Fernand Fournier — Don Fernando vol.2

FERNAND FOURNIER-AUBRY 


DON FERNANDO 
Vol. II 


Traducere de 
ŞTEFANIA DELEANU 


ŞI 
VIRGIL MAZILESCU 


EDITURA MERIDIANE 
Bucureşti, 1978 


FERNAND FOURNIER-AUBRY 
Don Fernando 


Récit recueilli par Andre Volsin 
© Editions Robert Laffont, S. A., 1972 


CUPRINS 

18. Scap ea prin minune de ucigaşul aflat în slujba maltezului. 

19. Rosita, încântătoarea spioană. 

20. Înconjurat de indieni vreme de trei zile: cele mai lungi din 
viaţa mea. 

21. La Guayaquil, şeful poliţiei secrete îmi fură economiile şi 
vrea să mă aresteze. 

22. La Satipo găsesc un frate indian şi un “duşman 
neînduplecat: „Tiranul”. 

23. Pangoate, soţia mea: trei ani de neuitată fericire, apoi 
boala. 


PACIFICUL ŞI RECHINII (1942—1954) 


24. O nouă plecare: mă lansez în pescuitul rechinilor. 

25. Închiriez cu zece dolari o bază de la Elefantesa, o negresă 
uriaşă. 

26. Aduc în Europa o comoară de vitamine şi plec spre Ţara de 
Foc. 


„ASIA MISTERIOASA (1955—1956) 
ŞI ÎNTOARCEREA ÎN AMAZON IA (1956—1971) 


27. Aziade6, marea mea iubire pierdută pe drumul secret al 
aurului şi al opiului. 

28. Singur pe lume, am vrut să mă pierd şi să mor în junglă. 

29. „Trezeşte-te. Fernand!”. 

30. Viaţa nu se sfârşeşte. Moartea nu e decât o altă aventură. 

Un om al adevărului. 


18 
SCAP CA PRIN MINUNE DE UCIGAŞUL AFLAT ÎN SLUJBA 
MALTEZULUI 

Biletul Maltezului conţinea o adresă: cea a băcăniei sale. 
In drum spre ticălosul ăsta, încercam să mi-l închipui la 
înfăţişare. Mersul pe jos îmi întărea dorinţa de a-l scuipa între 
ochi, vârându-l apoi cu mutra în untură topită, zdrobindu-i 
căpăţâna şi aşa mai departe. Nedreptatea, mârşăvia, lipsa 
curajului mă scoseseră totdeauna din sărite; urma să le văd 
acum întruparea. „Ce noroc, Fernando. Un duşman adevărat! Cu 
care să-ţi deprinzi muşchii, să te masori. Ai în faţă Amazonia, 
jungla ei, fiarele, primejdiile şi alcoolul ei. Hai. E vremea. S-a 
sfârşit cu Africa şi cu aţâţătoarea lâncezeală a Europei. Ai 
şantierul, locul unde oamenii au căpătat măreţia şi asprimea 
naturii care-i înconjoară. Al meu eşti, Maltezule, al meu eşti, 
şarpe de băcănie!”. 

Am pătruns într-un decor cu articole de fierărie, uleiuri, 
mirodenii şi stămburi. O grotă imensă puţind a petrol, a pânză 
pluşată, a seminţe, a pariu muri ieftine; încăperea era ticsită: 
oale de noapte înflorate, pălării clin fetru fals, ligheane, 
strecurători, conserve de toate felurile, hârtic igienica. In 
mijlocul acestei abundente de marfă ieftină. Maltezul în 
persoană. 

- Salut, fachirule, am zis eu, mânat de avântul iniţial. 

Avea, într-adevăr, mutra lividă a unui negustor ambulant 
din Calcutta, pielea unsuroasă, ochii alunecoşi şi înfundaţi în 
orbite. Linia gurii semăna cu deschizătura practicată într-o cutie 
a milelor; colac peste pupăză, individul purta şi o mică mustață, 
asemenea celei pe care-o văzusem nu demult în uzinele de pe 
Valea Rinului, cu ocazia turneului meu fulger, mustaţa unui nou 
venit: Adolf Hitler. 

- Dragă prietene, a spus el, sunt foarte onorat. 

Işi potrivea costumul verde-închis la culoare, peste o 
cămaşă cu dungi galbene, late. l-am retezat-o scurt: 

- Vă rog, fără dragă prietene. Nu sînt niciodată prieten cu 
cei care-mi vor răul. 

Şi-a înghiţit de mai multe oii saliva, arătând cu un gest 
spre încăperea din spatele prăvăliei: 


- E-o neînțelegere la mijloc, nobile francez! Eu vă invit cu 
toată amabilitatea, iar dumneavoastră vă arătaţi colții. V-aş 
ruga să discutăm. 

Mi-a făcut semn să mă aşez pe unul din cele două scaune 
aflate în depozit. Am rămas în picioare, pe când el, stingherit la 
culme, încerca să se sprijine-n coate de butoiaşele cu scrumbii 
şi i-am răspuns: 

- O neînțelegere? Cu privire la ce? N-avem nimic dl 
împărţit împreună. Dacă am venit în sanctuarul dumneavoastră, 
am făcut-o ca să vă avertizez solemn că nu-mi place mutra pe 
care-o aveţi şi că ea nu mă sperie. Nu sînt omul care să se lase 
intimidat. Aşa că staţi liniştit. 

Mieros, ei nu ceda: 

- Ascultaţi-mă. Ştiu că aveţi proiecte mari. Aţi crezut că e 
destul să faceţi o cerere de concesiune ca s-o şi obţineţi. Vreţi 
să acţionaţi de unul singur. Aici lucrul ăsta e imposibil. Vreau să 
vă ajut. Am mulţi prieteni, la Lima şi pretutindeni. Dacă mă ocup 
eu de concesiune, o căpătaţi. Mă interesează afacerile 
importante. Să Incheiem o mică înţelegere şi totul va merge 
foarte repede. 

Mai întâlnisem de câteva ori asemenea paraziți, dar în 
împrejurări şi locuri unde rămâneau, orice s-ar fi-ntâmplat 
ascunşi în umbră. Mă copleşea dezgustul faţă de ticălosul ăsta 
care acţiona la lumina zilei, bizuindu-se pe-o maşină de război 
tot atât de şubredă ca şi băcănia lui. In spatele celei mai 
neînsemnate lăzi, a celei mai proaste pălării, a celei mai mici 
seminţe vedeam sudoarea şi sângele oamenilor care veneau 
aici să se-ndatoreze pe vecie, furnizând pici şi fructe în schimbul 
jucărioarelor ăstora vândute la preţuri uriaşe. Trebuie să fi părut 
ameninţător, căci fachirul mi-a spus cu voce slabă: „Rămâneţi la 
cină. O să ne-nţelegem minunat”. N-aveam de ales, am devenit 
grosolan. _ 

- Pupă-mă-n c...! Inţelegi? Pupă-mă-n c...; cu cina şi cu 
bomba asta a dumitale! Ai crezut că eu o să muncesc, iar 
dumneata o să iei jumătate din câştig? Niciodată n-am făcut una 
ca asta. Eşti o jigodie împuţită. 

In fine, s-a revoltat: 

- Mă insulți? N-o să capeţi niciodată concesiunea, 
niciodată. 

L-am prins de mânecă: 


- Ba da, o s-o capăt. Bagă de seamă. Dacă mă amestec 
eu, îţi răstorn toate combinaţiile şi nici dumneata nu scapi. 

După care i-am dat drumul, în vreme ce el continua să 
înşire fraze: 

- Te înşeli, nobile francez. Nu sînt atât de lacom pe cât îţi 
închipui. Rămâi la cină. Vreau doar o foarte mică parte. Hai să 
ne strângem mâinile. 

- Niciodată. 

Război, deci. Am plecat val-vârtej. Altfel aş fi sfărâmat 
totul. M-am întors la hotel ca să analizez situaţia. Ştiam acum 
cine e Maltezul, trebuia să pornesc la acţiune. Din fericire, Paul 
Lescuyer a venit după ştiri, iar eu l-am reţinut la cină, pentru a 
stabili tactica. 

- Mă întorc de la prefectură, a spus el. Am întâlnit acolo un 
prieten. Prefectul nu vă e ostil; se teme doar. Trebuie să vă 
duce-ţi la Lima. Dacă reuşiţi, ei vă ajută. 

- Comandantul bazei n-a vrut să mă ia ca pasager. 

- E un patriot autentic, un om integru. A acţionat împins 
de nişte false informaţii, probabil. 

- O să-l văd mâine. O să-mi încerc norocul încă o dată. M- 
am dus a doua zi din nou la baza de hidroavioane,hotărât să risc 
totul. Am mâzgălit pe cartea de vizită câteva cuvinte: „Pentru 
comunicări foarte importante”. 

Plantonul s-a întors după treizeci de secunde, iar eu m-am 
trezit de data asta într-un vast şi foarte alb birou. Ofiţerul, 
politicos, mi-a oferit un fotoliu şi, la fel de prompt, m-a invitat 
să-mi golesc sacul. 

l-am povestit totul: primirea pe care mi-o făcuse vechiul 
prefect, distrugerea motoarelor, vizita la Maltei, indignarea mea. 
li pândeam cea mai mică reacţie. Acest cholo* rămânea de un 
calm impresionant. Mi-am folosit şi ultimele rezerve. 

- Proiectul meu reclamă sprijinul adevăraţilor peruvieni, 
iar mie-mi pun beţe-n roate băcanii. Unde. se află aici patrioţii? 

Mi-a mărturisit că fusese înşelat, prezentându-mi sincerele 
sale scuze: í 

- O să puteţi pleca mâine la Lima. In ceea ce priveşte 
motoarele, dau chiar acum ordin să fie demontate şi reparate în 


* Metis, în limba spaniolii în original. 


atelierele noastre. Piesele care-au suferit stricăciuni vor merge 
cu acelaşi hidroavion ca şi dumneavoastră. 

- Domnule comandant, am spus eu, îngăduiţi-mi să vă 
ofer o ladă de şampanie. Voi putea să beau astfel cu un om 
cinstit şi mă voi spăla de tot acest putregai. 

- Dacă mi-aţi fi pomenit de şampanie înainte de-a se 
lămuri lucrurile, nu ne-am mai fi revăzut niciodată. Acum. Însă, 
accept cu plăcere, dacă veniţi diseară să luaţi masa la popotă. 

Seara, comandantul Escalante m-a prezentat ofiţerilor şi 
mi-a înmânat scrisori către şefii de baze care trebuiau să-mi 
asigure drumul până la Lima, făcând în acelaşi timp următoarele 
comentarii: „Veţi avea două transbordări: la Pucalpa şi la San 
Ramon. Le cer să vă treacă munţii în camionetă. La Lima, cel 
mai bine pentru dumneavoastră ar fi să vă întâlniți eu 
preşedintele Republicii, generalul Benavides. Numai el se află 
deasupra disputei şi intrigii care ne dezonorează. lată-l pe pilotul 
dumneavoastră până la Pucalpa”. 

A doua zi i-am lăsat lui Paul Lescuyer toate instrucţiunile 
necesare, i-am rugat pe cei doi seringueiros să nu dea naştere 
la nici un scandal şi am părăsit hotelul. Trecând cu taxiul prin 
faţa prăvăliei Maltezului, l-am zărit în pragul uşii. Nu m-am putut 
stăpâni: „Dragă domnule, i-am aruncat eu, mă duc la Lima. 
Bună ziua fi. 

Comandantul Escalante a venit să asiste în persoană la 
plecarea mea. Ţara asta care în ajun mi se părea stăpânită de 
negustori şi de josnicii lor agenţi comerciali căpăta brusc 
înfăţişarea ofițerului acestuia plin de atenţii. 

l-am strâns mâna, pe când el îmi oferea două obiecte sub 
formă de cadou, nişte ochelari şi o cască de piele: „Hidroavionul 
e deschis, iar dumneavoastră veţi sta în lăcaşul mitraliorului. 
Drum bun şi priviţi cu atenţie selva”. 

Un metis indian m-a îndemnat să sar in pirogă. Pilotul, 
încălţat cu cizme de piele, s-a aşezat în spatele meu. După 
câteva lovituri de pagaie, ne aflam lingă aparat. Locotenentul- 
pilot s-a suit pe aripă şi, ridicânduse-n palme şi-a ocupat locul. 
M-am cocoţat şi eu, bucuros că voi pul ea să zbor întâia oară pe 
deasupra pădurii. Nici un parbriz nu-mi împiedica vizibilitatea; 
aveam capul şi partea de sus a umerilor deasupra turelei. 

- Fereşte-te, amigo*! 


* Prietene, în limbii spaniolă în original. 


Marea libelulă a început să vibreze. Motoarele îşi căutau 
regimul de funcţionare. Nu mai alunecasem niciodată în felul 
ăsta pe apă; baza şi întregul oraş îmi apăreau ca un decor 
instalat de-a lungul Amazonului cu ape tulburi şi galbene. 
Punctele negre ale pirogilor indicau măsura vieților noastre 
mărunte, limitate şi nevoiaşe. Locotenentul mi-a întins o hârtie: 
„în direcţia sud-vest, aveţi gurile fluviului Ucayali”. 

Ce privelişte! Cât vedeai cu ochii, pădurea îşi desfăşura 
mantoul de astrahan verde; Ucayali ducea cu sine la vale huma 
roşiatică, întreruptă de lungi pete luminoase: bancurile de nisip. 
Obrajii mi-erau umflaţi ca nişte băşici. Aerul mă împiedica pur şi 
simplu să deschid gura. Masa împădurită pe care-o străbătusem 
cu câteva luni în urmă, într-o incursiune forţată, îşi dezvăluia 
brusc dimensiunile. Distanţa părea înfrântă; reperarea uşoară. 
Dar dominam din înalt un şantier a cărui realitate se afla în 
adâncul trupului meu. Trebuie să fi colindat mai întâi pământul 
ca să poţi aprecia zborul pe deasupra lui. 

Un gest al locotenentului Baillarine m-a întrerupt clin 
observarea solului. O uriaşă masă de nori negri venea spre noi, 
anunţată dinainte prin cunoscutele goluri de aer. Vântul sufla în 
rafale puternice; după o suită de acrobaţii, Baillarine a hotărât 
să zboare la joasă înălţime, având totuşi mare grijă să nu se 
ciocnească de ceva. Detaliile covorului de arbori deveneau 
extraordinare: argintiul, roşul, albastrul se amestecau cu 
întinderile de un verde întunecat. Recunoşteam unele specii 
după frunze şi după flori. Ici şi colo, mari papagali ara îşi luau 
brusc zborul, desfăşurându-şi penajul strălucitor. Ploaia se 
abătea asupra noastră şi eu am înţeles că nu ne mai puteam 
continua drumul. Baillarine mi-a arătat o întindere de apă, 
înconjurată de mici colibe: Contamana. Am atins apa aceea 
noroioasă, care împroşca jerbe roşii. O pirogă s-a desprins de la 
mal. Câţiva oameni legau acum aparatul de-o imensă 
geamandură din lemn de balsa. Urma să plecăm spre Pucalpa 
când se va sfârşi furtuna, mi-a declarat Baillarine. 

Un metis venea în goana mare spre noi. A încremenit în 
poziţie de drepţi: 

- Locotenentul Perry foarte bolnav. Veniţi repede. Baza 
aviatică militară de la Contamana se mărginea la o întindere de 
apă şi la o colibă din pământ bătătorit. Sub o apărătoare contra 


ţânţarilor, dârdâia şi gemea locotenentul Perry. Mă vedeam pe 
mine însumi agonizând pe-o targa. În jungla gaboneză. 

- Are o febră afurisită. Încerc cu chinină, a spus Baillarine, 
pregătind o injecție. 

Un trăsnet a căzut foarte aproape; tornada îşi revărsa 
trombele peste sat. Plantonul s-a întors brusc. Inapoi. Deşi 
mistuit de febră, bolnavul s-a săltat pentru a spune, ca un 
adevărat militar: 

- Ephilio, dublează legăturile aparatului şi rămâi pe 
geamandură până se-ndepărtează furtuna. Mulţumesc. Dios 
Mio... mi-e frig! 

Baillarine şi-a învelit camaradul într-un poncho, ca să-l 
facă să transpire abundent şi am aşteptat împreună sfârşitul 
furtunii. Ăsta era viaţa unui ofiţer în junglă. 

La Contamana am făcut, urmând sfaturile pilotului, întâia 
mea baie de nămol. Un porc negru alerga în apropierea noastră, 
copiii se lăsau să alunece pe micul spaţiu transformat în 
patinoar de humă; ne duceam către râu, cu porcul ţinându-se 
după noi: 

- Priviţi, mi-a spus Baillarine. Faceţi ca el. 

Porcul intra în apă, ieşea acoperit de-o crustă roşie, 
lucioasă şi aştepta să se usuce. Am imitat animalul, care părea 
să fie în culmea fericirii şi m-a cuprins repede o senzaţie de 
neaşteptată prospeţime. 

La rândul lui, în ciuda acceselor de febră şi a frisoanelor, 
Perry se simţea parcă mai bine. Înainte de-a ne lăsa să plecăm 
din nou spre Pucalpa, a improvizat un prânz ca-n pădure; pulpă 
friptă de tapir. Apoi ne-a spus: 

- Plecaţi şi nu-mi duceţi grija, sânt obişnuit. Mulţumesc 
pentru chinină. 

După o oră, o nouă escală. Pucalpa era încă, la vremea 
aceea, un sat foarte modest; dar instalaţiile militare ocupau un 
loc important. Mulțumită scrisorilor, am fost întâmpinat ca o 
rudă sau ca un cole aviator. M-au găzduit pentru o noapte în 
posada, un fel de han din lemn vopsit, unde părea să 
domnească o atmosferă de foarte sinceră veselie. Comandantul 
Fernandez lăsa impresia unui om de viat? Si unui mare băutor, 
fără să-şi neglijeze, cu toate astea, munca. 

- Îl aşteptăm pe pilotul dumneavoastră, mi-a spus el. Dacă 
ajunge astă seară la cină, mâine sunteţi la San Kamon. Intre 


timp distraţi-vă. Avem intenţia să vă sărbătorim. Sunteţi al 
doilea francez; din sat şi lucrul ăsta se udă. Celălalt trăieşte la 
malul fluviului, eu o nevastă indiană şi cu doi copii. 

Baillarine m-a tras câteva clipe deoparte, ca să-mi 
înmâneze un plic: “E pentru marele nostru şef de la Lima, 
colonelul Fredecico Reccavaren Cisnero. Trebuia să vi-l dau 
mâine. Înainta de-a vă părăsi; dar dacă începe acum petrecerea, 
prefer să mă ştiu eliberat de misiune”. l-am mulţumit pentru 
acest nou dar al comandantului Escalante. Era vorba, nici nu mă 
îndoiam, de-o scrisoare menită să-mi ofere indirect acces la 
însuşi preşedintele. 

Petrecerea putea să-nceapă. Ea a fost încântătoare şi 
plină de neprevăzut. In timpul cinei şi-a făcut apariţia un atlet 
voinic, prietenos şi mândru, cu ochi înguşti ca ai indienilor. Micul 
grup l-a ovaţionat zgomotos. Comandantul a spus cu voce 
puternică: „. Vi-l prezint pe cel mai bun pilot al aviaţiei 
peruviene! Asul junglei. Victor Gal'Lino. Pilotul dumneavoastră 
de mâine până la San Ramon, Don Fernando. Am privit faţa lui 
deschisă, nobilă; din clipa aceea ne-am dat amândoi seama că 
vom fi prieteni şi fraţi. 

Comandantul ne-a luat pe urmă la o familie cu opt copii, 
gazde încântătoare; ascultându-ne rugămintea, cele şase fete şi 
cei doi băieţi s-au apucat să facă toate pregătirile pentru dans. 
Comandantul mătura el însuşi pe jos, în vreme ce se aduceau 
lămpi şi ghitare. Partenera mea dan sa în picioarele goale; părul 
negru îi fâlfâia slobod pe umeri; ochii i se împlântaseră într-ai 
mei. M-am întors noaptea târziu, cu gândul la Aya, liană a 
junglei, fiica mai mare a familiei aceleia cinstite şi pline de viaţă, 
pe jumătate civilizată, pe jumătate sălbatică. 

In cămăruţa mea năpădită de ţinţari uriaşi, mi-a fost 
foarte greu să adorm. Gândul îmi zbura la ziua care se scursese, 
lungă şi variată; îl revedeam, sub plasa contra ţânţarilor, pe 
locotenentul Perry, cuprins de febră, după aceea pe GalLino, 
primul care, împreună cu fratele lui, zburase fără escală între 
Statele Unite şi Peru. Ci te întâmplări, pentru a sfârşi cu Aya, 
pura şi vesela Aya, pe care n-o voi mai vedea niciodată, fără 
îndoială. 

Un zgomot, un râcâit pe zidul exterior m-a făcut să ciulesc 
brusc urechile. In noapte, zgomotul urca spre cadrul ferestrei- 
ghilotină. Mi-am ţinut răsuflarea şi am luat în mână pistolul 


automat. Zgomotul încetase; am avut impresia că mi se 
adresează cineva în şoaptă. Am desluşit repede cuvintele: 

- Senor, Senor frances. 

- Ce e? 

- Senor, scrisoare pentru dumneavoastră. 

Nici un militar n-ar fi procedat astfel. Aya, poate? Un 
mesaj de dragoste, un bileţel inocent? Am săltat uşor cadrul de 
bambus. Rămâneam în defensivă. 

- Dă-mi-o, am spus eu. 

- Nu-s destul de înalt ca s-ajung la fereastră. Apucaţi-o vă 
rog. 

Pentru asta era nevoie să m-aplec în întuneric. Vocea 
părea să fie a unui copil: frate, rudă, cu Aya, pesemne. Aveam 
să văd. Mă pregăteam să-mi strecor capul prin deschizătură, 
când brusc am renunţat la orice mişcare. Timpul rămăsese 
suspendat. Cine m-a oprit astfel? Cine mi-a dat ideea să scot 
prosopul înnodat peste şale, apoi să-mi fac din el o legătură 
groasă în jurul mâinii stingi? 

Am întins cu băgare de seamă braţul, pe care-l 
înfăşurasem energic. Un şuierat rapid. Doar cât să-mi retrag la 
iuţeală mâna - şi o întreagă bucată de prosop nici nu mai exista! 
Răpăitul unor picioare goale mi-a insuflat puternica dorinţă de-a 
trage în direcţia lor; la ce bun, însă, prin întunericul acela total? 
Fusese ratată, pur şi simplu, retezarea capului meu: superba 
lovitură de machete dăduse greş, aproape ca prin minune. 

M-am lungit pe pat. Imaginile defilau cu toată viteza prin 
mintea mea transformată în consiliu de administraţie: „O 
singură persoană. Maltezul. - Imposibil. N-ar fi avut vreme să-şi 
anunţe omul de încredere. - Cine, atunci? Militarii? - N-ai întâlnit 
la ci decât prietenie şi spirit camaraderesc”. Trebuia să renunţ 
când răspunsul mi-a apărut limpede, orbitor: „Hidroavionul. 
Transporta probabil corespondenţă. Aşa că Maltezul a avut 
vreme să-şi anunţe aici omul de încredere”. 

Am pornit încă de cu zori în căutarea lui Baillarine. pe care 
l-am tras cu iscusinţă de limbă. Adusese, într-adevăr, de la 
Iquitos la Pucalpa. Un mic sac poştal: opt până la zece scrisori. 

- Numai scrisori de-ale administraţiei, în afară de una sau 
două pentru agenţia de comerţ şi pentru Misiunea Adventistă. 

Pricepusem. Maltezul avea aici un corespondent în slujba 
sa, un om de încredere camuflat în agent comercial. După o oră, 


aflam de la patronul hanului că Maltezul îşi instalase la Pucalpa 
un fost „caouchero” devotat lui - compromis, cu alte cuvinte, în 
vreo câteva crime sau lichidări din răzbunare. Ştiam destule 
pentru a-mi îngădui să mă duc şi s-o înghesui puţin pe 
lepădătura asta nou apărută. 

Pucalpa se limita la o piaţă, în jurul căreia casele din 
chirpici adăposteau prăvălii de lux. Multe aveau podeaua din 
lemn cioplit cu tesla. Casa agresorului meu nu făcea excepţie. 

Am intrat. Individul răspundea la blândul nume de Jesus 
Garcia şi se ploconea ca o slugă. Am traversat prăvălia, am tras 
pe nări mirosul de piei de jaguar, de ozelot şi de pisică din 
depozit, apoi am pătruns direct în odaia din fund: locuinţa, 
probabil. Pe perete spânzurau alături un uriaş revolver al 
armatei spaniole şi o machete ruginită. Nu era greu să observi 
că muchia acesteia fusese ascuţită de curând, căci strălucea. M- 
am interesat de preţul câtorva mărfuri. Tariful era pipărat. L-am 
prins de mână pe Jesus Garcia, frământându-i palma uscată. 

- Mă doare, caballero. 

- Asta nu-i nimic. O să mă-ntorc. Am de gând să mă 
stabilesc prin partea locului. 

- Îmi face totdeauna plăcere să văd stabilindu-se aici 
străini. Nu doresc decât să-i ajut. 

Peştele ăsta piranha, piticul ăsta avea acelaşi venin 
îndulcit ca şi ticălosul lui de stăpân. Eram hotărât să scot 
definitiv la lumină povestea loviturii de machete, dar nu voiam 
să-mi asum riscul de-a întârzia fără folos pe drumul spre Lima. 
L-am lăsat deci pe nemernic mai departe cu negustoria lui, 
împărţit cum se afla între teama că fusese recunoscut şi furia 
omului laş. Ne mai vedeam noi. l-am zdrobit încă o dată mâna. 
Tremura de spaimă. 

La aeroport, toţi mă aşteptau: 

- Repede, Don Fernando, să facem o fotografie! 
Comandantul voia să păstreze amintirea întâlnirii noastre; 
posada a fost decorul în care ne-am luat astfel rămas bun. l-am 
mulţumit lui Baillarine şi m-am căţărat în avionul de vânătoare 
al lui Gal'Lino. 

Curând au început să se vadă zimţii uriaşului lanţ muntos. 
Luând altitudine, aparatul descoperea privirii cascadele şi 
serpentinele născânde ale fluviilor, vegetaţia mai rară a primilor 
contraforți, râul Perene, minuscul. Admiram această barieră de 


cinci mii de metri, pe care trebuia s-o depăşesc pentru a-mi 
atinge în sfârşit ţinta: Lima, oraşul despre care mi se vorbise 
atâta. Lima, cea dintâi întâlnire a mea cu Pacificul. Din când în 
când, Gal'Lino privea înapoi; părea să-mi înţeleagă şi el graba. 

A doua zi, dotat cu o camionetă şi cu un şofer, cu un pui şi 
cu o rață friptă, cu pâine, banane şi patru sticle de vin peruvian, 
am trecut munţii fără nici cel mai mic efort. O altă legendă se 
spulbera în contact cu realitatea: legenda lui suroche, răul de 
munte care se presupune că i-ar cuprinde pe nefericiţii şoferi 
plecaţi fără butelii de oxigen. 

După douăzeci şi două de ore de drum lipsite de orice 
peripeţie, Chevrolet-ul a stopat în piaza* San Martin, la intrarea 
marelui hotel „Bolivar”. Străzi pustii. Noapte frumoasă şi caldă. 
L-am răsplătit pe bravul meu şofer cu un bacşiş de prinţ arab şi 
l-am văzut cum pleacă din nou spre baza aflată la treizeci de 
kilometri de-acolo, fără să pară câtuşi de puţin obosit. 

Am putut în fine să adorm, gândindu-mă că nu mă mai 
aflu prea departe acum de marile personaje cărora voiam să le 
forţez uşa. Aveam în mână cheiţa de aur: scrisoarea către 
colonelul Reccavaren, mesaj fără îndoială concis, aparţinând 
unui militar cinstit, care se angajase să-mi vină temeinic în 
ajutor. 

19 , 
ROSITA, ÎNCÎNTĂTOAREA SPIOANĂ 

Aventura înseamnă şi stăpânire a timpului - a timpului pe 
care ai câteodată impresia că-l pierzi, a timpului care se scurge 
şi-n faţa căruia te trezeşti brusc la fel de neajutorat ca şi în faţa 
marei naturi. Trebuie să fi avut răbdare, să fi aşteptat, să te fi 
jucat cu inerția oamenilor ca să ştii că reuşita ţine adeseori de 
ocolurile acceptate cu zâmbetul pe buze. Fără să pierzi din 
vedere ţinta, e adeseori mai rentabil să te laşi în voia vieţii şi să- 
ţi ascunzi graba de animal hăituit. 

Răsăritul soarelui îmi inunda camera. Aveam chef să alerg 
prin oraşul acela magnific ale cărui peluze înflorite erau semnul 
frumuseţii şi al curăţeniei. Cit timp mi-ar trebui ca să înfrâng 
intrigile politice, mascate acum de splendoarea decorului? 
Săptămâni? Luni? Doream să mă înarmez pentru o lungă bătălie 
pe viaţă şi pe moarte, să stabilesc o dată pentru totdeauna 


* Piaţă, în Ib. Spaniolă în original. 


bazele acţiunii mele: „Aceeaşi tactică, Fernando. Costum, 
smoching, vizite. Noua ta junglă e înalta societate. Descoperă-ţi 
din nou reflexele de monegasc], de petrecăreţ, de om de 
lume”. 

In oraş, după terminarea cumpărăturilor, am făcut să-i 
parvină şefului suprem al aviaţiei scrisoarea mea de 
recomandare, apoi am vizitat Lima, pentru a-i lua pulsul. 
Gardienii cu pantaloni roşii şi căşti strălucitoare supravegheau 
imensul edificiu al palatului prezidenţial: obiectivul meu ultim. 

Flori, arbori, case vechi spaniole, marea, cartierele 
rezervate locuinţelor. M-am întors la hotel şi am coborât la bar, 
în smoching. Peruviene elegante, perechi în ţinută de seară 
pătrundeau în restaurant. Directorul s-a apropiat să-mi strângă 
mâna: „Vornier. Francez şi eu. Scump compatriot, fiţi binevenit”. 

Vornier făcea pe maestrul de ceremonii şi pe organizatorul 
tuturor serbărilor, fie că era vorba de binefaceri, de vreo ligă, de 
vreo aniversare sau de vreo logodnă mondenă etc. Activitatea 
asta nu părea câtuşi de puţin să înlocuiască pentru el hotelurile 
conduse pe Coasta de Azur. Totuşi a doua zi a fost extrem de 
impresionat când, împotriva oricărei aşteptări, un curier a venit 
să-mi aducă un plic din partea colonelului Reccavaren. Marele 
joc începea. 

De la vizite la convocări amicale, colonelul şi fratele lui se 
angajau cu toată greutatea lor în goana mea după concesiune. 
Cu o seriozitate de funcţionari responsabili şi expeditivi, mi-au 
ascultat ore întregi argumentele. Le văd şi acum, la amândoi, 
statura elegantă. Colonelul, într-o uniformă încărcată cu 
decoraţii multicolore şi fratele lui, specialist în economia şi 
dezvoltarea resurselor naturale, mă observau cu priviri agere. 
Studierea dosarului, faptul că explorasem terenul dinainte şi-l 
cunoşteam, informaţiile cu privire la trecutul meu de forestier, 
toate astea le-au risipit repede neîncrederea. „Fratele meu şi cu 
mine, mi-a spus colonelul, suntem de părere că ne trebuie 
oameni ca dumneavoastră, care să ne ajute la valorificarea 
bogățiilor. Dar vă pune cineva beţe-n roate: dosarul 
dumneavoastră nici măcar n-a ajuns la noi”. 

- O să-l văd pe preşedintele Benavides? Am întrebat eu. 


*x Locuitor al statului Monaco; în text, aluzie la cei ce frecventează Coasta 
ele Azur. 


- Sânt cel mai în măsură să obţin o asemenea întâlnire şi 
mă voi strădui. 

Acesta a fost răspunsul colonelului. Fratele lui a promis să 
descopere în care birou se pregătiseră unii să înmormânteze 
afacerea. Directorul lui de cabinet ar putea studia împreună cu 
mine amănuntele şi redactarea textelor. Deveneau. Într-un 
anumit fel, naşii mei: „Pregătiţi-vă să-l convingeţi pe preşedinte 
şi prezentaţi foarte exact motivele pentru care cereţi un 
asemenea număr de hectare. Ministerio de Fomento* vă este în 
permanenţă deschis”, a precizat economistul. 

Am început să-l frecventez zilnic pe directorul de cabinet 
al colonelului, Arturo Chavez Cabello, un om destul de tânăr, 
durduliu, prietenos, încântat la gândul că se va interesa de-o 
regiune pe care-o iubea mai presus de toate: Loreto. Deşi mic 
de statură, acţiona cu un dinamism surprinzător; am început 
împreună munca de redactare într-o spaniolă impecabilă. Din 
vreme-n vreme, purtând o garoafă la butonieră, Don Pedro 
Reccavaren venea să urmărească felul cum înaintează acel lung 
raport forestier şi pleca reconfortat: „De când aţi sosit, fratele 
meu şi cu mine vorbim numai despre proiectul dumneavoastră”. 

Câteva zile mai târziu, la ora unu dimineaţa, am fost trezit 
de un apel telefonic neaşteptat: „Aici colonelul Reccavaren. les 
chiar acum de la preşedinţie. Pregătiţi-vă pentru mâine, la ora 
şapte. Vin să vă iau. Preşedintele Benavides vă primeşte la ora 
opt”. 

O dată cu sosirea dimineţii, o limuzină americană ne-a dus 
în direcţia mării. M-a cuprins îngrijorarea. Am fost liniştit: „Am 
obţinut pentru dumneavoastră o audienţă particulară. Ne 
îndreptăm, aşadar, către La Perla”. 

Am trăit obişnuita ceremonie de pătrundere la mărimile 
acestei lumi, în reşedinţele lor personale: opriri succesive pentru 
control, inspectori în civil, grilaje deschise şi închise repede la 
loc. Colonelul era pretutindeni recunoscut şi salutat. Urcând în 
grabă treptele peronului, mă gândeam la Maltez şi la mutra lui 
de fachir în descompunere. Poate urma să câştig manşa a doua? 
Un lacheu în livrea clasică ne-a rugat să aşteptăm câteva clipe, 
a dispărut, apoi s-a întors şi ne-a introdus într-o încăpere foarte 
sobră, eu mobilă de mahon. Pe pereţi am zărit câteva frumoase 
tablouri vechi. In dreptul celor două ferestre înalte stătea un om 


* Ministerul economiei naţionale, în limba spaniolă în original. 


cu faţa slab luminată; s-a ridicat şi a venit spre noi. Era 
preşedintele. 

Iti imaginezi un om, apoi îl cunoşti şi iată că uneori trebuie 
să modifici la repezeală portretul pe care i l-ai inventat. La fel şi 
acum. Generalul Benavides părea mai degrabă un înalt slujbaş 
decât un militar. Scurt şi îndesat, musculos, cu ochi negri uşor 
alungiţi, dar vii şi frumoşi, înainta spre noi într-o simplă haină de 
casă gri. Colonelul a salutat, luând o impecabilă poziţie de 
drepţi. Generalul mi-a întins foarte simplu mâna şi mi-a spus 
într-o franceză deosebit de corectă: 

- Scuză-mi ţinuta, dar lucrez de la ora cinci dimineaţa şi 
mă îmbrac abia după ce rezolv majoritatea problemelor. 
Eminenţii dumitale naşi mi te-au şi recomandat. Expune-ţi pe 
scurt proiectele. Te ascult. 

Nu simţeam vreo teamă, cum dealtminteri n-am simţit 
niciodată pe parcursul unor asemenea întâlniri cu eroii 
timpurilor moderne, aceşti nefericiţi oameni de stat sau de 
afaceri care nu-şi mai pot permite nici măcar luxul unui week- 
end. Generalul părea de-o indiferenţă aproape minerală, aceeaşi 
care mă izbise la Kenou şi la majoritatea metişilor de pe 
Amazon. M-am lansat cu hotărî re în prezentarea concisă a 
posibilităţilor departamentului Loreto. Argumentele mele se 
rafinaseră acum şi mai mult; documentaţia se îmbogăţise. Totul 
era limpede şi răspicat. Preşedintele îşi trăsese un platou, 
luându-şi fără vreo ceremonie dejunul. In spatele ochelarilor săi 
de lucru, rămânea mai departe de nepătruns. M-a privit brusc în 
ochi, ca şi când ar fi aflat destul şi ar dori să-mi pună întrebări: 
„Limpede, raţional, exact. Dar aceste bogății ascunse reclamă 
tehnicieni şi capitaluri. Dumneata cu ce contribui?” 

II descopeream abia acum pe militarul care-ar merge 
drept la ţintă şi s-ar dovedi lipsit de îndurare dacă n-aş avea 
răspuns şi nici acoperire. Am deschis din reflex servieta pentru a 
căuta ajutor, o schiţă, ceva - şi am dat brusc peste cea mai 
grăitoare armă: fotografia. Modestele mele documente aduceau 
pe neaşteptate greutatea vieţii, forţa convingătoare a imaginii: 
„lată cinci fotografii, toate făcute de mine. Ele răspund la prima 
dumneavoastră întrebare. Aici. Tehnicienii: Kenou şi cei doi 
seringueiros doborând copaci pe malurile fluviului Ucayali. 
Dincoace, trunchiurile în pirogă. A urmat încărcarea lor pe 
Attika. Apoi transportul pe Atlantic. lată şi camionul meu do la 


Marsilia. In sfârşit, sosirea buştenilor la Saint-Maur. Această 
nouă serie vă îngăduie să urmăriţi procesul derulajului, al cărui 
preţ de cost îl cunosc. In ceea ce priveşte eşantioanele din 
pădurile dumneavoastră, iată-le aici sub formă de furnir. Am 
realizat munca asta absolut singur, în nouăzeci de zile. Câte n- 
aş putea face cu ajutor oficial! Franţa posedă la Nancy cea mai 
bună şcoală forestieră din lume. li ştiu pe specialiştii ei în lemn 
tropical. Pădurea peruviană poate fi exploatată şi în acelaşi timp 
cruţată. E nevoie să te pricepi ca să nu secătuieşti zonele cu 
arbori de valoare. Vă pun la dispoziţie aceste cunoştinţe”. 

Preşedintele studia cu atenţie fotografiile prăpădite pe 
care le făcusem totdeauna doar pentru propria mea plăcere. Ele 
constituiau astăzi o dovadă împotriva oricărei cacialmale. In 
privinţa capitalurilor, am simţit pe neaşteptate că eram mai 
puţin înarmat şi că a mă grozăvi fără probe ar putea să pară 
absurd. In linii mari, ani spus: „Situaţia mea, domnule general, e 
limpede: am acţionat până acum fără ajutor financiar, preferind 
să fac prospecţiuni pe propria-mi cheltuială. Nu sînt un capitalist 
bogat: dur înţeleg să păstrez beneficiul eforturilor depuse. 
Propriile-mi capitaluri îmi asigură independenţa. Nu sînt deci 
agentul executor al nici unui grup, al nici unei forţe naţionale 
sau internaţionale. Cu o concesiune pe numele meu, în schimb, 
portofoliul de comenzi va deveni repede impunător. lată studiul 
preţurilor de cost pentru fiecare port important al Europei, ele 
sînt uşor concurabile. Cu acest portofoliu voi obţine din Europa 
sau chiar clin S.U.A. toate creditele de care am putea avea 
nevoie”. Şi am tras concluzia: „lată de ce vreau să fie 
concesiunea pe numele meu, fără nici o pretenţie asupra solului 
ori a subsolului. Voi trata în aceste condiţii, sau nu voi trata 
deloc”. 

Generalul stătea neclintit. Colonelul tăcea. Era ora nouă. A 
fost anunţată audiența următoare: un senator şi un deputat. „Să 
aştepte, a spus generalul. Continuă, te rog”. 

Uneori n-ai nici un interes să aglomerezi peste măsură o 
întrevedere. Tăcerea nu m-a stânjenit niciodată. Stătusem ore 
întregi în faţa negrilor mei sau a ocnaşilor şi nu socotisem că ar 
fi nevoie să le umplu cu ceva. Mă întrebam totuşi dacă am făcut 
bine vorbind fără să întrebuința  cacialmaua, adeseori 
indispensabilă, din nenorocire, pentru a inspira încredere. 
Instinctiv am vorbit răspicat, în aşa fel încât să provoc reacţia 


care mi se părea că întârzie: „N-am ascuns şi n-am exagerat 
nimic. A pus toate cărţile pe masă, domnule Preşedinte. Ştiţi 
cine sînt: m-am ridicat cu greu, prin mijloace proprii şi înţeleg să 
reuşesc şi să trag profituri îndreptăţite din această afacere; dar 
slujesc în egală măsură dezvoltarea Peru-ului oriental. Imi place 
tara asta; am acum în ea prieteni. Aş fi foarte mâhnit dacă ar 
trebui să caut în alte regiuni ale Amazoniei bogății care ştiu că 
există la dumneavoastră”. 

Colonelul Reccavaren a profitat de ocazie: dezvoltarea 
Iquitos-ului şi a provinciei orientale era necesară, a spus el. 
Obstacolul munţilor constituia o scuză facilă. Aveau acolo doar 
câteva aparate de zbor, câteva garnizoane slabe. Cum să te mai 
miri că ţara se află în mâinile unor prăvăliaşi îndoielnici şi 
feudali? 

Preşedintele a dat din cap. In cele din urmă mi-a spus: - |ţi 
mulţumesc, domnule, pentru sinceritatea dumitale. Eşti 
entuziast şi priceput. lată capitalul dumitale cel mai bun. Dacă 
mi-ai fi afirmat, că dispui de sume enorme, te-aş fi privit cu 
multă neâncredere. Nu te grăbi. Lucrează împreună cu prietenii 
dumitale de la Fomenio. Doresc să te revăd în curând, căci îmi 
inspiri încredere. Mult noroc, prietene. 

Strângerea lui de mână, zâmbetul lui, micul semn de adio 
aproape complice —; atâtea dovezi, aveam impresia că ştiusem 
să-l conving. 

Reccavaren era categoric şi pe deplin optimist: „Aţi 
câştigat, Don Fernando. Îl cunosc. E cucerit. lubeşte riscul, 
efortul; lucrează el însuşi cu îndârjire. Lucraţi şi dumneavoastră, 
căci n-o să vă mai slăbească din strânsoare. Voiam să mai ştiu 
unele lucruri: 

- E iubit? 

- Mult, dar de către popor şi armată. Niciodată un 
preşedinte n-a avut un sprijin atât de solid şi de legitim. E şansa 
ţării noastre, dacă-l păzim, căci mereu te poţi teme de un 
atentat. Pe Leguya l-au ucis; aici viaţa unui preşedinte e mereu 
ameninţată. 

Am avut astfel dovada că, în însăşi inima unei capitale, 
existenţa plină de primejdii şi cruda lege a pădurilor continuau 
să-i influenţeze profund pe oameni. Căpătăm încetul cu încetul o 
nouă dimensiune: lupta pe care trebuia s-o port dădea naştere 
unui amestec subtil de prudenţă şi încredere totală. Ce puteam 


să opun eu, un biet microb, vieţii care mă aştepta? Planurile, 
programele tehnice, Setea mea de-a reuşi? Vax! Impotriva relei- 
voințe şi-a atentatului, aceste acte necesare, indispensabile, n- 
aveau nici o putere. Rămânea instinctul, un simţ nedefinit care- 
mi îngăduia să trec peste orice, să înaintez cuprins de euforie, 
fără să am măcar impresia că muncesc. Da, îmi dădeam seama 
în clipa aceea că nu muncisem niciodată, că doar trăisem 
intens, suferisem, luptasem, fericit să idealizez, să merg înainte, 
să-mi descopăr adevărata cale trebuia să mă călăuzesc mai 
departe după instinct, capitalul meu pururi nedevalorizat. Poate 
că prin însăşi forţa lui îmi câştigasem încrederea acestui 
preşedinte. La insistenţele colonelului, am început studiul 
asupra transporturilor fluviale, aflate în strânsă legătură cu 
panourile: „Pregătiţi-vă, Fernand, căci preşedintele n-o să mă 
mai slăbească. Poate să vă cheme în orice clipă”. Mi-am dublat 
vizitele la minister şi am pornit în căutarea unei vile frumoase, 
pentru cazul în care studiile şi demersurile s-ar prelungi. Pe 
parcursul tuturor acestor zile de alergătură prin Lima, am avut 
neplăcuta senzaţie că sînt urmărit, fără să capăt niciodată 
dovada. Oricum colonelul Reccavaren avusese dreptate cu 
îndemnurile lui căci după câteva zile, un ofiţer de gardă s-a 
prezentat la hotelul “Bolivar” pentru a-mi înmâna, mie personal, 
invitaţie la masă din partea generalului Benavides. 

La Palacio del Gobierno* am prezentat cartea de vizita. 
Militari în mare ţinută făceau de gardă. Un ofiţer m condus către 
lift. Curios: acesta cobora la subsol. Un lung culoar boltit, apoi o 
mică uşă pe care-o păzeau două setinele înarmate. Ofiţerul a 
spus parola şi unul dintre soldaţi a bătut de trei ori eu patul 
armei în uşă, ritmând loviturile ca la telegraful morse. Uşa s-a 
deschis. Un alt ofiţer, cu pistol la centură, m-a luat în primire şi 
m-a condus într-o sală scundă, boltită. Nu înţelegeam nimic din 
acest straniu ceremonial, aşteptându-mă mai degrabă să văd 
luminile unui salon ticsit cu oficialități decât o masă de 
mânăstire, pe care se zăreau numai două tacâmuri. 

Mascat de spătarul unui scaun înalt, generalul surâdea 
sfârşind de citit un document. S-a ridicat şi mi-a dat curaj 
invitându-mă să mă aşez în faţa lui. A deschis fără protocol o 


* Palatul guvernamental, in limba spaniola în original. 


sticlă de  „châteauncuf-du-pape”*. „O să mâncăm, dragă 
domnule, împreună. Procedez aşa de multe ori când cuget şi mă 
pun la curent cu anumite probleme în vreme ce iau masa. E 
plăcut şi eficace”. Purta de data asta dată o uniformă kaki foarte 
strictă, cu decoraţii minuscule, “începe să mi se facă teribil de 
foame, îţi propun un prânz specific ţării noastre”, a adăugat 
generalul. Sunet uşor de clopoțel. Apare un indian purtând o 
tavă din argint masiv garnisită cu mici pacheţele surpriză. 
Preşedintele îmi explică el însuşi că sînt alfajoles, 

Mălai frământat cu zeamă” de pasăre; la asta se adaugă 
ouă şi piept de pui; se înfăşoară totul în frunze aromate. 
“Plimbă-te noaptea pe lângă halele noastre, dumneata care nu 
eşti preşedinte şi vei vedea cum umblă femeile şi oferă 
asemenea minunăţii aburinde. Şi acum dă la o parte frunzele”. 

Generalul s-a pornit să mănânce cu mare poftă; am făcut 
bucuros la fel. Totul era un deliciu: şi seviche-ul, peşte tăiat în 
cuburi, cu lămâie şi ardei tocat alături şi rața pe orez. Fel 
naţional de care preşedintele părea să nu se mai sature: “E 
luxul nostru. Serveşte-te din belşug, pentru că vom termina cu 
fructe de pe Amazon”. 

Mi-a pus încă o dată întrebări cu privire la o sută de 
amănunte tehnice, sondând gradul de pregătire a proiectelor, 
cunoştinţele mele în domeniul lemnului. Se instruia şi mă 
cântărea din nou, însă cu bonomie şi interes. Tonul era liber, aşa 
că m-am apucat să-i povestesc vreo câteva amintiri care l-au 
destins în mod vizibil. Mi-a mărturisit ou ironie că se gândise o 
clipă să-mi încredinţeze un post oficial: „Proastă idee. N-ai o şiră 
a spinării de funcţionar”. Vedea pentru mine trei rosturi: 
exploatarea unei concesiuni pilot, punerea pe picioare a unei 
şcoli forestiere în cadrul şcolii lor de ingineri agronomi şi, poate, 
un studiu privind echiparea unei flotile fluviale. 

- Cafea? E o esenţă foarte tare, de la Perene. 

Desprinsese, în numai câteva fraze, eventuala mea 
utilitate. Libertatea de ton se transforma în energie: “Dau ordine 
în acest sens colonelului Reccavaren. Prospecţiunile şi călătoriile 
dumitale se află de-acum înainte în grija serviciilor lui. Nu şovăi 
să mă anunţi dacă se iveşte vreun obstacol neprevăzut”. 

Mi-am luat rămas bun, mândru, dar şi foarte conştient de 
faptul că, datorită atribuţiilor mele şi ajutorului pe care-l 


* Soi de vin din Franţa. 


ofeream serviciilor guvernamentale, voi fi imobilizat săptămâni 
întregi. Preşedintele îmi răpea jungla, însă încrederea lui mă 
obliga să îndeplinesc munca asta cu toată râvna. Nimic nu e mai 
fragil decât protecţia oamenilor puternici. Mă aflam la Lima şi 
trebuia, de voie de nevoie, să-mi întemeiez aici reputaţia. Deci 
adio pentru o vreme pădurii, celor doi seringueiros. Farmecului 
provincial din oraşul Iquitos, măruntei mele lumi de truditor 
Ochisem în plăcutul cartier periferic Miraflores o vilă în stil 
mexican. Am închiriat-o pe loc, angajând şi o familie de indieni, 
care se întorceau seara la coliba ier de bambus. Urma să trăiesc 
în mijlocul florilor, al palmierilor. Boschetele mov şi muşcatele 
roşii dădeau grădinii un aer de vacanţă şi de sărbătoare. Gratii 
solide din fier forjat apărau ferestrele, contrastând cu rozul 
învechit al zidurilor şi al peronului. 

Totuşi, după câteva zile, nici o îndoială n-a mai fost cu 
putinţă: nişte indivizi mă urmăreau şi mă spionau, ascunşi în 
spatele copacilor de pe bulevard. M-am prefăcut că nu observ 
nimic, în aşa fel încât trimişii ăştia noi să prindă curaj; apoi, într- 
o bună seară, m-am năpustit cu hotărâre asupra unuia, trecând 
foarte repede prin faţa celuilalt, care purta două inele de argint 
destul de bătătoare la ochi. 

- Ai un foc? 

Omul a fost cuprins de teamă. Era un indian metis. l-am 
examinat încălţămintea, hainele, obrazul, în vreme ce se căuta 
după chibrituri. Un amănunt mi-a atras numaidecât atenţia, 
individului îi lipsea lobul urechii stângi. O tăietură de brici, 
probabil. Aveam deci posibilitatea să-l identific. Am alergat să-l 
anunţ pe colonelul Reccavaren despre această supraveghere 
destul, de stranie. 

“Lăsaţi pe mine, a spus colonelul. Şeful poliţiei îşi are 
fişierele lui”. 

La câteva zile după aceea, mă lămurisem: “Aşa e sunteţi 
supravegheat, mi-a adeverit Reccavaren. Munca dumneavoastră 
la minister nelinişteşte mai mult decât un om de afaceri. 
Elaborarea noilor legi ameninţă anumite interese. Banda din 
Iquitos şi Maltezul acela nu sînt decât nişte verigi; trebuie să fi 
intrat pe fir, în locul lor, politicienii. Urmărim noi afacerea. 
Dumneavoastră lucraţi, dar fiţi cu băgare de seamă”. 

In chip misterios, totul a revenit la normal. Începând de-a 
doua zi, nici urmă de spioni. Puteam şi eu să răsuflu. 


Spre sfârşitul după-amiezii. pe când părăseam ministerul, 
am văzut cum încetineşte un încântător Ford decapotabil, 
condus de-o tânără superbă; observându-mi fără îndoială 
tulburarea, aceasta a oprit maşina în dreptul meu, la marginea 
trotuarului. Am considerat că era nostim atacul şi reciproc - o 
peruviană - o feminitate subtil provocatoare - nişte ochi să te 
pierzi în adâncul lor - de ce nu “? Am salutat ca un nobil francez 
plin de curtenie. 

- Señor, nu mergeţi la Miraflores? 

- Cum de ştiţi asta? 

- Locuiesc acolo împreună cu mama. Orice femeie liberă 
are dreptul să remarce în cartierul ei un bărbat seducător. 

Nu mai găseam nimic de spus, tot privind-o îi admiram 
tenul, gura puternică şi bine desenată. Ea a izbucnit în râs, 
dezvelind nişte dinţi albi, splendizi. 

- De ce mă priviţi astfel? 

- Pentru că vă găsesc minunată. 

- Vă duc? Mă distrează să vă însoțesc. 

M-am aşezat lângă ea şi astfel a început totul. 

- Te-am minţit. Nu locuiesc la Miraflores; am aici doar 
nişte prieteni. Nu eşti supărat pe mine? 

- Nu, dacă-mi promiţi să revii. 

- Uite numărul meu de telefon. 

Rosita a apărut a doua zi, la ora ceaiului. Am regăsit-o 
apoi seară de seară, duioasă ori pătimaşă, gata să rămână 
pentru totdeauna în vila aceea înconjurată de flori. l-am dat prin 
urmare cheile. Intram în salon, după ore şi ore de calcul sau de 
studiere a devizelor pentru construcţii navale, iar ea înainta spre 
mine grijulie, aprinsă de pasiune. Marea mea orchestră 
interioară îşi relua simfonia aproape uitată. Ne iubeam până 
cădea întunericul; sau invitam la noi prieteni. 

Într-o zi s-a petrecut un incident care m-a alarmat peste 
măsură, in ciuda voinţei mele. Am pătruns în marca încăpere a 
vilei, ferindu-mă, din glumă, să fac până şi cel mai mic zgomot, 
ca să nu-mi trădez sosirea. Mă întorceam dealtfel puţin mai 
devreme, căci plănui sem să-i fac o surpriză Rositei şi s-o invit 
să mâncăm în oraş. Înaintam fără zgomot în vârful picioarelor, 
când am văzut-o cum închide la repezeală, ca o fetiţă prinsă cu 
mâţa-n sac, un dosar cu nişte documente, lăsat de mine pe 
masă. M-am prefăcut că nu observasem nimic, dar faptul m-a 


pus pe gânduri: curiozitate? Teama de-a fi fost indiscretă? 
Spionaj? Am vrut să aflu. A doua zi m-am întors de la Fomento 
cu un memoriu gros, bătut la maşină, pe care l-am uitat 
dinadins în automobilul Rositei. Când ne-am revăzut, nici un 
semn din partea ei cu privire la studiul acela confidenţial. 
Imposibil, totuşi, să nu-l fi găsit. Ce concluzie puteam trage? 

Mi-a răspuns la întrebare ziarul El Comercio*, zece zile mai 
târziu: acesta anunţa crearea unei societăţi la Iquitos şi punerea 
probabilă în valoare a unei zone forestiere foarte importante. 
Harta regiunii amintea în mod ciudat de una dintre hărţile 
dosarului meu. Singura lovitură grea pentru stăpânii Rositei, 
încântătoarea mea spioană. O constituia faptul că avuseseră în 
mână un splendid dosar fals anume alcătuit. 

Menţiunea „foarte secret” înscrisă pe fiecare pagină, 
hărţile numerotate, schiţele abundente - totul conferea un 
aspect serios capcanei şi capcana funcţionase. Rămânea să 
descopăr cine căzuse în ea îmi spuneam, totuşi, cu sinceritate: 
“Tu însuţi. Fernando. Căci pe femeia asta o iubeşti şi nu poate 
să nu te amărască trădarea ei”. 

Când Rosita a intrat în seara aceea cu braţele încărcate de 
flori, am crezut că voi face explozie. Am lăsat-o să ajungă, 
totuşi, până la mine. Căci nu mă hotărâm s-o consider atât de 
trădătoare, să mă gândesc că ochii ei frumoşi erau ai unei 
spioane pe care mi-o azvârliseră în braţe. Privirea mea trebuie 
să fi fost scormonitoare, întrebarea mea mută i s-a părut 
probabil insistentă: Rosita mi s-a aruncat la piept, cu delicateţe. 
Făcusem bine că-mi păstrasem calmul, întrucât ea a fost aceea 
care, cu ochii în lacrimi, atârnată de gâtul meu, a vorbit prima, 
oferindu-mi astfel o nouă dovadă a iubirii sale: “Nu mai pot, 
Fernando. Ascultă-mă şi fă cu mine ce vrei. N-am vrut, n-am 
înţeles...”. 

Auzind-o, bucuria îmi revenea încetul cu încetul: 
mărturisea totul, chiar înainte de-a se şti descoperită. Unchiul ei, 
politician veros, reuşise s-o convingă de faptul că eram un spion 
columbian atât de şiret, încât până şi preşedintele în persoană 
îşi pierdea orice simţ critic în faţa mea: „Mi-a cerut să te 
demasc. Dar mulţumită mârşăviei lui, am sfârşit prin a înţelege. 
Nu vor cu toţii decât planurile tale. Fernando, sînt dezgustată de 


* Comerţul, în limba spaniolă în original. 


rolul pe care m-au împins să-l joc, pentru că le iubesc şi vreau 
să te ajut. lartă-mă”. 

Eram atât de fericit s-o iert, încât am uitat să-i spun că era 
vorba de un dosar fals - lucru pe care Rosita l-a descoperit ceva 
mai târziu, când financiarii din grupul unchiului ei s-au întors de 
la Iquitos cu coada-ntre picioare şi furioşi că plătiseră doi 
madereros. ca să prospecteze în zadar o pădure trucată. Rosita 
se bucura: 

- Unchiul meu e foc de mânie. M-a ameninţat... 

- Dosarul era fals. Bănuieşte, aşadar, că mi-ai devenit 
complice. Ai grijă, Rosita. 

Am mai luat de multe alte ori masa cu preşedintele, 
înmânându-i până la urmă devizele pentru construirea unei 
flotile fluviale, dar fără să pot îndruma comanda spre şantierele 
noastre de la Cherbourg sau de la Saint-Nazaire (încheierea 
târgului a smuls-o mai târziu Germania). Găseam că e prea lung 
timpul de pregătire. M-am destăinuit colonelului. „Opoziția v-a 
luat drept ţintă, mi-a răspuns el. Vi se atribuie toate influenţele. 
În interesul preşedintelui  şi-al dumneavoastră. Personal, 
abţineţi-vă de-a mai veni câteva zile, dacă vreţi. Să nu 
înveninăm situaţia”. Am înţeles foarte bine şi am promis să mă 
abtin. Dar nu pot să uit şi amintiţi asta preşedintelui, că mă aflu 
aici in aşteptarea concesiunii mele”. 

Brusc păream să fi pierdut totul. 

M-am întors la Miraflores cu intenţia de-a pune pe mine un 
smoching şi de-a mă duce s-o iau pe Rosita de la scumpa ei 
mamă. Se făcuse întuneric, probabil că servitorii mei plecaseră. 
Am găsit totuşi vila luminată. Am avut sentimentul că se 
petrecea acolo ceva. In asemenea clipe mintea nu-mi mai 
funcţionează, intră în acţiune celulele; se trezeşte animalul din 
mine. 

Mi-am scos pistolul şi am început să înaintez către lumina 
care părea să vină dinspre baie. In cameră mi-am dat repede 
seama că fusese spartă o sticlă cu apă de colonie. Am 
întredeschis uşa. Pe jumătate goală, Rosita stătea, jos, foarte 
palidă. Îşi ştergea, eu un prosop înroşit de sânge o rană de la 
şold. 

A tresărit; apoi, văzându-mă, a surâs. Am luat-o în braţe şi 
am dus-o pe pat, ca să cercetez rana care sângera din 
abundență. Nu era decât o tăietură lungă şi nu prea adâncă. Am 


pregătit un pansament serios, întrebând-o totodată ce se 
întâmplase. Ea s-a apucat să-mi povestească: 

- Am vrut să-ţi fac o surpriză. Am trecut aşadar pe-aici, ca 
să te aştept. Intrând în camera ta, am văzut că perdelele duble 
se mişcă. Fără îndoială, se ascundea cineva după ele. M-am 
speriat şi individul la fel. Sticla cu apă de colonie se afla pe 
masa asta. Am pus mâna pe ea la noroc. Un om a ţâşnit dintre 
perdele, vrând s-o ia la fugă. Am spart sticla de umărul lui. El s-a 
întors, cu spaima-n priviri şi mi-a dat o lovitură de cuţit. 

- Cum arăta? 

- Era un cholo, mai degrabă scund. 

- Cu o ureche fără lob? 

- Te uiţi la urechile unuia care dă-n tine? Te uiţi la 
gesturile lui. 

- Va trebui să ne baricadăm de-acum înainte. 

Rana Rositei se cicatriza foarte repede, dar eu am refuzat 
s-o mai văd că-şi asumă noi riscuri venind la vilă. S-a prefăcut 
vreme de câteva zile că mă ascultă, apoi, în cursul unei vizite, s- 
a supărat categoric, profitând fără îndoială de absenţa maică-si: 
„Sânt eu o curcă plouată? Tocmai pericolul îmi dă un motiv în 
plus să mă aflu alături de tine”. Ochii îi străluceau, visători şi 
mândri. 

„Priveşte, a reluat ea, scoțând un mic revolver. Hai să 
vezi”. 

Işi amenajase un poligon de tir în pivniţă, ca să se 
antreneze. A descărcat şase gloanţe într-o siluetă de carton. Am 
îmbrăţişat-o, căci trăgea remarcabil de bine şiam pornit-o 
amândoi spre vilă. 

Zilele treceau, splendide. Îi întâlneam pe prietenii din 
aviaţie nu numai la minister, ci şi la clubul lor. Munca şi 
distracţiile erau de ajuns ca să-mi potolească graba plecării. Am 
primit, în cursul acelei perioade, o lecţie de politică de la 
generalul-preşedinte: “Ţi-ai pierdut răbdarea, ştiu; dar a 
guverna înseamnă de multe ori a tărăgăna lucrurile. Intr-adevăr, 
nu bănuiam că s-a urzit un asemenea complot împotriva 
dumitale. Chiar stupide şi nefondate, atacurile astea înrăutăţesc 
opoziţia; sînt obligat să ţin seama de ele. O să capeţi 
concesiunea, dar aştept să se reinstaureze calmul. Te întăresc, 
până atunci, în misiunea dumitale”. 


Mulţumindu-i cu multă căldură, am părăsit reşedinţa lui 
particulară „La Perla”, îmbărbătat de trăinicia încrederii pe care 
mi-o acordase într-o zi, fără să mi-o mai retragă vreodată. 

Ala aflam la Lima de patru luni, când, pe 12 iulie, am fost 
trezit la ora şapte dimineaţa. Colonelul Reccavaren îmi anunţa 
cu mândrie vestea cea bună: obţinusem concesiunea. Generalul 
Uscar Benavides, preşedintele Republicii Peruviene, semnase 
actele. Acestea erau ratificate printr-o hotărâre supremă şi 
înregistrate sub numărul 145, fila 160. „Bravo. Felicitări”, a 
adăugat laconic Reccavaren. 

Aveam cele trei sute cincizeci de mii de hectare în 
pădurea amazoniană! Cu telefonul în mână, rămăsesem 
buimăcit, mut. Simţeam urcând încet în mine o bucurie surdă, 
încă prea depărtată pentru a izbucni. Trei sute cincizeci de mii 
de hectare! Un teritoriu, păduri imense, luni şi luni de îndârjire, 
însă şi visul vieţii mele întregi. Am pus jos receptorul şi am făcut 
o baie, ca să fiu un om nou, să marchez astfel victoria asupra 
tuturor meschinăriilor şi bârfelilor care fuseseră cât pe-aci să mă 
înăbuşe. Cântam. 

Actele mi-au fost înmânate de către notarul public. Asta 
însemna că voi pleca, voi părăsi Lima, pe Rosita. Imi dădeam 
seama că sacrificasem multe zile departe de pădurile mele şi că 
viaţa în capitală mai că-mi epuizase resursele personale. Cum 
atât de des se-ntâmplă, eram stăpânul unor întinderi uriaşe, în 
valoare potenţială de miliarde şi n-aveam nici măcar cu ce s- 
ajung în Europa! Să împrumut? Nu e felul meu şi. În plus, ar fi 
însemnat să mă discreditez în ţara asta pentru totdeauna. Un 
singur mijloc, o singură bancă: jungla şi resursele ei. „O plută, 
piei de caiman şi de jaguar, iată soluţia. Pune iar mâna pe flintă. 
Nimic nu te goneşte din urmă, Fernand. Ai la dispoziţie douăzeci 
şi cinci de ani pentru exploatarea pământului obţinut. Afundă-te, 
descoperă, du-te să trăieşti, în sfârşit, adevărata viaţă sălbatică. 
Regăseşte-ţi marea orchestră. Kenou şi cei doi seringueiros te- 
aşteaptă la Iquitos”. 

Rosita ştia totul despre plecarea mea în Europa; dar cu o 
zi înainte de-a ne lua rămas bun, tristeţea ei îţi făcea milă. l-am 
oferit o mică petrecere, o ultimă vâlvătaie de veselie şi iubire, 
înainte de-a îmbrăca iar trenţele de om al pădurii, mi-am pus 
pentru ultima oară smochingul şi am luat loc în Fordul ei 
decapotabil. Rosita îşi alesese toaleta cea mai fermecătoare. |- 


am oferit ultimele orhidee şi am intrat la hotelul „Bolivar”. Cina 
şi dansul, luminile, muzica şi şampania, totul ne îndemna să 
uităm apropiata noastră despărţire; şi totuşi ea venea o dată cu 
zorii. Am depus un ultim sărut pe mâna Rositei, mângâindu-i 
vreme îndelungată pletele lungi şi negre. Cu câteva clipe 
înaintea ultimei noastre îmbrăţişări, ea îşi deschisese poşeta şi 
scosese de-acolo micul revolver „la-l, acum n-o să mai am 
nevoie de el, vai! Păstrează-l şi gândeşte-te la mine. Deie 
Domnul să te poată apăra!”. 

Adio, Lima, Miraflores şi Rosita. Călătoream acum spre 
Anzii Cordilieri, ca să-i trec din nou şi să regăsesc pământul 
făgăduit, acele cochas unde mişunau caimanii şi unde speram 
să-i întâlnesc pe adevărații indieni ai visurilor mele de copil. 

20 
ÎNCONJURAT DE INDIENI VREME DE TREI ZILE: CELE MAI LUNGI 
DIN VIAŢA MEA 

Nu te cunoşti niciodată, înaintezi doar, ca şi când ai fi 
împins ori tras. Îmi dau şi astăzi osteneala să înţeleg ce mi s-a 
întâmplat în momentul acela precis în care traversam munţii. 
Nu-mi place deloc să mă gândesc la mine, dar acţiunea îşi ia 
asupra ei sarcina de a-mi înapoia imaginea. Păstrez totuşi 
impresia foarte obscură că s-a petrecut ceva straniu cu mine în 
clipele coborârii către San Ramon şi-n săptămânile care-au 
urmat sosirii mele. 

Aveam în mână cele mai frumoase cărţi la care se poate 
visa, un teritoriu spre care mă călăuzise fără întrerupere, din 
vremea copilăriei, destinul; şi, brusc, o putere misterioasă mă 
făcea pe nesimţite să schimb drumul. De ce? Nu căutam să lupt 
împotriva înrâuririi ei. Dacă aş fi urmat logica minţii mele de 
european, a faimosului meu consiliu de administraţie, cum îmi 
place să-i zic, m-aş fi dus în grabă la Paris ori la Londra şi aş fi 
transformat în bani concesiunea. Departe de-a acţiona astfel, în 
forţă, am fost absorbit treptat de interiorul ţării, de existenţa în 
afara timpului, de puterea elementului vegetal. Totul mă 
influenţa, ca şi când la mijlocul vieţii mele active - aveam 
treizeci şi şase de ani împliniţi - ar fi fost nevoie să mă întorc în 
pântecul unei mame noi, pentru a dormi acolo, pentru a muri 
chiar. Natura, jungla cu forţa ei mă hipnotizau în asemenea 
măsură, încât mi-era cu neputinţă să mă opun. 


Totul a început la San Ramon. Printr-o mică petrecere 
menită să celebreze întoarcerea mea în provincia orientală Apoi, 
vreme de câteva zile, Gal'Lino mi-a oferit posibilitatea să zbor 
peste contraforţii Anzilor şi peste comorile concesiunii mele. 
Aterizam din când în când pe noi terenuri, proaspăt defrişate şi 
în. Acele avanposturi militare eram invitaţi la masă. Prânzuri cu 
peşti pirarucus, cu manioc fiert peste care se presăra ardei iute 
şi se storcea lămâie, cu toasturi în cinstea preşedintelui 
Benavides, căruia puteam să-i descriu calităţile, spre marea 
uimire a gazdelor mele. 

Pe pământ regăseam parfumul, misterul, seva, forţa şi 
destrăbălarea naturii. Impresia asta de intensitate şi de viaţă n- 
a întârziat să mă fascineze; deveneam asemenea plantelor şi 
animalelor fără de număr, osândite să trăiască plăcerea numai o 
clipă, să se fecundeze, să moară şi să renască. Fiecare zbor cu 
avionul mi se părea un ospăț prea sărac; adunam schiţe şi 
informaţii sau întocmeam hărţi, în ideea de-a mă duce să văd 
totul cu ochii mei. „Regiunea râului Pangoa trebuie să fie 
bogată. Ea aparţine încă indienilor campas. Uitaţi-vă, Don 
Fernando. in apropiere de râul Pichi o să găsiţi cedri... acolo...”, 
îmi spunea pilotul. Eram cuprins de-o nestăvilită dorinţă: să 
rătăcesc în pirogă sau pe jos, să mă pierd pe sub bolta acelor 
quebradas, mici braţe de apă ca şi stătătoare, cu vegetaţie 
încâlcită. 

Am hotărât, pe scurt, să mă întorc la Pucalpa şi Iquitos, 
pentru a pătrunde în junglă şi-a începe vânătoarea. M; i 
gândeam la cei doi vagabonzi şi mă neliniştea puţin faptul că-i 
părăsisem atâtea luni cu instinctele lor încântătoare. Având în 
vedere că trebuia să strâng alimente Şi material, am pătruns 
încă o dată în prăvălia lui Jesus Garda, stârpitura aia care 
dăduse admirabil greş în faimoasa noapte a opririi avionului la 
Pucalpa. 

De la întoarcerea mea, limbile se dezlegaseră. Devenisem 
omul cu trei sute cincizeci de mii de hectare. Ca un băcan 
cumsecade. Jesus. Garcia mi-a prezentat cu multă căldură 
felicitările sale, pe care le-am primit în vreme ce mă plimbam de 
colo-colo prin depozit. Individul se îneca de atâta amabilitate 
greţoasă. 

- O să-ţi dau o listă de cumpărături. La întoarcerea mea, 
totul să fie pregătit. Pot să-ţi văd machete-le? 


- Am unele noi, superbe, Senor Frances. 

- Poarte bine. Le vom vedea. Uite lista, întocmisem un 
catalog impresionant de provizii şi de arme, astfel încât Jesus 
Garcia nu mai ştia dacă trebuie să se teamă de mine sau să mă 
sărbătorească. Am plecat deci din Pucalpa ca să revin acolo 
după câteva săptămâni, însoţit de cei doi seringueiros. Kenou, 
indianul, încă nu ajunsese la întâlnire, deşi Lescuyer îl anunţase 
imediat despic întoarcerea mea şi despre locul fixat pentru 
plecarea în expediţie: zona superioară a fluviului Ucayali. La 
Iquitos îmi găsisem motoarele Johnson reparate, lăzile de 
campanie, accesoriile forestiere. Reveneam cu o pirogă destul 
de mare pentru a transporta şase oameni, plus materialul: lupa, 
binoclul Nachet, rindelele, securile, alimentele. Un singur 
amănunt neplăcut: mi se furase busola forestieră. Topometrul 
neamt se oferise să mi-o împrumute pe-a lui, mai lentă şi fără 
alidadă; în graba mea de-a porni, acceptasem. 

Indată după sosirea noastră, Jesus Garcia pusese să se 
transporte la pirogă mărfurile, pe care Pablo şi Pedro s-au 
apucat să le controleze cu o comică autoritate. Puşti, pulbere, 
benzină, orez, alcool şi sare pentru prelucrarea brută a pieilor 
treceau rând pe rând în ambarcaţiune. După care cei doi mi-au 
înmânat factura, tot frecându-şi nasul. Nu voiau să piardă 
reacţia mea: aceasta s-a produs pe loc. 

- Ah, tâlharul! Nu numai asasin, ci şi profitor neruşinat! Mă 
duc la el. 

_ Cunoşteam preţurile; stârpitura de Jesus urma s-o afle şi 
el. Imi urzeam planul treptat, dus de-o mânie pe jumătate reală, 
pe jumătate prefăcută. Trebuia să pătrund val-vârtej în magazin. 
Peştele ăla piranha de băcănie a înţeles probabil pe loc, 
întrucât, văzându-mă, a avut nefericita idee să se dea înapoi, ca 
să ajungă la revolverul care atârna pe perete. Mi-am scos 
pistolul Parabellum. 

- Nici-o mişcare, Jesus. A sosit momentul. Mărturiseşte. 

- Nu, señor, nu eu. 

- Gestul tău e o dovadă. Nu te gândeşti decât la lovitura 
aia de machete, cu care-ai dat greş. Mărturiseşte, sau te ucid. 

- Nu mă împuşcaţi! lertare! Nu mă privea pe mine. N-ar fi 
trebuit. Voi face tot ce doriţi. 

Stăteam neclintit, cu pistolul îndreptat asupra lui. Sub 
apăsarea privirii mele, băcanul parcă se golea singur: 


- Mă pun la dispoziţia dumneavoastră: 

Era hidos, obosit peste măsură şi fără îndoială sincer, gata 
să se ducă şi să-l împuşte pe Maltez dacă i-aş fi cerut-o. Mi-era 
totuşi teamă de cea mai mică schimbare, ca şi de ura lui 
ascunsă, de reptilă. Am hotărât să închei repede afacerea: 

- O să scapi, Jesus, dar cu o condiţie. Şi socoteşte că-ţi fac 
în felul ăsta un cadou. Redu factura la jumătate şi achit-o pe loc. 
Meritai un glonte şi încă imediat. Ar fi trebuit să sfârşeşti în 
burta fiarelor, ca oamenii pe care i-ai ucis altădată. O să te 
plătesc în piei de caiman, dar numai la întoarcere. Semnează şi 
să nu mai discutăm. 

Tremura de grăbit ce era să semneze; dar se gândea, fără 
îndoială, că scăpase ieftin, căci mi-a zâmbit cuprins de uşurare, 
înmânându-mi factura achitată cum se cuvine şi repetând:„La 
dispoziţia dumneavoastră, Senor”. L-am pus să treacă înaintea 
mea, ca să ieşim în piaţă. Oamenii ne priveau, iar el, dorind 
parcă să-mi arate că n-o să mai fie nicicând vorba de povestea 
asta, mă saluta ostentativ, cu multă cordialitate. 

Două zile mai târziu, a sosit şi Kenou în mica lui pirogă. 
Purta ca întotdeauna doar un slip; dar în cinstea reîntâlnirii 
noastre, îşi împodobise obrazul cu desene de-un roşu cărămiziu 
şi-mi tot arăta securea americană şi machete. L-am cuprins în 
braţe; auzindu-l cum vorbeşte spaniola aproape curgător, am 
fost mirat la culme. Kenou te uluia, pur şi simplu! In cursul 
îndelungatei mele absente, prietenia pentru noi trei îl 
îndemnase să se angajeze la o plantație de cafea de pe râul 
Perene, unde să poată deprinde limba asta în care să ne 
înţelegem cu toţii. 

l-am înmânat în chip solemn o puşcă absolut nouă, 
fultuială, capsule şi un săculeţ cu plumbi. Obrazul îi strălucea. 
Multe seri după aceea l-am surprins contemplându-şi arma, cu 
un picior îndoit sub şezut şi culcându-se apoi în vreme ce-o ţinea 
strâns, ca pe-o jucărie prețioasă. 

Nesfârşite luni de vânătoare, de prospectări şi de lupte au 
început pentru noi, periculoase, exaltante, mereu altele. Uneori 
mă aventuram singur, zâmbindu-i pădurii ca un îndrăgostit 
credincios care pătrunde din nou în casa iubitei sale. Ceilalţi trei 
plecau atunci, la rândul lor, să caute vreo plajă acoperită cu 
ierburi, unde caimanii veneau să pândească maimuţele însetate. 
Uneori o porneam în lungi expediţii, urmând cochas-urile 


întunecoase, construind  uscătorii pentru tratarea pieilor, 
îngrămădindu-ne proviziile pe câteva plute întocmite la 
repezeală din lemn de bal sa. Fiecare zi o declanşa pe 
următoarea; eram împins mai departe, nu mă gândeam la 
întoarcere. Am înţeles de-atunci că mă deprindeam puţin câte 
puţin cu pădurea, cu capcanele ei, cu locuitorii ei - căci pădurea 
e populată, se uită sau nu se ştie lucrul ăsta. 

