Daniel Defoe — Capitanul Singleton

DANIEL 


Editura Univers 


Daniel Defoe este, alături de doamna de La Fayette, marele 


wentator a! romanului modern. Toţi romancierii eni 


3 Edmond Jaloux 


CĂPITANUL SINGLETON 
> 
COLONELUL JACK LEL 24 


Editura Univers 


Daniel Defoe 


CĂPITANUL 
SINGLETON 


În româneşte de ION CARAION 


Bucureşti, 1972 
Editura Univers 


Coperta colecţiei: Vasile Socoliuc 


DANIEL DEFOE 
THE ADVENTURES 
OF 
CAPTAIN SINGLETON 


(c) Everyman's Library 


CĂPITANUL SINGLETON 


CAPITOLUL I 


Despre originea mea - Cum am fost furat în 
frageda copilărie şi vândut unei ţigănci - La 
doisprezece ani, stăpânul unei corăbii mă 
duce cu el în Terra Nova - Suntem capturați 
de o corabie algeriană - Luaţi înapoi de 
portughezi - Mă ia în grija lui un bătrân 
pilot, cu care fac o călătorie şi mă apuc de 
furat - Sunt amestecat într-o răscoală şi 
coborât la țărm impreună cu alţi cinci 
oameni din echipaj - Aici au loc negocieri - 


Aşa cum se obişnuieşte în privinţa marilor personaje ale 
căror vieţi s-au dovedit vrednice de luat în seamă şi ale 
căror fapte merită a se aminti urmaşilor, ca să se stăruie 
asupra obârşiei lor şi să se dea toate lămuririle cu privire la 
familiile şi la istoricul strămoşilor lor; tot astfel, şi ca să fiu 
cât mai metodic, voi face şi eu, deşi - după cum o să vedeţi 
îndată - nu pot privi decât foarte puţin îndărăt în 
genealogia mea. 

Dacă e s-o cred pe femeia căreia am fost învăţat să-i zic 
mamă, eram pe vremea aceea un băieţel de vreo doi ani, 
foarte bine îmbrăcat şi aveam dădacă o femeie care mă 
îngrijea şi care m-a luat la plimbare într-o minunată seară 
de vară, de-a lungul câmpiilor dinspre Islington, căci, 
spunea ea, trebuia să iau aer; cu dădaca mai venise şi-o 
fetiţă din vecini de vreo doisprezece sau treisprezece ani. 
Dădaca, fie că avea sau nu întâlnire, fapt este că s-a întâlnit 
cu un tânăr, ibovnicul ei, pe cât bănuiesc; acesta a dus-o 
într-o cârciumă să-i dea o gustare şi ceva de băut şi, pe 
când ei se veseleau acolo împreună, fata se juca afară cu 
mine, ţinându-mă de mână, prin grădină şi pe la poartă, 
uneori chiar mai departe, aşa încât scăpăm de 


supraveghere; fata însă nu voia să-mi facă niciun rău. 

Aşa stând lucrurile, iată că vine la noi una din acele femei 
care se îndeletniceau cu ademenirea copiilor. Asta era pe 
atunci o meserie blestemată şi se furau mai ales copii mici, 
foarte bine îmbrăcaţi, ori şi mai mari chiar, pentru a fi 
vânduți la plantaţii. 

Femeia, luându-mă în braţe, mă tot săruta şi se prefăcea 
că se joacă cu mine şi-o atrase astfel pe fată la o bună de- 
părtare de cârciumă, până când, în cele din urmă, îi înşiră o 
poveste atrăgătoare, îndemnând-o să se întoarcă îndărăt la 
dădacă, să-i spună unde ne aflam noi şi cum o doamnă din 
lumea bună prinsese drag de copil şi-l tot săruta - dar că nu 
trebuia câtuşi de puţin să se teamă, căci eram pe acolo pe- 
aproape; şi uite-aşa, de îndată ce fata a plecat, femeia m-a 
tot dus cu ea. 

De atunci, am fost dat pare-se pe mâna unei cerşetoare, 
care avea nevoie de un copil drăguţ să-l arate trecătorilor 
ca să le inspire milă, iar mai apoi unei ţigănci în grija căreia 
am rămas până la şase ani; femeia aceasta, cu toate că mă 
târa după ea de la un capăt la altul al ţării, nu m-a lăsat 
niciodată să duc lipsă de ceva, iar eu îi spuneam „mantă”, 
deşi îmi mărturisise până în cele din urmă că nu era mama 
mea, ci că mă cumpărase pentru doisprezece şilingi de la o 
altă femeie, care îi povestise cum ajunsesem pe mâinile ei 
şi tot ea îi spusese că numele meu e Bob Singleton, nu 
Robert, ci pur şi simplu Bob, căci se pare că niciuna din ele 
nu ştia cum fusesem botezat. 

Nu are rost să mai înşir acum îngrozitoarea spaimă a stri- 
catei ăleia de dădace care n-avusese grijă de mine şi care 
mă pierduse: nici ce pedeapsă a primit de la tatăl şi de la 
mama mea, pe drept cuvânt înfuriaţi, şi nici groaza 
acestora la gândul că singurul lor copil fusese răpit, căci eu 
n-am ştiut niciodată mai mult decât ceea ce v-am povestit, 
nici măcar cine or fi fost tata şi mama, aşa încât n-aş face 
decât o digresiune fără de rost vorbind despre aceste 
lucruri aici. 

S-a întâmplat ca buna mea mamă, tiganca, să fie 
judecată pentru vreuna din isprăvile ei mai de soi şi 


spânzurată după aceea; oricum asta s-a petrecut la o 
vârstă prea fragedă pentru mine, când încă nu mă 
desăvârşisem în apucăturile tagmei hoinare, parohia în 
seama căreia fusesem lăsat şi de care zău că nu-mi mai pot 
aduce aminte a avut desigur grijă de mine, căci primul 
lucru pe care-l ţin minte este că mergeam la o şcoală 
parohială şi că preotul mă sfătuia adesea să fiu băiat de 
treabă; şi-mi tot spunea că deşi, nu eram decât un copil 
sărac, puteam ajunge om cumsecade, numai să-mi văd de 
carte şi să-l slujesc pe Dumnezeu. 

Cred că am fost purtat adesea dintr-un oraş în altul, pro- 
babil după cum îşi disputau parohiile ultimul dintre domici- 
liile presupuse ale mamei mele. Cam în ce fel se întâmpla 
asta, eu habar n-am; dar ultimul oraş în care am fost lăsat, 
orice nume o fi avut, nu trebuie să se fi aflat departe de 
ţărmul mării, căci stăpânul unui vas prinzând drag de mine, 
a fost primul ins care m-a dus undeva în apropiere de 
Southampton, într-o localitate despre care mai târziu am 
aflat că era Bussleton, iar acolo m-a pus să fiu mereu cu 
ochii pe dulgheri şi pe oamenii care munceau la construirea 
unei corăbii a lui; iar după ce vasul a fost terminat, deşi nu 
aveam mai mult de doisprezece ani, m-a luat cu el pe 
mare, într-o călătorie spre Terra Nova. 

O duceam destul de bine şi stăpânul meu era aşa de mul- 
tumit de mine încât mă numea băiatul lui, iar eu i-aş fi spus 
tată, dar nu-mi dădea voie căci avea şi el copiii lui. L-am în- 
soţit astfel în trei sau patru călătorii şi mă făcusem băiat 
voinic, când, întorcându-ne o dată în ţară de pe țărmurile 
Terrei Nova, am fost prinşi de un vas corsar nigerian sau 
poate de un vas de război; ceea ce, dacă socoteala mea nu 
mă-nşeală, se petrecea cam prin 1659, căci, puteţi fi siguri, 
nu ţineam niciun fel de jurnal. 

Eu nu am fost prea îngrijorat de nenorocirea abătută 
asupra noastră, deşi am văzut că turcii s-au purtat sălbatic 
cu stăpânul meu, care în toiul luptei fusese rănit la cap deo 
schijă; aşa cum am spus, mie nu prea-mi păsa, până ce nu 
m-am apucat să spun ceva privitor, pe cât mi-aduc aminte, 
la purtarea cu totul neomenoasă a turcilor faţă de stăpânul 


meu, şi atunci m-au prins şi m-am bătut cumplit la tălpi cu 
o stinghie, aşa încât vreo câteva zile în şir n-am mai fost în 
stare nici să umblu şi nici măcar să mă ţin pe picioare. 

De data aceea însă soarta a ţinut cu mine, căci pe când 
piraţii navigau cu corabia noastră remorcată în chip de 
pradă şi se îndreptau spre strâmtori, prin apropiere de 
golful Cadiz, două mari vase de război portugheze au 
atacat vasul corsar, l-au făcut prizonier şi l-au dus la 
Lisabona. 

Aşa după cum nu fusesem prea îngrijorat de captivitatea 
mea, neînţelegându-i câtuşi de puţin consecinţele dacă ar fi 
fost să continue, tot astfel nu mi-am dat seama nici de în- 
semnătatea eliberării mele; de fapt, pentru mine nici n-a 
prea fost eliberare, în orice caz nu atât cât s-ar fi cuvenit, 
căci stăpânul meu, singurul meu prieten pe lume, s-a 
prăpădit la Lisabona de pe urma rănilor căpătate în luptă, 
iar eu am recăzut în starea aceea de la început, adică am 
ajuns iar muritor de foame şi, pe lângă aceasta, mă aflam şi 
într-o ţară străină, unde nu cunoşteam pe nimeni şi nici nu 
ştiam măcar un cuvânt din graiul băştinaşilor. Totuşi am 
dus-o mai bine decât m-aş fi putut aştepta; căci după ce 
toţi oamenii noştri au fost lăsaţi să plece, fiecare unde voia, 
eu, care nu ştiam încotro s-o iau, am rămas câteva zile pe 
corabie până când unul dintre ofiţeri, observându-mă, s-a 
interesat ce tot învârte pe acolo câinele acela de englez şi 
de ce nu fusese şi el coborât pe țărm. 

Eu l-am auzit şi, fără să-i înţeleg cuvintele, am ghicit to- 
tuşi ce vrea să spună şi m-am speriat groaznic; căci nu 
ştiam cum puteam face rost de o bucată de pâine; dar 
cârmaciul corăbiei, un marinar bătrân, văzând cât eram de 
amărât, a venit la mine şi, vorbind pocit englezeşte, mi-a 
spus că trebuie să plec. 

— Şi unde să mă duc? l-am întrebat. 

— Unde vrei, mi-a răspuns el. Acasă, la tine în ţară, dacă 
vrei. 

— Dar cum pot ajunge acolo? 

— Păi ce, tu n-ai nici măcar un prieten? 

— Nu, i-am răspuns, niciunul pe lume în afară de câinele 


ăsta (şi i-am arătat câinele de pe corabie care, după ce 
furase o bucată de carne, o adusese lângă mine iar eu o 
luasem şi o mâncasem), căci el mi-a dovedit prietenie, 
aducându-mi ceva să mănânc. 

— Bine, bine, îmi zise atunci bătrânul, de mâncat trebui 
să mănânci. Nu vrei să vii cu mine? 

— Ba da, răspunsei eu, cu dragă inimă. 

Pe scurt, bătrânul cârmaci m-a luat la el acasă şi s-a 
purtat cu mine îndeajuns de bine, deşi o duceam destul de 
prost; şi am locuit împreună vreo doi ani, timp în care omul 
îşi vedea de ale lui şi, în cele din urmă, a ajuns să fie ofiţer 
pe bord sau pilot sub comanda lui Don Garcia de 
Pimentesia de Carravallas, căpitan al unui galion sau 
carrack portughez, care se îndrepta spre Goa, în Indiile de 
Est; şi deîndată ce şi-a luat postul în primire, m-a dus şi pe 
mine pe bord şi m-a pus să am grijă de cabina lui în care 
strânsese din belşug băuturi, dulceţuri, zahăr, mirodenii şi 
alte merinde pentru tot timpul călătoriei, iar mai târziu 
încărca o însemnată cantitate de mărfuri europene, dantelă 
fină şi pânză de in precum şi postav, stofe de lână, ţesături 
şi altele, dându-le drept lucruri de îmbrăcăminte ale sale. 

Eram prea tânăr într-ale meseriei ca să ţin vreun jurnal 
de călătorie, cu toate că stăpânul meu, care - deşi 
portughez - era niţel artist, mă îndemna s-o fac; dar faptul 
că nu înţelegeam limba era o piedică sau cel puţin îmi 
servea de scuză, totuşi, după câtva timp, am început să mă 
uit prin hărţile şi cărţile lui: şi deoarece puteam scrie cu o 
caligrafie  mulţumitoare, pricepeam ceva latineşte şi 
prinsesem o spoială de portugheză, am căpătat şi unele 
cunoştinţe superficiale despre navigaţie, dar nu deajuns ca 
să mă susţină într-o viaţă de aventuri, cum avea să fie a 
mea. Pe scurt, am învăţat câteva lucruri practice în 
călătoria aceea cu portughezii; de fapt am învăţat să fiu un 
hoţ înrăit şi un marinar prost; şi cred că pot spune că dintre 
toate naţiunile de pe lume, portughezii sunt cei mai 
straşnici profesori în aceste două meserii. 

Am pornit în drumul nostru spre Indiile de Est, trecând 
prin apropiere de coasta Braziliei; nu că asta ar fi fost calea 


obişnuită a  corăbiilor ce navighează într-acolo; dar 
căpitanul nostru, fie că aşa socotea el de cuviinţă, fie că se 
ţinea de poruncile negustorilor, se îndreptă mai întâi în 
partea aceea, unde în golful Tuturor Sfinţilor sau, cum îi zic 
ei în portugheză, Rio de Todos los Santos, am livrat 
aproape o sută de tone de mărfuri şi am încărcat o 
însemnată cantitate de aur, precum şi câteva lăzi de zahăr 
şi şaptezeci sau optzeci de baloturi mari de tutun, fiecare 
balot cântărind cel puţin câte 50 de ocale. 

Aici, fiind cazat pe țărm, din porunca stăpânului meu, 
aveam în grijă şi treburile căpitanului, deoarece acesta mă 
văzuse plin de zei în serviciul stăpânului; iar drept 
mulţumire pentru încrederea lui nemeritată, eu am găsit cu 
cale să pun deoparte, adică să fur, vreo douăzeci de 
galbeni din aurul pe care negustorii îl încărcau pe vas, şi 
asta a fost prima mea ispravă. 

Am călătorit destul de bine de acolo până la Capul Bunei 
Speranţe; iar mie mi se dusese vestea că-s o slugă harnică 
şi tare credincioasă stăpânului meu (harnic eram eu, într- 
adevăr, dar cinstit, nici pomeneală); totuşi, ei mă credeau 
cinstit, ceea ce, în treacăt fie spus, era marea lor greşeală; 
şi tocmai ca urmare a acestei greşeli, căpitanul prinse o 
deosebită simpatie faţă de mine şi mă folosea ades pentru 
treburile lui personale; iar, pe de altă parte, ca răsplată a 
vredniciei mele care îi întrecuse aşteptările, am primit de la 
el unele favoruri. Astfel, chiar din porunca lui, am fost făcut 
un fel de ajutor de intendent pe lângă intendentul propriu- 
zis al vasului, în ceea ce privea proviziile necesitate de 
căpitan pentru masa lui personală; mai avea el şi un alt 
intendent pentru proviziile particulare, dar slujba mea era 
legată numai de ce avea nevoie căpitanul din magaziile 
corăbiei. 

Oricum, aveam astfel prilejul să mă îngrijesc mai ales de 
slujitorul stăpânului meu şi să-mi fac rost de provizii îndes- 
tulătoare, ca să pot trăi mult mai bine decât ceilalţi inşi de 
pe corabie; căpitanul poruncea să i se aducă numai rareori 
câte ceva din magaziile vasului, aşa cum am spus, dar eu 
tot mai ciupeam de acolo ba una, ba alta, făcându-mi 


singur parte. Am ajuns la Goa, în Indiile de Est, după vreo 
şapte luni de la plecarea din Lisabona şi am rămas acolo 
încă opt luni; timp în care, stăpânul meu aflându-se de 
obicei mai mult pe țărm, eu nu aveam altceva de făcut 
decât să deprind tot ce e mai rău la portughezi, care sunt 
neamul cel mai viclean şi mai destrăbălat, cel mai neruşinat 
şi crud, dintre toate câte îşi zic pe lumea asta creştine. 

Furtul, minciuna, înjurăturile şi strâmbul jurământ, adău- 
gate la destrăbălarea cea mai dezgustătoare, erau purtarea 
de toate zilele, adânc intrată în firea echipajului corăbiei 
noastre; mai trebuie adăugat că în ciuda celor mai 
nesuferite lăudăroşenii despre curajul lor, de fapt erau cei 
mai desăvârşiţi fricoşi pe care i-am întâlnit vreodată; iar 
urmările laşităţii lor erau vădite în multe ocazii. Totuşi, mai 
găseai ici-colo printre ei şi pe câte unul mai puţin rău decât 
ceilalţi; şi, deoarece soarta mă aruncase în mijlocul lor, asta 
mă făcea să am cele mai dispreţuitoare gânduri despre 
ceilalţi, aşa cum şi meritau de fapt. 

Eram ce-i drept, pe măsura tagmei lor, căci n-aveam în 
mine niciun simţ al virtuţii şi niciun sentiment religios. Nu 
auzisem niciodată prea mult despre una sau alta, în afară 
de ceea ce-mi spusese un bun paroh bătrân pe când eram 
copil de vreo opt-nouă ani, ba chiar eram pe cale să devin 
cât mai degrabă tot atât de rău cât poate fi sau a fost 
vreodată cineva. Soarta mi-a hărăzit desigur un astfel de 
început, ştiind că aveam de împlinit pe lume ceva ce nu 
putea fi dus la capăt decât de unul ca mine, în răspăr cu 
orice fel de simţ al cinstei; şi totuşi, chiar în starea aceea de 
ticăloşie înnăscută, nutream o silă atât de înrădăcinată faţă 
de dezmăţata josnicie a portughezilor, încât nu puteam 
decât să-i urăsc din toată inima, de la început şi apoi în tot 
cursul vieţii mele. Erau într-aşa hal de grosolani în stri- 
căciunea lor, atât de josnici şi de perfizi, nu numai faţă de 
străini, ci şi între ei; atât de meschin slugarnici când se 
găseau puşi în inferioritate; atât de obraznici, de cruzi şi 
tiranici când se simțeau superiori, încât era în ei ceva care 
se împotrivea cu totul felului meu de a fi. Adăugând la asta 
că e în firea lucrurilor ca un englez să urască pe un laş, 


toate la un loc mă făceau să am faţă de portughezi o silă 
aidoma aceleia pe care aş fi avut-o faţă de diavol. 

Totuşi, după cum spune proverbul englezesc: „Cel ce s-a 
suit pe corabie cu dracu' trebuie să străbată apele cu el”, 
mă aflam printre ei, şi nu-mi rămânea altceva de făcut 
decât să mă descurc pe cât puteam mai bine. Stăpânul 
meu se învoise, după cum am arătat mai sus, să îl ajut pe 
căpitan în treburile lui; dar eu, aflând mai târziu că stăpânul 
meu primea pentru aceasta de la căpitan câte o jumătate 
de galben pe lună şi că îmi trecuse şi numele în registrele 
corăbiei, mă aşteptam ca în Indii, atunci când pe vas avea 
să se plătească leafa pe patru luni, aşa cum se obişnuise 
întotdeauna, stăpânu-meu să-mi dea şi mie ceva. 

Greşeam însă, căci omul meu n-avea deloc o astfel de 
fire: mă luase pe lângă el când eram în nenorocire şi 
înţelegea să mă ţină în aceeaşi stare, câştigând cât mai 
mulţi bani pe socoteala mea; lucru pe care începusem să-l 
văd cu alţi ochi acum; căci la început credeam, văzând 
nefericirea în care mă aflam, că, mă luase de milă pe lângă 
el, şi nu mă îndoisem nicicând că, de îndată ce avea să mă 
îmbarce pe corabie, îmi va da şi mie ceva pentru slujba ce 
îndeplineam. 

El însă era, pare-se, de o cu totul altă părere; şi când am 
pus pe cineva să-i vorbească despre acest lucru, în momen- 
tul când s-au plătit simbriile pe corabie la Goa, l-a apucat o 
furie de neînchipuit şi m-a făcut câine englez, tânăr eretic şi 
a ameninţat să mă dea pe mâna Inchiziției. De fapt, din 
toate sudălmile ce se pot alcătui cu ajutorul celor douăzeci 
şi patru de litere ale alfabetului, numai eretic n-ar fi trebuit 
să-mi spună, căci, cum eu habar nu aveam despre ale 
religiei, nici măcar nu puteam deosebi un protestant de un 
papistaş sau pe vreunul din aceştia de un mahomedan, şi 
cu atât mai puţin aş fi putut fi eretic. Totuşi, n-a lipsit mult 
ca, aşa necopt cum eram, să fiu dus în faţa Inchiziției; iar 
acolo, dacă m-ar fi întrebat ce sunt, protestant sau catolic, 
aş fi răspuns DA la orice mi-ar fi spus ei mai întâi. Dacă s-ar 
fi întâmplat să mă întrebe întâi de sunt protestant, desigur 
că aş fi răspuns „DA”, iar ei ar fi făcut din mine un martir 


fără ca să ştiu de ce. 

M-a salvat însă chiar preotul de pe bord sau - cum îi 
spuneam noi - capelanul vasului, căci văzând că eram un 
băiat cu totul neştiutor în privinţa religiei şi gata să fac sau 
să spun orice mi s-ar fi cerut, preotul îmi puse câteva 
întrebări despre religie şi în faţa răspunsurilor mele atât de 
naive, îşi luă asupră-i să-i asigure pe toţi precum că aş fi un 
bun catolic; căci capelanul spera să fie el unealta mântuirii 
sufletului meu; şi-l împăca ideea că asta avea să fie pentru 
el o treabă merituoasă; aşa că a făcut din mine, într-o 
săptămână, un papistaş la fel de bun ca oricare dintre 
ceilalţi. 

Atunci i-am povestit necazul cu stăpânu-meu; cum, într- 
adevăr, mă scăpase dintr-o situaţie mizerabilă, luându-mă 
de pe bordul unui vas de război la Lisabona, şi cum îi eram 
îndatorat pentru că mă adusese pe puntea acestei corăbii: 
Şi, că, dacă m-ar fi lăsat la Lisabona, puteam muri de foame 
sau cam aşa ceva; şi de aceea eram gata să-l slujesc de 
bună-voie; dar sperasem că pentru slujba mea avea să mă 
aibă cât de cât în vedere ori să mă încunoştinţeze câtă 
vreme se aştepta el să-l mai slugăresc pe degeaba. 

Zadarnic însă, deoarece nici preotul, nici nimeni altcineva 
nu-i putea scoate din cap că eu nu-i eram slugă, ci sclav; că 
mă luase ostatec pe corabia algeriană; şi că eram de neam 
turc şi pretindeam că-s englez, numai ca să-mi obţin liber- 
tatea; şi acum voia să mă dea pe mâna Inchiziției, drept 
turc. 

Asta mă înspăimântă de mă scoase din minţi; căci nu 
aveam pe nimeni care să garanteze pentru mine ce eram 
ori de unde veneam; dar bunul Padre Antonio, ăsta-i era 
numele, mă dezvinovăţi în privinţa aceasta într-un fel care 
scăpa înţelegerii mele; a venit la mine într-o dimineaţă 
împreună cu doi marinari şi mi-a spus că veneau să mă 
caute, să cerceteze, ca să poată depune mărturie că nu 
sunt turc. Stăteam uluit şi înspăimântat în faţa lor; şi nu-i 
înţelegeam; nici nu-mi puteam închipui ce intenționau să- 
mi facă. Totuşi, dezbrăcându-mă pe de-a-ntregul, se 
arătară în curând mulţumiţi; iar părintele Antonio mă 


povâăţui să fiu liniştit, căci acuma puteau depune mărturie 
că nu sunt turc. Numai aşa am putut scăpa de această 
parte a cruzimii pe care o dovedise stăpânul meu. 

Luasem hotărârea ca pe viitor, dacă puteam, să fug de 
el; însă nu aveam nicio posibilitate să fac acest lucru acolo; 
căci nu existau în port niciun fel de corăbii ale vreunui alt 
popor din lume, în afară de două sau trei vase persane de 
la Ormuz: aşa că, dacă aş fi încercat să plec de la el, m-ar fi 
prins pe țărm şi m-ar fi adus cu forţa îndărăt pe punte; nu- 
mi rămânea deci alt leac decât răbdarea, dar stăpânul meu 
a făcut în aşa fel ca să se termine şi răbdarea cât mai 
curând; căci după cele petrecute, a început să se poarte 
ticălos de tot cu mine şi nu numai să-mi micşoreze rațiile de 
mâncare, dar să mă şi bată, şi să mă chinuiască barbar 
pentru te miri ce fleac; aşa, într-un cuvânt, viaţa mea a 
început să fie foarte nenorocită. 

Marea asprime a purtării lui faţă de mine şi neputinţa de 
a-i scăpa din gheare mi-au aprins mintea, îndreptându-mi-o 
către tot felul de răutăţi; şi, mai ales, după ce cercetasem 
cu gândul toate celelalte căi de a mă salva şi le găsisem pe 
toate fără speranţă, m-am hotărât, ce mai încoace şi-ncolo, 
să-l ucid. Cu hotărârea aceasta drăcească în cap, îmi 
petreceam zilele şi nopţile tot punând la cale cum s-o aduc 
la îndeplinire, diavolul îndemnându-mă foarte fierbinte să 
trec la faptă. Eram însă lipsit cu totul de mijloacele 
trebuitoare; căci nu aveam nici puşcă, nici spadă, nici vreo 
altă armă cu care să-l atac. Mă gândeam mai curând dacă 
n-ar fi bună otrava, dar nu ştiam de unde să fac rost, sau 
dac-aş fi ajuns s-o capăt, nu ştiam cuvântul folosit pentru 
ea în acea ţară şi nici cum să întreb de aşa ceva. 

În chipul ăsta am păcătuit, în gând faţă de el, de sute şi 
sute de ori; însă providenţa, fie de dragul său, fie de-al 
meu, îmi împiedica planurile şi niciodată n-am putut ajunge 
să trec la împlinirea dorinţei, aşa că am fost silit să trăiesc 
mai departe înlănţuit, până ce corabia, după ce îşi luase 
încărcătura, îşi deschise pânzele pornind înspre Portugalia. 

Nu pot spune nimic aici cu privire la amănuntele 
călătoriei noastre; căci, după cum v-am pomenit, nu ţineam 


jurnal; dar atâta lucru pot aminti, că, după ce ajunsesem o 
dată până la Capul Bunei Speranţe, cum îi ziceam, noi, sau 
Cabo da Bona Speranza, cum îl numesc ei, am fost împinşi 
din nou înapoi departe spre est de-o furtună violentă 
dinspre sud-vest, care ne-a ţinut şase zile şi şase nopţi 
departe de firul drumului nostru, după care, navigând 
împotriva vântului încă vreo câteva zile, am ajuns în cele 
din urmă să ancorăm pe coasta Madagascarului. 

Furtuna fusese atât de violentă, încât corabia suferise o 
mulţime de avarii şi ar fi fost nevoie de câtva timp ca să fie 
adusă în bunăstare; aşa că, apropiindu-se mai mult de 
țărm, stăpânu-meu mână corabia pe un drum foarte bun, 
unde pluteam pe o adâncime de douăzeci şi şase de 
stânjeni marini, la vreo jumătate de milă de țărm. 

Şi în timp ce corabia se afla acolo, avu loc o răscoală dez- 
nădăjduită a oamenilor, din pricina unei reduceri a raţiilor, 
şi lucrurile ajunseră la o asemenea încordare încât îl ame- 
ninţară pe căpitan că-l vor cobori pe uscat şi vor pleca 
înapoi cu corabia spre Goa. Eu doream din toată inima să 
facă acest lucru fiindcă îmi umblau prin cap numai răutăţi şi 
eram gata de orice ticăloşie. Aşa încât, deşi nu eram decât 
un băiat, cum îmi spuneau ei, totuşi am aţâţat lucrurile cât 
am putut mai mult şi m-am băgat până-ntr-atâta în belea, 
încât puţin a lipsit să n-ajung să fiu spânzurat încă din 
prima şi cea mai timpurie dimineaţă a vieţii; căci 
căpitanului îi ajunsese la ureche că exista un plan urzit de 
unii dintre oamenii echipajului ca să-l omoare; şi după ce 
reuşi, în parte cu bani şi momele, în parte cu ameninţări şi 
torturi, să-i facă pe câţiva să mărturisească amănuntele şi 
numele celor amestecați, aceştia fură prinşi pe dată, şi tot 
învinuindu-se unii pe alţii, nu mai puţin de şaisprezece inşi 
se pomeniră înhămaţi şi puşi în cătuşe, iar printre ei mă 
aflam şi eu. 

Căpitanul, disperat de primejdia ce-l ameninţa, hotărî să- 
şi curețe corabia de vrăjmaşi, astfel că ne judecă şi toţi, 
până la unu, furăm condamnaţi la moarte. Eram prea tânăr 
ca să-mi pot da seama de felul cum s-a petrecut judecata 
aceea, dar intendentul şi unul dintre canonieri fură 


spânzurați pe loc, iar eu cu ceilalţi urma să ne aşteptăm la 
acelaşi lucru. Nu-mi aduc aminte cât de îngrijorat voi fi fost 
în privinţa soartei mele, ţin minte doar că am plâns din cale 
afară; căci pe atunci ştiam prea puţine despre lumea 
aceasta şi absolut nimic despre lumea cealaltă. 

Totuşi, căpitanul se mulţumi să le facă de petrecanie 
celor doi: iar pe câţiva din ceilalţi, în urma umilei lor 
supuneri şi a făgăduielilor de bună purtare pe viitor, îi iertă; 
se porunci însă ca un număr de cinci, printre care mă 
găseam şi eu, să fie duşi la țărm, pe insulă, şi părăsiţi 
acolo. Stăpânu-meu, se folosi de toată trecerea pe care o 
avea la căpitan ca să fiu iertat, dar nu putu obţine ce dorea, 
fiindcă cineva îi povestise căpitanului că eu eram unul 
dintre cei ce fuseseră aleşi să-l ucidă; şi când stăpânu-meu 
îşi exprimă dorinţa ca, dacă s-ar putea, să nu fiu părăsit la 
țărm, căpitanul îi răspunse că n-aveam decât să rămân pe 
corabie, dacă aşa dorea el, dar în cazul acesta urma să fiu 
spânzurat; încât stăpânu-meu putea alege pentru mine ce 
credea că ar fi mai nimerit. Căpitanul era, pare-se, foc de 
supărat că eram şi eu vârât în banda trădătorilor, din cauză 
că el se purtase atât de binevoitor cu mine şi mă alesese 
să-l servesc, aşa cum v-am povestit mai înainte; şi poate că 
asta l-a şi îndemnat să-i ofere stăpânului meu o alegere 
atât de aspră, fie să mă lase pe țărm, fie să mă spânzure 
pe puntea corăbiei; de fapt, dacă stăpânu-meu ar fi ştiut 
într-adevăr câtă bunăvoință aveam faţă de el, apoi chiar că 
n-ar fi mai stat prea mult la îndoială ce să aleagă pentru 
mine; căci mă hotărâsem cu toată îndârjirea să mă răzbun, 
de îndată ce aş fi avut prilejul. A fost, aşadar, o îndurare 
cerească pentru mine, că m-a ferit să-mi pătez mâinile cu 
sângele lui şi cred că asta m-a făcut să fiu apoi mai blând 
când era vorba de vărsare de sânge, decât aş fi fost 
altminteri. Cât despre faptul că eu eram cel care ar fi 
trebuit să-l omoare pe căpitan, în privinţa asta am fost 
nedreptăţit, căci nu eu fusesem alesul, ci tocmai unul dintre 
cei iertaţi, vinovatul având norocul să nu se descopere 
acest amănunt. 

Acum urma să încep o viaţă bazată pe propriile mele 


puteri, lucru pentru care eram foarte prost pregătit; aveam 
o purtare într-adevăr de destrăbălat, fiind îndrăzneţ şi 
afurisit când eram la stăpân, iar acum cu totul nepregătit 
pentru libertate; şi mă dovedeam gata de orice ticăloşie, 
atât cât se poate presupune că e înclinat spre ticăloşii un 
tânăr căruia nu i s-a sădit niciodată în minte vreun gând 
sănătos. N-aveam niciun fel de educaţie, aşa cum aţi mai 
auzit, iar puţinele întâmplări ale vieţii prin care trecusem 
fuseseră pline de primejdii şi de situaţii disperate; eram 
însă atât de tânăr, ori atât de neghiob, încât nu ştiam nici 
ce-i mâhnirea, nici frica, deoarece nu bănuiam unde duc 
toate astea şi ce urmări pot avea. 

Acest fel de a fi, nesocotit şi nepăsător, purta de fapt în 
sine o fericire, căci mă făcea îndrăzneţ şi gata de orice ne- 
săbuinţă, ferindu-mă de regretul care, altminteri, ar fi tre- 
buit să mă cuprindă, când mă pomeneam în vreo 
încurcătură; o atare nerozie ţinea pentru mine loc de 
fericire, căci îmi lăsa gândurile slobode să caute mijloacele 
de scăpare şi izbăvire din nenorocirea în care mă aflam, 
oricât ar fi fost ea de mare, pe când ceilalţi tovarăşi de 
nefericire se simțeau atât de doborâţi de frica şi 
amărăciunea lor, încât se lăsau pradă deznădejdii şi nu se 
gândeau decât că vor pieri, că au să moară de foame, că 
vor fi sfâşiaţi de fiare sălbatice, omorâţi şi mâncaţi poate de 
canibali; ori se lăsau năpădiţi de alte asemenea gânduri. 

Eu nu eram decât un tânăr de şaptesprezece sau 
optsprezece ani; dar aflând care urma să-mi fie soarta, m- 
am supus fără niciun semn de descurajare; am întrebat însă 
ce spunea stăpânu-meu despre asta şi povestindu-mi-se că 
se folosise de toată trecerea lui ca să mă poată salva şi 
cum îi răspunsese căpitanul, că trebuia ori să cobor pe 
țărm, ori să fiu spânzurat pe punte, cum îi era mai pe plac, 
mi-am pierdut orice speranţă de a mai fi primit înapoi. În 
sinea mea nu-i eram prea recunoscător stăpânului meu că 
stăruise la căpitan pentru mine, ştiind că o făcea nu atât 
din bunăvoință în ceea ce mă privea, cât dintr-o bunăvoință 
faţă de el însuşi; adică pentru ca să nu-şi piardă câştigul 
agonisit prin mine şi care se ridica la vreo şase dolari pe 


lună, punând la socoteală şi ceea ce primea de la căpitan în 
schimbul serviciilor mele. 

Când am auzit că stăpânul meu părea atât de binevoitor, 
am întrebat dacă nu mi s-ar putea îngădui să-i vorbesc, şi 
mi-au răspuns că asta ar fi cu putinţă, numai dacă ar voi să 
coboare el la mine, fiindcă eu nu aveam voie să urc pe 
punte; aşa că atunci când mi-am arătat dorinţa de a i se 
aduce la cunoştinţă stăpânului meu să vină jos la mine, şi 
când el a venit, i-am căzut în genunchi şi l-am rugat să-mi 
ierte tot ce făcusem împotriva voinţei sale; şi, cu adevărat, 
hotărârea ce luasem de a-l ucide îmi apăsa greu pe 
conştiinţă în acel moment, aşa că eram cât pe-aci să i-o 
mărturisesc şi să-l rog să mă ierte, dar m-am stăpânit; mi-a 
spus că făcuse tot ce putea ca să obţină de la căpitan 
iertarea mea, dar n-a fost cu putinţă: şi nu ştia nicio altă 
cale pentru mine decât să am răbdare şi să mă supun 
soartei; iar dacă avea să se întâmple ca el să ajungă să 
stea de vorbă cu oamenii de pe vreo corabie de aceeaşi 
nație cu ei, la Cap, apoi se va strădui să-i trimită să vină 
aici la țărm şi să ne ia cu dânşii, dacă ne-or mai găsi. 

Atunci m-am rugat să mi se îngăduie să-mi iau hainele cu 
mine pe țărm. Imi răspunse că-i era teamă că voi avea prea 
puţină nevoie de haine, deoarece nu vedea cum am putea 
rezista multă vreme pe insulă şi auzise că locuitorii insulei 
(deşi nu avea niciun motiv să facă o astfel de presupunere), 
erau canibali sau mâncători de oameni, iar nouă nu ne va fi 
cu putinţă, să trăim printre ei; i-am spus că nu mă temeam 
atât de mult de asta, cât mă temeam să nu mor de foame 
din lipsă de alimente; cât despre faptul că locuitorii erau 
canibali, părerea mea era că mai curând am putea să-i 
mâncăm noi pe ei, decât ei pe noi, dacă am fi în stare să 
ajungem a pune mâna pe dânşii; dar eram tare îngrijorat, i- 
am mărturisit, de faptul că nu aveam la noi niciun fel de 
arme cu care să ne apărăm, şi acum nu mă mai rugam de 
nimic altceva, decât să-mi dea o puşcă şi o sabie, ceva 
pulbere şi niscai gloanţe. 

