Vlad Musatescu — Oameni de buna credinta

vlad musatescu 


OAMENI 
DEBUNĂ 
aiva 


VLAD MUŞATESCU 
Oameni de bună credinţă 


VLAD MUȘŞATESCU 


Oameni de buna 
credinţa 


{CIRI 
EDITURA CARTEA ROMÂNEASCĂ 


3 


1989 


Coperta de Gh. Baltoc 


SUMAR 


„OMUL CARE ADUCE PLOAIA” / 
Oaza de linişte, 9, Tăietorul de pomi, 
11, Ceva porneşte să se înfiripe, 13, 
Vizită la casă nouă, 16, Ce-şi face 
omul cu mîna lui! 21, Radem o tablă?, 
24 


ROMANUL PIERDUT / Luînd viaţa de 
la capăt, pieptiş... 30, „Lupte” de 
stradă, 31, Reporter special, 36, Lipsă 
la apel, 39 


PROBLEME CU CEAHLĂUL / „Să vină 
Grasu la mine, cît mai urgent!”, 42, 
Bomba cu explozie întîrziată, 44, 
Tehnologii de... branşă, 47, Ca pe 
vremea Ducăi-Vodă, 53, Taurul se ia 
de coarne, 56 

STAŢI NIŢEL, CĂ NU-I AŞA! / Mutaţii 
în timp, 62, Ce să mai crezi?, 64, Tata 
Sima îşi reconstituie dosarul, 66 

RIGA CRYPTO / „Trîntorul”, 71 Crai- 
ciupearcă, inimă înfrîntă, 73 Lapona 
Enigel, la „Mioriţa”, 75, „Un dor fără 
sațiu”, 77 

TARE CA PIATRA... / Biografie 
romanțată (dar nu prea), 80, Piatra, 


piatră, de e piatră... 84, 
Colaboraţionist cu „Kraft şi Drotleff”, 
91 


LA VOLAN O STATUIE CU OCHI 
ALBAŞTRI, GEROŞI / Canicula de 
demult, 102 Patimă grea, şi cu 
urmări..., 106, „sub roţile 
automobilului!, 108 


„IUTE CA SĂGETA! / „Flacăra” se- 
aprinde greu, 114, Revistă pentru uz 
intern, 121, Pe cai, băieţi, că-ncepe 
cursa! 121, La Cumpătu-Sinaia, în 
concediu de creaţie, 126, „Ghici, cine 
vine ia cină?”, 129, Abonatul nu 
răspunde!, 132 

„NOPŢILE DOMNIŞOAREI MILI” / 
Invitaţia la muncă, 134, Surpriză, 
mare surpriză, 139, Salon literar, la 
Al. Macedonski, 141, Tot măreț, şi 
peste decenii, 144 


MAMAMOAŞA / Doamna general, 
146, Sfetnic bun la toate, 153, Curieri 
neobosiţi dar dispe-raţi, 157, Din lac 
în put, 168 

DOCTOR VAL-VÎRTE] ŞI-ALŢI 
„VRACI” DIN ZONĂ / Sănătos tun, 
172, Să credem în viaţă, olandezi 
zburători şi vraci cu stupi... 
175, ...dar nici mecanic să n-o luăm!, 
178 


NUNŢI DE POMINĂ / Hora miresei, 
182, Naşă-moaşă!, 189 

NEVOIA DE CERCURI / „Moartea 
cărăbuşului strivit de-o uşă trintită” 
(poem dur), 195, „Pasagerul fără 
bagaje”, 197, Vacă bună de muls, 204, 
Dai un leu, şi scoţi o sută..., 211 


„Jurnal de campanie” (şi agricolă), 
213 


SOLO FINAL, FĂRĂ TROMPETE / 
„Poeţii” de pe şoseaua Vergului, 219, 
„Cum se fură un milion” (lipsă Peter 
O'Toole), 223,  Geambaşul Titi, 
„femeie” la toate, 234, „Povestiri 
marinăreşti”, 240 


SCHIMBAREA LA FAŢĂ / Şedinţă de 
lucru cu... urmări, 247, Ediţie 
specială, în zece exemplare, 253, 
Machetator de zi şi, uneori, de 
noapte, 257, Să visezi tehnicolor, 
numai reviste şi almanahuri!, 262, La 
cea mai înaltă... hipertensiune, 265, 
Microepilog, 269 


ONOR LA GENERAL! / Elev plutonier 
Fulga Laurenţiu, 270, Ne-am revăzut, 
cu şi fără plăcere, 273, Atac cu 
„Trenul blindat”, 275, „Steaua Bunei 
Speranţe”, 277, Orfeu îndurerat, 287 


CÎND LA TRAP, CÎND LA GALOP / 
Cine umblă prin vecini, 292, Unde-i 
„Drujba” — hop şi noi!, 295, Zile de 
muncă intensă, în mediu umed şi 
uscat, 303 


PLOPUL DE LA GHERMĂNEŞTI / 
„Ţări de piatră, de foc şi de pămînt”, 
316, Trimis special şi plenipotenţiar în 
Ţara Izei, 316, Pe malul lacului 
împînzit de lotuşi, 323, Şi venit-a ziua 
cea de taină, la gingia stufului, 326, 
Luptă magică, pentru lecturi osebite, 
332, Legume, fructe şi belele, 335, Şi 
eu de unde mai iau muscat-hamburg?, 
341, Cu prilejul schimbării prefixului 
(6. 02. 1988), 343 


MEŞTERUL MANOLE N-ARE 
ASTÎMPĂR / Ce-ţi poate ieşi în cale, 
345, Relaţii reciproc avantajoase, 348, 
„Expediția Nisetrul 2”, 351, Elev la 
vîrsta a III-a, 355, Ziua mea, ziua lui, 
şi-a altora, 359 


„NEW-OTANY”, HOTEL 
INTERNAŢIONAL / Spre „Casa 
umorului”, 364, Intermezzo sofiot, 
367, Haltă de ajustare, bine ajustată, 
372,  „Risete şi lacrimi”, 378, 
Transportat de... miliție, 383, Nici 
japonezii nu stau mai rău! 388 


„CEI 7 MAGNIFICI” OLD-BOYS, CU 
SCHIMBUL / Miniprolog, 399, Probă 
de microfon, 400, Transmisie în 
direct, 403 


MAICĂ-MARE, UNDE MÎI EU PESTE 
NOAPTE? / Fiu adoptiv, fără voie, 
408, Călătorului îi şade bine cu 
drumul, 411, Oraşul amintirilor, 415, 
Sărut mîna, Maică-Mare! Bine te-am 
găsit..., 421, Bat clopotele, zgîmboi, 
hai mai iute!, 426 


OMUL CARE ADUCE 
PLOAIA” 


Oaza de linişte 


S-ar zice că aici, la Găgeni, mi-am găsit în 
cele din urmă tihna. Nu cea veşnică şi 
definitivă, după cum ar fi de aşteptat, la anii 
mei, ci aceea necesară pentru ducerea la bun 
sfîrşit a unor serioase planuri de viitor. 
Bineînţeles, de lucru. Căci mai sînt atitea de 
povestit! 

Găgenarii ăştia, despre care am fost 
avertizat că-s oamenii dracului, conform şi 
poreclei lor de „găgeari”, adică mereu puşi 
pe harţă, am ajuns la concluzia că-s exact pe 
invers. Adică, potoliţi, muncind din geana 
zilei şi pînă-n noapte, respectuoşi şi temători 
de-a călca nişte comandamente morale. Pînă 
şi biserică nouă au în sat. Mă rog, chestia 
asta-i priveşte, eu fiind de felul meu cam 
ateu. 

Şi, dacă s-ar ţine de posturi prelungite, 
parastase şi alte ritualuri, n-ar mai apuca 
nimeni să lucreze şi să-şi cîştige banii 
necesari îmbelşugării caselor, creşterii copii- 
lor sau achiziţionării de „Dacii”, televizoare 
color, casuri „Hitachi” şi videocasetofoane. 
Cred că-i altceva la mijloc. Sînt deştepţi, 
descurcăreţi şi calici la muncă. Işi dau şi 
vlaga din ei, să le fie bine lor şi familiilor. 

De bine, de rău, personal mă înţeleg de 
minune cu vecinii, cu lumea satului şi, mai 
ales, cu prichindeii. Care învaţă în şcoala de 


10 


lîngă mine, chiuind şi ciripind cît îi ziua de 
lungă. Chiar şi primarele mi-a spus într-o 
bună zi: 

— Maestre, oamenii îţi respectă nu numai 
părul şi barba albe, ci şi meseria! Ce, e puţin 
lucru s-avem şi noi un scriitor în sat? 

— Hai să fim serioşi, măi Petrăchiţă! i-am 
replicat. Mi-s destul de mic în branşa mea... 

— Care mic? Nu ziceai matale că baţi la 
sută?... 

— Bat, însă la „Erika”, maşina de scris! La 
cîntar, de cînd m-am pus pe regim, am şi 
scăzut o juma’ de kil... Îmi prieşte aerul de- 
aici! 

— Păi cred şi eu! Avem prin zonă şi ioni 
negativi. In afara altor fenomene de-a- 
ndoaselea... Dar le venim de hac în curînd, 
trecîndu-le pe pozitiv! 

Aşa-i Petrăchiţă, de cînd îl ştiu. Optimist. 
Chiar şi cînd nu prea are motive. Aşa se 
explică şi discuţia dintre noi, pe care am 
avut-o cînd i-am relatat propunerea avansată 
la o adunare a scriitorilor. Atunci lansasem 
ideea creării unui soi de pension, ca să nu-i 
zic azil de bătrîni, pentru scriitorii vîrstnici şi 
lipsiţi de familie. Prevăzut cu toate cele. 
Masă, casă, îngrijire medicală, cu-asistente 
pină-n douăj-cinci de ani, ca să nu scadă 
puterea de creaţie a internaţilor, săli de 
tratamente  fizioterapeutice, biciclete er- 
gonomice, casetofoane cu muzică rock, 
pentru gimnastică aerobică, video cu Stan şi 
Bran, mă rog, toate cele necesare unei 
bătrineţi cît mai prelungite. 

Petrăchiţă s-a prăpădit de ris, întrebîndu- 
mă: 

— Şi s-a acceptat? 

— Sigur că nu! S-a ris niţel, cam galben şi 
decent, şi lucrurile au rămas ca mai înainte... 
La dispoziţia fiecăruia. În limitele 


11 


posibilităţilor! Dar am să relansez pro- 
punerea, la prima ocazie... 

labraşul părinte al comunei m-a privit 
surizindu-mi pe sub mustață, după care mi- 
a declarat: 

— Dar la ce să-ţi mai trebuiască matale 
pensionat? N-ai casă la noi, cu grădiniţă, 
microlivadă şi zarzavaturi? Ai! Te iubesc 
consătenii? Te! Mai întîi să-mbătrineşti 
matale ca lumea, trecînd de optzeci, şi-apoi 
aranjăm lucrurile pe plan local... Cine ştie, 
pîn-atunci, poate înfiinţăm, la noi, un sătuleţ 
pentru bătrînei, printre care să fie incluşi 
şi tovarăşi creatori! 

Cam romantic prietenul meu! Şi nu-i deloc 
rău nici aşa. Căci, şi-alte iniţiative, care la- 
nceput mi s-au părut „OZN”-uri, iar în cel mai 
bun caz de domeniul „,science-fiction”, tot le- 
a realizat. Că-i şi încăpăţinat. Nu se lasă, pînă 
nu duce la bun sfirşit ce şi-a pus în cap. 

Deocamdată, după cum am afirmat la 
început, mă simt bine la Găgeni. Împrejmuit 
de formaţii deluros-colinare, plantate cu vii, 
livezi şi pilcuri de tufani, trăind în miezul 
cătunului, pe-o ulicioară atît de liniştită încît 
uneori ai senzaţia că te afli într-o staţiune de 
odihnă, am purces să preţuiesc, pe zi ce 
trece, oamenii de bună credinţă din jurul 
meu. 

La urma urmei, oricine poate fi om de bună 
credinţă, atita timp cît îi bîntuie prin cap şi 
suflet numai gînduri curate, şi pentru el şi 
pentru semeni, pentru glia care-l ţine şi l-a 
adus pe lume. De fapt, nu doar artiştii, 
factorii culturali, savanții şi scriitorii 
generează tipul respectiv uman, care 
preţuieşte dăruirea, ci şi-un sătean de rînd. 
Bunăoară,: cum a fost, este şi va fi Petrăchiţă 
al meu. 


12 


Tăietorul de pomi 


Spun al meu, fiindcă-l ştiu de mult, din anii 
tinereţii sale, buiace şi-ncă fără perspective 
certe. De-atunci s-a lipit de mine. Cînd abia 
porneam să-ncropesc primele cărţulii, iar el 
visa la ziua de miine. 

Locuind în vremurile acelea la marginea 
Tîncăbeştiu- lui, unde puneam bazele fermei 
mele agro-literare, întiia oază de linişte a 
condeierului ce intenţionam să devin, mi-era 
mult mai drag oborul Ploieştiului, la vreo 
patruzeci de kilometri, decît alte tîrguri mai 
apropiate. lar cînd plecam după butaşi, 
altoiuri, răsaduri şi puieţi, prahovenii mi se 
păreau mai calificaţi în branşă. Motiv pentru 
care-i preţuiam corespunzător. 

Acolo l-am întîlnit pe junele Petrăchiţă. El 
cerceta nişte puieţi de meri Jonathan, iar eu 
întrebam din om în om, dacă nu ştie 
careva vreun specialist în tăierea 
fructiferilor. Auzindu-mă, oacheşul tînăr m-a 
luat pe de departe: 

— Păi de ce v-aţi apucat de pomicultură, 
fără să studiaţi mai întîi problema? Aveţi 
livadă plantată, sau abia acum vreţi s-o 
sădiţi? 

Niţel ciudos, l-am cam repezit: 

— Şi ce te interesează? 

— Mă interesează, iac-aşa... Tot ce-i pom! 

— Uite ce-i, băieţaş, eu am nevoie de-un 
tăietor de fructiferi, nu de pomi pentru lemne 
de foc... Ce eşti de meserie? 


13 


— Tehnician agronom, ramura 
pomicultură! lar copa- cii-s altă chestie. 
Cresc în pădure, nu-n livezi... Din ei se 
obţin lemne de foc, nu din pomi. 

Ruşinat, am dat să dreg lucrurile: 

— Iartă-mă, credeam că eşti vreun fluieră- 
vînt, cum îs atiţia pe-aici. 

Individul a zimbit, trăgînd la mine cu coada 
ochiului. 

Cîntărindu-mă din priviri, m-a întrebat 
mult mai politicos decît făcusem eu: 

— Dar matale ce meserie ai? 

— Scriitor! i-am comunicat,  dindu-mă 
măreț. 

— La cefere? a insistat  mucalit 
tehnicianul. 

— Scriitor de cărţi, nu de vagoane, băiete! 
am precizat ţifnos. 

— Am bănuit eu... Însă-s şi unii fluieră- 
vînt, care ne viră pe git poveşti de-adormit 
copiii. Am vrut să verific. Păreţi om serios, în 
orice caz. De unde şi pînă unde v-aţi 
procopsit cu livada? 

După ce i-am explicat răbduriu geneza 
agro-culturii mele, şi-am trecut pe chestii mai 
serioase, întrebîndu-ne la amănunt despre 
„meseriile” noastre, mînzocul mi-a declarat 
cu totul pe neaşteptate: 

— Maestre, am să-ţi pun livada la punct! 
Îmi place să citesc cărţi, văz că-mi plac 
acum şi autorii lor, aşa că nu-ţi mai fă 
probleme. Dacă-mi dăruieşti şi-o lucrare de-a 
matale, cu dedicație, am să te calific în 
tăierea pomilor. Că-s de mai multe feluri. De 
formare, de rodire şi de regenerare... 

— Ei, dragule, aici am cam încurcat-o... 
Nu-n materie de rodire, fiindcă mă aflu abia 
în perioada de formare. N-am mai publicat 
nici o carte în ultimul timp. Mai am însă vreo 


14 


citeva exemplare din „La sud de lacul 
Nairobi”... 

— Bune şi-ălea! mi-a spus Petrăchiţă, 
după cum se recomandase. Mi-a pomenit de 
cartea asta un învăţător de la noi... Zicea că- 
i pentru tineret. Tînăr sînt, deci, ce mai tura- 
vura, daţi-mi adresa gospodăriei, şi mîine-s la 
matale! 


S-a ţinut de cuvînt. A sosit cu-o trusă de 
pomicultor, ultramodernă, numai crom-nikel, 
mi-a format pomii şi m-a format şi pe mine. 
Ca viitor tăietor în branşă. Şi-am rămas în 
cele mai bune relaţii. De prietenie. Reciproc 
avantajoase. Petrăchiţă străduindu-se să mă- 
nveţe secretele merilor, caişilor, prunilor şi 
piersicilor, iar eu tilcuindu-i sensul cărţilor. 
Nu al celor semnate de mine. Ci al zecilor de 
romane pe care i le împrumutam. 

La ceasurile de seară, băieţandrul îmi 
povestea despre viaţa lui, despre satul în care 
lucra şi-n care ar fi dorit să se stabilească şi 
să-şi întemeieze familie. După care să-şi 
dureze şi-o casă corespunzătoare. 


Ceva porneşte să se înfiripe 


Cinci ani la rînd am primit vizitele 
iabraşului şi  aprigului agronom. Şi 
primăvara, la tăieri, şi toamna. La recoltare. 
Să vadă ce brinză am făcut cu noua mea 
patimă, nu chiar atît de străină scrisului. Zic 
eu. Şi zicea şi el. După ce mi-a citit întiile 


15 


cărticele din a doua perioadă de „creaţie”. 
Hai, că folosesc iar vorbe mari! 

Pe măsura trecerii timpului, oacheşul şi 
agerul meu prieten se-nţolea din ce în ce mai 
bine, arăta mereu mai îngrijit şi preocupat de 
ultimele succese în literatură. Uneori, iarna, 
mă vizita şi la Bucureşti. La casa din Calea 
Moşilor, 172. Curios să afle noutăţile din 
viaţa mea de ziarist şi condeier, pe cale de 
dezvoltare medie. 

Pe de altă parte, cu aceste ocazii mă 
interesam şi eu în privinţa evoluţiei sale, 
întrebîndu-l frecvent: 

— Tot în pomicultură? Sau şi-n alte 
domenii, mai vaste... 

— Tot! Adică mereu în alte activităţi... Mai 
vaste sau mai puţin, principalul e că-s 
importante! Acuma-s la ceape, şi răspund de 
culturile mari, iar în ultima vreme şi de 
vaci... Barem, dacă nu curge miere, cel puţin 
să curgă lapte! Ce-o mai fi apoi, om trăi şi-om 
vedea. Cît de curînd... 

Zîmbind semnificativ şi enigmatic, zadarnic 
m-am străduit să aflu mai mult, deoarece 
tăcea milc, de lemn- Tănase. O vorbă în plus 
nu se putea scoate de la el. 

Însă am avut noroc. Căci am trăit şi-am 
văzut. În primăvară, prin aprilie. Cînd ne-am 
pomenit cu Petrăchiţă la Tîncăbeşti. IÎnsoţit 
de-o fetiţă. Drăguţă, mititică, gin-gaşă şi, ca 
şi el, la fel de rizăreaţă. Şi i-am şoptit bulgă- 
roaicei de nevastă-mea, în timp ce tinerii se 
descotoş- măneau în holişor: 

— Copilă bună, să fie soră-sa a mică? Că 
ne-a vorbit şi despre ea, cîndva... 

— Fii serios, măiestrică! m-a contrazis 
Penke. N-aş crede să-şi care Petrăchiţă 
familia după el. Mai curînd aş zice că-i vreo 
şcolăriţă, din satul lor, şi-o duce să deie cine 


16 


mai ştie ce examen. Nu-l ştii că-i mai 
totdeauna săritor? 

— Îndoi-m-aş şi n-am cui! Unde să dea 
examen? La noi, în livadă? Vezi-ţi de treabă... 
Precis e soră-sa. Ai s-auzi cu urechile tale! 

Şi l-am auzit pe negricios, cînd am pătruns 
în birou, declarindu-ne falnic şi mîndru: 

— Ea-i Tănţica... 

— Sora a mică? i-am luat eu vorba din 
gură. 

— Depinde... Dacă se poartă frumos, am s- 
o consider şi soră. Deocamdată are să-mi fie 
nevastă! De-aceea am adus-o, s-o vedeţi şi să 
vă bucurati şi dumneavoastră... 

Cel mai intens s-a bucurat bulgăroaica. 
Pupind-o şi îmbrăţişînd-o pe Tănţica lu’ 
Petrache, de parcă ar fi fost păpuşică. Eu mai 
puţin. Tot întrebînd-o, destul de îngrijorat, 
printre picături şi  pe-ascunselea, pe 
jumătatea mea legitimă: 


—  Copilă bună, cum o sucim şi-o-nvirtim? 
Că tinerii ăştia încă nu-s legalizaţi... 

— Păi ce contează? mi-a suflat nevastă- 
mea. Or să fie. 

— Bun, bun şi de-acord... Dar pînă atunci, 
cum îi culcăm la noapte? Doar ştii cum stăm 
cu spaţiul locativ! 

Fire pragmatică, nevastă-mea a ordonat în 
aşa fel lucrurile încît să păstrăm decenţa. Pe 
Tănţica a luat-o să doarmă în pat cu ea, iar 
mie mi l-a plasat pe Petrăchiţă. Mă rog, ca 
gazde primitoare, ne descurcasem întrucîtva. 
Suficient de corespunzător. 

Nu ştiu cum or fi dormit fetele, însă noi, 
băieţii, ne-am chinuit ca nişte cîini. Pe-atunci, 
fiind extrem de dezvoltat, atît pe cîntar cît şi 
pe lat, nici singur nu-ncăpeam în patul 
personal. De-aceea şi dormeam separați... Ca 
nu cumva, peste noapte, să mă pomenesc 


17 


criminal involuntar, stil-  cind-o pe 
bulgăroaică. Între perete şi carcasa 
subsemnatului. Cu  ocheşelul nostru de 
prieten, lucrurile s-au petrecut oarecum 
altfel. 

După ce l-am strivit ţapăn, în vreo două 
rînduri, de-am crezut că-şi dă bietul băiat 
duhul, l-am mutat la marginea patului. 
Căzind de cîteva ori, bine că pe podea, 
pivnita fiind sub bucătărie, i-am şoptit 
agronomului să se ţină de mine. Şi, omul 
neştiind niciodată ce-i trece prin cap în somn, 
exceptînd visele, sau, poate, tocmai datorită 
cine ştie cărui vis frumos, după miez de 
noapte l-am auzit pe Petrăchiţă susurîndu-mi 
cam aşa: 

— Tănţico, nu mai pot! Miine mergem 
neapărat la primărie... Îmi vine să te iau în 
braţe... 

Din fericire, bietul băiat vorbea în somn. 
Cu viitoarea. 

Ca să-l aduc la realitate, i-am spus şi eu, pe 
post de Tănţica: 

— Stai blind, miîţişor, c-altminteri ai 
încurcat-o cu mine! Abţine-te! 

Convins că subconştientul îndrăgostitului 
lulea va acţiona ca la carte (preferabil una de 
Siegmund Freud, specialist în branşă), am 
sperat să mă culc iarăşi. Aiurea! Iluzii 
pierdute, vorba lui Honore. De Balzac. N-a 
ţinut. Prietenul meu, probabil trezindu-se şi 
dînd ochi cu mine, precis s-a speriat, 
deoarece l-am auzit rugindu-mă: 


— Maestre, n-ai cumva o ţigare? 

— În pat, niciodată... Dar de cînd fumezi, 
că nu te-am văzut cu trabucul în gură? 

— De-acum, din clipa asta! Dar unde ţii 
ţigările? a insistat proaspătul adept al lui 
Nicot. 


18 


Văzînd că nu mai e nimic de făcut, ne-am 
retras amîn- doi în bucătărie. Unde, pînă la 
ziuă, am ras pachetul de „Kent” (de- 
odinioară, cînd nu căzuse pe mîinile „afri- 
canilor”), stînd de vorbă asupra viitorului. 
Petrăchiţă era mort după Tănţica, intenţiona 
să se căsătorească cît mai urgent. Ca să-şi 
înceapă zidirea familiei. Mai întîi într-o 
cameră de închiriat. După aceea, în casa lor 
proprie. Pe care aveau să şi-o ridice din 
pămînt cu forţe personale. Muncind amîndoi. 
În draci. Agronomul visa şi-acum, în faţa 
cafelei şi-a ţigării. Avea de gînd să crească 
nutrii, lufe, adică bureţi de baie vegetali, 
păsări, iepuri. Doamne, cîte nu-i mai treceau 
prin cap. Şi era treaz totuşi. 


Vizită la casă nouă 


Bulgăroaica nu s-a lăsat pînă nu i-am 
promis c-o să-i călcăm pe soţii Petrăchiţă. 
Bineînţeles, nu cu  „Bombiţa” recent 
cumpărată. Ci într-o vizită de protocol, după 
datină. 

Atunci am văzut, pentru întîia oară în viaţa 
mea, Gă- genii. Prin 1972. Cu oarecare 
aproximaţie. lar pe tinerii căsătoriţi, i-am 
căutat prin tot cătunul. Pînă să-i găsim. 
Locuiau într-o baracă, avind închiriate două 
încăperi su- permodeste. Cam fără nimic în 
ele. Aşa cum e la început de viaţă. Penke a 
deplîns situaţia, încurajîndu-i. Eu, şi mai 
dihai.  Declarindu-le că şi noi, eu şi 
bulgăroaica, tot la camere mobilate 


19 


locuisem. Cînd porniserăm la drum. Şi-am 
întărit afirmaţia, spunîndu-le: 

— Dragă Tănţico, şi dragă Petrăchiţă, de- 
am fi avut, la vremea aceea, nişte încăperi ca 
ale voastre, am fi fost cineva. Odăiţele 
noastre erau mult mai amărite... Per-sonal, aş 
fi fericit să stau într-o asemenea baracă. Imi 
plac nespus odăile voastre, zău aşa! 


De unde să fi bănuit, atunci, în '72 (să 
zicem), că-n 8 decembrie '84, aveam să ne 
mutăm în fostul hogeac al familiei 
Petrăchiţă? 

Cînd ne hotărisem să reducem activitatea 
agricolă, livada, via şi grădina de la 
Tîncăbeşti depăşind puterile noastre, mai şi 
îmbătrinind niţel între timp, porniserăm să 
căutăm un sătuc cît mai izolat şi liniştit, 
umblînd mai prin toată ţara. Găsisem. Mai 
întîi, existase varianta Vă- leni-Dimboviţa, 
unde profesorii Dobrinoiu, Mărişica şi Jorj ne 
propuneau casa bătrinească, dispuşi să ne-o 
dă-ruie chiar. Numai ca să ne aibă aproape. 
Din dragoste faţă de neînsemnatele mele 
travalii umoristice, adunate pînă atunci în 
cîteva volumaşe. 

La a doua variantă, Teşila, renunţaserăm 
urgent. Prietenii de-acolo, soţii Moise, ar fi 
dorit să construim casă nouă în ogradă la ei. 
Din păcate, nici clădirea lor nu prea avea 
loc acolo. 

Şi-atunci, într-o noapte neagră, de insomnii 
fireşti şi interminabile, i-am strigat nevesti- 
mii, întocmai cum procedase şi Arhimede: 

— Erika, am găsit soluţia! 

— Ce-i cu matale, măiestrică, discuţi cu 
maşina de scris? 

Avea dreptate. Vrusesem să mă dau cult, şi 
trăsesem în bară. „Evrika” ţipase din baie 
Arhimede (dacă n-o fi cumva alt savant grec 


20 


şi antic), iar nu „,Erika”. Şi, fie vorba între 
noi, nici n-ar fi avut cum. Ca matematician 
celebru, nu-l văd  bătîndu-şi formulele 
algebrice la claviatura unei maşini nemţeşti. 
Şi-apoi, dînsul găsise chestia cu greutatea 
unui corp scufundat în apă, pe cînd eu aveam 
probleme cu greutatea mea. Mai fiind şi-n 
găleată, pe deasupra. Altă situaţie. Iar eu 
descoperisem alt principiu. Căruia românul îi 
spune: „prietenul la nevoie se cunoaşte”! 

Cam vinovat, întrucît mă abătusem de la 
aforismul popular, şi-l  neglijasem niţel 
(vreo cinci ani doar) pe 
agronomul de la Găgeni, mi-am luat inima-n 
dinţi şi i-am spus  bulgăroaicei, care, 
îndeobşte, nu prea admite încălcările eticii: 

— Ştii ce-am găsit? Salvarea... Mai ţii 
minte Gă- genii? 

— Cum să nu! Mult mai bine decît tine, 
care l-ai uitat pe iabraşul de Petrăchiţă... 

— Iacă, mi-l amintesc acum! Vorba aia, 
mintea românului de la urmă... Îl caut, şi-i 
telefonez. Să vedem dacă satul lor e dispus să 
ne găzduiască. Imposibil să nu facem rost de- 
o casă bătrinească, pe care s-o punem după 
aceea la punct... Şi-aşa sîntem aproape 
bătrîni! 

— Nu-i rău, ca idee! m-a felicitat 50% 
Penke. Însă o mai fi Petrăchiţă pe-acolo?... 

— Musai! Acum cîţiva ani, de Revelion, mi- 
a telefonat să-mi ureze la mulţi ani, şi să-mi 
comunice lectura- rea, în familie, a 
„Contratimp”-ului... 

— Curat contratimp, şi cu matale, 
măiestrică dragă! 


Astfel îmbărbătat, am purces să-l dibăcesc 
pe fostul pomicultor. Care, cînd mă 
colindase, afirmase că lucrează ceva mai 
acătării, în cadrul consiliului popular. Din fe- 


21 


ricire, avea acelaşi număr de telefon, 
comunicat acum cinci ani, şi, culmea, era şi- 
acasă. La celălalt capăt al sîrmei. Normal. 
Fiind trecute de zece. Seara. 

— Hai noroc, măi Petrăchiţă! Sînt un 
păcătos, ştiu... 

— Cum adică, v-aţi lăsat de scris şi-aţi 
trecut la pocăiţi? s-a mirat ştrengăreşte 
agronomul, luîndu-mă şi la persoana a Il-a 
plural. 

— Iartă-ne nouă, ingraţilor, că din calicie 
de muncă te-am uitat! Altminteri nu se 
explică. Uite ce-i, mi-aş putea găsi de 
cumpărat o casă la voi? Vreau să mă dez- 
meticesc puţin. Abandonînd agricultura mea 
cam diletantă. Şi să mă pun serios pe lucru... 
Într-un mediu ambiant tihnit, negălăgios, cu 
iarbă verde şi pomi în floare! 

— Cred că s-ar putea! mi-a răspuns cu- 
aceeaşi voce stenică de-altădată. Primarului 
îi trec prin mină toate cererile de vinzare din 
sat... 

—  Şi-l cunoşti? 

— Olioleo, păi cum să nu... 

— Atunci îmi pui o vorbă bună? 

— Asta-i mai greu! Ar însemna să vorbesc 
eu cu eu, şi nu-i bine... 

— Cum, ai ajuns şi primar? aproape am 
răcnit, în- cîntat. 

— Am fost ales... Ceea ce-i altceva! 

— Perfect! Felicitări şi la mai mare... Adică 
nu, ră- miîi pe loc. Barem pînă mă stabilesc la 
matale, în sătuc. Mîine-s la Găgeni. Unde te 


găsesc? 
— Unde-altundeva, maestre, dacă nu la 
primărie! De dimineaţă pînă seara. Că nu 


mai sîntem în campanie agricolă... Atunci mi- 
s pe cîmp, între aceleaşi ore! Bun, v-aştept 
bucuros de revedere. Cu-atît mai mult cu cît 
sînt unii săteni ce se-ndreaptă către oraş. Şi- 


22 


şi scot în vîn- zare casele... De altfel, dacă vă 
grăbiţi, faceţi treabă bună. Mai sînt vreo 
cîțiva orăşeni amatori să devină ţărani... La 
ce oră sînteţi aici? 

— La prima... 


Trei săptămîni am circulat între Tîncăbeşti 
şi Găgeni. Pentru tratative cu amatorul de-a 
se stabili la Bucureşti. Unde era chemat. Ca 
mare specialist în motoare termice. Casa 
urmînd să fie eliberată în primăvară, am mai 
făcut naveta vreo trei săptămîni. Zi de zi. Ca 
să-mi car, cu „Superbombiţa”, catrafusele, 
boarfele şi biblioteca. La baraca pomenită 
mai înainte. Deocamdată slobodă. 

Pe 8 decembrie, cînd îmi luasem un rămas 
bun şi definitiv de la Tincăbeşti, după 
douăzeci şi cinci de ani de muncă agro- 
literară, vîrîsem atitea lucruri în camera din 
baracă, încît am constatat disperat că nu mai 
avem unde întinde patul. Şi-atunci a 
funcţionat omenia. Văzind situaţia, Tănţica şi 
Petrăchiţă ne-au oferit găzduire la casa lor. 
Ridicată în răstimpul de cînd nu ne mai 
văzuserăm. Pînă aveam să facem ordine în 
balamucul de la „Auschwitz”, cum îi spuneam 
barăcii. Că tot fusese construită de nemti, 
pare-se prin '40. Şi, bieţii de ei, Petrăchiţii, 
nu nemţii, trei nopţi au dormit prin vecini. Ca 
să ne lase nouă paturile. 

Că eram şi mulţi. În afară de mine şi 
bulgăroaică, mai exista şi nemaipomenitul 
nea Pătru, de la Hunedoara. Care, aflind că 
ne cărăbănim, urcase în tren şi sosise de 
urgenţă. Să ne-ajute la mutare. In pofida 
celor şaptezeci şi cinci de ani pe care-i purta 
(frumos) în cîrcă. 

Bineînţeles, ca românul de omenie, Tănţica 
lu’ Petrăchiţă ne-anunţase plină de grijă, 
temîndu-se ca nu cumva să ne jignească: 


23 


— O să mîncăm împreună, pînă instalaţi 
aragazul! Că, dacă-i casă, păi să fie şi masă... 
Tacîmul complet! 


Cînd am considerat că sîntem gata cu 
„casa nouă”, la orînduirea căreia fuseserăm 
ajutaţi copios de tov. Dănuţ şi nea Stelică, de 
la Plopeni, de Gicalete, megieşul din colonie, 
de nenumărați alţii, iar cunoscuţii au purces 
să curgă gîrlă, nevenindu-le să creadă că 
optasem pentru un că- tun preferindu-l 
Bucureştilor, iarăşi ne-am trezit că nu mai 
avem loc în vastele noastre apartamente. Nu 
era duminică în care să nu sosească, din mai 
toate părţile ţării, prieteni vechi şi de 
nădejde. Şi curioşi să vadă minu- nea, şi 
dornici să ne sprijine moral. Imaginîndu-şi că 
ducem lipsa articolului respectiv, căzînd în 
fandacsie. De unde să ştie, drăguţii de ei, că 
eram mai fericiţi decît dacă am fi tras la 
„Intercontinental”. 

De fapt, ştiam ce ştiam. Căci abia aşteptam 
elibera- rea gospodăriei de pe uliţa 
grădiniţei. Unde trebuia să ne transferăm în 
primăvară. Şi să-ncepem o viaţă nouă. 

De nu ne-ar fi rînduit pomii Petrăchiţă, în 
'72, poate n-am mai fi ajuns să ne retragem 
în satul său. Şi nici să ne cuibărim în fostul 
lui sălaş, de la baracă. Ce-i drept, pe-atunci 
nimeni încă nu bănuia nimic. Nici noi că ne 
va cociîrja povara anilor, şi nici agronomul că 
va ajunge părintele propriei comune. 

Şi-acum, cînd nădăjduiam să ne chibzuim 
cît mai prielnic şi tihnit ultimii ani de viaţă, 
eventual decenii, tot lui îi fusese dat să fie 
lîngă noi. Cu mîna, cu sfatul şi priceperea 
într-ale gospodăriei. Pesemne de-aia şi fusese 
tre-cut la gospodărirea unei comune cu trei 
sate. 


24 


Toţi cei care se-abătuseră pe la noi, chiar 
în condiţii de „Auschwitz”, şi Georgică, şi 
Lucica, dar şi loaniţiii, Do-brinoii, Modest 
Morariu şi Olguţa, Stelică Gruia şi Lida, 
Zarafu cu George Oancă, nemaivorbind de 
nepoți,  strănepoţi, cumnaţi şi cumnate, 
absolut toţi, pînă şi Ştefan Cosman, de la 
Băleni-Sîrbi,  cunoscîndu-mi ferma de la 
Tîncăbeşti, se interesau într-o formulă 
aproape unică: 

— De ce la Găgeni, şi nu-n altă parte? 
Sinaia, Predeal, Azuga, Buşteni, şi-atitea alte 
aşezări de altitudine... 

Iar răspunsul era tot unul singur: 

— Fiindcă aici nădăjduiesc să-mi recreez 
condiţia de ţăran cu grădină, vie şi livadă-n 
bătătură! Bineînţeles, în varianta micro. Tot e 
la modă fusta mini, şi-alte chestii mini... lar în 
primul rînd, fiindcă-l am la îndemînă pe 
Petrăchiţă. lar omul acesta nu-i unul, ci mai 
mulţi, avind sute de prieteni, preţuitori, 
sfătuitori. Şi-apoi, cine altul să-mi taie pomii 
pe care am de gînd să-i plantez? 

Miraţi, insistau cerîndu-mi detalii: 

— Şi cine-i individul?... 

— Un ţăran! O să rideţi însă, unul ciudat... 
Cu Academie absolvită, şi înzestrat c-un 
neobişnuit simţ ai ma- nagingului! 


Ce-şi face omul cu mîna lui! 


Într-adevăr, chiar că era un autentic 
„manager”! 


25 


Că mai erau prin comună şi-oameni care 
nu-l prea în- ghiţeau, nepicîndu-le bine la 
pipotă, asta conta mai pu- ţin. Principalul era 
majoritatea. Pentru care, în condiţii ingrate, 
existind atîtea rămineri în urmă, birocraţi, 
turnători, mişei şi  bişniţari, se zbătea 
încriîncenat, zi şi noap-te, să-i pună pe masă 
bucata de pîine, la propriu şi la figu-rat, adică 
locuri de muncă, pe plan local, ca să mă 
exprim şablonard, precum şi speranţa zilei de 
mîine. 

Şi-mi spunea la întîlnirile noastre, destul 
de frecvente iarna, cînd băteam tablele de le 
sminteam, fiind amîndoi filoxeraţi după acest 
joc de inteligenţă şi destindere: 

— Maestre, ce-oi fi bănuind tălică despre 
mine? Că urmăresc posturi înalte, avantaje 
peste avantaje... Ce să fac cu ele? O viaţă are 
omu”, şi nu ia nimic cu el! Ceea ce rămîne 
însă nu-i decît numele pe care l-am purtat. Şi 
depinde foarte mult cum. Copil, am crescut 
într-o casă de ţărani nevoiaşi. Ei bine, nu aş 
dori să mai existe asemenea săteni... Oare să 
nu fi venit şi vremea noastră? N-aş zice. Sînt 
convins c-a şi sosit. Dar numai dacă punem 
cu toţii osu'!... Altminteri, nu văd cum. Crezi 
că la Plopeni, unde se-nalţă oraş nou, 
primarele-şi construieşte blocuri pentru el? 
Aiurea... Tot sub un acoperiş trăieşte, şi nu 
doarme în zece odăi. 

Cugetam la spusele fostului tehnician 
agronom. Care se străduia vizibil să nu 
cuvînteze ca la gazetă. De alt- fel, 
cunoscîndu-l şi eu pe „ziditorul” de la 
Plopeni, ajunsesem la convingerea că ia 
naştere o nouă generaţie de gospodari. 
Alcătuită din tineri atraşi de fapta concretă, 
Într-o lume care, aşa cum este, bună sau 
nebună, fericită sau amărită, nu crede decît 
în ceea ce vede. lar ceea ce se vede nu-i chiar 


26 


raiul pe pămînt. Şi, întrucît basmele-s bune 
pentru adormit copiii, atunci se puneau pe 
treabă. Să înfăptuiască barem începutul. 
Vizibil, palpabil. 


Votînd pentru Petrache, şi la propriu, dar 
şi metaforic vorbind, în anii din urmă mi-am 
văzut de „opus"-urile mele. Trăgînd însă şi cu 
ochiul la ceea ce se întîmplă în jurul meu. La 
Găgeni mi-am scris două volume din „Aven- 
turi aproximative”. În linişte şi pace. Atent 
totuşi la viaţă şi la oameni. Căci de-aici îmi 
extrag şi eu bruma de materie primă. Cu 
care-mi plăsmuiesc romanele, utilizin-d-o din 
plin. Necazuri, slavă Domnului, berechet. 
Vîrsta, deh! Dar nu mi-am pierdut nădejdea. 
Tot datorită priete-nului meu. Văzînd ce se 
petrece, mai cătind cu privirea şi prin 
bătătura altora, fie la Plopeni, fie la Bucov, 
într-o bună zi m-am pomenit cu Petrăchiţă la 
mine. 

— Facem o tablă? l-am luat repede. 

— Mai tîrziu o ţiră! Deocamdată am alte 
probleme... Destul de arzătoare. Şi-i musai să 
le punem capăt... 

— Păi cine să le rezolve? l-am întrebat 
nedumerit, ştiind şi eu care-i situaţia. 

— Noi! s-a repezit să-mi declare 
neastimpăratul băr- băţel. 

— Care noi? 


— Eu, matale chiar, şi mulţi alţii... 

Auzindu-mă citat, mi-am amintit de Via, 
zvirluga de fetiţă a familiei Petrăchiţă, o 
veveriţă de copil, isteaţă şi oarecum aparte. 
Cînd dăduse ochi cu mine, la prima mea 
vizită în casa lor, fugise din odaie. 
Nedumerit, am întrebat-o pe maică-sa, după 
ce se înapoiase din camera fetiţei: 

— Ce-i cu ea, Tănţico, nu se simte bine? 


27 


— N-are nimic, maestre. Au apucat-o 
hachiţele. Acum plînge... Nici noi nu ştim ce 
se-ntîmplă cu Via. Uneori se-ntristează şi 
suferă din te miri ce! Dacă ţii nea-părat să 
afli ce-i cu ea, dar n-aş vrea să te superi, îţi 
spun adevărul...Mă simt prost, dar Via plinge 
de mila dumitale. 

— Cum adică? nu mi-a venit să cred, de 
vreme ce încă nu mă manifestasem în nici un 
chip faţă de copilă. 

— Mi-a zis: „Mămico, de ce-i nenea ăsta 
atît de mare?” Apoi, hohotind, a completat: 
„Dacă-i atît de gras, unde-l aşezăm?”... 

Dîndu-mi numaidecit seama că fetiţa era 
nespus de sensibilă, şi suferea din pricina 
trupeşiei cu care mă înzestrase natura şi 
glandele în defect, am liniştit-o pe biata 
Tănţica: 

— Las’ pe mine, c-aranjez eu lucrurile! Mă- 
c să dis-cut cu fetiţa... 

Bineînţeles, am reuşit operația de 
îmblînzire a micii sălbăticiuni. Explicîndu- 
i că-s mare scriitor pentru copii, şi de-aia 
gros şi burduhănos, că în cărțile mele fetiţele 
şi băieţeii, unii din ei, sînt la fel de fofolonci 
şi dolofani, ceea ce nu-i păcat. Ba, lămurită, 
Via m-a şi solicitat să-i dau informaţii 
suplimentare! 

— Măninci şi copii, de te-ai îngrăşat aşa? 

— Ferească sfîintu'! am asigurat-o eu. 
Numai frip- turică de purcel... 

— Dar ne laşi şi nouă, să nu murim de 
foame? Că fripturică a făcut şi mămica 
pentru prînz. 

— Neapărat! Eu n-am să-nfulec decit o 
bucăţică!... 

Dacă şi-un copil îşi închipuise că-s în stare 
să mănînc ţinci şi carne cu tîrna, oare ce-i 
putea trece prin minte lui taică-său? Şi l-am 


28 


iscodit, curios să aflu ce-avea de gind cu 
mine: 

— Ia ascultă, măi frate, nu crezi că, la 
virsta mea, nu-s bun de nimic întru 
rezolvarea belelelor? 

— Ba deloc! Mai scrii şi la cărţile matale, 
însă ne mai dai şi nouă o mînă de ajutor... 

— La ce? 

— La găinării! a replicat Petrăchiţă, dur şi 
inexplicabil. 

Nu mă aşteptam la o atare evoluţie din 
partea lui. Doar îl ştiam de om cinstit şi 
serios. Ce-l apucase, aşa, pe nepusă masă? 


Radem o tablă? 


De fapt, n-ar fi fost cazul să mă-ngrijorez. 
După cum am aflat din amănuntele furnizate 
de omul comunei. Cîndva, îi povestisem 
despre un mare tablagiu, doctor în medicină 
veterinară, din Tiîncăbeşti. Ajuns apoi celebru 
prin crearea celei mai superdezvoltate şi 
moderne fabrici avicole din ţară. Acum 
Petrăchiţă auzise că doctorul meu e şi mai 
sus, şi mă ruga să-l însoțesc la Viorel. Ca să 
obţină o aprobare, de cumpărare a unui lot 
de pui de găină, intenţionînd să-şi întemeieze 
o secţie avicolă în Găgeni. De producere a 
galinaceelor, başca pui de-o zi. Pentru 
populaţie. Care să se pună serios pe 
crescutul orătăniilor. 

— Ai bani? C-or să coste o grămadă de 
parale... 


29 


— Am! În bancă... De la „Jumbo-Jet”, 
crescătoria de porci şi de la oile noastre! Plus 
moara nouă... 

Atunci mi-am amintit de secţiile consiliului 
popular, create de Petrăchiţă şi oamenii săi, 
de-acolo, Ioniţă vicele, Jenny, şi de-alde Ene. 
Iar „Jumbo-Jet”-ul mă determinase, la-nceput, 
să şi rid niţel, neîncrezător. 

În realitate, era vorba de-un tractor 
rablagit aparţinînd consiliului popular, căruia 
adăugindu-i-se două remorci, prevăzute cu 
bănci şi acoperite cu pînză multicoloră, cît 
mai bătătoare la ochi, fusese transformat în 
„tren de agre-ment”. Pe distanţa Ploieşti- 
Păuleşti.  Simbetele după- amiaza şi 
duminicile era omor pe „Jumbo-Jet”-ul nostru. 
Ploieştenii, amatori de-o deconectare la iarbă 
verde, nu prea aveau cu ce sosi la pădurea 
Păuleştilor, unde se găsea şi „Hanul 
Prahova”. IRTA nu prididea, lumea nu dis- 
punea de-alte mijloace de transport în 
comun, iar „Jum- bo-Jet”-ul picase la tanc. 
Efectuînd zeci de curse pe ruta de mai sus, 
pină-i plesneau cauciucurile şi băncile de-a- 
tita lume. 

Cînd l-am văzut pe doctorul Viorel, la noul 
său loc de muncă, o altă staţiune avicolă, şi 
mai babană de data asta, ne-am îmbrăţişat ca 
pe vremuri, bucurindu-ne de anii ce ne 
legaseră. După ce i l-am prezentat pe 
însoțitor,  recitin- du-i numele,  vraciul 
galinaceelor m-a iscodit: 

— Ce-nvirte tovarăşu'? Creşte păsări, şi-ar 
vrea niscaiva pui? 

— Mai rău! E primarele nost’. Şi-şi doreşte 
o avicolă proprie, pentru oamenii comunei... 
De ce să halească numai orăşenii pui la 
frigare? Este legal să-i vinzi mate- rial prim? 

— Cum să nu! Ba-l mai şi ajutăm... Reţete, 
sfaturi de specialitate... Are cont în bancă? 


30 


— Are! Se descurcă băiatu'! 

Plimbîndu-ne prin multiplele ferme ale 
staţiunii, unde n-aveai cum să te mişti de- 
atitea orătănii, başca fermele de iepuri şi-alte 
lighioane, deodată am identificat şi-o oră- 
tanie scumpă inimii mele. Căreia, în mod 
normal, îi ziceam „rață pe varză”. 
Bineînţeles, ca să nu fiu înţeles gre-şit, nu era 
vorba de-un unic exemplar, ci de zeci de mii 
de măcăitoare. În diverse faze ale existenţei 
lor. De la pui de-o zi, şi pînă la stadiul de 
„pui zburaţi”. Denumire pe care n-o mai 
auzisem vreodată. 

Încîntat, Petrăchiţă, spirit pragmatic, şi-a 
cumpărat şi vreo două mii de „boboci 
zburaţi”. Peste puii de găină iniţiali. 

Cînd am aflat că răţuştele îşi puseseră în 
cap să-l lase sărac, lichidîndu-i întreaga 
rezervă de nutreţuri, m-am simţit oarecum 
vinovat. Eu-l dusesem în ispită, însoţin- du-l 
la vrăjitorul de Viorel. Nu era chiar aşa. După 
cum mi-a explicat „găinarul”, la prima 
întrevedere. Nehalitele, ce-i drept, mîncau pe 
sparte, enorm. Însă fuseseră luate toate 
măsurile ca viitorul să fie asigurat. Şi-al lor, 
şi-al secţiei consiliului. Care le vînduse 
populaţiei, pentru creştere la domiciliu. În 
faza de „zburaţi evoluaţi”. Cu trei sute de 
grame mai grei decît la preluare. Şi iar se- 
alese- seră cu profituri. 

Numai eu nu m-am ales cu nici un ce 
profit. Fiindu-mi interzise cărnurile coriace, 
greu digerabile, nu mi-am cumpărat nici 
măcar o aripă de măcăitoare. Ironia desti- 
nului! Despre care i-am povestit 
managerului: 

— Bine, măi frate, dreptate-i asta? Te-am 
ajutat să-l contactezi pe vrăjitoru' din Oz, şi 
n-am văzut pe masă măcar o rață pe varză! 


31 


— Păi de ce? m-a deplîns Petrăchiţă. Le- 
am vîndut destul de convenabil. Iar femeile 
satului numai că nu m-au pupat, cînd s-au 
văzut procopsite cu-asemenea orătănii... 

— De-aia! i-am lămurit situaţia. Pe mine 
mă pupă endocrinologa, de la Parhon, în timp 
ce-mi suflă să bag în mine doar brînză de 
„Veci”. Ca să trăiesc mult şi să mor sănătos... 
Nu-i corect. Păi ce-i mai bun pe lumea asta, 
decît o giscă îndopată, sub formă de „pate de 
ficat”, ori o rață umplută cu mere, şi coaptă 
la cuptor, aşternută pe-o pătură de varză 
călită? 

— Păcat! s-a mulţumit să mă 
compătimească  agronomul  de-altă dată, 
lăsîndu-i gura apă. Nu-i nimic, luna viitoare 
intră în producţie ciupercăria noastră. C-am 
pus pe picioare şi-aşa ceva. lar 
şampinioanele-s excelente cu sos de 
smîntînă... 

Acum îmi lasă mie gura apă. Însă mi-a 
trecut. Rapid. Cînd nea Ticuţă, profesorul de 
la clinica de boli de nutriţie, m-a anunţat că, 
într-adevăr, ciupercile-s delicioase. Dar nu 
pentru mine. Care am acidul uric crescut. 
Deci, total contraindicate. 


Secţiile consiliului au adus parale bune. S- 
a aşternut asfalt pe uliţe, reţeaua de apă a 
fost întărită, presiunea crescînd de la 0.3 la 2 
atmosfere. Avînd posibilitatea unor duşuri 
scoțiene, dimineaţă de dimineaţă, mi-a 
crescut şi mie productivitatea în muncă. Bat 
mult mai ţeapăn la „Erika”. Incît, mai în fiece 
zi, îi sare cîte-o literă. Din fericire, mereu 
alta. Şi-am învăţat să mi le lipesc singur. Cu 
caloriiile stau mai prost, neavînd dreptul să 
mă bucur de nici unele din produsele 
managerului. Nici tu ouă (coles-terol!), 
nici „„champignoane” (acid uric), nici alte 


32 


chestii, mai toate avînd contraindicaţii. De 
vîrstă. De vîrsta mea, nu de-a lor. 

Petrăchiţă s-a-mbolnăvit grav, de coloană 
(vertebrală), l-au operat nişte generali la 
spitalul militar, şi-acum e-n convalescenţă. La 
mine în birou. Unde ardem nişte table de 
pomină. Şi bate la mine, bată-l cucu’, ca la 
fasui. Marţ şi linie, linie şi marţ! 

— Ia stai niţel, măi Petrăchiţă, n-ai de gînd 
să pui şi bazele unei secţii de care să mă 
bucur şi eu? 

— Se face, maestre... 

— Serios! Ce-anume?... 

— Artizanat... Pentru împodobirea 
sufletelor oamenilor! 

— Păcat! Aş fi dorit ceva pentru 
împodobirea mea, niscaiva de-ale gurii... 

— Fac şi dintr-astea! Căni de lut, blide, 
oale... 

Nu mai zic nimic. Tac şi gindesc. La viitor. 
Veni-va oare? Că apa iarăşi nu are presiune. 
Uneori, deloc. 


33 


ROMANUL 
PIERDUI 


Luînd viaţa de la capăt, pieptiş... 


Cînd am fost trimis, prin '45, sau '46, să 
mă prezint la redacţia cotidianului craiovean 
„Înainte”, Cernea, re- dactorul-şef, a ţinut ca 
mai întîi să fac vreo cîteva luni de aşa-zisă 
stagiatură. 

— Măi Marincule, mă prelucrase dînsul, 
apelînd la pseudonimul meu literar, mult mai 
la îndemînă decît numele de pe buletin, aşa-i 
gazetăria!... Trebuie să faci de toate, punînd 
osul acolo unde ţi se cere. Corectură, tele- 
foane la raioane, notițe culturale, sociale şi 
economice, legătura cu tipografia, iar mai 
încolo, ai să m-ajuţi şi la întocmirea paginii 
externe! 

Oarecum nedumerit, deoarece mai 
lucrasem în presă, şi-ncă destul de intens, 
mai ales în calitate de corector, cînd de zi, 
cînd de noapte, atît la „Curentul literar-ma- 
gazin”, cît şi la „Chemarea vremii”, unde 
fusesem chiar şi responsabil cu pagina 
rezervată cinematografiei, l-am întrebat pe 
şef: 

— Dar vreo poezie nu se publică-n ziar? 
Căci, mai presus de toate, sînt şi poet, 
domnule Cernea... 


34 


— Poate vrei să spui tovarăşe Cernea, 
domnule Ma- rincu! „Primul” mi-a spus că 
eşti şi tu încadrat în partid, chiar recent, mai 
săptămîna trecută... Domnii, atiţia cîţi sînt, şi 
cîţi vor mai rămîne, sînt acum de cealaltă 
parte a baricadei. Dacă mă mai iei cu 
„domnule”, află că n-ai să faci pureci mulţi la 
mine-n redacţie! De poezie ne-arde nouă 
acum, cînd ţărăniştii şi liberalii ne-mproaşcă 
de pretutindeni, afirmînd că nu sîntem 
capabili să scoatem un ziar ca lumea, care să 
fie cumpărat de public? Trebuie să scriem în 
aşa fel, zi de zi, încît să-i ardem pe 
„democraţii” noştri, de să le sfiriie pielea. Ca 
şoriciul pus pe tigaie! 

Chestia cu  şoriciul plăcîndu-mi, şi la 
propriu şi la figurat, i-am făcut pe voie 
redactorului-şef, declarindu-i: 

— E-n regulă, tovarăşe! Las poezia pentru 
mai tîrziu, şi-am să fac orice-mi ceri... 

— Ei, aşa-i mai bine, Marincule! s-a arătat 
satisfăcut şeful. 


Pe redactorul-şef, de altfel ca şi pe alţi 
redactori de la gazetă, îl cunoşteam mai 
demult, încă din primii ani cînd izbucnise 
războiul, şi ne citeam reciproc producţiile 
noastre lirice şi prozastice, refugiaţi în cel 
mai retras ungher al braseriei, dacă i se 
putea spune şi-aşa, aflată deasupra cofetăriei 
„Palas”. Unde, în jurul unui  şvarţ, 
scriitorimea craioveană zăbovea pînă noaptea 
tirziu. Ca să-şi deie seama dacă are vreun 
viitor. Erau vremuri grele, mai ales pentru 
Aurică şi Radu, siliţi să trăiască doar dintr-un 
posmag de piine, cîştigat şi-acela, cu greu, 
muncind şi ei  pe-unde apucau, şi nu chiar 
permanent. 

Pe-atunci nu ştiam, şi nici măcar nu mi-ar fi 
putut trece prin cap, că Aurică şi Radu erau 


35 


„tovarăşi”. Şi nici nu cunoşteam ce-nseamnă, 
dintr-un anumit punct de vedere, cuvîntul 
respectiv. 

Le ziceam Aurică, sau Radule, fără „domn” 
şi nici tovarăş, ci, de cele mai multe ori, 
maestre. Că doar maeştri eram, de vreme ce 
ne punea dracul s-aşternem pe hîrtie tot 
felul de bazaconii literare. 

Acuma, gata, nu mai eram „maeştri”! 

De fapt, Radu lucrase la „Înainte” doar 
cîteva săptămîni, pentru ca, mai apoi, să fie 
cerut de Bucureşti, să lucreze în presa de- 
acolo. Redacţia, cînd mă pripăşisem şi eu la 
gazetă, nu cred să fi posedat mai mult de doi 
sau trei „ziarişti”. În afara mea, bineînţeles. 
Proaspăt sosit. Ca tînără speranță.. 

Atît de tînără însă, încît în primele 
săptămîni fusesem antrenat mai mult în 
munca de corector şi curier. Pe care, uneori, 
o practica şi Aurel. Căci, pe bune, adevăratul 
redactor-şef era... mai mulţi. Dar care îşi 
aveau cabinetul 
la sediul regionalei. De soarta ziarului se 
interesa, destul de des, pînă şi primul- 
secretar, telefonind noi dispoziţii, şi-acelea 
venite mai de sus. Tot prin telefon. 

Alteori, suna la redacţie secretarul cu 
propaganda, şi-l cerea la telefon pe şef. 
Aurică, aflindu-se „în sala de radio-recepţie”, 
unde asculta ştirile externe transmise de 
Roma, Moscova, Paris, Londra  şi-alte 
capitale, îi răspundeam eu: 

— Tovarăşul redactor-şef scrie pagina 
externă! Ci- ne-i la aparat? 

— Cine trebuie! Dar tu cine eşti, ziaristul 
ăl nou, romancierul cu la sud de lacul 
Nairobi? 

— Eu, tovarăşe secretar! 

— Ei, cum e cu gazeta? 


36 


— Foarte bine! încep să-nvăţ... Altceva 
decît ştiam destul de bine, lucrînd de multă 
vreme în presă! 

— Măi băiete, nu mă interesează, 
deocamdată, cum stai tu cu ziarul, ci cum stă 
el! 

— Stă excelent! Adică merge straşnic... 
Acuma-i intrat la maşină, şi trag băieţii la el 
de scapără scîntei! 

Parcă niţel îngrijorat, vechiul ilegalist mă 
ruga fru-mos: 

— Fugi repede la tipografie, şi-adă-mi cît 
mai degra-bă un exemplar! Mă găseşti la 
primul-secretar, în cabi-net... Ai cu ce veni, 
vreo maşină sau vreun camion? 

— Am! l-am asigurat eu, fără să-i dezvălui 
că mijlocul meu de locomoţie era o bicicletă 
amărită, dejghinată şi pe cale de casare. 


De la tipografie, aflată la subsolul 
redacţiei, de fapt fosta tipografie a lui Şaban 
Făgeţel, „Institutul de arte grafice 
«Ramuri»“, am ajuns pe Calea Unirii, în mai 
pu-ţin de zece minute. Gonind ca la curse. Şi, 
leoarcă de năduşeală, în plin decembrie, am 
dat buzna în anticamera primului-secretar. 
Unde l-am găsit, aşteptindu-mă, pe şeful cu 
propaganda. Pe care era cît pe ce să-l dobor 
la pă- mînt. Izbindu-l cu uşa dintr-un singur 
brînci. lar dînsul tocmai se-ndrepta spre 
ieşire, c-un pahar gol în mînă. Probabil 
ducîndu-se după niţică apă. 

— Bravo, măi, ai şi-nceput să-mi porţi 
pică! Şi-asta numai pentru că ţi-am cerut un 
exemplar din gazetă... Ce păţeam, dacă-ţi 
spuneam să-mi aduci mai multe? 


Interesant tip. Înalt, cam slăbuţ, cu părul 


totdeauna pieptănat, îmbrăcat corect, chiar 
elegant, mereu cu cravată, avînd grijă să-şi 


37 


lustruiască încălţările. Altfel mi-i imaginam 
pe tovarăşi. Întocmai cum îi văzusem într-un 
film sovietic, „Lenin în octombrie”, în bocanci 
răpănoşi, cu puşca-n bandulieră, încinşi cu 
centuri împănate cu cartuşe, cu şepci pe cap 
şi cămăşi bariolate pe orizontală, de matrozi. 
Comuniştii noştri, după cum îmi dădeam 
seama, arătau altfel. Mă rog, una era în 1918, 
şi-alta în '45. Şi-apoi, noi eram în decembrie. 

Deşi era, pare-se, farmacist de meserie, în 
ultimii ani se ocupase numai de politică. 
Exact în perioada războiu-lui. Cînd nu prea 
era indicat să-ţi baţi singur cuie în cap. 
Dînsul însă, avea ideile lui. La care ţinea. Şi 
pe care şi le susţinea activind în umbră. Mă 
rog, poseda probabil şi tăria de caracter 
necesară. 

De-atunci şi pînă astăzi, cînd îl mai 
reîntilnesc din cînd în cînd, fiind un 
pensionar stenic şi plin de vlagă, mi-a fost şi- 
mi este mereu drag. Nu-s mulţi oameni din- 
tr-ăştia! 


„Lupte” de stradă 


După ce-a examinat rapid exemplarul pe 
care i-l adusesem, s-a oprit mai atent asupra 
unui articol de pe pa-gina întîi. Recitindu-l, a 
exclamat: 

— Bine! 

De fapt, era vorba de-un material primit de 
la Bucureşti, unde apăruse în „Scînteia”. Cu- 
o zi mai înainte. Şi ni se ceruse ca neapărat 
să-l reproducem. Era o cuvîn- tare. 


38 


Pe cînd intenţiona să-mi dea mîna, ca să-şi 
ia rămas bun, deodată au răsunat, de-afară 
din stradă, ţipete şi zbierete. Deocamdată 
indescifrabile. Cel puţin pentru mine. Căci 
secretarul mi-a şi spus: 

— He, he, iarăşi s-au pus băieţii pe 
tămbălău!... 

— li cunoaşteţi? 

— Ba bine că nu! După cum urlă şi 
răcnesc. Ca bezmeticii... Sînt băieţii de la 
sediul tineretului liberal, aflat cam peste 
drum de noi! Care tare ar dori să ne vie de 
hac. Puşlamale şi vagabonzi cu buzunarele 
pline de parale. Feciori de bani gata, 
odraslele moşierilor şi „industriaşilor” noştri, 
din Craiova! 

Căzînd oleacă pe gînduri, m-a întrebat: 

— Ce zici, o poţi întinde de-aici, gonind 
ceva mai tare? Nu de-altceva, dar să nu te- 
nhaţe prăpădiţii ăia... 

— Pe mine? Nu le merge... Din păcate 
însă, nu-mi merge nici mie bicicleta cu care- 
am venit. În lipsă de altă maşină. Am să 
încerc totuşi s-o iau în cîrcă, şi să mă furişez 
pe lîngă ziduri! 

— Vezi-ţi măi de treabă! Pe cît eşti de 
grăsuţ, te ochesc ăia de la distanţă. Şi n-ai să 
fii în stare să fugi mai iute ca ei... Las' c- 
aranjez eu lucrurile! A 

S-a reîntors peste cîteva minute. Însoţit de 
trei făpturi cu totul ciudate. Un bărbat cam 
trecut şi veştejit, îm-brăcat destul de ponosit, 
cu un chip extrem de blajin, scăldat de nişte 
ochi scăpărînd inteligenţă, apoi o matahală 
de om, care zîmbea mai tot timpul, privindu- 
mă interesat, şi trecîndu-şi mereu degetele 
prin părul vilvoi, iar celălalt un tînăr, cam la 
vîrsta mea. Însă dublu decît mine. Pe înalt. 
Bălai, cu ochi albaştri, părea atunci convocat 


39 


din cine ştie ce arene de lupte greco-romane. 
Căci arăta exact ca un atlet de circ. 

Nu mi i-a prezentat, ci doar m-a informat: 

— Uite, măi băiete-cucuiete, ai să fii 
condus la redacţie de cîţiva reprezentanţi ai 
clasei muncitoare!... Să vedem ce-or să mai 
zică băieţii. Pe care-i cam ştim noi cine sînt, 
tineri între 35 şi 45 de anişori, bătuţi pe 
muchie, din care vreo zece, cel puţin, 
petrecuţi în barul de noapte al lui Tomescu, 
sau în zaiafeturi la „Cina”... Fleşcăiţi înainte 
de vreme, fără să fi făcut ceva la viaţa lor! 

Pe cînd coboram la parter, să-mi iau 
bicicleta rămasă acolo, la spinare, plăpîndul 
m-a întrebat cu blîndeţe: 

— Măi copile, ce-nvirteşti tu pe la 
„Înainte”? 

— De toate! Scriu, din cînd în cînd, alerg 
între redac- ţie şi tipografie, mă ocup de 
şpalturi şi de bunurile de tipar, mă rog, într- 
un cuvînt, sînt mîna dreaptă a redac- torului- 
şef... 

— Şi-n viaţa civilă? 

— Atunci sînt scriitor... De romane şi 
poezii! 

— Interesant, a mormăit omul, sprijinindu- 
se de umărul meu, înseamnă c-am fi un soi de 
colegi de breaslă! 

— Lucrezi şi matale în presă? m-am 
dovedit şi eu curios. 

— Am lucrat! La fabrica lu’ Brătăşanu... 
Dar la alt soi de presă. Ca muncitor. Pînă m- 
a dat jupînul afară, aflind că mi-am stors din 
cale-afară bojocii, tot trăgind la hodoroaga 
lui de presă pentru buloane, o vechitură de 
pe vremea lui Pazvante. lar pe de altă parte, 
fiindcă prea se interesau ăi de la Siguranţă 
de mine! Am aşternut şi eu pe hirtie, toate 
cele ce mi s-au întimplat în viaţă. Voiam să 
fac un roman... 


40 


— Interesant! Şi-ai izbutit să-l termini? 

— Deocamdată un caiet din ăla mare, 
format regis-tru... Dar mai am încă multe de 
povestit! 


Cînd am păşit pe uşă afară, de-a dreptul în 
stradă, pe trotuarul din faţa sediului 
tineretului liberal, doar eu şi cu omul meu de 
pază, matahalele urmînd să-şi facă apariţia 
mai tîrziu, în cazul cînd se-ntîmpla ceva, am 
băgat de seamă că eram aşteptaţi. De-un 
grup de „tineri” liberali. Chiori de beti. Şi cu 
ciomege în mînă. 

Care, pitiţi pînă atunci în gangul sediului 
lor, s-au repezit la noi urlînd şi ameninţindu- 
ne: 

— Parastasu' cui v-o făcut, unde-ncercaţi 
să vă că- răbăniţi?... 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul nostru, pe 
mine m-au buşit de vitrina librăriei de lîngă 
judeţeană, strivindu-mă 


între bicicletă şi geam, iar pe firavul meu 
însoțitor l-au doborit la pămînt, încălecînd 
vreo doi haidamaci peste el, cu intenţia 
vădită de a-l călca în picioare. 

Ameţiţi de băutură, şi neavînd nici 
vizibilitatea corespunzătoare, s-au orientat 
eronat la un moment dat. Căci, în bezna de- 
afară, n-au mai ştiut care sîntem noi şi care-s 
ei. Mai ales cînd au ţişnit din sediul nostru 
ceilalţi membri ai grupului de pază. 

Rotind alandala toroipanele, „liberalii” au 
purces să lovească-n stînga şi-n dreapta. 
Otînjindu-se mai mult între ei. Urlau şi se 


41 


văietau, cînd încasau una mai zdravănă, 
străduindu-se să se identifice: 

— Fred, în cine dai mă, boule, nu vezi că 
m-ai pocnit cu bastonu' lu' tac-tu?.. Tu eşti, 
Fred, sau blegu' de Mar- cello? Bă, spune bă, 
care eşti bolşevic, hai, nu te-ascunde! Bobby, 
fereşte capu', că prea semeni cu prăpăditu' 
ăla, de pe asfalt, şi vreau să-l fac praf... 
Tony, Willy, Sache, unde sînteţi mă?... 

Învălmăşeala fiind cumplită, tineretul 
liberal luptîn- du-se cu liberalii mai puţin 
tineri, mi-am zis că-i cazul să fac priză cu 
realitatea. Şi, înşfăcînd bicicleta de ghidonul 
acum sucit de-a-ndoaselea, am zvirlit cu ea 
drept în individul ce vroia să-l facă praf pe 
bietul meu coleg de breaslă. 

Care, oricît ar fi arătat el de plăpînd şi 
firav, nu stătuse o clipă degeaba. De la locul 
unde se afla, adică trintit pe caldarim, 
muşcase de picior vreo cîţiva atacanţi, din cei 
ce intenționau să-l frămînte cu cotonoagele. 
lar aceştia, jăluindu-se ca nişte babe, 
aproape plîngînd, ţopăiau doar într-un ţurloi, 
ţinîndu-se de celălalt cu-amindouă mîinile. 
Dansatorii au fost nevoiţi să-şi curme baletul. 
Căci însoțitorii mei, fără ca măcar să-i 
cîrpească c-un dos de palmă sau o scatoalcă, 
îi şi luaseră în primire. 

Desfăcîndu-le curelele de la pantaloni, le 
legaseră mîinile laolaltă de piciorul pe care 
şi-l ţineau în braţe. Şi-acuma îi culcau, 
grijulii, lîngă omul nostru de pe trotuar. Care, 
avînd plămînii cam lipsă la apel, încă nu era 
în stare să se ridice. 


Nici cu ceilalţi n-au avut probleme 
speciale. Întrucît singuri se cotonogiseră cu 
bitele personale, şi acum se-n- virteau ca 
nişte titirezi, sprijiniți în ciomege. De parcă 
s-ar fi angajat să dănţuiască binecunoscutul 


42 


joc popular —căluşarii. Preluîndu-le bîtele, de 
fapt, mai curînd, bastoanele aduse din căşile 
părinţilor, beţivanii au picat, unul după altul, 
priponindu-se cu nasul în asfalt. 

De unde, petrecîndu-le armele pe sub şale, 
i-au cărat şi pe ei, tot lîngă ceilalţi tovarăşi, 
ca să le zicem şi-aşa, de idei. Incît, la ora cînd 
plecam cu toţii spre redacţie, pur- tîndu-l 
între noi pe omul de la Brătăşanu, mormanul 
de tonţi zăcea chiar în faţa sediului lor. Către 
care strigau cît îi ţineau gura: 

— Săriţi, măi, că ne-omortră bolşevicii! 

Precauţi, ceilalţi tineri liberali au stat 
liniştiţi în saloanele lor, puţin păsîndu-le de 
zărghiţii ce  se-avintaseră la bătaie. S-au 
mulţumit să deschidă o fereastră de la etaj, 
să examineze situaţia şi să ne bălăcărească în 
fel şi chip. Injurîndu-ne birjăreşte. Băieți 
culţi, cunoşteau şi expresii mai acătării. Hai 
să nu le citez! 

Cînd să dăm de colţul cu Lipscanii, le-am 
cerut tovarăşilor mei: 

— Oameni buni, aşteptaţi-mă o ţirişică! 

— Dar ce te-apucă, dănacule? m-a întrebat 
„scriitorul”. 

— Uitai, neică, bicicletu'! l-am lămurit eu. 
Vin nu- maidecit! 

N-a fost chiar atît de rapidă întoarcerea 
mea. Căci a trebuit să mă chinuiesc îndelung, 
pină am izbutit să ex-trag capul tînărului 
liberal dintre spiţele roții din faţă. Pe care mi 
le strimbase. Supărat, i-am arătat roata şi i- 
am spus: 

— Vezi, măi, ce mi-ai făcut? Ce-ar fi dacă 
ţi-aş suci şi eu gîtul, cum mi-ai răsucit tălică 
spiţele?... 

Nu mi-a răspuns nimic. Ci numai a-ncercat. 
Fără să reuşească. Probabil avea ceva la 
laringe. Din motive de bicicletă. Care-i cam 
striînsese niţel beregata, prinzînd-o în roată. 


43 


Reporter special 


Odată ajunşi la redacţie, surpriză mare. 
Eram aşteptaţi cu nerăbdare. De-un întreg 
complet de judecată (mi-am zis eu). Erau 
acolo şi primul-secretar, şi şeful poliţiei din 
Craiova, precum, spăsit, şi nefericitul de 
Aurel. Cu ochii în pămînt. 

„Primul”,  consultindu-se din ochi cu 
ceilalţi, l-a întrebat pe cel mai dezvoltat 
dintre noi, pe bidiviul ăla cu părul vilvoi, 
care-i legase pe balerinii muşcaţi de pre- 
sarul de la Brătăşanu: 

— Ia spune-ne şi nouă, măi tovarăşe, chiar 
i-aţi omo- rît cu bătaia pe golanii de la sediul 
tineretului liberal? 

— Nici vorbă, tovarăşe-prim! Au sărit cu 
ciomege-le... Beţi. Nici măcar nu i-am atins. 
Doar i-am astîmpărat, să nu se omoare între 
ei! 

— Ca să vezi ce le mai trece prin minte şi 
opozanților noştri! s-a mirat primul-secretar. 
M-a sunat, în plină noapte, şeful liberalilor 
din localitate, să mi se plingă c-aţi atacat 
sediul vlăstarelor lor, şi că-s vreo patru morţi 
prin- tre ei... 

— Poate morţi de beţi! a precizat blondul, 
cealaltă matahală din echipa de însoţire. 


— Ne-ar trebui un reportaj de la atelierele 
C.F.R.! i-a spus şeful, lui Cernea. Ai pe cineva 
la-ndemină? Care să fie la prima oră acolo, şi 
să ia contact cu inginerul de la forje, 
secretarul organizaţiei de bază... Oamenii 


44 


trebuie să citească în gazetă că se scrie şi 
despre ei, nu numai de chestii străine de 
oraşul nostru! 

Aurică, obosit de cît stătuse cu urechea 
lipită de aparatul de radio, ca să-şi „,scrie” 
pagina externă pentru numărul de-a doua zi, 
a clătinat îngîndurat din cap. 

— Ar mai fi doar Marincu! Reporterul 
nostru pleacă la Strehaia, eu trebuie să rămîn 
la post, iar pe-altcineva nu mai am, deoarece 
abia ne-nchegăm redacţia... Doar cunoaşteţi 
situaţia noastră! 

— Crezi că-i în stare să facă faţă, Marincu- 
biciclistul? s-a interesat zimbind subţire 
primul, privind la mine cu coada ochiului. 

M-am grăbit să răspund, în locul lui 
Cernea: 

— 'Tovarăşe prim, dacă am fost capabil să 
scriu trei cărţi pînă acum, de ce n-aş putea 
încropi şi-un reportaj interesant? 

— Bun! Să zicem c-am fi de acord, toţi cei 
de faţă... Dar dacă te-apuci să născoceşti tot 
soiul de năzbitii inexistente, ca-n „La sud de 
lacul Nairobi”, pe care l-am citit şi eu, dorind 
să constat ce-ai în cap, atunci să ştii c-ai 
încurcat-o... Oamenii de la atelierele C.F.R.- 
ului sînt muncitori serioşi!... 

— N-am să scriu decît adevărul! l-am 
asigurat cu aplomb. 

lar Aurel, intervenind, oarecum, în 
favoarea mea, i-a spus prim-ului: 

— Cînd o să aibă gata reportajul, o să-l 
citesc şi eu, mai înainte de a-l trimite la tipar! 

— E mai bine aşa! l-a aprobat primul. Să-i 
acordăm romancierului nostru o şansă... Şi, 
ca să nu iasă vreo boacănă, am să-l rog pe 
secretarul cu propaganda să-l prelucreze cum 
se cuvine, ca la carte! 


45 


După ce l-am condus, cu maşina prim-ului, 
pe colegul meu într-ale scrisului, muncitorul 
acela plăpînd, pe care vroiseră să-l buşească 
liberalii, la spitalul de urgenţă, în- trucit 
începuse să scuipe sînge, n-am mai dat pe- 
acasă. Ci m-am întors la redacţie. Pe la şase 
dimineaţa, informat şi prelucrat, din toate 
punctele de vedere, mă găseam în faţa 
atelierelor C.F.R. Cu un caiet de-o sută de 
pagini sub braţ, cu trei sau patru creioane 
chimice în buzunarul de la piept, interesat 
la maximum de ceea ce-mi vedeau ochii. 
Adică, peste cîteva mii de oameni intrind pe 
porţile uzinei. La lucru. 

Pînă ce n-au pătruns cu toţii în curtea 
atelierelor, împrejmuită peste tot de fel şi fel 
de hale, am aşteptat dîr- diind de frig să 
apară inginerul de la forje. Care trebuia să 
mă preia, şi să-mi arate ceea ce era de arătat. 

Cînd m-a zărit Aurică sosind la redacţie cu 
vreo cîteva zeci de pagini pline, scrise 
mărunt şi-ngrijit, m-a şi luat la rost: 

— Măi Marincule, eşti nebun, ziarist sau 
romancier?... Unde crezi c-am să-ţi vîr atita 
polologhie? Treci în biroul meu, şi-ncepe să 
tai... 

— Ce să tai? Lemne, hirtie, carne, 
slănină... 

— Nu mai face pe prostul, că mă supăr! 
Tai din material, mai înainte de a mi-l da să-l 
citesc.  Zvirli afară tot zarzavatul şi 
pălăvrăgeala. Ne interesează numai oameni 
şI fapte, fără gargară... Şi dă-i bătaie, că la 
unu eşti aştep-tat la judeţeană! 

— Care unu? Din noaptea asta, sau în 
cursul zilei de mîine... 

— La ora 24! Plus cincizeci de minute... E 
clar? 

M-am supus. Plîngînd de mila frumuseţii de 
reportaj. lar la unu fără un sfert, din noapte, 


46 


mă şi înfiinţam în cabinetul primului-secretar. 
Mi-a tăiat şi dînsul vreo cinci pagini. 
Zîmbindu-mi şi îmbiindu-mă să mai beau un 
pa-har de ceai fierbinte. Din ceainicul său 
personal. 

Cînd dădusem gata şase pahare de ceai, 
dăduse şi secretarul gata reportajul meu. Din 
care rămăseseră douăsprezece pagini. Intre 
timp, îşi făcuse apariţia şi secreta-rul cu 
propaganda. Luase manuscrisul din mîinile 
prim-u- lui, îl cîntărise în palmă, că tot fusese 
şi farmacist cîndva, şi s-a apucat să-l citească 
şi dînsul. 

După ce-a terminat, secretarul cu 
propaganda mi-a dat manuscrisul, întrebiîndu- 
l pe primul cititor: 

— Ce zici, merge şi-aşa? Că nu prea 
seamănă cu ceea ce se scrie la gazetă, ci 
aduce mai mult a nuvelă sau schiţă! 

— Merge, şi-mi şi place cum e scris! 

Apoi, adresîndu-mi-se: 

— Se putea şi mai bine, dacă nu te-agăţai 
şi de povestea aceea cu betonul expandat... 
Poate ar mai trebui verificată! În orice caz, ai 
condei, şi-ţi urez succes în activitatea 
viitoare... 

— Mulţumesc din toată inima! lar în 
privinţa betonului, să ştiţi c-am verificat 
personal. M-am suit pe el şi-a rezistat!... 

Reportajul mi-a apărut pe prima pagină, 
jos, c-un titlu pe patru coloane. lar peste o 
săptămînă, spre surprin- derea generală, era 
tipărit şi de „Scînteia”. Însă sub semnătura 
fostului redactor-şef de la „Inainte“. Oţ mare, 
şi-olteanul! Era fiul unui cunoscut scriitor din 
Craiova, şi-mi rescrisese reportajul. Mai pe 
scurt. Dar şi mai bine. Mă rog, una-i organ 
central, şi-alta-i provincia. Mai aveam multe 
de-nvăţat. 


47 


Lipsă la apel 


Mai înainte de-a mă muta la Bucureşti, 
unde urma să întemeiez editura „Europolis”, 
în condițiile despre care am relatat, 
bulgăroaica de nevastă-mea m-a prevenit 
într-o seară: 

— Uite ce-i, măiestrică, m-a rugat dînsa, 
să-mi telefonezi, imediat ce-ai să ştii, adresa 
editurii, strada şi numărul! 

— Şi pentru ce atita grabă, că doar nu plec 
în Kam- ciatka? 

— M-am dus astăzi la Lemnea, la spitalul 
de-acolo, trimisă de prim, să văd care-i 
situaţia cu  pulmonarul nostru, de la 
administrativ... 

— Care-i acela? 

— İl ştii foarte bine, însă nu i-am reţinut 
numele, dar a fost împreună cu tine, atunci 
cînd erau să vă bată ăia, de la tineretul 
liberalilor! 

— Pe mine? Hai că-i bună... N-a avut loc 
nici o bătaie. Mai bine zis, s-au ciomăgit între 
ei. Şi l-au buşit pe bietul om, cel cu plămiînii 
ciuruiţi... 

— De el e vorba! Vrea să te viziteze 
neapărat la editura cea nouă... 

— Te pomeneşti c-o fi terminat romanul! 

— Incă nu! Chiar m-a rugat să nu cumva 
să-l vizi- tezi la spital... Nu doreşte nici să-l 
vezi printre nefericiţii 
aceia, în halul în care se află, şi nici nu-i gata 
cu cel de-al doilea caiet. A şi insistat să-ţi 
transmit asta. Şi  că-ţi doreşte succes, 


48 


nădăjduind să aibă şi el parte să fie editat 
de tine... Ce crezi că citea? 

— Manuscrisul romanului? 

— Care manuscris? „La sud de lacul 
Nairobi”, asta-i era lectura!... Spunea că-l 
amuză enorm, în pofida nenumăratelor 
naivităţi şi erori de orientare politică... 


Prin '47, dacă mai ţin bine minte, m-am 
trezit cu omul meu la editură. Venise direct 
de la gară. Apelind la două tramvaie, plus 
cîţiva kilometri pe jos, necunoscînd oraşul. 
Arăta frînt de oboseală, iar culoarea chipului 
său nu-mi plăcea deloc. Era pămîntiu. 

— Ce mai faci, neică dragă? l-am luat eu 
pe de departe. Te simţi mai bine, de vreme 
ce-ai bătut atita cale? 

— Să zicem că-i mai binişor, cumva... Dar 
dacă n-ar fi trebuit să te văz, ca să tăinuim 
despre romanul meu, mai bine aş fi rămas 
acasă! 

— L-ai terminat? m-am bucurat eu. 

— Nu, din păcate! Însă am să-l dau gata 
cît mai cu- rînd... Ţi-am adus primele două 
caiete, ca să-l vezi că există, şi nu-ncerc să te 
duc cu anasîna! 

— Ştii ce, măi neică, haidem să gustăm 
ceva, c-ăi fi şi tălică obosit de atita drum. Am 
un bun prieten pe-a- proape, scriitor şi el, 
deşi-i de meserie birtaş... Mîncăm ceva, să te 
mai întremezi, şi-ntre timp discutăm şi 
despre cartea matale! E bine? 

— D-apăi cum să nu fie! Haidem... Fac eu 
cinste, c-am primit un ajutor medical! 


Cînd i-am văzut caietele, în care-şi 
aşternuse povestea vieţii, mi-a venit să mă 
crucesc. Erau scrise cu cerneală violetă, cu 
nişte litere cît purecii, înghesuite una-ntr- 
alta, atît de strîns, încît erau aproape 


49 


imposibil de descifrat. Privindu-l uimit, în 
adîncul ochilor, i-am spus deschis: 

— Măi neică, mergem la editură, să-l trimit 
la dactilografiat, şi-apoi îmi spui cum vrei să-i 
dai titlul, că nu văd nici unul pe-aici, pe 
coperte... 

— Nea, că nu se poate! Mai întîi să-l 
termin, să-l mai citesc o dată, şi-apoi vin cu el 
la matale... Dacă mă fac bine ăştia, de-aici! 
Titlul, cum să-ţi spun, nici el nu-i ho- tărit 
definitiv. Mă gîndeam să-i zic „Viaţă de 
rob”... Ce părere ai, ţine pe timpurile 
noastre? 

— Chiar foarte bine! Se şi brodeşte cu 
ceea ce-am vrea să edităm... 


N-a mai venit. Am telefonat la Craiova, şi 
de-acolo mi s-a comunicat că-i undeva, prin 
Bucureşti. Iar în afară de „neică”, alt nume 
nu i-am cunoscut. Oricît m-am străduit să-i 
dau de urmă, n-am izbutit nimic. Dispăruse, 
fără urmă, nemaivăzinau-şi visul împlinit! 
Laolaltă cu romanul... 


50 


PROBLEME CU 
CEAHLAUL 


„Să vină Grasu la mine, cît mai 
urgent!” 


Prin 1948, poate '49, mă odihneam şi eu, 
ca tot omul. La o ciorbă de burtă. Fantastică. 
Servită în locanta lui Mitică Cosma, de pe 
Domnița Anastasia. Unde, cunoscu-tul poet, 
publicat însă doar în reviste, se ocupa 
personal de „restaurarea” subsemnatului, în 
calitatea sa, mult mai apreciată printre 
colegii din literatură, de patron. Al celebrului 
sediu secundar utilizat de  amărăştenii 
scrisului, şi care purta numele de „Birt 
economic-popular”. 

De fapt, fie vorba între noi, nu prea puteam 
fi considerat eu om „ca toţi oamenii”. Eram 
cam cît doi, cîntărind binişorel la cîntar. Şi 
şef de serviciu la „Editura de Stat”. Unde 


51 


conducem departamentul „Lehnoredacţie”. 
De aceea, probabil, Mitică îmi adusese zeama 
într-un castron. Dublu. Ca să fie masa mai 
bogată şi să mă simt bine. 

Din păcate, taman cînd dădeam gata burta, 
manifestînd intenţia să mai solicit o porţie, pe 
cît posibil identică, calitativ şi cantitativ, în 
stabilimentul macedoneanului năvălea 
Adrian, adjunctul meu. Transpirat şi respirind 
agitat, mi s-a adresat încă din pragul 
salonului (mai cu-rînd hală): 

— Meştere, e de rău! 

— Cum adică, ţi-e şi ţie foame, şi n-ai 
parale, de-o ciorbă? 

— Mai rău! Te caută directorul... E ceva 
de groază cu el. Pesemne de-aia mi-a cerut să 
te-aduc la cabinet pe sus, mort-copt, cum oi 
putea, numai în carne şi oase să fii! 

— Păi eşti în stare să mă salţi, bre 
Adriene? l-am întrebat pe costelivul meu 
ajutor. Care era atît de pricăjit încît te 
cuprindea mila. Numai gîndind că-i putea 
trece prin cap să mă care „pe sus”. Chiar aşa 
ţi-a spus? Mo- tamo? 

— Lasă franceza. Hai! 

— De unde ştia că-s la birt? 

— De la mine! l-am spus adevărul, ca să 
nu te pun într-o lumină proastă... N-am făcut 
bine? 

Inimă de mamă, şi-Adrian ăsta! De drag ce- 
i eram, mă şi aranjase. 

— S-a supărat, cînd a aflat pe unde-mi 
plimb boii? 

— Dimpotrivă, chiar a zimbit. Pe sub 
mustață. A şi zis, „acuma să-l văd pe Grasu, 
cum o să plece la Ceahlău cu burta plină!” 

Nemaiînţelegind nimic din  bălmăjelile 
adjunctului, cu care, de altfel, eram în cele 
mai bune relaţii, i-am comunicat, renunţind la 
ideea repetării comenzii: 


52 


— Atunci haidem la şef, cît mai iute... Pe 
cai! 

— Prefer pe jos, mi-a declarat surizător şi 
timid Adrian, ridicîndu-şi ochii spre mine. Şi 
la armată am fost scutit de călărie, încă din 
prima zi... 

— Păi ce, recrutaseşi la cavalerie? 

— Nici ca cum! Fusesem repartizat, ca 
israelit, la curățirea grajdurilor. De-a doua zi, 
însă, am şi fost eliberat. Şi trimis la vatră. La 
vatra cuptoarelor din Transnistria... Numai 
aşa am scăpat de militărie! 

De-asta ţineam la Adrian. li plăcea să facă 
haz de necaz. Scăpînd de militărie, scăpase şi 
de-un plămîn. De cuptoare nu mai avusese 
parte. Întrucît românii refuzaseră propunerea 
nemților de-a colabora şi pe probleme de la- 
găre. lar adjunctul meu nu  pomenea 
niciodată despre necazurile avute cu nea 
Mitică Koch, cum se chema baccilul maladiei 
sale. Pe care-l dobîndise la zăpadă. Dînd cu 
lopata, printre nămeţii Bucureştilor. Iarna. 
Vara, lucrase la Buftea. Pe moşiile Știrbey. 
Unde se calificase în industria conservelor. 
Prăşind tomatele, vinetele şi ardeii. 

Cînd sosisem la Editura de Stat, Adrian 
pleca. Trimis, de Petru N., directorul nostru, 
să-şi refacă pulmonii. La Bran. Astfel, fără 
voia mea, mă trezisem sef de serviciu, în 
locul ftizicului. Care, cînd se înapoiase 
vindecat, nu mai acceptase să-şi reia vechiul 
post. Propunîndu-i să mă ajute, Adrian se- 
nvoise numaidecit. Fiind un excelent teh-- 
nician al prezentării cărţii, lucra, într-o zi, cît 
alţii în patru. Calic la muncă, şi eu, reuşisem 
astfel să alcătuim o redutabilă echipă. Iar 
directorul, încîntat de noi, ne sprijinea în fel 
şi chip. Editindu-ne lucrările. Şi-ale mele, 
şi-ale lui Adrian. Căci, în afară de 


53 


tehnoredactare, mai scriam şi poveşti pentru 
copii şi tineret. 


Cînd m-am prezentat în anticamera 
directorului, tanti Popescu, secretara şefului, 
m-a luat la trei păzeşte: 

— Pe unde-mi umbli, dom'le? Țara arde şi 
baba se piaptănă! 

— Ba s-avem pardon, madam Popescu, n- 
am fost la frizer! am informat-o niţel cam 
nervos. 

— Ştiu tot, nu mă mai bate la cap... Te- 
ndopi la birt, de unul singur, cu ciorbe de 
burtă. Intră la şeful, nu mai bate apa-n piuă! 

Văzîndu-mă dînd năvală în cabinet, Petru 
N. m-a în- timpinat cu zimbetul pe buze, 
extrem de bine dispus! 

— Stai jos, şi ţin'-te bine, să nu cazi de pe 
scaun! 

Nedumerit, l-am ascultat. M-am aşezat în 
fotoliul din faţa biroului şi m-am apucat cu 
amîndouă mîinile de braţele agregatului. 
După care am pornit să privesc la chipul 
directorului. Încercînd să desluşesc pricina 
care-i lumina faţa. Şi, mai ales, dacă era atît 
de vesel şi voios, de ce mai era nevoie să mă 
tin bine. 

Uitîndu-se şi dînsul la mine, cu ochii 
licărindu-i maliţios, l-am auzit interesîndu-se: 

— Ei, eşti pregătit sufleteşte s-auzi de ce- 
am trimis după tine? 


Bomba cu explozie întirziată 


54 


Deşi numai veşti proaste şi reproşuri 
aşteptam, avînd în vedere  întirzierea 
apariţiei unor titluri din plan, totuşi l-am 
asigurat prefăcîndu-mă zglobiu: 


— Gata mi-s! Oricînd, oricum şi pentru 
orice... 

— Perfect! Dacă-i aşa, şi mai faci şi pe 
bravul, află că mîine, cel mai tîrziu poimiîine, 
te duci la Ceahlăul nostru. leri am fost eu, 
acum e rindul tău. De îndată ce-ţi spun 
despre ce-i vorba, imediat te ocupi de 
problemă... 

Nici directorul nu se exprima mai clar decît 
Adrian. 

— Tov director, de cînd vă ţineţi de 
alpinism? Ieri, dacă mă ajută ţinerea de 
minte, eraţi aici, la editură... Cînd aţi mai 
avut timp să vă căţăraţi pe Ceahlău, şi să 
vă şi-ntoarceţi? Sau vă referiţi la restaurantul 
cu acelaşi nume, din Obor, care 
confecţionează cei mai formidabili mici din 
capitală? 

— Băiete, cred că nu te-ajută mintea, 
nicidecum memoria! Îţi imaginezi că de 
restaurante-mi arde mie, acum cînd mă dau 
de ceasul morţii să fac rost de-o carte pe mă- 
sura editurii noastre? Numai la mîncare ţi-i 
gîndul, bată-te cucu să te bată... La 
Ceahlău am fost ieri, nu la stabilimentul citat 
de tine... Mai clar, fiindcă văd că nu prea 
pricepi, mă refer la maestru! La el m-am dus. 

Nu-mi era deloc clar. Şi-am întrebat: 

— Care maestru? Că numai cu maeştri 
lucrăm. Cami- lar, Jar, Călugăru, Şahighian? 
De-a cui problemă va fi nevoie să mă ocup? 

— Vai de capul tău, nefericitule! Şi mai 
zici că eşti şi scriitor... Păi cine-i Ceahlăul 
literaturii române? 


55 


De data asta, era evident, nu mai glumea. 
Ba, dacă-i să stăm strimb şi să judecăm 
drept, părea chiar supărat. Atunci, făcînd un 
efort de pură speţă intelectuală, mi-am 
amintit instantaneu de... Ionel Teodoreanu. 
Care, cu orice prilej, îl numea pe marele 
nostru prozator naţional „Ceahlăul 
scriitorilor”. Şi, imediat, i-am declarat 
directorului: 

— Ştiu cine-i! Maestrul Mihail 
Sadoveanu... E bine? 

— Aşa da, mai merge! Uite care-i 
situaţia... După îndelungate tratative, l-am 
convins să ne scrie o nouă carte. În cele din 
urmă, cu greu, a acceptat să ne cedeze roma- 
nul „Nicoară Potcoavă”! Nu-i aşa că-i 
formidabil? 

— O fi! Dar nu-i eroul din „Şoimii“? (Ştiam 
şi eu cîte ceva...) 


— Exact! De el e vorba... lar maestrul vrea 
să-şi re- scrie cartea. Reluînd-o, amplificînd-o 
şi-aşa mai departe... 

— Foarte bine, s-o facă sănătos, şi să fie 
într-un ceas bun. Şi cînd ne transmite 
manuscrisul? 

— După ce-l va avea gata! Deocamdată, mi 
s-a plins că n-are pe ce scrie... Şi-acum 
intervii tu. De-aia era nevoie de tine. 

— Şi pentru atîta lucru m-aţi ridicat de la 
treburi? îi duc numaideciît două topuri de 
„Bankpost”, cea mai lux a-ntîia hîrtie... 

— Stai niţel, să lămurim lucrurile, că nu-i 
chiar atît de simplu! m-a potolit directorul. 
Mai întîi, de cînd a ajuns ciorba de burtă 
activitate editorială? Pe ce lume trăieşti, de-ţi 
închipui c-am să-nghit toată brambureala 
asta 


56 


Şi unde ai s-ajungi, băgind atîta în tine? 
Dimineaţa, omul nostru e la ceai, pe la zece, 
se umflă cu ciorbe, la prînz, ia-l de unde nu-i. 
Dar circulă zvonul c-ar fi la „Gambrinus”, 
unde discută la un cremvurşt cu Eusebiu 
Camilar sau cu cine mai ştie ce alt scriitor... 
Este? 

Spăsit, plecîndu-mi privirea, i-am 
mărturisit adevărul: _ 

— Cam este! Insă n-am mai găsit 
cremvurşti. Şi nu eram cu  prăpădul 
Solobodei, cum i se mai zice maestrului 
Camilar, ci cu Mitea Stelaru... Tot maestru şi 
el. Şi-ncă mare. Deşi nu se dă în vînt după 
sortimentele de la „Gam- brinus”. Mă rog, 
credeam c-o fac în interesul editurii, şi nu al 
meu... Şi care-i cel de-al doilea aspect? Cu 
primul, ce mai calea-valea, m-aţi lămurit şi 
prelucrat. Şi-mi fac autocritica! 

— Uite ce-i, te duci la Samitca, directorul 
nostru comercial, şi-l rogi să comande în 
tipografie, probabil la le- gătorie, cîteva 
caiete din cea mai bună hîrtie... Sadoveanu 
nu-şi scrie operele pe file separate, chiar 
„Bankpost” de-ar fi! Deci, procedezi în 
consecinţă... Dă-i drumu’! 

Ca să-i fac pe plac, cu-atit mai mult cu cît 
tineam nespus la director, m-am şi ridicat din 
fotoliu şi l-am asigurat: 

— l-am dat! Plec după Samitca. Să văd de- 
l mai prind... Căci azi e sîmbătă, iar mîine, 
conform calendarului, precis duminică. Luni 
însă, în orice caz, maestrul o să-şi aibă 
caietele! 

Parcă aducînd-şi aminte de ceva important, 
şi-a dus mîna la timplă şi mi-a atras atenţia, 
în clipa cînd luasem direcţia sud-vest, adică 
spre ieşirea din cabinet: 

— Şi nu uita un lucru, băieţel! Nu cumva 
să-l jigneşti pe Sadoveanu trimiţindu-i cine 


57 


mai ştie ce fleandură... Mai bine interesează- 
te pe ce fel de caiete a lucrat pînă acum! 
Gata, am terminat ce-am avut de spus... 

— Eu nu! i-am comunicat directorului din 
mers. Şi, oprindu-mă în prag l-am întrebat, 
poate mai curînd din cu-riozitate intelectuală: 
„Cam cît va fi de gros romanul?”... 

— Din cele discutate cu maestrul, cred că 
va fi de dimensiunile „Fraţilor Jderi”... 

Dumirit, dar nu chiar cine ştie cît, am 
părăsit biroul directorului anunţindu-l: 

— E-n regulă! Fac rost de-un geamantan 
şi-l umplu cu caiete... Dacă o să se mănînce 
şi-n noua operă, întoc-mai ca-n „Zodia 
Cancerului”, atunci nădăjduiesc să-i ajungă! 
În ce mă priveşte, cred că „zodia”-i cea mai 
înaltă culme a artei sadoveniene... Acolo, 
nimeni nu ţine regim dietetic! 


Tehnologii de... branşă 


Pînă în dimineaţa zilei de luni, cînd 
stăteam de pîndă la biroul lui Samitca, am 
fiert în suc propriu. Din mo-ment ce 
directorul mă avertizase că-i musai să aflu 
cum scria Sadoveanu, nu mai avusesem o 
clipă de răgaz. Caută în „Istoria literaturii” 
(G. Călinescu), să văd dacă există pe-acolo 
vreun facsimil sadovenian, caută-l pe conu 
Eu- sebiu Camilar, să-l întreb cum lucrează 
idolul său, umblă după cîţiva anticari, mari 
amatori de rarităţi, să-i consult în privinţa 
obiceiurilor maestrului, mă rog, o zi întreagă 


58 


pierdută. O zi întreagă, plus o noapte 
nedormită. 

Întrucît în „Istoria literaturii” n-am dat 
peste  facsimi-lul atît de necesar, toată 
dimineaţa de duminică alergasem, ca un 
căpiat, pe urmele lui Camilar. Punînd mîna 
pe dînsul, îl săltasem la „Mioriţa”, să gustăm 
nişte mici, şi-l rugasem să-mi povestească: 

— Coane Eusebie, nu ştii cumva cum 
lucrează maestrul dumitale, Sadoveanu? 

— Cum să nu, bre! Dumnezeieşte... Aşa 
cum scriu şi eu acum! 

— Şi cum scrii? 

— Cu har, peană „Kaweko” şi zamă de 
bozie „Parker”... 

— Şi maestrul? 

— Treaba domniei sale! mi-a răspuns 
încurcat Camilar, dînd duşcă poşirca servită 
de „Mioriţa”. Dar ce contează cum şi cu ce? 
Principalul e ce scrie! 

Cu anticarii mei, insucces total. Nu numai 
că nu văzuseră în viaţa lor vreo pagină 
manuscris de-a gigantului, însă nici nu 
auziseră vreodată despre cum lucra. 

Ultima nădejde îmi rămăsese la Samitca. 
Om serios, avizat, fusese şi el un cineva. La 
vremea lui. Cînd condusese, ca director 
general, Institutul de arte grafice „Scrisul 
Românesc”, precum şi editura cu acelaşi 
nume. Din Craiova. Fiind vorba de un lăcaş 
de cultură şi afa- ceri majore, specializat în 
tipărirea şi difuzarea de manuale şcolare, era 
imposibil ca bătrînul Samitca să nu fi dat ochi 
cu manuscrisele lui Sadoveanu. Cu atit mai 
mult cu cît maestrul era prezent în mai toate 
cărţile de cetire şi limba română. Ca 
făuritor al graiului literar. 

Oricum, fostul patron al  „Scrisului 
românesc” era o figură. Din cele mai 
interesante. Neam cu Şeineanu, celebrul 


59 


autor al „Dicţionarului limbii române”, încer- 
case, mai lunile trecute, să-i tipărească 
respectiva operă, pe banii lui, la tipografia 
„Universul”. Care, dată în grija „Editurii de 
Stat”, era şi ea sub îndrumarea lui. Dar 
treaba nu mersese. Samitca, săracul, nu 
zisese nici pis. Tăcuse. Şi-nghiţise în sec. Ca 
orice om de afaceri de anvergură. Tot aşa, 
cîţiva ani mai tîrziu, cînd — după o lungă 
pauză — venise la editură, să-şi aranjeze 
formele de pensionare, îmi spusese 
realmente încîntat: 

— Dom'le, comuniştii dumitale-s 
formidabili! De avere m-au scăpat, de lucru 
mi-au dat, şi, culmea, totul mi-a priit 
nemaipomenit... Cînd eram la Craiova, în 
frun-tea „Scrisului românesc”, mereu aveam 
înţepături în cord. Aici, la „Universul”, 
muncind ca salariat, nu m-a mai durut nimic. 
Cel mai bine însă mi-a prins lucrul pe 
şantierul Canalului. Cînd m-au invitat la 
calificare, în specialitatea săpător, posedam 
un diabet sănătos, ficatul umflat, rinichii 
harcea-parcea, başca treizeci de kile în plus. 
Acum, ce zici, mai vezi urmă de grăsime pe 
mine? pur şi simplu am întinerit. Nu mai am 
nici glicemie, ficatul mi s-a regenerat, de 
rinichi am uitat... Şi-abia aş- tept să mă 
pensionez. Ca să mă ocup de piciorul 
şontorog pe care-l tîrăsc după mine încă din 
tinereţe... Mi-a telefonat fiu-meu, chirurg pe 
creier, c-au la ei, în Elveţia, nişte eminenti 
doctori de oase şubrede. 

Nefiind prea lămurit, dacă făcea haz de 
necaz, pe seama celor păţite, sau mă lua de 
prost, m-am încumetat să-l întreb, aşa, mai 
pe ocolite, temîndu-mă să nu-i jig-nesc 
respectabilul păr alb ca tibişirul: 

— Cum adică, dom’ Samitca, plecaţi în 
Elveţia nu-mai pentru picior? Păi n-aţi trăit o 


60 


viaţă întreagă cu el beteag, şi-ncă bine, slavă 
domnului? De unde şi pînă unde vi s-a 
năzărit să-l recondiţionaţi taman acum, cînd, 
să zicem, n-ar mai fi chiar atîta nevoie de el? 
Nu cumva vă trece prin gind să rămîneţi?... 

— Dar ce, măi băiete, mă crezi în halul 
ăsta de tîm- pit? mi-a rîs în nas bătrinul. Ia te 
uită ce-ţi umblă prin minte! Dacă aş vrea să 
rămîn la foştii mei colegi, capitaliştii, în nici 
un caz n-aş spune-o în gura mare. Una la 
mină. Şi două, tot la mînă, păi dacă aş zice că 
mă-ntorc, n-ai să dai o piţulă pe cuvîntul 
meu... Şi-apoi, îţi închipui matale că-s în stare 
să renunţ la pensie, dînd cu piciorul la nişte 
parale pe gratis? Iaca, nu! 


Pe la opt, poate chiar opt fără ceva, am 
dedus că bătrînul Samitca se prezenta la 
slujbă. În primul rînd, datorită felului în care 
trîntise uşa liftului, după cum îi stătea în 
obicei. Iar în al doilea rînd, judecînd după tîr- 
şiitul aritmic al paşilor ce se apropiau. Şi-am 
exclamat în sine-mi: „Îţi vine salvarea, 
băiete!  Şontic-şontic, însă sigură. Este 
imposibil ca un vechi editor, cum e Samitca, 
să nu cunoască tehnologia de lucru a 
maestrului...” 

Ei bine, nu ştia nimic despre manuscrisele 
lui Sadoveanu. Şi mi-a explicat, în stilul său 
propriu: 

— Măi tu măi, care manuscris, care 
Sadoveanu? Păi ce, stătea el de vorbă cu noi, 
nişte amăriţi de olteni. Aiurea! Nu i-am văzut 
decît semnătura. Şi-aia pe borde- roul de 
plată a drepturilor de autor. Care nici ea, 
dacă ţinem seamă că-i expediam banii prin 
bancă, cu forme cu tot, nu era, poate, a 
lui... 

Luîndu-mi orice speranţă de la fostul 
patron al „Scrisului românesc”, precum şi-un 


61 


„la revedere” provizoriu, deoarece trebuia să- 
l revăd, ca să rezolv şi problema caietelor, m- 
am retras în biroul meu, din cadrul serviciu- 
lui  „Tehnoredactare”. O odăiţă amărită, 
neîncăpătoare, plasată la ultimul etaj al 
palatului „Universul”. 

Aici, administrindu-mi nişte energizante (o 
cană zdravănă de cafea, cîteva sandvişuri cu 
brînză, slănină şi păs- trămioară de purcel), 
am pornit să gindesc intens şi concentrat. 
Forţîndu-mi minţile, să-şi aducă aminte cum 
lucrau scriitorii pe care apucasem să-i 
cunosc. Şi mi-am amintit. 

Cezar Petrescu, bunăoară, scria pe coaie 
albe, veline, format „ministerial”. Însă nu ca 
toată lumea. Ci de-a la-tul. Culcînd pagina de 
hîrtie, îndoind-o la marginea din stînga, 
pentru eventualele corecturi şi adaosuri, o 
umplea cu scrisul său rapid şi aproape 
caligrafic. Apelind la toc cu peniță „klapps”, 
înmuiată în cerneală albastră. Alte- ori, însă 
mai rar, folosea şi stiloul. Indrăgostit de 
culoarea „Pelikan”-ului, avea vreo cîteva 
sticle (de-un litru) pe raftul din spatele său, al 
bibliotecii. Şi nu se ruşina de vizitatorii care, 
miraţi, priveau neîncrezători la eticheta lipită 
pe flacoanele respective, şi pe care era tipărit 
„Cerneală şcolară”. 

Ionel Teodoreanu, după cum văzusem în 
vitrina librăriei „Cartea Românească”, de pe 
bulevard, cînd, cu ocazia lansării vreunei noi 
opere, expunea, alături de volumul recent 
ieşit de sub tipar, şi cîteva file de manus- cris, 
lucra cu creionul. Probabil „Hardmuth”, nr. 3 
sau 2. Ce n-am reţinut însă, era dacă scria pe 
caiete sau pe coli independente. 

Pe atunci, neavind relaţii cu alţi scriitori, 
decit cei mai sus pomeniţi, obosit de 
încordare am depus armele. Şi l-am strigat 
pe adjunctul meu: 


62 


— Adriane, măi băiete, ia fă-te-ncoa! 

Din camera de-alături, unde trudeau cei 
cinci sau şase tehnoredactori sub directa sa 
supraveghere, molatecul Adrian şi-a făcut 
imediat apariţia. Dar după vreo trei sau 
patru minute. Păşind agale şi calm. Supărat 
de alura sa, l-am rugat sfătos, de parcă aş fi 
fost bunică-său: 

— Măi băiete, ce-ar fi dacă te-ai mişca 
niţel mai iute? Doar e spre folosul sănătăţii 
trupului şi-a minţii... Ce dumnezeu, ţi s-au 
înecat corăbiile, de te deplasezi ca un 
hodorog? 

Privind la mine blajin, dar şi intrigat, 
Adrian n-a pregetat, inexplicabil totuşi, să-mi 
aprobe nepoliticoasa ieşire din pepeni: 

— Ai perfectă dreptate! Aşa-i... Mai ales 
dacă mă iei cu misticisme, pomenind numele 
domnului... 

— Lasă-mă-n pace cu insinuările! Nu-i 
deloc vorba de-ăl de sus. Ci, mai curînd, de-ăl 
de jos, de pe pămînt... De domnul Mihail 
Sadoveanu. După cum mi-a spus directorul, 
ne va da un roman. lar noi, la rîndul nostru, 
va trebui să-i dăm materia primă. Pe care să-l 
scrie. Adică nişte caiete, cum a cerut 
maestrul... 

Nemanifestiînd vreo surprindere, adjunctul 
s-a uitat la mine prelung, pentru ca, ezitînd 
un pic, să se inte-reseze: 

— Şi care-i problema? Ce, n-avem destulă 
hîrtie în tipografie? 

— Ba da! Însă nu ştiu ce fel de caiete 
utilizează maestrul... 

În aceeaşi clipă, din senin, mi-am amintit 
de Radu Tudoran. Căruia îi dactilografiasem 
vreo cîteva pagini din „Un port la răsărit”. 
Prin 1942, parcă. lar manuscrisul era 
format din zeci de caieţele. Din cele de 16 
pagini, cum foloseam la şcoală. Pentru teze. 


63 


Pe loc i-am şi povestit lui Adrian. Toată 
tărăşenia. Cu modalitatea de lucru a 
romancierului, atît de drag mie. Şi i-am 
dispus: 

— Mergi la domnul Samitca, şi roagă-l să 
ne comande la legătorie nişte caiete ca ale lui 
Tudoran... Vreo sută, cred că-s de ajuns! 
Cînd îs gata, vii la mine. Să vedem ce-i de 
făcut. 

Peste o jumătate de ceas, nu mai mult, 
adjunctul  pătrundea victorios în birou. 
Purtînd sub braţ ditamai coletul. Din care a 
extras un caieţel întocmai cum solici-tasem. 
Încîntat, l-am întrebat: 

— Cum de le-au confecţionat atît de rapid? 
Arăc- nitla ei Samitca? 

— Ba deloc! Le-am cumpărat de la 
librărie... Nici nu costă cine ştie ce, şi-mi era 
mai la îndemînă. De ce să-l facem s-aştepte 
pe Sadoveanu, de vreme ce se grăbeşte să 
ne scrie romanul? Este? 

Amintindu-mi că-i făgăduisem directorului 
operativitate maximă, şi că luni, cel mai 
tirziu, scriitorul naţional îşi va obţine 
caietele, l-am felicitat pe Adrian, decla- rîndu- 
i: 

— Excelentă iniţiativă! Ce să ne mai 
încurcăm cu bătrînul Samitca, atîta timp cît 
ne putem încurca şi singuri... Din care ai 
luat? 

— De tot felul... Cincizeci, liniate dictando, 
douăzeci, în carouri, ca pentru matematici, 
iar restul — fără. Adică, fără liniatură. Aşa 
că, vezi bine, maestrul are de unde să-şi 
aleagă... 

Nu vedeam deloc bine. Mai exact, nu mă 
vedeam de-loc bine. Căci nu aveam de unde 
şti pe ce fel de hîrtie scrie prozatorul. 
Luîndu-mi inima în dinţi, i-am propus 
descurcăreţului meu adjunct: 


64 


— Mă frate, cum dracului scăpăm cu faţa 
curată? Mie mi-e teamă să apar în faţa lui 
Sadoveanu... Mai ales, cînd habar n-am de 
ce-i trebuie. Ce zici, ai curajul să te duci tu, 
în locul meu? 

— Am! mi-a declarat Adrian. Am mai fost 
pe la dînsul. 

— Serios? Cînd? Şi cu ce ocazie? 

— Prin toamna lui '44... Eram corector la 
tipogra- fie. Şi m-a trimis Cerbu, directorul, 
cu şpalturile broşu- rii „Lumina vine de la 
răsărit”, scrisă chiar de Sado-veanu, să capăt 
viza autorului. Pentru bun de tipar. Şi-am 
căpătat-o. Başca doi poli. Ca mulţumire, din 
partea maestrului! 

Chestia cu bacşişul înmînat de Sadoveanu 
ar fi tre- buit să mă pună pe gînduri. Cu-atit 
mai mult cu cît um- bla zvonul că nu prea 
obişnuia să-mpartă bani în dreapta şi-n 
stînga. Însă, mulţumit că adjunctul se oferise 
să mă ajute, i-am spus cu glas aproape stins: 

—  Băiete, du-te! Şi, de va ieşi bine, atunci 
vorba poetului, îţi va fi mormîntul-ncoronat 
cu flori... Dacă pentru editură mori, meriţi 
nişte crizanteme, zău aşa! Dă-i drumu... 


Ca pe vremea Ducăi Vodă 


Adinc ruşinat, în mine, de felul cum mă 
eschivasem de la întrevederea cu 
Sadoveanu, abia aşteptam să-şi facă apariţia 
bietul Adrian. Zic bietul, deoarece neferici-tul 
nici nu ştia ce belea îşi luase pe cap. Totul se 


65 


putea întîmpla. Şi să afle Petru N. cum îmi 
rezolvasem sar- cina, ceea ce nu era chiar 
atît de grav, deoarece aveam oricînd o scuză 
la dispoziţie, fiind băgat, pînă la git, în 
treburile cu ieşirea cărţilor de sub tipar, dar 
şi să-l supărăm pe Sadoveanu, care s-ar fi 
putut considera jignit. Că nu-i dusese un 
şef de serviciu caietele solicitate. 

Măcinat serios de sentimentul vinovăţiei, 
într-atit în- cît îmi suprimase şi reflexul firesc 
şi omenesc al foamei, lipsindu-mă, deci, de 
prinzul cel de toate zilele, l-am aşteptat 
neliniştit pe Adrian. Pînă la ore tîrzii. Cînd s-a 
făcut de şase, după-amiaza, s-a ivit şi 
adjunctul. Cu ochii sticlindu-i în cap, 
pesemne de satisfacţie, şi obrajii îmbujoraţi. 

— Ce-i cu tine, măi, unde-ai stat pînă la 
ceasurile astea? Sau ţi-a dat iarăşi maestrul 
vreun bacşiş mai di granda, şi te-ai cinstit la 
cine ştie ce locantă?... 

— Nici una, nici alta! m-a informat Adrian 
conti- nunînd s-arate victorios. 

— Cum adică? N-ai făcut nimic cu 
caietele? 

— Ba da! Le-am adus îndărăt... 

— Şi-atunci de ce-ai întîrziat atit? 

— De foame! Păi ştii cum m-a primit 
maestrul Sadoveanu? Stai să-ţi povestesc. Pe 
îndelete şi la bani mărunți. C-o să-ţi steie 
pisoiu-n coadă, cînd ai s-auzi... 

Mi-a stat. Mintea în loc. Deoarece, cînd 
adjunctul şi-a încheiat expunerea, nu mai 
eram în stare să judec în nici un chip. De nici 
un fel, de nici o culoare. Năuc de cele aflate, 
scotoceam prin toate sertarele, în căutarea 
vreunui posmag sau urme de păstrămioară. 
De purcel. Nu mai erau. Decît spusele lui 
Adrian. Care mă urmăreau neîncetat. Ca o 
răzbunare. 


66 


Ajuns la casa maestrului, în plin centru al 
Bucureş- tiului, prietenul meu sunase şi i se 
răspunsese. De către un soi de „valet”. În 
haine negre şi cu papion la gît. Su-pus unui 
interogatoriu de gradul doi, adică blajin, de- 
clarase ce-avusese de declarat, arătase şi 
coletul cu caietele, iar apoi fusese condus în 
cabinetul de creaţie al ma-estrului. 

Uluit de protocolul cu care fusese 
întîmpinat, Adrian privea înmărmurit la 
statura scriitorului. Care, instalat într-un 
fotoliu, în spatele biroului din lemn masiv 
(nuc, stejar sau paltin, asta nu se putea 
deduce, din pricina lacului), scria febril, 
aşternîind rînd după rind. Cu un sti- lou 
măreț, şi avînd înainte-i un caiet voluminos. 
Abia atunci şi-a dat seama adjunctul în ce fel 
de caiete pitea maestrul comorile sale. Şi-a 
rămas întoiegit. 

Neştiind ce să facă, dacă să mai prezinte 
caieţelele din colet, sau să-şi ia cît mai 
degrabă tălpăşiţa, astfel încît să nu fie 
observat de Sadoveanu, Adrian a dat cîţiva 
paşi îndărăt. Cătînd să nu i se simtă prezenţa 
în somptuoasa încăpere. 

Şi-mi destăinuise, pe cînd îmi relata vizita 
la Ceahlău: 

— Măi frate, în viaţa mea n-am văzut o 
asemenea odaie de lucru! Mai fusesem eu, pe 
la maestru, dar atunci mă primise doar în 
anticameră... Cred că depăşea, ca di- 
mensiuni, vreo patruzeci de metri pătraţi. 
În orice caz, 


era loc suficient să joci ping-pong. La două 
mese. Pe mijloc, ca-ntr-o sufragerie, era 
plasată o masă imensă, ovală, probabil tot din 
lemn masiv, ca şi biroul. Pereţii, numai cărţi. 
Dar ce cărţi! Mai toate, am impresia, legate 


67 


în piele. Iar în faţa biroului, la care lucra 
Sadoveanu, două fotolii uriaşe, cît nişte 
canapele. În care ai fi putut şi dormi, dacă 
te-apuca pofta... 

Spre nenorocul lui Adrian, taman cînd 
ajunsese în dreptul uşii şi se grăbea să 
dispară, Sadoveanu şi-a ridi- cat ochii spre el. 
Omul meu s-a fisticit. Şi, fără să-şi dea 
seama, a rostit entuziasmat: 

— Bună ziua, maestre!... Să trăiţi şi să- 
nfloriţi, că v-am adus ploconul de la 
editură. Caietele... Ştiţi care! 

— Nu ştiu nimic, băieţaş, şi habar n-am 
despre ce-i vorba! Încotro o luaseşi, încercînd 
să te furişezi din birou? 

— Să spun drept? îl ispitise Adrian. 

— Păi cum altfel! 

— Atunci îi dau drumu'... O luasem către 
uşă. Să fug. Fiindcă mi-am dat seama c-am 
greşit. Vă adusesem caie- ţele de teze, pe 
cînd dumneavoastră, după cum văd, scrieţi în 
catastife babane, pesemne de grosimea 
romanului ce va să apară... 

— Aha! grăise scriitorul. Bine, du-te-napoi 
şi-adă-mi cîteva caiete pe măsura celor pe 
care le-am cerut!... Şi- altceva, ce mai 
pofteşti, de-ai rămas cu ochii zgiiţi la mine? 

Aici a sfeclit-o bietul Adrian. Căci a fost 
nevoit să-i mărturisească adevărul. Spunîndu- 
i: 

— Maestre, nu vă supăraţi, dar nu mă 
zgîiesc la dum- neavoastă. Nici n-aş îndrăzni 
să fac aşa ceva, jignindu-vă cu mirarea mea. 
Ci mă uit şi mă minunez, văzînd ce- aveţi pe 
masă! 

Deoarece Adrian nu-mi relatase nimic 
despre existența celor expuse pe masa din 
centrul încăperii, l-am întrebat pe dată, 
întrerupîndu-i relatarea: 

— Ce te-a minunat în halul ăsta? 


68 


Iar Adrian mi-a completat tabloul: 

— Iartă-mă! Păi ştii, măi frate, ce era pe 
masă? De toate, dom'le. Mai dihai ca la 
ospăţul abatelui de Ma- renne, cel din 
„Zodia cancerului”, hrănit de starostele 
Gliga, sau sfîntul ştie cum l-o mai fi chemat... 
O mulţime de platouri. Cu păstrăvi prâjiţi, 
rumeni şi arătoşi, şalăi rasol, înmormîntaţi în 
munţi de maioneză, cîrnaţi de casă, plesnind 
de cît fuseseră ţinuţi la cuptor, şi-aşternuţi 
pe-o saltea de fasole bătută, spinare de 
căprioară, înotînd în sosuri de smîntînă cu 
mărar şi pătrunjel, ficăţei şi rinichi, 
măduvioare şi fudulii... 

— Opreşte, criminalule, că mă omori cu 
zile! 

După ce mi-am astîmpărat nervii şi foamea 
dezlăn-ţuite de revoluția metabolismului 
aţiţat, căutînd zadarnic prin ungherele 
biroului, l-am iscodit pe adjunct, conti- nuînd 
să-nghit în sec: 

— Care va să zică, meştere, aşa se explică, 
acum, în-tîrzierea ta? Te-ai aşezat, laolaltă cu 
maestrul, la degustarea tainelor sale de 
creaţie. Frumos din partea ta, n-am ce 
zice... 

Adrian, dînd întristat din cap, nu în semn 
de aprobare a afirmațiilor mele, ci pe invers, 
a negaţie, a explodat ri- postîndu-mi: 

— Nicidecum, jur! Dar a fost 
nemaipomenit de frumos din partea 
scriitorului: mi-a explicat cum şi cînd se 
serveşte peştele, şi cînd carnea, şi anume 
cum şi ce fel de vin se bea la păstrăv, şi la 
şalău, de care soi la vacă, şi din care la porc, 
mă rog, o sumedenie de sfaturi utile... Nu 
ştiu ce mă apucase, că-i tot puneam 
întrebări... 

— Şi n-ai gustat din niciunele? 


69 


— Deloc, şi de nici un fel... Însă mi-am 
astîmpărat foamea acasă. Cu ouă la tigaie, 
cîrnăciori de prăvălie, uscați şi ardeiaţi, şi- 
apă de izvor. Din izvorul ţuţuroiului. De la 
chiuvetă... De-aia am zăbovit atit. 


Taurul se ia de coarne 


Trimiţindu-l pe Adrian la lucru, am luat de 
ur- genţă măsurile necesare. Cu-atit mai 
mult cu cît nu-mi ieşeau din cap bucatele de 
pe masa ovală. Din cabinetul de lucru al 
maestrului. Obsedat şi chinuit (intestin) de 
păstrăvul prăjit, de  şalăul îngropat în 
maioneză, ca să nu mai zic de celelalte 
minunăţii (cîrnaţi, muşchi de vacă şi coaste 
de porc), m-am repezit la legătorie. Lipsindu- 
mă de sprijinul directorului Samitca. Şi, pe 
plan local, aran- jindu-mă cu nea Gică 
Balaban, i-am confecţionat patriarhului două 
caiete voluminoase, corespunzind perfect 
dimensiunilor sale. De Ceahlău al literaturii 
naţionale. Unul, de vreo cinci sute de pagini, 
arătînd cît o cărămidă, şi cîntărind cam tot 
atit, fusese legat în pergamoid stacojiu. 
Ţinînd seamă că Sadoveanu era progresist, 
democrat şi cu vederi de stinga. Celălaltul, 
avînd cam acelaşi nu-măr de file, rugasem să 
fie legat în pînză. 

Pe la zece dimineaţa, demaram spre 
locuinţa magistrului, pe jos. Nădăjduind, 
conform calculelor mele, că voi pica pe capul 
său exact la ora prinzişorului. Cel de- atitea 
ori descris în cărţile sale. 


70 


Mîndru de impresionantele caiete pe care 
le-aveam asupră-mi, i-am spus „valetului” 
care m-a întîmpinat la portiţa din Pitar Moş, 
şi care arăta întocmai aşa cum mi-l înfăţişase 
Adrian: 

— Mă aşteaptă Măria-Sa, fratele Jder, cu 
Nicoară Potcoavă la braţ... 

Privindu-mă ca pe-o a opta minune a lumii, 
individul, hotărit să-mi trîntească uşa în nas, 
m-a informat: 

— Ai greşit adresa, flăcăule! Nu stă nici un 
Jder aici, şi nici Măria-Sa, care-i plecată la 
Sinaia, la Peleş, după cum s-a scris la ziar... 
Şi-apoi, băiete dragă, ce-mi umbli mie cu 
fofirlica? Văz că n-ai nici o potcoavă pe braţ! 
la spune-mi drept, nu te sfii, cine eşti şi, la 
urma urmei, ce vrei de la sufletul meu?... 

Dîndu-mi seama că personajul era total 
analfabet (literar), întrucît habar n-avea de 
opera stăpînului, i-am arătat legitimaţia de la 
editură. Şi i-am explicat, mai pe înţelesul său, 
într-un limbaj lipsit de aluzii şi asociaţii 
sadoveniene: 

— Nene, după cum vezi, dacă ştii să 
citeşti, sînt de la editură, şi-am fost trimis de 
director să-i aduc maestrului ce ne-a cerut... 
E bine? 


— Dac-ai adus parale, atunci e bine! 

Mihnit de lăcomia manifestată de servantul 
maestru-lui, l-am lămurit dîndu-i peste nas: 

— Ascultă, meştere, ce-am adus eu se 
cheamă milioane, nu nişte amărite de parale! 
Milioane, în valută spirituală... Pentru cultura 
română. 

Deoarece nu pricepuse nimic din declaraţia 
mea de principii, „valetul” mi-a deschis larg 
portiţa şi m-a invitat: 


71 


— Poftim înăuntru, să te conduc în biroul 
şefului! Dar ai să-l aştepţi o ţiră, că-i la 
masă... Milioane, zici c-ai acolo? s-a interesat 
arătîndu-mi pachetul ce-l aveam sub braţ. 

— Exact! Zeci de milioane! 

Auzind confirmarea bănuielilor pe care i le 
insufla- sem, individul a devenit şi mai 
politicos. M-a luat de braț, m-a scuturat de 
nişte inexistente fire de praf de pe miîineca 
hainei, şi m-a petrecut pînă-n cabinetul în 
care Sadoveanu practica mitul faurului 
aburit. Lăsat singur, pesemne prezentînd 
toate garanţiile (avînd atîtea  mili-oane 
asupră-mi), am purces să  examinez 
încăperea. Mai întîi, masa ovală citată de 
adjunct. Era. Insă lipsită total de-orice 
amenajare culinară. Nici un păstrăv, nici 
şalău, nici pic de maioneză. De cîrnaţi, fasole 
şi cotlete, ce să mai vorbim. Absentau. Cu 
desăvîrşire. 

— Am încurcat-o-n fericire! mi-am zis eu. 
Cu glas tare. Insă stins. De disperare. 

Şi, profund dezamăgit, am purces să 
cercetez tomu- rile din biblioteca titanului. 
Din păcate, nu mi-au trezit nici un interes. Pe 
cînd luam în mînă, curios s-o răs-foiesc, o 
„Carte de bucate”, editată prin 1883, parcă, 
am auzit uşa deschizîndu-se. Întorcîndu-mi 
capul, am simţit că-nţepenesc. În prag, 
uitîndu-se la mine blajin, Sadoveanu, de la 
înălţimea staturii sale, care nu era de ici de 
colo, încerca să desluşească titlul volumului 
pe care-l cercetam. 

Nu arăta ca-n fotografiile ştiute. Din presă, 
sau cele din „Istoria literaturii române”. 
Imbrăcat distins, într-un surtuc din catifea 
neagră, cu lavalieră la git, purtindu-şi 


semeţ capul bălai şi niţel încărunţit, bătînd 
într-un ar-gintiu albăstrui, azurul ochilor săi 


72 


adinci şi scînteietori mă-nvăluia într-un fel de 
vrajă. 

Păşind rar şi maiestuos în direcţia biroului, 
nu m-a părăsit o clipă din priviri. Abia cînd s- 
a aşezat în fotoliul de lucru, dindărătul mesei 
încărcate de cărţi, reviste şi caiete, m-a 
întrebat: 

— Matale eşti din partea editurii? De ce 
mi-ai adus abia astăzi caietul cerut 
directorului?... 

Auzind spusele Ceahlăului, imediat mi-am 
dat seama că Adrian nici nu trecuse pe la 
Sadoveanu. Şi lam scos din cauză, 
mărturisindu-i maestrului: 

— lertaţi-mă, scumpe magistre şi nu ştiu 
cum să vă mai spun, sînt vinovat! N-am 
cunoscut ce soi de caiet folosiţi... Şi mai 
iertaţi-mă o dată. Am uitat, de fisticit ce 
mi-s, să zic şi bună ziua, aşa cum s-ar fi 
cuvenit unui ucenic de-al dumneavoastră. 
Ştiţi, v-am citit cu sufletul la gură „Anii de 
ucenicie”... Mare carte! Şi m-am simţit tare 
mic... 

Zîmbind, oarecum pierdut pe gînduri, 
maestrul m-a contrazis paşnic: 

— Nu s-ar cam zice! Arăți destul de 
împlinit... Baţi la sută? 

— Incă nu! am mărturisit spăşit. Ca şi cum 
eram de vină de lipsurile mele. La cîntar. 
Însă-s pe calea cea bună... În curînd, o lună, 
două, ajung, ba chiar şi trec de cifră! 

— Păi te cred... Dacă-ţi umblă ochii numai 
după cărţi de bucate, cum văd c-ai luat din 
biblioteca mea, înseamnă că-ţi vei împlini 
dorinţa! Ei, unde-i caietul? 

După ce-a examinat catastifele aduse de 
mine, întor- cîndu-le pe-o parte şi pe alta, 
cercetind hiîrtia, ba chiar şi privind-o în 
bătaia luminii, titanul părea mulţumit. 


73 


Încîntat şi eu, mi-am luat inima-n dinţi şi- 
am cătat la chipul de neuitat al 
Ceahlăului. Să-mi dau seama da- că-i pot 
adresa cuvîntul. Întrucît părea dispus să m- 
asculte, i-am dat drumul: 

— Maestre, îmi îngăduiţi să vă pun o- 
ntrebare? 

— Zi-i! a grăit titanul, plecîndu-şi coama 
argintie spre mine. 

— De unde-aţi luat meniul abatelui de 
Marenne, din „Vremea Ducăi Vodă”? 

— Asta-i tot ce ţi-a plăcut din cartea mea? 

— Da! Şi-ncă cum... 

Lăsîndu-se pe spate, maestrul s-a tolănit în 
fotoliu. O negură i s-a aşternut pe chip. Apoi, 
rezemîndu-şi de marginea biroului trupul 
uriaş, ca al unui urs, a purces să chicotească 
înfundat. Şi-a tinut-o tot aşa, pînă a slobozit 
cu un fel de dezamăgire plictisită: 

— Lipseşte de-aci, tinere! Drum bun. 


