Bengt Danielsson — Insulele pierdute

BENGT DANIELSSON 


În jurul lumii 


INSULELE 
PIERDUTE 


EDITURA TINERETULUI 


În româneşte de 


GELLU NAUM şi CONST. A. GÎDEI 


Soderhavets glömda öar 
Folket i Bilds Förlag, Sthlm 
1962 


CUVÎNT ÎNAINTE 


CĂLĂTORIE SPRE PARADIS 
CANIBALI CIVILIZAŢI RADICAL 
SIHASTRUL DIN VALEA CU PORTOCALII 
NE CONSTRUIM O COLIBĂ 
CAVALCADĂ PRIN NORI, SPRE „CAPITALĂ”. 
PICTORUL NEBUN 
CROAZIERA FESTIVĂ 
RĂTĂCIT PRIN STUF 
FANFARA DE ADIO 


CUVÎNT ÎNAINTE 


Bengt Danielsson nu este cu totul necunoscut cititorilor 
romini. Membru al curajoasei expeditii Kon-Tiki, el este unul 
din eroii pasionatei cărți a lui Thor Heyerdhal. Acum îl 
întîlnim pentru prima oară într-o tălmăcire rominească în 
postura de povestitor al propriilor sale peripeții. Împreună 
cu soția lui, Marie-Therese, cercetătorul şi exploratorul 
suedez Bengt Danielsson a colindat vreme de ciţiva ani 


arhipelagurile din Marea Sudului, insulele Oceaniei 
Franceze. Deşi descoperite de europeni şi colonizate cu 
secole în urmă, puzderiile de insule ale Polineziei, răspindite 
pe întinsul Pacificului, au fost foarte puțin cercetate, modul 
de a trăi şi a gindi al băştinaşilor fiind aproape cu totul 
necunoscut. Colonialiştii s-au mulțumit să stăpinească, să 
ucidă şi să jefuiască bogățiile acestor îndepărtate teritorii şi 
pe locuitorii lor, fără să se sinchisească de viața 
polinezienilor,  disprețuind vechea lor civilizație. Anii 
petrecuți de soţii Danielsson în Oceania Franceză, în 
insulele Raroia, Tahiti şi în arhipelagul Marchizelor au fost 
folosiți tocmai pentru a face cunoscute realitățile din 
această parte a lumii şi a le înfățişa fără fard. „Muncă şi 
viață în Raroia” „Insula fericirii”, „Insulele uitate din Marea 
Sudului”, „Iubire în Marea Sudului” sînt citeva din cărțile 
scrise de Danielsson ca urmare a experienţei trăite în 
Polinezia. O observație fină, documentare bogată, dispreț 
pentru idealizare şi fals pitoresc, simpatie' pentru băştinaşi, 
lipsa oricărui conformism şi a oricăror idei preconcepute, o 
ironie subțire şi un farmec de povestitor caracterizează 
toate lucrările lui Danielsson, apreciate atit de cititori, cit şi 
de critica de specialitate din numeroasele ţări unde au fost 
traduse. 

„Insulele pierdute” nu se recomandă ca o monografie 
ştiinţifică, ci ca un amplu reportaj despre Insulele Marchize. 
Inchizind cartea îți mărturiseşti insă cu surprindere că de 
altfel ai noțiuni exacte, furnizate de un om înzestrat cu un 
deosebit spirit de observație şi de sinteză, despre fauna şi 
flora arhipelagului, despre structura geologică şi mai ales 
despre puținii locuitori ai acestor insule şi despre rămăşiţele 
unei străvechi civilizații. Informația este precisă, 
indubitabilă. Povestitorul previne lectorul din capul locului 
că nu-l va duce printr-o lume de basm, scunerul care-l 
transportă neavînd nimic comun cu falnicul şi idilicul 
bucefal de pe tărimul fantasmelor. lar paradisul căutat de 
pictorul francez, tovarăş de drumeție, ispitit de mirajul 
filmelor americane şi de dragostea lui pentru arta lui 
Gauguin, se dovedeşte a fi un şir de insule stincoase, 


mohorite. Părerea preconcepută despre raiul din arhipelagul 
polinezian nu este spulberată de la început. Dimpotrivă, 
primul contact cu Marchizele este conform legendei. „In 
fața noastră se ivi deodată valea. Am cuprins-o cu privirea, 
mi-am ținut răsuflarea, am închis ochii ca să nu mă 
orbească soarele, şi am mai privit-o o dată. Privelişte atit de 
frumoasă şi de încintătoare nu mai văzusem încă.“ 
Danielsson descrie apoi amănunțit frumuseţea peisajului. 
„Oricum, priveliştea Văii Vaitahu ne copleşise într-atit încit, 
tăcuți şi nemişcați, stăteam şi o contemplam, temindu-ne 
parcă să nu se destrame într-o clipă şi să nu piară din fata 
ochilor noştri, ca un miraj înşelător. Peisajul nu dispare, ci, 
la primul contact cu insula, se dovedeşte a fi altul. „Şi 
astfel, iată-ne în paradis. Am privit în preajmă. Ciudat de 
schimbate ni se păreau toate acum. Era ca şi cum am fi 
privit cu lupa un tablou frumos şi n-am fi văzut decit nişte 
pete de ulei dezgustătoare. De aproape, Vaitahu arăta jalnic 
şi  respingător. Citeva hătişuri întinse, de arbuşti în 
paragină, creşteau mai peste tot; palmierii păreau bătrîni şi 
vlăguiți; în jurul trunchiurilor atirnau nişte bucăți rotunde de 
tablă ruginită, care, cindva, fuseseră puse acolo ca să 
împiedice şoarecii să se caţere şi să roadă nucile.” 

Este de la sine înțeles că Insulele Marchize nu arată în 
întregime aşa ca pe Valea Vaitahu,; există locuri fertile, o 
vegetație luxuriantă, tropicală, descrise apoi de Danielsson. 
Dar paginile la care ne-am referit au un caracter simbolic şi 
vor să demonstreze că iluziile despre insulele paradisiace 
ale Pacificului nu pot să atragă decit pe naivii care cred în 
realitatea unor tablouri idilice prefabricate de reaua 
credință a unor reporteri ca Larry sau de idealişti ca 
Melville, a cărui carte, scrisă cu o sută de ani în urmă, face 
victime şi astăzi. Naivi, oameni de bună credință, vin să se 
retragă în paradis, să ducă o viaţă primitivă, dar liniştită şi 
oarecum îmbelşugată. 

Insulele Marchize nu răspund însă acestor vise. După un 
an, doi, în funcţie de rezistența fizică a temerarilor, 
europenii şi chiar sud-americanii trebuie să părăsească 
insulele învinşi, bolnavi. Puţini reuşesc să rămină, unii 


încearcă să se asimileze cu băştinaşii, lucru redus însă doar 
la aspecte exterioare, la felul de trai. 

Ce se întimplă însă cu aceste insule îndepărtate pe care 
Danielsson, la capătul experienței sale, le numeşte „moho- 
ritele Marchize“? 

Drama arhipelagului începe o dată cu descoperirea lui de 
către europeni. Mai întîi spaniolii şi apoi francezii au abuzat 
de caracterul deschis, vesel, prietenos al băştinaşilor, au 
înlocuit relatiile primitive, dar umane, cu obiceiurile 
colonialiste, bestiale, neomeneşti. 

Primirii prieteneşti, noii stăpini i-au răspuns cu gloanțe, 
încrederii cu înşelăciune, dragostei cu brutalitate, 
sincerității cu ipocrizie. Dispreţul fată de omul de altă 
culoare, jaful şi crima au devenit legile guvernante ale 
insulei. Ele au antrenat boli nimicitoare, vicii, decimarea 
unei populatii întregi: într-un veac numai, dintr-o sută de 
mii de oameni au rămas astăzi mai putin de trei mii. lar 
viața acestora e departe de a fi strălucită, nici material, nici 
în ceea ce e mai important — sufleteşte. Danielsson nu 
prezintă un tablou idilic, ci, destrămind mirificul eden 
prezentat cîndva de Melville, descrie minutios o realitate 
dramatică. O veche civilizatie  polineziană gentilică, 
patriarhală, al cărei leagăn a fost chiar în aceste insule s-a 
spulberat de mult (urme ale ei se păstrează aproape intacte 
în Raroia, unde, printr-o vastă migraţie a băştinaşilor, a fost 
transferată cu secole în urmă). Ceea ce a întîlnit Danielsson 
în Insulele Marchize nu este decit o jalnică comunitate de 
oameni, măcinată de bolile autohtone, de cele importate şi 
de alcool — elemente de vizibilă apartenență la civilizația 
colonialistă — viciată, lenevită, lăsat în amorțire — ca şi 
bogățiile insulei deopotrivă — dezrădăcinată, ruptă de 
tradiţiile sale istorice şi de loc legată de civilizația apuseană 
reprezentată prin jandarm şi episcop stabiliți în Insula 
Hivaoa. Trăind cu ceea ce oferă natura, fără a încerca să o 
supună, lenevind, această mică colectivitate, umbra unei 
societăți primitive, dar liberă şi sănătoasă, se stinge sub 
privirile indiferente ale guvernatorului francez din Tahiti. 

Danielsson nu pronunță o acuzaţie directă împotriva stă- 


pinilor actuali ai Marchizelor. Descrierile realiste pe care le 
face, convingător şi sincer, incursiunea istorică cu multe 
referiri ironice la adresa spaniolilor şi francezilor care au 
supus insulele, echivalează însă cu o denunțare puternică a 
metodelor de guvernare şi a condiţiilor de trai mizere pe 
care populaţia băştinaşă e obligată să o ducă în a doua 
jumătate a secolului al XX-lea. Este în lucrarea lui 
Danielsson mai mult decit compasiunea unui om cu inima 
bună, o profundă înțelegere pentru cei asupriţi, pentru 
valorile umane şi spirituale spulberate cu brutalitate. 
Dincolo de condiţiile vitrege impuse de climă, greu de învins 
fără folosirea cuceririlor moderne, se întrevede vina pe care 
o poartă colonialismul. O imagine sintetică a mentalității 
care domneşte în insule, a concepțiilor băştinaşilor şi a 
bisericii — ale cărei încercări de a cuceri inimile 
marchizanilor şi a domina insula s-au izbit de împotrivirea 
lor şi de puternice tradiții — o dă capitolul despre viața lui 
Gauguin în Hivaoa. Acest episod interesant şi emotionant 
înfăţişează fără ocol lupta dintre spiritul retrograd al 
guvernantilor şi tendința de a trăi liber, neconformist a 
marchizanilor şi a prietenului lor — pictorul Gauguin. După 
şase decenii, Danielsson găsea o situație şi mai rea. 

Deşi n-o mărturiseşte, naturalistul suedez e convins că 
lucrurile se vor schimba, că populaţia nobilă îşi va regăsi 
mín- dria şi libertatea, că va reuşi, o dată cu regenerarea ei 
fizică şi spirituală, să-şi îmbunătățească traiul aflat astăzi 
încă sub limita umanului. 


AL. GIRNEAŢĂ 


CĂLĂTORIE SPRE PARADIS 


Avionul se înălţă în văzduh huruind din greu, apoi începu 


să se clatine, istovit de efort. O să trecem oare peste coama 
colţuroasă a muntelui din faţa noastră? Da, s-ar părea că o 
să trecem. Trepidînd şi zguduindu-ne, avionul zbura nespus 
de încet, înălţîndu-se deasupra crestei muntelui. Un violent 
curent de aer ne întîmpină şi ne sili să rămînem aproape 
nemişcaţi. Păsări mari, albe veneau plutind în bătaia 
vîntului, drept spre noi, şi treceau săgetînd atît de repede, 
încît nu mai aveam timp să ne dăm seama dacă erau 
pescăruşi sau porumbei de pădure. Apoi ne-am prăbuşit pe 
neaşteptate într-un gol de aer şi avionul a început să 
coboare vertiginos, ca un ascensor rapid. Spre norocul 
nostru, trecuserăm cu o bună bucată pe cealaltă parte a 
crestei muntelui care acolo se prăvălea abrupt spre un rîu 
sclipitor. În faţa noastră se întindea o vale imensă, închisă 
din toate părţile de lanţurile unor munţi verzi şi întunecaţi. 
Avionul cobora încet şi prudent. Zburam de-a lungul 
rîului, din ce în ce mai jos. Începusem să desluşesc copacii 
şi să văd că acolo creşteau păduri întregi de arbori de piine 
şi piîlcuri mari de hibiscus presăraţi cu flori roşii. In faţa 
noastră se deschise o poiană şi se ivi un grup de colibe gal- 
bene-aurii, din bambus împletit şi acoperite cu frunze de 
palmier şi de pandanus. Nici vorbă, Tahuata e adevăratul 
paradis. Nostim nume, de altfel: Tahuata. Ta-hu-ata... 


...„Tahuata, Tahuata“, mi-a strigat cineva la ureche. ŞI 
m-am deşteptat, tresărind. Unde, doamne iartă-mă, mă 
aflam? M-am uitat somnoros în jurul meu şi m-am frecat la 
ochi. Era aproape întuneric, şi mi-a trebuit destul de multă 
vreme ca să pot desluşi formele din preajmă. La dreapta, 
întinsă pe-o rogojină de pandanus, dormea şi sforăia o 
polineziană corpolentă. Pe cap, ea mai avea încă cea mai 
elegantă pălărie de gata, confecţionată din bambus şi 
împodobită cu ciorchini mari de boabe roşii, artificiale, 
cumpărată probabil de la vreunul din magazinele chinezeşti 
din Papeete!. Cu capetele culcate pe piîntecul ei enorm şi 
fremătător, dormeau un băieţaş de vreo trei ani şi un 


11 Papeete, capitala insulei Tahiti. (n. t.) 


purcel. De cealaltă parte se culcase un bărbat ceva mai 
subţire, cu faţa ciupită de vărsat. Bărbatul ţinea strîns în 
braţe o chitară nou-nouţă, făcută ţăndări, şi pentru care 
pesemne că plătise o sumă astronomică. Cum dormea cu 
gura deschisă, simţeam clar de la cîţiva metri distanţă 
mirosul romului prost şi al vinului ieftin, de Algeria. După o 
clipă, bărbatul gemu uşurel în somn, apoi începu să sforăie 
iarăşi, ritmic şi huruitor — exact ca un motor de avion! 

Aplecat peste mine se afla căpitanul scunerului?, care, 
după ce se convinse că m-am trezit de-a binelea, se 
îndreptă din şale şi-mi spuse: 

— Da, iată-ne în sfîrşit lîngă Insulele Marchize pe care le 
doreai atît. Dacă izbuteşti să ajungi la proră poţi să vezi 
Tahuata. 

O deşteptai pe Marie-Thérèse?, îl trezii şi pe proaspătul 
nostru prieten, pictorul, şi pornirăm tustrei să ne croim cu 
băgare de seamă drum de-a lungul punţii. Soarele nu 
răsărise încă, dar domnea o lumină difuză, spectrală, care 
ne îngăduia să vedem destul de departe. Întreaga punte era 
acoperită de trupurile polinezienilor adînciţi în somn, şi cum 
scunerul se clătina cumplit, ca de obicei, a înainta printre 
atitea trupuri culcate fără să calci pe nici unul însemna un 
adevărat număr de acrobație pe sîrmă. Pictorul se împiedică 
de-un picior perfid, ieşit dintr-un pled, şi căzu grămadă 
peste un grup de bărbaţi care dormeau în poziţii 
contorsionate, millesiene“. Dar cum oamenii chefuiseră în 
lege aseară, nu se treziră pentru atita lucru. Pictorul 
sărbătorise şi el un pic sosirea, cu anticipație; de aceea se 
hotărî să rămînă culcat printre noii prieteni regăsiţi într-o 
clipă; dar izbutirăm să-l punem din nou pe picioare, 
descriindu-i paradisul care ne aştepta, cu aceleaşi cuvinte 
înflăcărate pe care obişnuia el însuşi să le folosească. 
Curînd, prietenul nostru se învioră de-a binelea şi începu să 


22 Scuner: corabie uşoară, cu două catarge (şi motor), (n. t.) 
33 Marie-Thérèse (Danielsson), soţia autorului, (n. t.) 
44 Millesiene, adică în stilul lui Milles, sculptor suedez, pe adevăratul 


nume Carl Emil Wilhelm Andersson. Una din lucrările lui celebre este 
Monumentul Păcii din St. Paul, Minn. S.U.A. (n.t.) 


dea din gură şi să gesticuleze entuziasmat, aşa cum se 
cuvine să facă un adevărat francez, mai ales cînd e pictor şi 
cînd s-a născut în Marsilia. 

Pe puntea din faţă, drumul era blocat de-o ceată de 
mateloţi care stăteau lungiţi pe burtă şi jucau cărţi. Lîngă ei 
se afla o lampă cu gaz, care fumega; mateloţii arătau atit 
de obosiţi şi de traşi la faţă, încît se vedea cit de colo că nu 
dormiseră toată noaptea. Marinarii de pe majoritatea scune- 
relor obişnuiesc să-şi petreacă întregul timp liber jucînd 
pocher, iar echipajul de pe Teretai nu ţinea de loc să fie o 
excepţie. Jocul începuse imediat ce scunerul părăsise portul 
Papeete şi pesemne că avea să continue atita timp cit se 
mai găsea vreun gologan pe bord. De obicei, singurul lucru 
care poate să pună capăt furiei jocului pe bord îl constituie 
vizita, în cine ştie ce loc de escală, a vreunui jucător iscusit 
care-i curăţă pe toţi cei de pe vas, ca să dispară apoi cu 
banii. Pentru evitarea unei astfel de nenorociri, în călătoria 
aceasta marinarii se înţelesesem între ei ca nici un crab de 
uscat picat în vizită să nu fie primit în joc, şi astfel se 
încinsese un pocher neîntrerupt, cum rar întilneşti. Fireşte, 
din cînd în cînd matrozii îşi mai vedeau şi de munca lor şi 
făceau de cart pe rînd şi în ordine; dar oameni mai 
somnoroşi decit ei n-am văzut de cînd sînt. Spre sfîrşitul 
călătoriei păreau nişte somnambuli atîrnaţi peste timonă, şi 
dacă în unele nopţi n-ar fi stat de veghe căpitanul însuşi, 
nici vorbă că am fi plutit în zigzag, în largul oceanului 
pustiu, dincolo de Insulele Marchize. 

Inaintam deci clătinîndu-ne de-a lungul pasajului îngust 
dintre bastingaj şi cambuză cînd, pe neaşteptate, uşa 
bucătăriei se deschise şi mîinile bucătarului se iviră în fişia 
lată de lumină. Miinile acestea ţineau o oală uriaşă, pe care 
o răsturnară îndată cu fundul în sus, făcînd să se reverse pe 
punte un soi de nămol gros şi cleios. 

— Sînt resturile supei de fructe pe care ne-a servit-o ieri, 
spuse pictorul. 

— Dacă şi asta a mai fost supă de fructe!... adăugă 
Marie-Thérèse, care nu putea să-şi învingă neîncrederea 
adînc înrădăcinată faţă de bucătarii bărbaţi. 


Supa de fructe şiroia în direcţia noastră şi ne-am salvat 
de inundație sărind în bucătărie. Bucătarul ne salută 
prietenos şi începu să umple cu apă oala nespălată. Apoi 
goni muştele şi tăie o ciozvirtă de carne dintr-o pulpă de 
vită care atîrna de-un cui. Luînd cuțitul cel mare de 
bucătărie, cu care în clipele de răgaz obişnuia să-şi curețe 
unghiile, bucătarul începu să taie carnea mărunt. Am 
înţeles ce avea să urmeze. Numeroşii chinezi care s-au 
strămutat spre Marea Sudului au devenit maeştrii în arta 
culinară polineziană, iar majoritatea bucătarilor de vas 
încearcă acum adeseori să gătească miîncăruri chinezeşti. 
Felurile autentice chinezeşti, care conţin aproape toate, în 
mod obligatoriu, amestecuri de legume tocate mărunt, 
pătrăţele de carne, orez şi mullte alte lucruri, sînt pe cît de 
gustoase, pe-atit de greu de preparat. Nu ştiu cum fac 
chinezii, dar în orice caz sînt sigur că gustul mîncărurilor 
depinde de altceva decit de faptul că ingredientele sînt 
tocate mărunt. Cu toate astea, polinezienii sînt convinşi că 
lucrul cel mai important e tocatul şi că gustul vine de la sine 
de îndată ce mărunţeşti totul în bucățele cît se poate mai 
mici. 

Şi bucătarul nostru era victima iluziei acesteia. Într-un 
tempo cît se poate de rapid, el hăcui cît putu mai mărunt 
trei hălci de carne de provenienţă diferită, o găină aproape 
necurăţată, o grămăjoară de boabe uscate şi citeva 
pătrăţele de bulion condensat. Pătrăţelele de bulion le 
socoteam destul de mici, dar nu, nici ele nu scăpară de 
cuţit. Ca să fie sigur că toate or să ajungă cum trebuie la 
locul lor, bucătarul nu arunca bucăţelele în oală, ci, 
dimpotrivă, le îndesa grijuliu cu mîna. Şi după fiecare 
îndesare îşi ştergea degetele pe pantaloni. Cînd oala se 
umplu, maestrul scoase de undeva un polonic ale cărui 
straturi groase arătau precis mîncă- rurile gătite în decursul 
ultimei săptămîni. Tocmai cînd începuse să mestece 
compoziţia culinară, un afurisit de gindac pică de pe tavan 
şi fu absorbit cît ai clipi de vîrtejul din mijlocul oalei. 

— Mai bine să mergem, altfel n-o să mai putem mînca la 
micul dejun, spuse pictorul. 


— E prea tirziu, răspunse Marie-Thérèse cu glas stins. 
Mi-a şi trecut pofta de mîncare... 

Ne-am continuat drumul şi am ajuns curînd la proră, 
unde purceii corăbiei tocmai se luaseră la harţă cu două 
capre mari. Caprele îşi foloseau de zor coarnele şi-i 
împungeau cu atita sălbăticie pe bieţii purceluşi, încît 
aceştia guiţau cel puţin la fel de sfişietor ca atunci cînd 
vreun matroz tăia, meticulos şi sadic, vreunul dintre ei. 
Caprele îşi ţineau anevoie echilibrul pe picioarele lor lungi şi 
subţiri; cîte una se mai întîmpla să cadă din cînd în cînd, şi 
atunci purceii dădeau buzna ca să se răzbune, lovind-o pe 
furiş. 

În numele dreptăţii, fireşte că ar fi trebuit să luăm 
apărarea purceilor; dar, spre ruşinea noastră, eram atit de 
nerăbdători să zărim măcar o umbră a primei insule din 
grupul Marchizelor, încît i-am lăsat în plata domnului şi a 
caprelor şi ne-am căţărat pe cabestan”, ca să avem o 
vizibilitate ceva mai bună. 

Ciudat lucru, acum ni se părea că e mai întuneric decit 
atunci cînd ne treziserăm. Priveam ţintă, cu ochii larg 
deschişi, drept înainte, dar nu vedeam absolut nimic. 

— Oh-lă-lă! strigă deodată pictorul, uimit. la uitaţi-vă 
colo sus! 

Am privit în direcţia indicată de arătătorul lui, şi sus, sus 
de tot, deasupra capetelor noastre, la o distanţă de numai 
cîteva sute de metri, am văzut clar creasta unui munte, 
care se contura colţuros pe cerul de vară din ce în ce mai 
luminat. Fără îndoială că ne aflam la adăpostul unui enorm 
perete de stîncă, chiar lîngă insulă. 

— Da, da, spuse căpitanul, care între timp ne ajunsese 
din urmă. Ne aflăm pe partea de vest a Tahuatei, iar soarele 
nu s-a înălţat încă destul ca să putem distinge toate 
amănuntele. 

M-am uitat din nou în sus şi am urmărit cu privirea 
creasta muntelui, întîi dintr-o parte, apoi din cealaltă. În 
ambele direcţii creasta se înălța cît puteai cuprinde cu ochii, 


55 Cabestan: macara pentru încărcat şi descărcat mărfuri pe un vas. (n. 
t.) 


ca un zid de apărare înalt şi de nestrăpuns. Auzisem şi 
citisem că Insulele Marchize au coastele stîncoase, înalte şi 
abrupte, dar nu-mi închipuisem că ar putea fi atît de 
asemănătoare unor fortărețe. 

Încet-încet se lumină îndeajuns ca să pot desluşi cîteva 
amănunte şi, spre uimirea mea, am văzut peste tot aceleaşi 
stîinci pleşurve şi sterpe, tăiate abrupt spre mare. De-a 
lungul țărmului nici un banc de corali nu se întindea ca să 
formeze, ca în Tahiti, o fişie de apă adăpostită şi calmă; 
talazurile se izbeau de stinci şi se spărgeau bubuind, deşi 
ne aflam pe partea ferită de vînt a insulei. Cum o fi arătînd 
partea de răsărit, expusă vintului şi care e mereu biciuită de 
alizee şi de talazurile uriaşe care vin rostogolindu-se 
neîncetat tocmai din America de Sud? 

— Pe partea aceea e cu neputinţă să te apropii de 
insule; doar în vreo doluă locuri dacă găseşti golfuri mai 
adinci, îmi răspunse căpitanul, ca şi cînd mi-ar fi citit 
gîndurile. Şi e păcat, fiindcă insulele sînt mai înverzite şi 
mai vesele pe partea vintului. Acolo cad aproape toate 
ploile, iar norii care ajung dincoace, pe partea de vest, nu 
mai au destulă umezeală. Din pricina asta munţii sînt aici 
atit de cenuşii şi de sterpi. 

— Dar ce putem face prin coclaurile astea? Pe-aici nu 
există ţipenie de om, nu-i aşa? 

— Aşteaptă şi-ai să vezi, îmi răspunse căpitanul. Ne 
aflăm nu prea departe de valea Vaitahu. 

Scunerul pufăia înaintînd agale spre nord, de-a lungul 
coastei, iar noi ne uitam curioşi — şi, ca să spun drept, 
destul de sceptici — după valea făgăduită. 

— Hello, pe galoşii regelui Solomon! Sîntem în larg şi 
navigăm printre Munţii Stîncoşi! se auzi deodată un glas 
răguşit. Oare ne-am înşelat şi noi şi căpitanul cu busola şi 
cu compasul lui giroscopic? Oh, baby, ce noapte! Două 
regimente de indigeni mi-au mărşăluit peste trup şi un 
gîndac scîrbos a încercat să-şi facă cuib în urechea mea! 
Ce-oi fi căutînd aici? Munţi puteam să fotografiez şi în Idaho, 
cîţi pofteam! 

Vorbea cel de-al patrulea pasager alb, fotograful 


american Larry, care, bolnav de rău de mare şi beat turtă, 
ca de obicei, încercase să doarmă jos, în cabină, în loc să se 
culce ca noi, sus, pe covertă. Nici vorbă, căpitanul uitase 
să-l trezească; sau poate socotise că Larry n-ar fi fost în 
stare pentru nimic în lume să se urce pînă pe punte. Cu 
toate astea el se afla acolo, înarmat cu aparatele 
fotografice, cu fotometrul, cu trepiedul şi cu genţile de 
cauciuc cerute de scopul călătoriei acesteia şi la fel de 
curios ca şi noi să vadă cum arată Insulele Marchize despre 
care auzise atitea. 

— Well, unde-ţi sînt fetele încîntătoare şi micul paradis 
plin de fructe care-ţi pică drept în gură? îl întrebă Larry pe 
pictor, după ce privi un timp peretele stîncos care aluneca 
pe lîngă noi. 

— Mais, mon cher ami, eşti din cale-afară de nerăbdător, 
îi răspunse pictorul. Cite nu trăiesc şi la voi, pe piscurile 
Munţilor Stîncoşi! Doar nu poţi judeca Statele Unite numai 
după ceea ce vezi din viteză, cînd zbori peste Idaho. La fel e 
şi acum. Încă n-ai văzut nimic din Marchize. Dacă te-ai fi 
uitat măcar prin cărţile pe care ţi le-am dat, ai fi fost ceva 
mai informat. Ai răbdare pînă ajungem la Vaitahu... 

Fiecare dintre noi abia aştepta să ajungă odată, dar 
motivele care ne îndemnau să vizităm Insulele Marchize 
erau, fireşte, diferite. Larry străbătuse cu avionul lunga 
distanţă San-Francisco - Hawaii - Fiji - Papeete, ca să scrie 
două-trei reportaje despre frumoasa şi fericita Mare a 
Sudului, pentru o revistă americană de mare tiraj. Papeete, 
nici vorbă, fusese un şoc pentru el. Spre uimirea lui, în locul 
sălbaticilor primitivi, gătiţi cu fuste de rafie, găsise numai 
bărbaţi bine îmbrăcaţi, cu cămăşi, pantaloni şi cravate. 
Femeile, sigur, erau frumoase şi senzuale; dar se îmbrăcau 
adesea cu rochii croite după ultimele modele de la Paris şi 
purtau pînă şi pantofi cu tocuri înalte. Nu, în Papeete nimic 
nu arăta de fapt aşa cum ar fi trebuit să arate! Larry îşi 
închipuise, bunăoară, că o să găsească un sătuleţ idilic, 
nişte colibe mici, făcute din frunze de palmier, şi cînd colo 
nimerise într-un oraş plin de cocioabe, cu prăvălii şi cu 
baruri. Pe străzi circulau de-a valma automobile luxoase şi 


autocamioane hodorogite, iar pe trotuare găseai cîte un 
chioşc cu îngheţată la fiecare colţ. Şi atunci se retrăsese 
spre ţinutul de pe coasta de sud a insulei Tahiti, hăt-departe 
de capitala Papeete. Dar aşa-zisa civilizaţie i-o luase şi acolo 
înainte cu casele ei de tablă ondulată, cu bicicletele, 
conservele, alcoolul şi bolile ei venerice. 

Larry încercase să aranjeze citeva poze în genul celor 
cerute de ziar şi se dusese pentru asta pînă şi la muzeul din 
Papeete, de unde împrumutase două topoare de piatră. Dar 
pozele arătau ţepene şi neautentice. In cele din urmă, Larry 
renunţă şi începu să-şi înece amarul prin numeroasele 
baruri din Papeete. Apoi, încet-încet, îşi găsi consolarea 
alături de-o micuță şi drăgălaşă tahitiană, cu care se şi 
mută într-un hotel de la ţară. Hotelul avea bungalovuri în 
stil tahitian vechi, de altfel singurele din tot ţinutul, şi Larry 
îşi simţi conştiinţa mai împăcată cînd începu să se inspire, 
încet, din mediul înconjurător, ca să întocmească un 
reportaj veritabil şi într-adevăr conform genului despre 
Marea Sudului. Işi numea fata „vahine“ — cu toate că ea 
prefera să i se spună madame; tocmise doi flăcăi care îi 
cîntau în permanenţă din chitară, stînd pe verandă, şi 
începuse să se simtă cît se poate de bine. 

Pînă la urmă, însă, protestă nu numai conştiinţa lui Larry, 
ci pînă şi redacţia ziarului, iar cînd bugetul de călătorie 
începu în sfîrşit să scadă, începu şi Larry să chibzuiască. Dar 
cum nu stătea prea bine în privinţa aceasta, probabil că n- 
ar fi găsit niciodată vreo soluţie pentru situaţia lui dificilă 
dacă nu i-ar fi venit în ajutor un prieten pe care şi-l făcuse 
de curînd. Prietenul îl asigură că o să găsească tot ce căuta 
în Insulele Marchize. Fireşte, prietenul nu fusese nici el în 
Marchize, dar citise vrafuri de cărţi şi vorbise cu mulţi dintre 
cei ce cunoşteau insulele; prietenul acesta îl încredinţă pe 
Larry nu numai că acolo va găsi colibe autentice din frunze 
de palmier şi indigeni cu fuste de rafie, dar că s-ar putea 
chiar să vadă cu ochii nişte obiceiuri înspăimîntătoare şi 
barbare. Larry se lăsase momit. Cine ştie? Poate că avea să 
se întoarcă acasă nu numai cu poze frumoase şi idilice, ci şi 
cu documente senzaţionale, a căror primă calitate să nu fie 


decenţa... Se hotărise deci şi pornise la drum. Dar n-avea 
de gînd să zăbovească cine ştie cit. 

Cel care-l convinsese pe Larry să plece era tocmai 
pictorul francez care muncise, răbdase de foame şi 
economisise vreme îndelungată ca să strîngă bani pentru 
călătoria aceasta. Incă din copilărie, pictorul citise tot ce se 
poate citi despre Marea Sudului şi visase să se stabilească 
pentru tot restul vieţii pe-o mică insulă însorită şi caldă. 
Acolo avea de gind să se însoare cu una din fiicele 
căpeteniei şi să trăiască asemeni băştinaşilor, hrănindu-se 
cu fructe, legume, vînat şi pescuit. Se înţelege că pictorul 
nu intenţiona să-şi piardă vremea tăind frunză cîinilor, ci să 
picteze. Işi propunea să devină prieten cu băştinaşii cei 
veseli, buni şi liberi, să înveţe să cunoască remarcabila lor 
civilizaţie, să le studieze sufletele şi astfel, odată şi odată, 
cînd avea să ajungă la maturitate, să picteze capodopere 
nemuritoare. De ce alesese tocmai Insulele Marchize? Păi 
acolo trăise Gauguin... 

Pictorul avea de gind să întoarcă pentru totdeauna 
spatele civilizaţiei. Da, cînd tablourile aveau să-i aducă 
celebritatea, trebuia să se înapoieze în patrie, fireşte; dar 
avea să facă asta pentru cît mai scurt timp cu putinţă: să-şi 
aranjeze doar o mare expoziţie, ca să fie omagiat de snobi 
— şi-apoi, plin de dispreţ, să întoarcă spatele tuturor! 

Expoziţia, natural, urma să aibă loc la Paris; cînd pictorul 
ajungea aici cu planurile lui, privirea i se făcea totdeauna 
suspect de nostalgică şi descria cartierele artiştilor şi 
cafenelele respective cu atita entuziasm, încît uneori eram 
nevoit să-i aduc aminte că tocmai fusese pe punctul de-a 
întoarce spatele civilizaţiei. Echipament, merinde, ustensile 
şi bagaj, pictorul n-avea de loc. In schimb avea cutii cu 
pensule şi culori şi cîteva cărţi. Mai eram apoi Marie- 
Thérèse şi eu. Ce, doamne iartă-mă, căutam pe galeră? Noi 
mai trăisem doi ani în Marea Sudului şi nu ne făceam deloc 
iluzii că vom găsi o viaţă idilică, netulburată şi paradiziacă. 
În schimb, anumite motive practice şi economice ne 


5 Gauguin, Paul, celebru pictor francez, a cărui viată este descrisă pe 
scurt în această lucrare în capitolul „Pictorul nebun”, (n. t.) 


hotăriseră în primul rînd să ne îmbarcăm pe Teretai, 
împreună cu pisicile noastre Snovit şi Ofelix” şi cu 
voluminosul nostru bagaj. Locuiserăm o jumătate de an în 
Tahiti şi apoi optsprezece luni în insula Raroia, din grupul 
Tuamotu. Acolo ne descurcaserăm destul de bine şi ne 
făcuserăm numai prieteni. Şi aveam de gind să mai 
rămînem, dacă nu pentru totdeauna, măcar pentru încă cel 
puţin un an. Împrejurările însă ne-au silit să plecăm. Nu 
eram  nefericiţi pe insula noastră fericită, dar ne-am 
îmbolnăvit. Pesemne că hrana necorespunzătoare a fost 
aceea care ne-a zdruncinat sănătatea. O insulă de corali e 
totdeauna săracă şi stearpă. Zi de zi, săptămîni întregi, luni 
de-a rindul am mîncat numai peşte, nuci de cocos şi 
conserve. Pe insulă nu se găsea nici un fruct, nici o legumă, 
nici un strop de lapte, nici un ou, nici o bucăţică de carne 
proaspătă. Ne-a pierit vigoarea, stomacul ne făcea 
dificultăţi şi durerile de cap deveniseră lucru obişnuit. Cum 
de rezistau băştinaşii din Raroia, habar n-am. De altfel, 
mulţi nu rezistau, ci erau bolnavi. Cu nespus regret, ne-am 
văzut siliţi să părăsim insula, să ne părăsim părinţii adoptivi 
şi tihnita noastră existenţă. 

Şi am pornit înapoi, spre Tahiti. Ştiam din timpul vizitei 
precedente că acolo am putea duce o viaţă plăcută şi că ne- 
am putea procura o hrană cu adevărat consistentă şi pe 
deplin satisfăcătoare. Tot acolo am fi putut găsi linişte 
pentru lucru şi tihnă. Puțin ne-ar fi păsat de groaznica 
semicivilizaţie din Tahiti şi de uriţenia din Papeete. Dar... 
din nefericire exista un motiv, unul singur, care ne 
împiedica să ne stabilim acolo: traiul era prea scump. În 
Tahiti, ca şi în toate celelalte părţi ale lumii, domneşte lipsa 
de locuinţe (oricît ar părea de necrezut lucrul acesta pentru 
mulţi admiratori ai Mării Sudului, el e în întregime 
adevărat), iar casele care pot fi obţinute costă grozav de 
scump: cam 300 de coroane suedeze pe lună. Apoi mai 
venea la rînd şi miîncarea. Fructele şi legumele nu cresc 
pretutindeni în stare de sălbăticie. Şi-apoi, tot pămîntul din 


77 Snovit şi Ofelix: Albă ca Zăpada şi Nefericitul, (n.t.) 


Tahiti e îngrădit şi are proprietari. Nu se poate deci să te 
duci şi să culegi ce vrei şi de unde vrei, ci trebuie să-ţi 
cumperi frumuşel tot ce-ţi trebuie din piaţa de la Papeete. 
lar în piaţă, din păcate, preţurile sînt mari: de pildă, nucile 
de cocos, ca să iau un mic exemplu, costă o jumătate de 
coroană bucata. Cu alte fructe, lucrurile stau şi mai rău 
încă. Bananele şi portocalele sînt de două ori mai scumpe 
decit în Suedia (!), puţinele bucăţi de carne, de-o curăţenie 
dubioasă, care se găsesc de vinzare valorează aproape cit 
greutatea lor în aur; pînă şi peştele urcă vioi pînă la 4-5 
coroane kilogramul. In plus, mai trebuie să umbli îmbrăcat 
ca lumea, şi asta înseamnă imediat o groază de bani daţi 
pentru spălat. In Tahiti un buget lunar foarte modest se 
ridică la aproximativ 1 000 de coroane. 

Despre asemenea lucruri majoritatea cărţilor de călătorii 
nu pomenesc mai nimic, şi nici nu le bănuieşti cînd vezi 
filme a căror acţiune se petrece în Marea Sudului, cum sînt 
cele care le produce Hollywoodul atît de des. In filmele 
acestea nu există decit o problemă: cine o va cuceri pe 
minunata eroină (şi, se înţelege, victoria e totdeauna de 
partea superbului erou). In felul acesta, mulţi se lasă 
înşelaţi şi în fiecare an sosesc în Tahiti sute de oameni, 
visînd că vor găsi raiul pe pămînt — aşa cum visaseră şi 
Larry şi prietenul nostru, pictorul. 

Locuisem mai înainte în Tahiti şi ştiam la ce trebuia să ne 
rezumăm. Ştiam de asemenea că, oricît de dornici am fi fost 
să ne bucurăm de climatul blînd, de frumuseţea naturii şi de 
linişte deplină, nu aveam totuşi mijloacele necesare. In 
Raroia nu mai ţineam de loc să ne întoarcem, de teamă ca 
sănătatea să nu ne facă din nou necazuri. De cum ne-am 
revenit în puteri şi am fost iar pe deplin sănătoşi — ceea ce 
am izbutit după o lună de regim cu verdeţuri — am început 
să căutăm o altă insulă în care s-ar fi putut trăi cu băştinaşii 
în aceeaşi prietenie reciprocă şi folositoare ca pe Raroia, 
dar unde, totodată, s-ar fi putut găsi şi o hrană mai variată. 
Despre o insulă de corali nici nu putea fi vorba. Trebuia să 
găsim o insulă muntoasă, fertilă — oricare, numai Tahiti să 
nu fie. Moorea şi aşa-numitele insule adăpostite din grupul 


Societăţii le-am şters de asemenea de la bun început de pe 
listă: se aflau prea aproape de Tahiti şi erau civilizate. Viaţa 
cu siguranţă că era prea scumpă şi acolo. Despre insulele 
Australe, prea reci şi suprapopulate, aveam informaţii 
defavorabile. Mangareva, din păcate, se afla prea departe. 
Ne mai rămiîneau aşadar numai Insulele Marchize. Totul 
pleda în favoarea lor. 

Insulele Marchize se aflau la peste 1 000 de kilometri 
depărtare de Tahiti, dar se putea ajunge la ele, totuşi, cu 
scunerul, în cinci sau şase zile. Nu exista decit un singur 
scuner care vizita grupul de insule; în schimb, el făcea, de 
bine de rău, în mod regulat o cursă pe lună. Turişti nu 
călătoreau mai niciodată într-acolo, iar funcţionarii albi şi 
coloniştii nu erau numeroşi. Fructele şi legumele creşteau 
bine pe insule. Cu un echipament ca lumea, cu bani nu prea 
mulţi şi cu experienţa pe care o ciîştigasem în timpul celor 
doi ani petrecuţi în Oceania Franceză nu se putea să n-o 
scoatem la capăt. 

Şi mai aveam încă un motiv care ne îndemna să alegem 
tocmai Insulele Marchize. După străvechi tradiţii, băştinaşii 
din Raroia afirmau că insula lor ar fi fost odinioară populată 
de emigranţi din Hiva Nui, adică din grupul Marchizelor. In 
urma unor lupte nefericite, bătrînului războinic Tane Ariki, 
izgonit din valea lui, nu-i mai rămăsese alt mijloc de a-şi 
salva viaţa decit fuga peste mare. Şi pornise din Hiva Nui 
împreună cu familia, îmbarcaţi în trei pirogi. Două dintre 
pirogi pieriseră în timpul unei furtuni, dar a treia, în care se 
afla Tane Ariki însuşi, izbutise să scape. După o călătorie 
îndelungată şi plină de peripeții, Tane Ariki descoperise în 
cele din urmă două insule. Cu toate că insulele acestea de 
corali erau joase şi sterpe, bătrînul se hotărî să rămînă pe 
ele. Fireşte, insulele descoperite de Tane Ariki erau Takume 
şi Raroia, unde urmaşii lui locuiesc pînă în zilele noastre. 

Deşi toate acestea s-au petrecut cam cu treizeci de 
generaţii în urmă, adică pe la începutul secolului al XV-lea, 
datorită respectului specific polinezian faţă de faptele 
strămoşilor, amintirea lor fusese păstrată, iar bătrînul Te 
Iho, ultimul înţelept din Raroia, putuse să-mi furnizeze o 


sumedenie de amănunte şi să-mi spună pe de rost pînă şi 
denumirile mai multor locuri din Hiva Nui, patria lui Tane 
Ariki. Verificarea la faţa locului a acestor tradiţii mi se părea 
interesantă. De obicei, denumirile se păstrează. Cînd, de 
pildă, coloniştii englezi au emigrat în America, în secolele 
XVII şi XVIII, au dus cu ei vechile denumiri ale locurilor de 
baştină şi le-au dat unor noi ţinuturi şi aşezări ca New 
England, New York, Richmond, Norfolk etc. Sigur, exista din 
plin şansa de a regăsi în Insulele Marchize multe denumiri 
din Raroia. 

lată ce ne-a făcut ca, într-o bună zi, să pornim din nou pe 
mare, la bordul unui scuner de copra. 

Printr-o întîmplare neobişnuită, pictorul şi Larry se 
hotăriseră şi ei să plece odată cu noi. Patru pasageri albi 
într-o singură cursă! De obicei nici într-un an întreg nu 
călătoreau patru albi spre Insulele Marchize; pasagerii erau 
mai totdeauna băştinaşi veniţi la Papeete ca să admire 
minunile civilizaţiei şi să tragă vreun chef prin localurile de 
petrecere. 

Teretai, pe care ne aflam îmbarcaţi, nu se deosebea prea 
mult de cele mai multe scunere din Oceania Franceză. Era 
un vas vechi şi mic (aproximativ 150 de tone), duhnea a 
copra, avea un motor care sforăia şi făcea maximum cinci 
noduri, şi o cabină strimtă ocupată aproape în întregime de 
mărfurile intendentului. Singurul avantaj al lui Teretai; faţă 
de alte scunere era acela că se ducea aproape direct la 
ţintă, fără să se abată mai întîi pe la nenumărate alte 
insule. Majoritatea scunerelor din Oceania Franceză n-au o 
rută precisă, ci urmează calea pe care o hotărăsc resursele 
de copra şi toanele căpitanului, ceea ce poate însemna o 
cheltuială destul de mare pentru pasageri. Dintr-un motiv 
oarecare, pe care cu siguranţă că amatorii îl cunosc bine, 
pe scunerele acestea nu se plăteşte călătoria propriu-zisă, 
ci ziua petrecută la bord. Preţul unei zile se ridică la 25 de 
coroane. Cînd ai de gînd să te duci, de pildă, din Tahiti pînă 
la Raroia, nici vorbă că sus-numitul motiv va face ca preţul 


88 Copra: miez uscat de nucă de cocos. (n. t.) 


călătoriei să fie diferit dacă rămii la bord patru zile sau 
paisprezece! 

Ţinîndu-se după itinerar, Teretai făcu escală doar în două 
insule din grupul Tuamotu, aflate drept în cale, şi porni apoi 
imediat mai departe, luptînd din greu cu puternicul alizeu 
de nord-est. Ne simţeam veseli numai la gîndul că există pe 
lume şi vase mai plăcute decît scunerele de copra. Sigur că 
Larry gîndea la fel ca noi, dar cum suferea prea mult din 
pricina răului de mare, prefera să tacă în privinţa aceasta. 
Prietenul nostru comun, pictorul, era totuşi grozav de 
încîntat, şi-i auzeam voiosul oh-/là-là pretutindeni pe bord, la 
orice oră din zi şi din noapte. 

— Ah, ce minunat e să te afli în larg, pe marea liberă şi 
nemărginită, izbucni el vrăjit, într-o dimineaţă. Într-o 
călătorie ca asta, te simţi parcă descătuşat! Vai, la Paris mă 
simţeam mereu ca într-o temniţă! Pereţii casei mă sufocau. 
Locuinţa mi se părea oribilă. Şi mă înghiţea îmbulzeala 
oamenilor. Eram silit pretutindeni să-mi fac loc cu coatele! 
Spuneţi-mi dacă ştiţi pe lume ceva mai îngrozitor decît un 
omnibuz, de pildă? Te simţi în el ca o sardea într-o cutie — 
fără untdelemn. 

Mă gindeam la început să-i atrag cît se poate de calm 
atenţia că, de-a valma cu cei 53 de pasageri, mă simţeam 
mult mai înghesuit pe Teretai dacit într-un omnibuz. Dar e 
bine să nu fii răutăcios pe degeaba, şi, în plus, polinezienii 
au ceva mai mult umor şi sînt ceva mai amabili decit 
aproape toţi călătorii civilizaţi dintr-un omnibuz. lată de ce 
am fost de aceeaşi părere cu el. 

De cele mai multe ori însă nu puteam să nu-i contrazic 
optimismul exagerat şi aşteptările nejustificate. Pentru el, 
Tahiti fusese, nici vorbă, o decepţie cumplită şi nu 
semănase nici cît negru sub unghie cu paradisul despre 
care citise atita prin cărţi; de aceea se consola acum cu 
speranţa că în Insulele Marchize nu se putea să nu fie altfel. 
Pe măsură ce ne apropiam, entuziasmul îi devenea tot mai 
nestăpinit, iar cînd, în cele din urmă, am ajuns la Tahuata şi, 
stind pe puntea din faţă, am văzut peretele cenuşiu de 
stincă alunecînd pe lîngă noi, pictorul nu-şi mai găsea locul 


de nerăbdare şi socotea că evenimentul trebuie neapărat 
sărbătorit într-un fel. Inventiv ca orice francez, dar de loc 
original, se hotări să ne trateze cu şampanie şi dădu fuga să 
aducă două sticle. 

— Dragul meu, n-ai cumva o băutură şi pentru adulţi? îl 
întrebă Larry. Un pic de whisky, de pildă. Limonada asta e 
pentru copii. 

Aversiunea lui Larry faţă de şampanie se dovedi totuşi 
uşor de învins căci, curînd, ziaristul începu ca şi noi să bea 
din paharul în care de obicei îşi ţinea periuţa de dinţi. 

Şi aşa, ciocnind paharele, am strigat la urale şi am vorbit 
de mai-mai să ne spargem urechile, iar pictorul s-a căţărat 
pe-o scară de frînghie şi ne-a ţinut un lung discurs plin de: 
charmant... merveilleux... paradisiaque... libre... 
extraordinaire şi alte asemenea cuvinte, îmbinate în fraze 
poetice care se înălţau plutind spre cer. Pînă la urmă, doi 
mateloţi au fost nevoiţi să-l ajute să coboare de la tribuna 
lui improvizată. 

— lată valea Vaitahu! strigă deodată Marie-Thérèse. 

Dar se înşelase, căci în faţa noastră nu se afla decit o 
deschizătură a peretelui muntelui. După aceea am mai 
văzut de două ori stînca deschizîndu-se, dar de fiecare dată 
n-a urmat decit un golfuleţ arid, cu o fişie îngustă de țărm şi 
cu citeva duzini de copaci răsuciţi. Pe la amiază, însă, 
căpitanul reveni lingă noi şi ne arătă cu degetul un 
promontoriu în spatele căruia trebuia să se afle Vaitahu. 

Scunerul îşi micşoră viteza şi, exasperant de încet, viră 
în jurul stîncii proeminente. În faţa noastră se ivi deodată 
valea. Am cuprins-o cu privirea, mi-am ţinut răsuflarea, am 
închis ochii ca să nu mă orbească soarele şi am mai privit-o 
o dată. Privelişte atît de frumoasă şi de încîntătoare nu mai 
văzusem încă. 

Pe o distanţă cam de un kilometru, de-a lungul țărmului 
negru şi acoperit cu bolovani rotunjiţi, valurile se spărgeau 
într-o spumă învolburată, în care lumina soarelui juca şi 
scînteia. Imediat după linia țărmului urma un brîu de iarbă 
verde ca smaraldul; în faţă creşteau palmieri mlădioşi, legă- 
nîndu-şi în vînt panaşurile de frunze care căpătau în fiecare 


clipă altă culoare, de la verde-pal pînă la castaniu-închis. 
Printre cocotieri se zăreau câteva acoperişuri roşii şi un 
drum larg, mărginit de pomi tiare şi purau, înfloriţi. Drumul 
dispărea însă curînd, pierzindu-se în vegetaţia luxuriantă şi 
deasă; iar vegetaţia aceasta, asemeni unui fluviu verde, se 
revărsa peste întreaga vale, ca să se oprească pînă la urmă 
brusc într-un perete de stincă abrupt, care forma un 
semicerc perfect. Ai fi putut jura că te afli într-un teatru, că 
orizontul e un decor pictat, într-atit de armonioasă era 
alcătuirea văii. Dar cel mai emoţionant lucru era senzaţia 
unei linişti paradisiace care părea că domneşte în natură. 
Ce ştiu eu? Poate că senzaţia aceasta se datora tăcerii 
aşternute o dată cu oprirea motorului sau păsărilor albe 
care planau ca nişte porumbei ai păcii pe deasupra virfurilor 
palmierilor... Oricum, priveliştea văii Vaitahu ne copleşise 
într-atit, încît, tăcuţi şi nemişcaţi, stăteam şi o contemplam, 
temîndu-ne parcă să nu se destrame într-o clipă şi să nu 
piară din faţa ochilor noştri, ca un miraj înşelător. 

Şi, deodată, un păcănit sparse tăcerea. Am tresărit şi ne- 
am uitat în direcţia din care venea. Un fel de bărcuţă cu 
motor, semăniînd cu o broască ţestoasă plată, venea spre 
scuner, săltînd peste valuri. In ea se aflau şase persoane, 
adică cu trei mai mult decit ar fi trebuit, căci barca era 
scufundată aproape pînă la bastingaj, iar valurile se 
revărsau din cînd în cînd şiroind şi clipocind înăuntrul ei. 
Cînd barca se apropie ceva mai mult, am putut desluşi la 
proră trei bărbaţi, semănind a bivoli, îmbrăcaţi în haine 
murdare şi jerpelite; pe banca de la pupă se aflau două 
femei tinere şi un băieţaş. Cei şase oameni din barcă 
păreau toţi atit de trişti, încît ai fi crezut că vin direct de la o 
înmormântare. 

— la ora na! 

Strigase pictorul, care, trezindu-se în sfîrşit din tăcuta lui 
vrajă şi nemaiputîndu-şi stăpîni entuziasmul şi nerăbdarea, 
îi întâmpinase pe noii veniţi cu vechiul salut tahitian. /a ora 
na! striga el de zor şi, fiindcă acestea erau singurele cuvinte 
polineziene pe care le ştia, punea tot sufletul ca să le 
rostească. 


Dar marchizanii din barcă cu cît ne priveau mai mult, cu 
atit păreau mai hotăriţi să tacă. 

— Poate că ar fi mai bine să le vorbeşti în marchizană, 
spuse căpitanul, ironic. Aici se salută cu Kaoha nui! 

Ironia îi scăpă însă cu totul pictorului, care, în culmea 
fericirii, începu să strige imediat Kaoha nui cît îl ţineau 
plămânii de tare. Marchizanii continuau să privească 
posomoriţi drept înainte, fără să-şi schimbe înfăţişarea. Dar 
aceasta nu-l impresionă de loc pe pictorul care, fiind în 
mare vervă, nu dădu nici o importanţă faptului că nu i se 
răspundea şi începu să ne descrie valea ca şi cum noi n-am 
fi avut ochi s-o vedem. După ce l-am ascultat un timp, am 
găsit totuşi că descrierea lui nu mai era atit de superficială 
ca la început, căci nu există nimic pe lume care să poată 
egala o operă de artă descrisă de un artist, iar valea era 
într-adevăr o operă de artă. 

— O vezi, Larry? continuă pictorul entuziasmat. Am găsit 
ce căutam. Aici poţi să faci poze pentru coperta vreunei 
reviste care să te ducă la nemurire... 

— Mulţumesc, bătrîine mizgălici, dar nu-ți închipui cumva 
că nemurirea se mănîncă pe piine? Să ştii că mie puţin îmi 
pasă de nemurire dacă pot să împuşc nişte gologani. Şi să 
mai ştii că dacă nici aici nu scot nişte poze ca lumea, cu 
fete care să-şi arate sînii goi, m-am dus pe copcă, oftă 
Larry. 

Între timp marchizanii se urcaseră la bord şi începuseră 
imediat o discuţie aprinsă cu marinarii. Îi ascultam cu 
atenţie şi, spre dezamăgirea mea, îmi dădeam seama din 
ce în ce că limba pe care o vorbeau era mai greu de înţeles 
decît crezusem. Deosebirea dintre tahitiană şi marchizană 
nu e mai mare decit cea dintre suedeză şi daneză, dar, cu 
toate că de bine, de rău cunoşteam binişor tahitiana, abia 
dacă înţelegeam pe jumătate limba auzită acum. Cu toate 
astea, nu mi-a fost greu să înţeleg îndată că bărbaţii 
protestau împotriva preţului alcoolului de contrabandă, iar 
femeile îi acuzau pe marinari că se arătaseră prea zgirciţi 
cu prilejul ultimei lor vizite şi le spuneau că acum nu mai 
vor să ştie de ei dacă n-au să devină ceva mai darnici. 


— Hm, ciudat paradis... 

— Kaoha nui! Kaoha nui! zbieră din nou pictorul, şi de 
data asta, spre uimirea mea, un glas vesel şi prietenos îi 
răspunse la salut. 

M-am uitat în direcţia din care venea glasul şi am văzut 
un bărbat bine făcut, al cărui corp musculos, strălucitor de 
sudoare, era acoperit doar cu o fişie de pînză roşie, pusă în 
jurul coapselor. Bărbatul, aflat în pirogă, vislea încet, de-a 
lungul scunerului. După citeva detalii mi-am dat seama că 
piroga lui nu se deosebea de cele folosite în grupul Tua- 
motu, care, după cite îmi aminteam, corespundeau vechilor 
pirogi autentice din Insulele Marchize, văzute de mine prin 
muzee. 

Noul-venit arăta simpatic; ne făcu semn cu mîna şi ne 
salută din nou. Noi ne-am spus imediat că mohoriţii din 
barca cu motor nu puteau fi decît băştinaşii vreunui alt grup 
de insule, descompus de civilizaţie, stabiliţi aici din cine ştie 
ce motive, şi că vislaşul din pirogă era fără doar şi poate 
mai reprezentativ pentru populaţia văii. Şi i-am făcut semn 
să vină mai aproape, ca să-l putem ruga să ne ducă la țărm. 
Omul ne-a înţeles imediat, s-a îndreptat spre noi şi, pînă n- 
am apucat să scoatem o vorbă, ne-a strigat: 

— Taxi, taxi! Come on” 

Am priceput atunci de ce se arătase atît de prietenos şi 
de îndatoritor, de ce purta fişia de pînză prinsă în jurul 
coapselor, de ce avea pirogă autentică, şi toate celelalte. 
Omul fusese trimis, fără nici o urmă de îndoială, ca să-i ia în 
primire pe turişti. Fiindcă, după cum era şi de aşteptat, 
cerea o sumă serioasă ca să ne ducă la țărm, iar piroga 
părea mai şubredă decit e îngăduit, ne-am urcat şi noi în 
şalupa scunerului. Şi cred că trebuie să ne felicităm pentru 
ideea asta, căci altfel n-am fi scăpat cu nici un chip teferi 
printre talazurile care se izbeau de țărm. De fapt, pe insulă 
nu există nici debarcader şi nici vreun port adăpostit, aşa că 
singurul lucru pe care marinarii puteau să-d facă era să lase 
şalupa în grija valurilor, cu slaba speranţă că ele n-au să ne 


9 Taxi, taxi! Veniţi încoace! (n. t.) 


arunce prea violent la țărm. Dacă nu ţinem seama de faptul 
că am fost udaţi pînă la piele şi că Larry a pierdut un 
obiectiv, totul s-a terminat cu bine. 

Şi astfel, iată-me în „paradis”. 

Am privit în preajmă. Ciudat de schimbate mi se păreau 
toate acum! Era ca şi cum am fi privit cu lupa un tablou 
frumos şi n-am fi văzut decit nişte pete de ulei, 
dezgustătoare. De aproape, Vaitahu arăta jalnic şi 
respingător. Cîteva hăţişuri întinse de arbuşti în paragină 
creşteau mai peste tot; palmierii păreau bătrîni şi vlăguiţi; 
în jurul trunchiurilor atîrnau nişte bucăţi rotunde de tablă 
ruginită, ciare, cîndva, fuseseră puse acolo ca să împiedice 
şoarecii să se caţăre şi să roadă nucile. 

Aşa-zisul sat arăta şi mai respingător. Pe fiecare parte a 
unui drum năpădit de bălării, care se întindea în unghi drept 
de la țărm spre interiorul văii, se înşirau cam vreo zece 
case, toate din scînduri de import şi cu acoperişuri de tablă 
roşii de rugină. Casele acestea ni se păruseră de pe scuner 
pete de culoare, vesele, printre palmieri. Aproape toate 
erau vechi, dărăpănate şi murdare. Citeva dintre ele se mai 
ţineau doar fiindcă erau proptite. Pretutindeni zăceau 
aruncate cutii de conserve, hirtii şi zdrenţe. 

Ne-am aşezat pe-o îngrăditură de piatră să mai răsuflăm, 
ca şi cînd aşa ne-am fi putut alunga dezamăgirea. De 
partea cealaltă a îngrăditurii doi ţînci în pielea goală se 
jucau prin noroi laolaltă cu cîţiva purcei negri. Ceva mai 
încolo se afla un grup de bărbaţi şi femei care miîncau stînd 
turceşte în jurul unui blid mare de lemn. l-am salutat cu 
voie bună, dar ei nu ne-au răspuns. Ştiam că nu e de loc 
politicos să te opreşti locului şi să fixezi nişte oameni care 
mănîncă, dar n-am mai putut pur şi simplu să-mi iau ochii 
de la ei cînd am observat cu ce se îndeletniceau. Ce anume 
se afla în blidul de lemn nu vedeam, dar părea să fie un soi 
de talmeş-balmeş din fructe şi conserve de carne. Cu 
mişcări repezi, cei din jurul blidului îşi înfigeau unghiile în 
mîncare, smulgeau cite o bucăţică potrivită şi o virau în 
gură. Apoi îşi lingeau degetele şi le repezeau din nou în blid. 
Doi cîini costelivi şi plini de riie se agitau de colo-colo în 


jurul celor care mîncau şi, cînd izbuteau să-şi strecoare 
capetele printre ei, înhăţau vreo bucată zdravănă din blid. 
Alături, se afla o oală cu apă din care cîinii beau cu lăcomie. 
Una din femei îşi clătea degetele în oala aceasta din care 
ceilalţi trăgeau din cînd în cînd cîte o duşcă de apă. 

— Cred că l-am nedreptăţit pe bucătarul scunerului, 
spuse Marie-Thérèse. El, nici vorbă, e o minune de 
curăţenie. Dar să nu mai zăbovim aici; altfel n-o să mai fim 
în stare să înghiţim nici diseară nimic. 

Cum toţi eram de aceeaşi părere, ne-am continuat 
plimbarea. De-a lungul drumului şerpuia un piriiaş abia 
vizibil sau, în orice caz, trecuse odată pe-acolo vreun soi de 
pîrîiaş. Acum nu mai rămăsese din el decît o albie pietroasă 
şi un fir de apă care, ici-colo, forma mici băltoace. Într-una 
din băltoacele acestea cîţiva copii umpleau de zor cu apă 
nişte sticle vechi de bere. La vreo sută de metri mai în susul 
văii, două femei spălau nişte cămâăşi, iar mai la deal un 
bătrin cu pielea zbiîrcită se scălda în acelaşi piriu. Se 
înţelege că ne-a trecut imediat pofta de-a mai bea apă. 

În timpul trecerii noastre prin sat am întîlnit şi cîţiva 
oameni, dar nu ne-am mai dat osteneala să-i salutăm, căci 
socoteam aceasta de prisos. De altfel, nici unul dintre ei nu 
părea că ar vrea să aibă de-a face cu noi. De aceea am 
tresărit pur şi simplu cînd am auzit pe neaşteptate o voce 
blîndă şi melodioasă care striga: 

— Haere mai tamaa! Veniti încoace şi mincați! Haere mai 
tamaa! 

Nici vorbă, un tahitian. „Vino încoace şi mănîncă“ eo 
formulă de politeţe tahitiană, care o fi fost, la origine, 
invitaţie la masă, dar acum nu mai trebuie în nici un caz 
luată ca atare. Formula aceasta are valoarea întrebării 
noastre „cum o mai duci cu sănătatea” sau a rugăminţii 
adresate cuiva ca să primească „mii de salutări”. In satele 
din Tahiti o auzi adeseori, chiar dacă eşti străin. lar 
răspunsul cuvenit este: Va paia vau, „sînt sătul” sau, 
textual, „sînt plin. Am strigat deci Va paia vau şi ne-am 
văzut de drum fără să ne sinchisim de unde venea glasul, 
fiindcă ne hotăriserăm să nu stăruim fără rost. 


Glasul cel blind continuă să îngine însă melodic aceleaşi 
cuvinte, aşa că pînă la urmă ne-am întors să vedem cine ne 
saluta. Era un chinez! Cu mişcări graţioase şi cu plecăciuni 
repetate, chinezul ne invita, într-o tahitiană cîntătoare şi 
hazlie, să intrăm în casa lui şi să mîncăm. Ce ne rămiînea de 
făcut? Puteam, fireşte, să intrăm o clipă. Chinezul ne putea 
da unele lămuriri folositoare. L-am urmat deci; şi abia am 
intrat pe uşă, că ela şi chemat o jumătate de duzină din 
nenumăraţii lui copii şi le-a poruncit să pună masa. 

— Amabil tip, spuse Larry. 

— În sfîrşit, o fiinţă omenească, îşi dădu părerea pictorul. 

Dar eu fusesem bănuitor de la bun început, iar pusul 
mesei îmi întărea şi mai mult temerile. Experiențele mele cu 
chinezii nu erau dintre cele mai bune. Poate că, în patria lor, 
chinezii or fi pe atit de înţelepţi, de paşnici şi de politicoşi pe 
cît le merge faima. În privinţa aceasta, n-aş putea să mă 
pronunt. În schimb, însă, ştiu sigur că trebuie să cauţi multă 
vreme ca să găseşti şmecheri mai mari decit chinezii aciuați 
în Oceania Franceză. Ei formează acum abia o optime din 
totalul populaţiei, dar au şi reuşit să acapareze bunuri 
funciare enorme, să domine aproape tot comerţul mărunt, 
cît şi o mare parte din traficul de scunere. Băştinaşii, cu 
firea lor copilăroasă şi nestatornică, se înfioară numai la 
gîndul că ar putea să stea închişi într-o prăvălie şi nu le 
opun nici un fel de rezistenţă. Pînă şi pentru negustorii 
europeni chinezii sînt de multe ori concurenţi superiori. Prin 
solidaritatea lor, prin ajutorul mutual pe care şi-l dau, prin 
puterea pe care o au asupra indigenilor, prin perseverenţă 
şi prin faptul că au familii atit de numeroase, care le oferă 
braţe de muncă gratuite, ei ies adeseori învingători în luptă. 

Deci, nu e lucru de mirare că am găsit un chinez în valea 
Vaitahu; dar ceea ce mă mira era invitaţia lui. Chinezii nu 
obişnuiesc să se apropie în felul acesta de europeni, dacă 
nu sînt siguri că se vor alege cu vreun cîştig. De aceea, 
imediat ce ne-a fost pusă mincarea pe masă, l-am şi 
întrebat pe amabilul nostru „amfitrion” cît îi datorăm. Faptul 
că mă arătam atit de nepoliticos încît să aduc vorba despre 
subiectul acesta a constituit pentru el, fără îndoială, o 


surpriză neplăcută. Pesemne ar fi preferat să discutăm 
despre preţ mai tirziu, după ce am fi mîncat, ca să nu-l mai 
putem refuza. Încet-încet, s-a prezentat totuşi cu o notă de 
plată pe care noi am redus-o la jumătate, rezultat mai bun 
decit îşi închipuise, judecînd după înfăţişarea lui satisfăcută. 
Şi, cum eram flămînzi, ne-am înfruptat cu puteri proaspete 
din bucate. lar adevărul mă obligă să recunosc că erau 
delicioase. 

Lui Larry, care avea şi el un anume simţ al afacerilor, îi 
veni o idee minunată. Nu cumva putea chinezul să-l ajute 
să-şi facă rost de cele necesare pozelor pentru care fusese 
trimis? Cîteva colibe de bambus cu oameni din epoca de 
piatră, un războinic cu lance, citeva fete cu fuste de rafie şi 
cu sîni rotunzi, şi aşa mai departe. Cum să nu! Chinezul 
pricepu imediat (probabil că mai efectuase asemenea 
comenzi şi înainte de venirea noastră) şi-i făgădui tot 
sprijinul. Fireşte, contra plată destul de onorabilă. l-am lăsat 
pe cei doi asociaţi nepotriviţi să-şi vadă de ale lor şi, 
împreună cu Marie-Thérèse şi cu pictorul, mi-am continuat 
plimbarea. 

Ceva mai încolo se afla prăvălia chinezului. Ne-am 
hotărît s-o vizităm. Casa, cea mai drăguță din toată valea şi 
construită destul de recent, fusese vopsită într-o culoare 
albastră, ţipătoare. În prăvălia înzestrată cu rafturi şi cu 
tejghea, trona un frigider uriaş, ultramodern, aşezat într-un 
colţ. În alt colţ se afla o garnitură cu băuturi răcoritoare. Pe 
rafturi se aflau cutii de conserve, ţesături şi tot felul de 
nimicuri made in China. O jumătate de duzină de 
marchizani, aşezaţi pe duşumele, sugeau cuburi de gheaţă 
şi beau răcoritoare. 

Vînzătorul chinez (probabil fiu sau frate mai mic al 
gazdei noastre de la prînz) ne întrebă într-o englezească 
destul de corectă ce voiam să ne servească L-am rugat să 
ne lase puţin să ne gîndim. 

— Poate doriţi o bucăţică de gheaţă? ne propuse el. 

— Cît costă una? îl întrebai pe atit de rece pe cît cerea 
subiectul discuţiei. 

— Cinci franci. 


— Hm! Şi vindeţi multe? 

— Toţi din vale cumpără zilnic citeva bucăţi... 