Nu departe de Yarina Cocha, am descoperit într-o zi un 
călugăr bătrân care trecea la Pucalpa drept solitar şi mizantrop. 
Habar n-avea nimeni dacă se mai află în viaţă. Se retrăsese de 
zeci de ani în mijlocul indienilor chamas. Regiunea era năpădită 
de crocodili care sfâşiau adeseori copii mici, dar încă nu ştiam 
amănuntul ăsta. 

Într-o dimineaţă, la răsăritul soarelui, pe când mă 
pregăteam să-mi părăsesc adăpostul de crengi, un tambo făcut 
din frunze îmbibate cu un soi de ceară naturală, am auzit bătăile 
unui clopot de aramă. Nu după mult timp, am dat peste o capelă 
minusculă, acoperită cu paie şi peste locuinţa de sihastru a 
sfântului aceluia din junglă. Se apropiau nişte indieni, urmaţi de 
câinii şi de orătăniile lor. Omul părea să predice. Straniu şi 
tulburător spectacol. Foarte bătrân, gârbovit, bărbos, cu o 
cunună de păr alb, el preda învăţătura în felul său, iar vreo 
treizeci de indieni îl ascultau cuminţi. Am observat că sutana lui 
“veche, de aba maronie, avea un număr impresionant de petice; 
mâinile şi degetele lui păreau deformate. La sfârşitul predicii, m- 
am dat mai aproape. Obrazul omului strălucea de-o bucurie 
tainică, umilinţa adevărată îi transfigura chipul scofâlcit. 

- Nu te apropia dacă ţi-e frică de lepră, a zis el. Dacă nu fii 
binevenit. Mi se spune padre Henrique. 

Am rămas astfel o zi întreagă şi-o noapte în coliba lui de 
paie şi păstrez pentru totdeauna imaginea acelor ore. Seara şi-a 
cârpit sutana cu o andrea groasă, la lumina unei torţe. Era basc 
de origine, trăise în Paraguay şi-n Amazonia. ca să sfârşească în 
coliba aceea afumată, lingă mica lui capelă. Mi-a vorbit despre 
pădure, pe care-o cunoştea bine, ca şi despre iubiții lui indieni, li 
aud şi acum vocea bătrână: “Mă ascultă, bineânţeles; dar uită 
repede şi se întorc la riturile lor. Nu înţeleg nimic şi totuşi ţin 
mult la mine. Fără îndoială, n-am eu priceperea necesară: sper 
însă că Dumnezeu va ţine seama de bunăvoința mea...”. 


In pofida degetelor bolnave, reuşea să coasă. A văzut că 
observasem amănuntul ăsta: „De cârpit mai pot, dar nu mai am 
forţă să destup vinul pentru slujbă. Mă ajută paracliserul. 
Săracul. E atât de primitiv, încât se duce la ai lui să-i destupe 
sticla. E foarte devotat, dar cam hoţ. Mă întreb dacă nu face aşa 
ca să bea vinul; aduce totdeauna doar jumătate din el. Dar 
astea sînt micile neajunsuri ale vieţii în mijlocul sălbaticilor. Îi 
iubesc pe toţi. Nu-mi pare rău că voi trăi aici până la moarte”. 

Am adormit în coliba lui ca la poarta raiului. Aveam 
impresia că mă oprisem la un sfânt, pierdut într-o altă pădure: 
aceea a iubirii faţă de Dumnezeu şi de indieni. 

A doua zi urma să explorez cocha cu unul dintre ajutoarele 
bunului părinte. Am descoperit mai bine de-o sută de saurieni 
imobili de-a lungul malurilor fierbinţi. Trebuia să organizez în 
locul acela un punct de vânătoare şi de uscare a pieilor. M-am 
întors la Pucalpa ca să-i anunţ pe Kenou şi pe cei doi 
seringueiros. 

La rândul lor, ei cercetaseră o întreagă reţea de 
quebradas, pe care aveam să le străbatem mai târziu în lung și- 
n lat vreme de săptămâni. Pentru moment ne foloseam iar de 
pirogă, urcând râul şi apoi canalul verzui unde ştiam că voi da 
peste curbura prelungă de la Yarina Cocha. Trebuia să fim atenţi 
să nu stricăm elicea; până şi cea mai mică rădăcină putea să-i 
fie fatală. Nori de țânțari se abăteau asupra noastră. Kenou a 
socotit că c mai bine să continuăm folosindu-ne de prăjină şi de 
pagaie. Pândea, nemişcat, primejdiile; când şuiera printre dinţi, 
cu privirile îndreptate într-un anumit punct. O făcea totdeauna 
ca să ne semnaleze prezenţa unui şarpe. Treceam deseori pe 
lângă şerpi anaconda gigantici, surprinşi în plină siestă. Pentru 
ce să-i fi omorât? Mai bine îi priveam şi ne continuam drumul. 
Anaconda nu sare, dealtfel; e un senior al junglei, care măsoară 
până la opt metri lungime şi atunci cântăreşte aproape o sută 
de kilograme; dar nu e veninos. Ne îndepărtam cu respect. In 
schimb trebuia să retez fără milă capetele şerpilor care trăiau în 
copaci şi se legănau deasupra apei, agăţaţi de bolta pe sub care 
noi treceam fără zgomot. Bună şcoală atenţia asta 
neântreruptă. Pasărea şi maimuța ştiu că sînt ucise dintr-o dată, 
cu o singură înţepătură veninoasă şi trăiesc luându-şi măsuri de 
apărare. Indianul presimte. În ceea ce mă privea, învăţam; îmi 


redescopeream simţurile, reflexele; era o trezire fără precedent, 
din zi în zi mai acută. 

În faţă. Kenou stătea neclintit. La o sută de metri pe 
partea stingă, privirea lui semnala, în adâncitura covorului 
vegetal, nările ca nişte sfere şi spinările umflate ale caimanilor. 
O ceată considerabilă, o adevărată „bancă” ieşea în calea 
puştilor noastre. Am socotit că trebuia să ne stabilim tabăra 
acolo, ghişeele urmând să se deschidă abia a doua zi. Seara, în 
jurul marmitei, eram patru oameni fericiţi. Curăţasem pământul 
şi întinsesem rogojinile; aveam un adăpost bun, un tambo sub 
care puteam instala apărătoarea contra ţânţarilor. Pablo şi 
Pedro au început curând să sforăie. Eu îi zâmbeam lui Kenou. 
Care-şi ţinea strâns puşca, zâmbindu-mi şi el. Aceste momente 
petrecute în jurul focului ocrotitor sînt bucuria vânătorilor. 

Când am deschis din nou ochii, Kenou se şi sculase, 
nerăbdător să se ducă şi să supravegheze caimanii. l-am trezit 
pe Pablo şi Pedro ca să încălzească orezul, căci mijea de ziuă şi 
noi aveam interesul să-i împuşcăm pe saurieni cât mai departe 
de apă. În zori ei se pun în mişcare spre cocha şi munca devine 
foarte complicată. Dispuneam, aşadar, numai de sfârşitul nopţii 
aceleia pentru a acţiona. 

Aveam încărcătură pentru carabina cu piston: plumbi de 
dimensiunea unor bile mari şi fultuială extrasă din scoarță de 
paneira, un copac providenţial de pe Amazon, care dă celuloză, 
grăsime albă, migdale, seminţe şi unsoare pentru năvoade. 

Urma tocmai să declanşez atacul” când a răsărit în faţa 
mea, ca o nălucă, un dansator împodobit şi pictat, agitând de-o 
parte arcul şi săgețile, de cealaltă o torţă care sfârâia. A ajuns 
lângă mine fără ca eu să fi avut vreme să reacţionez. Era gol 
puşcă şi surâdea, arătându-şi toţi dinţii ascuţiţi. Licuricii se 
roteau în jurul lui şi-al torţei. Mi se tăiase răsuflarea; Kenou 
rămăsese şi el împietrit. Aşa se-ntâmplă în junglă, te crezi singur 
şi de fapt eşti pândit, urmărit, provocat şi adeseori ucis, din lipsă 
de prevedere. Înainte de-a putea noi să articulăm vreun sunet, 
năluca a început să vorbească într-o spaniolă destul de 
inteligibilă: „Mă numesc Aray. Sânt indian chamas. Dar mai de 
departe decât ai lui padre Henrique. Te-am văzut cu el. Vrei să 
vânezi caimani. El mi-a spus să te ajut; de la el ştiu limba ta. 
Indianul tău e un campas. L-am văzut încă de ieri. Azi noapte m- 


am uitat la toate lucrurile din piroga ta. Totul e bine. Ai nevoie 
de tribul nostru?” 

Aveam cel mai mare interes să accept şi să-mi dovedesc 
bunele intenţii. M-am dus la pirogă şi i-am dăruit indianului Aray 
o escopeta nouă, de la Jesus Garcia. Alianţa părea încheiată. 

Am învăţat de la tribul său arta de-a vâna caimanii şi 
ştiinţa oamenilor care, fără alte mijloace in afară de 
ingeniozitate, se străduiau să „înţărcuiască” animalele astea 
periculoase cât mai mult cu putinţă, în locuri precise. 
„Inspectorul” nostru îmi spunea: „Caimanii mănâncă peştele şi 
ne mănâncă adeseori copiii. E bine că ai venit. Dar dacă tragi la 
întâmplare, tribul va fi supărat. Caimanii vor pleca să se 
ascundă în toate părţile şi vor fi mai periculoşi pentru noi, 
pentru că vor fi pretutindeni”. 

Zile la rând, cu o dibăcie şi într-o tăcere demne de 
întreaga atenţie, el ne-a arătat cum trebuie să plecăm dinspre 
toate ungherele locuite, pentru a ucide şi a împinge departe 
caimanii. Ne stabileam astfel teritoriul. La sfârşitul vânătorii, 
Aray a binevoit să mă ducă în mijlocul tribului său, cu prilejul 
unei sărbători despre care nu îndrăzneam să cred că există în 
realitate: aceea a soţilor înşelaţi. 

Am asistat acolo (singur, vai!), într-un sătuc de vreo 
treizeci de colibe, la o stranie şi foarte crudă ceremonie. Faptul 
că mă aflam singur, ca şi condiţia mea de alb, mă puneau în 
imposibilitate de-a acţiona: eram oaspete şi spectator. 

Pe când călătoream în piroga lui, Aray îmi şi dăduse unele 
vagi explicaţii, stârnindu-mi curiozitatea: „Mâine tai un cap. E 
mare sărbătoare”. Mă gândeam la vreo ceremonie simbolică. 
Mulțumită lui, fără îndoială, de câteva zile ne aflam în preajma 
adevăraţilor indieni, iar eu n-avusesem încă niciodată ocazia să 
mă simt atât de departe de lume şi atât de fericit din pricina 
asta. Depăşisem o frontieră misterioasă, dincolo de care nu mai 
puteam folosi nici un instrument de măsură. 

Focurile satului răspândeau un fum roşu-gălbui, care se 
târa ca o pânză. Aray imita getusa, o pasăre de noapte cu țipăt 
lung. Pe maluri indienii urmăreau probabil piroga şi imitau 
pangil-ul, un fel de curcan sălbatic. Apoi ambarcaţiunea a fost 
pur şi simplu înşfăcată de către doi indieni răsăriţi de pe taluzul 
neted şi argilos. In centrul satului, casau fără pereţi: un acoperiş 
de frunze aşezat direct pe pământ era de-ajuns. In jurul unui 


foc, urcioare înalte de pământ apăreau şi dispăreau cu desenele 
lor roşii şi negre, ca nişte fantome ale obiectelor, după cit de 
puternice erau flăcările. Indienii goi se apropiau şi vârau 
înăuntru mâinile, folosindu-se de căuşul palmei ca de-o lingură. 
Bărbaţi şi femei defilau astfel; după toate aparențele, băutura li 
se urcase la cap. Aray mi-a explicat: „E masato. Femeile 
mestecă yuca, o îmbibă cu scuipat şi apoi o dau afară”. Paul 
Lecointe îmi vorbise despre această fermentație naturală a 
pastei de yuca, diluată apoi în apă. „lar acolo e lluasca. Foarte 
bună. Uite-l pe curadero- ul* nostru, vine să te salute”. 

Căpetenia, sau vrăjitorul, se numea lnay-Nyaye şi era 
singurul care avea o escopeta. l-am oferit cadourile şi micile 
mele ofrande: cuțite, frunze de tutun, lănţişoare şi podoabe 
fanteziste, privindu-l vreme îndelungată. Regăseam limbajul 
inimii, atât de des folosit la Oyem. Vrăjitorul şi-a exprimat cea 
mai firească bucurie şi l-a pus pe Aray să-mi spună că acceptă 
toate darurile. A trebuit să beau lluasca, băutură care-ţi dă o 
luciditate specifică şi te menţine în stare de trezie. Incă nu ştiam 
că, luată în doze mari. Duce la halucinaţii vizuale tulburătoare, 
ca atâtea alte plante cărora aveam să le descopăr 
extraordinarele proprietăţi. 

Trăind în junglă de mii de ani, vrăjitorii indieni putuseră 
să-şi îndrepte întreaga lor atenţie spre resursele vegetale aflate 
în păduri. Fără să întreb niciodată, m-am putut convinge, pe 
seama experienţelor comune, că indienii ştiu să se ferească, să 
vindece, să se apere, să vâneze şi să ucidă mulţumită 
cunoaşterii plantelor. 

Aray era vizibil mândru să mă ţină lângă el la masă. M-au 
servit cu şobolan fript, pe urmă cu peşte pirarucu, miez de 
palmier şi larve mari de cărăbuşi, care se mănâncă vii, la sfârşit, 
în loc de dulciuri. Curadero-ul a venit să ne ofere încă o dată 
mici tigve cu lluasca. In jurul meu oamenii se lungeau pe 
pământ, cu ochii dilataţi. 

A doua zi Aray a încercat să mă pregătească, dându-mi 
noi explicaţii, apoi m-a lăsat să mă bucur singur de vestita 
sărbătoare, al cărei actor principal habar n-aveam c-ar fi el. „E o 
plăcere mai mare decât plăcerea sexuală, mi-a spus Aray cu 
brutalitate. Când un indian chamas doreşte o femeie măritată, 
poate s-o pândească-n pădure şi să se arunce asupra ei. Femeia 


* Vraci, în limba spaniolă în original. 


trebuie să se apere doar un pic, fără să strige, apoi să cedeze. 
Se schimbă atunci darurile: un colier pentru femeie, o brățară 
pentru bărbat. Dar femeia trebuie să se întoarcă foarte repede 
şi să-i arate de îndată soţului ei colierul, înţelegi? 

- Da. 

- După aceea, bărbatul are dreptul la femeia asta şi 
oamenii ştiu totul. Dar bagă de seamă, soţul se răzbună în ziua 
sărbătorii. Ai să vezi, toţi poartă la gât un cuţitaş cu lama 
încovoiată. E instrumentul răzbunării. Şi răzbunarea, în ziua asta 
doar, e o răzbunare aşteptată vreme de un an întreg!”. 

Am căzut pe gânduri. Ce obiceiuri! Ce lege! M-am 
îndreptat spre mal şi am rămas acolo până când s-au sfârşit 
toate pregătirile; mi se părea că băutura li se urcă din ce în ce 
mai mult la cap bărbaţilor şi femeilor. Revenind, m-am apropiat 
de unul dintre grupuri. Un om stătea în genunchi. In spatele său, 
un alt indian îşi agita cuțitul, iar o femeie, evident femeia lui, îl 
încuraja. El s-a oprit o clipă şi i-a făcut înşelătorului o crestătură 
pe grumaz, nu prea adâncă, într-adevăr. A început să curgă 
sânge: jignirea fusese ştearsă. 

M-am întors pentru a-mi continua drumul şi atunci l-am 
zărit pe Aray care stătea foarte drept, înfăşurat într-o pânză 
ţesută din bumbacul tors de femei, o superbă cuşma de 
ceremonie. Zâmbea straniu - şi brusc a sărit asupra unui bărbat 
pe nume Aupy. Cercul s-a refăcut. Aupy refuza să îngenuncheze. 
Cuprins de mânie, scoțând ţipete stridente, femeile şi-au făcut o 
onoare din a-l ţine încovoiat, cu genunchii la pământ. Aray, ale 
cărui priviri străluceau de ură, i-a împlântat brusc lama tăioasă 
în ceafă. Sângele a ţâşnit pe dată din belşug şi (în afara 
ritualului, desigur) Aray şi-a înfipt a doua oară cuțitul. Omul s-a 
prăbuşit sub lovitură, şiroind de sânge. Cu zâmbetul pe buze, 
aproape ca un înger, Aray l-a ajutat să se ridice-n picioare. 
Consideră că se răzbunase. Nişte femei bătrâne l-au dus pe cel 
pedepsit lingă o colibă, ca să-l stropească şi să-l spele: M-am 
amestecat şi eu. Tăieturile erau prea adânci şi n-am putut opri 
hemoragia. Victima avea să moară noaptea, în vreme ce eu, 
stând lângă foc împreună cu vrăjitorul, beam rachiul din trestie- 
de-zahăr pe care-l adusesem în dar. 

N-am reuşit să-i dau vreun ajutor omului aceluia, dar am 
avut vreme întreaga noapte să mă gândesc la legea soţilor 
înşelaţi. Cât curaj ca s-o înfrunţi! Bărbatul care le punea altora 


coarne devenea aici un erou, un senior. Ştia ce riscă, dar se 
aşeza cu hotărâre sub lama cuţitului. Aveam impresia că înţeleg 
tâlcul acestui obicei: nici jandarmii, nici preoţii; o dată fusese 
nevoită şi civilizaţia să născocească, în jungla milenară, o regulă 
care să ţină seama de iubire şi dreptate. Când sărbătoarea se 
termina, totul redevenea pur. Am sfârşit prin a adormi sub 
acoperişul lui Aray. Mă gândeam, înainte de-a mă cufunda în 
somn, la Europa noastră, pe care-o uitasem: „Dacă am avea şi 
noi lama asta anuală, câţi încornoraţi s-ar mai găsi?”. Cugetam 
la deosebiri, fără să-mi îngădui să judec. La ce bun să judeci, 
când ţi-e somn şi vrei să dormi? Am aflat, in zilele următoare, de 
la un alt indian, care-l întâlnise pe Kenou, că se întâmpla foarte 
rar ca un chamas să se poarte atât de sângeros în timpul 
sărbătorii acesteia. Şi după ce s-a sfârşit vânătoarea şi-am făcut 
o plută din lemn de balsa, mi-am luat rămas bun de la Aray. Nu 
departe de capela al cărei clopot îl auzisem într-o dimineaţă, 
părăsind pentru totdeauna Yarina Cocha. 

Pieile caimanilor se-ngrămădeau pe plutele noastre 
întocmite la repezeală. Pablo şi Pedro erau nevoiţi să păzească 
zi şi noapte încărcătura asta prețioasă cu escopeta în mână, de 
fiare mai ales. Păstrez astăzi din călătoria pe 

Ucayali, pe gârlele, cochas-urile şi quebradas-urile lui, 
amintirea unei perioade în care am luat totul do la capăt cu 
învăţătura: plantele indiene, calitatea reflexelor, rezistenţa la 
țânțari, educarea ochiului, sângele rece, supunerea în faţa 
destinului. Cei doi seringueiros şi Kenou deveniseră maeştri, 
infinit mai antrenați decât mine. Dar oamenii pe care n-am să-i 
pot uita nicicând sînt indienii piros. De la ei m-am deprins să nu 
încalc un teritoriu indicat cu foarte multă vreme înainte, prin 
semne repetate: cel mai adesea bastonaşe ori legături de 
seminţe pe care le atârnau în copaci, ca să-ţi atragă atenţia că e 
periculos să mergi mai departe. 

Îmi fuseseră semnalate spre est, în direcţia râului Chesea, 
uriaşe cantităţi de mahon; dar ca să dăm de ele trebuia să 
mergem zile întregi pe jos, adică să renunţăm la singurul nostru 
bun, la singura noastră şansă de întoarcere, piroga datorită 
căreia pătrunseserăm pină acolo. Am hotărât să tăiem nişte 
crengi şi s-o ascundem sub ele, în spatele braţului de apă, ca să 
nu fie, pe cât posibil, vizitată de nimeni şi să ne servească drept 
tabără de bază. 


Locul, ni se spusese, nu aparţinea nici unui neam de 
indieni cu adevărat băştinaşi, ori stabiliţi acolo din întâmplare. 
La sfatul lui Kenou, n-am aprins în primele zile focul şi n-am 
făcut tabere de popas, în asemenea fel încât urma pirogii să 
dispară pentru oricine ar vrea să se ţină după noi. Cu securea în 
spate, cu machete-le în mână şi cu alimentele în saci cauciucaţi, 
din balata* naturală, păşeam înainte. După opt zile de mers, am 
întâlnit primele zone în care se aflau exemplare enorme de 
mahon. Copacii aveau doi metri diametru; creşteau acolo şi 

Nenumăraţi cedri. Trebuia să continuăm deci şi să facem 
releveul terenului. 

Intr-a cincisprezecea zi, am ajuns pe un platou acoperit cu 
iarbă, asemenea pampei, în mijlocul căruia am descoperit o 
colibă de bambus, dărâmată şi nelocuită. Nici-o urmă de viaţă 
şi, departe în jur, după cercetări, nici-un semn de prezenţă a 
omului. Am hotărât deci să reparăm coliba şi să ne petrecem 
acolo noaptea, fără să facem focul ori să gătim, din teama de-a 
nu fi descoperiţi. Dimineaţa, înaintea ivirii zorilor, vreo treizeci 
de indieni se aflau în jurul taberei noastre. Tăcuţi, superbi, 
înarmaţi cu arcuri şi săgeți. Până şi Kenou era uluit: „Indieni 
piros”, mi-a şoptit el. 

Puştile zăceau lângă noi, pe pământ. La porunca mea, ne- 
am îndepărtat de ele toţi patru, ca să nu se işte vreo confuzie. In 
asemenea clipe trebuie să te faci limpede înţeles şi să dovedeşti 
că, orice s-ar întâmpla, nimeni nu se gândeşte să fie agresiv. 
Răspuns imediat al indienilor piros la semnul ăsta: un cerc cu 
raza de-o sută de metri în jurul nostru. Ce era de făcut? Mintea 
îmi umbla foarte repede: „Nu ne-au împroşcat cu săgeți în 
timpul nopţii. Au un aer nobil şi liniştit. Să aşteptăm”. 

Am aşteptat ore întregi, într-o tăcere absolută. Către 
prânz au mai sosit zece. Căpetenia a spus ceva, indienii au 
dispărut, lăsând şase paznici care s-au dat mai aproape: ne 
ţineau sub ameninţarea arcurilor. Cel mai mic gest ambiguu 
putea să ne condamne. Chibzuiam în continuare. Mi-a venit 
ideea să încrucişez braţele deasupra capului şi, stând mai 
departe jos, dar târându-mă pe şezut, să împing arma cu 
piciorul, ca pentru a le-o dărui. Nici-o reacţie. Mi-am repetat 
gimnastica, de data asta cu toate cele patru puşti şi, pentru a ne 
dezvălui mai bine intenţiile, m-am întins împreună cu tovarăşii 


*Guma unui arbore tropical. 


mei, semn că voiam să dormim. Indienii tot nu reacţionau. Către 
ora cinci seara, am început să simt o nelinişte. După o oră avea 
să se lase noaptea. Ce voiau oamenii ăştia? Să ştie dacă eram 
singuri sau dacă formam avangarda vreunei expediţii? Să ne 
înspăimânte ca să ne poată cerceta? Să ne păstreze pentru cine 
ştie ce ritual vrăjitoresc? Ne era imposibil să fugim ori să 
discutăm. Ce să facem, dacă nu să ascultăm porunca destinului? 
În asemenea momente binecuvântate, pricepi că nu însemni 
aproape nimic. 

Înainte de sfârşitul zilei, au mai apărut şi alţi indieni, cu 
tigve şi ciorchini de banane încă verzi. Depunându-şi armele în 
faţa paznicilor, au aşezat în faţa noastră prinosul de hrană, fără 
un cuvânt, fără un zâmbet, fără nici cea mai mică încrețire a 
obrazului. Nimeni nu catadicsise să strângă puştile, cu atât mai 
puţin să le descarce. 

Momentul acela a fost poate pentru mine hăul definitiv, 
tăcerea, ochiul ciclonului. Timpul se oprise; nici o lege, nici un 
limbaj nu mi se părea în stare să pună capăt situaţiei noastre. În 
asemenea ore nesfârşite ai vreme să rumegi faptele, să fii atent 
la cel mai mic zgomot, cu o senzaţie de totală inutilitate, căci 
rişti să mori în fiecare clipă, fără să ştii motivul. 

Am stat aşa trei zile. În clima aceea uscată, caracteristică 
platourilor, toată viaţa îmi defila pe dinainte. Concesiunea 
însăşi, al cărei act se afla împăturit în raniţă nu mai avea nici o 
valoare. Apă, banane, apă, banane - aduse de câte două ori pe 
zi; iar eu nu mă puteam împiedica, în ciuda firii mele, să simt 
cum zvâcneşte-n străfunduri neliniştea, de fiecare dată când se 
întrerupea filmul amintirilor. Îl revedeam pe Carter, revedeam 
„pasajul lustragiilor” de la Paris, îndepărtatul Gabon. Saloanele 
şi ciubucele sculptate ale hotelului „Bolivar”, pe Rosita, 
încântătoarea mea spioană, pe Gal'Lino, pilotul erou. Totul de- 
acum înainte părea lipsit de valoare, inutil ca o monedă falsă. 
Nu mă temeam, dar încercam să aflu, din punct de vedere 
tehnic, ce fel de chinuri ni se hărăziseră. De un singur lucru 
eram convins: nu trebuia cu nici un chip să vorbim între noi. 

In dimineaţa zilei a patra, indienii care aduceau bananele 
n-au mai venit. Dar au apărut unii noi, conduşi de-o altă 
căpetenie, care ne-a „examinat” foarte repede cu privirea şi a 
strâns flintele una câte una, armându-le cocoşul şi descărcându- 
le în aer. Ne-am întins machete-le şi securile şi ne-a dat de 


înţeles că puteam să ne luăm puştile şi să-l urmăm. S-a plasat 
apoi înaintea noastră, ca o călăuză, oferindu-mi vreme de mai 
multe ore de mers un spate vulnerabil. Ceilalţi veneau în urmă, 
prin pampa cu sol călduţ şi tare, unde nici un animal nu părea 
să trăiască. Indienii mergeau repede. Trebuia să ne ţinem după 
ei cu orice preţ. Aveam impresia că mă îndrept către o moarte 
sigură. 

Impresia asta a încetat de cum s-a ivit iar pădurea; intrând 
în atmosfera ei umedă, reîntâlneam solul spongios, ferigile 
uriaşe, acoperişul verzui al unei cripte fără capăt. Am observat 
că indienii se strecurau cu tălpile lor goale fără să strice câtuşi 
de puţin ordinea acelei vegetaţii neatinse. Mergeau şerpuit, 
ocolind arborii şi arbuştii care puteau trozni sau li se puteau 
freca de picioare. Noi patru, în ciuda obişnuinţei ne deschideam 
cale cu machete. Să fi fost pericolul, teama? Căci toate 
zgomotele îmi vorbeau, toate pârâiturile şi frecările masei 
vegetale, izbiturile lianelor, spasmele plantelor prinse-ntr-un 
dans profund - totul îmi vorbea despre iubire şi moarte. 

Simţeam în sfârşit cum respiră jungla, atât de mult 
aşteptată încă de pe vremea când părăsisem Lima. Noaptea, 
sub acoperişul de crengi tăiate-n pripă, ea mă îmbiba cu 
humusul ei, cu lenta şi apăsătoarea ei maceraţie vegetală. 
Miresmele strânse timp de secole în acea uriaşă marmită a lumii 
erau pentru mine ca o baie călduţă, tulburătoare. Mă lăsam 
pătruns, copleşit. Jungla devenea leagănul.şi cimitirul tuturor 
vieților: excremente de animale, hoituri, plante dospite, urină, 
totul amestecându-se într-un parfum unic: al vieţii însăşi. Cu 
ochii larg deschişi, cu trupul inert, gol de gânduri, o lăsam să mă 
absoarbă. Te oferi junglei şi dormi. 

După o zi de mers, căpetenia s-a oprit la cotitura unui râu. 
Cu capetele afară, nişte delfini de apă dulce ne priveau ţintă. Nu 
mai văzusem niciodată lamantini* alcătuind un cerc la suprafaţă 
şi tresăltând de frică. Ceva mai departe, alţi lamantini pescuiau. 
Culegându-şi prada din aer, cu boturile deschise, ca nişte 
acrobaţi. Ce spectacol! 

Fără să spună un cuvânt, căpetenia ne-a indicat o direcţie 
precisă. Mi-a trebuit un moment ca să pricep că eram liberi - 
conduşi în afara teritoriului. Am luat atunci propria mea puşcă şi 
i-am dăruit-o. lar el, zâmbind pentru prima oară, mi-a întins 


* Mamifere marine care trăiesc la tropice 


arcul şi săgețile, pe care le-am acceptat ca pe-un dar de preţ. În 
câteva clipe, toţi acei oameni goi şi dispăruseră, lăsându-mi 
pentru totdeauna ca amintire imaginea talentului şi a înaltei lor 
clase de mărşăluitori. Adio, indieni piros, azi fără îndoială 
decimaţi! Nobleţea voastră, fără îndoială, nu mai aparţinea 
acestor vremuri. 

Cu tot instinctul lui Kenou, am avut nevoie de zece zile ca 
să ne găsim piroga şi alimentele. Din fericire nu fuseserăm 
percheziţionaţi; aşa că mai păstram în buzunar cutia metalică, 
ermetic închisă peste chibriturile de rezervă. 

Vânătoarea cu arcul meu a dat rezultate foarte proaste: în 
ziua a şasea mâncam şerpi şi larve grase de cărăbuşi. Kenou 
înghiţea larvele crude, cei doi seringueiros preferau să le frigă; 
eu, curios, gustam şi dintr-unele şi dintr-altele. Din fericire 
piroga era intactă; dar indienii piros inspectaseră totul 
amănunţit. 

Am ajuns la Cumaria mai slabi cu zece kilograme; aveam 
picioarele însângerate; frigul ne pătrunsese-n trup, căci 
sufeream toţi patru de malarie. 

Febra făcea să-mi apară din nou imaginile trăite-n pădure. 
Vegetaţia devenea monstruoasă. Mă zbăteam în apa neagră a 
cochas-urilor, apucat de braţe imense. Caracatiţe vegetale 
puneau stăpânire pe trupul meu ca să-l salte, să-l rostogolească, 
să-l suie în vârful copacilor; jos, pe pământ, caimanii îşi căscau 
boturile, aşteptând să cad. lar eu zburam, mă căţăram, cuprins 
de tremurături pe care chinina a sfârşit prin a le calma. Ştiam că 
trebuie să aştept, să traversez crizele şi să plec din nou. Intr-o 
bună zi ele slăbesc şi, dacă revin, sînt uşor de înfrânt. 

Am răzbătut la suprafaţa coşmarurilor abia după o 
săptămână, timp de care a profitat Kenou ca să adune toate 
plutele la Pucalpa. Aveam, zicea el, mai bine de patru sute de 
piei. Am socotit aşadar că puteam opri vânătoarea. 

O dată scăpat de febră, totul îmi apărea ca nou. Pablo şi 
Pedro, mai obişnuiţi cu asemenea crize, îşi recăpătaseră forţele 
înaintea mea, întinerind parcă şi ei. Legaseră prietenie cu doi 
indieni campas, care se ofereau să ne însoţească spre frontiera 
indienilor cachivos. Aceştia aveau, trebuie s-o spunem, o faimă 
proastă; dar la marginea teritoriului lor crâncen apărat, cei doi 
campas descoperiseră numeroase exemplare de mahon. 


- Hai să vedem; va fi ultima noastră expediţie, am spus 
eu. 

După câteva zile de mers, cei doi campas ne-au arătat 
primele semne de protecţie. Pentru aceşti primitivi nu există nici 
hartă, nici tratate, nici legi; dar siguranţa lor izvorâtă din instinct 
e tot atât de extraordinară ca şi a păsărilor care-şi apără 
teritoriul. Pas cu pas, am sfârşit prin a remarca eu însumi 
seminţele unor fructe, atârnând ca nişte ciorchini de lianele mai 
mici. „Nimeni n-are voie să depăşească punctul ăsta; suntem 
preveniţi”, mă lămureau călăuzele. 

Am hotărât să mergem de-a lungul semnelor, cu respect şi 
politeţe. Trebuia să rămânem în gardă şi să arătăm totodată 
limpede că obiceiurile ne erau cunoscute. Notam treptat 
poziţiile, cu intenţia de-a întocmi ulterior o mică hartă a zonei 
aceleia de frontieră, efectiv bogată în exemplare de mahon. 

Pentru a ne sublinia atitudinea paşnică, înainte de căderea 
nopţii ne retrăgeam cu mai mulţi kilometri. N-am reuşit totuşi 
nici-o clipă, deşi eram pândiţi, fără îndoială, să stabilim legătura. 
Aveam în mână un excelent releveu, o nouă „bancă”, noi 
speranţe. 

Răsplată neprevăzută, mic dar din partea cerului, 
amănunt care constituie farmecul unei existenţe de om al 
pădurilor; într-o dimineaţă, Kenou mă duce la vreo câteva sute 
de metri de mica noastră tabără. Urme proaspete indică 
trecerea unei fiare şi-a puiului ei. Indienii campas se arată 
categorici, dar şi înspăimântați: „Urme de jaguar. O mamă cu 
puiul ei”. jaguarul e un ucigaş temut. Am socotit deci că riscam, 
la fel ca şi indienii cachivos, să-i devenim într-o zi sau alta 
victime, cu tot armamentul nostru. Dacă mama dădea târcoale 
prin împrejurimi, înseamnă că o rodea foamea; iar antilopa 
doborâtă de noi în ajun nu făcuse probabil altceva decât să fugă 
din calea fiarei pornite la vânat. 

Mi-au plăcut totdeauna sălbăticiunile. Mă ispitea gândul să 
capturez cele două animale, încercând apoi să îmblânzesc puiul 
de jaguar. Mi-am amintit brusc de-o capcană rudimentară pe 
care-o foloseau pahuinii în Africa” la prinderea panterelor; am 
pus să fie construită tu vreun kilometru mai departe de tabără: 
Pablo şi Pedro, aşa terorizaţi cum erau, s-au apucat să traseze 
dreptunghiul şi să taie pari din lemn moale, pentru a fi înfipţi în 
pământ. La sfârşitul zilei, meşterisem o cuşcă dreptunghiulară 


prevăzută cu o uşă-ghilotină, care trebuia să cadă la loc imediat 
ce-ar fi fost atinsă momeala. Am verificat lianele, unite cu 
zăvorul în aşa fel încât să declanşeze căderea porţii. Rămânea 
să mai punem momeala, o enormă ciozvârtă de antilopă. Kenou 
şi cei doi indieni campas au înţeles până la urmă principiul de 
funcţionare şi l-au admirat; eu nu puteam garanta deloc pentru 
comportamentul unuia sau a doi jaguari în interiorul unei 
asemenea cuşti. 

Ziua era pe sfârşite. Pentru mai multă siguranţă, am 
hotărât să facem de pază cu rândul. In toiul nopţii ne-au trezit 
nişte izbituri şi nişte răgete; am considerat că trebuie să 
aşteptăm zorii şi abia apoi să ne ducem şi să verificăm 
rezultatele. Nici o îndoială: măcar unul dintre animale şi tot 
căzuse-n capcană - însă care anume? 

Dimineaţa, eu cu pistolul automat în mână, ceilalţi 
înarmaţi şi ei, am descoperit mama şi puiul într-o stare de furie 
datorată probabil apropierii noastre. Prin spaţiile înguste dintre 
buşteni se ghiceau petele de pe blana fiarelor. Inaintând cu 
băgare de seamă, aveam posibilitatea să observăm cum 
animalul adult se repede la pereţii cuştii şi-i zgârie cu ghiarele. 
Vederea mamei aceleia înnebunite şi încă de foarte aproape, îi 
fascina pe indienii mei; m-a bătut o clipă gândul să las aşa 
capcana, care până la urmă tot ar fi cedat de la sine sub izbitura 
fiarelor; dar mai existau, lipsiţi de apărare şi indienii cachivos - 
şi am ochit cu pistolul printre doi buşteni. Totul s-a petrecut 
repede; atins drept în cap de două gloanţe, jaguarul a făcut un 
salt înapoi şi s-a prăbuşit. Priveam cu toţii animalul acela de 
dimensiuni respectabile, ultimele lui, zvârcoliri. Surprins, puiul a 
încetat brusc să mai zbiere, pentru a linge hulpav sângele 
matern care se scurgea pe pământ. A trebuit să-l imobilizăm cu 
ajutorul a două furci mari de lemn. Apoi eu am intrat în cuşcă, 
am legat labele mamei cu o liană solidă şi, în vreme ce puiul 
mârâia, ţinut zdravăn de către Pablo şi Pedro, am tras hoitul 
jaguarului afară. Uşa-glisieră fiind închisă acum la loc, puiul 
putea să se zbată-n cuşcă, lăsând la o parte faptul că părea 
mânios: făcea salturi şi se rostogolea de furie. l-am pus numele 
Bouli-Bouli şi i-am dat eu însumi prima porţie de hrană. 

A trebuit, după obiceiul nostru, să transportăm hoitul pină 
la râu, să jupuim pielea cu grijă şi să aruncăm în apă toată 
carnea, tăiată-n bucăţi. Kenou ne-a atras atenţia că fiara fusese 


foarte periculoasă, căci nu mai avea nici pic de lapte. Jaguarul 
devine în asemenea momente peste măsură de agresiv, aşa că 
noi avuseserăm toate şansele de-a fi atacați, chiar şi ziua. Am 
simţit mai puţine remuşcări pentru faptul că doborâsem o 
asemenea pradă şi mi-am îndreptat toate îngrijirile asupra 
puiului. După vreo douăsprezece zile şi cu multă vigilenţă Sin 
partea mea, el a acceptat să poarte un fel de lasou dublu făcut 
de indienii campas şi a ieşit să se scalde pentru prima oară. 
Când a fost aproape dresat, am putut în fine ridica tabăra şi 
Bouli-Bouli, căruia încă nu-i dădeam drumul din laţ, a pornit-o cu 
noi către Pucalpa. Urma să devină, până la Belem do Para, 
atracţia tuturor acelora care ne vedeau trecând cu pluta. 

La Pucalpa, negustorul Jesus Garcia a fost foarte mirat 
când i-a văzut pe cei doi seringueiros că vin într-o bună 
dimineaţă încărcaţi de piei, ca să-i achite-n natură faimoasa 
notă pentru hrană şi arme. Mi-am dat seama, privindu-i mutra, 
că nu sperase nici o clipă să fie plătit. După atâtea luni 
petrecute-n junglă, băcănia lui păduchioasă părea un rai; pentru 
a-şi dovedi bucuria, sinceră de data asta. şi din motive 
temeinice, că ne revede în viaţă, Jesus Măria mi-a propus pe loc 
un nou credit. Se oferea să încarce cu alimente pluta noastră 
uriaşă, menită să ne ducă la Belem. Socotea astfel că va putea 
intra, atunci când mă voi întoarce, în slujba mea, devenind 
marele furnizor al concesiunii. 

„Sinceritatea” lui mă surprindea; am înţeles totuşi că 
urmăreşte mai cu seamă să mă facă să uit trecutul. Am fost 
nevoit, după câteva săptămâni, să mă felicit pentru aceste 
sfaturi înțelepte ale micului negustor bine informat: „Nu vindeţi 
pieile la Iquitos, Senor. Pentru o cantitate atât de uriaşă, v-ar 
trebui o autorizaţie specială, Treceţi-le noaptea din Peru în 
Brazilia, prin contrabandă. Cunosc dincolo de Chimbote un 
negustor cu ridicata; el o să cumpere tot stocul, dându-vă bani 
peşin”. După multe ezitări, am socotit că era preferabil să-i 
acord încredere şi, într-o dimineaţă, după ce încurcasem, cu 
băgare de seamă urmele, anunțând că ne vom duce să 
prospectăm mai spre nord, de-a lungul Maranonului, am 

Părăsit Pucalpa, ca să coborâm pe Amazon. 

Piroga prevăzută cu motor trăgea comoara noastră 
plutitoare la remorcă. Bouli-Bouli, temeinic ţinut în lesă, dormea 
alături de Kenou, de Pedro şi de cei doi indieni Pablo mă înlocuia 


la cârmă. Pe pirogă, un lung şi foarte jos acoperiş proteja stocul 
de piei împotriva soarelui şi-a ploilor. Dar mai presus de orice 
mă temeam să nu-mi văd comoara înhăţată cu prilejul vreunui 
control sau al vreunui popas. In fiecare seară, la oprire, 
controlam rezistenţa pirogii şi felul cum se păstrau pieile, 
calculam etapele în aşa fel încât să atingem punctele critice în 
timpul nopţii. 

La Iquitos, ca toţi contrabandiştii (cei ce strecurau aur sau 
diamante în bețe de bambus), am oprit, motoarele, lăsându-mă 
purtat de forţa curentului. O şansă în plus: în timp ce primele 
lumini ale oraşului punctau malul, a izbucnit o furtună. Tunetul 
se rostogolea; ploaia cădea peste noi, astfel că n-am şovăit să 
pun din nou in funcţiune motorul Johnson, al cărui zgomot se 
pierdea acum în vuietul elementelor. Când soarele a apărut iar 
la nivelul apei gălbui, eram departe de oraşul în care primisem 
atâta ajutor şi îndurasem atâtea jigniri, înfăşuraţi într-o pătură, 
în vreme ce se năştea ziua, măsuram drumul parcurs din clipa 
întâlnirii cu Maltezul. Mă mai gândeam că e adeseori dureros să 
treci fără să-ţi poţi saluta un prieten; la ora aceea Paul Lescuyer 
trebuie să fi dormit încă fără să aibă habar că pe fluviu se 
strecura ca un hoţ duşmanul Maltezului, „Fernando nebunul”, 
care scosese de curând din cochas-uri banii necesari unui rapid 
înconjur al Europei. 

Mai rămânea totuşi să depăşim posturile de frontieră şi 
vama columbiană de la Leticia, înainte de-a putea să ne 
bucurăm definitiv. 

Calculul opririlor noastre era probabil exact; căci punctele 
primejdioase apăreau pe maluri la cele mai potrivite ore ale 
nopţii. Amazonul ne purta cu el, invizibili sau aproape, iar 
neliniştea mea ceda puţin câte puţin locul unei veritabile 
mulţumiri lăuntrice. Adunat în mine însumi, ţineam în mână 
cârma. Pe plută păreau să doarmă cu toţii, încrezători. Gustam 
plăcerea celui ce conduce, singur în noapte. Inainte de ivirea 
zorilor, auzeam cum urcă-n mine un cântec, o muzică surdă şi 
gravă. De la o vreme pândeam ţărmul, căci debarcaderul 
negustorului cu ridicata nu mai putea fi departe. In dreapta a 
apărut o lumină; am manevrat ca să acostez cu băgare de 
seamă la momentul potrivit. O casă domina cheiul de lemn. Am 
strigat. A ieşit un om, fără să pară câtuşi de puţin surprins de 
vizita noastră la sfârşitul nopţii. Pablo lega deja pluta, în vreme 


ce eu îi ofeream paznicului un bacşiş, căci bacşişul simplifică 
totdeauna discuţiile. Câteva clipe mai târziu, omul ne conducea 
la stăpânul său, care-a ieşit imediat. 

Negustorul lui Jesus Garcia era desculţ şi-n pijama. Ţinea 
într-o mână o lampă cu apărătoare contra vântului, iar în 
cealaltă un revolver. Părea voinic, cinstit; prezenţa paznicului 
său îl liniştea. Dialogul s-a desfăşurat repede: 

- Am de vânzare piei de caiman. 

- Intraţi, Senor. 

Am intrat numai eu, dând cu ochii de-o colibă mare, foarte 
curată, cu mobilă de mahon. 

- Veniţi aici pentru întâia oară, dar nu văd nici-un motiv să 
n-am încredere în dumneavoastră. Aţi adus şi pieile? 

- Sânt pe plută. 

- Preţurile mele sînt echitabile. Cât îmi oferiţi? 

- Vreo patru sute. 

Cifra era enormă. Omul nici nu s-a clintit. 

- O să vedem după ce dormiţi puţin. Acceptaţi o cameră? 

- Prefer, pentru câteva ore, să mă-ntorc pe plută cu 
oamenii mei. 

- Luaţi măcar o cafea. 

Am fost de acord. Am aflat astfel că era peruvian şi că mai 
de mult avusese o slujbă importantă. In urina neplăcerilor 
politice, riscurile la care se supunea îl determinaseră să aleagă 
exilul şi viaţa asta de negustorie clandestină cu feluriţi 
contrabandişti de pe Amazon: „M-am răzbunat pe guvern în felul 
meu. Azi totul e dat uitării dar viaţa asta îmi place mai mult 
decât cea veche. Aşa că rămân aici. Pe curând”. 

Când ne-am trezit din somnul de după-amiază, omul a 
examinat captura noastră cu cea mai marc onestitate sortind 
riguros pieile pe categorii. Ne-a felicitat peni ni tratarea şi 
calitatea lor şi eu am rămas surprins le tarifele avantajoase pe 
care mi le oferea. Neştiind cursul pieţii, preferasem, din realism, 
să-mi subestimez mult marfa. 

- Plătiţi cu bani gheaţă? 

- Fireşte... dacă am destui în casă, fiindcă e vorba de-o 
afacere importantă şi nu-mi lipsesc deloc (vierile Dacă nu, 
vaporul care mi-aduce fondurile de, la Belem soseşte peste trei 
zile. Veţi aştepta aici şi vom face cunoştinţă mai bine. 


Astfel s-a încheiat întreaga afacere. Peruvianul a primit 
pieile, înmânându-mi în aceeaşi seară banii. Cu ranita mea 
brusc umflată, păream unul dintre negustorii aceia de vite pe 
care-i văzusem în Perigord şi care transportau averi cu ocazia 
târgurilor. l-am acceptat în a doua seară ospitalitatea, aranjând 
totodată cu el întoarcerea lui Kenou şi a celor doi indieni. In 
ceea ce mă priveşte, intenţionam să ajung la Belem cu piroga şi 
cele două motoare. Dar peruvianul, ca negustor expeditiv ce 
era, mi-a făcut brusc o nouă ofertă: dacă cu aş accepta o 
scrisoare de credit, cu plata la Belem, el mi-ar cumpăra foarte 
bucuros piroga şi motoarele. Împreună cu Pablo şi Pedro, aş găsi 
mai mult confort pe-un vapor. Exista unul peste două zile. N- 
aveam motive să refuz: totul a fost rezolvat, aşadar, în cursul 
unei mici petreceri de adio.” Numai Kenou era trist - şi eu a 
trebuit să-i dau lămuriri, spunându-i când şi cum mă voi 
întoarce.  Nenorocirea a făcut, vai, să nu-mi pot ţine 
promisiunea; iar Kenou probabil că presimţea asta, cu intuiţia lui 
de indian, el care străbătuse vreme de doi ani sute de kilometri 
doar ca să rămână credincios cuvântului dat mie. 

Pluteam acum pe Atlantic; vânzarea pirogii şi vânătoarea 
mă făcuseră bogat. Dar înainte de-a mă lansa în căutarea de 
capitaluri şi de comenzi, eram hotărât să mai răsuflu puţin. Mă 
duceam zilnic să-l hrănesc pe Bouli-Bouli cu toate oasele găsite 
la bucătărie. Îi vorbeam; era marea atracţie de pe vapor. Se 
sfârşise cu scăldatul lui. Micul jaguar mă privea printre barele de 
fier, ale cuştii pentru câini. Mă comparam cu el; la urma urmei 
intram şi eu puţin câte puţin în cuşcă, după luni întregi de viaţă 
sălbatică.  Hoinărisem,  înregistrasem, trăisem în jungla 
adevărată, străbătusem sute de kilometri de apă, dar mai cu 
seamă descoperisem măreţia indienilor. li revedeam pe cei din 
neamul piros, tăcuţi şi goi, cu arcul şi săgețile în mână, 
conducându-ne dincolo de frontiera lor, fără să folosească vreo 
potecă, vreun marcaj sau vreun semn. Nici o vorbă nu fusese 
pronunţată - şi tăcerea asta constituise pentru mine o şcoală: 
întâi mă îngrijorase, apoi îmi adusese liniştea. Îmi dădeam acum 
seama că oamenii ăştia, cu sensibilitatea lor naturală şi 
neîntinata. Simţeau totul mult mai iute decât „civilizaţii”, care 
trebuie să se slujească de creier pentru a acţiona. Crezusem că- 
mi pierd vremea, că mă abat din drum - ce greşeală! Trăisem 
nu de mult în mijlocul unor maeştri infailibili, capabili din instinct 


să împroaşte un străin cu săgeți, dar şi să-l accepte pe un altul 
pentru totdeauna. 

Părăsisem nişte oameni puri, scăldaţi în clorofilă naturală, 
treji la cel mai mic semn - şi mă Îndreptam către o mare 
ramolită: civilizaţia albă. 

21 
LA GUAYAQUIL, ŞEFUL POLIŢIEI SECRETE ÎMI FURA ECONOMIILE 
ŞI VREA SA MA ARESTEZE 

Ceea ce te uimeşte cu prilejul fiecărei întoarceri viaţa ca 
într-un teatru de marionete. Sosit din mijlocul tăcerii şi-al 
marilor spaţii aflate în afara timpului, găseşti foarte repede că 
oamenii trăncănesc şi se agită inutil. Ce senzaţie stranie, de 
cum observi brusc nervozitatea asta, nevoia asta de-a mânui 
sute de obiecte: uşi, ferestre, volane, aparate, unelte. Nimic 
natural: încălţămintea limitează atingerea cu solul, frigul 
înlătura baia de aer, de vânt şi de ploaie necesară pielii. Totul e 
stavilă: ziduri, trepte, colivii de ascensor, pereţi despărțitori mai 
cu seamă - pretutindeni pereţi despărțitori! Casele şi străzile 
noastre sînt ganguri, puşcării; pădurile noastre par nişte 
scuaruri; cuvintele noastre, înregistrări de mii de ori auzite, 
discuri de proastă calitate pentru a umple un gol care ne inspiră 
teamă. 

Ca şi maimuţoiul odinioară, Bouli-Bouli îmi dădea prilejul 
să văd cât de rupţi suntem noi de realitate. Cum să trăieşti la 
Paris cu un mic jaguar, fie el şi îmblânzit? Descinsesem la un 
hotel al cărui proprietar, gabonez pe vremuri, nu.se temea de 
nimic. Bouli-Bouli a fost legat la capătul unul lanţ gros, în fundul 
terenului de tenis, iar eu m-am instalat în imediata lui apropiere, 
într-o cameră pentru servitori. După câteva zile, un amabil 
comisar de poliţie bătea la uşa mea cu geamuri. 

- Ţineţi aici cu dumneavoastră o fiară periculoasă! 

- Da, domnule. E un mic jaguar dresat; veniţi să-l vedeţi. 

- Cu plăcere, dar nu-l puteţi păstra. E un animal sălbatic. 
Trebuie să-l duceţi la Zoo. 

- Puiul meu de jaguar la Zoo? Niciodată. Mai bine plec. 

- Vă dau două zile. 

Dar imprevizibilul s-a produs şi acum. Informat de naiba 
ştie cine, actorul Teddy Michaud mi-a făcut în cursul zilei o 
vizită: „Am aflat că aveţi un jaguar tânăr. Vă rog să mi-l 
închiriaţi pentru câtva timp”. Prezentându-i-l pe Bouli-Bouli, am 


văzut că ştia cum să se poarte cu mica fiară. L-am pus să 
semneze o hârtie şi el a luat animalul, care după câteva 
săptămâni, bine hrănit, avea să defileze într-un concurs de 
eleganţă automobilistică, alături de actriţa Marthe Massine. L- 
am revăzut pe Bouli-Bouli la cinematograf, într-o scenă cu totul 
stupidă, in care Teddy Michaud apărea însoţit de el într-un 
harem. Bouli-Bouli plonja în piscină, spre marca groază B 
dansatoarelor despuiate. Vedetă în câteva luni! l-am dorit 
puiului meu o lungă carieră în afara cuştii. 

Europa, în orice caz, mi se părea prea strâmtă şi eram cu 
atât mai uimit, poate, cu cât îi găseam pe oameni. Schimbaţi, 
nervoşi; pe industriaşi la fel, speriaţi şi buimăciţi. Nu se vorbea 
decât despre Germania. Pentru mine ora foarte complicat, sau 
cam. Aşa ceva. Dar ascultam intens. Se discuta mult despre 
Mein Kampf, cartea nebunului de Hitler, despre pasul de gâscă, 
despre linia Maginot. Industriaşii francezi făceau haz: „In 
Germania, Banca Lemnului şi a Cărbunelui nu ştie decât să 
născocească şi iar să născocească. Inginerii lor încearcă să 
fabrice unt şi materii grase din cărbune. Ori sînt într-o ureche, 
ori au şi început să crape de foame. Şi vor să declare război!”. 
Femeile adăugau cu semeţie: „Hitler a Interzis folosirea rujului 
de buze. Vă daţi seama?”. Nu înţelegeam nimic din toate 
istoriile astea şi mă gândeam ca prostul: „Dacă Hitler e atât de 
tâmpit, de ce stârneşte cartea lui atâta vâlvă? De ce n-ar pune-o 
în practică din moment ce-a. Scris-o? Cu cât e mai tâmpit, dacă 
e, cu alit mai bine poate s-o facă”. 

Mi se părea că totul cam pute Oamenii vorbeau, vorbeau 
şi profitau de asta ca să nu acţioneze. Nu trebuie să te iei 
niciodată după trăncăneli; cel mai bun lucru e să de duci şi să 
vezi la faţa locului. Am plecat deci în Germania. Ţara părea 
prosperă, industriaşii toarte activi, uzinele curate, muncitorii mai 
curând graşi şi disciplinaţi. Directorii m-au primit cu multă 
amabilitate; lemnul meu îi interesa profund: ajunseseră să fie în 
ultima vreme nişte clienţi importanţi ai societăţilor coloniale 
franceze. 


Straniu, dar zvonurile de război nu împiedicau banii să 
dispreţuiască patria. Şi oricâtă ordine şi amabilitate ar fi existat, 
unele semne, totuşi, mă alarmau: ici o defilare militară, colo 
nişte civili aroganţi purtând cizme, prea multe steaguri, prea 


mulţi copii înregimentaţi, o excesivă abundență de portrete ale 
lui Hitler. Presimţeam începutul războiului; atâta. Ascultare şi 
atâta supunere te duceau cu gândul la sclavie, la parodierea 
adevăratei ordini. Pe scurt, am părăsit Germania ca să mă duc 
la Nancy cu un bogat carnet de comenzi, dar hotărât să păstrez 
distanţa. 

La Nancy m-am achitat de misiunea mea oficială, reuşind 
să trezesc interesul Şcolii de Ape şi Păduri pentru formarea 
cadrelor peruviene. După câteva schimburi de telegrame cu 
Lima, administraţia franceză a preluat ştafeta; au fost detaşaţi 
oficial doi inspectori, unul de la Cayenne, celălalt de la Toulouse 
şi au fost puşi la dispoziţia fraţilor Reccavaren. Reuşisem cel 
puţin să arunc o punte. 

Pe măsură ce vremea trecea, îmi trăiam în Europa 
ultimele dezamăgiri. Interlocutorii mei erau lipsiţi cu toţii de 
spirit întreprinzător şi de curaj. La Menton, un om de afaceri atât 
de cunoscut ca Misraky clătina din cap, deşi m-a invitat călduros 
la vila lui (era ultima mea speranţă de finanţare): „Zvonurile de 
război devin alarmante. Mai târziu... Aveţi în mână un atu 
formidabil, dar situaţia generală e prea nesigură”. La Paris am 
găsit o scrisoare purtând semnătura unui anume dr. Kurt 
Weigelt de la Deutsche Bank und Discontgesellschaft din Berlin 
- un necunoscut pentru mine, care-mi fixa întâlnire la ambasada 
germană. Eu i-am dat întâlnire la hotelul „Astoria”, ca să mă ţin 
la distanţă de serviciile contelui Welczek, ambasadorul parizian 
al lui Hitler. 

Dr. Kurt Weigelt a sosit cu punctualitate la întâlnim dar 
mi-a propus să-l urmez la un hotel particular. Era un bărbat 
vânjos de vreo cincizeci de ani, foarte direct şi foarte rece. Am 
şovăit o clipă, apoi m-am instalat lângă el într-un Mercedes 
uriaş. Ajungând pe Bulevard de Courcelles, maşina a pătruns 
printr-o poartă cu două canaturi şi a traversat o curte interioară. 
Kurt Weigell m-a rugat să cobor şi a deschis el însuşi cu cheia o 
uşă înaltă de la parter, ducând spre nişte vaste birouri părăsite. 
O singură încăpere, în fund, era luxos mobilată. Neamţul m-a 
invitat să iau loc, mi-a oferit o ţigară şi mi-a declarat pe nepusă 
masă: “Vrem să vă cumpărăm concesiunea. Spuneţi-ne preţul”. 

l-am făcut cunoscut faptul că nu era de vânzare. Apoi 
dialogul s-a desfăşurat în felul următor: 


- Fiţi un bun comerciant. Reflectaţi. Vă oferim un preţ 
vrednic de interes. 

- Sânt forestier. Îmi place viaţa la tropice. lar ceea ce mă 
interesează e să exploatez eu însumi concesiunea asta. 

A zâmbit: 

- Diplomaţii noştri şi-au făcut bine meseria: ne-au atras 
atenţia până şi asupra caracterului dumneavoastră dintr-o 
bucată. Nu putem găsi o cale de înţelegere? Noi să preluăm 
afacerea, iar dumneavoastră să asiguraţi conducerea ei tehnică. 

L-am întrebat atunci de ce ţinea atât de mult la 
concesiunea asta. Mi-a răspuns că nu era un secret de stat; 
Germania nu mai avea colonii; interesul ei era să exploateze 
direct o vastă zonă forestieră. 

- Nu contaţi pe mine, i-am spus. Vreau să fiu propriul meu 
stăpân. 

Kurt Weigelt a înţeles, fără îndoială, că nu voi ceda. A 
chibzuit un moment şi a clătinat din cap, destul de ofensat. 
Ultimele lui cuvinte au fost: „Îmi cer scuze că v-am deranjat 
inutil”. M-am sculat fără întârziere în picioare. Kurt Weigelt m-a 
condus, închizând în urma lui uşa acelor misterioase birouri 
pustii. M-am despărţit de el în curte, după ce ne-am strâns cu 
răceală mâna; eram bucuros c-am scăpat de oferta unei 
asemenea păsări de pradă. Obţinusem pe numele meu 
veritabile teritorii. Refuzam să fiu o slugă. Nemţi, chinezi ori 
papistaşi puteau veni să dea târcoale şi eu acceptam să le vând 
lemnul, dar să cedez cuiva măcar un deget din regatul meu. - 
Niciodată. 

Începând cu ziua aceea mi-am acordat o anumită vacanţă, 
am mai strâns nişte comenzi timide şi, dorind să părăsesc 
furnicarul, m-am îmbarcat pentru Anglia. 

După ce îmi vândusem ultimele pepite şi câteva diamante 
cumpărate foarte avantajos la Belem, aveam totuşi într-o 
geantă de piele un capital rotunjor pentru a mă întoarce la 
tropice. Am fost de părere că trebuia să profit de şederea mea 
în Anglia ca să mă duc să-l salut pe amiralul Benson şi să 
răspund la invitaţia lui mereu înnoită. N-am avut de ce să 
regret; pe lângă distracţie şi odihnă, mi s-a ivit prilejul de-a 
semna două importante comenzi cu baronii Malison, doi fraţi 
care-mi trimiteau zilnic Rolls-ul lor, pentru a putea să-mi asculte 
povestirile. Singură Anglia părea în afara războiului. Cei doi 


baroni mă priveau cu nişte ochi miraţi de copil atunci când le 
vorbeam despre Consens, despre oameni în poziţie de drepţi, 
despre saluturi hitleriste pe stradă. 

Făcusem turul pieţei, mă întorceam fără finanţe, desigur, 
dar cu destule comenzi ca să încep tăierea lemnului, iar 
Republica Peru să devină, pentru întâia oară exportatoarea 
bogățiilor ei de pe Amazonul de sus. 

Cu gândul de-a mai varia distracţiile, m-am oprit câteva 
zile la New York; urma să iau în continuare un vapor al Societăţii 
„Grace Line”, care făcea legătura cu brasul Guayaquil din 
Ecuador. Nu-mi părea rău că descopăr New York-ul la repezeală 
şi că adulmec aşa, fără al lii pregătire, noi urme. Paul Lecointe 
îmi transmisese gustul pentru examinarea şi prospectarea 
pietrelor, a insectelor, a oamenilor. Dar New York-ul, cu H.L.M+.- 
urile lui îmbunătăţite, mi se părea că-şi trăieşte în mare grabă 
ultimele zile frumoase de oraş civilizat. Totul se desfăşura prea 
repede, nimeni nu mai avea timp; luminile nenumărate mă 
duceau cu gândul la jerba finală a unui splendid foc de artificii. 
Sărbătoarea putea să se sfârşească dintr-o clipă într-alta, iar toţi 
acei oameni, bine prinşi în capcană şi condiţionali de ea, riscau 
zdravăn să aibă de achitat în curând nota de plată. 

Intr-o scară, la „Waldorf Astoria”, pe când trăgeam fără 
voia mea cu urechea, am surprins o conversaţie ciudată. Trei 
canadieni uriaşi, cu voci stridente şi uşor nazale, vorbeau despre 
pescuit, folosind o franceză foarte pitorească: 

- Pescuitul codului, ce mai gugumănie. Ascultă-mă pe 
mine, moacă! Apucă-te de rechini. 

- Eşti sigur de chestia asta? 

- Drace! Dacă sînt sigur!... Păi vitaminele sînt marea 
invenţie a secolului. Hai să mergem la Condray, dacă nu vrei să 
crezi. Ficaţii tăi de cod (asta o să ţi-o spună el, care e savant) nu 
dau decât 850 de vitamine A la un gram si sînt mici. Rechinii au 
ficaţi enormi, care ajung, băi cristelniţă! La 30.000, 40.000, 
100.000 de unităţi! Trebuie să pescuieşti rechini. 

— Poate. Dar unde? 

Am ciulit urechea; e totdeauna interesant să aduni date. 

- In Pacific, mai cu seamă către arhipelagul Galapagos... 

Mi-am notat în minte informaţia asta, uşor de verificat 
într-o zi, fără îndoială, căci urma s-o pornesc spre Ecuador 


* Blocuri de locuinţe ieftine. 


înaintea veselilor oameni de afaceri de lângă mine. Câţiva ani 
mai târziu, cuvintele celor trei inşi abia zăriţi în uriaşul hotel din 
New York aveau să cântărească greu în viaţa moa. Dar atunci 
seara le-am ascultat cu zâmbetul pe buze şi le-am trecut în 
categoria acelor „palavre de călători zgomotoşi, îmbibaţi de 
whisky şi dorind să atragă atenţia”. M-am îmbarcat a doua zi. 

Pachebotul Societății „Grace Line”, Santa, pe care 
călătoream fără să-mi pese de nimic, se îndrepta către Panama. 
Uitându-mă pe hartă, am văzut că-n dreptul oraşului Guayaquil, 
punctul nostim de sosire, arhipelagul Galapagos te îmbia să-i 
explorezi puzderia de insulițe; dar salba lor părea hăt, departe. 

- Sânt 620 mile până acolo şi legătură regulată nu există, 
mi-a spus un pasager ecuadorian. Ce vreţi să faceţi într-un 
asemenea colţ pierdut de lume? 

- Pur şi simplu să mă plimb. 

Omul a clătinat din cap, luându-mă drept un soi de 
original pe care e mai bine să nu-l superi. 

Într-o bună zi şi-a făcut apariţia oraşul Guayaquil, oferind 
privirilor spectacolul fantastic al numeroaselor lui pirogi, al 
lanchas--urilor şi-al plutelor încărcate. 

Portul gemea de toate produsele tropicale, de toate 
fructele, de toate mărfurile imaginabile - şi culorile acestora 
cântau în soarele orbitor. Eram cuprins de farmecul portului şi-al 
oraşului pitoresc şi cosmopolit, cu construcţiile lui din lemn, cu 
fațadele rococo şi gratiile din fier forjat. 

Ţinându-mi strâns servieta de piele, am pătruns la „San 
Juan Hotel”; eram hotărât să nu mă-ntorc în Peru până ce nu 
cercetez resursele arhipelagului meu. Trebuie să ştii, când 
călătoreşti, să te laşi dus în derivă, să întâmpini necunoscutul. 
Cine zboară spre ţinta sa fără să dea atenţie tuturor priveliştilor 
din jur nu e decât un individ grosolan care se repede asupra 
mâncării; şi nu găseşte decât ceea ce caută. Eu acţionam cu 
destulă gratuitate, convins fiind că voi avea mult mai mult de 
câştigat dacă voi pândi toate urmele noi. Marea îşi recăpătase 
pentru o vreme drepturile asupra pădurii; visam insule şi aur, 
pescuit şi comori. Aflasem pe vapor că una dintre insule încă 
mai aparținea, probabil, regelui Franței. De dragul 
amuzamentului şi-al umorului mă şi vedeam în măsură s-o 
localizez, să-mi susţin dreptul de proprietate asupra ei şi să înfig 


* Şalupe, în limba spaniolă în original. 


steagul francez acolo. Trebuie să visezi, trebuie să fii nebun; 
adevărul îşi croieşte puţin câte puţin drum pornind tocmai de la 
asemenea ispite fanteziste. 

A doua zi, pentru a-mi putea urmări mai bine proiectul, să 
locuiesc adică în apropierea portului şi să descopăr o corabie de 
vânzare, am închiriat pe-o săptămână un mic apartament liniştit 
şi discret. 

Am găsit şi-o corabie; Don Bosco, neagră şi decolorată, 
era de vânzare sau de închiriat, dar cu condiţia să-i repari 
vechiul motor diesel „Bolinders”, aflat într-o stare cam proastă. 
De ce n-aş fi pus în locul frumosului meu costum alb o salopetă 
de mecanic? Imi plăcea să repar, să lucrez cu propriile-mi mâini, 
să supraveghez repunerea unui vas în funcţiune. Ispita era prea 
puternica: „Spune-i proprietarului să-mi comunice condiţiile de 
vânzare sau de închiriere”. 

Călăuza mea vindea mangal în port, iar corabia aparţinea 
stăpânului său. Pentru mai multă siguranţă, am încercat lemnul 
navei, de la punte până-n cală, cu vârful cuţitului; l-am părăsit 
apoi pe cumsecadele cărbunar, mânijit tot cum era, ca să dorm 
un pic înainte de-a începe tocmeala. Fredonam, cuprins de 
mulţumire. Cu o capacitate de patruzeci de tone, Don Bosco 
putea să navigheze în timpul fluxului, să-mi îngăduie o cursă 
rapidă spre arhipelag, apoi să mă ducă la Callao şi Lima. Am 
adormit cu pistolul sub pernă, încercând mai întâi să înţeleg 
pentru ce vântul aventurii mă împingea deodată către mare: „E 
vorba poate de vechea lege care pretinde să nu ţii toate atuurile 
în aceeaşi mână. Dormi, Fernand, înainte de a-l asalta pe 
proprietarul ăla care trebuie să fie foarte încăpățânat...” 

După ce m-am trezit, m-am dus şi m-am vârât sub duş, 
cântând mereu, apoi m-am întors în cameră. Abia făcusem doi 
paşi, când m-am oprit brusc şi m-am frecat la ochi: servieta mea 
de piele zăcea pe jos... Am ridicat-o la iuţeală; avea tăieturi de 
brici în trei locuri. Am deschis fermoarul cu cheia. Banca mea 
fusese golită: banii lichizi, două pepite-amuletă, două briliante 
mari, câteva safire pe care nu mă încumetasem să le 
comercializez - totul dispăruse. Echivalentul a două sute de 
milioane de franci vechi, aproape! Mi-am zis că e o mare 
lovitură, am căutat zadarnic vreo urmă şi apoi am fugit la postul 
de poliţie cel mai apropiat. 


Din fericire, portofelul vârât în buzunarul de la centură al 
pantalonilor conţinea încă o sumă importantă; dar averea mea 
şi arhipelagul Galapagos dispăruseră definitiv. 

Până Ta urmă am fost primit de şeful poliţiei,. Secrete, un 
bărbat zvelt şi musculos, cu nişte ochi-reci, pătrunzători. M-a 
ascultat păstrându-şi cele două gorile de-o parte şi de alta, 
„garda lui de spate”, după expresia locala Cu cât dădeam mai 
multe explicaţii, cu atât mă simţeam mai stânjenit în faţa 
acestor trei personaje de nepătruns şi prea puţin liniştitoare. 
Şeful părea să mă considere mai degrabă suspect. Mi-a 
înregistrat cu toate astea plângerea, fără nici un comentariu; a 
doua zi, jurnalul din Guayaquil, conţinea următorul titlu: „Unui 
francez i se fură bijuterii şi bani lichizi. Suma totală s-ar ridica la 
200.000 de dolari V 

Trec două zile. Nici o noutate. Mă duc din nou să-l văd pe 
marele poliţist. Mi se răspunde tăios că lipseşte Alerg enervat la 
guvernator ca să cer o audienţă, pe care-o obţin. E un om 
respectabil, căruia frumosul păr alb îi subliniază şi mai mult 
distincţia. Poartă, în ciuda climei, un impecabil costum din serj 
negru. Vorbeşte o franceză de-o rară perfecţie, dar nu-l 
preocupă mai deloc furtul servietei mele. Evocă tot timpul 
cultura franceză, seratele pariziene. Cu neputinţă să-l aduc din 
nou la problema mea. Fierb dea dreptul de furie lăuntrică. 

- Sarah Bernhard a dumneavoastră... admirabilă! Ce 
actriţă! Mi-amintesc... într-o seară. Edmond Rostand. 

Insist, dar el revine mereu la calamitatea de Sarah 
Bernhard, la gesturile ei, la vocea, la perlele şi loja ei de la 
parter. Drăcia dracului! În cele din urmă am izbucnit, ca să-l 
trezesc puţin.:. 

- Cultura franceză, bine-nţeles. Dar geanta era cultura 
mea... Ce puteţi face personal? 

S-a uitat brusc la mine, de parcă săvârşisem o necuviinţă, 
tulburându-i visul. Orice nădejde mi se spulbera, în vreme ce el 
îşi relua placa: „lubesc mult Franţa. Veniţi să mai stăm la 
taclale. Din moment ce v-aţi văzut cu şeful poliţiei secrete, totul 
e perfect. El o să vă rezolve cu siguranţă afacerea. Nimic nu-i 
scapă. E atotputernic. Ah, Parisul! O adevărată capitală!”. |ţi 
venea să dărâmi toată şandramaua, cu guvernator, actriţă 
preferată, cultură şi tot. Am ieşit sub presiune, de teamă să nu 
fac explozie. 


A doua zi au fost vârâţi la închisoare negustorul de 
cărbuni, proprietarul lui Don Bosco şi un negru, absolut 
nevinovaţi cu toţii. Aveam de gând să mă duc şi să le iau 
apărarea, când am găsit sub uşă un bilet scris la repezeală: „Să 
n-aveţi încredere, Senor, cei ce v-au prădat sînt puternici. Luaţi 
seama.” Ce concluzie să trag dintr-o scrisoare anonimă? M-am 
întors la guvernator, oare de data asta m-a iertat de întâlnirile 
cu Sar ah Bernhardt, Edmond Rostand şi toate celelalte. A mers, 
în fine, drept la ţintă: „Poliţiştii noştri sînt nişte aşi; i-au 
descoperit pe hoţi, care însă au dispărut în pădure. Puteţi să-mi 
indicaţi proveniența pietrelor preţioase?” 

l-am răspuns că venisem în Ecuador ca turist, că hârtiile 
mele erau în regulă, dar că, vai, n-aveam, după cum adeseori 
se-ntâmplă, nici o factură în buzunar. De ce o asemenea 
întrebare? Încercau să mă suspecteze, în loc s-ajungă la un 
rezultat? 

Guvernatorul părea stingherit. Mi-a spus în cele din urmă 
că însuşi şeful poliţiei secrete îl rugase să mă întrebe de 
proveniența bijuteriilor. Am alergat la poliţist, care şi-a făcut mai 
departe jocul lui straniu: „Pista e serioasă, la fel şi suma. Puteţi 
participa sub raport financiar la cercetări?”. Eram uluit, dar am 
refuzat categoric. 

- Cine-mi dovedeşte că banii şi bijuteriile furate vă 
aparţin? A reluat el. 

- Să nu inversăm rolurile. Sânt reclamant şi victimă. Aş 
dori să nu fiu tratat oa suspect. 

N-a stăruit. Dar în aceeaşi seară, o nouă scrisoare 
anonimă mi-a furnizat şi alte informaţii: „Nu insistaţi. Hoţul e 
şeful poliţiei în persoană. Banda lui a furat de curând un stoc de 
lăzi cu whisky aparţinând băncii din Guayaquil. Nu sunteţi cel 
mai tare.” 

Nu mai ştiam cui să mă plâng. Dacă înşişi bancherii 
duceau tratative cu banda asta, era fără îndoială greu să mă bat 
de unul singur, căci dovezile categorice îmi lipseau. 

Şeful poliţiei a insistat, vizitându-mă personal: „Vă atrag 
prieteneşte atenţia că e absolut necesar să faceţi dovada 
provenienţei acestor bunuri furate. Dacă nu, urmărirea se 
întoarce împotriva dumneavoastră. Fiţi înţelegător, Senor”. Am 
priceput că trebuia să acţionez foarte repede. Abia a ieşit el, c- 
am şi hotărât să-mi schimb domiciliul, căci „mutra josnică” a 


poliţistului (ca şi a zbirilor lui) începea să mă neliniştească. 
Revenind cu nişte hamali şi cu un cărucior de mână, am găsit o 
a treia scrisoare, încă şi mai precisă: „Plecaţi repede. Vor să vă 
omoare. Dacă stăruiţi veţi fi jecmănit şi ucis”. 

M-am mutat pe şest, baricadându-mă într-un vechi hotel 
de mâna a doua, unde am ales o cameră care-mi permitea să 
supraveghez strada şi ale cărei uşi se închideau cu zăvorul. 
Hotelul, cu faţada lui rococo, avea un restaurant la adăpost de 
indiscreţii; eram deci mai puţin ameninţat. Din cauza asta, însă, 
nu trebuia să mă gândesc mai puţin la părăsirea oraşului. 

li blestemam pe canadieni şi mirajul arhipelagului 
Galapagos; dar şi pe mine însumi, pentru că nu fusesem capabil 
s-ajung la Lima, unde mă aştepta concesiunea; mă mai 
gândeam că trebuie să ştii să-nghiţi înfrângeri şi accidente şi să 
nu te laşi prins în anumite capcane. Când lucrurile se-ncurcă, 
ajungi foarte repede să nu mai stărui, ieşi din joc fără ruşine - şi 
tras pe sfoară e atunci adversarul. leşi, într-adevăr, cam jumulit; 
dar pielea ţi-ajunge. 

Gândeam cu mare repeziciune; mi-am anunţat câţiva buni 
prieteni şi am aflat astfel că, peste trei zile, un căpitan italian 
pleca spre Callao. Cum să obţin o viză de ieşire, ca să nu-mi 
facă greutăţi serviciul de siguranţă al teritoriului? Mi-am pus 
prietenii să acţioneze. Dar guvernatorul refuza brusc să-mi 
acorde viza. Paharul se umpluse. Am ajuns dintr-un salt la 
Gobernacion, palatul în stil '900, fluturând scrisorile anonime: 

- Oraşul dumneavoastră e atât de corupt? Ce scandal se 
ascunde în spatele modestei mele probleme? Vreau să ies de- 
aici. 

Guvernatorul a pălit de furie. Totuşi prefera, fără îndoială, 
să mă vadă dus la dracu. 

- Fie, veţi pleca. Poate că o un oarecare adevăr în ceea ce 
spuneţi, dar eu unul n-am nici un amestec. O să primiţi viza într- 
o jumătate de oră. Vă fac totuşi cunoscut că e absolut necesar 
să vă prezentaţi la poliţie înainte de-a pleca. Vă îmbarcaţi pe...? 

- Pe un vapor al Societăţii „Grace Line”, de azi în trei zile. 