* 
x x 


Abia cînd am intrat în birou, şi-am dat ochi 
cu Adrian, care şi el mă aştepta, la fel de 
încordat, aşa cum îl aşteptasem şi eu, cînd îl 
expediasem la maestrul Sadoveanu, am roşit 
gîndindu-mă ce intenţionase să-mi transmită 
patriarhul literaturii române. În traducere 
liberă — „piei din ochii mei!” Exact ce avem 
de gînd să-i spun adjunc- tului. Amintindu-mi 
de boacăna pe care mi-o făcuse. Şi l-am luat 
numaideciît la rost: 

— Ascultă, măi frate şi-aşa zis prietene, ai 
fostau ba la Ceahlău? 

— Dar nu te superi, dacă-ţi spun adevărul? 

— Deloc, dacă-i adevăr! Ei, cum a fost?... 

— N-a fost! Adică, mai exact, n-am fost. 
Aveam un trac nebun, numai închipuindu-mă 


74 


faţă în faţă cu Sadoveanu. Şi, ca să scap de 
belea, ţi-am spus povestea cu expoziţia 
culinară de pe masa maestrului... Mai ales că 
văzusem, parcă în „Adevărul literar”, o 
fotografie cu cabinetul scriitorului. Ştiind că- 
ţi pică bine la pipoţică un tablou vivant, cu 
masa ovală încărcată cu bucate alese, am 
ticluit istorioara pe care o ştii. Nu ţi-a 
plăcut?... 


Mi-a plăcut. Îndeosebi masa oferită de 
Adrian. La el în casă. După ce apăruse 
„Nicoară Potcoavă”, şi sărbătorisem 
evenimentul conform tipicului sadoveanian, 
cel din 


„Vremea Ducăi Vodă”. Şi-am fost încîntat. Şi 
de festinul la care participasem, din toată 
inima, şi de faptul că mi se ivise prilejul să-l 
cunosc pe marele Sadoveanu. 

Că mă cam dăduse afară din casă, fie şi cu 
blîndeţe, conta mai puţin. Principalul era că-l 
văzusem. În carne şi oase. Chiar şi fără 
minunile inventate de Adrian (păstrăvi, şalăi, 
cîrnaţi pe fasole, fripturi la tavă, etc). 


75 


v 


STAŢI NIŢEL CA NU-I AŞA! 


Mutaţii în timp 


Tot aşteptînd reacţii, din partea unor 
implicaţi, la cele povestite despre ei pînă 
acum, iar reacțiile neapă- rînd, din 
curiozitate am pornit să-mi provoc, în primul 
rind neamurile. Şi i-am telefonat Speranţei, 


76 


vară-mea bună, de care mă-ndrăgostisem 
puşteşte la vreo cinşpe sau şaişpe ani: 

— Ce mai faci, doamnă Popa? am luat-o pe 
nepusă masă. 

— Dar cine-i la telefon? s-a interesat vară- 
mea, spre uimirea mea cu-acelaşi glas de- 
acum cincizeci de ani. Cald şi frumos timbrat. 

— Ţine-te bine, să nu cazi de pe scaun, 
cînd ai s-auzi cine te caută... Eu sînt, văru- 
tău... 

— Vai, ţi-ai mai adus aminte de mine, după 
atiţia ani... De vreo unşpe, de cînd s-a 
prăpădit Draga  (aşa-i spunea Speranţa 
maică-mii, Ongliţa) nu mi-ai mai dat nici un 
semn de viaţă. Asta-nseamnă că nu mă mai 
iubeşti! 

— Şi de unde ai dedus că te-am iubit 
vreodată? 

— Păi ţi-am citit cărţile... 

— Deci, Speranţo dragă, ai avut dovada 
concretă că nu te-am uitat niciodată! Şi-am 
spus în carte ceea ce n-am îndrăznit să-ţi 
spun în faţă, la timpul său... 

— Aşa e, măi... Dacă nu mi-ai făcut şi tu 
nici o declaraţie de dragoste! Am citit totul, 
şi-au mai citit şi alţii. Mai ales dintre 
rubedeniile noastre. 

— Şi ce părere ai? lar neamurile ce zic?... 

— Dă-mi adresa ta, de-acum, şi-am să-ţi 
spun în scris. La telefon nu se poate, că-s 
multe de discutat. Chiar astăzi am să aştern 
pe hîrtie tot ce am pe suflet!... 

— Mai bine-aşa, Speranţo! 

— Bineînţeles! Mă ştii că-s vorbă lungă, şi 
cînd îmi dau drumul nu mă mai poate nimeni 
opri... 

— Perfect! Atunci opreşte-te aici, şi scrie- 
mi cît mai degrabă. Abia îţi aştept epistola! 


77 


Chiar eram curios să aflu părerile vară-mii 
şi, asta mai puţin, ale celorlalte neamuri, 
ceva mai îndepărtate. Ba mă şi miram că mai 
existau rubedenii din spiţa noastră, latura 
Marincilor, încă în viaţă. Deoarece, dintre cei 
supraviețuind, consideram c-ar trebui să fiu 
cam ulti- mul mohican. 


Peste o săptămînă, nici o zi mai mult, 
primeam scrisoarea  Speranţei. Oarecum 
emoţionat, deoarece îmi plăcea nespus cum 
ştia să povestească despre neamul nostru, 
avînd şi-o memorie prodigioasă, pe care şi-o 
utiliza la maximum, am deschis imediat 
plicul. Şi iată ce mi-a fost dat să citesc 
(redînd doar fragmente, restul fiind mult mai 
dur): 

„Dragă vere, 
te-am auzit la telefon şi m-am bucurat mult 
că ţi-ai amin-tit de mine... De ani de zile nu 
mai ştiam nimic de voi, de la moartea lui 
Draga. Aproape o viaţă de om. 

Cînd erai mic, sau cum spuneai tu 
„mimiţel” (ei bine, asta n-o mai ştiam că-mi 
ziceam şi „mimiţel”!) îţi plă-ceau mult 
basmele fraţilor Grimm, şi trebuia să-ţi repet 
la nesfîrşit poezioarele din basme, pe care le 
mai ştiu şi azi. Am să le caut la anticariat şi 
m-aş bucura mult dacă le-aş găsi. Avea 
dreptate Radu, că nu ne dădeam seama cît 
eram de fericiţi. 

Bietul Radu! S-a dus atît de repede şi-acum 
îmi pare că parcă n-ar fi fost niciodată... 

Dacă ai să te-apuci să mai istoriseşti 
despre noi, află că ce-ai spus deja este de 
batjocura calafetenilor. 

Am, adică avem, o verişoară aici... şi mi-a 
spus c-au întrebat-o calafetencele: „După 
cine eşti rudă cu Spe- ranţa, după bunică- 


78 


sa aia, beţiva?” Iar cărţile se plimbă de la 
una la alta... 

Vă sărut şi vă aştept, 

Speranţa” 


Hait! Îmi vîrisem rubedeniile şi neamul în 
gura cala-  fetenilor. Deodată, iată că 
Marincii, din care aproape mai existau doar 
vagi urme, deveniseră obiectul de studiu al 
unor locuitori ce habar n-avuseseră, pînă 
atunci, de trăi-rea lor pe lumea aceasta. lar 
biata Speranţa îşi făcea probleme! 


Ce să mai crezi? 


Şi-am avut o lungă convorbire cu 
bulgăroaica de nevastă-mea, încercînd să-i 
explic ce nu-i intra în cap va-  ră-mii. 
Speranţei, însă, i-am relatat mai apoi, într-o 
scrisoare, concluziile la care ajunsesem. 

— Vezi, măiestrică, mă luase Penke la rost, 
ţi-ai fă- cut neamul de ris! 

— Eu? De unde şi pînă unde... 

— Păi n-ai scris că bunică-tii îi cam plăcea 
să tragă cîte-o comină sau să bea samatoc, 
vin dintr-ăla, din struguri recoltaţi în viile 
scăpate de filoxeră, de-a dreptul din ulcică? 

— Şi ce-i rău în asta? La bătrineţe, să mai 
guşti şi tu un git de frunte, sau să-ţi pui 
sîngele în mişcare cu cîteva ulcele de 
samatoc este o crimă? Eu de-aia am iubit-o 
nespus pe Maica-Mare, pentru că nu era o 
sclifosită şi prefăcută care se duce în fiece 
duminică la biserică, ştiind prea bine că popa 


79 


Triftor este un beţivan de talie, după care bea 
şi diînsa, pe săturatelea, ferindu-se de ochii 
lumii. Maica-Mare, dacă a prețuit niţică tărie 
şi-un tilv de samatoc, făcea asta pe faţă. 
Chiar rizîndu-şi de cei ce-şi pierdeau minţile 
întrecînd măsura. N-am apucat s-o văd 
niciodată beată... Am povestit despre bu- 
nică-mea numai adevărul, aşa am cunoscut-o 
şi aşa mi-a rămas în memoria mea afectivă. Şi 
nu mi-e ruşine de dînsa, pentru că ar fi avut 
unele mici păcate omeneşti... 

— N-ar fi fost oare mai bine să ocoleşti 
chestiile astea, cu comina şi cu vinişorul? 

— Sigur că nu! N-ar mai fi rămas nimic din 
auten- tica mea Maică-Mare... Ar fi rezultat o 
fantoşă, care doar se-nchină la icoane şi stă 
cuminte în banca ei. Bunică-mea era un om 
întreg, adevărat, cu hachiţele şi ciudăţeniile 
lui, şi-avea, tocmai din motivele astea, 
personalitate. Întocmai cum se cere unui 
personaj credibil şi viabil... 

— Bine, să zicem că ai dreptate! Dar ce te 
faci cu calafetenii?... 

— Nimic! Îţi imaginezi că tot oraşul este 
preocupat, la ora actuală, numai de ce a băut, 
şi-anume în ce cantitate, Miţa lui Sima 
Marincu? Te înşeli amarnic. Cei ce-o ştiu pe 
vară-mea, sau pe necunoscuta mea verişoară, 
pe care-o pomeneşte în scrisoare, sînt doar 
un pumn de oameni... Dornici de biîrfe 
mărunte. Din lipsă de-altceva mai bun. Altul 
este esenţialul... 

— Ei, nu mai spune! Şi care anume? 

— Afirmația Speranţei, că umblă cartea 
din mînă în mînă... Nici n-aş fi vrut să zacă, în 
cine ştie ce raft de bibliotecă, fără să fie citită 
de cît mai multă lume. Înseamnă, deci, că 
eroii sînt interesanţi, trezesc curiozitatea. lar 
dacă s-au petrecut de pe lumea aceasta, 
mutindu-se pe alte coclauri, totuşi continuă 


80 


să trăiască. În paginile mele... Ceea ce, drept 
să-ţi spun, îmi convine. Şi nici nu-i rău. Chiar 
deloc şi mai defel! 


Mai înainte de a-i scrie vară-mii, am mai 
cugetat îndelung asupra aspectului „ruşinos” 
al cărţii mele. În definitiv, ce să mai crezi 
despre romanele cu caracter biografic sau 
memorialistic? 

Adică, pe scurt, ideal ar fi să scrii despre 
morţi numai minciuni şi scorneli, care să-i 
înfăţişeze exclusiv în ipostazele lor lăudabile, 
fără nici un contact cu realitatea. Şi, 
preferabil, să fii şi tu cît mai departe de 
adevărul adevărat al vieţii. 

lar dacă vrei să introduci într-o carte, cu 
defectele şi calităţile lor, oameni preţioşi şi 
interesanţi, încă în viaţă, fie s-aştepţi pînă la 
paştele cailor decedarea lor, fie, şi mai 
comod, să mori tu înaintea lor. 

Ei bine, zic eu, aşa ceva nu se poate! , 

Atunci mi-ar fi ruşine de spusele mele. In 
care, atunci cînd le-am aşternut pe hîrtie, am 
crezut. Şi cred, în continuare. Altminteri, fie 
vorba între noi, de ce-aş mai fi pomenit 
despre nişte cameni care mi-au lăsat o pecete 
pe suflet? 

Şi i-am scris  Speranţei o epistolă 
justificativă. Argu- mentîndu-i că, dacă se 
vorbeşte şi se discută pe socoteala alor 
noştri, totul se datorează doar faptului că n- 
au fost oameni de rînd, obişnuiţi, ci nişte 
specimene ceva mai aparte. Meritul lor, şi nu 
dintre cele neînsemnate, fiind pofta 
nesecătuită de viaţă, de muncă pînă la oase 
rupte, de dăruire pentru glie, căminul 
familiei şi toţi ceilalţi oameni. Cu-o singură 
condiţie — oameni să fie. Intocmai ca stirpea 
lor. 


81 


Tata Sima își reconstituie dosarul 


Vară-mea mi-a răspuns suficient de 
prompt. Iar în scrisoarea ei am dat peste cea 
mai fantastică punere la punct a lui Tata 
Sima, bunicu-meu, din partea maică- mii. 
Punere la punct extrem de necesară. Nu atît 
a sa personal, ci a tot soiul de legende ce 
circulaseră pe seama lui. Speranţa care, cu 
cinci decenii în urmă, îmi propusese o 
variantă a ei, ceva mai credibilă, de data asta 
revenea asupra celor povestite pe vremuri, şi- 
i întocmea un dosar de cadre din cele mai 
pasionante. 

Aşa că, după cum se va vedea, nu eram 
unicul fabu- lator din familie. Căci îmi preciza 
Speranţa: 


„ Dragă vere, 
cine ţi-a spus prostia că Tata-mare a fost 
copil găsit? (De fapt, ea îmi relatase 


chestiunea în cauză, dar nu mai ţinea minte, 
sau, între timp, îşi mai îmbogăţise documen- 
taţia). 

A existat un copil găsit, însă acela a fost 
stră-strămoşul lui Tata Sima, Mărinică 
Ţenovici; băieţaş de vreo cinci sau şase ani, 
furat de-un turc. Din Serbia. Îl vîrîse într-un 
sac şi-apoi îl încărcase pe spinarea măgarului 
cu care trecuse în Bulgaria. Acolo, ajunşi într- 
o pădure, către seară, au mas peste noapte la 
poalele unui copac. Turcul a descărcat 
măgarul, punînd jos sacii, printre care era şi 
cel cu copilul, şi-a plecat s-adune vreascuri. 
Probabil ca s-aprindă un foc, la care să-şi 
gătească. Atunci Mărincă şi-a dezlegat sacul 


82 


(pe unde, stau eu şi mă-ntreb?) şi s-a căţărat 
să se-adăpostească în copacul cu pricina. 

Cînd s-a înapoiat turcul şi-a dat de sacul 
gol, a pornit să strige: 

— Mărincă, Mărincă, unde estem, bre? 

(Bineînţeles, vară-mea nu preciza în ce 
limbă se exprimase başbuzucul). 

Neprimind răspuns, şi-a scos iataganul şi-a 
început să lovească în tufişurile din stînga 
şi din dreapta, stri- gînd mereu: 

— leşim, bre, că tăiem cap la tine! 

Dimineaţa, renunţind la investigaţii, şi-a 
făcut bagajele şi-a plecat. 

Cînd Mărincă a coborit din copac, văzindu-l 
pe turc lipsă, a ieşit din pădure şi-a constatat 
că se afla la marginea unui orăşel — 
Novoselo. În Bulgaria. Mergînd pe drum, tot 
plîngea şi nu ştia să spună nimic altceva decît 
că-l cheamă Mărinică şi că-i furat din Serbia. 

L-a luat un neguţător bulgar, care n-avea 
copii, şi l-a crescut, vrînd să scoată din el tot 
un comerciant. Cînd Mărincă împlinise 
douăzeci şi cinci de ani, neguţătorul şi-a dat 
duhul. Îl chema  Ţenovici.  Neamurile 
bulgarului l-au zgornit din casă şi ogradă, iar 
Mărincă s-a refugiat la Vidin. Unde s-a 
apucat de negoţ. Peste drum de Vidin, la 
Calafat, era un originar din Poiana-Mare. 
Unul Bistri- ceanu. Care l-a adus la el şi l-a 
însurat cu-o nepoată, una orfană de mamă, 
fata Ilincăi Bistriceanu. 


(În continuare lucrurile se complică, 
întrucît Speranța prezintă amănunte 
onomastice şi grade de rudenie absolut 
inedite). 

Copiii pe care i-a avut cu odrasla lIlincăi: 
Ioniță, Stăn- cună şi Nică, au primit numele 
Marincu, deoarece [eno- vici era numele 
bulgarului răposat. 


83 


Ioniţă i-a avut pe Oncică Marincu, iar Nică 
pe doctorul Ilie Marincu şi pe Leanca lui 
Ilarie Marian. 

Stăncună i-a avut pe Costaichie, Sima 
(bunicul nostru), Catariţa şi Mărincă, iar cu-o 
altă femeie pe Ghiţă, Mitu şi Miţa Lilian. 

Şi eu, care habar n-aveam de arborele 
nostru genealogic, cel mai recent, îmi 
imaginasem că Stăncuna era nume muieresc! 

Nică i-a avut pe Veronica, Lucian, Mili 
Chiroiu şi sor- sa Ortansa, ca şi pe colonelul 
Nicu Marincu. (Aici era ceva în neregulă! 
Deoarece Speranţa mai pomenise o dată de 
Nicu, spunîndu-i însă Fane, necitat mai 
înainte, cu-atit mai mult cu cît apare şi-una 
Bibinca a lui Ţeno- vici!?). 

Unchiul Doctorul (ăsta trebuia să fie 
„Ministrul”, despre care am mai pomenit) a 
trimis pe cineva la Novoselo. Să se intereseze 
la bătrînii de-acolo, dacă mai erau în viaţă, ce 
limbă vorbea copilul pe care-l crescuse 'Țeno- 
vici. lar aceştia i-au spus că vorbea 
macedoneana şi sîrba. (Poliglot la cinci ani?). 

(lar acum, o spun tot între paranteze, care- 
mi aparţin, ca toate cele de mai sus, urmează 
şi concluzia abradaca- brantă a vară-mii, 
fermă şi de nezdruncinat: ambiţie de erudită 
în genealogie). 

Şi bunicii şi străbunicii lui Tăticu (se referă 
la nea Ionică Pistol), au fost tot macedoneni. 
Numindu-se Boţa. În Poiana-Mare mai erau 
macedoneni, Gogu Anastasiu şi familiile 
Streda şi Sima Mihalcu. George Georgescu, 
marele nostru dirijor, era văr cu tăticu, fiind 
din Veles, Grecia. 

(Aşa că, iacă-l pe Tata Sima, din senin, 
decretat şi macedonean. Pe baza faptului că 
vorbea şi sîrba!?!) 

Vă sărut pe-amîndoi, şi-am să vă spun şi 
mai multe, cînd o să veniţi pe la mine. 


84 


Speranţa” 

Acuma, ce mai tura-vura, eram lămurit 
buştean. A 

Un singur lucru mă liniştea. Il iubeam pe 
Tata Sima. Enorm. Fără să-l fi văzut 
vreodată. Decît într-o fotografie de familie. 
Care, într-un anumit fel, îmi contrazice afir- 
maţia de mai înainte. Deoarece îl reprezintă 
pe falnicul meu bunic cu nepotu-său în braţe. 
Nou-născut. Întrucît la o vîrstă atit de 
fragedă (o lună sau două), nu cred să fi fost 
dotat cu-o memorie vizuală atit de aprigă, 
pentru mine Tata Sima rămîne tot o figură 
legendară. 

Existentă, în realitate, doar în albumul de 
familie. 

Unde-i stă foarte bine! 

In pofida originii sale, acuma şi mai puţin 
cunoscută. Şi nu atît necunoscută, cît 
încurcată. De memoria fabu- latorie a 
Speranţei. Numele citate de vară-mea, verifi- 
ficînd niţel unele date, sînt reale. Legăturile 
însă, aces- tea încă mai stau, pentru mine, 
sub semnul întrebării. Deoarece n-am avut 
ştiinţă despre dînşii mai niciodată.  C-au 
existat, şi-or mai exista încă, este foarte 
posibil.  Cu-atit mai mult cu cît tanti Mili, 
căreia îi spuneam Ma- mamoaşa, era mult 
apropiată de maică-mea. Pe care a ajutat-o în 
nenumărate prilejuri. Ca soţie de general, di- 
rector al Şcolii de război, avea şi de unde. 


În orice caz, biografiile lui Tata Sima, 
atitea cîte îmi fuseseră relatate, în diverse 
variante, erau mult mai interesante. 
Făurindu-i o aureolă de patriarh al neamului 
Marincu. Realitatea, cea susţinută de vară- 
mea, mă dezamăgeşte. Sună întocmai ca-ntr- 
un roman de capă şi spadă, semnat Paul 
Feval. Nenumărate inadvertenţe. Mai ales în 


85 


prima parte a dosarului reconstituit de 
Speranţa. 

Eu unul mi-l păstrez în inimă pe Tata Sima 
al meu. Pe care nu mi-l poate răpi nici o 
poveste, oricît de mirobolantă ar fi. 


Pînă şi văru-meu, băiatul lui nea Gogu, îmi 
contestă unele afirmaţii. Citind, în cartea-mi, 
că Vercea îl cam zvirlise din şa pe taică-su, 
mi-a telefonat indignat: 

— Tata, mă vere, a fost unul din cei mai 
renumiţi călăreţi ai ţării! 

Însă îl văzusem, cu ochii mei, căzînd de pe 
biata gloa-bă. Deci, nu-i bine să te pui în bete 
cu neamurile... Bună 
ziua le-am dat, belea mi-am căpătat. 
Deoarece  îndrăzni-sem să mă ating de 
imagini scumpe lor şi chiar şi mie. Nea Gogu 
mi-era drag nu în calitate de călăreț emerit, 
ci prin pitorescul făpturii sale. Cu totul ieşită 
din comun. 

De-aceea, se zice, minciuna cea mai 
valabilă este tot adevărul. Am ţinut la acest 
„adagio”, cum îi zicea tanti Raliţa, şi-am 
procedat întocmai. Garantînd pentru auten- 
ticitatea celor zugrăvite de mine. 

Mai puţin, ce-i drept, pentru vorbele ce li 
le-am pus în gură. Totuşi, dacă am făcut-o, 
am respectat „stilul” lor de conversaţie. 


M-am consolat cu telefonul Didinei Codirlă, 
prietenă bună de-a noastră, şi nu numai dinsa 
ci şi soţul ei, Gheor- ghiţă, unul din cei mai 
fantastici electronişti cunoscuţi vreodată. lar 
Didinel îmi comunicase: 

— Peste vară, cu prilejul unei călătorii 
prin ţară, în circuit, am dat, la Calafat, peste 
un vechi cunoscut de-al matale. Care s-a 
recunoscut în paginile cărţii de anul trecut. 
Şi era atît de fericit şi încîntat, încît, a doua 


86 


zi, la plecarea noastră, a ţinut neapărat să ne 
încredinţeze o scrisoare pentru a v-o remite... 
Cu orice preţ! 

Nu ştiu cine-ar putea fi, însă precis nu face 
parte dintre neamurile  subsemnatului. 
Desigur, nici prieten... 


RIGA 
CRYPIO 


„Trintorul” 


De obicei, cînd mă aşez la birou (în mod 
normal după o „masă dietetică”, fără excese 
însă), să scriu cîte ceva ce-mi umblă prin 
minte, în funcţie, de cele mai multe ori, de 


87 


caloriile  îngurgitate, mai totdeauna îmi 
însăilez un mic plan, „desfăşurător” cum îi zic 
eu, cu punctele principale ale celor ce-am de 
gînd să spun. 

Fi bine, pornind să aştern pe hirtie 
rîndurile de faţă, am renunţat la sinopsis. Atît 
de vie mi-a rămas imaginea personajului 
respectiv, încît m-am lipsit de necesarele ja- 
loane. Şi-mi adusesem aminte de tristul prinţ 
al poeziei, într-un moment cînd mă 
autocondamnam pentru clipele de 
trindăveală ce mă apucaseră din senin. 
Brusc, mi s-a ivit înaintea ochilor volumaşul 
de-acum cîteva decenii, apărut în editura 
„Vremea”, sub semnătura lui Emil Botta. Şi, 
tot atît de brusc, am simţit cum pătrund în 
mine efluvii energetice. Neapărat trebuia să 
găsesc cărticica poetului fără saţiu, rătăcit 
pe-undeva prin biblioteca-mi răvăşită şi, 
niciodată, organizată şi pusă la punct. 
Bineînţeles, am apelat la ajutorul nevesti-mii: 

— Măi, copilă bună, nu stii cumva pe unde- 
o fi „Trîntorul”? 

Aşa se intitula volumaşul cu proze 
poematico-fantasti-ce, despre care am 
pomenit mai sus şi pe care, cu orice preţ, 
vroiam să-l găsesc şi să-l recitesc. Am somat- 
o pe Penke 

— Nu-mi spui mai repede ce-i cu 
„Trintorul”? 

— Măiestrică, lasă-mă-ncet că ameţesc! 
De care trîn- tor e vorba... De tălică, sau de 
cartea poetului ce, parcă, trecea pe lîngă noi, 
cînd stăteam pe Calea Moşilor, şi ne miram 
de mersul său atît de ciudat? 

— De dînsul, adică, pardon, de volumul 
lui... 

— Bun! Acuma lucrurile mi-s clare... Nu 
ştiu pe un- de-ai zăpăcit „Trîntorul”, că n-am 
mai dat de el cam de multişor! 


88 


— Ba s-avem iertare, copilă bună, nu 
obişnuiesc să zăpăcesc niciodată cărţile ce-mi 
sînt la inimă... Cel mult, le pun la o parte, 
într-un loc anume destinat marilor maeştri 
dragi mie! Din păcate, acestea fiind mai 
multe, împărţite pe căprării, habar n-am unde 
l-am cazat pe Emil Botta... Asta e problema! 

— Nu numai asta!  Dacăcţi trebuie 
„Trintorul”, cau-  tă-l pînă ai să-l găseşti. 
Eventual, pot să-ţi dau şi eu o mină de 
ajutor.... 

Deşi eram în cunoştinţă de cauză, că 
bulgăroaica avea darul să dea peste orice 
volum pitit, rătăcit sau virit pe sub altele, de 
data asta m-am reţinut. Şi n-am mai apelat la 
Penke. 

— Ca să nu mă mai faci trîntor, pe mine, 
care-s zi şi noapte, metaforic vorbind, la 
masa de lucru, am să mă ocup personal de 
toate investigaţiile necesare. Pînă nu dau de 
„Trîntorul”, n-o să am pic de odihnă. Îmi 
trebuie neapărat. Cînd l-am citit întiia oară, 
cu decenii în urmă, eram atît de entuziasmat 
încît aş fi dat orice să-l cunosc pe autor. Dar 
n-am avut noroc... Şi-am rămas numai cu car- 
tea! Tu, mai bine, vezi de montează maşina 
de sucuri, şi  confecţionează-ne zeama 
noastră cea de toate zilele. Morcovii, sfecla şi 
merele sînt medicamente de excepţie. Fără 
ele, ţi-am spus-o de-atitea ori, am fi mai 
mereu bolnavi... Bind zilnic binefăcătoarea 
extracţie, avem toate şansele să murim 
sănătoşi! Asta este... 


Două zile am trudit zdravăn la căutarea 
„Trîntorului”. Am dărimat şi vreo două 
rafturi, de sub care m-a extras biata 
bulgăroaică, jumătatea mea (la propriu şi la 
figurat vorbind, eu atîrnînd dublu la cîntar). 
Cînd, în sfîrşit, am dat de volumaş, într-o 


89 


mapă în care se găseau şi cărţile celelalte ale 
poetului, ascunsă sub cel mai de jos raft, 
eram un alt om. De nerecunoscut. Beteag 
bine, am zăcut la pat. Bucuros totuşi. 
Căpătasem răgazul necesar pentru a reciti 
prozele tristului bard. 

Şi iarăşi m-au  bîntuit entuziasme 
adolescentine, ca atunci, pe vremuri, parcă 
prin '39—'40, cînd întrebam din om în om 
unde l-aş putea întilni pe Emil Botta. Din ale 
cărui poezii  mă-nfruptasem corectînd 
şpalturile „Curentului Magazin”, revistă 
literară ce mă utiliza ca zilier, şi-n care 
apăreau, din cînd în cînd, stihurile 
originalului autor. 

Mă edificase, în privința cercetărilor mele 
neostoite, bădia Ioan Velicu, secretarul de 
redacţie, care-mi spusese: 

— Marincule, Emil Botta-i cam anevoie de- 
ntîlnit.  E-atit de ocupat, încît de multe ori 
mă-ntreb cînd mai are timp să şi scrie! 

— Păi nu se ocupă numai de scris? 

— Şi din ce să trăiască? Din poezie, băiete, 
nu se poate mînca o bucată de piine! Este şi 
Botta actor, ca mulţi alţi poeţi modernişti 
publicaţi de noi, şi despre care mi-ai spus că- 
ţi plac la nebunie. Mă refer la Radu Beligan, 
care te-a dat peste cap cu „Nopțile doamnei 
Green”, acum vreo trei luni, sau la Octav 
Enigărescu. Cel puţin Octav, ăsta mai şi cîntă 
pe versuri! 

— Compune muzică pe textele sale? 

— Nicidecum! Cîntă la Opera din Cluj, ca 
bariton... 

Aşa că, nenorocos ca mai totdeauna, n-am 
avut prilejul să mă văd cu poetul de care mă- 
ndrăgostisem. Ca prozator, însă. „Trintorul” 
mă cucerise. 


90 


Crai-ciupearcă, inimă înfrîntă 


Şi totuşi, datorită soartei îndurătoare, am 
avut ferici- tul prilej să mă întîlnesc cu Emil 
Botta. La televizor. Unde, într-o emisiune 
omagială, dacă nu mă-nşel, a recitat 
tulburător şi nemaipomenit poemul lui Ion 
Barbu: „Riga Crypto şi lapona Enigel”. 

De la început înmărmurit, nu numai 
fiindcă-l puteam desluşi de la doi metri 
distanţă, ci şi datorită bizarei modalităţi de-a 
interpreta cunoscuta poezie a autorului „Jo- 
cului secund”. Pe măsură ce-nainta în tainele 
artei lui Barbu, simţeam cum mi se taie 
suflarea. Era pentru în-  tiia oară cînd 
„vedeam” o poezie. Căci, în timp ce rostea 
versurile pe care le ştiam şi eu pe dinafară, 
actorul su-ferea crîncen, apelind la o gestică 
şi mimică uluitoare. Chipul i se crispa, sau i 
se însenina, în funcţie de strofa recitată, iar 
trupul, mlădiu şi vizibil suferind, exprima 
prin contorsionări inimaginabile drama pe 
care  neasemuitul actor ţinea să ne-o 
descifreze. 

Atunci i-am destăinuit bulgăroaicei, care 
înlemnise şi ea lîngă mine: 

— L-ai văzut acum pe domnul cel mereu 
întristat şi îngîndurat care hălăduieşte prin 
zona noastră? El este, actorul Emil Botta, cel 
care ne-a frint sufletele spunîn- du-ne 
versurile altui mare poet. Căci şi dînsul e 
poet, şi dintre cei mai însemnați! 

— Ai volumele de poezie ale magistrului? 


91 


— Cum să nu! Şi „Întunecatul april”, din 
1937, edi- tat la „Fundaţii”, şi ultima sa carte 
de versuri, „Un dor fără saţiu”... 

— Măiestrică, păi să mi le dai să le citesc 
şi eu... 

I le-am dat. 

lar eu nu-mi puteam scoate din minte felul 
în care rostise Botta pasajul: 


Că-i greu mult soare să îndure 
Ciupearcă crudă de pădure, 
Că sufletul nu e fîntină 

Decit la om, fiară bătrină, 

Iar la făptura mai firavă 
Pahar e gîndul, cu otravă. 


Ca la nebunul rigă Crypto, 

Ce focul inimii i-a fript-o, 

De a rămas să rătăcească 

Cu altă faţă, mai crăiască: 

Cu Laurul-Balaurul, 

Să toarne-n lume aurul, 

Să-l toace, gol la drum să iasă, 
Cu măsălariţa-mireasă, 

Să-i ţie de împărăteasă. 


Lumea, în care poetul se risipea referindu- 
se teatral, părea o scenă, iar scena, adică 
podiumul televiziunii şi scaunul pus la 
dispoziţie, o lume plină de sensuri oculte. 
Romantic şi fabulos, zbuciumul actorului 
putea fi luat drept cutremurul poetului. 
Laolaltă cu scîncetul ancestral, terifiant, 
accente provenind de departe, cam de la 
Edgar Allan Poe, mi-am zis eu, totul sugera 
delirul final, acceptat liber, mitic, ba chiar cu- 
o plăcere indicibilă, exprimată mai mult prin 
gestica făpturii recitatorului. În orice caz, 
unic în felul său. 


92 


Lapona Enigel, la „Mioriţa“ 


De-atunci, de la memorabilul spectacol al 
actorului- poet, ani de-a rîndul am încercat 
să-i surprind făptura trecînd pe străzile şi 
ulicioarele din preajma casei în care locuiam. 
Fie dimineaţa, mai spre orele zece, fie după- 
amiaz, în jur de amurg, îl întilneam păşind 
grațios şi în- tr-un fel ce-i aparţinea. Cu 
trupul plecat oarecum într-o parte, şi parcă 
tirşindu-şi picioarele, iar privirea ţinîn- du- 
şi-o aţintită în asfaltul trotuarului. Nu vedea 
pe nimeni, ci se uita (făcea impresia) undeva 
în adincurile sale. La un moment dat, am 
bănuit că-şi pregăteşte cine mai ştie ce rol, 
Hamlet sau Mîşkin. 

Însă, mai tîrziu, printr-o întîmplare, am 
avut rara ocazie să-l surprind laolaltă cu 
lapona Enigel. La bufetul din colţul străzii 
Mântuleasa cu bulevardul Republicii. O 
bombă mizeră, pe unde-mi făcusem obiceiul 
să trec pe-n- serate, înainte de cina dietetică 
de-acasă, pentru a mă întări sufleteşte. Cu 
vreo şase sau opt mititei consumaţi fără 
piine. Ca să nu mă îngraş. Avînd în vedere 
că acasă 
urma să mă hrănesc doar cu ceaiuri din 
furaje medici-nale, totul avea să se topească 
în mirificele lor calităţi. Şi micii, şi feliuţa 
de piine prăjită, de-acasă, unsă cu un pospai 
de unt, preferabil margarină, şi-o ţiră de 
brînză de „veci”. 

Evenimentul s-a petrecut într-o înserare de 
iunie, cînd, fără să vreau, l-am observat pe 
maestrul Botta la una din mesele din stînga 


93 


mea. De data asta, nu mai era singur. Ci, 
discutînd cu ochii în flăcări, se străduia să-i 
vire în cap fiinţei din faţa sa ideile eternității. 

Am ajuns la concluzia aceasta într-un chip 
regretabil. Trăgind cu urechea. Rareori aş 
mai fi avut prilejul să-l ascult pe poet vorbind 
ca de la om la om. Chit că bălaia fragilă nu 
prea arăta a om normal, ci părea căzută în 
transă, sorbind cuvintele maestrului de parcă 
s-ar fi aflat înaintea unui mag al tribului său 
de laponi. Căci a laponă semăna, cu pomeţii 
ei lejer reliefaţi şi ochi migdalaţi. Astfel am 
izbutit s-o plasez, datorită scrîntelilor mele 
din cap, în plină atmosferă barbiană. 
Versiune Botta, însă. 

Oricît m-am străduit, n-am fost în stare să 
descifrez nimic din discursul poetului. Vorbea 
şoptit, mîngiindu-şi cuvintele, scăldîndu-le 
într-o licoare neobişnuită. Din cînd în cînd, 
mai reuşeam să  înregistrez cîte ceva, 
disperat şi fără înţeles. Ca  „luminiţă- 
domniţă”, sau  „întunecatul prinţ al 
disperării”. Atâta însă, şi nimic mai mult. 

Mirat că maestrul bea cu sete din poşirca 
livrată de cunoscuta bombă, am constatat şi 
cît era în stare să soar-bă, pahar după pahar, 
„luminiţa-domniţă”. Pe lingă poet, care era 
un dulce copil în materie de băutură, lapona 
Enigel îi trăgea tare. Şi-ncă tare de tot. Ce, te 
joci cu aborigenii de la cercul polar? 

La un moment dat, demersul maestrului a 
rămas stopat. De gestul laponei Enigel care, 
ridicîndu-se de pe scaun, a mai ras un 
pahar, de-a-npicioarelea, şi-a întins-o spre 
ieşire, declarîndu-i artistului: „Mi-s sătulă, şi- 
am şi spectacol... Adio!” 

Botta a dat din miîini a lehamite, iar apoi și- 
a luat tîm- plele între palme, strîngîndu-le din 
răsputeri. Infrînt parcă, privea cu ochi 
pierduţi prin încăperea aglomerată şi soioasă 


94 


a „Mioriţei”, străin de tot ce era în preajma 
sa. 

Părîndu-mi-se că nu se simţea bine, mi-am 
luat inima în dinţi şi m-am proţăpit lingă 
masa poetului, întrebîndu-l: 

— Maestre, pot lua şi eu loc aici? 

Ca trezit dintr-o stare cataleptică, Emil 
Botta m-a examinat intrigat. Ochii i se 
limpeziseră, palmele şi le întinsese înainte-i, 
sprijinite pe tăblia mesei, iar glasul i-a ră- 
sunat clar, melodios şi grav: 

— De ce nu, de vreme ce-mi zici maestre! 
Mă ştii cumva cine sînt? 

Aşezîndu-mă pe scaunul laponei Enigel, 
recent eliberat, i-am răspuns înfiorat, aşa 
cum mă simt totdeauna în faţa unui miracol 
al naturii, acesta fiind pentru mine, cu 
osebire, reprezentat de poeţi şi prozatori cu 
har, aproape bilbîindu-mă: 

— Dar bineînţeles! Vă cunosc de-o viaţă... 
Din '37, cînd aţi publicat „Trîntorul”, şi de 
mai apoi, de la „Întunecatul april” şi cele ce- 
au urmat! 


„Un dor fără sațiu” 


Minunîndu-se de afirmaţiile mele, poetul s- 
a interesat: 

— Şi ne-am mai întîlnit vreodată? 

—  Nicicînd! însă vă urmăresc de mult... 
Pretutindeni! 

— Păi cine eşti matale, să mă urmăreşti, 
omule? 


95 


Abia atunci m-am încumetat, auzind că-l 
interesează cine-i personalitatea mea, să-i 
mărturisesc adevărul: 

— Un fost poet, de felul său cam 
suprarealist, asta însă numai în febrele 
celeste! Dar şi ucenic al unui mare admirator 
al dumneavoastră, care v-a tipărit primele sti- 
huri. Îl mai ţineţi minte pe Ioan Velicu? 

— Cum să nu! Însă nu mai este printre 
noi... Şi-a dat duhul şi el! Aşa cum o să ni-l 
dăm cu toţii. Mai devreme sau mai tîrziu... lar 
mie, pare-mi-se, mi-a şi sosit timpul. Aţa de 
pe mosor se-apropie de sfîrşit. Simt asta... 
Cum spune şi Verlaine, într-o traducere 
publicată de bă- dia Ioan, al nostru, la revista 
ce conducea: „Şi eu mă duc, pe-un vînt năuc, 
care mă poartă, de colo-ncoa, întocmai ca 
pe-o frunză moartă...” 

În secunda aceea am înţepenit. Versiunea 
recitată de Botta îmi aparţinea. Fusese 
publicată în „Curentul lite- rar-magazin”. Prin 
1940. L-am liniştit pe maestru: 

— Domnu' Botta, ascultaţi-mă şi pe mine... 
Un om ca dumneavoastră se naşte o dată la o 
sută de ani, şi tot atît este obligat să trăiască! 

— Şi-aici, omule, tot cu obligaţii? Nu-i 
drept! Dacă mie mi-i dor de moarte, cine mă 
poate opri?... Eşti copil, dacă gîndeşti astfel! 

Care copil? Om în toată firea, trecut de 
cincizeci, mă puteam şi singur considera tont. 
Nu unul obişnuit. Ci un tont fabricant de 
aforisme ieftine, de bilci. 

Am înghiţit găluşca, şi n-am mai scos o 
vorbă. Cine ştie ce alte timpenii eram capabil 
să mai emit. Şi-am stat în banca mea, privind 
avid la chipul întunecatului luceafăr. Căci 
aşa-mi părea. 

Mai avea un rest de vin în pahar, şi nu se- 
nvrednicea să-l deie gata. Şi-am mai stat aşa, 
încă o jumătate bună de ceas. Eu cîntărindu- 


96 


l pe Emil Botta din ochi, iar poetul privind la 
mine fără să mă vadă. De parcă aş fi fost 
transparent. La un moment dat, repetînd 
gestul cu luarea tîm- plelor în palme, 
maestrul mi-a spus şoptind: 

— Iară m-apucă tremurul-cutremurul! De 
vreo cî- teva luni încoace, îmi dă mereu 
tircoale... Cred că pornind din patru de 
martie, cu-o lună înainte de întunecatul meu 
april! 

Nu-mi vine să afirm c-a vorbit întocmai ca 
mai sus, însă ideea asta era. lar pe memorie 
nu mă pot baza. Şi mie îmi oscilează de lao 
vreme. Din ce în ce mai frec- vent, chiar. 
Totuşi nu-mi era greu să iau seamă la faptul 
că poetului îi era rău. Şi l-am rugat: 

— Îmi îngăduiţi, maestre, să vă conduc 
pînă acasă? 

— Mulţumesc! E bine să am pe cineva 
lîngă mine... 

A plătit totul, inclusiv consumaţia mea. De- 
am crezut că piere pămîntul de sub mine. De 
ruşine. Şi, luîndu-mă la braţ, după ce-am 
ieşit din locantă, mai mult spriji- nindu-se de 
umărul meu, am pornit-o agale, pe jos, în 
direcţia pieţii Rosetti. Mergea şovăind, cu 
opriri  intermi-tente,  uitindu-se ceţos la 
oamenii pe lîngă care treceam. Cînd am ajuns 
în dreptul blocului din colţ, unde cîndva 
fusese librăria ,Vasile Alecsandri”, maestrul 
mi-a şoptit: A 

— Să stăm o clipă! Intru pomenirea 
fratelui meu... Aici a locuit bietul Dan! 

— Dan Botta? Poetul „Eulaliilor”... 

— Şi pe-astea le ştii? Crezi că-i bine să 
cunoşti atît de multe? Eu n-aş zice... 

După ce-am trecut de Rosseti, poetul a 
cîrmit-o spre Teatrul Naţional. Continuînd să 
se sprijine de mine. Ajun- gînd în faţa 
teatrului, Botta mi-a spus aproape îngînat: 


97 


— Rămîn aici! Asta-i casa mea... Îţi 
mulţumesc din inimă pentru drăgălăşenie. Nu 
degeaba se spune că gră- suţii îs oameni buni 
şi de treabă. Care va să zică ai fost ţuţărul 
bădiei Velicu... Ce om a fost şi loan! Acum 
mi-e mai bine, poţi să-ţi vezi de drumul 
matale. Şi spre casă şi spre viaţă... 


Peste vreo lună, Emil Botta trecea în 
neființă. Pesemne cuprins de dorul său fără 
saţiu. Sau cine ştie... In orice caz, întîlnirea 
cu poetul mi s-a pecetluit pentru vecie în 
suflet. Deşi mi se părea că avusese loc într-un 
alt plan, oarecum fantastic şi paralel cu viaţa 
cea de toate zilele. O singură oară mi-a fost 
sortit să tăinuiesc cu dîinsul. Şi simt c-a fost 
suficient. Ca să nu-l dau niciodată uitării. 

Fie-i numele binecuvintat, că mult a 
zămislit pentru literatura română! Iar 
pămîntul ce-i apasă trupul, să-i fie uşor ca 
boarea stihurilor lui. De neasemuit. 


TARE CA 
PIATRA... 


98 


Biografie romanţată (dar nu prea) 


Mai se afla şi-n posesia unui alt nume, în 
afara celuia pe care i-l ştiam, de cînd mi se 
spusese că va fi instructorul meu, la editura 
„Europolis”. Cam mititel instructor. Din toate 
punctele de vedere. Mai ales ca fizic şi 
situaţie socială. În vreme ce lancsi-baci era 
un tip slăbuţ, subţirel şi mărunt, vizibil 
suferind de-o maladie despre care nu-mi 
pomenea nimic, în schimb eu reprezentam o 
autentică performanţă a naturii. Dar cu totul 
ieşită din comun. In afară de faptul că-l 
depăşeam cu vreo trei degete, în înălţime, ca 
structură a carcasei stăteam şi mai bine. 
Cred că, la vremea aceea, cîntăream (şi chiar 
şi-arătam) cel puţin dublu decît el. 

Pe deasupra, lancsi-baci era doar redactor- 
şef, la un ziar sindical, iar personalitatea 
subsemnatului, mare brînză, semna 
corespondența editurii sub titlul de „Pre- 
şedinte Director General”. Ceea ce era cu 
totul altceva. Şi ca semnificaţie, şi grad în 
ierarhia culturală (dacă se poate zice şi-aşa). 

Cu-o singură osebire. Dinsul conducea un 
colectiv de vreo treizeci şi ceva de redactori, 
iar eu unul — numai de-o singură persoană. 
Reprezentată de mine. Asta la începuturile 
editurii, căile Domnului fiind necunoscute. 
Căci, atunci cînd s-au mai limpezit apele iar 
„Europoli-sul” a-ntins-o la drum zburdînd ca 
un mînz sălbatic, ajun-sesem să fiu în fruntea 
a cinci salariaţi. După care a urmat închi- 


99 


derea stabilimentului. Ca să nu ne declarăm 
în stare de faliment. 

Cît a ţinut însă „şandramaua”, după cum îi 
spunea, uneori, instructorul, m-am aflat în 
cele mai bune relaţii de colaborare cu 
dînsul. Era inteligent brici, citit, bun or- 
ganizator, precum şi extrem de afabil şi 
popular. Ba şi uman pe deasupra. 

Cîndva, pe cînd mă găseam la sectorul IV, 
unde fusesem chemat pentru unele explicaţii, 
în legătură cu avîntul „Europolis”-ului, care 
stagna, mi-a fost dat să-i aflu şi celălalt nume. 
In condiţii extrem de naturale şi omeneşti. Pe 
cînd utilizam odaia pentru bărbaţi a 
sectorului, lancsi- baci găsindu-se lîngă mine, 
deodată ne-am pomenit cu „şeful” cel mare. 
Om era şi el. L-am auzit pe loşka adre- sîndu- 
se instructorului meu: 

— Ia te uită peste cine dau aici! Granit, 
parcă aşa ţi se spunea, nu? 

— Exact! i-a răspuns impasibil lancsi-baci. 

— Măi Granit, măi, de cînd nu ne-am mai 
văzut oare? 

— Cred că din '37, cînd mă numeam aşa, 
no? Lucrat cu dumneavoastră în tehnic 
Oradea, tipărind la „Boston” ziarul nost’... 

— Cam aşa-i! Alte vremuri... Scoteam 
gazete impri- mîndu-le în subsoluri, iar acum 
sîntem redactori-şefi la ziare sindicale! 

— Şi alţii în conducerea sistemului de 
propagandă! i-a atras atenţia lancsi-baci. 
Tot alte vremuri... 

— La mine te referi, Granit? 

— Dar la cine altcineva? La urmă urmă, 
sînteţi mai vechi în mişcare decît mine! 
Domneavoastră recomandat pe mine 
redactor-şef? 

— Desigur... Te cunoşteam că ştii să tragi 
la jug... Numai româneşte n-ai apucat să- 


100 


nveţi ca lumea! Hai la mine să discutăm 
chestia aia cu americanii de la „Euro-polis”! 

Şi-au dispărut amindoi, val-vîrtej. Lăsîndu- 
mă de unul singur să-mi frămînt mintea. Iar 
în ce priveşte chestia pomenită de şef, cu 
americanii de la editură, în privinţa asta o 
cam băgasem pe mînecă. 

Şi, neputînd pricepe la ce se referise, am 
decis să-l aştept pe lancsi-baci, să mă 
„instruiască”. 

N-a zăbovit prea mult. Deci, americanii se 
şi infiltraseră în stabilimentul meu! „Hait, mi- 
am zis, am rupt-o-n fericire...” Şi l-am şi luat 
la întrebări pe omul ce-mi fusese dat să mă 
îndrume: 

— Ce ţi-a spus şeful, s-au depistat ceva 
imperialişti? 

lancsi-baci m-a privit oarecum nedumerit, 
apoi a chicotit mînzeşte, sticlindu-i ochii de-o 
veselie anormală (pentru mine). Şi m-a 
atenţionat  îndreptindu-şi  arătătorul în 
direcţia şliţului de la pantaloni: 

— Mo, vezi prins greşit butonii! 

— Nasturii, vrei să zici, că nu-s lift să 
funcţionez la prohab apăsînd pe butoni... Ei, 
care-i situaţia? Sînt sau nu sînt agenţi străini 
la ,„,Europolis”? 

— Este! Unu' trosnit bine la cap... Adică 
tu! 

— Cum aşa? Doar mă ştiu român get- 
beget. Cine a mai scornit şi năzbitia asta cu 
americanii? 

— Mo, Muş, n-ajunge deloc minte la tine! 
Singur mi-ai arătat scrisorile adresate lui 
Sinclair Lewis, Erskine Caldwell, Margaret 
Mitchell şi Steinbeck... Ăştia nu americani? 
Dacă tipăreşte acum  „Pogonul lui 
Dumnezeu”, romanul lui Caldwell, nu- 
nseamnă c-avem un american la editură? 


101 


— Bine, dar ceea ce ţi-am prezentat, ca să- 
ţi cer sfa-tul şi aprobarea, erau scrisori de 
cerere a unor copyrigh- turi... 

— Foarte bine făcut! 

— Şi de unde-a aflat loşka de 
corespondenţa noastră cu scriitorii de mai 
sus? 

— De la mine! 

— Nu se poate! 

— Ba se poate! Se cheamă informare. Eu 
instructor editură, iar şeful trebuie ştie tot. 
Nu de la mine? Înaintat notă informativă, şi- 
acum totul clar... 

— Bravo, lancsi-baci... Va să zică aşa 
trebuie lucrat! Fără independenţă. 

— Nici ca cum! Independenţa anarhie, în 
condiţiile de-acum... 

— Şi mai e o problemă, de cînd te cheamă 
şi Granit? 

— Ehehe! Din tinereţe... Dacă nu eram 
Granit, iar alţii şi mai tare, nu mai stam azi 
la putere! Pe atunci, fiecare avea nume 
conspirativ. Siguranţa era pe urmă la noi. 
Dacă prindea, nu ştiam cum e nume de la 


legătura 
superioară. Priceput? Şi-acuma chiar, cînd 
sîntem liber şi independent, şi-acum 


trebuie ochii la patru, vigilenţi... Duşmani 
mulţi, şi noi încă puţini! 

Mă lămurisem. Şi n-am mai considerat că 
fusesem „,turnat” de instructor. Cu-atit mai 
mult cu cît el îmi îngăduise să lansez 
corespondenţa cu americanii. Şi-am conchis 
că există posibilitatea să lucrez cum se 
cuvine, făcînd editură ca la carte, dar nu de 
capul meu. Cam sec. 

Şi nici lancsi-baci nu era de capul său. 
Care, în schimb, nu era deloc golit de orice 
conţinut. Dacă ar fi fost ca devia mea, 


102 


probabil că n-ar mai fi scos atitea ziare clan- 
destine, şi nici în viaţă n-am mai fi rămas. 


De cînd Grişa mă înzestrase, la instigaţiile 
lui Jack, cu un director administrativ 
adjunct, mă refer la Lică Albu, mi-a fost dat 
să-l ascult ceasuri de-a rîndul poves- tindu-mi 
despre Granit. In trecut, avusese şi el prilejul 
să lucreze cu tehnicul regional. Şi-n afară de 
numele de Granit, datorită vechimii sale în 
mişcare ştia prea bine cu cine are de-a 
face. 

Şi-mi relata: 

— Mă Marincule, c-aşa-ţi place să ţi se 
spună, ca poet, pînă nu s-a produs actul de la 
23 August, aveam şi noi pseudonimele 
noastre, ca să zic aşa, fără să fim însă... poeţi. 
Făceam poezie, ce-i drept, însă una aparte, 
care se chema ilegalitate. Şi-nsemna să ai 
cerul la un pas de tine... Iar lancsi-baci al tău, 
mai totdeauna a lucrat cu moartea la braţ! 

Din spusele lui Albu, izbutisem să obţin un 
fel de „digest” al biografiei, de pînă atunci, a 
instructorului meu.  Înzestrat ziarist, o 
perioadă lucrase ca reporter special la unele 
publicaţii democrate maghiare din Ardeal. 
Dotat c-un spirit de observaţie neobişnuit, 
de la o vreme fusese detaşat corespondent în 
străinătate, urmînd să scrie un serial despre 
Orientul Apropiat. Materialele apăruseră 
vreo cinci sau şase numere, la rînd, după 
care gazeta respectivă fusese suspendată. lar 
Granit se instalase temporar în Elveţia. Ca să 
nu cadă pe mîinile Siguranţei. Păstrind le- 
gătura cu ţara, prin diverse filiere, trebuise 
să-şi cîştige piinea cea de toate zilele 
calificîndu-se în meseria de „ser- 
tiseur”. La un atelier de bijuterii, unde se 
ocupa de montarea pietrelor preţioase. 
Preţuit de patroni, începuse să cîştige chiar 


103 


îndeajuns pentru a duce o viaţă înlesnită. Şi 
totuşi revenise, pe ascuns, în locurile sale de 
baştină. 

— Păi cum aşa, măi Lică, dacă o-nvîrtea și- 
o sucea atît de bine, ce l-a mai apucat nevoia 
să se joace de-a hoţii şi vardiştii? 

Tot burghez împuţit ai rămas, sau poet, 
că-i cam tot aia, dacă poţi gîndi aşa! Nici o 
clipă n-a fost de capul lui, deşi era în Elveţia. 
La noi, în ţară, apropiindu-se dez-nodămiîntul 
aşteptat, era nevoie de un om sigur, stăpîn pe 
nervii săi, dar şi meseriaş excelent, care să se 
ocupe cu editarea presei ilegale... Şi, pînă la 
23 August, a lucrat intens ca tehnic şi ziarist 
în aparatul de propagandă. În adîncă 
ilegalitate, asta se înţelege de la sine! 

Şi cum de n-a fost prins? m-am mirat 
eu. 

— Foarte simplu. Pentru că era un tip tare 
ca piatra şi iute ca săgeata, cum sună 
colinda sorcovei! Altminteri, nu i s-ar mai fi 
zis Granit... 


Piatra, piatră, de e piatră... 


Cînd s-a desfiinţat „Europolis”-ul, şi m-am 
pomenit trecut în alte munci, cînd mai de jos, 
cînd mai de nivel mediu, am păstrat mereu 
legătura cu fostul meu instruc-tor. Ne 
împrietenisem şi ne preţuiam reciproc. 
Eventual unilateral, mai curînd. Eu fiind cel 
care-l admiram. În mod cert. În special, de 
cînd îmi luase apărarea. Reuşise, pînă la 
urmă, să mă plaseze la Direcţia Generală 
E.P.D., din cadrul ministerului culturii. Pînă a 


104 


intervenit prima stabilizare. Care, spre 
nenorocul meu, m-a prins doar cu vreo cinci 
milioane datorii. La propriu-mi director din 
minister, scriitorul de mai tirziu Al I. 
Ştefănescu. Căruia, între noi, îi ziceam „Aii”. 
Interesantă figură şi asta! Cîndva o să fie 
nevoie să-l pomenim şi pe el. 

Ştiindu-mă pe drojdie, lancsi-baci mi-a 
telefonat acasă, într-o seară, şi mi-a cerut ca, 
a doua zi, dimineaţa, la 9 fix, să fiu la el, la 
redacţia ziarului sindical. 

N-am aşteptat deloc în anticamera 
redactorului-şef, deoarece secretara mi-a 
comunicat, chiar în clipa cînd am intrat pe 
uşă şi mi-am declamat numele: 

— Poftiţi la tovarăşul redactor-şef, că vin 
şi eu cu cafelele! 

Cînd am auzit că era vorba să fiu tratat şi 
cu cafea, mi-a mai venit inima la loc. De 
vreo săptămînă, de la stabilizare, cînd încă n- 
apucasem să iau chenzina în bani noi, şi eu şi 
nevastă-mea ne hrănisem numai cu „piine 
de casă”. Fără nimic altceva. Țineam regim. 
Dietetic. lar pîinea  manufacturată de 
bulgăroaică, după o reţetă, la modă pe- 
atunci, se compunea mai mult din mălai decît 
din făină de griu. Oricum, fierbinte, era o 
autentică  delicatesă. După cîteva ore, 
devenea trunchi. De lemn, de beton, de fontă, 
de orice-ai fi vrut. La alegere. 

Iancsi-baci m-a îmbrăţişat părinteşte, după 
ce s-a ri-dicat de la birou, apoi mi-a indicat 
fotoliul din faţa acestuia, semnalindu-mi şi-o 
carte depusă pe măsuţa rotundă de lîngă 
confortabila mobilă. Şi n-a mai zis nimic, pînă 
n-au sosit cafelele şi n-am răsfoit volumul cu 
pricina. Era în franceză. Un fel de roman 
documentar, despre acţiu-nile serviciilor de 
spionaj aliate în regiunea Peenemunde, unde 


105 


nemţii avuseseră de gînd să pună la punct o 
bombă atomică. 

— Ei, ce zici? m-a întrebat pe neaşteptate 
lancsi-baci. 

— Excelentă cafea! De-ar fi fost şi nişte 
biscuiţi, ar fi căpătat mult în valoare... 

— Mo, trosnit ai fost, trosnit rămas! a 
exclamat ri- zînd fostul instructor. Eu despre 
carte întrebat... 

Pînă s-apuc a-i spune şi cîte ceva despre 
volumaşul din mînă, a sunat-o pe secretară şi 
i-a cerut s-aducă de la bufet nişte 
sandvişuri. Le-a prezentat în mai puţin de trei 
minute. Dumnezeule, nu mai văzusem aşa 
ceva dinainte de război. Chifle, tăiate-n două, 
iar la mijloc caşcaval de Dobrogea, sau, 
unele, din păcate nu-n exces, cu salam de 
Sibiu. Privind mormanul de pe tavă, mi-am 
zis 


în sine-mi: „Le mănîncă ţeapăn şi lancsi-baci 
al meu, nu se tocmeşte!” 

Nu m-am atins de nimic, pînă nu pornea să 
servească şi atît de cumsecadele redactor- 
şef. Spre disperarea mea, părea să n-aibă de 
gînd a întreprinde imediat operaţiu- nea 
mult aşteptată. Dimpotrivă, m-a întrebat el, 
oarecum contrariat: 

— Nu-ţi place ce adus secretara? 

— Ba bine că nu! 

— Atunci de ce nu ia? 

— Din politeţe... Te-aştept pe matale! 

— Aici, nici speranţa, mi-a declarat net 
redactorul-şef. Nu e voie hidraţi carbon! 

— Păi nu văd pic de cărbune, şi-ncă 
hidratat... 

— Prost mare! Am diabet, şi-ncă de zece 
ani. Hidrat carbon înseamnă piine, cartof, 
fasolele, mazarea, praji- turelele şi-alte. La 


106 


mine cîntar... Totul la gram. Plus in- sulină. 
Mănîncă şi nu mai caşte ochii la mine, mă 
face să plîngi... 

Nu m-am lăsat mult rugat. Ci-am purces 
să-nfulec, de parcă s-ar fi bătut turcii la gura 
mea. Eu mîncam, şi-ncă ţeapăn, uitînd de- 
orice urmă de cumpătare, iar lancsi-baci îmi 
relata ce-i cu volumul franţuzului. Ziarul 
intenţiona să-l publice în foileton, în fiece zi 
cîte un subsol, la pagina a doua. Şi se gindise 
la mine pentru versiunea româneas-că. Cînd 
am auzit despre ce-i vorba, am rămas cu-o 
juma’ de chiflă în gît. Abia am înghiţit-o în 
clipa următoare. Cu noduri. Mai ales cînd 
adăugase: 

— Noi platim înainte! Cînd termini 
sandvişuri, iei carte, treci caserie la bani, şi 
mîine vii primul capitul... 

— Şi n-o să ai necazuri, că publici la 
sindicate o carte apuseană? 

— Nu! Scriitor comunist, 
redactor „L'Humanite”... 

N-am mai zăbovit. Am împachetat restul de 
sandvi-şuri, cu aprobarea instructorului ce nu 
mă uitase, şi, cu volumul sub braţ, mi-am luat 
rămas bun. 

Unul călduros, de erau să-mi scape 
sandvişurile din ziarul dăruit de lancsi-baci. 
La casierie, cînd am văzut că mi se numără 
zece mii de lei, în bancnote noi, stabilizate, o 
sumă gigantică pentru vremea aceea, abia la 
două săp- 
tămîni după schimbarea banilor, am crezut că 
mă ia cu leşin. Nu-mi venea a crede ochilor. 
Pe-atunci, cu o mie de lei se putea cumpăra 
un ceas de mînă (chiar „Doxa”) de aur. 

Mi-am cumpărat, în aceeaşi zi, de la Obor, 
un batal de toată frumuseţea. Mai dihai decît 
o „Doxă” de aur, care  şi-aşa nu era deloc 
comestibilă. Decît dacă o măritai, adică o 


107 


vindeai la Taica Lazăr. Însă, la ora aceea, 
leuţul devenise mai ceva ca dolarul. Nu se 
cam găsea. 

Transformat în pastramă şi  cavarma, 
berbecuţul achiziţionat m-a impulsionat să 
lucrez într-un asemenea ritm, încît în două 
săptămîni tradusesem volumaşul în între- 
gime. Cînd am predat şi ultimul capitol, al 
patruzeci şi treilea, foiletonul îşi încetase de 
mult apariţia cotidiană. Totodată, lancsi-baci 
îşi încetase şi dînsul activitatea de redactor- 
şef, fiind trecut la „Editura de Stat”, ca 
director adjunct. Romanul fusese „scurtat”, la 
iniţiativa noului şef, chiar fără să i se 
cunoască finalul din versiunea originală. 
Avusese grijă dînsul, fără teamă, să-i 
confecţioneze unul. La mare urgenţă. Incît 
nimeni n-a mai înţeles dacă hit- leriştii 
inventaseră bomba atomică au ba. Principalul 
era că pierduseră războiul şi fuseseră nevoiţi 
să semneze ac-tul de capitulare. lar concluzia 
era clară. Nu duseseră la capăt lucrurile de 
finisare a bombei. Simplist gindind, nu-i 
ajutase mintea! 


Iar la „Editura de Stat” fusesem transferat 
şi eu. La recomandarea lui lancsi-baci, care-i 
povestise despre mine directorului plin, un 
om osebit şi-acesta. Care, peste puţin timp, 
promova în muncă, fiind numit director 
general la Planificare, un organism nou creat. 
lar fostul instructor s-a văzut, pe nepusă 
masă, director general al editurii. 

Fiindu-i subordonat, ca şef al serviciului 
tehnoredac- ţie, unde pare-se nu făceam 
treabă prea rea, lancsi-baci m-a ajutat 
nespus în muncă. Susţinîndu-mi iniţiativele, 
mai şi premiindu-mă, din cînd în cînd, de 
acord cu directorul adjunct, Lăzărescu, cu 


108 


care lucrase în ilegalitate, ba mai acordîndu- 
mi şi concedii de creaţie, cînd mă apucau 


pandaliile şi vroiam să-mi duc la bun sfîrşit 
„Uragan la Toprak-Kala”, romanul pe care nu 
izbuteam, mai nicioda-tă, să-l trec mai 
departe de primele două sau trei capitole. 
Din păcate, nici acum, după aproape 
patruzeci de ani, încă nu-i gata. Dar va veni şi 
vremea sa. Căci sînt încăpăţinat din fire. Şi 
nu-mi place să mă dau bătut. 

Ce-i drept, l-am ajutat şi eu. La Sinaia, 
unde scriam la roman, instalat boiereşte la 
vila „Editurii de Stat”, lu- crînd mai mult la 
cantina scriitorilor, sau la grădina de vară din 
apropiere, unde izbuteam, împreună cu Petre 
Bellu, autorul romanului de incredibil succes 
„Apărarea are cuvîntul”, să lichidez rezervele 
de cîrnaţi şi mititei din depozitul locantei, de 
vreo citeva zile sosise şi lancsi-baci. 

Deşi ne aflam în plină vară, cam pe la 
cinşpe iulie, directorul general nu venise la 
odihnă, ci să... scrie. O carte despre viaţa şi 
opera poetului Petofi Sandor, revoluţionarul 
de la 1848. Sarcină primită din partea 
ministerului culturii. Avînd în vedere că se 
împlinea un anumit număr de ani de la 
naşterea sau răposarea eroului, asta nu mai 
ştiam precis. Bucuros că ne aflam amindoi la 
„munca de creaţie”, l-am vizitat imediat ce- 
am aflat de ivirea sa printre „scriitori”. 

Primise o cameră impozantă, de 
dimensiuni incredibile, în care încăpeau şi 
dormitorul şi sufrageria şi cabinetul de lucru. 
Din dotaţia ministerului. Mă rog, director 
general, sarcină specială, ce mai tura-vura, 
altă viaţă! Şi n-am fost ros de invidie. 

Cînd am pătruns în încăpere, după ce 
bătusem zadar-nic la uşă fără să mi se 
răspundă, l-am găsit pe lancsi- baci prăbuşit 


109 


peste masa de lucru. Bine că nu se lovise la 
cap. Şi-asta numai datorită teancurilor de 
mape, re-viste, cărţi şi topuri de hîrtie depuse 
pe birou. Apropi- indu-mă de dînsul, curios să 
constat dacă adormise din pricina oboselii, 
sau se odihnea într-un stil propriu, am fost 
nevoit să ajung la concluzia că n-avea o 
respiraţie normală. Gifiia sacadat, abia mai 
trăgîndu-şi sufletul.  Speriat, am adus 
numaidecît un pahar cu apă de la baie şi, 
bătîndu-l lejer pe spate, l-am întrebat: 

— Ce faci, bre lancsi-baci, ţi-e cumva rău? 

Deschizînd ochii, m-a privit surprins 
printre pleoapele tremurinde şi, ridicîndu-şi 
anevoie capul din incomoda poziţie în care şi- 
l aşezase, mi-a răspuns cu glas sugrumat: 

— Mo, care rău? Asta coma... Coma 
diabetică! 

— Aoleu! Vrei să zici că eşti pe moarte? Să 
chem doctorul... 

— Nu chemi... Dai bucăţică zahăr! 

Pînă să dau de zahărul pe care mi-l ceruse, 
cînd m-am întors din chicinetă directorul meu 
iarăşi intrase în comă. Căci l-am găsit cu 
devia tot pe birou. Însă mult mai sucit către 
fereastră. L-am ridicat în capul oaselor, 
proptindu-l mai ţeapăn în fotoliu, şi i-am 
băgat bucăţica de zahăr drept în gură. 
Virîndu-i-o printre dinţii încleştaţi cu degetul 
mare. Arătătorul mi-l muşcase. 

Peste mai puţin de-un minut, fostul meu 
instructor îşi revenise complet. Şi-mi explica 
ce-i aia coma diabetică: 

— Vezi, mo Muş, dacă uit fac insulină, cad 
comă... Aşa boala! I se spune maladia 
subterana. De multe ori, revin singur. Dacă 
am zahăr lîngă mine, nu face coma. Ştiu cînd 
vine. Altă oare, trezesc la spital. Unii, este şi 
cazuri acestea, trezesc morţi! 


110 


După ce m-a lămurit buştean, căci tot nu- 
nţelesesem prea bine ce-i cu morţile astea 
repetate, din care se mai poate şi învia, dar 
nu totdeauna, directorul mi-a arătat 
hîrţoagele de pe birou şi mi-a spus că-s 
documentaţia pentru cartea dedicată 
aniversării lui Petofi. Trebuia s-o predea spre 
sfîrşitul verii. lar cel mai greu îi venea c-o re- 
dacta în maghiară, şi-apoi, tot singur, opera 
şi versiunea română. Limbă pe care-o 
cunoştea la perfecţie, însă cu unele abateri 
de la cursivitate, gramatică şi ortografie. 
Lexicul, însă, îl poseda ca un neaoş autentic. 

La despărţire, m-a rugat să-i dau un pic de 
ajutor, citindu-i faza finală a manuscrisului. 
Lucru pe care l-am efectuat cu deosebită 
plăcere şi abnegaţie. Fără să-i fac însă un 
prea mare serviciu. Căci mi-am băgat 
picioarele, ca să zic aşa, în textul său, 
intervenind asupra repetării supărătoare a 
numelui poetului, citat mereu în întregime. Şi 
l-am corectat oriunde mi s-a părut în exces. 
Reducîn- du-l la P. Sandor. Ceea ce suna mult 
mai frumos. Dacă nu chiar economicos. 

89 

Cînd a constatat că-i otinjisem manuscrisul 
pină la deformarea realităţii, lancsi-baci s-a 
luat cu mîinile de păr. Care şi-aşa nu era prea 
mult. Şi mi-a spus cu tot duhul blîndeţii avut 
atunci la dispoziţie: 

— Muş, tu tîmpit bine de tot! Poetul 
cheamă Petofi, numele de la familie, Sandor e 
numele micul... Ce la dracul facem acuma? 

— Nu-i o problemă! Repar tot ce-am 
deteriorat... Fii liniştit! 

— Imposibil! Cu tine nu pot liniştit... 

Într-o săptămînă, de dimineaţă şi pînă-n 
seară, i-am refăcut manuscrisul. 
Redactilografiind paginile în care in- 
tervenisem. Cu cele mai bune şi nobile 


111 


intenţii. De unde să fi ştiut eu că ungurii îşi 
recită numele pe invers, ca atunci cînd se 
face apelul după catalog. Mi se părea anor- 
mal. Însă, ca să nu-l jignesc pe Iancsi-baci în 
sentimentele sale naţionale, am tăcut milc. 
Mă rog, vorba românului, fiecare pasăre pre 
limba ei grăieşte. 

lar cînd am aflat, tot de la directorul 
general, într-o clipă de răgaz şi întrerupere a 
lucrului, că treburile sale stau mult mai rău, 
m-am căit amarnic pentru delictul meu de 
opinie. Nevastă-sa, grav suferindă de cord, se 
afla internată la un sanatoriu, în vreme ce 
băiatul, acuma de vreo şase sau şapte ani, la 
vîrsta maturității avea să intre într-un proces 
de orbire specific eredității diabetice. 

— Şi nu faci nimic, ca să preîntîmpini 
tragedia? l-am întrebat îngrozit pe lancsi- 
baci. 

— Ba da! Muncesc pînă mor... Nu alta 
soluţie! 

Mărturisindu-mi pe ocolite imposibilitatea 
vreunui tratament, directorul general privea 
la mine cu ochi reci, duri, care căpătaseră o 
ciudată culoare vineţie. De parcă ar fi fost 
din oţel laminat. La Reşiţa. Unde se uzinează 
cele mai trainice table, de dimensiuni şi 
grosimi incredibile, anume destinate pentru 
fabricarea utilajelor grele, fiabile şi 
rezistente. 

— Şi ce-ai să rezolvi trudind ca un rob, în 
neştire, ca pînă la urmă să mai şi mori? m-am 
enervat eu auzindu-l vorbind astfel. 

— Tot! a exclamat directorul general. N- 
am să las la mine să stea ca o ghilma, sau 
gîlma, cum spuneţi voi, ro- 
mânii... Toată viaţa muncit pentru lume, 
pentru idee, pentru oameni, nevastă şi copil! 
Eu nu mă predau. Mai trebuie mult făcut, şi 
musai acum! Nu sînt singur... Mulţi oameni 


112 


gîndesc la mine, la familia, la necazuri. De ce 
să mă sperie? 

— Mda! l-am aprobat eu nu prea convins. 

Aveam şi motive. Încă nu ştiam ce-nseamnă 
să-ţi păstrezi inima rece, atunci cînd e cazul. 
Mai tîrziu, am aflat cum stau lucrurile. Şi- 
abia la vremea aceea mi-am amintit cîtă 
dreptate avea fostul meu instructor. 
Niciodată nu eşti singur! 


Colaboraționist cu „Kraft şi Drotleff” 


În primăvara următoare, prin ’52 
evenimentele au căpătat altă turnură. 
Directorul „Editurii de Stat” a fost numit 
director la „ESPLA”, mai pe larg „Editura de 
stat pentru literatură şi artă.” Creată anume 
pentru propăşirea şi imprimarea mai urgentă 
a  beletristicii. Atît autohtone, cît şi 
universale. Exceptind literatura sovietică, 
care-şi avea editura ei, denumită chiar 
„Cartea rusă”. Editura cea nouă cam bătea 
pasul pe loc, şi era nevoie de-un spirit 
organizatoric mai iabraş, capabil să impulsio- 
neze treburi-le. Îl găsiseră. În persoana lui 
Iancsi-baci al meu. 

Aşa m-am pomenit şi eu chemat (de fostul 
director), la „ESPLA”. Ca specialist în 
tehnoredactare. Şi chiar eram, de ce să m- 
ascund după deget. Intr-atît de calificat în 
branşă, încît mi-a fost încredinţată una din 
cele mai pasionante misiuni din meserie. La 
nici două luni, după ce mă integrasem 


113 


colectivului tehnic de la „ESPLA”. Anume, 
aici e-aici, să machetez, tehnoredactez şi să 
urmăresc în tipografie cea dintii revistă 
ilustrată, în culori, din ţara noastră. Conform 
celei tipărite de sovietici, şi care se chema 
„OGONIOK”. 

De ce să n-avem şi noi o revistă „social- 
politică, literară şi artistică”, ba şi „colorată”. 

Directorul fusese chemat la secţia de 
propagandă, unde, la cel mai înalt nivel, i se 
trasase sarcina să  între-prindă primele 
investigaţii pentru a constata posibilitatea 
apariţiei, deocamdată lunare, a unui 
„Ogoniok” autohton. Cu opt  planşe 
policrome, care să prezinte maselor largi de 
cititori cele mai vestite creaţii ale lui N. 
Grigorescu, Aman, Andreescu, Luchian şi 
alţii. Căci aveam (şi avem!) şi noi valorile 
noastre! 

lancsi-baci m-a chemat numaidecît în 
cabinetul său directorial şi mi-a povestit 
despre beleaua ce-i căzuse pe cap. L-am 
contrazis indignat, declarîndu-i sentenţios: 

— Dar e fantastic ce se-ntimplă, măi 
lancsi-baci! Vom avea revistă de nivel 
internaţional, colorată, tipărită în cele mai 
luxoase condiţii, înzestrată cu departamente 
nemaivăzute la noi, bunăoară, fotoreporteri 
în tehnocolor, reporteri speciali, retuşori, 
corectori de manuscrise, care să pună la 
punct ortografia şi gramatica deficitarilor în 
domeniu, şi cîte multe altele. De-o viaţă visez 
să fac o atare publicaţie!... 

— Da? Bun... Atunci, apucă de treabă! 
Pleci imediat din editură, dau şi maşină, şi 
caută peste tot dacă tipografii capabile 
tipărească planşe culori... Vizitează şi fa- 
bricile de hirtie, să vedem ce hirtie pot 
furniza! Facem, mai întîi, număr de probă, să- 
l vadă tovarăşii... Zici că nu belea, foarte 


114 


bine, scăpat eu, acum e la tine! Mai ai ceva 
de spus, mo? 

— Da! 

— Ce mai vrei? 

— Bani! 

— Pentru ce? Nu e leafă la tine? 

— Ba da! Însă n-am s-o cheltuiesc pe tren, 
hotel şi restaurant... Miine vreau să plec 
neapărat la Sibiu! E musai, înţelegi? 

— No! Deloc... Dar du-te! Cît stai acolo, şi 
de ce? 

— Foarte simplu! N-ai zis să caut cea mai 
bună tipografie? Păi a mai bună din ăle mai 
bune, mai ales specializată în reproduceri 
color, e „Kraft şi Drotleff”... Cred că, în mai 
puţin de-o săptămînă, mă şi întorc cu 
nişte 
probe de planşe policrome. Trebuie să aibă ei 
ceva în domeniul care ne interesează. N-are 
nici un rost să umblu brambura prin 
Bucureşti, făcînd praf şi maşina editurii, 
colindînd după ceea ce nu se prea există. Mă 
rog, ar fi Imprimeria Naţională, de pe Știrbey 
Vodă, însă e permanent ocupată cu lucrările 
statului... 

— Şi noi nu stat? a dat să se enerveze 
directorul. 

— Care stat? Poate unu' mai mititel... Că 
mai mult stăm, bătînd apa în piuă, decit să 
pornim la treabă. Fii amabil şi dă-mi un bon 
de casă! 

lancsi-baci mi-a completat formularul 
cerut, pe care trecuse suma de cinci mii lei, 
atrăgindu-mi atenţia: 

— Mo, nu maninci toţi banii! 

— Nici n-aş putea! Mai trebuie să plătesc 
şi trenul, hotelul, şi-alte mărunţişuri... Deşi, 
dacă depun ceva eforturi, aş fi în stare să-i 
dau gata şi pe haleală. Au ăia, la Sibiu, nişte 


115 


restaurante de groază, nebunia lumii, nu-alt- 
ceva! Ai auzit de „ROmischer Kaiser”? 

— leşi afară! Nu stăm vorbă cu trosniţii... 

— Eu da! i-am răspuns rizind voios, 
înşfăcînd formularul. Nu-ţi face griji, am să 
aduc bonuri şi chitanţe pen-tru cele mai 
mărunte cheltuieli!... 

Ştiam ce spun, întrucît pe-atunci nu se 
fixaseră încă plafoane pentru diurnele de 
deplasare. Tot aşa cum cunoşteam, la fel de 
bine, şi posibilitățile nemaipomenitei 
tiparniţe de la Sibiu. Una din cele mai dotate 
din ţară. Şi-n maşini speciale, şi-n cerneluri 
cu pigmenţi străini, dar şi-n tipografi de cea 
mai înaltă calificare. Care înțelegeau să-şi 
profeseze meseria ca pe-o artă grafică artis- 
tică, iar nu ca pe-un mijloc de a-şi duce traiul, 
de pe o zi pe alta, conform principiului „Ziua 
trece, leafa merge, noi cu drag muncim!” 
Care, din păcate, mai funcţiona pe ici pe colo. 

A doua zi, pe la opt dimineaţa, descindeam 
la Sibiu.  Coborînd din  „Wagon-Lits”-ul 
rapidului Bucureşti-Wien. Cu servieta sub 
braţ, am ieşit din incinta gării şi-am purces să 
caut un taxi. Erau destule. Urcîndu-mă în cel 
mai soios, adică de soi iară nu slinos, am stat 
o clipă pe gin- duri. Aveam în cap trei 
obiective: tipografia, hotelul şi micul-dejun. 
Mi-era o foame atît de cumplită, încît m-aş fi 
mulţumit şi c-un simplu ceai, însoţit de-o 
chiflă uscată.  Decizindu-mă rapid, l-am 
consultat pe taximetrist: 

— Nene şoferule, nu te supăra că-ţi zic 
astfel, însă aşa sîntem noi, bucureştenii, 
slobozi de gură... Cunoşti cumva vreun local, 
cît mai aproape de tipografia „Kraft şi 
Drotleff”, unde aş putea servi un ceai? 

— Noa, că cum să nu ştiu! Mergem la 
cofetăria „Băieţii veseli”, aşa îi spunem noi, 
sibienii... D-apăi, domnule dragă, numai cu 


116 


ceai te hrăneşti matale, de-mi eşti atît de 
rotofei? 

— Sigur că nu! Dacă este, pe lîngă ceai 
sînt capabil să-nfulec orice... 

— No, că-i bine-atunci! Au „băieţii” din 
toate... Că la noi se mîncă ţeapăn, nu glumă! 

Extrem de afabil, taximetristul m-a condus 
chiar pînă-n biroul şefului locantei, cunoscut 
bun de-al său, căruia m-a prezentat: 

— Iacă, bace Panmfilie, şi-un răgăţan ceva 
mai trupeş decît îi ştim! Ar dori să beie un 
ceai, poftim de vezi... În loc să poftească o 
pălincă de-a noastră şi niscaiva slană cu pită 
caldă! Mă rog, cîte bordeie, atitea obiceie. 
Pînă una alta, arde-mi mie o tărie albă, că vin 
nu beu... Ştii matale, bace Pamfilie, cum mi-i 
feliu'. La volan nu pui nimic în gură cu 
miroznă de strugure! 

Cînd l-am auzit pe „bace Pamfilie” că 
sibienii nu obişnuiesc ceaiul la micul dejun, 
mai să mă ia cu leşin. Şi l-am întrebat 
disperat: 

— Şi eu cu ce-mi încălzesc maţele? 

— Domle dragă, stai blind şi nu-ţi pierde 
firea! m-a astimpărat şeful unităţii. La noi, la 
„Băieţii veseli”, cofetăria de lux a-ntiia, 
servim dimineaţa friuştucuri de poveste. La 
preţ fix. Cacao cu lapte, şuncă de Praga, 
salam de Sibiu, chifle şi cornuri fierbinţi, de-ţi 
pocnesc în gură, başca o farfurioară cu friscă 
proaspătă... 

— Aoleu! am exclamat eu luîndu-mă gura 
pe dinainte. Şi cît de fix e preţul? 

— Noauă lei! mi-a declarat „bace 
Pamfilie”, zîmbind amabil, fără urmă de 
ironie. Nu sîntem oti, ca ăia de la „ROmischer 
Kaiser”, care cer pe mă-sa şi pe tac-su, pen- 
tru aceleaşi bucate... Luaţi loc la o masă, să 
vă servim? 


117 


— Mai încape vorbă? Chiar am să vă rog, 
să-mi aduceţi două friuştucuri, cum le ziceţi 
dumneavoastră... 

— Păi Samoilă nu obişnuieşte aşa ceva! m- 
a informat şeful. Îi dau o sută de pălincă, şi 
gata... 

— Friuştucurile-s pentru mine, dragule. 
Iar domnului Samoilă, care s-a dovedit atît de 
prietenos c-un necunoscut din ţara veche, 
oferă-i, din partea mea, două sute de tărie! 

Întrucîtva nedumerit, Pamfilie a insistat, 
privind spre salonul „cofetăriei”: 

— Mai e cineva cu matale, de-mi 
comandaţi două friuştucuri? 

— Da! Chiar aici, de faţă... Eu cu eu, că şi- 
aşa mi-s cît doi! 

— Noa, că cum de n-am văzut, blegu' de 
mine? Chiar aşe-i! 

Satisfăcut şi, în acelaşi timp, uluit de 
obiceiurile culinare ale oraşului, mi-am 
lichidat încîntat breakfast-urile. Apoi m-am 
repezit la tipografie. Să încep tratativele cu 
firma atît de vestită. La intrarea 
întreprinderii, portarul m-a oprit, somîndu- 
mă sentenţios: 

— Hei, tovarăşu', că unde-mi dai buzna? 

— Sînt de la Bucureşti, delegat din partea 
editurii „ESPLA”, şi trebuie să mă văd 
neapărat cu tovarăşii Kraft şi Drotleff! 

Privindu-mă stupefiat, cerberul tiparniţei s- 
a interesat blajin: 

— Ăi hi cumva bolînd? 

— Nu, ci tehnoredactor! l-am lămurit eu 
nepreaînţe- legînd ce-o fi vrut să spuie prin 
„bolînd”, cuvînt pe care nu-l posedam în 
bagajul meu lexic. Îmi dai drumu' să merg la 
dînşii? 

— Eu unul, în nici un caz, ci doar un popă 
catolic! Căci amîndoi, cînd şi-au dat duhu', 
mai erau de-ai papei de la Roma... 


118 


— Cum, au murit, şi-ncă deodată? 

— Nici chiar aşa să n-o luăm! a devenit 
mai comunicabil portarul. Au plecat pe lumea 
ailaltă pe rînd... Nă- cazu -i că nu-mi amintesc 
care a întins-o mai întîi! Oricum, parastasele 
s-au organizat în aceiaşi an... 


— Păcat! Şi cine conduce acuma firma? 

— Statu’! De cînd i-am naționalizat. lar 
directoru' e tov Richter. Care lucrează la noi 
de cînd l-or vîrît patronii la ucenicie. În iunie, 
lui i-or dat cheile de la casă. Că şi- 
ajunsese prim maistru la ofset... Noroc că 
astăzi e-aci-lea, şi nu-i în delegație. Că mereu 
îl cheamă la Bucureşti. Imediat vă fac bilet de 
intrare. Cine ziserăţi că sînteţi matale? 
Tehnotractor de la IASPLA? 


Directorul, un individ extrem de simpatic, 
înalt, mătăhălos, bine hrănit, poate chiar prea 
bine, căci arăta niţel apoplectic, blond spre 
sur, bătînd la vreo cincizeci şi ceva de ani, m- 
a primit nemaipomenit de frumos. Mai ales 
cînd i-am spus că-s trimis chiar de directorul 
editurii ESPLA, care auzise numai vorbe bune 
despre „Kraft şi Drotleff”. 

— Păi noa’, măi ficior, cum să nu s-auză de 
răposaţii? C-or făcut treabă faină, în meseria 
noastră, punindu-ne să muncim din zori şi 
piînă-n noapte, ca pe nişte gloabe de povară... 
Chiar că sînt onorat, aflind că editura 
dumneavoastră, de care n-am ştiut că se 
există pe lumea asta, vrea să ne pună forţele 
la-ncercare! Pofteşti o cavă?... 

N-am refuzat, presupunînd că-i vorba de 
vreo specialitate locală. Şi i-am răspuns 
politicos: 

— Cu multă plăcere, directore, mai ales 
dacă insişti! 


119 


— Ba nu insist mai defel... Însă aşa-i 
obiceiu' pe la noi, să-ţi cinsteşti clientura! 

A sunat-o pe secretară, căci avea şi-aşa 
ceva în dotaţie, iar cînd a pătruns în cabinet 
i-a şi poruncit cu glas blajin: 

— Măi fătucă dragă, adă-ne o glajă de 
cavă, şi niscai-va căni! 

— Căni, tov naşule, sau ceşti? s-a interesat 
destul de familiar „fătuca”. Care, ca „fătucă”, 
arăta destul de răscoaptă. Dar dacă era fina 
directorului, am dedus imediat că acesta, om 
serios, nu se procopsise cu obiceiul bur-ghez, 
al şefilor de altă dată, de-a se da în stambă cu 
secretarele. 

— Nu importă, fa Veturie, gaură să aivă, 
fie că-i cană au ceaşcă! 

În minutul următor, fina revenea cu cele 
solicitate. O tavă cu două ceşti pentru cafea, 
şi-o cană mare, cum sînt cele de apă, în 
interiorul căreia trebuia să se afle aromatul 
lichid obişnuit la orice trataţie a turcilor. Că 
de-aia îi  ră-măsese numele de cafea 
turcească. Încă de cînd se opărise logofătul 
Tăut, dînd-o pe gît dintr-o dată. 

Acum eram lămurit cum se spunea în 
Ardeal la cafea. Probabil vreo moştenire de la 
austro-ungari. Căci şi lancsi-baci al meu, 
consuma cantităţi industriale de „fe- kete 
kave”, după cum îi zicea el. 

— Hai să-i tragem o cavă, şi-apoi ne-om 
pune pe treabă! m-a invitat Richter, în timp 
ce-mi turna din „glajă” un lichid brun, totuşi 
niţel cam subţire pentru o cafea ţeapănă. 

Nedumerit, mai ales după experienţa de la 
„Băieţii veseli”, că sibienii beau cafeaua rece, 
tot aşa cum preferau cacao cu lapte, în loc de 
ceai englezesc, am gustat suspicios din 
ceaşcă. Şi, surprins, i-am declarat 
directorului: 


120 


— Tov Richter, fina matale-i sărită de pe 
şine! Ne-a servit vin iar nu cafea... Ce-i drept, 
aşa ceva n-am mai băut pînă astăzi. Dulce, 
aromat, tare şi cu buchet de muscat! Ce-i cu 
dînsa, şi ce-am băut? 

— Veturia-i isteaţă foc, şi-i zdravănă la 
minte, c-alt- minteri n-o puneam pe scaun de 
secretară... Cînd i-am poroncit de „glajă”, s-o 
fost priceput iute că-s pus pe glu-me! Aşa 
sîntem noi, ardelenii, cînd ne place de mutra 
cuiva... lar vinişoru' e-un soi rar, din beciurile 
domnului dr. Ambrosi, de la Mediaş. Se 
chema, pîn’ la naţionaliza-re: „Privat-dr. 
Ambrosi”... 

Cu toate că numele soiului nu-mi suridea 
deloc, amin- tindu-mi de unele instalaţii 
sanitare botezate la noi, la Piteşti, în 
mahalaua noastră, cam cu-acelaşi nume, l-am 
mobilizat pe simpaticul şi hăzosul ardelean: 

— Ia mai glumeşte o dată, dragule, că-mi 
pică bine „cava” matale! Aveam o părere 
greşită despre propensiunea ardelenilor către 
umor, luîndu-mă după bancurile care circulă 
pe la noi în privinţa voastră... Văd însă că 
lucrurile nu stau chiar aşa. Şi-acum să-ţi spun 
ce vrem să facem... 


Cît timp au durat discuţiile noastre de 
„afaceri”, s-a dus pe apa sîmbetei şi „,privat”- 
ul de Mediaş. Plus un blid cu pogace fierbinţi, 
crocante şi unsuroase zdravăn, produs casnic 
manufacturat de fina Veturia şi-adus plocon 
naşu- 
lui. La început, chiar mirat de aspectul 
acestor gogoşi turtite, ezitasem să-mi înfig 
dantura în ele. Însă mă lămurise simpaticul 
Richter, spunîndu-mi că-s plăcintele naţionale 
ale locului, confecţionate dintr-un amestec de 
făină de griu, mălai şi jumări de porc. Şi n-am 
mai  şovăit. Ci-am lichidat şi  pogacele 


121 


păstrate de secretară pentru  gustarea 
personală, de la orele unşpe. 

În jur de prînz, încîntat de faptul că ESPLA 
optase, prin persoana mea destul de 
reprezentativă, pentru instituţia sa 
poligrafică, Richter m-a asigurat: 

— Mein lieber genosse, pardon, tovarăşe, 
în cinci zile pleci la Bucureşti cu opt planşe 
ofset, în cinci culori, cîte zece exemplare din 
fiecare, de-ai să-i rupi gura directorului 
matale! Îţi aranjez o cameră la „R&mischer 
Kaiser”, unde-i  nepotu-meu responsabil, 
dimineţile ai să fii la tipografie, să urmăreşti 
cum se lucrează în secţie, şi să te minunezi 
de ce oameni avem aici, iar cît ai să rămii la 
Sibiu, prînzurile le vom lua împreună... 

— La „ROmischer Kaiser”? l-am întrebat 
niţel spe-riat, gîndindu-mă la nota de plată. 

— La Kaiser Richter, măi ficior! Adică la 
mine acas’... Să-mi cunoşti gospodăria, copiii, 
nevasta, orătă-niile şi porcii! Ce-i la mine, nu 
se egzistă la „Romischer”... Eşti invitatul meu 
permanent. Îmi place cum mănînci, de parc- 
ai fi de-al nost’! Păi, cînd ne-o face Liesl, 
nevastă-mea, nişte afumătură cu fasole sleită, 
udată cu  „lraminer”, „Rueslănder” şi 
„Privat”, frate dragă... 


Duminică, înainte de meciul de fotbal al 
echipei locale, care trebuia să facă praf 
reprezentativa Mediaşului, Richter s-a 
întrecut pe sine. Nu numai că m-a îndopat cu 
giscă la tavă, pe varză călită, după cîteva 
ciorbe de fasole, iar la desert cu nişte 
plăcintă nemţească, ceva nou în cultura mea 
culinară, fiind preparată dintr-un amestec 
dinamitard de brînză de burduf frecată cu 
piper şi ardei roşu, dar a ţinut să-mi 
dăruiască şi o raritate a presei româneşti de 
dinainte de război, pe care-o păstra în podul 


122 


căsoiului său. Şi-anume trei numere din 
„Bilete de papagal”, ale lui Tudor Arghezi. 
Nici că-mi putea face bucurie mai mare. Pînă 
la data aceea, încă n-apucasem să văd cum 
arăta colţoasa „fiţuică” a poetului. 

Pe cînd ne îndreptam cu tramvaiul, ca să 
nu scăpăm cumva dezastrul celor de la 
Mediaş, spre stadionul oraşului, mi-am scos 
din servietă un exemplar din „Bilete de 
papagal”. Mort de curiozitate să-l studiez pe 
toate părţile. 

Tocmai cînd pornisem să citesc o tabletă 
de-a maestrului, cineva m-a bătut pe umăr. 
Intorcînd capul, l-am depistat numaidecît pe 
solicitant. Era un băieţel curat înţolit, chiar 
elegant, care privea cruciş, din nu ştiu ce pri- 
cină. Cînd la mine, cînd la minigazeta din 
mîna mea. 

— Ce doriţi? l-am întrebat intrigat. 

— Mai aveţi manifeste dintr-ăstea? 

— Incă două! Dar nu-s manifeste, ci un fel 
de ziar pentru furnici, cum îi spune chiar 
poetul Tudor Arghezi... 

— Bine, fie şi pentru furnici! mi-a zîmbit 
tinerelul. O să le citim împreună, să vedem 
despre ce povesteşte autorul pomenit de 
matale. La prima coborim. Fără gălăgie... 

— Cine eşti, dom'le, de mă somezi să 
cobor astfel? N-ai auzit niciodată despre 
marele nostru poet Tudor Arghezi? 

— Dar dumneata ai auzit despre 
departamentul nostru, apărătorul cuceririlor 
clasei muncitoare? Eu mi-s o neînsemnată 
furnică, însă mereu cu ochii în patru... 

Am coborit calm. Bănuind că tinerelul se 
găsea în eroare. 

Slavă domnului că, în aceeaşi clipă, s-a 
trezit din cu- căială şi fratele Richter, care 
adormise pe el. Dîndu-şi imediat seama că 
eram săltat din eroare, oarecum însă şi din 


123 


pricina lui, a coborit val-vîrtej din tramvai şi 
s-a luat după noi. Cînd ne-a ajuns din urmă, i- 
a spus băiatului în civil: 

— Lasă omv’ în pace, că-i de-al nostru, de 
la Bucureşti! 

— Ce vorbeşti? Şi ne-aduce bilete de 
papagal aici, ca să întărite lumea? Ia circulă 
pe partea ailaltă a străzii... 

— Meştere, mi s-a adresat Richter, du-te 
liniştit cu năpirstocul ăsta, că-i încă nou în 
meserie.  Şi-aşteaptă-mă acolo, că vin 
numaideciît şi eu, să bem o cafeluţă! 

— Aş vrea s-o văd şi pe-asta! a izbucnit în 
ris tinerelul. Ai impresia că la noi e cofetărie, 
sau cafenea, ca la „Băieţii veseli”? 

Directorul tipografiei (fostă „Kraft şi 
Drotleff “) a oprit un taxi şi, pe cînd urca, mi- 
a strigat: 

— Dau o fugă pînă la stadion, şi mă-ntorc 
la mare urgenţă. 

S-a întors. În mai puţin de-o jumătate de 
oră. Însoţit de-un colonel, de astă dată în 
uniformă. Deşi era mare în grad, n-arăta mai 
în vîrstă decît însoţitorul care mă condusese 
la un sediu fără firmă. 

— Mişulică, pune repede de nişte cafele! i- 
a ordonat superiorul. Şi să vină cît mai iute... 
Că avem de stat de vorbă! 

Apoi, adresîndu-se mie şi lui Richter, ne-a 
comunicat pe-un ton din cele mai amabile: 

— Va trebui să-l scuzăm! Incă nu i-au dat 
tuleiele, şi n-a avut cînd să-nveţe şi despre 
personalităţile lumii noastre literare... Eu 
unul, mai norocos, căci am apucat să-mi iau 
şi licenţa în filologie, am auzit şi de Arghezi, 
dar şi despre dumneavoastră. Chiar v-am citit 
„La sud de lacul Nairobi”... Deh, eram copil 
pe-atunci! Unde-s „Biletele de papagal”? 

— La „Mişulică”, i-am răspuns eu încîntat 
că nimerisem peste un cititor al păcatelor 


124 


mele din tinereţe... Le-a reţinut, probabil, 
drept corpuri delicte! 

— Sînt curios să văd din ce serie sînt... C- 
au apărut în mai multe etape. Una din ele, 
chiar într-un format de broşurele, prevăzute 
cu copertă galbenă. La facultate, unde 
circulaţia „Biletelor” era cam poprită, am 
avut parte de-un profesor excepţional. Dînsul 
m-a poftit odată să-i vizitez biblioteca. Şi-am 
rămas cu gura căscată, de cîte cărţi erau pe 
rafturile ce-i tapetau pereţii cabinetului... Şi 
mi-a arătat, mîndru că-i în posesia lor, toate 
seriile din „Bilete”! 

— Cine era profesorul, dacă nu-s 
indiscret? 

— Deşi în instituţia noastră noi punem 
întrebări, o să-ţi răspund pe loc. E prea mare 
personalitate, ca să-l ţiu la secret. Se chema 
George Călinescu! Ei? 


Am stat la discuţii, pe teme literare, 
colonelul fiind extrem de interesat de ce mai 
era nou prin lumea scriitoricească, pînă s-a 
întunecat bine. lar tînărul în civil, Mişu, 
căruia i se ordonase să rămînă lîngă noi, 
asculta cu ochii holbaţi, fără să scoată o 
vorbă. La plecare, din dispoziţia 
comandantului, ne-a condus cu maşina 
unităţii pe la căşile noastre. Pe Richter la 
ograda lui, iar pe mine la „,„ROmischer 
Kaiser”. Unde m-a predat, viu şi nevătămat, 
inclusiv servieta pe care mi-o purtase 
personal, recepţio-nerului de serviciu. Şi ne- 
am despărţit buni prieteni. Jenat, tînărul 
Mişu s-a scuzat pentru cele întimplate, 
neuitîind să-mi spună: 

— Cu-aşa comandant, ca al nostru, e musai 
să mă-n- scriu şi eu la facultate. Dinsul a fost 
şef de promoţie, şi l-au cerut la noi... Pe 
mine m-au ales din uzină. Şi-a venit timpul 


125 


să mi se descuie şi mie mintea! Vă urez drum 
bun, noapte plăcută, adică, pardon, mai întâi 
noapte bună şi-apoi drum bun... C-am auzit 
că miine vă-ntoarceţi la Bucureşti! 


Peste două zile, după o odihnă 
binemeritată, mă prezentam în cabinet la 
director. Cu  planşele policrome.  Niş-te 
autentice opere de artă tipografică. lancsi- 
baci, încîntat, le-a admirat îndelung, mi-a 
semnat, fără să cricnească, notele de plată, 
după care mi-a spus: 

— De miine te-apuci de machetarea unui 
număr „pilot” al revistei! 


LA VOLAN O STATUIE CU 
OCHI ALBASTRI, 
GEROŞI 


126 


Canicula de demult 


Prin 1937, dacă mai ţin bine minte, 
pogorise peste Piteşti o vipie năpraznică. 
Incît cuptorul lui iulie dusese la fleşcăirea 
asfaltului. De pe uliţa centrală a oraşului, 
Strada Mare. lar dacă te-aventurai trecînd la 
„Borănescu”, după o savarină sau niscaiva 
cartofi (de cofetărie), riscai să te-ntorci acasă 
descult. Rămînîndu-ţi încălţările în pavaj. 

Bineînţeles, noi, subdezvoltaţii, n-aveam 
probleme cu acea vară de pomină. Noi, adică 
eu şi Nicuşor Mecescu. Colegul meu de 
studii. Primare. Pînă-n clasa a patra. Cînd, 
după ce promovasem, cu chiu cu vai, 
elementara, ăi bătrîni mă dăduseră la liceul 
militar „D.A. Sturdza”. Din Craiova. Însă în 
vacanţele mari, neabătut, reluam legăturile 
noastre de prietenie. Şi, la virsta dovlecilor, 
cînd obiectele ce le purtam pe gît nu se 
copseseră suficient, puţin ne păsa de 
suferinţele babacilor. Care, pe-atunci, încă nu 
trecuseră de patruzeci. Deci, cît era ziua de 
lungă ne făceam de cap. Ce mai, trai 
neneacă, nu-altceva! 

Întrucît bătrinul Mecescu, medic militar, 
parcă maior, sau colonel, se-avea bine cu 
Cameniţă, comandantul regimentului, care 
amenajase pe malul Argeşului un ştrand 
pentru intelighenţia oraşului, deveniserăm şi 
noi  poseso-rii unor permise de intrare 
gratuită. Pe baza acestora, ne avintam, de 
dimineaţa pînă seara, în valurile gîrlei. Vrind 
să demonstrăm performanţele noastre, de 
înotători  eme-riţi, de fapt  nimeriţi, 


127 


domnişoarelor pe care le invitam pe plajă. 
Folosind aceleaşi bilete de voie. 


Nicuşor Mecescu, modest şi la locul lui, nu 
se prea dădea în vînt să rupă gura fetelor. Eu 
însă, băţos şi fudul, care mă mai şi 
îndrăgostisem lulea de Frosa, bălaia elevă de 
la comercial pe care-o alintam zicîndu-i „Fifi”, 
ceea ce suna cu totul altfel, tineam enorm 
să par ce nu eram. Sportiv, curajos, 
neînfricat, mascul şi  muşchiulos. Din 
nefericire, datorită naturii care mă croise 
otova şi cam grăsuţ, ba chiar durduliu 
zdravăn, nu-mi ieşeau totdeauna pasiențele. 
Oricît m-aş fi străduit. Şi numai Dumnezeu 
ştie cît de mult îmi dădeam interesul. S-o 
determin pe Fifi la prelungi plimbări în 
Trivale. Unde să-l lecturăm, în colectiv 
redus, de două persoane, pe Cassanova. 
Nădăjduind ca aventurile celebrului amant 
să-i mai înmoaie inima. Şi să-mi îngăduie 
ceva în plus. Dincolo de  sărutările 
nevinovate. Care numai rău îmi făceau. 
Stricîndu-mă la nervi, ca să spun aşa. 

Dar bălaia mea Fifi, nimic. Rece ca 
mormora, nesimţitoare. 

Aşa că, într-o după amiază toridă, i-am 
comunicat lui Nicuşor Mecescu, gifiind de 
nerăbdare: 

— Măi băiete, dacă nici de data asta, cînd 
plaja geme de lume, n-am s-o dărim pe Fifi, o 
dau naibii de treabă! Acum ori niciodată, 
aceasta-i a mea soartă... 

Placid, puiul colonelului m-a întrebat: 

— Şi ce-ai de gind? 

Văzind atîta indiferenţă din partea celui 
mai apropiat prieten, am simţit cum îmi 
vibrează întreg sistemul nervos. Şi-am tipat: 

— Ai să vezi! Cu ochii tăi personali. Mă 
arunc de pe trambulină. De la cinşpe metri, 


128 


pe puţin... Cînd îşi va da seama de ce mi-s 
capabil, sînt convins că Fifi va ceda! 

— Stai niţel, că nu pricep! 

— Ce nu pricepi? mi-am sărit eu din 
balamale. 

— De pe care trambulină vrei să sari, de 
vreme ce nu-i nici una pe-aici?... 

— N-ai dreptate! Este. Şi-anume bătrîna 
salcie. De pe mal. 


— Mă rog, te priveşte... Şi ce să-ţi cedeze 
amărita de Fifi, că n-are decît fleandura aia 
de rochie de pe ea? 

— Blegule! am exclamat eu disperat. 
Tocmai aia o vreau... Rochia! 

— Şi la ce-ţi foloseşte? 

Realizînd că Mecescul meu era bătut în 
cap, şi-ncă ţeapăn, l-am iscodit aluziv şi- 
asociativ: 

— Ascultă măi, l-ai citit pe Cassanova, ăla 
cu amante-le răspîndite pe întreg teritoriul 
Europei? 

— Nu! 

— Atunci e clar! N-ai sînge în tine, ci 
zeamă, sau bragă! 

Demolat interior, de cîtă incultură putea 
exista în lumea asta, n-am mai zăbovit mult 
ci, pornind în direcţia sălciei, mai înainte 
citate, am alertat-o pe bălaia mea iubită: 

— Fii atentă, Froso, că pentru tine îmi risc 
viaţa!... Priveşte, ia aminte şi trage singură 
concluzia necesară... 

Anume îi spusesem Frosa. Ca s-o scot din 
starea de apatie gravă şi permanentă, care, 
în ultima vreme, părea s-o caracterizeze. 

Dificultatea majoră n-a fost reprezentată 
de saltul de pe trambulină, ci, mai curînd, de 
căţărarea pînă în virful sălciei. In orice caz, 


129 


cînd am izbutit să ajung acolo, eram atît de 
vlăguit şi năduşit, încît mi-au lunecat palmele 
pe creanga netedă a arborelui. Şi-am 
executat, aproape fără să vreau, saltul 
anunţat. 

A fost un salt de campion. Autentic. M-am 
răsucit de vreo trei ori în văzduh, zbătindu- 
mă înfricoşat şi încer- cînd să-mi recapăt 
încrederea şi, cînd am atins nivelul apei, 
eram cu capul în jos. Şi tot în jos m-am dus. 
Scufun- dîndu-mă. În cel mai parşiv vârtej al 
gîrlei. De unde n-am mai ieşit. 

Cînd m-am trezit la realitate, eram întins 
pe plajă. Cu faţa în sus. lar pe burtă mi se 
instalase un individ, tăciunos şi mătăhălos, 
care îmi pompa instalaţia digestivă. 
Hîţînîndu-se pe mine. Şi-ajutat de Fifi. Ca să 
nu-şi piardă echilibrul. Se vede că operaţia 
de evacuare a celor două sau trei vedre de 
apă, din mine, nu era atît de simplă. 


Deoarece balaoacheşul se clătina zdravăn, 
cînd înainte, cînd înapoi, ba la stinga sau la 
dreapta. Noroc că-l luase Frosa în braţe. Şi-l 
ţinea strîns. Lipindu-se de el. Cu trup şi 
suflet. 

Ei bine, chestia asta, cu trupul, nu mi-a 
picat bine. Sufletul, mă rog, mai treacă- 
meargă. Şi, depunînd un efort anume, mai 
mult ca să-mi manifest dezacordul, m-am 
opintit din răsputeri şi m-am ridicat în 
picioare.  Tuciuriul,  dîndu-şi seama că 
devenise de prisos, de vreme ce-mi 
revenisem, a plecat. De braţ cu Fifi, încît i-am 
de-clarat lui Nicuşor Mecescu, blegul, care în 
tot răstimpul acesta nu scosese o vorbă, nu 
mişcase un deget: 

— Mototolule, haidem acas’! Gata, am 
terminat cu Frosa, şi să n-o mai văd în viaţa 
mea. Nu mă mai interesează!... 


130 


— Păi da, te cred că-ţi convine! a purces 
să mă prelucreze băiatul medicului. I-ai 
pasat-o pe Fifi africanului ăla... Dar la mine 
nu te gîndeşti? Zici că să mergem acasă. Bun, 
şi ce-i de făcut cu Tuţica mea? O abandonez 
aici, pe plajă? Sau i-o cedez, şi eu, aceluiaşi 
individ? Să-i facă respiraţie artificială... 

Necăjit că Mecescu era preocupat numai 
de aspectele superficiale ale vieţii, l-am 
chestionat abrupt şi abraziv: 

— In ce stadiu te afli? 

— Eu? Bun, aş putea spune... Nu mă 
supără nimic! 

— Băi, fii mai atent! Nu tu, adică tot tu, 
însă în legătură cu Tuţa pe care-ai cărat-o 
aici... Cum stai cu ea? 

— Nu stau, ci sîntem în vorbă! Aşa cum e 
la-nceput. 

— Atunci e-n regulă! Înseamnă că n-ai 
întreprins nimic mai de doamne-ajută... După 
cite te ştiu, sînt convins că nici n-ai despre ce 
să discuţi cu individa. Perfect. Mergem spre 
căşile noastre, trecem pe la mine, să-ţi dau 
volumele cu aventurile lui Cassanova, cel mai 
celebru amant al tuturor timpurilor, să-nveţi 
ce să vorbeşti cu fata, şi-apoi mergem la 
tine. Să-mi aleg ceva de citit, din biblioteca 
domnului colonel. Ceva mai serios, grav, vital 
şi zguduitor. Care să mă trezească la 
realitatea cruntă şi nedreaptă... 


Patimă grea, şi cu urmări. 


Om cult, de nădejde şi bărbat, în adevărata 
putere a cuvîntului, doctorul  Mecescu, 
genitorul lui Nicuşor, avea biblioteca plină. 


131 


Numai cu cărţi medicale. Însă, mai la fereală, 
într-un ungher de lingă sobă, rafturile erau 
tic- site cu volume legate în pînză. Bănuind 
că, sub copertele astfel protejate, trebuiau să 
se găsească numai lucruri osebite, le-am luat 
la rînd. Să văd ce citea colonelul. Citea! Şi- 
ncă zdravăn. Romane de Gib Mihăiescu, 
Cezar şi Cămil Petrescu, Petre Bellu, Drumeş, 
Dessila, G.M.  Vlădes-cu, precum şi 
nenumărați alţii. Doamne, şi ce titluri purtau. 
Care mai de care mai incitant. „Rusoaica”, 
„Intu-necare”, „Ultima noapte de dragoste, 
întiia noapte de răz-boi”, „Apărarea are 
cuvîntul”, „Invitaţie la vals”, „lubire”, „Moar- 
tea fratelui meu”, „Maidanul cu dragoste” 
(ăsta, cel puţin, se cerea citit printre 
primele). Iar cînd am găsit, şi mai bine pitite, 
o sumedenie de romane semnate de Re- 
breanu, mi-am zis că, neapărat, era ceva de 
capul lor. Deşi, la biblioteca liceului, 
niciodată nu fusesem atras de numele 
autorului. 

Trăgînd cu coada ochiului la Nicuşor 
Mecescu, aflat lîngă mine, şi care asista 
plictisit la cercetările mele, l-am întrebat 
curios: 

— Ascultă, măi băiete, l-ai citit pe 
Rebreanu? 

— Nu, că nu mă lasă tata! 

— De ce? 

— Zice că-s prea mic pentru un scriitor 
atit de mare... Şi chiar că-i mare. Fiindcă l- 
am văzut, şi nu o dată, tre- cînd prin faţa 
casei noastre. E-nalt şi ţeapăn, ca statuia de 
la monument! 

Ceva totuşi nu era în regulă. De ce-i 
interzicea colonelul lecturarea romanelor lui 
Rebreanu? 

Misterul l-am dezlegat în luna imediat 
următoare. Cînd, măcinat sufleteşte de 


132 


dispariţia Frosei din viaţa mea, mi-am înecat 
amarul în paginile cărţilor semnate Liviu 
Rebreanu. Dă-i cu „lon”, dă-i cu „Răscoala”, 
treci apoi la „Pădurea  spînzuraţilor”, 
„Ciuleandra”, „Jar”, iar cînd am dat de 
„Adam şi Eva”, am căzut bolnav, pe gîn-duri. 
Dumnezeule! 

Terminînd ceea ce publicase romancierul 
pînă atunci, şi mai ales auzindu-l pe Nicuşor 
Mecescu pomenind de existenţa scriitorului 
prin părţile noastre, nu-mi mai doream nimic 
altceva pe lumea asta decît să-mi fie dat să-l 
văd şi eu o dată. Atit, şi nimic mai mult. În 
aşa hal mă înnebuniseră poveştile ticluite de 
pana şi mintea lui. 

Într-o zi, sub pretextul de-a afla cum stă 
Nicuşor cu Tuţica şi, îndeosebi, dacă 
acţionase corespunzător Cassa- nova al meu, 
am trecut pe la locuinţa colonelului. 

Mai bine aş fi stat acasă, şi mi-aş fi văzut 
de treburi. 

Cînd am pătruns în curtea de pe Strada 
Mare, unde-şi avea doctorul sălaşul, nici n- 
am apucat s-ajung la uşa din spate, c-am şi 
auzit scandalul din casă. Colonelul era în 
voce. Şi urla atit de cumplit la fiu-său, încît, 
peste nici o clipită, Nicuşor Mecescu se- 
arunca pe fereastra bibliotecii. Care dădea în 
imensa ogradă a proprietăţii. Văzîn- du-l cum 
sare îngrozit, tremurîind şi purtind cîteva 
palme  întipărite pe obraji, m-am luat 
numaidecît după el. Căci o şi-ntinsese spre 
ieşirea din curte. Abia ajunşi în Strada Mare, 
am izbutit să-l iau la întrebări pe bucălatul 
meu prieten. 

— Ce-are tac-tu cu tine, măi băiete? 

— Cu mine n-ar fi avut nimic, dacă nu mă 
prindea citindu-l pe Cassanova al tău... Cu el 
însă are ce are! Şi, mai ales, cu Liviu 
Rebreanu. 


133 


— Şi ce i-o mai fi căşunat şi pe bietul 
romancier? am exclamat eu cuprins de 
indignare. 

Şi într-aşa hal m-am lăsat aţiţat de sfinta 
miînie ce-mi răscolea sufletul, încît în secunda 
următoare  porneam iarăşi spre ograda 
doctorului. Trăgîndu-l după mine pe hă- 
băucitul Nicuşor  Mecescu. Pe care-l 
instrumentasem, mobilizindu-l: 

— Hai încoa, să m-auzi ce-i zic lu' tac-tu! 
Ce să tot leagă de părintele Evei 

— Stai oleacă, ascultă-mă! Nu-i vorba de 
scriitor, ci de cărţile lui... 

— Cu-atît mai mult! 

Refuzînd orice informaţii suplimentare, am 
intrat în vasta curte. Nici n-am trecut de 
colţul casei, c-am dat nas în nas cu doctorul. 
Numai în cămaşă şi pantaloni de pija-ma. 
Cînd l-a identificat pe fiu-său în spatele meu, 
l-a şi abordat brutal: 

—  Nefericitule, ăstuia i-ai dat cărţile lu’ 
Rebreanu? i 

— Mda! a mormăit Nicuşor. Insă i le-am 
împrumu-tat... Din clipa aceea, lucrurile au 
şi-nceput să se dete- rioreze. Căci, ridicînd 
pumnul la mine, doctorul a urlat: 

— Nefericitule, ce-ai făcut cu romanurile 
mele? 


. „SUb roțile automobilului! 


Fără să mă las impresionat de gestul 
părintelui lui Nicuşor, mă refer la chestia cu 
pumnul pe care mi-l flutura pe sub nas, i-am 
răspuns demn, bărbăteşte: 


134 


— Ce să fac? Le-am citit. Şi nu numai o 
dată, ci de mai multe ori la rînd. Căci se 
merita... 

Deloc intimidat de replica mea, bătrinul 
Mecescu a emanat (pe buze) un sunet cam 
obscen, probabil un fel  de-apreciere a 
personalităţii subsemnatului, şi şi-a com- 
pletat observaţia oral: 

— Păi cred şi eu! Cum să-ţi intre ţie în 
cap, un mucos şi un puţoi, romanele lui 
Rebreanu? Unde-mi sînt cărţile? 

Umilit pînă la dumnezeu, mi-am ieşit din 
minţi şi i-am răspuns destul de politicos: 

— La mine! În bibliotecă... Unde nu stau 
pitite, ca la alţii, ştiţi matale care! Şi ca să 
vedeţi ce soi de puţoi mi-s, uite, dom'le 
colonel, nu le mai dau îndărăt... Pînă nu mi-l 
înapoiaţi pe Cassanova, întreg şi nevătămat! 

Aici îl încuiasem. Definitiv. Fiindcă fiu-său 
dovedise să mă informeze, la timp, despre 
starea în care ajunseseră volumele cu 
aventurile celebrului cavaler. Din prea multă 
utilizare. 

Buimăcit, impresionantul doctor (căci, într- 
adevăr, bătrinul Mecescu era un falnic 
bărbat, mătăhălos şi ţeapăn), 


a recurs la ultima tentativă de ameninţare, 
întrebîndu-mă extrem de semnificativ: 

— Aşaaa?... 

— Aşa! i-am răspuns glacial (deoarece 
cam îngheţase sîngele în mine). 

— Ascultă, mă, chiar aşa? şi-a repetat 
colonelul încercarea de intimidare. 

— Numai aşa! i-am confirmat iarăşi. Însă 
ceva mai estompat. 

— Ei bine, dacă-i aşa, stai niţel, că-ţi arăt 
eu ţie! 

Declamînd cele de mai sus, doctorul a dat 
bir cu fugiţii. 


135 


Atunci, fălos, am privit superior la Nicuşor 
Mecescu. Şi i-am spus: 

— Ai auzit cum l-am pus pe tac'tu la 
punct? 

Uimit de curajul pe care-l manifestasem, 
bunul meu prieten a dat să mă „flatuleze”, 
transmiţindu-mi ce-i umbla prin cap: 

— De auzit am auzit, şi-ai fost de-a dreptul 
măreț! Însă-s curios să şi văd. Ce-o să 
urmeze! 

Bietul copil! 'Terorizat de prestanta făptură 
a babacului personal, îi căpătase frica. Şi-am 
căutat să-l liniştesc, încurajîndu-l: 

— Nu-ţi fie teamă, măi Nicuşoare! După 
demonstra-ţia mea de forţe, nu mai poate 
urma nimic... N-ai văzut cum s-a cărăbănit 
tac'tu,  retrăgindu-se tactic, probabil în 
bibliotecă, unde-şi linge rănile? Mai bine 
spune-mi cum stai cu bravul meu 
Cassanova... 

— Păi n-ai văzut? mi-a declarat tînărul 
Mecescu, încă sub impresia celor întimplate.. 
Nici n-apucasem să termin volumul al doilea, 
că tata m-a şi prins citindu-l în fundul 
grădinii. Unde o aşteptam pe Tuţica. Să afle 
şi ea de ce era în stare cavalerul Giovani, sau 
cum dracului îl mai cheamă... 

— Şi-a aflat? 

— N-a mai avut cînd! Venise babacu', şi 
mă luase la goană... Dacă mă ajungea, precis 
mă pocea! Abia în casă, unde mă-nghesuise 
după uşă, a trebuit să-i spun ce-i cu 
Rebreanu. Adică, mai la obiect, cu romanele 
pe care le luaseşi tu... Acuma nu ştiu ce-o să 
mai fie! 

— Nimic, n-avea nici o grijă! l-am asigurat 
eu. 

Însă în aceeaşi secundă am înregistrat 
groaza întipă- rindu-se pe chipul lui Nicuşor 


136 


Mecescu. Care, vroind să mă prevină, a ţipat 
destul de convingător: 

— Păzea, c-a şi venit necazu'! 

Nepricepînd ce se-ntîmpla, şi nici ce ţinea 
să insinueze Nicuşor, mi-am întors rapid 
capul. La timp, ca să-l văd pe colonel 
năvălind spre noi, într-un costum de 
vinătoare, fără puşcă însă, şi  rotind 
ameninţător, în văzduh, cureaua de la 
pantaloni. Care, lipsiţi de susţinere, îl 
împiedicau serios să se mişte corespunzător. 
Profitind de faptul că nădragii doctorului 
coborau spre cota cea mai de jos, lune- cîndu- 
i către genunchi, i-am strigat bunului meu 
prieten: 

— Băiete, pe cai şi fuga marş! 

În clipa următoare ţişneam spre portiţa 
ogrăzii, grăbin- du-mă s-ajung cît mai urgent 
în stradă. lar de-acolo, mai departe. Eventual 
şi-afară din oraş. Preferabil, la Găvana. 

Din păcate, am fost nevoit să mă opresc. 
După nici cîţiva metri parcurşi. Sub roţile 
unui automobil negru, cu mustăţi, tip 1928, 
care se chema „Ford” (în cel mai rău caz 
„Chevrolet”). 

Ameţit de impact, de zbierătul trompetei 
cu pară de cauciuc, aflată în dotarea 
vehiculului, de scrişnetul frîne- lor, care 
izbutiseră să reţină magaoaia chiar lingă 
mine, am aşteptat buimac desfăşurarea 
evenimentelor. De-acolo, unde căzusem. Pe 
asfaltul Străzii Mari. J 

Atmosfera nu mi s-a părut încurajatoare. În 
faţa curţii, Mecescu, doctorul în persoană, se 
străduia să-şi ridice pantalonii şi să-i lege cu 
cureaua. De care, pare-se, nu mai avea 
nevoie. M-a mirat totuşi faptul că, fiind cadru 
sanitar, bine calificat, considerat eminent 
medic al oraşului, bătrînul Mecescu n-a sărit 
să-mi acorde primul ajutor. Ba mai mult de- 


137 


atît. Cînd şoferul a coborit de la volan, pri- 
vind urit, aş zice, la mine şi la colonel, 
Mecescu a dat bir cu fugiţii. Retrăgîndu-se 
în dosul portiţei. Pe care a  trîntit-o 
demonstrativ. După care, aproape imediat, 
din ogradă s-au auzit răcnete. Pe două voci. 
Una a doctorului, care lătra la bietul Nicuşor. 
Cealaltă, aparţinind mai înainte pomenitului. 
Care se văieta. Ţipînd ca din gură de şarpe. 
Era clar, tatăl îşi luase la  poceaiă 
progenitura. 

— De ce plingi, copile, te-am izbit rău? l- 
am auzit pe şoferul „Chevrolet”-ului. 

Pînă să-i răspund, mi-am şters lacrămile 
ce-mi şiroiau pe lîngă nas, şi-apoi m-am uitat 
mai atent la milosul conducător auto. Nu mai 
văzusem un asemenea bărbat. Inalt, trupeş, 
bine croit şi închegat, doar într-o cămaşă 
albă cu mînecile suflecate şi nişte pantaloni 
cenuşii, mă examina cu-o privire curioasă, 
uşor îngrijorată. Ochii m-au impresionat 
enorm.  Albaştri, geroşi, se-armonizau de 
minu-ne cu părul bălai, dînd în pai alb de 
griu, care-i împodo-bea creştetul. Lăsînd s- 
atîrne o şuviţă brumărie în stînga frunţii 
înalte. 

— Nu plîng, domnule! Dar îmi pare rău de 
Nicuşor, prietenul meu, care acum suferă 
pentru mine... Cred că-l bate tac'su! 

— Tot aşa cred şi eu! Îl ştiu pe buhaiul 
ăsta... 

— Şi doar pentru o nimica toată... Fiindcă 
mi-a dat să citesc nişte romane de-ale lui 
Rebreanu! 

Aflind şi-acest amănunt, pesemne 
nesemnificativ, şoferul m-a ajutat să-mi 
recapăt verticala, a văzut că nu păţisem 
nimic, m-a scuturat de praf, mi-a îndreptat 
cămă- şuica, după care s-a interesat: 

— Unde stai? Să te duc cu maşina... 


138 


Întrucît eram curios să ştiu cum 
progresează evenimentele din ograda 
doctorului, şi, deci, nu mă grăbeam, i-am 
spus domnului cu păr argintiu: 

— Nu-i nevoie, n-am nimic! Mergeţi în 
treabă... 

— Bine! Atunci stai niţel, să-ţi dau ceva, ca 
să ră- minem prieteni şi să nu-mi porţi pică... 

Urcînd iarăşi în „Ford” (sau „Chevrolet”), a 
luat ceva de pe bancheta din spate şi mi-a 
întins, pe fereastră, o cărţulie. Apoi a pornit 
motorul, a ambalat şi-a dispărut la orizont. 
Luînd drumul către Bascov. 

Cu volumaşul în mînă, am privit îndelung 
pe urmele automobilului. Nu mai văzusem, 
pînă atunci, la volan, o statuie. O statuie cu 
ochi albaştri. 

Cînd tînărul Mecescu şi-a făcut apariţia, 
strecurindu-se pe portiţa dinspre Strada 
Mare, bătut măr şi buhăit de plins, mi-a 
declarat oarecum invidios: 

— Să vezi şi să nu crezi! Eu le-ncasez, 
bătrînu' mă bate ca pe hoţii de cai, şi-alţii se- 
aleg cu cadouri... Păi dreptu-i? Ce carte ţi-a 
dat? 

Abia atunci mi-am amintit de volumul 
căpătat. Şi-am descifrat titlul. „Femeia de 
ciocolată”. De Gib Mihăilescu. Şi i-am arătat 
coperta lui Nicuşor, glumind pe socoteala 
omului care-mi dăruise romanul respectiv: 

— Mai bine mi-l dădea separat... Ciocolata 
de-o parte, femeia de cealaltă! Căci Gib, ăsta, 
se pricepe la muieri. Ai citit „Rusoaica”? 

— Eşti un fraier! Cu cioc... Mai bine-ţi 
dădea ceva deel! 

— Care el? 

Uitîndu-se la mine, nedumerit, tînărul 
Mecescu a  chicotit  înfundat, parcă 
bucurîndu-se de încurcătura în care mă 
aflam. Şi mi-a răspuns: 


139 


— Cum aşa, măi blegule, nu ştii cine era 
gata să te lase beteag? 

— Ba, da, cum să nu... De maşină. „Ford”, 
„Chevro-let”, asta nu mai contează! 

— Nefericitule! La volan, era chiar 
Rebreanu... Mereu trece prin Piteşti. După 
cumpărături. Are o vie, prin preajma 
oraşului, la Valea Mare. Şi gospodărie 
serioasă, încropită... 


Mi-a fost dat să mai întîlnesc, încă o dată, 
dar şi ul-tima oară, monumentul Rebreanu. 
Prin 1942. Cînd, poet famelic, la Bucureşti, 
am încercat să-i plasez cîteva din producţiile 
mele. 

Ducîndu-mă la ziarul „Viaţa”, care-şi avea 
redacţia în clădirea tipografiei „Eminescu”, în 
apropiere de Domnița Anastasia, pe unde-mi 
făceam veacul, la birtul lui Mitică Cosma, 
poetul-lăptar, am nimerit chiar peste 
directorul gazetei. Care era Liviu Rebreanu. 
La fel de statuar, poate ceva mai coliliu, 
cerceta citeva pagini din numărul în curs de 
apariţie. Încordat, neplăcîndu-i evident cine 
mai ştie ce articol, m-a întrebat: 

— Dumneatale ce doreşti, şi cine eşti? 

Nădăjduind să-i înmoi inima, am încercat 
să-i amintesc: 

— Copilul pe care l-aţi călcat cu maşina, la 
Piteşti! V-am adus nişte poezii, să mi le 
băgaţi la ziar... Acum sînt poet! 

Zîimbindu-mi, oarecum amar, m-a privit 
vizibil înduioşat, cu albastrul geros al ochilor 
săi de neuitat. Apoi mi-a spus: 

— Măi copile, se vede că tot copil ai 
rămas, poate şi poet! Păi de poezii ne arde 
nouă, acuma, cînd ţara arde?... Vină altă 
dată, cînd vremurile vor fi mai prielnice! 
După război, cel mai bine... 


140 


La data fixată de romancier, n-a fost cel 
mai bine. Eu mă lăsasem de stihuri, iar 
domnia-sa se lăsase de viaţă. Trecînd în 
eternitate. Însă durabilă. Pe pămînt. 


„IUTE CA 
SĂGEATA 


141 


„Flacăra“ se-aprinde greu 


Pe baza unui sumar întocmit de director şi 
vreo cîţiva prieteni de-ai săi, lucrînd în presă, 
în '53 am şi declanşat acţiunea „Flacăra nr. 
0”. Căci de la nimic porneam. În orice caz, 
avînd la dispoziţie un număr de titluri fictive, 
ce-ar fi trebuit să denumească reportajele, 
schiţele literare, cronicile muzicale, de artă şi 
cinematografie, inclusiv opt planşe în culori, 
cu reproduceri de artă, din creaţia marilor 
noştri pictori clasici şi contemporani, în mai 
puţin de-o săptămînă am fost gata cu 
„pilotul”. 48 de pagini, în total. Plus patru 
pagini, policrome şi ele, dorind să fie 
coperţile exterioare şi interioare ale revistei. 
„Flacăra” în format mediu, cu multe 
fotografii. Nu săptămînalul de azi... 

Cercetînd cu atenţie viziunea mea grafică 
despre cum ar fi fost cazul să arate 
„Flacăra”, directorul a mai luat-o odată la 
examinare. Privind nedumerit, fiece pagină în 
parte. A treia oară, a pornit-o de-a- 
ndaratelea. Răsfoind „pilotul” de la coadă 
spre cap. La fel de intrigat. Abia la a patra 
parcurgere a celor patruzeci şi opt de pagini 
Iancsi- baci m-a întrebat cam necăjit: 

— Mo, revista unde e? 

— Pe biroul matale! 

— Păi cum aşa, fără titluri, fără texte, fără 
semnături? 

— Exact! Aşa se machetează un „pilot 
Neavind tipografia mea proprie, am lipit 
texte decupate din alte reviste, însă 
existente, titlurile le-am desenat doar, cu 


n” 
! 


142 


flow- masterul, de aceea nu arată ca şi cum 
ar fi fost culese la monotip; numai planşele în 
culori pot fi considerate autentice produse 
poligrafice... 

Nemaiţinîndu-l nervii, directorul şi-a tras o 
palmă peste frunte, de s-a auzit plesnitura 
pină-n  anticameră. Motiv pentru care 
secretara şi-a virit capul pe uşă şi-a întrebat: 

— Să vă aduc cafeaua? 

— Aduci la dracul! a repezit-o lancsi-baci. 
Apoi, politicos de felul său, i-a explicat cu 
duhul blîndeţii „lartă la mine, vino cu trei 
cafele. Însă mare şi tare. Că doare capu' la 
toţi!” 

Privind în cabinet, unde ne aflam numai noi 
doi, secretara a dat din cap şi mai zăpăcită. 
După care, pînă s-apuce directorul să-mi 
spună ce-l apucase, cu-atit mai mult cu cît 
afirmase că m-ar durea capul şi pe mine, 
ceea ce nu corespundea adevărului, pe 
subsemnatul durîndu-l doar maţele, şi-asta 
din pricină de metabolism dat peste cap, căile 
reflexului foamei fiind destul de necunoscute, 
speriata făptură a revenit din anticameră cu- 
o tavă mare, pe care se aflau trei căni uriaşe, 
cum sînt cele pentru servirea cafelei cu lapte, 
precum şi-un termos de vreun litru şi ju- 
mătate. L-am recunoscut numaidecît. Era al 
directorului. Care, neposedînd fonduri de 
reprezentare şi protocol, îşi aducea de-acasă 
materialul necesar. Gata preparat. 
Amintindu-mi pe loc că era un mare 
consumator de ,Bra- sil”, însă fără zahăr, 
deoarece diabetologii nu-i  îngăduiau 
preparatul, mi-am mai redus din entuziasm. 
Cafeaua mă satisfăcea enorm, însă numai 
dacă puneam în ceaşcă patru sau cinci bucăţi 
de zahăr. 

După ce-a dispărut din cîmpul nostru 
vizual, lancsi- baci, şi mai arţăgos, mi-a 


143 


strigat ca pe timpurile bune, cînd relaţiile se 
aflau la un nivel mai intim: 

— Muş, acuma toarnă cava! 

— În toate trei cănile? 

— Sigur. Cînd ai s-auzi ce spune, o să are 
nevoie două cafele... 

— Fără zahăr? 