Am făcut o socoteală rapidă. Cinci franci tahitieni 
înseamnă cam cincizeci de ore, în bani suedezi. In vale 
trăiau două sute de indigeni. Cîteva cuburi de gheaţă, zilnic, 
fiecare! Intr-adevăr, asta aducea bani. Dar un doctor de 
stomac ar fi cîştigat şi mai mult. Căci nu e de loc 
recomandabil să măninci gheaţă în fiecare zi, mai ales 
pentru copii mici. În privinţa aceasta am văzut cîteva 
exemple îngrozitoare prin alte meleaguri din Oceania 
Franceză. 

M-am gîndit: ce-ar fi să cumpăr un cub de gheaţă? Dar 
mi-am schimbat imediat gîndul. Cuburile, cu siguranţă, erau 
făcute din apa piriului. Băusem pînă atunci, de multe ori, 
apă şi mai murdară, dar, nu ştiu de ce, îmi căşunase tocmai 
pe apa de acolo, din valea Vaitahu. Aşa că m-am hotărît să 
iau o băutură răcoritoare. Ah Ling — aşa se numea chinezul 
— îmi întinse o sticlă fără etichetă, cu un conţinut 
trandafiriu, şi-mi ceru douăzeci şi cinci de franci. 

— E limonadă franţuzească sau e făcută în Tahiti? îl 
întrebă Marie-Thérèse. 

— Am făcut-o chiar eu, îi răspunse Ah Ling, mîndru. 

Astfel şi băutura răcoritoare a rămas neatinsă. Altceva 
mai bun n-am găsit şi ne-am hotărît să plecăm. Dar Ah Ling 
nu voia să ne lase atit de uşor. Spunea că mai are nişte 
lucruri pe care ţinea neapărat să ni le arate. Ne-a rugat să-l 
însoţim şi a intrat înaintea noastră într-o odaie din dosul 
prăvăliei. Curioşi, l-am urmat. Cine ştie? Poate că vrea să ne 
arate ceva antichităţi marchizane. 

Antichităţi erau, dar, din păcate, nu marchizane. Ah Ling 
ne arătă un pat din fier forjat, cu măciulii de alamă, în stilul 
secolului trecut, o pendulă aurită şi un ceas cu cuc. (În 
paranteză fie spus, cred că asta era tot ce se găsea în 
odaie.) Ah Ling se mîndrea în special cu cele două 
ceasornice şi ni le arătă pe îndelete. 

Băştinaşii aflaţi în prăvălie veniseră toţi după noi, în 
odaie, iar cînd Ah Ling începu să desfacă pendula aurită, 
care arăta două şi jumătate, se îmbulziră care mai de care 


în jurul lui, zgiindu-se la capodopera strălucitoare ca aurul, 
cu gurile căscate şi cu ochii sclipitori de invidie. Ceasul cu 
cuc aflat pe celălalt perete, şi care arăta şapte şi cinci 
minute, le făcu o cu totul altă impresie. Cînd Ah Ling înviîrti 
minutarul, cucul de lemn împodobit cu pene ţişni afară şi 
strigă cu-cu, iar băştinaşii riseră de mai-mai să leşine. Ah 
Ling mai învirti o dată arătătorul. Aceleaşi hohote de ris 
salutară cucul de lemn. Încă o dată. Acelaşi rezultat. Încă o 
dată... 

Temîndu-mă ca băştinaşii să nu se prăpădească de-atita 
ris, l-am rugat pe Ah Ling să încheie spectacolul. 

— De obicei îl ţin ceva mai mult, ne spuse el niţeluş 
jignit. Pînă la urmă însă închise totuşi, cu o pocnitură, 
pendula, iar spectatorii se întoarseră la cuburile de gheaţă 
şi la răcoritoarele lor. 

Noi, ceilalţi, am socotit că valea cu locuitorii ei 
surprinzător de civilizaţi ne-a dăruit destule şi ne-am hotărît 
să ne depărtăm cît mai mult cu putinţă de ea. Poate că 
dacă ne-am fi urcat pe un platou mai înalt am fi avut 
privelişti mai întinse. Şi chiar simţeam nevoia unor 
asemenea privelişti. De aceea ne-am afundat în pădurea de 
hăţişuri. Dar tocmai atunci a sunat sirena vasului. Se vede 
că sacii cu copra fuseseră încărcaţi mai repede decit 
socotise căpitanul, sau poate că băştinaşii din vale nu prea 
avuseseră chef de muncă în ultima vreme. Asemenea lucru 
se întîmplă destul de des şi pe alte insule. 

Am coborit grăbiţi spre țărm, unde căpitanul şi ajutorul 
lui umblau de colo-colo, înjurînd într-o duzină de limbi şi de 
dialecte felurite. Înfuriaţi, ne-au explicat amindoi că 
băştinaşii din vale vînduseră copra negustorului chinez, 
care acum, la rîndul lui, nu voia să vîndă nimic fiindcă îi 
intrase în cap că preţurile au să crească şi prefera să 
aştepte. Cu negustorul chinez nu izbutiseră să dea ochii, 
căci dispăruse şi-l luase şi pe Larry cu el. Căpitanul ne 
spuse înjurînd că o să se răzbune, iar dacă Larry n-o să fie 
pe bord după trei semnale de sirenă, o să pornească în larg 
fără el. Am încercat să-l facem să înţeleagă că Larry nu-i de 
loc vinovat de faptul că chinezul refuză să-şi vîndă copra, 


dar căpitanul era cătrănit rău, şi furia, după cum se ştie, 
dăunează logicii. 

Din fericire, Larry se ivi totuşi în goană cu puţin înainte 
ca sirena să sune pentru a treia oară. Judecînd după 
zimbetul lui satisfăcut, se vedea că expediţia îi reuşise, 
După el gonea impresarul şi colaboratorul lui chinez, cu un 
aparat fotografic atîrnat de git, şi, ca prin minune, apăru 
chiar Ah Ling în persoană, nu se ştie de unde. Şalupa 
scunerului se şi afla în apă şi începuse să se frece de 
pietrele rotunjite. În enervarea generală, nu ne puteam 
aştepta decit ca Larry să cadă grămadă, ca un popic, ceea 
ce se şi întîmplă. Marinarii îl pescuiră nepăsători şi-l 
instalară în şalupă. 

— Visliţi, gifiia Larry. Eu mi-am terminat treaba. Am 
făcut pozele! Happy days are here again. Dar m-a costat 
al naibii de scump! Porcii ăştia voiau să le plătesc în dolari! 
N-au vrut să primească altfel de bani. Visliţi! Vreau acasă, în 
Idaho! 

— Dar aparatul tău? îl întrebai eu. Văd că ţi l-a oprit 
chinezul... 

— Visliţi, visliţi, spuse Larry. L-a primit, drept plată... 
Visliţi! Of! De m-aş vedea iar acasă, în barul de pe 17th 
Street şi 5th Avenue. Visliţi, dragi prieteni. Kaoha nui! 

— Înaintam încet, vislind din greu printre talazurile 
puternice. Chinezii se bălăceau prin apă, după şalupă, şi 
împingeau de zor. 

— Adio, spuse Ah Ling în hazlia lui englezească peltică, 
şi se opri locului. Vă întoarceţi curînd? 

— Nu cred c-o să ne mai întoarcem vreodată, îi 
răspunsei eu hotărît. 

Ah Ling clătină din cap. 

— Da, poate că e mai bine aşa, căci băştinaşii nu-i prea 
iubesc pe albi. 

Acum ne aflam în larg, pe apa liberă, şi curînd ajunserăm 
la scuner. 


1010 Zilele fericite s-au întors iarăşi. (n. t.) 


CANIBALI CIVILIZAŢI RADICAL 


Nu e de mirare faptul că băştinaşii din Marchize nu-i 
iubesc pe albi; în privinţa aceasta, ei au avut numai 
experienţe triste, iar viaţa, după primul contact cu civilizaţia 
noastră occidentală, le-a devenit o îndelungată suferinţă. 
Prima întîlnire a avut loc, de altfel, chiar în golful Vaitahu, 
unde descoperitorul Insulelor Marchize, spaniolul Mendana, 
a aruncat ancora pe la sfîrşitul lunii iulie, în anul 1595. 

Împrejurările care au dus la descoperirea insulelor 
formează un şir lung şi destul de ciudat de întîmplări, la 
capătul cărora se află o legendă incaşă. Nemulţumiţi cu 
imensele comori de aur şi argint, cu întinsele proprietăţi de 
pămînt, cu miile de sclavi indieni, cu întreaga pradă luată 
după cucerirea Perului, pe la 1530, spaniolii începură să 
privească în preajmă şi să caute noi ţări ca să le supună. 
Indeosebi îi atrăgea nesfirşita întindere de apă a Oceanului 
Pacific. Cuceritorii se întrebau, fireşte, ce-ar putea să se afle 
dincolo de orizontul înşelător? Un tînăr ofiţer, Sarmiento de 
Gamboa, convins că indienii cunoşteau multe taine 
preţioase, începu să-i cerceteze pe cei mai învăţaţi dintre 
ei. Şi astfel izbuti să afle, printre altele, deosebit de 
interesanta poveste a lui Inka Tupak Yupanki. 


Inka Tupak Yupanki, un suveran puternic, a trăit în a 
doua jumătate a secolului al XV-lea şi a fost unul dintre cei 
mai de seamă conducători ai imperiului. El a purtat războaie 
de cucerire cu triburile vecine şi a extins atît de mult 
imperiul incaş, încît, pînă la urmă, ajunsese să cuprindă 
jumătate din Peru şi Ecuador, împreună cu unele părţi din 
Chile şi din Bolivia. În timpul uneia din expedițiile lui 
războinice, Inka Tupak Yupanki a ajuns pînă la Tumbezi, în 
Peru de nord, tocmai cînd soseau acolo doi neguţători veniţi 
peste ocean, dinspre soare-apune, pe nişte plute de balsa”. 
Cei doi neguţători povestiră, spre uimirea suveranului incaş, 
că vizitaseră două insule bogate în aur, numite Avachumbi 
şi Ninachumbi, situate departe, în largul Oceanului Pacific. 
Tupak Yupanki hotărî imediat echiparea unei flotile de plute 
de balsa. Legenda spune că suveranul a pornit apoi la drum 
cu 20 000 de oameni, că a găsit într-adevăr insulele şi că s- 
a reîntors după aproape un an. Plutele pe care a călătorit 
erau făcute după modelul celor folosite pentru navigația de- 
a lungul coastei; aşa cum Tupak Yupanki le-a copiat atunci, 
avea să facă, după sute de ani, şi expediţia Kon-Tiki. 

Sarmiento de Gamboia, la fel de pasionat pentru 
descoperiri ca şi suveranul incaş, îi prezentă viceregelui din 
Peru un plan de echipare a unei expediţii în vederea 
descoperirii celor două insule, iar viceregele fu atit de 
încîntat, încît aprobă imediat planul, căruia din prudenţă, 
însă, îi făcu totuşi o mică modificare: întrucit expediţia, 
dacă reuşea, putea să fie foarte fructuoasă, viceregele îl 
numi ca şef, în locul lui Sarmiento de Gamboa, pe fiul sorei 
sale, Alvaro Mendana y Castro. În felul acesta, toate 
comorile eventual descoperite ar fi rămas în familie. Cum 
însă Mendana nu era navigator şi n-avea calităţi de 
conducător, viceregele îi îngădui lui Sarmiento de Gamboa 
să însoţească expediţia în calitate de secund. 

Dacă, în locul lui Mendana, Sarmiento de Gamboa ar fi 
avut posibilitatea să hotărească ruta călătoriei, poate că 
expediţia ar fi descoperit cîteva insule polineziene; aşa, 


11 Balsa: arbore tropical al cărui lemn tare şi rezistent e uşor ca pluta. 
(n. t.) 


însă, flotila pluti chiar printre Insulele Marchize şi Tuamotu, 
fără să zărească măcar una din ele. Abia după optzeci de 
zile de navigaţie expediţia descoperi pămînt: cîteva insule 
acoperite de junglă şi locuite de canibali ostili. Cît despre 
comorile visate, nu găsiră nici urmă. Fără să mai 
zăbovească, Mendana întoarse cîrma spre Peru, după ce 
mai întâi — din ironie, cred — dădu insulelor nou 
descoperite numele de Insulele Solomon, căci pe atunci se 
credea îndeobşte că minele de aur ale regelui Solomon s-ar 
afla undeva pe meleagurile acelea. 

S-ar putea crede că după expediţia aceasta nereuşită, lui 
Mendana i-a trecut cheful de călătorii. Adevărul e însă că, 
dimpotrivă, zelul lui de descoperitor a sporit şi mai mult. 
Dar din pricina numeroaselor greutăţi şi piedici birocratice i- 
au trebuit douăzeci şi opt de ani încheiaţi (!) ca să poată 
echipa o nouă expediţie. Şi cum recrutarea colonilor pentru 
aşezarea plănuită îi dădu şi ea destulă bătaie de cap, 
Mendana recurse la o veche şi încercată metodă spaniolă: 
îşi trimise soldaţii să facă o razie în cartierul portuar din 
Calao pentru a putea strînge astfel o ceată de femei uşoare. 
După aceea, comandantul scoase din închisori un număr 
egal de puşcăriaşi şi îmbarcă pe corăbii întreaga strînsură. 
Apoi, în timpul călătoriei, preoţii care însoțeau expediţia 
oficiară slujbele de căsătorie ale desfrinatelor cu puşcăriaşii, 
pentru ca proaspetele familii de coloni să îndeplinească 
toate cerinţele bunelor moravuri. Şi cum tot se aflau femei 
la bord, atît Mendana cit şi ofiţerii îşi luară soțiile cu ei. 

În asemenea condiţii, se înţelege de la sine că armonia 
nu era totdeauna dintre cele mai bune. Mai trebuie adăugat 
la aceasta şi faptul că echiparea fusese făcută în mod 
defectuos şi că spaţiul la bord, pe cele patru caravele, era 
din cale-afară de neîncăpător pentru cei 378 de bărbaţi, 
femei şi copii cîţi cuprindea expediţia. Mare a fost deci 
bucuria tuturor cînd, după şase săptămîni de navigaţie, 
tîrziu, într-o după-amiază, s-a ivit în zare pămîntul. Călătorii 
i-au mulţumit lui Dumnezeu că, în sfîrşit, au ajuns şi, căzînd 
în genunchi, au cîntat un Te Deum. 

În dimineaţa următoare, navele se apropiară cu prudenţă 


de pămîntul nou descoperit, care părea o insulă înaltă şi 
stîncoasă. Dintr-un golf ieşiră să-i întimpine o mulţime de 
pirogi. In fiecare pirogă se aflau cîte doi bărbaţi. In afara 
acestora, mulţi alţi băştinaşi înotau pe lîngă ambarcaţiuni 
sau se ţineau agăţaţi de prăjinile puse pentru echilibrarea 
pirogilor. Lui Mendana îi fu de ajuns să arunce o singură 
privire spre bărbaţii voinici şi bine făcuţi, care aveau 
înfăţişare europeană şi pielea de-o culoare la fel de 
deschisă ca a spaniolilor înşişi, ca să-şi dea seama că nu 
ajunsese încă la Insulele Solomon şi că făcuse, în schimb, o 
nouă descoperire. Se găseau oare aici aur şi alte bogății? 
Dacă avea să fie aşa, atunci fireşte că nu trebuia să-şi mai 
continue călătoria. 

Între timp, marinarii şi soldaţii le făceau de zor semne 
indienilor — căci aşa s-au încăpăţinat multă vreme spaniolii 
să-i numească şi pe toţi băştinaşii din Oceanul Pacific. După 
ce au şovăit un timp, cîţiva dintre aceştia s-au căţărat pe 
punte. Acolo au primit cîteva daruri, neînsemnate, au privit 
curios în jur şi, găsind pesemne că totul era nespus de 
caraghios, au început să ridă cu gurile pînă la urechi. Pe 
cînd doi dintre ei cercetau mai cu atenţie vasul, alţi cîţiva 
începură să joace şi să cînte. Apoi se urcară la bord şi 
ceilalţi „indieni”. 

Mendana voia să caute cît mai repede cu putinţă un loc 
de ancorare, şi băştinaşii începuseră să-l încurce. De aceea 
le porunci să-şi ia tălpăşiţa; noii-veniţi, însă, fie fiindcă nu 
puteau crede că Mendana voia să se descotorosească atît 
de repede de ei, fie fiindcă nu înțelegeau spaniola, 
rămaseră mai departe pe punte. Fireşte, Mendana nu putea 
îngădui o asemenea înfruntare necuviincioasă, aşa că le 
porunci tunarilor să tragă cu unul din tunurile vasului. 
Ingroziţi de bubuitură, băştinaşii săriră în apă şi, ca să-şi 
încheie cît putea mai civilizat mica lecţie, comandantul 
porunci archebuzierilor să deschidă foc asupra lor. larba de 
puşcă era însă umedă, aşa că, spre necazul spaniolilor, n-au 
fost ucişi decit vreo jumătate de duzină de insulari. 

Cum n-avea ce scoate de la băştinaşi, Mendana, după ce 
văzu că insula n-are nici un port adăpostit, îşi continuă 


călătoria spre nord, unde zărise alte două insule. Pe cea 
dintii dintre ele o numi Magdalena, căci expediţia ajunsese 
la ţărmul ei în ziua de 22 iulie. (Insula mai poartă şi în zilele 
noastre numele indigen: Fatuhiva.) 

Mendana mai trecu pe lîngă încă două insule, stincoase 
şi înalte, pe care le boteză San Pedro (Mohotani) şi 
Dominica (Hivoa), fără să găsească loc potrivit pentru 
ancorare. Cea de-a patra insulă descoperită o numi Santa 
Cristina, căci ajunse la ea în ziua de 24 iulie. Aceasta e 
insula Tahuata. Aici, în valea Vaitahu am făcut plimbarea 
ale cărei jalnice întâmplări le-am povestit mai sus. Acolo 
Mendana fu primit la fel de prieteneşte ca şi în Fatuhiva, dar 
„pentru mai multă siguranţă”, după cum se exprimă 
cronicarul expediției, soldaţii deschiseră focul imediat şi 
uciseră şapte dintre bărbaţii care veneau în pirogi să 
întâmpine expediţia. Fireşte, băştinaşii îşi dădură seama că 
era vorba de-o simplă măsură de siguranţă şi că, nici vorbă, 
străinii nu se gindeau la nimic rău, căci în dimineaţa 
următoare, cînd spaniolii debarcară pe uscat, toţi locuitorii 
văii ieşiră să-i întîmpine şi le oferiră fructe proaspete. Din 
pricină că marinarii şi soldaţii aveau miinile încărcate de 
fructe şi, deci, nu puteau să lucreze, ofiţerul care comanda 
detaşamentul de debarcare le ordonă băştinaşilor să umple 
butoaiele de apă aduse de pe corăbii. 

Băştinaşii începură să toarne apă în butoaie cu micile lor 
cupe din coajă de nucă de cocos; dar spaniolii, care pe cît 
se vede aveau o concepţie deosebit de modernă în ceea ce 
priveşte importanţa şi valoarea timpului, le porunciră să ia 
butoaiele cu ei, la izvor. Pesemne însă că băştinaşii n-au 
înţeles punctul acesta de vedere atit de logic, căci, drept 
răspuns, au zimbit. lar soldaţii le-au pedepsit pe loc 
purtarea neobrăzată, deschizind focul. După care, spre 
ghinionul lor, spaniolii s-au văzut nevoiţi să-şi umple ei înşişi 
butoaiele cu apă. 

În ziua următoare, Mendana socoti că situaţia devenise 
îndeajuns de sigură ca să se aventureze în persoană pe 
uscat. Băştinaşii îl întîmpinară cu daruri, de parcă nu s-ar fi 
întîmplat nimic. Bun! Asta înseamnă că învăţaseră o lecţie 


folositoare! Purtind o uriaşă cruce de lemn în fruntea 
alaiului, urmat de toţi comandanții, preoţii, ofiţerii, matrozii, 
soldaţii, colonii, femeile şi copiii, Mendana merse pînă la 
locul de adunare al satului, unde spaniolii îngenuncheară şi- 
i mulţumiră lui Dumnezeu că le purtase de grijă. După 
slujba divină, crucea fu înălţată pe o colină, iar Mendana luă 
în stăpiînire grupul de insule nou descoperit, în numele 
Majes- tăţii Sale Catolice Filip al Il-lea. Pentru ca populaţia 
să înţeleagă cum se cuvine marea fericire care îi aştepta de 
pe urma ceremoniei acesteia, Mendana dărui un cuţitaş şi 
un mic ştergar bărbatului pe care-l socotea drept căpetenie 
a insularilor. 

În după-amiaza aceleiaşi zile se făcu mai departe 
aprovizionarea cu apă şi, cu toate că spaniolii îşi dovediseră 
din nou larga mărinimie dăruind o pereche de foarfeci 
populaţiei adunate ca să-i privească, munca mergea grozav 
de încet. Marinarii, care trebuiau să se spetească singuri 
cărînd butoaiele, le cerură soldaţilor să-i ajute, dar aceştia 
le răspunseră că misiunea lor nu era să muncească, ci să 
împuşte. Şi, ca să-şi întărească spusele, vitejii ostaşi mai 
deschiseră o dată focul asupra băştinaşilor. Cînd bubuiturile 
încetară, nu se mai vedea picior de băştinaş pe vale, cu 
excepţia celor vreo şaptezeci de bărbaţi, femei şi copii care 
rămăseseră întinşi ipe pămînt, morţi sau în agonie. 

Mai apoi, încetul cu încetul, insularii se reîntoarseră din 
ascunzătorile lor de pe înălţimi, iar purtarea soldaţilor şi a 
marinarilor faţă de ei deveni şi ea ceva mai bună. Faţă de 
femei, cel puţin, atitudinea spaniolilor se schimbă cu totul. 
Căci femeile nu obişnuiau să-şi acopere sînii şi aveau 
„picioare şi mîini frumoase, privire duioasă, faţa plăcută, 
mijlocul subţire, iar multe dintre ele erau mai frumoase 
chiar decit cele din Lima, cărora le-a mers faima pentru 
frumuseţea lor“, după cum ne asigură cronicarul. lată 
motivele, mai mult decit suficiente, care îi îndemnau pe 
bieţii marinari şi soldaţi, pătimind de dorul de casă, să caute 
plăcuta tovărăşie a marchizanelor. Şi n-au fost respinşi. Căci 
puterea face casă bună cu frumuseţea. 

Uneori, se înţelege că idila aceasta amoroasă mai era 


tulburată de cine ştie ce intermezzo mărunt, dar, în genere, 
spaniolii puteau să-şi satisfacă fără greutăţi nevoile de apă, 
de fructe şi de femei. Şi n-a avut loc nici o ciocnire mai 
serioasă, datorită în primul rînd faptului că băştinaşii, care 
se resemnaseră acum, nu mai opuneau rezistenţă, ci 
fugeau cuminţi spre pădure ori de cîte ori soldaţii începeau 
să facă zarvă şi să împuşte. lar motivul pentru care, la urma 
urmei, spaniolii foloseau archebuzele lor în asemenea 
condiţii mi-l lămureşte cel mai bine povestirea cronicarului 
expediției despre un soldat oare a ucis cu un foc un 
băştinaş pe cînd acesta încerca să se salveze înot împreună 
cu copilul lui. Soldatul i-a spus mai apoi, încercând un pic să 
se dezvinovăţească: „Oricum, diavolul tot trebuie să-i ia la 
el pe cei care îi sînt hărăziţi”. lar cronicarul, sătul, fireşte, 
de-atita zadarnică vărsare de sînge, i-a răspuns că lui îi 
pare rău, totuşi, că soldatul n-a tras în aer. Atita ar fi fost de 
ajuns să-l sperie pe băştinaş. Soldatul i-a arătat atunci 
imediat „că el făcuse aşa ca să nu-şi piardă faima de bun şi 
dibaci trăgător”. Despre crimă nici nu putea fi vorbă, căci 
morala era eu totul diferită la creştini şi la băştinaşi. lată, 
desigur, cel mai temeinic motiv al unei măcelăriri lipsite de 
orice sens. 

Dar cum în insulă nu se găseau nici pietre scumpe, nici 
aur şi nici alte metale preţioase, după un popas de zece zile 
Mendana hotărî să-şi continue călătoria spre vest, cu gînd 
să înceapă colonizarea în mod serios pe alte meleaguri. La 
Vaitahu, pe care o botezase Văile de Madre de Dios, adică 
Valea Maicii Domnului, el lăsă, ca amintire a vizitei făcute, 
sifilisul şi două sute de morţi. Noului grup de insule 
descoperit apoi, şeful expediției îi dădu numele de Las Islas 
Marquesas de Don Garcia Hurtado de Mendoza de Canete, 
după numele viceregelui şi marchizului peruvian din 
vremea aceea. Nu trebuie să ne mire, deci, că navigatorii şi 
geografii de mai itîrziu au preferat să spună mai pe scurt 
Insulele Marchize,  îmţelegind prin aceasta Insulele 
Marchizului. 

Cum era şi de aşteptat, cronicarul expediției lui Mendana 
n-a putut să dea amănunte mai precise despre condiţiile de 


viaţă şi despre civilizaţia insularilor nou descoperiţi, căci nu 
le cunoşteau limba, poposea prea puţin printre ei şi nu-l 
interesau de loc. lată de ce, ca să căpătăm o imagine mai 
clară despre cum se înfăţişa în epoca preeuropeană viaţa 
locuitorilor din aceste insule pierdute în largul celui mai 
mare ocean de pe glob, trebuie să facem apel la descrierile 
pe care le-au lăsat vizitatorii şi călătorii de mai tirziu. Să 
încercăm deci să rezumăm ceea ce ştim: 

Băştinaşii din Insulele Marchize sînt polinezieni, adică fac 
parte din aceeaşi ramură de popoare ca şi locuitorii din 
Hawaii, Samoa, Tahiti şi celelalte insule din partea orientală 
a Oceanului Pacific. Ca şi aceştia, la origine au locuit şi ei în 
mitica patrie primitivă pumită Havaiki; cum însă după ce au 
emigrat de acolo au fost despărțiți cel puţin un mileniu de 
cei de-un neam cu ei, civilizaţia lor a căpătat încetul cu 
încetul o amprentă proprie, locală. in momentul cînd au fost 
descoperiţi, limba, de pildă, li se deosebea de hawaiană şi 
de tahitiană pe cit se deosebeşte suedeza de alte limbi 
germanice, ca germana şi olandeza. Ca şi la celelalte 
popoare polineziene, religia marchizanilor era foarte 
evoluată, iar organizarea socială destul de complicată; 
multe din tradiţiile şi obiceiurile lor nu aveau însă forme 
corespunzătoare în alte insule. Lucrul acesta, desigur, poate 
fi pus în mare măsură pe seama condiţiilor naturale 
specifice Insulele Marchize. 


Înrudirea dialectelor polineziene 


a a Cele ea P aN schimbări Exemple 
(v. harta p.) e litere și cuvinte 
Noua R T tapu K tiki | H Hawaiki NG 
Zeelandă rima (tabu, (idol) | (uscat, insulă) | tangata 
(mînă | sfînt) (om) 
) 
Tuamotu R T tapu K tiki | H Havaiki NG 
rima tangata 
Marchize - ima |T tapu K tiki | H Havaiki N enata 
l. Paștelui R T tapu K tiki | H Havaiki NG 
rima tangata 


Mangareva R T tapu K tiki | - Avaiki NG 
rima tangata 

I. Cook R T tapu K tiki | - Avaiki NG 
rima tangata 

Tahiti R T tapu - tii H Havaii - taata 
rima 

Hawaii L K kapu - kii H Havaii N 
lima kanaka 

Samoa L T tapu - tii S Sawaii NG 
lima tangata 

Tonga L T tabu K tihi | H Hawaiki NG 
lima tangata 


Deosebirile dintre limbile vorbite pe diversele insule 
polineziene nu sînt mari, iar transformările sunetelor se 
produc după reguli precise şi simple. Spre deosebire de 
limbile germanice, consoanele sînt cele care se transformă, 
în timp ce vocalele rămîn de obicei neschimbate. Puținele 
cuvinte polineziene adoptate în suedeză şi în alte limbi 
europene provin din diverse dialecte. Kanaka, de pildă, e 
hawaian, în timp ce tabu este forma tonga a cuvintelor 
marchizane enata şi tapu. 

E lesne de înţeles că în primul rînd lanţurile munţilor şi 
crestele stincoase, care se îngrămădesc şi se înalţă mai 
pretutindeni, au izolat diferitele triburi. Numeroase văi n- 
aveau nici o legătură pe uscat cu văile învecinate; pentru 
populaţia care locuia în ele, marea rămînea aşadar singura 
cale cu putinţă de conceput. Dar nici măcar ea nu era prea 
comodă sau uşor accesibilă, căci talazurile înalte se 
spărgeau de-a lungul ţărmurilor stîincoase, iar valurile 
biciuiau într-una coasta deschisă. In asemenea condiţii, nu 
trebuie să ne mire faptul că, încet-încet, fiecare vale a 
devenit o comunitate închisă, un mic regat de sine stătător. 
Dacă vom compara condiţiile de aici cu cele care 
predominau în Tahiti, vom înţelege mai lesne rolul jucat de 
natură. În Tahiti, o fişie lată şi joasă de teren împrejmuieşte 
aproape întreaga insulă şi, cu toată existenţa războaielor 
între diferitele ţinuturi, populaţia putea să circule liber, iar 
între toţi tahitienii exista un sentiment de solidaritate destul 
de pronunţat. Lucrul acesta lipsea cu desăvirşire în Insulele 


Marchize, unde fiecare ins dintr-un trib vecin era socotit 
duşman. 

O condiţie nefericită, care a contribuit şi ea la adîncirea 
vrajbei, a constituit-o, fără îndoială, lupta grea pentru 
existenţă pe care marchizanii se vedeau siliţi s-o ducă. 
Pămînt fertil exista prea puţin; în plus, din cînd în cînd se 
mai abăteau şi cumplitele perioade de secetă care, uneori, 
puteau să dureze cîţiva ani în şir. În timpul acestor perioade 
de uscăciune se veştejeau toate plantele, iar riurile secau. 
In fiecare vale pierea de foame o mare parte a populaţiei şi, 
de cele mai multe ori, trebuia să treacă multă vreme pînă 
cînd cei ce supravieţuiau să se poată înzdrăveni. 

Citeodată se întîmpla ca vreun trib să pornească în 
expediţii de cucerire şi, după bătălii crîncene, să nimicească 
sau să izgonească vreun alt trib, mai slab. Ne putem da mai 
bine seama cit de sîngeroase şi barbare trebuie să fi fost 
războaiele acestea dintre triburi dacă ne gîndim la faptul că 
ele se luptau cu arme primitive, cum sînt măciucile, suliţele 
şi prăştiile, şi că se încăierau corp la corp. Chiar şi în vreme 
de pace se produceau năvăliri şi atacuri sporadice împotriva 
membrilor izolaţi ai vreunui trib vrăjmaş. 

Datorită perioadelor de foamete care reveneau mereu, 
datorită lipsei de carne şi, probabil, datorită şi multor alte 
cauze, marchizanii eram canibali înverşunaţi, fără îndoială 
cei mai înrăiţi din cîţi cunoaşte istoria. Aşa, de pildă, spre 
deosebire de alţi canibali, ei nu-şi mîncau duşmanii ucişi 
doar pentru săvîrşirea unui act simbolic şi a unui ritual, cu 
scopul de a-şi însuşi puterea celor doboriţi, ci erau nişte 
adevăraţi gurmanzi, cu gusturi rafinate, socotind carnea de 
om drept o delicatesă grozavă. E neîndoielnic faptul că, de 
multe ori, băştinaşii vînau oameni din alte triburi numai ca 
să-şi asigure o masă îmbelşugată, cu tot tabietul dorit. Cel 
căruia i se ucidea o rudă se socotea obligat să-l răzbune 
ucigînd şi el vreun membru al tribului duşman, din care 
pricină luptele se ţineau lanţ. Băştinaşul care avea de 
îndeplinit o asemenea datorie de răzbunare anunţa lucrul 
acesta răzindu-şi părul de pe cap; iar primii exploratori care 
au vizitat Insulele Marchize arătau că raderea capului era o 


tunsoare bărbătească foarte la modă aici. 

Marchizanii aveau de asemenea o formă proprie de 
poligamie, cu totul deosebită: la ei, nu bărbatul era cel care 
îşi lua mai multe soţii, ci femeile trăiau fiecare cu mai mulţi 
bărbaţi. Un cunoscut etnolog socoteşte că această formă de 
căsătorie, întîlnită doar în citeva locuri din lume, are la bază 
în primul rînd perioadele necontenite de foamete şi marea 
povară pe care o constituie munca în fiecare cămin. Un 
singur bărbat n-ar fi putut, pur şi simplu, să aibă destul timp 
ca să procure hrană şi să îndeplinească şi toate celelalte 
grele îndatoriri ale capului de familie, mai ales în condiţiile 
existenţei unei forme foarte exigente a luptei de prestigiu 
între diferitele gospodării. Cum în Insulele Marchize terenul 
era foarte abrupt, ca să obţină un loc de vatră băştinaşii 
trebuiau totdeauna să netezească şi să pietruiască o 
platformă, înainte de-a clădi o casă. Cu timpul, construirea 
locului vetrii a degenerat într-un soi de întrecere pentru cea 
mai întinsă şi mai frumoasă platformă; nici vorbă că, pentru 
a se putea menţine în competiţie, familia avea nevoie de 
cîţi mai mulţi bărbaţi. 

Nimic nu arată că între bărbaţii aceleiaşi familii ar fi 
existat vreo urmă de rivalitate. Dimpotrivă, primul bărbat, 
care era şi şeful familiei, căuta întotdeauna să-i procure 
soţiei cît putea mai mulţi soţi secunzi şi se înţelegea bine cu 
ei. Cum atracţia sexuală a femeii era singurul lucru care 
putea hotărî un bărbat să se alipească la o gospodărie, 
toate fetele erau educate cu grijă în dificila artă de a place 
bărbaţilor. Încă de la o vîrstă fragedă erau reunite cetele de 
tinere care n-aveau altă îndeletnicire decît dansul, cîntul din 
felurite instrumente sau din gură şi organizarea serbărilor 
închinate dragostei. Şi numai acele fete care se distingeau 
în timpul serbărilor acestora vesele şi fără oprelişti puteau 
să conteze pe-o aşa-numită partidă bună. O astfel de 
educaţie, ce-i drept cam unilaterală, cît şi rolul avut în 
căsătorie făceau ca femeile să n-aibă prea mult timp pentru 
muncile casnice; singura lor contribuţie consta în 
confecţionarea cîtorva covoare, coşuri şi împletituri de rafie, 
după cel mai simplu model. 


Una dintre multele treburi gospodăreşti îndeplinite de 
bărbaţi era pregătirea hranei de rezervă pentru anii 
secetoşi. Hrana aceasta se compunea din fructe de piine 
fermentate şi îngropate într-o groapă de pămînt căptuşită 
cu frunze de palmier bătătorite cu picioarele pînă cînd 
umpleau întreg spaţiul liber. După ce conţinutul apuca să 
fermenteze ciîtva timp, groapa era acoperită cu frunze mari 
şi cu pămînt. În felul acesta, pasta din fructe de pîine putea 
să ţină ani de zile. Se mai întîmplă şi astăzi să dai uneori 
peste vreo ascunzătoare cu fructe de piine, atit de veche 
încît nimeni nu-şi mai aminteşte cine a făcut-o. lar 
conţinutul ei este, în genere, încă bun de mincat. Pasta 
aceasta din fructe de piine, pusă la adăpost pentru anii de 
lipsă, poate fi gătită în mai multe feluri; cel mai adesea însă 
e frămiîntată cu apă, coaptă la cuptorul de pămînt, 
amestecată cu fructe de piine proaspete, frămîntată din nou 
şi subţiată încă o dată cu apă. Miîncarea astfel preparată se 
numeşte popoi şi este şi acum foarte apreciată în toate 
insulele. 

Civilizaţia materială, cu totul săracă şi primitivă, cerea 
mult timp şi multă energie pentru efectuarea pînă şi a celor 
mai simple şi mai obişnuite munci. In privinţa aceasta, 
marchizanii erau polinezieni tipici: un încâlcit sistem religios 
şi social corespundea pretutindeni în Polinezia unei civilizaţii 
materiale atît de rudimentare, încît lipseau şi roata, şi 
țesăturile, şi tingirile, şi oalele de lut, şi obiectele de metal, 
şi animalele de tracţiune, şi cultura cerealelor. Marchizanii 
se descurcau însă destul de bine cu cobiliţele lor, cu 
împletiturile de rafie, cu blidele de lemn, cu cuptoarele de 
lut, cu uneltele de piatră, cu fructele, peştele şi legumele 
din partea locului. lar lista pesemne că nu se reducea numai 
la atit. 

Cit priveşte condiţiile de trai de pe Insulele Marchize de 
odinioară, abia dacă se poate spune că ar corespunde 
imaginii frumoase şi romantice pe care o au majoritatea 
oamenilor despre nu ştiu care insulă din Marea Sudului; dar 
băştinaşii duceau o viaţă mai liberă, mai veselă şi mai 
sănătoasă decit aceea pe care o duc acum. Ei credeau cu 


fermitate în zeii lor, iar viaţa li se părea că are un scop şi un 
sens. Cu toate perioadele de foamete şi războaie, nici vorbă 
că erau mai fericiţi. 

Europenilor care au vizitat Insulele Marchize pe cînd 
civilizaţia autohtonă mai era încă în floare totul li s-a părut 
minunat, în primul rînd, fireşte, fiindcă erau oaspeţi, veniţi 
ocazional. După vizita scurtă, dar bogată în evenimente 
făcută de Mendana în anul 1595, s-au scurs de fapt aproape 
două sute de ani pînă cînd altă navă să nimerească drumul 
spre insule; şi lucrul acesta nu trebuie să ne mire, căci 
spaniolii au păstrat multă vreme secretul descoperirii şi n- 
au indicat poziţia insulelor, iar cînd au făcut-o s-a constatat 
că determinările lor erau departe de a fi corecte. Oaspetele 
numărul doi a fost căpitanul Cook, care a ancorat în golful 
Vaitahu, în anul 1774. Primirea lui, simţitor mai rece, se 
datora probabil faptului că băştinaşii nu uitaseră încă vizita 
făcută de spanioli cu 179 de ani în urmă. Asemeni tuturor 
polinezienilor, marchizanii păstrau cu fidelitate tradiţiile 
orale ale evenimentelor mai importante, dintre care unele 
se situau în timp cu mult înainte de vizita lui Mendana. 
Destul de semnificativ ni se pare faptul că atunci cînd 
corabia lui Cook a aruncat ancora, toate femeile s-au 
ascuns în munţi, iar bărbaţii s-au arătat atît de neprimitori, 
încît Cook şi-a continuat călătoria după un popas de numai 
cinci zile. 

Printre alţii, la bordul corăbiei lui Cook, Resolution, se 
afla şi botanistul suedez Anders Sparrman, care povesteşte 
citeva episoade interesante din timpul vizitei acesteia, 
altminteri destul de săracă în întîmplări (numai un băştinaş 
ucis). In celebra lui carte „Resa till Goda Hopps-Udden, 
Södra Pol-Kretsen och Omkring Jordklotet“1?, Sparrman 
scrie: „Cel mai nostim lucru observat în timpul unei vizite la 
ei (la băştinaşi) a fost acela că, atunci cînd ni s-a oferit să 
bem sucul unei nuci de cocos abia deschisă (pentru care ni 
s-a cerut, totuşi, preţul unui cui şi plata a trebuit s-o facem 
înainte), iar noi am adăugat puţin rom, ca să facem băutura 


12 Călătorie la Capul Bunei Speranţe, Cercul Polar de Sud şi în jurul 
globului pămiîntesc. (n. t.) 


mai gustoasă şi mai răcoritoare, am oferit vînzătorului un 
rest din grogul acesta; el şi-a muiat degetele în băutură, și- 
a tratat rînd pe rînd limba şi nasul, apoi i-a mai tratat şi pe 
cîţiva dintre compatrioţii lui aflaţi de faţă, dintre care pe unii 
părea că vrea să-i favorizeze înaintea altora”. 

Despre starea portului, Sparrman spune: „Ultima oară 
cînd a trebuit să mă înapoiez cu şalupa la corabie, împreună 
cu căpitanul şi domnii Forster, marea era atit de agitată 
încît, după ce am reuşit să ne îmbarcăm, şalupa sălta într-o 
parte şi într-alta şi uneori de-a curmezişul, aşa că era cît pe- 
aci să se răstoarne; din cînd în cînd valurile o aruncau cu 
pupa spre vreo stincă şi ne ameninţa clipă de clipă 
primejdia de-a fi sfărimaţi şi înecaţi. Numai printr-o 
nemaipomenită iscusinţă a vislaşilor, şi după multă trudă, 
am izbutit pînă la urmă să ieşim din talazuri, unde ne 
pîndeau furia mării şi zdrobirea de stînci“. 

Vizitatorii veniţi după Cook şi-au dat şi ei curînd seama 
că Vaitahu nu e un port corespunzător, dar, cum celelalte 
insule din grup cunoscute pînă atunci aveau locuri de 
ancorare şi mai neprielnice, au continuat să folosească 
golful acesta. Fireşte, n-a trecut mult pînă cînd marinarii au 
reuşit să le ademenească pe femei să se coboare din munţi 
şi să-i convingă pe băştinaşi că romul e o băutură mai bună 
decît sucul de cocos. Chiar în anul 1791, cînd Marchand, un 
negustor de blănuri francez în drum spre coasta americană 
de nord-vest (actualmente statul Washington şi Columbia 
Britanică), a făcut escală în Insulele Marchize, marinarii au 
fost întîmpinaţi, spre marea lor mulţumire, de-o mulţime de 
femei goale care au ieşit în larg înotînd şi s-au căţărat pe 
bordul vasului. Aceasta, fie că se datora marelui farmec al 
francezilor şi priceperii lor în arta de a seduce, fie că se 
datora faptului că ei arătau o dărnicie mai mare decit 
spaniolii şi englezii, oricum, Marchand şi oamenii lui au 
reuşit să cîştige încrederea tuturor şi să stabilească o 
puternică şi reciprocă prietenie. 

Spre marea lui mirare, cînd a părăsit Tahuata, Marchand 
a zărit spre nord-vest silueta unui pămînt înalt şi muntos, 
iar cînd a cîrmit într-acolo a descoperit două insule mari şi 


muntoase care le scăpaseră şi lui Mendana şi lui Cook. 
Negustorul a debarcat pe una din ele, pe care a numit-o, 
fără falsă modestie, Insula Marchand (Uapou), şi a luat-o în 
stăpînire împreună cu insula vecină Baux (Nukuhiva), în 
numele Majestății Sale Regele Ludovic al XVI-lea. Dar 
bucuria lui de descoperitor a trebuit să-i mai scadă, totuşi, 
după reîntoarcerea în lumea civilizată, cînd a aflat pe de-o 
parte că insulele fuseseră descoperite cu vreo citeva luni 
mai înainte de un american numit Ingraham, iar, pe de altă 
parte, că proaspătul lor suveran, Ludovic al XVI-lea, fusese 
ghilotinat destul de recent. Cu timpul, se văzu clar că grupul 
insulelor din nord-vest, descoperit de curînd, nu se 
compunea numai din două insule, ci număra în total cinci, 
anume Nukuhiva, Uapou, Uahuka, Eiao şi Hatutu, şi că 
portul cel mai bun era Taiohae, în Nukuhiva. 

Alte cîteva nave găsiră după aceea drumul şi sosiră rînd 
pe rînd în portul nou descoperit. Astfel, veni în vizită şi o 
expediţie germană, iar unul dintre savanții germani care 
participau la expediţie a scris, după o şedere de zece zile, o 
lucrare foarte amănunţită, pe care a intitulat-o: „Ursprung 
des Burgerlichen Lebens und der Staatsform auf der Insel 
Nukahiwah”:5. (Savantul n-a reţinut ca lumea nici măcar 
numele insulei!) Pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea se ivi o 
nouă categorie de europeni, vinătorii de balene, şi ei 
preţuiră insulele mai ales pentru două motive. În primul 
rînd, aici găseau provizii proaspete, absolut necesare pe 
vremea aceea pentru preîntâmpinarea scorbutului!?. În al 
doilea rînd, femeile se arătau tot binevoitoare faţă de 
călătorii care veneau de departe. Faptul că băştinaşii erau 
antropofagi nu-i speria de loc pe cei mai mulţi dintre 
căpitani, care aveau la îndemînă tunuri şi muschete ca să 
se apere. Vizitele vinătorilor de balene începură însă curînd 
să aibă urmări dintre cele mai triste. Mulţi căpitani foloseau 
tunurile ca să-i silească pe băştinaşi să predea provizii fără 
nici un fel de plată, sau puneau mina pe bici ca să obţină 


13 Originea vieţii sociale şi a formei de stat în Insula Nukahivah. (n. t.) 
14 Scorbut:boală provocată de lipsa vitaminelor în organism (n.t.) 


acelaşi rezultat; dar asemenea lucruri făceau parte dintre 
întîmplările cele mai nevinovate. Ceva mai trist era faptul 
că, adeseori, băştinaşii erau ademeniţi pe corăbii atunci 
cînd se întîmpla să lipsească vreun om din echipaj. 
(Călătoriile pentru vînarea balenelor durau ani de zile şi 
navele ajungeau prea departe ca să se poată întoarce, 
ocolind Capul Horn, către coasta americană de est, şi să 
angajeze noi oameni.) Băştinaşii răpiți refuzau de multe ori 
să muncească, dar căpitanii aveau leac pentru 
încăpăţinarea lor: aruncau pur şi simplu în larg, peste bord, 
cîţiva dintre îndărătnici, iar cei rămaşi îşi schimbau de 
obicei imediat atitudinea. Cred că nu mai e necesar să 
adaug că puţinii băştinaşi reîntorşi vreodată în insulele lor 
natale arătau ca nişte biete epave omeneşti, care cu greu 
ar mai fi putut avea vreo influenţă bună asupra 
compatrioţilor şi, pe deasupra, mai constituiau de multe ori 
cumplite focare de boli. 

Totodată marinarii evadați de pe vase obişnuiau să se 
stabilească printre băştinaşi şi deveneau mentorii acestora. 
Curînd, insularii deprinseră miînuirea armelor de foc şi, ca 
urmare, muschetele deveniră o marfă dintre cele mai 
populare de schimb şi comerţ. Luptele căpătau un caracter 
şi mai sîngeros, şi mai barbar; cîţiva marinari dezertori nu 
şovăiră să devină căpetenii de război ale unui trib sau 
altuia, sperînd că, în felul acesta, vor putea dobiîndi încetul 
cu încetul vreun regat particular. 

Odinioară nu existau în insule băuturi fermentate sau 
distilate. Singura care putea fi numită cu drept cuvînt 
băutură ameţitoare era kava. Kava se prepara din anumite 
rădăcini, mestecată în gură pînă cînd deveneau un soi de 
cocoloş gros. Apoi pasta amestecată cu salivă era scuipată 
într-un vas şi lăsată acolo să fermenteze citeva ore, după 
care era subţiată cu apă şi servită. Chiar dacă băutura nu 
era cu totul inofensivă, n-avea nici un efect dăunător, de 
durată. O consumare excesivă putea să ducă la spuzirea 
pielii şi să pricinuiască de asemenea o anumită nervozitate, 
dar simptomele acestea dispăreau destul de repede. Totuşi, 
curind după ce marchizanii gustară rom şi alte băuturi 


spirtoase, renunţară la kava. Dar cum n-aveau prea multe 
mijloace, se arătară nespus de încîntaţi cînd unii dintre 
marinari începură să-i înveţe cum să-şi distileze singuri 
alcool din suc de palmier. Cu ajutorul marmitelor şi al ţevilor 
de bambus, fură instalate pretutindeni distilerii mici şi 
ingenioase. Astfel începu beţia fără friu, care mai are şi 
astăzi încă o extindere înspăimintătoare. Se înţelege de la 
sine că şi tutunul a devenit curînd o marfă populară şi că 
bărbaţii, femeile şi copiii au început să fumeze din gros. 
Astăzi fumează pînă şi copilaşii. 

Apoi veni prostituţia. În vremurile vechi, cu toată marea 
libertate sexuală, sau tocmai din pricina ei, prostituţia era 
inexistentă. La început, cînd femeile înotau în larg, spre 
corăbii — fiindcă pentru o femeie era tabu să se urce în 
pirogi — nu se gindeau de loc să primească ceva în schimb 
pentru orele de dragoste. Dărnicia marinarilor fireşte că mai 
întîi le-a uimit. Dar cum erau destul de inteligente, şi-au dat 
seama curînd că europenii, vădit lucru, aveau alte concepţii 
decît ele, şi astfel, încet-încet, plata a devenit o regulă. lar 
bărbaţilor marchizani, în special, soluţia li s-a părut 
excelentă, căci în felul acesta puteau să obţină ce doreau 
fără să muncească şi fără să dea ceva în schimb; şi 
începură să se prezinte de fiecare dată pe bordul navelor 
aducînd cu ei o droaie de soţii, fiice şi alte rubedenii de sex 
feminin. 

Bolile venerice, înainte vreme necunoscute în Vaitahu, s- 
au ivit la prima venire a spaniolilor, dar abia o dată cu 
prostituţia au căpătat o răspîndire generală. Celelalte boli 
urmară una după alta. Căpitanii corăbiilor aplicau pe 
vremea aceea o politică nespus de comodă: îi lăsau în 
primul port pe toţi marinarii bolnavi. Dintre cei abandonaţi, 
mulţi nimereau în Insulele Marchize. Băştinaşii, la început 
destul de naivi, încercau să-i ajute pe aceşti nefericiţi şi, 
fireşte, se molipseau şi ei. Tuberculoza, gripa, variola şi alte 
molime se întindeau pe insule cum se întinde focul în iarbă. 
lar marchizanii, cărora le lipseau leacurile şi imunitatea faţă 
de aceste boli noi, piereau cu sutele şi cu miile. 

În cele din urmă situaţia deveni catastrofală. 


Văi întregi au fost pustiite, casele putrezeau şi se 
dărîmau, platformele de piatră erau acoperite de vegetaţie 
deasă. Doar ici-colo, pe insulele cele mai îndepărtate, unde 
nu existau porturi bune şi nu se găseau provizii, mai reuşea 
populaţia să scape de la o nimicire totală. Dar vechea 
organizaţie socială se  descompusese, iar vitalitatea 
poporului era atinsă. 

Singurii care mai încercau să-i salveze pe băştinaşi de 
ameninţarea unei distrugeri totale erau misionarii, şi ei pe- 
atunci prea puţini la număr şi prea neputincioşi. Cel puţin 
aşa a fost la început. Primii misionari sosiți în Insulele 
Marchize au fost doi pastori englezi, Crook şi Harris, pe care 
corabia de misionari Duff i-a debarcat în Vaitahu, în anul 
1797. Căpetenia Tinai i-a primit bine şi i-a invitat să 
locuiască la el. Dar ca să fie sigur că purtarea aceasta nu e 
numai o vorbă goală, căpitanul corăbiei hotărî să rămână şi 
el eîtva timp şi să supravegheze atitudinea căpeteniei. 

Fireşte, băştinaşii preţuiau bunăvoința şi graba de-a le 
da ajutor arătată de cei doi preoţi. Un singur lucru însă îi 
încurca grozav: străinii veniţi pînă atunci în insule se 
dovediseră atît de nerăbdători să lege prietenii cu naiadele 
autohtone, încît marchizanii începuseră să creadă că în 
ţările din care veneau nu exista nici urmă de femei. lar cei 
doi noi vizitatori în sutane negre nu se interesau cituşi de 
puţin de femei. Cărui fapt putea să se datoreze lucrul 
acesta? Femeile din valea Vaitahu erau tare dezamăgite, 
căci se aşteptaseră să primească daruri generoase. Soţia 
căpeteniei se socotea de-a dreptul insultată. După toate 
regulile politeţei marchizane, bărbatul principal al unei 
familii trebuia să ofere fiecărui oaspete mai de seamă care-i 
intra în casă plăcerea de a împărţi cu el grațiile soţiei. Dar 
bărbaţii aceştia albi respingeau într-un mod cu totul 
necuviincios şi jignitor amabila invitaţie. 

După citeva zile, căpetenia porni la drum împreună cu 
Crook spre una din văile învecinate şi-şi lăsă soţia acasă, cu 
Harris. Doamna Tinai chibzuise multă vreme la pricina 
purtării glaciale şi ciudate a străinilor şi-şi închipuia că 
găsise dezlegarea enigmei: cei doi misionari nu puteau fi 


decit femei travestite. Acum avea un prilej minunat să 
constate dacă presupunerea ei era justă şi, împreună cu 
cîteva prietene, se năpusti la miez de noapte asupra lui 
Harris, care nu bănuia nimic rău şi care, înspăimîntat, fugi 
de-i sfiîriiră călcîiele. Misionarul izbuti apoi să-şi adune 
catrafusele, dar pînă să vină o barcă de pe corabie ca să i le 
ia, băştinaşii, mai sprinteni, îi jefuiră tot ce avea. 

Harris socoti că atita îi e de ajuns, şi se hotărî să plece 
imediat cu corabia spre patrie sau măcar spre un alt grup 
de insule, unde băştinaşii ar fi avut obiceiuri mai puţin 
barbare şi ar fi fost mai discreţi. Crook însă, mai energic, se 
decise, curajos, să rămînă. Veşti despre soarta lui s-au 
putut afla abia peste un an. Uin volier! american încercase 
atunci zadarnic să găsească un loc bun de ancorare în 
Vaitahu. Căpitanul volieruiui se hotărise în cele din urmă să- 
şi continue drumul spre Nukuhiva. Tocmai cînd corabia 
părăsea golful, apăru un băştinaş care vislea în larg, spre 
bastiment, într-o pirogă. Căpitanul nici nu-l luă în seamă şi 
tocmai avea de gînd să ordone să se mai întindă vreo citeva 
pînze, cînd băştinaşul îl strigă într-o englezească fără cusur. 
Uimirea la bord spori şi mai mult cînd băştinaşul cel gol se 
urcă pe punte şi se prezentă drept pastorul Crook. 

Lucru ciudat, lui Crook nici nu-i trecea prin gînd să 
părăsească misiunea şi, deşi toţi îl sfătuiau s-o facă, el ţinu 
cu tărie să-şi continue munca în Nukuhiva. Dacă Crook ar 
mai fi avut cîțiva însoțitori la fel de dirji şi de neînfricaţi, 
poate că strădania lui ar fi fost încununată de succes; dar 
aşa, era sortită să nu ducă la nici un rezultat. După un an 
de încercări zadarnice în Nukuhiva, Crook renunţă şi se 
îmbarcă, împreună cu un tînăr marchizan, pe un vas de 
vîinat balene care se îndrepta spre Londra. Marchizanul 
Timotiti fu arătat publicului în Anglia, contra plată. Banii 
strinşi urmau să folosească unei viitoare misiuni. Dar, din 
nefericire, Timotiti muri de inimă rea înainte de-a putea să 
facă ceva mai de seamă pentru compatrioţii săi. 

Neobositul Crook nu voia totuşi să renunţe la gîndul de 


15 Volier: vas uşor şi rapid, cu pînze. (n.t.) 


a-şi continua munca de misionar în Insulele Marchize. 
Greutățile din ce în ce mai sporite îl făcură însă ca abia în 
1825 să poată reveni în insule. De data aceasta, Crook avea 
cu el doi pastori tahitieni, pe care-i lăsă acolo. Citeva 
societăţi misionare protestante încercară şi ele aceeaşi 
soluţie şi trimiseră preoţi autohtoni din Hawaii. Existau mari 
speranţe ca pastorii aceştia născuţi în insule, avînd 
posibilitatea să se facă mai uşor înţeleşi şi cunoscînd mai 
bine obiceiurile, să-i poată converti repede pe marchizani. 
Dar eşecul lor fu şi mai serios. Faţă de albi, marchizanii 
arătau un respect şi o teamă bine întemeiată, căci ştiau din 
experienţă că încălcările mai grave puteau fi pedepsite de 
căpitanii corăbiilor. In afară de aceasta, albii ştiau atît de 
multe lucruri folositoare, încît marchizanii, fără voia lor, îi 
respectau într-o anumită măsură. Cu pastorii autohtoni era 
însă altfel; pe aceştia îi socoteau neamuri care intraseră în 
slujba străinilor şi se supuseseră. Pe ei, marchizanii îi tratau 
cu dispreţ şi compătimire. Şi mai exista, de asemenea, o 
primejdie: pastorii autohtoni se căsătoreau adesea cu 
marchizane, se încurcau în certuri de familie şi-şi pierdeau 
independenţa. Cei mai mulţi dintre ei, cu timpul, se 
retrăgeau şi deveneau renegaţi. 

S-a mai făcut o încercare trimiţindu-se misionari 
americani cu soțiile lor. Exista pesemne speranţa optimistă 
că femeile albe ar putea avea vreo influenţă bună asupra 
sălbaticilor. Dar noii-veniţi făcură curind constatarea că 
Insulele Marchize erau „unfit for civilized females“16; căci 
băştinaşii nu arătau nici pe departe faţă de soțiile 
misionarilor respectul pe care se scontase. Unul din pastori 
scrie într-o relatare a vieţii dusă în insule că „nici cea mai 
neagră cerneală nu e de ajuns de întunecată ca să descrie 
comportarea marchizanilor“. Pe altă pagină, misionarul 
regretă că relatarea lui despre insultele băştinaşilor e doar 
relativă, „căci nu există în limba engleză cuvinte care să 
redea exact expresia lor bestială”. 

Cu timpul au apărut chiar misionarii catolici, care au 


16 Expresia e americană şi înseamnă aproximativ: nu era locul ideal 
pentru femeile civilizate (n. t.) 


pornit şi ei energic la acţiune. Dar numai la cîţiva ani după 
sosirea lor băştinaşii le-au ars şi le-au dărimat misiunea, iar 
misionarii s-au văzut nevoiţi să trăiască în continuare, 
aproape ca nişte prizonieri, în văile unde se stabiliseră. 

După două sute cincizeci de ani de la descoperirea 
insulelor şi după aproape cincizeci de ani de eforturi intense 
făcute de numeroşi misionari, marchizanii continuă să arate 
cea mai desăvârşită indiferenţă faţă de orice predică 
creştină. In tot acest răstimp, misionarii n-au izbutit să 
convertească un singur suflet măcar, şi nimic nu 
îndreptăţeşte presupunerea că băştinaşii ar putea să se 
schimbe. Lucrul acesta nu e deloc de mirare dacă ne gîndim 
că vizitele corăbiilor din lumea civilizată le-au adus 
marchizanilor numai boală, suferinţă şi moarte, şi că 
insularii îi socotesc pe toţi europenii răspunzători pentru 
nenorocirile lor. Insularii nu puteau să facă în privinţa 
aceasta nici o deosebire între un marinar şi un misionar, şi-i 
socoteau şi pe unul şi pe altul la fel de vinovat. 

E sigur că marchizanii ar fi reuşit să rămînă păgini încă 
foarte multă vreme dacă ocupaţia franceză din 1842 n-ar fi 
schimbat dintr-o dată starea de lucruri. Ca şi celelalte mari 
puteri — şi în aprigă concurenţă cu ele — Franţa era pe 
atunci în plină cursă pentru extinderea reţelei de baze 
navale. Din punct de vedere economic, Insulele Marchize nu 
prezentau nici un fel de importanţă. Metalele sau celelalte 
bogății naturale lipseau; terenurile cultivabile erau extrem 
de limitate. Franţa nu-şi dorea deci insulele pentru ele 
înşile, ci numai pentru că erau potrivite ca baze navale. 

De ce avea nevoie de-o bază navală tocmai aici, 
guvernul francez nu prea putea să explice altfel decit 
arătîind că şi alte mari puteri îşi făceau baze navale în 
Oceanul Pacific. Acesta deveni deci refrenul obişnuit. lar din 
moment ce fusese instalată o bază navală în Insulele 
Marchize, mai trebuia, evident, o bază de sprijin în altă 
parte, căci distanţa pînă în patrie era prea mare. lată de ce 
francezii au ocupat Insulele Societăţii, care altminteri nu 
erau bune pentru altceva. Noua bază navală a dus, în mod 
firesc, la achiziţionarea încă a unei baze navale, stabilită în 


Insulele Futuna şi Wallis, căci altfel cum ar fi putut vasele 
franceze să se îndrepte spre patrie? A treia bază navală a 
dus la a patra, Caledonia, care era, fireşte, numai o verigă 
dintr-un lanţ continuu. În cele din urmă guvernul francez 
izbuti să-şi amenajeze un şir de baze navale în jurul 
pămîntului, care se susțineau reciproc. Şi, totuşi, pentru 
care motiv începuse instalarea acestor baze, nu ştia nimeni. 
Dar dacă privim numai de la un grup de insule pînă la cel 
următor, totul pare convingător, logic şi necesar. 

Amiralul francez Dupetit-Thouars, comandantul escadrei 
navale franceze care ocupa Insulele Marchize, era, în orice 
caz, convins de importanţa acţiunii şi pregătise totul 
minuţios. În fruntea unei flote formată din nouă vase de 
război şi patru vase de aprovizionare, cu un total de două 
sute şaizeci de tunuri şi trei mii de oameni la bord, amiralul 
sosi într-o frumoasă dimineaţă de aprilie la Vaitahu. Faptul 
că-şi alesese pentru început tocmai valea aceasta nu era de 
loc întâmplător: cu cîţiva ani mai înainte, amiralul în 
persoană debarcase aici doi călugări francezi, şi acum spera 
să obţină ajutor de la ei. 

Dupetit-Thouars pică într-un moment prielnic: căpetenia 
insulei, care acum se numea lotete, furase cu puţin timp 
înainte o şalupă a unui vas american vinător de balene şi 
acum se temea că păgubaşii s-ar putea întoarce dintr-o 
clipă în alta ca să se răzbune. Călugării izbutiră deci fără 
nici o greutate să-l convingă pe lotete să se urce la bord şi 
să-l salute pe amiralul francez. Căpetenia fu primită cu 
salve de tun şi primi daruri măreţe. În plus, fură aprinse în 
cinstea lui nişte frumoase focuri de artificii. Se vedea cît de 
colo că europenii noi-veniţi erau mai puternici decit nişte 
bieţi vînători de balene; de aceea lotete se grăbi să le 
aprobe toate propunerile. În ziua următoare, 1 mai, 
francezii luară în stăpînire în mod solemn insula, iar lotete, 
îmbrăcat într-un costum de velur roşu şi purtînd pe cap o 
coroană de carton poleit, transpiră şi nu-şi mai încăpu în 
piele de îngimfare tot timpul citirii proclamaţiei, înălţării 
drapelului şi slujbei religioase. Apoi căpetenia fu invitată pe 
bord, la un dineu de gală, cu vinuri dintre cele mai alese şi 


cu muzică. În schimbul tuturor onorurilor acestora, francezii 
îl rugară doar să zgirie niţeluş, cu o pană, un peticel de 
hîrtie. Fericit, lotete socoti că preţul cerut era cu totul 
derizoriu pentru cît petrecuse. 

Dupetit-Thouars lăsă în Vaitahu o garnizoană de două 
sute de oameni şi-şi continuă drumul spre insula următoare, 
luîndu-l cu el pe unul dintre călugări, ca interpret. Acolo fu 
primit cu aceeaşi prietenie entuziastă şi obţinu fără 
greutate „semnătura“ căpeteniilor băştinaşe pe actul de 
consimţămiînt care consfințea hegemonia Franţei asupra 
Insulelor Marchize. Amiralul lăsă şi la Nukuhiva o 
garnizoană. 

E lesne de înţeles că poziţia misionarilor catolici se întări 
formidabil datorită faptului că, acum, erau socotiți ca fiind 
în strîinsă legătură cu puternica flotă franceză. lar cînd, 
peste puţin timp, sosi un nou vas de război, aducînd încă un 
grup de misionari, care fură debarcaţi cu onoruri menite să 
ia ochii, băştinaşii rămaseră şi mai impresionați, 

Fireşte, călugării n-ar fi putut să exploateze prestigiul 
acesta dacă n-ar fi fost ei înşişi neobişnuit de înzestrați, 
dacă nu s-ar fi dovedit altruişti, plini de rîvnă şi neînfricaţi. 
La început, ei primiră un sprijin serios din partea flotei, dar 
trebuie să recunoaştem, în numele adevărului, că în primul 
rind meritele lor proprii au făcut ca pînă la urmă munca 
misiunii să nu rămînă lipsită de rezultate, cum rămăsese 
aceea a predecesorilor lor. 

Marchizanii îşi dădură curînd seama că se putea conta pe 
ajutorul şi pe ocrotirea misionarilor catolici, lucru dovedit de 
aceştia, printre altele, cu prilejul luptelor iscate aproape 
imediat prin locurile unde se aflau cantonate garnizoanele. 
Călugării izbuteau de fiecare dată să medieze şi să facă 
posibilă o pace neobişnuit de blindă pentru marchizani. Cînd 
bîntuiau bolile şi epidemiile, misionarii erau de asemenea 
gata oricînd să dea o mină de ajutor şi păreau vădit mai 
pricepuţi la îngrijirea bolnavilor decît înaintaşii lor. Lucrul 
acesta făcu şi el o impresie destul de puternică. 

Curînd fu numit un episcop al Insulelor Marchize, şi el 
inaugură o politică subtilă ca să-i ţină ceva mai bine în mînă 


pe băştinaşi. Episcopul îi încurajă pe unii şefi de trib, carei 
se păreau suficient de înzestrați, să încerce prin căsătorii, 
negocieri sau alte metode să devină suverani peste teritorii 
mai întinse. Idealul episcopului era, fireşte, să existe peste 
fiecare insulă cîte un singur şef, care să poată sluji drept om 
de legătură între autorităţi şi băştinaşi. Dar calea spre 
idealul acesta era adeseori şi lungă şi anevoioasă, după 
cum dovedeşte de pildă cazul lui Temoana, de pe Nukuhiva. 

Temoana era fiul unei căpetenii. Un misionar englez, 
protestant, îl luase cu el la Londra, ca să-l înveţe carte. Dar 
singurul lucru pe care Temoana l-a învăţat temeinic acolo a 
fost să bea. Altminteri, Londra îl plictisi destul de repede. 
După mai mulţi ani de viaţă rătăcitoare, în care timp lucră 
ca ajutor de bucătar şi ca vînător de balene, Temoana dădu 
peste un alt misionar protestant, care îl convinse să-l 
însoţească în Insulele Marchize, ca ajutor. La puţină vreme 
după ce se întoarse acasă, îşi făcură apariţia francezii, iar 
Temoana, care nu era prost de loc, trecu imediat de partea 
lor şi se converti la catolicism. Cu timpul, francezii reuşiră 
să-l facă să fie recunoscut ca suveran al întregii insule 
Nuku- hiva. Din păcate, însă, Temoana dovedi prea puţin 
demnitatea cerută, căci se îmbătă criţă de cite ori avu 
prilejul, se amestecă în toate încăierările şi nimeri uneori 
chiar la închisoare. Văduva lui, dimpotrivă, părea mult mai 
uşor de condus: era complet surdă şi nu ştia decit un cuvînt 
franțuzesc, „mergi“, singurul cuvînt, de fapt, pe care i se 
cerea să-l rostească. De aceea, spre satisfacția generală, 
văduva lui Temoana fu proclamată ca suverană. 

Acum, după ce flota luase insulele în stăpînire — act 
recunoscut curind şi de celelalte mari puteri — după ce 
fuseseră instalate citeva forturi şi terminate citeva 
construcţii portuare rudimentare, fireşte că nu mai 
rămăsese nimic de făcut. Baza navală devenise un fapt 
împlinit. Dupetit-Thouars, care avea mai mare nevoie de 
trupe în alte părţi, le evacuă rapid din Insulele Marchize, 
unde soldaţii francezi nu s-au mai întors niciodată. 