- Rezolvaţi cu Serviciul Secret afacerea furtului. Dădusem 
o informaţie falsă şi nu ţineam deloc să cad într-o nouă capcană 
a şefului poliţiei secrete. De îndată ce-am fost în posesia vizei 
de ieşire, i-am trimis vorbă căpitanului de pe San Henrique. La 
hotel am lăsat în cameră un plic pe numele directorului, 


conţinând o sumă calculată cu largheţe, în aşa fel încât să nu-l 
păgubesc cumva; apoi mi-am oferit, fie ce-o fi, un prânz copios: 
o langustă de dimensiuni considerabile, stropită cu Chianti. 

Doi mateloţi de pe San Henrique trebuiau să vină noaptea 
să-mi ridice bagajele şi eu îi aşteptam nerăbdător. Pentru a-mi 
uşura sarcina, italianul promisese să fie gata de drum la miezul 
nopţii şi să iasă din port cu cea mai mare discreţie. 

La zece seara restaurantul se goleşte, iar eu mă aşez la 
capătul culoarului, într-un fotoliu din lemn de palmier. Pândesc 
sosirea marinarilor de pe San Henrique. Zadarnic. Sună de 
unsprezece; în mica lui lojă, portarul moţăie. O pendulă firavă 
marchează timpul nesfârşit. Nu înţeleg ce e cu întârzierea asta 
şi mă enervez. Privirea mea îngrijorată se agaţă rând pe rând de 
pereţi, do obiecte, de lojă, de covoare. Mă ridic şi mă duc să-mi 
atârn pălăria într-un cuier din sala de mese. Cele douăşpe bătăi 
ale miezului nopţii mă ating ca tot atâtea mici împunsături de 
cuţit. Totul doarme afară şi înăuntrul hotelului, îmi închipui 
vaporul părăsind oraşul Guayaquil fără mine. Mai aştept o 
vreme. Sânt hotărât să renunţ, când zăresc afara doi metişi 
indieni cu bustul gol, nepăsători şi veseli, care caută vizibil 
hotelul. Sar de la locul meu: 

- Sunteţi de pe San Henrique? 

- Si Senor. 

- Veniţi. In tăcere şi repede! 

Am trecut ca nişte pisici pe sub nasul portarului. l-am pus 
să ia bagajele şi le-am poruncit s-aştepte, acolo unde cotea casa 
scării, ca să le dau semnalul de pornire. M-am îndreptat către 
loja portarului: 

- Cred că mi-am lăsat pălăria în restaurant. Te-ai putea 
duce să vezi, Señor? 

Abia se-ndepărtase el, că le-am şi făcut semn celor doi 
hamali, care s-au strecurat ca nişte umbre şi s-au pierdut în 
noapte, în vreme ce eu îi mulţumeam călduros pentru pălărie 
portarului; acesta s-a-nţepenit din nou în cuşca lui, gata să-şi 
reia somnul. 


Silueta vasului se detaşă la debarcader; motorul Diesel 
huruia. Oamenii mei au trecut în grabă, ca nişte acrobaţi, pe 
lunga scândură care servea drept pasarelă. l-am urmat, în 
vreme ce se desprindeau parâmele, se accelera motorul şi se 


trăgea scândura. Am simţit cum mi se lasă pe umăr braţul 
liniştitor al căpitanului. Aflase de toată aventura mea şi era 
încântat să-mi înlesnească evadarea. M-am străduit vreme de 
mai multe ore să contemplu spectacolul portului şi al mării şi să 
uit o dată pentru totdeauna mutra şefului poliţiei. 

După cinci ani, tot la Guayaquil, unde urma să mă întorc 
cu propriul meu vas, am citit despre sfârşitul tragic al 
personajului ăstuia şi-al „gărzii lui de spate”. În ziua aceea am 
avut, în fine, certitudinea care-mi lipsise pentru a acţiona: 
autorul furtului era chiar el, într-adevăr. Tâlhăriile lui nefăcând 
decât să se agraveze, el s-a văzut nevoit să recurgă în mai 
multe rânduri la asasinat. Dar într-o bună zi, un tânăr căruia îi 
lichidase tatăl a dat năvală împreună cu nişte prieteni în camera 
hotelului dintr-un sat în care se opriseră polițistul şi garda lui. 
Ascuns sub pat, Marele Zbir se rugase să i se cruţe viaţa. 
Răzbunătorii îl obligaseră să iasă de-acolo cu lovituri de baston; 
la fel şi pe oamenii lui, descompuşi de groază. Satul întreg îi 
ucisese cu pietre şi-i legase de cozile a trei catâri. Şeful purta un 
lanţ şi-un ceas de aur care costau enorm pentru un funcţionar 
de rangul lui, iar pe degete i se găsiseră două inele groase, 
împodobite cu briliante, 

Deocamdată încercam să uit teribila lovitură cu furtul 
genţii mele. leşeam acum în largul mării, în pacea lui 
reconfortantă. Noaptea, vântul călduţ şi puritatea cerului mă 
ajutau să înlătur toată amărăciunea acuzațiilor. Eram liber şi viu; 
pluteam spre Callao; destinul mă chema din nou în Peru, unde 
mă aşteptau copacii. Vedeam în asta un semn, semnul că 
„vremea mării” încă nu sosise pentru mine. 

Într-o dimineaţă, după o săptămână de călătorie fără 
“vreo grabă, San Henrique a aruncat ancora în portul Callao. Mi- 
am strâns bagajele, mi-am luat rămas bun de la căpitan şi am 
pornit-o cu taxiul spre Lima, ca să regăsesc aici hotelul „Bolivar” 
şi mai cu seamă pe colonelul Reccavaren. 

Puteam fi mândru de comenzile mele; o servietă din piele 
neagră conţinea dovada şi semnăturile clienţilor mei nemti, 
englezi şi francezi. N-aveam decât să depun aceste documente 
pe masa distinsului colonel peruvian. El m-a întâmpinat cu 
braţele deschise, dar privirea şi vocea îi erau triste: 

- V-aţi întors, Don Fernando, însă uitaţi-vă... 


Citind telegramele şi ziarele pe care mi le întindea, am 
priceput: Franţa şi Anglia tocmai declaraseră război Germaniei. 
Într-o clipă, toate semnăturile, de care eram atât de mândru, îşi 
pierdeau actualitatea şi orice export către Europa devenea o 
utopie. 


Totuşi n-aveam de gând, în momentul acela, să mă las 
descurajat. Pesemne că aventura trăită la Guayaquil mă 
întărise. Am început să-l îmbărbătez eu pe Reccavaren: 

- Nu mi-aţi spus într-o zi că ţara dumneavoastră are 
nevoie de lemn? Până acum vi-l furnizează America de Nord, 
ceea ce este şi va rămâne o absurditate, atâta vreme cât nu veţi 
trece munţii ca să exploataţi dumneavoastră înşivă regiunea 
orientală. 

Si a recunoscut că munţii, cu înălţimea lor de 5000 de 
metri, rămâneau un adevărat zid. In ciuda resurselor sale, ţara 
se vedea nevoită să cumpere lemnul din S.U.A., la preţuri foarte 
ridicate. 

- E război, colonele şi s-ar putea foarte bine ca America să 
nu vă mai vândă. Priviţi harta asta. După despărţirea noastră, 
am străbătut toate aceste regiuni, fără să prea ştiu motivul. Am 
zburat cu Gal'Lino peste înălțimile de la San Ramon şi peste 
pădurile de pe malul râurilor Perene şi Pichis. Am trăit şi am 
vânat împreună cu indienii campas. Indienii piros nu ne-au făcut 
nici un rău. Ne împiedică cineva să tăiem un drum şi să 
coborâm, în sfârşit, spre Lima cu lemnul atât de grozav din est? 

- Aţi început să visaţi? A spus el brusc. 

- Sânt gata, cu ajutorul dumneavoastră, să iau totul de la 
capăt. 

- Vă dăm ajutorul ăsta, dar sînt necesare şosele şi o 
fabrică de cherestea. 

- Le voi avea. 

—: întâlniţi-vă din nou cu fratele meu, veniţi cu planuri, îmi 
place îndrăzneala dumneavoastră. 

Aşa s-a născut noul Satipo; dintr-un rămăşag, dintr-o 
discuţie, dintr-o prietenie, ca şi din convingerea mea că trebuie 
să răspunzi loviturilor soartei. 

O altă veste proastă şi dureroasă: Rosita, spioana mea 
tandră, nu mai locuia împreună cu maică-sa în plăcuta casă în 
care-o însoţisem de-atâtea ori. Plecase de vreo câteva luni în 


Argentina şi absenţa ei, crud resimţită de mine în oraşul acela 
unde totul mi-o reamintea, m-a împins la o muncă îndârjită. M- 
am cufundat cu furie în schiţele şi analiza documentelor aflate în 
posesia mea. 

Inginerul Reccavaren m-a primit a doua zi cu hărţi. Pe 
masa de desen a ministerului, mi-am întins primele planuri. 
Agronomul acesta avea un spirit viu, se înflăcăra imediat, însă 
cunoştea greutăţile ţării. Colonelul îi şi vorbise despre 
propunerile făcute de mine. Le rumegase el însuşi, iar secretarul 
lui, Arturo, pregătise hărţile. 

Arturo şi-a pus ochelarii şi, înarmându-se cu o riglă, s-a 
instalat asemenea unui profesor: 

- Dacă trebuie să alegem o zonă, a spus el, atunci iat-o. 
Vedeţi punctul ăsta unde se sfârşeşte poteca de catâri? E 
„Satipo”. 

Auzeam pronunţându-se pentru întâia oară numele ăsta, 
care urma să devină foarte important pentru mine. Arturo a 
reluat: 

- Nu există şosea. Dar guvernul se trudeşte de ani de zile 
să unească punctul ăsta pierdut, văgăuna asta blestemată cu 
Lima. 

- De ce blestemată? Tăcere stânjenită. 

- Eu vă las, a spus Reccavaren. Arturo, nu-l descuraja pe 
pionierul nostru. 

Reccavaren a dispărut, iar Arturo mi-a luat braţul, ca şi 
când ar fi vrut să mă implore. 

- Nu vă duceţi la Satipo. E un loc tragic! Sute de amărâţi 
şi-au lăsat acolo viaţa. Nu reuşim cu nici un preţ să terminăm 
şoseaua care traversează lanţul dublu de munţi şi uneşte 
localitatea Concepcion cu Pampa Hermosa. Am spart stâncile cu 
dinamita; osândiţi, preoţi, emigranţi, negri, metişi s-au instalat 
acolo, sperând că şoseaua va ajunge într-o zi până la ei şi s-au 
trezit blocaţi în locul acela, victime ale naturii şi ale unui duh 
rău. 

„- Un duh rău? M 

A refuzat să-mi spună mai mult şi m-a sfătuit să mă duc 
eu însumi să fac o vizită acelor evadați, acelor străini, acelor 
familii amăgite, acelor deşeuri umane, încheind astfel: 

- Veţi înţelege la faţa locului. 


Cu cât priveam mai mult harta, cu atât aventura mi se 
părea mai puţin nebunească şi mai uşor de realizat. Lemnul din 
Satipo, cu condiţia să existe în cantităţi mari, trebuia să poată 
ajunge într-o bună zi la Lima pe şosea. Enigmaticele descrieri 
ale lui Arturo nu făcuseră decât să-mi ascută curiozitatea. Când 
a apărut din nou Reccavaren, eram notării să înfrunt realităţile 
din Satipo, acest meleag al nenorocirii. 

- Don Fernando, în cazul în care la Satipo s-ar afla bogății 
forestiere exploatabile, v-aţi asuma personal riscul de-a le pune 
în valoare pe socoteala dumneavoastră? 

- Vă promit, dacă mă ajutaţi, să aprovizionez cândva piaţa 
peruviană. Deocamdată vreau doar să văd, pe propria-mi 
răspundere, acest legendar Satipo. 

Hotărârea l-a făcut pe colonel să surâdă: 

— Secretarul meu vă va înmâna un permis de trecere. 
Special şi veţi lua o camionetă a serviciilor noastre. Fiţi cu 
băgare de seamă. Am plăcerea să vă strâng mâna. Alerg să 
scriu câteva cuvinte pentru un compadre* de-al meu, Senor 
Urco, el însuşi pionier. Nu scăpaţi prilejul să-l întâlniți înainte de 
coborârea spre Satipo, locuieşte la Pampa Hermosa. Acolo e 
capătul drumului. 


Am părăsit Lima a doua zi, cu cât mai puţin calabalăc 
după mine. Chevroletul mă smulgea splendorilor de pe coastă, 
elegantelor vile din cartierul Miraflores. Mă scuturasem de toată 
sila; n-aveam ochi decât pentru munţii pe care şoferul cholo 
părea hotărât să-i cucerească repede. Comparată cu 
impunătorul masiv muntos, şoseaua urca în serpentine 
minuscule şi noi asaltam trecătorile, povârnişurile multicolore. 
Rocile căpătau rând pe rând nuanţe trandafirii sau violete. 
Admiram în trecere albastrul regal, movul, pereţii stâncoşi paste 
care zburau condorii. Ne încrucişam din când în când cu femei 
mici de stat, rotunde ca nişte turnuri, îmbrăcate cu rochiile lor 
din lână groasă şi mergând în grupuri de opt până la zece - 
descendentele incaşilor, mi-a explicat şoferul. Aceste femei 
serranas] erau, într-adevăr, indiene pure ale Anzilor, cu 
obrazul” plinuţ, cu trăsăturile ferme şi bine desenate, cu 


* Cumătru în limba spaniolă în original. 
* Muntence, în limba spaniolă în original. 


constituţia capabilă să reziste la o asemenea altitudine 
ucigătoare. 

Am depăşit prima barieră stâncoasă de patru mii opt sute 
de metri şi am coborât spre Concepcion, oază neaşteptată în 
mijlocul unei uriaşe văi acoperite cu grozame şi eucalipţi. 
Şoferul cholo parcursese în mod strălucit prima noastră etapă. 

A doua zi dimineaţa a fost nevoie să asaltăm noi creste, să 
trecem peste înălţimea de 5000 de metri şi să ne mulţumim cu 
o şosea neasfaltată, a cărei pulbere fină ne transforma puţin 
câte puţin în nişte statui de pământ. Ne încrucişam cu rari 
conducători de caravane, purtând poncho-uri bălţate şi bonete 
frigiene cu pompon. În faţa lor se legănau lamele încărcate cu 
baloturi. 

- Transportă coca-*[][], mi-a spus şoferul. 

Într-adevăr, un miros ciudat, acru şi greu, răzbătea până 
la noi cu prilejul fiecărei întâlniri. Se transportau astfel sute de 
kilograme de frunze, destinate să constituie un fel de drog 
miraculos, adevărată hrană a locuitorilor sărmani din Anzi, care 
mestecau coca pentru a-şi înşela foamea. 

După depăşirea celor 5000 de metri, şoseaua cobora în 
zigzag spre Satipo, urmând o serie de trecători întunecoase şi 
umede, unde cactuşi gigantici se învecinau cu bambusul. La 
două mii de metri, marginea drumeagului strălucea în culori 
violente; muşcate gigantice şi cerceluşi sălbatici acopereau 
rambleurile. Totul se transforma sub ochii noştri. Chevroletul 
aluneca pe noroiul sau muşchiul unui pod putrezit; cei dintâi 
arbori piperniciţi anunțau sosirea noastră în zona lichenilor şi-a 
vegetației mărunte. Temperatura se îmblânzea; în aerul călduţ, 
reânviau toate miresmele pădurii. 

Brusc, şoferul a blocat maşina în plină turnantă, cu 
privirea aţintită spre versanţii care se zăreau de cealaltă parte a 
curbei. S-a grăbit să oprească motorul. 

- El derrumbe! 

- Ce e? 

- Priveşte! 

La câteva sute de metri de noi, într-o tăcere 
impresionantă şi aproape desăvârşită, ca şi cum plante şi 


“* Arbust din frunzele căruia se scoate o substanţă cuproprietăţi 
stimulatoare. 


animale presimţiseră catastrofa, toată pădurea aluneca încet, cu 
arborii ei uriaşi perfect drepţi. 

Eram hipnotizat, incapabil în primul rând să cred că o 
întreagă pădure poate s-o pornească astfel pe drumul către 
moarte. Vreme de secole, probabil, stratul subţire de humus 
rezistase; acum, sub ochii noştri, podoaba vegetală antrena cu 
ea solul distrus de ploi. El derrumbe a căpătat brusc o viteză 
fatală şi toată valea, toată şoseaua, toate trecătorile au răsunat 
de tunetul asurzitor al copacilor şi de prăbuşirea monstruoasă a 
stâncilor., Aveam acum o idee despre blestemul care plutea 
peste locul numit Satipo. Auzeam cuvintele lui Arturo: 
„Elementele naturii sînt împotriva noastră; voiam să facem 
şoseaua asta... cu orice preţ”. 

Şoferul m-a rugat să aştept şi l-am văzut cum o porneşte 
pe jos, cu băgare ele seamă, cum ocoleşte cât mai pe departe 
avalanşa de nămol, de pietre şi de copaci şi cum traversează în 
cele din urmă zona încă periculoasă, pentru a se duce să caute 
ajutor. 

S-a întors cu o catârcă şi-un cal. La câţiva paşi în urma lui 
venea un om, un tip nou de indian pentru mine, un serrano cu 
înfăţişare de” bandit. Mesteca în fălci coca; buzele lui violacee 
purtau semnul drogului; mă privea cu un aer intens şi totodată 
obosit. 

Şoferul cholo a vrut fără îndoială să mă liniştească. 

- Şoseaua e întreruptă. Omul ăsta o să vă fie însoțitor. Nu 
vă temeti, cunoaşte ţinutul, pădurea. O să vin să vă aştept aici 
peste cincisprezece zile. Mult noroc şi pe curând! 

Indianul serrano se şi apucase să încarce lucrurile pe 
catârcă. Am luat atunci calul de căpăstru şi-am început să cobor 
spre marmelada murdară de unde văzusem ieşind caravana 
sosită-n ajutorul meu. Indianul zdrenţăros nu mă scăpa din ochi. 

Trecând de locul avalanşei, am încălecat calul, care-a 
fornăit sub greutate. Indianul serrano, mestecătorul şi 
scuipătorul acela de coca, părea că ţine să poarte cu evlavie în 
spate valiza mea. Mergeam spre capătul şoselei, aflat la cinci 
ore de marş. 

Îl scrutam atent, fără să mă opresc: 

- Cum te cheamă? 

- Napoleon, Señor. Para servir.* 


* Napoleon, Domnule. Sluga dumneavoastră, în limba spaniolă în original. 


Napoleon în slujba mea! Aveam impresia că visez. Să mi-l 
iau pe Napoleon ca ordonanţă şi majordom, eu, un dezertor de 
la toate acele istorii cu bătălii absurde pe care bunul profesor 
voia să mă facă să le-nghit, oare nu însemna asta cea mai 
frumoasă revanşă asupra anilor mei de şcoală şi de plictis? 

Mulțumită lui „Napoleon”, am ajuns la casa compadre-lui, 
senor Urco, exact când se sfârşea ziua.. Omul ne aştepta în faţa 
porţii, cu un felinar. Trebuie să ştiţi că noţiunea de compadre 
are o importanţă enormă în aceste regiuni. E pivotul alianţei în 
raporturile dintre sărac şi bogat. Cel puternic devine naşul şi 
protectorul celui sărac. Astfel, dinspre partea sa, colonelul 
Reccavaren veghea asupra lui senor Urco. L-am salutat şi i-am 
înmânat scrisoarea lui Reccavaren, aliatul său. Citind-o, omul a 
devenit mai puţin neâncrezător; privirea lui se tot muta de la 
misivă la obrazul meu. Eu îi examinam îmbrăcămintea din lână 
de ţară, pălăria mare şi hărtănită, lunga sabie care îi atârna la 
brâu. A împăturit în cele din urmă scrisoarea cu migală şi a 
vârât-o în buzunar, apoi m-a invitat să cobor de pe cal pentru a 
ne îmbrăţişa, piept la piept, pentru a ne da abrazoț|- ul 
încrederii. 

Noaptea târziu, eu tot îmi mai expuneam proiectele, pe 
când senor Urco, după ce mă trăsese în cea mai tainică odaie a 
locuinţei sale, părea foarte trist. 

- Nu vă pot împiedica să vă duceţi la Satipo, mi-a declarat 
el până la urmă, pe scurt. Dar luaţi seama la acei colonos*|[] 
necăjiţi, la acei pionieri înşelaţi care vegetează şi au parte 
numai de suferinţă. 

Şi parcă îi aud şi acum vocea: 

- Suferinţa dă naştere la crime, Don Fernando. 

L-am întrebat de unde anume venea strâmtorarea asta 
despre oare mi se pomenise pretutindeni în două, trei vorbe. 

- Nu vă pot spune. Duceţi-vă acolo, ascultați, nu vorbiţi cu 
nimeni despre proiectele dumneavoastră. Vi-l încredinţez pe 
Napoleon, care cunoaşte bine locurile, o să vă fac rost de 
animalele necesare. Sânt trist gândindu-mă la truda imensă “a 
pionierilor ăstora care-au defrişat, au recoltat, au învins frigurile, 
pumele şi jaguarii ca să semene porumbul şi să culeagă fructele 
şi n-au mai văzut niciodată venind şoseaua. Aşa s-au ivit bolile, 


** Îmbrăţişare, în limba spaniolă în original. 
“xx Colonişti, în limba spaniolă în original. 


sărăcia, ura. Am crezut şi eu în Satipo, a tras el concluzia, dând 
din cap. Dar nu pot fi plâns. O să vedeţi afară roata joagărului. 
Sânt stăpânul pământului meu şi cultiv coca. 

Señora Urco, o superbă indiană ajutată de slujnicele sale, 
a anunţat că sosise vremea raţei cu orez; am adormit mai târziu 
într-o odaie ţărănească unde, pe podeaua cioplită din secure, 
sute de baloturi de coca aşteptau ocazia unei caravane. 

La un moment dat, în mijlocul nopţii, m-am trezit brusc şi 
m-am repezit la revolver. Când am aprins lampa ca să văd cine 
putea bolborosi într-o spaniolă atât de stâlcită, am zărit un 
papagal cu expresia jumătate abrutizată, jumătate poznaşă. 

A doua zi în zori, coboram spre „meleagul nenorocirii” pe 
o potecă impracticabilă pentru camioane, dar al cărei sol părea 
ferm. Am băgat de seamă că traseul acela putea fi destul de 
uşor lărgit şi că urmau meandrele râului Satipo. 

Napoleon, desculţ, încălecase un catâr cu ochii sticloşi din 
pricina bătrâneţii. Un alt catâr transporta bagajele. Eu călăream 
un cal negru, îndepărtându-mă deseori de potecă, pentru a 
examina copacii: balsamieri imenşi şi cedri giganţi. Călăuza mea 
îşi dădea seama cu uimire că nu eram câtuşi de puţin 
dezorientat la apariţia primelor specii ale junglei. 

Trebuia să ajungem la Satipo înainte de căderea nopţii. 
Dejunul a fost deci consumat repede între „degetele de la 
picioare”, adică între rădăcinile unui superb oje, ficus a cărui 
coajă bătută serveşte la fabricarea pânzei pentru şorţurile cu 
care îşi învelesc indienii coapsele şi al cărui lapte alb vindecă 
febra şi distruge anchilostomele*. Dintr-un pachet de frunze, 
Napoleon a scos o enormă rață friptă, un dar al compadre-ului 
Urco, oferindu-mi şi un pahar de aguardiente. 

După câteva ore, pătrundeam într-un luminiş unde casele 
mai multor pionieri mărgineau nişte plantaţii anemice de 
porumb şi banane. Înăuntru se zăreau câteva chipuri. 

- Libertad, mi-a şoptit Napoleon. Ne apropiem. 

Locul purta numele de „Libertate”! Din speranţa 
pionierilor nu mai rămăsese, fără îndoială, decât acest cuvânt - 
mort şi el. 

- Stăpânul meu ar dori un pahar cu apă, a spus Napoleon 
cu voce tare. 


* Paraziţi ai intestinului subţire care provoacă anchilostomiaza, un fel de 
anemie pernicioasă. 


Mai multe uşi din frunze de palmier s-au dat la o parte, 
pentru a lăsa să se întrevadă nişte siluete feminine. Una dintre 
aceste femei a făcut, desculţă, câţiva paşi spre noi; o bluză 
veche îi strângea mijlocul peste fusta groasă de lână. Ea mi-a 
întins cu graţie o tigvă în care apa mirosea a floare de portocal. 
Am privit-o îndelung în ochi pentru a-i mulţumi şi i-am dăruit 
ultimele cutii de chibrituri pe care le mai aveam. 

N-am uitat niciodată apa asta al cărei gust de pământ 
preţuia cât vinul cel mai bun, atâta suflet şi speranţă obscură 
existase în ofranda femeii. 

Către ora cinci seara, Napoleon mi-a arătat, la vreo câteva 
sute de metri mai jos, misterioasa aşezare; pătrundeai acolo 
trecând peste o punte metalică. Mi-am potrivit centironul şi mi- 
am verificat pistolul şi escopeta; apoi am coborât drept spre râu, 
ca să ajung în mica piaţă, cu drapelul ci în vârful unui catarg. 
Barăci din scânduri, de-a lungul cărora moţăiau grupuri de 
oameni ascunşi sub pălăriile lor largi, cu franjuri, o băcănie 
modestă, stâlpi de care să poată fi legaţi caii - nimerisem într- 
un sat de cow-boys. 

Chiar înainte de-a pune piciorul pe pământ, am văzut cum 
bărbaţii aceia cu feţe scofâlcite de trudă şi subnutriţie începeau 
să se ridice. Purtau cu toţii săbii la brâu şi mă observau. 
Napoleon a sosit la vreme ca să-i liniştească: „Nu vă temeţi, 
omul acesta e stăpânul meu”. 

Am intrat în prăvălie, în vreme ce bărbaţii, neîncrezător, 
se învârteau în jurul nostru, înainte de a-şi relua somnul de 
după-amiază. 

- Unde se poate bea in linişte un pahar de aguardiente? 
Am întrebat eu. 

- Aici, domnule. Mă numesc Quiroz şi sînt singurul 
negustor al acestui pueblo* ruinat. Aş putea îndrăzni să vă întreb 
cine sunteţi? 

Omul nu părea deloc arogant. In ciuda sfaturilor lui 
Reccavaren şi ale compadre-lui său, l-am urmat printr-un culoar 
din lemn de bambus, care dădea într-o grădină tocmai potrivită 
pentru destăinuiri. Arborii şi arbuştii de-acolo, printre care 
bananierii şi frangipanierii, înmiresmau aerul. Mă simţeam 
destul de încrezător ca să-mi dau în vileag planurile, fără nici un 
înconjur, în vreme ce gazda aducea două lăzi şi băutură. Quiroz 


* Sat,în limba spaniolă în original. 


a ascultat cu sfinţenie, plecându-şi fruntea. Din vreme-n vreme, 
ochii lui mă cercetau: apoi figura lui bolnăvicioasă, dar vie, îşi 
recapătă acea expresie disperată pe care o remarcasem şi la 
Urco. 

Când am sfârşit, Quiroz s-a dus să se încredinţeze că 
nimeni nu ne asculta şi a lăsat să treacă mai multă vreme 
înainte de a-mi. Povesti adevărata istorie a localităţii Satipo. 
Într-o oră ştiam mai multe decât cei din Lima cu privire la duhul 
blestemat despre care îmi vorbise Arturo. Adevărul avea în 
glasul lui Quiroz un accent care nu putea să înşele. Încrederea şi 
rachiul îi dezlegaseră ca prin minune limba: „Suntem la capătul 
puterilor, senor, mi-a spus el, în faţa dumneavoastră, nu mai mi- 
e teamă să vorbesc. Dacă ar îndrăzni, v-ar putea spune cu toţii 
acelaşi lucru: şi Martig elveţianul şi ungurul Tacatch, până şi 
indienii împotriva cărora se încearcă să fim asmuţiţi. Am fi putut 
reuşi; solul era productiv; entuziasmul imens. Văzând primele 
recolte, promisiunile de împroprietărire, pădurea defrişată, iar în 
locul ei culturile de bananieri, am crezut cu toţii în belşug. În 
pofida anotimpului ploios, guvernul trimisese ingineri, un medic. 
Senor Urco instalase un joagăr la Pampa Hermosa şi ne vindea 
scânduri; casele noastre se îmbunătăţeau. Chiar şi şoseaua a 
fost deschisă de camioane mai mici. Deşi plouase o jumătate de 
an, eram pe punctul de-a pătrunde spre coastă. Şi atunci a 
apărut tiranul”. 

- Tiranul? Am spus la rândul meu. 

El a dat din cap de parcă vorba asta ar fi apăsat ca o 
imensă greutate asupra lui, a grădinii, a umbrarelor, a întregului 
ţinut. 

- Da, abia îndrăznesc să-i pronunţ numele. 

Deci asta era! Puneam în sfârşit degetul pe fantoma de 
care păreau să se teamă oamenii, protejând-o cu aluziile lor 
circumspecte. L-am convins pe Quiroz să mi se destăinuie şi să 
se elibereze. Nu fără a se codi, el mi-a povestit că „tiranul” 
întârziase obţinerea titlurilor definitive de proprietate, sabotase 
defrişarea,  împiedicase întocmirea  proceselor-verbale de 
constatare şi toate astea ca să-i aducă încetul cu încetul pe 
colonos sub ascultarea sa. Într-o bună zi, ultimul inginer 
agronom fusese chemat înapoi la Lima. Nimeni, în ciuda 
trimiterii mai multor delegaţii, nu putuse afla niciodată motivul 
pentru care au fost întrerupte lucrările la şosea în plin anotimp 


uscat. Porumbul putrezise cu tonele, portocalele şi mandarinele 
se uscaseră în pom, insectele şi bolile făcuseră restul. Astăzi, 
mina lui întunecată era aceea care împărțea cu ţârâita rarele 
titluri de proprietate. 

- Ce urmăreşte? Am întrebat. 

- Să-i alunge pe primii colonişti, pe care-i prezintă la Lima 
drept nişte beţivi şi nişte leneşi. Dacă sunteţi puternic şi aveţi 
sprijin, ajutaţi-ne. 

In noaptea aceea am fost oaspetele lui; dimineaţa m-am 
afundat pe cărarea care ducea-n pădure. 

Casa elveţianului Martig mi-a apărut ca o adevărată 
minune, cu construcţia ei perfectă, cu veranda largă şi pilcul ei 
de palmieri. Omul părea îmbătrânit înainte de vreme; dar 
obrazul lui brăzdat, neliniştit, stors de puteri la prima vedere, s- 
a destins într-un zâmbet larg de îndată ce i-am adresat cuvântul 
în franţuzeşte. Ascultându-l pe acest inginer, în locuinţa lui 
cochetă, unde am fost reţinut la masă, m-a cuprins un 
sentiment de admiraţie şi milă. În vreme ce nevastă-sa, o 
blondă robustă cu cosiţe lungi, aducea, spre marea mea uimire, 
ceşti şi unt proaspăt, am văzut ieşind din bucătărie două fetiţe, 
blonde şi ele, fermecătoare, curăţele şi roase de curiozitate. 

Destăinuirile lui Martig prezentau într-o lumină şi mai 
tragică situaţia din Satipo. El mi-a spus, cu aproximaţie, 
următoarele: „Sânt condamnat, domnule şi o ştiu. Continui să 
trăiesc doar pentru nevasta şi copiii mei. Voi plăti scump lupta 
asta, căci mi-am ruinat sănătatea pentru a ţine piept armatelor 
de furnici, porcilor sălbatici, bolilor. Forţa mea a constat în 
aceea că sînt inginer agronom şi mi-am putut cumpăra 
pământul. Toţi ceilalţi colonos vor fi alungaţi de Pancho de la 
Cruz”. Un acces de tuse l-a frânt în două. Revenindu-şi, m-a 
invitat să-i vizitez domeniul. Mi-am dat repede seama ide 
eforturile nebune pe care trebuie să şi le fi impus omul ăsta aflat 
la capătul puterilor. lată un singur exemplu: împotriva oricăror 
aşteptări, în faţa noastră păşteau nişte vaci. Vaci din rasa 
Holstein, pe care le adusese de la Ronatullo, plătind pentru ele o 
avere. Dar nevastă-sa şi copiii - lor le datorau sănătatea. 

- Uite, priviţi porcii ăştia; mănâncă toate fructele pe care 
nu le putem vinde, căci n-avem o şosea. Aici poate creşte totul, 
dar ce sacrificiu! 


Vecinul lui, a adăugat, ungurul Tacatch, făcuse dovada că 
porumbul şi bananierii puteau creşte şi deveni foarte rentabili. A 
insistat să-i fac şi acestuia o vizită. 

- E un încăpățânat, mi-a spus el. 

Încă din primele zile, ancheta întreprinsă de mine se 
limpezea. Trebuiau la Satipo capitaluri, tehnica necesară 
defrişării - precum şi o şosea pentru camioane de cinci tone. 

Când i-am împărtăşit această concluzie ungurului Tacatch, 
ochii au început să-i strălucească şi el mi-a luat mâna, strigând: 
„Sunteţi ultima noastră şansă”. 

- lau asupra mea şoseaua dacă mă ajutaţi, am spus eu, 
cuprins de o dorinţă din ce în ce mai sinceră şi mai aprigă de a-i 
salva pe aceşti pionieri ruinaţi. 

- Ce putem face? 

- Anunţaţi-i pe colonos, fraţii dumneavoastră, despre 
dorinţa mea de a vă cumpăra copacii. O să-i dobor ca specialist, 
căci până acum putrezeau ori îi ardeaţi fără nici un profit. 

- Banditul ăla de Don Pancho n-o să fie de acord. 

- Lăsaţi-l în seama mea, ca şi drumul spre Lima, L-am 
văzut din nou cum clatină din cap şi cum şi—I 

Ridică apoi: 

- Dumnezeu să vă audă, Don Fernando, O să-mi trimit 
copiii încă din seara asta pe la toţi vecinii. 

-  Spuneţi-mi numai unde-l pot găsi pe faimosul 
dumneavoastră tiran. 

- La trei ore călare de-aici. l-am strâns mâna şi i-am spus: 

- Mâine dimineaţă voi fi înapoi. 


LA SATIPO GĂSESC UN FRATE INDIAN ŞI UN DUŞMAN 

A NEÎNDUPLECAT: „TIRANUL” 

In zori, proaspăt bărbierit, elegant pe cât îmi era cu 
putinţă, m-am îndreptat spre castelul alb al faimosului Tiran. 
Napoleon mergea înaintea mea, deschizându-mi calea, pentru a- 
mi permite să fiu atent la bogăţia pădurii, Tacatch şi copiii lui 
nu-şi pierduseră vremea: noaptea. 

Coloniştii fuseseră avertizaţi, puşi la curent cu intenţiile 
melc. „La întoarcere va trebui să le faceţi o vizită fraţilor Tante, 
îmi spusese ungurul. Stau departe de-aici şi cărarea până la ei 
colcăie de şerpi; merită totuşi osteneala de-a fi cunoscuţi. Unul 
dintre ei e surdo-mut, dar curajul lui ne serveşte tuturor de 


exemplu. A săpat o piscină luxoasă chiar în pădure, numai ca 
să-l facă să turbeze de mânie pe Tiran!”. 

Cu puţin înainte de prânz, am ajuns la luminişul verde în 
mijlocul căruia se detaşa silueta elegantă şi albă a castelului în 
stil american. Şase vaci păşteau iarba grasă. În spatele locuinţei 
ghiceam că se află grajduri şi coteţe. Am dat pinteni calului şi 
am pătruns pe aleea principală, bucuros că am prilejul să 
înfrunt, faţă-n faţă, un nou duşman. „Erai pe punctul de-a te 
anchiloza, Fernand. Ce baftă! Peste câteva secunde o să vezi, în 
sfârşit, ce mutră are faimosul lor Tiran”. 

Surpriză: pe balconul sculptat mă aştepta un om cu 
obrazul fin şi nobil, purtând un impecabil costum alb. Corpul său 
atletic, ochii pătrunzători, mustaţa delicată îi confereau o clasă 
pe care nu i-o bănuiam. M-am prezentat. 

- Sânt Don Fernando. Francez. Guvernul dumneavoastră 
m-a autorizat să întreprind prospecţiuni la Satipo. 

- Inginer Pancho de la Cruz. Cu ce vă pot fi de folos? 

- Ministrul m-a sfătuit să vă fac o vizită. Gest de-o 
eleganţă stăpânită: 

- Intraţi. 

Am sărit de pe cal şi am urcat câteva trepte. Vremea 
băcanului maltez, a mafiei lui destrăbălate şi nevoiaşe, îmi 
părea brusc o îndepărtată vârstă de aur. Duşmanul îşi 
schimbase caracterul şi anvergura. La Cruz se întorsese pe 
călcâie şi am putut să-i văd la spate superbul toc de piele 
roşcată, din care ieşea patul unui Colt. Pătrunzând în marea 
încăpere-birou, am luat bine notă de amănuntul ăsta. Omul se 
hotărâse, evident, să mă trateze „de sus”. No pândeam unul pe 
altul, dar eu simţeam că nu va angaja lupta. 

S-a aşezat, cu aceeaşi eleganţă, în spatele unui birou 
uriaş, lăsându-mi grija de-a căuta un scaun. Cu picioarele 
încrucişate, destul de ironic, aştepta vizibil să deschid focul şi să 
mă descopăr primul. Am atacat, deci, amintindu-mi că banditul 
ăsta cu figură de mare ministru dintr-o epocă îndepărtată avea 
strânse legături cu serviciile administrative de la Lima: 

- Superiorii dumneavoastră au hotărât să utilizeze 
cunoştinţele mele de forestier, i-am spus în linii mari. Am primit 
misiunea să fac prospecţiuni la Satipo, care mi-a produs până 
acum cea mai bună impresie: se găsesc aici din abundență 
exemplare de mahon, cedri, arbori de camfor. S-ar putea dobori 


aici mii de copaci şi s-ar obţine astfel teren pentru agricultură. În 
cazul în care coloniştii mi-ar vinde lemnul lor aşa cum se află, ar 
găsi dintr-un foc, mulţumită acestei exploatări forestiere şi banii 
lichizi ce le lipsesc şi mari spaţii smulse junglei. 

Pancho de la Cruz stătea neclintit. Am dat lovitura exact 
capabilă, gândeam eu, să-l scoată de pe poziţie: 

- Desigur, trebuie reluată construirea şoselei. Anumiți 
colonos susţin că întreruperea ei datează de la sosirea 
dumneavoastră aici. 

În faţa mea, o indiferenţă totală. Nici o bătaie a genelor, 
nici un tremur de îngrijorare. Şerpii au adeseori felul ăsta de 
imobilitate. Omul era puternic. Am continuat. Programul meu 
era simplu - cincisprezece zile pentru a prospecta şi a face 
raportul către guvernul său. 

- Îi voi sfătui probabil să deschidă şoseaua. Aveţi ceva să- 
mi obiectaţi? 

- Absolut nimic. 

- Care e părerea dumneavoastră sinceră, senor? 

- Probabil foarte diferită de-a dumneavoastră, a spus el, în 
sfârşit, cu o voce clară, neînduplecată. Dar sunteţi un 
profesionist al pădurii. Faceţi cum vi se pare mai bine. Personal, 
voi acţiona în consecinţă. Vreţi doi dintre oamenii mei ca să vă 
călăuzească prin regiune? 

- Mulţumesc, senor, nu. Mi-am şi ales ajutoarele. M-am 
ridicat. În clipa aceea, Pancho de la Cruz mi-a susţinut privirea şi 
a fost limpede că amândoi aveam conştiinţa unei bătălii pe viaţă 
şi pe moarte ce se angajase între noi. Inutil, deci, să ne mai 
strângem mâna înaintea luptei. 

Întorcându-mă spre locuinţele lui Martig şi Tacatch, mă 
gândeam că figura asta de aristocrat, în acelaşi timp crudă şi 
seducătoare, sînt dator s-o mărturisesc, ascundea o hotărâre 
încă şi mai periculoasă, o inteligenţă încă şi mai perversă decât 
îmi închipuisem eu. Napoleon adulmecase instinctiv riscurile la 
care ne expuneam, astfel că am mers în tăcere. Era cald. Un mic 
curs de apă roşiatică se pierdea în zig-zag prin „noaptea verde”. 
Pe când indianul meu descăleca şi-şi cufunda capul în apă ca să- 
şi potolească setea, am surprins în stânga mea o uşoară 
alunecare: un superb surucucu, unul dintre cei mai mari şerpi 
veninoşi din lume, înainta şi el spre apă. Am descărcat 
fulgerător cele douăsprezece alice ale flintei mele în capul 


triunghiular al reptilei. Ridicându-se dintr-un salt, Napoleon şi-a 
pus în funcţiune sabia şi a retezat capul deja zdrobit al 
stăpânului junglei. Liniştiţi de lovitura asta, ne-am privit râzând: 
aveam amândoi impresia că-l lichidaserăm pe „tiran”! Înainte 
de-a trece râul prin vad, mi-am încărcat arma pe ţeava. 


Întors Tacatch, am putut constata că ungurul nu-şi, 
pierduse vremea. Atraşi de zarvă, coloniştii se adunaseră la 
Quiroz şi, o veste încă şi mai bună, Tacatch mă anunţa că în 
aceeaşi seară va sosi un indian de pe Rio Pangoa. Mi-a spus: „E 
un semn de noroc pentru dumneavoastră”. După toate 
aparențele, acest campas venea din când în când până acolo 
pentru că avea încredere. Se numea Akrim şi tribul său trăia la 
hotarul lui Rio Pangoa. Povestea acestui Akrim ţinea de 
domeniul miracolului. Răpiţi în fragedă tinereţe de către un trib 
duşman, el şi fratele lui, Kinchokre, fuseseră duşi în pădure 
pentru un sacrificiu ritual. Cei doi copii urmau să fie arşi, când 
răsărise un misionar spaniol în fruntea unei mici expediţii. 
Indienii dispăruseră în junglă ca fulgerul, părăsindu-şi victimele. 
Akrim şi Kinchokre scăpaseră în felul ăsta de moarte, apoi 
învăţaseră la perfecţie spaniola, până în ziua în care evadaseră 
de la misiune ca să se întoarcă pe Rio Pangoa. 

Îmi plăcea istoria asta datorită izului ei miraculos, precum 
şi datorită credinţei pe care indienii o arătau faţă de obârşia lor 
sălbatică. „Dacă l-ai putea convinge pe Akrim să te ducă spre 
Rio Pangoa, poate ai găsi acolo noi arbori”, adăugase Tacatch. 

Akrim a sosit aproape la vremea nopţii, aducând miere din 
junglă. Vesel, liber, destul de fragil în aparenţă, ma ascultat cu 
un interes pe care ochii săi mi-l arătaseră încă din primele 
minute. Mulțumită lui am putut explora a doua zi, alături de 
credinciosul meu Napoleon, pădurea unde trăia Kinchokre 
împreună cu tribul campas. Am văzut, cu prilejul ăsta, cum se 
apărau indienii de pe Pangoa. Fără Akrim ne-ar fi fost imposibil 
să găsim nul printre întăriturile succesive din garduri de trestie 
palmieri scunzi cu ghimpi negri, periculoşi. Orice prospector ar fi 
renunţat în faţa acestei vegetaţii impenetrabile şi duşmănoase. 
Înaintam, în ciuda căldurii de nesuportat, care nu-l stingherea 
câtuşi de puţin pe Akrim, călăuza noastră. După o oră am ajuns 
la o plantație de palmieri, un loc ca-n rai şi atât de întins, încât 


ar fi putut garanta el singur rentabilitatea unei întregi industrii 
de oleaginoase. „Rezerva noastră de fructe, mi-alexplicat Akrim. 
Prima. Avem încă multe obstacole de trecut pentru a-l întâlni pe 
fratele meu Kinchokre; dar te afli deja pe teritoriul nostru. Nici 
un alb n-a pătruns vreodată aici”. 

A mai făcut o sută de metri şi a înconjurat un trunchi de 
palmier doborât în care erau înfipte săgeți. A scos dintr-o 
ascunzătoare un arc, un săculeţ şi o tunică mov. Şi-a dat jos în 
faţa noastră pantalonii şi cămaşa, pentru a-şi relua adevărata 
îmbrăcăminte de indian şi a continua drumul. 

Profitând de-o nouă oprire, într-o plantație de palmieri la 
fel de vastă şi deopotrivă apărată prin garduri adânci şi 
încâlcite, Akrim ne-a pus la curent cu istoria fraţilor săi indieni, 
declarându-mi: 

- Nici un alb nu va mai străbate vreodată locurile astea, în 
afară de tine. Pentru că un caouchero* care încă mai trăieşte şi 
care aparţine cu trup şi suflet lui senor Pancho de la Cruz a ucis 
aici doi indieni. 

- Numele lui? 

- Vilarette. A vrut să-şi însuşească plantațiile noastre de 
palmieri, unde l-a condus o femeie căpătată chiar de la noi 
oamenii trimişi in recunoaştere l-au oprit aici şi i-au poruncă să 
se întoarcă. Fără nici un cuvânt, Vilarette a dus arma la ochi şi |- 
a doborât pe unul dintr-ai noştri. Inainte de-a trage a doua oară, 
celălalt campas a dispărut ca să-şi anunţe fraţii. Când indienii au 
revenit, femeia lui Vilarette zăcea la pământ, cu ţeasta crăpată 
de-o lovitură de machete. Intorcându-se la Satipo, caouchero-ul 
spera să-i facă pe coloniştii albi să creadă că indienii îi uciseseră 
femeia şi că el trebuia să organizeze o expediţie de răzbunare. 
Prietenul Tacateh îl cunoştea însă pe Vilarette, a bănuit adevărul 
şi, astfel, în ciudă şireteniei lui, nimeni nu l-a crezut. De-atunci 
aşteptăm clipa răzbunării, iar Tiranul, de frica unui atac din 
partea noastră, ne respectă graniţele, pe care niciodată 
Vilarette nu s-a mai gândit să le încalce. Trebuie să plecăm, a 
spus el în încheiere. Ne apropiem, 

A scos de trei ori, limpede, urletul jaguarului şi l-a repetat 
de mai multe ori pe măsură ce înaintam: „l-am dat de ştire 
fratelui meu Kinchokre că nu sînt singur. Indienii campas trebuie 


* Muncitor pe plantațiile de cauciuc, în limba spaniolă în original. 


să fie preveniţi. N-am dreptul să acţionez fără aprobarea lor, a 
tuturor. 

Puțin după aceea s-a auzit un dublu urlet de jaguar. Destul 
de îndepărtat. Akrim a scos un nou sunet răguşit, lung răspuns 
indescifrabil pentru noi. Pe urmă: „Au aflat acum, mi-a spus el. 
O să aşteptăm aici”. 

Napoleon a făcut focul pentru a frige un aguti, un rozător 
cu blană frumoasă şi carne ca de iepure. Jarul răspândea un 
miros de scorţişoară. Căci Napoleon, fără măcar să ştie, 
descoperise o considerabilă rezervă de balata. Mă gândeam că 
indienii campas stăpânesc încă o regiune excepţional de bogată. 

În timpul odihnei de după masă, am asistat, cuprins de 
admiraţie, la machierea lui Akrim. Din sacoşa lui ţesută, el a 
scos o trusă de bambus şi şi-a desenat pe obraz nişte linii 
albastre şi roşii foarte închise, cu ajutorul unei lamele fine, 
înmuiate în pastă de rucu. Se pregătea pentru întâlnirea cu 
fratele său. „Kinchokre e mai deştept decât noi toţi. Ştie să-ţi 
citească în ochi”, mi-a spus el mândru. 

- Dacă m-aş instala aici, indienii campas ar veni să lucreze 
cu mine, care sînt bogat şi cinstit? L-am întrebat eu. 

- Indienii campas trăiesc fericiţi în pădurea lor şi n-au 
nevoie de alţi oameni. Doar Kinchokre poate să ştie. El zice că 
toţi coloniştii sînt săraci şi mincinoşi. 

. - Aţi accepta să tăiaţi copaci? 

- Probabil, dacă am putea primi în schimb flinte, ca să 
ucidem jaguarii, tapirii şi şerpii anaconda. 

S-a ridicat brusc. Doi indieni, în întregime goi, înaintau 
fără ca eu să le fi putut simţi apropierea. Au discutat toţi trei 
îndelung, apoi cei doi pândari au dispărut, după ce îşi 
întinseseră palma deschisă. Aveau doar un cuţit lat, într-o teacă 
prinsă la brâu cu ajutorul unei sforicele. 

Câteva clipe mai târziu apărea şi Kinchokre, purtând nişte 
pantaloni şi o cămaşă albăstrie. A schimbat la repezeală câteva 
cuvinte cu fratele său, apoi a venit spre mine. Zvelt şi mai 
degrabă scund, cu obrazul energic, indianul se „îmbrăcase” 
pentru întâlnirea asta, căci nu voia, fără îndoială, să apară de 
prima dată înaintea mea ca o căpetenie campas. 

- Sânt Kinchokre, mi-a spus el. Mi se zice „Ucigaşul”, 
pentru că am organizat apărarea tribului meu. 


Sălbatic sau civilizat, om al junglei sau industriaş, 
pretutindeni omul ăsta ar fi fost un mare conducător. 

Am înţeles îndată că aştepta de la mine cuvinte limpezi şi 
o extrema cinste sufletească. Fostul copil salvat de către 
misionari învățase să-i privească pe albi, să le descopere 
defectele, să le spioneze cele mai mici ticuri. Răspunzător 
pentru soarta fraţilor săi, prea adesea victime ale coloniştilor, ei 
înşişi prea săraci pentru a-şi putea ţine cuvin tul, Kinchokre 
alesese adăpostul oferit de junglă.şi ruptura totală. Simţeam că 
mă cântăreşte şi un surâs trebuie să-mi fi luminat obrazul: 
Kinchokre nu putea bănui că în momentul acela retrăiam, în faţa 
gravităţii de care el era pătruns, întâlnirea cu indienii piros. 
Înţelegeam, în sfârşit, deşi cam confuz, cât de mult mă 
formaseră, fără să-mi dau seama de asta, lunile petrecute în 
junglă alături de Kenou şi vânătoarea mea la prima vedere 
inutilă. 

Mă auzeam vorbind cu glas liniştit. Mă lăsam să plutesc, 
îmi pierdusem orice înveliş alb. Mă aflam acolo de mii de ani, 
despuiat, copil, frate al tuturor oamenilor, şi-i explicam lui 
Kinchokre visul meu: să smulg ţinutul Satipo din ghearele 
Tiranului, să aduc cu mine şoseaua, munca, dreptatea. 
Cuvintele se înşirau fără umbră de minciună sau grandilocvenţă. 

Am aşteptat. 

După o lungă tăcere, Kinchokre m-a privit drept în ochi şi 
mi-a spus numele locurilor unde se găseau din belşug 
exemplare de cedru, de mahon, de huara-caspi. Apoi a adăugat: 
„Dacă o să te întorci şi dacă o să te ţii de cuvânt, o să fiu 
prevenit. O să mă vezi atunci făcându-mi apariţia chiar la 
Satipo. După sfaturile pe care le voi primi şi după discuţiile pe 
care le voi avea cu bătrânii şi cu toţi fraţii mei, o să vin singur şi 
atunci sau n-o să mă mai revezi niciodată, sau o să-i ai alături 
de tine pe indienii campas. Akrim, ajută-l pe alb; du-l la copacii 
despre care-am vorbit şi ocroteşte-l până ia Satipo. Adios”. 

A dispărut ca prin farmec. Un lucru era sigur: omul ăsta 
ţinea soarta mea în manile lui. De Kinchokre depindea şi sosirea 
tăietorilor de lemne voluntari şi pacea şi aprovizionarea. 
Părăsind însă luminişul, aveam încredere în el. li apreciasem 
oţelirea, calitatea. După obiceiul indienilor, ca o dovadă de 
prietenie dar şi de prevedere, îl lăsase pe fratele său drept 
observator al marşului nostru fulger prin pădure. 


Aveam cinci zile la dispoziţie pentru a cutreiera pădurea şi 
a înregistra valoarea şi întinderea plantațiilor. Asta însemna că 
trebuia să mergem mai bine de zece ore în fiecare etapă, 
numărând totodată şi arborii. Akrim şi Napoleon au înţeles 
foarte repede sistemul: un arbore, un beţişor de lemn. lar seara, 
la focul în jurul căruia ne strângeam, eu făceam socoteala, spre 
marea bucurie a celor doi prospectori începători. La fiecare 
oprire, Akrim ne părăsea o bună bucată de vreme şi se întorcea 
fără excepţie cu unul sau doi fazani sălbatici şi cu vin de palmier 
jusjara. Mi-a explicat că tribul său avea în toată regiunea provizii 
ascunse şi cunoştea la perfecţie obiceiurile vânatului. 

Timp de patru zile am dormit pe nişte paturi din crengi, 
construite cu multă repeziciune de către indian, la şaizeci de 
centimetri deasupra solului - şi am dormit fericit, pentru că 
descoperisem adevărate mine de aur: copaci de treizeci până la 
cincizeci de metri înălţime şi, adeseori, cu diametrul de doi 
metri. 

Aş fi putut continua aşa; dar mă gândeam la senor Urco, 
adică la faptul că mi-l împrumutase pe Napoleon, precum şi la 
şoferul de la minister, care şi pornise, probabil, către locul 
întâlnirii. Am vârât, aşadar, în nişte saci de orez vreo cincizeci 
de eşantioane de toate felurile şi am fost nevoiţi să plecăm spre 
Satipo în marş forţat. 

În ultima zi am ucis un număr impresionant de şerpi- 
coralii, al căror venin e mortal în minutul imediat următor. Dar în 
sfârşit, teferi şi nevătămaţi în pofida acestor ameninţări şi 
pericole constante, am dat seara cu ochii de mica piaţă şi de 
puntea metalică din Satipo. Grupurile de colonos s-au ridicat în 
picioare la apropierea noastră. Soseam murdari şi împuţiţi, 
cărându-ne sacii plini cu lemne; când am trecut prin faţa lor, iar 
ei şi-au ridicat pălăriile, le-am putut măsura simpatia şi speranţa 
din adâncul privirilor. 

Quiroz a venit în întâmpinarea noastră - şi eu l-am pus să 
facă bilanţul destinat tuturor acestor oameni rupti de lume: 1) 
Mă întâlnisem cu indienii campas, care nu-mi erau ostili; 2) 
Cantitatea de copaci din jungla lor reprezenta mai bine de 
300.000 de dolari la cursul zilei; 3) Aşteptam ca ei, coloniştii, să- 
mi vândă orice specie de lemn aflată pe pământurile lor încă 
nedefrişate. După îmbrăţişarea lui entuziastă, mi-am dat seama 
că băcanul îşi va îndeplini rolul de propagator al ştirilor şi, astfel, 


în zori, am putut pleca din nou. l-am oferit lui Akrim, în 
aşteptarea întoarcerii mele, două machetas, două cuțite lungi şi 
o bucată de pânză de bumbac; apoi mi-am încălecat căluţul 
negru, bucuros, ca şi Napoleon, să ajung în ţinuturi mai civilizate 
şi hotărât să acţionez cât mai repede. 

Catârul aproape că dispărea sub. Sacii cu eşantioane. Am 
urcat spre “Pampa Hermosa, încă plini de impresii din locul 
acela blestemat. Îi revedeam pe elveţianul Martig şi pe Tacateh 
cu figurile lor patetice, pe colonişti în picioare, cu pălăriile 
ridicate, dar împărţiţi, orice s-ar spune, între teamă şi 
încrederea renăscută. Trebuia să recunosc eu însumi că 
eleganta siluetă a lui Pancho de la Cruz se impunea spiritului 
meu ca un mare duh rapace. 

Voiam să ajung la vechiul joagăr al lui senor Urco înainte 
de căderea nopţii. Scurtând odihna de după-amiază, l-am grăbit, 
aşadar, pe Napoleon. N-aveam chef să mă las surprins pe drum. 
Prudenţă firească sau intuiţie? Nu ştiu. Oricum, ne caţăr am 
printre stânci; Napoleon scotea din când în când de sub cămaşă 
câteva frunze de cola, ca să le mestece. Mica noastră caravană 
înainta, repede şi fără piedici. 

Brusc a izbucnit o împuşcătură, răsfrântă printr-un lung şir 
de ecouri. M-a dus imediat gândul la un vânător; dar un al doilea 
foc a izbit oala de fontă legată la oblâncul meu. Am dat furtunos 
pinteni calului, pe care reflexul meu l-a făcut să sară în aceeaşi 
clipă. S-a auzit şi a treia bubuitură. M-am rostogolit repede la 
pământ. Crezându-mă atins, Napoleon a scos un urlet, cu 
braţele spre cer: 

- Mi Patron es muerto! Patron! Patron!» 

Am rămas culcat şi fără să fac vreo mişcare, vreme 
îndelungată. Apoi a fost din nou linişte totală. Trăgătorul 
necunoscut o ştersese probabil, convins că şi-a doborât ţinta. 

O oră mai târziu, mă întâlneam bucuros cu prietenul Urco 
şi cu şoferul. Napoleon îşi mesteca întruna frunzele, dar cu ură 
acum, povestind împrejurările atentatului. Urco (la rândul lui, 
clătina din cap: 

- Sunteţi sigur că n-a fost vorba de-o escopeta? 

- Uitaţi-vă la oală: a folosit o carabină cu gloanţe 
ghintuite. 


* Stăpânul meu a murit ! Stăpâne ! Stăpâne !, în limba spaniolă în original. 


- Doar Pancho de la Cruz are una. Marca Winchester. Nu 
încape nici o îndoială: a vrut să vă ucidă. 

Eram definitiv lămurit cu privire la metodele Tiranului. II 
trimisese, desigur, pe diabolicul lui Vilarette să-mi întindă o 
cursă. Chevroletul care mă ducea spre capitală mi se părea că 
mârâie şi că turbează el însuşi de furie, atât de nerăbdător eram 
să pregătesc raportul către colonelul Reccavaren. Priveliştea, de 
data asta, nu mai conta. Asemenea unei fiare adunate-n sine, 
căutam să ghicesc genul de şiretlicuri pe care Pancho de la Cruz 
urma să le folosească împotriva proiectului meu. 

Ajuns la hotelul „Bolivar”, m-am prăbuşit pe pat şi am 
dormit câteva ore. O scurtă destindere. Dimineaţa, soneria 
telefonului m-a smuls din somn. O voce stranie, un timbru 
voalat, mă avertiza anonim: „Don Pancho de la Cruz va fi mâine 
la Lima. E precedat de un curier, care vă prezintă ca pe-un 
bandit şi un aţâţător la tulburări. Aţi semănat, se pare, spaima la 
Satipo şi aţi furat nişte catâri. Luaţi seama şi feriţi-vă”. 

In ciuda întrebărilor mele precise, vocea a tăcut. Persoana 
cu timbru straniu părea că doreşte să-şi păstreze anonimatul. 
Am hotărât să mă duc cât mai repede la minister. Ştiam din 
experienţă ce armă puternici e calomnia. Dar când i-am strâns 
mâna colonelului, am avut dureroasa surpriză să constat că 
ceva nu merge cum ar trebui. Vădit lucru, zvonurile îşi şi 
îndepliniseră rolul. Am atacat, totuşi, prezentând cu multe 
amănunte rezultatele, certitudinile. Am scos câteva eşantioane 
din servietă: „Am înregistrat treizeci şi două de mii de copaci. 
lată valoarea lor în dolari. În cinci zile n-am putut să cercel decât 
o mică parte din Satipo, dar ţinutul ne îndreptăţeşte speranţele. 
Indienii sînt gata să aibă încredere în noi. Lipseşte şoseaua...” 

- Să vorbim deschis, domnule. 

Colonelul încetase să-mi mai spună Don Fernando; vocea 
lui era de gheaţă. A continuat, fără ca eu să reacţionez: 

- Noi facem şoseaua, noi instalăm o administraţie 
forestieră şi tot noi vă eliberăm un permis de exploatare. 
Dumneavoastră însă cu ce contribuiţi? Trebuie o fabrică de 
cherestea, e nevoie de camioane şi de bani. Mă tem că n-aveţi 
fondurile necesare. 

- întocmai, dar le voi găsi. Ţineţi-vă de cuvânt cu privire la 
şosea şi nu precupeţiţi ajutorul administrativ. lau restul asupra 
mea. 


- O să vă fie foarte greu. Camera deputaţilor atacă 
principiul concesiunii obţinute. E în interesul dumneavoastră să 
fiţi tare. 

- Nu-mi iau cuvântul înapoi. 

În clipa aceea, ca şi cum i-ar fi părut rău că-mi vorbise 
aspru, colonelul Reccavaren mi-a zâmbit şi mi-a adresat o frază 
mai liniştitoare: 

- Rezistaţi şi guvernul vă va urma la Satipo. 

Aşa va să zică, eu, Fernando, care nu eram nimic, nici 
peruvian, nici om politic, nici funcţionar, trebuia să ofer dovada 
încrederii mele în ţara asta îndepărtată, să dau exemplu, să fac 
primii paşi singur? Eram plin de înverşunare, aţâţat de 
rămăşagul ăsta imposibil, hotărât să primesc provocarea. 

În asemenea clipe totul se desfăşoară mai repede şi, ştiu 
astăzi, datorită energiei, a ritmului, a forţei de atac, ceva 
plezneşte brusc. Trebuie să vezi breşa, să te năpusteşti, să treci. 
Ideile ţâşnesc; norocul, destinul sînt pentru oameni călăuze; 
nodurile se dezleagă. Trebuie să devii torent, vârtej, foc de 
artificii. Piedicile, capcanele sînt atunci înghiţite ca oricare altă 
hrană. Trebuie să spargi, să izbeşti, să te zbaţi. 

M-am apucat să cutreier Lima în căutarea unor soluţii 
rapide, ca şi când insinuările Tiranului şi bârfelile ar fi fost o 
bandă de ucigaşi lansată pe urmele mele. Îmi apăram pielea, 
propria-mi aventură. Şi-n vreme ce goneam astfel, aceleaşi 
cuvinte mi se învârteau fără încetare prin cap: „Bani, bani, 
camioane, camioane, fabrică, fabrică, bani...”. 

O figură mi s-a impus brusc: aceea a inginerului agronom 
Victor Marie, un belgian ajuns intendent general. l-am telefonat 
şi el a sosit în fugă la hotelul „Bolivar”: „Liniştiţi-vă, n-am crezut 
o vorbă din zvonurile care circulă. Vor să vă facă să treceţi drept 
un traficant de arme. De unde veniţi?” l-am povestit - şi 
minune: „O fabrică? Vreţi o fabrică de cherestea? Duceţi-vă pe 
Calle de Francia. Adică nu, haideţi cu mine!”. 

In superba lui maşină americană, Victor Mărie a încercat 
să-mi explice: „Acum şapte ani, a sosit aici un japonez. 
Japonezul ăsta a înfiinţat - căci avea parale multe - o importantă 
fabrică de cherestea; dar buştenii veneau de la Iquitos, urcau pe 
Amazon şi treceau prin Canalul Panama. Lungimea traseului? 
Proasta organizare? Cine ştie? La un moment dat n-au mai fost 
buşteni. Japonezul nu mai avea ce să taie. Din nenorocire, banca 


i-a adus la cunoştinţă într-o dimineaţă o descoperire importantă. 
Omul şi-a făcut harakiri în vila lui. La amiază - prea târziu! - L-au 
chemat din nou: fusese o greşeală de calcul”. 

Am ajuns pe un vast teren înconjurat cu ziduri. Un paznic 
ne-a dat voie să pătrundem în uzina părăsită. Nu-mi credeam 
ochilor; mă stăpânea un soi de înfrigurare: totul era ca-n basme; 
cufundate sub stratul de praf, dormitau maşinile - cele de tăiat 
lemnul în două. Cele de rindeluit parchetul, fierăstraiele 
verticale, rabotezele. 

Un enorm pod rulant se profila pe cer. Nişte şine duceau la 
o cale ferată. Sigur, trebuia să se înlăture praful şi să, se dea cu 
mult ulei! Dar totul părea gata să pornească din nou la o 
lovitură de baghetă, ca prin farmec. Japonezul se echipase chiar 
şi cu straşnicele fierăstraie Guillet. O marcă franţuzească la 
Lima! Aveam impresia că renasc. Victor Mărie îmi explica în 
grabă, cucerit de înfrigurarea mea: „Fabrica a fost pusă-n 
vânzare şi singurul client a fost Augusto Benavides Canseco, 
vărul şi cumnatul preşedintelui Republicii, deşi se află în 
opoziţie. Doriţi să iau asupra mea sarcina de a-l convinge? Va fi 
uşor, căci e un om inteligent, cultivat, iar achiziţia asta îl încurcă 
mult”. 

Cum să nu accept? În câteva zile a fost pus la punct 
principiul unei asociaţii pentru care urma să întocmim actele, 
fondând o societate: Augusto Benavides aducea fabrica; eu 
capitalurile şi, deci, lemnul. Rămânea să găsim camioane şi să 
convingem băncile. 


A doua zi dimineaţa, un nou apel telefonic. Am recunoscut 
strania voce anonimă, care îmi transmitea încă un mesaj: „Don 
Pancho de la Cruz nu s-a mulţumit să vă urmeze la Lima. L-a 
întărâtat împotriva dumneavoastră pe pionierii din Satipo. Acolo 
e locul unde vă atacă el în clipa de faţă”. Informaţia se dovedise 
atât de scurtă, încât am crezut un moment că era vorba de-o 
farsă ori de punerea la încercare a nervilor mei. Ca să nu mă 
înăbuş, am ieşit din cameră. 

Chibzuiam intens, căutând să văd limpede, când mi-a 
răsărit în minte ideea brutală, absurdă, de felul acelora la care 
nu rezişti: să mă întorc la Satipo ca fulgerul, să apar, să ţâşnesc 
pe mica punte, să dau năvală în piaţă, să le arăt tuturor că sînt 
viu şi hotărât să lupt fără milă. Bine. Şi în cazul ăsta? Să cumpăr 


un automobil? Din oare? N-aveam suficiente mijloace, iar odată 
cu alunecarea pădurii şoseaua rămăsese impracticabilă, 
începând de la Pampa Hermosa. 

O altă străfulgerare de lumină şi, câteva ore mai târziu, 
posedam arma absolută: o puternică motocicletă Harley- 
Davidson, cu ataş. In faţa portarului scos din fire, am pus în ea 
utilajul, bidoanele de rezervă, plasa contra ţân-ţarilor şi armele; 
apoi mi-am încălecat motorul, după ce-l anunţasem pe viitorul 
asociat despre scurta mea absenţă, despre raidul meu la Satipo. 

Totul a devenit iute şi nebunesc. Am mers fără oprire, iar 
atunci când, după o mică pană, am sărit din şa ca să-l salut pe 
senor Urco, acesta abia a avut vreme să-mi ofere un pahar de 
chica şi să-mi adeverească urâtele zvonuri care circulau despre 
mine la Satipo. Fie. Pârâiturile motocicletei vor răspunde în locul 
meu. Străbătusem lanţul dublu de munţi şi voiam să ajung cât 
mai repede pe meleagurile acelea blestemate. Am trecut din 
nou prin locul unde se trăsese asupra mea şi mi-a făcut plăcere 
să-mi anunţ de departe sosirea, accelerând puternic. Apariţia 
mea în mica piaţă, anunţată de multă vreme cu ajutorul 
eşapamentului lăsat liber, a făcut senzaţie. Coloniştii, crezând 
că e vreun avion, priveau cerul, iar eu am sosit într-un nor de 
praf. Feţele lor au încremenit din pricina surprizei. Quiroz mi s-a 
aruncat în braţe. Străbătusem distanţa în două zile şi dovedisem 
că Satipo nu mai era izolat. Zarva a făcut restul. Am aflat că 
Vilarette dusese, într-adevăr, de la plecarea mea, o adevărată 
campanie de discreditare. Însă cei mai mulţi colonişti mirosiseră 
manevra. Quiroz nu-şi precupeţea felicitările: „Te-ai întors, ai 
făcut bine. Le dovedeşti astfel tuturor că bătălia e angajată”. 

Am vorbit despre fabrica de cherestea, despre camioanele 
pe care încă nu le aveam; dar de data asta simţeam că posed o 
forţă, cea mai mare dintre toate: încrederea absolută a 
majorităţii pionierilor acelora sărmani. 

După două ore, întregul Satipo era la curent cu sosirea 
mea. Tacateh, Martig şi fraţii Tante şi-au făcut apariţia în 
picioarele goale; şi-n noaptea aceea, în fundul grădinii lui 
Quiroz, sub greutatea întunericului tropical, a avut loc o 
ceremonie “care poate părea copilărească sau ridicolă. Eram 
şase - şi strălucirea roşie a lămpii cu apărătoare contra vântului 
ne lumina feţele; manghierii şi bananierii închipuiau nişte mari 
umbre-martor. Şi am jurat să alcătuim de-atunci înainte primul 


nucleu al luptei deschise împotriva Tiranului. Grupul jura să 
înfrunte până la capăt pe cel ce pricinuise ruina sau moartea 
atâtor pionieri. Ne luam angajamentul solemn să redăm 
încrederea tuturor oamenilor care rămâneau în viaţă. Vestea s-a 
răspândit în cursul nopţii, încălzind inimile celor vreo sută de 
colonişti ruinaţi. Puteam să plec iar, bucuros că ascultasem 
glasul anonim. Şi de-atunci am îndrăgit pentru totdeauna ţinutul 
Satipo. 

Dimineaţa am plecat în aceeaşi grabă, hotărât să 
repurtez victoria asupra Tiranului prin prezenţa mea pe toate 
fronturile. Încrederea, miza, soarta pionierilor îmi insuflau o 
putere care mă uimea şi pe mine. Ajuns îndată la Lima, am 
putut constata că, în ceea ce-l priveşte, asociatul meu, distinsul 
cumnat al preşedintelui Benavides, nu-şi pierduse vremea. Am 
găsit consiliul de administraţie format; în plus, doi experţi 
întocmiseră devizul de repunere în funcţiune a fabricii: după 
calculele lor, în două luni totul putea să pornească iar. Era să 
explodez de bucurie, când Don Benavides m-a tras deoparte: „O 
veste proastă, în schimb, din partea băncilor. Senor de la Cruz v- 
a luat-o înainte, dragă prietene. A semănat îndoiala cu privire la 
lemnul din Satipo. Bancherii nu mai au încredere în exploatarea 
asta, despre care cred că nu e decât o şarlatanie. Ce puteţi 
face?”. 

- Pot să ripostez! Să dovedesc! 

- Ţineţi minte că trebuie să procuraţi, dumneavoastră 
înşivă, capitalurile pentru lansarea afacerii. 

Eram nebun de furie. Ţineam cu orice preţ să găsesc 
răspunsul usturător şi să birui definitiv neîncrederea oamenilor 
de finanţe. Sacii mei cu lemne constituiau o dovadă şi puteau 
să-i convingă. Dar, am învăţat asta din experienţă, un om de 
finanţe nu e niciodată un tehnician. l-am telefonat lui Victor 
Mărie, care acceptase să-mi păzească preţioasele eşantioane şi 
să le supravegheze uscarea. A doua zi am priceput, la capătul 
firului, că vocea lui triumfătoare şi veselă îmi oferea soluţia: 
„Am o combinaţie, Fernand. Inginerul Bert. Vino repede. Te duc 
la uzina de avioane Caproni”. 

Societatea asta italiană înființase în Peru o remarcabilă 
uzină, unde se fabricau nu numai avioane din metal, ci şi foarte 
frumoase modele din bucăţi de lemn asamblate. „Caproni” 
avea, deci, în mod necesar, un laborator perfect utilat şi 


specializat în studiul şi analiza lemnului care se folosea la 
construirea aparatelor. Inginerul Bert, un alt pătimaş al 
lemnului, a pus mâna pe eşantioane şi s-a oferit, cu o bucurie 
care m-a reconfortat, să le facă analiza minuțioasă. Când i-am 
descris motivele cererii mele, a propus pe loc să-mi procure în 
cazul fiecărei esențe, dacă prezintă cumva interes pentru 
industrie, o atestare oficială. Am rămas lingă el patru zile. 
Treizeci şi cinci dintre eşantioanele mele au putut fi astfel 
definitiv validate. leşind pe poarta uzinei, aveam sentimentul că 
transport în cei doi saci tot aurul din lume. Şi mi se încălzea 
inima gândindu-mă că munca grea şi perseverentă, îndeplinită 
zi de zi în străfundul blestematei păduri din Satipo, fusese 
recunoscută oficial drept o muncă însemnată. Când am depus, 
câteva ore mai târziu, pe biroul unui bancher din Lima, 
frumoasele eşantioane de cedru roz, de mahon şi de palisandru 
şi când, fără o vorbă, am strecurat sub ochii lui holbaţi de uimire 
certificatele laboratorului Caproni, am avut bucuria (şi însuşi 
asociatul meu Benavides era gâtuit din pricina emoţiei) să-l aud 
pe omul acela scuzându-se: „M-am îndoit. Acum cred. In noile 
condiţii, vă pot asigura jumătate din capitalul cerut. Dincolo de 
asta mi-aş asuma nişte riscuri prea mari, atâta vreme cât 
şoseaua nu e gata. Acceptaţi?” 

Brusc mă prăbuşeam iar din nori. Jumătate numai? 
Lovitura era puternică. Mă cuprindea furia în faţa lipsei ăsteia de 
curaj financiar. Mi-era imposibil să cumpăr cele optsprezece 
camioane absolut necesare. Simţeam totuşi că trebuie să 
tranşez afacerea. Am calculat cu repeziciune că suma propusă 
acoperea total pornirea la drum, materialul de campament, 
utilajul forestier, mâna de lucru şi cheltuielile cu fabrica. Şi n-am 
luat-o pe ocolite - în definitiv era vorba despre şosea! Am spus: 

- Domnule Benavides, vă puneţi chezaş în faţa noastră că 
guvernul va fi de acord să sfârşească, până-n trei luni, cei 
treizeci de kilometri de şosea care ne lipsesc pentru a face 
legătura între Satipo şi Lima? 

- Îmi asum responsabilitatea şoselei, A confirmat 
Benavides, cu o voce foarte calmă. Dar dumneavoastră ne 
garantaţi că, până-n trei luni, chiar dacă societatea noastră nu 
are banii corespunzători unei asemenea achiziţii, veţi fi în 
măsură să asiguraţi transportul lemnului cu optsprezece 
camioane? 


Riscul şi încurcătura erau pentru mine enorme. Dar să 
tergiversez însemna să refuz creditul la care consimţea banca. 
Benavides se angajase cinstit în privinţa şoselei. N-aveam decât 
să m-afund şieu, până la gât: 

- Mă angajez să rezolv problema celor optsprezece 
camioane într-un răstimp de trei luni. 

- Perfect. Peste două zile, suma convenită va fi vărsată în 
contul Societăţii dumneavoastră, a încheiat bancherul. 

leşind, ne simţeam, Benavides şi cu mine, tovarăşi pe 
viaţă şi pe moarte. Nici unul, nici celălalt nu mai puteam da 
înapoi. In asemenea clipe, ţi se strecoară în ochi un fel de 
exaltare, sentimentul că trăieşti exact pe măsura a ceea ce ţi-a 
fost hărăzit. De către cine? Nu eu trebuie s-o spun. Mahomed, 
Confucius, Isus sau caimanii - ştiu poate. Dar nici asta nu e 
sigur! 

Începând de-atunci; m-am asigurat încă o dată, pe lingă 
autorităţile franceze, cu privire la totala mea libertate de 
acţiune: nu se punea problema să fim rechemaţi în Franţa. 
Dealtfel nu existau ordine şi nici vapoare. Am primit autorizaţia 
de-a lucra pe loc. In plus, chiar în Franţa situaţia militară părea 
să se degradeze: “Sunteţi mai util aici. A trebuit să renunţăm la 
trimiterea specialiştilor în Ape şi Păduri. Cel mai bine e să vă 
continuaţi activitatea”, mi s-a răspuns. 

Don Pancho de la Cruz nu depusese totuşi armele. 
Împotriva oricărei aşteptări, se transportase pe un alt front. 
Mereu şi la fel de misterios prevenit prin telefon, am făcut o 
dată în plus încercarea de-a străpunge anonimatul persoanei 
aceleia care îşi schimba vocea. Am ascultat intens: „Tiranul ştie 
că Banca vă acordă sprijin, încearcă să-şi numească oameni de- 
ai lui în serviciul Apelor şi Pădurilor, pe care urmează să-l 
înfiinţaţi. Treceţi repede la acţiune. E o manevră periculoasă”. 
Din ce în ce mai plin de curiozitate, am încercat să prelungesc 
convorbirea. Zadarnic. Informatorul providenţial pusese foarte 
repede receptorul în furcă, după cum obişnuia. Şi nici cel mai 
mie indiciu, măcar în calitatea, în tonul sau accentul vocii! 