— Mai ales fără... Zaharină am pentru 
mine. Prinde mai bine fără zahăr! O să vezi şi 
o să aude, adică o să auzi. 

Pe cînd sorbeam, cu gura crimpoţită de 
amăreala cafelei, pe care directorul şi-o 
prepara singur acasă, la modul 


„bien corsé”, cum îi stătea în obicei să spună, 
de cînd lucrase franceza în Elveţia, şi ceea ce 
vroia să-nsemne că-i tare, groasă şi ţeapănă 
bine, de să te ridice de pe scaun, lancsi-baci 
mi-a recitat o întreagă poliloghie. 

— Mo, ştiut că trosnit, dar nu chiar la aşa 
hal! Cum să prezint tovarăşilor revistă 
confecţionat din  lipituri?  Povestind ce 
cuprinde fiecare material?... 

Mai trăgînd o gură de cafea, şi-a continuat 
prelu-crarea: 

— Nu mergem aşa! Titlu „Poveste de 
dragoste”, iar lipitură text din „monta 
artificial la vaci”... Cronica muzicală, „A Noua 
la Ateneu”, şi lipit material rezultate spor- 
tive! Şi tot aşa mai departe... Nu mai ai cap? 

— De ce să n-am, nu se vede? 

— Dacă ăla cap, atunci eu papa de la 
Roma... Nu  ghindileşte deloc! Trebuie 
exemplar tipărit, nu lipit, cu text adecvate. 
Asta este! Pleci iar la Sibiu. Şi nu vii de-acol, 
decît cu zece reviste gata. 

— Bine, plec, dar nu mă mai sili să beau 
şi-a doua cană de cafea, c-a şi-nceput să-mi 


144 


filfiie cordul! Am să fac tot posibilul să iasă 
totul bine... 

— Nu plecat, bei cana! s-a răstit la mine 
directorul. E nevoie de lumină la cap. Cava 
bun la asta! 

I-am făcut pe plac. Prea era cumsecade, 
om de aur, cu inimă de cozonac, ca să-l mai 
supăr. Oricît aş fi încercat să-i explic că aşa 
se confecționează o machetă „pilot”, 
ajutîndu-te şi cu imaginaţia, n-aveam nici o 
şansă de reuşită. Şi-n această privinţă, lancsi- 
baci era tot Granit. 

Aşa c-am băut, de voie de nevoie, şi cea de- 
a doua cană de cafea amară ca fierea. În 
schimb, cînd l-am pără-sit, cu bonul de casă 
în mînă, am văzut cum mi se biţiiau degetele, 
de parcă aş fi suferit de Parkinson. Dar eram 
şi luminat la cap. Adică, mai pe scurtătură 
spus, ştiam ce-am de făcut. Bună şi cafeaua 
la ceva, n-am nimic de zis. Dacă ar fi fost şi 
corespunzător îndulcită... 

Intors acasă, în Calea Moşilor, am instruit- 
o pe bulgă- roaică să plece la Hunedoara, la 
frate-său, într-o vacanţă de vreo trei 
săptămîni. Explicîndu-i că mă voi deplasa la 


Sibiu. Pentru o mai lungă perioadă de timp. 
lar cînd voi fi mai liber, am s-o chem şi pe 
dînsa. Să-i arăt minunatul oraş de pe malurile 
Cibinului. Era, de fapt, doar la două ore de 
drum departe de mine. Şi, spre uimirea mea, 
a acceptat fără nazuri. 


Revistă pentru uz intern 


145 


Abia cînd am debarcat pe peronul gării, mi- 
am amintit că nevastă-mea urmase o şcoală 
de asistente medicale. La Sibiu. De-aia 
primise, fără rezerve, invitaţia pe care i-O 
lansasem, de-a ne întîlni la o plimbare, de 
vreo cîteva zile, prin oraşul ce-ncepuse să-mi 
devie drag. Şi pe care nu-l cunoşteam 
aproape mai deloc. 

În gară, m-a întîmpinat tinerelul acela în 
civil, cel cu „Biletele de papagal”. Mi-a urat 
bun venit, strîngîndu-mi călduros mîna, 
informîndu-mă, totodată, că nu pe mine mă 
aştepta. Şi şi-a luat numaidecît rămas bun, 
pornind în goană după un individ realmente 
suspect. Cel puţin aşa mi-am imaginat eu, 
judecînd după direcţia în care se-n- drepta 
(toaleta bărbaţilor) purtind cu el două 
geamantane uriaşe, cît nişte dulapuri cu două 
uşi. Şi mi-am zis: „Bravo, băiatu'! A început 
să-ţi funcţioneze coțofana.” Referindu-mă, 
bineînţeles, la amicul de-acum o săptămi-nă, 
iar nicidecum la mine. Despre care 
cunoşteam mai multe. 

Cu directorul Richter, bucuros de 
revedere, m-am înţeles de minune. Tot în 
jurul unei tăvi cu cavă („Privat — dr. 
Ambrosi”). In cele două săptămîni ce-au 
urmat, bălaiul mastodont mi-a furnizat toate 
materialele de care aveam nevoie pentru 
confecţionarea unei reviste adevărate. 

Pornind de la sumarul înmînat de lancsi- 
baci, a dispus să mi se culeagă la monotip 
toate titlurile, conform schițelor mele de 
machetare, a făcut rost de texte corespunză- 
toare titlurilor respective, le-a dat la secţia 
linotipe, apoi la paginaţie, după care s-a 
trecut şi la imprimarea lor, în numai cinci 


146 


exemplare, la o maşină plană. Apoi, după ce 
totul era ca şi gata, avînd în faţă-mi o revistă 
cum nu mai apăruse în ţara românească, i-am 
declarat entuziasmat: 

— Genosse Richter, pentru sărbătorirea 
evenimentului, în seara asta o facem lată rău. 
Eşti invitatul meu, cinăm împreună la 
„Romischer Kaiser”! Ce zici? 

— Ce să zic? Pur şi simplu mă jigneşti... 
Adică Liesel Richter găteşte mai prost decît 
şmecherii ăia, de la restaurant? 

— Nici nu mi-a trecut prin minte o atare 
infamie! Doar am mai mîncat la voi, şi cunosc 
de ce-i în stare. Insă mă gindeam la 
ambianţă, orchestră, dans, şi multe alte alea, 
care fac frumoasă viaţa omului! 

— Aha! Ai şi-nceput să gindeşti ca nemţii... 
Va să zică ţi-e dor de ,Wein, Weib und 
Musik”, nu? Perfect. Le am şi la mine acasă. 
Diseară o facem lată, căci am şi luat măsurile 
necesare pentru botezul revistei noastre. Vin, 
cu nevestele, deci or să fie şi „„Weib”, toţi 
şefii de la plane, tiefdruck, offset şi legătorie. 
Anume i-am poftit la bairam, căci dînşii au 
contribuit cel mai mult la naşterea „Flăcării”! 

A fost o seară, ba chiar şi-o parte din 
noapte, de pomină. La care s-au distrat de 
minune mai toţi cei prezenţi. Cu excepţia 
subsemnatului, care,  nepreafiind  băutor, 
m-am chiaunit încă de la primele două pahare 
de „Traminer”. lar cînd am gustat şi din 
„Rueslănder”, n-am mai reuşit să mă ridic de 
pe scaun. În schimb, am băgat în mine mai 
din toate bucatele pregătite de inegalabila 
madam Richter. Sperind să mă trezesc la 
realitate. Care, privită de la distanţă, era 
cumplită. Maistrul de la offset îşi adusese, în 
afară de nevastă, şi acordeonul. Artist ama- 
tor, însă de excepţie, le-a cîntat tuturora pe 
gustul lor. Melodii populare, mai ales. 


147 


Nemţeşii, maghiare, ardeleneşti, regăţeneşti 
şi alte potpuriuri. În care se imbricau mai 
toate intonaţiile naţionale şi regionale. Iar 
cînd ne- vastă-sa i-a mai tras şi-un ghiont în 
coaste, de-a icnit bietul Ivan Strausser din 
adîncul rărunchilor, ne-a anunţat: 


— Nevastă-mea-i din Balş, aşa c-o să-i cînt 
şi ei ceva pe plăcu' inimii... 

Iar în clipa următoare, împingînd din greu 
la foalele acordeonului, urla cît îl ţinea gura: 
„Te-a făcut mă-ta olteancă, fire-ai tu să-mi fii, 
că-mi ceri blană astrahancă, fire-ai tu să-mi 
fii...” 

Fiind şi eu oltean (50%), mi-am dat imediat 
seama că neamţul de la offset realizase o 
versiune proprie a imnului oltenesc. Probabil, 
îşi blestema zilele că dăduse peste una din 
cele mai aprige reprezentante ale sexului 
slab din părţile sudice ale ţării. În acelaşi 
timp, însă, o mînca din ochi, că era şi tare 
fişneaţă. Avea o poftă de dans atit de 
crincenă, încît pînă nu i-a zgilţiit pe toţi cei 
de faţă nu s-a lăsat. Singurii scăpaţi de 
osînda iabraşei muieri fusesem numai noi. 
Eu, care devenisem intransportabil, şi Straus- 
ser, care era obligat să facă pe orchestra. 


Am fost silit să mai rămîn trei zile la Sibiu. 
Căci Richter n-a fost de acord să-mi înmîneze 
cele zece exemplare ale revistei, mai înainte 
de-a proceda la celofanarea  coperţilor. 
Profitîind de ocazie, i-am telefonat nevesti-mii 
să se prezinte de urgenţă la „„Romischer 
Kaiser”, etajul trei, camera 315. Unde, 
bineînţeles, îşi petrecea veacul bărbatu-său. 

Şi-au urmat două zile de vis. Bulgăroaica, 
bună cunoscătoare a zonei, a ţinut să mă 


148 


plimbe pe toate coclaurile. Ba la Dumbravă, 
ba la Şcoala de asistente sanitare, unde-şi 
luase diploma de cadru medical, ca, în cele 
din urmă, întrucît nu mă mai ţineau 
picioarele, să mă ducă şi la „Sub arini”. Ca să 
mă odihnesc pe-o bancă din pitorescul parc al 
oraşului. 

Cînd am băgat de seamă că-n pădurea ce 
ne-mprejmuia se mai afla pitit şi-un 
restaurant denumit „Sub arini”, de unde, 
probabil, se trăsese şi denumirea acelei părţi 
a oraşului, sau invers, i-am şi declarat 
bulgăroaicei: 

— Mi-e o foame, de te-aş păpa şi pe tine, 
ca un canibal... Haidem să prinzim la ăştia, 
poate au ceva mai de soi! 


Aveau. Şniţele vieneze. Atiît de 
supradimensionate, în-cît depăşeau marginile 
farfuriei. Fragede, gustoase, fier-binţi şi bine 
prăjite, de-mi cronţăneau în dinţi, m-au deter- 
minat, aproape fără voia mea, să comand 
încă o porţie. Pentru mine. Deoarece Penke 
se săturase cu jumătatea de şniţel ce i-o 
lăsasem, cînd observasem că nu era în stare 
să-i facă felul întregii minunăţii, şi-o 
transferasem la mine. Însă am ţinut să-i atrag 
atenţia: 

— Să ştii, copilă, că nu-i văd deloc bine pe 
sibienii tăi! 

— Dar ce-ai cu ei? f 

— Nimic! în ceea ce mă priveşte. Insă 
carnea cu care se-ndoapă în halul ăsta, o să 
le vie de hac. Precis îi paşte ateroscleroza!... 

— Aşa-i, măiestrică, aici ai rezon! De- 
aceea, cînd ne vom reveda săptămîna cealaltă 
la Bucureşti, acas’ la noi, dacă n-o să ai cinci 
kile mai puţin decît ai avut cînd am plecat la 
Hunedoara, vorbesc cu Bălănescu, fostul tău 


149 


coleg de liceu, şi iarăşi te internăm la 
„Parhon”... 


N-a mai fost nevoie. 

După ce lancsi-baci m-a pupat pe-amîndoi 
obrajii, fericit la culme de cum arăta 
„Flacăra” noastră, mi-a spus: 

— Aşteaptă aici, la mine-n cabinet! Eu iau 
maşina şi reped tovarăşii arăt revista... 

Cînd s-a înapoiat, după vreun ceas, cu 
revistele sub braţ, directorul era de gheaţă. 
Cu faţa încremenită, stă- pînindu-se din 
răsputeri, mi-a comunicat rezultatul între- 
vederii: 

— Revistă plăcut, apariţie amînat! 

— De ce! am exclamat aproape ţipînd. 

— Mo, nu rage la mine, că fac urit! Miine 
spun... Acum răbdare, disciplină, muncă! 
Miine altă zi, şi, poate, alte soluţii. Dar tu nu 
înţelege nimic. Tare de cap. Noro-cul, eu tare 
la nervi! 

N-a mai adăugat nimic. Aşteptind să-i 
eliberez spaţiul vital, directorul meu drag 
începuse de pe acum să privească în gol, ca şi 
cum acolo s-ar fi aflat ceva, un lucru pe care 
numai el era în stare să-l vadă. Privea atent, 
cu muşchii feţei împietriţi, ciopliţi în granit. 


Pe cai, băieţi, că-ncepe cursa! 


Cam aşa ar fi trebuit să interpretez 
comunicarea directorului, cînd iarăşi mă 
chemase la el în cabinet, după două luni de la 
ultima noastră întrevedere pe „tema 
revistei”, şi-mi spusese: 

— Muş, miine la nouă, măniînci bine, 
zdravăn, prezinţi şedinţa redacţie! Dar nu 
editură, ci la „Europolis”... 


150 


— Ce-i cu matale, lancsi-baci, iar eşti pe 
cale să faci o comă diabetică, şi nu mai ştii ce 
vorbeşti? l-am întrebat uluit. „Europolis”-ul e 
mort, înmormîntat cu toate onorurile. Ce 
şedinţă să mai ţinem cu strigoii trecutului? 

— Mo, taci din gura şi-ascultă bine! Miine 
prima şedinţă redacţie, în blocul unde lucrat 
„Europolis”... Etajul doi, ţine minte! Nu mai 
avem ce face aici, „ESPLA”. Gata. Nu mai 
este director, nu mai este tehnoredactor! 

— Aoleu! Cum aşa, am fost daţi afară? 
Amîndoi?... 

— Exact! 

— Şi ce-i facem, ne-apucăm de şomaj? 

— Deloc! Apucam revistă... Eu numit 
redactor-şef, mai am doi redactori-şefi 
adjuncţi, tu machetator-redactor artistic! 

— Nu se poate! am exclamat, gata-gata să 
leşin. Dă-mi o cafea, că nu mă mai ţine 
inima... 

Cu mîna sa personală, calm şi dîrz, mai 
dirz ca niciodată, lancsi-baci mi-a turnat o 
ceaşcă plină cu „Brasil”. Cînd am sorbit-o, 
dintr-o singură duşcă, pentru a-mi reveni cît 
mai urgent, am fost nevoit să constat că-mi 
oferi-se, din termosul ce nu-l părăsea deloc, 
cafea în amestec. Cu coniac. Şi mi-am amintit 
de spusa directorului, cum că medicii îi 
recomandaseră coniacul ca vasodilatator. Ca 
să întîrzie apariţia complicaţiilor vasculare, 
specifice diabetului.  Microangiopatii se 
numeau. 

Pe-atunci, încă, nu mă pricopsisem şi eu cu 
maladia secolului, şi-n doi timpi şi trei 
mişcări am şi simţit cum îmi circulă coniacul 
prin neuronii creierului. Numai aşa îmi pot 
explica întrebarea adresată fostului director, 
acuma redactor-şef: 


151 


— Ce-i cu mine de nu pricep nimic? N-am 
înţeles o iotă din tot ce mi-ai spus... Ce se- 
ntimplă? 

— Nimic grav! mi-a zimbit calin lancsi- 
baci. Coniac tare, cap tare, trece repede. Mai 
ales ameţeala alcoolică... Capul, asta nu ştie! 
Mo, trezeşte-te!... „Flacăra” luat foc. Acum 
punem gaz, şi tragem tare. Miine declanşăm 
operaţie! 


Fericit, atit de fericit încît nimeni nu m-ar 
fi putut înţelege de cîtă bucurie clocotea în 
sufletul meu, atît de dornic să „scoată” o 
revistă ilustrată, m-am dus de-a dreptul la 
„Capşa”. Urmiînd indicaţia directorului. În 
avans. El îmi pomenise de micul-dejun, eu o 
luam cu dejunul propriu zis. Avînd destul 
timp la îndemînă ca să cuget şi la ce-o fi cu 
breakfastul de-a doua zi. 

În plină transă psihică, i-am comandat 
domnului Luca, cel mai fantastic chelner din 
cîți îmi fusese dat să întîlnesc în viaţă, să-mi 
servească, cît mai urgent, cîte o porţie din 
toate bucatele trecute pe meniul zilei. 

— Maestre, nu se poate! a încercat să mă 
înduplece  ospătarul. Cunosc prea bine 
capacitatea dumneavoastră, atît spirituală cît 
şi materială. Aşa că, serviţi doar ce-am să vă 
recomand eu... 

Om cult, şi Luca ăsta. Vorbea ca la carte. 

— Atunci, ce-mi propui? 

— Dejunul dumneavoastră obişnuit! Un 
şalău cu sos remoulade, la început, apoi nişte 
sărmăluţe, bine gratinate la cuptor, iar la 
urmă, un antricot de vacă fragedă, moartă în 
plină tinereţe, cu floare... 

— Cum adică, dom’ Luca, moartă cu 
floare? 

— M-aţi înţeles eronat, maestre. Antricotul 
e cu floare, adică bine împănat cu grăsimea 


152 


specifică junincilor căreia i se mai spune şi 
seu! 

— Numai atît? 

— Ce-aţi mai dori? m-a examinat pieziş 
Luca. 

— O Doamne, cîte n-aş mai pofti, ţinînd 
seama de satisfacţiile ce mă aşteaptă! Mă 
simt capabil, dom’ Luca, să devorez şi-o 
vacă întreagă.. Şi nu din lăcomie, că doar mă 
ştii! 


— Cum să nu, maestre, mie-mi spuneţi? 
Atunci am să vă mai ofer şi-un profiterol, ca 
încheiere. Cu frişcă multă, fructe confisate, 
pişcoturi crocante şi-un strop de rom dea- 
supra... Sau un parfait? 

— Nu, prăjiturile cam îngraşă! Chiar dacă- 
s îngheţate... Renunţ la ele. Prefer ceva mai 
lejer, bunăoară un cartof, eventual doi! 

— Fierţi, sau prăjiţi? s-a mirat discret 
eminentul ospătar. 

— Nici aşa mecanic să n-o luăm! Din cei de 
cofetărie... Tăvăliţi în praf de cacao şi stropiţi 
cu-o lacrimă de coniac! Cacaoa şi coniacul le 
anihilează dulceaţa. După mine, e unicul 
produs dietetic pentru un desert corespun- 
zător necesităţilor mele. Căci de miine intru 
la regim! 

— Vai de mine, iar v-au pus la slăbit? 

— Regim de muncă, dom' Luca, nu de 
tortură... A, stai niţel, bine că pomenii de 
tortură, mai bine îmi dai un tort Richard! 
Asta-i uscat, fără creme şi cocărie în exces. 
Nu? 

— Nu, dacă aşa vă-nchipuiţi 
dumneavoastră! 


Toată noaptea am dormit chinuit. De cele 
înfulecate şi de tot felul de gînduri legate 


153 


de apariția revistei. Şi-am renunţat la 
recomandarea bunului meu director, de-a 
servi un mic-dejun ceva mai ţeapăn. M-am 
rezumat doar la trei ochiuri pe slănină 
prăjită, crocantă şi bine rume-nită. Cu extrem 
de puţină pîine. Numai două chifle, în loc de 
cinci, cîte obişnuiam. 

Iar la orele nouă fără zece, eram în blocul 
„Cristal Palace”, unde, pe vremuri, fusese şi 
editura „Europolis”, umblind din cameră în 
cameră să dau de redacţia „Flăcării”. Intreg 
etajul fusese destinat revistei, reţinusem de 
la Iancsi-baci, şi trebuia să fie şi ea pe 
undeva. 

Nu era! 

Normal, de altfel, de vreme ce încă nu se 
constituise colectivul redacţiei. Totuşi l-am 
găsit pe „redactorul-şef”. 

Intr-o chiţimie, de la capătul din fund al 
etajului. Dis- cutînd aprins cu doi indivizi. 
Unul tare simpatic, frumos înţolit şi distins la 
înfăţişare, iar celălalt pe invers. Antipatic foc, 
fudul, fără cravată la git şi cu haina boţită. 
Cînd 
mi-am făcut apariţia, lancsi-baci s-a oprit din 


peroraţie şi-a făcut recomandările de 
rigoare. Spunîndu-mi informativ: 
— Adjuncţii mei! Tovarăşul Alex. 


Gheorghiu, cu problemele externe, şi mi l-a 
indicat pe cel care-mi plăcuse din prima 
clipă, şi tovarăşul Roibu... Şi mi-a arătat cu 
degetul la urîtul mai sus pomenit. Nu cheama 
chiar aşa, însă asta e numele de serviciu, 
poreclul, cum ziceţi la voi. Cu el ai să 
lucrezi... Se ocupă de toate problemele orga- 
nizatorice şi general redacţionale. Focos şi 
fircheş, năbădăios, de-aia spune lume roib! 

Apoi, trecînd la personalitatea 
subsemnatului, m-a prezentat celor două 
ajutoare ale sale: 


154 


— Asta Muş, omu' care făcut două numere 
de revistă, din care apărut nici unu! 
Machetator şi redactor-artistic... Grăsuţ ca 
un bivol, munceşte la fel... Mănîncă mult, lu- 
crează mult. El e cel mai tare om din lume. 
Rabdă, trage şi tace. lubiţi la dînsul, este 
nevoie de aşa cap. Are şi idei... Trosnite şi 
interesant! 

Şi chiar din aceeaşi zi, am şi-nceput 
conceperea machetei. Sub directa 
supraveghere a roibului. Avea sumarul la el, 
pregătit împreună cu lancsi-baci şi Alex. 
Gheorghiu. In schimb, redacţia n-avea nimic. 
Nici birouri, nici redac-tori, nici scaune 
suficiente. Aşa că i-am propus observa-torului 
federal: 

— Eu aş zice să lucrăm la mine acasă, pînă 
se pune la punct totul! Aici n-avem la 
îndemînă ce ne trebuie... 

— Mai bine! Perfect, de acord... 

Mai bine mi-aş fi muşcat limba, cînd 
lansasem sinistra propunere. Căci, aproape 
două săptămîni, cît a durat machetarea 
primului număr, care trebuia să apară de 1 
Mai, Roibu a reuşit să-mi mănînce şi sufletul, 
nu numai bucatele din casă. Sosea dimineaţa, 
în Calea Moşilor 172, prinzindu-mă la micul- 
dejun. Din care, politicos, îl invitam să 
ciugulească şi dînsul. 

Ciugulea, nu se dădea îndărăt. Şi încă 
zdravăn. De mă lăsa pe jumătate flămînd. 
După care lua la cercetare pagină cu pagină, 
din ceea ce machetasem cu-o zi înainte. 
Dădea din cap încîntat, admirînd punerea în 
schemă, şi-mi declara sentenţios: 

— Ar fi fost mult mai bine, politic vorbind, 
să fi tre-cut povestirea lui Podină înaintea 
fragmentului din Şoho- lov! Ştii, volumul al 
doilea din „Pămînt desţelenit” e cam criticat 
la ora actuală... Se zice că, ştiu-eu-cine, nu-i 


155 


mulţumit de cum vede autorul problema 
colectivizării. Hai să-ncercăm şi-aşa! 

Incercam. Totuşi, precaut, păstram ambele 
variante. Roibu pleca apoi, ocupindu-se cu 
ardoare de organizarea sediului „Flăcării”. 
Plus căutarea de redactori, fotoreporteri, 
retuşori,  laboranţi foto, secretare şi 
tehnicieni pentru urmărirea în tipografie. 

— Pe la prînz mă-ntorc, să vedem cum ies 
şi paginile următoare! 

— Foarte bine! O s-avem destul timp, căci 
astăzi sînt la regim de cruţare, şi nu mănînc 
decît iaurt... 

În pofida avertismentului emis cu osebită 
delicateţe, totuşi venea. C-un kil de plăcintă 
cu carne. În servietă. Pe care-o întindea pe 
masa mea de lucru. Şi, înfulecînd de unul 
singur, direct din pachetul adus de la 
patiseria din colţul Moşilor cu Latină, îşi 
dădea cu părerea cle-făind, informîndu-mă: 

— Sufăr de ficat, şi totuşi mă privez de-un 
prinz omenesc, ca la mama acasă, 
astîimpărîindu-mi foamea cu plăcinta asta 
infamă! Nici nu ştii ce greu cade la stomac. 
Prea multă ceapă... Şi nici poza asta, a lui 
Peltz, n-ar mai trebui băgată la cronica 
literară. 

Nu ştiu ce-o fi mîncat la mă-sa acasă, însă 
îi dădea înainte cu plăcinta. 

În sfîrşit, m-am prefăcut că-l înţeleg şi că-i 
apreciez principialitatea, şi-am dus la bun 
capăt îngrozitoarea ma- chetare a revistei. 
Spre satisfacția mea, cînd aceasta a fost 
prezentată redactorului-şef, spre aprobare, 
lancsi-baci s-a uitat cruciş la Roibu şi i-a spus 
cu glas de gheaţă: 

— Refacem macheta, băiete! Atitea erori 
de orientare politică, încît nu mai aparem nici 
la paştele roibilor... Cine ţi-a spus viri 


156 


picioare în sumarul întocmit împreună, cînd 
ai fost de acord cu el? 

— Păi n-aţi aflat de ultimele ştiri externe? 

— Ce anume? 

— Chestia cu conspirația medicilor, care 
intenționau să-l omoare pe... 

— O ştiu... Însă problema nu ne aparţine! 

— Serios? 

— Foarte serios! Lucrez eu cu Muş, iar 
dumneata iei primire noile secţii redacţie... Şi 
poartă frumos cu băieţii, că tineri şi vor fac 
treabă! 


De 1 Mai a apărut pe piaţă primul număr al 
„Flăcării”. De fapt, dacă stăm strimb şi 
judecăm drept, era al trei- lea. Mult mai slab 
decît ediţia în zece exemplare. Bine primit de 
către forurile superioare,  lancsi-baci a 
organizat, la „,Casa ziariştilor”, de pe Calea 
Victoriei, o întîlnire tovărăşească. Invitind la 
o masă  colegială întreg colectivul 
redacţional. Pentru sărbătorirea 
evenimentului. 

Am şi-acum poza trasă atunci de-un 
fotoreporter din echipa revistei. Iar cînd mă 
uit, emoţionat, la mutrele, de-acum treizeci 
şi ceva de ani, ale foştilor „flăcărişti”, cu 
greu îi mai recunosc, ştiind cum arată astăzi, 
pe Boz- bici, Timbus, Francisc Munteanu, 
Ciudan, Buda, Podină şi mulţi alţii. Dintre 
care, unii, nici nu mai sînt printre noi, 
emigrînd spre alte lumi. Mult mai de Sus. 
Insă sînt convins c-am să-i întîlnesc şi-acolo. 
Rareori mai poţi da peste nişte entuziaşti ca 
acei din echipa de şoc, de la începuturile 
primei noastre reviste ilustrate, dar şi-n teh- 
nicolor. Şi-ar fi păcat să nu ne reamintim de- 
acele vremuri. Împreună. Cînd ne vom aduna 
cu toţii laolaltă. Eventual tot la o masă 
colegială. Ce, ăi de Sus n-au şi ei restaurante 


157 


cu momiţe şi frigărui, mititei, pîrjoale, fudulii 
şi antricoate cu floare? Indoi-m-aş! Şi dacă 
totuşi n-au, aleg frigările de Jos. 


La Cumpătu-Sinaia, în concediu de 
creație 


Trecuseră anii. Şi peste noi, şi peste cele 
întîmplate. Prin '76, eram la o vilă a Uniunii 
Scriitorilor. Unde-mi puneam la punct ultima 
versiune a cărţuliei „De-a v-aţi ascunselea”. 
Iar la cantină, unde obişnuiam să mai trec şi 
între mese, pentru a mai cerceta în ce stadiu 
se afla coana Florica, gestionara, cu 
aprovizionarea dughenei, mi-a fost dat să mă 
întîlnesc, ca să zic aşa, nas în nas cu lancsi- 
baci. Neschimbat, la fel de stăpîn pe sine, mi- 
a suris binevoitor, spunîndu-mi: 

— Ce mai faci, mo? 

— Lucrez la un mic roman... Dar matale? 

— Tot cu lucrul! 

— Roman?... 

— Nu, nu duce gind la aşa ceva... Bat la 
maşină a pa-tra carte. Ceva despre războiul 
petrolului. Un fel de documentar. Celelalte 
băteau des, adică  dezbăteau probleme 
asemănătoare: bumbac, opium, cauciuc... 

— Înţeleg. Cam în genul celor scrise, pe 
vremuri, de Anton Zischka! 

— Exact... Insă documentaţie nouă! Mari 
diferenţe. El scria nemţeşte, eu maghiară. Şi 
de pe alte poziţii... Zischka era nazist, eu 
rămas comunist! Altă mîncare de peşte, cum 
ziceţi la voi... 


158 


— Familia? Sănătoşi, voinici cu toţii? 

— Ascultă, Muş, la tine nu ruşine?... 

— De ce? Am spus ceva necuviincios? 

— Făcut impoliteţe. Nu dat nici un telefon 
la mine, după porcărie organizat de Roibu 
ăla, al tău! 

— Al meu? Ba s-avem pardon, lancsi-baci! 
Aici nu-ţi dau dreptate... Cred că-s vreo zece 
ani, adică, iartă-mă, mai mult de cinşpe, de- 
atunci, şi încă n-am îndrăznit să te caut. Şi 
ştii de ce? 

Fostul meu instructor, director şi redactor- 
şef s-a uitat la mine scrutător şi oarecum 
rece, cercetîndu-mă atent. 

— Hai, spune tu! Spune tot ce ai pe 
suflet... 

— N-ai zis rău... Căci pe suflet îmi stătea 
şovăiala de care am dat dovadă. Dacă te-aş fi 
căutat, să-ţi exprim „condoleanţe”, pentru 
toate miîrşăviile puse la cale de idiotul ăla, 
erai în stare să mă scuipi în ochi, imaginîndu- 
ţi că luasem de bune tot ce se spusese despre 
tine! Am zis că-i mai sănătos să te las în 
pace, să-ţi lingi de unul singur rănile. N-am 
dreptate? 


— Şi da, şi nu! Încă nu cunoscut bine 
lancsi-baci... El nu linge niciodată. Nici 
rănile, nici laudele! Biata  nevas-tă-mea 
prăpădit, şi lancsi-baci nu plins. Lucrat la 
prima carte. Ondriş, copilu, acuma flăcăul 
mare, umblă ochelari douăsprezece dioptrii... 
Scris altă carte, şi răgit ca boul, păstrind 
durere în mine. Azi, mîine, poate poimiîine or- 
beşte... Ce fac? Lucrez mai departe... Nice 
odată nu trebuie lăsat doborit pămînt. Nici de 
durere, nici de nedreptate, nici de viaţă. Omu 
nu balegă, omu e piatră! Dacă om... 

Înmărmurit, acum îl examinam pe cel ce-mi 
stătea în faţă. Nici n-a clipit din ochi, cînd a 


159 


simţit că-l măsor de sus şi pînă jos, 
întrebîndu-mă dacă-i făcut din carne şi suflet, 
ca orice om normal, sau dintr-un alt material, 
eventual oţel sau granit. Şi-atunci mi-am 
amintit, deo-dată, că i se spunea Granit. 

Şi-am tăcut milc, neîncumetindu-mă să-i 
dezvălui cît mă dureau cele ce i se 
întîmplaseră şi i se întîmplau. Abia mai 
încolo, după ce m-a invitat la un coniac, pe 
care l-am degustat pe terasa din faţa 
cantinei, l-am întrebat: 

— Te superi, lancsi-baci, dacă am să te 
caut la Bucureşti? 

— Deloc! Chiar face bine... Trosnit ştiu că 
eşti, dar rău niciodată! Uite, ăsta număr 
telefon... 

Constatind că era altul decît cel pe care-l 
cunoşteam, l-am mai iscodit: 

— Te-ai mutat cumva, sau ţi-ai schimbat 
doar numărul telefonului? 

— Da! Acum stau la casa soţiei. Căci 
recăsătorit. Femeie omenie, iubeşte la mine 
şi la Ondriş, are grijă de-a- mîndoi. E 
româncă, şi-i zicem, şi eu şi Ondriş, mamă... 
Merită mult, şi tare frumos nume „mamă”! 

— Dar cu diabetul cum mai stai, c-am şi eu 
unul? 

— Cu diabet nu stai, mergi înainte! Acum 
fac şi an- gor... 

— Ce-i aia? 

— Angor pectoris, anghină  pectorală, 
pentru cine consultă medic! 

— Şi? Nu faci nimic? 


— Ba da! Umblu cu nitrogliţerin în 
buzunar... Dina- mit. Descoperit de Nobel! 

Nu i-am mai spus că şi eu posed un tub cu 
„dinamită”, tot în buzunarul din stînga al 
pantalonilor, ca să-mi fie mai la îndemină, 


160 


atunci cînd se vor ivi primele dureri în coşul 
pieptului. 


„Ghici cine vine la cină?” 


În toamnă, reîntors la Bucureşti cu 
romanul dus la bun sfîrşit, într-o seară îi 
povesteam bulgăroaicei despre întîlnirea cu 
fostul meu şef. Era cam în jur de şapte. Şi 
Penke m-a şi luat la rost: 

— Bine, măiestrică, şi tocmai acum îmi 
spui? De ce nu-l pofteşti pe la noi, să-i mai 
ogoim necazurile? Dă-i un telefon. Chiar 
acum. Poate-i acasă, şi-i dispus să cineze cu 
noi... Însă avertizează-l că sîntem la regim! 

— Păi şi Iancsi-baci e diabetic, aşa că nu-i 
o problemă! 

Mi-am înşfăcat repede agenda, i-am căutat 
numele, şi, în clipa următoare, şi formam 
numărul pe care mi-l dăduse la Sinaia. 

A răspuns imediat. 

— Bună seara, lancsi-baci, ce mai faci? Ştii 
cine te sună? 

— Incă nu bolind la cap, cum nu ştie! Ce 
să spun? Fac bine. Acum ieşit din a doua 
comă... 

— Vai de mine! Erai singur acasă? 

— Da! Şi dacă nu singur, tot fac coma... 
Soţia la On- driş, spital de ochi. Miine 
operează! A patra oara, şi nu ştim ce iese. 

— Nu ţi-ar face plăcere să iei masa de 
seară cu noi? Nevastă-mea ar ţine tare mult 
să te mai vadă... 


161 


— E bine! Atunci ghici cine vine la cina? 

— Mai eşti cu cineva, şi doreşti să veniţi 
împreună? Cine e?... 

— Patru omi, pardon, oameni... unu bătrîn, 
tare bă- trîn, unu matur, altu tînăr, şi-ncă un 
aproape copil! 

— Poftiţi cu toţii, nu mă deranjează! i-am 
spus fostului meu director, redactor-şef şi 
instructor,  mirindu-mă de faptul că-şi 
chemase acasă atiţia oameni, şi-ncă din 
generaţii diferite. 

Peste o jumătate de ceas, nu mai mult, 
zbîrnîia soneria de la uşă. 

Cînd am deschis, lancsi-baci privea la mine 
voios, probabil bravînd, avînd în vedere 
operaţia de-a doua zi, iar în mînă ţinea un 
buchet de garoafe, învelit în celofan. 

— Unde-s ceilalţi? 

— Aici! mi-a răspuns zîmbind pe sub 
mustață lancsi- baci. Patru la unu, adică nu 
bine, patru în unu! În mine... Şi bătrîn vechi, 
la vîrsta de azi, şi matur, ca acum douăzeci 
ani, şi tînăru de dinainte de război, şi copilu 
de foarte de demult! Nu pricepi? 

După ce l-am ajutat să-şi dezbrace 
paltonul, şi-a re- luat florile şi, pătrunzînd în 
sufragerie, de fapt unica noastră cameră, 
cabinet de lucru, dormitor şi toate celelalte 
în acelaşi timp, le-a înmînat nevesti-mii, mai 
întîi pu- pîndu-i mîna. Ca un cavaler de pe 
timpuri. 


La cina cea de taină, din seara aceea, am 
avut ocazia să-l văd pe  lancsi-baci 
dezlănţuindu-se. In povestiri aproape 
fantastice, incredibile mai bine zis, despre 
anii, nu prea mulţi totuşi, pe care-i trăise 
pină atunci. Şi, mai gustîind din bucatele 


162 


bulgăroaicei, autentică artistă culinară, mai 
ales în privinţa aspectului lor dietetic, mai 
sorbind o gură de coniac, mai trăgind o 
ţigare, ceea ce şeful meu nu prea aprecia, 
refuzînd orice invitaţie de-a apela la pachetul 
de pe masă, mi-a fost dat să ascult romanul 
unui om neobişnuit. 

Şi într-atit uitase de sine, încît nu se 
interesase nici de boala ce-i măcina 
măruntaiele, scormonind mişeleşte 


prin cavernele unui trup slăbit într-un ritm 
ascendent, dacă se poate spune şi-aşa, nici de 
familie, nici de plăceri-le ce i-ar fi putut fi 
oferite de viaţă. Ne-a relatat despre ţările 
văzute, cînd fusese corespondent special 
pentru Orientul apropiat, sau cînd lucrase ca 
sertiseur, în dugheana unsui bijutier din 
Elveţia, despre activitatea depusă pe 
meleagurile Ardealului, unde primise sarcini 
importante, pe linie de presă şi asigurare a 
mijloacelor tehnice de imprimare clandestină 
a acesteia. 

În permanență stressat de condițiile în 
care era silit să lucreze, izbutise să nu-şi 
piardă niciodată cumpătul, să-şi călească 
nervii şi mintea. Ca maghiar, avusese de 
înfruntat ura unora de-acelaşi neam, care-l 
considerau trădător. Ca activist, de multe ori 
nu se  bucurase de toată încrederea 
tovarăşilor. În cele din urmă, împietrindu-şi 
sufletul şi reprimînd în sine orice tendinţă de 
justificare sau disculpare, ajunsese să fie 
prețuit la adevărata va-loare, mai ales pentru 
modul în care-şi îndeplinea sarcinile trasate. 
Totdeauna la timp, fără căderi sau riscuri 
inutile. Bravada absenta din felul lui de 
muncă. Mic, tăcut, nepregetind nicicînd, avea 
grijă, cu toate acestea, să nu pună în 
primejdie existenţa celorlalţi. 


163 


Cam pe-aproape de miezul-nopţii, cînd am 
simţit că fostul meu şef dă semne de 
oboseală, m-am încumetat să-l întreb: 

— Şi n-ai suferit deloc din pricina celor 
întîmplate atunci, cînd cu  miîrşavele 
manipulaţii întreprinse de Roibu? 

— De ce suferit? N-avut motive! Partidul 
nu gre- şeşte niciodată, greşeşte doar omu... 
Mai ales dacă simte singur şi lacom. Cum fost 
nefericitu ăla! Eu nu plîng, fiindcă oamenii 
sînt mereu lîngă mine. Mi s-a trasat altă 
sarcină, executat, şi scris cinci cărţi. Prima 
soţie s-a dus, am strîns dinţi şi văzut treabă. 
Acum tovarăşii au grijă de băiat. lar eu văd 
mai departe lucru... Primit noi sar-cini. Pe 
linie de naționalitate maghiară. Cunosc 
multe, şi trebuie spus adevăr... Însă cînd se 
va cunoaşte totul, am să fiu şi mai liniştit. 
Fără frică! Nimic nu sperie la mine. Gîndesc 
româneşte! 


Abonatul nu răspunde! 


După memorabila cină, împărţită cu lancsi- 
baci, am tăinuit îndelung cu nevastă-mea. 
Încă impresionați de istoria omului ce ne era 
acuma şi mai drag. 

La vreo lună sau două, l-am căutat din nou 
la telefon. Dornic să aflu cum se mai simţea şi 
cum reuşise operaţia băiatului. 

Spre mirarea mea, nu mi-a răspuns nimeni. 
Timp de-a- proape o săptămînă. Chiar 
reclamasem şi la „deranjamente”, să aflu ce-i 
cu aparatul său. 

— Telefonul nu-i defect! mi se comunicase. 
S-a verificat, de mai multe ori, însă abonatul 


164 


pur şi simplu nu răspunde! Înseamnă c-o fi 
plecat din localitate. 

Presupunerea telefonistei s-a dovedit a 
corespunde realităţii. 

În sfîrşit, într-o bună zi, mi-a răspuns 
glasul unei femei. La apelul ce-l repetam 
aproape zilnic: 

— Degeaba aţi sunat atita timp! Nu era 
nimeni acasă. Eu am fost la spital, să stau 
lîngă Ondriş, după noua operaţie, iar lancsi a 
plecat definitiv... Dar cine-i la aparat? 

Cînd mi-am dezvăluit identitatea, femeia a 
ţinut să-mi furnizeze unele informaţii 
suplimentare, precizîndu-mi chiar: 

— Îmi pare bine că vă aud... Vă cunosc de 
mult. Din povestirile soţului. În ultimul timp 
mai ales, îmi tot atrăgea atenţia: „Să nu uiţi, 
cînd am să mă duc, să-l cauţi pe Muş şi să- 
i spui că are la tine o grămadă de medica- 
mente... Şi lIntensain, şi Propanolol, plus 
Insulină re- tard!” Vă stau la dispoziţie, 
oricînd veţi avea bunăvoința să-mi faceţi o 
vizită! 

— Un moment vă rog, că tot nu-nţeleg! 
Unde-a plecat lancsi-baci? 

— Acolo, departe, unde o să plecăm cu 
toţii... 

— Cum adică, s-a prăpădit? 

— Acum o lună şi jumătate! La puţin timp 
după ce luase masa de seară cu 
dumneavoastră... 

— Dumnezeule! Dar arăta atît de bine... 

— Aşa a fost el. Dintotdeauna. Niciodată n- 
a lăsat să se vadă mai mult decît era nevoie. 
lar dacă atunci, la în- tilnirea voastră, arăta 
bine, cum spuneţi, înseamnă că aşa vrusese 
să arate... Cînd veniţi să luaţi 
medicamentele? 

— Niciodată, doamnă! 


165 


Şi-am mai zăbovit la telefon, rugind-o pe 
doamna de la celălalt capăt al firului să-mi 
spună cum îşi dăduse duhul lancsi-baci. 

Murise privind la televizor. Fără ca 
nevastă-sa să bage de seamă că omul ei se 
dusese tăcînd, neplîngîndu-se de nimic, aşa 
cum procedase o viaţă întreagă. 

Înainte de începerea emisiunii, i se 
telefonase de la spital că Ondriş va fi nevoit 
să mai suporte o operaţie. Nevesti-sii nu-i 
comunicase vestea. O păstrase doar pentru 
el. Iar la televizor rula un film mai vechi, 
văzut şi revăzut de nenumărate ori, despre 
viaţa lui Kirov. Un revoluţionar dispărut în 
condiţii neclarificate de istorie, ci doar de 
scenariştii care se rezumaseră să-l asasineze 
prin participarea unui duşman al poporului. 
Ştiam şi eu filmul. Şi-ncă prea bine. Aşa că 
mi-am imaginat la ce se va fi gîndit lancsi- 
baci, în timpul vizionării. Cunoştea prea 
multe despre cazul respectiv. 

Am mai întrebat-o pe îndurerata văduvă: 

— Doamnă dragă, aţi ştiut vreodată cum i 
se zicea lui lancsi-baci în ilegalitate? 

— Nu! Nu mi-a pomenit niciodată... Avea 
un nume conspirativ? 

Nădăjduind ca dezvăluirea mea să-i mai 
uşureze din suferinţă, i-am spus: 

— Granit! 

Şi-am închis telefonul, fără să-mi mai cer 
scuze. 


166 


NOPŢILE DOMNIŞOAREI 
MILI” 


Invitaţia la muncă 


Prin 1949, eventual '50, cînd eram slujbaş 
la „Editura de Stat”, colaboram destul de 
intensiv cu-o graficiană de uluitor talent, 
mai ales în ceea ce priveşte ilustrarea cărţilor 
pe care le tipăream pentru copii şi tineret. In 
calitate de şef al serviciului 
„Tehnoredactare”, răspundeam personal de 
promptitudinea apariţiei acestora la data 
fixată. Ei bine, dacă ilustratorul nu-şi 
respecta termenul şi nu se prezenta cu 
„marfa”, conform contractului încheiat, cu 
toţii aveam numai de pierdut. 

Editura pierdea sezonul, cel din preajma 
sărbătorilor de iarnă, cînd lucrările destinate 
copiilor erau cel mai căutate, atît de public 
cît şi de librării, graficianul îşi pierdea 
comanda şi rămîinea cu ilustrațiile, iar eu 
urma să-mi pierd postul, riscînd să fiu 
transferat la magazie. Bineînţeles, după cum 
era şi normal, problema care mă frămînta cel 
mai serios era situaţia mea în perspectivă. 

„Editura de Stat” îşi putea recupera 
oricînd mica pagubă, pe socoteala celorlalte 
zeci şi sute de titluri din plan, care se 
vindeau ca pîinea caldă, nivelul de cultură 
fiind în plină ascensiune. 


167 


Graficianul, dacă era şi talentat, cum se 
întîmpla în cazul persoanei cu care aveam de- 
a face, îşi putea găsi o piaţă de desfacere la 
orice altă editură. Deoarece nu se limita la 
desene cu copii şi pentru copii, ci se descurca 
şi-n alte domenii ale meseriei sale artistice. 
Ba chiar foarte bine. 

Numai eu eram sortit să sufăr, pe pielea 
mea, consecinţele întîrzierii unei apariţii. Aşa 
că, în permanenţă, tre-buia să mă ţin cu 
ghearele şi cu dinţii de artiştii plastici cu 
care îmi era dat să colaborez. 

Referitor la graficiana mai sus amintită, 
trebuia însă să mă port cu mănuşi. Nu numai 
din pricină că era extrem de necesară secţiei 
noastre, fiind deosebit de dotată pentru 
crearea unor chipuri de prunci nemaipomenit 
de scumpi, dulci şi neprihăniţi, ai căror ochi, 
specialitatea casei, te urmăreau, din paginile 
cărţii, pînă şi-n somn, iar pe timp de ziuă în 
orice ungher ai fi-ncercat să te piteşti, dar 
era şi o făptură cu totul ieşită din comun. Din 
mai multe mo-tive. In afară de faptul că arăta 
nespus de drăguță, glumeaţă şi zglobie, în 
pofida staturii minione şi bine îndesate, chiar 
rotofeie, cu cîteva kilograme peste greutatea 
admisă de normele în vigoare prevăzute în 
tabelele Institutului de Endocrinologie, mai 
poseda şi un atu. Unul de milioane. 

Căci Tia Peltz, graficiana cu pricina, era şi 
fiica unuia din marii noştri scriitori. La care, 
în ce mă priveşte, ţineam foarte mult. Încă 
din anii tinereții, ai  lecturilor mele 
nebunatice şi incontinente. Îi citisem aproape 
toată opera, editată pînă atunci. Şi „Foc la 
Hanul cu Tei”, şi „Calea Văcăreşti”, precum 
şi toate celelalte romane din ciclul mahalalei 
ovreieşti („De-a buşilea”, „Pui de lele”, „Va- 
dul fetelor” şi-ncă multe altele). Însă cel mai 
puternic mă zgu-duise „Nopțile domnişoarei 


168 


Mili”, un roman cum nu-mi mai fusese dat să 
am în mîinile mele încă tinere. Într-atît mă 
cutremurase, pînă şi-n cele mai sensibile 
fibre, încît nu m-am lăsat pînă ce n-am scris 
şi eu o nuvelă, oarecum inspirată de 
atmosfera cărţii mai sus citate. Şi pe care o 
intitulasem „Domnişoara Maruca Schiavoni”. 
„Universul literar” mi-o şi publicase. Pe-o 
pagină întreagă. Parcă prin 1942, dacă mi- 
aduc bine aminte. 

Deci, din cele de mai sus, se poate lesne 
deduce necesitatea de-a purta o pereche de 
mănuşi din „peau glacé”, pentru a lucra cu 
Tia Peltz. Nu posedam aşa ceva. Decît unele 
din piele de porc, cu degetul mare cam 
găurit. Aici era baiul. Cu-atit mai mult cu cît 
graficiana nici nu se prezentase, conform 
convenției intervenite între noi, cu ilustrațiile 
pentru volumul unui dăruit scriitor pentru 
copii şi tineret, cred că Al. Şahighian. Iar Tia 
depăşise termenul. Cu peste o lună. 

Văzind care-i situaţia,  blestemîndu-mi 
zilele şi venin- du-mi să-mi dau singur cu 
pumnii în cap, mai ales că fusesem convocat 
de vreo cîteva ori, pe-această temă, la 
directorul editurii, mi-am luat inima-n dinţi 
şi-am pus furios mîna pe telefon. Cînd Tia 
Peltz mi-a răspuns, cu cel mai gingaş glas, m- 
a şi informat, grăbindu-se să mi-o ia înainte: 

— Ce zici de una ca asta, de-ţi vine să 
crezi în telepatie? Tocmai aveam de gind să 
te sun, ca să te poftesc, la noi acasă, să 
vedem împreună ilustrațiile. Sînt gata! Din 
păcate, nu mă pot deplasa, avînd un picior 
scrintit, c-alt- minteri veneam eu. Am lucrat 
mult asupra cărţii lui nea Alecu, şi-acum mă 
resimt! 

— Doamnă Tia, lasă-te de glume! Că doar 
n-oi fi vrînd să mă faci să-nţeleg c-ai desenat 
cu piciorul? 


169 


— Sînt unii care zic şi-aşa, de cîtă invidie 
urlă în ei! Habar n-au că lucrez numai cu 
stîngul, de vreme ce-acum dreptul îmi este în 
scutece... Poţi să treci pe la noi, chiar în 
după-amiaza asta? Am şi unele surprize 
plăcute pentru matale. Fii atent, am vorbit la 
plural. Deci, sînt mai multe! 

— Pe cea mai importantă am şi depistat- 
0... Ai terminat ilustrațiile! 

— Cînd ai să le vezi şi pe celelalte, n-ai să 
mai scoţi o vorbuliţă... 

— Bun! Dacă-i aşa, atunci mă prezint 
neapărat. Ora, adresa şi ţinuta. E nevoie 
cumva să-mi iau fracul? 

— Ai şi-aşa ceva? 

— Nu! Dar cîndva, şi-asta nu se ştie cînd, 
îmi voi cumpăra unul. Mai mult ca sigur de la 
Taica Lazăr, din Sfînta Vineri, unde se pun în 
vînzare, cu preţ redus, hainele răposaţilor din 
lumea bună... 

Tia Peltz mi-a precizat parametrii solicitaţi 
şi mi-a comunicat că nu-i nevoie de nici o 
„ținută de rigoare”. Ba, mai curînd, să-mi iau 
pe mine hainele de lucru, căci şi la dînsa voi 
avea de muncit. Şi-ncă din greu, timp în- 
delungat. 


Locuia undeva prin bariera Vergului, într- 
un cartier recent construit, nişte căsuțe 
mititele, cu cîte două apar- 


tamente, numai parter şi mansarde, după 
cum mă informase ilustratoarea. 

Deşi ne aflam în octombrie, şi toamna încă 
nu se instalase, în nopţile precedente 
căzuseră două brume serioase, astfel încît 
era destul de frig. Întrucît „Editura de Stat” 
poseda doar o unică maşină, o „Pobedă” 
hîrbuită, aflată mai mult la dispoziția 
directorilor, am trecut  pe-acasă, în 


170 


bulevardul Dimitrov, colţ cu Foişorul de foc, 
să-mi iau autoturismul propriu. Din pod. 
Unde-mi  păstram  bici-cleta pe care-o 
avusesem la „Europolis” pe cînd eram şi eu 
director. Şi-ncă general. Pînă am coborit-o, 
cu chiu cu vai, zdrelindu-mi ţurloaiele şi 
palmele, pînă i-am umflat caucioacele, am 
mai zăbovit ceva. Aşa că m-am îndreptat spre 
adresa furnizată de  graficiană  pedalind 
vertiginos, ca la curse. Nu vroiam să întârzii 
de la surprizele (plăcute) ce mă aşteptau. 

Cam bănuiam despre ce putea fi vorba, 
ştiind-o pe Tia Peltz destul de mîncăcioasă. 
Ceea ce şi dinsa ştia despre mine. Care, pe 
timpul acela, trăgeam destul de greu la 
cîntar. Precis pregătise nişte gustărele. 

După cîţiva kilometri parcurşi în goană, 
acum mă găseam chiar la bariera Vergului. 
Privind în mai toate direcţiile. Dezorientat 
întrucîtva, am întrebat şi eu din om în om, şi- 
am dat peste grupul de căsuțe. Pitite în dosul 
unei uriaşe clădiri, unde, înainte de război, 
fuseseră depozi- tele celebrei firme „Iulius 
Meinl” (cafea, dulciuri şi lichioruri). 

În orice caz, o jumătate de ceas tot 
întîrziasem. Căci soţul Tiei Peltz mă aştepta, 
în palton, plimbîndu-se nervos prin faţa casei. 
Prezentîndu-mi scuzele de rigoare, am cerut 
îngăduinţa să-mi garez bicicleta în hol. Dată 
fiind faima barierei Vergului, era mai bine 
aşa. Tia a zîmbit subţire, auzind temerile 
mele. 

—  Meştere dragă, dacă îţi închipui c-o vei 
putea aranja cumva pe undeva, voie ca la 
Banul Ghica. Chiar sînt curioasă s-o văd şi pe- 
asta, cum ai să procedezi! i 

I-am satisfăcut curiozitatea. Cu brio. Imi şi 
bubuia mintea pe timpul acela. Iar ideile, din 
cele mai neaştepta-te, numai că nu dădeau pe 
dinafară. Astfel încît, şi Tia Peltz şi soţul 


171 


dînsei, s-au crucit văzîndu-mă la lucru. Pri- 
ponisem bicicleta la cel mai înalt nivel 
posibil. Pe tavan. Legîndu-i roata din spate de 
lustra din hol. Cu-o sfoară de manila. 
Ghidonul nu-l mai legasem, ci-l sprijinisem 
doar de partea superioară a cuierului prezent 
în infima cămăruţă. Şi rămăsese totuşi 
suficient loc, deşi poziţia veloci- pedului mi se 
părea oarecum instabilă. 

Poftit în  „„living-room”, cum se spune 
acuma camerei de zi, am rămas, fără voia 
mea, cu gura căscată. Pe canapeaua lipită de 
peretele din fund Tia Peltz îşi „pano- tase” 
ilustrațiile comandate. Ca la o expoziţie de 
gang. lar pe măsuţa din centrul odăii, cam 
micuță totuşi  (măsuţa, nu încăperea), 
organizase o adevărată expoziţie culinară. 
Din cele mai apetisante. Nici nu ştiam ce să 
apreciez mai întîi. Desenele (splendide), sau 
platourile cu zeci de sandvişuri (la fel de 
arătoase şi ele)? 

Ocupînd unul din cele două fotolii existente 
în living- room, am purces totuşi, mai mult 
din politeţe, nelipsin- du-mi această calitate, 
să examinez, cu prioritate, desenele. Trăgînd, 
din cînd în cînd, cu coada ochiului la ceea ce 
se afla pe măsuţă. Ca şi cum m-aş fi temut să 
nu dispară. 

Tia, încîntată de atitudinea mea de om 
civilizat, i-a cerut lui bărbatu-său, un tinerel 
extrem de tandru şi ascultător, dar şi 
prezentabil, aşa cum se cuvine să fie un soţ 
consort al unei graficiene de renume: 

— Mammy, scoate berea de la răcitor, şi 
stai apoi cu ochii pe aragaz, să nu se prinză 
ce-i în cuptor! 

lar mie mi-a recomandat, după 
ce „Mammy” s-a prezentat cu sticlele 
aburite: 


172 


— Să examinăm ilustrațiile onorîndu-le 
cum se cuvine. Mie, drept să-ţi spun, nu mi se 
par rele. Şi nici berea. Merge de minune cu 
ce-i pe servantă. Ce zici? 

— Despre desene? 

— Şi despre ele, dar şi-n privinţa 
propunerii avansate adineaori! 

— Să nu ne grăbim! Totul la vremea sa... 

Erau vreo douăzeci de ilustraţii. Luîndu-le 
la bani mărunți, şi discutind pe socoteala lor, 
împreună cu Tia am dat gata, în mai puţin de- 
un ceas, şi desenele, dar şi cele circa 
patruzeci de sandvişuri (inclusiv trei sticle de 
bere). Bine că soţul Tiei avea în sarcină 
cuptorul aragazului, c-altminteri' nu ne-ar 
fi fost suficiente preparatele de pe măsuţă. 

Ilustraţiile mi s-au părut încîntătoare. lar 
copilaşii din compunerea lor, cu ochi 
tulburător de frumoşi, cum numai Tia Peltz 
ştia să-i imagineze, erau atît de scumpi şi 
neprihăniţi, încît am regretat imens că nu 
mai existau şi-alte desene. Ca şi 
sandvişuri, de altfel. Am oftat din adincul 
rărunchilor, şi i-am mărturisit graficienei: 

— Doamnă Tia, sînt adevărate 
capodopere! Am să fac şi pe dracu' în patru, 
să scoatem cartea lui Alecu Şahi- ghian în jur 
de Anul Nou! 

Bucuroasă, toată numai zîmbet şi gropiţe 
în faţa ei durdulie, Tia Peltz mi-a mulţumit 
din inimă, cerîndu-şi iertare că mă-ntirziase 
cu predarea. Şi-a adăogat: 

— Ca să nu-mi porţi pică, pentru 
necazurile create, ţi-am mai pregătit două 
surprize!... 

— Dumnezeule, dar n-am băgat destul în 
noi? Adică, mai exact, în mine? 


173 


Surpriză, mare surpriză! 


— Încă nu! Dintr-o clipă într-alta trebuie 
să vină şi tata, despre ale cărui cărţi mi-ai 
vorbit atît de mult şi frumos. l-am relatat şi 
eu despre matale. Şi m-a rugat să-l aştepţi, 
căci vrea să te cunoască şi să-ţi citească 
ceva. Plus c-a ţinut tare mult să-i fac o 
plăcintă, ca la mama acasă. Aceea care se 
coace chiar acum, în cuptorul supravegheat 
de bărbatu-meu. 

În momentul cînd îmi comunica cele de mai 
sus, printre care vestea că va sosi şi taică-su, 
I. Peltz, marea mea pasiune din tinereţe, pur 
şi simplu mă copleşise, s-a auzit soneria de la 
intrare. 

— Precis e tata! mi-a zîmbit Tia fericită. 
Niciodată, de altfel, n-a întîrziat la atari 
întilniri... Haide să-l întîm-pinăm împreună, 
că Mammy n-are voie să se mişte de lin-gă 
plăcintă! 

În hol, după ce-am deschis larg uşa, dîndu-i 
o mînă de ajutor Tiei, a pătruns înfrigurat şi 
rumen în obraji, băţos şi prestant, scriitorul 
I. Peltz. Un bărbat îndesat şi mărunţel, ceva 
mai împlinit la trup, cu nişte ochi de diavol, 
atît de viu mă scormoneau. Cînd l-am ajutat 
să-şi dezbrace paltonul, după ce Tia făcuse 
prezentările, şi-am vrut să-l agăţ la cuier (în 
nici un caz pe romancier), m-am pomenit, pe 
neaşteptate, cu bicicleta în cap. Pocnindu-mă 
zdravăn. Cu ghidonul. Roata din spate 
rămăsese, în continuare, legată de lustră. 

Peltz a ris pînă la lacrimi, bucurindu-se 
sincer că nu mă alesesem decît cu vreo cîteva 
cucuie. Apoi a păşit tri-umfal în living-room, 


174 


c-un pacheţel subsuoară. Cred că era o cutie 
cu bomboane de ciocolată, înfăşurată într-un 
ziar, adusă în dar fie-sii. 

Luînd loc în fotoliul pe care-l ocupase Tia, 
m-a privit scrutător şi m-a întrebat cu ochi 
scăpărători: 

— Îţi place plăcinta cu brînză? 

— Nemaipomenit! 

— Şi mie la fel. O să ne bucurăm 
împreună. Căci Tia a preparat-o după reţeta 
mă-sii... Urdă frămîntată cu brînză de burduf, 
scăldată în unt şi smîntînă, şi totul îm- 
pachetat în foi de aluat franțuzesc, dintr-ăla, 
de ţi se topeşte în gură. Dar din cărţile mele, 
care ţi-a plăcut mai mult? 

— Toate! Asta la-nceput... Apoi, în special, 
„Nopțile domnişoarei Mili”! 

Peltz strălucea de mulţumire. De altfel, 
ştiam din culisele literare că totdeauna se 
considerase un Balzac autohton. 
Despachetînd ce-avea în ziar, m-a anunţat 
solemn: 

— Am adus cu mine nişte amintiri... Încă 
neapărute în volum. Deocamdată mai am de 
scris la ele, căci sînt multe de povestit. Ceea 
ce-ai să auzi, a apărut în „Revista Fundațiilor 
Regale”... Deşi eram şi-am rămas ovrei, dom- 
nul Rosetti m-a prețuit nespus. Aşa se explică 
publicarea acestor citeva  rînduleţe, în 
vremuri grele pentru noi, cei prigoniţi de 
soartă şi de legionarii ce-ncepeau să-şi facă 
simțită apariția la orizontul politicii 
româneşti! Ei, Tio, nu vii odată cu plăcintele, 
ce-i facem? 

Priveam, fără să mă satur, la vajnicul 
bărbat din faţa mea. Era plin de vervă, 
încrezător în sine, plinsetul ne- făcînd parte 
din psihologia sa, permanent voios, privind 
curios la tot ce-l înconjura. Mai spunea o 
vorbă, adresiîn- du-se cînd fie-sii, cînd mie, 


175 


mai lua o bucată de plăcintă. Mînca stenic, cu 
poftă, nedovedind lăcomie. Dar nici nu s-a 
lăsat pe tînjală, pînă ce n-am dat gata 
plăcintele. Acţiune la care, de ce să mă 
ascund după deget, participasem cu 
abnegaţie şi entuziasm. Ca şi Tia, de altfel. 
Cînd a observat că nu mai rămăsese nimic, a 
întrebat-o pe graficiană: 

— Unde-i ginere-miu, Tio? 

— La bucătărie... Se ocupă de cealaltă 
tavă cu plăcin-te. Cred c-a şi vîrit-o la cuptor. 
Pînă-i gata, nu ne citeşti ce-ai promis? 

— Păi de ce-am venit? Nu ca să-l cunosc 
pe tînărul ăsta cumsecade, priceput în ale 
literaturii, şi să-l pun la curent cu viaţa 
literară de altă dată, din vremuri de de- 
mult?... Nu de-aia? 


Salon literar, la Al. Macedonski 


S-a afundat şi mai ţeapăn în fotoliu, iar 
peste cîteva momente îşi declanşa recitalul. 
Uluitor! Povestea despre o şedinţă la 
cenaclul literar al lui Alexandru Macedonski, 
care se ţinuse în salonul acestuia, şi la care 
participase personal. Invitat chiar de celebrul 
poet, care-l „debutase” pe I. Peltz în paginile 
revistei ce-o conducea, „Literatorul”. Sau 
ceva în genul acesta, dacă pricepeam bine 
cele lecturate de romancierul aflat într-o 
bună dispoziţie şi poftă de citit neaşteptate. 

Auzeam lucruri extrordinare. Mai ales 
despre personalitatea bizară, insolită a lui 
Macedonski, despre dra-gostea ce-o purta 


176 


tinerilor condeieri, despre darurile pe care le 
înmîna celor mai talentaţi, oferindu-le inele 
cu pietre preţioase, rubine, smaralde, safire, 
ba chiar şi briliante. Dar, întrucît mai toţi i se 
păreau nespus de hără-ziţi, inelele şi pietrele 
erau doar imitații. De fapt, ceea ce trebuia să 
conteze era gestul solemn şi maiestuos al ma- 
estrului, cînd distribuia tezaure întregi de pe 
tronul pe care şedea ca un autentic rege al 
poeziei. 

După aproape un ceas de citit, răstimp în 
care consumase vreo cîteva zeci de pagini de 
revistă, fără să dea vreun semn de oboseală, 
Peltz s-a oprit din lectură şi ne-a privit 
suspicios, întrebîndu-ne: 

— Să continui? Mai sînt doar vreo zece- 
douăzeci de pagini... 

Din proprie iniţiativă, fără să mă mai 
consulte, Tia l-a rugat obosită: 

— Facem o pauză, tată, să vină şi cealaltă 
tavă cu plăcinte! 

— Şi mai bine! Căpătăm forţe noi. 


Eram uluit de modul în care-şi citea 
scrierile. Punea patos în fiece amănunt, 
sublinia, ca un actor de mare clasă, replicile 
diverşilor cenaclişti, intona, aproape cantabil, 
descrierile referitoare la atmosfera din 
salonul lui Alexandru Macedonski. lar cînd 
reuşisem să lichidăm şi-a doua tranşă de 
plăcinte, glasul i-a fost şi mai stenic şi 
rezonant, citindu-ne continuarea amintirilor 
publicate în „R.F.R.” 

Cînd am plecat, m-am oferit să-l petrec 
acasă pe maestru. 

— Şi cu ce ai vrea să mă cari, tinere? s-a 
interesat Peltz, parcă zimbind pe sub 
mustață, deşi nu poseda aşa ceva, întreg 
chipul fiindu-i ras pînă la sînge. 


177 


— Cu bicicleta! Vă iau pe cadru, i-am 
îngăimat un răspuns imbecil. 

— Chiar maşină de-ai fi avut la dispoziţie, 
tot nu ţi-aş fi acceptat invitaţia! La vîrsta 
mea, cînd abia am împlinit cincizeci şi ceva 
de ani, mi-ar fi şi ruşine să nu mă întorc 
acasă pe jos, aşa cum am şi venit pînă aici, de 
altfel. O viaţă întreagă am mărşăluit, de 
dimineaţă şi pînă-n toiul nopţii, în căutarea 
şi pe urmele eroilor din cărţile mele. Mă ajută 
enorm mersul pe jos. Păşind îmi gindesc 
romanele. Am fost şi sînt un mergăreţ! Rău 
faci că nu  abandonezi mijloacele de 
locomoţie... Presupunind că-ţi va fi dat să 
întîlneşti vreodată o domnişoară Mili, ai să 
te deplasezi la dînsa călare pe biciclu? Şi ce 
te faci dacă n-are unde să ţi-o adăpostească, 
un holişor cît de micuţ, ca al fie-mii? Ai să-ţi 
vîri velocipedul în odaia domnişoarei? Ştii ce- 
aş zice eu? Că nu ti-ar prinde rău să mai 
citeşti o dată „Nopțile domnişoarei Mili”! 


L-am însoţit pe „bătrinul” maestru pînă la 
domiciliu. Mergind pe jos. Cu bicicleta la 
braţ. Şi ascultîndu-l mai departe. Căci 
pornise să-mi povestească, la amănunt, cînd, 
unde şi cum scrisese romanul cu pricina, atît 
de drag inimii mele. 

Iar cînd m-am înapoiat acasă, pe Dimitrov, 
am lăsat scîrbit bicicleta în curticica blocului, 
lîngă intrare. 

Cred că era cu mult trecut de miezul- 
nopţii. Şi ne- vastă-mea, bulgăroaica de 
Penke, m-a iscodit blajin, în- trebîndu-mă pe 
unde-mi umblaseră paşii pînă la asemenea 
ore. Luat repede, i-am răspuns in dodii, atît 
de ermetic încît îmi creasem toate şansele s-o 
şi păţesc: 

— L-am condus, vreo cîţiva kilometri buni, 
pe părintele domnişoarei Mili... 


178 


— Şi mai ai curajul să-mi spui una ca asta 
aşa, verde în faţă? 

— Am, de ce să n-am! Părintele dinsei e 
chiar I. Peltz, autorul romanului în care 
domnişoara cu pricina este eroina 
principală... În realitate, nici nu există, decît 
sub formă de carte. Uite volumul în 
bibliotecă, sus, pe raftul al treilea. Citeşte 
romanul, şi să-mi zici mie cuţu, de nu ţi-o 
place! 

De fapt, însetată de lecturi valoroase, 
ştiindu-i aproape pe dinafară pe Dostoievski, 
Turgheniev şi Arţibaşev, pasiunile ei, Penke l- 
a citit chiar în aceeaşi noapte. În zori, poate 
ceva mai tîrziu, îl terminase. Cu ochii înroşiţi 
de nesomn. Sau de lacrimi. Aflase cine era 
domnişoara mea Mili, şi-i plingea de milă. 

În privinţa ei se lămurise. Numai eu n-am 
mai avut ocazia să lămuresc ce se-ntîmplase 
cu buna şi fidela mea bicicletă. După ce mă 
sedusese ani de-a rîndul, fiindu-mi de nespus 
folos, acuma mă abandonase. Căci n-am mai 
găsit-o în curtea blocului. Dispăruse, luîndu- 
şi lumea în cap. Sau, mai exista o variantă, 
poate o luase careva din  vagabonzii 
noctambuli. Eventual vreun hoţ de biciclete! 
Dar nu-mi vine să cred. Cum o să-mi fure 
bicicleta tocmai un hoţ de biciclete? 


Tot măreț, şi peste decenii 


L-am mai reîntilnit pe I. Peltz peste vreo 
douăzeci de ani. În anticamera directorului 
„Editurii de stat pentru literatură şi artă”, 


179 


prescurtat ESPLA. M-a recunoscut 
numaideciît. Şi m-a şi luat la întrebări, 
realmente interesat: 

— Ce-nvirţi pe-aici, ai vreo carte cumva, la 
ăştia? 

— Nici gînd de-aşa ceva, dragă maestre! 
Încă nu mă consider vrednic de-a mă numi 
romancier, aşa cum sîn- teţi dumneavoastră... 

— Păi stai niţel, că nu-i aşa! Nu m-a numit 
nimeni romancier, ci sînt... Încă de la prima 
carte! 

— Aşa-i! Dar acum ce mai faceţi? 

— Aştept să am o discuţie cu directorul, 
mi-a răspuns, în timp ce continua să se 
plimbe, calm şi cu paşi mari, prin anticameră. 
lar mai înainte de toate, să-i spun aşa, de la 
obraz, că nu-i politicos să mă lase să-l aştept, 
māsu- rindu-i sala de aşteptare, de peste o 
jumătate de ceas, fără să ştie cine-l caută! Iar 
eu, naivul, tocmai venisem să-i propun să-mi 
editeze „Perşună agitatorul”, un roman de 
actualitate, plus o ediţie de „Opere 
complete”... Ce părere ai, nu merită I. Peltz 
să fie primit numaidecit? 

Încă vîrtos bătrînul! Acelaşi ca şi cel de- 
acum două decenii. Şi i-am explicat 
secretarei, la ureche, cine-i personajul care 
se tot preumbla prin încăpere, băţos şi falnic, 
refuzînd să ia loc într-unul din elegantele şi 
vastele fotolii de catifea roşie. Cînd a fost 
introdus în cabinetul conducătorului editurii, 
mi-a făcut un gest prietenos cu mina, de 
rămas bun. Comunicîndu-mi mai înainte de-a 
trece pragul: 

— Vezi unde duce mersul pe jos? Sus, tot 
mai sus, chiar sus de tot. Chiar şi pînă la 
nasul celor din fruntea bucatelor... 

Au trecut alte decenii şi iată-mă la 
plimbare. Pe jos. Prin Cişmigiu. Alegindu-mi, 
aproape fără să-mi dau seama, aleea 


180 


scriitorilor. Dintre ale căror busturi cel al lui 
Peltz lipseşte. Păcat! A zugrăvit, în scris, 
viaţa unei întregi lumi, acum dispărute. 


MAMAMOAŞA 


181 


Doamna general 


Cînd îmi scrisese vară-mea, Speranţa, ca 
să mă lămurească definitiv şi întru totul 
aproximativ în privinţa stirpei lui Tata Sima, 
bunicu-meu dinspre mamă, reci- tind un 
anume pasaj, deodată mi se aprinsese o 
lampă. Căci zicea fosta mea iubire 
(neîmpărtăşită, din neluare la cunoştinţă): 
„Mărincă Ţenovici, întemeietorul neamului 
Marincu, a avut cu llinca Bistriceanu pe 
Ioniță, Stăn- cună şi Nică. lar Nică i-a avut 
pe Veronica, Lucian, Mili Chiroiu, Ortansa şi 
generalul Nicu Marincu.” 

Dînd de numele Mili Chiroiu, pe 
neaşteptate am simţit cum îmi intră în stare 
de funcţiune videocasetofonul memoriei. Şi- 
am şi văzut-o înaintea ochilor pe tanti Mili, 
vară bună de-a măicuţei, Ongliţa, şi soţie a 
generalului Mişu Chiroiu, căreia, cît fusesem 
copil şi adolescent, nu-i spusesem altcumva 
decît „Mamamoaşa”. Mai tîrziu, devenind 
dănac mare, îmi fusese ruşine să-i mai zic 
astfel, şi  trecusem pe „tanti Mili”. 
Bineînţeles, exceptînd cazurile cînd aveam 
mare nevoie de dînsa şi, ca s-o înduioşez, 
reveneam la vechiul apelativ. Şi totuşi nu 
eram pe deplin lămurit, de ce ai mei mă 
învăţaseră, de mic, să mă adresez mătuşii-mii 
cu „Mamamoaşa”. Chiar să fi fost şi moaşă 
profesionistă, ditamai generăleasa? Greu de 
crezut! 

Însă realitatea asta era, c-o moşise pe 
maică-mea, atunci cînd bătusem la poarta 
lumii acesteia. Chiar tanti Mili îmi dezvăluise 


182 


misterul. Într-o bună zi. Cînd venise să ne 
viziteze la casa părintească, din Tîrgul-de- 
Vale, împreună cu soră-sa, tanti Ortansa. 
Maică-mea, fiind plecată într-o expediţie de 
urmărire a babacului, care ar fi tre- buit să 
se vadă undeva, pare-mi-se la o croitoreasă, 
cu Dina lliasca, învăţătoarea mea de la şcoala 
primară, tanti Mili îşi ieşise din pepeni, în 
stilul ei caracteristic, şi-i poruncise soră-sii: 

— Du-te, fa Ortanso, la bucătărie şi vezi 
de-au amă- riţii ăştia nişte cafea! M-au 
apucat toate năbădăiile, şi neapărat trebuie 
să-mi potolesc telegarii... 

Întrucît eu eram cel care făcusem onorurile 
casei, şi le poftisem să ia loc în salonaş, s-o 
aştepte pe măicuţa, am informat-o la 
timp: 

— Este cafea, Mamamoaşa, c-a adus tata 
Eftimie, chiar ieri, de la băcănia lu' Eftimie 
Ionescu! Că dacă-l cheamă tot Eftimie, numai 
de la prăvălia lui facem cum-părăturile... 

— Ia ascultă, măi muceo, dacă le ştii pe 
toate, ia spu- ne-mi care-i croitoreasa cu 
pricina, de le dă adăpost lu’ tac-tu şi putorii 
ăleia de Didina? Ai?... 

— Mamamoaşa, zău că nu ştiu nimic! am 
afirmat eu, deşi nu suficient de 
convingător, întrucît tanti Mili m-a privit 
deodată pieziş. 

În ciuda vîrstei fragede, pe-atunci avînd 
doar vreo zece anişori, (cele de mai sus se 
petreceau prin 1931, cînd nea Mişu Chiroiu 
nu era decît maior, însă de stat-major, iar eu 
urma să mă prezint la examenul de admitere, 
pen-tru a intra la liceul militar de la Craiova, 
eveniment în familie, la care era nevoie şi de 
sprijinul doamnei maior, mult mai prestantă 
şi băgăreaţă decît bărbatu-său) eram destul 
de atent la tot ce se întîmpla în jurul meu. Şi 


183 


ştiam, prea bine, care era croitoreasa 
respectivă. 

Pînă a sosit tanti Ortansa cu cafeluţele, 
Mamamoaşa m-a supravegheat încontinuu. 
Doar-doar m-oi da de gol. Nu m-am dat! Decît 


cînd tanti Mili şi-a aprins ţigara şi-a 
purces să soarbă din cafea. Fapt ce-a 
determinat o scădere sensibilă a 


tensiunii de pînă atunci. lar Mamamoaşa m-a 
chemat lingă ea, m-a mîngiiat blajin pe capul 
tuns numărul zero şi mi-a zîmbit încurajator, 
îmbiin-  du-mă: 

— Mă, tu mă minţi, şi nu-i bine! N-aş vrea 
s-ajungi ca Eftimie, un mincinos şi un 
fustangiu... la spune-mi deschis, fără teamă, 
cine-i bestia? Că tac-tu umblă razna, după cai 
verzi pe pereţi, asta o ştiu de mult, însă mi-i 
milă de biata Olgă. Şi i-am zis să nu mai puie 
la ficaţi, şi să-l deie în moaşă-sa pe Eftimie, 
că-i trece scarlatina, în cel mult două sau 
trei săptămîni. La urma urmei, eu te-am 
adus pe lume, că de nu eram lîngă vară-mea, 
mu-reai la maică-ta în burtă... 

— Dacă-mi spui cum a fost, Mamamoaşa, 
îţi spun şi eu ce ştiu! 

— Mai bine nu-mi zi nimic! De fapt, cam 
bănuiesc cine poate fi... Însă am să-ți 
povestesc cum te-ai născut. E mult mai 
interesant decît să mă vîr în troaca porcilor! 
Pînă vine Olga, nădăjduiesc să isprăvesc şi cu 
necazurile pe care le-am avut cu tine! Stai 
liniştit şi-ascultă... 

Pe maică-mea o apucaseră durerile facerii, 
înainte de vreme cu două luni, datorită lui 
tata Eftimie, care de pe atunci călca strimb. 
Şi în străchini. Suferea atît de crîn- cen din 
pricina răutăţii lumii, căci se găsise o ţaţă 
care să-i sufle la ureche despre aventura de 
ultimă oră a babacului, încît nu mai avea nici 


184 


suficientă putere să mă expulseze. Urla şi 
plingea, iar eu refuzam să mă arăt la faţă. 

Atunci l-au trimis pe Tatapetre s-o cheme 
pe Mili Chiroiu, să vină la mare urgenţă, că 
moare vară-sa bună. Maca-Maia, bunică-mea, 
o ştergea pe maică-mea, la tîm-ple, cu oţet 
aromatic, iar tanti Marioara, sora lui tai- 
că-meu, pianistă amatoare de performanţă, 
bătea la clavir de se zguduiau pereţii. În 
nădejdea că-i va alina suferinţe-le cumnată- 
sii. Apelînd la o versiune interpretativă pro- 
prie a celebrei „Rapsodii”(a Il-a) compusă de 
Franz Liszt. 

Cînd a sosit tanti Mili, în  trăsura 
regimentului, cu doctorul militar pus la 
dispoziţie de nea Mişu Chiroiu, şi-a auzit 
vacarmul din odaia de la drum, unde maică- 
mea se zvircolea în pat iar Marioara se 
străduia să acopere zbieretele cumnată-sii 
maltratînd pianina de la căpătiiul par- 
turientei, atunci a pornit şi diînsa să 
răcnească: 

— Ce faceţi aici, nenorociţilor? Cu oţet şi 
zdrăngănit de tambal vroiţi s-o ajutaţi pe 
biata Olga?... 

Apoi, răstindu-se la medic, i-a spus: 

— lar matale ce-mi stai aici, ca o momiie? 
Fă ceva, s-o potoleşti pe vară-mea! 

Marioara,  considerindu-se  jignită, în 
demnitatea ei de artistă concertistă, a atacat 
„con tutta forza” finalul „Rap-sodiei ungare”. 
Pînă i-a plesnit un „do” de la başi, Şi pînă a 
plesnit-o şi tanti Mili. Cu dosul palmei. De 
două ori. De şi-a lăsat amprentele digitale 
întipărite pe-amîndoi obrajii. 

În vreme ce  militarul încerca s-o 
lămurească pe tanti Mili că el e veterinar, şi 
nu se pricepe, Marioara, supă- rată foc, 
pentru cele păţite, a profitat de faptul că Mili 
Chiroiu îşi sprijinise o palmă de marginea 


185 


claviaturii. Şi-a trintit capacul peste ea. 
Viitoarea mea „Mamamoaşa”, nici una nici 
două, suportind brav durerea, n-a mai pocnit- 
o pe mătuşă-mea. Ci i-a impulsionat un 
brînci atît de ţeapăn, încît a băgat-o cu capul 
în tăblia de jos a pianinei. 

Maică-mea tipa în durerile facerii, tanti 
Mili striga mînioasă la veterinar, Marioara 
răcnea că şi-a spart capul şi pianul, iar eu 
chirăiam vesel şi bine dispus, luînd, chiar în 
momentul acela dramatic, contact cu lumea 
înconjurătoare. Şi-apoi, deodată, a pogorit 
liniştea pe pămînt. Mă născusem, cu chiu cu 
vai, însă mă născusem! 

Tanti Mili, fericită şi plingînd de bucurie, a 
îmbiat-o, spunîndu-i cu duhul blindeţii: 

— Fugi, fă, şi-adă-mi cît mai iute un cuţit, 
să tai buricul copilului! 

Emoţionată, mătuşă-mea a zbughit-o ca din 
puşcă în direcţia bucătăriei de vară, căci 
eram în 4 mai 1922, de unde s-a înapoiat cu 
satirul de tocat carnea pentru chiftele şi 
cîrnaţi. lar tanti Mili, operînd competent şi 
corespunzător ombilicul, a devenit, din clipa 
aceea, „Mamamoaşa”. După care a procedat 
la celelalte manevre necesare, ajutată de 
veterinar. M-a spălat, mi-a dat jos de pe 
scăfirlie căiţa, căci îmi fusese dat să mă nasc 
cu căiţă, ceea ce-ar fi trebuit să-nsemne că 
voi avea noroc în viaţă. Însă n-am prea 
observat, în general vorbind. 

În afară de-această versiune, povestită de 
Mama-moaşa, mai ştiam şi-altele referitoare 
la ivirea mea pe lume. Ongliţa, maică-mea, 
susţinea că mă elaborase, în finală, pe 
strada Exerciţiului, în casa lui nea Tilică PTT, 
telefonistul. Tanti Marioara, invers. Că mă 
născusem în casa bunicilor, de pe Libertăţii. 
Clemenţa, sora mai mică a mamei pretindea 
că asistase personal, în lo- 


186 


cuinţa lui Tatanaşu Negreţu, la prezentarea 
mea în faţa neamurilor adunate pentru 
sărbătorirea fericitului eveniment. 

În cele din urmă, selectînd, am ajuns la 
concluzia că Mamamoaşa ştia mai bine decit 
toţi ce spune, din moment ce căpătase şi 
titlul de mai sus. Cu-atit mai mult cu cît şi 
Tatapetre, Maca-Maia, tanti Marioara şi nea 
Mişu  Chiroiu  optaseră pentru aceeaşi 
variantă. În orice caz, mare încurcătură şi-n 
problema asta, care, de fapt, nici n-ar fi 
trebuit să mă intereseze în exces, principalul 
fiind că... eram pe lume. Indiferent de locul 
unde mă lăsasem moşit. Şi nu eu, ci maică- 
mea. Deoarece, ca bărbat, în nici un caz nu 
eram în stare să nasc. 


Îmi plăcea nespus de Mamamoaşa! Dacă 
stăm strimb şi judecăm drept, era cea mai 
reprezentativă şi frumoasă dintre femeile 
neamului nostru. lar tanti Ortansa, soră-sa, 
aproape la fel. Le strunjise bine maica 
natură. Înzestrîn-du-le cu toate cele. 

Înaltă, cu-aproape două palme peste 
nivelul lui nea Mişu, suplă, îngrijită, tunsă ă 
la garçonne, şi-avînd părul doar niţel ondulat, 
de-o culoare naturală ciudată, bătînd spre 
stacojiu închis, privind la tine cu nişte ochi 
mari, blinzi (cînd era cazul), căprui deschis, 
plantați într-o faţă rotundă, expresivă, cu 
gură frumos desenată, sprincene groase şi 
arcuite, iar umeri obrajilor niţel ieşiţi în 
afară, cum posedau mai toţi  Marincii, 
impunea oricui, şi-ncă de la mare distanţă. 
Mai ales cînd pornea să vorbească. Avea un 
glas atît de frumos timbrat, puţin răguşit, 
acordat într-o tonalitate joasă, încît insufla 
respect şi admiraţie, supunere şi bună- 
cuviinţă. De aceea, mai niciodată nu-l 
auzisem pe nea Mişu Chiroiu vorbind mai 


187 


tare decît dinsa. Ba dimpotrivă, o asculta 
fermecat, fără să cricnească. Şi mai era şi 
deşteaptă, pe deasupra. 

De aceea, cînd îşi aprindea a cincea ţigară 
şi sorbea din a treia cafea, iar Ongliţa şi-a 
făcut apariția în salon, exuberantă şi 
satisfăcută, a şi luat-o la rost: 

— Ia spune-mi, fa Olgă, pe unde-mi umbli 
matale? Şi ce-i cu tine atît de zglobioasă?... 

Maică-mea, gilgiindu-şi risul în guşă, i-a 
răspuns fericită la culme, de parcă ar fi 
cîştigat lozul cel mare: 

— L-am găsit pe Eftimie! 

— Mare brînză! a exclamat Mamamoaşa. 
Ce-i cu asta? Nu venea, şi-aşa, deseară acasă, 
şi nu mai era ne-voie să umbli lela prin tîrg 
după el? Mă rog, şi unde-ai dat de el? 

— La madam Batu, croitoreasa de pe 
Cazărmii... 

— Ia te uită! A ajuns Eftimică al tău să-şi 
comande rochii de damă? Sau se-ntilnea 
acolo cu tîrîtura aia de Dina Iliasca, şi-i proba 
vreun taior, dezbrăcînd-o la cămaşă... 

— Intocmai! Dar de unde ştiai, Mili dragă? 
s-a arătat maică-mea curioasă. 

— Asta-i bună! Păi cum să nu ştiu eu, 
nevastă de ofiţer de stat-major, ce ştie tot 
tirgul? Nimic nu mişcă-n Piteşti, fără să 
aflu!... Şi dacă l-ai prins cu miîţa-n sac, la 
mititica, de-aia eşti atît de voioasă? 

Chicotind încîntată, Ongliţa i-a mărturisit 
deschis: 

— De ce să nu fiu, de vreme ce-am 
transformat croi-toria în salon de coafură? 
Dacă le-ai vedea acuş pe ma-dam Batu şi pe 
Iliasca, amîndouă cu un permanent pe cel pu- 
ţin şase luni, ai înţelege bucuria ce-mi bate în 
piept. Căci am pus lucrurile la punct, în doi 
timpi şi trei mişcări... 


188 


— Şi Eftimie n-a zis nimic? s-a mirat 
Mamamoaşa. 

— N-a mai avut cînd! Cînd m-a văzut 
şmotrocăin-  du-le pe paparude, a sărit pe 
fereastră şi-a întins-o ca din puşcă. Dar 
trebuie, acuş-acugş, să vie şi el... Deocamdată, 
cred că-i la Măgeanu, să-i împrumute ăla o 
pereche de pantofi. C-ai lui i-am adus eu, în 
sacoşă. Îi uitase, din motive de grabă. Blegul 
de el, se şi descălţase, pînă s-apuce 
Iliasca să-şi deie jos fusta şi bluza... 

Rizînd în hohote, şi Mamamoaşa şi 
Ortansa, de se cutremurau geamurile de la 
ferestre, i-au spus maică-mii să mai fiarbă 
nişte cafea, deoarece tanti Mili vroia să-l 
prelucreze pe babacu, după cum şi-a 
exprimat dorinţa, precizînd: „,„Lasă-l, Olgă, pe 
mîna mea, că scot şi untu' din el!” 

Cînd taică-meu a pătruns în salon furios şi 
pus pe scandal, deodată i-a pierit tot elanul. 
Dînd ochi cu Mamamoaşa şi tanti Ortansa. 
Mieluşel blind, le-a sărutat mii-nile, le-a 
întrebat de sănătate, după care s-a interesat 
dacă nu-s amatoare de-o cafea. 

— Stai blind şi ia loc, chiar aici, lîngă 
mine, i-a spus tanti Mili, că acuşica vine 
nevastă-ta cu cafelele! Avem de discutat, măi 
Eftimie, probleme arzătoare la ordinea zilei... 

— E ceva, în neregulă, cu contabilitatea 
administratorului vostru, de la moşia din 
Cătane, şi-ai nevoie de-o expertiză? a vrut s-o 
tragă de limbă ăl bătrin. 

Mamamoaşa nu i-a răspuns pe dată ci-a 
aşteptat să vie şi Ongliţa, cu cafelele. Abia 
atunci, aprinzîndu-şi o nouă ţigară, i-a grăit 
cu duhul blîndeţii: 

— Mă Eftimie, mă băiete, registrele mele-s 
în regulă! Cu tine stau lucrurile prost... 

— Aoleu, dar ce-am făcut? s-a mirat tata 
Eftimie. 


189 


Abia atunci observîndu-mi prezenţa în 
salonaş, a ți- pat la mine: 

— la să-mi ieşi afară de-aici, că n-ai ce 
căta la discuţiile ălor mari, du-te-n grădină şi 
te joacă. Altminteri, ştii unde-i sfintu' 
Nicolae! 

— Ba să rămînă băiatu' acilea, s-auză şi el 
cine-i  tac-sul a intervenit Mamamoaşa. 

Pînă s-au mai răcit cafelele, pînă taică-meu 
a tot încercat să ghicească intenţiile lui tanti 
Mili, coborise o tăcere în salonaş, de-ai fi 
putut auzi şi tic-tacul orologiului de la 
biserica Domnița Bălaşa, din deal. 

Cînd se-aştepta mai puţin, tata Eftimie a 
încremenit în scaun, cu cafeaua în dreptul 
buzelor, auzind-o răcnind pe Mamamoaşa: 

— Eftimie, dacă mişti în front, cît am să-ţi 
spui ce-am de spus, află că te pocnesc de nu 
te vezi! Măgarule... 

Vrînd să depună ceaşca pe măsuţă, babacu 
şi-a tur- nat-o, emoţionat, de-a dreptul pe 
pantalonii costumului său cel mai de soi, 
culoarea oului de rață. Şi nici n-a mai dovedit 
să-şi şteargă zaţul cu batista din buzunarul 
de la piept al surtucului, că Mamamoaşa 
şi-a şi dat drumul moriştii. 

Nici Ongliţa nu ştia despre aventurile de 
don Juan provincial ale lui babacu, atitea cîte 
le cunoştea tanti Mili. Ba chiar a rămas cu 
gura căscată, auzind despre unele petreceri, 
la „Berbec”, cu piept de porumbiţe la grătar 
dar şi la consumator. lar cînd Mamamoaşa a 
vrut să-l ia pe-ăl bătrin de guler, şi să-l 
zgilţiie niţel, maică- mea a intervenit: 

— Mili, lasă-l în pace pe Eftimie, că-i 
bărbatu-meu şi tatăl copilului, iar nu ofiţer 
de stat major... Poţi să-i faci ce vrei lu’ Mişu 
Chiroiu, al tău, dară de Eftimie să nu te- 
atingi! 


190 


Interzisă, Mamamoaşa şi-a stins ţigara în 
ceaşca de cafea a lui tata Eftimie şi, scîrbită, 
a tras-o după dinsa pe tanti Ortansa, 
spunîndu-i maică-mii: 

— Olgă, o viaţă-ntreagă ai fost o giscă, o 
giscă ai să rămii şi de-acu încolo! Fă, ascultă 
la mine, motanului bătrin îi plac şoarecii 
tineri... Ţine minte ce-ţi zic, că nu mai eşti la 
şaişpe ani! Şi-ai să mă pomeneşti, fa, cît vei 
trăi... Asta, e. Acum adio, şi să ne vedem cînd 
mi-oi vedea ceafa!... 


Şi, la concluzii, în aceeaşi seară tata a 
invitat-o pe-a bătrină, aducîndu-i şi-un snop 
de flori de cîmp, din fun-dul părăginit al 
grădinii, să sărbătorească împăcarea. La o 
fripturică în sînge. Servită de vestita zahana 
a Piteşti-lor, căreia i se spunea „La Ţuluca”.. 

Iar Ongliţa a acceptat pe loc. Incîntată. In 
ciuda faptului că tanti Mili Chiroiu locuia 
chiar peste drum de locantă. 

— Iete scîrţ, şi ce-i dacă o să ne vadă? l-a 
liniştit pe tata Eftimie, care avea oarecari 
aprehensiuni în privinţa incomodei vecinătăţi. 

Pe mine, bineînţeles, nu m-au luat la 
zaiafet! 


Sfetnic bun la toate 


În anii care s-au scurs după cele pomenite 
mai sus, am avut, în dese rînduri, 
posibilitatea să-mi dau seama de importantul 
rol pe care-l juca Mamamoaşa în sînul tri- 
bului Marincilor. Căci la dînsa se apela 


191 


pentru legarea destinelor unora, ca şi pentru 
dezlegarea  încurcăturilor ivite în cadrul 
numeroaselor subîncrengături ale neamului. 

De fapt, îşi şi putea permite să facă faţă 
obligaţiilor de „mater familias”. Femeie ca 
dinsa, iabraşă şi răzbătătoare, mintoasă şi 
înţelegătoare, dotată cu-o înţelepciune ne- 
obişnuită, nu se găsea pe toate drumurile. 

Cu atit mai mult cu cît, în ultima vreme, 
influenţa îi sporise corespunzător. Avînd în 
vedere că nea Mişu Chiroiu, ajuns general 
plin, mai fusese numit şi director al Şcolii de 
Război, instituţie destinată anume fabricării 
de organe superioare pentru forţele armate. 
Insă unde tre-buia să-nveţi intensiv şi ţeapăn, 
pînă-ţi ieşeau ochii din cap, ca să devii, la 
absolvire, ofiţer de Stat-Major. Încît bieţii 
aspiranţi la titluri înalte, printre care nu 
absenta şi acela de ofiţer la ,„,Biroul 2”, de pe 
lîngă Marele Stat Major al armatei, care se 
ocupa de chestiile secrete ale informaţiilor şi 
contrainformaţiilor necesare întăririi puterii 
de luptă, arătau ca scoşi de la cine ştie ce 
sanatoriu de specialitate, pentru recuperarea 
debilitaţilor mintali. Epuizaţi în ultimul grad, 
se tîrau între casă şi Şcoala de Război, abia 
mai ţinîndu-se pe picioare şi-avînd în cap 
numai zeci de manuale de teorie militară. 
Intocmai ca şi directorul şcolii, nea Mişu, 
care, de la o vreme, începuse să se simtă 
destul de prost cu sănătatea. 

Numai Petre Popa, bărbatul Sperantei, 
ajutat de tanti Mili să fie admis la cursurile 
dirijate de bărbatu-său, rezistase ca un catîr. 
Vînă de ţăran oltean, de la Poiana- Mare, cînd 
absolvise înalta instituţie de cultură şi teorie 
militară, nimerise de-a dreptul la „Biroul 2”. 
Avansat, totodată, şi maior. lar pînă a fost 
eliberat din cadrele active ale armatei, parcă 
prin '47, numai la contrainformaţii lucrase. 


192 


Că avea şi cap, nu glumă. lar după aceea, în 
viaţa civilă, a rămas îndirjit şi stăruitor. Chit 
c-a muncit, un timp, şi la o fabrică de 
conserve, unde devenise fruntaş la 
selectarea şi calibrarea roşiilor pentru bulion. 
Avan- sînd, încetul cu încetul, datorită 
corectitudinii şi disciplinei, ajunsese să fie 
numit contabil-şef al întreprinderii 
respective. 

Cînd venea pe la noi, în Calea Moşilor, 
împreună cu Speranţa, îmi spunea la un 
pahar de comină: 

— Mă dănacule, dacă nu era vară-ta lîngă 
mine, să aibă grijă de copii şi de casă, şi n-ar 
fi fost şi coana Mili Chiroiu, care să ne-ajute 
cu sfatul şi cu alte chestii de trebuinţă, după 
ce mă virise şi la Şcoala de Război, iar apoi la 
„conserve”, nu ştiu ce s-ar fi ales de neica 
Petre al tău... Ajutat, din toate părţile, am 
răzbit. Că doar n-am fost copil de pripas, bleg 
şi popîndău, ca alţi colegi de-ai mei, proveniţi 
de la oraş, ci am simţit în mine mereu, tot 
timpul, sîngele pe care mi l-a dăruit ăl bătrîn! 
Şi nu nu-mai sîngele ci şi buna-cuviinţă, 
respectul faţă de cuvintul dat, dragostea 
pentru glia strămoşească, cămin şi familie, 
pentru snaga muncii şi bucuria vieţii de zi cu 
Ze 

Niciodată nu-l auzisem pe Popa Petre, 
colonel în retragere, rubedenia mea prin 
alianţă, vorbind atit de pompos, dirz şi 
feroce, mai ales după ce trecuse prin toate 
cele ce-i fuseseră dat să treacă. 

Abia spre miez de noapte, cînd se 
pregăteau să plece spre casă, m-am 
încumetat să-l întreb, mai mult într-o doară: 

— Măi neică Petre, şi ce-ai lucrat tălică, 
tot timpul, acolo, la , Biroul 2”? A fost ceva 
interesant? 


193 


— Foarte! Dar de asta nu se vorbeşte... 
Sînt tot ofiţer, deşi rezervist! 


lar Mamamoaşa nu se ocupase numai de 
soarta lui Petre Popa. Avusese grijă şi de 
Florică Negreţu, băiatul lui Tatanaşu fratele 
bunică-mii, de la Poiana-Mare, care se 
petrecuse din viaţă în chip tragic, suferind 
de-o maladie necruțătoare. Cam plăpînd de 
pulmoni, slab ca o scîn- dură, ba mai avînd 
de-ngrijit şi-o nevastă care-i făcuse o fetiţă 
de toată frumuseţea, îl pusese pe nea Mişu 
să-l scutească de front. Pe nea Florică, 
bineînţeles, nu pe Tatanaşu. 

Pe nea Gogu, bărbatul lui tanti Clementa, 
sora mai mică a Ongliţei, îl sfătuise cum să 
scape de datornici, răţoindu-se la el să-şi 
trăiască viaţa la ţară, cu familia lingă dînsul, 
dînd dracului cluburile Bucureştiului şi cele- 
lalte belele legate de viaţa de noapte: cărţile 
şi chiolhanurile. Iar unchiu-meu, în cîţiva ani 
de schimnicie, îşi achitase creditorii, se 
lăsase de prietenaşi şi se afuma numai în 
condiţii de domiciliu personal. 

Şi maică-mea beneficiase de sprijinul vară- 
sii. Cînd văzuse că nu se mai poate face nimic 
cu tata, care o luase brambura, umblind 
numai pe cărări greşite, neputîndu-se lepăda 
şi izbăvi de farmecele lliascăi, tanti Mili 
intervenise prompt. Se-nfăţişase la Piteşti, o 
prelucrase pe Ongliţa şi, profitind de-o 
absenţă mai îndelungată a babacului, îi 
ordonase colonelului Cameniţă, neam de-al 
Ma- rincilor, prin alianţă, s-o încarce pe 
maică-mea, cu bagaje cu tot, într-un camion 
de-al regimentului pe care-l comanda, şi s-o 
dislocheze taman la Calafat, în preajma lui 
cumnatu-său, nea Giuică, bărbatul soră-sii 
Mărioara, cel mai serios şi căutat avocat din 
orăşelul de pe decindea Dunării, dîndu-le-o în 


194 


grijă pe-a „bătrină”, cum îi mai ziceam, 
uneori, maică-mii. După obiceiul locului. 

Căci, tot petrecîndu-mi vacanţele de vară 
la Maica- Mare, la Poiana-Mare, de lingă 
Golenţi, uitasem graiul argeşenilor şi-o 
dădusem pe-olteneşte. Încît ajunsesem pri- 
lejul favorit de distracţii al colegilor de liceu, 
cărora le vorbeam numai cu „fui”, „dusei”, 
„lubeniţă”, „ghiluş”, „mă prijonii”, „trăsei un 
tilv de samatoc, sau de comină”. Timpuri ale 
verbului şi cuvinte necunoscute lor, sărmanii 
de ei. 

În orice caz, cît a trăit şi i-a stat în puteri, 
Mama- moaşa a pus mereu ordine în familie. 
În famila Marin- cilor, şi mai puţin într-a 
dînsei. Unde avea multe de suferit, atit din 
pricina bolii lui nea Mişu Chiroiu, cît şi-a 
isprăvilor băiatului pe care-l adora, văru-meu, 
Doru Chiroiu. 

Iar cînd fugisem în Abisinia, evadînd de la 
liceul militar „D.A. Sturdza” din Craiova, şi 
fusesem prins şi adus îndărăt, fără să mai fi 
apucat a-mi atinge scopul propus, urma să fiu 
exmatriculat din toate liceele militare. La o 
adică, nici nu erau prea multe. Aşa că, eu 
unul nu-mi prea făceam griji. Ci mai cu 
seamă Ongliţa (care încă nu se stabilise, pe- 
atunci, la Calafat) şi tata. 

Tot Mamamoaşa mă scăpase de belea. 
Nefăcîndu-mi însă, astfel, cine ştie ce 
serviciu. Ba din contra. Tata Eftimie era 
fericitul. Deoarece tanti Mili acceptase să-l 
primească „în audienţă”. Deşi nu-l avea la 
inimă, cedase la insistenţele maică-mii. 
Vorbise cu nea Mişu Chiroiu 
care, prieten la toartă cu Dumitrescu-Chibrit, 
generalul care comanda sistemul liceelor 
militare din ţară, îl prelucrase să mă mute 
disciplinar la „Ferdinand”, mai spre răsărit. 


195 


Curieri neobosiţi dar disperaţi 


Cînd mă întorsesem de la Chişinău, în 
prima mea vacanţă de vară ca elev al 
ospiciului (pentru mine) reprezentat de liceul 
„Ferdinand”, nu m-a întîmpinat nimeni la 
gară. Şi m-am dus spre casă, luînd-o către 
Tîrgu-de- Vale cu geamantanul în cîrcă, tot 
întrebîndu-mă ce s-o fi întîmplat de mă 
lăsaseră de izbelişte. Oare să fi aflat babacii 
că sînt în posesia a două corigenţe? Mă- 
ndoiam totuşi. 

Ajuns în faţa curţii, am stat o clipă pe 
gînduri. Cu- prins de-o presimţire ciudată. 
Stirnită de geamurile închise şi cu 
transperantele trase, de crăiţele pitice 
dinaintea marchizei pălite şi sfrijite de soare, 
uitate de dumnezeu şi de-ai mei, de gunoaiele 
împrăştiate de vînt prin toată ograda, precum 
şi de faptul că portiţa de la intrare nu mai era 
zăvorită, aşa cum îi plăcea lui tata Eftimie să 
fie totdeauna. 

Deşi, la ora aceea, cam patru după amiază, 
ăl bătrîn ar fi trebuit să se afle la serviciul 
său de la „Banca română comercială”, de 
lîngă Piaţa Mare, unde era director, contabil- 
şef, casier şi femeie la toate, fiind unicul 
angajat al „instituţiei”, portita deschisă m-a 
îndrituit să presupun că tata Eftimie chiulea 
de la slujbă. Probabil aşteptind să-mi fac 
apariţia. 

Nu mă aştepta! 

Casa, cu uşile date vraişte la perete, era 
pustie. In dormitor, patul desfăcut pentru 


196 


siesta babacului, însă fără el în culcuş, m-a 
făcut să fug spre bucătărie. Unde, mai mult 
ca sigur, maică-mea pusese la fript viţelul cel 
gras. Pentru întoarcerea fiului cel zărghit şi 
rătăcit. Din pă- cate, n-am dat nici peste 
Ongliţa dar nici peste vreo cios-virtă de 
carne. Şi-mi era o foame de-aş fi mîncat şi 
bolovani, eventual vol-au-vent, dacă s-ar fi 
găsit şi-aşa ceva. În schimb, pe măsuţa din 
colţ, de lîngă maşina de gătit, am zărit vreo 
citeva felii de krakauer abandonate roiu-rilor 
de muşte, şi-un coltuc de jimblă uscată. Bune 
şi- ălea, că tot n-aveam ce face. Şi, pe cînd 
mă  ospătam amă- rît de indiferența 
manifestată de-ăi bătrini faţă de mine, 
pesemne ca că mă pedepsească, iarăşi, cu 
repetiţie, pentru fuga în Abisinia, deodată mi 
s-a părut c-aud împuşcă- turi în fundul 
grădinii, din spatele casei. După sunet, am 
realizat că se trăgea cu „Flaubert”-ul meu, 
dăruit de vă- ru-meu, Dinu Pistol. 

Imediat m-am repezit la uşa din dos, care 
da spre grădină, şi mi-am scos capul afară, 
curios să văd cine-mi folosea puşca. Însă n- 
am apucat să mă uit ca lumea, căci un glonţ 
mi-a zburat de pe cap basca bleumarin a uni- 
formei, proţăpind-o cu proiectil cu tot în rama 
uşii. 

Speriat, mi-am luat un lighean de vase, 
pentru a-l folosi ca pavăză, şi m-am încumetat 
să examinez mai precaut lumea 
înconjurătoare, ieşind în prag. Şi, dumne- 
zeule, l-am văzut pe taică-meu ducînd 
„Flaubert”-ul la umăr şi ochind în mine! 

— Tatăăă! am zbierat înnebunit. Tatăă, nu 
trage că eu mi-s... 

Numai în pijama, cu părul vilvoi şi faţa 
scăldată de sudoare, tata Eftimie a lăsat 
arma cu ţeava în pămînt, privindu-mă 
nedumerit. Apoi s-a interesat: 


197 


— Nu eşti Mili Chiroiu? 

— Sigur că nu! Cum să fiu Mamamoaşa, de 
vreme ce-s fiul tău iubit, care de la oaste s-a 
întors rănit... 

Poet debutant, deja foloseam metafore. 
Înţelegînd prin rănit, realitatea cruntă, adică 
dublu corigent. Totuşi, de ce ţinea neapărat 
să tragă la ţintă, de-a dreptul în Mama- 
moaşa? 

— Păcat î şi-a exprimat dezamăgirea, cu 
priviri rătăcite, ăl bătrin. Credeam că, în 
sfîrşit, o nimerisem şi-i venisem de hac... Că 
prea se viră în casa noastră! 

Lăsînd  „Flaubert”-ul sprijinit de laba 
stîngului, şi-a săltat poala pijamalei ca să-şi 
şteargă năduşeala ce-i inunda fruntea şi-i 
ardea ochii. În aceeaşi secundă, atin- gînd şi 
trăgaciul, împuşcătura s-a declanşat aproape 
de la sine. Străpungîndu-i, din fericire, doar 
papucul de casă. 

Ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, tata a 
sfirşit de şters sudoarea şi m-a informat, 
venind spre mine, aban- donînd arma în 
pălării: 

— N-am avut noroc! În cap ar fi trebuit să 
mă nimerească glonţu'”, nu între deşte... 

Speriat de starea cu totul neobişnuită a 
tatei, l-am luat în braţe, după ce i-am sărutat 
dreapta, şi l-am tras în bucătărie. Ca să-şi 
revie din năuceală. Aşezîndu-se pe scăunelul 
de lîngă măsuţă, a căutat din priviri salamul 
şi pîinea. Nemaigăsindu-le, a scos din răcitor 
o bucată uriaşă de krakauer. Din care a 
purces să muşte înfuriat, fără să-şi mai taie 
felii.  Lipsindu-se şi de piine,  înfuleca 
privindu-mă cu ochi sticloşi, de parcă s-ar fi 
aflat pe altă lume. Iar cînd a mai rămas în 
mînă doar cu sfoara de la capătul 
salamului, a pornit să plîngă tăcut. Slobozind 


198 


şuvoaie de lacrimi. Care i se prelingeau pe 
obraji ca două piîraie. 

Era clar. Păţise ceva grav. Şi trebuia s-o 
chem ne-apărat pe Ongliţa, să vedem ce-i de 
făcut cu-ăl bătrîn. L-am întrebat aproape 
şoptit, temîndu-mă să nu-l supăr dacă ridic 
tonul: 

— Unde-i măicuţa? 

— Olga? s-a interesat tata. 

— Dar  cine-altcineva? Nu-i ea maică- 
mea?... 

— Nu mai avem mamă, dom’ Vlad, sîntem 
orfani! Ne-a furat-o Mili Chiroiu, că de-aia 
umblu după ea, de săptămîni întregi, să-i vîr 
un plumb în cap... 


Pînă nu l-am condus în dormitor şi nu l-am 
aşezat în pat, tata Eftimie n-a încetat să 
plîingă cu lacrămi amare. Abia cînd s-a văzut 
întins şi învelit cu pledul, atunci s-a mai 
potolit oleacă şi-a purces să-mi povestească, 
destul de incoerent, ce se-ntîmplase cu 
Ongliţa. 

Şi-am rămas îngrozit de cele aflate. Despre 
spiritul organizatoric al lui Mamamoaşa am 
pomenit mai înainte. Chestia cu Cameniţă, 
camionul şi deplasarea maică-mii la celălalt 
capăt al ţării. 

O săptămînă întreagă am suferit ca nişte 
cîini. Eu, din pricina straniei maladii ce se 
abătuse asupra lui taică- meu, care tot timpul 
zăcea la pat, scăldat de sudori reci şi 
zbătindu-se ca o fiară înjunghiată, ba mai 
cerîndu-mi şi „,„Flaubert”-ul, ca s-o împuşte 
pe tanti Mili. Iar dînsul, mi-am zis eu, din 
cauza pierderii Olgăi. O iubea, nefericitul, în 
pofida păcatelor de care se simţea vinovat 
faţă de dinsa. 


199 


O săptămînă întreagă ne-am hrănit numai 
cu krakauer şi posmagi. Căci nu m-a lăsat să 
pregătesc ceva cald. În cea de-a opta zi însă 
îşi revenise complet. După un duş 
reînvigorator, se-nţolise la mare fix şi mă 
anunţase: 

— Haidem la gară, cît mai degrabă! 

— Ce să căutăm acolo? 

— Un bilet de tren, o mîncare ca lumea, 
că-s sătul  de-atita salam, şi să-ţi spun ce-ai 
de făcut în lipsa mea! 

— Păi unde vrei să pleci? 

— La Maică-ta Mare, din Poiana... Să mă- 
mpace cu Olga! 


Bucuros că revenise la sentimente fireşti, 
şi că renunţase la crima plănuită, l-am însoţit. 
Şi-am mîncat, amîn- doi, pe pofta inimii. De 
toate. De la ciorbă de burtă şi pînă la 
tuslama regală, de la mititei şi pînă la muşchi 
de vacă în sînge. Cînd am terminat, tata era 
alt om. De fapt, cel care fusese mai înainte de 
dispariţia maică-mii. 

Şi-am ascultat,  înduioşat, dispozițiile 
pentru perioada cît avea să absenteze din 
localitate. 

— Pînă mă-ntorc cu Olga, căci neapărat ti- 
o aduc acasă, mai distrează-te şi tu... Eşti 
obosit, îmi închipui, după un an întreg de 
învăţătură! Te duci la bestia aia de Cameniţă, 
că tot îi neam de-al vostru, şi-i ceri să-ţi deie 
un bilet de intrare, pe gratis, la ştrandul de 
pe Argeş al regimentului. C-a făcut-o şi asta: 
au amenajat pe banii lor, o plajă pentru 
oraşul nostru! Mai mult ca sigur, ca să 
crească în ochii comandantului garnizoanei... 

Spre surprinderea mea, tata Eftimie s-a 
întors repede. Fără Ongliţa. Bineînţeles, l-am 
luat numaidecît la între- 


200 


bări. Cu-atît mai mult cu cît nu părea să-şi fi 
pierdut optimismul cu care plecase la drum. 

— Cînd vine măicuţa? 

— Cred că săptămîna viitoare, neapărat! 
La Poiana- Mare, soacră-mea mi-a dat 
speranţe... Zicînd c-ar fi bine să stau de vorbă 
şi cu Olga. Aşa că, poimiîine plec la Calafat! 

Cum a decurs întîlnirea cu bunică-mea, şi- 
apoi cu măicuţa, avea să-mi fie dat să aflu, 
amănunţit, ceva mai încolo, peste vreo doi 
sau trei ani. De la vară-mea, Speranţa, care 
asistase la ambele discuţii. Şi care nu 
avuseseră loc, în nici un caz, în jurul unei 
mese rotunde. Ci, mai curînd, în pragul casei. 

Cînd se prezentase în ograda bunică-mii, la 
Poiana- Mare, după ce debarcase din tren, în 
gară la Golenţi, şi fusese nevoit să parcurgă 
pe jos distanţa de la haltă şi pînă-n sat, vreo 
nouă kilometri, era mai aproape de-un atac 
de apoplexie decît de-un succes răsunător. 
Ars de soare şi leoarcă de năduşeală, bătuse 
în gard îndelungat, de făcuse bătături la 
arătătorul mîinii drepte. În cele din urmă, 
Maica-Mare care, din dosul perdelei, îi zărise 
chiar din clipa cînd se răzemase sleit de 
puteri de palan, se îndurase şi iesise în 
bătătură. Ca să-l întrebe orocăind la el: 

— Ce cauţi acilea, încroşnatule? 

— Săru'-mîna, mamă şi coană Miţo, am 
venit să stăm niţel de vorbă! i-a răspuns lipsit 
de snagă ăl bătrîn. 

— Ascultă, mă, să-i zici mamă maică-ctii, 
iară nu mie! Şi n-am ce sta de vorbă c-un 
topîrlan muieratic, putred pînă-n măduva 
oaselor... Geaba-mi prijoneşti gardu' că-n 
casă nu te primesc. Batîr de mi-ai cădea-n 
genunchi, şi tot n-o fac. Mi-ai nenorocit 
copila! Nu ţine, Eftimică maică, nu ţine, că-s 
sătulă de ginerii cu care m-o bătut dumnezeu 
pentru păcatele mele... 


201 


— Cum aşa, coană mare, mă alungi din 
faţa curţii, fără să afli ce gînduri am cu Olga? 
Ai inima asta? 

— Păi de ce să n-am? Tu ai avut, cînd ţi-ai 
zvîrlit din casă, cu purtările tale neruşinate, 
nevasta ce ţi-am dăruit-o? Mai bine, aş zice, 
ia-ţi cît mai degrabă valea, să nu pierzi 
trinu’ de cinci... Mai ai cale lungă de bătut 
pină-n Golenţi! Adio, şi să nu te mai prinz pe- 
aici, că pun zăvozii pe tine... 

Terminîndu-şi  spiciul, Maica-Mare se 
retrăsese iarăşi în bucătărie. Şi, stînd de 
pîndă în dosul perdelei de la fereastra uşii, a 
întrebat-o pe Speranţa: 

— Ce spui fa, să mai mă dau la gineri-miu, 
sau să-l las în plata domnului? După mine, 
crez că l-am bălăcărit destul... 

Speranţa, avind experienţă, din discuţiile 
purtate în- tre nea Ionică Pistol şi soacră-sa, 
care din „armăsar hodorogit” nu-l mai scotea, 
n-a tăcut ci i-a comunicat ce-i umbla prin cap: 

— Mamă-Miţo, nu-i bine ce se-ntîmplă! În 
felul ăsta, peste puţină vreme or să-ţi rămînă 
toate fetele fără băr- bat în casă... 

— Păi io nu mi-s de treij de ani fără om? Şi 
Eftimică al nostru nu-i mai breaz decît 
podoaba de tac-tu... O s-ajungă şi el să umble 
după ţigănici, ca Pistolu' Milicăi, mă-ta cea 
bleagă şi îngăduitoare! 

Noroc că tata dăduse, pe drumul de 
întoarcere, cînd pornise tiriş-grăpiş spre 
Golenţi, de nea Chițu  Marincu, neam 
îndepărtat de-al nostru. Care-l ospătase 
omenin- du-l, şi-l povăţuise s-o caute 
neapărat pe măicuţa. Că, dacă-i spunea 
despre vizita la Poiana, fără să-i furnizeze 
amănunte despre conversaţia cu coana Miţa 
Marincu, precis avea să-i înmoaie inima. Şi-i 
comunicase şi adresa de la Calafat. 


202 


De aceea fusese taică-meu atît de optimist, 
cînd mă informase că pleacă în oraşul de pe 
decindea Dunării. Speranța, care se 
deplasase între timp la maică-sa, tanti Milica, 
mătuşă-mea bună, ca s-o informeze despre 
neaşteptata apariţie şi să se consfătuiască 
împreună, cum s-o lămurească pe Ongliţa 
referitor la reîntregirea fami-liei, avusese 
prilejul să fie în casa maică-mii, închiriată 
prin grija lui nea Giuică, undeva prin centrul 
tirgului, cînd se ivise şi tata Eftimie. 

Nimerise anevoie la noul domiciliu al 
Ongliţei, neprea- cunoscind oraşul. Totuşi, 
cînd sunase la portiţa curţii, avu ocazia să se 
convingă c-o brodise. Deoarece, peste cîteva 
momente, din casă îşi făcură apariţia maică- 
mea şi Speranţa. Rămas cu gura căscată, 
întrucît nu se aştepta şi la prezenţa unui 
observator federal din partea familiei, tata 
Eftimie reuşi să îngaime: 

— Olga dragă, îţi sărut mîinile, draga mea! 

— Numai peste gard, domnule! îl 
avertizase Ongliţa. Că n-am de gînd să te 
poftesc în casă... Nu vezi c-am musafiri? 

— Cum adică, vrei să stăm de vorbă în 
drum, să ne- auză tot tirgu”? 

— Ei nu mă omori! Cînd o plimbi pe Iliasca 
pe Strada Mare a Piteştiului, nu te vede şi- 
acolo o lume întreagă? Numai Mili, scumpa 
de ea, a dat peste voi de zeci de ori... Dacă 
nu-mi deschidea ochii, rămîneam ca o proastă 
lîngă tine, să fiu de rîsu’ tuturor! 

Speranţa, stinjenită, tăcea milc. Aşteptind 
nerăbdă-toare desfăşurarea evenimentelor, 
avînd în vedere că dusese o îndelungă muncă 
de lămurire cu mătuşă-sa. Însă, din păcate, 
nu ţinuse seamă de posibilele reacţii neaştep- 
tate ale babacului. Care, auzind de Mili 
Chiroiu, şi-a să- rit din ţiţini şi-a răcnit în 
gura mare: 


203 


— Cum ai fost în stare, Olgă, să-i dai 
crezare? E-o intrigantă şi-o invidioasă, iar 
dacă n-o să-i scoţ ochii, să-mi zici mie cuţu! 
Ai s-auzi şi de asta, nu numai bîr- fele ei... 

Ongliţa, mînioasă foc de amenințările ălui 
bătrîn, l-a şi luat la trei păzeşte: 

— Ascultă, dom’ Eftimie, dacă te legi de 
Mili, să nu te mai văz în ochii mei! Ai uitat 
cîte-a făcut pentru  noi?... 

— Păi da, cum să uit că mi te-a scos din 
casă? 

— Dar că l-a scăpat din belea pe băiat, de 
asta nu mai ţii seamă? Acuma m-am lămurit 
cine-mi eşti, dom- nule... Şi, să vezi şi să nu 
crezi, aproape că eram gata să mă-mpac cu 
tine! Tiîmpita pămîntului, vaca domnului Ef- 
timie, nu altceva. Întinde-o cît mai iute din 
faţa mea, pînă nu trimit după Giuică, să te 
dea pe mîna poliţiei. Că-i avocat şi se 
pricepe la meserie! 

Vară-mea Speranţa, dîndu-şi seama că se 
dusese de rîpă toată munca ei de limpezire a 
apelor, a-ncercat s-o tempereze pe Ongliţa, 
dîndu-i un cot în coaste. Atît i-a trebuit 
măicuţei, c-a şi răcnit la ea: 

— Mai slăbeşte-mă cu ideile tale, că nu 
ţine! E mai al dracului decît Pistol... Nu te 
uiţi la el cum îmi vor-beşte? 

— Ba mă uit, Drago! 

Avea vară-mea un fel al ei, de-a-şi alinta 
rubedeniile, dîndu-le nume din cele mai 
neaşteptate şi tandre, încît era imposibil să 
nu-i treci orice cu vederea. Maică-mii, 
bunăoară, îi zicea „Dragă”, lui nea Ionică 
Pistol i se adresa cu „Titicule”, iar mie îmi 
spunea „Dudulu”. De data asta, însă, nu i-a 
mai reuşit figura. Deşi îi atrăsese atenţia 
maică-mii: 

— Ba mă uit, Drago, şi-l văz cum plinge, 
bietul un- chiu' Eftimie! 


204 


Într-adevăr, pierzîndu-şi cumpătul, tata, 
coşcogeamite bărbatul, dădea apă la pisici, 
ştergîndu-şi ochii cu batista de la haină. 

— Şi ce-i? s-a răţoit Ongliţa la Speranţa. 
Nu-i pen- tru întiia oară cînd joacă teatru! 
Ducă-se-nviîrtindu-se, unde-o vedea cu ochii, 
că nu mai vreau să ştiu de el... 

Iar tata Eftimie, ascultînd îndurerat ultima 
decizie a  Ongliţei, şi-a luat tălpăşiţa 
îndreptîndu-se spre gară. Avea un tren la 11 
şi jumătate. 


Era atît de convins c-o va aduce pe maică- 
mea acasă, încît, într-o bună zi, cînd Dina 
Iliasca îi făcuse o vizită de „condoleanţe”, 
încercînd să-l tragă cît mai iute pe făgaşul ce 
trebuia să-l ducă direct la Tribunal, pentru a 
intenta acţiunea de divorţ, babacu o repezise 
de nu se mai văzuse: 

— Ascultă, fa Alexandrino, ce mai caţi la 
casa mea? Doar ţi-am spus, şi-ncă pe şleau, 
cînd am fost la Cumpă-na, să-ţi iei tălpăşiţa şi 
să-mi dai pace... Ce, vrei s-o pun pe madam 
general Mili Chiroiu să te scuture? Spune-o 
deschis, c-o fac şi pe-asta! 

Şi-a făcut-o. 

Adică, mai exact, a doua zi s-a şi îmbarcat 
în rapidul de Bucureşti. Ca s-o înduplece pe 
Mamamoaşa.  Să-l ajute la refacerea 
căminului. Numai tanti Mili ar mai fi putut-o 
convinge pe-a bătrînă să-şi calce pe inimă. 

lar în aceeaşi seară s-a înapoiat distrus. 
Plîngîndu-mi în braţe, ca un copil, cu 
lacrămi amare. Şi informîndu-mă, printre 
sughiţuri: 

— Bestia de Mili! Nici nu se gîndeşte să 
steie de vorbă cu Olga! Doamne dumnezeule, 
şi cît am rugat-o... Mai există o ultimă 
nădejde. Să te duci tu la Mamă-ta Moaşa. Pe 
tine precis o să te-nţeleagă. Să-i spui deschis, 


205 


verde în faţă, că n-o să mai iasă nimic de 
capul tău, fără o mamă care să aibă grijă de 
tine. Te duci? 

M-am dus. Căci şi mie mi-era inima grea. 
Cu-o mamă la celălalt capăt al ţării, şi-un tată 
în pragul prăbuşirii. A doua zi, dis-de- 
dimineaţă, tata Eftimie m-a dus la gară cu 
trăsura, mi-a luat un bilet clasa I, la 
„Pullman”-ul Craiova—Bucureşti, un tren de 
lux, alcătuit numai din trei vagoane, şi toate 
numai vagoane-restaurant. 

Astfel încît, pînă am ajuns în Gara de Nord, 
mă-ndo- pasem cu de toate. Comandindu-mi, 
întemeiat pe paralele primite de la ăl bătrîn, 
un menu fix. Fix ca fix, dar foarte complicat. 
Cu „hors-d'oeuvre”, pentru început, cuprin- 
zind salam de Sibiu, unt, icre roşii, 
cremvurşti fierbinţi, caşcaval, doi mititei şi-o 
lingură de muştar. După care mi s-a servit 
felul al doilea. Piept de curcan pe varză 
călită. lar la desert — cafea turcească, 
babană şi tare, c-un munte de frişcă 
deasupra.  Coborind pe peron, aproape 
gifiiam de umflat ce eram. 

Fiind dotat cu finanţele necesare, la 
Mamamoaşa, pe Bateriilor, m-am dus cu 
taxiul. Ca domnii. Coborînd din maşină şi 
plătind cursa, plus un bacşiş generos, de vreo 
trei lei, am purces să admir casa în care 
locuia tanti Mili. Era un fel de vilă, cu etaj, 
curte pavată cu dale de piatră, scară cu 
marchiză, şi-acoperiş din plăci de ardezie. 

Săturindu-mă să tot privesc la minunăţia 
din faţa ochilor mei, am sunat la portiţă. Cu 
inima ticăind. Peste cîtva timp, la uşă, în 
prag, s-a ivit o slujnicuţă în rochie neagră şi 
şorţuleţ alb, dantelat. 

— Ce vrei mă, vagabondule? s-a interesat 
destul de neprotocolar. 


206 


— Ascultă, tanti, am luat-o eu cu duhul 
blîndeţii, du-te repede şi spune-i lui tanti 
Mili c-a venit nepotu-său de la Piteşti! Ai 
priceput cine-i vagabondul? 


— Om mai vedea noi... Mă-c s-o-ntreb pe 
doamna general. Abia s-a sculat, şi-acum îşi 
bea cafeaua şi ţigara! 

Dispărîind din cîmpul meu vizual, individa 
s-a retras în casă. Pentru a-şi face iarăşi 
apariţia, de-astă dată ceva mai binevoitoare, 
ca să-mi deschidă portiţa şi să mă poftească 
în casă. 

— Iertaţi-mă, sărumîna, că n-am ştiut cine 
sînteţi! A zis coana general să intraţi de-a 
dreptu'-n salon... 


Tanti Mili m-a întimpinat cu zîmbetul pe 
buze, invi- tîindu-mă să-i sărut mina şi s-o pup 
pe obraji, ca apoi să se interesese: 

— Ce-i cu tine, maică, iarăşi ai dat de 
vreun necaz cu liceul militar? Ia stai jos, în 
fotoliul ăla, din faţa mea, şi spune-mi ce-ai 
pe inimă... Bei o cafea? 

— Beau, săru' mîna, beau şi două chiar, 
dacă-mi dai voie s-aprinz şi eu o ţigară! 

— Fumezi, nefericitule? a exclamat fals 
indignată Mamamoaşa. 

— Ca şi matale! încă de la cinşpe ani... 

— Atunci mi-ai luat-o înainte, că eu m-am 
dat pe tutun ceva mai tirziu, pe la 
şaisprezece, cînd mă-ndră- gostisem lulea de 
elevul Mişu Chiroiu, care-mi făcea o curte 
îndrăcită, dar întîrzia mai totdeauna la 
întilnirile noastre... Ei, ia zi-i, care-i baiul? 

După ce i-am povestit despre starea 
disperată în care se afla tata Eftimie, şi că 
Ongliţa nu mai vroia să ştie de mine, 


207 


nedîndu-mi nici o veste despre dînsa, am 
rugat-o să facă tot ce-i stă în putinţă ca să-mi 
redeie mama. Mamamoaşa mă ascultase 
îngăduitoare, privind la mine curioasă şi 
înduioşată. Mai oferindu-mi un „Tomis”, mi-a 
spus cu glas bine tabagizat: 

— Maică, de te-o trimis tac-tu, şi-a greşit 
socotelile! De cînd a fost ieri la mine, şi mi-a 
făcut un circ întreg în casă, plingind cu 
lacrămi de crocodil şi căzîndu-mi îna-intea 
picioarelor, nemaivroind să se ridice din 
genunchi, m-am lămurit în privinţa bietului 
Eftimie... Mi-e şi milă 


de el, dar mai milă mi-i de Olga, vară-mea. Aş 
păcătui faţă de dumnezeu, dacă aş povăţui-o 
să revină acasă! 

— De ce, Mamămoaşo? Eu zic că nu-i 
păcat să fie alături de noi, mai ales de mine... 
Ştii ce-nseamnă să n-ai mamă şi nici tată 
zdravăn la minte? 

— Ei, bravo! Acilea-mi plăcuşi... Taman de- 
aia nu-i bine să se întoarcă la voi. Fiindcă 
bietu' tac-tu nu-i în minţile lui. Ba chiar e 
bolnav, şi-ncă rău de tot! De putred ce-i, nu- 
l mai ţin nici nervii. În curînd o să vedeţi ce 
nenorocire se va abate asupra voastră... Mă 
doare sufletul, însă asta-i situaţia. 
Bineînţeles, ţi-o spun numai ție, ca să ai 
grijă de el şi să nu-l laşi să facă vreo 
prostie! 

Nevenindu-mi a crede urechilor, am rugat- 
o pe Mamamoaşa: 

— Spune-mi drept, tanti Mili, e-atit de 
bolnav? 

— Foarte... L-a văzut şi generalul Mirea, 
de la spitalul militar, şi ne-a spus, mie şi lui 
nen-tu Mişu, că scăpare nu mai există! Pînă 


208 


la urmă, peste un an sau doi, tot va trebui 
internat la un spital... 

Părîndu-i rău de mine, Mamamoaşa a 
schimbat cursul discuţilor. Şi mi-a cerut să-i 
povestesc, cu de-amănuntul, cum fugisem în 
Abisinia. 

Cînd am isprăvit cu relatarea incredibilelor 
mele aventuri, tanti Mili ridea cu gura pînă la 
urechi, ţinîndu-se cu mîinile de burtă. Şi-a 
conchis: i 

— Maică, trăsnit mai eşti şi tu! Insă ai să 
răzbaţi în viaţă... Dacă te ţin puterile să 
săvirşeşti atari năzdrăvănii, păi atunci ai 
toate şansele să te descurci şi singur, făr' de 
bietu' Eftimie... În privinţa asta, pare-mi-se 
că-i semeni mai mult lui văru-tău, Doru al 
meu. Numai boacăne îmi face, cu năzbitiile 
lui! Cameră separată i-am dat, unde nimeni 
n-are voie să pătrundă, îi cumpăr toate 
cărţile de pe lume, chiar dintr-ăle franţuzeşti, 
sosite la „Socec”, iar el îmi aduce în casă tot 
soiul de puştoaice pe care, zice Doruleţu 
meu, le meditează la limba română! Minte şi 
el, de le rupe. Ei, şi-acum ce-ai de gînd să 
faci?... 

— Păi ce-mi mai rămîne de făcut, decît să 
mă ocup de tata? 


Din lac în put 


Nu mie mi-a revenit nobila misiune de-a 
mă ocupa  de-ăl bătrîn. Grav suferind, fără 
să aibă habar de ce-l aşteaptă, văzind că 
maică-mea nici nu mai doreşte să-l vadă, 
darmite să se mai şi-ntoarcă la domiciliul 


209 


conjugal, cred c-a devenit victima unui şoc 
nervos. 