El zâmbi; răspunse că toate astea n-ar însemna nimic 
pentru noi, deoarece era cu neputinţă să ne închipuim că 


am fi în stare să ne salvăm vieţile în mijlocul unui popor 
atât de numeros şi de disperat cum erau oamenii cei de pe 
insulă. l-am spus că totuşi măcar la atâta ne-ar ajuta, că n- 
am fi mâncaţi sau nimiciţi dintr-odată; aşa încât tare m-am 
rugat pentru o puşcă. În cele din urmă, mi-a spus că nu ştie 
dacă i-ar îngădui căpitanul să-mi dea o puşcă, şi că dacă 
nu-i îngăduie, de la el n-ar îndrăzni să facă una ca asta; dar 
îmi făgădui să-şi folosească trecerea pe care o avea ca să 
obţină pentru mine ceea ce doream, şi aşa şi făcu, iar a 
doua zi îmi trimise o puşcă şi ceva muniții, dar îmi spuse de 
căpitan că nu admitea să ni se predea muniţiile, până ce nu 
vom fi fost cu toţii părăsiţi pe țărm şi până ce el nu va fi 
gata să întindă pânzele. Dar îmi trimise şi puţinele haine pe 
care le aveam pe corabie şi care, de fapt, nu erau prea 
mare lucru. 

Două zile mai târziu am fost coborâţi cu toţii pe țărm; cei- 
lalţi tovarăşi de osândă, auzind că eu aveam o puşcă, ceva 
pulbere şi nişte gloanţe, cerură voie să ia şi ei aşa ceva, 
ceea ce li se îngădui; şi astfel, am fost părăsiţi acolo pe 
țărm, să ne descurcăm cum om putea. 

În primele clipe ale sosirii noastre pe insulă, am fost 
peste măsură de îngroziţi la vederea barbarilor ale căror 
chipuri ni se păreau şi mai îngrozitoare decât în realitate, 
din pricina istorisirilor auzite de la marinari; dar când am 
ajuns să stăm de vorbă cu ei, am constatat că nu erau 
canibali, aşa cum ni se spusese, sau în orice caz nu dintre 
aceia care să se repeadă cât ai clipi la noi şi să ne înfulece 
pe loc; ci oamenii au venit şi s-au aşezat jos lângă noi, s-au 
minunat mult de hainele şi de armele noastre şi au făcut 
semne că vor să ne dea câte ceva de mâncare, din ceea ce 
aveau şi ei, la început numai rădăcini şi plante scoase din 
pământ, dar după aceea ne-au adus şi păsări şi carne din 
belşug. 

Asta i-a încurajat foarte mult pe ceilalţi patru oameni 
care erau cu mine, căci puţin mai înainte fuseseră cu totul 
deznădăjduiţi; acum însă, începură să se arate foarte 
familiari cu ei şi le făcură semne, că dacă or să se poarte 
blând cu noi, aveam să rămânem să locuim împreună cu 


dânşii, lucru de care au părut bucuroşi, cu toate că ştiau 
prea puţin despre nevoia care ne împingea să facem asta, 
sau cât de mult ne temeam de ei. 

Totuşi, gândindu-ne mai bine, ne-am hotărât să nu 
rămânem prin părţile acelea decât atâta timp cât corabia 
va pluti în golf, iar apoi, făcându-i să creadă că plecasem cu 
corabia, aveam să ne ducem şi să ne aşezăm, dacă s-o 
putea, undeva unde nu se zăreau niciun fel de locuitori şi 
astfel să trăim cum s-o întâmpla ori să aşteptăm - cine ştie 
- trecerea vreunei corăbii care ar putea fi împinsă spre 
coastă, aşa cum fusesem şi noi. 

Corabia ce ne coborâse rămase în continuare pe acolo 
încă două săptămâni, pentru ca să-şi repare avariile 
suferite cu ocazia ultimei furtuni şi să încarce lemne şi apă; 
în acest timp, barca venind des la țărm, cei aflaţi pe ea ne 
aduceau diferite gustări, iar băştinaşii crezând că noi 
aparţinem fireşte vasului, erau destul de cuviincioşi. 
Locuiam într-un fel de cort pe țărm, sau mai degrabă într-o 
colibă, pe care ne-o făcusem din crengi de copaci, iar 
noaptea ne retrăgeam uneori într-o pădurice, puţin mai 
îndepărtată din calea lor, ca să-i facem să creadă că ne-am 
întors pe puntea vasului. Totuşi, i-am găsit destul de 
sălbatici, de şireţi şi de ticăloşi în felul lor, arătându-se 
cuviincioşi numai de frică şi de aceea am ajuns la concluzia 
că, după ce va fi plecat corabia, aveam să le cădem curând 
în mâini. 

Înțelegerea acestui lucru îi frământa pe tovarăşii mei de 
suferinţă până la disperare; iar unul dintre ei, un dulgher, în 
nebunia ce-l apucase, înotă în timpul nopţii până la corabie, 
deşi se afla în clipa aceea la distanţă de o leghe pe mare, şi 
zbieră într-un chip atât de vrednic de milă cerând să fie 
primit înapoi pe vas, încât căpitanul se înduplecă în cele din 
urmă şi-l primi îndărăt, cu toate că-l lăsă să înoate în apă 
trei ore înainte de a se învoi să-l ierte. 

După asta, în condiţiile unei supuneri pline de umilinţă, 
căpitanul îl primi şi, într-un cuvânt, stăruința acelui om 
(care se rugase atâta să fie primit îndărăt, chiar dacă ar fi 
fost să-l spânzure de îndată ce-l vor fi avut pe punte), 


fusese atât de cumplită, încât nu i se putuse rezista; căci, 
după ce înotase atâta vreme jur împrejurul vasului, n-ar 
mai fi fost în stare să ajungă înapoi la țărm; şi căpitanul 
văzu prea bine că omul trebuia să fie luat pe bord, sau - 
altminteri - lăsat să se înece, iar toţi cei de pe corabie 
dovedindu-se gata să jure pentru buna lui purtare pe viitor, 
căpitanul se îmblânzi în cele din urmă şi dulgherul fu luat 
pe punte, însă mai mult mort decât viu, din pricină că 
stătuse în apă atât de multă vreme. 

După ce omul fu primit, el nu încetă o clipă să-l bată la 
cap pe căpitan şi pe toţi ceilalţi ofiţeri, cu privire la noi, cei 
lăsaţi pe țărm; dar de la început până la sfârşit căpitanul se 
arătă neîndurător; când veni timpul să se facă pregătirile 
de întins pânzele şi când se dădu ordinul de ridicat bărcile 
pe corabie, toţi marinarii într-un singur grup se urcară până 
la balustrada dunetei unde se găsea căpitanul împreună cu 
câţiva dintre ofiţerii săi şi, delegându-l pe şeful de echipaj 
să vorbească în numele lor, acesta se apropie, căzu în 
genunchi la picioarele căpitanului, şi îl rugă în cel mai umil 
chip cu putinţă, să-i primească înapoi pe corabie pe cei 
patru oameni, oferindu-se să răspundă de lealitatea lor, ori 
să-i ţină în lanţuri până vor ajunge la Lisabona şi acolo să 
fie predati justiţiei, mai curând decât - cum spunea el - să-i 
lase să fie ucişi de barbari sau sfâşiaţi de fiarele sălbatice. 
Trecu multă vreme până ce căpitanul să-l bage în seamă 
cât de cât, dar când o făcu, porunci ca şeful de echipaj să 
fie prins şi ameninţă să-l lege de cabestan pentru că 
vorbise în sprijinul osândiţilor. 


CAPITOLUL II 


Marinarii intervin să fim luaţi pe bord - La 
refuzul căpitanului, douăzeci şi trei dintre 
ei, bine înarmați, părăsesc corabia şi vin 
la noi pe țărm - învoieli cu băştinaşii - 
Facem un canoe ca să ne salvăm - După 
felurite aventuri, pornim pe apă - 


Văzând atâta neînduplecare, unul dintre marinari, mai în- 
drăzneţ decât ceilalţi, dar totuşi cu întreg respectul posibil 
faţă de căpitan, îl imploră pe Înălţimea sa, cum îi spunea el, 
să binevoiască a le îngădui la încă vreo câţiva dintre ei să 
se ducă la țărm şi să moară acolo împreună cu tovarăşii lor 
sau, dacă va fi cu putinţă, să-i ajute a face faţă sălbaticilor. 
Căpitanul, mai degrabă întărâtat decât intimidat de ceea ce 
se întâmpla, veni la bara dunetei şi, vorbindu-le cu multă 
prudenţă oamenilor (căci, dacă le-ar fi vorbit aspru, două 
treimi dintre ei, de nu chiar toţi, ar fi părăsit corabia), le 
spuse că fusese obligat la această măsură severă atât 
pentru siguranţa lor cât şi pentru a lui: că răzmeriţa pe 
bordul unei corăbii însemna acelaşi lucru ca şi trădarea într- 
un palat regal şi că el nu putea răspunde faţă de 
proprietarii şi funcţionarii lui, încredinţând corabia şi 
mărfurile date în grija sa unor oameni care nutriseră 
gânduri dintre cele mai rebele şi mai negre; că ar fi dorit 
din inimă ca ei să fi fost pe țărm oriunde în altă parte, 
unde s-ar fi găsit într-o mai mică primejdie din partea 
sălbaticilor; că dacă el ar fi avut de gând să le facă de 
petrecanie, ar fi putut tot atât de bine să-i execute pe bord, 
ca şi pe ceilalţi doi; că ar fi vrut să se fi întâmplat asta în alt 
colţ de lume, unde i-ar fi stat la îndemână să-i predea 
justiţiei civile sau ar fi putut să-i lase printre creştini; dar că 
era mai bine să fie puse în primejdie vieţile lor decât viaţa 


lui şi siguranţa vasului; şi că deşi nu ştia să fi meritat atâta 
rău din partea vreunuia dintr-înşii, încât ei să voiască mai 
degrabă să plece de pe corabie decât să-şi facă datoria, 
totuşi, dacă unii sau alţii erau hotărâți să procedeze astfel 
în cazul când el nu consimţea să ia pe bord o bandă de 
trădători, care - după cum o dovedise în faţa tuturora - 
conspiraseră să-l ucidă, atunci desigur că nu avea să-i 
împiedice şi nici, pentru moment, nu le va lua în nume de 
rău stăruința, dar - chiar de-ar fi să nu rămână nimeni pe 
corabie în afara lui, tot nu avea să consimtă niciodată să-i 
ia pe bord. 

Această cuvântare aşa de bine ticluită era în sine atât de 
rezonabilă, şi a fost rostită cu atâta sânge rece şi totuşi atât 
de îndrăzneţ încheiată cu o concluzie negativă, încât cea 
mai mare parte a oamenilor s-au lăsat convinşi pentru 
moment; totuşi, cum cuvântarea îi împărţise în mici grupuri 
n opoziții, oamenii nu se liniştiseră timp de câteva ore; 
deoarece şi vântul se domolise pe înserat, căpitanul ordonă 
să nu se ridice ancora până a doua zi dimineaţa. 

In aceeaşi noapte, douăzeci şi trei de inşi, printre care se- 
cundul canonierului, ajutorul de chirurg şi doi dulgheri, 
adresându-se secundului de vas, îi spuseră că deoarece 
căpitanul le dăduse voie să plece pe țărm la camarazii lor, 
ei rugau să i se comunice a nu le lua în nume de rău că 
erau dornici să meargă şi să moară alături de aceia şi că 
gândeau că într-o asemenea situaţie disperată nici n-ar 
putea face altceva, decât să li se alăture; fiindcă, dacă 
exista vreun mijloc de a le salva vieţile, acela nu era altul 
decât a le spori numărul, făcându-i astfel îndeajuns de 
puternici ca să se poată ajuta unul pe celălalt şi să se poată 
apăra contra sălbaticilor, până când vor putea fi în măsură, 
cine ştie, cândva, să afle niscai soluţii de a scăpa de acolo 
şi de ajunge iarăşi la ei în ţară. 

Secundul le răspunse în câteva cuvinte că personal nu în- 
drăzneşte să comunice căpitanului asemenea veşti şi 
regretă că n-au avut faţă de dânsul mai mult respect, încât 
să nu-i fi propus transmiterea unui astfel de mesaj; dar 
dacă sunt hotărâți cu tot dinadinsul să întreprindă această 


acţiune, el îi sfătuieşte ca în dimineaţa următoare, în zori, 
să ia şalupa şi, de vreme ce primiseră încuviințarea, să 
plece lăsând în urmă o scrisoare cuviincioasă pentru 
căpitan, în care să-l roage să-şi trimită oamenii lui la țărm, 
după şalupă, angajându-se ca s-o înapoieze în chip cinstit, 
iar secundul le făgădui la rândul lui să le păstreze taina. 

Aşadar, cu o oră înaintea revărsatului de ziuă, cei 
douăzeci şi trei de oameni - fiecare dintr-înşii având câte o 
flintă, un cutlass!, câteva pistoale, trei halebarde ori sulițe 
scurte şi o bună rezervă de pulbere şi gloanţe - fără alte 
provizii decât vreo douăzeci şi cinci de kilograme de pâine - 
în schimb cărându-şi cu ei toate lăzile cu haine, unelte, cărţi 
şi câte altele, s-au îmbarcat pe tăcute, fără a prinde 
căpitanul de veste decât după ce fugarii erau la jumătatea 
drumului care-i despărţea de țărm. 

De cum a auzit ce se întâmplă, căpitanul a trimis după 
ajutorul de canonier (în momentul acela canonierul şef era 
bolnav la el în cabina) şi i-a dat porunca să tragă în ei; dar 
spre amărăciunea lui, secundul, plecase cu fugarii, căci era 
şi el dintre ai lor; şi de fapt numai datorita lui putuseră 
pune mâna pe atâtea arme şi muniții. Când află căpitanul 
cum stăteau lucrurile şi că nu mai era nimic de făcut, se 
mai domoli şi, fără să mai stăruie mult, îi chemă pe oamenii 
câţi mai rămăseseră, le vorbi cu blândeţe le spuse că era 
foarte mulţumit de priceperea şi credincioşia lor, a celor 
rămaşi, la bord; că avea să le împartă lor, în chip de 
încurajare, şi salariile oamenilor care plecaseră; de 
asemenea că pentru el era o mare satisfacţie că vasul 
scăpase de o gloata de răzvrătiți ce nu avuseseră nici cea 
mai mică pricină de nemulţumire. 

Oamenii păreau foarte satisfăcuţi şi mai cu seamă 
făgăduiala că vor primi salariile celor plecaţi însemna 
pentru ei foarte mult. 

După aceea, scrisoarea lăsată de fugari a fost înmuiată 
căpitanului chiar de către servitorul său, căruia - după cât 
se părea - o încredinţaseră. Scrisoarea cuprindea cam 
aceleaşi lucruri pe care i le spuseseră secundului şi pe care 


1 Cuţit de abordare. 


acesta refuzase a le transmite din partea lor; numai că la 
sfârşitul scrisorii îi declarau căpitanului că, deoarece le era 
lipsit gândul de vreo intenţie necinstită, nu luaseră cu 
dânşii nimic din ceea ce nu le aparţinea, afară doar de 
câteva arme şi muniții, absolut necesare pentru a se apăra 
contra sălbaticilor, cât şi ca să vâneze păsări ori animale 
sălbatice pentru hrană, ca nu cumva să piară de foame; şi 
deoarece li se datorau drept simbrie sume însemnate, ei 
sperau că le va îngădui ca armele şi muniţiile să fie trecute 
în contul lor. li mai spuneau că, în ceea ce priveşte şalupa 
corăbiei, pe care o luaseră ca să-i ducă la țărm, ştiau câtă 
nevoie are de ea şi doreau să i-o restituie; aşa că dacă 
binevoieşte să trimită după ea, aveau s-o predea în chip 
cinstit oamenilor săi, fără a încerca să aducă vreo vătămare 
vreunuia dintre cei trimişi s-o ia în primire, şi fără a se 
strădui în vreun fel să-i convingă ori să-i poftească pe 
careva dintr-înşii de a rămâne cu ei; iar la sfârşitul scrisorii, 
se rugau de căpitan cu toată umilinţa cuvenită ca, pentru 
apărarea şi siguranţa vieților lor, să binevoiască a le trimite 
un butoiaş cu pulbere şi ceva muniții şi să le încuviinţeze a- 
şi păstra catargul şi pânza bărcii, pentru că, dacă le va sta 
în puteri, să-şi facă vreun soi de barcă, şi să poată porni pe 
mare ca să se salveze în ce parte a lumii o să-i îndrepte 
soarta. 

La toate acestea, căpitanul care prin cele rostite 
câştigase o mare autoritate asupra celorlalţi oameni ai săi 
şi părea foarte calm în privinţa liniştii generale, deoarece 
era foarte adevărat că, dintre rebeli, cei mai înverşunaţi 
plecaseră, ieşi pe puntea din spate a vasului şi adunându-i 
pe toţi, le aduse la cunoştinţă cuprinsul scrisorii; le spuse 
oamenilor că, deşi nu meritau atâta omenie din partea sa, 
totuşi el nu voia să-i expună pe fugari mat mult decât 
voiseră ei înşişi să se expună şi era dispus să le trimită 
ceva muniții; şi cu toate că nu ceruseră decât un butoiaş de 
pulbere, el avea să le trimită două butoiaşe precum şi alice, 
ori plumb şi tipare de turnat gloanţe, într-o cantitate 
potrivită, şi ca să-i facă să vadă că era mai omenos cu ei 
decât o meritau, porunci să li se trimită pe deasupra, un 


butoi cu arrack? şi un mare paner cu pâine, ca provizii, până 
când aveau să fie în stare să se aprovizioneze singuri. 

Restul oamenilor aplaudară generozitatea căpitanului şi, 
la rândul lor, fiecare dintr-înşii ne trimise câte ceva; pe la 
ceasurile trei după amiază, veni la țărm o pinassă şi ne 
aduse toate aceste lucruri, de care ne-am bucurat foarte, 
iar noi am înapoiat şalupa după cum ne înţeleseserăm; cât 
despre oamenii care au venit cu pinassa căpitanul îi alesese 
pe aceia de care era sigur că n-ar fi fost în stare să treacă 
de partea noastră, şi, totodată le dăduse ordine hotărâte să 
nu cumva să aducă pe careva din noi îndărăt pe bord, sub 
pedeapsa cu moartea; şi, într-adevăr şi unii şi alţii ne-am 
respectat cuvântul dat, aşa că nici noi nu le-am cerut să 
rămână, nici ei nouă să plecam. 

Eram acum o destul de numeroasă ceată, în total două- 
zeci şi şapte de oameni, straşnic înarmaţi şi aprovizionaţi 
cu de toate, afară de alimente; aveam printre noi doi 
dulgheri, un canonier şi - ceea ce făcea cât întreg avutul 
nostru - un chirurg sau doctor, adică de fapt pe-un fost 
asistent al unui chirurg la Goa, îmbarcat supranumerar pe 
vas. Dulgherii îşi aduseseră cu ei toate sculele, doctorul 
venise cu toate instrumentele şi medicamentele, aşa că - 
toţi la un loc - aveam de fapt o mulţime de bagaje, cel 
puţin puse laolaltă, deoarece unii din noi, în afară de 
hainele de pe ei, nu prea se puteau mândri cu nimic 
altceva, iar printre aceştia mă aflam şi eu; dar eu 
dispuneam de ceva ce lipsea oricăruia dintre ceilalţi, adică 
de cei douăzeci şi doi de galbeni de aur furaţi în Brazilia şi 
două monede de câte opt. Cele două monede de opt le-am 
arătat, ba le-am arătat şi un galben, dar nu mai mult, încât 
niciunul din ei n-a bănuit vreodată că aş fi avut mai mulţi 
bani, deoarece eram cunoscut ca băiat sărac, luat de milă, 
aşa după cum ştiţi, şi tratat ca un sclav, atât cât putea fi de 
rău tratat un sclav de către crudul meu stăpân, cârmaciul. 

E uşor de închipuit că noi patru, cei care fusesem părăsiţi 
la început, eram bucuroşi acum de venirea celorlalţi, dar ce 
spun eu, ne simţeam într-al nouălea cer de bucurie, deşi la 


2 Alcool obţinut prin fermentarea orezului ori frunzelor de cocotier. 


început ne-am cam speriat şi am crezut că veneau să ne ia 
înapoi ca să ne spânzure; dar ei se apucaseră să ne 
convingă repede că se găseau în aceeaşi situaţie ca şi noi, 
cu singura deosebire că-şi aleseseră singuri soarta, pe când 
soarta noastră ne fusese impusă. 

Prima veste pe care ne-au adus-o, după ce ne-au povestit 
pe scurt plecarea lor, a fost că dulgherul nostru era pe 
bord, dar cum ajunsese până acolo nu ne puteam închipui, 
căci o ştersese de la noi pe furiş şi nu înţelegeam cum de 
fusese în măsură să înoate atât de bine încât să se 
aventureze până la corabia care se afla la o distanţă aşa de 
mare; ba chiar nici nu bănuisem că se pricepe cât de cât să 
înoate şi neştiind ce să mai credem despre cele întâmplate, 
ne-am închipuit că trebuie să se fi rătăcit prin pădure şi că 
o fi fost mâncat de animale sau că a picat în mâinile 
băştinaşilor şi l-au ucis: iar aceste gânduri ne umpleau de 
tot felul de temeri cu privire la faptul că poate cândva o 
soartă asemănătoare ne-ar fi fost dată şi nouă, adică să 
cădem mai curând sau mai târziu în mâinile locuitorilor 
insulei. 

Auzind însă cum anevoie-anevoie fusese totuşi primit din 
nou pe bordul vasului, ne-am simţit mult mai împăcaţi 
decât înainte. 

Şi fiind - precum am spus - în mai mare număr acum şi 
în situaţia de a ne putea apăra, cel dintâi lucru pe care l-am 
făcut a fost să ne legăm între noi că, orice s-ar întâmpla, nu 
ne vom despărţi, unii de alţii, ci vom trăi laolaltă şi vom 
muri împreună; că orice vânat bun de mâncat am ucide o 
să-l împărţim cu toţii; şi că în toate cele, ne va călăuzi pă- 
rerea majorităţii şi n-o să stăruim nicicum asupra 
hotărârilor noastre proprii dacă majoritatea va fi împotriva; 
că vom numi dintre noi un căpitan care să ne conducă 
atâta vreme cât îi va fi voia; că atâta timp cât o fi în funcţie, 
o să-l ascultăm fără şovăire, sub semnul pedepsei cu 
moartea; şi că fiecare pe rând o să fie şef, dar căpitanul nu 
va putea nicidecum să acţioneze în nicio împrejurare fără 
avizul celorlalţi, ci numai după hotărârea majorităţii. 

După ce am stabilit aceste rânduieli, ne-am hotărât să 


luăm unele măsuri privitoare la hrana noastră şi să 
discutam cu locuitorii insulei în privinţa aprovizionării; cât 
despre hrană, ei ne-au fost la început foarte folositori, dar 
în curând ne-am săturat de dânşii, văzându-i un fel de 
oameni ignoranţi, lacomi, grosolani, mai răi decât locuitorii 
altor ţări pe care le întâlnisem; şi în curând ne-a fost 
limpede că de fapt grosul celor de trebuinţă urma să ni-l 
procurăm cu ajutorul puştilor, vânând căprioare şi pasări de 
toate soiurile, de care acel ţinut era îmbelşugat. 

Am constatat că băştinaşii nu se tulburau prea mult şi nu 
se sinchiseau de noi; nici nu se interesau sau poate nici nu 
ştiau dacă avem să rămânem cu ei ori ba, şi cu atât mai pu- 
ţin îi preocupa că vasul nostru plecase de tot, lepădându-ne 
acolo, aşa cum de fapt era cazul, căci a doua zi dimineaţă, 
după ce trimisesem înapoi şalupa, corabia a pornit-o spre 
sud-est şi după patru ore a dispărut din privirile noastre. 

In ziua următoare, doi dintre noi s-au adâncit înăuntrul 
acelui ţinut, apucând un drum, iar alţi doi au luat alt drum, 
să vadă pe ce fel de meleaguri ne aflăm; şi în curând am 
descoperit că locurile erau foarte plăcute, roditoare şi bune 
de trăit în cuprinsurile lor; dar, precum am spus înainte, 
ţinutul era locuit de o adunătură de fiinţe pe care cu greu le 
puteai numi „omeneşti” ori în stare de a deveni sociabile în 
vreun fel oarecare. 

Am descoperit că insula era plină de vite şi de roade; 
însă dacă ne puteam sau nu aventura ca să le luăm de pe 
unde se găseau, asta nu mai ştiam; şi cu toate că aveam 
mare nevoie să facem rost de provizii, nu ne-ar fi venit bine 
să asmuţim dintr-o dată asupră-ne un întreg popor de dia- 
voli şi de aceea unii din grupul nostru se învoiră să încerce 
a vorbi cu careva dintre localnici, dacă se putea, ca să 
vedem cum trebuia să ne purtăm cu ei. Unsprezece dintre 
oamenii noştri, bine înarmaţi şi echipați pentru apărare, se 
înhumară la această treabă. Ei ne-au adus vestea că 
văzuseră câţiva băştinaşi care au părut foarte cuviincioşi 
faţă de dânşii, dar destul de timizi şi de speriaţi văzându-le 
puştile: era uşor de priceput că băştinaşii ştiau ce erau 
puştile şi la ce foloseau. 


Le-au făcut semne să le dea ceva hrană, iar băştinaşii s- 
au dus şi au adus felurite ierburi şi rădăcini, şi de asemeni 
ceva lapte; era vădit lucru însă că nu aveau de gând să le 
dea, ci să le vândă, făcând semne că vor să ştie ce puteau 
căpăta din partea alor noştri. 

Oamenii noştri au rămas încurcaţi, căci nu aveau nimic 
de oferit; totuşi, unul dintre ei scoase un cuţit şi-l arătă, iar 
lor le plăcu atât de mult, încât erau gata să se încaiere în 
lege pentru acel cuţit; văzând una ca asta, marinarul a vrut 
să facă o bună afacere cu pofala sa de cuţit şi tot lungindu- 
se la tocmeală, unii i-au oferit rădăcini, iar alţii lapte; în cele 
din urmă, unul i-a adus în schimbul cuţitului o capră, pe 
care marinarul a luat-o. Atunci un altul dintre oamenii noştri 
le-a arătat alt cuţit, însă băştinaşii nu aveau nimic destul de 
bun de dat în schimb, şi atunci unul dintr-înşii a făcut 
semne că se duce şi el şi va veni cu ceva, aşa că oamenii 
noştri au stat vreme de trei ceasuri în aşteptarea întoarcerii 
lui, până ce într-adevăr a revenit cu o văcuţă măruntă şi 
grasă, cu carne bună pe ea, pe care a dat-o în schimb. 

Era o afacere bună, însă nenorocirea noastră era că nu 
deţineam niciun fel de marfă, căci de cuțite aveam tot 
atâta nevoie cât şi ei şi dacă n-am fi fost disperaţi de lipsa 
de hrană şi tare nevoiţi de a căpăta ceva de mâncare, ai 
noştri nu s-ar fi despărţit de cuţitele lor. 

Totuşi, peste câtva timp am descoperit că pădurile erau 
pline de vieţuitoare pe care le puteam ucide ca să ne 
hrănim şi asta fără să ne facem vinovaţi faţă de ei; aşa că 
oamenii se duceau zi de zi la vânătoare şi niciodată nu 
dădeau greş, omorând câte o vietate de un fel sau altul; în 
ceea ce-i privea pe băştinaşi, noi nu aveam mărfuri de dat 
în schimb, cât despre bani, tot ce aveam la un loc nu ne-ar 
fi ajuns ca să ne hrănim cine ştie câtă vreme; totuşi, am 
convocat un consiliu general ca să vedem care ne erau 
banii şi să-i punem pe toţi laolaltă, ca să ne ajungă cât mai 
mult cu putinţă; când a venit rândul meu, am scos un 
galben şi cei doi dolari despre care v-am mai vorbit înainte. 

M-am aventurat să le-arăt acel galben, ca să nu mă dis- 
preţuiască prea din cale afară că adăugam atât de puţin la 


rezerva generală şi ca să nu aibă pretenţia să mă 
percheziţioneze; şi s-au dovedit foarte cumsecade cu mine, 
în temeiul presupunerii că fusesem atât de credincios faţă 
de ei încât să nu le ascund nimic. 

Dar banii noştri ne erau de prea puţin folos, căci localnicii 
nu le ştiau nici valoarea, nici folosul, nici nu puteau să 
preţuiască cum trebuie aurul faţă de argint; aşa că toţi 
gologanii noştri, care nu erau prea mulţi când i-am pus 
laolaltă, însemnau prea puţin pentru noi, dacă ar fi fost să 
ne cumpărăm cu ei provizii. 

Următoarea preocupare era să plecam din acel loc bles- 
temat şi să ştim încotro s-o apucăm. Când s-a ajuns să mi 
se ceară şi mic părerea, le-am spus că voi lăsa totul în 
seama lor şi, că mai curând aş vrea să-mi dea voie să mă 
duc în pădure să le fac rost de ceva de mâncare, decât să 
se sfătuiască tocmai cu mine, căci eu aveam să fiu de 
acord cu orice ar hotărî ei; dar nimeni n-a vrut să consimtă 
la asta, neînvoindu-se ca vreunul din noi să meargă singur 
în pădure căci, deşi încă nu văzusem nici lei, nici tigri, nu 
ne îndoiam totuşi că erau mulţi pe insulă, pe lângă alte 
vieţuitoare la ici de primejdioase şi poate chiar mai rele, 
după cum am constatat mai târziu pe propria noastră piele. 

Am avut multe aventuri în pădure, umblând după pro- 
vizii, şi adeseori ne-am întâlnit cu fiare sălbatice şi îngrozi- 
toare, pe care nu ştiam cum să le numim; dar cum 
hoinăreau ca şi noi în căutare de pradă, şi nu erau dintre 
cele bune de mâncat, le deranjam cât mai puţin cu putinţă. 

Consfătuirile cu privire la salvarea noastră din locul 
acela, consfătuiri de care - după cum am spus - ne ocupam 
acum, se sfârşiră doar cu atâta că, deoarece erau printre 
noi doi dulgheri, care aveau cu dânşii aproape tot felul de 
unelte, ar fi trebuit să încercăm a ne construi o 
ambarcaţiune cu care să pornim pe n are şi atunci ne-am fi 
putut, cine ştie, găsi drumul înapoi spre Goa sau acosta în 
vreun loc mai potrivit de unde ulterior să putem scăpa. 
Hotărârile consfătuirii nu erau de mare importanţă; totuşi, 
deoarece ele par a fi pregătitoare pentru multe aventuri 
mai importante care aveau să se petreacă sub conducerea 


mea la mulţi ani după aceea, mă gândesc poate că n-ar fi 
neplăcut să relatez această scurtă poveste a viitoarelor 
mele cutezătoare acţiuni. 

In ceea ce priveşte construirea bărcii n-am făcut nicio 
obiecţiune şi, de îndată, dulgherii s-au şi apucat de lucru: 
însă pe măsură ce înaintau, s-au ivit grele piedici, ca lipsa 
de joagăre, de cuie, de şuruburi şi de piroane trebuitoare la 
fixarea lemnăriei, lipsa de cânepă moale şi de gudron 
pentru călăfătuirea şi cătrănitul încheieturilor şi altele de 
soiul ăsta, în cele din urmă, unul din noi propuse ca, în loc 
să se construiască o barcă, o goeletă, o şalupă sau cum 
voiau să-i mai spună, lucru care se constatase cât e de 
greu, ar fi trebuii mai curând să facă o pirogă mare sau un 
canoe, ceea ce s-ar fi putut meşteri mai uşor. 

Dar pe loc s-a şi făcut observaţia că n-am putea construi 
un canoe destul de mare ca să poată străbate marele 
ocean peste care trebuie să trecem spre a ajunge la coasta 
Malabarului; nu numai că n-ar rezista călătoriei pe mare, 
dar nu ar putea căra nici încărcătura, căci nu numai că 
eram douăzeci şi şapte de oameni, dar mai aveam şi o 
mulţime de bagaje cu noi şi trebuia să mai încărcăm şi 
altele încă dacă voiam să ne aprovizionăm. 

Nu-mi propusesem niciodată până atunci să iau cuvântul 
în consfătuirile lor generale, dar văzându-i în încurcătură cu 
privire la natura vasului ce-ar trebui să construiască şi la 
felul în care ar trebui să-l facă; văzându-i nehotărâţi ce 
anume era sau nu era mai potrivit pentru noi, le-am spus 
că, după mine, ajunseseră la un punct mort în toate 
discuţiile lor; că bineînţeles nu trebuia să avem pretenţia de 
a ajunge până la Goa ori la coasta Malabarului într-un 
canoe, chiar dacă am fi încăput cu toţii în el şi chiar dacă 
vasul ar fi rezistat la apă, deoarece un canoe nu putea căra 
şi proviziile noastre şi mai cu seamă nu aveam cum 
transporta cantitatea de apă proaspătă necesară pe timpul 
călătoriei, ori, ca să ne aventurăm într-o astfel de încercare, 
însemna să mergem la pieire sigură; şi totuşi, eram de 
părere să construim un canoe. 

Mi-au răspuns că înțelegeau perfect tot ceea ce le vorbi- 


sem mai înainte, dar în schimb nu pricepeau câtuşi de puţin 
ce poate însemna faptul că după ce le arătasem pericolele 
şi neputinţa de a ne salva într-un canoe - totuşi îi sfătuiam 
să construiască unul. 

La care le-am răspuns că, după mintea mea, scopul 
nostru nu trebuia să fie acela de a încerca să scăpăm de 
acolo într-un canoe, ci că - deoarece pe mare trebuie c-or 
mai fi plutind şi alte vase în afară de-al nostru, fiindcă doar 
nu toate populaţiile de pe meleagurile acelea erau atât de 
barbare încât să nu călătorească totuşi în vase de un fel 
sau de altul - scopul nostru era de fapt de a patrula de-a 
lungul coastei insulei, care era destul de lungă, şi de a 
captura primul vas ceva mai bun decât al nostru, iar după 
aceea, tot aşa, de la unul la altul, până ce o să facem rost 
în cele din urmă de un vas care să ne poată duce încotro 
vom voi noi. 

— Minunat sfat, încuviinţă unul din ei. 

— Admirabil sfat, adăugă un altul. 

— Da, da, rosti un al treilea - era canonierul - câinele de 
englez ne dă un sfat grozav, numai că asta e calea cea mai 
sigură ca să ajungem la spânzurătoare. Tâlharul ne-a dat 
într-adevăr o povaţă diavolească, să ne punem pe hotie şi, 
aşa de la un vas mic la unul mare, să ajungem pirați de-a 
binelea, până când în cele din urmă vom atârna în 
spânzurătoare. 

— N-ai decât să ne spui pirați, dacă vrei, se amestecă un 
altul, şi dacă avem nenorocul să cădem în mâini rele poate 
că vom fi trataţi ca atare, dar nici că-mi pasă de asta; am 
să fiu pirat, ba mai mult, să fiu spânzurat ca pirat tot e mai 
bine decât să mor de foame aici, aşa încât eu cred că sfatul 
e cât se poate de bun. Şi astfel au început să strige cu toţii: 
„Hai să facem un canoe!” 

Canonierul, pus în minoritate de ceilalţi, s-a supus şi el, 
dar când am ieşit din adunare a venit la mine, m-a luat de 
mână şi, privindu-mi în palmă, iar apoi uitându-mi-se drept 
în ochi, mi-a spus foarte serios: 

— Băiete dragă, tu eşti născut să impui lumea de rele; ți- 
ai început foarte devreme cariera de pirat; ia seama, tinere, 


la spânzurătoare căci, ţi-o spun eu, eşti sortit să ajungi hoţ 
de mare faimă. 

l-am râs în faţă şi i-am spus că nu ştiu ce o să ajung mai 
târziu, deocamdată însă, aşa cum stau lucrurile cu noi, nu 
mă dădeam îndărăt să iau prima corabie ce mi-ar ieşi în 
cale, ca să redevenim liberi; nu doream decât să zăresc una 
şi să pot ajunge la ca. Şi chiar pe când vorbeam, unul de-ai 
noştri Care stătea în uşa colibei, ne spuse că dulgherul, 
care se cocoţase pare-se ceva mai departe, pe colină 
strigase: „O pânză, o pânză!” 