Opt zile mai târziu, nu numai că găsisem replica, dar 
numirile definitive ne garantau un personal integru şi superior. 
Reuşisem să dau, lângă. Lima, peste ofiţerul model, peste 
prietenul întâlnit odinioară la San Ramon: locotenentul de 
aviaţie Gal'Lino. Doar el putea să-mi devină intendent. Am 


obţinut de la ministru şi de la preşedinte mutarea lui imediată; 
iar Gal'Lino, cucerit de entuziasmul meu, a îmbrăţişat cu zelul 
unui proaspăt adept cea mai înaltă misiune a corpului forestier 
din Peru. Am schiţat împreună uniforma pe care urma s-o 
poarte. El şi-a ales îndată nişte colaboratori de încredere. Tiranul 
era „făcut praf”; iar eu aveam, pentru a mă întoarce la Satipo, 
un măreț corp de elită, cu ajutorul căruia să redau pentru 
totdeauna încrederea coloniştilor şi să organizez şantierele ca 
pe o veritabilă operaţiune militară: şoseaua, aprovizionarea, 
utilajul, construirea taberei, recrutarea muncitorilor - totul se 
materializa şi căpăta brusc realitate, căci aveam în sfârşit o 
mică armată care să lupte alături de mine. Ce bucurie să vezi 
firele invizibile şi încâlcite ale vieţii împletindu-se ca într-o 
țesătură miraculoasă! Lungile ore de zbor împreună cu Gal'Lino 
pe deasupra ținutului Loreto deveneau dintr-o dată uşor de 
înţeles, explicabile. Viaţa era acum marele nostru dascăl, ea 
care ştiuse să aranjeze toate aceste întâmplări. Asemenea 
coborârii munţilor după o lungă şi aspră căţărare, totul părea 
uşor; ajutorul sosea de pretutindeni: un anume Cuisano a avut 
ideea să negociem schimbul: vechilor şine de decovil ale fabricii 
contra unei camionete noi (Cuisano ăsta era un autentic 
vizionar; el văzuse în vis nişte şine care zăceau nefolosite; 
trezindu-se, le căutase şi le găsise la noi). Un preot, padre Santa 
Măria, a acceptat să vină, când va sosi momentul, la Satipo, cu 
autorizaţia excepţională a episcopului său; satul Cajamarca, 
pierdut undeva în Anzi, a fost şi el de acord să ne trimită două 
sute cincizeci de muncitori, indieni serranos; aceştia urmau să 
construiască drumul şi să taie copaci; conducătorul lor, Jesus, 
mi-a dăruit un cal alb, care urma să-mi fie trimis chiar la 
Satipo... 

Pe scurt, totul părea gata pentru cei dintâi paşi. Am 
încărcat în camioneta cu emblema societăţii noastre sute de 
securi şi de machetas. Materiale, lămpi cu apărătoare contra 
vântului, alimente, cuie de cherestea, fierăstraie umpleau vârf 
Chevrolet-ul; maşina ducea, sub prelata ei rotundă ca o minge, 
primele semne ale renaşterii. 

Mă aflam la hotel, unde rezolvam ultimele amănunte 
dinaintea plecării, când a sunat telefonul. Aceeaşi voce, însă de 
data asta mai puţin îngrijorată parcă, mai tulburătoare. Am avut 


brusc un şoc:,. Don Fernando, vă felicit, spunea vocea. V-aţi 
bătut straşnic. Mult noroc la Satipo!” 

La o imperceptibilă înmuiere a intonaţiei, am bănuit cine 
mă apărase astfel, vreme de luni de zile, contra atâtor pericole. 
Eram profund tulburat. Aş fi vrut să vorbesc, dar de pe buzele 
mele n-a reuşit să ţâşnească decât un singur cuvânt şi cuvântul 
ăsta a fost un strigăt: 

- Rosita! 

A urmat o lungă tăcere. Apoi am auzit cântându-mi în 
ureche vocea ei adevărată, vocea ei de femele iubită. Insă totul 
pentru a-mi străpunge inima: 

- Da, eu sînt. Eu care te-am făcut să crezi că plecasem în 
Argentina. Îţi mulţumesc pentru faptul că m-ai căutat. După 
lunga ta absenţă, într-o zi n-am mai putut aştepta: m-am 
căsătorit. 

Am rămas câteva secunde incapabil de vreo reacţie; apoi, 
împovărat de tristeţe, după ce i-am spus adio dintr-o răsuflare, 
am auzit la celălalt capăt al firului un fel de suspin şi ăsta a fost 
singurul ei răspuns. Ultimul. Toată viaţa strălucitoare şi plină de 
animaţie a oraşului Lima, toată pasiunea îmbătătoare şi pură a 
Rositei, faţa ei printre muşcatele şi palmierii de la Miraflores, da, 
am revăzut totul ca pe-o vâlvătaie de amintiri ivite sub forma 
unor jerbe parfumate - acolo în faţa mea, o clipă, cât a durat 
acel scurt suspin. Apoi totul s-a prăbuşit într-un hău de tăcere. 

Poate am înţeles atunci, mai mult ca oricând, că menirea 
mea, aceeaşi mereu, era să plec, să mă smulg, să mă năpustesc 
spre ţinuturi aride, spre țânțari, spre mlaştini, spre şerpii coralii, 
spre zdrenţăroşii disperării, spre irealizabil, spre necunoscut. In 
liniştea de la capătul firului auzeam încă o dată, recunoşteam 
chemarea unei cu totul alte forţe, unei cu totul alte puteri: 
chemarea unei femei, da, dacă vreţi, însă cu un obraz şi cu nişte 
membre mult mai felurite, mai torturate, mai fantastice şi mai 
fascinante - Viaţa! 

Plin de înverşunare, liber tocmai datorită supunerii şi 
disperării, am ieşit din hotel şi am dat drumul la motorul 
Chevroletului. Şi agăţat de volan ca înecatul de colac, am 
părăsit Lima pentru a mă duce să mă cufund în acţiune. 


23 
PANGOATE, SOŢIA MEA: TREI ANI DE NEUITATĂ FERICIRE, APOI 
BOALA 

Altitudinea împrăştie miasmele. Eram din nou cuprins de 
euforie. Ştiam că Gal'Lino mă urmează la o distanţă de câteva 
ore, împreună cu forestierii lui în uniforme cafenii şi cu epoleţi 
albaştri. Mă gândeam la fabrica noastră, unde maşinile ieşeau 
din amorţeală pentru a suporta primele probe. Trebuia să 
ducem bătălia chiar pe locurile în care mi-era teamă, orice s-ar 
spune, că se va desfăşura ultima contraofensivă a Tiranului. 

La Concepcion am aflat cu plăcere că o sută cincizeci de 
serranos se pregăteau să coboare peste cincisprezece zile spre 
Satipo, aducându-mi şi calul alb. l-am înmânat „uşierului politic” 
din Cajamarca un avans asupra salariului pe care-l făgăduisem 
bravului Jesus, apoi am pornit să străbat peisajele danteşti ale 
Cordilierilor. Se pregătea o furtună impresionantă; îmi 
continuam totuşi drumul, încercând să depăşesc în viteză norii 
negri şi groşi, înainte de-a cobori din nou spre senor Urco şi spre 
bătrânul meu consumator de cola, neobositul Napoleon, aveam 
impresia că străbat infernul. 

Rulam deci cu furie, când, brusc, am frânat nebuneşte. Nu 
numai că ceața îmi orbea farurile, dar aveam şi presentimentul 
unui pericol, al unei ameninţări inexplicabile, presentiment ce 
mi s-a adeverit în clipa în care mi-am dat seama că roţile se 
prăbuşesc pe neaşteptate într-o groapă. Din fericire frânasem, 
aşa cum am spus, căci aveam senzaţia că şasiul atinsese 
pământul. Mi-am scos lampa electrică şi am descoperit că 
jumătatea din faţă a camionetei spânzura aproape în gol şi că 
doar greutatea încărcăturii din spate o mai ţinea pe platforma 
unui pod de lemn. Am hotărât să nu întreprind nimic şi să-l 
aştept pe Gal'Lino, culcat direct pe material şi pe sacii de orez. 

În zori, huruitul unui motor de Ford m-a smuls din 
toropeală. Gal'Lino sosea în ajutor; străbătuse şi el furtuna şi 
ceața dar se oprise prudent la Calebasse. Într-o jumătate de oră, 
Fordul şi braţele vânjoşilor guardia bosque* m-au readus pe 
drum şi Pampa Hermosa s-a înfăţişat curând ochilor noştri. 

Când au văzut sosind convoiul, când l-au contemplat pe 
Gal'Lino in frumoasa lui uniformă şi când au coborât cei patru 
paznici strălucitori şi înarmaţi, seniorul Urco şi Napoleon nu şi-au 


* Paznic forestier, pădurar, în limba spaniolă în original. 


putut ascunde uimirea. Chiar prieteni fiindu-ţi, oamenii au 
nevoie de dovezi, de tot mai multe dovezi. Ei bine, ele existau 
din belşug! Napoleon sălta prelatele, pipăia uneltele; bravul 
Urco nu-mi mai slăbea braţul, atât de mult îl sugruma emoția, 
pe el, vechiul luptător. l-am povestit despre fabrica de 
cherestea, despre bancă, despre drum, despre apropiata 
coborâre a muntenilor. Avea lacrimi în ochi.. 

- Satipo va fi prin urmare salvat? Vreau şi eu. Să particip! 
Folosiţi-vă de casa mea, Don Fernando; o să ţin aici camionetele 
până la construirea şoselei. lau asupra mea transportul cu 
spinarea şi cu ajutorul catărilor. 

Napoleon stătea posomorit, avea un aer lugubru; cu 
obrazul umflat de cola, mă privea trist. Când a văzut că-i 
observasem starea bruscă de nostalgie, a înaintat, a încremenit 
într-o înduioşătoare poziţie de drepţi şi mi-a. Spus cu vocea lui 
gravă şi răguşită: „Faceţi aşa ca să rămân cu dumneavoastră, 
seniore Fernando.” Urco a dat ironic şi afectuos din cap, 
explicându-mi cererea asta neaşteptată: „De la plecarea 
dumneavoastră, visează întruna. Bineânţeles că eu îi sînt 
dueño], proprietar; dar banditul ăsta şi-a recăpătat, slujindu-vă, 
dragostea pentru junglă şi pentru primejdie. Îmi face milă. Luaţi- 
| cu dumneavoastră; el e adevăratul meu dar, căci mă costă cel 
mai mult”. 

Napoleon s-a apucat să danseze, să-l strângă-n braţe pe 
Urco şi s-a întors apoi ca şi când ar fi pregătit totul dinainte, într- 
adevăr, calul meu negru şi catârii veneau în urma noului şi 
nerăbdătorului slujitor. Am stat doar cât să stabilesc împreună 
cu Gal'Lino amănuntele privitoare la organizarea caravanelor, 
apoi am sărit pe cal şi am coborât spre Satipo, hotărât să rezolv 
in grabă problema terenurilor, a colibelor, a sediului. Nu puteam 
să uit că peste câteva săptămâni avea să năvălească o întreagă 
masă de muncitori şi că totul trebuia să fie gata. 

De cum am ajuns în mica piaţă, comitetul secret a şi fost 
convocat, iar Quiroz s-a oferit să negocieze pentru noi obţinerea 
unor amplasamente favorabile. Spusesem: „Vreau să cumpăr 
definitiv de la colonişti parcelele pe care le vom ocupa. Să fie o 
sfidare la adresa lui Don Pancho de la Cruz, care-a tot întârziat 
semnarea oficială a actelor de proprietate. Îi consider pe cei ce 
vând drept adevărații posesori ai pământului”. Vestea s-a 


* Stăpân, în limba spaniolă în original. 


răspândit ca fulgerul; banii ajungeau, în fine, la Satipo! În 
activitatea mea, niciodată nu simţisem într-o asemenea măsură 
forţa unei colectivităţi. Colonia de pionieri s-a oferit spontan să 
defrişeze locurile, apoi să ridice pe gratis cele o sută cincizeci de 
colibe destinate tăietorilor de lemne care urmau să vină din Anzi 
peste pădurea lor. Aş fi preferat să-i plătesc pe oamenii ăştia; 
dar Tacatch şi Tante n-au fost de acord, motivând că 
entuziasmul oamenilor era cea mai bună apărare împotriva iui 
Don Pancho, care părea să se fi ascuns în vila lui 

Albă. Am acceptat. 

A doua zi, pe când discutam despre instalarea ideală, 
Napoleon ne-a anunţat sosirea administratorului forestier. 

Există momente în care eşti răsplătit, în numai câteva 
minute, pentru mii de ore de strădanie. Aşa s-a întâmplat şi 
atunci când a pătruns în piaţă, sub privirile coloniei 
zdrenţăroase, caravana lui Gal'Lino. El înainta în fruntea celor 
patru oameni ai săi, îmbrăcat într-o impecabilă uniformă albă şi 
călare pe un catâr voinic, negru tot. Nişte uriaşi pinteni de argint 
îi indicau rangul. M-am ridicat pentru a mă duce să-l întâmpin şi 
să-l salut respectuos, în vreme ce oamenii lui, cu puştile în 
bandulieră, se înşiruiau, iar alţi douăzeci de catâri îşi făceau 
apariţia, încărcaţi cu material şi hrană. Ţineam să marchez bine, 
în faţa acelei mici mulţimi. - Importanţa pe care-o avea de-acum 
înainte Gal'Lino, ca principala autoritate din Satipo. 

In câteva zile, planul colibelor, al canalelor de scurgere, al 
instalaţiilor sanitare - totul fusese aprofundat. Un tâmplar 
austriac, Jose, răsărise acolo în zdrenţe, cu propunerea de a-mi 
construi locuința particulară. Şantierul zumzăia; Tacateh, 
devenit conducătorul lucrărilor, ţinea mult la un lucru: coliba 
mea de forestier să fie realizată clin lemn de mahon. Aproape că 
mă ruşinam la gândul unui asemenea lux; dar ne mâna pe toţi 
plăcerea de-a crea, dorinţa de-a face să triumfe viaţa. Tante a 
plantat măcieşi sălbatici. Nişte streşini mari lărgeau casa 
prevăzută cu un birou, o bucătărie şi un grajd pentru calul alb 
pe care-l aşteptam. Şi-a stabilit şi Gal'Lino, la rândul său, 
domiciliul, în aşteptarea caravanei lui Jesus, de la Cajamarca. 
Din când în când mă duceam împreună cu Napoleon să 
hoinăresc pe malurile râului Satipo, nădăjduind că într-o bună zi, 
credincios promisiunii lui de căpetenie indiană, se va arăta şi 
Kinchokre, pentru a-mi oferi serviciile tribului campas. Îşi 


aşteptă fără îndoială momentul, căci, eram convins, strigătele 
vesele ale coloniştilor ocupați cu ridicarea colibelor îi anunţaseră 
de multă vreme sosirea mea. 

Intr-o seară totul a fost gata, sau mai lipsea puţin ca să 
fie. M-am gândit că venise momentul să organizez o mică 
petrecere, fie şi simbolică, deoarece lipseau alimentele şi în felul 
ăsta să mulţumesc fiecăruia pentru munca lui. Clarul de lună 
lumina piaţa cuprinsă de veselie: după cincisprezece ani de 
mizerie, coloniştii se adunau, în sfârşit, împreună ou nevestele şi 
copiii lor pentru întâia oară. Lămpile lui Quiroz fumegau în 
noapte. Pe feţele oamenilor înfloreau zâmbete timide. 
Sfâşietoare noapte! Simţeam că mica mulţime e străbătută de-o 
speranţă, de un îndemn; descopeream căldura şi frumuseţea 
unui sat virtual, ambele noi pentru mine. Am ţinut pentru prima 
oară în viaţa mea un discurs, mulţumindu-le acelor oameni şi 
conturându-le, fără fraze goale, viitorul. 

Odată cu ziua următoare, însă, nevoia de-a fi pretutindeni 
se impunea iar. Mă instalasem până la urmă în luxosul meu 
palat de mahon. Am pregătit încă de dimineaţă hărţile cu 
amplasamentul zonelor unde trebuia să doborâm copacii, schiţa 
drumurilor interioare, planurile pentru cumpărarea pe loc şi prin 
rotaţie, a hranei, în aşa fel încât nici o familie de pionieri să nu 
fie păgubită. Câteva ore mai târziu îl învăţam pe Napoleon să 
marcheze trunchiurile. Am fost apoi nevoit să mă întorc şi să 
perfecţionez amenajarea taberei. A doua zi după petrecere am 
lucrat până seara târziu, sâcâit de ţânţarii ce se tot roteau în 
jurul. Lămpii. Stăteam aplecat deasupra hărților, când brusc l- 
am auzit pe Napoleon făcând un salt, cu machete-le în mână. Mi 
se păruse, puţin mai devreme, că doarme buştean, direct pe 
podea, după obiceiul lui. Am apucat pistoletul, în vreme ce el 
supraveghea uşa. O voce calmă şi puternică ni s-a adresat: „N- 
am nici o armă şi vreau să discut cu Patronul”. 

l-am dat ordin să intre şi am văzut înaintând un om alb, 
dar tot atât de sălbatic la înfăţişare ca şi un indian - un fel de 
Robinson în zdrenţe, o apariţie impresionantă. Când l-am invitat 
să vorbească, mi-a spus că-l cheamă Rios, că trăieşte departe 
de noi toţi şi c-a venit deoarece unul dintre slujitorii Tiranului, 
căruia el îi salvase viaţa, l-a anunţat că satul nostru avea să 
ardă în noaptea următoare. ' 

- Ce ştii exact? 


- Că Vilarette a pregătit petrolul şi că va face să se creadă 
într-o revoltă a coloniştilor împotriva dumneavoastră. 

- Cum aş putea să-ţi mulţumesc? 

- Purtându-vă ou băgare de seamă. Am aflat că sunteţi un 
om cinstit. Eu plec din nou în pădure; dar aş vrea ca Pancho de 
la Cruz, care e o canalie, să fie demascat. 

L-am strâns în braţe. Nu dorea altă recunoştinţă. A plecat 
asemenea unui mesager de dincolo de mormânt. În pofida 
cercetărilor mele ulterioare, nu l-am mai văzut niciodată; fără 
îndoială, omul fusese vrăjit cu desăvârşire de junglă. | 

Întins pe pat, am început să mă gândesc la mijlocul de-a 
împiedica sabotajul ăsta cu orice preţ şi de a-l încolţi, în sfârşit, 
pe Don Pancho de la Cruz, care se hotăra să iasă din carapacea 
lui. În zori mi-am alarmat comitetul secret, încercând totodată 
să-mi imaginez împreună cu Napoleon cam cum ar acţiona un 
incendiator ca Vilarette, deprins cu toate felurile de capcane. 
Logic era să facă un înconjur pentru a ajunge la faţa locului, iar 
eu aveam aproape 

Certitudinea că sabotorul, ca să nu lase nici o urmă, va 
veni pe râu, de-a lungul malului. Am scotocit minuţios 
împrejurimile taberei şi, după vreo oră, Napoleon a scos un 
şuierat. Descoperise o trecătoare ticsită cu frunze de palmier 
foarte uscate. La câţiva metri distanţă, o groapă bine camuflată 
adăpostea două bidoane cu petrol. Ridicându-se în picioare, 
Napoleon zâmbea prosteşte. A pus apoi mâna pe cele două 
bidoane şi, fără o vorbă, a luat-o spre râu şi a dispărut. Am 
terminat repede cu examinarea taberei, pentru a mă convinge 
că nici un alt foc nu fusese pregătit. După toate aparentele, 
patruzeci de litri de lichid inflamabil constituiau în sezonul acela 
un lux. 

Napoleon s-a întors pe neaşteptate cu bidoanele, ca o 
felină. Mi-a şoptit, radiind tot: „Mirosiţi, stăpâne. E apă, dar am 
lăsat şi puţin petrol; exact pentru miros”. Se desfăta vizibil la 
gândul ascunzătorii violate şi al propriei sale idei: „Am pus 
petrolul în lămpile noastre şi de-aia am stat cam mult”. 

Rămânea să întindem capcana adevărată, cea care-ar fi 
permis constatarea flagrantului delict. Comitetul meu, convocat 
într-ascuns, era acum complet. Nu tineam să-l previn pe 
Gal'Lino, dornic înainte de toate să evit un proces la Satipo, căci 
el ar fi dăunat prestigiului nostru în capitală, oricare i-ar fi fost 


sfârşitul. Am refuzat, de asemenea, să ne facem singuri 
dreptate, iar Martig ori ungurul să intervină altfel decât ca 
martori. Oamenii erau dezamăgiţi. Dar la sfârşitul zilei s-au 
întors cu toţii. Eu am închis obloanele şi am lăsat să ardă cele 
două lămpi cu apărătoare contra vântului, pentru a da impresia 
că grupul nostru se adunase înăuntru şi lucra; apoi, ieşind prin 
grajdul încă pustiu, am ajuns la râu după un lung ocol. Fiecare 
îşi avea locul calculat în aşa fel, încât să împiedice fuga 
incendiatorului. Exista posibilitatea de-a observa din orice punct 
gesturile celui care ar fi vrut să dea foc ramurilor lungi şi uscate 
de palmier. 

A început aşteptarea, tulburată din când în când de 
zgomotele pădurii. Eu am prins să mă tem că Vilarette n-o să 
mai vină, ocrotit, la rândul lui de instinct sau de neâncredere. 
Dar noaptea târziu, un trosnet ne-a dat de ştire despre 
apropierea cuiva. În adâncitura cărării ce mergea de-a lungul 
râului, am zărit conturându-se o siluetă înaltă. L-am putut 
recunoaşte cu toţii pe Vilarette. Acesta înainta liniştit, convins 
că e singur. A târât o legătură de crengi până la prima dintre 
colibe, s-a întors să caute bidoanele, a mai târât şi alte ramuri, 
spre alte colibe, a scos după aceea câteva catrafuse şi le-a 
trântit pe jos, destul de departe de locuinţe; s-a apucat apoi să 
stropească baza pereţilor şi frunzişul. Tehnica era perfectă; 
gesturile - precise şi lente. Am auzit uşoara scăpare a 
chibritului. Flacăra i-a luminat în fine obrazul. N-a părut să-l 
uimească faptul că focul nu s-a aprins dintr-o dată; a scos, calm, 
un alt chibrit din cutie. În momentul acela am făcut un salt afară 
din ascunzătoare. Surprins de zgomot, Vilarette a rămas o 
vreme pe loc, cu urechea la pândă, parcă. Înainte de-a se putea 
el întoarce, măciuca mea cu vârf uriaş de cauciuc s-a abătut. 
Doborându-l pe bandit ca pe-un morman. 

Când Vilarette şi-a recăpătat cunoştinţa, avea un obraz ca 
de fiară hăituită. Se vedea legat burduf şi târât de-a lungul 
râului. Cum purtam lampa cu apărătoare contra vântului, am 
descoperit de mai multe ori în ochii lui o sclipire ucigaşă. Mi-a 
fost cât se poate de greu să-i împiedic pe Martig şi pe Tacatch 
să-l ia-n tărbacă după ce l-au aşezat pe podeaua locuinţei mele. 
În pofida amenințărilor cu arestarea şi condamnarea, individul a 
refuzat ore întregi să vorbească. Primul care-a priceput drama 
acestui caouchero a fost Napoleon: „Dacă-l puneţi sub” 


protecţia dumneavoastră, vorbeşte, stăpâne. Trebuie să-l 
apăraţi de Don Pancho. Se teme să nu fie ucis dacă vorbeşte. 
Asta e legea lui. Vilarette a aruncat atunci o privire de 
recunoştinţă către Napoleon, declarându-se gata să spună 
adevărul. 

Am redactat în dublu exemplar mărturisirile lui, 
zdrobitoare pentru Don Pancho de la Cruz. Incendii, asasinate 
vechi - a fost întocmită lista tuturor crimelor, urmată de 
semnătura acuzatorului şi de semnăturile martorilor, înarmat cu 
spovedania asta, având pistoletul la îndemână, am. Sărit pe cal, 
pentru a mă descotorosi odată de Tiran. „Vi-l las în grijă”, le-am 
strigat eu celorlalţi la plecare. In ciuda protestelor mele, 
Napoleon îşi încălecase catârul şi mi se avânta acum pe urme. 

Don Pancho era desigur la curent cu eşecul planului său. 
Frumoasa lui locuinţă părea pustie. Am strigat cu voce tare: 
„Don Pancho!”. 

A ieşit ca şi prima oară, însă palid la faţă. Am început fără 
altă introducere, trăgându-l după mine în propriul său birou: 
„Alegeţi repede, Don Pancho. Vă ofer o soluţie, singura posibilă 
după cele petrecute în noaptea asta. Nimeni n-a aflat încă nimic. 
lată copia mărturisirii lui Vilarette. Ori plecaţi astăzi definitiv din 
Satipo, ori veţi fi arestat chiar diseară de către pionieri şi dus 
sub pază la Lima. Vă aşteaptă acolo ani de puşcărie. Nu 
discutaţi. Răspundeţi da sau nu”! 

- Plec azi, a răspuns el cu nepăsare, dacă am cuvântul 
dumneavoastră că veţi muşamaliza complet afacerea. 

- ÎI aveţi, însă cu condiţia să nu vă atingeţi niciodată de 
Vilarette. Nu uitaţi: păstrez copia declaraţiilor. 

Asta a fost tot. Ajuns acasă, l-am pus în libertate pe 
Vilarette, care-a rămas năucit: „Du-te la dracu. Dar să nu te mal 
prind cu fofârlica. Ai înţeles?”. Bătrânul trădător a coborât agale 
treptele de lemn; fiecare şi-a dat apoi cuvântul, în interesul 
localităţii Satipo, că nu va dezvălui niciodată afacerea cu 
incendiul. 

Seara, Gal'Lino a venit să mă anunţe triumfător despre 
plecarea precipitată a lui Don Pancho de la Cruz. A fost nevoie 
să simulez uimirea, dar n-am ezitat să mă duc şi să beau, sub 
umbrarul lui Quiroz, cu prilejul înfrângerii Tiranului. 

Gal'Lino nu-şi pierduse dealtfel vremea; localizase, în alte 
direcţii, noi rezerve de lemn şi dăduse peste un indian campas 


numit Ernesto: „Are dinţii tăiaţi în formă de fierăstrău şi 
vorbeşte spaniola, căci l-au răscumpărat foarte de tânăr 
misionarii. Nu-l cunoaşte pe Kinchokre”. 

- Ar veni să lucreze la noi? 

- Vrea să te întâlnească. 

În punctul ăsta al discuţiei ne aflam, când un strigăt a 
răsunat în noapte: tocmai sosea de la Cajamarca un mesager, 
anunțând pentru a doua zi sosirea caravanei lui Jesus. 

Totul era definitiv gata. Vă închipuiţi mândria şi emoția 
mea când, a doua zi către prânz, în fruntea celor douăzeci de 
catâri purtând samare şi a boilor lui din Anzi,. Bătrânul Jesus a 
pătruns în piaţă, urmat de vreo două sute cincizeci de serranos 
încărcaţi cu baloturi enorme şi cu numeroase cuşti în care se 
aflau găini şi cocoşi. Cu picioarele înfăşurate în piei de capră, cu 
feţele şiroind de sudoare, ei înaintau, hoardă tăcută care urma 
să atace, mâine, pădurea şi construirea drumurilor interioare, 
spre şantierele unde vom dobori copacii. Jesus s-a desprins 
pentru a-mi comunica ultima veste bună: alţi două sute cincizeci 
de serranos părăsiseră şi ei platoul, urmându-l pe inginerul care 
venea să se ocupe cu şoseaua. Am aflat astfel că asociatul meu 
Bendvidâs reuşise să-şi ţină cuvântul: cei treizeci de kilometri 
care ne separau de lume aveau să se reducă de-acum înainte 
zilnic. 

După două zile de instalare şi o petrecere de bun venit, 
am format echipele, am dispus împărţirea utilajului şi am dat 
ultimele ordine. Fiul lui Jesus, un hercule plin de autoritate, a 
devenit ou uşurinţă maistrul meu. Aşa se impun unii oameni; 
Napoleon, majordom credincios, părea să prefere casa, îngrijirile 
date bolnavilor şi plimbările. 

După câteva zile de punere a lucrurilor pe roate, 
doborârea copacilor şi-a căpătat adevăratul ei ritm, cu toată 
violenţa furtunilor. Zgomotul regulat al  machetas-urilor 
răspundea ploii, prăbuşirea arborilor, tunetului. Simţeam că 
revin la viaţă; tot astfel şi coloniştii. „întunericul verde” dădea 
înapoi sub loviturile marilor securi de abataj. Vuietul a cincizeci 
de giganţi care se năruiau aproape în aceeaşi clipă venea din 
când în când să-mi trezească numeroase amintiri. Incepeam să 
calculez miile de tone care zăceau acolo. Devenisem nu numai 
contabilul trunchiurilor, ci şi al unei mici populaţii a cărei viaţă 
depindea de dârzenia mea. 


Bate clopotul - şi credincioşii vor veni! După câteva zile, 
indianul campas despre care-mi vorbise Gal'Lino s-a prezentat 
cu vreo douăzeci de oameni falnici: 

- Sunt Ernesto. Am venit să muncesc. 

- Te împaci bine cu Kinchokre, de pe Rio Pangoa? 

- Nu. Triburile noastre nu se mai luptă între ele, dar 
Kinchokre e căpetenie şi vrăjitor şi e foarte puternic. Mă 
dispreţuieşte. 

- Atunci, dacă vrei să munceşti, o să-ţi caut un şantier 
potrivit pentru tine. 

- Îmi dai, ca lui Jesus, un cuţit din ăla straşnic? 

- Dacă eşti de acord să dobori copaci, îţi dau. 

- O să doborâm mulţi, mai mulţi decât muntenii tăi. L-am 
luat din clipa aceea pe Ernesto în mâna mea, consacrându-i 
timpul necesar ca să-nveţe dimensiunile şi înălțimile arborilor 
care trebuiau să fie aleşi. Apoi GalLino i-a cerut să atace o 
admirabilă plantație de cedri, reperată de el însuşi. Înarmaţi cu 
securi şi cu machete, indienii lui Ernesto, au, rămas 
independenţi de restul şantierelor. Munceau ca nişte lei, dirijând 
tăierea copacilor, defrişarea şi transportul după cum le era 
placul. Ernesto avea o singură meteahnă: o fantastică şi 
nesăţioasă putere de-a cerşi obiecte - linguri, tirbuşoane, cuțite, 
piepteni. Am fost nevoit să alcătuiesc pentru el un adevărat 
bazar care figura în registrele mele la rubrica „Magazinul 
Ernesto”. 

Drumuri lungi şi largi se afundau acum în pădure, pornind 
din mica piaţă: doborârea arborilor continua, în pofida tuturor 
acelor derrumbes, alunecări de teren, a pişcăturilor şi 
molimelor. Gal'Lino şi cu mine ne-am transformat în medici, 
folosindu-ne de colir, descoperind apele stătătoare, improvizând 
întâiul spital. Şi-n vremea asta eram mereu. Obsedat de ideea 
că peste două luni trebuia să găsesc optsprezece camioane. Dar 
după treizeci de zile, tactica mea rămăsese aceea de-a stoca în 
număr cât mai mare buşteni de calitate superioară, ca să 
alimentez fabrica la momentul potrivit. O sută de oameni 
doborau o sută de copaci pe zi - şi era adevărat că indienii lui 
Ernesto dădeau cel mai bun randament; alţi două sute de 
muncitori se specializaseră încetul cu încetul în perfecţionarea 
drumurilor forestiere şi-n fabricarea “podurilor-plăcintă”, făcute 


din crengi şi din pământ. O mică echipă efectua numărătoarea 
şi marcajul şi întocmea statistici. 

Intr-o dimineaţă, Kinchokre s-a prezentat fără pic de 
timiditate la cabana mea, spunându-mi în chip de explicaţie: 

- Am vrut să văd cum te porţi cu oamenii. Am văzut. Vino 
cu mine până la Rio Pangoa. Ne trebuie două zile. 

-- Vin. 

- Îţi fac o mare cinste. Nici un alb ori fiinţă omenească 
străină de trib n-a pătruns vreodată în satul nostru. 

- Ştiu. Plecăm mâine dimineaţă, înainte de răsăritul. 
Soarelui. 

După o lună de conducere şi de lupte, simţeam o imensă 
bucurie să mă afund din nou în pădurea indienilor campas. N- 
aveam impresia că fug de Satipo; îi deschideam, dimpotrivă, 
orizontul către lumea tainică a triburilor. Cu espadrilele în 
picioare, cu machete la brâu şi cu puşca în mână, am urmat, 
singur alături de Kinchokre, poteca lui ascunsă. Ea şerpuia 
printre două vâlcele, apoi se strecura pe sub vegetaţia cu 
parfum de orhidee. Pădure feerică şi înspăimântătoare. O 
umezeală bruscă anunţa densitatea unei vieţi saturate de plante 
care se foloseau, pentru a lupta şi a învinge, de toate farmecele, 
de toate culorile, de toate şiretlicurile. Admiram felul cum abia 
le atingea, felul cum plutea Kinchokre, sprinten şi tăcut. ÎI 
urmam, cucerit din nou de frumuseţea sfântă a serei ăsteia 
gigantice, a cărei electricitate misterioasă te încarcă şi pe tine, 
cu condiţia s-o îndrăgeşti. Şi mie mi-era drag vasul ăsta, 
pântecul ăsta călduţ care aduce pe lume, cu brutalitate, cele 
mai dornice de împerechere, de măceluri şi de creştere forme 
ale vieţii.- 

Deodată s-a ivit în faţa mea, singuratic, un uriaş exemplar 
de mahon rotat, cu diametrul de peste doi metri. Kinchokre mi-a 
priceput pe loc încântarea: “Dacă-ţi place. ŢI-l dăruiesc. Îl tăiem 
şi-l rostogolim până la tine”. Am primit, mulţumindu-i; era o 
mică avere şi un cadou princiar. Puțin mai încolo Kinchokre a 
rămas nemişcat, cu arcul întins. Săgeata a pornit, fulgerătoare, 
şi, după câteva suituri pe sub vegetaţia de la poalele arborilor, 
indianul a adus un fazan sălbatic, un panjil superb. Mă simţeam 
cam ridicol cu puşca mea: nici măcar nu zărisem vânatul. Am 
avut totuşi parte de o laudă: „Mergi bine pentru un alb”. Și 
Kinchokre s-a folosit de asta pentru a forţa pasul; cu greu mă 


mai puteam ţine acum după un asemenea redutabil mărşăluitor 
înaripat. 

După câteva ore poteca s-a întrerupt brusc în faţa rinei 
mari încâlceli de ramuri uscate şi sfărâmicioase. „la-te după 
mine, a spus Kinchokre. Dar să nu arăţi niciodată trecerea asta 
cuiva”. A făcut câţiva paşi, apoi s-a aplecat brusc şi â prins să se 
târască, lucru destul de uşor pentru el, căci nu era prea înalt. Eu 
unul a trebuit să-l urmez pe sub grămada artificială de lemne 
moarte şi putrede protejându-mi fără încetare ochii. M-am târât 
astfel mai bine de-o oră, uimit de această ultimă barieră în 
drumul către Rio Pangoa. Până la urmă Kinchokre s-a ridicat, 
proaspăt de parcă s-ar fi trezit din somnul de după-masă. Izul de 
fum şi zgomotul unei căderi de apă erau semne că viaţa se află 
pe-aproape. Mai trebuia să ajungem la râu, de unde am putut în 
curând admira, pe malul celălalt, aşezarea indienilor campas. 
Colibele fără pereţi, nişte simple acoperişuri de frunze, alcătuiau 
un dreptunghi perfect. Apropierea serii dădea contururilor, 
siluetelor de copii şi de femei un mister şi o pace care se 
accentuau prin prezenţa focurilor. Kinchokre a scos ţipătul lui 
strident. Nişte bărbaţi goi şi înarmaţi cu prăjini au sărit aproape 
imediat pe-o plută de balsa, ca să vină să ne treacă râu). Vreo 
sută de oameni s-au îndreptat spre noi; feţele lor date cu 
vopsea erau nespus de frumoase: mulţi dintre ei purtau la 
încheietura mâinii brățări ţesute din bumbac şi împodobite cu 
franjuri. Penumbra conferea sosirii noastre un caracter solemn şi 
intim. Ce deosebire în comparaţie cu primirea zgomotoasă, de 
copii cumsecade, pe care ţi-o fac negrii, îmi spuneam eu, 
aducându-mi aminte. Aici privirile mă străpungeau, feţele 
rămâneau gânditoare şi ascunse. Kinchokre m-a invitat să stau 
jos, în preajma unui foc: indienii s-au aşezat direct pe pământ, 
pregătindu-se să-şi asculte vrăjitorul-căpetenie, care a vorbit 
vreme îndelungată. Prin contrast, ultimele lui cuvinte au 
provocat râsete: Kinchokre scosese din taşcă o monedă de 
argint de cinci soli», iar oamenii aceia păreau să se amuze cu 
toţii ca nişte copii. “Le-am spus cum o să muncească la tine, mi- 
a explicat el. Cincizeci dintre ei or să vină să-şi instaleze tabăra 
la Satipo. sub conducerea mea. O să taie copacii indicaţi de tine. 
Tu o să le plăteşti numai în monede ca asta, pe care tocmai le- 
am arătat-o. Sunt mulţumiţi “. A început să vorbească întâi unul, 


* 1 sol = 100 centavos. Moneda Republicii Peru. 


apoi au vorbit mai mulţi, apoi toţi. Hohotele ţâşneau de 
pretutindeni. Sub streaşină colibelor, femeile rămâneau la 
distanţă ori se îndeletniceau cu supravegherea nenumăratelor 
oale îngrămădite pe foc. „Spun că vor să plece chiar la noapte, a 
reluat Kinchokre. Încrederea asta lui Akrim i-o datorezi. Le-a 
vorbit despre tine ca despre adevărata căpetenie din Satipo”. 

S-a arătat atunci şi Akrim. Împreună cu alţi câţiva oameni. 
M-am ridicat spontan în picioare, ca să-l îmbrăţişez. A fost o 
izbucnire de râsete: un indian şi un alb dându-şi nbrazo-ul! Au 
vrut numaidecât să-l imite cu toţii pe Akrim. Aşa c-a trebuit, în 
vreme ce noaptea împrumuta mişcărilor noastre aerul unei 
sărbători destul de ciudate. 

Să îmbrăţişez întregul trib. Veselia, petrecerea luau 
naştere; strivit în braţe, mânjit cu vopselele albastre şi roşii ale 
noilor mei tăietori de lemne, am fost obligat să dau şi semnalul 
unei nopţi de beţie. Massato--ul curgea; cheful frăţesc căpăta 
aici înţelesul unei comuniuni generale; am adormit buştean 
lângă foc nutrind convingerea că pentru Satipo veniseră, în fine, 
vremuri noi. 

Seara zilei a doua a fost şi mai mişcătoare, datorită 
aclamaţiilor care ne-au întâmpinat când am ajuns în faţa 
prăvăliei lui Quiroz împreună cu trupa mea de indieni şi cu 
familiile lor. Indienii campas de pe Pangoa, atât de 
independenţi, atât de mândri, acceptau pentru întâia oară să 
lucreze. Coloniştii vedeau în asta seninul neîndoielnic al păcii - 
şi a urmat o noapte veselă, căci indienii au hotărât să se- 
ngrămădească în locuinţa mea şi în depozitul lui Quiroz. 

Peste două zile, Kinchokre termina construirea noului sal. 
Preferase să-l ridice chiar în faţa cabanei mele, pentru a fi cit 
mai aproape cu putinţă. Am văzut în gestul iui o nouă 
manifestare de prietenie şi, începând de-a doua zi, am ţinut şă 
le organizez eu însumi şantierul. În curând, trei grupuri diferite 
rivalizau între ele. 

Gal'lino mi-a semnat certificatele cu privire la numărul 
impresionant al copacilor care aşteptau să fie tăiaţi, la trasarea 
drumurilor interioare, la viabilitatea exploatării. El ă ţinut să 
specifice că garanta pentru randamentul a trei sute cincizeci de 
muncitori deja angajaţi. 


* Băutura făcută din banane, în limba spaniolă în original. 


Kinchokre îmi oferea zilnic dovada spiritului său fin, a 
înţelepciunii sale atunci când era vorba de copii, de higiena, de 
primejdiile  muşcăturilor, de plante; „împotriva ţânţarilor, 
priveşte, arzi bucăţi dintr-un cuib de termite... Uite, mestecă 
florile astea de jambu-assu, n-o să te mai doară dinţii”. Am 
verificat reţeta. in scurta lui expunere, Paul Lecointe subliniase 
şi el proprietăţile antiscorbutice ale acestei plante. 

Kinchokre era pentru mine un dat al cerului, un frate, un 
aliat: fără minciuni şi fără grosolănie Simţeam că pe viitor 
devotamentul lui va fi absolut. Tot de la el am aflat despre 
puterea stranie a niopo-ului - şi astfel am înţeles cum mulţi 
indieni reuşiseră in anumiţi momente să se pună la adăpost de 
orice pătrundere străină către interior: „Răzui seminţele de 
partea. Uscate la soare, ele formează o pulbere. E niopo O sufli 
in vânt sau o aşezi pe jos: duşmanul înnebuneşte: ţopăie, zbiară 
şi îşi ia singur viaţa” 

- Şi Jambu-y, despre care vorbeşte mereu Akrim? L-am 
întrebat eu într-o zi. 

A zâmbit: 

- Ea ca şi parury, îngroaşă membrul. Rămâi la fel de 
viguros vreme de trei zile. 

Şi în ziua aceea, pentru prima oară. El mi-a pus o 
întrebare; însă eu m-am grăbit s-o ocolesc erau vremuri de luptă 
şi trebuia să-mi închin pădurii şi şoselei toate forţele. 

- Un bărbat ca tine are nevoie de-o soţie 

- Vorbim despre asta peste câteva luni, am răspuns eu. 
Deocamdată mergem la Lima. Vrei să vii şi tu? Trebuie să 
supraveghez felul cum înaintează şoseaua, a caut camioanele. 
Optsprezece camioane mari, de câte trei tone. Muntenii spun că 
la întoarcere voi găsi frumosul meu cal alb în grajd. 

Am plecat aşadar la Lima. O călătorie fulger îmbinând 
afacerile cu distracţiile, m-am dus să inspectez fabrica, însoţit 
de Kinchokre. Totul strălucea acolo; Benavides se uita cu emoție 
şi încântare la certificatele lui Gal'Lino 

Am cumpărat pentru fereastra grajdului nişte perdeluţe 
simpatice, în carouri albe şi roşii; găseam că sunt mult mai 
vesele decât vechii saci. L-am dus pe Kinchokre la cinematograf. 
După ce trecuserăm. de Concepcion, el trădase pretutindeni o 
curiozitate  admirativă; ochii lui ageri înregistrau toate 
amănuntele universului nostru. Filmul de aventuri n-a părut să-l 


deruteze câtuşi de puţin: „E ca la noi. pe Rio Pangoa. Bărbatul 
curajos şi-a păstrat pământurile. A ucis trei oameni. Tu de ce nu 
l-ai ucis pe Don Pancho de la Cruz?”. A ţinut să mai vadă o dată 
fabrica de cherestea, care-l impresionase puternic. A văzut un 
buştean transformându-se chiar sub ochii lui în scânduri: „Ar 
trebui să instalezi toate maşinile astea la Satipo”, mi-a spus el 
ca un industriaş cu experienţă. 

Păstrându-şi in continuare optimismul, Benavides m-a 
întrebat de camioane. Eu înregistrasem chiar in cursul dimineţii 
aceleia două eşecuri: băncile refuzau să-mi acorde creditul 
necesar, cu toate garanţiile administratorului meu forestier şi în 
ciuda faptului că lucrările la şosea erau foarte avansate, fără o 
mare sumă de bani lichizi, serviciile de vânzare ale mai multor 
mărci importante refuzau, la rândul lor, să încheie orice târg. l- 
am împărtăşit situaţia lui Benavides, aflat dealtfel perfect la 
curent cu demersurile mele, eram sigur. Dezamăgirea lui, in loc 
să mă descurajeze, m-a îmboldit ca o lovitură de bici: „Şoseaua 
e aproape terminată, bine, am spus eu. Dar îmi rămân trei 
săptămâni. Am o idee; o mai adâncesc; o să vorbim despre ea 
mâine”. Era adevărat, tocmai mă gândeam la o soluţie. Fiecare 
cu metodele lud: eu preferam să verific pista înainte de-a mă 
bucura. 

Ajutat de colonelul Reccavaren, am luat la rând societăţile 
peruviene de transporturi care s-ar fi putut afla în încurcătură. 
Am nimerit, după mai multe apeluri telefonice, peste un 
european care, la îndemnul consulatului său, îşi vârâse tot 
capitalul într-un parc rutier destinat să transporte lână şi mărfuri 
între Cordilierii sudici şi Lima. Afacerea asta se cam dusese de 
râpă: n-avea continuitate. Împins de elan, m-am deplasat la 
biroul lui şi i-am propus un contract avantajos; dându-mi cărţile 
pe faţă. li garantam plata integrală pentru camioane, la un preţ 
ridicat, dar cu o condiţie: să facem calculul pe baza ritmului în 
care se vor transporta metrii cubi de lemn intre Satipo şi gara 
din Concepcion, de unde calea ferată putea să continue 
transportul până la fabrică. A recunoscut că oferta era 
atrăgătoare. 

- Ce garanţii oferiţi? A întrebat el. 

- Stocul de lemne, ai cărui act descriptiv iată-l. 
Terminarea şoselei, pe care sosirea camioanelor dumneavoastră 
ar putea şi ea s-o grăbească. Fabrica ele cherestea, pe care vă 


invit s-o vizitaţi. La fel şi omul de colo. Care mă aşteaptă. 
Întregul Satipo se află în spatele meu. 

După ce a cântărit seriozitatea întreprinderii, după ce a 
calculat nesperata amortizare a propriului său material şi a 
văzut fabrica mergând, el şi-a pus semnătura, iar eu am dat 
ordin ca şirul de camioane revizuite să fie, opt zile mai târziu, în 
faţă la “Forestal Del Peru S.A.. 130 Calle de Francia”, pentru a 
porni la drum. sub ochiul vigilent al asociatului meu, Benavides. 
Pentru.. armada” asta nesperată, nu scosesem din buzunar nici 
o centimă. 

A doua zi dimineaţa, m-am dus la bancă să ridic salariile 
muncitorilor. Am cerut numai monede de argint de câte cinci 
soli. Funcţionarii de la ghişeu-i au înmărmurit. Le-am explicat de 
ce-mi trebuia cu tot dinadinsul o sumă atât de mare în monede 
de-o asemenea dimensiune; Kinchokre aproba surăzând. 
Directorul îşi smulgea părul din cap, dar mi-a promis că va 
strânge această veritabilă avere în douăzeci şi patru de ore, căci 
numai privind faţa vrăjitorului meu şi tot înţelegea, fără îndoială 
pentru prima oară, importanţa unei monede frumoase. A doua 
zi. Încă de la deschidere, noi încărcăm lăzile în camionetă. 
Funcţionarii căscau gura, privind cum pleacă spre junglă 
asemenea muniții. 

La Concepcion oamenii s-au strâns repede atunci când 
şeful pueblo-ului a anunţai că în curând gara avea să bâzâie ca 
un stup. Munca, benzina, magazinele alimentare - toate soseau 
odată cu miile de tone de mahon, de cedru şi de manilkara 
bidentata, din care se puteau face schiuri sau piane. Satul era in 
fierbere. Alcadele pomenea de banchete: mica şi jalnica 
pensiune se vedea transformată în mare hotel. Euforia şi 
izbânda. Caic se aflau pe-aproape, transformau fundătura asta 
într-o platforma nesperată şi nimeni nu era pregătit! Dar nu 
conta, am plecat la asaltul defileului următor, ca să răspândesc 
pretutindeni entuziasmul şi vestea sosirii camioanelor. La 
Pampa Hermosa am hotărî cu toţii că întâiul convoi va trece prin 
mijlocul muncitorilor şi că şoseaua va fi terminată, la nevoie, în 
iureşul neîntrerupt al primelor livrări. Era fiecare însetat de 
dovezi. Fiecare serrano, cu hârleţul lui, simţea că urmează să 
asiste la o victorie asupra imposibilului, a elementelor naturii, a 
lâncezelii, a mizeriei. Îmi dăduseră lacrimile. Stăteam fără să 
scot o vorbă respectând expresia indiferentă de pe faţa lui 


Kinchokre. Căruia îi simţeam, alături, mândria stăpânită, nobilă. 
O! Forţa acestei bucurii lăuntrice, frumuseţea a ceea ce nu se 
exprimă prin gesturi! Coborând spre Satipo simţeam forţa asta 
în încheieturile mâinilor încleştate pe volan. Cine n-a simtit-o 
într-o bună zi înseamnă că n-a trăit nimic! Unde eşti astăzi, frate 
Kinchokre. ca să depui mărturie pentru adevărul unor asemenea 
clipe, care înlăturau brusc toate necazurile noastre. Salut cu 
respect atitudinea ta demnă; ea mă făcea să strâng din fălci şi 
să nu las să izbucnească, revărsându-se odată cu lacrimile greu 
de stăpânit, nici bucuria zgomotoasă, nici emoția. 

Am aflat de la Gal'Lino că toţi oamenii munciseră, cit 
fusesem eu plecat, din zori şi până-n noapte şi că refuzaseră o 
duminică, vrând cu tot dinadinsul să-mi arate că înțelegeau 
miza. Nu mai aveam nici o îndoială. Opt zile mai târziu. Soseau 
şi primele optsprezece camioane, dar nu goale, ci cu tone de 
hrană, de medicamente şi de utilaj. Alcadele din Concepcion, 
senor Urco şi câţiva serranos ţinuseră să folosească noua linie 
de legătură ca să aducă fructe, cola, porumb, orez, alcool. 
Entuziasmul era formidabil. Ziua următoare am declarat-o zi de 
odihnă pentru toţi şi să fi văzut ce uluială când l-am rugat pe 
Gal'Lino să deschidă lăzile pline cu monede de argint. A început 
împărţirea lefurilor. Ea s-a continuat şi a doua zi, când, să fi fost 
pe la ora prânzului, în piaţa plină de muncitori cu aer 
sărbătoresc s-a lăsat încetul cu încetul o linişte totală. Am 
înălţat capul din registre, iar Gal'Lino s-a ridicat în picioare. Un 
fel de teamă părea să fi pus stăpânire pe oameni. Cheia acestei 
tulburări mi-a oferit-o Napoleon: „Bătrânul... Bătrânul Vilarette”. 
Nefericitul caouchero, îmbătrânit, înainta într-adevăr spre masă. 
Aveam în faţa mea un om cu umeri Obosiţi, un om care „se 
topise”, pur şi simplu şi venea să-şi cerşească umil iertarea. 
Privindu-l atunci pe Gal'Lino, care n-avea tot atâtea motive ca 
mine să-l ierte, am înaintat şi eu şi, spre uluirea tuturor, i-am 
întins mâna. Bătrânul caouchero de pe Amazon a strâns-o. 

O întreagă epocă de ură se sfârşea cu gestul ăsta. 
Administratorul în ţinută albă a strâns şi el mâna fostului tâlhar 
şi discuţiile, râsetele s-au pornit şi mai dihai. 

Dar abia ne-am aşezat noi ca să terminăm cu împărţirea 
salariilor, că un zgomot ca de furtună, surd şi prelungit, a făcut 
să răsune aerul din mica piaţă. Cerul era totuşi senin. M-am 
întors spre Kinchokre, căpetenia şi vrăjitorul, în speranţa unei 


explicaţii. Un uşor surâs i se lăţea acestuia pe buze. Se auzeau 
acum strigăte guturale, venind din pădurea ce. Înconjura tabăra 
indiană. Dintr-o dată, câţiva arbori s-au prăbuşit. Am luat-o 
grabnic în direcţia aceea, neliniştiţi, decişi să evităm o 
catastrofă. Mulțimea ne-a urmat, curioasă şi intrigată. Numai 
femeile şi copiii indienilor râdeau din toată inima. Şi brusc am 
văzut cum sosesc, goi şi cu strigăte vesele, oamenii din tribul lui 
Kinchokre, rostogolind înaintea lor un enorm trunchi de mahon 
de mai multe tone. 

- Făgăduiala mea, a spus cu simplitate Kinchokre. 

Asemenea unui şarpe imens care se afundă-n pădure, un 
drum de rulaj ajungea chiar în spatele taberei indiene. Seara, 
cinci zdravene bucăţi de mahon rotat, darul pieilor roşii de pe 
Rio Pangoa, aşteptau în faţa cabanei mele sa fie expediate la 
Lima. 

Am avut atunci ideea. Împreună cu Gal'Lino, să dăm 
sărbătorii deplinul ei înţeles de fraternitate. Abia trezit din 
surpriza provocată de indienii campas, Jesus mi-a comunicat că- 
n fiecare seară, la sfârşitul lucrului, muntenii îşi aranjau colibele, 
ca să aibă unde-şi primi familiile. Văzând încrederea asta în 
viitorul şantierului, am dat pe loc ordin ca zece dintre camioane 
s-o pornească imediat spre Anzi, după nevestele şi copiii 
oamenilor mei 

A trebuit să mai prelungim sărbătoarea. 

Dar de cum s-au instalat cu toţii, prima caravană a şi 
pornit la asaltul defileurilor, încărcată cu arbori uriaşi. Cele 
optsprezece camioane înghiţeau primele serpentine. Kinchokre 
şi cu mine ne aflam în faţă, iar Gal'Lino încheia convoiul; 
duceam, în sfârşit, cel dinţii lemn peruvian din regiunea 
Amazonului de sus spre vagoanele care aşteptau pe versantul 
Pacificului. La Lima, unde ţinusem să cobor din nou cu indianul 
meu, am organizat chiar în incinta fabricii o expoziţie. Directorul 
băncii, uimit de felul cum se tăia lemnul, mi-a achiziţionat 
întreaga cantitate de mahon, ca să-şi decoreze o vilă pe care şi- 
o construia. Benavides, mare senior, a ţinut cu tot dinadinsul să- 
mi rămână mie această primă sumă de 12.000 de soli. 

A doua zi, mahonul rotat al lui Kinchokre se 
metamorfozase într-un Buick decapotabil care vreme de câteva 
zile ne-a îngăduit să gustăm şi noi câte ceva din plăcerile 
marilor oraşe. Am dat o recepţie în onoarea fraţilor Reccavaren. 


Însuşi preşedintele a ţinut să mă felicite prin intermediul lor, dar 
n-a venit la petrecerea noastră: „Nu se ştie sigur dacă Pancho 
de la Cruz nu încearcă şi acum să aţâţe opoziţia împotriva 
dumneavoastră, sau chiar să expedieze într-o zi la Satipo niscai 
elemente suspecte. Fiţi cu băgare de seamă”, mi-a şoptit 
colonelul Reccavaren. 

Sfatul lui m-a pus din nou în alertă. Luat de euforia 
primelor zile, pierdusem din vedere ameninţarea asta care tot 
mai plutea în aer. Noaptea n-am prea dormit, căutând lovitura 
decisivă. Kinchokre nu înţelegea motivele neliniştii mele. Altfel 
ar fi fost de părere să rezolvăm problema cu ajutorul armelor. 

Recapitulându-mi toate felurile de-a acţiona, m-a 
străfulgerat brusc o idee. Deţineam indirect soluţia cea mai 
expeditivă şi mai oficială. Populaţia aceea pe care în primele 
momente n-o crezusem atât de înflăcărată merita mai mult 
decât o capelă - ăsta era unul dintre proiectele mele (padre 
Santa Maria se oferise voluntar şi episcopul lui acceptase). 
Pentru care motive, îmi spuneam eu, s-ar opune statul peruvian 
ca Satipo să devină municipalitate? De ce n-ar fi Urco alcade, 
avându-i adjuncţi pe Quiroz, pe Tacatch şi pe alţii ca ei? 
Manevra asta ar aduce numeroase avantaje: titluri de 
proprietate, poliţie, corp municipal. Trebuia atacată şi hărţuită 
administraţia. Putea lua naştere o comună, eu o simţisem 
mişcându-se, lucrând, ieşind din neant. 

Am alergat la Fomento şi, de data asta, împotriva oricărei 
aşteptări, până şi politicienii s-au dovedit eficienţi. Înainte chiar 
ca hârtiile să fie întocmite şi hotărârea votată, eu plecam 
înarmat cu o certitudine absolută. II duceam în bagajele mele pe 
surâzătorul padre Santa Maria. In ceea ce-l priveşte, Kinchokre 
fremăta şi n-a crezut în întoarcerea noastră decât atunci când 
Buick-ul a luat cu asalt serpentinele Sierrei. La Pampa Hermosa 
l-am săltat pur şi simplu pe senor Urco din tabăra lui de bază. 
Apoi am pătruns în Satipo, unde Gal'Lino reuşise să se descurce: 
hora camioanelor continuase şi după plecarea mea. Cinci 
drumuri şi nici un accident, nici o complicaţie. Calul meu alb 
sosise, în sfârşit şi el. Am declarai ziua următoare zi de odihnă şi 
cu prilejul ăsta le-am dat solemn întâlnire tuturor, în piaţă. 

A doua zi am anunţat deci în mod public că peste puţină 
vreme Satipo nu va mai fi o colonie pierdută, ci o adevărată 
municipalitate, c-ar trebui să votăm şi să numim un alcade. ŞI 


am înţeles în ce măsură căpăta vestea asta o semnificaţie 
uriaşă pentru toţi acei pionieri ai mizeriei. Rezultatul s-a văzut 
imediat: mulţimea a izbucnit m aplauze. Adolfo, tâmplarul - 
dulgher, a dispărut un timp, apoi s-a întors nebun de bucurie şi 
purtat în triumf, învârtind deasupra capului o pancartă pe care 
scrisese în 

Grabă şi... cam devreme, cu gudron folosit la marcarea 
trunchiurilor: „Municipalitatea din Satipo”. 

In vârful catargului vechi din piaţă flutura acum pentru 
prima oară drapelul peruvian. Şi după ce-a fost întinsă o prelată 
ca să existe puţină umbră, padre Santa Maria a oficiat cu 
înflăcărare prima lui slujbă, în aer liber... 

A doua zi, pe când hora camioanelor începea din nou, 
Kinchokre, cu o gingăşie mişcătoare, a venit să-mi amintească 
discuţia noastră: 

- Am fost împreună la Lima. 

- Aşa e, Kinchokre, dar ce vrei să spui? 

- Că după aia trebuia să te gândeşti la alegerea soţiei. O 
să-ţi arăt, fără să-i pomenesc ei ceva, o femeie din tribul meu. 

In zadar am căutat portiţe de scăpare, fratele meu indian 
devenea pe zi ce trece tot mai stăruitor. Nu mult după asta, el 
mi-a ales o femeie subţirică, un copil aproape: „Las-o să se- 
nvârtă pe-afară şi prin casă. Nu-i vorbi. Vreau să te cunoască. E 
o femeie adevărată. O cheamă Pangoate”. Am zărit-o, a doua zi 
trebăluind pe lingă locuinţa mea, cu mijlocul strâns într-un şorţ 
cafeniu. 

S-a aflat astfel, vreme de vreo cincisprezece zile, în 
trecere, sau a venit să se aşeze un moment pe podea, la mine-n 
birou. Într-o seară Kinchokre a apărut împreuna eu tatăl şi cu 
mama viitoarei mele soţii - şi bătrâna pereche mi-a pus-o în 
braţe, râzând cu hohote. Ceremonia asta foarte simplă, 
reținerea lui Pangoate, obrazul ei grav, trebuie să mărturisesc, 
au făcut ca-n acea seară dintâi să fiu, fără doar şi poate, mai 
stânjenit şi mai emoţionat decât se cuvenea la gândul că o voi 
duce cu mine în cameră. Atunci tânăra mea nevastă, ghicindu- 
mi cu siguranţă sfiala, a intrat ea prima şi mi-a dat a înţelege, cu 
cea mai rară gingăşie, că dorea într-adevăr să ne împlinim 
căsătoria, pe de-a-ntregul şi într-un fel de neuitat. 

Din ziua aceea Pangoate a trăit mai departe în tabăra alor 
săi. Unde pregătea mâncarea după obiceiul indian Venea să 


prânzească ori să cineze alături de mine. Pleca din nou, 
graţioasă şi subţirică, apoi se întorcea la căderea nopţii, calmă şi 
zâmbitoare, îmi lua mâna şi-şi cufunda ochii ei negri în ochii 
mei. Pentru a-mi citi acolo gândurile. 

Astfel ne-am iubit, fără o vorbă, în primele luni. Într-o 
seară i-am adus nişte orhidee din junglă. Ochii ei s-au deschis 
larg şi un zâmbet visător i-a înflorit pe buze; în timpul mesei n-a 
lăsat o clipă buchetul, iar mai târziu a adormit cu el în mână. Zi 
de zi, pe urmă, ea a fost aceea care venea cu flori. Aşa se 
desfăşura dialogul nostru. Simplu de tot. 

Si apoi, într-o zi, minune: Pangoate soseşte îmbrăcată cu 
nişte ţesături colorate, se; înfige in faţa mea şi mi se adresează 
în spaniolă. După primele fraze vorbirea ei a devenit mai puţin 
limpede, dar ea tot a ştiut să-mi explice că luase într-ascuns 
lecţii de la Kinchokre. Lecţii care-o amuzau mult şi că-n felul 
asta dorea mai cu seamă să-mi facă plăcere. Am strâns-o în 
braţe după ce-i ţinusem mâinile într-ale mele vreme îndelungată 
Făcea zilnic progrese: dar nimic, niciodată, n-a putut să- 
nlocuiască lungile noastre tăceri, nici pacea adâncă, născută din 
simplul gest al degetelor împletite. 

„Calul”, frumosul meu cal alb, îşi strecura capul prin 
fereastra împodobită cu muşcate şi-o saluta adeseori, cu 
nechezatul lui, pe Pangoate. Se aclimatizase de minune şi 
„mergea în buiestru”, ceea ce-mi permitea să-l învăţ cu 
drumurile lungi prin pădure, fără teama că se va răni. 
Amenajasem un izlaz ca să poată paşte şi, uneori, pentru ao 
distra pe Pangoate şi pe toţi ceilalţi indieni campas, îl puneam 
să „salute”. Când „Calul”, la o uşoară apăsare cu călcâiul, îşi 
ridica piciorul şi mişca din coadă, până şi muntenii se opreau în 
loc; nimeni nu mai văzuse încă, la Satipo, un cal care să salute. 

Satipo se îndrepta cu hotărâre către randamentul. Său 
deplin. In ciuda ploilor, a malariei verzi, a climei umede, hora 
camioanelor continua fără întrerupere. Urco, pe oare eu îl 
alesesem pentru funcţia de primar, a vena să se stabilească la 
Satipo de cum au sosit actele oficiale de la Lima. Trebuia să caut 
zilnic noi resurse, pentru ca stocul de lemne să nu se micşoreze. 
Războiul, care bântuia prin alte parți şi a cărui desfăşurare n-o 
prea cunoşteam, avea în orice caz drept consecinţă faptul că 
Republica Peru se vedea obligată, ca şi multe alte ţări, să existe 


doar prin ea însăşi. Aveam astfel cu toţii noi motive de-a furniza 
materie primă uzinei de pe coastă. 

Intr-o seară, după vreun an de asemenea viaţă sălbatică, 
Pangoate a intrat radioasă şi mi-a luat mâinile, cu mai multă 
gravitate şi vigoare ca de obicei: „Tată. Aştept un copil de la 
tine, a spus ea cu mândrie. Vorbesc foarte prost spaniola, dar o 
să vină mâine Kinchokre. Ascultă ce-o să-ţi spună. Suntem toţi 
de acord să-ţi vorbească aşa”. Am aşteptat cu oarecare teamă 
ziua următoare, fericit, din acea noapte, să-i arăt tinerei mele 
soţii cât de mult îi împărtăşeam bucuria că poartă in pântec 
rodul iubirii noastre. 

Kinchokre a apărut, într-adevăr, a doua zi şi mi-a vorbit 
îndelung. Era, mi-a spus el. Pentru prima oară când tribul 
accepta ca un “ne-campas” să se însoare cu una dintre femeile 
sale. Dacă mi-a propus el însuşi această unire, a făcut-o pentru 
că mă studiase vreme îndelungată, împreună cu fratele său 
Akrim şi pentru că nu le semănăm deloc albilor din Satipo şi cu 
atât mai puţin altora, pe care-i cunoscuseră ei doi. 

- Dar eşti alb, a continuat Kinchokre şi ştim că n-o să 
rămâi aici pentru totdeauna. Nu vrem să-ţi duci într-o bună zi 
copiii în mijlocul albilor, care sunt cruzi, bolnavi sau proşti. Când 
o să pleci, o să veghez eu, Kinchokre, asupra copilului şi el o să 
rămână un campas. 

L-am privit pe fratele meu în ochi vreme îndelungată. 
Simţeam un fel de rană la inimă, dându-mi seama că el şi 
prevăzuse momentul în care voi fi nevoit, cu siguranţă, să-mi 
reiau lungul drum al aventurii. Nu puteam răspunde fără să mă 
sustrag, să şicanez, ori să mint. M-am declarat deci respectuos 
de acord cu hotărârile tribului. S-au scurs de-atunci luni de zile 
şi nimic nu-mi anunţa ora despărțirii - ba dimpotrivă: existenţa 
mea căpăta un înţeles şi mai bogat. 

La puţină vreme după naştere, Pangoate a venit să-mi 
prezinte solemnă copilul, pe care-l ţinea în braţe; nespus de- 
nduioşată, înfăşurându-l în pânza fină de bumbac pe care-o 
ţesuse cu propria-i mină, avea pentru el gesturi de regină 
fericită. S-a strâns lângă mine până la a mă face să-i împrumut 
ritmul respirației şi m-a rugat să plecăm toţi trei, chiar în clipa 
aceea, pe calul meu alb şi să străbatem jungla atâta vreme cât 
o vor ţine pe ea puterile. 


Am ajutat-o sa-ncalece împreuna cu copilul şi, timp de mai 
multe ore, domol, prin mijlocul pădurii, al şantierelor, al 
terenurilor defrişate, i-am simţit alături căldura şi mâna 
strângând-o pe-a mea. După ce ne-am întors în casa noastră de 
mahon. Pangoate mi-a întins din nou copilul, pe care eu l-am 
strâns la piept: ea s-a-ndepărtat ca să ne poată privi, cu o 
bucurie pe care niciodată nu mi-a mai dezvăluit-o de-atunci faţa 
vreunei alte femei - niciodată. Luând apoi micuțul, ea mi-a spus 
cu simplitate: „N-o să mai facem asemenea plimbări. Asta a fost 
pentru copilul tău. Când tu n-o să mai fii aici, iar el o s-ajungă 
bărbat, o să-i pot povesti că ne-ai suit pe marele tău cal alb şi că 
eram fericiţi”. 


La capătul a trei ani de viaţă ce nu se poate uita, aveam 
împreună doi copii şi, în ciuda malariei verzi, boală datorată 
probabil apelor stătute peste care trebuia să turnăm petrol, 
afacerea prospera, spre marea satisfacţie a asociatului meu de 
la Lima, când - surmenaj sau chemare bruscă la ordine a unui 
organism atins? - Am fost doborât de malarie. Medicul din 
Satipo nu s-a pronunţat în nici un fel. Doar o îngrijire energică 
pe coasta Pacificului şi asta vreme de luni de zile, putea să mă 
salveze. Nu mai aveam putere să lupt. „Ţi-a sosit nota de plată, 
Don Fernando. Trebuie să pleci şi încă repede”, mi-a spus 
Gal'Lino. Napoleon arăta ca un om distrus. Petrecându-şi zilele 
la căpătâiul meu. Kinchokre îşi dădea bine seama că nu vreau 
să părăsesc şantierul şi tribul. Printr-un reflex de căpetenie şi 
vrăjitor, de euraca şi ca şi cum. ar fi luat el însuşi hotărârea, mi- 
a destăinuit gândurile lui, care deveneau porunci. Mi-a explicat 
îndelung datina severă a tribului. O făcea tot din delicateţe şi 
pentru a-mi înlătura regretul că plec? Nu, eram sigur, căci mai 
cunoscusem forma asta de regulă tribală atunci când avusesem 
de gând s-o iau cu mine pe Soualaba. „Adevăratul părinte al 
copiilor tăi, Fernand, sînt membrii tribului şi, îndărătul lor, 
strămoşii. Noi ţi-am dăruit o femeie; ea ţi-a făcut copii. Ei nu 
trebuie să părăsească pădurea. Sânt copiii noştri. Tu eşti bolnav, 
trebuie să te îngrijeşti, iar pentru asta trebuie să pleci”. Şi 
repeta: „E porunca unei căpetenii. Trebuie să te supui legii 
noastre. Pleacă fără teamă”. 

In toiul febrei, auzeam cuvintele lui: „Trebuie să pleci. Eşti 
bolnav. Pleacă fără teamă”. Mi-a mai declarat că indienii 


campas nu vor avea alt şef după mine şi că, odată cu plecarea 
mea, ei se vor întoarce acolo unde-i găsisem odinioară, pe 
malurile râului Pangoa: „Ne vom retrage şi mai adânc în pădure, 
pentru ca albii să nu ne ucidă. Căci or să vină într-o zi să ne 
ucidă”. _ 

Aşa îmi vorbea Kinchokre. Intre două accese de febră, mi 
se părea că-i aud glasul cu încetinitorul. Napoleon, necăjit, îmi 
aducea o băutură preparată de Pangoate. Eu dârdâiam. Glasul 
continua: „îţi voi ocroti nevasta şi copiii. Du-te în pace, poate că 
n-o să ne mai vedem niciodată, dar ne vom gândi mereu la 
tine.” 

După ce mi-am dat acordul, doctorul a notării, plecarea 
mea la Lima. În ultima seară m-am sculat ea să mă duc şi să-mi 
petrec o ultimă clipă lingă marele foc de vreascuri din tabăra 
indiană; voiam să-i strâng în braţe pe Pangoate şi pe cei doi 
copilaşi şi să arăt că refuzam orice tristeţe în maniera albilor. 
Erau bărbaţi şi femei, gravi cu toţii şi, pentru a marca 
evenimentul, îşi adăugaseră la tatuaj nişte fine striaţii negre, 
scoase în relief cu ajutorul câtorva mici puncte. Aproape absent, 
într-atât mă devora febra, pierdui în mijlocul prietenilor şi-al 
familiei, îi priveam ca să-mi gravez, bine în suflet imaginea lor. 
O, fraţii mei de pe Rio Pangoa. Simţeam în seara aceea dorinţa 
de-a vă urma în fuga voastră; totul era simplu lângă voi, nomazi 
ai uriaşei jungle: dar trebuia ca destinul să mă poarte cu sine, 
fără voia mea. Când focul taberei s-a stins, fiecare s-a dus la 
coliba lui. Căci moartea flăcărilor e semnalul împrăştierii. 
Pangoate n-a venit în noaptea aceea, iar eu am respectat 
regula. 

A doua zi. Un paznic forestier care încărcase în Buick toate 
bagajele şi bidoanele a venit să mă caute. Lingă maşină, stând 
nemişcată, cu ochii ei imenşi, Pangoate aştepta, alături de cei 
doi copilaşi. Un zâmbet - ultimul - îmi amintea anii de fericire. 
Tinăra mea nevastă nu-şi pierduse nimic din timida gingăşie a 
primelor zile: părea, prin zâmbetul acela, că mă roagă fierbinte 
să nu fiu trist, îmi transmitea pacea lăuntrică. l-am îmbrăţişai pe 
rând, de parc-ar fi urmat să mă întorc în aceeaşi seară. 
Oboseala, febra, amărăciunea - mă zdrobeau: dar voiam sa fiu 
demn de femeia mea indiană. Am descifrat pină la capăt pe 
figura ei calmă şi bine proporţională recunoştinţa la care 
speram. 


Am zărit ca prin pâcla unui delir saluturile pionierilor. 
Quiroz, Tacatch. Napoléon mergeau pe lângă automobil, 
ţinându-mă de mână sau de braţ. Trebuia să mă smulg din mica 
piaţă pe care-o traversasem de-atâtea ori, să părăsesc şantierul 
acela unde-mi lăsam inima, viaţa. Muream: puteam să mor. 
Departe, învăluit în nori de praf, se rotea un camion, parcă 
pentru a mă saluta si el, dovedindu-mi că totul continuă. L-am 
oprit pe Jesus care cobora către pod şi i-am luat mâna. În semn 
de mulţumire Am adăugat: “Jesus, înainte de-a muri, căci e 
bolnav ca şi mine, du-l pe Calu' înapoi la Cajamarca”. Fără să 
scoată o vorbă, Jesus mi-a promis cu un semn din cap că aşa va 
face. l-am zâmbit, gândindu-mă din nou la plăpânda mea 
Pangoate. Apoi Buick-ul a atacat prima pantă. 

După vreun ceas şi mai bine, urma tocmai să părăsim 
malurile râului şi pădurea ca să ne continuăm urcuşul spre 
trecători, când a răsărit la marginea drumului Kinchokre. S-a 
apropiat în tăcere de maşină. Văd şi acum obrazul lui uscăţiv, 
privirea lui calmă şi totodată pătrunzătoare, mersul lui încordat 
din pricina emoţiei. Mi-a mângâiat îndelung umărul, aşa cum i-ai 
face unui copil, apoi şi-a reluat cărarea tainică pe sub arborii 
pădurii. Ştiam că gestul ăsta era un fel de a-mi spune că 
fusesem un oaspete de vază, un frate respectat, dar că tribul 
avea să se închidă iar şi pentru totdeauna, în el însuşi, împreună 
cu nevasta şi copiii mei. Pentru Kinchokre şi poporul lui, dincolo 
de Satipo lumea se sfârşea. Nu i-am mai văzut niciodată. 

V-am căutat ani întregi, o, prietenii mei, o, soţia şi copiii 
mei de pe Rio Pangoa, nădăjduind să vă regăsesc într-un 
adăpost al uriaşei, păduri. A venit şi groaznica zi în care am aflat 
despre exodul vostru, despre nemiloasa încercuire a tainicelor 
voastre întărituri. Şi marea mea durere e că n-am putut nici să 
vă ocrotesc, nici să revăd locul vostru de baştină, unde cele mai 
mari suferinţe se exprimă fără lacrimi. Dar pot să vă jur c-aş fi 
vrut să mor liber şi gol ca voi, în acea crudă zi în care gloanţele 
criminale v-au lovit şi v-au ucis, Căci odată cu voi a murit o 
parte din frumuseţea şi din noblețea lumii. 


PACIFICUL ŞI RECHINII (1942—1954) 
E , 24 
O NOUĂ PLECARE: MĂ LANSEZ ÎN PESCUITUL RECHINILOR 

Boala e un avertisment sau e marea notă de plată. Nu mai 
poţi să trişezi; doar dacă te complaci în ea, însă atunci te costă 
şi mai mult. Ştiam din experienţă că lupţi cu atât mai bine cu cât 
te laşi mai liber în voia valurilor. Clima Pacificului, calmul cu 
care eram înconjurat, atenta supraveghere a prietenilor au făcut 
ca, foarte repede, odihna să devină pentru mine cel mai sigur 
leac. 

După o lună de perseverente îngrijiri medicale, Benavides 
a putut să mă conducă la hotelul „Maori”, mai liniştit decât 
„Bolivar” şi să-mi dea în fine speranţa că voi putea urca din nou 
la suprafaţă, cu condiţia să rămân întins şi mai cu seamă să nu 
reiau nici o activitate forestieră. Nu mai deliram; febra şi infecția 
microbiană păreau definitiv înlăturate. Vreme de câteva 
săptămâni a trebuit să mă constrâng şi să trăiesc doar cu 
gândul; dar încetul cu încetul reuşeam să mă ţin pe picioare, 
puteam să visez să citesc un ziar sau să-mi analizez situaţia. 