Numai datorită scăpărilor nervilor de sub 
control a acceptat, cu-atita uşurinţă, cererea 
în căsătorie a fostei mele învăţătoare, acuma 
profesoară de română, la liceul de fete. 
Alexandrina Iliescu s-a îngrijit mai mult ea de 
formalităţile necesare unui divorţ la mare 
urgenţă, fără de care, bineînţeles, taică-meu 
s-ar fi aflat în posesia a două neveste, 
putînd fi lesne acuzat de bigamie. Şi i-a reuşit 
figura. Avînd relaţii (ce fel, asta doar 
bănuiam) atît la barou cît şi-n tribunal. 

Tata Eftimie, căzut în transă, care la el se 
manifesta printr-o stare de  prostraţie 
generală, uneori, sau alteori prin cumplite 
accese de violenţă, părea să trăiască pe-o 
altă lume. Cînd îmi înşfăca „Flaubert”-ul şi 
fugea în grădină, taman în fund, lîngă gardul 
de lîngă rambleul căii ferate, şi trăgea în 
trenurile ce se scurgeau dinspre Curtea- de- 
Argeş, bănuind că-n vagoane, neapărat, 
trebuia să se afle şi Mamamoaşa, care-l 
urmărea de la distanţă, stînd la una din 
ferestre, cînd se-ambala împotriva Iliascăi, 
reproşindu-i: 

— Ascultă, fă Dido (sau Dinei, Dina, 
Didina, în funcţie de gradul miîniei ce-l 
mistuia) ce-ai cătat aseară la „[uluca”, în 
grădina de vară, cu nepricopsitul ăla de 
Bănescu? 

Indignată, dar insuficient, după părerea 
mea, care asistam, de voie de nevoie, la 
discuţiile lor, Iliasca îl lămurea pe loc: 

— Păi nu era normal să-l însoțesc la o 
fripturică, de vreme ce-i judecător şi se află 
în fruntea completului care va da sentinţa în 
privinţa divorţului? 

— Brava ţie! Te pricepi la de-alde astea... 
Te serveşte, şi-l mai şi pui să plătească 


210 


grătaru'? Halal de tine, neică! Şi-apoi, de ce 
l-ai mai cărat şi la tine, pe Cazărmii? Ei? 
răcnea babacu. 

Dida nu-şi pierdea busola. Mai defel. 

— Foarte simplu!  Vroia să studieze 
dosarul întocmit de avocatul nostru, nea 
Mihalache lonescu-Preajbă... Ca să fie în 
temă! 

— De-aia a stat pină-n zori? N-avea 
ochelarii la el, sau era mult de citit? nu se 
lăsa dus cu anasîna tata Eftimie. 

— Măi Mimel (diminutivul Iliascăi pentru 
fleţul de tata Eftimie), păi nu ştii că Bănescu 
suferă de diabet, şi mai cade şi el, din cînd în 
cînd, în come diabetice? Vai de capul meu, 
ce-am păţit în noaptea cu pricina. Culcă-l la 
pat, freacă-l cu oţet aromatic, scoate-i 
pantofii din picioare, ca să nu facă cine mai 
ştie ce gangrenă, şi să se pomenească 
amputat, dă-i ceai din frunze de dud, să-i 
scază glicemia... N-am închis o clipă ochii, cît 
a fost noaptea de lungă! Iar tu, Mimel dragă, 
te mai iei şi după gura lumii. Cine-a fost 
idiotul care ţi-a turnat braşoave pe socoteala 
mea? 

— Eu! i-a răspuns babacu. Te-am urmărit 
din umbră, curios să văz ce-ţi umblă prin cap, 
închipuindu-mi, ca- ntr-un vis urit, că eşti 
Olga mea, iar nu una d-alea... 

— Atunci să-ţi fie ruşine, porc bătriîn, dacă- 
mi umbli cu de-astea! a ţipat Dina la tata, 
gata să-şi înfigă ghea- rele în ochii lui. 

Brusc, trecînd de cealaltă parte a 
baricadei, babacu a devenit apatic. Şi s-a 
miorlăit pe lîngă lliasca, implorin- d-o să-l 
ierte, că nu mai ştie nici el ce face. Şi-a 
rugat-o să-i explice: 

— De ce m-ai jignit, spunindu-mi porc 
bătrîn? Porc, mă rog, mai treacă meargă, dar 
de ce şi bătrin?... Eşti mai mică decît mine? 


211 


— Cum să nu! o lăsa mai moale lliasca, 
făcînd pe netoata. Sînt cu-o palmă mai 
scundă... Şi imediat schimba compasul, 
trecînd la chestii curente: „Hai, să-ţi masez 
încheietura miîinii, să-ţi treacă supărarea!” 

— Foarte bine! exclama încîntat babacu. 
Totaşa făcea şi Olga, cînd mi se apleca şi mi 
se făcea greață... 

— Miine poimiine avem nunta, şi ţie tot 
Olga îţi umblă prin cap? Las” pe mine, că ţi-o 
scot eu din minte... Numai de ne-om vedea 
odată împreună, la mine-n casă! 

— Foarte bine, Dinel! bălmăjea ăl bătrîn, 
dînd din mînă a lehamite. 


Liniştită, Iliasca pleca acasă. Neuitînd să- 
mi atragă atenţia: A 

— Ai grijă de tac-tu, de Mimel al meu! În 
seara asta îi dai o oală mare cu ceai de tei, 
să se mai potolească, şi tabletele astea... 

Şi-mi întindea cinci pastile. 

— Ce sînt? mă interesam curios. 

— Bromural! îmi spunea Dida. Nu se 
găseşte decit la regimentele de cavalerie. Mi 
le-a dat maioru' Trăsnea, veterinarul de la 
grajduri... Şi n-o să-mi mai umble Mimel 
brambura prin oraş, în toi de noapte! 

Tata, care auzise cele spuse de Iliasca, mă 
chema lîngă el, şi, în timp ce mă mîngiia pe 
cap, pornea să lăcrimeze, destăinuindu-mi: 

— Am cam feştelit iacaua, măi băiete! Tare 
mi-e teamă c-am căzut din lac în puț... Cel 
puţin, Olga era limpede la suflet, ca apa unui 
lac adînc, în timp ce lliasca-i puț fără fund! 
Că n-o mai satură dumnezeu, de lacomă ce-i. 
De toate cere. Şi bani, şi blănuri, şi mobilă 
nouă, şi s-o însoțesc la croitoreasă, dar nu ca 
altă dată, ci ca să-i achit datoriile. 


212 


Cu plînsu-n nas, mă ghemuiam la pieptul 
lui şi-l întrebam şoptit, ca şi cum m-aş fi 
temut să n-audă Iliasca: 

— Măi tată, de ce nu vrei să te vadă un 
doctor? Stai cam prost cu nervii, zău, se 
simte de la o poştă! 

— Cam aşa-i! De cînd m-a părăsit maică- 
ta... la spune-mi, ţi-a mai scris Olga ceva? 

— Nici un rind! îl minţeam cu neruşinare, 
ştiind că-i face rău orice ştire referitoare la 
Ongliţa. 

— Păcat! Un băiat are şi ea, şi-a şi uitat de 
el. De mine, mai înţeleg. Am fost un păcătos 
şi-mi merit soarta. Dar tu ce vină ai? Nu-i 
nimic, o să scăpăm noi şi din da- ravela asta... 
Necazul e că nu ştiu cum şi cînd! 

Cînd îi aduceam de la bucătărie ceainicul 
plin cu zea-mă de tei, taică-meu mă alunga, 
spunindu-mi: 

— Vezi-ţi, dom'le, de treabă! De ceaiuri 
medicinale îmi arde mie, şi de pilule pentru 
armăsari beşondriţi? Mai bine, măi băiete, 
hai să ne cinstim în seara asta la „Berbec”. 
Fac ăia nişte fudulii la grătar, de minunea 
lumii. Nu te zgîrmă la lingurică? 

— Ba da! îi răspundeam încîntat că-şi 
recăpătase tonusul vital. 


213 


DOCTOR VAL-VÎRTEJ 
I-ALŢI VRACI” DIN 
ZONĂ 


Sănătos tun 


Care va să zică, nici c-am apucat să mă 
stabilesc ca lumea în Găgeni, că m-am şi 
procopsit. Nu cu un premiu literar (putea să 
fie şi Nobel, că nu era supărare) ci, n-o să 
credeţi, în zilele noastre, cu... gilci. Eu, 
obişnuit cu gripele sezoniere, sănătoase şi 


214 


repetabile, cînd mi-au apărut primele 
simptome, i-am zis nevesti-mii: 

— Stai liniştită, copilă bună, că nu-i nimic! 
Eah, o răceală banală, acolo... În două zile-s 
ca nou născut! 

N-a fost aşa... Peste două zile arătam ca un 
nou dece-dat. Înţepenit la fălci, nu mai eram 
capabil să-nghit nici măcar o fărimă de 
cîrnăcior prăjit, darmite fasolea bătută, pe 
care-mi fusese prezentat de bulgăroaica de 
nevastă- mea. Disperată, întrucît aşa ceva nu 
i se mai întîmplase, să refuz specialitatea 
mea preferată, Penke i-a telefonat lui 
Petrăchiţă.  Plingînd. Bineînțeles, locuind 
peste uliţă, în două minute a fost la baracă. 
M-a văzut, s-a lămurit şi m-a liniştit: 

— Avem doctor în comună, nou numit! Se 
zice c-a fost un fel de şef de promoţie... Il rog 
neapărat să te vadă. Chiar în seara asta! lar 
mîine, precis, trec să-i ardem o tablă... 

Emoţionat de amabilitatea vechiului nostru 
prieten, am uitat să-i spun că mai fusesem 
consultat. Prin tele- fon. De-un orelist de la 
spitalul din Băicoi. Care mă sfătuise să-nghit 
urgent nu ştiu cîte „ampiciline”. Aşa se face 
că, pină-n orele şase, post meridian, 
răbdasem de foame ca un cîine. Nici măcar 
„ampicilinele” nu fusesem în stare să le 
îngurgitez. Îmi spusese omul din Băicoi că, 
precis, sufăr de gilci. Nu pronunţase chiar 
cuvîntul respectiv, ci varianta sa ştiinţifică. 
De nereţinut. 

La şase trecute fix, vorba lui nea Iancu, se 
ştie care, îmi bătea la uşă medicul făgăduit 
de Petrache. Cînd l-am văzut, am rămas cu 
gura  căscată. Nu ca să-mi examineze 
amigdalele. Ci fiindcă era un fel de pugştiulică. 
Fără căciulă în plină iarnă, doar într-o geacă 
îmblănită, cu pă- rul zbirlit şi niţel asudat, s- 
a prezentat extrem de politicos: 


215 


— Sir, eu mi-s Viorel Stroie, despre care v- 
a pomenit tov Petrăchiţă! Ştiu cu cine am de- 
a face, şi nici nu-i nevoie să-mi comunicaţi ce 
vă doare... 

— Cum adică, nu eşti doctorul comunei? 

— Asta rămîne de văzut, Sir! Diplomă am, 
practică cevaşilea, pe ici pe colo, mai trebuie 
ca satul să confirme dacă-i ceva de capul 
meu, au ba... 

— Şi de unde ştii matale, nene doctore, ce- 
am în guşă? 

— Păi se vede, de la distanţă... După cum 
masticaţi vorbele.  Scremut, anevoie şi 
scrişnind din dinţi! Anghi-nă... 

— Nu se poate! N-am gilci? 

— N-aş prea-ş zice. Sir... Luaţi matale un 
hap în guriţă, şi pe la nouă, din seară, trec 
iarăşi. Să precizăm ce dietă adoptăm. Dură, 
au fleşcăraie, adică macaroane, eventual 
mămăliguţă... 

— Cu sărmăluţe? 

— Dacă-s în oală, la foc mic, mai mult ca 
sigur. Table cunoaşteţi, Sir, sau vă ocupati 
numai de compus romane? 

— Nene doctore, nu mă incita, că-ncep să- 
nghit în sec. Şi mă dor fălcile... 

— Foarte bine, Sir! N-or să mai doară. Pe 
cuvîntul meu de tînăr medic de viitor rural, 
sau invers... Deci, la nouă ne revedem, 
Sir. Pa! 

Nu mai pomenisem un trăsnit ca ăsta. 
Culmea era însă că-mi plăcea. lar chestia cu 
„Sir”, pur şi simplu mă tur- tise-n pălărie. Mai 
mult ca sigur îmi citise „Extravagantul Conan 
Doi”. Altminteri, de unde atîta dezinvoltură 
lingvistică? 

La nouă, fără cinci, iar a bătut la uşă. Cu 
promoroa- că-n păr şi buzele vinete. De gerul 
ce se înăsprise. Şi m-a şi luat la-ntrebări: 


216 


— Cum stăm! Mai doare ceva, mişcăm 
maxilarele, s-a ivit ceva nou? 

— Stai niţel, nene doctore, c-ameţesc! Să 
le luăm pe rînd. De stat, stau rău, maxilarele 
nu se mişcă, iar de ivit ceva nou, nimic la 
orizont. Şi ştii de ce?... 

— Ştiu, Sir! Fiindcă n-ai avut încredere 
într-un pu- ţoi de doctoraş. Barem ai înghiţit 
hapurile? 

— Le-am înghiţit, bineînţeles, dar vai de 
capu' meu cum... Deşi n-aveau gust de 
„ampicilină”. Insă stau prost, că-s obsedat, 
maxilarele-s  înţepenite, fiindcă n-au ce 
mesteca, iar orizontu-i pustiu. Şi totul din 
cauză că n-am băgat nimic în gură! Asta e... 

— Aşa e, exact şi întocmai, Sir! Nici eu n- 
am mîncat de-azi dimineaţă. De cînd, pînă la 
ceasul ăsta, cred c-am depăşit micul maraton 
de la Termopile, gonind ca apu- catu’, de la 
un bolnav la altu’... Cînd la Cocoşeşti, cînd la 
Păuleştii-noi, cînd la Găgeni. Dar ce să-ţi 
spun matale, altceva decît ce-a găsit grecul 
ăla, cînd a adus rezultatul meciului: „Sir, 
bătălia-i cîştigată! Cu 7 la 0... Din şapte 
oameni la pat, nu mai am decît verticali, 
adică toţi puşi pe picioare!” 

— lar pe mine nu mă pui la socoteală? 

— Nu sînt motive! Sir, matale n-ai nimic. 
Deciît o banală anghină. Mai mult ca sigur, te- 
a tras vreun curent. Chiar şi de opinie... 
Acuşica, o luăm încetişor şi vedem ce-avem 
să mîncăm. la să cercetăm! 

— Dacă ai nevoie, îţi pun la dispoziţie 
„Dietetica” lui Mincu! l-am anunţat pe 
puştan. A 

— Sir, o să rizi! O am. În geantă... Nu-i a 
lui Mincu, ci-a mea. Şi-aşa se vorbeşte că 
doctorii trăiesc numai din căpătat. Ciubuce, 
ouă, pui morţi de inaniţie sau „Kent”... Ei 
bine, ia să deschidem servieta. Să constatăm 


217 


cu ce m-am ales pe ziua de astăzi. C-am 
fost şi la Cocorăşti, la socru-meu... Care, 
precis, mi-a vîrît ceva în traistă. Că nu-i decît 
arareori scîrţănos. Bineînţeles, bolnavii din 
sat au vrut să mă cumpere şi ei, dar nu m-am 
lăsat. Şi i-am silit să-şi înghită singuri 
orătăniile pregătite pentru mine. lar nea 
Berlogea a trebuit să mestece, cu noduri, un 
pa-chet întreg de „Kent”. Fără ambalaj. Vroia 
să mă in-toxice. Pe mine, care nu fumez decît 
„Carpaţi”! 

În clipele următoare, spre admiraţia 
nevesti-mii care-l mînca din ochi, auzindu-l 
că-i din secta incoruptibililor, doctorul Stroie 
s-a apucat să-mi deretice biroul, dînd la o 
parte cărţi, manuscrise, dicţionare. Să facă 
loc. Şi, pre- luînd de la bulgăroaică un şervet 
de masă, l-a întins de-a latul. După care a 
răsturnat conţinutul servietei. O bu- cată de 
cîrnat prăjit, două cepe vinete, nişte slănină 
afu-mată, un pumn de jumări şi-un dărab de 
pline neagră. 

Privind minunăţiile expuse, l-am întrebat 
pe zurliu: 

— Dietetice? Pentru mine?... 

— Şi! Mîncăm tustrei împreună. Celebra 
dumitale  bulgăroaică, doctorul Stroie şi 
maestrul. Nu-i bine? 

— Am să pot gusta şi eu? 

— Nu! mi-a precizat trăsnitul zimbindu- 
mi. N-ai să guşti, Sir, ci-ai să-nfuleci. Ca-n 
cărţile lu' tălică... Fiindcă matale eşti inhibat 
de cîte tratate medicale ai citit... Izbutind să 
atrapezi mai toate maladiile existente în ele. 
De fapt, la ora de faţă, n-ai nimic! Încearcă, 
Sir, şi-ai să vezi cum îţi funcţionează 
maxilarele ca nişte buldozere... Insă, în 
zilele următoare, am să te trec pe regimul 
meu, care sper să-ţi facă numai bine! 


218 


— Spune-mi-l acum, în linii generale, pînă 
mai pot ciuguli cîte ceva, nu mă nenoroci! l- 
am implorat pe zur- liul care mă acuzase că-s 
inapt să descifrez tratate medicale. 

— Nici o grijă, că spun tot! In vreme ce-o 
să mîn-căm... 


Să credem în viaţă, olandezi zburători 
și vraci cu stupi... 


În noaptea aceea m-am vindecat. De multe. 
Şi de regi-muri dietetice interpretate ad-hoc 
şi anapoda, şi de ideea (fixă) că-s campion 
absolut la table. Căci m-a bătut, pînă după 
orele două, zurliul de doctor, ca pe hoţii de 
cai. Lu-îndumi unşpe partide. Ce-i drept, şi eu 
l-am învăţat minte, lichidîndu-i tot ce-avusese 
în geantă.  Slăninuţă afumată, precis 
dietetică, fiind degresată prin fierbere, 
cîrnaţi aşij- derea, cu colesterolul eliminat 
prin prăjire, başca bolovanii de cepe vinete, 
care, lucru ştiut, sînt bactericide, hi- 
potensoare şi energetice. lar, în timp ce 
dădeam cu zarul, Viorel mă prelucra: 

— Sir, de miine porneşti să goneşti prin 
sat! Dacă mă prinzi din urmă, înseamnă c-ai 
parcurs minimum cinşpe kilometri... Cam 
mult însă. Aşa c-ai să te opreşti după primii 
cinci. Care reprezintă vreun kil. De osînză 
topită. Acasă, avînd şi poftă, ai să poţi mînca 
de toate. Fără nici o interdicţie. Graşii, fiind 
mincinoşi absoluţi, să consume orice, însă nu 
mai mult de douăzeci de grame... Din toate. 

— La fiecare îmbucătură? am devenit 
curios, conve- nindu-mi soluţia pomenită. 


219 


— La fiecare masă! Însă cinci pe zi... Ceea 
ce-i enorm! 

„Sufletu“! mi-am zis. Şi, de-a doua zi, fugi 
la Plo- ieşti, Bucureşti, Plopeni, Cîmpulung. 
Cu maşina. Pe la eminenţi specialişti. Să 
verifice aserţiunile lui Val-Virtej, eventual 
„Olandezul zburător”, cum ajunsesem să-i zic 
lui Viorel, prietenul meu. Corespundeau. 
Celor mai noi strigăte din moda medicală. 

lacă, sînt vreo cinci ani de cînd continui să 
supraviețuiesc. Deşi sufăr de-o colecţie 
întreagă de boli. Extrase din tratate celebre. 
Lecturate de mine. Cu creionul în mi-nă. Şi 
trăiesc datorită recomandărilor lui Val-Virtej. 
Care, luînd de bune şi indicaţiile doctorului 
Pană, mă pune să merg, să merg. Şi să tot 
merg. Numai înainte. Şi minimum cinci 
kilometri. Pe zi. lar seara, la culcare, bem 
amîndoi, şi eu şi bulgăroaica, numai un ceai 
de tei. Plus o lingură cu miere de albine, tot 
de tei. Altminteri, am muri de foame şi-am 
umbla noaptea ca somnambulii, cotrobăind 
prin cămară şi frigider. 

lar mierea mi-o furnizează altă figură 
celebră. Nea Sandu, tatăl albinelor. Şi dînsul 
un „număr”. Pînă l-am contactat a fost ceva 
mai greu, deoarece nu-l prindeam mai 
niciodată acasă. Fiind mereu pe teren, la 
pastoral. Dar şi cînd l-am prins, n-a mai 
scăpat. Şi nici eu. De gura lui. 

Că ştie omul ăsta, bărbat ţeapăn, îndesat, 
ars de soare şi vînturi, ce n-am găsit nici 
într-o enciclopedie. Tot şi totul. Despre 
albine, miere, başca subprodusele stupului. 
La prima întîlnire, am rămas să-l ascult pînă- 
n miez de noapte. Vraci părea, nu-altceva. 
Aflînd că-i trecut de cincizeci şi se-apropie de 
schimbarea prefixului, optînd pentru 
cifra ,,6”, am înmărmurit. Şi-aşa nu-i dădeai 
mai mult de patruşcinci. 


220 


Atunci l-am supus unui interogatoriu de 
gradul III, intrigat de ceea ce-aveam în față- 
mi: 

— Măi nea Sandule, cine eşti, bre, şi ce-ai 
făcut în viaţă? 

— Ehe, poveste lungă şi fără sfîrşit... De 
fapt, eu-s mort! Din şaizeci şi doi. Cînd 
doctorii nu-mi dădeau de trăit mai mult de-o 
lună, două, maximum. Ofiţer de marină, 
fusesem iradiat de-o aparatură mai 
sofisticată, cu care umblasem neatent. Şi 
sîngele mi se albea pe zi ce trecea. Împăcat 
cu gîndul morţii, m-am dus la Slon, unde mai 
trăia bunicu-meu, om la vreo nouăzeci şi 
ceva. Să-mi dau duhu' în ograda lui, la 
baştină... Ca elefanții. Insă bă- trînu m-a luat 
la rost,  bălăcărindu-mă: „Mă  beşleagă, 
bărbat eşti? Ia să-mi treci tălică pe miere cu 
propolis, păstură şi larve... Din care să 
mănînci pînă dă din tine!” Peste două luni nu 
murisem. Încă. lar oncologul, exami-nîndu- 
mă, mi-a spus: „Ce mai cauţi la mine, 
Sandule? Aici n-am ce-ţi face. N-ai nimic. 
Acum. Miine, nu ştiu ce-o să fie. Întoarce-te 
la albine, că-n ele mai poate fi o nădejde!” Şi 
m-am întors. Făcîndu-mă tatăl lor. Devenind 
stupar. Întocmai ca bunicu-meu de la Slon. 
Cînd am încercat să-mi reiau meseria, boala 
m-a prins din urmă, iarăşi. Şi din nou mi-am 
văzut de buduroaie. De-aia nici că mă mai las 
de ele... Am copii, nevastă tînără, şi-umblu 
toată ţara. Trăind numai la margine de 
pădure, în aer curat, soare şi sămînţa 
soarelui... Pe care albinele o transformă în 
miere şi-alte minunăţii! 

— Ia ascultă, măi nea Sandule, dar în 
afară de matale, s-a mai făcut careva bine, 
tratindu-se cu produse apicole? 

— D-apăi cum! Puzderie... 


221 


— Zi-mi unv’, barem, de care să fi auzit şi 
eu! l-am incitat. 

— Numa’ unul? Păi, mai întîi şi-ntii, chiar 
oncologu' ăl mare. Acuma el vine la mine, 
toamnă de toamnă, să-l pun pe cură de miere, 
propolis, păstură şi-apilarnil de-al meu, 
proaspăt scos din stup. Başca polen, să i se 
mai întărească oasele... Soseşte, cam prin 
octombrie, îşi întinde cortul lîngă mine, pe 
canalul Tuzlina, unde-mi am cabana din 
Deltă, şi-o lună întreagă se hrăneşte numai 
cu de-ale stupului. Vin, maestre, vin doctori, 
miniştri, directori generali, oameni sărmani, 
copii nevolnici, femei osîndite să piară fără 
urmaşi, tineri slăbănogi, care vor să-şi 
întemeieze o familie, fetişcane pline de bube- 
n cap, bătrini ce ţin să fie iar tineri... O liotă, 
maestre, legiune, nu-altceva. Ca membru al 
Asociaţiei albinelor, contribui şi la prospe- 
rarea  „Apicolei”, dînd cota cuvenită, 
contribui şi la întreţinerea mea şi-a familiei... 

Bineînţeles, nu prea convins dar intrat la 
idei, posibil sănătoase, m-am consultat cu 
bulgăroaica de nevastă-mea: 

— Ce zici, măi copilă bună, devenim şi noi 
consumatori de apicole? 

— Şi n-ai să te-ngraşi, măiestrică? 

— Depinde! Dacă bag în mine cu caru’, 
atunci da, altminteri, cu lingura, n-aş prea 
zice...  Să-ncercăm. Să vedem şi noi, 
ultracivilizaţii, cum trăiau dacii lui Bure- 
bista, cunoscuţi din antichitate ca fiind cei 
mai diîrji dintre traci, vîirtoşi mincători de 
miere. Pînă şi romanii, mai înainte de a-i 
cuceri, cumpărau vapoare întregi cu miere 
„dacica”! 

— Atunci, măiestrică, e clar! Ne-apucăm şi 
noi... Pesemne de-aia ne-au cotropit romanii, 
ca să nu mai cumpere, ci să ia... Lacomi, 
nevoie mare. Şi pragmatici, pe deasupra! 


222 


. „dar nici mecanic să n-o luăm! 


Din prima lună de tratament mieros, m-am 
pomenit cu trei kile mai greu la cîntar. Am 
redus mierea, şi-am optat pentru propolis. 
Am dat jos. Un kil. Dorind mai mult, l-am 
rugat pe nea Sandu să mă pună şi pe 
apilarni-lul său. Iar tatăl albinelor m-a hrănit, 
zi de zi, cu cîte-o farfurioasă de larve înecate 
în miere, proaspăt scoase de la cuptor, 
pardon, de la buduroi. Cîntarul dereglîndu-se 
complet, şi-nregistrind mereu diferenţe de 
nivel apreciabile, de ordinul ocalelor, am 
trecut pe păstură. Alt produs minune. Atît de 
bun, încît peste o săptămînă devenisem un 
soi de „superman”. De parcă eram Piedone, 
macistele din serialul italian. Şi ca volum, şi 
ca energie. Imi venea să umblu şi pe pereţi, 
nu numai pe ulițele din sat. Pe care, acum, în 
cadrul celor cei cînci kilometri obligatorii, 
recomandaţi de medicii umani, le 
parcurgeam în jumătate din timpul afectat. 

Temîndu-mă şi de-alte acţiuni 
imprevizibile, care la virsta mea mi-ar fi 
dăunat atit sănătăţii cît şi prestigiului, am 
căutat să stau de vorbă cu Val-Virtej. 
Invitîndu-l la un meci. De table. Prilej de-un 
consult medical calificat. 

După cele dintii partide pierdute, l-am 
abordat pe Viorel: 

— Ia ascultă, dragul meu olandez 
zburător, cum mai stai cu joggingul matale? 
Tot aşa?... 


223 


— Mai dihai, Sir! Acum fac şi Ploieştiul... 
Zece kilometri la dus, zece la-ntors. Başca 
deplasările obişnuite. La pacienţii din 
Cocoşeşti şi Păuleştii-noi! 

— Dar ce te-a apucat cu Ploieştiul? 

— Păi, cum să-ţi zic, mai ajut cîţiva din 
bătrinii mei, care nu se pot deplasa şi nici 
familie n-au. Le caut medicamente, din cele 
ce se găsesc mai greu. Om sînt, oameni sînt 
şi ei! 

— Şi de ce nu iei autobuzul? 

— N-am timp! Cînd vine el, eu-s pe 
dealurile Coco-  şeştilor, cînd vin eu, 
autobuzu-i pe drum, aproape de capitala 
judeţului... Însă nu-i o problemă. Mă descurc. 
Şi-apoi, mersul pe jos întăreşte organismul, 
nu ţi-am mai spus-o de sute de ori? 

— Am observat! Întăreşte, mai ales dacă 
te-ajuţi şi cu leacurile de la nea Sandu... 
Care întăresc în exces. La ora actuală, simt c- 
am devenit expres, şi dacă o ţin tot aşa, cu 
păstură şi larve, parcă mă văd miine avion cu 
reacţie! Apropo, ai folosit şi tălică păstură? 

Val-Vîrtej m-a privit pe sub sprincene, 
zimbind mefistofelic. Abia apoi mi-a răspuns: 

— Am!... După care, la nouă luni, a sosit pe 
lume Nananu, puştiul meu. Cinci kile, din 
pornire. Şi-am sistat administrarea 
produsului. Ce-i mult, nu-i sănătos. Ţi-am mai 
spus-o şi pe-asta! Nu cumva iei păstură. Sir? 

— Cam... 

— Priponeşte-ţi telegarii, Sir, cît mai e 
vreme! Pro- dusu' nu-i de matale. Are alte 
indicaţii... Pînă una alta, iei cîte, două 
diazepame pe zi. Cine ştie, poate evităm 
catastrofa... 

— Ce catastrofă? E vreo primejdie, 
cumva... 

— E! Să devii extraterestru. Pe direcţia 
opusă. Spre ceruri... 


224 


Speriat zdravăn, l-am poftit pe Val-Vîrtej: 

— Dă cu zaru' să vedem cum merge! 

A mers. Fantastic. Pentru mine. Bătîndu-l 
măr pe-olan- dezul zburător. Atît de crunt şi 
rapid, încît m-am înspăi- mîntat şi mai abitir. 
Şi i-am declarat rugător: 

— Închide cutia de table, că nu mai are 
rost să ju-căm! Ar însemna să te am pe 
conştiinţă... Mai curînd, plasează-mi un 
diazepam. Ai la matale? 


Bineînţeles, ţinind legătura, permanentă, 
cu Val-Viîrtej dar şi cu nea Sandu, lucrurile s- 
au echilibrat. Nu mai folosesc nici păstură, 
nici larve, nici hapuri. Decît la nevoie. Şi-n 
cantităţi rezonabile. 

În schimb, dînd urmare indicaţiilor 
doctorului Pană, susţinut aprig de Val-Virtej, 
toţi oamenii satului ne-ad- miră. Pe mine şi pe 
bulgăroaica de nevastă-mea. Mirîn- du-se şi 
bucurîndu-se, de fiece dată cînd ne-ntilnesc, 
de cura noastră. De mers. Ni se dă bună-ziua, 
sau bună-seara, în funcţie de faza în care ne 
găsim (jumătatea de dimineaţă, sau a doua) şi 
sîntem întrebaţi zimbitor: 

— Iarăşi la plimbare! Vă place la noi, nu?... 
Daţi-i înainte, că face bine. Şi-ăl bătrîn, 
bunicu-meu, se cărăbă- neşte zilnic. Merge la 
Plopeni, pe jos, cale de trei kilometri. Acolo îi 
trage un trăscău, la bufet, şi-o ia îndărăt. Alţi 
trei kilometri... Şi se ţine bine. Cînd pe 
picioare, cînd de gard. Depandă de cit a 
beut... 

— Şi câţi ani are? mă interesez curios, 
întrebîndu-l pe nea Bilie, povăţuitorul. 

— Păi ştiu eu? Ultima oară, zicea c-ar fi 
trecut de opşcinci... Dar asta era mai demult! 


Pe Val-Virtej îl văd des. Mai vine să-mi ia o 
tensiune. Să-mi asculte pătlăgica 


225 


intercostală. Să mă bată. La table. În ultima 
vreme, lucrurile par să meargă cam anapoda. 
Nu, nu-mi găseşte nimic la cord. Ci de dînsul 
e vorba. A slăbit ca un miîţ, rămînînd din el 
doar pielea şi oasele. Sincer îngrijorat, încerc 
să-l trag de limbă: 

— Ce-i cu matale, doctore, n-ai exagerat 
cumva cu maratoanele? 

— Care maratoane? Acum, de cînd m-am 
pus serios pe-nvăţat, în vederea unor 
examene de secundariat, nu mai ies din casă 
decît atunci cînd e strict necesar. Şi nici nu 
mai dorm. Tocesc, tocesc, ca pe vremea 
studenţiei... 

Bine că nu le-a luat. Dacă reuşea, rămînea 
satul fără Val-Virtej. Şi iar s-a întremat 
doctorul nostru. Plus două ocale. Peste cît a 
avut înainte de slăbirea precipitată. 

Nea Sandu mi se plinge de dureri în cot. 
Bineînţeles, i-am spus competent: 

— Vezi-ţi de treabă, vraciule... Să te 
doară-n cot de chestii dintr-astea! Te-oi fi 
zgîrmat cumva, trebăluind cu stupii... 

— Să nu mă duc la dom’ Stroie, să mă 

vadă? 
_ — Doar aşa, ca să mai schimbaţi o vorbă... 
Intreabă-l şi pe dinsul, şi-o să afli că n-ai 
nimic. După mine, ideal ar fi să-ţi aplici o 
peliculă de propolis peste zona dureroasă... 

— Oliolio, fir'-ar să fie! Cum de nu mi-a 
trecut prin cap?... 


Acuma, slavă Domnului, şi Val-Virtej şi 
vraciul sînt bine mersi. lar eu de-aşijderea. 
Ajutindu-ne reciproc, supravieţuim. Mai cu 
miere, preferabil de Deltă, din „menta 
aquatica”, mai cu cîte-un diazepam. Însă rar, 
numai la nevoie. 


226 


Nu ştiu ce m-aş face zău aşa, de nu i-aş 
avea lîngă mine, în sat, pe cei doi magicieni! 
Precis aş bolînzi. De plictis. 


NUNŢI DE 
POMINĂ 


Hora miresei 


Zaiafetul de la „Berbec” a fost de pomină. 
Şi m-am simţit îmbărbătat. Văzindu-l pe tata 
bine dispus şi pof- tind la masa noastră, 
căreia a cerut să i se mai alăture încă vreo 
patru, pe toţi prietenaşii de şpriţuri prezenţi 
în stabiliment. Rugîndu-i să comande tot ce le 
doreşte inima. Şi-au dorit. Posedind inimi 
sănătoase şi stomacuri aşijderea. Incît pe la 
miez de noapte, domnul Barbec, ju- pînul 
vestitei zahanale, a fost nevoit să trimită la 
Bulucea, măcelarul de lingă hale, să-i aducă 
toate măruntaiele, fleicile şi muşchiuleţii ce-i 
avea în gheţăria de-acasă. 

lar vivacii meseni au băgat în ei într-atit, 
încît spre zorii zilei, ca să-şi îndese mîncărica 
şi vinul băut, s-au simţit nevoiţi să dănţuiască 
pe mese, desculți, numai în ciorapi. 
Îndemnîndu-l pe nea Fănică Surcel, lăutarul 
itine-rant al Piteştiului, să le cînte pînă i s-o 
sparge dibla. Ceea ce s-a şi-ntimplat. Spre 
încîntarea violonistului. Care i-a arătat tatei 
surcelele instrumentului,  smiorcăindu-se: 
„Şi-acu' ce-i facem, coane Eftimică?” „Ce să 


227 


faci, na, ia trei sute, şi-adă-ţi piesa de 
rezervă!”. „Păi aia-i de patru foi, barosane, 
mîncaţi-aş guriţa!” 

Zănescu, medicul regimentului, cel uman, 
nu veterinar, o matahală de om, i-a oferit 
suta solicitată, spunîndu-i: „Surcele taică, de 
vrei să te-operez pe gratis de hernia ce nu-ți 
dă pace nici în somn, înfiinţează-te cît mai 
degrabă cu lăuta ailaltă!” 

Nea Fănică s-a prezentat rapid, aducîndu- 
şi instrumentul de schimb de la bucătărie, 
unde-l lăsase pentru orice eventualitate. 
Avînd experienţa necesară. Cu petrecăreţii 
de faimă ai tîrgului. Şi l-a întrebat pe tata: 
„Ce să-ţi cînt, coane Eftimică, de inimă 
albastră sau de ale jocului?”. 

— Dă-i pe jocul în călcîie, Surcele, că-mi 
plesneşte pipota-n mine! i-a luat-o colonelul 
Zănescu înaintea babacului. 

Iar cînd nea Fane i-a dat drumul, doctorul, 
săltîndu-se pe masă, a purces să se 
zbănţuiască de unul singur, prin-tre farfurii, 
pahare şi sticle. Iar cînd a pornit să bată şi 
mai avan din călcîie, bubuind în tăblia mesei, 
cu labele sale elefantine, şubreda mobilă a 
cedat, trosnind înfiorător. Iar colonelul-medic 
s-a pomenit trecînd prin scîn- durile putrede 
ca prin brînză. Răminind cu burdihanul 
împrejmuit de faţa de lemn a agregatului. 
Pînă l-au scos din ghearele şipcilor, care-l 
împungeau din toate părţile, a fost nevoie să 
se apeleze la talentul bucătarului şi gra- 
taragiului Năică Lambru, cumnatul 
patronului. Care, în timpul liber, avînd şi el 
un hobby al lui: se mai ocupa, din cînd în 
cînd, şi cu operaţii de recondiţionare a scau- 
nelor, rafturilor şi tejghelelor hodorogite. A 
izbutit să-l decorticheze, tăind pancul mesei 
cu fierăstrăul de tranşat trunchiurile de vită. 


228 


Convins că  babacul îşi  recăpătase 
încrederea în viaţă, soartă şi destin, mai ales 
cînd îl văzusem cu cît elan şi energie se 
avîntase la petrecerea din noaptea aceea, du- 
minică de dimineaţă plecam liniştit. Către 
oraşul de la celălalt capăt al ţării, de la 
răsărit. Unde trebuia să mă prezint la 
deschiderea anului şcolar. 

Ce să-mi treacă mie prin cap că, imediat 
după dispariţia mea din localitate, Iliasca 
avea să urgenteze formalităţile de divorţ şi, 
chiar în ziua următoare obţinerii acestuia, să- 
l] tîrască pe bătrin la primărie, pentru înche- 
ierea actului de căsătorie. Stabilind şi data 
nunţii. Care trebuia să aibă loc, într-un cadru 
festiv, în saloanele locantei „Ţuluca”. 

Bineînţeles, maică-mea Ongliţa mă ţinuse 
la curent cu evenimentele. Scriindu-mi, 
aproape săptămînă de săptă- mînă, la liceul 
militar. lar în ultima epistolă, primită pe la 
mijlocul lui octombrie, îmi descria, cu lux de 
amănunte, cum se desfăşurase memorabilul 
şi zgomotosul tămbălău. Care, vorba lui 
Coşbuc, fusese o nuntă ca-n basme. Dar nu 
ca-n Ispirescu. Ca în povestirile fantastice ale 
lui E.T.A. Hoffman. Mama, alertată de 
Mamamoaşa, care prin senzorii ei din oraş 
fusese înştiinţată despre celebra-rea unirii 
celor doi tineri însurăţei, se urcase la mare 
urgenţă în tren şi se călătorise spre Piteşti. 
Să vadă cu ochii ei personali isprava 
babacului. Mamamoaşa sosise şi  dînsa, 
găzduind la  Tatanaşu  Negreţu, fratele 
bunică-mii de la Poiana-Mare. Unde, de altfel, 
trăsese şi Ongliţa. Şi, împreună, organizaseră 
„răzbunarea mohicanului”. Hotă- rind ca, în 
seara cu pricina, să se ducă şi ele la 
„Ţuluca”. La o fripturică în sînge. Pe deo 
parte. lar pe de alta, să-l „frigă” şi pe 
tomnatecul cavaler. 


229 


Vestitul restaurant al lui Ţuluca, cel mai 
elegant şi frecventat stabiliment de branşă 
din oraş, posedînd şi-o grădină de vară, se 
afla la capătul Străzii Mari, în apropiere de 
casa lui Tatanaşu, şi peste drum de fosta 
locuinţă a generalului Chiroiu. „Saloanele”, 
unde urma să aibă loc marea sărbătoare, 
erau reprezentate, de fapt, printr-o uriaşă 
hală, mare cît un hangar, plină de mese şi 
puzderie de muşterii. 

Totuşi, pentru masa nuntaşilor, patronul 
aranjase în aşa fel lucrurile, încît petrecerea 
să se desfăşoare oarecum mai la fereală. Aşa 
că, dispunînd vreo zece mese, cap la cap, le 
orînduise cît mai lingă peretele din fund. 

Cînd şi-au făcut apariţia Mamamoaşa şi 
Ongliţa, însoţite de Titi Moişeanu, colonelul, 
aghiotantul lui nea Mişu Chiroiu, ca om de 
pază, pentru orice eventualitate, tot 
restaurantul a fost cuprins de-o tăcere 
mormiîntală. Lumea,  recunoscînd-o pe 
impresionanta doamnă general, şi-a 
întrerupt brusc orice activitate. Conversaţiile 
au fost sistate. Iar nenumărați meseni s-au 
ridicat din faţa farfuriilor încărcate, pentru a 
o saluta, acordindu-i omagiile cuvenite, pe 
tanti Mili. 

Numai adunarea nuntaşilor n-a observat 
pătrunderea  generălesei şi-a suitei sale. 
Maca-Maia, bunică-mea, afla-tă în fruntea 
mesei alături de Tatapetre, şi-a dat seama 
că-n restaurant se petrece un fenomen 
neobişnuit. lar cînd a văzut despre ce-i vorba, 
a tipat pătrunzător, de-a răsunat întregul 
local: 

— Eftimie, ce cată la nunta noastră piîrlita 
de Olga? Ai? 


230 


Tatapetre, stinjenit, întrucît ţinea nespus la 
noră-sa, i-a tras un ghiont în coaste, 
miîriindu-i printre dinţi: 

— Ce, nu mai are voie nimeni să vină la 
„Ţuluca”, atîta vreme cît nefericitu' de fi-tu 
se leagă de grumaz cu lliasca? 

Tata, rămas cu ochii holbaţi la masa unde 
se aşezaseră noii sosiți, amuţise. Insă Iliasca, 
nepierzîndu-şi cumpătul, îl îmboldise cu glas 
strepezit: 

— Mimel, fă ceva, nu mai sta ca tontu'! 
Trebuie să ieşi cumva din situaţia asta 
neplăcută... Fii bărbat! 

Revenindu-şi  întrucîtva,  taică-meu se 
uitase urit la Dida, şi-i suflase printre buze: 

— Ce să fac, să fac pe mine? Fiindcă e-aici 
cutra de Mili? Nici că mă gîndesc... 

— Ba să gindeşti, blegule! Ce, vrei să ne 
punem în bețe cu înalta societate? Nu uita că 
generalul e sub comanda nevesti-sii... Dacă-l 
pune să te cheme la regiment? Nu ştii c-au 
început concentrările rezerviştilor, şi-i în 
stare să te expedieze la graniţă? 

Participînd la răstignirea bătrînului, de faţă 
se aflau şi fraţii de la Bucureşti, din care 
doi, nea Valică şi nea Vasile erau medici 
militari, unul maior  şi-ălălalt colonel. 
Consultîndu-se rapid din ochi, l-au sfătuit pe 
tata Eftimie: 

— Măi băiete, dacă vrei să nu ne bagi şi pe 
noi în povestea în care singur te-ai virit, cu 
nunta asta în văzul oraşului, ia-o pe femeie şi 
duceţi-vă amîndoi să-i prezentaţi respectele 
voastre doamnei general... 

— Care va să zică aşa: dom’ Valică şi dom’ 
Vasilică? a dat să chirăie Dida străfulgerindu- 
i din ochi. 

— Aşa! a pornit s-o lămurească unchiu- 
meu. Dacă trebuie, trebuie! 


231 


— Bine... Mimel, hai, sus prestigiul! 
Mergem la ge- nerăleasă să-i zicem ceva 
plăcut, care s-o gidile pe inimă, că nu se ştie 
de ce mai e-n stare! Gata! 

Tata, învineţit de necaz, a mai încercat el 
să-ntirzie, însă a fost suficient ca Dida să se 
uite la dînsul ceva mai cîş, ca numaidecit să 
se supună. Şi, luînd-o la braţ, şi-a îndreptat 
cravata, bombîndu-şi pieptul ca un luptător 
de greco-romane, şi-a pornit către masa lui 
tanti Mili. 

lliasca l-a dus pe taică-meu la locul 
supliciului, mai mult tîrîndu-l. Cînd au fost 
lîngă masa celor trei, babacul s-a bilbiit: 

— Stimată doamnă general, vă rog să-mi 
permiteţi a v-o prezenta pe soţia mea, 
profesoara Dida Iliescu... 

Mamamoaşa, zimbind feroce, l-a şi luat la 
rost: 

— Ia ascultă, mă pîrlitule, de cînd ai ajuns 
să-mi zici „doamnă general”? Ai uitat că 
totdeauna eram pentru tine Mili, vara 
nevesti-tii? În halul ăsta te-ai ramolit, încît 
mi-o prezinţi pe asta drept soţie? De unde şi 
pînă unde, de vreme ce nevastă-ta-i aici, 
lîngă mine? N-o vezi, ai orbu' găinilor?... 

În clipa cînd Mamamoaşa îşi isprăvea 
recitalul, refe- rindu-se la Ongliţa, tata privea 
la maică-mea, de parcă ar fi căzut în transă. 
O sorbea din ochi, implorindu-i măcar o 
vorbă de iertare. Însă Ongliţa o examina pe 
Dida, măsurînd-o de sus şi pînă jos, ca, în 
cele din urmă, să-şi exprime concluzia printr- 
un sunet destul de ruşinos, ca sonoritate, 
emis numai din vîrful buzelor. Care a răsunat 
atit de puternic, încît toată lumea din 
preajmă a rămas cu gura căscată. Atentă la 
ce-o să urmeze. 


232 


Şi-a urmat. Dezlănţuirea lliascăi. Care l-a 
somat pe tata, prefăcindu-se că-i gata să 
leşine: 

— Eftimie, ai auzit? Dacă n-o plesneşti pe 
loc, chiar acu, de faţă cu toată asistenţa, îţi 
scot ochii, aşa să ştii! Mai ales că 
generăleasa te-a făcut de chior, zicînd că ai 
orbul găinilor... 

Atunci, intrînd pe fază, tata, întorcîndu-se 
spre Mamamoaşa, i-a răcnit din adîncul 
măruntaielor: 

— Criminalo! Numai din pricina ta am 
ajuns să mă încurc cu Dida... Dacă nu mi-o 
furai pe Olga, cu camioanele regimentului, 
expatriind-o din Piteşti, acum eram cu ea, 
liniştit şi la mine în casă, nu în taverna asta. 
De luni de zile te caut să te împuşc... Şi, 
fiin'că eşti aici, am s-o fac acu’! 

— Cu ce, mă beşleagă? i-a ris în nas 
Mamamoaşa. Ai căpiat de tot? 

— Aşa-i! Chiar de tot... Şi-am să te string 
de gît, cu mîinile mele, pînă ai să-ţi dai ultima 
suflare! 


Uitînd de Iliasca şi de maică-mea, bătrinul 
s-a repezit la tanti Mili cu amîndouă braţele 
înainte. Însă, pînă s-a- jungă lîngă dînsa şi să- 
i înşface gitul, a fost depăşit de Titi 
Moişeanu. Care, înhăţindu-l de gulerul 
hainei, fiind şi înzestrat de maica natură 
pentru asemenea isprăvi, avînd peste un 
metru şi nouăzeci în înălţime şi vreo sută de 
ocale de muşchi antrenați, l-a săltat cît ai zice 
peşte în cîrcă. Apoi, cu tata Eftimie în 
spinare, a adunat-o şi pe Dida, şi i-a cărat ca 
pe-o nimica toată la masa nuntaşilor 
înlemniţi. Aici, buşindu-i în scaunele pe care 
le părăsiseră cu cîteva minute în urmă, le-a 
declarat rînjind buimăciţilor (foşti) 
petrecăreţi, care asistaseră la transportarea 


233 


celor doi miri într-un stil atît de original 
(Eftimie în cîrcă, iar lliasca sub braţ, mai 
mult tîrită pe duşumea): 

— Poftiţi, onorată adunare, vi-i returnez 
pe-nsurăţeii voştri. Deveniseră agresivi! Aveţi 
ceva de zis? Dacă da, atunci pot să mă 
recomand... De fapt, cred că ştiţi cine sînt! 

Tatapetre a răspuns imediat, în numele 
tuturor: 

— Cum să nu! Te-am văzut şi la circul din 
bilciu” de la Zimnicea... Eşti Mitu Gogea, 
nu-i aşa? 

— Exact! i-a răspunse  înclinîndu-se 
respectuos Titi Moişeanu. 

Minunea din Argeş, mai sus numitul Mitu 
Gogea, exis-ta, într-adevăr. Era un autentic 
fenomen al naturii, măsu-rind aproape trei 
metri în înălţime şi posedind o forţă de 
Maciste. Provenea dintr-un sat de deal, şi, 
datorită  dimen-siunilor anormale, îşi 
manifesta, sub îndrumarea unui manager, 
cam escroc de felul său, calităţile cu care-l 
hără-zise  maică-sa, pe la bilciurile şi 
iarmaroacele din cuprin-sul ţării munteneşti. 

Spre nenorocul său, taică-meu n-a fost de 
acord cu bunicu-meu. Ci, umilit, roş ca o 
pătlăgică răscoaptă, a informat convivii: 

— E-un vax, pe lingă Mitu Gogea al 
nostru! Vax, de trei ori vax, ba, pe deasupra, 
şi ordonanța lu’ Mili Chio- roiu, generăleasa... 

Titi Moişeanu nu s-a simţit minimalizat de 
comparaţia cu Gogea. Insă, pentru a 
demonstra capacităţi asemănă- 


toare pomenitului concurent, l-a săltat de 
subsuori pe-ăl bătrin, ridicîndu-l la vreun 
metru deasupra scaunului, după care l-a 
slobozit la loc, mai şi îndesîndu-l niţel. Tata 
Eftimie s-a făcut mic, şi n-a mai scos o vorbă. 


234 


Şi chiar de-ar fi vrut, tot n-ar fi putut. Căci 
bărbia îi era proţăpită de tăblia mesei. 

Dida , dorind să-şi manifeste participarea 
la suferinţele proaspătului soţ, nici una nici 
două s-a repezit la mîna uriaşului Moişeanu şi 
şi-a înfipt dinţii în ea. Titi, ca şi cum l-ar fi 
pişcat o muscă, a dat niţel din mînă. În care 
au rămas, bine înţepeniţi, doi dinţi din faţă ai 
profesoarei de română. Pare-se însă, nu 
proprietatea ei personală, adică naturali, 
deoarece gura larg deschisă a Didei nu 
sîngera cîtuşi de puţin. Galant, Titi Moişeanu 
şi i-a smuls din epiderma încheieturii, cu 
oarecare efort, oferindu-i Iliascăi: 

— Vă montez proteza la loc, sau vi-o 
servesc într-un pahar cu apă? 

Grupul de diversiune —  Mamamoaşa, 
maică-mea şi Moişeanu — considerindu-şi 
misiunea încheiată, s-a ridicat satisfăcut de la 
masă, ştergindu-se pe buze şi, pe cînd se 
îndrepta spre ieşirea din locantă, le-a făcut 
nuntaşilor un semn voios cu mîna. Care putea 
fi interpretat ad libitum. Fie „petrecere 
frumoasă!”, „rămîneţi cu bine” sau „să ne 
vedem cînd ne-am vedea ceafa!” 

Stupefiată, asistenţa şi-a părăsit scaunele 
şi a dat un fel de „onor la general” lui tanti 
Mili Chiroiu. În poziţie de „drepţi, 
prezentaţi arm!” Numai Tatapetere, zguduit 
de-un ris homeric şi incontinent, a pornit pe 
urmele echipei mai sus pomenite, strigîndu-i 
din mers maică-mii: 

— Ongliţă taică, stai încet că viu şi eu cu 
tine, să-ţi zic nişte vorbe! Decît să rămîn cu-o 
vacă ştirbă... 

Maca-Maia, bunică-mea, a dat să-l tragă de 
miîneca surtucului, să-l oblige să steie locului. 
Geaba. Tatapetre, dintr-o singură smucitură, 
s-a lepădat de haină. Şi, numai în cămaşă, a 


235 


ieşit din stabiliment, strigîndu-i nevesti-sii din 
pragul uşii: 

— Caterino, ai grijă de ţoală, că eu mă-c în 
lumea mare! Sînt sătul de voi şi de ifosele 
voastre. Adio! 


Naşă-moaşă! 


La vreun an de la păţania de mai sus, 
relatată de mai-că-mea în scrisorile ce mi le 
expediase la liceul militar, ca să mă ţină la 
curent cu desfăşurarea evenimentelor, lu- 
crurile  căpătaseră o turnură cu totul 
neaşteptată. 

Între timp realizasem performanţa să 
rămîn repetent, cu de la mine putere, 
nemaivroind să am comandanţi pe capul meu. 
Liber şi independent, mă-ntorsesem acasă. 
La Mamina (Dida Iliasca) actuala mea mamă 
vitregă, deoarece tata nu mai era disponibil. 
Grav bolnav de-o depresiune nervoasă, se 
mutase la spitalul Colentina. Unde nu se prea 
ştia cît va rămîne. În mai puţin de două sau 
trei săptămîni, Ongliţa mă salvase din 
ghearele maşterei, ca- re-şi pusese ochii pe 
mine. Îşi imaginase c-o să mă las încadrat pe 
postul lui tata Eftimie. Nu-i reuşise figura. 

Acum eram la Bucureşti, pe Şoseaua 
Vergului, unde maică-mea locuia cu actualul 
ei soţ, nătăfleţul de Octav Ştefănescu. 
Inspector la „Asigurarea Românească”, iar în 
timpul liber niţel cam beţivan, m-am împăcat 
destul de bine cu el. Mai ales că mă 
acceptase de fiu. Ce-i drept, nici nu prea 
îndrăznea să cricnească în faţa Ongliţei. 

După cîte îmi dăduse să-nţeleg maică-mea, 
tanti Mili, Mamamoaşa, fusese aceea care i-l 


236 


furnizase. lar acum, tot Mamamoaşa se 
ocupa, impulsionîndu-l şi pe Octav ca, la 
poveţele ei, care avea relaţii pretutindeni, să 
găsească un liceu dispus să mă accepte. Fără 
să ia în consideraţie repetenţia mea. Şi-au 
izbutit. Transformîndu-mă în evreu, elev la 
liceul israelit „Cultura-Max Aziel”, de pe 
Zborului. 

Cînd lucrurile se aranjaseră cu bine, iar 
lumea era mulţumită, tanti Mili a somat-o pe 
maică-mea să-şi rezolve şi problema 
cununiei religioase, neîmpăcîndu-se cu aceea 
efectuată, la  Poiana-Mare, în condiții 
improprii. Oficiată de-un popă turtă de beat, 
adus pe sus de Maica-Mare şi de Mama 
Lena. 

Şi-aşa mi-a fost dat, în calitate de cavaler 
de onoare, să particip în persoană la nunta 
maică-mii. Care urma să aibă loc în 
Bateriilor, unde locuiau Mamamoaşa şi 
aghio- tantul dînsei, Titi Moişeanu. Căci 
bietul nea Mişu Chiroiu plecase. Pe lumea 
cealaltă. În urma unei grele şi necruțătoare 
suferinţe. 

Naşă, cu repetiţie, avind în vedere că tot 
tanti Mili o cununase pe Ongliţa cu tata 
Eftimie, împreună cu Tatanaşu Negreţu, a 
cărui soţie, tanti Veronica, la data aceea 
absenta din Piteşti, fiind plecată la băi, avea 
să fie Mamamoaşa. Asistată de nea Titi 
Moişeanu. 

— Ascultă, Olgo, o prelucrase tanti Mili pe- 
a bătrînă, la mine-i mai mult loc, şi-am şi cu 
ce să-ţi organizez o nuntă ca lumea. Octav 
fiind cam pe drojdie, după cîte mai ştiu şi eu, 
cheltuielile au să mă privească. Aşa că, în 
privinţa asta să nu-ţi faci griji! 

— Nu-mi fac, Mili dragă! Tot bună şi 
mărinimoasă ai rămas, aşa cum te ştiu de 
totdeauna... Dar ce fac cu băiatu'? 


237 


— Păi ce-a păţit? Iarăşi are necazuri cu 
şcoala? Doar am aranjat cu Moni Litman, 
directorul de la „Cultura”, să nu se-atingă 
de el... 

— Nu de-asta-i vorba! s-a miorlăit maică- 
mea. Dar cum să mă cunun, de faţă cu-atita 
lume, neamuri şi prieteni, avînd lingă mine 
ditamai găliganu', care, pe deasupra, mai 
este şi copilu' meu? 

— Păi cine o să-ndrăznească, la mine în 
casă, să mişte în front? Vezi-ţi de treabă. Eu 
comand aici, şi nimeni nu scoate o vorbă! 

Pe la unsprezece dimineaţa, Mamamoaşa, 
aferindu-se pe la bucătărie şi-n sufragerie, 
unde se-ntinsese masă mare, iar în prezent se 
ocupa de apelul celor ce fuseseră invitaţi la 
festivitate, totul era în regulă. Cu-atit mai 
mult cu cît venise şi popa, adus de la Biserica 
Antim, din apropiere, pentru oficierea 
ritualului cerut de datină. Unul singur nu 
răspunsese la apel. Nea Octav Ştefănescu. 
Mirele. 

Nedumerită, ternîndu-se să nu se fi pitit pe 
undeva, prin cămară, la un pahar de vin, ca 
să mai prindă curaj, Mamamoaşa i-a mai 
numărat o dată pe cei de faţă. Erau numai 
de-ai noştri. Tanti Clemenţa, sora mai mică a 
On- gliţei, cu eternul nea Gogu al ei 
Speranţa cu Petre Popa, Dinu Pistol, madam 
Coandă, cu fetele, rubedeniile lui nea Gogu, 
plus o sumedenie de colegi şi subordonați de- 
ai lui Titi Moişeanu, care răspunseseră voioşi 
la mobilizare. 

După ce tanti Mili, ajutată de Titi şi de 
Doru, văru- meu, băiatul dînsei, îl căutaseră 
pretutindeni pe nefericitul de Octav, iar 
lumea aştepta nerăbdătoare să se încheie 
şi cu ceremonia, dornică să se-aşeze cît mai 
urgent la masă, deodată s-a auzit glasul 
Ongliţei: 


238 


— Mili dragă, l-am găsit, nu te mai 
frămînta! 

— Unde-i? s-a bucurat Mamamoaşa. 

— În Vergului! A rămas să-şi calce 
costumul negru, cu pantaloni reiaţi... Abia 
acum mi-am adus aminte! Trebuie să pice 
dintr-o clipă într-alta... 

N-a picat. Şi nici Mamamoaşa n-a mai avut 
răbdare. Ci, chemîndu-l pe Doru, i-a ordonat: 

— Doruleţ maică, sui în maşină şi fugi pe 
Vergului, să vezi ce se întîmplă cu tăntălăul 
nostru! Dacă dai de el, fie acasă, fie pe 
drum, saltă-l şi-adu-l aici... 

As al volanului, văru-meu s-a declarat 
numaidecît de acord. Cu condiţia să-l 
însoțesc şi eu. Pentru cine mai ştie ce 
eventuale probleme. Şi bine s-a gindit. Căci 
au fost probleme. Octav era acasă, văpsit 
bine, cu sticla şi maşina de călcat lîngă 
dînsul. Îşi pîrlise pantalonii reiaţi, şi-acum 
plîngea cu lacrimi cît bobul de fasole. 

Doru, băiat isteţ, a examinat nădragii şi, 
privind la mine, a declarat: 

— N-au nimic vizibil! Miros ei a păr de 
oaie, dar nu contează. Haide, nea Octave, că 
ne-aşteaptă lumea... 

— Dodoruruleţule, nu mămă prea ţin 
pipicioarelele... De emomoţie! 

— Ba de vinişor! 

Şi, solicitîndu-mă să-l ajut, l-a virit în 
nădragi pe Octav, eu i-am legat cravata la git, 
l-am îmbrăcat şi-n redingotă, după care, 
luîndu-l pe sus, l-am cărat direct în „Aero”- 
ul lui Doru. Pe drum, mai revenindu-şi din 
starea de melancolie alcoolică, Octov ne-a 
anunţat: 

— Mi-am uitat bretelele, ce-o să mă fac 
dacă-mi cad iţarii? 

— Ai să-i ţii cu-o mînă, şi gata! l-a repezit 
Doru. 


239 


Şi-n această privinţă a avut dreptate. Căci, 
lîngă Ongliţa, cît a durat sluiba recitată de 
părintele fonf de la Antim, Octav a stat tot 
timpul cu mîna strecurată sub redingotă, de 
parcă ar fi fost Napoleon Bonaparte. Mama- 
moaşa radiind de fericire, privea oarecum 
intrigată la finu-său, neînţelegind de ce se 
ţine atit de măreț. 

Eu şi cu Doru, cavalerii de onoare, stăteam 
proţăpiţi cu lumînările în mîini, de-ai fi zis că 
sîntem paji la curtea domnească. Fiind însă 
cu ochii pe nea Octav, aşteptind momentul 
culminant, cînd îl vor părăsi pantalonii, n-am 
mai băgat de seamă că toată ceara luminării 
îmi picura pe poalele hainei şi pe nădragi. 

Cînd s-a procedat la montarea pe degete a 
verighetelor, Octav a uitat de brăcinar. Şi, 
sărutindu-se cu maică-mea la comanda fermă 
emisă de Mamamoaşa, am asistat, cred că 
mai întii eu, care ştiam ce-avea să se 
întîmple, la cobo- rirea lentă dar certă a 
pantalonilor reiaţi. Nici nea Octav n-a realizat 
corespunzător ceea ce se petrecea, deoarece 
cînd s-a terminat tot circul şi-a purces în 
direcţia lui tanti Mili, să-i pupe mîna 
recunoscător, s-a împiedicat în nădragii 
căzuţi şi, numai în izmenele de flanelă, din 
fericire lungi pînă la glezne, s-a prăvălit la 
picioarele naşei, dînd cu nasul în duşumea. 
Deşi mai poseda ceva alcool în celule, în 
ultima clipă s-a orientat suficient de agil, 
agăţin- du-se cu amîndouă mîinile de poalele 
rochiei de catifea roşie purtată de 
Mamamoaşa. Care, într-o clipită, s-a pomenit 
fără partea din spate a ţoalei de lux, prima 
care cedase din cusături. Pîrîind notabil. 
Numai auzind cum se rupe aţa utilizată la 
încheierea rochiei a avut Mamamoaşa 
posibilitatea să-şi deie seama de dezastru. Şi- 
a strigat la Moişeanu: 


240 


— Titi, treci numaidecit în ariergardă! 

Retragerea naşei s-a efectuat în condiţii de 
paradă. 

Titi, lipit de spatele dînsei, a condus-o pînă- 
n dormitor. Unde s-a procedat la schimbarea 
straielor. În timpul paşilor efectuaţi în 
marşarier, şi-ncă la dublă comandă, m-a 
chemat după ea: 

— Măi copile, vină şi tu, că eşti plin de 
ceară, de sus şi pînă jos! 

— Mamămoaşă, zău că nu m-am atins de 
fagurii din cămară! am asigurat-o eu cu mîna 
pe inimă, de mi-a rămas palma lipită de 
piepţii hainei. 

— Blegule, e vorba de ceara de la 
lumînare! 

Schimbîndu-se, faţă de mine şi de 
Moişeanu, de rochia sfişiată de Octav şi 
îmbrăcîndu-şi un deux pièces de casă, 
Mamamoaşa i-a comandat aghiotantului 
personal: 

— Titi, pune fierul de călcat în priză! 

Apoi, adresîndu-mi-se, mi-a explicat cu 
duhul blîn- detii: 

— Dacă nu-ți scot repede ceara, acum cît e 
proaspătă, praful se-alege de costumul tău... 
Dezbracă-te! 

Operaţie imposibil de realizat. Mai ales că 
trebuia să acţionez cu-o singură mînă, 
cealaltă  fiindu-mi prinsă de pieptul 
surtucului. Zadarnic m-am chinuit încercînd 
să-mi dau jos haina şi pantalonii, căci ţoalele 
mi se lipiseră de-a binelea de piele. Şi nu se 
lăsau deloc desprinse. 

Avînd însă idei, Mamamoaşa care vroia să- 
mi calce hainele cu fierul punînd un ziar între 
ştofă şi tălpicea încinsă a agregatului, ceara 
urmînd să fie absorbită de hiîr-tie, şi-a 
modificat imediat intenţia iniţială. Şi-a 
dispus, comunicîndu-ne amîndurora: 


241 


— Moişeanule, du-te-n salon şi pofteşte 
lumea la masă, că eu viu mai încolo, după ce-l 
pun la punct pe cavalerul nostru! lar tu, măi 
copile, treci la pat... 

— Cum adică, să mă culc în loc să merg la 
ospăţul de gală? Păi am văzut ce-i în 
bucătărie! 

— Tocmai de-aia! Dacă vrei să te primesc 
la masa nuntaşilor, e musai să-ţi scot petele 
de ceară... O să le calc cu ţoalele pe tine! 

Ce-a fost după aceea, numai vrăjmaşilor le 
doresc! 

Tanti Mili, buşindu-mă zdravăn pe salteaua 
studioului, ca să fiu cît mai plat, cu faţa în sus 
şi burtica suptă (ceea ce nu era o problemă, 
fiind goală şi flămîndă), a încercat fierul de 
călcat, scuipind pe tălpicea aproape înroşită, 
l-a scos din priză şi-a pornit să mă... calce. 
După ce-mi aşternuse peste surtuc şi 
pantaloni un „Universul”. Ziar nenorocit, de 
numai opt pagini, n-a fost în stare să 
stăvilească fierbinţeala fierului ce-mi opărea 
pielea. 

— Opreşte-te, Mamămoaşo, că mor fript! 
urlam eu înnebunit. 

Enervată, mai cu seamă de cînd observase 
că ardea nu numai jurnalul ci şi bucăţi întregi 
din costum, tanti Mili a răcnit la mine: 

— Bă, fii bărbat şi nu te mai smiorcăi! 
Gata, ridică-te, c-am terminat... 

Terminase! Şi cu mine, şi cu ziarul, care 
luase foc, şi cu splendidul costum pe care mi- 
l] comandase, tot dînsa, la croitorul ce se 
ocupa de vestimentația lui Doruleţ al ei. Cînd 
m-a văzut în picioare, în faţa dinsei, a turnat 
un lighean de apă peste gazeta în flăcări, 
stingînd-o, şi mi-a declarat încîntată: 

— Perfect! N-a mai rămas urmă de ceară... 

— Păi da, nu mai e strop de ceară, dar nici 
costum! 


242 


— Nu-ţi face probleme, bernebecule! O să- 
ţi dau un costum de-al bietului Mişu, 
răposatul de bărbatu-meu, care-o să-ţi vie de 
minune... Că era mic de statură. Ia încearcă- 
l! 

Îmi era pe măsură. Iar Mamamoaşa m-a 
zorit: 

— Hai la masă! Să nu lăsăm lumea să m- 
aştepte... Doar mi-s naşă! Şi uite, na, ia de la 
mine o mie de lei, să-ţi lucrezi alte haine. 
Mai tinereşti. Că astea-s de doliu, comandate 
pentru înmormîntarea lu’ socru-meu, fie-i ţă- 
rîna uşoară! 


NEVOIA DE 
CERCURI 


243 


„Moartea cărăbuşului strivit de-o uşă 
trintită” 
(poem dur) 


De cînd recitasem la cenaclul poetului 
Ovidiu Rîu- reanu „Balada pasagerului care s- 
a sinucis în toaleta unui hotel din dosul Gării 
de Nord”, căpătasem o oarecare notorietate. 
Orală. Căci de tipărit nu mi-a tipărit nimeni 
mai sus pomenita baladă. 

Norocul mi-a suris cînd l-am întîlnit pentru 
întiia oară pe Geo Dumitrescu. La „Cafe de la 
Paix”, locanta debutanţilor amărăşteni. Era 
cu Tiberiu Tretinescu, la una din mesele unde 
serveam baiţul acela infam, căruia i se mai 
zicea şi „şvarţ”. Tinăr negricios, cu îngrijire 
înţolit, ras, tuns şi frezat la mare fix, 
impresiona prin magnetismul pe care-l 
iradia la minimum cincizeci de metri în jurul 
său. Atît prin scînteierea ochilor scrutători şi 
nespus de vioi, cît şi prin „aforismele”, ca să 
le zic şi-aşa, slobozite de gura sa extrem de 
colţoasă. Nu vorbea mult. Însă cînd spunea 
ceva, o făcea cu tilcuri ascunse, în doi sau 
trei peri, fiind cunoscut ca un cal breaz. De, 
poet democrat şi cu vederi de stînga. Plus 
editor al unei reviste de faimă ca-pitalistă, 
adică pe întreaga arie a capitalei. Şi care se 
chemase, atita timp cît fusese permisă 
apariţia foii, „Albatros”, eventual „Prepoem”, 
căci nu mă mai prea ajută memoria. 

În orice caz, după ce i se sistase editarea 
revistei, Geo îi dădea înainte, adunînd 
materiale de la ofertanţi pentru o nouă 
gazetă. În privinţa acesteia, îmi amintesc 
precis că se intitula, mai bine zis avea să se 
intituleze, „Tribuna tineretului”. Întrucât îi 


244 


fusesem prezentat de Tibi ca poe-tul imigrat 
din Craiova, dar şi protejat al bădiei loan Ve- 
licu, Geo mi se adresase surizîind mînzeşte: 

— Ascultă, Marincule, n-ai ceva gata să-ţi 
publicăm în noua revistă? 

— Cum să nu, meştere Geo! am sărit eu ca 
prostul din baie. 

— Geo, fără meştere! mi-a atras atenţia. 
Prea mulţi meşteri pe-aici, încît să mai fie loc 
şi pentru mine... Ei? 

— Am! „Balada pasagerului... 

— „care s-a sinucis...”, o ştiu. Mi-au 
povestit despre ea Tibi şi Mitea Stelaru. Nu 
merge. Mai ales astăzi, cînd oamenii se lasă 
ucişi pe frontul de luptă, fără să aibă vreo 
vină! Altceva? 

— Mai am un poem cu moartea, însă a 
unui cărăbuş.... 

— la  zi-l!  Cărăbuşii, pare-se, nu-i 
deranjează pe cei de la cenzură... 

Bineînţeles, pe vremea aceea ţinerea de 
minte func- ţionîndu-mi excepţional şi ştiind 
pe dinafară poezia, i-am recitat-o în surdină, 
la urechea dinspre partea mea, că să nu ne- 
audă ceilalţi poeţi de la masă. Cînd am 
terminat cele patru strofe, Geo a-ncruntat 
niţel din sprincene, după care mi-a cerut 
manuscrisul. Scotocindu-mă prin toate bu- 
zunarele, pline cu hiîrtiuţe pe care se găseau 
aşternute zeci de balade, am dat şi peste 
„Moartea  cărăbuşului”. Şi i-am transmis 
ghemotocul de hîrtie de ambalaj. L-a vîrît în- 
tr-o servietă, şi mi-a declarat cuprins de-un 
optimism inexplicabil. 

— Dacă dă dumnezeu, săptămîna viitoare 
te duci la chioşc să-ţi cumperi poezia! Adică 
revista în care o să apară... 

— Splendid! Mulţumesc din inimă... Dar, 
Geo dragă, ceva avansuri nu obişnuiţi să 
daţi? 


245 


— Deloc! Nici avansuri şi nici drepturi de 
autor... Şi-aşa scoatem gazeta pe paralele 
noastre! 

În joia proximă, din săptămîna ce-a urmat, 
mi-am citit miniopera. Pe pagina a treia a 
publicaţiei. La loc de frunte. În colţul din 
dreapta, de sus. lar cînd i-am arătat lui 
Mitică Cosma, lăptarul de pe Domnița 
Anastasia, cît mi-s de solicitat de presa 
literară, iaurgiul m-a încurajat: 

— Comandă ce-ţi pofteşte inima, că fac 
cinste! Meriţi... 

— Cred şi eu! Atunci atinge-mă cu-o porţie 
de cîrnaţi pe fasole! 


„Pasagerul fără bagaje” 


l-am mai servit lui Geo şi-alte poeme, în 
special cîteva din cele aparţinînd ciclului 
satanic. Care-i plăcuseră. Însă nu mi le-a 
publicat. Nemaiavind unde. Şi revista cea 
nouă îşi trăise traiul. 

Peste ani, după ce se terminase şi cu 
războiul, mi-a fost sorocit să mă-ntilnesc 
iarăşi cu Geo Dumitrescu. Acolo, unde-aş fi 
crezut cel mai puţin. La Craiova. Fu-sese 
numit de noul regim, ca om de stînga, în 
postul de director al Teatrului Naţional din 
localitate. Bucuros, l-am poftit să luăm masa 
împreună. 

La mine acasă, pe Sfintul Gheorghe-Nou. 
Unde bulgăroaica de Penke mă aştepta cu 
unul din cele mai copioase dejunuri posibile. 
Nu mai eram nici noi atît de amărăşteni, de 
vreme ce lucram ca redactor la „Înainte”, 
organul regionalei PCR Oltenia. 

Geo s-a delectat dar s-a şi distrat nespus, 
consumînd două străchini de borş de 
dragavei, o iahnie, tot de  dragavei, 


246 


fenomenală, avînd ca garnitură şi-o 
ciosvîrțică de miel decedat din motive de 
anemie pernicioasă. Numai aşa-mi puteam 
explica dimensiunile sale infime şi infame. 
Pesemne de-aceea îmi şi fusese dăruit de-o 
finuţă de la Poiana-Mare, Vetuţa ţaţei 
Frusina, cînd ne vizitase săptămînă trecută. 

— Coană Penke, a spus Geo, îţi adresez 
felicitările mele cele mai calde şi sincere! 
Eşti o gospodină şi artistă culinară 
desăvirşite... Niciodată n-am avut prilejul să 
mă ospătez cu furajul vostru oltenesc, căruia 
nici nu ştiam că-i zice dragavei, şi nici n-am 
mai mîncat un iepure atît de gustos. Dacă nu 
era minuscul, aş fi putut jura că-i miel... 

— Păi chiar miel a fost, dom’ Geo! a dat 
să-l lămurească nevastă-mea, încîntată de 
laudele poetului-director. 

— Formidabil! Trăim în plină legendă 
biblică... Ca la nunta din Cana Galileii, cînd 
lisus a hrănit o mulţime de oameni avînd la 
dispoziţie doar cinci jimble şi vreo cîteva 
chile de molan rouge! Tot aşa ai procedat şi 
matale. Ape- lînd la hipnoză. În orice caz, cu 
mine ţi-a reuşit figura... Sărut mîinile pentru 
masă, c-a fost bună şi gustoasă, iar 
bucătăreasa frumoasă! 

Şi mai fericită, auzindu-l pe Geo cum îi 
recită cunoscuta formulă autohtonă de 
mulţumire, care nu totdeauna era obligatoriu 
să fie şi sinceră, nevastă-mea s-a avintat, fără 
să mă consulte, să-l invite şi la prînzul de-a 
doua zi, informîndu-l: 

— Dom’ Geo, miine pregătesc un talmeş- 
balmeş oltenesc, de fapt bulgăresc, zic eu, 
spre osebire de măiestrică al meu, care se- 
ncăpăţinează să creadă că-i mîncare de prin 
părţile locului, de-ai să-ţi lingi şi degetele! 
Vii? 


247 


— N-aş prea zice, coană Penke! i-a 
mărturisit deschis Geo, aşternîndu-şi pe chip 
o expresie de regret nespus de convingător. 
Am atitea pe cap, cu teatrul ăsta nefe-ricit, 
încît nici nu mai ştiu dacă-i cap sau minge de 
fotbal. Că dau toţi cu piciorul în el, silindu-mă 
să prezint cît mai urgent o premieră festivă. 
Dar nu una oarecare, ci cu-o piesă cît mai la 
zi... De unde s-o iau? Am o speranţă totuşi. 
Să-mi trimeată Baranga „Bal la Făgădău”... 
Dacă va primi şi el acordul instituţiei care îl 
joacă acum. Ceea ce nu-i atît de sigur! 
Marincule, treci mîine pe la mine, la teatru. 

— Cu multă plăcere! Avem ceva de 
discutat? N 

— Exact! Imi trebuie o piesă turbată, 
aducătoare şi de spectatori în sală... 

— Păi, Geo dragă, am impresia că mă 
confunzi! Eu nu-s Tudor Muşatescu, să scriu 
piese în stare să facă săli pline... 

— Din păcate, o ştiu şi pe-asta! Dar ai 
putea să-mi traduci rapid o comedie 
franţuzească. Ţi-e casa plină de dramaturgi 
francofoni. lar pînă miine, ai tot timpul să 
găseşti o piesă corespunzătoare, care să 
„Meargă”, din toate punctele de vedere... 
Gata, am plecat, nu vreau să vă mai rețin de 
la treburi. 


A doua zi, cam în jur de unsprezece, eram 
în cabinetul directorial al lui Geo Dumitrescu, 
conducătorul Naţionalului craiovean. Purtînd 
sub braţ un volum de Jean Anouilh, tipărit la 
Gallimard. 

Văzindu-mă în odaia rezervată şefului 
instituţiei, o încăpere uriaşă, în care nu mai 
aveai loc de cîţi actori, actriţe, regizori şi-alte 
personalităţi din lumea subterană a unei 
uzine de vise se aflau, Geo s-a ridicat din 
fotoliul asupra căruia stăteau plecate 


248 


capetele tuturor celor menţionaţi mai sus şi, 
prezentindu-mă, cît mai pe scurt, s-a scuzat: 

— Dragii mei, am să vă rog să mă lăsaţi 
singur cu maestrul Marincu! Ne-a adus o 
piesă... Deci, pîinea noastră e asigurată! 

Surpriza a fost generală. Din multiple 
motive. Mai în- tîi, nimeni nu auzise vreodată 
de „maestrul” Marincu. Apoi, pînă atunci, tot 
aşteptaseră telefonul de la Bucureşti, care să 
le-anunţe dacă „Făgădăul” lui Baranga era 
liber au ba, iar nicidecum un dramaturg 
local. Şi necunoscut. Dar, în cele din urmă, 
auzind că eram omul care le-aduceam piine, 
priveau la mine ca la a noua minune a 
lumii.  Mîngiindu-mă din ochi, cît mai 
languros cu putinţă. Manu Nedeianu, un 
comic de rară dăruire, actor cunoscut 
publicului craiovean, s-a repezit la mine 
extrem de voios, mi-a strîns mîna, încît am 
crezut că-mi zdrobeşte falangele, declarindu- 
mi: 

— Maestre Marincu, cată să fie pîinea 
cozonac! Că de trei luni n-am mai jucat, n- 
am mai încasat leafă, n-am mai avut somn... 
Nu tu director, nu tu piesă! Acuma, cînd te- 
avem în mijlocul nostru, consideră-ne ca pe 
fiii matale adoptivi... Şi nu ne lăsa să murim 
de foame. Cu atît mai mult cu cît te-am mai 
zărit, dacă nu mă-nşel, înfulecînd zdravăn la 
grădina lui Măslină... Ce ne-ai adus? 

— Cinci piese bombă! le-am declarat 
famelicilor actori. 

— Splendid! 

lar în clipa următoare, cabinetul lui Geo 
era pustiu. Plecaseră cu toţii, lăsîndu-ne 
singuri, pentru a-şi rumega în linişte 
speranţele. 


Geo, luîndu-se cu miîinile de cap, aproape 
c-a răcnit la mine: 


249 


— De unde cinci piese, Marincule? Vrei să 
ne nenoroceşti? 

I-am arătat volumul editat de Gallimard, şi 
l-am lămurit pe loc: 

— De-aici, din cartea lui Anouilh! Avem de 
unde ale- 
ge... Ironic,  comediograf de valoare 
mondială, dialoguri inteligente, compromite 
societatea contemporană burgheză... 

Oarecum revenindu-şi, Geo m-a poftit să 
iau loc în fotoliul din faţa biroului său. Apoi, 
turnîndu-mi o cană uriaşă de cafea, întocmai 
ca şi aceea dinaintea lui, mi-a declarat: 

— N-aş fi crezut că eşti capabil să te- 
orientezi chiar atît de bine şi urgent. Îl ştiu 
pe Anouilh. Şi-ncă mai serios decît îţi poţi 
imagina... Merge perfect, mai ales în zilele 
noastre. Şi la care din piese te-ai gindit? 

Culmea era că nu mă gîndisem la nici una. 
Toate mi se păruseră nimerite pentru ceea 
ce-i trebuia lui Geo. Şi i-am dezvăluit 
adevărul: 

— Drept să-ţi spun, nu-s decis asupra nici 
uneia. Alegem împreună. În volumul de faţă 
se află întreaga operă a individului. Şi „La 
sauvage”, şi „Le voyageur sans ba- gages”... 

— „întocmai ca mine, m-a întrerupt Geo, 
care-am sosit la Craiova doar c-o servietă! Şi- 
altceva? 

— „Le rendez-vous de Senlis”, „Antigone” 
şi cea mai recentă creație a sa, „Médée”, 
scrisă imediat după război! 

Geo n-a mai stat mult la chibzuială. Şi-a 
optat pentru „Le voyageur sans bagages”. 
Întrebîndu-mă: 

— În cât timp mi-l dai gata? 

— Depinde! i-am răspuns eu. Dacă-i vorba 
de rasol, în două săptămîni, dacă-i să fie 
„specialitatea casei”, atunci cam într-o lună, 
o lună şi ceva... 


250 


— Tot mîncău ai rămas, Marincule, zău 
aşa! a dat nervos Geo din mînă, apăsînd pe- 
unul din cele cinci butoane de lîngă telefon. 

Cînd s-a ivit secretara, Geo i-a transmis: 

— Fii atit de drăguță şi roagă-l pe 
regizorul Corneanu să mă onoreze cu 
prezenţa sa! 

După ce-a dispărut din cîmpul nostru vizual 
individa solicitată, poetul a suris subţire, 
explicitîndu-se: 

— E urită ca dracu”, însă acum e fericită! 
De-aia i-am zis să fie drăguță... Are o 
încredere nebună în gusturile mele! 

Cînd a apărut şi Corneanu, regizorul 
despre care mai auzisem cîndva, Geo s-a 
interesat, consultîndu-l: 

— Ce-ai zice de „Călătorul fără bagaje”, al 
lui Anou-ilh? Ai avea cu cine să-l pui în 
scenă? La actori mă refer... 

— Am! Numai textul să-l capăt la vreme. 
Fără el, îţi dai seama, sîntem în pom! 

— Perfect! într-o lună ne-aduce Marincu 
traducerea... Dacă-i înmînăm şi-o arvună, să 
zicem trei sau patru milioane, singurul 
capitol bugetar  neepuizat fiind cel al 
drepturilor de autor, poate depune un efort 
deosebit şi-l obţinem şi mai curînd! 

Corneanu, cînd a aflat că echipa va avea de 
lucru, s-a oferit să-mi aducă personal 
avansul. Pe timpurile acelea, formele fiind 
extrem de simple, a fost de ajuns semnătura 
lui Geo pe-un petic de hirtie. lar peste vreun 
sfert de ceas, regizorul se prezenta c-un 
săculeţ de pînză gri. Cîntărind destul de 
greu. Ne-am uitat amîndoi nedumeriţi, şi eu 
şi Geo, cînd la Corneanu, cînd la săculeţ. 

— Ce-i acolo? a-ntrebat Geo. 

— Avansul! l-a lămurit regizorul. La 
casierie n-au avut decît monede. 


251 


— Bune şi-alea! am exclamat eu, mai mult 
decît în- cîntat. Cît? 

— Trei milioane şi jumătate! m-a informat 
Corneanu. 

— O paşă, cît de darnic eşti! Mai mult 
decît în visele mele... Aproape jumătate din 
leafa pe care-o primesc de la ziar. Pe lună! 

Cînd dam să plec, cu sacul într-o mînă şi 
volumul lui Anouilh în cealaltă, Geo s-a 
interesat: 

— Unde te duci acum, la talmeş-balmeşul 
de-acasă? 

— Exact! Nu vii cu mine? Doar eşti 
invitatul lui Penke... 

— Imposibil! Trebuie să rămîn la post... 
Cine ştie, poate mă sună Bucureştiul, să mi 
se spună ce-i cu „Balul de la Făgădău”! In 
orice caz, dacă tot n-am posibilitatea să văd 
şi să gust din tălăburca voastră, baremi 
povesteş- te-mi cum arată, din ce se face şi 
cite calorii posedă. Am impresia că-s cam 
anemic, şi simt nevoia să mă întremez 
oleacă... Ia zi-i! 

I-am zis. Mai ales îmboldit de faptul că Geo 
era un anemic potenţial. Avînd în vedere 
slăbiciunea sa (fizică, se-nţelege) proverbială. 
Povestită în tehnicolor, reţeta ju- 
mărilor de la Poiana-Mare l-ar fi putut ajuta 
enorm. Chiar fără să guste din ele. Era şi- 
acilea un fenomen de sugestie. Că tot 
pomenise despre aşa ceva ieri, cînd se- 
ndopase cu dragavei şi urme (insesizabile) de 
miel. 

Cînd mi-am terminat expunerea, Geo nu 
mai era în stare să cuvînteze. Deloc. In aşa 
hal îi lăsase gura apă, ascultînd reţeta mea, 
încît ar fi realizat o autentică performanţă 
dacă ar mai fi fost capabil să şi vorbească. 
Privind la mine cu fruntea scăldată de toate 
sudorile iadului, îmi arăta, insistent şi 


252 


permanent, ceva ce se găsea în spatele 
subsemnatului.  Uitindu-mă în direcția 
indicată, n-am depistat ţipenie de om. 

Ridicîndu-se anevoie şi niţel clătinat din 
fotoliul directorial,  menţinindu-şi mîna 
îndreptată spre acelaşi loc de mai înainte, în 
cele din urmă a izbutit să îngaime: 

— Uşa! Şterge-o cît mai iute de-aici... Pe 
uşa aia! Cu jumările tale, omul lui 
Dumnezeu, eşti un adevărat asasin! Un 
torţionar... Doar ţi-am spus că nu mă pot 
mişca de-aici! Iar tu mă faci să intru în plină 
criză hipoglice- mică. Nu-i uman... 

— Exact aşa obişnuieşte să spună şi tanti 
Raliţa! am dat eu să-l informez. Mătuşă-mea 
bună... Cum că nu-i uman ce se-ntîmplă! 

— Oricum, e mai deşteaptă decit tine! a 
remarcat Geo. Acum întinde-o... Du-te, tradu- 
mi-l pe-Anouilh, pentru ţară mori, şi-ţi va fi 
mormîntu-ncoronat cu... salată oltenească, şi 
nicidecum cu flori! 

„Pasagerul fără bagaje” l-am dat gata mai 
repede decît mi-aş fi imaginat. Ce-i drept, cît 
am lucrat la traducerea piesei, străduindu-mă 
intens să fie cît mai „literar-artis- tică”, am 
sistat orice regim dietetic. Cu arvuna primită, 
mă aprovizionam numai de la gheţăria lui 
Măslină. Unde se aflau tezaurizate mai toate 
bunătăţile pămîntului. Mai ales detalii de 
porc. Frigărui, costiţe albe, muşchiuleţe, 
cîrnaţi... 


Cînd m-am prezentat cu manuscrisul, la 
Teatrul Naţional, să i-l predau lui Geo 
personal şi în mînă, „drăguţa” de secretară 
m-a anunţat cu lacrimi în ochi: 

— Directorul nu mai e director! A fost 
chemat la Bucureşti şi nu s-a mai întors... O 
să ne vină altul, mai mult ca sigur domnu' 
Manu! 


253 


Căutindu-l pe Nedeianu, l-am găsit într-o 
dispoziţie catastrofică. Numai de „Pasagerul 
fără bagaje” nu-i ardea. Şi mi-a recitat: 

— Ne-a lăsat dom’ Geo cu buzele umflate! 
Fără să ne fi zis măcar: „La revedere, 
cucoane, că-mi iau jaman- tanele şi plec...”. 
Ca-n poezia lu’ Topîrceanu, tot poet şi 
dumnealui! 

— Păi n-ar fi avut motive, dragă domnule 
director... 

— Aoleu! Nu-mi mai spune-aşa, că m- 
apucă năbădăile. Nici nu s-a primit decizia de 
numire, şi deja toată lumea-i pe mine! Dar, 
apropo, de ce n-ar fi avut motive? 

— Foarte simplu! Deoarece sosise la 


Craiova fără bagaje... Şi, fiindcă tot 
pomenirām de bagaje, ce-i fac acum cu 
pasagerul? 


— Care pasager? Dom’ Geo? deveni 
deodată curios Manu Nedeianu. Crezi că-l 
lasă director în continuare, făcînd naveta 
Bucureşti—Craiova şi invers, barem o dată pe 
săptămînă?... N-aş prea-ş zice! Cînd s-a luat 
la gil- ceavă cu omul de la telefon, care-l 
sunase din capitală, îi spunea numai 
„tovarăşe ministru”! Păi, dacă te ciondă- 
neşti chiar cu ministrul în persoană, şi te mai 
şi cheamă la Bucureşti, e clar că nu te mai 
întorci cum ai fost... Decît cel mult figurant! 

Amuzat de ceața ce se vălătucea în capul 
distinsului şi dăruitului actor, şi comic de 
calitate în plus, i-am spus-o de-a dreptul: 

— Eu mă gindeam la alt pasager, la cel 
„fără bagaje”. Mai precis, la Jean Anouilh... 
Piesa franţuzului, ce-am tradus-o la comanda 
dumneavoastră! 

— Dragule, să mă şi pici cu ceară, şi tot n- 
aş ştii ce să-ţi răspund, zău aşa! Fiecare 
director cu protejaţii lui. Dacă-mi cade mie 
pacostea pe cap, şi mă face director, a- tunci 


254 


adio Anouilh... Nu-l cunosc, n-am avut de-a 
face cu dumnealui, stau cuminte în banca 
mea! Să-mi fixeze mi-nisterul repertoriul, iară 
nu eu... De ce să-mi iasă vorbe? 


Om drăguţ, Nedeianu, care nici nu mai ţin 
minte să fi fost au ba numit director. N-a 
pomenit o boabă despre retrocedarea 
avansului. Şi chiar de-ar fi făcut-o, tot n-aş 
mai fi avut de unde... Păpasem arvuna. Cu 
cheltuielile de producție, aduse de la 
Măslină! lar de regizorul Corneanu, nimeni 
nu mai ştia nimic. A doua zi, după ce fusese 
chemat Geo, îl solicitaseră şi pe dînsul. Şi nu 
se mai întorsese. 


Vacă bună de muls 


Terminîndu-mi şi eu cariera (nu de piatră) 
începută la Craiova, tot la Bucureşti mi-a fost 
sortit să mă stabilesc. Ca şi Geo Dumitrescu. 
Fusese el directorul Naţionalului din Cetatea 
Banilor, acum eram eu director general. La 
„Europolis”. Însă fără o para chioară în 
buzunar. 

Pe unde se va fi aflat atunci, în acea 
perioadă, poetul căruia tocmai îi apăruse 
volumul „Libertatea de-a trage cu puşca”, n- 
am izbutit să aflu. Foştii colegi, ca să le zic 
aşa clienţilor de la „Cafe de la Paix”, 
bălmăjeau vrute şi nevrute, din care n-am 
înţeles mai nimic. Ba că s-ar fi retras din 
mediul urban, optînd pentru cel rural, ba că- 


255 


şi luase maşină de piaţă, ba că-i vizitat 
frecvent de tinerimea lirică a capitalei. Care 
se ducea la Geo ca la Mecca, pentru 
acordarea de sfaturi în branşă. 

Din păcate însă, fiind şi prins cu treburile 
editurii, din '46 şi pînă-n '52 n-am izbutit să 
dau nici de bunul meu Geo, nici de vreunul 
din acei  „frecventatori”. Ce mai, mă 
rupsesem de viaţa literară! Cea creativă. În 
schimb, mă ocupam serios şi cu abnegaţie de 
celălalt aspect al ei, latura productivă. 
Tipărind cărţi. 

Arareori însă, îmi reaminteam de Geo şi de 
cele păţite. Întrebîndu-mă ce-o fi păţit şi el. 
Zvonurile puse în circulaţie pe seama sa, 
părîndu-mi-se aberante şi neserioase, n-am 
acceptat să le iau în consideraţie. Tot 
nădăjduind că destinul ne va ajuta să ne 
reîntilnim. 

Şi chiar aşa a şi fost! Iar destinul se chema 
I.T.B. Căci l-am revăzut pe Geo, cu totul 
întîmplător, într-un vagon de clasa a Il-a, pe- 
atunci mai existînd şi clasa I, ţinînd sub braţ 
o tinichea ciudată. Albă pe-o parte, şi neagră 
pe dos. Ceea ce, pentru tramvaiul 14, din 
dotaţia bogatei reţele a LI.T.B.-ului, era 
oarecum neobişnuit, acesta fiind utilizat mai 
mult de precupeţii ce se ocupau de Obor. Ce 
să cate în el un poet de valoarea lui Geo 
Dumitrescu? Care, în loc de puşcă, după cum 
ceruse în volumul cu titlul pomenit mai sus, 
purta în „bandulieră”, ca să zic aşa, tabla 
aceea dreptunghiulară. 

Bineînţeles, cînd lam identificat cu 
precizie, deoarece nu mai era tînărul vioi şi 
elegant din cabinetul Naţionalului craiovean, 
arătînd destul de obosit, cu faţa trasă şi ochii 
magnetici cufundaţi în găvane, am strigat 
bucuros: 

— Ce faci acilea, frate Geo? 


256 


— Umblu cu tramvaiul, grasule! Dar 
matale? 

Nu i-am răspuns imediat, ci m-am repezit 
să-l îmbrăţişez. M-a primit în braţele sale, 
ferindu-şi însă tinicheaua de sub braţul stîng 
şi atrăgîndu-mi atenţia: 

— Las-o mai moale cu efuziunile tale 
lirice, grasule, că-mi strici numărul... 

— Care număr? Că doar nu te-am călcat în 
aşa hal pe pantof, încît să ţi-l micşorez la 
măsură... 

— Numărul de la maşină! mi-a precizat 
Geo, arătiîn- du-mi tabla de la subsoară. A 
trebuit să-l dau la revopsit. Că ruginise 
zdravăn, întocmai ca şi „Chevrolet”-ul cum- 
părat de ocazie. Numărul se mai poate face 
iarăşi ca nou, în vreme ce maşina ioc! Aşa-s 
eu, un fraier cu cioc, menit să fiu păcălit de 
toti... 

Nu m-am lăsat, în pofida refuzurilor 
repetate, timide totuşi, pînă n-a acceptat să- 
mi viziteze noul loc de muncă. Şi i-am 
explicat: 

— Ştii, nici eu nu mai sînt director! La 
„Europolis” eram chiar Preşedinte Director 
General, în vreme ce-acum mi-s ceva mai mic. 
Şef al serviciului de tehnoredactare de la 
„Editura de Stat”... Nu te interesează cea mai 
mare editură din ţară? 

— Nu prea! Dacă trecem şi pe-acolo, o fac 
doar pentru tine, ca şi pentru faptul că mi s-a 
făcut dor de-o ciorbă 
de burtă, ca la mama ei. Ne uităm la firma 
instituţiei tale, şi-apoi ne ducem la Mitică- 
lăptarul, colegul meu, din toate punctele de 
vedere, să ne-ospătăm domneşte şi să mai 
stăm pe-ndelete de vorbă... 

M-am declarat numaidecît de acord. De 
fapt, între „Editura de Stat” şi lăptăria lui 
Mitică Cosma nu era mai mult decit o 


257 


zvirlitură de băț. Rapid, în două cuvinte şi 
trei  gesticulaţii, i-am arătat clădirea 
instituţiei ce mă utiliza, fostul edificiu al 
„Universul”-ului, şi i-am explicat ce-i aia 
tehnoredactarea. Satisfăcut de maniera „pe 
scurtătură” la care apelasem, Geo m-a 
îndemnat voios: 

— E clar! Am înţeles despre ce-i vorba... 
Acuma, pe cai! Haidem cît mai repede, să nu 
termine Mitică poetul cazanul de ciorbă! 

Spre norocul nostru, nici nu putea fi cazul 
să i se gate chiar atît de devreme rezerva 
confecţionată pentru ziua aceea. De altfel, 
nici nu trecuse de ceasurile unşpe. Ma- 
cedoneanul nostru, om de meserie, cînd 
punea la fiert ciorba destinată pentru o zi 
întreagă, folosea mai totdeauna cazanul de 
rufe al familiei. lar neamul Cosma era nume- 
ros.  Bătrinii, fraţii, nurorile şi nepoții, 
inclusiv cîteva rubedenii mai îndepărtate, 
care ajutau la curăţatul burţilor, treabă 
delicată şi dificilă, căci se cerea efectuată cu 
osebită acuratețe, reprezentau, cînd era 
vorba de spălatul rufelor tribului, pe puţin 
vreo cinşpe persoane. Deci, ciorbă de burtă 
cît îţi poftea inima. Niciodată sub suta de 
ocale. Adică, în traducere liberă, echivalentul 
a vreo două sute de porţii. 

După ce Mitică s-a bucurat văzindu-ne 
iarăşi împreu-nă, ne-a plasat la o masă cît 
mai apropiată de tejgheaua sa, de unde dirija 
întreaga activitate a locantei, şi-a strigat spre 
bucătărie: 

— Trei burti fierbinţi, groase şi cu muchii! 

Geo l-a privit mirat, interesîndu-se: 

— Măniînci şi tu cu noi? j 

— Nu mai sînt în stare... Insă două-s 
pentru Marincu. Cam aşa obişnuieşte 
suprarealistul nostru să aprecieze produsele 
Familiei Cosma! Dacă-i servesc şi niţel hrean 


258 


ras, atunci e capabil să-nfulece trei farfurii... 
Poet mare, dom'le, nu slăbănog ca de-alde 
noi! 

Pe la patru, după-amiază, dădusem gata şi 
ciorbele şi cele ce-avuseserăm de stat la 
tăinuială. Puteam spune, într-o anumită 
măsură însă, că eram oarecum lămurit în 
privinţa lui Geo Dumitrescu. Atit referitor la 
enigmatica sa dispariţie, cît şi la actualul 
domiciliu. 

Reieşise, din spusele sale, că simţea o 
nevoie cumplită de cercuri. Cercul, ca 
metaforă, ar fi trebuit să reprezinte 
împlinirea, elanul,  virtejul vieții  şi-al 
destinului poetului. Ce nu pricepeam, era 
altceva. De ce se stabilise la Strău- leşti, 
parcă aşa reţinusem, un sătuc din preajma 
capitalei? 

Cînd mi-a dezvăluit că posedă un soi de 
microfermă, în care creştea vreo cîteva vaci, 
al căror lapte îl comercializa dimineţile, prin 
pieţile Bucureştiului, cărîndu-l cu 
„Chevrolet“-ul, am fost edificat. Poetul se 
supărase pe „sat”. Mai pe şleau spus, se 
luase în bețe cu unele foruri culturale, nişte 
servicii în fruntea cărora se găseau plasati 
cîţiva posesori de capete patrate şi-ncuiate, 
şi-nţelegea să se ocupe de poezia sa într-un 
mediu lipsit de dogme şi tabu-uri. 

Serile, uneori şi nopţile, era călcat de 
colegii de breaslă, cu care tăifăsuia pe teme 
de literatură. Pînă tirziu. Şi se considera liber 
şi fericit, mai ales că nu-l părăsiseră ade- 
văraţii producători de lirică. Cînd l-am 
chestionat cum merge treaba cu 
rentabilitatea, Geo mi-a explicat: 

— Mă grasule, cu poezia ar mai fi cum ar 
fi... Îmi îndeplinesc zilnic norma de cercuri. 
Cu vacile-i mai anevoie! Dau lapte puţin, sau 
nu mă pricep eu să le îngrijesc, precupeţii de 


259 


pe piaţă mă trag pe sfoară, maşina-i mai 
mereu pe butuci, nu găsesc piese de schimb, 
la mecanică sînt total afon, mă rog, ce mai 
tura-vura, aici am cam încurcat-o!... Noroc de 
cîinele Degringo, că el mai mă păzeşte de 
prostii. 

— Ce rasă e? 

— Inexistentă, grasule! Reprezintă doar o 
nălucă a minţii mele... Însă extrem de 
necesară. Cînd ai să-mi citeşti, cîndva, nu se 
ştie cînd, poemele adunate în volum, atunci, 
poate, ai să-ţi dai şi tu seama! 

Mi-am dat! Cînd, în 1963, i-au apărut 
„Aventuri lirice” şi, mai ales, în 1966, 
„Nevoia de cercuri”. Şi-l descifrasem şi pe 
Degringo. Dulăul care se ţinea după el, cînd 
eroul liric pedala pe bicicletă. 


* 
x x 


De cînd Îi apăruseră volumele mai înainte 
pomenite, Geo Dumitrescu abandonase 
fabrica de lapte de la Strău- leşti, scăpase de 
hîrbul de „Chevrolet” (în privința acestuia 
nici acum nu-mi amintesc precis dacă era 
„Chevrolet” sau „Ford”, dacă nu chiar 
„Pontiac”, dar asta nu mai are importanţă) şi 
optase pentru velocipedul pe care realizase, 
învingător, turul ciclist al plaiurilor poetice 
naționale. 

Mereu în şa, şi urmărit de javra asupra 
căreia încă nu se putea declara dumirit. 
Geo încerca să elucideze o serie de opinii şi 
contraopinii literare şi artistice, făcînd uneori 
pe ironicul, luînd în băşcălie năravuri şi 
moravuri bucureştene, modernizări 
incompatibile cu delicatele sale înclinații spre 
puritate şi cu foamea sa de filosofie. Umbla 
prin şantiere naţionale, ca Bicazul, se plimba, 


260 


braţ la braţ cu feluriţi colegi de alte limbi, ca 
Rafael Alberti, Demian Bednii, Malaparte; 
pentru ca, în cele din urmă, să-l îmbrăţişeze 
serios pe Charles Baudelaire, căruia îi 
dăruieşte o splendidă ediție bilingvă, 
comentînd-o într-o manieră absolut 
personală. 

De cîte ori mă-ntilneam cu el, eram fericit 
să-l văd deconectat, admirat şi-nconjurat de 
colegi nemăcinaţi de invidie. Odată, la „Casa 
Scriitorilor”, zărindu-mă singur la o masă, s- 
a ridicat de lîngă convivi şi s-a aşezat alături 
de mine, uitindu-se prelung în blidul meu. 
Apoi m-a întrebat: 

— Ce-i cu tine, grasule, îmi pari cam trist? 

— Păi şi sînt! 

— Ce s-a-ntîmplat, ţi s-au înecat corăbiile 
în apele Dimboviţei? 

— Mai dihai! Astăzi n-au mai făcut ciorbă 
de burtă, iar cu tălăburcile ălelalte nu mă 
prea împac. Ehei, unde-s preparatele lui 
Mitică? 

— În amintiri! 

— Şi tu, Geuţule, ce mai învirteşti? m-am 
interesat şi eu. 


— Scriu, pregătesc un nou volum, pedalez, 
iarăşi scriu, apoi din nou pe bicicletă şi, uite, 
tot aşa, cît îi ziua de lungă! A-nceput să-mi 
are şi mie plugul... Mîine însă dispar! Mă duc 
la Bălceşti, să gîndesc şi să proiectez o nouă 
formulă pentru „,Gazeta literară”... Care, 
după cît îmi dau şi eu seama, şi-a terminat 
misiunea! O să scoatem alta. Cînd o să fiu 
gata, voi avea nevoie şi de tine... Pentru o 
punere în pagină cît mai aparte. Visez la alt 
format, la altă vestimentaţie... 


261 


— Perfect! am exclamat eu bucuros. Îţi 
stau la dispoziţie. Cheamă-mă şi-am să viu 
cu-o sută pe oră! i 

Nu m-a mai chemat. In '68, parcă, a apărut 
„România literară”. Asta da, arăta a revistă 
literară! Şi-o machetase singur. După ce-o 
pritocise şi-o-ntorsese pe-o faţă şi pe alta 
aproape un an de zile. La casa de creaţie a 
scriitorilor. De la conacul Bălcescului. 

Abia prin '70, cînd gazeta arăta oarecum 
obosită, însă numai ca aspect, deoarece pe 
dinăuntru era aur şi argint, ţinînd seamă de 
ce publica Geo, susţinind generaţiile noi, m- 
am încumetat să-i fac o vizită. La redacţie. 
Avea cabinet de director, o încăpere vastă şi 
elegantă, toată numai în catifele roşii, şi la 
perdele şi pe fotolii. 

Din păcate, n-o brodisem tocmai bine. Era 
în plină şedinţă de redacţie, punînd la punct 
numărul următor. Totuşi mi-am virit niţel 
capul pe uşă, întredeschizind-o numai cît să- 
mi încapă devia. M-a identificat pe loc, şi-a 
strigat la mine: 

— Pe unde-mi umbli, dom'-le, de nu te mai 
găseşte omul? 

— Pe la ţară! La ora actuală eu mi-s cel ce 
se ocupă de agricultură... Din motive de 
boală, am fost silit să mă las de machetare! 

— Cum adică, n-ai să-mi dai şi mie o mînă 
de ajutor? s-a arătat indignat Geo. Ai uitat 
cite ne leagă? Diseară te-aştept aici, să stăm 
de vorbă pe-ndelete... Adio! P 

Am revenit. Şi-am tăifăsuit îndelung. În 
cele din urmă, am acceptat să-i machetez un 
număr sau două. De probă. Deşi nu mi se 
respinsese nici una din inovațiile prezentate, 
ca vestimentaţie grafică, nu-mi  convenea 
deloc ora- 


262 


rul de lucru al revistei. De cele mai multe ori, 
sumarul fiind extrem de labil, mă apucam de 
schiţat punerea în pagină abia după miezul 
nopţii. lar tensiunea arterială nu-mi îngăduia 
atari abateri de la recomandaţiile cardio- 
logilor. 

Şi, oarecum jenat, l-am anunţat pe Geo: 

— Îmi pare nespus de rău, dar n-am să te 
mai pot macheta! Sănătatea nu mă lasă... 

— Dar ce-ai, omu’ lui dumnezeu? m-a 
întrebat îngrijorat Geo. Că nici eu nu stau 
prea bine cu colesterolul! 

— Ce să am? Tot ce-i trebuie omului ca să 
nu se simtă om! Şi diabet sever, şi 
cardiopatie ischemică, şi colesterol mărit, 
başca hipertensiune paroxistică... 

Geo n-a mai insistat. Ci doar şi-a dat cu 
părerea: 

— Care va să zică, dacă nu mă pun la 
punct cu colesterolul, cam astea mă aşteaptă 
şi pe mine! La urma urmei, dacă nu mă-nşel, 
sîntem de-un leat, nu? 

— Păi da! Cu oarecare aproximaţie... 


Peste un an, poate mai puţin, în vreme ce 
Geo Dumi- trescu se afla în străinătate, trimis 
de Uniune într-un schimb cultural, am aflat 
că fusese eliberat din funcţia de redactor- 
şef. Apoi au fost alte zvonuri. Cum că, la în- 
toarcere, fusese pus din nou în scaun. Dar nu 
pentru multă vreme. Căci, ultima veste 
primită de la băieţii ce mā vizitau la 
Tîncăbeşti suna destul de bizar. Geo Du- 
mitrescu se lăsase de gazetărie şi se-apucase 
serios de scris. Mutindu-se, cu arme şi 
bagaje, la o vilă de creaţie a Uniunii, de la 
Sinaia-Cumpătu. De unde nu se mai mişca. 
Uitase de Bucureşti, de gazetă, de publicarea 
producţiei proprii. Ocupîndu-se, de la un 
timp, mai mult de-o „Poştă a redacţiei”. In 


263 


paginile unei alte reviste literare. De unde 
scotea poeţi din cei mai neaşteptaţi. Printre 
care unul, cel puţin, citindu-l şi eu chiar în 
rubrica respectivă, mi se păruse de cert 
viitor. Îl chema Gheorghe Azap. Origi-nal, 
scriind lucruri nefumate de alţii, după un 
scurt răstimp a fost şi editat. Apărindu-i un 
volum, „Bocceluţa cu plăpînde”, care m-a 
lăsat cu gura căscată. Era cu-adevărat poet, 
şi-ncă cu „P” mare. Deci, Geo nu bătea apa în 
piuă! 


Dai un leu, şi scoţi o sută.. 


lar dacă dai suta, mai scoţi două din 
buzunar. Exact cum am păţit-o, de mai multe 
ori, chiar eu în persoană. La „Cabana 
Vinătorilor”, bufetul de la Sinaia-Cumpătu. 

Peste vară, prăbuşindu-se peste ferma 
agro-literară  tîncăbeşteană o  rafală de 
canicule inumane (cu peste 38 grade 
Celsius), m-am dus valvîrtej la Mircea Micu, 
pe atunci mai marele Uniunii peste casele de 
creaţie, şi i-am cerut, cu lacrimi în ochi, să 
mă cazeze şi pe mine la munte. 

Nea Micule, altminteri rişti să mă ai pe 
conştiinţă! Dacă îmi mai fierb creierii la 
temperaturile astea bestiale, o să-ţi fie serviţi 
la praznicul de pomenire, după ce-am să 
mor, ca rasol. lar de-i preferi pane, nu-i o 
problemă. [Ii pui la soare, şi se prăjesc de la 
sine... 

— Du-te, dom'le, la Sinaia-Cumpătu, la vila 
nr. 6, şi lasă-mă cu chestiile astea macabre! 
Ce mi-s eu, canibal? 

Simpatică şi umană făptură şi ardeleanul 
ăsta talentat! Nu-i plăceau organele sub nici 


264 


o formă. Slana era patima sa. Şi cotletele 
bine înfăşurate în grăsime. Ținînd seamă de 
propensiunile sale culinare, am acceptat vila 
nr. 6, mai exact o cămăruţă de-un pat, unde 
aveam să respir în voie, fără să trag în 
pieptu-mi de aramă trimbele de vipie 
fierbinte ca  amalgamurile din furnalele 
Reşiţei. 

Bineînţeles, îmi luam cu mine şi tovarăşa 
de muncă, s-o bat pînă-i vor ieşi scîntei din 
ea. Nu mă refer la bulgăroaica de nevastă- 
mea, ci la maşina de scris „Erika- 1940”, fără 
serie, cu care intenţionam să-mi duc la bun 
sfîrşit primul  romănel din „jocurile 
detectivului Conan Doi”. 

Insă n-a fost să fie aşa. Cînd am dat de 
Geo, plus alţi cîţiva mari condeieri, am zvirlit 
peste bord ambițiile literare şi m-am apucat 
de activităţi mai lejere. Dacă tot eram la 
munte, de ce să nu mă fi bucurat şi eu de 
avantajele altitudinii? Răcoare din plin, aer 
cu ozon, flippere şi jocuri mecanice din 
belşug, în sala de la „Cabana Vinătorilor”. 
Unde mă prezentam imediat după micul- 
dejun. Servit la restaurantul caselor noastre 
de creaţie. 

Şi, după o ciorbă de burtă reconfortantă, 
întrucît mi- cul-dejun era deseori chiar mic, 
îmi încercam norocul la sus, şi scoteam prin 
uluca de jos.... sufletul. Adică, nimic. Dă o 
dată, mai trage la şaibă cu abnegaţie şi 
încredere, mai dă de două, de şapte, de nouă, 
şi norocul tot nu se ivea. Odată, cînd mă 
aşteptam cel mai puţin, am tras trei aşi. Şi 
mi-am umplut basca de mărunţiş. Trei sutici. 
În monede de-un leu. Deducînd din suma 
ciştigată ceea ce pierdusem, mai rămîneam 
cu un plus de vreo sută şi ceva. De lei. După 
care iarăşi mai mă-ntremam niţel. Nişte mici, 


265 


ceva măduvioare, eventual şi-un cîrnat pe 
fasole. Ca să pot relua trasul la şaibă. 

Cînd apărea şi Geo, mai totdeauna în jur de 
douăsprezece, primul lucru pe care-l făcea 
era să se intereseze: 

— Ei, cum ţi-a mers? 

— Amestecat! Însă, după ce-am luat şi 
lozul cel mare, cu trei aşi, acuma bestia de 
maşină e plină cu părâluţele mele... Din 
cîştig, am mai rămas cu două sute! În minus. 
Scoase din buzunar! 

— Şi cu cartea? 

— De miine mă apuc de ea! Paralele s-au 
cam dus, şi nu-mi mai place şmecheria 
electroniştilor ăştia imperialişti... Aş prefera 
în locul jocurilor mecanice unul ceva mai 
uman. Un pokeraş să zicem... Unde apelăm la 
inteligenţă şi psihologie! 

Geo zimbea pe sub mustață, informîndu- 
mă: 

— Atunci ne vedem după-amiază, pe la 
cinci, la vila unde stă Fănuş! 

Om organizat, dimineţile lucra intens, fie 
scriind la poemele sale, fie răspunzînd sutelor 
de plicuri cu versuri şi proze, sosite la 
redacţie, şi expediate la Sinaia prin curier 
special. Cu geamantanul. Însă, simțind nevoia 
unei relaxări active, mai trecea şi pe la 
infernalele  maşinării americăneşti de la 
cabană. Nu juca mult. Doar cinci sau zece lei. 
Căci, spre deosebire de mine, lui îi reuşea, 
mai întotdeauna, pasienţa. Şi plecam la masă 
amîndoi. El, modest şi zimbăreţ, cu 
buzunarele pline. Eu, invers. 


„Jurnal de campanie” (şi agricolă) 


266 


Încă un an sau doi, verile mi le petreceam 
mai mult pe la Sinaia. De dragul lui Geo, 
precum şi de spaima caniculelor din iulie. 
Cînd, la Tincăbeşti, pînă şi apa din fîn- tînă 
scădea aproape de cota zero. 

Împrietenindu-se cu bulgăroaica şi mai 
dihai decît la Craiova, Geo ne vizitase de vreo 
cîteva ori ferma agro-li- terară. Minunîndu-se 
de liniştea înconjurătoare, precum şi de toate 
cele ce ne stăteau la îndemiînă, odată ne 
mărturisise: 

— Uitaţi, oameni buni, aşa o oază de 
creaţie mi-aş dori şi eu! 


Prin  '74,  aflindu-mă  întîmplător în 
anticamera redac- torului-şef de la „România 
literară”, pe neaşteptate m-am pomenit tras 
de mînecă. Întorcînd capul, am dat de chipul 
lui Geo. Era fericit. Şi nu ştiam de ce. 
Aşezîndu-se pe-un scaun, lîngă biroul lui Ady 
Fianu, a pornit să extragă, bucată cu bucată, 
din rucsacul de mînă ce-l însoțea, cîte un 
exemplar dintr-un volum ceva mai măricel, 
frumos executat, fără creţuri pe cotor, avînd 
o copertă albă ca neaua. Şi-i sufla lui Ady: 

— Asta-i pentru Iorgulescu, ăsta pentru 
Sami, celălalt pentru Regman... „Jurnal de 
campanie”! 

— N-ai şi pentru mine un „Jurnal de 
campanie”? 

— Ţi-l dau pe cel rezervat lui Dimisianu, 
care-i plecat într-o delegaţie culturală... Şi, 
fiindcă o să fim colegi şi-n altă ipostază, 
pentru tine îi schimb şi titlul, mai adău- 
gîndu-i un cuvînt... 

— Cum adică? n-am priceput ce vroia să- 
mi spună Geo. 


267 


— Am să-i zic, uite, chiar acum îl 
completez: „Jurnal de campanie” (şi 
agricolă!) Nu sună frumos? 

— Ba da! Are chichirezul lui! Însă de ce 
anume-i valabil numai pentru subsemnatul? 

— Ei, aici e-aici! Deoarece, de-alaltăieri, 
sînt şi eu posesor de teren bun de dat în 
agricultură... Mi-am cumpărat o căsuţă, la 
Otopeni, lingă aeroport. Cu livadă săl- 
batică, în stare de junglă... Dacă mă ajuţi, 
fiind de peste douăzeci de ani în branşă, cu 
sfaturi practice, am să-ţi rămîn nu numai 
recunoscător, dar şi îndatorat. Cînd vii să-mi 
vezi terenul şi căsuţa? 

— Oricînd eşti dispus să mă primeşti! 
Cafea ai? 

— Şi cafea, şi-un „Kent”... Miine dai şi-o 
mînă de ajutor, să vedem cum se pune în 
funcţiune hidroforul. Căci fostul proprietar 
avea şi-aşa ceva. Şi-ncă unul faimos, suedez, 
instalat acum vreo patruzeci de ani, şi care, 
zice el, ar mai merge... Vii? 

— Mai încape întrebare? Aduc cu mine şi 
nişte răsaduri, să chibzuim unde-ţi organizăm 
şi-o grădiniţă de zarzavaturi... 


I-am găsit destul de anevoie căsuţa „de 
creaţie”. Era pitită pe una din multele străzi, 
mai curînd ulicioare, botezate Fermelor 1, 2, 
3, şi-aşa mai departe, în dosul unui gard viu, 
pare-mi-se din glădiţă, dacă nu chiar caprifoi. 
Arăta mai curînd a bungalow decit a casă, 
însă construit de fostul proprietar cu mult 
gust şi pricepere. Căci, poftit de Geo să-l 
examinez pe-ndelete, odăiţă cu odăiţă, am 
putut constata că poseda de toate şi-ncă la 
dimensiuni mini. Şi bucătărioară, şi băiţă, şi 
dormitor, şi-un living- room ceva mai măricel, 
taman bun de transformat în cabinet de 


268 


lucru, cu birou, bibliotecă, televizor, radio şi- 
alte minunăţii audio şi video. 

Pînă să trecem la evaluarea potenţialului 
agrar al terenului, Geo mi-a mai arătat, fericit 
şi mîndru şi atenansele proprietăţii. Un beci, 
nu prea adînc, însă încăpător. Şi mi-a 
precizat: 

— Aici am să-mi pun poloboacele... 

— Care poloboace, l-am întrerupt eu, că n- 
ai zis nimic despre vreo vie prin „zonă”? 

— O să fie, dacă-mi faci rost şi de niscaiva 
butaşi! 

Şi-a continuat, indicîndu-mi o mogildeaţă 
de statura unui pitic: 

— Asta-i hidroforul! Culmea-i că merge şi- 
acum, după atita vreme. Mi-a spus fostul că 
nu-i nevoie de nici o întreţinere, aşa că, vezi, 
ai scăpat de belea... La doi sau 


trei ani, o dată, e necesar să-i torn cîteva 
picături de ulei. La axul motorului... 

Mai erau, în dosul bungalowului, şi-o 
magazie de lemne, o încăpere pentru 
păstrarea uneltelor şi, cam atît, nimic mai 
mult. 

Profitîind de ocazie, am lăsat în odaia de 
mai sus snopul de tomate, gata de pus în 
pămînt, informîndu-l pe Geo: 

— Miine, cel mai tîrziu poimiîine, e absolut 
necesar să le plantezi! 

— De plantat eu le-aş planta, dar cum să 
fac, Măria Ta? a chicotit Geo, dînd 
neputincios din braţe. În viaţa mea n-am ştiut 
ce-i aia grădină, vie sau livadă... 

— Nu-i cine ştie ce mare brînză! Am să te- 
nvăţ eu... Tot personalitatea mea se ocupă şi 
de îndrumarea ne- vesti-mii în campaniile 
agricole. Am un raft întreg de bibliotecă 
numai cu tratate: pomicultură, viticultură şi 


269 


horticultură. Eu îi spun ce-are de făcut, 
conform celor mai noi descoperiri în 
tehnologia grădinăritului, iar bul- găroaica 
execută!... 

— Ei, asta-i bună! a zimbit poetul, 
hlizindu-se. Te-ai transformat în exploatator 
al bietei femei? 

— Ba nicidecum, am pornit eu să mă 
enervez. Dacă n-ar face-o din plăcere, nici nu 
i-aş îngădui să pună mîna pe săpăligă... La 
urma urmei, este şi-o indicație medicală. 
Penke are dificultăţi cu somnul, iar profesorul 
Façon i-a recomandat anume abandonarea 
mediului urban şi grădinăritul. De fapt, dacă 
vrei să ştii, află că livada şi via au fost 
plantate de nevastă-mea personal. C-o mai fi 
aju- tat-o careva, oricum, ea s-a găsit la 
temelia înfiinţării fer- muliţei pe care ai 
văzut-o. E meritul bulgăroaicei. Şi-a purces 
să-şi recapete şi somnul... Şi-apoi, nici eu nu 
stau pe tuşă. În pofida volumului, cînd e 
nevoie iau vermorelul în spate şi stropesc via 
cît ai zice peşte. Intr-o jumătate de zi, 
aproape c-o dau gata! Abia acum, după 
cinşpe ani de agricultură, am lăsat lupta 
împotriva dăunătorilor şi-a bolilor 
criptogamice pe seama finilor. Care ţin 
neapărat să mă ajute, jupuind şi pielea de pe 
mine... 


Şi-uite aşa, vreo zece ani de-a rîndul, l-am 
povăţuit pe bunul şi dragul meu Geo cum s-o 
facă şi s-o dreagă. l-am 
zis să lase livada în pace, în starea în care-o 
găsise, căci pomii rodeau în stil american, ca- 
n California. Jumătate din poame cădeau, 
găurite de carpocapsa pomonella, un vierme 
al mărului, însă cealaltă jumătate era de-o 
valoare mult sporită. Nefiind chimizată. Nu 
cantitatea conta, ci calitatea. 


270 


Cu grădiniţa de legume şi zarzavaturi a 
mers ceva mai anevoios. Nici n-avea timp să 
se ocupe de praşile, copilit şi stropeli, nici 
terenul nu se arăta dispus să producă, fi-ind 
bine înţelenit. Cu pir, buruieni necunoscute, 
troscot şi-alte mărăcinoase. Din cînd în cînd, 
îi mai duceam eu cîte-o lădiţă de roşii. Ca să 
vadă ce-ar fi putut obţine, şi el, din 
răsadurile cu care-l aprovizionam primăvară 
de primăvară. 

Altminteri, Geo era pur şi simplu 
îndrăgostit de oaza lui de linişte şi verdeață. 
Mai ales de terasa dinspre miazăzi a casei, un 
soi de paviment pe jumătate podit cu dale de 
piatră, aflat la adăpost, sub o bună parte din 
clădirea propriu zisă a bungalowului. 

Acolo stăteam de vorbă, trăgînd în piept 
fum de ţigară şi sorbind o cafeluţă. Preparată 
de mîinile personale ale poetului. Care nu 
privea niciodată la borcănaşul din care lua 
divinul praf al boabelor proaspăt rişnite. 
Punea, uneori, şi cîte două linguriţe cu virf, 
sau cocoşate, cum le spuneam eu, la o 
ceşcuţă de apă. Şi ieşea o cafea trăsni- toare. 
Groasă şi tare, de să te ridice de pe scaun. 
Numai  ţigările le  drămuia. la trei 
„Snagoave”, un „Kent”. Nu din zgircenie. Ci 
fiindcă aflase, nu mai ştiu din ce almanah, că 
americanii pun kumarină în fabricatele lor. 
Şi-avea oroare de chimicale. 

Mie, personal, ceea ce-mi plăcea cel mai 
mult la ferma lui Geo, n-o să credeţi, era 
puzderia de crizanteme sălbatice ce-i 
invadaseră mai toată suprafaţa dintre portiţă 
şi bungalow. El zicea că-s japoneze. Eu, Toma 
necredinciosul, ziceam că-s „OZN”-iste. Nu le 
găsisem menţionate în nici un tratat de 
floricultură. Şi totuşi, odată, îl rugasem: 


271 


— Măi Geo, bulgăroaicei i-au căzut cu 
tronc la inimă japonezele tale. Nu ne dai şi 
nouă cîteva rădăcini, să le prăsim şi noi? 

— Cum să nu! Pune mina pe cazma, şi 
scoate-ţi singur cîte pofteşti. Insă cu grijă, să 
nu rămînă locul berc pe unde-ai umblat! 

Operaţie dificilă. Oricum aş fi vrut să 
procedez, dacă mă lăcomeam la cele mai 
frumos dezvoltate, tot rămînea o chelie în 
bizara pajişte de flori. Pînă la urmă, m-am 
mulţumit cu cîteva smocuri de pe margine. 
Cam subdezvoltate şi nemulţumite chiar ele 
însele de înfăţişarea lor. Însă cu Geo nu te 
puteai certa. Şi m-am considerat satisfăcut şi 
cu ce izbutisem să extrag, de ici de colo. 

— Ai văzut, nu ţi-am pleşuvit nicăieri 
jardiniera! 

— Mda! însă ai zvirlit mucuri pe sub 
japoneze... De ce crezi c-am pus scrumiere 
peste tot? Ca să-mi plantezi tu „Kent”-uri 
între crizantemele mele? De fapt, nu-ți fă 
inima amară de ce-ţi spun, că-mi fac eu în 
suficientă cantitate. Nu eşti unicul care 
obişnuieşte să semene chiş- toace prin iarbă. 
Toţi îmi populează peluza de japoneze, 
imaginîndu-şi că pămîntul suportă orice 
măgărie... 


Fericit că locuia la ţară, Geo n-a mai 
părăsit Otope- niul nici pe timp de iarnă. 
Lemne avea, că-l ajuta scriitorul Paniş, zis şi 
Tolea, de meserie pădurar, că de-aia scrisese 
şi romanul de real succes, „Hoţii de pădure”, 
apă avea, mîncare îi aducea frate-său, de la 
Bucureşti, care îl iubea şi-avea grijă de el. 
Aşa că se considera pe deplin satisfăcut. 

— Şi totuşi, măi Geo, nu ţi-i urît singur? 

— Cine ţi-a spus că-s singur? Mă vizitează 
mereu cîte cineva, şi-apoi îi am în casă pe-ai 
mei... 


272 


— Niscaiva rubedenii? 

— Oarecum! Badea Apollinaire, nea Arthur 
Rimbaud, cumătrul Fiodor Mihailovici, şi-ncă 
multe alte neamuri apropiate... Cum să te- 
apuce plictisul, cînd posed filarmonica mea 
personală, de fapt, nu una, ci mai multe. 
Ascult ceasuri întregi unicatele mele din 
discotecă. Furtwaengler, Karajan, Britten, 
Celibidache pe casetă, că omul nostru, 
încăpăţinat, n-a acceptat niciodată să în- 
registreze pe discuri... Şi i-am făcut-o! Căci, 
fără să ştie, l-am tras pe bandă din 
concertele publice... Ei, ce zici, mi-am 
organizat bine viaţa? 

Fiind şi eu posesor de discuri, vreo mie şi 
ceva, l-am înţeles. Ba, la primăvară, precis 
am de gind să mă duc iarăşi la el. Luînd cu 
mine cele trei plăci („Columbia”) cu sonatele 
pentru vioară solo ale lui Bach. În 
interpretarea lui George Enescu. Sînt convins 
că nu le are. Nu le cumpărasem din ţară, ci 
de la Moscova. Şi nici acolo nu-mi prea 
dădeam bine seama cum de ajunseseră. Şi 
dacă-l prind într-o dispoziţie 
corespunzătoare, ajutat de Johann Sebastian, 
poate-l conving să-mi citească din ultimele 
sale poeme. Căci e cam multişor de cînd n-a 
mai dat nimic la tipar. 

Odată, chiar îl iscodisem: 

— De ce nu-ţi mai publici poemele din 
ultima vreme? 

— Le-am pus la-nvechit! Pînă şi vinul 
capătă calităţi majore, lăsat să zacă la beci... 
Insă, te-asigur, mereu le verific şi le mai trag 
de pe drojdie! Cine se grăbeşte să-şi 
tipărească orice năzbitie, dă vinuri slabe pe 
piaţă... 


Ce-o mai fi făcînd în iarna asta poetul 
inimii mele? Nu l-am mai întîlnit deloc în 


273 


ultimul timp. E musai să-l caut... lar de nu-i la 
Otopeni, sufletul i se află acolo. Precis. 


SOLO FINAL FĂRA 
TROMPETE 


„Poeţii“ de pe şoseaua Vergului 


In locuinţa noastră, din 1938, printr-un 
noroc fan-tastic, mă bucuram de-o situaţie 
specială. Sus, la etaj, existînd doar două odăi, 
dormitorul şi sufrageria, eu fusesem instalat 
la subsol. Într-un fel de garsonieră. De fapt, 
camera femeii de serviciu. Pe care n-o aveam. 

Situaţia îmi convenea de minune. Trăiam 
izolat, avînd la dispoziţie nu numai liniştea 


274 


necesară  confecţionării poemelor mele 
suprarealiste ci şi cea trebuincioasă pentru 
învăţătură. Căci învăţam pe rupte. Citind 
orice-mi cădea în mină, numai manualele 
şcolare nu. Aşa s-a făcut c-am rămas corigent 
la matematică. Filozoful şi matematicia-nul 
Fajon, de la „Cultura-Max Aziel”, nevroind să 
ţină seamă de statutul meu social. De unic 
creştin (ortodox) în- tr-o instituţie de 
învăţămînt israelită. 

— Lasă, maică, mă asigurase 
Mamamoaşa, cînd afla-se de belea, nu te 
frămînta... Am să ţi-l trimit pe Doruleţul meu, 
zi de zi, în fiece după-amiază, să te mediteze. 
Maşi-nă are, că i-am făcut-o cadou la majorat, 
note de zece cîte vrei, ca la banul Manta, 
marele nostru domnitor de aritmetică, aşa că 
totul o să fie ca la carte! 

Nu ştiu ce-o fi înţeles tanti Mili prin carte, 
însă cu Doru m-am ocupat mai mult de 
poezie. Mai ales că umbla şi el pe la stihuri. 
Fiind mereu îndrăgostit. De fiece dată de altă 
făptură angelică şi accesibilă. Tinăr era, 
frumos, ce să mai zic, actor de cinema, 
semănind nemaipomenit cu Charles Boyer, 
celebra vedetă a franţujilor. Deci, pe lîngă 
„Aero”, maşinuţa lui, avea tot ce-i trebuie. 

lar cînd dăduse la mine, într-o după 
amiază, şi peste tînărul Hulubei, student la 
filologie, vecinul nostru de la etajul trei, mare 
făcător de stihuri romantice, cam în ge-nul lui 
George  Lesnea, pasiunea sa, uitase de 
ecuaţiile mele, de gradul doi şi trei, şi se- 
nhăitase cu Horică. Şi, în loc să se ocupe de 
algebră şi de viitorul lor scriitoricesc, se 
distrau pe socoteala mea. Hulubei, la 
instigaţia lui Doru, începea: 

— la povesteşte-ne şi nouă, mă frate, cum 
a fost cu fuga ta în Abisinia continentului 
negru? 


275 


Căzînd în capcană, ca un fraier cu cioc, le 
relatam to-tul cu de-amănuntul. Ascultindu- 
mă  vrăjiţi, zimbeau pe sub mustață, 
îmboldindu-mă să le furmizez şi-alte amă- 
nunte. După ce se-nnopta bine, şi dădeau s- 
adoarmă, Doru îl aborda pe Horică: 

— Măi băiete, mai are taică-tău ceva 
zghihară de Huşi? 

