
prilejul să asculte alte aventuri din viaţa 
mea de detectiv de excepţie. 

Nici nu-mi isprăvisem  gustarea de 
dimineaţă, despre care mai bine n-aş mai 
pomeni, întrucît se compusese numai dintr-o 
fiertură de plante medicinale, dar şi-ace- lea 
greu de identificat, şi nişte brînză de „veci”, 
exce-lentă, ce-i drept, că mă şi trezii cu Biba, 
Babane şi Ba-bacu la mine în odaie. 

— Bună dimineaţa, unchiule Andi! îmi ură, 
plin de speranţe, Babane. Ce ai de gînd să ne 
povesteşti astăzi?... 

— Hombre, eu aş vrea ceva cu cow-boys 
şi indieni! îşi exprimă dorinţa Babacu. 

— Lăsaţi-l în pace pe unchiu' Andi, măi 
băieţi, interveni Biba, în vreme ce-mi punea 
în faţă o  ceşcuţă cu nişte semințe 
gelatinoase, întîi să-şi consume medicamen- 
tul prescris de nenea doctoru', şi-apoi o să ne 
spună tot ce-i va trece prin cap, că de-aia-i 
scriitor... 

Intrigat de conţinutul ceştii, care se 
bălăbănea ca o ciulama întunecată, o întrebai 
pe scumpa mea nepoţică: 

— Ce mi-ai adus aici?... 

— Sămînţă de in! 


193 


— Dar ce, eu mi-s canar, sticlete sau altă 
pasăre de colivie? îmi demonstrai 
nedumerirea. Aşa-şi închipuie medicul ăsta, 
al vostru, c-o să mă tămăduiască de ră- ceală, 
dîndu-mi să-nghit zeamă de seminţe de in? 
Numai vecinul meu de cartier, nea Nucu, 
obişnuia să ia ase-menea grăunţe, dar pentru 
alte metehne şi beteşuguri... Nici nu ştiţi cîte 
a suferit, şi el, din pricina seminţelor ăstora! 

— Păi ce putea să păţească, măi frate? se 
interesă urgent Babane. la povesteşte-ne şi 
nouă!... Că, pînă la vremea prînzului, ai tot 
timpul... 

— Care prinz, măi Babane, că mie mi-e 
foame şi-acum! am încercat să-l lămuresc pe 
cel mai dezvoltat din-tre urmaşii tribului 
Jimbla. Cu ceaiuri din furaje şi brînză 
degresată nu mă satur!... Dar, mă rog, asta-i 
viaţa, dacă m-am îmbolnăvit scăldîndu-mă în 
lacul vostru, trebuie să suport toate 
consecinţele... Intocmai ca şi nea Nucu. 

— Uite ce-i, dragă unchiule Andi, dacă ai 
să tot tragi de timp, nu mai apuci nici 
masa de seară! m-a luat la rost, prieteneşte, 
bineînţeles, năpîrstocul de Babacu. Treci la 
subiect... 

Dîndu-mi seama de nerăbdarea nepoţeilor, 
am considerat că-i cazul să le expun 
întîmplarea cu nea Nucu şi seminţele de in. 
Care poartă şi ea, în sine, un oare- care tilc. 


— Nea Nucu ăsta, despre care v-am 


pomenit, este un vecin de-al meu, din 
cartierul Căii Moşilor... Nu locu-ieşte pe- 


194 


aceeaşi stradă cu mine, însă stă foarte 
aproape, şi mă vizitează destul de des, mai 
ales că-i un tablagiu de mare forţă... 

Cred să fie ieşit de multişor la pensie, 
deoarece, deşi arată destul de verde şi vînjos, 
este totuşi un bărbat trecut bine de 
şaptezeci de ani... 

Într-o seară, în toamna anului trecut, m- 
am pome- nit cu dînsul la mine acasă. Era 
amărit şi tare cătrănit, aproape negru la chip, 
de cîtă supărare îi măcina sufletul. 

— Hai noroc! m-a salutat bătrinul, dar pe 
un ton care mai curînd sugera că pe lumea 
asta nu există aşa ceva. 

— Ce-ai păţit, nea Nucule? l-am întrebat 
îngrijo- rat de starea lui de încordare, care 
nu prevestea ni- mica bun. 

— Belea mare pe capul meu, maestre, 
mare belea! mi-a răspuns el şi mai încruntat. 
Află, vecine, că-s tare demolat, şi fizic, şi 
mintal... Creierul îmi este bîn- tuit de-o 
sumedenie de întrebări chinuitoare. Şi, după 
cum glăsuieşte şi străvechiul adagio latino- 
sanitar, „mentosana in corpore sana”, 
adică, pe limba noastră românească, o minte 
zdravănă într-un trup sănătos şi ţeapăn, la 
mine totul funcţionează alandala, pe dos, 
vraişte!... 

Biba, care-i o şcolăriţă fruntaşă, m-a 
întrerupt imediat: 

— Ascultă, El Fugitivo, ceva nu-i în regulă! 
De unde ştiau romanii de mentosan?... 

— Ai perfectă dreptate! Bineînţeles că nu 
cunoşteau tabletele de mentosan... Însă nea 


195 


Nucu avea mania de-a folosi aiurea o mulţime 
de cuvinte străine, fie latine sau franţuzeşti, 
fără să le pronunţe cum trebuie şi fără să 
le ştie înţelesul. 

De pildă, în cele spuse de el, trebuie 
precizat că nu se zice adagio, care-i un 
termen din muzică, ci adagiu, care înseamnă 
maximă sau aforism, iar latinii spuneau, 
corect, „mens sana in corpore sano”... Dar 
ce să-i faci, avea şi el ambiția de-a părea om 
cult. 

După aceea şi-a continuat expunerea: 

— De-aia am venit la matale, ca să te rog 
să-mi dai o mînă de ajutor. Fiind scriitor, 
trebuie să te pricepi la ticluirea unei 
epistole... 

— Bine, să zicem că m-as pricepe, dar cui 
vrei să scrii? l-am chestionat curios. 

— Tovarăşului Plafar! 

— Poate vrei să spui întreprinderii 
„Plafar”! am tinut eu să-l corectez. 

— Egzact! Aia care se ocupă de vînzarea 
plantelor, medicinale... De la plafarul ăsta mi 
se trag toate ponoasele. Dar, mai bine, 
citeşte-mi prospectul de scrisoare, şi pe-urmă 
ai să-ţi dai şi singur seama despre ce-i 
vorba... Şi, fără să mai aştepte 
încuviințarea mea, şi-a scos din buzunarul 
surtucului o bucată de hîrtie cocoloşită pe 
care mi-a dat-o s-o studiez. 

Mi s-a părut atît de interesantă şi, mai 
ales, caraghioasă, încît am păstrat-o. Ca pe- 
un document vrednic de utilizat într-o 
povestire literară. Pentru a le demonstra 


196 


ostrogoților mei pînă unde poate duce fudulia 
şi făloşe- nia unui om care se pretinde 
„îinvăţat”, am ţinut nea- părat să le înfăţişez 
chiar „prospectul” lui nea Nucu, pe care, din 
întîmplare, îl aveam printre hîrtiile mele. 

Şi i-am cerut lui Babacu: 

— Fii drăguţ, măi zgimboi, şi dă-mi 
servieta! 

Din fericire, am găsit destul de repede 
ciorna elaborată de nea Nucu. După care le- 
am citit-o copiilor. 


„Stimate  tovarăşe Plafar, cunoscut 
promotor al plantelor farmaceutice, 
precum şi prieten apropiat al cetățeniilor 
cu beteşuguri maladive, mai jos iscălitul, 
Nucu P. Izmăcreaţă, domiciliat în Buc, 
strada Plantelor (precis nemedicinale, 
prezența mea pe această arteră 
secundară fiind doar o ironie a soartei şi 
a destinului, ambele atît de crude și 
nedrepte), Nr, 222, bolnav 
supradezvoltat, cu multiple insuficiențe 
(hepatice la ficat, renale, spleno- 
megalomaniace, optico-auditive, laringo- 
rio-faringosepte), sînt un consumator de 
mare frecvență al minunatelor 
dumneavoastră subproduse. 

De ce? Pentru că, datorită fatalității, 
sînt un cîntă-reţ de excepție. 
Exploatindu-mă mai la toate nunțile şi 
botezurile din cartier, pină la uzura 
totală a corzilor vocale (98%), m-am 


197 


procopsit cu-o sumedenie de mala-dii 
digestivo-stomacale. 

Pricina? Tot aceleaşi festivități. 

Și-o să vedeţi de ce. Pentru că, la 
întrunirile  colegiale de mai sus se 
serveşte numai sarmale. Care, după cum 
este cunoscut, se asamblează în special 
din varză, fiind astfel mai economicoase 
și eficiente pentru gazde, prin balonarea 
în exces a musafirilor. De aceea am ajuns 
să sufăr grav de colită, adică, în limbaj 
popular, vătămarea maţelor. 

Medicul de la policlinica de cartier mi- 
a recomandat să consum masiv „semen 
lini”, adică, tot popular, să-mînţă de in. 
Și anume o ceaşcă plină, în care 
grăunţele să fie puse la înmuiat în apă 
căliie. 

Colindînd mai toate unităţile 
dumneavoastră, că să-minţa asta nu se 
prea găseşte totdeauna, ca şi alte rădă- 
cini şi ierburi medicinale, cum ar fi, 
bunăoară, coada şoricelului şi muşeţelul, 
am cumpărat cincisprezece ocale din 
articolul sus-pomenilt. 

Din prima zi am înghiţit, cu mare chiu 
și vai, trei doze mari, ca pentru cai, 
sperind să obțin o mai mare eficienţă şi 
mai grabnică însănătoşire. 
Binefăcătoarele rezultate s-au arătat 
imediat, pe bune, deoarece m-am îm- 
bolnăvit de tulburări psihice, adică, 
popular, mi s-a zdruncinat mintea. 


198 


Fenomenul s-a declanșat din clipa 
cînd am consta-tat, în fiecare punguţă de 
100 gr., care nu-i de doi bani, fiindcă am 
plătit mult mai mult, prezenţa a 
minimum (7) linguriţă de praf 
neidentificabil, dar care scrişneşte în- 
grozitor în dinţi. 

De aceea vă întreb, în scris, pentru a- 
mi linişti sufletul şi măruntaiele: 

1. — praful respectiv trebuie neapărat 
consumat laolaltă cu sămiînţa de in, au 
ba? 

2. — dacă da, de ce nu se umflă şi el, 
întocmai ca grăunţele din punguţă? 

3. — dacă nu, de ce a mai fost adăugat 
acolo, de vreme ce dozarea lui precisă 
cere un mare volum de muncă ştiinţifică? 

4. — dacă nu-i un secret de fabricaţie, 
care-i compoziţia exactă, din punct de 
vedere chimic, sau fizic, a prafului în 
cauză? 

5. — dacă este doar praf obişnuit, de 
origine nisipos- pămintoasă, atunci nu 
cauzează la rinichi şi ficat, unde mai 
posed unele pietricele şi nisip? 

6.  — dacă are o destinaţie 
tămăduitoare, nu-l puteţi livra şi separat, 
pentru a fi consumat şi-n doze mai mari? 

Întrucît se anunţă, deocamdată, cel 
puţin şapte nunţi şi cinci botezuri în 
cartierul nostru, la care prezenţa mea 
este imperativ necesară, voi încerca să 
utilizez, pînă la primirea expresă a 


199 


răspunsului dumneavoastră, sămin-ţa de 
in dăruită de-o cumătră de-a mea, de la 
Pucheni, unde planta respectivă se 
cultivă pe mari suprafețe, pentru 
fabricarea uleiurilor de vopsele. 

Și iarăşi îmi bubuie mintea de alte 
întrebări. 

Dar dacă-i vorba de-un alt soi de in, de 
vreme ce se transformă în vopsea? Una la 
mînă. Şi, doi la mînă, va avea oare vreun 
efect, nefiind îmbogăţit cu misterio- sul 
praf aflat la dispoziţia dumneavoastră? 

Aştept un răspuns urgent şi 
competent. Altminteri, va trebui să mă 
profilez pe brinza de vaci. E foarte bună 
și asta. Dar numai în cazuri disperate. 


Al dumneavoastră etern suferind. 
Nucu P. Izmăcreaţă, 
pensionar şi cîntăreţ liber profesionist.” 


La terminarea scrisorii elaborate de 
vecinul meu, copiii rideau în hohote, ţinindu- 
se cu mîinile de burtă. 

— Vai de capul lui, unchiule Andi! chicotea 
Biba cu poftă. Cred că oamenii de la „Plafar” 
n-ar fi înţeles mai nimic din păsăreasca 


prietenului matale... Unde-o fi învăţat 
româneşte?... 
— Ce cuvinte aiurite!... Asta-i limba 


bucureştenilor? îşi exprima Babane uimirea şi 
nemulţumirea. 


200 


lar Babacu, mai mititel şi mai puţin avizat 
în materie de lingvistică, mă întrebă şi el: 

— Ascultă, Hombre, şi mie îmi dă mămica 
faringo-sept, nişte tablete de tusă. Înseamnă 
că-s şi eu bolnav ca nenea Izmăcreaţă? 

—  Vezi-ţi de treabă, măi zgimboi! îl 
liniştesc eu. Prin „laringo-rio-faringosept”, 
vecinul meu vroia să spu-nă cu totul altceva, 
probabil „oto-rino-laringopatii”, adică bolile 
de nas, git şi urechi... 

— Eşti formidabil, unchiule Andi! exclamă 
Biba, zîmbindu-mi plină de încîntare. Parcă ai 
fi doctor, aşa de bine le cunoşti pe toate... 

— Ba deloc, dragă Biba, şi nici nu-i 
recomandabil să-ţi vîri nasul unde nu-ți 
fierbe ciorba!... Fiecare cu me-seria lui. 
Doctorii cu medicina, scriitorii cu romanele, 
iar copiii, aşa cum sînteţi voi, cu învăţătura. 
C-altminteri, aţi văzut ce iese, o grămadă de 
prostii, întocmai ca acelea îndelung pritocite 
de nea Nucu... 

— Da, cred că ai dreptate! m-a aprobat 
nepoţica mea scumpă. Şi cum l-ai ajutat pe 
vecinul matale? 

— L-am pus să-şi dea prin ciur întreaga 
cantitate de sămînţă de in... Pentru că praful 
pe care-l conţinea era praf ca toate prafurile, 
rămas acolo numai din neglijen- ţa celor de 
la „Plafar”... 

Numaidecit Babane îmi luă ceaşca din 
faţă, o examină atent, şi-mi comunică 
îngrijorat: 

— Păi nici sămînţa pe care ţi-am adus-o 
nu-i mai brează... Pe fundul ceştii s-a depus 


201 


un strat de nisip de-aproape un 
milimetru. Ce-i facem? 

— O aruncăm! am declarat eu încîntat. 

— Şi cu „Plafar”-ul? Îl lăsăm să ne îndoape 
cu nisip? insistă fratele mai mare al treimii 
îngerilor. 

— Nici gind de-aşa ceva! Am să le 
expediez o scrisoare... 

Nu prea convins, Babacu mă privi cîteva 
clipe, apoi îşi spuse părerea pe faţă: 

— Unchiule Andi, eu aş zice c-ar fi mult 
mai nime- rit să le trimiţi „prospectul” lui 
nea Nucu! Or să ridă şi cei de la „Plafar”, 
dar au să-şi dea seama că şi dinşii sînt de 
risul lumii! Ce părere ai? 

— Mi-ai dat o idee de milioane, măi 
zgimboi! Aşa am să fac! 

Minunat nepot mi-a dăruit şi văru-meu 
Anatolie. Deştept şi înţelept, întocmai ca 
unchiu-său Andi, marele detectiv... 


Episodul 20 


UN REVELION DE MILIOANE 


Dormisem zdravăn în după-amiaza aceea. 
Tun. 


202 


Era şi normal, cu-atit mai mult cu cît 
prinzul pe care mi-l oferiseră ostrogoții 
mei dulci se compusese numai din doi 
dovlecei fierţi. Cum să nu dormi, cînd n-ai 
nimic în stomac?... 

Dealtfel, aşa îmi recomandase şi medicul. 
Pentru a-mi recăpăta cît mai degrabă 
deplinătatea puterilor. 

Iar eu, bietul de mine, mă aşteptasem din 
partea ne-poţeilor la o răsplată minimă, nişte 
plăcinte măcar, pen- tru povestirea plină de 
învăţăminte cu nea Nucu lIzmă-creaţă! Ce 
oameni! Totuşi, nu erau chiar atît de nerecu- 
noscători, deoarece, pe la patru, cînd tocmai 
mă  trezisem şi răsfoiam liniştit nişte 
manuscrise, treimea îngeraşilor de la Valea 
cu Urşi se şi înfiinţă la mine în cameră. 

Pe-o tavă, acoperită cu un şervet brodat, 
Babacu îmi adusese ceva. Ce anume, asta nu 
se vedea. Probabil, niscaiva de-ale mîncării, 
năpiîrstocului făcîndu-i-se precis milă de 
suferinţele mele. 

Biba şi Babane zimbeau pe sub mustață, 
privind la manevrele lui Babacu. Acesta 
tocmai se apucase să pună tăviţa pe-un 
scăunel, ca să-mi fie cît mai la îndemînă. 

— Ce-ai acolo, măi zgîmboi? îl întrebai eu 
curios. 

— Ca să-ţi dai seama cît te iubim, dragă 
unchiule Andi, află că ţi-am preparat chiar 
noi, în colectiv, cu mîinile şi truda noastră, 
ceva nemaipomenit! porni să declame 
Babacu. 


203 


Întăriîtat de reclama pe care-o făcea 
mezinul treimii, dădui la o parte şervetul. 

Dedesubt se afla un castronel. lar 
înăuntru, o zeamă vişinie, plăcut aromitoare. 

— Gustă, El Fugitivo! mă îndemnă Bibuţa, 
şi-ai să constaţi imediat că ne pricepem şi noi 
în de-ale artei culinare! 

— Bineînţeles c-am să gust, pentru că mi-e 
o foame de-aş mînca şi mere coricove! am 
asigurat-o pe nepoţica mea cea bălaie. 

— Ce-s alea mere coricove? se interesă 
Babane. 

— Aşa se spune, în Oltenia, la merele 
pădureţe... 

— Atunci ţi s-a îndeplinit dorinţa, măi 
fratele meu! îmi comunică Babane, abia 
stăpînindu-şi rîsul. În castronel ai o porţie de 
compot din mere pădureţe. Chiar noi le-am 
cules, în timpul cît te-ai odihnit. Le-am fiert 
fără zahăr, deoarece n-ai voie, după cum ne-a 
spus tanti Ra-  liţa, ca să nu te-ngraşi prea 
mult. Cînd a dat în foc, noi fiind plecaţi la 
joacă, bucăţelele de mere pe care le tăiasem 
în felii s-au cam afumat niţel, aşa că le-am 
aruncat la gunoi, iar matale ţi-am adus 
numai zeama... Este formidabilă!... Adevărat 
medicament, nu altceva... Tot aşa ni-l prepară 
şi mămica, atunci cînd ne stricăm la burtică! 

Deşi nu eram deloc deranjat la... burtică, 
fiindu-mi totuşi foame am purces să gust din 
licoarea aceea ciudată. După prima linguriţă, 
mi s-a făcut imediat gura pungă. Abia de-am 
fost în stare s-o înghit şi pe-a doua. Dar ca 


204 


să nu-i dezamăgesc pe ostrogoți, am băut 
dintr-o dată tot castronelul. 

— Ei, cum a fost, unchiule Andi? m-a 
întrebat Biba. 

Am dat eu să-i răspund ceva, însă n-am 
izbutit să rostesc nici o vorbă. Pur şi simplu 
mi se crimpoţise gura. Orice aş fi încercat 
să spun, buzele nu mă ascul- tau, de strînse 
ce-mi erau. Cu greu am reuşit să şuier 
nedesluşit, printre dinţii strepeziţi: 

— Biiînîi... vriiiuu îpîii... vriffuu îpâti! 

— Ce vrei să zici, El Fugitivo? s-a interesat 
spe- riată Biba. 

— Ipř... Apili! am şuierat eu cu buzele 
strînse. 

— Apă? încercă să ghicească Babane. 

— Ixactii! am precizat eu, depunînd un 
efort in- uman. 

După ce aproape am golit cana de apă pe 
care mi-o aduseseră copiii, pe puțin vreo doi 
litri, i-am informat despre calitatea 
compotului lor: 

— Foarte bună zeama asta medicinală, măi 
copii, dar voi aţi gustat din ea?... 

— Nu, unchiule Andi! a recunoscut Biba. 

Insă Babacu o completă: 

— Noi nu, însă i-am dat niţică lui nea 
Mişu-Falco-netti!... 

— Şi i-a plăcut javrei? am vrut să aflu cum 
reacţionase potaia copiilor. 

— Cred că da! mi-a comunicat Babacu. 
După ce-a băut o crăticioară întreagă, din 
clipa aceea n-a mai lã- trat deloc... Nici cînd 


205 


s-a dat la el Motanu-Hoţomanu, cotoiul lui 
nea Tilică Boieru! 

Îngrozit de efectul compotului de mere 
pădureţe asupra animalului, am sorbit şi 
restul de apă din cană. 

Liniştit apoi, dar nu cine ştie ce, i-am 
întrebat pe copii: 

— Mai aveţi ceva compot dintr-ăsta?... 

— Sigur că da! m-a anunţat Biba. Mai 
pofteşti, El Fugitivo? 

— Sigur că nu! am răcnit eu. Daţi-i-l lui 
Falconetti... Poate scăpăm de ifosele lui 
nesuferite!.. Mie să-mi aduceţi ceva de-ale 
mîncării, nu asemenea lichide infecte!... 

— Dacă ne spui iarăşi o nouă întîmplare 
de-a du-mitale, la masa de seară o să-ţi 
servim nişte chiftele dietetice de pomină! 
încercă să mă îmblinzească Babane. 

Fiindu-mi milă de încurcătura în care se 
angrenaseră ostrogoții, le promisei c-am să le 
povestesc imediat păţania cu revelionul 
petrecut împreună cu finul meu Gi- lică 
Patraulea al lu’ Cotirţă. 

Fără să-mi dea prin cap să-i întreb, şi asta 
a fost o mare greşeală, ce-nţelegeau ei prin 
chiftele dietetice. 

Însă, gîndindu-mă la bucatele înfulecate 
atunci, la revelionul acela de basm, am trecut 
peste acest amă- nunt, şi-am pornit să le 
relatez ce mi se întîmplase cu finul Gilică. 


— Măi copii  neastimpăraţi, dacă-mi 


funcţionează ca lumea circuitele responsabile 
cu ţinerea de minte, cred că revelionul acela 


206 


de pomină, cel mai năstruşnic din viaţa 
mea, l-am sărbătorit acum trei ani, laolaltă cu 
fi- nu-meu Gilică, de la Tîncăbeşti... 

— Dar de ce n-ai întîimpinat Anul nou cu 
tanti  Penke, aşa cum ar fi fost mai normal? 
s-a arătat in- teresat Babane. 

— Pentru că, tocmai în acea perioadă a 
anului, se găsise să plece, cu „O.N.T.”-ul, 
într-o excursie în străinătate. Aşa deci, fiind 
singur, mă pregăteam şi eu, ca tot omul, să 
pătrund în noul an cum se cuvine. 

Pentru asta aveam nevoie de nişte 
cozonaci, precum şi de toate celelalte 
articole tradiţionale: tobă, caltaboş, cîrnaţi şi- 
aşa mai departe... Şi, ca să le obţin, am în- 
cercat să prind la telefon casa de comenzi la 
domiciliu  „Mercur”... După două ceasuri 
infernale, în care răstimp numărul respectiv 
sunase în permanenţă ocupat, deoda- tă, am 
auzit că-mi răspunde cineva. Insă destul de 
neclar... 

— Alooo! am răcnit eu la individul din 
receptor, încîntat că, totuşi, îmi dăduse 
atenţie. Aş dori trei cozonaci cu nucă, un tort 
de ciocolată naturală şi trei kile de carne, 
dacă se poate de porc, tot natural... 

Receptorul începu atunci să pîriie din ce în 
ce mai suspect, ca şi cum aş fi cerut trompă 
de elefant. La un moment dat se putu desluşi 
un glas vioi şi zglobiu: 

— Nu contează, năşicule, poa' să fie şi 
treizeci, că e de unde... 


207 


Surprins de generozitatea dispecerului, 
dar şi de fa-miliarismul acestuia, mă interesai 
intrigat: 

— „Mercur” la telefon?... 

— Vai de mine, năşicule, să-mi zici mie 
aşa?... Mi-ai uitat numele?  Aicişilea-i 
Patraulea... Patraulea a lu’ Co-tirţă.. Gilică!... 
Gilică, finu’ lu’ tălică! De la Tîncă-  beşti... 
Acuma-s în concediu medical, pentru tăierea 
porcului!... De-aia te-am chemat, năşicule, ca 
să te poftim şi pe matale, să-ţi dăm, vorba 
aia, ploconul finilor, carne şi şorici, tobă, 
caltaboş şi cîrnaţuri... Că şi tălică ai să ne 
pofteşti la Bucureşti, să petrecem vreo cîteva 
zile, cînd ai să ne duci la circ, la cinemauri 
cu comedii, să ne mai distrăm şi noi o 
țirişică... De-un ceas, de cînd mă tot silesc 
să vorbesc cu matale, fără ca telefonul 
ăsta nenorocit să meargă ca lumea... Mare- 
ncurcătură de maţe, naşule, şi cu triftorele 
ăstea... Pînă mai adinenea, vorbirăm trei 
deodată în pîlnie... Unul peste altul... De- 
aia mi-oi fi zis Mercur, pen'că m-ai cufundat 
cu cine ştie cine altcineva... Dar, la noi în 
sat, nu-i nimeni cu poroclul ăsta, zău aşa... 