Am ieşit cu toţii numaidecât afară dar, deşi era senin, nu 
am putut zări nimic. Însă cum dulgherul continua să strige: 
„O pânză... o pânză!”, ne-am suit şi noi în fugă pe colină şi 
de acolo într-adevăr am văzut o corabie. Era însă mult prea 
departe ca să-i putem face vreun semnal. Totuşi am înălţat 
pe colină un foc mare, din toate lemnele ce reuşisem şa 
adunăm, iscând fum, cât mai mult fum cu putinţă. Vântul se 
potolise, era aproape calm, însă pe cât ne-am dat seama cu 
ajutorul unui ochean pe care canonierul îl avea în buzunar, 
pânzele corăbiei erau întinse şi ea se îndrepta spre larg, 
dusă de vântul de est-nord-est, nebăgându-ne în seamă 
semnalul, ci îndreptându-se către Capul Bunei Speranţe, 
aşa că n-am putut avea din partea ei niciun ajutor. 

Ne-am apucat fără zăbavă de lucru la proiectatul canoe 
şi, după ce am ales un copac uriaş, potrivit gândurilor 
noastre, am trecut la faptă; cu trei topoare bune, am 
doborât copacul, dar asta s-a întâmplat abia după trecerea 
a patru zile de trudă, cu toate că muncisem din greu. Nu-mi 
amintesc ce fel de lemn era copacul acela, nici dimensiunile 
sale exacte, însă ştiu că era uriaş iar când i-am dat drumul 
pe apa şi am văzut că plutea bine şi sigur, ne-am simţit tot 
atât de îmbărbătaţi cum ne-am fi simţit altădată dacă am fi 
avut la dispoziţia noastră un bun vas de război. 

Era atât de mare, că ne purta foarte uşor pe toţi, şi mai 
putea căra şi vreo trei tone de bagaje, aşa că am început a 
ne sfătui ce-ar fi s-o pornim de-a dreptul spre Goa; dar 
multe motive au pus stavila acestui gând, mai ales când am 
ajuns a-l privi mai îndeaproape: de pildă, lipsa de provizii şi 


de butoaie pentru apă proaspătă; apoi nu aveam compas 
după care să cârmim, nici adăpost de izbitura valurilor din 
larg, ce ne-ar fi scufundat cu siguranţă: nici apărarea de 
arşiţă ori de intemperii, aşa că toţi se reîntoarseră în curând 
la planul meu de a patrula din loc în loc şi de a vedea ce s- 
ar putea ivi. 

Prin urmare, ca să ne facem hatârul, într-o bună zi, am 
pornit-o cu toţii pe mare în canoe şi era cât pe-aci să ne 
ajungă în veci de veci, fiindcă după-ce ne-am suit şi am 
ajuns la vreo jumătate de leghe depărtare, întâmplându-se 
ca marea să fie destul de agitată, deşi nu prea era vânt, ba 
chiar nu era de loc, „barca” noastră se clătina pe valuri în 
aşa hal, de credeam care mai de care că până la urmă va 
ajunge cu fundul în sus; aşa încât ne-am pus laolaltă pe 
lucru ca s-o împingem ceva mai aproape de țărm şi, 
mărindu-i viteza, a început să plutească mai sigur, iar după 
multă sforţare am adus-o din nou la țărm. 

Acum ne găseam în mare încurcătură; băştinaşii erau 
destul de cuviincioşi faţă de noi şi veneau adesea ca să 
stăm de vorbă; o dată au adus cu ei şi pe unul căruia îi 
arătau respect ca unui rege şi au aşezat între noi şi ei un 
par înalt, de care atârna un ciucure mare de păr, nu în vârf, 
ci puţin mai sus de mijlocul împodobit cu lănţişoare, scoici, 
bucățele de alamă şi alte drăcovenii de felul ăsta; ceea ce, 
după cum am înţeles mai târziu, era un semn de prietenie 
şi de bună înţelegere cu noi; ne-au adus şi alimente din 
belşug, vite, păsări, ierburi şi rădăcini; cât dinspre partea 
noastră, eram cât se poate de ruşinaţi, căci nu aveam cu ce 
să le cumpărăm şi nu aveam ce le da în schimb; despre 
vreo înclinare la ei de a ne da acele lucruri pe degeaba, nici 
nu poate fi vorba. Pentru ei, banii noştri nu erau decât nişte 
fleacuri fără valoare, cum aveau să-i preţuiască. Aşa că 
eram pe cale să murim de foame. Dacă am fi avut doar 
câteva jucării şi brelocuri, lanţuri de alamă, bijuterii ieftine, 
mărgele de sticlă sau, într-un cuvânt, fleacuri dintre cele 
mai mărunte, care nu fac nici cât locul pe care-l ocupă în 
încărcătura unui vas, am fi putut cumpăra vite şi provizii 
suficiente pentru o armată, sau pentru hrănit chiar o flotă 


de vase de război, însă pe aur sau argint nu puteam căpăta 
nimic. 

Cu privire la treaba asta pluteam într-o mare confuzie. Eu 
nu eram decât un băietan tânăr, însă nutream părerea că 
ar fi fost mai bine să tragem în ei cu armele noastre de foc, 
să le luăm vitele şi să-i trimitem la dracu' să-şi potolească 
foamea, decât să pierim noi de foame; dar nu luam în 
seamă faptul că asta ar fi putut scula a doua zi împotriva 
noastră zece mii de oameni de-ai lor; şi cu toate că am fi 
reuşit a ucide destui dintre ei şi poate că i-am fi speriat 
astfel şi pe ceilalţi, totuşi disperarea lor şi numărul nostru 
mic i-ar fi aţâţat într-atâta, încât mai curând sau mai târziu 
ne-ar fi nimicit pe toţi. 

In toiul consfătuirii, unul de-ai noştri, care se îndeletnicise 
cu făcutul cuţitelor sau era un soi de lucrător în fier, tresări 
şi-l întrebă pe dulgher dacă nu cumva, printre toate sculele 
lui, i-ar putea face rost de o pilă. 

— Da, îi răspunse dulgherul, pot, însă e cam mică. 

— Cu cât e mai mică, cu atât e mai bună, se bucură 
celălalt. 

Şi după aceea omul s-a apucat de lucru şi mai întâi a în- 
călzit la foc o bucată de daltă veche şi ruptă, apoi a luat trei 
sau patru monede de câte opt şi le-a bătut cu ciocanul pe-o 
piatră, până ce au ajuns foarte late şi subţiri, apoi le-a tăiat 
în formă de păsări şi de animale, a făcut din ele lănţişoare 
pentru brățări şi coliere şi le-a prefăcut în atâtea felurite 
născociri ale minţii lui că ar fi şi greu de povestii acum. 

După vreo două săptămâni, în care timp devenise 
îndemânatic şi iscusit în această îndeletnicire, ne-a fost dat 
să vedem şi efectul plăsmuirilor lui; căci, întâlnindu-ne din 
nou cu băştinaşii, am fost uimiţi de neghiobia bieţilor 
oameni. Pentru câte o bucăţică de argint în formă de 
pasăre, am căpătat două vaci şi, ceea e era un cusur 
aducător de pagubă pentru noi, dacă pasărea ar fi fost de 
alamă ea ar fi valorat în ochii lor şi mai mult. Pentru câteva 
din brăţările făcute din lănţişor am căpătat atâtea provizii 
de toate soiurile, cât ar fi fost în Anglia valoarea a 
cincisprezece sau şaisprezece lire; şi, la fel s-a întâmplat cu 


toate celelalte. Astfel, o monedă care nu valora pentru noi 
nici şase parale, preschimbată în jucării şi fleacuri, preţuia 
de o sută de ori mai mult decât valoarea ei reală şi puteam 
cumpăra cu ea orice ne cădea la îndemână. 

Astfel ne-am dus viaţa mai bine de un an, dar în curând 
am început cu toţii să ne simţim obosiţi şi ne-am hotărât, 
orice-ar fi fost să se întâmple, să încercăm o evadare spre 
lume. Construisem nu mai puţin de trei foarte bune canoe; 
şi deoarece ţinutul acela era în general sub înrâurirea 
musonilor - aria „vânturilor negustoriei” cum i se mai spune 
- care suflă în cea mai mare parte a insulei vreme de şase 
luni într-o direcţie, iar celelalte şase luni în altă direcţie, am 
ajuns la concluzia că am putea rezista destul de bine pe 
mare. Dar, de câte ori ajungeam să privim chestiunea mai 
îndeaproape, ceea ce ne făcea să renunţăm la o asemenea 
aventură era lipsa apei de băut căci aveam în faţă o 
călătorie extraordinar de lungă şi niciun om pe lume n-ar fi 
fost în stare s-o ducă la bun sfârşit fără apă de băut. 

Convinşi astfel de propria noastră rațiune să renunţăm la 
gândurile privitoare la acea călătorie, nu ne mai rămâneau 
de făcut decât două lucruri: să pornim pe mare în direcţie 
opusă, adică înspre vest şi să ne îndreptăm către Capul 
Bunei Speranţe, unde, mai curând sau mai târziu, aveam să 
ne întâlnim cu unele corăbii de-ale ţării noastre, ori să ne 
îndreptăm către continentul african şi fie să călătorim pe 
uscat, fie să plutim de-a lungul coastei spre Marea Roşie, 
unde aveam să găsim mai curând sau mai târziu o corabie, 
de orice nație o fi să fie, care să ne ia şi pe noi: sau poate 
că am fi fost în măsură să-i luăm noi pe ei, ceea ce - fiindcă 
veni vorba - era lucrul cate mie îmi umbla neîncetat prin 
minte. 

Iscusitul nostru cuţitar, pe care după aceea l-am numit 
întotdeauna argintar, a fost cel care a propus această 
soluţie: dar canonierul i-a spus că el fusese în Marea Roşie 
cu o goeletă din Malabar şi că ştia prea bine că dacă o luam 
către Marea Roşie, aveam să fim sau ucişi de sălbaticii 
arabi, sau prinşi de turci şi făcuţi sclavi, de aceea nu era de 
părere să apucăm o astfel de cale. 


Eu am profitat atunci de o ocazie, ca să-mi dau iar cu 
părerea. 

— De ce, le-am spus, să ne gândim că vom fi ucişi de 
arabi sau făcuţi sclavi de turci? Nu suntem noi în stare să 
înhăţăm aproape orice vas cu care ne vom întâlni în largul 
acelor mări şi, în loc să ne lăsăm prinşi, să-i prindem noi pe 
ei? 

— Bine ai grăit piratule, răspunse canonierul (cel care mi 
se uitase în palmă şi-mi prezisese că o să ajung la 
spânzurătoare). Pot să spun în favoarea lui, rosti el, că vede 
lucrurile totdeauna la fel. Dar mă gândesc la conştiinţa 
mea, căci într-adevăr acum aceasta mi-e singura cale. 

— Nu-mi spuneţi, m-am vârât eu în vorbă, că sunt pirat; 
trebuie să fim pirați sau orice altceva, numai să ieşim cu 
bine din acest loc blestemat. 

Pe scurt, au ajuns cu toţii - după sfatul meu - la concluzia 
că trebuie să patrulăm după orice vas ne-o ieşi în drum. Și 
atunci, le-am spus, prima noastră preocupare este să aflăm 
dacă oamenii de pe insulă n-au cumva ei vreun fel de 
navigaţie şi anume cel fel de bărci folosesc; iar dacă au 
vreunele mai bune sau mat mari decât ale noastre, haide 
să punem mâna pe una dintre ele. De fapt, în primul rând, 
scopul nostru era să facem rost, dacă reuşeam, de-o barcă 
cu punte şi pânze, căci atunci ne putem păstra proviziile, 
ceea ce altminteri ar fi fost cu neputinţă. 

Spre marele nostru noroc, aveam printre noi un marinar 
care fusese ajutor de bucătar; el ne spuse că avea să gă- 
sească o soluţie de conservat carnea de vită, fără butoaie şi 
fără saramura; şi a izbutit-o cu succes, conservând carnea 
la soare cu ajutorul salpetrului, căci salpetru se găsea din 
belşug pe insulă; aşa că, înainte de a fi găsit noi o cale de 
scăpare, uscasem carnea a vreo şase ori şapte vaci şi boi, 
precum şi a vreo zece-douăsprezece capre, şi carnea avea 
un gust aşa de bun, încât pentru a o mânca nici nu ne mai 
osteneam s-o fierbem, ci doar o frigeam la grătar sau o 
înfulecam uscată; dificultatea cea mai mare rămânea însă 
apa dulce, căci nu aveam niciun fel de vase în care s-o 
punem, cu atât mai puţin în ce s-o păstrăm de-a lungul 


călătoriei pe mare. 

Prima noastră călătorie urmând a fi însă numai de-a 
lungul coastelor insulei, am luat hotărârea să ne aventurăm 
chiar şi aşa - cu orice riscuri şi urmări - iar pentru păstrarea 
a cât mai multă apă proaspătă, dulgherul nostru meşteri un 
rezervor la un canoe, separându-l bine de rest, în aşa fel 
încât să-l facă etanş ca să poată ţine apa; pentru ca noi să 
putem păşi peste el, îl acoperi; era un rezervor atât de 
mare încât încăpea foarte bine în el un butoi de apă. N-aş 
putea descrie acest soi de puț decât asemuindu-l cu acelea 
întâlnite în Anglia la micile ambarcaţiuni de pescari, în care 
vâslaşii îşi păstrează peştii vii; numai că al nostru, în loc să 
aibă găuri prin care să intre apa sărată, era făcut în aşa fel 
ca din nicio parte să n-o lase să intre; şi cred că a fost 
prima  născocire de acest fel, pentru o astfel de 
întrebuințare. Dar nevoia e un pinten către fel de fel de 
scorneli şi e mama invenţiei. 

N-a fost nevoie decât de puţine consfătuiri ca să ne 
hotărâm, după aceea, asupra călătoriei noastre. Primul plan 
era doar s-o luăm pe lângă coastă în jurul insulei, atât 
pentru a vedea dacă nu putem pune mâna pe vreun vas 
potrivit ca să ne îmbarcăm cât şi ca să nu ne scape niciuna 
din ocaziile ce ni s-ar fi ivit să putem naviga până la 
continent; şi de aceea hotărârea noastră a fost să ne 
ducem spre ţărmul interior, adică pe ţărmul de vest al 
insulei, unde uscatul - cel puţin într-un punct - întinzându- 
se pe o mare distanţă către nord-vest, nu mai iasă chiar o 
extraordinar de mare depărtare între insulă şi ţărmul Africii. 

O asemenea călătorie şi cu un echipaj aşa de disperat, 
cred că n-a mai fost făcută niciodată, căci e sigur că am 
ales cea mai proastă parte a insulei, dacă era vorba să ne 
uităm după vase de orice fel, mai ales după vase de-ale 
altor popoare, ruta aceea fiind cu totul în afara drumului 
lor; totuşi am pornit-o în larg, după ce ne-am luat cu noi 
toate proviziile şi muniţiile, toţi sacii şi tot calabalăcul. 
Înălţasem şi catarg şi pânze pentru cele două pirogi mai 
mari, iar pe-a treia o puneam în mişcare cât puteam mai 
bine cu ajutorul vâslelor: aşa că atunci când s-a ridicat un 


vânt şi mai puternic, ne-am lăsat duşi de curent. 


CAPITOLUL III 


Urmarea călătoriei - Negoțul cu băştinaşii - 
Blândeţea lor - Debarcăm şi ne aşezăm 
tabăra la Punctul Disperării - Alte întâmplări 
şi aventuri pe insulă - Descoperim epava 
unui vas olandez - După o muncă de patru 
luni înjghebăm un vas potrivit să ne ducă 
mai departe - Plutim spre continentul 
african şi ajungem acolo cu bine - 


Am plutit veseli înainte câteva zile, neîntâlnind nimic în 
drum care să ne întrerupă călătoria. Am văzut mai mulţi 
băştinaşi în mici canoe, prinzând peşte, şi uneori ne-am dat 
osteneala să ne apropiem îndeajuns de ei ca să stăm de 
vorbă, dar oamenii erau totdeauna timizi şi se speriau, 
luând-o spre țărm de îndată ce încercam să micşorăm 
distanţa dintre noi, până când careva din grup îşi aminti de 
semnalul de prietenie pe care ni-l făcuseră băştinaşii din 
partea de sud a insulei, adică să ridicăm o prăjină înaltă; 
ne-a dat astfel prin gând că poate la ei aşa ceva însemna 
exact ceea ce înseamnă pentru noi un steag alb de pace, 
aşa încât ne-am hotărât să încercăm şi noi; aşadar, la cel 
dintâi prilej, când am zărit nişte bărci de pescuit de ale lor 
pe mare, am ridicat o prăjină în barca noastră fără pânză şi 
am vâslit spre ei. Deîndată ce-au văzut acea prăjină, ne-au 
aşteptat, iar când ne-am apropiat, au vâslit spre noi. Şi 
când au ajuns la noi, s-au arătat grozav de bucuroşi şi ne- 
au dat nişte peşti mari, - nu ştiam cum se numeşte peştele 
acela, dar era foarte bun. Ghinionul nostru însă era că iarăşi 
nu aveam să le dăm nimic în schimb, însă meşterul nostru, 
argintarul despre care am vorbit mai înainte, le-a fabricat 
două plăcuţe subţiri de argint, bătute, după cum vă 


spuneam, dintr-o monedă de opt; erau două plăcuţe în 
formă de romb, mai lungi într-o parte decât în cealaltă şi cu 
o gaură la unul din colţurile cele lungi. Le-au plăcut atât de 
mult, încât ne-au făcut semn să mai stăm până ce şi-au 
aruncat iarăşi undiţele şi năvoadele şi ne-au dat la peşte 
cât am vrut noi să luăm. 

In tot acest timp, eram cu ochii doar la bărcile lor, 
privindu-le foarte amănunţit şi examinând în ce măsură 
vreuna din ele erau sau nu potrivită scopului nostru; arătau 
însă ca vai de ele. Aveau pânzele dintr-o rogojină mare, 
numai una părea să fie dintr-o bucată de țesătură de 
bumbac şi nici aia bună de ceva, iar frânghiile erau 
confecţionate din cârpe răsucite, fără pic de tărie, aşa încât 
am ajuns la concluzia că era mai bine de noi şi i-am lăsat în 
pace. Am tinut-o înainte spre nord, tot prin apropierea 
coastei, timp de douăsprezece zile la un loc şi, cum vântul 
bătea dinspre est şi est-sud-est, am înaintat foarte repede. 
N-am văzut nicăieri oraşe pe țărm, adeseori nu zăream pe 
malul apei, decât nişte colibe căţărate deasupra stâncilor, 
şi totdeauna în preajma lor o mulţime de oameni, pe care-i 
observam cum se adună să se holbeze la noi. 

Călătoria asta a noastră era atât de ciudată cum n-a mai 
fost vreodată o călătorie omenească; o mica flotă de trei 
vase şi o mână de douăzecictreizeci de indivizi, mai 
primejdioşi decât oricare alţii pe care populaţiile acelea îi 
vor fi avut vreodată în mijlocul lor; iar dacă ar fi ştiut ei cine 
eram, s-ar fi angajat să ne dea tot ce dorim, numai să 
scape de noi. 

Pe de altă parte, nefericiţi; mai nefericiţi ca noi nici că se 
putea, căci călătoream, dar drumul nostru nu era nicidecum 
o călătorie; ne îndreptam undeva şi nicăieri; şi, cu toate că 
ştiam ce intenţionăm a face, de fapt nu ştiam ce făceam. ŞI 
am mers aşa înainte, tot înainte spre nord, iar pe măsură ce 
înaintam, căldura creştea; începea chiar să devină 
insuportabila pentru noi cei de pe apă, fără niciun acoperiş 
care să ne apere de arşiţă ori de umezeală; pe lângă asta, 
eram acum în octombrie sau cam aşa ceva, la o latitudine 
sudică; şi cum ne apropiam de ecuator, se apropia şi 


soarele de noi, zi de zi, până ce ne-am aflat în cele din 
urmă la latitudinea de 20 grade: şi deoarece trecusem 
tropicele cu vreo cinci-şase zile înainte, peste alte câteva 
zile soarele avea să fie la zenit, drept deasupra capetelor 
noastre. 

Luând în seamă toate acestea, ne-am hotărât să căutăm 
un loc bun unde să tragem din nou şi unde să ne întindem 
corturile, până ce se mai potolea arşiţa. Parcursesem până 
atunci jumătate din lungimea insulei şi ajunsesem în acea 
parte unde ţărmul, întinzându-se către nord-vest, făgăduia 
să facă traversarea noastră spre continentul african mult 
mai scurtă decât ne aşteptam. Dar cu toate acestea, 
existau toate motivele să credem că aveam de străbătui 
vreo suta douăzeci de leghe. 

Prin urmare, date fiind şi căldurile, ne-am hotărât să in- 
tram în port; în afară de asta, proviziile noastre erau şi ele 
pe terminate, nu mai aveam hrană decât pentru puţine zile. 
Aşadar, îndreptându-ne spre țărm în zori de zi, aşa cum 
obişnuiam la trei-patru zile odată, ca să luăm apă 
proaspătă, ne-am aşezat jos şi ne-am sfătuit dacă să 
continuăm drumul ori să rămânem acolo; dar, din mai mult 
motive, prea lungi ca să le repetăm aici, nu ne-a plăcut 
locul acela, aşa că am hotărât să mergem mai departe alte 
câteva zile. 

După ce vreo şase zile am navigat cu pânzele întinse 
către nord-vest-nord, cu un vânt puternic dinspre sud-est, şi 
am găsit, undeva departe, un mare promontoriu sau un cap 
de uscat, intrat adânc în mare; şi, cum doream din cale 
afară să ştim ce era dincolo de acel istm, ne-am hotărât să 
trecem de el înainte de a pătrunde în port; aşa că ne-am 
continuat drumul, vântul puternic continuându-şi-l şi el; au 
mai trecut însă patru zile până ce am ajuns la locul cu 
pricina. Este cu neputinţă de exprimat descurajarea şi 
tristeţea ce ne-a cuprins pe toţi când ne-am văzut ajunşi 
acolo; căci, după ce-am depăşit promontoriul, am constatat 
cu surprindere că de cealaltă parte ţărmul se îndepărta tot 
atât de mult, pe cât înaintase de partea aceasta, ba chiar 
cu mult mai mult; şi că - pe scurt - dacă voiam să ne 


aventurăm a o tăia spre ţărmul Africii, apoi de aici trebuia 
să fi pornit, fiindcă dacă mergeam mai departe, lăţimea 
mării se marea din ce în ce şi cam cât putea să se lăţească, 
habar nu aveam. 

În vreme ce meditam asupra noii noastre descoperiri, am 
fost surprinşi şi de-o vreme foarte rea, mai ales de nişte 
ploi violente, cu tunete şi fulgere, îngrozitoare cum nu mai 
întâmpinaserăm. În saramura aceea, ne-am grăbit să 
ajungem la țărm şi, o dată la adăpostul promontoriului, ne- 
am tras fregatele într-un mic golf, unde am văzut că 
pământul era umbrit de copaci şi ne-am grăbit cât am putut 
să ajungem pe uscat, fiind din cale afară de uzi şi de obosiţi 
de arşiţă, tunete, fulgere şi ploaie. 

Acolo ne-am spus că situaţia noastră era cu adevărat de 
plâns şi de aceea meşterul nostru, de care v-am povestit, a 
înălţat o cruce mare de lemn pe dealul care se găsea cam 
la o milă de capătul promontoriului, cu aceste cuvinte pe 
ea, dar scrise în portugheză: 

„Capul Disperării. Isuse, fie-ţi milă!” 

Ne-am apucat fără întârziere de lucru, ca să ne înfiripăm 
nişte colibe şi să ne zbicim astfel hainele; şi cu toate că eu 
eram tare tânăr şi nu aveam nicio îndemânare în lucruri de- 
alde astea, totuşi n-am să uit niciodată mica cetate pe care 
am ridicat-o, căci asta era de fapt şi nimic altceva; şi ne-am 
întărit-o cum se cuvenea, iar imaginea ei mi-i atât de 
proaspătă în minte, că nu mă pot opri s-o descriu pe scurt. 

Tabăra noastră se afla în partea sudică a micului golf, 
adăpostită de un deal abrupt, care - deşi se găsea de 
cealaltă parte a golfului - nu era mai departe de un sfert de 
milă de noi, spre nord-vest către nord şi spre fericirea 
noastră sorbea din plin căldura soarelui tot timpul după- 
amiezii. Locul pe care ne aşezaserăm tabăra era străbătut 
de un mic pârâu sau poate de o şuviţă de apă dulce, care 
se vărsa în golf nu departe de noi; hăt spre răsărit şi 
miazăzi, vedeam vite păscând pe câmpuri şi prin lunci. 

Acolo ne-am durat douăsprezece colibe mici, ca nişte 
corturi de soldaţi, făcute însă din crengi de copaci 
împlântate în pământ şi legate sus între ele cu nuiele de 


salcie ori cu alte asemenea smicele şi curpeni găsite de noi 
prin jur; golful ne apăra spre nord, un pârâiaş ne apăra spre 
vest, iar părţile dinspre sud şi est erau fortificate de un 
banc de nisip care ne acoperea în întregime colibele; şi fiind 
îndreptat oblic dinspre nord-vest spre sud-est, el făcea din 
cetatea noastră un triunghi. În spatele bancului sau liniei de 
apărare, ni se înălţau colibele, având în spatele lor, la o 
bună distanţă, alte trei colibe. Într-una din ele, mică şi 
aşezată mai la o parte, ne-am astrucat praful de puşcă şi 
altceva nimic, de teama primejdiei; în cealaltă colibă ceva 
mai mare, ne pregăteam de mâncare, aşa că ne-am aşezat 
într-însa toate lucrurile trebuitoare; iar în a treia, cea mai 
mare dintre toate, stăm la masă, ne adunam la sfat ori ne 
odihneam şi ne distram, tăifăsuind unii cu alţii, îndeletnicire 
de fapt cu totul indiferentă pe atunci. 

Era absolut necesar să intrăm în legătură cu băştinaşii, 
aşa că după ce artistul nostru, cuţitarul, meşterise din 
belşug o puzderie de pătrăţele de-acelea de argint, tăiate în 
formă de romb, am reuşit să încropim un soi de schimb cu 
negrii obţinând ceea ce doream, fiindcă într-adevăr 
nimicurile acelea le plăceau nespus de mult; şi ne făceam 
astfel rost de provizii din plin. Mai ales la început am 
căpătat vreo cincizeci de capete de vite negre şi de capre, 
iar ajutorul nostru de bucătar s-a îngrijit să le săreze şi să le 
conserve, ca pe-o mare rezervă de alimente; nici nu era 
prea grea treaba asta, sarea şi salpetrul fiind foarte bune, 
iar soarele grozav de cald, şi aşa am locuit acolo vreo patru 
luni. 

Solstiţiul sudic trecuse, iar soarele se mutase înapoi spre 
linia echinocţiului, când am început a ne gândi la noua 
noastră aventură, aceea de a trece peste Marea de 
Zanquebar, cum îi spun portughezii, şi de a debarca, dacă o 
să se poată, pe continentul african. 

Am vorbit despre asta cu mulţi dintre băştinaşii pe care i- 
am putut face să înţeleagă ce voiam; dar de la ei n-am 
reuşit să aflăm decât că exista o întinsă ţară a leilor dincolo 
de mare şi că până acolo era cale tare lungă; ştiam la fel de 
bine ca şi ei că era cale tare lungă, dar oamenii noştri 


aveau păreri dintre cele mai felurite în privinţa asta; unii 
spuneau că ar fi un drum de o sută cincizeci de leghe, alţii 
că n-ar fi mai mult de o sută de leghe. Careva dintre ai 
noştri, având o hartă a lumii, ne-a arătat că nu erau decât 
cel mult optzeci de leghe. Unii spuneau că-n tot lungul 
drumului întâlneai insule unde ne-am putea aciua; alţii că 
nu întâlneai ţipenie de insulă; cât despre mine, eu habar n- 
aveam de nimic, nici aşa - nici aşa; dar auzeam tot ce se 
vorbeşte, fără să-mi pese dacă era aproape sau departe; 
totuşi, atâta lucru am aflat de la un bătrân care era orb şi 
pe care îl ducea de mână un băieţel, că dacă rămânem 
locului până la sfârşitul lui august, am putea fi siguri că 
vântul o să fie favorabil şi marea liniştită cât o ţine 
călătoria. 

Asta însemna o oarecare încurajare; dar era totodată o 
ştire foarte neplăcută pentru noi, căci atunci soarele avea 
să se întoarcă din nou spre sud, adică tocmai ceea ce nu 
doreau ai noştri. În cele din urmă am convocat o adunare 
generală; dezbaterile au fost prea plictisitoare ca să merite 
a fi menţionate; amintesc doar că atunci când a venit 
rândul Căpitanului Bob (căci aşa mă numeau ei de când îmi 
asumasem această demnitate în [aţa unuia dintre 
conducătorii lor mai mari), eu de fapt nu eram de nicio 
părere; le-am spus deci că mie nu-mi păsa nici cât negrul 
sub unghie, dacă plecam sau rămâneam; eu n-aveam 
niciun fel de cămin şi pentru mine lumea întreagă era tot o 
apă şi-un pământ; aşa că i-am lăsat pe ei să hotărască 
definitiv. 

Într-un cuvânt, oamenii au văzut clar că nu era nimic de 
făcut acolo unde ne aflam, fără o corabie; că dacă, la urma 
urmelor, treaba noastră nu era decât să mâncăm şi să bem, 
nici că am putea găsi pe lume un alt loc mai prielnic; dar 
dacă dimpotrivă treaba noastră era să plecăm şi să 
ajungem la noi acasă, în ţară, apoi nu puteam da de un alt 
loc mai prost decât cel în care ne găseam. 

Voi mărturisi că mie-mi plăcea de minune ţara aceea şi 
că încă de pe atunci aveam unele idei ciudate, de a mă 
întoarce să-mi trăiesc zilele acolo; şi obişnuiam să le spun 


că, de-aş avea doar o corabie cu douăzeci de tunuri, o 
goeletă şi-un echipaj bun pentru amândouă, nu mi-aş dori 
alt loc mai potrivit pe lume pentru a ajunge bogat ca un 
rege. 

Dar să ne întoarcem la consfătuirile lor în privinţa ple- 
cării. S-a hotărât până la urmă să ne aventurăm în larg şi, 
de fapt, ne-am şi aventurai, însă destul de nebuneşte, căci 
peste ţinutul acela domnea un anotimp nepotrivit unei 
asemenea călătorii, deoarece aşa cum bat vânturile de la 
est în toate lunile din septembrie până-n martie, la fel bat 
cele dinspre vest în tot restul anului; şi vânturile ne suflau 
drept în faţă, aşa că de îndată ce cu ajutorul unei brize de 
coastă sau cam aşa ceva, străbătusem în linie dreaptă vreo 
cincisprezece sau - aş putea spune - douăzeci de leghe, 
adică tocmai atât cât trebuia ca să ne rătăcim, am 
constatat că s-a pornit un proaspăt suflu al vântului sau o 
briză de către mare, dinspre vest-sud-vest ori sud-vest 
către vest şi că vântul bătea mereu numai dintr-acolo; mai 
pe scurt noi nu puteam profita de el. 

Pe de altă parte, canocele pe care le aveam nici nu urmau 
cu stricteţe direcţia vântului; dacă ar fi făcut-o, am fi putut 
înainta spre nord nord-vest şi am fi întâlnit în drum multe 
insule, după cum am şi descoperit mai târziu, dar noi n-am 
putut întâlni nimic de felul ăsta, cu toate că am încercat şi 
ne-am ruinat cu toţii de pe urma încercării noastre; căci 
plutind în linie dreaptă spre nord, cât mai pe direcţia 
vuitului, uitasem de forma şi poziţia insulei Madagascar; 
uitasem că noi porneam de la un promontoriu sau de lao 
limbă de pământ, situată cam pe la mijlocul insulei, care se 
întinde în largul mării până departe spre vest; şi că, după 
ce înaintasem ca la vreo patruzeci de leghe spre nord, 
acum ţărmul insulei se retrăgea iarăşi cu vreo două sute de 
mile spre est, aşa că în momentul acela ne găseam în 
largul oceanului, între insulă şi continent, la câte o sută de 
leghe distanţă de fiecare dintre ele. 

De fapt, cum vântul sufla cu putere dinspre vest, ca şi 
mai înainte, aveam o mare liniştită şi am găsit că era destul 
de bine de mers cu vântul din spate şi astfel, luând la 


remorcă barca noastră cea mai mică, am pornit-o spre 
țărm, cu pânzele cât am putut noi de întinse. A fost o 
aventură îngrozitoare, căci dacă s-ar fi ridicat o cât de mică 
rafală de vânt, eram cu toţii pierduţi, canoele noastre fiind 
adânci şi nicidecum în stare să înainteze pe o mare 
furtunoasa. 

Oricum, această călătorie dură în total unsprezece zile; 
şi, în cele din urmă, după ce ne consumasem cea mai mare 
parte din provizii şi până la ultima picătură de apă, am 
zărit, spre marea noastră bucurie, pământ, însă la o 
depărtare de zece-unsprezece leghe; şi cum în apropierea 
uscatului vântul s-a schimbat într-o briză de uscat şi sufla 
puternic împotriva noastră, a trebuit să mai treacă două 
zile până să ajungem la țărm, pe-o vreme continuu excesiv 
de călduroasă şi fără nicio picătură de apă sau de vreo altă 
băutură, în afara câtorva stropi de licoare întăritoare, 
păstraţi încă de unul din noi într-o ladă cu sticle. 

Toate acestea ne-au făcut să cam simţim gustul a ceea 
ce ne-ar fi pândit dacă ne-am fi aventurat înainte, cu un 
vânt slab şi pe-o vreme nesigură şi ne-a dezgustat de 
planul nostru de a ne îndrepta spre continent, cel puţin 
până când n-om avea niscai vase cât de cât mai ca lumea; 
aşa că iarăşi am debarcat şi ne-am aşezat tabăra, ca şi 
înainte, cât am putut mai bine, fortificându-ne împotriva 
oricăror surprize; însă băştinaşii de aici erau deosebit de 
curtenitori şi de departe mai cuviincioşi decât cei din partea 
de sud a insulei; şi cu toate că nu-i puteam înţelege ce 
spun, şi nici ei pe noi, totuşi am reuşit să-i facem să 
priceapă că eram navigatori şi străini şi că ne aflam într-o 
situaţie nenorocită, fiind lipsiţi de orice provizii. 

Prima dovadă de bunăvoință din partea lor a fost că de 
îndată ce ne-au văzut venind pe ţărm şi începând să ne ri- 
dicăm locuinţele, careva din căpeteniile sau regii lor, căci 
noi nu ştiam cum să le spunem, cobori spre noi în 
tovărăşia, a  cinci-şase bărbaţi şi a câtorva femei, 
aducându-ne cinci capre şi doi tăuraşi tineri şi graşi pe care 
ni i-a dat pe degeaba; iar când am vrut să le oferim şi noi 
câte ceva, căpetenia sau regele acela nu i-a lăsat pe 


niciunul dintre ai lui să se atingă de nimic, ori să ia ceva de 
la noi. Peste vreo două ore, a venit alt rege, sau altă 
căpetenie, cu patruzeci sau cincizeci de oameni după sine; 
am început să ne cam temem de el şi am pus mâna pe 
arme; dar văzând aceasta, regele i-a pus pe doi dintre oa- 
menii lui să meargă înaintea sa, ducând în mâini două 
prăjini lungi, pe care le ţineau înălțate drept în sus, cât 
puteau ei de sus, ceea ce am înţeles deîndată, că era un 
semnal de pace, iar cele două prăjini le-au proptit şi 
împlântat apoi în pământ; iar când regele şi oamenii săi au 
ajuns în dreptul prăjinilor, şi-au împlântat toate lăncile în 
pământ şi au venit mai aproape, neînarmaţi, lăsându-şi 
lăncile, precum şi arcurile şi săgețile undeva îndărăt. 

Asta, spre a ne convinge că veniseră ca prieteni, iar noi 
ne-am bucurat foarte mult; căci nu ţineam de loc să ne cer- 
tăm cu ei, dacă ne puteam feri de aşa ceva. 

Căpetenia lor văzându-i pe unii dintre oamenii noştri cum 
îşi înjghebau colibele şi că treaba lor era o treabă de 
mântuiala, le făcu semn câtorva din supuşii lui să vină să 
ne ajute. Pe dată, vreo cincisprezece-şaisprezece oameni 
au venit şi s-au amestecat printre noi, apucându-se a ne 
ajuta; şi într-adevăr, s-au dovedit lucrători mai buni decât 
noi, fiindcă ne-au durat la repezeală trei sau patru colibe, 
ba încă mult mai frumos construite decât cele încropite de 
noi. 

După aceea ne-au trimis lapte, banane, pătlagină, 
dovleci şi o mulţime de rădăcini şi de verdeţuri care erau 
foarte bune, şi apoi şi-au luat rămas bun de la noi şi n-au 
vrut să ia în schimb nimic din ceea ce aveam. Unul de-ai 
noştri i-a oferit regelui sau căpeteniei acelor oameni o 
duşca, pe care el a băut-o şi i-a plăcut; şi a întins mâna săi 
se mai dea una şi i s-a dat - în urma cărei întâmplări, venea 
cu neşovăire la noi de două sau trei ori pe săptămână, 
aducându-ne întotdeauna câte ceva; iar o dată ne-a trimis 
şapte capete de vite negre, din care o parte le-am 
conservat şi uscat cum învăţasem mai înainte. 