Misionarii mai aveau acum drept sprijin doar o jumătate 
de duzină de jandarmi. Dezordinea şi desfriul se întinseseră 


curînd pe întreaga insulă. Bărbaţii se îmbătau pînă cădeau 
jos, furau tot ce le ieşea în cale şi ucideau în voie, bătîndu-şi 
joc de toate îndemnurile şi predicile călugărilor. Aşa-zisele 
persoane oficiale nu puteau face altceva decit să 
înregistreze crimele. Ca un mic exemplu, se poate menţiona 
faptul că, în douăzeci şi cinci de ani după evacuarea 
trupelor, registrele jandarmilor au însumat peste cinci sute 
de omoruri săvirşite la beţie de criminali băştinaşi 
neidentificaţi. Numărul crimelor nedeclarate era însă de 
cîteva ori mai mare. Intr-o vale cu patru sute de locuitori, 
unde trăia un misionar, au avut loc, de pildă, într-un singur 
an, patruzeci de cazuri de moarte prin violenţă. Însemnările 
de mai jos, extrase din jurnalul misionarului, arată lămurit 
situaţia existentă: 

„La începutul lui februarie Peahi a fost rănit mortal de 
tovarăşul său de beţie Motuna. O bătălie s-a iscat îndată. 
Pentru a sărbători pacea care a urmat, kanakii!” mi-au furat 
toate lucrurile din casă. Peste citeva zile Toai mi-a furat 
barca. La începutul lunii martie Kohopu a fost ucis în drum 
spre Nahoe. Capul i-a fost mîncat în valea Puamau. Citeva 
zile mai tîrziu, am fost silit să fug din Nahoe, deoarece 
kanakii plănuiau să mă omoare. În luna aprilie, Toume mi-a 
distrus casa în miez de noapte şi a furat ce mai rămăsese... 
In luna iunie, Moipu a tăiat capul unei femei şi l-a adus ca 
jertfă în memoria unei căpetenii care murise de curînd din 
pricina beţiei. Căpetenia tribului din care făcea parte femeia 
le-a declarat război vinovaţilor şi i-a învins. Au fost arse şi 
casele lor, şi casele misiunii. După orgie, toţi kanakii, 
bărbaţi, femei şi copii, erau ca nebuni.“ 

Cu toate că perspectivele li se închiseseră, iar primejdiile 
îi pîndeau din toate părţile, călugării misionari nu s-au dat 
bătuţi. Dimpotrivă, au întărit misiunea şi au trimis acolo 
pînă şi călugăriţe, care au întemeiat o şcoală-internat. 
Astăzi, toţi băştinaşii sînt ca şi convertiți, dar a fost nevoie 
de peste cincizeci de ani de muncă îndirjită ca să înceapă 
să se vadă o oarecare schimbare a atitudinii băştinaşilor. Cît 


17 Kanaki: nume dat băştinaşilor din Hawaii şi din alte cîteva insule din 
Marea Sudului, (n. t.) 


de profund şi-au însuşit marichizanii credinţa, aceasta, 
fireşte, e o altă problemă. Cinstit vorbind, se pare că ei îi 
imită, fără convingere, doar formele. Oricum, ar fi o 
pretenţie absurdă dacă le-am cere de pe acum să înţeleagă 
şi să practice înaltele principii ale creştinismului, cînd nici 
noi nu facem asta, în Europa, la aproape două milenii de la 
naşterea lui Crist. 

Misiunea catolică se ghidează după maxima „grăbeşte-te 
încet“ şi-şi pune speranţa în generaţiile viitoare. lată, 
incontestabil, o politică într-adevăr optimistă, căci 
întrebarea este dacă, să zicem peste o sută de ani, vor mai 
exista marchizani. Cînd insulele au fost redescoperite pe la 
sfîrşitul secolului al XVIII-lea, aveau cam 50 - 100 000 de 
locuitori. După aceea curba populaţiei a făcut însă 
următorul salt mortal: 

1842 20 000 1884 4800 

1856 11 900 1902 3500 

1872 6 200 1929 2075 

De la acestă cifră minimă absolută, populaţia s-a ridicat 
la aproximativ 3 000; dar creşterea aceasta se bazează în 
primul rînd pe sporul real într-o singură insulă şi e încă mult 
prea nesigură, căci vreo epidemie sau oricare altă 
calamitate ar putea s-o reducă la zero, pe neaşteptate. 

Şi chiar dacă marchizanii ar supravieţui ca rasă, situaţia 
rămîne mai departe neclară. S-ar putea ca munca 
misionarilor să le insufle cîndva o nouă credinţă în viaţă, 
dar, după cum se vede, ea a avut pînă acum mai ales un 
sens negativ. Cel mai palpabil rezultat al strădaniei 
misionarilor e acela că vechea civilizaţie a fost ca şi nimicită 
şi că, în majoritatea cazurilor, generaţia de astăzi este la fel 
de ignorantă în privinţa ei, pe cît sîntem noi în legătură, să 
zicem, cu starea de lucruri din perioada vikingilor. Şi asta 
nu înseamnă neapărat un lucru bun. Marchizanii s-au 
pomenit astfel între două luntre, trăind într-un fel de 
vacuum de civilizaţie şi nemaiştiind prea bine încotro să 
tragă. Toate vechile tabuuri şi-au pierdut puterea. Ce era 
adevărat şi drept pentru strămoşi, astăzi pare absurd. 
Vechea orînduire socială s-a fărimiţat şi nimic nou n-a 


înlocuit-o. Noile norme de viaţă n-au fost acceptate, iar 
cultura spirituală a ţărilor apusene le este necunoscută 
insularilor, care nu mai găsesc nici un scop şi nici un sens în 
viaţă, şi se plictisesc cumplit. Cum nu se mai întîmplă nimic, 
bieţii oameni nu mai ştiu ce trebuie să facă. E greu să ne 
închipuim ce înseamnă în sine o răsturnare atît de radicală, 
dar aceea prin care au trecut marchizanii a însemnat o 
adevărată catastrofă naţională şi o distrugere culturală mai 
nefastă decit a putut să aducă după sine ‚noua ordine“1* şi 
ocupațiile care au avut loc în Europa în ultimul deceniu. 
Francezii s-ar părea că nici în zilele noastre nu prea ştiu 
bine ce să facă cu Insulele Marchize. După retragerea flotei 
şi îndepărtarea puţinelor garnizoane existente acolo, un 
guvernator mai ingenios a încercat să întemeieze plantaţii 
de bumbac pe două din insulele cele mai mari. Aceasta s-a 
întîmplat pe la 1860, cînd războiul civil din Statele Unite 
micşorase catastrofal exportul de bumbac, iar preţurile 
creşteau vertiginos pe piaţa mondială. Cum marchizanii nu 
ţineau de loc să muncească pe plantaţii, au fost aduşi 
pentru treaba asta kuli? chinezi. Războiul civil american s-a 
sfîrşit însă curînd, preţurile au scăzut şi culturile au fost 
părăsite. Chinezii n-au stat prea mult pe gînduri şi s-au 
instalat ca negustori prin văile cele mai populate. Mulţi 
dintre ei aveau lepră şi boala se întinse repede. Ca aliment 
secundar, noii negustori au început să vîndă opiu 
băştinaşilor, care curînd deveniră fumători pătimaşi. 
Următoarea încercare de a trage foloase de pe urma 
insulelor a fost făcută la începutul secolului nostru, cînd a 
luat fiinţă acolo o colonie de deţinuţi. Dar şi încercarea 
aceasta a fost abandonată curînd, din motive necunoscute, 
iar autorităţile au lăsat insulele în voia soartei. Astăzi 
nimeni nu se mai interesează de ele. O duzină de călugări şi 
călugăriţe, un administrator, doi jandarmi, un medic şi vreo 
zece plantatori formează în prezent toată populaţia albă. 
Vremea descoperitorilor a trecut. Vasele vînătorilor de 


18 Aluzie la „noua ordine“ impusă vremelnic în ţările ocupate de naziştii 
germani în timpul celui de-al doilea război mondial, (n. t.) 
19 Kuli: muncitor (agricol) indian sau chinez (n.t.) 


balene s-au depărtat mai spre sud şi caută porturi mai 
bune. Flota franceză, fireşte, n-are nimic de făcut în 
Oceanul Pacific. Noii- veniţi se aşază în alte colonii mai 
fertile. Nici un vas de pasageri nu mai vine în vizită. Nici un 
turist nu mai are timp şi nici chef să facă o călătorie pînă la 
capătul lumii. ln Marea Sudului puţine insule sînt atît de 
părăsite ca Insulele Marchize. 


SIHASTRUL DIN VALEA CU PORTOCALI 


Ne-am continuat călătoria printre insule uitate şi în 
dimineaţa următoare am trecut de Mohotani. Poate că 
insula aceasta se numeşte în realitate Mohutane, dacă nu 
cumva Motane sau chiar Motani. Precis, nimeni nu ştie, 
pentru că insula e nelocuită de mai bine de un secol, iar 
ultimii băştinaşi care ar fi putut să dea lămuriri mai exacte 
putrezesc de multă vreme în firidele lor strimte sau în 
grotele aerisite din munţi. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu 
multe alte insule ale grupului. Vechea civilizaţie a fost 
distrusă atit de radical, încît astăzi nu mai eşti uneori sigur 
de adevăratul nume al insulelor. 

Mohotani ni s-a părut, dacă e cu putinţă, şi mai abruptă, 
şi mai stîncoasă, şi mai stearpă decît Tahuata. Motivul pare 
să fie faptul că odinioară au fost aduse aici turme de oi care 
au păscut pînă la refuz toată vegetaţia de pe podişuri. Ca 
urmare, pămîntul s-a uscat, iar puţinele cursuri de apă şi 
izvoarele existente au secat. Majoritatea oilor s-a prăpădit 
de sete, dar cele care au supravieţuit sînt, oricum, 
suficiente ca să roadă din nou iarba de pe platouri pînă la 
rădăcină, lucru care, la rîndul lui, duce din nou la decimarea 
turmelor. În decursul unui întreg şir de ani, circuitul acesta 
dintre cauză şi efect s-a repetat fără milă, rînd pe rînd. 
Există totdeauna destule oi ca insula să rămînă pleşuvă, iar 
hrana e totdeauna insuficientă pentru ca oile s-o poată 
scoate la capăt. Din cînd în cînd, acostează la ţărmul insulei 
vreun scuner şi echipajul porneşte la vînătoare; dar 
rezultatul e de obicei descurajant. Oile sînt atit de slabe, 
încît nu sînt bune nici măcar să scoţi o ciorbă din ele, iar 
lîna le e atît de zbirlită şi de încîlcită, încît nu poate fi 
utilizată. 


Printre marinarii de pe Teretai se vorbea despre o 
escală; din fericire însă pentru noi, lenea echipajului a 
învins şi astfel am brăzdat mai departe marea plină de 
gropi, îndreptîndu-ne spre Fatuhiva. De fapt, după Tahuata, 
ar fi trebuit să ne continuăm drumul spre Hivaoa, care se 
află mai aproape, dar căpitanii polinezieni au un fel 
încîntător de a lăsa toanele şi întîmplarea să hotărască ruta, 
aşa că locul următor de escală a devenit insula cea mai 
sudică din întregul grup al Marchizelor. Pe noi, asta ne-a 
bucurat, căci Fatuhiva se află ceva mai la o parte şi e 
vizitată mult mai rar decit celelalte insule de scunerele care 
transportă copra, aşa că n-am mai fi avut prilejul să dăm 
mai tîrziu pe acolo. 

Cînd spun că ne-am bucurat, îl las la o parte, fireşte, pe 
Larry; pentru el Insulele Marchize păreau acum lipsite de 
orice interes; zăcea jos, în cabina înnăbuşitoare, ghemuit 
într-un colţ, şi refuza să se urce pe punte. Cred că de vină 
nu era numai răul de mare, ci şi faptul că ziaristul se temea 
ca nu cumva să-i scape din ochi preţioasele rolfilme. Ca să 
le ferească de umezeală, Larry le păstra înfăşurate într-o 
grămadă de hirtii şi vîrite într-o cutie mare de tablă pe care 
se culcase cu nădejde. Era neîncrezător mai ales faţă de 
bucătarul corăbiei şi-l acuza pe acesta — pesemne nu cu 
totul fără motiv — că voia să facă „rizoto ă la Kodak“ din 
conţinutul cutiei. 

Pictorul stătea însă cu noi pe punte şi părea că a prins iar 
curaj, după trista vizită în Vaitahu. Cînta, vorbea într-una şi 
gesticula; îl entuziasma nespus fortăreaţa de stincă 
mohorită a Fatuhivei, care se mărea din ce în ce. Insula era 
aidoma celorlalte vizitate pînă acum; nici măcar golful în 
care pînă la urmă am aruncat ancora nu se deosebea de 
cele văzute mai înainte decit prin faptul că era mai mic, 
dacă asta se poate numi deosebire. 

Baie des vierges, Golful Fecioarelor, era trecut pe harta 
marină. La început credeam că numele acesta, intenţionat 
ironic, i-l dăduse văii vreun misionar păţit, după ce 
încercase în zadar să le predice cea de a şaptea poruncă 


femeilor neînţelegătoare. Dar căpitanul îmi dădu o altă 
explicaţie. Arătîndu-mi cu degetul coloanele de piatră uriaşe 
care încadrau golful, încercă să mă convingă cît de mult 
semănau ele cu statuile Fecioarei Maria. Imi venea şi aşa 
destul de greu să văd vreo asemănare, dar înainte de a 
putea fi convins, discuţia ne-a fost întreruptă de un glas 
voios care spunea: 

— Bonjour, messieurs. Vă stau la dispoziţie! lertaţi-mă 
că vă deranjez. Îngăduiţi-mi să mă prezint. Mă numesc 
Alfred Rabouze. Sînt încîntat că pot să vă cunosc. Enchante. 
E o plăcere să primeşti vizite... 

— Hello, Alfred, îi răspunse căpitanul, fără pic de 
ceremonie. 

Eu însă am devenit imediat nespus de politicos. Dar 
francezul m-a învins detaşat şi succesul l-a bucurat atît de 
mult, încît mi-a propus să-i spun Alfred, cum îi spuneau toţi 
ceilalţi. Alfred, un bărbat cochet şi slab, cam între două 
vîrste, purta o mustață îngrijită şi avea părul cărunt. Era 
îmbrăcat în haine bine apretate, de culoare kaki, şi purta pe 
cap cască tropicală. Gesticula încă şi mai şi decît pictorul 
nostru. 

— Locuiesc în valea de colo, numită Omoa, ne spuse el. 
Mă bucur din inimă că aţi venit şi vă rog să vă odihniţi la 
mine. Am copra din belşug, aşa că scunerul o să 
zăbovească mai multişor. Dacă vreţi, puteţi trece chiar 
acum la Omoa. Există o potecă excelentă peste munţi şi am 
să trimit un băiat să vă arate drumul. Eu, din nefericire, 
trebuie să aranjez personal cîteva treburi aici, iar scunerul 
n-o să-şi continue pînă miine drumul spre Omoa. Între timp, 
v-aţi simţi mai bine în casa mea decit pe bord sau în 
Hanavave, cum e numită valea în limba marchizanilor. 

Alfred chemă un băietan de vreo 15 - 16 ani, ne strînse 
mîinile şi ne spuse „La revedere”. Ne plictiseam de moarte, 
şi Marie-Thérèse, şi pictorul, şi eu, aşa că ne-am urcat 
încîntaţi în şalupă. Larry însă continua să clocească în 
cabină, pe cutia lui de tablă. 

Satul din valea Hanavave ni s-a părut mai drăguţ şi mai 


curat decît cel din Vaitahu. Ciţiva dintre băştinaşii întîlniţi 
ne-au salutat şi ne-au zimbit. Ne închipuiam că ne aflăm din 
nou în vesela şi prietenoasa noastră Raroia. Dar pesemne 
că saluturile şi zimbetele băştinaşilor întilniţi nu ni se 
adresau nouă, ci călăuzei noastre. Curînd am trecut de 
ultimele colibe şi ne-am continuat drumul spre partea cea 
mai depărtată a văii, unde munţii se înălţau vertical spre 
cer. Mă întrebam tocmai cum o să-i putem trece şi-mi părea 
rău că am uitat să iau lucrurile cele mai necesare acum, 
adică frînghia şi bocancii pentru căţărat, cînd poteca de 
munte se închise brusc şi, printr-o rîpă îngustă, am intrat 
într-o vale surizătoare, plină de palmieri, care se întindea 
pînă departe, în interiorul insulei. 

— Shangri-La?, strigă pictorul şi, de data aceasta, am 
fost de acord cu el. 

Valea era nelocuită; doar pe alocuri mai întîlneam vreun 
bărbat sau vreo femeie. Bărbaţii nici vorbă că veneau aici 
ca să culeagă fructe, iar femeile mai ales ca să spele rufe în 
pîrîul vijelios care curgea pe fundul văii. Cîţiva băştinaşi se 
scăldau, iar lîngă un stăvilar natural o femeie tînără, cu o 
fişie îngustă de pînză prinsă în jurul coapselor, stătea pe-o 
piatră şi-şi bălăcea picioarele în apă. Femeia era de-o 
frumuseţe desăvirşită şi nu făcu nici un gest ca să se 
ascundă cînd ne-am apropiat de ea. 

— Oh-lă-lă, v-a pictat cineva pînă acum? o întrebă 
pictorul în nostimul lui dialect marsiliez. 

— Haee mai, haee mai, îi strigă femeia. 

Pictorul începu să-şi desfacă grăbit cutia cu unelte şi 
şevaletul pliant. Astfel, l-am pierdut. Cînd l-am zărit pentru 
ultima dată de pe un platou înalt, departe, în interiorul văii, 
lucra de zor, aplecat deasupra şevaletului, în timp ce 
modelul continua să şadă şi să-şi bălăcească picioarele în 
apă. 

Drumul, care altminteri era destul de lat şi de comod, 
urca pieptiş, şi astfel ne-am pomenit curând pe-o creastă de 


20 Shangri-La, ţară muntoasă imaginară, descrisă ca o utopie în romanul 
„Orizont pierdut” (1933) de James Hilton. (n. t.) 


munte, cu vedere liberă în toate direcţiile. Alizeul adia blind 
şi ne răcorea capetele; priveliştea era încîntătoare, cu 
peisajul vulcanului stins de sub noi şi cu marea albastră- 
întunecată care se întindea de jur împrejur. Pentru prima 
dată am început să avem o părere cu adevărat bună despre 
Insulele Marchize. După vreo două ore de mers, drumul 
cobori din nou şi am pornit grăbiţi de-a lungul unei poteci 
înguste şi stincoase, pe lingă coastă. De fapt, poteca era 
atit de abruptă spre sfîrșit, încît am făcut şi noi exact ca 
băiatul care ne servea drept ghid: ne-am lăsat să alunecăm 
cu toată viteza şi, ca nişte alergători lansați pe 1 500 de 
metri, ne-am repezit spre vale, pe ţărmul unui golf în formă 
de semicerc. 

Spectacolul care ne-a întîmpinat acolo cu totul pe 
neaşteptate ne-a făcut să ne oprim brusc şi să privim uimiţi: 
la umbra unui tamanu falnic, un călugăr rotofei, îmbrăcat în 
sutană neagră, juca ping-pong cu un băieţaş cu părul negru. 
Băieţaşul să tot fi avut şapte-opt ani şi abia dacă ajungea la 
marginea mesei, dar era uimitor de sigur pe mişcările lui şi- 
şi silea adversarul transpirat să ţopăie într-una de colo-colo. 

Nu ne aşteptasem să găsim un călugăr jucînd tenis de 
masă în Omoa, şi nici el, de partea lui, pesemne că nu era 
obişnuit să vadă în fiecare zi o femeie şi un bărbat bărbos, 
purtînd şorturi şi coborînd în goană de pe povirnişurile 
muntelui, aşa că trebui să treacă o bună bucată de vreme 
pînă cînd să ne venim în fire şi să ne salutăm. Părintele Al- 
bert părea om de treabă şi, după ce ne-am schimbat şi ne- 
am odihnit un pic în casa gazdei, a venit să ne vadă şi ne-a 
povestit cîte ceva despre condiţiile de viaţă din vale. 

În Omoa, viaţa era aproape la fel de tristă ca şi în 
celelalte insule din grupul Marchizelor. Bîntuiau tot felul de 
boli, beţia era în toi, certurile şi bătăile se iscau aproape 
zilnic, şi nici cu cinstea nu prea se putea lăuda nimeni. 
Singurul lucru mai îmbucurător era faptul că în vale nu se 
aflau aproape de loc negustori care să-i stoarcă pe 
băştinaşi, să-i umple de datorii şi să-i tragă pe sfoară cu 
cine ştie ce nimicuri nefolositoare. Unicul negustor era 


Alfred, dar el avea plantaţii proprii şi nu prea îl interesa să 
stea în prăvălie. Pentru el negustoria era o ocupaţie 
secundară. Îi plăcea mai mult să prepare copra. Băştinaşii 
obişnuiau să-i vîndă lui copra, sau, mai bine zis, s-o schimbe 
pe mărfuri atunci cînd vizitele scunerului erau mai rare; 
altminteri, o vindeau ei înşişi pe bordul vaselor. 

Turiştii nimereau rareori în Fatuhiva. Părintele Albert era 
însă foarte supărat pe cei cîţiva care treceau pe-acolo, căci 
socotea că ei îi tulbură pe băştinaşi. După cîte spunea, 
Fatuhiva era vizitată în special de călători porniţi să facă 
înconjurul lumii sau de amatori ai navigaţiei cu pînze veniţi 
în mici ambarcaţiuni cine ştie de unde. Şi unii şi alţii se 
opreau de obicei doar o zi sau două, fiindcă insula nu avea 
nici un loc sigur de ancorat, şi ţineau să profite cît puteau 
mai mult de timp. La drept vorbind, pe toţi îi interesau 
numai două lucruri: femeile şi antichităţile marchizane. 

Atît bărbaţii, cît şi femeile din vale cereau de obicei 
alcool sau bani gheaţă în schimbul „darurilor” şi ospitalităţii 
lor, iar petrecerile se terminau mai totdeauna cu orgii de 
pomină. Ca un rezultat al vizitelor acestora, spunea 
părintele Albert, băştinaşii începuseră să confecţioneze 
„antichităţi” pe care încercau să le vire pe git, la preţuri 
neruşinate, tuturor vizitatorilor albi veniţi întîmplător pe 
acolo. Părintele văzuse călători în stare să dea chiar un ceas 
de mînă pentru cine ştie ce imitație măruntă şi grosolană a 
vreunui topor de piatră. Cît despre femei, ele se dăruiau 
rareori înainte de a-şi uşura victimele de toate obiectele de 
valoare pe care le aveau asupra lor. 

Toate acestea sunau, fireşte, destul de sumbru, aşa că 
ne-am arătat curioşi să aflăm cum merge munca parohiei în 
asemenea condiţii. Părintele Albert ne mărturisi că 
întîmpină greutăţi mari, dar adăugă că nutrea totuşi mari 
speranţe în rezultatul final. Ca un semn deosebit de 
îmbucurător socotea faptul că izbutise de curînd să-i facă 
pe enoriaşi să se intereseze atit de tenisul de masă, cît şi de 
fotbal. De asemenea, se începuse construirea unei biserici 
şi, chiar dacă lucrurile mergeau încet, existau perspective 


că va fi terminată în decursul vieţii lui. De fapt, asta era tot 
ce-şi dorea, ne declară părintele Albert cu modestie. 

Pe cînd stăteam de vorbă, au venit doi bărbaţi cu un 
pachet mare, învelit în frunze, pe care începură să-l desfacă 
încet şi cu multă grijă. 

— Kea tuki popoi e uu, spuse unul din ei. 

Foarte exact. In pachet se aflau cîteva pive de piatră, la 
fel cu cele folosite pentru baterea fructelor de pîine dospite 
şi cîteva măciuci lungi de lemn, armele cele mai obişnuite, 
pe vremuri, ale băştinaşilor. Atît pivele de piatră, cît şi 
măciucile de lemn arătau a vechi. Pivele erau minjite pe 
deasupra cu pămînt şi păreau dezgropate de curînd. 

— Pae ahura tare Marite, spuse bărbatul care întreținea 
discuţia. Asta însemna că cere cincizeci de dolari pentru 
antichităţi. 

— Nu cumpăraţi nimic, ne spuse părintele Albert. Pivele 
de piatră nu sînt veritabile. Le-au făcut ei, de curînd, şi le-au 
îngropat ca să pară vechi. Măciucile de lemn sînt făcute de 
chinezi, în Tahiti. Uitaţi-vă mai atent şi o să descoperiţi că 
au un strat de lac pe deasupra. Oamenii ăştia le-au frecat 
puţin, ca să pară folosite. De altfel, numai asta au făcut 
timp de cîteva, săptămâni! 

Am refuzat aşadar, recunoscători, dar băştinaşii nu s-au 
lăsat. 

— Veniţi să-l vedeţi pe batrînul nostru înţelept tatuat, ne 
spuseră ei. 

— E adevărat că există aici un om cu picioarele tatuate, 
aprobă părintele Albert, călcîndu-şi pe inimă. E ultimul din 
tot grupul Marchizelor. Dar cred că e mai bine să vă 
însoțesc, altminteri au să vă ceară bani ca să vi-l arate. 

Am pornit repejor la drum, spre o cocioabă dărăpănată 
care se afla ceva mai sus, pe vale, şi am găsit un băştinaş 
de vreo şaptezeci de ani, care părea grozav de şiret şi de 
mucalit. Sigur, o să-i putem vedea picioarele pe care tatăl 
lui, ultimul maestru în arta tatuajului din ciîţi trăiseră pe 
insulă, i le împodobise pe cînd era mic. Dar, fiindcă era cam 
obosit, s-ar fi simţit totuşi mai bine dacă i-am fi dăruit o 


duşcă de vin roşu înainte de a începe spectacolul. Unul din 
băştinaşi, care, vădit lucru, prevăzuse că o să ceară, scoase 
o sticlă şi, pentru garanţie, o trimise din mînă în mînă 
tuturor celor de faţă. Bătrînul se învioră vizibil şi, fără pic de 
jenă, îşi lepădă imediat pantalonii lui lungi. După părerea 
părintelui Albert, tatuatul purta pantaloni lungi fiindcă îi era 
ruşine de picioarele lui ţipător de păgine; eu însă mă întreb 
dacă nu-i purta mai curînd ca să-i împiedice pe alţii să 
cîştige bani de pe urma picioarelor lui. In plus, pantalonii 
lungi îi asigurau totodată exclusivitatea dreptului de 
reproducere. 

Oricum ar fi fost, picioarele îi erau demne de văzut. 
Tatuajele reprezentau, fără îndoială, vechi şi autentice 
motive marchizane, iar nuanţa verzuie dovedea că tatuajul 
fusese făcut de multă vreme. Ambele picioare erau 
acoperite în întregime cu chipuri de zei vicleni şi cu capete 
omeneşti stilizate. Mă gindeam să fotografiez picioarele 
bătrînului, dar de cum am scos aparatul, el a şi sărit în sus 
şi şi-a pus repede pantalonii. 

— Poza costă două mii de dolari, mi-a spus tatuatul, 
ferm. 

— Poate vrei să zici doi dolari, i-am răspuns eu, 
cunoscînd întruciîtva felul neglijent al polinezienilor de a 
lucra cu cifrele şi mai ales cu zerourile. 

— Ba nu, dar cu două sute poţi să faci o poză. Un 
american care a trecut pe aici mi-a scris din Chicago că 
plăteşte două sute ca să-mi facă o poză. 

— Bine, dar asta ar însemna să-ţi tai picioarele şi să i le 
trimiţi în America. Altfel cum ar putea să facă poza? Eu nu-ți 
cer lucruri atît de absurde. 

— Hm!... Dacă dai doi dolari, poţi să faci poza, se învoi 
pînă la urmă bătrînul. 

N-aveam însă nici un chef să urmez pilda lui Larry. 
Plătitul fotografiilor e un obicei prost, care deschide drumul 
la noi şi noi încercări de şantaj. De aceea i-am răspuns: 

— Îți fac o poză cu toată familia, ca s-o poţi pune în 
ramă şi s-o agăţi în perete, dacă mă laşi să-ţi fotografiez 


picioarele. 

Bătrînul a mai tras o duşcă din sticla cu vin şi s-a luminat 
la faţă. 

— Atunci dă-i drumul. Fă cîte poze vrei. Numai să fiu şi 
eu în ele... 

Trebuie spus că reducerea aceasta de preţ era cu totul 
neobişnuită, aşa că m-am grăbit să fotografiez, ca să nu-i 
las timp bătrînului să se răzgîndească. 

Cei doi băştinaşi care ne aduseseră erau tare 
nemulţumiţi de felul cum decurgeau lucrurile şi încercau cu 
disperare să găsească vreun alt mod de-a scoate măcar un 
gologan de la noi. 

— Nu vreţi să auziţi nişte legende vechi? ne spuse unul 
din ei. Bătrînul e singurul care mai ştie cîteva. 

Celălalt mai scoase o sticlă cu vin şi o puse în faţa 
bătrînului, care trase o duşcă zdravănă înainte de-a o lăsa 
din mînă. 

— Ştiţi voi ce înţeles au numele tuturor insulelor? Ei 
bine, aflaţi că zeul Atea a clădit odată o casă. Temelia casei 
era Nukuhiva, stilpii erau Uapou, căpriorii erau Hivaoa, iar 
celelalte insule, da, celelalte insule, erau pereţii casei... 
Apoi a venit un val uriaş şi a măturat casa şi ea s-a făcut 
bucăţi şi s-a împrăştiat, şi cel mai departe a fost aruncată 
Fatuhiva. Numai Noe a scăpat şi a intrat într-o barcă mare, 
cu toate animalele, cu măgari, cu porci şi cu cîini. Apoi 
corabia a pornit la drum... 

— Asta ai scos-o din Biblie, l-am întrerupt eu. 

— Aşa e, dar stai puţin, cred că le-am încurcat, făcu 
bătrînul şi începu să se gindească adînc. Atea, el a clădit... 
stai să mă mai gîndesc un pic... 

Se lăsă pe spate şi închise ochii. Cele două călăuze se 
aşezară abătute într-un colţ. M-am uitat vesel la bătrîn. 
Respira regulat şi liniştit. Peste o clipă adormise. 

Cei doi băştinaşi care ne aduseseră păreau atit de 
desperaţi, încît i-am aşezat în faţa casei, în bătaia soarelui, 
şi i-am fotografiat. Greşeala aceasta n-ar fi trebuit s-o fac 
pentru nimic în lume! Cit ai clipi, unul din băştinaşi porni în 


goană, îşi aduse nevasta şi, radiind de bucurie, îmi arătă 
picioarele ei, care erau grozav de umflate. Femeia avea 
elefantiazis, ca mulţi alţi locuitori ai văii, şi am fost nevoit s- 
o fotografiez separat. Soţul ei mă credea pesemne 
specialist în ortopedie şi spera să-mi poată înlocui calitatea 
prin cantitate. Celălalt ghid nu vru să se lase nici el mai 
prejos, şi se oferi să se urce în munţi ca să ne aducă de 
acolo craniul bunicului său, pus la păstrare într-o grotă. 
Propunerea ne-ar fi interesat, nici vorbă, dar drumul pînă la 
grotă ţinea o zi întreagă şi omul ar fi cerut probabil să-l 
plătim cu ora, aşa că l-am refuzat politicos, dar ferm. 

Doi băieţaşi, care aveau evidente veleităţi ca în viitorul 
apropiat să preia şi să continue cu succes exploatarea 
turistică a văii, se iviră în crăpătura uşii uitîndu-se pe furiş şi 
se oferiră să ne arate, pentru ridicula plată de două ţigări, 
un loc de înmormiîntare străvechi, cu cranii autentice, aflat 
numai la cîteva sute de metri în susul văii. Le-am dat două 
caramele şi i-am urmat, mai mult ca să scap odată de ghizii 
care nu ne slăbeau o clipă. Puştii ne-au condus pînă la un 
morman de pietre şi ne-au arătat cu mândrie cîteva cranii 
nălbite, aliniate drăgălaş pe-o lespede plată. 

Craniile de polinezieni sînt rare în majoritatea colecţiilor 
ştiinţifice, aşa că le-am luat imediat cu mine, sperînd că 
părintele Albert îi va putea convinge pe băştinaşi că locul 
unor cranii e mai degrabă la adăpost, într-un muzeu, decît 
într-un morman de pietroaie. Părintele Albert s-a apucat 
însă cu mîinile de cap cînd am sosit purtînd în braţe 
„preţioasele” achiziţii şi ne-a spus: 

— Dragii mei, astea nu sînt cranii marchizane. Puținele 
cîte au mai rămas se află toate puse la loc sigur, în grotele 
din munţi. Testele astea sînt ale unor chinezi leproşi, 
lepădaţi aici de pe un vas, pe cînd se aflau în agonie. Lucrul 
acesta s-a petrecut înainte de venirea mea, şi nimeni nu şi- 
a bătut capul să-i ajute sau să-i îngroape. 

— Atunci n-ar fi bine să-i îngropăm acum? 

— Nu, nu... chinezii erau păgini şi nu-i putem îngropa în 
cimitir! 


Păcatele părinţilor se răsfring asupra copiilor, spune 
Scriptura, şi, după faptele unora dintre chinezi, nu mă miră 
prea mult că sărmanii leproşi au fost lăsaţi în plata 
Domnului, chiar după moarte. Am ascuns toate ţestele într- 
o crăpătură a unui vechi altar păgin şi le-am acoperit cu o 
lespede. Aşa, cel puţin, n-au să mai fie expuse pîngăririi. 

Noul nostru prieten Alfred sosi către amiază, spre 
surprinderea noastră, călătorind peste munţi în tovărăşia 
pictorului, care venea braţ la braţ cu modelul său. Tustrei se 
aflau într-o dispoziţie cît se poate de bună şi rideau şi cîntau 
în gura mare. 

— Hei, pictorul rămîne la mine, ne strigă Alfred de 
departe. 

Pictorul îi confirmă spusele. Tabloul nu era încă gata, dar 
Hakapau, aşa se numea modelul, avea să-i pozeze şi în ziua 
următoare. În afară de asta, pictorul nostru mai plănuia să 
facă o mulţime de alte tablouri, care aveau să-i ceară mult 
timp (şi spunînd acestea o privi încîntat pe Hakapau), aşa 
că se hotărise să rămînă. Poate că avea să rămînă pentru 
totdeauna, căci totul i se părea bun şi frumos în Fatuhiva, 
iar el avea acum de lucru: urma să-i zugrăvească locuinţa 
lui Alfred. Fireşte, munca aceasta nu prea se potrivea cu 
înalta lui calificare, dar, din nefericire, un pictor trebuie să 
mai cîştige bani şi pentru mîncare, chiar dacă se află in 
paradis. Aşa o să aibă posibilitatea să termine tabloul cu 
Hakapau, care avea să fie o capodoperă (spunînd asta, 
pictorul o privi din nou încîntat pe Hakapau, care nici vorbă 
că era şi ea de aceeaşi părere, căci îi răspunse printr-un 
zinibet suav). 

— Toate bune şi frumoase, îi spusei eu. Dar unde o să 
locuieşti? 

— Asta aranjăm noi, negreşit, se grăbi Alfred să 
intervină. Ah, ce zile minunate o să petrecem. Avem de 
vorbit despre o grămadă de lucruri. Despre Paris, de pildă. 
Cum e anul ăsta la Tabarin? O să ne plimbăm cu gîndul de-a 
lungul cheiurilor şi o să ne facem un Cafe Flore, aici, pe 
terasă. Ah, oraş ca Parisul nu există pe lume! Pe una din 


străduţele care duce spre Champs-Elysées şi care se 
numeşte Arcades — o ştiţi cumva? — e un mic restaurant 
unde se serveşte „Canard farci ă la fagon du Limousin“, 
adică rață împănată cu ceapă şi cu castane. Am şi reţeta. 
Ah, Parisul!... 

— lertaţi-mă, i-am spus eu calm, dar dacă vă place atit 
de mult viaţa de oraş, de ce aţi părăsit Parisul? 

— Am părăsit Parisul?! Păi eu n-am fost niciodată la 
Paris. Sînt născut aici, în Patuhiva. N-am trecut niciodată 
dincolo de Tahiti. Dar am citit tot despre Paris, îi cunosc 
fiecare stradă, şi într-o bună zi sper să pot călători pînă 
acolo. Ah, Parisul!... 

Deocamdată pictorul părea absolut mulţumit cu 
Fatuhiva, căci îi răspunse lui Alfred cu un entuziasm cel 
puţin egal: 

— Da, da Parisul! O să creăm aici ceva şi mai şi decit 
Parisul. Am găsit, în sfîrşit, ce căutam. Am găsit pace şi 
linişte şi oameni prietenoşi. O să-mi clădesc o colibă cu o 
încăpere mare pentru atelier, şi o să găsesc oricînd un 
suflet care să aibă grijă de mine. 

Privirile i se opriră la Hakapau, care-i zimbea şi-l aproba 
dînd din cap, ca şi cînd ar fi început pe neaşteptate să 
înţeleagă franceza. 

— O să fie bine, spuse Alfred voios. Ai să-ţi clădeşti un 
atelier şi o să lucrezi în el ziua, iar seara o să cobori încoace 
ca să stăm la taifas amîndoi pe verandă. Îți arăt eu locul 
unde obişnuiau europenii să-şi clădească locuinţele. 

— Obişnuiau să-şi clădească locuinţe? îl întrebai eu 
mirat. Dar cîţi europeni au locuit în valea asta? 

— Stai să mă gîndesc... Fireşte, n-au fost decit trei. Adică 
patru, cu mine. La început, îl aveam pe tata. El venise aici, 
în vremurile bune de odinioară, cînd un alb nu era silit să 
taie la nuci şi să facă toată ziua copra, ca să se întreţină. 
Singurul lucru de care avea nevoie era barba. 

— Barba? 

— Da... Nu ştii că pe vremuri din fire de barbă se făceau 
brățări şi podoabe? Fiindcă băştinaşii aveau rareori barbă, 


materialul era foarte căutat şi aproape la fel de prețuit ca 
aurul şi platina în Europa. Tata avea încă de pe cînd era 
destul de tînăr o barbă bogată. Venise aici ca marinar pe o 
balenieră, se îndrăgostise de mama mea, care era fata 
căpeteniei, şi fusese primit cu entuziasm de întreaga 
familie. Toţi aveau grijă să nu ducă niciodată lipsă de nimic 
şi singurul lucru pe care i-l cereau era să se radă doar o 
dată pe an şi să le dăruiască lor barba. Tata a dus o viaţă 
minunată şi cît a trăit n-a ştiut ce-i munca. Dar astea se 
petreceau pe la sfirşitul secolului trecut. Acum totul s-a 
schimbat şi nu se mai poate trăi aşa... 

Mi-am miîngiiat plin de invidie barba şi l-am lăsat pe 
Alfred să-şi urmeze povestirea. 

Deci, la început a fost tata... Am aşteptat apoi pînă pe la 
sfîrşitul anului 1939, cînd s-a mai stabilit aici un european. 
Era un tînăr savant, cu soţia. Colecţionau insecte şi animale. 
Se simțeau atît de bine şi le plăcea atît de mult Omoa şi noi 
toţi de-aici, încît s-au hotărît să rămînă. Dar au făcut prostia 
să plece în Europa cu puţin înainte de izbucnirea războiului. 
Voiau să-şi vadă rudele şi să-şi facă rost de mobilă. Cred că 
au fost ucişi în vreun bombardament, căci nu s-au mai 
reîntors. l-am regretat din toată inima. Erau atit de 
simpatici şi amabili! Toţi localnicii îi iubeau şi organizau 
adeseori petreceri pentru ei. O familie băştinaşă îi adoptase 
chiar şi îi ajuta ca şi cînd ar fi fost de-ai lor. Tinăra soţie 
învățase să împletească rogojini din frunze de cocotier, ca o 
adevărată  marchizană, şi  gătea numai  miîncăruri 
polineziene. Soţului îi plăcea să pescuiască şi să se caţăre 
pe munţi. Cred că erau destul de săraci, fiindcă nu aveau 
bagaj şi nici un fel de cutii de conserve sau mîncare 
europeană. 

— Nu, zău! făcu pictorul rizînd cu hohote. Aici, în Insulele 
Marchize, se poate trăi ca în rai chiar dacă băştinaşii nu 
umblă cu fuste de rafie şi nici nu locuiesc în colibe făcute 
din frunze de palmier. Tu, care erai atit de sceptic, poţi să 
vezi că te-ai înşelat. Trebuie doar să găseşti locul nimerit. 
Sînt de acord că Vaitahu a însemnat o decepţie, din toate 


punctele de vedere. Dar aici, în Omoa, e cu totul altfel. 
Faceţi ca mine! Larry nu mai are ce spera. N-are decit să se 
întoarcă acasă. Dar voi rămîneţi aici. 

— Da, rămiîneţi, strigă şi Alfred ridicîndu-se în picioare. 
Dacă o să fim patru, o să jucăm cărţi, seara! N-aveţi decit 
să vă faceţi o casă pe platforma de piatră unde au locuit 
savantul şi soţia lui. Pictorul poate să-şi clădească atelierul 
pe altă platformă, ceva mai încolo. Ura! Bine aţi venit! 

— Arată-ne mai îritii locul de casă, spuse Marie-Thérèse 
fără să se entuziasmeze, şi eu am fost imediat de acord cu 
propunerea aceasta grozav de înţeleaptă. 

Alfred părea că nu prea are chef să facă slujba de 
călăuză şi spuse că n-avea nici un rost să ne grăbim. Mai 
bine ne-am odihni puţin şi am mînca ceva. O să avem 
destul timp să vedem locurile de casă şi ar fi mult mai 
cuminte să aşteptăm pînă va pleca scunerul şi va avea şi el 
mai mult timp liber. Noi însă nu ne-am lăsat. Dacă scunerul 
apuca să plece, iar noi vedeam abia după aceea că lucrurile 
nu arătau atît de grozav pe cît le zugrăvea Alfred — ceea ce 
eu şi bănuiam de altfel — n-am mai fi avut, timp de o lună 
sau două, altă posibilitate să părăsim insula. În cele din 
urmă Alfred cedă şi ne însoţi de-a lungul văii, în sus. 

Era tîrziu, după-amiază, şi soarele dispăruse de mult pe 
după crestele înalte şi prăpăstioase ale munţilor. În 
vegetaţia deasă, coroanele copacilor formau un acoperiş 
gigantic prin care, doar ici-colo, se strecura cîte un pic de 
lumină difuză. Incepusem să mă gîndesc la cuvintele Bibliei 
despre „Valea umbrei de moarte” şi simţeam cum mi se 
stringe inima. Cînd ochii mi s-au deprins cu 
semiobscuritatea am descoperit totuşi ceva care m-a 
înviorat puţin. Vegetaţia de sub bolta copacilor uriaşi era 
formată aproape numai din portocali. Înaintam printr-o 
adevărată pădure de portocali şi în fiecare pom atârnau 
sute de fructe verzi. 

— Păcat că nu sînt coapte, spuse Marie-Thérèse; după 
specialităţile fără vitamine ale bucătarului de pe corabie, 
puţină zeamă de portocale ar fi minunată. 


— Sint coapte, îi răspunse Alfred. Aici, coajă portocalelor 
nu se îngălbeneşte. Multe din ele sînt coapte, deşi au coaja 
verde-cocilit. 

Şi dobori cu un băț câteva care nouă ni s-au părut bune 
la gust. Pe jos zăceau mii de portocale putrezite. L-am 
întrebat mirat pe Alfred de ce nu culegea nimeni fructele ca 
să le trimită în Tahiti, unde se vindeau cu şase coroane 
duzina. 

— Tinere, nu prea te pricepi la afaceri, îmi răspunse el 
rizind. Îţi dai seama, căpitanii de scunere n-au nici un 
interes să cumpere portocale, fiindcă îşi pot lăsa oamenii 
din echipaj să le culeagă pe gratis. In general, nici nu vor să 
aibă mai mult de cîteva lăzi; dacă iau mai multe, preţul 
scade rapid pe piaţa din Papeete. 

— Dar de ce nu trimit băştinaşii portocale în Tahiti? Cred 
că ar putea să le transporte ieftin, cu mică viteză, ca să-şi 
acopere cheltuielile. 

— Haha! Şi-ţi închipui că ar ajunge în stare perfectă? A 
existat un nebun care a încercat să facă asta odată, dar 
cînd au ajuns la destinaţie, portocalele lui erau putrede sau 
strivite — cine ştie de ce... Şi omul s-a văzut nevoit să 
plătească spezele de transport. 

— Hm, dar atunci de ce-i lasă băştinaşii pe marinari să 
culeagă portocale fără plată? 

— Asta e simplu. Fără scuner n-ar fi zahăr, n-ar fi făină, 
n-ar fi tutun, n-ar fi spirt. lar fără mărfurile astea, nimeni nu 
s-ar putea descurca. Cel mai bun lucru e să rămii prieten cu 
căpitanul şi cu intendentul lui. 

— Dar e păcat de portocale... 

— Se poalte. În orice caz, aici se găsesc destule ca să 
aprovizioneze întreaga Oceanie Franceză. Citeodată, după 
vreo furtună, pămîntul e acoperit cu portocale, iar apa din 
pîrîu are gust de oranjadă. 

Am mers de-a lungul unei poteci de lut alunecos, care 
şerpuia prin vegetaţia impunătoare. Din loc în loc eram siliţi 
să trecem prin apă, peste vreun pîrîu rece ca gheaţa. Aerul 
era umed şi greu. Verde, verde pretutindeni. Şi nicăieri o 


floricică măcar... Nicăieri măcar o pată de culoare care să 
întrerupă monotonia. Unde naiba avea de gînd să ne ducă 
Alfred? Deodată, binevoitorul nostru ghid se opri şi arătă cu 
degetul spre povârnişul muntelui: 

— Acolo e locul. 

Ne-am uitat mai atent şi am văzut nişte lespezi mari, 
aşezate între frunze de taro în formă de inimă şi mari cit 
roţile de bicicletă. Printre rădăcinile de taro, sălbăticite, se 
desluşea platforma de piatră. Aici locuise tînărul savant, 
împreună cu soţia lui. Alfred îşi scoase din teacă cuțitul cel 
lung, de pădure, şi începu să croiască o cărare. Pictorul 
deschise şi el un briceag ruginit şi porni energic la atac 
împotriva lujerilor de taro. Era entuziasmat de perspectiva 
de a-şi putea construi un atelier din bambus împletit, şi, pe 
cînd înainta ca o vijelie prin vegetaţie, ne povestea cu de- 
amănuntul cum o să-şi aranjeze locuinţa. Noi însă 
deveniserăm mai circumspecţi decît pînă acum. Aici, în 
perioada pre-europeană, fusese o aşezare de marchizani; 
dovadă, multele temelii de case. Dar oare nu arăta altfel 
valea pe atunci? Pe vremea canibalismului, locul fusese cu 
siguranţă deschis, luminos şi bine îngrijit. Întunericul şi 
umezeala de acum nu erau oare primejdioase? Savantul şi 
soţia lui păreau că se simţiseră bine cît locuiseră aici. 

Cu siguranţă că locul ar arăta cu totul altfel dacă ar fi 
puţin defrişat... 

— Cînd Tori şi soţia lui locuiau aici, se înţelege că locul 
arăta mult mai drăguţ, spuse Alfred răspunzînd parcă, fără 
să-şi dea seama, gândurilor mele. Dacă aţi fi văzut numai 
casa lui Tori!... 

Tori, Tori... Tînăr savant... Creierul îmi lucra cu febrilitate. 
Unde mai auzisem oare numele acesta? Aveam senzaţia 
sigură că ştiam povestea locuinţei lui Tori, din valea cu 
portocali. Şi, deodată, mi-am amintit. Cum de nu mă 
gândisem pînă acum? Chiar Tori, în persoană, îmi povestise 
odată aventurile lui, căci Tori nu era altul decit Thor 
Heyerdahl?!. De mult, în tinereţe, Thor plecase în călătorie 


21 Thor Heyerdahl, şeful expeditiei „Kon-Tiki“ şi autorul cărţii cu acelaşi 


de nuntă spre Marea Sudului şi locuise multă vreme în 
Insulele Marchize. Dar cum în vremea cînd îmi povestise 
toate acestea nu prea eram tare la geografie, încurcasem 
numele Insulelor Marchize şi crezusem că a locuit pe 
Hivasa. Fără îndoială însă că aici era locul unde se stabilise 
Thor. Valea, casa de pe platforma de piatră, timpul — puţin 
înainte de război — toate se potriveau. Băştinaşii îi spuneau 
Tori, fiindcă le venea greu să-i pronunţe numele. 

Şi chiar povestea lui Tori fusese aceea care ne hotărise, 
pe Marie-Thérèse şi pe mine, să luăm cu noi atita 
echipament, căci ne dăduse o imagine realistă a Insulelor 
Marchize, de la bun început. Imaginea aceasta o cunoşteam 
prea bine, şi era cu mult mai sumbră decît versiunea 
înfrumuseţată a lui Alfred. 

Cîndva, către sfârşitul lui 1939, Tori şi soţia lui părăsiseră 
Norvegia. Civilizaţia noastră îi dezgustase profund; cei doi 
soţi se hotăriseră să întoarcă spatele întregii lor vieţi de 
pînă atunci. Thor, fireşte, nu era primul om sătul pînă în git 
de viaţa noastră civilizată, trăită în grabă, plină de griji şi 
necruțătoare. Încă de pe vremea lui Rousseau, în cercurile 
franceze de la Curte existase moda plimbării prin parcurile 
castelelor, în costume de păstori sau de păstoriţe, alături de 
mioare îngrijit pieptănate. Generaţiile de mai apoi au scris 
poezie primitivistă sau au devenit propagatori ai nudităţii. 
Thor Heyerdahl dispreţuia însă asemenea soluţii forţate. Şi 
atunci, ca totdeauna, de altfel, ţinea să-şi rezolve problema 
în mod radical. S-a hotărit să se reîntoarcă la epoca de 
piatră, ca să vadă cum era în realitate viaţa primitivă, atît 
de lăudată. Paradisul lui natural trebuia să aibă un climat 
plăcut şi să fie situat cît mai departe cu putinţă de lumea 
civilizată. După cercetări minuţioase, Thor ajunse la 
concluzia că Insulele Marchize îndeplineau cel mai bine 
cerinţele şi cumpără, fără să şovăie, două bilete pînă acolo. 
Două bilete pentru dus. 

Poate că multora nu li se pare chiar atit de neobişnuit să 
pleci spre Marea Sudului. Sute, ba chiar mii de oameni, 


nume, tradusă în limba romînă în 1960. (n.t.) 


pornesc în fiecare an într-acolo ca să înceapă o viaţă nouă, 
mai bună, aşa cum pornise şi Thor. Şi ei vor să se reîntoarcă 
la natură. Dar, la drept vorbind, toţi trişează. Cel puţin cei 
pe care i-am întîlnit sau i-am cunoscut eu. Pentru că duc cu 
ei un întreg bagaj din civilizaţia atit de detestată, duc cu ei 
unelte, bani, cărţi, haine şi alte lucruri. Doar cîțiva dintre ei 
ajung într-adevăr pînă acolo încît să încerce să trăiască la 
fel cu băştinaşii din zilele noastre; dar şi atunci, nu se 
gîndeşte nimeni că modul de viaţă al băştinaşilor e 
schimbat astăzi pretutindeni în Polinezia. Băştinaşii folosesc 
chibrituri în loc să-şi procure focul prin frecarea unor bucăţi 
de lemn. Îşi fierb mîncarea în cratiţe necunoscute mai 
înainte. Beau lapte, mănîneă brînză şi carne de vită, care 
sînt toate alimente introduse de europeni. Şi aşa, am putea 
continua la nesfirşit enumerarea schimbărilor. Nu înseamnă 
că te-ai întors la natură numai dacă încerci să trăieşti la fel 
ca marchizanii din zilele noastre (ceea ce, sincer vorbind, 
puţini albi sînt dispuşi s-o facă). Ar trebui să te întorci cu 
mult înapoi, în timp. 

Şi asta este tocmai ceea ce aveau de gînd să facă Thor 
Heyerdahl şi soţia lui, iar încercarea lor era la fel de unică 
pe cit era de temeinic pregătită. Nu numai că citiseră 
despre condiţiile vieţii de odinioară, dar mai şi stătuseră 
cîteva luni în Tahiti, înainte de a lua vaporul spre Insulele 
Marchize, ca să înveţe practic ce mai ştiau băştinaşii despre 
vechile obiceiuri şi moravuri. 

De ce au debarcat tocmai în Omoa, habar n-am. Poate 
că îşi fixaseră locul acesta dinainte sau poate că a 
intervenit faptul că, şi atunci ca şi acum, Alfred era omul 
care îi întîmpina cel mai prietenos pe albii sosiți în grupul 
Marchizelor. Oricum, soţii Heyerdahl au primit locul acesta 
de pe vale, unde au putut să-şi clădească o locuinţă. Au 
defrişat terenul şi au dormit, pentru început, într-un şopron 
improvizat. Şi-au făcut farfurii din scoici de stridii şi cupe din 
coji de nucă de cocos; fructele cu care se hrăneau le coceau 
direct pe foc. Într-un fel de bazin natural, din piatră, aflat în 
pîriu, puteau să facă băi răcoritoare, minunate. Cei doi soţi 


îşi închipuiau că descoperiseră paradisul. 

Dar prima încîntare le trecu, totuşi, repede. Cu toate că 
lărgiseră spaţiul pentru viaţa cea veselă şi defrişaseră un 
luminiş convenabil, locul rămăsese tot întunecos şi umed. 
Merindele, magazia şi chiar cei doi locuitori mucegăiau. În 
plus, mai exista şi chinul pricinuit fără încetare de roiurile 
uriaşe de ţînţari, iar fructele pe care le stringeau erau 
devorate în cîteva ore de libărci şi de alte gîngănii. Soții 
Heyerdahl şi-au dat seama că au nevoie de-o locuinţă ca 
lumea dacă vor s-o scoată la capăt; dar ca să-şi facă 
locuinţa într-un timp nu prea îndelungat, trebuia neapărat 
să ceară ajutorul băştinaşilor. Altminteri, nu era de loc greu 
să găseşti oameni dispuşi să lucreze, fireşte, contra plată 
zilnică. Cînd băştinaşii au început munca, totul mergea însă 
ciudat de încet. Cînd îi căutai dispăreau în desiş; pretindeau 
că se duc după bambus şi se întorceau spre seară, cu 
mîinile goale. Lui Thor i s-a părut o veşnicie pînă cînd 
bambusul necesar a fost, în sfârşit, adus; acum, însă, 
trebuia lăsat să se usuce. Şi aşa se întâmpla cu toate. Nu e 
nevoie să mai adaug cit timp i-a luat clăditul propriu-zis şi 
nici că l-a costat foarte scump. Şi cum băştinaşii se 
obişnuiseră să primească plată, au folosit prilejul ca să-i 
pretindă chirie şi pentru loc. 

Locuinta cea nouă era, într-adevăr, destul de 
satisfăcătoare; în schimb, însă, problema hranei deveni din 
ce în ce mai dificilă. În împrejurimi creşteau doar cocotieri şi 
portocali. Ceva mai sus, pe vale, existau arbori de piine şi 
banani, dar adesea era greu să ajungi la fructe, iar fructele, 
fireşte, nu erau coapte tot timpul. În afară de asta, lipsa de 
variaţie a hranei era întristătoare. Fructele de piine şi 
portocalele sînt excelente dacă mai ai şi altceva pe lîngă 
ele. Soții Heyerdahl începură să simtă o silă cumplită faţă 
de fructe. Şi unde mai pui că nu erau niciodată sătui cu 
adevărat. În plus, puterile începură să le scadă fie din 
pricina lipsei de vitamine, fie pentru că duceau o viaţă 
istovitoare. 

Tocmai acum, cînd aveau cea mai mare nevoie de 


ajutorul băştinaşilor, îi părăsiră toţi, cu o singură excepţie: 
deşiratul de Pakeekee îşi dădu toată silinţa să-i ajute, le 
arătă cum se prind creveţii de rîu, unde se află cei mai buni 
pomi fructiferi, ba îi mai şi invită din cînd în cînd la masă. 
Oricît ar părea de ciudat, ajutorul acesta mai mult le-a 
dăunat celor doi soţi. Incetul cu încetul, ei şi-au dat seama 
că Pakeekee se afla în afara comunităţii celorlalţi băştinaşi 
şi că era tratat chiar cu duşmănie de ei, numai fiindcă era 
protestant, pe cînd ei erau catolici. Problemele religioase 
mai au încă o mare importanţă pretutindeni în Marea 
Sudului, iar duşmănia între membrii diferitelor comunităţi 
este adeseori cumplită. Pakeekee aflase că Thor şi soţia lui 
erau protestanți şi se bucurase din suflet că găsise, în 
sfârşit, doi coreligionari. Se înţelege însă că nu întârzie să le 
povestească şi celorlalţi băştinaşi de pe vale cărei biserici 
aparţineau noii lui prieteni, din care pricină duşmănia şi sila 
nutrită de ceilalţi faţă de Pakeekee se răsfrînse şi asupra lui 
Thor şi a soţiei lui. Din clipa aceea toţi băştinaşii de pe vale 
refuzară să-i mai ajute, chiar pentru bani, şi-şi dădură toată 
silinţa să le facă ereticilor o viaţă cît mai amară. 

Ca o culme a nenorocirilor, soţii Heyerdahl se 
îmbolnăviră tocmai atunci. Cît timp fuseseră sănătoşi, 
izbutiseră să se descurce cu hrana şi cu munca de fiecare 
zi; după citeva luni, însă, ulceraţiile tropicale începuseră să-i 
hărţuiască, punîndu-i aproape în imposibilitate de-a se 
mişca. 

Pe picioarele lor îşi făcuseră apariţia nişte bubuliţe atit 
de mici şi de neînsemnate, încît la început aproape că nici 
nu le luară în seamă. Bubuliţele crescuseră însă repede şi 
se deschiseseră. Pînă la urmă, se transformaseră în ulceraţii 
purulente, mari cît o ceaşcă de ceai. Cu toate că Thor 
încerca toate cataplasmele şi plantele medicinale cu putinţă 
de imaginat, ulceraţiile nu voiau de loc să dispară. 

Adiînc întristaţi, Thor şi soţia lui se hotăriră să părăsească 
Omoa şi să caute îngrijire medicală în Hivaoa, unde nu se 
putea să nu găsească vreun infirmier băştinaş mai priceput. 
Soarta a vrut însă ca tocmai atunci să aibă loc o serioasă 


scădere de preţ a coprei. Ca urmare, pe căpitanii de vase 
nu i-a mai interesat de loc vizitarea Insulelor Marchize. 
Băştinaşii refuzau să-i împrumute albului protestant pirogile 
sau bărcile lor cu pînze, din care princină Thor a fost nevoit 
să ia o hotărtîre disperată: cum pe țărm zăcea, pe jumătate 
îngropată în nisip, o veche barcă de salvare, crăpată de 
uscăciune, şi cum altă scăpare nu exista, Thor s-a apucat să 
dezgroape barca şi s-o repare. Încet-încet, i s-au mai 
alăturat cîţiva băştinaşi, bolnavi şi ei, şi care, cine ştie din 
ce pricină, nu puteau conta pe vreun ajutor din partea celor 
care aveau bărci. Cu ei împreună, Thor a terminat 
reparaţiile şi a pornit în larg. Între Fatuhiva şi Hivaoa e o 
distanţă de patruzeci de mile marine, stînci submarine nu 
există, iar curentul e totdeauna puternic. Se înţelegeeă 
traversarea intr-o barcă de salvare care ia apă şi cu un 
echipaj bolnav n-a fost tocmai o plimbare. lar faptul că 
bolnavii au ajuns pînă în cele din urmă la destinaţie se 
datoreşte mai mult norocului decit priceperii lor în arta 
navigaţiei. 

După o asemenea păţanie, oricare altul în afară de Thor 
Heyerdahl s-ar fi lăsat păgubaş. Dar el şi soţia lui, imediat 
ce s-au vindecat, s-au şi întors în Fatuhiva, pe un scuner de 
ocazie, ca să reia de la capăt experienţa cu paradisul. De 
data aceasta, s-au hotărît însă să se stabilească într-o vale 
părăsită, pe partea de răsărit a insulei, unde nu trăia decit 
un bătrîn care se arătase prietenos cu ei. Poate că acolo 
soţii Heyerdahl ar fi reuşit să găsească viaţa simplă şi 
primitivă după care tînjeau, dacă băştinaşii din valea Omoa 
i-ar fi lăsat în pace. Aceştia însă începură curînd să dea 
năvală şi să-şi instaleze gospodăriile pe aproape. Poate că 
nu chiar răutatea îi împingea să procedeze astfel, ci, 
pesemne, o curiozitate pe care erau nerăbdători să şi-o 
satisfacă. Fireşte, viaţa celor doi soţi deveni curînd 
insuportabilă; pînă la urmă, Thor renunţă definitiv şi părăsi 
Marea Sudului. Lupta lui curajoasă durase un an şi ceva. 

Ne-am întors agale spre locuinţa lui Alfred aflată jos, 
lîngă țărm. L-am lăsat pe pictor să meargă înainte cu Alfred 


ca să poată vorbi şi gesticula în voie. Eu şi Marie-Thérèse îi 
urmam gînditori. Cele povestite de Thor se deosebeau de la 
un capăt la altul de spusele lui Alfred. De ce-şi dădea Alfred 
atita osteneală să ne înfăţişeze totul în cele mai frumoase 
culori şi să ne ascundă că aproape tot ce i s-a întîmplat lui 
Thor a fost jalnic? De ce ţinea să rămînem? Părea un om 
ospitalier, amabil, aproape inofensiv; şi apoi îl avea şi pe 
părintele Albert, care ar fi trebuit să ştie ce se întimplase 
soţilor Heyerdahl, să fi cunoscut povestea. Alfred nu putea 
să cîştige prea mult de la noi, şi banii păreau că nu-l 
interesează. Exista, deci, o singură explicaţie: se simţea 
singur şi ţinea cu orice preţ să aibă, cît de cit, societate. 

Cînd am ajuns la locuinţa lui ne-am aşezat pe verandă. 
Se întunecase şi lampa cu gaz, care atîrna de tavan prinsă 
într-un cîrlig de sîrmă ruginită, arunca un cerc îngust de 
lumină care ne cuprindea tocmai cît trebuie. Veranda dădea 
spre mare şi noi priveam în întuneric, fără să vedem, spre 
partea de unde veneau mugetele valurilor. Deodată licări o 
lumină. Apoi încă una. Am înţeles că, în larg, cîţiva oameni 
pescuiau peşti zburători. Luminile se înmulţiră din ce în ce; 
acum săreau şi jucau ca nişte licurici. Conversaţia dintre 
Alfred şi pictor se stinse; stăteam toţi tăcuţi şi priveam spre 
mare, în timp ce briza proaspătă a serii ne răcorea, iar 
greierii ne cîntau. 

O femeie frumoasă şi tînără, cu părul desfăcut şi cu o 
floare albă la ureche, intră în virful picioarelor şi-i şopti ceva 
lui Alfred. 

— la spune, e soţia dumitale? îl întrebai pe Alfred, fără 
să-mi dau seama cit de indiscretă putea să fie curiozitatea 
mea, căci tocmai mă gindeam la dorinţa lui de societate şi 
încercasem să-mi imaginez ce putea să însemne viaţa unui 
alb singur într-o vale pierdută din Insulele Marchize. 

— Da, e „soţia“ mea. Cel puţin în momentul de faţă. Am 
avut multe „soţii'”. Nu e greu să le găseşti şi e şi mai uşor 
să scapi de ele. Majoritatea albilor sînt mai mult decit fericiţi 
cînd dau peste nişte femei atît de îngăduitoare, de 
necomplicate şi cu purtări atit de fireşti ca polinezienele. 


Mările Sudului sînt cunoscute ca fiind paradisul bărbaţilor. 
Dar lucrurile se prezintă altfel pentru turiştii şi pentru 
marinarii veniţi doar în vizită întâmplătoare, şi altfel pentru 
cultivatorii şi pentru negustorii care îşi trăiesc întreaga viaţă 
aici, ca mine. Aş vrea şi eu, cu dragă inimă, să mă însor şi 
să am o familie în sensul european al cuvîntului. Dar nu mă 
pot însura eu o polineziană, Nu mi-ar fi niciodată fidelă. Aş 
pierde curînd orice urmă de control asupra copiilor. Aici, 
copiii fac ce-i taie capul şi hoinăresc după distracţii, adunaţi 
în cete. lar distracţiile lor nu sînt totdeauna dintre cele mai 
nevinovate. Dacă părinţii încearcă cumva să-i educe, copiii 
dispar şi se stabilesc la alţii sau se descurcă singuri. Aici, un 
copil poate să se întreţină singur chiar la virsta de 
doisprezece ani. 

Nu asta este însă nenorocirea cea mai mare, ci faptul că 
între un alb şi femeia băştinaşă cu care se însoară nu poate 
exista niciodată vreo comunitate spirituală. Amîndoi fac 
parte din lumi diferite, iar cînd au terminat de vorbit despre 
plantaţia de cocotieri, despre locuitorii din vale, despre 
gospodărie şi despre copii — şi discuţia se termină destul 
de repede — nu mai au ce să-şi spună. Ea nu înţelege nimic 
din gîndurile lui şi nici nu-şi bate capul vreodată să-i înveţe 
limba. Felul ei de a gîndi şi de a se comporta se conduce, 
hotărit, după cu totul alte norme. Femeia băştinaşă e 
totdeauna mai solidară cu neamul ei decit cu soţul. Poate că 
ar fi fost cu mult mai bine dacă tata nu m-ar fi învăţat 
franceza şi dacă n-aş fi învăţat niciodată să citesc. Atunci aş 
fi fost la fel de marchizan ca toţi locuitorii văii. Există 
europeni care au devenit băştinaşi sadea. Asta nu depinde 
de culoarea pielii. Dar eu s-a nimerit să fiu băştinaş numai 
pe jumătate. De ce nu plec în Franţa? Acolo n-aş putea să- 
mi ţin zilele, fiindcă nu ştiu decît să prepar copra şi aş fi 
pierdut cu desăvirşire. Aici o duc bine şi sînt aproape bogat. 
Aş putea să mă însor cu cine doresc. Dar asta ar încurca şi 
mai rău lucrurile. Pînă şi părintele Albert mă înţelege... 

l-am dat dreptate. Situaţia lui era într-adevăr neplăcută 
şi nu mă mai miram că ţinea atita să aibă cîțiva albi în jurul 


lui. Dar şi Marie-Thérèse şi eu eram convinşi că nu ne-ar fi 
mers de loc bine dacă am fi rămas în Omoa. Nu aşa visam 
să arate locul pe care-l căutam, şi chiar avîndu-l ca prieten 
pe Alfred n-am fi putut trăi multă vreme printre oameni 
indiferenți faţă de noi sau chiar un pic duşmănoşi. Pictorul 
însă părea hotărît să rămînă, cu toate că îi povestisem 
întîmplarea lui Thor. În privinţa femeilor, sau măcar în 
privinţa lui Hakapau, nu pricepea o iotă din spusele lui 
Alfred. Era sătul pînă în git de modelele care se pricepeau 
să discute despre problemele teoretice ale artei, ne declară 
el plin de emfază, apoi se cufundă iar într-o stare de fericire 
aproape inconştientă. 

Şi, pe neaşteptate, afară, undeva, în beznă, o voce 
bărbătească începu un cîntec vioi şi alte cîteva voci îi ţinură 
imediat isonul. Erau pescarii care se întorceau de pe mare. 
Judecînd după cîntec şi după felul cum îl cîntau, pescuitul 
fusese bun. Pescarii se opriră în faţa verandei ca să 
schimbe cîteva cuvinte cu Alfred. După un răstimp, se 
aşezară pe podea, la marginea cercului de lumină. Abia 
puteam să desluşesc trupurile încă ude şi cingătoarele 
strălucitoare din jurul şoldurilor. O femeie aduse o chitară 
şi, curând, în întunericul din jurul nostru începură să răsune 
imnuri vechi, de-o frumuseţe cu adevărat sălbatică. Orele 
treceau. Lumina lămpii scădea din ce în ce. Pictorul sforăia 
liniştit lîngă Hakapau. Alfred dispăruse. Până la urmă, cred 
că am adormit şi Marie-Thérèse şi eu, căci ne-am mai dat 
seama unde ne aflăm abia cînd începuse să se lumineze de 
ziuă. Tremuram amândoi şi aerul ni se părea nespus de 
tare. Pe verandă, ghemuite peste tot în jurul nostru, am 
zărit formele celorlalţi. 

— Îi auzi ce urât tuşesc? mă întrebă Marie-Thérèse pe 
neaşteptate şi mă luă de braţ. ` 

Ciudat lucru, pînă acum nu observasem asta. Imi 
ascuţisem văzul atît de mult, încît uitasem să mai şi ascult. 
Dar acum auzeam lămurit tusea adincă, din piept, şi 
sfişietoarea tuse seacă. Nu puteam să le localizez; veneau 
din toate părţile deodată. lar din cînd în cînd se auzea cite 


un horcăit, ca şi cînd un animal rănit şi-ar fi dat sufletul 
lîngă noi. Tuberculoza bântuie cu violenţă prin văile umede 
ale Insulelor Marchize, îmi spusese căpitanul, şi cred că nu 
exagerase de loc. Mulţi dintre bărbaţii şi femeile aflate în 
jurul nostru sufereau, fără îndoială, de ftizie galopantă. 
Judecînd după accesele de tuse şi după expectorări, puţini 
dintre ei mai erau sănătoşi. 