— E-n regulă, fine Gilică, s-a făcut! m-am 
grăbit eu să-i accept invitaţia, cuprins de- 
un entuziasm întru totul inexplicabil. 

— Ba era foarte explicabil, interveni pe 
nepusă masă Babane, de vreme ce făceai 
rost de bucatele necesare pentru revelion, 
fără să te mai  ploconeşti înaintea 
telefonului... 


208 


— Mă rog, s-ar putea să fie şi asta o 
explicaţie! Însă finul Gilică vorbea mereu 
la aparat, de parcă-l apucaseră toate 
pandaliile... I se făcuse o poftă de vorbă de- 
menţială...  Nesăţioasă,  întrecînd orice 
măsură... 

Îi turuia gura ca o meliţă, de parcă ar fi 
avut o mitralieră în cavitatea bucală. Îl aud 
şi-acum spunin-  du-mi: 

—  Naşule, nenorocire mare, naşule, 
animala-i cît boul, şi n-o putem dobori 
singuri... Ne-ajuţi şi matale, te-ajutăm şi 
noi! C-au rămas în sat numai muierile, iar 
bărbaţii-s mai toţi la oraş, unde lucrează şi 


dorm la paza contractuală!... Miine te- 
aşteptăm, năşicule, pe la cinci, în zori! 
Ostrogoţii păreau încîntaţi de 


desfăşurarea povestirii. 
Numai Biba părea să aibă ceva pe suflet. Şi 
mi-a şi mărturisit ce anume o frămînta: 

— Păi de ce se mai văita şi plingea finul 
matale, şi ce-avea cu sătenii care dormeau în 
timpul lucrului, de vreme ce singur ţi-a spus 
că şi-a luat concediu medical, special, pentru 
a-şi tăia porcul?... 

— Ei, dragă Bibuţo, mai există şi oameni 
dintr-ăş-tia... Fără pic de conştiinţă. Insă, 
pină veţi creşte mai mari, sînt convins că 
năravurile astea au să dispară cu totul... 

— N-ar fi rău, unchiule Andi, fiindcă noi, 
cînd vom fi oameni mari, în toată firea, n-o 
să mai îngăduim aşa ceva! Şi ce-a fost mai 
departe?... 


209 


— Nimic deosebit. Deocamdată... Mai întîi 
am încercat să-mi aduc aminte cine-i Gilică 
Patraulea a’ lu’ Co-tîrţă... Şi, din păcate, mi- 
am amintit. Asta, în pofida faptului că nu-l 
mai văzusem de vreo zece anişori, din clipa 
nefericită cînd mă pusese diavolul 
(Dumnezeu ne-întreţinînd relaţii cu mine, eu 
fiind cam ateu convins, iar el neexistînd) 
să-l cunun cu fata gazdei mele de la 
Tîncăbeşti, unde-mi scriam, pe vremea aceea, 
primul roman. 

După stringerea darului de nuntă (că pe- 
acolo aşa se organizează asemenea 
petreceri de familie), dar la care 
contribuisem substanţial, în schimbul unei 
pijamale (cumpărată tot de mine) şi care-mi 
fusese oferită de fini, împreună cu-o găină, 
bine friptă la cuptor, de rămăse- seră din ea 
numai oasele şi scrumul, ambii însurăţei 
dispăruseră definitiv de pe orbită. 

Mai tîrziu, aveam să aflu că finul Patraulea 
se calificase mecanic de întreţinere la un 
S.M.T., iar de agricultură se ocupa numai în 
timpul liber, cînd accepta să ajute 
studenţii şi elevii la culesul porumbului. 

Bucuros de revenirea finilor la sentimente 
ceva mai umane, i-am telefonat mătuşă-mi 
Raliţa. S-alerge la piață, pentru a face rost 
de nişte varză murată, în ve- derea 
preparării unor sarmale de spaimă. 

Fiind mare meşteră întru „confecţionarea” 
derivate- lor porcine (tobă, caltaboş şi cîrnaţi) 
am invitat-o şi la Tîncăbeşti, să mă însoţească 
la pomana scroafei. Bineînţeles, a acceptat 


210 


imediat. Ce nu face omul, pentru un pic de 
aer curat, plus niscaiva măruntaie? 

Pe la trei şi jumătate (din noapte) ne-am 
îmbarcat în „Bombiţă”. 

La zece trecute fix (vorba lui Caragiale), 
mai tîriş, mai grăpiş, am ajuns cu bine la... 
Băneasa! După o se- rie de pene (de motor) 
îngrozitoare. 

Bine că, la poarta oraşului, se afla un 
autoservice de excepţie. În cîteva ore mi-au 
schimbat platinele, bujiile, cărbunii de la 
dinam şi pompa de apă, celelalte organe ale 
maşinii mai funcţionînd (încă). 

Numai aşa îmi explic cum de-am putut 
rula pînă la marginea Tincăbegştilor. Însă, de 
la hotarul satului, n-am mai izbutit să ne 
deplasăm decît tractaţi; de un camion al 
C.A.P.-ului, de şapte tone, minat de cumătrul 
Bicu Patraulea. Şi care, spre norocul nostru, 
tocmai se-ndrepta către gospodăria lui frate- 
său, transportindu-i un balot de paie. Pentru 
pirlirea porcului! 

În ograda finilor, veselie mare. Ceaunul de 
mămăligă fierbea în bătătură, răspîndind, pe- 
o rază de-un kilometru, nişte aburi de trăscău 
năucitori. 

Finu Gilică, beat de bucurie, ridicat pe 
picioarele-i proprii de nevastă-sa (voioasă şi 
dînsa, nevoie mare) mă anunţă glumeţ, cu 
limba împleticită: 

— Nenorocire mare, naşule! Gătarăm vinu’ 
şi-o dădurăm pe tescovină! Ce-i facem acu??... 


211 


— Tăiem porcu’ aia facem! se răţoi la 
dinsul tanti Raliţa. Unde-s oamenii de 
ajutor?... 

— Dar tălică şi năşicu' nu sînteţi oameni? 
se miră finu Gilică. Punem osul cu toţii, 
coană mare, că moare scroafa! După ce că-i 
bătriînă şi bate la peste patru ani, ne 
puse sfiîntu' de-i dădurăm şi două ocale de vin 
fiert, să i se mai frăgezească osînza... 


Mobilizaţi de informaţiile transmise de 
finul Gilică  Patraulea, ne-am repezit la 
cocină, să tragem afară „fosila”. Namila, 
minimum 250 de kile, n-a opus nici o 
rezistenţă. Dar nici n-am reuşit s-o urnim din 
loc. 

În disperare de cauză, am pornit 
„Bombiţa”, recent reparată de cumătru Bicu, 
şi-am parcat-o lingă Frosa (numele de botez 
al scroafei), pe care am legat-o cu-o funie de 
rufe de bara din spate. 

Deşi am demarat suficient de atent, 
cocina, fiind mai mică decît Frosa, s-a 
dejghinat numaideciît, prăbu-şindu-se peste 
„animală”. De asemenea, mi s-a dejghi- nat şi 
bara de protecţie, „Bombiţa” rămînînd fără. 
In- să orice rău e spre bine! Căci am 
folosit-o ca pîrghie, pentru a putea ridica în 
picioare monumentul naturii. In vederea 
sacrificării. 

Cînd Frosa a simţit gidiliciul cuţitului, s-a 
trezit imediat. Mai ales că finu Gilică îi 
căutase gitul prin partea dorsală, fiind... 
„emoţionat”! 


212 


Tanti Raliţa, dindu-şi seama de primejdia 
care ne păştea, a strigat la mine: 

— Sui pe scroafă, nepoate, c-altminteri o 
ia la goa- nă şi fuge! 

Excelentă idee! 

Peste cîteva clipe, Frosa alerga prin 
ogradă cu mi- ne în cîrcă. După cîteva 
tururi, se năpusti de-a drep- tul în direcţia 
gardului. Ca şi cum nici n-ar fi fost, trecu 
prin el în plină trombă. După care mă purtă, 
cu patruzeci pe oră, spre lacul din fundul 
grădinii. Fiind îngheţat bocnă, Frosa se 
avîntă înnebunită peste apele încremenite. 

Pe la mijlocul bălții, gheaţa cedă, pîrîind 
sinistru, iar Frosa pieri în adîncuri, pe mine 
zvîrlindu-mă la vreo zece metri de-acolo, însă 
deasupra. Tras la mal cu ajutorul funiei pe 
care mi-o aruncaseră finii îngroziţi, mi-am re- 
venit după primul pahar de trăscău fiert. În 
viaţa mea nu băusem aşa ceva, însă mi-l 
turnaseră cu forţa pe git, ca nu cumva să 
mor de „oftigă”, cum îşi dăduse cu părerea 
Gilică. După celelalte pahare, administrate în 
ace-laşi fel, n-am mai ştiut ce-a urmat. 

Cînd m-am trezit din „leşin”, ca să nu-i zic 
altfel, finul Patraulea m-a rugat respectuos 
să şterg putina, cît mai urgent, cu tanti 
Raliţa cu tot, şi să nu mă mai vadă la faţă în 
bătătura lui. Nici pe mine, şi nici pe 
hodoroaga de cotoroanţă, care avusese ideea 
cu încălecarea Frosei. 

Bine c-a intervenit fina Firica şi l-a mai 
domolit niţel, comunicîndu-i cu glas cleios, 


213 


fiind şi dînsa ame- ţită de evenimente şi 
trăscău: 

— Las-o mai moale, mă Gilică bre, că n-o fi 
foc! Şi-aşa fiara aia, de Frosa, nu făcea 
prea multe parale... lar năşicu' nu-i omu' 
ăla, care să se uite la bani!... De revelion o să 
ne poftească la diînsu', să mai petrecem şi 
noi, şi-o să ne socotim pînă la ultimul leut! 


Revelionul l-am sărbătorit împreună. Cu 
toţii. Cu tanti Raliţa, dar şi cu finu Gilică şi 
nevastă-sa Firica. 

Aveam pe masă şi sarmale, aşijderea şi 
tobă,  calta- boş şi  cîrnaţi. De la 
„Intercontinental”. 

Spre ziuă, finul Gilică, inimă de mamă, 
după ce-mi băuse toate alcoolurile din casă, 
inclusiv colonia neves-  ti-mi şi frecţia mea 
pentru păr, mi-o lăsase pe Frosa la 
numai trei mii. De lei. 

Probabil, însă, pusese la socoteală şi 
serviciul de ma-să pe care mi-l spărsese, 
atunci cînd căzuse peste el, laolaltă cu 
pendula de perete. 

Se apucase s-o examineze, în vederea unei 
evaluări, vroind să mi-o scadă din preţul 
scroafei. Norocul meu c-a pornit să bată 
agregatul, sunînd de trei noaptea, iar 
finul Gilică s-a speriat şi-a dat să se ţină de 
el. 

În orice caz, a fost un revelion de 
milioane. 


214 


Pe cînd îmi exprimam părerea despre 
această întim-plare de neuitat, Babacu şi-a 
spus şi el opinia sa personală: 

— O fi fost de milioane, măi unchiule Andi, 
dar te-ar fi costat mult mai ieftin, dacă ai fi 
stăruit să capeţi la telefon casa aia de 
comenzi la domiciliu... Nu mai cheltuiai cu 
„Bombiţa” la autoservice, nu mai alergai cu 
Fro-sa pe baltă, dar nici nu-ţi mai lua finul 
Gilică pendula în braţe, s-o facă praf 
împreună cu vesela... 

Ca să vedeţi ce-i trecea prin cap 
ostrogotului. Precis nepoţelul ăsta, al meu, o 
să ajungă un mare economist! 

Dacă nu cumva scriitor. 


Episodul 21 


CURA DE SLĂBIRE 100% 


Cînd am isprăvit de înfulecat fantasticele 
chiftele dietetice făgăduite de ostrogoti, am 
constatat că sînt mai 
flămînd decît înainte de masă, dar şi total 
reînsănătoşit. 

Totuşi, mînat de curiozitatea mea mereu 
nesăturată, am ţinut să aflu de la nepoți din 
ce „confecţionaseră” chiftelele. Drept care 
am întrebat-o pe Biba: 


215 


— Ascultă, măi copilă bună, ce materiale 
au intrat în componenţa acestor foste 
chiftele, mai mult decît imponderabile?... 

— Nu-i aşa c-au fost formidabile? s-a 
interesat bă-lăiţa mea de nepoată, mai 
înainte de a-mi furniza răspunsul. 

— Hai să nu mai discutăm problema sub 
acest as-pect! i-am propus eu. Prefer să mă 
abţin în privinţa calităţii lor... 

— Şi crezi că-i frumos şi educativ să 
procedezi aşa, măi fratele meu, să n-ai 
curajul de-a spune omului, verde în faţă, 
dacă a făcut ceva bun sau rău?... m-a luat 
la rost Babane, privind la mine niţel uimit. 

— Dacă-i aşa, atunci las la o parte sfiala 
care mă caracterizează mai totdeauna, şi-am 
să vă spun adevă- rul... Dar, mai întîi şi-ntii, 
să-mi dezvăluiţi secretul lor de fabricaţie!... 
După aceea, am să vă comunic şi pă- rerea 
mea... 

— Dragă unchiule Andi, a purces să 
grăiască Biba, uşor ruşinată, deoarece, 
probabil, ea fusese gospodina care se 
ocupase de profilul dietetic al mesei mele de 
seară, cred că n-am greşit deloc, atunci cînd 
am folo- sit pentru chifteluţe o serie de 
materii prime  binefăcătoare, cum ar fi, 
bunăoară, dovleceii fierti, trecuţi prin maşina 
de tocat, împreună cu lobodă albă, ţelină, gu- 
lii sfeclă furajeră (fiindcă din cealaltă n-am 
găsit), doi morcovi şi patru cartofiori... 
Insă totul fără sare şi piper, conform 
indicaţiilor primite de la nenea doc- toru’... 


216 


— Dar carne, carne n-ai pus nici un pic? 
m-am interesat eu îngrozit de reţeta utilizată 
de Biba. 

— Aveam pregătită şi niţică pulpă de pui, 
însă am uitat-o în frigider... Şi-i mai bine că s- 
a-ntîmplat aşa, deoarece carnea face rău la 
suferinzi! mi-a răspuns bălăiţa. 

— Ei bine, află că asta-i principala lipsă, 
care a fă- cut să iasă chifteluţele voastre ca- 
ntr-un manual de chimie, unde se spune că 
există anumite combinaţii ino- dore, insipide 
şi incolore... 

— Cum adică, măi Hombre, insipide, 
inodore şi nu mai ştiu cum ai zis? şi-a 
manifestat curiozitatea şi nă-pirstocul de 
Babacu. 

— Cînd ai să mergi şi tu la şcoală, ai să afli 
că ino- dor înseamnă fără miros, incolor 
fără culoare, şi insi- pid fără gust! i-am 
explicat eu mezinului treimii de îngeraşi. 

— Şi trebuie să-nţelegem că nu ţi-au 
plăcut chifteluţele dietetice, preparate cu- 
atîta oboseală de noi toţi? se arătă indignat 
Babacu. Mă mir!... Pentru că şi nea Mişu 
Falconetti le-a gustat, şi-atit i-au plăcut, încît 
abia l-am putut alunga de lîngă tava în care-şi 
băgase botul, de răvăşise chifteluţele ca pe 
nişte otrepe... Bine c-am izbutit de le-am 
aranjat la loc, ca să ţi le servim matale! Şi 
mai faci şi pe nemulţumitul... Asta-i cul- 
mea! Zău că nu te-nţeleg, unchiule Andi! 

— Măi copii, n-aş vrea să-mi interpretaţi 
greşit spusele! am încercat eu să mă scuz în 
faţa ostrogoților. Pentru un om condamnat la 


214 


o dietă severă, aşa cum am fost eu pînă 
acum, mîncarea ideală trebuie să fie neapărat 
inodoră, insipidă şi incoloră... Deci, aţi nime- 
rit-o, cum nu se poate mai bine! Cvar aş mai 
gusta citeva chifteluţe, dacă ar mai fi pe 
undeva, cumva... 

— Păi mai sînt, El Fugitivo! m-a anunţat 
încîntată Biba. 

— Foarte bine! Atunci, daţi-i-le lui nea 
Mişu al vostru, că şi potăile trebuie să 
urmeze, din cînd în cînd, un regim 
vegetarian... Renunţ în favoarea javrei, gata... 
Dealtfel, tocmai vream să vă anunţ că 
deseară plec la Bucureşti... Sînt bine sănătos, 
m-am refăcut datorită îngrijirilor voastre, şi- 
am acasă o mulţime de treburi... Cînd mai 
veniţi pe la mine?... 

— Deocamdată nu ştim, însă o să te- 
anunţăm la timp, pentru că mămica şi tăticu 
sînt cei care trebuie să hotărască! m-a 
asigurat Babane. Ai telefon, unchiule Andi, 
avem şi noi, aşa că nu-i o problemă!... 


Nici n-a fost o problemă. Întocmai cum 
prevăzuse Babane. Pentru că, în ajun de Anul 
nou, îmi telefonase vă- ru-meu Anatolie şi-mi 
spusese: 

— Măi Andi, mi-au povestit copiii despre 
revelionul pe care l-ai petrecut cu finu-tău de 
la Tiîncăbeşti... Ce-ai zice să-ncercăm un 
revelion împreună, la tine, la Bucureşti?... 

— Perfect! Total de-acord! Cînd sosiţi?... 

— Miine dimineaţă, ca să avem timp de 
pregătiri! Tocmai am tăiat porcul... 


218 


— Şi mai perfect! am exclamat eu încîntat. 
Chiar mai mult decît perfect, chiar perfectul 
compus... 

Din păcate, după cum se va vedea, 
lucrurile au ieşit pe dos, la modul imperfect! 


— Vin ostrogoții! am vestit-o pe nevastă- 
mea. Fa- cem revelionul cu ei. Mi-a telefonat 
Anatolie. De la Valea cu Urşi. Soseşte întreg 
tribul Jimbla, văru-meu cu nevastă-sa, plus 
zgimboii ăia mici. Biba, Babane şi Babacu... 
Dar îi ştii ce copii minunaţi sînt!... De spai- 
ma lumii, nu altceva! Bineînţeles, metaforic 
vorbind. Şi care-şi iubesc unchiul într-un chip 
intensiv, deoarece îi îndoapă cu 
profiterole, ca pe nişte ţifoi... Şi pentru că- 
i un detectiv de excepţie. Mai ales cînd le 
povesteşte aventurile lui imaginare, de adorm 
pe ei... Ce zici?... 

— Îmi pare bine, măiestrică, mă bucur! mi- 
a răs- puns Penke, omul meu de aur, cu glas 
de argint. Atunci culcă-te, fiindcă miine te 
duci la gară să-i întîmpini. Bine c-avem cu 
ce să-i primim! Am trmtit nişte sar- male, de- 
or să rămînă paf! 

— Şi-o să mai trinteşti şi altele, deoarece 
au tăiat porcul! am informat-o pe nevastă- 
mea. Precis vin şi cu-o bună parte din el... 


Cuprins de-un acces de dragoste 
inexplicabil, pe la 4,46 (dimineaţa) goneam 
prin Gara de Nord. Ca un apucat. În căutarea 
unui bagajist, cum li se spune acum 
hamalilor. Norocul meu că mai întîrzia niţel 


219 


(110 minute) trenul cu care trebuiau să 
sosească ostrogoții. 

Ca să-mi mai astîmpăr nervii, m-am dus la 
restaurantul gării. Ospătarul s-a înfiinţat 
destul de repede, peste aproximativ zece 
minute. Şi m-a întrebat extrem de amabil: 

— Ce serviţi? Avem friptură de vacă, de 
porc, ciorbă de burtă, fasole bătută, tort de 
ciocolată... Vă dau din fiecare cîte o 
porţie, sau aveţi de gind să renunţaţi la o 
viaţă sănătoasă?... Spuneţi-mi deschis, nu vă 
je-naţi!... 

Nu m-am jenat, şi i-am comandat cu glas 
timid: 

— O cafea slabă, că şi-aşa sînt suficient de 
tensio- nat! 

— Numai atît? şi-a exprimat dezamăgirea 
ospătarul, după ce-şi imaginase că va 
îndeplini planul numai cu comanda mea. 
Bine, am să vă servesc o cafea relaxati- vă, 
adică liniştitoare, pentru că-i mai mult din 
năut, pe puţin 80% 

— Poate vrei să spui relaxantă, dragul 
meu, deoa- rece laxativ înseamnă altceva! 
am încercat eu să-i îmbogăţesc cunoştinţele. 

Cînd mi-a adus poşirca respectivă, pe 
care, dealtfel, eu i-o cerusem astfel, el 
neavînd nici o vină pentru gus- tul ei infam, l- 
am întrebat cît mai politicos cu putinţă: 

— Meştere dragă, de unde-aş putea face 
rost de-un bagajist? 

Deşi nu mă mai privea cu ochi buni, de 
cînd îi comandasem doar o cafea, mi-a 
răspuns, totuşi, suspect de amabil: 


220 


— De-acilea, taică părinte, de-acilea, c- 
avem la gară aproape trei bagajişti, din care 
unu-i mai totdeauna în concediu medical... 

— Fiule! m-am exprimat şi eu în stilul său 
biseri- cesc-ortodox, află că nu-s preot, în 
ciuda bărbii pe care 0o port, şi asta numai 
din pricina unei  mîncărimi de piele 
trecătoare, dar dacă vrei să rămînem 
prieteni, şi să-ţi plătesc cafeaua ca şi cum ar 
fi naturală, zi-mi repede unde se-ascund?... 

— Ptiu! Bată-te să te bată norocul, puteam 


să jur că-mi eşti popă, dacă nu chiar 
călugăr! mi s-a adresat individul, cu un 
respect sensibil redus. Păi, dă-i bă- taie, 


nene, şi caută-i şi matale pe la bufetele de 
peron. Dacă nu-s pe-acolo, vezi la expres, nu 
la tren, ci la restaurant... Sau ia la rînd casele 
de bagaje. Deşi, cel mai nimerit ar fi să 
pindeşti sosirea  internaţionalelor. Mergi 
odată, nu mai zăbovi, că-mi vin clienţi mai se- 
rioşi, în stare să şi mănînce, să-mi fac şi eu 
planul pe ziua de azi... Sau, ştii ce?... Dacă 
eşti băiat deştept, de- şi n-aş prea zice, fă-ţi 
rost de-un cărucior de autopur- tat 
bagaje... Cafeaua-i trei lei... şi cît te mai lasă 
inima! 


Nu m-a lăsat. Pentru că stau bine cu 
articolul respectiv. 

Fără să-i dau nimic peste preţ, în mai 
puţin de trei- zeci de minute parcursesem 
vreo patru kilometri. Ca un atlet. Umblind 
brambura după bagajişti. Mers ac- tiv, 
de marş forţat. De fapt, aşa mi se recoman- 


221 


dase şi la Institutul de boli de nutriţie, dacă 
tin să slăbesc. Insă în problema 
asta nu-s chiar atît de fa-natic, ci mai mult 
doctorii de-acolo. 

Între timp, am mai participat şi la sosirea 
a cinci garnituri interne şi trei internaționale. 
Prilej cu care am ajutat două bătrîne să-şi 
care cuferele de zestre (cît nişte dulapuri). 
Apoi am depozitat trei prichindei rătă- citți la 
camera mamei şi-a copilului, unde mai erau 
cîți- va copii, însă fără mamele respective. 
Probabil erau şi aceştia nişte rătăcitori. După 
aceea am transportat (în cîrcă) şi-un cetăţean 
leşinat, după afirmaţia sa aproxi-mativ de 
neînțeles, deşi trăsnea de la o poştă a 
rachiuri superioare (minimum 60 grade, în 
nici un caz Celsius). 

O activitate fantastică, intensă, de 
necrezut, dar care m-a ajutat enorm. La 
slăbit! În urma unor îndelungate tratative, cu 
un tînăr care sechestrase un cărucior pentru 
rapidul de noapte (Cluj, orele 23,44), acesta, 
extrem de binevoitor, mi-a cedat 
minivehiculul, în schimbul unei garanţii în 
natură (cinci sticle de bere). 

Acceleratul de la Piteşti (în care se aflau 
Jimblenii) a sosit la timp, respectînd cele 
110 minute de întîrzie- re fără nici o 
abatere de la orar. 

La vederea tribului ostrogoților, m-au 
podidit lacrimile. De bucurie. Asta la început. 
Apoi s-au transfor- mat în lacrimi de 
compătimire. 


222 


Văru-meu şchiopăta grav de tot. Nevastă- 
sa suferea crunt de „rău de tren”. Zgimboii, 
în schimb, erau bine sănătoşi, dar dormeau 
de-a-npicioarelea, istoviţi de prea îndelungata 
călătorie. 110 minute, în plus, nu-s de ici de 
colea, şi nici uşor de îndurat. 