O imagine revenea mai cu seamă, chinuindu-mă: aceea a 
soţiei mele indiene şi a copiilor. Încercam să urmez mişcarea lor 
sinuoasă către satul de pe Rio Pangoa. Inima mea era plină de 
încredere în Kinchokre. Mă vedeam în junglă, cu dorinţa de-a 
rămâne lângă el pentru totdeauna, îmi promiteam în sinea mea 
că, după mai multe, luni de viaţă nouă, mă voi întoarce într-o zi 
acolo şi le voi face tuturor alor mei o surpriză. Gândul îmi zbura 
la tata şi la mama (ea era moartă, dar încă nu ştiam), aflaţi într- 
o Franţă pe care războiul o doborâse la pământ. Toate ştirile 
păreau contradictorii, lamentabile, de  neverificat. Hitler, 
nebunul ăla, îşi punea gheara pe toate ţările străbătute de mine. 
America îşi aruncase de curând torţele în marea arenă. Mă 
gândeam la înspăimântătorul carusel al bombardamentelor, la 
sinuciderea naţiunilor albe, la absurditatea vremurilor. Unii 
construiesc şcoli, alţii le dau foc. Pentru ce, în numele a ce să 
judec. intuit de inactivitatea obligatorie, mă gândeam la 
propria-mi viaţă. Cine eram eu, deci ca să mă vântur astfel, să 
acţionez, să evit capcanele şi temniţele, să refuz ceea ce 
instinctul meu respingea din primul moment, lansat mereu în 
noi încercări, dus din întâmplare în întâmplare? Un aventurier? 
Frumos nume pentru o viaţă atât de bizară! Un explorator? Sub 


nici o formă. Un forestier? Acum nici măcar ăsta, pentru că 
jungla tropicală îmi era pentru multă vreme închisă. Trupul mi 
se refăcea, iar eu simţeam că sînt un nimenea. „Un nimenea, 
fără îndoială, Fernando, însă disponibil şi atent. Aşteaptă 
semnele”. 

Aflându-mă într-o zi la restaurantul hotelului “Maori”, 
mâna mea a prins să zmângălească pe dosul listei de bucate. 
Liniile ieşeau singure: peniţa nu părăsea hârtia. Priveam ovalul 
care tocmai se alcătuise. Un ochi? Am continuat şi am fost 
martor în cele din urmă la naşterea unui leu - bot, coamă şi 
restul. În plus, se mai uita şi cruciş! Am început din ziua aceea 
să desenez, aşa, pentru amuzament: un jandarm mincinos, o 
negresă gigantică, zgripţuroaice, şerpi, corsari. Dar niciodată 
păduri. De ce oare? Revedeam frumoasele schiţe în sanguină, 
marinele, scenele silvestre agăţate pe peretele vilei noastre de 
la Le Vesinet şi mă lăsam în voia soartei, ascultând muzică. O 
forţă lăuntrică suia totuşi în mine: aveam o mare poftă de viaţă, 
de parcă m-aş fi trezit după o noapte îndelungată. Semn că mă 
vindecasem. Am început atunci să fac scurte plimbări în Buick 
de-a lungul coastelor, privind cu invidie navele şi falezele de la 
Callao, Ancon şi Chimbote. M-am apucat să observ atent 
insulele: Pescadores, Ruauras. Mi-a revenit în memorie 
conversaţia canadienilor, la hotelul din New York. De la o 
distanţă de mile şi mile către nord-vest, arhipelagul Galapagos 
îmi dădea cu tifla. Mi-am amintit jalnicele condiţii în care 
fusesem obligat să părăsesc oraşul Guayaquil şi să renunţ la 
vaporul meu de pescuit. Tâlharul ăla de şef al poliţiei secrete îi 
mai jefuia oare pe străini? Uneori, însă cât mai rar cu putinţă, ca 
să nu mi se frângă inima, treceam pe la fabrică şi respiram 
parfumul trunchiurilor de mahon din Satipo. De fiecare dată, 
încercarea se dovedea anevoioasă la culme: şi mă-ntorceam cu 
sufletul rănit. 

Nici una dintre scrisorile pe care le trimisesem în Franţa 
nu părea să găsească vreun ecou. Imi închipuiam ţara în aceeaşi 
stare de apatie ca şi mine. Aveam impresia că sînt rupt cu totul 
de pădurile mele şi de portul de-nregistrare», inutil, rugat de 
către autorităţile franceze să rămân pe loc până la vindecarea 
definitivă. 


* În terminologia marinărească, portul unde este înmatriculat un vapor. 


Cu prilejul unor asemenea momente de inactivitate 
forţată, simt totdeauna în străfundul fiinţei mele că un lucru se 
va produce, că e vorba de ultimele clipe de tăcere înaintea 
marelui vacarm, a orchestrei nebune care urmează să-şi reia 
partitura - o şi aud bubuind; ea îşi ocupă locul în fosă; se agită 
acolo, sub scena unei opere fantastice, iar eu, ca un dirijor, o 
domolesc, aştept. Nu dau totuşi semnalul; nu eu sînt acela care 
poate să-l dea. Semnalul e însăşi tăcerea asta, e o întâmplare, 
e, deodată, certitudinea că se va ataca o nouă compoziţie. 
Atunci las jos bagheta şi orchestra se pune singură în mişcare - 
alămuri, instrumente de suflat din lemn, instrumente de coarde, 
timpane. Aşteptam şi de data asta ca marele fluviu să mă 
poarte cu el şi le mulţumeam dinainte celor care vor veni. 

Ca să înlătur urmele malariei, ca să uit chinina şi injecţiile, 
am hotărât să-nchiriez o vilă somptuoasă, cu piscină şi personal 
indian. L-am angajat, pentru a conduce Buick-ul, pe fostul şofer 
al episcopului. Vioiciunea îmi 

Revenea. 

Într-o dimineaţă, când urma să car nişte saci cu rufe 
murdare la spălătoria unui japonez, am întâlnit un american cu 
numele de Chossett, care m-a invitat să trec pe la ambasada 
Statelor Unite. Îl cunoşteam vag pe omul acela destul de 
enigmatic; invitaţia m-a surprins, dar m-am dus. 

O.E.W- ul, serviciul american însărcinat, în cadrul efortului 
de război, cu operaţiunile de natură economică, îmi cerea pe 
şleau să localizez o cantitate cât mai mare din lemnul de balsa. 
Am înţeles mult mai târziu, cu prilejul debarcării, de pildă, ce 
importanţă prezenta lemnul ăsta pentru fabricarea materialului 
uşor, a planoarelor îndeosebi. Având doar 120 de kilograme ia 
metrul cub şi comprimându-se fără pic de greutate, el devenea 
un preţios element de construcţie, cu condiţia să posezi 
veritabile rezerve. 

Într-o lună, fără să iau în seamă ţipetele ascuţite ale 
medicilor, am făcut să crească ritmul de tăiere la Satipo şi 
totodată am zburat spre Ecuador, pentru a explora cursurile de 
apă şi mai cu seamă râul Vinces. Trei luni mai târziu, îmi 
prezentasem rapoartele şi semnalasem câteva importante 
şantiere, a căror exploatare putea să furnizeze un atu preţios 
pentru ziua Z şi pentru războiul din Pacific. Mi se oferise un 
superb birou la Guayaquil, îmi fuseseră puşi la dispoziţie un 


secretar danez, bărbat foarte frumos şi trei lucrători. Era 
angrenajul fatal In semn de mulţumire, O.E.W-ul mi-a propus să 
mă instalez la Guayaquil, doar ca să ţin sub observaţie coasta, 
unde înflorea contrabanda. Atras de mare, am hotărî să mă- 
ntorc la Callao înainte de-a da răspunsul definitiv: americanii, 
foarte „fair play”, n-aveau nici o obiecţie cu privire la grija mea 
pentru libertatea absolută: 

- Mă duc să adulmec. 

- O.K. Good luck!+[] 

Am abandonat deci într-un timp record plăcerile oraşului 
Lima, veselele alei din grădina vilei; am vândut Buick-ul şi nu 
mi-a părut rău decât după frumoasa mei piscină. Mă aşteptau 
bucurii mai trainice, fără îndoiala. Şi pe urmă, războiul din 
Europa nu mă putea lăsa indiferent. Când desfăşor pânzele, îmi 
place s-o fac în condiţii neaşteptate - ca să mă distrez, dar 
probabil şi pentru faptul că învăţ astfel mai mult. Ceea ce s-a şi 
întâmplat. 

Păstram amintirea fericită a călătoriei cu italianul care-mi 
dăduse posibilitatea, în timpul nopţii, să scap din ghearele 
poliţiei secrete. M-am repezit deci până la Callao, să văd dacă 
aveam norocul să-l găsesc din nou, după mai bine de trei ani. 
Mă revedeam pe corabia lui încărcată cu banane şi fructe de 
manghier. Speram ca şi de data asta să privesc defilând ţărmul, 
să stau la soare, să respir aerul mării, să regăsesc un prieten. 
Corabia se afla în port, dar nu pleca decât peste câteva zile. 
ltalianul o făcea pe misteriosul; dar câteva pahare de 
aguardiente mi-au dezvăluit repede motivele: Mă ocup de 
contrabandă. 

- Cu ce? 

- Cu sticle goale. 

Învăţasem să nu mă mai mire nimic. L-am întrebai doar 
atât: 

- Ţi-l mai aminteşti pe derbedeul de la poliţia secretă? 

El mi-a relatat atunci Sfârşitul tragic despre care am 
pomenit mai înainte şi căruia, mulţumită O.E.W.- Ului, mi-am 
promis să-i verific exactitatea. Între timp, noapte de noapte, am 
putut observa cum se încarcă zdravăn corabia cu sticle goale. 
ltalianul umplea cala până la refuz: „Sânt sticle de Coca-Cola”. 
După cum se părea, diferenţa dintre taxele de depozitare la 


* Perfect. Succes!, în limba engleză în original. 


Callao şi la Guayaquil îi aducea lui Adolfo un câştig mai 
substanţial decât o încărcătură perisabilă. Amuzându-mă de 
ingeniozitatea prietenului meu, am profitat în acelaşi timp şi i- 
am pus întrebări cu privire la Comerţul clandestin şi la 
contrabandă. 

- E război, mi-a răspuns căpitanul laconic. Orice fel de 
contrabandă îţi aduce profit, doar să nu-ţi laşi cu ocazia asta 
pielea pe undeva. 

Am Înţeles de ce îşi alesese liniştit sticlele goale. 

- Americanii au baze la Galapagos, dar arhipelagul oferă 
încă avantaje pentru comerţul clandestin, a mai spus el. 

Am aflat astfel că, de pe timpul viceregilor, toate mărfurile 
intrau fără taxă in insule şi deveneau prin urmare ecuadoriene. 

În port am cules şi alte informaţii. Regretam că detectivul 
meu, Cartnic, nu poate să mă vadă cum adulmec; îi auzeam din 
nou glasul: “Ochiul, Fernand. Ochiul! Oamenii nu ştiu să 
privească”. 

Aşteptând momentul plecării spre Guayaquil. Am dat 
astfel peste filiera unei contrabande cu maşini de cusut pentru 
Bolivia. Un întreg material electric precum şi numeroase avioane 
demontate păreau să circule din Galapagos în Ecuador şi din 
Ecuador cam pretutindeni, via Panama. Găseam că toate astea 
sunt amuzante, noi şi instructive. 

În Ecuador, O.E.W.- Ul dădea cu mult mai mult impresia 
unui serviciu de război. Mi-am găsit corespondentul pe un vas. 
Unde am fost rugat să vin să mă adăpostesc şi eu; dar simţeam 
încă o mare nevoie de libertate; nefiind ahtiat nici după onoruri, 
nici după bani, nu voiam să mă angajez fără a chibzui în 
prealabil; şi apoi sînt o fire încăpăţânată, nu puteam să uit 
falimentul pe care mi-l provocase puşlamaua aia de şef al 
poliţiei. Voiam din instinct să rămân independent, aventurier pe 
propria-mi răspundere, şi, încetul cu încetul, îmi defineam calea, 
direcţia: refuzul conformismelor, refuzul de-a mă pierde în masa 
celor „organizaţi”; să las mai departe să-mi înflorească în voie 
dorinţele, instinctele; să descopăr, să pun în valoare, să produc; 
şi, pentru asta, să cumpăt poale un vapor., 

Nu mă simţeam nici viteaz, nici curajos, nici preot. Cu 
inima deschisă (şi larg, dacă era posibil) în stingă şi cu ciomagul 
în dreapta, ş împotriva ticăloşilor. Naiv şi fără să port pică 


nimănui, dar gata să-i răpun, din reflex, pe cei ce dau naştere 
putreziciunii. 

Umblam aşadar prin port, căutându-mă pe mine însumi, 
ochind ambarcaţiunile, balandras+-urile pescăreşti, căutând 
oameni. Intr-o ţară nouă trebuie să descoperi totdeauna nişte 
vagabonzi care, la momentul potrivit, să-şi asume şi ei riscurile. 
Dacă la prima vedere nu exista nici un semn că momentul ăsta 
va veni curând, ştiam din experienţă că trebuie să fiu gata. Mă 
plimbam aşadar între digul cărbunarilor şi satele de pe coastă, 
unde chotos cutezători mai fabricau şi acum pirogi. Mă înfioram 
văzându-i cum navighează pe cochiliile acelea fără punte şi cum 
dispar departe în larg, în ciuda valurilor de cinci, şase metri: 
„Uite şi marinarii, dacă vei avea într-o zi nevoie de ei” , îmi 
spuneam. 

Hoinărind astfel, aproape fără ţintă, am aflat într-o seară 
că un manabit*, un bătrân căpitan, metis de origine, care se 
stabilise în portul Manta, îşi câştiga foarte bine existenţa 
transportând cutii metalice de câte-un kilogram. Cu neputinţă 
de ştiut ce conţineau acestea, nici ce destinaţie avea 
încărcătura. Am luat deci hotărârea să plec la Manta şi să intru 
să beau rom alb în vreun han, unde-aş putea afla mai multe. 
Informaţia părea serioasă: a doua zi, reperasem corabia cu 
motor a bătrânului ecuadorian şi aveam în mână una dintre 
faimoasele cutii. Tocmisem serviciile unui pescar ce aproviziona 
piaţa din Manta; omul ăsta cu zâmbet bun privea acum plin de 
curiozitate eşantionul adus pe propria-i ambarcaţiune. Mi-am 
scos cuțitul ca să străpung şi să deschid cutia. 

- A fost uşor. Băieţilor le place mult rachiul curat, repeta 
omul. 

- Priveşte şi miroase, i-am spus eu. 

Spre marea mea surpriză, cutia conţinea cauciuc lichid 

Am hotărât să mă întorc cu pescarul meu la han. Unde 
echipajul aştepta fie sfârşitul transbordaţii, fie ordinul de 
plecare. Dându-le de băut simpaticilor mateloţi din Manabi, am 
făcut repede cunoştinţă cu flăcăii ăştia veseli şi i-am întrebat 
dacă nu puteau să-mi mai strecoare câteva cutii, în chip de 
geamanduri: „Pescuiesc în larg. Le-aş folosi ca plute”. 


* Cutere, în limba spaniolă în original. 
* Locuitor al provinciei Manabi, din Ecuador. 


Realizasem, aproape fără să ştiu, o dublă lovitură. 
Noaptea, unul dintre băieţi aducea nepăsător la bordul nostru 
câteva cutii de cauciuc, iar eu tocmai născocisem lucrul pe care- 
| aveam de făcut: pescuitul în larg. 

M-am întors la Guayaquil, m-am repezit cu prada mea la 
O.E.W. şi mi-am anunţat hotărârea de-a căuta un vapor. 
Americanii, fair-play, n-au găsit în asta nici-un motiv de reproş, 
însă mi-au cerut să iau legătura cu consulatul lor a doua zi. 
Totuşi cutiile îi interesau. După ei, acestea urmau să plece spre 
Argentina. „Ce ştiţi?”, m-au întrebat. Am făcut o relatare. 
Corespondentul meu lua note. L-am pus să-şi dea cuvântul că 
bătrânul ecuadorian nu va fi hărțuit. „Nu-l plictisiţi, am spus eu. 
Nu e nici de partea lui Hitler, nici de partea papei. Şterpeliţi-i 
marfa sau urmăriţi filiera. Dar el să nu iasă în pagubă. - O.K.”. 

Adeseori eşti tu însuţi vânatul sau peştele. Chiar atunci 
când te crezi tu vânătorul, te trezeşti înhăţat. Pusesem mâna 
pe-o mică filieră de contrabandă cu cauciuc natural - bine! Din 
pădurea amazoniană cutiile ajungeau în Pacific, treceau apoi 
prin strâmtoarea Magellan şi erau recuperate de către Germania 
pe teritoriul Argentinei - fie! Eu intram a doua zi în război în felul 
meu, pătrunzând la consulatul Statelor Unite. “Aveţi cunoştinţă 
de asta?”, mă întreabă consulul. Citesc documentul pe care mi-l 
întinde: „S.O.S. către pescarii clin Oceanul Pacific”. Reiese că, la 
Londra, Pasteur Valery-Radot lansase un apel: Angliei, Statelor 
Unite, tuturor Aliaților le lipsea în chip primejdios vitaminele. 
Copiii subalimentaţi, aviatorii răniţi, convalescenţii sînt foarte 
grav ameninţaţi dacă amatorii şi pescarii profesionişti nu le vin 
în ajutor cercetătorilor şi savanților, organizând vânătoarea de 
rechini. 

Pe neaşteptate, şi-n chip serios de data asta, convorbirea 
de la hotelul „Waldorf Astoria” îmi revine în memorie. Mai cu 
seamă un nume: Galapagos. Mă aflu în faţa arhipelagului, la 620 
de mile. Coasta Pacificului mişună de rechini, sau tiburoni*[]. 

- Apelul n-a avut nici un ecou în Ecuador. Aţi fi de acord să 
încercaţi experienţa? 

- Da, cu condiţia să mi se dea informaţiile necesare. 

- lată nişte cifre: uleiul din ficat de rechin furnizează 
minimum 3500 U.I.V.A. (unităţi internaţionale de vitamină A), 
faţă de cele 850 ale uleiului din ficat de cod. Anumite specii au 


* Tiburon = rechin, în limba spaniolă în original. 


un ficat care atinge 100.000 de U.I.V.A. Vreţi să efectuaţi nişte 
încercări? Dacă vreţi, punem în gardă serviciile noastre şi vă 
furnizăm documentaţia şi aparatele de măsură. 

La ora opt seara, bătrânul orologiu maur care domină 
cheiurile din Guayaquil îşi făcea auzite prin întuneric, una câte 
una, bătăile neînsemnate. Străzile, casele, trecătorii nu mai 
prezentau nici o importanţă pentru mine. Imi asumasem riscul şi 
mergeam acum către noul meu destin: digul putred al navelor 
pentru transportat cărbunii, unde zărisem, cu câteva zile mai 
nainte, o corabie de vânzare, Pelicano 32. 

Când ai fremătat, când ai adulmecat şi-ai pus în ordine 
vreme îndelungată amănuntele, poţi. Să te lansezi, să te pierzi 
în acţiune, să te-arunci în marele joc: punctele devin linii; liniile, 
suprafeţe şi volume; totul se-nlănţuiau - femeile care tricotează 
trăiesc zilnic realitatea asta, chiar dacă nu-i mai înţeleg 
semnificaţia. Eram conştient de faptul că-mi voi reîncepe viaţa. 
O frescă, un spaţiu în întregime nou mi se oferea; încolţit cum 
mă aflam între simpatia americanilor şi nepăsarea localnicilor 
chilos, mie îmi revenea datoria să mă strecor şi să pun totul pe 
roate. Pacificul ajungea să fie astfel teritoriul meu; rechinii, 
arborii mei. De cealaltă parte a nărilor, oameni amărâţi, precum 
odinioară fratele meu căsăpit la  Buconville, aşteptau 
medicamente. Urma să-mi duc liber şi util existenţa - ce noroc! 
In asemenea clipe trebuie să mulţumeşti, dar cui? Greu de aflat. 
Lui Buddha, lui Alah ori pescăruşilor, vieţii şi tainelor din adâncul 
marelui său organism tropical, vânturilor cu răsuflarea lor caldă? 
Poţi să nici nu mulţumeşti - ce contează: eşti prins, fericit, 
îmbarcat! 

Ţinând în mină lanterna, am vârât cu frenezie cuțitul, de 
mai multe ori, în coca interioară a bătrânei nave pentru 
transportul cărbunilor. Cu pulberea aceea neagră, cu cala în 
dezordine, cu puntea lui grosolană, dar in perfectă stare, 
Pelicano 32 era lipsit de frumuseţe, nu însă şi de sănătate. 
Proprietarul, pe care şiretenia pescarilor de toni îl scârbise 
amarnic, abia aştepta să se descotorosească de balandra asta 
blestemată. Plătind şi găsindu-mi un echipaj, deveneam deci 
căpitan de cursă lungă. Banii de la Satipo mucegăiau în bancă, 
iar plimbările mele pe coastă r mă îndemnau să caut, printre 
indienii cholos din Santa Rosa, câţiva oameni încercaţi: 
„Aminteşte-ţi de indienii 


Mării, Fernand”. - 

A doua zi, nu mai aveam nimic dintr-un turist; îmi 
dădusem cuvântul consulului din Guayaquil şi dispuneam doar 
de un mic răgaz de-o lună ca să mă iniţiez în pescuitul acela 
necunoscut pentru mine, să determin adâncimea apei, să 
descopăr speciile existente, să analizez ficaţii şi să-i aduc în 
bună stare la consulat. 

Purtând pe cap un „monte-christi”, pălărie care-n Europa e 
numită abuziv „panama”, am intrat dimineaţa in dugheana 
“Fraţilor periculoşi”, alde Peligros, la Santa Rosa. Din tavanul de 
bambus atârnau toate comorile ţării: banane, tutun, peşte 
uscat. Cu frunte îngustă, cu fălci de atlet, unul dintre cei doi 
Peligros bea la tejghea; fratele lui, indian cheta, strâns în nişte 
pantaloni de pânză spălăcită, aranja sacii cu porumb şi cu 
fasole-oloagă şi eu îmi dădeam seama că gesturile lui sînt 
aceleaşi de ani de zile. Războiul nu exista pentru fraţii Peligros, 
nici restul lumii. La vederea mea, neîncrederea i-a făcut brusc 
să rămână cu mutrele încremenite; simțeau probabil că odată 
cu mine soseşte şi necunoscutul, poate chiar necazurile. 

- Unde stă Victoriano? Am întrebat. 

- De ce? A făcut indianul cu sacii. 

In anumite momente trebuie să spui totul; e mai simplu; 
toate barierele sar brusc în aer, terenul devine liber, sau măcar 
ştii la ce să te aştepţi. 

- Caut, un pilot pentru pescuitul rechinilor. 

Cei doi cholos mi-au arătat o faleză la capătul satului. Am 
cumpărat aguardiente pentru a pecetlui întâlnirea cu viitorul, 
meu pilot şi am plecat în căutarea lui. Victoriano purta o simplă 
cămaşă de pânză şi nişte izmene uzate, 

Mirosind a peşte şi a fura; vorbea o spaniolă amestecată 
pe din două cu expresii cholos; dar m-am convins foarte repede 
că ştia pe dinafară coasta şi fundul apei: „Am pescuit toată 
viaţa. De ce n-aş pescui şi tiburoni V. Am înţeles la fel de repede 
că se considera angajat. Mi l-a prezentat pe fiu-său, un indian 
masiv şi scurt în picioare, căruia-i străluceau ochii la gândul că 
va naviga pe-o corabie cu motor. 

- Tu, Pablo, o să te ocupi de pânze, a spus Victoriano, ca 
să-l potolească. La rechini trebuie să manevrăm, nu e ca la 
pescuitul de toni. Trebuie să-i luăm cu noi pe „Piept dublu” şi pe 


bătrânul Suarez, a mai adăugat el. Sânt grozavi la pânze şi la 
harpon. 

După câteva chemări, oamenii au sosit în taină, iar eu le- 
am dat de băut aguardiente. Seara angajasem patru, marinari, 
descoperisem o casă părăsită pe faleză şi, noaptea târziu, 
îmbibaţi cu toţii de alcool, puneam mâna la Libertad pe-un 
camion plin cu lăzi de peşte. In zori, cu echipamentul pe umeri şi 
cu picioarele goale, cei patru cholos îşi urmau stăpânul în portul 
Guayaquil. Ţineam mult ca ei să descopere noua ambarcaţiune, 
Pelicano 32 şi să facă din ea adevărata lor casă. 

Frumoase sînt zilele în care totul începe! Trebuia, să 
reparăm corabia, să cârpim velele, să căutăm un motor şi un 
mecanic, să punem în ordine hărtiile, să pregătim pescuitul. Din 
cauza războiului, nu puteam conta decât pe materiale 
improvizate. Zdrobind fibrele nucilor de cocos, Victoriano a făcut 
rost de câlţi; echipajul a călăfătuit coca amestecând scamele 
astfel obţinute cu cretă şi cu ulei de in; eu am găsit într-un 
depozit, un motor vechi de Cadillac, pe care un metis s-a apucat 
să-l revizuiască şi să-l adapteze pentru navigaţie. Cucerit de 
ideea aventurii, Pepe ăsta din Guayaquil a acceptat chiar să se 
angajeze ca mecanic. 

Inscris în rândurile marinarilor, armator şi căpitan cu 
ajutorul consulatului, am oferit echipajului tot peştele care urma 
să fie prins. Nava noastră lungă de nouă metri şi prevăzută cu 
un foc, o trincă şi o velă mare a început curând să-şi schimbe 
înfăţişarea. Am pus să i se taie cabina de pe punte cu fierăstrăul 
şi-am aruncat bucăţile în râul Guayas - căci pentru despicarea şi 
tranşarea prăzii era nevoie de tot spaţiul. Am cumpărat bare din 
fier-beton, ca să fac din ele, unul câte unul, cârlige enorme, de 
30 de centimetri. Trebuia, pentru pescuitul ăsta, să inventăm 
totul: undiţe de adâncime, lanţuri, geamanduri din lemn de bal 
sa, butoiaşe în care să punem ficaţii la sărat. Studiam 
documentele înmânate de consul, sfaturile privind conservarea 
cu ajutorul sării, artificiile care să ne permită să realizăm nişte 
recipiente „bain-marie” şi un laborator primitiv. Totul mi se 
părea limpede. Ţinta era, cu fiecare zi, mai aproape: vom pleca 
să aşezăm undiţele de adâncime. În jurul nostru, în port, 
navigatorii sportivi şi marinarii zâmbeau: atâtea sisteme de 
pescuit dăduseră greş! Capotase până şi o companie norvegiană 
şi noi, cu butoiaşele noastre improvizate, cu odgoanele noastre 


recuperate din cablurile de oţel ale unor vechi puțuri 
petroliere,.cu vasul nostru cârpăcit, credeam că vom reuşi? 
Totuşi ironia a făcut loc încetul cu încetul respectului şi, după 
mai puţin, de-o lună. Incărcăm la bord o mie de litri de benzină, 
doi cilindri cu apă dulce, alimente, lemne pentru gătit - şi 
înfigeam la pupă drapelul ecuadorian. Eram gata, iar rechinii 
începeau să mă pasioneze de-a binelea. 

Ca să ajungem la mare trebuia să coborâm pe râul 
Guayas, să dublăm Insula Mortului şi să ieşim din golf. 

Am dat ordin să fie dezlegate partalele şi, ta noaptea 
caldă, Pelicano 32 a părăsit vechiul chei al navelor de 
transportat cărbuni. Mă gândeam la rechinii care mişunau în 
larg: rechini-tigru, rechini-ciocan, sau rechini călători. Peste ce 
varietate urma să dăm? Începea aşteptarea plină de temeri; 
plăcere aproape insuportabilă care se oglindea pe feţele 
oamenilor mei. Nici unul dintre noi nu se mai îndeletnicise cu 
pescuitul ăsta primejdios. Puteau rechinii să ne rupă unditele? 
Verificasem eu însumi lanţurile şi legăturile lor circulare; aveam 
harpoane şi cuțite cu lama încovoiată, pentru tăierea prăzii în 
bucăţi. Am controlat cele două faruri de pe punte, luminând 
malurile. Totul funcţiona. Puteam să muncim şi noaptea şi să 
evităm - accidentele, mulţumită acestei lumini suplimentare. 
Socoteam că luasem toate măsurile de prevedere. 

Fiul lui Victoriano a pregătit nişte cafele, astfel încât 
gravitatea să nu triumfe asupra bucuriei profunde a riscului, 
care ne-nsufleţea. După zece ore, trecuserăm de Insula 
Mortului. Delfinii cu spinările lor negre vesteau largul. Rămânem 
să aşteptăm ca mamiferele astea să se apropie cât mai mult de 
noi, pentru a încerca să prindem unul cu harponul şi să-l folosim 
drept momeală. Crudă lege a mării! Pentru coborârea velelor, 
„Piept dublu” aştepta ca Victoriano să se afle lingă cablu, iar fiul 
acestuia să fie gata să lanseze arma. Bătrânul Suarez, cu totul 
întinerit, supraveghea marea. 

- Delfini la proră! 

Unul dintre animale trece chiar pe lingă cocă. Lunga armă 
de oţel porneşte; cablul se desfăşoară - mult prea repede, chiar 
şi eu alerg să ajut la blocarea odgonului, înainte ca el să se 
sfârşească. Trupurile sînt arcuite, toţi muşchii încordaţi. Marea 
se înroşeşte şi fierbe. „Piept dublu” e gata să înfigă o nouă lance 
de oţel, pentru a da lovitura de graţie delfinului care izbeşte 


bordajul Animalul atârnă acum în cârlig; odgonul e înfăşurat din 
nou la „cimpoi”. Trebuie să ridicăm exemplarul ăsta superb, cu 
spinarea rotundă şi neagră. Masa lui împestriţată cu alb se 
prăbuşeşte pe punte, inundându-ne de sânge. Botezul! Dacă n- 
ar fi război, aş considera barbar masacrul ăsta inutil. Delfinul 
horcăie - două sunete prelungi şi grave, de parcă ne-ar vorbi. 
Bătrânul Victoriano e impresionat. Mă tem o clipă să nu fie 
superstiţios; îl privesc intens. Frica a trecut. Îşi suflă nasul cu 
dosul palmei: „Ca un creştin”, mormăie el. 

Moş Suarez, prevăzător, leagă namila, altfel, cine ştie, 
hula ar putea s-o proiecteze peste vreunul din noi, împărţim 
grabnic delfinul în bucăţi de câte trei kilograme, ca să vârâm 
momeală în cârligele undiţelor. Clipa se apropie. Dau ordin să se 
pună din nou motoarele în funcţiune, ca să ajungem ia loc 
prielnic. Cele două undiţe de adâncime, nişte funii imense, sînt 
prevăzute cu pietre - nu poţi găsi ancore la Guayaquil. 
Trunchiuri de balsa ţin locul plutelor. Regret oarecum că nu 
putem încerca decât zece cârlige, mult depărtate unele de 
altele; dar vom vedea mai târziu. Important e să învăţăm să 
scoatem afară un rechin. Suarez pândeşte marea şi-l ascultă pe 
Victoriano, care povesteşte cum au fost sfâşiaţi de tiburoni doi 
cholos din Santa Rosa. Evident lucru, pentru ei a sosit clipa 
răzbunării. 

- Aruncaţi ancora! 

Zadarnic se târguie Suarez asupra locului, consider că 
pentru această primă încercare e inutil să mergem mai departe 
în larg. Cu precizie, aproape cu solemnitate, lăsăm să alunece la 
fund prima piatră şi geamandura care-i va marca poziţia. Funia 
coboară cu câte cincisprezece brațe» o dată, îşi deapănă 
cârligele pline de momeală, pe măsură ce corabia deviază uşor 
din drumul ei, într-o oră, totul e aşezat. Ne retragem la distanţă 
de-o milă, să ne prăjim la soare şi să aşteptăm - să aşteptăm ca 
tiburonii, acolo la fund, să se agaţe, să se zbată, să ne rupă 
cablurile sau să ne ofere ficaţii lor. Nimeni nu pare să observe că 
sărisem peste două mese, în afară de Pablo. Bătrânul Suarez 
înţelege instinctiv care e miza: coasta, până la arhipelag, poate 
fi curățată de rechini; prinderea lor o să salveze undeva nişte 
vieţi omeneşti. Eu unul nu-ndrăznesc să cred: ce viaţă nouă, 
dacă reuşim, ce vacanţă şi cu cât folos, pe mare! 


* Un braţ - 1,83 m 


Victoriano îşi ocărăşte fiul, în vreme ce Pepe se-ntoarce la 
motorul lui: „Vrei să mănânci? Ai inima să te gândeşti la aşa 
ceva tocmai astăzi?”. Bătrânul pescar e indignat, căci el 
călătoreşte acum pe fundul mării. Mă tem să nu se supere un 
pic mai mult şi să-şi arunce fiul în apă. Zic: „E tânăr; fă o cafea 
şi nişte orez”. Victoriano bombăne; dar prânzul ăsta funcţional 
va înşela aşteptarea. Soarele ne încălzeşte; marea ne leagănă. 
Odihnă neaşteptată înaintea luptei. 

După două ore, indienii mei cholos nu mai rezistă; 
consideră că e vremea; vor să afle; vor să se bată. Repunem 
deci motorul în funcţiune, ca să ne întoarcem la plute. Fără o 
vorbă, Suarez goleşte puntea de tot ce-ar putea să stânjenească 
manevra şi încăierarea. Şi brusc ne învăluie bucuria, teama, 
demenţa aproape. Indienii urlă, aţâţaţi la culme. Chiar şi 
bătrânul Suarez tremură. Deasupra undiţelor, o haită de rechini 
face apa să fiarbă; aripioare iuți ca fulgerul taie creasta 
valurilor: 

- Se bat unii cu alţii. Trebuie să-i atace pe cei agăţaţi în 
cârlige. Vrei să dăm cu harponul, căpitane? 

- Să-ncercăm. 

Pablo şi Suarez se reped la harpoane: eu ţin cârma. 

- Pepe, motor înainte, eu toată viteza, micuţule! Indrept 
uşurel prora către pata cafenie care formează pare-se, central 
masacrului. Spinările negre, împresoară vasul. Cei doi oameni 
cu harpoane seamănă, aşa cum aşteaptă neclintiţi, cu două 
statui de bronz, mă tem ca nu cumva o mişcare greşită să-i 
arunce peste bord. Două braţe se ridică, aproape paralele: 
harpoanele pornesc în zbor spre mare - şi eu observ că, printre 
mâinile lui Pablo, odgonul alunecă prea repede. Strig: “Opreşte 
cimpoiul”, las cârma, pe care-o apucă Victoriano şi mă reped 
spre extremitatea cablului, ca să-l blochez definitiv. 

Şi atunci, lucru neaşteptat, Pelicano înaintează o vreme la 
remorca unui atelaj de doi rechini. Tragem încetul cu încetul 
spre noi odgoanele şi zărim, în fine, cele două bestii, care fac 
zigzaguri nebuneşti. Va trebui, pentru a-l aduce paralel cu coca, 
să-l domolim pe fiecare monstru în parte. Rechinul lui Pablo e 
uriaş; face salturi în aer si masa lui, prăbuşindu-se la loc, 
provoacă nişte detunături formidabile. Rechinul lui “Piept dublu” 
şi-al lui Suarez pare mai puţin vioi, poate şi pentru faptul că 
indianul îi lasă funia moale. La tribord, tiburonul se află la vreun 


metru de cocă; dacă Pablo nu l-ar sfâşia cu lovituri de lance, el 
ar deveni de temut. Odgonul trage afară din apă botul 
animalului, care se deschide-ntr-un spasm, arătându-şi cele 
douăsprezece şiruri de dinţi triunghiulari şi vomitând cu mişcări 
bruşte sângele negru. Îl agăţ imediat în cârlig; el se închide la 
loc, din reflex. 

- Leagă repede! 

Bestia măsoară şase metri şi e, după toate aparentele, un 
rechin-tigru, pe care trebuie să-l imobilizăm la cocă. 

Pablo îşi trece un picior peste bastingaj, strânge din pulpe 
şi-i leagă cu îndemânare coada. Odgoanele prinse de catarg ne 
îngăduie acum să-i dăm drumul. Alergăm apoi la “Piept dublu”, 
al cărui tiburon pare mai sleit de puteri. El se lasă remorcat, iar 
Pablo, de data asta, abandonând harponul, se-ntinde peste 
bastingaj şi îşi înfige cuțitul său lung în gâtul rechinului. Drept 
răspuns, botul acestuia se cască formidabil peste braţul lui 
Pablo, dar nu reuşeşte să-l prindă, căci odgonul legat de catarg 
reduce bestia la neputinţă. Curajul ăsta mi se pare nebunesc; 
însă Pablo ţine să se distingă; poate că vrea astfel să răspundă 
şi la mustrările tatălui său. 

In orice caz, ce ucenicie! Abia dacă mai aveam forţa să le 
săltăm pe cele două bestii. Mâinile ne sângerau fără leac. Dar 
un fel de frenezie pusese stăpânire pe noi. Atârnaţi de odgon, 
nu mai puteam atunci când primul rechin s-a prăbuşit pe punte. 
Spinarea lui neagră depăşea înălţimea bordajului. Dar am fost 
nevoiţi să scoatem şi cealaltă captură şi să legăm bestiile, una 
la babord, alta la tribord. Pe puntea vasului începuse deja să 
plutească mirosul acela intens şi caracteristic, pe care nici un 
pescar de rechini nu şi-l poate şterge din memorie: asemănător 
celui de ulei din ficat de cod, dar de-o sută de ori mai puternic şi 
mai persistent. 

Înainte de-a ridica undiţele, m-am gândit că era preferabil 
să tăiem în bucăţi rechinii, să căpătăm astfel ceva experienţă şi 
să golim cât mai mult puntea, care devenea masa noastră de 
operaţie. Am cerut să mi se dea mie voie să desfac prima burtă 
şi să ofer unele sfaturi, convins fiind că îndemânarea indienilor 
mei va ajunge repede să n-aibă egal. Instrucţiunile serviciilor 
americane indicau limpede ordinea de lucru specială: folosind 
un cuţit mai mare, am retezat aripioara dorsală şi înotătoarele 
pectorale; apoi am despicat corpul pe toată lungimea lui, de la 


sex şi până la bot. Ce forţă, ce frumuseţe atunci când, eliberată 
de măruntaie şi de stomac, s-a ivit în rana larg deschisă pieliţa 
fină a uriaşului ficat de culoarea tutunului! Patruzeci de 
kilograme sau mai bine de asemenea bizară materie îmbibată 
cu ulei cădeau acum sub cuţit. Am rămas multă vreme visător în 
faţa acestui tezaur de vitamine îngropate, ascunse în pântecul 
bestiei: „Va trebui să mai despicăm rechini, să mai scoatem 
monştri la suprafaţă pentru ca butoaiele să se umple în cală”, 
gândeam eu. 

Eram departe de-a bănui că munca asta avea să dureze 
vreo câţiva ani atunci când contemplam puntea plină de sânge 
şi hainele noastre impregnate deja cu ulei; Am izbucnit brusc în 
hohote, revăzându-mă la Le Vesinet, unde refuzam în zilele de 
iarnă lingura cu ulei din ficat de cod. Aici uleiul curgea gârnlă şi 
Pablo îndesa ficaţii într-un butoiaş şi noi înotam în mirosul lor și- 
n propria noastră exaltare. 

- O să-i sărăm numaidecât! 

Şi bietul tata, care crezuse tot timpul că nu voi învăţa 
niciodată să pescuiesc! Revedeam crapii şi minusculele jucării 
cu ajutorul cărora îi prindea el. Ah, viaţa e plină de surprize! 

Pépé suie din cală. E verde; nici măcar rachiul nu-i poate fi 
de folos. Zice 

Borăsc întruna, căpitane; dar o să mă obişnuiesc 

Şi dispare din nou în cala puturoasă, pentru a continua să 
lupte cu sine însuşi. Botezul sângelui şi-al uleiului constituie 
pentru toţi o încercare. 

Trebuie să azvârlim în apă rămăşiţele rechinilor şi să 
spălăm puntea, ca să scoatem undiţele. Ne grăbim să verificăm 
comportarea echipamentului nostru improvizat şi să aflăm câte 
animale s-au prins în cârlig. Reverberaţia ne orbeşte; dar Pablo 
a şi apucat pluta de balsa şi, cu toate că hula e puternică, noi 
ceilalţi tragem cablurile de oţel. O nouă surpriză: acestea caută 
să-şi reia vechea formă şi se încolăcesc în spirale dezordonate! 
Simţim în acelaşi timp că pe sub apă vine cea dintâi masă - şi 
iată că se iveşte la suprafaţă primul dintre tiburonii prinşi în 
undiţele noastre. El iese din valuri ca un monstru al 
apocalipsului: cu botul căscat, cu carnea plutindu-i în zdrenţe. 
Ne priveşte fix, cu singurul ochi care i-a mai rămas. E mort, a 
fost sfâşiat şi ciopârţit de viu. Urmează o serie de trei rechini 
mai mici: apoi două cârlige goale, dintre care unul răsucit de 


nişte fălci care-nvinseseră până şi oţelul. Dar acum ştiu că vom 
avea nu peste multă vreme cârlige mai puternice, din 
vanadium. Căci suntem fără îndoială mânjiţi de sânge, acoperiţi 
de ulei, ne-mpotmolim printre deşeuri şi cabluri, însă avem 
dovada că un asemenea pescuit e cu putinţă. 

Trebuie s-ajungem cât mai repede într-o insulă unde să 
ancorăm în noaptea asta, iar mâine să vedem cam ce cantitate 
de vitamine cuprind ficaţii. Foamea, o veritabilă foame, a pus 
stăpânire pe noi. Pablo şi Suarez au despicat burta primului lor 
rechin; „Piept dublu” încă mai împrăştie rămăşiţele monştrilor, 
aruncând găleți cu apă de mare. Eu reiau şi termin săratul. 
Urmez întocmai indicaţiile laboratorului american: tăiaţi totul în 
felii subţiri, iar pe acestea presăraţi-le cu 12% sare. Suarez 
învaţă, transmiţându-i prin tambuchi şi lui Pépé. Mereu acelaşi 
miros de ulei şi de sânge, dar e superbă ziua asta dintâi! 
Victoriano manevrează corabia în aşa fel încât să evite fundul 
stâncos şi să ajungă la un mic golf din Insula Mortului. Primul 
nostru butoiaş cu ficaţi de rechin doarme, bine legat, în pântecul 
lui Pelicano 32. Putem să scoatem acum brasero+-ul şi să 
mâncăm, în fine, să devorăm proviziile. Şi de ce nu ne-am culca, 
fiindcă noaptea coboară, pe nisipul cald al golfului, de ce nu ne- 
am scălda în mare şi n-am înlătura mirosul ăsta, aşteptând să 
termine Victoriano de gătit? Pepe şi Pablo se şi apucă să lase 
piroga la apă, când pe mine mă cuprinde brusc dorinţa de-a face 
o vrajă. Cobor spre magazie, spre bodega, unde încuiasem 
dinadins, cu prilejul spintecării primului rechin, vreo cinci, zece 
kilograme din carnea acestuia. Vreau să-nghit carne de rechin, 
da, să mă imunizez, să intru în comuniune cu duşmanul! 
Victoriano înţelege, dar se teme, face mofturi. Îl conving pe 
neaşteptate, vorbindu-i despre Santa Rosa: „Când vom merge 
să ne stabilim la tine, la Santa Rosa. - O să poţi spune că noi 
vânăm rechini, dar că-i şi mâncăm”. 

Şi pentru a goni teama, „Ai dreptate, căpitane, toată 
lumea trebuie să mănânce”, Victoriano începe să taie, în 
noaptea limpede, felii groase din carne de rechin. Apa mării a 
sărat in chip natural fiertura, iar bătrânul indian, zâmbindu-mi 
complice, ne-a pregătit un zdravăn sos picant: „O să le spunem 
mai târziu c-a fost rechin, mi-a zis el. Până atunci o să botez 
mâncarea asta picoudo. 


* Recipient metalic umplut cu cărbuni aprinşi şi aşezat pe un trepied. 


După ce echipajul meu lihnit de foame a devorat, la 
lumina lunii, ramon-ul, tocana bătrânului indian, golind 
străchinile de tablă, le-am oferit tuturor câte-un pahar de 
aguardiente, pentru a sărbători umplerea primului nostru 
butoiaş; apoi am spus: „A fost rechin ce-am mâncat noi în seara 
asta, nu-i aşa, Victoriano?”, Bătrânul indian a făcut semn că da. 
S-a lăsat un fel de tăcere, apoi mândria a prins să lumineze 
feţele, ca şi când am fi avut şi noi, din clipa aceea, o putere 
egală cu a duşmanului. 

A doua zi in zori am simţit nevoia să cobor pe mica plajă şi 
să mă scald, dându-mi jos hainele împuţite. Victoriano a făcut la 
fel, în vreme ce ne scăldam, deci, întremaţi de razele răsăritului 
de soare, îi cer lui Pepe să aducă de pe corabie micul laborator 
Lamotte, pe care mi-l pusese la dispoziţie consulatul - aveam să 
aflu, în sfârşit, media unităţilor de vitamină A. Mă las purtat de 
valuri, mă bucură mult acest scurt repaus, când aud strigătele 
lui Victoriano, care ţâşneşte din apă si aleargă spre haine: 
„Căpitane, crabii ne halesc ţoalele”. Îl văd cum îşi scutură 
zdrenţele şi pune pe goană zeci de crabi roşii. Fug şi eu repede 
la ale mele şi descopăr că sînt ciopârţite de-o veritabilă armată, 
care  benchetuieşte.  Contemplu dezastrul: bun, iată-mă 
condamnat să nu mai port de-acum înainte decât rupturile astea 
de Robinson, căci va trebui să păstrez costumul celălalt pentru 
viitoarea mea vizită la consul. Dar incidentul e repede trecut cu 
vederea. Ce pace pe această mică insulă încălzită de soare! Mă 
şi apuc de analizele mele improvizate. Am extras câte-o 
bucăţică din fiecare ficat; torn tetraclorură de carbon; cufund 
eşantionul într-un tub anume făcut pentru măsurare. E cea 
dintâi instanţă»: 10.000 de unităţi! Mă aflu sub normele cerute. 
Unii ficaţi ating 12.000 de unităţi, dar nu mai mult; şi se cer 
25.000. Nu sînt decepţionat; doar neliniştit. Vom da noi peste 
rechini în conformitate cu normele? Pentru a ajunge acolo va fi 
poate nevoie să batem zile şi zile coasta, să marcăm adâncimile 
prin repere, să triem speciile. Hotărăsc să pun la curent întregul 
echipaj. Feţele indienilor mei cholos sînt grave, dar nici unul nu 
pare descurajat, ba dimpotrivă. Victoriano pricepe miza goanei 
ăsteia după vitamine; el vorbeşte - şi mulţumită lui eu simt 
născându-se entuziasmul, îndârjirea. Bătrânul Suarez are nişte 


* În original: „juge de paix” (judecător de pace) - magistrat care dă singur 
verdictul, provizoriu sau definitiv, în cauze, civile de mai mică importanţă. 


cuvinte care-mi merg drept la inimă: „Fă-ne cinstea, căpitane! 
Lasă-ne vreme”. lar Victoriano mă lămureşte că ei sînt hotărâți 
cu toţii să navigheze ani de zile, dacă va fi nevoie, ca să se- 
ntoarcă bogaţi la Santa Rosa; „mai mult în ceea ce priveşte 
faima decât banii”, adaugă el. Şi-mi dau seama că prin 
sinceritatea mea am câştigat un echipaj credincios pe viaţă şi 
pe moarte. Cum să mă mai îndoiesc de-acum înainte? 

- Direcţia nord! Pornim iar! 

„Piept dublu” se şi apucase să-ncarce piroga, brusc, 
Suarez mi-a arătat două siluete care veneau pe plajă către noi. 
Am tras piedica pistolului, căci n-are rost să-ntâmpini fără 
bănuială nişte contrabandişti gata la orice, numai ca să pună 
mâna pe-o corabie. Suarez şi Pablo şi-au scos cuţitele. Cu greu 
puteai observa de departe dacă cei doi oameni erau înarmaţi. 
Am strigat: 

- Ce vreţi? Rămâneţi acolo unde vă aflaţi. 

- Somos abandonados*]. 

Oameni părăsiţi la capătul ăsta de insulă? M-am întors 
spre Victoriano, care-a intervenit în locul meu; 

- Azvârliţi cuţitele şi apropiaţi-vă să discutăm. 

Cei doi oameni au lăsat să le cadă un fel de cuțite 
pescăreşti şi au făcut câţiva paşi înainte: 

- Ne e foame. Nu suntem bandiți, ci pescari. Da' tu nu eşti 
Victoriano din Santa Rosa? 

Cei doi oameni erau, după cât se părea, nişte pescari 
manabiţi, pe care un contrabandist peruvian îi părăsise în insulă. 
Victoriano le-a dat să mănânce carne de rechin şi a continuat 
interogatoriul. Povestea lor părea adevărată. De două luni 
căpitanul nu-i mai plătea; când ei şi-au cerut din nou lefurile, au 
fost coborâţi pe insulă, cu misiunea de-a tăia lemne pentru 
gătit; au aşteptat zadarnic şalupa. Ne rugau acum să-i luăm cu 
noi. Păreau voinici şi musculoşi. L-am întrebat pe Victoriano din 
priviri şi am văzut că-mi împărtăşea sentimentul: pentru a hârțui 
rechinii, opt la bord nu eram prea mulţi. Ei bine, a doua zi, 
mulţumită acestor acrobaţi, Pablo a scăpat de la moarte. Vrând 
s-apuce, pe întuneric şi pe-o mare agitată, ultima plută de balsa, 
el a fost proiectat în apă. Legaţi cu un odgon şi. Spânzurând în 
gol, Chankai şi Cabeza - aşa îi chema, au înşfăcat, la ieşirea 


Suntem părăsiţi, în limba spaniolă in original. 


dintr-un val uriaş, braţul lui Pablo, înainte ca fruntea lui să se 
izbească de cocă. 

Începuse cea de-a doua bătălie; puntea gemea de rechini, 
pe care noi îi surprinseserăm în plină luptă cu „împăraţii”, acele 
torpile vii care mai sînt numite uneori şi peşti-spadă. Navigând 
până la căderea întunericului, in mijlocul unei mări furtunoase, 
nu făcusem decât s-ascult de rugăminţile oamenilor mei, care 
voiau cu orice preţ să vâneze această nouă specie de peşti 
carnivori, cu spinare albăstrie şi pântec alb. Dimineaţa, analizele 
mele indicau totuşi o constantă remarcabilă de 12.000 de 
unităţi. Fără îndoială, depăşisem un pic recolta din ajun. Mai cu 
seamă învățase fiecare pe cont propriu să ridice undiţele, să 
arunce cu harponul. Să se autodepăşească. Capturarea fiecărui 
nou animal devenea un fel de petrecere sângeroasă. O luptă 
fără milă. Unul câte unul, monştrii, aceia de mai bine de patru 
metri lungime ne abandonau ficaţii lor, nişte ficaţi de treizeci de 
kilograme, ţinuţi la capătul braţului întins. În semn de victorie. 

Dar aventura presupune şi tehnică, seriozitate, cuvânt 
dat, ordine îndeplinite. Pentru a-ţi asuma un risc, trebuie să ai 
nişte certitudini. Am socotit că era necesar să iau urgent 
legătura cu serviciile americane, ca să văd cum stă situaţia şi să 
livrez primele două butoiaşe cu eşantioane. Ţineam să-mi verific 
primii paşi de chimist, de furnizor. Intre timp, buna mea 
dispoziţie trebuie să fi fost molipsitoare; poate că biftecurile de 
rechin ne încărcau cu energii necunoscute. Victoriano vorbea 
întruna, râdea. Sub zdrenţele noastre, alcătuiam un singur trup, 
agil, complice, gata să îndure toate necazurile. Vânătoarea ne 
împinsese cam până prin dreptul Salinas - ului; trebuia să ne 
întoarcem la Guayaquil şi să urcăm pe râul Guayas. 

La răsăritul soarelui, în vreme ce eu nu vedeam decât 
culoarea infinit de albastră a mării, Victoriano, aducând cafeaua, 
scoate un strigăt: 

- Una mane ha! 

- O pată? Unde? 

Departe de-a avea privirea la fel de exersată ca 
Victoriano, îmi dau toată silinţa să descopăr pe-ntinderea mării 
un semn cit de mic. Victoriano îşi scoate sabia şi ocheşte cu ea 
în direcţia necesară: „Ca un bob de fasole, acolo”. 

E vorba de un banc de toni sau de bonite. Pentru ce n-am 
lua câteva probe şi din ficaţii lor? Indrept corabia spre pata din 


zare, în vreme ce Victoriano îşi continuă reflecţiile; „Mai târziu, 
în nord, va trebui să vânăm rechini care se hrănesc cu toni”. 

- De ce? 

- Poate că au ficaţi mai buni. 

Ce reflex, ce ipoteză instinctivă! Reţin sfatul, în vreme ce 
ne pregătim să prindem cu harponul vreo douăzeci de toni şi de 
bonite, a căror carne crudă, frământată cu lămâie, ne va da, aşa 
zice Suarez, o formidabilă ascuţime a vederii: „chestia asta se 
numeşte seviche”. lau notă şi pun să fie despicaţi peştii. 
Vânzarea lor se va face în beneficiul oamenilor; dar închid 
viscerele, eşantioane preţioase, în nişte cutii. Ştiu, după 
instrucţiunile scrise, că ficatul de ton sau de bonită conţine 
vitamina D2 şi că substanţa asta fixează calciul în organism. 
Încep să visez: aici pe coastă, unde sînt pescuite numeroase 
asemenea bancuri, indienii aruncă ficaţii. Va trebui să chibzuim, 
să-i învăţăm poate pe unii pescari să facă stocuri din ceea ce ei 
consideră a fi nişte deşeuri. Mă gândesc la Paul Lecointe, omul 
care m-a învăţat primul să adun pietre, plante, insecte. Astăzi, 
mulţumită lui, fără îndoială, încerc singur, deşi nu mi se cere 
nimic, şansa asta suplimentară de-a fi util. Cuget la prostia lumii 
noastre; minată de nebunia puterii, Europa se sfâşie; bogăţiile 
lumii întregi nu vor fi de ajuns pentru a potoli această furie a 
risipei, care-a pus stăpânire pe omul alb. Şi eu mă aflu aici, cu 
indienii, ca să vâr ficaţi în cutii. Dacă măcar într-o zi aventurierii 
s-ar putea pune în legătură cu marile laboratoare, câte 
descoperiri ar exista în perspectivă! 

Dar ca şi atunci când am aşezat primele undiţe pentru 
rechini, va trebui să aşteptăm ca să vedem ce se va alege din 
efortul nostru. Pădurea, Satipo mi se par nespus de departe. O 
barieră mai înaltă decât munţii mă separă în clipa asta de Rio 
Guaporé, unde se ascund ai mei. Mă simt cucerit de mare - 
pentru multă vreme, fără îndoială. Ştiu de pe acuma că indienii 
mării reprezintă pentru mine o nouă familie. Aşa e viaţa. Aşa e 
viaţa mea. 

25 
ÎNCHIRIEZ CU ZECE DOLARI O BAZA DE LA ELEFANTESA, O 
NEGRESA URIAŞA 

Dacă eşti murdar de ulei, dacă puţi şi eşti astfel 
prizonierul unei duhori pe care omul civilizat n-o poate îndura, 
nu-ncerca mai cu seamă să faci să se creadă că te scalzi în apă 


de Lubin. Dacă eşti ageamiu, dezgustător, necinstit, mai bine să 
dai cărţile pe faţă. De ce să-nşeli lumea? Trebuie să spui: „lată 
ce se petrece cu mine”. Ştiu: cu asemenea raționamente, marile 
hoteluri s-ar goli de toate falsele lor ducese, care put a mort. 
Posibil, insă din asta marile hoteluri ar avea de câştigat: s-ar 
întoarce adevărații miliardari. Am înţeles asta la Guayaquil, 
strângându-i mina consulului american. Chiar curat şi spălat, 
puteam a ulei de să cazi pe spate ori s-o iei la goană şi am spus, 
fără îndoială pentru că nu puteam face altfel: 

- Sir, put a ulei. Scuzaţi-mă. Rechinii, ştiţi... Atâta tot. 
Norocul meu a vrut ca omul să fi fost pe vremuri 

Marinar. 

- Comandante, dacă n-ar exista misiunea asta, m-aş afla 
alături de dumneavoastră pe-o corabie. 

Asemenea cuvinte, când miroşi a putină, a cod, a rechin, a 
bonită, pe scurt: mirosul pentru totdeauna dezgustător al 
pescuitului în larg, valorează mai mult decât toate decoraţiile. 
Intemeindu-se pe un raport - un întreg teanc de hârtii - care 
putea să-nsemne pentru mine ghilotina, consulul s-a apucat să 
citească şi să comenteze rând pe rând. Sunt momente când 
hârtia valorează dolari, momente când pentru aventurier 
legalitatea se pune chezaşă. Dincolo de mutra mea, de statura 
mea totuşi dichisită, se profila grupul hirsut şi trenţăros al 
indienilor cu  harpoanele. Nu mai eram singur, păream 
reprezentantul acestor nebuni ai riscului, acestor hăituitori 
benevoli de rechini şi ştiam acum, stând comod într-un fotoliu 
care urma cu siguranţă să fie dezinfectat, ce-nseamnă pescuitul 
ăsta al rechinilor. Puteam chiar, lucru nu prea des întâlnit, să-l 
contemplu din două părţi, ca om pierdut pe o corabie-n Pacific, 
împreună cu vitejii mei de fiecare zi, dar şi conştient că ajut 
nişte aviatori aflaţi pe moarte în spitalele din Scoţia şi din 
Cornwall. (Mă gândeam la prieteni ca Francony, deoarece nu mă 
îndoiam de faptul că un asemenea om, se aruncase în bătălie.) 
În asemenea momente, simţi că trăieşti, împărţit, tras în toate 
direcţiile, aflat la largul tău în mijlocul imposibilului, exişti în 
fine. Consulul trebuie sa fi simţit că nimic din atitudinea mea nu 
putea să semene a joc. El însuşi îşi citea însemnările, el însuşi 
evoca războiul, mai surâzător aici la prima vedere, dar în cele 
din urmă la fel de prompt şi de ucigaş. Moartea dă aripi tuturor, 
fiinţelor umane; până şi cei mai buni se-ntrec pe ei înşişi. 


Consulul S.U.A. era un om dintr-o asemenea stofă. Cuvântul lui 
era acela al unui marinar, scurt, eficace. Îndată după plecarea 
mea. Mi-a spus el, anunţase Washington-ul. Primise anume 
pentru mine două lăzi cu cârlige solide, din vanadium. Ar să-mi 
fie transportate la bord. 

- Şi dumneavoastră? A continuat el. 

l-am povestit, ruşinat, despre  întiile mele isprăvi 
pescăreşti şi i-am pus la dispoziţie rezultatul analizelor. 

- Nu vă descurajaţi. „Washington-Laborator” din Seattle 
rămâne pe mai departe interesat. Citiţi. 

Am citit mesajul care confirma reglementarea celor 
25.000 de unităţi Dar restul telegramei ne salva: „Cumpărăm 
câteva sule de kilograme de ficat pescuit prin toate mijloacele. 
Preţ provizoriu un dolar kilogramul, cu plata în bani lichizi. Vom 
continua sau nu, după analiza eşantioanelor achitate. A ni se 
face legătura cu căpitanul”. Soneria telefonului a vestit sosirea 
butoiaşelor şi a cutiilor cu eşantioane. Indienii mei grăbiseră 
mersul livrării. 

- Ce cantitate ne aduceţi? 

- 400 de kilograme. 

Consulul mi-a completat pe loc an cec de 400 de dolari - 
din care să petrecem şi să ne aprovizionăm cit mai bine. l-am 
strâns mâna simpatică, anunţându-l că urcam acum spre insula 
La Plata şi spre portul Mania. 

Inainte de a părăsi oraşul Guayaquil, am priceput în seara 
aceea tot ce-nsemnam noi, atunci când. După un chef destul de 
prelungit, am intrat cu oamenii mei într-un cabaret celebru. Un 
general plin de decoraţii îşi sfârşea acolo seara cu nişte prieteni 
şi nişte femei. M-am aşezat singur la o masă, în vreme ce 
indienii rămăseseră la bar. 

- Miroase a cod, a zis foarte tare generalul, după o clipă. 

M-am ridicat ca împins de un resort şi am spus, pe acelaşi 
ton: 

- Eu sînt ăla care pute. Am declarat război rechinilor. Dar 
dumneavoastră? 

Mi-am golit paharul dintr-o înghiţitură şi am aruncat doi 
dolari pe masă. Generalul mă privea, uluit. Indienii mei se 
grupaseră către uşă, neliniştiţi şi plini de curiozitate. Am făcut 
câţiva paşi spre el, reluând: 


- Dar dumneavoastră, generale? Medaliile astea unde le- 
aţi câştigat? Noaptea trecută, la ping-pong? 

Surprins, dar inteligent în felul său, omul a izbucnit într-un 
uriaş hohot de râs, oferindu-ne tuturor câte-un ultim pahar. De 
atunci, la Guayaquil, am devenit pentru toţi „Căpitanul Tiburon”. 

Cu vremea legenda s-a întins pe coastă până-n Panama, 
iar noi aveam să profităm cu toţii de faima asta, oare a crescut 
şi mai şi, atunci când, la vreo câteva săptămâni, in urma unei 
manevre greşite, am căzut în apă lângă insula La Plata şi am 
fost nevoit să înjunghii fulgerător un rechin, pe când ceilalţi, 
abătuţi din drum de rana acestuia, se repezeau să-l sfâşie. 

Pentru întregul echipaj, care s-ar fi lăsat nimicit ca să mă 
smulgă din apele mării, era limpede că nimic nu mi se mai 
putea întâmpla. În ceea ce mă priveşte, socoteam că fusese 
vorba doar de vigilenţă şi de reflex la momentul potrivit. Dar 
cum indienii de pe coastă răspândeau povestea magică a 
vânătorilor noastre, viaţa periculoasă pe care-o duceam s-a 
transformat într-un şir de fapte eroice şi, de pretutindeni, au 
început să curgă voluntari. Totul a prins să capete asemenea 
proporţii încât, atunci când am primit în portul Manta un mesaj 
din Seattle, am proiectat pe dată să măresc flotila. Căpitănia 
portului mă aştepta, într-adevăr, cu o telegramă la care nu mai 
speram: 

„Trimiteţi cantităţi nelimitate de ficat de rechin de la 
12.000 la 20.000 de _ U.I.V.A. identice cu eşantioanele 
dumneavoastră. Stop. Plătim 0,50 dolari livra F.O.B. Guayaquil. 
Stop. Băncile Guayaquil şi Manta avizate. Washing-lon- 
Laborator. Seattle.” 

A doua zi, un nou mesaj adus la bord, în locul unde 
pescuiam. Expediat din Guayaquil: 

„Căpitan F.F.A. la bordul corăbiei Pelicano 32. Ecuador 
S.A. Cumpărăm toată cantitatea ficat ton şi bonită, întreg 
conţinutul de vitamine D2. Preparare exact ca la eşantioanele 
dumneavoastră Stop. Preţ F.O.B. 0.50 dolari livra sărată. W.- L. 
Seattle”. 

Omul care adusese mesajul avea obrazul uscat si tăbăcit. 
O cicatrice uriaşă îi brăzda faţa, de la frunte la buza inferioară, 
iar unul dintre ochi îi rămânea închis în fundul orbitei. Celălalt, 
cel zdravăn, se uita ţintă la mine: „Mă cheamă El Tuerto, a spus 


trimisul ăsta al portului. Căpitanul mi-e compadre. Vreau să 
lucrez cu voi”. 

„Chiorul” se oferea să-mi facă rost de-o clădire veche şi să 
expedieze la Guayaquil butoiaşele provenite din capturile 
viitoare. Calele noastre gemeau de pe acum de ficaţi puşi la 
conservat: am socotit oferta lui providenţială: trebuia să ieşim 
din perioada rodajului. 

Aşa se-ntâmplă în cadrul aventurii. Dă tot ce ai mai bun în 
“tine şi ceilalţi aduc şi ei. Contribuie, se adaptează. Elimină 
paraziţii şi vei vedea cum aleargă, oamenii de pretutindeni cu 
soluţii. Astfel „Chiorul”, cuprins de un zel ieşit din comun, s-a 
apucat să strângă, plătind câţiva bănuţi acolo, butoaiele pentru 
untură topită si pentru manteca* ale tuturor negustorilor, foarte 
fericiţi să ne vândă sare în cantităţi mari. Am pecetluit 
înţelegerea cu el şi aşa am putut, cu ajutorul echipajului, să 
câştig unul câte unul pentru întreprinderea noastră satele de 
pescari. Lăsam butoaiele cu sare şi demonstram practic felul 
cum se spală ficaţii de ton şi de bonită, apoi trecea El Tuerto şi-i 
aduna. Şi cu cât mergea treaba mai bine, cu atât simţeam că se 
conturează mai mult ideea de a-mi mări flota şi de a extinde 
vânătoarea rechinilor, în vreme ce indienii şi-ar continua 
pescuitul lor tradiţional, încântați de chilipirul suplimentar al 
recoltării ficaţilor. 

Ce coastă frumoasă e ciudatul decupaj ecuadorian al 
Pacificului: dune, pustiuri, păduri cu esente tari, immense plaje 
trandafirii unde se înalţă cocotierii. Din când în când, în mijlocul 
hibiscuşilor roşii, coliba unui pescar sau vreun pueblo rătăcit. 
Adeseori, scoici scrâşnind sub coca bongosilj-urilor în care 
debarcam, broaşte țestoase a căror ucidere trebuia s-o interzic 
şi nuci de cocos, o minunată hrană pentru echipaj. Cu toată 
asprimea vânătorii, cu toată goana după vitamine, eu unul nu 
scăpăm niciodată spectacolul miriadelor de reflexe ale mării şi 
ale soarelui în asfinţit. Weekend-urile mele erau secunde smulse 
timpului, clipe scurte de fericire şi plenitudine. Dar până şi în 
clipele acelea aveam mereu ochiul treaz... 

Intr-o seară, pe când ne întorceam cu şaizeci de ficaţi de 
rechin la bord, am simţit că nu mai pot aştepta. In faţa portului 
Manta, mi-am făcut în minte toate socotelile şi m-am considerat 


* Grăsime, untură, în limba spaniolă în original. 
* Bongo, luntre indiană, în limba spaniolă în original. 


pregătit pentru marele joc: să cumpăr trei noi corăbii de ocazie, 
să-mi înmulţesc vizitele la pescari, să-l întăresc pe El Tuerto 
„Chiorul” în funcţiile lui, să-i deschid un cont la banca din Manta 
şi mai cu seamă să dibuiesc pe undeva un cartier general, cu 
antrepozite, combustibil, alimente şi tone de sare. Pentru rest, 
va fi de ajuns să găsesc un bun depozit la Guayaquil. Am văzut 
dintr-o dată conturul, ansamblul, sistemul. Există astfel 
momente când totul devine limpede. Nu trebuie decât să 
păstrezi imaginea soluţiilor transmise ca prin minune judecății 
tale. Toate celulele au lucrat, fără îndoială, vreme de luni de zile 
şi brusc ţi se înfăţişează fresca; e începutul. Reiei totul de la 
capăt - dacă nu cumva eşti vreun ştab gătit de sărbătoare, 
vreun pomădat pentru comedia zilei. Când te afli sub razele 
soarelui între două boturi căscate de rechin, în zdrenţe, dar ca 
un adevărat milionar al vieţii, cine ar putea să falsifice partida? 
Nimeni. Pictorul eşti tu. Şi mai bine: artistul nu mai eşti tu. 
Oamenii, împrejurările, semnele - iată culorile care îţi conduc 
mâna. Tabloul se pictează singur, aproape fără voia ta, în 
mijlocul puterilor care dormitau şi acum proliferează. Marea te 
îndeamnă, ca şi jungla, către infinit. 

Când Pelicano, cu pântecul plin de vitamine, a intrat în 
portul Manta, înlăuntrul meu cânta marea muzică, orchestra 
aceea gravă. Presimţeam că voi fi prins de-acum înainte între 
micul orăşel cu case coloniale şi golfurile Machalilla, Salinas şi 
Esmeraldas, în nord. Până la arhipelagul Galapagos, Pacificul ne 
punea la dispoziţie rezervele sale; mă simţeam nespus de mic în 
faţa acestei imensităţi pe care-o aveam de străbătut, de 
cercetat. In prezenţa resurselor autentice ale naturii, omul face 
totdeauna figură de amator - ba nici atât! 

In seara aceea, după descărcarea butoiaşelor de pe 
corabie, petrecerea de la El Tuerto s-a transformat într-o 
pregătire de luptă. Îmi plac chefurile devenite nişte trambuline, 
pentru că tace fiecare cu ocazia lor risipă de pasiune, de 
îndrăzneală, de nebunie utilă. Până şi “Piept dublu” şi Chankai 
bâiguiau între două pahare lucruri importante. Trebuie să-i 
asculţi totdeauna pe beţivii cumsecade, pe aceia care au dreptul 
să se îmbete. Ei vorbesc din inimă, asemenea copiilor, sînt 
inspirați. 

- La Cruzita se află prin părţile mele! Zbiera Chankai. 


- E locul care ne trebuie, întărea „Piept dublu”, cu o clipire 
din ochi către mine. 

Aşa am aflat în noaptea aceea - o noapte de petrecere în 
depozitul admirabil condus de El Tuerto „Chiorul” - frumoasa 
istorie a locului numit La Cruzita şi pe dată am hotărât că va fi al 
nostru. 

Chankai povestea că odinioară, vizavi de La Plata, mai jos 
de capul San Lorenzo, un contrabandist dăduse într-o zi năvală 
în insula unor pescari amărâţi. Venea acolo cu două balandras - 
uri încărcate cu materiale, cu grinzi, cu saci de var şi cei zece 
indieni ai lui s-au apucat să scormonească partea de sud a 
insulei, căutând un loc potrivit pentru ridicarea unei construcţii. 
Şeful însuşi a mers de-a lungul coastei şi a descoperit o cruce 
mică din piatră albă, pe jumătate îngropată în pământ; curios, a 
dezvelit-o. Era un mormânt, fără îndoială: omul a dat peste un 
sipet de guayacan, lemn foarte dur care creşte în Ecuador, şi, 
surprins, a scos din sipetul acela un pieptene mare de baga şi 
un bilet îngălbenit, cu următoarele cuvinte: “Aici am ucis-o şi am 
îngropat-o pe aceea pe care o iubeam. Oricine ai fi, respectă-i 
mormântul şi crucea., 

. Piept dublu” şi Cabeza. Care păreau să cunoască istoria, 
îşi smulgeau pe rând cuvintele din gură, povestind cum 
contrabandistul cheltuise mulţi bani ca să ridice în locul acela o 
casă uriaşă şi cum fusese apoi omorât, pentru că de la o vreme 
făcea numai rău satului. Cele două voci se încurcau una pe alta, 
se precipitau: 

- La Cruzita Blanca sînt cisterne şi magazii, căpitane! 

- Se ancorează uşor. 

- Am putea instala şi un far. 

Am promis că vom merge acolo în ziua următoare, de cum 
vom rezolva problema navelor şiam adormit cu toţii în mijlocul 
sacilor din depozit. 

In port, afacerea a fost repede încheiată: doar trei corăbii 
erau disponibile. l-am dat lui El Tuerto misiunea de-a 
supraveghea minuţios repararea lor şi am plătit arvuna, ca să se 
poată începe treaba. Apoi. După ce l-am salutat pe căpitanul 
portului, am ridicat ancora, pornind către Puerto Machalilla, dar 
mai cu seamă către insula La Cruzita. 

Am ajuns. De la distanţă, totul părea minunat, Victoriano 
încerca adâncimea, lingă un mic golf” la adăpost de vânturi, se 


întindea o plajă cu nisip fin şi cu scoici trandafirii. Porumbei 
sălbatici îşi luau zborul la apropierea luntrei noastre. Chiar în 
faţă, o construcţie masivă, impunătoare, se înălța deasupra 
dunei acoperite cu volbură. In jur, câteva capre rodeau - nişte 
arbuşti, folosiţi şi la fixarea parâmelor, fără îndoială. Pentru a 
vizita locul, doream să aştept sosirea tuturor oamenilor mei. Dar 
abia ajunşi pe pământ, Chankai şi Cabeza, cuprinşi de 
înflăcărare, au şi început să urce coasta; fuseseră recunoscuţi 
de câţiva locuitori ai satului, care trebuie să fi observat din 
vreme sosirea vasului. Am depăşit grupurile lot prins, în 
îmbrăţişări generoase şi sonore şi am luat-o spre mai ea uşă de 
lemn. 

- Atenţie, căpitane! Daţi-vă înapoi, e primejdios. M-am 
dat, începând să văd dacă nu se arată cineva 

La vreo fereastră. Nimeni. Chankai a făcut câţiva paşi 
înainte, fluierând şi strigând de departe „Heeei! Tomala!”. 

- Valea, nătărăilor! 

Un glas ciudat răzbate dinăuntru. Şi Chankai se apucă să 
discute cu glasul ăsta; 

- E căpitanul nostru. Deschide î Vine să viziteze La Cruzita 
ca să cumpere... 

O tichie de bumbac aşezată pe-o căpăţână hidoasă apare 
prin crăpătura ferestrei: 

- Căraţi-vă, pedosos, laşilor, acu' vă străpung! 

- Nătărău şi laş eşti tu! Vine să cumpere, ţi-am spus. 

- Aveţi o scrisoare de ia ducesa? Proprietăreasa nu vrea să 
lase pe nimeni să intre. 

Chankai pricepe, în sfârşit, că trebuie o vorbă de la 
stăpâna casei. Tichia dispare totuşi din dreptul ferestrei, se aud 
paşi pe scară, un canat se întredeschide. Zăresc o stârpitură de 
vreun metru şi zece, cu picioarele strâmbe, dar zdravene, care 
mă priveşte ţintă, fără să arate prea mare încredere. E Tomala. 
Paznicul. 

- Dacă vă las înăuntru, îmi daţi o scrisoare pentru dueña 

- De acord. 

Vreau să înaintez, el scoate un cuţit zdravăn: 

- Nu, dumneavoastră singur. Fără nătărăii ăştia. 

- Atunci treci înainte. 

Extraordinarul personaj înţelege pesemne că nici eu n-am 
încredere: îmi întinde cuțitul în semn de pace. li spun. 


- Păstrează-ţi cuțitul. 

Urcăm printr-un miros de stătut. Lilieci spânzură ca nişte 
ciorchini într-un ungher al marelui antreu. E atâta goliciune 
peste tot, încât îţi vine să te cutremuri. Pe scară sînt întâmpinat 
cu nenumărate înţepături. Tomala zâmbeşte: „Purecii. Le e 
foame, dueña nu vrea să ne dea motorină să-i stropim cu ea”. 
Inspectez casa, grăbit să ies la aer. E o admirabilă fortăreață, o 
magazie, un centru de adăpostire. Totul pare să convină 
ancorării unei flotile, într-o debara de sub scară, sute de lilieci 
agăţaţi ca nişte smochine uscate: „Pentru țânțari”, spune 
Tomala, repede. Mă scarpin cu furie. Micul monstru strigă: 
„Primavera! Scutură hainele căpitanului!”. El însuşi râde şi 
gesticulează, aleargă într-o mică magazie, se întoarce cu nişte 
crengi: „Dezbrăcaţi-vă, să vă frec cu frunze de cochayuyo; 
purecii or să fugă”. Nu măi văzusem niciodată un ins atât de 
cumplit, de viu, de disproporționat. Observ că sub pantalonii de 
pânză ruptă, testiculele lui sînt enorme. Ce servitor! Nici 
Napoleon, nici vagabonzii mei din Amazonia nu-mi oferiseră o 
asemenea imagine de urâţenie îmbinată cu forţă. Afară mă 
dezbrac, in vreme ce Tomala mă freacă şi spun: 

- Pari curajos. Dacă vrei, te păstrez aici în slujba mea. 

- Ce leafă? Întreabă el imediat, neâncrezător. 

- Cât vrei tu, dacă eşti credincios. Dar dacă eşti jigodie, un 
picior în fund. 

Deodată Tomala mă priveşte cu un zâmbet visător, pe 
când nevastă-sa duce hainele mele spre casă. 

- Aruncă purecii în foc şi mişcă-te mai repede! Căpitanul e 
în pielea goală! Urlă el când ea a dispărut. 

Chankai şi Cabeza primesc în sfârşit permisiunea de-a 
vizita şi ei casa. Numără amândoi cu glas tare şase magazii 
mari, un birou, nişte camere. Îmbrăcându-mă la loc, simt că 
Tomala nu mai e atât de nesociabil şi că propunerea mea l-a 
sedus. El dispare un moment, în vreme ce echipajul controlează 
starea cisternelor. Visez deja să am în mână baza asta 
nesperată. Tomala se întoarce cu o bucată de carton unsuros: 
adresa proprietăresei. Trei cuvinte amărâte: „La Elefanta - 
Villamine”. Îi las numele meu lui Tomala şi ordon întoarcerea pe 
corabie. Dar noul slujitor ne urmează până la mare: „Vedeţi cum 
vă purtaţi cu Elefantesa. Cel care a vrut ultima oară baraca, asta 
a căpătat o lovitură de cuţit”. Şi insistă, repetă. li fac semn că 


am înţeles, pe urmă îi dau cartonul lui Victoriano, care se 
scarpină-n creştet: „Villamine? E cartierul bordelurilor din 
Guayaquil”. Părăsim plaja, Tomala urlând în continuare fraze ce 
nu se mai aud. “Spune că e mereu beată”, explică Chankai. 