— Aici nu e locul nostru, sînt sigur acum, spusei eu.Dar 
cu pictorul ce facem? mă întrebă Marie- Therese cu 
compătimire. 

Ne-am hotărit să mai încercăm o dată să-l convingem să- 
şi continue călătoria împreună cu noi, dar totul a fost 
zadarnic. Pictorul ne-a respins cu gesturi elegante toată 
argumentaţia şi şi-a înecat protestele într-un torent de 
cuvinte, din care nu s-a oprit decît atunci cînd un vuiet 
ascuţit a străpuns aerul. Era Teretai care venise după noi. 

Ne-am luat rămas bun în grabă, dar cu părere de rău de 
la Alfred şi, ca dovadă a compătimirii mele, i-am dăruit 
lucrarea lui Beotius ,De consolatione philosophiae” 
(„Consolarea filozofiei”), pe care, spre uimirea mea, o 
găsisem într-o bună zi sub un pat de campanie, pe bordul 
scunerului. 

— Vă aştept cu plăcere la vernisajul expoziției! ne spuse 
pictorul, zimbind, cînd i-am strâns mîna pentru ultima oară. 

Am făcut cîţiva paşi prin apă şi am sărit în barca de 
salvare. Marinarii au prins vislele şi au început să le 
mânuiască atit de rapid, de parcă ar fi vrut să arate că şiei 
se săturaseră de Omoa. Pe țărm pictorul tocmai pierea 
printre palmieri, la braţ cu Hakapau. Pe o piatră, Alfred, 
singur, stătea cu cartea pe genunchi şi se scărpina în cap. 
Apoi sirena a mai sunat o dată, scunerul a virat ieşind în 
larg, şi valea Omoa a dispărut din faţa ochilor noştri. 


NE CONSTRUIM O COLIBĂ 


Oricum, vizitele în Tahuata şi Fatuhiva nu ne-au prins 
rău, căci am mai învăţat cîte ceva. Ştiam acum mult mai 
bine care erau condiţiile de trai şi ce greşeli trebuiau evitate 
cînd ne vom hotărî, în sfîrşit, să ne întemeiem undeva un 
cămin. 

Ne-am dat seama de la bun început că ar fi cu neputinţă 
să trăieşti ca în rai dacă te bizui numai pe mîinile tale goale 
şi nu-ţi iei tot ce-ţi trebuie; de aceea, prevăzători, am 
îmbarcat câteva lăzi pline cu unelte, veselă, conserve, 
haine de ploaie şi cărţi. Pe de altă parte, la început, 
crezuserăm că te poţi bizui oriunde pe ajutorul şi pe 
prietenia băştinaşilor la fel ca în insula noastră, în fericita 


Raroia. Acum ştiam că lucrul acesta nu e cu putinţă. 
Marchizanii au cunoscut prea mult perfidia, ingratitudinea şi 
lipsa de scrupule a albilor, ca să mai păstreze vreo urmă de 
prietenie faţă de noi. Şi nu-i învinuiam pentru asta. Mai 
degrabă mi se părea de mirare că indiferența lor generală 
nu se schimbase şi mai mult şi că nu devenise duşmănie 
curată. 

Pe cînd scunerul se clătina iar ca o rață obosită, 
îndreptîindu-se spre nord, către Hivaoa, eu şi Marie-Thérèse 
ne făceam planuri noi. Ceea ce căutam era un loc situat pe- 
o înălţime, în aşa fel ca vintul şi lumina soarelui să poată 
ajunge pînă la noi. O altă condiţie esenţială socoteam că ar 
fi situarea locului ales cît mai departe de aşezările 
băştinaşilor, ca nu cumva să ne contaminăm de 
tuberculoză, elefantiazis şi alte boli, şi să nu ne tulbure 
zarva, furtunile şi o curiozitate nedorită. În schimb, ne-am fi 
stabilit cu plăcere în apropierea vreunui colonist european, 
dacă am fi găsit vreunul. Cum nu ştiam încă o mulţime de 
lucruri, ne-ar fi prins bine experienţa unui înaintaş. lar el, la 
rândul lui, cu siguranţă că s-ar fi bucurat la fel de mult pe 
cît s-ar fi bucurat Alfred din valea Omoa să aibă cîțiva vecini 
albi. 

Imediat după găsirea locului ideal, aveam să începem 
defrişatul terenului şi clăditul locuinţei. Totodată aveam să 
comandăm la Papeete ce ne mai lipsea, în aşa fel încît să 
putem primi lucrurile la viitoarea vizită a scunerului. Pînă 
una, alta, toate bune şi frumoase! Dar unde să găseşti 
valea ideală în care totul să corespundă pretențiilor noastre 
atit de exagerate? 

— Să-l întrebăm pe Henry Lie, spuse Marie-Thérèse. El e 
singurul care ne poate da lămuriri complete şi sigure. 

Henry Lie, un norvegian pe care-l întîlniserăm în Tahiti 
cînd făcuse o vizită întâmplătoare acolo, trăise patruzeci şi 
doi de ani în Insulele Marchize şi cunoştea deci bine locurile. 
După spusele căpitanului, peste două zile aveam să 
ajungem la valea în care locuia Lie. 

— Ţi-aduci aminte că ne-a invitat să venim şi să locuim 


la el, spusei eu, într-o doară. Poate că, la început, am 
putea... 

— Nici nu te gândi, mă întrerupse Marie-Thérèse. Doar n- 
o să cădem pe capul omului, aşa, pe nepusă masă. Trebuie 
să ne clădim imediat o colibă. De altfel, Henry Lie e 
negustor şi locuieşte în Puamau, printre patru sute de 
marchizani... Crezi că poate fi vorba de linişte acolo, cu 
atiţia oameni care se tot învârtesc în jurul prăvăliei lui? 

Perspectiva părea cam sumbră, dar nădăjduiam ca 
Henry Lie să ne poată indica, în orice caz, o vale potrivită. 
Nu voiam să debarcăm oriunde, la întâmplare, şi nici nu 
exista vreun locşor unde să putem poposi pînă la găsirea 
terenului ideal. lată o neplăcere la care de obicei vizitatorii 
ocazionali ai grupului Marchizelor nu se gîndese, dar care 
poate fi cît se poate de serioasă. Căpitanii scunerelor, 
marinarii şi tahitienii au totdeauna mai în toate văile rude 
sau prieteni care-i primesc şi-i îngrijesc cît timp durează 
escala. Pentru un turist sau pentru un vizitator ocazional e 
însă cu totul altfel. El pune piciorul pe uscat, după o 
călătorie îndelungată, obosit şi murdar, şi vrea să se 
odihnească un pic. Şi încotro să se îndrepte? Hotel nu 
există, iar marchizanii nu-l primesc nici măcar contra plată 
să le calce pragul, să măniînce, să facă un duş sau să se 
odihnească la ei. Vizitatorul e deci nevoit să rătăcească în 
hainele lui murdare, fără speranţă, ore în şir, ba uneori 
chiar zile, cît timp se încarcă scunerul. 

De aceea puţinii colonişti albi stabiliţi pe insule socotesc 
că e de la sine înţeles să se ocupe ei de compatrioţii sau de 
europenii veniţi în vizită. De obicei trăgeam şi noi, plini de 
recunoştinţă, la asemenea gazde; dar altceva e cînd ai de 
gînd să rămii cîteva săptămîni într-un loc, şi altceva cînd 
faci o vizită de-o zi, două. În situaţia de acum se înţelege că 
n-am fi putut profita de ospitalitatea tradiţională a 
coloniştilor. Le-am fi cerut prea mult. Problema era, deci, 
foarte simplă şi foarte grea totodată. Trebuia neapărat să 
găsim cît mai curînd locul potrivit, pînă nu pleca scunerul, 
dacă voiam să nu ne fie tăiată retragerea. Ceea ce văzusem 


pînă acum în Insulele Marchize nu ne inspira nici o 
încredere. Dar cine ştie? Poate că există pe undeva vreo 
vale uscată şi atrăgătoare, cu un singur colonist dornic de 
societate, unde l-am fi putut convinge pe căpitan să ne 
debarce. Singurul care ne putea lămuri pe unde s-ar afla o 
asemenea vale era Henry Lie, lucrul acesta ni se părea tot 
mai limpede şi mai vădit. lar dacă el nu ne scotea din 
încurcătură, puteam să ne întoarcem imediat în Tahiti, 
împreună cu Larry. 

Cu cît ne apropiam mai mult de Hivaoa, cu atit ne 
simţeam mai neliniştiţi şi mai posomoriţi. De vină erau, în 
egală măsură, şi marea plină de gropi pe aici şi faptul că 
mirosul proaspetei încărcături de copra era neobişnuit de 
puternic. Pînă şi pisicile noastre, Snovit şi Ofelix, care de 
obicei se ţineau foarte bine pe picioare şi nu se 
îmbolnăviseră niciodată după ce mîncaseră un pic de copra, 
începeau acum să sufere de rău de mare. lar noi aveam 
greţuri în toată regula. Dar, cu siguranţă, nu numai tangajul 
şi mirosul de copra erau vinovate de indispoziţia noastră 
generală; într-o mare măsură ea se datora şi viitorului 
nostru nesigur. Cum naiba o să se termine aventura noastră 
marchizană? 

În a unsprezecea noapte petrecută pe bord de la 
plecarea din Papeete am dormit mult mai prost şi mai puţin 
decît în celelalte nopţi. Încă de la cinci dimineaţa mă aflam 
pe vechiul loc de observaţie, la proră. Ca de obicei, ţărmul 
pe lîngă care navigam era format din pereţi cenuşii, de 
stîincă, greu de desluşit cu toate că începuseră să mijească 
zorile. După un răstimp, cîrmaciul strigă: „Eiaone i mua“ 
prin tambuchiul cabinei căpitanului. Nici vorbă, aveam chiar 
în faţă o vale care se numea Eiaone. Am privit harta. Mai 
aveam puţin pînă la Puamau, ţinta călătoriei noastre, unde 
locuia prietenul norvegian. 

Contururile ascuţite ale văii începură după câtva timp să 
apară mai lămurit. Vedeam acum trunchiurile de palmieri, 
ca nişte linii luminoase în mijlocul vegetației întunecate. Ca 
să ne mai alungăm puţin neliniştea, ne-am dus şi noi cu 


şalupa la țărm. Pe plaja argintie s-au ivit două siluete care 
ne-au arătat o magazie de copra, aflată ceva mai sus. 
Marinarii s-au grăbit într-acolo şi, curînd, am auzit obişnuita 
sporovăială despre preţuri şi mărfuri, în tahitiană şi 
marchizană. Ne-am aşezat pe o piatră şi-am (început să ne 
gîndim la soarta noastră. Deodată, am auzit un glas voios 
care striga: 

— Nei men hvor i all verden kommer dere ifrau??? 

Henry Lie, cu pălăria elegantă de paie, cu ochelarii pe 
nas şi registrele de socoteli în mină, se afla lingă noi. 

— Henry! spusei eu, uimit. Dar tu ce cauţi aici? Nu mai 
locuieşti în Puamau? Ne gindeam să venim să te vedem 
acolo... 

— Nu. E mult de cînd nu mai locuiesc în Puamau. N-aţi 
auzit despre inundația cea mare, care mi-a şters magazinul 
de pe faţa pămîntului? Asta s-a întîmplat acum vreo cîțiva 
ani, la 1 aprilie 1946. Plecasem în susul văii, după banane, 
cînd a venit în goană un băştinaş să-mi spună că marea a 
crescut cu zece metri şi că mi-a năruit toată casa. Eu 
credeam că e o păcăleală de 1 aprilie, mai ales că omul 
părea vesel. Dar, din nefericire, era adevărul curat. După 
cîte am aflat mai tîrziu, savanții spun că a avut loc o erupție 
vulcanică, undeva, pe fundul mării, la nord de Aleutine. ŞI 
erupția a fost atît de puternică, încît un talaz uriaş, înalt de 
zece metri, a traversat tot Pacificul, de la nord la sud. In 
Tahiti şi în alte insule cu recif de corali n-a pricinuit cine ştie 
ce pagube. Reciful a încetinit talazul şi a primit el şocul cel 
mai puternic. Aici însă, în Marchize, unde văile dau direct în 
mare, talazul a devastat multe locuri. Şi a suferit, îndeosebi, 
valea Puamau, care dă spre nord. Magazinul meu era jos, 
lîngă țărm, unde îl clădiseră socrii mei. Şi în câteva clipe a 
pierit împreună cu locuinţa, cu depozitul, cu biblioteca şi cu 
colecţia mea de obiecte de artă, arme şi unelte marchizane, 
pentru care au trebuit vreo patruzeci de ani ca să fie 
strînse. Un singur talaz uriaş a cărat tot în mare. Şi a venit 
atit de rapid, încît nevasta şi băiatul meu abia au izbutit, să 


22 Fi, dar de unde dracu' veniţi?(n.t.) 


se salveze, în ultima clipă. lar eu m-am pomenit la fel de 
sărac pe cît fusesem în 1907, cînd am sosit ca marinar în 
Hivaoa şi am dezertat de pe vas. Degeaba mi-am pierdut 
vremea căutînd de-a lungul țărmului: marea mi-a aruncat 
înapoi doar cîteva obiecte de podoabă... 

Un lucru însă n-a putut talazul să mi-l ia: eram 
proprietarul întregii văi Eiaone, unde locuiesc acum. Şi 
pentru că mă săturasem de mult să tot fiu negustor şi să 
am scandaluri şi încurcături cu clienţii, m-am hotărit să 
încep o viaţă nouă. M-am mutat aici şi mi-am construit o 
nouă locuinţă. Acum sînt cultivator şi-mi merge destul de 
bine, încheie Henry, notând o cantitate de copra în 
registrele lui. 

Treptat, treptat s-a luminat de tot şi am putut să 
aruncăm o privire în lungul văii. Se vedea cît de colo că 
Henry, fiind nordic, avea cu totul alte concepţii decit 
băştinaşii, ba chiar şi decît majoritatea coloniştilor pe care îi 
întâlnisem prin insulele din Marea Sudului. Pe întreaga vale, 
lungă de doi kilometri şi lată de un kilometru, nu exista un 
singur hăţiş, o singură tufă, şi aproape nici o bălărie. 
Palmierii se înălţau în şiruri aliniate, ca şi cînd ar fi fost 
plantați de un caporal prusac, iar în jurul întregii plantaţii se 
întindea un gard uimitor de solid, cu şase rînduri de sîrmă 
ghimpată prinsă pe stilpi groşi de lemn de miro, îngropaţi 
cum trebuie în pămînt. Ici-colo păşteau vaci zdravene şi cai 
negri, zvelţi. Printre palmieri creşteau portocali. Terenul era 
presărat cu nuci. O plantație atât de bine îngrijită nu mai 
găseai în toată Oceania Franceză. 

Dar şi mai mare ne-a fost uimirea cînd am ajuns la 
locuinţa aşezată pe o colină ceva mai depărtată, spre 
interiorul văii. În locul unei case murdare şi dărăpănate, 
făcută din bucăţi de scîndură şi din tablă ruginită, am găsit 
o casă solidă, de lemn, vopsită proaspăt şi fixată trainic pe 
stilpi de ciment, în aşa fel încît aerul putea să circule pe sub 
ea. Duşumeaua şi pereţii casei erau şi ei vopsiți de curînd, 
iar în odăi se aflau mobile frumoase, din mahon de Tahiti. 
Locuinţa avea lumină electrică. În sfîrşit, minunea 


minunilor, am găsit acolo o cameră de baie cu apă curentă, 
duş şi WC! Numai cine a trăit multă vreme pe insulele 
lăturalnice, în condiţii primitive, ştie să aprecieze şi să 
admire asemenea lucruri vulgare în aparenţă, şi vă asigur 
că elogiile noastre erau sincere şi spontane. Camera de 
baie, fireşte, n-avea pereche în tot grupul Marchizelor, şi, 
cinstit vorbind, nu se găseau multe atât de bune nici măcar 
în Tahiti. 

Pe cînd înghiţeam giînditori fructele de piine coapte 
proaspăt şi friptura de cocoş sălbatic sau mai dădeam pe 
git sucul vreunei portocale zemoase, atunci, culeasă de pe 
veranda bucătăriei, i-am împărtăşit lui Henry şi alor lui 
planurile noastre de a ne stabili undeva, în vreo vale mai 
retrasă de pe una din Insulele Marchize, ca să putem lucra 
în linişte şi tihnă vreun an şi să încercăm viaţa 
ademenitoare de colonişti care se întreţin prin propria lor 
muncă. 

— Well, laissez-moi reflechir, jeg hvid ackurai hvordan 
det hurte vaere” ne spuse Henry, trecînd cu uşurinţă din 
engleză în franceză, în norvegiană, în marchizană şi apoi în 
tahitiană, în aşa fel ca toţi cei de faţă să înţeleagă cum 
trebuie. 

lar după un răstimp de gîndire adăugă: 

— Inţeleg ce vreţi. Dar de ce să vă continuaţi călătoria? 
Locul ideal pe care-l căutaţi e aici. Vă puteţi construi o casă 
pe colina de-alături. Locul e însorit şi deschis şi are cea mai 
frumoasă privelişte din lume, dacă-l defrişaţi un pic, 
bineînţeles. Imediat după colină se găsesc plantaţii de 
banani şi de taro şi o mulţime de arbori papaya. V-aţi putea 
culege de-acolo tot ce vă trebuie, pînă veţi ajunge să vă 
plantați singuri ceva. Pacea şi tihna pot să v-o garantez. În 
vale nu există decit două familii marchizane şi amîndouă 
lucrează pentru mine. Apă e din belşug, şi, dacă aţi uitat să 
vă luaţi vreun lucru important, există un magazin în 
Puamau, la un ceas de mers călare de-aici. Nu vă rămîne 
decit să începeţi treaba — bineînţeles, dacă vorbiţi serios. 


23 Bine, Lăsaţi-mă să reflectez! (n.t.) 


Cum noi nici nu căutam altceva, ne-am cufundat în vise 
roze de viitor, dar ne-a trezit curînd Henry care se ridicase 
de la masă şi, stînd în picioare, privea în jos, spre țărm. 
Henry a tresărit deodată şi ne-a strigat: 

— Hei, ce mai aşteptaţi? Pleacă scunerul. Daţi fuga şi vă 
descărcaţi bagajele! 

Într-adevăr, ce mai aşteptam? Fără să şovăim o clipă, 
ne-am năpustit la vale, spre țărm, şi ne-am urcat pe bordul 
scunerului, ca să ne stringem bagajele. Zarva se vede că îl 
deşteptase din toropeală pe Larry, care, spre uimirea 
noastră, ne întrebă dacă sîntem înarmaţi. Cum nu mai 
aveam timp să aflăm eu de-amănuntul ce voia să spună, 
am dat zor mai departe cu strînsul bagajelor. Curînd, şalupa 
se umplu cu lucrurile noastre. Tocmai cînd ridicam ancora, 
Larry îşi făcu din nou apariţia pe punte, se tiîriî pînă la 
catargul din faţă, pe care îl îmbrăţişă ca să aibă un punct de 
sprijin, şi zbieră în felul lui obişnuit şi expresiv: 

— Hello, Adam şi Eva! Veniţi încoace să vă fac citeva 
poze. Pe Jupiter şi pe toţi zeii cei mari ai Parnasului, am o 
idee! Poate că mi s-au mutat măruntaiele din loc şi că 
gîndesc cu stomacul, but don't care”. Aţi văzut reclamele 
alea de slăbire, cu fotografii de-ale victimei înainte şi după 
cură? Veniţi încoace să fac o poză în care să se vadă cum 
arătaţi înaintea experienţei voastre cu paradisul. Cînd o să 
plecaţi de-aici — dacă o să mai apucaţi să plecaţi, lucru de 
care mă cam îndoiesc — o să vă mai iau două poze. Sînt 
curios dacă propriile voastre mame au să vă mai 
recunoască. Well, come on!?5? Dacă o să arătaţi suficient de 
înspăimîntători, atunci poate obţineţi drumul gratis pînă în 
America. Ziarul nostru cred că ar scoate banii... 

L-am lăsat pe Larry să ne pozeze. Era tot ce mai puteam 
face pentru el. După care, s-a prăvălit pe scara cabinei cu 
un ultim ,by jove“ şi a dispărut din cîmpul nostru vizual. 
Cînd şalupa ne-a lăsat la țărm, încărcaţi cu bagaje, am 
pornit să ne luăm în stăpînire locul de casă. 


24 Nu-mi pasă. (n.t.) 
235 Bi, veniţi încoace! (n.t.) 


Colina arătată de Henry domina întreaga vale, dar 
hăţişurile dese de puruau crescute de-a lungul laturii din 
faţă acopereau priveliştea. Restul colinei, acoperit cu pilcuri 
enorme de palmieri pandanus arşi, n-avea pic de vegetaţie 
latentă. Căci Henry Lie arsese de la bun început toate 
hăţişurile, şi pîrjolul focului ajunsese pînă la palmieri. Henry 
socotea lucrul acesta avantajos pentru noi, căci ne uşurase 
într-un fel munca, deşi mai trebuia să defrişăm o suprafaţă 
destul de mare. Intr-adevăr, dacă ţineam să nu ne vedem 
coliba fărâmată într-o bună zi, trebuiau neapărat doborâţi 
toţi palmierii pandanus aflaţi pe o rază de cincizeci de 
metri. 

Dacă pădurea ar fi fost formată din pini sau din brazi, n- 
am fi terminat nici până în ziua de azi cu defrişatul; dar spre 
norocul nostru, nu e prea greu să dobori o pădure de 
pandanus. Palmierul pandanus e un arbore original, cu 
rădăcini aeriene enorme: împrejurul trunchiului, începând 
de jos, de la sol, şi până la cel puţin doi, trei metri înălţime, 
dă nişte rădăcini subţiri care-şi croiesc drumul în jos, spre 
pământ. Din pricina aceasta, un palmier pe deplin dezvoltat 
arată cam ca o clepsidră?% cu enormul lui mănunchi de 
rădăcini, cu tulpina lui subţire şi coroana lui stufoasă. După 
ce ai străpuns scoarţa, lemnul e foarte moale şi, de obicei, 
poţi tăia uşor un palmier numai cu un cuţit de pădure. În 
plus, munca e mult mai uşurată dacă ai un pic de 
experienţă şi dacă ştii exact de unde să începi atacul, căci 
nu toate rădăcinile constituie puncte de sprijin la fel de 
puternice, iar unii palmieri se ţin mai solid doar pe şase sau 
şapte din numeroasele lor proptele aeriene. În asemenea 
cazuri ajunge doar să tai rădăcinile de susţinere mai 
importante, căci celelalte se rup de la sine. 

lată de ce nu ne-am speriat, cu toate că trebuiau 
doborâţi cel puţin cincizeci de palmieri, dintre care cei mai 
mulţi aveau 20-30 de metri înălţime, şi ne-am luat plini de 
încredere cuţitele de pădure, căutând locul cel mai potrivit 
ca să pornim atacul. In vârful colinei se înălța un palmier 


26 Clepsidră:ceas cu nisip (n.t.) 


pandanus care se legăna pe câteva rădăcini aeriene 
carbonizate. Palmierul acela ni s-a părut cel mai uşor de 
doborât. Am scos cuțitul din teacă şi l-am lovit în cea mai 
apropiată rădăcină ca să-i încerc rezistenţa. Cuţitul a făcut 
hîrşt, şi rădăcina s-a rupt. Hirşt, încă o dată, şi încă o 
rădăcină a căzut. Până când să ridic cuțitul şi să-l lovesc din 
nou, palmierul s-a prăvălit cu zgomot la pămînt şi frunzele 
uscate i s-au împrăştiat formînd un virtej pe deasupra 
capetelor noastre. 

— Ura, a strigat Marie-Therese, iar eu i-am ţinut isonul. 

Uralele noastre au fost acoperite însă de-o bufnitură şi 
mai puternică; ne-am uitat în direcţia de unde venea 
zgomotul şi am văzut cum primul palmier trăgea după el în 
cădere încă unul, şi mai mare. Ne-am grăbit într-acolo ca să 
ne uităm mai cu atenţie la el, dar abia am apucat să facem 
cîţiva paşi, cînd un alt palmier s-a şi prăvălit cu zgomot la 
vale. Reacţia în lanţ a continuat cu o viteză mereu cres- 
cîndă; cînd, pînă la urmă, a încetat, vreo şase palmieri 
zăceau claie peste grămadă, într-o încîlceală uriaşă de 
trunchiuri şi frunze. Sigur de victorie, mi-am croit drum spre 
un alt palmier, şi, după ce-am tăiat şi am lovit energic vreo 
zece minute, arborele s-a prăvălit lîngă ceilalţi după ce, 
fireşte, tîrise după el, în cădere, alte două trunchiuri. Am 
continuat fără pic de răgaz. Spre seară, colina arăta de 
parcă un ciclon se abătuse asupra ei. Nici vorbă, căratul 
maldărului de trunchiuri avea să ne ceară o muncă 
serioasă, dar asta puteam s-o facem cu încetul. Operația 
cea mai importantă fusese, în orice caz, executată; acum 
puteam să ne apucăm oricind de lucru şi să ne clădim 
locuinţa. 

Hăţişul de puruau ne închidea priveliştea, dar ne punea 
la îndemiînă crengi şi rafie pentru construcţie şi ne dădea 
astfel posibilitatea să rezolvăm două treburi dintr-o dată. 
Cum nu aveam de gind să pierdem prea multă vreme şi 
cum aveam nevoie de-o mînă de ajutor chiar pentru clădit, 
în seara aceea, înainte de-a ne culca în casa prietenului 
nostru norvegian, am întocmit planul de muncă pentru 


zilele următoare. Alexis, fiul lui Henry, împreună cu unul 
dintre lucrătorii marchizani aveau să mă ajute la construirea 
scheletului casei, iar cele două femei din vale, împreună cu 
Marie-Thérèse, urmau să înceapă împletitul frunzelor de 
cocotier pentru pereţi şi pentru acoperiş, 

Majoritatea  băştinaşilor din Insulele Marchize îşi 
construiesc acum locuinţe din lemn şi rareori se mai 
întîmplă să vezi vreo casă în stil vechi, făcută din frunze de 
palmier împletite. Pricina o constituie pe de o parte faptul 
că e socotit mai „distins” să ai casă de tip european, iar pe 
de altă parte faptul că o casă de lemn e mai trainică şi, 
deci, pe măsură ce trece vremea, e mai ieftină. O casă 
făcută din trunchiuri de pandanus, crengi de puruau şi 
frunze de palmier împletite nu ţine mult: insectele şi 
umezeala o distrug repede; o asemenea casă trebuie 
refăcută din temelie cam la doi, trei ani. Fireşte, materialul 
nu costă nimic, dar proprietarul are nevoie totdeauna de 
ajutor la clădit şi munca aceasta costă bani, ca pretutindeni 
pe globul pământesc. Scîndurile necesare pentru locuinţele 
făcute din lemn sînt importate din Canada şi costă 
nemaipomenit de scump. În schimb, ele rezistă treizeci, ba 
chiar şi patruzeci de ani, adică de zece ori cît rezistă 
pandanus, puruau şi frunzele de palmier. În plus, folosirea 
lor te scuteşte de neplăcerea de-a munci mereu la refăcutul 
casei, iar marchizanii simt o repulsie de neînvins împotriva 
oricărei munci. 

Pentru noi, care aveam de gînd să rămînem aici un an, 
maximum doi, o locuinţă din frunze de palmier ni se părea 
şi mai simplă şi mai ieftină. Sincer vorbind, chiar preferam o 
asemenea locuinţă mai mult decît oricare alta, pentru 
simplu motiv că e cît se poate de răcoroasă şi de plăcută! 
Pînă şi într-o casă de lemn, cu tavan, e cald şi zăduf în 
timpul zilei, cînd soarele se înalţă la zenit; într-o locuinţă 
făcută din frunze de palmier e însă totdeauna răcoare şi 
plăcut. Frunza de palmier e un material izolant din cele mai 
bune şi în numeroase insule din Marea Sudului poţi vedea 
clădiri frumoase, făcute din lemn, cu acoperişul de tablă 


ondulată, acoperite cu frunze de palmier ca să împiedice 
pătrunderea cumplitei arşiţe de la amiază. Singurele 
inconveniente ale unei locuinţe din frunze de palmier se 
datoresc faptului că materialul e inflamabil şi că e greu să 
eviţi vizitele şoarecilor. Dar cum bucătăria noastră era 
prevăzută cu primusuri montate în interior şi cum cele două 
pisici aduse cu noi erau meştere la prins şoareci, n-aveam 
de ce să ne temem. 

Marchizanii din vale s-au mirat grozav cînd le-am spus că 
vrem să ne construim casa din frunze de palmier! Europeni 
care vor să-şi clădească o casă indigenă — dacă s-a mai 
pomenit una ca asta! Pînă la urmă am izbutit totuşi să-i 
convingem că preferăm materialul indigen mai mult chiar 
decit capacele de lăzi şi bucăţile de scînduri pe care ei ni le 
aduceau, compătimitori, şi am putut în sfîrşit să începem 
construcţia. 

In prima zi, cînd muncisem la defrişare, descoperisem o 
veche platformă de piatră care odinioară fusese pesemne 
folosită ca temelie; platforma aceasta am socotit că poate fi 
bună şi pentru noi. Şi am pornit la lucru fără să mai 
zăbovim. Am ales şase trunchiuri solide de pandanus, pe 
care le-am instalat cu nădejde în cele patru colţuri şi la 
mijlocul frontoanelor. Apoi am legat zdravăn, sus, cu fibre 
de puruau, nişte leaţuri diagonale, iar în locurile unde 
aveam de gînd să facem uşi şi ferestre am înfipt în pămînt 
cîte doi stilpi subţiri. După aceea am trecut grăbiţi la 
acoperiş şi am fixat o creangă dreaptă între cei doi stilpi 
înalţi din mijlocul frontoanelor. Creanga aceasta avea să fie 
coama casei. Cu ajutorul a numeroase crengi lungi şi 
subţiri, am legat coama casei de leaţurile de puruau ale 
clinurilor. Cînd am ajuns atît de departe cu clăditul, 
viitoarea casă ni s-a părut cam mică, şi am mai înălţat încă 
doi stilpi, la vreo doi metri de una din părţile laterale; stilpii 
aceştia i-am unit de fronton cu ajutorul a două şipci uşor 
înclinate, aşa că s-a mai format un mic alcov sau o 
cămăruţă laterală. Cu asta, scheletul a fost gata. 

Fireşte, munca n-a mers atît de repede pe cît s-ar putea 


crede din scurta mea descriere, dar nu mi-a luat totuşi decit 
patru zile. Între timp, Marie-Thérèse şi celelalte femei 
împletiseră cam trei sute de frunze de palmier, ceea ce 
trebuia să fie de ajuns. Fiecare frunză de palmier împletită 
avea o măsură standard, adică era lungă de opt picioare şi 
lată de două. Dimensiunile acestea se potriveau cum nu se 
poate mai bine cu cele ale casei, căci intrau exact două 
frunze puse în lăţime pe latura lungă şi o frunză şi jumătate 
pe latura scurtă, lucru care dovedeşte că fuseseră folosite 
frunze de aceeaşi mărime şi în timpurile vechi, cînd pe 
platformă se ridicase o locuinţă de-a băştinaşilor. Alexis şi 
Heiao, singurii mei colaboratori, cărau frunzele sus, pînă la 
locul de construcţie, pe cînd eu aranjam fişiile de rafie din 
liberul elastic al arborelui puruau. Apoi am aruncat o 
legătură de frunze de palmier pe acoperiş şi am legat strîns 
frunzele, una cîte una. Ciudat era faptul că ajutoarele mele 
voiau să înceapă de sus, pe cînd eu voiam să încep de jos, 
după modelul tuamotu. Dar cum ei susțineau cu tărie că 
tehnica marchizană e singura corectă, şi-au impus punctul 
lor de vedere. E necesar să adopţi obiceiurile locale acolo 
unde te afli, chiar cînd e vorba de-un amănunt atit de 
neînsemnat ca acela al aranjatului frunzelor de pe acoperiş 
începînd de sus în jos sau de jos în sus. 

În schimb, faza următoare a lucrării nu a fost acoperitul 
pereţilor, cum ar părea firesc, ci aşternutul podelei. Pe baza 
experienţelor anterioare ne-am hotărit să facem o podea de 
ciment, în primul rînd ca să împiedicăm insectele să 
pătrundă în casă; cel mai bun lucru era, se înţelege, să 
turnăm cimentul sub acoperişul gata făcut, ca să nu-l crape 
ploaia şi mai înainte ca pereţii să fie terminaţi pînă sus, în 
aşa fel ca vintul să-l poată usca repede. De aceea am 
netezit terenul cum trebuie şi am întins un strat de ciment 
de vreo cinci centimetri grosime, pe care l-am nivelat cît am 
putut mai bine. Adevărat, cînd calci pe ciment e ceva mai 
rece decît cînd calci pe lemn sau pe pămînt bătătorit (mai 
ales dacă umbli desculţ), dar această mică neplăcere poate 
fi uşor înlăturată aşternind peste podea un covor de 


pandanus. De altfel Marie-Thérèse avea încă de mult un 
depozit mărişor de covoare de pandanus minunate, pe care 
le făcuse ea însăşi. 

Cît timp s-a uscat cimentul am cioplit şi am înjghebat un 
pat, două mese şi patru scaune din lemn de puruau. Sigur, 
materialul nu era prea durabil, dar se lucra uşor şi se găsea 
în cantităţi mari pe lîngă casă. Tocmai cînd terminasem cu 
mobilele, a venit Alexis, cărînd cu el două ţevi de fier lungi 
şi groase de un deget. 

— Trebuie să aveţi apă aici, sus. E prea obositor să 
cobori zilnic în vale şi să cari apă cu găleata. 

lată un amănunt la care nu ne gîndisem, dar care, nici 
vorbă, era destul de important. Peste cîtva timp Alexis a 
mai adus o încărcătură de ţevi. Le-am înşurubat cap la cap 
şi am înjghebat o conductă de apă care măsura în total 
peste trei sute de metri. Panta ţevii principale, de jos, din 
fundul văii, era extrem de abruptă; din fericire, însă, izvorul 
se afla foarte sus, între munţi, aşa că presiunea era mare şi 
apa ţişnea proaspătă. Am construit în grabă un mic 
recipient din crengi, am fixat un „robinet” primitiv, făcut 
dintr-o trestie de bambus cu un cep de lemn, şi am aşezat 
pe pămînt citeva lespezi cu şanţuri adinci între ele. Astfel, 
am dobiîndit un spălător pentru vase excelent, care putea să 
ne folosească şi ca lavabou. 

— Parcă ar fi la hotelul din Papeete, spuse Alexis. Aveţi 
şi apă caldă şi apă rece, doar că nu le aveţi pe amîndouă 
odată, ci cînd pe una, cînd pe alta. Apa rece vine dimineaţa, 
după ce bruma nopţii răceşte conducta, iar apa caldă 
începe pe la amiază, după ce soarele încinge ţevile. 

Curînd, dîndu-ne seama că am uitat un amănunt, am mai 
adăugat o ţeavă laterală şi am agăţat într-un pom o cutie 
de conserve găurită. Aşa, am avut şi duş. 

— De fapt, ţevile sînt lucrurile cele mai necesare pentru 
un colonist, aici, în Insulele Marchize, spuse Alexis. Asta o 
ştiu toţi şi aproape că nu e unul care să nu şi le aducă cu el 
cînd vine. Dacă ai ţevi suficiente poţi să-ţi instalezi locuinţa 
pe o înălţime unde e uscat, luminos şi aerisit, şi să ai apă 


din belşug, ca şi cînd ai locui jos, în fundul văii. E prea 
obositor să cari zilnic apă, sus, pe o colină abruptă, care 
poate avea două sute de metri înălţime; de asta cei care 
uită să-şi aducă ţevi sînt nevoiţi să se stabilească jos, în 
umezeala nesănătoasă şi în întunericul de pe vale. 

— Dar trestiile de bambus nu pot fi folosite drept 
conducte? îl întrebai eu. 

— Nu. E tare greu să aduci apa cu ajutorul trestiilor de 
bambus în susul unui povîrniş. Ştii doar că fiecare prăjină de 
bambus are, din jumătate în jumătate de metru, noduri care 
formează compartimente închise. Ca să scoţi nodurile 
trebuie să găureşti trestia lateral, după care e totdeauna 
greu să astupi găurile cum trebuie. 

După citeva zile cimentul s-a uscat şi am putut să 
începem acoperitul pereţilor cu covoare de frunze. Ca să 
obţinem un interior mai plăcut, am despărţit printr-un 
perete din trestie de bambus „camera mare“ de alcov; apoi 
am împărţit şi alcovul în cameră de dormit şi bucătărie. 
Peste ferestre am întins plase de metal cu ochiuri dese, ca 
să împiedice pătrunderea ţinţarilor; pe dinafară, am legat 
strîns nişte lucarne confecţionate din frunze de palmier 
împletite, care se puteau închide destul de ermetic la 
nevoie, o dată cu venirea ploilor tropicale sau a furtunilor. 
După ce am mutat înăuntru mobilele lucrate de mină, vila 
noastră particulară a fost declarată gata. Lucrul ne luase 
exact zece zile şi cred că nu mai e nevoie să adaug că n-am 
avut nevoie nici de plan, nici de autorizaţie pentru 
construcţie. În plus, asemenea locuinţe mai au un avantaj: 
dacă ţi se par prea mici, nu te împiedică nimeni să-ţi mai 
construieşti cîteva încăperi, unde şi cînd îţi convine. Ca 
îndrumar pentru eventualii constructori de locuinţe în 
grupul Marchizelor, îmi permit să dau următoarea listă a 
cheltuielilor: 


Franci Coroane 
tahitieni suedeze 
Terenul O O 


Planul (0) 9) 
Lemn de construcţie (0) 9) 
Frunze de palmier O O 
Mobile (cuie) 50 4 
Vin (sărbătorirea acoperişului) 350 30 
Ciment (6 saci) 600 50 
Reţea de metal (pentru ferestre) 1000 80 
Salarii, 2 bărbaţi, 10 zile 2000 160 
Salarii, 2 femei, 4 zile 800 66 
Total 4800 390 


Aveam cu noi tot felul de lăzi cu echipament, dar ne 
lipseau încă unele alimente, aşa că ne-am hotărît să ne 
ducem călare la Puamau după tîrguieli. Prietenii noştri ne 
asigurau că vom găsi tot ce ne trebuie în cele două 
magazine de acolo. Chiar dacă nu eram călăreţi prea 
pricepuţi, plimbarea n-avea să ne ia mai mult de-o oră. Cu 
ajutorul lui Alexis am prins o pereche de cai, muncă mult 
mai serioasă decit îmi închipuiam, căci cîrlanii aceştia 
galopează liberi prin văi şi ştiu de mult ce doreşti cînd te 
văd apropiindu-te pe furiş, cu arcanul în mînă. „Au să fie cei 
mai cuminţi şi mai liniştiţi cai din cîţi există în Insulele 
Marchize”, ne-a încredinţat Alexis. Şi poate spunea 
adevărul, dar în cazul acesta cuvintele „cuminte” şi „liniştit” 
au aici cu totul alt sens decit la noi, în Suedia. După multă 
caznă am încălecat pe gloabele noastre îndărătnice, am 
izbutit să legăm bine desagii, plasele pentru tîrguieli, sacii şi 
celelalte accesorii, şi am pornit la drum. Doamne, cum mai 
galopau! Nu vedeam nici drum, nici potecă, dar caii păreau 
că ştiu perfect încotro vrem să mergem, căci goneau de 
mama focului prin desişul pădurii. Trăgeam cît puteam de 
hăţuri sau cum s-or fi numind crîmpeiele de funie legate în 
jurul botului cîrlanului meu (căci, fireşte, nu putea fi vorba 
de dirlogi); dar efortul acesta nu avea nici cel mai mic efect. 
Curînd a trebuit să-mi îndrept atenţia către cu totul altceva, 
căci picioarele mi se agăţau neîncetat de tufe şi de crengi, 
silindu-mă să mă las pe o parte şi să fiu atent tot timpul. 


Nici Marie-Thérèse n-o ducea mai uşor; am înţeles asta din 
strigătele pe care le auzeam venind din urmă. 

Cariera noastră de călăreţi începuse într-un mod cit se 
poate de neplăcut; ar fi trebuit poate să ne lăsăm păgubaşi, 
dar aveam cu noi o mulţime de lucruri absolut necesare şi 
fireşte că nu le puteam căra în spinare. De aceea ne-am 
continuat drumul, plini de curaj. De altminteri, nici n-am fi 
putut face altceva, căci bidiviii noştri nu mai voiau să se 
oprească. Din fericire, la un moment dat drumul a început 
să urce şi bidiviii cei focoşi s-au văzut siliţi să-şi micşoreze 
viteza. Incepuse să se zărească o potecă şerpuitoare, iar 
vegetaţia de junglă, care ne învăluise pînă atunci, prindea 
să se mai rărească. La o cotitură bruscă a potecii am văzut 
deodată sub noi întreaga vale Eiaone, şi cînd ne-am ridicat 
privirile am descoperit lîngă creasta muntelui o despicătură 
îngustă prin care poteca dispărea. Dincolo se afla negreşit 
valea Puamau. 

După încă o etapă de căţărare istovitoare, în timpul 
căreia am făcut tot ce-am putut ca să ne menţinem în şei, 
am ajuns, în sfîrşit, sus pe culme. Alizeul sufla spre noi cu o 
putere cumplită şi a trebuit să ne luptăm din greu cu el ca 
să putem trece prin tunelul cel strimt. Apoi, ne-am pomenit 
deodată pe un podiş asemănător cu o terasă. Jos se 
întindea valea Puamau, larg deschisă, ca un amfiteatru 
uriaş; dincolo de ea se desfăşura marea, întinsă, nesfirşită. 
Poteca şerpuia la vale în zigzag, în curbe abrupte, dar asta 
nu-i împiedica pe bidiviii noştri să galopeze cît puteau. Cînd, 
în sfîrşit, am ajuns pe fundul văii, eram atit de ameţiţi, încît 
nu mai ştiam ce înseamnă înainte, înapoi, la deal sau la 
vale. 

— Te ihea te fare taoa? îi strigarăm unui om întâlnit în 
cale. Dar el se holbă la noi fără să scoată un sunet, uimit de 
apariţia noastră atit de stranie. 

Caii păreau însă că ştiu unde se află magazinul, căci, 
fără să le pese de cum trăgeam de hăţuri sau de cum 
plescăiam din limbă, porniră la trap întins spre o clădire 
cenuşie făcută din lemn, în ograda căreia se afla un copac 


aute de o mărime cu totul neobişnuită. Sub copac se aflau 
vreo zece indivizi pe jumătate beţi, care cîntau la chitară, 
iar pe veranda casei trândăveau o droaie de bărbaţi, femei 
şi copii. Nu s-a uitat nimeni la noi, căci privirile tuturor erau 
îndreptate spre un tînăr voinic, care tocmai se căţăra pe 
acoperişul verandei şi făcea acolo echilibristică umblind în 
miîini, încetişor, de-a lungul balustradei. Exact ca în satele 
noastre din Suedia, mă gindeam eu. Şi acolo tineretul se 
plictiseşte. Nu există nici un fel de distracţii, şi cum nu 
există local unde să se adune în timpul liber, îşi pierde 
vremea la cafenea sau în jurul vreunei prăvălii. lar ca să 
atragă atenţia celorlalţi şi să facă pe grozavii, cîte unii beau, 
se iau la întrecere încercîndu-şi puterea degetelor sau merg 
în miini. Ș 

Am intrat în prăvălie cu toată liota după noi. lnăuntru se 
afla o tejghea veritabilă, cu un cîntar ca pe vremuri. De-a 
lungul unui perete zăceau cîteva butoaie; lîngă un alt 
perete se înşiruiau o mulţime de pachete cu ţigări şi 
chibrituri. De tavan erau atîrnate cîteva cuțite, două pălării, 
un căpăstru, un ceas deşteptător şi o cutie mare cu uleiuri 
pentru pictură. În dosul tejghelei se aflau cîteva dulapuri de 
sticlă pline cu baloturi de ţesături din bumbac. Negustorul 
era marchizan şi ca semn distinctiv al rangului său purta, 
cum poartă şi ceilalţi confraţi întru profesiune de pe întregul 
glob, o şapcă şi-un creion pus după ureche. 

— Aş vrea să cumpăr zece chile de făină, i-am spus eu. 

— Făină?  N-avem strop de făină. Faceţi şi 
dumneavoastră cum fac toţi aici, în Puamau. Noi nu ne 
coacem pîinea singuri. O cumpărăm de la chinezul care are 
brutărie şi cuptor adevărat, de piatră. 

Fireşte că n-aveam de loc chef să călăresc zilnic pînă la 
Puamau ca să cumpăr piine. Poate că s-o învoi chinezul să 
ne vîndă puţină făină... Am trecut la articolul următor de pe 
listă şi am cerut vreo zece chile de zahăr. 

— Zahăr? S-a terminat, din păcate. Am avut o mică 
sărbătoare, mi-a răspuns negustorul. 

Cum de-am uitat că pe Insulele Marchize, unde vînzarea 


băuturilor spirtoase este interzisă, din zahăr, a cărui vînzare 
nu poate fi oprită, şi din sucul florilor de cocotier sau al 
nucilor abia formate se poate face un rachiu straşnic!... 

Am trecut mai departe pe lista de tirguieli şi am cerut un 
kilogram de sare. 

— Sarea, din nenorocire, e stricată. S-a răsturnat şalupa 
ultima dată cînd a venit scunerul, şi încărcătura a căzut în 
apă. Dar mai vine un scuner, peste o lună... 

— Hm! Dar conserve din carne de vită aveţi? 

— Conserve din carne de vită? Cum să nu! Poftiţi! Și 
negustorul trînti pe tejghea o cutie ruginită, al cărei capac 
se bombase. 

Cunoşteam din experienţă neplăcerile pe care le pot 
aduce conservele din carne de vită cînd încep să 
fermenteze, aşa că am şters şi articolul acesta de pe lista 
noastră de tirguieli. Şi cam la fel s-a întîmplat aproape cu 
tot ce avusesem de gînd să cumpăr. N-am găsit mai nimic, 
iar ceea ce am găsit era de neutilizat. Chibrituri şi ţigări 
existau însă din belşug, şi am cumpărat un pachet de 
chibrituri. Dar nu un pachet de zece cutii. Cantități atît de 
mici nu vindea negustorul. Am cumpărat un pachet uriaş, 
cu şase duzini a cite zece pachete. Am legat strîns balotul 
acesta neobişnuit pe spinarea cîrlanului meu, şi urmarea a 
fost că mi-a rămas atit de puţin loc în şa, încît m-am văzut 
silit să mă urc mult mai în faţă, pe gitul sărmanei gloabe. 

Ca şi la venire, caii luară comanda şi porniră în goană la 
vale, spre țărm, unde se opriră în faţa unei clădiri vopsite în 
roz, în faţa căreia stătea un chinez ocupat cu aranjatul 
cîtorva pachete. Caii pesemne că trăseseră cu urechea la 
discuţia noastră din magazin... 

— Falaoa? ne întrebă chinezul, care, ea şi ceilalţi 
compatrioți ai lui, îl confunda pe r cu I. Da, eu sînt blutalul. 
Toată lumea cumpălă piine de la mine. Am piine albă, bună. 

Am intrat să aruncăm o privire prin brutărie. Un chinez 
murdar, cu pietul gol, frămînta un aluat de-o culoare 
dubioasă. Lîngă el se afla un sac cu făină, desfăcut, în care 
mişunau viermii. Am ieşit afară de-a-ndăratelea, cît am 


putut mai repede, şi am încălecat pe ciîrlanii noştri 
credincioşi. Nu ne mai trebuia nici un fel de piine. Ce obicei 
stupid, europenesc, să măniînci chifle!... 

Socoteam încheiată vizita căluţilor noştri în Puamau, dar 
s-a dovedit că nu era de loc aşa, căci bidiviii porniră întins la 
galop spre partea cealaltă a văii. Hotărit lucru, prietenul 
nostru Henry urma un itinerar regulat şi întocmit cu precizie 
de cîte ori vizita Puamau. 

Caii se opriră în faţa unei clădiri de lemn cu acoperiş de 
frunze. Clădirea nu arăta de loc a prăvălie, şi tocmai ne 
întrebam ce naiba om fi căutînd acolo, cînd un bărbat de 
vîrstă mijlocie, cu trăsături tipic marchizane, ieşi afară şi ne 
salută în franţuzeşte. Era protestantul văii. Părea nespus de 
prietenos şi ne rugă să intrăm. Cum zvonurile se răspîndesc 
grozav de repede în insule, omul ştia cine eram, de ce 
veniserăm în Hivaoa, cum arăta casa noastră, cîtă vreme 
aveam de gînd să stăm şi o mulţime de alte amănunte. 

— Zău, bine aţi făcut că v-aţi aşezat în valea Eiaone, 
unde sînteţi singuri, ne spuse el gînditor. Pace pe pămînt, 
ne porunceşte Crist, dar aici e mereu zarvă şi sînt mereu 
încăierări. Şi nu e unul care să nu facă rachiu. Uitaţi-vă în 
preajmă: aproape toţi palmierii sînt ciopirţiţi de jos pînă sus, 
la coroană. Le-au cioplit trepte, ca să se poată urca mai 
uşor şi să scoată sucul din flori. li vezi cum taie tija de floare 
şi cum atîrnă borcanul dedesubt... Apoi golesc borcanul o 
dată pe zi. Şi din suc scot şaptezeci de procente de spirt. 

Puamau e o vale pierdută. lubiţi-vă unul pe altul, ne 
spune Mântuitorul, dar aici toţi sînt neîncrezători unul faţă 
de altul. Aţi observat ce puţini purcei se găsesc? Şi ştiţi de 
ce? Nu vrea nimeni să hrănească un porc, fiindcă imediat ce 
e gata îngrăşat ţi-l şi fură altul. La fel se întîmplă şi cu 
plantațiile. Cum să cultivi ceva dacă nu poţi să păstrezi 
roadele pentru tine? Din pricina asta, se hrănesc toţi cu 
conserve şi cu piine albă, cumpărată de la chinez. lar de 
pescuit, cei mai mulţi nu pescuiesc niciodată. S-ar osteni 
prea mult... 

Vă amintiţi parabola din Biblie, cea cu samariteanul 


milos? Aici aproape toţi locuitorii satelor sînt bolnavi. Şi 
nimeni nu face nimic împotriva bolilor. În schimb, caută să 
le răspândească. Cum se molipseşte unul, ceilalţi bolnavi 
sînt nebuni de bucurie! S-a dus buna înţelegere dintre 
oameni... Pe vremuri, fiecare trib era măcar unit. Acum şi 
familiile sînt dezbinate, căci, cînd părinţii ajung bătrîni şi 
bolnavi, copiii nici nu se mai uită la ei. 

Vei munci în sudoarea frunţii, spune Evanghelia. Dar nu 
există unul care să ţină seama de asta. Majoritatea fac 
copra doar atita cîtă le trebuie ca să poată cumpăra alcool 
de contrabandă sau zahăr pentru fabricat rachiul de casă. 
Autorităţile au stabilit pentru toţi adulţii obligaţia de a 
întreţine drumurile. Şi drumurile sînt mereu năpădite de 
bălării, cu toate că le-ar fi de mare folos tuturor să aibă 
legături ceva mai bune cu celelalte văi. La fel se întîmplă şi 
cu apa. Ani de-a rîndul s-au plins cu toţii că nu există nici o 
conductă de apă în Puamau. Ca să aduci apă, trebuia să faci 
drumuri lungi de tot. Pînă la urmă, au fost cumpărate şi 
trimise aici ţevi de câteva milioane de franci. Dar nimeni n-a 
vrut să le instaleze. Oamenii socoteau că trebuie să li se 
plătească bani ca să-şi instaleze ţevi pentru propriile lor 
nevoi. 

Stau de multe ori şi mă gîndesc că înainte vreme poporul 
nostru avea mai multă energie şi chef de muncă. Dar, din 
nefericire, strămoşii noştri şi-au irosit puterile slujindu-l pe 
Satana. Uitaţi-vă numai la idolii de pe înălțimile văii! Multă 
muncă şi multă îndemânare au mai trebuit pentru a-i ciopli! 
Trag nădejde că oamenii din Puamau se vor hotărî odată şi 
odată să muncească la fel de mult ca să clădească o 
biserică. Dar tare mă tem că n-o să apuc ziua aceea, 
încheie noul nostru prieten, privind fix şi posomorit înaintea 
lui. 

După ce l-am lăsat să-şi descarce inima, lucru care se 
părea că-i face bine, ne-am dus împreună să vizităm locul 
de cult Oipona, la cîteva sute de metri în susul văii. In 
vremurile străvechi marchizanii au construit locuri de cult 
uriaşe, în formă de terase; Oipona nu e numai tipică pentru 


vechiul stil de construcţie, ci e şi extraordinar de bine 
conservată. Cel mai curios lucru este că s-au păstrat pînă şi 
statuile de piatră care împodobeau terasa superioară unde 
se celebrau jertfele omeneşti, pe cînd în majoritatea 
locurilor de cult din grupul Marchizelor statuile au fost 
distruse sau duse departe, încă de multă vreme. La Oipona 
statuile au mai rămas pur şi simplu pentru că nimeni n-a 
izbutit să le clintească, atît sînt de mari. 

Cea mai mare, care se înalţă pe cea mai ridicată terasă 
de piatră, e înaltă de doi metri şi jumătate, lată de un metru 
şi jumătate şi groasă de un metru. Făcută dintr-o bucată, în 
stil tipic marchizan, statuia e bine proporţionată şi 
reprezintă un idol cu mîinile pe burtă, cu un cap enorm, cu 
gura largă şi cu ochi rotunzi ca nişte globuri. Dacă ne 
gîndim că sculptorii marchizani care au executat statuile 
acestea aveau la dispoziţie doar unelte de piatră ca să 
cioplească blocul şi să dăltuiască trăsăturile, nu se poate să 
nu simţim un anumit respect pentru îndemiînarea lor 
artistică. Şi ce muncă titanică a trebuit să fie depusă apoi 
cînd statuia, care cîntăreşte cîteva tone, a fost transportată 
de la cariera de piatră pînă la Oipona fără ajutorul căruţelor 
sau al roţilor, necunoscute odinioară în Insulele Marchize! 

Statuia despre care vorbim poartă, după tradiţia 
băştinaşă, numele de Takaii. Pe vremuri se mai aflau lîngă 
ea două statui asemănătoare, dar ceva mai mici. Una din 
ele se găseşte acum în Muzeul Etnografic din Berlin, unde a 
fost transportată, cu eforturi nemaipomenite, de un vas 
comercial german, înainte de primul război mondial. 
Celeilalte, care părea prea grea ca să fie mutată din loc, 
etnografii s-au mulţumit să-i taie doar capul şi să-l ia cu ei. 
După părerea însoţitorului nostru, atît statuia luată, cit şi 
capul desprins de pe trunchi s-ar fi răzbunat împotriva 
profanatorilor, printr-un blestem care a făcut ca nemţii să 
piardă nu numai primul, ci şi al doilea război mondial. Am 
aflat mai apoi că atît statuia, cît şi capul au fost distruse în 
1944, în timpul unui bombardament care a lovit Muzeul din 
Berlin; întâmplarea aceasta, în pofida tuturor aparenţelor, 


ar putea fi interpretată de unii ca o dovadă că civilizaţia 
modernă, a maşinilor, este totuşi superioară vechilor statui 
păgine marchizane. 

In josul terasei pe care se înalţă Takaii se află o o statuie 
ciudată, de piatră. Avînd o formă asemănătoare cu a omului 
şi un cap enorm, stilizat, statuia stă chircită pe burtă, cu 
mîinile şi picioarele întinse, cum ar sta un dog uriaş. Prin 
forma ei şi prin tehnica în care a fost realizată, statuia este 
absolut unică atît în grupul Marchizelor, cît şi în întreaga 
Polinezie; locul cel mai apropiat unde se poate găsi ceva 
asemănător e San Augustin, în America de Sud. Oamenii de 
ştiinţă au făcut o mulţime de speculaţii în legătură cu 
poziţia curioasă a statuii şi, lucru ciudat, cei mai mulţi dintre 
ei au ajuns, se pare, la concluzia că statuia reprezintă o 
femeie care naşte. Indiscutabil, naşterea are loc în poziţii 
destul de bizare în Polinezia; printre altele, chiar eu am 
văzut femei care nasc aşezate pe pămînt, femei care nasc 
atârnate de-o funie şi femei care nasc şezind pe vine în 
timp ce suflă într-o sticlă goală ca să-şi uşureze eforturile. 

Dar femeie care să nască culcată pe burtă şi chircită n- 
am văzut şi nici n-am auzit că ar exista pe undeva. De 
aceea socotesc că oricare altă teorie e mai bună decât cea 
a savanților mai sus-pomeniţi. Şi asta cu atît mai mult cu 
cât nici măcar nu se ştie sigur dacă statuia înfăţişează o 
femeie sau nu. 

Am părăsit tăcuţi presupusa femeie care naşte, lăsînd-o 
să cugete, ca şi îndepărtatul ei înaintaş — sfinxul, la 
nebunia oamenilor. Ultimul lucru pe care l-am văzut la 
Oipona a fost uriaşul cap al lui Takaii care, sus, deasupra 
vegetației, privea fix, cu ochii lui rotunzi şi trişti, locul de 
cult acum părăsit. 

La întoarcerea spre casă caii s-au mai oprit o singură 
dată — probabil tot conform itinerariului bine stabilit — 
lîngă una dintre ultimele case din Puamau; acolo au intrat 
într-o ogradă şi au început, cu nespusă plăcere, să bea apă 
dintr-un butoi. Pe-un trunchi de copac, la umbra casei, 
şedeau cîţiva bărbaţi, dintre care unii, bolnavi de 


elefantiazis, aveau picioarele înspăimântător de umflate. 
Cei sănătoşi păreau că nu se sinchisesc câtuşi de puţin de 
faptul că un nor de țânțari roiau în jurul lor şi că din pricina 
asta aveau să se afle şi ei, destul de curând, în aceeaşi 
tristă situaţie ca şi bieţii lor tovarăşi. 

Cauza principală pentru care boala numită elefantiazis 
este atit de răspîndită o constituie ignoranţa băştinaşilor. Şi 
nu e de loc o sarcină uşoară să le explici destul de 
convingător evoluţia bolii. Căci elefantiazisul este provocat 
de nişte larve mici, subţiri cît firul de aţă, care circulă în 
sînge şi cînd ajung în căile limfatice le blochează. Rezultatul 
sînt umflăturile dureroase ale braţelor, picioarelor şi 
organelor genitale. Boala este transmisă, ca şi malaria, de 
ţinţarii care atunci cînd înţeapă o persoană bolnavă absorb, 
o dată cu sîngele, şi larvele microscopice. Cînd apoi, la 
scurtă vreme după aceea, ţinţarii înţeapă un om sănătos, îi 
injectează larvele, oare se dezvoltă repede în sistemul 
sanguin al celui contaminat. Larvele nu ajung niciodată mai 
groase decit firul de aţă, dar în schimb pot să ajungă pînă la 
şase centimetri lungime. Boală ar putea fi deci suprimată fie 
prin stîrpirea ţînţarilor (ceea ce e mai greu), fie prin izolarea 
bolnavilor pînă cînd devin nemolipsitori. Marchizanii 
socotesc însă vinarea ţinţarilor drept o culme a prostiei, iar 
de izolarea vreunui bolnav nici nu vor să audă. De fapt, n-au 
pic de încredere în teoriile albilor despre felul cum se 
transmite boala; asemenea teorii ei le consideră la fel de 
fantastice pe cît am socoti noi teoriile cuiva care ar încerca 
să ne facă să credem că, de pildă, cancerul e pricinuit de 
locuitorii răuvoitori ai planetei Marte, care ne expun în 
bătaia unor raze luminoase. 

Cei mai mulţi dintre marchizani cred că boala se ia prin 
contact direct sau că e provocată de-un anumit fel de 
hrană. Dar şi aceste teorii variază de la un loc la altul; iată 
de ce noile noastre cunoştinţe au început să se certe cînd 
am deschis discuţia despre originea bolii. Unii puteau să 
jure că te îmbolnăveşti de elefantiazis după ce bei apă 
stătută, alţii vorbeau despre anumite fructe şi aşa mai 


departe. Am încercat, pe cît am putut, să-mi susţin părerile, 
dar bagajul meu de cuvinte era tare limitat şi toată 
povestea era din cale-afară de încurcată. Ca şi în atitea alte 
dăţi, n-am putut totuşi să nu visez la o acţiune pe scară 
largă pentru dezrădăcinarea vechilor prejudecăţi, acţiune 
dusă cu ajutorul planşelor şi al filmelor şi capabilă să le dea 
băştinaşilor noţiuni elementare în ceea ce priveşte igiena şi 
tratamentul bolilor. În Tahiti, campania împotriva bolii 
elefantiazis a şi început. Dar cînd o să le vină rîndul şi 
oropsitelor Insule Marchize? 

Din gîndurile acestea m-a trezit Marie-Thérèse, care 
stătea de vorbă cu o femeie tînără. Femeia ţinea în braţe un 
prunc de vreo şase-şapte luni, care urla îngrozitor. 

— Îi face educaţia bietului copilaş cu băţul, îmi explică 
Marie-Thérèse. Crede că aşa o să-l convingă să nu mai ţipe. 

— Nu mai pot să-l rabd, se enervă femeia, trîntind 
pruncul pe-o sofa. De cîteva luni ţipă într-una. 

— O fi bolnav, îi spusei eu. Imi dai voie să-l văd? 

Ne-am uitat mai atenţi la copilul care părea sănătos tun, 
dar de urlat urla ca o sirenă de fabrică. 

— Priveşte, am găsit pricina, îmi spuse Marie- Therese. 
la te uită ce mănîncă. 

Şi-mi arătă o cutie cu lapte condensat, care nici vorbă că 
era vechi, căci se acrise şi căpătase o culoare suspectă. 
Femeia învîrti cu degetul în cutia desfăcută, apoi linse un 
pic din terciul acela, dar găsi că „nu e mai rău decit ce 
mănîncă toţi copiii din vale“. Despre asta nu ne-am îndoit 
nici o clipă. Dar degeaba ne-am străduit să-i explicăm cum 
stăteau lucrurile: mama susţinea morţiş că numai firea cea 
rea a copilului e de vină şi de cum am dispărut după cotul 
drumului a şi început să-l burduşească din nou pe bietul 
nevinovat. 

După trista vizită făcută la Puamau, întoarcerea la coliba 
noastră din valea Eiaone ni s-a părut o mare uşurare. Ne- 
am hotărît să încercăm s-o scoatem la capăt cu ce aveam, 
iar pe viitor să ne comandăm mărfurile la bordul scunerului. 
Felul acesta de aprovizionare cerea multă vreme, dar aşa 


aveam să fim scutiţi să mai facem vizite în Puamau. De fapt 
ne izolam dinadins, căci după timpul destul de îndelungat 
petrecut în Raroia, printre prieteni veseli şi binevoitori, dar 
uneori cam obositori, şi după multele întîlniri deprimante 
avute cu marchizanii, în ultima vreme, eram tare dornici de 
puţină variaţie şi abia aşteptam să vedem cum o să ne fie 
traiul de pustnici dus numai cu pisicile noastre, în mijlocul 
naturii măreţe. 

Fireşte, a fost nevoie de muncă şi de încercări nu 
totdeauna plăcute pînă cînd ne-am adaptat cum trebuie 
noilor condiţii de viaţă, dar încetul cu încetul a venit şi 
rutina cotidiană, tihnită şi calmă, care ni s-a părut ideală. În 
fiecare dimineaţă ne trezeam cînd răsărea soarele, adică la 
ora şase precis. După un duş înviorător făcut în aer liber, 
dădeam o raită pînă la plantațiile din susul văii ca să 
rezolvăm problema miîncării cît timp afară mai era încă 
plăcut şi răcoare. Cu un sac în spinare, porneam la drum 
de-a lungul unei poteci înguste, tăiată printre hăţişurile 
enorme de arbuşti de cafea, spre imensa „grădină- 
bucătărie” a lui Henry. Începuserăm şi noi să plantăm cele 
trebuitoare, dar în aşteptarea timpului cînd sforţările 
noastre aveau să dea roade, puteam să luăm după pofta 
inimii de pe pămînturile lui Henry, care erau atît de întinse 
încît ar fi putut hrăni o întreagă colonie de vară. 

Pe malurile unui pîriiaş aproape secat creşteau sute de 
banani cît merii de înalţi. Tulpina fiecărui banan poartă un 
singur ciorchine, şi, ca să ajungi la el, trebuie să tai pur şi 
simplu „trunchiul” moale şi gros de-o jumătate de metru. 
Cel mai adesea e suficientă o singură lovitură dată cu 
cuțitul de pădure, dar ciorchinele trebuie ferit să nu se 
zdrobească în cădere şi asta nu e de loc uşor. În general, un 
ciorchine cîntăreşte între douăzeci şi treizeci de kilograme; 
deci trebuie să fii pe cît de puternic, pe atît de sprinten ca 
să poţi să dai fuga şi să-l prinzi înainte de cădere. Cinstit 
vorbind, la început bananierul care cădea se întîmpla să mă 
îngroape şi pe mine într-un morman de frunze şi de fructe, 
tot atit de des pe cît reuşeam să prind ciorchinele la timp. 


Un ciorchine ne ajungea cam o săptămînă, şi, aşa cum se 
obişnuieşte la tropice, îl recoltam cînd bananele erau încă 
verzi şi-l lăsam apoi să se coacă în casă, cu încetul. 
Bananele le găteam cam cum se gătesc cartofii, adică fierte 
sau coapte. Cînd ne săturam de ele, le schimbam cu taro, 
un binecunoscut fruct rădăcinos polinezian. Rădăcina de 
taro e groasă de 5-10 centimetri, lungă de vreo doi 
decimetri şi poate cîntări pînă la patru-cinci kilograme. Dar 
e nemaipomenit de tare şi trebuie fiartă cel puţin de două 
ori mai mult decit cartofii. Cînd e fiartă bine, capătă o 
culoare violetă, neplăcută la vedere, dar cu un gust 
excelent. La fel cum făceam cu bananele, aduceam acasă 
rădăcini de taro pentru cel puţin o săptămînă. 

În schimb, culegeam zilnic fructe: nuci de cocos; 
avocados şi mangas. Încă din timpul şederii noastre în 
Raroia ne deprinseserăm să bem cel puţin conţinutul unei 
nuci în fiecare zi şi ne-am continuat obiceiul acesta; din cînd 
în cînd adăugam şi lapte de cocos la mîncărurile noastre 
jumătate europene, jumătate polineziene. Fructul de 
avocado seamănă cu o pară, dar are un singur sîmbure 
mare şi rotund. Miezul îi e moale, gras şi are un gust 
asemănător cu al untului. Avocado, numit pe bună dreptate 
fructul de unt, e foarte folosit în Oceania Franceză şi ca 
gustare. În sfîrşit, fructele de mango, asemănătoare cu 
prunele, dar avînd un uşor gust de terebentină, cresc pe 
nişte arbori enormi, mai mari şi mai stufoşi decit arţarii 
noştri. 

Hrănindu-ne în principal cu fructele şi rădăcinile acestea, 
la care adăugam ca suplimente întimplătoare pepenii, 
salata indigenă, papaya, trestia de zahăr, ananasul şi 
portocalele, ne descurcam destul de bine. Legume sau 
fructe europene nu încercam să cultivăm nici noi, şi nici 
Henry, fiindcă solul polinezian nu le prieşte, iar dacă se 
prind cumva, din întîmplare, furnicile şi alte insecte le 
devorează imediat. Un alt avantaj pe care îl au plantele 
indigene faţă de cele europene mai e şi acela că ele 
aproape nu cer îngrijire sau supraveghere. 


Dacă legume şi fructe aveam din belşug, în schimb cu 
carnea proaspătă ne descurcam ceva mai greu. Cea mai la 
îndemiînă ne era friptura de pasăre, căci în vale mişunau 
găinile sălbatice, iar după un ceas de viînătoare aveam de 
obicei cantitatea de carne dorită. De asemenea, prin munţi 
hoinăreau numeroase capre sălbatice, dar numai Alexis 
avea îndemânarea şi răbdarea necesară să le vineze. Din 
cînd în cînd, Alexis se întorcea acasă cărînd cu el cite o 
capră grasă, care, friptă, avea un gust delicios. Dacă nu ne 
puteam procura carne, o scoteam la capăt cu ouă, conserve 
şi peşte. Dar chiar dacă alimentele enumerate mai sus se 
găseau din belşug, nu se poate nega că, fiind nevoiţi să ne 
rezumăm numai la ele, cu timpul hrana devenea cam 
uniformă. 