Pe Anatolie l-am condus personal la un 
taxi. Cu căruciorul de transportat bagaje. Pe 
nevastă-sa am cul- cat-o (provizoriu) pe-o 
bancă. Lîngă geamantanele pe care le 
coborisem (tot eu, şi singur) din vagon. De la 
celă- lalt capăt al acestuia, uşa cea mai 
apropiată fiind blo- cată. lar geamantanele 
fuseseră în număr impar, de şapte. 

Pe copii n-a mai fost nevoie să-i car, 
deoarece s-au lăsat tîrîţi. Cu geamantanele, 
apoi, a fost şi mai lesne. Le-am cărat pe 
rînd, unul cîte unul. Cu căruciorul, care nu 
era suficient de încăpător. 

După a şaptea cursă, umblam crăcănat. Ca 
şi cum aş fi băut un butoi de trăscău. Dar 
am efectuat-o şi pe-a opta! Cu Felicia, 
nevasta lui văru-meu, care nu era în stare 
să umble, deşi îşi revenise complet. 

La urcarea bagajelor în taxi, am avut un 
noroc  chior. 

Apăruse, ca printr-o minune, un bagajist 
amabil şi tare zîmbăreţ. După ce i-a încărcat 
pe Felicia, pe Ana-tolie şi geamantanele, mi-a 
depozitat nepoţeii într-o al- tă maşină, 
fiindcă nu-ncăpeau cu toţii în prima. Cea 
din urmă era a lui socru-său, care lucra 
clandestin cu autoturismul său proprietate 
personală. 


223 


l-am plătit taxa cuvenită, conform 
anunţului de la intrarea în gară, iar dînsul, la 
despărţire, mi-a întins o mînă prietenească. 
Zimbindu-mi nespus de cald. I-am strîns-o şi 
eu la fel de călduros. După care individul nu 
mi-a mai zîmbit. Deloc. Ba chiar invers. 

Ajuns cu bine acasă, am procedat la 
transportarea lui Anatolie, a Feliciei, 
nevastă-sa, a ostrogoților, trei la număr, 
şi-a celor şapte geamantane. În care, după 
părerea mea, trebuia să se afle cel puţin o 
jumătate de porc, atît erau de grele. De 
aceea am fost silit să car totul pe rînd, şi 
oameni, şi geamantane. 

Cînd am isprăvit titanica muncă pe care o 
depuse- sem, am avut impresia că devenisem 
pur şi simplu imponderabil. Cu toată 
greutatea mea, de la natură. 

Văzind halul în care arătam, Penke, 
nevastă-mea, speriată niţel, m-a vîrît imediat 
în pat. Avea şi toate motivele. Deoarece 
prezentam unele simptome de febră 
(musculară şi cerebrală). Pe cînd îmi 
aşteptam ceaiul de sunătoare făgăduit de 
Penke, dar care nu mai so- sea, scumpii 
noştri musafiri se desfătau cu sarmalele 
prînzului de gală oferit de nevastă-mea. 

In schimb eu, optimist şi încrezător, visam 
la viitor. La acea zi minunată, adică peste o 
săptămînă, cînd ur- ma să-i urc iarăşi în tren 
pe membrii tribului Jimbla. Singura mea 
nădejde era să se mai reducă din numărul 
geamantanelor. In cazul cînd, dacă se 
adevereau presupunerile mele, conţineau o 


224 


bună parte din porcul tăiat la Valea cu 
Urşi. Că doar nu erau să-l care îndă- răt! Şi- 
apoi, ei fiind cinci, ce-ar fi vrut să mănînce o 
săptămînă întreagă?... 

În orice caz, mai eram încîntat şi de faptul 
că mi se oferea posibilitatea de-a efectua 
o nouă cură de slă- bire 100%, fără să mai 
recurg la tratamentele de la Institutul de boli 
de nutriţie. 

Ce nevoie mai aveam, cînd există atîtea 
gări în capitală, şi toate lipsite de bagajişti?... 


Episodul 22 


INFLUENŢA APELOR MINERALE 
ASUPRA NEURONILOR 


Se întîmplă ceva foarte ciudat cu neuronii 
mei, acele, celule cenuşii care-mi mobilează 
creierul. Asta, mai ales, de cînd mi-au sosit 
ostrogoții de la Valea cu Urşi, şi nu numai ei, 
ci şi văru-meu Anatolie cu nevas- tă sa. 

Mai sînt vreo cîteva zile pînă la revelion, 
iar toată casa se află cu fundul în sus. Nu 
mai sînt în stare să scriu un singur rînd. 
Stau blegit înaintea maşinii de scris, iar 
mintea nu-mi funcţionează deloc, de parcă s- 
ar fi transformat în piftie. Întocmai ca piftiile 


225 


de purcel pe care le prepară acum Penke, 
tanti Raliţa şi Felicia. Barem acelea de-ar fi 
comestibile. 

Mă paşte bănuiala că totul se petrece din 
pricina creşterii mele în greutate. Deşi, date 
fiind păţaniile de la Gara de Nord, ar fi 
trebuit să slăbesc corespunzător. 

Ce-i drept, după ce ţinusem o zi de regim 
dietetic sever, mă cam dedulcisem la 
sarmalele din cămară. Fiind întuneric 
beznă, nu le prea numărasem. Şi nu-i exclus 
să fi hăpăit mai mult decît se cuvenea. De 
aceea, tanti Raliţa mă şi prelucrase: 

— Măi Al, băieţelule, sau Andi, cum îţi zic 
nepoţeii, eu cred că-i absolut necesar să dai 
cîteva ocale jos!... 

Incurajat astfel, m-am pus imediat pe 
lucru. Nu la maşina de scris, ci la maşina de 
tocat carne, în bucătărie, unde femeile casei 
mă solicitaseră să le ajut la fabricat cîrnaţii 
pentru revelion. 

Adăugiînd la această muncă de jos şi cele 
două zile de post negru, în care răstimp nu 
mi se dăduse la masă de- cît ceaiuri 
medicinale, brînză de „veci” şi cîteva legume 
greu de identificat, de tip O.Z.N., preparate 
într-un chip excepţional de nevastă-mea, în 
aşa fel încît, dacă reuşeai să le înghiţi, cu 
chiu cu vai, nu ştiai precis ce anume era: 
burete de baie, vată sintetică sau napi 
furajeri, şi pe care nu i-ar fi acceptat nici 
nea Mişu Falconetti, că-ţelul ostrogoților, 
totuşi am izbutit să dau jos vreo 50 de 
kilograme! 


226 


O cantitate fantastică. 

Numai că aceste 50 de kilograme le 
dădusem jos din pod, şi nu din greutatea 
mea. Ele erau reprezentate de cele 200 de 
sticle goale. Pe care trebuia să le umplu la 
cen- trul de ape minerale de pe strada 
Latină, de lîngă noi. Cu „Borsec”... 

Bineînţeles, nu pe toate. Pentru că, după 
ce le-am cărat acolo, ajutat niţel şi de Biba, 
Babane şi Babacu, care transportaseră şi ei 
vreo zece sticle, am fost nevoit să le-aduc 
îndărăt, deoarece mai trebuiau şi spălate. 

Tanti Raliţa, din bucătărie, unde se ocupa 
serios de preparatele destinate întîmpinării 
Anului nou, mi-a stri-gat mobilizator: 

— Pune osu’ şi fă-le ca oglinda, măi 
nepoate... Nu te lăsa! Numai apele 
„Milenare” te mai pot ajuta... Am citit 
undeva, nu mai ştiu unde, şi nici cînd, căauo 
influenţă fantastică asupra  funcţiunii 
creierului surmenat! Apele „milenare”... 

Aici, cînd am auzit-o repetind cuvîntul 
„milenare”, mi-am ieşit din pepeni şi-am 
întrerupt-o: 

— Se zice minerale, dragă tanti Raliţo!... 

— Ba milenare, pentru că de mii de ani le 
bea o lu- me întreagă! nu s-a lăsat dinsa 
convinsă. 

— Şi ce legătură au ele cu activitatea 
mentală? Nu m-am lăsat nici eu. 

— Au!... Uite că au! Pentru că balonează, 
şi nu mai poţi mînca! lar ţie asta ţi se 
recomandă... Ori, ce mai calea-valea, o minte 
pe care n-o apasă un stomac umflat, 


227 


funcţionează mult mai uşor... E la mintea 
cocoşului, pentru că tot pomenii de minte... 
Orice prost poate pricepe atita lucru, nu 
numai eu sau tu! Dacă bei o sticlă de 
„Borsec”, de-un litru, te balonezi imediat şi 
dai jos un kil... Dacă bei două, slăbeşti un kil 
şi jumătate! Pricepi? După regula lui Evrika, 
ăla care a strigat „Arhimede”, atunci cînd a 
ieşit din baia comunală, de la aburi!... 

Babane, care asculta uluit spusele mătuşă- 
mi, mi-a şoptit la ureche, destul de încet: 

— Am impresia că le cam încurcă tanti 
Raliţa! Des-pre chestia asta am învăţat şi eu 
ceva la fizică... Arhimede a fost cel care a 
exclamat, cînd a ieşit din apă, „Evrika!”, 
adică, pe limba noastră, „Am descoperit”! 
Descoperise principiul lui Arhimede, după 
cum i s-a spus mai tirziu. Şi care sună aşa: 
„Orice corp scufundat într-un fluid este supus 
unei presiuni verticale, de jos în sus, egală cu 
greutatea fluidului deplasat”. Şi nici nu văd 
ce legătură poate fi între lichidul pe care ai 
să-l bei, după sfatul lui tanti Raliţa, şi 
greutatea matale... 

Biba şi Babacu, după ce ascultaseră 
extrem de curioşi expunerea fratelui lor mai 
mare, mă traseră în baie, unde, în cadă, 
vîrisem toate sticlele, în vederea spălării. 

Bălăiţa mea de nepoată, în timp ce 
pregătea detergentul necesar, simţi nevoia să 
mă chestioneze: 

— Ascultă, El Fugitivo, tanti Raliţa te-a 
îndemnat să cobori din pod toate sticlele 
astea?... 


228 


— Da, măi copilă bună! i-am răspuns eu 
amărit. Chiar mi-a precizat c-am să slăbesc 
şi mai mult, dacă voi întreprinde operaţia 
de unul singur... Asta, după ce-o rugasem 
să m-ajute niţel! 

Pe cînd ne apucasem cu toţii să curăţăm 
sticlele de etichete, de resturile de ulei sau 
de alte substanţe pe care le conţinuseră, 
mi-am amintit de-un alt principiu din fizică 
expus aiurea de tanti Raliţa. 

Odată, încercase să-mi explice legea lui 
Ohm, în chipul următor: „Dacă eşti om cu 
mine, sînt şi eu om cu tine!” 

— Unde-ai citit timpenia asta? răcnisem eu 
indignat. 

— Băieţele, nu-i uman ce se-ntimplă cu 
tine! Cum de-ndrăzneşti să vorbeşti astfel cu 
mătuşa ta bună? N-am citit nicăieri, dar legea 
asta, a lui Om, mi-a spus-o, chiar aşa, cum ai 
auzit-o, un mare savant în electronică... 

— Cine, tanti Raliţo? 

— Electricianul de la cooperativă, care mi- 
a schimbat siguranţa de la fierul de călcat, şi 
care mi-a cerut numai treizeci de lei... 

— Eşti nemaipomenită! Fiarele de călcat 
nu-s prevăzute cu  siguranțe, ci cu 
rezistenţe. Savantul matale, marele 
electronist, este nu numai escroc ci şi-un 
mare imbecil... Pentru că una-i să fii om, şi 
alta Ohm!... A abu- zat de bunătatea 
dumitale, care însă nu ştii să deosebeşti 
numele de Ohm, care se scrie cu „h”, între 
„0” şi „m”, de numele omului de omenie... 


229 


— Ba nici gînd de-aşa ceva! Electricianul 
meu este un băiat de mare viitor. Un 
adevărat savant. Merge fierul acuma, de 
parcă ar fi radiator, arde orice, pîrleşte totul, 
şi nici nu se mai răceşte, pînă nu-l bagi într-o 
găleată cu apă... Şi-atuncea, chiar, poate fi 
folosit la fiert ceaiul!... 

Cînd am gătat de spălat sticlele, de 
rămăseseră numai vreo 125, din întreaga 
cantitate de 200, diferenţa spăr-gîndu-se cu 
prilejul operaţiilor de manevrare dintr-un loc 
în altul, le-am scos apoi în curte, să le punem 
la uscat. 

Cu această ocazie, s-au mai spart opt. Pînă 
să se zbicească recipientele din curte, am 
curăţit baia de cioburi. Bineînţeles, ajutat 
substanţial de ostrogoți. Babane în-cărca 
cioburile într-o găleată de tablă, Babacu mi le 
transmitea, ca să le car în fundul curţii, acolo 
unde se aflau tomberoanele de gunoi, iar 
Biba ţinea evidenţa găleţilor transportate. 


La ora cînd isprăvisem totul cu bine, ne- 
am dus cu sticlele la centrul de pe Latină. 

Deoarece se înserase, magazinul închisese 
de mult. Mai ales că, după-amiaza, arareori 
se întîmpla să vină gestionarul. Şi, din motive 
de forţă majoră, ne-am cărat iarăşi acasă cu 
recipientele. Cu care prilej, s-au mai spart 
zece. 

În cealaltă zi, dis-de-dimineaţă, am repetat 
figura. De astă dată numai cu 107 sticle. 

Însă, spre surprinderea noastră, am aflat 
de la cetă-ţenii din vecinătate că magazinul 


230 


de ape minerale funcţiona normal, de la 8 la 
12 şi de la 16 la 20, dar că aprovizionarea, de 
la centru, se opera numai miercurea. 

— De-aia, măi Hombre, începu să mă 
lămurească Babacu, e plină prăvălia numai 
cu lăzi goale! 

— Dar nenea care vinde apa, ce face în 
restul săptă-mînii? s-a interesat Biba. 

— Păi, ce să facă, aranjează şi el lăzile! şi- 
a dat cu părerea Babane. 

Niţel demoralizaţi, ne-am dus din nou 
acasă. Cărînd cu noi sacoşele cu sticle. 

Aş fi avut şi eu nişte lădiţe, ca să ne fie 
mai lesne, dar fuseseră construite pentru 
sticlele de bere. Aşa ne-am dumirit de ce, 
cînd am încercat să le vîrim în lădiţe pe- 
ale noastre, de-un litru, acestea se spărseseră 
mai mult de jumătate. Fiindcă nu-ncăpeau! 
Decît în bucăţi. 

Întrucît a doua zi era miercuri, ziua de 
aprovizionare a magazinului, ne-am înfiinţat 
la uşa acestuia încă din zori. Între timp, 
gestionarul îşi scosese lăzile goale pe stradă, 
blocînd întreg trotuarul. Şi nu numai 
trotuarul, ci şi ieşirea din magazin. 

Bietul om, pentru a circula, era nevoit să 
escaladeze, de fiecare dată, muntele de lăzi 
ce se formase. Un adevărat alpinist, nu 
altceva! Pe la unsprezece şi jumătate, Babacu 
mi-a strigat în ureche, atît de puternic, încît 
mi-a zumzăit timpanul o bună bucată de 
vreme: 

— Hombre! Hombre! Uite-i că vin!... 


231 


Entuziasmată, Biba a pornit şi ea să 
chirăie, aproape cîntînd: 

— Vine, vine, uite-l că vine, numai de-ar fi 
pline!.. 

Nu erau. Camionul depozitului — gol. Dar 
sosise pentru a încărca ambalajele centrului. 
Cel cu marfa pe ca-  re-o aşteptam, şi nu 
numai noi, ci toţi cei vreo şaizeci de oameni 
care se adunaseră în stradă, şi-a făcut 
apariţia abia la 16,30, adică după-masă. 

Întrucît plecasem să prînzim, lăsînd 
sticlele în grija unui cetăţean amabil, cînd ne- 
am întors şi noi, odată cu camionul care 
parcase peste o parte din sacoşele noastre, 
am răsuflat uşuraţi. 

Şi pentru că sosise marfa, dar şi pentru că 
ne rămăseseră doar vreo zece sticle, restul 
fiind transformat în cioburi. 

Gestionarul, disperat de faptul că trebuia 
să descarce singur ditamai hurdubaia de 
camion, care conţinea, pe puţin, vreo două 
mii de sticle cu apă minerală, a purces să 
răcnească în gura mare: 

— Cine ajută la descărcare, va primi marfa 
peste rînd! 

Mobilizaţi de chemarea bietului om, ne- 
am angajat, 


şi eu, şi nepoţeii, dar şi-o mare parte din 
cetăţeni, la coborrea lăzilor cu sticle. 

Pe la 19,45, cînd gestionarul îşi manifesta 
intenţia de-a închide magazinul, deoarece se 
apropia ora de termi-nare a programului de 


232 


lucru, ne-am căpătat şi noi cuveni-tele 
„Borsec”-uri. 

Cinci sticle! 

Restul, cu prilejul operațiunilor de 
descărcare, se făcuseră praf şi pulbere. 


Acasă, frinţi de oboseală, am gustat 
fiecare cîte o gură de „Borsec”. 

Din păcate, numai eticheta corespundea 
denumirii de mai sus, deoarece apa minerală 
pe care o beam, cu nasurile astupate, era de 
„Căciulata”,  trăsnind îngrozitor a ouă 
împuţite. 

— Bună şi asta! a declarat în culmea 
fericirii tanti Raliţa. Nici nu ştiţi cît ajută la 
pietrele de la ficat, sau de la rinichi, că nu- 
mi mai aduc bine aminte!... Beţi-o cu 
încredere, şi numai aşa o să scăpaţi de 
nenumăratele boli care cauzează aparatului 
hepatic... 


În timp ce mă căzneam să adorm, după ce 
nu fusesem în stare să mănînc mai nimic, atât 
din pricina oboselii, cît şi-a mirosului de 
nesuportat, care-mi stăruia în nări, am 
întrebat-o pe Penke, nevastă-mea: 

— Ascultă, măi copilă bună, tu ce părere 
ai?... Crezi c-o să m-ajute cu ceva apa asta 
minerală? 

— Depinde! mi-a răspuns dînsa pe 
jumătate cucă- ind. Dacă în sticlă se află ce 
scrie pe etichetă, atunci poate că da, dacă 
este altceva, atunci poate că nu! E clar?... 


233 


Desigur că nu era clar. Nimic. Şi de nici 
un fel. Un lucru mi-a fost însă limpede. Cu 
ocazia eforturilor de-puse pentru obţinerea 
celor cinci sticle de „Borsec”, dar care 
conţineau „Căciulată”, îmi dispăruseră total 
dereglările depistate de mine în sistemul 
neuronic. Deci, ce mai tura-vura, tot era 
bună la ceva apa minerală! 

Dar mai răminea o problemă. Mă va ajuta 
să dau jos? Din greutate, bineînţeles, 
pentru că din pod nu mai aveam ce. Aici e- 
aici! 

Fiindcă, poimiine, va trebui să întîmpinăm 
Anul nou. Cu piftii şi sarmale, cu fripturele 
şi cîrnaţi, plus multe alte chestii, la care 
robotiseră, pe spetite, nevas- tă-mea şi biata 
Felicia, mama ostrogoților. 

Oricum, pe tanti Raliţa n-am s-o uit la 
masa sărbătorească. O să-i torn în paharul de 
vin un pic din apa minerală pe care mă 
sfătuise s-o beau eu. Tot se plinge dinsa de 
nişte dureri la şale. Poate că-i va fi de folos. 
În regiunea aceea se află şi rinichii, şi oasele 
sacro-ilia-cului. 

Deci, scapă şi de pietrele de la rărunchi, 
dar şi de reumatism! 


Episodul 23 


OMUL CU O MIE DE FEŢE 


234 


De cînd au rămas ostrogoții la mine, am 


parte numai de surprize. Din cele mai 
neaşteptate. 

Azi dimineaţă, pe cînd luam împreună 
ceaiul, numai eu cu nepoţeii, Penke fiind 
plecată la Tîncăbeşti, aud că sună cineva 
la uşă. M-am dus să deschid. In prag, băţos 
şi fălos, rumen la faţă ca un sportiv, stătea 
pro- ţăpit nea Gică Zbanţ. 

— Hai noroc şi voie bună, măi frate Andi! 
Ce mai faci, ce mai învirteşti, că-s vreo 


douăzeci de ani, de cînd nu ne-am mai 
văzut! a exclamat cu glas voios vizitatorul 
neaşteptat. 


Aşa era. Nu-l mai întîlnisem pe nea Gică 
de prin 1960. Cînd mi-era vecin de stradă, 
locuind deasupra bufetului „Izvorul Rece”. 
Arăta şi-acuma la fel de ţanţoş şi trupeş, 
tot atît de plin de poftă de viaţă. 

— Poftim în casă, nene Zbanţ, să-mi 
cunoşti nepo-ţeii! l-am invitat eu. 

După ce s-a aşezat la masă, refuzîndu-mi 
cana de ceai oferită, pe motiv că apa-i face 
rău la rinichi, a gustat din păhărelul de 
rachiu, şi-a pornit să-mi cîntă-rească din ochi 
ostrogoții. 

Peste mai puţin de-un sfert de ceas, 
nepoţeii mei se-ndrăgostiseră zdravăn de 
nea Gică Zbanţ. Deveniseră prieteni la 
cataramă. 


235 


Mai ales din clipa în care vechiul meu 
prieten ne invitase la grădiniţa restaurantului 
„Mioriţa”, să bem cu toţii un pepsi. 


Cînd ne-am trezit instalaţi la o masă, iar 
ostrogoții porniseră să-şi soarbă băutura lor 
rece şi colorată, nea Gică Zbanţ m-a 
îndemnat: 

— Ia cu neica o spumă de drojdie! Numai 
la  „Mio-riţa” mai găseşti un asemenea 
trăscău de 40... Grade, nu lei! 

Fără să fiu prea încîntat de prostiile pe 
care le de- bita fostul meu vecin, l-am îmbiat 
să bea ce pofteşte, 
fiind invitatul meu, şi să-mi mai spună ce face 
şi cum o duce cu viaţa. 

— Dom'le, nu-i a bună ce se-ntîmplă cu 
mine!... Aseară era să mor, cînd m-am azvirlit 
de la etaj! 

— Ai încercat să te sinucizi, nene Zbanţ? l- 
a între- bat îngrozit Babane. 

— Chiar aşa, dragul meu? am intervenit şi 
eu. Ce,  n-aveaialtă treabă?... 

— Ba am. Şi încă prea multă, măi băiete. 
Cum să mă sinucid?... Dar jucam... 

— Şi-ai vrut să-ţi sperii partenerii, fiindcă 
pesemne pierdeai?... 

— Aiurea! Ce-s tîmpit, să-mi pierz banii la 
cărţi?... Jucam în Agentul secret, un film 
poliţist, care se tur- nează la studiourile 
noastre de la Buftea, pe post de cascador- 
adjunct... Trebuia să cad pe-o saltea. Însă 
recu-ziterii, sau cei care trebuiau să se ocupe 
de problemă, c-am uitat cum li se spune, 


236 


pierduseră din vedere sal-teaua. Şi n-o mai 
puseseră deloc... Dar nu-i numai vina lor, 
pentru că este posibil să fi încurcat eu filmul, 
şi să nu mai fi ştiut în care joc, deoarece iau 
parte la o mul-ţime de producţii... Aoleu, cît e 
ceasul?... 

— Zece şi-un sfert! i-a comunicat Babane. 

— Dar ce s-a-ntîmplat, nene Zbanţ? s-a 
interesat Babacu tulburat, temîndu-se ca noul 
său prieten să nu fi păţit ceva, să uite de vreo 
întîlnire sau de vreo sarcină importantă. 

— Nimic! Totul e-n regulă, măi copii! ne-a 
liniştit nea Gică. Deseară am iarăşi 
spectacol. Căruţa cu paie, sau ceva în genul 
ăsta, în orice caz o piesă, celebră... 

— Poate-i vorba despre Căruţa cu paiaţe, 
nene Zbanţ! s-a încumetat să-l completeze 
Biba, nu-i aşa?... 

— Exact şi întocmai... Adică, să vedem, ba 
nu, cam aşa ceva! Dar de unde ştii de 
căruţă?... 

— Păi am văzut-o şi noi, anul trecut, cînd 
ne-a dus El Fugitivo la teatru! l-a lămurit 
bălăiţa mea de nepo- ţică. 

— Cum, îl cunoaşteţi şi pe actorul ăla, din 
serialul de la radio? 

— Numai de la televiziune, nene, că la 
radio nu s-a dat... Insă aşa-i zic eu unchiului 
Andi... 

— Bravo!... Interesant... Şi unde 
rămăsesem?... Aha, la teatru... Că miine 
trebuie să intru în alte două piese... Alecu 
Lăpuşteanu, adică, pardon, Păpuşteanu, şi- 


237 


n Cadavrul mort, drama aia a lui 
Tolstoievschi... 

Am fost nevoit să intervin, mai mult pentru 
a nu-i îngădui vechiului meu prieten să 
rostească în continuare cine ştie ce alte 
bazaconii: 

— Zău, că le cam încurci, nea Gică! 
Probabil te re- feri la Alexandru 
Lăpuşneanu şi la Cadavrul viu... 

— De Lev Nicolaevici Tolstoi!... m-a 
completat cu vioiciune Biba, mare amatoare 
de literatură... 