— Cum să n-aibă, că doar de-acolo ne 
tragem! 

— Şi-atunci, ce mai stai? Adă şi tu o 
sticlă... Să capete văru-meu curaj, şi să ne 
spună cum se descurcă printre ovreii lui! 
Apoi, cine ştie, poate mai scriem şi ceva 
stihuri. Iniţiem un concurs. Fiecare cu harul 
lui, şi ce-o ieşi, om vedea... 

leşea pasienţa. Căci ne-apuca miezul-nopţii 
citin- du-ne reciproc, în trei, elucubraţiile. 
Şi-am tinut-o tot aşa, ocupîndu-ne de poveşti 
şi manufacturare de versuri, pînă a aflat 
Mamamoaşa că-s iarăşi ameninţat să devin 
corigent. De astă dată la franceză şi 
germană. Şi mi-a făgăduit, dorind să-şi 
dovedească iubirea ce mi-o purta, ca unuia 
pe care-l adusese pe lume: 

— Maică, de îndată ce intraţi în vacanţa de 
Crăciun, o să vie Doru şi dimineţile la tine!... 

Bineînţeles, văru-meu s-a bucurat pînă la 
Dumnezeu. Avea posibilitatea să-şi arate 
uriaşele cunoştinţe în materie de limbi 
străine. Şi chiar din prima zi de vacanţă, mi- 
a adus un maldăr de romane polițiste, în 
franceză, majoritatea din colecţiile „Le 
Masque” şi „L'/Empreinte”. Anunţîndu-mă: 

— Pînă mă-ntorc, cam în jur de prînz, la 
masă, citeşti din doască în doască „Zece 
negri mititei” de Agatha Christie. Şi, în timp 
ce-o să prinzim, ai să-mi spui tot ce-ai 
înţeles! E clar? 


276 


— Sigur că nu! Mamamoaşa zicea c-ai să 
mă meditez... 

— Păi ce fac! Nu ţi-am adus materialul 
necesar? 

— Şi unde-o întinzi? 

— Am o treabă cu poetul nostru, amicul 
Hulubei! ÎI duc la maestrul Minulescu, 
prieten de-al mamei, să-şi dea cu părerea 
despre versurile sale, adică nu ale maestrului 
ci ale lu' Horică... 

Mîhnit că eram abandonat pe mîinile 
doamnei Agatha Christie, asistam la plecarea 
colegilor de branşă. Cu „Aero”-ul lui Doru. 
Pînă la urmă am prins binişorel franceza. 
Pasionîndu-mă la culme enigmele celebrei 
romanciere. Însă i-am prins cu fofirlica şi pe 
ambii mei confraţi. De fapt, mai curînd 
contrafraţi. Deoarece n-aveau cum să-l 
viziteze pe maestru, acesta fiind plecat la 
Paris, după cum îmi fusese dat să aflu din 
„Adevărul literar”. 

Le-am spus-o verde-n faţă: 

— Să vă fie ruşine, fraţilor-cumnaţilor! 
Vreţi să mă faceţi să cred c-aţi fost la Paris, 
aller-retour, în numai cinci ceasuri?... 

— De ce la Paris? s-a interesat văru-meu 
nedumerit. 

I-am arătat ştirea din „Adevărul literar”. Şi 
n-a mai zis nimic. 


Într-o duminică, dimineaţa, cam pe la nouă 
şi jumă-tate, m-am pomenit cu Doru şi cu 
Hulubei. La mine în odaie. 

— Ce-i cu voi? 

— Nimic deosebit! Am vrut să vedem cum 
te pregăteşti... Ai tăi sînt în Bateriilor, invitaţi 
de maică-mea şi de nea Titi, la un „maus”! 
Mi-au spus să-ţi comunic că vin abia 
diseară şi să am grijă de tine... 

— Cum adică? 


277 


— Foarte simplu! Tu te pui pe citit, iei la 
rind „Moartea lui Roger Ackroyd”, iar cînd 
ne-ntoarcem, probabil după-amiază, ne 
povesteşti tot romanul. Timp ai destul... 

— Păi iarăşi aveţi de gind să plecaţi? 

— Inchipuie-ţi că da! De data asta fără 
şmecherii... Există o tînără romancieră, care 
doreşte enorm să ne cunoască. Şi ne-a invitat 
la un ceai. 

— Dimineaţa? 

— Păi tu nu bei ceaiul tot dimineaţa? 

— Ba da... Şi tot ceai o să beti şi la prînz? 

— Vedem noi, nu-i treaba ta! m-a repezit 
Doru. 

— Şi dacă-i spun lu’ Mamamoaşa? 

— Dacă scapi vreo vorbă, n-am să mă mai 
ocup de tine. Decît luîndu-te la cafteală!... 

La prînz, am mîncat de unul singur. Ce-am 
mai găsit şi eu prin cămară. Că şi-a bătrină, 
Ongliţa, cînd se pune pe gătit, nu se încurcă 
şi face mîncare pentru cîteva zile. Aşa că m- 
am declarat satisfăcut cu resturile din oala cu 
sarmale. Suficiente totuşi. Nu mai mult de 
douăzeci. Însă mici, preparate moldoveneşte, 
cît degetul meu mare. De la picior. Pe la trei, 
isprăvind pasionantul roman al bă-trinei 
doamne, mi s-a făcut poftă de niscaiva 
muzică. Fiind într-o dispoziţie melancolică, 
abia aşteptam să re- ascult, la patefon, 
„Iristă duminică”, o bucată celebră la 
vremea aceea. 

Urcînd în sufragerie, geaba am căutat 
patefonul. Dispăruse. O clipă m-am gîndit că 
l-or fi luat babacii cu ei, la Mamamoaşa. Însă 
nu vedeam motivul, deoarece tanti Mili avea 
o ditamai hurdubaia franţuzească, „Dual”, ac- 
ţionată electric şi dotată c-un schimbător 
automat de plăci. Innebunit că fusesem 
călcaţi de hoţi şi ni se furase patefonul, care, 
pe deasupra, mai era şi portativ, deci lesne 


278 


de cărat, am pornit s-aştept sosirea băieţilor. 
Ca, împreună, să ne sfătuim ce-i de făcut. Iar 
cînd au venit, cam pe la patru şi jumătate, am 
lămurit numaideciît situaţia. Doruleţ mi-a 
prezentat patefonul în doi timpi şi trei miş- 
cări. Uimit, l-am luat la întrebări: 

— Bre, eşti nemaipomenit! Două ceasuri 
am răscolit toată casa, iar tu ai dat de el 
imediat. Cum ai făcut? 

— Foarte simplu! L-am adus din maşină... 
Era la noi! 

Urită chestie. Horică pătrunsese în casa 
noastră să- rind balustrada de la gura scării, 
meşterise broasca uşii de la bucătărie şi 
„îimprumutase” agregatul. Plus vreo cinşpe 
plăci. lar văru-meu fusese de acord. Asta m-a 
mîhnit cel mai mult. 

— Bine, măi Doruleţ, şi ce vă trebuia 
patefonul la ceai? 

— Păi ai mai pomenit ceai dansant fără 
muzică? 

— Mda! Cam aşa-i... Şi-atunci, bestiilor, 
de ce nu 


m-aţi luat şi pe mine? Adică unii se biţiie, în 
ritm de boogie-woogie, iar alţii să tocească? 

Douăzeci de ani n-am mai vrut să ştiu de 
Doru Chiroiu, văru-meu! 


„Cum se fură un milion!” 
(lipsă Peter O'Toole) 


Dacă n-am mai simţit nevoia să mă văd cu 
Doru, văru- meu, pe Mamamoaşa am avut 


279 


nenumărate prilejuri s-o întîlnesc. Şi-ncă în 
clipe esenţiale pentru destinul meu. Cînd 
iarăşi mi-a sărit în ajutor. 

Atît cît mă meditase fiu-său, de bine de 
rău, mai cu romane polițiste în franceză, mai 
cu traduceri din Ver- laine, pe care mă silea 
să-l dau pre limba noastră, în versuri precare 
şi penibile, după părerea lui Horică, angrenat 
şi el în activităţi similare, îndîrjindu-se să se 
ia la între-cere cu mine trudind şi el asupra 
celebrului „Chanson d'automne”, în cele din 
urmă izbutisem să-mi redresez situaţia din 
catalog. Şi absolvisem cu bine liceul comer- 
cial „Cultura-Max Aziel”. 

La timp. Şi  cu-o medie generală 
satisfăcătoare, cam în jur de 5,67. Exact cît 
aveam nevoie, ca să fiu admis la alt liceu 
comercial. De astă dată „Gh. Chițu”. Din 
Craiova. Unde ne mutasem. Cu căţel şi 
purcel. Tot sprijiniți de tanti Mili. Care, aflind 
că Octav se luase în bețe cu directorul 
„Asigurării Româneşti”, într-o bună zi dăduse 
buzna în cabinetul acestuia, răţoindu-se la el: 

— Ascultă, mă Gilcă, mă mai ţii minte, 
prăpăditule? 

— Cum să nu, doamnă general! Tocmai pe 
dumneavoastră să vă uit, de vreme ce-am fost 
nevoiţi să vă plă-tim grămada aceea de bani, 
pentru a ne onora asigurarea pe viaţă 
contractată pe numele răposatului Mişu 
Chiroiu? Ce vă supără? Sau sînteţi mînioasă 
fiindcă am dat dis-poziţii să nu se mai încheie 
nici un contract cu dumneavoastră? 

— Exact, măi Gilmă, pardon, Gîlcă!... Care 
va să zică, ti-i frică să mai faci afaceri cu 
mine, nu? Dai faliment, dacă mor, şi va trebui 
să mă plăteşti cu bani grei, mi-e clar. Ei bine, 
află că n-am de gind să dau ortul popii! Şi 
nici să mai mă asigur la taraba voastră... Cu-o 


280 


singură condiţie însă. Dacă batem laba, ai 
scăpat de mine! 

— Şi ce să fac, ca să scap de belea, iertaţi, 
vă rog, adică de dumneavoastră? s-a bîlbîit 
Nicolae Gilcă, umilit pînă-n străfundul inimii 
de agresiva generăleasă. De-a cărei gură se 
temea ca de dracu. 

— Foarte simplu! Să nu-l mai persecuţi pe 
bărbatu' vară-mii... 

— Aoleu! Aveţi neamuri şi-n instituţia 
noastră? 

— Am, de ce să n-am? Şi dacă n-o să-mi 
dai satisfacţie, voi apela la rubedenii şi mai 
sus puse! 

— Cine-i omul care se plînge de mine? 

— Octav... Octav Ştefănescu. Inspector de 
asigurări... 

— Vai de capu” lui! Păi e-un bleg ce nu s-a 
mai pomenit. Intocmai ca şi frate-său. Care 
era să-mi zvirle în aer sediul „Asigurării 
Româneşti”, cu invențiile lui trăsnite... Ce 
trebuie să întreprind, ca să vă fac pe plac? 

— Chiar vrei să-mi devii agreabil, măi 
Gilcă? 

— Neapărat, doamnă general... Cine se 
are bine cu dumneavoastră, se poate 
considera om fericit! Mi-au mai spus-o şi 
alţii... 

— Bun! Atunci o să ne-nţelegem. Uite ce 
faci... Îl muţi pe bărbatu' Olgăi la Craiova, şi-l 
pui în fruntea reprezentanţei voastre de- 
acolo! E bine? 

— Nu ştiu dacă-i chiar bine, dar o fac şi 
pe-asta. Scap şi de mutra lui, şi de 
dumneavoastră! 

Şi-aşa s-a pomenit Octav directorul 
reprezentanţei din Cetatea Banilor. Care, în 
afară de leafă şi tantieme, îi mai oferea şi 
locuinţă în sediul filialei. Pe Calea Unirii, în 
partea dinspre Valea Vlăicii. De unde, eu 


281 


unul, în ce mă priveşte, nepreafăcînd mulţi 
pureci, am întins-o în lumea mare. Fugind din 
casa părintească. Şi de la „Gh. Chițu”. 
Devenind editor. La librăria „Academica”, a 
lui Nicky Bădescu, pe care-l convinsesem să 
întemeieze editura „ABC”. 

De supărat i-am supărat pe-ai mei, şi-ncă 
rău de tot. Încât nici nu m-au mai primit în 
casă. Aveam cameră mobilată, lucram 
ţeapăn, traduceam două romane deodată şi 
mi se editau două volume pentru copii şi 
tineret. Şi totul ar fi fost bine şi frumos, de 
nu intervenea pacostea cu... încorporarea. 
Era prin 1943, războiul mergea prost, nemţii 
nu-mi prea plăceau, chiar deloc, şi n-aveam 
de gînd, în nici un fel, să-mi dau viaţa pentru 
hitlerişti. Mai ales că-i văzusem foind prin 
Craiova, mai dindu-şi şi aere de mari 
cuceritori. Şi asta cînd? În timp ce soarta le 
era pecetluită. 

Abia atunci m-am prezentat la Ongliţa, 
maică-mea. Care a plins din belşug, 
imaginîndu-şi că fiul cel rătăcit se-ntoarce 
acasă. Însă am lămurit-o la mare urgenţă, ca 
să nu-şi facă iluzii: 

— Măicuţă, n-am venit să mă instalez la 
voi, şi să-i suport iarăşi moaca lu' nea 
Octav!... 

— Dar ce necazuri ai, mamă dragă? şi-a 
exprimat îngrijorarea a bătrînă. lar ai făcut 
vreo pocinoagă, la librăria fraierului ăla de 
Bădescu? 

— Pe dom’ Nicky l-am făcut om, aşa că nu- 
i vorba de nici o pocinoagă. Alta-i situaţia. 
Vor să mãiala armată! 

— Vai de mine! Taman acum, cînd nemtii-s 
pe drojdie? 

— Păi la asta mă gindeam şi eu. Cheam-o 
pe Mamamoaşa, cît mai repede, şi roag-o să 
mă scape de la ananghie! Are relaţii, se 


282 


plimbă prin Marele Stat Major ca la dinsa 
acasă, că doară toţi ăi de-acolo au învăţat la 
nea Mişu, la Şcoala de Război... 

Ongliţa şi-a şters lacrămile c-un prosop de 
baie, în- tr-atit era de udă din pricina 
şuvoiului ce-i izvora din ochi, şi-a zimbit 
comunicîndu-mi fericită: 

— Păi ai picat taman la tanc! Miine vine 
Mili, să-şi încaseze arenda, de la pungaşii ăia 
din Cătane... Pe seară te-nfiinţezi aici. Să 
stăm de vorbă cu ea. Că pînă atunci îşi ia şi 
părăluţele. lar după aia ne ducem cu toţii la 
„Minerva”, adică eu cu Octav, şi Mili cu Titi... 

— Şi-o să mă luaţi şi pe mine? 

— N-aş crede! 

— De ce? Crezi că nu-s în stare să-nfulec 
şi eu vreo cinşpe mititei şi-alte grătaruri? 

— De-asta nu mă-ndoiesc! Însă n-o să 
accepte Octav... 

Pe la şapte, cînd se-nnoptase de-a binelea, 
şi-avuse-sem grijă să mă ospătez 
corespunzător, la  zahanaua din fața 
tribunalului, îndopîndu-mă cu cîrnaţi pe 
fasole, eram primit de Mamamoaşa. In 
dormitorul babacilor, de la etaj. 

— Pe unde mi-ai zăbovit, maică, de puti a 
usturoi de la zece metri? 

— Păi am gustat şi eu o tîră de cîrnat... 
Dar mi-s aici de vreo juma’ de ceas. N-am 
îndrăznit să intru, pînă nu i-am văzut pe 
hoţomanii ăia, de la Cătane, ieşind de la 
matale! 

— Bine le-ai zis hoţomani, maică! Mi-au 
adus abia un milion, zicînd că n-au cu cine să 
lucreze pămîntu.... 

Auzind de-o atare sumă, mi-am făcut cruce 
cu limba în gură şi m-am întrebat unde o fi 
avînd loc Mamamoagşa s-o pună. Însă nu era o 
problemă pentru dînsa. Chiar în faţa mea şi-a 
vîrît pachetul de bancnote, învelit în ziare şi 


283 


legat cu sfoară, de-a dreptul în geanta de pe 
pat. După care a depus-o în şifonierul maică- 
mii. Apoi m-a anunţat: 

— Uite ce-i, măi copile! Mi-a spus mă-ta 
despre ce-i vorba. Şi, pînă s-a înfăţoşat 
hoarda oţilor ce mă pradă an de an, am 
apucat să discut situaţia cu Nicu, frate-miu, 
care-i general la Marele Stat Major. Şi care 
mi-a făgăduit că-ţi obţine neapărat o amînare 
de-un an... 

— Sărumîna, Mamămoaşă! E bine şi-aşa... 
Deşi, drept să-ţi spui, era mai folositor dacă 
mă scutea total de armată. Ca inapt... Căci 
ăsta-i adevărul. Sînt total inapt pentru 
militărie! 

— Ştiu! De cînd mi-ai fugit de la liceul 
militar „D. A. Sturdza”, şi-apoi te-ai 
aranjat să rămiîi repetent la „Ferdinand”. Nu 
tot eu am fost aia care te-am aranjat peste 
tot, de n-ai păţit mai nimica? 

— Ba da, dragă Mamămoaşă! Ai inimă 
bună, caldă ca jimbla scoasă de la cuptor, de- 


a dreptul de pe vatră... N-am cuvinte să-ţi 
mulţumesc! 
— Nici n-am nevoie! Mie nu-mi 


mulţumeşte nimeni... Nici măcar fiu-meu, pe 
care l-am mobilizat la domiciliu. Tu să-mi fii 
cuminte, c-altceva nu mă interesează! Acum 
du-te în treabă-ţi, că am şi eu pe-ale mele, şi 
nu vroi să-l las pe Titi să m-aştepte... 

— Ştiu, vă grăbiţi să n-o pierdeţi pe Dorina 
Drăghici, cîntăreaţa de la „„Minerva”! 

— Chestia asta mă priveşte-n personal, 
maică! m-a repezit niţel tanti Mili. Hai, cărel 
acas’! 


Nu m-am dus acasă. Ci m-am reîntors la 
locanta de peste drum de tribunal. Unde 
iarăşi m-am pus pe cîrnaţi. Băgînd în mine şi- 
o sticlă de Segarcea. Vinişorul gălbui, un 


284 


Sauvignon demisec, a profitat de capul meu 
sec şi tehui, transmiţindu-mi unele idei 
nesănătoase. 

Căpătînd curaj, mi-am zis: „Ce să mai 
aştept un an întreg, cu sufletu' cît un purice, 
de vreme ce, pînă la urmă, tot mă-nhaţă ăia... 
Au nevoie nemţii de carne de tun, iar ai noştri 
trebuie să le furnizeze sute de mii de ocale, 
sub formă de soldaţi!” 

leşind din stabiliment, în stradă, mai 
limpezindu-mi-se minţile, am întors căruţa-n 
drum şi-am luat-o către Valea Vlăicii. Spre 
casa babacilor. Fiindcă găsisem soluţia. Spu- 
nîndu-mi în sine-mi: „Ce-i trebuie lui tanti 
Mili ditamai milionul? Mai bine mă-mprumut 
de la dînsa cu o jumătate, şi-am astfel cu ce 
să mă car la Cairo. Cum necum, fac şi pe 
dracu-n patru să răzbesc la engleji. Iar acolo 
văz eu cum o sucesc şi-o-nvîrtesc!” 

Decis, am pătruns în dormitor fără teamă, 
convins că Mamamoaşa o să mă înţeleagă. Şi, 
imediat m-am repezit la şifonier. Să m-apuc 
să-mpart milionul cu tanti Mili. Nici urmă de 
geantă. Mica, fata din casă, care-mi des- 
chisese, m-a şi întrebat, văzindu-mă disperat: 

— Ce caţi tălică, spune-rni şi mie, că poate 
te-ajut? 

— Geanta lui Mamamoaşa! A luat-o cu 
dînsa la restaurant? 

— Nea! Păi ce, putea să ducă ditamai 
jamantanu'? A plecat cu o poşetă mititică, 
de-i intra în palmă... 

Expediind-o să-mi aducă un pahar cu apă, 
am purces de urgenţă să caut pretutindeni 
„jamantanu'“. În bufet, prin noptiere, în 
sertarele scrinului şi chiar în baie. Nicăieri. 
Incrîncenat, am părăsit casa îndreptîndu-mă 
spre Lipscani, unde-mi aveam camera 
mobilată. 


285 


În pat, culcîndu-mă îmbrăcat, de cătrănit 
ce eram, am început să cuget la ce-mi mai 
rămăsese de făcut. Spre nenorocul meu, mă 
părăsise orice idee mai de doamne- ajută. Pe 
cînd parcă întrezăream ceva la orizont, s-au 
auzit bubuituri în uşă. 

— Hai tălică, deschide odată, că m-a trimis 
coniţa după matale. Cu maşina... 

Era Mica. lar ceasurile — unu din noapte! 

Biata fată. Tremura toată, neştiind de ce-o 
apucaseră pe maică-mea toate dănănăile, şi-i 
căşunase tocmai pe ea, s-o expedieze după 
mine. 

Ajungînd în dormitor, maică-mea a şi răcnit 
la subsemnatul, destul de strident şi sigură 
de sine: 

— Măgarule! Scoate repede milionu’, că 
mă dai de ruşine faţă de Mili... Ce-ai făcut cu 
geanta, că nu-i nicăieri? 

— Măicuţă, să n-am parte de noroc în viaţa 
asta, dacă am luat-o eu! am informat-o 
îngenunchind. Zău, cre-  de-mă... Mă jur pe 
ce-am mai scump în lume că n-am găsit-o! 

— Unde-ai pitit-o, nenorocitule? Spune mai 
repede, c-altminteri va trebui să vînd tot ce 
am, ca să-i dau milionu' lu’ Mili 

În momentul cînd luasem mîinile maică-mii 
să i le sărut, sperînd s-o conving de buna mea 
credinţă, în odaie a pătruns şi Mamamoaşa. 
Bine dispusă, rizînd la o glumă spusă de 
Moişeanu, care păşea pe urmele dînsei, s-a 
interesat, adesîndu-se bătrinei: 

— Ce s-a-ntîmplat, măi Olgă? 

— Nimic... Nimic! i-a răspuns Ongliţa 
trăgindu-mi o pereche de palme. Mai 
tăinuiam şi eu cu fi-meu, de una de alta! 

— Zău? Şi de ce dai în bietu' băiat? 

— Aşa, fără motiv, ca să-şi bage minţile-n 
cap! a îngînat maică-mea. 


286 


— Mă rog, vă priveşte-n personal, dacă 
aşa obişnuiţi să discutaţi între voi! Eu am 
venit să te-anunţ că plecăm chiar acum la 
Bucureşti. Titi încă nu-i destul de beat, încît 
să nu poată conduce maşina! Insă îmi trebuie 
banii. Dacă uitam la tine milionu', mai făceam 
un drum... 

Plecîndu-se în genunchi, lîngă pat, 
Mamamoaşa şi-a vîrît mîinile sub el, căutînd 
îndelung ceva. Maică-mea privea la dînsa 
mirată, neînţelegînd ce întreprindea vară- 
sa. Cînd şi-a dat seama că nu găsea ceea ce 
căuta, şi-a văzut-o culcîndu-se pe burtă şi 
virindu-se pînă la mijloc dedesubtul 
agregatului de dormit, abia atunci a- 
ntrebat-o: 

— Ce-ți trebuie, Mili dragă? Spune-mi, nu 
te jena, că poate-ţi dau o mînă de ajutor... 


— Chiar c-ar fi căzu”! a  mormăit 
Mamamoaşa din străfunduri. Unde ţi-i 
ţucalu'? 


— Păi de ce nu mi-ai zis de la-nceput? Că 
nu te mai chinuiai atît. Du-te la baie, că-i 
liberă... Ce nevoie ai de oala de noapte, din 
moment ce este toaletă în casă? 

— Ascultă, fă Olgă, s-a auzit glasul lui 
tanti Mili, dacă eşti proastă ca noaptea, mai 
bine ţi-ai lega clanţa! Mie îmi trebuie ţucalu', 
nu toaleta... Acolo mi-am ascuns banii! 

De parcă i-ar fi dat cineva cu leuca-n cap, 
Ongliţa a pornit să chirăie fericită: 

— Mico, Mico, nefericito, repede! 

În clipele următoare, fata pătrundea 
speriată în dormitor. Cu oala de noapte în 
braţe, furnizînd şi lămuririle cerute: 

— L-am pus în cămară, coniţă! Dacă am 
văzut c-aţi vîrît înlăuntru pachetu' cu brînză, 
mi-am zis c-ar fi bine să steie la rece... 


287 


Într-adevăr, preluîndu-şi coletul 
confecţionat din ziare, tanti Mili a exclamat 
încîntată: 

— Ai dracului oţi! Au băgat milionu’ în 
hîrtie folo-sită la împachetatul brinzei... Pute 
a ţap, de trăsneşte! E bine şi-aşa. Că 
banu” n-are miros, după cum a zis împăratul 
ăla al romanilor, Closetus, care a organizat 
closetele publice! 

Ongliţa n-a mai scos o vorbă. Un timp. Apoi 
s-a dezlănţuit, aproape urlînd: 

— De ce-ai luat banii din geantă? Şi unde-i 
geanta? Că-l bănuiam pe fiu-meu de furtul 
milionului. Pe nedrept!... 

Uluită, Mamamoaşa s-a uitat strimb la 
maică-mea. Şi-a şi luat-o la rost: 

— Păi bine, fa Olgă, zeamă ai tu în cap, de 
te-apuci să-ţi plesneşti copilu’, faţă de mine, 
şi-ncă fără să-ntrebi nimic? Geanta ţi-am 
lăsat-o ţie, pitită între cearceafurile din 
şifonier, că mai am vreo cinci, iar pachetul cu 
bani l-am ascuns în ţucal. Că tilharii, 
timpiţi cum sînt, şi ştiu că timpiţi îs şi 
stăpînii caselor pe care le pradă, totdeauna 
cotrobăiesc, mai înainte de toate, printre 
rafturile din şifonier... Cui să-i dea prin minte 
că omu'-şi ţine averea În oala de noapte? 

Apoi, mîngiindu-mă pe cap, m-a tras lingă 
dinsa şi m-a pupat pe ambii obraji, cu 
lacrămi în ochi, de- clarîndu-mi: 

— Bietu' de tine! Cum era s-o furi tu pe 
Mama-moaşa a ta, care te-a adus pe lume? 
Hai, nu fi mîhnit, c-am ceva şi pentru tine! 
Ilart-o pe mă-ta, că nu ştie nici ea ce face... 

Şi, rupînd într-un colţ pachetul, a scos de- 
acolo un teanc de bancnote. Pe care mi le-a 
înmînat. 

— Na, ca să-ţi treacă supărarea!... 

După grosimea teancului, mi-am şi zis: 
„Băiete, ţi-a pus ăl de sus mîna-n cap! Om te- 


288 


ai făcut...” Aveam, credeam eu, destui bani ca 
s-o tulesc spre Cairo. 

Nu aveam. Numărîindu-i afară, la lumina 
felinarului, am constatat că nu erau decît 
vreo mie de lei şi ceva. În hirtii mici. Şi 
puţind a brînză de oaie. Aşa cum le înde- 
saseră în buzunări arendaşii, cînd fuseseră la 
tîrg cu putinile de telemea, şi vînduseră cu 
jumătatea sau, poate, chiar cu litra. 


Cuprins de-o disperare mortală, în 
dimineaţa urmă-toare m-am prezentat la 
recepţia hotelului  „Palas”. Şi, cu banii 
căpătaţi, mi-am închiriat o cameră de lux, la 
etajul întîi şi cu vedere spre „Minerva”, iar 
apoi, cu cheia în buzunar, am dat o fugă şi 
pînă la mezelărie. De unde mi-am cumpărat 
două kile de cîrnaţi afumaţi. lar de la 
brutărie, întrucît tocmai scoteau jimblele 
fierbinţi de la cuptor, mi-am luat şi două lipii 
cît roata carului. 

Aprovizionat corespunzător, avînd la 
dispoziţie şi-un interior plăcut şi confortabil, 
plus fostul meu stilet de la liceul militar, pe 
care nu-l predasem o dată cu efectele avute 
în dotare, cînd plecasem de la „Ferdinand”, 
hotă-rîrea mea definitivă şi finală era ca şi 
luată. Aveam să mă sinucid! Cu stiletul. 
Tăindu-mi venele, sau arterele, în funcţie de 
mîna pentru care urma să optez. 

Obosit frint, după noaptea de groază, cu 
furtul milionului, cînd zăbovisem la maică- 
mea pînă să se crape de ziuă, în prima zi am 
dormit buştean. Atît mă vlăguiseră cele 
întîmplate, încît nici de mîncat n-am mai avut 
poftă. Şi-am lăsat haleala pentru cînd o să mă 
trezesc. N-avea nici un rost să mor flămînd, 
cu burta goală. 

M-a deşteptat portarul. Care m-a întrebat 
văzindu-mă numai în maiou şi chiloti: 


289 


— Domnu”, aţi cerut-o matale pe Angelica, 
manichiu- rista de jos, de la salonul de 
coafură? 

Hăbăuc, ca omul după un somn adînc, şi- 
ncă în plină zi, i-am răspuns bîiguind: 

— Habar n-am şi nici nu-mi aduc aminte! 
Dar cine ţi-a spus? 

— Păi întrebaţi-o pe Angelica! E-afară, şi- 
aşteaptă răspunsul... 

— Dă-i drumu”, să văd ce-i cu ea! 

— Eu îi dau, dar daţi şi tălică ceva? i 

I-am înmînat zece lei. Chiar prea mult. Insă 
locuiam la un hotel de lux şi ţineam să-mi 
păstrez obrazul. Iar Angelica, despre care n- 
auzisem în viaţa mea, s-a şi furişat în cameră. 


Mă uitam la ea năuc şi nu pricepeam 
nimic. Erao fată drăguță, însă tare trecută. 
Dolofană ca un dovleac turcesc, bine copt şi 
zbîrcit de prea multă secetă. Şi totuşi... Parcă 
o mai văzusem undeva. Tot ea m-a scos din 
hăul de nelinişte în care simţeam că mă 
prăvălesc. Adre- sîndu-mi-se: 

— Am venit să văz ce-i cu matale! Te-ai 
certat cumva cu coana Olga? 

— Cam aşa ceva... Va să zică, te ocupi de 
unghiile maică-mii. Bun. Însă eu nu mi le tai 
niciodată la saloa-nele de coafură... 

— Nu face nimic! Ne ducem noi la clienţi, 
mai cu seamă dacă-s drăguţi şi n-avem 
muşterii în atelier, cum e căzu’ acum... Te- 
am zărit de cum ai sosit la hotel, amă- 
rit şi cu pachetul de la mezelărie! Nu ţi-a fost 
foame? Că văz totul pe noptieră, încă 
neatins... Sau eşti atît de necăjit, încît nu-ţi 
mai arde de mîncare? 

— Angelico fată, cînd mi-s mîhnit, atunci 
mi-e foame şi mai ţeapăn! Tu ai mîncat? 

— Neam! De-azi de dimineaţă n-am avut 
nici un client... 


290 


— Şi de-aia te-ai înfăţişat la mine! Ca să 
mă mani- chiurezi şi să faci rost de-o para, 
înţeleg... 

— Ba nu-nţelegi nimic! La cameră, lucrăm 
şi-alte chestii... Sînt vremuri grele, e război! 

— Bine, rămii la mine, eşti invitata mea... 

— Să mă dezbrac? 

— De ce?  Obişnuieşti să  mănînci 
despuiată? Vroiam să te poftesc la o masă în 
doi, ca nişte amărăşteni ce sîn- tem, iar nu la 
„alte chestii”... 

Pe măsuţa pentru geamantane, Angelica şi- 
a arătat ta-lentele. De gospodină. Scoţînd din 
trusă un prosop curat, l-a întins şi-a aşezat pe 
el cîrnaţii despachetaţi. Apoi, c-un 
bisturiu destinat, probabil, operaţiilor de 
pedi- chiură, a tăiat cîrnaţii în rondelete, 
precum şi dăraburi zdravene de lipie. Încă 
aromitoare. Geaba i-am întins stiletul cu care 
intenţionam să mă sinucid, că, după prima 
încercare, mi l-a înapoiat spunîndu-mi: 

— Brişca asta nu-i bună de nimic, nici 
măcar de tocat vinete coapte! 

Indurerat de calitatea total 
necorespunzătoare a stiletului, în care-mi 
pusesem toată nădejdea, m-am luat în miîini, 
cu demnitate, şi-am poftit-o: 

— Angelico fată, asta-i situaţia! Mîncăm 
ajutîndu-ne de uneltele din trusa ta... Haide, 
să-i dăm drumu”! 

— Acum, sau după? a insistat tipa 
nelămurită pe deplin. 

— Acum! Că după, draga mea, nu mai 
există nimic. Decît somnul cel veşnic... 

— Păi la somn mă gindeam şi eu! 

— Nu-ţi fă griji, Angelico fată! Că nici n-ai 
cu ce gîndi... 


291 


În seara aceea ne-am ospătat pe cinste. Iar 
manichiu- rista, biata de ea, era atît de 
hămesită, încît mi-a ras peste o juma’ de kil 
de cîrnaţi, plus o jimblă întreagă. Pe la zece, 
iarăşi obosit  de-atita  trăncăneală, căci 
Angelica îmi povestise de-a fir a păr întreg 
romanul vieţii sale nefericite şi păguboase, 
am luat-o cu duhul blindeţii şi-am întrebat-o: 

— Fată dragă, eu m-aş cam culca, nu pleci 
spre casă? 

— Cînd să mai ajung? Stau la Işalniţa, iar 
la ora asta nu mai e nici un autobuz... Lasă- 
mă să dorm aici, că nu-ţi fac nimic! 

Milos din fire, n-am avut altă ieşire. Şi-am 
acceptat să se culce la mine. În pat. Iar eu, 
cavaler  piînă-n măduva oaselor, mi-am 
înjghebat un culcuş la poalele patului, 
acoperindu-mă cu  persanul din  dotaţia 
camerei. Şi-am dormit buştean. Deşi, dacă 
mai ţin minte, parcă încer- case de vreo 
cîteva ori biata fată să mă tragă la dînsa 
în pat. Însă nu-i reuşise figura. Încă de pe 
atunci cîntă- ream cu mult peste normal. 

Cînd m-am trezit, Angelica dispăruse. 
Lăsîndu-mi un bilet. În care am citit: „Fiindcă 
m-ai hrănit şi m-ai adăpostit, fără să profiţi 
de slăbiciunea mea, te pup dulce pe 
botişoru' tău de  viţeluş bleg. Drept 
recunoştinţă, ţi-am luat cuţitelul ăla bont, să-l 
dau la ascuţit. Avem tocilarul nostru, care se 
ocupă de sculele atelierului. Dacă o să mai fii 
la hotel, poimiine vin să ţi-l aduc. Dacă nu, 
am să-l las la coana Olga.” 


Mă nenorocise! Îmi răpise ultima speranţă 
de-a trece în neființă cu mijloace proprii. 
Chit că nu tăia mai defel, stiletul mi-ar fi fost 
totuşi de folos. Ca să-mi dau o gaură în vreo 
venă. Dacă aş fi avut habar pe unde-s plasate. 


292 


Şi-am renunţat, deocamdată, la sinuciderea 
programată. Mîncînd tot ce-mi mai rămăsese 
şi plecînd la „Academica”, să-mi reiau 
activitatea din cadrul editurii. Mai aveam un 
an pînă să fiu luat la armată. Şi cîte nu se pot 
întîmpla într-un an! 

Şi chiar s-au întîmplat. Chiar foarte multe. 
Despre care am să relatez cu-o altă ocazie. 
Dar nu se ştie cînd. 


Geambaşul Titi, „femeie“ la toate 


De cînd o adusesem şi pe bulgăroaica de 
nevastă-mea la Bucureşti, instalîndu-ne în 
chichineaţa lui Rădulescu, căreia proprietarul 
îi mai zicea şi garsonieră, începusem să-mi 
văd serios de treabă. In '46, cînd lumea 
capitalei aştepta cu-nfrigurare schimbările ce 
urmau să se pro- ducă cît mai curînd, mai 
ales după ce se petrecuseră atitea 
evenimente memorabile, mulţi se mai ţineau 
de coţcării mărunte sau mai puţin mărunte, 
ca să facă rost de-un ban. 

Printre aceştia se afla, bineînţeles, şi Titi 
Moişeanu, aghiotantul lui tanti Mili. Om 
prevăzător, colonel în retragere, fiind scos 
din armată, acuma se zbătea cu ghearele şi 
cu dinţii să mai salveze ce se mai putea salva 
din averea femeii care, rămasă fără om în 
casă, îl luase la dînsa, în locuinţa de pe 
Bateriilor. Ca prinţ consort. Ne- măritîndu-se 
cu el. 

Inapoiat la meseria mea, de care eram 
îndrăgostit pînă la dumnezeu, zi şi noapte 
trebăluiam la editura „Europolis” din hrubele 
blocului „Cristal Palace”, de pe Domnița 
Anastasia. Preşedinte Director General eram, 


293 


ba chiar şi Administrator delegat, cărţi la 
tipar aveam, aşa că nu-mi mai lipsea nimic. 

Decît o locuinţă ceva mai omenească! 
Sufocîndu-ne în chiţimia de pe Prelungirea 
Mătăsari, unde eram jecmănit la sînge de 
amabilul şi simpaticul proprietar care, de 
Crăciun, inimă de mamă, ne poftise şi la 
masă, servin-  du-ne caltaboş în zeamă 
fierbinte, de era să mor din pricina aromei 
„îmbătătoare”, acuma umblam ca un dispe- 
rat după o casă. În puţinul timp liber ce mi-l 
mai îngădu-iau treburile editurii. 

Insă, pe vremea aceea, o asemenea 
pretenţie părea de domeniul aventurii pure. 
Tot ce văzusem şi-mi plăcuse, ar fi trebuit să 
mă coste atitea parale, încît nici scoţind la 
mezat editura nu mi-ar fi fost de ajuns. 
Rechinii cereau pe mă-sa şi pe tac-su, 
închipuindu-şi că-notam în bani. Induşi în 
eroare de titlul pe care-l purtam. Pentru 
bestiile de proprietari, a fi director echivala 
cu milionar. În lei valută, adică aur şi 
cocoşei. Ei bine, nu eram. lar cocoşel 
văzusem doar o dată, cînd îmi preparase 
Penke unul la ceaun, într-o zi aniversară. 

Şi-atunci m-a străfulgerat ideea. Pornind 
de la gîn- dul că, la ora actuală, numai 
„foştii” alergau ca nebunii după cocoşei de 
aur. Prin tot soiul de afaceri deocheate. Iar 
„aghiotantul” lui tanti Mili era omul cel mai 
nimerit. Din cîte mai aflasem şi eu, de la 
unul, de la altul. In- trucît n-o mai vizitasem 
pe Mamamoaşa de ani de zile. De cînd cu 
furtul milionului. 

Într-o duminică, pe-un timp splendid, 
primăvara deja bătînd la uşă, mă prezentam 
la portiţa „vilei” de pe Bateriilor. Era închisă. 
lar obloanele ferestrelor trase. To- tuşi am 
sunat. Şi, spre uimirea mea, în prag s-a ivit 
tanti Mili, iar nicidecum servanta de altă 


294 


dată, cu rochiţă neagră din satin şi şorţuleţ 
alb dantelat. Am privit-o uluit. Nu mai era 
tanti Mili, cea pe care o ştiam pusă la mare 
fix, îngrijită şi plină de energie. 

Într-o rochie-capot, de casă, de-un albastru 
bătrinesc, se uita la mine cu ochi obosiţi, 
încercănaţi şi care-şi pierduseră strălucirea. 
Nici nu m-a recunoscut. 

— Pe cine cauţi, domnule? 

S-o aud pe generăleasă zicîndu-mi „domn”, 
era şi asta o chestie. 

— Pe dumneata, Mamămoaşo! 

— Tu eşti, maică, bătu-te-ar cucu! a 
exclamat oarecum bucuroasă. Însă c-un glas 
şi mai gros decit cel pe care îl aveam 
înregistrat în memoria mea auditivă. Şi-am 
realizat numaidecit pricina. Căci în mîna 
dreaptă îi fumega un chiştoc de „R.M.S.”. Nu 
mai fuma „lomis”. 

Apoi, parcă revenind la aplombul ce-o 
caracteriza, s-a răţoit la mine: 

— Ce-mi stai acolo, ca un popîndău? Hai în 
casă... Tocmai eram cu Titi la un şvarţ! Şi-ai 
să bei şi tu unul cu noi. Că-i baiţ curat! 

N-am refuzat. Bineînţeles. Deşi aş fi 
preferat o cafea naturală, eventual 
columbiană, cum vindea „Meinl” mai în toate 
magazinele sale din Bucureşti, ba chiar şi 
provincie. Nu mai era nici „Meinl”, nu mai 
era, la tanti Mili, în casă, nici ceea ce 
fusese pe vremuri. Se schimba ceva în viaţa 
omenirii. La unii spre cote inferioare, la alţii 
niţel mai în sus. Splendida sufragerie a 
doamnei general era înăbuşită de praf. Masa 
ovală, din centrul încăperii, de 24 de 
persoane, pătată şi nelustruită oferea, la 
căpătiiul dinspre fereastra cu perdelele trase, 
doar priveliştea dezolantă a două pahare de 
cristal pline cu-o zeamă cafenie, o farfurioară 
cu trei feliuţe de piine pră-jită, lîngă care 


295 


aştepta nerăbdător şi mohorit nea Titi 
Moişeanu.  Aghiotantul cel fercheş, de 
odinioară, ai cărui nasturi de la uniformă 
străluceau ca nişte bumbi din aur, purta 
acum un halat de casă ponosit, mototolit şi- 
aproape fără cheutori, legat doar c-un cordon 
peste mijloc. 

Cînd am pătruns în odaia scăldată de 
penumbre, îm-pins de Mamamoaşa, 
Moişeanu şi-a montat ochelarii pe nas şi m-a 
privit mirat. Apoi, tuşind oarecum semnifica- 
tiv, mi s-a adresat maliţios: 

— letete, cine-a venit pe la noi! De cînd te- 
ai dat în cîrdăşie cu bolşeviştii, c-o aflarăm şi 
pe-asta, n-am mai fost vrednici să ne calci 
pragu' casei... Cum de ţi-ai amin-tit de nen-tu 
Titi şi de mă-ta-moaşa? 

— Păi cum să nu-mi aduc aminte de 
binefăcătorii mei? l-am luat şi eu pe coarda 
sensibilă. Pînă acum însă n-am avut pic de 
timp. lar în ultima vreme, de vreo două luni 
încoace, umblu ca nebunul după o cameră 
mobilată. Şi nu-s în stare să găsesc... 

— Fiindcă eşti bătut în cap, m-a luat la 
rost nea Titi, recăpătîndu-şi glasul poruncitor 
de dinainte de război. Dacă veneai la mine, 
om te făceam. Că mă pricep la de-al de-astea. 
Mai ales de cînd mă trecură în rezervă... Hai, 
bea un şvarţ cu noi, şi stăm de vorbă! 

Mamamoaşa îl mînca din ochi, mîndră şi- 
acum de aplombul fostului trăpaş pur sînge. 
Şi-l asculta cu gura căscată, în timp ce 
Moişeanu mă informa despre situaţia lor. 
Pămiîntul îl cedaseră, ca să scape de belele, 
trăiau doar din pensia de urmaş a lui tanti 
Mili, ca şi din a lui Titi, Doru lucra la o 
întreprindere comercială, avîndu-se bine cu 
contabila-şefă, şi se-ngrijea de subzistenţa 
agro- alimentară a familiei, căpătînd de la 


296 


depozitul economa- tului mai toate produsele 
deficitare pe-atunci. 

— Dragul Doruleţ, de n-ar fi fost el, căpos 
şi frumos ca Charles Boyer, n-am mai fi avut 
pic de zahăr, unt, carne şi slănină în casă! a 
ţinut să completeze Mama-  moaşa. Şefa-i 
văduvă şi lipsită de om în casă, şi-l mul- 
ţumeşte pe Doruleţu' meu cum poate şi dînsa. 
Şi, slavă Domnului, poate! Că-s cheile pe 
mîna ei... În nimeni n-are încredere, afară 
de fi-meu. Că i-am şi zis-o: Do- ruleţule 
maică, las-o mai moale cu Viorela, fata 
generalului Mîşcă, oricît ti-ar fi de dragă... Tu 
ţine-te de şefă, cu-amîndouă mînurile, că de 
la ea curge laptele şi mie-rea! Pe Miîşcă l-au 
deblocat din armată, moşia i-au împărţit-o la 
ţărani, şi ce-o să-ţi puie pe masă Viorela ta, 
ai? Praful de pe tobă... Că şi Mişcă era trăsnit 
rău, încît ţinea să primească defilarea 
regimentului numai cu fanfara diviziei, care 
avea trei tobe mari. Cu-astea s-a şi ales, de 
fudul ce-mi era! Asta-i viaţa, măicuţă dragă. 
Azi în virfu' lumii, mîine la pămînt, iar 
poimîine, cine mai ştie, poate şi dedesubt, la 
ţintirim... la spune-i lu’ Titi, ce fel de casă îţi 
trebuie? 


A doua zi, conform înţelegerii stabilite, îl 
ridicam pe Moişeanu cu taxiul. Din Bateriilor. 
Că nu-l mai ţineau picioarele. Şi ne-am dus 
spre Kiseleff, undeva prin spatele ambasadei 
sovietice. Să-mi arate o garsonieră. Care-i 
aparţinea. Încă de cînd fusese flăcău. Era 
într-un  bloculeţ, la primul etaj. Cu 
bucătărioară, baie, vestibul spaţios, plus 
odaia propriu-zisă, compusă dintr-o încăpere 
de 5 pe 6 metri, prevăzută şi cu-o nişă pentru 
un pat dublu şi noptierele din ambele părţi. 

— Dacă-ţi place, măi băiete, bate palma cît 
e fieru' cald! Că, pe vremurile ăstea, sînt în 


297 


stare să mi-o naţionalizeze, după cum se 
aude. Ţi-o închiriez aşa cum o vezi, cu mobilă 
cu tot. Ei, ce zici? 4 

— Nu zic nimic. Deocamdată. Imi place, 
însă mă interesează şi cît o să coste... 

— O nimica toată! 

— Adică? 

— Foarte simplu... Facem acte de vînzare 
fictive, de-vii proprietar, în toată legea, cu 
hîrtii semnate la notariat, că pe tine n-or să 
te naţionalizeze, dacă eşti de-al lor, iar mie 
îmi dai o dovadă, în care recunoşti că totul 
este un aranjament între gentlemeni. Plus 
chiria pe-un an înain-te... Că n-ai văzut, leul 
se devalorizează pe zi ce trece! Iar mie-mi 
trebuie bănuţi mulţi. Şi-aşa am ajuns femeie 
la toate, în casa Lu' Mili. Spăl vase, bat 
covoare, frec parchetul cu ceară, ba mai şi 
gătesc. Cu ce capăt de la tine, poate fac rost 
de-o femeie de serviciu, şi scap de osînda ce 
mi-a căzut pe cap... Că mi-am frînt oasele de- 
atîta muncă! De-aia nu mă mai ţin nici 
ţurloaiele, şi-s nevoit să umblu cu taxiul Lu’ 
Gogu, fosta mea ordonanţă. Că de el mă 
folosesc, cînd plec prin oraş să car alimentele 
procurate de Doru. Le vindem pe la prieteni 
şi cunoscuţi, să mai scoatem şi noi părăluţe. 
A ajuns nen-tu Titi să facă neguţătorie la 
negru. Şi-ncă laolaltă cu ordonanţa!... Dacă 
ne-nţelegem la preţ, o să-ţi fie şi ţie bine. C- 
am să te aprovizionez cu de toate. La lună. 
Ieftin şi sigur... Ca între neamuri. Nu-i bine 
cum zic eu? 

Năucit de cele debitate de Moişeanu, care 
între timp se recalificase, activînd în multiple 
sectoare, atît domestice cît şi în comerţul la 
domiciliul clientului, o clipă am rămas pe 
gînauri. Ce-mi trebuia mie să fiu proprietar 
de imobil, ba încă şi-n condiții de 
clandestinitate? Mai dădeam şi de dracu', 


298 


plus că-mi feşteleam obrazul. Ceva era 
putred în Danemarca! 

Totuşi, mai mult din curiozitate 
intelectuală, l-am întrebat pe Titi Moişeanu: 

— Şi cam la cît se urcă chiria pe-un an 
înainte? 

— Să spunem şaizeci... Doar sîntem 
oarecum rube-denii! 

— De mii? 

— Care mii? Ce, mai se există aşa ceva? 
Milioane, puişor, milioane. Şi-ălea nesigure... 
lar taxele pentru acte te privesc personal. 
Aşa-i în afaceri! 

— Păi, măi nea Titi, n-am atitea milioane! 
Decît peste vreo doi ani. Şi-asta în cazul cînd 
pun toată leafa sub saltea... Iar de trăit, 
trebuie să trăiesc şi eu. Am nevastă, şi- 
amîndurora ne e foame. Cel puțin de trei ori 
pe zi. Imi pare rău de garsoniera lu’ tălică, 
dar nu putem bate palma. Prefer să-mi 
păstrez mîinile curate, chit că rămîn şi făr' 
de casă! Asta e... Pînă una alta, te las să-ţi 
admiri proprietatea, că-s aşteptat la editură! 

— Nu mă duci acasă cu taxiul? a exclamat 
îngrozit Moişeanu. 

— Care taxi? l-am dat drumu' încă de cînd 
am pătruns în bloculeţ! Telefonează-i lui 
Gogu matale, să vie să te ridice... Că nici 
bani de taxi nu mai am. Şi mă-c la lucru pe 
jos. Chiar  ţi-aş recomanda, şi matale, 
mişcarea. Face bine. La tot. Chiar şi la oase. 
Mai pompează lichid sinovial în articulațiile 
ruginite... La revedere! 

— Mă, vorbeşti serios, mă laşi aici pînă 
diseară? 

— Dar cine te-opreşte să pleci chiar acum? 

— Gogu! Lucrează de noapte, şi la ora asta 
doarme... 


299 


— Normal! O fi obosit bietu' om... Aşa că, 
rămii cu bine, nea Titi, şi să ne revedem 
sănătoşi! 

— Ba o să mă revezi cînd ţi-oi vedea ceafa! 
aproape c-a răcnit Moişeanu. Mama voastră 
de bolşevici, las” că vă venim noi de hac! 

— Care noi? Geambaşii şi femeile la toate, 
speculanţii şi afaceriştii pe picior 

Şi-am plecat înveselit. De mutra ce-o 
afişase Moişeanu. Căruia nu-i venea să-şi 
crează urechilor că fuse-sem în stare să 
renunţ atit de lesne la garsoniera lui de 
flăcău hodorogit. 

Totuşi, ca să n-o am pe conştiinţă pe tanti 
Mili, i-am telefonat de la editură să-i anunţ 
situaţia de la acea oră. Adăugind, ca o 
povaţă, să-l mai scutească pe aghiotantul 
dînsei de treburile  cazaniere, care-i 
damblagiseră  mădularele. Inferioare şi 
superioare. 

Mamamoaşa, auzind despre reclamaţiile 
„deblocatului”, m-a lămurit pe loc: 

— Minte ca un porc, maică dragă! 

După care, suflindu-şi nasul în batistă, de-a 
răsunat receptorul ca o trimbiţă a zilei de 
apoi, m-a lămurit în continuare: 

— De cînd l-am luat la mine, pe casă şi 
masă, stă ca o momiie şi nu face nimic în 
gospodărie. Umblă toată ziua cu Gogul lui, 
învîrtind fel şi fel de afaceri. Eu ţin locuinţa 
pe picioare. Muncind ca o roabă. Doar ai 
văzut cum arăt. Ditamai  generăleasa, 
ordonanţă la aghiotantul ei... Dar vine ea şi 
vremea mea! 


Mi-era şi milă de biata Mamamoaşa. Că tot 
mai nădăjduia într-o schimbare, nedîndu-şi 
seama că-şi trăiseră traiul şi-si mîncaseră 
mălaiul. Păcat de dinsa. Era femeie de 
treabă, cu suflet şi inimă de mamă. În pofida 


300 


rapaci-tăţii celor ce profitaseră de bunătatea 
dînsei. 


„Povestiri marinăreşti” 


N-am mai ştiut nimic de Mamamoaşa vreo 
zece ani. Mă şi jenam să mai apelez la 
sfaturile dînsei. Cu-atit mai mult cu cît nu 
aveam poftă să dau ochi cu geambaşul de 
Titi care, precis, îşi făcea veacul tot în casa 
de pe Bateriilor, după cum pricepusem de la 
maică-mea, Ongliţa, care se mai vedea, din 
cînd în cînd, cu vară-sa bună. Pe care-o 
plîngea. De beleaua ce-i căzuse pe cap. Adică 
Moişeanu. Acum făcea pe generalul în 
retragere, vînzînd pînă şi ultimele lucruri din 
casa îndurătoarei tanti Mili. Ordonanţa sa 
personală, după cum se autocaracterizase 
mătuşă-mea. 

Prin 1955, poate '56, căpătasem o 
traducere de la „Cartea Rusă”, prin grija 
redactorului-şef al editurii, care mă rugase 
să-i lucrez versiunea românească a unei cărţi 
de rară frumuseţe. Şi care se chema 
„Morskie raskazi”, adică „Povestiri 
mărinăreşti”, pre limba noastră. 

Autorul, Staniukovici, fusese comandant de 
navă la viaţa lui, şi utiliza, în relatarea 
întîmplărilor din culegerea sa de nuvele, 
numai termeni din activitatea ce-avea loc pe- 
un velier cu cinci catarge, ai căror echivalenți 
nu-i găsisem nicăieri. Nici în cărţile lui Jean 
Bart, nici în fantasticul roman al lui Radu 
Tudoran, „Un port la răsărit”, specialist şi 
domnia sa în navigația cu pînze. lar cînd 
bulgăroaica de Penke, nevastă-mea, ca fiind 
cea mai avizată în rusă, terminase de tradus, 
într-o formă brută, „Povestirile marinăreşti”, 
lăsînd locuri goale pentru denumirile folosite 


301 


de velierii de-acum aproape un veac, pe care 
personalitatea subsemnatului, la stilizarea 
literară, trebuia să le completez cu umilele 
mele cunoştinţe în materie, am constatat că 
sînt în pom. Mai precis, nu mă aflam deloc în 
posesia vocabularului respectiv. 

Apelînd la prietenul şi poetul George Dan, 
fost marinar în tinereţe, chiar căpitan de 
remorcher, bietul de el mi-a răspuns 
încurcat: 

— Măi băiete, chestia-i cam  belalie! 
Haidem la „Podgoria”, să vedem mai pe- 
ndelete despre ce-i vorba... Nava mea 
funcţiona pe bază de motorină. Singurele 
pînze existente în dotaţia vasului, dacă-mi 
amintesc bine, erau doar cearceafurile, feţele 
de masă şi şervetele. Dacă-i tragem un 
păhărel de ceva tare, cine ştie, poate-mi mai 
amintesc de perioada studiilor de pe vasul- 
şcoală... Ăla, da, era cu vele. Dar nu cred să- 
mi mai fi rămas ceva în cap! 

Totuşi îi rămăsese. După o seară de basm, 
petrecută la vestita locantă, cînd mîncasem 
numai peşte, preparat în toate felurile, ştiut 
fiind că animalul respectiv este îmbibat pînă 
peste poate cu fosfor, un excelent nutritiv al 
celulelor creierului, şi lichidasem şi vreo 
două, eventual trei butelcuţe de „Sauvignon”, 
George Dan îşi amintise lucrul cel mai 
însemnat. Şi-anume cum se chema vasul- 
şcoală al marinei române. 

Care, la ora aceea tirzie din noapte, 
căpătase denumiri din cele mai ciudate. De la 
„Briciul Mircea”, „Mircu Bri- cea” şi pînă la 
„Breckul Mercea”. 

Realizînd că, relativ la velatură, era posibil 
să obţin termeni şi mai aiuriţi, m-am 
despărţit în cele mai bune condiţii de 
Georgică Dan. Ducîndu-l acasă c-un taxi. Ori- 
cit fusese el de matroz, solul i se legăna sub 


302 


picioare mai dihai decît puntea unui vas 
cuprins de uragan. Cînd l-am depus în faţa 
casei, Dan şi-a recăpătat brusc memoria abu- 
rită, şi mi-a strigat încîntat: 

— Priponeşte taxiul de-o baba, că-mi 
adusei aminte de numele vasului-şcoală! 
„Bricul Mircea”, aşa se chema... Atît şi nimic 
mai mult! 

În disperare de cauză, am purces la 
stilizarea atit de interesantului volum de 
povestiri încercînd să mă ajut c-un 
dicţionar, în cinci limbi, editat de Asociaţia 
navigatorilor amatori români. Sau, eventual, 
ceva în genul acesta. Limba rusă, cu termenii 
tehnici adecvaţi, lipsea însă cu desăvîrşire. 

Cînd am  recitit manuscrisul la bani 
mărunți, fericit de cum suna, prin părţile 
descriptive sau de acţiune, am rămas uluit de 
timpeniile pe care le introdusesem în locul 
termenilor cu pricina. Nu era a bună, în orice 
caz. Fiind vorba de cinci catarge, care, în 
dicţionar, aveau, fiecare, un nume diferit, 
cînd „arbore”, cînd „mat”, cînd nu mai ştiu 
cum, ba chiar şi „rindunică”, dacă n-am uitat 
totul, am ajuns la concluzia că-mi trebuie, 
neapărat, un militar de carieră, specialist în 
problemă. 

Şi-am optat, dîndu-mi dumnezeu gîndul cel 
bun, pen-tru Doru Chiroiu, văru-meu, feciorul 
iubit al lui tanti Mili. Ca fiu de general, başca 
ofiţer în rezervă, făcînd armata, în perioada 
1942—1945, acasă şi la Statul Major, numit 
acolo de Mamamoaşa, era imposibil să n-aibă 
vreo cunoştinţă din cadrele marinei. Şi mi-am 
zis: „Cu precizările unor consultanţi de 
valoare, care să colaboreze cu Doru, scap de 
toate belelele!” 

Şi-am pus mîna pe telefon. Nefiind sigur că 
Mamamoaşa mai este în posesia vechiului 


303 


număr, de pe Bateriilor. Era! Căci mi-a 
răspuns chiar dînsa: 

— Care eşti acolo? 

— Eu mi-s, tanti Mili, omul pe care l-ai 
adus pe lume cu mînuţele matale, băiatu' 
Ongliţăi! 

— la te uită! a exclamat Mamamoaşa 
bucuroasă. Mai trăieşti? 

— De ce să nu trăiesc? 

— Păi, dacă nu m-ai mai cătat la aparat 
atît amar de vreme, mi-am zis că te-oi fi dus 
şi tu, cum s-au dus mulţi din neamu' nostru... 

— Îmi pare rău, dragă tanti Mili, însă 
figura asta nu mi-a reuşit! am asigurat-o eu, 
intrind la idei din cele mai negre. 

— Păcat! a luat-o gura pe dinainte pe tanti 
Mili, în virtutea unei inerţii specifice 
pălăvrăgelilor muiereşti. Apoi, dîndu-şi seama 
de cele spuse, a revenit autocomple- tîndu-se: 
„Păcat că n-ai mai dat pe la mine, să-ţi mai 
zic şi eu despre cei ce-au plecat dintre noi. 
Că mulţi n-au mai avut tăria să-şi schimbe 
felul de viaţă... Vai de capul lor de blegi! Aşa 
că-mi pare bine că ţi-ai adus aminte de 
Mamamoaşa a ta. Înseamnă că sîntem încă 
ţepeni, croiţi din alt soi de lemn. Nuc masiv, 
maică, nu plută fleşcăită, ca ăilalţii!” 

Cînd i-am spus că aveam nevoie de Doru, 
să mă ajute la punerea la punct a traducerii, 
tanti Mili s-a declarat extrem de încîntată, 
precizîndu-mi: 

— Maică, să te aibă ăl de sus în grijă, c-ai 
picat tomite la ţanc! Doruleţu' meu pare s- 
aivă acuş nevoie de-ajutor, iară nu tu... Că 
multe s-au mai întîmplat între timp... 
Nefericitu' s-a-nsurat cu prăpădita aia de 
Viorela, odrasla 
lu’ Mişcă, generalul cu fanfarele diviziei, şi-a 
avut numai de suferit, după cum i-am şi 
prezis-o. Contabila-şefă l-a lăsat în boii lui, 


304 


Li 


punîndu-l pe liber, şi am rămas şi noi  făr 
de-ale gurii. Noroc că mi-am recăpătat 
încrederea în puterile mele şi-am făcut ordine 
în casă. Acuma l-am divorţat pe Titi, l-am 
încadrat în cîmpu' muncii, punîndu-l să facă 
pungi la o cooperativă a pensionarilor, eu mă 
ocup serios de croitorie, lucrind, la domiciliu, 
pe „Singer”-ul meu, confecţii pentru APACA, 
iar Doru, care era talen- tat la poezie, încă 
din tinereţe, stilizează tot felul de traduceri 
la IDT... Cam tehnice ele, însă aduc un bănuţ 
în casă! Dacă-l mai iei şi lîngă tine, atunci o 
să-i sporească şi lui curaju:'... Miine ţi-l 
expediez val-vîrtej, numai să-mi spui unde! 


l-am furnizat parametrii geografici, iar 
Doru  Chiroiu s-a prezentat chiar în 
dimineaţa următoare la redacţia „Flăcării”, 
de pe  Dobrogeanu-Gherea, unde eram 
redactor artistic-machetator. 

Cînd l-am văzut, nu l-am mai recunoscut. 
Din frumuseţea de bărbat care fusese, mai 
rămăsese doar zimbetul lui atît de deschis şi 
cuceritor. În rest, mai nimic. Păr nu mai 
poseda suficient, arătînd ca un Charles Boyer 
pleşuv şi dărăpănat, hainele atirnau pe el ca 
pe-o prăjină de rufe, iar dantura îi fusese 
supusă la tot soiul de mutații. Intr- atit de 
însemnate, încît vorbea fonfăit şi niţel sisîit. 
Altminteri, acelaşi băiat bine educat şi afabil. 
Mă îmbrăţişase, îmi scuturase mîna de era să 
mi-o dejghineze din umăr, iar apoi luase loc 
pe scaunul ce i-l indicasem. Pînă avea să fie 
gata cafeaua, pe care tocmai o pusesem la 
fiert pe spirtieră. 

La o ţigară şi la o ceaşcă de cafea, l-am mai 
iscodit în privinţa situaţiei de-acasă. Iar Doru 
m-a pus la punct cu tot ce nu-mi dezvăluise 
Mamamoaşa. 


305 


— Maică-mea, măi vere, ca printr-o 
minune, a promovat iarăşi la gradul de 
generăleasă. De unde se cam pleoştise în 
ultima vreme, acuma scoate şi untul din noi. 
Pe Titi l-a ameninţat că, dacă nu se lasă de 
afaceri pe picior, de cînd Gogu, taximetristul, 
s-a internat la Văcăreşti, îl zvîrle afar’ din 
casă ca pe-o otreapă, pe mine mă ia în 
tărbacă zi de zi, numărindu-mi paginile 
stilizate, din lucrările pe care le primesc de la 
IDT, iar dînsa, din zori şi pînă-n noapte, 
trage într-una la maşina de cusut... Duminica, 
aş zice că-i ziua noastră cea mai liniştită. Dar 
şi distractivă. De pe la zece, eventual zece şi 
jumătate, vin să-i prezinte omagiile generali, 
colonei şi maiori, foşti subordonați de-ai lu’ 
tata. Dacă se înfăţişează şi cu nevestele, le 
expediază la bucătărie, sub conducerea lui 
Moişeanu, care-i acum şi chelarul casei, să 
pună osul la mun-că, preparind gogoşi 
înfuriate, minciunele şi fursecuri, pentru 
cafeaua de la orele 12. Ora la care li se 
permite să sosească în salon. Unde, pînă 
atunci, doamna general Chiroiu predă cursuri 
de educație politică foştilor militari, 
îndemnîndu-i şi boscorodindu-i la cap să se 
antreneze în activitatea AVSAP-ului, condusă 
de Nicu Marincu, generalul fratele maică-mii. 
Bineînţeles, nu mişcă unul în front şi nici n- 
are curaju' să scoată o vorbă. A devenit alt 
om, altul decît cel pe care îl ştii de-atunci de 
cînd ai fost la noi în chestia cu casa. De fapt, 
este aceeaşi de dinainte de război. Cînd 
nimeni nu cricnea în faţa ei... 

— Bravo, asta mai zic şi eu femeie! am 
exclamat încîntat. 

— Eronat spus! m-a corectat Doru. Mai 
corect ar fi „,bărbat”! Şi iarăşi a apucat-o 
filantropia. Pe toţi îi ajută, dacă află că vor să 
nu zacă acasă ca nişte beşniţe, după cum zice 


306 


mama, şi le face rost de felurite slujbe. Fie la 
cooperative, fie la APACA. Unde lucrează 
foştii militari pe rupte, de nu-ţi vine să-ţi 
crezi ochilor. Muncitori necalificaţi sau 
calificaţi, normatori, instructori de gimnasti- 
că la clubul sportiv al întreprinderii, şi tot ce 
ţie nici nu-ţi poate trece prin cap. Însă mamei 
îi trece. Cu-atît mai mult cu cît e foarte 
preţuită de directorul întreprinderii. Într- 
atit, încît sînt zile cînd ne vizitează şi-acasă. 
Niciodată cu mîna goală. Ba nişte cafea, ba 
citeva pachete de ţigări, declarindu-i ălei 
bătrine: 

— Tovarăşă Chiroiu, oi fi matale 
generăleasă, însă te pricepi la reeducarea 
foştilor. Felicitări... 

Trecînd la chestii mai concrete, respectiv 
la „Povestirile  marinăreşti”, Doru m-a 
asigurat c-o să facă şi pe dracu-n patru să 
dea de urma termenilor necesari. l-am 
înmînat manuscrisul şi l-am întrebat: 

— În cât timp crezi c-ai să-l dai gata? 

— O lună e bine? 

— Excelent! m-am declarat eu de acord. 

N-a fost deloc excelent. 

Cînd, exact peste o lună, s-a prezentat cu 
manuscrisul, Doru m-a informat niţel 
încurcat: 

— Măi vere, nu ştiu dacă ne-a reuşit 
figura! Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, 
fiindcă m-au ajutat şi Moişeanu şi maică-mea, 
care a convocat o sumedenie de foşti ofiţeri 
de marină, să ne ajute la identificarea tuturor 
măruntaielor unui velier de-acum un veac, 
însă rămîne ca tu să stabileşti ce-i bine şi 
ce-i rău... 

După ce i-am avansat trei mii de lei, în 
contul drepturilor mele de traducător, pentru 
operaţiile întreprinse de-ntreaga familie, am 
recitit manuscrisul. Şi m-am luat cu mîinile 


307 


de cap. Totul era alandala. Mai rău decît 
fusese la început. lar cauza am depistat-o mai 
tirziu. Cînd m-a lămurit redactorul-şef al 
editurii: 

— N-ai nici o vină, măi băiete! M-am 
consultat şi cu un specialist în limba rusă. 
Toată terminologia de pe ve- lierele ruseşti, 
ţarul Petru cel Mare a preluat-o de la olan- 
deji. Unde-a lucrat şi el, ca marangoz, pare- 
se... 


_ „Povestirile marinăreşti” n-au mai apărut. 
In tradu-cerea mea. Ci mult mai tirziu, la 
ESPLA, în versiunea altcuiva. Am în 
bibliotecă amîndouă volumele. Adică ma- 
nuscrisul şi volumul tipărit. De frică, n-am 
mai recitit cartea lui Staniukovici. Mai 
dădeam şi-n versiunea tipărită peste cine ştie 
ce trăsnăi. Că nu erau s-aducă de la Am- 
sterdam un amiral olandez, care să certifice 
denumirile de pe vestitul velier al rusului. 


Biata Mamamoaşa. A fost pentru ultima 
oară cînd îi mai cerusem să-mi dea o mină de 
ajutor. Şi-a fost pentru întîia oară cînd nu-i 
reuşise pasienţa. Şi n-a mai apărut nici dînsa. 
În viaţa mea. Cînd şi-a dat duhul, am aflat de 
la maică-mea, Ongliţa, avea vreo optzeci şi 
ceva de ani şi îşi păstrase luciditatea 
minţilor pînă-n ultima clipă. Altminteri nu i s- 
ar mai fi adresat preotului care se prezentase 
s-o împărtăşească: 

— Eşti popă de-al nostru, militar? 

— Civil, coană mare! răspunsese intimidat 
părintele de la Antim. 

— Atunci, boaită, la stînga-mprejur şi- 
afară, marş! Mă descurc eu cu-ăl de sus, aşa 
cum m-am descurcat o viaţă-ntreagă. Că de 
gura mea n-a scăpat nimeni. Şi-apoi, cred că- 
s trecută-n dosarele de la Statul Major, ăla 


308 


din ceruri, ca soţie de general. Şi-acum 
lăsaţi-mă singură, le-a spus celor de la 
căpătii, că am ceva de discutat cu Mişu al 
meu! 


SCHIMBAREA LA 


g 


FAJ 


309 


Şedinţă de lucru cu... urmări 


De cînd machetam revista „Cinema”, din 
care izbutisem să realizez un lunar bogat 
ilustrat, şi-n alb şi negru dar şi-n culori, cu 
nimic mai prejos faţă de-alte similare de 
peste hotare, modesta-mi contribuţie îmi 
crea-se o oarecare faimă. De croitor de lux, 
pentru  înveşmînta-rea elegantă a presei 
„hebdromadere” (cum îi zicea tanti Raliţa). 

De aceea, cînd m-am pomenit convocat, 
telefonic, să particip la o şedinţă de lucru pe 
probleme de prezentare grafică a presei, mai 
ales că eram solicitat chiar de un ziar 
important, i-am spus tovarăşei de la celălalt 
capăt al sîrmei, cu nespusă milă: 

— Draga mea, te afli în plină eroare! 

— Am format alt număr, cumva? Nu sînteţi 
mache- tatorul „Cinema”-ului? _ 

— Ba da, chiar eu mi-s în persoană! Insă 
revista noastră-i lunară, iar nu zilnică, din 
păcate. Iar în materie de cotidiene, încă nu-s 
suficient de pregătit profesional. Şi nici nu- 
mi vine a crede că ziarele se pot macheta... 

— De ce? s-a interesat intrigată persoana. 

— Păi tocmai de-aia, findcă-s ziare, adică 
zilnice, cînd fiece pagină se modifică, de la o 
oră la alta, ivindu-se mereu alte ştiri!... 

— O fi şi-aşa! Mă duc să-i spun şefului, să 
văd ce zice! 

Peste nici cinci minute, iarăşi a zbîrniit 
unealta dracului, agregatul ce nu-ţi dă pace 


310 


nici măcar o clipă. Bănu-ind c-ar putea fi 
iarăşi aceeaşi făptură, am ridicat totuşi 
receptorul. Nu era glasul secretarei, sau ce-o 
fi fost domnişoara ceea, ci-o voce de bărbat. 
Care m-a luat la trei păzeşte, spunîndu-mi 
autoritar: 

— Miine, la zece, să fii la noi, maestre! C- 
altminteri te pirăsc soţiei dumitale. Dînsa mă 
cunoaşte prea bine, mi-a fost secretară, la 
„Agerpres”, pe cînd dumneata nici n-ai auzit 
de mine. lar cînd o s-auzi, din gura nevestei, 
ai să afli că nu prea ştiu ce-i gluma... Iar în 
ceea ce priveşte machetarea cotidienelor, 
matale eşti în eroare! Aşa că, miine te 
prezinţi la biroul secretarului responsabil al 
ziarului, ca să-ţi dai şi dumneata cu părerea... 
E clar? 

— Sigur că nu! am răspuns cam insolent. 
Cu-atît mai mult cu cît nu stau de vorbă cu 
oricine, şi-ncă pe probleme de prezentare 
grafică... De fapt, cine-i la telefon? 

— Redactorul-şef al ziarului! Acum eşti 
satisfăcut? 

— Da! chiar onorat... 


Întrucît pe timpul acela, parcă prin 1964, 
încă nu mă căpătuisem cu „Bombiţa”, m-am 
autotransportat la „Casa  Scînteii” cu 
mijloacele obişnuite de transport în comun. 
Destul de dificultuos, deoarece eram la 
început de primăvară, iar frigul de-afară nu- 
mi prea pria. 

Mă rog, trebuie s-o fac şi pe-asta. Mai ales 
după ce mă interesasem la nevastă-mea, 
bulgăroaica de Penke, cine fusese şeful ei, de 
la „Agerpres”. Şi m-a informat imediat cine 
era persoana cu care discutasem atît de 
amabil. Aflînd cum îmi vorbise, mi-a spus că 
era un om de treabă, însă extrem de serios, 


311 


chiar dur, în relaţiile cu subordona-ţii. Şi nu 
numai cu ei. 

Lămurit, eram bucuros că şedinţa avea să 
se petreacă în biroul secretarului responsabil 
al ziarului, iar nu-n cabinetul redactorului- 
şef. Care, deşi avea faima pe care-o avea, 
totuşi fusese destul de politicos cu mine. Ba 
chiar îşi permisese să şi glumească, într-un 
oarecare fel. Totuşi, chit că dracul nu părea 
să fie atît de negru, eram mai fericit să port 
discuţii cu secretarul ziarului. Numai între 
noi doi, totul avea să decurgă ca la carte. Mai 
ales că-mi formasem, şi-ncă mai de demult, o 
anumită părere despre înfăţişarea gazetei 
respective. Iară dînsul fiind mare şi tare, în 
postul pe care-l deţinea, n-aveam să-i 
dezvălui nimic. Ca să nu m-aleg cu capul 
spart. Mai avusesem prilejul să colaborez c- 
un cotidian, şi-ncă destul de fructuos, cu vreo 
doi ani în urmă. Şi-mi plăcuse de redactorul- 
şef al gazetei, care-mi examinase macheta 
unui număr special, aniversar, primindu-mă-n 
cabinet doar în cămaşă, cu mî- necile 
suflecate, de parcă ar fi fost nevoit să 
muncească pe brînci, la cine ştie ce ridicat de 
greutăţi. Iar cînd îmi declarase: „Bun! Merge 
şi-aşa, deşi e cam trăsnită...”, îmi devenise şi 
mai simpatic. Avea curaj, tipul. Căruia, din 
nefericire, nici măcar numele nu i-l 
reţinusem. 


Spre ghinionul meu, la secretarul 
responsabil al ziarului se-adunaseră mai toți 
machetatorii vieţuind în capitală. Convocaţi 
de pe la toate gazetele şi revistele (săp- 
tămînale, lunare şi chiar trimestriale). Cea 
mai mare parte a lor îmi era binecunoscută. 
Şi m-am hotărit să stau cuminte în banca 
mea, lăsîndu-i pe dînşii să-şi dea cu părerea. 
Dacă îi ţineau baierele. 


312 


Secretarul, un individ cam mătăhălos, miop 
zdravăn, pe vremuri fost un redutabil 
cronicar cinematografic, pe care-l citisem şi-l 
stimasem, ne-a primit destul de afabil, 
întrebîndu-ne: 

— Aţi fost informaţi despre ce-avem de 
discutat? 

— Nu prea! i-am răspuns eu, sărind ca 
prostul din baie. 

— De fapt, nici nu era necesar, din 
moment ce dumneavoastră sînteţi redactori 
artistici de presă! Că doar nu era să vă 
convocăm aici să stăm la palavre sau la cafe- 
luţe... Problema-i una singură, şi destul de 
simplă! Intru- cît urmează să aibă loc o 
seamă de-nnoiri, presa e obli-gată şi ea să se 
conformeze. Deci, mai pe scurt, am vrea să 
aflăm ce părere aveţi despre înfăţişarea 
grafică a ziaru-lui nostru. Şi, în special, dacă 
poate continua să apară tot aşa, sau ar mai 
trebui ornamentat grafic, pe ici pe colo! Vă 
ascult... Cine se înscrie la cuvînt? 

Bineînţeles, după cum îmi şi pusesem în 
cap, nu m-am grăbit. l-am lăsat pe-ăilalţi 
colegi să se-avînte. În groapa cu lei. Mai 
ales că-l auzisem pe secretar pomenind 
de 
chestia cu „pe ici pe colo”! Ceea ce nu-mi 
suna deloc a bine. Ori nu era convins că-i 
nevoie de mai mult aer proaspăt, ori nu 
pricepea dincotro începuse să bată vintul 
înnoirilor. 

Nu mai tin minte cine-a luat primul 
cuvîntul, şi nici cine l-a urmat. Un singur 
lucru mi-e clar, că nimeni n-a avut prea multe 
de spus în privinţa vestimentaţiei actuale a 
ziarului. 

Cînd am văzut că exista pericolul să se 
aplice principiul propus de secretar, cu „pe 


313 


ici pe colo”, că lumea cam obosise şi nu mai 
era cine să se înscrie la cuvint, întrucît 
rămăsesem ultimul care n-apucase să ridice 
două degete, ca la şcoala primară, mi-am luat 
inima-n dinţi, zicîndu-mi „fie ce-o fi!”, şi-am 
înălţat mîna: 

— Aş vrea, dacă n-aveţi nimic împotrivă, 
să zic şi eu cîte ceva! 

— În plus faţă de ce-au spus 
antevorbitorii? m-a-n- trebat conducătorul 
şedinţei. 

— Dintr-un prim punct de vedere, precis 
că va fi în plus! 

De trei ceasuri tot băteam apa în piuă, şi 
merita să-l pedepsesc. Mai ales că pomenise 
de pălăvrăgeală şi ca- feluţe. 

— Care-i punctul acela? 

— Aş propune să nu vă ieşiţi din pepeni şi 
să ne tra-taţi cu cîte-o cafeluţă! Nu de- 
altceva, dar ca să realizăm, în întregime, 
presupunerile dumneavoastră. De pălăvră- 
git, slavă Domnului, o făcurăm şi pe-asta, 
însă unde-s cafeluţele? Căci, ceea ce-aş vrea 
să vorbesc, după ce-mi voi limpezi capul cu-o 
gură de cafea, nu va fi în plus, ci de-a 
dreptul pe dos! Chiar în sens invers... Şi v-ar 
prinde şi dumneavoastră bine o cafeluţă, 
fiindcă o să vă cam doară capul de cele ce vă 
va fi dat s-auziţi... Pînă una alta. Căci, după 
aceea, s-ar putea să mă doară pe mine, în 
cazul cînd nu izbutesc să vă conving... 

Secretarul responsabil şi-a cerut scuze, 
apoi şi-a su- nat secretara şi i-a comandat s- 
aducă zece cafele. Pînă nu s-a prezentat 
biata fată, cărînd ditamai tava cu ceşti şi 
pahare cu apă, n-am scos o vorbă. Ci, intrigat 
oare- cum, am numărat de vreo cîteva ori 
asistenţa. Care mă N 
privea la fel de intrigată. Insă deloc 
indispusă. Altceva mă măcina pe mine. De ce 


314 


comandase „zece” cafele, secretarul mai sus 
pomenit, de vreme ce nu eram, de faţă, decît 
şapte. Oameni. Inclusiv conducătorul 
şedinţei. 

Care, văzînd c-apucasem să dau gata o 
jumătate din ceaşcă, m-a îmbiat nerăbdător şi 
niţel nervos: 

— Ei, care-s celelalte puncte de vedere, 
de-a-ndoase- lea? 

_ — Fiţi liniştit, c-am să vi le spun pe rînd... 
În orice caz, pe măsura importanţei. In 
viziunea mea... 

— Şi ce-i mai important, în viziunea 
dumitale! nu l-a mai răbdat inima pe 
Moldoveanu (căci cam aşa-mi amintesc să-l fi 
chemat pe cetăţeanul meu). 

— Că ziarul, aşa cum arată, de cele mai 
multe ori, este o copie infidelă, grafic 
vorbind, a unor ziare străine. Şi nu se 
încadrează tradiţiilor presei noastre, din 
punct de vedere al punerii în pagină. Pînă şi 
ziarele din perioada ilegalităţii erau mai bine 
şi mai atrăgător compuse... 

— Atunci era necesar! m-a întrerupt 
secretarul. Trebuia să atragem cu orice preţ 
noi cititori... 

— Şi-acuma nu mai aveţi nevoie? Aţi şi 
depăşit planul? M-aş mira. Paginile ziarului, 
la ora actuală, arată ca un ocean de plumb. 
Nici nu titlu care să-ţi atragă privirea, nici o 
fotografie prezentată într-un mod insolit, 
nici o punere în pagină mai acătării, care să 
nu-ţi plictisească ochii. Totul este compus 
numai din blocuri. Pătrate sau mai puţin 
patrate, însă total lipsite de mişcare... Nu 
există un profil bine precizat, 9) 
individualizare care să-l facă pe cumpărător 
să spună, mai înainte de-a citi capul ziarului, 
„ăsta-i ziarul meu!”. Paginile nu-s mereu la 
acelaşi loc, ca tematică vorbesc, nu-n ce 


315 


priveşte numerotarea lor. lar rubricile, de 
asemenea. Se plimbă cînd pe-o pagină, cînd 
pe alta. De se zăpăceşte omul de cap, pînă să- 
şi găsească rubrica preferată... 
Tipograficeşte, iarăşi nu stăm bine. Prea mult 
zarzavat în paginile ziaru- lui. Adică, mai 
exact spus, prea multe litere din familii 
diferite, unele din ele chiar incompatibile. 
Încît s-ar pu- tea zice, la un moment dat, de 
către orice om de mese- rie, că utilizaţi 
aproape întreg probarul de litere. Ceea ce nu 
e bine. Mă rog, s-avem varietate, dar nu 
în privinţa 

desenului literei, ci-a dimensiunilor ei. Atit în 
privinţa literei pentru culegerea textului, cît 
şi, mai ales, a celei folosite pentru titluri... 


Cînd am terminat de spus tot ce-aveam pe 
inimă, n-au urmat bineînţeles nici un soi de 
aplauze. Şi mi-am zis în sinea mea: „,Gata, 
băiete-cucuiete, acum eşti în pom!” Deşi — ce 
puteau să-mi facă? 

Asistenţa machetatorilor părea nespus de 
stînjenită. Deşi, cunoscîndu-ne destul de bine 
între noi, aveam deplina convingere că erau 
de-aceeaşi părere cu mine. Mai rău se simţea 
secretarul responsabil al ziarului. Şi, fără să 
mai tragă concluziile şedinţei, aşa cum s-ar fi 
cuvenit, şi-a luat rămas bun de la 
participanţi, rostind încurcat: 

— Vă mulţumim pentru ajutor, tovarăşi! 

După care,  nemaiaşteptind plecarea 
tuturor din birou, a sorbit dintr-o dată o 
ceaşcă de cafea. Ar fi dorit s-o înşface şi pe-a 
doua, însă şi-a revenit în fire. 

Pe la nouă seara, în aceeaşi zi, eram 
chemat la tele- fon. De Moldoveanu. Ca să-mi 
comunice c-a trimis o maşină după mine. 


316 


— Dar de ce v-aţi mai deranjat, din 
moment ce există şi-alte mijloace de 
transport în comun... 

— Păi tocmai de-aia, ca să nu fie în comun, 
şi să te-avem aici cît mai rapid şi la- 
ndemînă! s-a explicitat secretarul. 


La urma urmei, n-avea de ce să-mi fie 
teamă! 

Spusesem adevărul. lar în ultimul timp, 
adevărul părea să fie la modă. 

Cînd am ajuns la redacţia ziarului, 
Moldoveanu m-a condus, fără să-mi spuie 
nimic, decît un „bună seara” apatic, direct în 
străfundul coridorului. Păşind alături de 
mine, cît mai strins, ca şi cum s-ar fi temut să 
nu mă piardă pe drum. Zîmbind satisfăcut pe 
sub mustață. 

Dintr-o anticameră, ceva mai măricică 
decit biroul lui, i-a făcut un semn din cap 
secretarei ce se afla de  pîndă acolo, m-a 
introdus într-un cabinet uriaş. Şi m-a 
prezentat omului de după birou, un bărbat 
vînjos, cam chel şi prevăzut cu-o pereche de 
ochi scrutători: 

— El este omul nostru, tovarăşe redactor- 
şef! 


Ediţie specială, în zece exemplare 


Va să zică, ăsta era fostul şef al 
bulgăroaicei de Penke. Durul. Cum îi spuneau 
cei de la agenţia de presă. Curios, mie nu mi 
se părea deloc dur. Ci, mai curînd, extrem de 
serios şi interesat să te-asculte. Căci m-a şi 
întrebat: 

— Bei o cafea cu mine? 

Dacă era vorba de cafea, atunci se-nţelege 
şi de la sine, situaţia nu era chiar atît de 


317 


cotoioasă. Şi i-am răspuns pe dată, nevrind 
să-l las în aşteptare: 

— Chiar şi două, dacă sînt invitatul 
dumneavoastră şi, mai ales, dacă n-o să mă 
piriţi la nevastă-mea! 

Atunci a zîmbit pentru prima oară. Ca, 
după ce-am trecut la cafelele sosite între 
timp, să rîdă copios, mai tot timpul, cînd m-a 
solicitat să repet, punct cu punct, ceea ce-i 
recitasem lui Moldoveanu. Care, fiind de faţă, 
mai mă şi completa. Căci mi-era oarecum 
jenă să-i spun re- dactorului-şef că ziarul său 
era „un ocean de pliumb”. 

Ajungind la capătul expozeului, mi-am 
aprins o ţigară, cerînd permisiunea: 

— Pot fuma înaintea dumneavoastră? 

— Cum să nu! Ce mi-s eu, mareşal al curţii 
regale? Ce ţigări ai?... 


— Proaste! 
— Atunci poftim, serveşte de la mine un 
„Pall-Mall”... Nu-s fumător, mai ales că-n 


tinereţe am practicat şi sportul de 
performanţă, însă există un prieten de-al 
meu, care nu poate trăi fără marca asta. S-a 
cam boierit şi a-n- ceput şi să se-ngraşe, nu 
chiar ca dumneata. 

Pe cînd îmi legumeam „Pall-Mall”-ul, 
trăgind din el cu parcimonie, şeful ziarului 
mi-a propus: 

— Uite pentru ce te-am chemat... Am vrut 
s-aud şi eu, cu urechile mele, ceea ce noi, 
aici, gîndim mai de- mult. Îmi pare bine c-ai 
avut curajul să-ţi spui părerea. Înseamnă că 
şi lumea din afară cugetă la fel... Nu numai 
cei din conducere! 

— Mi-ar pare rău să mă socotiți „din 
afară”! Eu fac presă şi editură, „dinăuntru”, 
încă din 1946, dacă nu  mă-nşel... 

— Perfect! Atunci te luăm la noi... 
Înăuntru,  însă-n condiții de deplină 


318 


clandestinitate. Nimeni, chiar şi cei din 
redacţie, în afara mea şi-a lui Moldoveanu, nu 
tre- buie să ştie ce-ai să faci aici. De miine, 
te-apuci de proiectarea unei machete „pilot”, 
în mai multe variante, din care să reiasă noua 
înfăţişare a ziarului... Ai să lucrezi în biroul 
secretarului responsabil. Fără să-ţi dai aere 
de conspirator, bineînţeles... Sus, abia ne- 
aşteaptă cu propunerile. Deci e clar... Din 
clipa asta, te poţi considera angajatul nostru! 
De acord? 

— Aş fi fericit să fie aşa, însă nu-i posibil! 
Sînt deja machetator la „Cinema”, şi ţin prea 
mult la redactorul meu şef, ca să-i fac o 
asemenea figură, adică să-l las cu revista în 
pom! Scuzaţi-mi limbajul, dar aşa mi-i felul. 
Slobod de gură şi sensibil la protocol, însă pe 
invers. Ne- plăcîndu-mi deloc ifosele... Vă pot 
fi de ajutor totuşi, dacă mă veţi considera 
colaborator extern permanent, în cele mai 
legale condiţii, deci, afectindu-mi şi-un soi de 
leafă lunară! 

— Bun! Mergem şi pe cartea asta... Şi cam 
cît ti-ar pofti inimioara, dacă tot e vorba să 
nu devenim protocolari? 

— Las asta la aprecierea dumneavoastră! 
Nu vreau să gafez, încă mai înainte de-a mă 
pune pe lucru... În ce mă priveşte, stau cam 
prost cu cordul, şi n-aş ţine să sar peste cal. 
Ceea ce-mi cam stă în fire! 

— În regulă! a rostit redactorul-şef, 
privind oblu la secretarul responsabil. Nici eu 
nu-s tare, în materie de inimă... Toţi trebuie 
s-avem cîte-un mic beteşug la maşinăria asta. 
Dacă ai să faci treabă bună, s-ar putea să mă 
prinzi în clipele cînd cordul îmi funcţionează 
perfect! 

— Am să mă rog celui de Sus, numai de 
clipe dintr- astea s-aveţi parte! 


319 


— În nădejdea lui, poţi rămîne cu buzele 
umflate... Mai bine roagă-te să-ţi iasă o 
machetă corespunzătoare! Cînd te-apuci de 
lucru?... 

— Chiar de miine dimineaţă! 

— Foarte bine! Ia şi pachetul ăsta de 
„Pall-Mal!”, că-mi împute sufletul, numai 
avîndu-l asupră-mi, iar în rest are să-ţi puie 
Moldoveanu, tot ce-o să ai nevoie, la 
dispoziţie. Inclusiv cafelele... 

N-am vrut deloc să-l supăr pe „durul”, 
care-mi plăcea din ce în ce mai mult, 
spunîndu-i că mai şi mănînc din cînd în cînd, 
în special cînd lucrez pe rupte. Şi mi-am re- 
zervat plăcerea asta, de-a-l necăji cu 
problemele mele dietetice, pe bietul 
Moldoveanu. 

La funcția sa, cam de rangul III, după şef şi 
adjuncți, avea posibilităţile necesare. Şi nu 
mi-am mai făcut griji. 


În dimineaţa următoare, în timp ce-mi 
machetam ultimele pagini destinate 
„Cinema”-ului, m-a sunat la telefon 
Moldoveanu. Întrebîndu-mă: l 

— La ce oră să-ți trimit maşina? Intrucît te 
vei afla într-o poziţie specială, cît ai să lucrezi 
la noi, mi-a spus şeful să te ridic şi să te 
expediez la domiciliu cu maşina 
secretariatului, adică a mea... 

— Chiar şi-acum! i-am răspuns eu, încîntat 
de condiţiile ce mi se creau, chiar înainte de- 
a mă fi apucat de lucru. 

— Îmi place! a chicotit în receptor 
secretarul. Înseamnă că eşti, ca şi mine, un 
matinal la muncă... 

— Nu numai matinal, ci acţionez şi-n 
nocturnă, dacă e cazul! l-am asigurat eu. 

— Mai frumos spus! Bravo... Chiar în 
momentul acesta comand şi cafeaua. Rectific, 


320 


cafelele! Căci am impresia că eşti 
molipsitor... 


Bietul Moldoveanu! Ce ştia el? În mai puţin 
de trei săptămîni, cît a durat confecţionarea 
machetei „pilot”, în patru variante, absolut 
diferite, pur şi simplu îl înnebunisem. Nu 
numai cu cafelele şi ţigările mele puturoase, 
cu sandvişuri de la bufet, din ceas în ceas, 
dar şi cu materialele ce-mi erau necesare 
pentru obținerea unui ziar cît mai 
individualizat. Grafic vorbind. 

Roagă-l să-mi procure cotidiene din toate 
țările, şi din vest şi din est, pentru 
documentare, cere-i scule speciale, cum erau, 
bunăoară, flow-master-ele, recent introduse 
şi la noi, hîrtie groasă, scotchuri, lipiciuri şi 
tot soiul de alte mărunţişuri. Care însă, 
nepreagăsindu-se în redacție, trebuiau 
procurate de Moldoveanu din surse ne- 
cunoscute mie. 

În orice caz, pe măsură ce mă apropiam de 
sfîrşit, secretarul responsabil devenise un 
cafeinoman convins. lar fumător, şi mai 
abitir. Fără să pună ţigară în gură. Şi-aşa era 
suficient fum în cabinetul său. De la ţigările 
trase-n piept de mine. Şi, fără să vrea, inhala 
mai multă nicotină decit orice fumător 
normal. lar eu fumam anormal. 

Din fericire, am scăpat cu bine amindoi. 
Felicitaţi de  redactorul-şef. Care, cînd 
examinase machetele, în cele patru variante, 
rostise în gura mare: 

— Bravo! Avem un ziar românesc... 

Apoi, adresîndu-se secretarului 
responsabil, îl chestionase: 

— Ce zici, ai să poţi colabora cu maestrul 
şi-n faza următoare, ba chiar şi mai departe, 
cînd va deveni ma- chetator al ziarului? 
Permanent, zi de zi... 


321 


— Bineînţeles! s-a declarat de acord 
Moldoveanu. Însă nu-n biroul meu!... 

— Bun! Atunci îl dai pe mîna lui Bubi... Să 
tipărească o ediţie specială a ziarului. Numai 
în zece exemplare. Din fiecare variantă. De 
care, bineînţeles, pînă nu ni se-aprobă vreuna 
din ele, nimeni nu trebuie să afle... 

Bubi, un excelent secretar de redacţie, 
cunoscînd la amănunt tipografia, fiind, de 
altfel, şi adjunctul lui Moldoveanu, m-a 
înţeles imediat. De minune. Deşi rămăsese cu 
gura căscată, văzînd patru ziare 
confecţionate din cu- piuri şi lipici. 

Cînd Moldoveanu l-a lămurit, la amănunt, 
despre ce era vorba, s-a mulţumit doar să 
exclame: 

— În sfîrşit! 

Şi, în mai puţin de trei zile, ajutat copios de 
neobositul Bubi,  depuneam în biroul 
redactorului-şef cîte zece exemplare din 
ediţia specială. Tipărită în cel mai mic tiraj 
posibil. 

Era în jur de nouă. Seara. lar şeful ne-a 
spus: 

— Staţi aici, pînă mă-ntorc! Mă sui în 
maşină, şi plec să prezint ziarul cel nou... 
Maestre, poţi fuma la mine-n birou, că tot n- 
am să fiu aici, poftim şi-un „Pall-Mall”, 
comandaţi şi cafele, sandvişuri, tot ce vă 
pofteşte inima. Apropo, maestre, află că mă 
simt mai bine cu cordul. Cel puţin aşa susţine 
profesorul Iliescu... i-e clar ce vreau să-ți 
spun? 

— Mai mult decît clar! l-am asigurat eu. 
Principalul e însă să ne iasă pasienţa. Cu 
inimile, ne-om mai descurca noi... 

Pe la miez de noapte, şeful s-a întors 
radios. Comuni- cîndu-ne: 

— S-au aprobat toate variantele... Din care 
va urma să realizaţi, combinîndu-le, chiar 


322 


numărul de poimiine! Vă mulţumesc 
tuturor... 


Machetator de zi şi uneori, de noapte 


leşind din ascunzişurile unde lucrasem 
pină atunci, recte cabinetul secretarului 
responsabil şi cel al adjunctului, şi-arătindu- 
mă la faţă, toată redacţia şi-a dat seama că se 
pune ceva la cale. 

Efectivul secretariatului, alcătuit din băieţi 
unul şi unul, s-a aflat permanent pe poziţii. 
Alergînd încontinuu între secretariat şi 
tipografie, scormonind peste tot după orice 
literă pentru titluri, cît de cît aptă să 
corespundă necesităţilor, adică mare şi 
groasă, în stare să compună un titlu vizibil şi 
de la cinci metri, după fotografii ceva mai 
neobişnuite, atit în ce priveşte conţinutul cît 
şi formatul, după probare de la secţia 
linotipuri, ca să depistăm garniturile de literă 
fără ornamente, simple şi lesne de citit. 

Cînd, către orele zece şi jumătate, s-a 
primit sumarul numărului, şi ştiam, cu 
aproximaţie, ce materiale vor alcătui ziarul 
de mîine (care, de fapt, se tipărea în cursul 
nopţii, iar spre ziuă pleca în toată ţara), au 
început să apară în biroul secretariatului, 
rind pe rînd, fotografi, reporteri, şefi de 
secţie. Cu toţii îngrijoraţi. Deoarece se 
răspîndise zvonul că ziarul posedă acum şi-un 
machetator. Care, în concepţia lor, trebuia să 
fie un fel de măcelar. Întrucît propunea 


323 


scurtarea unor manuscrise, de parcă ar fi 
tăiat în carne vie. 

Nici cu fotografii nu mi-a fost mai lesne. 
Căci, fiecare, ţinea la fotoreportajul său. 
Totuşi i-am liniştit, de- monstrindu-le, cu 
foarfeca în mînă, şi spunîndu-le: 

— Orice imagine reprezintă doar o parte 
din realita-te... Care, din păcate, nu poate 
încăpea în limitele impuse de formatul hiîrtiei 
fotografice. Ce-i facem atunci? Ca să punem 
în valoare ceea ce-i reprezentativ! Tăiem... 
Cu foarfeca. Eliminînd elementele 
neinteresante. Şi-aducînd, în prim plan, ce-o 
să rămînă, adică imaginea ce trebuie să 
susţină textul la care se referă... În plus, 
priviţi, tai toată partea de jos, şi obţin 
numaidecît doar chipul cetăţeanului tras în 
poză. Căci nu ne preocupă bustul şi pi-cioa- 
rele, ci capul. Cît mai lîngă noi... 

— Stai niţel, tovarăşe! m-a oprit din 
acţiune unul din cei mai buni fotoreporteri. 
Dacă mă tai, o să apar în ziar doar pe-o 
coloană?... 

Era tardiv. Deja decupasem părţile 
superflue ale fotografiei. Şi l-am liniştit: 

— Vezi? Avem astfel obiectivul chiar în 
prim plan... lar de apărut, n-o să apară pe-o 
coloană, ci pe trei! Înţelegi? Obţinem, dintr- 
un singur foc, două lucruri deodată... 

Cu şefii de secţie şi reporterii, mai speciali 
sau mai puţin speciali, m-am înţeles mult mai 
bine şi repede. Întrucît erau personal 
interesaţi să apară dotați cu titluri mari, 
vizibile, pregnante, prevăzute chiar şi 
cu ,şapo”- uri, adică o sinteză, de vreo două 
sau trei rînduri, a materialului respectiv, din 
care să reiasă despre ce era vorba. Pe scurt, 
cît mai lesne de reţinut, chiar dintr-o singură 
privire. Însă mai exista şi-o opoziţie. 


324 


— Totu-i bine şi frumos, chiar interesant, 
dar unde-mi mai intră textul, dacă dai titluri 
atit de mari, subtitluri şi şapouri?... 

— ÎI reduci. Îl perii, mai filezi din el, îl 
tunzi şi-l ra- fistolezi! 

— Cum adică, să arunc din textul scris de 
mîna mea, cu sînge şi sudoarea frunţii?... 

— Exact! Laşi doar miezul fierbinte al 
problemei. Fără sînge şi sudoare. Şi-ţi faci şi 
singur un bine. Căci ceea ce n-apare, precis 
nu se fluieră. Şi, pînă la urmă, tot matale 
ieşi în cîştig... 

Pe jumătate convinşi, se duceau peste 
Moldoveanu, să se plingă de tirania 
redactorului artistic. Cînd simţea că i se 
umflă capul, nefiind în stare să le rezolve 
cererile, secretarul responsabil îi îndruma 
către redactorul-şef: 

— Discutaţi cu dînsul, întrucît problema 
mă depăşeşte! De altfel,  machetatorul 
primeşte numai de la şef indicaţii speciale... 

Abil şi diplomat, redactorul-şef mă chema 
şi pe mine la discuţiile cu oropsiţii de soartă, 
ce se vedeau uneori cu textele reduse la 
jumătate. Şi, de faţă cu ei, mă-ntreba 
consultativ: 

— Cite pagini de manuscris încap într-o 
pagină de ziar? 

— Chiar şi douăzeci! Dacă-s culese cu 
literă mică, şi le publicăm fără poze şi 
titluri... 

— Şi-altminteri? 

— Maximum cincisprezece, restul fiind 
rezervat titlului, şapoului, subtitlurilor şi 
ilustraţiei... Bineînţeles, asta în cazul cînd 
autorul doreşte să apară înghesuit, între alte 
materiale! 

În concluzie, şeful îi lăsa pe scumpii noştri 
reporteri să ajungă la o înţelegere cu mine, 
neuitînd să le spună: 


325 


— Ni s-a cerut un ziar cu-o înfăţişare nouă, 
modernă, pe gustul publicului, cu titluri 
vizibile, nu pitite printre rînduri, cum 
procedam pînă mai deunăzi... Dacă aveţi ceva 
împotrivă, spuneti-mi cum ar trebui să facem! 
Să publicăm materialele fără poze şi titluri? 


Cu timpul, în mai puţin de trei luni, 
obţinusem, în sfîrşit, acordul tuturor 
factorilor de producţie. În spe- cial al 
reporterilor şi fotografilor. Care, isteţi şi plini 
de idei, găsiseră o soluţie şi pentru textele 
mai ample. Şi-a- nume paginile speciale. Pe-o 
singură temă. 

lar de cînd gazeta începuse să apară, de 
trei ori pe săptămînă, şi-n şase pagini, se 
rezolvaseră o sumedenie de mici probleme. 
Fiind mai mult spaţiu, băieţii aveau destul loc 
pentru a-şi demonstra posibilităţile 
publicistice. 

Reuşisem să introduc, printre procedeele 
grafice, şi titluri în negativ, fără să fie 
considerate motive de doliu, şi rubrici fixe, 
ce apăreau totdeauna în aceeaşi pagină şi 
la acelaşi loc, la fel şi cadrane, precum şi, la 
paginile speciale, culegerea pe nouă coloane 
înguste, cu linie subţire între ele, mă rog, o 
sumedenie de elemente decorative ti- 
pografice, capabile să-nvioreze vestimentația 
ziarului. 


_ Numai la pagina externă nu mă băgasem. 
În afara unui titlu de pagină, care mi se 
acceptase de la bun început, restul rămăsese 
pe seama externiştilor. La „inițiativa” mea. 
Care, chiar de la primul număr apărut în 
concepția cea nouă, izbutisem o punere în 
pagină de toată frumusețea. 

La şedinţa de seară, cînd fusesem ridicat 
de-acasă cu maşina redactorului-şef, pentru a 


326 


participa la examinarea în întregime a 
gazetei, de la prima şi pînă la ultima pagină, 
am observat chipurile celor de faţă. Fiind 
vorba de primul număr, care trebuia să 
reprezinte ruptura de tre-cut, veniseră mai 
toţi cei din conducerea ziarului. În afara 
redactorului-şef, trei sau patru adjuncti, toţi 
şefii de sec-ţie, secretarul responsabil, bietul 
Moldoveanu, asistat de Bubi, şi doi 
reprezentanți ai secției externe, inclusiv şeful 
care, totodată, era şi redactor-şef adjunct. 

Continuînd să se privească între ei, 
aşteptau verdictul şefului suprem. Care, la un 
moment dat, a purces să ridă în hohote. 
Declarind: 

— Dacă am tipări pagina externă, în felul 
cum arată acum, ar curge belele. Cine-a pus- 
o în pagină, maestrul? 

— Chiar eu, tovarăşe redactor-şef! însă m- 
am orientat cum m-am priceput, scoţind în 
evidenţă ştirile cu caracter senzaţional, ca să 
atragem atenţia cititorilor... 

— N-ai nici un pic de orientare, meştere. 
De la o pri-mă ochire, am şi depistat 
minimum zece gafe, în materie de politică 
externă...  Refaci  machetarea, colaborînd 
strîns cu şeful secţiei. Iar pe viitor, au să se 
ocupe externiştii de pagina lor... Restul e-n 
regulă! 

Necăjit foc, şi ruşinat pe deasupra, în 
pofida faptului că „restul era în regulă”, am 
luat din nou la mînă materialele ce trebuiau 
să apară în ultima pagină şi, îndrumat strins 
de adjunctul ce se ocupa cu viaţa externă, 
care-i, după mine, absolut externă 
competenţei unui amărit de machetator, am 
repaginat totul în mai puţin de-un sfert de 
ceas. 

Totuşi încîntat. Că-mi lăsase titlul cel mare, 
de pagină. 


327 


— Nu ziceţi c-ar pica bine şi-un titlu pe 
negativ, sau o fotografie ceva mai aparte? 

— Nu zic! Ce vrei, să ne acuze ăia, despre 
care-i vorba în materialul cu negativul, că le 
cobim sau încercăm să facem aluzii la cine 
mai ştie ce? 


Pînă ce ziarul a primit un nou redactor-şef, 
totul a mers ca pe roate. 

După ce-a fost instalat, şi-a dat ochi cu 
mine, aflind astfel că m-aş găsi în capul 
răutăţilor, mi-a comunicat, chiar după prima 
noastră întîlnire, la şedinţa de aprobare a 
machetei numărului la zi: 

— Mai rămii cîteva minute, c-aş avea ceva 
de discu-tat cu matale! 

Am rămas. Că n-aveam ce face altceva. 

Şezind pe scaun şi trăgind ţeapăn din 
ţigare, aşteptam s-ascult ce dorea să discute 
cu mine „noul”. Care, postîn- du-se în faţa 
mea, mi-a spus: 

— Uite ce-i, meştere, urmăresc înfăţişarea 
ziarului de cînd ţi-ai pus ideile grafice în 
aplicare! Nu-i rău deloc... Însă va trebui să 
facem mai mult! Chiar de azi te gîndeşti la 
următoarele: mai întîi la o apariţie de opt pa- 
gini, o dată pe săptămînă, la un „Supliment”, 
în genul unei reviste ilustrate, mai ales în 
culori, de format niţel mai mare 
decît „,Flacăra” noastră sau decit „Paris- 
Match”. ul franţujilor, şi-apoi la posibilitatea 
editării unui „Almanah”, însă cu totul 
deosebit de celelalte publicaţii similare... Ce 
zici, te prinzi? 

Rămas cu gura căscată, în primul rînd mi- 
am căutat ţigările. Dacă nu-mi viram un 
„Snagov” în gură, simţeam c-o să-mi 
plesnească ţeasta. 

— Pot să fumez o ţigară, mai înainte de-a 
vă da un răspuns? 


328 


— Cite vrei! Căci şi pînă acum ai fumat ca 
un turc... Deşi-s un duşman declarat al 
tutunului, dumitale am să-ţi îngădui. Cine 
ştie, ar fi posibil să te mai oprească de la 
mîncare. Căci eşti cam grăsuţ, trebuie s-o 
recunoşti şi pe-asta... 

Cînd mi-am aprins ţigara, trăgind din ea cu 
poftă de sinucigaş, şeful şi-a repetat 
cuvintele: 

— Te prinzi, au ba! 

— Mă prind! l-am asigurat eu, mai mult 
decît în- cîntat că-mi luase Dumnezeu minţile, 
şi-acceptasem o dublare a volumului de 
muncă. 

— Atunci e bine! Peste două săptămîni, în 
afara ma- chetării de zi cu zi a ziarului, mi te 
prezinţi cu propuneri în privinţa celor 
discutate... 


N-a fost deloc bine. Căci, după ce la 
vremea  prinzului îmi aproba macheta 
numărului la zi, pe la opt sau nouă seara, 
secretara şefului îmi telefona: 

— Vezi că ţi-am trimis maşina... Te- 
aşteaptă tovarăşul! 

De cum  pătrundeam în cabinetul 
redactorului-şef, acesta, în picioare, la biroul 
său, cu paginile pentru bun de tipar în faţă, 
mă şi invita: 

— Aprinde-ţi o  ţigare, c-avem nişte 
probleme cu pagina a treia! 

Recitise materialul în pagină, îl schimbase, 
pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, nici titlul 
nu mai rămăsese acelaşi, şi-acuma se cerea o 
nouă machetă. Pe care, la dorinţa sa expresă, 
o executam pe loc, la masa de şedinţe, din 
cabinetul şefului. 

— E mai bine-aşa! îmi spunea cînd îi 
prezentam noua machetă. Poţi pleca la 


329 


odihnă. Însă să nu pleci de-acasă. Poate se 
mai întîmplă ceva! 


Să visezi tehnicolor, numai reviste şi- 
almanahuri 


Asta-mi plăcea la noul redactor-şef. Că ştia 
să facă gazetărie. După mine, cred că era 
unul din cei mai dăruiţi „fauri de titluri”. lar 
culmea era că-i veneau idei pe loc. Noaptea. 
Cînd avea în faţă toate paginile, pentru bun 
de tipar. Şi-atunci îl auzeam, la telefon: 

— Am trimis maşina după dumneata... 

Bineînţeles, de la vreme la vreme, orele se 
mai schimbau. Cînd mă chema pînă-n miez de 
noapte, cînd după. Ce-i drept, depindea şi de 
tipografie. Dacă primeau manuscrisele tîrziu, 
tirziu le returnau şi ei. 

Cel mai antrenant şi frumos a fost într-o 
noapte, cînd aveam de scos un număr de opt 
pagini. Interesant şi căutat de public. In 
numărul despre care pomeneam, se găseau 
cel puţin trei pagini speciale. Ei bine, textele 
fuseseră aplaudate. La şedinţa din preajma 
prinzului, cînd se luase în discuţie macheta la 
zi. Însă ceva mai încolo, cam în jur de zece, 
zece şi ceva, iarăşi mă ridicase maşina de- 
acasă. 

Redactorul-şef se plimba încîntat, de unul 
singur, prin birou, tot privind la cele opt 
pagini dinainte-i. Cînd m-a zărit pătrunzînd în 
cabinet, m-a şi pus în temă: 


330 


— Ascultă, ar fi păcat să nu remachetăm 
cele trei pagini speciale!... Sînt bine scrise, 
incitant, caustic... Numai titlurile-s cam blegi. 

— Atunci ce-i facem, i-aţi chemat şi pe 
autori, să dea alte titluri? 

— Sînt plecaţi pe teren... Titlurile ţi le dau 
eu, iar matale le pui cît mai interesant în 
pagină... Şi aer, aer mult! 

— Păi de unde-atita aer, dacă mă asfixiază 
lipsa de spaţiu? Mă rog, om face ce-om 
putea... Dumneavoastră cu titlurile, eu cu 
pusul lor în pagină! Daţi-mi textul... 

— Notează-cţi! 

Şi a început... 

Cînd i-am înfăţişat noile machete, care şi 
mie îmi plăceau, nu numai dînsului, m-a 
întrebat: 

— Intră tot textul?... 

— Nici gînd! Poate cu urmare în numărul 
viitor... 

— Perfect! Dă-mi floştomasterul ăla, cu 
care lucrezi, şi spune-mi cît trebuie să 
rafistolez! 

În zece minute, nu mai mult, aruncîndu-şi 
doar o singură privire asupra „oceanelor de 
plumb”, a redus cu 30% masa celor trei 
pagini speciale. Şeful prindea din zbor 
terminologia de specialitate. Ştia ce-nseamnă 
şi cum se folosesc „filarea”, „rafistolarea”, 
„oceanul de plumb”, „zarzavat tipografic” şi 
multe altele. Ce-mi aparţineau, considerîndu- 
le chiar creaţie proprie, ca o contribuţie 
personală la fondul de cuvinte al limbii 
române. 

Dar şi eu, cît timp am lucrat cu dînsul, 
aproape trei ani, am avut multe de învăţat. 
Mai ales cînd s-a aprobat şi s-a trecut la 
apariţia „Suplimentului”. Care, după mine, 
nici pînă astăzi n-a fost depăşit. Era o 
adevărată revistă ilustrată.  Incît, tot 


331 


purtîndu-i de grijă, ajunsesem să visez pînă şi 
visele-n color. 

Iar cînd mi-a comunicat, tot într-o noapte, 
că de miine să mă pregătesc pentru 
„Almanah”, m-am simţit fericit. 

Pînă la data aceea, avusesem prilejul să 
machetez tot soiul de almanahuri. Vai mie! 
Abia îşi meritau numele de almanah. N-aveai 
ce citi. Decit, cel mult, reclamele. Ei bine, 
acuma îmi venise şi mie apa la moară. Să 
dovedesc c-am nu numai un flowmaster în 
mină, ci şi ceva în cap. 

Şi i-am zis redactorului-şetf: 

— Ce părere aţi avea dacă l-am tipări într- 
un format cu totul neobişnuit la noi... 

— Bună! Căci nici nu l-aş vedea altfel... 
Ce-ţi trece prin minte? 

— Multe! Şi nici nu v-aş consilia să luaţi în 
considerare tot ce-mi poate trece mie prin 
troacă... Deoarece, în meseria mea, ca şi-n 
altele pe care le-am practicat, nenumărate 
necazuri am dobîndit. Mai ales din pricina 
multitudinii de idei... Mă rog, în cazul 
almanahului de-acum, aş ţine tare mult să fie 
ceva între un „Livre de poche” şi-un 
magazin „Hachette”! Ca format, se-nţelege, 
întru- cît conținutul vă priveşte pe 
dumneavoastră... 

— Intru totul de acord! Referitor la 
format... 


Cînd am fost gata cu macheta, cam pe la 
mijlocul lui august, m-am dus la Moldoveanu, 
secretarul responsabil de redacție: 

— Ce-i facem acum, că eu mi-s gata! 

— Oare? Şeful a văzut ceva pînă acum?... 

— Da! Textele adunate, compilate, 
comandate şi orîn- duite de redactorul 
responsabil. Din machetă însă, nimic. Nici ca 
paginaţie, dar, mai ales, nici din punct de 


332 


vedere al construcţiei. Care-i absolut străină 
de ceea ce se obişnuieşte pe la noi! 

— Atunci eşti în pom! Dacă n-a văzut şeful, 
înseamnă că nu eşti gata... Ştii ce? Vă 
expediez la Predeal! Chiar peste o jumătate 
de ceas. Şi pe tine, şi pe redactor. Să vă 
descurcaţi cum oţi şti... 

— La Predeal? Păi cum să nu ne 
descurcăm... Şi nici nu ne-ar prinde rău 
cîteva zile de odihnă. Aer curat, plus 
cevaşilea ozon, somnul somn... 

— Predealul unde vă trimit, nu-i Predealul 
la care visezi! m-a întrerupt secretarul. Ci 
este Predealul în ca- re-şi face concediul 
redactorul nostru şef... Fugi şi pre- găteşte-ţi 
hîrţoagele, eventual şi sufletul, căci chiar 
acum îi telefonez şefului! Să-l anunţ de 
sosirea nebunilor, pardon, a voastră... 


La cea mai înaltă... hipertensiune 


Receptiv, redactorul-şef care-şi petrecea 
vacanţa în mijlocul familiei, purtind cămaşă 
cadrilată şi blue-jeans, mi-a aprobat în cele 
din urmă macheta. După discuţii aprinse. 
Cînd, mai întîi, mă-ntrebase: 

— Cum de te-ai apucat de machetat 
almanahul, aşa, de capul dumitale, fără să mă 
consulţi, iar în lipsa mea fără să ceri 
aprobarea vreunuia din adjuncţi? 

— Foarte simplu, i-am răspuns deloc 
intimidat, căci tot nu se mai putea schimba 
nimic. Am urmat întocmai sumarul pe care mi 


333 


l-aţi încredinţat. Restul, mi-am respectat 
concepţia pe care mi-am format-o despre cum 
ar tre-bui s-arate un almanah modern, 
contemporan. Grafic vorbind! 

Şeful şi-a mobilizat soţia, rugind-o să ne 
servească nişte cafele şi ceva „Pepsi-Cola”. Şi 
m-a invitat apoi, încă încruntat: 

— Aprinde-ţi tigarea, c-o să ai de ce! Nu 
ştii că obişnuiesc să mai modific uneori 
sumarul... Nu? Dacă mă cunoşteai bine, 
după atîta timp de cînd colaborăm, atunci eu, 
în locul dumitale, nu m-aş fi încumetat să por- 
nesc la lucru... 

Nu m-am lăsat speriat. Ci i-am declarat 
solemn şi extrem de oficial: 

— Tovarăşe redactor-şef, cu  sumarele 
ziarului puteţi face tot ce vă pofteşte inima! 
La almanah, alta-i povestea, vorba lui 
Kipling... Mi-aţi înmînat un sumar, gata, adio, 
nu vă mai aparţine! Cîteva pagini se mai pot 
remacheta, însă un almanah ba. Mai ales cînd 
are 424 de pagini. Şi nu din cele obişnuite, 
ca de carte. Ci orînduite complex, pentru cît 
mai multă varietate. Cu nenumărate coli tipo- 
grafice ce urmează să fie imprimate pe hîrtie 
galbenă, altele pe hirtie bleu, plus colile de 
policromie, la offset, intercalate printre 
celelalte. Trei procedee de imprimare vor fi 
utilizate pentru almanahul nostru. Dacă 
schimbaţi şi-o singură pagină, din punct de 
vedere al succesiunii lor numerice, sare în 
aer toată hardughia... Dacă, doriţi să umblaţi 
prin text, asta-i altă poveste. Mie însă, să nu- 
mi demolaţi construcţia tehnoredacţională şi 
artistică a almanahului! 

Privind la mine ca la altă arătare, şeful nu 
m-a în-trerupt nici măcar o clipă. Ci a 
ascultat concentrat, vrind să  priceapă 
dedesubturile meseriei mele. Şi, pe măsură 
ce-mi pledam cauza, sesizam cum i se mai 


334 


descreţeşte fruntea. Pînă la urmă, observînd 
că tăcusem brusc, lan- sînd acei disperat apel 
din încheierea cuvintării, mi-a zis, aproape 
zimbind: 

Poţi să-ţi mai aprinzi o ţigare! Se vede 
cît de colo că ai nevoie de drogul ăsta 
împuţit... 

Deci mă îmbiaţi la tutun, întrucît nu 
sînteţi de acord cu ceea ce-am făcut, 
muncind zi şi noapte? 

— Ba dimpotrivă! Macheta se aprobă, 
textele însă se vor mai supune unor 
modificări. Sper că-mi permiţi, nu? 

— Voie ca la banu Ghica, tovarăşe 
redactor-şef! Vă mulţumesc pentru aprobare, 
pentru cafele, pentru că m-aţi îngăduit să 
fumez... Acuma sînt şi eu mai liniştit! 

— la ascultă, meştere, m-a luat la 
repezeală şeful, ai păcătuit cîndva, în 
tinereţe, scriind poezie? 


Oho-ho! Şi-ncă-n ce hal... Eram chiar şi 
suprarealist! 

— Aha! Acuma totul mi-i clar... Pe viitor 
însă, să-ţi iei mai multe precauţii, cînd te- 
antrenezi În operații de-o asemenea 
anvergură. 


Fără Bubi, mai mult ca sigur, n-ar mai fi 
văzut almanahul nostru lumina zilei. Nici la 
paştele cailor. Însă, fiind permanent lîngă 
dînsul, laolaltă cu Georgică, mi-am dat seama 
ce-nseamnă a fi secretar de redacţie. Un 
adevărat buldozer, scăpat prin halele 
tipografiei. Unde nimeni nu se-ncumeta să-i 
iasă din cuvînt. 

Zi de zi, iar alteori şi noapte de noapte, n-a 
ştiut ce-nseamnă o clipă de răgaz. lar eu, 


335 


pină astăzi, cînd bietul Bubi s-a petrecut 
dintre noi, n-am mai avut ocazia să dau peste 
un asemenea om. Plin de vitalitate şi 
încăpăţinare, priceput la toate chichiţele 
meseriei. 

Cînd am avut în mînă primul exemplar din 
„Almanah”, mărturisesc cinstit că mi-am 
făcut cruce. În gură. Cu limba. Nefiind deloc 
mistic. lar redactorul, abia mai ți- nîndu-se pe 
picioare, de-atitea nopţi nedormite, m-a în- 
trebat curios: 

— Şi-acum ce-i facem? Mergi singur cu 
almanahul la şef, aşa zic c-ar fi mai bine... 
Fiind angajaţi ai ziarului, şi eu şi Bubi, n- 
avem curajul să ne vîrîm singuri în gura 
leului. Tu, cel puţin, ai avantajul că eşti doar 
colaborator extern permanent, şi-ţi mai poţi 
îngădui să te iei în bețe cu dînsul. Aşa cum ai 
procedat atunci, la Predeal!... 

— Cred c-ai dreptate, Georgică! Deşi, nu 
ştiu ce v-o fi intrat vouă în cap, că omul 
nostru este un dur, cu care nu se poate purta 
o discuţie... Sînteţi în plină eroare.  Mie-mi 
place să lucrez cu-asemenea oameni. Care 
ştiu ce vor şi cunosc gazetăria!... 

— Atunci ne-am înţeles... Te duci numai 
tu! 

— Sigur că nu! i-am ripostat eu. Cu duhul 
blîndeţii. Nici n-ar fi corect să mă dau măreț, 
de vreme ce-am lu-crat tustrei în echipă. De 
va ieşi cu gălăgie, iau asupra 


mea totul. Însă de-o să iasă cu bine, s-aveţi şi 
voi parte de bucuria lucrului împlinit, 
precum şi de cele cuvenite... Felicitări şi, 
eventual, cine mai ştie, poate şi niscaiva 
prime! 


336 


Cînd ne-am prezentat la secretara şefului, 
în grup restrins, dînsa s-a şi apucat să ne ia 
la rost: 

— Pe unde-mi umblaţi? De-o jumătate de 
oră v-aşteaptă şeful!. 

— E de rău? am întrebat-o eu. 

— N-aş zice! Încă n-a văzut almanahul... 
Că de-aia m-a pus să vă caut. Dar cînd o să-l 
vadă, nu ştiu cum va reacţiona... 

Am ştiut noi. De îndată ce-am pătruns în 
cabinetul redactorului-şef. Care, nici una nici 
două, ni s-a adresat de-a dreptul: 

— Unde-i almanahul? 

— Aici! am grăit eu, în numele echipei de 
şoc, pu- nîndu-i pe birou exemplarul. 

Şi, mai mult de-o jumătate de ceas, fără să 
spună un cuvint, ne-a ţinut la dînsul în 
cabinet, examinînd atent, pagină cu pagină, 
întreg almanahul. Cînd şi-a ridicat capul, 
zimbea. 

— Nu-i deloc rău! La anul, vom scoate 
unul şi mai atractiv... Fiindcă veni vorba, nu 
s-ar putea lăcui coperta, aşa cum apar cele 
din „Livre de poche”? 

— O facem şi pe-asta! a răspuns Bubi 
entuziasmat. 

— Păi trebuie s-o facem! Dacă cititorii dau 
un ban, muncit din greu, probabil, barem să 
ştie pentru ce l-au dat! Cînd va fi livrat tot 
tirajul? 

— În minimum o lună! 

— Peste două săptămîni să fie pe piaţă 
toate exemplarele... Dacă faceţi o treabă 
bună, atunci faceţi-o pînă la capăt! Puteţi 
pleca... Cu mulţumirile noastre... 

Bubi dînd fuga la tipografie, să accelereze 
lucrările, eu şi cu Georgică am dat fuga la 
zahanaua de pe Calea Ra- hovei. Să ne 
revenim corespunzător după atitea emoţii. 
Şi-am făcut-o lată. Trăgind un mic chef 


337 


memorabil. De-l ţinem minte pînă şi-n ziua de 
azi. 


Microepilog 


Un an am mai lucrat în domeniul 
machetării. Şi la „Almanah”, şi la celelalte 
organe de presă. 

Cînd m-au lăsat puterile, deoarece 
exagerasem în toate, şi-n muncă şi-n viaţa 
cea de toate zilele, şeful clinicii de boli 
metabolice şi nutriţionism, de la „Cantacu- 
zino” m-a sfătuit serios să  abandonez 
profesia. Iar re- dactorul-şef, ascultîndu-mă 
cu atenţie, m-a întrebat: 

— Ce tensiune arterială ţi-a găsit? 

— La cel mai înalt nivel posibil, 24 cu 131... 

— Enorm! Eu n-am decît 19, maxima, căci 
minima-i şi mai proastă... 

— E musai să ne-ngrijim! am decis eu. 

— Posibil! Pentru dumneata... Pentru mine 
însă, al- ta-i situaţia, cred că-nţelegi! 


Astfel, după cum am mai povestit, am fost 


nevoit să mă reprofilez. Apucîndu-mă de scris 
romane. 


338 


ONOR LA GENERAL! 


Elev-plutonier Fulga Laurenţiu 


De unde să fi bănuit eu, pe-atunci, parcă 
prin 1937, că elevul dintr-a VIII-a, ultimul 
an de liceu militar, de la „Ferdinand”, 
gradat pentru succes la studii şi aplicaţie la 
tactică şi strategie, că de-aia îl făcuseră 
plutonier, avea să ajungă, peste cîteva 
decenii, nu numai scriitor de vază dar şi 
vicepreşedinte al Uniunii scriitorilor? 

În timpurile acelea îl ştiam de începător 
într-ale literaturii, deşi, spre invidia altor, 
pretendenți la mîna acestei  capricioase 
făpturi, lui îi apăreau, din ce în ce mai 
frecvent, fel şi fel de proze în revista liceelor 
militare, „Lamuri”, dacă-mi mai amintesc 


339 


bine titlul, şi care se imprima la ,D. A. 
Sturdza”, similarul nostru de la Craiova. 

Drept să spun, urla şi-n mine rica pe 
debutantul glorios, cu-atît mai mult cu cît eu 
umblam pe la poezie, şi-ncă suprarealistă, 
domeniu net superior prozişoarelor practi- 
cate de plutonierul Fulga. Mi-era o ciudă 
nebună, însă total neprincipială, după cum 
îmi spunea profesorul de română, prea 
cumsecadele Augustin Z. N. Popescu. 

— Păi bine, măi Marincule, mă prelucra 
eminentul nostru dascăl şi oblăduitor al 
primilor paşi întreprinşi de noi în cîmpul 
minat al literaturii, apelînd la pseudonimul 
meu, nu-i normal să-i creem condiţii speciale 
lui Laurenţiu, din moment ce trăsneşte de 
talent, şi-ncă de la distanţă, şi nu-i în stare să 
lucreze decît izolat? 


— Izolat, izolat, dar unde? În amfiteatrul 
laboratoru-lui de fizică şi chimie! Nu-i drept, 
dom’ Pop... Cînd m-apucă inspiraţia, şi 
mai totdeauna noaptea, eu mă re-trag la 
toaletă şi, acolo, sînt nevoit să comit 
metafore pomenind de nectar şi ambrozie 
celeste. Deloc nu-i drept! 

— Ei, nu mai spune! mă lua peste piciorul 
stîng angelicul Augustin Z. N. Popescu. Şi ce 
te mai zgîrmă, în privinţa elevului Fulga? Mai 
e şi altceva? 

— Dar bineînţeles! De ce pe el îi publică, 
iarpe noi ba? 

— Care noi? 

— Mă rog, am zis-o la plural, fiindcă-s mai 
trupeş... De fapt, e vorba de mine. De ce nu 
mi-au tipărit nici un poem? Că le-am trimis 
două kile de hîrtie scrisă... 

— Lizibil? 


340 


— Caligrafie, nu altceva! 

— Atunci e clar! decidea  chicotind 
mentorul. Lauren- ţiu scrie urit, de-ai zice că- 
i doctor, însă se-nţelege ce vrea să spună. Ei 
bine, la tine e pe dos. Oi fi avînd tu o grafie 
spectaculoasă, însă nici dracu’ nu-nţelege ce 
vrei să transmiţi cititorului... 

Amărit pînă la dumnezeu, înghiţeam 
găluşca şi-mi luam rămas bun de la 
îndrumătorul meu. Fără să-i port pică. Om 
cult şi evoluat, era unicul în stare să-mi 
descil- cească elucubraţiile, încă şi-n versuri 
albe. 

lar după-amiaza, cînd ar fi trebuit să intru 
la clasă, să-mi fac lecţiile pentru a doua zi, 
mă strecuram piş-pîş în direcţia amfiteatrului 
de fizico-chimie. Întredeschideam uşa uriaşă, 
uşurel, că şi scîrţiia de-ţi zgîria auzul, şi-mi 
îndreptam privirea spre băncile din ultimul 
rînd, cel mai de sus. Era acolo! 

Frumos ca Eminescu, scundac întocmai ca 
şi poetul naţional, Fulga stătea aplecat 
asupra unui caiet groscior, în paginile căruia 
aşternea febril rînduri după rînduri. Deşi 
concentrat, auzise totuşi infernalul scrişnet al 
balamale- lor uşii. Şi, privind la mine mijit, m- 
a şi luat la rost: 

— Ce-i cu dumneata aici, domnule elev? 


Ei bine, şi-asta-mi plăcea la gradatul dintr- 
a VIII-a. Totdeauna era politicos cu elevii din 
clasele inferioare. Nu-l auzisem niciodată 
luîndu-l pe careva cu „bă”, sau „mă”. Şi nici 
nu făcea caz de tinichelele de la epoleţi. De 
altfel, nici n-ar fi avut cum. Căci uniforma 
noastră, de interior, era treningul albastru. 

— Să trăiţi, domnule elev-plutonier, am 
venit să vă văd cum scrieţi! Ştiţi, v-am citit 
schiţele din „Lamuri”, şi mi-au plăcut... De 


341 


fapt, aş ţine tare mult să văd şi eu cum arată 
o pagină de manuscris de-a dumneavoastră! 

— De ce? Crezi că-i poleită cu aur? 

— Dom’ Augustin zice c-aveţi un scris urit, 
iar eu nu-nţeleg cum de vă tipăresc ăia, de 
vreme ce eu am o caligrafie de diac, iar la 
poemele mele nici că-mi răspund. Oare să fie 
proza mai la preţ decît poezia? 

— Uite ce-i, domnule elev, eu te cunosc 
oarecum, tot de la scumpul nostru profesor, 
care mi-a povestit despre  bizdîgăniile 
matale... Nu te amări, căci va veni şi vremea 
lor! Cînd ti se vor publica în revistele literare, 
iar nu în „Lamuri”. Care, fie vorba între noi, 
este o gazetă mai mult pentru şcolari, şi 
nicidecum pentru uzul celor ce se pricep la 
autentica artă. Şi nici n-ar merita să le faci 
cinstea de-a le dărui versurile dumitale, pare- 
mi-se, suprarealiste, pentru care nu au 
organul necesar de apreciere... Vrei să te uiţi 
la o pagină de manuscris de-a mea? Poftim, 
fă-o, însă repede, căci mai am mult de lucru! 

Drăguţ domnu' Laurenţiu. M-a lăsat să-mi 
vîr ochii în caietul său, după care m-a invitat 
politicos: i 

— La revedere, domnule elev! Imi pare 
rău că nu mai poţi rămîne lîngă mine, fiind 
grăbit la ale matale... Fii însă delicat cînd 
închizi uşa, că zgomotele mă tulbură nespus. 
Şi-altă dată, cine ştie cînd, îmi va face 
plăcere să ne revedem... 

Avea un scris oribil, după părerea mea: cu 
litere mari, trasate dur, parcă desenate în tuş 
albastru; de fapt folo- sea un „Pelikan” cu 
peniţa cam uzată şi oloagă, şi n-am fost prea 
impresionat de manuscrisul „admirat”. Ce-i 
drept, nici n-apucasem să descifrez ceva din 
el. 