Ca băuturi aveam nuci de cocos şi, în plus, apă de Vichy 
veritabilă, pe care ne-o vindea scunerul comercial. Cafea se 
găsea cîtă vroiai pe vale, căci toate locurile mai înalte erau 
acoperite cu tufe dese de cafea din care, fără prea mult 
efort, puteai să strîngi în cîteva ore aproape zece kilograme 
de boabe. Alexis obişnuia uneori să culeagă citeva tone, ca 
să le vindă la Papeete, dar de obicei cafeaua culeasă 
putrezea. Pentru Marie-Thérèse şi pentru mine părea o 
ironie a soartei că nimeriserăm tocmai în valea asta, pentru 
că nouă nu ne place cafeaua. Şi n-am băut măcar o singură 
ceaşcă, tot timpul şederii noastre aici. 

După ce rezolvam problema miîncării, ne aşezam la masa 
de scris de lîngă fereastra care dădea spre mare şi lucram 
cîteva ore. Nu-mi amintesc să fi lucrat vreodată într-o linişte 
mai deplină şi mai netulburată. Nu suna nici un telefon. 
Poşta venea cel mult o dată pe lună. Nu aveam nici un 
vecin. Zgomotul străzii nu exista. Nu trebuia să călătorim cu 
autobuzul sau cu tramvaiul şi nici să ajungem la oră exactă 
nicăieri. După cîteva zile am înlăturat pînă şi ceasul de 
masă. Curînd am înlăturat şi calendarul. La ce ne-ar fi folosit 
să ştim cît e ceasul sau în ce zi ne aflăm? Ne ghidam numai 
după soare. Cînd soarele ajungea sus, în mijlocul bolţii 
cereşti, începea să fie cam prea cald şi prea obositor să mai 


lucrăm. Atunci lăsam lucrul şi mîncam, iar după-masă ne 
făceam siesta tipic polineziană. 


Observaţii asupra condiţiilor de viaţă în Insulele 
Marchize. 
Temperatura medie: noiembrie-aprilie 27°; mai- 
octombrie 25°. 
Starea Alizeul suflă tot timpul anului fie din sud-est, fie 
timpului din nord-est. 
Lungile perioade de secetă alternează capricios 
cu ploile interminabile. Se produc cicloni. 
Pentru loturi de casă: e uşor să procuri gratuit 
sau să arendezi ieftin. 
Pămîntul Pentru plantaţii: îmbucătăţit în loturi mici şi 
aproape imposibil de cumpărat. 
Din material indigen: e uşor de construit, dar 
Locuinţa durează numai circa 3 ani. Din alt material: costă 
scump, dar e trainică. 
Carne: capre, porci şi vaci se pot vina pe 
platouri. 
Legume: cele europene sînt, în genere, imposibil 
de cultivat. Se găsesc cîteva, puţine, indigene. 
Rădăcinoase: taro şi jams, singurele care merită 
atenţie. 
Hrana Fructe: mango, din belşug, crescute sălbatic; 
adeseori, în aceeaşi stare se găsesc portocalele. 
Cocotierii, papaya, bananii şi arborii de piine sînt 
uşor de cultivat şi dau roade îmbelşugate. 
Peşte: se găseşte în cantităţi mari, dar e greu de 
prins din pricina coastelor neadăpostite. 
Apa: există multe izvoare şi pîriuri, care, totuşi, 
seacă periodic. 
aa Între localităţile din aceeaşi insulă: nu există 
Comunicaţii [decit poteci pentru cai, greu de străbătut. 
Legături cu Papeete: cel mult un scuner pe lună. 
Cu alte localităţi: nici o legătură. 


Poşta Cînd guvernatorul are chef sau cînd îşi aduce 

aminte, sînt împărţite scrisorile. 
Ă E Un medic în Atuona, un felcer în Taiohae. 
Asistență 
medicală 

Poliţia Un jandarm şi o închisoare, de obicei în aceeaşi 
localitate. 

Şcoli Şase în totgrupul de insule. 

Biserici Aproape în toate văile. 

Distracţii Radio, cărţi, serbări indigene şi promenade. 

Impozite Necunoscute. 


Siesta ne-o terminam de obicei după cîteva ore de somn, 
cînd soarele dispărea pe după peretele abrupt al muntelui 
din vest şi cînd se făcea din nou răcoare şi plăcut. Restul 
după-amiezii ni-l petreceam în general făcînd diverse munci 
practice sau plimbări prin Eiaone şi văile învecinate. 
Totdeauna găseam cite ceva de făcut, fie că era vorba de 
vreo reparaţie, de defrişarea pădurii, de spălat, de copt 
pîinea, de fotografiat sau de mii şi mii de alte lucruri. Cînd 
trăieşti în afara civilizaţiei, trebuie neapărat să fii 
multilateral — şi, mai ales, artist universal! 

Seara începea chiar de la ora şase, cînd se întuneca 
brusc; dar, fiindcă de obicei ne sculam la şase dimineaţa, 
ziua ni se părea suficient de lungă. Despre serile din Eiaone 
am să-mi amintesc întotdeauna cu deosebită bucurie şi 
plăcere. Fireşte, pe-o distanţă de multe mile marine nu 
exista nici un local de distracţie, dar nouă puţin ne păsa de 
asta, căci aveam cărţile cu noi. Fiecăruia i se întîmplă să 
audă vorbindu-se despre o anumită carte sau să ţină morţiş 
s-o citească, din cine ştie ce pricină. Şi, cu vremea, 
asemenea cărţi au tendinţa neliniştitoare de a se tot înmulţi 
ca număr, iar pînă la urmă se strîng atitea, încît pur şi 
simplu nu mai pridideşti să le citeşti şi te laşi păgubaş. Cel 


puţin aşa am păţit eu şi Marie-Thérèse, de aceea ne-am luat 
cu noi un cufăr uriaş, plin cu cărţi necitite. Şi-am pornit 
atacul asupra lor, la lumina unei lămpi cu gaz care pilpiia. Şi 
citeam seară de seară, cu multă rivnă, bucurîndu-ne de 
ceea ce descopeream în ele, pînă cînd sau se stingea 
lampa, sau adormeam noi aplecaţi peste pagini. 

Am trăit zi după zi, săptămînă după săptămînă viaţa 
aceasta liniştită, armonioasă, fericită. Din cînd în cînd ne 
luam „liber “ ca să facem o excursie spre vreuna din văile 
vecine, nepopulate, sau plecam prin munţi, la vînat de 
relicve ale vremurilor de odinioară. Am mai descoperit, de 
asemenea, ce sport palpitant este prinderea creveţilor de 
rîu; de aceea, în loc să dormim, dispăream de multe ori 
noaptea, umblînd prin întuneric cu făclii, sulițe şi plase, 
pentru ca abia spre dimineaţă, uzi pînă la piele, obosiţi şi 
fericiţi, să ne îndreptăm clătinîndu-ne spre casă, cu o 
captură care varia între citeva bucăţi sau citeva sute de 
creveţi delicioşi. 

Din cînd în cînd ne duceam în vizită la prietenul nostru 
Henry, care avea un radio modern şi ziare americane şi 
scandinave. Ascultam  distraţi programul de radio şi 
răsfoiam un pic ziarele, dar pierdusem orice interes pentru 
ştirile senzaţionale şi pentru noutăţi, căci relaţiile noastre cu 
lumea civilizată se schimbaseră. Ştiam că făceam parte din 
ea şi că o să ne fie imposibil să tăiem complet şi definitiv 
legăturile, dar nu ne puteam împiedica să socotim că cei de 
acasă, din Europa, iau prea multe lucruri în serios. Şi parcă 
îi vedeam în faţa ochilor, zorindu-se la drum, atît de grăbiţi 
încît nu mai aveau timpul să chibzuiască dacă într-adevăr 
ceea ce făceau avea sau nu vreun sens. Ţineau toţi să 
meargă înainte şi în sus, şi munceau serios pentru asta, dar 
în aşa fel încît se istoveau. Şi nu păreau să-şi ajungă cîndva 
ţinta, căci erau mereu nemulţumiţi, mereu în mişcare. 

După vizită, ne întorceam agale spre mica noastră colibă 
din frunze de palmier, mulţumiţi şi recunoscători soartei, 
providenţei, căpitanului  scunerului şi lui Henry Lie. 
Găsiserăm, în sfîrşit, locul de refugiu pe care-l căutasem 


atita vreme. 


CAVALCADĂ PRIN NORI, SPRE „CAPITALĂ”. 


Nici vorbă că am fi rămas să locuim în coliba noastră 
răcoroasă din liniştita vale Eiaone dacă n-ar fi survenit o 
întîmplare neprevăzută. Nu ne-a alungat de-acolo vreun 
accident mai grav sau vreo calamitate naturală. Nici pacea 
nu ne-a fost tulburată şi nici bunele relaţii cu puţinii 
băştinaşi din vale nu s-au schimbat. N-am dus lipsă de 
nimic, iar de-ale mîncării am avut mai mult decit ne trebuia. 
În schimb, ni s-a întîmplat tocmai lucrul de care ne 
temusem uneori în secret: ne-am îmbolnăvit din nou. 

Fără să ne mărturisim unul altuia adevărul, ne temeam 
mai tot timpul că tulburările stomacale pe care le 
simţiserăm şi starea generală de slăbiciune la care 
ajunseserăm în timpul şederii în Raroia să nu ne revină 
cumva. Simptomele acelea nu le-am mai avut; în schimb, 
după cîteva luni de şedere în noul nostru cămin, a început 
să ne chinuie o altă afecţiune ciudată: braţele ni se păreau 
foarte grele. De cum le ridicam sau încercam să lucrăm 
ceva, le simţeam ca de plumb. 

Asta nu putea să însemne decit un singur lucru, iar cînd 
i-am povestit prietenului nostru Henry despre ciudatele 
noastre simptome, el ne-a confirmat imediat bănuielile. 

— E la fel de sigur pe cît e că doi şi cu doi fac patru că 
simţiţi primul simptom de elefantiazis, ne-a spus el fără să 
şovăie. Fireşte, asta nu înseamnă că membrele au să vi se 


umfle imediat. Pînă acolo o să mai treacă mult, poate cîţiva 
ani. Sînteţi abia în prima fază, cînd braţele şi picioarele 
devin grele şi cînd vă apucă uneori crizele de febră. 

Henry cunoştea mai bine decit oricine boala aceasta, 
căci el însuşi avusese elefantiazis vreme de patruzeci de 
ani. 

— Spune, n-am putea găsi vreun medic în Atuona? l-am 
întrebat eu. Aveam o vagă impresie că s-ar găsi unul în 
„capitala“ insulei Hivaoa. 

— Da, da, aşa e, şi aveţi noroc că tocmai acum se află 
aici, pe insula noastră. Mai înainte locuia în Taiohae din 
Nukuhiva şi nu puteai să-l consulţi cînd se întîmpla să te 
îmbolnăveşti decit dacă venea din întîmplare vreun scuner 
în vizită. Acum puteţi merge uşor călare pînă la el ca să vă 
consulte. 

Uşor de mers călare peste munţi? Ştiam pe atunci că 
localnicii din grupul Marchizelor aveau o cu totul altă 
concepţie despre călărie decît aveam eu şi din pricina asta 
am fost neîncrezător de la bun început. De la Eiaone pînă la 
Atuona, pe cealaltă parte a insulei, erau, în linie dreaptă, 
vreo douăzeci de kilometri. Dar cum nu se putea călări 
direct spre ţintă şi în plus mai trebuia să ţii, frumuşel, o 
potecă îngustă, care făcea un ocol mare de-a lungul 
coamelor şerpuitoare ale munţilor, însemna în realitate că 
distanţa era aproape de două ori mai lungă şi că măsura 
poate chiar peste patruzeci de kilometri. Cît de anevoioase 
puteau fi călătoriile, chiar cele scurte, ne dădusem seama în 
timpul micilor excursii făcute pînă la Puamau sau prin alte 
văi învecinate. De aceea m-am hotărît să plec singur. Marie- 
Therese avea, fireşte, aceleaşi simptome ca şi mine — 
începute în acelaşi timp — aşa că era de ajuns ca unul din 
noi să fie văzut de medic. 

Poteca se afla trasată pe harta împrumutată de Henry, 
dar experienţa mea anterioară cu privire la slaba 
concordanţă dintre hartă şi realitate în grupul Marchizelor 
m-a făcut să-mi spun că lucrul cel mai cuminte ar fi să iau o 
călăuză. Tocmai atunci Puane din Atuona se întorcea dintr-o 


vizită la Puamau şi trecea prin valea noastră, în drum spre 
casă. Însoţitor mai bun decît el nu puteam găsi, căci se 
încăierase cu cîţiva bărbaţi din Puamau şi era convins că ei 
îl urmăresc. Puteam aşadar să fiu cît se poate de sigur că o 
să-şi continue călătoria spre Atuona cît mai repede cu 
putinţă, fără să se oprească în drum ca să culeagă cine ştie 
ce plante medicinale miraculoase, să-şi viziteze rudele, să 
pescuiască raci în piriuri sau pur şi simplu să doarmă — aşa 
cum mi se întimpla adesea cînd porneam la drum cu 
băştinaşi. In schimb, poate că Puane o să fie cam grăbit, dar 
cu un cal bun şi cu cîteva pături moi puse pe şa am să pot 
ţine pasul şi să ajung viu la destinaţie, îmi spuneam eu, 
optimist. 

Am pornit la drum în zori, pe răcoare şi pe vreme 
frumoasă. Mă tineam drept în şa, ca un locotenent de 
cavalerie, şi învîrteam în mînă o nuieluşă proaspăt tăiată, în 
aşa fel ca să par eu cel care hotăra pe cînd goneam, şi nu 
calul. Poteca, al cărei capăt era bine curăţat de crengi, urca 
abrupt din valea Eiaone spre munţii dinspre apus. Marie- 
Therese, Henry şi ai lui, precum şi ceilalţi locuitori ai văii 
stăteau în poartă şi ne admirau, făcîndu-ne veseli cu mîna. 
Curînd însă au dispărut pe după o creastă şi mi-am îngăduit 
să merg la trap obişnuit, lăsîndu-mă moale în şa, într-o 
poziţie firească. 

Din nenorocire poteca cea bună s-a terminat imediat ce 
am lăsat Eiaone în urma noastră; în schimb, am găsit un 
şanţ îngust, adînc de-un decimetru, cu apă pe fund şi 
mărginit de tufe înciîlcite. Nici vorbă că aşa-numita potecă 
era albia unui piîriu. Asta nu însemna cine ştie ce primejdie, 
dar priveliştea pe care o aveam în faţă m-a întristat 
simţitor. După prima creastă pe care tocmai ajunsesem, am 
descoperit un şir neîntrerupt de alte creste, alternînd cu văi 
adinci, cît puteai vedea cu ochii. Terenul avea forma unei 
mîini cu degetele răşchirate, întinse în jos, spre mare. 
Socotisem că am să dau de şes, căci după cite văzusem pe 
hartă drumul mergea de-a lungul țărmului. În realitate,teren 
şes nu exista decit pe fundurile văilor înguste; între văi, 


lanţurile munţilor ajungeau pînă la mare, unde se terminau 
prin prăpăstii abrupte. La drept vorbind, drumul nostru era 
numai urcuş şi coboriş; abia apucam să ajungem cu multă 
trudă pe virful unei creste înalte, că şi porneam din nou la 
vale. Cum diferenţa de altitudine între punctele cele mai 
înalte şi cele mai joase rămîneau mereu cam de 3-400 de 
metri, nu prea înaintam repede. După citeva ore de mers, 
cînd m-am uitat în jur, deşi trecusem peste vreo zece creste 
de munte şi străbătusem fără îndoială vreo 15 kilometri de- 
a lungul potecii şerpuitoare, am văzut că, în realitate, abia 
ajunsesem la vreo 6-7 km în linie dreaptă de la punctul de 
plecare. 

Din fericire, însă, poteca părăsi pe nesimţite coasta şi 
porni în serpentine, urcînd spre interiorul insulei. De-a 
lungul crestei înguste caii tropăiau cu capetele aplecate 
spre deal, mereu spre deal. Poteca era lată exact cît creasta 
muntelui, adică abia de vreun metru. De o parte şi de alta 
începeau hăuri abrupte, deschise spre văile înconjurătoare, 
în care palmierii de jos se zăreau ca nişte plăntuţe de 
grădină. Sus, pe înălţimi, vegetaţia avea o înfăţişare 
uniformă, posomorită şi jalnică. Tufele dispăruseră şi în 
locul lor se iviseră ferigile-copaci, cu tulpini înalte de cîţiva 
metri, şi ferigile obişnuite, care totuşi erau atît de mari, încît 
uneori îmi ajungeau pînă la briîu, aşa, călare cum mă aflam. 

Deodată începu ploaia. Ca mai toate ploile tropicale, ea 
se porni repede şi fără de veste, ca şi cum cineva ar fi 
deschis un robinet uriaş. Nici n-am apucat să-mi iau sacul 
de pe oblincul şeii ca să-mi scot hainele impermeabile, că 
m-a şi udat pînă la piele. Prin pinza de nepătruns a ploii 
care învăluia totul, abia dacă mai puteam să desluşesc calul 
lui Puane care se afla în faţa mea. Puane nu voia totuşi să 
se oprească, ci-şi continua netulburat drumul. Cu nădejde în 
cel de sus şi în calul meu, m-am încrîncenat în şa. Altceva 
nu puteam face, Treceau orele una după alta, şi ploaia 
continua să curgă. O ploaie ca la cinema, una dintre 
ruperile acelea de nori, tropicale, pe care nu le poţi vedea 
decit într-un film de-al Hollywoodului în care s-au învestit 


mulţi bani. 

Ploaia încetă la fel de brusc pe cît începuse. Călăream tot 
pe o creastă de munte, şi drumul ducea tot în sus. Acum, 
însă, nu mai vedeam adiîncurile de sub noi, căci o pînză 
groasă de nori ne închidea perspectiva şi se întindea în 
preajmă ca o mare pufoasă din care creasta muntelui 
răsărea ca spinarea unei vietăţi marine preistorice. 

— O să poposim la Topakeekee, îmi spuse Puane. 

— Ce e acolo? O cabană sau un loc de popas? 

— Nu, e locul unde cîndva s-a prăbuşit un cal, care se 
numea Keekee. Cîteodată, după ploaie, se produc alunecări 
de pămînt şi te pomeneşti că dispar brusc de sub tine 
bucăţi întregi din drum. De multe ori călăreţii nici nu mai 
apucă să descalece, iar caii se prăbuşesc de obicei în 
prăpastie. Pînă jos, în fundul văii, sînt cam o mie de metri, 
deşi nu vezi nimic. 

Îmi părea bine că nu văd prăpastia, dar, pentru mai 
multă siguranţă, am închis ochii. Curind am ajuns la 
Topakeekee, unde am golit sacul cu merinde, care, ca de 
obicei, conţinea două cutii de carne conservată şi citeva 
chifle. 

— Sînt multe locuri pe drum cu asemenea nume? 
întrebai eu, îngrijorat. 

— Mai întrebi? îmi răspunse Puane vesel, deşi n-ar fi 
avut motiv. Şi-mi înşiră cîteva nume care începeau toate cu 
Topa (a cădea). Numai unul dintre ele se termina în Tioka, 
dar nici cuvîntul acesta nu sună de loc a nume de cal. 

— Era un om pe care îl chema Tioka. Şi a căzut acolo, 
îmi explică Puane rizînd cu gura pînă la urechi. N-a izbutit să 
sară la timp din şa. Călărea aproape la fel de prost ca tine. 

l-am priceput aluzia discretă; de aceea, punctele mai 
riscante ale drumului le-am străbătut pe jos. După un timp, 
poteca a pornit, de-a dreptul spre platoul înalt care s-a ivit 
în faţa noastră. Acum urcuşul era lin şi aerul răcoros. 
Soarele începu să strălucească din nou şi un curcubeu în 
culori fastuoase se bolti pe deasupra platoului, ca o poartă 
ademenitoare a unui tărim necunoscut, de basm. Cînd am 


ajuns sus, pe platou, nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau 
seama că în faţa mea se întindea, într-adevăr, un ţinut ca 
de basm. De obicei, pretutindeni în celelalte insule din 
grupul Marchizelor rareori găseşti cîteva hectare de şes 
adunate la un loc; acum, o cîmpie imensă, lată de cel puţin 
cinci kilometri şi lungă de cel puţin zece, se afla ascunsă 
deasupra norilor. Intregul platou uriaş era neted ca în palmă 
şi, în plus, uimitor de fertil. La început am străbătut o 
pădure mare de arbori mango şi tamanu, înalţi, fără pic de 
vegetaţie încîlcită şi cu luminişuri deschise ici-colo. După 
aceea am ieşit într-o cîmpie întinsă, acoperită cu iarbă; în 
cele din urmă ne-am afundat într-un hăţiş de arbuşti de 
cafea. 

Deodată tufele au început să trosnească şi o scroafă 
neagră şi puternică s-a năpustit de-a curmezişul potecii, 
urmată de cîţiva godaci dolofani. Puane, care pînă atunci 
stătuse moleşit, cu capul în piept şi aproape adormise, a 
sărit din şa cît ai clipi şi s-a repezit în desiş, după purcei. 
Guiţatul, grohăitul şi zarva arătau că nu-şi pierduse prada; 
după un răstimp, Puane a reapărut ducînd în braţe un 
godac pe care-l prinsese cu mîinile goale. 

— Bune locuri de vînătoare, îmi spuse Puane, în- cîntat, 
după ce-şi legă prada în dosul şeii. Sînt pe-aici o mulţime de 
porci, boi, cai şi capre, din neamul celor domestice, care au 
fugit în munţi. Uită-te numai la urmele astea din iarbă. E 
sigur că prin apropiere se găsesc vaci şi tauri sălbatici. 

— Hm, făcui eu. Şi ce te faci dacă îţi iese înainte un taur 
sălbatic şi n-ai o armă la tine? 

— Nu-i nici o primejdie. Taurii nu se ating de noi. Mai rău 
e dacă întîlnim armăsari sălbatici, fiindcă atunci caii noştri 
pornesc la galop după ei. Şi trebuie să treacă multă vreme 
pînă să-i potoleşti. 

lată deci ca, pînă la urmă, am dat peste o grădină a 
raiului, neatinsă, în Mările Sudului, chiar dacă nu prea arăta 
aşa cum ne-o închipuim noi, în general. Aici ar fi într-adevăr 
locul dorit de toţi emigranții şi oamenii naturii care visează 
să se stabilească în insule şi să trăiască numai din munca 


lor. Fără îndoială că pentru viaţa de colonist platoul e mult 
mai potrivit decit văile sterpe şi calde, unde, în plus, 
pămîntul e gata ocupat şi are proprietari. Aici, sus, nu 
numai că e răcoare şi singurătate deplină, dar mai şi plouă 
tot timpul anului îndeajuns ca să fii asigurat împotriva 
secetei pustiitoare care bîntuie adesea prin văi. Aici e, sigur, 
locul cel mai nimerit ca să încerci realizarea ideii despre 
care tovarăşul meu de drum de pe scuner, pictorul francez, 
vorbea atit de des şi cu atâta entuziasm: întemeierea unei 
colonii ideale pentru pictori, scriitori şi muzicieni. Cu alte 
cuvinte, întemeierea unui fel ide republici a spiritului. 

Ajuns atît de departe cu gindurile mele, mi-am amintit 
cuvintele înțelepte ale guvernatorului din Tahiti, Teriiero a 
Teriieroatera, despre coloniştii albi din Marea Sudului. Ca 
plantator local, guvernatorul avea păreri temeinice şi de 
neabătut în privinţa stolurilor de căutători ai paradisului şi- 
ai fericirii; europenilor care debarcă anual în Papeete ca să 
trăiască „la fel ca indigenii “, acestor „turişti de banane“, 
cum li se spune de obicei, cînd veneau să-i ceară sfatul, el 
le vorbea cam aşa: 

— Capital de început aveţi? Dacă nu, atunci lăsaţi-vă 
baltă planurile. Aici pămîntul e foarte scump — dacă, 
bineînţeles, mai izbuteşti să găseşti vreun locşor — şi vouă 
vă trebuie mai mult teren decit se cere pentru o livadă de 
cocotieri, dacă aveţi de gînd să trăiţi de pe urma lui. Şi-apoi 
v-aţi gîndit ce-o să cultivați? Dacă aţi adus seminţe din 
Europa, puteţi să le aruncaţi de pe acum în mare, căci nu se 
simt bine aici. Pămiîntul e bun, dar numai pentru plantele 
indigene. Aveţi o familie numeroasă? Aveţi ajutoare? Dacă 
nu, atunci n-o s-o scoateţi la capăt cu munca. Muncitori 
polinezieni n-o să găsiţi, iar ca să angajaţi chinezi, costă 
prea scump. 

Cît priveşte pămîntul de sus, de pe platoul din Hivaoa, 
obţinerea unei concesiuni gratuite n-ar fi o problemă — cel 
puţin pentru un cetăţean francez. Dar ar cere, fireşte, o 
cercetare ştiinţifică a solului temeinic făcută, ca să stabileşti 
ce plante folositoare pot fi cultivate. Arbustului de cafea se 


pare că-i merge minunat aici. Culturile de cafea, numai ele 
singure, şi tot ar aduce destul profit. Unde mai pui că nu se 
poate să nu existe şi alte plante cărora să le meargă bine. 
Pînă acum, deci, toate bune şi frumoase. Dar de unde iei 
braţele de muncă? Şi apoi, încă un lucru la fel de important: 
cum au să-şi transporte cultivatorii de sus, de pe platou, 
mărfurile la vale, spre coastă? Căci nu există nici un alt 
drum în afară de poteca asta nenorocită care şerpuieşte de- 
a lungul crestelor de munte. Nu, raiul de pe podişul din 
Hivaoa o să rămînă sigur nelocuit pînă în ziua cînd 
autorităţile au să-şi amintească vreodată de existenţa 
Insulelor Marchize şi au să încerce să le colonizeze pe scară 
mare. 

De pe tărîmul acesta spiritual, înalt şi aerian, am ajuns 
repede jos, în mohorita vale Hianaiapa, căci pe cealaltă 
parte a platoului cobora o potecă ameţitoare, care trecea 
printr-o pădure spectrală de ferigi-copaci; după vreo oră de 
drum, caii noştri tropăiau obosiţi prin singura vale locuită pe 
care am întîlnit-o în tot decursul lungii noastre călătorii de 
la Eiaone pînă la Atuona. Deşi nu mai aveam de mult nici o 
iluzie în ceea ce priveşte satele marchizane, Hanaiapa m-a 
uluit totuşi. 

Lingă o băltoacă de apă stătută, care puţea îngrozitor, se 
aflau citeva case dărăpănate, făcute din tablă ruginită şi din 
bucăţi de scînduri pe jumătate putrezite. O femeie cu 
picioarele enorm de umflate zăcea pe-o ladă întoarsă cu 
fundul în sus şi se uita ţintă, şi parcă fără viaţă, drept 
înainte. Femeia nu ne-a răspuns la salut. In afară de ea nu 
se mai vedea ţipenie de om. Obosiţi şi transpiraţi, eu şi 
Puane am intrat într-o casă cu gind să vedem dacă nu 
cumva ne-am putea odihni puţin. Casa avea o singură 
încăpere, absolut goală. Din podeaua ruptă lipseau citeva 
scînduri. Într-un colţ, o femeie cu membrele umflate zăcea 
şi gifiia din greu. Lîngă ea, un bărbat cu plăgi deschise şi 
purulente pe braţe şi pe obraji (probabil plăgi de lepră), 
cioplea o ladă mare, dreptunghiulară. 

— Nu, asta e cu neputinţă, am spus eu uimit. Nu cumva 


lucrează sicriul chiar în faţa bătrînei? 

— De ce nu? îmi răspunse Puane indiferent. E nevoie să-i 
ia măsura... 

Omul îşi ridică de vreo două ori privirea spre noi, dar nu 
scoase o vorbă. Am ieşit de-a-ndăratelea şi am încercat să 
intrăm în casa următoare. Un om alb, cu capul şi cu braţele 
înfăşurate în zdrenţe, se ivi în uşă şi începu să zbiere într-o 
franţuzească stilcită: 

— Plecaţi de-aici! Sînt bolnav! 

— Pot să te ajut cu ceva? 

— Pleacă! 

În cea de-a treia casă am dat de un european înalt şi 
vînjos, care se numea Raymond şi vorbea bine franceza. 
Raymond ne-a invitat să şedem pe două scaune şubrede, a 
dat jos cu o singură mişcare a braţului cîteva pahare aflate 
pe-o masă şi a pus în locul lor altele, poate ceva mai curate. 
După ce le-a umplut cu vin roşu, ne-a spus: 

— Hai să bem, fiindcă azi o să fie un om mai puţin în 
Hanaiapa. Nu vă plac bolile? Şi cu toate astea ele ne fac 
acelaşi serviciu pe care în Europa îl fac războaiele. Prea sînt 
mulţi oameni pe lume. Bolile împiedică suprapopularea, ca 
şi războaiele. Să bem pentru ele! 

Apoi a ris zgomotos de filozofia lui inumană şi şi-a mai 
umplut un pahar. 

— Nu trebuie să vă sinchisiţi de ce spun eu. Se ştie că 
sînt nebun. Am şi un act care dovedeşte asta. Odată 
jandarmul a fost nevoit să vină de peste munţi din Atuona, 
cu şase oameni, ca să mă închidă. Se temeau atita de mine, 
încît mi-au legat şi miinile şi picioarele. Trăiască cei 
puternici! Acum mă duc să-mi ascut toporul. La revedere! 

Ultimele lui cuvinte m-au cam neliniştit. Puane însă 
părea nepăsător şi mi-a spus, ca să mă lămurească: 

— Raymond îşi face rău numai lui. De alţii nu se atinge. A 
încercat de citeva ori să-şi ia zilele. O dată şi-a pus un 
revolver la tîmplă şi-a apăsat pe trăgaci. Dar fiindcă îl ţinea 
prea aproape de cap, a slăbit puterea glontelui care i-a 
rămas înfipt în ţeastă. Raymond s-a trezit şi s-a dus direct la 


biserică, unde părintele Jean tocmai ţinea slujba. Cînd 
părintele Jean s-a întors cu faţa la altar, s-a pomenit faţă-n 
faţă cu Raymond, care purta doar un petic în jurul şoldurilor 
şi sîngera la tîmplă. „Ce cauţi aici?“ l-a întrebat părintele 
Jean. „Ce să caut? i-a răspuns Raymond. Doar pentru asta e 
făcută biserica.“ Părintele Jean a trimis după jandarm, 
jandarmul l-a legat iar pe Raymond şi l-a dus ta Atuona, 
unde l-a băgat la închisoare. Acolo Raymond s-a încăierat 
cu un alt deţinut, care l-a bătut pană i-a căzut glontele din 
ţeastă. Cînd şi-a venit în fire, Raymond s-a simţit mult mai 
bine şi a putut să se întoarcă aici. Dar, se-nţelege, încă nu e 
zdravăn de tot şi într-o bună zi o să reuşească el să-şi ia 
zilele. Şi o să fie plăcut, fiindcă mie nu mi-e drag. 

Oboseala mi-a pierit ca prin farmec şi l-am convins pe 
Puane să pornim imediat spre Atuona. Cînd am ieşit din 
casă am văzut doi băieţaşi contaminaţi de sifilis, care 
alergau de colo-colo pe țărm şi aruncau cu pietre după 
pescăruşii care zburau jos. Spre mirarea mea, unul din 
băieţi nimeri drept la ţintă. Urlînd, el se năpusti asupra 
păsării lovită în aripă, o rupse în bucăţi şi-şi înfipse dinţii în 
corpul ei cald, care încă se mai zbătea. Era evident că puştii 
nu degeneraseră faţă de strămoşii lor canibali. L-am sfătuit 
pe Puane să aibă grijă de purcel şi ne-am grăbit să plecăm. 
Tocmai cînd încălecam, se întoarse Raymond cu toporul 
proaspăt ascuţit. 

— Fiţi atenţi pe drum, pînă la platoul următor, ne spuse 
el rîzînd încetişor. După-amiază turmele de vaci sălbatice 
coboară adesea în vale, ca să se adape. Drumul lor duce 
printr-o trecătoare îngustă şi dacă vă întilniţi acolo cu vacile 
s-a zis cu voi, fiindcă ele nu se opresc niciodată şi nu se 
întorc niciodată din cale. Sînt ca un torent viu. Numai cei 
puternici supraviețuiesc, după cum ştiţi. 

Şi-a trecut degetul peste tăişul toporului şi a început iar 
să ridă cu hohote. De-atunci mi-e imposibil să mă gîndesc la 
Hanaiapa fără să aud risul răsunător al lui Raymond. 

Pe ultimul platou, Haamau, am sosit însă fără peripeții şi 
am întins-o la drum în galop mărit, ca să ajungem la capătul 


călătoriei pînă nu apune soarele. Spre deosebire de platoul 
precedent, Haamau n-avea mai de loc copaci sau arbuşti, şi 
singura lui vegetaţie erau ferigile înalte de un metru. Ici- 
colo, prin covorul de ferigi, se zăreau poteci înguste, făcute 
probabil de vacile sălbatice. Presupunerea mea s-a dovedit 
a fi exactă, căci, după un răstimp, am văzut pe neaşteptate 
trei vaci şi un taur care păşteau lingă o potecă. Puane a 
sărit de pe cal şi mi-a dat să-i ţin frîul. Apoi a ridicat mîna, 
căutînd să simtă direcţia vîntului. Cum vîntul bătea din faţă, 
dinspre vaci, totul părea cît se poate de prielnic pentru 
vînătoare. 

Lăsîndu-se pe vine, Puane s-a furişat încet înainte. Din 
cînd în cînd se oprea şi spiona. Vacile păreau că nu 
bănuiesc nimic şi continuau să pască liniştite. În sfîrşit, 
Puane a ajuns la numai o sută de metri de ele, s-a culcat pe 
burtă şi a început să se tîrască. Vacile păşteau netulburate. 
Deodată taurul şi-a înălţat botul în aer şi a pufnit pe nări. 
Vacile au încremenit parcă, apoi s-au întors şi au rupt-o la 
fugă. Dar Puane a ajuns lingă vaca cea mai apropiată mai 
înainte ca ea să poată porni în galop. 

II privisem cu atita încordare cît timp se furişase spre 
pradă încît nu avusesem timp să mă mai gîndesc la nimic, 
dar acum mi-am amintit deodată că Puane n-avea nici o 
armă la el. Cum naiba o să prindă vaca? Fireşte, nici vorbă 
s-o ia pur şi simplu în braţe, cum făcuse cu purcelul, şi s-o 
lege apoi de oblîncul şeii. Curînd mi-am dat seama însă că 
marchizanii au pentru vînatul vacilor o metodă proprie şi 
cumplit de barbară. Căci Puane a prins zdravăn vaca de 
coadă, s-a lăsat pe brînci şi s-a opintit cu picioarele în 
pămînt. Din pricina aceasta vaca s-a oprit brusc; atunci 
Puane a ţinut coada vacii numai cu mîna stîngă, iar cu 
dreapta şi-a scos cuțitul de pădure, lung cam de-o jumătate 
de metru, pe care-l purta totdeauna ca pe o sabie la şold. 
Pînă n-am apucat să clipesc, vinătorul şi tăiase tendoanele 
de la unul din picioarele dinapoi ale vacii. Apoi a schimbat 
mîna şi a făcut acelaşi lucru la celălalt picior. Biata vacă a 
mugit de durere şi s-a prăbuşit la pămînt. Puane s-a 


năpustit asupra ei ca o săgeată şi i-a înfipt cuțitul în 
beregată. Ce a urmat apoi nu ţin de loc să descriu, căci 
căsăpirea executată de Puane era cu mult mai barbară şi 
mai dezgustătoare decit o luptă cu taurii, care nici ea nu e 
un spectacol prea înălţător. 

Mîndru de victorie şi mînjit de sînge, Puane s-a întors cu 
două hălci enorme de carne pe care le-a legat zdravăn pe 
caii noştri. În Atuona avea să primească bani buni pentru 
carne şi să-şi poată îngădui astfel beţia pe care şi-o dorise 
de multă vreme. 

— De ce nu vinezi vacile cu puşca? l-am întrebat eu 
după ce am încălecat. 

— Autorităţile nu dau voie unora dintre marchi- zani să 
poarte arme, ca să nu se întîmple cine ştie ce nenorociri. De 
altminteri e şi mai interesant să vinezi aşa... 

Hălcile de carne clămpăneau şi se bălăbăneau legate de 
şeile noastre şi atrăgeau mii de muşte. Cu norii aceştia de 
muşte în jurul capetelor, stropiţi de noroi, uzi pînă la piele şi 
morţi de oboseală, am intrat călări, exact cînd asfinţea 
soarele, în Atuona, „capitala” Insulelor Marchize. Tocmai 
cînd coteam pe strada principală, de-a lungul unei poteci 
treceau galopînd un grup de femei. Două dintre ele erau 
însărcinate, iar altele îşi purtau copiii mici în braţe. De şei 
aveau atîrnate o mulţime de crătiţi şi de pachete care se 
bălăngăneau în ritmul cailor. Printre femeile acelea am 
descoperit vreo două din Puamau care, cînd le-am întrebat, 
mi-au răspuns voioase că veniseră toate de acolo pentru 
sărbătoarea ce urma să fie prăznuită în Atuona. Femeile 
folosiseră cealaltă potecă, din lungul coastei de sud a 
insulei, mult mai anevoioasă şi mai primejdioasă, după cîte 
mi se spusese, decit aceea pe care o aleseserăm eu şi 
Puane. Mă gindeam la cele zece ore petrecute de mine în 
şa, la ploaia torențială, la prăpăstiile şi potecile abrupte, şi 
mă întrebam cum de putuseră femeile acestea să se 
aventureze, nesilite de nimeni, într-o asemenea călătorie. 
Dar, după cum am spus, ele veneau la o sărbătoare, iar 
pentru polinezieni acesta e un motiv pentru care merită să- 


ţi rişti şi viaţa. 

Despre ce sărbătoare era vorba? L-am întrebat pe 
Puane, care mi-a răspuns mirat: 

— Despre 14 iulie, se-nţelege. Ziua naţională franceză. 
Nu ştiai? Noi, cei din Hivaoa, o serbăm totdeauna la Atuona, 
şi locuitorii tuturor văilor trec peste munţi ca să fie de faţă. 

Da, sigur, ne aflam la mijlocul lui iulie. Atîta lucru ştiam 
şi eu, chiar dacă nu mai ţineam seama de calendar. Dar nu- 
mi închipuisem că aniversarea căderii Bastiliei şi Revoluţia 
Franceză erau sărbătorite aici, la capătul lumii. Curînd însă 
mi-am putut da seama că ziua aceasta era socotită cea mai 
mare sărbătoare a anului, căci pretutindeni pe străzile 
satului forfoteau oameni şi din toate casele se auzeau 
cîntece, vorbărie şi ris. Cu un vesel Kao/na nui Puane 
dispăru într-o casă luminată. 

Mai mult n-am apucat să văd, căci începuse să se 
întunece. Pînă una-alta, puţin îmi păsa cum arată satul; 
singurul lucru care mă interesa era să găsesc un adăpost şi 
să dorm un pic. Dar unde puteam cere găzduire pentru 
noapte? La guvernator, la jandarm, la misiune sau la 
închisoare? Pînă la urmă m-am hotărit să încerc la jandarm 
şi m-am îndreptat la trap spre o casă proaspăt zugrăvită, 
unde cuvintul „Residence“ se afla scris cu litere de-o 
şchioapă pe-o tăbliță pusă deasupra intrării. Pe verandă, la 
lumina unei lămpi de benzină, şedeau doi bărbaţi instalaţi în 
fotolii confortabile. Nici n-am apucat să intru bine în cercul 
de lumină, că unul dintre ei s-a şi ridicat şi mi-a strigat: 

— Oh-lă-lă, mon cher ami, cît te-am plins! Te socoteam 
pierdut! Vino să bem împreună un punş cu rom! 

Era prietenul nostru, pictorul, pe care îl lăsasem în valea 
Omoa din Fatuhiva. Ne-am îmbrăţişat şi am schimbat în 
grabă cîteva cuvinte de bun găsit cu jandarmul, cu soţia şi 
cu copiii lui, care păreau toţi prietenoşi şi simpatici, dar 
vorbeau un dialect franțuzesc de provincie îngrozitor. 
Jandarmul mi-a pregătit cu multă îndeminare un punş din 
rom, suc de portocale şi zahăr, iar eu m-am aşezat pe un 
scaun, cît am putut mai la margine, ca să nu-l murdăresc. 


Pictorul părea abătut şi nu m-am putut opri să nu-l întreb 
cu oarecare ironie cum o ducea în raiul lui din Fatuhiva. 

— Rai! făcu el, şi sări în picioare de parcă l-aş fi împuns 
cu un ac. Rai pentru hoţi, pentru bandiți, pentru escroci şi 
pentru tîrfe, asta e Fatuhiva! Am pierdut acolo tot ce aveam 
şi n-am pictat măcar un tablou! Dar se pare că şi în valea ta 
e la fel de rău. la spune, ce te-a adus aici? 

l-am spus că ne simţeam mulţumiţi şi fericiţi în valea 
noastră, dar că, din nenorocire, eram bolnavi şi că venisem 
la Atuona ea să-l caut pe medic. Pictorul păru niţeluş jenat 
cînd auzi de medic şi pînă la urmă îmi explică motivul. 

— Şi eu, ca să spun drept, tot după medic am venit. 
Numai că eu am cu siguranţă o altă boală, una destul de 
obişnuită aici, în insule. Cred că-ţi mai aduci aminte de fata 
aceea afurisită... 

— Vrei să zici de Hakapau, marea ta iubire? îl întrerupsei 
eu. 

— Hm, da, de Hakapau... Ea m-a îmbolnăvit... Şi aştept 
aici de-o săptămână, dar doctorul nu s-a întors încă. E 
plecat să facă o vizită medicală în Nukuhiva, dar trebuie să 
se întoarcă de la o zi la alta. leri a fost zărită barca 
guvernamentală lîngă ultimul cap de colo... Dar n-a putut să 
se apropie din pricina vîntului şi a fost nevoită să se 
întoarcă la Nukuhiva. Mi s-a povestit că se întîmplă de 
multe ori ca barca să facă asemenea curse inutile pînă cînd 
reuşeşte să intre în Atuona. E o barcă cu motor, înţelegi? 
Dar nu mai are motor. | s-a stricat. Acum vor s-o facă să 
navigheze cu pinze. Dar barca nu-i potrivită pentru asta. 
Aşa că s-ar putea să-l aşteptăm cam multişor pe doctor. 

Veştile nu erau de loc îmbucurătoare, dar eu mă 
simţeam prea obosit ca să mă mai las impresionat de ele. 
După ce-am mai pălăvrăgit un pic şi am mai înghiţit cîteva 
rînduri de punş cu rom, am adormit liniştit chiar acolo, pe 
scaun, unde mă aflam. Pictorul m-a tîrît cu multă grijă sub 
duş şi apa rece ca gheaţa m-a trezit suficient ca să mă pot 
dezbrăca şi să mă pot cuibări în cel mai bun pat pentru 
oaspeţi din casa jandarmului. Toată noaptea am visat că mă 


aflam călare pe-un podium şi că dirijam o orchestră mare 
care cînta „Călăresc printre nori“... 

În dimineaţa următoare m-am plimbat prin „capitală” 
împreună cu pictorul şi cu noul meu prieten, jandarmul. 
Atunci mi-am dat seama că Atuona e, de fapt, o metropolă 
la proporţii marchizane şi că, în plus, e un loc destul de 
pitoresc. Casele nu se deosebeau mai de loc de cele pe care 
le văzusem în alte sate indigene, în afară doar de faptul că 
aveau pereţii vopsiți în culori ceva mai vesele şi că erau mai 
curăţele. Sus, dominînd şirurile caselor de lemn, se înălța o 
biserică de piatră, mare cit o catedrală; alături de ea se afla 
misiunea, compusă din vreo şase clădiri impunătoare, de 
piatră sau de lemn. În spatele bisericii, pe un teren deschis, 
se afla un crucifix uriaş, cu Isus şi cu cei doi tilhari turnaţi în 
ghips de culoarea ciocolatei — pesemne ca să accentueze 
cum se cuvine pentru băştinaşi caracterul universal al 
bisericii. 

Misiunea catolică e cel mai mare proprietar de pămînt 
din întreaga vale Atuona şi scoate mari venituri din 
plantațiile de copra şi din grajdurile cu vaci. Faptul acesta i- 
a dat posibilitatea să întreprindă o experienţă interesantă, 
căci misiunea întreţine de peste cincizeci de ani o şcoală- 
internat pentru fete, condusă de călugăriţe franceze. 
Călugăriţele rămîn aici cît trăiesc; cea mai bătrînă dintre 
ele, acum în vîrstă de peste optzeci de ani, a venit cînd 
avea nouăsprezece ani şi de-atunci n-a părăsit niciodată 
Insulele Marchize. Cu toată munca plină de rivnă a 
călugăriţelor, se pare totuşi că educaţia n-a dat roadele 
dorite. 

Fetele sînt primite la vîrsta de cinci ani şi stau în internat 
pînă cînd împlinesc paisprezece. Misiunea plăteşte toate 
cheltuielile de întreţinere; în schimb, părinţii sînt obligaţi să 
lase fetele cu desăvirşire în grija călugăriţelor şi au voie să 
le vadă doar de citeva ori pe an. Cînd am vizitat internatul 
se aflau acolo optzeci şi trei de fete, majoritatea în clasele 
elementare. Elevele primeau noţiuni de limba franceză, de 
bucătărie, de religie, de cusut, de spălat şi învățau şi puţină 


istorie. Metodele pedagogice moderne sînt cu totul 
necunoscute; în genere, procedeul folosit pentru 
învățămîntul teoretic e următorul: una dintre călugăriţe 
citeşte, după care toţi copiii repetă în cor cele ascultate. 
Rezultatul, se înțelege, e că fetele pot să recite 
papagaliceşte rugăciunile, conjugările de verbe, maximele, 
şirurile de regi şi psalmii cu o viteză uluitoare, fără să 
înţeleagă o iotă din ce spun. 

La paisprezece ani, fetele sînt lăsate să plece. Atunci 
viaţa lor suferă rapid o transformare completă. După ce-au 
stat atiţia ani închise şi în permanenţă supravegheate, se 
pomenesc într-o libertate deplină, căci, după obiceiul 
polinezian, părinţilor puţin le pasă ce fac copiii lor. De altfel, 
la paisprezece ani o fată e socotită adultă şi e pregătită să- 
şi poarte singură de grijă. De fapt, fetele acestea abia 
scăpate din internat trec totdeauna la extreme, se distrează 
cît pot şi gustă din plăcerile vieţii vreme îndelungată. Cu 
timpul, se mută la vreun bărbat şi, cum rareori ştiu 
franţuzeşte, sau sînt religioase, uită curînd şi puţinul pe 
care l-au învăţat. După cîțiva ani de trai printre băştinaşi, 
fostele eleve nu mai ştiu decit ce au învăţat la lecţiile de 
cusut, căci tuturor marchizanelor le place să facă rochii 
colorate cît mai multe. 

În pofida celor peste cincizeci de ani de muncă asiduă 
din partea călugăriţelor, roadele învăţămîntului sînt slabe, 
iar şcoala-internat abia dacă se poate spune că a contribuit 
cu ceva la transformarea moravurilor băştinaşilor şi la 
ridicarea standardului lor de viaţă. De vină sînt, în primul 
rînd, izolarea şi contrastul prea mare dintre şcoală şi mediul 
înconjurător; pe de altă parte, ar fi necesar să existe şi un 
internat pentru băieţi, care să-l completeze pe cel pentru 
fete. Fără nici o urmă de răutate, poate fi pusă întrebarea 
dacă metodele pe care le foloseşte misiunea sînt într- 
adevăr cele mai potrivite. Chiar şi unui profan i-ar părea 
mai nimerit ca tineretul aflat în şcoală să înveţe citeva 
meserii practice şi să capete unele cunoştinţe teoretice 
folositoare, cum sînt cele de biologie, de zoologie, de 


îngrijire a bolnavilor, de navigaţie ş.a.m.d. Dar sarcina 
misiunii este ca în primul rînd să mîntuiască sufletele — aşa 
mi-a declarat directoarea şcolii- internat, cînd i-am spus 
care e părerea mea; celelalte cerinţe au să fie satisfăcute 
mai apoi, dacă se vor găsi posibilităţi şi timp suficient. 

Misiunea e puternică şi, ca o dovadă pe date 
contemporane, are un camion care luceşte de-ţi ia ochii şi 
care, se înţelege, e folosit din cînd în cînd, cu toate că nu 
există decit vreo citeva sute de metri de şosea în toată 
valea şi numai strada principală e practicabilă. Al doilea 
camion din Atuona (cu un 2 tipărit pe-o placă mare, ca nu 
cumva jandarmul să se înşele!) aparţine firmei comerciale 
neozeelandeze şi este, după cum şi trebuie, mult mai 
hodorogit. Am vizitat, împreună cu jandarmul şi cu pictorul, 
clădirea cu două etaje a firmei (singura în tot grupul 
Marchizelor) ca să-l cunosc pe stăpînul lumesc al văii. În 
faţa uşii aştepta un şir lung de băştinaşi. 

— Coadă la vin, spuse laconic jandarmul. 

— La fel de civilizat ca la noi acasă, îl lămurii eu. 

— Nu tocmai, pentru că în grupul Marchizelor avem 
desfacere de vinuri numai în Atuona şi Taiohae, singurele 
localităţi unde există jandarmi. 

— Cit ide mare e raţia? 

— Doi litri pe săptămînă. 

— In afară de asta, toţi băştinaşii primesc plată în vin 
cînd prestează vreo muncă, adăugă pictorul rizînd. Nu vor 
să primească bani. Dacă nu le dai vin, nu lucrează. Aşa pot 
să adune uşor patru-cinci litri pe săptămînă. Vinul nu 
obişnuiesc să-l bea la masă, ci îl toarnă în ei tot dintr-o dată. 
In fiecare seară sînt chefuri şi bătăi în sat. Duminica, 
localnicii se duc la biserică în haine frumoase, spălate şi 
călcate de soţii, aşa cum se cuvine unor foste eleve ale 
şcolii-internat, şi ascultă predici împotriva beţiei. Lunea 
începe iar vinzarea vinului. După asta urmează încăierările 
şi jandarmul îi vîră la răcoare pe cîţiva dintre ei. lar cînd ies 
de la închisoare, oamenii se aşază iar la coadă. Trăiască 
civilizaţia! Cine cîştigă din toată afacerea? Firma 


comercială, fireşte. Are aproape tot atita putere ca şi 
misiunea. Din nenorocire, însă, biserica şi firma au stăpini 
diferiţi, iar bieţii localnicii sînt năuciţi. Mai întîi vine un 
european şi spune una, apoi vine alt european şi spune 
tocmai contrariul. Oare albii nu ştiu ce vor? Aşa se întîmplă 
cu toate. Pînă la urmă, băştinaşii nu mai ştiu pe cine să 
creadă şi sfirşesc prin a nu mai crede nici un om alb. 

În afara firmei comerciale neozeelandeze mai există, 
fireşte, cîteva prăvălii şi brutării chinezeşti. Ca întotdeauna, 
negustorii galbeni se îngrijesc în orice condiţii să scoată un 
gologan; cuburile de gheaţă, pîinea şi limonada lor i-au 
făcut absolut  trebuitori. Nepăsător, ca de obicei, 
marchizanul lasă banii să circule şi preferă, de pildă, să 
meargă la negustorul chinez să-şi cumpere cu bani grei un 
pepene, deşi ar putea fără prea multă bătaie de cap să 
cultive singur o bostănărie întreagă. Parte din băştinaşii 
Atuonei sînt atît de leneşi, încît se duc în fiecare dimineaţă 
la prăvălie ca să-şi cumpere apă caldă pentru preparat 
cafeaua. De ce să te mai osteneşti să-ţi aprinzi focul, cînd 
chinezul vinde apă caldă cu numai un franc strachina... 

Demne de văzut însă în Atuona nu sînt numai clădirile 
misiunii şi prăvăliile; aici există chiar şi un oficiu telegrafic, 
o şcoală şi un cinematograf. Cinematograful e instalat într- 
una din sălile de rugăciuni ale misiunii şi episcopul însuşi 
prezintă filmele; dar pot fi văzute nu numai filme religioase, 
ci întreg repertoriul tradiţional în Oceania Franceză, care 
cuprinde filme din vestul sălbatic, filme muzicale cu Tino 
Rossi şi comedii în care actorii îşi aruncă unul altuia tarte cu 
frişcă în obraz. Celelalte genuri de filme băştinaşii le privesc 
plictisiţi sau le  boicotează. Motivul gustului acestuia 
oarecum limitat este, desigur, faptul că, datorită 
dificultăţilor de limbă şi ignoranței în legătură cu condiţiile 
de viaţă europene, băştinaşii nu înţeleg multe filme. 
Acţiunea filmelor din vestul sălbatic şi a comediilor poate fi 
însă uşor înţeleasă, iar cîntecele şi muzica atrag şi ele, de 
asemenea, în mod firesc. 

Marchizanii iau filmele absolut în serios şi încă n-au ajuns 


să priceapă că sînt simple înscenări, din care pricină se 
nasc unele complicaţii ciudate. Intr-o seară m-am dus la 
cinema şi am văzut un film din vestul sălbatic, în care 
soldaţi şi colonişti americani organizau masacre 
înspăimântătoare împotriva grupurilor de indieni lipsite de 
apărare. Curios lucru, filmul i-a încîntat grozav pe localnici, 
la fel cum îi încîntă pe băieţandrii din America sau din 
Suedia. După spectacol, cele văzute au fost discutate cu 
multă însufleţire. Cum se credea că nu se poate să nu 
cunosc bine viaţa din vestul sălbatic, am fost curînd atras în 
discuţie. 

— la spune, cînd erai în Marite (America) nu-ţi era frică 
de indieni? mă întrebă un vlăjgan a cărui statură mă 
înspăimînta mai mult decit toate filmele cu indieni luate 
laolaltă. 

— Nu, i-am răspuns eu, cinstit. N-au mai rămas chiar aşa 
de mulţi indieni, şi, în afară de asta, ei sînt oameni foarte 
paşnici... 

— Paşnici? Nici vorbă că sînt fricoşi. Dar cînd nu bagi de 
seamă, nu vin să te atace pe furiş? 

— Nu. Cei mai mulţi dintre ei sînt oameni obişnuiţi, care 
lucrează pe ogoare, conduc automobile şi merg la cinema. 
De îmbrăcat, se îmbracă în haine obişnuite... 

— Da’ de unde! N-am văzut eu în film că purtau coroane 
de pene şi haine de piele?... Dar pe Kit Carson îl cunoşti? 

— Kit Carson? Stai să mă gîndesc... Nu. A murit de mult. 

— Cum a murit dacă abia adineauri l-am văzut la 
cinema? Doar n-a avut timp să moară după ce s-a terminat 
filmul... 

M-am lăsat păgubaş. Vlăjganul socoti şi el că discutase 
de ajuns cu mine; dar înainte de-a trece la un alt grup de 
spectatori, l-am auzit bodogănind cu dispreţ: 

— Da' de unde... străinul ăsta n-a fost în Marite... 

Cu ocazia sărbătorii de 14 iulie se adunaseră şi o 
mulţime de bătrîni. Era un prilej cît se poate de bun ca să-i 
întreb despre vremurile de odinioară. Dar deşi nici unul 
dintre ei nu ştia lucruri mai de valoare, vorbeau totuşi care 


mai de care, plini de convingere, şi se întreceau să 
născocească tot felul de poveşti fantastice. Numele 
peticelor lor de pămînt îl cunoşteau însă, aşa că am izbutit, 
încet-încet, să întocmesc o hartă a Atuonei şi a văilor 
situate în apropiere, cuprinzind sute de denumiri vechi. Cînd 
am comparat lista denumirilor cu lista întocmită la Raroia şi 
în insula vecină, Takume, am găsit unele lucruri care 
întăreau tradiţia că în aceste insule populaţia ar fi venit, la 
origine, din Insulele Marchize. Cel mai de seamă loc de 
sacrificiu din Takume, considerat chiar de locuitorii din 
Raroia ca locul cel mai important din vechime, se numea 
Aturona; cum r cade fără excepţie în dialectul marchizan, 
denumirea locului rămîne Atuona! Ţara din care veneau 
strămoşii locuitorilor din Raroia se numea Nuku şi era 
situată în Hiva nui. Că Hiva nui e vechiul nume al Insulelor 
Marchize e un lucru îndeobşte cunoscut, dar că partea 
apuseană din Hivaoa — unde era situată Atuona — se 
numea Nuku, aceasta n-o ştiam. Toate noutăţile aflate se 
potriveau de minune cu tradiţia despre Raroia, care spune, 
mai ales, că fugarii din Hiva nui au numit insula de corali 
nou descoperită Nuku-popoi-fano, ceea ce înseamnă 
literal „Nuku cea transferată (cu) popoi“. După cum am 
arătat mai înainte, popoi e felul de mîncare naţional din 
Insulele Marchize. Cu cît cercetam mai mult, cu atît găseam 
mai multe analogii, al căror număr şi legătură strinsă 
constituie o dovadă evidentă a vechilor legături dintre 
Hivaoa şi Raroia-Takume. 

La cîteva zile după ce sosisem avu loc sărbătorirea lui 14 
iulie, tocmai într-una din vechile localităţi istorice în care 
fără doar şi poate că locuiseră strămoşii celor din Raroia. 
Pentru sărbătorire se făcuseră pregătiri neobişnuite şi 
aproape exclusiv de natură materială. Băştinaşii veniseră 
din toate părţile încărcaţi cu banane, taro, fructe de piine, 
rădăcini zaharoase, boabe, porci şi carne de vacă din 
belşug. Şi, ca întotdeauna în asemenea ocazii, ţineau 
seama de o strictă diviziune a muncii. De pildă, un bărbat 
frăminta fructele de piine, pe cînd un altul prepara taro, un 


al treilea aducea lemne de foc, un al patrulea tăia carnea 
ş.a.m.d. Ca întotdeauna, fiecare se ţinea cu încăpăţinare 
numai de îndeletnicirea sa; cel care rădea taro, de pildă, 
socotea că ar fi exclus să-i dea o mînă de ajutor celui care 
toca trestie de zahăr, chiar dacă ar fi trebuit să stea de 
pomană o jumătate de ceas, aşteptînd să-şi facă apariţia cel 
care căra lemne de foc. La fel de ciudată i s-ar fi părut şi 
ideea să-şi aducă el însuşi lemne. Se înţelege că, aşa, 
munca nu era prea spornică, dar asta n-avea nici o 
importanţă. Dacă miîncarea n-avea să fie gata la 14 iulie 
ospăţul putea tot aşa de bine să aibă loc la 15 sau la 16 
iulie. 

Francezii din Atuona îşi dădeau însă toată silinţa ca 
sărbătorirea să aibă loc în ziua cuvenită şi într-un fel 
autentic franțuzesc. În afara jandarmului, a episcopului şi a 
celor şase călugăriţe, mai existau în vale trei francezi: un 
fost jandarm şi doi proprietari de plantaţii. Dacă îl mai 
socotim pe pictor şi pe mine, numărul europenilor era 
neobişnuit de mare, iar răspunderea apăsa din greu pe 
umerii jandarmului. El alerga de colo-colo, ca un suflet 
blestemat, aranja tribuna de onoare, întocmea schiţa 
ordinei de marş, făcea exerciţii de solo la trompetă şi 
adevărate repetiţii generale cu bietul pictor şi cu mine. lar 
cînd veni ziua cea mare, totul merse ca pe roate. 

În sunetele unui marş militar, cîntat la un gramofon 
hodorogit, ne-am făcut intrarea, cu episcopul în frunte, la 
locul de ceremonie şi ne-am grupat lingă portdrapel. În faţa 
tuturor stătea episcopul, singur. In spatele lui se grupaseră 
călugărițele, iar după ele guvernatorul, marchizanii şi noi 
ceilalţi, într-o  nostimă  harababură. Soarele  dogorea 
puternic şi majoritatea localnicilor păreau că suferă la fel de 
mult ca şi mine, din pricina pantalonilor lungi, proaspăt 
scrobiţi, cu dungă apretată, sau a lungilor halate albe. Apoi, 
în sunetele unei fanfare răsunătoare, a fost înălţat drapelul, 
iar noi am intonat Marsilieza. Curios a fost că, deşi toţi 
cunoşteam cuvintele, în pronunţarea marchizană ele sunau 
cam aşa: 


„Aró, ard ară te ra pati, 

Te hor te ra koar etarive... 
„„„Otâăme titoaene 

Fome vo patahân”...? 


Dar nimeni n-a zimbit, iar noi am continuat, după 
program, cu strigăte de ura şi cu încă un marş. 

După aceea a venit rindul episcopului să vorbească. 
Discursul lui a fost, după cum se cuvine, istoric; ca să 
ilustreze temeinic evenimentele care au dus la Revoluţia 
Franceză, episcopul a început de la Adam şi Eva. Cînd a 
ajuns la Ludovic al XVI-lea, mie îmi vijiia capul şi-mi jucau 
toate pe dinaintea ochilor, aşa că m-am văzut silit să ies din 
rind şi să mă aşez la umbra unui pom aflat alături de 
terenul descoperit şi ars de soare, unde avea loc 
festivitatea. Cînd m-am întors, începuse să vorbească 
jandarmul, care  stărui şi el grozav asupra istoriei 
jandarmeriei, motiv care m-a determinat să mai fac o 
plimbare pînă la pomul cel umbros. Apoi a venit rîndul 
guvernatorului, care a ţinut să repete în marchizană tot ce 
se spusese pînă atunci şi a mai adăugat cite ceva despre 
ultimul război mondial şi despre bomba atomică. După el, 
au urmat ceilalţi şefi din văi, la rînd. Ultimul s-a urcat la 
tribună pictorul, care ne-a vorbit despre problemele politice 
actuale şi a strigat ura de cite ori a putut, dar asta s-a 
dovedit cu totul deplasat, din care pricină vorbitorul s-a 
văzut silit să încheie curînd. Eu, simțind cum îmi fierbe şi 
îmi clocoteşte creierul din pricina arşiţei nemiloase, am 
răsuflat uşurat cînd, în cele din urmă, ceremonia a luat 
sfîrşit. 

Îmi închipuisem că acum o să mă pot retrage, dar în 
program mai figura şi un divertisment, aşa că am fost 
invitat să iau loc în tribuna de onoare, alături de celelalte 
persoane marcante. Şi m-am  înviorat vizibil cînd 


27 Allons enfants de la patrie, /Le jour de gloire est arriv€.../ ...Aux 
armes, citoyens, /Formez vos batallions... (n.t.) 


guvernatorul anunţă un dans marchizan, un rari. Căci 
dansurile vechi cu greu mai pot fi văzute în zilele noastre. 

Dansatorii se aşezară unul în spatele altuia, pe trei 
rînduri, în faţa tribunei. Un rînd, cel din mijloc, era format 
din femei, iar celelalte două din bărbaţi. Îşi păstraseră toţi 
veşmintele elegante, albe, şi semănau mai mult cu o 
adunare de catecumeni. Pesemne că rămăseseră îmbrăcaţi 
ca să nu-l jignească pe episcop. Dovedind un dispreţ 
suveran faţă de dungile pantalonilor şi de volanele călcate 
ale rochiilor, dansatorii se aşezară cu picioarele încrucişate 
pe pămîntul bătătorit. Guvernatorul făcu un semn şi femeile 
începură să intoneze un cîntec melodios, trist. Bărbaţii, care 
se întorseseră pe jumătate spre femeile din rîndul de la 
mijloc, nu cîntau, ci doar le acompaniau cu un gifiit ritmic şi 
surd. După un timp, femeile începură să-şi legene corpul şi 
să facă mişcări unduitoare cu braţele, pe cînd bărbaţii se 
întorceau şi se răsuceau. Guvernatorul alerga de colo-colo 
printre rînduri, arăta cu degetul şi striga „pornim, pornim”. 
Scena reprezenta, evident, un vas care părăsea ţărmul. 
Femeile îşi exprimau tristeţea prin gesturi frumoase, bine 
cumpănite. Bărbaţii continuau să-şi rotească braţele ca şi 
cînd s-ar fi aflat la roata unei cîrme. 

— Dansul reprezintă ultima călătorie de inspecţie a 
episcopului în grupul Marchizelor, îmi şopti la ureche 
jandarmul. 

De ce trebuia să fie totul atît de trist, nu înţelegeam; dar 
poate că atmosfera aceasta vroia să exprime tristeţea şi 
regretul locuitorilor de pretutindeni din insule pentru 
pierderea obiceiurilor străvechi. Apoi gesturile 
guvernatorului se schimbară brusc; acum el îl reprezenta 
vizibil pe episcopul care se cobora pe uscat şi era 
întâmpinat de întreaga populaţie, căci femeile îşi înclinau 
capetele în semn de salut, pe cînd bărbaţii îşi fluturau 
solemn miinile în aer. Cîntecul trist, stăpînit, continua fără 
încetare şi descria limpede întreaga poveste. Totul era 
atrăgător şi artistic, deşi lipsit de viaţă şi de spontaneitate. 

Dar interpreţii aveau şi una şi alta, şi încă într-o măsură 


neobişnuită — asta am putut să văd cu încetul. Căci de 
îndată ce s-au depărtat episcopul, călugărițele şi jandarmul, 
sărbătoarea căpătă un cu totul alt caracter. Sticlele cu vin şi 
rachiu se iviră imediat şi făcură ocolul ansamblului. Vreo doi 
bărbaţi aduseră nişte cutii vechi de tablă şi începură să bată 
ritmic în ele cu palmele. După cîteva minute se învirteau 
toţi într-un însufleţit dans al perechilor, sau mai bine zis al 
împerecherii. Dansul acesta, cel mai obişnuit şi mai popular 
din Marea Sudului, e extrem de simplu, deşi le cere multă 
supleţe şi antrenament celor care îl execută. 

Desfăşurarea lui este următoarea: o femeie intră 
alergind pe locul de dans şi începe să-şi legene ritmic 
şoldurile, în timp ce cu braţele face gesturi de chemare, 
blînde. Picioarele şi le mişcă repede înainte şi-napoi, pe loc, 
şi numai din cînd în cînd dansatoarea face cîțiva paşi de 
dans şi se învirte într-un cerc strîns. Singurele părţi ale 
corpului care participă cu adevărat la dans sînt porţiunea 
şoldurilor — şi ochii. Cu cît şoldurile se rotesc mai puternic 
şi mai repede, cu atît ochii dansatoarei se învirt şi ei mai 
repede sau învăluie îndrăzneţ şi provocator grupul de 
bărbaţi care-i stau în preajmă şi o acompaniază prin bătăi 
din palme. 

Deodată din grupul spectatorilor se desprinde un bărbat 
care începe să danseze aidoma, faţă în faţă şi strîns lipit de 
femeie. Curînd încă un bărbat intră în joc; pînă la urmă, cam 
şase, şapte bărbaţi se rotesc în jurul femeii şi-i servesc rînd 
pe rînd de parteneri, fără ca totuşi să se atingă de ea. Încet, 
încet dansul se transformă într-o întrecere pentru favorurile 
ei, pe cînd ritmul creşte puţin cîte puţin. Dacă vreunul 
dintre parteneri nu mai poate ţine pasul, dispare. Cei rămaşi 
grăbesc din ce în ce ritmul. Prin dans şi prin mimică femeia 
arată pe care dintre bărbaţi îl socoteşte vrednic să continue 
dansul cu ea şi, în cele din urmă, rămîne numai unul, cel 
mai priceput. Tempoul creşte pînă la nebunie, iar cei doi 
dansatori tremură ca în transă. Deodată muzica încetează 
brusc şi brutal, iar partenerii se prăbuşesc istoviţi la pămînt. 

Uneori dansul acesta poate fi oarecum mai variat; acum 


variaţia consta în faptul că mai multe femei participară în 
acelaşi timp, iar bărbaţii se împărţiră în grupuri. Costumele 
de sărbătoare, elegante şi albe, se murdăriseră şi se 
mototoliseră, iar dansatorii le aruncau de pe ei, rînd pe rînd, 
acoperindu-şi şoldurile cu bucăţile de pînză şi cu fustele de 
rafie. Ciîţiva bărbaţi aduseră o tobă mare de lemn, acoperită 
cu piele de rechin, şi bătăile înfocate sporiră şi mai mult. 