Şi aici nu pot să nu-mi amintesc de un lucru, care ne-a 
fost de mare folos după aceea şi anume felul cum carnea 


caprelor lor, de altfel şi carnea de vită, dar mai ales cea de 
capră, după ce o uscam şi o conservam, devenea roşie şi 
tare la mâncat, cum e carnea de vită din Olanda; lor le 
plăcea atât de mult şi era pentru ei asemenea delicatesă, 
încât oricând după aceea erau dispuşi să facă negoţ cu noi 
în schimbul cărnii, neştiind şi neînchipuindu-şi măcar ce 
era; aşa că pentru zece-doisprezece pfunzi de carne de vită 
uscată şi afumată, ne dădeau câte un bou întreg, sau câte 
o vacă, sau orice doream noi. 

La ei acolo am observat două lucruri foarte importante 
pentru noi, chiar esenţiale; am constatat în primul rând că 
aveau o mulţime de vase de lut pe care le foloseau ca şi noi 
în ne, numărate feluri; în special aveau oale de lut înalte şi 
adânci pe care le îngropau în pământ, ca să-şi păstreze 
rece şi plăcută apa de băut; iar celălalt lucru era că aveau 
canoe mai mari decât ale băştinaşilor din vecinătatea lor. 

Asta ne-a îndemnat să ne interesăm la ei dacă nu cumva 
aveau alte vase mai mari decât cele pe care le vedeam 
acolo sau dacă nu cumva alţii dintre locuitorii insulei aveau 
aşa ceva. Ne-au mărturisit pe dată că ei nu aveau bărci mai 
mari decât acelea pe care ni le arătaseră; dar că, de 
cealaltă parte a insulei, locuitorii navigau pe vase cu punți 
şi pânze mari, ceea ce ne-a hotărât s-o luăm pe lângă 
coastă, în jurul întregii insule, ca să le vedem şi noi, aşa că 
ne-am pregătit şi aprovizionat canoele pentru călătorie şi, 
într-un cuvânt, am pornit-o a treia oară pe mare. 

Ne-a trebuit vreo lună sau vreo lună jumătate ca să ajun- 
gem la capătul acestei călătorii, în care timp am tras la 
țărm de mai multe ori ca să luăm apă şi să căutăm provizii 
şi întotdeauna indigenii erau foarte darnici cu noi şi 
binevoitori; însă într-o dimineaţă devreme, când ne găseam 
la extremitatea cea mai de nord a insulei, nu mică ne-a fost 
uimirea să auzim pe unul din oamenii noştri strigând: „O 
pânză, o pânză!” şi-n curând am văzut un vas la o mare 
distanţă pe mare; dar după ce ne tot uitasem la el cu 
ocheanele şi încercasem în fel şi chip să deducem cam ce 
soi de vas era, nu ştiam nici noi ce să mai gândim, căci nu 
părea nici corabie, nici keci, nici galeră ori goeletă şi nici nu 


semăna cu nimic din ceea ce văzusem noi până atunci; tot 
ce puteam înţelege era că se îndepărta de noi, 
îndreptându-se tot mai către larg. Pe scurt, nu peste multă 
vreme l-am pierdut din vedere, căci în situaţia noastră nu 
eram nicidecum în stare să urmărim ceva, şi nu l-am mai 
văzut niciodată, însă judecând în linii mari, şi din ceea ce 
am întâlnit asemănător mai târziu, putusem conchide că 
era vreun vas arab care plecase să facă negustorie pe 
coasta Mozambicului ori a Zanqguebarului, cam prin aceleaşi 
părţi de lume pe unde ne-am dus şi noi ceva mai târziu, 
după cum o să auziţi. 

Nu-mi aduc aminte ca băştinaşii peste care am dat în 
drumul nostru să se fi deosebit mult unii de alţii, fie ca 
statură, sau culoare, fie prin felul de a se purta şi îmbrăca, 
fie prin soiurile lor de arme ori prin altceva; şi totuşi, nu 
cred să fi avut vreo legătură unii cu alţii; dar erau extrem 
de binevoitori şi cuviincioşi cu noi şi cei dintr-o parte şi cei 
din partea cealaltă a insulei. 

Ne-am continuat călătoria spre sud vreme de săptămâni, 
deşi cu mai multe întreruperi, abătându-ne pe uscat să 
facem rost de provizii şi apă. În cele din urmă, după ce 
înconjurasem un promontoriu care înainta în mare cam cu o 
leghe mai departe decât de obicei, am fost plăcut surprinşi 
de un spectacol care, fără nicio îndoială, fusese la fel de 
amar pentru cei în cauză, pe cât era de dulce când se arăta 
privirilor noastre. Era epava unei corăbii europene aruncată 
şi izbită de stânci, care se scufundase acolo, destul de 
adânc în mare. 

Puteam vedea bine că, la reflux, o mare parte din corabie 
se afla pe uscat; chiar la flux nu era în întregime sub ape; şi 
ne dădurăm seama că nici nu se găsea mai departe de cel 
mult o leghe de țărm. E uşor de înţeles pentru ce - mai ales 
că vântul şi apa ne-o permiteau - curiozitatea ne-a împins 
de-a dreptul către ea, ceea ce n-a însemnat vreo greutate 
şi, o dată ajunşi, am şi descoperit că era o corabie de 
construcţie olandeză, care nu putea să se fi aflat de prea 
multă vreme în starea aceea, deoarece o bună parte din 
pupa rămăsese teafără, cu catargul în picioare. Pe cât 


părea, pupa se blocase între doi colţi de stâncă, ceea ce îi 
ajutase să reziste, în timp ce toată partea din faţă a 
corăbiei fusese sfărâmata în bucăţi. 

N-am socotit că mai era de scos din acea epavă ceva 
care să merite osteneala noastră; dar ne-am hotărât să 
debarcăm şi să rămânem mai multă vreme pe acolo, 
încercând să vedem dacă nu am putea obţine unele 
lămuriri cu privire la povestea corăbiei; ba poate că nu 
eram lipsiţi nici de oarecari speranţe că am putea auzi ceva 
mai ieşit din comun în legătură cu oamenii ei şi cine ştie 
dacă pe unii nu ne era dat să-i găsim chiar aici pe țărm, în 
aceeaşi situaţie ca şi noi şi ajutându-ne astfel să ne mărim 
numărul. 

A fost pentru noi ceva care ne-a încântat inima, când, ve- 
nind pe țărm, am dat acolo peste toate urmele şi semnele 
unui adevărat şantier de dulgheri de corăbii; am găsit, 
astfel, un bloc şi nişte sănii de lansare la apă, am găsit 
schele şi scânduri, şi apoi bucăţi de scânduri, rămăşiţe de la 
construirea unei corăbii sau a unui vas, într-un cuvânt, o 
mulţime de lucruri care nu făceau de fapt decât să ne invite 
să ne apucăm de aceeaşi muncă, şi am ajuns în curând să 
înţelegem că oamenii de pe corabia eşuată se salvaseră 
venind la țărm, poate în barca lor, iar apoi îşi construiseră o 
altă barcă sau o goeletă şi-o porniseră cu ea din nou pe 
mare; interesându-ne la băştinaşi încotro au luat-o, ei ne-au 
arătat spre sud şi sud-vest, de unde am putut înţelege cu 
uşurinţă ci plecaseră către Capul Bunei Speranţe. 

Nimeni nu-şi va închipui că eram atât de proşti încât că 
nu pricepem că am putea folosi şi noi aceeaşi metodă 
pentru a ne salva; aşa că, în mare, ne-am hotărât ca înainte 
de orice să încercăm, dacă va fi posibil, să ne construim o 
ambarcaţie oarecare şi s-o pornim pe mare după cum ne-o 
îndrepta soarta. 

In care scop, primul lucru ce aveam de făcut era să-i 
punem pe dulgheri să caute peste tot ce materiale, care ne- 
ar putea fi de folos, lăsaseră în urma lor olandezii; dulgherii 
descoperiră ceva de foarte mare folos - un cazan de topit 
smoala, cu puţină smoală în el, pe care l-am întrebuințat 


mult şi din plin, cu unul găsindu-mi destul de lucru la el. 

Când ne-am apucat ca lumea de lucru, am văzut că 
planul nostru era foarte greu şi obositor; greu şi ca efort 
depus şi ca posibilităţi de realizare, căci nu aveam decât 
puţine unelte, fierăria ne lipsea cu totul, iar otgoanele şi 
pânzele de asemeni; aşa că, pe scurt, de orice lucru ne-am 
fi apucat, eram siliţi să facem totodată pe fierarii, pe 
frânghierii, şi pe fabricanţii de pânze, adică să îndeplinim 
de fapt vreo douăzeci de meserii din a căror dibăcie ştiam 
prea puţin sau chiar nimic; totuşi, nevoia da pinten minţii 
noastre ca să născocească, aşa că am scornit multe dracii 
pe care mai înainte le credeam cu neputinţă de făcut, într-o 
situaţie ca a noastră vreau să spun. 

După ce amândoi dulgherii au căzut la învoiala asupra di- 
mensiunilor a ceea ce vroiau ei să construiască, ne-au pus 
pe toţi ceilalţi la muncă, trimiţându-ne să mergem cu 
canoele ca să desfacem în bucăţi epava vechii corăbii şi să 
aducem din ea tot ce puteam găsi şi îndeosebi, dacă nu era 
imposibil, artimonul - cum i se spune catargului din spate - 
care rămăsese în picioare, ceea ce noi am reuşit cu mare 
greutate, după mai mult de douăzeci de zile de strădanie 
din partea a paisprezece oameni. 

Am demontat în acelaşi timp şi am ales multă fierărie, 
şuruburi, ştifturi, cuie şi altele, din care meşterul şi artistul 
nostru, despre care v-am vorbit în repetate rânduri şi care 
ajunsese între timp foarte iscusit fierar, ne-a făurit piroane 
şi balamale pentru cârmă şi crampoanele de care aveam 
nevoie. 

Dar ne lipsea o ancoră şi chiar dacă am fi avut-o, n-am fi 
fost în măsură să-i adaptăm şi un cablu, aşa că ne-am mul- 
tumit să împletim cu ajutorul băştinaşilor câteva frânghii 
din materialul din care îşi făceau ei rogojini, iar din 
frânghiile alea am obţinut până la urmă un fel de cablu sau 
de parâmă, destul de trainic să putem lega nava de țărm, 
ceea ce pentru moment ne-a mulţumit. 

În fine, ce s-o mai lungim, am petrecut acolo patru luni în 
care - nimic de zis - am şi trudit pe ruptele; iar la sfârşitul 
celor patru luni ne-am lansat la apă fregata, care - ca s-o 


spun pe scurt - avea multe defecte, însă, la urma urmelor 
n-a fost mai rea decât ne-am fi aşteptat să fie. 

Era un fel de goeletă de aproape optsprezece sau două- 
zeci de tone încărcătură, iar dacă am fi avut catarge şi 
pânze, manevre fixe şi curente, frânghii de susţinere şi de 
manevră, cum se obişnuieşte în atari cazuri, ca şi toate cele 
de trebuinţă, vasul ne-ar fi putut purta oriunde ne-ar fi 
poftit inima; din toate materialele care ne lipseau, totuşi cel 
mai rău era că nu aveam gudron şi că aveam prea puţină 
smoală ca să putem cătrăni încheieturile şi asigura fundul; 
şi cu toate că am făcut şi noi ce-am putut, cu seu şi cu ulei, 
ca să obţinem un amestec mai corespunzător trebuinţelor, 
totuşi acesta n-a corespuns pe deplin scopului; când am 
lansat goeleta, era atât de plină de spărturi şi lua atât de 
repede apă, încât ne-am gândit că toată truda ne fusese 
zadarnică, deoarece foarte greu am putut-o face să 
plutească, iar cât despre pompe, nu aveam niciuna şi nici 
vreun mijloc de a executa o pompă. 

In cele din urmă, careva dintre băştinaşi, un negru dintre 
cei mai tuciurii, ne-a arătat un copac al cărui lemn pus pe 
foc dădea un soi de răşină la fel de lipicioasă şi aproape tot 
aşa de tare ca gudronul şi, din răşina aceea, prin fierbere, 
am scos un soi de esenţă care ne-a servit drept smoală şi a 
corespuns într-adevăr scopului nostru, căci ne-am pus la 
punct vasul, acuma solid şi perfect legat, încheietură cu 
încheietură, aşa că smoala şi gudronul n-au mai trebuit. lar 
taina aceasta m-a ajutat în multe alte ocazii de atunci 
înainte, prin ţinuturile acelea. 

Astfel terminată, i-am făcut navei noastre un catarg 
foarte bun din artimonul corăbiei şi, potrivind cât mai bine 
pânzele, i-am adăugat apoi şi o cârmă şi o pârghie pentru 
cârmă, într-un cuvânt toate cele cerute de nevoile noastre; 
pe urmă am încărcat-o cu provizii şi ne-am luat pe bord 
câtă apă dulce am socotit noi că ne-ar fi necesară sau câtă 
ne-am priceput să depozităm, căci butoaie tot nu aveam, şi 
am pornit-o pe mare cu un vânt prielnic. 

Se scursese aproape încă un an cu această muncă şi 
aceste hoinăreli, căci acum - după spusele oamenilor noştri 


- eram pe la început de februarie, iar soarele se îndepărta 
repede de noi, ceea ce ne da o deplină satisfacţie, căci 
caidurile erau din cale afară de copleşitoare. După cum am 
spus, vântul bătea prielnic, deoarece - lucru pe care aveam 
să-l învăţ după aceea - de obicei, vânturile se schimbă 
brusc dinspre est, pe măsură ce soarele se îndepărtează de 
locuitorii acelor meleaguri, plecând spre miazănoapte. 

Sfadele noastre erau acum pe ce drum ar fi mai bine s-o 
luăm şi poate că nicicând nu am fost mai nehotărâţi; după 
părerea unora trebuie s-o luăm spre est şi s-o ţinem drept 
înainte spre coasta Malabarului, alţii - care cântăreau cu 
mai multă seriozitate ce lungă avea să fie călătoria - 
clătinau din cap la propunere, ştiind foarte bine că nici 
proviziile noastre (îndeosebi cele de apă) şi nici vasul nu 
erau la înălţimea unei asemenea curse de aproape două mii 
de mile, fără niciun fel de țărm la care să poposim în tot 
lungul drumului. 

Oamenii n-avuseseră tot timpul în minte altceva decât o 
călătorie spre continentul african, unde ne aştepta o 
frumoasă şansă de a ne salva vieţile şi unde puteam fi 
siguri că o să ne îmbogăţim, ori încotro am fi luat-o, numai 
dacă eram în măsură să ne tăiem drum într-acolo fie pe 
mare, fie pe uscat. 

In afară de asta, aşa cum stăteau lucrurile cu noi, nici nu 
prea aveam de ales în privinţa drumului căci, dacă ne-am fi 
hotărât pentru răsărit, era tocmai anotimpul cel mai 
neprielnic al anului şi deci ar fi trebuit să mai zăbovim 
până-n aprilie sau până-n mai, înainte de a ne încumeta pe 
mare. In cele din urmă, cum bătea vântul dinspre sud-est şi 
est-sud-est şi cum vremea era frumoasă şi promițătoare, 
ne-am învoit cu toţii aceleiaşi propuneri de a ne îndrepta 
către coasta Africii. Prea multă vreme n-am pierdut nici cu 
sporovăielile privitoare la călătoria de-a lungul coastelor 
insulei, căci acum ne găseam tocmai în partea de insulă 
cea mai nepotrivită călătoriei plănuite; aşa că am cârmit 
spre nord şi, după ce am înconjurat Capul, am schimbat 
direcţia către sud, la adăpostul insulei, gândindu-ne să 
ajungem punctul vestic al uscatului care, după cum am 


arătat mai înainte, înaintează atât de departe spre coasta 
Africii, încât ne-ar fi scurtat cursa cu aproape o sută de 
leghe. Dar după ce navigasem vreo treizeci de leghe, am 
găsit că vânturile erau variabile în apropiere de țărm şi că 
suflau tocmai împotrivă-ne, aşa încât ne-am hotărât s-o 
tăiem drept, căci numai astfel vântul ni se arăta prielnic, iar 
vasul nostru nu era destul de bine echipat să poată rezista 
vântului ori să se îndrepte în indiferent ce direcţie altfel 
decât cu vântul bătând prielnic din spate. 

Şi, după ce ne-am hotărât o dată şi în privinţa asta, am 
tras la țărm ca să ne aprovizionăm iarăşi cu apă dulce şi cu 
felurite alimente, iar către sfârşitul lui martie, mai mult cu 
îndrăzneală decât cu discernământ, mai mult cu hotărâre 
decât cu judecată, am pornit-o pe apă, spre coastele Africii. 

Cât despre mine, nu mă încerca nicio teamă de niciun fel, 
dat fiind că n-aveam în vedere decât să ajungem la o ţară 
sau alta, şi puţin îmi păsa care sau unde avea să fie ţara 
aceea, personal neavând pe atunci niciun fel de păreri 
despre ceea ce mi se deschidea în faţa ochilor şi nici prea 
multe gânduri despre ceea ce putea sau nu să mi se 
întâmple; dar cu atât de puţină minte câtă se poate 
presupune că ar avea cineva la vârsta mea, consimţeam la 
tot şi la toate cele propuse, oricât ar fi fost de riscante în 
sine şi oricât de improbabil succesul lor. 

După cum din disperare şi totală neştiinţă fusese 
întreprinsă călătoria, tot aşa a fost dusă mai departe, nu cu 
prea multă hotărâre şi nu cu cine ştie câtă judecata; tot ce 
ştiam noi despre direcţia în care trebuia să cârmim era doar 
atât, că undeva cam spre vest, între două-trei grade 
latitudine nord ori sud, se afla punctul către care ne 
îndreptam; şi cum nu aveam cu noi nici măcar compas, în 
afară de unul mic, de buzunar, un compas de alamă nimerit 
întâmplător la unul din oamenii noştri, fireşte că nu puteam 
păstra direcţia precisă. 

Totuşi, cum cerul a vrut ca vântul de miază-zi dinspre 
sud-est să continue a fi neprielnic, am socotit că orientarea 
nord-vest spre vest, care se găsea drept în bătaia vântului, 
era pentru noi tot atât de bună ca oricare alta, şi am mers 


astfel înainte. 

Călătoria a fost mult mai lungă decât ne aşteptam; de 
fapt şi vasul nostru, care nu avea o pânză de mărimea 
trebuitoare, înainta pe mare foarte încet şi greoi. De fapt, în 
cursul acestei călătorii nu am întâmpinat niciun fel de 
aventuri mai de seamă, fiind în afara oricărei ocazii în 
măsură să ne distragă; iar cât despre zărit vreun vas, 
departe de noi cel mai mărunt prilej de a saluta vreunul în 
toată călătoria noastră; n-am văzut nici ţipenie de vas, fie 
mic, fie mare, deoarece marea pe care pluteam se afla total 
în afara drumului oricărui negoţ, locuitorii Madagascarului 
neştiind nici ei despre țărmurile Africii mai mult decât ştiam 
noi, ci doar atât că exista o ţară a leilor - cum o numesc 
băştinaşii - în direcţia aceea. 

Navigam de opt sau nouă zile, cu vânt prielnic, când spre 
marea noastră bucurie, unul dintre oameni strigă: 
„Pământ!” Aveam motive serioase să fim bucuroşi de 
această descoperire, căci nu ne mai rămăsese apă decât 
pentru vreo două-trei zile, socotind în raţii mici. Totuşi, 
după ce am descoperit uscatul, deşi era dimineaţa 
devreme, până să ajungem la el s-a făcut aproape noapte, 
vântul slăbind aproape cu totul şi corabia noastră fiind, 
precum am mai spus, un navigator fără vlagă. 

Am fost tare dezamăgiţi însă când am pus piciorul pe 
uscat şi am descoperit că, în loc să fi dat de continentul 
Africii ajunsesem doar pe o mică insulă, fără urmă de 
locuitor pe ea, sau cel puţin fără niciun soi de oameni cu 
care noi să ne fi putut întâlni; şi nici vite nu păreau să 
existe, poate câteva capre doar, dintre care noi n-am 
omorât decât trei. Totuşi, ele ne-au oferit carne proaspătă 
şi am găsit apă foarte buna; au mai trecut astfel încă 
cincisprezece zile până să ajungem la ţărmul continentului, 
unde în cele din urmă am acostat şi, ceea ce era deosebit 
de important pentru noi, am sosit acolo chiar când ni se 
terminaseră definitiv proviziile. De fapt, puteam spune că 
proviziile ni s-au sfârşit înainte de a ajunge pe coastă, căci 
în ultimele două zile nu mai avusesem drept decât la o 
jumătate de litru de apă. Spre marea noastră bucurie însă, 


cu o seară înainte am zărit pământul, deşi încă la mare 
depărtare, şi având peste noapte norocul unei plăcute aripi 
de vânt prielnic, până dimineaţa am fost la două leghe de 
țărm. 

N-am şovăit o clipă să ancorăm în cel dintâi punct în care 
am nimerit, cu toate că dacă am fi avut răbdare, puteam 
găsi, puţin mai departe, un foarte frumos râu. Totuşi, ne-am 
fixat fregata cu ajutorul a doi pari mari pe care i-am înfipt 
ca pe nişte ţăruşi în pământ şi de care am ancorat-o; iar 
micilor frânghii slabe pe care, după cum am spus, le 
împletisem din material de rogojini, le-a fost dat să ne 
servească destul de bine la fixarea vasului. 

După ce ne-am rotit puţin ochii asupra ținutului am făcut 
rost de ceva apă dulce şi ne-am aprovizionat cu niscai 
lucruri de-ale mâncării, găsite foarte anevoie acolo, ne-am 
urcat din nou pe bord cu agoniselile noastre. Tot ce 
încropisem ca provizii erau câteva păsări vânate şi un fel de 
bizon sălbatic sau de tăuraş a cărui carne s-a dovedit însă 
bună. Aşa cum spuneam, cu această agoniseală încărcată 
pe vas, ne-am hotărât să plutim de-a lungul coastei care se 
întindea spre nord-nord-est, până ce o să găsim vreun golf 
sau vreun râu pe care să putem pătrunde înlăuntrul ţării, 
ori măcar un oraş, ori poate niscai oameni; căci aveam 
destule motive să credem că ţinutul era locuit, deoarece de 
mai multe ori văzusem focuri în timpul nopţii şi fum în 
timpul zilei, din toate părţile, la o mare depărtare de noi. 


CAPITOLUL IV 


Primirea ce ne-o fac băştinaşii - Ne 
hotărâm să străbatem tara pe uscat - 
Cearta şi încăierarea cu negrii - Luăm 
şaizeci de prizonieri şi ni-i facem servitori 
în călătoria noastră - Eu sunt ales şetul 
expediției şi numit căpitan - Servitorii 
noştri negri ne procură o provizie de vite 


În cele din urma, am ajuns la un toarte întins golf, în care 
dădeau mai multe guri de râu sau mai multe râuri cu 
vărsare în mare, alcătuind alte golfuleţe, iar noi ne-am 
repezit cutezători în primul dintre cele întâlnite, văzând în 
jur câteva colibe şi, pe lângă ele, pe țărm, câţiva sălbatici; 
am tras aşadar vasul într-un golf mai mic, pe partea de 
miază-noapte a golfului mare şi am înălţat o prăjină înaltă 
cu o bucata de pânză albă în vârf, ca semn de pace între 
noi şi ei. Ne-am dat seama că ne înţeleseseră de îndată, 
căci au venit în cale îngrămădindu-se ca o turmă spre noi, 
bărbaţi, femei şi copii, cei mai mulţi dintre ei goi puşcă. La 
început au stat uimindu-se şi holbându-se la noi, de parcă 
am fi fost nişte monştri şi arătau ca şi cum erau 
înspăimântați; dar ceva mai târziu am socotit că erau 
dispuşi a ne arăta prietenie. Cel dintâi gest făcut de noi, ca 
să-i încercăm, a fost de a ne duce mâinile la gură, ca şi 
când am fi vrut să bem, dându-le a înţelege prin asta că 
avem nevoie de apă. Lucru pe care l-au înţeles de îndată, 
căci trei dintre femeile lor şi doi băieţi au luat-o la fugă spre 
uscat şi s-au întors cam într-un sfert de oră cu mai multe 
oale de pământ, destul de frumuşele şi, pe cât bănuiesc, 
uscate la soare. Ni le-au adus pline cu apă, le-au aşezat pe 


jos în apropiere de ţărmul mării şi le-au lăsat acolo, dându- 
se puţin îndărăt, ca noi să putem veni să le luăm, ceea ce 
am şi făcut. 

La câtva timp după asta, ne-au adus rădăcini şi verdeţuri 
şi câteva fructe, de care soi nu-mi amintesc, şi ni le-au dat; 
dar cum noi nu aveam nimic să le oferim în schimb, am 
observat că nici ei nu erau darnici cum fuseseră cei din 
Madagascar. Totuşi, meşter-cuţitarul nostru s-a apucat de 
lucru, şi, cum pusese de o parte ceva fier din epava 
corăbiei, a făurit o mulţime de jucării, păsări, câini, ace, 
cârlige şi inele, iar noi l-am ajutat să le pilească şi să le facă 
să strălucească; iar când am înmuiat negrilor câteva din 
ele, atunci ne-au adus de toate, felurite daruri din ceea ce 
aveau şi ei, capre, porci şi vaci, şi am căpătat o sumedenie 
de alimente. 

Debarcasem acum pe continentul Africii, ţinutul cel mai 
dezolat, mai pustiu şi mai inospitalier de pe lume, 
neexceptând nici chiar Groenlanda şi Nova Zemlia însăşi: 
cu singura diferenţă că aici, chiar şi în părţile cele mai 
păcătoase, am descoperit că se găseau locuitori, deşi - 
având în vedere firea şi apucăturile unora dintre ei - cred 
că ar fi fost mult mai bine pentru noi dacă ar fi lipsit cu 
totul. 

Şi, ca adaos la exclamaţia pe care sunt în curs a o face 
cu privire la natura ținutului, am luat chiar acolo una dintre 
cele mai necugetate, mai sălbatice şi mai disperate hotărâri 
din câte vor fi fost vreodată luate de oameni pe lume: 
anume hotărârea de a călători pe uscat prin inima 
continentului, de la coasta Mozambicului, aflată pe malul 
Oceanului de Est, până la coasta Angolei sau a Guineei, de 
pe malul Oceanului de Vest sau Atlantic, adică o întindere 
de cel puţin 1800 mile; călătorie în care aveam de îndurat 
călduri excesive, şi de mers prin deşerturi de nestrăbătut; 
niciun fel de vehicule, niciun soi de cămile ori de alte 
dobitoace, indiferent de ce fel, care să ne ajute la căratul 
bagajului, nenumărate întâlniri cu fiare sălbatice şi 
nesăţioase, lei, leoparzi, tigri, şopârle şi elefanţi; trebuia să 
păşim peste linia echinocţială şi aşadar aveam să trecem 


chiar prin centrul zonei toride; aveam să întâlnim populaţii 
de sălbatici, barbari şi de un primitivism neînchipuit; şi 
trebuia de luptat cu foamea, de luptat cu setea; într-un 
cuvânt, potop de terori în stare să înfricoşeze până şi cele 
mai curajoase inimi închise vreodată în cuşti de carne şi 
oase. 

Totuşi, fără a ne teme de toate acestea, am hotărât să 
ne aventurăm şi, în consecinţă, ne-am pregătit de călătorie, 
atâta cât ne-o îngăduia locul unde ne găseam şi cât părea 
să ne silească la drum puţina noastră familiarizare cu 
realităţile lui. 

Cam trecuse ceva timp de când prinseserăm a ne obişnui 
să păşim cu picioarele goale pe stâncile, pietrişul, iarba şi 
nisipul țărmului; dar, cum găseam că lucrul cel mai 
dăunător pentru noi era să umblăm ori să călătorim desculți 
pe nisipurile uscate şi arzătoare dinlăuntrul ţării, ne-am 
echipat cu un fel de încălțări din piei de animale sălbatice, 
încălțări cu părul înăuntru şi care, fiind bine uscate la soare 
pe toate părţile exterioare, erau groase şi tari şi aveau să 
dureze mult. Pe scurt, după cum spuneam eu - şi consider 
şi acum foarte potrivită expresia - ne-am făcut nişte 
mănuşi pentru picioare şi am găsit că erau foarte 
confortabile. 

Am stat de vorbă cu unii dintre băştinaşi care erau destul 
de prietenoşi, totuşi habar n-am ce limbă vorbeau. Am 
vorbit cu ei în măsura în care i-am putut noi face să ne 
înţeleagă, şi le-am pomenit nu numai despre proviziile ce 
ne trebuiau, ci şi despre intenţiile noastre; şi arătând cu 
mâinile înspre vest, i-am întrebat ce ţară se găsea în 
direcţia aceea. Ne-au spus prea puţine despre ceea ce ne 
interesa pe noi, doar atâta am înţeles din tot răspunsul lor, 
că într-acolo erau multe râuri mari; mulţi lei, tigri şi furioase 
pisici sălbatice, care până la urmă ni s-au arătat a fi doar 
nişte civete şi alte vietăţi de acest fel. 

lar când i-am întrebat dacă dintre ei călătorise careva în 
direcţia aceea, ne-au răspuns că „Da!”; unii merseseră în- 
cotro doarme soarele, vrând să ne spună prin asta că spre 
vest; dar nu ne puteau arăta şi cine fuseseră aceia. Când 


le-am cerut pe cineva ca să ne călăuzească, au ridicat 
stingheriţi din umeri, aşa cum fac francezii când le e frică 
să întreprindă ceva. Când i-am întrebat iarăşi despre lei şi 
sălbăticiuni, au râs şi ne-au dat a înţelege că nu aveau să 
ne facă niciun rău şi ne-au indicat într-adevăr un bun mijloc 
de a ne purta cu ele: să aţâţăm un pui de foc, fiindcă 
întotdeauna focul le sperie şi le pune pe fugă; şi într-adevăr 
am văzut mai târziu că aşa era. 

Cu încurajările acestea ne-am hotărât să purcedem la 
drum şi multe alte motive ne-au împins a o face, hotărâre 
pentru care - dacă lucrul în sine ar fi fost cu putinţă - n- 
aveam de ce merita chiar atâtea critici cât s-ar presupune; 
voi menţiona aici doar câteva din acele motive, ca să nu fac 
prea plicticoasă povestirea. 

Mai întâi, uram complet lipsiţi de mijloacele de a ne duce 
la bun sfârşit eliberarea pe orice altă cale: ne aflam pe-un 
țărm şi într-un loc îndepărtat cu totul de orice navigaţie eu- 
ropeană; aşa că nu ne-am fi putut gândi niciodată să fim 
salvaţi şi luaţi de vreunul dintre compatrioţii noştri, din 
acea parte a lumii unde ne aflam. In al doilea rând, dacă 
ne-am fi aventurat să plutim de-a lungul coastei 
Mozambicului şi de-a lungul dezolatelor ţărmuri ale Africii, 
înspre Nord, până ce am fi sosit la Marea Roşie, tot ce 
puteam spera o dată ajunşi acolo era să fini prinşi de arabi 
şi vânduți ca sclavi turcilor, ceea ce nu era cu mult mai de 
preferat decât moartea. Nu puteam nici construi un vas 
care să fie în stare să ne poarte peste marea cea mare a 
Arabiei, până în India, şi nici nu puteam ajunge la Capul 
Bunei Speranţe, vânturile fiind prea schimbătoare, iar 
marea la acea latitudine prea bântuită de furtuni; dar ştiam 
în schimb cu toţii că dacă am fi putut străbate pe uscat 
continentul, atunci puteam ajunge la careva din marile 
fluvii care se varsă în oceanul Atlantic, şi că pe malurile lor 
eram în măsură să ne construim pe loc bărci care ne-ar fi 
putut duce în josul apei, chiar de-ar fi trebuit să mergem 
aşa mii de mile; n-aveam nevoie de nimic decât de hrană; 
hrana de care eram siguri că ne-o puteam procura cu 
puştile şi, pe lângă satisfacția eliberării, am ajuns şi la 


concluzia că nu era exclus ca fiecare din noi să facă rost şi 
de o cantitate de aur, care, dacă ne întorceam sănătoşi, 
avea să ne răsplătească din plin truda. 

N-aş putea spune că eu, în vreuna din toate consfătuirile 
noastre, am apreciat vreodată greutatea ori meritul uneia 
sau alteia din aventurile întreprinse până atunci. Punctul 
meu de vedere de mai înainte fusese, pe cât socoteam, 
foarte bun, anume că ar fi trebuit să ajungem în Golful 
Arabiei, sau la intrarea în Marea Roşie; iar acolo, aşteptând 
să treacă ori să se înapoieze vreun vas din multele ce-şi au 
drumul prin părţile acelea să-l fi capturat cu forţa pe primul 
dintre cele ce ne-ar fi ieşit în cale, şi nu numai că ne-am fi 
îmbogăţit cu încărcătura lui, dar ne-am fi şi îndreptat apoi 
spre oricare parte a lumii am fi avut chef; când însă au 
ajuns a-mi vorbi despre un marş de două sau trei mii de 
mile pe jos, ori a-mi spune că trebuia să rătăcim prin 
deşerturi, printre lei şi tigri, apoi vă mărturisesc deschis că 
mi-a îngheţat sângele în vine; şi am folosit toate 
argumentele pe care le-am avut ca să-i conving să renunţe 
la acel proiect. 

Ei însă erau cu toţii de cealaltă părere, încât aş fi făcut la 
fel de bine să-mi ţin gura; nu mi-a rămas decât a-i asigura 
că mă voi ţine de legea noastră dintâi, aceea de a ne lăsa 
conduşi de majoritate, şi aşa ne-am hotărât s-o pornim. 
Prima grijă a fost să luăm cu atenţie aminte şi să stabilim 
cam unde pe harta lumii ne aflam, ceea ce am şi făcut şi 
am văzut că ne aflam la latitudinea de 12 grade şi 35 de 
minute sud de ecuator. Lucrul următor era să observăm în 
hărţi spre a vedea unde se găseşte coasta continentului, 
care era țelul nostru, şi ne-am lămurit că ea ar fi între 8 şi 
11 grade latitudine sudică, dacă o luam spre fluviul Niger şi 
în spre ţărmul Guineei. 

Ţinta ce-o urmăream era coasta Angolei, care aflându-se 
- după hărţile noastre - foarte aproape de latitudinea la 
care ne găseam, trebuia ca direcţia să ne fie spre vest; şi 
cum n-aveam nicio îndoială că vom întâlni râuri, eram siguri 
că ele ne-ar putea uşura călătoria, mai ales dacă ştiam 
descoperi mijloacele de a traversa marele lac, sau marea 


interioară, căruia băştinaşii îi spun Coalmucoa şi din care se 
zice că şi-ar avea izvorul sau începutul fluviul Nil; dar ne 
făceam nişte planuri pripite (căci socoteala de acasă nu se 
potriveşte cu cea din târg), aşa cum veţi vedea mai departe 
în povestirea noastră. 

Alt lucru de luat în consideraţie era cum să ne cărăm 
bagajul, fără de care eram de la început hotărâți să n-o por- 
nim la drum; de fapt nici n-ar fi fost cu putinţă altfel, fără 
nişte bune mijloace de transport, căci până şi muniţia, 
absolut necesară şi de care depindeau atât subzistenta, 
adică hrana, cât şi apărarea împotriva fiarelor şi a 
sălbaticilor, până şi muniţia noastră, zic, ar fi fost o 
încărcătură prea grea ca să ne-o putem căra singuri, de-a 
lungul unor ţinuturi unde arşiţa era atât de mare încât şi noi 
ne eram noua o destul de grea povară. 

Ne-am interesat în ţinut şi am aflat că nu existau niciun 
fel de vite de povară; vreau să spun că nici cai, nici catâri, 
nici măgari, cămile sau dromaderi; singurul lor dobitoc de 
muncă era un fel de bivol sau de taur îmblânzit, asemeni 
aceluia pe care noi îl sacrificasem ca să ne hrănim: pe unii 
din taurii aceia - după cum am aflat - îi deprinseseră să 
vină şi să plece la chemarea lor şi ni s-a spus că îi puteam 
folosi la cărat poveri; băştinaşii recurgea la ei mai cu seamă 
pentru a traversa pe spinarea lor lacurile şi râurile, aceste 
dobitoace ştiind să înoate foarte bine. 

Dar noi nu ne pricepeam de loc să-i îngrijim ori să-i 
mânăm şi nici măcar să le legăm samarele în spinare şi 
acest ultim neajuns de care ne-am dat seama în 
consfătuirea noastră ne punea în cea mai mare încurcătură; 
eu le-am propus, în cele din urmă, o soluţie convenabilă: 
aceea de a ne lua la harţă cu unii dintre băştinaşii negri, de 
a pune mâna pe vreo zece-doisprezece prizonieri dintre ei 
şi, făcându-i sclavi, de a-i obliga să ne însoţească în marea 
noastră călătorie, punându-i să ne care bagajele; ceea ce 
susţineam eu ar fi fost convenabil şi util în multe privinţe, 
atât ca să ne ajute, cât şi ca să tratăm printr-înşii cu ceilalţi 
băştinaşi. 