— Chiar aşa? se miră fostul meu vecin. 
Poate... Dar unde am auzit eu de unul cu 
„ievschi”, care lucrase ceva tot cu cadavre?... 

— Pesemne că-i vorba de Dostoievski... 
Precis! Chiar are un roman ce se cheamă 
Crimă şi pedeapsă... 

— Va să zică, ştiam eu ceva... Unde-i crimă 
sînt şi cadavre! îşi recăpătă aplombul nea 
Gică Zbanţ. După aia am nişte filmări la 
televiziune, într-o reclamă pentru Ge-rovital... 
medicamentul acela miraculos, care 
împrospătează memoria şi-i întinereşte pe 
vîrstnici... La noapte, repet la circ... Ca 
măturător, deocamdată... 

Mirat de prodigioasa activitate „artistică” 
a lui nea Gică, îl întrebai extrem de curios: 

— Parcă lucrai în comerţ, nu-i aşa 

— Da, ei şi?... 

— Nu ştiam că eşti şi actor! 

— Păi, nici eu! ne-a declarat nea Gică plin 
de nevinovăție. Am ieşit cam de multişor la 
pensie şi nu pot sta degeaba... Fac 


238 


figuraţie... Regizorii zic că sînt un figurant de 
excepţie. „Omul cu-o mie de feţe”, aşa m-au 
botezat... Mai lucrez şi eu, ca să mă mişc şi 
să-mi acti- vez creierul. Dar este enorm de 
lucru. Abia mă descurc... Să vezi ce-am 
păţit... Aşa!... Unde-am rămas?... A! La 
necazurile meseriei de artist. Luni am jucat 
în Paiaţe, nu la Operă, ci-n căruţă, mă- 
nţelegi, pe rol de lord englez... Dar tocmai 
mă-ntorsesem de la Agentul discret... Cînd 
am intrat în scenă, în loc să declam „Bonjour 
bun, măi fraţilor!”, în franţuzeşte, am răcnit 
„Sus mîinile, că trag!” Am avut un succes 
nebun! Marţi, la matineu, în Locusteanu, în 
scena cu chiolhanul boierilor, am înfulecat tot 
ce era pe masă... Crezusem că joc în piesa La 
hanul Ancuţei... Lumea a ris în hohote! 
Seara, în ace- eaşi piesă, am repetat figura. 
Succes monstru, dom'le! Se tăvălea sala de 
ris, deşi era o mare tragedie... Mai ales în 
clipa cînd boierii s-au repezit la mine, să-mi 
ia hartanul de friptură... Lacomi, dom'le! Dar 
nici eu nu m-am lăsat! M-am pitit sub 
masă... Ei, după mine, să-mi ia bucăţica de la 
gură... Lumea m-a aplaudat din răsputeri... 
Joi, am filmat la Buftea... Intr-un serial cu 
haiduci, sau cow-boys, că nu mai ştiu ce 
erau, şi-am încălecat pe cal sărind de la 
balcon, de i-am fracturat dobitocului grea- 
bănul!  Nimerisem însă greşit, pe-un alt 
platou, iar gloa- ba aparţinea altei producţii. 
Pirjoala, sau Pirjolul, mă rog, ceva în genul 
ăsta... Şi ce să vezi, căşunaseră pe mine, să 
le plătesc mîrţoaga!... Sînt prea aglomerat cu 


239 


rolurile, asta-i realitatea!... La televiziune, am 
dat foc la un co- teţ avicol, deşi rolul îmi 
cerea să-l sting, fiind pompier... În Oaspeți 
de seară, la teatrul de pe bulevard, am apă- 
rut în costum de baie, crezînd că-i vorba de 
Acapulco, o altă piesă maritimă de mare 
succes... Lumea a ris de s-a spetit. Colegii, 
însă, mă biîrfesc cumplit... Numai din invidie! 
Au răspîndit zvonul că-s sclerozat! Eu? Care 
distrez lumea ca nimeni altul?... Păi, dacă aş 
fi sclero- zat, s-ar mai ride la piesele în care 
apar eu?... Invidioşi, dom'le, ce nu s-a mai 
pomenit!... Aia e!... Pentru că mă simt mai 
tînăr ca ei! 

— Dar cîţi ani ai, nene Zbanţ? s-a interesat 
Biba emoţionată de cele auzite, mîndră de 
prietenul meu. 

— Păi, mai ştiu şi eu?... biigui nea Gică. Să 
tot fie la vreo şaptezeci şi cinci... Cam pe 
ici, pe colo!... 

— Atunci, precis trebuie să te laşi de 
figuraţie! de- cise Babane, îngrijorat pesemne 
de sănătatea interlocutorului nostru. 

— La virsta matale, nea Gică, dacă vrei să 
ai o ocupaţie cel mai nimerii ar fi să-ţi plimbi 
nepoţii prin Ciş-migiu... am intervenit şi eu, 
dîndu-mi seama că ostrogo-ţilor le era milă 
de fostul meu vecin. 

— Păi, măi Andi, de unde să-i iau? oftă el 
amant. N-am copii, aşa că n-am nici 
nepoti... 

— Ba ne ai pe noi, nene Zbanţ! sări Biba 
de pe scaun, dînd să-l îmbrăţişeze pe „omul 
cu-o mie de fețe”. 


240 


— Chiar acuma mergem cu toţii la 
Cişmigiu, nu-i aşa? propuse Babacu 
impresionat de singurătatea mare- lui 
figurant. 


În stația de autobuz, l-am ajutat pe nea 
Gică să urce primul. 

Pînă să ne vină şi nouă rîndul, îl văzurăm 
deodată, spre surprinderea noastră, coborînd 
vioi şi vesel prin uşa din faţă. 

Dînd ochi cu noi, a tresărit bucuros, şi-a 
exclamat în gura mare: 

— Ia te uită, ce mai întîlnire! Nu ne-am 
mai văzut de-o viaţă de om! Ce mai învîrți, 
ce mai faci, măi Andi? Cine-s zgîmboii 
ăştia?... Stai, parcă-i cunosc... Nepoţeii tăi... 
Dar pe cine aşteptaţi aici?... 

Noroc că Babane a găsit răspunsul cel mai 
potrivit, care să nu-l jignească pe „omul cu-o 


mie de feţe”: 
— Pe matale, nene Zbanţ! Am venit să te 
luăm la o plimbare, în Cişmigiu!... O să 


stăm împreună toată ziua... Nu-i bine, 
unchiule Andi?... 

Ce era să mai zic? Inimi de aur ostrogoții 
ăştia ai mei! 


Episodul 24 


ZAVEDEI - „SUTĂ DE LEI” 


241 


Astăzi sînt într-un fel de vacanţă. Pentru 
c-am ră- mas singur. 

Penke, nevastă-mea, cea cu inimă de aur 
şi gură de argint, mi-a telefonat că mai 
zăboveşte la Tincăbeşti, încă vreo patru- 
cinci zile. 

Tanti  Raliţa, de cînd şi-a petrecut 
revelionul împreu-nă cu noi, numai în valsuri 
celebre şi excese culinare, acuma zace în 
casă, pretinzînd c-o sfirtecă nişte dureri de 
şale cumplite, şi c-a trecut definitiv şi pentru 
totdea-una de partea lacto-vegetarienilor. lar 
scumpii mei ostro-goţi, Biba, Babane şi 
Babacu, sînt plecaţi cu nea Gică Zbanţ la 
parcul Herăstrău, unde-l plimbă cu barca pe 
vechiul meu prieten. Acesta, după ce fusesem 
cu dînsul la Cişmigiu, şi ne distrasem de 
minune, pînă seara tîr- ziu, renunţase brusc 
la activitatea sa artistică, de „om cu-o mie 
de feţe”, şi era mai în fiece zi cu nepoţeii mei. 
Ori îl duceau ei prin mai toate parcurile 
Capitalei, ori îi invita el la tot soiul de 
cofetării, unde Babacu, mare amator de 
profiterole, dădea iama prin rafturile respec- 
tivelor stabilimente. 

Fiind, deci, în vacanţă, mi-am zis c-ar fi 
cazul să profit de-o asemenea fericită zi 
liberă. Mai ales că de la revelion încoace, 
aveam numai necazuri cu televizorul pe care 
mi-l „reparase” tanti Raliţa. 


242 


Şi, pe la nouă şi jumătate, i-am telefonat 
lui Zavedei. 

De mult umblam după un astfel de meşter. 
Îl găsisem, în cele clin urmă, la 
recomandarea unui bun prieten (acuma fost), 
care-mi dăduse numărul de telefon al 
acestuia, asigurindu-mă că-i un adevărat 
geniu tehnic. 

Întrucît încă nu ştiam cu cine stau de 
vorbă, şi nici nu-l văzusem vreodată la faţă, 
dar nici el pe mine, ce-i drept, i-am spus la 
telefon, luîndu-l pe de departe: 

— Aloo! Casa meşterului Zavedei?... Aş 
dori să vorbesc cu dînsul, bineînţeles dacă-i 
liber şi nu-l deranjez! 

— Deocamdată-i liber! mi-a răspuns un 
glas gros şi hiîrjiit. Zavedei la aparat... Însă 
nu „meşterul”, ci „maestrul” Zavedei! la 
ziceţi, deranjaţi-mă! 

— M-ar interesa nespus să-mi faceţi o 
vizită! i-am grăit eu cît mai dulce, dîndu-mi 
seama că, probabil, îl jignisem spunîndu-i 
numai meşter... 

— Cine sînteţi?... Că nu intru-n casele 
oricui, mai ales ale necunoscuţilor!... 

— Al Conan Doi!... 

— Scriitorul? l-am auzit  exclamînd 
neîncrezător. 

— Exact! 

— Maestrul Conan Doi? Nu se poate! Ce 
bucurie să v-aud vorbind... Credeam că 
sînteţi mort de mult! 


243 


—  Acela-i Conan Doyle, părintele lui 
Sherlock Holmes! l-am informat eu niţel 
indispus. 

— Am fost în eroare, maestre, dar v-am 
citit şi pe dumneavoastră, fără să ştiu că 
sînteţi doi... Scuzaţi, vă rog! 

— Păi Doi sînt, însă cu „D” marel!... 

— Mi-am dat seama că sînteţi mare, după 
cît de mult se mănîncă în cărţile matale!... 
Vin la dumneavoastră cu mare plăcere! 

— Vă aştept! i-am comunicat eu, închizind 
aparatul. 

Apoi, pină la sosirea meşterului, care 
părea şi-un om de-o aleasă cultură, din 
moment ce-mi citise cărţile, am căzut într-o 
meditaţie profundă şi îndelungată. Tot 
întrebîndu-mă, ce legătură poate fi între 
umorul şi mesele mai îmbelşugate, şi 
mărimea unui scriitor de talia mea? Care nu-i 
de ici de colo. 

Pînă să găsesc un răspuns acceptabil, am 
auzit că-mi sună cineva la uşă. Pesemne 
sosise marele specialist. Chiar el era. 
Zavedei. 

Cînd l-am văzut, cred c-am rămas stană de 
piatră. lar Zavedei aşijderea. La vederea 
personalităţii mele. 

Însă eu aveam motive din cele mai 
temeinice. Pen- tru că personajul care-mi 
stătea în faţă era atît de slab şi jigărit, 
uscăţiv şi lungan, încît oricînd putea fi con- 
fundat cu-o prăjină de rufe sau un arac 
pentru fasole uriaşă, căţărătoare. 


244 


Dar ceea ce mi se părea şi mai stupefiant 
era felul în care-şi tundea părul şi mustata. 
Pletele-i atîrnau peste guler şi umeri, 
întocmai ca ramurile unei sălcii plîngă-toare, 
aşa cum poartă mulţi tineri din zilele noastre. 
Insă mustaţa, stufoasă şi îmbirligată, îi 
acoperea nu numai gura, aproape în 
întregime, dar şi laturile bărbiei, ară- tind ca 
o cobiliţă, pentru cărat ciuberele. 

N-am mai apucat să-l poftesc în casă, 
deoarece s-a invitat şi singur, spunîndu-mi în 
acelaşi timp: 

— Vas'că matale eşti scriitorul Conan Doi? 
Mare minune! Chiar că eşti cît doi!... De-aia 
ţi-s cărţile atit de haioase! Dar mai înainte 
de toate, şi-am să-ţi zic mai apoi despre ce-i 
vorba, cred că-i cazul să mă prezint, ca să 
ştii cu cine ai de-a face, deoarece bănuiesc ce 


te  doare!... Maestre, eu sînt tehnician 
universal, deşi mă chea-mă Zavedei!... Sau, 
mai precis, Zavedei-„sută de lei”, c-aşa mi 


se spune în popor. Repar tot, perfecţionez 
tot, şi numai pe-o centă!... E bine?... 

Imi pusese Dumnezeu mîna pe cap. Din 
toate punc-tele de vedere. De asta aveam 
nevoie, de-un tip univer- sal. Dacă 
înţelesesem corect, trebuia să se priceapă la 
orice: televizoare, aparate de radio, maşini de 
spălat, cu programare şi fără, la fiare de 
călcat electrice, frigidere, tapiţerie, mobilă, 
ventilatoare, croitorie, aeroterme, calorifere. 
Pînă să dovedesc a-i comunica ce mă supără, 
individul m-a interogat febril, prietenos la cei 
mai înalt nivel: 


245 


— Maestre, n-ai ceva de pus în gură?... Că 
ti-am citit romanele şi-am înţeles că la 
matale în casă totdeau- na se găseşte cîte 
ceva de-ale mîncării... Nu-i aşa?... 

Încîntat la culme de părerea cititorilor 
despre cărţile mele, unul dintre aceştia fiind 
şi Zavedei, după cum rezulta din afirmaţiile 
sale, i-am confirmat bănuielile: 

— Am! Tot ce-ţi pofteşte inimioara!... 

Apoi i-am prăjit numaidecit şase ouă 
ochiuri, cu slăninuţă afumată şi mujdei de 
usturoi, şi-am pus pe masă şi-o bucată de 
telemea din cea superioară, măsline, cîr-naţi 
de casă, cumpăraţi din piaţa Amzei, şi-o 
sticloancă de trăscău. De Tincăbeşti. 

În vreme ce ne prindeam sufleţelele, 
deoarece Zave-dei mă invitase să gust şi eu, 
însă numai niţel, i-am re-latat nemulţumirile 
mele electro-menajere: 

— Totul merge alandala, meştere! Nu te 
supără faptul că-ţi zic „meştere”?... 

— Ba da! Însă spune-mi aşa, deoarece 
pentru ta-lentele mele nu se există un alt 
nume... Cel puţin deocamdată... De fapt, 


meşter înseamnă şi maestru, nu?... lazi! 
— Bun! Deci, s-o luăm de la început: 
televizorul nu are imagine, însă cîntă, şi 


numai muzică de la programul II, dar de la 
radio... Aparatul de radio, în schimb, emite 
sonorul de la TV, de pe ambele programe, şi, 
ca o culme, pe-amîndouă deodată. Maşina 
de spălat are motorul blocat, şi trebuie s-o 
manevrez manual... Fierul de călcat electric 
se încinge tare anevoie, doar dacă-l pun pe 


246 


aragaz... Şi nici acesta nu-i în regulă, fiindcă 
tre- buie să-l încălzesc cu reşoul electric, 
însă pus pe dos.!... 

Zavedei mă ascultase indignat, într-o 
evidentă stare de nemulţumire sufletească. 


Motiv pentru care a lichi- dat urgent 
trăscăul din sticlă, rugîndu-mă să-i fac iarăşi 
plinul. 


— Dacă nu beau ceva, m-apucă din nou 
tusea... Şi nu-i bine. Că soacră-mea, care mă 
iubeşte ca sarea-n ochi, a vrut să mă 
vindece de tuse silindu-mă să-nghit două 
linguri de ulei de ricin, care-i un purgativ 
nemaipomenit de violent! Acuma mi-e frică şi 
să strănut! Nu-i nimic! Trece şi asta. lar 
cu televizorul şi aparatul de radio, şi toate 
ălelalte, ţi le face Zavedei ca noi-no- uţe, să 
meargă şi fără curent... N-ai la matale o sută? 
De lei... Să cumpăr nişte materiale... 

S-a înapoiat cam în jurul prinzului. Arăta 
ciudat, şi-am avut impresia că nu mai 
vedea bine. Peste un mi- nut mi-am dat 
seama că era chior... De beat! Şi iarăşi mi-a 
cerut să guste ceva, că să-i treacă „oboseala”. 

După ce-a ras o cratiţă de tocană 
ardelenească,  „confecţionată” din porcul 
adus de văru-meu Anatolie Jim- bla, a sorbit 
o cană de trăscău, fiindu-i mereu teamă 
de tusă, şi s-a apucat de lucru. Ă 

Mare meşter. Geniu tehnic, nu altceva! In 
cîteva minute a schimbat lămpile de la radio, 
punîndu-le la televizor, apoi a procedat 
invers, luîndu-le pe cele de la aparatul de 
televiziune şi montîndu-le la radio, pen- tru 


247 


ca, după aceea, să mute condensatoarele şi 
să le lipească cu pap, întrucît nu avea un 
letcon la îndemînă. 

Privindu-mă drept în ochi, m-a anunţat 
lugubru: 

— Dacă nici acum n-or să meargă, 
înseamnă că-s defecte din fabricaţie! 

Avea perfectă dreptate. Meşterul tot 
meşter. Ştia el ce spune. Pentru că, într- 
adevăr, n-au mers. Dar s-a ars întreaga 
instalaţie electrică din casă... 

Noroc că Zavedei mi-a mai cerut o sută, a 
plecat şi, peste vreun ceas şi ceva, cînd s-a- 
ntors şi mai criţă, a schimbat nişte sigurante 
la tablou şi totul a fost cum nu se poate mai 
bine. 

Lustra din dormitor ardea parţial, iar 
becul din baie pilpîia, ca şi cum ar fi fost 
lumînare. Restul, inexpli- cabil, nu! Însă 
Zavedei nu şi-a pierdut cumpătul. Ba 
dimpotrivă, deoarece mi-a făgăduit: 

— Fii liniştit, maestre, că-ţi face băiatul un 
tablou de siguranţe nou, tocmai în beci, la 
răcoare, să nu mai ai belele pe cap! 
Deocamdată, să-ţi schimb becurile, fiindcă 
sigur s-au ars cu ocazia  montării 


siguranţelor... Ce să-i faci, încă din uzină 
sînt slabe... Chiar mă mir c-au ţinut pîn- 
acu’!... 


Bineînțeles, i-am mai dat o sută de lei, 
pentru ca Zavedei să cumpere becurile 
necesare. Şi iarăşi a dis-părut. Dar numai 
pentru un ceas. 


248 


După care răstimp s-a întors cu ochii 
injectaţi, trăsnind de departe a rom, însă 
extrem de fericit. 

— Nici nu-ţi dai seama ce noroc a dat 
peste matale, maestre! Am făcut rost, de la 
nişte prieteni, de vreo citeva becuri 
excepţionale, de dinainte de război, din- tr- 
o sticlă ce se sparge tare greu. Cînd le-am 
amestecat cu celelalte şase, pe care însă le- 
am luat de la magazin, nu s-au spart decît 
două... Cinci au fost, trei au rămas! Dar ce 
marfă!... 

În cîteva minute, meşterul Zavedei a 
schimbat majoritatea becurilor din casă. 
Acuma ardeau toate şi peste tot. Cu excepţia 
celor care se mai spărseseră, atunci cînd le 
încercase.  Încîntat de succesul obţinut, 
neobo- situl Zavedei m-a mobilizat plin de 
ambiţie: 

— Maestre, acum haidem în baie. Curent 
avem, be-cul arde şi-acolo, să vedem ce-i cu 
maşina de spălat! Ce marcă este?... 

— „Alba-Lux 2”! l-am informat eu. 

— Perfect! a exclamat Zavedei. Cea mai 
slabă din serie. De-aia nu merge... Dar o face 
băiatu'! 

Împreună cu Zavedei am virit maşina de 
spălat în cadă. Deşi nu prea înţelegeam de ce 
anume acolo. Insă  genialul tehnician 
universal m-a lămurit imediat: 

— De vreme ce-i vorba despre o maşină de 


spălat, nu trebuie încercată în baie?... 
Matale unde te speli, nu în cadă?... E 
clar?... 


249 


Nu-mi era clar deloc. Totuşi, cu eforturi 
reunite, am izbutit şi performanţa de-a 
introduce masivul agregat, mult mai lat decît 
cada, în lăcaşul acesteia. Greu. Pen- tru că 
nu vroia deloc să-ncapă. Dar cînd l-a apăsat 
meşterul Zavedei, şi încă numai niţel, cu 
duhul blindeţii, a intrat. Fără butoane. 
Care se rupseseră în timpul operaţiei. 

Apoi a procedat la demontarea motorului. 
Cînd era gata scos, şi-a aruncat o privire 
asupra lui şi-a decretat foarte competent: 

— Nu mai face două parale... Uzură 120%! 
Îl înlocuim... 

— Cu ce, meştere, că n-am pe-aici vreunul 
de rezervă? l-am întrebat eu extrem de 


necăjit. 
— Nu-i o problemă!... Am văzut că se află 
în casă un ventilator. Ei bine, fiind de- 


aceeaşi putere şi avind aceiaşi parametri 
tehnici, e tocmai bun pentru maşina matale 
de spălat! 

După ce l-am montat, agregatul a pornit 
ca din puş- că. Zbiîrniia, huruia, făcînd să 
filfiie totul în jurul său. 

— Pe-asta am dat-o gata! m-a anunţat 
Zavedei. 

— Şi-o să pot spăla rufele cu ventilatorul 
pe care l-ai montat? } 

— Nu! În nici un caz. Însă ai să le poti 
usca... Nu simţi ce vînt stîrneşte? Uragan, nu 
altceva... Dar, dacă-mi mai dai o sută, poate- 
ti fac rost de-un motor original, de ocazie, 
de la fier vechi. Şi-atunci, s-ar putea să şi 


250 


spele... Hai să scoatem maşina pe sală... Să 
punem la punct fierul de călcat. 

Cu acesta n-au mai fost nici un fel de 
necazuri. L-a transformat Zavedei, în doi 
timpi şi trei mişcări, even- tual patru, în 
maşină de călcat cu cărbuni, avînd grijă, 
totuşi, să mă prelucreze: 

— Este şi mai sănătos, şi mai economic. 
Cu criza asta de energie! Dacă-mi mai arzi un 
sutic, mîine ţi-aduc un sac de mangal, că 
am pe cineva la Obor. Cam demoralizat, 
deoarece aş fi preferat varianta electrică, l- 
am mai întrebat pe universalul meu: 

— Şi-acuma ce-i facem?... 

— Pauză! m-a anunţat el. 

— Cum adică? Nu pricep... 

— Pauză de masă! Nu vezi că s-a-nserat?.. 
Sînt şi obosit, pe deasupra, după atita efort... 
Ce mîncăm? 

Deşi nu se-nserase deloc, decît cel mult în 
mintea meşterului Zavedei, am fost obligat 
să-l duc în bucătărie. 


Acolo i-am preparat nişte salată de varză 
murată, cu ulei şi usturoi, i-am turnat o cană 
de trăscău şi, pentru a-i mai reduce din 
nervi, deoarece dădea semne de tensiune 
cerebrală, i-am comunicat c-am să-i prăjesc 
ulti-mele  cotlete rămase din porcul lui 
Anatolie. 

— Cîte-s? s-a interesat curios meşterul. 

— Trei! 

— Bune şi-ăstea! Mie mi-ajung, fiindcă 
mata ţii re-gim dietetic, după cum mi- 


251 


amintesc c-am citit în romanele pe care le-ai 
scris... 


Întrucît Zavedei şi-a exprimat dorinţa să 
lucreze tot în bucătărie, pentru a mai gusta, 
din cînd în cînd, cîte ceva, dinsul fiind 
suferind de subnutriţie, pînă la cea-surile opt 
(seara) mi-a reparat şi celelalte agregate din 
casă. 

Cu care prilej mi-a povestit viaţa lui 
aventuroasă, cum şi unde a învăţat toate 
meseriile pe care le cunoş- tea la perfecţie. 

Fără să-şi piardă timpul, pe cînd povestea 
şi mînca s-a ocupat şi de frigider. Pe care l- 
a reparat, însă foarte provizoriu. 
transformîndu-l în cuptor electric. Asta după 
ce constatase, atunci cînd îmi demontase şi 
aragazul, că maşina mea de gătit era gata 
rebutată din fabrică. 

În clipa cînd ostrogoții sunau la uşă, 
anunţindu-mi sosirea lor, meşterul Zavedei 
terminase tot ce-avea de făcut. Şi sticla de 
trăscău, şi cotletele, şi restul de uti- laje 
electro-menajere. 

Entuziasmat de faptul că-mi cunoscuse 
nepoţeii, despre care şi-a făcut numaidecit o 
părere dintre cele mai măgulitoare, genialul 
tehnician universal mi-a declarat 
compătimitor, în vreme ce-şi lua rămas bun 
de la mine şi de la ostrogoți: 

— Maestre, cred că nu-s lacom, dacă-ţi cer 
numai o sută de lei, pentru tot ce ţi-am făcut 
azi!... Însă viu şi mîine, că mai avem o 
mulţime de lucruri de pus la punct. Fiindcă, 


252 


după părerea mea, care mă pricep, şi-ai văzut 
la ce nivel, neapărat trebuie să-ţi cumperi 
televizor, şi radio, şi maşină de spălat, şi încă 
din cele cu programare, că ţi-o aranjez eu de 
merge mai mult decît automat... Dacă mai 
dai o sută, îţi fac legătura la un magazin 
central. Am nişte relaţii la subsol, de te doare 
mintea!... Ce zici?... 