Deodată guvernatorul se ivi împleticindu-se pe locul de 
dans. Pesemne că îi însoţise pînă acasă pe oaspeţii de 
onoare şi, la înapoiere, se vede că băuse zdravăn, căci îi 
venea greu să se ţină pe picioare, cu toate că muzica îi 
dădea stabilitate. Lucrul acesta oarecum ciudat l-am 
observat adesea: graţie simțului lor muzical, polinezienii, 
pînă şi cei mai chercheliţi, pot să-şi păstreze echilibrul şi 
chiar să danseze, deşi fără muzică n-ar fi în stare să facă 
nici doi paşi. 

Fără îndoială că guvernatorul avea ceva de spus, dar Îi 
venea greu să-şi adune îndeajuns gîndurile ca să poată rosti 
vreun cuvînt. De aceea, ca să se mai răcorească, Îşi scoase 
uriaşa-i pălărie de pandanus, şi-o umplu cu apă din pirîu şi 
şi-o puse pe cap. Apa îi curgea şiroaie pe faţă, pe umeri şi 
peste costumul elegant, alb şi proaspăt călcat. Curînd, 
guvernatorul arăta mai murdar şi mai ud decit toţi ceilalţi. 
Dar se pare că duşul avusese efect, căci guvernatorul izbuti 
să scoată un urlet infernal, care-i făcu pe dansatori să se 
oprească locului. Deşi noul-venit biiguia îngrozitor, am 
înţeles totuşi că le propunea dansatorilor să continue 
petrecerea altundeva, pe-un loc de dans aflat ceva mai 
departe şi pesemne mai bine ascuns de privirile indiscrete. 
Cum nimeni nu se mai sinchisea de mine, am mers şi eu cu 
ei pînă la un luminiş frumos, situat în susul văii. Acolo 
guvernatorul luă din nou comanda şi dispăru cu bărbaţii în 
hăţiş, pe cînd femeile, care evident nu trebuiau să fie de 
faţă la preliminarii, se aşezară în jurul locului de dans, ca 
să-i aştepte. 

După un răstimp se auzi din hăţiş un muget înfiorător. 
„Şi-a mai făcut guvernatorul un duş”, mă gîndii eu. Poate 


că-şi făcuse şi duşul, dar de data aceasta urletul făcea parte 
din piesă: curînd se auziră altele, şi mai înfiorătoare încă. 
Apoi bărbaţii năvăliră brusc în poiană, acoperiţi doar cu 
cîteva frunze şi „tatuaţi” cu vopsea albastră, şi începură un 
dans barbar, cum nu mai văzusem pînă atunci. Doi dintre ei 
cărau pe-o prăjină un soi de obiect mare şi alungit, înfăşurat 
în frunze de banan, pe cînd ceilalţi ţopăiau în jurul lor, 
răcneau şi gesticulau de parcă i-ar fi urmărit un roi de 
viespi. Femeile începură să cînte o melodie veselă şi 
săltăreaţă, care se termina cu puaka roa. De fiecare dată 
cînd repetau cuvintele acestea, guvernatorul arăta cu 
degetul spre pachetul pe care-l purtau bărbaţii şi repeta 
răcnind: puaka roa, puaka roa. 

Pînă la urmă am înțeles despre ce era vorba. Scena 
reprezenta nişte canibali marchizani, întorşi victorioși din 
război cu un prizonier care acum trebuia fript şi mîncat. 
Unui prizonier mort i se spunea odinioară puaka roa, adică 
porc lung, ceea ce dovedeşte că, în privinţa utilității 
alimentare, marchizanii îi puneau pe oameni în aceeaşi 
categorie cu porcii. Dar ce naiba se afla în pachetul 
înfăşurat cu frunze? N-a fost nevoie să mă întreb multă 
vreme, căci, deodată, cărăuşii trîntiră balotul la pămînt şi 
din el sări un bărbat care începu să se strimbe, să se 
răsucească şi să se vaiete în modul cel mai jalnic cu putinţă. 
„Învingătorii” răcneau, fireşte, şi mai cumplit şi se 
prefăceau că-l împung şi-l bat pe bietul prizonier pînă cînd 
acesta se prăbuşi la pămînt şi rămase nemişcat. Atunci 
pantomima se termină printr-un urlet care sînt sigur că s-a 
auzit şi în sat şi în cele mai multe din văile vecine. 

Sticlele şi  damigenele cu vin făcură iar ocolul 
dansatorilor; cei mai mulţi dintre ei sorbiră cu nesat 
asemenea cantităţi, încît începusem să mă-ndoiesc că vor 
mai fi în stare să execute vreun alt dans. Dar încet-încet îşi 
reveniră şi începură un dans nou care, totuşi, din anumite 
motive, avea să fie şi ultimul. Guvernatorul îl numi „dansul 
porcilor amorezaţi”, nume într-adevăr potrivit. Ca şi la 
dansul rari, femeile formară un rînd, cu bărbaţii aşezaţi de 


ambele părţi; dar, spre deosebire de dansul rari partenerii 
şedeau acum în patru labe. Nu se auzi nici un fel de 
acompaniament mu- zical; doar bărbaţii începură să grohăie 
ritmic şi să se rotească în jurul femeilor. Curînd, bărbaţii şi 
femeile se îmbulziră într-un soi de grămadă comună. Acum 
se frecau unii de alţii grohăind, comportindu-se, în rest, 
aidoma cu porcii aflaţi în călduri. Dansul, altminteri destul 
de realist, se încheie prin dispariţia laolaltă a tuturor 
dansatorilor în desişul pădurii, unde grohăitul şi guiţatul 
amuţi treptat. Eu şi guvernatorul, care sau era prea beat 
sau „rămăsese“ pur şi simplu, ne-am pomenit singuri pe 
locul de dans. 

— Ce să zic, a fost un fel cam neobişnuit de a sărbători 
14 iulie, îi spusei eu. Aşa faceţi mereu? 

Guvernatorul mormăi ceva, vorbi singur şi păru că nu mi- 
a auzit sau nu mi-a înţeles întrebarea. „14 iulie“ tot 
înţelesese însă; data aceasta solemnă se vede că i-a trezit 
vreo amintire vagă, căci luă brusc poziţia de drepţi şi răcni: 
„Trăiască patria mumă!“ Şi astăzi mă mai întreb dacă în 
clipa aceea se gindea la Franţa sau la patria strămoşilor lui 
canibali şi sălbatici. 


PICIORUL NEBUN 


La citeva zile după sărbătoarea de 14 iulie, într-o 
dimineaţă, pictorul m-a trezit cu noaptea în cap. Cu toate că 
m-am deşteptat imediat şi m-am ridicat în aşternut, el 
continua să mă zgilţiie şi să-mi strige într-una, îndirjit, în 
ureche: 

— Ea e aici, e aici! 

— Cine? Hakapau, marea ta iubire? 

Faţa pictorului se schimonosi. 

— Nu fi rău... Doar ştii că, slavă Domnului, Hakapau a 
rămas am Fatuhiva. 

— Aşa... N-o fi atunci vreo nouă dragoste? Aici treburile 
astea merg atit de repede încît, înţelegi, mi-e greu să ţin 
pasul... 

— Gură rea! E aici madame Gauguin! 

— Madame Gauguin? 

— Da, chiar ea. Sau, mai bine zis, fiica lui Paul Gauguin. 
Fireşte că n-o cheamă Gauguin. E măritată cu un băştinaş şi 
are un nume marchizan. Dar, oricum, e fiica Marelui 
Maestru. (Şi zău că am auzit cum folosea majusculele pe 
cînd rostea cuvintele acestea.) 

Am făcut un duş, m-am îmbrăcat şi am început să 
deretic prin cameră. Pictorul, scos din sărite de încetineala 
şi de meticulozitatea mea, îmi dădea mereu zor. In cele din 
urmă m-a scos aproape cu forţa în curte. Pe treptele scării, 
o femeie de vreo cincizeci de ani, cu păr lung şi negru, 
stătea şi înşira pe-o sfoară flori de tiare. Femeia era 
butucănoasă şi greoaie şi suferea de un elefantiazis 
îngrozitor. Avea ambele picioare umflate, cel puţin de două 
ori mai groase decît picioarele normale. Chiar şi braţele îi 
erau atinse de boală. l-am zîmbit. 

— Bună ziua. Numele meu e Penetito?55, îi spusei eu. 
Cum te cheamă? 

— Taua Tikaomata. Mama se numea Vaeoho şi tata 


28 Benedict (Danielsson). (n. t.) 


Kok€. 

Koke e felul marchizan de-a pronunţa Gauguin. Nici 
vorbă, Taua era obişnuită să fie prezentată ca fiica 
pictorului şi să tragă foloase de pe urma curiozităţii 
vizitatorilor, căci continuă imediat: 

— Koke era un Enata-papai-hohoa, un ,„,Om-care- 
pictează-tablouri“. (Pauză.) N-ai o ţigară? 

Prietenul meu pictorul se grăbi să-i ofere o ţigară. Taua 
trase un fum zdravăn şi continuă să înşire flori. 

— Unde locuieşti? o întrebai eu. 

— În Hekeani. Departe, pe coastă. 

— De ce n-ai venit mai devreme? Acum sărbătoarea s-a 
terminat... 

— Nu ştiam în ce zi sîntem. În Hekeani trăim doar două 
familii. Şi nici biserică n-avem. De-asta ne e greu să ţinem 
socoteala timpului. 

— Nu te-ai înşelat prea mult. O să mai fie şi alte 
serbări... 

— Sigur... N-ai nişte vin să-mi dai? 

Singurul lucru pe care-l moştenise de la ilustrul ei tată 
era, evident, setea. l-am dat o sticlă cu vin şi i-am mulţumit 
pentru interviu. Altceva, mai interesant, părea cu neputinţă 
de obţinut de la ea. De altfel, ce-ar fi putut să ne 
povestească? După mărturii demne de crezare, era cu 
adevărat fiica lui Gauguin, dar n-avea decit un an cînd tatăl 
ei murise şi deci nu putea să-şi amintească nimic. Poate că 
mai existau, totuşi, băştinaşi în Atuona care să-şi aducă 
aminte de Gauguin. De la moartea pictorului n-au trecut 
decît cincizeci de ani şi mulţi bătrîni trebuie să-l fi întîlnit în 
tinereţea lor. Atunci, ca şi acum, Atuona era un sătuc în 
care localnicii se cunoşteau între ei. Ne-am hotărit să dăm o 
raită ca să vedem dacă nu cumva găsim vreunul care ar 
putea să ne povestească ceva interesant. 

Oameni în vîrstă de 65 de ani — care aveau deci peste 
15 ani cînd venise Gauguin pe insulă — nu existau însă 
mulţi în sat. De lucrul acesta ne-am dat curînd seama. 
Durata medie a vieţii e scăzută în Insulele Marchize; 


aceasta ne-a dovedit-o neîndoielnic faptul că n-am reuşit să 
găsim decît vreo zece persoane mai în vîrstă, deşi satul 
avea peste trei sute de locuitori. Cei mai mulţi dintre 
moşnegii şi babele pe care i-am întrebat sau erau cu totul 
senili, sau, ceea ce e acelaşi lucru, nu voiau să-şi dea 
osteneala să ne răspundă, ci se mulţumeau să se holbeze la 
noi şi să mormăie cuvinte de neînțeles. Doar o femeie 
grozav de slabă, numită Aporo Kehi, păru ceva mai 
accesibilă şi ne spuse că, într-adevăr, îşi aducea aminte de 
„monsieur Koké“. Fusese „la petrecere” acasă la el şi, 
judecind după risul ei ca un cloncănit, se vede că se 
distrase bine acolo. După ce se mai gîndi un timp, bătrîna 
îşi aminti de asemenea că „monsieur Koke“ avea pe pereţi 
multe „tablouri necuviincioase” şi că avea şi un pian (în 
realitate o orgă) la care cînta. 

Rezultatul cercetărilor noastre nu era, fireşte, de loc 
strălucit şi aproape că ne gindeam să ne lăsăm păgubaşi; 
dar tocmai cînd ne pregăteam să ne despărţim, Aporo Kehi 
ne opri şi ne spuse: 

— Dacă vreţi să aflaţi despre „monsieur Koké”, duceţi-vă 
la episcop şi întrebaţi-l. El l-a cunoscut... 

Era cu putinţă oare? Episcopul care îl primise pe Gauguin 
în Atuona murise la cîţiva ani după el. Dar poate că actualul 
episcop sosise chiar atunci în insulă, ca tînăr misionar. Ne- 
am hotărît să facem imediat o nouă vizită la misiune. 
lnălţimea Sa Monseniorul Le Cadre, „evêque titulaire de 
Demetriade, vicaire apostolique des Marquises“, ne primi în 
sala cea mare a clădirii episcopale. Semănînd cu un Moş 
Crăciun mititel şi cu obrazul rumen, episcopul trona în 
fundul sălii, pe-un jilţ, sub două hărţi ale Insulelor Marchize. 
La fel de amabil şi de familiar ca întotdeauna, el se interesă 
de impresiile şi de planurile noastre. După un răstimp, 
episcopul se duse la un dulap mare, frumos sculptat, din 
care scoase o butelie şi trei pocale înalte, cu picior. 

— Cred că pot să vă ofer specialitatea casei, ne spuse el. 
E vin vechi, de liturghie. Din punct de vedere chimic e pur. 
Sînt sigur că o să vă placă. 


Ne umplu paharele şi băurăm, ceremonioşi. Oricit o fi 
fost însă de pur vinul din punct de vedere chimic, în nici un 
caz nu era pur din punct de vedere alcoolic, căci am simţit 
imediat cum mi se încălzeşte trupul. Ne-am continuat 
discuţia despre una şi despre alta, iar cînd ne-am încălzit 
cum trebuie tustrei, am simţit că sosise timpul să arătăm, 
cu sau fără voie, de ce venisem şi am spus: 

— lertaţi-mă, Monseniore, dar pe Paul Gauguin l-aţi 
întîlnit vreodată? 

Episcopul îşi mîngiie barba lungă şi albă şi mă privi 
ironic. 

— Paul Gauguin! Adică pictorul nebun, vrei să zici. Cum 
să nu! Sigur că l-am cunoscut. Cînd l-am văzut prima dată, 
stătea pe scaunul pe care stai dumneata acum. Noi, 
misionarii din Insulele Marchize, trăim mult. Eu sînt al 
patrulea episcop într-o sută de ani. Gauguin tocmai 
debarcase în Atuona şi venise la misiune să cumpere 
pămînt. Episcopul, înaintaşul meu, era plecat într-o călătorie 
de inspecţie şi de aceea a trebuit să-l primesc eu. Mă aflam 
aici, în Insulele Marchize, abia de cîţiva ani. Venisem ca 
tînăr misionar. l-am explicat domnului Gauguin că numai 
episcopul poate lua o hotărire şi că era nevoit să-l aştepte. 
Am vorbit mult împreună, dar cum aveam concepţii foarte 
deosebite, convorbirea a fost destul de rece. 

Pocalul episcopului se golise; al pictorului şi al meu mai 
erau pe jumătate pline. Episcopul le umplu pe toate trei şi 
continuă: 

— Cinstit vorbind, domnul Gauguin era un individ fără 
scrupule, şi felul lui de viaţă, orice s-ar spune, nu e de loc 
ireproşabil. Intr-un sătuc ca Atuona, albii sînt observați cu 
atenţie de băştinaşi şi purtarea unui singur om poate să 
influenţeze în rău strădania misiunii. De aceea nu prea ne 
bucură să avem aici străini care nu sînt integri în toate 
privinţele. (Spunînd acestea, episcopul mi s-a părut că-l 
priveşte fix pe prietenul meu, pictorul.) Superiorul meu, 
episcopul de pe atunci, a încercat să-l ajute şi i-a vîndut 
pînă şi o bucată de teren din pămîntul misiunii. Dar lucrurile 


s-au terminat rău. Tineretul se aduna în casa lui Gauguin, 
unde aveau loc orgii neîntrerupte. 

— Şi de-atunci n-aţi mai avut de-a face cu el, în alte 
ocazii? întrebai eu. 

— Nu. L-am revăzut rareori... Şi nici altcineva de la 
misiune n-avea relaţii cu el. Idealul nostru nu se împăca de 
loc cu idealul lui. Gauguin a murit fără să-şi ceară iertarea 
păcatelor. Moartea i-a fost la fel de tristă ca şi viaţa; după 
toate aparențele, pictorul nebun s-a sinucis. 

— S-a sinucis? spusei eu mirat. Sinteţi primul om care 
susţine asta. 

— Se poate... Oricum, alături de corpul lui neînsufleţit a 
fost găsită o fiolă cu otravă. Gauguin îşi făcea, de altfel, 
adeseori injecții şi lua anumite doze de otravă ca să-şi aline 
durerile pricinuite de o leziune a piciorului. Pesemne că, 
fără voia lui, a luat prea multă otravă. Cine ştie? Să-l lăsăm 
să se odihnească în pace. Poate că e mai bine să rămînă 
uitat. 

— Uitat? nu m-am putut stăpini eu. Dar nu e de loc 
uitat... 

— Mda... Ştiu că după moarte şi-a dobindit o anume 
faimă, că tablourile lui valorează mulţi bani şi că sînt 
apreciate de mulţi. Eu, însă, sincer vorbind, nu prea înţeleg 
de ce. Am văzut multe din pînzele lui, aici, în Atuona, şi nu 
mi-au plăcut niciodată. Poate că desena bine, dar punea 
nişte culori oribile şi barbare. 

Episcopul trecu repede la alt subiect şi anume la 
apropiata sărbătoare a Fecioarei Maria. Am căutat să fac 
faţă cît puteam mai bine. Cinstit vorbind, îmi venea destul 
de greu şi asta în primul rînd din pricina vinului de liturghie, 
care acum părea că-mi pătrunsese prin toate cutele şi 
colţişoarele trupului. Căci de îndată ce, cu mari sforţări, 
izbutisem să-mi golesc pocalul uriaş, episcopul venise cu 
altă sticlă şi mi-l umpluse iar. Mă luptam vitejeşte să nu mă 
fac de ris în faţa Sfinţiei Sale, care continua netulburat să 
bea pocal după pocal, în sănătatea noastră. Speram să mai 
pot afla cîte ceva despre Gauguin. Dar pînă la urmă n-am 


mai putut rezista. Îmi vîjfia capul şi măruntaiele mă ardeau. 
De aceea mi-am luat rămas bun de la episcop, pe cînd mai 
eram încă în stare s-o fac, şi am pornit degrabă la drum, cu 
pictorul uimit pe urmele mele. 

Tocmai ne gindeam să lăsăm baltă cercetările în 
legătură cu Gauguin, cînd unul dintre cei mai bătrîni 
locuitori francezi din Atuona, fostul învăţător Le Bronnec, ne 
veni în ajutor. Le Bronnec sosise în Atuona prin 1910, la 
şapte ani după moartea lui Gauguin, dar amintirea 
pictorului nebun mai era încă vie pe-atunci şi Le Bronnec 
avusese prevederea să aştearnă imediat pe hirtie cele 
auzite şi văzute. Am putut folosi însemnările lui şi, pe 
deasupra, el însuşi, vorbind curgător marchizana, se arătă 
destul de amabil să dea o nouă raită cu noi prin sat. De 
data aceasta, ca prin minune, limbile multor bătrîni se 
dezlegară imediat. Cu ajutorul preţioaselor însemnări ale lui 
Le Bronnec, al mărturiilor orale ale băştinaşilor şi al 
scrisorilor şi cărţilor lui Gauguin, poţi într-adevăr să-ţi faci o 
imagine cu adevărat reală despre viaţa petrecută de 
Gauguin în Atuona şi să înţelegi mai bine evenimentele 
tragice care au dus la moartea lui. 


Admiraţia lui Gauguin pentru „primitiv” s-a manifestat 
limpede pentru prima dată în anul 1886, la trei ani după ce 
şi-a părăsit slujba de la Bursa din Paris şi a început să 
picteze în mod serios. „N-am reuşit încă în întregime, scrie 
el. Dar fii sigur că o s-o fac, şi atunci voi fi înţeles. 
Creştinismul şi civilizaţia au încercat să distrugă credinţa 
omului în el însuşi şi în frumuseţea instinctelor primitive; ca 
urmare, credinţa aceasta a devenit un mit, dar un mit care 
continuă să sălăşluiască în interiorul fiecăruia dintre noi. Eu 
vreau să reînfăptuiesc mitul acesta”. 

lată un plan de viaţă destul de neclar, lucru de care 
Gauguin însuşi e cît se poate de conştient. El, însă, rămîne 
mai departe omul care caută; acum ştie cel puţin ce nu-i 
place şi ce nu i se potriveşte. Mai presus de orice, îi e silă 
de manierele afectate şi de viaţa aparentă de la Paris şi 


visează să-şi găsească noi motive de inspiraţie printre 
oamenii simpli, neprefăcuţi şi primitivi. lată de ce pleacă în 
Bretagne şi se stabileşte la ţară, într-un cătun numit Pont 
Aven. Urmează apoi o perioadă plină de muncă şi de 
rezultate. Arta lui se simplifică şi se adânceşte, dar, cum e 
şi firesc, în Bretagne nu poate găsi ceea ce îi era necesar ca 
să-şi satisfacă pentru multă vreme cerințele de 
primitivitate. Pictorul începe să viseze o călătorie spre ţările 
tropicale. Motivele nu-i sînt, totuşi, exclusiv artistice, ci şi 
practice şi economice. La tropice, Gauguin speră să poată 
trăi fără mari cheltuieli şi, în sfirşit, să se poată elibera de 
greaua problemă a banilor. Situaţia de atunci şi-a descris-o 
singur, într-un fel destul de frapant: „Numele meu devine 
din zi în zi mai cunoscut, dar, în timp ce aştept să răzbat, 
trec uneori zile întregi fără să am ce mînca“. Poate că la 
originea speranţei lui optimiste de-a găsi un soi de paradis 
natural stau amintirile călătorilor din tinereţe, făcute în 
Brazilia. Oricum ar fi, Gauguin caută o ţară caldă şi 
primitivă, în care traiul să nu coste scump. Pînă la urmă 
izbuteşte să agonisească banii necesari ca să plece în 
Panama. Motivul care l-a hotărit să aleagă Panama e foarte 
simplu: are acolo un cumnat negustor şi speră că acesta o 
să-l ajute. Dar cumnatul îi arată clar, de la bun început, că 
nu vrea să aibă nimic comun cu el; astfel, pentru Gauguin, 
sosirea în Panama înseamnă o decepţie cumplită. Cum 
vreun loc unde fructele să-i pice gata coapte în gură şi unde 
să poată trăi fără bani nu găseşte, pictorul e nevoit în cele 
din urmă să muncească la construcţia canalului care tocmai 
se desfăşoară febril. Pentru şase sute de franci, Gauguin 
sapă la canal cite douăsprezece ore pe zi, expus în 
permanenţă la arşiţa soarelui tropical şi înconjurat de nori 
de ţînţari purtători de malarie. După cincisprezece zile e 
concediat, lucru care fără îndoială că e o salvare pentru el, 
căci peste jumătate din tovarăşii de muncă i-au pierit încet- 
încet, doboriţi de boli tropicale. 

Mica sumă de bani pe care Gauguin a strîns-o îi ajunge 
exact pentru o călătorie în Martinica, unde se îmbolnăveşte 


imediat de friguri galbene şi de dizenterie. Cu toată starea 
de slăbiciune şi în ciuda condiţiilor primitive din murdara 
colibă de negri în care locuieşte, Gauguin reuşeşte să 
termine în şase luni nu mai puţin de douăzeci de pinze. 
Fiindcă guvernatorul refuză să-l trimită acasă pe cheltuiala 
statului, pictorul se angajează în cele din urmă ca marinar 
de rînd pe un vas şi se reîntoarce astfel în Franţa, pe la 
sfârşitul anului 1887, abia după nouă luni de la plecarea 
plină de speranţe spre paradisul tropical. 

Cu toate acestea, călătoria lui Gauguin n-a fost un fiasco. 
Arta i s-a maturizat; acum pictorul începe să înţeleagă că 
adevărata lui lume de inspiraţie se află într-adevăr la 
tropice şi că o şedere în mijlocul unui popor primitiv ar 
putea să-i descătuşeze la maximum imaginaţia. „Viitorul 
aparţine pictorilor exotici şi tropicelor, care încă n-au fost 
zugrăvite de nici un artist“, proclamă el la înapoiere. Totuşi 
Gauguin nu e încă desăvirşit, iar publicul e departe de a fi 
copt pentru ideile lui revoluţionare. După ce participă la 
două expoziţii, singurul succes pe care pînzele lui îl 
dobiîndesc e că se face haz pe seama lor. Gauguin rămîne 
totuşi netulburat. E conştient de propriul lui talent şi nu are 
îndoieli. „Va veni o zi cînd copiii noştri vor putea să se 
prezinte oriunde şi oricui, şi datorită numelui tatălui lor să 
ajungă ceva şi să fie luaţi în seamă“, îi scrie el soţiei aflată 
în Danemarca şi care îi reproşează lipsa de grijă faţă de 
copii. 

Pentru ca arta să i se poată dezvolta şi desăvirşi, 
Gauguin trebuie să-şi regăsească mediul prielnic, adică să 
plece din nou spre sud. După o vară furtunoasă şi o toamnă 
petrecută împreună cu Van Gogh, căruia „îi plac tablourile 
mele cînd sînt gata terminate, dar cînd le pictez socoteşte 
mereu că fac o greşeală”, şi după o iarnă laborioasă 
petrecută la Paris, Gauguin reuşeşte, cu ajutorul prietenilor 
săi, să adune bani suficienţi pentru o nouă călătorie. Dar se 
gîndeşte mult încotro să pornească. La un moment dat 
încearcă să obţină un angajament la Tonkin, apoi visează 
multă vreme să plece în Madagascar. In cele din urmă se 


hotărăşte pentru Tahiti, probabil în primul rînd fiindcă insula 
e situată atît de departe încît cu greu se poate ajunge pînă 
la ea, pe cealaltă parte a globului pămintesc, iar condiţiile 
de viaţă nu se putea să nu fie foarte primitive. 

In ciuda tristei experienţe încercate în Panama, Gauguin 
este pe de-a-ntregul captivat de romantismul tradiţional al 
Mării Sudului şi speră, plin de încredere, că de data aceasta 
o să-şi găsească într-adevăr mult doritul paradis natural, 
„unde băştinaşii n-au decit să întindă mîna ca să-şi culeagă 
hrana”. Capitala Papeete, cu barurile, casele murdare, din 
tablă ondulată, femeile îmbrăcate în rochii urite, europene, 
negustorii aferaţi şi funcţionarii afectaţi îl scot din sărite. 
Gauguin fuge la ţară, într-un ţinut din partea sudică a 
insulei. Dar nici acolo tahitienii nu par cine ştie ce 
„sălbatici”. Şi acolo localnicii beau, fumează, consumă 
conserve, se plimbă călare sau în trăsură şi se îmbracă în 
haine frumoase, de sărbătoare, ca să se ducă la biserică. 
Totuşi, Gauguin descoperă curînd că, în ciuda aspectului lor 
civilizat, băştinaşii au o mentalitate încă destul de primitivă 
şi, într-un fel, destul de atrăgătoare. Căci ei şi-au păstrat 
simplitatea iniţială, unitatea şi liniştea sufletească. În plus, 
au o binefăcătoare nepăsare, sînt amabili din fire şi foarte 
ospitalieri. Pictorul, care este el însuşi complex şi 
nearmonios, îşi găseşte odihna şi calmul cînd e împreună cu 
ei şi le uită uşor celelalte însuşiri mai puţin atrăgătoare, 
cum ar fi cruzimea, egoismul, infidelitatea şi superstiţia. 

Următorii doi ani sînt cei mai fericiţi şi mai armonioşi din 
viaţa lui Gauguin. Acum el trăieşte cu o tînără fată 
tahitiană, pescuieşte şi se duce laolaltă cu băştinaşii să 
culeagă fructe din munţi. Culorile pure şi puternice ale 
naturii îl copleşesc şi nu se mai satură încercând să le redea 
cu cît mai mult efect. Gauguin e fericit în activitatea lui 
creatoare şi a ajuns la ţintă: şi-a găsit stilul propriu, şi-a 
găsit noi subiecte. Dar nu e, totuşi, decît un om şi are 
nevoie de aprobarea celorlalţi. E convins, în sinea lui, că e 
un mare artist, dar tînjeşte ca şi alţii să-i descopere harul şi 
să-i dea locul de cinste care i se cuvine. Are patruzeci şi 


cinci de ani, s-a chinuit şi a muncit din greu; acum a venit, 
în sfârşit, timpul să răzbată. Conştient de izbindă, Gauguin 
se reîntoarce la Paris, aducând cu el şaizeci şi şase de 
tablouri şi câteva sculpturi. 

După ce alege patruzeci şi patru de tablouri şi trei 
sculpturi, după ce le dă titluri tahitiene — care, în treacăt fie 
spus, sînt aproape toate pocite, ortografiate greşit sau 
anapoda — le expune la unul dintre cei mai cunoscuţi 
negustori de obiecte de artă din Paris. Dar nu-şi face deloc 
iluzii. Încă de la mijlocul primei decade (1895) pictorii şi 
amatorii de artă s-au împărţit în două tabere: şcoala 
academică, adică  tradiţionaliştii, şi curentul nou, 
impresionist. Arta lui Gauguin e în afara ambelor tendinţe: 
pictorul a nimerit în afara curentelor principale. Criticii nu se 
interesează de cei care se situează înaintea vremii lor, iar 
publicul larg nu-i pricepe pur şi simplu tablourile. In plus, 
preţurile ridicate puse de Gauguin îi intimidează pe toţi 
cumpărătorii. Expoziţia se soldează cu un mare eşec. 

Lui Gauguin nu-i rămâne decit un lucru: să se reîntoarcă 
în Tahiti şi să picteze mai departe, aşteptând ca publicul şi 
criticii să-şi schimbe concepţia. O moştenire picată la timp îi 
rezolvă problema banilor pentru drum. La eşecul suferit cu 
expoziţia se mai adaugă un sifilis nenorocit, o fractură a 
piciorului şi o eczemă, toate menite să-i amintească tot 
restul vieţii de vizita aceasta în Franţa. 

Reîntors în Tahiti, Gauguin îşi cumpără un teren pe 
partea de apus a insulei şi-şi construieşte un atelier; dar 
tocmai cînd se pregătea să înceapă să lucreze se 
îmbolnăveşte grav şi e nevoit să-şi îngrijească sănătatea. 
Afacerile încep şi ele curînd să i se încurce. Pînă acum a fost 
supraoptimist şi şi-a risipit banii în chefuri şi în petreceri 
vesele. Şi e silit din nou să dea piept cu suferinţa şi cu 
lipsurile. Dar nu asta i se pare lucrul cel mai rău, ci faptul că 
nu poate să lucreze. Cînd se mai însănătoşeşte puţin, ca să- 
şi mai poată descurca oarecum încurcăturile băneşti e 
nevoit să ocupe o slujbă de desenator la întreprinderile de 
drumuri şi construcţii de canalizare. Un asemenea 


desenator n-au mai avut şi n-au să mai aibă niciodată 
birourile prăfuite ale administraţiei locale. 

Dar Gauguin nu poate să continue multă vreme aşa. 
Timp pentru pictură nu-şi mai găseşte de loc. Viaţa în Tahiti 
e prea scumpă. Şi din nou începe să-şi dorească, cu 
optimismul lui neclintit, împlinirea vechiului vis despre un 
paradis al naturii, în care oamenii nu ştiu ce înseamnă 
necazurile băneşti. De data asta se hotărăşte să plece în 
Insulele Marchize. În august 1901, după cinci ani nespus de 
grei petrecuţi în Tahiti, Gauguin debarcă în Hivaoa. Fireşte, 
într-o oarecare măsură alegerea insulei acesteia a fost 
determinată de faptul că acolo se află valea cea mai mare 
şi mai fertilă; dar mă întreb dacă nu cumva un anumit rol nu 
l-au jucat şi înfăţişarea şi natura insulei, căci, după ce am 
vizitat rînd pe rînd insulele preferate ale lui Gauguin, adică 
Martinica, Tahiti şi Hivaoa, m-a izbit asemănarea lor. 
Aceeaşi formă conică, acelaşi pămînt muntos, cu aceeaşi 
vegetaţie deasă şi scundă de ferigi şi acelaşi litoral adînc şi 
îngust există pe toate trei insulele. Celelalte insule Marchize 
nu seamană nici pe departe cu Martinica şi cu Tahiti pe cît 
seamănă Hivaoa. 

Cu toate că Gauguin îşi lichidează proprietatea şi 
reuşeşte să vindă mai multe tablouri înainte de a pleca din 
Tahiti, ceea ce înseamnă că are iar o sumă serioasă de 
bani, se loveşte curând de-o nouă piedică, neaşteptată. Dar 
să-l lăsăm pe el să povestească: „Primul lucru aflat la sosire 
a fost faptul că nu exista nici un petic de pământ care să 
poată fi luat în arendă sau cumpărat, în afară de cele 
aparţinând misiunii, dar şi din acestea era foarte greu să 
poţi dobîndi ceva. Episcopul nu se afla in Hivaoa şi a trebuit 
să-l aştept o lună de zile, în care timp bagajele mele şi o 
parte din lemnul de construcţie au zăcut aruncate pe țărm. 
În toată luna asta e lesne de închipuit că m-am dus în 
fiecare duminică la biserică şi că am fost nevoit să joc rolul 
unui bun catolic, adversar al protestanților. Astfel am izbutit 
să fiu privit cu ochi buni şi, fără să bănuiască pericolul, 
episcopul a consimţit, tocmai fiindcă era vorba de mine, să- 


mi vândă cu şase sute cincizeci de franci o fişie mică de 
teren, plină de hăţişuri şi de bolovani. Am pornit la lucru cu 
puteri înnoite şi, datorită ajutorului dat de câţiva oameni pe 
care i-am găsit la recomandaţia episcopului, curând m-am 
văzut instalat”. 

Locuinţa, Gauguin şi-a construit-o din material indigen, 
evident după schiţe proprii, căci o asemenea clădire nu mai 
fusese văzută pînă atunci în Insulele Marchize. După 
descrierile unor martori oculari, demni de toată încrederea, 
locuinţa aceasta avea două caturi, cel de sus cuprinzând un 
dormitor şi un atelier mare, cu şase ferestre, iar cel de jos o 
bucătărie, o sufragerie şi cîteva cămări. Deasupra intrării, 
spre care ducea o scară, Gauguin a bătut în cuie o tăbliță cu 
inscripţia: Maison de jouir, iar la piciorul scării a pus două 
sculpturi înalte de-o jumătate de metru, reprezentind un 
bărbat şi o femeie. Dormitorul şi atelierul şi le-a împodobit 
cu nuduri.Fericit de noua locuinţă şi de independenţa 
căpătată, pictorul începe să lucreze. Femeile din Hivaoa 
sînt, într-adevăr, îndrăzneţe şi neînfrînate pe cît spera el să 
fie şi atit ele, cît şi bărbaţii din insulă sînt mai primitivi decît 
tahitienii. Chiar natura pare ceva mai întunecată şi mai 
sălbatică decit aceea cu care se obişnuise în Tahiti. „Sînt 
din ce în ce mai mulţumit de hotărîrea mea şi te asigur că 
din punct de vedere artistic aici totul e vrednic de admirat, 
îi scrie Gauguin unui prieten. Ce modele! E minunat!... 
Nimeni nu şi-ar putea închipui viaţa liniştită pe care o duc în 
singurătatea mea absolută, înconjurat de vegetaţie... Nu-mi 
doresc decit doi ani de sănătate şi cît mai puţine din 
necazurile băneşti care mă apasă îngrozitor...“ Soarta 
refuză totuşi isă-i împlinească măcar această modestă 
dorinţă. Tocmai acum, cînd Gauguin şi-a găsit adevăratul 
mediu şi se află pe culmea măiestriei, sănătatea îl trădează. 
Ceea ce îl chinuie nu e numai vechea fractură de la picior 
sau eczema; întreaga stare generală i se înrăutăţeşte brusc. 
indelungata lipsă de îngrijiri medicale şi traiul greu i-au 
subminat sănătatea. Spirocheţii, de care n-a putut să scape, 
l-au şubrezit de tot. Incepe să aibă atacuri de inimă. 


Vederea îi slăbeşte. Piciorul bolnav îl doare mereu şi nu-l 
lasă să doarmă. Ca să-şi mai amorţească durerile şi să-şi 
uite mizeria, Gauguin ia morfină şi înghite cantităţi enorme 
de alcool. Caietele lui de socoteli, regăsite de curînd, arată, 
de pildă, că numai în anul 1902 a băut două sute douăzeci 
şi patru litri de vin roşu, treizeci şi doi litri de absint, 
cincizeci şi cinci litri de rom, trei sticle de whisky şi nouăzeci 
şi şase sticle de here. Chiar dacă la băutul vinului roşu şi al 
romului au contribuit şi prietenii lui marchizani, cantităţile 
rămîn, totuşi, uimitor de mari. 

În acelaşi timp, relaţiile lui Gauguin cu episcopul şi cu 
misiunea se înrăutăţesc rapid. Deşi e dintr-o familie de 
catolici, pictorul n-a fost niciodată evlavios şi puţin îi pasă 
de ce cred misionarii despre purtarea lui. Cinstit vorbind, nu 
e de mirare că misionarii sînt îngroziţi, căci moravurile lui 
Gauguin par cel puţin bizare. De pildă, el umblă cel mai 
adesea îmbrăcat numai cu o fişie de pînză albastră legată în 
jurul şoldurilor, la care mai adaugă o cămaşă verde şi o 
bască verde. Cînd iese la plimbare prin sat, Gauguin umblă 
mai totdeauna călare (are cal şi trăsură proprie). Pe 
băştinaşi îi salută politicos de cite ori îi întâlneşte, iar pe 
misionari, pe medic şi pe jandarm îi priveşte ca pe nişte 
nimicuri. 

Dar mai ales raporturile lui libere cu femeile stârnesc, 
fireşte, miînia episcopului. „Femeile de pe-aici se tocmesc 
fără vorbe de prisos... o portocală şi o ocheadă sînt de 
ajuns. Portocalele costă între unu şi doi franci bucata, aşa 
că, într-adevăr, nu există nici un motiv să faci economie la 
fructe“, scrie cinic Gauguin. După ciîtăva vreme, pictorul 
începe să trăiască cu o fată de paisprezece ani, Marie Rose 
Vaeoho, convingîndu-i părinţii, cu tot felul de promisiuni, s-o 
scoată de la şcoala misiunii. Că nu numai dragostea o 
atrage pe Vaeoho în legătura cu Gauguin, care are cincizeci 
şi trei de ani, o dovedeşte faptul că ea primeşte ca „dar de 
nuntă“ treizeci şi unu metri de pînză şi o maşină de cusut. 
(O mare parte din pînză aceasta probabil că şi-o însuşesc 
părinţii.) Episcopul e scos din sărite de purtarea lui Gauguin, 


dar pictorul îşi bate joc de toate mustrările lui. „Episcopul e 
un iepure, pe cînd eu, dimpotrivă, sînt un cocoş bătrin, 
destul de voinic şi destul de răguşit. Dacă spun că iepurele 
e cel care a început, nu mint de loc. A mă sili să devin cast 
mi se pare niţeluş cam prea rigid...“ 

Episcopul nu cedează însă şi, pînă la urmă, Gauguin, 
exasperat, ciopleşte o figură în lemn care seamănă la faţă 
cu episcopul, dar în rest e leit Scaraoţchi. Şi o aşază sus, pe 
unul din stîlpii de la poartă. Celălalt stâlp şi-l împodobeşte 
cu o sculptură care aduce la înfăţişare cu o tînără şi 
seducătoare băştinaşă, aflată în slujba episcopului. Toată 
lumea priveşte cu subiînţeles cele două sculpturi şi ride pe 
înfundate. Asemenea lovituri îndrăzneţe îl transformă cu- 
rînd pe Gauguin într-un fel de erou în ochii băştinaşilor. Lui 
nu-i e frică nici să-şi bată joc şi nici să vorbească fără pic de 
respect şi despre cealaltă autoritate a satului, jandarmul. 
Un asemenea lucru, băştinaşii nu l-ar cuteza niciodată. De 
altfel, distanţa dintre el şi ei nu e prea mare. Pictorul 
trăieşte aproape la fel ca ei. Cit e sănătos bea şi 
benchetuieşte laolaltă cu cei din sat. Nu le predică niciodată 
morala şi nu se amestecă niciodată în treburile lor. A 
devenit popular, dar popularitatea de care se bucură, ciudat 
de uşor dobiîndită, e destul de ieftină şi nu trebuie luată 
drept prietenie adevărată sau respect. 

Gauguin nu e chiar atît de singur cum ar vrea să reiasă 
din scrisorile lui. La Atuona, în afară de misionari, medic şi 
jandarm, mai trăiesc vreo şase-şapte albi cu care Gauguin 
se vede destul de des. Aproape toţi sînt foşti militari care şi- 
au dat demisia după ocupaţie şi s-au instalat ca negustori. 
Aproape toţi s-au certat cu jandarmul pentru că au abuzat 
de dreptul de-a vinde alcool băştinaşilor, şi toţi beau ei 
înşişi zdravăn. Fără îndoială că prietenii aceştia bădărani 
sînt cei care-l aţiţă pe Gauguin să-i facă zile fripte 
jandarmului. Dar mai ales purtarea provocatoare a lui 
Gauguin e cauza gravelor neînţelegeri atît cu misionarii, cît 
şi cu jandarmul. Mai apoi, pictorul va trebui să plătească 
scump pentru obrăznicia lui: liniştea muncii şi pacea 


sufletească îi vor fi tulburate. Sănătatea lui Gauguin se 
înrăutăţeşte şi ea, repede. Durerile, atacurile de inimă şi 
starea de slăbiciune îi revin din ce în ce mai des; încep lungi 
perioade în care îi e absolut imposibil să picteze. „De două 
luni trăiesc într-o spaimă de moarte că nu mai sînt Gauguin 
cel de altădată, scrie el în mai 1902, adică la numai o 
jumătate de an de la sosirea în Atuona. Ultimii ani 
îngrozitori şi sănătatea mea care nu se ameliorează destul 
de repede m-au făcut extrem de sensibil; cînd mă aflu într-o 
asemenea stare mă simt fără pic de energie (nu există 
nimeni care să mă încurajeze şi să mă consoleze) şi sînt cu 
desăvirşire izolat.“ 

O clipă, Gauguin se gindeşte să se reîntoarcă în Franţa 
ca să-şi îngrijească sănătatea. Dar îşi dă curînd seama că 
pentru el nu există vindecare. Boala de care suferă nu e 
una întâmplătoare, ci pur şi simplu puterile vitale au început 
să-i sece. Nu cumva ar trebui totuşi să se reîntoarcă şi să 
încerce să obţină confirmarea? E mai sigur pe sine şi mai 
conştient de talentul lui ca oricînd. Şi-a găsit calea şi ştie că 
a creat o operă durabilă. Dar socoteşte că şi-a depăşit 
epoca şi că criticii şi marele public nu sînt încă copţi pentru 
tablourile lui. 

Cel mai bun prieten al lui Gauguin, pictorul Daniel de 
Monfried, exprimă şi mai limpede lucrul acesta cînd, într-o 
scrisoare, îi scrie profeticele cuvinte: „Dumneata eşti 
un pictor legendar care, departe, în Marea Sudului, creezi 
opere uluitoare şi neimitabile, operele desăvirşite ale unui 
mare om care, ca să spun aşa, a dispărut din lume. 
Duşmanii dumitale (şi ai mulţi, la fel ca toţi cei care 
ofensează mediocrităţile) nu spun nimic, nu îndrăznesc să 
te combată, nici nu se gindesc măcar la asta — doar eşti 
atit de departe! Dar nu trebuie să te reîntorci! Aşa, te 
bucuri de aceeaşi imunitate de care se bucură marii 
dispăruţi. Aparţii de pe acum istoriei artei!“ 

Gauguin începe el însuşi să se simtă din ce în ce mai 
mult un cadavru viu. Tînjeşte după uitarea durerilor şi 
suferinţei şi-şi face din ce în ce mai des injecții cu morfină, 


ca să scape de nenorocire. Vaeoho îi naşte o fată, dar asta 
nu-l mişcă de loc. Cînd vahina lui tahitiană, Teura, îi 
născuse un băiat, cu zece ani mai înainte, se simţise mindru 
şi bucuros şi-i pusese numele Emil, ca şi primului său copil, 
născut de soţia legitimă, Mette. Nici măcar la Mette nu se 
mai gîndeşte altfel decit cu amărăciune şi numai rareori. 
Gauguin îşi iubise soţia şi familia şi a sperat mereu că 
despărţirea necesară şi obligatorie o să se termine curînd şi 
că vor fi iar împreună. Cu trecerea timpului Mette a devenit 
totuşi din ce în ce mai rece şi mai distantă şi, încet-încet, 
Gauguin s-a resemnat. Acum înţelege că n-o să-şi mai 
revadă niciodată nici soţia şi nici copiii. Viaţa i s-a sfîrşit. 

Gauguin îşi aşteaptă cu stoicism moartea, dar nu mai e 
pasiv şi nu mai stă degeaba. Vrea să termine încă două 
tablouri. Unul dintre ele reprezintă răstignirea, subiect 
neaşteptat pentru un vechi păgîn; Gauguin îşi face 
autoportretul înfăţişând unul din personajele principale. 
Titlul e scurt, dar elocvent: „Aproape de Golgota”. În nopţile 
cînd nu poate dormi, pictorul scrie amintiri şi idei, aşternute 
în grabă pe hirtie, „lucruri înspăimântătoare”, cum spune el 
însuşi, dar din care alcătuieşte pînă la urmă o carte. 

„In faţa mea sînt cocotieri şi banani. Totul e verde. Ce 
poţi să vorbeşti cu palmierii aceştia? Şi eu tînjesc, totuşi, să 
stau de vorbă cu cineva. De aceea scriu, în loc să vorbesc“, 
sună scuza lui incisivă adresată cititorului. 

Sfîrşitul i se apropie, în aparenţă la fel de nefericit ca şi 
viaţa lui. Vechiul duşman, jandarmul, nu-i dă pace nici 
măcar în ultimele luni şi-l provoacă destul de prosteşte, ca 
întotdeauna. Motivul noii certe e povestea unui proces de 
crimă, confuz şi încîlcit. O femeie moare; jandarmul îl acuză 
de asasinat pe-un negru care trăieşte în vale. Gauguin 
socoteşte, pe bună dreptate, că negrul nu e vinovat şi-l 
acuză pe jandarm de neglijenţă în serviciu. Un judecător 
trimis din Tahiti îl judecă sumar pe Gauguin şi-l condamnă 
la o mie de franci amendă şi la trei luni închisoare pentru 
injurii aduse jandarmului. Pentru apel, Gauguin ar trebui să 
meargă la Papeete, dar n-are bani de călătorie din pricina 


obişnuitei lui risipe. 

Furios din cauza neputinței, chinuit de necazuri băneşti 
şi istovit de suferinţe fizice, Gauguin nu-şi mai găseşte 
pacea necesară ca să lucreze, şi asta, fireşte, este cel mai 
mare rău pentru el. „Toate necazurile mă ucid“, scrie el 
laconic, în februarie 1903. Singurii credincioşi îi sînt vecinul 
Tioka şi Vernier, pastorul protestant. Gauguin respinge 
totuşi, demn, toate ofertele de îngrijire care, acum îşi dă 
seama, nu mai au nici un rost; cînd pastorul protestant vine 
să-l vadă, bietul bolnav îşi mai alungă amărăciunea vorbind 
despre artă. 

După două luni, Gauguin începe să-şi piardă luciditatea 
din ce în ce mai des. La 8 mai, dis-de-dimineaţă, trimite să-l 
cheme pe Vernier. Cînd acesta soseşte, Gauguin are mintea 
atit de înceţoşată încît nu mai ştie dacă e noapte sau zi; dar 
îşi revine curind şi începe să vorbească, ca de obicei, 
despre artă şi literatură. După un răstimp, Vernier îl 
părăseşte. La ora unsprezece pastorul se pomeneşte cu un 
băştinaş care îi strigă: „Vino repede, europeanul a murit!“ 
Vernier îl găseşte pe Gauguin întins pe pat, cu un picior 
atîrnînd în jos. Inima a încetat să mai bată. Tioka, vecinul, 
se aruncă peste trupul prietenului său şi-l muşcă de cap, 
cum fac marchizanii ca să vadă dacă într-adevăr e mort. Nu 
mai încape nici o îndoială. Va mate Koké! strigă el şi 
dispare. Pînă şi Vernier părăseşte casa morţii. Înainte de-a 
plecă mai aruncă totuşi o privire prin atelier. Pe şevalet se 
află un tablou neterminat, reprezentând un sat din 
Bretagne acoperit de zăpadă. 

Lupta meschină, de neîmpăcat, nu s-a terminat încă. La 
întoarcere, Vernier nu mai găseşte trupul răposatului. 
Misiunea, care n-a reuşit să-l cîştige pe Gauguin în viaţă, îl 
are, în sfîrşit, acum. Gauguin aparţinea formal bisericii 
catolice şi episcopul nu-l poate lăsa să fie îngropat în 
cimitirul ereticilor. A doua zi, în zori, Gauguin e înmormîntat 
fără multă zarvă în cimitirul catolic. 

Pînă şi jandarmul se mai poate bucura de un ultim 
triumf: Gauguin nu şi-a plătit amenda şi, în plus, mai are şi 


alte datorii. De aceea poate să pună sechestru pe locuinţa 
răposatului. Puținele lucruri personale ale lui Gauguin sînt 
înregistrate fără greş pe-o listă şi, cu un umor grosolan, 
jandarmul aranjează scoaterea lor la licitaţie. Dar cum 
tablourile şi alte cîteva lucruri nu pot fi vîndute în Atuona, 
sînt trimise la Papeete, unde este organizată o nouă 
licitaţie. Tablourile sînt vîndute cu cîţiva franci bucata. Cel 
ce ţine licitaţia este răsplătit cu hohote de ris cînd întoarce 
în toate felurile ultimul tablou al lui Gauguin, cu subiectul 
din Bretagne, şi-l numeşte Cascada Niagara. Tabloul e 
vîndut cu 7 franci. 

După numai cîţiva ani, acelaşi tablou valora o avere. 
Astăzi muzeele se bat pentru pînzele lui Gauguin şi numai 
cîţiva dintre cei mai bogaţi colecționari de artă îşi pot 
procura cîteva bucăţi. La aniversarea unui secol de la 
naşterea pictorului, sărbătorită recent în prezenţa 
preşedintelui şi a guvernului, s-a deschis la Paris o expoziţie 
memorială. Savanţii împart istoria artei în perioada de pînă 
la Gauguin şi în perioada de după el. Criticii se întrec în a-i 
elogia geniul. Pînă şi oamenii obişnuiţi, nepricepuţi în ale 
artei, se simt emoţionaţi şi plini de recunoştinţă în faţa 
tablourilor lui! Poate cineva să ajungă mai sus? Nu, Gauguin 
n-a trăit zadarnic şi, oricum, pînă la urmă tot el a învins. 

Aşa gindeam, prietenul meu, pictorul, şi eu, pe cînd 
reconstituiam în minte istoria vieţii lui Gauguin. De altfel, 
casa prietenului meu se afla situată nu departe de locul 
unde fusese locuinţa lui Gauguin. Şi de cîte ori treceam pe 
acolo simţeam cum mă năpădeşte un noian de sentimente. 
Locul a fost vindut, la fel cu celelalte; după moartea lui 
Gauguin şi-a schimbat de citeva ori stăpînul. Astăzi n-a mai 
rămas nimic din clădirea de la început şi aproape întregul 
teren e ocupat de brutăria unui chinez. Ciţiva oameni 
mărunți, cu ochii oblici, stau acolo în halatele lor murdare şi 
frământă aluatul; nici actualul jandarm şi nici episcopul nu 
mai sînt nevoiţi, cum erau înaintaşii lor, să ocolească pe 
departe clădirea. Acum şi unul şi celălalt intră adesea, în 
treacăt, ca să-şi cumpere câteva chifle chinezeşti. 


Ne-am gîndit să vizităm şi cimitirul în care e îngropat 
Gauguin. Ne făceam vise; ne închipuiam că mormîntul 
pictorului trebuie să aibă ceva deosebit, că e mai frumos, 
mai demn şi că am simţi altceva în faţa lui. Într-o zi, la vreo 
săptămână după sărbătoare, am pornit la drum; am lăsat în 
urmă satul şi am pornit pe poteca poviîrnită, de pămînt roşu, 
care duce spre colina de la răsărit de Atuona, unde se află 
cimitirul catolic. Distanţa nu e mare, abia dacă are vreun 
kilometru. Din lumina cernită a pădurii tropicale am ieşit 
deodată pe-o înălţime pleşuvă, în faţa căreia se deschide 
marea nesfârşită. Sub noi se întindea uriaşa vale Atuona, cu 
râuleţul ei şerpuitor. Pe cealaltă parte se înălța muntele 
Heani, drept în sus, pînă în nori. In larg, pe deasupra 
valurilor, pluteau liniştite cîteva păsări-fregate, enorme, 
rotindu-se cu precizie. Soarele lucea şi scânteia în valuri. 

Ne-am întors privirile. Colo se afla cimitirul, lat de vreo 
două sute de metri, ceva mai lung decit lat, după cîte ni s-a 
părut, şi împrejmuit cu o reţea de sîrmă cu ochiuri mari. 
Intrarea era formată dintr-un portal enorm, de ciment, fără 
ornamente. Poarta putrezită zăcea alături, în iarbă. Am 
intrat. Drept în faţa noastră se înălța un crucifix enorm, de 
două ori cît un stat de om. Pe fiecare parte a crucifixului se 
odihneau doi episcopi, în firide de ciment vopsite cu alb. 
După el se aliniau câteva sute de morminte, în şiruri drepte 
şi regulate. Cele mai multe dintre ele aveau cruci de lemn 
putrezite; ici-colo se puteau vedea morminte cu plăci de 
piatră şi cu grilaje de fier ruginite. 

În primul şir din dreapta se afla mormîntul lui Gauguin. 
Iluzia ni s-a spulberat într-o clipă: mormântul arăta, dacă e 
cu putinţă, şi mai urât decât celelalte. Pe o lespede goală şi 
dreptunghiulară, făcută din ciment, se afla o placă 
obişnuită, din marmură albă, pusă acolo acum câteva zeci 
de ani de Societatea Polineziană din Tahiti. Inscripţia de pe 
placa de marmură suna astfel: 


Ci-git 
PAUL GAUGUIN 


Artiste français 
7 juin 1848 
8 mai 1903? 


Totul era neînchipuit de urât. Pe mormînt, fireşte, nu 
existau flori. Cine să aducă flori? Pentru preacuviincioşii albi 
din vale, Gauguin a rămas mai departe pictorul nebun, iar 
băştinaşilor, da, băştinaşilor le este şi astăzi atâta frică de 
tupapaus, adică de strigoi, încît nu vin la cimitir decât când 
trebuie să fie înmormântați ei înşişi. 

— Bietul Gauguin, oftă prietenul meu, pictorul. N-are 
linişte nici in mormânt măcar. Cum ar putea să se 
odihnească liniştit un artist sub o asemenea 
monstruozitate?... 

— Dar priveliştea e frumoasă, spusei eu. 

— Daa, imi răspunse el tărăgănat şi se retrase spre 
grilajul de sîrmă, unde se opri ca să privească în larg, pe 
deasupra oceanului. Apoi păru că se adinceşte în gînduri. 
După un răstimp, se întoarse brusc spre mine şi-mi spuse: 

— Plec înapoi, în Franţa, cît pot mai repede, îmi dau 
seama acum că n-am încercat să fiu decit un epigon, un 
imitator. Gauguin a fost un adevărat geniu. El a descoperit 
Polinezia şi i-a tălmăcit natura şi oamenii într-un fel artistic 
nou. Mi-e ruşine să încerc să-l imit, fiindcă, oricum aş face, 
tot imitație ar rămîne. Nu putem să fim toţi genii, asta e. 
Mie cred că mi se potriveşte mult mai bine cartierul 
artiştilor din Paris. Chiar dacă n-am să pot crea o artă mare, 
am să pot măcar să vorbesc despre ea. Vai, cît de singur şi 
de părăsit mă simt aici! Gauguin a putut să îndure, fiindcă 
avea o misiune de îndeplinit. Pe cînd eu... 

Prietenul meu, pictorul, a mai aruncat o ultimă privire 
spre mormânt şi a plecat. L-am urmat afară din cimitir. Şi 
am coborit tăcuţi şi domol spre sat. 


29 Aici zace Paul Gauguin — artist francez — 7 iunie 1848 — 8 mai 
1903. (n. t.) 


CROAZIERA FESTIVĂ 


După o aşteptare de mai bine de-o săptămînă, medicul 
se înapoie, în sfârşit. Analiza sângelui dovedi că eram atins 
de elefantiazis. Medicul dădu verdictul aşteptat. 

— Întoarceţi-vă imediat în Europa, mă sfătui el. Întrucît 
maladia nu există acolo, veţi evita un „adaos“ reînnoit. În 
felul acesta, larvele microscopice pe care le aveţi acum în 
sînge au să moară, cu timpul, şi n-o să mai aveţi nici cea 
mai mică neplăcere, Dacă, dimpotrivă, rămâneţi în insule, 
riscaţi să primiţi într-una noi şi noi larve şi să vă îmbolnăviţi 
grav. Umflăturile încep destul de tirziu, poate abia după un 
an sau doi, dar chiar de pe acum o să aveţi cu siguranţă 
accese de febră. În mod pur teoretic aţi putea să vă 
vindecaţi dacă aţi evita înţepăturile ţinţarilor purtători de 
maladie, dar oricît de prudenţi aţi fi n-o să vă puteţi feri de 
ele. In schimb, dacă vă întoarceţi chiar acum în patrie 
sînteţi la adăpost. 

Boala pictorului nu era însă prea gravă şi medicul spera 
să-l poată vindeca în cîteva zile. Lucrul acesta îi readuse din 
nou prietenului meu vechiul său optimism, dar nu-i 


zdruncină hotărârea fermă de a se reîntoarce la Paris. 

Îmi dădeam seama că Marie-Thérèse o să fie cel puţin la 
fel de mîhnită pe cât eram eu că vom fi nevoiţi să părăsim 
atit de repede valea noastră paşnică şi existenţa noastră 
tihnită şi asigurată, pe care în sfirşit reuşisem să ne-o 
făurim. Dar altă alternativă cu greu s-ar mai fi putut găsi. 
De altfel, aproape sigur că şi ea era bolnavă. Hotăriserăm 
împreună, înainte de plecarea mea la Eiaone, să părăsim 
imediat insula, chiar dacă numai unul din doi ar fi bolnav. 
Pînă aici, aşadar, totul era simplu şi limpede. Dar când o să 
se ivească oare un scuner care să ne poată lua spre Tahiti? 

M-am grăbit să-l găsesc pe radiotelegrafist şi am aflat de 
la el că Teretai părăsise Papeete cu două săptămâni în 
urmă. Cum la bordul scunerului nu exista aparat de radio, 
era cu neputinţă să aflu precis unde se afla în momentul 
acela, dar trebuia să fie neapărat undeva, în grupul 
Marchizelor. După părerea telegrafistului, Teretai se 
întorcea întotdeauna direct la Papeete imediat ce-şi 
completa întreaga încărcătură, şi asta dura de obicei o 
săptămână sau zece zile. De aceea ştiam că n-o să fiu 
nevoit să aştept prea mult. Dar puteam oare să fiu sigur că 
va acosta la Eiaone? În general căpitanul nu prea se 
sinchisea de-o vale atât de mică şi de neimportantă decit 
atunci cînd nu putea să-şi completeze încărcătura în altă 
parte, asta o ştiam prea bine. Dacă mă întorceam imediat 
peste munţi, Marie-Therese şi cu mine puteam să aşteptăm 
acolo cine ştie cât fără ca scunerul să binevoiască să-şi facă 
apariţia. 

Am chibzuit îndelung, dar n-am putut să găsesc altă 
soluţie. Căpitanul fusese amabil în timpul călătoriei noastre 
de venire; aşadar, dacă rămîneam în Atuona, unde Teretai; 
trebuia să sosească neapărat, aş fi putut să-l conving să 
meargă la Eiaone ca să o ia şi pe Marie-Thérèse împreună 
cu bagajul nostru. l-am scris Mariei-Therese o scrisoare 
amănunţită şi i-am trimis-o printr-un marchizan care trebuia 
să se-ntoareă peste munţi călare; pentru mai multă 
siguranţă, am dat citeva copii după scrisoare şi altor 


băştinaşi care urmau să se înapoieze acasă, la Puamau, 
după festivitățile de 14 iulie. Dacă Marie-Thérèse, prevenită 
din vreme, ne aştepta cu bagajele pregătite pe țărm, 
căpitanul scunerului n-avea să piardă prea mult timp făcînd 
o mică plimbare pînă în valea noastră. 

Giît despre mine, bagajul şi celelalte pregătiri de plecare 
nu mă stinghereau de loc, căci aveam doar atâtea lucruri 
personale câte luasem în sacul marinăresc cînd trecusem 
peste munţi cu Puane, adică două cămăşi, cîteva perechi de 
pantaloni scurţi şi o pereche de sandale, un carnet de 
însemnări, un aparat fotografic şi colecţia de poezii ale lui 
Karin Boye. Atita tot. Pictorul n-avea nici el mai mult, şi 
tocmai fiindcă împachetatul şi obişnuitele pregătiri de 
călătorie nu ne preocupau, aşteptarea inactivă începu să ne 
calce pe nervi. Cea mai mare parte a timpului ne-o 
petreceam sus, pe colină, lîngă aşa-zisul far, care se 
compunea în realitate dintr-o lampă cu gaz care se 
aprindea cînd se aştepta venirea vreunui scuner, într-o 
magazioară de scînduri, cu cîteva geamuri mici şi rotunde. 

Într-o noapte, tîrziu, ne-a trezit în sfârşit vestea cea bună 
că scunerul sosise şi ne-am grăbit spre „farul“, care, fireşte, 
tocmai în noaptea aceea se stinsese fiindcă paznicul uitase 
să umple lampa cu gaz. Căpitanul scunerului intră cu toate 
acestea în golful lateral şi îngust, de-a lungul căruia erau 
situate toate magaziile, şi aruncă ancora la vreo sută de 
metri de țărm. Vintul bătea cu putere, din care pricină 
felinarele din virful catargelor şi lumina de la pupa 
scunerului săltau atît de violent şi aruncau în bezna nopţii, 
spre larg, luciri atît de piezişe, încît începusem să mă întreb 
cum au s-o scoată la capăt cei de pe bord cu descărcatul şi 
încărcatul. Ţărmurile erau stincoase şi abrupte; de pe colina 
unde mă aflam auzeam lămurit bubuitul înfundat al 
valurilor. 

În dimineaţa următoare vintul se domoli totuşi. Marea 
era, din fericire, suficient de calmă pentru a nu-i stînjeni 
prea mult la lucru pe marinari. Aşa cum sperasem, 
căpitanul mi-a făgăduit să acosteze în Eiaone ca să o ia pe 


Marie-Thérèse şi bagajul nostru. Mai întîi însă trebuia să 
viziteze două dintre insulele nordice, dar asta însemna mai 
degrabă un avantaj, căci îi lăsa Mariei-Therese un răgaz 
ceva mai lung pentru făcut bagajele. Vremea liniştită s-a 
menţinut în cele două zile cît a durat încărcarea; pictorul şi 
cu mine speram că vom face o călătorie plăcută. Dar cu 
puţin înainte de plecare vintul se porni din nou, şi cum 
echipajul îşi petrecuse ultimele ore chefuind în lege, 
îmbarcarea a fost furtunoasă în dublu sens. 

Debarcaderul e format dintr-un chei îngust, de ciment, 
care se află numai la cîţiva metri deasupra nivelului mării — 
bineînţeles cînd vremea e liniştită. Dar pe furtuna care 
domnea acum cheiul era acoperit şi spălat neîntrerupt de 
valuri uriaşe şi dispărea adeseori pentru mult timp sub 
masele de apă. Din cînd în cînd marea se cobora şi se 
retrăgea brusc, iar şalupa se prăbuşea mereu în „gropile“ 
acestea pînă cînd s-o aducă marinarii la mal. Ca să nu fie 
sfărimată în timpul îmbarcării, doi oameni stăteau în 
permanenţă la rame şi visleau cu disperare dinspre chei, pe 
cînd un al treilea, cocoţat pe-o stincă ceva mai înaltă, 
menținea distanţa trăgînd cu o parimă. 

Pasagerii, cîţiva bărbaţi şi femei din vale, se vedea clar 
că erau obişnuiţi cu asemenea situaţii, căci se opreau la 
mijlocul scării abrupte de ciment care ducea de la colină la 
chei, apoi continuau să gonească la vale în secunda 
potrivită şi săreau cu agilitate la bord exact în clipa cînd 
barca se afla la acelaşi nivel cu cheiul. Depindea de-o 
frintură de secundă ca să nimerească într-adevăr în barcă, 
dar trecură toţi proba cu succes, în afară de o matroană 
solidă care alunecă şi căzu ca un buştean, făcînd să 
ţişnească apa în jurul ei. Unul din marinari o pescui însă 
imediat cu o cange, şi toţi riseră din toată inima de acest 
binevenit spectacol vesel. 

Fiindcă nu veniseră încă nici căpitanul, nici restul 
echipajului, am lăsat şalupa să plece. Ne gindeam că tot ar 
fi bine dacă am porni cu transportul următor. Dar se dovedi 
curind că făcusem o mare greşeală neţinind seama de 


faptul că matrozii aveau să fie beţi turtă şi cu mult mai 
mulţi decît ar fi încăput în mod normal în barcă. 

Primele bănuieli despre adevărata stare a lucrurilor le- 
am avut atunci cînd, deodată, am auzit strigăte şi urlete 
venind de pe drumul care urca spre colina unde aşteptam. 
Cînd ne-am uitat într-acolo, am văzut un spectacol 
interesant: cîţiva marinari veneau clătinîndu-se pe picioare, 
într-un alai solemn, cu braţele şi buzunarele pline de 
clondire cu băutură. Doi dintre ei cărau o damigeană de 
vreo 50 de litri care, judecînd după cum o mînuiau, nici 
vorbă că era goală. Răcneau toţi şi cîntau cît îi ţinea gura; 
din cînd în cînd cîte unul cădea, iar ceilalţi îi salutau 
căderea cu urlete stridente de luptă, ţopăind şi jucînd ca 
nişte apucaţi. Imediat după ei veneau cinci călugăriţe 
înveşmiîntate în alb; călugărițele păşeau cu paşi mărunţei şi 
se vedea bine că vor să treacă mai departe, dar nu 
îndrăznesc. După ele, la o distanţă cuviincioasă, veneau 
căpitanul şi guvernatorul satului, care aveau fără doar şi 
poate sarcina de a veghea ca toţi să ajungă la destinaţie, 
căci de cum rămiînea vreun marinar lungit la pămînt, îl 
ridicau, îl zgilţiiau şi-l puneau din nou în mişcare. 

Tiriş-grăpiş, primii beţivani au izbutit să ajungă pînă la 
farul de deasupra locului de îmbarcare, unde s-au prăbuşit 
grămadă. Ceilalţi s-au împiedicat şi au căzut peste 
camarazii lor, rămînînd şi ei lungiţi la pămînt. Călugăriţele s- 
au strecurat tăcute pe lîngă ei, continuîndu-şi drumul de-a 
lungul țărmului. În cele din urmă se ivi căpitanul, mînios şi 
asudat, şi le strigă celor căzuţi: 

— Porcilor! De cîte ori sînteţi liberi, beţi pînă nu mai 
puteţi. Dacă n-aş alerga eu după voi şi nu v-aş mîna din 
urmă, aţi rămîne să zăceţi prin şanţuri şi s-ar ... cîinii pe voi! 

Dînd cu ochii de pictor şi de mine, căpitanul adăugă 
posomorit: 

— Trebuie să le fiu dădacă; din pricina asta, aproape că 
nu-mi vine să gust şi eu un păhărel cînd ne aflăm pe uscat. 
Noroc că nu le dau drumul la toţi odată şi mai opresc doi- 
trei oameni la bord, altfel cine ar mai visli la şalupă? 