342 


Ne-am revăzut, cu şi fără plăcere 


Prin 1942, corector la „Curentul literar- 
magazin”, îmi mai încercam norocul cu 
poemele mele aiurite şi pe la alte reviste. 
Căci nu era să umplu revista la care eram 
angajat, cu săptămîna, numai cu producţiile 
personalităţii mele. Aşa că, întrucît avusesem 
un noroc incredibil, iar „Universul literar” îmi 
publicase  pe-aproape o pagină întreagă 
schiţa  „Domnişoara Maruca Schiavoni”, 
refuzin- du-mi creaţia lirică, într-o bună 
dimineaţă, cam în jur de zece şi jumătate, mi- 
am zis că n-ar fi rău să fie bine. Adică să-i 
trag o fugă pe la redacţia concurentă, şi să 
aflu dacă n-am cumva şi ceva drepturi de 
autor de primit. Sau, cum se spunea în 
mediul nostru literar, al tinerilor insuficient 
cultivați, să-mi „încasez paraua”. 

Spre bucuria mea, după cum m-a informat 
secretarul de redacţie, unul Postelnicu, un tip 
amabil şi extrem de tuciuriu, aveam. Aveam 
de luat drepturi de autor: 387 lei. În mînă. 

— La  douăşpe se deschide casieria 
„Universului”! mi-a spus blajinul secretar. 
Pînă atunci, pofteşte la noi în redacţie. Să 
mai asculţi şi matale ce-i nou prin viaţa lite- 
rară. Tocmai a sosit şi dom’ Victoraş (ăsta era 
şeful revistei, ca fecior al jupînului, Stelian 
Popescu, proprietarul şi directorul ziarului ăl 
mare) şi s-a luat la harţă cu Laurenţiu Fulga. 
Un prozator talentat, care are şanse să fie 
tipărit de editura noastră, însă nu se- 
nvoieşte, pentru nimic în lume, să mai taie 
din volumul lui de nuvele. Parcă „Straniul 
paradis”, aşa îi zice... 

— Păi, dom’ Postelnicu, nu deranjez? 


343 


— Ba dimpotrivă! Lui Victoraş îi place să 
aibă auditoriu... Mai e şi Traian Lalescu 
înăuntru! la încearcă, poate-ţi dăruieşte 
„Lumină tristă”, cartea ce i-a apărut la noi, 
cu vreo dedicație. Mai ales că are o părere 
bună despre domnişoara matale... 

Cînd am păşit în odaia redacţiei, unde 
lucrau nişte dactilografe iar în jurul unei 
mese discutau înverşunat trei domni tineri 
şi făloşi, mai întîi am vrut să dau în-  dărăt. 
Însă m-a identificat Traian Lalescu, lunganul 
poet al „Universului literar”, care m-a strigat: 

— Ia  fă-te-ncoa, domnişoară Maruca! 
Apoi, adresîn- du-se celui mai elegant dintre 
tipii de la discuţii, angajat într-o controversă 
cu adversarul aşezat neglijent pe-un colţ al 
biroului, i-a spus cu glasul său stins şi pretins 
maladiv, că de-aia i se zicea şi „lumină 
tristă”: „Măi Victo- raş, lasă-l în pace pe 
Laurenţiu, că tot n-o scoţi la capăt cu el! 
Uite, grăsanu' ăsta e autorul „Domnişoarei 
Maruca Schiavoni”. De felul lui este poet, şi-l 
cunosc bine de la lăptăria lui Mitică Cosma. 
Ne-a dat şi-un morman de poezii... Ce-ai de 
gînd cu ele? 

Victor Popescu, oarecum bucuros că scapă 
din gheare-le prozatorului, ale scundacului 
frumos şi înfierbîntat, în civil, în care n-aş fi 
recunoscut, în vecii vecilor, pe elevul- 
plutonier Fulga, a venit la mine, mi-a strîns 
mîna şi m-a felicitat pentru schiţa apărută, 
adăugind: 

— Domnule dragă, îmi pare rău, însă 
poemele matale nu merg în zilele noastre... 
Sîntem în plin război, ţara arde iar baba se 
piaptănă scriind versuri suprarealiste? Nu 
tine! Este, domnu' Fulga? 

— Ba ar ţine, dacă ar fi după mine! Numai 
că, miine, eu plec pe front, la regimentul 
meu, pe cînd matale rămii la tăticu' acasă... 


344 


Războiul, de care pomeneşti cu-atita foc, ştii 
prea bine că nu-i chiar al nostru. Decît, să 
zicem, aşa, ca să fie, parţial. i-am spus ce se 
întîmplă pe cîmpul de luptă. Şi, dacă o s-o 
ţinem tot aşa, gaia ne mănîncă! 

— Imposibil! Nemţii sînt cu noi... 

— Incorect spus. Nu cu noi, ci după noi, să 
ne vărsăm sîngele pentru Reich! Mă rog, om 
trăi şi-om vedea ce-o ieşi pînă la urmă... În 
orice caz, eu plec şi-ţi las „Straniul paradis” 
cu rugămintea să nu schimbi o iotă din el! 

Apoi, îndreptîndu-se spre mine, mi-a zîmbit 
şi mi-a spus: 

— 'Ţi-am zis eu c-o să ne mai revedem, 
domnule elev? lacă, s-a făcut. Şi unde 
anume? La o revistă literară adevărată... Dă-i 
înainte, dar nu te lăsa, că n-o să tipă-rească 
domnu’ Popescu numai timpenii. Nu e doar 
Vasile Militaru poet! Nu e, zău! Îmi pare bine 
că te-am reîntilnit, şi-mi pare rău că nu mi-e 
permis să mai stăm la o vorbă. Locotenentul 
Fulga pleacă la război! Dar o să ne reve- 
dem... 

Mă durea în suflet că n-aveam norocul să 
mai tăinui cu blajinul meu gradat. Cu-atit 
mai mult cu cît nu mă păştea deloc gîndul să 
mă avint în primele linii ale frontului. Şi cu 
nemţii la spatele meu! 

— Atunci am să mai aştept! i-am răspuns 
ofițerului Fulga. 


Atac cu „Trenul blindat” 


Am fost nevoit s-aştept cam mult reapariţia 
locotenentului Laurenţiu Fulga. „Straniul 


345 


paradis” ieşise la lumina zilei (în lipsa 
autorului, parcă), însă pe scriitor nu l-am 
mai văzut ani de-a rindul. Căzuse prizonier, 
după cum se zvonea. 

Însă, probabil prin '49, l-am reîntîlnit în 
clipa cînd aveam cea mai mare nevoie de-un 
om care să mă spri-jine. Tocmai atacam 
„Teatrul Armatei” cu „Trenul blindat”, piesa 
lui Vsevolod Ivanov, pe care o tradusesem la 
instigaţia lui Zaharia Stancu, împreună cu 
bulgăroaica de nevastă-mea, şi-ntîmpinam 
dificultăţi de trecere a barajelor puse în cale- 
mi de directorul Al. Finţi, care conducea pe- 
atunci teatrul militarilor. 

Nu că nu i-ar fi convenit piesa, dar avea 
pretenţia să schimb numele unui personaj, şi- 
ncă al unuia din cei centrali, iar eu nu mă 
încumetam să-mi vîr picioarele în piesă. Pe 
undeva, ce-i drept, Finţi cam avea dreptate. 
Ar fi sunat destul de urit, pe scena armatei, 
un erou care să se cheme Pehlevanov. 

Atunci a ieşit la iveală şi fostul meu 
„coleg”. Era maior sau colonel, asta nu mai 
ţin minte, şi lucra la „Teatrul Armatei” în 
calitate de consilier artistic. Cînd a pătruns, 
neanunţat, în biroul lui Finţi, unde zadarnic 
încercam să-l conving că una-i pehlevanov în 
ruseşte, şi-alta pehlivan 
în româneşte, am crezut  că-nlemnesc 
recunoscîndu-l imediat pe Laurenţiu Fulga. 
Aş fi vrut să-l îmbrăţişez. Dar era prea mare 
în grad. Cel puţin faţă de mine, care nici 
măcar soldat prost nu fusesem. Şi-am stat în 
banca mea. Aşteptînd să văd ce-o să se 
întîmple. 

Şi s-a întîmplat să fie bine. Căci 
„consilierul” l-a lămurit pe Finţi, afirmîndu-i: 

— Tovarăşe director şi măi frate, ai 
dreptate, iar eu, îi cunosc bine pe ruşi. Ca 
ofiţer în divizia „Tudor Vladi- mirescu”, şi- 


346 


apoi gradat în Direcţia politică a Armatei, de 
unde m-au trimis pe capul matale, să-ți 
luminez mintea, am convingerea că Ivanov nu 
se va supăra dacă schimbăm numele unui 
personaj... Una la mînă. Şi doi, „Trenul 
blindat” face parte din fondul de aur al 
dramaturgiei revoluţiei din Octombrie. Deci, 
intră în repertoriu! 

Atunci, terminînd cu Finţi, colonelul s-a 
întors şi spre mine, adresîndu-mi-se: 

— Vezi, elev, că n-am uitat de ultima 
noastră întil- nire? Eu ţi-am spus c-o să ne 
mai revedem, iar dumneata c-ai să mă 
aştepţi! Şi bine am făcut... Amîndoi! Ei, ce se 
mai aude cu poemele dumitale? 

— M-am lăsat de poezie! Cred că n-am 
vocaţie... Acuma sînt la editură, domeniu care 
mă preocupă la maximum. lar în timpul liber, 
mă ţin de traduceri... Cred că nu-i rău nici 
aşa! 

— Deloc! Mai bine-n satul tău fruntaş, 
decit la oraş poet codaş.. Deşi, fie vorba între 
noi, traducerea literară, artistică, nu-i chiar o 
problemă rurală! 


Rurală n-a fost, dar nici superurbană. Căci 
piesa a fost vizionată, ca să mă exprim astfel, 
la zi, numai de armată. Adusă la teatru în 
formaţie de... luptă cultural-politică. Fără să 
plătească un chior. lar drepturile mele, de 
traducător, depindeau enorm de numărul şi 
preţul biletelor vindute. Şi m-am ales, ca să 
rămîn la terminologia militară, cu praful de 
pe tobă. Insă toba cea mare, utilizată în 
componenţa fanfarelor regimentelor. 

Tot bunul Laurenţiu Fulga m-a ajutat şi la 
refacerea situaţiei financiare, aranjindu-mi la 
Fondul literar un ajutor bănesc. Vreo trei mii 
de lei. „Ajutor de boală”. Şi nu era în eroare, 
deoarece bolnav eram, şi-ncă zdravăn. De 


347 


literatură. Tocmai îmi intrase în cap ideea să 
„compun” un roman. Dar, pînă să-mi duc la 
bun sfîrşit intenţiile, a mai fost nevoie de 
timp. Chiar mult. 

Atît de mult, încît nu l-am mai întîlnit iarăşi 
pe fostul „coleg” decit foarte tirziu. Cînd 
umbla în civil, lucra la Uniunea Scriitorilor şi- 
şi ajuta din răsputeri colegii de breaslă! 


„Steaua Bunei Speranţe” 


Pe la mijlocul lui '67, medicii m-au sfătuit, 
ba chiar mi-au ordonat să mă las de 
machetare. Tensiune mare, ce să-i faci! 
22/11. Cifre cu care nu se glumeşte. In 
disperare de cauză, rămînînd pe drojdie, din 
pricina abandonării bănoasei mele meserii, 
m-am dus drept la Uniune. Unde l-am căutat 
pe Laurenţiu Fulga. Sfătuit de Titi, prieten 
de nădejde, fost şi-n aceeaşi redacţie cu 
mine, la „Flacă-ra”, şi care suferea de boala... 
sufletismului. 

— Du-te la Laurenţiu, şi spune-i deschis 
care-i situa-ţia! mă îmboldise nea Titi. Care 
nici el n-o ducea pe roze. 

M-am dus. 

lar romancierul, căci, între timp, îi 
apăruseră vreo cîteva romane de răsunet, 
care-l impuseseră în cîmpul literaturii, m-a 
primit imediat. De fapt, era singur în birou. 
Alesesem şi ora cea mai indicată, Titi 
informîndu-mă că Fulga se prezenta la muncă 
dis-de-dimineaţă, de parcă ar fi fost obligat să 
semneze vreo condică. Insă aşa-i era felul. 
Să-şi ia în serios slujba. Chit că era, pare-se, 


348 


nesalariată. Motiv pentru care i se spunea 
obştească. 

M-a poftit să iau loc în fotoliul din faţa 
biroului, s-a aşezat pe colţul acestuia şi m-a 
întrebat: 

— Ei, dom” elev, care-i baiul, încurcarăm 
borcanele? 

— Cam aşa ceva! Am umblat prin prea 
multe borcane, golindu-le în neştire, pînă m- 
au declarat bestiile alea de 


doctori obez, diabetic, cardiopat, mă rog, 
ceva în genul ăsta, başca hipertensiv... 

— Oho! Păi stai bine, dacă ai izbutit s- 
aduni atitea boli. Eu unul n-am reuşit 
performanţa ta. Am o singură şi unică 
tromboflebită, însă zdravănă şi sănătoasă! 
Totuşi, nu-i cazul să ne speriem. Nici eu, nici 
dumneata. Numai munca ne pune pe 
picioare. Mai scrii? 

— În neştire, zi şi noapte! 

— Atunci e bine... Înseamnă că nu depui 
cine ştie ce eforturi fizice sau intelectuale! a 
dat să glumească Fulga. 

— Exact! Căci nimic nu-mi reuşeşte cu 
romanul la care m-am angajat. 

— Nu-i cazul să te amărăşti! Cînd ai să te 
reînsănăto- şeşti, o să-ţi iasă şi pasienţa... 
Pînă atunci, ideal ar fi să te ocupi de vreo 
traducere, sau ceva în genul acesta: referate, 
cronichete, şi-aşa mai departe! 

— Păi aici e nenorocirea! Că, în afară de 
traduceri, din rusă, franceză, şi eventual, 
bulgară, unde mă ajută nevastă-mea, în 
celelalte treburi, pomenite de matale, nu mă 
pricep mai defel. Nici, măcar, la... şi aşa mai 
departe! 

— Bine că mi-ai spus deschis! Căci nu-mi 
place să mi se umble cu fofîrlica... Stai aici, ia 
şi-o ţigară de la mine din pachet, dacă nu te- 


349 


au oprit doftorii şi de la tiutiun,  şi-aşteaptă 
niţel! 

Fumam ca un turc, întocmai ca şi maestrul 
Fulga. Aşa că n-am refuzat invitaţia. Şi-am 
apelat la cutiuţa sa de ţigări, un ambalaj 
metalic, provenind de la cine mai ştie ce 
medicament, şi m-am servit copios. Căci şi 
dînsul avea nenumărate telefoane de dat. În 
privinţa mea... Deşi Doru- doctoru, terapeutul 
meu personal (şi prieten) mă sfătuise să 
abandonez şi tabacul, nu numai machetarea, 
am tras ţeapăn vreo patru sau cinci ţigări, 
pînă ce omul cel bun a izbutit să realizeze un 
început de colaborare. Doar un început. 
Fiindcă m-a informat, punînd receptorul la 
loc şi înjurînd printre dinţi ininteligibil: 

— „.„.mă-sii de treabă! Te duci la Niculae 
Gheran, care mi-a făgăduit c-o să discute, de 
la om la om, cu Mazilu de la „Editura pentru 
literatură universală”. Pînă atunci, îţi aprob, 
pe barba mea, că nu-i preşedintele în ţară, un 
ajutor de boală! Să ai cu ce te ţine, pînă 
încasezi vreun avans. Unde-ai să lucrezi? 
Acasă, sau să te trimit la vreo casă de 
odihnă?... 

— Nici acasă, nici la Sinaia-Cumpătu, ci 
la... Tîncă- beşti. La ţară, unde-i casa mea de 
creaţie personală. Cu grădină, vie şi livadă. 
Mă aşez pe regim vegetarian şi pe lucru şi, 
cum să spun, n-am cuvinte să vă mulţumesc! 
Pentru timpul pierdut cu mine... 

— Nu-i pierdut, ci cîştigat! Şi te invidiez că 
ai unde lucra... Eu n-am. Nici grădină, nici 
livadă, iar de vie ce să mai pomenesc. Mă 
mulţumesc cu cea de-aici, de la cantina 
Uniunii. Uneori dă roadă lichidă bună, cînd 
se ocupă Iancu de achiziţii, alteori poşircă... 


Din '68, pensionat medical, am lăsat baltă 
traducerile, mai exact spus le-am redus 


350 


substanţial. Mai ales că avusese loc 
experienţa (oarecum nefericită, dacă ţin 
seamă de drepturile de autor) cu versiunea în 
limba română a  „Misterului camerei 
galbene”. Şi cît se zbătuse neastîmpăratul 
Nae  (Gheran), la repetatele  mobilizări 
decretate de Laurenţiu Fulga, să-mi facă rost 
de-această amărită traducere. lar travaliul 
executat, odată tipărit, nu mă onora cîtuşi de 
puţin. Mare brînză, să-l traduci pe Gaston 
Leroux, autor de romane proto-poliţiste! 

Tot Fulga m-a scos din impas. Sugerîndu- 
mi să-mi încerc puterile cu Emile Zola. Dar 
nu un roman oarecare din ciclul Maqguarzilor, 
de mai mică însemnătate, ci anume cu 
„L'Assommoir”. Mai întîi, fiindcă titlul era 
imposibil de redat pre limba noastră, iar apoi, 
deoarece Zola, docu- mentindu-se pe teren, 
ani de-a rîndul, îl scrisese într-o franceză 
argotică. Şi nu un argou contemporan, pe 
care-l ştiam, de bine de rău, din cărţile lui 
Simonin sau Auguste Le Breton, ci unul de pe 
la 1883. 

Cînd îl întiîlneam la Casa Scriitorilor, unde 
mai totdeauna lua prînzul, mereu la aceeaşi 
masă şi cu-aceiaşi convivi, de cele mai multe 
ori rafinatul Romulus Vulpes-cu, specialist în 
argouri, însă villoniene, sau Mircea Micu, 
excelent cunoscător de română populară, mă 
duceam de-a dreptul la dînsul şi-i raportam, 
ca, pe vremuri, la liceul militar: 

— Am feştelit iacaua, tovarăşe, pardon, 
domnule general! 

Incă nu fusese promovat general în 
retragere, cum s-a întîmplat mai tîrziu, însă 
pentru mine, indiferent de gradul avut atunci, 
tot general era. Fiindcă se pricepea la tactică 
şi strategie, şi nu se putea să nu te scoată de 
la ananghie. 


351 


— Care-i baiul, dom’ elev? Ţi-a rămas 
căruţa-n drum? 

— C-am aşa“i, şi nici nu ştiu s-o întorc... 

În ziua aceea, dejuna de unul singur. 
Bineînţeles, n-am cutezat să mă proţăpesc la 
masa sa, ci l-am informat pe scurt: 

— M-a-mbolnăvit Zola-ul dumitale, 
maestre! Scrie, nenorocitul, numai în expresii 
de mahala, inexistente în dicționarele 
noastre... 

— Foarte bine a făcut! Altminteri nu mai 
era romancier serios. Şi l-ar fi tradus orice 
nătăfleţ. Pe de altă parte, dacă-ţi izbuteşte o 
versiune autohtonă de valoare, ai toate 
şansele să fii primit în Uniune! Mai lasă-mi 
ceva timp de gindire... Acuma, vezi bine, 
pregătim Congresul Scriitorilor, şi mi-e capul 
umflat de probleme. După aceea, am să-ţi fac 
rost de-un dicţionar argotic. Mai mult ca 
sigur. 


L-am părăsit numaidecît, luîndu-mi rămas 
bun şi multumind totodată pentru bunele 
intenţii. De altfel, mai mereu îl vedeam 
mîncînd singur, chiar cînd mai era cu cineva 
la masă, cu nasu-n farfurie şi doar rareori 
scoţînd vreo vorbă. În schimb, era capabil să- 
l asculte pe come-sean minute în şir, fără să-l 
întrerupă. 

Abia cînd îşi găta blidul, ridica ochii şi-şi 
arunca privirea prin sală, luîndu-şi o ţigară 
din eterna sa cutiuţă metalică. Trăgea vîrtos, 
fum după fum, iar cînd smogul îl împrejmuia 
de pretutindeni, de-ai fi zis că-i vreun zeu al 
Olimpului pierdut printre nori, atunci 
purcedea să-i răspundă interlocutorului. 

Grav, concentrat, gînditor alteori, ca şi 
cum ar fi fost pierdut pe-o altă lume, 
cumpănea lumea din jur, lumea 
scriitoricească, încît părea să vadă ceva 


352 


nemaiîntilnit pînă atunci. Deşi, fie vorba între 
noi, nu era nimeni altul care s-o cunoască 
mai bine, chiar pînă şi-n cele mai mici chi- 
chirezuri. 

Imprevizibil om şi conu Laurenţiu. 
Întocmai ca eroii romanelor sale. Pe care le 
primisem, unul după altul, cu dedicaţii, chiar 
din mîna domniei sale. 

Numai aşa mi-am explicat apariţia, absolut 
uluitoare, la ferma agro-literară de la 
Tîncăbeşti, chiar în preziua deschiderii 
lucrărilor Congresului Scriitorilor, a unui 
grup de cunoscuţi autori de romane şi stihuri. 
Printre ei, Laurenţiu Fulga şi Geo 
Dumitrescu. 

— Am lucrat de la prima oră a dimineţii! 
m-a lămurit Geo, luîndu-mă pe după umeri. Şi 
i-am adus pe băieţi la tine să sorbim şi noi 
niţel aer curat... 

— Vă place aici, maestre? l-am luat cu 
duhul blîn- deţii pe fostul „coleg” de liceu, 
fără să-i mai zic general. Aflasem că nu-i pica 
bine apelativul, de vreme ce lucra printre 
scriitori. 

— E nemaipomenit! a exclamat Laurenţiu 
Fulga. Dacă ştiam că există aşa ceva pe 
lumea asta, veneam la matale să-mi închiriezi 
o odăiţă, ca să pot scrie şi eu liniştit. Să-mi 
scalde ochii iarba verde şi să-mi ciripească 
păsărelele... 

— Păi ce, coane Laurenţiule, nu-ţi ajunge 
una? l-a întrebat poetul. 

— Care? Aha, mă iei peste picior, 
imaginîndu-ţi că am o păsărică la cap, sau în 
cap, cum posedaţi voi, poeţii! Lasă-te de 
bancuri proaste, Geuţule, că la mine nu ţin... 

Temîndu-mă să nu se-ntărite spiritele, l-am 
întrebat pe general. 

— Coane Fulga, aţi luat ceva în gură? 

— Ce să iau, pietre, ca Demosthenes? 


353 


— Dacă aţi mîncat la Casa Scriitorilor, aţi 
mai suporta şi-o salată de roşii oltenească? 

— De ce nu? Ce, mi-s oprit de doctori? Dar 
de unde roşii? 

— Din grădina bulgăroaicei! 

— Asta-i Penke, nevastă-sa! l-a lămurit Geo 
Dumitrescu. 

— Nu mai spune! s-a mirat generalul. 
Bravo lui, va să zică şi-a adus şi grădinăriţa în 
casă... Excelentă idee! Unde-i coana Penke, 
să-i pup şi eu mîna? 

— La bucătărie, prepară salata mai sus 
citată, i-am explicat eu dispariţia 
bulgăroaicei. 

Atît de impresionat a fost de nevastă-mea, 
care-i o stenică iradiind sănătate, cît şi de 
salata oltenească, prezentată ca la noi, la 
Poiana-Mare, încît Fulga m-a rugat să-i scriu 
neapărat reţeta respectivei amestecături. 
Fiind extrem de simplă, i-am expus-o oral: 

— Roşii mari,  tăiate-n felii rotunde, 
rotocolare, iar nu protocolare, cam vreun kil, 
eventual cu-o marjă de siguranţă, să zicem 
încă o juma’, ceapă verde, minimum şapte 
fire, însă ceva mai groase, cam cît degetul 
mare, trei ardei graşi, cu carnea dolofană şi 
pielita subţire, tăiate toate, şi ceapa şi ardeii 
tot  rondelete, iar nu  mărunţite, sare 
grunjoasă, numai o linguriţă, un ou răscopt, 
fărimat cu furculiţa, ulei în duşmănie, fără să 
priveşti la sticlă cînd torni, mirodenii din 
belşug: mărar, pătrunjel, tarhon, cimbrişor, 
iar la urmă, cîntarea cîntărilor, adică telemea 
de oaie rasă şi presărată deasupra, preferabil 
atita cît să acopere întreaga suprafaţă a 
salatei din farfurie. Căci, aici e-aici, răzătura 
se-administrează nu în castronul cel mare, ci- 
n strachina fiecărui mesean. Iar cine pofteşte, 
mai poate adăuga şi vreo cinci căţei de 
usturoi, tocaţi cît unghia de la deştul mic. Ca 


354 


piine, e de dorit să existe în casă turtă coaptă 
la test. De nu, atunci miez de intermediară... 

— Dom'le elev, a răcnit cuprins de 
disperare Laurențiu Fulga,  opreşte-ţi 
recitalul, că simt cum m-apucă toate 
năbădăile! Iarăşi mi se face poftă de-o salată 
de-a voastră... 

— Păi nu-i o problemă! Penke-i aici, 
roşiile-n grădină... 

— Stai blind, uiţi că miine sîntem la 
Congres? Vrei să ne-avîntăm cu toţii prin cine 
ştie ce încăperi obscure, în loc să stăm în 
băncile noastre? Mai bine, ca să ne pice 
tălăburca asta ca lumea, haidem cu toţii să 
ne plimbăm oleacă prin vie, livadă şi grădină, 
să vedem de ce-i în stare doamna Penke, 
fiindcă dinsa, după cîte ştiu, se ocupă de 
agricultura fermei...  Şi-apoi, pînă se- 
nserează, încropim, la aer curat, afară, sub 
şopru, un pokeraş distractiv şi relaxant! 

Asistenţa fiind de acord, a felicitat-o pe 
nevastă-mea, sărutîndu-i şi mîna, după care 
s-a grăbit să-mi colinde 


prin livadă şi vie. La grădină s-a renunţat, 
temîndu-ne să nu ne-apuce noaptea bătînd 
cărţile. Şi era absolut necesar să ne culcăm 
devreme, avînd în vedere că lucrările înce- 
peau la nouă dimineaţa. A doua zi. 


Bineînţeles, ca invitat al generalului, am 
participat şi eu la lucrările adunării generale 
a scribilor. Deşi încă nu eram decît fondist. 
Adică, membru al Fondului Literar. Ceea ce 
nu m-a împiedicat însă, fiind de faţă, să mă 
bucur din toată inima cînd s-a anunţat 
alegerea lui Laurenţiu Fulga. Ca 
vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor. 

L-am sărbătorit la terasa Cercului Militar, 
de pe Calea Victoriei. Cînd, reunindu-ne vreo 


355 


zece, maximum douăsprezece persoane, am 
ciocnit un şpriţ. Destul de anemic. 
Vicepreşedintele nefiind în bani. 

Iar a doua zi, fără să mai zăbovesc, m-am şi 
repezit la anticarul indicat să-mi 
cumpăr „,Dictionnaire de la langue verte”. 
800 de lei mi-a cerut anticarul. Şi i-am dat, 
fără să mă mai tocmesc. 

Şi numai astfel, ajutat din toate punctele 
de vedere de Fulga, steaua bunei mele 
speranţe, am dus la capăt „Ger- vaise” 
(L'Assommoir-ul lui Zola). 

Cînd i-am dăruit, cu dedicație, cele două 
volume ale romanului, apărute în „Biblioteca 
pentru toţi”, după o muncă diabolică de- 
aproape doi ani şi jumătate, am observat, 
spre surprinderea mea, că rămăsese acelaşi 
om ca şi mai înainte. Nu se simţea în el 
vicepreşedintele. A cerut nişte cafele de la 
bufet, mi-a întins eterna sa cutiuţă metalică 
să-mi iau o ţigară (însă pînă ce-am terminat 
„audienţa”, îi  redusesem la jumătate 
conţinutul) şi m-a întrebat: 

— Cum ai de gind să te descurci mai 
departe? 

— Tot aşa! Lucrind... Am în cap un roman 
pseudopo- liţist! 

— Atunci pune-l pe hîrtie! Va fi mult mai 
apreciat decît poemele tale suprarealiste. Cu 
banii cum stai? 

— Mulţumitor, dar încă n-am disperat... Ce 
să-i faci, pensie mică, după buget, fiind doar 
membru al Fondului! Există un anume 
plafon... 


— Se va rezolva şi asta! Cu traducerea de 
faţă, care nu-i chiar de ici de colo, e timpul să 
depui o cerere de primire în Uniune. Unde-s 
alte baremuri. Şi, fiindcă ai nevoie de trei 


356 


recomandaţii, prima ţi-o dau eu... Uite, mai ia 
o ţigare, pînă o scriu! Şi-aşa văd că mă ajuţi 
copios, fumîndu-mi rezervele, să nu devin 
tabagic. Mai vrei şi-o cafea? 

— Dacă insistaţi, coane Laurenţiule, nu 
refuz! 

În orice caz, la plecare a ţinut să-mi atragă 
atenţia: 

— Las-o mai moale cu cafelele şi ţigările! 
Sănătatea înainte de toate... lar tutunul 
dăunează, aşa să ştii. Ţi-o spun eu, care-s 
suferind serios de o maladie ce nu-ngăduie 
ţigara! 

— Atunci de ce fumaţi? 

— Ca să-mi potolesc nervii şi să lucrez 
liniştit... Mai am atitea de scris! 

Chiar mă-ntrebam, în sinea mea, cînd se- 
aşază Lau- renţiu Fulga la scris, dacă-i la 
Uniune în permanenţă, de la prima oră a 
dimineţii şi pînă seara tîrziu? 

Am dedus răspunsul într-o duminică de 
iulie, cam pe la jumătatea lunii, cînd mi se 
copseseră pietroasele din livadă şi-am dat o 
fugă pînă la Bucureşti, să-i duc şi lui un 
paneraş. Asemenea cireşe, mari cît oul de 
porumbel, n-avea nimeni în tot judeţul. 

L-am găsit în curtea casei, meşterind ceva 
la trandafirii din grădină. Cînd am parcat 
„Bombiţa” lingă portiţă, suind-o pe jumătate 
din trotuar, abia atunci a băgat seamă că are 
musafiri nepoftiţi. 

— Bună dimineaţa! i-am zis eu, deşi era 
trecut de zece. Ce bine-i că vă ocupați şi de 
niţel grădinărit. Ajută enorm la sănătate... 

— O fi! Numai că eu şi grădinăritul ne- 
aflăm pe baricade adverse... Am lucrat mai 
toată noaptea, şi ieşisem să văd şi eu ce-i cu 
buruienile mele frumos mirositoare, de s-au 
umplut de-atîţia pureci! Te pricepi la chestii 
dintr-astea? 


357 


— Bineînţeles! Aveţi o foarfecă de vie? 
— N-am! Ce să fac cu ea? Dar ce-i cu 
matale aici, s-a-ntimplat ceva? 


— Da! S-au copt cireşile... Şi v-am adus un 
coşuleţ, de-o gustare! 

— Şi nu ţi-e ruşine, să-mi vii mie cu 
plocoane? 

— Ba s-avem pardon, coane Laurenţiule, 
nu-i vorba de nici un plocon! Ieri a fost 
sîmbăta morţilor, şi-mpart şi eu dintr-ale 
mele, celor ce nu posedă... 

— Mă rog, să zicem c-aşa ar mai merge! 
Rău am ajuns, de-am apucat să mi se-aducă 
pomana la domiciliu... Hai în casă, să-ți 
„impart” şi eu o cafea şi-o ţigare! 

— Cu multă plăcere! Cu-atit mai mult, cu 
cît dumneavoastră nu mai daţi pe la mine, la 
Tîncăbeşti... 

Pînă a pus de cafele, i-am cerut o foarfecă, 
să-i izbăvesc trandafirii de pureci. Mi-a adus 
una de croitorie, probabil a soţiei sale. Cu 
care am rezolvat şi problema invaziei de 
pureci negri, un dăunător specific al 
rozaceelor nestropite la timp cu insecticidele 
indicate. Cînd am fost gata, în mai puţin de- 
un sfert de ceas, nu mai exista nici 9) 
lighioană. Dar nici trandafiri! Şi i-am explicat, 
ştiinţi-fic, prea bunului meu maestru: 

— Nu vă speriaţi, c-or să deie alţii! Pe- 
ăştia, impes- taţii, îi îngropaţi cît mai adînc, 
iar pe-ăi de-or răsări, dacă se va produce şi 
minunea asta, să-i stropiţi neapărat cu 
„Parathion”... 

Deloc supărat, însă uluit de dispariţia atit 
de rapidă a rozelor, Laurenţiu m-a poftit 
în „living-room”. Să lichidăm cafelele şi să-i 
tragem o ţigară în piept. Prilej cu care mi-a 
prezentat-o şi pe doamna sa, o femeie blajină, 
slăbuţă şi mărunţică, extrem de emotivă. 


358 


Căci, văzînd cireşele din paneraş, a exclamat 
încîntată: 

— Păi bine, măi oameni buni, cînd sînt pe 
lume atari splendori, voi vă ţineţi de tutun şi 
de cafele? Eu vă las în pace, pînă spăl 
cireşele! Apoi mă-ntind să mă odihnesc 
niţel... Nu prea mă simt bine! 

Fulga mi-a dezvăluit că soţia-i era cam 
suferindă. Adăugînd: 

— Îţi dai seama, cred, că nici nu se poate 
pune problema s-o oblig pe nevastă-mea să- 
ngroape mărăcinii pe care i-ai tăiat, şi nici să 
umble cu otrăvuri primejdioase, cum 
e ,,„Parathion”-ul, de care am mai auzit şi 
eu cîte 
ceva... În ce mă priveşte, să nu-ţi faci nici un 
fel de iluzii. Am de scris, iar nu de grădinărit! 
De altfel, ai mai trecut pe la Uniune? 

— N-am avut ocazia! De ce? 

— Ca să afli că ţi s-a aprobat cererea. De- 
alaltăieri eşti membru al Uniunii Scriitorilor 
din R.S.R.! 

— Dumnezeule, nu se poate! 

— Păi de, asta-i nenorocirea, că, uneori, se 
mai poate! a glumit Fulga, poftindu-mă de- 
ndată să mai iau o ţigară. Hai, mai soarbe şi- 
o gură de cafea... 

La plecare, apropiindu-se şi ora prînzului, 
cînd metabolismul începea să-mi funcţioneze 
anapoda, Fulga m-a condus pînă la maşină, 
cărindu-mi şi coşuleţul în care fuseseră 
cireşele. 

— Cine ştie, poate am să te calc la 
Tîncăbeşti! Aşa că nu-mi mai aduce daruri 
dintr-astea, chit că-s ale pămiîn- tului ce ne 
îndură, căci ai să mă superi. Şi-ncă rău de 
tot! Drum bun, şi sărută-ţi bulgăroaica şi din 
partea mea... 

Rulînd spre casă, mi-am dat seama ce 
făcusem judecînd mai adînc (maximum zece 


359 


cm. aproximativ, cam cît îmi socoteam 
grosimea creierului meu de gigilice) şi mi-am 
zis: „Băiete, eşti un gafeur de milioane! L-ai 
necăjit pe Orfeu, şi încă atingindu-i coarda 
cea mai sensibilă”. Orfeu era generalul, 
căruia aşa i se mai spunea, între scribi, de la 
apariţia romanului său intitulat „Moartea lui 
Orfeu”. 

Necăjit rău, şi eu, am privit cu reproş spre 
paneraşul vinovat. Căci el purtase cireşele. 
Uitîindu-mă mai atent, întrucît nu înţelegeam 
ce se află în el, era să dau cu „Bombiţa” în 
şanţul autostrăzii. Era ceva roşu, cam de 
culoarea  pietroaselor mele. Şi-am oprit 
gîngania de „Fiat” 600, anume ca să mă 
conving că nu-s cireşele mele. 

Nu erau. Roşul acela aprins, bătînd niţel 
spre burgund, aparţinea ambalajului a cinci 
pachete de „Pall Mall”. Fără filtru. Însă 
„superlong” şi extra-groase. Ţigara mea pre- 
ferată. După „Kent”. Gata. Eram lămurit. Mi- 
o făcuse romancierul. Dăruindu-mi înzecit, 
întocmai ca-n biblie. Să mă înveţe minte. 
Pedepsindu-mă, pe loc, am desfăcut imediat 
un’ pachet şi-am extras o babană de ţigare. 
Aprin- zînd-o numaideciît. 


Orfeu îndurerat 


Nu şi-a uitat promisiunea. De a mă vizita la 
Tîncăbeşti. Aşa că, într-o după-amiază, la 
vreo cîţiva ani de la neinspirata mea 
deplasare cu cireşe, m-am pomenit, cam spre 
amurg, cu-o maşină la poarta livezii. Din care 
au descins Laurenţiu Fulga, o tînără, precum 
şi nea Titi. M-am grăbit să-i poftesc în casă. 


360 


lar Penke s-a şi repezit la bucătărie să pună 
de cafele. 

În „cabinetul meu de creaţie” o odaie de 
3X3, unde abia încăpeau biroul, patul şi 
rafturile bibliotecii, inclu- siv fotoliul cu care 
mă făleam, întrucît era o piesă rară, nu 
mai ştiu ce stil anume, englez, german sau 
franțuzesc, nea Titi a purces să-i arate, volum 
cu volum, cărţile mele din „Carre Noir”. M- 
am simţit oarecum jenat. Neavînd nici o 
legătură cu conţinutul, fotografiile color de 
pe cartonul celofanat reprezentau mai mult 
cucoane dezgolite de-orice veşmiînt. 

— Măi nea Titi, lasă-mi în pace cărţuliile! 
Vrei să mă faci să roşesc... 

Însă a intervenit fetiţa care-i însoțea, 
îndemnîndu-l: 

— Ba ia mai arată-ne vreo cîteva, că tatei îi 
plac romanele polițiste! Mai ales din 
colecţiile astea. 

Fulga a zîmbit oarecum întristat, şi nu mi- 
am dat seama de ce oare, repezind-o pe fie- 
sa, despre care abia acum aflam cine era 
avînd în vedere că maestrul n-o prezentase. 
Probabil, mi-am zis în sine-mi, şi-o fi imagi- 
nînd că-s la curent cu componenţa familiei 
sale. 

— Termină cu prostiile, copilule! De 
romane detective îmi arde mie, cînd mă 
chinui ca un cîine cu cartea la care lucrez 
acum?... 

Cînd l-am auzit recitind cele de mai sus, 
mi-a îngheţat sîngele în vine. Trei romane îi 
dusesem, la Uniune, prevăzute cu dedicaţiile 
de rigoare. Deci, trebuia să deduc că nu se- 
atinsese de ele. 

Plecînd spre Sinaia, încotro se grăbeau, 
conu Lauren-ţiu m-a refuzat net, cînd i-am 
propus să culeg un coşuleţ cu struguri 
Muscat Hamburg pentru doamna sa. 


361 


— Nu mai rimneşte la struguri! s-a 
explicitat el. 

Dar nea Titi m-a lămurit pe drum, în vreme 
ce-i conduceam pe alee: 

— Blegule, nu ştiai că s-a prăpădit acum 
un an? 

— Cine, bre? l-am întrebat tot în şoaptă, 
cum îmi vorbise şi el. 

— Nevastă-sa!... 


lar în anii ce-au urmat, nu l-am mai 
abordat niciodată pe chestii futile. Îl salutam 
de la distanţă, mai ales cînd îl vedeam 
îngîndurat la masa sa, fie singur, fie cu 
Romulus Vulpescu, eternul său însoțitor. Îmi 
răspundea dînd din cap, semn că-mi 
receptase mesajul. Alteori, părea că nici nu 
mă observă. Şi rămîneam mîhnit, în salonul 
restaurantului,  gîndind îndelung  dacă-l 
supărasem cumva cu cine ştie ce spusă 
slobozită aiurea. 

Odată, mult mai tîrziu, cînd începuse să 
arate din ce în ce mai preocupat şi închis în 
el, ridicîndu-se de la masă şi trecînd pe lîngă 
mine, m-a întrebat aproape din mers: 

— De ce nu mai vii pe la mine? 

— Nu ţin să deranjez! Am impresia că 
sînteţi foarte prins de treburi... 

— Braşoave, dom’ elev, braşoave! Îmi 
umbli cu cioace... Cînd termini cu masa, care 
la matale, văd că durează dublu decît normal, 
fă-mi o vizită în birou! 

— Cu multă plăcere... Mai am niţel, şi 
numaidecît mă prezint la raport să vă spun ce 
mai e nou prin zona noastră! 

— Te aştept! mi-a spus. Fără să-mi mai 
zimbească. 

Ceea ce nu-i prea stătea în fire. 

Preocupat de chemarea lansată de general, 
care chiar fusese avansat în gradul respectiv, 


362 


cu prilejul recentei aniversări a actului de la 
23 August, m-am grăbit să-mi înghit pilaful 
pe care-l repetam a treia oară, ştiind că 
orezul nu îngraşă, şi să mă duc la cabinetul 
vicepreşedintelui. 

Era singur. Fuma şi privea afară, pe 
fereastra ce dădea spre Calea Victoriei. Cînd 
m-a văzut intrînd, mi-a făcut semn să iau loc 
în fotoliul dinaintea biroului. Şi, încăle- cînd 
pe-un colţ al mesei de lucru, s-a uitat la 
mine lung, 


examinîndu-mă din cap şi pînă-n picioare. Ca 
şi cum ar fi fost satisfăcut de cum arătam, a 
şi intrat în subiect: 

— Uite ce-i, domnule elev, de cînd ne ştim 
noi doi? 

— De-o viaţă, aş zice! i-am răspuns 
emoţionat, ne- ştiind de ce. 

— Te-am bătut vreodată la cap, în 
răstimpul ăsta, vi- rîndu-mi picioarele în 
scrisul matale, cu sfaturi şi poveţe imbecile? 

— Niciodată, de ce să mint! i-am declarat 
ferm convins de cele ce afirmam. Mai curînd 
aş spune că m-aţi ajutat, cînd mă- 
mbolnăvisem şi dădeam să cad în gînduri 
negre... Mi-aţi făcut rost de traduceri, de 
ajutoare de boală, mi-aţi vizat manuscrisele 
din partea cenaclului Uniunii, ca să poată fi 
tipărite, m-aţi şi felicitat la orice nouă apa- 
riţie, plus că mi-aţi dăruit, cu dedicaţii în doi 
peri, toate romanele dumneavoastră! Şi le-am 
citit pe  nerăsuflate, şi romanele şi 
dedicaţiile... Ceea ce, iertaţi-mă că v-o zic 
aşa, verde în faţă, bănuiesc că n-aţi procedat 
la fel cu opusculele mele! 

— Ei, nu mă-nnebuni! De unde-ai mai scos- 
o şi pe-asta? 

— Dintr-o spusă a dumneavoastră, scăpată 
cîndva, mai de demult, cînd aţi trecut pe la 


363 


Tîncăbeşti... Cum că nu vă arde de romane 
polițiste! 

— Hai să fim serioşi! N-ai înţeles nimic... 
Era vorba de-altceva. De istorii cu asasini şi 
omoruri care, într-adevăr, nu mă prea amuză. 
Mai ales după ce-am făcut şi-un război! Ţi le- 
am citit pe toate. Şi romănelele din „Extra- 
vagantul Conan Doi”, şi „Contratimp”, pentru 
care ai primit şi premiul Uniunii... Acuma, ca 
să-ţi dai seama că-s cu ochii pe matale, află 
că-ţi urmăresc „Memoriile aproximative”, pe 
care ţi le publică „Suplimentul literar al 
Scînteii Tineretului”... Tocmai de-asta am 
vrut să te văd. Ca să-ţi sugerez, pentru întâia 
oară de cînd ne cunoaştem, c-ar fi mult mai 
nimerit dacă te-ai lăsa de cărţulii nesem- 
nificative şi puşteşti, ocupîndu-te mai serios 
de ceea ce scrii acum. Mă refer la 
„Aproximative”... De ce nu le-organizezi într- 
un roman? Ar fi un lucru serios, necesar, încă 
nefumat pe la noi! Ce zici? 

O clipă am rămas ţuţ, cum se spune în 
argoul stradal. Nicicînd nu-mi trecuse prin 
cap că generalul îmi lectura cărţile şi, în 
special „Memoriile aproximative”. 

— Credeţi c-ar fi posibil să iasă ceva, din 
bazaconiile mele, dacă le-aş rescrie şi le-aş 
aduna într-un volum? 

— Da! Altminteri nu mi-aş mai fi pierdut 
timpul cu matale... Uite ce-i, dom'elev, mai în 
glumă, mai în serios, îţi ordon să te pui cu 
burta pe treabă, nu numai pe mîn- care. 
Adică, pe scurt, scrie-ţi cartea vieţii... Nu te 
lăsa pe tînjeală, că timpul nu ne-ngăduie! Eu 
unul, la ora actuală, n-aş mai fi în stare să 
zugrăvesc o lume pe care am cunoscut-o la 
fel ca şi matale. Nu mă mai ajută puterile. Şi 
nici nu sînt sigur c-o să ne mai întîlnim atît de 
curînd. De altfel, mă pregătesc să plec... 


364 


Încîntat de îndemnul generalului, eram 
totuşi intrigat de ultimele afirmaţii. Unde 
urma să plece, de nu mai era convins c-o să 
ne revedem în lunile următoare? 

— Sînteţi trimis în vreo delegaţie? m-am 
încumetat să-l întreb. 

— Cam aşa ceva! 

Dînd să-şi aprindă o altă ţigară, Fulga şi-a 
deschis cutiuţa metalică, atit de 
binecunoscută mie. Însă era goală. Şi m-a 
solicitat: 

— Poţi să-mi dai şi mie un cui de coşciug? 
Că pe-ale mele, văd că le-am bătut pe toate! 

Imediat i-am oferit un „Kent”. Trăgînd 
adînc în piept, de i s-a dus fumul pînă în 
adîncurile  plămiînilor, Fulga a exclamat 
încîntat: 

— Bună otravă! Te-ai ajuns, domnule elev, 
de fumezi dintr-ăstea, domneşti... 

— Nu totdeauna! Astăzi am fost însă în 
bani, primind un avans de la editură, şi m-am 
autocinstit c-un pachet de străineze... Să mă 
simt şi eu un cineva! 

Fulga s-a înnegurat o clipă, apoi mi-a atras 
atenţia: 

— Dacă vrei să-ţi duci la capăt memoriile, 
oricît de aproximative ar fi, las-o mai moale 
cu tutunul! Să n-o păţeşti ca... 

N-a mai precizat de cine era vorba. Şi chiar 
de-ar fi făcut-o, tot n-aş fi luat în seamă 
avertismentul. Fără ca- 
fea, tutun şi proteine nu sînt bun de nimic. 
Un rînd n-aş fi fost în stare s-aştern pe 
hîrtie. Gîndeam ca un cretin bineînţeles. 


Ca, mai tirziu, cînd generalul s-a săvîrşit 
din viaţă, fără să mă fi anunţat cineva de 
faptul că era internat la spital, pe patul de 
suferinţă, să-mi amintesc de cuvintele sale. 
Şi, fără să mă lepăd de tiutiun, am ţinut să-i 


365 


aduc, aici, un „onor la general!”, pentru 
preţiosul său sfat. Să-mi adun amintirile într- 
un volum coerent organizat. Ca şi pentru 
toate celelalte. Mai corect, ar trebui spus 
„Onor la Om!” 


CÎND LA TRAP CÎND LA 
GALOP 


366 


Cine umblă prin vecini 


De cîte ori mi s-a oferit şansa să particip 
la vreo în- tilnire majoră cu cititorii, la 
Festivalurile noastre de sa- tiră şi umor 
(Vaslui, Cîmpulung-Muscel, Focşani, Craiova 
şi etc.), sau la Simpozioane şi Festivaluri 
internaţionale (Varna, Gabrovo), unde 
stăteam la o cafea de vorbă cu scriitori 
adunați de prin toată lumea, mai totdeauna, 
înainte de plecare, mi se întîmpla cîte-un 
pocinog. Cu sănătatea corporală. Cea mintală 
nefiind mai niciodată afectată. Părere strict 
personală, ceilalţi participanți abţinîn-du-se 
să-şi exprime opinia. Mă rog, îi priveşte! 

Cînd am vizitat pentru întîia oară Bulgaria, 
împreună cu nevastă-mea, ca invitaţi ai 
Uniunii traducătorilor din ţara vecină, am 
plecat la drum de-a dreptul din... pat. Unde 
zăceam, cuprins de-o pirdalnică toxicoză 
alimenta-ră. De pe urma unor mititei. Mici, 
mici, însă afurisiţi. Ori mîncasem în exces, în 
nici un caz mai mult de cinşpe, ori intraseră 
într-o stare de descompunere incipientă, 
lucrurile nu erau prea clare. 

Şi-am călătorit, pînă la Sofia, cu niţică 
febră, fiind obligat de medic să mă hrănesc 
doar cu ceaiuri medicina-le. Motiv pentru 
care bulgăroaica de nevastă-mea vîrise într-o 
sacoşă, ceva mai ţeapănă, cinci sticle, de-un 
litru, cu zeamă de mugşeţel. Iar eu, sărmanul, 
care muream după o călătorie cu trenurile la 
care se află ataşat şi-un vagon- restaurant, de 
nivel european, cum se obişnuieşte la ex- 
pressurile internaţionale, fusesem nevoit să- 
nghit în sec. Mai exact, să-nghit cantităţi 


367 


enorme de flores chamomi-lae, sub formă de 
lichid antipatic şi profund scîrbos. 

— Acum, copilă bună, i-am zis nevesti-mii, 
de îndată ce ne-am văzut instalaţi la cel mai 
luxos hotel din capi-tala bulgară, iar 
însoţitorul nostru, un tinerel şi învăţat 
inginer-auto, cu studiile făcute la Braşov, ne 
poftise la masa de prinz, pot să-ţi declar cu 
mîna pe inimă că-s în perfectă stare de 
funcţionare, digestiv vorbind! 

— Adică, vrei să insinuezi c-ai să măniînci 
de toate, aşa cum îţi va pofti inima? m-a 
interogat Penke. 

— C-am pe-aproape de-aşa ceva! i-am 
zimbit încurajator. 

— Crezi că bulgarii n-au şi ei produse 
dietetice? 

Întrucît însoţitorul ce ne fusese acreditat, 
ca să-i zic şi aşa, pe tot timpul vizitării ţării 
din a cărei literatură tălmăcisem o sumedenie 
de cărţi, era mult prea fraged şi afabil şi ne 
rugase să-i spunem pe numele mic, lăsînd la 
o parte orice protocol, l-am abordat direct: 

— Ivanciule dragă, ia zi-mi, cum stăm cu 
regimul? 

— Democrat, popular şi socialist, la fel ca 
şi la voi! 

— Mă refer la regimul în care sîntem 
invitaţi... Mîn- căm dintr-o diurnă, care 
probabil a şi fost stabilită de Uniunea 
traducătorilor, sau ai alte indicaţii? 

— Am! Ţinind seamă de informaţiile 
primite din partea ataşatului nostru cultural 
de la ambasada din Bucureşti, care vă 
cunoaşte obiceiurile, fiind pesemne bine pus 
la punct în ceea ce vă priveşte, am dispoziţii 
speciale... Casa şi masa ne priveşte, 
transportul de-asemenea, iar pentru bani de 
buzunar vi s-a alocat o sumă de două sute de 
leva. Deci, mîncaţi oricîte rimniţi, indiferent 


368 


de cantitate, căci turcul plăteşte, după cum 
se spune la voi, românii. Deşi, în cazul de 
faţă, noi plătim... Chit c-am avut mult mai 
mult de suferit de pe urma turcilor decît aţi 
suferit voi. Acum însă am scăpat de robie, 
după cinci sute de ani, aşa că nu vă faceţi 
probleme! 

— Perfect! Din toate punctele de vedere! 
Adică sîn- teţi bine organizaţi, politicoşi cu 
oaspeţii străini... 

— Mai ales cu românii, pe care nu-i 
considerăm atît de străini. V-aţi vărsat 
sîngele pentru independenţa noastră! Puteţi 
lansa comanda, c-a şi venit şeful de sală s-o 
preia... L-am şi avertizat cu cine are de-a 
face. Vă orien- 


taţi singur după lista de bucate, sau e nevoie 
să v-o tra- duc eu? 

— Deloc! La atîta bulgărească mă pricep şi 
eu... Cîtă vreme am stilizat traducerile 
nevesti-mii, m-am ales şi cu niscaiva 
cunoştinţe de lingvistică (virgulă) comparată! 


Iar primul prînz luat în condiţii de invitat, 
vrind să fiu şi eu, cît de cît, diplomat, l-am 
orientat doar asupra preparatelor culinare 
specific bulgăreşti. Ceea ce l-a în- cîntat 
nespus pe Ivanciu al nostru. Nu ştiu însă 
dacă şi-atunci cînd a trebuit să semneze 
nota de plată. 

Incepusem cu nişte antreuri naţionale, 
extrem de interesante. Ca „trakiiski salat”, 
un amestec fantastic de iaurt scurs, 
castraveți proaspeţi şi usturoi, sau „părjeni 
tigviciki”, dovlecei prăjiţi la tigaie, în ulei, cu 
ardei kapia şi, iarăşi, usturoi, cu sos de boia 
iute, precum şi „şopski salat”, un soi de 
salată de roşii, ca la noi, în Oltenia, pe bază 
de castraveți, ciuşti, ceapă multă, usturoi, 


369 


mărar, cimbru, pătrunjel şi ciubriţă, o 
mirodenie inexistentă în grădinile noastre, şi 
telemea rasă deasupra. Din belşug. 

Apoi, neţinînd seamă de semnele discrete 
ale neves- ti-mii, am cerut o „meşana skăra”. 
Într-adevăr o specialitate bulgărească. 
Despre care citisem în cărţile traduse de noi. 
Şi din care aflasem că Bulgaria se găseşte 
într-un plin proces de „mehanizaţie”, adică 
de întemeiere a unei reţele vaste de 
zahanale, cărora bulgarii le spun „meha- 
nale”, în care se servesc numai grătaruri. Mai 
exact spus, fripturile la grătar, iar nicidecum 
agregatul respectiv. 

Cînd am văzut în faţă „meşana skăra”, am 
fost totuşi nevoit să apelez şi la luminile 
însoţitorului nostru. Fiind oarecum derutat. 

— Din ce se compune scara asta, a 
voastră? Căci am impresia că-i vorba, adică, 
de-o încurcătură produsă la bucătărie! 

— Ba deloc. E foarte simplă! Din ceea ce 
vedeţi... Trei mititei, „kebabcite”, oarecum 
diferiţi, ca format, de cei din România, 
fiecare fiind preparat din altă carne: oaie, 
vacă, sau porc; trei chiftele, însă de genuri 
aparte, în ceea ce priveşte tocătura, fiindcă 
unora li se spune „nervozni kiufte”, datorită 
cantităţii de ardei, altora 
„sireni”, deoarece au în compoziţie şi 
caşcaval, iar ultimelor „normalni”. După care 
urmează cîrnăciorii. Şi-ăştia de trei feluri: 
de oaie, de capră şi de porc. Muşchiul de 
lîngă ele, baza, este de vacă, iar cealaltă 
bucată e tot muşchi, însă de porc... 

— Şi-ălelalte bucățele? 

— Măruntaie... Măduvioare, fudulii... Aşa, 
ca să deie un aspect cît mai decorativ! Ca şi 
salatele-garnituri, dispuse în cele şase 
găvanuri de pe marginea castronului. Varză, 
sfeclă, lăptuci, ceapă, usturoi şi ardei kapia... 


370 


Bulgăroaica de nevastă-mea, uimită de 
cantitatea servită, s-a interesat şi ea: 

— Asta-i o porţie pentru patru persoane? 

— Nu. Doar de-una singură! 

Luptind eroic, cu abnegaţie şi răbdulie 
plăcere, pînă la urmă am izbutit să birui şi 
ultimele resturi. Oricum, victorie greu 
obţinută. Însă fără drept de replică. 

Iar în cele douăzeci şi una de zile petrecute 
în Bulgaria, n-a fost seară pe care să n-o 
închei cu un ceai de muşeţel balcanic, 
eventual şi-un iaurt naţional, confecţionat pe 
bază de baccilus lacticus bulgaricus. Excesiv 
de dietetic. Fiind mult mai slab decît al 
nostru. 


Unde-i „Drujba” — hop şi noi! 


Invitaţi la nu ştiu al cîtelea Simpozium 
internaţional al traducătorilor de literatură 
bulgară, care se petrecea din doi în doi ani 
la Varna, mai exact în staţiunea „Drujba”, la 
vreo zece kilometri distanţă de municipiul 
mai sus pomenit, Alex. Ivănescu, poet distins, 
discret şi lipsit de fudulie nu s-a dat deloc 
măreț. Ci suspectîndu-ne, din cînd în cînd, pe 
mine şi pe Victor Tulbure, ceilalţi membri ai 
delegaţiei române participante la eveniment, 
şi privindu-ne pe sub sprincene, ne-a citit (în 
întregime) manuscrisul viitorului său volum 
de versuri. Aflat la edi-tură. Pentru redactare, 
tehnoredactare şi apariţie. Cînd a terminat, 
Victoraş a mai apucat să se intereseze: 

— Şi cînd va fi pe piaţă? 


371 


— Cum adică, pe piaţă? s-a arătat indignat 
Alex. Crezi c-or să facă zarzavagiii pungi din 
cartea mea? 

— De citit în nici un caz n-au s-o citească! 
l-a asigurat zîmbind subţire moldoveanul de 
Tulbure. 

— Nici n-or să aibă de unde! Cărţile mele 
se tipăresc în tiraje atît de mici, încît abia mi- 
ajung mie... Rude, critici, prieteni! Mă-ntreb 
chiar, de unde să mai rămînă şi pentru 
librării, de vreme ce cumpăr singur mai toată 
ediţia? 

Din păcate, n-am putut afla mai multe 
despre vînzarea cărţilor lui Alex., întrucît 
intram în Giurgiu şi urma să fim contactaţi de 
grăniceri şi vameşi. N-am avut probleme. 
Nici cu unii, nici cu ceilalţi. Posedam 
paşapoarte de serviciu. lar produse taxabile 
vamal nu aveam. Luasem cu mine vreo zece 
seturi din „Extravagantul Conan Doi”, pentru 
a le dărui colegilor bulgari, în special celor 
cunoscuţi ca traducători de literatură 
românească. Cine ştie,  poate-i dădea 
vreunuia prin cap să-mi tălmăcească cele 
două volume (aproximativ 1.000 pagini) şi- 
atunci îl apucam pe Dumnezeu de-un picior. 

Cînd îi dezvăluisem lui Tulbure intenţiile 
personali-tăţii  subsemnatului, iarăşi îl 
surprinsesem surizînd mîn- zeşte. 

— Acordurile, în privinţa drepturilor de 
autor, între ţările socialiste sînt clare. Noi îi 
traducem pe gratis, fără să le dăm o para, iar 
ei aşijderea. Aşa că, meştere, dacă tot am 
dat-o pe turceşte, îţi spun şi eu — ioc pară! 
Mă rog, uneori se mai întîmplă şi exceptii, 
cum mi s-a întîm- plat mie... După ce l-am 
tradus pe Hristo Botev, aproape integral, mi- 
au publicat şi fraţii noştri de peste Dunăre 
citeva poeme... Plătindu-mi-le cu spor de 
personalitate. 70 de leva tot am încasat! 


372 


Trecînd apoi pe mîna organelor de 
frontieră bulgare, iarăşi n-am avut dificultăţi. 
Victor Tulbure era cunoscut de grăniceri şi 
vameşi ca un cal breaz. Mirindu-mă, după ce- 
am trecut de Russe l-am luat la întrebări: 

— De unde te ştiu  „băieţii”? Citesc 
româneşte? Sau vorbeşti atît de bine bulgara, 
încît te consideră scriitor de-al lor? 

— Deşi am tipărit nenumărate versiuni din 
poeţii bulgari, ştiu atîta bulgărească, măi 
frate, cîtă ai ştiut şi tu cînd l-ai tălmăcit pe 
Bogomil Rainov... Cred că, dintre noi toţi, 
singurul care bălmăjeşte ceva bulgară e Alex. 
Ivă- nescu! Insă-s cunoscut aici, la vamă, 
datorită nenumăratelor călătorii în ţara lor. 
De-atitea ori am vizitat Bulgaria, pentru 
consultări în privinţa traducerii lui Botev şi- 
a  Elisavetei  Bagriana, încît generaţii 
succesive de vameşi mă ştiu cine sînt şi ce 
caut la ei. Totdeauna am la mine o ediţie 
românească din Botev, cu fotografia lui iar nu 
a mea. Le-o arăt, mi-o admiră cu evlavie, fiind 
vorba de eroul lor naţional, şi nu mă mai 
întreabă nimic... N-ai fost atent, măi, că nici 
nu m-au întrebat dacă am ceva valută la 
mine? 

— Şi ai? 

— Cum să nu! Cinci leva, rămase din 
călătoria de anul trecut, şi vreo optzeci de lei, 
rămaşi din cele două sute cu care m-a 
înzestrat nevastă-mea. Ca să am cu ce mă 
cinsti la drum... Bineînţeles, m-am cinstit la 
Bucureşti, în restaurantul Gării de Nord. Şi, 
iacă aşa, s-au dus băni- şorii pe gustărele şi- 
un pahar de vin... 

— Dacă te prindeau, o dădeai de dracu’! 
Doar ştii că-i oprit să treci graniţa cu 
valută... 

— Aici, eşti în eroare! m-a lămurit 
Victoraş. Legea se referă la valută străină, 


373 


mărci sau dolari, iar leul şi leva-s de-ale 
noastre. Mai ales că se traduc la fel — tot leu 
înseamnă! 

— Bine că mi-am lăsat dolarii acas’! 

— Care va să zică mă iei peste picior, vere 
dragă! a hohotit Tulbure. Bine! Las’, c-am să 
ţi-o plătesc eu... 

Amintindu-mi de nişte întîmplări petrecute 
cu vreo trei decenii în urmă, l-am atenţionat 
pe bunul meu Victoraş: 

— Atunci plăteşte-ţi mai întîi datoriile 
vechi! Şi-aşa mai ai să-mi dai o vioară... 

— Ce vioară? 

— O vioară roşie! Nu ţi-am îngrijit grafic 
primul tău volum de versuri, „Vioara roşie”, 
la Editura de Stat? 

— Aoleu, aşa-i! Tu mi-ai fost 
tehnoredactor... Te pomeneşti că nu ţi-am 
oferit nici un exemplar cu dedicație! 

— Exact! Plecai brigadier la Salva-Vişeu, 
ţi-ai luat exemplarele cuvenite, iar de mine ai 
uitat... Nu-i nimic, am avut eu grijă să-mi pun 
deoparte cinci bucăţi! Cred că nici tu nu mai 
ai atitea viori roşii... 

—  Întocmai! Niciuna... Sper însă c-ai să-mi 
cedezi cîteva! 

— Nici că mă gîndesc! Le vind Muzeului 
de literatură, după ce-ai să te procopseşti cu 
premiul Nobel, şi-au să crească rapid în 
valoare. Nu-i o afacere? 

Tulbure şi-a plecat capul spăşit. Milos din 
fire, l-am liniştit: 

— Hai, nu-ţi fă griji, că două viori tot am 
să-ţi dau! 

— Oare? 

— Precis! întru amintirea unui tînăr 
hăbăuc şi bela- liu, abia întors din armată, 
unde-şi făcuse stagiul mili- tar, ca să plece 
numaidecît pe șantierul naţional de la Salva... 
Ehei, ce vremuri! Îți mai aduci aminte? 


374 


Cu lacrimi în glas, Victoraş m-a cuprins în 
braţe, operaţie anevoioasă de altfel avînd în 
vedere gabaritul meu, şi mi-a spus tremurat: 

— Am fost şi noi cîndva tineri, şi ce 
frumoşi eram! 

— Eram, pe aracu'! Abia acuma sîntem... 
Ştii cum arătăm? 

— Ca nişte aschimodii! a intervenit Alex. 
Ivănescu, nici el la prima tinereţe ci mai 
curînd la a treia. 

— Aiurea! mi-am sărit eu din ţiţini. Alea-s 
mult mai drăguţe, însă lipsite de farmec! Pe 
cînd noi avem nobleţe în trăsături, patină, 
trecerea vremii, care-i înţelepciune curată, 
aşternută pe chip... Intocmai ca nişte 
balonzaide învechite. Un englez nu-şi 
îmbracă ţoala de mai sus, dacă n-are țesătura 
roasă de timp, adică patina la care mă re- 
feream! Victoraş e niţel cam scofilcit la faţă, 
datorită arderilor interioare ale creaţiei, eu 
am depăşit suta de ocale, din pricina bogăției 
de fapte din care-mi extrag materia primă a 
romanelor, iar Alex, e coliliu la păr, ca un 
finlandez, fiindcă-şi pritoceşte intens şi-n 
permanenţă poemele sale abstracte! Pe- 
atunci, cu vreo trei decenii în urmă, eram 
toţi cruzi, la minte şi la trup, încă netre- 
cuţi prin ciurul şi dîirmonul vieţii. Abia astăzi 
am ajuns la vîrsta deplinei forţe de creaţie, 
care numai ea ne face să fim frumoşi, în 
sensul autentic al cuvîntului... 

Victoraş a chicotit. 

— Filozofule! Pe dinăuntru sîntem aşa cum 
zici, n-am nimic împotrivă, dar pe din 
afară-i urgia pămiîntu- lui... Iar ca forţă de 
muncă, meştere, mă simţeam mult mai în 
puteri cînd scriam zăvorit în bucătărioară, 
silind-o pe nevastă-mea să gătească în baie! 
Azi am birou, sau cabinet de creaţie, cum îi 
zice  blîndul notar al isprăvilor noastre 


375 


literare, Laurenţiu Fulga, şi-mi aştern mult 
mai anevoie gindurile pe hîrtie... 

Vreo jumătate de ceas, adîncindu-ne în 
cugetări personale asupra relaţiilor dintre noi 
şi timp, am tăcut milc. La un moment dat, 
Tulbure a propus căscînd uşurel: 

— Hai să ne culcăm! Poate mai uităm ce- 
am fost odată... 

N-am reuşit! 

Şi, pînă-n dimineaţa zilei următoare, cînd 
expresul îşi făcea loc spre Sofia, am tot stat 
la taclale cu Tulbure. Despre multe şi 
mărunte, fiind legaţi de nenumărate păţanii 
trăite împreună. 

Debarcînd pe peronul gării sofiote, am 
început să ne frămîntăm. Victor era neliniştit 
că încă nu se ivea nimeni din partea Uniunii 
scriitorilor să ne preia, iar eu din pricină că 
mă mistuia foamea. Alex., taciturn, supărat 
că-i tulburasem somnul, s-a aşezat pe-unul 
din voluminoasele mele geamantane. Mai 
precis pe cel în care se găseau cele opt sau 
zece sticluţe de coniac albanez, daruri pentru 
colegii de la sudul Dunării, şi-a purces să 
sforăie lejer, în surdină, aţipind un pic. 

— Tu n-ai obiceiul să iei dimineaţa ceva în 
gură? l-am întrebat pe Victor. 

— Ba da! O lacrimă de tărie, bunăoară 
coniac, să-mi mai dilatez niţel coronarele... 
Că mă cam lasă inima! Şi, culmea, de vreo 
citeva minute pluteşte prin preajmă-mi o 
boare de coniac de parcă ne-am găsi la 
„Athenee Palace” iar nu-n gară la Sofia... 

— Ciudată-i şi viaţa! am meditat cu glas 
tare. [ie îţi amiroase a tărie, mie a mititei 
la grătar... 

— Ce să-i faci, a dat să mă lămurească 
Tulbure, posedăm coduri genetice diferite! 

— Coduri, poate, însă leva ba... Cu 
excepţia unora din noi! 


376 


— Ce vrei să insinuezi? s-a oţărit la mine 
Victoraş. 

— Nu _ insinuez deloc, ci-o spun de-a 
dreptul! Tu ai, după cum singur ai mărturisit, 
cinci leva peşin, iar eu nici o stotinkă 
chioară... Imprumută-mi-le mie, căci am 
depistat dincotro bate vîntul ăsta purtător de 
miroase de mici. Uite, la capătul peronului, la 
citeva zeci de metri de noi, e-o tonetă cu 
preparate de genul celor ce mă obsedează! 

— Mă rog, n-am nimic împotrivă! Poftim, 
ia-le... Dă-i drumu’! 

Nu i-am dat drumul, ci-am zbughit-o ca din 
puşcă. lar cu gestionarul tonetei m-am 
înţeles de minune. Tocmai cînd încercam să 
mă descurc folosindu-mă de miini, arătîndu-i 
cu degetul ce doream, m-am auzit strigat de 
la distanţă: 

— Meştere, haide fuga-ncoa, că-i de rău! 

Uitind că-i şi  înmînasem bancnota 
proprietarului tonetei, fără să fi căpătat nimic 
în schimb, peste treizeci de secunde eram 
lîngă Victoraş. Stătea de vorbă c-un tip 
simpatic. 

— Ce s-a-ntîmplat? am întrebat repezit, 
amintin- du-mi că Tulbure mă avertizase că- 
i de rău. 

— A sosit delegatul Uniunii scriitorilor... 
Dînsul e. drugariu Toşko Toşkov, adjunctul 
secției externe! 

— Imi pare bine de cunoştinţă! 

Privind îndurerat şi încurcat la cioburile de 
pe peron, Victoraş a dat din miini a 
neputinţă, arătîndu-i reprezentantului Uniunii 
geamantanul pe care se culcase Ivă- nescu. 
M-am uitat şi eu, în aceeaşi direcţie. Şi-am 
rămas înlemnit. 

Geamantanul, eu avind obiceiul să nu-l 
încui, întrucît de mult nu-i mai posed cheiţa, 
se desfăcuse. Alex, zăcea lingă el, cu nasul 


377 


între sticluţele din colecţia mea de „al- 
baneze”, la ora aceasta făcute praf, şi se 
străduia să re- 


facă priză cu realitatea. Spre uimirea mea, 
am constatat că era pilit bine. lar Victoraş 
m-a asigurat că poetul se-afumase 
dormind printre butelcuţele sparte, 
bineînţeles din vina sa,  geamantanul 
desmembrindu-se cînd tot încerca să-şi 
găsească un loc mai confortabil. Pînă se 
dumirise Tulbure de unde provenea boarea 
de coniac, nu mai rămăsese decit o unică 
fiolă întreagă. 

Amabili, şi-asigurîndu-mă că, la aeroport, 
unde aveam să aşteptăm sosirea altor 
delegaţii, urma să-mi astimpăr foamea ce-mi 
bîntuia prin măruntaie, m-au ajutat să-mi 
reconstitui  geamantanul.  Sprijinindu-l pe 
Alex, de-un stilp aflat la îndemiînă. Din 
structura de susţinere a plafonului gării. 

— Cu ce-am să-mi plătesc breakfastul ce 
mi se cuvi-ne, căci cele cinci leva s-au dus pe 
apa sîmbetei? 

— Neama problema! m-a liniştit Victoraş, 
zim- bindu-mi lejer. Ne-a adus Toşko o parte 
din diurnă. Poftim, ai aici un plic... 

— Cum adică, suportăm noi cheltuielile de 
nutriţie? 

— Da de unde! Ăştia-s bani de buzunar... 
Pentru  mărunţişuri, ţigări,  „Schweppes”, 
chibrituri şi-alte alea! Deocamdată o sută de 
leva, aici, iar la Varna vom căpăta şi restul. 
Dar încă nu se ştie cît... 

— Atunci e bine! Pesemne, îmi zic eu, 
colegii noştri îşi imaginează că fumăm ca 
turcii, şi bem răcoritoare în neştire... Altă 
viaţă! Îmi place de Uniunea scriitorilor 
bulgari! La masă să-i văd cum se descurcă, 


378 


atunci cînd vor observa cît mi-i de foame, şi- 
mi vor plăti totul, după cum m-ai asigurat. 


S-au descurcat. 

Ajungind la aeroport c-un taxi angajat de 
Uniune, anume pentru  delegaţiile din 
străinătate,  şi-aflind că mai aveam de 
aşteptat încă vreo cîteva ceasuri bune, pînă 
ce-aveau  s-aterizeze avioanele dinspre 
Moscova, Londra, Cairo şi Italia, care 
transportau traducători de literatură bulgară, 
m-am aşezat liniştit la îmbelşugatul bar din 
incinta uriaşului hol al aerogării. 

Unde, în afară de espresso şi biscuiţi 
poloneji, din import, nu se servea nimic. 
Restaurantul avea program spe-cial, de prînz, 
între orele 14 şi 18. Cînd nu mă mai interesa. 

Astfel am scăpat cu obrazul curat, 
nepunîndu-i pe cei de la Uniune la cheltuieli 
exagerate. Însă trei espresso tot am 
consumat. Plus vreo juma’ de kil de biscuiţi. 
Insă mi-am plătit singur consumaţia. Pielea 
subţire cu cheltuială se ţine! 


La Drujba, unde fuseserăm instalaţi de 
gazde, şi cazaţi în cele două vile ale Uniunii 
scriitorilor, fiecare primind o cameră (cu 
vedere la mare), ni s-a comunicat că, spre 
seară, pe la 19,30, urma să aibă loc „masa de 
gală”,  săr-  bătorindu-se astfel sosirea 
delegaților. La cel mai înalt nivel. Întrucît 
avea să participe şi întreaga conducere a 
Uniunii scriitorilor, în frunte cu Liubomir 
Levcev, preşedintele de-atunci. 

— Deci, i-am suflat eu lui Victoraş, s-a zis 
cu prinzul nostru! 

— Cam aşa-i! Dar cînd ai să vezi ce- 
nseamnă la ei o masă de gală, ai să rămii 
cu gura căscată... 


379 


— Nu-s de acord! Altfel participi cu gura 
căscată, şi-altfel folosind-o normal, ca tot 
omul... În primul caz te-alegi cu praful de pe 
tobă, iar în cel de-al doilea cu ce se cuvine 
unui oaspete drag! Este? 

— Este! a spus pe jumătate adormit 
Tulbure. Hai să ne culcăm! E trecut de patru 
şi jumătate, şi mai avem trei ceasuri bune 
pînă la marele ospăț. La care, vrei nu vrei, 
trebuie să iei cuvîntul, conform protocolului... 

— În ce limbă? m-am cutremurat eu. 

— Păi în bulgară, de vreme ce eşti invitat 
aici ca traducător din literatura lor! Nu-i 
normal? 

— Sigur că nu! Penke este cea care a 
tradus tot ce-am publicat din cărţile 
scriitorilor de peste Dunăre, iar eu doar am 
stilizat textele. Ce-i facem? 

— Om trăi şi-om vedea! Mai întîi să-i 
tragem un puişor de somn. Alex, unde-a fost 
cazat? 

— Chiar lîngă camera mea! Nu-l auzi cum 
doarme? Ca un motocompresor. 
Supraturat!... De se cutremură pereţii. 


Zile de muncă intensă, în mediu umed 
şi uscat 


Călătorind cu avionul, pentru a doua oară 
în viaţa mea, am dedus definitiv că atare 
mijloc de transport în comun, de mare viteză, 
nu-mi era destinat. De aceea, cred, am 
dormit la  „cameră” un somn chinuit, 
străbătut de coşmaruri cumplite, încît mai 
mult am avut impresia că-s treaz decit 
cufundat în braţele lui Morfoleu, cum obişnu- 
ieşte să-i spună tanti  Raliţa zeului 


380 


responsabil cu somnul din cadrele mitologiei 
eline. 

— Scoală-te, meştere, că-ncepe masa de 
gală! 

Mi-am dat imediat seama că era Victor 
Tulbure al meu. 

Dar şi că mă biîntuia o foame individuală, 
personală şi la cea mai înaltă tensiune. Aşa 
că l-am asigurat: 

— Fugi şi-ocupă un loc cît mai lîngă 
conducere, unde se va servi cu prioritate! 
Altminteri, iarăşi rămînem pe plan secund... 

În ce mă priveşte, în doi timpi şi trei 
mişcări mi-am îmbrăcat şi eu ţoalele de 
„ținere” (cum se spune la noi, la Tincăbeşti). 
Un costum bleu-petrol. Din trevira autentică. 

Şi care, din nu ştiu ce pricină, la ora 
actuală căpătase o nouă nuanţă de petrol şi, 
spre  deznădejdea mea  crin- cenă, îşi 
modificase şi-anumite elemente componente. 
Un crac al pantalonilor, cel din dreapta, se 
scurtase sensibil, iar mîneca surtucului, tot 
din dreapta, se alungise peste dimensiunile 
unei persoane normale. 

Neavind la dispoziţie, şi nici acasă de 
altfel, un alt costum corespunzător unor atari 
evenimente, cum era cel din seara aceasta, 
m-am sacrificat în numele ideii de colaborare 
artistică internaţionalistă. Şi l-am tras pe 
corpul subsemnatului. Aşa cum era. 

Cînd am fost gata, am constatat că nu mai 
e cazul să mă pulverizez cu un praf de 
parfum-spray, deoarece trevira mea puţea a 
coniac albanez pe-o rază de minimum 
cincizeci de metri. Ciudat era că, mai înainte 
de-a îm-brăca fostul splendid costum, acesta 
nu răspîndise nici un fel de arome. Numai 
luînd contact cu căldura trupului uman, dacă 
mai mă puteam considera om, după cît alcool 
dădeam impresia că băgasem în mine, doar 


381 


atunci tre- vira îşi dovedise calităţile sale de 
material sintetic excepţional. 

Şi mai demolat sufleteşte, dată fiind 
situaţia în care eram nevoit să pătrund în 
sala festivităților, m-am auto- declarat erou al 
muncii literare şi am decis să bravez orice 
situaţie. 

Cînd să intru pe uşă, nenorocirea s-a 
îmbogăţit cu noi aspecte. Şi mai sinistre. Din 
cauze inexplicabile, nu încăpeam deloc. Ori, 
se ştie, nu există uşă mai mică de minimum 
un metru. Pe lat. Ei bine, s-ar fi putut zice că 
aveam mult mai mult. 

M-am dumirit abia cînd au izbucnit ropote 
de aplauze furtunoase. Nepricepînd dacă se 
referă la apariţia mea, sau a altcuiva din 
spate, am privit în stînga, în dreapta şi-napoi. 
Atunci l-am descoperit pe cel ce-mi stinjenea 
într-un asemenea hal intrarea triumfală. 

Era un individ fantastic de-asemănător 
mie. Avînd însă o carcasă mult mai înaltă. Pe 
lat, respectînd adevărul, nu mă depăşea. Dar 
nici prea departe nu se afla de gabaritul 
personalităţii mele. În plus, era dotat şi cu-o 
barbă  colilie, aidoma celei pe care-o 
îngrijeam atît de atent. Motiv pentru care 
nenumărați prieteni şi colegi de branşă, în 
cele ale scrisului, îmi mărturiseau entuziaşti: 

— Măi frate, cu barba asta semeni 
nemaipomenit cu Hemingway! 

— Ei, hai să lăsăm comparaţiile! protestam 
făcînd pe modestul. 

— De ce? Exact aşa arăta... 

— Poate că-n deplina sa maturitate, cînd 
primise şi Nobelul... 

— Ba nu, ci în săptămîna cînd s-a sinucis! 

Acum însă, avîndu-l lîngă mine pe tipul 
pomenit mai sus (nu Hemingway, ci 
grăsanul), chiar c-aş fi preferat să mă fi 
sinucis încă de-acasă. Sau, în cel mai rău caz, 


382 


în camera ce-mi fusese oferită de Uniunea 
scriitorilor bulgari. Cărora le-aş fi pricinuit 
dificultăţi serioase, punîn- du-i într-o situaţie 
neplăcută. Ştiut fiind cîte formalităţi sînt 
necesare pentru transportarea unui cadavru 
peste hotare. 

Aplauzele sporind în intensitate, întrucît îl 
invitam pe dolofan să intre primul, iar dînsul 
insista să fiu eu acela: 

— I beg your pardon... You bulgarian 
writer! 

Hait! Tipul mai era şi capitalist. American 
sau en- glez, asta nu eram capabil să 
precizez, însă anglofon cu siguranță. După 
cîtă brumă de engleză mai auzisem şi eu, pe 
la cinemale sau la televiziune, am priceput 
numai- decît că mă luase de scriitor bulgar. 

Şi m-am simţit obligat să-l dezarmez, 
mărturisindu-i adevărul, în vreme ce 
aplauzele nu conteneau: 

— Neama! Niet! No! la rumanian pisatel... 

Abia aflînd adevărul, a acceptat să 
pătrundă primul în sala festivităților. Iar 
Toşko Toşkov, însărcinatul cu protocolul, ne-a 
prezentat asistenței, în ordinea apariției în 
scenă: 

— Amerikanski pisatel, doctor Maksuel 
(transcriu întocmai pronunția utilizată de 
reprezentantul secției externe), i naş starii 
prieatel deadu Vladu belo brado, ru- mînski 
prevodaci i romanist... 

Uralele, ce nu mai conteneau, m-au 
determinat să pun capăt penibilei întîmplări, 
completîndu-l pe Toşkov: 

— Toşkov-Troşkov, az săm romancier, ne 
romanist! 

l-o zisesem! Ca să-l învăţ minte, să mai 
facă bancuri nesărate pe seama virstei şi 
bărbii mele. Căci „,„deadu” şi „belo brado”, 
pre limba noastră, vroiau să spună: „moş 


383 


Barbă-Albă”. Şi-l făcusem de „Troşkov”. La 
inspiraţie. Neştiind ce poate însemna cuvîntul 
respectiv în bulgară. 

Cu dreapta la spate, ca să nu se observe 
mîneca hainei ce-mi depăşea cu vreo zece 
centimetri mina, păşind şui, lăsîndu-mă cît 
mai jos, din aceleaşi sfinte pricini, căci cracul 
pantalonului se-apropia de partea de sus a 
gleznei, am căutat din priviri restul delegaţiei 
noastre. Am identificat-o imediat. Tulbure era 
aşezat lingă un tip ce semăna nemaipomenit 
cu Alexandru Căprariu, al nostru, iar Alex, 
ceva mai încolo, conversînd cu-o splendidă 
reprezentantă a poeziei cipriote (după cum 
aveam să aflu mai tîrziu, cînd 'Toşko a trecut 
la prezentarea tuturor delegaților străini 
aflaţi în sală). 

Individul de lîngă Victoraş, entuziasmat de 
cele întâmplate, s-a ridicat de pe scaun şi mi- 
a strigat făcîndu-mi semn să mă duc spre ei: 

— Ila tukă, deadu-Vlado belo brado! 

Am renunţat să-l iau şi pe dînsul în răspăr, 
mai ales că Tulbure mi l-a prezentat imediat 
ce-ajunsesem lîngă ei: 

— Drugariu Lăcezar Elenkov, secretar na 
eksternăta secţia! 

Minunîndu-mă dublu, atît de bulgăreasca 
lui Tulbure, cît şi de funcţia ştabului. Care 
era mare. M-a cuprins în braţe, pupîndu-mă 
pe-amîndoi obrajii şi spunîndu-mi  în-tr-o 
rusească perfectă: 

— la vas ocen liubliu, vse rumînskie 
pisateli! Victor samii moi haroşii prieateli. I 
starii... Zanimaite mesto! 

Întrucît dădeam semne că nu prea 
înţelesesem bine unde mă invita să iau loc, 
mi-a arătat cu mîna propriul său scaun. După 
care, mai scuturindu-mi de vreo cîteva ori 
dreapta,  trăgind  zdravăn de  miîneca 
prelungită a hai-nei, s-a dus spre ai săi, 


384 


respectiv conducerea Uniunii scriitorilor. 
Unde şi-a reluat locul pe care-l părăsise tem- 
porar pentru a-l saluta pe Victoraş, vechiul şi 
bunul său prieten. 

— Bravo ţie, meştere, ne-ai făcut celebri! 
mi-a declarat Tulbure. Şi pe noi, şi pe 
american. Dacă nu erai matale, nu l-ar fi 
băgat nimeni în seamă... 

Încîntat de modul în care mă întîmpinase 
secretarul Uniunii, cel cu relaţiile externe, l- 
am iscodit pe moldoveanul meu: 

— Ce fel de om e Elekov? 

— Elenkov, nu Elekov... Şi Lăcezar pe 
deasupra. Ceea ce, pe bulgăreşte, înseamnă 
luceafărul de ziuă! a purces să mă 
prelucreze Victor. Este poet adevărat, născut 
iar nu făcut. Din cele ce ştiu de la tine şi de 
la el, sînteţi şi-un fel de megieşi. Nu-mi 
spuneai că bună-ta-i de lingă Calafat? Ei bine, 
Lăcezar e şi el născut pe-aproape. Chiar 
peste drum. Mai exact, la Vidin, de cealaltă 
parte a Dunării... Necazu-i că, memoria 
ajutîndu-mă, de la o vreme, din ce în ce mai 
bizar, nu-s atît de sigur dacă el îi din Vidin, 
sau alt scriitor prieten, Hristo Pelitev... 

— Mă rog, bine c-am şi printre scriitorii 
bulgari un vecin! Însă ce se-aude cu masa? 
Nu-i dau drumul? 

— Oho! Ţine-ţi boii acasă, şi nu-i mîna 
prea tare... Mai e pînă se declanşează marele 
ospăț. 


— Şi-acum ce-i facem, ardem gazu’ de 
pomană? 

Victoraş m-a privit blajin pe sub sprîncene, 
dîndu-şi prea bine seama de ce se petrece în 
sufletul meu. Şi m-a încurajat: 

— Puţintică răbdare, coane Fănică! Pînă-şi 
isprăveşte Toşko misiunea... 

— Adică? 


385 


— Lectura integrală a listei participanţilor 
la Festival, pardon, Simpozion... Cînd vor fi 
citite şi numele noastre, precizindu-se şi 
specialitatea în domeniu! 

Văzind însă cîte bucate zăceau pe masă, 
etalate în zeci de platouri, şi care, după capul 
meu, ar fi trebuit să reprezinte doar 
antreurile, nu m-am putut stăpini şi, pe furiş, 
am dat să-nhaţ o felioară de salam. Din 
păcate, uitasem de mîneca vestonului. Şi-am 
izbutit numai s-o mînjesc cu maioneza de pe 
ouăle din preajma cîrnatului. Fără să m-aleg 
cu altceva decit cu-o feliuţă de caşcaval. Ce 
mi se lipise de țesătura ştofei (import). 
Trăgînd cu dinţii de ea, ştiind că nu mă vede 
nimeni, întrucît Toşko Toşkov îşi începuse 
recitalul cu enumerarea tuturor membrilor 
delegaţiilor de peste hotare, inclusiv 
prezentarea participanţilor bulgari, atit din 
conducerea Uniunii scriitorilor, cît şi-a celor 
invitaţi, ca mai reprezentativi pentru 
literatura lor, am purces s-o mestec alene. 

Pe măsură ce se rostea numele 
incriminatului, acesta trebuia să se ridice de 
pe scaun şi să mulţumească asistenţei, care-l 
aplauda, spunînd şi el ce-i trecea prin cap. 
Fie în bulgară, fie în limba maternă. Două sau 
trei cuvinte acolo, ca să nu se dea măreț. 

Diplomat, Toşko, pricepîndu-se la evitarea 
oricăror posibile conflicte naţionale, eventual 
internaţionale, o luase în ordine alfabetică. 
Deşi România venea cam pe la urmă, chit că 
adjunctul secţiei externe se folosea de 
alfabetul inventat de Chiril şi Metodie, adică 
bulgăresc, la un moment dat am început să 
intru în panică. 

Toşko ajunsese la Portugalia şi, inevitabil, 
trebuia să urmăm şi noi. Mai întîi, cînd ne-a 
venit rîndul, l-a pomenit pe Tulbure. Ca şef al 
delegaţiei. Victoraş s-a ridicat tinereşte, 


386 


zvicnind de la locul său, înclinîndu-se apoi în 
toate direcţiile şi declamînd arar: „Zdraveite, 
skăpi dru-gari!”. După care s-a aşezat. 
Ivănescu a procedat aşijde- rea, apelind la 
„Poblagodărea, koleghi!” 

Cînd mi-am auzit şi numele meu, de astă 
dată Toşkov nemaifolosind umorul ce nu-mi 
prea făcuse cine ştie ce mare plăcere, m-am 
săltat anevoie de pe scaun, simțind că mîneca 
surtucului îmi rămîne încleiată de faţa de 
masă. Şi-am încercat să mulţumesc ovaţiilor 
ce-mi salutau prezenţa. 

Fiind prea bine cunoscut asistenţei, de 
cînd mă-mpin- sesem la uşă cu americanul, se 
cerea să-mi exprim recunoştinţa într-un chip 
cît mai original. Şi, amintindu-mi de unele 
cuvinte din dotaţia lingvistică a gazdelor, am 
grăit cu dinţii încleştaţi de blestematul acela 
de caşcaval cau- ciucos: „Guleam mersi, skăpi 
pisateli!” 

Nenorocirea a fost că doar intenţionasem 
să declam cele de mai sus, căci, mutîndu-mi- 
se caşcavalul mai în faţă, n-am izbutit decît 
să morfolesc „,„găliman măsii, scăpat pisat!” 
Uralele au izbucnit mai puternic decît la an- 
tevorbitori, cerîndu-mi-se probabil să repet 
urarea-mi: 

— Haida bre, oşti! 

Plecîndu-mă spre Victoraş, l-am întrebat 
rapid: 

— Ce vor ăştia, de pomenesc de oşti? 

— Oşti înseamnă „încă”, în bulgara 
modernă! m-a lămurit printre hohote poetul 
meu. Mai zi-le o dată ce-ai vrut să spui, că n-a 
fost prea clar şi n-a-nţeles nimeni... 

Plecîndu-mă politicos în toate direcţiile, cu 
prioritate pe dreapta, unde se găsea 
conducerea Uniunii scriitorilor, am grăit ceva 
mai desluşit înghiţindu-mi, totodată, şi gilma 
de caşcaval: 


387 


— Guleam mersi, oşti neama puterinţa, 
ioc! 

Nimeni, după intervenția mea, n-a mai fost 
atît de furtunos aplaudat. Temîndu-mă c-o 
scrîntisem, i-am mărturisit lui Victoraş 
Tulbure: 

— Măi vere, am impresia că m-am făcut de 
Tis! 

— Deloc! mi-a declarat moldoveanul. Chiar 
ai fost la înălţime. Mai ales că Toşkov a şi 
precizat că eşti prozator umorist... 

— N-am auzit aşa ceva! 

— Ba da! De auzit ai auzit, însă n-ai 
priceput! m-a lămurit Tulbure, bătîndu-mă pe 
umăr frăţeşte. 

Cînd adjunctul secţiei externe a ajuns la 
litera „S”, citind numele ruşilor şi trecînd 
apoi la Statele Unite ale Americii, l-a citat pe 
doctorul Maxwell, de la Iowa University, poet 
în timpul liber, ca şi pe John Balaban. De- 
aşijderea făuritor de versuri. Ca şi traducător 
de poeţi bulgari. Vrînd să-şi tragă spuza pe 
turta lui, Toşko a adăugat: 

— John Balaban, moje i Balabanov... 

Aici însă o nimerise cu oiştea-n gard. Căci 
americanul a ţinut să precizeze: 

— I beg your pardon! Im Balaban 
Balaban, from Banat român... 

lar Victor mi-a suflat la ureche, zimbind 
mînzeşte: 

— 'Toşkov a uitat. Era dator să ştie că John 
Balaban e român bănăţean, ba şi mai mult, 
că doi ani a fost lec- tor de literatură 
americană la Cluj! Şi-asta fiindcă po- sedă 
ambele limbi, româna şi angliceneasca lui... 


Cînd, în sfîrşit, s-a încheiat şi apelul 
general al delegaţiilor, care durase cam 
multişor, mi-am zis în sine-mi: „Gata, băiete, 
a sosit şi vremea ta! Incepe masa...” 


388 


N-a început. 

A început însă să rostească o cuvîntare, de 
bun venit, Liubomir Levcev, preşedintele 
Uniunii scriitorilor. Cît a vorbit, ascultîndu-l 
doar cu-o ureche, nepreapricepînd cine ştie 
ce mare lucru, deşi eram invitat ca 
traducător din bulgară, am socotit pe 
degetele de la mîna stingă, dreapta fiindu-mi 
înfundată în mîneca surtucului, cîţi oameni 
de cultură străini se ocupau de literatura 
bulgară. Transpunînd-o în limbile materne. 
79 mi-au ieşit la număr. 

Mulţi. Şi nu erau nişte fiştecine, ci poeţi, 
romancieri, eseişti, critici de valoare. De 
toate culorile. De la americani şi engleji, pînă 
la ruşi şi ucrainieni. Ca să nu mai pomenesc 
de turci, greci, ciprioţi, spanioli, norvegieni, 
fin- landeji, franţuji, nemți, poloneji, cehi, 
macedoneni, slovaci (ăsta, surpriză mare 
surpriză, era prof. univ. la catedra de română 
de la Bratislava), palestinieni, arabi, irakieni, 
libaneji, mă rog, mai toate naţiile, cu mici 
excepţii, care alcătuiau, la Varna-Drujba, un 
gen de O.N.U. al literaturii. 

Şi, vreme de-aproape două săptămîni şi 
jumătate, conform programului fixat de 
gazde, am asistat la tot felul de cursuri, 
colocvii, filme tematice şi-alte forme de pre- 
zentare a beletristicii tării vecine. 

Totuşi,  prevăzători şi doritori de-a 
impulsiona şi crearea de legături rezistente 
între tălmăcitorii din bulgară, sperînd ca din 
schimbul de experienţă să rezulte o şi mai 
fertilă popularizare a literaturii lor, 
fuseserăm anunţaţi de Toşko Toşkov că 
programul nu era rigid, obligator. Cu 
excepţia orelor de masă, breakfastul, prinzul 
şi cina. 

Aşa că, spre osebire de Alex, care ştia ceva 
mai ţeapăn limba bulgară, traducîndu-şi 


389 


singur autorii preferaţi, noi ocupîndu-ne mai 
mult de stilizarea artistică a textelor 
furnizate de colaboratorii noştri, eu şi cu 
Victor ne-am tot plimbat. Litoralul bulgar 
fiind presărat cu nenumărate puncte 
turistice, printre care mehanalele de la 
„Trifon Zarezan” mi s-au părut net superioare 
celor din Sofia. Şi le-am încercat. Din toate 
punctele de vedere. 

Prilej de-a  tăifăsui îndelung despre 
experienţele similare ale lui Victoraş. Care, 
dacă nu mă-nşel, era pentru a cincea sau a 
şasea oară participant la întilnirile de la 
Varna. 

Povestitor cu nerv, mai ales după vreo 
două esspreso, şi cu haz, dacă mai turna în 
ele şi nişte „evxinogradski” (coniac provenind 
din fostele domenii regale, de prin partea 
locului), Tulbure mi-a relatat o sumedenie de 
păţanii petrecute cu prilejul Simpozioanelor 
precedente. 

— Cred că lucrurile s-au desfăşurat acum 
vreo patru ani, relata Tulbure, şi ieşisem la 
plimbare, de-a lungul falezei, însoţit de 
Magiari. Om sobru, decent, slavist de reală 
valoare, mă enerva enorm cînd îl vedeam 
insensibil la aspectele mai hazlii ale vieţii... 
Eu îi povesteam despre farsele şi trăsnăile 
puse la cale de Neculai Tăutu, el mă dojenea, 
atrăgîndu-mi atenţia asupra diverselor forme 
ale adversativului din bulgară. Aşa că, sicîit 
la culme, mi-am zis că-i cazul să-i fac o 
demonstraţie pe viu, a ceea ce-n- seamnă a 
privi viaţa şi dintr-un alt unghi. 

— Ce fel de unghi? l-am întrebat eu. 
Tragic? 

— Deloc! Ba chiar invers, dacă se poate 
spune şi-aşa... 


— Atunci dă-i drumu”! 


390 


— Ca să nu mă-ntind la palavre, am să-ţi 
spun dă- nănaia mai pe scurt. Deci, ca-n mai 
toate după-amiezele, mă plimbam cu nea 
Mişu Magiari pe faleză, mergînd spre „Trifon 
Zarezan”... Admirînd cabanele desfăşurate pe 
malul mării, aşa cum le-ai putut vedea şi tu, 
Magiari s-a interesat: „Ale cui or fi 
bungalovurile astea?”. l-am răspuns pe loc, 
întrucît îmi venise şi ideea în cauză: „Cum, n- 
ai aflat? Mi s-a dăruit şi mie una. Intocmai ca 
şi cele care ţi-au plăcut atit. Cu grădiniţă de 
flori, alta de legume, vreo cinci sau şase 
cireşi şi vişini, başca o boltă cu viţă de vie... 
Şi ce viţă! Numai Muscat Ottonel. Iese un 
vin, de-ţi faci cruce cu limba-n gură!” 

Oarecum nedumerit, l-am întrerupt din nou 
pe Victoraş: 

— Chiar primisei cadou o atare minunăţie? 

— Aşa m-a întrebat şi nea Magiari... Pe 
dînsul l-am lămurit. Cu tine o să fie mai 
anevoie. Pari cam tare de cap! Şi i-am spus, 
prefăcîndu-mă destul de grav şi fudul: „Cine 
să dăruiască vilişoare cu loturi semiagricole? 
Guvernul bulgar! Întrucît posed ordinul 
«Chiril şi Me- todiu», pentru merite în 
propăşirea poeziei bulgăreşti, consiliul lor de 
miniştri mi-a acordat un bungalow din- tr- 
ăsta, cum îi zici matale. De altfel, mai toate 
celelalte cabane sînt tot daruri ale 
guvernului. Atribuite scriitorilor, 
compozitorilor şi plasticienilor valoroşi!”. 
Rămînînd cu gura căscată, Magiari a insistat: 
„Şi cînd o foloseşti?”. „Imediat ce se termină 
Simpozionul mă mut la cabană, iar pînă la 
toamnă rămîn aici, să mă odihnesc în chiţimia 
mea”. Magiari a tăcut milc, înghițind în sec şi 
mai m-a-n- trebat doar atît: „E pe-aproape 
bungalovul matale?”. „La doi paşi de-aici! 
Dacă ai timp, putem să mergem să ţi-l arăt. 
Deocamdată numai pe din afară, întrucît 


391 


cheile sînt la nevastă-mea, care soseşte de 
îndată ce încheiem lucrările”. A acceptat. Şi i- 
am prezentat, privind peste gard, una din 
căbănuţele ai cărei proprietari însă nu se 
instalaseră în ea. A doua zi, chiar la vremea 
prinzului, nea Magiari s-a proţăpit la masa 
mea şi m-a luat la rost: 

— Bine, tovarăşe Tulbure, cum e posibil 
să-ţi baţi joc de bătrineţele mele? Dis-de- 
dimineaţă, l-am luat pe 
nepregătite pe Levcev şi l-am dojenit 
tovărăşeşte spunîn- du-i: „Mie de ce nu mi s-a 
atribuit o vilă pe malul  mării?”. Şi mi-a 
răspuns că nu cunoaşte asemenea cazuri... 
Care-i atunci adevărul? 

— Foarte simplu! Matale ai „Chiril şi 
Metodiu” clasa a Il-a, în vreme ce al meu este 
clasa I... S-a jenat probabil să-ţi spună, bietul 
om! 


* * 


Sînt peste zece ani de-atunci, şi Penke încă 
mai tra-duce din umoriştii vecini, conform 
unui sumar stabilit de subsemnatul. După 
îndelungi studii, ce-au durat peste o jumătate 
de an. Dacă se cerea o antologie, păi 
antologie trebuia să fie. Din care să nu 
lipsească nimeni. De la 1770 şi pînă-n 1988. 
Deocamdată avem gata vreo mie de pagini. 
Restul urmează. Dar nu se ştie cînd. 

Şi, sînt convins, bulgarii aşteaptă. Să mai 
aibă niţică răbdare. Că şi eu aştept. Să fie 
tradus totul, şi-apoi să  m-apuc de lucru. 

De cîte ori  mă-ntilnesc, la „Casa 
scriitorilor”, cu Victor Tulbure, mă-ntreabă 
zimbind subţire: 

— Ei, cum merge antologia? 


392 


— Merge, merge-nainte! Cînd ajungem la 
capăt, o luăm înapoi... 

— Adică? 

— Ne-ntoarcem la recitirea întregului 
material tra-dus, ca să alegem numai virfuri 
ale umorului bulgăresc... De-aia i se zice 
„antologie”. Căci, dacă nu mă nenorocea 
aiuritul ăla de american, şi mă angajam doar 
la o cule-gere de proze umoristice, acum 
eram departe! N-ai auzit ce-a spus Levcev, că 
nici ei nu s-au încumetat la un asemenea 
travaliu? 

Am mai participat la încă două 
Simpozioane, şi, de fiece dată, obligat fiind, 
datorită întrebărilor cu care mă asasina 
Lăcezar  Elenkov, asiguram comunitatea, 
mereu aceeaşi, a traducătorilor din literatura 
vecină, că nu mă las nici mort pînă nu dau 
gata „antologia”. 

Să sperăm că n-o să mă dea ea gata pe 
mine! 

La Sofia am fost iarăşi silit să călătoresc cu 
avionul. Deşi eram convins că nu mă-mpac cu 
zborul la mari înălţimi. Spre deosebire de 
primul avion folosit în deplasarea de la Sofia 
la Varna, acum, în loc de cargoul Ant-52, 
urma să survolăm distanţa dintre cele două 
oraşe cu un aparat ultramodern, un Tu-154, 
de 360 de locuri. 

De cînd ne-am urcat în avion, i-am şoptit 
lui Victoraş, destul de îngrijorat: 

— Hai să ne-alegem locuri mai spre coada 
aparatului! Dacă se întîmplă ceva, partea din 
faţă are cel mai mult de suferit... 

— Mă, ce deştept eşti! a exclamat 
Tulbure. Chiar că ai dreptate! Săptămîna 
trecută, după cum s-a comunicat în presă, s-a 
prăbuşit un avion în care se afla o delegaţie 
poloneză. Bineînţeles, plasată la centrul 


393 


agregatului. Au pierit toţi, scăpînd numai 
coada avionului... 

— Şi cei care erau acolo au rămas în 
viaţă? 

— Bineînţeles! Cu-atit mai mult cu cît 
avionul era mai mult gol, şi nimeni nu se 
instalase spre coadă. Doar bagajele. Care, 
într-adevăr, n-au păţit nimic. 

După ce hurdubaia a decolat vijelios, luînd 
rapid înălţime, stewardesa ne-a anunţat la 
microfon, în trei limbi, bulgară, franceză şi 
engleză: 

— Comandantul aeronavei vă salută 
cordial, dorin- du-vă o călătorie cît mai 
plăcută. Şi scurtă. Peste 43 de minute vom 
ateriza la Sofia! 

Întrucît Alex. Ivănescu adormise imediat ce 
pornisem în zbor, l-am întrebat pe Tulbure: 

— Măi Victore, păi mai au vreme să ne 
mai deie şi ceva de-ale gurii, aşa cum am 
văzut în filme? 

— N-aş prea crede! 

Totuşi realitatea l-a contrazis. Căci 
stewardesele au şi-nceput să circule printre 
noi, cu tăvile pe braţe, oferind fiecărui 
pasager... cîte o bomboană anti-rău de zbor 
şi-un pliculeţ. 

Profund dezamăgit, i-am suflat discret 
poetului: 

— Ce-o fi în plic? 

Om umblat, Tulbure m-a informat 
binevoitor şi su- rîzînd parşiv: 

— O batistuţă de hirtie, impregnată c-un 
lichid refrigerent... 

— Şi cum se procedează,  sugem 
răcoritorul? 

— Fii serios! Batistuţa se aplică pe frunte 
sau pe git, în cazul cînd simţi că ţi se face 
Tău... 


394 


Peste vreo oră şi ceva, băgind de seamă că 
încă nu aveam de gind să aterizăm, iar 
bomboana şi batistuţa de hîrtie nu-mi 
ţinuseră de foame, i-am mărturisit colegului 
de branşă: 

— Victoraşe dragă, am senzaţia c-am 
îmbulinat-o! 

N-a mai apucat să-mi răspundă, căci s-a 
ivit o stewardesă care ne-a comunicat, tot la 
microfon: 

— Rugăm călătorii să fie liniştiţi! Aeronava 
nu poate fi depusă la sol, deoarece deasupra 
Sofiei s-a dezlănţuit o furtună neprevăzută de 
buletinul meteo... 

Oricît m-am rugat de dînsa, cînd am prins- 
o trecînd pe lîngă mine, să-mi aducă imediat 
un păhărel de coniac deoarece mi-era rău la 
inimă, a refuzat spunîndu-mi (în franceză): 

— La bordul avionului nu se serveşte 
alcool! 

— Bine, dar mi-e rău! am insistat eu. 

Drept răspuns, peste un minut mi-a adus 
două pliculeţe. Cu  batistuţe de hîrtie 
impregnată. 

Ca să-i demostrez ce-nseamnă rezistenţa 
bărbătească şi lipsa de teamă, le-am vîrît 
imediat în gură, pornind să le mestec. 

Deloc impresionată, mi-a spus doar atît: 

— Produsul e mai toxic decît alcoolul! 
Renunţaţi la asemenea experienţe. Că tot n- 
ajută... 

Am crezut-o. Pe cuvînt. Şi mi-am amintit de 
aeronava ce se prăbuşise acum o săptămînă. 

După o săptămînă, aproape de basm, 
petrecută la hotelul „,Balkan”, la cafeneaua 
Uniunii scriitorilor, la diverse magazine, de 
unde-am cumpărat amintiri pentru cei dragi, 
cu prilejul unei cine intime la care fuseserăm 
invitaţi de Elenkov l-am întrebat timid: 


395 


— S-au luat bilete de tren pentru 
Bucureşti, după cum am rugat? 

— Dar bineînţeles! Am aflat că nu te- 
nţelegi cu stewardesele... 

I-am mulţumit frumos, renunţind să-i mai 
spun că m-aş înţelege de minune cu 
reprezentantele aviaţiei civile 
cu condiţia să ne găsim la sol, iar nicidecum 
la 11.000 metri altitudine. Am şi eu o 
rubedenie, stewardesă la „Ta- rom”, care 
acum se află la a cincea căsătorie. 


Cînd am debarcat pe peronul Gării de 
Nord, priveam pe fereastra vagonului la cei 
sosiți în întîmpinarea călătorilor. Şi zărind o 
făptură bine făcută şi-nţolită, chiar la 
mare fix, i-am mărturisit lui Victor: 

— Nu-i aşa că-i interesantă tipesa aia? 

— Ţine-ţi gura! Dacă te-aude, precis ai 
încurcat-o... E nevastă-ta! 

Dumnezeule! Atît de frumos şi proaspăt 
arăta  bulgă-  roaica, încît n-o mai 
recunoscusem. Şi se pusese la punct numai 
pentru mine. Aşa om mai zic şi eu. Chiar 
pentru eternitate. 


396 


PLOPUL DE LA 
GHERMANEŞII 


„Ţări de piatră, de foc şi de pămînt” 


Nu mai ştiu precis unde mă aflam, la 
Bucureşti, colaborator cu „săptămîna”, la 
„Curentul literar-maga- zin”, sau la Craiova, 
pe punctul de a-l convinge pe Nicky Bădescu 
să întemeieze „Editura ABC”, cînd, parcă prin 
1940, mi-au căzut în mînă două cărţi pe care 
nici astăzi nu le-am putut uita. 

De fapt nu-mi căzuseră propriu-zis în mînă 
ci-mi fuseseră împrumutate. Ori de Dimitrie 
Stelaru, ori de poetul pe plan local Preda 
Savu, bibliotecar la „Aman”. 

Aici e tot baiul, că nu mă ajută memoria să 
menţionez cine-a fost milostivul care şi-a 
făcut pomană cu mine dîndu-mi acele 
mefistofelice volume de proză. Iar de le botez 
„mefistofelice”, o fac datorită stilului şi 


397 


tonusului în care fuseseră scrise de autor. 
Care, nu-mi era chiar întru totul necunoscut. 
Însă de la „Poemul invectivă” şi pînă la „Ţări 
de piatră, de foc şi de pămînt”, plus „Cartea 
Oltului”, ambele tipărite de „Editura 
Fundațiilor”, apăruseră mutații sensibile în 
modul de a gîndi şi de a vedea faptele, 
oamenii şi locurile, în „scriitura” lui Geo 
Bogza. Căci el era! Autorul... 

Mai înainte de-a intra în ele, ca să mă 
exprim şi-aşa, îl întrebasem pe Dimitrie 
Stelaru (na, că mi-au intrat în funcţiune 
neuronii însărcinaţi cu ţinerea de minte!): 

— Mitea dragă, ce-i înăuntru, tot poezie? 

— Mai rău! dăduse să mă lămurească 
extravagantul Stelaru. 

— Proză? am insistat eu, considerind 
epicul inferior liricii. 

— Şi mai rău, în sensul bun al cuvîntului! a 
susţinut cu  încăpăţinare Mitea Stelaru. 
Poeme în proză... Cum nu s-au mai scris 
niciodată la noi! Citeşte-le, şi-ai să vezi de n- 
am dreptate. Dar mi le dai înapoi, neapărat, 
imediat ce le termini! De-asemenea 
minunăţii, nu mă despart... Doar mă ştii cum 
mi-i felul! Vind numaidecît ce nu-mi place. 
Pe-orice... 

Cunoscînd înclinațiile spre secărică şi izmă 
ale dulcelui meu poet, l-am crezut. Insă i-am 
cerut unele informaţii, nepreafiind lămurit: 

— Cum adică poeme în proză? 

— Asta trebuie să-ţi explic mai pe îndelete! 
Haidem undeva, să-i tragem un verde... 
Altminteri nu mă ajută mintea. E bine? 

— Păi, Mitea, ai vreo para în buzunări? 

— De unde? 

— Bun. fac eu cinste... Am doişpe lei. 
Renunţ la prînz, şi bem o izmă! Pentru 
literatură, merită să accepţi orice sacrificiu. 
Pe cai, Mitea-băiete, spre „Gambrinus”! 


398 


Dînd de carburantul său preferat, Stelaru 
a-ncurcat borcanele. Şi, în sfîrşit, cînd ne-am 
despărţit, mai către lăsarea nopţii, mi-a spus 
doar atît: 

— Poemul în proză e ceva aparte... Greu 
de tot. Insă Bogza a izbutit să scrie şi-aşa 
ceva! In orice caz, e greu şi de explicat. Mai 
bine, citeşte-le. Ce vrei să fac, să-ţi dau 
îndărăt verdele pe care l-am băut? Şi de ce? 
Pen- tru că nu-s în stare să-ţi spun ce-i aia 
poem în proză? Sînt poet, nu critic literar... 
Rămii cu bine, că eu mă duc în noapte! 

Nemiîncat, de îndată ce m-am refugiat în 
redacţia revistei ce-mi oferea, pe lingă 
bănuţii pentru pîinea cea de toate zilele, şi 
găzduire, am început să călăresc pe „Ţări de 
piatră, de foc şi de pămînt”. 

Iar lectura ce-a urmat, aproape pînă-n zori, 
a fost o adevărată cavalcadă diabolică. Fără 
sfială, pot să afirm că Bogza scria drăceşte, 
fierbînd evenimentele şi participanţii în 
smoală de iad, întocmai ca Belzebuth, tatăl 
aghiuţilor. Cînd simţeai că te podidesc 
lacrămile, cînd ri- sul-plinsul. Şi mi-am zis: 
„Asta da, poezie, chit că-i în proză, fără rime 
şi ritmuri!” 

În sfîrşit, înţelesesem ce vroise să-mi dea 
de-nţeles Mitea Stelaru că-i „poemul în 
proză”. Era exact ceea ce scria Bogza. Şi- 
acum mai am în faţa ochilor scena aceea 
terifiantă, din nu mai ştiu ce tîrg cînd, în jurul 
unui cadavru, abandonat de lume şi de soartă 
pe uliţa prăfoasă a centrului orăşelului, se- 
adunase atita sămînţă de floarea soarelui, 
ronţăită cu fervoare şi incontinenţă de asis- 
tenţa din ce în ce mai aglomerată, privitoare 
indiferentă la cele întimplate, încît, după ce 
trupul mortului fusese ridicat de serviciile 
ecarisajului, conturul acestuia putea fi 
perfect identificat, ba chiar şi măsurat la 


399 


micrometru. Şi-ncă destule alte secvenţe 
înregistrate parcă din infernul lui Dante. 

lar cînd am isprăvit de citit şi ultima 
pagină a „Cărţii Oltului”, altă stare lirică, am 
plecat la repezeală în căutarea lui Mitea 
Stelaru. Atît ca să-i returnez, cu părere de 
rău, ambele volume, cît şi pentru a-l iscodi în 
privinţa autorului. Despre care ştiam foarte 
puţine detalii. 

L-am găsit. În hruba din Cişmigiu, lîngă 
„Buturugă”, unde se autocinstea cu eterna sa 
gălbioară de secărică, alternînd-o cu verde. 
Cînd l-am văzut că-i bine dispus şi pornit pe 
vorbă, l-am şi luat la întrebări. 

— Ce cunoşti, măi Mitea, despre Geo 
Bogza ăsta? 

— Multe! Dai şi tu un verde, să-ţi spun tot 
ce ştiu? 

— Şi două, dacă te afli în posesia atîtor 
detalii! 

Mulţumit, cu ochii scăldaţi de scînteieri 
lirice, Mitea mi-a povestit o sumedenie de 
năzdrăvănii. Despre o revistă pe care Bogza o 
scosese la Cîmpina, intitulată „Ur- muz”, 
despre o perioadă cînd fusese, zice-se că-n 
tinereţe, elev matroz pe Dunăre şi-n Deltă, 
recitîindu-mi şi crîm- peie de poeme, ale 
aceluiaşi, apărute în „Bilete de papagal” şi-n 
„Unu”, revista avangardistă a lui Saşa Pană, 
că fusese dat şi-n judecată, urmînd să fie 
băgat la pîr- naie pentru poeziile din „Jurnal 
de sex”, mai plecase şi-n Spania, să vadă 
ce-i pe-acolo cu războiul civil. Mă rog, 
cuvintele lui Stelaru ar fi meritat să fi fost 
înregis-trate pe-o bandă de magnetofon. Căci 
aveau culoare, pitoresc şi nerv. După atîţia 
ani, cum să le redau exact? 

— Şi pînă la urmă a reuşit să facă şi 
„păstru” (temniţă, în limbajul nostru, al 
„suprarealiştilor”)? 


400 


— Nici pic! 

— Ca să vezi şi să nu crezi, eu n-am avut 
bafta asta! am exclamat indispus. 

— Cum adică, ai compus şi tu ceva... 
sexologie? s-a minunat Mitea. 

— Ferească sfintu'! însă m-a prins ăl 
bătrin, taică- meu, cam contabil de felul său, 
citind „Poemul invectivă”... Şi, temîndu-se că- 
i ceva subversiv, m-a luat la po- ceală, fără să 
verifice textul volumaşului! Atît de crîn- cen 
m-a pocnit peste fălci, încît o săptămînă 
întreagă n-am fost în stare să mănînc decît 
ceaiuri şi lapte. Su- gîndu-le cu ajutorul unei 
macaroane... Grea viaţă! Pentru maică-mea. 
Fiindcă-i sărăceam cămara, defectînd, ca să 
spun  şi-aşa, cîte-o macaroană la fiece 
înghiţitură. Ale dracului făinoase, se muiau 
imediat ce le viram în cana cu lapte cald. 
Pînă mi s-au refăcut fălcile, deteriorasem 
vreo trei kile de tuburi comestibile... 

— Păcat de ele! Mai bine scriai şi tu un 
poem trăsnit care să-l pună pe tac-tu în 
încurcătură, şi-atunci le mîn- cai cu brînză, 
bine fierte şi gratinate la cuptor... 


Trimis special şi plenipotenţiar în Ţara 
Izei 


Prin '65—'66, cînd lucram la un mare 
cotidian, nu ştiu ce i-a venit pe chelie 
redactorului-şef, care chiar că era şi chel 
zdravăn, să dispună convocarea maestrului 
Geo Bogza. Pentru a-l convinge să ne scrie un 


401 


serial de reportaje despre ţinuturile din 
nordul extrem al ţării. 

Pesemne îl convinsese, habar n-am cum şi- 
n ce mod, că m-am pomenit chemat de Bica, 
secretara şefului, să mă prezint de urgenţă la 
cabinetul conducerii ziarului. Unde, 
pătrunzînd vijelios, am dat peste un bărbat 
vîinjos, ţeapăn, înalt cît un brad, stînd 
înaintea şefului, şi spunîndu-i c-un glas 
ciudat, impozant, posedind un timbru aparte, 
niţel ră-guşit, niţel estompat, ca şi cum ar fi 
dorit să facă econo-mie la coardele vocale: 

— Eu mă duc, după cum bine ne-am 
înţeles, însă ţin neapărat să ştiu cum am să 
fiu pus în pagină! 

— In cele mai avantajoase condiţii grafice! 
— i-a declarat şeful. De aceea l-am adus aici 
pe machetatorul nostru, recent angajat la 
noi... 

Apoi, adresîndu-mi-se mie, redactorul-şef 
mi-a spus: 

— Ai să te ocupi personal de paginarea 
reportajelor tovarăşului. Cînd ai să afli că 
dînsul este Geo Bogza, despre care sînt sigur 
c-ai auzit, fiindcă-i părintele reportajului 
artistic românesc, sper c-ai să-ţi dai toată 
silinţa să-i satisfaci doleanţele! 

„Părintele”, după ce m-a trecut în revistă, 


scrutîn- du-mă de sus şi pînă jos, s-a 
apropiat şi mi-a strîns mîna, comunicîndu-i 
şefului: 


— Eu v-aş lăsa să vă vedeţi de treabă, şi 
m-aş duce să mă-nţeleg cu paginatorul 
dumneavoastră... 

— Pardon, maestre, eu-s  machetator 
artistic, nu paginator! 

— Atunci e şi mai bine! s-a veselit 
neaşteptat Geo Bogza. Înseamnă că avem 
despre ce sta de vorbă. Cu- atît mai mult cu 
cît sîntem şi-un soi de colegi, întrucît, în 


402 


tinereţele mele, m-am ocupat şi eu de 
înfăţişarea ar- tistică, după cum îi zici matale, 
a unei reviste de pomină. Din păcate, îmi 
închipuiam că fac paginaţie, nicidecum 
machetare... Însă multe mai învaţă omu' la 
viaţa lui! Hai să mergem în biroul matale, şi 
să-ţi spun cam ce mi-ar dori sufletul... 

Şeful i-a cerut secretarei să ne 
„organizeze” nişte cafele şi sandvişuri în 
cabinetul meu de creaţie, de fapt biroul 
secretarului tehnic al redacţiei, care mai 
mereu era în tipografie, lăsîndu-mi liberă 
odaia. Bogza mergea înainte, eu după el. Mă 
străduiam din răsputeri să ţin pasul cu 
dinsul. Era atît de înalt încît, deşi păşea 
tacticos, picioa- rele-i acopereau o distanţă 
mai mult decît dublă faţă de compasul meu. 

Cînd l-am poftit în birou, începusem să 
gifii. Surî- zînd, poetul m-a privit blajin. 


— Ar trebui să mai slăbeşti niţel, domnule 
macheta- tor! La vîrsta dumitale, străbăteam 
văi şi munţi pe jos, fără să simt... Deci, 
mersul e singura dumitale salvare. Plimbă-te 
cît mai mult. Pe jos, bineînţeles. Treptat, 
adică pornind de la cinci kilometri pe zi, ca să 
ajungi, în mai puţin de-o lună, la vreo zece 
sau doisprezece. Nici n-ai să te mai 
recunoşti după aceea... 

Bineînţeles, întrucît sosise şi bufetiera cu 
cafelele şi-o tavă cu sandvişuri diverse, de 
toate neamurile, l-am poftit pe maestrul să 
servească şi, mai înainte de toate, să ia loc în 
fotoliul meu de lucru. 

Ceea ce-a şi făcut. Supunîndu-se cu plăcere 
invitaţiei. Şi explicitîndu-se: 

— Sufăr cumplit de ciolane, încă din 
vremuri mai vechi... 

Mă uitam nesăţios la scriitor, mirindu-mă 
că face atita caz de etate. Nu arăta să aibă 


403 


mai mult de vreo patru- zeci de ani. Obrajii, 
bătuţi de vînturi şi arşi de soare, bronzaţi ca 
la un indian cherokee, bine traşi pe oasele fe- 
tei, fără pic de grăsime, păreau ai unui 
bărbat în deplinătatea puterilor. lar ochii, 
magnetizanţi, străluceau de-atita curiozitate, 
examinînd tot ce-l înconjura, încît ai fi zis 
că-s lentilele unui aparat de fotografiat, 
prevăzut chiar şi c-un telemetru. Ca să 
poată scormoni şi de la distanţă orice 
element intrigatoriu. Şi nu numai privirile-i 
erau curioase, să vadă tot, să desluşească tot, 
ci şi mintea. In- tr-un asemenea grad îl 
interesau cele mai mărunte amănunte ale 
meseriei pe care-o practicam, încît abia peste 
vreo două ceasuri, în care răstimp mă 
interogase asupra tuturor componentelor ei, 
neuitînd să scormonească şi prin 
autobiografie, treceam la discutarea 
dorințelor sale în privinţa „punerii în pagină” 
a reportajelor ce urmau să ne sosească la 
redacţie, prin poştă, săptămînă de săptă- 
mînă. 

Cînd a terminat de expus ceea ce-ar fi ţinut 
să aibă pentru ele, respectiv o literă ceva mai 
mare, lizibilă, precum şi titluri depistabile de 
la distanţă, plus o corectură impecabilă, orice 
eroare fiind fatală, i-am asigurat o liniştire 
totală, declarindu-i: 

321 

— Ca fost corector, am să mă ocup 
personal de supervizarea corecturii noastre. 
Avem un serviciu înzestrat cu oameni dintre 
cei mai calificaţi. lar în ce mă priveşte, pe 
vremea mea eram considerat un adevărat as 
în domeniu! 

— Dar în poezie? a insistat Geo Bogza, 
trecînd la secvențele ce mă priveau, şi pe 
care i le povestisem aproape integral, cînd 


404 


mă supusese acelui interogatoriu de gra- dul 
III. 

— Aici n-am cu ce să mă laud! i-am 
comunicat modest. Unii ziceau că-s genial, 
ăştia erau prietenii, ca de- alde Dimitrie 
Stelaru, loan Velicu sau Tibi Tretinescu, alţii 
susțineau că nu fac două parale. Invidioşii, 
bineînţeles! 

Surizînd, poetul mi-a cerut pe neaşteptate: 

— la spune-mi şi mie o poemă de-a matale! 
Ştii, cîndva am fost şi eu un soi de 
avangardist... 

Incîntat de invitaţie, i-am recitat cu patos, 
cît mai clar şi cu dicţiunea adecvată, în 
întregime, poemul meu de 
rezistenţă:  „„Balada pasagerului care s-a 
sinucis în toaleta unui hotel din spatele Gării 
de Nord”. 

— Dom'le, ştii că eşti interesant! a 
exclamat, sincer după mine, Geo Bogza. Pe 
timpuri, cînd se purta poezia trăsnită la 
butonieră, sînt convins c-ai fi făcut şi şcoală... 
De-aia te-apreciau Stelaru şi Velicu. Oameni 
de gust, pe care i-am cunoscut şi eu, chiar 
foarte bine, la vremea lor. A lor şi-a mea... 
Insă istoria nu stă-n loc! Păcat că te-ai lăsat 
de lirică. Cu timpul, poate ai fi intrat pe făga- 
şul normal! 

— Imposibil! Eu nu pot fi niciodată normal. 
Tot ce fac, fac cu patimă, peste puterile unui 
om obişnuit... Imi dau şi snaga din mine! 
Numai să iasă ceva aparte, ce nu s-a mai 
văzut... 

Din nefericire, ce nu s-a mai văzut s-a 
văzut. Cînd, la ultimul reportaj din serialul 
maestrului, publicat de ziarul nostru, 
supervizind extrem de atent pagina, am 
scăpat o eroare de culegere cumplită. 


405 


Bogza, încruntat şi mînios m-a vizitat la 
redacţia ziarului şi mi-a arătat negru pe alb, 
spunîndu-mi totuşi pe-un ton omenesc: 

— Ai văzut ce-mi făcuşi, poetule? M-ai 
nenorocit! la citeşte rîndul ultim, din 
paragraful ăsta... 

M-am supus. Şi-am descifrat: „...m-am 
strecurat pe cătare cît mai încet şi tulburat, 
nevoind a strica armonia păturii...” 

Suna frumos, întocmai cum obişnuia să 
scrie poetul. 

Ei bine, nu era chiar aşa. Căci mi-a arătat 
manuscrisul, pe care-l ceruse de la 
secretariat. Iar acolo sta aşternut, cu grafia 
dînsului specifică, litere mari şi gros trase: 
„m-am strecurat pe cărare... nevoind a 
strica armonia pădurii!” 

Mai să cad jos de uluit ce-am rămas. Alb ca 
varul, mi-am întors faţa către autor, cerşind 
îndurare numai din ochii ce dădeau să-mi 
lăcrimeze. Parcă speriat de înfăţişarea mea, 
Geo Bogza m-a sfătuit schimbîndu-şi registrul 
glasului: 

— Trage o gură de cafea, să-ţi mai vii în 
fire, supra- realistule! Nu mai are nici un rost 
să ne facem inimă amară. Nici eu, şi nici 
matale. Dar lumea o să creadă că încă nu m- 
am lepădat de aventurile mele avangardiste... 
Ceea ce, după cum îţi dai şi singur seama, 
citind manuscrisul, nu corespunde realităţii! 
Gata, o lăsăm baltă. Ne vom mai întîlni noi, 
şi-om mai discuta. Fără reproşuri şi porniri 
revanşarde... 


Pe malul lacului împiînzit de lotuşi 


406 


Peste ani, chiar ceva mai mulţi, cînd îi 
călcam pragul maestrului Radu Tudoran, la 
Ghermăneşti,  înmărmurit de frumusețea 
locului pe care şi-l alesese pentru a-şi ridica 
o casă de creaţie şi odihnă, m-am încumetat 
să-l întreb, nedîndu-mi seama că săvirşesc o 
gafă notabilă: 

— Dar cine s-a apucat să-şi plaseze, taman 
lîngă matale, chiar pe malul Snagovului, 
chiţimia de-alături? 


Nu era chiar  chiţimie, cum mă 
exprimasem, însă nici vilă nu se putea chema. 
În cel mai fericit caz, aş fi zis că-i o căsuţă 
modestă. Şi nici în această privinţă nu aveam 
posibilitatea să-mi dau o părere autorizată 
căci, de jur împrejur, gardul despărțitor mă 
împiedica s-o examinez mai în amănunt. Şi- 
apoi, mai era ceva ciudat. De ce ţinea 
neapărat să nu se vadă ce-i în spatele 
palanului? 

Scriitorul m-a privit mirat, interesîndu-se: 

— Cum aşa, n-ai aflat pînă acum că-i 
locuinţa de vară a lui frate-meu, cel mai mare 
dintre noi? Mă rog, poate nu ţi-a spus încă 
nimeni... 

— Frate? Dar ce fel de frate, care se 
fereşte să fie văzut chiar şi de neamurile cele 
mai apropiate? 

— În privinţa asta, sînt de acord cu el... Nu 
vrea să fie deranjat. E un om mai izolat, iar la 
mine vin o sumedenie de prieteni. Iar gălăgia 
îl tulbură, mai ales cînd lucrează! 

— Dacă nu-s excesiv de indiscret, ce 
lucrează fratele dumneavoastră? 


407 


— N-ai auzit de Geo Bogza? N-aş crede! 

— E fratele dumneavoastră? 
Nemaipomenit... Nu numai că l-am citit în 
întregime, dar am avut prilejul să-l şi cunosc 
şi, mai ales, să şi lucrez cu domnia-sa! 
Dumneze-ule, cum să fac oare să-l mai văd o 
dată? 

— Bravo matale! Va să zică, eşti în stare să 
ne iubeşti pe-amîndoi. Chit că scriitura 
noastră e total diferită... 

— Da, maestre şi coane Radule! Fiindcă 
amîndoi sîn- teţi măreţi, iar în mine se găsesc 
disponibilităţi surprinzătoare... Pot să iubesc 
orice creator indiferent de domeniul în care- 
şi practică harul! 

Probabil sătul de elucubraţiile mele, Radu 
Tudoran m-a informat: 

— Cred că Geo se va bucura să te revadă... 
Acuma-i însă la Bucureşti. Dar miine se- 
ntoarce. Am să-ţi dau numărul lui la telefon, 
ca să stabiliţi o întîlnire. Dar să nu-l suni 
dimineaţa, mai înainte de zece, şi nici după- 
amiaza, între două şi cinci... Are şi Geo 
tabieturile lui! 


— Fiţi fără grijă! Nici mie nu-mi place, 
cînd îşi vîră cineva nasul în treburile mele... 

Penke, bulgăroaica de nevastă-mea, care 
mă  însoţise în vizita ce i-o făcusem 
maestrului, respectind ora indicată, căci şi 
Radu 'Tudoran se afla în posesia unor ceasuri 
sacre, tabu, cînd nu accepta să fie scos din 
priză, ne-a atras atenţia, după ce privise 
îndelung şi anevoie peste gardul despărțitor: 

— Parcă-i cineva, la dînsul, într-o barcă, în 
faţa debarcaderului! 

— Nevastă-sa! Dă la peşte... 


408 


Cătind să disting şi eu ce văzuse Penke, am 
întrezărit numai o femeie aşezată pe băncuţa 
unei luntri oareşcare, cum sînt cele de 
agrement, de pe apele Cişmigiului. Care, într- 
adevăr, meşterea ceva cu nişte undiţe. Dar 
priveliştea mi se părea ireală. Căci bărcuţa, 
inclusiv făptura dinăuntru, abia se puteau 
desluşi, fiind înconjurate de-o pădure 
acvatică de lotuşi. Şi, specialist calificat în 
domeniu, cel al pescuitului, se-nțelege, i-am 
precizat maestrului: 

— Cred că dă la peşte numai de amorul 
artei! Căci m-aş îndoi să fie pe-aici, prin 
jungla ce-acoperă undele Snagovului, vreo 
urmă de solzişor mācar... 

Radu Tudoran nu şi-a dat cu părerea. Ci s-a 
mulțumit să suridă. 

— Principalul este că soţia lui Geo e 
fericită să steie, cît e ziua de lungă, pe apă şi- 
n aer însorit, curat şi  binefăcător, 
împrejmuită de minunea lotuşilor aduşi aici 
chiar de dînsa!... lar peşti, să ştii că prinde 
uneori. 