Imposibil să lăsăm din mină o asemenea afacere. Ca să 
vedem, ca să riscăm, ca să fim la înălţimea insulei La Cruzita. 
Am ordonat fixarea direcţiei spre Guayaquil şi spre Elefantesa 
lui. 

Marea, fluviul pe care-l urcăm. Două zile mai târziu, iată- 
mă aproape de ţintă. Din nou Guayaquil! Părăsesc vasul şi sar 
într-un taxi. Bătrânul negru care conduce mă pândeşte prin 
oglinda retrovizoare. Aer neliniştit şi plin de dojana. Abia 
pătrundem pe străzile strimte şi puturoase ale cartierului 
Villamine, că şi suntem asaltaţi de cârduri de copii care urmează 
Cadillac-ul. Negrul meu opreşte dinaintea unui pridvor cu uşă 
masivă, în vreme ce ţâncii se înverşunează împotriva oglinzii 
retrovizoare şi urinează pe cauciucurile din faţă. „Aici e”, îmi 
arată şoferul, demarând. Nici măcar nu aşteaptă să-i achit 
cursa; fuge. Singur în mijlocul unei îmbulzeli provocatoare, n-am 
decât o singură soluţie: să mă scotocesc prin buzunar şi să 
arunc departe un pumn de mărunţiş. Sunetul frumoaselor 
monede de argint de cinci sucres» - se aflau şi din astea - mă 
eliberează pe loc. 

Aştept să-i văd pe copii şi pe oamenii mari cum aleargă 
scoțând urlete după banii ce se rostogolesc în zigzag printre 
dalele pavajului, apoi împing canatul unei uşi care dă într-o 
curte interioară. În fund, o altă uşă, împodobită cu ţinte groase, 
începe să se deschidă lent. Inaintez şi zăresc în umbră o siluetă 
enormă care mă pândeşte. Nu mai pot da înapoi. Disting un pat 
imens la nivelul pământului, nişte piei de bou, nişte lămăâi, o 
damigeana, o oală de noapte eu flori, o machete, pe scurt: un 
întreg sălaş pirateresc, mirosind a trup dat cu parfum de mosc, 
a alcool, a scorţişoară şi a tutun. O mână mă apucă de braţ, mă 
trage. Cum o fi acum voia Domnului, mă afund în penumbră. 

Nici o rază nu pătrunde din afară; încăperea e luminată de 
o lampă cu apărătoare contra vântului, care pâlpâie. E chiar ea, 
Elefantesa, care se lasă să cadă pe patul acela imens. Trebuie 
să cântărească vreo sută treizeci de kilograme şi mai bine. 
Trage dintr-o ţigară foarte lungă, privindu-mă fix. Zadarnic am 


* 1 Sucre 100 Centavos, moneda Republicii Ecuador. 


cunoscut-o la Cayenne pe negresa aceea faimoasă, providenţa 
evadaţilor, sunt subjugat de statura mastodontului din faţa mea. 
O stranie paralizie mă cuprinde pe măsură ce vocea de 
contrabas a femeii îşi desfăşoară spiralele, învăluindu-mă. E o 
voce care iese din străfundul cărnurilor; ai crede că vizitat toate 
cavernele lumii şi că de acolo îi vine forţa de-a te seca la 
stomac. Mă simt slab, mic, rahitic; încerc să mă agăţ de ceva, să 
desluşesc sensul cuvintelor, dar profunzimea glasului mă 
vrăjeşte; abia dacă pricep: „Toţi albii ecuadorieni sînt nişte laşi, 
căpitane. Nu-mi plac decât negrii şi indienii”. Scoate nori groşi 
de fum. Îi observ braţele, care alcătuiesc un fel de coloane de 
muşchi. Mâinile ei enorme mă trag de cămaşă, ca să mă forţeze 
să stau jos şieu rămân locului, mut, în vreme ce ea se apucă să- 
mi povestească despre strămoşii ei care-au fost martirizaţi, 
vânduți ca sclavi. La cinci ani, a văzut-o pe maică-sa murind în 
timpul lucrului. S-a oprit la Cruzita, ca să se-ascundă în 
scobitura unei stânci şi de-acolo a cules-o un indian manabit: „A 
ajuns bogat, căci a făcut contrabandă. Aşează-te, căpitane şi 
bea cu mine”. 

Elefantesa umple un pahar din nucă de cocos. Dau pe gât 
o primă porţie de rom alb. dueña îşi toarnă din proprie iniţiativă 
aceeaşi cantitate. Trebuie să mă aşez. 

- Când indianul a murit, mi-a lăsat moştenire La Cruzita. 

Îi voi putea face cunoscut scopul vizitei mele? In ce fel să 
încep ca să nu izbesc direct un asemenea bloc compact? O 
privesc cum bea şi surâde romului. Dinţii ei sînt superbi, 
incredibil de laţi şi de bine înfipţi în gingii. Spun: 

- În afară de Elefantesa, cum ţi se mai zice? Obrazul ei se 
schimbă, din sălbatic devine visător. Vocea îşi reia tonul acela 
de monolog care mă vrăjeşte: 

- Margarita. Vino lingă mine, căpitane. Statura mea îi 
înspăimântă pe bărbaţi, ştiu, dar sînt o femeie iubitoare. 

Mă trag înapoi. E o capcană: pahidermul! Asta poate fi şi 
sentimental Ce sirop! Mă simt prins în mierea acestei nevoi de 
tandreţe. Mâinile Margaritei îmi caută umerii. Să păstrez cu 
orice preţ direcţia, să vorbesc despre pescuit, să mă prefac că 
beau - ce pot să ştiu? Mă feresc fără bruscheţe: 

- Vreau să închiriez La Cruzita. 

- Ştiu. 


A şi aflat? Îmi ascund uimirea. Îi povestesc despre 
vânătorile de rechini. Brusc ochii ei se fac mari; ascultă, îi torn 
rom, dar trupul ei nu se poate stăpâni, se apropie întruna de 
mine. Cum poate să ştie totul despre proiectele mele şi despre 
mica mea echipă? Mister. Îi aud vocea groasă reluând cu 
tandreţe: 

- Îți închiriez La Cruzita pe zece ani, căpitane Tiburon. 

Plata chiar acum. 

Mă aştept la nişte pretenţii exorbitante, aşa că o iau 
înainte şi mă declar gata să semnez contractul, cu condiţia să 
cunosc preţul. Râs enorm, limpede, aproape copilăresc. Insist: 

- Cât, Margarita? 

- Un dolar pe an. Zece dolari în total şi semnez imediat. 

Râsul se dezlănţuie din nou, vesel, de neînțeles. Caut să 
descopăr capcana, mă tem de vreo greşeală: 

- Cunogşti valoarea dolarului? 

- Da, căpitane. Vrei să semnezi? 

Scot cei zece dolari, bancnotă ridicolă pentru o fortăreață 
atât de frumoasă. Nu prea e cinstit. Proprietăreasa are aerul că- 
şi bate joc de buimăceala mea. Vâră bancnota în buzunar şi 
strigă pe neaşteptate: „Tomala!” 

Sânt uluit, consternat la vederea piticului-servitor; el 
aduce un mic sipet preţios, al cărui capac formează o trusă de 
scris. Zâmbeşte vesel, pe când Elefantesa îmi explică: 

- Tomala a sosit înaintea dumitale, căpitane şi ştiu totul în 
ceea ce te priveşte. Eşti francez şi-i respecţi pe indieni. lată de 
ce semnez. 

Şi, cu un scris gros, Elefantesa a redactat contractul prin 
care îmi închiria Cruzita Blanca, iar eu am contrasemnat actul, 
în vreme ce Tomala îmi arunca priviri complice, ştergând-o cu 
discreţie de-acolo. Pumnul Elefantesei mi-a prins apoi mâna, a 
aşezat-o pe damigeana şi mi-a îndrumat gestul de-a umple nuca 
de cocos: 

- Bea, căpitane, să udăm înţelegerea. 

Ştiam că n-aş putea să scap de ritual. Doar să-mi păstrez 
ochiul treaz. Atâta tot. Am dat pe gât dintr-o sorbitură paharul 
de rom, apoi l-am umplut iar şi i l-am întins. Şi tot aşa de vreo 
zece ori, având grijă să expediez cel mai adesea porţia mea sub 
pat. 

- Bea, Mărgărita. 


Şi Mărgărita îşi sorbea dintr-o înghiţitură romul. Dar 
cantităţile n-aveau nici un efect. Brusc, maldărul de cărnuri a 
venit să se lipească de mine; nişte braţe herculeene m-au făcut 
prizonier şi iată-mă răsturnat pe spate. Aveam senzaţia că mă 
sufoc sub o şalupă plină ochi de rom alb. Beat eu însumi, nu mai 
luptam, simţeam că mă duc la fund. Fie, cu atât mai rău, am 
cedat. 

Dimineaţa, trezit de un sforăit profund, m-am ridicat alene 
din apele somnului şi am priceput că Elefantesa trebuie să fi 
ajuns să se năruie doar la câteva minute după mine. M-am 
desprins încetişor din toate legăturile în care mă ţinea trupul ei 
adormit. Lampa ardea cu lumină joasă: fitilul puţea. O privire 
spre Margarita, care zăcea doborâtă, apoi am şters-o pe furiş 
către uşă, culegându-mi în drum şapca. Aveam în buzunar actul 
de închiriere. Să ies, să respir, să plec! 

Nu încă - aşa cum stătea rezemat de unul dintre stâlpii 
curţii interioare, ţinând în mână un cuţit, Tomala s-a ridicat 
dintr-un salt. O dată trecută surpriza reciprocă, am înţeles după 
obrazul lui zeflemitor că nu făcea decât să păzească uşa 
stăpânei sale. 

- Căpitane, mi-a spus el. O să povestesc treaba asta 
pretutindeni. O să fiu slujitorul dumneavoastră la Puerto 
Machalilla şi pe insulă. Un bărbat care să reziste o noapte 
întreagă în parul Elefantesei!... Sânt slujitorul unui taur! 

Sărmanul Tomala, pentru ce să-i spulber iluzia? Chiar dacă 
romul alb a fost acela care ne-a doborât în realitate, legenda 
putea să-mi folosească printre indienii cholos. Am părăsit deci 
casa în zori. Cu tot mirosul gunoaielor, aerul era, în fine, o 
desfătare. Două fluierături, doi oameni s-au desprins din dreptul 
unui alt pridvor: regăsindu-mă teafăr şi nevătămat, Chankai şi 
Cabeza săreau în sus de bucurie. Bravi indieni! Le fusese teamă 
de vreun lucru rău, aşa că făcuseră de pază toată noaptea, gata 
să răspundă la orice chemare. 

Pentru pescuitul nostru, perioada aceea a însemnat o 
cotitură. In Europa se pregătea debarcarea. La Cayenne se 
vorbea despre un corp de foşti ocnaşi care se alăturaseră 
Franţei libere. Mi se cerea să intensific expedierile; eram 
pregătit să-mi măresc treptat efectivul. Am profitat de prezenţa 
mea la Guayaquil ca să fac revizia navei Pelicano, să ard ramuri 
lungi de palmier sub chila ei trasă pe uscat şi s-o debarasez de 


bromas, nişte scoici care-şi sapă cu perfidie labirinturi în coca 
vaselor. In timpul repaosului acestuia forţat, un caballero, 
bătrân distins, fost marinar, a venit să-mi propună spontan 
închirierea pe gratis a câtorva mari depozite de mărfuri, unde 
butoiaşele ar putea să aştepte plecarea spre Statele Unite. 
Mulțumită sfaturilor sale, am recrutat un agent de nădejde, 
care-a devenit expeditorul meu pentru Seattle. 

In câteva luni, sprijinindu-mă pe reţeaua mea de coastă, 
ocupându-mă cu pescuitul şi uneori - întâmplător - cu 
contrabanda de whisky, am ajuns să echipez o flotilă de zece 
corăbii, pe când El Tuerto, Chiorul” îşi continua, la Manta, 
recoltarea ficatului şi instruirea pescarilor. Străbăteam apele 
între coastă şi arhipelagul Galapagos, pretutindeni cunoscuţi, 
salutaţi, sărbătoriţi; născoceam toate felurile de pescuit: cu 
harponul, cu undiţa, cu plasa, chiar cu dinamita, ca să 
accelerăm ritmul. Rechinii începeau să nu mai aibă nici un 
secret pentru noi. Riscul scădea în ochii noştri până la a ne 
deveni primejdios de familiar. Accidentele nu lipseau nici ele, 
dar La Cruzita ne servea drept refugiu şi spital. Mă transformam 
într-un pirat al arhipelagurilor, într-un om al mării, un furnizor de 
ficaţi de îndată ce vreo bătălie cu rechinii ne oferea prilejul să-i 
decimăm şi să le despicăm burta. Rareori însă atingeam norma 
de 25.000 de U.I.V.A., chiar dispunând de-o flotilă şi având La 
Cruzita. ca bază. Totuşi îmi continuam implacabil vânătoarea şi 
sondajul fundurilor stâncoase, căci, oricum, laboratoarele ne 
telegrafiau, comunicându-ne satisfacția lor. 

Şi apoi viaţa se însărcina ea însăşi să ne încurajeze pe 
calea acestei căutări sălbatice a vitaminelor. Într-o seară în 
care, mi-aduc aminte, câştigasem încrederea stăpânului din 
insula La Plata, urma să întâlnesc un cap de familie care trăia, 
mi s-a spus, aproape numai din vânzarea ouălor de păsări şi se 
baricada cu îndârjire la sosirea oricărei corăbii. l-am câştigat 
încrederea şi pustnicul ăsta a găsit de cuviinţă să-mi comunice 
că văzuse parcă un avion căzând în apă. Ne îndreptăm pe loc în 
direcţia în care a semnalat Robinson prăbuşirea. E întuneric; 
marea colcăie de rechini-tigru, dintre care unii ating zece metri. 
Patrulăm zadarnic în căutarea unei epave. Dimineaţa, în raza 
vederii noastre se află Puerto Cariyo şi tot nimic. Dar la Intrarea 
în port, nişte bărci indiene ne fac semn: tocmai culeseseră un 
om scăpat de la dezastru. Mă duc în sat şi găsesc un aviator, pe 


care-l îmbarc pe loc pentru Manta. Omul îşi revine încetul cu 
încetul şi ne povesteşte la bord cum a înotat întreaga noapte. E 
singurul supravieţuitor al unui echipaj american care-a sărit în 
mare. Erau trei. O.pană de motor i-a obligat să-şi pună costumul 
gonflabil şi să părăsească aparatul de îndată ce el a atins 
suprafaţa apei. Privind marea, indienii mei înţeleg repede că 
rechinii i-au sfâşiat pe ceilalţi doi; îşi fac semnul crucii, 
sărutându-şi degetul mare. Îi povestesc aviatorului despre 
cercetările noastre în largul coastelor şi-l întreb ce-a făcut toată 
noaptea. În asemenea clipe, zăreşti în privirile unui om tot 
adevărul lumii. Şi vreme îndelungată mărturisirea omului aceluia 
mi-a slujit de învăţătură: “M-am rugat îndelung şi trebuie să-mi 
fi pierdut cunoştinţa. Mulţumesc”. Furia oamenilor mei împotriva 
rechinilor se înteţea în asemenea momente, o furie naivă, fără 
îndoială, dar atât de violentă, încât ne înzecea clanul, iar noi 
măream numărul undiţelor. 

Din Galapagos, unde nu existau timbre poştale şi de unde 
orice corespondenţă pleca fără taxă, expediasem în Europa 
câteva scrisori familiei şiam aflat că bietul tata, drag pescuitor 
de crapi, se dusese să se alăture mamei în cimitirul în care era 
înmormântată. În faţa mării, m-am gândit la el multe zile - la el, 
aventurierul din strâmtoarea Magellan, care mă înţelesese de 
fapt totdeauna. Zâmbetul lui, calmul şi eleganța lui nu puteau 
să dispară pentru mine. Mi-aduc aminte cum în dreptul golfului 
Cojimie, unde urma să pătrundem, m-am gândit că morţii nu 
sînt cu adevărat morţi decât atunci când încetăm să-i mai 
purtăm în sufletul nostru. Tatăl meu rămânea pretutindeni cu 
mine. În vinele mele curgea sângele lui, viu, aprins. Eram 
mândru că-l port în mine, fără ca el să mă apese vreodată. 
Socoteam, poate şi din cauza meseriei mele de marinar, că 
pământul e o materie prea grea pentru morţi. Numai amintirea 
poate fi un mormânt uşor. Adio, tată! Tu trăieşti încă. Golful 
Cojimie, insuliţele lui, plajele lui blonde cu smocurile cocotierilor 
m-au învăţat să te păstrez în sufletul meu. 


Cojimie, în nordul Ecuadorului, constituie un nesperat 
adăpost natural, cu condiţia să ştii să manevrezi printre 
bancurile de nisip şi să găseşti trecerea. Aveam de gând şă ne 


stabilim acolo pentru o vreme, ca să explorăm largul mării, 
doldora de rechini. 


Indienii din pueblo aclamau sosirea noastră. Un om se 
apropia de Pelicano 32 în pirogă. Eram departe de-a bănui că, în 
scobitura acelui golf, casa cea mai bogată, cu pilcurile ei de 
cocotieri şi cu hibiscuşii ei roşii, avea să devină pentru mine 
refugiul cel mai tandru. Omul cu piroga se numea Marco. El mi 
s-a prezentat ca unul dintre rarii vânători de rechini din partea 
locului şi m-a rugat să-l urmez. Am ancorat în faţa acelei 
frumoase clădiri care, mi-a spus el cu mândrie, era a tatălui său: 
„Mă numesc Marco Tupac-Ramirez. Locuinţa noastră va fi şi a 
dumneavoastră”. 

Am acceptat să-i cunosc onorabila familie, cu condiţia să- 
mi dea răgazul s-o pot cinsti aşa cum se cuvine. Mi-am pus deci 
nişte pantaloni şi o cămaşă curată, mi-am schimbat şapca şi m- 
am suit în pirogă. Marco strălucea. li admiram trupul de atlet, 
pielea arămie, vioiciunea. A făcut prezentările şi mi-am dat 
seama că echipajul meu trebuie să fi vorbit despre goana 
noastră după rechini: „Don Luis, tatăl meu. Dona Josefina, 
mama mea. Sora mea, Aydé. Fiţi binevenit. Ne-am bucura dacă 
v-aţi simţi aici la largul dumneavoastră”. 

Ospitalitatea acestei familii îmi mergea drept la inimă. 
Mama avea distincţia unei andaluze, iar Don Luis îşi păstrase 
toate caracteristicile indienilor de pe coastă. Aydé, foarte 
frumoasă, le semăna. Ochii ei mari mă priveau fără să clipească. 
Trebuie să fi avut douăzeci de ani. Imi păstrase un moment 
mina, astfel că fratele ei a tachinat-o: „Ayde pare tulburată, 
caramba* !”, a spus el râzând. Şi frumoasa metisă părăsise 
încăperea, într-un vârtej de fuste şi parfum. 

Am discutat şi eu mi-am expus intenţia de-a rămâne acolo 
mai multe săptămâni, ca să curăţăm golful şi largul coastelor de 
periculoşii rechini, dacă Marco voia să plece pe mare cu noi. 
Apoi mi-am luat rămas bun. leşind, am observat o statuie a 
sfintei Fecioare, a cărei mică lampă cu ulei avea sclipiri roşiatice 
în întuneric. În seara aceea, axa visat multă vreme la obrazul 
tulburător al lui Aydé. 

A doua zi am început din nou, împreună cu Marco, 
vânătoarea. Ne întorceam în fiecare seară şi, în lumina 


* La naiba, în limba spaniolă în original. 


amurgului, silueta lui Ayde ne aştepta. Adeseori, înainte de 
masă, rămâneam amândoi pe plajă sau aşezaţi pe verandă, 
pătrunşi de tandre sentimente romantice. Intr-o seară sa 
întâmplat să fie aniversarea ei; am povestit câteva amintiri din 
Africa şi din Amazonia. Doi indieni bătrâni cântau nişte melodii 
blânde. Coşurile cu portocale, cu fructe de manghier şi cu 
banane înmiresmau locuinţa familiei Tupac-Ramirez, Părinţii îşi 
ocupau locurile de capi ai familiei; în faţa mea, tânăra Ayde 
părea cuprinsă tot mai mult de tulburare. Marco a luat brusc 
cuvântul şi m-a pus imediat într-o situaţie crudă: 

- Ayd6, pe faţa ta se citeşte multă afecţiune pentru noul 
nostru prieten. Dumneavoastră, căpitane, ce ziceţi de asta? 

Eram obligat să dau un răspuns loial faţă de atâta 
sinceritate. Şi am explicat că, în ciuda călătoriilor mele, visasem 
adeseori la o femeie care să mă facă să încerc dintr-o dată acea 
emoție pe care o simţisem aici încă din prima zi. 

- Şi tu, Ayde? A zis fratele, foarte grav. 

Fără nici o falsă ruşine, după o scurtă clipă de revoltă, 
simțindu-se violentată astfel în sentimentele ei tainice, Ayde şi-a 
dezvăluit profunda afecţiune pe care-o avea vedea plecând”, a 
adăugat ea. 

la noaptea aceea am reîntâlnit-o pe plajă, la capătul liniei 
negre a pirogii mele şiam sărutat-o pe frunte şi pe buze pentru 
întâia oară. Am rămas astfel, unul lingă altul, pe nisip, până-n 
Zori. Apoi, cu vioiciune şi cu toată simplitatea, cu toată 
nevinovăția, ea m-a părăsit pentru a se întoarce acasă, lăsându- 
mi căldura unui nou sărut. Am auzit-o cum cântă, îndepărtându- 
se. Dar eram trist: ştiam de mai multe zile că, în pofida 
eforturilor noastre, pescuitul se dovedea mediocru. Zadarnic 
erau calele încărcate, conţinutul în vitamine rămânea foarte mic 
şi nu ne îngăduia o şedere mai lungă. Sufeream, cu sufletul 
împărţit, sfâşiat. Am înţeles, întorcându-mă la bord, că echipajul 
descifra în mine cruda lege a aventurii. Cum ă abandonăm 
vânătoarea? Aveam dreptul s-o târăsc pe Ayde cu mine, departe 
de ai săi? În viaţa mea, hotărât lucru, iubirea nu-şi putea găsi un 
loc pe măsură. Trebuia să rup, pentru totdeauna de data asta, 
farmecul.” 

Îndată ce-a sosit Marco în pirogă, am ştiut că aceea va fi 
ultima noastră zi la Cojimie. A simţit şi el că, după pescuitul care 
urma, n-o să mai revadă niciodată corabia Pelicano. Ne-am 


aruncat asupra undiţelor pentru ultima oară; nu mai aveam chef 
să-i pun pe oameni să vâneze cu harponul şi să tragă sus 
rechinii. Seara m-am întors împreună cu Marco pe plaja unde în 
rochia ei roşie cu flori albe şi cu părul ei lung şi negru căzându-i 
pe umerii goi aştepta Ayde, cu inima în sărbătoare. 

Totul s-a petrecut repede. Mi-am smuls cuvintele prin care 
s-o fac să înţeleagă că părăseam cea mai frumoasă iubire ce mi 
se oferea, dar că eram nevoit să-mi urmez calea. Ea m-a 
ascultat în tăcere, cu marii ei ochi nemişcaţi. Ne sângera inima 
la amândoi. Am scurtat şi mai mult clipele de rămas bun. Am 
mulţumit acelor încântătoare gazde care fuseseră membrii 
familiei Tupac-Ramirez şi m-am întors spre Ayde. Ea a luat 
floarea de hibiscus roşu care-i împodobea părul şi mi-a întins-o. 
Am sărutat-o pe amândoi ochii scăldaţi în lacrimi şi m-am întors 
la Pelicano. Ştiam că pierd o iubire de neînlocuit; dar largul mării 
ne îndemna să ieşim, să ajungem iar în insula noastră, La 
Cruzita. 

Pe punte, bătrânul Suarez nu m-a. Slăbit o clipă din ochi, 
cu mutra mea de poet romantic. Stelele, vântul, până şi 
duhoarea, sfertul de cafea pe care mi l-a întins „Piept dublu” - 
totul mă implora să redevin căpitanul dur asemenea cârligelor 
noastre de vanadium. Pe insulă, o telegramă din partea 
căpităniei portului Manta m-a readus definitiv la rolul meu de 
om al mărilor: „Grăbiţi expedierile. Spitalele militare aliate 
contează pe vitaminele A şi D. Sunteţi singurul pescar şi 
exportator de ficaţi din partea ecuatorială”. 

De furie, o pornesc iar năvalnic, pescuind cu năvoadele în 
largul estuarelor, reluând, în ciuda pericolului, pescuitul cu 
dinamita. 

Şi apoi, într-o zi, ajung să consider efortul nostru 
insuficient. Mă reped cu avionul până la Puertarenas, în Costa 
Rica, pentru a cumpăra o navă frigorifer, care să ne permită să 
vizităm toate pueblos-urile ce nu erau legate între ele prin 
drumuri. In faţa insulei La Cruzita răsare astfel într-o zi Cecilia, 
bastiment superb - cu cală izolantă, sistem de răcire, motor 
diesel de 120 de cai putere. Şi iată-mă cuprins de frenezia de-a 
face, faţă, de-a vămui marea, de-a ridica o întreagă armada. 

În ultimul an, lucrează şaisprezece nave. Prind mai bine de 
8.000 de rechini. Tone de ficat, sute de butoiaşe trec prin 
mâinile lui Tomala, piticul din La Cruzita. Şi totuşi am senzaţia 


că se apropie sfârşitul. De ce? Imposibil să-mi pot explica 
senzaţia asta, care nu seamănă cu oboseala. Dimpotrivă, ne 
ajută indienii de pe toată coasta; niciodată agenţii n-au făcut 
expedierile cu atâta repeziciune; niciodată echipajele n-au 
acţionat cu atâta precizie. Şi chiar dacă războiul s-a sfârşit, 
cererea n-a coborât. Atunci? 

Atunci, într-o bună zi, iată că am explicaţia raţională a 
intuiţiei mele si bănuiala mea se transformă curând într-un 
semnal de alarmă. Doi furnizori îmi fac cunoscută, la Guayaquil, 
apariţia vitaminelor sintetice pe piaţă. Aceasta se va prăbuşi 
brusc, o simt. Se mai poate lupta? Cum să-mi întreţin flota de- 
acum înainte? Încerc să mai câştig vreo câteva luni, trăind din 
rezerve şi finanţând; cu orice risc, pescuitul. Dar o dată în plus 
destinul stabileşte el însuşi, cu brutalitate, clipa când se 
sfârşeşte aventura: Seattle întrerupse brusc orice comandă. 


Mi-a venit greu să cedez în faţa evidenţei. Mi se părea că 
navele ancorate în dreptul insulei La Cruzita îşi pierduseră orice 
viaţă. Contemplam zilnic silueta Ceciliei, cu coca ei perfectă şi 
ştiam că nimeni de pe coastă n-ar putea s-o cumpere vreodată. 
Pelicano 32, Letty, Tiburon, Santa Cruz, Aventura şi celelalte se 
legănau, nefolosite. Navele astea nu le puteau conveni 
mărunţilor cholos, prea săraci. Urma să lichidez flota pentru 
câteva sute de dolari. 

Toate nebuniile îmi treceau prin cap: să-mi acord o fiesta» 
de-a lungul coastelor, să încerc o vânzare la Guayaquil. Le-am 
scris câtorva prieteni aventurieri - şi s-a produs şi ultima 
minune: trei tineri americani, foşti mecanici în marină, s-au 
oferit să cumpere vasul Cecilia şi uneltele pentru pescuitul 
rechinilor. Le-am dat întâlnire. O lună de zile mai târziu, o fostă 
vedetă americană, lansată ca un bolid, zbura pe apă în dreptul 
insulei La Cruzita. Cumpărătorii mei sosiseră pentru a face 
probele şi formalităţile. Primind pachetul cu cei 4000 de dolari, 
aveam inima strânsă. După o ultimă călătorie spre insulă, unde 
m-au adus americanii, am văzut cum se-ndepărtează pentru 
totdeauna frumoasa mea navă şi, împreună cu ea, lunile de 
viaţă intensă, pe care le iubisem mai mult decât îmi iubeam 
propria viaţă, mai mult chiar decât pe Ayde. 


* Sărbătoare, petrecere, în limba spaniolă în original. 


Trebuia să închidem La Cruzita. Teancul de dolari nu putea 
să înlocuiască în inima mea o navă pierdută; celelalte erau 
pentru credinciosul meu echipaj; aş fi obţinut prea puţini bani pe 
ele. Mă vedeam condamnat să-mi iau un nostalgic adio de la 
Pacific - dar iată că intervine Tomala. Îl călăuzise oare instinctul 
lui de diavol, sau ăsta era un dar de rămas bun? Oricum, un om 
urcă duna spre noi: „E Picoudo, contrabandistul”, zbiară 
Chankai. Omul soseşte; îl cunosc: e duşmanul şi concurentul lui 
Guyacan, un bandit care-mi jucase, cu doi in urmă, cea mai 
urâtă festă pe care i-o poţi face unui marinar, îmi ceruse să-i 
aduc un rechin la Callao, pentru cercetări ştiinţifice. Un 
specialist trebuia să suie la bordul meu şi să lucreze pe hoitul 
animalului în cală, sub pretextul utilizării unor produse secrete 
pentru conservare. Îl îmbarc deci pe chimist, împreună cu valiza 
lui ermetic închisă. După opt zile petrecute pe mare, ne 
îndreptăm spre Callao. Chimistul lucrează în cală pe un rechin- 
tigru de patru metri lungime, ales din captura noastră. In larg ne 
aşteaptă un iaht. Dar marea e atât de agitată, încât sînt de 
părere să amânăm pentru a doua zi transbordarea rechinului. 
Chimistul, care şi ajunsese pe iaht, cere stăruitor să încercăm 
imposibilul. Ataşez deci animalul la scripete şi pun să fie săltat 
pe punte. Hula îl balansează rău de tot. Mă pregătesc să strig să 
fie legat, când un val puternic îl izbeşte de catargul cel mare. În 
aceeaşi clipă, din burta lui descusută încep să cadă sute de 
ceasuri brățară! 

Banditul sau patronii săi născociseră combinaţia asta 
periculoasă chiar sub nasul meu. Cobor brusc în cabină, vâr într- 
un sac banii târgului încheiat pentru transport şi-i arunc pe 
puntea iahtului. Şi în faţa contrabandiştilor, cu tot vântul acela 
puternic, pun să fie azvârlit rechinul în mare. Din el mai curgeau 
şi acum ceasuri brățară, închise în mici saci ermetici. „Ceasurile 
mele!  Ceasurile mele!”, urla chimistul. Nu voiam să fiu 
amestecat în combinaţiile lui Guyacan. A doua zi, când am văzut 
zeci de ceasuri pe braţele marinarilor mei, a trebuit să-i oblig să 
le arunce la rândul lor în mare. Guyacan nu mi-a iertat niciodată 
povestea asta... 

In fine, mă gândeam la istoria asta pentru că-l vedeam 
suind spre noi pe cel mai crâncen concurent al lui Guyacan, 
şiretul Picoudo. In starea mea de confuzie, puşlamaua asta 
bogată nu putea decât să mă dispună cu poveştile şi istoriile lui 


bizare. El a salutat comic, mi-a zis „stimate căpitane” din toate 
puterile, ca să-mi propună o afacere; şi afacerea asta a fost 
pentru mine cotitura, focul final de artificii care mi-a redat 
bucuria de-a trăi. Voiam să-i joc la rândul meu o farsă straşnică 
lui Guyacan? M-a întrebat el. N-aveam decât să mă duc în 
Panama şi acolo să încarc douăzeci de tone de grăsime, care vor 
ajuta la concurarea negustoriei făcute de banditul de Guyacan 
în Ecuador. Nu înţelegeam prea bine. Era totuşi simplu, mi-a 
explicat el; „Cumpăr acolo la preţ scăzut. Dumneavoastră lăsaţi 
butoaiele în largul insulei La Plata. Eu le culeg în timpul nopţii şi 
vând totul mai ieftin decât Guyacan. Oamenii vor mânca plătind 
un preţ echitabil şi, dacă Guyacan va fi nevoit să-l coboare pe-al 
lui, se va ruina. Mai am şi două mii de sticle de whisky care vă 
aşteaptă în Panama - şi o navă. Veţi acoperi jumătate din costul 
ei doar cu beneficiul obţinut dintr-o singură cursă: e de vânzare 
cu cincisprezece mii de dolari”. 

De ce să nu mă distrez puţin? Numai că i-am cerut lui 
Picoudo să reducă partea mea de câştig, pentru a face să scadă 
şi mai mult preţul grăsimii - ceea ce el mi-a promis pe cuvânt de 
onoare (era o secătură, fireşte, însă onoarea nu-i lipsea). Mi-a 
sărutat mâinile de bucurie. Pe urmă a scos din haină dolarii şi 
scrisorile de cumpărare şi eu am spus: „Şampanie pentru 
Picoudo”. Astfel au fost golite: ultimele noastre sticle. 

Trei zile mai târziu mă îmbarcam pe o navă mexicană cu 
trei catarge, ancorată în portul Manta, lăsându-mi insula şi 
echipajele la căldurică, să-şi continue băutura sub aripa 
părintească a lui Picoudo, contrabandistul. 

Într-o noapte, după o săptămână de tratative şi şase zile 
de plutit în largul mării, mă aflu deci iarăşi, cu toate luminile 
stinse, în dreptul coastei ecuadoriene. Sub pavilion panamez, cu 
un echipaj straşnic, alcătuit din opt oameni încercaţi, pândesc 
marea şi manevrez în larg, pentru a evita paza de coastă. Cala e 
plină de butoaie cu grăsime sigilate ermetic şi de sticle cu 
whisky. Am cumpărat superba navă cu două catarge şi lungă de 
douăzeci şi cinci de metri pentru că poartă un nume pe care-l 
iubesc, Aventura şi pentru că motorul ei diesel de 150 de cai 
putere îmi prilejuieşte o ultimă bucurie: să străbat aceste coaste 
ţinând în mână cârma, pentru propria-mi plăcere, de dragul 
sportului. Mă simt scăpat de neliniştea care mă cuprinsese din 


ziua când pescuitul devenise imposibil, în noaptea asta, sînt 
iarăşi vioi şi liber. 

Mici pete negre în depărtare, Picoudo şi oamenii lui sînt 
punctuali la întâlnirea noastră clandestină. Un semnal luminos 
căruia îi răspund şi uşorul uruit al unui motor anunţă apropierea 
lui Picoudo. Bătrânul vulpoi urcă la bord împreună cu 
şaisprezece pirați şi recunoaşte încărcătura. E în culmea fericirii 
şi e grăbit. Se apropie ora fluxului. Toate butoaiele sînt aruncate 
în apă şi legate şiruri-şiruri de un cablu lung, trecut prin inelele 
lor speciale. Fac un semn oamenilor din întuneric, care pornesc 
iar către pirogi, ca să remorcheze şirurile până la camioanele de 
pe mal şi-l îmbrăţişez pe contrabandistul Picoudo ca pe un frate. 
În acest rămas bun intră întreaga mea afecţiune pentru oamenii 
pe care-i las lui şi pe care nu-i voi uita. 

Aventura duduie din nou, cu toată puterea motorului, 
învârtind roata cârmei, fac nava să vireze. S-a sfârşit. Adio, 
Pacific! În depărtare, Cayo, Puerto Machalilla, Manta, câteva 
lumini amărâte... Coasta defilează. Simt, în zori, o ultimă 
strângere de inimă: acolo, în spatele fâşiei sale de nisip fin, 
golful Cojimie se trezeşte. 

Nimeni nu va bănui câtă hotărâre e necesară ca să nu 
îndrepţi brusc nava spre coasta unde ştii că se află o inimă care 
te iubeşte. 

Încleştat pe roata cârmei, având mintea plină de imaginile 
lui Ayde în faţa casei sale împodobite cu flori, mi-am țintuit 
privirea pe cadranul busolei. Mâinile mele s-au încordat; încetul 
cu încetul, ele au avut forţa să îndrepte nava spre nord, în 
direcţia Panama. Acum eram sigur de un lucru: fie şi numai 
pentru câteva săptămâni, voi fi căpitanul vasului Aventura. 

26 
ADUC ÎN EUROPA O COMOARA DE VITAMINE ŞI PLEC SPRE ŢARA 
DE FOC 

E încântător să conduci o navă de douăzeci şi cinci de 
metri. Chiar adăpostită în portul Panama, o asemenea navă cu 
două catarge şi cu o încărcătură posibilă de treizeci de tone 
înfierbântă imaginaţia. Ancorat printre cabotierele* docului 
pescăresc, dormitam pe punte, acordându-mi zilele de dulce 
trândăvie care-mi lipsiseră. Unul dintre marinarii negri cânta la 
chitară şi din gură... Eu îl aşteptam, visând, pe funcţionarul care 


* Cabotier, vas care face cabotaj,adică navighează în apropierea coastei. 


se ocupase cu expedierile către vechii mei clienţi: laboratoarele 
din Seattle. 


În ajun, pe când mă îndreptam spre chei, şalupa îmi 
fusese izbită drept în spate de-o vedetă care gonea nebuneşte. 
Am descifrat in accidentul ăsta un mesaj al destinului. Căzut în 
apă, cu partea dreaptă a corpului şi cu braţele pline de lovituri, 
cu glezna umflată de o entorsă, refuzasem să rămân în clinică şi 
ieşisem de-acolo cu un braţ pus în ghips şi cu nişte pansamente 
impresionante. Mă întorsesem pe Aventura purtat de doi metişi 
de la bord; meditam fără amărăciune la complicaţia ivită. Să 
pescuieşti vreme de patru ani rechini fără să ai vreun accident şi 
să fii răsturnat în mare de nişte oameni neîndemânatici, ce 
bătaie de joc! Dar în asemenea momente trebuie totdeauna să 
mulţumeşti: n-ai murit, e bine. Reprezentantul pe care-l 
aşteptam trebuie să fi aflat vestea din ziare: se anunţase printr- 
un mesaj şi urma să sosească. 

Între timp citeam gazetele din Europa, primele după multă 
vreme, în care tot se mai simţea povara războiului, cu 
masacrarea evreilor, subalimentaţia şi reconstrucția: îmi 
evaluam norocul de-a fi muncit aici, sub lumina soarelui, pe 
mare. Ştiam că nu-mi voi mai revedea tatăl niciodată şi 
gândurile îmi zburau spre Monte-Carlo, unde probabil trăia acum 
una dintre surorile mele. Mica şi frumoasa noastră familie se 
împrăştiase, fiecare urmându-şi calea. Misterioasă canava a 
existenţei: unii străbat lumea, alţii rămân legaţi de solul natal... 

Zgomotul unui motor. Americanul meu soseşte cu vedeta. 
Mă întreb ce noi afaceri va putea “să-mi propună. Mai întâi, 
refuz să trăiesc din contrabandă, care totdeauna a fost pentru 
mine un sport trecător. După o jumătate de oră de discuţie, am 
certitudinea că tocmai de omul ăsta depinde plecarea mea în 
Europa. Îmi vorbeşte fără să bănuiască lucrul pe care i-l voi cere 
curând, pe nepusă masă. 

- Ştiţi că am rămas încurcat cu ultimele dumneavoastră 
şapte tone de ficaţi? Spune el. 

Şi-mi povesteşte cum Washington-Laborator din Seattle i- 
a dat dispoziţie să lichideze afacerea pe loc şi cum vitaminele 
sintetice triumfă pretutindeni. La care eu răspund: 


- Vă propun un târg cinstit. Vindeţi-mi aceste vitamine cu 
jumătate de preţ. Le duc în Europa, unde pot fi încă utile. Doresc 
să-mi revăd familia. Profitaţi de asta. 

Americanul pare uluit: îi prezint condiţiile mele - am 
calculat foarte repede în minte, cu îndemânare, ansamblul 
operaţiunii: plătesc ficaţii la jumătate din valoarea lor, în măsura 
în care el se va ocupa de expedierea spre Marsilia sau spre 
Genova, cu indiferent ce navă, şi-mi va cumpăra Aventura. 
Închei spunându-i că vreau să fiu plătit cu bani gheaţă, după 
scăderea butoiaşelor cu ficaţi. 

Un american uimit înseamnă totdeauna o desfătare şi el 
era sincer uimit: simplitatea asta îl încânta - şi tentaţia de-a 
ajunge proprietarul unei nave cu două catarge ca Aventura 
începea să-l facă visător. A doua zi se întorcea pe puntea arsă 
de soare ca să-mi aducă răspunsul său şi cei 15.000 de dolari 
care-mi reveneau. Totul era corect: 

După câteva zile un cargou lua, cu destinaţia Portugalia şi 
Genova, acele butoiaşe al căror miros îl cunoşteam atât de bine 
şi cărora le redevenisem proprietar cu jumătate din preţ. In 
ghips, fără îndoială, dar fericit că nu mă-ntorc ruinat, zâmbeam 
gândindu-mă că duhoarea persistentă a rechinilor mei avea să 
mă însoţească până-n Europa. 

Faptul că te întorci cu o comoară de vitamine atunci când 
copiii au atâta nevoie de ele îţi ridică din nou moralul. Ştiam că 
vitaminele astea, chiar şi naturale, puteau să salveze nişte vieţi 
la fel de bine ca şi primele medicamente sintetice. Veţi înţelege, 
aşadar, că-n faţa vameşilor portughezi care-mi cereau o licenţă 
de import am văzut roşu. Amabilul meu american îmi dăduse 
adresa unui importator din Lisabona care, la vederea mărfii 
mele, se declara gata să descarce patru tone şi să le plătească 
în Franţa sau în ltalia printr-un cec validat de banca lui. Dar 
exista vama. Aveam actele de expediere din Panama, insă nu 
eram negustor, iată greutatea. Totul era să ştiu dacă 
hârţogăraia urma să capete mai multă importanţă decât 
vitaminele. Zadarnic repetam eu: 

- Sânt prospector pe propria-mi piele, nu înţelegeţi? 

- Nu puteţi debarca marfa asta, răspundea gradatul. 

Importatorul meu era disperat. În careul ofiţerilor, 
comisarul strângea din fălci, iar eu stăteam într-un colţ, 
rumegându-mi furia: să vin de-atât de departe, să vând, de 


bunăvoie, la un preţ atât de scăzut, pentru a ajuta 
laboratoarele, şi... M-am îndreptat brusc: 

- Dacă nu descarc ficaţii aici, căpitane, am dreptul să-i 
arunc în largul mării? 

Să fi fost oare şapca mea de căpitan, mâna mea în ghips? 
Bravul portughez l-a apucat de mânecă pe colegul său de la 
vamă şi l-a tras pe coridor. Când s-a întors, zâmbea: 

- Butoiaşele dumneavoastră vor fi debarcate legal. Ştim 
că nu sunteţi un contrabandist. 

La Marsilia am întâmpinat mai puţine greutăţi, căci o 
societate importantă,  „Alimentaţia echilibrată”, făcuse 
intervenţii şi mă înştiinţa că sînt aşteptat în nord ca să închei 
afacerea şi să mi se ofere un banchet. 

Curând mi-au mai rămas, ca dovadă a goanei mele timp 
de cinci ani, doar vreo câţiva saci cu înotătoare de rechin, nişte 
fetişuri sau cam aşa ceva, pe care i-am depozitat la portarul lui 
Carthis, la Paris, aşteptând să-i vând unui restaurant chinezesc 
foarte şic. Se sfârşise. „Căpitanul Rechin” era mort. O dată cu 
acei ultimi saci lepădăm pielea lui şi, în seara aceea, alături de 
Carthis, polițistul meu îmbătrânit, am întors pagina cu rechinii - 
pentru o vreme. Bilanţ: mii de rechini capturați, mii de tone 
expediate, şase accidente mortale şi un matelot cu piciorul 
retezat. Un regret: nu atinsesem decât foarte rar faimoasa cifră 
minimă de 25.000 de unităţi. În ciuda investigaţiilor şi 
întrebărilor mele n-am ştiut niciodată exact motivul: hrana, 
temperatura apei, speciile? Nici un ihtiolog n-a reuşit, la vremea 
aceea, să mă lumineze. 

Când regăseşti ca mine Europa, te afli oarecum în situaţia 
parizianului care se reîntoarce la ferma natală. Totul pare cald, 
însă meschin. La plecarea spre Lima, lăsasem în bancă un 
capital intangibil, înainte de război o mică avere: două milioane 
de franci din 1938. Descotorosit de ghips, îmbrăcat cu haine noi, 
m-am hotărât să pap capitalul ăsta înainte de-a pleca iar. Am 
avut un şoc: la bancă mă credeau mort. A fost nevoie de-o 
întreagă dimineaţă pentru a se face calculul mizerabilelor mele 
dobânzi. În locul unei mici averi, acum, în 1947, abia dacă 
aveam în mână suma cu. Care să-mi cumpăr un camion de cinci 
tone. Ce avertisment! Da, atâta era de ajuns ca să cheltuiesc 
totul. În felul ăsta, încă o expediţie şi sfârşeam cu o motoretă. 


Am şters-o pe Coasta de Azur şi am cumpărat o Lancia 
fără apărătoare de noroi în faţă şi fără capotă. O maşină ale 
cărei scaune ca nişte hârdaie nu puteau să convină decât unui 
fund tăbăcit. Eşapamentul liber, volanul „Tomas”, roţile cu spiţe 
- totul îmi plăcea la acest bolid de aluminiu, bizar ca şi 
Întoarcerea mea. 

Îndrăgesc mult Coasta, pentru că aici am parte de odihnă, 
de reîntâlnirea cu prietenii, de barurile unde sînt întâmpinat ca o 
fantomă şi, pentru o vreme, de veselia surorii iubite, ultim 
martor al nebuniilor necesare sănătăţii mele. 

Dar iată: numai cât să mă simt iar bine dispus şi, alarmat 
de figurile prea devreme îmbătrânite ale pensionarilor ramoliţi, 
o luam din loc. Şi aproape imediat aveam să mă arunc asupra 
şansei care mi se oferea iar, pentru că nimeni altul, poate, n-ar 
fi fost capabil să accepte atât de repede un risc atât de total. 

Tocmai mă întorsesem la Paris pentru a încerca, doar doar 
voi reuşi, să reiau pescuitul langustelor în largul arhipelagului 
Galapagos sau în Mexic şi mă aflam deci acolo, când apelul unei 
importante societăţi financiare din străinătate mi-a parvenit la 
vechiul hotel „Terminus Saint-Lazare”. „Începem nişte cercetări 
în nordul strâmtorii Magellan. Ne trebuie un prospector”. Vocea 
prietenoasă mă punea în garda. Insă oferta era atrăgătoare: nu 
cunoşteam Pacificul de sud şi insulele lui nelocuite. Tata îmi 
vorbise odinioară despre Ţara de Foc şi despre arhipelagurile cu 
glugi de ceaţă. Ascultam cu un interes crescând chemarea asta 
către necunoscut: “Clima e groaznică; furtunile bântuite 
neîncetat. M-am gândit totuşi la dumneavoastră. Ce ziceţi?”. Imi 
venea să răspund ca oribilul Tomala: „Cât?”. Am cerut doar 
două zile de gândire şi date suplimentare. 

In realitate misiunea se dovedea urgentă, arhipelagul 
Guaytecas şi toate insulele înconjurătoare aparţineau stalului 
Chile; subsolul şi pădurea urmau să fie prospectate în şapte, opt 
luni cel mult, pentru a se indica resursele. Puternicul grup îmi 
oferea condiţii generoase. Dar mi se deschideau, mai cu seamă, 
noi orizonturi, ca din senin. Când cunoşti greutatea cuvântului 
dat, e ceva să-ţi auzi propria voce cum răspunde. Ştii că o 
singură vorbă te va angaja cu trup şi suflet şi iată că brusc te 
simţi eliberat, de parcă ai fi pornit deja la drum. 

- Accept. 


Am închis telefonul, am privit îndelung interiorul 
confortabil al camerei de hotel şi am încercat să-mi închipui ce 
înfăţişare puteau să aibă acele faimoase insule depărtate, la 
câteva sute de kilometri de Ţara de Foc, spre nord. 

După ce mi-am cumpărat nişte ochelari speciali şi mi-am 
strâns în catarame valizele, împovărându-mi prietenii cu 
geamantanele prea grele, m-am suit în avionul de Santiago, 
înarmat cu vreo câteva hărţi şi cu nişte foarte vagi instrucţiuni 
ale Societăţii. Eram plătit ca să fac pe cercetaşul, câtă baftă. 
Oamenii de afaceri, care se asfixiau prin birouri, fericiţi să poată 
ciupi o săptămână şi arunci să practice sporturile de iarnă, îmi 
cedau mie distracţiile lor. Sărmanii! Sporturile mele fuseseră 
foamea, drumul prin junglă, aşezarea unditelor, bătălia cu 
rechinii de toate felurile. / 

Aruncându-mi privirea prin hublou, (de dimensiuni 
acceptabile încă; azi hublourile sînt nişte simple ochiuleţe), mă 
bucuram de jocurile soarelui pe apa Atlanticului şi mă gândeam 
la mulţimea tovarăşilor mei de aventură: adeseori plăpânzi, 
prost construiți, fără un ochi, tuberculoşi chiar, curajul şi voinţa 
le ţinuseră loc de muşchi şi de motor. 

Priveam  mutrele  nemişcate ale pasagerilor. Mă 
schimbasem eu, sau lumea asta în care banii luau încetul cu 
Incetul locul arterelor? Văzusem cum circulă banii ăştia fără să 
mă ataşez de ei, metal agreabil câtă vreme curge, lichid, însă de 
temut dacă înţepeneşte asemenea unei proteze. Apoi, ca de 
obicei, alungam gândurile neplăcute, pentru a nu fi copleşit: 
„Dormi, Fernand”. Căci somnul e norocul omului. E casa lui de 
odihnă gratuită, naturală, îmi place să mă las în voia somnului, 
pentru a mă schimba cu totul. 

La Santiago de Chile mi-am acordat, cum făcusem 
adeseori, cele câteva zile necesare ca să-mi organizez spatele, 
să culeg informaţii, să întâlnesc noi oameni, să adulmec fără 
vreun scop anume. Zic bine „fără vreun scop anume”, căci 
trebuie să ştii să opreşti câteva clipe maşina. Atunci se fac cele 
mai frumoase descoperiri, se petrec cele mai captivante 
întâmplări, când nu cauţi să apuci, să înghiţi cu lăcomie. Să nu 
se spună că e uşor, altfel strig şi răspund: De ajuns! Lemnul 
uşilor, lemnul paturilor în care unii fac dragoste dacă mai pot, 
cauciucul pneurilor, piperul, ipecacuana+*, materiile de primă 


* Numele unor rădăcini cu proprietăţi vomitive. 


importanţă în lume şi platina şi wolframul şi casiterit şi 
calcopirita - pentru toate a fost nevoie ca nişte nebuni, nişte 
aventurieri şi egoişti de felul nostru să-l părăsească pe tăticu' şi 
să le descopere. Într-o zi o bucată de rocă, o plantă, o algă se 
transformă, datorită rătăcirilor noastre fără sfârşit şi fără ţintă, 
în zăcământ, în medicament, în hrană. Îmi spuneam - ştiu lucrul 
ăsta, după atâţia ani de libertate folositoare - că probabil nu mă 
conformasem totdeauna Codului: legile sînt, de la o ţară 
civilizată la alta, atât de bizare! Dar îmi impusesem totdeauna 
să risc şi să produc, acolo unde alţii nu îndrăzniseră. Astăzi 
ingineri, industriaşi, financiari alergau după mine şi mă plăteau 
ca să fac prospecţiuni. Fie, adulmecam pe socoteala lor, dar 
foarte hotărât să-mi păstrez metodele bizare şi să mă încred în 
instinct. N-aveam la dispoziţie decât şapte, opt luni pentru a-mi 
prezenta raportul. Era deci vorba să dau un larg ocol cu avionul 
şi apoi să fiu depus în centrul regiunii celei mai bogate sau mai 
enigmatice, văzută de sus. 

Bine. lată-mă instalat într-un confortabil hotel din Santiago 
şi cu totul fericit să mă duc la aeroportul civil şi să mă informez 
despre trafic şi despre avioanele-taxi. 

Tocmai ateriza un adevărat „smintit al cerului”. Dintr-o 
maşinărie bizară coborau doi oameni: pilotul şi un gentleman cu 
umbrelă şi melon, modă cam neaşteptată aici. Îţi dădeai seama 
că, indiferent de climă, omul ăsta nu şi-ar fi schimbat ţinuta nici 
pentru un imperiu, atât de mult i se potrivea. Mă distram de 
unul singur. 

Pilotul, un chilian sportiv, a fost repede cucerit de 
propunerea mea. Cu hărţile-n mână, ca altădată alături de 
Gal'Lino. Am discutat din punct de vedere tehnic itinerariul: vom 
ajunge în sud fără nici un alt ocol, ne vom stabiliza la Puerto 
Montt; de-acolo vom cobori şi vom zbura la o sută cincizeci de 
metri altitudine, ca să vedem cum arată dantela coastei, până-n 
Ţara de Foc. 

Chilianul m-a pus să închei o asigurare specială şi, într-o 
dimineaţă, le-am telegrafiat miliardarilor mei.că misiunea 
începea cu adevărat: zburam drept spre sud, către 
arhipelagurile nelocuite. 


Vorbeşti despre Ţara de Foc, dar, de cum te apropii de ea, 
trebuie să-ţi mărturiseşti surpriza totală dacă nu ştii dinainte că, 
încetul cu încetul, coasta chiliana îşi va schimba aspectul vesel, 
pentru a se înfăşură în ceaţă şi a se îmbucătăţi în mii de insule, 
tragic izolate. Până la Magellan, această nenorocire, această 
fisurare a unui întreg continent te izbeşte în față., Ploaia, un soi 
de burniţă necontenită şi rece ca gheaţa, se abate asupra ta şi 
nu te mai părăseşte până la întoarcere. O disperare amestecată 
cu mister pune stăpânire pe om. Trebuie să pilotezi foarte 
prudent. 

Mulțumită ochelarilor mei speciali, care se reglează cu 
mâna şi măresc de patru ori, observ cu uşurinţă decupajul 
coastei. Aşa nelocuite cum se spune că sînt aceste insule, 
câteva sate şi chiar cabane de lemn tot îmi indică prezenţa 
eroică a fiinţelor umane. E ţara piraţilor şi a zânelor. Aici, chiar şi 
după trecerea lui Magellan, indienii alcalufi, asemenea corsarilor 
de la capul Finisterre, aprindeau mari focuri pentru a înşela 
rarele nave şi a le jefui. Pescuitorii de balene veniţi din Norvegia 
se înmulţiseră încetul cu încetul şi asanaseră coastele. Dar eu 
cred că metişilor pierduţi prin aceste locuri le trebuie un imens 
curaj ca să supravieţuiască într-un ţinut în care nu există vară. 
„Vara? Durează cincisprezece zile”, îmi spune pilotul. 

Am hotărât să urc spre nord, spre arhipelagurile cu mai 
mulţi locuitori şi să-mi continui, vreme de câteva zile, Zborul 
sistematic peste zona nordică a arhipelagurilor Chonos şi 
Guaytecas şi a marii insule Chiloé. 

Câştigat de tehnica releveelor aeriene folosite de mine; 
pilotul zbura acum cu dibăcie pe deasupra marelui bob de fasole 
pe care-l închipuie această din urmă insulă. Mi s-a părut imediat 
că n-ar fi deloc greu să se precizeze cât mai repede ideea unei 
exploatări. Vocea pilotului mi-a întrerupt gândurile: 

- In faţa portului există o stafie care merge pe ape, zic 
oamenii. — 

Şi astfel a ajuns să-mi spună, în vreme ce dădeam 
târcoale insulei, lungă de o sută cincizeci de kilometri, că venise 
de mai multe ori pe-acolo. M-am aplecat brusc, arătându-i în 
larg o corabie solitară. 

Am coborât puţin în picaj ca să-i dăm salutul nostru şi, 
printre două mase de ceaţă, am zărit puntea absolut goală. Ne- 
am întors în cerc, pentru a vedea mai bine. Era o ambarcaţiune 


mai primitivă decât Pelicano 32 - o lungă corabie fără vele şi 
fără echipaj, după cât se părea. 

Chilianul m-a privit şi eu m-am dus repede cu gardul la 
ceea ce nu constituia pentru mine o legendă, la vasul fantomă 
pe care-l întâlnisem cândva în largul portului San Cristobal din 
Galapagos. Nava plutea fără urmă de om la bord - nici-un 
cadavru pe punte sau în cală, atunci când am pătruns acolo. A 
trebuit să-mi pun în joc toată autoritatea pentru ca nava să fie 
lăsată mai departe în voia mării. Echipajul nu înţelegea motivul 
pentru care nu doream cu nici un preţ să iau în stăpânire 
captura aceea. 

l-am povestit totul pilotului chilian, în vreme ce ne roteam 
pe deasupra vasului. Nici el nu înţelegea nimic. 

Am adus atunci vorba despre Kinchokre şi despre ştiinţa 
indiană a otrăvirii cu praf de parica sau de niopo. Cine ştie care- 
o fi fost încărcătura navei, poate conţinea şi ea această fină 
pulbere de lemn pe care-o respiri şi care într-o bună zi îţi 
pătrunde în organism. Atunci ia naştere euforia: unul după altul, 
oamenii îşi pierd cumpătul şi se aruncă în mare, pradă unei 
bucurii şi unei sminteli delirante. Asta poate dura şase luni; dar 
oamenii tot se aruncă. „Frumoasă moarte, nu?”. Chilianul meu 
era foarte tulburat. El s-a grăbit să renunţe la înconjurul vasului, 
după ce a trecut pentru ultima oară, jos de tot, pe deasupra 
punţii goale. 

Vreme de mai multe zile mi-am putut relua; de la Puerto 
Montt, zborul peste insula Chilo€ şi, din nou, m-am lăsat pătruns 
de strania atmosferă a viitorului meu şantier. Vulcanul 
Corcovado, acoperit de zăpadă, insulele dezertorilor, farul de la 
Guafo, cu cei doi oameni ai săi închişi înăuntru - totul îmi arăta 
că va trebui să-mi desfăşor fără întârziere activitatea la sol şi să 
prospectez malurile straniului lac din sudul insulei, uriaşa 
pădure arsă de chiparoşi, stâncile coastei, adâncimea fundului 
marin. 

După cele câteva zile de zbor, micul avion coboară în picaj 
şi mă depune undeva pe un loc viran. Mă aflu, pare-se, la o 
jumătate de oră de mers cu calul de micul târguşor Quellon. 
Sunt şase grade şi o umezeală teribilă. Pilotul va veni să mă 
caute din nou peste şapte luni. Dacă se va întâmpla să pier, va 
găsi banii de întoarcere în portul Quellon şi va mai afla, de 


asemenea, cui trebuie să-i revină suma pentru asigurarea 
încheiată. 

Rămân acolo, proţăpit pe sol cu bagajele mele prăpădite şi 
privesc iarba îmbibată de apă, fără să observ că spre mine 
aleargă o fetiţă cu picioarele goale, tăcută. Când mă îndrept la 
apropierea ei, o văd cum îmi întinde, surâzătoare în rochia 
tesută din lină groasă, câteva flori culese de pe aeroport. Are 
cam vreo opt ani şi mă ia de mână, ca să mă călăuzească spre o 
colibă din crengi, bine legate între ele cu chirpici. Ne întâmpină 
un om mic de stat, bondoc, amestec evident de nordic şi alcaluf. 
Imi dau seama că trebuie să fii de fier ca să poţi trăi aici, dar 
bunătatea omului acestuia mă înduioşează: după o ceaşcă de 
cafea fierbinte, el îmi propune să mă conducă până la 
autorităţile din Quellon. Plecăm călare pe doi cai murgi, obişnuiţi 
cu solul spongios, în care se afundă. Pretutindeni se simte 
prezenţa mării şi a vânturilor care mereu îşi schimbă direcţia şi 
fac din aceste ţinuturi leagănul, patria furtunilor. Am la 
dispoziţie şapte luni pentru a cunoaşte viaţa acestor sufridos» - 
descopăr cuvântul în gura călăuzei mele. El lucrează un pic 
pământul, îmi spune, ţese lina pe care i-o dau oile şi se duce să 
pescuiască scoici şi muie cu o şalupă din lemn de chiparos. ŞI 
asta dintotdeauna. Poartă pe obraz marca tuturor acelora care- 
au suferit înaintea lui pentru ca seminţia să dăinuiască. 

La  Quellon, demersuri rapide. Bravii poliţişti şi 
comandantul portului nu „pipăie” o navă decât de trei sau patru 
ori pe an. Doar şalupele venite din largul mării acostează 
deseori. „Sânt naufragiaţii, care ne dau cel mai mult de lucru”, 
îmi spun ei. Paşaportul meu trece, din mână-n mână, ca o 
atracţie. Prezint scopul misiunii mele: am nevoie să recrutez 
patru sufridos credincioşi, oameni hotărâți care să parcurgă fără 
şovăire insulele, să vâneze, să facă prospecţiuni, să sape, să 
pescuiască, să ducă alături de mine viaţa pionierilor; de 
asemenea, să cumpăr o şalupă lungă de şapte metri, fără punte 
şi fără motor, prevăzută cu pânze pentru larg. 

Căpitanul mă priveşte ţintă şi-mi descifrează numele. 
Tatăl lui, fost marinar, spune el, îi vorbea despre un francez care 
acostase într-o zi la Quellon pe o navă cu trei catarge. Mi-e cu 
neputinţă să-mi dau seama dacă e vorba despre tata; dar ce 
emoție să mă gândesc că, la rândul meu, aveam să cunosc, 


* Oameni răbdători, în limba spaniolă în original. 


asemenea lui, refregadas-urile, (acele furtuni uscate şi 
primejdioase), curenţii din strâmtoarea Humboldt şi navigația 
fără motor! 

Poftit să mă instalez într-un mic hotel mai mult decât 
sărăcăcios, am aşteptat câteva zile veşti din partea 
comandantului. Vigoarea rarilor locuitori mă uimea. Femeile, tot 
atât de oţelite ca şi bărbaţii, călăreau fără şa nişte cai de rasă 
inferioară. Desculţe, purtând lungi rochii de lână, ele descărcau 
din şalupe saci imenşi cu scoici, sau mariscos. Am aflat că nu 
exista nici un medic pe insulă. Părea să trăiască fiecare aspru, 
fără vicii şi, tocmai datorită naturii implacabile, departe de orice 
ambiţie, calcul sau dezechilibru. Până şi negustorii, modeşti şi 
amabili, îşi ţineau prăvăliile cu o stăpânire de sine şi o severitate 
de oameni ai bisericii. Trăiam brusc sub vraja unei sănătăţi 
morale pe care n-o mai întâlnisem niciodată la nivelul unei 
colectivităţi albe. Regăseam puritatea regretaţilor mei indieni, 
noblețea tribului piros, demnitatea absolută a tribului campas. 

Intr-o seară, comandantul mi-a prezentat patru sufridos 
chilieni: „Am făcut rost de şalupă. lată-i şi pe oamenii 
dumneavoastră, căpitane. Îi cheamă Colivaros”. Cel mai vârstnic 
avea peste cincizeci de ani; ceilalţi trei, între optsprezece şi 
douăzeci şi cinci. Toţi energici, sănătoşi. Aşteptau fără să 
manifeste vreo curiozitate, naivi, purtând cu toţii acelaşi nume, 
ca alde Fratellini ori Bouglione. „Se pricep să mânuiască securea 
şi fierăstrăul, să construiască o şalupă, să fabrice vâsle, să 
pescuiască, să vâneze foci - dar lucrul ăsta e interzis”, a mai 
spus comandantul, în aceeaşi seară, eram proprietarul unei 
şalupe cu patru bănci pentru vâslaşi şi cu un catarg foarte scurt, 
care să permită coborârea pânzelor într-o clipă. 

Cursa în jurul insulelor putea să înceapă. l-am însărcinat 
pe oamenii mei să cumpere cuiele, materialul şi alimentele şi m- 
am pregătit să părăsesc ultimele bastioane ale confortului chiar 
de-a doua zi. E straşnic să te simţi în ajunul bătăliei adevărate 
cu elementele. 

După masa de seară, se prezintă la mine la hotel un tânăr 
voinic. Fără sutana lui nouă de preot, l-aş fi luat drept marinar. 

- Am pus această sutană în cinstea dumneavoastră, 
căpitane. 

Atletul ăsta cu ten proaspăt mă informează că e fiul unor 
emigranţi polonezi şi că pluteşte de la o insulă la alta într-o 


veche şalupă, făcându-şi meseria de preot şi purtând cu sine 
iertarea şi sfintele taine: „Oamenii pe care i-aţi angajat sînt prea 
puţini indicaţi, îmi spune el. Nu sînt căsătoriţi legitim şi fură 
lesne”. li răspund că, de zeci de ani, tocmai vagabonzii, 
dispreţuiţi şi proscrişii alcătuiesc cea mai frumoasă ghirlandă de 
slujitori ai mei;” crede pesemne că-mi face un serviciu, lucru 
pentru care îi mulţumesc; dar mă pricep la oameni şi am aflat 
de propria-mi piele că băieţaşii de cor dispar înainte de-a începe 
slujba: „Am nevoie de oamenii cei mai neajutoraţi, cei mai 
supuşi insultelor. Citiţi Evanghelia. Îi vreau pe dezmoşteniţii 
ăştia ca paznici”. 

Preotul din insula Chiloé se uită la mine cu gura căscată. 
In seara aceea a avut parte de întâia lui surpriză. Privirea i s-a 
schimbat la iuţeală. Ne măsurăm unul pe altul. Am văzut foarte 
repede că mă prevenise din pură amabilitate. Caracterul straniu 
al marinarilor mei pirați îi scăpa. Poate că, într-adevăr, date fiind 
şi obiceiurile şi rasa, aceştia păstrau în adâncul fiinţei nevoia de 
jaf a strămoşilor, care se scăldaseră goi în apa rece ca gheaţa şi 
atacaseră balenierele, având drept orice îmbrăcăminte doar un 
mic pătrat din piele de focă, prins cu ajutorul unui şiret făcut 
nod în faţă sau la spate, după direcţia in care bătea vintul. Dar 
eu unul asemenea gen de oameni voiam. 

A doua zi, lunga cursă între Chiloe şi arhipelagul 
Guaytecas începea. Comandantul ţinuse să-şi ia rămas bun de la 
noi şi, dar preţios, îmi oferise o frumoasă rezervă de cutii cu 
lapte condensat. 

Sufla un vânt dinspre nord-vest, ucigător, epuizant. 
Navigam către insula San Pedro, în speranţa de-a ne instala 
noaptea lângă un izvor cu apă dulce, pe care-l cunoşteau 
oamenii mei. 

In fiecare seară, de-acum înainte, urma să găsim din loc în 
loc, pentru noapte, asemenea colibe din crengi şi pământ. 
Construite de înaintaşi curajoşi, vânători de vidre, de foci sau de 
castori. Mâncam scoici enorme, orez fiert la foc de butuci, iar eu 
contemplam cabana pe care oamenii mei o consolidau repede 
înainte de căderea nopţii. Disciplina acestora mi se părea 
magnifică: pe perete atârna un cuţit lăsat acolo de cineva; 
găseam totdeauna buşteni uşor de aprins, dar cei patru sufridos 
ţineau să usuce şi ei câţiva, pe care urmau să-i găsească alţi 
oameni. 


Astfel mi-am petrecut prima noapte, iscodit cu mare 
atenţie de corsarii mei. Îmi rămâneau multe de învăţat; am avut 
dovada acestui lucru a doua zi dimineaţa, în timpul îmbarcării: 
am observat că laptele dispăruse din şalupă. Să fi avut preotul 
dreptate? Mă aflam, fără îndoială, în prezenţa unui furt 
categoric. Obişnuit de multă vreme cu soiul ăsta de neplăceri, 
mi-am manifestat pe loc supărarea: „Duceţi-vă şi căutaţi-mi 
cutiile cu lapte”. 

Cei patru sufridos îşi aruncă priviri unul altuia; nimeni nu 
face măcar un pas. Alerg la colibă, răstorn paturile improvizate 
şi descopăr lada ascunsă sub unul din ele. Strig: “Veniţi aici. Ce 
rost are furtul ăsta?”. Nimeni nu se clinteşte. Simt că doar 
bătrânul avea destulă autoritate asupra acestei mici mafii 
pentru a mă atrage într-o asemenea capcană. Îl privesc, iar el 
înaintează, nepăsător, nobil, cu ochii lui oblici care nu mă 
părăsesc nici o clipă. 

- Eu am făcut-o, spune el. 

- De ce? 

- Pentru cei care vor fi flămânzi. O femeie, nişte copii. 
Chiouaye Colivaro, mai tânăr şi mai vorbăreţ, îmi explică atunci, 
spre ruşinea mea, că ăsta e obiceiul. Când eşti bogat, adică ai 
rezervele necesare pentru a doua zi, trebuie să laşi în toate 
colibele câte ceva care să ajute la salvarea unor vieţi omeneşti: 
„O să le vezi tu însuţi pe femeile noastre. Ele navighează ca şi 
noi cu şalupele şi pescuiesc mariscos. Femeile noastre riscă tot 
atât de mult ca şi noi şi în plus gătesc şi ţes. Hrana pe care-o 
lăsăm e pentru ele sau pentru duşmanii noştri. Suntem săraci, 
dar cel ce se îneacă trebuie să fie salvat”. 

În câteva minute, el îmi comunicase totul cu privire la 
oamenii a căror viaţă urma s-o împărtăşesc. Le-am mulţumit 
tuturor şi am vârât din nou sub pat cutiile cu lapte, între aceşti 
sufridos şi mine se născuse prietenia. Am strâns energic mâna 
zbârcită a bătrânului Colivaro - şi ziua aceea a fost minunată. Să 
fi avut ei în continuare vreo intenţie anume? Căci bătrânul a 
cerut să punem vela scurtă ca să ajungem în sudul insulei, față- 
n faţă cu San Pedro. Mi-am notat faptul că pădurea de chiparoşi 
cobora până la mare. 

Seara, după ce făcusem releveul malurilor, am acostat 
într-un golf al insulei San Pedro, minuscul estuar în care şalupa 
se putea adăposti cel mai bine. 


Colivaro îmi arată o poiană în pantă, de unde se înalţă 
fumul: „O să vezi o femeie”. Simt că vrea să completeze lecţia 
dată de dimineaţă, să-mi dovedească ce înseamnă curajul unei 
femei din partea locului. Debarcăm fără să bănuim că insula 
asta va fi pentru multă vreme cartierul nostru general. O femeie 
de treizeci de ani, calmă şi robustă, ne priveşte cum urcăm, cu 
mâna streaşină la ochi. Lângă ea, o fetiţă de vreo cinci ani se 
uită fix la oamenii care escaladează stâncile. „Bărbatul ei s-a 
înecat aici cu şalupa. Femeia vrea să rămână în locul ăsta”, 
spune bătrânul. 

Chiouaye povesteşte mai cu de-amănuntul; dar eu doresc 
întii şi-ntâi să o salut pe această regină cu obrazul plin ele forţă, 
bine proporţionat, liniştit. Micuța îi seamănă. N-a trecut nimeni 
pe-aici de un an; astfel că suntem primiţi cu bucurie în coliba 
simplă, din pământ bătătorit, în mijlocul încăperii, focul 
încălzeşte şi scoate fum. Site pentru scurs brânza, rogojini, 
trunchiuri, ustensile pe perete. E cu neputinţă să refuzăm 
găzduirea într-o mică odaie separată unde vom putea dormi, 
atât pare de fericită femeia asta să ne primească. Chiouaye 
aţâţă focul şi se şi apucă de făcut mâncarea. Ceilalţi se vor duce 
să pescuiască sau să descarce orezul, făina, sarea şi cafeaua. O 
sărbătoare cu totul lăuntrică se pregăteşte, în mijlocul fumului, 
al povestirilor, al dezordinei din jur. Cinci oameni dintr-odată în 
magherniţa asta! Afară, patru oi şi un berbec aşteaptă să intre 
la adăpost şi behăie. Sosirea noastră a tulburat pacea zilnică, 
bine orânduită. Bătrânul Colivaro îmi explică aşa cum se pricepe 
că femeia n-a mai vrut să se întoarcă niciodată la Chiloé. Ea şi-a 
înmormântat soţul în apropierea colibei, în care va rămâne până 
la măritişul fetei. „Pe urmă va veni s-o ia un pescar”, spune el. 
Văzând aceste două fiinţe atât de simple, încep să visez. O 
privesc intens pe fetiţa care zâmbeşte, jucându-se cu oamenii 
mei. Simt cu brutalitate dorinţa de-a le lua pe amândouă sub 
protecţia mea, de-a le adopta. Insă vechiul glas din străfunduri 
mă dojeneşte: „Eşti doar în trecere, Fernand. Tu totdeauna eşti 
doar în trecere, nu uita asta”. 

Seara, femeia îşi exprimă cu voce calmă bucuria de-a se 
afla în apropierea locului tragic. Ea serveşte la masă peştele 
prins înainte de căderea nopţii şi-mi oferă cu amabilitate nişte 
enormi arici de mare, transformând astfel cina frugală într-un 
ospăț frăţesc. O lumină străluceşte în ochii albaştri ai fetiţei, 


căreia mama îi mângâie părul. Uşa de scânduri se leagănă un 
pic în bătaia vântului, dar o căldură necunoscută ne învăluie pe 
toţi: „Bărbatul meu se află aici, lângă mine. Ce-mi mai 
lipseşte?”, spune mama. 

După săptămâni întregi de prospectări, va trebui să ne 
smulgem din această insuliţă duioasă; şi va fi nevoie de toată 
insistența mea pentru ca eroica femeie să accepte cafeaua, 
sarea şi cele câteva cârlige montate pe-o funie pescărească. 
Părăsind golful din San Pedro cu schiţele insulelor şi coastei, îmi 
jur să aduc într-o bună zi aici un cufăr de haine. Dar te poţi 
întoarce vreodată in viaţa asta plină de primejdii? Trebuie să 
mergi înainte, orice s-ar întâmpla. 

Urcăm acum pe lângă coasta răsăriteană până la golful 
care mărgineşte lacul reperat din avion. O frumoasă clădire de 
lemn, înconjurată cu verdeață bine îngrijită îl domină. „Trebuie 
să ne oprim aici astă seară”, spune bătrânul Colivaro. Am luat 
obiceiul să mă las călăuzit în ţinutul ăsta pentru care simt o 
dragoste pe măsura asprimii lui. Pătrundem într-o nouă familie 
de sufridos, un trib al cărui patriarh sacrifică şi frige de îndată 
pentru noi un berbec. Toţi par să depene aici poveşti, ca la o 
şezătoare; aud vorbindu-se de zâna mării, de strigoii ceţurilor. 
Apoi Chiouaye mă îndemnă să iau la rândul meu cuvântul - şi 
iată-mă prezentând cu simplitate ceea ce tuturor acestor 
oameni li se pare a fi cel mai trist cântec de jale pe care l-au 
auzit vreodată. Sânt tulburat eu însumi când mă aud vorbind 
astfel despre oraşele Europei, despre H.L.M.- urile ca nişte 
compartimente pentru sticle, despre automobile, pensionari şi 
medicină, despre ziua unui parizian... O tăcere visătoare se 
aşterne. Aceşti sufridos îmi interpretează cuvintele în felul lor, 
fără îndoială. Eu unul consider că descriu o lume a nesăbuinţei 
şi a smintelii. 

- Cit de nefericiţi trebuie să fie. Sărmanii! 

Un glas de femeie în noapte m-a redus la tăcere. E plăcut 
lingă flăcările roşii ale focului. În rochia ci lungă din lină de oaie, 
tânăra Carmen mi se pare brusc foarte frumoasă. Îi contemplu 
faţa cu ochi albaştri, trăsăturile regulate care amintesc de lunga 
călătorie a norvegienilor până aici. Timpul s-a oprit odată cu 
vocea mea. Privirile ni se întâlnesc. Îi admir corsajul încreţit, 
semănând cu al bunicilor noastre, manşetele şi mâinile 
puternice. Am dinainte imaginea unei femei adevărate. Vântul 


oceanului redeşteaptă în mine marea orchestră. Caut să-mi 
ascund emoția. Urmează să se producă oare ceva? Ştiu, din 
câteva aluzii, că frumoasa Carmen nu e măritată, întâlnirile sînt 
rare prin aceste locuri dezmoştenite. Singur Dumnezeu va 
porunci... 