Apoi îl înşfăcă pe marinarul cel mai apropiat şi-l ridică în 
picioare, dar cum îi dădu drumul, acesta se prăbuşi iar, ca 
un sac. Mă întrebam tocmai cum o să procedeze căpitanul 
ca să-şi stringă toate lepădăturile pe bord, dar el se vede că 
era obişnuit cu asemenea situaţii, căci îl chemă pe 
guvernator, apucă de picioare un marinar pe care 
guvernatorul îl apucă de subsuori şi aşa îl duseră amindoi 
pe scară şi-l aruncară în şalupă fără nici un fel de 
ceremonial, exact ca pe un sac de copra. Pînă la urmă 
izbutiră să-i care pe toţi, unul cîte unul, la bord; şi cu 
siguranţă că totul ar fi mers bine dacă n-ar fi năvălit un val 
în şalupă şi n-ar fi readus la viaţă vreo doi-trei beţivani. 
Răcoriţi şi învioraţi, aceştia se ridicară brusc în picioare şi se 
năpustiră la marinarii treji. Curînd se încinse o bătălie de 
toată frumuseţea. 

— Veniţi! Trebuie să pornim pînă n-apucă să se coboare 
iarăşi pe uscat, urlă căpitanul sărind în şalupă. 

Fireşte, nu ne rămiînea decit să-i urmăm exemplul dacă 
nu voiam să fim lăsaţi amanet în Atuona, aşa că ne-am 
făcut vînt şi am sărit chiar în mijlocul vălmăşagului de 
marinari treji, beţi sau pe jumătate beţi, care se pocneau 
unii pe alţii de mai mare dragul. Nu ştiu cum am făcut de 
ne-am ferit de scatoalcele care plouau, dar după o plimbare 
cu şalupa, nesfârşit de înceată şi adesea întreruptă, am 
ajuns în sfîrşit la scuner. Ciţi au putut, s-au tîrît pe bord; 
ceilalţi au rămas să zacă în şalupa care a fost luată la 
remorcă. 

— Un pic de vînt răcoros şi spuma valurilor o să le facă 
bine, spuse căpitanul posomorit, dînd drumul la motor. 

Cu căpitanul la cîrmă, cu bucătarul ca maşinist, cu 
pictorul la postul de observaţie şi cu mine însumi ca 
distribuitor de aspirină, am ieşit din golf şi, curînd, Hivaoa a 
pierit în întunericul nopţii. A doua zi dimineaţa mai 
rămăseseră în şalupă numai doi oameni, care se plângeau 
că sînt bolnavi. Căpitanul îngădui să fie luaţi la bord şi-i 
lăsă, recunoscător, la propunerea noastră, în grija pictorului 
şi a mea. Pe unul din pacienţi îl durea pur şi simplu o măsea 


şi striga cît îl ţinea gura să i se dea o duşcă de coniac ca să- 
şi potolească durerea; eu socoteam însă că trăsese destul la 
măsea şi i-am dat un antinevralgic. Pe celălalt pacient îl 
durea spatele. Pesemne că avea vreo entorsă, dacă nu 
cumva primise vreo lovitură în timpul cumplitei bătălii din 
şalupă. Am încercat să-l frecţionăm cu liniment, dar nici nu 
voia să audă de un asemenea procedeu medical. In schimb, 
ne-a cerut un leac făcut din plante indigene, despre care 
susţinea că o să-i ajute negreşit. Cu toate că se zvircolea de 
durere, a preferat să aştepte cu tratamentul până la 
viitoarea coborâre pe uscat, cînd avea de gînd să-şi stringă 
buruienile pentru leac. 

Curând am zărit Uapou şi, peste citeva ore, am acostat 
acolo. Căpitanul îi dădu imediat învoire bolnavului, căci 
credea cu convingere, ca tot echipajul de altfel, în efectele 
miraculoase ale plantelor medicinale polineziene. Pe cînd 
matrozul bolnav de spate pornea împreună cu un băietan 
într-o pirogă spre golfuleţul în faţa căruia scunerul aruncase 
ancora, noi, ceilalţi, ne-am aşezat să luăm micul dejun, 
discutând despre medicamentele polineziene. 

Despre leacurile minunate ale băştinaşilor s-a vorbit şi s- 
a scris mult. Până şi unii europeni stabiliţi în Oceania 
Franceză sînt serios convinşi de puterea lor tămăduitoare — 
cu toate că preferă, fireşte, cînd sînt cu adevărat bolnavi, să 
se îngrijească la spitalul din Papeete. Arta medicală 
indigenă a înflorit în perioada preeuropeană, datorită 
împrejurărilor, pretutindeni în Polinezia, în special pe 
insulele mari, ca Insulele Marchize. Acolo se găseau sute de 
plante, folosite de vracii indigeni atît pentru uz intern, cît şi 
pentru uz extern. N-aş vrea să contest faptul că multe 
dintre aceste plante medicinale au o anumită valoare 
terapeutică şi sînt destul de eficace. Dar a le prefera şi 
astăzi medicamentelor moderne, nici vorbă că înseamnă o 
rămiînere în urmă şi o neghiobie la fel de mare ca atunci, de 
pildă, cînd te-ai încăpăţâna să obţii focul prin frecarea unor 
bețe şi nu prin folosirea chibriturilor. E lucru constatat că 
pentru toate cazurile — şi asemenea cazuri nu sînt prea 


multe — în care se poate vorbi despre un leac indigen 
eficace există cel puţin citeva medicamente mult mai bune 
la farmacie. 

Un alt lucru care nu trebuie nici el uitat în legătură cu 
aceasta e faptul că marea majoritate a bolilor care bîntuie 
astăzi în Oceania Franceză e formată din boli noi, importate 
de albi. Pentru ele, marchizanii şi ceilalţi polinezieni nu 
aveau odinioară, fireşte, nici un fel de leacuri şi nici astăzi 
n-au. Cu toate acestea indigenii preferă aproape totdeauna, 
chiar când au asemenea maladii, să încerce să se vindece 
cu leacuri făcute din cîteva plante, în loc să cumpere 
medicamente adevărate de la farmacia din Papeete. 

Aproape toţi băştinaşii susţin că ei au leacuri vechi, 
autentice şi demne de încredere şi cred cu tărie în 
eficacitatea lor. Adeseori mi-a fost dat să văd, de pildă, 
tristul spectacol al vreunui bărbat sau al vreunei femei care 
încerca să-şi vindece durerile de cap provocate de sifilis cu 
vreun medicament preparat în casă. In asemenea cazuri, 
indigenii fierb buruienile într-o cratiţă mare, le strecoară şi 
le înfăşoară într-un şervet pe care şi-l leagă strîns în jurul 
capului. Pretutindeni în insule pot fi văzuţi nenorociţi care, 
cu încredere sinceră, se supun acestui tratament, cu toate 
că, bineînţeles, nu obţin niciodată vreun rezultat. Un alt 
tratament popular este băutul sucurilor făcute din anumite 
plante amestecate cu lapte de cocos. Leacul acesta e şi el 
socotit infailibil, mai ales dacă ţinem seama că nu există 
durere de cap care să dureze veşnic. 

Şi mai jalnic e însă atunci cînd băştinaşii încep să 
combine altceva decît plantele. Ouăle, de pildă, sînt 
socotite că au o mare putere tămăduitoare; majoritatea 
băştinaşilor cred cu tărie că de toate bolile, de la rujeolă 
pînă la nebunie, te poţi vindeca dacă dai pe git un ou crud. 
lar dacă ai nişte junghiuri în piept (pneumonie) trebuie, 
bineînţeles, să te ungi cu ou pe tot trupul, căci rareori 
băştinaşii fac o deosebire riguroasă între medicamentele de 
uz intern şi cele de uz extern. 

Cel mai jalnic exemplu de credinţă oarbă în eficacitatea 


ciudatelor leacuri indigene mi s-a părut încercarea unui 
bărbat de a-şi vindeca o infecţie cu rakau Maohi, socotit 
drept medicament autentic indigen. Cînd l-am întrebat cum 
şi-a preparat minunatul leac, el s-a uitat prudent în preajmă 
ca să se convingă că nimeni nu-i pe-aproape ca să-i poată 
afla secretul şi mi-a destăinuit apoi că leacul e făcut în părţi 
egale din lămîie, lapte condensat şi rakau Nurakura. Cît de 
„autentic” e medicamentul acesta se va înţelege mai bine 
dacă se ţine seama că lă- miiul a fost adus în insule de 
Cook, că laptele condensat, evident, n-a existat înainte de 
venirea europenilor şi că rakau Nurakura e o plantă 
ornamentală, pe care un botanist american a importat-o în 
Oceania Franceză acum vreo douăzeci de ani. 

Leacurile pe care le-am descris pînă acum au totuşi 
avantajul că sînt absolut nevătămătoare, ceea ce, din 
nefericire, nu se poate spune despre toate acele dubioase 
infuzii şi metode de tratament pe care le folosesc anumiţi 
tămăduitori băştinaşi. Căci, lucru destul de regretabil, ici- 
colo, în Insulele Marchize şi prin alte părţi din Marea 
Sudului, există şarlatani care practică medicina contra 
plată. Unul dintre cazurile cele mai triste pe care le cunosc 
e al unui astfel de „tămăduitor” chemat să lecuiască un 
prunc care avea febră mare. Tămăduitorul susţinea că 
tîncul e „bîntuit de diavol” şi încerca să alunge diavolul cu o 
fiertură făcută din spirt, cenuşă, corali pisaţi şi diverse alte 
ingrediente asemănătoare. Natural, rezultatul nu putea să 
fie decât unul singur: diavolul a supravieţuit, iar pruncul a 
murit. 

Discuţia noastră de la micul dejun, legată de leacurile 
făcute din plante, ar fi putut, nici vorbă, să continue la 
infinit, mai ales că participau la ea un număr egal de 
credincioşi şi de necredincioşi; dar ne-a întrerupt un grup de 
marchizani veniţi în pirogi, care abordaseră lîngă scuner. 
Intendentul s-a grăbit să-şi etaleze valurile de pînză, 
cratiţele smălţuite, cutiile de conserve şi celelalte mărfuri 
îmbietoare pe care le avea de oferit la preţuri ameţitoare, 
iar muşteriii s-au îngrămădit imediat pe puntea de la pupa. 


Arătau toţi neobişnuit de curaţi şi de îngrijiţi şi zimbeau 
amabil de cum te uitai la ei. Un băştinaş deşirat se apropie 
de mine şi mă salută într-o franceză corectă. Era învățătorul 
din valea Hakahua, unul dintre puţinii existenţi în grupul 
Marchizelor. Ne-am împrietenit repede şi ne-a invitat să 
facem duş acasă la el, ceea ce de obicei e primul semn de 
ospitalitate al unui marchizan. 

Împreună cu pictorul l-am însoţit pe învăţător în mica lui 
pirogă şi am debarcat printre talazurile care se spărgeau de 
țărm. Dincolo de plaja cenuşie se întindea o vale mare şi 
luminoasă. Nu numai natura părea aici mai deschisă şi mai 
veselă, ci chiar satul însuşi făcea o impresie plăcută. Casele 
erau curate şi împrejmuite cu straturi de flori; pe drumuri 
nu vedeai aruncate murdării sau vechituri; din loc în loc se 
aflau cocine de porci făcute cum trebuie şi păşuni în care 
păşteau măgăruşi. Dar ceea ce m-a mirat a fost faptul că n- 
am văzut, peste tot, decit băieţi şi fete, tineri, nici un bătrîn 
şi doar cîțiva bărbaţi de vârstă mijlocie! 

— Unde sînt bărbaţii şi femeile mai în vîrstă? l-am 
întrebat pe învăţător. 

— Nu există, mi-a răspuns el. După ultimul recensământ, 
70% din populaţia de pe Uapou are sub 20 de ani. 

O asemenea repartiție inegală a virstelor cu greu se 
poate produce de la sine; dar şi explicaţia dată de învăţător 
era destul de neobişnuită. Surplusul acesta de tineret, 
curăţenia generală şi purtarea cuviincioasă a băştinaşilor 
erau rezultatul muncii energice a unui misionar acum 
răposat. Cînd părintele Simeon a sosit în insulă, pe la 
începutul secolului al XX-lea, lucrurile stăteau şi aici la fel 
de rău ca în Uapou; beţia şi bolile erau în floare, ca în toate 
insulele din grupul Marchizelor. Părintele Simeon a reuşit 
totuşi, printr-o metodă absolut deosebită, să cîştige 
încrederea băştinaşilor şi a devenit astfel, încetul cu încetul, 
conducătorul lor necontestat. Poate că metodele cu care a 
combătut bolile şi beţia n-au fost întotdeauna prea 
democratice, dar au avut efect şi au salvat multe vieţi. 
Socotind că toate relele veneau de la scunere, misionarul a 


interzis pur şi simplu vizitele băştinaşilor la bord. De cum se 
apropia vreun vas, părintele Simeon trăgea clopotul, iar 
cînd sătenii se adunau ascultători, îi încuia în biserică. 
Singurii care aveau voie să-şi păstreze libertatea erau cei 
cîţiva bărbaţi necesari pentru descărcatul şi încărcatul 
scunerului; pe aceştia îi supraveghea părintele Simeon în 
persoană. Fireşte, misionarul nu-i putea împiedica pe 
marinari să coboare pe uscat, dar cum noii-veniţi găseau 
totdeauna satul pustiu, se plictiseau repede şi socoteau 
apoi, ca un lucru de la sine înţeles, că în Uapou n-ar fi rău 
dacă ar fi mai altfel. 

Unii dintre locuitorii insulei încercau să facă pe ascuns 
rachiu în casă, dar cantităţile pe care puteau să le producă 
erau cu totul neînsemnate, căci, printr-un capriciu al naturii, 
cocotierului nu-i prieşte pe Uapou şi fără suc de cocos e 
greu să faci rachiu de casă. Părintele Simeon porni şi în 
privinţa aceasta un atac pe front larg; îi căută pe păcătoşi în 
ascunzătorile lor şi distruse rînd pe rînd, cu miinile lui, 
întreaga aparatură.  Incet-încet majoritatea băştinaşilor 
deveniră băutori de apă curată. 

Cu trecerea anilor şi pe măsură ce o generaţie nouă şi 
mai sănătoasă începu s-o înlocuiască pe cea veche, 
dispărură şi cei mai mulţi dintre purtătorii de boli. Curba 
populaţiei începu iarăşi să se ridice şi multe văi fură 
populate din nou. Părintele Simeon a murit acum vreo zece 
ani, dar opera lui dăinuieşte şi va da roade în viitor. Căci 
abia acum o nouă generaţie de femei, care nu mai sînt 
sterile şi molipsite de boli, a ajuns la vîrsta potrivită pentru 
căsătorie, şi astfel abia peste vreo cîțiva ani numărul 
copiilor o să crească şi mai mult. Un statistician a calculat 
că peste cincisprezece ani numărul populaţiei va fi cu 
siguranţă dublu. 

Dacă comparăm condiţiile de aici cu cele care domnesc 
în celelalte insule din grupul Marchizelor, Uapou se află într- 
o situaţie aparte, lucru demonstrat în mod evident prin 
cîteva cifre ale ultimului recensămînt al populaţiei. În 1902 
numărul populaţiei Insulelor Marchize, luată în total, fără 


Uapou, însuma 3 290 de persoane. La ultima numărătoare 
temeinică a populaţiei, în 1946, cifra corespunzătoare era 2 
303, aşadar un declin serios. (Şi asta mai ales în insulele 
sudice, căci insulele din nord s-au descurcat ceva mai bine.) 
In aceeaşi perioadă, numărul populaţiei din Uapou a crescut 
de la 272 la 685 de persoane. Cu greu s-ar putea găsi un 
exemplu mai bun, care să arate ce e în stare să facă un 
misionar energic şi activ. 

Ca de obicei, cei de pe scuner găsiră aici doar cîţiva saci 
de copra. In schimb, intendentul avu plăcerea să 
cîntărească şi să încarce vreo sută de saci de cafea; în 
Uapou cocotierii, nu ştiu din ce pricină, se acomodează 
prost şi dau roade puţine, de aceea majoritatea locuitorilor 
insulei au trecut la culesul cafelei. Spun dinadins cules şi nu 
cultivare, căci în Uapou se cultivă la fel de puţin ca şi pe 
celelalte Insule Marchize, iar cafeaua creşte sălbatică şi nu 
cere nici un fel de îngrijire. Ca să fie transportată la vale de 
pe platourile din interiorul insulei, unde ea creşte, sînt 
folosiţi măgarii; iar măgarii din Uapou sînt la fel de celebri şi 
de apreciaţi în Oceania Franceză pe cît e şi cafeaua din 
Uapou. Mai de mult existau şi cai pe insulă, dar măgarii se 
vede că nu se simțeau bine alături de ei, căci încet-încet i- 
au ucis cu lovituri de copite, pînă la ultimul, pe bieţii cai. 
Multă vreme am refuzat să dau crezare poveştilor despre 
măgarii mărunți şi indolenţi care ucid cu copitele caii mari şi 
puternici; dar mai tîrziu am văzut cu ochii mei, pe o altă 
insulă, rămăşiţele făcute bucăţi ale unui cal masacrat de 
curînd de-un măgar, aşa că nu mai am nici un motiv să mă 
îndoiesc de istorisirile localnicilor din Uapou. 

De la Hakahua am plutit pufăind mai departe, pînă la 
Hakahetau. Văile semănau la fel de mult una cu alta pe cît 
seamănă numele lor. Marinarul cu dureri de spate ne 
aştepta vioi şi sănătos pe țărm, cu braţele pline de toate 
soiurile de plante. După spusele lui, plantele fuseseră atit 
de eficace, încît ca să-l vindece nu-i ceruseră decit să tragă 
un pui de somn, sus, în mijlocul lor. Dar sînt convins că mai 
degrabă l-a lecuit soarele cald şi nu plantele. Se înţelege 


însă că m-am ferit să i-o spun, căci credinţa contribuie şi ea 
puternic la vindecare şi n-aveam nici un motiv să i-o 
zdruncin. 

Incă o sută de saci de cafea au fost coboriţi în cala 
scunerului şi intendentul strălucea de bucurie, căci preţul 
de cumpărare fiind 25 franci tahitieni kilogramul, chiar dacă 
greutatea cafelei scade simţitor în timpul prăjirii, firma tot 
se alege cu un cîştig, preţul de vinzare în Papeete 
menţinîndu-se cam la 70 de franci kilogramul. Şi la copra 
profitul e destul de bun. Diferenţa între preţul de cumpărare 
şi cel de desfacere se menţine cam la un franc şi jumătate 
pe kilogram, ceea ce pare incontestabil mai modest; dar nu 
trebuie uitat că scunerul ia 160 de tone, ceea ce înseamnă 
că numai copra aduce 240 000 de franci în fiecare cursă. În 
realitate venitul e mult mai mare, căci aproape toţi 
băştinaşii cumpără imediat mărfurile aflate pe bordul 
scunerului, plătind cu banii pe care-i primesc pentru 
produsele lor, iar mărfurile sînt cu 40% mai scumpe la bord 
decit în Papeete. In plus, mai trebuie să adăugăm că 
scunerul nu merge niciodată gol din Papeete spre insule şi 
că are totdeauna o încărcătură de lemn, ciment, tablă şi 
alte articole, pentru care cei ce au făcut comanda plătesc 
destul de mult pentru transport. De aceea, a fi proprietarul 
unui scuner care face comerţ cu Insulele Marchize e 
echivalent cu a fi proprietarul unei mine de aur. 

Noul misionar părea mult mai înţelegător decit 
predecesorii lui — probabil fiindcă băştinaşii au devenit 
acum cetăţeni francezi şi deci trebuie trataţi ca şi cînd ar fi 
cu adevărat vrednici de această încredere — şi le îngăduia 
tuturor insularilor care voiau să vină la bord şi să facă 
cumpărături. Dar se afla tot timpul pe-aproape şi nu-şi 
slăbea o clipă din ochi enoriaşii. Cînd tocmelile şi încărcarea 
luau sfîrşit, misionarul număra grijuliu toată droaia de 
băştinaşi şi se întorcea la țărm în fruntea flotilei de pirogi — 
ţinînd în mînă, în loc de toiag, o cange, aşa cum se cuvine 
să facă un bun păstor polinezian. 

Fantasticele coloane de stîncă ale insulei Uapou piereau 


încet, scufundîndu-se în mare, în urma noastră; împins de 
alizeul răcoros, care bătea dinspre sud-est, scunerul se 
apropia cu pînzele umflate de insula următoare, Uahuka. 
Era într-o sîmbătă; a doua zi scunerul trebuia să stea liniştit 
într-un golf, căci în puţine părţi ale lumii e prăznuită cu atita 
sfinţenie ziua de odihnă ca în insulele din Marea Sudului. 
Pentru  polinezieni ziua de odihnă e totdeauna însă 
echivalentă cu o zi de petrecere; iar pentru ca o petrecere 
să fie reuşită e nevoie de mîncare, de multă mîncare. Ca şi 
cînd lucrurile ar fi fost aranjate, ne aflam, din fericire, în 
apropierea celei mai renumite insule a păsărilor din grupul 
Marchizelor, situată imediat la sud de Uahuka. Căpitanul 
cîrmi imediat într-acolo. 

Insula păsărilor arăta ca o stincă joasă şi netedă, care se 
înălța cu vreo douăzeci de metri deasupra nivelului mării. 
Stîincă, lungă de vreo cinci sute de metri, lată cam tot pe 
atita şi netedă ca o pardoseală, părea inaccesibilă. Scunerul 
i-a dat ocol, dar pretutindeni am văzut acelaşi zid înalt care 
se ridica vertical din marea agitată. 

Căpitanul aruncă ancora pe partea adăpostită a insulei 
stincoase, la vreo sută de metri de țărm, şi porunci să fie 
scoasă şalupa. 

Marinarii aruncară în şalupă cîteva zeci de găleți şi cutii 
de tablă, ca să aibă în ce strînge ouăle; un om din echipaj 
îşi prinse un colac de frînghie înjurul gitului, apoi sări în 
şalupa care fu imediat pusă pe apă. Eu mă întrebam unde 
s-or fi ascuns păsările, căci vedeam doar cîteva zburătoare 
rotin- du-se în aer şi bătînd din aripi; marinarii mă asigurară 
însă că am să văd mai multe păsări decit văzusem în toată 
viaţa mea dacă izbutim să ajungem pe stîncă. Într-adevăr, 
acostarea părea o problemă deosebit de grea. A trebuit să 
vislim multă vreme de colo-colo, de-a lungul peretelui 
stincos, pînă cînd, în sfîrşit, am descoperit deasupra 
capetelor noastre un soi de poliţă naturală, destul de 
îngustă. De pe ieşitura aceea a stîncii ne-am fi putut căţăra 
încet-încet pe platoul aflat cu vreo zece metri mai sus. 

Trei dintre marinari au ridicat o vislă şi au ţinut-o 


proptită ca un catarg; băiatul care ajuta la bucătărie s-a 
căţărat sprinten în vîrful catargului improvizat. Apoi ne-am 
apropiat cu prudenţă de zidul stîncos, şi cînd un val a săltat 
şalupa băiatul a sărit de pe vislă exact pe ieşitura stîncii. 
Acum n-a mai fost greu să i se arunce băiatului o funie cu 
ajutorul căreia să ancoreze şalupa. Cum ieşitura stîncii avea 
abia vreo trei metri, doi dintre marinari izbutiră cu multă 
greutate să ajungă şi ei acolo. În peretele stîncos, ceva mai 
sus de poliţă, se afla o mică firidă. Urcîndu-se pe umerii 
unuia din marinari, băiatul de la bucătărie reuşi încet-încet 
să ajungă pînă la ea. Apoi, cu mare băgare de seamă, 
continuă să se urce de-a lungul firidei, cu o frînghie legată 
în jurul mijlocului. Măsura aceasta de prevedere se dovedi a 
fi întemeiată căci deodată băiatul îşi pierdu echilibrul şi se 
prăbuşi pe spate, în mare. Dar marinarii de pe polita de 
piatră, pregătiţi să-i vină în ajutor, îl traseră imediat. Băiatul 
începu să se caţăre iar, rizind cu hohote de păţania lui. De 
data aceasta se descurcă mai bine şi, peste zece minute, îl 
văzurăm stînd în picioare, sus, pe marginea stîncii. 

După aceea n-a mai fost de loc o problemă pentru noi să 
ne căţărăm pe aceeaşi cale, cu ajutorul unei frînghii solide. 
Eu m-am urcat printre ultimii. Cînd am pus piciorul sus, pe 
stîincă, ceilalţi ajunseseră la primul cîrd de păsări aşezate la 
clocit, căci m-a întîmpinat un nor uriaş de pescăruşi care 
ţipau şi băteau din aripi cu atita furie, încît era cît pe-aci să 
cad pe spate. 

Abia am apucat să mai fac cîţiva paşi cînd m-a înconjurat 
un al doilea nor de păsări, şi mai uriaş. Ţipetele răguşite ale 
pescăruşilor formau un fel de cor barbar, a cărui intensitate 
scădea şi creştea, rînd pe rînd. Aveam impresia că mă aflu 
într-o căldare uriaşă care fierbe şi clocoteşte. Aproape 
uitasem că mai sînt făcut şi din altceva decit din ochi şi din 
urechi torturate, cînd, deodată, mi-am dat seama că păşesc 
pe o mizgă lipicioasă. M-am uitat în jos şi am văzut că 
picioarele mele goale erau pline de pastă de ouă. Şi unde 
mai pui că pasta aceea era roşie. Jur împrejurul meu se 
aflau mii, poate chiar sute de mii de ouă, atit de dese încît 


se contopeau toate într-un strat alb în care urmele 
picioarelor ni se conturau ca nişte diîre însîngerate. 

Păsările s-au învirtit de citeva ori, speriate, pe deasupra 
capetelor noastre. Apoi s-au aşezat din nou, fără nici un fel 
de ceremonie, pe locurile lor. Au avut însă grijă să lase un 
spaţiu liber în jurul nostru, ca să putem stringe ouă 
nestingheriţi. Am umplut grăbiţi căldare după căldare şi le- 
am coborit în şalupa care ne aştepta clătinîndu-se în dreptul 
politei de piatră. Cînd căldările au fost atit de pline încît n-ar 
mai fi încăput nici un ou în plus, a trebuit, în sfîrşit, să ne 
oprim. Venise acum rîndul păsărilor. Înarmat fiecare doar cu 
cîte o şipcă lungă, marinarii s-au năpustit asupra păsărilor 
care cloceau. Bietele păsări s-au ridicat îndată, bătind din 
aripi, dar n-au apucat să se împrăştie, căci şipcile 
marinarilor au pătruns în mijlocul lor, învîrtindu-se ca aripile 
unor mori de vînt. Zeci de pescăruşi cădeau la pămînt, cu 
aripile frînte, iar marinarilor nu le era de loc greu să-i adune 
şi să-i ucidă. 

După un masacru care a durat mai puţin de-o oră, ne-am 
putut întoarce la scuner cu şalupa plină de ouă şi de păsări. 
Nu mai e nevoie să spun că noi înşine arătam ca nişte 
păsări mari, mînjiţi din creştet pînă în tălpi de mizga care se 
prinsese cu nemiluita, amestecată cu penele smulse. 
Bucătarul a luat în primire prada, destul de încruntat, şi a 
vîrît ouăle şi păsările în magazia de provizii. Dar, în semn de 
mulţumire pentru munca depusă, a ţinut să ne pregătească 
imediat o omletă. Şi a pregătit-o astfel: a scos din raft cea 
mai mare tigaie, a trîntit în ea cîteva sute de ouă pe care le- 
a zdrobit cu palma, a îndepărtat cojile cum a putut, cu o 
vergea, şi a pus tot amestecul pe foc. Din nefericire 
urmărisem cam prea de aproape prepararea omletei; de 
aceea s-a nimerit să văd că nu toate ouăle erau proaspete, 
ba chiar că multe dintre ele aveau pui destul de măricei. 
Aşa se face că am cedat de bună voie porţia mea de 
omletă. Pictorul, priceput şi el în arta culinară, a spart vreo 
duzină de ouă într-un lighean şi a pregătit o omletă cu 
sparanghel care, cu toată culoarea ei trandafirie, era 


nemaipomenit de gustoasă. 

Sătui şi mulţumiţi am tras apoi cu toţii un pui de somn, 
ca să ne odihnim pentru expediţia următoare — vizitarea 
peşterii cu homari. Peştera se afla pe partea de nord a 
insulei cu păsări, dar avea o intrare atit de mică şi de 
neînsemnată încît n-o văzusem cînd trecuserăm pe lîngă ea. 
Înarmat fiecare cu cîte o suliță cu trei vîrfuri, am pătruns în 
peşteră printr-o spărtură a peretelui de stîncă, înaltă de 
vreun metru, şi ne-am pomenit căzînd în apa rece care ne 
ajungea pînă la briu. 

— Ţine-te pe lingă perete; acolo e un prag, pe sub apă, 
îmi spuse unul dintre marinari. La mijloc apa se adinceşte 
brusc şi dacă pici acolo se poate întîmpla să te tragă la fund 
vreun virtej. Peştera e legată cu marea printr-un canal 
îngust, în care există un curent de absorbţie foarte puternic. 

l-am mulţumit pentru sfat şi am înaintat dibuind prudent. 
Doi marinari aprinseseră nişte torţe făcute din frunze de 
palmier legate la un loc; la lumina pilpiitoare am văzut că 
peştera se îngusta imediat în faţa noastră. Am trecut printr- 
o crăpătură îngustă şi am intrat într-o grotă ceva mai mare, 
plină cu apă ca şi prima grotă, dar cu o lespede netedă, de 
piatră, lîngă unul dintre pereţii de stîincă. Am trecut 
bălăcindu-mă prin apă şi m-am urcat cu mare greutate pe 
lespede. Unul dintre marinari mi-a spus să nu scot o vorbă 
şi să stau nemişcat. 

Trecuseră cîteva minute de cînd stăteam ca împietrit; 
începuse să mi se pară că mă contopesc cu lespedea de 
sub mine, cînd, deodată, unul din marinari se ridică în 
picioare şi-şi înfipse sulița în apă. Apoi sări şi el de pe 
lespede şi lovi încă o dată. Se ţinea totuşi strîns lipit de 
marginea stîncii, în aşa fel încît să-l pot apuca dacă l-ar fi 
prins curentul submarin. Cînd l-am ajutat să se urce iar, în 
virfurile subţiri şi ascuţite ale suliţei lui se zbătea un homar. 
Homarul, din specia obişnuită, fără cleşti, care e numită de 
obicei langustă, era cel puţin de două ori mai mare decit cei 
din Tahiti sau din Tuamotu, la a căror prindere asistasem 
cîndva. 


Marinarul mi-a povestit că langustele trăiau în miile de 
găuri aflate în peretele de stîncă, sub nivelul mării, şi că, 
datorită îngustimii canalului de legătură cu marea, erau 
ferite de atacurile rechinilor şi ale altor duşmani, din care 
pricină puteai fi sigur oricind că ai să găseşti aici o pradă 
bogată. Ca să-i întărească parcă spusele, ceilalţi marinari 
străpunseră imediat cu harpoanele vreo cîteva duzini de 
languste. Şi ar fi prins, fără îndoială, încă pe atita dacă am fi 
avut mai multe torţe. Curînd ne-am întors la şalupă purtînd 
pe umeri şirurile de languste care ne atîrnau pe piept şi pe 
spate. Cu toate că langustele n-aveau cleşti, nu puteam să 
nu tresar de cite ori îmi atingeau spatele sau pieptul, căci 
semănau prea mult cu aşa-numiţii raci ostrogoți”, ca să nu- 
mi trezească anumite amintiri străvechi şi nu totdeauna 
plăcute, de pe vremea cînd porneam la pescuit de raci. 

In drum spre scuner am avut o păţanie din pricina căreia 
şalupa era cît pe-aci să se răstoarne. Unul dintre marinari, 
descoperind o pisică de mare, avu nefericita idee s-o 
harponeze. Pisici de mare se găsesc cu duiumul 
pretutindeni în Marea Sudului şi eu am luat parte cîndva la 
o asemenea vinătoare. Dar majoritatea pisicilor de mare 
sînt enorme şi violente. Unele cîntăresc peste o tonă. De 
aceea trebuie să fii extrem de prudent cînd le harponezi. 
Partea cea tare, cuprinzînd capul şi cartilagiul spinării, se 
întinde diagonal, de la un colţ la altul al corpului pătrat al 
animalului; restul e format doar din aripioare sau lobi. Cînd 
vrei să harponezi o pisică de mare, trebuie să te fereşti să-i 
străpungi capul sau partea din mijloc, căci atunci îi sînt 
suficiente doar citeva mişcări de înot, făcute cu aripioarele 
laterale, ca să te scufunde. Dacă ai noroc, cedează funia, 
dar se poate întîmpla la fel de bine ca pisica de mare să 
tragă după ea, în adînc, şi harponarul şi întreaga şalupă. Cel 
mai bine e s-o străpungi cu harponul cît mai departe cu 
putinţă, într-una din aripioarele laterale, căci tăria corpului 
şi forţa impulsivă a pisicii de mare scad cu cît o străpungi 
mai departe de centru. Dacă izbuteşti să-i înfigi un harpon 


30 Adică din Ostergotland. (n. t.) 


în vîrful uneia din aripioarele laterale, poţi s-o împiedici uşor 
să se scufunde sau să pornească la atac. După citva timp 
puterile îi sînt sleite şi atunci te lasă, fără împotrivire, s-o 
tragi la bord. 

Harponarul nostru improvizat s-a cam pripit niţeluş. 
Impulsiv şi neprevăzător, ca majoritatea polinezienilor, s-a 
grăbit să lovească, fără să calculeze imediat ce a zărit sub 
şalupă umbra neagră a animalului, şi, fireşte, n-a izbutit 
decit să nimerească pisica de mare aproape de centrul 
corpului. Nici n-am apucat măcar să clipim, coarda harpo- 
nului s-a şi desfăşurat, măturînd doi dintre vislaşi. Ne-am 
repezit toţi la coardă şi am tras de ne-au trosnit spinările. 
Cu toate astea, am fi fost siliţi să ne lăsăm păgubaşi şi să 
tăiem coarda dacă nu ne venea în ajutor, la timp, o altă 
şalupă. Unul dintre marinarii aflaţi pe şalupa de ajutor izbuti 
să arunce pe deasupra noastră o frînghie, pînă la scuner. 
Am înnodat zdravăn frîinghia de coarda harponului şi, cu 
asta, soarta pisicii de mare a fost pecetluită. Cit ai bate din 
palme, vinciul motorului a ridicat-o la bord. Cu nişte urlete 
de adevăraţi canibali ne-am năpustit toţi asupra ei, înarmaţi 
cu securi şi cuțite. 

Pisica de mare era însă rezistentă; ca de obicei, fiecare 
centimetru pătrat din trupul ei părea că are o viaţă proprie, 
fiecare părticică se scutura şi tremura încă după ce 
animalul fusese de mult sfâşiat şi îmbucătăţit. Într-adevăr, 
dacă te uitai cu atenţie, puteai să vezi cum fiecare bucată 
se contracta şi se dilata ritmic, de parcă ar mai fi simţit încă 
durerea lăsată de tăişul cuţitului. La masa de prînz, cînd ni 
s-a servit carne de pisică de mare fiartă, bucăţile vibrau în 
farfurii. Ne-am dat seama însă că, de data aceasta, vina era 
a motorului scunerului, care făcea să vibreze masa. 

Pentru mica noastră petrecere de duminică socoteam că 
au să fie de ajuns cîteva mii de ouă, două sute de păsări 
marine, trei duzini de langustă şi o tonă de pisică de mare; 
dar echipajul era de altă părere. Trebuia neapărat ca meniul 
nostru să cuprindă şi peşti zburători, nici mai mult, nici mai 
puţin. De aceea, cînd s-a înnoptat, am pornit la o nouă 


plimbare cu şalupa. Cu toate că eu nu făcusem mai nimic 
aproape tot timpul, mă simţeam atit de obosit, încît 
aţipeam din cînd în cînd, pe banca de la pupa unde mă 
aşezasem. Marinarii însă erau într-o formă excelentă şi 
stăteau la taifas rîzînd într-una. 

Pescuitul peştilor zburători e caraghios de simplu. Un om 
ia o faclă atunci făcută şi o ţine peste bordul bărcii, la 
mijloc. Un altul înalţă la provă o plasă, întinsă pe două bețe 
lungi. Atraşi de lumină, peştii zburători se adună la 
suprafaţă, se înalţă, pornesc în zbor la drum şi... nimeresc 
în plasă. 

Atunci nu-ţi mai rămîne decit să-i aduni şi să-i înşiri pe 
sfoară. De data aceasta, peştii ţişneau din apă ca nişte 
proiectile, făcînd un arc de cîţiva metri pe deasupra mării, şi 
pluteau apoi elegant pe aripioarele întinse, ca nişte 
planoare minuscule, înaintînd spre lumină. Zborurile lor 
aeriene variau între 25 şi 150 de metri. 

Spre norocul meu, zborul peştilor s-a terminat cam după 
o jumătate de oră; altminteri sînt sigur că pescuitul ar fi 
continuat toată noaptea. Pesemne că vreun banc de ton sau 
de bonite îi pusese pe fugă şi rămăsese prin preajmă, căci 
nu se mai zărea nici urmă de peşte zburător. Marinarii 
păreau cam abătuţi; ai fi zis că dăduseră greş cu pescuitul 
şi visleau morocănoşi spre scuner. Acum mă gindeam că 
am să mă pot odihni în sfîrşit, după osteneala de peste zi, 
dar ţi-ai găsit! În loc să se odihnească, marinarii întinseră o 
rogojină de pan- danus, în jurul căreia începură o adevărată 
masă de sărbătoare, stropită cu mari cantităţi de vin. 
Oamenii ţineau să guste felurile de mîncare pe care aveau 
să le servească a doua zi. Gustarea a fost cît se poate de 
copioasă. După ea a urmat un pocher însufleţit, care a ţinut 
toată noaptea. Mulţi mai jucau încă la cîteva ore după 
răsăritul soarelui, cînd căpitanul, cu ajutorul cîrmaciului şi al 
unui om din echipaj, pilotă scunerul în „Golful invizibil”, 
Vaipaee, din Uahuka. 

Fiind duminică dimineaţa, localnicii erau ocupați să-şi 
calce hainele de sărbătoare. In sat nu se vedea ţipenie de 


om. După un răstimp însă, clopotul bisericii începu să bată. 
Marinarii săriră ca arşi, ascunseră cît ai bate din palme 
cărţile şi sticlele şi-şi scoaseră hainele albe, proaspăt 
scrobite şi călcate. Peste cîtva timp, cînd îmbrăcaţi cu 
pantaloni albi călcaţi la dungă, cu haină şi cu cravată, urcau 
gravi şi aparent treji spre biserică ducîndu-şi fiecare 
cărticica de rugăciuni, cu greu ai fi crezut că nu închiseseră 
o clipă ochii în ultimele douăzeci şi patru de ore. Cu aceeaşi 
grabă cu care se lăsaseră prinşi de religia lor de duminică, 
proaspăt adoptată, oamenii uitară de ea. Abia la citeva 
minute după terminarea slujbei, costumele albe atîrnau 
fluturînd în palmieri, iar marinarii alergau de colo-colo, 
numai în chiloţi, şi băteau mingea pe terenul cel mare din 
sat. Curînd veniră tropăind şi localnicii din Vaipaee, 
îmbrăcaţi în haine de toate zilele şi dornici de joc. Mie mi s- 
a dat sarcina de onoare de-a arbitra, şi, în uralele frenetice 
ale publicului, a început meciul internaţional între echipa 
din Vaipaee şi echipa scunerului tahitian. Cînd am renunţat 
să mai fluier la henţuri, la cornere, la ofsaid şi la alte 
asemenea fleacuri, jocul a decurs într-adevăr frumos, iar 
şuturile au prins să bubuie vesel în stilpii de palmier ai 
porţilor. Deşi jucau desculți, cîţiva dintre fotbaliştii tahitieni 
dovedeau aptitudini deosebite; ca să le poată ţine piept, 
tinerii din Vaipaee s-au văzut siliţi să recurgă la ajutorul 
cîtorva pasageri. 

După trei sferturi de oră am fluierat sfîrşitul primei 
reprize, lucru care a stîrnit uimirea generală. De ce să faci 
pauză tocmai cînd e jocul mai frumos? La fel s-a întîmplat şi 
cînd am fluierat sfîrşitul meciului. Nimeni n-a vrut să se 
oprească. Eu însă, fiindcă mă arsese prea tare soarele şi, în 
plus, mă simţeam istovit, deşi căutasem să mă menajez, i- 
am predat recunoscător paracliserului fluierul de arbitru. 
Jucătorii continuau însă cu puteri sporite. Lenevia şi 
moleşeala aceea tradiţională, pe care mai toţi o socotesc de 
nevindecat la băştinaşii din Marea Sudului, fusese parcă 
spulberată de vint. Mă întreb chiar dacă şi în alte 
împrejurări marchizanii nu s-ar dovedi cumva la fel de 


sprinteni şi de energici dacă s-ar reuşi cu adevărat să se 
dea vieţii lor ceva mai mult sens şi conţinut. Mai tîrziu, cînd 
m-am întors după ce-mi făcusem siesta într-o colibă 
răcoroasă de palmieri, marinarii făceau întreceri de călărie 
cu cîţiva tineri. De oboseală, nici gînd! Bărbaţii şi femeile 
mai în vîrstă se ocupau cu pregătirea ospăţului. Pe frunze 
mari de banan fuseseră îngrămădite ouăle, omletele, 
langustele, păsările şi peştii aduşi de noi. Localnicii 
pregătiseră şi ei o adevărată specialitate de Vaipaee: găină 
coaptă în apă. Femeile preparau miîncarea aceasta 
deosebită ca şi cînd ar fi fost cel mai firesc lucru din lume. 
Luau cîteva găini necurăţate, le spintecau, le curăţau de 
măruntaie vîrînd în locul lor pietre încinse la foc, apoi le 
înfăşurau repede în frunze de banan, le legau cu sfoară şi le 
aruncau în pîrîu. După o jumătate de oră le scoteau afară, 
curăţau cu îndemînare penele, aruncau pietrele şi găinile 
erau gata de servit! 

Găinile coapte în apă s-au dovedit a fi un deliciu şi am 
mîncat atita încît cu greu am mai găsit loc şi pentru 
celelalte feluri. Marinarilor şi localnicilor, care încet-încet se 
adunaseră în jurul grămezilor de mîncare şi începuseră fără 
multă ceremonie să măniînce, se părea, totuşi, că nu le vine 
de loc greu să înghită cantităţi enorme din toate felurile de 
mîncare. Unul din oamenii echipajului, de pildă, care se afla 
lîngă mine, înfulecă în citeva ore două găini, cel puţin o 
duzină de peşti zburători, o omletă uriaşă, o bucată de 
pisică de mare şi nenumărați homari. Şi înghiţi totul dînd pe 
git şi cîteva sticle de vin. De la un capăt la altul al mesei se 
vădea o poftă de mincare nemaipomenită. Toţi mîncau 
zdravăn şi tăceau. Nu, aici nu ne aflam la nuntă sau la 
vreun praznic care să te îmbie la glume şi la mici discursuri; 
după munca obositoare din ultimele zile nu mă mai miram 
că buna dispoziţie începuse pînă la urmă să scadă un pic. 

Deodată am auzit un zgomot înnăbuşit care venea de la 
una din „mesele“ vecine. Un marinar adormise atit de 
brusc, încît nu mai avusese timp nici măcar să înghită 
bucata de pisică de mare pe care o avea în gură. Vecinii lui 


îl traseră la o parte şi continuară să mănince. Ceilalţi 
membri ai echipajului adormiră şi ei, unul după altul, căzînd 
uşurel peste frunzele de banan. Incepusem să aţipesc şi eu, 
dar am izbutit să-mi adun puterile şi să cobor pînă la țărm, 
unde m-am culcat într-o colibă de palmieri. 

Fiindcă, nu ştiu de ce, nici în valea aceasta nu s-a găsit 
copra de vînzare, scunerul a pornit mai departe pe mare 
chiar de-a doua zi. Sprinteni şi veseli, marinarii au venit la 
locul de îmbarcare direct de la „masă“ şi m-au trezit. 
Buimăcit de somn cum eram, nu m-am gîndit din prima 
clipă la pictor. Abia cînd şalupa ajunsese la jumătatea 
drumului spre scuner i-am descoperit lipsa şi am dat 
alarma. 

— Lasă, cred că nu e cazul să-l căutăm, îmi spuse calm 
intendentul vasului. A găsit de pictat o mulţime de lucruri 
interesante. Sînt sigur că vrea să rămînă aici. 

— Sfinte dumnezeule! lar a dat peste vreo Ha- kapua! 
strigai eu fără voie. 

— De data asta o cheamă ceva mai altfel, îmi răspunse 
intendentul zimbind. Trăiască Dragostea cea Mare! 

Pictorul era pierdut, nici vorbă, aşa că n-am mai încercat 
nici măcar să-l conving pe căpitan să trimită şalupa ca să-l 
aducă. De altfel am avut curînd destulă bătaie de cap cu 
propriile mele necazuri ca să mă mai gîndesc şi la el. In loc 
să navigăm în larg, spre sud, unde se aflau Hivaoa şi 
Eiaone, am aflat cu mirare că ne îndreptăm spre vest. 

— Hei, navigăm pe un drum greşit, îi strigai eu 
căpitanului, care tocmai coborise sub punte. 

Căpitanul îşi scoase capul din chepeng şi-mi spuse cam 
încurcat: 

— Îmi pare rău, dar trebuie să mergem mai întîi la 
Nukuhiva. Am impresia că se află vreun concurent prin 
împrejurimi şi trebuie să ajung înaintea lui la Nukuhiva. 
Soţia dumneavoastră o să mai aştepte puţin, n-am ce-i face. 
Faţă de marile văi din Nukuhiva, Eiaone e o localitate atit de 
mică şi de neînsemnată, încît nu pot să-i dau prioritate. Fii 
sigur însă că n-am să-mi uit făgăduiala. 


Evident, nu-mi rămiînea decît să aştept. Totuşi nu 
puteam să-mi alung o uşoară nelinişte. ltinerarul căpitanului 
părea extrem de capricios. Pînă la Eiaone mai aveam de 
pierdut cel puţin o săptămînă, iar de cînd plecasem din 
Atuona trecuseră cinci zile; între timp, Marie-Thérèse cu 
siguranţă că începuse să-şi piardă răbdarea, bineînţeles 
dacă primise scrisoarea pe care i-o trimisesem, ceea ce nu 
era de loc sigur, căci nimic nu e cu desăvirşire sigur în 
grupul Marchizelor. 

In Nukuhiva nu fusese văzută nici urmă de scuner 
concurent. Cel puţin aşa ni s-a spus în valea Taioa, unde am 
ancorat în prima zi. Acolo, de luni de zile, nu mai venise nici 
un scuner şi existau mari cantităţi de copra. Căpitanul şi 
intendentul radiau de fericire şi se pregăteau să rămînă pe 
loc cel puţin două zile. Eu deveneam din ce în ce mai 
posomorit. Dacă se întîmpla aşa în fiecare golf din 
Nukuhiva, cine ştie cînd aveam să mai ajung la Eiaone! 

Tocmai stăteam rezemat de bastingaj şi mă gîndeam 
supărat la ghinionul meu, cînd guvernatorul insulei se urcă 
la bord şi-mi strigă: 

— Hoe enata tuete Noe? Nu eşti suedez? Atunci 
grăbeşte-te spre Taiohae. Ai compatrioți aici. 

Din spusele lui am înţeles că în golful Taiohae se afla un 
vas cu pînze avînd suedezi la bord, dar că vasul urma să 
plece curînd, aşa că, dacă ţineam să-mi întîlnesc 
compatrioţii, n-aveam nici o secundă de pierdut. Vestea nu 
mi s-a părut de necrezut. Ştiam că Sverr Holmsen şi 
tovarăşii săi se aflau în drum spre Polinezia, pe bordul 
vasului Tamata. Dar se putea la fel de bine să fie un alt vas. 
Suedezi poţi întîlni unde cu gîndul nu gîndeşti, pe toată 
suprafaţa pămîntului. Am pornit aşadar spre Taiohae, călare 
pe-un cal pe care am izbutit să-l închiriez. Scunerul urma să 
vină acolo peste cîteva zile. 

După patru-cinci ore de călărie pe-o potecă nenorocită şi 
plină de cotituri am ajuns la Taiohae, un golf uriaş în formă 
de semicerc, cel mai mare din grupul Marchizelor. 
Guvernatorul nu mă minţise: la cîteva sute de metri de țărm 


se legăna un vas alb, cu pînze. Văzut de sus, de pe înălţime, 
vasul părea abia cît un barcaz. Am pornit nerăbdător la 
vale, gonind într-un suflet pînă la micul debarcader primitiv 
aflat lîngă celălalt capăt al țărmului. Avusesem noroc. Ciîţiva 
bărbaţi blonzi stăteau intr-o iolă şi vorbeau cu un marchizan 
de pe debarcader. 

— Hello, de mult n-am mai întîlnit suedezi! le strigai eu 
vesel. 

— Hello, îmi răspunse prietenos unul dintre bărbaţii cei 
blonzi. Nu înţeleg marchizana. Vorbiţi cumva englezeşte? 

Navigatorii blonzi erau scoțieni. Abia am apucat să 
schimb cîteva cuvinte cu ei, căci ridicaseră pînzele şi erau 
tocmai pe punctul de-a părăsi Taiohae ca să-şi continue 
călătoria pe care o făceau în jurul lumii. 


RĂTĂCIT PRIN STUF 


Valea Taiohae nu seamănă aproape în nici o privinţă cu 
valea Atuona, concurenta ei la titlul de cea mai aleasă vale 
din grupul Marchizelor. În timp ce Atuona e o vale adincă şi 


destul de îngustă, cu aşezări îngrămădite în interior, 
Taiohae e mărginită de-un lung lanţ de munţi în formă de 
semicerc, iar casele i se află împrăştiate pe-o singură linie, 
de-a lungul fişiei înguste de țărm. In Atuona, ceva mai 
departe de coastă, există plantaţii mari care dau produse, 
pe cînd în Taiohae cresc doar cîteva pilcuri de palmieri. 
Taiohae are însă un alt avantaj: golful larg e adăpostit de 
două istmuri lungi şi formează un port excelent în care ar 
putea să încapă o întreagă escadră. In Atuona, dimpotrivă, 
cît de prost stau lucrurile în privinţa locurilor de ancorare 
am putut să constat personal, nu prea de mult, cu ocazia 
memorabilei mele plecări. 

Taiohae nu are nici o aşezare de-a misionarilor; în 
schimb posedă o pompoasă clădire administrativă. 
Administratorul şi soţia lui m-au primit amabil şi păreau 
bucuroşi că au cu cine să mai schimbe o vorbă, lucru care 
nu m-a mirat de loc căci, neavînd la dispoziţie decit o barcă 
şubredă cu un motor în permanenţă stricat, trăiesc amindoi 
ca şi izolaţi. In asemenea condiţii nu prea ştiu cu ce se 
îndeletnicea administratorul; în orice caz ar fi putut să-şi 
concentreze întreaga activitate asupra celor cîteva sute de 
locuitori din Taiohae. Dacă ar fi vrut, nici vorbă că ar fi avut 
ce face, căci toţi băştinaşii păreau toropiţi de băutură şi 
apatici. 

În afară de clădirea administraţiei, în Taiohae mai există 
o biserică, un magazin care aparţinea unui scoţian, o 
închisoare şi un oficiu telegrafic. Biserica era închisă fiindcă 
misionarul se mutase pentru moment în altă vale, unde 
localnicii tocmai construiau o biserică nouă în locul celei 
distruse la 1 aprilie 1946 de acelaşi val uriaş care luase cu 
el şi prăvălia şi locuinţa lui Henry Lie din Puamau. Magazinul 
nu se deosebea de celelalte pe care le văzusem în Marea 
Sudului decît într-o privinţă: proprietarul calculase preţurile 
cu amănuntul atît de precis, încît avea notate pînă şi 
centimele, lucru pe care chinezii nu obişnuiesc niciodată să- 
| facă. In magazinul scoţianului se puteau vedea o mulţime 
de tăblițe pe care stătea scris: 39 franci 87 centime, 17 


franci 35 centime, 3 franci 17 centime etc. Cînd vindea 
ceva, negustorul rotunjea totuşi suma în avantajul lui, iar 
muşteriii îi erau recunoscători pentru că aşa puteau să 
urmărească mai uşor adunarea. 

În preajma închisorii trîndăveau cu ţigara în gură cîţiva 
deţinuţi, recunoscători şi ei că se puteau bucura pentru o 
vreme de locuinţă şi de hrană gratuită, ca urmare a 
săvirşirii vreunui viol. Altminteri, habar n-aveau că fapta lor 
ar putea fi socotită drept crimă, căci în Insulele Marchize, ca 
pretutindeni în Oceania Franceză, femeile doresc să fie 
luate cu forţa, iar bărbaţii nu fac decît să urmeze o veche 
tradiţie autohtonă atunci cînd le satisfac dorinţa. Legea 
franceză condamnă însă violul şi, din pricina aceasta, e de 
ajuns doar ca vreun martor duşmănos să facă un denunţ 
pentru ca „,făptaşul“ să fie virit la răcoare. Inchisoarea nu e 
însă de loc greu de suportat: deţinuţii se plimbă liberi 
aproape tot timpul şi se simt destul de bine. 

Clădirea care mă interesa însă cel mai mult nu era nici 
biserica, nici magazinul şi nici închisoarea, ci oficiul 
telegrafic, care avea legătură cu staţia din Atuona şi cu 
Papeete. Spre marea mea bucurie, telegrafistul avea veşti 
pentru mine: Marie-Thérèse izbutise să găsească un 
binevoitor care să-i ducă textul unei telegrame la Atuona şi 
mă anunţa că primise scrisoarea şi aştepta gata de drum 
scunerul care avea să mă aducă la Eiaone. Veşti bune 
aşadar, dacă, după cum trăgeam nădejde, Marie-Thérèse n- 
avea să fie nevoită să mă aştepte prea mult. Telegrafistul 
era ocupat pînă peste cap; totuşi mă lămuri că plecarea din 
Taiohae depindea de faptul dacă Excelenţa Sa Guvernatorul 
Oceaniei Franceze avea să vină sau nu într-una din zilele 
următoare să inspecteze Taiohae. Guvernatorul vizitase 
cîteva din insulele Tuamotu şi voia acum, înainte de a se 
întoarce în Tahiti, să se mai destindă puţin abătindu-se prin 
Insulele Marchize, pe care nu le vizitase de mult. Vestea 
aceasta era mai puţin bună pentru mine, căci dacă 
guvernatorul ajungea înaintea scunerului la Taiohae nimeni 
n-ar mai fi avut timp pentru încărcat copra şi o întîrziere de 


cîteva zile ar fi devenit inevitabilă. 

Deocamdată, conform obiceiului, m-am dus să văd 
atracțiile din Taiohae, adică mumia, izvorul de apă minerală 
şi pe Stanislaus Taupotini, un descendent al „regelui“ 
Temoana, pe care francezii îl înălţaseră la demnitatea 
aceasta acum vreo sută de ani. Mumia era, nici vorbă, o 
prețioasă atracţie turistică căci, deşi se afla într-o raclă cu 
capac de sticlă (!), părea autentică. Izvorul de apă minerală 
era o băltoacă la fel ca oricare alta, iar Stanislaus Taupotini 
nu avea absolut nimic regesc în înfăţişare. Dezamăgit de 
prea lăudatele „atracţii” locale şi neputind găsi altceva, m- 
am instalat pe veranda negustorului şi, în aşteptarea 
scunerului, am început să citesc o revistă australiană, veche 
de doi ani. 

După vreun ceas de lectură şi de aşteptare, mi-a venit o 
idee, excelentă după părerea mea. Cam la vreo zece 
kilometri spre răsărit se afla valea Taipivai, unde odinioară 
Herman Melville trăise superbele aventuri pe care le-a 
descris în frumoasa lui carte Typee, adică Taipi, cu 
ortografie engleză. Scunerul trebuia să viziteze valea şi eu 
de multă vreme mă gîndisem s-o cercetez pe îndelete. De 
ce să nu mă duc acum direct la Taipivai şi să aştept acolo 
sosirea scunerului? Aşa aş fi scutit să-mi irosesc vremea de 
pomană în neinteresanta vale Taiohae şi aş cîştiga timp 
pentru şederea în Taipivai. Negustorul mi-a spus că există o 
potecă bunicică; cît despre cal şi însoțitor, nu se putea să 
nu găsesc. Aşadar m-am hotărît să pornesc la drum. 

De data asta norocul mi-a zimbit, ba chiar pot spune că 
m-a ajutat din plin: a doua zi, în zori, pe cînd alergam să mă 
scald, m-am ciocnit de un tînăr care semăna a european. 

— Bonjour, monsieur. V-aţi trezit cam devreme astăzi, 
îmi spuse el într-o franţuzească colorată, de stil marchizan. 

M-am oprit locului şi am intrat în vorbă cu tînărul care 
spunea că se numeşte Jean. După un timp, Jean mă întrebă 
extrem de politicos: 

— la spuneţi, aveţi de gînd să vizitaţi şi Taipivai? 

— Fireşte, i-am răspuns eu, convins că negustorul îi 


vorbise despre planurile mele. 

— Eu locuiesc în Taipivai, îmi spuse Jean. Dacă vreţi, 
putem merge împreună chiar acum. Eu plec spre casă, 
călare. Am un cal pentru dumneavoastră, sus, pe creasta 
muntelui. De obicei, cînd vin aici îmi las calul sus, căci 
pantele sînt prea abrupte. 

Bucurîndu-mă de norocul întîlnit în cale, mi-am cumpărat 
cîteva cutii de conserve şi le-am legat la un loc cu puţinele 
bagaje pe care le aveam. Apoi am pornit la drum. Imediat 
după ultima casă din Taiohae începe o pădure ciudată, 
formată din pilcuri enorme de salcîmi, atît de dese încît sub 
ele e aproape întuneric. Pe alocuri se întind hăţişurile de 
lantana, pline de ghimpi, prin care cu greu se poate 
străbate. 

— Acestea sînt amintiri de pe la 1840, cînd exista aici o 
garnizoană franceză, îmi spuse Jean. Ca să se poată apăra 
împotriva atacurilor, soldaţii au plantat hăţişul de lantana 
împrejurul fortului. Salcîmii fuseseră puşi doar ca ornament. 
Acum garnizoana s-a dus şi fortul s-a năruit. Dar salcîmii şi 
lantana au rămas şi s-au întins peste toată valea, înăbuşind 
pînă şi cocotierii. Degeaba au încercat oamenii să defrişeze 
terenul, căci cresc aproape imediat la loc. Singura soluţie ar 
fi să-i scoată cu rădăcini cu tot, dar asta ar cere prea multă 
muncă. 

Ne-am croit drum mai departe luptînd din greu şi am dat 
curînd de o potecă de munte atit de abruptă, încît am fost 
nevoiţi să ne slujim de miini ca să ne putem căţăra. După 
ce ne-am chinuit astfel vreo jumătate de oră, am ajuns sus, 
pe un mic podiş de pe care se vedea întreaga vale Taiohae 
şi cîteva din văile învecinate. Sub un pom păştea o gloabă 
răpănoasă, înşeuată, cu o şa de lemn extrem de ciudată. 
Jean mă ajută să mă urc în şa. Apoi plescăi din limbă către 
cal şi continuă să meargă pe jos, pe lîngă potecă. 

— Dar unde îţi este calul? îl întrebai eu mirat. 

— N-am decit un cal, mărturisi el. Dar, vă rog, rămiîneţi 
călare. Eu prefer să merg pe jos... 

Mi-am dat curînd seama de ce prefera să meargă pe jos, 


căci gloaba, după ce făcu abia cîțiva paşi, începu să 
şchiopăteze şi căzu în genunchi. Era cît pe-aci să cad cit 
eram de lung şi m-am încleştat cu desperare de şa. După 
alţi cîţiva paşi, gloaba se poticni din nou. Am reuşit să mă 
ţin solid de coama ei. 

— Şchioapătă de multă vreme, îmi spuse Jean, încercând 
parcă să se scuze. Dar nu mă îndur să mă despart de el. Il 
am de cînd eram mic şi mi-e tare drag... 

— Hm! făcui eu uitindu-mă cercetător la Jean. Asta 
înseamnă că gloaba are peste 20 de ani, nu-i aşa? 

— Are douăzeci şi doi... 

La vîrsta asta un cal trebuie neapărat să se odihnească, 
aşa că am descălecat plin de respect. Tocmai cînd coboram 
din şa, calul a tresărit de parcă l-ar fi lovit cineva şi m-am 
pomenit la pămînt. 

— Are nervii de pe greabăn niţeluş cam prea sensibili, 
îmi explică Jean. 

Sensibilitatea aceasta mi s-a părut ciudată. De aceea am 
ridicat şaua ca să văd dacă n-avea cumva o cauză. Dar am 
văzut ceva groaznic: greabănul calului era tumefiat şi 
acoperit de-o rană purulentă. 

— Bine, omule, cum de ai inima să călăreşti un cal care 
arată aşa? îl întrebai eu indignat. 

— E drept, poate că n-ar trebui s-o fac. Dar mă grăbeam 
să-l întîlnesc pe jandarmul din Taiohae şi alt cal n-am. Caii 
costă scump şi eu sînt sărac... 

Mi-am dat seama că Jean nu mintea din cele povestite cît 
am mers mai departe de-a lungul potecii, cu calul tropăind 
încetişor şi cuminte în urma noastră. Tînărul simţea nevoia 
să-şi deschidă inima şi, încet-încet, mi-a spus aproape toată 
povestea vieţii lui. 

Jean se născuse în Insulele Marchize, dar părinţii lui 
veniseră din Franţa. Tatăl lui, italian de origine, trăise multă 
vreme pe Riviera, unde avusese o mică florărie, pe lingă 
Nisa. Din pricina unor duşmănii politice şi personale, fusese 
nevoit să-şi părăsească pămîntul ţinut în arendă. Aceasta se 
întîmplase prin 1930, cînd criza devenise extrem de 


apăsătoare. Cum tatăl lui Jean nu aproba regimul fascist din 
patrie, nu ţinea de loc să se întoarcă în Italia. În Franţa însă, 
n-a mai putut să-şi găsească de lucru. Un plantator francez 
i-a oferit atunci o călătorie gratuită pînă în Tahiti, cu 
condiţia să se angajeze pe plantaţia lui de vanilie. După 
multe aventuri şi suferinţe îndurate în Insulele Societăţii, 
tatăl lui Jean ajunse în cele din urmă colon în Insulele 
Marchize. Pe atunci, guvernul acorda înlesniri de plată celor 
ce cumpărau şi cultivau cu adevărat pămîntul în insule. 
Tatăl lui Jean primi recunoscător multdorita şansă de-a 
deveni propriul lui stăpîn şi de-a obţine o situaţie economică 
mai sigură. 

Datorită imensei lui energii cît şi a familiei numeroase — 
avea peste doisprezece copii — tatăl lui Jean reuşi să 
defrişeze şi să cultive o bucată mare de teren, pe partea de 
nord a Nukuhivei, Cu toate că familia nu se atinsese de 
pămînturile băştinaşilor şi încercase să stabilească legături 
bune cu ei, aceştia îi priviseră de la bun început pe noii- 
veniţi ca pe nişte vrăjmaşi şi-şi dăduseră toată silinţa să le 
facă viaţa amară. În ciuda lor, însă, familia muncea mai 
departe, se simţea bine şi creştea. Cînd copiii deveniră 
adulţi, se ivi totuşi o problemă dificilă. Pentru ei nu se găsea 
pămînt, iar plantaţia nu putea să-i hrănească pe toţi, mai 
ales dacă ţineau să se căsătorească şi să întemeieze şi ei 
alte familii. Între timp, guvernul schimbase politica vînzării 
pămîntului în rate sau poate că nu se mai găseau terenuri 
libere. Oricum, fraţii lui Jean nu izbutiră să găsească pămînt. 
Marchizanii nu voiau să le vîndă cu nici un chip. Emigrarea 
în Tahiti sau în Europa ar fi însemnat o ieşire cu totul 
nesigură, căci tinerii nu cunoşteau alt mod de viaţă decit pe 
cel marchizan, nu ştiau nici o meserie, se simțeau încurcaţi 
cînd vorbeau franceza şi nu erau în stare să scrie cum 
trebuie decit în marchizană. 

Fiindcă pe insulă nu existau femei albe, fiii se însurară 
pînă la urmă cu marchizane. Lucrul acesta ar fi trebuit să le 
revolze problema întreţinerii, căci, după obiceiul marchizan, 
părinţii dăruiesc o fişie de teren fiicelor sau fiilor care se 


căsătoresc, în cazul de faţă, însă, socrii au făcut o excepţie, 
ca nu cumva veneticii să-şi întărească poziţiile. Ca să-şi 
poată ţine zilele, Jean şi fraţii lui începură să muncească pe 
terenurile proprietarilor băştinaşi. 

De cîțiva ani Jean se stabilise în Taipivai, căci soţia lui 
era de aici. Găsise chiar de lucru pe o plantație care, deşi 
aparţinea de multă vreme unei societăţi franceze, abia de 
curind începuse să fie  desţelenită. Dar muncitorii 
marchizani angajaţi pe plantație îi deveniră curînd duşmani 
înverşunaţi. Socoteau toţi că Jean ridică ritmul de muncă şi 
că rezultatul muncii lor apare într-o lumină nefavorabilă în 
comparaţie cu al lui. Din pricina asta încercaseră nu demult 
să-i provoace concedierea, acuzîndu-l de furt şi de acte de 
violenţă. Ca să-şi dovedească nevinovăția şi să-şi cheme la 
rîndul lui adversarii în faţa justiţiei, Jean făcuse drumul 
acesta pînă la Eiaone, singura localitate de pe insulă în care 
se afla un jandarm. 

Jean îşi întrerupea mereu trista şi nesfirşita lui povestire 
ca să-mi pună întrebări în legătură cu diferite capitole şi 
paragrafe din lege. Cum urmărisem multe certuri pentru 
pămînt prin împrejurimile insulei Raroia sau, adesea, chiar 
prin alte meleaguri din Oceania Franceză şi asistasem la 
procese, am putut să-i dau unele desluşiri; dar în 
majoritatea cazurilor habar n-aveam, fireşte, despre ce 
prevede legiuirea franceză în legătură cu nişte probleme 
atit de înciîlcite. Cum nu voiam să-mi dezamăgesc prea mult 
noul prieten, i-am cîntat în strună şi l-am asigurat că 
interpretările lui în legătură cu ce bănuia el că ar fi scris în 
lege sînt pe de-a-ntregul juste. Lucrul acesta i-a întărit 
curajul şi discuţia noastră deveni astfel, pe nesimţite, din ce 
în ce mai veselă şi mai glumeaţă. 

Deodată Jean îmi spuse: 

— E grozav că aţi venit tocmai acum! Aşa o să-i puteţi 
judeca imediat pe ticăloşii ăia... 

— Cum să-i judec? 

— Păi nu sînteţi dumneavoastră judecătorul despre care 
spunea telegrafistul că o să sosească cu puţin înaintea 


Guvernatorului? 

Mi-a trebuit mult timp ca să-l scot pe bietul Jean din 
rătăcirea lui. În cele din urmă, după ce l-am lămurit asupra 
modestei mele situaţii, cînd i-am spus că sînt suedez, Jean 
s-a luminat din nou la faţă. 

— Suedezii sînt oameni buni, îmi spuse el. Acum cîțiva 
ani a fost pe-aici un vas suedez, care se numea Albatross. 
Ciîţiva dintre savanții aflaţi la bord voiau să urce pînă pe 
Tovii, podişul de sus, dintre munţi, şi eu am mers cu ei, ca 
hamal şi ghid. Trebuie că o duceţi tare bine în Suedia, căci 
toţi compatrioţii dumneavoastră aveau bocanci foarte 
frumoşi. l-am întrebat dacă n-ar putea să-mi dea ca plată o 
pereche de bocanci, dar n-aveau nici o pereche în plus. Mi- 
au plătit însă bine şi am mincat o grămadă de conserve 
faine. Dacă-i întiîlniţi pe cei de pe Albatross, spuneţi-le 
salutări din partea mea. 

Tot vorbind, Jean ajunse cu povestitul la vizita făcută în 
Papeete, singura călătorie din viaţa lui. Pînă la virsta de 
douăzeci de ani tînărul nu se clintise din Nukuhiva; la 
douăzeci de ani, din pricina unei leziuni, fusese trimis pe 
cheltuiala statului la Papeete. După ce stătuse un timp în 
spital, Jean avusese la dispoziţie două săptămîni ca să caşte 
gura prin oraş. Despre evenimentul acesta păstra încă o 
amintire confuză. Pînă atunci mai văzuse în Taiohae aparate 
de radio şi un telegraf, dar celelalte erau cu totul noi pentru 
el. Auzise despre automobile, despre biciclete şi despre 
avioane, le văzuse chiar fotografiate sau desenate, dar 
habar n-avusese că există pe lume motociclete şi vederea 
lor îl impresionase grozav. Acum visul vieţii lui era să-şi facă 
rost de o motocicletă cu care să zbirniie de colo-colo pe 
cheiul din Taiohae. 