N-am mai zis nimic. Mi-era ruşine de 
ruşinea lui, dar şi de nepoți. Ostrogoţii, cu 
ochii cît cepele, priveau uimiţi. Cînd la mine, 
cînd la meşterul Zavedei care ple- ca la 
odihna de noapte. Fiindcă arăta extrem de 
obosit. Chiar într-atit, încît se clătina ca o 
prăjină în bătaia vîn-tului, şi, în loc să iasă pe 
uşă, a vrut să facă acest lu- cru folosind 
fereastra. 

Bine c-a intervenit salutar Babane, şi l-a 
condus pînă în curte. 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, după ce 
luasem ceaiul împreună cu copiii, care se 
jenaseră să mă chestioneze în privinţa 
meşterului de-aseară, am încercat să-i tele- 
fonez acasă, pentru a stabili programul de 
lucru. Mi-a răspuns fiul său. Care mi-a 
comunicat că taică-său e plecat. 

— Şi cînd se-ntoarce? am insistat eu. 

— Dacă o să fie cuminte şi o să înveţe 
bine, peste cinci ani! Cel puţin aşa spunea 
nenea ăla, care l-a luat de-acasă... 

Babane, căruia i-am spus ce aflasem, 
şi-a îngăduit 


253 


să mă ia peste picior. Dar meritam. Ce 
credeţi că-mi zisese? 

— Ai văzut, unchiule Andi, măi fratele 
meu, ce-n-seamnă un cadru tehnic de 
nădejde?... Precis l-au tri- mis la un institut 
tehnic de specializare. 

Am înghiţit în sec. Să mi se întîmple 
tocmai mie una ca asta? Care-s nu numai 
scriitor de literatură de aven-turi, dar şi-un 
detectiv de excepţie!... 

Totuşi, pentru a nu lăsa o impresie proastă 
ostrogo-ţilor, le-am motivat, destul de 
stingherit, acţiunea mea cu meşterul 
Zavedei: 

— Aţi văzut, măi copii, cum se 
documentează scriitorii? Uite-aşa, cum am 
procedat eu... Menţinind o permanentă 
legătură cu viaţa, cu ceea ce se-ntîimplă în ju- 
rul nostru... Învăţind mereu din greşeli şi din 
succese! Pentru că, de multe ori, şi o 
cunoaştere de felul celeia pe care am 
întreprins-o eu, dealtfel destul de dureroasă, 
duce la dezvăluirea unor metehne ce mai 
persistă în comportarea anumitor semeni de- 
ai noştri. Şi tot te-alegi cu ceva... Ca să-ţi fie 
învăţătură de minte! 


Episodul 25 


EXCURSIE METEO-ŞTIINŢIFICĂ 


254 


Pină să se înapoieze nevastă-mea de la 
Tîncă- beşti, unde mai avea o mulţime de 
treburi cu finii Gi- lică Patraulea al lu' 
Cotirţă şi Firica, dar şi cu Mogu- leştii, 
cumetrii noştri din sectorul didactic, mi-am 
zis că n-ar fi rău să plec, împreună cu 
ostrogoții, pentru cî- teva zile la munte. Să 
mai uităm şi noi de multiplele necazuri ce se 
abătuseră asupra casei noastre din Ca- lea 
Moşilor. 

De cînd mă părăsise Zavedei-,„sută de lei”, 
lăsîn- du-mi locuinţa cu dosul în sus, fără 
baie, fără aragaz, aproape neluminată, 
deoarece becurile continuau să pil-piie şi să 
explodeze mai la fiecare ceas, nu mai aveam 
pic de linişte. 

— Hombre, unde ne-mbăiem astăzi? mä- 
ntreba a-proape în fiece zi năpirstocul de 
Babacu. 

— La „Baia Arcului”, nu-i bine? îl întrebam 
şi eu, nedumerit de problema pe care mereu 
mi-o ridica os-trogotul. 

—Nu! Pentru că la restaurantul „Modern”, 
care se află lîngă baie, nu se serveşte ceaiul 
de dimineaţă... A-colo nu-s decît băuturi tari! 
Şi din nou ne ospătăm cu răbdări prăjite. 

Atunci Babane, după o consultare rapidă, 
numai din ochi, cu sor-sa Biba, îşi avansă 
imediat propunerea pe care, pesemne, o 
clocise de mult în cap: 


255 


— Măi frate, ce-ar fi să ne spălăm la „Baia 
Cen-trală”? Au şi aburi, au şi bazin cu apă 
rece, iar pen- tru matale există şi 
masajişti... 

— Masajişti? Ce-s ăştia? Masori, vrei să 
spui? 

— Da, dacă ţii matale să le zici aşa... 

— Perfect, mergem la „Baia Centrală”! Cu 
atît mai mult cu cît în preajmă se află un 
formidabil local lac- to-vegetarian, unde 
servesc numai bucate dietetice... lar după 
aceea, spălaţi bine, mîncaţi bine, ne facem 
bagajele şi plecăm pentru cîteva zile, la 
munte! E bine?... 

— Nu-i bine, ci foarte bine! a exclamat 
Babacu, dînd să mă îmbrăţişeze. 

— Este cumplit, nemaipomenit, măi El 
Fugitivo! mi-a aprobat ideea bălăiţa de 
Biba. Abia acum îţi jus- tifici porecla pe care 
ţi-am dat-o... Pentru că mereu îţi vine să fugi 
undeva! 

— Dar, unchiule Andi, ai la tălică acasă 
ceva rucsacuri, funii şi alpenstockuri? s-a 
interesat Babane. 

— Pentru ce ne trebuie toate chestiile 
astea? 

— Păi, n-ai zis că plecăm la munte? Cum o 
să ne căţărăm la Babele, sau la Cruce, fără să 
fim prevăzuţi cu fringhii şi alte scule 
alpine?... 

— N-o să ne căţărăm nicăieri, ostrogotule 
neastîm-părat, ci o să tragem la vreun hotel 
oarecare, unde să avem totul la îndemînă, şi 
baie şi de-ale mîncării, ca să nu mai fiu 


256 


silit să rătăcesc cu voi prin tot oraşul, în 
căutare de scăldători şi merindea zilnică!... 
C-am înnebunit, nu altceva! Haideţi, nu mai 
zăboviţi, să mergem să ne spălăm şi să 
gustăm ceva, că pînă-n seară trebuie să 
ajungem la Sinaia sau la Predeal!... 


La „Baia Centrală”, în timp ce năduşeam 
în sala cea mare, unde o mulţime de lume îşi 
vîra degetele în ochi, din pricina aburului des 
şi fierbinte, la un moment dat m-am auzit 
strigat: 

— Măiestrică, matale eşti?... 

— Să zicem! am răspuns, fără să văd cine 
mă recunoscuse. Cine eşti, şi cum de ţi-ai 
putut da seama că-s eu?... Pentru că-n aburul 
ăsta nu se poate desluşi mai nimic! 

— Ei, asta-i bună! Păi ce, matale eşti 
nimic?... De la o poştă am ştiut, judecînd 
după volum, că am de-a face cu marele 
Conan Doi... Şi la propriu, şi la figurat! 

Cînd necunoscutul s-a apropiat de mine, 
încît era să mă dea jos de pe banca unde 
năduşeam copios, laolaltă cu băieţii, 
deoarece pe Biba o cazasem într-o cabină in- 
dividuală, fiind fetiţă, l-am identificat imediat 
pe cîntă-reţul care, de peste o oră, ne tot 
umflase capul cu arii din opere celebre, de 
la Aida şi pînă la Maeștrii cîntăreţi din 
Nürnberg. Era prietenul şi colegul meu de 
breaslă, poetul şi inginerul Gig Mironescu, 
zis şi Bileţel. 

— Ce faci aici, măi frate? l-am luat eu la 
întrebări. 


257 


— Nu vezi? s-a mirat el. Transpir!... 

Mi-am dat numaidecît seama că spusesem 
o prostie. Ce altceva ar fi putut face la o baie 
de aburi? 

— Ştii ce, dragă Bileţel, după ce ieşim din 
infernul ăsta, mergem cu toţii la restaurantul 
lacto-vegetarian, să-ți prezint ostrogoții... E 
vorba de nepoţeii mei, de la Valea cu Urşi, 
care-s, de fapt, nişte copii scumpi şi deştepţi, 
dar cărora le spun ostrogoți, pentru că-s 
tare năzdrăvani... 

— Eu credeam că mă inviţi să bem o cafea 
cu lapte, măiestrică! 

— Şi asta... Ba chiar şi nişte ouă prăjite, cu 
slāni- nuţă şi brînză... Pe-urmă o să vedem 
noi ce mai facem! 

— Nu mai facem nimic, fiindcă la orele 12 
trebuie să fiu la Gara de Nord... Plec la 
munte, într-o scurtă vacanţă... Mi-am şi 
rezervat camera, la hotelul alpin „Chiajna”, 
de la Predeal-Cioplea... Unde-s locuri cîte 
vrei, din pricina timpului foarte improbabil! 

— Atunci, dragă Bileţel, află că mergem 
împreună. Cu toţii, în „Bombiţa” mea... 

— Şi crezi că-ncăpem?... Cinci persoane! 
şi-a exprimat temerile Gig Mironescu. 

— Totu-i posibil! l-am asigurat eu. Copiii-s 
mărunți, cu excepţia lui Babane, care-i cît un 
atlet... 

— Şi-a dumitale, care eşti cît doi, şi te mai 
cheamă şi Doi! încercă Bileţel să facă un 
„spirit de glumă”. 

— După ce-am să ies de la masaj, am să 
cîntăresc mult mai puţin! 


258 


— Dar după cafeaua cu lapte? a insistat 
Gig. 

— Renunţ la ea, am să mă rezum numai la 
ochiuri! i-am declarat serios, pus de pe 
acum pe fapte mari. Nici nu ştii ce bine-mi 
pare c-o să fim împreună la Predeal... Numai 
timpul de-ar fi prielnic! 

— Este! a mormăit neconvins poetul. Am 
la mine prognoza pe luna ianuarie... 


Pină la hotelul „Chiajna” am călătorit 
excelent. 

„Bombiţa” se  comportase minunat, 
oferindu-mi nu-mai două pene de cauciuc. 
Dar pe care le rezolvaseră competent şi rapid 
Bileţel cu Babane, umflind la ele de 
credeai că-s motopompe. Cînd am sosit în 
faţa hotelului, tocmai se-nserase. 

Picasem bine, fiindcă era şi ora cinei. 

„Chiajna” arăta ca un stabiliment de lux, 
nou-nouţ, avînd opt etaje, din care cel mai 
atrăgător era parterul, unde se aflau barul şi 
restaurantul. De aceea, după ce ne-am luat 
în primire apartamentul (etajul şapte, 1083 
metri altitudine), am coborit urgent să ne 
prindem sufletele. 

Afară, pornise să ningă cumplit. Urgia 
urgiilor! 

La prima ciorbă de burtă, prietenul meu 
Bileţel, alias Gig Mironescu, în timp ce 
privea transportat, ca un adevărat poet ce 
era, la peisajul ce nu se prea vedea, de- 
oarece uriaşele ferestre erau îngheţate bocnă 
şi acope- rite de omătul spulberat de viscol, 


259 


şi-a scos din haină un exemplar din revista 
Sănătatea şi mi-a declarat cu glas liniştitor: 

— Eram sigur c-o vom nimeri de minune! 
Ascultă ce scrie meteo-specialistul revistei: 
„Luna ianuarie va fi mult mai rece decît 
normal, fiind astfel cea mai rece lună a 
anului”... Este clar că vom schia ca nişte cam- 
pioni! 

— N-aş prea zice, nene Bileţel, s-a băgat în 
vorbă şi Babane, ia auzi ce scrie în 
România pitorească, ulti-mul număr, pe 
care l-am cumpărat adineaori din hol: 
„Potrivit prognozei meteorologice, luna 
ianuarie va fi mai călduroasă decît în mod 
obişnuit!” 

Babacu, atacînd cu încredere şi abnegaţie 
a doua porţie de ciorbă, şi-a dat şi el cu 
părerea: 

— Nu ne cam văd schiind prin zloată şi 
terci de zăpadă! 

— Mai ales că Babacu nici nu ştie să 
schieze! ne-a informat bălăiţa de Biba. Şi- 
apoi, dacă va continua să-şi umfle burticica, 


băgînd în el atita zeamă fierbinte, nu va 
mai fi în stare nici măcar să se dea cu 
săniuţa... 


Calm, ca şi cînd nici nu i-ar fi auzit pe 
ostrogoți, poetul a aşteptat să lichidăm felul 
al doilea, nişte formidabili cîrnaţi de casă pe 
fasole sleită, de milioane. 

După care ne-a recitat din revista sa 
ilustrată: 

— „Ceva mai tirziu, vremea se va încălzi 
uşor...” 


260 


Privindu-mă în ochi,  Bileţel mi-a 
interpretat, în viziunea sa, cum trebuia 
înţeleasă aprecierea meteorologului: 

— Ceva mai tîrziu, înţelegi?.,. Dar cînd şi 
ce fel de încălzire?... 

— Ce fel? m-am interesat curios, în timp 
ce-l ru- gam pe ospătar să vadă, la 
bucătărie, dacă nu mai poate face rost de 
două porţii de cîrnaţi, deoarece, nefiind 
atent la manevrele nepoţeilor mei, aceştia îmi 
răseseră porţia din farfurie. 

— Ascultă! „Temperatura va coborî 
noaptea pînă la minus zece grade în cîmpia 
de sud, şi pînă la minus 18 în Maramureş”. 
E bine?... 

— Cum o să fie bine, nene Bileţel? a 
intervenit ia- răşi Babane. Ce fel de vreme 
călduroasă-i asta, cu mi- nus 18 grade?... 

Ninsoarea de-afară se transforma, încet 
dar sigur, în viscol, viforniţă, chiar niţel 
uragan. Motiv pentru care mi-am luat gîndul 
de la schi, cu-atît mai mult cu cît afară era 
o beznă de groază, şi-n viaţa mea nu schia- 
sem în nocturnă. 

Deci am propus să rămînem mai departe 
în resta-urant. 

— Poate mai comandăm ceva, să nu ne 
plictisim! am declarat eu. Ce putem face 
altceva, pe-un timp mizerabil ca ăsta?... 

— Ştii ce, Hombre?... 

— Nu! i-am răspuns eu lui Babacu. 

— Ai matale nişte idei formidabile, de te 
doare mintea, nu altceva! 

— La ce te referi? 


261 


— La propunerea matale, să mai 
comandăm ceva... Am văzut, la masa de- 
alături, nişte coaste de purcel rumenite şi 
grăsuţe, de nebunia lumii... 

După ce ni s-au adus şi fripturile la care 
rimnise nepoţelul cel mai mărunt (ca statură, 
dar nu şi ca lăcomie, motiv pentru care nu-i 
prevedeam un viitor de aur), Gig 
Mironescu a dat să mă liniştească din nou: 

— Nu-ţi fă griji, măiestrică, pentru că, 
precis, o să ne bucurăm de-o partidă de 
schi nemaipomenită!... Asta-i vremea pentru 
primele zile ale lui ianuarie, dar între 6 şi 9 
ale lunii vom avea, uite ce scrie aci: „mi- 
nus 15 în sudul ţării şi minus 26 în nord”... 

Renunţînd la coastele de purcel, care între 
timp fuseseră dezgolite de orice 
suprastructură, privii şi eu în revista pe care 
o luasem de la Babane. Apoi îi spusei lui 
Gig: 

— Trăim în plină enigmă, dragule. Aici se 
anunţă altceva: „6—9 ianuarie. Temperaturile 
minime vor fi cuprinse între minus 1 grad, 
local mai ridicate, în sud, şi minus 4 în 
nord... iar cele maxime între zero şi plus 
zece grade”. Se topeşte toată zăpada, şi-o să 
schiem pe iarbă! 

Bileţel se încruntă, apoi porni să cerceteze 
mai atent revista pe care începuse s-o cam 
cocoloşească. Peste un timp, îmi citi cu glas 
tare, apăsat şi ameninţător: 

— Nu te mai înţeleg deloc... Mereu eşti 
pus pe gin-duri negre! Ia uite ce scrie aici: 
„După un timp rela- tiv călduţ şi frumos, 


262 


vremea va deveni friguroasă, cu nopţi 
frecvente ce vor fi pe alocuri viscolite...” 

— Ce-s alea nopți frecvente, nene 
Bileţel! îşi manifestă curiozitatea nepoţica 
mea Biba, o elevă fruntaşă în clasă, şi care nu 
accepta asemenea expresii neclare. 

— Vreun fenomen meteo, ceva mai bizar! 
îşi dădu cu părerea, nu prea convins, Gig 
Mironescu. 

Afară viscolul  bîntuia  dezlănţuit, de 
intraseră în vibraţie pînă şi ferestrele 
restaurantului. 

Disperat, am anunţat că-i timpul să ne 
ducem la culcare. 

Numai Babacu nu-mi părea  încîntat, 
deoarece mă întrebă dezamăgit: 

— Cum aşa, măi Hombre, fără să 
comandăm wun desert? N-ai văzut ce 
profiterole au servit vecinii noştri?... 

Cu chiu cu vai, după ce şi-au consumat 
profiterolele solicitate, am reuşit să-mi ridic 
ostrogoții de la masă şi să ne retragem în 
apartamentul nostru, iar Bileţel în camera lui. 

Cînd am intrat în dormitor, altă dandana. 
Uitaserăm ferestrele deschise, iar 
temperatura din interior cobo- rise sensibil 
sub minus trei grade. Am dedus asta după 
cana cu apă care plesnise; dar şi apreciind 
intensitatea cu care porniseră să-mi dîrdiie 
ostrogoții. 

Am închis imediat ferestrele. Din păcate, 
cam brusc şi violent, deoarece s-a spart un 
geam de la oberliht. L-am astupat cu husa 
„Bombiţei”. Pe care am fost silit s-o aduc 


263 


din portbagajul maşinii, însă care era 
aproape imposibil de găsit, deoarece tot 
parkingul se afla îngro- pat sub nămeţi. În 
cele din urmă o depistasem, dar nu eram 
sigur că-i „Fieţelul” meu... 

Cînd am vrut să mă spăl, înainte de 
culcare, am dat în baie peste tustrei 
ostrogoții. Mirat, i-am întrebat: 

— Ce-i cu voi aici? Nu v-aţi terminat 
pregătirile pentru somn?... 

— Ba da, unchiule Andi! mi-a răspuns 
Biba, încă tremurînd. Dar am vrea să ne 
culcăm aici, în cadă... 

— Dar ce-aţi păţit, vreţi să mă scoateţi din 
minţi? i-am luat la rost, blestemînd clipa 
cînd îmi trecuse prin cap ideea cu plecarea la 
munte. 

— Linişteşte-te, măi frate, a-nceput să mă 
lămurească Babane. Dacă mai era loc, te 
invitam şi pe matale să dormi aici... Pentru că 
baia-i cea mai caldă încăpere din 
apartamentul nostru! 

Convingîndu-i pe ostrogoți că 
temperatura-i o noţi-une extrem de relativă, 
întocmai ca şi timpul probabil, că de-aia-i 
zice probabil, fiindcă nu-i sigur niciodată, 
am izbutit, în cele din urmă, să-i culc pe copii 
în dormi-tor. Nu era să plătesc un ditamai 
apartamentul, ca să dormim în baie! Nu?... 


Dimineaţa, cînd ne-am trezit cu toţii, 


surprinşi de-un zgomot extrem de ciudat, 
care se auzea la noi în  dormi-tor, 


264 


temperatura ambiantă nu depăşea 11 grade. 
Plus. 

Exact ca-n prognoza meteorologică 
publicată de revista pe care-o cumpărase 
Babane. 

Cînd am aflat temperatura precisă, 
descifrînd ane- voie indicaţia de pe cadranul 
termometrului din odaie, care era şi niţel 
defect, mi-am dat seama numaidecit de unde 
provenea ţăcănitul acela bizar, care ne 
deşteptase din somn. Era clănţănitul dinţilor 
noştri. 

Totuşi, mai exista o enigmă ce-mi 
preocupa mintea mea de detectiv specializat. 

Cum de-aveam în odaie 11 grade plus, de 
vreme ce husa cu care astupasem oberlihtul 
spart nu mai era la locul ei, fiind smulsă de 
furtuna ce bîntuise peste noapte?... Dacă ar fi 
rămas acolo, căldura din încăpere ar fi fost 
mult mai mare. Poate chiar şi 13 grade! 
Numai în baie am izbutit să ne mai 
încălzim niţel, întrucît robinetul de apă caldă 
debita nişte şuvoaie de aburi fier-binţi, 
întocmai ca la o baie finlandeză de tip sauna. 

Apoi ne-am îmbrăcat cît mai gros, 
punindu-ne peste pijamale toate hainele, 
bineînţeles pe cele care le aveam la 
dispoziţie. 

— Hombre, ştii care-ar fi soluţia pentru a 
ne dez- gheţa un pic? m-a iscodit năpirstocul 
de Babacu, zîm- bind subţire şi galeş. 

— Sigur că da! i-am răspuns numaideciît. 
Să proce-dăm la nişte exerciţii de gimnastică 


265 


de înviorare!... Nu-i bine?... Nu-i o idee 
minunată”... 

— Sigur că nu! mi-a replicat nemulţumit 
nepoţelul. Credeam c-o să-ţi dea prin cap, 
măcar atita lucru, că nu-i o afacere să ne- 
apucăm de gimnastică îmbrăcaţi... Eu mă 
gindeam la altceva... 

— Ia spune-mi şi mie, că mor de 
curiozitate! am încercat să-l necăjesc puţin. 
Tare-s dornic să ştiu ce gînduri îţi umblă prin 
minte! 

— Dar n-ai să te superi, unchiule Andi?... 

— Cîtuşi de puţin! 

— Atunci, află că mi-am zis în sinea mea: 
„Numai un ceai fierbinte ne-ar mai opri 
dinţişorii din clănţă- nit!” mi-a declarat 
Babacu, obţinînd imediat, dintr-o privire, şi 
aprobarea celorlalţi membri ai tribului 
Jimbla. 

— Perfect! Gînd la gînd cu bucurie! am 
exclamat entuziasmat. Pentru că şi eu, măi 
ostrogoților, după ce am simţit că 
propunerea mea cu gimnastica nu v-a prea 
încîntat, tot la un ceai de milioane cugetam! 

— Cum adică de milioane? s-a mirat 
Babacu, parcă bănuind ceva. 

— Cu marmeladă şi unt, cu nişte ochiuri 
de spai- ma lumii, prăjite pe costiţă 
afumată, cu telemea şi multe alte alimente 
sănătoase şi în stare s-alunge frigul din noi! 

Insoţit de uralele ostrogoților, am coborit 
la parter. De unde aveam de gind să-i 
telefonez poetului Bileţel, pentru a-l invita şi 
pe dînsul la o gustare întremătoare. Spre 


266 


surprinderea noastră, Gig Mironescu se şi 
afla în restaurantul hotelului, privind îngrozit 
la viscolul de-afară. 

— Cînd ai coborit aici? m-am interesat eu. 
De mult?... 

— De-aseară! mi-a declarat Bileţel, cuprins 
de-o stare de calm inexplicabilă. La mine în 
cameră era atit de cald, încît din pricina 
zăpucului n-am putut închide un ochi... Deşi 
încercasem să deschid ferestrele! Însă fără 
nici un succes, deoarece erau înţepenite de 
ger şi de zăpada bătută de vînt... Atunci 
am pogorit la parter, unde restaurantul era 
gol, şi-am tras un puişor de somn pe 
canapeaua de lingă orchestră... care, 
bineînţeles, n-a-vea program, fiind trecut de 
miezul nopţii. Totuşi, de cînd m-am trezit şi- 
aştept să mi se aducă ceaiul coman-dat, nu- 
ncetez să mă gindesc la vremea de-afară... Ce 
fac, măi frate, meteorologii ăştia, care mai şi 
scriu la felurite reviste, şi nu seamănă o 
prognoză cu alta?... 

Babane, care, după cum mă asigurase 
taică-său, vă- ru-meu Anatolie, era un 
eminent matematician şi fizi-cian, participant 
la mai multe olimpiade de specialitate, a 
tinut să-şi spună şi el părerea: 

— Dragă nene Bileţel, fac şi ei ce pot! 
Pentru că prognozele astea sînt de mai multe 
feluri, după cum am băgat eu de seamă... 
Cel puţin trei la număr... 

— Ei, nu mai spune! s-a arătat mirat Gig. 
Şi care-s oare?... 


267 


— Prognoze exacte, care uneori se 
nimeresc, şi corespund cu realitatea, 
prognoze eronate, cînd totul iese pe dos, şi 
științifice, care-s cele mai bune... De-aia li se 
şi spune „timpul probabil”! 

Uimit de cunoştinţele ostrogotului meu de 
nepot, am stat şi-am cugetat un timp la 
afirmaţiile sale, după care am ajuns la 
concluzia că, în clipa de faţă, nu ne rămi- 
nea altceva mai bun de făcut decît să 
comandăm şi noi ceaiul de dimineaţă. 