A doua zi pornesc la asaltul marelui lac cu mai mult curaj, 
în vreme ce Carmen, ca o zeiţă abia întrezărită, dispare în larg, 
singură.pe şalupă. Asemenea tuturor femeilor, ea se va întoarce 
seara, cu sacii plini de mariscos şi de muie de ci te treizeci de 
centimetri şi mai bine, mândră că şi-a încărcat barca până sus. 

Explorarea interioară a insulei avea să-mi ia mai multe 
luni: împotriva oricăror aşteptări, lacul descoperit oferea o 
resursă neprevăzută. Sosind la Santiago, fusesem surprins de 
întreruperea periodică a electricităţii; două zile pe săptămână, în 
medie, oraşul stătea fără curent, din lipsă de forţă generatoare. 
Am calculat cu rapiditate că lacul, nelocuit şi foarte calm, putea 
să constituie o importantă rezervă de energie. Zile întregi sub 
mărunta ploaie glacială, pe nişte plute alcătuite în grabă şi cu 
mijloace improvizate (mari bobine de sârmă albă, întrucât 
aceasta se zăreşte de la distanţă), am străbătut noianul de apă, 
miraculos situat la aproape două sute de metri Inălţime, într-un 
ţinut unde ploile rămâneau constante. Am pus să se sondeze 
fundul, din loc în loc, pe toată lungimea: patruzeci de gropi, 
care-mi dovedeau că apa stătea pe-o platformă de ardezie. Nu 
sînt specialist „hidro”, dar am semnalat pe loc posibilitatea asta. 
Comanditarilor mei. 

Coborând din nou spre Quellon, ca să trimit o telegramă 
cu privire la descoperirea mea şi să urc spre nord, am revăzut-o 
pe Carmen şi a trebuit să-mi mărturisesc mie însumi că ea era 
poate femeia pe care-o căutam de multă vreme. Fără să-i 
pomenesc nimic, mi-am jurat să mă întorc în acest golf învăluit 
în ceţuri de îndată ce-mi voi fi sfârşit prospectările şi să o cer în 
căsătorie. 

Plecam iarăşi pe mare, pentru a studia pădurea şi coasta 
de nord-est, cea mai ferită de vânturile predominante, în insulă, 
chiparoşii de pe o suprafaţă enormă arseseră; dar trunchiurile 
mai puteau fi exploatate, cu condiţia să fie scoase la mare. 
Măsurând adâncimea, adeseori potrivită pentru cargouri de mii 
de tone, vânam între timp, vidre, urmăream jocul pinguinilor 
imperiali (a căror ucidere a trebuit s-o interzic), cercetam 


gropile şi grotele de pe țărm, ca să strângem eşantioane de 
pietre. 

Într-o seară, bătrânul Colivaro îmi istoriseşte ciudata 
poveste a unei cueva* - străvechi adăpost stâncos, unde se- 
ascunde o comoară, la vreo câteva ore de drum. A doua zi, ca 
nişte copii, în pofida mării agitate, ne îndreptăm şalupa spre 
acel punct al coastei. E o nebunie să navigam astfel; dar eu 
stărui: într-adevăr, la câţiva, zeci de metri de mare se zăreşte, 
în stâncă, o cavitate curioasă. „Aici făceaţi foc strămoşii noştri”, 
îmi spune bătrânul. Înţeleg că e vorba despre un bârlog al 
corsarilor şi cobor uneltele, la noroc. Răsturnăm pământul în 
mai multe locuri. Deodată se aude strigătul lui Chiouaye: izbise 
cu lopata în lemn. Figurile noastre, amuzate până-n clipa aceea, 
sînt cuprinse de emoție. Fără îndoială, e capacul unui cufăr. In 
genunchi, scobim toţi cu mâinile, ca nişte şobolani. Scot curând 
o lădiţă fără încuietoare. Ea conţine o altă lădiţă, de vreo 
patruzeci de centimetri. Q deschid încet. Descoperim înăuntru o 
statuie a sfântului loan, în întregime din lemn pictat, foarte fină, 
apoi o alta, a sfântului Francisc din Assisi, şi, la fund de tot, 
mare cât pumnul unui copil, un cap de Christ din pământ, pictat 
şi el, cu păr autentic înfipt în argilă. 

Fără îndoială, în goana lor de la răsărit la apus, nişte 
iezuiţi şi-au căutat în grota asta refugiu, ori au fost ei înşişi 
victime ale corsarilor care-i pândeau pe refugiații din Guaytecas. 
În amintirea acelor vremuri, transportăm cu evlavie lădiţa - 
grăbindu-ne totodată, căci trebuie să ne mai construim şi o 
colibă înainte ca noaptea să-nvăluie locul ăsta dezolant. 

Am cunoscut acolo zile aspre, da. Nici urmă de vânat. 
Drept hrană, multă vreme, doar nişte „bile de biliard” - o făină 
fiartă în apă sărată, o cocă pe care orice sufrido o păstrează în 
timpul deplasărilor lui într-un sac. De la plecare, nu zărisem nici 
măcar o dată soarele; trăiam sub o continuă burniţă. Mi-era de 
ajuns. Găsisem acolo eşantioane de aur şi platină, două păduri 
mari, un lac. Socoteam că sosise vremea să mă întorc la 
Quellon. 

Încă o dată instinctul, fără îndoială; căci în port sînt 
informat că o misiune franceză e aşteptată în zilele următoare. 
Revăd cu plăcere figura comandantului, sutana tânărului preot 
polonez, despre care aflu că-şi asumă, zilnic, tot mai multe 


* Cavernă, peşteră în limba spaniolă în original. 


riscuri: pleacă mereu să ducă în insule şi-n golfurile pustii 
sfintele taine, îngrijirile, mângâierea. „Barca lui e un adevărat 
coşciug”, mi se spune. 

Câteva zile mai târziu, misiunea franceză sosea ca să-mi 
asculte raportul şi să preia, eventual, conducerea tehnică. Mi- 
am prezentat concluziile: despădurirea platoului, unde să se 
amenajeze păşuni pentru bovide*, asamblarea unei uzine 
electrice care să alimenteze oraşul Santiago etc. 

Ingineri suedezi trebuiau să vină în urma mea să se ocupe 
de prospectarea platinei şi aurului. 

Dar un pionier nu spune niciodată totul. Am păstrai pentru 
mine un secret mai puţin obişnuit: prepararea supelor din alge. 
Observasem că, în unele seri, oamenii mei făceau un jgheab de 
vreo doi metri lungime, acoperii; cu pietre încălzite până la roşu. 
Scoteau pe urmă cenuşa şi trunchiurile şi vârau în tunelul 
fierbinte nişte frumoase alge albastre, care se uscau astfel 
împreună cu puii lor de creveţi. Apoi acopereau totul cu frunze şi 
crengi. 

Blocurile astea de alge serveau drept bază pentru o ciorbă 
cu un delicios gust de iod. Câteva luni mai târziu, am trântit pe 
masa profesorului Belloc, la muzeul oceanografie din Monaco, 
un snop de asemenea alge albastre: „Poftiţi, analizaţi-le. Aveţi 
cunoştinţă de ele? Eu unul le mănânc”. După ani de zile, am 
aflat că datorită snopului meu se hotărâse crearea unei uzine 
pentru extragerea algelor, în sudul statului Chile. 

In seara când trebuia să plece misiunea franceză, am 
oferit o masă de adio, la care l-am invitat şi pe preotul navigator 
al morţii. Aveam eu o idee. Totul se petrecea la micul hotel din 
Quellon şi, în pofida stingherelii pricinuite de faptul că va fi 
prezentat unor domni din Paris, preotul a venit, cu sutana lui 
pururi nouă - căci şi-o punea “doar la marile ceremonii. La 
sfârşitul cinei, fără vreun discurs, m-am ridicat, m-am scotocit 
prin buzunare şi am pus pe masă toate bancnotele, toate 
monedele pe care le aveam: „Domnilor, daţi şi dumneavoastră, 
am spus eu. lată un sărman preot marinar care-o să se scufunde 
în felul în care navighează. Îl poartă cu sine pe Dumnezeu într-o 
şalupă putredă. Enoriaşii lui n-au mijloace. Daţi!”. Nefericitul 
preot nu mai ştia unde să se vâre, Dar şi-au golit cu toţii 


* Familie de mamifere rumegătoare, cuprinzând bovinele, ovinele, 
caprinele, etc. 


buzunarele, ca să nu pară mai zgârie-brânză decât un 
prospector. Grosul teanc de bancnote a acoperit, într-o singură 
seară, preţul pentru şalupa sfintei taine. 

Misiunea mea era pe sfârşite. Îmi verificam notele. 
Imaginea frumoasei Carmen îmi revenea fără încetare dinaintea 
ochilor, chemându-mă parcă spre locuinţa ei. Ghinion! Într-o 
seară, pe când mă întorceam din ultima cursă, un tăvălug uriaş, 
un val teribil ne răstoarnă şalupa. 

Simt, la picior şi la braţ, izbitura bordajului, ca pe-o masă 
care se prăbuşeşte. Oamenii mei mă scot la mal. Durerea mă 
sfâşie la orice mişcare. Dârdâi sub acoperişul colibei pline de 
fum, unde stau susţinut de atelele şi legăturile pe care mi le-au 
făcut cei patru sufridos. Trebuie să mă întorc la Quellon, cu 
preţul unor dureri insuportabile. Abia ajungem - şi Chiouaye 
aleargă şi se întoarce cu bandaje. li interzisesem să-l alarmeze 
pe comandantul portului, dar acesta soseşte călare, pentru a-l 
vedea pe tânărul sufrido cum îmi pune la loc atelele, ca un 
veritabil infirmier. Şoldul şi piciorul par mai puţin atinse decât 
braţul. Va trebui să aştept, să am încă vreo câteva săptămâni 
răbdare până să pot din nou vedea obrazul singurei femei pe 
care am simţit-o capabilă să mă însoţească pretutindeni în 
existenţa mea aspră şi plină de primejdii. 

Turbam de mânie. Dar ce era să fac? 

De cum am putut să merg şchiopătând uşor şi sprijinindu- 
mă într-un baston-cârjă, am plecat în port, pentru a-i face 
cunoscută comandantului dorinţa de-a mă duce, cu un vas mai 
confortabil decât şalupa mea, în golful unde trăiau Carmen şi 
părinţii ei. 

Comandantul şi-a plecat fruntea, apoi a ridicat-o şi m-a 
privit îndelung, fără o vorbă. M-am gândit că bănuise iubirea 
mea pentru Carmen şi hotărârea luată de mine. Tăcerea 
devenea tot mai apăsătoare. Până la urmă el a dat stângaci ocol 
biroului, căutând o hârtie ce părea de negăsit. Apoi (îi voi auzi 
mereu glasul): 

- N-am vrut să vă spun deunăzi... 

- Când anume? - 

- Când aţi avut accidentul. In aceeaşi seară, toată familia 
lui Carmen a dispărut în furtună. Mama, fiica, nepoata. Aduceau 
la Quellon nişte şalupe încărcate până sus. O vijelie bruscă le-a 
răsturnat, au fost luate de valuri, lată declaraţia poliţiştilor... 


Am citit şi am recitit scurtul raport privind tragedia. În 
picioare în spatele biroului său, căpitanul stătea cu fruntea 
plecată şi nu îndrăznea să mă privească, respectându-mi 
durerea fără lacrimi - durerea mea de bărbat. Până şi mâinile lui 
erau liniştite şi nu mai îndrăzneau să pipăie hârtiile. Moartea e 
un fel de ordine pe care nu simţi dorinţa s-o tulburi. 

Carmen moartă, înecată, răpită iubirii mele. Ce-mi mai 
rămânea, atunci seara, în insula aceea învăluită-n ceaţă? Nimic 
altceva decât disperarea. Dincolo de răceala cuvintelor oficiale 
de pe hârtia pe care continuam s-o ţin în mână şi de care ochii 
mei rămâneau ţintuiţi, dincolo de micile semne negre şi de 
realitatea pe care ele voiau să mi-o impună şi pe care eu 
refuzam s-o admit, sufletul meu, inima mea, întreaga mea fiinţă 
nu voiau să vadă decât frumuseţea sobră şi viguroasă a femeii 
căreia ar fi trebuit să-i spun mai de mult că o iubesc. O vedeam 
aşezată lângă foc, calm strălucitoare în rochia ei lungă de lină. O 
vedeam stând în picioare în şalupă, nu în dezordinea şi în 
tumultul dinaintea morţii sale, ci dreaptă după truda zilei 
împlinite, când se întorcea seara în micul port. Da, dacă îmi 
reţineam lacrimile, n-o făceam decât pentru a o vedea vie, 
intrând în picioare în legenda memoriei mele, ca şi tatăl meu, ca 
şi mama mea, ca şi atâţia alţii, vai! Asemenea lor, ea nu putea 
să moară. Ea rămânea dreaptă în străfundul fiinţei mele, ca 
însăşi imaginea eroismului cotidian, calm şi mut. 

In aceeaşi seară, puţin mai târziu, m-am oprit în faţa 
mării. Cei patru sufridos mă regăsiseră. Îmi respectau şi ei, fără 
un cuvânt, durerea; dar se aflau acolo, înconjurându-mă delicat 
cu prietenia lor caldă. Şi sînt convins că se gândeau, ca şi mine, 
la acea apariţie miraculoasă, evocată prin părţile lor, lângă foc, 
în atâtea seri, când cei ce stau cu faţa spre Castro văd venind 
către ei, pe marea învăluită-n ceaţă, o zână care merge şi-şi 
caută barca. E 

ASIA MISTERIOASA (1955—1956) 
ŞI ÎNTOARCEREA ÎN AMAZONIA 
(1956—1971) 
27 
Aziadé. MAREA MEA IUBIRE PIERDUTĂ PE DRUMUL SECRET AL 
AURULUI ŞI AL OPIULUI 

Pentru ce bani, de-acum înainte? Pentru cine? Furtunile nu 

permiteau nici o aterizare la Quellon. Am hotărât să mă îmbarc, 


cu destinaţia Puerto Montt, pe-o navă chiliana care se 
adăpostise câteva zile în port. Şi apoi, de ce să nu le ofer două 
călătorii oamenilor mei, ducându-i în oraşul acela pe care n-ar fi 
avut niciodată prilejul să-l viziteze? Chiouaye şi bătrânul 
Colivaro m-au însoţit, aşadar, la Puerto Montt, cu clasa-ntâi. l- 
am îmbrăcat de sus şi până jos în micile magazine, le-am 
cumpărat două cutii cu mărgele şi nişte brățări pentru nevastă 
şi fiice; dar ei au refuzat energic două superbe maşini de gătit, 
având cuptor şi sistem special de încălzire! „Nu le cumpăra. 
Indrăgim prea mult focul nostru cu lemne şi odăile afumate”. l- 
am condus a doua zi la bordul unui cargou care pleca spre 
Quellon. Faptul că ei, nişte sufridos din insulele reci, luaseră 
masa împreună cu mine; sub privirile uimite ale ofiţerilor şi 
notabililor chilieni, îi făcea să se simtă atât de mândri, încât se 
socoteau plătiţi pentru toate acele luni de trudă. 

Câţiva ani mai târziu, un cutremur de pământ avea să 
scufunde anumite părţi ale coastelor la mai bine de un metru 
sub apa mării. l-am trimis atunci preotului-marinar, din Europa, 
toţi banii disponibili, ca să poată veni în ajutorul prietenilor pe 
care fusesem nevoit să-i părăsesc. 

Mă aflam, o dată în plus, la singura mea adresă fixă de pe 
lumea asta: hotelul „Terminus Saint-Lazare”. Toamna poleia 
Parisul cu aur. In ciuda uşoarelor ceţuri din zori, temperatura mi 
se părea foarte blândă; de-aproape un an, nici o rază de soare 
nu-mi mai mângâiase obrazul. Stăteam pe terasa hotelului şi-mi 
luam micul dejun, privind cum defilează hoarda figurilor 
îngrijorate, triste, morocănoase. Bucuria vieţii părea stinsă pe 
vecie pentru furnicile astea care se revărsau din metrou în şiruri 
strânse. Încălţămintea uzată, la fel şi hainele, totul trăda 
resemnarea. Gândindu-mă în locul lor la atâta inconştientă 
decădere, aveam inima grea. Şi iată că, în faţa acestei mulţimi, 
tresar şi mă ridic: pe omul de colo, îmbrăcat în zdrenţe, 
gârbovit, care se împleticeşte, îl cunosc! E cu neputinţă să mă 
înşel, recunosc pe tâmpla lui adâncitura unei trepanaţii, iar în 
mijlocul feţei nasul acvilin. Alerg şi-l prind de braţ: „Guy!” El mă 
priveşte, bombăne, o face pe neştiutorul. Imi dau seama că se 
ruşinează, că nu vrea să-l ating, să-l recunosc. Dar am o mină 
zdravănă şi sînt hotărât să nu-i dau drumul: 

- Mă plictiseşti, Guy! Unde te duci? 

- Să mor. Lasă-mă, sînt bolnav, spune el In cele din urmă. 


Omul ăsta, pe care-l cunoscusem cu cinci ani în urmă şi 
care avea cai de lux, iaht, un Cadillac, iată unde ajunsese! Vreau 
să aflu totul. Il apuc de haina veche şi-l trag spre terasă, în 
vreme ce el se împotriveşte: 

- Mulţumesc, Fernand, dar asta n-o să schimbe nimic. 
Sânt ruinat. 

O oboseală profundă îi transformă vocea într-un simplu 
murmur. Se lasă până la urmă târât în camera mea. Comand 
pentru el un dejun; dar Guy ocoleşte orice răspuns, repetând 
abătut: „Umblu de trei zile fără oprire, în speranţa că voi face o 
pneumonie şi voi crăpa”. 

Cunoscându-i firea independentă, îl întind cu forţa pe 
patul meu şi-l oblig să bea o cupă de şampanie înainte de-a 
adormi. Vreau să simtă că i-am rămas acelaşi prieten. Dar mai 
cu seamă să doarmă! Mă instalez într-un fotoliu, convins că 
dacă-l las singur nu-l mai regăsesc. In fine, se prăbuşeşte. 

Amiaza, ora cinci, ora zece seara; hoinarul meu tot mai 
doarme. Pun să i se pregătească o cină copioasă şi o baie caldă, 
apoi îl trezesc, îl oblig să-şi facă toaleta, să îmbrace unul dintre 
costumele mele. Cânt, îl cert, glumesc, fac pe clovnul: „Stridii şi 
icre negre, Guy. La naiba. De ce să sfârşim în chip mizerabil?”. 
Proaspăt ras, odihnit, obrazul lui supt se străduieşte să 
zâmbească. Vocea îi devine iar puternică. 

- Vrei nişte bani, ca între fraţi de aventură? Mai am ceva. 
F.. 

- Mulţumesc, e inutil. 

Apoi şampania şi mâncarea îi dezleagă limba şieu înţeleg, 
în sfârşit, cauza decăderii lui. Face de ani de zile negustorie cu 
nişte prieteni kirghizi, care îi înapoiază regulat şi cu generozitate 
de cinci ori mai mulţi bani decât a investit el. Nu e vorba de 
contrabandă, căci acolo, în Asia centrală, cultura şi vânzarea 
opiului sînt practicate şi acum în mod liber: însă toate afacerile 
se încheie pe cuvânt. Doar că de vreun an, bolnav de inimă, ele 
incapabil să plece din nou în stepele din Uzbekistan: 

- Am lăsat mii de dolari la clinică. Nu primesc banii tăi, 
Fernand, se încăpăţânează el să-mi răspundă. 

- De acord, dar pentru ce ai respinge asocierea noastră? 
Spun eu. 

Caută zadarnic pe faţa mea o urmă de milă, ca s-o refuze. 
Sânt sincer: nu l-am găsit eu însumi, chiar acum, pe omul care 


mă va salva? Îmi frământ de vreo câteva zile mintea, încercând 
să găsesc prilejul care să-mi permită să uit imaginea tragică a 
lui Carmen, să mă avânt spre noi puncte ale globului, cât mai 
departe cu putinţă de America de Sud, pe care-o iubesc. 
Găsisem probabil cuvintele potrivite, căci Guy îmi întinde mâna: 

- Asociat? De acord, Fernand. Juma-juma. Ascultă-mă cu 
atenţie. 

- Mai întâi să bem pentru asocierea noastră, amărâtul 
meu frate. 

Văd limpede că-şi recapătă încetul cu încetul încrederea 
după felul în care-mi explică lucruri cu totul necunoscute mie, 
legile aspre ale Asiei centrale, obiceiurile politice şi religioase 
ale kirghizilor, ale nesupuşilor, ale oamenilor stepei, ale tuturor 
acelor vechi neamuri turco-mongole, chineze, indiene. Mă aflu 
parcă la cinema. Guy îmi vorbeşte despre cei mai redutabili 
călăreţi din lume, despre viaţa în iurte, uriaşe corturi nobiliare, 
despre transhumanta fără sfârşit a oamenilor acelora. 

- Dacă te duci acolo, ascultă-mă bine: o să-ţi rişti zi de zi 
viaţa. 

- Accept! 

Mă simt înflăcărat, salvat, o fiinţă cu totul nouă. Văd, ca 
odinioară la „Chitele”, repetiţia Marelui Moghul. 

- Te trimit la ultimii oameni liberi, mai spune el. 

- Mă voi duce unde vrei tu şi voi încerca să-ţi recuperez 
banii. 

Ciudat animal mai e omul. Abia şi-a revenit, că vechea lui 
natură şi apare din nou. Orgoliul şi mândria lui Guy îşi reintră 
brusc în drepturi. El încheie pe neaşteptate discuţia: 

- S-a făcut târziu, dragă Fernand. Cere-mi cel mai bun 
apartament din hotel. E un avans în contul, averii noastre de 
acolo. Pe mâine. 

El îşi recapătă astfel stilul de mare domn, iar eu mă 
execut; am totuşi destui bani strânşi, care-mi îngăduie, de cum 
se iveşte vreun necaz, să finanţez orice nouă evadare. 

A doua zi, sînt trezit de vocea foarte sonoră a lui Guy: | 

- E ora unu. Ai dormit destul. Te aştept în apartamentul 
meu să luăm masa de prânz. Ne vom petrece ziua lucrând. Eşti 
de acord? 

După o jumătate de oră, mă aflu în faţa unui om de 
nerecunoscut. Parfumat, pieptănat, mângâind nişte trandafiri, 


cu trupul strâns gingaş într-un halat de mătase întreţesută cu fir 
de aur, el mă informează cu un grațios cinism: 

- Am pus să fie întocmite facturile pe numele tău, 
bineânţeles. 

- Aşa e piesa, răspund eu. 

Sincer, simţeam o foarte mare plăcere să-l văd 
descotorosit de mutra aia de vagabond disperat. 

Ziua a fost pentru mine pasionantă. La fel şi schiţele lui. 
Odată cu cea dintâi lecţie privind vocabularul, un veritabil 
arsenal de informaţii noi mă obliga să fiu atent. Eram încântat. 
Eu, incultul tuturor şcolilor, care găsisem adeseori că marii 
dascăli mă dezamăgesc asemenea meduzelor scoase din apă, 
sorbeam acum laptele şi mierea unui savant al vieţii. Numele 
cântau, necunoscute; miresme nebănuite de piele, de tămâie şi 
ceai verde umpleau încăperea. 

- Clima? 

- larna, de la minus treizeci la minus patruzeci de grade. 
Vara, o reverberaţie ucigătoare. Apa e puţină, la fel şi hrana, 
totul călare pe cal sau pe cămilă - nu există nimic mai rău. Dare 
frumos! 

Precizările veneau treptat: „La sud de Amu-Daria, 
câmpurile cu maci, perfect. Dar epicentrul vieţii tribale a 
asociatului meu porneşte de lângă Iskachim şi atinge colţul 
podişului Pamir. Acolo se întâlnesc toate frontierele”. Şi Guy 
desena, fără hartă, incredibilul joc al frontierelor: rusă, chineză, 
afghană. Un nume intervenea mereu, vrăjindu-mă: Hindu-Kush. 
Cum să nu fii cucerit de aceste descrieri ale unor drumuri 
milenare? Le urmam în gând printre culturile de mei, de hrişcă, 
de viermi de mătase, printr-un rai al florilor şi al fructelor, pentru 
a regăsi apoi sălbăticia trecătorilor înalte, zonele interzise: „Aici 
gloanţele şuieră din toate părţile, cu sau fără motiv. Mai 
gândeşte-te”. 

După câteva zile, răstimp în care abia dacă mi-am oferit 
două, trei ieşiri „tehnice”, nu mai aveam nici o îndoială: trebuia 
să încerc aventura asta, fie şi pe degeaba. Ea urma probabil să 
mă purifice, să mă scoată din nou pe creasta valului, în vreme 
ce Providența prietenă ar veghea de departe, cunoscând 
adevăratele mele nevoi mai bine decât mine. 

Unele semne, dealtfel, au venit să-mi întărească 
certitudinea: am cunoscut o prinţesă afghană care s-a oferit să- 


mi înmâneze câteva scrisori pentru personajele importante din 
ţara ei şi, într-o după-amiază, pe când cumpăram nişte hărţi 
serioase, m-am întâlnit cu Jean Rouch, al cărui tată fusese unul 
dintre prietenii mei. Imi plăceau fruntea largă şi ochii rotunzi şi 
albaştri ai aceluia care trecea, după câte auzisem, drept 
apostolul cinematografului spontan. Călător neobosit el însuşi, 
cu aparatul de luat vederi în mână. Şi am observat repede că 
aventura mea îi stârnise entuziasmul: 

- Dacă pleci, cumpără-ţi o cameră de luat vederi, m-a 
sfătuit el. 

- Nu mă pricep deloc. 

- E ca şi cu fotografia. Filmezi, reduci deschiderea 
diafragmei la 8. Nu ici prea multe groplanuri. O să-ţi dau 
indicaţiile necesare. 

Incetul cu încetul, încurajările tindeau către acelaşi scop. 
Mă trezeam împins şi provocat din toate părţile. 

La rândul lui, Guy devenea, pe zi ce trece, mai exact: 
„Ultima mea afacere reprezintă o investiţie de un milion de 
dolari. Dacă izbuteşti să-mi încasezi partea, îţi revin prin urmare 
cinci sute de mii de dolari. O să te plătească un chinez, imediat 
ce-i va fi anunţată sosirea ta în trecătoarea secretă de la răsărit 
de Iskachim. 

Degeaba ai cincizeci de ani şi un trecut plin de toate 
onorurile, toate surprizele, toate capcanele, în asemenea clipe 
începi să visezi ca un copil. Şi la urma urmei, dezvăluirile lui Guy 
căpătau o întorsătură de basm sau de roman: “trebuia să plec la 
Karachi, să mă arăt acolo în văzul lumii, să trag la „Hotel 
Imperial” şi să închiriez un apartament. 

- Toate astea or să te coste câteva milioane, te previn. 

- O dată ce sînt de acord, mă priveşte. 

Trebuia să aştept acolo un om respectabil, pe bătrânul 
Babâa şi să am la butonieră o panglică neagră, un fel de 
decorație: 

- Vei fi purtătorul unei scrisori de recomandare, căreia o 
să-l adaug fotografia ta. 

Ajuns aici, Guy a părut brusc stânjenit; dar încurcătura lui 
n-a durat mult: 

- Toţi secunzii noştri au pe obrazul stâng o cicatrice. Nu te 
pot scuti, acolo unde te duci, de semnul ăsta; o să ţi-l trasez eu 


însumi în creion, dar va trebui să ţi-l execute un specialist, 
folosind cuțitul. Vezi în asta vreo piedică? 

- Nu. 

Şi Guy mi-a comunicat astfel drumul care mă aştepta, de 
la Karachi la New Delhi, din India la Kabul, de la Kabul la 
chinezul lui. După ce-am chibzuit vreme de-o noapte întreagă, 
m-am declarat gata şi m-am dus la specialist să-mi aranjeze 
cicatricea pe obrazul stâng. 

Câteva zale mai târziu, cu bagajele în mână şi cu aparatul 
de filmat pe după umăr, debarcam la Karachi. 

Din reflex, ştiind că voi străbate una dintre ultimele ţări 
unde mai existau în număr mare copacii ăştia foarte căutaţi, 
luasem cu mine, la noroc, bastonul pentru sfredelit tulpinile 
nucilor. Trebuie să alergi totdeauna după mai mulţi iepuri 
deodată şi să nu ţii seama de nici un proverb. In avion am 
numărat toate maximele cu privire la prudenţă; asemenea 
frontierelor, ele nu există decât pentru a-i descuraja pe cei care 
altfel ar muri. Chipurile, în drum, de exemplu: „Un vântură ţară 
duce viaţă amară” - ce prostie! 

La Karachi sînt hotărât să respect întocmai instrucţiunile 
prietenului Guy, fie şi numai pentru a-mi da seama, eventual, în 
ce măsură operaţia e un bluf. Dar abia instalat regeşte la „Hotel 
Imperial”, că şi primesc vizita unui om care se recomandă drept 
adjunct al bătrânului Babâa. Fără să pun la îndoială faptul, 
prefer să-l urmez până la o vilă drăguță, în mijlocul unei grădini 
cu flori. Majordomul mă instalează sub un umbrar, în vreme ce 
se aduc băuturi, prăjituri, ceai. Păsările cântă în crengile 
lămâilor. Trec, fără să arunce nici o privire, bucătari şi tineri 
servitori. 

Un bărbat vârstnic înaintează pe aleea pătată de umbre - 
o siluetă prelungă, albă, cu papuci roşii în picioare, însuşi marele 
senior Babâa. Se uită la cicatricea mea şi-mi întinde câteva flori 
de iasomie. Interpretul lui, Rani, soseşte şi el îndată, vioi, 
pătrunzător, confirmându-mi faptul că dinaintea mea se află cea 
dintâi verigă a marelui lanţ despre care mi-a vorbit Guy. Tăcerile 
sînt demne, grele. Mă las în voia distanţei dintre noi, care-mi 
aminteşte de noblețea pieilor roşii. 

- Sunteţi aici oaspetele meu, încheie bătrânul Babâa în 
urma acestui prim contact, suficient după opinia lui. 


Dar Rani, care vorbeşte şase limbi, printre care şi chineza, 
rămâne cu mine şieu simt de pe acuma că va veni vremea când 
vom fi complici şi prieteni. Imi vorbeşte cu elocvenţă despre 
stăpânul lui; îi povestesc, prin scurte aluzii, aventurile mele 
trecute. Observ, la fiecare povestire, ochii lui larg deschişi, 
curiozitatea naivă, şi-l fac pe nesimţite s-aducă vorba despre 
bătrânul Babâa. Aflu în felul ăsta că omul care mi-a deschis uşa 
casei sale conduce patruzeci de mii de musulmani, că 
numeroase caravane, devotate cu trup şi suflet, fac pentru el 
contrabandă cu aur, de la Golful Persic până la frontiera nordică 
a Pakistanului. “E la fel de cinstit ca şi băncile voastre”, adaugă 
Rani maliţios. Babâa va împlini în curând optzeci şi doi de ani; 
tânăra musulmană care îi e azi nevastă şi care tocmai a dat 
naştere unei fetiţe are nouăsprezece. „Stăpânul are doisprezece 
fii, unul e medic; altul avocat...” Aflu despre ceilalţi că sînt 
căpitani, conducători de caravane, importatori. 

Pasionantă descoperire a unei lumi destul de liniştite, dar 
care poate brusc să devină promptă în mişcări şi crudă. Beau, 
mă îmbib, lăsându-mă în voia acestei vieţi din o mie şi una de 
nopţi, care tocmai începe. Relatarea vânătorilor mele de rechini 
îl pasionează pe Rani: există mulţi şi pe coasta lor, pe unde dă, 
la fel, târcoale foamea. Rani vrea la rândul lui, fără îndoială, să- 
mi demonstreze puterea stăpânului său, căci îmi vorbeşte 
despre ţinuturile interzise din nord, despre garanţiile pe care el 
ni le pregăteşte, despre emisarii pe care i-a trimis faimosului 
Bandi-Nabab, cel ce stăpâneşte frontiera de nord a Pakistanului: 
„Va trebui, din când în când, să ne arătăm împreună la hotelul 
tău. E sfatul stăpânului”. 

Într-o seară, am în sfârşit dovada încrederii totale a 
bătrânului şef care mă găzduieşte cu aţâta generozitate. De 
două zile, Babâa îmi dăruise un jeep marca Willys, în care 
străbat coasta împreună cu Rani. Ard de nerăbdare să mă întorc 
la rechini, angajând nişte echipaje musulmane; dar trebuie să 
aleg şi, pe înserat, interpretul mă duce cu el spre un punct al 
coastei, dincolo de golful Sonmiani. Acolo ne aşteaptă o vedetă, 
ca să ne transporte la bordul unei corăbii. Luna luminează; visul 
continuă; descopăr o minune a epocilor de demult: velatura, 
pupa, puntea, echipajul, primirea făcută, toate mă duc spre 
vremurile lui Sindbad marinarul. Vădit lucru, îmbarcarea a fost 
pregătită cu multă chibzuinţă; îmi dau seama că povestirile lui 


Guy nu erau doar născociri. Navigam întreaga noapte, 
aşteptând o cădere a vântului şi înţeleg că mă aflu pe nava care 
transportă aurul din Kuwait şi din Basrah spre un golf de pe 
coastă, unde aşteaptă conducătorii caravanelor. 

intr-a doua noapte asist, pe-o mare absolut calmă, la 
coborârea în apă a micilor lăzi cu aur. Intre timp, pasagerii, care 
sînt o justificare pentru cursa asta până la golful Oman, stau 
închişi împreună cu căpitanul şi petrec. Ajung trei oameni iuți, 
care se strecoară la proră cu lăzile, geamandurile şi otgoanele. 
Şirul lăzilor pluteşte în derivă până la cei ce aşteaptă să-l 
primească. 

- Şi dacă vreo ladă se rătăceşte? Spun eu. 

- Cu neputinţă. De cum e găsită una dintre geamanduri, 
urmează tot şirul. Oamenii trebuie să fie pe aproape. Ei cunosc 
exact locul. 

Mă-ntorc, uimit, în cabina mea de pirat; dar Rani nu mă 
părăseşte. Ţine să-mi precizeze că, peste trei zile, după două noi 
apariţii la hotelul meu, vom pleca împreună la Dir. “Trebuie să 
fim siguri de filieră. Aşa că te însoțesc în Kafiristan”. Caut să 
descopăr drumul nostru pe haită, dar sînt mai cu seamă hotărât 
să mă-ncred în loialitatea marelui şef al contrabandei cu aur. La 
deşteptare, nava ancorează în portul Karachi. 

Intr-o bună dimineaţă îl părăsim pe seniorul Babâa, ca să 
ajungem cât mai repede la Peshawar şi să urcăm spre Dir, Swal 
şi Bog. „Frontierele nu prea mai au mare semnificaţie aici”, îmi 
spune călăuza mea. In faţa noastră, masivul Hindu Kush 
alcătuieşte o barieră; spre răsărit, munţii Karakoram îşi înalţă 
crestele înzăpezite; apar pădurile din Kafiristan; drumul se 
îngustează; începe să ningă. Ne îmbrăcăm cu goupicha şi ne 
punem djeros, nişte ciorapi de lână groasă pe care va trebui să-i 
protejăm vârându-i în cizme mongole suple, numite moza. 
Arătăm cu totul schimbaţi. Hainele astea remarcabile ni le-a pus 
la dispoziţie molla (preotul) din Swatt, care ne-a găzduit noaptea 
trecută. Pe drum, în faţa noastră, un om trece dintr-o parte într- 
alta şi revine. Merge în patru labe, gol prin zăpadă, privindu-ne. 
Stopez brusc şi contemplu fiinţa asta omenească pârlită de 
soare şi cu obrazul spân, căreia lungile plete negre îi împiedică 
vederea. li întind un pachet de pesmeţi; începe să-i mănânce, 
cuminte. „E un bolnav întru Domnul”, îmi şopteşte Rani. 


Aici, îmi explică el, unii oameni trăiesc în stare de 
sălbăticie, pentru a se apropia de sensul cel mai înalt al vieţii. Ei 
rătăcesc astfel prin mijlocul bandiţilor, al paznicilor, încep să-mi 
dau seama cât de departe mă aflu, din nou, de lumea noastră 
fără surprize. 

Poteca înlocuieşte acum şoseaua şi înaintează în zigzag 
prin defileele mărginite de păduri. O puma cu blană pestriță 
face un salt la câţiva metri de noi, vrând să treacă dintr-o parte 
într-alta; claxonez ca să ne lase drumul liber. Rani şi-a încărcat 
carabina americană şi eu îmi pun revolverul la îndemână, căci 
ne apropiem de stâncile unde nişte vânători profesionişti au fost 
ucişi cu vreo câteva luni în urmă. „O să avem curând doi 
însoțitori, dar întâi trebuie să ajungem la Swatt”, comentează 
Rani. 

Două ore mai târziu, vedem ivindu-se o mică moschee din 
pământ bătătorit. Rani îmi şopteşte ce trebuie să fac: „Suntem 
nevoiţi să intrăm. E un loc sfânt. O să ne lăsăm armele lângă 
jeep; o să-ţi scoţi cizmele. Eu o să mă rog, iar tu, liniştit, o să te 
înclini cu respect. Opresc motorul. Răsar nişte inşi cu înfăţişare 
de bandiți. Zadarnic îmi înfrânez eu teama, feţele sînt 
duşmănoase, aşa că rămân la pândă. „Urmează-mă. Mort sau 
viu, Dumnezeu porunceşte”, spune Rani, punându-şi carabina 
pe capotă. Pătrundem în moscheea sărăcăcioasă. Câtă pace! 
Nimic altceva decât pereţii goi şi podeaua din pământ bătătorit. 

Simt că aici Dumnezeu e într-adevăr prezent. Mă rog 

Fără voia mea, curmându-mi orice gând. Nişte siluete cu 
turban pândesc şi aşteaptă ca Rani să-şi termine rugăciunea, 
apoi înaintează. Incep saluturile; şi totodată iniţierea mea. 

Conversaţia e lungă şi paşnică. Rani mă informează puţin 
după aceea: „Aştia doi în zdrenţe, pe care-i vezi, sînt paznici de- 
ai prinţului. Acum ei o iau pe scurtătură, iar diseară o să ştim 
dacă Nababul poate face pentru noi ceva. Palatul lui e ascuns în 
pădurea asta de pini, la apus; dar noi ne vom instala acolo unde 
va binevoi să ne spună el. Păstrează-ţi calmul”. 

Am stat trei zile „sub observaţie”, într-o clădire cu aspect 
rustic, din pământ şi lemn. Nişte covoare imense, două mari 
sofale acoperite cu piei de muflon şi un foc superb într-un 
ciudat, şemineu de piatră mențineau impresia de confort; dar 
eram strâns supravegheați de către doi paznici cu mutre de 
bandiți. 


Sultanul Kafir nu m-a primit niciodată. l-am băut ceaiul 
negru, i-am ascultat muzicanţii, am tras pe nări mireasma 
bastonaşelor lui de, tămâie - şi atâta tot, Dar în a patra seară 
Ram s-a întors cu promisiunea prinţului, a doua verigă a marii 
filiere: „Chinezul rămâne la Iskachim şase luni. Sosirea ta îi va fi 
anunţată. Trebuie să ne întoarcem la Karachi ca să primim 
ordinele lui Babâa, cu scrisoarea asta secretă. Nababul ne oferă 
doi dintre războinicii lui până la Dir”. 

Vechi reflex: pe drumul de întoarcere, de la Swatt la 
Peshawar, numărasem treizeci de nuci imenşi, străpungându-i 
prudent pe cei mai groşi cu sfredelul meu minune. Mă gândeam 
că dacă nu voi reuşi să-l întâlnesc pe omul-cheie al comerţului 
clandestin cu aur şi opiu voi putea cel puţin să mă răzbun pe 
copacii ăştia cu desene remarcabile. 

28 
SINGUR PE LUME, AM VRUT SA MA PIERD ŞI SA MOR ÎN JUNGLA 

Nici vorbă de hoinăreală. Am la dispoziţie o jumătate de 
an pentru a ajunge în regiunile tainice în care domneşte 
chinezul. Dar câte întâmplări, fără îndoială, până să mă aflu 
faţă-n faţă cu acest şei suprem al filierei aurului. La Karachi, 
unde m-am întors împreună cu Rani, primim ordinele bătrânului 
Babâa. Scrisorile sultanului din Kafiristan par să-l liniştească în 
privinţa bunei reuşite a misiunii mele, dar el mă sfătuieşte să 
pregătesc temeinic marea călătorie spre Afghanistan. Ajutat de 
Rani, pe care Babâa îmi propune să-l păstrez lângă mine încă o 
vreme, îmi transfer fondurile la o bancă din Kabul, anunţ în 
Franţa o uzină care să-mi poată primi nucii, apoi, la Peshawar, 
găsim un agent capabil să ia pe seama lui tăierea copacilor şi 
îmbarcarea în vagoane, până la Karachi. 

După o săptămână, o telegramă îmi garantează interesul 
pentru lemnele mele; expediez la Peshawar ordinul de începere 
a lucrului. Suntem pregătiţi să ne reluăm călătoria cu jeep-ul. 

În ajunul marii plecări, seniorul Babâa, cu tunica lui albă, 
vine să discute cu mine îndelung, de faţă fiind şi Rani. li făcuse 
fidelul meu însoțitor noi mărturisiri în ceea ce mă privea? Îmi 
dau seama, după vocea, după căldura şi calmul lui că mă 
protejează şi vrea să mă ajute, în amintirea prietenului Guy: 
„Ştiu astăzi că datoria către Guy e una de aur şi nu de afim (aşa 
numeşte el opiul). Totul ar trebui să fie mai uşor pentru tine. 
Adio, te voi urmări de departe.” 


A doua zi dimineaţa, el asista la plecarea noastră spre 
Aighanistan, după ce ne dăruise nişte veşminte superbe: tunici 
cu dungi din fire de aur şi de mătase întreţesute, pantaloni uşori 
pe care trebuia să-i schimbăm mai târziu cu portul mongol, sau 
goupicha, mai călduros. De data asta conducea Rani, 
credinciosul meu locotenent, foarte fericit să ia cu asalt 
legendarul „Khyber Pass”, baraj stâncos care, dacă ar fi îndesat 
cu nitroglicerină şi ar sări in aer, ar izola Afghanistanul de est de 
Asia - departe de-a fi, pe atunci, locul turistic care a devenit 
între timp! 

Ne căţăram astfel ca s-ajungem la Kabul şi să petrecem 
acolo, obligatoriu, câteva săptămâni de indispensabile 
mondenităţi: ambasadorul Franţei, dl Brière, prietenii afghani 
pentru care aveam scrisori de la prinţesă, tot felul de personaje 
din societatea bună se ofereau să mă ajute. Mă înţelesesem cu 
Rani că scopul meu aparent rămânea prospectarea nucilor şi că 
el, de îndată ce voi fi găsit un vehicul şi un nou adjunct, va pleca 
spre Babâa cu jeep-ul. 

Totul mi se părea prielnic. Un prieten al prinţesei era de 
acord să-mi vândă un jeep nou-nouţ şi, după câteva zile, îmi 
prezenta un însoțitor afghan originar din Faizabad, în Nord. L-am 
sondat cu rapiditate pe Aziz - aşa-l chema. Vorbea mai multe 
limbi, printre care două dialecte nordice şi studiase câţiva ani în 
Elveţia. Am hotărât, pentru a-l pune la încercare, să ne repezim 
spre Nord, sub pretextul prospectărilor mele - de fapt ca să 
cercetez graniţele teritoriului secret în care trebuia să ajung 
după aceea cu minimum de riscuri. 

Începeam să înţeleg ţara, tărăgănelile ei, prudenta. 
Călătoriile la Dir şi la Swatt mă învăţaseră multe despre aceste 
teritorii ieşite din comun, unde dăinuie, triumfătoare şi intactă, 
legea nescrisă. Îmi plăcea jocul ăsta plin de taine şi Rani, în 
ultimele zile, surâdea văzându-mi docilitatea: lecţiile primei 
călătorii făcuseră din mine un om al defileelor şi al stepelor. 

Ne-am despărţit într-o seară, după o mică petrecere 
afghană în cursul căreia, pentru prima dată, pe când chita o 
orchestră, am înghiţit împreună cu ceaiul nişte mici sfere 
negricioase - opiu sau afim. Mă simţeam uşor, destins, dar prea 
puţin dornic să repet experienţa. Am observat dealtfel că mulţi 
dintre muzicanți foloseau drogul ăsta în doze minuscule şi am 
tras concluzia că pe-acolo, de secole şi secole, oamenii trebuie 


să se fi stăpânit şi să-l fi consumat cu înţelepciune, căci fiecare 
putea sau nu să-l folosească, după plac. Datorită euforiei mele 
calme, fără îndoială, ultimele cuvinte ale lui Rani mi-au rămas în 
mod straniu prezente-n auz. Impresie bizară: după mai multe 
zile, deşi părăsisem oraşul Kabul şi rulam acum pe şoseaua 
interzisă care suia către Nord, tonul vocii şi precizia cuvintelor 
sale mi-au revenit în memorie. Să fi fost atenţia particulară pe 
care-o acordasem serii aceleia de bun rămas? Să fi fost opiul? II 
auzeam spunându-mi:.. Pune la încercare noua călăuză, apoi 
întoarce-te la Kabul şi aşteaptă un semn de la noi. Nu pleca 
niciodată singur!” 

Beneficiem de-o rară favoare urmând acest drum strategic 
ce urcă spre Faizabad. Depăşim nişte caravane de nomazi care 
înfruntă şi ele, lungile suişuri către Pamir. Aziz. Noua mea 
călăuză, pândeşte semnele, primejdiile. Reverberaţia e de 
temut. Ca să nu trezim nici o bănuială, determinăm zilnic poziţia 
câtorva nuci, adeseori grupaţi în apropierea unor sate 
minuscule. Dar se iveşte o problemă: cum să transporţi nişte 
copaci atât de groși, fără un efort supraomenesc? 

Două săptămâni. Apoi, lângă Faizabad, o mică piatră 
înfiptă-n pământ, indicând poteca spre Iskachim. Ştiu că aici 
începe controlul cel mai strict. De-aici va trebui să pornesc pe 
adevărata filieră a opiului şi aurului - dar cu ce ajutor concret? 
Mi se pare încă foarte depărtată vremea când mă voi putea 
lansa fără să-nfrunt riscuri absurde. Admir discreţia cu care sînt 
supravegheate asemenea spaţii. In urma mea, la Karachi, Babâa 
şi cei patruzeci de mii de oameni ai lui veghează asupra întinsei 
rute marine care pleacă din Pakistan şi ajunge la minele de aur 
din adâncul Golfului Persic. La nord, în faţa jeep-ului meu, 
sultanul Kafiristanului îi întinde acestuia mâna din adâncul 
vastului său palat. Aici unde mă aflu. Fără să aibă aerul că fac 
aşa ceva, kirghizii închid drumul care se strecoară printre toate 
frontierele. lar mai departe, hăt departe, acolo unde eu trebuie 
să mă las condus cu răbdare, se află chinezul şi, după cum 
povestea Rani, miile lui de călăreţi. Inaintea mea, o potecă ce 
şerpuieşte şi imense câmpuri de maci. In depărtare, puţin mai la 
apus, orăşelul Faizabad. Mă simt parcă pierdut, apăsat de 
priveliştea acestui acoperiş al lumii. Il privesc pe Aziz, care 
contemplă orizontul pământului său natal. Frumosul lui obraz de 
afghan, tenul bronzat, mustaţa fină, calmul lui mă liniştesc; dar 


mi-e teamă că nu poate face nimic pentru a mă ajuta să pătrund 
mai departe. 

Pornesc din nou maşina, încet; la o cotitură îşi face 
apariţia un călăreț, tânăr şi splendid. Trag jeep-ul lângă o 
cascadă cu apă de izvor. Aerul e curat, lipsit de orice miasmă, 
de orice umezeală. Omul sare de pe cal, un animal superb şi 
înaintează, cu pumnalul la centură şi carabina în bandulieră. 
Ochii lui mari, negri, sînt machiaţi cu pastă roşie împotriva 
reverberaţiei; la încheietura mâinii o brățară de mătase, foarte 
largă. Ne face Semn să ne retragem şi mai mult. 

Atunci, pentru prima oară, văd venind spre noi fantasticul 
spectacol. Lipit de peretele stâncos, alături de călăreţul pilot şi 
de însoţitorul meu Aziz, privesc cum trec, într-o mişcare lentă şi 
fluidă, cele vreo sută de cămile ale unei caravane, încărcate cu 
uriaşe baloturi cafenii. Toate mărfurile sînt vârâte în ţesături din 
păr de cămilă. Deasupra poverilor, copii, femei fără văl, cu ochi 
alungiţi, cu machiaj rafinat. Mătăsurile colorate ale rochiilor fac 
ape, lucesc; mirosul animalelor, parfumul stofelor, esenţele 
orientale ne învăluie. Cămile în continuare, apoi cai, alţi copii, 
dintre care unii păşesc desculți, beau apă şi trec mai departe. 
Clopoţeii de aramă răsună la gâtul animalelor din frunte, iar 
surda bătaie a numeroaselor copite le dă răspunsul. Ai crede că, 
de milenii, caravana merge în acelaşi ritm, neobosită. Nici o 
privire spre noi. Oamenii ăştia coboară din mijlocul zăpezii şi-al 
vânturilor, din defileele îngheţate şi vor înfrunta acum trâmbele 
de nisip arzător. Prin faţa mea trece însăşi demnitatea. Nimeni 
n-a scos o vorbă. Un muzicant îi zice dintr-o minusculă vioară şi 
din gură. Ultimul cal şi gata: colbul şterge încetul cu încetul 
acest lung poem care ne lasă insignifianţi şi singuri. 

Ne reluăm agale drumul şi Aziz mă conduce spre 
Faizabad, unde prietenul lui, Afizullah, ne aşteaptă, pare-se: “A 
fost prevenit prin telefon, de la Taligan. O să vezi”. Şi ăsta e 
adevărul. 

Cum să nu fiu încântat de primirea ce mi se face în 
mijlocul iasomiilor, al copacilor, al fântânilor? Gazda ne aşteaptă 
de mai multe zile. Slujitorii lui cu turbane pe cap sînt plini de zel; 
abluţiunile parfumate, întinsul covoarelor, mesele gata să se 
prăbuşească sub mormanul de prăjituri, servitul ceaiului, întreg 
ritualul unei vieţi rafinate se desfăşoară pentru noi. Însă nimic 
nu reuşeşte să-mi şteargă din minte caravana: aş fi vrut să mă 


contopesc cu ea. Poate doar noblețea gazdei noastre s-o mai 
egaleze. 

Afizullah vorbeşte destul de bine franceza; petrecem în 
casa lui zile princiare. De cum ne-ntâlnim, îl împing discret pe 
urmele faimoasei rute a opiului şi aurului. Tot ce mi-a povestit 
Guy se adevereşte punct cu punct. Chiar şi numele prietenului 
meu îi este cunoscut lui Afizullah ţ dar despre lucrul ăsta el a 
pomenit; mă feresc să-i arăt că-l ştiu şi eu. Două informaţii mi s- 
au părut capitale pentru scopul meu tainic. Mai întâi faptul că în 
curând kirghizii trebuie să coboare la Kabul, ca să participe la un 
buzkachi: „E un spectacol fantastic, un joc fără milă. Veţi vedea 
ce-nseamnă  călăreţii  kirghizi. Se vor afla acolo toate 
căpeteniile”. 

Apoi Afizullah mi-a vorbit pe nepusă masă despre chinez 
ajutându-mă să aflu ce se povesteşte pe-aici: omul căutat de 
mine nu e chinez; e un moghul, una dintre căpeteniile acelor 
triburi independente şi hăituite, care încă mai stăpânesc şirul de 
munţi în mijlocul cărora îşi pasc de milenii turmele. După 1930, 
ele s-au retras din faţa fiecărui nou cuceritor îmbrăcat în kaki. 
Da? Nu lupti veşnic, prins între mitraliere şi frigul înălțimilor, 
unde trebuie să ajungi ca să rămâi liber. „Conducători de 
caravană în care am încredere spun că moghulul ăsta e un 
uriaş. Nimeni până acum n-a putut să-l urmărească în 
migraţiunea lui de neînduplecat. Se mai zice, în plus, Că e 
creierul unui mare comerţ clandestin cu opiu şi aur”. Ascultam. 
Trebuia să tac; însă mă gândeam la Guy. Ce misterioasă e viaţa! 
Aşadar acest ins dedat plăcerilor, acest enigmatic şi elegant 
jucător la ruletă po Coasta de 

Azur întindea mâna unor oameni cum era chinezul? Şi 
datorită lui mă aflam eu însumi aici, arzând de nerăbdare să iau 
clin nou legătura cu Babâa sau cu trimisul acestuia? Hai, sosise 
vremea să părăsesc marele palat din o mie şi una de nopţi şi să 
cobor spre Kabul. 

La hotel, nici un mesaj, nici un semn din partea lui Rani 
sau Babâa şi cu atât mai puţin din partea vreunui trimis al 
sultanului din Swatt. Dar informaţia lui Afizullah era exactă: 
peste câteva, zile, urma să aibă loc un buzkachi. Se pregăteau 
deja, pe-un teren uriaş, estradele invitaţilor, turnul rezervat 
reporterilor şi cineaştilor. Aveam o cameră de luat vederi; era 
momentul să pun în practică sfaturile prietenului meu Rouch., 


Sânt cunoscute azi regulile buzkachi-ului, această luptă 
frenetică a zecilor de călăreţi lansați într-o bătălie şi într-o 
cavalcadă fără îndurare. Oameni şi cai, cu preţul vieţii adeseori, 
trebuie să înşface un vițel enorm, tăiat în ajun şi pus în apă să 
se macereze, astfel încât, vâscos, gelatinos aproape, să rămână 
greu de apucat. Intr-o cursă turbată, călăreţii se înfruntă cu 
sălbăticie, până când unul dintre ei, învingător, depune animalul 
într-o groapă anume pregătită. Pentru izbânda asta, orice 
kirghiz s-ar lăsa omorât. 

In ziua stabilită, mulţimea, oficialii, Majestatea Sa Regele, 
ambasadorul Franţei, toţi demnitarii se aflau îngrămădiţi acolo. 
In tabăra călăreţilor, oamenii din Nord se pregăteau pentru 
viitoarea ciocnire. Ameţit de mirosul pieilor tăbăcite şi-al 
animalelor, dădeam târcoale, fără să am însă acces la misterul 
pregătirilor. Evitasem turnul rezervat presei; aşteptam chiar pe 
teren semnalul pentru începerea şarjei. Obţinusem autorizaţia 
de-a rămâne în locul acela periculos şi eram mândru de asta. 
Revedeam în minte caravana şi doream din toată inima să- 
ntâlnesc aici, printre căpeteniile buzkachi-ului, pe cineva care să 
mă poată conduce într-o bună zi la moghulul meu. 

Departe, se vedea sosind prima şarjă, explozie de culori şi 
de strigăte, pentru a trece prin faţa tribunei. In picioare, cu 
aparatul în mână, am început să filmez entuziasmat, fără să-mi 
pese dacă voi fi atins de această primă trombă sălbatică. 

Apoi, fără nici cea mai mică intenţie de cacialma, printr-un 
reflex instinctiv de comunicare barbară, însă şi din dorinţa 
necontrolată de a-mi deschide vreo uşă tainică spre ţinta pe 
care mi-o propusesem, desigur, mă adun în mine însumi şi 
respir adânc: pe când pilcul soseşte în rânduri strânse pentru a 
doua oară, înaintez frontal şi mă las calm în genunchi, ca să 
filmez şarja asta infernală. 

Un strigăt prelungit. Cei patruzeci şi cinci de cai, avântaţi, 
biciuiţi de moarte, sînt chiar deasupra mea. Nu fac nici o 
mişcare, tropotul lor mă asurzeşte ca un tunet. Primesc vreo 
câteva lovituri şi simt mai mult carnea decât copitele - călăreţii 
trebuie să-şi fi îndemnat din instinct caii să sară, căci pilcul trece 
şi buzkachi-ul continuă. Nişte oameni se grăbesc să-mi dea 
ajutor. Inutil: mă ghemuisem, aparatul meu filmase; mă scutur 
de praf, îmi culeg de jos pălăria, mă ridic în picioare şi o salut pe 
Majestatea Sa. 


Nu pot cântări pe loc răsunetul faptei mele. Am acţionat, 
brusc, dus de atmosfera sărbătorii. Dar peste câteva clipe iau 
ceaiul în tribuna oficială, pe când printre călăreţi a şi, început să 
se răspândească legenda riscului mortal pe care mi-l 
asumasem. 

A doua zi, jurnalul din Kabul relatează desfăşurarea 
sărbătorii; citesc, distrându-mă, titlul: Un cal mort în timpul 
buzkachi-ului, dar şi un miracol: patruzeci şi cinci de cai lansați 
cu furie în galop cruţă trupul unui francez. Ce importanţă au 
contuziile mele, genunchiul şi încheietura mâinii, uşor 
deteriorate! Câteva zile mai târziu, sînt invitatul excepţional al 
Marelui Sfat al Poporului, numit Loy-Gergah. Şi, în uriaşa 
încăpere unde câteva scaune sînt rezervate unor diplomaţi care 
nu rămân acolo mai mult de câteva minute, am dreptul să asist 
la întâlnirea tuturor malik-ilor şi căpeteniilor de triburi, sub 
conducerea regelui, şeful suprem al armatei. Nu înţeleg nici un 
cuvânt din limbile folosite - însăşi Majestatea Sa întrebuinţează 
tălmaci care traduc vorbele căpeteniilor cu privire de foc. Simt 
demnitatea, autoritatea celor ce domnesc fizic peste teritoriile în 
care au drept de viaţă şi de moarte. Ce chestiuni sînt discutate? 
Nu ştiu. Dar paznicii frontierelor cu ruşii, cu persanii, cu 
pakistanezii, chinezii şi indienii se află de faţă. 

La ambasada Franţei, trec deja drept un personaj straniu, 
misterios, înzestrat cu privilegiul de-a asista de la un capăt” la 
altul la o adunare ţinută în „Palatul Stelei”. Mă tem chiar ca 
favoarea asta să nu arunce vreo umbră asupra amabilităţii din 
raporturile pe care înţeleg să le păstrez aici cu toată lumea. 
Rămân deci în gardă. 

Într-o seară. Rani dă năvală ea prin minune în camera 
mea de hotel. Soseşte de la Karachi cu jeep-ul şi mi-l prezintă pe 
Tachki, viitoarea mea călăuză, cel pe care l-au ales Babâa şi 
sultanul din Swatt. Omul vine din Kafiristan. Poartă armă; mie- 
mi revine sarcina de-a obţine îngăduinţa s-o păstreze şi în 
timpul călătoriei noastre spre Nord, pentru care Tachki a primit 
toate instrucţiunile. 

A doua zi, prevăzuţi cu un permis de port-armă, urcăm, 
din nou spre graniţa nordică. Reverberaţia e încă şi mai vie 
decât la prima mea traversare; luăm cu asalt limita de sud a 
masivului Hindu Kush, munţii sterpi, şoseaua plină de pietre. 
Drept orice limbaj, am stabilit împreună cu Tachki următoarele: 


degetul în sus pentru da, degetul în jos pentru nu. Restul, cum o 
vrea Dumnezeu. 

Urcăm astfel mai multe zile, adăpostindu-ne în colibe, 
făcând plinul cu apă la izvoare. 

In ziua a patra, se trage brutal în noi: un glonţ perforează 
partea dreaptă, din faţă, a jeep-ului. Tachki se lungeşte în spate 
şi ripostează, făcându-mi semn să merg drept înainte, orice s-ar 
întâmpla. Trei oameni ţâşnesc, însoţiţi de câini cu păr lung. Imi 
lipesc fruntea de volan ca să micşorez ţinta şi conduc în zig-zag, 
pentru a ocoli gloanţele. Un cauciuc spart ar fi moarte curată. 
Ghemuit în fundul jeep-ului, Tachki îi ţine pe atacatori la 
distanţă trăgând întruna. Împiedicându-i pe bandiți să ne ia cu 
precizie la ochi. Eu gonesc cu toată viteza, drumul c drept, în 
curând el îmi face semn că orice pericol a trecut. După O oră, 
îmi cere să opresc lângă o mică moschee din argilă. Se roagă, 
apoi pregăteşte aşezarea taberei de noapte. Dormim la 
adăpostul locului sfânt. Simt că. O dată cu Tachki, oamenii din 
filiera aurului m-au luat în grija lor - şi adorm. De-acum înainte, 
nu ştiu de ce, am o încredere absolută în orice om trimis de 
seniorul Babâa. 

In zori, pornim către faimoasa piatră care marchează iuta 
secretă. Sânt cu atât mai liniştit, cu cât Tachki îmi indică fără pic 
de şovăială să-l urmez şi-mi face semn că, începând din clipa 
aceea, suntem salvaţi. Încerc să mă orientez, după câteva ore 
de drum abia practicabil: în depărtare, terasa Pamirului 
marchează hotarul sud-estic al Rusiei; râul Pendj e foarte 
aproape. Ne aflăm în plină potecă tainică, înghesuiți între munţi 
pustii pierduţi pe un platou îngust. Tachki îmi spune să stopez. 
Abia am avut timpul să observ în stâncă spatele unei case din 
piatră necioplită. Singurătate absolută. Tachki. Zâmbeşte. Apasă 
îndelung pe claxon şi, brusc, din adăpostul acela răsar vreo zece 
siluete de oameni prietenoşi, pe care călăuza mea îi mustră, 
dând drumul unei lungi incantaţii. Râsete, efuziuni; suntem eroii 
zilei. Îmi pare rău doar de faptul că nu înţeleg nimic; dar mă las 
în voia atmosferei. Siluetele acelea vesele ne pun să tragem 
maşina lângă drum; ea se află curând la adăpost, într-o grotă de 
piatră aproape invizibilă. 

Spre noi înaintează un bătrân, copie perfectă a lui Babâa. 
Ochii lui albaştri, turbanul imaculat şi barba albă impun pe loc 
respectul şi admiraţia. Cu multă greutate şi multe gesturi, 


Tachki mă face şă înţeleg că vom rămâne acolo, că nu trebuie 
să ne mai folosim de jeep, că o caravană va veni să ne conducă 
până la aceea a mongolului şi că Dumnezeu veghează asupra 
noastră, că gazda ne pune la dispoziţie casa lui. Nu mai simt 
nevoia să vorbesc. Oare din cauza drumului, a înălţimii, a tihnei, 
a riscului la care mă supusesem până atunci? Am impresia că 
viaţa mea s-ar putea opri aici, că sui, parcă transportat, panta 
lină care duce către cer, către necunoscut, către o stare de 
beatitudine încă netrăită. Mâncăm rahat cu nuci; bem ceai 
negru de China. Un fel de ţigan miaş, vesel şi cam şleampăt, dar 
superb în portul lui de nomad, îmi aduce un mesaj. Biletul e în 
franţuzeşte. 

Îl privesc pe omul din faţa mea şi-l îmbrăţişez ca pe-un 
frate. Recitesc scrisoarea: „Acest om se numeşte Tcheul. 
Urmaţi-l. Vă va conduce până la caravana care vă aşteaptă.” 

Cât de departe sînt de tot ceea ce-mi închipuiam. 
Realitatea depăşeşte toate aşteptările mele. Poate că sînt încă 
şi mai tulburat datorită faptului că nu mă pot exprima cu 
ajutorul cuvintelor. Dar ce noroc! De la mica mea fereastră 
tăiată-n stâncă, trăiesc în sfârşit muzica lucrurilor, a obiectelor, 
a fiinţelor. Totul îmi vorbeşte ca niciodată. 

Bucuria mea devine rugăciune. Viaţă sau moarte, puţin 
îmi pasă: în seara asta nu mai poruncesc eu. Dealtfel, am dorit 
vreodată să poruncesc? Mă las în voia somnului, după ce mi-am 
salutat prietenii. Dormim chiar pe podea, unde sînt întinse nişte 
covoare. Câtă frumuseţe. 

A doua zi, plecăm pe jos. Munţi crestaţi, lunari, ne 
înconjoară. Din când în când, zâmbetele lui Tcheul şi ale lui 
Tachki îmi redau energia. Dacă n-aş avea încredere totală în ei, 
mi-ar fi teamă. Un baraj de stânci ne obligă să-l ocolim. Brusc 
răsar numeroase caschete, ca la teatrul de păpuşi, sau ca-n 
Vietnam. Mă tem o clipă de vreo ambuscadă [...). Dar capetele 
surâd, vorbesc şi fac haz şi Tcheul fluieră, ţopăie, sare, ca şi 
cum nu s-ar fi aşteptat să se ivească atât de curând avangarda 
asta. Surpriză! Descopăr, la_ capătul cărării ce străpunge roca, o 
platformă şi nişte corturi militare kaki. Oamenii mei par să-i 
cunoască pe militarii ăştia cu caschete, dar desculți, ale căror 
feţe asiate contrastează cu feţele lor. Sânt condus sub un cort 
foarte mare - covor uriaş, masă garnisită cu dulciuri, tăvi frumos 


cizelate, mic brasero de aramă. Primesc ordin să dorm aici, 
împreună cu însoțitorii mei. 

Ne reluăm drumul a doua zi. Cele câteva bagaje sânt 
încărcate pe spinarea a două cămile cu păr des. Incepe să-mi fie 
frig, noaptea mai cu seamă, dar nu îndrăznesc să cer o 
îmbrăcăminte mai călduroasă. După-amiaza, dealtfel, soarele 
arde. Trebuie să mergem, să-i urmăm pe militarii ăştia 
neobişnuiţi, foarte slab înarmaţi în aparenţă, dar cine ştie? Caii 
şi cămilele lor poartă încărcături grele şi înaintează fără să 
obosească prin locurile astea înfiorătoare, pline de crevase. 

Biletul nu cuprinsese minciuni: seara un nou podiş se 
iveşte dinaintea noastră, impregnat pe de-a-ntregul de căldura 
şi de viaţa specifică unei caravane. Zeci de corturi din păr de 
cămilă sînt instalate aici, împotriva oricărei aşteptări. Bărbaţi şi 
femei umblă de colo-colo; caii galopează ori pasc; focuri discrete 
umplu aerul de miresme. Să fie oare caravana mea? Un bătrân 
înaintează şi îşi împreună mâinile, salutându-mă. Fără o vorbă, 
Tcheul şi Tachki mă trag după ei spre unul dintre corturi, aduc 
bagajele şi mă echipează ca pe un veritabil nomad. Simt că în 
această nouă ţinută, superbă, n-o să-mi mai fie frig. Când 
bătrânul se întoarce, aducând un cufăraş, ochii lui mă privesc 
intens şi cu simpatie. De ce? Fără să vreau, imaginea 
moghulului se impune. Nu mai e insesizabila mea Providenţă 
aceea care trage sforile destinului; e cineva de care mă apropii. 
Cum să nu mă supun şi de data asta? Un muzicant vine să mă 
salute; vrea să se instaleze sub cortul meu şi, în vreme ce el 
aprinde nişte bastonaşe, Tcheul şi Tachki aduc ceaiul. Mă 
lungesc pe covor, sprijinindu-mi capul de-o pernă de mătase. 
Ascult o lungă melopee, în vreme ce afară, mai multe tobe mici, 
numite dols, răspund viorii. Noaptea se va lăsa curând peste 
această tabără de neuitat. Cerul şi toate stelele lui domnesc, cu 
prezenţa şi eternitatea lor. Contemplu tainica viaţă care urcă din 
flăcările focului, din siluete, din umbre. Sprijinit cu mâna de 
masa aspră a cortului, vreau să cântăresc bine norocul de-a mă 
afla aici. Cât de departe sînt hotelul „Terminus Saint-Lazare” şi 
furnicarul dimineţilor pariziene! Mulţumesc cui se cuvine pentru 
faptul că m-am îndârjit să-l salvez pe Guy, deoarece astăzi 
tocmai acestui simplu gest îi datorez putinţa de-a trăi atât de 
intens, pierdut la patru mii de metri altitudine, în mijlocul unor 
trecători milenare. 


Violonistul a dispărut şi eu mă aflu singur sub marele cort, 
când iată că se conturează două siluete; nobilul bătrân care m-a 
întâmpinat se uită la mine zâmbind şi 

Aprinde o lampă; e însoţit, la câţiva paşi, de-o femeie, 
ascunsă aproape cu totul sub nişte văluri de mătase. Mă ridic cu 
răsuflarea tăiată, într-atât de frumoasă, de luminoasă, de ireală 
pare această femeie la lumina lămpii. 

- Aziade, rosteşte bătrânul. 

Şi, profitând de tulburarea mea, dispare pe furiş, în vreme 
ce eu îmi revin în fire. 

Reflectez cu repeziciune. Gândesc: o cursă. Îmi este 
oferită o femeie musulmană şi asta va fi o justificare pentru 
uciderea mea. Nu mă clintesc din loc. Dându-şi seama, fără 
îndoială, de haosul din gândurile mele, femeia surâde misterios, 
pe când eu nu-mi iau privirea de la ea. Imi ghiceşte oare 
neîncrederea? Da, pentru că-i răspunde fără ocol şi - surpriză 
mai mare decât toate cele trăite in cursul zilei - îmi vorbeşte 
într-o franceză foarte corectă: „Nu vă temeţi. Nu sînt 
musulmană. Sânt liberă de orice legătură şi călătoresc cu 
caravana asta datorită prietenului dumneavoastră Babâa.” 

Ce pot spune? Ea se apropie acum cu timiditate; am 
invitat-o să se aşeze. Spune, cu vocea ei melodioasă: „Tatăl 
meu şi-a făcut studiile la New Delhi, unde nişte misionari m-au 
învăţat limba dumneavoastră. Eraţi singur, am acceptat să vă 
fiu interpretă. Scuzaţi-mă, dar în prezenţa dumneavoastră mă 
tulbur”. 

Mintea nu-mi mai funcţionează. Aş vrea să fac să înceteze 
stânjeneala care s-a instalat între noi, căci resimt puterea 
farmecului profund al acestei femei. Îi iau spontan mâinile şi i le 
sărut. „Vorbiţi-mi despre dumneavoastră”, îmi spune ea. 

De ce să vorbesc? Indelungata mea singurătate, magica 
lumină a cortului, însuşi motivul pentru care mă aflu aici ar cere 
atâtea fraze banale. Îi strâng cu blândeţe mâinile şi, sub marele 
cort înmiresmat, doar o lampă cu ulei luminează prima noastră 
şedere în doi. Lacrimi de bucurie curg din ochii lui Aziade când 
îmi povesteşte adevărul: ea a fost aceea care m-a văzut la 
Babâa, în casa de la Karachi, ea s-a oferit să mă însoţească, iar 
Rani s-a dus la sultanul din Swatt, pentru ca sultanul să pună să 
fie călăuzită până la caravana care urmează să mă ducă pe 
mine la moghul. Mi se pare că visez, că mor şi că renasc în 


mijlocul acestei caravane pierdute. Toate iubirile mele. Abia 
întrezărite şi pururi de neatins, se contopesc brusc într-una 
singură, atât de profundă încât, lungiţi unul lângă altul, ea cu 
obrazul pe pieptul meu, adormim mână-n mână, topiţi într-o 
comuniune tăcută. 

Astfel s-a scurs prima noapte. La trezire, mâinile noastre 
mai erau încă împletite. 

Lampa cu ulei trebuie să se fi stins; bastonaşele nu mai 
fumegau. Asemenea unei umbre, Aziade a ieşit şi s-a întors ca 
să dea în lături pânza cortului şi să-mi întindă o tavă de aramă, 
pe care se aflau prăjituri cu miere şi ceai clocotit. l-am putut 
admira mai bine decât în ajun zvelteţea regală, gâtul împodobit 
cu un colier de argint masiv, puritatea obrazului oval şi 
strălucitor. Timpul meu căpăta pe neaşteptate conştiinţa acestui 
dar al cerului şi setea de-a iubi, de-a îmbrăţişa cu violenţă trupul 
suplu şi tandru al femeii a făcut ca întreaga zi conversaţia 
noastră să se desfăşoare mai aprins şi mai viu. 

In seara a doua, sub coconul gros, de lână ţesută, al 
cortului, am putut în sfârşit s-o copleşesc cu iubirea mea pe 
această prinţesă care mi se oferise, arzătoare. Nu mai voiam 
decât să se stingă lampa; voiam să mă cufund în privirea ei, să-i 
„scrutez” murmurul” pătimaş al glasului. Puțin îmi păsa acum de 
moghul, de caravană; eram în sfârşit. Doi, legaţi printr-o 
aventură cu atât mai fantastică. Poate că întreaga mea viaţă nu 
avusese alt rost decât acela de a mi-o fi scos înainte pe fiinţa 
asta pură. Aş fi vrut să devin poet, cavaler, magician, să-i ofer 
femeii îndelung aşteptate ocrotirea şi căldura mea. Nebunia 
tuturor sărbătorilor mele. Simţeam cum se naşte şi creşte din 
nou viaţa în ochii ei, ca şi când m-ar fi căutat şi ea pe mine, 
dintotdeauna. Urma să ducem, pesemne, o viaţă periculoasă, 
dar îmi dădeam seama că şi ea ştie lucrul ăsta: nu urcase până 
aici prin nordul Pakistanului? l-am vorbit despre caravană, 
despre femeile şi copiii care călătoreau astfel către pământuri 
ostile: „Regula va fi să ucizi înainte de-a fi ucis”, mi-a răspuns 
ea. 

- Şi tu? 

- Mă iubeşti şi o să mă aperi. Dacă o să fii ucis. Osă mă 
sinucid şi eu, ca să rămânem împreună. 

Ochii ei reflectau flacăra unei hotărâri liniştite. Aveam în 
sfârşit femeia pe care s-o pot legăna, s-o pot strânge în braţe şi 


copleşi cu iubirea, femeia al cărei glas de lumină mă făcea 
părtaş, cu fiecare oră, un pic mai mult la tainele acestor ţinuturi 
de stepă unde Paradisul şi Infernul se întâlneau, alcătuind o 
singură realitate. De la ea ara aflat, astfel, că urma să plecăm a 
doua zi, că ecourile buzkachi-ului ajunseseră până la bătrânul 
conducător al caravanei, că trebuia să mai mergem zile şi 
săptămâni întregi. Apoi Aziade s-a întors cu un sipet lăcuit, 
golindu-i conţinutul pe patul nostru: bijuterii de aur, pietre 
preţioase. „la, nu te gândi la cât valorează. Tu eşti pentru toţi un 
senior. Trebuie să-ţi cumperi un cal şi o cămilă superbă. O să 
plăteşti cu ele”. Şi, cum şovăiam: „O să înapoiezi totul 
bătrânului Babâa”, a reluat Aziade. 

A doua zi, la plecare, când o superbă cămilă se ridică de 
jos, purtând-o pe Aziade învăluită în finul ei mantou de astrahan, 
sînt mândru precum un cavaler al acestor munţi. Eu însumi 
încalec un frumos cal alb, care poartă legat la frunte fularul 
partenerei mele de dragoste. Privind obrazul iubitei, am 
certitudinea de-a mă fi transformat într-un prinţ. 

Intr-adevăr, trăiesc un basm; epocile s-au răsturnat, nu 
mai ştiu în ce secol mă aflu. În mijlocul caravanei, nu mai am 
nici un fel de trecut. Aparţin moghului, sultanului din Swatt, 
acestui instrument politic liber, care se împarte şi 
supravieţuieşte între cinci frontiere. Mi se umplu ochii de lacrimi 
când contemplu frumuseţea târguşorului ăstuia fără case şi în 
continuă mişcare, frumuseţea şubredului cortegiu al marilor 
nomazi, din rândul cărora fac şi eu parte, ocrotit numai de cer. 
In pofida veşmintelor călduroase, nopţile sînt glaciale; ziua ne 
înăbuşim sub soarele torid. Din când în când, Aziade flecăreşte 
cu bătrânul conducător şi-mi dă unele informaţii: „Ne pândesc 
primejdiile. Tcheul şi Tachki se află în frunte. Joncţiunea celor 
două caravane urmează să se facă într-o depresiune naturală”. 