Cinematograful nu-l impresionase aproape de loc. 
Cunoştea de mai înainte aparatele de fotografiat, iar cele de 
filmat socotea că, în principiu, nu pot fi prea deosebite. 
Dimpotrivă, cîteva instrumente muzicale, pe care le auzise 
într-un loc unde se dansa, i se păruseră uluitoare. Pînă 
atunci nu văzuse decit tobe şi chitare; saxofoanele, 


tromboanele şi clarinetele îl vrăjiseră şi mă întrebă 
nerăbdător cît ar putea să coste asemenea instrumente. 
Dar, spre marea lui uimire, n-am putut să-i răspund. Un alt 
obiect nemaipomenit despre care nici nu auzise vorbindu-se 
măcar pînă la vizita în Papeete era o cratiţă care slujea şi 
drept undiţă. Cratiţa asta, pe care reuşise să şi-o cumpere 
cu banii ciştigaţi pe diverse hamalicuri, o purta în 
permanenţă la el şi-mi arătă cu mîndrie cît era de practică. 

Jean vizitase, de asemenea, clădirile publice din Papeete, 
adică banca şi biserica. In bancă stătuse citeva ore privind 
cum circulă teancurile de bancnote de colo-colo, peste 
contoare, se lăsase pradă unor vise trandafirii. Biserica însă 
îl dezamăgise, ba chiar avusese o păţanie neplăcută acolo: 
se aşezase fără gînd rău pe una din băncile din faţă; dar 
banca era închiriată unei familii cunoscute, al cărei nume se 
afla gravat pe o placă mare, de argint, fixată pe spătar. De 
aceea Jean fusese dat afară cînd sosise familia şi abia se 
stăpiînise să nu facă scandal şi să nu întrebe dacă toţi cei 
din biserică erau la fel de buni creştini. 

Faţă de unele obiceiuri ale europenilor jean avea o 
atitudine cam în doi peri. Nu putea să priceapă nici în ruptul 
capului de ce umblă domnii în haină, cu vestă pe dedesubt, 
cînd e atita zăduf şi de ce, dimpotrivă, de cîte ori întîlnesc 
vreun cunoscut îşi scot pălăria de care au într-adevăr 
nevoie ca să-şi apere capul. Femeile cu unghii vopsite în 
roşu şi cu tocuri înalte la pantofi îl zăpăceau şi ele cumplit. 
Jean mă întrebă curios de ce s-or fi gătind toate atit de 
caraghios. Din nefericire, n-am putut să dau nici un răspuns 
satisfăcător la întrebările lui, căci nici eu însumi nu prea 
înţelegeam unele lucruri. 

Pe cînd Jean îmi povestea viaţa lui şi păţaniile din 
Papeete, ne-am apropiat pe nesimţite de valea Hapao. 
Acolo, în loc să coborim direct la vale, am ţinut un timp pe 
creasta înaltă a muntelui, spre nord. De pe creasta care are 
500 de metri vedeam una lingă alta toate trei văile; mai întîi 
Taiohae, de unde veneam, apoi Hapao care se afla acum 
sub noi şi, în sfîrşit, departe, Taipivai, care se zărea doar ca 


o adincitură lunguiaţă. Valea Hapao era cea mai deosebită 
din cîte văzusem pînă acum în întreg grupul Marchizelor 
căci, spre deosebire de celelalte văi, e aproape în întregime 
o vale interioară. Un lanţ de munţi larg şi înalt, aflat de-a 
lungul coastei, o închide aproape cu totul dinspre mare, cu 
excepţia unui singur punct unde se deschide o spărtură de 
citeva sute de metri lăţime. Valea Hapao este, de 
asemenea, despărțită de văile vecine prin nişte creste 
enorme de munţi şi ar putea fi asemănată cu o cupă uriaşă 
din a cărei margine s-a spart o bucată. 

In vremurile vechi, în valea Hapao trăia o populaţie de 
mii de oameni; acum însă nu locuieşte acolo decit o singură 
familie, formată din fratele lui Jean, din soţia lui marchizană 
şi din copiii lor. Jean ţinea să poposim la fratele lui, de 
aceea am început să coborîm încet spre vale. Pe cînd 
coboram, Jean chiuia şi striga într-una. In cele din urmă i se 
răspunse dintr-un pîlc mare de palmieri. Ne-am înfundat pe 
una din potecile laterale şi-am dat curînd peste fratele lui 
Jean care desţelenea de zor, în mijlocul unui hăţiş spinos. 
Ceva mai încolo nevasta lui şi o fetiţă de vreo trei ani, 
deşirată şi murdară, aţiţau focul unui rug făcut din frunze 
uscate şi scoarță de copac. Din rug ieşea fum ca din coşul 
unei fabrici. Cum aerul era umed şi greu, funinginea ni se 
lipea imediat pe piele şi pe haine, de aceea nici n-am 
apucat să dau mîna cu fratele lui Jean că m-am şi gindit să 
plec cît mai repede de-acolo. 

Fratele lui Jean, Alain, era un bărbat de vreo treizeci de 
ani, voinic şi musculos, dar cam adus de spate, cu cicatrice 
adinci presărate pe braţe şi pe corp. Cînd ne-a văzut, şi-a 
şters sudoarea de pe frunte, şi-a scos cîţiva ghimpi care-i 
intraseră în palme şi s-a aşezat ca indigenii pe-o nucă de 
cocos, lîngă rug. 

— Focul ăsta miroase urit şi face funingine, ne-a spus el, 
vrind parcă să se scuze. Dar altfel nu e chip să alungi 
tînțarii. Mai bine să fiu murdar şi să asud decit să mă 
mănînce ţînţarii... 

Jean i-a povestit în marchizană despre vizita făcută la 


jandarm, ceea ce se vede că l-a dezamăgit, căci Alain părea 
foarte agitat şi indignat. În cele din urmă s-a întors spre 
mine şi mi-a spus: 

— Aici s-au unit toţi împotriva noastră. Vor să ne ia 
munca, deşi nu e nici plăcută şi nici uşoară. Proprietarul şi 
cu mine împărţim ciîştigul, după cum se obişnuieşte pe aici, 
prin partea locului, şi asta poate să pară mărinimos din 
partea lui. Dar gîndiţi-vă ce înseamnă să faci copra în valea 
Hapao, faţă de plantațiile bine îngrijite din Tahiti şi din alte 
insule. Aici culturile au fost lăsate atita vreme în paragină, 
încît sînt nevoit să defrişez pînă şi pentru culesul nucilor. Şi 
mai trebuie să treacă o grămadă de timp ca să se poată 
usca miezul de nucă în umezeala asta. Adesea trebuie să 
fac şoproane şi platforme de uscat. lar cînd copra e gata, 
trebuie s-o transport la vale, spre coastă. Eu n-am decit un 
cal care nu ia mai mult de patru saci odată, aşa că sînt 
nevoit să străbat pe jos trei-patru kilometri pînă la țărm, 
dus şi întors, de cinci ori ca să car o singură tonă. 

Nu mă vaiet şi izbutesc să-mi scot pîinea. Dar ce-o să se 
facă ai mei dacă n-am să mai pot lucra aici? Pămînt n-am, şi 
dacă marchizanii nu mai vor să mă angajeze, nu-mi rămîne 
altă scăpare decit să plec din insulă. Aş pleca bucuros dacă 
aş şti încotro să mă duc. Mi-am petrecut aproape toată 
viaţa aici şi n-aş şti cum să mă descurc prin alte ţări. Cu 
viaţa din Tahiti cred că mi-ar veni greu să mă obişnuiesc. 
Dar prin alte ţări cum o fi? Mi-au spus mulţi că se poate 
emigra în Australia şi în America de Sud şi că acolo oamenii 
sînt primitori. la spuneţi, în ţara dumneavoastră cum e? Se 
poate emigra acolo? 

Intr-adevăr, întrebarea era cu totul neaşteptată. Acasă, 
în Suedia, cunoşteam sute de oameni care visau Marea 
Sudului. Visau să se stabilească pe-aici, pe vreo insulă 
izolată şi fertilă, departe de toate necazurile şi de toată 
truda pentru piinea zilnică. lar eu, care mă aflam acum pe 
una din multdoritele insule din Marea Sudului, regăseam 
acelaşi vis despre o ţară depărtată şi fericită, aflată undeva, 
pe cealaltă parte a globului pămîntesc! 


l-am povestit tot ce ştiam despre ţările străine şi despre 
posibilităţile de a emigra acolo. Alain mă asculta cu nesat, 
pe cînd soţia lui, care nu ştia franţuzeşte, ne întorsese 
spatele şi-şi despăduchea fetiţa. Tot vorbind, am ajuns la 
boli şi alte asemenea subiecte actuale la fel de interesante 
pentru Alain care, printre altele, suferea şi de o boală de 
stomac. Fiindcă ţinea să vorbim temeinic, m-a invitat să 
rămîn peste noapte la el şi am acceptat bucuros, căci se 
făcuse tirziu. 

Coliba lui Alain, aflată în imediată apropiere, se 
deosebea oarecum de tipul obişnuit al caselor de prin 
partea locului. Demn de remarcat era şi faptul că ograda îi 
era împrejmuită cu un brîu lat de piatră, cum sînt şi la noi în 
Suedia, mai ales în Smoland. În faţa verandei se afla un 
strat lung de trandafiri europeni, singurii pe care i-am văzut 
în tot grupul Marchizelor. Înăuntrul colibei nu exista altă 
mobilă în afară de un dulap şi de cîteva cufere. Într-un colţ 
zăceau citeva rogojini de pandanus făcute sul. Asta era 
totul. Alain, se înţelege, trăia întocmai ca marchizanii. 
Nevastă-sa ne puse pe masă numai specialităţi indigene: 
banane fierte, fructe de piine prăjite, friptură de purcel şi 
suc de nucă de cocos. 

Am început să înfulec şi-mi lingeam degetele după 
fiecare incursiune în strachina comună, ca să nu contravin 
regulilor nescrise ale politeţei. Stăteam comod, pe jumătate 
culcat. Mîncatul mă silea să tac. Mă uitam distrat prin odaie. 
Pereţii fără îndoială că fuseseră tapetaţi cîndva, căci pe 
alocuri mai păstrau încă urmele unor resturi de ziare. Chiar 
lîngă mine se afla un petic de hîrtie mai mare, pe care l-am 
privit întîmplător. Şi, deodată, am tresărit. Ce naiba scria 
acolo? „...Situaţia pare întunecată şi dacă noi, aici, în 
Suedia, vom fi cruţaţi...” 

De uimire, am uitat să mai mestec. Cine tapetase coliba 
lui Alain cu ziare suedeze? Am citit mai departe, pe-un alt 
petic de ziar: 

„.„„.Apărarea echipei Gais poate cu greu să obţină 
aprobarea noastră; în special cei doi beci au fost în cea mai 


slabă formă. Rînd pe rînd, adversarii au jucat...” Evident, un 
ziar din Goteborg. O pagină de ziar lipită alături anunţa cu 
un titlu vizibil „încăierarea în Masthuyget“, iar un rînd cu 
„GHT,... gusti 1936“ îi confirma locul de origină. Alain n-a 
putut să-mi dea altă lămurire decît că odinioară locuise în 
casa asta un european, că europeanul acela murise pe cînd 
el era copil încă, aşa că nu şi-l amintea prea bine. Nn putea 
să-şi mai amintească nici dacă auzise de la cineva că omul 
acela ar fi fost suedez; dar, dacă mă interesa, puteam cu 
siguranţă să aflu mai multe în Taipivai, pentru că fostul 
proprietar al casei trăise cu o femeie din Taipivai care acum 
era căsătorită cu un băştinaş şi locuia în vale. Intr-adevăr, 
totul dovedea că aici, pe vremuri, un suedez încercase să 
ducă o viaţă de colon; atit briul de piatră cît şi trandafirii 
arătau că omul se gindise să-şi facă un colţ care să-i 
amintească de Suedia. Enigma compatriotului meu 
necunoscut mi-a frământat mintea pînă cînd, în cele din 
urmă, am adormit. 

A doua zi dimineaţa mi-am continuat drumul spre 
Taipivai împreună cu Jean. Acum eram şi mai curios; mă 
gindeam mereu la ce aş fi putut să mai aflu acolo. Pe 
vremuri mă interesaseră mult memoriile literare. Cu farmec 
pitoresc şi cu umor, Melville şi-a descris în Taipi fuga 
palpitantă peste munţii din Nukuhiva şi viaţa dusă printre 
băştinaşii din valea Taipivai (fireşte, înfrumuseţind lucrurile 
şi adăugînd de la el o mulţime de amănunte). În ciuda 
canibalismului existent pe atunci, Melville găsea că viaţa 
băştinaşilor este idilică, veselă şi demnă de invidiat. 
Comparîndu-le traiul cu cel al oamenilor civilizaţi, nu se sfia 
să-l declare mai bun şi mai plăcut aproape din toate 
punctele de vedere. Îi citisem cartea cu multă atenţie, de 
aceea oamenii şi locurile descrise în ea îmi erau atit de 
familiare, încît valea mi se părea de mult cunoscută. 

După vreo două ceasuri de mers am ajuns la coama 
înaltă şi abruptă care separă văile. Dar n-am putut zări 
primele umbre ale văii Taipivai decit după ce ne-am căţărat 
gifiind pe creasta muntelui şi am străbătut cîteva hăţişuri 


dese. Priveliştea era aidoma ca în descrierile lui Melville. O 
vale largă doar de ciţiva kilometri, dar se întindea drept 
spre centrul insulei, pe-o lungime de cel puţin zece 
kilometri. Golfuleţul din faţa văii era foarte îngust, iar rîul 
larg, cu albia lată, se vărsa aproape neobservat în marea 
deschisă. Totul era exact ca în carte. După cum povesteşte 
chiar el, Melville, a coborit în vale de-a lungul unei căderi de 
apă aflată în partea de sus a văii Taipivai: chiar pe locul 
indicat spumega o cascadă impunătoare, înaltă de cel puţin 
trei sute de metri. 

În unele privinţe nu se schimbase nimic; dar în altele cu 
greu te-ai mai fi putut orienta după cartea lui Melville. De-a 
lungul drumului principal — singurul existent, de altfel — se 
aflau aceleaşi cocioabe dărăpănate şi murdare care pot fi 
văzute pretutindeni în grupul de insule; ici-colo, cîțiva 
marchizani apatici stăteau pe scara vreunei case sau 
trindăveau în preajma vreunei prăvălii. Dar nu vedeai nici 
urmă din numeroşii şi încîntătorii copii ai naturii descrişi de 
Melville. 

— Cîţi locuitori trăiesc în vale? l-am întrebat pe Jean. 

— Cam trei sute, dar toţi au venit aici de prin alte văi. 
Băştinaşii din Taipivai s-au stins acum vreo cincizeci de ani. 
Valea a rămas pustie o vreme, pînă cînd marchizanii din 
alte văi au început să se îndrepte încoace. Dar pămîntul nu 
ajunge pentru toţi noii locuitori, căci în perioada cînd a fost 
pustiu o societate franceză a pus mina pe jumătate din vale. 
De asta există acum atitea certuri legate de drepturile de 
proprietate şi de angajările pe plantațiile societăţii. Eu am 
lucrat multă vreme pentru societate. Într-un timp am 
cîştigat binişor şi mi-am pus bani deoparte pentru o casă 
nouă. 

Mi-a arătat casa, pe marginea drumului. Era făcută din 
scînduri nevopsite, avea temelie de ciment şi acoperiş de 
tablă, nou şi strălucitor. Jean m-a poftit să intru şi m-am 
urcat pe verandă. O marchizană care stătea ghemuită în 
prag s-a ridicat repede şi a dispărut printre pomi. 

— Nu te sinchisi de ea, îmi spuse Jean. E nevastă-mea. 


Are nişte obiceiuri cam ciudate. Dispare cînd nu te aştepţi şi 
se duce să petreacă cu o ceată de băştinaşi. Citeodată 
lipseşte nopţi în şir, dar se întoarce aproape totdeauna fără 
să fiu silit sa mă duc după ea. Acum e cam sfioasă: i-am 
tras ieri o bătaie, fiindcă ţine cu duşmanii mei. Cel mai înrăit 
dintre ei îi e văr. 

Cum era sigur că soţia lui n-o să mai dea pe acasă în 
ziua şi în noaptea aceea, Jean m-a rugat să rămîn la el și i- 
am acceptat invitaţia, şovăind oarecum. În singura încăpere 
a cocioabei se afla drept „mobilă“ doar o saltea, iar 
pardoseala de ciment era absolut goală. Jean ridică salteaua 
şi scoase de sub ea o carte poştală cit toate zilele, ilustrată 
în culori stridente. În poză putea fi văzut cazinoul de la 
Monte Carlo, cu ferestrele colorate argintiu aşa fel încît 
străluceau cînd întorceai ilustrata. 

— Nu-i aşa că e frumoasă? mă întrebă Jean încîntat. Mi-a 
trimis-o un unchi de-al meu, care locuieşte la Nisa. Unchiul 
scrie că la masa de joc poţi să te îmbogăţeşti dintr-o dată, 
bineînţeles dacă joci cum trebuie. Ah! să poţi cîştiga într-o 
singură zi atiţia bani cîţi să-ţi ajungă ca să poţi trăi apoi fără 
grijă tot restul vieţii!... 

l-am întrerupt meditaţiile, amintindu-i discret că ar fi 
poate timpul să se gindească la masă şi am scos cutiile de 
conserve pe care le luasem cu mine. Jean le-a privit. Pe faţă 
i se ivise o expresie aproape de extaz cînd mi-a spus: 

— Şuncă presată, legume asortate şi piersici! Eu n-am 
cu ce să mi le cumpăr, iar nevestei îi plac numai mîncărurile 
marchizane... 

Am încălzit conservele la un primus vechi pe care Jean l- 
a scos la iveală dintr-o ascunzătoare de sub casă şi am 
început să înfulecăm delicatesele. Deodată am auzit un 
bubuit în perete. A urmat apoi o răpăială continuă, ca şi 
cum cineva ar fi aruncat cu pietre în acoperiş, după care am 
auzit alte bubuituri în perete, şi mai puternice. 

— Au sosit ticăloşii, oftă Jean. Dacă ai vrea să ieşi puţin, 
ar rupe-o la fugă. Dacă te-ar vedea ar crede că eşti 
judecătorul, cum am crezut şi eu la început. Nu prea eram 


convins ca are dreptate, dar, oricum, am ieşit tremurînd pe 
verandă şi am încercat să fac pe grozavul. Asediatorii, vreo 
cinci sau şase vlăjgani, erau, spre norocul meu, şi mai 
fricoşi decît mine, aşa că s-au răsucit imediat pe călcîie şi 
au luat-o la sănătoasa cit îi ţineau picioarele. 

— După ei, strigă Jean năpustindu-se afară. 

De ruşine, n-am putut decit să-i urmez exemplul; dar, ca 
să nu mint, mă rugam în gind ca adversarii să fie mai iuți de 
picior decit noi. Spre norocul nostru, foştii asediatori fugeau 
într-adevăr ca scăpaţi din puşcă şi, după citva timp, am 
putut să constat, spre marea mea uşurare, că îi pierdusem 
din vedere. Jean însă era furios. 

— Laşii! Nemernicii! Dacă puneam mina pe ei, îi 
cotonogeam de le mergeau fulgii! Cu toate că erau şase, i- 
am fi făcut praf. Odată, am făcut cnocaut patru inşi cît ai 
zice peşte. 

L-am aprobat cu un mormăit slab şi am încercat să par 
decepţionat. Apoi ne-am reîntors ca să continuăm masa 
întreruptă. Cînd am terminat, ne-am înghesuit frăţeşte pe 
salteaua casei. Ciudat lucru, în noaptea aceea am dormit 
liniştit şi adînc, fără să ne mai tulbure pietrele aruncate spre 
casă. 

A doua zi dimineaţă, faţa şi miinile îmi erau pline de 
puncte roşii. Ţinţarii lucraseră temeinic, dar nu îndeajuns ca 
să împiedice alte roiuri de confraţi de-ai lor să-şi găsească 
loc pentru înţepături mai apoi, cînd ne-am plimbat prin vale. 
În afara cîtorva enorme terase de piatră, n-am găsit nimic 
interesant de văzut. Dar numeroasele temelii de case 
întîlnite în drum arătau clar că martorii oculari francezi nu 
exageraseră de loc acum o sută de ani cînd apreciaseră la 
peste patru mii de suflete populaţia care locuia în vale. 

În partea de sus a văii se aflau doar vreo două sau trei 
case, pe cînd locuinţele de jos, dinspre mare, erau destul de 
dese. În imediata apropiere a țărmului, într-o cocioabă 
făcută din frunze de palmier şi cu un acoperiş de tablă care 
stătea să se prăbuşească, am văzut o femeie grasă, în 
vîrstă de vreo cincizeci de ani. 


— Ea e, îmi spuse Jean. 

— Care ea? 

— Fosta nevastă a suedezului. Nu mai ţii minte? A ăluia 
care a clădit casa în care stă frate-meu Alain. 

Fireşte că ţineam minte. Am salutat-o, am spus citeva 
cuvinte copiilor — care au zbughit-o imediat afară — şi am 
discutat despre una şi despre alta înainte de a aduce vorba 
de subiectul care mă interesa cel mai mult, adică despre 
soarta compatriotului meu necunoscut. Femeia n-avea 
nimic împotrivă să discute despre fostul ei soţ. Şi ne-a 
povestit, ca o adevărată polineziană, cu multă însufleţire şi 
cam fără şir: 

— Tihoti era bun şi am avut mulţi copii împreună. Ciţiva 
dintre ei au mers la şcoală. Tihoti era mic şi slab, dar 
muncea bine. Citeodată venea aici un european din Taionae 
şi atunci stăteau de vorbă amindoi toată noaptea. Lui Tihoti 
îi plăcea să vîneze găini sălbatice, dar nu le nimerea 
întotdeauna. Cînd a murit, i-a luat cineva puşca şi acum nu 
mai ştiu pe unde o fi. Îmi pare rău, fiindcă acum mi-ar 
trebui. Tihoti era un om ciudat: muncea adesea, deşi n-ar fi 
avut nici o nevoie. Cînd îl vedeai, căra bolovani pentru 
vreun brîu de piatră. lar într-o bună zi, pac! a murit. Cred că 
l-a lovit o dambla. La urma-urmei, aş fi putut să rămîn mai 
departe în casa lui, dar mi s-a spus că îi trebuie societăţii. 
Să ştii însă că omul care şade acum în casă face mai puţină 
copra decit făcea Tihoti. 

Tihoti e forma marchizană a numelui George sau Gosta. 
Dar care o fi fost numele de familie al compatriotului meu? 
Fireşte, femeia habar n-avea. 

Odinioară îl ştiuse, dar îi fusese atit de greu să-l 
rostească, încît îl uitase. Nici despre anul în care murise 
Tihoti nu putea să dea vreo lămurire mai ca lumea. 

— A murit înainte de venirea vasului englez, îmi spuse 
ea în cele din urmă, după ce se gîndise îndelung. 

„Vasul englez“ era Queen Elizabeth, folosit pentru 
transport. La începutul războiului, Queen Elizabeth vizitase 
Taipivai! Evenimentul îi impresionase atit de puternic pe 


locuitori, încît de atunci îşi împărțeau timpul în epoca de 
dinainte şi de după vizita vasului englez. Toate acestea mi 
se păreau destul de vagi. Dar dacă compatriotul meu a 
lăsat ceva scris, din care să pot înţelege mai desluşit? Am 
întrebat-o pe fosta lui soţie. 

— Nu, n-avea hirtii scrise, dar avea cărţi pe care le-au 
luat. 

— Cine le-au luat? 

— Cunoscuţii lui de prin împrejurimi. Nu mi-a mai rămas 
decît o cărticică, a unui alt european, care locuieşte în 
Hivaoa. Încă n-a venit să şi-o ia. 

— AŞ putea s-o văd? 

Femeia dispăru în casă şi se întoarse după un răstimp cu 
Taipi a lui Herman Melville! Cînd am deschis cartea a picat 
din ea o scrisoare îngălbenită, scrisă într-o franceză 
şcolărească şi adresată prietenului meu Le Bronnec din 
Atuona. Am luat şi cartea şi scrisoarea, care în traducere 
sună cam aşa: 


„Vaihi, Nuku-Hiva, 

15 august 1938 

Dragă domnule Le Bronnec, 

Au trecut aproape şase luni de cînd aţi avut marea 
amabilitate de a-mi trimite Taipi de Herman Melville. 

Vă înapoiez cartea prin poştă, împreună cu mulţumirile 
mele cordiale şi vă rog să mă scuzaţi pentru întirziere. 
Probabil că şi Dv. aţi observat că, în general, totdeauna îţi 
trebuie mult timp ca să restitui cărţile împrumutate... 

Am citit Taipi de două ori, cu mare interes, dar găsesc, 
aşa cum aţi spus şi Dy, că în prezent starea de lucruri e cu 
totul alta decît cea descrisă în carte. 

Comparate cu condiţiile de astăzi din valea Taipivai, pe 
care le cunosc de 8 ani, descrierea făcută de Melville e un 
fel de vis, o fantezie frumoasă. „Civilizaţia” însă a făcut 
progrese rapide în cei 95 de ani care au trecut de cînd a 
locuit el aici. Vai, timpul care s-a dus nu se mai întoarce! 

S-a dus de asemenea şi frumuseţea Fayaway-ei din 


valea Taipivai. Sau poate mi se pare mie aşa fiindcă sînt 
bătrîn şi n-am ochi şi urechi pentru toate frumuseţile care 
mă înconjoară... 

Cum n-am venit aici cu cine ştie ce speranţe mari, sînt 
totuşi mulţumit de viaţa din văile Taipivai şi Hapao chiar aşa 
cum arată în zilele noastre. 

Vă mulţumesc încă o dată şi scuzaţi-mi întîrzierea. 

Cu sincere salutări, al dumneavoastră, 

G. Bengtson.” 


Mai tîrziu am reuşit să aflu multe lucruri în plus despre 
fostul librar Gosta Bengtson şi despre viaţa lui singuratică în 
Tahiti şi Insulele Marchize; dar acestea sînt amănunte fără 
importanţă şi socot că scrisoarea, cu toată scurtimea ei, ne 
dezvăluie mult mai multe despre el. 

Unde e înmormîntat Bengtson nu ştie nimeni. Se uită 
repede în Insulele Marchize... 

Cum „doamna Bengtson” părea amabilă şi de încredere, 
am rugat-o să-l trimită pe unul din băieţii ei pînă sus ca să- 
mi spună cînd vine scunerul pe care ţineam să nu-l pierd. 

— Scunerul? se miră ea. Păi a fost aici, alaltăieri. N-a 
găsit copra nici în Taiohae, nici aici, aşa că a pornit imediat 
spre nord. 

Alaltăieri. Aşadar mai înainte chiar ca eu să fi ajuns în 
Taipivai. Pesemne că la sosirea lui eu stăteam în coliba lui 
Bengtson şi mîncam cu Alain banane fierte. Situaţia se 
complicase: Marie-Thérèse mă aştepta, iar eu n-aveam să 
sosesc cu scunerul. Oricum, căpitanul şi intendentul se 
purtaseră cam fără inimă dacă puţin le păsase de mine. 
Trebuiseră să se gindească la afacerile lor pe care le 
socoteau mai presus de orice, asta o ştiam din experienţă. 
Problema era unde să prind scunerul din nou, dacă mai 
puteam totuşi să-l prind undeva. Jean îmi spuse că exista un 
drum peste munţi, pînă la Aakapa şi Hatiheu, pe partea de 
nord a Nukuhivei, dar nu era sigur dacă scunerul o să 
acosteze acolo, aşa că nu mă sfătuia să plec călare, la voia 
întâmplării. In schimb, puteam să ajung din urmă scunerul 


dacă mă întorceam la Taiohae. Se întîmpla adesea ca vasul 
să facă o nouă vizită acolo după ce dubla toate celelalte 
golfuri. Sfatul părea înţelept. In plus, s-ar fi putut ca 
guvernatorul să se îndure şi să mă ia pe crucişătorul a cărui 
vizită era aşteptată. Asta, bineînţeles, dacă ajungeam la 
timp în Taiohae. 

Jean era silit să rămînă ca să-şi apere interesele, dar mi- 
a oferit calul lui. Am refuzat plin de recunoştinţă şi am 
pornit la drum pe jos. Nu puteam să rătăcesc drumul căci n- 
aveam altceva de făcut decit să urmez una din 
numeroasele poteci care întretăiau valea Hapao. Plin de 
încredere, m-am căţărat pe colina care separa Taipivai de 
valea vecină. Apoi am zărit un virf de munte, dincolo de 
Taiohae, şi am pornit energic la vale. Dar n-am apucat să 
merg cine ştie cît şi mai întîi unul, apoi celălalt papuc de 
gimnastică mi-au plesnit. Cum nu puteam să fac nimic ca 
să-i înlocuiesc, mi-am continuat drumul cu resturile sfâşiate 
ale încălțămintei atârnând de picioare. 

După două ceasuri de marş forţat pe sub mangonieri şi 
palmieri umbroşi, am ajuns la coliba lui Bengtson. Nu era 
nimeni acasă şi după o ultimă privire melancolică spre briul 
de piatră asemănător cu cele din Smoland şi spre trandafirii 
roşii, m-am grăbit să pornesc mai departe la drum. Poteca 
era tot dreaptă şi netedă, dar se ramifica adesea şi întâlnea 
numeroase alte poteci. Mă orientam, totuşi, destul de uşor, 
căci aveam ca reper virful muntelui. Pînă aici poteca fusese 
excelentă, de aceea am rămas uimit cînd, ceva mai târziu, 
m-am pomenit pe o coamă muntoasă acoperită cu ferigi, 
care îmi tăia calea. Degeaba am încercat să găsesc cea mai 
slabă urmă de potecă în vegetaţia deasă. Virful de munte 
se afla, totuşi, drept în faţa mea. 

Nu ştiam încotro s-o mai apuc şi am făcut prima 
neghiobie: mi-am spus că nu se poate să nu existe vreo 
potecă pe partea cealaltă a desişului. Am pornit deci la 
drum. Ferigile îmi ajungeau pînă la şold; era exact ca şi cum 
aş fi înotat printr-un strat înalt de zăpadă. Într-un timp am 
încercat să le dau în lături, dar n-am făcut decit să mă 


poticnesc de rădăcini, aşa că am fost nevoit să „înot“ mai 
departe. Singurul avantaj al ferigilor era acela că îmi 
îngăduia să mă tolănesc oriunde cînd mă simţeam obosit şi 
că aveam certitudinea că voi găsi totdeauna un pat moale. 
De aceea îndesisem popasurile, dar soarele ardea cumplit şi 
mă silea, din fericire, să le termin repede. 

Nu ştiu cît am rătăcit printre ferigi, dar cînd am izbutit 
pînă la urmă să mă urc pe creasta muntelui, am descoperit 
spre marea mea bucurie, pe celălalt versant, o pădure rară, 
uşor de străbătut. Mi se părea ciudat că nu regăsisem 
poteca, dar puţin îmi păsa de ea. Principalul era că puteam 
să ajung uşor la ţintă. Deodată am simţit o înţepătură în 
piciorul drept. M-am uitat în jos şi am văzut că-mi 
pierdusem unul din papucii de gimnastică. Nu-i nimic, m-am 
încurajat eu, tot nu mai rămăsese mare lucru din papuc. Şi 
mi-am continuat drumul cu inima uşoară. 

Un timp totul a mers bine; dar mai apoi am dat peste 
nişte hăţişuri înalte şi dese şi a trebuit să mă tîrăse în patru 
labe ca să le pot străbate. Cînd, în sfîrşit, am avut iar puţin 
orizont liber, punctul meu de reper dispăruse. M-am uitat cu 
atenţie de jur împrejur; eram înconjurat de alte piscuri, 
străine. Probabil coborisem fără să ştiu într-o vilcea joasă şi 
acum mă aflam închis într-o căldare de munte. Pe care 
dintre creste trebuia să mă caţăr ca să găsesc valea 
următoare? 

Ca să fiu sigur că nu mă învirtesc în loc, am luat un 
punct de reper pe coasta muntelui din faţă şi am pornit, 
prudent. După un timp am început din nou să întîlnesc, ici- 
colo, cîte o potecă, dar mi s-a părut absurd să merg pe 
vreuna din ele. Pe oricare aş fi ales-o n-ar fi făcut decit să 
mă rătăcească. In cele din urmă am ajuns în dreptul unui 
perete de stîncă înălţat vertical spre cer. Era pe la vremea 
prînzului şi începuse să mă chinuie foamea, din care pricină 
m-am hotărît să caut ceva de mîncare înainte de a începe 
urcuşul. Singurul lucru pe care am izbutit să-l găsesc au fost 
citeva fructe de mango care mi-au potolit foamea cu 
adevărat cumplită. In schimb, setea a început să mă 


chinuiască şi mai tare. 

Nu cumva o fi existîind vreun izvor ceva mai sus? Am 
început urcuşul plin de speranţe. Pe stânca goală puteam 
să pun fără greutate piciorul; dar, din nefericire, o mare 
parte din creasta muntelui era acoperită cu nisip care 
aluneca mereu la vale. Deodată, papucul care îmi mai 
rămăsese dispăru şi el într-o avalanşă. Cu atât mai bine! 
Acum cel puţin n-o să mai am nisip în papuci... 

Tremurind de efort şi de încordare, am ajuns, în sfîrşit, 
cu greu, pe coama îngustă a muntelui. Dacă aveam noroc, 
valea Taiohae trebuia să se afle în faţa mea. Ghinionul mă 
urmărea însă: spre marea mea dezamăgire am văzut doar o 
coastă stîncoasă şi pleşuvă, cu talazuri care spumegau. Nici 
vorbă, mă urcasem pe lanţul de coastă al văii Hapao şi 
lăsasem Taiohae departe, spre dreapta. Creasta muntelui n- 
avea mai mult de un metru lăţime, în schimb, cît puteam 
să-mi dau seama, părea dreaptă şi netedă. Plin de curaj mi- 
am început plimbarea aeriană. Cînd mă uitam însă în jos, 
spre prăpastie, de o parte şi de alta, mă simţeam aproape 
în situaţia unui dansator pe sîrmă. 

Pînă aici toate bune şi frumoase — cu o singură excepţie: 
creasta muntelui era acoperită cu nişte plante mici pe care 
băştinaşii le numesc piripiri. Plantele acestea au seminţele 
pline de spini agăţători. Un marchizan poate să umble cu 
picioarele goale prin piripiri fără să-i pese; picioarele mele 
însă, din păcate, nu se bătătoriseră îndeajuns, în ciuda celor 
doi ani cît umblasem desculţ şi după cîtva timp îmi ieşeau 
ochii din cap de durere. Am descoperit curînd că tălpile îmi 
erau pline de seminţe mici şi spinoase de piripiri şi am 
încercat să le curăţ. Dar peste cîteva minute m-am simţit la 
fel de rău. Fiecare pas mă costa scump şi pînă la urmă 
călătoria mea devenise un adevărat număr de fachirism. 
Cred că m-am tirit aşa cîteva ore căci atunci cînd, cu chiu 
cu vai, am ajuns la piscul din faţa văii Taiohae, soarele se 
coborise spre apus şi mă săgeta drept în ochi. Jos, în golf, 
se afla ancorat un vas de război vopsit în cenuşiu. M-am 
simţit în culmea fericirii; eram sigur că guvernatorul o să 


mă ia şi pe mine. 

Mi-am dat totuşi seama că bucuria îmi fusese niţeluş 
cam pripită. Între coama muntelui pe care mă aflam şi 
punctul unde poteca îngustă din valea Hapao dispărea în 
jos, spre Taiohae, se întindea un platou destul de mare, 
acoperit cu trestii mai înalte decit statul unui om. Platoul 
avea pe ambele părţi nişte prăpăstii abrupte, aşa că nu 
putea fi ocolit. Prin stuf nu se vedea nici urmă de cărare 
bătătorită, lucru care nu m-a mirat prea mult, căci auzisem 
de la băştinaşii din Taipivai că drumul de coastă spre 
Taiohae e inaccesibil. Aşadar, singurul lucru care îmi 
rămăsese de făcut era ca, într-un fel sau altul, să-mi croiesc 
drum de-a dreptul prin cîmpul de stuf. Mi-am amintit cum a 
descris Melville efortul pe care a trebuit să-l facă, cu 
ultimele lui puteri, ca să străbată printr-un asemenea 
stufăriş; mi-am amintit cum nu credeam pe cînd citeam 
descrierea aceasta că dificultăţile ar putea să fie chiar atit 
de mari. Dar aveam să-mi schimb curînd părerea. 

Melville povesteşte că el şi camaradul lui şi-au croit drum 
prin stuf aruncîndu-se asupra trestiilor, pe jumătate 
apăsindu-le, pe jumătate călcîndu-le cu picioarele. Cum 
tulpinile erau atît de dese încît nu îngăduiau să treci printre 
ele, am încercat şi eu metoda aceasta foarte obositoare, 
dar m-am tăiat vîrtos şi am fost silit să renunţ la ea. Curajul 
îmi scădea tot mai mult. Mă aflam la cîţiva paşi de ţintă şi 
ar fi fost într-adevăr stupid să pierd vasul. După ce am 
chibzuit puţin, mi-a venit o idee minunată. Tulpinile stufului 
erau groase şi se întindeau mult în sus; dar jos, spre 
pămînt, erau destul de subţiri şi lăsau între ele goluri ca 
nişte tuneluri înguste. Dacă m-aş fi culcat la pămînt şi aş fi 
mers în patru labe sau m-aş fi tîrît, poate că aş fi putut să 
găsesc un loc de trecere. Fireşte, altă cale n-aveam. Am 
încercat şi am reuşit curînd să mă strecor o bucată bună 
prin stufăriş. Apoi mi-am refăcut un pic puterile şi am 
continuat. Pe alocuri mi se părea că mă înfund, dar pînă la 
urmă găseam mereu cîte un locşor de trecere şi izbuteam 
să mă tîrăsc mai departe. 


Din cînd în cînd mă poticneam de numeroasele găuri ale 
crabilor; locatarii lor scoteau miraţi capetele să vadă ce se 
întîmplă. Jocul acesta de-a ciîrtiţa nu era de loc comod. 
Esenţial însă era că mergeam înainte. Pentru prima oară în 
viaţă aveam prilejul să trag foloase de pe urma exerciţiilor 
de mers tîrîş tăcute în timpul instrucției militare, căci 
„tavanul” nu era totdeauna suficient de înalt ea să pot 
merge în patru labe. 

Începusem să mă tem ea nu cumva să mă tîrăsc în cerc 
şi să mă pomenesc iar fără ieşire; în cele din urmă, spre 
uşurarea mea, am zărit o rază de lumină. Am pornit de-a 
buşilea într-acolo şi am reuşit să scap, în sfîrşit, din strîmta 
mea închisoare. Cînd am găsit cărarea care ducea la vale, 
spre Taiohae, de bucurie am început să rid cu hohote, de 
unul singur. Aşa, în hohote de ris, am pornit în goană de-a 
lungul ei. Puterile mi-au revenit dintr-o dată; în plus, 
alunecam straşnic la vale. Uitînd că mă dureau picioarele şi 
că mă ardea setea, mă rostogoleam în viteză pe coasta 
muntelui. Şi nici cînd am intrat pe drumul satului, în 
Taiohae, n-am putut să mă opresc, ci am continuat să alerg 
cu toată viteza pînă la magazin. Bob, negustorul scoţian, se 
afla înăuntru, slavă Domnului! şi tocmai se pregătea să-şi 
închidă frigiderul. 

— În numele cerului, dă-mi o sticlă de limonadă sau ceva 
rece! gifiii eu prăbuşindu-mă pe-un butoi de benzină. 

Bob se întoarse uluit spre mine şi-mi spuse: 

— Dar ce naiba s-a întîmplat? 

— O să-ţi povestesc mai pe urmă. Acum dă-mi ceva de 
băut. 

Bob scoase în sfârşit o sticlă cu bere. 

— Din păcate abia am pus sticlele la frigider, aşa că nu 
sînt încă reci, dar... 

Nu l-am lăsat să termine ce-avea de spus; i-am smuls 
imediat sticla din mînă şi am golit-o pe nerăsuflate. 

Abia după a treia sticlă mi-am dat seama că berea era 
nu numai caldă, ci şi trezită. Prea tîrziu însă! Stomacul mi se 
afla în plină revoluţie şi mă simţeam la fel de cherchelit ca 


un marchizan după zece zile de chef prin cîrciumile din 
Papeete. Tocmai în clipa aceea a intrat în prăvălie şeful de 
cabinet al guvernatorului: omul s-a uitat cu ochii holbaţi de 
mirare la ciudata mea înfăţişare, la hainele mele sfişiate, la 
faţa mea plină de pămînt şi la picioarele mele goale şi 
însîngerate. Pînă să-nţeleagă situaţia a trebuit să treacă o 
bună bucată de vreme. 

— Monsieur Danielsson, călătoriţi cu noi! îmi spuse el 
după ce-mi ascultă păţania. Şi era atit de mişcat, încît 
aproape că m-a îmbrăţişat. 

Şeful de cabinet s-a reîntors peste ciîtva timp aducîndu- 
mi din partea guvernatorului invitaţia de a călători pînă la 
Papeete pe bordul crucişătorului. Vasul trebuia să plece 
peste vreo oră şi, cum nu mai aveam altceva de făcut, am 
socotit că ar fi bine dacă m-aş duce imediat pe bord. Un 
barcaz pavoazat cu un steag a venit să mă ia; cînd m-am 
urcat, clătinîndu-mă, pe bord, la bastingaj mă aştepta în 
poziţie de drepţi ofiţerul de cart care m-a rugat să-l 
însoțesc. L-am urmat fără să-l întreb încotro. M-a condus 
prin nenumărate coridoare şi s-a oprit în faţa unei uşi cu 
inscripţia „Sufragerie”. Dinăuntru se auzeau risete şi frînturi 
de cuvinte. Am înţeles, în sfîrşit, că mă cam grăbisem, dar 
nu mai aveam cum să dau înapoi, căci însoţitorul meu 
deschisese uşa şi îmi anunţase venirea. Am intrat imediat în 
sufragerie. La o masă lungă, acoperită cu damasc alb, 
strălucitor, şi cu un serviciu de argint, stăteau guvernatorul, 
comandantul vasului şi vreo şase, şapte funcţionari şi ofiţeri 
superiori. Chelneri îmbrăcaţi în livrele tocmai serveau vinul 
din nişte carafe de sticlă, iar guvernatorul şi cîţiva ofiţeri îşi 
şi ridicaseră paharele. Cînd am intrat, s-a făcut deodată o 
tăcere mormîntală. Toţi mă priveau miraţi. În cele din urmă 
guvernatorul zîmbi, se ridică în picioare şi-mi spuse 
prietenos: 

— Fii binevenit, monsieur Danielsson. Mereu apari în 
Oceania Franceză în cele mai neaşteptate ocazii. Să bem în 
sănătatea dumitale! 

Am primit un pahar şi am ciocnit vesel cu toţi cei de faţă, 


care rideau şi ei. Un pahar în plus sau în minus nu mai 
putea însemna mare lucru pentru mine. 


FANFARA DE ADIO 


Cu multă mărinimie, unul din ofiţeri m-a luat îndată în 
cabina sa unde, în sfîrşit, am putut să-mi scot de pe mine 
zdrenţele murdare şi ude. Cabina era situată lîngă camera 
de toaletă a ofiţerilor şi acolo, minunea minunilor! am găsit 
o baie. În timpul celor trei ani petrecuţi în Marea Sudului 
aproape că uitasem cum arată o baie, de aceea am învirtit 
cu adevărată pietate robinetele. Apa caldă a început să 
curgă şi, curînd, m-am întins şi am plutit în cadă, printre 
micile insule de spumă de săpun. 

Cum n-aveam alte haine mai prezentabile, ofiţerul mi-a 
împrumutat cu multă amabilitate un costum alb (de fapt 
cea mai bună dintre uniformele lui de permisie, cu epoleţii 
şi cu galoanele scoase). Ghetele n-am putut totuşi să le 
încalţ, cu toate că medicul mi-a îngrijit picioarele cît se 
poate de bine. Dar puţin îmi păsa de asta. Ne aflam, oricum, 
în Polinezia, ţara picioarelor goale. Proaspăt spălat, apretat 
şi călcat la dungă, dar desculţ, m-am înapoiat la masă, unde 
aleasa societate nu înaintase prea mult în consumarea 
meniului. Cum eram flămînd ca un lup, nu mi-a fost de loc 
greu să recuperez la iuţeală avansul. 

După dejun, cafeaua cu coniac şi lichiorurile ni s-au 
servit pe punte. Afundat confortabil într-un fotoliu, cu o 
măsuţă plină de bunătăţi la îndemînă, priveam crestele 
colţuroase ale munţilor din jurul golfului Taiohae cu ochi cu 


totul diferiţi decît cei cu care îi privisem doar cu citeva ore 
mai înainte. Omul este într-adevăr o fiinţă ciudată şi 
nestatornică. Abia trecuseră citeva ore de cînd îmi 
blestemasem îndeajuns neghiobia ca să mai doresc 
vreodată să încerc viaţa de colon la capătul acesta al lumii, 
şi acum mă şi prinsese melancolia la gîndul că părăseam 
poate pentru totdeauna Insulele Marchize. Din gindurile 
acestea m-a trezit o fanfară răsunătoare. Întregul grup al 
ofiţerilor şi al înalţilor funcţionari s-a ridicat şi s-a apropiat 
de bastingaj. Începuse să se însereze. Sus, la turela de 
comandă, se aprinseră citeva reflectoare uriaşe care 
aruncau valuri de lumină pe punte. 

Guvernatorul şi administratorul din Taiohae se urcară la 
bord, pentru o vizită de rămas bun. Îndată după aceea sosi 
o întreagă flotilă de pirogi alunecînd în larg, spre crucişător. 
Întunericul se lăsă repede, ca întotdeauna. Pe bordul 
pirogilor începură să se aprindă facle. Luminile vii, 
pilpîitoare, se reflectau în valurile rotunde. Curînd, golful 
începu să semene cu o rochie de catifea presărată cu 
paiete. Un băştinaş intonă un cîntec şi, imediat, dinspre 
flotila de pirogi începu să se audă un cor puternic, în timp 
ce vislele se ridicau şi se cufundau ritmic. Pirogile se 
adunară în faţa locului luminat de lîngă bastingaj, unde se 
afla guvernatorul împreună cu noi ceilalţi. Cîteva fete tinere 
şi frumoase s-au urcat apoi la bord, ne-au sărutat şi ne-au 
pus cununi de flori în jurul gitului. „Pesemne că bunii 
locuitori din Taiohae vor să aibă şi ei o conductă de apă, ca 
locuitorii din Puamau, şi se străduiesc să facă o impresie 
bună pînă la sfîrşit“, mă gindeam eu. Dar lucrul acesta 
fireşte că nu l-am spus cu glas tare. 

Motoarele au început să duduie, crucişătorul s-a rotit 
încet, pînă cînd prora i s-a îndreptat spre larg. 
Administratorul şi guvernatorul au sărit într-o pirogă, 
împreună cu fetele care aduseseră flori. Bărbaţii şi femeile 
de pe celelalte pirogi au luat faclele în miîini, s-au ridicat în 
picioare şi au început să ne facă semne cu ele pe deasupra 
capetelor. Apoi a mai răsunat o fanfară, iar motoarele şi-au 


mărit turaţia. Cu o viteză de douăzeci de noduri am ieşit în 
larg, din golful Taiohae. Cînd ne-am uitat în urmă, faclele 
tocmai se stingeau una după alta. Luna strălucea slab 
printre norii grei, dar lumina ei palidă era totuşi suficientă 
ca siluetele uriaşului masiv muntos din Nukuhiva să se 
contureze cu un slab ton argintiu pe orizontul întunecat. 

— Ah, ce insule minunate! spuse unul dintre ofiţeri cînd 
ne-am aşezat iar în fotoliile noastre de nuiele. Oamenii sînt 
atit de prietenoşi şi de amabili! Şi ce femei frumoase! Păcat 
că stăm doar citeva ore în fiecare port. 

Ofiţerul a oftat. Ceilalţi erau de aceeaşi părere cu el. 

— Şi cît de primitiv e totul, adăugă un altul. Oamenii mai 
umblă încă în fuste de rafie şi mai dansează vechile dansuri 
păgine! Tare aş vrea să rămîn mai mult aici şi să cunosc 
mai bine Insulele Marchize!... 

Cel care vorbise acum s-a întors spre mine ca să-i dau 
amănunte despre condiţiile de viaţă paradisiace, pe care, 
nici vorbă, eu trebuia să le cunosc mai bine. Ceilalţi ofiţeri s- 
au întors plini de curiozitate spre noi. Dar n-am apucat să 
deschid gura, cînd unul dintre ofiţerii mai tineri mi-a pus în 
faţă o revistă şi mi-a spus: 

— Trebuie să ne povestiţi mai pe larg despre cele scrise 
aici. Îmi închipui că cunoaşteţi valea femeilor... 

Am aruncat o privire asupra revistei deschise. Era un 
cunoscut magazin ilustrat american. Deasupra unei 
fotografii pe-o pagină întreagă, care înfăţişa o frumoasă 
marchizană îmbrăcată numai cu o fustiţă de rafie, stătea 
scris cu litere de-o şchioapă: Valea femeilor naturii. Textul 
mai arăta că era vorba de-un reportaj fotografic făcut într-o 
vale uitată, pe una din Insulele Marchize, unde femeile mai 
umblă şi astăzi aproape goale, iar populaţia trăieşte o viaţă 
idilică şi primitivă, în colibe de bambus. Acolo, arăta 
reportajul, multe dintre moravurile şi obiceiurile vechi, 
dispărute prin alte părţi, se mai păstraseră datorită faptului 
că valea, fiind inaccesibilă, nu fusese vizitată aproape de 
nici un alb. Numele reporterului fotografic era tipărit cu 
litere groase. Fireşte, cel care făcuse reportajul era Larry... 


Am încercat să descriu insulele într-un fel ceva mai 
apropiat de realitate şi am povestit cele trăite de Marie- 
Thérèse şi de mine în jumătatea de an cît locuisem acolo. 
Cred că ascultătorii nu-mi puneau spusele la îndoială; dar 
propriile lor impresii de la festivitățile, dansurile şi 
carnavalurile organizate în timpul inspecţiei-fulger pe care 
abia o terminaseră erau prea proaspete şi prea puternice 
pentru ca povestirea mea să le poată şterge. Un motiv în 
plus care contribuia puternic la buna lor impresie 
predominantă îl mai constituia, cred, şi faptul că oamenii 
veneau direct de la războiul din Coreea şi Indochina, unde 
crucişătorul luase parte la cîteva lupte grele. De aceea, 
pentru ofiţeri şi pentru echipaj faptul că se pomeniseră 
deodată navigind în paşnicele ape polineziene fusese un 
eveniment eliberator, care îi făcea să vadă totul într-o 
lumină transfigurantă. 

Dimineaţa următoare stăteam iar în fotoliul meu de 
răchită, împreună cu aceeaşi societate aleasă. Marinarii de 
la popotă umblau în vîrful picioarelor în jurul nostru, 
servindu-ne de data asta cafea cu lapte şi chifle proaspete 
cu marmeladă. Marea, contrar obiceiului, era aproape 
calmă, iar cerul fără nori. Aşadar nu duceam lipsă de nimic; 
dar simţeam cum îmi sporeşte neliniştea cînd mă gindeam 
la Marie-Thérèse şi mă întrebam unde putea să fie ea în 
clipa aceea. Dacă, din cine ştie ce pricini, căpitanul 
scunerului nu-şi ţinea promisiunea şi nu acosta în Eiaone, 
atunci Marie-Thérèse avea să fie nevoită să mă aştepte cel 
puţin o lună în singurătatea ei. 

Mă afundasem în gîndurile acestea sumbre, cînd 
radiotelegrafistul se ivi pe neaşteptate şi mă anunţă că sînt 
chemat de staţia Atuona. Ne depărtaserăm destul de mult 
de Insulele Marchize; ultima dintre ele dispăruse la orizont, 
în urma noastră, dar legătura era bună şi am auzit clar 
glasul telegrafistului care mă anunţa că cineva doreşte să- 
mi vorbească. Era Marie-Thérèse. 

Căpitanul scunerului îşi ţinuse făgăduiala. Venise tirziu, 
noaptea trecută, şi o luase pe Marie-Thérèse la bord. Din 


Atuona, unde făcuse doar o scurtă vizită de rămas bun, 
căpitanul se îndrepta acum direct spre Tahiti. Asta însemna 
că Marie-Thérèse avea să ajungă acolo doar cu citeva zile 
după mine. Mai mare noroc nici că s-ar fi putut! 

Pînă la sosirea scunerului, Marie-Therese avusese însă 
timp să treacă prin cîteva aventuri, după cite îmi povesti ea. 
Cum crezuse că scunerul o să sosească imediat după ce 
primise scrisoarea mea, împachetase imediat şi cărase tot 
bagajul la țărm. Pisicile le închisese într-un cufăr, ca nu 
cumva să pornească după vinat sau după dragoste, cine 
ştie pe unde, prin susul văii, tocmai la sosirea scunerului. 
Dar după trei zile de aşteptare la țărm, Marie-Thérèse îşi 
pierduse răbdarea (ca şi pisicile de altfel) şi gîndindu-se că 
scunerul pesemne îşi schimbase ruta, se mutase din nou în 
colibă. 

Peste cîteva zile zărise pe neaşteptate scunerul, departe, 
ca un mic punct la orizont. (Aceasta se întâmplase probabil 
în ziua cînd părăseam Uahuka, îndreptîndu-ne spre 
Nukuhiva.) Marie-Thérèse se grăbise atunci să închidă din 
nou pisicile şi să care bagajul la țărm. Dar cînd se uitase în 
larg, scunerul dispăruse. Şi cum în dimineaţa următoare 
marea rămăsese la fel de pustie, biata de ea fusese nevoită 
să se întoarcă iar la colibă. 

Cînd, în sfîrşit, scunerul sosi, una dintre pisici, motanul 
Ofelix, lipsea. Făcuse ţăndări lada solidă, din şipci, în care îl 
închisese Marie-Thérèse cu o zi înainte. Tot bagajul se afla 
sus, în colibă. Marie-Therese izbuti cu chiu, cu vai să-şi care 
toate lucrurile, căci, ca de obicei, căpitanul se grăbea. 
Motanul Ofelix n-a mai apărut şi, cu lacrimi în ochi, biata 
mea soţie a fost nevoită să plece fără el. 

Scunerul avea încărcătură plină şi treizeci de pasageri. 
Ca o culme a nenorocirilor, ploaia începu tocmai cînd plecau 
din Eiaone şi toţi cei de pe bord se văzură siliţi să se 
înghesuie în cabina îngustă. Zăpuşeala şi duhoarea 
puternică de copra o alungară, însă, curând, pe Marie- 
Therese sus pe punte. Acolo, singurul loc adăpostit se afla 
lîngă cîrmă, la pupa. Cârmaciul, politicos, îi oferi însă loc pe- 


un maldăr de lăzi, alături de el. Ghemuindu-se într-o ladă şi 
întinzîndu-şi pelerina de ploaie drept acoperiş, Marie- 
Therese izbutise să-şi facă, de bine, de rău, un adăpost 
convenabil împotriva vîntului şi a ploii. Dar noaptea fiind 
agitată, pentru prima dată după multă vreme biata 
pasageră suferise din nou, zdravăn, de rău de mare. 

Curîind după sosirea la Atuona, Marie-Thérèse îşi 
revenise şi, chiar în drum spre oficiul telegrafic, avusese o 
surpriză plăcută. Unul dintre prietenii noştri băştinaşi din 
Eiaone sosise tocmai atunci în sat, călărind la galop, cu o 
lădiţă de lemn sub braţ. In lădiţă se afla Ofelix, ud leoarcă, 
zdruncinat şi furios. Bunul Heiao îşi amintise că noi îi 
vindecasem odată copilul bolnav şi, în semn de 
recunoştinţă, ţinuse să ne facă serviciul acesta. 

— Acum puţin îmi pasă dacă drumul pînă la Papeete o să 
fie niţeluş cam greu, încheie Marie-Thérèse. Am terminat cu 
necazurile şi, sincer vorbind, sînt bucuroasă că întorc 
spatele Insulelor Marchize. Ascultă acum pe încă cineva 
care e de aceeaşi părere... 

Am auzit-o clar pe Marie-Thérèse rizînd încetişor pe cînd 
lăsa locul liber la aparat şi am înţeles imediat de ce ridea, 
căci o voce binecunoscută m-a salutat cu un vesel: „A/ooo 
cher ami!“ Bineînţeles, era pictorul. Se nimerise să fie şi el 
pe scuner cînd acesta se întorcea spre valea Vaipaoe din 
Uahuke, unde fusese ca să ia un matroz uitat acolo. Pictorul 
m-a asigurat că niciodată nu se gîndise serios să rămînă în 
Uahuka. Nu! Avusese tot timpul intenţia să plece cu primul 
vas după terminarea cîtorva schiţe mai interesante. 

Scunerul picase ca la comandă şi acum pictorul avea de 
gînd să-şi urmeze călătoria pînă acasă, la Paris. Nici prin 
gînd nu-i trecea să rămînă, măcar o zi în plus la Tahiti, m-a 
asigurat el. Nu m-am putut abţine să nu-l întreb, cu un pic 
de răutate în glas, ce anume ţinuse să picteze în Uahuka; 
dar tocmai cînd urma să-mi răspundă pictorul a început să 
se grăbească grozav şi să-mi spună că vasul trebuie să 
plece. Apoi, cu un ultim „A bientôt“, încheie discuţia. 

Deci, iată-ne din nou reuniți, toţi cei care porniserăm 


împreună pe Teretai. Adică Larry era prezent doar cu 
spiritul, ca să spun aşa, în reportajul din revista pe care o 
tineam sub braţ. Am simţit un imbold de neînvins de-a lua 
legătura cu el şi de a-i anunţa că prietenii nu-l uitaseră. ŞI 
mi-am luat libertatea de a-i trimite, ca din partea tuturor, o 
telegramă cu următorul cuprins: 


„Larry 

Barul de pe 17th Street 5th Avenue. 

Pictorul în drum spre Franţa cu întreaga populaţie a văii 
femeilor. Stop. Noi înşine căutăm viaţa de paradis în Suedia. 
Stop. Biroul de turism tahitian îţi oferă angajament 
avantajos. Stop. Kaoha nui! 

Prietenii Marchizelor” 


Am avut de asemenea grijă să mai expediez, cît mă mai 
aflam încă în vervă, o telegramă la Papeete. De data 
aceasta întrebam cînd urma să plece primul vas spre 
Marsilia. După un răstimp am primit vestea îmbucurătoare 
că vasul avea să întîrzie cel mult două săptămîni. Era exact 
cît îmi trebuia să-mi aranjez plecarea. Am privit apoi harta 
globului atîrnată în cabina telegrafistului, cu gîndul să 
urmăresc ruta vapoarelor. Şi, deodată, am văzut cu alţi ochi 
lumea. 

În cei trei ani care trecuseră de la plecarea de acasă, 
Suedia mi se păruse atit de depărtată şi de ireală! Uneori 
primisem scrisori dragi sau cite o carte, dar acestea 
fuseseră singurele legături cu lumea de acolo. In schimb, 
unitatea pestriță care se numeşte Oceania Franceză 
devenise pentru mine o realitate vie. Fusesem la curent cu 
traficul scunerelor, citisem cu mult interes ştirile locale, 
discutasem despre preţurile coprei şi întîlnisem mereu 
prieteni şi cunoscuţi. Acum, cînd mă aflam pe punctul de-a 
mă reîntoarce la vechea existenţă, gândurile îmi erau din 
nou năpădite de posibilităţile acestea ademenitoare pe care 
viaţa civilizată le oferă într-adevăr şi simţeam o mare 
bucurie şi satisfacţie. Cit îmi lipsise ceea ce regăseam 


acum! 

În primul rînd, cît de plăcut o să fie toamna şi iarna 
nordică! După cîțiva ani trăiţi la tropice, eram sătul pînă în 
gît de căldură şi aveam nevoie de stimulentul acela pe care 
numai frigul ţi-l poate da. Mă bucuram numai la gîndul că 
voi debarca în Suedia într-o zi de toamnă cu vînt aspru şi cu 
frig înţepător. N-aş fi avut nimic împotrivă nici dacă m-ar fi 
întîmpinat întunericul iernii şi lumina cernită. Cu vremea, 
soarele intens şi cerul strălucind mereu de lumină te 
obosesc, iar ochii nu mai văd toată splendoarea, ci se 
îngustează şi suferă. Mai bine vorbiţi-mi despre o zi de 
noiembrie în Suedia! 

Cu cît mă gîndeam mai mult, cu atit mi se părea că mă 
aşteaptă mai multe lucruri îmbucurătoare pe care aveam să 
le redescopăr. Tinjeam, de pildă, după plimbarea făcută 
seara, agale, de-a lungul unei străzi, într-un oraş mare, cînd 
te desfată simfonia de flăcări colorate a luminii neonului şi 
cînd, neluat în seamă de nimeni, te laşi înghiţit de puhoiul 
anonim al oamenilor. Simţeam o nevoie de viaţă şi de 
mişcare atît de puternică, încît mi se părea splendid faptul 
că voi regăsi graba, înghesuiala, orele de aglomeraţie. 

Şi mai ce încă? Da, aş fi fost bucuros să văd un film bun. 
În ultimii trei ani văzusem numai patru filme cu cow-boy. 
Fireşte, aş fi dorit să văd un film în alb-negru. Tehnicolor 
avusesem destul în natură. De asemenea, aş fi vizitat cu 
pietate o bibliotecă. Ce instituţie extraordinară e, de fapt, o 
bibliotecă, cu zecile de mii de cărţi care-ţi stau la dispoziţie 
numai dacă completezi o mică fişă! În ultimii ani a trebuit să 
mă mulţumesc cu cataloagele. Să stai acasă, într-un fotoliu 
comod, şi să discuţi liniştit cu cîțiva prieteni ar fi de 
asemenea grozav de plăcut. Mai ales dacă, în surdină, ai 
mai avea şi muzică... 

Cînd am început să mă gindesc la toate lucrurile 
minunate pe care le poţi găsi prin magazine şi în a căror 
existenţă aproape că nu mai crezusem, m-a cuprins 
ameţeala. Lucrurile pe care mi le doream erau, într-adevăr, 
destul de multe. Citeva dintre ele reveneau mereu cu 


încăpăţinare şi-mi apăreau într-o lumină puternică. Da, 
mărturisesc bucuros care anume: un pahar cu lapte, un 
sandviş cu unt pe pîine de secară şi un măr! lzbutisem să 
trăiesc fără ele trei ani de zile, dar acum mi se păreau mai 
presus decit oricare alt simbol al civilizației. 

Mă cam mira entuziasmul meu neaşteptat faţă de 
civilizaţie şi nu puteam să nu mă întreb în ce măsură era 
îndreptăţit. Un lucru era, totuşi, sigur: entuziasmul nu se 
datora unei cumpăniri minuţioase şi obiective a avantajelor 
şi dezavantajelor existenţei primitive şi a celei civilizate, ci 
doar o consecinţă firească a bucuriei pricinuită de călătorie, 
de variaţie şi de schimbarea locului, pe care o simţim toţi 
cînd pornim la drum lung. Fireşte, trăisem o viaţă fericită în 
valea Eiaone. Dar celelalte văi din grupul Marchizelor nu 
corespunseseră aşteptărilor noastre. Poate că ni s-ar fi 
părut totul plăcut şi chiar minunat dacă am fi nimerit de la 
bun început în insulele acestea, dar după Tahiti şi Raroia 
aveam pretenţii mai mari. 

Din meditaţiile mele aproape filozofice m-au trezit nişte 
strigăte vesele şi nişte risete venite de afară, de pe coridor. 
Unul din ofiţeri îşi vîri capul pe uşă şi-mi strigă: 

— Tahiti la orizont! 

M-am grăbit să mă urc pe punte. În zare se desluşea ca o 
umbră neclară pe cerul înnorat silueta muntoasă a insulei 
Tahiti. Peste cîteva ore aveam să fiu acolo. 

Şi mi-a venit în minte o expresie folosită adeseori pe 
vremuri, în legătură cu Tahiti. Insulei i se spunea „mohorita 
Otaheti“, fiindcă era situată atit de departe şi condiţiile de 
viaţă pe care le oferea se deosebeau atît de mult de cele 
din lumea civilizată, adică din Europa. Cu greu s-ar putea 
găsi un epitet mai greşit. În Tahiti viaţa era şi atunci, şi este 
şi acum, luminoasă şi veselă. Singurul grup de insule pe 
care nu l-ar nedreptăţi o asemenea denumire e grupul 
Marchizelor. „Mohoritele Marchize” este, de fapt, un nume 
cît se poate de potrivit. Tot ce am trăit şi am văzut acolo mi 
s-a întipărit pentru totdeauna în minte tocmai datorită 
aspectului acesta mohorit. Şi am să-mi amintesc mereu de 


Țârmurile stincoase ale Tahuntra se ridică din mare ea 
perrte plesux, aproape inaccesibil 


İn cele din urmă, vasul nostru a srscoperat up loc bun de sneon- 
rat. Bâstinași ne-au întimpannt în pirogile lor atit de caracte- 
riste, 


lată locul mile aveam sà de 


barcin 


Pe scunep se fac pregātiri pentru descãrcearea mårturilo:s desti- 
nate localinicilor care ofereau in schimh vopra 


Înainte va seunerul vare ne iduce 

din Paprete să permease, ne 

luăm rămas bun łe la prieteni 
ta hilieni 


Cunibal olin marcheze, Aup o 

vetură realizmi lə începutul 

seculului trecut de np artisi 
francez 


Cu mulţi ani în urmă, cele 

mai  preţuite doabe ale 

bărbaților din ulele Mar- 

chize erau confecționate din 
păr de om. 


Bengt Danielsson alătur: 
un idol marchizan. 


lete marchizanc, 

scăldlindu-se în pa 

unui pirin Fa 
tuhiva 


Ca să ajungem la vechile 

platiorme de piatră, ne 

luptam din greu cu ve- 
getația luxuriantă. 


Colibele din trunze de palmier sint răcoroase, Ne-am hotării 
să ne construim si noa o asemenea locuință 


În seurt timp casa noasiră va fi gata, 


De aici aveam privelişti minunate, 


thiu Vales Pama 


Peisaj din Atuona 


satui 


Seoală condusă de misionari 


În Valea Omua am in- 
tilnit un băştinaş cu pi- 
cioarele tatuate. 


lată teribilele ravagii ule be 
elelantiazis 


Atit în Eiaone cît și în văile vecine dădeam adesea peste vesti- 
gii ascunse în vegetaţie. 


Pe terasa din Puaman, am găsit această misterioasă figură 
cioplită în piatră 


Pentru a pătrunde in interiorul imsulei Howvava, trebuia sà 
urechi pe un drum croit pe platouri inalte, de-a lungul crestelor 
de munte 


In faja noastră se deslăsuară o 


panoramă magmă. 


Pietro şi palmier: 


E greu să-ti imaginezi, privind aceste ţârmuri părăsite, 
că în spatele perdelei de palmieri se află un orășel. 


Taua, fata lui Paul Gau- 
in, este desigur con- 
știentă de originea ei. 


Autoportret a lui Gau- 
guin, din ultima perioadă 
a vieţii lui. 


În această casă din Valea Hapaa a trăit Gauguin. 


Mormintul lui Paul Gauguin 


-La care nu a lipsit bāvtura 


Vedere spre Golful Taipi. 


Vliţa satului din Valea Taipivaipi 


IN ACEEAȘI COLECŢIE 


au mai apărut: 


DEMOSTENE BOTEZ 
BORIS BUZILĂ 
WILFRED BURCHETT 
IOAN GRIGORESCU 
ARTUR LUNDKVIST 
DUMITRU POPESCU 
EUGEN POP 
ALEXANDRU ŞIPERCO 
ANDRZEJ URBANCZYK 


Prin U.R.S.S. 

În întimpinarea soarelui 
Corespondent în U.R.S.S. 
Cocteil-Babilon 
Continentul vulcanic 
Impresii de călător 

Bate tam-tam-ul pe Niger 
Prin Grecia 

Cu pluta pe Baltica 


Lei 8.25