În timp ce ne ospătam liniştiţi, asistînd la 
fantasti- cul spectacol al vremii de-afară, 
care se schimba mai la fiecare zece 
minute, le-am spus tovarăşilor mei de 
excursie: 

— Aş zice că-i timpul să plecăm pe la 
căşile noastre! Pînă se îndeplinesc 
previziunile meteo din revistele aflate în 
posesia voastră, ne-apucă aici sfirşitul lui 
ianuarie!... Eu zic să pindim o clipă de 
îmbunătăţire a vremii, şi, de îndată ce se 
dovedeşte propice, să ne urcăm în „Bom-biţă” 
şi să ne cărăbăânim... 

Tocmai cînd lichidam ultimele rămăşiţe ale 
gustării, viscolul a încetat brusc. Peste cinci 
minute eram, cu bagajele făcute, la locul de 
parcare al turismelor, unde căutam de zor 
„Bombiţa” noastră. 

După ce-am găsit-o, sub un nămete de 
zăpadă, şi-am scos-o de-acolo cu ajutorul 
întregului personal de la ho-tel, timpul iarăşi 
s-a schimbat, făcînd loc unei furtuni cu 


268 


fulgere şi  trăsnete. Bineînțeles, ne-am 
adăpostit imediat în maşină. În care am 
zăbovit doar cîteva minute, cu motorul 
pornit, pînă ce s-a înseninat cerul. În mo- 
mentul cînd a apărut şi-un soare cu dinţi, de 
toată frumuseţea, am demarat în trombă. 

— Dă-i bătaie. El Fugitivo! mă tot îndemna 
bălăiţa de Biba. 

— De ce, copilă bună? am întrebat-o 
nedumerit. 

— Fiindcă am uitat la restaurant revista cu 
timpul probabil! Sîntem în şase ianuarie, iar 
prognoza preve- dea pentru azi vreme 
frumoasă, cu cer albastru şi se- nin... Dar nu 
ştiu precis dacă era vorba de sudul ţării, 
sau de nord!... Aşa că-i mai bine să ne 
grăbim... 

M-am grăbit, apăsînd corespunzător pe 
acceleraţia „Bombiţei”. Deşi în jurul nostru 
era o adevărată zi de primăvară, fără revista 
pe care o uitase Biba la restau- rant nu 
puteam şti ce va urma. Cu atît mai mult cu cît 
în direcţia Comarnicului, încotro mînam cu 
peste patruzeci de kilometri la oră, orizontul 
se împodobea cu nişte nori negri şi grei, ca o 
turmă de bivoli. 

Babacu, picotind uşor, zîmbea şi mormăia 
ceva nedesluşit. L-am întrebat curios: 

— Ce tot spui acolo? 

— Imi ziceam şi eu: „Oare ajungem la 
vremea  prin-zului în dreptul bufetului 
Paralela 45?” Nu ţii minte ce sarmale 
am mîncat acolo?... 


269 


Episodul 26 


NECUNOSCUTUL DIN BEZNĂ 


Nici nu se împlinise săptămîna, de cînd îi 
expediasem pe ostrogoți la Valea cu Urşi, 
întrucît li se ter-  minase vacanţa şi aveam şi 
eu nevoie de niscaiva linişte, că am şi început 
să le simt lipsa. 

Mi-era dor de prezenţa lor, şi-aş fi vrut să 
se bucure şi Penke, nevastă-mea, care se 
înapoiase de la Tîncă- beşti, de hazul cu care- 
şi povesteau aventurile petrecu- te cu mine, 
cu nea Gică Zbanţ, sau cu poetul Gig Mi- 
ronescu-Bileţel, cînd fusesem cu dinsul la 
munte. 

Tocmai mă aşezasem la birou şi lucram 
înfierbîntat la roman, cînd, deodată, de parcă 
ar fi trecut pe dea- supra casei un avion cu 
reacţie, soneria de la intrare porni să 
zbîrniie atît de puternic, încît intrară în 
vibraţie paharul şi ceaşca de pe masă. In 
fizică, asta se cheamă „fenomen de 
rezonanţă”... 

Fiindcă terminasem de mult cu şcoala, şi 
încă notat bine, n-am mai dat atenţie 
amintirilor din fizică, ci m-am repezit 
numaideciît la uşă, pentru a-i opri pe cei care 
se străduiau să-mi deterioreze agregatul. 


270 


Cînd am deschis, am rămas cu gura 
căscată. Văru-meu Anatolie Jimbla, inginerul 
forestier de la Valea cu Urşi, stătea proţăpit 
în prag, ţinînd în braţe un coşcogeamite 
balotul. 

— Ce-i cu tine, ai păţit ceva? l-am întrebat 
neli- niştit. Şi ce ai în pachetul ăla?... Ai vînat 
vreo căprioa- ră, şi mi-ai adus şi mie o 
pulpă, s-o băgăm la cuptor?... 

— Dacă mă pofteşti în casă, am să-ţi spun! 
aros- tit cu glas întristat Anatolie. 

— Vai de mine, iartă-mă c-am fost atît de 
nepoliti-cos! Dar m-a impresionat gestul tău... 
Intră, te rog! 

În timp ce văru-meu se-ndrepta către 
birou, agăţind, din mers, cu balotul acela 
uriaş, cîteva ghivece cu flori pe care le-a 
doborit pe covor, a avut grijă să-mi răs- 
pundă la întrebare: N 

— N-am păţit nimic!... Cel puţin eu... Însă 
ai să fii şi mai impresionat, cînd ai să afli 
ce m-a adus la ti- ne... E de rău! 
Babacu-i bolnav, şi i s-a umflat capul cît 
un dovleac.... Cred că din pricina dinţilor! 

În clipa cînd a ajuns lîngă birou, şi-a 
aşezat pache- tul de-a dreptul peste reşoul 
electric la care, de obicei, îmi fierb cafelele, 
şi pe care de-abia îl vîrisem în priză. 

Apoi s-a prăbuşit demoralizat în fotoliul 
meu, pen- tru ca, după aceea, nemaiştiind ce 
face, să soarbă din ceaşcă un pic de cafea. 
Din care, fie vorba între noi, nu ştiu ce-o fi 
înţeles, deoarece nu era decît zat. 


271 


Cînd balotul a pornit să scoată un fum des 
şi negru, de parcă ar fi fost coş de 
locomotivă, dinlăuntrul aces- tuia a răzbit un 
țipăt înfiorător: 

— Arde, mă frige!... Frige rău de tot!... 

Anatolie s-a repezit speriat la uriaşul 
pachet, l-a azvirlit pe podea şi-a început să-l 
desfacă. 

Balotul continua să răcnească, din ce în ce 
mai in-tens: 

—  Tăticule, mă doare rău de tot 
funduleţul!... De ce m-ai aruncat jos?... 

Numai în momentul cînd balotul a fost 
despachetat total, mi-am dat seama că îl 
reprezenta, de fapt, pe nepoţelul meu 
Babacu, înfăşurat în tot soiul de pături şi 
cuverturi. 

Am vrut să-i sărut obrăjorii zgîmboiului, 
însă mi-a fost imposibil. Deşi îl aşezasem în 
fotoliul părăsit de taică-său, unde-şi freca 
mereu fundul pantalonaşilor, din care încă se 
mai prefirau cîteva şuviţe de fum, Babacu 
mi-era inaccesibil. 

Pentru că, şi-acum, capul îi era învelit în 
prosoape, fulare, precum şi trei broboade 
folclorice, din lină groasă, în patru fire. 

Imediat am luat măsurile de urgenţă care 
se impu-neau. Mai întîi am stins micul 
incendiu, care amenința- se să transforme în 
cenuşă şi scrum hainele ostrogotu- lui, 
turnînd peste ele o găleata întreagă de apă. 
Fără să iau seamă la răcnetele lui 
Babacu. Deoarece era mai mult decît clar, că 
nu-şi dădea seama în ce primejdie se află. 


272 


Apoi am purces să-i scot la iveală 
căpăţina, dezbro-bodind-o de prosoape şi 
şaluri, pentru a nu se înăbuşi din lipsă de 
aer. 

Cînd i-am examinat îngrozit chipul, mai că 
era să nu-l recunosc. Ostrogotul arăta 
exact ca un... ostrogot! 

Falca stingă i se îngrăşase cumplit, de 
parcă ghidu- şul tribului Jimbla ar fi înghiţit 
un pepenuş întreg şi nu-l putuse mesteca. 
Gura i se pocise, iar ochiul drept, din pricina 
umflăturii, nu se mai vedea deloc. 

Atunci am strigat înspăimîntat în direcţia 
bucătăriei, unde se afla nevastă-mea: 

— Penke, fată dragă şi copilă bună, vino 
repede încoace, că-i de rău! 

În secunda cînd şi-a dat seama că 
mormolocul acela din fotoliu, ud leoarcă şi 
speriat, era nepoţelul nostru, nevastă-mea a 
început să plîngă şi să-l mîngiie. Fără să-şi 
amintească de faptul că, la bucătărie, se 
ocupase de fră-mîntarea unor cozonaci. 

Plin de făină şi resturi de cocă, năpiîrstocul 
semăna acum cu un clovn de la circ. 

— Telefonează numaidecît la „Salvare”! a 
tipat la mine Penke. 

— De ce? m-am interesat eu. 

— Să-l interneze imediat la spitalul de 
urgenţă, să-i facă analizele şi să aflăm ce are! 
mi-a explicat nevas-  tă-mea. 

— Păi eu ştiu ce am! l-am auzit grăind pe 
Babacu, abia însăilîndu-şi vorbele. Totul mi 
se trage de la dinţi. Ieri a pornit să mă doară 
o măsea de minte... Şi, ca să-mi treacă, mi-am 


273 


frecat gingia cu sare şi gaz, după cum m-a 
învăţat nea Tilică Boierii, ciobanul de lîngă 
canto- nul nostru... În loc să-mi facă bine, 
gazul m-a umflat ca pe-un ţifoi!... Aşa că 
nu-i nevoie de spital, tanti Penke şi unchiule 
Andi! Vă rog mult, nu mă duceţi acolo!... 

— Ş-atunci, ce să facem cu tine? l-am 
întrebat eu, oarecum liniştit, de vreme ce 
cunoşteam cauza inflama-ţiei. 

— Să mă spălaţi de făina asta, să-mi daţi 
nişte ţoale uscate şi... 

Babacu, pe neaşteptate, nu şi-a mai 
continuat spu- sele. Simţind că nu-i ceva în 
regulă, l-am încurajat: 

— Nu te sfii, măi zgimboi! Poţi să-i spui 
unchiului Andi tot ce te frămîntă... 

— Păi, Hombre, mă frămîntă burtica, rău 
de tot... 

— Te doare? l-am iscodit eu iarăşi speriat, 
temîn- du-mă de alte necazuri. 

— Nu mă doare, ci mă chinuie o foame de 
groază!... 

După ce l-am îmbăiat pe nepotu-meu, în 
colectiv, eu, Penke şi Anatolie, fără ca 
umflătura să-i mai scadă cumva, ne-am 
aşezat cu toţii la masă, pentru că tot se 
făcuse de prînz. 

În pofida inflamaţiei dentare care-l 
desfigurase, Babacu avea o poftă de mîncare 
absolut anormală. Mult mai intensă decît 
manifestase acum o săptămînă, la hotelul 
alpin „Chiajna” din munţii Predealului. 

— Ştii ce facem, măi Anatolie? am început 
eu să-l prelucrez pe văru-meu. Dacă pînă 


274 


miîine-dimineaţă nu-i cedează umflătura, 
mergem cu ostrogotul la policlinică, să-l vadă 
un stomatolog!... 

— Hombre, nu mă nenoroci! a pornit să 
scîncească el. Nu vreau la policlinică... 

— Dar unde vrei? l-am interogat eu, 
ieşindu-mi din pepeni. 


— Acasă! s-a miorlăit năpiîrstocul. 

— La Valea cu Urşi? Abia ai venit la 
Bucureşti, şi-ai şi-nceput să faci mofturi?... 
Păi, n-aveai de gînd să te arăţi la un 
doctor?... 

— Ba da! Dar la tălică acasă! a precizat 
ostrogotul, muşcînd cu destulă poftă dintr-o 
pirjoală supradezvol- tată. 

Atunci a intervenit şi Anatolie, care ştia el 
ce ştia. 

— Cam despre asta-i vorba, măi vere 
dragă! a por- nit el să turuie. De-aia am 
venit la tine, să ne dai o mî-  nă de ajutor... 
Pentru că dentist avem şi noi, lîngă can- ton, 
în sat la Cuca-Măcăii. Am dori să ne-aduci 
aici un stomatolog-doctor, din cei mai 
pricepuţi, şi care lucrează la domiciliul 
clientului... 

— Dar nu prea mai există aşa ceva! Şi nici 
nu-i voie! am dat să-l lămuresc pe Anatolie. 
Mă rog, o să-n-cercăm, să vedem ce se poate 
aranja! Este posibil să cunoască vreunul 
dintr-ăştia nea Gică Zbanţ, un vechi prieten 
de-al meu, pe care-l ştie, dealtfel, şi Babacu... 

Nefericită idee! 


275 


Pentru că nea Gică ne-a şi trimis un 
dentist. Chiar în seara aceea. După ce-l 
căutasem la telefon două cea-suri în şir. 


Stomatologul la domiciliu s-a prezentat 
abia cînd se-nnoptase bine. Imbrăcat în 
haine de popă. Ca să nu-l recunoască lumea. 

Era un bătrîn care nu inspira pic de 
încredere. Desi arăta a om. În loc să 
răspîndească în jurul său miro- sul de 
iodoform caracteristic  dentiştilor de la 
policlinică, trăsnea de la doi metri numai a 
medicamente străine şi alcoolice. 
„Probabil, pentru a nu se şti că-i stomatolog!” 
mi-am zis eu în sinea mea. 

Deoarece Anatolie, cînd aflase că se 
aranjase problema, îşi luase tălpăşiţa şi 
plecase la Valea cu Urşi, Ba- bacu a profitat 
imediat de lipsa lui taică-său, singurul care 
mai avea ceva autoritate asupra lui. 

De fapt, ce se întimplase? Speriat, mai 
mult ca si- gur, de aspectul ciudat al 
individului care ne pătrunsese în casă, încă 
şi clătinîndu-se uşor pe picioare, refuzase 
să-l lase să-i examineze dinţii. Atunci, pentru 
a-i oferi nepoţelului un exemplu personal de 
curaj şi vitejie, l-am invitat pe clandestin să- 
mi vadă mai întîi mie dantura. 

Asistat de Babacu şi nevastă-mea, care-i 
urmăreau  îngroziţi manevrele, cucernicul 
stomatolog a pornit să-mi ciocănească fiecare 
dinte. Cu o cheie de 14, din trusa de unelte a 
maşinii sale proprietate personală („Ford- 
Escor-te”). 


276 


— Doare? mă tot întreba bătrinul. 

— Groaznic! i-am răspuns eu, gemînd ca 
un cîine bolnav de jigodie. 

— Atunci e de rău! a mormăit dentistul 
mascat. Va trebui să-ţi plombez mai toată 
dantura!... 

— Foarte bine, nene doctore, plombează-i- 
o! a exclamat încîntat ostrogotul de nepotu- 
meu. După ce-l tratezi şi-l vindeci pe unchiul 
Andi, ai să mă iei pe mine la rînd. Dacă nu mă 
fac bine pînă atunci!... 

„Dentistul”, fără să mai tragă de timp, şi-a 
scos din servietă un motoraş electric. Apoi a 
întins un cablu în- tre bibliotecă şi perete, 
de mi-a  dejghinat din balamale uşile 
dulapului cu cărţi. Cînd le-a fixat c-un piron 
de 22 de centimetri, şi s-a asigurat de 
trăinicia lor, a montat motoraşul pe cablu, 
legindu-l la vreo doi metri înălţime, cu 
cravata mea de zile mari. 

— Acum sîntem gata! a bodogănit el 
satisfăcut. Dar să-i facem o probă. 

Chiar în clipa cînd a pornit motorul, acesta 
s-a şi oprit brusc. Dar s-au stins şi luminile 
din casă. 

Agregatul era proiectat să funcţioneze la 
un alt voltaj, motiv pentru care arsese toate 
siguranţele de la tablou. Ca să nu întîrziem 
prea mult, dentistul a pornit să lucreze şi 
pe întuneric. Motoraşul nu-i era absolut 
necesar, deoarece bormaşina stomatologului 
din beznă era un agre-gat universal, care se 
putea învîrti şi manual. 


277 


Aşa că, la lumina furnizată de lumînările 
ţinute de Babacu şi Penke, „popa” mi-a găurit 
cu scula aceea infernală cîţiva dinţi sănătoşi. 
Însă s-a scuzat politicos: 

— Pe nevăzute este cam greu de lucrat! 
Ce să-i faci, tot nu mai ţineau mult... 
Maximum zece-cincispre-zece ani! Dar nu-i 
aşa, că nu te-a durut.?... 

Pentru a preîntimpina alte necazuri, am 
schimbat siguranţele la tablou, iar individul, 
ca o fiară, s-a apucat să-mi extragă o măsea 
din fundul gurii. În vreme ce urlam, Babacu l- 
a întrebat pe stomatolog cu lacrimi în glas: 

— Ce-i faci lu’ unchiu' Andi, nene 
doctore?... 

— Ce-am să-ţi fac şi ţie, copile dragă! i-a 
răspuns cu duhul blîndeţii „popa”. 

— Atunci fă-i lui, mai departe, că pe mine 
nu mă mai doare nimic! a declarat 
ostrogotul de nepotu-meu extrem de generos, 
uitînd să se mai smiorcăie. 

Nelăsîndu-se impresionat de răcnetele 
mele, bătrinul mi-a administrat imediat o 
anestezie. Mecanică. Folosind cheia franceză. 
Tot din trusa maşinii sale proprietate 
personală. Mi-a tras cu ea o lovitură, după 
ceafă, de n-am mai simţit nimic. 

Cînd am făcut priză cu realitatea, dentistul 
clandes- tin îmi arăta pumnul. 

— O să mă anesteziaţi mai omeneşte, 
acum? l-am întrebat eu întrucîtva încîntat. 

— Glumeşti? Nu mai ai nevoie de nici o 
aneste- zie!... În pumn se afli gipsul cu care 
am să-ţi iau mă- sura pentru dinţii cei noi. 


278 


Într-o lună sînt gata. Deocamdată îmi dai însă 
banii, să cumpăr materialele nece- sare!... 

Mai mult pentru a-l vedea odată plecat, i- 
am dat cît a cerut. Dar, de ce să mint, de 
fapt nici nu ştiu cît i-am numărat în mîna lui 
talentată... Pentru că, din pricina durerilor 
insuportabile, ochii mi se împăienjeniseră, iar 
mintea îmi funcţiona alandala, cînd înainte, 
cînd în mar-şarier. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, Babacu a 
plecat acasă, la Valea cu Urşi. Complet 
vindecat. Falca i se dezumflase, ca printr-o 
minune. lar nevastă-mea, care-l însoţise pînă 
la părinţi, îmi telefonase că ostrogotul se 
însănătoşise numai datorită ceaiului de 
muşeţel pe care i-l preparase dînsa, după 
plecarea  dentistului mascat.  Năpirstocul 
hăpăise cinci chifle cu unt şi miere, două 
pirjoale şi-o cană cu moare de varză. Plus o 
juma de litru de lapte călduţ, ca să-i fie 
somnul dulce. 

În schimb eu, care nu suferisem niciodată 
cu dinţii, am fost nevoit să zac la pat vreo trei 
zile. Şi nici n-am mai fost în stare să mănînc 
ceva. 


Cînd s-a întors Penke de la Valea cu Urşi 
şi m-a gă- sit într-un hal fără de hal, ştirb şi 
lihnit de foame, mai întîi s-a bucurat. Chiar 
mi-a şi spus: 

— Vezi, măiestrică? Ai slăbit mult mai 
rapid decît la Institutul de boli de nutriţie, 
cînd te-au internat doc- torii de-acolo aproape 


279 


o lună, şi-ai ieşit mai trupeş de- cît 
intraseşi! Bravo!... 

— Dacă nu ţii să mor de inaniţie, caută-l 
numaidecît pe popa ăla! am ridicat eu tonul. 
La telefon nu răs- punde. Du-te la el 
acasă, şi vezi ce-a făcut cu noua mea 
dantură... 

După vreo trei ceasuri, nevastă-mea s-a 
înapoiat profund demoralizată. Cu lacrimi în 
ochi, m-a informat pe larg: 

— Bătrinul a fost internat 

— La care spital? Neapărat să-mi afli 
adresa, eta- jul şi camera!... 

— Păi, cum să-ţi spun, soţia lui nu mi-a 
precizat că-i internat la vreun spital!.. Şi m- 
am jenat să stărui. Era cam necăjită, săraca! 

Fericit totuşi de întorsătura 
evenimentelor, m-am suit imediat în 
„Bombiţă”, deşi eram bolnav ca un catîr, 
şi-am gonit ca un disperat la policlinica... 
noastră. 


Peste trei zile, cînd aveam o garnitură de 
dinți noi în gură, am primit o scrisoare de 
felicitare de la nepo- teii mei de ostrogoți. 

Din pricina necazurilor prilejuite de 
stomatologul care lucra la domiciliu, uitasem 
că-mplinesc un anumit număr de ani. 

Babacu, scumpul de el, chiar ţinuse să 
adauge în finalul misivei: 

„ Dragă Hombre, eu sint bine sănătos, 
ceea ce-ţi doresc şi lu’ tălică! La mulți 
ani! Să ştii că, atunci cînd m-a adus tata 
la Bucureşti, nu din cauza dinţilor mi se 


280 


umflase obrazul, ci totul mi se trăgea de 
la o răceală cumplită... Aşa mi-a zis 
nenea doctorul, de la dispensarul nostru 
sătesc, de la Cuca-Măcăii. Ai grijă de ma- 
tale şi nu mai umbla cu tot soiul de 
necunoscuţi  mas-caţi. Mai ales cînd 
lucrează în beznă... Ascultă la mine, că 
Babacu ştie ce spune!“ 

Are dreptate văru-meu Anatolie, taică-său, 
cînd îl alintă zicîndu-i Babacu. Pentru că 
zgimboiul e tare înţelept, întocmai ca un 
bătrin... 

Zău aşa! 


Episodul 27 


LA IARBĂ VERDE, 
CU 32 DE CAI (PUTERE) 


[arna a fost destul de aspră în lunile 
februarie şi martie. 

Abia în mai, cînd tînjeam după un pic de 
soare şi niscaiva căldură, natura s-a milostivit 
de noi şi şi-a ară- tat puterile binefăcătoare. 

Şi, totodată, s-au arătat la faţă şi ostrogoții 
mei de nepoti, care sosiseră de la Valea cu 
Urşi, într-o scurtă vizită. Li se făcuse dor de 
mine şi de nevastă-mea. 


281 


Întrucît, cu prilejul sărbătorii muncii, se 
creaseră cîteva zile libere, nelucrătoare, se 
gîndiseră să vină şi ei la Bucureşti, să-i 
plimbe unchiul Andi cu „Bombiţa”. Cu-atit 
mai mult cu cît le făgăduise, încă de anul 
trecut, să-i ducă să vadă Snagovul. 

Cerînd permisiunea părinţilor, se urcaseră 
în tren şi, pe la vremea ceaiului de dimineaţă, 
îmi sunaseră la uşă. Deoarece soneria nu mai 
funcţiona normal, decît atunci cînd aveam 
timp s-o repar, cu forţe proprii, după ce 
tanti Raliţa îşi proptea cu nădejde degetul în 
butonul ei, de eram nevoit să i-l scot din 
lăcaş cu patentul din trusa de scule a maşinii, 
nu i-am auzit deloc. 

Însă în clipa cînd ostrogoții, la iniţiativa lui 
Babacu, au pornit să-mi cînte înaintea 
intrării, abia atunci am dat fuga la uşă şi-am 
deschis, curios să văd cine-s zurbagiii care se 
distrau pe seama mea. 

Dînd uşa la o parte, m-am pomenit asurzit 
de corul reunit al ostrogoților: 

— Viinee, viineee priiimăvaraa, floooricele 
pe cîîmpii, să le adunăm, copii!... 

Bucuros de prezenţa atît de neaşteptată a 
Bibei, precum şi-a lui Babane şi Babacu, am 
pornit să cînt şi eu. 

Însă atît de fals şi strident, încît nevastă- 
mea, draga de Penke, a sosit în grabă de la 
bucătărie, înspăimîntată de larma de-afară, 
şi ne-a poftit imediat în casă: 

— Intraţi numaideciît înăuntru, că v-aud 
vecinii, şi mai iese cine ştie ce scandal! Ce v- 
a apucat?... 


282 


— Primăvara, tanti Penke, ea-i de vină! a 
exclamat bălăiţa de Biba, zîmbind galeş şi 
sărind de gitul mătu- şă-si s-o îmbrăţişeze. 

— Dar şi unchiul Andi, fratele nostru mai 
mare şi ţeapăn, care cîntă ca un contrabas 
dogit! şi-a îngăduit Babane să mă ia peste 
picior, uitînd că, deşi nu prea am ureche 
muzicală, sînt totuşi un mare amator de 
cîntece populare şi pentru copii. 

— Dar nu numai primăvara şi unchiu' 
Andi! a intervenit, cu glas hîrîit şi mieros, 
Babacu, mezinul Jimbleni-lor, ci mai este 
ceva... 