A doua zi ajungem într-adevăr la locul acela, unde se 
înalţă nişte corturi întunecate. Un călăreț, al cărui cal e 
împodobit cu două enorme coliere de argint încrustate cu pietre, 
soseşte-ne galop. Tcheul ne dă poruncă să nu ne mişcăm şi 
zboară în întâmpinarea lui. Cât vezi cu ochii, munţii Pamirului şi 
lanţul Himalaya. Doi călăreţi se apropie de noi, privindu-ne fix, 
cu mândrie şi dispreţ. Aziade e convinsă că, la cel mai mic gest 
îndoielnic din partea noastră, am putea fi înjunghiaţi; mi-o 
spune. Aici, pentru această avangardă sau ariergardă a marilor 


caravane, nu suntem decât nişte străini. Doar pe Tcheul par să-l 
respecte şi aproape să-l venereze oamenii ăştia cu turbane din 
mătase neagră şi cu tunici lungi, de culoarea aurului vechi. De 
unde sosesc oare, cu bolerourile lor din velur grena, violet sau 
verde, cu centurile lor de mătase, cu pantalonii lor din lână 
groasă de cămilă? „Aparţin celor mai închise triburi ale 
Pakistanului”, spune Tcheul. Şi-mi cere din partea lor să nu 
dezvălui niciodată locul exact al depresiunii în care ne aflăm, să 
nu dau în vileag nimic din ceea ce urmează să vedem de-acum 
înainte. Pe urmă, profitând de sosirea unor călăreţi noi, care ne 
privesc la fel de necruţător, îşi face o cinste din a răspândi 
pretutindeni vestea că eroul Buzkachi-ului sînt chiar eu. 

Aziade, care-mi traduce adeseori frânturi de conversaţie, 
mă informează că Tcheul e cunoscut aici ca unul dintre cei mai 
de nădejde şi mai vestiți locotenenţi ai sultanului. Descinde 
dintr-un strălucit neam nomad, celebru pentru inteligenţa şi 
memoria sa. Dar el, Tcheul, la treizeci de ani câţi are, şi-a creat 
îndeosebi o faimă de necruţător om al dreptăţii. In ultimii doi ani 
mai ales, el este cel însărcinat să curețe trecătorile şi să-i 
îndepărteze pe tâlhari şi pe trădători. Îl văd acum cu alţi ochi. La 
această altitudine, pe aceste platouri, Tcheul îşi recapătă 
adevărata lui dimensiune; zboară pe cal de la o margine la alta 
a văii, expediază un mesager, pare să pândească la orizont 
semne care mie îmi scapă. Când trec prin faţa corturilor 
întunecate, oamenii continuă să mă scruteze, orice s-ar zice, cu 
un aer duşmănos. Simte şi Tcheul asta? Fără îndoială, căci 
împrumută calul meu alb ca să se rotească prin tabără, apoi, 
sfârşindu-şi turneul, sare jos, vine la mine şi, în vreme ce Aziade 
contemplă scena, mă prinde pe după mijloc şi mă sărută pe 
gură. E sărutul de înfrățire al marilor nomazi: comuniunea 
răsuflării. Împrejur, toţi oamenii rămân înţepeniţi locului. Tcheul 
îmi întinde hăţurile ca să încalec din nou, apoi se duce pe jos 
spre cortul meu, împreună cu Aziade. 

Ritual neaşteptat pentru mine; dar ştiu cu toţii de-acum 
înainte că sînt un nobil şi un aliat al lui Tcheul cel groaznic. 
Aziade îmi dezvăluie mândria ei, lămurindu-mi importanţa unui 
asemenea gest pentru oamenii stepelor: Eşti demn de cel mai 
mare respect, triburile şi clanurile sultanului te vor recunoaşte 
ca pe fratele lui Tcheul. E un semn deosebit, iubirea mea”. 


Se mai scurg vreo câteva zile - feerie, dragoste, vis, 
reuniuni sub cortul căpeteniei. Dar dimineaţa n-aduce nici o 
veste despre „mandarin”, despre misteriosul moghul. Ultima 
verigă a lanţului pare de neatins. Vrea fratele meu din stepă să- 
mi spulbere încă o dată neliniştea? Căci mă ia într-o zi cu el spre 
locul unde se sfârşeşte valea, pe care avem ordin să n-o 
părăsim. Un fel de şosea da creastă urcă şi înconjoară o faleză 
numai crăpături; lumina dimineţii dă peisajului o transparenţă 
fără egal. Pământul e de pe-acuma fierbinte. Dintr-o dată, cât 
vezi cii ochii, întinderea pustie şi unduioasă a unui nou ţinut. 
Ajungem în vârful unui defileu şi, din acest post de observaţie, 
văd şerpuind şi afundându-se spre Mongolia vestitul drum secret 
al aurului şi al opiului: „Priveşte, spune Tcheul, întinzând braţul. 
E dovada încrederii mele.” Trec pe sub ochii noştri câţiva 
oameni, splendid înveşmântaţi şi fără arme: seamănă cu nişte 
ţigani. Urmează apoi măgarii, purtând samare cu vreascuri 
pentru foc şi superbele dromadere încărcate cu opiu. 

Averi colosale se scurg astfel, ocrotite de formidabile 
avangarde. Aceşti ţigani frumoşi, împreună cu femeile lor care 
poartă brățări de aur în jurul gleznelor, se leagănă la nesfârşit 
pe spinarea animalelor, printre ţesături multicolore. 

Tcheul îmi ia mâna, dorind să împărtăşească emoția care 
mă copleşeşte şi ne întoarcem amândoi la Aziade. 

Ea aşteaptă şi descifrează pe obrazul meu, odată cu 
dragostea, bucuria de-a fi ajuns într-un loc unde înfrăţirea 
umană e o realitate. Ce contează viitorul: trăim în absolut, 
ducem o viaţă în afara timpului. 

Apoi, într-o dimineaţă, Tachki vine să ne anunţe că trei 
călăreţi (Tcheul, Gorgue şi Roba) au plecat să dea, în sfârşit, de 
„mandarin”, pentru a pregăti terenul şi a fixa ziua şi locul 
întâlnirii noastre. 

Trec zile şi nopţi. Aşteptăm, sub ocrotirea cavalerilor 
stepei. Din nou zile şi nopţi. Şi, într-o altă dimineaţă, fratele meu 
se întoarce istovit, supt la faţă, plin de colb. Obrazul lui e 
crispat, morocănos, gânditor. Vorbeşte repede către Aziade€. Cu 
o voce tristă, slabă, îngrijorată, prinţesa mea traduce: „Moghulul 
a dispărut”. Tcheul a întâlnit mii de oameni, dar stăpânul celor 
cinci frontiere nu s-a arătat la fâţă. Peste trecătorile pustii unde 
domnea el, pluteşte misterul. Războinicii lui îl caută. A umblat şi 
Tcheul până l-au părăsit puterile. 


O lungă tăcere ne cufundă în noi înşine. Ce hotărâre să 
luăm? Fără îndoială, pierd şansa de a-l mai găsi pe prietenul lui 
Guy şi de-a încasa datoria. Bun, analizez la repezeală situaţia. 
Duc deja un alt fel de viaţă. 

După o lungă convorbire cu bătrânul conducător al. 
Caravanei, Tcheul hotărăşte că trebuie să ne întoarcem la locul 
unde ne aştepta jeep-ul pe un alt drum, mai greu. Presimte el 
oare noi pericole? De ce se topise moghulul în aceste ţinuturi 
aspre? Pentru că, fără îndoială, o ameninţare precisă 
împiedicase venirea lui la Izkachim... 

Caravana porneşte iar, cu măgarii, câinii şi cămilele ei. 
Aflu zilnic amănunte despre viaţa kirghizilor, a nomazilor care 
alcătuiesc  primejduita noastră caravană. Caii sînt pentru 
însoțitorii mei nişte călăuze - şi oamenii le înţeleg limbajul. Un 
nechezat, un semn de nervozitate anunţă pericole oare adeseori 
se află încă hăt, departe.” Animalele astea sînt hrănite cu preţul 
celor mai mari sacrificii. Cămilele, măgarii cu ochii lor de clovn, 
chiar şi câinii pot să îndure aproape la nesfârşit; însă caii trebuie 
să mănânce şi să bea. 

Deplasarea noastră se continuă fără cruţare; încep să-mi 
fac griji pentru sănătatea lui Aziade. Unele semne mă pun în 
gardă: machiajul accentuat, vorbirea ei nespus de blândă. Văd 
în toate astea o oboseală alarmantă. Tcheul, căruia îi 
destăinuiesc neliniştea mea, îmi face următoarea mărturisire: 
are impresia că Aziade duce o luptă surâzătoare, însă peste 
puterile omeneşti. Schimbările de temperatură, mai cu seamă, 
vor continua. Chiar dacă forţăm ritmul, ne aflăm la cel puţin 
două săptămâni de micul fort unde se ascunde vehiculul nostru. 
Tcheul vine el însuşi, dimineaţa, să controleze felul cum e 
aşezată Aziade pe spinarea cămilei şi să născocească poziţii mai 
odihnitoare pentru firavul ei trup. Eu rămân lângă ea, vorbindu-i 
despre sosirea noastră la jeep: „O să ne oprim într-un sat 
drăguţ, ca să te odihneşti acolo şi să te vindeci”. La fiecare 
popas, micul violonist vine s-o legene cu melodiile lui; acestea o 
poartă spre lumea unui vis în care o urmez şi eu. Nu e nici 
neliniştită şinici tulburată de răsuflarea ei prea scurtă. Îi vorbesc 
cu blândeţe despre Karachi şi despre căsătoria noastră, atunci 
când va dori, în frumoasa locuinţă a bătrânului Babâa. Dar 
număr zilele marcate de ghilotina nopţilor reci ca gheaţa, iar 
Tcheul accelerează coborârea. 


După şaisprezece zile istovitoare, iată că pătrundem în 
mijlocul vârtejurilor de praf fierbinte. Şocul e brutal. Am 
confecţionat pentru Aziade un fel de cască, prevăzută cu un 
fular de mătase care să-i protejeze respiraţia; dar descopăr în 
fiecare seară că starea ei se înrăutăţeşte; am impresia că şi-a 
făcut apariţia febra. Nu încetez sa mă rog, ţinându-i mâinile într- 
ale mele. Nu mai vreau să dorm atâta vreme cât pe Aziade o 
ameninţă o boală ascunsă şi periculoasă. Pândesc pe obrazul ei 
zâmbitor - prea zâmbitor - cel mai mic semn de refacere. 

Şi apoi, într-o seară, Aziade îmi vorbeşte domol despre un 
lucru pe care nu mi-l mărturisise: „Medicul din Karachi mia 
interzis călătoria asta. Dar mă bucur că nu l-am ascultat şi că 
astfel mi-am putut împărţi viaţa cu tine”. 

Călcăm acum peste argila permeabilă şi sfărâmicioasă din 
Toprak. La peste două mii de metri altitudine, unde ne aflăm 
încă, pulberea roşie a drumului se ridică sub picioarele 
animalelor. Câinii îşi dau toată silinţa, răsuflă greu, cu labele 
încinse. Dune mişcătoare vin spre noi, împinse de vântul din 
nord-vest. Să ne adăpostim, să ne întindem pe jos, să plecăm 
mai departe. Tcheul spune că ne apropiem de frontiera cu 
Afghanistanul. Calculez Că trebuie să fi făcut un lung ocol prin 
partea de nord a Pakistanului. Gonim pe sub rafale, siluete 
bizare şi nehotărâte. Noaptea o strâng pe Aziade la piept; rămân 
ziua cât mai aproape de cămila ei, pândindu-i obrazul. Din când 
în când, ea îşi saltă repede vălul, ca să-mi zâmbească. Ochii cei 
limpezi şi puri n-au fost niciodată atât de vii, atât de frumoşi. 
Cum s-o cred în pericol? Pare să-şi fi regăsit. Sănătatea din 
primele zile. Mă simt eliberat, cuprins de fericire! Când facem 
popas, ea alunecă, uşoară, do pe cămilă şi acceptă, sub cort, 
ofrandele fiecărui membru al caravanei. Cerul e atât de frumos - 
cupolă transparentă cu mii de stele. Caravana, ghemuită la 
pământ, îşi reface forţele; după goana lor nebunească, 
animalele se odihnesc, legate de ţăruşi. Tcheul şi călăreţii lui, cu 
puşca-n mână, cercetează împrejurimile, căci încă se mai tem 
de pericole. Aş da totul pentru ca Aziade să-şi recapete mâine 
sănătatea. Urmează să coborâm; aerul va fi mai puţin rece. 

Caravana porneşte din nou şi Tcheul se apropie, vesel. 
Satul unde se află jeep-ul nostru e acum la două, trei zile de 
drum. Există acolo un molia, doctor care îngrijeşte bronhiile. Îi 
comunic vestea iubitei mele. li descriu căsuţa confortabilă şi 


încălzită din drumul spre Kabul, laptele, fructele care o vor 
salva, momentele de odihnă pe care le vom petrece înainte de-a 
pleca împreună spre indienii mei. Seara, sub cort, veselia ei se 
dezlănţuie. Îl chem pe micul violonist a cărui melopee o vrăjeşte 
- şi euforia ne poartă cu ea la mari depărtări: „Mai povesteşte- 
mi despre indienii tăi goi”, spune Aziade. 

Şi pentru ea, pentru copilul în care s-a transformat dintr-o 
dată, povestesc pe rând toate episoadele amuzante ale vieţii 
mele în junglă, ţinându-i cu dragoste mâna. Privirea ei se 
adânceşte într-a mea. Oh! Vreau să trăiască şi s-o scot din clima 
asta de iad! Îmi dau seama că mi-a ghicit intensitatea 
gândurilor. Se ridică fără să trădeze vreo slăbiciune, ca să se 
facă frumoasă înainte de-a adormi, încrezătoare, şi, la fel ca-n 
prima seară, mâinile ei le caută pe-ale mele şi le păstrează. 

Cum să mulţumesc? Şi cărui Dumnezeu? Violonistul a 
plecat. Marea tăcere, fără vânt, ne leagănă. E bine, în sfârşit, 
sub cort, pe covoarele înmiresmate. După luni reci ca gheaţa, să 
se fi întors oare primăvara? Mâinile iubitei mele sînt, mai 
proaspete; respiraţia ei mai calmă. Privirile ni se-mpletesc până- 
n străfundul sufletului sub lumina trandafirie a lămpii... 

Trebuie să mă fi doborât oboseala - de-atâtea nopţi o 
veghezi pe dulcea mea tovarăşă, pe logodnica din lumea, 
îndepărtatelor caravane, pe copilul de neînlocuit, cu 

Zâmbet luminos. Da, de câtă vreme dormim noi aşa? 
Mâinile lui Aziade în mâinile mele sînt reci. Mă ridic şi aprind 
focul în brasero-ul de aramă. Flacăra luminează frumosul obraz 
care e îndreptat spre mine. Aziade surâde. Mă lungesc din nou 
lângă ea, luându-i iar mâinile, îi sărut încetişor ochii frumoşi. 
Obrazul e rece ca gheaţa. Aziade a murit. 

Rămân întins alături de ea. In mine e un imens pustiu. li 
privesc zâmbetul. Îndărătul ochilor, sufletul lui Aziad€ a luat cu 
el visul nostru. Asta să fie moartea? Alunec şi eu în cel de pe 
urmă somn al ei - al ei, al meu... 

E dimineaţă când mă scol, tresărind la zgomotul pe care-l 
face caravana. Mă scutur ca să gonesc coşmarul. Ce noapte 
groaznică! Visul acela înspăimântător, visul acela imposibil... Mă 
aplec. 

Nemilos destin. Mâinile lui Aziade sînt reci pe vecie. 
Privirea ei, de data asta, e moartă. 


N-am gemut, n-am vărsat nici o lacrimă. Împreună cu 
Aziade, cu acest încântător dar al cerului, dispăruse pentru 
totdeauna însuşi absolutul, pe care nici unul dintre noi nu l-ar fi 
putut atinge singur. 

L-am auzit pe Tcheul chemând. Tcheul, fratele meu, încă 
nu ştia. l-am făcut semn în tăcere. Afară, caravana era aproape 
gata de drum. Tcheul a intrat şi a rămas împietrit. In dimineaţa 
aceea am văzut plângând un frate nomad. Câtă afecţiune, câtă 
sensibilitate îndărătul acelui obraz de fier! Nu mai aveam nici o 
putere. El şi-a regăsit-o pe aceea de-a lua hotărâri şi de-a da 
ordine. 

Totul se află aici, dinaintea mea. Cămila lui Aziade stă 
îngenuncheată în faţa cortului. Tcheul a pus să se aranjeze pe 
spatele ei micul baldachin şi pernele de mătase. Ridic încetişor 
trupul neînsufleţit al reginei mele din stepe şi-l aşez, înfăşurat în 
mari şaluri de mătase, pe tronul ei de nomadă, fixându-l bine. 
Ca şi când Aziade ar mai fi în viaţă, călăresc alături de cămila ei. 
Măgarii care transportă cortul nostru se aştern la drum. Pe calul 
meu alb, încerc să mă unesc sufleteşte cu forţa care se ridică 
din caravana aflată în mers. Mica vioară pare a plânge; totuşi 
melodia ei obsedantă c aceeaşi de până acum. lInaintez între 
viaţă şi moarte. Soarele arde fără să-ncălzească. Ce bine s-ar 
simţi astăzi Aziade a mea, în aerul ăsta un pic mai răcoros. Mă 
podidesc, în sfârşit, lacrimile. Ajungem spre seară la o mică 
oază. Caravana se instalează, tăcută, în apropierea copacilor. 
Tcheul îndeamnă cămila să-ngenuncheze uşurel. Pe tronul ei, 
Aziade pare vie. Mă orbesc lacrimile atunci când, până la urmă, 
deznădăjduit, îi trag iubitei mele pleoapele peste ochi. O port 
acum în braţe. Fratele meu Tcheul mă călăuzeşte spre un 
palmier, unde a fost săpat mormântul. Nu mai fac nimic, privesc 
doar. Nişte oameni aduc cele două covoare - patul nostru vreme 
de-atâtea săptămâni. Drapează cu ele groapa strimtă. Eu îmi 
aşez acolo iubita, acoperind-o cu şalurile de mătase. Privesc 
cum dispare încetul cu încetul sub pământul fin al oazei. Odată 
cu ea mi se duc şi inima, sufletul, energia. Doar trupul meu mai 
rămâne-n viaţă, caraghios şi inutil. Sub palmierul acela, departe 
de drumul aurului, m-am îngropat de viu şi pentru totdeauna, 
împreună cu Aziade. 

Nimic nu mai prezintă interes pentru mine, se scurg nopţi 
fără somn, zile fără nevoia hranei, ce contează! Îmi târăsc trupul 


până la jeep. Tachki se ocupă de toate, benzină, alimente, 
bagaje. Când Tcheul, fratele meu, vine să-mi spună adio, ca să 
urce din nou spre Pamir, în căutarea nebunească a moghulului, 
nu pot articula un cuvânt. Il strâng la piept şi-i fac semn că 
frumoasa cămilă a lui Aziade şi calul meu alb îi vor rămâne lui. 
Tcheul se-ndepărtează până-l pierd din ochi, alături de călăreţi 
Lui eu turbane negre. Tachki demarează în forţă ca să mă 
smulgă de-acolo, să ne lăsăm cuprinşi amândoi de frenezia 
vitezei. 

Ne-ntoarcem pe pământul orbilor şi eu plâng ca un copil. 

29 
„TREZEŞTE-TE, FERNAND!” 

Acum ştiu ce înseamnă să rătăceşti. Am trecut prin Kabul 
ca o fantomă care-şi bate joc de invitaţii. M-am pierdut în ţinutul 
celor din neamul Pushtun, dorind să mă lovească gloanţele 
rebelilor şi pietrele copiilor zdrenţăroşi şi bolnavi de morvă. 
Tachki, de marmură, se făcea că lua drept bună absurda mea 
căutare a  nucilor. Priveam cămilele deşelate trăgând 
trunchiurile pină la platformele vagoanelor care le duceau la 
Peshawar. Încuviinţam, plăteam. Mă consideram un condamnat. 
Căutam locurile cu răufăcători, pe cei la pândă şi cu cât mă 
delăsam, cu atât paznicii mei dădeau dovadă de curaj, curtierii 
de iniţiativă, toţi prietenii mei, de tandreţe vigilentă. Chiar 
efuziunile lui Babâa la Karachi, voinţa sa de a mă relansa pe 
drumul aurului, noutăţile despre arborii mei ce coborau de la 
Peshawar spre Karachi şi care aveau să mă îmbogăţească fără 
îndoială, orice mi-era indiferent. Trăiam ca un somnambul. 
Acceptam toate inițiativele. Astfel, într-o zi, cu autoritate, 
bătrâna căpetenie, nobilul Babâa, mă trimite împotriva dorinţei 
mele, înconjurat de secretari, la New Delhi. Văd, ca prin ceaţă, 
un indian elegant, a cărui mamă este italiană şi care-mi oferă 
găzduire în numele prietenului lui Guy. Asist, ca un boxer 
groggy, la dansurile unei dansatoare cu castagnete do aur; pe 
urmă mă trezesc într-un tren gâfâitor care urcă spre Srinagar, în 
Caşmir. Secretarii mei au umplut cu bucăţi de gheaţă vagonul 
nostru pentru a mă scuti de căldură. Turme de maimuțe se 
agaţă de uşile vagoanelor, la trecerea peste poduri. Merg purtat, 
tras, cu capul ţinut deasupra apei. Nimic nu mă mai interesează. 
Aud vocea lui Aziadé de sub vălurile sale, care mă cheamă, de 
sub nisipurile din preajma palmierului. Viaţa mea de dinainte îmi 


pare o viaţă de clown, plină de evenimente, însă absurdă în 
ceea ce priveşte frumuseţea întrevăzută în aceste tărâmuri ale 
imposibilului. 

La Srinagar, sînt condus la prinţul  Hari-Singh, 
maharadjahul religiei Indu-Dogra, religia lui Aziade, străină de 
Islam şi de budhism. Mă agăţ de această licărire. Insuşi prinţul e 
născut la Cannes, în 1931, la hotelul Martinez; Ce 
melodramoletă! Nu mai vreau să exist. Se arborează un drapel 
în onoarea mea; maşina mea poartă fanion; se taie nuci care vor 
cobori spre Karachi. Nici o vorbă; nici un gest nu ajunge să mă 
facă să reiau lupta. 

Însă, într-o seară, unul din ultimii nobili moghuli este 
anunţat. In amintirea îndelungatei mele curse, în amintirea 
încrâncenării lui Aziade care voia să devină îngerul meu păzitor 
în această urmărire a mandarinului dispărut, accept invitaţia 
Alteţei Sale Maharadjahul de Srinagar. Ultimul dintre moghuli a 
sosit după săptămâni de fugă. Nu mai are decât un singur 
servitor şi acceptă azilul prinţului, cu condiţia de a trăi în Caşmir 
sub propria sa iurtă. Demnitate. Ascult povestirea peripeţiilor 
acestui prinţ moghul, iar mărturia agoniei unui popou îmi dă 
curajul, o clipă, să trăiesc. Pentru prima oară după săptămâni 
întregi ascult cu adevărat. Dintr-o dată am impresia că toate 
vorbele auzite după moartea lui Aziade au alunecat de pe mine 
întocmai ca frazele frumoase ale profesorilor mei din Vesinet. 
Acest martor teribil povesteşte adevărul despre exodul sângeros 
şi definitiv al moghulilor: să mori, mai degrabă, decât să trădezi 
mileniile unei vieţi libere. După spusele acestui oaspete 
seminţia moghulilor a fost nimicită; sau dacă prin miracol a 
scăpat, se ascunde undeva, ca un ermit. 

leşind din letargia mea, am fotografiat această întâlnire. 
Aveam sentimentul de a purta în aparatul meu o subţire urmă a 
agoniei unei lumi pentru care depun mărturie astăzi: o lume a 
absolutului, frumosului, curajului, demnităţii. Cei care trăiesc 
acolo sînt mai mult decât oameni. Mor şi ei, însă cei asasinați 
sînt nobili: 

Credinciosul Tachki încearcă în zadar să mă pornească 
într-o nouă căutare de nuci spre Derha-Dun: un neamţ şi 
secretarul său, se pare, mi-au furat tone de lemn într-o gară. Ce 
mă interesează! Un grec se oferă să se însărcineze cu toate 
afacerile mele. 


De ce nu un grec, mai ales că se ocupă de toate? Singurul 
lucru pe care vreau să-l mai încerc este să-mi regăsesc jeep-ul, 
pentru a putea urca spre oaza unde se odihneşte Aziade. La 
Karachi, Babâa, Rani şi Tachki încearcă să-mi arate arborii mei 
care sînt încărcaţi în vapor. Nu, vreau să mă întorc spre nord. 
Plecăm, atunci, cu toate că epuizarea mea fizică a atins un nivel 
alarmant. 

Jeep-ul avansează spre frontiera Afghanistanului, însă fără 
să o ajungă. De-a lungul drumului nostru, în sate, izbucnesc 
răzmeriţe. Mă îmbrac în haine din partea locului, de frica 
ambuscadelor localnicilor sau militarilor. Să mori dintr-un glonţ, 
dintr-o salvă, dintr-o rafală, ce recompensă! La Muree, 
înţelegem în sfârşit această pornire ostilă. Canalul de Suez e 
blocat; un conflict mondial riscă să izbucnească; reacţiile 
antifranceze, antieuropene chiar, ne imobilizează în oraş. Însuşi 
pelerinajul meu spre 

Aziade devine imposibil. Sânt suspect; naționalitatea mea; 
neprecizată, pune în pericol viaţa gazdelor mele, care sînt rude 
de-ale lui Tachki. 

Părăsim Muree noaptea, în viteză, pentru a încerca ieşirea 
prin surprindere. O clipă, cu carabina în mină, retrăiesc. Cu 
toate farurile stinse, încercăm să străpungem capcana. Tachki 
este culcat, în partea din spate a jeep-ului încărcat. Rulăm în 
plină viteză în pofida pietrelor, gropilor şi arborilor. La ieşirea din 
oraş o rafală de automat face un zgomot de cârâitoare. Un 
glonte loveşte caroseria. La rândul său Tachki trage, în vreme ce 
accelerez. Trecem. 7 

La Karachi, presa atacă Franța. In nord, un compatriot a 
fost lapidat şi mitraliat. Să mă îmbarc, să plec. Ştiu că nu voi 
mai fi niciodată fericit. De la Derha-Dun, de la Peshawar, au 
coborât nucii grecului. Chiar şi din Afghanistan, traşi de cămile, 
mi i-au trimis ţăranii, credincioşi cuvântului dat. Această avere 
mă arde la inimă. In vreme ce aştepta o îmbarcare sigură, 
Babâa ţine să-mi ofere o ospitalitate de neuitat. Intr-o seară, 
înaintea despărțirii noastre, primeşte în imensa sa vilă un hindus 
care vine de pe la frontierele Nepalului, un sărac în zdrenţe 
care, la apropierea mea, îmi face semn să fiu liniştit: hrăneşte 
un python lung de vreo cinci metri. 

Mă opresc şi privesc acest fakir aproape gol, cum 
înaintează, priveşte animalul, mângâie capul reptilei; ochii 


aţintiţi spre el. Rani se apropie de noi şi-mi traduce vorbele 
hindusului: „lubeşte-l şi va fi inofensiv”. 

După atâtea luni de nesomn, m-am simţit mişcat de 
vorbele omului acesta şi-am încercat. De ce nu? Am încercat să- 
mi manifest simpatia pentru acest trup lung cu capul roz. In 
grădină, îl ascult pe omul acesta care-mi zice: „Eşti într-adevăr 
liniştit şi bun. Un şarpe nu se înşală niciodată.” 

Eu, care tăiasem odinioară atâtea capete de şerpi, m-am 
obişnuit să mângâi unul sau altul din cei şase pythoni ai săi, 
care niciodată nu şi-au arătat colții. Când omul mi-a mărturisit 
că a coborât din Hindustan pentru a-şi găsi familia în Ceylon, m- 
am oferit să-i cumpăr toţi şerpii la adevărata lor valoare, pentru 
ca să poată, cel puţin el, să ajungă până la cei dragi. 

In ceea ce mă priveşte, m-am îmbarcat pe o navă italiană. 
Ocolind din necesitate Africa, mă întorceam spre Genova şi 
Franţa însă nu mai eram acelaşi. Pasagerii, micile farse de la 
bord nu reuşeau să mă despartă de oaza şi de frumuseţea 
întrevăzută în regatul tainic al celor cinci frontiere. 

Mă gândeam la viaţa mea ca unul care a cunoscut 
moartea, moartea totală - cea care se învecinează cu 
eternitatea. 

Pe măsură ce această lungă călătorie în firul Africii 
continua, am înţeles că nu mai aveam timp de pierdut. 

Imi venea limpede din larg viziunea a ceea ce trebuia să 
fac. Puțin câte puţin, imaginile se precizau în mine, inspirate în 
chip magic, poate, de către Aziade sau de un oarecare glas din 
adâncuri. Acolo, pierduţi în junglă, alţi oameni liberi luptau, ca 
să trăiască aşa cum au trăit de milenii. Kinchokre, celălalt frate 
al meu, indianul, copiii mei astăzi mari, altele, dacă acestea s-ar 
dovedi de negăsit, mă aşteptau în selva. De ce să nu faci totul 
pentru ca fericirea întrezărită la mai mult de cinci mii de metri 
să-mi servească încă o dată să ajut viaţa. Să trăieşti! Soarele 
mă  încălzea. La amintirea junglei proliferante, o forţă 
necunoscută îmi revenea, sălbatică, la; fel de implacabilă ca 
feţele lui Tcheul şi ale călăreţilor. De ce să mă plâng şi să 
lâncezesc fără ţel? Trebuie să-mi zgudui moartea şi să o azvârL 
în apă. 

Radioul vorbea de bluzoanele negre, de războiul din 
Algeria, de moarte, de violenţă, de atentate. Nu, nu mai aveam 
dreptul să pierd cea mai mică părticică de energie. Nu mă mai 


simţeam legat de nici o rasă: mă simţeam singur şi proaspăt 
gata să iau totul de la început. Moartea lui Guy, aflată prin 
radiotelefon, mi-a risipit toate remuşcările de a fi eşuat. A fost 
repede. 

La Genova am vândut în pripă unui îmblânzitor şerpii la 
metru, apoi m-am dus cu jeep-ul la La Rochelle, unde am 
încasat un aconto serios pentru nucii mei care se îndreptau 
încet spre Le Havre şi m-am îmbarcat pentru Cuba. În câteva 
ore însă am părăsit insula (...) 

Două săptămâni mai târziu, lăsând langustele din Mexic 
pescarilor de pe coastă, mă îndreptam spre Chile pentru a 
ajunge la Arica, porto-franco unde ştiam că voi fi primit şi, fără 
îndoială, ajutat de un vechi prieten. 

Împotriva oricărei reguli, mulţumită lui şi sub privirea 
mirată a şefului de gară, jeep-ul meu este încărcat într-un 
vagon. | se blochează bine roţile cu bucăţi de lemn. Platforma e 
mare şi pot să-mi amenajez un spaţiu larg, lângă cele două 
motoare pentru barcă ambalate în cutii. Călătoresc stând la 
volan, după plăcerea mea, sau cobor să beau şi să mănânc, în 
vreme ce trenul merge spre La Paz. Nu mai e nevoie să fiu atent 
la drum. Admir Cordilierii Pacificului pe care-l părăsesc pentru a 
mă îndrepta spre marea masă albastră a lacului Titicaca. 

Bună idee, să călătoresc astfel, fără grija penelor de 
cauciuc, sau a furturilor. 

Unde merg? În Bolivia, fără îndoială - şi Dumnezeu cu 
mila! Însă mai degrabă spre est, spre acolo unde n-am putut 
niciodată să ajung: Rondonica, cu imensele păduri de acaju. De 
ce să nu ajung totodată şi la râurile Guapore şi Madeira, care se 
varsă în Amazon, fluviul la care revin în chip tainic după treizeci 
de ani? 

Năzuinţa se clarifică, încet, în vreme ce trenul se târăşte 
spre La Paz: de ce să nu-mi încerc, încă o dată, norocul unei 
concesiuni imense? Nu mai sînt deja atât de sigur că merită să 
străbaţi lumea pentru ca să dobori arborii care distilează 
ultimele noastre resurse de clorofilă, pădurile ce alcătuiesc cele 
din urmă refugii sălbatice. De ce să transformi frumuseţea în 
proiecte inutile sau îngrozitoare, în resturi de hârtie, de carton? 

Mă gândesc la viitor: lumea cu blocurile, războaiele sale, 
în goana ei după haleală, fierăraie şi reuniuni, se răstoarnă în 
nebunie. Mi-e foarte greu să pricep ce ar trebui să fac. Să lăsăm 


încă o dată viaţa să rezolve problemele. E deja foarte mult să 
debarci elegant, să epatezi puţin, să reiei clovneria vizitelor şi a 
palatelor. 

Privind jeep-ul meu cu însemnele sale afghane ce 
interesează şi intrigă trecătorii, surâd cu tristeţe. Visez o clipă 
cum aş fi alt om dacă, printr-o minune, alături de mine ar fi 
tovarăşa mea de vis şi de iubire, pe care aş conduce-o mândru 
spre junglă. Văd eşarfa ei de mătase fluturând... Trezeşte-te, 
Fernand!” 


Sol şi subsol fiind incluse în acord, care acum trebuia 
semnat foarte repede. De ce să lupţi? Pentru principiu, Fernand. 
Şi, împins de sfaturile unui agronom elveţian, care avea 
informaţiile publicate de presa locală, am crezut că ar putea fi 
de folos bolivienilor cunoaşterea condiţiilor în care am lucrat în 
Peru. Eu n-am încercat niciodată să anexez subsolul unei 
exploatări forestiere. In câteva zile, am declanşat o furioasă 
bătălie politică. Convins de argumentele şi cifrele mele 
indiscutabile, preşedintele senatului s-a declarat gata să prefere 
pentru ţară o soluţie mai puţin constrângătoare decât concesia 
totală a solului şi a subsolului. Or, preşedintele Siles în persoană 
sprijinea foarte puternic societăţile americane. 

Ce încurcătură! Sânt atacat în presă. Opoziția ripostează. 
Tu scoţi spada, eu atac cu măciuca. 

In ceea ce mă priveşte, stăteam liniştit: aveam obişnuinţa 
să fiu tratat drept escroc sau spion. Insă ziarele locale de stânga 
luau lucrurile foarte în serios şi apărau onoarea mea. Atunci de 
ce să nu te prinzi în joc? Am furnizat piesele de artilerie: 
telegrame din Franţa, texte, scrisori. Chiar şi grupurile financiare 
cele mai prudente garantau moralitatea şi acţiunea mea. Îmi 
făcea mare plăcere să privesc toată această luptă ca o înşiruire 
de imagini burleşti din filmele mute, înşişi actorii nu voiau să 
renunţe la scenariul lor. 

Imi aduc aminte cu tandreţe de patima naivă a unui 
mărunt director de ziar. Cu mânecuţele sale de lustrin negru, cu 
aerul său de contabil purificator al moravurilor şi de controlor al 
risipei, nu voia să mă părăsească. El ataca curajos, publica 
certificate de onorabilitate, cerea listele de cont. O lume 
întreagă spumega, contraataca, conspira. 


Forţa mea devenea cu atât mai de neînțeles cu cât nu-mi 
păsa deloc de acest joc. De acum nu mai aparţineam nici unei 
parohii, nici unui clan. Fericirea o lăsasem atât de departe, atât 
de sus! Priveam, Studenţii organizează un miting de protest 
împotriva marii societăţi sprijinită de către preşedinte. 

Sindicatul minerilor, sindicatul căilor ferate se opun 
semnării unei concesiuni atât de favorabile ţării. Trebuia să-mi 
calmez deliciosul pescuitor în ape tulburi, din presă, acesta 
saliva de plăcere şi pornea din nou la atac cu probe decisive: 
directorul marii societăţi nu-şi plătea notele de hotel; faimoasa 
„afacere importantă” nu avea baze proprii şi merita să fie mai 
bine cunoscută... Atâtea şi atât de bine spuse încât sărmanul 
preşedinte a trebuit să renunţe la semnarea unui act atât de 
nepopular şi a expulzat câţiva escroci prea compromişi. 

După care, fără nici un efort din partea mea, preşedintele 
Senatului vine să-mi propună o concesiune după modelul de la 
Satipo. Voi începe încă o dată? Ceea ce mi se oferea azi fără 
efort, merita oare noi ani de luptă? Doar Europa putea să 
răspundă. Care financiari, francezi sau de alte naţionalităţi, se 
vor interesa? Să vedem. Am telefonat şi, din spirit sportiv ca 
întotdeauna, pentru a urma firul roşu întrevăzut de pe platforma 
vaporului, am spus că mă voi duce spre nord, pentru a studia la 
faţa locului resursele orientului bolivian. În realitate, mergeam 
spre junglă, spre frontierele Braziliei; plecam spre ai mei, care ar 
fi trebuit să coboare spre rio Picha sau Madre de Dios. 

De acum nimic nu mă mai putea opri: am închiriat un 
avion cargo pentru a încărca jeep-ul şi motoarele, bagajele, 
speranţele încă nedesluşite. O voce începea să cânte în mine, în 
vreme ce survolam locul de un albastru de neuitat, Titicaca, de 
unde au ieşit, goi şi puri, primii oameni. Revedeam de sus 
frontiera cu Peru şi covorul fremătător al pădurilor regăsite. 

Însă din escală în escală, ca atunci când eram în urmărirea 
caravanelor moghulului, ştirile deveneau din ce în ce mai 
alarmante şi mai tragice. 

Masacrarea indienilor, carnajul pentru câteva tone de 
cauciuc sau de minereu, a constrâns cele mai puternice triburi 
la un exod mortal. Bande înarmate hăituiau, săgetau, decimau, 
sub privirea cinică şi ipocrită a micilor comercianţi sau a 
metecilor înstăriți şi protejaţi. Aur, uraniu, petrol! Oamenii goi, a 
căror singură vină era că s-au născut pe un pământ necălcat de 


picior de om, au murit cu sutele. Ambuscade, boli, gaze, 
mitraliere, nimic n-a părut prea eficace. 

Într-o seară tăietorii de lemne coborâţi din Cordilierii din 
Carrabaya mi-au adus trista veste a sfârşitului triburilor campas. 
Kinchokre, soţia mea, copiii mei rămăseseră liberi până la 
sfârşit. 

Am debarcat a doua zi pe malurile râului Guapore, hotărât 
să mă pierd în jungla de acaju, să mor sau să înţeleg. Da, să 
înţeleg ce rost are acest masacru, această hăituiala câinească, 
această sângeroasă încurcătură de pretutindeni. 

Avionul meu care se deschidea pentru a scuipa afară jeep- 
ul face impresie pe micul aerodrom. Actele mele sînt oficiale; 
primarul, poliţia mă primesc ca pe străinul binecuvântat al cărui 
material îi garantează puterea. Pentru mine, care nu mai 
însemnam nimic, las să vorbească documentele stabilite la La 
Paz. 

În realitate, caut o patrie, un refugiu şi, minune, mi se 
povesteşte despre un om, care, pe malul celălalt al râului 
Guapore, sparge pietre, taie lemne - un autentic ţăran, un 
tăietor de lemne care a devenit preot, pe urmă episcop. Mi se 
spune că el pleacă la drum, singur pe o barcă de fier, ascuns 
sub ramurile joase din faţă, ca să binecuvânteze, să ajute, să 
îngrijească, să construiască. Este prietenul seringueiros-ilor. 
Francez? Bine. Preot? Poate. Episcop. De ce nu? Insă un ţăran 
care-şi poartă singur încărcătura, da, vreau să văd unul, unul 
singur, un bărbat căruia să-mi descarc inima. Rio Guapore 
serveşte drept frontieră naturală între Bolivia şi Brazilia. Un 
nume aduce în urechi o melodie cunoscută: Rondonia, imens 
teritoriu virgin în care s-a năpustit banul. Provincia începe chiar 
pe malul episcopului. Acum ştiu că voi renunţa la concesiunea 
mea din Bolivia. O telegramă din Franţa îmi dă pulsul 
financiarilor din Europa. „Foarte bine, zic ei, însă nu dăm curs, 
situaţie politică nestabilă.” Acelaşi refren de ani de zile. Suntem 
departe de forţa lanţului de aur, de simţul riscului. Binecuvântez 
cerul. Bancherii umblă cu subterfugii şi nu mai finanţează; banul 
se hrăneşte cu idei, însă nu mai contribuie la hrănirea unei idei 
noi, o idee dreaptă. Fie, se va îngraşă cu osânza sa şi Europa va 
crăpa de constipaţie. 

Acestea erau gândurile mele în seara aceea, înainte de 
trecerea fluviului pe o plută pe care mi-am făcut-o singur. 


Lumea asta pute. Trebuie să caut aiurea. Înainte de toate nu 
sînt oare căutător? Voi fi de acuma înainte căutător de oameni, 
de semne, la pândă, ca să ştiu ce trebuie să fac. Da, mă voi 
duce să-l văd pe episcop, să-i vorbesc, să-i ascult sfaturile de 
prieten al seringueiros-ilor; poate chiar mă voi duce să mă 
înfund în selva, în urma sfaturilor sale de vechi cunoscător al 
pădurilor. Însă de data aceasta, miile de arbori de acaju pe care- 
i voi număra vor fi probabil cei ai unui refugiu secret, al unui 
adăpost sigur. 

Suferinţa este marea mea şcoală; nu vreau să fiu trist. 
Cum va fi această întâlnire pe care destinul acolo sus şi fără 
îndoială, blinda mână a lui Aziade mi-o pregătesc? Raţia de 
hrană cea mai mică din lume, Fernand, este poate fericirea. Voi 
mai alerga încă atâţia ani, între această junglă pe care o străbaţi 
şi această Europă care nu pricepe noua ameninţare care 
pluteşte asupra ei? 

Jeep-ul şi motoarele mele trec frontiera fără piedici în 
pofida regulamentelor. Pe plută, aştept întâlnirea cu episcopul. 

În curând, singur şi el, îmi întinde mâna. Mă priveşte şi mă 
cântăreşte în vreme ce luăm împreună prânzul săracilor. 
Nefericiţii, săracii, iată preferaţii săi. Sânt în paradis şi visăm 
împreună Rondonia plină de arbori de acaju. Fără servitor, un 
pat simplu, o plimbare, un cal nărăvaş, un foc de lemn - 
mergem spre sărăcăcioasa casă a unui seringuero. Ce măreție 
în primire, ce cântec plângăreţ care mă scoate din mine însumi: 

- Aţi avut cincisprezece copii? 

- Da, răspunde el. 

- Câţi au murit? 

- Zece. 

- Aţi plâns. 

- Nu. Viaţa este aşa! 

Şi mâine, bărbatul va pleca din nou în pădure, mâncând 
puţin şi prost. Va merge cu cuțitul său, cu machete-le să 
cresteze arborii sălbatici de cauciuc, să vâneze, să planteze cite 
ceva. Mă întorc împreună cu episcopul şi dorm pe patul meu 
aşternut cu frunze de porumb. Însă sînt bântuit de vise, mă scol, 
mă plimb. Trebuie să hrăneşti aceşti oameni, să-i aperi 
împotriva disperării, să aduci pe chipurile lor această bucurie 
imensă, care nu cere decât să apară, de îndată ce o bucată de 


carne prăjită poate este împărţită de liota de copii, strânsă în 
jurul mamei în sfârşit fericită. 

Foamea! O frăţie omenească de doctori, de preoţi, de 
seringueiros, de vânători de fluturi sau de jaguari poate să o 
izgonească de aici. Trebuie să mergi de la rio la rio să iei 
bogăţiile acestei lumi necunoscute, însă de data aceasta pentru 
a o apăra. 

In noaptea asta am auzit vocea care mă conduce. La ce 
bun să prevezi şi să pregăteşti enorma concesiune, care 
declanşează forțele implacabile ale unei industrii oarbe? 
Bogăţiile care dorm sub umbrele verzi şi albastre ale acestor 
păduri, oferă resursele lor misterioase, tainele lor pentru 
vindecare, spaţiile lor de retrăire. 

Acolo, foarte departe de alţi eroi, muncitori sau directori, 
trăiesc în furnicare, în viesparul marilor oraşe, în făgaşele 
înţărcuite ale străzilor. Chiar şi rue de la Paix nu este decât un 
lung făgaş, iar frumoasele hoteluri, sărace caravane de 
camping. Cu sau fără ghivece de muşcate, de ambele părţi, 
lumea fabrică nefericiţi. Atunci? 

În această noapte, instinctul vorbeşte din nou în mine. 
Spiritul aventurii nu constă oare în a pleca, a reîncepe, a părăsi 
formele moarte, a vedea mai repede, mai tehnic, adevărata 
viaţă? 

O stranie exaltare mă cuprinde, în liniştea nopţii. Poate că 
este puterea rugăciunii acestui sfârşit care mă obligă să mă 
întorc spre fiinţa mea profundă, spre acel puşti ce fusesem şi 
care trebuie să rămân. E ca şi cum mângâiam încet fruntea 
nevestei mele şi a copiilor mei asasinați, a lui Aziade, a întregii 
nefericiri a lumii. 

Pentru a te desprinde de acţiuni şi de cifre, trebuie să fi 
străbătut pământurile, să fi alergat în furtuni. In această noapte 
mă amuz să număr acel du-te-vino încăpățânat la care mi-am 
supus carcasa. A trebuit să parcurg, cu mijloacele mele, mai 
mult de trei sute trei zeci de mii de kilometri; mai datorez 
probabil alte cinci sute de mii argourilor şi avioanelor multor 
companii. La ce bun? Calcul infirm, bilanţ ridicul! Mâine, trebuie 
să se nască răbdător lanţul între cei pe care-i voi recunoaşte 
drept fraţii mei. In jungla oamenilor, ii voi căuta de data aceasta 
pe cei duri, pe amăgiţii vieţii, pe nebunii după libertate. 


30 
VIAŢA NU SE SFÎRŞEŞTE. MOARTEA NU E DECÂT O ALTA 
AVENTURA 

Dimineaţa, zâmbetul episcopului m-a încălzit asemenea 
unui soare. În zilele care-au urmat, mulţumită lui, prefectul mi-a 
scos cât se poate de ilegal jeep-ul din vamă, apoi am făcut rost 
de-o pirogă la care să-mi instalez motoarele. 

Şi am pornit să caut vagabonzi, sărântoci, oameni 
hotărâți, fiinţe inimoase. Căutarea asta avea să mă ducă de la 
zdrenţăroşi la bogătaşi, de pe râurile din pădure, de la pieile de 
caiman, la spitalul din Guajara-Mirim, unde am aterizat după un 
accident - mereu aceeaşi parte - dreapta - cu piciorul rupt din 
nou, în urma unei greşite manevrări a pirogii încărcate. 

Piciorul mi s-a înzdrăvenit. Nimic n-ar fi putut sta în calea 
forţei care mă împingea, însufleţindu-i nestăvilita dorinţă de-a 
azvârli o punte între două lumi: a noastră şi a celor ce luptă să 
supravieţuiască. 

La spital, Jaguare, vânătorul de caimani, îmi aducea 
orhidee. Ochiul lui de trăgător, chipul brăzdat, simţul primejdiei, 
toate-l recomandau să facă parte dintre oamenii care mă vor 
ajuta într-o bună zi. Ştia lucrul ăsta, îmi spunea: „Soseşte 
civilizaţia, Fernando. Buldozerele ridică în urma lor nori mortali. 
Călcăm pe explozibil. Să plecăm. Să mergem acolo unde ştii, 
unde te-am dus eu. Departe de lumea nebunilor”. Acest 
seringuero înţelesese totul - curând oamenii vor suspina după 
marea Natură pe care-au ucis-o; trebuie să alergăm în apărarea 
ei până nu e prea târziu. 

Pentru a-mi păstra moralul, am început să mă distrug de 
unul singur, visând. Visul e aventura săracilor, o duioasă 
nebunie care însufleţeşte. Ajungi să te întremezi glumind pe 
socoteala propriei tale boli. Visam că dac-ar fi să mi se taie 
piciorul, aş Vrea unul fals din duraluminiu, gol pe dinăuntru şi cu 
dulăpior în balamale, pentru whisky. Visam că voi ajunge din 
nou în Europa, de unde mă voi întoarce cu un prieten 
violoncelist şică, în pădure, pierdut în inima spaţiilor defrişate, 
ori sub bolta virgină a marilor arbori, acesta va cânta pentru un 
singur ascultător: el însuşi. Dacă făceam defrişări, era doar ca 
să construiesc gigantice săli de concert - pentru nimeni. Şi fără 
microfoane sau magnetofoane. Nimic în afară de muzică, 
muzica adevărată, profundă, la care să se adauge toate 


puternicele emanaţii ale solului. Gata cu mizerabilele opere de 
până acum. O altă melodie se va naşte - şi noi nu vom mai fi 
aceiaşi oameni... lată cum te vindeci repede. Intr-o bună zi, o 
simplă cârjă şi înainte! 

Fără să dau prea multă atenţie coloşilor, indivizilor 
îndoielnici şi tuturor epavelor, am pornit din nou în căutarea 
unor oameni: căutare ce trebuia să mă conducă la „nava mea 
cu vitamine”. Nu despre milostenie era vorba. Să ofer mâncare, 
mâncare. Să deschid ultimul dulap cu alimente al lumii. Şi mai 
întâi cei opt mii de kilometri de coastă şi zecile de mii de 
kilometri ai râurilor braziliene, unde încă mai mor oameni 
subnutriţi. Mijloace! Imi trebuiau mijloace. 

Abia repus pe picioare, am obţinut autorizaţie de pescuit, 
i-am căutat de-a lungul fluviului şi i-am găsit pe cei care-ar 
accepta să distribuie hrana. Visul meu căpăta contur - cu un vas 
bun, aş fi zilnic în măsură să hrănesc o mie de copii. O mie de 
copii, de-o mie de ori speranţa renăscută. Nici un efort nu mi se 
părea prea mare pentru atingerea acestui scop. 

Am coborât încă o dată fluviul, am depăşit localitatea 
Manaos cu instalaţiile ei industriale, ca să mă îmbrac apoi spre 
Franţa la Belem do Para. A 

O corabie!. Banii pentru o amărâtă de corabie! Incă mai 
trăgeam nădejde că voi putea să conving, la mine-n ţară, nişte 
industriaşi cutezători, nişte oameni de aventură şi de inimă. Îmi 
fac de fiecare dată iluzii. Şi de fiecare dată sînt dezamăgit. 
Apărarea junglei - ce sens putea să aibă asta pentru ei, care-şi 
lăsau propriile meleaguri, propriile peisaje în voia unei 
ireparabile distrugeri? De ce să-i sară în ajutor exaltatului de 
Fernando? 

Am înţeles o dată pentru totdeauna că, pretutindeni în 
lume, banul se temea, că sufletul dispăruse şi că toţi se 
prefăceau a şti, ca pe un lamentabil „iepurodrom”, în ce gaură 
se va ascunde animalul. Prefăcătorie ridicolă. Şi nimeni care să- 
şi dea seama că trebuie să pornim din nou de la zero, să lăsăm 
iepurele - că acesta sare şi se înmulţeşte în alte vizuini! 

Vă ofiliţi primejdios, naivilor, în vreme ce posedaţi toate 
mijloacele de-a acţiona. 

Cum, dar, să le mai ceri persoanelor ăstora să dea o mină 
de ajutor la alcătuirea lanţului? Zadarnic spuneam: „O pădure 
doarme în Rondonia. Am văzut-o. O văd. O pipăi. O evaluez. 


Treziţi-vă! Americanii vor sfârşi prin a o înhăţa”. Degeaba. 
Muzică pentru surzi şi muţi. Emiteam semnale de semafor, 
voiam să apăr jungla, eu - ins cu judecată, responsabil, să nu 
îngădui ca nenumăraţii metişi care pier în Rondonia să fie 
victimele unei industrii vorace. Le propuneam oamenilor să 
trăiască aventura asta alături de mine, cu inima într-o mână, cu 
bâta în cealaltă, împotriva ticăloşilor. Nu întâlneam decât 
tăcere, eschivări, proteze. Ca nişte ţaţe ieşite la pensie, 
aventurierii banului refuzau să se mai ofere. Când ţi se ivesc 
astfel, de semne, trebuie să te avânţi singur, să plonjezi gol, 
hop! 

Am plonjat pentru ultima oară. Am părăsit aerul stătut al 
unei civilizaţii roase de molii, o civilizaţie care-şi ucide copiii şi 
poeţii, oricât de prosteşte se revoltă aceştia. Un adio scumpei şi 
bătrânei mele surori, fiinţă zdravănă ca stânca Sudului în care 
se stabilise. O privire fugară Coastei, prietenilor şi, ca o 
trambulină pentru saltul în larg, o vizită prin saloanele marilor 
hoteluri, unde lumea se sufocă în familie. Când vrei s-o ştergi, 
ăsta e mijlocul ideal de propulsie - străzi pustii la vremea iernii, 
defilarea bătrânelor şi decăzutelor măşti, baletul femeilor ofilite, 
cu ciudata lor turnură, hârâitul babalâcilor congestionaţi de- 
atâta  crăpelniţă.  lrespirabil. Totul strigă:  „întinde-o!”. 
Bunăstarea sfârşeşte într-o idioţenie băloasă; răutatea într-un 
rânjet zadarnic. Afară, în faţa unui hotel, o bătrână scuipă 
maşinile, pentru că nu mai poate avea şi ea una - gata, sărmana 
mea” cu destrăbălarea. Va deveni oare Europa o astfel de 
cotoroanţă înăcrită? Hai - s-o pornim din nou spre colibe, spre 
ferigile uriaşe, spre nuditate. Insă de data asta plec singur, cu 
ultimii mei bani. 

Imbarcat pe vas, regăsesc în depărtare zâmbetul lui 
Aziade, care mă urmează din înaltul Acoperişului lumii. Şalul ei 
de mătase albă e norul de colo. Îi vorbesc şi nu mă ruşinez să-i 
aştept mesajele prin timp şi spaţiu, chiar dacă uneori aşteptarea 
e lungă. Cu ceea ce ne depăşeşte trebuie să ştim să avem 
răbdare. Dacă tu îmi vii în ajutor, mică prinţesă a marilor 
altitudini, voi putea să încerc din nou imposibilul, să salvez 
existenţe, să ofer, să ofer fără-n-trerupere, să-i ajut pe cei mai 
trişti dintre dezmoşteniţi să supravieţuiască. Algele mărilor şi 
râurilor sînt o hrană pe care o devoram atunci când mă zbăteam 
în ceața insulei Chiloé, fără să te cunosc încă. Orientul, marea. 


Europa, America, sălbăticia debordantă a junglelor neatinse, 
totul nu alcătuieşte decât o singură patrie umană. Să ne golim 
buzunarele, să ne deschidem inimile, să lăsăm zâmbetul să ne 
fluture. Omul care luptă trebuie să fie fratele tuturor acelora 
care caută, sufocându-se. Aventura înseamnă să te duci şi şă 
descoperi trecerea. Lanţul se alcătuieşte, Aziade. Părăsesc 
Europa cu inima încălzită: cercetători, poeţi, nebuni, vagabonzi, 
puşti au înţeles că trebuie să ne reluăm marea goană după 
calorii, după cele care dorm în adâncul mărilor. Nici una dintre 
puterile trupurilor noastre încă pline de energie nu e de prisos. 
Aventura se află în paharul cu vin al negustorului de fiare vechi, 
în privirea acestei vietnameze din trenul cu care călătoresc spre 
Liverpool, în complicitatea roşcatului istuia deghizat în barman. 
Oamenii pot, dacă vor, să alcătuiască lanţul. Până atunci trebuie 
să-ncerc să le arăt calea cu un gest. Asta mi-e obiceiul. Pentru 
mine nu zăcământul sau mina contează, ci prima pietricică 
vârâtă în raniţă. 

Pe scurt, plecam fără ambarcaţiune, fie, dar cu inima 
încălzită de noii prieteni hotărâți să mă ajute. De câte ori nu 
traversasem Atlanticul - dar niciodată cuprins de-o asemenea 
pace, niciodată cu o asemenea convingere: că nu voi mai munci, 
că nu voi mai avea doar pentru mine! 

lată-mă din nou la Belem do Para. De la întâia mea venire 
aici a trecut multă vreme. Pablo, Pedro, Francony şi ceilalţi nu 
mai sînt; dar, hotărât lucru, Belem rămâne pururi un port al 
plecărilor. În şaizeci de ani, n-am căzut pe capul nici unui consul 
şi nici nu mi-am cerşit repatrierea. Am plutit pe propria mea 
cheltuială, plutind cu banii, luaţi pe nuci ori pe caimanii şi 
jaguarii care-mi lăsau pieile lor. Paul Lecointe trecuse şi el 
dincolo de marile fruntarii ale morţii; laboratorul i-a fost 
dispersat - unde sînt colecţiile lui. Rezultatele cercetărilor; şi 
cine, mai cu seamă, continuă acum spiritul care-l însufleţea? 

Cu viteza ei mică, traversarea asta îmi fusese ca o hrană. 
Pe puntea cargoului, unde întâietatea o deţinea încărcătura, am 
putut să-mi recapăt forţele, fără pasageri şi medici. Am trăit pe 
mare treizeci de zile, acestea valorând cât toate nopţile scurte 
cu avionul. La plecarea din Belem, în locul vechilor nave 
prăpădite de pe Amazon iau un vapor prevăzut cu cabine şi 
construit în Olanda; N-are importanţă, sînt gata să-mi încep 
călătoria, mă aflu în plină formă. Trag pe nări aerul cunoscut, 


când brusc izbucneşte o fanfară braziliană. Aha, îmi zic. Un 
notabil care suie la bord. Nu. Un grup de turişti care simt nevoia 
să fie sărbătoriţi, care au dat bani ca să fie petrecuţi şi onoraţi. 
N-am nimic împotriva turiştilor, dar observ încă o dată că sînt, 
totuşi, nişte nevrozaţi dezagreabili, înşiră tâmpenii care spun 
multe despre colecţia lor de automat isme: „Aveţi ţigări?... Mi- 
am uitat valiza albastră... Unde mi-am pus ochelarii? În cabină... 
l-am găsit în buzunar!... Fotoliile astea or fi de lemn?” Progresul 
nu-i ciopleşte pe oameni, nici măcar pe cei bogaţi. Prefer 
salahorii, ciocănarii, seringueiros-ii. 

Ţinta mea e limpede, hotărârea luată: am strâns câţiva 
oameni - doi medici, apoi misionari, căutători de aur, vânători 
de fluturi, alţi vânători, cum e Jaguare, tăietori de lemne, metişi. 
Urmează s-o luăm de la capăt. Trebuie mulţi bani pentru un vas 
cu două catarge. Pescuitul fluvial ne va oferi o rezervă de peşti 
comestibili. Câţiva pescari mărunți s-au şi asociat, ca să 
preîntâmpine devastarea fluviului şi să-şi apere sărăcăciosul lor 
mijloc de trai. Nu mai e vorba acum de ravagii; ci de studiu şi de 
asociere. Pe-o ambarcaţiune zdravănă, lungă de nouă metri, îmi 
voi relua pescuitul; voi strânge toate grăsimile care sînt 
aruncate în mod obişnuit ca nefolositoare. 

Suntem, de-a lungul a cinci mii de kilometri de râuri, o 
sută zece pescari. Vreau să privesc lucrurile în mare. N-am adus 
cu mine borcane, ci un număr de biberoane din plastic, în care 
voi păstra, pentru analiză, ficaţii peştilor de râu. Nu în felul ăsta 
se fac descoperirile? Nu fusese ăsta sfatul bătrânului Lecointe? 

Ce măreț e Amazonul! Şi tot acest uriaş Sud al Amazoniei! 
Din când în când câte-o colibă, câte-o formă, câte-o, insulă 
plutitoare. Ce departe e Europa! Urc pe cursul râurilor, lăsând 
oraşul Mandus turiştilor bogaţi. Să pescuiesc, să cercetez apele, 
să ofer peşte, să hrănesc stomacurile, să caut. Nimeni nu e 
destul de liber ca să rămână şi hoinar şi om de ştiinţă în acelaşi 
timp şi totuşi iată lucrul care ne va salva. 

* 

Un oraş e un oraş. Degeaba am debarcat eu în chip 
discret, limbile se agită, oamenii vorbesc: „S-a întors Fernando. 
A venit şi el să lupte împotriva foametei”. Culeg în trecere, 
pentru propria-mi instrucţie, câteva zâmbete ironice, câteva 
priviri, fixe sau meditative, care spun mult celui ce ştie să vadă. 
Chestionez un pescar metis; frazele mele sînt lovituri de 


machete, săgeți mergând drept la ţintă; omul părăseşte, în 
sfârşit, exprimarea vagă şi aluziile. Aflu că nu sînt singurul care 
vrea să-i ajute pe indieni şi pe seringueiros, că există, la sute de 
kilometri de-acolo, mai spre sud, o misiune activă, cu şefii şi 
instalaţiile ei. Mă înflăcărez, îmi dau seama de avantaje, limbile 
se dezleagă. Da, există nişte preoţi care au întemeiat un fel de 
centru pentru distribuirea alimentelor, provenite din lumea 
întreagă. lau iniţiativa de a mă duce acolo să văd. Pentru ce să 
facem separat unii de alţii lucruri folositoare, dacă ne putem uni 
eforturile şi mijloacele? Continuând pescuitul şi sondajul, vom 
urca spre localitatea aceea îndepărtată. Poate că-mi voi oferi 
chiar. Serviciile şi voi folosi din plin reţeaua lor, dacă este 
eficace şi există într-adevăr. Căci mi se vorbeşte despre 
magazine, despre camionete şi despre stocuri de alimente. Nu 
discern încă partea de legendă şi nici motivele pentru care ezită 
pescarii să-mi vorbească despre misiunea asta. Bine. Vom 
vedea. Nu poţi cântări situaţia decât la faţa locului. 

După câteva zile de mers pe fluviu, ajung în sfârşit la 
misiune. Stupoare - ceea ce pentru mine e acum un lucru rar. 
Vilă de locuit cochetă, gen castel elveţian, piscină cu lespezi 
albastre, prin grădini servitorime plină de discreţie, dar - ştiu să 
observ - numeroasă. In jur, câteva frumoase automobile 
americane, dintre care unul, servind drept ambulanţă, tocmai 
porneşte. Sânt întâmpinat, intru. Un miros de ceară îmi 
aminteşte de copilărie şi de biserica din Chatou. Deşi nu sînt un 
predicator al mizeriei, mă simt totuşi alarmat. Cu cascheta de 
căpitan în mână, pătrund în birou şi-mi expun ideile. În faţa mea 
se află un preot, principalul personaj al unei înscenări căreia, 
după câteva săptămâni, aveam să-i apreciez dibăcia. 
Deocamdată omul ăsta îmi înţelege intenţiile, socoteşte că m- 
am întors aici ca să dau o mână de ajutor, fără rezerve. Sânt 
oprit la masă. 

Am dus totdeauna viaţa cumpătată, viaţa simplă a 
oamenilor pădurii. Astea fiind zi. «e, nu sînt duşmanul unui 
prânz copios, nici chiar al unui chiolhan; însă de data asta mă 
amuză aspectul, rafinamentul, cantitatea mâncărurilor şi 
băuturilor. „Gata, Fernando, îmi spun, luptă împotriva foamei. 
Indoapă-te şi tu. Nu ţi se tot împuie capul că trebuie să rezişti la 
clima asta dificilă?” 


Ştiu totuşi că, la câţiva kilometri depărtare, femei şi copii 
şi-ar dori un pic de zahăr sau de făină. Poate că li se distribuie 
cu regularitate asemenea alimente? „Vom vedea”, îmi spun. 
Nimic mai uşor, nu sînt un fraier; în privinţa asta, Carthis 
rămâne mai departe maestrul meu. 

Îmi iau rămas bun, făgăduind că voi reveni. Camioanele 
descarcă tone de alimente. Zăresc o magazie mare, unde 
pătrund câţiva indieni încărcaţi cu saci şi cu pachete. Observ că 
magazia e construită din materiale rezistente; pe uşă. Un lacăt 
solid. 

Cam după vreo lună de la acest prim contact, condusesem 
direct cercetarea râurilor şi discutasem îndeajuns cu persoanele 
responsabile ca să-mi pot forma o părere, Prietenii mei 
completaseră ancheta. Flagrant, abominabil! Cu neputinţă să 
justifici sau măcar să aperi ceva ce nu însemna decât o parodie 
a luptei împotriva foametei. Era limpede că membrii acestei 
misiuni nu cunoscuseră niciodată foamea. Că din pescuitul meu 
şi din stocurile lor voiau să-şi facă un instrument al puterii sau 
un obiect de comerţ. Tonele de hrană de prima calitate, daruri 
provenite liber din toate ţările, căci mila e scutită de vamă, 
alimentau o trădare. Merindele acelea dormeau acolo pentru 
decor. Erau distribuite doar atât cât să înşele lumea. Restul 
trebuia să putrezească sau să fie pus în vânzare. Oamenii milei 
din Împrejurimi sau mai de departe cunoşteau situaţia şi îşi 
plecau fruntea. Li se refuza şi hrana şi ajutorul - ba mai rău: ca 
să fie plătiţi, erau obligaţi să muncească sau să aducă piei. Cele 
şaisprezece impunătoare maşini americane de milionar? 
Distincţii, se putea spune, pe nişte decoraţii smulse cu forţa. Un 
mic grup de indieni prosperi făcea figuraţie pentru turişti şi 
presă. Fotografiile porneau spre S.U.A. Reviste specializate 
strângeau donațiile. Nu era vorba de contrabandă cu devize, ci 
de solide conturi bancare, autorizate şi recunoscute. Nimic mai 
uşor decât s-o ţii una şi bună cu mizeria şi cu persecutarea 
indienilor. Nimic mai practic, în această uriaşă Brazilie, decât; să 
creezi mitul situaţiei jalnice şi fără ieşire din giganticul bazin al 
Amazonului şi să profiţi do tuberculoză şi de rahitism. 

Urma să constat eu însumi - da, situaţia era jalnică, dar nu 
fără ieşire. Simplu, ea îşi crea, ca şi jungla, noii săi paraziți, căci 
imensitatea întinderilor făcea ca orice control să nu dea 
rezultatul dorit. Minunaţii medici brazilieni care conduceau 


spitalele din selva ştiau că natura şi soarele ii mai salvează 
puţin pe oamenii sărmani. Dar duşmanul, marele şi adevăratul 
duşman rămânea subnutriţia, această plagă pe care mă 
pregăteam s-o încercuiesc şi s-o înlătur cu ajutorul micii mele 
trupe de seringueiros pescari. 

Căci  seringueiros-ii, calicii junglei, se  prezentaseră 
credincioşi la întâlnire. Nu mai puteam conta decât pe curajul 
acestor dezmoşteniţi. La ce bun să aştept ajutorul cerului, al 
papei, al mărimilor acestei lumi, al organizaţiilor şi organismelor 
prinse in complexitatea şi în toate complicațiile lor? Prin urmare 
singur din nou, dar având alături câţiva eroi ai luptei zilnice în 
mijlocul unei naturi pline de primejdii. Mi-era de ajuns să privesc 
zâmbetul lui d'Artagnan, bătrânul seringuero ştirb şi obosit şi 
totuşi gata la toate sacrificiile. Cu pălăria lui zdrenţuită, acest 
luptător strânsese cauciuc în pădure şi răsucise la foc bile de 
latex, pentru a le coagula! Dar continua să zâmbească - şi 
obrazul lui fericit mă încuraja cu atât mai mult să am încredere 
în mine, în noi, în toţi oamenii simpli ai viitorului, în toţi metişii 
sufletului. Nu mai trebuia să străbatem pădurile, să crestăm 
trunchiurile de hevea, să răsucim mari bile negricioase şi urât 
mirositoare, să vânăm fără întrerupere. Nu, urma să alcătuim un 
prim echipaj de voluntari. Râurile ne vor hrăni la fol de tine ca şi 
pădurea, vom da, în sfârşit. Vom da muritorilor de foame tot ce 
e mai bun în energia noastră, în noi înşine. Şi oricât de mic va fi 
ajutorul nostru, ei bine, ei va constitui un exemplu. 

Nu trebuie să judeci, trebuie să acţionezi. Dragostea de 
oameni biruie întotdeauna. Evenimentele neaşteptate aduc din 
când în când dovada ei: cadouri, faruri, balize. Vieţile noastre nu 
sînt decât nişte seminţe care plutesc pe fluviu. Am dat la iveală 
în această carte întâmplări, gingăşii, greşeli, cruzimi, pentru ca, 
înainte ce sosirea primăverii, viaţa mea, adevărata mea viaţă, 
să se lase purtată de curent - pentru ca ea însăşi, necunoscută 
până şi mie s-o pornească pe marele fluviu şi să fie hrană, să 
renască, să învioreze, să tulbure, să deschisă drumuri, să 
trezească revolta, să îndemne la visare; pentru ca şi alţi 
aventurieri să ia naştere, neîncetat. 

Noi, oamenii pădurii, avem deseori acest obicei, pe care 
mi l-am însuşit de la indieni şi de la nefericiţii seringueiros: când 
găsim în pădure seminţe de copaci, le vârâm într-o coajă uşoară 
sau în fâşii de scoarță legate cu liane şi le dăm drumul pe apă, 


spre mare, în speranţa că altundeva, departe, indiferent unde, 
vor încolţi şi vor creşte copaci falnici. La fel şi cu vieţile noastre, 
la fel şi cu această carte. 

Mâine voi fi departe, angajat în acţiunea sacră pe care mi- 
am promis s-o duc până la capătul puterilor mele: apărarea 
seringueiros-ilor şi a copiilor lor. Corabia mă aşteaptă. Voi pleca 
din nou, mă voi pierde în imensul acestei noi curse, ştiind bine 
că într-o zi îmi va suna şi mie ceasul. 

În ziua aceea mă voi întâlni iarăşi cu tine, Pangoaté, 
nevasta mea indiană şi cu voi, copiii mei şi cu tine, sublimă 
Aziade, care m-ai călăuzit până acum. Voi pleca să mă odihnesc 
sub un alt palmier. Căci moartea nu mă va surprinde aici, în 
Europa, nici în rulota mea şi cu atât mai puţin într-o frumoasă 
clinică, nici măcar pe corabie. 

Nu. Vreau să mor într-un hamac. Hamacul indienilor 
campas, dacă nu cumva au fost ucişi cu toţii. Dar atenţie! Nu voi 
muri cu adevărat. Prietenii mei seringueiros nu se gândesc la 
moarte cum se gândeşte lumea pe-aici. Ei cred că au trăit 
dintotdeauna şi că nu vor muri niciodată. Fiinţele umane nu văd 
nimic. Pentru a vedea celulele, au nevoie de microscoape. Eu 
unul nu mai am nevoie. Ştiu că nu se moare; se dăinuie - cu 
modificări poate, dar se dăinuie şie bine aşa. Moartea nu există. 
E o denumire veche, necontrolată. O ultimă absurditate. Ne 
schimbăm, nimic mai mult. Cred acum în asta. Voi muri, da, însă 
legănat în bătaia vântului, ascultând muzica de violoncel a 
junglei. Voi închide ochii. Prietenul meu episcopul, sau 
înlocuitorul lui, îmi va întinde o ţigară. Cântecele tuturor 
triburilor, cântecele venite din vechiul Satipo şi de pretutindeni, 
simple ca nişte bijuterii de tatuaj, acest, fildeş vegetal din care 
indienii îşi fac podoabe, iar alţii nasturi, îmi vor umple auzul. Şi 
voi porni. Simplu. Toţi indienii mor astfel, în hamacurile lor. Se 
leagănă uşurel. Când totul se sfârşeşte, înseamnă că au plecat 
spre o altă viaţă, mai frumoasă. 


UN OM AL ADEVĂRULUI 
Această carte este rodul unui şir de întâmplări care fac din 
ea o întreagă aventură umană şi care lasă, dealtfel, impresia, ca 
să nu spunem certitudinea, că hazardul nu acţionează la 
întâmplare, că-n realitate ştie perfect de bine încotro se 


îndreaptă, cel puţin când e vorba de ocaziile importante 
(singurele, evident, în care îl putem verifica). 

Hazardul acesta predestinat a început într-o seară: pentru 
a se destinde după muncă, unul dintre vechii mei prieteni şi 
colaboratori, Georges Belmont, deschide televizorul şi nimereşte 
în cursul emisiunii peste un obraz brăzdat de-o cicatrice, 
ocupând în prim plan jumătate din suprafaţa ecranului. De pe 
buzele omului se preling cuvinte, amestec de povestire (în care 
se întretaie Africa, Amazonia, Afghanistanul, pădurea virgină, 
oceanele) şi de fraze scurte, violente, arzătoare despre viaţă, 
moarte, oameni, despre spiritul de aventură - şi totul lăsând să 
curgă atât de vădit „sângele” adevărului şi al autenticităţii, încât 
a doua zi dimineaţă Georges Belmont cere imediat să mă vadă 
şi-mi spune: „Ai văzut aseară emisiunea cu Povestitorii lui Andre 
Voisin? Era acolo un om care e o întreagă carte”. Mi-a vorbit cu 
atâta entuziasm încât, deşi nu văzusem emisiunea, i-am spus: 
„Ei bine caută-l. 

Cu Andre Voisin era uşor să te întâlneşti. Dar „Don 
Fernando” plecase din nou spre Amazonia. Spre fluviu, spre 
pădure, spre indienii şi metişii pe care jurase să-i smulgă, atât 
cât era cu putinţă, din ghearele foametei, ale masacrului, ale 
morţii lente sau brutale. Cinci luni s-au scurs, întrerupte de 
mesaje: „A fost regăsit... Urmează să se repeadă curând în 
Europa... în mai... Nu, în iulie...”. Până la urmă, în august 1971, 
iată-l în biroul meu. Un sfert de oră - şi sînt cucerit. 
Incontestabil: de cum îl vezi ştii că ai de-a face cu un om. Mai 
mult: totul răzbate din el cu atâta forţă, în rafale, fără pic de 
lăudăroşenie, simţi atât de limpede că nu-i place să vorbească 
decât din experienţă, e pe dată primul care refuză să 
pălăvrăgească ori să facă lungi comentarii despre ceea ce nu 
ştie şi nu cunoaşte, încât pe loc îţi spui că nu poate fi decât un 
om al adevărului. Şi apoi, foarte repede, a avut nişte vorbe care 
mi-au mers drept la inimă. Când l-am întrebat cum se face că n- 
a aşternut niciodată pe hârtie fantastica istorie a celor cincizeci 
de ani de aventuri prin lumea largă, mi-a răspuns că refuzase 
mereu - chiar şi un film la Hollywood - din neâncredere faţă de 
interpretările care s-ar fi putut da. „însă acum, a spus, simt că 
mă aflu printre prieteni; e-n ordine; am încredere. În faţa 
amicului Voisin o să vorbesc. El o să dea formă adevărului: Asta 
îi e, meseria”. 


Aşa s-au petrecut lucrurile. Rezultatul este, pe măsura 
omului, o carte a adevărului. Tot ceea, ce se află scris aici - 
povestea unei jumătăţi de secol de aventuri, din ziua în care 
Fernand Fournier-Aubry a părăsit vila burgheză a părinţilor săi. 
Din Le Vesinet. Pentru a deveni în cele din urmă „Don 
Fernando” - a fost mai întâi spus, apoi controlat minuţios de el 
însuşi. În plus, totul poate fi verificat: fotografii, documente 
oficiale, toate dovezile stau la îndemână. Nici un rând de 
„legendă”. Dacă Fernand Fournier-Aubry este astăzi „Don 
Fernando”, cunoscut în toată America de Sud drept „Seniorul 
Amazoniei”, asta s-a întâmplat datorită faptului că, prin curajul 
său, prin inteligenţa sa intuitivă, prin noblețea inimii sale, ca şi 
prin felul în care a ştiut să transforme sângele aventurii într-o 
sevă a înţelepciunii, el este într-adevăr un „senior”. 

Senior este, deopotrivă, se va vedea, prin extrema 
discreţie cu care vorbeşte despre marile amărăciuni, ba chiar 
despre tragediile personale, pe care le poartă în el şi din care 
preferă să nu reţină decât o mare lecţie de ideal şi iubire, în 
slujba suferinţei umane. În sfârşit, prin simplitatea cu care 
refuză să considere altfel decât foarte firească o viaţă de 
aventuri, în realitate excepţională. 

Lată pentru ce şi cartea lui o socotesc drept excepţională. 
In această civilizaţie tulbure şi agitată care este civilizaţia 
noastră, saturată de solicitări, de supralicitări şi de excese 
adeseori înşelătoare, ea îmi apare ca impunându-se cu forţa 
unui temperament şi a unei sincerităţi umane de care suntem 
însetaţi, pentru că ducem lipsă de aşa ceva. Ea constituie un 
izvor de prospeţime, bogat şi hrănit cu laptele foarte pur al 
tuturor visurilor copilăriei, devenite realitate. 

O consider importanţă, fundamentală chiar, mai cu seamă 
pentru faptul că oferă atâtor tineri dezolaţi, dezorientaţi sau 
descurajaţi în faţa repeziciunii şi a brutalităţii cu care se petrec 
mutaţiile în lumea noastră exemplul şi dovada că totul e posibil, 
oricând, că totul rămâne să fie descoperit, trezindu-le 
încrederea în viaţă şi în forţele vii ale omului. 

ROBERT LAPFONT