Sfatul meu nu a fost acceptat de la început, dar băştinaşii 


le-au dat în curând tuturor suficiente motive ca până la 
urmă să-l ia drept bun; de asemenea le-au dat şi ocazia de 
a-l pune în practică; căci cum neînsemnatul nostru negoţ cu 
băştinaşii fusese până atunci bazat pe încrederea în 
bunăvoința lor dintâi, în cele din urmă i-am descoperit cu 
ticăloşii; după ce cumpărasem nişte vite în schimbul 
jucăriilor meşterite, după cum am spus, de fierarul nostru, 
careva dintre noi totuşi nu s-a putut înţelege cu negustorul 
negru, care l-a scos de-a dreptul din fire, păstrându-şi 
lucrurile primite în locul vitelor, dar punându-şi în schimb 
tovarăşii să împrăştie vitele, chiar în faţa omului nostru, ca 
astfel să-şi râdă de el; şi cum, revoltat de măgăria asta, cel 
batjocorit a strigat chemând într-ajutor pe câţiva de-ai 
noştri care nu erau departe, negrul cu care se tocmea a 
aruncat o lance spre el şi lancea a fost trimisă cu atâta 
precizie, că dacă omul n-ar fi sărit cu mare agilitate în lături 
şi nu şi-ar fi ridicat pavăză mâna ca să întoarcă arma din 
drum în momentul când venea ţintă spre el, lancea l-ar fi 
lovit în plin, străpungându-i corpul; însă aşa n-a făcut decât 
să-l rănească la braţ; atunci omul nostru s-a înfuriat, a pus 
mâna pe puşcă şi a tras împuşcându-l pe negru drept în 
inimă. 

Cei din apropierea negrului, ca şi toţi cei aflaţi împreună 
cu noi la oarecare distanţă, au fost îngrozitor de 
înspăimântați; în primul rând de ţâşnirea de foc; în al doilea 
rând de zgomot; şi, în al treilea rând, de faptul că l-au văzut 
pe semenul lor ucis, aşa încât au rămas prostiţi şi uluiţi, la 
început, câtva timp; dar după ce şi-au revenit cât de cât din 
spaimă, unul dintre ei, la o bună depărtare de noi, a scos 
un şuierat pătrunzător, care se pare că e semnalul dat de ei 
când pornesc la luptă: şi toţi ceilalţi, pricepând ce însemna 
acel şuierat, i-au răspuns adunându-se grabnic în jurul său, 
iar noi, neştiind ce avea să se întâmple, am stat liniştiţi 
locului uitându-ne unul la altul, ca o adunătură de neghiobi. 

In curând ne-am lămurit, însă, căci peste încă două sau 
trei minute am auzit semnalul acela prelung şi pătrunzător, 
transmiţându-se din loc în loc, tot mai departe, prin toate 
cătunele lor; ba mai mult, chiar dincolo de golf în partea 


cealaltă; şi am văzut deodată o mulţime de făpturi goale 
alergând, ca la o întâlnire, din toate părţile, spre locul unde 
şuierase primul dintre negri, şi cred că în mai puţin de o oră 
se adunaseră aproape cinci sute de inşi, înarmaţi unii cu 
arcuri şi săgeți, cei mai mulţi însă cu lăncii, pe care ştiau să 
le arunce la o bună depărtare şi atât de bine, că ar fi lovit o 
pasăre în zbor. 

Aveam doar foarte puţin timp de ţinut sfat, căci mulţimea 
negrilor creştea clipă de clipă; şi eu sunt într-adevăr încre- 
dinţat că dacă am fi întârziat mai mult, în scurtă vreme s-ar 
fi adunat acolo o mie. Nu aveam nimic de făcut, aşadar 
decât ori să fugim către corabia sau barca noastră, unde - 
ce-i drept ne-am fi putut apăra foarte bine, ori să înaintăm 
spre ei şi să vedem ce putea realiza în sprijinul nostru o 
salvă sau două de alice. 

Ne-am hotărât cât ai clipi pentru alternativă, contând pe 
faptul că focul şi groaza de împuşcătura noastră îi va pune 
curând pe fugă; aşa că am înaintat cu toţii în linie şi am 
mărşăluit cu îndrăzneală spre ei; stăteau gata să ne 
întâmpine, contând - bănuiesc cu - pe faptul că or să ne 
nimicească pe toţi cu lăncile lor; noi am oprit şi, stând la o 
distanţă bună unul de altul, ca să ne întindem cât mai 
departe linia, i-am salutat cu o salvă de gloanţe care, în 
afara celor răniţi, despre al căror număr habar n-aveam, a 
doborât pe loc şaisprezece dintre ei, iar alţi trei fură atât de 
schilodiţi, încât au căzut la vreo douăzeci-treizeci de yarzi 
mai departe. 

De îndată ce am tras, piepturile lor au slobozit cel mai 
groaznic urlet auzit până atunci şi de atunci încoace; un 
urlet scos în parte de cei răniţi, iar în parte de cei care-i 
plângeau, jelind trupurile ce zăceau fără viaţă înaintea 
ochilor lor. 

După ce trăsesem, am stat locului neclintiţi, ca să ne 
încărcăm din nou puştile şi văzându-i că nu dau înapoi, am 
tras iarăşi în plin; la a doua salvă am ucis vreo nouă; dar 
cum nu mai erau atât de deşi ca la început, ai noştri n-au 
mai tras toţi, şapte dintr-înşii primind ordin să-şi rezerve 
încărcătura şi să înainteze de îndată ce vom fi tras ceilalţi, 


iar ei între timp să-şi încarce armele; lucru despre care voi 
mai vorbi îndată. 

Descărcând aşadar a doua salvă, am şi însoţit-o de 
chiotele noastre din răsputeri, iar cei şapte au înaintat spre 
sălbatici; restul dintre noi, rămaşi îndărăt, încărcând cu 
toată viteza, i-am urmat: dar când ne-au văzut înaintând 
iarăşi, negrii au luat-o la fugă ţipând, ca şi când ar fi fost 
vrăjiţi. 

Când am ajuns pe câmpul de luptă, am găsit un mare 
număr de trupuri zăcând la pământ, cu mult mai mulţi 
decât puteam noi presupune că omorâsem sau rănisem, ba 
chiar mai mulţi decât numărul gloanţelor din puştile 
noastre; şi nu ştiam ce să credem despre una ca asta; dar 
în cele din urmă am descoperit cum stăteau lucrurile: am 
aflat că erau înspăimântați şi scoşi din minţi, ba şi mai şi, 
cred că unii dintre morţi, dintre cei morţi de-a binelea, 
pieriseră pur şi simplu de frică, fiindcă nu aveau nicio rană 
pe trup. 

Dintre cei îngrozitor de speriaţi, după cum spuneam, o 
bună parte, pe măsură ce-şi veneau în fire, se apropiau de 
noi şi ni se închinau luându-ne drept zei sau drept diavoli - 
nu ştiu nici eu drept ce, şi pentru noi nici nu prea avea 
importanţă - unii îngenunchind, alţii aruncându-se cu totul 
la pământ, făcând o mie de gesturi, dar toate cu cea mai 
adâncă supunere. Îndată mi-a venit în minte că în clipa 
aceea s-ar putea, după legea armelor, să luăm şi câţi 
prizonieri voiam şi să-i punem să ne însoţească de-a lungul 
continentului, cărându-ne bagajele. De îndată ce le-am 
propus-o oamenilor noştri, au fost cu toţii de aceeaşi 
părere; prin urmare, ne-am asigurat de vreo şaizeci de 
indivizi tineri şi robuşti şi le-am adus la cunoştinţă că 
trebuie să meargă cu noi, ceea ce păreau foarte dispuşi să 
facă. Următoarea întrebare a fost cum trebuie trataţi ca să 
ne putem încrede în ei, deoarece descoperisem că nu 
semănau cu cei din Madagascar, ci erau îndârjiţi, răzbună- 
tori şi perfizi, din care eram siguri că nu vom avea niciun alt 
serviciu din partea lor, în afara acelora la care te poţi 
aştepta din partea unor simpli sclavi, adică nicio supunere 


care să continue dincolo de timpul cât aveau să fie 
stăpâniţi de teamă, şi nici vreo muncă obţinută altfel decât 
prin violenţă. 

Inainte de a continua povestirea trebuie să-i aduc la cu- 
noştinţă cititorului că, din acel moment, am început să-mi 
dau mai bine seama de situaţia în care mă aflam şi m-am 
preocupat mai stăruitor de conducerea treburilor noastre, 
căci, deşi tovarăşii mei erau cu toţii oameni mai vârstnici ca 
mine, totuşi am început să-i găsesc lipsiţi de judecată, sau - 
cum aş spune eu acum - lipsiţi de prezenţă de spirit, când 
ajungeau să ducă la îndeplinire un lucru oarecare. Cea 
dintâi ocazie pe care am avut-o de a observa acest lucru 
mi-o oferise proaspăta lor încăierare cu băştinaşii când, în 
ciuda unei nimerite hotărâri de a-i ataca şi de a trage într- 
înşii, totuşi după prima salvă şi după ce văzură că negrii nu 
o luau la fugă, aşa cum se aşteptaseră ei, curajul a început 
să le slăbească şi, sunt convins, dacă barca ar fi fost mai la 
îndemână, ar fi tulit-o cu toţii. 

Cu ocazia aceea am început încetul cu încetul să iau asu- 
pra mea conducerea, să-i îmbărbătez şi să le strig să 
încarce din nou armele şi să mai tragă o salvă, spunându-le 
că eram gata, dacă voiau să se lase conduşi de mine, să-i 
fac pe negri s-o ia destul de repede la goană. Am văzut că 
vorbele mele i-au îmbărbătat şi de aceea când au tras a 
doua oară, le-am arătat că aş dori să mai păstreze ceva 
gloanţe pentru o încăierare de sine stătătoare, aşa cum v- 
am povestit înainte. 

După a doua tragere, m-am văzut într-adevăr pus în si- 
tuaţia de a-i comanda, cum s-ar zice. „Acum, domnilor le- 
am spus eu - haide să scoatem şi noi un chiot”; aşa că mi- 
am deschis gâtlejul şi-am chiuit straşnic de trei ori, după 
cum fac marinarii noştri englezi în atari ocazii. „Şi acum 
urmaţi-mă le-am poruncit celor şapte care mă ascultaseră 
şi nu trăseseră şi vă garantez că o să lichidaţi cu ei”, lucru 
ce s-a şi adeverit căci, de cum ne-au văzut venind, au şi 
luat-o la fugă, după cum v-am mai spus. 

Din ziua aceea, toţi nu mai voiau să-mi zică altfel decât 
„Señor Capitanio”, dar eu le-am spus că nu doresc să-i aud 


numindu-mă astfel. 

— Ei bine, propuse atunci, canonierul, care vorbea bine 
englezeşte, o să-ţi zicem „Căpitanul Bob” şi aşa mi-a rămas 
numele după aceea. 

Nimic nu e mai adevărat în privinţa portughezilor decât 
că luaţi fie ca naţiune în bloc, fie ca indivizi în parte - sunt 
în stare să meargă înainte numai dacă sunt conduşi de 
cineva şi îmbărbătaţi, iar dacă acel cineva îi încurajează şi 
prin pilda lui, atunci au să se comporte destul de bine; în 
schimb, dacă e să urmeze doar propriul lor instinct, se 
prăbuşesc la iuţeală. Toţi ar fi luat-o cu siguranţă la fugă 
din faţa acelei adunături de sălbatici în pielea goală, deşi 
fugind nu şi-ar fi salvat vieţile, dacă cu - pentru a le susţine 
curajul - nu aş fi strigat şi chiuit şi n-aş fi făcut din toată 
întâmplarea aceea mai degrabă un joc decât o luptă. 

Şi mai pe urmă am fost nevoit să procedez de multe ori 
la fel şi mărturisesc sincer că adeseori m-am mirat cum de 
a fost cu putinţă ca nişte oameni prin firea lor atât de 
neajutoraţi să aibă - la impas - curajul de a propune şi de a 
întreprinde cea mai disperată şi impracticabilă tentativă ce 
şi-au propus-o pe lume vreodată nişte făpturi omeneşti. 

Ce-i drept, se găseau printre ei şi doi-trei oameni neobo- 
siţi, al căror curaj şi a căror hărnicie era sprijinul tuturor 
celorlalţi şi, într-adevăr, aceia doi-trei le-au şi fost conducă- 
tori la început; e vorba de canonier şi de fierar, căruia eu îi 
spun meşter făurar, iar al treilea dintr-înşii se purta destul 
de bine şi el, cu toate că nici pe departe nu le semăna 
primilor doi: era unul dintre dulgheri. Toţi trei erau cu 
adevărat viaţa şi sufletul celorlalţi şi curajului lor îşi datorau 
ceilalţi hotărârea pe care o arătau în orice împrejurare. Dar 
când au văzut că-mi iau şi eu asupră-mi un dram de 
răspundere, m-au îmbrăţişat şi m-au tratat cu o deosebită 
căldură, începând chiar din clipa aceea. 

Canonierul era un admirabil matematician, un om învăţat 
şi un marinar desăvârşit. Conversaţiilor particulare cu el 
datorez eu acele noţiuni care au format mai târziu temeiul 
tuturor cunoştinţelor ce le-am avut vreodată despre 
navigaţie şi mai cu seamă în ceea ce priveşte geografia. 


Descoperind din convorbirile noastre că eram realmente 
dornic să înţeleg şi să învăţ, el a pus în mintea mea temelia 
unor cunoştinţe generale, sădindu-mi idei neeronate despre 
forma pământului şi a mărilor, despre aşezarea ţărilor şi 
cursul fluviilor, şi tot el mi-a explicat ştiinţa sferelor şi 
mişcarea aştrilor, învăţându-mă - într-un cuvânt - o seamă 
de cunoştinţe astronomice pe care mai târziu le-am sporit 
singur. 

Într-un anume chip, el mi-a îmbogăţit mintea cu aspirații 
şi cu o serioasă dorinţă de a învăţa tot ceea ce mi s-ar fi 
explicat, convingându-mă că nimic nu putea să mă 
pregătească mai ca lumea pentru faptele mari pe care 
vream să le întreprind, decât o treaptă de cultură 
superioară aceleia întâlnită îndeobşte printre marinari; tot 
el mi-a spus că a fi ignorant însemna să rămâi în mod sigur 
într-o situaţie de inferioritate printre oameni, în timp ce 
bogăţia cunoştinţelor era un prim pas către înaintarea în 
viaţă. Mă măgulea întotdeauna cu privire la capacitatea 
mea de a învăţa şi, cu toate că acest fapt îmi hrănea 
mândria, totuşi, cum purtam în mine o ambiţie secretă, 
impulsurile ce mi le da îmi aţâţau şi mai mult setea 
nesăţioasă de învăţătură, aşa încât m-am hotărât că, dacă 
vreodată m-aş întoarce îndărăt în Europa şi mi-ar rămâne 
cumva şi niscai bani, să-mi completez cu seriozitate 
cunoştinţele spre a deveni un marinar desăvârşit; dar apoi, 
când mi s-a ivit prilejul visat, nu ani mai fost consecvent în 
cele ce hotărâsem. 

Dar, să revenim la povestea noastră: canonierul, când a 
văzut serviciile pe cate le adusesem în luptă şi când a auzit 
propunerea mea de a păstra un număr de prizonieri pentru 
marşul nostru şi ca să ne care bagajele, s-a întors spre 
mine şi, în faţa tuturor celorlalţi a spus: 

— Căpitane Bob, eu cred că tu trebuie să fii căpetenia 
noastră, căci întreaga izbândă a încăierării de azi ţie ţi-o 
datorăm. 

— Nu, nu, am ripostai eu, nu mă felicitaţi; dumneata, vei 
fi Señor Capitanio al nostru, dumneata vei fi general; eu 
sunt prea tânăr pentru aşa ceva. 


Pe scurt, am căzut cu toţii de acord ca să ne fie conducă- 
tor, dar el n-a vrut să accepte o asemenea însărcinare de 
unul singur, ci a ţinut să mă aibă de ajutor al său, iar toţi 
ceilalţi împărtăşindu-i părerea, am fost silit să consimt. 

Prima sarcină pe care mi-au dat-o în acest nou post de 
conducere a fost una dintre cele mai grele din toate câte le 
puteau trece prin minte şi anume, să-i dirijez pe prizonieri; 
ceea ce totuşi am primit şi am adus cu voie bună la îndepli- 
nire, după cum veţi auzi de îndată: dar chestiunea care s-a 
pus anticipat în discuţie era totuşi de o mai mare 
importanţă şi anume de a hotărî înainte de toate pe ce cale 
trebuia să pornim, şi apoi cum să ne asigurăm proviziile de 
călătorie. 

Se găsea printre prizonieri un vlăjgan înalt, bine făcut şi 
frumos, căruia ceilalţi păreau să-i acorde un mare respect şi 
care - după câte am înţeles mai târziu - era fiul unuia 
dintre regii lor; tatăl său fusese, pare-se, ucis la prima 
noastră salvă, iar el era rănit, de un glonte la braţ şi de altul 
chiar în şold sau în pulpă, liana din şold fiind într-o pane 
cărnoasă a corpului, sângera foarte şi omul părea pe 
jumătate mort din pricina pierderii de sânge. Cât despre 
împuşcătura din braţ, glontele îi rupsese încheietura mâinii 
şi din cauza celor două răni era aproape ca şi invalid, aşa 
că la un moment dat eram gata-gata să-l alungăm şi să-l 
lăsăm să piară; dacă am fi făcut-o s-ar fi stins în câteva zile; 
dar cum am văzut că i se arăta un oarecare respect, mie 
mi-a trecut prin minte că am putea să-l vindecăm ca să ne 
fie de folos şi poate să-l numim mai mare peste ceilalţi. Aşa 
că l-am dat pe mâna chirurgului nostru şi i-am spus bietului 
nenorocit o seamă de cuvinte încurajatoare, adică am 
vorbit cu el prin semne, pe cât am putut mai frumos, ca să-l 
fac să priceapă că aveam să-l facem bine. 

Asta a creat în minţile lor o nouă venerație faţă de noi, 
închipuindu-şi că aşa cum puteam să-i ucidem de la 
distanţă, prin ceva invizibil pentru ei - căci într-adevăr aşa 
le parca tirul nostru - tot astfel puteam să-i şi însănătoşim. 
Aşa încât tânărul prinţ, pentru că aşa l-am numit după 
aceea, a chemai la el vreo şase-şapte sălbatici şi le-a spus 


ceva; ce le va fi spus noi nu ştiam, dar neîntârziat cei şapte 
au venit la mine şi au îngenuncheat în faţa mea, ridicându- 
şi mâinile în sus şi făcând semne de implorare, arătând 
spre locul unde zăcea unul din cei pe care i-am ucis. 

A trecut multă vreme până ce eu sau vreunul dintre noi 
să-i putem înţelege; dar unul dintre sălbatici a alergat şi a 
ridicat un mort, arătând spre rana lui, care era la ochi, 
deoarece glonţul cu care fusese împuşcat în cap îi intrase 
prin orbită. Apoi altul a arătat spre chirurg şi, în cele din 
urmă, am descoperii că asta însemna că ar trebui să-l 
vindecăm şi pe tatăl prinţului, care era mort, fiind împuşcat 
în cap, cum am spus mai adineauri. 

Noi le-am înţeles gândul şi nu am voit să le mărturisim că 
asta nu putem face, ci doar le-am adus la cunoştinţă că 
oamenii care fuseseră ucişi erau cei dintâi care ne 
atacaseră şi ne provocaseră, de aceea nu voiam nicidecum 
să-i înviem; şi că, dacă vreunul dintre ei ar mai face aşa 
ceva, îl vom omori de asemenea şi nu-l vom mai lăsa să 
trăiască niciodată; dar dacă el - prinţul dorea să vină cu noi 
şi să facă aşa cum îi vom porunci, atunci nu-l vom lăsa să 
moară şi îi vom vindeca braţul. Prin urmare, auzind 
aceasta, el le-a poruncit oamenilor săi să se ducă să aducă 
un băț sau un baston lung şi s-a întins la pământ. Când l-au 
adus, am văzut că băţul cu pricina era de fapt o săgeată; 
prinţul a luat-o cu mâna stângă, fiindcă pe cealaltă o avea 
beteagă şi, arătând cu săgeata în sus către soare, a rupt-o 
în două şi a îndreptat-o cu vârful înspre pieptul său, iar 
după aceea mi-a întins-o mie. Aceasta însemna, cum câte 
am înţeles mai apoi, că dorea ca soarele, căruia el i se 
închina, să-l lovească în piept cu o săgeată, dacă vreodată 
s-ar dezminţi în prietenia lui faţă de mine, iar faptul că mi-a 
dat mie vârful săgeţii era o mărturie că eu eram omul 
căruia îi jurase credinţă; şi nicicând vreun creştin n-a fost 
mai credincios jurământului său decât negrul acela, căci 
omul ne-a fost mai apoi slugă devotată luni multe şi grele. 

Când l-am înfăţişat chirurgului, acesta i-a bandajat la 
repezeală rana din şold şi a descoperit că glontele zgâriase 
doar carnea şi trecuse, cum s-ar zice, pe lângă el fără să se 


oprească în carne, aşa că în curând rana i s-a vindecat şi 
prinţul s-a făcut bine; în ceea ce priveşte braţul însă, chirur- 
gul a descoperit un os rupt la antebraţ, adică între 
încheietura mâinii şi cot; l-a aşezat la loc şi l-a pus în 
scândurele, i-a legat braţul c-o eşarfă, atârnându-i-l de gât 
şi făcându-i semne că nu trebuie să-l mişte; povaţă de care 
el a înţeles ca să asculte cu atâta stricteţe, încât s-a aşezat 
jos şi nu s-a mişcat nici într-o parte, nici în alta până când 
nu i-a îngăduit-o chirurgul. 

Mi-am dat multă osteneală ca să-l fac pe acel negru să 
priceapă ceea ce intenţionam noi şi la ce aveam de gând 
să-i folosim pe oamenii lui; şi îndeosebi ca să-l învăţ sensul 
celor ce spuneam noi şi să-l fac să deprindă câteva cuvinte, 
ca da şi nu, cu semnificaţia respectivă: de asemenea ca să-l 
ajut a se obişnui cu felul nostru de a vorbi; iar el era foarte 
doritor şi capabil să înveţe orice îl învăţam eu. 

A fost lesne să-l fac să priceapă că ţineam să ne cărăm 
proviziile cu noi din prima zi; dar el ne-a făcut semne că nu 
era nevoie, deoarece aveam să găsim provizii 
îndestulătoare peste tot, vreme de patruzeci de zile. Ne-a 
venit foarte greu să înţelegem cum exprima el cifra 
patruzeci; căci omul nu cunoştea niciun fel de cifră, ci doar 
nişte cuvinte pe care le foloseau între ei şi prin care 
înțelegeau numărul respectiv, în cele din urmă, unul dintre 
negri, la porunca prinţului, a aşezat patruzeci de pietricele 
una lângă alta, ca să ne arate câte zile puteam călători cu 
certitudinea că vom găsi provizii îndestulătoare. 

Apoi i-am arătat bagajul nostru, care era greu, în special 
pulberea, şi apoi alice, plumb, fier, unelte de dulgheri, 
instrumente marinăreşti, lăzi cu sticle şi felurite vechituri. A 
luat în mână câteva din aceste obiecte ca să le chibzuie 
greutatea şi a cam clătinat din cap, aşa că le-am spus 
oamenilor noştri că trebuia să se hotărască să-şi împartă 
lucrurile în pachete mici, ca să le facă mai uşor de purtat; 
ca urmare, aşa au şi făcut, ceea ce ne-a obligat să părăsim 
acolo toate lăzile noastre, care erau unsprezece la număr. 

Apoi tânărul prinţ ne-a făcut semn că o să ne procure 
nişte bivoli, sau tăuraşi, cum îi numeam eu, ca să ne care 


lucrurile, şi ne-a mai dat a înţelege că, dacă eram obosiţi, 
bivolii ne puteau purta şi pe noi în spinare; dar acest lucru 
nu l-am luat în seamă, doream să dispunem de dobitoace 
doar pentru că, în cele din urmă, când ele nu ne-ar mai fi 
putut servi la transport, puteam să le mâncam, dacă nevoia 
ne-ar fi împins la aşa ceva. 

L-am condus apoi la barca noastră şi i-am arătat ce fel de 
lucruri aveam acolo; el a părut uluit la vederea bărcii, deoa- 
rece nu mai văzuse niciodată ceva asemănător, ale lor fiind 
ca vai de ele, cum nu mai văzusem noi niciodată: nu aveau 
nici proră, nici pupă şi erau construite numai din piei de 
capră, cusute între ele cu maţe uscate de capră şi de oaie 
şi tinse pe deasupra cu un fel de materie vâscoasă ca 
sacâzul şi uleiul, însă cu un miros greţos şi respingător; 
nişte bărcuţe amărâte şi nenorocite, cele mai proaste din 
câte am putut şi noi vedea în vreo parte a lumii; un canoe 
este pe lângă ele o invenţie nemaipomenită. 

Dar, ca să ne întoarcem la ambarcaţiunea noastră, 
ziceam că la-am dus pe prinţ să i-o arătăm şi l-am ajutat să 
treacă bordul fiindcă el era invalid; i-am făcut semne că 
oamenii lui trebuiau să ne care lucrurile şi i-am arătat ce 
lucruri aveam; el a răspuns: „Ce Serior”, „Da, domnule”, 
căci îl învăţasem această expresie şi sensul ei şi, ridicând o 
legătură cu lucruri, ne-a făcut semne că după ce i se va 
vindeca braţul, ne va căra şi el câte ceva. 

l-am răspuns tot prin semne că dacă îi va pune pe oame- 
nii lui să care, noi nu-l vom lăsa pe el să se înhame la nimic. 
Adunasem toţi prizonierii într-un ţarc strâmt, cu gard de 
pari şi-i legasem cu frânghii de rogojini; deci când l-am 
coborât pe prinţ pe țărm, am mers împreună cu el la dânşii, 
punându-l să-i întrebe dacă erau dispuşi să meargă cu noi 
până-n ţara leilor, el, prin urmare, ne-a ţinut o cuvântare 
lungă din care am putut înţelege cum le spunea că dacă 
erau de acord, trebuie să răspundă „Ce Señor”, explicându- 
le ce însemna asta. Ei au răspuns imediat „Ce Señor” şi au 
bătut din palme, înălţând ochii spre soare, ceea ce, după 
cum ne-a lămurit prinţul, însemna că jurau să fie 
credincioşi. Dar de îndată ce el ne spusese asta, unul dintre 


ostateci i-a ţinut prinţului o lungă cuvântare, din care am 
înţeles, prin gesturile lui foarte caraghioase, că şi ei doreau 
ceva de la noi şi erau foarte îngrijoraţi în privinţa asta. Aşa 
că l-am întrebat pe prinţ, pe cât am putut de bine, care era 
lucrul pe care-l doreau de la noi; şi el ne-a răspuns prin 
semne că ostatecii ar fi vrut ca noi să batem din palme în 
faţa soarelui, adică să jurăm că nu o să-i ucidem, că le vom 
da Chiaruck, adică pâine, că nu-i vom lăsa să moară de 
foame şi că nu le vom îngădui leilor să-i mănânce. l-am 
încredinţat că le vom asigura toate acestea; atunci prinţul a 
arătat înspre soare şi a bătut din palme, în semn că aşa 
trebuia să fac şi eu, ceea ce am şi făcut, la care toţi 
ostatecii noştri s-au aruncat la pământ şi apoi, ridicându-se 
iar, au scos cele mai stranii, cele mai sălbatice strigăte pe 
care le-am putut auzi vreodată. 

Cred că atunci a fost pentru prima oară în viaţa mea 
când m-a înfiorat un gând sacru; dar nu mi-am putut 
înfrâna unele emoţii şi aproape că m-au podidit lacrimile, 
dându-mi seama cât de fericit eram că nu mă născusem 
printre nişte astfel de fiinţe şi că nu eram atât de stupid, de 
ignorant şi de barbar ca ei. Gândul acesta a zburat şi el însă 
repede şi multă vreme după aceea n-am mai fost tulburat 
de niciun atare dubiu. 

Când ceremonia a luat sfârşit, prima noastră grijă a fost 
să facem rost de ceva provizii atât pentru subzistenţa ime- 
diată a prizonierilor, cât şi pentru existenţa noastră; şi 
făcându-i prinţului nişte semne referitor la ceea ce 
gândeam, el m-a lămurit că, dacă aş vrea să îngădui unuia 
dintre prizonieri să se repeadă până în cătunul său, el ar 
aduce provizii şi ar veni şi cu nişte vite care să ne care 
bagajele. l-am arătat că nu prea eram dispus să am 
încredere în el şi că mă stăpâneşte bănuiala că ar putea 
fugi; atunci prinţul a făcut semne de mare fidelitate cu 
propriile lui mâini şi şi-a legat o frânghie în jurul gâtului, 
dându-mi mie celălalt capăt, sugerând că am dreptul să-l 
spânzur dacă omul nu mai vine înapoi. Aşa că m-am învoit, 
iar el i-a dat o mulţime de porunci şi i-a spus să plece, 
arătând totodată către lumina soarelui, ceea ce părea să 


însemne că-i hotărăşte ora la care trebuie să se întoarcă. 

Omul o luă la fugă de parcă ar fi fost nebun şi o ţinu tot 
aşa până ce îl pierdurăm din văz, fapt de pe urma căruia 
am înţeles că avea de străbătut cale tare lungă. A doua zi 
dimineaţa, la vreo două ceasuri înainte de timpul 
statornicit, prinţul negru - căci aşa îi spuneam eu mereu - 
făcându-mi semn cu mâna şi strigându-mă după cum îi era 
obiceiul, mi-a cerut să vin lângă el, ceea ce am şi făcut; 
arătând cu mâna înspre un mic deal de la vreo două mile 
depărtare, am văzut desluşit o mică cireadă de vite şi, 
însoţindu-le, câţiva oameni; prinţul mi-a dat de înţeles prin 
semne că era vorba de omul pe care îl trimisese şi de alţi 
câţiva alături de el, precum şi de vite pentru noi. 

Şi-aşa, la ora hotărâtă, a sosit chiar la colibele noastre, 
aducând cu sine un mare număr de vaci, juncănaşi, vreo 
şaisprezece capre şi patru tăuraşi deprinşi să care poveri. 


CAPITOLUL V 


Ne continuăm drumul - Ne sunt de mare 
folos taurii ținutului, ca animale de povară - 
Cum poti naviga două sute de mile pe un 
fluviu înlăuntrul unei ţări - Ne opreşte din 
drum o uriaşă cataractă - Canonierul îm- 
puşcă un leopard de toată frumusețea, spre 
marea groază şi uimire a negrilor noştri - 
Cum am procedat după ce am părăsit barca 
- Primejdioasă întâlnire cu sălbaticii - 


Aveam acum provizii îndeajuns; cât despre pâine, eram 
siliţi să o înlocuim cu nişte rădăcini de care ne mai 
folosisem şi înainte. Ne-am gândit apoi să ne confecţionăm 
nişte saci mari ca raniţele soldaţilor, în care oamenii lor să 
ne care bagajele, şi ca să le uşurăm sarcina; iar după ce 
caprele au fost omorâte, am poruncit ca pieile să fie întinse 
la soare, iar în două zile au fost atât de uscate cât doream 
noi să fie şi am avut material cu ce să ne confecţionăm 
nişte saci mici, aşa cum aveam nevoie, şi am început să ne 
încărcăm bagajele în ele; când prinţul cel negru a 
descoperit la ce ne erau de folos şi cât de uşor erau de 
cărat a zâmbit uşor şi l-a trimis din nou pe om să mai aducă 
piei, venind el însuşi cu încă doi băştinaşi şi aducând cu 
toţii piei şi mai bine uscate decât ale noastre, de alte soiuri, 
cărora noi nici n-am fi ştiut ce nume să le dăm. 

Cei doi oameni i-au adus prinţului cel negru două lănci, 
asemănătoare celor folosite de ei în lupte, dar mai 
frumoase decât cele obişnuite, fiind lucrate din lemn negru 
şi neted, la fel de bun ca abanosul şi terminate la vârf 
printr-un lung dinte de nu ştiu de ce fel de jivină; vârful 
acela era atât de bine fixat şi dintele atât de tare, deşi nu 
mai lung decât degetul mare al mâinii, şi pe deasupra aşa 


de ascuţit, cum n-am mai întâlnit altundeva pe lume. 

Prinţul nu a vrut să ia lăncile până ce nu i-am îngăduit-o 
eu, ci le-a făcut semn să mi le înmâneze; i-am permis totuşi 
să le ia, căci observasem la el dovezi ale unui caracter 
nobil. 

Ne pregăteam de drum, când prinţul venind la mine şi 
arătând spre cele patru părţi ale lumii făcu semne că 
doreşte să afle încotro intenţionam s-o apucăm, iar când i- 
am arătat cu degetul către vest mi-a adus pe dată la 
cunoştinţă că exista un râu mare ceva mai departe spre 
nord, care ne-ar putea duce corabia cale de multe leghe în 
ţara dinspre vest. Am înţeles fără întârziere sugestia lui şi 
m-am interesat cam pe unde era gura nul ui, care - după 
cum mi-am dat seama repede de la el - se afla la depărtare 
de mai mult de o zi de mers, iar după socoteala noastră, 
am stabilit că trebuie să fie la vreo şapte leghe mai 
departe. Presupun că era vorba de marele fluviu menţionat 
de cartografii noştri în partea cea mai de nord a coastei 
Mozambicului şi numit acolo Qilloa. 

Sfătuindu-ne deci aşa cum ne era obişnuinţa, ne-am 
hotărât să-l luăm cu noi pe prinţ şi atâţia prizonieri câţi 
puteam grămădi în fregată şi să intrăm în râu prin golf; iar 
opt dintre noi, care aveau să care armele, urmau să 
meargă pe uscat, ca să ne întâlnească pe malul râului, 
deoarece prinţul, căţărându-se cu noi pe o ridicătură de 
pământ, ne arătase foarte clar cursul râului, undeva la o 
distanţă mare înlăuntrul ţării; şi exista un loc de unde n-ai fi 
zis că până la râu e o distanţă mai mare de şase mile. 

Mie mi-a revenit sarcina de a merge pe uscat şi de a fi 
căpitanul întregii caravane. Mă însoțeau opt oameni de-ai 
noştri şi treizeci şi şapte de prizonieri, fără bagaje, căci 
întreg bagajul ne era pe bord. Mânam cu noi şi tăuraşi; n- 
am văzut fiinţe mai blânde, mai cu îndemn la trudă şi mai 
gata să care orice. Negrii călăreau pe ei câte patru 
deodată, iar taurii mergeau de bună voie; şi mâncau din 
mâna noastră, şi ne lingeau picioarele şi erau la fel de 
supuşi ca un câine. 

Mânam din urmă, de asemenea, şase-şapte vaci care 


aveau să ne servească drept hrană: dar negrii noştri habar 
n-aveau de conservatul cărnii prin sărare şi uscare, până ce 
nu le-am arătat noi cum se face treaba asta, iar apoi au fost 
grozavi de dispuşi să se ocupe de ea în continuare, atâta 
timp cât nu ne-a lipsit sarea pentru aşa ceva, ba chiar să 
care sare de la drum lung, după ce-am descoperit că o să ni 
se cam termine. 

Pentru noi cei de pe uscat a fost un marş uşor până la 
malul râului şi am ajuns acolo într-o singură etapă de o zi, 
având a străbate - cum amintisem ceva mai înainte doar 
şase mile englezeşti; însă până să ajungă şi ceilalţi la noi, 
pe calea apei, a durat nu mai puţin de cinci zile, deoarece 
în goli nu avuseseră vânt prielnic şi, din cauza unei mari 
cotituri a râului, drumul de înconjur fusese de vreo cincizeci 
de mile. 

Ne-am petrecut vremea ocupându-ne de un lucru pe care 
i-l vârâseră în cap prinţului cei doi străini veniţi să-i aducă 
cele două lănci: am făcut „sticle” din pieile de capră, ca să 
cărăm în ele apă proaspătă, căci băştinaşii ştiau, se pare, 
că vom ajunge să ducem lipsa apei, iar oamenii s-au 
înhămat la asta cu atâta îndemânare, după ce au uscat 
pieile aduse de cei doi oameni încât, înainte de a sosi nava 
noastră, fiecare om avea câte o pungă în formă de băşică 
pentru cărat apă proaspătă, agăţată de umăr cu o curea 
făcuta din alte pici şi lată cam de trei inci, ca o bandulieră 
de puşcă. 