— Ce anume? s-a interesat Penke, în 
vreme ce ostrogoții pătrundeau în casă, 
ştergîndu-se grijulii pe pi- cioare. 

— Dumneavoastră aţi luat gustarea de 
dimineaţă? a-ntrebat Babacu, privind 
iscoditor în direcţia sufra- geriei. 

— Încă nu! i-am răspuns eu. 

— Nici noi! a declarat năpîrstocul. Aia e!... 
Pentru că şi foamea cîntă uneori, cînd ne 
ghiorăie în maţe... Numai ea ne-a împins să 
interpretăm atit de fals vesti- tul cîntec al 
primăverii! 

Pricepînd imediat aluzia întreprinsă de 
Babacu, Penke ne-a şi invitat la masă. Cu 
inima ei de aur, care-i umezise ochii, privea 
încîntată la ostrogoți, iar cu gla- sul ei de 
argint i-a întrebat: 

— Ce vă pofteşte inima, măi zgimboi? 

— Nimica deosebit, dragă tanti Penke... 
Un ceai oareşcare, cu unt şi marmeladă, 
telemea şi cîrnăciori, miere de albine şi, dacă 


283 


se găseşte, niscaiva halva cu cacao, din cea 
pe care-o urăşte unchiu' Andi, deoarece îl 
opresc doctorii să guste şi dînsul din ea! a 
vorbit în numele colectivului Jimbla mezinul 
familiei. 


După ce ne-am ospătat în lege, cum se 
cuvine, i-am comunicat nevesti-mi, 
amintindu-mi de  făgăduiala pe care-o 
făcusem ostrogoților: 

— Astăzi, fiindcă-i sărbătoare, iar afară 
străluceşte un soare de milioane, o să 
plecăm cu toţii la Snagov, la iarbă verde... li 
telefonez şi lui tanti Raliţa, să vină şi ea cu 
noi! 

— Minunată idee! a exclamat Penke. Dacă- 
i merge „lrabant”-ul, e mai mult decît 
perfect... Pentru că tot  nu-ncăpem, hoarda 
întreagă, în „Fieţelul” nostru! Tu ai să-i 
încarci pe copii, iar eu am să călătoresc cu 
dînsa... 

— Atunci ne-am înţeles... De mîncat, vom 
mînca acolo, pentru că Snagovul e plin de 
restaurante şi bu- fete turistice! Scapi şi tu 
de corvoada gătitului, copilă bună... O să 
petrecem ca-n basme! 

Drumul pînă la Snagov-parc s-a desfăşurat 
în cele mai excelente condiţii. Eu în faţă, cu 
„Bombiţa”, iar tanti Raliţa după mine. Ca să 
nu-i înghit fumul emanat de toba de 
eşapament a „lrabant”-ului. 

Ce-i drept, au mai intervenit unele 
necazuri, însă de mică importanţă. 
Bunăoară, la Săftica, mătuşă-mea a fost 


284 


oprită de organele de reglementare a 
circulaţiei rutiere, deoarece coloana de 
maşini din urma dînsei nu mai avea pic de 
vizibilitate. 

Fumul pe care-l degaja „Trabant”-ul mai 
punea în pericol şi sănătatea cetăţenilor 
pietoni. Era atît de negru şi gros, încît feţele 
multora din ei arătau de parcă şi le-ar fi 
spălat cu păcură. Noroc că i-am reglat eu car- 
buratorul, şi, după aceea, fumul n-a mai fost 
negru. Ci alb. 

Cînd am pătruns în parcul de la Snagov, 
„Bombiţa” m-a lăsat în pom. Tot eram în plină 
pădure! I se opri- se motorul deodată, aşa 
din senin. 

Priveliştea fiind de paradis, le-am spus 
ostrogoților şi nevesti-mi să se plimbe prin 
parc, eu şi tanti Raliţa ur-mînd să ne ocupăm 
de punerea la punct a „Bombiţei”. Aerul era 
curat, aromind uşor a benzină, cum se mai 
întîmplă prin unele popasuri turistice-auto, 
unde sînt mai multe automobile decît 
turişti, cerul senin, iarba udă bine, iar apă 
pretutindeni. Şi-n lac, pentru că de-aia- 
i lac, dar şi pe sub arbori, unde băltise din 
pri- cina ploilor în exces, din luna aprilie. 

Aşa că, dacă găseau vreo poiană uscată, n- 
aveau de- cît să se-ntindă la soare, iar dacă 
nu, existau destule bufete, cu scaune şi mese, 
unde să se odihnească. Bineînţeles, în cazul 
cînd mai erau locuri. 

Tanti Raliţa, fiind un mecanic amator de 
excepţie, după părerea şi afirmaţiile dînsei, 
abonată şi la revista Autoturism, m-a 


285 


asigurat că-n mai puţin de-un sfert de ceas 
îmi dă gata maşina. Şi n-a greşit deloc. Căci, 
în- tr-adevăr, chiar mi-a dat-o gata. 

După ce-a demontat filtrul de aer, 
carburatorul, bujiile, „Delco”-ul şi pompa de 
alimentare, „Bombiţa” era ca şi cum n-ar mai 
fi fost. Fără aceste piese esenţiale, nu se 
mai putea numi maşină. Insă mătuşă-mea, 
punin-  du-mă serios la treabă, le-a 
transformat pe toate în mărunţiş, adică în 
şuruburi, piuliţe, şaibe şi alte elemente 
componente. Apoi le-am spălat în benzina pe 
care dînsa a extras-o din rezervor. În care, 
după aceea, a mai ră- mas aproximativ 
jumătate (de litru). 

— Şi-acum ce urmează, tanti Raliţo? am 
întrebat-o pe mătuşă-mea. 

— Ne mai odihnim şi noi un pic! m-a 
informat dînsa. Însă într-un mod activ... 

Abia cînd am început să căutăm prin 
iarbă, umblind de-a buşilea, destul de 
disperaţi, jiglerele rătăcite de mătuşă-mea, 
abia atunci am înţeles ce vroia să spună tanti 
Raliţa prin „odihnă activă”! 

— Dar unde-s bujiile? m-am interesat eu 
mai tîr- ziu, frînt de oboseală. 

— Păi, cum să-ţi spun, măi băieţelule, 
bujiile tale nu mai făceau două parale... 
Aveau o uzură de peste 80%... Deci, nu mi-a 
părut rău, atunci cînd le-am pier- dut 
înaintea jiglerelor... O să le punem pe cele de 
re- zervă. 

Mătuşă-mea era deosebit de liniştită, cînd 
îmi comunica cele de mai sus, fiind mult mai 


286 


preocupată de soar- ta carburatorului, decît 
de bujii. Probabil, ştia ea ce ştia? Dar nu şi 
faptul că nu posedam un set de rezervă. 

Pe la prînz, m-a anunţat plină de 
entuziasm: 

— Am găsit unul din jiglere!... Acuma nu 
mai avem probleme, unde-a fost unul, 
trebuie să fie şi celelalte.... 

N-au fost! Iar cel găsit de mătuşă-mea, era 
de lao altă maşină. Pesemne aruncat de-un 
autoturist, dat fi- ind gradul înaintat de 
oxidare. 

După masă, în jur de trei şi ceva, în vreme 
ce lu- mea se hiîrjonea printre copaci, cu 
sandvişuri şi bere, eu şi cu tanti Raliţa ne 
hîrjoneam prin poiană, sperind să mai 
recuperăm ceva din detaliile „Delco”-ului. 

Pe-nserat, au apărut şi ostrogoții cu 
nevastă-mea. Lihniţi de foame şi morţi de 
oboseală. Nu găsiseră nicăieri un loc la o 
masă, şi se hrăniseră numai cu două pungi 
de pufuleţi. 

— Hombre, vreau acasă, vreau să mănînc! 
se mior-lăia Babacu. 

— Puţintică răbdare, măi zgîmboiule! l-am 
liniştit eu. Încă niţel, numai un pic, şi gata 
sîntem cu „Bom-biţa”... 

De fapt, cînd spuneam cuvintele acestea, 
îmi şi făcusem unele planuri cu „Trabant”-ul 
mătuşă-mi. 

Dacă aveau să se potrivească jiglerele şi 
„Delco”-ul de la maşina dînsei, urma să i le 
demontez, să le pun la motorul „Bombiţei” şi 
să pornesc cu-ai mei spre casă. 


287 


lar, după aceea, să mă-ntorc, eventual cu 
un meca- nic autentic, şi s-o iau şi pe tanti 
Raliţa, cu „lrabant” cu tot. 

— Ce fel de răbdare, unchiule Andi? 
„Răbdări prăjite”, sau  de-adevăratelea? 
insista năpiîrstocul, nu prea convins de geniul 
tehnic al mătuşii noastre generale. 

— Depinde! i-am răspuns eu niţel 
demoralizat, depinde de ce va urma... În orice 
caz, precis o să ajun- gem pe la căşile 
noastre! 

— Se poate stabili şi-o dată? s-a interesat 
ironic Babane 

Nu i-am mai răspuns, deoarece 
constatasem, chiar în clipa aceea, că 
„Irabant”-ul mătuşă-mi avea capota blocată, 
şi, deci, nu se putea umbla la motor. 

În jur de miezul-nopţii, cînd ostrogoții şi 
nevas- tă-mea dormeau în „Bombiţă”, 
comod şi nemiîncaţi, iar eu şi cu mătuşă-mea 
pîndeam la marginea şoselei vreun amator să 
ne remorcheze, unui tractorist i s-a făcut 
milă de noi. Contra trei sute (lei). 

În frunte cu tractorul, o maşină 
excepţională, eu la volanul „Bombiţei” şi tanti 
Raliţa la cel al „Trabant'-ului, coloana 
noastră a ajuns cu bine în Calea Moşilor. Dar 
după cîte greutăţi şi aventuri!... 


Ce mult contează o zi la iarbă verde! 

Deşi eram cu toţii istoviţi şi flămânzi, 
nevastă-mea şi cu tanti Raliţa ne-au 
organizat imediat o masă fru- gală, să ne mai 
prindem niţel sufleţelele. 


288 


Babacu a adormit primul. Cu sandvişul în 
mînă. Ceilalţi l-au urmat în curînd. Numai eu 
mai  rămăsesem oarecum în picioare, 
deoarece trebuia să-i car pe fiecare la patul 
său. 

Însă pentru tanti Raliţa nu mai avusesem 
nici un pat liber, şi-atunci am fost nevoit s-o 
cazez în „Trabant”-ul dînsei pe care-l parcase 
în curte. Tot îi plăcea la nebu- nie 
automobilismul! 

Şi, în afară de asta, nu beneficiase şi 
mătuşă-mea de ieşirea noastră la iarbă 
verde? Iar eu, ce să mai vorbesc... Dacă nu- 
mi umbla tanti Raliţa la motorul „Bombiţei”, 
n-aveam de unde să aflu ce-i aia un jigler, un 
„Delco”, sau o pompă de benzină. 

Într-un fel, deci, eram destul de cîştigat. 
Învăţasem o mulţime de lucruri... auto- 
tehnice. Iar primul, şi cel mai important, că- 
i foarte bine să nu te amesteci în treburile la 
care nu te pricepi! Aşa cum procedează, mai 
totdeauna,  mătuşă-mea  Raliţa, cînd îşi 
închipuie că este un mecanic auto de 
excepţie... 


Episodul 28 


ÎNTÎLNIRE DE GRADUL IV 


289 


Dis-de-dimineaţă, înainte de  gustarea 
dietetică la care aveau să participe şi 
ostrogoții, dacă nu cumva şi tanti Raliţa, care 
însă le dormea de le buşea în „Ira- bant”-ul 
dînsei, Penke, nevastă-mea, m-a invitat cu 
gla- sul ei de argint: 

— Măiestrică, ia urcă matale niţel pe 
cîntar, să ve-dem şi noi ce reprezinţi la ora 
actuală, ca greutate, bineînţeles!... Cine ştie, 
poate ţi-a priit excursia de ieri. 

M-am cîntărit cu toată încrederea. Cu atît 
mai mult, cu cît ştiam aparatul dereglat. De 
mîna mea personală. 

Pentru că nu mai puteam îndura atitea 
controale. Mereu eram supus la tot soiul de 
verificări, nevastă-mea ţinind să respect cu 
stricteţe indicaţiile doctorilor de la Institutul 
de boli de nutriţie, care considerau că-s prea 
trupeş pentru înălţimea mea. 

— Copilă bună! am exclamat eu încîntat, 
după ce-am descifrat greutatea arătată de 
agregatul respectiv, vino şi vezi şi să nu 
crezi... Am slăbit peste un kil şi ceva!... 

— Chiar nu-i de crezut! mi-a comunicat 
Penke, după ce-a controlat acul cîntarului. 
Ceva nu-i în regulă, cred că se petrece vreun 
fenomen ciudat cu tine... 

— Poate! i-am spus eu, fiindcă simt o serie 
de simptome bizare! 

— De pildă? s-a interesat dînsa surprinsă. 

— Am, uneori, senzaţia că devin obiect 
zburător! E ceva nou, în orice caz... Dar este 


290 


posibil să fie şi din pricina acestei slăbiri 
bruşte! 

— Atunci cheamă copiii la ceai, şi-am să-ţi 
servesc, anume pentru tine, o infuzie specială 
de ţintaură... Nici nu ştii cît întăreşte 
organismele debilitate!... 

— N-ar fi fost mai indicate nişte ochiuri cu 
slănină prăjită? 

— Fii serios, vrei să pierzi avantajul 
cîştigat, luînd la loc kilul pe care l-ai dat 
jos?... Fugi după ostrogoți, că eu mă duc s- 
o trezesc pe tanti Raliţa! m-a lămurit Penke, 
cu sufletul ei de aur. 


Alergînd în dormitor, să-i scol pe Biba, 
Babane şi Babacu, am constatat iarăşi 
ciudata senzaţie că zbor de parcă aş fi fost 
imponderabil. Ceea ce, la greutatea mea 
oficială, era ceva de domeniul literaturii 
ştiinţifico-fan-tastice. 

Cînd m-am înapoiat în sufragerie, însoţit 
de treimea ostrogoților, iar Babacu, aproape 
scîncind, mă informa că-i este o foame de 
milioane, am auzit-o pe nevastă-mea strigînd 
din curte: 

— Măiestrică, veniţi cu toţii încoace!... S-a 
întîmplat ceva cu tanti Raliţa! 

În clipa cînd am ajuns lîngă „Trabant”-ul 
mătuşă-mi, a trebuit să conchid că Penke 
avea toate temeiurile să fie îngrijorată. 
Tanti Raliţa, într-o poziţie ciudată, zăcea 
culcată pe bancheta din spate a 
autoturismului ei proprietate personală. 


291 


În pofida bubuiturilor pe care le-am 
declanşat, a bătăilor noastre în caroseria de 
plastic a maşinii, mătu- şă-mea n-a dat 
nici un semn de viată. Asta după ce Penke, şi 
pină la venirea noastră, încercase să hiţine 
„Trabant”-ul, pentru a o trezi din somn. 

Văzînd că nu-i nici o nădejde s-o aducem 
la realitate pe tanti Raliţa, am zburat ca o 
rachetă către garaj. Da, n-am greşit, cînd 
am spus c-am zburat. Căci asta era senzaţia 
pe care o aveam. Că zbor. Ciudat!... 

Din garaj mi-am adus levierele, cu ajutorul 
cărora am demontat geamul din spate al 
„Irabant”-ului, acesta fiind de tip „combi”. 
Cînd operaţia a fost încununată de succes, 
exceptind cîteva spărturi ale parbrizului, am 
de-pus eforturi inumane să mă strecor în 
maşină. Şi-am reuşit! Adică am reuşit s-ajung 
lîngă tanti Raliţa, în- ghesuindu-mă ca o 
sardea într-o cutie de conserve. 

În clipa aceea, însă, m-am liniştit. Mătuşă- 
mea sfo-răia de parcă era un motor de tăiat 
lemne. Deci, nu era moartă, nu păţise nimic! 
Chinul cel mare a început atunci cînd am 
încercat să ieşim amindoi din „Trabant”, pe 
fereastra din spate. Nu numai din pricină că 
eram mulţi şi groşi, ci şi pentru că tanti 
Raliţa era încă pe jumătate adormită, motiv 
pentru care nu dădea deloc semne de 
colaborare. 

Dacă n-ar fi fost ostrogoții şi nevastă-mea, 
care să tragă de picioarele mătuşă-mi, iar eu 
care s-o împing zdravăn de cap, nu ştiu cum 
ar mai fi ieşit tanti Ralita din maşină. In 


292 


orice caz, după ce-a fost afară, bătrîna şi-a 
revenit brusc şi-a pornit să ţipe la mine: 

— De ce mi-ai scos geamul de la maşină?... 
Nu ţi-a dat prin cap să intri pe portiera din 
faţă, ca un om nor- mal. N-aveai cheile în 
casă?... Că doar voi m-aţi încuiat, ca să nu mă 
prade vreun hoţ. Unde-s cheile? 

Avea perfectă dreptate bătrina. Nu mă 
gîndisem şi la această soluţie. Dar nici 
cheile nu mai ştiam unde le lăsasem. De 
aceea i-am şi răspuns: 

— Tanti Raliţo, iartă-mă, însă situaţia era 
disperată... Matale nu mişcai deloc, noi 
credeam că muriseşi, sau, în cel mai bun caz, 
că ţi se făcuse rău, şi-atunci am recurs la 
demontarea geamului... Bine că eşti în viaţă, 
ba şi sănătoasă... 

— Mă rog, fie şi-aşa! s-a îmbunat tanti 


Raliţa. Dar aţi pregătit ceva pentru o 
gustărică?... Nu bem şi noi un ceai, 
cevaşilea?... 


Întrucît cheile se rătăciseră, m-au scos şi 
pe mine în acelaşi chip. Tot prin geamul din 
spate. Numai că, mătuşă-mea, trăgind prea 
tare de piciorul meu drept, m-a lăsat fără 
cracul pantalonilor. 

Noroc că se rupsese de la genunchi în jos, 
şi-am putut ajunge în casă umblind cu-o 
jumătate de pantalon scurt, şi cu piciorul 
stîng în pantaloni lungi. 

— Nu ne aşezăm la masă? s-a arătat 
indignat Babacu, cînd am fost în sufragerie. 
Ce-i facem? 


293 


— Mai întîi gustăm ceva, şi-apoi ne ducem 
la film! Rulează la cinematograful de peste 
drum, la „Mioriţa“, un film interesant, cu 
extraterestri şi farfurii zburătoare... Întiîlnire 
de gradul III, aşa-i zice! am anunţat eu 
întreaga asistenţă. 

— Atunci e formidabil, măi frate! a 
exclamat Babane pe care-l ştiam mare 
amator de chestiuni ştiinţifico-fan-tastice. Să- 
i dăm drumu”! 


După ce-am terminat cu micul dejun, ne- 
am transportat in corpore la filmul de vizavi. 
lar eu, nu ştiu din ce motive, pur şi simplu 
am zburat. Iarăşi! 

Poate pentru că mă interesa enorm 
problema farfuriilor zburătoare. 

A doua zi, pe la şapte şi jumătate, cînd m- 
am trezit, încă sub impresia filmului vizionat 
ieri, am zburat, pardon, m-am dus, că nu mai 
înţeleg nimic din felul meu de-a merge 
actual, direct la cîntar. Eram curios să văd 
ce se petrece cu agregatul respectiv. Mai ales 
că greu-tatea, pe care mi-o indicase cu-o zi 
înainte, nu mi se pă-rea reală. Spre 
stupefacţia mea, am constatat o sensi- bilă 
şi extrem de îngrijorătoare creştere. De 
ordinul a două kilograme şi jumătate! Nu 
mai pricepeam nimic. 

Ieri seară, încă tulburat de extratereştrii 
de pe ecran, cei din Întîlnire de gradul III, 
nu luasem mai nimic în gură. Mă rezumasem 
doar la cîteva iaurturi, la puţină costiţă 
afumată prăjită şi perpelită pe plită şi la o 


294 


far- furie de  piftie hipocalorică 
(„confecţionată” din purcel ţinut la regim 
dietetic). 


Cînd le-am comunicat ostrogoților şi 
nevesti-mi descoperirea noii mele greutăţi, 
tanti Raliţa, care sosise exact în clipa 
mărturisirii pe care-o făceam, mi-a fur- nizat 
singura explicaţie posibilă, aproximativ 
ştiinţifico- fantastică: 

— Măi băieţele, nu-i uman ce se-ntimplă 
cu tine! Ceva nu-i în regulă... Precis ai intrat 
în cîmpul de aten- ţie al vizitatorilor din 
cosmos... Că oameni or fi şi ei, la fel de 
curioşi ca şi noi!... 

Babane, mai în temă, deoarece îl ştiam un 
cititor ahtiat de literatură „science-fiction”, a 
declarat şi el: 

— Tanti Raliţa are dreptate, măi frate!... În 
ultima vreme, „O.Z.N.”-urile au cam început 
să curgă gîrlă pe cer!... 

În aceeaşi secundă am încremenit. De- 
aceea mi se părea că zbor! Era mai mult decît 
clar.  Extratereştrii mă pregăteau. Şi 
începuseră cu senzaţia aceasta de impon- 
derabilitate... 

Cuprins de-o stare de  încîntare 
neobişnuită, deoarece „vizitatorii” tocmai pe 
mine îşi puseseră ochii, le-am dezvăluit 
atunci nevesti-mi, mătuşă-mi şi ostrogoților 
gîndurile care mă bîntuiau. 

— Unchiule Andi, ai toate şansele să devii 
un adevărat El Fugitivo, zău aşa! a exclamat 
bălăiţa de Biba, căreia îi plăcea să mă alinte 


295 


cu porecla de mai sus. Te pomeneşti că au de 
gînd să te îmbarce pe-o farfurie zburătoare... 

— De gabarit depăşit, bineînţeles! a 
presupus şi Babane. 

— Eşti în pom, Hombre! mi-a declarat 
înduioşat Babacu. Mai întîi în pom, şi pe- 
urmă într-un „O.Z.N.”! Ai să fii primul 
scriitor care va lua legătura cu ăia, din cer... 
Exact cum am văzut în filmul de ieri... 

— Păcat! le-am spus eu comesenilor cu 
care împărţeam micul dejun. Tocmai acum să 
mă îmbarce pe-un „O.Z.N.”? Cînd diseară 
urma să  sărbătorim, împreună, venirea 
voastră la Bucureşti... şi trebuia să mă 
întreţin, ca de la om la om, cu orătania de la 
cuptor, pe varză călită, din specia curcanilor 
domestici, de curte, cu chif- teluţele şi 
sărmăluţele în foi de viţă, cu plăcinţelele 
preparate de Penke; cînd aveam de gînd să 
gust şi eu un pic de aligote de Tincăbeşti... 
Ce-i de făcut?... Asistenţa a căzut pe ginduri. 
Numai nevastă-mea, însă, mai curajoa- să şi 
mai preocupată de sănătatea mea, a găsit o 
soluţie, pe care-a şi comunicat-o în plen: 

— Trebuie să le dejucăm planurile... Mai 
ales, dacă-i chiar aşa cum bănuiţi voi, cărora 
vă umblă prin minte numai extraterestri şi 
farfurii zburătoare! În cazul cînd ai să dai 
jos cele cîteva ocale pe care le-ai căpătat în- 
tr-un mod atit de inexplicabil, şi de care, fie 
vorba între noi, nu-nţeleg ce nevoie au 
„vizitatorii” voştri, de vre- me ce pe 
obiectele zburătoare orice kil în plus 


296 


contează, atunci n-ai să-i mai interesezi? 
Este?... 

Deşi nu prea pricepeam logica spuselor lui 
Penke am acceptat propunerea ei. Şi-am 
întrebat-o: 

— Dar cum să fac, pentru a slăbi mai 


rapid?... 
În locul nevesti-mi, mi-a răspuns tanti 
Raliţa, că- reia totdeauna îi trec prin cap 


cele mai năzdrăvane idei: 

— Te duci, Al, băieţelule, la Baia 
Centrală... O oră de aburi umezi, sau uscați, 
asta nu mai importă, află de la mine că face 
minuni! lar un masaj prelungit, în duşmănie, 
şi mai şi... 

— Atunci mă duc de urgenţă! am exclamat 
eu. Plec, fug, zbor... Aoleu, iar am zis că zbor! 
Nu-i bine!... 


La părăsirea stabilimentului recomandat 
de mătu- şă-mea, cîntăream trei kile. In 
minus. Dar mă şi clăti- nam pe picioare. De 
deshidratat ce eram. 

Ca să reglementez corespunzător 
pierderea apei din organism, am întreprins o 
scurtă vizită la restaurantul „Capşa”, unde 
am completat lichidul lipsă cu trei far- furii 
zburătoare, pardon, farfurii de supă cu 
găluşti. Fără pic de pîine. Că-ngraşă. 

A treia zi, după frecventarea intensivă a 
Băii Cen-trale, ajungînd chiar la două masaje 
pe zi şi trei şedinţe de aburi, dar şi-a 
restaurantului din apropiere, pentru a 


297 


combate deshidratarea, am constatat că, în 
loc să slăbesc, pun în continuare pe mine. 

Salvarea a apărut în ziua următoare, cînd, 
în sala de masaje, s-a ivit un individ straniu. 
1,90 pe înalt, cel puţin 0,98 pe lat. O 
matahală de tip mutant, aşa cum întilneşti 
numai în romanele ştiinţifico-fantastice. 