Pe drum, spre casă, m-am întristat brusc. 
De unde să-mi fac rost şi eu de-un lac, cum e 
Snagovul? Că lotuşii, mă rog, nu reprezentau 
o problemă. În cel mai rău caz, era imposibil 
ca Geo Bogza să nu-mi deie şi mie vreo cîteva 
rădăcini. De adus lacul lîngă casă, asta era 
dificultatea majoră. Şi i-am zis bulgăroaicei, 
care stătea lîngă mine, încîntată că-l revăzuse 
pe scriitorul preferat: a 

— Copilă bună, mîine îmi încerc norocul! Îl 
caut neapărat pe maestrul Bogza. Nu ştiu de 
ce, însă mi s-a făcut un dor nespus de dînsul, 
încît abia mai am răbdare să treacă şi 
noaptea asta. 


Și venit-a ziua cea de taină, la gingia 
stufului 


409 


La gîndul c-am să-l regăsesc pe autorul 
faţă de care eram vinovat pînă la dumnezeu, 
în noaptea ce-a urmat aproape că n-am 
izbutit să lipesc pleoapă de pleoapă. Ce-i 
drept, sărbătorind în avans evenimentul, la 
cină cam întrecusem măsura. Băgasem în 
mine atita ceai de cruşin şi atitea ouă 
răscoapte, încît revoluţia interioră, din 
mărun- taiele-mi proprii, răzbunase spolierea 
lizierei apropiate de tufele de lemn cîinesc, 
cortex frangulae în limba la- tino-plafarică, 
din care-mi confecţionam vitala băutură, 
precum şi consumarea atitor posibile 
mijloace de reproducere a neamului 
galinaceelor. 

Pe la zece, plus zece minute, am format 
numărul centralei Snagovului, cerînd casa 
maestrului Bogza. 

— Care maestru? s-a interesat telefonista. 
Nu Radu Tudoran?... 

— În nici un caz, ferească sfîntu'! La ora 
asta, trebuie să fie pe  scîndurile 
debarcaderului, unde-şi prăjeşte trupul... E 
vorba de vecinul său! 

— A, de frate vreţi să spuneţi? Nu ştiam 
că-i şi el tot maestru... Imediat vă dau 
legătura! 

Am recunoscut vocea poetului, în special 
cînd s-a interesat: 

— Cine mă cheamă? 

— Eu, maestre! Autorul boacănei cu 
cătarea şi pătura... Mai mă ţineţi minte? 

— Auzi întrebare! Păi se poate uita aşa 
ceva?... Ba- tă-te norocul, nici nu ştiam că 
sîntem vecini, dacă nu-mi spunea Radu c-ai 
fost la el ieri după-masă. Treci şi pe la 
mine, să ne vedem şi să stăm de vorbă... La 


410 


cinci poţi să tragi de clopot. Vezi că-i chiar 
lîngă portiţă! 

Respectînd ora fixată, la fără trei minute 
îmi prop- team masca „Bombiţei” de 
trunchiul celui mai vînjos prun de pe aleea ce 
ducea spre cei doi scriitori. Îngrijorat, am 
verificat imediat starea pomului. N-avea 
nimic. Scăpase. „Bombiţa”, mai puţin. Ca 
întotdeauna, cînd îmi efectuez parcările mele 
impecabile şi de faimă mai mult decît locală, 
bara i se strimbase iarăşi, iar farul din 
dreapta bătea spre stînga. Liniştit, întrucît nu 
mă găseam la prima eroa- 
are de „conducere auto”, am căutat trăgaciul 
tălăngii bîj-bîind prin jurul portiţei. Era 
învăluit de  iederă. Şi-am lucrat tare, 
agăţindu-mă de el din toate puterile. Clopotul 
a dăngănit răsunător. Doar o dată. Mai mult 
n-avea cum, deoarece rămăsesem cu mînerul 
cablului în mînă. Ma-terial slab, nu rezistase 
emoţiei de care fusesem cuprins. 

— Stai niţel, că vin acuş! s-a auzit glasul 
poetului. 

Peste citeva clipe se deschidea portiţa. Iar 
în prag mi-a apărut poetul. În straie de 
vară. Ca la ţară. Adică numai într-o pereche 
de pantaloni scurţi, cum purtau cercetaşii lui 
Baden Powel. Pe vremuri. În rest, nimic. 
Exceptînd papucii de plajă. Mirîndu-mă de 
carnaţia lui Geo Bogza, care, în pofida vîrstei, 
probabil vreo şaptezeci de ani, arăta ca a 
unui sportiv, nu m-am putut abţine şi i-am 
spus-o pe şleau: 

— 'Tovarăşe Geo Bogza, despuiat eşti mai 
tînăr decît mine, care, de bine de rău, bat şi 
eu la vreo cincizeci şi ceva de ani! Felicitările 
mele! 

— Vezi-ţi de treabă şi nu te lua după 
aspectul exterior! Musculatura o datorez 
înotului şi mersului pe jos, însă ciolanele-s 


411 


betege... Şi încă rău de tot! Aşa că vezi, nu te 
lăsa indus în eroare de aparenţe! Ei, haide, 
poftim înăuntru... Dar ce-ai în paporniţa aia? 
Las-o-n maşină, n-o mai căra după dumneata! 

— V-am adus nişte fructe! Cîteva piersici şi 
mere. Nu plocon, ci-n dar din partea unui 
răufăcător... 

— Că nu le-oi fi furat din pomii vecinilor? 

— De la şase-şapte ani, nu mai obişnuiesc 
să mă caţăr prin livezile altora! Sînt din 
livada mea... 

— Ai livadă? s-a minunat. Păi atunci eşti 
omul meu... Că-mi plac fructele la nebunie! 
Cumpăr orice, plătesc oricît, numai frumoase 
să fie... 

Pe loc, nu i-am dat nici o nădejde. Atît mi- 
ar fi trebuit, să intru în relaţii comerciale cu 
firma Geo Bogza and Co. Şi-am pătruns, 
invitat insistent în ograda căsuţei sale. Care, 
spre surprinderea  subsemnatului, arăta 
micuță doar pe dinafară. Altminteri, casă în 
toată puterea cuvîntului. Cu dormitor, birou, 
sufragerie, bucătărie, baie şi toate celelalte 
anexe necesare unei vieţi cît de cît 
confortabile. 


Mi le-a prezentat maestrul în persoană, piesă 
cu piesă. Plăcîndu-i să mă audă lăudîndu-le. 

Iar cînd am fost condus şi pe terasa ce da 
cu faţa spre oglinda lacului împovărat cu mii 
de nuferi şi, mai ales, lotuşi, am rămas cu 
gura căscată, mut de admiraţie. Priveliştea 
era de basm. Observînd că intrasem în 
transă, nemaifiind în stare să scot o vorbă, 
Geo Bogza s-a interesat oarecum îngrijorat: 

— Ce s-a-ntîmplat, ţi-e cumva rău? 

— Exact! Chiar foarte... Şi-asta numai din 
invidie, care urlă în mine şi mă riciie pe 
dinăuntru! Eu n-am înaintea casei atita 
frumuseţe. 


412 


— Păi da, că livada nu-i tot prilej de 
minunăţie! Mă invidiezi pentru lac, deloc 
comestibil, iar eu te invidiez pentru poamele 
pe care le poţi culege cu mîna. Cînd ai poftă 
şi cînd îţi convine... Nici aşa nu-i drept! Ei 
lasă, că mă costă enorm şi lacul ăsta. Cu 
reumatismul, sciatica şi lumbago-ul ce-mi 
năruie sistemul osos, numai de lac aveam 
nevoie... Stai în fotoliul ăla, din răchită 
împletită, că-i mai rezistent! 

Nu era! 

Cînd m-am aşezat în agregatul indicat, 
acesta a purces să piriie din toate 
încheieturile. Şi, pe măsură ce trosnetele şi 
pocnetele  se-nteţeau, simţeam destul de 
concret cum fotoliul se dezagregă sub 
făptura mea. Noroc că m-am ridicat la timp. 
lar maestrul s-a pornit pe-un ris sănătos, 
vesel la culme, arătindu-mi dispozitivul 
anume destinat a fi utilizat vara, pe terase 
sau sub umbra vreunui nuc bătrîn. 

Cuprins de sumbre presimţiri, am privit în 
direcţia indicată de arătătorul maestrului. Şi- 
am rămas ţiglă. Impietrit de ceea ce-mi 
vedeau ochii împăienjeniţi de ruşine. Fotoliul 
nu mai poseda fund. Mirat, am cercetat de 
jur împrejur, să-mi dau seama unde se 
volatilizase. Tot Geo Bogza mi-a sărit în 
ajutor, spunîndu-mi deloc supărat: 

— Fundu-i pe fund! 

Considerînd cam abstracţionistă sintagma, 
m-am uitat nedumerit la chipul voios al 
gazdei. Şi cînd am identificat direcţia în care 
privea, am priceput numaidecît ce vroise să 
spună.  Tăblia din răchită împletită, 
desfundată de greutatea subsemnatului, care 
nu-i chiar de ici de colo, mi se agăţase de 
turul pantalonilor. Rămînînd acolo, ca şi cum 
aş fi fost înzestrat cu-o pavăză de apărare. 


413 


Bineînţeles, imediat mi-am desprins 
adaosul. Laolaltă cu o fişie din pînza de doc a 
nădragilor. Bine că nu mă prezentasem în 
vizită, la Geo Bogza, aşa cum avusesem de 
gînd, cu costumul de trevira. Din import. 

Mi-am cerut mii şi mii de scuze, am 
încercat să montez la loc ceea ce-mi 
însuşisem fără voie, şi-am reuşit să dejghin şi 
restul fotoliului. Lăsîndu-l fără spătar. Acum 
arăta ca o sculptură ultramodernistă. Adică 
un simplu schelet, însă prezentînd deformări 
incitante la fel şi fel de asociaţii şi alegorii. 

Disperat, i-am declarat: 

— Asta-i tot ce-am putut! 

— Suficient şi-atit! 

În acelaşi moment, dinspre bucătărie şi-a 
făcut apariția soția poetului. Purtînd o tavă 
cu nişte pahare şi trei cutii cu suc de ananas. 
Văzînd dezastrul, i-a reproşat maestrului: 

— Bine, Geo, ce-ai avut cu fotoliul meu? 

Doamna scriitorului era un pumn de om, 
micuță, subţirică, fragilă, dar privind-o, mi- 
am dat seama de ce nu ţinuseră nuielele de 
răchită. În loc să-i răspundă, Geo Bogza a 
făcut prezentările, explicîndu-i cine sînt, şi 
pre- cizindu-mi, totodată: 

—  Dinsa-i femeia mea de-o viaţă-ntreagă! 
Şi nu numai atit, dar şi responsabilă cu 
departamentul agriculturii... 

— Lucrează la minister? 

— Nu-i chiar minister... Însă grădina 
noastră, planta-ţia de lotuşi, cei patru butuci 
de viţă de vie, tufele de tomate, castraveti şi 
vinete, ca să nu mai zic şi de perii din 
bătătură, toate la un loc, fac mai mult decît 
un minister. Mai ales că Bunty se ocupă 
singură de ele. Sapă, prăşeşte, copileşte, 
neadmiţind nici un om de ajutor! Nici pe 
mine nu mă acceptă la lucrările de 
specialitate. Cît o vezi de mititică, mînuieşte 


414 


cazmaua, sapa, lopata şi grebla mai dihai ca 
un ţăran! 

— Formidabil! am exclamat eu uluit. După 
care m-am repezit să-i sărut mîna doamnei 
poetului. 

— Nimic nu-i formidabil, a susţinut dinsa, 
cînd îţi face plăcere! 

— Formidabil e faptul că nevastă-mea-i 
moartă şi ea după grădină, vie şi livadă... 
Singură orînduieşte totul! 

Ambii s-au arătat foarte interesaţi să afle 
cum ne descurcăm cu campaniile agricole de 
primăvară, vară şi toamnă. Mai ales în 
privinţa luptei împotriva dăunătorilor. Mana 
le mîncase tomatele, iar afidele plouau din 
pomi, ca mătreaţa. 

Le-am oferit îndrumările corespunzătoare, 
fiind destul de calificat în domeniu. Cînd am 
afirmat că posedăm o mică fermă, de- 
aproximativ un sfert de hectar, maestrul m-a 
şi luat la rost: 

— Păi cum aşa, bată-te norocu'”, îţi 
vlăguieşti femeia punînd-o să lucreze atît 
amar de teren? Cum te lasă inima? 

— lacă, mă lasă! Că-i cam beteagă... 
Inima. Însă o ajut cu sfaturi, fiind în posesia a 
două rafturi de cărţi, tratate şi manuale de 
viticultură, pomicultură şi legumi- cultură... 
Mai mult de-atit, cînd nu mai pridideşte cu 
muncile agricole, îmi mobilizez finii şi 
cumetrii, şi-atunci e urgia de pe lume. Fă-le 
de mîncare, dă-le băutură şi bani, du-i cu 
maşina acasă, fiindcă nu-i mai ţin picioarele... 
Ei zic că de-oboseală, iar eu că din motive de 
tescovină! lar bulgăroaica munceşte cot la 
cot cu ei... 

— Un moment, mă întrerupe Geo Bogza, 
ai găsit şi-o bulgăroaică în sat? 

— Păi nevastă-mea e bulgăroaica! 

— Autentică? s-a mirat doamna poetului. 


415 


— Mai mult de-atit, chiar pur-sînge! 
Născută la ţară, învățată cu munca la cîmp şi- 
n grădină... Iar în timpul liber, că, uneori, să 
mai întîmplă să fie şi dintr-ăsta, traduce pe 
rupte. Din rusă şi bulgară, împreună cu mine. 
Are la activ peste cinşpe volume apărute! 

Din ziua aceea, maestrul Geo Bogza, ori de 
cîte ori mă suna la telefon, sau îl sunam eu, 
nu uita niciodată să-mi ceară a transmite 
complimentele sale „bulgăroaicei”. Cînd a 
cunoscut persoana în cauză, a rămas 
surprins. Penke nu părea să aibă mai mult 
decît jumătate din carcasa mea. Şi şi-a 
exprimat admiraţia, în cuvinte alese, pentru 
osîr- 
dia depusă de  bulgăroaică în cadrul 
agriculturii şi al literaturii. De mine uitase. 
Ca şi cum n-aş fi contribuit, cu luminile mele, 
la întreg sistemul organizatoric al celor două 
activităţi mai sus menţionate. 

Cu prilejul primei vizite, m-a omorit cu 
întrebările.  Scormonea în mine  cu-o 
curiozitate neostoită, dornic să afle şi să ştie 
totul despre ce mai întreprinsesem în ultima 
vreme, din momentul acela, cînd ne fusese 
dat să colaborăm, şi pînă-n ziua de azi. 
Întrucît mă pedepsisem singur, lepădîndu-mă 
de machetare din pricini de sănătate, abu- 
zind mai mult de-o jumătate de viaţă cu 
mîncarea şi munca în neştire, l-am informat 
că scriu şi eu, pe măsura puterilor, şi că 
tocmai îmi apăruse primul volum din 
„Aventuri aproximative”. 

La plecare, condus de amîndoi 
microfermierii de la Ghermăneşti pînă la 
maşina lăsată cu botul în prunul de pe alee, 
Geo Bogza m-a interogat jumătate glumind, 
ju- mătate-n serios: 


416 


— Ascultă la mine, aproximativule, căci 
aflu că nu mai practici suprarealismul, treci 
des spre Snagov? 

— Cam de vreo două ori pe săptămînă! 
Am prieteni acolo, scriitori şi ei, Paniş şi 
Costică Georgescu, o farmacistă care se 
ocupă de sănătatea mea, umplîndu-mi sac- 
sanaua cu tablete, sau nasturi, cum li se zice 
pe-aici, în zonă, pilule, capsule şi fiole, plus 
treburi pe la primărie... 

Bucuros de cele auzite, mi s-a uitat lung în 
ochi, de parcă ar fi vrut să vadă ce se- 
ascunde în dosul ochelarilor, şi mi-a declarat 
peremptoriu: 

— Dacă nu te-abaţi şi pe la mine, în jurul 
orelor pe care le-ai şi învăţat, mă supăr rău 
pe matale... Intre noi vreau să-njghebăm 
relaţii nu numai spirituale, ci şi cît mai 
negustoreşti! Inţelegi? Am nevoie de fructe, 
cît mai multe fructe, şi nu pe daiboji... Iar 
dacă-n grădina voastră aveţi şi niscaiva roşii, 
mai procopsite decît ale mele, nu mă dau 
îndărăt nici de la ele. Iar cînd s-or coace stru- 
gurii despre care mi-ai pomenit, păi să te 
ferească sfintul să nu mă blagosloveşti cu 
nişte hamburg, dintr-ăla care-ţi pocneşte-n 
gură, aromindu-ţi sufletul... Nici Arghezi nu 
s-a ruşinat vînzînd cireşe la poarta casei din 
Mărţişor! Aşa că n-ai de ce să-ţi faci 
probleme. Şi, stai să nu uit, îmi aduci 
neapărat şi aventurile alea, aproximative, să 
văd şi eu ce-i cu ele... 

Amurgea. Din ce în ce mai spre înserare. Şi 
nu i-am mai reţinut pe cei doi sfinţi lucrători 
ai pămîntului şi cu- vîntului. Mi-am luat 
rămas bun, le-am făgăduit că nu-i voi uita, şi, 
în clipa următoare, ca să le demonstrez de 
ce-s capabil, în calitate de şofer-pilot formula 
III, am demarat în trombă. Direct în 
marşarier. De era să nimeresc în măreaţa 


417 


poartă a vilei lui Radu Tudoran. Care nu era 
prun. Şi-aveam toate şansele să rămîn de 
căruţă, motorul „Bombiţei” fiind plasat în 
spate. 

Insă am recuperat rapid, schimbînd 
vitezele, şi-am zbughit-o pe drumul cel bun. 
Ocolind, într-un slalom uriaş, excelent 
executat, prunii maestrului Geo Bogza. 


Lupă magică, pentru lecturi osebite 


A doua zi, însă-n cursul dimineţii, avind 
nevoie de „Furanthril”, deci fiind nevoit să 
trag o fugă pînă la farmacista Silvia, din 
Snagov, m-am abătut şi pe la maestrul meu 
iubit. 

De astă dată, prevenit, i-am umplut un coş 
cu piersici („Springtime”), adevărate 
trufandale faţă de Astrahanul alb pe care i-l 
dusesem cu-o zi în urmă (măr timpuriu, de 
vară, cam făinos şi acrişor). lar Penke, 
întrucît îi povestisem cu de-amănuntul cele 
întîmplate la căsuţa maestrului nostru, i-a 
mai pus şi vreo cinci roşii „Vania”, un soi 
fantastic, atît timpuriu cît şi tirziu, dînd 
treisprezece roduri pe sezon, din care nici o 
tomată nu cîntărea sub 500 de grame. Cele 
de-acum, selectate de bulgăroaică, erau nişte 
monştri. Intre 700 şi 960 grame. Alese pe 
sprinceană. 

lar din partea mea, personală, ca să zic 
aşa, pusesem deasupra şi-un exemplar din 
„Aventurile aproximative”, volumul I, unicul 
apărut pînă la acea dată. Pe-a cărui co- pertă 


418 


interioară  aşternusem şi-o dedicație de 
milioane. Nu-mi mai amintesc exact textul, 
însă era formidabil. De naiv. Ceva, cam în 
genul: „Maestrului  neasemuit, în toate 
privinţele, eterna preţuire a unui ucenic 
întîrziat”. Chiar că eram întirziat. Mintal. 
Dedicaţie se chema o asemenea însăilare de 
vorbe goale? 

În jur de zece şi jumătate, răgeam din 
răsputeri la portita lui Geo Bogza. 
Bineînțeles, aveam motivele mele. Nu-i 
rupsesem ieri trăgaciul tălăngii? 

A răspuns imediat. Spunîndu-mi, cînd s-a 
ivit în prag: 

— Ştiam că eşti matale... Nu după glas, ci 
după cum a bubuit maşina în acelaşi prun, de 
ieri. Dacă ai vreo preferinţă anume pentru el, 
ţi-l dăruiesc din toată inima! Dar de ce n-ai 
apelat la clopoțel? 

— Păi, cum să spun, mai este în stare de 
funcţionare? 

— Bineînţeles. De-aseară l-am reparat... 
Legindu-l cu-o sfoară! Ce-i cu matale, ai 
vreun drum la Snagov? 

— Întocmai! Şi v-am adus, în cadrul 
pactului intervenit între noi, piersici, roşii şi- 
un zarzavat mai aparte... 

— Anume ce? Ai în grădină şi drăcovenii 
africane sau asiatice? 

Nu mă exprimasem cum trebuie. Şi-am 
revenit asupra formulării: 

— Nici una, nici alta, ci absolut autohton! 
Dacă nu-i zarzavat, precis e ghiveci... 
Fiindcă-i vorba de cartea mea, aia cu 
aventurile... 

— „aproximative, nu? şi-a amintit pe loc 
maestrul. Perfect, mănînc şi-aşa ceva. O fi, n- 
o fi zarzavat sau ghiveci, rămîne de văzut. În 
orice caz, îţi atrag atenţia că citesc chinuitor 
de anevoios. Cu lupa. Una specială, drep- 


419 


tunghiulară, folosită în genere de filatelişti... 
Aşa că n-am să-mi dau cu părerea chiar atît 
de repede. Însă-ţi făgăduiesc, chiar în seara 
asta mă apuc s-o pigulesc! Pînă una alta, 
poftim în ogradă, să deşertăm coşniţa şi să- 
mi spui cît îţi datorez... 

Aici era aici! Cum să-i iau eu bani 
maestrului, şi-ncă unui maestru de talia lui 
Geo Bogza? O fi scos Arghezi cireşe la 
vinzare, chiar în faţa casei, însă eu 
reprezentam o nimica toată, comparat cu 
poetul naţional. Iar cei ce se-aprovizionau de 
la „ferma” mea agro-literară cu fructe, 
legume şi struguri nu plăteau niciodată. Că 
doar îmi erau neamuri şi prieteni. Şi nu se 
făcea să jupoi şi pielea de pe ei, cum 
procedau vecinii de prin împrejurimi, cînd ce- 
reau cît nu face ieşind cu lădiţele pline la 
poartă. Şi-am întors-o şi eu ca la Ploieşti, 
spunîndu-i poetului: 

— Maestre Bogza, mă grăbesc tare mult! 
Las coşule- ţul la matale, iar în privinţa 
finanţelor discutăm altă dată... 

— Fie şi-aşa, s-a învoit oarecum suspicios 
Geo Bogza, am să notez ce-mi aduci, iar la 
sfîrşit de lună ne socotim! în afară de asta, 
mi-a spus Radu că-l interesează şi pe el nişte 
piersici... A văzut ce mi-ai adus ieri şi-a rîmnit 
şi el. 

Bucuros c-am scăpat cu faţa curată, am 
zbughit-o spre farmacista ce m-aştepta cu 
„Furanthril”-ul. 


Peste vreo două zile, cam spre seară, cine 
credeţi că-mi telefonează? Geo Bogza. 

— Matale eşti, măiestrică? 

— În carne şi oase, maestre! Dacă-mi dau 
bine seama, aţi purces să-mi răsfoiţi cartea... 
Altminteri, de unde l-aţi mai fi scos pe 
„măiestrică”? 


420 


— Aşa-i! Mi-ai mîncat sufletu' cu năzbitiile 
matale, dar nu-mi mai las lupa din mînă... 
Scrii despre oameni şi evenimente cunoscute 
mie, şi ţin neapărat să-mi dau seama cum te 
descurci! Pînă acum, e bine... Să vedem ce-o 
fi mai departe!  Transmite-i  salutări 
bulgăroaicei şi mulţumiri pentru mamuti... 

— Care mamuti! 

— Păi cum să le zic, altfel, roşiilor ălora 
uriaşe? Nu numai că-s mari, cît un cap de 
copil, dar mai sînt şi gustoase pe deasupra... 
Acum te las, măiestrică, fiindcă mai am de 
citit! Leka noşti... 

Uimit de cunoştinţele maestrului în 
materie de bulgărească, căci „leka noşti” 
înseamnă noapte bună, fără să vreau, i-am 
răspuns şi eu: 

— Spasivo, master pisatel! 

În rusă, fiindcă bulgara era domeniul lui 
Penke. Însă şi ruseasca mea, vai de capul ei, 
suna ca un dialect încă necunoscut în RSFSR. 

Pînă n-a terminat „Aventurile 
aproximative”, spre cinstea mea, Geo Bogza 
nu s-a lăsat. Înfrînsese dificultă- 


tile pe care le avea cu ochii. Şi, cam din două 
în două zile, cînd dimineaţa, cînd seara, îmi 
telefona să-mi ceară lămuriri asupra unor 
evenimente narate în carte. Măgulit, tulburat 
la culme, nu-mi mai încăpeam în piele de 
bucu-rie. Şi, cît a durat descifrarea 
volumului, n-am mai călcat pe la maestru. 
Ştiam că era dornic de fructe, însă n-aş fi 
vroit să-şi imagineze că plătesc în natură 
lectura unei proze atît de neserioase. Căci, 
de-ar fi fost ceva grav, dificil, plin de 
substanţă, nu-şi mai pierdea Geo Bogza vre- 
mea cu mine. Cel puţin cam asta îmi umbla 
prin cap. 


421 


Pînă în ziua fericită, cînd mi-a telefonat 
iarăşi: 

— Măiestrică, felicită-mă! Am dat gata 
volumul... 

— Slavă domnului c-aţi scăpat şi de osînda 
asta! Oarecum mă simt, nu ştiu de ce, cam 
vinovat... 

— Nu-i cazul! mi-a replicat. Cartea nu-i 
rea, în ciuda multor libertăţi de limbaj, pe- 
alocuri cam de folclor extravilan, însă 
merge... Pînă-ţi apare şi volumul următor, 
sper să stau mai vînjos cu vederea. Şi 
neapărat am să te citesc... 


Legume, fructe şi belele 


Vreo trei ani, unul după altul, am întreţinut 
relaţii din cele mai rodnice cu Geo Bogza. Pe 
toate planurile. Îl aprovizionam cu cireşe, 
piersici, mere (Dublu roşu delicious, Winter- 
banana, Jonathan), şi, mai ales, struguri. Din 
care cel mai mult îl plăceau muscat- 
hamburgul, afuz-aliul şi coarna neagră, 
căreia, în Oltenia, la Maica-Mare de la 
Poiana, i se mai spunea şi „ţiţa-caprei”. Başca 
tomate  „mamut”. lar  domnia-sa mă 
aproviziona cu parale, neacceptînd nimic pe 
de-a moaca, ba din contra, plătin-du-mă la 
preţ de „Athenee Palace”. Cu remiză 15%! 
Întrucît nu cîntărea marfa, mulţumindu-se cu 
greutatea declarată de mine, mai mă spălam 
de păcate punîndu-i mai mult în coşniţă decît 
atîrna în realitate. Iar în afară de leuşteni, de 
fiece dată ce-l vizitam, mă trăgea pe terasă, 


422 


silindu-mă să iau loc pe-un scaun ţeapăn, din 
lemn de stejar, şi să ne mai întindem la 
vorbă. (Un singur lucru nu-i spuneam: că 
produsele erau cumpărate de la vecini, 
cărora le reveneau şi banii). 

Toate îl interesau. Şi probleme de 
agricultură, şi de literatură. Mă iscodea dacă 
stropesc roşiile şi fructele, în special 
strugurii, cu ce anume şi cum trebuie 
spălate, pentru a fi curățate de insecticidele 
şi pesticidele utilizate. Pe cealaltă temă, era 
curios să ştie ce mai e nou printre tinerii 
poeţi sau prozatori, care-mi onorau ograda, 
cum arată, ce scriu, dacă se descurcă în 
viaţă, ce volume au mai scos. 

Insă cel mai pasionant era cînd se pornea 
să povestească. Din experienţa de viaţă a 
domniei-sale. Călătorii, oameni, fapte, locuri. 
Cînd îi destăinuisem că bunicu-meu dinspre 
tată se trăgea de la Măţău, spre surprinderea 
mea mi-a descris la amănunt zona. O călcase 
cu piciorul, şi rucsacul în spate, cu decenii în 
urmă. lar cînd începea să-şi nareze 
necazurile avute cu beteşugul oaselor, sufe- 
rind din anii fragezi de-o bizară sciatică şi 
spondilartroză, care-l ţintuiau luni întregi la 
pat, nu-mi venea a crede că-i cu putinţă aşa 
ceva. Priveam la dînsul şi-i spuneam, cam pe 


şleau: 

— Maestre Geo, nu-i cumva ceva în 
legătură cu vreun fenomen de 
autosugestie?... 

— Bată-te norocul de Toma- 
necredinciosul! Păi cum să mă 


autosugestionez spre răul meu? Şi-acum, cînd 
pornesc la plimbare spre pădurea cte la 
marginea Ghermăneş- tiului, mai mult mă 
tirăsc decît păşesc. Cu vreun an sau doi în 
urmă, hălăduiam printre tufani, jugaştri şi 
carpeni ceasuri în şir. Astăzi, nu mă mai 


423 


încumet. Dacă rămîn ţeapăn în mijloc de 
pădure?... Dar fiindcă tot pomenişi de auto, n- 
ai avea putinţa să ne repezim împreună pînă 
la bufet, să luăm nişte bere? 

— Pe jos? 

— Păi n-am zis de auto? Cu tărăboanţa 
matale... 

— Dar se mai pune întrebarea? Imediat 
ne-mbarcăm! 

Monumentul naturii, care era numai în şort 
şi sandale, intră în casă şi-şi trase la iuţeală o 
pereche de pantaloni pe dînsul şi-o cămaşă 
cadrilată. Mişcîndu-se ca o svîrlugă, 
mă uitam la dînsul şi mă tot întrebam: „Cum 
e oare posibil, la etatea asta, să posezi o 
carnaţie de flăcău taman bun de peţit?” 

Se vede, însă, că-n neamul dînşilor era 
ceva cu codul. Genetic. Fiindcă şi Radu 
Tudoran arăta la fel. lar amîn- doi înotau 
zilnic, în Snagov, ca nişte campioni. Iar cînd, 
odată, mi-a fost dat s-o cunosc şi pe sora 
maeştrilor, cea mai în vîrstă dintre copiii 
confecţionaţi de părinţi, mi-a venit să mă 
crucesc. Şi cînd mi s-a spus că-i „dădica” dîn- 
şilor, şi cînd am avut în faţă imaginea unui 
bibelou de porțelan. Era atît de fragedă în 
obraji, iar ochii îi scîn- teiau atît de vioi, încît 
nu i-ai fi dat mai mult de cincizeci de ani. Şi 
ceva în plus, hai să zicem. Deşi, după cum am 
aflat, se-apropia cu paşi repezi de cote mult 
mai înalte. 

Pe cînd ne-napoiam de la bufet, cu sticlele 
de bere în portbagaj, i-am zis maestrului 
Bogza: 

— Ia priviţi pe partea stingă a şleaului, şi 
spune-  ţi-midacă nu-i fragă, nu-altceva! 

— De fătuca aia vrei să spui? m-a întrebat 
Geo Bogza. Bată-te norocul de 'oţ! Îţi mai 
umblă ochii după prostii, ai? 


424 


O văzuse totuşi înaintea mea, după cum a 
rezultat din remarca  dînsului. Şi-o şi 
înregistrase. Ce era să-i mai răspund? 

În schimb, aruncînd privirea spre maestrul 
care tăcea cufundat în gînduri, am observat 
că mă examina pe sub sprincenele stufoase 
şi-ncă abia argintate. Iar pe buze-i flutura un 
zîmbet subţire. Simţind nevoia să trecem la 
un alt subiect, mi-am luat inima-n dinţi şi l- 
am întrebat: 

— Maestre Geo, vă citesc regulat tableta 
săptămi- nală... Şi pe cele publicate în vechea 
formulă a „Contemporanul”-ui, şi pe cele de- 
acum, din „România literară”... Le-aveţi 
scrise mai demult? 

— Nici vorbă! Sînt chinul meu de fiece zi. 
Mi-e tare greu să le aştern pe hîrtie, mai ales 
cu vederea vătămată... De aceea, măiestrică, 
am un scris atît de lăbărţat, cu litere de-o 
şchioapă şi groase cît sfoara de blănar! 


Reîntorşi acasă, la maestru, am descărcat 
maşina şi ne-am dus spre debarcader. Să 
privim lotuşii. Ceea ce mă 
mira, era faptul că-n nici un alt loc, de pe 
malurile Sna- govului, nu băgasem de seamă 
să existe atari păduri de frunze, sulițe şi flori 
nemaipomenite. Ţişnind de-a dreptul din apă. 
Tot Geo Bogza m-a lămurit: 

— Pare-mi-se că ţi-am mai spus... A fost 
hachiţa ne- vesti-mii. De la cîțiva lotuşi, 
plantați la nimereală, acuma nu mai ştim cum 
să le stăvilim răspîndirea. Dacă o ţin tot 
aşa, peste decenii s-ar putea ca suprafaţa 
lacului să fie doar o junglă de lotuşi! Îţi 
plac? 

— Nemaipomenit! 

— Bun! Am să ţin minte... Acuma, din 
păcate, încă nu-i timpul lor! 


425 


lar peste vreo trei săptămîni, Geo Bogza 
mă suna: 

— Măiestrică, vezi c-o să-ţi aducă poetesa 
noastră, cred c-o ştii, un lotus înflorit. Pentru 
bulgăroaică! Din partea mea şi-a neveste- 
mii... 

Peste nici o jumătate de ceas, maşina 
soților Rusan era în faţa ogrăzii. Şi au extras 
anevoie din „Lada” dînşilor o umbrelă uriaşă, 
frunza propriu zisă a plantei, din mijlocul 
căreia ardea flacăra purpurie a unei flori de 
lotus. 

Il vizitau adeseori pe Geo Bogza. Aflaseră, 
încă mai demult, că am o fermă la Tîncăbeşti, 
însă nu ştiau unde se găseşte. Acuma aveam 
ocazia să mă fălesc şi eu. Dacă nu cu lotuşi, 
barem cu roadele livezii, viei şi grădinii. Cu 
atit mai mult cu cît ştiam că şi dînşii se 
ocupau de mica agricultură, posedînd o casă 
de creație. Undeva, parcă pe malul 
Neajlovului, la Comana. 


Mai către toamnă, să zic c-o fi fost prin '83, 
am purces să fiu vizitat frecvent de poetul 
Dan David. De la Bertea. Unde se afla, după 
cum susţinea originalul autor al romanului 
(că scria şi proză-poematică) „Şarpele fără 
clopoței”, însăşi capitala Europei. lar „podul 
cu fin”, cabinetul său de creaţie, pe care am 
avut prilejul să-l şi vizitez, exista în realitate. 
Trăsnită chestie. Deasupra unui fost grajd, 
unde, la „parter”, poetul îşi avea odăile pen- 
tru odihnă, David organizase un birou 
nemaipomenit. Cu bibliotecă (uriaşă), masă 
de lucru, şi fînul alăturea, mai către fundul 
uriaşei încăperi. Nenorocirea, însă, era că 
accesul se efectua urcînd o scară destul de 
fragilă. Cum 
sînt scările pentru culesul merelor. Eu unul, 
n-am avut curajul nici măcar s-o încerc. Ca 


426 


rezistenţă. S-a urcat Penke, dar şi ea ajutată 
de Dănuţ, şi mi-a povestit despre minunăţia 
din „podul cu fin”. 

La o nouă vizită, David m-a rugat, din 
adîncul inimii, să-l duc la maestrul Bogza. Să- 
] vadă şi el, în carne şi oase. Ezitam. Neştiind 
cum o să-i pice singuraticului monument de 
la Ghermăneşti. Însă m-a liniştit slăniceanul: 

— Tataie, dar Geo Bogza mă cunoaşte! 

— De unde şi pînă unde? m-am mirat eu. 

Îi povestisem maestrului despre originala 
făptură de la Bertea, ca şi despre „podul cu 
fin”, iar dînsul nu-mi pomenise nimic despre 
el. 

— Foarte simplu! m-a lămurit Dănuţ 
David. l-am trimis o carte, prevăzută cu-o 
dedicație mormîntală, în care-i spuneam cît îl 
iubesc, iar Bogza, maiestatea sa Geo, ce crezi 
c-a făcut? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Mi-a răspuns, însă printr-o telegramă 
vrednică de muzeul literaturii române! Le-am 
recitat-o tuturor băieţilor din generaţia mea, 
ca să ştie şi ei cît mi-s de măreț... O ştiu pe 
dinafară, inclusiv erorile comise de 
telegrafist, la transmiterea ei! 

După ce mi-a declamat şi mie textul 
aforistic al maestrului, care, într-adevăr era 
de  pomină, sunind cam astfel: „Toate 
miresmele acestui univers, să se abată 
asupra podului cu fîn din Bertea!” Dănuţ a 
insistat: 

— Mă duci? Zău tataie, te rog... Cînd o să 
mai aibă Geo Bogza prilejul să vază cum 
arată un primitiv de ia Coţofelnicu, domeniul 
poemelor mele? 

Ce să-i fac? Nu mă puteam pune cu 
nărăvaşul sti- huitor. Aşa c-am telefonat 
maestrului, să-l întreb dacă-i dispus să 


427 


primească vizita noastră. Mi-a răspuns pe 
loc: 

— Adă-l neapărat! Mi-au plăcut trăsnăile 
lui... 


Chiar că Geo Bogza îl prinsese bine, dintr- 
un singur cuvînt, pe dulcele meu tînăr 
prieten. Căci David, pătrunzând în ograda 
maestrului, l-a şi îmbrăţişat, de parcă i-ar fi 
fost tată bun, dînd să-i sărute mîna. lar 
clientul meu se lăsase, amuzat, pe seama 
bizdigăniilor berteanului. 


— Maestre, zău că eşti un vrednic patriarh 
al poeziei române! Dar de ce nu mai scrii, 
bre, şi-alte poeme? Hai, spune deschis, că nu- 
s din ăia, care să fure ideile... 

— Ce te face să crezi, năstruşnicule, că nu 
mi-i casa plină de stihuri? Ai răbdare, c-or să 
apară şi ele, cît de curînd... 

— Zău? Păi atunci haide să bem ceva... 
Sărbătorim evenimentul! 

Geo Bogza, vizibil încurcat, a adus din 
bucătărie o sticlă de-un litru, plină c-un lichid 
tare negricios. Şi ne-a spus: 

— Îmi pare rău, dar n-am în clipa asta 
altceva... E cam poşircă, însă vin curat. De la 
vecinii mei din sat... 

Dănuţ David, nici una nici două, a înşfăcat 
sticla şi-a umplut la mare urgenţă paharele 
existente pe masă. Şi-n care, mai mult ca 
sigur, fusese nectar sau suc de ananas. Şi l-a 
liniştit pe Geo Bogza, care-l examina atent, 
scru- tîndu-i făptura pe sub sprincenele sale 
zbiîrlite: 

— Păi vinu’ de casă-i ăl mai bun! Fără 
piatră, fără alte otrăvuri... După ce-l dăm 
gata, că la mine nu ţine prea mult, trecem pe 


428 


prăştină, că v-am adus şi eu nişte lichid 
inflamabil... 

Bineînţeles, maestrul nu s-a dat în vînt 
după tăria dăruită de David. Şi nici după 
cărţălăul oferit de consăteni. David, însă, da! 

Aşa că, Geo Bogza supunîndu-l obişnuitului 
său interogatoriu, vroind să afle cine e, cine-i 
sînt părinţii, cum arată satul, ce lucrează, ce- 
are de gind să mai scrie, Dan David s-a 
dezlănţuit. Oferindu-i un „show” personal, de- 
a rămas maestrul încîntat. 

Chestia mi-a mărturisit-o chiar Geo Bogza, 
într-una din zilele următoare, comunicîndu- 
mi: 

— Mi-a plăcut bidiviul de David! Din ăsta o 
să iasă ceva... Dacă-ţi mai pică prin bătătură 
şi-alţi poeţi, nu te feri să mi-i aduci şi mie. 
Sînt dornic să-i simt cum clocotesc de viaţă. 
Căci aşa eram şi eu, ehe, cîndva odată, foarte 
de demult! 


lar în anul următor, în vara lui '84, i-am 
transportat la oaza maestrului pe soţii 
Brumaru. Tamara şi Emil. Poetul gingaşelor 
plante, legume, fructe, mirodenii şi-alte 
produse „O.L.F.”. 


Și eu de unde mai iau muscat- 
hamburg? 


Nemaiputind face faţă atitor campanii 
agricole, de primăvară, vară şi toamnă, în 
'84, în plin decembrie, mă mutam mai către 


429 


nord de Ploieşti. La Găgeni. Conside-rînd că, 
la vîrsta noastră, nu mai aveam cînd prididi 
cu treburile grădinii, viei şi livezii. Sosise 
timpul să ne re- stringem. Pe măsura 
puterilor ce ne mai rămăseseră. 

Dar nici aici nu ne-am liniştit. Căci, în 
pofida tuturor greutăților, şi pe petecul de 
pămînt ce-l cumpăraserăm, cu casă cu tot, 
mult mai modest decît cel de la Tîncăbeşti, n- 
am avut pace pînă n-am sădit cinşpe meri 
(Dublu roşu delicious, Winter-banana şi 
Ionathan, plus un New-Jer- sey), ca să ne 
reamintim de livada abandonată, precum şi 
vreo treizeci şi ceva de butaşi de viţă de vie. 
Insă din- tr-un soi ce nu cerea să fie 
îngropat iarna, şi nici stropit cu tot felul de 
blestemăţii. 

În graba plecării, fiind înnebunit de 
drumurile necesitate cu căratul cărţilor, 
mobilelor şi-altor angarale existente într-o 
gospodărie, neglijasem să-i comunic maestru- 
lui Geo noii mei parametri geografici. 

Ceea ce, drept să fiu, era cam urit din 
partea mea. Dar nu şi din cea a domniei- 
sale! Căci, prin februarie, pe cînd stăteam 
la gura sobei tăinuind cu bulgăroaica de 
nevastă-mea, cam spre seară, deodată s-a 
pornit să  ţiriie telefonul. Am ridicat 
receptorul şi... mi-a venit tonul. Atunci mi-a 
atras atenţia Penke: 

—  Măiestrică, lasă-l să sune de patru ori. 
Poate că-i provincia! 


Aşa obişnuiam să numim chemările din 
capitală, prin prefix, cînd cuplarea acţiona 
mai anevoie, „ne sună provincia”. Şi-am 
procedat conform  poveţei. La a cincea 
strigare (nu a îngerilor), am auzit în receptor 
un glas nespus de drag: 


430 


— Ce faci, măiestrică? Te muţi din 
preajma noastră, fără să dai de veste?... 

— Mulţumesc de întrebare şi, totodată, 
iertare! Mă recunosc culpabil... 

— Bine zis, căci chiar aşa-i! Dacă ai şti cît 
m-am chinuit, pînă ce ţi-am aflat numărul de 
telefon! Noroc că ai prieteni la editură, 
care mi l-au transmis... Mă rog, hai, treacă de 
la mine, şi să fii iertat! Că multe mi-a fost dat 
să iert, în lunga mea viaţă, greşiţilor noştri. 
Pe unde vin Găgenii matale? M-am uitat pe 
hartă, cu lupa fermecată, şi n-am dat de 
numele ăsta... Şi ştii bine doar că-mi cunosc 
Prahova natală ca pe degete! 

— Găgenii fac parte din comuna Păuleşti... 
Loc de importanţă istorică! 

— Păi spune-aşa, bată-te norocu'! Cum să 
nu fi auzit de Păuleşti? E loc frumos, 
împădurit, cu aer bun şi cu-rat... Cum te-ai 
aranjat? 

— Deocamdată locuim într-o baracă, pînă 
să ne mutăm în casa nouă! 

— "Ţi-ai cumpărat casă nouă? s-a minunat 
maestrul. 

— Casa-i veche, din paiantă, dar o 
meremetisim noi ca nouă! i-am explicat. 
Dumneavoastră ce mai faceţi, sănătos, 
voinic? 

— Mai mult voinic decît sănătos! Ei gata, 
bine c-am dat de matale. Complimente 
bulgăroaicei... Apropo, că venii vorba de 
dînsa, eu de unde am să mai iau muscat- 
hamburg? Ei? 

— Nu vă faceţi griji! Peste trei ani o s- 
avem stru- guri. O viţă nemaipomenită. Se 
cheamă perlă de Zala... Muscată, tămiioasă, 
bogată în rod, şi-aşa mai departe! 

— Lasă-mă-n pace cu „mai departe”... 
Crezi că trei ani sînt chiar atit de puţini? 


431 


Totuşi am s-aştept. Că răbdător am fost toată 
viaţa! 


Şi m-a mai sunat maestrul Geo Bogza. În 
primăvară. Să întrebe de sănătatea noastră şi 
cum creşte perla. l-am furnizat toate 
amănuntele, mai ales în privinţa viței, şi 
iarăşi i-am mulţumit. 


Cu prilejul schimbării prefixului 
(6.02.1988) 


Mirat, în urma ultimei noastre convorbiri, 
că nu se mai interesase de „muscat- 
hamburg”, intrasem la idei. Nesănătoase. Să- 
şi fi pierdut oare Geo Bogza încrederea în 
mine, cum că n-am să-l uit, aşa după cum îi 
făgăduisem? Sau era cumva suferind? 

Era. Telefonind, mai către toamnă, să-l 
anunţ că obţinusem primii trei ciorchini 
de „perlă de Zala”, doamna dînsului m-a 
informat că maestrul se afla internat la 
Otopeni, ca să-şi îngrijească iarăşi pîrdalnica 
aia de lombo-sciatică. Am rugat-o să aibă 
grijă de sănătatea Omului de piatră, de foc şi 
de pămînt, şi să-i transmită din partea mea şi- 
a bulgăroaicei cele mai bune urări de 
înzdrăvenire. 

Iar într-o sîmbătă din 1988, care cădea pe 
6 februarie, m-am grăbit să-i telefonez din 
nou maestrului. Pe 8 ale lunii trebuia să 
împlinească optzeci de ani. Înţele- geţi? 
80! 

A răspuns numaidecit. 


432 


— Ce-i cu matale, măiestrică, bată-te 
norocu'? Ţi-ai mai adus aminte de mine? 

— D-apăi cum, maestre Geo? Să nu vă zic 
euun „La Mulţi Ani”? 

— Mulţumesc mult! înseamnă c-ai rămas 
acelaşi bătăuş... Mereu ţii să le-o iei înainte 
altora. Incă o dată mulţam frumos, şi 
transmite salutări bulgăroaicei! 

Uite, la asta nu mă gindisem. Toată presa 
literară avea să-i adreseze aceleaşi urături şi 
colindeţuri, bineînţeles la data respectivă, 
iar eu le luasem bucăţica de la gură. Barem 
atîta bucurie să-i fi adus şi eu lui Geo Bogza! 
Mult mai puţină decît îmi oferise, pînă atunci, 
prilejul de a-i fi livrat o vreme fructele pe 
care le iubea atît de mult. 


Cînd am pus la loc receptorul, mi-am 
amintit brusc, nu ştiu de unde şi pînă unde, 
de plopul lui Geo Bogza. 

Acela pe care avea obiceiul să-l deseneze, 
cu mîna sa şi să-l prezinte cititorilor de 
fiecare 15 ianuarie, ziua marei aniversări a 
poetului unic Mihai Eminescu. Pentru care 
avea un adevărat cult. Lîngă tableta de 
rigoare din „România literară”, totdeauna se 
afla şi silueta unui plop vînjos, nesupus 
vînturilor şi vitregiilor vremii. 

Oricît m-am străduit să-mi forţez memoria, 
n-am fost în stare să aflu dacă în ograda 
maestrului, sau pe lîngă ea, se găsea vreun 
plop asemănător. Poate era, poate nu, însă un 
lucru l-am dedus precis. Însuşi Geo Bogza 
arăta ca un plop. Inalt şi vajnic, mereu 
privind spre depărtări. 


Dacă mi se prinde ca lumea „perla de 
Zala”, acum întinsă pe boltă, nădăjduiesc ca 
la următoarea aniversare, cînd va împlini 
încă un cincinal, să-i pot păstra şi duce cîţiva 


433 


ciorchini. Ca prinos al dragostei ce-i port. În 
cazul vreunei  întirzieri în dezvoltarea 
normală a viței, intenția rămîne valabilă. 
Pentru celălalt cincinal. Cînd, mai mult ca 
sigur, voi recolta măcar nouă kile de muscat 
(în varianta perlă). Ca să consune cifrei de 
nouăzeci! La urma urmei, de ce să n-avem 
răbdare? 


MEŞTERUL MANOLE N-ARE 
ASTIIMPAR 


Ce-ţi poate ieşi în cale... 


De ce să m-ascund după deget (eventual 
degete, că-s cam mare)? Ce mai tura-vura, 
am boala călătoriilor. Cu maşina. Pe patru 
roţi, plus a cincea, de rezervă. În spe- cial de 


434 


cînd m-am despărţit de „Bombiţă” („Fiat”ul 
meu 600 D), şi m-am procopsit cu 
„Superbombiţa”. De astă dată o ,„,Dacie-1300 
EL”. Altă marfă, alt consum, altă viaţă! 

Pe cînd rulam, în limitele regulamentului 
circulaţiei rutiere, cu vreo 80 pe oră, abia am 
avut timp să nu-l calc pe trăsnitul ce mi se 
zvirlise în faţa bolidului, semna- lizînd 
disperat. Cu mîinile, nefiind prevăzut cu 
claxon şi faruri halogene. L-am blagoslovit, 
citind cîţiva mucenici ortodocşi, şi l-am 
urmărit în retrovizor. Să constat dacă 
scăpase nefluierat de aripa din dreapta. Care 
trecuse doar la cîţiva centimetri de 
impozanta statură a dihaniei. Căci om nu-mi 
venea a-i spune. În plină vară, umbla lela pe 
şleaurile Dobrogei, îmbrăcat într-un trening 
albastru, cu adidaşi în picioare şi scufiţă roşie 
pe ţeasta capului. Plus două rucsacuri, unui 
în cîrcă şi celălalt pe braţul stîng. 

Cînd am văzut că dădea a lehamite din 
mînă, ca apoi să se-aşeze necăjit pe 
marginea şanţului, în aşteptarea bunului 
samaritean, deodată mi s-a făcut milă de 
individ. Şi-am frînat. Însă nu corespunzător 
de atent, ca să evit mormanul de nisip de pe 
acostamentul şoselei. În care m-am oprit. La 
tanc. Dincolo de el, mă aştepta gropanul pe 
care, probabil, trebuia să-l umple. Manevrind 
ca un as, dă-i înapoi, dă-i la stînga, dă-i la 
dreapta, am evitat primejdia ce mă păscuse. 
Şi-am nimerit în şanţ. Lîngă săpăturile 
arheologice pomenite mai sus. Însă suficient 
de adînc şi el. Ambalind motorul în exces, 
peste cinci minute eram afară. Din maşină. 
Oricît îmi tocisem cauciucurile din faţă, 
patinind pe bălăriile de pe fundul tranşeei, 
„Dacia” n-acceptase soluţia propusă. De-a 
reveni pe carosabil. 


435 


Disperat, de data asta eu, am pornit să 
gesticulez cu-amîndouă braţele. De parcă 
aş fi fost la bordul unei baleniere, şi 
semnalizam apariţia cetaceului. Atunci am 
realizat cît însemnase intenţia de a-l încărca 
pe autostopist. Intenţie sesizată şi de acesta. 
Căci l-am văzut gonind spre mine, sprintînd 
ca la curse. Cu rucsacurile asupră-i. 

Cînd s-a rezemat, gifiind lejer, de bordul 
„Daciei”, maşina a luat-o la vale. Lunecînd în 
şanţ total. Gata-gata să se răstoarne. Dar 
tipul în trening m-a liniştit imediat: 

— Maestre, nu-ţi fă probleme, că-n doi 
timpi şi trei mişcări o scoatem!... Conform 
principiului: bine faci, bine găseşti! 

Mirat că mi se adresase cu „maestre”, fără 
să aibă habar despre identitatea mea, l-am 
avertizat: 

— Nu ştiu pe ce te bazezi, omu’ lui 
Dumnezeu, cali- ficîndu-mă aşa, şi nici ce 
bine oi fi făcut dar probleme îmi pun. 
Destule. La vîrsta şi greutatea mea, slabă nă- 
dejde să te pot ajuta la împinsul „Bombiţei”... 
Nu mă ţin puterile! 

— Păi nici că-i nevoie! Singur o scot... Cît 
ai zice peşte! Mi-s în meserie... Manole mă 
cheamă, şi nu Soarbe-Zeamă! 

— Docher,  contructor, macaragiu? Sau 
zidar, ca Manole din poveste? 

— Mai rău, maestre! Profesor de educaţie 
fizică... Ba chiar mă doare-n suflet că nu mă 
ştiţi, de vreme ce sîntem şi vecini! 

Pe loc am intrat la idei. Negre. Mă ia cu 
maestre, cu Manole, acuma cu vecini, 
înseamnă că-s în pom. Ce vrea ăsta? Şi, 
schimbînd registrul, am dat să clarific 
situaţia: 

— Nu prea ţine, bătriîne! Nici cu meşterul 
Manole, nici cu educaţia fizică... Şi-apoi, de 
unde şi pînă unde sîntem megieşi? 


436 


— Foarte simplu! Amîndoi locuim în 
Găgeni... Eu mi-s profesor şi directorul şcolii 
de lingă matale, iar pe dumneata te cunoaşte 
o lume întreagă, mai bine zis tot satul. Numai 
tălică n-ai auzit de mine! 

— Ba da! Stai niţel, că parcă mi-a vorbit 
Petrăchiţă de-un oarecare Vasilescu... Matale 
eşti?... 

— Eu! în carne şi oase... Vasilescu-i 
numele de familie, însă oamenii mă ştiu de 
Manole! Acum dă-te matale la o parte, să m- 
apuc de maşină. 

L-am ascultat. Şi mi-a fost dat să văd ceea 
ce nici la cinema n-am văzut. Un om luînd în 
cîrcă ditamai „Dacia”. Cînd „Bombiţa” s-a 
aşezat liniştită pe patru roţi, la marginea 
carosabilului, am răsuflat uşurat. Vasilescu, 
în schimb, nu mai  răsufla. Deloc. 
Înspăimîntat, l-am chestionat imediat: 

— Ce-i cu matale, meştere Manole, ţi-i 
rău? Dece nu mai respiri? 

— Cine-i deşteptul care zice că nu respir? 
Respir, şi-ncă ţeapăn, dar în stilul meu. 
Ceva din hata-yoga. După eforturi mai 
aparte, ţin aerul în piept, să-mi dilat alveolele 
pulmonare... 

L-am privit atent. Într-adevăr, respira. Iar 
cînd şi-a expulzat aerul din plămîni, numai că 
nu m-a doborit la pămînt. Noroc că m-am 
ţinut de „Bombiţă”. Care iarăşi _ s-a 
autopropulsat în şanţ. Cu mine cu tot. Insă 
Manole, întocmai ca Manole din legendă, a 
luat totul de la în- ceput. Şi iar am avut 
maşina în poziţie de pornire. Dar cu frina 
de mînă trasă. Ca să nu mai păţim şi-alte po- 
cinoage. 

Mă uitam la profesor minunîndu-mă. N-aş 
fi zis că posedă atare forţă. Dacă-l judecai 
după cum umbla în-ţolit, nu dădeai doi bani 
pe el. Altminteri, apreciindu-l fără haine, 


437 


arăta bărbat zdravăn, înăltuţ, şaten deschis, 
cu ochi rizăreţi şi privire deschisă, examinînd 
cu infinită curiozitate ceea ce-l înconjura. 
Inclusiv persoana subsemnatului. Intrigat l- 
am întrebat: 

— Ce nu-i în regulă, meştere? Mi-am uitat 
vestonul deschis la nasturi?... 

— Mai rău, maestre! mi-s suris sportivul 
profesor. Mă miram de greutatea matale... 
De unde-ai adunat atîta belşug de carne pe- 
un trup nevinovat? Nu-i bine, şi nici sănătos. 
Dacă te-ai lăsa pe mîna mea, într-un lună nu 
mai rămîne nimic din personalitatea 
dumitale. Scoţ şi sufletu’ din tălică, nu numai 
surplusul!... 

— Slavă Domnului, că nu-mi trece aşa 
ceva prin cap! Ca glandular, mă simt bine 
cum sînt, şi nu mă dau pe mîna nimănui... 
Uite, ştii ce? Am altă propunere. Hai să 
gustăm niscaiva întăritoare. Vreun sandviş, o 
bucăţică de cîrnăcior, puţintică brinzică... 

Privindu-mă  încîntat, profesorul s-a 
declarat numai- decît de-acord. 

— Maestre, ţi-a fost dantura aurită! Că mi- 
i şi-o foame, de-aş băga în mine şi beton 
expandat... Ai ceva de-ale gurii? Cînd ai să 
vezi cît mi-s în stare să vîr în burdihan, precis 
rămîi cu gura căscată. Şi n-o să mai ai ce 
pune în ea. Există mîncărică la bord? 

— loc! De nici un fel, de nici o culoare... 
Mergem la primul motel, că mai toate-s 
dotate şi cu restaurante, şi-i dăm drumu”. 
Consideră-te invitatul meu. 

— Mersi, maestre! Mai bine aveai 
merindele la-nde- mînă... Mă rog, asta-i viaţa. 
Neavind altă soluţie, peste cincizeci de 
kilometri, dacă mai ai benzină, tragem la 
„Istriţa”... Că-i în drum. Nu mergeai spre 
Tulcea? 


438 


— Exact! în căutare de-o oază piscicolă... 
Dacă mi-ai fi citit cărţile, ai fi ştiut că-s 
pescar de excepţie! 

— Iar eu, maestre, de-aşijderea! Fără să-ţi 
fi văzut vreun volum... 


Relaţii reciproc avantajoase 


La motelul „,Istriţa” ne-am cunoscut mult 
mai în detaliu. Stînd îndelung de vorbă. La 
umbra unui parasolar bătrin, că de-aia arăta 
ca un ciur, şi lingă cîteva blide cu 
„energetizante” (ciorbă de burtă, tuzlama, 
cîrnăciori olteneşti — în Dobrogea? — başca 
fripturele). Şi n-am regretat, nici atunci, nici 
peste ani, că-mi ieşise în cale un real 
personaj de roman, bun de băgat într-o 
acţiune forte. 

Profesorul, dar şi directorul, încă tînăr, 
plecase, re- nunţînd la cîteva zile de vacanţă, 
într-o investigaţie pe teren. Ţinea cu tot 
dinadinsul să realizeze chiar în acea vară o 
expediţie în Deltă. Cu elevi din şcoala sa, 
mari amatori de excursii, culeşi de prin clase 
mari şi de mijloc. Pregătise necesarul — 
documentaţie birocratică, aprobări, 
echipament special (corturi, saci de dormit, 
utilaje de pescuit şi de studiat flora şi fauna 
locală), numai locul pentru instalarea taberei 
mai rămăsese de stabilit. Şi ezita între 
împrejurimile Sulinei sau Tulcei. 

— Şi ce rost are expediţia voastră? am 
devenit brusc interesat. 


439 


— Cercetarea Deltei, fenomen geografic 
absolut necunoscut copiilor, precum şi 
educarea lor, pentru a se descurca în condiţii 
vitrege, sau, în cel mai bun caz, în situaţii 
noi, imprevizibile... De-aceea am botezat-o 
„Expediția Nisetrul 2”! 

— De ce „Nisetrul”? Nădăjduiţi să daţi şi 
peste atari relicve în apele Sulinei, sau, mă 
rog, ale altor braţe? 

— Nu! însă sună frumos şi incitant... 
Poate-or învăţa astfel mai ţeapăn la „Ştiinţele 
naturii”. Punînd elevii în contact cu mediul 
respectiv... 

— Şi de ce „2” şi nu „Nisetrul 1”? 

— Păi da' na! Prima expediţie, din anii 
trecuţi, care ar fi trebuit să se cheme „1”, din 
păcate nu s-a mai realizat. Decît parţial. Din 
lipsă de inventar sportiv, ca să-i spun şi- 
aşa... 


Cît am locuit la motel, nevoiţi fiind să 
rămînem la „Istriţa”, din pricina „Daciei”, că 
se-ncăpăţina să nu funcţioneze. Vasilescu s-a 
dovedit om de nădejde, plin de iniţiative, 
descurcăreţ şi util. 

Aducînd mecanici de la Constanţa, a dat şi 
el o mînă de ajutor, încurajindu-i la 
depistarea defecţiunilor săvir- şite tot de ei, 
mari specialişti. Manole n-avea habar de 
mecanică auto, însă la mecanică umană se 
pricepea. Cum îi prindea umblind cu fofirlica, 
se ţinea de capul lor sîcîin- du-i şi obligindu-i 
să ia totul de la capăt, pînă ce şmecherilor li 
se făcea urit de viaţă şi, de voie de nevoie, se 
puneau serios pe lucru. În cele din urmă, 
reuşise ceea ce nu mi-ar fi izbutit cît îi 
lumea şi pămîntul.  „Bombiţa” fusese 
reparată, socotelile cu motelul puse la punct, 
directorul fiind şi-un eminent matematician, 
nu numai profesor de educaţie fizică. Ce, nu 


440 


era şi-asta un fel de-a băga educaţia în 
capete? Ba bine că nu! Mai ales cînd 
săvirşeau grosolane erori de adunare. Care 
ne-ar fi păgubit cu peste cîteva sute de lei. 
Învăţasem şi eu, învăţaseră şi ospătarii, 
învățase şi recepţionerul. Şi cîşti-gaserăm cu 
toţii. Personal, experienţă, iar indivizii 
serioase elemente de etică. 


În orice caz, cînd m-am întors din călătoria 
ucigaşă, ca să-i zic şi-aşa, eram alt om. Cu 
conştiinţa curată, în- trucît nu izbutisem să 
„omor” nici un peşte mai de doamne-ajută. 
Plus că-mi cîştigasem şi un prieten. Adu- 
cîndu-l acasă pe director, sănătos şi 
nevătămat, funcţio- nîndu-i toate piesele, şi 
predîndu-l în bună stare Aureliei, soţia sa. N- 
o chema Ana, ca pe soţia constructorului de 
miînăstiri, însă nici mult nu mai avea, pînă să 
arate ca muruită de vie. Căci bărbatu-său îi 
mînca sufletul. După cum mi-am dat seama 
mai tîrziu. Cerindu-i, cu zîimbetul pe buze, să- 
l ajute la întreţinerea şi dezvoltarea presti- 
giului şcolii ce cu onoare conducea. El, iar nu 
plăpînda femeie. 

Pe biata Aurelia o şi anunţase cînd îl 
predasem: 

— Fată dragă, eşti norocoasă! De două 
ori. Mai întîi că-l cunoşti pe maestrul nostru, 
şi-apoi, aici e-aici, fiindcă datorită lui, care m- 
a cărat pretutindeni în Deltă, ai să devii 
comandant-adjunct al expediției. Avînd ca 
misiune îngrijirea, hrănirea şi supravegherea 
copiilor... 

— Care copii? s-a mirat sfinta mucenică. 
N-o avem pe Ancuţa?... 

— Aia s-o crezi tu, dragă fată! Dar copiii 
mei, de la şcoală? Nu-s şi-ai tăi, de vreme ce 
sînt părintele lor sufletesc?... Pregăteşte-te, 
că-n trei săptămîni o-ntindem la drum! 


441 


N-am mai asistat la explozia de bucurie a 
Aureliei. Eram lămurit. 


Expediția Nisetrul 2” 


Atît de lămurit, încît numaidecît mi-am 
declanşat munca de organizare. În privinţa 
deplasării în Deltă. Nu, în nici un caz nu 
urma să particip la extraordinara călătorie a 
grupului, ci altceva nu-mi dădea pace. Cum 
să fac să aflu totul despre desfăşurarea 
expediției? Se afla acolo, miroseam eu, 
excelent material pentru încropirea unui 
roman pentru copii şi tineret. 

Fără să-i dau de ştire profesorului, l-am 
abordat imediat pe copilul vecinilor de peste 
drum, un băieţandru la vreo paişpe ani, 
Găbiţă Ioniţă, şi i-am zis: 

— Măi Gabi, ţi-a plăcut cărticica aia, a 
mea, „De-a v-aţi ascunselea”? 

— Păi da’ na, cum să nu! 

— Mersi. Atunci e-n regulă... Am de gînd 
să mai scriu una. Care să se petreacă tot în 
Deltă. Îţi dai seama ce-nseamnă? 

— Nu prea! Deciît că va trebui s-aşteptăm 
cine ştie cît, pînă s-o citim şi noi... 

— Ei bine, află că nu-i aşa! Nu ţi-a 
funcţionat coțofana... Uite despre ce-i vorba. 
Mi-a spus directorul vostru c-ai să fii 
căpitanul expediției organizate de şcoală. 
Dacă vrei să dai o mînă de ajutor unui amărit 
de scriitor, ce nu-şi poate mîna bidiviii ca 
voi, atunci am o rugăminte... 

— Nu-i o problemă! Fac orice pentru 
dumneavoastră.... Mă duc după bere la 
„Han”, în pădure?... Sau umflu caucioacele 
„Bombiţei”? 


442 


— Fii serios! Mă ştii pe mine de beţivan, 
de exploatator al muncii subdezvoltaţilor? 
Altceva îmi trebuie. Dar să rămînă între noi... 
Să-mi scrii, zi de zi, un soi de jurnal de bord 
al expediției voastre. Din punctul tău de ve- 
dere. Dar şi-al colegilor tăi. Păţanii, isprăvi, 
ce faceţi, ce dregeţi, mă rog, tot ce vi se 
întîmplă... 

— Tot, fără să se prinză directoru'? De, 
ştiu eu! Indoi-m-aş... 

— Nu-ţi fie teamă, dacă află, te scap din 
mîinile lui. Că doar e vorba de voi, de şcoala 
voastră, nu de secretele unei expediţii 
cosmice. 

— Bun! Atunci se face, a exclamat Găbiţă. 

A acceptat şi meşterul Manole. Căruia i-am 
propus aceeaşi mişculaţie. Un jurnal de 
campanie. Semioficial, pedagogic, didactic. 
Un singur lucru l-a neliniştit: 

— Şi dacă avem niscaiva necazuri, belele, 
dacă tragem în bară, mai e bun la ceva 
jurnalul?... 

— Şi mai şi! Fiind realist. Autentic. 
Neprefabricat! 


În august, cînd s-a întors, cu succes, 
„Expediția Ni- setrul 2”, pot spune că am fost 
încîntat. Citind jurnalul de cort ţinut de 
Găbiţă. Iar apoi, documentul redactat de 
director. Care, spre mirarea mea, oarecum 
versat în expuneri scriitoriceşti, m-a surprins 
prin evidente calităţi literare. Şi, cind m-am 
întîlnit cu Vasilescu, l-am şi luat pe de 
departe: 

— la ascultă, măi meştere Manole, ai 
umblat cîndva pe la poezii? 

— Dar bineînţeles! Umblu şi-acu'... Pentru 
su- fletu’ meu! 

Aflînd noutatea, am întreprins o adevărată 
campanie de săpături arheologice. Din 


443 


dorinţa de-a descoperi preferinţele unui 
profesor de educaţie fizică. Ştiind, din auzite, 
despre sportivi, că nu s-ar cam omori cu 
literatura şi arta, în general. Nu era aşa. 
Vasilescu citise şi-altceva decit legenda 
tizului său, avîntindu-se în mai toate do- 
meniile. De la filozofie şi pînă la studii străine 
de strimta sa specialitate. Care, din cîte am 
dedus, nici nu era chiar atît de strimtă. Şi m- 
am simţit ruşinat. 

De-a doua zi, pornind de la jurnalul de 
campanie al profesorului, şi recitind pentru a 
nu ştiu cîta oară însemnările amănunțite 
aşternute pe hirtie de Găbiţă, am purces la 
drum. Mai exact — la reconstituirea a ceea ce 
reprezentase „expediţia Nisetrul 2”. Luîndu- 
mi note, conspectind şi prelucrînd, în vreo 
două săptămîni am obţinut o imagine, cît de 
cît, a minunatei aventuri şcolăreşti. Chiar 
curat şcolăreşti. Deoarece lucrurile se pe- 
trecuseră la nivelul vajnicilor mei puştani din 
Găgeni. lar Manole, aşa cum rezulta, fusese, 
în fruntea echipajului, un autentic părinte. De 
familie. Compusă din vreo cinşpe persoane. 
Pe puţin. 


Plecaseră noaptea. Îmbarcîndu-se din halta 
noastră, a Găgenilor. Petrecuţi de taţi şi 
mame îngrijorate, de restul rubedeniilor. De 
parcă ar fi pornit spre polul opus al 
pămîntului. lar nu la o zvirlitură de băț, 
coleşica, preste gîrlă, la marginea Sulinei. 

Bietul profesor nu dormise, cît durase 
drumul pînă la punctul terminus, canalul 
Cardon, nici zi, nici noapte. Mereu numărase 
copiii, bagajele, socotise întruna, revi- zuind 
permanent necesarul de alimente, văsăraie, 
oale, cratiţe şi tigăi, sticlele de ulei, 
borcanele de dulceaţă, laptele praf, 


444 


echipamentul (saci de dormit, corturi, 
farmacia) pînă ce simţise că i se face capul 
baniţă. Nevastă-sa, biata Aurelia, aşijderea. 
Că de-aia fusese cooptată coman- dant- 
adjunct. Mai exact,  administratoarea, 
bucătăreasa şi îngrijitoarea liotei de copii. 
Dă-le biscuiţi, ceaiuri calde, acoperă-i să nu 
răcească, numără-i ceas de ceas, să nu se 
piardă careva pe drum, şterge-i la nas pe cei 
mai mărunţei, mai dă-le cîte-un hap celor 
stricaţi la stomăcel, mă rog, un întreg 
balamuc. 

Chiar mi-a mărturisit, odată, cînd 
ajunsesem la o sumară reprezentare a rolului 
ei: 

— Maestre, e mult mai uşor să ai grijă de 
copilul tău decît de cei ai altora! Într-atit am 
fost de stresată, tot timpul, încît pe Ancuţa 
mea am pierdut-o din ochi, în gară la Galaţi, 
dar pe copiii lu' bărbatu-meu deloc. Unul n-a 
lipsit la apel! 

Cînd au debarcat pe malul canalului 
Cardon, unde avea să fie instalată tabăra, 
meşterul Manole a putut răsufla liniştit. 
Pentru ca, numaidecit, să preia conducerea 
operaţiunilor de ridicare a corturilor. lar pe 
la miezul nopţii, cînd abia izbutise să 
identifice componentele  învălmăşite ale 
agregatelor, să răsufle pentru a doua oară. 
Adormind pe loc. Buştean. Fără să-i treacă 
prin minte că instalaţiile aveau să se 
prăbuşească una după alta, fiind montate în 
condiţii precare, la lumina lanternelor. 


De-a doua zi, încă din zori, împreună cu 
nevastă-sa şi cîţiva puştani mai măricei lua 
totul de la început. In- stalind, de astă dată 
definitiv şi ca lumea, „locuinţele” expediției. 
Lucrind ca disperaţi, în două ceasuri 
termi- 


445 


naseră. Ca, apoi, să pună imediat apă la fiert. 
Pentru ceaiul de dimineaţă. Nebunie mare, şi 
chestia cu micul- dejun. Umblă prin bagaje 
după pachetele cu brînză şi biscuiţi, caută 
untul şi borcanele de dulceaţă, cănile din 
tablă emailată,  ceainicele,  pirostriile, 
aragazurile de voiaj, chibriturile şi multe alte 
mărunţişuri. Deşi fiecare membru al 
expediției avea sarcini precise, care biolog, 
care bucătar, care zoolog, care responsabil 
cu întreţinerea echipamentului, nimeni nu se 
pricepea la nimic. Şi-abia atunci a-nceput 
munca de autentică educare a şcolerilor. 
Invaţă-i cum se-aprinde un foc, cum se-aşază 
ceainicul pe plita aragazelor, cum se taie 
pîinea, cum se desface o cutie de conserve şi, 
mai ales, cum se spală vasele de bucătărie. 
Manevră necesară la fiece nouă masă. Înciît, 
la un moment dat, aproape pierzîndu-şi 
minţile, Aurelia i-a întrebat pe 
„expediţionari”: 

— Măi copii, voi, pe-acasă, nu vă ajutaţi 
părinţii în gospodărie? 

— N-avem cînd! i-a răspuns unul. Noi 
învăţăm. Că de-aia-mi spune tata: „Mă, să 
iasă din tine inginer, nu salahor ca mine!” Iar 
de gătit se-ocupă mama... Cînd vine de la 
uzină... Sau de la global... De ce să spălăm 
cra- tite, de vreme ce-o să avem altceva de 
făcut în viaţă? 

Atunci i-a sărit muştarul directorului, care 
l-a luat la muştruluială: 

— Dacă nu-nveţi ca lumea cum se răzuie 
ceaunul de mămăligă, cum se spală o tigaie, 
sau cum se taie o cutie de sardele, n-ai să 
mănînci nimic! Cit ţine tabăra... Şi nici 
acasă. Că-l iau la o vorbă de taină pe taică- 
tău, şi-l îndemn să te instrumenteze. El s-a 
dus cu vaca la păscut ani de-a rindul, iar tu 


446 


nu eşti în stare să desfaci o cutie de lapte 
condensat? Nu-i posibil... 

După care, văzînd copiii adunaţi la 
„distracţie”, li s-a adresat şi lor: 

— Fraţilor-cumnaţilor, n-aţi ştiut-o pînă 
acum, dar sînteţi în pom! Dacă nu vă 
calificaţi multilateral, plecăm acasă. Neştiind 
să curăţaţi un peşte de solzi şi de măruntaie, 
nefiind capabili să fierbeţi şi să daţi la făcăleţ 
o mămăligă, riscăm să murim de foame... Şi 
n-o să vă gătească nevastă-mea toată ziua, 
bună ziua! Este, sau nu este? 

Ruşinaţi, copiii şi-au vîrît nasurile-n pămînt 
şi s-au retras tactic. lar peste vreo cinci 
minute, se pisiceau pe lingă Aurelia, Ana lui 
Manole, al nostru, rugînd-o: 

— 'Tovarăşă Nisetru, învăţaţi-ne să gătim, 
şi nu numai atît, ci şi toate celelalte... Şi 
spuneţi-i tovarăşului Somnu să nu ne toarne 
la ăi de-acasă! 

Aurelia s-a şi apucat de „instrumentarea” 
expediţio- narilor. Încîntată şi nu prea că 
fusese botezată „Nisetru” şi că lui bărbatu- 
său îi ziceau „Somnu”. De altfel, fiecare 
membru al echipajului căpătase o poreclă de 
specialitate. Pe Gabi îl chema Babuşcă, pe 
Gabi ăl mic, băieţelul lui nea Mărin, 
Guvide, iar ceilalţi şi mai şi: Somo- tei, 
Rechinu, Fomisă, Crăpceanu, Ţiparu, Plătică 
sau Cleanu. În orice caz, peste vreo trei zile 
ştiau toţi cum se curăţă fiecare specie. 
Mai cu seamă dacă-i purta şi numele. 

Cît au funcţionat în tabără, de data asta 
mai pe pro- filul sarcinilor ce li se atribuiseră, 
copiii s-au mai schimbat. Încît, odată reveniţi 
acasă, uneori nici  genitorii nu-i mai 
recunoşteau. Erau alţii, sau fuseseră înlocuiţi 
pe drum? 

În orice caz, „Expediția Nisetrul 2” a rămas 
în istoria şcolii. Dar şi-n analele satului. Ca şi 


447 


pînă atunci, profesorul şi directorul a fost 
considerat părintele secund al copiilor. In 
anul următor, apelînd la el, absolvenţii s-au 
îndreptat spre meserii, şcoli profesionale, 
licee de specialitate. Ţinîndu-se tot atit de 
ţeapăn, ca fizic şi stare sufletească, lua în 
primire generațiile ce veneau la rînd. 
Nădăjduind şi-acestea, din adîncul inimii, să 
participe la viitoarele expediţii: „Nisetrul” 3, 
4, 5, şi-aşa mai departe. 


Elev — la virsta a III-a! 


În vara cealaltă, pînă să se organizeze 
„Nisetrul” (3 sau 4) aparţinînd elevilor 
şcolii, l-am mobilizat pe director să plecăm 
împreună în Deltă. La un pescuit de pomină, 
fiind de mult amindoi filoxeraţi. Şi, în cea 
dintii săptămînă de vacanţă, demaram spre 
Murighiol. În trei. Eu, bulgăroaica de 
nevastă-mea şi profesorul Vasilescu. Incărcaţi 
cu toții, plus arme şi bagaje, în 
„Superbombiţa” mea. 

Au fost zile de vis. 

Ne-am folosit de invitaţia ce ne-o lăsase 
nea Barbu, tatăl albinelor, cum i se mai zicea 
printre cei de-o breaslă cu el. Omul activa 
vara în Deltă, unde se ocupa cu recoltarea 
mierii de „menta aquatica”, cazîndu-şi stupii 
în zonă. lar noi am căzut pe capul lui. 
Obligîndu-l să ne găzduiască la cabana sa, să 
ne pună în temă şi să ne indice „locurile” de 
taină. Unde mai exista şi peşte. Care să se 
lase la cârlig. 


448 


De n-ar fi fost meşterul Manole, poate nu 
m-aş fi descurcat într-o atare aventură. La 
etatea mea, îmi venea greu să car joarţele 
după mine, să întreprind săpături adinci în 
căutarea rimelor şerpeşti, să culeg undiţe 
luate de ape, ba să mai şi străbat kilometri 
întregi. Cînd după ştiucă, biban „soleil”, cînd 
după somotei sau chiar somn. Nu prea mai 
ţinea figura. Şi l-am ademenit, declarindu-i: 

— Meştere Manole, cît îmi eşti tălică de 
profesor, de data asta ai să vezi cu ochii 
personali ce-nseamnă a preda lecţii... Şi-asta 
de la mine. Care-s veteran în arta pescuitului. 
Cu-o vechime apreciabilă în „ramură”, ca să 
mă exprim şi-aşa... Mă ajuţi la deplasări şi 
transpoarte, te-ajut să dai la japcă! Ei bine? 

— Să zicem, maestre, să zicem! Uite, aşa-i 
viaţa. Mereu învăţăm. Unii de la alţii... 

Cînd ne-am instalat în cabana de pe 
canalul Tuzlina, pe care nea Barbu ne-o 
pusese la dispoziţie, cărîndu-ne acolo cu 
şalupa, şi ne-am potolit sufleţelele cu nişte 
ceai de furaje (în aşteptarea crapului fript la 
proţap, de-a doua zi), la lumina becului de 
2000 wati, furnizat de luna plină, profesorul 
s-a pus pe povestit. 

Şi-atunci am aflat că nu era novice în 
materie. Chiar şi mai mult, în vacanţa de 
primăvară îl „instrumentase” şi pe 
Petrăchiţă,  primarele nostru, prietenul 
subsemna-tului  şi-al său, întru  găbjirea 
carasului şi-a crapului şa- ran. Tot la faţa 
locului, unde ne găseam acum. Nevastă- mea, 
încîntată, îl asculta cu sufletul la gură. Ştia să 
istorisească frumos Vasilescu. Şi nu numai 
despre arta pescuitului. Ci şi despre cea a 
creşterii vlăstarelor. Mai localizat, a copiilor 
din Găgeni. De douăzeci de ani se ocupa de 
ei. Şi-am văzut că-şi iubea satul, mai intens 
decît sălaşul propriu. Dacă Manole din 


449 


legendă zidise o mînăstire, Manole al nostru 
ridica generaţii de găgenari. Scoţind oameni 
de nădejde, serioşi, şi care-şi îndrăgeau şi- 
astăzi dascălul din copilărie. Niţel jenat, am 
întors-o şi eu, ca la Ploieşti, schimbînd capul 
de compas şi de- clarîndu-i: 

— Măi frate, pe vremurile mele, eram as în 
branşă! Astăzi, însă, cînd matale 
„instrumentezi” pescari începători, înseamnă 
că s-a schimbat ceva în regimul apelor, ca să 
zic aşa. Uite ce-i, îmi retrag spusele şi-ţi cer 
să mă accepţi ca elev... Arată-mi şi mie ce i-ai 
arătat lui Petrăchiţă. Se face? 

— D-apăi cum nu! Nu eşti şi tălică de-al 
nostru? Miine tragem la japcă. E chiar în 
dosul cabanei... 

— Cum adică, ştiai ce-i aia japcă? 

— Păi da' na! De cînd regimul apelor e 
altu', cum spui matale, s-au ivit cam 
pretutindeni numai jăpci... Pe-aici mai dai 
de-un caras... uman! Restul: şaranul, bibanii' 
baban, somoteiul, ăştia-s la nimereală... 


Şi, în cele cîteva zile cît am trăit la Tuzlina, 
în condiţii de comună primitivă, fără lumină, 
instalaţii sanitare, şi-altă apă decît cea din 
canal, am avut posibilitatea să-l cunosc mai 
îndeaproape pe meşterul Manole. Stind, 
serile, îndelung de vorbă. Despre toate şi alte 
multe. Viaţă, destin, istorie, viitorul satului 
de-azi, al tineretului. Şi-am rămas profund 
dezamăgit. În ceea ce priveşte părerea mea. 
Asupra noţiunii de profesor de educaţie 
fizică. Absolut eronată. Din cele auzite, 


rezulta cu totul altceva. Mai precis, 
„sportivul” nostru era un om complet. Educat 
zdravăn, la zi cu problemele 


contemporaneităţii, citit, preocupat de soarta 
celor ce-i fuseseră daţi pe mînă. Cam 
moralizatoare concluzia la care ajunsesem, 


450 


însă reală. Oricum, obţinusem o altă imagine 
despre om. Opusă celeia pe care o avusesem 
mai înainte. 

Că-mi zicea Vasilescu: 

— Maestre, matale prea te dai în vînt 
după vorbe mari... Problemele noastre, de 
azi, ale luminătorilor satu- tului, sînt mult mai 
complexe, mai la obiect. De n-ar fi Petrăchiţă, 
care se zbate, numai el ştie cum, meleagurile 
de-aici ar avea şansele depopulării... Am 
rămas fără tineret, fără ogrăzi îmbelşugate, 
doar case părăsite, pradă eroziunii timpului. 
Ei bine, nu se poate aşa. Deocamdată, pînă n- 
ai să vezi pe viu, la toamnă, cînd am să te 
poftesc să asişti la acţiunile şcolii, ale copiilor 
şi-ale învăţătorilor şi profesorilor, nici n-are 
rost să-mi bat gura de pomană... Căci atunci 
sîntem prinşi, pînă la Dumnezeu, în miezul 
satului. Ne virim în toate. Culegem viile, 
adunăm  ştiuleţi abandonaţi pe  tarlale, 
creştem viermi de mătase, recoltăm poama 
livezilor... Mai cîştigăm şi nişte bani, astfel. 
Să punem la punct clădirea şcolii. Să ne 
cumpărăm lemne, pentru iarnă, să vopsim din 
nou băncile şi pupitrele. Dacă n-am aduna 
noi, şcolarii, în general vorbind, maculatura 
din care se fabrică iarăşi hirtie, nu ştiu pe ce 
s-ar mai tipări cărţile. Pe de-altă parte, cînd 
ai să constaţi cum ne străduim să cîştigăm 
întregul sat pentru un strop de dragoste faţă 
de şcoală, ai să vezi ce urmărim. Şi-anume să 
reținem copiii, în limite fireşti, lîngă pămîntul 
ce ne dă piinea cea de toate zilele... Pornind, 
ai să rizi poate, chiar de la practicarea 
sporturilor. Care atrag nemaipomenit ti- 
neretul. Avem şi stadionul nostru, ai să-l 
admiri, căci nu-i de ici de colo. Pe el vin să 
joace fotbal, volei, handbal, pînă şi şcoli din 
alte părţi. Başca ingineri, muncitori şi maiştri 
de la „Intex”, fabrica de inărie a comunei- 


451 


mamă... Am obosit, maestre, zău aşa, de cînd 
te tot bat la cap cu isprăvile mele, mai cinstit 
spus ale „cadrelor didactice”. Vai de capu’ 
meu, iacă, am început să cuvîntez ca la şe- 
dinţe. Ştii ce? Hai să ne culcăm. Iar în zori, 
fuga la japcă. Poate rostuim de-o saramurică! 


De dormit, le dormeam. De bine, de rău. 
Eu cu bulgă- roaica înghesuiți în căbănuţa lui 
nea Barbu. lar directorul afară, la aer, sub 
acoperişul de stuf al şopronului din curte. 
Unde se culca pe masă, învelindu-se cu nişte 
pături subţirele, plus cîteva bucăţi de pefele. 
Să-i ţină şi ele de cald, nopţile fiind 
răcoroase... 

Către  crăpatul de ziuă,  surprinzind 
huruitul şalupei lui nea Sandu, am trezit-o pe 
nevastă-mea: 

— Ce s-o fi întîmplat, de vine stuparu' 
după noi? 

— Hai afar’, să vedem despre ce-i vorba! 

Nu era nici tatăl albinelor, nici şalupa, ci 
huruitul motorului personal al profesorului. 
Care, ghemuit covrig pe masa de sub şopru, 
sforăia omeneşte. Însă atît de sonor şi adînc, 
de-ai fi zis că ne-atacă o flotilă de vedete 
rapide. 


Ziua mea, ziua lui şi-a altora 


Bineînţeles, în decursul timpului îmi 
căpătasem un prieten. Temîndu-se să nu-l iau 
de demagog, din pricina discursurilor pe care 


452 


mi le recitase la Tuzlina, n-am mai scăpat de 
insistenţele directorului. În toamnă m-a 
invitat, cvasioficial, la fel şi fel de festivități 
sportive, ca suporter al echipei găgenarilor 
din şcoala noastră. Care se-ntreceau cu elevii 
din  Păuleşti. Apoi au urmat diverse 
„Daciade”. La care Manole, ajutat de sfinta 
mucenică Aurelia, ne- vastă-sa, îşi dădea şi 
sufletul ca totul să iasă bine şi lumea să fie 
mulţumită. 

Prin septembrie, mai în fiece an, Vasilescu 
mă vizita fălos şi mîndru, mai în buiestru ca 
Ducipalul lui Alexandru Macedon, să-mi 
comunice, pe bază de diplome, rezultatele 
campaniei agricole. Atât ale satului, cît şi, mai 
ales, cele obţinute de şcolarii săi. Şi-mi 
zimbea fericit, în timp ce sorbeam din 
cafeluţele cu care mă simţeam onorat să-l 
tratez: 

— O făcurăm lată, maestre! Şi pe bune, nu 
de gura organelor... Am cules viile, şi-am 
cîştigat o groază de bănuţi. Pentru şcoală. 
Aşa că sîntem asiguraţi de lemne... Tălică oi 
fi crezut că ţin să-ţi apar în faţa ochilor 
ca 


fruntaş în muncă, lăudat de „Flamura”. Ei 
bine, nu-s omu’! Mă strădui să fac, iar nu să- 
mi bat limba-n gură... De-aia am şi venit la 
matale. 

— Păi nu ca să-mi demonstrezi ce mare e 
aportul şcolii, am căzut eu în păcatul 
exprimărilor şablon, nu de-aia? 

— Deloc! mi-a suris blind şi-nviorat 
profesorul. Am dori să te integrăm şi pe 
tălică într-o activitate culturală... 


453 


— Cum adică, nu activez scriind ba mai şi 
publicînd, din cînd în cînd, cîte-o cărţulie? Aia 
nu-i mişcare culturală? 

— Ba da, cum să nu, însă personală. Deci, 
ca să te scoatem din egoism, te rugăm să ne 
scrii un text pentru brigada artistică. Cu care 
să participăm la faza interco- munală... 

— Măi Manolică-meştere, dar nu mă simţ 
dotat întru atari specii literare, zău aşa! am 
dat înapoi. 

— Şi-atunci, de  ce-accepţi postul de 
preşedinte al juriului „Festivalului Tudor 
Muşatescu, de satiră şi umor”, de la 
Cîmpulung, mai an de an? Nu eşti în... 
ramură? 

— Cred că mai mult din pricini de familie! 
Fiind un soi de nepot de-al doilea al 
scriitorului. Altminteri nu prea văd de ce m- 
ar pofti organele culturale argeşene... 

— Aiurea! Umbli cu goange, ca şi-n 
lucrările matale din „Urzica”. 

Dîndu-mi seama că profesorul îmi punea 
pumnul în gură, n-am avut cum să-i mai 
răspund decît primind sarcina trasată. Iar în 
luna următoare, vreo săptămînă şi ceva m-am 
ocupat şi de instruirea brigăzii artistice de 
amatori. Alcătuită din intelectuali pe plan 
local: învăţători, profesori, absolvenţi ai 
şcolii, adjuncta cu propaganda de la Consiliul 
popular, drăguţa de Jenny. Care, fără ifose, 
au jucat, dansat şi cîntat. Mai dihai ca la 
divertismentele de la TV. lar eu urlam şi 
bîţiiam, ţinînd să imprim ritmul şi accentele 
necesare. Păi de, fusesem cîndva, în tinereţe, 
om de teatru. Controlor şef la bilete, în 
cadrul teatrului „Tudor Muşatescu”. 


454 


Acţiunea s-a încheiat cu bine, brigada 
noastră obti- nînd locul al treilea. Din cele 
patru existente în concurs. Deloc amărit sau 
dezamăgit, am continuat să sprijin asemenea 
acţiuni. Intreţinînd relaţii umane, de sprijin 
moral, cu majoritatea membrilor echipei. Mai 
ales cu chitaristul acompaniator, Cristi Stan. 
Autentic talent. Care, compu-  nînd, 
interpretînd, scriindu-şi şi textele, tindea s- 
ajungă un soi de Şeicaru. Al Găgenilor. 
Deocamdată. 

Prinzînd gustul activităților culturale, 
însoţite de muzică, poezie, şi dans 
ultramodern, am purces să-mi organizez 
sărbătorirea zilei de naştere în acelaşi stil. 
Poftind la aniversare oameni cu evidente 
înclinații spre artă. Din- tre prietenii de dată 
recentă, de cînd mă mutasem la Găgeni: 
Nădăjduind să trăim, bine mersi, şi-n 
deceniile ce va să vină, n-au să lipsească de 
la această importantă dată, pentru mine, 
explozivul meşter Manole, mucenica de ne- 
vastă-sa. Petrăchiţă şi Tănţica, altă vajnică 
soaţă, inginerii Vinju (de fapt Gînju) şi 
Ciufulici (în realitate Ciufu), cu familiile, 
doctorul Stroie Val-Virtej, şi-ăsta un „număr” 
şi nici Ghiţă Uriaşu, pictor şi muzician, 
chitarist, compozitor şi textier. Alt Vasile 
Şeicaru în sector. Ca să nu mai pomenesc de 
nemaipomeniţii mei vecini, Ioniță şi lorda- 
che. Cu Lina şi Madi, neveste profilate pe 
dansuri populare. 

Acum doi ani, parcă, m-am lăsat antrenat 
şi-n demonstraţii de rock'n roll. Cînd invitaţii 
s-au tăvălit pe jos de ris, asistînd la exhibiţiile 
mele dansante.  Sprijinit de stilpul de 
susţinere al şopronului. Unde avea loc 
festivalul personalităţii subsemnatului. 

Atunci mi-a intrat, definitiv, în inimă 
meşterul Ma-nole. Căruia, făcîndu-i-se milă 


455 


de neajutorarea noastră, s-a transformat în 
maestru de ceremonii. Dînd un sprijin 
substanţial, bulgăroaicei, la servirea 
corespunzătoare a invitaţilor. Fără să pună 
pic de băutură pe limbă. Altminteri, ar fi păţit 
ce-am păţit eu. Care m-am cherchelit de 
bucurie. Mai întîi fiindcă iarăşi mai furasem 
un an vieţii, şi-apoi fiindcă mă vedeam 
înconjurat de oameni de omenie, de bună 
credinţă, apți să preţuiască şi-un ne- 


însemnat scîrţa-scîrţa pe hîrtie, condeier 
dornic s-aducă risul pe buzele semenilor. 

Abia a doua zi am aflat de la profesor cine 
izbutise să mă ducă la culcare. Căci mereu 
mă întrebasem, nemaiţi- nînd minte nimic, 
cum de ajunsesem de unul singur. Ma- cistele 
fusese acela. Uitind de prestigiul său de 
director şi „corp de iluminare” a satului, se 
purtase ca un frate cu mine. Săltîndu-mă în 
culcuş. Biata Penke, bulgăroaica de nevastă- 
mea, nici n-ar fi avut ambiţii în această di- 
recţie. La volumul (eventual şi volumele) 
subsemnatului, risca o discopatie sigură. 

Ce să-i faci, se mai întîmplă năzbitii dintr- 
astea! Că doar n-o să-mi sărbătoresc ziua de 
naştere în fiece zi, săptămînă sau lună. Şi-aşa 
nu prea beau. Deciît nenumărate cafele şi 
tone de tiutun. Însă, cu scop. Bine definit. 
Fără ele, n-aş putea lucra. lar asta o fac 
zilnic. 


Cum bine îmi spunea profesorul de 
educaţie fizică: 

—  Meştere, dar matale n-ai de gînd să te 
potoleşti? Unde-ai s-ajungi astfel?... Sănătos 
îi oare să stai toată ziua lîngă „Erika”, 


456 


maşina matale de scris, cu pachetu' de ţigări 
şi cana de cafea alături? N-aş prea crede! 

Bietul director. Ce ştia el? Tolstoi lucrase 
zdravăn pînă la adînci bătrineţi, Somerset 
Maugham, pînă la vreo 90. De Michel-Angelo, 
ce să mai vorbim. Era nonagenar, şi-ncă 
trudea. Şi i-am dat replica: 

— Manolică tată, dacă alţii mai mari au 
scris, ca Sa- doveanu şi Arghezi, şi după 
optzeci, eu de ce-aş trage pe uscat? Fie 
ciotu' cît de mic, cine mai ştie, poate răs- 
toarnă caru' mare... Cum aş ţine să fac şi eu! 
în definitiv, cu sănătatea ta de bivol, cu firea- 
ti neastîmpărată, cu darul de-a rămîne ceva 
în sat, de pe urma dumitale, nu rîmneşti să 
lucrezi şi-n ultima clipă? 

— Cam aşa ar fi! Însă nu ca Manole, ăl din 
legendă, care-a zidit, a dărîmat şi-a ridicat 
din nou. Ci ca Vasilescu, tot Manole, care s-ar 
da şi-n gura lupilor, nu numai a lumii, ca să 
clădească întruna suflete tari şi şcoli, fără să 
răstoarne nimic! Este? Sună a laudă, dar 
asta-i credinţa mea. Pe bune... 


De-aia îmi plăcea de profesor. Totdeauna 
se temea să nu fie considerat demagog. Şi, 
pot să spun cu mîna pe inimă, nu era. Ci, 
precis, un soi de meşter Manole. Care 
degeaba se fereşte de tizul său. La urma 
urmei, un ziditor de eternităţi e şi el. Nici 
măcar nu-l cheamă aşa, ci invers — Vasile 
Manolescu. 


457 


NEW—OTANY” HOTEL 
INTERNAȚIONAL 


Spre „Casa umorului” 


458 


Va să zică, după cum am mai pomenit, am 
fost pre-zent la Simpozionul traducătorilor în 
'78, '80 şi '82. La Varna. Sau, e posibil şi-aşa. 
Întrucît nu ţin neapărat să recurg la 
documente, amintirile-mi fiindu-mi mult mai 
preţioase prin valoarea lor afectivă decît 
datele din acte, jurnale de bord şi însemnări 
făcute cu diverse ocazii, să fi fost în '76, '78 
şi '80. La celelalte nu m-am mai dus. Şi nici 
n-o să mă deplasez de pomană, pînă n-o să 
am gata antologia făgăduită drujbiştilor. 
Şi, fiindcă s-ar putea să mai dureze, am 
impresia c-am să particip la fastuoa-sele 
întruniri ale  tălmăcitorilor de bulgară, 
conform unor calcule extrem de prudente, 
cam prin '98, dacă nu chiar 2000. 

Cu-o singură condiţie. Să mai apuc intrarea 
în cel de-al treilea mileniu. Problemă ce nu 
mai depinde de mine. Ci de „mosor”. Mai 
exact de aţa de pe mosor, cum se exprimă 
tanti Raliţa, cînd se referă la zestrea genetică 
a fiecăruia dintre noi. În legătură cu „Soluţia 
finală”. 


Şi totuşi mi-a mai fost dat să vizitez ţara de 
peste Dunăre, cred că în vara lui '83. Cînd m- 
am trezit la Festivalul internaţional al 
umorului de la Gabrovo. 

Invitaţia fiind personală, din partea unui 
vicepreşedinte al Uniunii artiştilor plastici 
bulgari, bănuiesc că eram vic-tima unei 
neregretabile confuzii. Cred că, văzîndu-mi- 
se des numele în „Urzica”, bietul om îşi 
imaginase că sînt caricaturist. Şi eram 
caricaturist, spuneau unii dintre colegii din 
viaţa literară, chiar şi critici, doar că mă 
mani-festam în proză. „Merge şi-aşa!”, mi-am 
zis eu. Şi-am acceptat invitaţia. 


459 


Astfel încît, într-o călduroasă seară de 
iunie, mă urcam în expresul Moskva-Sofia, 
nepetrecut de nimeni. lIntenţionat nu 
primisem să fiu însoţit de nevastă-mea. Expli- 
cindu-i cu duhul blîndeţii: 

— Copilă bună, stai liniştită acasă şi ai 
grijă de tine! 

— Bine, măiestrică,dar de matale cine o să 
aibă grijă? 

— Soarta, destinul şi restul, adică 
fatalitatea! Sciatica lombară m-a lăsat de 
săptămîna trecută, fără sechele notabile, iar 
dacă păşesc şui, mai mult călcînd pe stingul 
decit pe dreptul, la mine asta nu mai 
contează. Mai rău ar fi fost fără 
funcţionalitatea amîndurora... 

— Şi ce-am să fac singură? 

— În problema asta nu-ţi fă gînduri! Decât 
să te ocupi de mine, aşa cum o faci de patru 
decenii încoace, ai să vezi de livadă, vie şi 
grădină. Sînt atîtea acţiuni importan-te la 
Tîncăbeşti, pe probleme de agricultură, încît 
mă tem că n-o să mai ai nici cînd dormi! Din 
zece în zece zile stropirea viei şi-a livezii, şi 
nu uita că Rovralul se amestecă bine înainte 
de a-l turna peste zeama bordeleză... Iar 
Parathionul, fiind extrem de toxic, trebuie 
manipulat cu extremă atenţie. Şi-apoi, la 
grădină? Mana roşiilor şi-a castraveţilor, 
copilitul, legatul, urmărirea specială a datelor 
meteo, şi cîte şi mai cîte eteceuri! Vezi că n-o 
să aibi timp să te plictiseşti? 


Instalîndu-mă în cuşeta vagonului de 
dormit, clasa întîi, cu numai două paturi, însă 
suprapuse, am avut şi bu-curii. Tot două. Mai 
întîi am constatat că urma să călăto-resc 
împreună cu Dumitru Dinulescu, prozator, 
umorist acid şi regizor de film în devenire, 
căruia îi ziceam, de cînd ne-mprietenisem şi 


460 


căpătasem încredere în el, mai ales fiindcă 
scrisese despre o carte de-a mea („Contra- 
timp”) favorabil, ceea ce-nsemna c-avea ceva 
glagorie la cap, „nea Puşi”, eventual „dom' 
Puşi”. Deşi exista între noi o sensibilă 
diferenţă de vîrstă. Iar apoi, că locul meu, 
conform datelor de pe „platzkart”, se afla la 
cea mai înaltă altitudine, fiind reprezentat de 
patul de sus. 

În pofida insistențelor lui Puşi Dinulescu, l- 
am refuzat net cînd mi-a propus un schimb 
avantajos. Adică el sus, iar eu jos. Oi fi fost eu 
de gabarit depăşit, însă aveam mîndria mea. 
În pofida supraponderalităţii, posed o agi- 
litate inexplicabilă. 

Şi ca să-l răsplătesc pentru drăgălăşenia sa 
de scriitor excentric, căci dacă n-ar fi fost 
astfel nu mi-ar fi cedat locul, l-am rugat să 
organizeze, pe socoteala mea, cu însoţitoarea 
vagonului, o rusoaică dolofană şi poliglotă, 
cumpărarea a douăşpe sticle de 
„Schweppes”. Să avem ce bea la drum, în 
afară de cafele. 

Dinulescu era extravagant nu numai ca 
scriitură dar şi ca om. Spre osebire de 
subsemnatul, care-şi  îmbrăcase eternul 
costum de vară din trevira, fost cîndva bleu- 
pe- trol, el purta un simplu bluzon uşor, 
nădragi de tip blugi şi adidaşi. Iar ca bagaje, 
avea cu dînsul doar o uriaşă sacoşă. Şi-aia 
petrecută pe după umăr. Însă ultramodernă 
şi  ultraamericană. Fiind prevăzută cu 
nenumărate fermoare şi gadgeturi. 

Cînd l-am invitat la o gustărică de seară 
lejeră, în- trucît eram înzestrat de-acasă cu-o 
sumedenie de produse dietetice  (costiţă 
afumată degresată, prin fierbere prelun-gită, 
ouă răscoapte, circa o duzină, tomate, castra- 
veţi şi ardei graşi, unt tip B, sare fără sodiu şi 
citeva chiftele din carne de vacă, porcul 


461 


nefiindu-mi prielnic, deoarece  îngraşă 
organismul uman, ceea ce nu-i deloc uman 
din partea lui), Puşi şi-a desfăcut imediat 
unul din compartimentele sacoşei. Şi m-a 
contrainvitat. Să ciugulesc şi din merindea 
sa. 

Pentru a nu-l jigni, am primit fără mofturi. 
Mai ales cînd am văzut ce-avea la dînsul: pui 
fript, cotlet de pur- celuş bine prăjit, mititei 
de la „Casa Scriitorilor”, plus o gamelă plină 
cu cartofi înăbuşiţi (A la lyonaise), cu usturoi 
şi boia. Şi-am ciugulit. Pînă nu i-a mai rămas 
nimic  bietului om. Căci  lichidasem, 
bineînţeles, cu participarea sa, şi dotaţia 
personalităţii subsemnatului. Ră-maşi doar cu 
„Schweppes”-urile, ne-am astimpărat setea 
dezlănţuită de mica noastră cină. Lichid 
gazos aromat, nespus de agreabil. Motiv 
pentru care am mai comandat însoţitoarei o 
lădiţă. Să se găsească acolo, la casa omului. 

Cînd să ne culcăm, dornici să tragem un 
puişor de somn pînă la frontieră, unde urma 
s-avem de lucru intensiv cu două rînduri de 
vameşi şi grăniceri, am tentat marea 
aventură. Să mă sui de unul singur în patul 
suspendat. Prima încercare nu mi-a izbutit. 
La a doua, aju- tat de Puşi Dinulescu, am 
reuşit. Să-l fac extraplat! Că- zînd de la doi 
metri. Peste eminentul meu coleg într-ale 
literaturii. 

Se-nţelege, i-am sărit imediat într-ajutor. 
Ca între confraţi, iar nu contrafraţi, cum se 
mai obişnuieşte în lumea artei. L-am trezit 
din leşin destul de rapid, stropin- du-l cu-o 
sticlă întreagă de „Schweppes”, l-am ridicat 
şi l-am aşezat sus, la cucurigu'”, pe patul 
meu, fiind mai în bătaia vîntului. În cazul cînd 
aveam noroc şi se deschidea fereastra. 

Părîndu-mi rău de cele întimplate, precum 
şi de tinereasca sa pălăriuţă din pînză ce-o 


462 


purta cu nonşalanţă, şi care-i rămăsese 
înţepenită pe cap, refuzind să iasă, l-am 
întrebat pe dom’ Puşi: 

— Ce zici, încercăm să tragem amîndoi de 
ea? Eu de boruri, iar tălică, din cap, dînd 
îndărăt... 

— E-n regulă! À la guerre comme à la 
guerre! 

Şi-am biruit. Întocmai ca-ntr-o luptă pe 
cîmpul de bătaie. Eu rămînînd cu borurile în 
miîini, iar Puşi Dinulescu, contrariat, cu 
calota. Tot pe cap. Abia ceva mai tîrziu s-a 
eliberat singur de ea, înfuriindu-se şi trăgîn- 
du-şi o palmă ţeapănă. La ceafă. 

În sfîrşit, odată liniştiţi, ne-am pregătit de 
culcare. Stingînd şi lumina din cuşetă. Exact 
în clipa cînd grănicerii şi vameşii noştri îşi 
anunțau apariţia. 


Intermezzo sofiot 


La nouă dimineaţa, doar cu-o oră întirziere, 
expresul nefiind nici el scutit de beteşuguri 
omeneşti, că doar de umanoizi era minat, 
intram în moderna gară a capitalei bulgare. 

Unde eram aşteptaţi. De-un bărbat nespus 
de vorbăreţ şi simpatic, care s-a recomandat: 

— Inginer Atanas Maximov, însoţitorul 
dumneavoastră! Mi-aţi fost indicaţi să vă 
ajut... 

Cunoştea perfect limba noastră. Ceea ce 
m-a îmboldit să-l întreb: 

— Unde-aţi studiat româna? 


463 


— La mama acasă! Doar taică-meu e 
bulgar, însă  maică-mea-i  calafeteancă... 
Acuma aş zice să ne grăbim, că la două 
plecăm cu autocarul spre Gabrovo. Mergem 
la Uniunea scriitorilor, unde-i vom aştepta şi 
pe ceilalţi colegi de călătorie. Invitaţi 
ai „Casei Umorului”, cea care organizează 
Festivalurile internaţionale, şi sosiți din mai 
toate colţurile lumii... 

De la nouă pînă la două, era cam multişor 
de-aşteptat. Bănuind o încurcătură, l-am 
întrebat pe inginerul pensionar: 

— Bai Atanase, dă-mi voie să-ţi spun aşa, 
ca să te simţi şi matale oleacă bulgar, dar de 
mîncat unde mîncăm? 

— La Gabrovo! 

— Cum? 

— Aşa cum aţi auzit... Nu Uniunea se 
ocupă de Festival, ci gabrovenii. lar ăştia-s 
cunoscuţi de scîrţani. Dar şi mari umorişti. 
Cei mai glumeţi cetăţeni din Bulgaria! Pînă 
şi-oraşul are ca emblemă o pisică fără coadă. 
Ştiţi de ce? Fiindcă gabrovenii taie mai 
totdeauna coada pisicii. Din motive de 
economie. Fără coadă, motanul pătrunde mai 
iute, strecurîndu-se rapid pe uşă. Pe vreme 
de iarnă! Deci, nu se pierde căldura din 
casă... (Să fi fost Hagi Tudose — al lui 
Delavrancea — gabrovean?) 

Informîndu-ne că urma să ne primim banii 
de buzunar la Gabrovo, şi că, în consecinţă, 
nu dispunea nici dînsul de fondurile necesare 
pentru a ne lipi de vreun restaurant, 
Maximov ne-a zîmbit resemnat. 

Avînd un vechi prieten prin părţile locului, 
pe Goran Gotev, l-am întrebat pe bai Atanas 
dacă a auzit de el, şi cum aş face să dau de 
dînsul. 


464 


— Foarte simplu! Îi telefonezi la serviciu. 
Acuma-i şef de cabinet al ministrului 
culturii... 

Scumpul de Goran, cînd a auzit în ce 
situaţie ne aflam, m-a asigurat că-n zece 
minute ne-aşteaptă la restaurantul Uniunii 
scriitorilor. 

Om civilizat, cult, talentat, cunoscător a 
vreo şase limbi pe care le vorbea fluent şi 
cursiv, şi care scria o carte despre România, 
unde lucrase vreme de peste opt ani, ne-a 
invitat pe toţi să prînzim laolaltă cu dînsul. 
Ceea ce s-a acceptat fără împotrivire. În timp 
ce beam cafelele, şi pălăvrăgeam despre 
toate şi nimic, Goran mi-a înmînat un plic, 
spunîndu-mi şoptit, într-o românească din 
cele mai pure: 

— Un mic împrumut, ca să te descurci 
pînă primiţi diurnele! Nu-ţi fă probleme, o să 
vi se acorde tot sprijinul, masă, casă şi bani 
de buzunar suficienţi... Ai să-mi returnezi 
plicul la înapoierea în Sofia! 

— Numai plicul? 

Goran a  chicotit satisfăcut că-mi 
recăpătasem tonusul vital şi mi-a replicat: 

— Poate fi şi-alt plic. Principalul e să 
conţină aceeaşi sumă! Ministerul nostru 
finanţează o bună parte din Festival, aşa că, 
după încheierea lucrărilor de la Gabrovo, unii 
delegaţi şi invitaţi vor mai beneficia de-un 
sejur de şase zile în capitala noastră. În orice 
caz, uite, ai aici cartea mea de vizită, cu toate 
telefoanele, şi mă suni dacă sînt probleme. Ai 
mei, cînd vei sosi la Sofia, vor neapărat să te 
vadă. lar Katia, nevastă-mea, ţine să stai şi 
cîteva zile la noi... Să avem timp să ne- 
aducem aminte de vremurile de-altă dată! 

— Cu multă plăcere! Numai să nu-i pară 
rău. Ştiu cum găteşte, iar în faţa preparatelor 
ei, de voie de nevoie, mă simt obligat să 


465 


abandonez orice principii dietetice. Zvîrl totul 
peste bord, de dragul unor dovlecei prăjiţi, 
aspersaţi cu iaurt şi smîntînă! 

— Cunoaştem slăbiciunile tale! 


După ce-a achitat nota de plată, Gotev ne-a 
părăsit avînd treburi la minister. Dinulescu, 
uimit de relaţiile mele internaţionale, m-a 
felicitat, fără urmă de invidie: 

— Bravo, să ştii că-mi placi, măiestrică! 
Tot aşa cum mi-a plăcut şi amicul matale... 
De fapt, cine-i? 

— Un ziarist de anvergură, autor de cărţi, 
fost corespondent al B.T.A.-ului la noi. Atunci 
l-am cunoscut... Di- mităr Gherghiev, cel mai 
valoros teoretician al bulgarilor, în materie 
de prezentare grafică şi artistică a presei, 
tocmai îşi editase primul volum din tratatul 
său „Hainele ziarului”. Citîndu-mă copios în 
carte, atît la bibliografie, în notele de subsol 
cît şi-n textul propriu zis al tomului, se 
simţise obligat să-mi expedieze, apelind la 
Goran Gotev, un exemplar. Cu dedicație. 
Scuzîndu-se că folosise cîte ceva din scrierile 
mele de specialitate, publicate ani de-a rindul 
în „Presa noastră”. Fără să-mi mai ceară au- 
torizaţia. Din moment însă ce eram viriţi la 
loc de frunte într-o lucrare de-atari proporţii, 
aproape nouă sute de pagini, atit ziarele şi 
revistele româneşti cît şi umilul ma- chetator 
pe care-l ai în faţă, m-am considerat măgulit 
de atenţie... 

— Formidabil! exclamase Puşi Dinulescu. 
Şi eu care-mi imaginam că scrii doar umor... 
Habar n-aveam despre activitatea matale 
paralelă, din domeniul mai sus pomenit! 

— Stai să vezi, că-i cu urmare! Goran 
Gotev, impresionat şi el de locul ce mi se 
acordase în tratat, căutase neapărat să mă 
cunoască. Şi, într-o bună zi, mi-a telefonat, 


466 


rugiîndu-mă să-i fac o vizită, pentru a discuta 
pe marginea volumului pe care mi-l trimisese 
prin poştă... Am acceptat. Bineînţeles, după 
ce-am anunţat şi Uniunea noastră. Iar cînd i- 
am comunicat, la întrevedere, că tratatul mi 
se pare incomplet şi niţel rămas în urmă, Go- 
tev m-a reţinut şi la masă, ca să-mi asculte, 
mai pe larg şi-ntr-o ambianţă 
corespunzătoare, infimele obiecţii. De- 
atunci, am rămas prieteni buni... 

— Am văzut! Chiar şi plicul, mi-a 
mărturisit Dinulescu. 

— Iar ceea ce-i mai important, e că amicul 
meu, deşi ajuns om important, sau „gulemeţ”, 
cum se spune în argoul bulgar, a rămas legat 
de ţara noastră. Cît a stat la Bucureşti, ne-am 
vizitat mereu, mi-a făcut rost de best- sellers- 
urile lor, m-a consiliat ce merită şi nu merită 
a fi tradus, iar cînd a citit versiunea 
românească a romanului lui Bogomil Rainov, 
„Un om între două virste”, a 


rămas mai mult decît încîntat. Realizasem o 
traducere ceva mai liberă, permiţindu-mi 
unele intervenţii în stilul reputatului lor 
romancier. Însă cînd i-am comunicat şi tirajul 
în care apăruse volumaşul, ce crezi că mi-a 
spus? 

— Păi de unde să ştiu? mi-a replicat Puşi 
Dinulescu. 

— Că nici în Bulgaria, Rainov nu se 
bucurase de-un asemenea număr de 
exemplare... Meritul nu era al meu, ci-al 
nevesti-mii. Care-mi pusese la îndemină un 
material brut de excelentă calitate. 
Ingăduindu-mi să mă joc în voie cu scriitura 
maestrului Bogomil! 

Pe cînd sorbeam la cafeluţe în neştire, 
acuma fiind în posesia a o sută de leva, 


467 


deodată m-am pomenit cu-prins de umeri. De 
cineva care se afla în spatele meu şi mă 
„admonesta” (într-o rusă perfectă): 

— Bine, bre deadu-Vladu belo bradu, eşti 
la noi şi nu-mi dai de veste? 

N-am mai întors capul. Recunoscusem 
imediat vocea  timbrată  baritonal a 
secretarului  Lăcezar  Elenkov. În clipa 
următoare era în faţa mea, ca să ne 
îmbrăţişăm corespunzător. l-am prezentat 
comesenii. Le-a pompat mîinile prietenos, şi 
ne-a poftit la masa lui: 

— Davaite cuşăti vmeste! (sau ceva în 
genul ăsta) 

Am fost nevoiţi să-l refuzăm. Spre regretul 
meu. Căci apucase să mă informeze că 
lansase o comandă de „na- deniţi”, cunoscutii 
cîrnaţi proaspeţi de casă bulgăreşti. La 
despărţire, căci autocarul ne-aştepta afară, 
după cum ne-anunţase „bai” Atanas 
Maximov, Elenkov m-a întrebat: 

— Te duci la Gabrovo pentru antologie? 

— Exact! Şi pentru ea... Dacă-mi pune la 
dispoziţie Stefan Fartunov niscaiva ediţii mai 
rare, atunci înseamnă că nu particip de 
pomană la Festivalul internaţional al 
umorului! 

— O să-ţi facă rost de tot ce ai nevoie! Vin 
şi eu... Poimîine sînt acolo, şi-o să mai stăm 
de vorbă! Ce face Tulbure? 

— Bine! E sănătos, lucrează. 


Haltă de ajustare, bine... ajustată 


Spre noapte, la vreo cincizeci de kilometri 
de Gabrovo, ne-a lăsat autocăruţa-n drum. 


468 


Nu-i mai mergea motorul. Restul — perfect! 
Şi-am fost siliţi să ne refugiem la un motel 
ultramodern. Maximov, care devenise, între 
timp, conducătorul-însoţitor al pasagerilor 
îmbarcaţi la Uniu-nea scriitorilor, numai 
umorişti sosiți de pe mai toate meridianele, 
însă la ora aceasta total lipsiţi de umor, în- 
trucît nu era posibil să se ia legătura cu 
centrul opera-ţional de la „Casa Umorului”, 
pentru a se comunica situaţia în care ne 
găseam, bietul de el rămăsese fără voce tot 
răcnind la receptor. Cînd, în sfîrşit, obținuse 
legătura şi i s-a comunicat să ne cazeze la 
motelul cu pricina, altă alternativă fiind 
inexistentă, l-am îmboldit pe tovarăşul meu 
de drum şi, mai mult ca sigur, şi de cameră: 

— Dom’ Puşi, ce zici, mai băgăm ceva în 
gură, pen-tru masa de seară? 

— Bineînţeles! Vrei să n-am nici somn? 
Dacă mă culc cu burta goală, s-a dus odihna 
mea pe apa sîmbetei... 

— Splendid grăit-ai, ţi-a fost gura aurită, 
nu-altceva! Atunci haidem în recunoaştere, să 
vedem dacă există vreun restaurant prin 
zonă... 

— Cum să nu existe? Din moment ce se 
cheamă motel, cuvint compus, din moto şi 
hotel, şi ştiut fiind că drumeţului îi stă bine 
cu hanul, nu se poate să n-aibă şi-un birt, 
bistrou, sau măcar o zahana... 

Aveau. Şi restaurant, şi mehana. Însă, din 
păcate, orele fiind cam tîrzii, terminaseră 
mai toată rezerva de carne şi măruntaie. Aşa 
că, nolens volens, ne-am declarat satisfăcuţi 
şi cu fişiuţe de ficat la grătar. Tari ca nişte 
curele. 


Dimineaţa, după o noapte petrecută într-o 


încăpere enormă, cu şase paturi, două băi şi 
două toalete, în care am dirdiit de mama 


469 


focului, fiind şi la mare altitudine, probabil 
vreo mie de metri, ca la Predeal, am fost 
obligat să mă lupt cu dom’ Puşi. Ca să-l 
determin să coboare din pat. La rugăminţile 
mele fierbinţi, care totuşi nu izbu- teau 
deloc să încălzească atmosfera din cameră, 
prozatorul mă tempera spunîndu-mi: 

— Măiestrică, oricît m-ai suplia tălică, nu 
mă dau jos din pat nici mort! Abia de mi-am 
mai dezmorţit o ţirişică ţurloaiele... 

Disperat, l-am lăsat să doarmă în 
continuare. 

Coborind la parter, unde se afla şi 
restaurantul, am constatat că mai întreaga 
populaţie a autocarului nostru se ospăta în 
toată legea. Servind breakfastul. Fără deo- 
sebire de naţionalitate, sex sau religie. 

Abia cînd m-am întors în odaie şi i-am adus 
la cunoştinţă colegului de litere situaţia nou 
creată, l-am văzut coborînd din pat. Îmbrăcat 
complet. În aceleaşi ţoale în care fusese şi- 
aseară. Şi, luîndu-şi sacoşa pe umăr, a co- 
borit de la etaj val-virtej, din trei în trei 
trepte. Vajnic băiat. Tinereţea, bat-o focul! 
Iar în „Breakfast room”, am mai prins şi noi 
suflet. Pe banii mei. Încă nu intrasem în 
subsistenţa  gabrovenilor. Abia în oraşul 
mamă avea să se producă şi minunea. 

Şi s-a produs. 

Sosind la Gabrovo, în dreptul celui mai 
falnic şi mai nou hotel al municipului 
umorului mondial, abia atunci mi-am dat 
seama care-i spiritul de glumă al localnicilor. 
Era destinat oaspeţilor din Vest, noi, inclusiv 
ruşii, ur- mînd a fi cazaţi şi masaţi, adică să 
luăm şi masa, la celălalt hotel de lux a-ntiia al 
oraşului. Însă mult mai vechi. 


Văzindu-mă în cameră, singur, am oftat 
liniştit. Coborînd apoi să iau prinzul, la 


470 


restaurantul de la etajul I, i-am căutat pe 
Maximov şi pe Dinulescu. Erau amîndoi la o 
masă. Discutind cam agitat. Cînd am aflat 
despre ce era vorba, mi-a stat şi mie ceasul. 

— Măiestrică, sîntem în pom! mă anunţase 
Dinulescu. „Casa Umorului” ne asigură o 
diurnă de 10 leva pe zi. Pentru trei mese, 
inclusiv cheltuielile mărunte. Tocmai asta-i 
spuneam bătrinului nostru şef de trib, că nu 
mă văd bine, hrănindu-mă cu bonurile ce ni 
se pun la dispoziţie... Căci, din cele zece leva, 
opt şi jumătate sînt bonuri. Doar restul în 
monedă forte... Ce-i facem? 


Morocănos, bai Maximov ne asculta, cam 
indispus şi el. Totuşi ne-a încurajat, 
anunţindu-ne: A 

— Zece leva tot scoatem pe ziua de azi.. In 
seara asta, la hotelul apusenilor, se va oferi o 
cină ele gală închinată deschiderii lucrărilor 
Festivalului. Sîntem şi noi invitaţi! 

Jenat de socotelile inginerului, care nici în 
situaţii ca acestea nu se dezicea de rigla de 
calcul, i-am mai redus din entuziasm, 
informîndu-l: 

— Bai Atanas, hai să lăsăm deoparte 
chestiile astea penibile! Il cunosc prea bine 
pe Stefan Fartunov, ca să-l ştiu capabil de- 
atari meschinării. Ceva e-n neregulă aici! 
Precis. Ce-ar fi să-i mai dai un telefon? Dacă 
ai înţeles ceva greşit?... 

— E şi-aici o idee! Mai încerc o dată. Şi- 
aşa, de cînd am avut necazurile cu ieşirea la 
pensie, şi-am început să lucrez, colaborator 
extern, pentru Uniunile de creaţie, am mai 
încurcat de vreo cîteva ori borcanele cu 
castraveți... 

— Păi vezi? 

— Nu văd încă nimic, dar mă reped la 
telefon să aud! 


471 


Pe directorul „Casei Umorului”, Stefan 
Fartunov, îl întilnisem, pentru întîia dată, 
încă din 1977. Atunci fusesem invitatul 
Uniunii traducătorilor. Să vizitez ţara veci-nă. 
Cînd ajunsesem, în lungul nostru periplu, la 
Gabrovo,  Ivanciu,  însoţitorul meu  şi-al 
nevesti-mii, ne dusese să vedem minunăţia 
oraşului. Şi, în vreme ce admiram ne- 
număratele săli împănate cu caricaturi din 
toată lumea, pe care ni le arăta o „ghidă” a 
stabilimentului, ne-am pomenit ajunşi din 
urmă de-un tip mărunţel, cu părul vilvoi şi-o 
pereche de ochi  arzînd de flacăra 
entuziasmului. Probabil anunţat de sosirea 
unor reprezentanţi ai poporului frate, s-a 
autoprezentat: 

— Stefan Fartunov, iniţiatorul şi 
conducătorul „Casei Umorului” din Gabrovo, 
instituţie unică în lume! Sînt nespus de fericit 
să vă am de oaspeţi, mai ales că, din nota de 
la poartă, am aflat şi cu cine am onoarea... 
Maestre, pentru noi nu sînteţi un necunoscut! 
Cărţile dumneavoastră sînt şi-n biblioteca 
noastră. Poate singura bibliotecă de pe glob 
care şi-a propus s-adune, în rafturile ei, tot 
ce s-a tipărit ca umor pe suprafața 
pămîntului. V-aş ruga să poftiţi în cabinetul 
meu, la o ceaşcă de cafea, şi să-mi spuneţi ce- 
aţi mai publicat în ultima vreme... 

Încîntat, i-am prezentat-o pe nevastă-mea 
şi-am acceptat invitaţia. 

Însoţindu-l în biroul său, l-am văzut 
cercetind febril într-un fişier. Asta, 
bineînțeles, după ce-i comandase secretarei 
să fiarbă de-o cafea şi să destupe şi-o sticlă 
de „Zlatnii breag”. La un moment dat, iarăşi 
fericit, a exclamat şi mai încîntat: 

— Gata, sînteţi aici, v-am găsit! 


472 


Nepricepînd ce-l apucase, i-am confirmat 
constatarea: 

— Bineînţeles că sîntem aici, de vreme ce 
ne aflăm în cabinetul matale! Nici nu mai era 
nevoie să ne căutaţi... 

— Pardon, nu de dumneavastră e vorba ci 
de carte! Cartea pe care ştiam precis c-o 
avem în bibliotecă. Mă duc s-o iau şi să v-o 
arăt... 

Îndoindu-mă că putea fi în posesia vreunei 
cărţulii de-a mele, am aşteptat cuprins de 
curiozitate. S-a reîntors în mai puţin de cinci 
minute. Însoţit şi de-o jună blondă, ceea ce, 
credeam eu, la bulgari se-ntîmplă mai rar. 
Mi-a recomandat persoana, spunîndu-mi că 
era secretara lite- rar-ştiinţifică a instituţiei. 
Apoi, luîndu-şi de sub braţ un volum, mi l-a 
înfăţişat vădit emoţionat: 

— Asta e! 

Din clipa în care am identificat tomul, 
recunoscîind o culegere de teatru a 
răposatului nea Tudorică Muşatescu, s-a 
produs şi catastrofa. Spunîndu-i directorului 
că era vorba de-adevăratul Muşatescu, cel 
mare, Fartunov nu mai ştia pe unde să-şi 
scoată cămaşa. S-a răstit la secreta-ră, care 
tocmai intra în birou cu cafelele şi 
păhărelele, bineînțeles, pe limba lor, 
reproşindu-i, probabil, că-l informase greşit. 
Am intervenit, de-astă dată apelind la 
cunoştinţele bulgăroaicei de nevastă-mea, pe 
care am rugat-o să-l lămurească despre 
eroare şi să ia apărarea speriatei şi gingaşei 
făpturi. La fel a procedat, ca să-l potolească 
pe bietul director, şi secretara literar- 
ştiinţifică. 

Năucit că  nevastă-mea vorbea o 
bulgărească arhaică, pitorească şi înţesată de 
cuvinte existente doar în scrierile lui Nikolai 
Haitov, Fartunov a ascultat-o fermecat. Şi- 


473 


abia într-un tîrziu a dat semne c-ar fi priceput 
ceva. Cînd, cu- 


prinzîndu-şi capul înfierbîntat între palme, a 
tipat aproape: 

— Vă avem şi pe dumneavoastră... Mi-am 
adus aminte. Sînteţi tatăl lui mops! 

Observînd că de astă dată chiar nu mai 
înţelegeam nimic, deoarece în nici un caz nu 
puteam fi părintele unui cîine, avînd evidente 
trăsături umanoide, directorul a dispărut 
iarăşi din birou, strigindu-i „ştiinţificei” să se 
ia după el. 

Cînd a reapărut, părea mult mai liniştit. Şi 
i-a spus nevesti-mii: 

— Ciacaite malku!... 

Adică s-aştepte niţel. Ceea ce ştiam şi eu, 
avînd vagi cunoştinţe de bulgară. Cînd s-a ivit 
şi blonda, aducea cu dinsa un tom de 
dimensiuni impresionante. Care, sub nici un 
motiv, nu putea fi al meu. La vremea aceea, 
încă nu-mi apăruse vreo carte de-atari 
dimensiuni. 

Răsfoind nervos paginile grosului volum, i- 
a arătat nevesti-mii: 

— Gleadaite, tukă e Mox! 

Într-adevăr, eu eram. Tradus, într-o 
crestomaţie de umor mondial, cu una din 
schiţele mele umoristice, întitulată „Cîinele 
Mox”. Publicată, cu ani în urmă, în „Urzica”. 
Surprins şi încîntat, totodată, că mă găseam 
în compania marilor maeştri ai umorului 
mondial, i-am cerut lui Fartunov cartea. Să 
mă văd şi eu. Căci nu-mi venea a crede că-s 
tradus alături de atiţia celebri condeieri ai 
risu- lui şi veseliei. Eram totuşi. 

Jenat brusc, întrucît  descoperisem la 
capitolul „România” doar trei piese de umor, 
una de I.L. Caragiale, alta de Ion Băieşu, iar 


474 


a mea pusă în frunte, i-am mărturisit 
directorului (în franceză): 

— De ce nu mi s-a cerut şi mie părerea, 
cînd s-a alcătuit această culegere? N-aş fi 
acceptat să mă las tradus... Sînt prea mic, 
totuşi, ca să fiu alăturat unor asemenea 
mărimi! 

— N-aţi ştiut că sînteţi tradus la noi? De 
altfel arătaţi suficient de mare... După cum 
văd înaintea ochilor, cred că bateţi peste 
sută! 

— O fi... Dar alea-s kilograme! 

— Şi nici drepturile de autor nu vi s-au 
transmis? 

— Neam! 

Enervat, directorul a pus imediat mîna pe 
telefon, a vorbit cu cineva de la editura din 
Sofia, iar apoi, cînd fusese lămurit de 
persoana respectivă, mi-a comunicat: 

— Nefericiţii, şi-au imaginat că sînteţi 
mort... Ca şi celălalt clasic al dumneavoastră! 
Însă totul s-a aranjat. Drepturile vi le vom 
înmîna noi, în numele editurii, cu scuzele de 
rigoare! 


Cînd părăseam oraşul Gabrovo, eram în 
posesia unui prieten şi admirator, dar şi-a o 
sută şi treişpe leva. După aceea, ani de-a 
rindul am rămas în corespondenţă cu di- 
rectorul „Casei Umorului”. Îi expediasem şi 
cîteva schiţe umoristice, pentru a fi înserate 
în primul volum editat de instituţia sa, o 
antologie de umor contemporan întitulată 
„Rîsete şi lacrimi”. Însă cu obligaţia de-a nu 
pretinde drepturi de autor, căile lor 
financiare fiind destul de înfundate. N-am 
pretins. Bineînţeles. Prea era înflăcărat şi 
trăsnit acest pătimaş de umor, Ştefan 
Fartunov, ca să-l pun în situaţia umilitoare de 
a nu-şi putea onora comenzile. lar cinstea ce 


475 


mi se făcea, de a fi tipărit în cea dintii carte a 
lor, editată cu forţe proprii, depăşea cu mult 
citeva zeci de leva. 


Cînd s-a înapoiat bai Atanas de la telefonul 
restaurantului, de unde  discutase cu 
directorul Festivalului, se inflamase la chip şi 
la ochi. Roş ca o sfeclă fiartă, şi-a cerut 
scuze, mărturisindu-ne: 

—  Eu-s vinovatul, nu Fartunov! Am înţeles 
greşit totul... Zece leva pe zi, mi-a explicat 
directorul, sînt doar pentru mese şi gustările 
intermediare. Pentru cheltuielile de buzunar, 
fiecare delegat din est primeşte o sută de 
leva. Ăi din Vest au alte condiţii... Primesc 
totul în valuta ţării respective! 

L-am liniştit: 

— Nu-ţi mai fă probleme, bai Atanas, că 
banii n-aduc fericirea!... 

— Sigur că nu! l-a asigurat Puşi Dinulescu. 
La ora asta tîrzie, că e trecut de două, cel mai 
fericit m-ar face un prînz ţeapăn şi bine 
întocmit... Ce zici, măiestrică, îi dăm drumul? 

— Desigur! Pe cai, şi să nu mai zăbovim... 

Şi-am căpătat merindea cea de toate zilele 
în condiţii de umor pe plan local. Ospătarii 
se-amuzau pe socoteala noastră, iar noi pe-a 
lor. Ei alergau de colo-ncoa, făcîn- du-se că 
lucrează pe brinci, aducîndu-ne tot soiul de 
tă- lăburci şi escalopuri înotînd în sosuri 
inidentificabile, iar noi mîncam strîngînd din 
fălci, convinşi că ne vom sătura odată şi- 
odată. 