Prinţul nostru, ca să ne asigure de credincioşia oamenilor 
săi în timpul marşului, poruncise să fie legaţi doi câte doi de 
încheietură numii, aşa cum încătuşăm noi, în Anglia, prizo- 
nierii, şi i-a făcut să înţeleagă atât de bine cât de rezonabil 
era acest lucru, încât i-a pus chiar pe ei să-l facă, numind 
patru dintr-înşii care să-i lege pe ceilalţi; noi însă i-am găsit 
atât de cinstiţi şi mai ales atât de supuşi faţă de prinţ, 
încât, după ce am ajuns ceva mai departe de ţara lor, i-am 
lăsat slobozi, deşi când ne-a ajuns el din urmă, a ţinut să-i 
lege din nou şi au continuat a merge aşa încă o bucată de 
drum. 

Tot ţinutul de pe malul râului era un teren înalt, fără bălți 


şi mlaştini; era verdeață din plin şi belşug de vile care păş- 
teau în toate părţile pe unde umblam şi încotro ne uitam; 
ce-i drept, pădure nu prea era, sau cel puţin nu prin 
apropierea noastră; dar mai departe am văzut stejari, cedri 
şi pini, dintre care unii foarte voinici. 

Râul semăna cu un canal frumos şi deschis, lat cam cât 
Tamisa mai jos de Gravesend, iar o umflare puternică a 
apei, din pricina fluxului al cărui soroc era chiar atunci, a 
ţinut de-a lungul a vreo şaizeci de mile, canalul fiind adânc; 
pe o mare distanţă nu am dus lipsă de apă. Ca s-o scurtăm, 
e de spus că mergeam voioşi în susul râului, duşi de curent 
şi de vântul care încă mai sufla puternic dinspre est şi est- 
nord-est; am înaintat de asemenea uşor şi împotriva 
refluxului, mai ales atât timp cât râul a continuat să fie lat 
şi adânc; dar când am trecut de umflarea mareelor şi a 
trebuit să mergem împotriva curentului firesc al râului, am 
descoperit că era prea puternic pentru noi şi am început să 
ne gândim la părăsirea vasului, însă prinţul nu a vrut cu 
niciun chip să se învoiască la una ca asta, deoarece aflând 
că aveam pe bord o provizie bună de frânghii făcute din 
rogojini şi cârpe, aşa cum v-am descris mai înainte, le-a 
poruncit prizonierilor noştri de pe mal să vie să apuce de 
acele frânghii şi să ne tragă la edec de-a lungul malului; iar 
cum înălţasem şi pânza, ca să le venim în ajutor, oamenii 
alergau pe lângă noi cu o viteză destul de mare. 

In acest fel fluviul ne-a dus către miază-noapte, după 
socoteala noastră aproape două sute de mile, iar apoi a 
început să se îngusteze rapid şi acum nu era mai lat decât 
Tamisa la Windsor, sau cam atâta; şi după încă o zi, am 
ajuns în dreptul unei mari căderi de apă sau cataracte, 
destul de vijelioase ca să ne înspăimânte, căci cantitatea 
de apă cădea dintr-o dată perpendicular în jos, într-o 
prăpastie mai adâncă de şaizeci de picioare, huind cu 
destulă sălbăticie ca să asurzească oamenii; la urechile 
noastre huietul cascadei ajunsese încă de pe când eram la 
vreo zece mile depărtare de ea. 

lată că ne aflam la un punct limită, iar ostatecii noştri îu 
fost primii care s-au dus la mal; ei munciseră din răsputeri 


şi cu destul de multă voioşie, schimbându-se unii pe alţii, 
cei obosiţi fiind luaţi, rând pe rând, în corabie. Dacă am fi 
avut nişte canoe sau orice altfel de bărci care să poată fi 
trase de oameni, am mai fi putut merge încă două sute de 
mile în sus pe râul acela, însă nava noastră, mare cum era, 
nu putea să înainteze mai departe. 

In tot lungul acelui drum, ţinutul fusese verde şi plăcut şi 
priveliştea era plină de vite (am văzut şi câţiva oameni, 
deşi nu mulţi), dar observasem acum un lucru nou, că 
oamenii acelor meleaguri nu se puteau înţelege cu 
prizonierii noştri mai mult decât ne înţelegeam noi, fiind - 
se pare - de neamuri diferite şi vorbind o altă limbă. Încă 
nu văzusem fiare sălbatice sau cel puţin niciunele care să 
se apropie de noi, decât cu două zile înainte de a ajunge la 
cascadă, când ni s-au arătat ochilor trei dintre cei mai 
frumoşi leoparzi ce s-au văzut vreodată, stând pe malul 
râului în partea dinspre nord, pe când prizonierii noştri erau 
toţi pe malul celălalt. Cel dintâi care i-a zărit a fost 
canonierul şi a alergat să-şi aducă puşca, vârând un glonte 
extraordinar în ea: apoi, îndreptându-se către mine, îmi 
spuse: 

— Ei, Căpitane Bob, unde ţi-e prinţul? 

L-am chemat pe prinţ. 

— Acum, continuă el, spune-le oamenilor tăi să nu le fie 
frică; spune-le că vor vedea cum lucrul ăsta din mâna mea 
va vorbi cu foc către una din acele dihănii şi o va face să se 
omoare... 

Bieţii negri arătau ca şi când ar fi urmat să fie ei cu toţii 
ucişi, în ciuda celor ce le spunea prinţul lor, şi stăteau cu 
ochii holbaţi, aşteptând rezultatul, când, dintr-o dată, 
canonierul trase şi, cum era un ţintaş bun, nimeri animalul 
cu două gloanţe drept în cap. De îndată ce leopardul se 
simţi lovit, se cabră pe cele două picioare din spate, sări 
drept în sus şi, aruncându-şi labele dinainte în aer, se 
prăbuşi pe spate, horcăind şi zbătându-se, pentru a muri 
după scurt timp, ceilalţi doi, înspăimântați de foc şi de 
zgomot, o luară la fugă şi se făcură nevăzuţi într-o clipită. 

Dar cei doi leoparzi speriaţi nu erau nici pe jumătate atât 


de năuciţi pe cât se dovediră prizonierii noştri: patru sau 
cinci dintre ei căzură din picioare de parcă ar fi fost ei cei 
împuşcaţi, iar mulţi, mulţi alţii se lăsară în genunchi, 
ridicând mâinile spre noi, fie ca să ni se închine, fie să ne 
roage să nu le luăm viaţa, nici noi nu ştiam prea bine de ce 
anume; i-am făcut semne prinţului să-i încurajeze, ceea ce 
el a şi încercat, şi totuşi abia cu mare greutate a reuşit să-i 
facă să-şi vină în fire. Ba mai mult, prinţul însuşi, cu toate 
cele ce i se spuseseră pentru a-l pregăti, când s-a tras cu 
puşca a tresărit de parcă ar fi fost cât pe-aci să sară în râu. 

După ce-am văzut că dihania a fost ucisă, mare poftă mi- 
a venit să am pielea ei şi i-am făcut semne prinţului să 
trimită câţiva din oamenii săi să jupoaie leopardul de piele. 
De cum le-a spus doar un cuvânt, patru dintre ei, care se 
oferiseră, au şi fost dezlegaţi şi au sărit imediat în râu, 
înotând până la malul celălalt şi apucându-se de lucru, 
împreună cu el. Prinţul, având un cuţit pe care i-l dădusem 
noi, a meşterit la iuţeală patru cuțite de lemn cu atâta 
dibăcie, că niciodată în viaţa mea n-am mai văzut ceva 
asemănător; şi-n mai puţin de o oră mi-au adus pielea 
leopardului care era înfiorător de mare, căci de la urechi la 
coadă măsura vreo şapte picioare, iar lăţimea spatelui era 
aproape de cinci picioare şi avea pe tot întinsul nişte pete 
minunate. Pielea acelui leopard, am dus-o cu mine la 
Londra, mulţi ani mai târziu. 

Acum, coborâţi pe uscat, ne găseam toţi la acelaşi nivel 
în privinţa medului de a călători, căci barca nu putea să plu- 
tească mai departe şi de cărat în spate era prea grea; însă 
constatând că râul mergea cale lungă mai departe, ne-am 
sfătuit cu dulgherii noştri dacă n-am putea să desfacem 
vasul în bucăţi şi să ne construim trei-patru barei mai mici, 
cu care să continuăm călătoria. Ei ne-au spus că am putea 
încerca aşa ceva, dar că ar dura foarte mult şi, după ce 
vom fi izbutit, n-o să avem nici smoala, nici gudron, ca să le 
facem etanşe, spre a nu pătrunde în ele apa, şi nici cuie ca 
să ţintuim scândurile; linul dintre dulgheri ne-a spus totuşi 
că, de îndată ce-om ajunge la vreun copac mare, undeva 
prin apropierea râului, el avea să ne cioplească un canoe 


sau două, în a patra parte din timpul ce l-am fi irosit altfel, 
canoele acelea putându-ne servi la fel de bine în toate 
ocaziile în care am fi avut nevoie de o barcă şi că ele vor fi 
astfel făcute, că dacă ajungem la vreo cascada, să le putem 
totuşi ridica şi căra în spate, cale de o milă sau două, pe 
uscat. 

Prin urmare, am renunţat la gândurile de a ne salva fre- 
gata şi, trăgând-o într-un mic golf sau mai curând de-a 
lungul unui braţ de apă, unde un pârâiaş se vărsa în râul cel 
mare, am pus-o la păstrare pentru cine avea să vină în 
urma noastră şi noi am pornit-o mai departe. De fapt, ne- 
am petrecut două zile împărţindu-ne bagajul şi încărcându-l 
pe spatele bivolilor noştri domestici şi-n spatele negrilor: 
pulberea şi cartuşele, lucrul de care aveam cea mai mare 
grijă, le-am aranjat astfel: în primul rând am împărţit 
pulberea în săculeţe mici de piele, adică în pungi de piei 
uscate, cu părul înăuntru, ca praful de puşcă să nu prindă 
umezeală, apoi, am vârât acele săculeţe în alte pungi din 
piele de bou, foarte groase şi durabile, cu părul în afară, ca 
să nu le pişte umezeala; şi treaba asta ne-a reuşit atât de 
bine, că în ciuda celor mai crâncene ploi, dintre care unele 
straşnic de mânioase şi care parcă nu se mai sfârşeau, ne- 
am păstrat întotdeauna pulberea uscată. Pe lângă pungile 
amintire, care conţineau principalul nostru depozit de 
muniții, am împărţit pe cap de om câte un sfert de pfund de 
pulbere şi câte o jumătate de pfund da cartuşe pe care să 
le purtăm fiecare, tot timpul, la noi; şi pentru că atât ne era 
deajuns pentru urgenţele noastre, - din pricina căldurii - nu 
doream să avem de cărat o mai mare greutate eleat cea 
absolut trebuitoare. 

Am mers mai departe pe malurile râului şi de aceea 
comunicam foarte puţin cu seminţia ţării; având şi barca 
încărcata vârf cu provizii, nu ne osteneam să mai alergăm 
după una-alta încoace şi încolo, dar mai apoi, când a fost a 
merge pe jos, eram adesea obligaţi să ne căutăm cele de 
hrană. Cea dimii aşezare la care am ajuns în lungul râului şi 
unde am poposit, a fost un cătun de negri, cu vreo cincizeci 
de colibe şi, clupa judecata noastră, cu vreo patru sute de 


oameni, căci au ieşit toţi să ne vadă şi să se mire de noi. 
Când s-au ivit şi negrii noştri, localnicii au început să alerge 
la arme, crezând că eram niscai duşmani care veneau să-i 
atace; însă negrii noştri, deşi nu le puteau vorbi limba, le-au 
făcut semne că nu aveau la ei arme şi că erau legaţi doi 
câte doi, ca nişte prizonieri ce se aflau, iar în urma lor 
veneau oameni coborâţi din soare şi care puteau să-i 
omoare pe toţi şi să-i învie din nou, dacă aveau plăcere, dar 
că nu aveau să le facă niciun rău şi că soseau acolo cu 
gând de pace. De îndată ce au înţeles asta, ei au lăsat jos 
lăncile şi arcurile cu săgeți şi au venit de-au înfipt doi- 
sprezece ţăruşi mari în pământ, în semn de pace, 
înclinându-se către noi în semn de supunere. Insă de îndată 
ce i-au văzut pe oamenii albi cu bărbi, adică vreau să spun 
cu mustăţi, au luat-o la fugă ţipând cu înspăimântare. 

Ne-am ţinut la oarecare distanţă de dânşii, ca să nu 
devenim prea familiari; iar când apăream în văzul lor, 
atunci ne iveam doar câte doi-trei odată. lar prizonierii 
noştri i-au făcut să priceapă că tot ceea ce avem de la ei 
sunt niscai provizii; aşa că ei ne-au adus nişte vite negre, 
căci era belşug de vaci şi de bivoli în toată latura aceea de 
ţară şi ne-au adus de asemenea un mare număr de cerbi şi 
de căprioare. Meşter-făurarul nostru, care făcuse şi avea 
acum o sumedenie de nimicuri lucitoare, mitocosite de el, 
le-a înmânat câteva fleacuri de acelea, bunăoară nişte 
plăcuţe de argint şi de fier în formă de romb sau de 
inimioară şi nişte inele, iar ei au fost foarte mulţumiţi. Ne- 
au adus şi felurime de fructe şi de rădăcini, la care noi nu 
ne pricepeam, dar pe care negrii noştri le-au înfulecat cu 
plăcere şi, după ce i-am văzut că mănâncă, le-am urmat şi 
noi pilda. 

După ce ne-am aprovizionat acolo cu atâta carne şi 
atâtea rădăcini cât puteam noi căra, am împărţit poverile 
între negrii noştri, dând fiecăruia să care cam treizeci până 
la patruzeci de pfunzi, ceea ce socoteam că e o greutate 
destul de mare pentru o ţară caldă, dar, negrii nu s-au 
plâns de loc; uneori când începeau să obosească - se 
ajutau unul pe altul, ceea ce totuşi se întâmpla din când în 


când, dar nu prea des; pe lângă asta, cum cea mai mare 
parte din bagajul cărat de ei îl alcătuiau proviziile noastre, 
greutatea se uşura pe zi ce trecea, ca şi coşul de pâine al 
lui Esop, până ce a fost necesar să ne aprovizionăm din 
nou. De altfel, când i-am încărcat, le-am dezlegat mâinile şi 
i-am legat doi câte doi de picior. În a treia zi de mers, după 
plecarea de acolo, voia şefului dulgherilor noştri fu să 
poposim în locul unde ajunsesem şi să ridicăm câteva 
colibe, căci descoperise nişte copaci care-i erau pe plac şi 
hotărâse să cioplească nişte canoe: că-d, după cum mi-a 
spus, ştia că o să avem de mers pe jos berechet, după ce o 
să părăsim râul, iar el socotea că nu trebuie să mergem pe 
uscat mai mult decât era strict necesar. 

Nici nu dădusem bine ordinele pentru mica noastră ta- 
bără şi nici nu le îngăduisem negrilor să-şi lase poverile, 
când s-au apucat de treabă, să ne înfiripe nişte colibe; şi cu 
toate că erau încă legaţi, aşa cum v-am spus mai sus, totuşi 
au făcut-o cu atâta sprinteneală, că ne-au uimit. Acolo i-am 
şi descătuşat cu totul pe unii dintre ei, adică am renunţat 
să-i mai ţinem legaţi având cuvântul prinţului cu privire la 
lealitatea lor; iar o parte din aceşti negri au primit poruncă 
să ajute  dulgherilor, ceea ce au făcut cu destulă 
îndemânare, arătându-li-se doar ici-colo câte ceva, iar pe 
alţii i-am trimis să vadă dacă nu puteau face rost de ceva 
provizii prin jur; în loc de provizii, trei dintre ei s-au întors 
cu două arcuri cu săgeți şi cu cinci lănci. Nu au putut prea 
uşor să ne facă să înţelegem cum de ajunseseră în 
stăpânirea armelor, tot ce am priceput a fost că până la 
urmă luaseră prin surprindere nişte femei băştinaşe găsite 
în colibele lor, în timp ce bărbaţii le erau plecaţi de acasă, şi 
găsiseră arcurile şi lăncile în colibele de unde femeile şi 
copiii, văzându-i, fugiseră speriaţi ca din faţa unor hoţi. Ne- 
am prefăcut supăraţi şi l-am pus pe prinţ să-i întrebe dacă 
nu omorâseră vreo femeie, lăsându-i să creadă că, dacă au 
omorât pe cineva, noi îi vom face să moară şi ei, dar negrii 
noştri s-au apărat, spunând că-s nevinovaţi, aşa încât i-am 
iertat. Atunci ne-au înmânat arcurile şi lăncile, însă la un 
semn al prinţului le-am dat înapoi şi le-am dat voie să se 


ducă să vadă cam ce puteau vâna pentru mâncare. Tot cu 
acel prilej i-am învăţat şi legea armelor, adică numai de 
vine careva să-i atace, ori îşi vădeşte gândul de a trage 
într-înşii, ori de a încerca indiferent ce violenţă asupră-le, 
atunci au dreptul să-l ucidă pe atacant, dar că nu trebuie să 
caute vreodată să ucidă ori să facă vreun rău cuiva care le 
oferea pacea ori îşi lăsa jos armele, şi nicidecum vreun 
copil sau vreo femeie şi asta oricât de grea ar fi fost situaţia 
în care se găseau. Acestea erau legile noastre de război. 

Cei doi negri plecaţi să vâneze nu lipsiseră mai mult de 
trei-patru ore, când unul din ei apăru în goana mare, venind 
spre noi, fără arc şi săgeți, strigând şi chiuind ca un apucat, 
înainte de a ajunge aproape: „Okoamo! Okoamo!” ceea ce 
părea să însemne „Ajutor, ajutor!” Ceilalţi negri s-au ridicat 
în grabă şi, doi câte doi, aşa cum puteau, au luat-o la goană 
după tovarăşii lor, să afle ce se întâmplase. Cât despre 
mine, nu mai înţelegeam nimic şi nici vreun altul dintre ai 
noştri: prinţul arăta ca şi când s-ar fi petrecut o adevărată 
nenorocire, iar unii dintre noi am pus mâna pe arme ca să 
fim gata la nevoie. Negrii au descoperit însă în curând ce 
era; şi am văzut că patru dintre ei s-au întors repede, 
cărând în spinare o mare greutate. Nu se întâmplase 
altceva decât că primii doi, cei plecaţi cu arcuri şi săgeți la 
vânat, întâlnind în câmpie o mare turmă de căprioare, 
fuseseră destul de ageri să tragă în trei dintre ele; şi unul 
dintr-înşii venise atunci în fugă să ceară ajutor ca să le 
care. Era primul vânat bun de mâncat cu care ne întâlneam 
în tot marşul nostru, aşa că ne-am ospătat din plin; şi a fost 
şi prima oară când am început a-l convinge pe prinţul 
nostru să mănânce carne gătită în felul în care o găteam 
noi, pentru ca după aceea oamenii lui să se lase convinşi de 
pilda sa, deşi mai înainte nu mâncau carnea altfel decât 
crudă de tot. 

Ce doream acum era să luăm cu noi nişte arcuri şi săgeți, 
ceea ce am şi făcut; începusem să avem atâta încredere în 
negrii noştri şi să fim atât de familiari cu ei, încât adesea îi 
lăsam să meargă toţi sau cei mai mulţi dintre ei dezlegaţi, 
având siguranţa că n-au să ne părăsească şi că n-or să ştie 


încotro s-o ia fără noi; un singur lucru totuşi am hotărât să 
nu le încredinţăm, şi anume încărcarea puştilor; ei au 
crezut întotdeauna că puştile noastre aveau într-însele o 
putere cerească, în măsură să trimită oricând foc şi fum, să 
vorbească printr-un îngrozitor zgomot şi să ucidă la 
distanţă, de câte ori am fi poruncit. 

În vreo opt zile am terminat trei canoe şi i-am îmbarcat 
pe albi şi bagajul, împreună cu prinţul nostru şi cu câţiva 
dintre prizonieri. De asemenea am găsit că era nevoie să 
ţinem întotdeauna alţi câţiva dintre noi pe mal, nu numai ca 
să-i conducă pe negri, ci şi ca să-i apere de duşmani şi de 
fiarele sălbatice. În cursul acelui marş s-au petrecut o 
mulţime de mici incidente, pe care ar fi cu neputinţă să le 
însăilăm în această povestire; îndeosebi am văzut mai 
multe fiare sălbatice acum decât văzusem înainte, ne-am 
întâlnit cu câţiva elefanţi şi cu doi sau trei lei; aşa ceva nu 
zăriseră ochii niciunuia dintre noi mai înainte, şi am 
observat că negrilor noştri le era şi mai frică decât nouă, 
mai ales fiindcă nu aveau arcuri şi săgeți sau lănci, arme 
familiare lor, pe care învăţaseră a le folosi încă de copii. 

Dar i-am vindecat de spaimă fiind întotdeauna gata să 
intervenim cu armele noastre de foc. Totuşi, cum eram dor- 
nici a ne economisi pulberea, iar uciderea oricăreia din 
acele dihănii întâlnite nu ne-ar fi fost de niciun folos acum, 
având în vedere că înseşi pieile lor erau prea grele ca să le 
putem căra, iar carnea nu le era bună de mâncat, am 
hotărât să ţinem câteva din puştile noastre încărcate doar 
cu capse, iar fiarele, până şi leii, tresăreau totdeauna când 
auzeau pocnetul capselor şi o luau la fugă, ştergându-se la 
repezeală din faţa privirilor noastre. 

Am trecut pe lângă o mulţime de băştinaşi în părţile ace- 
lea superioare ale râului şi am luat aminte că aproape la 
fiecare zece mile ajungeam la oameni de o altă seminţie, şi 
fiecare norod avea o altă limbă, sau poate că limba lor avea 
dialecte diverse aşa că nu se înțelegeau unii eu alţii. Peste 
tot întâlneam vite din belşug, mai cu seamă în apropierea 
râului: iar în cea de-a opta zi a celei de a doua călătorii pe 
apă am dat de o mică aşezare de negri care cultivau un fel 


de cereale asemănătoare orezului, foarte dulci la gust; şi de 
cum am căpătat şi noi niscai cereale cât am putut căpăta 
de la oamenii locului, ne-am preparat din ele turte foarte 
bune şi, aţâţând un foc, le-am copt de minune pe pământul 
gol, în spuza, rămasă după ce trecuse focul; astfel, până 
una-alta, nu duceam lipsă de niciun fel de provizii din câte 
ne-am fi putut dori. 

Ajutaţi de negri care ne remorcau, călătoream cu o 
iuţeală considerabilă şi, după socoteala noastră, nu se 
putea să fi parcurs mai puţin de douăzeci sau douăzeci şi 
cinci mile englezeşti pe zi, nul continuând să fie cam de 
aceeaşi lăţime şi foarte adânc pe tot drumul, până ce, în 
ziua a zecea, am ajuns la o nouă cataractă, o creastă de 
stânci înalte târându-se în lungul întregii albii a râului; apa 
se rostogolea în jos pe stânci de pe o treaptă pe alta, într- 
un chip ciudat, aşa că exista un lanţ continuu de cataracte 
de la o treaptă la alta, în felul unei cascade; şi aceste 
cascade erau uneori la un sfert de milă una de alta, iar 
zgomotul lor era înfricoşător şi învălmăşit. 

Am socotit deci că drumul nostru pe apă ajunsese la un 
punct mort, însă trei dintre noi, cu ajutorul unei perechi de 
negri, luând altă cale şi căţărându-se pe dealuri ca să 
examineze cursul râului, au descoperit un alt curs favorabil, 
la vreo jumătate de milă de mers, şi care părea să ne mai 
poată duce o bună bucată de drum înainte. Incât ne-am pus 
cu toţii la lucru, am descărcat încărcătura şi ne-am tras 
canoele la țărm, ca să vedem dacă le puteam căra în spate. 

Dar încercând, am văzut că erau foarte grele; totuşi dul- 
gherii noştri, cheltuind o singură zi de muncă, le-au cioplit 
până-ntr-atâta lemnăria părţilor exterioare, încât greutatea 
li s-a micşorat simţitor, fără a ştirbi cu nimic însuşirile lor de 
bune plute. Treabă în urma căreia zece oameni au ridicat în 
pari un canoe şi greutatea lui, pe umeri, li s-a părut acum o 
nimica toată, fiind uşor la cărat. Aşa că am pus câte 
douăzeci de oameni la fiecare canoe, ca să se poată 
schimba între ei zece cu zece; în felul ăsta ne-am cărat 
toate canocele şi le-am dat iarăşi drumul pe apă, apoi ne-am 
adus bagajul şi l-am încărcat din nou în micile noastre vase 


şi toate acestea într-o singură după-amiază; iar a doua zi 
dimineaţă, devreme, am pornit-o din nou înainte. După ce 
am mai tras la edec încă vreo patru zile, canonierul nostru, 
care ne era cârmaci, păru să bage de seamă că parcă nu ne 
tineam chiar de direcţia noastră, aşa cum ar fi trebuit, 
deoarece râul pe care mergeam cotea puţin către nord; şi 
omul ne-a atras atenţia, după cum se cuvenea. Totuşi nu 
eram dispuşi să pierdem de bunăvoie avantajul 
transportului pe apă, cel puţin atâta timp cât nu eram 
forţaţi la una ca asta; aşa că am tot împins din greu înainte, 
iar râul ne-a mai slujit încă vreo şaizeci de mile în 
continuare; dar după aceea am găsit şi noi că apa devenea 
foarte mică şi puţin adâncă, după ce trecusem de gurile 
mai multor pârâiaşe sau râuleţe ce se vărsau în râul - 
mamă, care - în cele din urmă - începu el însuşi să nu mai 
fie decât un pârâu. 

Am tras la edec atunci când bărcile noastre n-au mai 
putut pluti şi am mers două zile, făcând la un loc vreo 
douăsprezece zile, în lungul ultimei părţi a râului, dat fiind 
că am uşurat bărcile scoțând din ele bagajul pe care l-am 
dat negrilor să-l care, dornici să ne fie nouă mai uşor, câtă 
vreme încă se mai putea; dar - ca s-o scurtez - la sfârşitul 
ultimelor două zile pe râu nu mai era apă nici cât să poată 
pluti o bărcuţă londoneză. 

Ei, şi am pornit-o mai departe doar pe uscat, fără nicio 
nădejde că o să mai avem şansa vreunui transport pe apă. 
Intreaga noastră preocupare cu privire la apă era doar să 
ne asigurăm că vom avea o sursă de aprovizionare pentru 
băut şi de aceea, ori de câte ori ne apropiam de o colină, ne 
urcam în vârf ca să scrutăm ţinutul din faţa noastră şi să 
judecăm cât mai bine pe ce drum e mai bine să mergem, 
ca să ne menţinem în cuprinsul terenurilor celor mai joase 
şi cât mai aproape de vreun curs de apă. 

Ţinutul a continuat să fie stăpânit de verdeață, bine 
acoperit de copaci şi împânzit cu râuri şi pârâiaşe şi cu 
destul de mulţi locuitori, încă vreo treizeci de zile de la 
părăsirea bărcilor, în care timp ne-a mers destul de binişor: 
nu căutam anume când să mergem şi când să odihnim, dar 


o făceam după cum ne convenea şi după cum o cereau 
sănătatea şi înlesnirea oamenilor, şi a noastră şi a 
servitorilor. 

Pe la mijlocul acestui drum, ne-am pomenit într-un ţinut 
jos şi plat, în care am dat de un mai mare număr de 
locuitori decât în orice altă parte de până atunci; însă ceea 
ce era mai rău pentru noi, am descoperit că aveam de-a 
face cu o populaţie fioroasă, barbară, perfidă şi care la 
început ne-a privit ca pe nişte tâlhari şi s-au adunat în mare 
număr să ne atace. 

Oamenii noştri au părut dimii cuprinşi de o frică neobiş- 
nuită; şi însuşi prinţul nostru negru părea în încurcătură; eu 
însă i-am zâmbit şi, arătându-i puştile, l-am întrebat dacă 
socotea că puterea ce omorâse pisica pătată, (fiindcă aşa 
spuneau ei, în limba lor, leopardului), n-ar putea face să 
moară, dintr-o singură lovitură, o mie din aceste făpturi 
despuiate; atunci prinţul a râs şi a spus că da, el crede că 
ar putea. Ei bine, atunci, i-am adăugat eu, spune-le alor tăi 
să nu le fie frică de aceşti oameni, căci în curând le vom da 
să guste din ceea ce ştim noi, dacă încearcă să ne supere. 
Totuşi, am ţinut seama de faptul că ne aflam în inima unui 
ţinut vast şi că habar n-aveam de câţi oameni şi de câte 
noroade am putea fi înconjurați; iar mai presus de orice, nu 
ştiam cât de mult am putea avea nevoie de prietenia celor 
printre care ne găseam acum; aşa că, le-am poruncit 
negrilor să încerce toate metodele pe care le puteau ei 
încerca, spre a se împrieteni cu cei între care nimeriserăm. 

Prin urmare, cei doi negri ai noştri care căpătaseră de la 
noi dreptul de a purta arcuri şi săgeți, şi încă doi prizonieri 
cărora le-am dăruit cele două frumoase lănci ale prinţului, 
au pornit-o în frunte, împreună cu alţi cinci, ducând în mâini 
prăjini lungi, iar în urma lor, înaintau zece dintre oamenii 
noştri; au pornit-o către cea mai din apropiere aşezare de 
negri, iar noi stăteam cu toţii gata să le venim în ajutor, 
dacă ar fi fost vorba de aşa ceva. 

Când au ajuns destul de aproape de colibele lor, trimişii 
noştri au înălţat glas şi au strigat către dânşii cât au putut 
de tare. La chemarea aceea, câţiva bărbaţi au ieşit afară şi 


au răspuns, iar apoi, imediat, a apărut întreaga aşezare - 
bărbaţi, femei şi copii au răsărit de pretutindeni; cu prăjinile 
lor lungi în mâini, negrii noştri au înaintat puţin şi le-au în- 
fipt pe toate în pământ, lăsându-le înfipte acolo, ceea ce în 
ţara lor era semnal de pace; dar ceilalţi n-au înţeles ce în- 
seamnă asta. Cei doi arcaşi şi-au aşezat atunci arcurile şi 
săgețile jos şi au păşit neînarmaţi şi le-au făcut semne de 
pace, pe care în cele din urmă ceilalţi au început să le 
înţeleagă şi, astfel, doi din oamenii lor şi-au pus şi ei jos 
arcurile şi săgețile, înaintând spre noi. Ai noştri le-au făcut 
fel de fel de semne de prietenie ce le-au putut trece prin 
minte, ducându-şi totodată mâinile la gură, spre a le arăta 
că doreau de mâncare, iar solii băştinaşilor s-au prefăcut 
că-s mulţumiţi şi prietenoși şi s-au întors la tovarăşii lor, cu 
care au stat de vorbă un timp; apoi iar s-au apropiat şi au 
făcut semne că vor aduce, înainte de scăpătat, ceva 
provizii; şi astfel, oamenii noştri s-au întors foarte mulţumiţi 
de data aceea. 

Cu o oră înainte de scăpătat, s-au dus din nou la dânşii, 
la fel ca şi mai înainte, şi băştinaşii au venit, aşa cum îşi 
dăduseră întâlnire, şi au adus carne de căprioară, rădăcini 
şi cerealele acelea care se asemănau cu orezul (şi de care 
v-am pomenit eu înainte), iar negrii noştri aprovizionaţi cu 
jucării meşterite de cuţitarul nostru, le-au dat câteva dintre 
ele, de care au părut nesfârşit de mulţumiţi, iar băştinaşii 
au făgăduit ca a doua zi să ne aducă şi mai multe provizii. 

Prin urmare, s-au dus din nou în ziua următoare, însă oa- 
menii noştri au băgat de seamă că erau în mult mai mare 
număr decât înainte: totuşi, deoarece trimisesem în 
avangardă zece oameni cu puşti, gata pregătiţi, iar întreaga 
noastră oaste era şi ea pe picior de luptă, nu ne-au prea 
luat prin surprindere; e adevărat că nici trădarea inamicului 
nu a fost organizată cu atâta şiretenie ca în alte cazuri, 
fiindcă ei ar fi putut să-i înconjoare pe solii noştri, care nu 
erau decât nouă, cu aparente gesturi paşnice; dar când i-au 
văzut înaintând până aproape de locul unde fuseseră şi eu 
o zi înainte, tâlharii şi-au pregătit arcurile şi săgețile şi s-au 
repezit asupra lor ca nişte furii, la care cei zece oameni ai 


noştri au strigat solilor să se întoarcă, ceea ce s-au şi grăbit 
să facă, rămânând apoi cu toţii strânşi în spatele alor noştri. 
Dar în timp ce solii pe care-i trimisesem să trateze se 
retrăgeau, urmăritorii lor au înaintat slobozind asupră-le 
aproape o sută de săgeți, cu care au rănit zece dintre negrii 
noştri, iar pe unul am crezut că-l uciseseră. Şi ajunşi în 
dreptul celor cinci prăjini înfipte în pământ, s-au oprit un 
timp şi s-au adunat jur-împrejurul lor, zgâindu-se şi 
atingându-le cu mâna, de parcă s-ar fi întrebat ce 
însemnau. Atunci noi, cei rămaşi mai în urmă am trimis pe 
unul să le spună celor zece oameni ai noştri să şi poftească 
să tragă în ei, câtă vreme, stăteau acolo înghesuiți buluc şi 
să-şi încarce puştile şi cu ceva alice mici, pe lângă 
încărcătura obişnuită, asigurându-i că şi noi vom ajunge 
imediat la dânşii. 

Prin urmare s-au pregătit, dar până să fie gata să tragă, 
gloata de negri se lăsase de nedumerirea iscată de prăjini 
şi începuse să se agite, ea şi când ar fi vrut să se apropie, 
deşi văzând mulţimea de oameni care stăteau la o oarecare 
distanţă în spatele negrilor noştri, sălbaticii nu prea ştiau ce 
să creadă; însă dacă nu ne înţeleseserăm înainte, re-am 
înţeles şi mai puţin după aceea; căci de îndată ce oamenii 
noştri i-au văzut că încep să înainteze, au şi tras în plin, 
unde era grămada mai deasă, aflându-se la o distanţă cam 
de o sută douăzeci de yarzi, pe cât am putut noi aprecia. 

Ar fi cu neputinţă de exprimat spaima, ţipetele şi urletele 
acelor nenorociţi la pocnetul primei salve; am omorât şase 
din ei şi am rănit unsprezece sau doisprezece, pe cât mi-am 
putut da eu seama; căci, cum erau foarte înghesuiți, iar 
alicele mici, aşa le spuneam noi, adică plumbii s-or mai fi 
risipit printre ei, aveam motive să credem că am rănit mai 
mulţi, socotindu-i şi pe cei aflaţi la mai mare distanţă; 
micile noastre alice erau turnate din plumb şi bucățele de 
fier, din capete de cuie şi resturi de tot felul, făurite de 
vrednicia dibaciului nostru meşter. 

La vederea celor ucişi şi răniţi, năuceala şi înfricoşarea 
făta de margini a celorlalţi era stârnită de gândul că nu 
ştiau ce anume îi putuse răni, căci de văzut nu vedeau 


nimic altceva decât găuri, găurile din trupurile lor, cu care 
se aleseseră fără să ştie cum. In afară de asta, focul şi 
zgomotul uluiseră femeile şi copiii, scoţându-i din minţi de 
spaimă, aşa încât toţi alergau în toate părţile, holbându-se 
şi urlând ca nebunii. 

Ceea ce însă nu i-a făcut s-o ia la fugă, aşa cum doream 
noi; şi nici n-am văzut pe vreunul din ei să moară de frică, 
lucru întâmplat la începuturile aventurii noastre; ne-am 
hotărât, aşadar, să tragem o a doua salvă şi apoi să 
înaintăm, cum făcusem şi în altă împrejurare. Dispunând ca 
să înainteze şi oamenii noştri de rezervă, ne-am înţeles să 
tragem doar câte trei deodată, dar să înaintăm asemenea 
unei unităţi care trage în pluton. Astfel, cu toţii în linie, am 
tras întâi trei din dreapta, apoi trei din stânga şi aşa mai 
departe; şi, de fiecare dată, omoram sau răneam câţiva 
dintre ei, însă tot n-o luau la fugă, deşi erau atât de 
înspăimântați că nu-şi mai foloseau nici arcurile şi săgețile, 
nici lăncile; nouă ni se părea însă că numărul lor creşte 
văzând cu ochii; aşa ni se părea, judecând mai cu seamă 
după larma stârnită; încât am poruncit oamenilor noştri să 
oprească pentru o clipă, să tragă o salvă întreagă şi apoi să 
izbucnească în urlete şi chiote, aşa cum procedaserăm în 
prima încăierare; după care să înaintăm asupra lor, 
doborându-i cu muschetele. 