Privind la chinurile mele, care mă 
străduiam să stau cît mai îndelung la abur, 
mi s-a adresat zîmbind bizar: 

— Meştere, geaba îţi omori pancreasul! 
Am auzit că bagi în matale numai supe şi 
găluşti... Nu-i bine!... Abu- rul şi supa nu 
ajută, şi ştiu ce spun, c-am fost luptător de 
greco-romane... Şi aburul, şi supa se fac tot 
din apă! 

Surprins de cunoştinţele individului, net 
superioare celor pe care le posedă 
pămiîntenii, l-am întrebat disperat: 

— Atunci, cum să scap de surplus?... 

— Numai dacă-ncapi pe mîna mea! Eu mi-s 
Bill Tar-hon şi mă ştie tot universul!... În 
două şedinţe te fac om... Devii ca fulgul, 
zburător! 

Cînd l-am auzit şi pe Bill Tarhon pomenind 
de zburat, am devenit extrem de atent. Cu 
atit mai mult, cu cît  zisese ceva şi cu 
universul. Totuşi, fără voia mea, îmboldit de 
forţe exterioare, i-am acceptat propunerea, 
plin de entuziasm, spunîndu-i: 

— O Key]... De astăzi începem! 

— S-a făcut! Dar fără chei, că băiatul n- 
are ne- voie!... 


298 


Ceea ce s-a adeverit. Bill Tarhon mi-a 
intrat în casă, nu ştiu pe unde şi cum, pe la 
16,35. Fără să sune, fără să bată la uşă. 
Dar şi fără să apeleze la vreo cheie... Întru-cît 
avusesem grijă să-mi expediez ostrogoții, 
nevasta şi mătuşa la cinema, să mai vadă o 
dată Întilnire de gra- dul III, eram singur. 
Ca, astfel, Tarhon să aibă toate condiţiile 
necesare pentru a mă „lucra”. 

Şedinţa de masaj a decurs într-un mod 
dramatic. 

Bill, în trening, cu ochelari de soare pe 
nas, după ce m-a obligat să-mi dezbrac 
hainele şi să rămîn în maiou şi chiloţi, m-a 
trîntit pe masa din sufragerie. Atît de dur şi 
brutal, încît am auzit cum a piîriit ceva. Ori 
oasele mele, ori lemnul mobilei! 

Apoi, boscorodind nişte cuvinte într-o 
limbă nepă-mînteană, m-a uns cu-o alifie 
specială, de provenienţă  neidentificabilă, 
deoarece mi-a pătat numaidecit bunătate de 
rufărie de corp. Abia după aceea a purces să- 
mi prelucreze oasele şi muşchii. 

Mai întîi fiecare mînă şi picior, pe care mi 
le-a fre- cat, torsionat şi tocat la bani 
mărunți, în vreme ce eu urlam ca din gură de 
şarpe. Au urmat coastele, pe care mi le-a 
bătut cu pumnii, de-mi bubuia coşul pieptului 
ca toba mare de la fanfara militară a 
regimentului 31, artilerie grea. 

Faza a doua, sau a treia, că nu-mi mai 
puteam da seama care era, din pricina 
junghiurilor şi-a chinurilor, respectiv 
masarea capului, n-a mai fost o problemă. 


299 


Din fericire. Atita mi l-a biţiit, sucit şi răsucit, 
atita mi-a rotit şi pîriit axul descentrat al 
gîtului, încît îmi trosnea spondiloza cervicală 
ca surcelele în sobă. În schimb, nu mai 
simţeam nimic, mintea fiindu-mi de mult 
pulveri-zată. Apreciabil. 

După terminarea şedinţei însă, eram alt 
om. De nerecunoscut. 

Plin de vinătăi, gemînd înfundat, păşeam 
şontic şi crăcănat, bazîndu-mă în special pe 
piciorul drept, stîngul fiindu-mi parțial 
anchilozat. Braţele, amîndouă, le pu-team 
considera ceva mai  zdravene, întrucît 
gesticulam cu ele. Insă alandala, fără să le ţin 
sub control. 

Capul, ca şi-n timpul şedinţei, stătea cel 
mai bine. Adică, de fapt, nu stătea, ci se 
mişca. Dar numai în sens giratoriu, cu 
prioritate de dreapta, conform dispoziţiilor 
actuale de reglementare a circulaţiei rutiere. 
Totuşi, mai exista şi-o oarecare ameliorare a 
gitului. Deoarece nu mai trosnea. Scîrţiia 
totuşi un pic, lejer şi-abia sesizabil. 

Singurele dificultăţi pe care le-aveam erau 
cu limba. Mi-o muşcasem cu prilejul 
masajului fălcilor. 

Cînd Bill Tarhon m-a tîrît, cu chiu cu vai, 
pînă la cîntar, unde m-a urcat folosindu-se, ca 
pîrghie, de coada lopeţii pentru zăpadă, care 
s-a şi frînt niţel, aveam trei kile mai puţin. 

— Splendrilf! am exclamat eu în culmea 
fericirii, depunîind un efort inuman de 
pronunție. Efşti mărefţi, meştere Billf!... 


300 


— Mi-s! a confirmat masorul. Nu-i aşa, că- 
ti vine sā zbori? 

— N-aş prea zicefl! i-am răspuns jenat. 

Şi-n aceeaşi clipă chiar, m-a pălit un gînd 
care m-a îngheţat! Cine-o fi oare Bill Tarhon 
ăsta, de-mi tot pomeneşte de zburat? Nu 
cumva?... 

Dar nu mi-am mai putut continua ipotezele 
ce mi se învirtejeau prin minte, deoarece 
masorul m-a vîrît în baie. Mai mult în stil 
tirit, decît împins, pentru că eu unul, cel 
puţin, încă n-aveam disponibilităţi de mişcare 
proprie. 

Entuziasmat de rezultatele obţinute, şi-ntr- 
un timp atît de scurt, Bill s-a oferit apoi să- 
mi deretice prin cameră. În vreme ce-aveam 
să mă oblojesc, dinsul urma să se ocupe de 
ordinea fostei odăi de tortură. 

După ce-am părăsit camera de baie, mai 
mult  ţinîn- du-mă de pereţi, întrucît 
picioarele nu-mi prea dădeau ascultare, l-am 
strigat pe Bill Tarhon să-mi vină în ajutor. 
Spre mirarea mea, nu mi-a răspuns. 
Enigmaticul masor, atît de straniu şi inuman, 
pur şi simplu dispă- ruse... 

Cînd am vrut să mă-mbrac, am fost nevoit 
să constat că mi dispăruseră şi hainele. 

Bineînţeles, am telefonat imediat la Baia 
Centrală. 

În momentul cînd puneam receptorul în 
furcă, au intrat în casă şi ostrogoții, nevastă- 
mea şi tanti Raliţa. 

— Cu cine-ai vorbit? m-a întrebat curioasă 
mătu-  şă-mea. 


301 


— Cu şeful masorilor, unul cu nume de 
rădăcinoasă, Pamfilie Păstîrnac... 

— Bravo, îmi pare bine că-ţi cultivi 
relaţiile cu masorii... Să-mi zici mersi, că te- 
am sfătuit să te adresezi lor! m-a felicitat 
tanti Ralita. Barem ai aranjat ceva cu 
tovarăşul Pătrunjel?... 

— Nu! Însă m-a aranjat pe mine un alt 
masor, dar de origine extraterestră, după 
cîte bănuiesc!... 

— Precis fără nume, fără puls şi fără 
sînge, nu-i aşa? a exclamat încîntat 
Babane, marele amator de chestii „ozeniste”. 

— Nu ştiu dacă-i absenta sîngele şi pulsul, 
dar nu- me avea, deoarece susţinea că-l 
cheamă Tarhon... Am impresia, dragii mei, c- 
am realizat o întîlnire de gradul IV, mai tare 
decît în filmul pe care-l ştiţi. 


După ce le-am povestit alor mei ce 
păţisem cu Bill, dar şi cu hainele, tanti Raliţa 
s-a arătat deosebit de mişcată. Chiar a ţinut 
să-mi precizeze părerea dînsei: 

— Măi băiete, mesagerul ăsta 
extraterestru, deşi îl chema Tarhon, asta 
numai pentru a se putea strecura printre noi, 
ţi-a luat lucrurile doar pentru a dovedi şefi- 
lor săi nivelul civilizaţiei de pe Terra... 

— Aşa-i, măi frate! a susţinut-o pe mătuşă- 
mea şi Babane. Neapărat va trebui să scrii o 
comunicare ştiinţifică... Sînt sigur că va stîrni 
senzaţie! Şi s-o baţi la maşină în mai multe 
copii. Un exemplar să-l expediezi lui Bacalu, 
la televiziune, pentru emisiunea sa, iar un 


302 


altul la secția de  astro-fizică, de la 
Academie... 

Nevastă-mea, care se săturase pesemne 
de aiurelile noastre „ozeniste”, a ţinut să-l 
completeze pe nepotu-meu: 

— Cel mai nimerit, însă, ar fi să anunti 
miliția! Este exclus să n-aibă şi ea o secţie 
specială, pentru relaţiile cu „vizitatorii” de 
pe alte planete!... Şi unde să-i reţină pentru 
ample investigaţii ştiinţifice, dar deloc 
fantastice! 

Babacu, după ce ascultase uluit cele 
relatate de mine, precum şi supoziţia lui 
Penke, îşi îngădui şi el să spună o vorbă: 

— Dacă Bill Tarhon, sau Pătrunjel, sau 
cum i-o mai fi zicînd, n-a ras şi bucătăria sau 
cămara, tare aş mai mînca ceva! Mi-e o 
foame de groază!... De-adevărat pămîntean! 


Episodul 29 


LA REVEDERE, PE CURÎND, 
OSTROGOŢII MEI DRAGI! 


303 


Chiar aceste cuvinte, din titlul episodului, 
au fost cele pe care le-am rostit la 
despărţirea de Biba, Babane şi Babacu. 

În clipa cînd porneau cu „Trabant”-ul 
către Valea cu Urşi, avînd-o pe tanti Raliţa 
la volan, am strigat încă o dată după ei, cu 
inima întristată: 

— La revedere, pe curînd, ostrogoții mei 
dragi!... 

Dar  nepoţeii, care-mi  îmbogăţiseră 
apreciabil experienţa de viaţă, făcîndu-mă să 
trăiesc, laolaltă cu ei, po-cinoagele şi 
boroboaţele înfăptuite împreună, şi pe care 
le-aţi citit în paginile anterioare, nu mă mai 
puteau auzi. Nici ei, şi nici mătuşa noastră 
generală. 

Pentru că  bătrina, automobilistă de 
excepţie, dar nu în exces, demarase în 
trombă, supraambalîndu-şi moto- rul 
hodoroagei. lar întreagă Calea Moşilor era 
acum  cufundată într-un huruit infernal, 
precum şi-n nori deşi şi groşi de fum. 

După ce-am ajutat-o pe nevastă-mea de 
Penke să strîngă resturile ceaiului de adio pe 
care-l servisem în cinstea ostrogoților şi-a 
mătuşă-mi, şi care se prelun- gise (de la 
şapte dimineaţa) pînă la zece şi jumătate, 
cind Babacu abia de  se-ndurase să-şi 
părăsească farfuria din faţă, în care nu mai 
rămăsese nimic, deoarece răsese totul, cu-o 
poftă inexplicabilă, m-am retras în birou. 

Aici, aşezat înaintea manuscrisului la care 
lucram în momentul cînd, acum cîteva zile, 


304 


îmi sosiseră nepoţeii să mă viziteze cu prilejul 
sărbătorilor de la începutul lu- nii mai, am 
pornit să cuget la păţaniile din ultimele zile, 
însă şi la hotărîrea pripită pe care-o luasem 
în diminea- ţa asta, cînd propusesem ca 
ostrogoții să fie transportaţi la părinţii lor 
personali de năzdrăvana de mătuşă-mea. 

Fiindcă, ce să ne mai ascundem după 
degete, era, în-tr-adevăr, o năzdrăvană şi-o 
năzbitioasă de groaza lu- mii! 

Gîndindu-mă la excursia noastră de la 
Snagov, cînd  bătrina  se-apucase să 
meşterească la „Bombiţă”, la experienţa mea 
cu Bill Tarhon, masorul „extraterestru” pe 
care-l angajasem tot sub influenţa mătuşă-mi, 
care mă sfătuise insistent să slăbesc urgent, 
pentru a nu fi îm-barcat pe-un „O.Z.N.”, m- 
am pomenit cuprins, încetul cu încetul, de 
cele mai negre presimţiri. 

De-a dreptul îngrijorat, şi-aveam cele mai 
temeinice motive, m-am întrebat dacă 
procedasem bine, cînd încredințasem copiii 
pe mîna lui tanti Ralita. Deoarece Penke 
tocmai îmi aducea cafeaua mea naturală 
prefe- rată, cu adaos de năut (eventual şi 
alte furaje), am isco-dit-o îngîndurat: 

— Măi copilă bună, tu ce zici, o fi 
decurgind normal călătoria  nepoţeilor 
noştri?... 

— Dar de ce nu, măiestrică? mi-a răspuns 
dînsa fals liniştită. Tanti Ralita conduce 
destul de bine... Altmin- teri nu i s-ar fi 
eliberat carnetul de conducător auto, după 
ce-a căzut de trei ori la examen... Şi-n afară 


305 


de asta, maşina-i revizuită destul de recent; 
de cînd cu păţania de la Snagov. Ce s-ar 
putea întimpla?... 

— Orice se poate întîmpla, cînd e vorba de 
mătu- şica noastră cea sucită şi 
neastîmpărată!... Pe unde-o fi ajuns în clipa 
asta?... După toate calculele mele, cred că 
prin apropiere de Titu... Nu?... 

Penke n-a mai apucat să-mi comunice şi 
părerea ei, întrucît telefonul a pornit să 
zbîrniie insistent, ca şi cum m-ar fi sunat 
provincia. Şi chiar provincia era! 

—  Aloo!... Cine-i acolo?... Alooo! am 
început să răcnesc în căuşul agregatului, 
fiindcă nu prea desluşeam nimic din 
piţigăielile celui care-mi vorbea. 

— Unchiu' Andi? Matale eşti, măi frate?... 

Abia atunci am recunoscut glasul lui 
Babane. Şi m-am grăbit să-l întreb: 

— Ce-i cu voi?... Eu mi-s... Aţi şi ajuns 
acasă?... Şi cum?... Sper că n-aţi lăsat-o pe 
tanti Raliţa să conducă în aşa hal, încît să 
depăşească suta! 

— Care sută?... A trecut şi de două sute 
cincizeci! m-a informat Babane cu glas 
întretăiat (probabil de emotie). 

— Kilometri? am exclamat eu uluit. 

— Lei, măi fratele meu! mi-a precizat 
nepotu-meu. La pompa de benzină o sută 
cincizeci, iar la postul de miliţie restul... Şi 
dacă nu se astimpără, poate ajunge şi la 
cinci sute! Vino imediat aici, s-o scoţi pe biata 
tanti Raliţa... 


306 


— Unde să viu? l-am întrebat îngrozit de 
cele au- zite. 

— La complexul turistic de la kilometrul 
36, de pe autostrada Bucureşti-Piteşti!... 


Cînd am ajuns la obiectivul indicat, gonind 
cu „Bom-biţa” ca la curse, de parcă aş fi fost 
pilot de formula I, întocmai ca Emerson 
Fittipaldi, lucrurile păreau să fi intrat în 
normal. 

Pentru că ostrogoții, minus mătuşă-mea, 
erau la resta-urantul complexului, unde 
şedeau la o masă şi înfulecau, destul de 
lacomi, din profiterolele pe care le aveau îna- 
intea lor. 

După ce, pînă atunci, fusesem înnebunit 
de apelul alarmant transmis la telefon de 
Babane, acuma l-am întrebat doar contrariat, 
văziîndu-l că se ospătează, împreună cu 
ceilalţi membri ai tribului Jimbla, din produ- 
sele cofetăriei: 

— Unde-i tanti Raliţa?... Şi ce-aţi păţit?... A 
căzut bătrina în vreo fîntînă părăsită, de 
ziceai că trebuie s-o scot?... 

— Stai încet şi nu te speria, unchiule Andi, 
că totul s-a aranjat!... Să luăm problemele la 
rînd... Tanti Raliţa se găseşte acum în 
frigider... 

— Cum? În frigider?... Păi ce, a murit şi-aţi 
de- pus-o acolo? am ţipat eu cutremurat. 

— Ferească sfintu'! m-a liniştit imediat 
bpălăiţa de Biba, privind la mine nedumerită. 
Să moară mătuşa noastră?... Imposibil! Sînt 


307 


sigură că dinsa o să tră- iască încă mult şi 
bine, cît lumea şi pămîntul... 

— Stă acolo şi bea cafea! a intervenit 
explicativ Babacu. 

— Ce fel de frigider e ăsta? l-am somat pe 
Babane să-mi răspundă. 

— Nu te-agita, măi frate! E vorba de 
frigiderul restaurantului, dar care nu 
funcţionează de peste doi ani... Cel puţin aşa 
ne-a spus nea Titi Sirop, ospătarul, care zice 
că te cunoaşte de la nu ştiu ce gară din 
nordul ţă- rii! De-aia a plătit dînsul benzina 
şi amenzile... Zic a-menzile, pentru că-s mai 
multe, întrucît mătuşa noastră s-a luat în 
bețe cu milițienii de la postul local, şi-aceş- 
tia i-au tot adăugat, amendă peste amendă... 
Noroc c-a dus-o nea Titi Sirop în frigider, ca 
să se mai potolească, şi i-a servit şi-o oală cu 
cafea... 

Năucit de cele aflate, am cerut un 
supliment de informaţii: 

— Dar de ce nu şi-a plătit singură benzina 
şi amenzile? 

— Păi, cum să-ţi zic, dacă nu-şi uita geanta 
acasă, ar fi plătit, şi nu te-am mai fi chemat 
aici... Dar n-avea o leţcaie la dînsa! 
Acuma eşti lămurit? 

— Chiar foarte bine! a ţinut Babacu să-şi 
dea şi el cu părerea, lingîndu-se pe buzele 
pline de frişcă. Pentru  c-altminteri, nu mai 
păpam noi prăjiturile ăstea de pomină!... 


După ce i-am achitat lui Titi Sirop, 
ospătarul pe care-l ştiam de la restaurantul 


308 


din Gara de Nord, unde-l cunoscusem în 
toamna trecută, banii pe care-i avansase în 
contul lui tanti Raliţa (atît la staţia Peco, 
precum şi la postul de miliţie), l-am rugat 
să mă conducă la locul unde o cazase pe 
mătuşă-mea. 

Cînd am ajuns acolo, după îndelungi 
rătăciri prin subsolurile restaurantului, am 
constatat că nu era vorba de-un frigider, aşa 
cum îmi spusese Babane, ci de-o cameră 
frigorifică, uriaşă, extrem de încăpătoare, 
acum dezafectată, şi care era utilizată pentru 
depozitarea ambalajelor. 

Temîndu-mă de vreun nou acces de nervi 
din partea bătrinei, mai întîi am bătut 
încetişor la uşa „frigorife-rului”. 

— Intră, nu te sfii! am auzit glasul hirşiit al 
mătu-  şă-mi. 

Cînd am pătruns înăuntru, m-a apucat 
imediat o tusă cumplită, de credeam c-am 
să-mi sfîrtec plămînii. În aşa hal fumase 
tanti Raliţa, încît nu se mai vedea nimic din 
pricina fumului de ţigară. 

— Cum te simţi, tanti Raliţo? am luat-o eu 
pe de departe, încercînd s-o zăresc. 

De undeva, din mijlocul norilor de fum, s-a 
ivit  si-lueta  mătuşă-mi, impozantă şi 
mătăhăloasă. 

Şi, tot înaintînd spre mine, fără să mă 
distingă prea bine, mi-a răspuns destul de 
calm: 

— Minunat! Limonadă ăsta al tău, sau 
citronadă, pepsi-cola, oranjadă, mazagran, că 
tot îi încurc numele, s-a dovedit un mare om 


309 


de omenie... Mi-a servit o ca- fea de 
milioane, şi m-a scăpat şi din ghearele celor 
că- rora le mai datoram niscaiva părăluţe! 
Bine c-ai venit... Unde-s copiii? 

— La restaurant! i-am comunicat oarecum 
liniştit, băgînd de seamă că bătrina n-avea de 
gînd să-mi organizeze cine ştie ce scandal. 

— Perfect! Mergem să mîncăm şi noi... Că 
oameni sîntem, nu fiare de călcat! 


La masă, am pornit s-o interoghez pe 
mătuşă-mea, dornic să aflu unele amănunte: 

— De ce te-au dus la postul de miliţie?... Ai 
depăşit cumva neregulamentar, ai circulat cu 
viteză prea mare?... 

— Aş! Da de unde! Crezi că „Trabant”-ul 
meu o fi cumva vreun Lamborghini de 
curse?... Cînd prinde şaptezeci, e bine, 
altminteri o ţine tot pe şaizeci, even- tual şi 
ceva în minus... Totul a pornit de la băiatul 
care servea la pompa de benzină. Cam sărit 
de pe şine! M-a reclamat la miliţianul de 
sector... Asta după ce-mi fā- cuse plinul la 
rezervor, iar eu îl anunţasem că n-am bani 
la mine şi c-am să-i plătesc mîine... Aşa că, ce 
mai tura-vura, eşti bun de plată!... Este?... 

— Este! am recunoscut eu spăsit, dar şi- 
nghiţind în sec. 

Ostrogoţii însă nu s-au împăcat cu 
declaraţia mea de asumare a 
responsabilităţii, deoarece Biba, zimbind şă- 
galnic, a ţinut să precizeze: 


310 


— De fapt, dragă tanti Raliţo, nu numai 
unchiul Andi este pricina tuturor necazurilor 
de-aici, ci şi noi! 

— Exact, măi frate! a adăugat Babane. 
Dacă nu plecam din Bucureşti, precis nu se 
mai iscau aventurile astea de la kilometrul 
361... Nu era mai bine să fi ră- mas încă 
vreo săptămînă în capitală?... 

— Era!.. l-a aprobat Babacu, în timp ce, 
după pro-fiterole, se-apucase  s-atace, 
îndrăzneţ şi ţeapăn, o coastă de purcel. Pe 
deoparte! Insă pe cealaltă parte, nu era... 
Fiindcă, fără noi, Hombre al nostru nu mai 
avea cum să facă pe detectivul, şi nici de 
unde să-şi culeagă atî- tea subiecte pentru 
romanele lui! 


După ce i-am transmis mătuşă-mi toţi 
banii pe care-i aveam la mine, după ce i- 
am încărcat pe Biba, Babane şi Babacu în 
„Irabant”, le-am urat tuturor, cu glas 
înduioşat şi ochii umeziţi de lacrimi: 

— Drum bun!... La revedere, pe curînd, 
ostrogoții mei dragi!... 

— Chiar pe foarte curînd, unchiule Andi! 
mi-a stri- gat Babacu din interiorul 
hodoroagei. În vacanţa de vară, peste o lună 
şi ceva, venim să te luăm cu noi, într-o ex- 
pediţie nemaipomenită... Mergem cu toţii în 
Deltă, să  pescuim şi să cunoaştem locuri şi 
oameni noi! Nu-i aşa căte bucuri?... 


Bineînţeles că mă bucuram! 


311 


Pentru că, astfel, cartea de faţă încă nu 
are un sfîrşit. 

Ne aşteaptă alte aventuri extraordinare, 
de milioane, pe care neapărat va trebui să vi 
le povestesc. Deci, vă spun tuturor: 

— La revedere, pe curind, cititorii mei 
dragi! 


312 


CUPRINS 


Scrisoarea de la Valea cu Urşi 5 
Mesajul din Calea Moşilor 14 
Cine este detectivul Conan Doi? 15 
Tanti Ralita, detectiv-adjunct 19 
Penke, omul meu de aur, cu glas de 
argint 24 
Cei trei ostrogoți 29 
Cele cinci zile ale săptăminii 37 
Nea Mişu Falconetti 
46 


Primul urs pe care l-am împuşcat în viaţa 
mea 


54 

Două zile de vacanţă, ca-n vis! 62 
Flautul fermentat 71 
Basmul cu Babacu şi „Bombița” 81 
Autobuzul fantomă 
90 

Casa misterelor 103 
Trafic intens 115 
Probleme de „branşă” 
124 


Aventuri diurne şi nocturne, în mediu 
umed 


313 


şi uscat 
136 


Regina balului 145 
Întrebări de importanţă vitală 157 
Un revelion de milioane 
165 

Cura de slăbire 100% 175 
Influenţa apelor minerale asupra 
neuronilor 184 


Omul cu o mie de fețe 
191 
Zavedei-„sută de lei”! 197 
Excursie meteo-ştiinţifică 

207 
Necunoscutul din beznă 
219 
La iarbă verde, cu 32 de cai (putere) 

229 

Întilnire de gradul IV 

236 
La revedere, pe curînd, ostrogoții mei 
dragi! 247 


314 


Lector: GHEORGHE ZARAFU 
Tehnoredactor: KLARA GALIUC 
Bun de tipar: 25 VIII 1982 
Apărut: 1982 
Coli de tipar: 16 
Tiparul executat sub comanda 5656 
la întreprinderea poligrafică Galaţi 
B-dul George Coşbuc 223 A 
Republica Socialistă România 


315 


00 


Lei 8 


et 


“apa 


A or 


317