Cînd, la plată, am constatat că bonurile nu 
erau suficiente pentru a acoperi 
contravaloarea prinzului aceluia minabil, am 
adăugat şi pe cele de cină. Totul pentru mai 
nimic. Eram pentru a cincea sau a şasea oară 
în ţara vecină, şi niciodată nu păţisem una ca 
asta. lar lui Puşi Di- nulescu, excentricul, 


476 


care mă privea ironic pe sub streaşi-na 
pălăriuţei sale din pînză, reparată ad-hoc, 
după ce-i sfirtecasem borurile, am fost nevoit 
să-i dezvălui totul: 

— Dragă meştere, ce se petrece aici este 
cu totul altceva decît la Simpozioanele de la 
Varna... Acolo eram consideraţi oameni de 
litere, şi trataţi ca atare; aici însă, pesemne 
ne consideră doar umorişti, şi-şi îngăduie să 
glumească pe seama noastră! Cred că asta-i 
unica explicaţie... 

— Posibil! Om trăi şi-om vedea, în special 
diseară, la cina de gală. Căci s-ar putea să 
mai apară şi-alte explicaţii! 


„Risete şi lacrimi” 


După un puişor de somn revigorant, ne-am 
reîntilnit iarăşi în restaurant. Să aşteptăm, la 
o cafeluţă, de-astă dată suficient de naturală 
şi tare, ora cînd avea să apară autocarul şi să 
ne ducă la hotelul cel nou, al „americanilor”, 
cum îi spunea Dumitru Dinulescu, pentru a 
participa la masa festivă. 

Pe cînd stăteam la palavre cu dom’ Puşi, 
studiind programul în cinci limbi al 
Festivalului internaţional al umorului, i-am 
atras deodată atenţia: 

— la vezi ce scrie aici! Foarte interesant... 
În anul acesta, au iniţiat nu numai concursul 
pentru literatură umoristică şi caricatură... 

— Şi ce-au mai iniţiat! m-a luat peste 
picior prozatorul nostru. 


477 


— Concursuri şi premii la filme umoristice, 
teatru, estradă şi pictură... Ciudat! Nu prea 
înţeleg cum vine asta, pictură umoristică? 

— Crede şi-ai să-nţelegi! Că necunoscute-s 
căile domnului... 

Taman cînd mă pregăteam să-i explic că-s 
în conflict cu misticismul, pe neaşteptate am 
rămas cu gura deschisă. Pe uşa 
restaurantului îşi făcea apariţia un grup de 
cunoscuţi... parţial români. În frunte cu 
regizorul Virgil Ca- lotescu. Prieten bun cu 
Francisc Munteanu, deci şi cu mine. 

Bucurindu-se de revedere, Virgilică mi i-a 
prezentat şi pe ceilalţi tovarăşi de grup. Mai 
erau regizorul Corjos, caricaturistul 'Tănase, 
precum şi doi cineaşti sovietici. Cel mai în 
vîrstă dintre ei, un bătrînel cu părul, atit cît 
mai avea, coliliu şi pieptănat îngrijit, ca să-şi 
ascundă  calviţia, m-a îndrăgit imediat. 
Probabil, fiindcă a văzut că eram capabil să 
discut cu dînsul într-o brumă de rusească, nu 
tocmai ortodoxă. 

Se numea, după cum am descifrat în 
cartea-i de vizită bilingvă pe care mi-o 
înmînase, Ilya Frez. Imediat l-am şi-ntrebat: 

— De unde şi pînă unde Frez? Asta-i nume 
franțuzesc... 

— Exact! Strămoşii erau emigranţi din 
sudul Franţei, fugiţi de-acolo cu ocazia 
revoluţiei de la '89. Acuma-s rus get-beget, 
fără să cunosc o boabă de franceză! 

Calotescu, aşezîndu-se la masa noastră, se 
şi apucase să comande pentru toată lumea 
vodkă „Moskovskaia”. 

— Şi cu ce-o să plăteşti, băiete? l-am 
întrebat mirat de-atîta umană 
iresponsabilitate. 


— Fii liniştit, socotelile le-ncheiem la 
urmă... Am şi discutat cu directorul 


478 


stabilimentului. E mare amator de filme, şi i- 
am oferit un set de invitaţii pentru toate pro- 
iecţiile din cadrul concursului. Dacă vom 
cîştiga premiul cel mare, cu filmul meu, 
„Buletin de Bucureşti”, realizat după un 
scenariu de-al lui Francisc Munteanu, amicul 
nostru, am să plătesc totul, plus o masă 
festivă... 

— Şi dacă-i pe invers? l-am pus eu la grele 
încercări. 

— Atunci o să plătească Gopo! La noapte 
soseşte şi el... La urma urmei e preşedintele 
juriului, şi n-o să ne lase de izbelişte! 

— Trage tot la hotelul nostru? 

— N-aş zice! E-o personalitate recunoscută 
pe plan mondial. Cred că or să-l vîre la o casă 
de oaspeţi specială... 

— Păcat! Aş fi vrut nespus să-l cunosc... 
Cu-atît mai mult cu cît l-am mai întîlnit odată, 
acum vreo patruzeci de ani, cînd, parcă, 
retuşa ceva pe la o tipografie din Sărindar! 

— Era şi normal! Taică-su, Popescu äl 
bătrin, era unul din cei mai iscusiţi retuşori ai 
epocii... Toate clişeele zin- cografice din 
presa română, de pe atunci, treceau neapărat 
şi pe sub mîna lui! 


La opt, aproape fix, Atanas Maximov şi-a 
făcut apariţia în salonul restaurantului, 
invitindu-ne să urcăm în autocarul ce ne 
aştepta afară, în faţa hotelului. Distanţa fiind 
măricică, de la noi şi pînă la „americani”, 
nimeni nu se încumetase să se ducă pe jos. 
Deşi îi spusesem lui Calotescu: 

— Măi Virgilică, nu ne-ar fi prins deloc rău 
o plimbare! Nu-ţi dai seama cît vom băga în 
noi, la cina de gală? 

— Ştii ce? Nu spune hop, pînă n-ai sărit 
pragul! Cunosc eu cum îs mesele astea 
festive... Am mai păţit-o! 


479 


Spurcată gură. Căci tocmai aşa s-a şi- 
ntîmplat. Adică, am păţit-o. Nu era vorba de 
nici o masă festivă. Ceea ce se oferea, în 
seara aceea cu discursuri şi prezentări de de- 
legaţii, era doar un cocteil ceva mai bogat 
dar extrem de incomod. Căci se servea „la 
varice”, după cum obişnuiesc să spună 
studenţii barurilor expres. 

Ce-i drept, la hotelul „americanilor”, 
bufetul era formidabil. De văzut. Căci, pînă n- 
au terminat cu operaţiile mai sus pomenite, 
am fost nevoiţi să privim aproape un ceas şi 
jumătate bunătăţurile aflate în platourile de 
pe mese. lar mai tîrziu, cînd s-a încheiat faza 
„vorbită”, acestea au pornit să dispară 
vertiginos dinaintea ochilor noştri îngroziţi. 

Năvala asupra bufetului căpătase 
dimensiuni apocaliptice. Fără deosebire de 
rasă sau de naţionalitate, fraţii, confrații şi 
contrafraţii dădeau asaltul asupra meselor 
mai dihai ca la Plevna. lar redutele, mai 
precis spus platourile, cădeau unele după 
altele. Rămînînd goale de orice conţinut, în 
mai puţin de-o clipită. 

Cuprins şi eu de entuziasmul şi elanul 
maselor, am strigat în direcţia lui Puşi 
Dinulescu şi-a cineaştilor: 

— Băieți, acum ori niciodată! Altminteri, 
dacă ba- tem pasul pe loc, avem toate şansele 
să ne-alegem cu praful de pe tobă... 

Ne-am ales cu niscaiva sandvişuri, destul 
de convingătoare. lar pe cînd le-nfulecam, am 
observat că delegaţii apuseni nu preţuiseră 
platourile cu preparate naţionale bulgăreşti. 
Neştiind despre ce era vorba. Ca omul avizat 
în materie, le-am explicat alor noştri ce 
riscăm să pierdem. Şi, linştiţi, ne-am aşezat 
zdravăn pe salatele specifi-ce locului. 

Trăgînd cu coada ochiului la un salon 
zgomotos din stînga noastră, m-am interesat 


480 


la Calotescu în privinţa celor care mîncau 
omeneşte, aşezaţi pe scaune, în jurul unei 
mese uriaşe. Încărcată cu toate bunătăţile 
pămîntu- lui. Cel puţin aşa mi le-am imaginat 
eu, privindu-le de la distanţă. 

Regizorul, om umblat şi cu experienţa unor 
atari Festivaluri, mi-a explicat pe loc, cam 
mofluz: 

— Acolo-s mărimile! Comitetul 
organizatoric, juriul, invitaţii de onoare, 
posibilii premianţi ai diverselor şi multiplelor 
concursuri... 

— Şi Gopo, Gopo de ce nu-i şi el la ospăț? 

— Încă n-a sosit! Avionul lui aterizează la 
Varna, iar de-acolo îl aduc cu maşina... Nu-mi 
fac griji însă! N-or să-l lase ei nemîncat. 

Pe la miezul-nopţii, în sfîrşit sătui, ne-ara 
retras spre hotelul nostru, tot întrebîndu-ne 
unde-or fi umoriştii din Vest. Tot bai Atanas 
Maximov ne-a lămurit: 

— Dacă-i adevărat ce se spune, pare-se că 
americanii îşi continuă la ei, în apartamentul 
lor, bairamul! Cu whisky, gin, coniacuri 
franţuzeşti, şi-alte rarităţi capitaliste... Unii 
zic c-ar fi venit la Festival Curt Vonnegut şi 
Art Buchwald! Nu i-am văzut, aşa că-mi ţin 
gura. Ce să mă vir eu în treburi ce nu mă 
privesc... 

Însă nici ruşii din grupul nostru nu s-au 
lăsat mai prejos. Ilya Frez, ca şi prietenul său 
umoristul, un prozator bine cunoscut în ţara 
sa, colaborator permanent la ,,Kro- kodil”, ne- 
au poftit la dînşii în cameră. Să gustăm un 
strop de whisky socialist. Şi ne-au tratat cu-o 
vodkă vină- torească, rubiniu-cafenie, de ne- 
au lăsat ţuţ. lar cînd şi-au scos din 
geamantane şi cutiile cu alune sărate, 
Virgilică nu i-a lăsat pînă n-au pus pe masă şi 
ultima butelcă de „Ohotnicia Vodka”. 


481 


Culcîndu-mă îmbrăcat, întrucît obosisem 
cu-atiîta vorbărie, mîncare şi frăţie, am 
adormit buştean. Pînă pe la vreo trei din 
noapte. Cînd m-a trezit un ciocănit zdravăn în 
uşă. Buimac, abia tîrîindu-mă, am deschis să 
văd cine-mi tulbură somnul. Era o namilă de 
om. Mult mai înaltă decît uşa pe care 
intenţiona să dea peste mine. Cînd a ajuns în 
bătaia luminii, l-am recunoscut numaidecit. 
Gopo. Încă năuc, pentru convingere l-am 
somat: 

— Dumneata eşti Gopo? 

— Eu, împărate! mi-a răspuns cu bonomie 
matahala. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă... Eu sînt... 

— Las” pe miine, că mi-i un somn de-adorm 
pe mine! De altfel, mi-a spus Virgilică al 
nostru cine eşti. Pa şi pussy, c-am şi pus bila 
pe cinci! 

Simpatic şi Gopo ăsta. Avea acelaşi umor 
sec, ca-n filmele pe care i le admirasem. Pe 
parcurs însă, adică în- cepînd chiar din 
clipele următoare, am fost nevoit să-mi 
modific opinia. Sforăia atît de cumplit şi 
sonor, într-o tonalitate nemaiauzită, încît n- 
am închis ochii pînă la ziuă. lar pe la şase, 
cînd n-am mai putut rezista, am pus mîna pe 
telefon şi l-am sunat, trezindu-l probabil din 
somnu-i dulce, pe Maximov. 

Mi-a răspuns mormăind: 

— Az săm tukă (sau ceva pe-aproape)! 

leşindu-mi din sărite, gelos pe somnul său, 
l-am luat la rost: 

— Bine, bre, bai Atanase, de ce mi l-ai 
trimis pe cap pe şeful cineaştilor români? O fi 
el înalt şi mare, dar nu cîntăreşte mai mult 
decît mine! 

— Stai bre, că n-o fi moarte de om! mi-a 
replicat  însoţitorul. Credeam că  sînteţi 
prieteni... 


482 


— Nu sîntem! lar dacă o să devenim, 
evenimentul nu se va produce, în nici un caz, 
supus supliciilor la care m-a supus peste 
noapte... Te rog, vorbeşte neapărat cu-ăi de 
la organizatoric, să mi-l evacueze pe Gopo 
din odaie. Am fost asigurat că voi beneficia 
de-o cameră numai pentru mine... Să se 
respecte cuvintul dat. Altminteri, plec! 


Transportat de...miliţie 


Pe la zece, din dimineaţă, eram la 
breakfast, în sa- lonul restaurantului, la etajul 
I. Împreună cu Puşi Dinu- lescu şi grupul lui 
Calotescu. Din care umoristul sovietic şi Ilya 
Frez nu lipseau. 

Veniseră devreme, iar acum se găseau 
înaintea cafelelor. Bineînţeles, pe jumătate 
adormit, i-am comandat imediat ospătarului: 

— Mili drugare, az săm pisatel... 
Rumînski! 

— Rumiînski? mi-a răspuns amabil băiatul. 
Pisatel? a încercat el să-şi formeze o opinie 
asupra mea. 

— Da! Scriitor. 

Pricepuse cu cine are de-a face. Peste nici 
cinci minute, tinerelul se prezenta cu-o tigaie 
în care sfiriiau cinci ochiuri cu caşcaval, o 
farfurioară cu lukanka, un fel de salam de 
Sibiu de-al lor, unt, gem şi-o tavă cu căni. 
Trei la număr. Una, evident, pentru ceai, alta, 
probabil, pentru cafea, a treia, ei bine, în 
privinţa ei nu ştiam ce destinaţie avea. N- 
avea ci conţinea. Frişcă proaspătă. 


483 


După ce mi-am pus sufletul la punct, am 
început să mă mai trezesc niţel. Spre 
amuzamentul companiei care asistase la 
„Micul” meu dejun. Nu m-am supărat. Ştiam 
că urlă invidia în ei. După care am rugat să 
mi se mai aducă o cafea. Apelînd tot la tînărul 
care mă servise atît de inteligent. 

În timp ce m-apucam să sorb din cană, însă 
o cană respectabilă, serioasă, cum îs cele 
pentru lapte, şi-a făcut apariţia şi Gopo. 
Resplanaisant, deconectat şi inexplicabil de 
voios. 

Privindu-mă zîmbăreţ, m-a şi luat la trei 
păzeşte: 

— Meştere, eu te ştiu pe matale din 
poveştile lui Pe- trică Sălcudeanu... Zicea că 
mănînci mai mult ca mine! Aşa-i? 

— Maestre Gopo, de mîncat, ştiu eu? 
Poate! Insă de sforăit ca tălică, în nici un 
caz! Te recunosc de campion absolut în 
domeniu... 

— Dacă recunoşti, atunci nu mai sînt 
supărat! Mi-au cerut să-ți eliberez camera. 
Credeam că te vei obişnui cu emisiunile mele 
audio. Imi cer scuze că ţi-am stri- cat 
somnul! 

— Dar nu-i cazul să-ţi faci probleme, iubite 
maestre! Nu mi-ai tulburat nici un somn... Şi- 
apoi de care somn poate fi vorba? Că nici n- 
am dovedit să lipesc pleoapă de pleoapă... 

— Îmi pare sincer rău... Însă fii barem 
fericit, că nu eşti singurul! Mai sînt şi alţii. 
Aseară, cînd s-au decernat premiile pentru 
literatură umoristică, mulţi n-au mai închis 
un ochi... Bunăocară, chiar colegul matale 
sovietic. A primit marele premiu al 
festivalului, două mii de leva. 

În clipa următoare, cînd, fără să mai 
aştepte, mulţumin- du-se doar să 
cumpănească statura şi volumul cineastului, 


484 


ospătarul îi servea acelaşi breakfast ca şi 
mie, Gopo m-a întrebat mirat: ` 

— Matale i-ai lansat comanda? Înseamnă 
că Petrică ţi-a spus totul şi-ai aflat cît sînt în 
stare să bag în mine. Mulţumesc din toată 
inima. Că mi-e şi-o foame de milioane... 

Nu i-am mai zis nimic, întrucit se şi 
apucase să mă- nînce. De ce să-l întrerup 
dintr-o activitate atit de utilă şi plăcută? 

În schimb, l-am luat la refec pe umoristul 
rus: 

— Ei, Ivan Ivanovici, te procopsişi cu două 
miare, ai? Şi te văd cam supărat. Anul trecut, 
marele premiu l-a luat tot un rus, pare-mi-se 
Serghei Mihalkov. Şi nu s-a plins! 

— De plins nu m-am plins nici eu! Dar lui 
nu i-au reţinut impozitul pentru suma 
atribuită. Mie mi-au oprit trei sute de leva... 
E pentru prima oară cînd se aplică legea 
impozitului pe venituri la premiile decernate 
în cadrul Festivalului de la Gabrovo. 

Bineînţeles, conversaţia petrecîndu-se în 
rusă, eu vorbind — una imperfectă, iar 
umoristul — una patetic-tea- trală, cred că 
nici dînsul nu prea înţelesese fineţurile mele 
de expresie, tot aşa cum îmi imaginez că nici 
eu nu pricepusem întocmai. 

Aşa că, în apropiere de ora trei, îl cam 
dăduserăm gata pe simpaticul Ivan Ivanovici. 
Şi, ca să-l convingem de tăria şi 
autenticitatea  simţămintelor noastre, am 
acceptat să luăm şi dejunul cel mare. Tot pe 
socoteala lui. Dacă o ţinea tot aşa, avea şanse 
să-şi lichideze marele premiu în mai puţin de- 
o săptămînă! 

Cînd ne-am ridicat de la masă, cu forţe 
proprii, Gopo ne-a invitat: 

— Veniţi la filmul lui Virgil! La 18 fix, nu 
mai tîr- ziu, are loc proiecția „Buletinului de 
Bucureşti”. La cinematograful Festivalului, 


485 


din centrul oraşului... Să vedem ce brinză a 
făcut Calotescu! 


Eu unul, care totuşi simţeam nevoia să-i 
trag un puişor de somn, m-am retras 
spunîndu-le că voi fi la cinema mai tîrziu, c- 
un sfert de oră înainte de începere. 

Cînd m-am trezit, c-un cap de lemn esenţă 
tare, i-am potolit durerile c-un duş scoţian. 
Ca la mama lui. lar ceva mai încolo, pe la 
cinci şi jumătate, alergam disperat în 
căutarea unui taxi. Care să mă ducă la sala 
de proiecţii a Festivalului. La ora aceea însă, 
toate maşinile dispăruseră ca prin farmec. 

Prinzîind un cetăţean, l-am rugat să mă- 
ndrume spre cea mai apropiată staţie de 
taxiuri. 

— Neama taxi... Vsicikite na Festivala! mi- 
a răspuns el. Intr-o bulgărească regională. 
Din care am înțeles că nu există nici o 
maşină. Suficient. Şi n-a mai fost nevoie să- 
ncerc să deduc ce vroise să spună prin acel 
„Vsicikite”. 

Înnebunit, gonind ca apucat de amok în 
direcţia centrului, în cele din urmă am decis 
să apelez la luminile unui colonel de miliţie 
care, cu un talkie-walkie la piept, dirija o 
îmbulzeală de maşini. 

Nădăjduind ca stelele de pe epoleţi să nu 
reprezinte vreun grad mai mare, m-am 
adresat cu încredere cetățeanului în 
uniformă. Deşi mă exprimasem într-un amal- 
gam de rusă şi ceva bulgară, ofițerul a 
priceput imediat că aveam nevoie de ajutor, 
întrebîndu-mă: 

— Hospital, bolniţa? 

— Ne! Kino... Az săm rumiînski pisatel! 

— Pisatel? Rumînski! 

N-o fi ştiut altele, însă meseria şi-o ştia. La 
perfecţie. Intr-o clipă, după ce „găvărise” 


486 


ceva adresîndu-se aparatului de talkie-walkie, 
o maşină a miliției frîna lîngă colonel. Iar 
majurul de la volan s-a interesat: 

— Arestat? 

— Ne! i-a răspuns zîmbindu-mi  blajin 
ofiţerul. Pisatel... Ruminski! 

Mă rog, fusese de ajuns să-i spună ceva în 
genul celor de mai sus, că m-am şi pomenit 
invitat să urc în maşină, chiar în faţă, lingă 
şofer. lar cînd m-a depus în faţa scărilor ce 
urcau spre sala de proiecţii a Festivalului, 
Calo- tescu şi Corjos, care se plimbau 
neliniştiţi prin faţa stabilimentului, m-au 
identificat şi m-au întrebat îngroziţi: 

— Ce-ai făcut, maestre? 

— Nimic! 

— Păi ce-i cu miliția? 

— Foarte bine, îşi vede de meserie. De-aia 
m-au adus să văd „Buletinul de Bucureşti”... 
Le-am spus cine sînt, cine sînteţi, cînd v-am 
zărit, aşa că iacă-mă! 

— Şi ne ridică pe noi, în schimbul tău? 

— Nici gînd! Ce să facă bietul majur cu doi 
cineaşti? Nu efectuează transporturi decît cu 
scriitori de valoare! 

— Ai fost tradus în bulgară? 

— Bineînţeles! De cînd mi s-a publicat într- 
o culegere de umor, internaţional, schiţa 
„Cîinele Mox”, mă cunoaşte toată miliția... 

Năucit de faptul că-i rula filmul, fără să ştie 
cum va fi apreciat de public, Virgilică i-a 
dărui majurului un set întreg de invitaţii. 
Pentru spectacolele de-a doua zi, cînd filmul 
avea să fie proiectat şi pentru cumpărătorii 
de bilete. Apoi, şi mai încîntat, datorită 
faptului că şoferul în- hăţase cartonaşele şi le 
vîrise în buzunarul de la tunică, Calotescu m- 
a îmbrăţişat, m-a pupat pe ambii obraji şi m- 
a îmbrîncit în sală, spunîndu-mi în vreme ce 
dispăream pe uşă: 


487 


— Baftosule! Sper să-mi porţi şi mie 
noroc... 

l-am purtat. Căci, cît timp a durat 
„Buletinul de Bucureşti”, bulgarii din sală n- 
au încetat o clipă să ridă. Nici nu mai 
avuseseră nevoie de traducerea rostită de la 
cabină, şi care se-auzea în sală perturbînd 
plăcerea spectacolului. La un moment dat 
chiar, sonorul translaţiei a dispărut total. Şi 
mi-am zis: „Halal bulgari! Ăştia lucrează 
tare... Miliția cară scriitorii, iar populaţia 
anihilează traducătorul! Sau, în orice caz, 
microfonul.” 


La toate celelalte filme, printre care şi 
pelicula realizată de Ilya Frez, am fost 
transportat la sala de proiecţii numai de 
maşina colonelului. Cum mă vedea gonind 
spre dînsul, lua aparatul de talkie-walkie în 
mînă şi ordona să vină majurul. Cînd bolidul 
frina lingă noi, mă bătea prieteneşte pe 
spate, de mă cociîrja, şi-mi ordona: 

— Vlizăi, skăpe pisatele! 

Adică, tradus liber: „vîră-te-năuntru, dragă 
scriitorule!”. Dar nu-s sigur. 

Ultima oară, cînd ne-am întîlnit, deşi 
chemase numaidecit maşina, l-am refuzat 
politicos, explicîndu-i că proiecţiile filmelor 
prezentate în concurs încetaseră şi doar mă 
plimbam să iau niţel aer. Atunci, predind 
talkie-walkie-ul majurului, colonelul m-a luat 
de braţ şi m-a invitat spunîndu-mi: 

— Haide, bre pisatele! 

Şi, la cea mai apropiată cofetărie-cafenea, 
unde colonelul a fost întimpinat printr-un 
salut călduros, m-am lăsat tratat de ofiţerul 
de miliţie. Am stat îndelung la palavre. Dînsul 
întrebîndu-mă despre filmele vizionate la 
Festival, iar eu, care nu prea înţelegeam 
relatindu-i, pe scurt, subiectul schiţei mele 


488 


„Câinele Mox”. Nu ştiu ce-o fi priceput, însă 
în cele din urmă l-am căpătat de admirator. 

Am bănuit noua relaţie, fiindcă, la 
despărţire, ofiţerul încă mai rîdea în hohote. 
Din păcate, n-aveam de unde şti dacă ridea 
de situaţia în care ne aflam, încercînd să 
vorbim limbi pe care nu le cunoşteam ca 
lumea, sau din pricina hazului conţinut în 
„opereta” mea. 

În orice caz, am rămas buni prieteni. Atât 
de buni, încît transportîndu-mă la hotel cu 
maşina sa de serviciu, care-l aştepta la 
ieşirea cofetăriei, din ziua aceea am fost 
servit la toate mesele, dimineaţa, la prînz şi 
seara, numai de şeful unităţii. Lucru mare. 
Atât în ce priveşte calitatea serviciului cît şi, 
mai ales, cea a mîncărurilor aduse la masă. 
Altă viaţă! Şi-alt nivel... 


Nici japonezii nu stau mai rău! 


Festivalul luînd sfîrşit, ca-ntotdeauna tot 
printr-o masă de gală, de astă dată ceva mai 
intimă, întrucît nenumărate delegații 
plecaseră spre căşile lor, unele grăbite, alte 
nemulţumite de faptul că nu se procopsiseră 
cu vreun premiu, fie el cît de mititel, cei ce 
rămăseseră urmau să plece a doua zi. Cu 
avionul. Decolînd de la Varna. 

Cînd am auzit de avion, i-am telefonat 
imediat lui Goran Gotev. lar eminentul 
ziarist, mai afabil ca niciodată, mi-a spus să 
stau liniştit. Avea să-mi trimită maşina lui. Să 
mă care la Sofia. Unde, ca un premiu de 
consolare, pentru că nu mă alesesem cu 


489 


nimic la Gabrovo, culturalii îmi ofereau un 
sejur de şase zile în capitală. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, mi-am numărat 
finanţu- rile. Stăteam încă bine. În afara sutei 
de leva, pe care trebuia s-o returnez lui 
Goran, mai aveam vreo nouă unităţi 
monetare bulgăreşti. Adică 9 leva. Şi m-am 
înfăţişat la breakfast. Sperind să-mi ajungă. 

Mi-a ajuns. Taman la ţanc. Cam mult 
pentru un mic- dejun, însă nici el nu fusese 
chiar atit de „mic”. După care m-am retras 
în cameră, să-mi fac bagajele. Ştiam că 
maşina urma să sosească în jur de 
douăsprezece. Calcu- lînd mai exact, deodată 
mi-am dat seama că suta lui Goran era în 
primejdie. Dacă mă apuca metabolismul pe 
drum  făcîndu-mi-se foame, neapărat era 
nevoie să intru în ea. 

Şi-am adormit niţel. Mistuindu-mi 
breakfastul, şi efec- tuînd, în vis, tot soiul de 
calcule. 

Cînd m-a trezit o bătaie la uşă, rezolvasem 
situaţia. Decisesem, tot în vis, ca ziua de azi 
să fie de post negru. Pînă la cină. Deschizînd 
niţel alarmat uşa, am dat în prag peste un 
tînăr simpatic, cu păr negru ca pana corbului 
şi-o mustață pe oală, întocmai ca a 
năvălitorului protobulgar Asparuh. Pînă să-l 
întreb ce-i cu el, şi-a permis să mi-o ia 
înainte, spunîndu-mi pe româneşte: 

— Am venit să vă ridicăm! 

— Cum adică, şi unde? 

— Să vă ridicăm cu maşina, ca să mergem 
la Sofia... M-a trimis drugariu Goran Gotev. 
Să vă-nsoţesc. Şi-aici, şi pe drum, şi-n 
răstimpul sejurului. Mă cheamă Plamen... 

Liniştit, deşi încă nu ştiam cărui minister 
aparţinea mai sus numitul Plamen, l-am lăsat 
să-mi ia bagajele. Şi l-am urmat. Pînă la 
maşina care ne aştepta în faţa hotelului. 


490 


Tot cugetind asupra prinzului condamnat 
la dispariţie totală, deodată am renunţat la 
gîndurile negre şi l-am întrebat pe însoțitor: 

— Bre Plamene, iartă-mă că-ţi zic pe nume 
şi-ţi vorbesc la persoana a doua, însă 
consider că ţii seama de virsta şi de barba 
mea albă, şi n-o să ai nimic împotrivă... Unde 
ai învăţat atît de bine româneşte? 

— Neama problema! Şi pentru prima, şi 
pentru a doua. Chiar te rog să-mi zici pe 
nume, ba şi mai mult, să-mi dai voie să 
vorbesc şi eu fără pronumele de reveren-ţă. 
Cu-atît mai mult cu cît ţi-am citit, de la 
drugariu Go-tev, „Extravagantul Conan Doi”, 
şi mi-am dat seama că eşti om bun şi de 
treabă. Româneşte am învăţat la Facul-tatea 
de filologie din Bucureşti, unde am studiat 
româna şi araba! Am să-ţi povestesc totul, 
mai la detaliu, cînd vom opri la Etere! 

— Dar de ce să oprim la cum ai zis? mi-a 
zvicnit mie inima-n piept. 

— Etere... Sat muzeu. Unde există şi 
mehană, anume pentru străini! Mi-a spus 
drugariu Gotev că-ţi place să mănînci, mai 
ales bulgăreşte, dar asta ştiam şi eu, din 
cărţile matale... Luăm prinzul acolo! Şoferul 
n-a mîncat nimic de dimineaţă, cînd am 
plecat încoace. Şi nici eu. De acord... Nu? 

— Total de acord! am exclamat fără voie. 
Însă nu mai am o para chioară. Ce-i facem? 

— Facem la noi, pardon, facem noi... Mi-a 
dat drugariu Gotev bani destui! Noi plăteşte. 
Tot! 


Etere era un sat-muzeu fantastic. Chiar 
ştiinţific-fan- tastic. De toate avea. Şi ateliere 
meşteşugăreşti de-acum cîteva veacuri, şi 
exponate etnografice, şi echipă de dansuri 
folclorice, şi mici magazine pentru scumpe 
amintiri din Bulgaria. Foarte scumpe, dacă 


491 


un briceag meşteşugăresc costa 14 leva, 
echivalentul a vreo 140 de lei de-ai noştri. 
Însă mehanaua răscumpăra totul. Mai ales că 
plătea Plamen. 

În mai puţin de-o jumătate de oră, serviciul 
fiind perfect organizat, conform preţurilor 
turistice, am izbutit în trei să radem cîte o 
porţie de „meşana skara”, repetată, plus o 
baniţă. Nu baniţă de măsurat cerealele, ci-o 
plăcin-tă bulgărească, nemaipomenită. Cu 
brînză de oaie şi vacă, juma'-juma'! O vacă și- 
o oaie. lar pîinea, ce să mai vorbim! Era abia 
scoasă de la cuptor, fierbinte şi-aburindă. 
Cîte-o turtă de om. Însă ce oameni, de vreme 
ce lipia era cît roata de „Trabant”! Folosind 
la masă numai una, la plecare şoferul a- 
mpachetat o lipie pentru mine, şi alta pentru 
dînsul. S-o ducă acasă, nevesti-sii şi copiilor. 

Ce-i drept, poate mai era nevoie şi pe drum 
de-o bucăţică de piine. Căci aveam cale lungă 
de bătut. Totuşi, şoferul fiind as în meserie, 
pe la opt, cînd încă nu se-ntu- necase, 
trăgeam în faţa unui „monstru”. Hotelul 
„Vitoşa — New Otany”. 

Nedumerit, l-am întrebat pe vajnicul meu 
însoțitor: 

— Bre Plamene, cînd s-au instalat 
americanii la voi? Din moment ce se cheamă 
„New Otany”, nu înseamnă că-i al lor, 
rezervat numai pentru ei? 

— Dar ce, matale eşti american, de vreme 
ce-o să locuieşti aici? 

— Mai că-mi vine să zic ca tine, avind în 
vedere ma- gaoaia asta de clădire. Chiar 
există o lucrare simfonică, intitulată „Un 
american la Paris”... 

— O cunosc! Gershwin... lar matale ai să 
fii „un român la New Otany”... No problem, 
cum spun americanii. Însă hotelul este al 
nostru, construit şi administrat împreună cu 


492 


japonezii din reţeaua internaţională de ho- 
teluri „New Otany”... Ciştigăm şi noi, cîştigă 
şi ei. La cel mai rentabil nivel posibil! 


După ce mi s-au făcut formele de recepţie, 
Plamen m-a instalat în camera mea de la 
etajul 21, mai existind alte cinci etaje 
deasupra, şi m-a invitat să plecăm: 

— Mergem iarăşi jos! Lăsăm cheile, luăm 
talonul pentru breakfast, care intră în preţul 
camerei, conform celor mai noi norme 
hoteliere internaţionale, şi ne ducem acasă la 
drugariu Gotev. Toată familia te-aşteaptă cu 
masa de seară, dornică să te revadă. lar 
mîine dimineaţă, cînd ai să te trezeşti, 
telefonezi la numărul ăsta, de pe cartea mea 
de vizită, şi mă chemi să te-nsoţesc prin oraş! 

Totul era bine şi frumos, numai un lucru nu 
eram în stare să pricep. Cum funcţiona liftul, 
din moment ce nu era dotat cu butoane, ci 
doar cu cifre indicînd etajul? Mi-a explicat 
Plamen, ca unui troglodit ce eram, lămu- 
rindu-mă că, la New Otany, totul lucra pe 
senzori. Măi, ce japonezi! 

Ajunşi în cartierul „Mladost I”, unde stătea 
Goran, însoţitorul m-a părăsit, urîndu-mi 
petrecere frumoasă, şi m-a asigurat: 

— Ca să ajungi, după aceea, iarăşi la 
„New  Otany”, neama problema! Te va 
conduce drugariu Gotev cu maşina lui... 


A fost într-adevăr o petrecere. După 
aproape trei ani, de cînd nu ne mai 
revăzusem, Katia s-a prezentat la înălţime. 
Primindu-mă cu mîncarea mea preferată din 
culi- năria bulgărească: „părjeni tigvikite”, 
adică dovlecei prăjiţi, stropiţi cu sos de iaurt 
şi smîntînă, în care se-nglo- baseră minimum 
două căpăţini de usturoi. 


493 


Gotev  mă-mbrăţişase ca pe-un frate 
risipitor, întocmai cum procedase şi-ntreaga 
familie. De astă dată mai nu- meroasă. Căci 
Joro, băiatul, se căsătorise, după ce-şi ter- 
minase facultatea de filologie de la Bucureşti, 
specialitatea — limbi hispanice. lar soră-sa, 
Svetka, pe care-o ştiam de cînd era o 
puştoaică de-o şchioapă, aşijderea. Cu-o 
mîndreţe de bărbat. 

Iar cînd i-am auzit pe noră-sa şi pe ginere- 
său spunîn- du-i „Tatko”, lui Goran, am pufnit 
în rîs, simțind nevoia să-i atrag atenţia, mai 
în glumă, mai în serios: 

— Gorane dragă, dacă la aproape cincizeci 
de ani noră-ta îţi zice ,„,Tatko”, nu-i exclus ca 
în curînd s-auzi în casă şi „Deadu”! Parcă aşa 
se spune, la voi, bunicului, nu? 

— Păi Joro şi nevastă-sa aşteaptă un bebe! 
a exclamat nespus de fericită Katia. Abia 
săptămînă trecută mi-au dezvăluit adevărul... 
Că-i tot vedeam şopocăind între ei. Aşa-i 
viaţa! 

Tîrziu, aproape de miezul-nopţii, Goran m-a 
condus la „New Otany” cu maşina personală. 
Cînd îi uram „noapte bună”, l-am mai reţinut 
niţel: 

— Bine că mi-am adus aminte de suta ta 
de leva... Stai, să-ţi înapoiez împrumutul! 
Căci, îmi închipui, oricît de „gulemeţ” ai fi, 
cum spun argotiştii voştri, nici tu nu prea stai 
pe roze... Mai ales să te-aşteaptă zile grele! 
Nepoţi, nepoate, mă rog, tot tacîmul! Parcă 
te şi văd, în zilele libere, cum ai să-mpingi la 
cărucior prin „Mladost”, scoţindu-ţi nepoţeii 
la aer... 

— Bun! Nu refuz... Ştii, la noi, salariile sînt 
mai mici decît la voi! 


Pe cînd intram în lift, gindindu-mă cum o 
să-l pun în mişcare, altminteri aşteptindu-mă 


494 


urcarea pe jos a douăzeci şi unu de etaje, 
deodată am rămas înlemnit, neve- nindu-mi a 
crede ochilor. Un bărbat, pe care îl văzusem 
din spate, cînd pătrunsese înaintea mea în 
cabină, se întor-sese cu faţa spre mine şi-mi 
zimbea satisfăcut de surpriză. Era Constantin 
Amariţei, ziarist şi scriitor umorist, bucu- 
reştean ca şi mine, autor al vreo cîtorva cărţi, 
dintre care una şi despre Bulgaria. 

— Ce cauţi aici, omule? am exclamat 
încîntat de re- întîlnire. 

— Cu treburi! Scot o nouă ediţie a 
volumului cu călătoria mea în ţara de peste 
Dunăre, şi-am simţit nevoia să mă pun la 
curent cu ultimele noutăţi... Dar matale? 

— Tot cu bulgarii. De-astă dată, din 
fericire, eventual nefericire, că încă nu-s 
capabil să etichetez recenta vizită, ca 
participant şi invitat personal la Festivalul 
internaţional al umorului de la Gabrovo! E 
bine? 

— Nu bine, ci sublim! Ce, e puţin lucru să 
vezi atiţia umorişti pe metru patrat? a 
chicotit mînzeşte Amariţei. 

— Cam aşa ceva! Mă rog, om mai discuta 
mîine dimineaţă, la breakfast... De cînd eşti 
la New Otany? 

— De-azi după-amiază! 

— Atunci află, măi fratele meu, că 
japonezii ăştia ne dau micul-dejun pe gratis, 
mai exact spus în preţul camerei! lar dacă 
stăm şi gîndim ca lumea, e musai să ne 
sculăm cît mai devreme, ca să prindem un 
loc. După mine, cred că-s peste două mii de 
pasageri în hotel! 

— Într-adevăr, cred că ai dreptate... E-o 
idee! 

— Atunci să-i dăm drumu’! Te pricepi să 
mii  drăcia asta? 


495 


— Cîte nu-nvaţă omul? Pui degetul în 
dreptul cifrei etajului, iar senzorul 
declanşează starterul... 


În cameră, odată cuibărit în pat, am 
constatat că cineva îşi uitase aparatul de 
radio deschis. Chiar în odaia de lîngă mine. 
De fapt, muzica disco, şi-ncă-n surdină, 
nederan- jindu-mă deloc, în clipele următoare 
adormeam, ca un dulce copil al secolului 
nostru, legănat de ritmurile unor hard- 
rockuri de ultimă oră. Mai tîrziu, am aflat că 
toate camerele primeau muzică ambientală, 
de la o centrală a hotelului. 


Trezindu-mă aproape în zori, datorită 
obsesiei mele cu micul-dejun, am mai lenevit 
cîteva minute în pat. Dar ce pat? Să-ncapă în 
el trei persoane de volumul meu. Pri- lej 
nimerit să-mi inspectez cămara în care mă 
găseam (30 mp minimum). Lumina 
aprinzindu-se, conform  săgeţii trasate pe 
perete, de la noptieră, ceea ce şi făcusem, pu- 
nîndu-mi degetul în dreptul unui desen ce- 
nfăţişa un bec, acum eram scăldat, şi nu 
numai eu, ci întreaga încăpere, deci la plural, 
scăldaţi, de-o fluorescenţă albăstruie, plă- 
cută ce izvora de pretutindeni. Însă fără să se 
poată deduce de unde. 

— Măi, am exclamat în surdină, vorbind de 
unul singur, ce ţi-e şi cu bulgarii şi japonezii 
ăştia! 

Tot pe noptieră, alte desene. Un televizor, 
un aparat de radio, un casetofon. Mă rog, 
televizorul („Panasonic color”) îl vedeam. 
Inaintea patului. Pe-o măsuţă lipită de perete. 
Unde erau însă celelalte?  Trecîndu-mi 
degetele asupra tuturor indicaţiilor desenate, 
deodată s-au pus în stare de funcţiune. Şi 
radioul şi casetofonul, care erau integrate în 


496 


noptieră, şi televizorul. La ora aceea nefiind 
program, îşi  aprinsese doar ecranul. 
Casetofonul mugea, radioul răgea, 
dezlănţuisem un adevărat infern zootehnic. 
Intocmai ca ucenicul neascultător. Examinînd 
mai atent desenele, am depistat imediat 
modalitatea de-a întrerupe, sau de-a reduce, 
eventual mări, volumul sonor al dispozitivelor 
audio.  Procedind în consecință, adică 
petrecîndu-mi iarăşi degetele peste imaginile 
desenate, într-o clipă am scăpat de 
dezlănțuirea şeptelului din cameră. 

Cu baia n-am avut probleme. La cinci şi 
jumătate intram sub duş. Mirat că nu există 
nici o tijă cu stropitoare, am tras de maneta 
pe care era zugrăvită o cadă. În secunda 
următoare eram stropit de pretutindeni. 
Jeturi de apă îngheţată mă biciuiau fioros, şi 
nu ştiam ce să fac pentru a le mai domestici 
niţel temperatura. 

În timp ce izbutisem să dau şi peste 
maneta de reglare a apei calde şi reci, care 
nu mai era un senzor, şi zadarnic o 
mîngiiasem cu degetul şi chiar palma, ci-o 
manetă normală, umană, din metal inox, şi- 
acum mă opăream zdravăn riscînd ca-n 
următoarele minute să fiu transformat în 
rasol, telefonul a pornit să zbîrniie bezmetic. 

Cuprins de-o explicabilă panică, am ţişnit 
despuiat de sub duş şi-am dat năvală-n 
cameră. Nu clânţănea aparatul de pe 
noptieră. Insă totuşi undeva continua să 
zdrăngănească, din ce în ce mai alarmant. 
Intorcîndu-mă în baie, să închid apa, am 
băgat de seamă, spre uluirea mea, că 
telefonul continua să sune. Chiar în camera 
de toaletă. 

— Cine-i acolo? am răcnit desprinzînd 
receptorul din furcă. 


497 


— Ce faci, bătrine, nu mergem la 
breakfast? 

— Ce să fac, i-am răspuns lui Amariţei, 
recunoscîn-du-i glasul, mă lupt cu japonezii, 
mai dihai ca americanii! Acuma dîrdii... Un 
pic zăbavă, să mă pun niţel la fiert, c-am 
învățat şmecherezul, şi-n cinci minute trec să 
te iau, Doar ai camera lîngă mine. 

— Aştept! 

— 'Ţi-e foame, bădie Costică? 

— Nu prea... 

— Nici mie! Însă o să-mi vie, de îndată ce 
zăresc niscaiva bucate! Adio, că intru sub duş 
şi nu se ştie ce se mai poate întîmpla. Dacă 
nu apar în cinci minute, chemi urgenţa! 


Scăpind cu bine de sub duş, peste cinci 
minute, la mare fix, eram în faţa uşii lui 
Constantin Amariţei. 

Iar la şase punct, fără o secundă întîrziere, 
pătrundeam amindoi în salonul botezat 
„Breakfast Restaurant”. Care, spre umilirea 
noastră parcă, era pustiu. Cu excepţia unui 
bufet uriaş, lung de vreo douăzeci de metri, 
pe care cloco-teau crătiţi, oale şi ibrice, şi 
erau expuse sute de platouri. 

Nedumeriţi, am crezut că nimerisem în altă 
parte. 

Totuşi o brodisem la ţanc. Deoarece, citind 
încă o dată firma, am constatat că aici 
trebuia să fim. Şi ne-am aşezat la o masă, 
curioşi să vedem cu ce-o să fim serviţi. 

Iluzii pierdute, vorba lui Honore de Balzac. 
N-a venit nimeni. Niţel enervat, m-am dus la 
individa care stătea la intrare. 

— We want to breakfasting! i-am declarat 
tîfnos, ne- ştiind dacă reuşisem să-i transmit 
corect cele dorite, întru- cît nu eram posesor 
de engleză. 


498 


— Serveştem, bre, singur la tine! m-a 
informat fetişcana, zimbindu-mi prietenos şi 
adresîndu-mi-se, spre uimirea mea, într-o 
românească turcită zdravăn. 

— Mulţumesc mult! Acuma ne-am 
lămurit... Utilizaţi breakfastul suedez... 

— Aşa estem, suedez estem! Voi romania, 
bre? 

— Exact! Români... Dar matale? 

— Bulgar estem, tatar din Silistra! 

— Putem lua din toate? 

— Luvam bre, tot luvam! 

Cînd i-am relatat lui Costică cele aflate, 
acesta m-a întrebat: 

— Ne servim singuri, dar cu ce? 

— De obicei, eu mănînc cam de toate... 
Haide să vedem ce-au prin tăvi şi crătiţi! 

Dumnezeule! Erau puşi pe faliment. Aveau 
ce nu-ţi trecea prin cap! Mai întîi ouă. Fierte 
moi, virtoase şi răscoapte. Apoi jumări. Cu 
şuncă, salamuri şi slănină. Urmau după aceea 
tot soiul de cîrnaţi. De casă, la tavă, fripţi sau 
prăjiţi, afumaţi sau proaspeţi. Chiftelele, şi 
ele de mai multe genuri. Nervoase, normale 
şi anormale. Adică pipărate, cu caşcaval sau 
din mai multe soiuri de carne. Conform 
etichetelor din dreptul fiecărei tăvi ce 
clocotea pe nişte reşouri fără flacără. 
Probabil erau şi ele cu senzori. Urmau 
pateurile şi plăcintele. Cu carne şi cu brînză. 
Apoi fripturile. De porc, berbec, vacă şi 
capră. După aceea diverse mîncăruri gătite. 
lar mai spre coadă, pescăria. Prăjită, fiartă şi 
friptă. De la morun şi pînă la ciortănică. De- 
serturile încheiau biîlciul. Torturi, trufe, jofre, 
geleuri,  charlote,  cataifuri,  sarailii şi 
baclavale. Mai ceva ca la „Inter-continental”. 
Insă totuşi sub nivelul acestuia, deoarece 
absentau cu  desăvirşire  gogoşile şi 
cozonacul. Aici îi tăiasem! 


499 


Ceaiurile şi cafeaua clocoteau în nişte 
aparate, probabil electronice, din care se- 
auzea fierbînd lichidul notat pe etichete 
metalice cromate: „Russian Tee”, „Chinese 
Tee”, „Ceylon Tee”! lar la cafea, şi mai 
încropiţi. Aveau de patru feluri: „Mocca 
Coftee”, „Nicaragua Coffee”, „Bresil Coffee” 
şi „Arabian Coffee”. 

l-am şoptit lui Costică, să nu ne-audă 
tătăroaica: 

— Pe-ăştia nu-i văd bine! Deloc... Ori dau 
faliment rapid, ori mor toţi de ateroscleroză! 
Mai precis spus, îşi ucid clienţii, îndopîndu-i 
ca pe gişte... 

— N-aş crede! Mai curînd se dovedesc 
excelenți psihologi... Bunăoară mie, văzînd 
atitea bunătăţuri, mi s-a şi aplecat! 


Luînd-o încet, gospodăreşte, mai mult 
muncind cu căratul decît cu mîncatul, pe la 
unsprezece, după ore de grea osîndă, ca la 
ocnă, reuşiserăm, în cele din urmă, să ciu- 
gulim din toate. 

Plus celebrul iaurt din baccilus lacticus 
balkanicus. Peste care dădusem abia la 
sfîrşit. Pitit după deserturi. 

Bietul Amaritei, de felul său om cumpătat 
şi cu măsu-ră, se lăsase molipsit de mine. Şi- 
acum se căina. L-am liniştit spunîndu-i că pe 
ziua de astăzi făcuse economie de prînz şi de 
cină. A dat din cap blajin şi posomorit, de 
parcă l-ar fi aşteptat cine ştie ce nenorocire. 

Pe cînd încercam să obţin unele succese în 
prelucrarea psihologică a bădiei Costică, mă 
pomenesc bătut pe spate. Era omul meu. 
Plamen, însoţitorul celui mai diabolic vi- 
zitator al ţării sale. 

Mi-am cerut scuze, l-am condus pe 
Constantin Amaritei la cameră, deoarece îi 
venea s-adoarmă pe el, după care am plecat 


500 


la plimbare. Pe la şase, după ce gustasem 
ceva lejer, la o mehana în aer liber, care se 
chema „Pod lipami” (în traducere literară „La 
umbra teilor”), Plamen m-a întrebat: 

— Cînd mergem după cumpărături, astă- 
seară sau mîine? Am la mine o sută de leva 
pentru matale, diurna sejurului! 

— Acum! Acum ori niciodată! Miine nu ştiu 
dacă voi mai fi în stare să merg! Şi-apoi n-am 
nevoie de cine ştie ce... Nişte atenţii pentru 
nevastă-mea. 

După cum era de aşteptat, în noaptea 
aceea n-am reuşit să adormim o clipită. Nici 
eu, nici Amariţei. Din pricini bine cunoscute. 
Abia în cea de-a treia zi, după ce Plamen mi-a 
adus de-acasă, la termos, fierte de nevastă- 
sa, ceaiuri din furaje medicinale, am izbutit 
să mă ridic din pat. 

În celelalte zile, total refăcut, am optat 
pentru break- fasturi dietetice, bazate mai 
mult pe iaurt şi cîrnaţi la cuptor, ceaiuri şi 
cafele. Şi-am fost capabil să  revizitez 
plăcutele împrejurimi ale Sofiei. Iar în ultima 
zi ce-o mai aveam de petrecut în Bulgaria, 
abia am acceptat invitaţia Gotevilor la un 
prînz de familie. Anunţîndu-i însă că de- 
venisem, pe neaşteptate şi în numele unor 
înalte principii, vegetarian convins. 

lar Katia mi-a servit la masă doar salate. 
De tot felul. Şi tracice, şi „şopski salat”, şi de 
castraveți simpli, fără ceapă. Doar cu 
grămezi de usturoi dat la pisălog. 

Seara, însoțit de familia Gotev, în 
totalitatea ei, de Amariţei şi de Plamen, mă- 
mbarcam entuziasmat în ex-pressul Sofia— 
Moskva. În care, pentru orice eventualitate, 
fusesem dat în grija însoţitoarei de vagon, o 
băbuţă simpatică şi mămoasă. Căci, pînă la 
Bucureşti, m-a umflat doar cu ceaiuri. 


501 


Refuzînd îndîrjită să-mi livreze orice alt 
aliment nociv. 

Doamne, şi mi se făcuse un dor atit de 
cumplit de casă, încît pe întreg parcursul m- 
am gîndit numai la nevastă-mea, la via ce, 
probabil, da în pîrg, şi la sărmăluţele în foi de 
viţă. Piesă de rezistenţă în colecţia de artă 
culinară a jumătăţii mele. 


Cu „Casa Umorului” de la Gabrovo am 
rămas în cele mai bune relaţii de prietenie. 
Stefan Fartunov mă felicita de fiecare An 
Nou. lar eu îi răspund în săptămîna imediat 
următoare. Cînd mă invită să-i trimit lucrări 
pentru concurs, îl refuz politicos. Că n-am 
nimic demn de vreun premiu oareşcare. De 
cînd am constatat că m-am ales cu vreo zece 
ocale în plus, după Festival, am de gind să 
resping orice invitaţie. Oricît de personală ar 


502 


CEI 7 MAGNIFICI” OLD-BOYS, CU 
SCHIMBUL 


Miniprolog 


Cred că nici prolog nu-i bine spus. Dar n- 
am ce face. Asta-i situaţia. De fapt, în 
fruntea capitolului vreau să ofer un soi de 
expunere de motive a... titlului. Căci cei 7 
magnifici sînt mai mulţi. Peste treizeci şi ceva 
de bărbaţi în floarea vîrstei, tari în ţurloaie 
(cu sau fără entorse), mereu puşi pe fapte 
mari şi dornici să pară mai neînsemnaţi, pe 
terenul de fotbal, decît sînt în realitate. 
Modestie greşit înţeleasă. 

Deoarece, asistind la „joaca” lor, ca unic 
suporter, de tip aparte, care ţine cu ambele 
echipe, am constatat, mai la fiece meci, că 
totdeauna există 7 magnifici trăgători, 
fundaşi, atacanţi, portari sau  „libero”-i. 
Revenind la cei 7 magnifici, ţin să precizez că 
niciodată nu-s aceiaşi. De-aia am trecut în 
titlul capitolului cu „schimbul”. Fiindcă, de la 
meci la meci, valorile se schimbă. Spre 
cinstea old- boys-ilor. Iarăşi am dificultăţi cu 
pluralul. Oldboişilor? Nu merge. Şi-atunci? 
Procedez şi eu, întocmai ca jucă-torii pe 
teren. Nădăjduind mereu să lucrez la modul 
optim. Ei sînt magnifici cu schimbul, aspirînd 


503 


fiecare la calificativul de „magnific”, pe rînd, 
în funcţie de minge strimbă, sau direcţia 
vîntului, iar eu în funcţie de inspiraţie. Şi- 
aceasta, tot în funcţie de condiţiile, să zicem, 
meteo. Deci, sîntem toţi magnifici, iar uneori, 
malefici. Hait, c-aici am întors-o dibaci din 
condei! Fiindcă mai sîntem, însă rar, şi 
malefici, adică răi de gură, sau negri în 
rînză, eventual pipotă. Exact ca la fotbal! 

Şi-acum să trecem la obiect. La old-boys. 
Celebrele echipe de virste cu rază medie de 
acţiune. De la Plopeni. Oraş. Fiindcă există şi 
Plopeni-sat. Unde fotbalul se mai joacă, încă, 
la miuţă. Altă viaţă! Dar nimeni nu poate 
şti ce le rezervă viitorul istoric. 


Probă de microfon 


În vinerea următoare, la trei fix eram pe 
stadion. Nu atît ca să mă distrez, vizionînd 
meciul echipelor, ca la „Cascadorii risului” de 
la TV, cît să mă antrenez la relatarea unui 
reportaj fotbalistic, cum transmit crainicii de 
la Radio. Cînd, fără să vezi nimic, îţi 
imaginezi cu totul altfel realitatea meciului. 
Mult mai bleagă decit înfier- bintata emisie 
realizată de vajnicii sportivi ai cuvîntului. 

Pentru a-mi energiza laringele, am rugat-o 
pe distinsa atletă a stadionului, care-avea ca 
sarcină masajele, deşi nu era decît un pumn 
de om şi slabă ca o scringhiţă: 

— Steluţa dragă, ce zici, s-ar putea 
administra un masaj pe corzile vocale? Ştii, 
aş vrea să fiu şi eu în voce... 


504 


Mai întîi uimită de pretenţiile mele, apoi 
ezitîind (mă ţin de glume, sau prezint unele 
simptome de scleroză la cerebel?) pînă la 
urmă s-a hotărît şi mi-a răspuns pedagogic, 
explicativ: 

— Cred c-ar fi posibil, însă în nici un caz la 
mine! Ce-ar fi să-ncerci, maestre, la 
dispensar? Acolo, au tot ce le trebuie... Şi 
chirurg calificat, şi bisturie, eventual şi corzi 
de schimb. În orice caz, ar merita să 
întrebaţi. Eu una, de ce să mint, n-am făcut 
niciodată aşa ceva. Nimănui... Dar n-aţi 
prefera matale un masaj al gitului, extern şi 
pe din afară? Cine ştie, poate are efect şi- 
năuntru... 

Dezamăgit de  redusele posibilităţi ale 
ştiinţei masajului, i-am declarat vajnicei 
specialiste: 

— Regret nespus, însă nu-s dispus să mai 
rămîn şi cu gitul strimb! Atunci, chiar că n-aş 
mai fi în stare să emit măcar un scîncet. 
Lăsăm pe altă dată... 

Uşurată, Steluţa a oftat din adînc. 

— Mai bine, maestre, mult mai bine! La 
urma urmei, ce-ţi trebuie matale voce, de 
vreme ce zici că eşti scriitor. Nu lucrezi cu 
pixul? 

— Şi ce, crezi că ăla se poate masa? N-aş 
prea zice! 

Microfonul staţiei de emisie de pe stadion 
fiind  răguşit, datorită unor vremelnice 
defecţiuni tehnice, am renunţat şi la ceea ce 
se cheamă „proba de microfon”, şi mi-am 
propus antrenarea corzilor vocale pe teren. 
Unde intenţionam să mobilizez, prin lozinci 
de branşă, aşa cum se mai aud uneori pe 
marile stadioane, jucătorii care dădeau 
semne de epuizare. 

Cînd m-am instalat la tribună, într-un 
fotoliu de orchestră, ca să-i zic şi-aşa, 


505 


prezentindu-se destul de comod şi curat, 
meciul celor două echipe adverse era în plină 
desfăşurare. Însă atît de crîncen şi aprig, 
încît nu se mai distingea om cu tovarăş. Care 
era din echipa „roşilor”, care din „albaştri”? 
În focul întrecerii, cei mai mulţi îşi le- 
pădaseră maiourile şi jucau la „piele”. Cu 
excepţia cîtorva cadre superioare. Ce nu-şi 
îngăduiau abateri de la ţinută. 

— Vezi că vine, nea Emile! l-am avertizat 
pe simpaticul fundaş, sau alteori atacant, 
căruia i se mai spunea, nume de alint, şi 
„Tatăl vacii”. 

Chiar că venea. Vasile comandantul. Omul 
căruia nu-i scapă nimic. Şi nici „tatăl” n-a 
scăpat. Culcat la pămînt de şeful ordinei din 
oraş. Care  comisese un evident fault 
involuntar. Observînd dispariţia mingii, am şi 
atras atenţia, strigînd corespunzător: 

— 'Topca, topca, unde-i topca?... 

Era sub nea Emil. Care se-odihnea, cu 
burta pe obiect. 

Pusă în joc, mingea a intrat pe mîna, mai 
corect spus în picioarele unui spiîrnel de 
bărbat, nu prea old ca în-făţişare. Despre 
care Caţaonu mi-a suflat că-i şeful circulaţiei. 
Alt şef. De altfel, ar fi fost cazul să-mi fi dat 
seama şi singur. După stilul de joc. Ca la 
examenele de obţinere a carnetului de 
conducere auto. Slalomuri mici şi uriaşe, 
fente, driblinguri, parcări în marşarier, mă 
rog, tot tacî- mul. Însă nici tov. Dănuţ, 
primarul, nu stătea rău cu volanul. 
Colaborîind cu circulaţia, a pasat lent, 
trimiţind mingea portarului. Care, nesesizînd 
la timp, şi-a băgat un gol. Singur. Spre 
entuziasmul dezlănţuit al „albaştrilor”. Cînd 
„Bombardierul” a recuperat mingea, primind- 
o de la omul său, recte Gonzales, a şutat 
trăsnitor, brici şi praştie. Încît am auzit 


506 


piriind bara porţii. Deşi era din metal. De 
Plopeni. Timp de-aproape o juma de repriză, 
am tot încurajat băieţii de la old-boys. 
Imparţial. Fără să ţin seamă de „,roşii” sau 
„albaştri”. Abia cînd omul de lingă mine, nea 
Caţaonu, m-a informat că se produseseră 
unele modificări în echipament, ca şi-n 
funcţiile jucători-lor, că „roşii” deveniseră 
„albaştri”, deoarece, superstiţi-oşi, îşi 
imaginau că-s mereu bătuţi numai din pricina 
culorii purtate în spinare, că mulţi oameni 
fuseseră promovați în muncă, că unii ieşeau 
la pensie, că alţii se pregăteau pentru 
examenul de maiştri, şi cîţiva aparţineau 
unor secţii nou înfiinţate, iar grăsunul, cu 
burticică răsfrintă peste chiloţi, era oaspete 
tolerat, fiind preot, atunci abia am constatat 
că-mi pierdusem vocea. În aşa hal răguşisem, 
încît bubuiam ca un contrabas. 

lar cînd i-am strigat popii, aproape 
ininteligibil, vă- zîndu-l că viră un gol din 
eroare, fără să vrea, lovindu-l cu călcîiul, 
„lasă minunile, părinte, că nu ţine!”, nea Ste- 
lică m-a felicitat de pe teren, răcnind la mine: 

— Bravo, nea Vlăduţ! Bine i-ai zis... 

De altfel, la sala de masaj, unde pornise să 
geamă sub mîinile Steluţei, m-a informat 
amabil: 

— Dacă o ţineai tot aşa, mobilizînd 
jucătorii pe invers, deoarece nu-i mai cunoşti 
şi pe cei noi, precis ajungeai bas pedalist! 
Căci nu se-nţelegea nimic din ce spuneai... 

— Nu-i o problemă, tov. director! Îmi iau 
angajamentul să aprofundez şi efectul de- 
acum... Şi n-am să mai răguşesc, din 
recunoştinţă de cauză, făcînd pe basul 
pedalist, aşa cum prea bine ziseşi tălică... 

— Poate bas biciclist! a propus primarul. 
Care se pregătea şi dinsul să intre la masaj. 
Căci matale şi sportul, maestre, hai să fim 


507 


serioşi, vă aflaţi pe poziţii adverse... De ce nu 
vrei să te laşi cooptat la „roşii”? Atunci, mai 
mult ca sigur, dînd jos din greutate, vei 
realiza şi-apropierea dorită! 

Nu mă deranja umorul „ziditorului” din 
Plopeni. Din moment ce-l văzusem pe popă 
jucînd „Isaiia dănţuieşte” pe teren, era clar 
că n-aveam nici o şansă. Mai bine ră- mînem 
în banca mea, de suporter, eventual „scorer”, 
bucurîndu-mă de exhibiţiile acestor oameni 
minunaţi cu mingile lor zburătoare. Ocazie 
rară de-a vedea democraţia funcţionind in aer 
liber. Cînd toţi sînt egali, slobozi de gură şi 
de funcţiile pe care le au. 


Transmisie în direct 


Decis totuşi să-nregistrez pe bandă un 
meci de-al băieţilor de la old-boys, într-un 
mod alegru, precipitat, întocmai ca şi 
confruntările lor, însă pe post de crainic spor- 
tiv, mi-am pregătit din vreme materialele 
necesare. Mini- fonul, împrumutat de la un 
fost coleg, reporter la un ziar de uzină, a fost 
supus unei curăţenii generale. Ştergindu-i cu 
alcool („Două prune”, 24 grade) capetele, 
axele şi role-le, scuturindu-l de praf şi 
lustruindu-l cu cremă „Guban” (maro, că 
neagră nu se prea găsea la data respectivă). 

De asemenea, nefiind în posesia unor 
casete de rezervă noi, virgine, m-am hotărît 
să sacrific una mai veche, c-un recital al lui 
Fărimiţă Lambru, prost înregistrat. De altfel, 
îl mai aveam pe Fărimiţă. Pe discuri. Mult 
mai rezistente, iar guristul mai în voce. Şi-am 


508 


montat caseta sus pomenită în lăcaşul 
destinat. 

La fel, studiasem şi figurile, numele şi 
„poroclurile” noilor old-boys, recent cooptati. 
De pe lista şi pozele furnizate de tatăl lor, 
directorul Stelică Dumitrescu. lar vineri, la 
ceasurile trei şi jumătate, eram în tribuna de 
protocol cu casetofonul sub braţ. Mai jos, 
după cum veţi avea posibilitatea să citiţi, 
aveţi reportajul sportiv realizat. Pentru întîia 
oară în viaţa mea. Cu intenţia nobilă de-a 
eterniza  dirzenia unor bărbaţi unici, 
indiferent de etate, funcţie sau condiţie 
fizică. Care făceau sport de dragul sănătăţii. 
Ştiind prea bine că... „gimnastica întăreşte 
dinamica!” (aforism personal). 


„Dragi auditori, skăpi slăşateli (să fie şi 
pentru  microbiştii de peste girlă) în 
momentul cînd începem transmisia noastră, 
în direct, echipele încă n-au apărut pe teren. 
Sînt, pesemne, la vestiar, unde au loc 
dezbateri în privinţa opţiunilor de culoare. 
Urmînd să se decidă. Cine-i menit să fie 
„Toşu”, şi cine promovat la „albaştri”. 

Mulțimea de pe splendidul stadion din 
Plopeni, de pes-te 3 000 de locuri, iar uneori 
şi mai mult, în funcţie de miza meciului, 
stadion al cărui gazon a devenit celebru, fiind 
utilizat şi pentru întilniri internaţionale, cum 
au fost cele cînd i-am bătut pe turci, ca la 
Plevna, deci, cum spu-neam, mulţimea dă 
semne de enervare. Aflindu-se acum acasă, 
unde discută cu familia: neveste, soacre, 
copii şi vecini gălăgioşi (de bloc). De aceea 
mi-am asumat rolul de reporter sportiv, ca să 
ştie şi asistenţa absentă ce se pe-trece la 
această întîlnire amicală, fără ură şi 
părtinire, oase rupte, zasade şi năruşenii, 
între formaţiile de old-boys. 


509 


Atenţie, pătrund în teren, cam alandala, 
jucătorii celor două celebre echipe. Vestiţii 
„Roşii” şi „Albaştri”. Care, datorită valorii lor, 
ar merita şi numele de „Red Label Old 
Whisky”, sau „Blue Label Old”... Din păcate, 
produse inexistente, sub această denumire. 
Ştiut fiind că destui dintre sportivii noştri 
preferă „Old Tzuisky de Văleni”. Acasă, nu pe 
stadion. 

Să încercăm o prezentare a faimoşilor 
jucători, nemai- ţinîind seamă de culoare şi 
stare de spirit. Cu-atit mai mult, cu cît, 
uneori, jucătorii îşi mai schimbă maioul. În 
funcţie de starea de spirit a 
„Bombardierului”, tatăl boys-ilor, mînios pe 
nepriceperea altora, însă temperat blajin de 
primar. Care, pe terenul de joc, niciodată nu- 
şi dă drumul binecunoscutei sale voci de 
tenor, bariton sau contralto (asta depinzind 
de felul în care-şi realizează sarcinile cei care 
ar trebui să-l asculte). 

Remarcăm şi veterani prestigioşi, laureați 
în anii precedenţi, ca: Levier-lIstrate, Tatăl 
vacii-Emil, Bordură- Stan, Săgeata 
Carpaţilor-Drăghicenoiu, Gonzales-Vlăs- 
ceanu, Puştiul-lordan, Fachirul-Dumitru Gh., 
Oca X 100- Ghiţă Viorel, Purcel de lapte- 
Cornel Stoicescu, precum şi jucători, la fel de 
valoroşi, însă care au renunţat la bine- 
meritatele premii, datorită modestiei ce-i 
caracterizează, ca „Omul în negru” şi 
„Bombardierul”, animatorii old- boys-ilor. 

De asemena, figurează, cu figuri şi porecle 
corespunzătoare: 

Il  Dio-Pucheanu, Dan  Matache-Buric, 
preferabil invers, „colonelul”-Giurgiuveanu, 
Cioplitor lI-nea Alexandru Ion, Buruceagă- 
Mihăiţă, uneori zis şi Handrabulea, „Nu mă 
mai despart de  tine”-Vasilică Şerban, 
pesemne tînăr tardiv amorezat, Hop-Şa'!- 


510 


Alexiu, Bombardier  1/2-Pîrvu, Sfîntu- 
Stănescu, Căprioru-Vlăsceanu Zizi, po- sibil 
şi Zi-i 'nainte, Solz Burtică-Manolache, toţi 
aceştia la „albaştri”. Deocamdată. 

Şi, tot provizoriu, la „roşii”, Pavluşka- 
Pavelescu, Omul de cauciuc-Nedelcu, Super 
Kent, mai exact Super-Cent Mitel Badea, 
Pericolul public-Simion,  Cioplitor  II-Doru 
Mălăescu, Cioala-Negreanu, Star Cent-Marin, 
Vedeta-Ra-du Florin, Rupe Oase-Savu Gh., 
Frînaru-Costache, Barzoi Unu-lstrătescu şi 
Super Fiţe-Gh. Dumitru. 

Vă daţi seama, dragi auditori, mai ales 
dacă aveţi şi- ureche muzicală, şi-apreciaţi 
umorul, cît de dotați sînt  old-boys-ii din 
ambele echipe, atunci cînd îşi adresează, 
exclusiv pe teren, atari pitoreşti şi sugestive 
apelative. 

E suficient de-şi strigă unul altuia „Riîmă” 
sau „Rupe- Oase”, ca-n clipa următoare să se 
şi marcheze golul aşteptat de spectatori 
(adică de mine, rareori şi de ţincul Biţă, care 
se lipeşte de bomboanele mele). 

Bineînţeles,  bubuindu-le mintea mai 
totdeauna cînd joacă, adeseori apar şi 
denumiri zootehnice, pe-ocolite, ca: Purcel de 
lapte, Tatăl Vacii, lapă, Rîncaciu sau Boşo- 
rogu. Eventual din alte domenii, cînd se 
majorează potul numelor deja existente, 
înflorindu-le, ca: Oca X 110, „Omul de 
gumilastic”, „Trage pe dreapta” (în cazul lui 
Nenică), Ţurloaie, Frînă de mînă, ca variantă 
la Frînaru, Ochişorii lu’ Dobrin, în loc de Il 
Dio, Gino Surcele- friînte, sau Plătică, tot 
aluzie, dar la Burtică-Solz. 

În orice caz, este o încîntare să-i auzi 
alintîndu-se, ca nişte copii. Ce-i drept, se- 
alintă dar îşi fluieră şi ciolanele. Aşa-i jocul! 

Meciul demarează la fluierul lui nea 
Stelică. Nepose- dînd ţignal de arbitru, fiindu- 


511 


i de ajuns glăsciorul, care nu-i de ici de colo, 
şi îi îndeamnă pe băieţi la fair-play (care le şi 
stă în caracter), directorul şi tatăl lor fluieră 
din buze. De-ţi sparge timpanele. 
Acompaniat, de pe tuşă, de sirena de 
locomotivă a lui Mohamed Țintea. 

Mingea evoluează spre Ghiţă Gruber, care, 
dintr-o lovitură de maestru, fost profesionist, 
îl pocneşte în devlă pe nea Emil, care 
vocifera în duet cu Gonzales, ce-l acuză de 
zastavă. Problema e rezolvată de Burtică, 
antrenor şi el la „Metalul”. Topea aleargă 
printre jucători, care şi ei aleargă s-o prindă. 
Stopează magistral  Drăghicenoiul. Şi, 
lăsîndu-se pe spate, dintr-o evidentă pierdere 
a echilibrului personal, şutează la poartă. 
Gol! Portarul Ghiţă îşi masează degetul 
vătămat încă din primul an de old-boys. Şi 
miriie. După care pune mingea în joc. Lăsînd- 
o direct în poarta adversă. Goală, nu gol. Căci 
George discuta în contradictoriu cu Biţă, 
băieţelul său personal. 

Jocul continuă. Topea generează pasiuni. 
Blocaje. Baricade. Formate din jucători căzuţi 
eroic, unul peste altul.  Bombardierul 
aşteaptă. Lingindu-se pe buze. Mingea îi vine, 
pasată de Gonzales. Gol. Dar ce gol! De 
maestru. Care ştie cînd să tragă. Ce-nseamnă 
şi răbdarea! 

Circulaţia pe teren s-a intensificat. Au 
intrat în joc şi Stancu, de la circulaţie, plus 
Nenică. Din acelaşi domeniu. Trafic intens. 
Ca-ntr-o duminică pe DN 1. Golurile curg 
gîrlă. Scorul nu se mai cunoaşte. 

Primarul aşteaptă şi el. Să vadă cum 
lucrează Mugur, fiul. Care-l driblează pe tată. 
Aflîndu-se încadrat în echipa adversă. Dan îl 
ameninţă cu degetul. Nu se ştie cum va 
decurge discuţia acasă. În sfîrşit, prinzînd un 
culoar liber, „omul în negru” trage cu efect. 


512 


Mirîndu-se singur de traiectoria mingii. Pe 
care n-a ţinut s-o vire, neapărat, chiar în 
poartă. Dar intră. Lunecînd lent. Mari 
mistere şi-n lumea fotbalului. Numai suflet şi 
zimbet, părintele oraşului suride satisfăcut. 
Este clar că nu participă din dorul de-a marca 
puncte, ci mai mult pentru a-şi muia 
spondiloza. Gata! 
Nu, nu s-a terminat meciul. Ci caseta”. 


Iarăşi la masaj. Din nou chinuri şi torturi. 
Premiat de Caţaonu, care-mi oferă din 
fondurile protocolului o felie de tort, ca să-mi 
revin din emoţii, muşc zdravăn şi-nghit 


în sec. Prefer o cafea. Prăjitura era rămasă, 
precis, de la întîlnirea, de-acum două 
săptămîni, a „Metalului-Plo- peni” cu Mizilul. 
Sorb din cafea. E cumplită. Tare şi groasă. 

Şi-atunci se propune din mase, adică din 
direcţia patului de masaj, unde primarul îl 
ajută pe „Bombardier” să coboare, acesta din 
urmă fiind cam anchilozat: 

— Maestre, ia dă-i drumu' agregatului, s- 
auzim şi noi cum sună reportajul sportiv emis 
de-un amator! 

Asistenţa (tov. Dănuţ, Caţaonu, Steluţa şi 
„Bombardierul”) aşteaptă moartă de 
curiozitate. Mort şi eu, însă de emoție, apăs 
pe „play”. Hîrşiie banda, de parcă ar fi fost 
trasă de pe un disc uzat, şi, deodată, aud cum 
îmi răsună vocea: 

— „Lume, lume, soră lume...” 

Înnebunit, opresc casul şi verific. Să-mi 
dau seama ce căuta Fărimiţă Lambru la meci. 
Virîndu-se peste mine. Constat că aparatul 
nu-i prevăzut cu microfon integrat. Motiv 
pentru care se-nvirtise, fără să înregistreze. 
Nimic. 

Ruşinat, explic: 


513 


— Scuze, mii de scuze! Data viitoare, fac 
rost de-un microfon extern, şi repet figura... 
N-am lucrat cu bizdi- gănii dintr-astea. Însă 
am să-nvăţ! 

Primarul se interesează: 

— Şi ce-ai să ne cînţi atunci, maestre, nu 
cumva „Co- lea-n vale,-n grădiniţă, paşte 
calu’ lui Gheorghiţă”?... 

Ce oameni fini! In loc să-mi spună de-a 
dreptul, pe bune, c-am să devin reporter 
sportiv la „paştele cailor”. Dar nu face nimic. 
Nu de asta ţin la ei. Ci fiindcă-şi imaginează 
că fac sport, întărindu-şi, de fapt, şi-n 
realitate pofta de viaţă, deci şi de lucru, 
sănătatea şi, în concluzie, fără să ştie, 
„tinereţea pentru bătrineţe”... 


MAICĂ-MARE, 
UNDE MÎI EU PESTE NOAPTE? 


Fiu adoptiv, fără voie 


Cam după aniversarea zilei mele de 
naştere, în jur de şapte sau opt mai, m-am 


514 


pomenit c-un plic oficial. Expediat de 
primăria oraşului Calafat. Prin care eram 
invitat, ca oaspete de rînd, la întîlnirea „Fiilor 
oraşului”. Privind nedumerit la scrisoarea 
semnată de secretara cu propaganda, am 
strigat-o pe bulgăroaica de nevastă-mea şi, 
cînd s-a prezentat îngrijorată la chemare, am 
poftit-o niţel pierdut pe gînduri: 

— la citeşte şi tu, copilă bună, ce zic 
oamenii ăştia aici! 

A citit. Şi, mai intrigată decît mine, m-a 
luat la rost: 

— De cînd eşti născut în două oraşe? După 
mine, asta s-ar putea numi un soi de 
bigamie... Eşti piteştean, sau calafetean? 
Lămureşte-mă şi pe mine, o dată pentru 
totdeauna, cine-i bărbatu-meu. Că nu ţi-am 
cercetat pînă acum, cu atenţie, certificatul de 
naştere. lar cînd ne-am căsătorit, nici atunci 
n-am văzut actele, singur te-ai ocupat de 
ele... Cine-mi eşti, măiestrică? 

— Acuma-mi e şi mie greu de spus! La 
Măţău, unde sînt chemat în fiece an la 
întîlnirea fiilor satului, mă consideră de-al lor. 
Fiind de origină măţăocan, pe linia lui 
Tatapetre. Mă rog, prima oară mi-am zis, 
„hai, mai treacă meargă, că tot am fost adus 
pe lume în casa bunicului, deci, s-ar zice, 
izvoarele-mi sînt posibil măţăoane...” 

— Atunci e clar! s-a-nviorat Penke. Maica- 
Mare a ta era de la Calafat, şi de-aia te 
socotesc fiul oraşului... 

— Nu prea se potriveşte... Diînsa era din 
Poiana-Mare, care-i la vreo doişpe kilometri 
de oraş! Mai bine telefo-nez la primăria 
Calafatului, să aflu dacă nu-i vorba cumva de 
vreo confuzie... 

N-a mai fost nevoie. 

Aşteptind să se facă ora cînd organele 
locale se află mai mult ca sigur fiecare în 


515 


biroul său, am hotărît să mai răsfoiesc presa. 
Iar cînd am dat de-un alt plic, strecurat între 
paginile „României literare”, obicei 
binecunoscut al factoriţei noastre de la 
Găgeni, tanti Valentina, m-am considerat 
lămurit. Sau, mai bine spus, pe cale de 
lămurire. Purta adresa expeditorului pe 
spatele plicului. lar aceasta era tot din 
Calafat. 

Bineînţeles, eram curios să ştiu ce vroia de 
la mine necunoscutul din oraşul de pe 
decindea Dunării. Cînd am isprăvit lectura, 
eram edificat. Îmi scria poetul Aurel 
Lupulescu, membru al cenaclului literar din 
localitate, care mă înştiinţa că, aflind din 
cărţile mele că mă trag din familia 
Marincilor, calafeteni prin definiţie, interve- 
nise, împreună cu colegii săi întru ale 
literelor, pe lingă primăria oraşului să fiu 
declarat fiu al urbei. Justificîn- du-se, faţă de 
mine: „l-am cunoscut bine pe toţi Marin- cii, 
ca şi pe bădia Ionică Pistol, directorul şcolii 
de peste drum de Monument, şi pe celălalt 
unchi al matale, avocatul Giuică Georgescu, 
şi mi-am dat seama, din primul volum al 
«Aventurilor aproximative», că eşti sînge din 
sîngele nostru, calafetean adică. Dragă 
maestre, te aşteptăm neapărat. Mai ales că 
sărbătorim şi prima lovitură de tun, trasă de 
noi, pe dealul Monumentului, acum o sută de 
ani, asupra turcilor de la Vidin, cînd 
începeam lupta noastră pentru 
independenţă!” Avertizindu-mă, într-un post- 
scriptum: „Mai multe vei găsi în epistola lui 
Sile  loţa, organizatorul permanent al 
întîlnirilor noastre...” 

Instigat de epistola acestui Lupulescu, 
despre care abia acum aflam că există pe- 
acest pămînt, am cercetat febril şi restul 


516 


ziarelor şi revistelor. lar pe Sile Iloţa l-am 
găsit pitit în „Programul Teleradio”. 

Într-adevăr, dînsul era mult mai explicit. 
Nu numai că-mi cunoştea verii (Dinu şi 
Speranţa Pistol, Radu Giuică şi Costel), dar 
o apucase în viaţă şi pe Maica-Mare. Pe cînd 
era un puştiulică. Şi-l prinsese la via dintre 
dafini, dînd iama prin  ciorchinii de 
„samatoc”. 

Arătîndu-i nevesti-mii şi ultimele două 
misive, i-am declarat cuprins de-o stare 
sufletească bizar-melancolică: 

— Măi copilă bună, de-aproape cincizeci 
de ani n-am mai văzut-o pe Maica-Mare. 
Plecăm la Calafat! Ştiu că nu mai e de 
multişor în viaţă, şi sînt vinovat faţă de dînsa, 
ca şi faţă de tine, că nu te-am dus niciodată s- 
o vezi, cînd încă trăia, la şaizeci de kilometri 
de noi... Însă, pe vremea aceea, nu mă agrea 
nimeni din familie. Lucram la „Înainte”, 
organ al regionalei P.C.R., şi nu mă mai 
socoteau de-al lor. Acum îmi pare nespus de 
rău că n-am căutat-o. Dinsa m-ar fi înţeles, 
cu-atit mai mult cu cît nu se prea lăsa 
influenţată de fete, cumnaţi şi  gineri. 
Băţoasă, cum era, judecînd lucrurile la rece, 
motiv pentru care nu-i înghiţea deloc pe 
nemti, susţinind că „Şticler” al lor era un 
rahat cu mac, precis m-ar fi ascultat. 
Totdeauna ţinuse la mine, poate mai mult 
decît la ceilalţi nepoți, şi-i plăcea să mă audă 
povestindu-i despre ce se mai întîmplă în 
lume... 

Privind la mine înţelegătoare, Penke m-a 
dojenit blajin: 

— Şi de cîte ori nu te-am rugat să mă 
prezinţi buni- că-tii! Acuma, vezi şi tu, e tîrziu 
şi te jălui... Mai are vreun rost să batem atîta 
drum, de vreme ce nimeni nu mai e-n viaţă 
dintre cei de la Poiana? 


517 


— Are! Locurile copilăriei mele nu s-au 
mutat, încă-s acolo... Şi ţin neapărat să le mai 
văd o dată! Altminteri aş rămîne cu sufletul 
neîmpăcat. Am renunţat atunci, prin '45, 
datorită pricinilor arătate mai sus. Acum aş fi 
şi mai păcătos, de n-aş face drumul ăsta. De 
fapt, dacă stau şi gîndesc bine, vreau să-mi 
caut copilăria. Şi nu-i nimic rău într-asta. 
Pricepi? 

— Bineînţeles! Şi eu mi-am iubit bunicii. 
Atât pe cei din partea tatei, cît şi pe cei de la 
Larga, părinţii maică- mii... Din păcate, cînd 
ne-am luat, nu mai trăia nici unul... Căci eu 
te-aş fi dus să-i cunoşti! 

— Sînt convins... lartă-mă, am fost un 
păgîn neres- pectînd datina! 

— De mult te-am iertat, măiestrică! Altfel 
nu mai eram împreună... 

Seara, pe la opt şi jumătate, i-am şi 
telefonat lui nea Niţă, de la Craiova. Să-l 
anunţ că plec spre Calafat şi că, 
în jur de prînz, am să trag la dînşii, să mă 
odihnesc o ţirişică. Oameni cumsecade, buni 
ca turta la ţest, s-au declarat bucuroşi să ne 
vadă iarăşi la ei. Şi Ion Niţă, şi coana Mitică, 
soaţa dînsului. Olteancă sută la sută. 

Sfinte Sisoie! Că pomenii de oltenaşii mei, 
ce mai turtă la ţest cocea şi Maica-Mare... Pe 
foaie de lipan sau de hrean, iar deasupra 
presărată cu chimen. Să tot înfuleci. Fie cu-o 
lubeniţă, atunci scoasă din puț, brumată de 
rece ce era, fie cu brînză de oaie, proaspătă. 
Dar, şi mai bine, cu-amîndouă deodată. 


Călătorului îi şade bine cu drumul 


518 


Cu atîtea amintiri ce-mi dădeau ghes, pe la 
şapte, din dimineaţă, am dat şi eu gaz şi-am 
demarat în trombă spre Piteşti. Ca, de-acolo, 
s-o fac la stînga, direcţia Slatina. După care 
urma Craiova. 

Bineînţeles, dacă mai putea urma. Avînd în 
vedere cum mă descurcam eu la drum. 
Totuşi, pînă la intrarea în capitala Argeşului 
mă descurcasem. 

Făcînd o haltă de ajustare, la Mătăsaru, 
unde tocmai puneau în vînzare ciorba de 
burtă fiartă peste noapte, ca şi merdenele cu 
brînză de burduf. Mai zăbovind şi la nişte 
cîrnaţi proaspeți de casă, specialitatea 
binecunoscutului motel de pe autostrada 
Bucureşti-Piteşti. Exceptindu-l pe cel de la 
„Kilometrul 35”. Unde nu găsisem decît nişte 
amăriţi de cremvurşti. Dar, dacă-i să fim 
drepţi, fierbinţi şi-aditivaţi cu hrean, nu 
fuseseră nici ăia de lepădat. 

Pesemne datorită stomacului umflat în 
exces am păţit ruşinea de la Piteşti. Cînd, 
vrînd s-o cotesc către Slatina, m-am pomenit 
că dau să intru pe poarta Combinatului 
chimic. 

— Drumul spre Slatina nu trece prin 
curtea noastră! m-a lămurit alertat portarul, 
văzînd că insistam să-mi deschidă uriaşele 
porţi de la intrarea în platforma industrială a 
oraşului. 

— Şi-atunci cum fac, pe unde-o iau? 

— Mergeţi îndărăt doi kilometri, întrebaţi-l 
pe miliţianul de la circulaţie, după ce-i 
achitaţi şi amenda, c-aţi ţinut neapărat să 
intraţi în Combinat, trecînd peste indicatorul 
care spunea că-i oprită pătrunderea pe 
drumul nostru de acces, iar el o să vă arate... 
Şi şoseaua Slatinei, şi chitanta. 


519 


N-a mai fost nevoie să-l deranjez pe 
miliţian. Portarul general al Combinatului, cu 
aere de mareşal, era mult mai puţin informat 
decît părea să fie. Deoarece, mai întîi şi- 
ntîi, n-am dat peste nici un agent de 
circulație, după ce-am parcurs, în marşarier, 
cei doi kilometri indicaţi. 

Însă am nimerit peste o intersecție de 
drumuri extrem de clară. Care, posedînd 
nenumărate semne încifrate, conform legii, 
mă îndrepta în toate direcțiile. Numai spre 
Slatina, nu! Majoritatea indicau Bucureştiul, 
iar restul Titu, Găieştii şi Tirgoviştea. 

Văzind că mă ochesc la ele nedumerit, 
bulgăroaica de nevastă-mea s-a interesat 
vădit intrigată: 

— Ce-i, măiestrică, nu mai ştii încotro s-o 
iei? 

— Încotro, în privinţa asta nu-i o 
problemă, că doar spre Slatina avem de gînd 
să ne purtăm paşii, mai bine zis roţile, 
principalul însă-i altul. Pe unde? 

În clipa următoare, depistind un „TIR” 
uriaş, minimum 20 tone, care se apropia de 
noi, i-am strigat şoferului: 

— Nene, care-i şoseaua de Slatina? 

Serviabil, fără să oprească mi-a arătat 
direcţia de mers. Făcîndu-mi semn că la 
dreapta. l-am mulţumit din cap, înclinîndu-l 
de mai multe ori. lar în minutele următoare, 
demaram în trombă. Spre obiectivul nostru. 

Cînd ne-am angajat pe şoseaua ce ducea la 
Rîmnicu- Vilcii, am realizat că interpretasem 
eronat semnalizarea tiristului. Făcînd calea 
întoarsă, la prima răscruce am nimerit peste 
adevăratul ghid de valoare internaţională. Un 
ţăran. Care mîna o brişcă, doar de-un cal, şi 
m-a povăţuit: 

— Taică părinte, dacă vrai să iaşi din 
încurcătura asta şi să dai de şuşeaua Slatinei, 


520 


păi ţin-te după mine. Dacă poţi, se-nţelege. 
Dacă nu, atunci aşteaptă IRTA. Că trebuie să 
treacă... Iar de-i scris pe dînsa Slatina, atunci 
aia e... A 

Greu de luat o hotărire. In cele din urmă, 
renunţînd să mai aştept autobuzul, m-am luat 
după brişcă. 

Şi bine am făcut. Căci, după vreo două 
ceasuri de drum ,,pe scurtătură”, pentru care 
optase badea Pripon, am zărit şi autobuzul. 
Circulind la depărtare de noi, pe şoseaua 
naţională asfaltată. Pînă la care mai aveam 
doar vreo trei kilometri. 

— Ăsta-i ăl de Slatina, bade Pripoane? 

— Ăsta-i bată-l cucu, dar nu-i de Slatina, ci 
de Piteşti. 

— Cum aşa? Nu-i asta şoseaua noastră? 

— Ba da! Însă acum se-ntoarce... Mă şi 
mier pe  unde-o fi mers, de vreme ce noi o 
luarăm pe-al nostru! 

— De unde se-ntoarce, bre bade? 

— Păi de unde să se-ntoarcă, dacă nu de la 
Slatina? Nu-i limpede? 

— Păi ziceai că-i de Piteşti! 

— Aşa-i! Cînd pleacă, scrie pe tablă 
Slatina, iar cînd vine îndărăt, întoarce tabla 
pe dos, şi-acolo citeşti Piteşti... 

Peste vreun ceas ieşeam din Slatina, iar 
peste altul — pătrundeam în Craiova. Unde 
urma să nu mai am probleme. Mai fusesem 
de vreo două ori la familia Niţă, şi ştiam care 
le era blocul. 

Mai anevoie a fost cînd am vrut s-o luăm pe 
Dezrobi-rii, strada lor. Se lucra la instalarea 
liniei de tramvai, şi toate intrările erau 
blocate. Cu excepţia uneia singure, după cum 
ne informase un şofer de taxi. Completindu-şi 
îndrumarea cu-o semiurare: 


521 


— Dacă brodiţi repede intrarea, atunci 
sînteţi norocoşi! Că ieri fui pe-acolo, şi-abia 
ştiui pe un’ să ies! 

Am nimerit-o mult mai iute decît prezisese 
taximetris- tul. Însă nu era cea de care aveam 
nevoie. Răzbătea în altă parte. Total opusă. 
În sfîrşit, după căutări ce-au durat mai mult 
de-o jumătate de ceas, pe jos, cu piciorul, ne- 
am aflat pe Dezrobirii. Am găsit şi F-3, grupul 
de blocuri în care locuiau Niţii. Din păcate, 
Dezrobirii dădea spre mai multe grupuri 
botezate F-3. Aici era buclucul. 

Însă Cel de Sus mi-a transmis gîndul bun, 
mînîndu-mă să telefonez viitoarelor gazde. 
Erau acasă. Unde ne aşteptau îngrijorate. Şi- 
a venit băiatul mai mic, Dragoş, să ne scoată 
la liman. Dintr-o cabină telefonică  defectă. 
Nu- 
mai cabina. Aparatul funcţiona perfect. 
Înţepeniţi înăuntru, eu şi cu nevastă-mea, îl 
vedeam pe Dragoş cum ne dă tircoale 
mirîndu-se că nu sîntem în maşina parcată 
chiar lîngă închisoarea în care rămăseserăm 
prizonieri. În cele din urmă, am izbutit să 
scot uşa din balamale prop- tindu-mă zdravăn 
în bulgăroaică. Zgomotul metalic al prăbuşirii 
cabinei, bubuind ca un obuz de mortieră, i-a 
atras atenţia copilului. Care a sosit imediat. 
Să mă ajute s-o extrag şi pe Penke din 
afurisita aia de cutie. Voioasă şi deloc 
demolată, nevastă-mea l-a felicitat pentru 
gestul lui de bun samaritean, şi numaideciît s- 
a interesat: 

— Ce mai face maică-ta, doamna Mitică? 

— Bine... Aşteaptă cu masa. De vreo trei 
ceasuri! 


Învioraţi de graiul oltenesc practicat de 


gazde, extrem de alegru datorită utilizării 
perfectului simplu, ne-arn simţit imediat alţi 


522 


oameni. Asemeni lor, celor din familia Niţă. 
Din care, la ora aceea, absenta numai Dodo, 
băiatul ăl mare, proaspăt absolvent al I.S.E.- 
ului local. 

lar după ce-am lichidat bucatele pregătite 
de doamna Mitică, pentru că aşa îi zicea 
bătrînul, alintînd-o, ne-am retras. La un 
puişor de somn. Răsuflînd anevoios, de cîte 
băgasem în noi. 

Şi-am dormit totuşi ca doi buşteni. Recent 
doboriţi la pămînt. Intocmai cum ne simţeam 
şi noi. 


Pe la cinci, cinci şi ceva, plecam spre 
Calafat. Conduşi de Ion Niţă. Pînă la ieşirea 
din oraş. Altminteri, avînd toate şansele s- 
ajung iarăşi la Bucureşti. Şi ne arătase 
drumul luîndu-ne-o înainte. Pînă ne-a scos la 
fostul parc Bibescu-Romanescu. 

Aici, semnalizîndu-ne să oprim, a coborit 
din maşină, tot însoţit de doamna Mitică, şi 
ne-a întrebat: 

— Fu bine pîn-acilea? 

— Fu! i-am răspuns eu pe jumătate amuzat, 
pe jumătate ţifnos. Pe-atitea girliciuri, hudiţe 
şi stradele desfundate ne purtase, încît, la 
ora actuală, deşi dormisem satisfăcător, 
simţeam că-mi vijiie un elicopter în cap. Însă 
unul cu probleme. La motor. 

Imbrăţişîndu-ne şi mulţumindu-le pentru 
găzduire, ne-am luat rămas bun spunîndu- 
le: 

—  Fraţilor-cumnaţilor, pînă la Craiova 
fuse cum fuse, ce-o fi mai departe, om trăi şi- 
om vedea! Nădăjduiesc ca şoseaua să fie mai 
acceptabilă decît străzile voastre băneşti, din 
zona tramvaiului... Vă aşteptăm la Găgeni. 
Ori- cînd şi-oricum! Pe curînd... Dacă veţi mai 
putea ieşi vreodată de pe Dezrobirii! 


523 


Oraşul amintirilor 


Drumul pînă la Calafat l-am parcurs în mai 
puţin de-o oră şi jumătate. S-ar fi putut şi mai 
repede, însă eram curios să  revăd 
pămînturile şi oamenii acelor locuri. De care 
mă legau nenumărate şi indicibile amintiri. 

Oraşul, spre uimirea mea, mi s-a părut 
neschimbat. Aceleaşi case  de-altădată, 
aceleaşi străzi liniare şi trasate drept, fără 
cotituri şi abateri de la planşeta arhitectului. 
Hotelul, unicul de altfel, părea să aparţină 
unor decoruri de film. Dedicat unor vremuri 
revolute. Intrarea se practica printr-un gang, 
iar recepţionera, o fetiţă drăguță şi- 
nţolită ultramodern, cu blugi şi geacă, ne-a 
întîimpinat bucuroasă, exprimîndu-şi 
încîntarea printr-o avalanşă de fraze trase cu 
mitraliera, olteneşte: 

— Bine că venirăţi, maestre şi tovarăşă 
maestră... Că  mă-nebuniră admiratorii 
dumneavoastră pe plan local! Fură pe-acilea, 
chiar  şi-adinenea, dom’ Aurel şi nenea 
doctoru' să vă caute, dar nu vă găsiră. Pentru 
a patra sau a cincea oară... Acum se 
duseră spre debarcader, să vază de nu-i rost 
de niscaiva lubeniţe! Aveţi cameră rezervată, 
la etajul întîi, că numai două avem, camera 
lu’ dom’ Sile loţa, unde... 

— Stai niţel, domnişoară dragă, că mă 
năuceşti! S-o luăm pe rînd, şi mai cătinel. Mai 
întîi, cum vine chestia cu camera? O să 
dormim împreună cu domnul loţa? Şi-apoi, 


524 


de care dom' Aurel e vorba? Nu cumva de 
poetul Lupulescu? 

— El fu! însă nu ştiui că-i şi poet... 
Pensionar, da, mai merge, dar n-auzii să facă 
şi năzbitii. Machea el să fie? Dar alt 
Lupulescu nu-i în oraş. Batir de-ar veni mai 
iute, să-l întreb de-i aşa! lar ce vorbii de 
cameră, nu vă faceţi griji. Dom’ Sile doarme 
la neamuri. Cînd trecu pe-acilea, înspre 
prînz, mă anunţă că v-o cedează, de drag ce-i 
sînteţi! 

Pe cînd ne instalam în camera omului care 
se-ocupa de organizarea  întilnirilor „Fiii 
oraşului”, începînd să ne orinduim bagajele, 
la uşă se-auziră glasuri şi, după o vreme de 
şovăială, bătăi lejere. 

— Cine-i? 

— Noi, maestre! Aiurică şi cu mine, doctor 
Popescu! Furăm după lubeniţe, dară nu prea 
găsirăm... Şi tare vru- răm să vă primim 
omeneşte. Cum mîncaţi matale în cărţile 
dumneavoastră! 

Mişcat de bunăvoința celor doi cititori, le- 
am deschis numaidecît, poftindu-i să intre. Şi, 
în timp ce ne pompam mîinile, i-am examinat 
rapid. Încercînd să depistez care era poetul, 
şi care doctorul. Unul era înalt, niţel cărunt şi 
trecut bine de şaizeci de ani, celălalt, mărunt 
şi îndesat, tăciunos la faţă şi la chică, nu 
părea să aibă mai mult de patruzeci. De-aia, 
vorbind pripit şi abia inteligibil, aproape 
înecîndu-se sub puhoiul cuvintelor, s-a ocupat 
singur de prezentarea amîndurora: 

— Maestre dragă, vă citii şi vă iubii de la 
întîia pagină! Eu sînt doctorul Popescu, de pe 
lîngă căpitănia portului, iar el e nea Aiurică, 
prietenul meu cel mai bun, ca şi cel mai 
îndîrjit preţuitor al matale. Că de la el îm- 
prumutai volumul prim din „Aventurile 
aproximative”... 


525 


— Bucuros să vă cunosc! Luaţi loc... 

Invitaţie superfluă, dacă nu chiar inutilă. 
Pentru că-n cameră nu exista nici un scaun. 
Şi-atunci i-am rugat să se aşeze pe pat. Pe 
care tot n-apucaserăm să-l desfacem. Iar eu 
şi cu nevastă-mea, încîntaţi de felul cum 
eram în- tîmpinaţi în oraşul copilăriei dar şi- 
al copilăriilor mele, ne-am înghesuit pe banca 
destinată bagajelor. Hotelul, pesemne clasa 
întîi dar şi unicul, era dotat modern. 

Lăsînd pentru mai tîrziu dezlegarea 
misterului scaunelor lipsă, l-am abordat pe 
doctor: 

— Dacă ti-i prieten, mă refer la domnul 
Lupulescu, fost elev al liceului militar „D. A. 
Sturdza” din Craiova, ca şi mine, de altfel, de 
ce-i zici „Aiurică”?... 

Doctorul chicoti, iar Lupulescu mă privi cu 
reproş. Totul mi-era clar. Acum. Mă băgasem 
unde nu-mi fierbea ciorba. Insă m-a lămurit 
simpaticul şi zîmbăreţul „bătrinel”, care, 
după mine, era doar cu vreo cîţiva ani 
înaintea subsemnatului: 

— Păi ce soi de prieteni am mai fi, maestre 
dragă, dacă el nu mi-ar spune Aiurică, 
definind astfel genul literar pe care-l ilustrez, 
iar eu lui „Buhăieş”, fiindcă vrea să facă 
proză... 

— Adică, i-am luat vorba din gură, întrucît 
şi eu „fac” proză, aparţin regnului respectiv? 

— În nici un caz! Că uitai să vă zic, 
„Buhăieş” este medic veterinar... Şi, de fapt, 
pseudonimul ce i l-am atribuit, cu de la mine 
putere, tot aşa cum a procedat şi el, în ce mă 
priveşte, înfăţişează foarte pregnant munca 
romancierului. Muncă grea, de rob sau de 
dobitoc! 

— Merci! 


526 


Apoi, după un scurt schimb de impresii 
asupra momentului literar actual, ambii 
scribi calafeteni ne-au invitat să vizităm 
oraşul. Am acceptat imediat. Chiar încîn- taţi. 
Seara urma să mîncăm uşor, din traistă. Căci 
familia Niţă avusese grijă să ne-nzestreze şi 
cu-o sacoşă cuprin- zînd elementele unei cine 
lejere, dietetice — niscaiva cîr- naţi de casă, 
gata prăjiţi, cîteva chiftele de dimensiuni 
olteneşti, cel puţin duble faţă de cele 
bucureştene, başca o turtă de casă. Deci, nu 
mai aveam probleme cu restaurantul. 

Şi ne-au plimbărit localnicii oameni de 
litere, atit de amabili şi plini de informaţii „la 
obiect”, încît puteam să jur, cînd ne-au 
recondus la hotel, cam în jur de miezul- 
nopţii, că fuseseră şi clipe în care simţisem 
pregnant cum îmi trec fluierele picioarelor 
prin talpa pantofilor. 

Insă eram, măcar în ce mă priveşte, mai 
mult decît satisfăcut. Aurel îmi arătase locul 
unde fusese şcoala lui nea Ionică Pistol, pe 
care-l avusese şi dînsul învăţător. Veterinarul 
mă dusese pînă-n pragul casei în care trăise 
o viaţă întreagă nea Giuică, apoi ambii îmi 
prezentaseră,  fuduli şi  făloşi, „palatul 
Marincu”. O construcţie într-un stil vizibil 
franțuzesc, ca de pe la 1870, singulară, în 
felul ei, prin părţile locului. lar Aurică 
precizase: 

— Doctorul Marincu, zis şi ministrul, care 
neapărat trebuie să vă fi fost rudă, după 
mamă, bineînţeles, cînd venii vorba ca prinţul 
Carol să se instaleze aici, la noi, în Calafat, 
pentru a ordona artileriei române „Foc!”, 
imediat şi-a pus locuinţa la dispoziția 
domnitorului!... 

Mîndru şi eu, ca avind în arborele 
genealogic asemenea patrioţi, la un moment 
dat le-am destăinuit ce mă frămîntă: 


527 


— Dar portul, debarcaderul, faleza şi- 
altele, mai există? 

— Hai că fuşi tare, maestre! mă luă în 
răspăr poetul. Păi nu-ţi spusei că „Buhăieş” al 
nostru lucrează chiar în port, lîngă căpitănie? 
El ştampilează vitele pe care le cară ,TIR”- 
urile... Ca să ateste că muriră de moarte 
bună, sănătoase şi  nerăspînditoare de 
molime. Proba cea mai evidentă, priviţi la el 
ce ţeapăn arată! Nu se procopsi nici cu 
tegnafes, nici cu aftă bovină... 

— Exact! l-a susţinut prozatorul. În 
schimb, se infectă nea Aiurică, preluînd, 
pesemne de la mine, morbul literaturii... De- 
aia compune poezii! Mergem neapărat să 
vedem portul, faleza şi ulmul lui Mircea cel 
Mare, bătrîn de peste cinci sute de ani... 

Şi-uite aşa, luîndu-mă după cititorii mei, 
am avut parte de-un exerciţiu gimnastic 
nemaipomenit. Întocmai cum îmi 
recomandaseră cardiologii. Zece kilometri de 
mers activ pe jos. Insă parcursesem, tîrîndu- 
mi şi jumătatea după mine, peste cinşpe. 
Astfel încît, la înapoiere, de la ulmul lui 
Mircea cel Mare şi pînă la hotel, a fost 
necesar să mă susţie, ba chiar, uneori, să mă 
şi împingă poetul Aurel Lupulescu şi 
prozatorul Popescu. lar, în sfîrşit, cînd am 
ajuns la cameră, arătau în aşa hal de vlăguiţi, 
încît mi s-a făcut milă de dînşii. Şi, întrucît 
abia se mai ţineau pe picioare, i-am poftit să 
ia loc pe marginea patului. Alături de mine şi 
de bulgăroaică. Să ne mai tragem, cu toţii, un 
pic sufleţelul. 

Deodată, ca şi cînd abia atunci şi-ar fi adus 
aminte de ceva important, nea Lupulescu îşi 
scoase din buzunar o hîrtie, o examină atent 
şi ne întrebă: 

— N-aţi vrea să vă citesc o poezie de-a 
mea, închi-nată evenimentului de mîine? 


528 


Iar veterinarul ne-a explicat: 

— O ascultai şi eu, e formidabilă! Şi vă 
asigur, ca doctor, că veţi dobiîndi, astfel, un 
somn din cele mai „relaxative”... 

Simţind, de pe acum, că adormeam pe 
mine, l-am invitat pe nea Aurel: 

— Dă-i drumu”, poete! 

Spre surprinderea mea, ascultindu-l mi-a 
pierit deodată somnul. Atent la recitarea 
bătrînelului, mi-am dat seama că poseda nu 
numai talent dar şi nerv, vocabular, patos, o 
puternică încredere în ceea ce vroia să 
spună. Era o poezie patriotică, scrisă din 
suflet, sunînd altfel decît cele „de serie”. Cînd 
a terminat, m-am considerat mai mult decît 
obligat să-l felicit. 

— Nea Aurică, se vede de la o poştă că ai 
har! Dă-i înainte, şi fără teamă, că parcă te şi 
citesc în paginile revistei lui Marin Sorescu, 
„Ramuri”, de la Craiova... Neapărat să-i 
trimiţi un set complet de poeme. Imposibil să 
nu te publice! 

— Păi, maestre, fusei tipărit şi de poetul 
nostru... Acum vreo trei ani! 

Pesemne datorită încurajărilor mele, poate 
şi-ale prietenului său mai tînăr, nea Aurel şi-a 
recăpătat tonusul vital. Ridicîndu-se de pe 
pat, l-a tras de braţ pe veterinar şi ne-a urat 
„noapte bună”! După care au dispărut amîn- 
doi din cîmpul nostru vizual. Clătinîndu-se 
lejer. Ceea ce mi s-a părut absolut normal. 
După cîtă vreme îşi pierduseră cu noi, vrind 
să ne prezinte Calafatul. 


A doua zi, pe la unşpe, s-a întrunit întreg 
grupul de calafeteni sosit din mai toate 
colţurile ţării. Atunci am avut prilejul să-l 
cunosc şi pe  neostoitul organizator al 
întilnirii „Fiilor oraşului”, Vasile Ioţa. 


529 


De cum m-a văzut, deşi nu avuseserăm 

ocazia să ne-n- tilnim vreodată, m-a şi 
recunoscut. Probabil după volum. Mai corect 
spus, după volume. Căci aveam sub braţ şi-un 
tom din „Aventuri”, ca să-l dărui organelor 
locale. Re- pezindu-se la mine, m-a îmbrăţişat 
cît de strîns a putut, 
m-a pupat pe ambii obraji, cuprins de-un 
entuziasm feroce, specific tuturor celor care 
se ocupă de asemenea acţiuni. Apoi s-a 
interesat: 

— Fură Aiurică şi Popescu pe la tălică? Eu 
n-avui vreme... De scris îţi scrisei, pe-ăştia de 
la primărie îi pusei să te invite oficial, camera 
de la hotel ţi-o lăsai, ce mai, cred că n-ai de 
ce să te plîngi! Aoleu, muică, uitai să te 
prezint calafetenilor noştri de vază... Haide 
să-l cunoşti pe consăteanul Milcu! 

— Endocrinologul? m-am interesat eu 
deodată cuprins de nelinişte. 

— El îi, academicianul! m-a lămurit nea 
Sile. 

Mi-era dat să-l revăd pe ilustrul om de 
ştiinţă după aproape patru decenii. Fără 
ceva. Cînd pornisem să capăt în greutate, 
fusesem la dinsul să mă consulte. Era tînăr şi 
plin de vigoare, tare pe cunoştinţele sale în 
materie de glande. Şi mă sfătuise să slăbesc 
neapărat, viaţa fiindu-mi în primejdie. Acum 
aveam prilejul să-i dovedesc că-l ascultasem. 

Cînd m-a prezentat nea Sile, academicianul 
n-a părut deloc surprins. Îşi amintea de cazul 
meu. Ba chiar mi-a declarat: 

— Mi-au spus băieţii, de la institut, c-ai 
scris şi des-pre mine, nu numai despre ei... 
Din păcate, n-am mai găsit cartea. Barem m- 
ai pomenit de bine? 

— Cum să nu! l-am asigurat eu. Chiar am 
pomenit cuvintele dumneavoastră, după 
consult, cînd m-aţi asigurat: „Domnule, dacă 


530 


nu slăbeşti la normal, n-apuci patruzeci şi 
cinci de ani!”... 

— Păi văd că i-ai apucat! Cîţi ai acum, şi ce 
greutate? 

— Cu douăzeci peste! 

— Splendid! a exclamat profesorul. 

— Mi-am dat seama, încă de la pe atunci, 
că sînteţi pus pe şotii! Splendid e c-am rămas 
în viaţă, fără să ajung totuşi la greutatea 
normală... 

— Exact cum trebuie... Între timp, ce-i 
drept, şi endocrinologia a mai făcut ceva paşi 
înainte! 


l-am mai cunoscut şi pe alţi iluştri 
calafeteni. Bună-oară Aristide Teică, actorul. 
Precum şi nenumărați ingi-neri, medici, 
profesori universitari, directori de întreprin- 
deri. Şi i-am suflat, în timpul festivităţii, 
nevesti-mii: 

— Vezi tu, copilă bună, din ce vină ne 
tragem noi, cei de prin partea locului? 

— Văd! lar matale, măiestrică, care te 
tragi din două vine, a de la Măţău, şi a de- 
aici, de-aia ai ajuns cît doi! 

— Aşa-i! am fost nevoit să fiu de-acord cu 
bulgă- roaica. Ce să-i faci, asta-i chestie de 
zestre genetică! 


Sărut mina, Maică-Mare! Bine te-am 
găsit... 


A doua zi, dis-de-dimineaţă, deşi masa de 
gală durase cam mult, chiar în exces, ne-am 


531 


trezit devreme. Ţineam neapărat să-i trag o 
fugă şi pe la Poiana-Mare. De fapt, acesta şi 
fusese scopul deplasării. Să văd ce-a mai 
rămas din copilăria mea. 

La  gustărica de dimineaţă, luată la 
restaurant, deoa-rece rezervele din traistă 
fuseseră lichidate total, am fost asistat de 
bunii mei prieteni, Aurel Lupulescu şi 
doctorul Popescu. Veterinarul, care reţinuse 
(pesemne din cărticelele mele) că-s cafegiu 
nărăvit, de nevindecat, îmi adusese de-acasă, 
atacînd dotaţia gospodăriei, o punguţă cu 
cafea. Proaspăt rişnită, aromitoare şi nespus 
de îmbietoare. 

— N-aş vrea să vă consideraţi jignit, însă 
mă gîndii că ăştia, cei ai restaurantului, nu se 
pricep deloc să păstreze cafeaua ca lumea... 

De rămas bun, şi nea Aurel mă cadorisise 
cu-o sticlă de vişinată de casă, plus cîteva 
informaţii valoroase referitoare la şoseaua ce 
duce spre Poiana-Mare. În schimb, băiat 
simţit, şi eu, i-am poftit să-mpartă cu noi 
micul- dejun. Şi-am comandat ospătăriţei: 

— Fată dragă, serveşte şi prietenilor mei 
nişte ochiuri româneşti, cu caşcaval ras 
deasupra. Aşa cum am cerut pentru mine. Că 
nevastă-mea a optat pentru ouă fierte, după 
cum ştii... 

— E-n regulă! Starăţi liniştit, că imediat 
adusei comanda... Imediat ce vine 
magazionerul! 

— Şi pînă atunci? 

— Vă aduc ceaiurile! 

— Bun, atunci serveşte-ne patru ceaiuri... 

Peste vreo jumătate de ceas, poate ceva 
mai puţin, ospătăriţa se prezenta cu ceaiurile 
şi, spre surpriza noastră, şi ochiurile cerute. 
Văzînd că-i admiram diligenţa, ne-a explicat: 

— Nu-l mai aşteptai pe magazioner, că şi- 
aşa nu se prea ştie dacă nu-şi luă cumva 


582 


sereleul. Mă descurcai şi eu cum putui, 
fiindcă dom’ Aurel şi dom’ doctor îs clienţii 
noştri, stăpinii noştri, şi-l lăsai pe şeful 
unităţii făr' de ouă. Totdeauna mai Întîrzie 
lunea, aşa că, poate, cine ştie, s-o înfăţişa şi 
magazionerul, şi-i scoate ouăle din depozit... 

Cînd taman dam să atacăm „ochiurile 
româneşti”, am fost nevoiţi să constatăm o 
serie de abateri săvirşite de bucătar faţă de 
lăsata moşilor şi strămoşilor noştri. Conform 
datinei, ochiurile s-ar fi cuvenit să fie 
scăldate în unt proaspăt şi presărate cu 
caşcaval ras. Ei bine, pe-semne tot din 
pricina magazionerului, bucătarul ni le ex- 
pediase, prin intermediul ospătăriţei, numai 
în lichidul folosit la fierbere. Mai mult ca 
sigur apă de Dunăre, din moment ce era atît 
de tulbure. Iar în loc de caşcaval, fă- rîimase 
nişte brînză de capră, puţind a tap şi, în plus, 
iuţită ţeapăn. Şi nu ne preparase şase ouă, ci 
doar trei. 

Ospătăriţa  observînd că umblam prin 
tigăiţă, ne-a oprit din munca de căutare, 
lămurindu-ne: 

— Vă spusei că-s ale şefului! Iar dînsul nu 
foloseşte decit trei... 

Numai nevastă-mea avusese noroc. 
Nemaifiind ouă, bucătarul îi prăjise nişte 
ficăţei de pui. Rumeni şi frumoşi, de-ţi venea 
să-i papi. Noi însă, cavaleri, n-am rimnit la 
bucatele bulgăroaicei ci, înghițind în sec, ne- 
am astimpă- rat foamea cu tălăburca servită. 

Drăguţă şi tare jenată, ospătăriţa ne-a fiert 
personal cafeaua. Utilizind ceea ce se găsea 
în punguţa adusă de veterinar. 

Cu ea ne-am mai astimpărat şi noi 
metabolismul revoltat. De cafea e vorba, se- 
nţelege, nu de fetiţa din efectivul localului. 


533 


Rulînd alene spre Poiana-Mare, în timp ce 
vremea se strica şi-o burniţă păcătoasă şi 
rece se pusese să ne biciuie parbrizul, mă 
gindeam la Maica-Mare. Doamne, coană 
Miţo, c-aşa îţi ziceau finele matale, Frusina şi 
Marița, ce breakfasturi ofereai nepoţeilor! 
Indimenticabile. Că de- aia le mai ţin minte 
şi-astăzi. 

Întristat, şi pe bune motive, mă tot chinuia 
o între- bare. O mai fi rămas ceva din casa 
dumnezeieştii mele bunici? Nici nea Aurel, 
nici veterinarul nu fuseseră în stare să-mi 
spună nimic. Urma să văd, cu ochii personali, 
ce mai era şi-n ce stare. 

Uimit de memoria aflată în posesia mea, m- 
am mirat singur de rapiditatea cu care 
recunoşteam locurile copilăriei. lacă, aveam 
în faţă şoseaua Calafatului, aproape ca pe 
timpurile de-altă dată. Dar asfaltată. „Banca 
—  Mişi-na”, o clădire stil brincovenesc, se 
găsea tot la locul ei.  Şi-acum adăpostea 
primăria comunei, una din cele mai mari aşe- 
zări rurale din ţară, cu peste douăzeci de mii 
de locuitori. Uite şi farmacia. Iar la stînga, în 
dreptul răscrucii, drumul spre casa bunică- 
mii. 

Privind ca beat la ulița copilăriei mele, abia 
aşteptam să ajung la colţul şleaului ce duce 
spre Pisc, pe unde-o luam noi, eu şi cu Maica- 
Mare, cînd mînam la via de lîngă Cătane. Şi i- 
am spus lui Penke: 

— Copilă bună, fii atentă, acum trebuie să 
ne apară înaintea ochilor şi casa bunică-mii! 
Dacă n-ai apucat s-o vezi pe dînsa, barem să-i 
priveşti locuinţa şi bătătura... 

Burniţa se-nteţise, iar piclele ne-nvăluiau 
de pretutindeni. Mergînd încet, într-a doua, 
am ajuns şi-n dreptul casei lui Maica-Mare. 
Însă, deşi recunoscusem imediat locul, nu 
mai era. Nici casa, nici ograda. Alte clădiri se 


534 


ridicaseră din pămînt, vreo două sau trei. 
Frumuşele. Dar altele. Făcînd cotul, pînă-n 
dreptul unde-şi avuseseră sălaşul tanti Milica 
şi Speranţa, am oprit motorul şi-am coborit 
amîndoi din maşină. 


Spre surpriza şi satisfacția mea, casa 
Speranţei era la locul ei. Ştiam c-o vînduse, 
cu mulţi ani în urmă. Şi m-am bucurat că 
gospodarul care o luase n-o dărîmase ca să-şi 
ridice alta. Pe cînd eram copil, asistasem la 
construcţia casei mătuşă-mii Milica. Avînd 
pereţii bătuţi din pămînt amestecat şi 
frămîntat cu pleavă, de-aproape un metru în 
grosime, după ce se zbiciseră zdravăn, abia 
în vara următoare, se izbutise anevoie să fie 
sparţi pentru uşi şi ferestre. Scăpărau scîntei 
din ei, cînd îi ciopleau cu dalta zidarii şi 
dulgherii. Şi ce clădire ieşise! Răcoroasă 
vara, călduroasă iarna. 

Pornind să identific fosta bătătură a 
bunică-mii, am băgat de seamă că partea 
dinspre drumul către Pisc scăpase neatinsă. 
Ba, am recunoscut şi-un perete, încă rămas în 
picioare. Al sufrageriei. În care Maica-Mare 
ţinea portretul lui Tata Sima. Atît mai era din 
casa bătrinei. Un rest de zid coşcovit, 
aproape fără tencuială, de acoperiş nu mai 
vorbesc, acesta absentind cu desăvirşire, 
precum şi-un morman de pămînt cleios, 
moloz şi scînduri putrede. 

Şi, fără voie, am simţit cum mă podidise 
lacrămile. 

Maica-Mare nu mai era, nu mai erau nici 
casa şi bătătura. 

Privind cu inima crîmpoţită la ruinele 
copilăriei, am sesizat că eram urmărit de-un 
bărbat, care fuma la colţul de peste drum. 
Unde fusese crişma Stănoilor. Apropiin- du-se 


535 


încet de noi, m-a examinat îndelung, după 
care a iscodit: 

— Cătaşi pre careva, bre? 

— Cătai! îmi cătai casa bunică-mii. Miţa 
Marincu, a lui Sima... 

— Ietete! Oi fi cumva băiatul vreunuia din 
fete? 

— Păi da! Al Olgăi... 

— Ce spui, bre? Că eu le-apucai în viaţă şi 
pe ţaţa Miţa, şi pe coana Lena, şi le ştiui prea 
bine şi pe fete... Mai trăieşte Ongliţa noastră? 

— Nu, din păcate! A suferit de inimă, şi s-a 
prăpădit cu zile... 

— Fie-i ţărina uşoară... Că tare mai fu 
chisnovată! Mereu îl lua în răspăr pe Oprea 
lu’ Fîs, unu’ din nărozii 
satului. Iar el, cum o-ntîlnea pe linie, cum 
ducea la ochi duriga şi-i striga: „Ongliţă, 
Ongliţă, zamă avuşi tu în cap, de plecaşi din 
SO... 

— İl ştiu pe Oprea lvu’ Fis, îi zicea şi-al lu’ 
Roată! 

— Iaca, bre! Şi mai ştii şi pe-alţii? 

— Mai... Pe Costea lu’ Sîrbu, pe Tică 
Şegărceanu... Pe fina Frusina şi fina Marița, 
pe  finuţele Vetuţa şi Domnica, fetele 
Frusinăi... 

— Brava ţie, băieţaş! Văz că mai ai ţinere 
de minte. Vai nouă însă! 

— De ce? Aţi păţit vreun necaz? 

— Păi ce, bătrîneţurile nu-s belea mare la 
casa omului? 

M-am uitat mai atent la omul din faţa mea. 
Nu părea să fie mai în vîrstă decît mine. 
Totuşi le cunoscuse pe Maica Mare, Mama 
Lena, pe fete. Şi l-am întrebat cuprins de-o 
bănuială: 

—  Ciciule, nu te supăra! Cîţi ani ai, şi, mai 
ales, cum te cheamă? 


536 


— Dacă-mi zisăşi „ciciu”, înseamnă că te 
prinseşi! Eu fui dintr-ai ţaţei Catariţa, vecina 
voastră, gard în gard cu voi... lar luna 
trecută, păcatele mele, împlinii şi opitzeşepte 
de ai! Eu aş zice că să-ţi mergi în drumu-ti. 
Nimeni nu mai e-n viaţă. Nici bietu Costea, 
nici Şegărceanu, nici Marița şi Frusina... 
Nimeni, bre! Înţelegi? 

Am înţeles. Şi, luînd-o pe după umeri pe 
nevastă-mea, am ajutat-o să urce-n maşină. 
Căci, fire emotivă, abia-şi mai ţinea plinsul. 
Urcîndu-mă la volan, am coborit geamul 
portierei şi, privind încă o dată la ţeapănul 
bătrin, cu vreo două decenii peste mine, îi 
spusei încurajator: 

— Fii fără păs, ciciu Todore, că par'că aşa 
te cheamă, nu? 

— Tomite-aşa! Ca şi pe bitu-miu... 

— Atunci e bine. Dacă-mi amintesc cum 
trebuie, bîtu Tudor s-a dus dintre noi după 
ce-o mîncat o sută de ani turtă cu lubeniţă şi 
brînză! Deci, dragul meu, nu pune la inimă... 
Cei ce-au fost au fost, ce-a fost a fost, acum o 
să fie ce va să fie! Altă viaţă! Asta-i firea 
lucrurilor... 


Bat clopotele, zgimboi, hai mai iute! 


Aşa mă-ndemna Maica-Mare. Pe cînd eram 
copil buiac şi neastîmpărat. In cele trei zile 
ale paştelui. Trebuia s-o-nsoţesc la 
biserică, deşi nu îi înghiţea deloc pe popi. 
Insă, în pofida părerilor intime, de faţa 
satului se-nfăţoşa mereu la datorie, conform 
datinei din bătrîni. 


În timp ce rulam spre Craiova, pe 
scurtătură, luînd-o pe şoseaua Maglavitului, 


537 


ocolind Calafatul, deodată mă simţii cuprins 
de-amintiri de demult. Cu inima crîmpoţită, 
înghiţindu-mi amarul declanşat de revederea 
casei ălei „bătrîne”, cum se spunea la noi, la 
Poiana, sub formă de urme, dar şi de clădiri 
noi, vesele şi-mpopistrate cu văp- seluri vii, 
ridicate pe locul dărimăturilor, parcurgeam 
kilometru după kilometru, bornă după bornă, 
tot încer- cînd să mă-mbărbătez. 

Şi, reapărîndu-mi, împăienjenite, imaginile 
copilăriei pe ecranul memoriei, de parcă le-aş 
fi văzut la un televi-zor dereglat, fără să 
vreau pufnii de vreo cîteva ori în ris. 

— Ce-i cu matale, măiestrică, de ris îţi 
arde acum? s-a supărat nevastă-mea. 

— Şi de ce nu? Viaţa merge înainte... Şi-i 
încă frumoasă! Şi-o să fie şi mai dihai, mai 
ales dacă nu punem la inimă... 

Ca să-i alung mîhnirile ce-i mistuiau 
simţirea gingaşă, am considerat necesar să-i 
povestesc despre năzbitiile mele. Săvîrşite 
odinioară, cu multe zeci de ani în urmă, pe 
cînd petreceam sărbătorile culinare ale 
paştelui la Maica-Mare. 

Eram, zburdalnic şi pus pe fapte mari, într- 
o primăvară voioasă, zglobie şi călduţă, în 
cea de-a treia zi de paşti. Care, în anul acela, 
căzuse, cum rar se întimplă, taman pe trei 
mai. Cu-o zi înaintea datei mele de naştere. 
Pentru care se făceau pregătiri aparte, la 
bucătărie. 

Inainte de înviere, fusesem dus în 
nenumărate rînduri la biserică. De Maica- 
Mare şi de Mama Lena. Cea din ur-mă la fel 
de pornită împotriva preoţilor. Îmi plăcea 
specta-colul oferit de popa Triftor al nostru. 
Mai ales cînd punea tineretul să se tirască 
de-a bugşilea, în patru labe, pe sub o 
măsuţă aflată în faţa altarului. 


538 


În ziua cu pricina, mergînd la slujbă, mă 
aprovizionasem de-acasă cu vreo zece ouă 
vopsite. Pe care le pitisem în buzunările 
pantalonilor. Cinci în ăl din dreapta, celelal-te 
în stînga. Şi pe cînd mă plictiseam de 
cîntarea, cam pe nas, a părintelui Triftor şi-a 
țircovnicului, evident prea bine aghezmuiţi 
pentru executarea unui duet valoros, dintr-o 
dată mi-am amintit de măsuţa mai sus 
pomenită. De astă dată, nu mai era 
accesibilă, fiind acoperită cu-o cuvertură de 
pluş albastru, înflorată cu tot soiul de orna- 
mente bisericeşti. Şi-atît de mare, încît 
picioarele măsuţei nu mai erau vizibile. 

Intrigat de schimbarea decorului, am 
profitat de neatenţia asistenţei, ca şi de 
„abureala” celor care slujeau. Şi, neobservat, 
m-am strecurat sub măsuţa cu pricina. Curios 
să constat ce-ascunsese Triftor sub ea, de 
vreme ce socotise necesar s-o ferească de 
ochii oamenilor. 

Piş-piş,  furişîndu-mă printre picioarele 
asistenţei, ajunsesem cu bine dedesubtul 


măsuţei. Adăpostit de poalele 
acoperămîntului, dar şi rămas în beznă 
cumplită, m-am lăsat pe ciuci, decis s- 


aştept aici sfîrşitul slujbei. În clipa aceea s-a 
produs şi catastrofa. Un trosnet sinistru m-a 
avertizat că ouăle pitite în buzunare se 
spărseseră. Ca o culme a nenorocului, nu 
toate fuseseră fierte la fel. Unele erau 
vîrtoase, răscoapte, iar altele cleioase, moi, 
dacă nu chiar şi cu zeamă. Cînd mi-am virit, 
destul de anevoios, ambele mî.ini în buzunări, 
am simţit că mi se încleiază în magma 
gălbenuşurilor şi-albuşurilor. Atunci am ţipat 
înfundat: 
— Grijania cui v-or fiert în halvu’ ăsta! 


539 


Iar popa Triftor, sesizînd neclar spusele din 
subterană, deodată a pornit să  cînte, 
adresîndu-se omenirii: 

— Veniţi de vă grijiţi şi vă lepădaţi de 
păcate... 

Mă rog, nu-mi amintesc prea bine textul 
melodiei, dar cam aşa trebuie să fi fost, din 
moment ce poporul s-a-m- bulzit ia grijanie. 
Mai ales că era lucru ştiut, sîngele domnului 
provenea din beciurile bunică-mii. Care, an 
de an, totdeauna îl miluia pe Triftor cu două 
vedre de samatoc. Iar vinul dînsei era vestit 
în tot satul. 

După ce-mi extrăsei anevoie mîinile din 
buzunare, mînjite de zeamă şi cleioase, am 
bîjbîit în preajma mea, 
cătînd ceva de care să mă şterg. Ocazie din 
cele mai ni- merite, ca să răstorn o 
damigeană virită sub pocladul măsuţei. Fără 
dop, ajunsă la orizontală, aceasta a pornit să 
gilgiie molcom, debitînd o şuviţă subţire de 
samatoc. La repezeală, mi-am spălat 
mîinile. După care, fericit, am dat să mă 
şterg. Trăgînd de-un colţ al cuverturii. 

Potirul cu vin, pentru grijanie, aflat pe 
măsuţă, s-a răsturnat imediat. lar popa a 
tipat mîniat, probabil văzînd cum se scurge şi 
se adună la picioarele sale băltoaca de 
samatoc: 

— Săriţi oameni buni, că diavolu-i printre 
noi, sub măsuţă! Care eşti acolo? leşi că, de 
nu, îţi dau cu cădel- niţa-n cap şi ţi-l fac drob 
de miel... 

Şi, speriat, fiindcă încă mai eram cu colţul 
acoperămiîn- tului în miini, am tras şi mai 
ţeapăn de el. Iar atunci s-a făcut lumină. 
Adică, mai exact, am rămas descoperit în faţa 
enoriaşilor. 

Triftor, nerecunoscîndu-mă la început, a 
răcnit la mine înfuriat: 


540 


— leşi de-acolo, nefericitule, să te-otînjesc! 
Mi-ai vărsat bunătate de vin, sîngele sfint al 
miîntuitorului... Paş- tele şi parastasu.”... 


Maica-Mare, văzînd cine-i diavolul, l-a 
înfruntat numaidecit: 

— Lasă-l Triftore, că-i vinu’ meu! 

Apoi, adresîndu-se mătuşă-mii, i-a strigat şi 
dînsei: 

— Ce-mi stai acolo, Leno! Pune mîna şi- 
ajută copilu' să iasă din cuşca ţapului nostru 
de popă... Haida, nu mai zăbovi! Iară voi ce- 
mi căscaţi ochii, încroşnaţilor? 

Lumea, ştiind-o de frică pe bunică-mea, în 
clipa următoare părăsea biserica. Voioasă şi 
comentind mulţumită evenimentul. Căci nici 
turma nu-şi prea iubea păstorul. Mereu cu 
vinul şi comina-n nas, Triftor ajunsese de 
risul satului. Pierzînd încrederea oamenilor. 

A doua zi, cînd mi se sărbătorea data 
naşterii, cu masă mare şi samatoc din belşug, 
din care Maica-Mare se ser-vea copios, 
bîndu-l cu ulcica, nepotul fiindu-i pe plac cu 
pocinoagele sale, s-a iţit pe uşă şi mutra popii 
Triftor. 

— Ce-i cu tine, mă? Venişi la băuturică, ai? 

— Coano Miţo, fă-ţi milă şi pomană cu 
mine, că-s un 
păcătos! s-a smiorcăit admonestatul. Iartă- 
mă, că n-am să mai fac! Să-ţi zic o cîntare, pe 
isonul al treilea, de ziua nepoţelului? 

— Bine, treacă de la mine! Hai, dă-i 
drumu'... Făr' de isoane. Că mie-mi place 
„M-a făcut muica oltean!” Il ştii? 

— Cum să nu, coană Miţo! Mai dihai ca 
Zavaidoc... 


Nevastă-mea ridea în hohote, dînd să-şi 
piardă suflarea. Iar cînd intram pe varianta 


541 


Brazi, ca să ieşim la pădurea Păuleştilor, i-am 
spus, revenit la simţăminte ceva mai umane: 

— Asta-i viaţa, copilă bună! Unii vin, alţii 
se duc, iar dacă se duc lăsînd amintiri de 
neşters, înseamnă că n-au fost bicisnici! Ci 
oameni ţeapăni şi de ispravă... Ca Maica- 
Mare! 

— Şi ca urmaşii dînsei! m-a completat 
bulgăroaica de Penke. După cum mănîncă şi 
osîrduiesc, nici cu ei nu mi-i ruşine... 

— Şi nici să nu-ţi fie! C-am trudit din greu, 
de cînd mă ştiu... Deci, înseamnă că-i bine! 


Lector: FLORIN MUGUR 
Tehnoredactor: C. VULCANESCU 
Apărut: 1989. Bun de tipar: 25.08.1989. 
Format: 16/54X84. Coli tipar: 27. 


la Combinatul poligrafic „Casa Scînteii”, 
Piaţa Scînteii 1, Bucureşti, 
Republica Socialistă România 


542 


aj 
=> 
== 


mmi 


ISBN 973-23-0126-0