Dar s-au dovedit mai iscusiţi decât manevra noastră, căci 
de îndată ce am tras o salvă întreagă şi am izbucnit în stri- 
găte, au şi luat-o cu toţii la fugă - bărbaţi, femei şi copii - 
aşa de repede, că în câteva clipe nu se mai vedea nici 
ţipenie de sălbatic, în afara celor câţiva răniţi şi schilodiţi, 
care zăceau gemând şi ţipând, ici-colo, pe jos, cum le 
fusese dat să cadă. 


CAPITOLUL VI 


Călătoria continuă - Ajungem într-un întins 
pustiu de nisip - Aventuri în timpul 
străbaterii deşertului - Poposim pe malurile 
unui uriaş lac - Descrierea fiarelor de pradă 


După aceasta ne-am dus pe câmpul de luptă, unde am 
văzut că omorâsem treizeci şi şapte dintre ei, printre care şi 
trei femei, şi că rănisem şaizeci şi patru, dintre care şi două 
femei. Prin răniţi îi înţeleg pe cei care nu se mai puteau 
ridica şi pe care, cu sânge rece, după aceea, negrii noştri i- 
au ucis în mod laş, lucru pentru care ne-am supărat rău de 
tot şi i-am ameninţat că o să-i facem să meargă după ei 
dacă mai săvârşesc vreodată asemenea faptă. 

Nu aveam ce jefui de la dânşii, căci toţi erau despuiaţi 
de-a binelea, aşa cum veniseră pe lume, bărbaţi şi femei 
laolaltă, unii dintre ei purtând pene înfipte în păr, iar alţii 
nişte brățări în jurul gâtului, nimic însă altceva; negrii noştri 
au făcut totuşi rost de pradă şi de acolo şi au fost foarte 
mulţumiţi de ea, căci era vorba de arcurile şi săgețile celor 
învinşi, şi au găsit mai multe asemenea arme decât ar fi 
avut ce face cu ele, toate aparţinând celor ucişi sau răniţi. 
Am ordonat să le culeagă şi ne-au fost foarte de folos mai 
apoi. In urma bătăliei, după ce dădusem negrilor noştri 
arcuri şi săgeți, i-am trimis în pâlcuri să vadă pe ce mai pot 
pune mâna şi într-adevăr au găsit niscaiva provizii; dar 
ceea ce ne-a încântat mai mult decât toate e că au venit cu 
încă patru bivoli ori tăuraşi, deprinşi la muncă, pentru ca să 
ne care poveri. Se pare că negrii îi recunoscuseră ca vite de 
povară după faptul că aveau spinarea roasă de greutăţile 
cărate până atunci; în acele ţinuturi băştinaşii necunoscând 
şi neavând şei să-i acopere. 


Bietele animale nu numai că au înlesnit munca negrilor 
noştri, dar ne-au dat posibilitatea să cărăm şi mai multe 
provizii, oamenii noştri încărcându-se acolo cu mari 
cantităţi de carne şi rădăcini, care ne-au prins în curând 
bine. 

În cătunul acela am găsit un pui de leopard, înalt de vreo 
palmă-două, foarte blând şi care torcea ca o pisică, dacă-l 
mângâiai; am bănuit că fusese crescut printre negri ca un 
câine domestic. Prinţul nostru, pare-se, a fost acela care 
dând o raită prin colibele şi casele părăsite, a dat de acea 
mică vietate şi, plăcându-i foarte mult, i-a zvârlit o bucăţică 
sau două de carne, după care jivina l-a urmat ascultătoare 
ca un câine. 

Printre negrii omorâţi în bătălie se afla şi unul cu o 
bucată subţire de aur plat, ca o monedă de şase pence, ce-i 
atârna de frunte, legată cu o împletitură de mate uscate, 
ceea ce m-a făcut să deduc că era vorba de unul mai de 
vaza dintr-înşii; însă atâta nu era deajuns, căci bucata 
aceea de aur ne-a stârnit să căutăm cu de-amănuntul dacă 
nu cumva se mai găsea prin împrejurimi ceva aur; dar nu 
am mai găsit niciun dram. 

De acolo am mers mai departe cam cincisprezece zile, 
după care ne-am văzut siliţi să trecem peste o culme înaltă 
de munte, îngrozitoare la vedere şi cea dintâi de acest fel 
din câte întâlnisem; neavând altă călăuză decât micul 
nostru compas de buzunar, n-aveam cum şti dacă drumul 
pe care apucasem era cel mai bun ori cel mai rău, aşa că 
ne-am văzut în situaţia de a merge şi noi cum ne tăia capul 
şi de a trece peste acea culme de munţi aşa cum am putut. 
În largurile câmpiei, până să fi ajuns la munţi, am întâlnit 
mai multe seminţii de sălbatici despuiaţi şi am găsit că erau 
mult mai de înţeles şi mai prietenoşi decât acei diavoli cu 
care ne pomeniserăm siliţi a ne lupta; dar prea multe n-am 
putut afla de la ei, deşi înţelegeam din semnele pe care şi 
le făceau că îndărătul colinelor se află un foarte mare 
deşert precum şi, după spusa negrilor noştri, mulţi lei sau 
pisici sălbatice - aşa le spuneau ei leoparzilor. Ne-au mai 
făcut semne, de asemenea, că trebuie să luăm apă cu noi. 


După ce i-am lăsat în urmă, ne-am aprovizionat cu câtă apă 
eram în stare să ducem, neştiind cât vom avea de suferit, 
nici cât o să avem de mers; şi ca să nu ne rătăcim pe drum, 
propunerea mea a fost să facem câţiva prizonieri dintre 
ultimii locuitori pe care îi vom întâlni şi să-i luăm cu noi 
drept călăuze de-a lungul deşertului, ca să ne ajute atât la 
căratul proviziilor, cât şi - poate - la a mai căpăta altele. 
Hotărârea trebuia adusă cu şiretenie la îndeplinire, aşa 
încât aflând prin semnele noastre mute, de la localnici, că 
de cealaltă parte a munţilor, la picioarele lor, trăiau alte se- 
minţii, ne-am înţeles ca prin mijloace fie cinstite fie smintite 
să ne asigurăm câteva călăuze. 

Socotind fără exagerare, am ajuns la concluzia că ne 
aflăm cam la şapte sute de mile departe de ţărmul mării, 
de unde ne începusem călătoria. 

Prințului cel negru tocmai i se eliberase braţul din eşarfa 
care i-l sprijinise, căci chirurgul nostru îl vindecase de-a 
binelea, iar prinţul a arătat alor săi braţul acum sănătos, 
ceea ce pe ei i-a făcut să se mire foarte. De asemenea au 
început să se însănătoşească şi ceilalţi doi negri, iar rănile 
lor se vindecau văzând cu ochii căci chirurgul nostru era un 
om foarte priceput în tratamentul cerut de rănile lor. 

După ce cu nesfârşită greutate am urcat acele culmi de 
munte şi am ajuns să vedem ţinutul de dincolo de ele, într- 
adevăr ne-am dat seama că priveam la un spectacol în mă- 
sură să încremenească şi cea mai tare inimă din câte vor fi 
fost vreodată. Înaintea noastră se întindea o vastă 
pustietate, ceva înfiorător, în tot cuprinsul căreia nu zăreai 
niciun copac, niciun râu, niciun pic de verdeață, căci cât 
vedeai cu ochii până departe era doar un nisip arzător, care 
când sufla vântul se ridica în nori destul de groşi ca să 
acopere şi om şi vită; nici pomeneală să cuprinzi marginile 
acelui deşert, ori încotro ne era calea, dacă spre dreapta 
sau spre stânga; aşa că ai noştri au început să fie cu 
adevărat descurajaţi şi cereau să ne întoarcem înapoi. De 
fapt nici nu ne puteam gândi a ne aventura, peste un atât 
de îngrozitor pustiu cum era cel deschis în faţa ochilor 
noştri, în largurile căruia nu vedeam nimic altceva decât 


spectrul morţii imediate. 

Eu am fost la fel de impresionat de privelişte ca oricare 
dintre toţi ceilalţi; şi totuşi, mi-era de neîndurat gândul de a 
ne întoarce înapoi. Le-am spus, de aceea, că străbătuserăm 
şapte sute de mile din drumul nostru şi că ar fi ceva mai 
rău decât moartea să ne gândim la întoarcere, iar dacă ei 
credeau că nu putem trece deşertul, eu eram de părere că 
am putea mai degrabă să ne schimbăm direcţia apucând-o 
spre sud, până vom ajunge la Capul Bunei Speranţe, sau 
spre nord, către ţara de pe malurile Nilului, unde cine ştie 
dacă n-am putea găsi vreo cale către Marea de Apus, căci 
nu încăpea îndoială că Africa întreagă nu era numai un 
pustiu. 

Canonierul care, după cum v-am mai spus, ne era 
călăuză în orientarea geografică, ne-a mărturisit că nici el 
singur nu ştia ce să ne sfătuiască în privinţa călătoriei spre 
Capul Bunei Speranţe, căci până acolo era o distanţă 
îngrozitoare, cam vreo mie cinci sute de mile de locul unde 
ne aflam acum; şi, după socoteala lui, noi făcusem o treime 
din drumul spre coasta Angolei, unde aveam să întâlnim 
Oceanul de Vest şi să găsim destule căi de a ajunge acasă. 
Pe de altă parte, ne-a asigurat canonierul şi ne-a arătat-o şi 
pe hartă, dacă o luam spre nord, ţărmul de vest al Africii 
înainta în mare cu peste o mie de mile; aşa că am avea cu 
încă pe atâta dacă nu chiar şi mai mult de mers pe uscat, 
după aceea, uscat ce s-ar putea, din câte ştiam, să nu fie 
nici el mai puţin sălbatic, mai puţin sterp şi pustiu decât cel 
către care priveam. lată pentru ce, propunea el să încercăm 
a străbate, la urma urmelor, deşertul de la picioarele 
muntelui, care poate că nu va fi chiar atât de lung cât ne 
temeam noi; totuşi sugeră să vedem mai întâi cam până 
unde ne-ar ajunge proviziile şi mai ales apa; şi să nu ne 
aventurăm dincolo de jumătatea distanţei până unde ar fi 
să avem apă; iar dacă pe distanţa aceea n-aveam să dăm 
de sfârşitul deşertului, apoi n-avem decât să ne întoarcem 
înapoi în toată siguranţa. 

Sfatul era atât de binevenit, încât ne-am învoit cu toţii să 
facem aşa cum ne spusese el; am calculat prin urmare că 


suntem în stare să cărăm provizii de apă pentru patruzeci şi 
două de zile, deşi era de presupus că proviziile aveau să se 
împută înainte de trecerea acestei durate. Aşa că am ajuns 
la concluzia că, dacă nu dădeam de vreo apă în răstimp de 
zece zile, să ne întoarcem; dacă însă aveam să găsim o 
provizie de apă, atunci puteam călători chiar douăzeci şi 
una de zile şi dacă nici în trei săptămâni n-avem să dăm de 
hotarele pustietăţii, atunci ne vom întoarce de unde am 
plecat. 

După ce ticluisem astfel lucrurile, am coborât munţii şi au 
mai trecut încă două zile până să ajungem în câmpie unde 
am avut mângâierea de a nimeri peste un frumos pârâiaş 
cu apă tare bună, peste o mulţime de cerbi şi de căprioare 
şi peste o vietate care seamănă cu iepurele, dar nu e atât 
de sprintenă şi a cărei carne ne-a plăcut grozav; dar am 
fost înşelaţi oarecum în planul făcut, căci oameni n-am 
găsit de loc, aşa că, pofta-n cui de a lua de undeva 
prizonieri care să ne ajute la cărat bagajele. 

Am descoperit că puzderia de cerbi şi de alte vietăţi 
întâlnite acolo se datora vecinătăţii cu deşertul, de unde se 
retrăgeau în căutare de hrană şi mânate de sete. Acolo ne- 
am aprovizionat cu carne şi rădăcini de felurite soiuri, la 
culesul cărora negrii noştri se pricepeau mai bine decât noi 
şi care ne serveau drept pâine, şi tot de acolo ne-am luat 
apă să avem timp de douăzeci de zile (câte un litru şi un 
sfert pe zi de fiecare negru, câte un litru şi jumătate pe zi 
de fiecare alb şi câte trei litri şi jumătate pe zi de fiecare 
bivol); şi astfel încărcaţi pentru un marş lung şi nenorocit, 
am pornit-o mai departe, toţi sănătoşi şi plini de voioşie, 
dar nu şi deopotrivă de rezistenți la o atât de mare 
oboseală căci - spre amărăciunea noastră - ne lipsea o 
călăuză. 

Incă de la intrarea în deşert, am fost din cale afară de 
descurajaţi, căci nisipul era aşa de adânc şi ne ardea picioa- 
rele atât de tare, încât pot spune că mai degrabă am înotat 
decât am mers prin el vreo şapte sau opt mile, şi eram cu 
toţii obosiţi şi storşi; până şi negrii zăceau la pământ şi 
gâfâiau, ca nişte fiinţe împinse dincolo de puteri. 


Şi ne-am dat seama că în privinţa posibilităţii de a ne 
odihni împrejurimile ni-s tare potrivnice, deoarece mai îna- 
inte reuşeam totdeauna să ne încropim nişte colibe în care 
să dormim, care ne apărau şi de aerul nopţii, deosebit de 
nesănătos în acele ţinuturi calde; dar acum nu mai aveam 
niciun fel de adăpost niciun fel de locuinţă, după un atât de 
greu marş, căci acolo copaci nu erau, şi nici vreun tufiş în 
apropiere, iar ceea ce era şi mai înfricoşător, la căderea 
nopţii am început să auzim cum urlă lupii, cum rag leii şi 
cum zbiară o mulţime de măgari sălbatici şi multe alte 
zgomote urâte, pe care nu le cunoşteam, au năvălit spre 
urechile noastre. 

Faţă în faţă cu toate acestea, ne-am gândit ce 
neprevăzători fusesem că nu adusesem cu noi nici măcar 
nişte prăjini sau nişte pari cu care am fi putut înjgheba un 
gard peste noapte, ca măcar să putem dormi în siguranţă, 
orice alte neajunsuri ne-ar mai fi fost ursite, totuşi, în cele 
din urmă, am găsit o cale ca să ne uşurăm cât de cât 
situaţia. Căci mai întâi am înălţat lăncile şi arcurile pe care 
le aveam şi ne-am străduit a le aşeza cu vârfurile cât mai 
apropiate unul de altul, iar apoi ne-am atârnat hainele în 
ele, cârpindu-ne astfel un fel de corturi amărâte. Pielea de 
leopard şi alte câteva piei puse pinii atunci laolaltă ne-au 
acoperit destul de bine şi astfel ne-am tolănit să ne culcăm 
şi am dormit chiar foarte bine prima coapte, grijind cu toate 
acestea să avem o bună paza, din doi oameni ai noştri 
înarmaţi, pe care-i schimbam la început din oră în ora, iar 
apoi din două în două ore; şi a fost foarte bine că am făcut 
aşa, căci, după câte am băgat de seamă, pustietatea roia 
de tot felul de jivine furioase, dintre care unele veneau de-a 
dreptul până în preajma cortului nostru. Sentinelele noastre 
aveau însă ordin să nu le sperie trăgând cu arma în timpul 
nopţii, ci numai să scapere spre a le speria, ceea ce au şi 
făcut, constatând că metoda îşi atingea scopul, deoarece 
vietăţile fugeau de îndată la vederea focului, uneori cu ceva 
larmă sau urlete, şi porneau în urmărirea altui vânat ce le 
ieşea în cale. 

Dacă ne obosise cumplit călătoria din timpul zilei, la fel 


de obosiţi am fost cu toţi şi de sălaşul de peste noapte; 
prinţul însă ne-a spus dimineaţa că voia să ne dea un sfat 
Şi, ce-i drept, a fost un foarte bun sfat. Ne-a spus că ne vom 
prăpădi cu toţii dacă o să continuăm această călătorie 
străbătând deşertul fără niciun adăpost pentru noapte, aşa 
că ne povăţuia să mergem înapoi până la malul pârâului 
unde dormisem cu o noapte mai înainte şi să rămânem 
acolo până ce ne vom face - cum le spunea el - case, pe 
care să le purtăm cu noi şi să locuim în ele noaptea. Şi cum 
începuse a ne înţelege puţin limba, iar noi să-i înţelegem 
foarte bine semnele, am ştiut uşor ce voia să spună, adică 
să ne împletim acolo rogojini (într-adevăr, pe marginea 
pârâului văzusem o mulţime de răchite sau de tei, din care 
băştinaşii făceau aşa ceva), trebuia - după cum spun - să 
ne împletim nişte rogojini mari cu care să ne acoperim 
corturile în care să dormim peste noapte. 

Am fost toţi de aceeaşi părere cu el şi ne-am hotărât să 
ne întoarcem, cale de o zi îndărăt şi, chiar dacă era să 
cărăm mai puţine provizii, în schimb să luăm cu noi rogojini 
ca să ne adăpostim noaptea. Cei mai sprinteni dintre noi 
ne-am întors înapoi la râu cu mai multă uşurinţă decât 
călătorisem cu o zi înainte; cum însă ne grăbeam, ceilalţi au 
făcut un popas şi şi-au aşezat tabăra pentru încă o noapte, 
ajungându-ne din urmă abia în ziua următoare. 

La întoarcerea din această călătorie de o zi, cei dintre oa- 
menii noştri care străbătuseră acelaşi drum în două zile, au 
fost martorii a ceva cum nu se poate mai surprinzător, care 
le-a dat de gândit să fie mai cu grijă pe viitor când se vor 
mai despărţi de grosul grupului. lată întâmplarea. În dimi- 
neaţa zilei următoare, când nu străbătuseră nicio jumătate 
de milă, uitându-se în urmă, au zărit un mare nor de nisip 
sau praf care se ridica în aer, aşa cum vedem uneori vara, 
când drumul e plin de praf şi se apropie vreo cireadă nume- 
roasă de vite; numai că norul ăsta era şi mai uriaş; oamenii 
şi-au dat seama lesne că namila de nor venea după ei şi se 
apropia mai repede decât se puteau ei îndepărta de el. 
Norul de nisip era atât de mare, încât nimeni nu putea să 
vadă ce putere îl înălța; şi au ajuns la concluzia că trebuie 


să fie vreo armată de duşmani care-i urmărea; însă 
gândindu-se mai apoi că veneau din marea pustietate 
nelocuită, au ştiut că era cu neputinţă ca vreun norod sau 
vreo seminţie din partea aceea să fi aflat despre ei, sau 
despre direcţia încotro se îndreptau; şi, prin urmare, dacă 
era o armată trebuie să fi fost alcătuită din oşteni care se 
abătuseră pe drumul acela din întâmplare. Pe de altă parte, 
cum ştiau că nu trăiesc neamuri de cai în ţinutul acela şi 
totuşi urmăritorii se apropiau atât de repede, au judecat 
până la urmă că trebuie să fie vorba de vreo uriaşă turmă 
de fiare sălbatice, care poate că se îndreptau spre ţinutul 
deluros în căutare de hrana sau de apă, şi că aveau să fie 
cu toţii mâncaţi ori călcaţi în picioare de mulţimea jivinelor. 

Cu gândul la toate acestea, oamenii au observat, cu 
multă prudenţă, încotro părea să se îndrepte norul şi au 
cotit puţin din drumul său înspre nord, bănuind că ar putea 
să treacă pe lângă dânşii. Când nu-i mai despărţea decât 
vreun sfert de mila, s-au oprit să vadă ce putea fi. Careva 
dintre negri, un bărbat mai sprinten decât ceilalţi s-a întors 
puţin îndărăt şi a venit în câteva minute, alergând cât îi 
îngăduia de repede nisipul greu; şi prin semne i-a 
încuviinţat pe ceilalţi că era vorba de o mare cireadă sau 
turmă - ori cum s-o fi numind - de uriaşi şi monstruoşi 
elefanţi. 

Cum se petrecea un spectacol dintre acelea pe care 
oamenii noştri nu le mai văzuseră vreodată, erau dornici să 
fie martorii întâmplării, dar erau totuşi cam neliniştiţi de 
primejdie: căci deşi un elefant e o făptură greoaie şi 
stângace, totuşi, în nisipul adânc, care pentru aceste 
animale e o nimica toată, aleargă cu viteză mare şi în 
curând turma i-ar fi obosit pe oamenii noştri, dacă ei ar fi 
trebuit să-şi urmeze drumul urmăriţi de elefanţi. 

Canonierul nostru era cu ei şi tare îi da ghies inima să se 
apropie de unul din elefanții mai din margine şi să-şi alăture 
iute arma de urechea lui, şi să tragă în el, spre a se 
încredința dacă, aşa cum i se spusese, niciun fel de 
împuşcătură nu pătrunde în ei; dar toţi ceilalţi oameni l-au 
convins să nu facă una ca asta, de frică să nu-i întărite să 


se întoarcă toţi, din pricina detunăturii, şi să ne 
urmărească; aşa că l-au convins să renunţe şi să-i lase mai 
bine să treacă, ceea ce, în situaţia oamenilor noştri, era cu 
siguranţă soluţia cea mai cuminte. 

Erau vreo douăzeci-treizeci de elefanţi, însă nebănuit de 
mari; Şi, cu toate că le-au arătat de mai multe ori oamenilor 
noştri că i-au văzut, totuşi nu s-au întors din drumul lor, nici 
nu le-au dat vreun fel de atenţie, decât - am putea spune - 
aceea de a se fi uitat la ei. Noi, cei care eram departe în 
faţă, am văzut norul de praf pe care-l ridicau, dar am crezut 
că era înălţat chiar de caravana noastră, aşa că nu i-am dat 
importanţă; însă cum elefanții şi-au deviat cursa cam cu un 
grad al compasului spre sud şi cum noi ne îndreptam direct 
spre est, turma lor a trecut pe lângă noi la oarecare 
depărtare; aşa încât nu i-am văzut, nici n-am ştiut nimic de 
ei până seara, când au sosit oamenii noştri şi ne-au povestit 
de cele de mai sus. Totuşi, întâmplarea a însemnat o 
experienţă folositoare pentru noi pe viitor, în timpul 
străbaterii deşertului, aşa cum o să aflaţi la timpul potrivit. 

Acum ne-am apucat de treabă, iar prinţul nostru negru 
era supraveghetor şef, căci el însuşi se dovedi un foarte 
bun împletitor de rogojini, după cum toţi oamenii lui se 
pricepeau la treaba asta; aşa că în scurt timp ne-am 
furnizat aproape o sută de rogojini, şi cum fiecare om, 
vreau să spun dintre negri, căra câte una nu era nicidecum 
o povară grea şi nu a trebuit să cărăm nici cu o uncie măcar 
mai puţine provizii decât înainte. Povara cea mai mare era 
să cărăm însă şase prăjini lungi, în afară de câţiva ţăruşi 
mai scurţi, dar negrii au tras un folos din asta, căci, 
cărându-le câte doi, şi-au uşurat bagajul pe care-l aveau de 
dus, legându-l de câte două prăjini şi au alcătuit trei 
asemenea perechi. De cum am văzut asta, am tras şi noi un 
mic folos; rămânându-ne, faţă de ce puteau căra oamenii, 
încă vreo trei-patru saci cu aşa-zisele noastre sticle (mă 
refer la pungile din piele sau la băşicile de cărat apă), le-am 
umplut şi pe acelea şi le-am transportat astfel, ceea ce 
însemna apă pentru încă o zi sau chiar pentru mai multe 
de-a lungul călătoriei. 


După ce sfârşirăm lucrul, terminarăm cu rogojinile, com- 
pletarăm provizia de lucruri trebuitoare şi ne asigurarăm de 
frânghii şi rogojini pentru situaţii ce s-ar fi putut ivi pe ne- 
prevăzute, am pornit-o iarăşi la drum, după ce ne 
întrerupsesem marşul vreo opt zile aproape, îndeletnicindu- 
ne cu ceea ce am arătat. Şi, spre marea noastră bucurie, în 
noaptea dinaintea plecării, a căzut o mamă de ploaie, 
foarte vijelioasă, ale cărei urmări le-am putut desluşi în 
nisip; deşi o singură zi a uscat din nou nisipul de deasupra 
la fel de straşnic precum fusese, totuşi, dedesubt, era ceva 
mai tare ca înainte şi parcă nu atât de anevoios la mers şi 
chiar întrucâtva mai răcoros la picioare, mulţumită cărui 
fapt am putut străbate, după cât am socotit eu, vreo 
patrusprezece mile, în loc de şapte, şi mai cu uşurinţă fără 
doar şi poate. 

Când am ajuns să ne aşezăm tabăra, aveam totul pregă- 
tit, căci ne aranjasem cortul şi-l montasem de încercare 
acolo unde apoi l-am şi instalat, aşa că, în mai puţin de o 
oră, am înălţat un cort mare, cu o încăpere interioară şi una 
exterioară şi cu două intrări. Într-una din încăperi ne-am 
culcat noi, în cealaltă negrii, acoperindu-ne cu rogojini 
uşoare şi plăcute, iar altele aşternându-ni-le dedesubt. 
Dispuneam de oarecare loc în afara cortului pentru aciuat 
bivolii, căci şi ei meritau grija noastră fiindu-ne de foarte 
mare folos, în afară de faptul că îşi cărau singuri şi furajele 
şi apa. Ca nutreţ, se mulţumeau cu o rădăcină, pe care ne-a 
arătat prinţul negru cum s-o găsim (destul de 
asemănătoare cu  păstârnacul), foarte mustoasă şi 
hrănitoare, care se găsea din plin pretutindeni pe unde am 
trecut, nu însă şi în cuprinsurile acelui deşert îngrozitor. 

A doua zi în zori, când ne-am ridicat tabăra, negrii noştri 
au dat jos cortul şi au scos din pământ ţăruşii; şi totul a fost 
pus în mişcare în tot atât de scurtă vreme câtă trebuise ca 
să fie aşezat. Procedând astfel, am mers timp de opt zile şi 
nu puteam vedea totuşi niciun sfârşit, nicio schimbare a 
perspectivei, totul înfăţişându-ni-se sub acelaşi sălbatic şi 
disperat aspect ca şi la început. Dacă era vreo schimbare, 
aceasta consta doar în aceea că nisipul nu se mai prezenta 


nicăieri aşa de adânc şi greu de înfruntat cum fusese în 
primele trei zile. Asta, ne-am gândit, se putea datora 
faptului că timp de şase luni vânturile suflând dinspre vest 
(după cum în celelalte şase luni suflau constant dinspre 
est), nisipul era îndreptat cu furie în partea aceea a 
deşertului dincotro porniserăm noi şi unde, munţii fiind 
foarte înalţi, musonii de est, când suflau, nu aveau aceeaşi 
putere de a-l împinge înapoi; şi aceasta presupunere ni s-a 
confirmat prin faptul că am dat de acelaşi adânc nisip la 
marginea dinspre vest a deşertului. 

Eram într-a noua zi a călătoriei noastre prin acea pustie- 
tate, când am ajuns să vedem un mare lac; şi puteţi fi 
încredinţaţi că a fost deosebită mulţumire pentru noi, din 
pricină că nu ne mai rămăsese apă decât pentru două-trei 
zile, socotind în raţii foarte mici şi păstrându-ne rezerve de 
întoarcere, dacă aveam să fim nevoiţi a ne întoarce. Apa ne 
ajunsese două zile mai mult decât ne aşteptasem, deoarece 
bivolii găsiseră în ultimele două sau trei zile o iarbă ca un 
fel de ciulin lătăreţ şi teşit, însă fără spini, întins pe pământ, 
crescând în nisip şi care părea să le placă nespus, ţinându- 
le deopotrivă de foame şi de sete. 

În ziua următoare, a zecea de când pornisem, am ajuns 
la marginea lacului pe care-l văzusem şi, din fericire pentru 
noi, am ajuns în partea sa cea mai de sud, aşa că am mers 
pe lângă lac şi am călătorit trei zile pe malul său, ceea ce 
ne era de mare ajutor, căci ne uşura povara, nefiind nevoie 
să cărăm apă, atâta timp cât o aveam lângă noi. Şi totuşi, 
deşi se găsea acolo atât de multă apă, n-am constatat 
decât unele foarte mici deosebiri în ceea ce privea 
înfăţişarea deşertului: niciun fel de copac, niciun fel de 
iarbă ori verdeață, în afară de acel ciulin, cum l-am numit 
eu, şi de încă două sau trei plante pe care noi nu le 
cunoşteam, însă de care deşertul începuse să fie înţesat. 

Dar, aşa cum vecinătatea lacului ne răcorea, tot el ne 
atrăsese în mijlocul unui uluitor de mare număr de locuitori 
fioroşi, cum nici nu mai văzuse vreodată ochi de om, lucru 
de care nu mă îndoiesc de loc, fiindcă nu cred pentru nimic 
în lume că vreodată vreun om sau vreun pâlc de oameni să 


mai fi trecut, de la potop încoace, prin acel deşert; după 
cum iarăşi cred că nu mai vieţuieşte o asemenea adunătură 
de dihănii nesăţioase de pradă şi de laconic nicăieri în 
lumea toată; vreau adică să spun că în niciun alt loc 
anume. 

Timp de o zi de drum, înainte de a ajunge pe țărmurile 
lacului, şi în tustrele zile cât am mers pe lângă el, precum şi 
în alte vreo şase-şapte zile de marş care au urmat, am găsit 
împrăştiaţi pe jos o mulţime de colţi de elefant, într-un 
număr necrezut de mare; se prea poate că unii dintre ei să 
fi zăcut acolo de sute de ani şi, având în vedere că fibra din 
care-s alcătuiți nu putrezeşte aproape niciodată, se prea 
poate să continue a rămâne acolo, pe cât presupun, până la 
sfârşitul veacurilor. Mărimea unora li s-a părut celor cărora 
le-am povestit la fel de incredibilă ca şi numărul lor, însă vă 
pot asigura că mulţi erau atât de grei, încât cel mai pu- 
ternic dintre noi n-ar fi fost în stare să ridice de jos un fildeş 
de acela. Cât despre numărul lor, nu mă îndoiesc că erau 
destui cât să fi încărcat o mie dintre cele mai mari corăbii 
din lume, lucru prin care vreau să spun că erau într-adevăr 
puzderie, căci aşa cum se întindeau în faţa ochilor noştri, 
pe o distanţă mai mare de optzeci de mile, tot aşa puteau 
continua pe o distanţă asemănătoare spre dreapta şi la fel 
spre stânga, ori mult mai departe chiar de cât fusesem noi 
în stare să observăm; căci se pare că prin părţile acelea 
numărul elefanților este prodigios. Intr-un loc, mai cu 
seamă, am întâlnit o căpăţâna de elefant, cu mai mulţi 
dinţi, însă una dintre cele mai mari căpăţâni văzute de 
mine vreodată: carnea de pe ea, fireşte, dispăruse cu sute 
şi sute de ani în urmă, ca şi toate celelalte oase; dar ţeasta 
aceea, cu dinţii ei cu tot, nu putură s-o ridice trei oameni 
de-ai noştri dintre cei mai voinici: dintele cel mare cred că 
trebuie să fi cântărit pe puţin 174 kg. Lucru deosebit de 
interesant pentru mine, căci am observat că întregul craniu 
era din fildeş, la fel de bun ca şi fildeşul dinţilor; şi cu totul, 
cred să fi cântărit ţeasta aceea cam 348 kg; dar, deşi nu 
ştiu, n-ar fi exclus ca prin aceeaşi lege toate oasele acelui 
elefant să fi fost de fildeş, deşi mi s-ar putea obiecta, socot, 


pe drept cuvânt la afirmaţia mea, că atunci toate celelalte 
oase ale elefantului aceluia ar fi trebuit să fie acolo, 
împreună cu căpăţâna. 

l-am propus canonierului, ca, dat fiind că trecuseră pai- 
sprezece zile neîntrerupte de când călătoream şi că 
dădusem acolo de apă ca să ne răcorim, fără a duce încă 
lipsă de hrană şi fără măcar a ne teme de aşa ceva, să ne 
odihnim puţin şi, în acelaşi timp, să vedem dacă nu am 
putea vâna niscai vietăţi bune de mâncat. Canonierul, care 
avea mai multă prevedere în privinţa asta decât mine, a 
fost de acord cu propunerea şi a adăugat că de ce n-am 
încerca să prindem chiar şi ceva peşte din lac. Ceea ce 
aveam de făcut mai întâi, era să căutăm a ne făuri cârlige, 
lucru care l-a pus la straşnică treabă pe meşterul nostru; 
totuşi, cu oarecare muncă şi anevoinţă, a făcut-o şi pe asta, 
aşa că am prins peşte proaspăt şi de mai multe soiuri. Cum 
de se găseau acolo peşti, habar n-avea nimeni de cât Cel 
de Sus, care a făcut lacul şi lumea toata, căci niciun fel de 
mâini omeneşti, cu siguranţă, nici nu puseseră şi nici n-au 
scos înaintea noastră vreun peşte. 

Şi nu numai că prinsesem destul peşte pentru gustarea 
noastră din ziua aceea, dar am şi uscat la soare o mulţime 
de bucăţi mari, din soiuri ce nu le pot descrie, mărindu-ne 
considerabil proviziile; căci căldura soarelui îi usca 
admirabil, chiar fără sare, încât într-o singură zi erau 
perfect conservaţi, uscați şi tari. 

Ne-am odihnit acolo cinci zile, timp în care am avut de 
întâmpinat nenumărate aventuri plăcute cu sălbăticiunile, 
poate prea multe ca să le mai povestesc. Una dintre ele 
însă a fost mai deosebită decât celelalte şi anume lupta 
între o leoaica şi o căprioară voinică: deşi căprioara este de 
la natură o făptură foarte sprintenă, şi zburase ca vântul pe 
lângă noi, aşternând între ea şi vrăjmaşă o depărtare de 
vreo sută de yarzi, totuşi am văzut că leoaica, prin forţa şi 
plămânii ei buni, câştiga teren. Au trecut cam la un sfert de 
milă de noi şi le-am putut urmări cu privirea pe o mare 
distanţă, când - după ce renunţasem a le mai urmări - cam 
după o oră, am avut surpriza să le vedem venind fulgerător 


înapoi, din partea cealaltă, leoaica fiind însă acum numai la 
vreo treizeci-patruzeci de yarzi de căprioară; şi amândouă 
se străduiau să atingă viteza lor maximă, când căprioara, 
ajungând la lac, s-a azvârlit în apă şi a început să înoate ca 
să-şi salveze viaţa, aşa cum pentru acelaşi scop alergase 
mai înainte. 

Leoaica s-a aruncat după căprioară şi a înotat un pic, dar 
apoi s-a întors îndărăt; şi după ce a ieşit pe uscat, a dat 
drumul la cel mai hidos răget pe care l-am auzit vreodată în 
viaţă, ca şi când ar fi turbat de necaz că şi-a pierdut prada. 

Dimineaţa şi seara umblam prin împrejurimi; în miez de 
zi, ne răcoream sub cort; dar într-o dimineaţă, de vreme, 
am fost martorii unei alte lupte care ne privea mai înde- 
aproape decât cealaltă, căci prinţul nostru cel negru, 
umblând pe malul lacului, a fost atacat de un crocodil uriaş, 
care a ieşit din lac şi s-a repezit la el; şi cu toate că era 
foarte iute de picior, totuşi prinţului nu i-a fost uşor să 
scape: a alergat cât îl ţineau puterile înspre noi şi adevărul 
este că nu prea ştiam ce să facem, căci ni se spusese că în 
platoşa crocodilului nu pătrund gloanţele; aşa am crezut şi 
noi la început mai ales că - deşi trei dintre ai noştri 
trăseseră în el - dihaniei nici că-i păsa de ei; însă prietenul 
meu canonierul, o fire îndrăzneață, suflet viteaz şi cu o 
mare prezenţă de spirit, s-a apropiat atât de mult încât şi-a 
înfipt ţeava puștii în gura lui şi a tras, apoi a lăsat să-i cadă 
puşca şi a luat-o la fugă chiar după ce a tras; dihania s-a 
zbătut ca turbată multă vreme şi şi-a întors furia asupra 
puştii, lăsând cu dinţii semne în fier, dar după câtva timp 
puterile i-au slăbit şi a murit. 

În toată această vreme, negrii noştri se împrăştiau pe 
malurile lacului căutând vânat şi, în cele din urmă, au făcut 
rost de trei căprioare, una foarte mare şi două foarte mici. 
Erau pe lac şi păsări de apă, dar niciodată nu ne-am putut 
apropia de ele cât trebuie ca să reuşim a vâna ceva; iar în 
ceea ce priveşte deşertul, n-am zărit ţipenie de pasăre ni- 
căieri, decât în preajma lacului. 

Am ucis şi vreo două-trei civete, însă carnea lor parcă-i a 
celui mai respingător hoit. Ceva mai departe am văzut o 


mulţime de elefanţi şi am băgat de seamă că umblă 
totdeauna în cirezi mari, adică mai mulţi la un loc şi mereu 
înşiraţi în linie dreaptă de bătălie; se spune chiar că în felul 
ăsta se şi apără de duşmani, căci - dacă ar fi atacați de lei 
sau tigri, de lupi ori de alte animale - prin însuşi faptul că-s 
înşiruiţi într-un lung cordon uneori de câte cinci până la 
şase mile, orice le iese în cale e cu siguranţă călcat în 
picioare, sau rupt în bucăţi cu trompele sau ridicat de 
trompele lor în aer, aşa încât dacă o sută de tigri sau de lei 
ar fi să întâlnească un şir de elefanţi, totdeauna leii şi tigrii 
o iau la fugă îndărăt, până ce găsesc loc de trecere fie prin 
dreapta fie prin stânga lor; dacă n-ar face aşa, n-ar scăpa 
niciunul dintre ei, căci elefantul, deşi făptură greoaie, e 
totuşi atât de îndemânatic şi de sprinten cu trompa, că nu 
dă greş nicio clipă şi poate să ridice chiar pe cel mai mare 
leu sau orice altă fiară sălbatică, şi să-l arunce în aer până-l 
răstoarnă, şi apoi îl calcă în picioare şi-l ucide. Am văzut 
mai multe asemenea şiruri de elefanţi în linie de bătaie; 
unul era atât de lung încât nu i se vedea niciunul din 
capete, cred că puteau fi vreo două mii de elefanţi într-un 
asemenea şir. Elefanții nu-s fiare de pradă, ci trăiesc 
păscând iarba câmpului, cum face şi boul; şi se spune că, 
deşi atât de mari, totuşi le ajunge o cantitate de nutreţ mai 
mică decât i-ar fi necesară unui cal. 

Numărul lor prin acele părţi de lume este de neînchipuit, 
după cum se poate deduce din uluitoarea cantitate de dinţi 
pe care, după cum spuneam, dat mi-a fost s-o văd în acel 
întins deşert; şi, de fapt, cred că am văzut câte o sută de 
elefanţi de fiecare animal de alte feluri. 

Într-o noapte am fost surprinşi; cei mai mulţi dintre noi 
ne întinseserăm pe rogojini şi eram gata-gata să adormim, 
când ne-am pomenit cu oamenii de pază venind în fugă la 
noi, înfricoşaţi de răgetul unor lei ce se iviseră brusc în ime- 
diata lor apropiere şi pe care, noaptea fiind foarte întune- 
coasă, pare-se că nu-i văzuseră decât atunci când s-au re- 
pezit la ei. Am stabilit că era vorba de un leu bătrân, apărut 
acolo cu toată familia sa, căci pe patriarhul rege, monstruos 
de mare, îl însoțeau leoaica şi trei tinere odrasle; unul 


dintre leii tineri, şi ei fiare în toată puterea, a sărit la unul 
din negrii noştri, care stăteau sentinelă, înainte ca negrul 
să-l fi văzut, aşa că s-a speriat îngrozitor, a ţipat şi a intrat 
valvârtej în cort; cealaltă sentinelă, care avea puşcă, n-a 
avut la început prezenţa de spirit să tragă în el, ci doar l-a 
lovit cu patul puştii, ceea ce l-a făcut să schelălăie puţin, iar 
apoi să mârâie îngrozitor; dar paznicul s-a retras şi acum 
fiind cu toţii alarmaţi, trei dintre ai noştri şi-au luat la 
iuţeală puştile, au ieşit în uşa cortului, şi au tras mai întâi în 
leul cel uriaş, dar bătrân după lumina ochilor, şi au tras mai 
întâi în el, pare-se fără să-l nimerească; în orice caz de ucis 
nu l-a ucis, căci cu un răget hidos, de parcă ar fi cerut 
ajutor, toată familia celor cinci lei s-a îndepărtat, însă 
răgetele lor au atras un număr neînchipuit de alţi lei şi de 
alte fiare înfuriate, nici nu mai ştim de ce neam, căci nu le 
puteam vedea; era însă un zgomot şi un urlet şi un răget şi 
o muzică de tot felul de larme sălbatice jur împrejurul 
nostru, de parcă s-ar fi adunat acolo toate fiarele deşertului 
ca să ne înghită. 

L-am întrebat pe prinţul nostru ce-i de făcut. 

— Mă duc eu, ne-a spus, şi le sperii pe toate. Şi numai ce- 
| vedem că înhaţă două-trei rogojini dintre cele mai proaste 
şi, luând cu sine pe unul de-ai noştri ca să scapere foc, iată- 
| că agăţă rogojina sus, de vârful unei prăjini, şi-i da foc, iar 
flacăra s-a putut vedea multă vreme de la mare distanţă, 
ceea ce a silit toate fiarele s-o ia din loc, fiindcă le-am auzit 
mugind şi scoțând tot felul de urlete de la mare distanţă. 

— Ei bine, a intervenit canonierul, dacă asta trebuie 
făcut, nu e nevoie să ne ardem rogojinile, care ni-s paturi 
de odihnă şi acoperiş. Lăsaţi-mă pe mine să descurc 
treaba! 

Şi iată-l că se întoarce în cort şi se apucă să prepare 
focuri de artificii sau ceva asemănător, înmânând câteva 
din ele sentinelelor, ca să le aibă gata la îndemână în caz 
de nevoie, şi, mai ales, a aninat o rachetă mare de aceeaşi 
prăjină de care fusese legată şi rogojina, şi i-a dat foc, şi a 
ars racheta aceea acolo, în vârful prăjinii, atât de multă 
vreme, că toate sălbăticiunile ne-au lăsat, cel puţin atunci, 


în pace. 

Totuşi, a început să ni se cam facă lehamite de o astfel 
de societate şi ca să scăpăm de jivinele ce ne îndrăgiseră 
am pornit-o la drum, cu două zile mai devreme decât 
aveam de gând. Şi de data aceasta am descoperit că deşi 
deşertul tot nu se sfârşea - nici semn măcar de aşa ceva - 
totuşi pământul era îndestul de acoperit cu plante verzi, de 
felurite forme, aşa că vitele noastre nu duceau lipsă de 
hrană; şi în afară de asta, întâlneam mult mai multe 
pârâiaşe care se vărsau în lac şi atâta vreme cât terenul 
continua să nu fie ridicat, ani găsit apă din belşug, lucru 
care ne-a uşurat simţitor povara; şi am mers încă înainte 
alte şaisprezece zile, fără să ajungem la vreun altfel de 
pământ, cu o înfăţişare mai mănoasă. Pe urmă, după câte 
se observa, terenul a prins iar a se înălța puţin câte puţin şi 
ne-am dat astfel seama că ne va lipsi din nou apa; aşadar, 
temându-ne de ce era mai rău, ne-am umplut încă o dată 
băşicile cu apă. Am văzut prin urmare cum terenul se ridica 
treptat, vreme de trei zile la rând, pentru ca brusc, apoi, să 
ne pomenim că - deşi urcuşul fusese uşor - ne găseam pe 
vârful unei foarte înalte creste deluroase, deşi nu chiar atât 
de înaltă ca primele. 


CAPITOLUL VII 


Ajungem la capătul deşertului - Urmează 
un ținut plăcut - Sosirea la Râul de Aur - 
Cădem la învoială să căutăm aur şi să 
împărțim  frățeşte întregul câştig - 
Începând anotimpul umezelii, ne aşezăm 
tabăra pe malurile râului - Descrierea 
taberei - Primejdii de pe urma mulțimilor 
de fiare sălbatice - Ne ridicăm tabăra şi 
călătorim printr-un ținut inospitalier - 


Când am ajuns a privi în jos, de cealaltă parte a 
dealurilor, spre marea bucurie a tuturor inimilor noastre, 
am văzut că deşertul se sfârşea, iar ţinutul era îmbrăcat în 
verdeață, cu copaci din belşug şi cu un mare râu; desigur, 
nu ne îndoiam că vom întâlni şi oameni şi vite. După 
socoteala  canonierului nostru, care ţinea evidența 
calculelor, o dată ajunşi acolo, însemna că mersesem prin 
acel posomorât ţinut al groazei cam patru sute de mile, iar 
asta în cursul a treizeci şi patru de zile, prin urmare 
parcursesem cam o mie o sută de mile din călătoria 
noastră. 

Cu dragă inimă am fi coborât dealurile chiar în noaptea 
aceea, dar era prea târziu. A doua zi de dimineaţă am văzut 
totul şi mai clar şi ne-am odihnit la umbra unor copaci, care 
erau acum pentru noi cel mai înviorător lucru ce poate fi 
închipuit, după ce îndurasem mai bine de o lună arşiţa soa- 
relui, neîntâlnind nici umbră de pom care să ne acopere. 
Acolo am nimerit peste un ţinut foarte plăcut, având mai 
ales în vedere pustietatea din care veneam; şi am vânat şi 
câţiva cerbi şi căprioare, de care ascunzişurile pădurii nu 
duceau de loc lipsă. Am ucis şi un fel de capră, a cărei 
carne era foarte bună de mâncat, şi am găsit şi destule 


păsări, un fel de potârnichi, însă ceva mai mici şi tare 
blânde; aşa că am dus-o foarte bine acolo, dar n-am aflat 
nicăieri oameni sau cel puţin vreun om, nici pomeneală, 
timp de câteva zile, iar ca să ne mai domolească bucuria, 
aproape noapte de noapte eram treziţi de lei şi de tigri. 
Elefanţi n-am văzut niciunul pe-acolo. 

După trei zile de mers, am ajuns la un râu pe care-l vă- 
zusem de pe dealuri şi căruia aveam să-i spunem Râul de 
Aur; şi am descoperit că-şi avea cursul înspre nord, fiind 
primul curs de apă întâlnit cu o astfel de orientare. Se 
rostogolea foarte iute, iar canonierul nostru, scoţându-şi 
harta, m-a asigurat că sau era Nilul sau se vărsa în marele 
lac din care Se zice că-şi are izvoarele Nilul, iar el şi-a întins 
hărţile maritime şi geografice pe care, din câte mă 
învățase, începeam şi eu să le înţeleg foarte bine, şi mi-a 
făgăduit că avea să mă convingă de acest lucru şi, într- 
adevăr, pe cât se părea, mi-a explicat lucrurile atât de clar, 
că i-am împărtăşit şi eu părerea. 

Dar nu am înţeles motivele care-l împingeau să tot 
stăruie în a cerceta care-i adevărul adevărat - n-am înţeles 
câtuşi de puţin, până ce nu a continuat să ne lămurească, 
arătându-ne că dacă apa din faţa noastră era fluviul Nil, 
apoi atunci de ce să nu ne construim iarăşi nişte canoe şi 
de ce să n-o luăm mai degrabă în jos, pe curentul apei, 
decât să ne expunem din nou deşerturilor şi nisipurilor 
arzătoare, în căutarea mării, iar când vom ajunge la mare 
să fim la fel de lipsiţi de mijloacele de a ajunge acasă, cum 
am fost şi în insula Madagascar? 

Argumentul ar fi fost bun, dacă nu ne-ar fi stat în cale 
piedici de un gen la care nu puteam răspunde niciunul din 
noi şi, în general, propunerea era de aşa natură, că mai 
fiecare o credeam impracticabilă, şi asta din mai multe 
pricini, iar chirurgul nostru, el însuşi om învăţat şi care citea 
mult, deşi fără cunoştinţe de navigaţie, s-a opus 
îndemnului, şi îmi aduc aminte că unele dintre motivele 
sale sunau cam aşa: în primul rând lungimea drumului care 
- după socoteala lui şi a canonierului - datorită cursului 
apei şi cotiturilor fluviului, părea a fi pe puţin de vreo patru 


mii de mile; în al doilea rând, nenumăraţii crocodili ce 
mişunau în apa fluviului şi de care nu vom fi în stare să 
scăpăm; în al treilea rând, îngrozitoarele deşerturi ce ne 
stăteau în cale; şi, în cele din urmă, apropierea sezonului 
ploios, în timpul căruia cursul Nilului avea să fie atât de 
furios, ridicându-se atât de sus şi revărsându-se aşa de 
mult peste tot ţinutul de câmpie, încât n-aveam să mai 
putem şti când ne aflăm pe albia fluviului şi când nu, aşa că 
sigur o să ne pomenim aruncaţi în alte şi alte direcţii, 
răsturnaţi ori împinşi pe uscat, iar asta atât de des, încât ar 
fi fost cu neputinţă să înaintăm pe fluviul din cale afară de 
periculos, ce ni se deschidea în faţa ochilor. 

Acest ultim argument ne-a fost înfăţişat de chirurg cu 
atâta claritate, încât am început să ne dăm seama şi noi de 
cele spuse; prin urmare am căzut de acord să lăsăm lao 
parte propunerea canonierului şi să o ţinem drept înainte 
pe direcţia noastră dintâi, către vest şi către mare; dar, ca 
şi când ne-ar fi fost urât să ne smulgem din loc, am 
continuat, pe motiv că ne învioram, să hoinărim pe malurile 
apei, timp în care prinţul nostru cel negru, căruia grozav îi 
plăcea să rătăcească încoace şi încolo, a sosit într-o seară 
aducând cu sine câteva mici bucățele de metal, nu ştia nici 
el de care; dar găsea că bulgăraşii aduşi sunt grei şi arată 
frumos, aşa că mi i-a arătat şi mie ca pe o adevărată 
raritate. Nu i-am dat prea mare atenţie, totuşi ieşind afară 
din cort şi chemându-l pe canonier, i-am arătat la rândul 
meu bulgăraşii, spunându-i şi ceea ce credeam, anume că 
negreşit ar fi bulgări de aur; canonierul a fost de aceeaşi 
părere cu mine şi s-a învoit ca a doua zi să-l luăm cu noi pe 
prinţul negru şi să-l punem să ne arate unde i-a găsit; iar 
dacă nimerim cumva peste vreo cantitate mai mare, apoi o 
să le spunem şi tovarăşilor noştri; dacă însă nu era vorba 
decât de puţin, atunci vom păstra taina şi vom lua aurul 
pentru noi. 

Numai că am uitat să-l facem părtaş la secretul acesta şi 
pe prinţ, care cu nevinovăție a povestit atât de stăruitor şi 
celorlalţi ce găsise, încât ei au ghicit cum stau lucrurile şi 
au venit la noi să vadă bulgăraşii; când am constatat că 


toată lumea aflase, am căutat mai degrabă să le 
îndepărtăm bănuiala că am fi avut cumva de gând să ne 
ascundem de ei şi, spunându-ne pe faţă părerea, l-am 
chemat şi pe meşteşugar să-i ascultăm priceperea şi el n-a 
tăgăduit o clipă că ar fi aur; aşa că le-am propus ca, 
împreună cu prinţul, să mergem cu toţii la locul unde 
fuseseră găsiţi bulgăraşii, iar dacă aveam norocul să dăm 
peste o cantitate mai mare, să rămânem acolo câtva timp 
şi să vedem ce putem face. 

Prin urmare, ne-am dus cu toţii, om cu om, căci niciunul 
nu dorea să fie lăsat în afara unei atari descoperiri. Când 
am ajuns, am văzut că locul cu pricina era în partea de vest 
a fluviului, nu pe cursul principal, ci pe prundul altui râu sau 
curs de apă ceva mai mic, venind dinspre vest şi care se 
vărsa în marele fluviu. Ne-am apucat să scurmam nisipul şi 
să-l spălăm în mâini şi rar se în timp] a să luăm un pumn de 
nisip fără să ne alegem după spălare şi cu câteva mici 
grăunţe rotunde, de mărimea unei gămălii de ac, sau 
uneori de mărimea unui sâmbure de strugur, care ne 
rămâneau în mână, şi ne-am dat seama că, după două sau 
trei ore, fiecare agonisise câte niţel, aşa că ne-am învoit să 
întrerupem lucrul şi să mergem la masa. Pe când mâncam, 
mi-a fulgerat prin minte că în vreme ce lucram atât de iute 
la o treaba aşa de minuțioasă şi de importantă, existau 
şanse de zece la unu ca aurul - veche sămânță de ceartă a 
omenirii - aurul pe care-l culegeam noi, să ajungă, mai 
devreme sau mai târziu, să ne facă să ne încăieram şi să 
încălcăm legile bune de până atunci, înțelegerile dintre noi, 
ba să ne îndemne chiar la despărţiri sau poate la lucruri şi 
mai rele; de aceea le-am spus celorlalţi că eu, deşi cel mai 
tânăr dintre toţi, îndrăznesc totuşi - fiindcă mi-au permis 
totdeauna să-mi exprim ca şi ei părerea, iar uneori mi-a 
fost rezervată chiar plăcerea de a-i vedea urmându-mi 
sfatul - îndrăznesc să le propun un lucru care socot că va fi 
întru totul spre folosul nostru şi că o să le placă şi lor ca şi 
mie. Le-am spus că ne aflam într-un ţinut unde se găsea, o 
ştiam cu toţii, foarte mult aur şi că lumea întreagă trimitea 
într-acolo corăbii după aur; că, de fapt, noi nu ştiam bine 


unde se găseşte metalul şi de aceea puteam aduna sau 
foarte mult sau foarte puţin, rămânea de văzut; eu însă le 
propuneam să ţină seama dacă nu cumva, cea mai bună 
cale pentru noi, spre păstrarea bunei înţelegeri şi a 
prieteniei ce ne legase totdeauna şi care ne era absolut 
necesară spre a ne simţi în siguranţă, era aceea de a pune 
laolaltă, într-un singur depozit comun, tot ceea ce vom găsi, 
împărțind la urmă în mod egal, ca să nu ne expunem 
riscului feluritelor certuri ce ar putea izbucni între noi din 
faptul că unul a găsit mai mult sau mai puţin aur decât 
altul. Le-am mai spus că dacă ne va uni acelaşi ţel pe toţi, 
atunci aveam să ne silim cu toţii din răsputeri la muncă şi, 
în afară de asta, i-am putea pune pe toţi negrii noştri să 
lucreze pentru noi şi să-şi primească, la fel ca şi noi, fiecare 
rodul muncii sale, căci ştiindu-ne toţi părtaşi absolut egali, 
nu s-ar putea ivi printre noi niciun motiv de ceartă ori de 
invidie. 

S-au învoit cu toţii şi fiecare în parte a jurat, dându-şi 
mâna unii cu alţii, că nimeni nu va ascunde nicio fărâmă de 
aur; şi au consimţit de asemenea ca, dacă se va afla că 
unul sau mai mulţi au dosit ceva, să li se ia tot ce au şi să 
se împartă celorlalţi; iar canonierul a mai adăugat ceva, din 
motive la fel de bune şi de drepte, şi anume că dacă vre- 
unul din noi, prin orice mijloc, rămăşag, jocuri de noroc sau 
pariu ar câştiga fie bani, fie aur, fie orice valoare de la un 
altul, de-a lungul întregii noastre călătorii, până la în- 
toarcerea definitivă în Portugalia, să fie obligat de către noi 
toţi ceilalţi să dea înapoi acel câştig sub pedeapsa - în caz 
de împotrivire - de a fi dezarmat şi alungat dintre noi şi de 
a nu primi niciun ajutor din partea noastră, în niciun fel de 
situaţie. Măsura aceasta era luată ca să se prevină pariurile 
şi jocurile pe bani, obişnuite printre oamenii noştri, chiar 
dacă le lipseau cărţile şi zarurile. 

După ce am făcut această conversaţie sănătoasă, ne-am 
apucat cu voioşie de muncă şi le-am arătat şi negrilor cum 
să lucreze pentru noi; şi, scotocind în susul curentului, de 
amândouă părţile, şi la fundul râului, am petrecut astfel 
aproape trei săptămâni, bălăcindu-ne prin apă; în care 


timp, cum totul se afla în drumul nostru, am înaintat vreo 
şase mile, nu mai mult, şi cu cât mergeam mai sus, cu atât 
mai mult aur găseam; până când, în cele din urmă, după ce 
trecusem de coasta unui deal, am observat deodată că 
aurul se oprea acolo şi că mai sus de locul acela nu mai 
întâlneai nici strop; pe dată mi-a venit ideea că din coasta 
acelui deluşor trebuie să se fi desprins toată cantitatea de 
aur găsită de noi. 

Prin urmare, ne-am întors la deal şi ne-am apucat iarăşi 
de lucru. Am văzut că pământul de acolo era afinat şi de o 
culoare gălbuie, argiloasă, iar în unele locuri am dat de un 
fel de piatră albă şi tare, pe care am descris-o mai târziu 
multora dintre specialiştii noştri şi toţi mi-au confirmat că 
era vorba de spatul care se găseşte lângă minereu şi-l 
înconjoară cu timpul. Totuşi, chiar dacă minereul ar fi fost 
cu totul de aur, noi nu aveam unelte ca să-l scoatem; aşa 
că am renunţat la a mai încerca, dar scormonind cu mâinile 
noastre în ţărâna afânată, am ajuns la un loc surprinzător 
unde pământul se fărâmiţa, aproape fără să-l atingi, şi 
părea să conţină mai mult aur. L-am luat pe tot, cu multă 
grijă şi, spălându-l în apă, pământul lutos s-a scurs lăsându- 
ne în pumni praful de aur curat; dar cel mai vrednic de 
notat ni s-a părut faptul că după ce înlăturasem tot acel 
pământ afinat şi după ce am ajuns la stânca sau la piatra 
cea tare, nu mai era de găsit nici firicel de aur. 

Când s-a înnoptat, ne-am adunat cu toţii să vedem în 
sfârşit ce şi cât adunasem; şi s-a stabilit că în grămada de 
pământ descoperită în ziua aceea găsisem pulbere de aur 
în greutate de vreo cincizeci de pfunzi, în timp ce în tot 
restul zilelor muncite pe cursul apei acelui râu nu găsisem 
decât vreo treizeci şi patru de pfunzi. 

A fost un fel de dezamăgire fericită pentru noi că ne-am 
văzut munca ajunsă la un punct final; căci, dacă s-ar mai fi 
găsit vreo cantitate de aur ori cât de mică, nu ştiu dacă am 
fi renunţat uşor: şi, după ce-am scotocit pe acolo fără a mai 
da nicăieri de vreun bob de aur, în tot pământul răvăşit, în 
afară de acea porţiune mai afânată, ne-am întors înapoi, 
coborând pe pârâu în jos, căutând iar şi iar în aceleaşi 


locuri, câtă vreme am avut norocul de a mai afla câte ceva, 
oricât de puţin; şi, ce-i drept, tot am mai scos a doua oară 
vreo şase-şapte pfunzi. Apoi ne-am întors la râul dintâi şi 
am încercat în susul şi în josul apei, pe o parte şi pe alta. In 
sus, nu am găsit nimic, nici cât gămălia acului; în josul apei, 
am găsit foarte puţin, nu mai mult de o jumătate de uncie, 
după o muncă desfăşurată de-a lungul a două mile; aşa că 
ne-am întors înapoi la Râul de Aur, după cum îl botezasem 
pe bună dreptate, şi iar am trudit în susul şi în josul apei, 
încă de două ori, şi de fiecare dată am mai ciugulit câte un 
pic de aur şi poate că tot aşa am fi continuat dacă mai 
rămâneam acolo, până în ziua de azi; în cele din urmă însă, 
agoniseala era atât de mică şi munca atât de grea, încât 
am hotărât cu toţii să renunţăm, căci altfel ne-am fi obosit 
şi noi şi negrii în aşa hal, încât n-am mai fi fost în stare să 
ne urmăm călătoria. După ce-am adunat laolaltă tot ce reu- 
şisem să stringent, la împărţire ne-a revenit fiecăruia câte 
trei pfunzi şi jumătate, cântărind mai mult pe ghicitele cu 
greutăţile şi cântarul pe care le-a putut înjgheba iscusitul 
nostru meşter, şi care ne-a asigurat că mai mult poate fi, 
dar mai puţin în orice caz nu, ceea ce s-a şi dovedit până la 
urmă: căci un pfund de-al lui avea aproape cu două uncii 
mai mult decât cel adevărat. Afară de asta, ne-au mai 
rămas şapte-opt pfunzi de aur, pe care ne-am înţeles să i le 
lăsăm lui ca să le prelucreze cum o crede el de cuviinţă, 
meşterind felurite drăcovenii de dăruit populațiilor cu care 
ne întâlneam în drum şi de la care puteam avea prilejul să 
ne procurăm provizii ori chiar să le câştigăm prietenia sau 
aşa ceva - şi, în sfârşit, am dat un pfund prinţului cel negru, 
care şi l-a bătut singur cu ciocanul, lucrându-şi-l cu mâna 
lui neobosită, ajutându-se cu câteva unelte pe care i le-a 
împrumutat, meşterul nostru, şi titirind din el nişte bile 
rotunde, rotunde, aproape ca nişte mărgele, deşi de o 
formă nu tocmai precisă, pe care însă găurindu-le şi 
înşirându-le una câte una pe o sfoară, le purta ca pe un 
colier în jurul gâtului său negru şi vă asigur că-i stătea 
toarte bine. Dar e drept că a durat multe luni de zile până 
ce şi le-a făcut. Şi astfel s-a încheiat prima noastră 


aventura cu aurul. 

După aceea am început şi descoperim altceva, un lucru 
cu care nu ne prea bătusem noi capul mai înainte; şi asta 
din pricină că, bun sau rău, prin ţinutul pe care îl 
străbăteam nu mai puteam călători în continuare, cine ştie 
cât timp. Eram acum de peste cinci luni pe drum şi începea 
să se schimbe anotimpul; natura ne spunea că, aflându-ne 
într-un climat cu iarnă şi vară, deşi cu ierni şi veri diferite 
de ale ţării noastre, trebuia să ne cam aşteptăm la venirea 
anotimpului umed, în cursul căruia nu vom putea călători, 
atât din cauza ploilor propriu-zise cât şi din pricina 
inundaţiilor pe care le vor isca ploile ori încotro ne-am 
îndrepta; şi, cu toate că nu fusesem cu totul străini de 
astfel de anotimpuri umede nici în Madagascar, totuşi nu 
cugetasem prea mult la ele de la începutul călătoriilor 
noastre şi până acum; asta deoarece pornind-o la drum 
cam pe când soarele era încă la solstiţiu, adică în momentul 
când se găsea la cea mai mare depărtare de noi spre nord, 
beneficiasem de situaţia asta în călătoriile noastre. Dar 
acum soarele se apropia de noi cu paşi repezi şi am 
constatat că începeau ploile; de aceea am ţinut un alt sfat 
general, discutând situaţia noastră de moment şi îndeosebi 
dacă trebuia să mergem mai departe, ori să căutăm un loc 
potrivit pe malul Râului nostru de aur, care ne adusese 
atâta noroc, şi să ne aşezăm tabăra pe timpul iernii acolo. 

Până la urmă s-a luat hotărârea să rămânem unde eram; 
şi nu mică a fost fericirea noastră că aşa am făcut, după 
cum se va vedea la timpul potrivit. 

După ce am luat această hotărâre, primele noastre 
măsuri au fost să-i punem pe negri la treabă, ca să ne 
ridice nişte colibe ori sălaşuri de locuit; şi am reuşit-o cu 
multă îndemânare, numai că am ales o altă vatră în locul 
celei pe care voisem să ne aşezăm la început, gândindu-ne, 
după cum s-a şi întâmplat, că la o ploaie neaşteptată 
vechea vatră ar putea fi acoperită de apele râului. Tabăra 
noastră arăta ca un fel de târguşor în care colibele se aflau 
la mijloc, având în mijlocul lor o aşezare ceva mai înaltă, în 
care răspundeau toate locuinţele noastre personale; aşa că 


niciunul dintre noi nu putea intra la el în odaie decât 
trecând printr-un cort public, unde mâncam şi beam cu toţii 
împreună şi unde tineam  consfătuirile noastre şi 
petrecerile; iar dulgherii ne-au cioplit mese, bănci, şi 
scaune din belşug, câte ne-au trebuit. 

De hornuri nu aveam nevoie - era destul de cald şi fără 
foc, dar am fost obligaţi totuşi să facem focul în fiecare 
noapte, dintr-un motiv special: căci, deşi în toate celelalte 
privinţe situaţia noastră nu lăsa de loc de dorit, totuşi eram 
foarte supăraţi de vizitele nepoftite ale fiarelor sălbatice, 
chiar mai mult aici decât în deşert: dacă, bunăoară, cerbii, 
căprioarele şi alte vietăţi blânde se simțeau atrase către noi 
din speranţa de a-şi găsi adăpost şi hrană, în schimb nu mai 
puţin bântuiau leii, tigrii şi leoparzii, mereu oaspeţi în 
căutare de pradă prin acele locuri. 

Când am descoperii acest fapt la început, eram atât de 
îngrijoraţi, încât ne-am gândit să ne mutăm; dar, după 
multă sfadă, ne-am hotărât să ne întărim în aşa fel, încât să 
nu mai fie nicio primejdie, iar dulgherii noştri şi-au luat 
sarcina de a rezolva ei acest neajuns; în primul rând au 
înconjurat jur împrejur tabăra cu nişte pari înalţi (căci lemn 
aveam destul), care nu erau înfipţi unul după altul, ca nişte 
țepuşe, ci în zigzag, în număr foarte mare, şi aşezaţi în aşa 
fel, încât acopereau aproape doi yarzi în lăţime, fiind unii 
mai înalţi, alţii mai scunzi, toţi însă ascuţiţi la vârf, şi bătuţi 
în pământ la depărtare de un picior unul faţă de altul, aşa 
fel încât orice dihanie ar fi încercat să sară peste ei, dacă 
nu sărea dintr-o dată, ceea ce de fapt era foarte greu, 
rămânea spânzurată în cele douăzeci-treizeci de vârfuri 
ascuţite. 

La intrare erau nişte pari mai înalţi decât ceilalţi şi astfel 
aşezaţi unul în faţa altuia, încât să formeze trei sau patru 
cotituri, prin care era cu neputinţă să se strecoare o vietate 
cu patru picioare mai mare decât un câine; şi pentru a nu fi 
atacați în acelaşi timp de o haită mai numeroasă şi speriaţi 
prin somn, aşa cum ni se mai întâmplase, şi pentru a nu fi 
obligaţi să ne risipim zadarnic muniţiile, cu care eram tare 
puţin darnici, ţineam în fiece noapte aprins afară, în dreptul 


intrării la îngrăditura noastră, un foc mare, şi aveam şi o 
colibă de adăpost, chiar în dreptul intrării şi-n apropierea 
focului, pentru cele două sentinele, ca să nu le ude ploaia. 

Ca să putem întreţine continuu focul, am tăiat o ditai 
grămada de lemne şi le-am stivuit ca să se usuce, iar din 
crengile verzi, ne-am făcut un al doilea acoperiş al colibelor 
noastre, atât de înalt şi des încât să poată azvârii ploaia 
departe, nelăsând-o să ajungă la primul acoperiş, iar noi să 
avem siguranţa că ne vom păstra îmbrăcămintea uscata. 

De-abia sfârşisem cu toate aceste trebi, că şi veniră 
ploile atât de cumplite şi de continue, încât nu ne rămânea 
decât foarte puţin timp să ne mişcăm din casă după 
mâncare, pe când negrii noştri, ce-i drept, care umblau 
despuiaţi, păreau a nu face mare caz de averse, deşi pentru 
noi europenii nu există altă urgie mai mare în climatele 
acelea calde. 

Am dus-o în continuare astfel timp de patru luni, adică de 
la începutul lui iunie până la începutul lunii octombrie, căci 
deşi ploile s-au terminat - sau cel puţin furia lor cea mai 
mare - cam pe la echinocţiu, totuşi, cum soarele era atunci 
drept deasupra capetelor noastre, ne-am hotărât să mai 
rămânem puţin timp acolo, până ce va fi trecut ceva mai 
spre sud 

Câtă vreme ne-am avut tabăra acolo, felurite au fost 
aventurile noastre cu nesăţioasele dihănii ale acestor 
meleaguri şi dacă n-am fi ţinut continuu focul aprins, tare 
nu cred - cu tot gardul nostru, pe care după aceea l-am mai 
întărit cu încă douăsprezece sau paisprezece şiruri de 
ţăruşi, dacă nu mai mult chiar - că ne-am mai fi putut 
socoti în siguranţă. Neplăcerile din partea fiarelor aveau loc 
totdeauna în timpul nopţii, iar uneori ele veneau în mulţimi 
atât de mari, încât gândeam că toţi leii, tigrii, leoparzii şi 
lupii din Africa se adunaseră la un loc ca să ne atace. Într-o 
noapte cu lună plină, unul dintre oamenii noştri de pază ne 
spuse că el apreciază să fi văzut vreo zece mii de jivine, de 
un soi sau de altul, trecând plin apropierea micii noastre 
tabere şi, de îndată ce vedeau focul, o coteau spre larg, 
însă cu siguranţă nu fără a scoate urlete sau răgete sau ce 


naiba or fi fost alea, după ce treceau de noi. 

Muzica glasurilor lor era foarte departe de a ne încânta, 
iar uneori ne tulbura atât de mult încât din pricina lor nici 
nu puteam dormi; adeseori sentinelele ne chemau, pe cei 
care ne trezisem, să venim şi să privim fiarele. Într-o 
noapte furtunoasă şi bătută de vânt, după o foarte ploioasă 
zi, am fost chiar strigaţi să ne trezim cu toţii; căci se 
adunaseră în jurul nostru nenumărate vietăţi diavoleşti în 
număr atât de mare, încât sentinelele noastre au crezut 
chiar că ne vor ataca. Fiarele nu se apropiau de partea 
unde era focul; şi cu toate că ne socoteam în siguranţă şi 
din celelalte părţi, totuşi ne-am sculat cu toţii şi am pus 
mâna pe arme. Luna era aproape plină, dar cerul acoperit 
de nori care se fugăreau şi mai sufla şi un straniu uragan, 
adăugând o notă în plus la teroarea nopţii; uitându-mă în 
partea din spate a taberei, mi s-a părut că zăresc o dihanie 
chiar înăuntrul fortificaţiei noastre, şi aşa şi era, doar că nu- 
i vedeam coapsele, deoarece, sărind în fugă, pe câte 
bănuiesc se aruncase din toate puterile peste garduri, 
neputând însă depăşi un ţăruş mai înalt decât ceilalţi în 
care se şi agăţase, aşa că spânzura acum cu toată 
greutatea de vârful parului care-i străpunsese pulpa din 
spate ori şoldul pe dinăuntru, şi atârna mârâind şi muşcând 
lemnul cu furie. Am înşfăcat o lance de la un negru care se 
afla chiar lângă mine şi, alergând spre dihanie, am înfipt-o 
de trei-patru ori în ea şi am dat-o gata; apoi am căutat 
muniţie, din cauză că aveam poftă să trag o salvă în fiarele 
celelalte, pe care le puteam vedea cum stau afară, bulucite 
ca o cireadă de boi în drum spre iarmaroc. Fără a zăbovi, i- 
am poftit afară pe-ai noştri şi le-am arătat pricina groazei 
ce ne apăsa şi, fără vreo altă vorbă, am tras o salvă în ele, 
cele mai multe din armele noastre fiind încărcate cu câte 
trei gloanţe fiecare. Focul a stârnit o îmbulzeală cumplita şi 
mai toate jigăniile au luat-o la fugă, însă am putut observa 
că unele dintre ele s-au urnit mult mai grav şi mai cu 
majestate decât altele, nearătându-se prea speriate de 
detunătură şi de foc; şi am mai putut vedea că o parte au 
rămas întinse pe jos, luptându-se să-şi salveze viaţa, însă 


noi nu cutezam să ne repezim afară ca să ne dăm seama la 
faţa locului de ce soi erau. 

Ce-i drept, stăteau atât de înghesuite unele într-altele şi 
erau atât de aproape de noi, încât ar fi fost cu neputinţă să 
fi dat greş şi să nu fi ucis sau rănit măcar câteva, şi ne 
gândeam că negreşit ne adulmecaseră sau pe noi, sau 
urmele vinarului ucis de noi; căci cu o zi înainte omorâsem 
un cerb şi trei sau patru din acele vietăţi asemănătoare 
caprelor; iar o parte din măruntaiele lor fuseseră aruncate 
în dosul taberei, ceea ce, presupuneam, a atras jivinele în 
aşa de mare număr spre noi; de aceea pe viitor am evitat 
acest lucru. 

Deşi sălbăticiunile au luat-o la fugă, totuşi întreaga 
noapte am auzit un răget înfiorător dinspre locul unde 
stătuseră şi presupuneam că vine de la fiarele rănite, aşa 
că de îndată ce s-a făcut ziuă, am ieşit să vedem câte şi ce 
anume jivine omorâsem şi, într-adevăr, ni s-a înfăţişat un 
spectacol straniu: zăceau ucişi trei tigri şi doi lupi, în afară 
de făptura căreia îi venisem de hac cu în interiorul 
îngrăditurii şi care părea să fie un soi de corcitură între 
tigru şi leopard. Încă viu, dar cu amândouă labele din faţă 
rupte, aşa încât nu se putea urni din loc, mai zăcea acolo şi 
un nobil leu bătrân, care aproape că se omorâse singur 
zbătându-se toată noaptea: am descoperit astfel cine era 
soldatul rănit care răgea atât de tare şi care ne tulburase 
atâta. Chirurgul nostru, uitându-se la el, a zâmbit. 

— Acum, ne-a spus el, dacă aş putea fi sigur că leul ăsta 
îmi va fi la fel de recunoscător cum i-a fost unul dintre stră- 
moşii majestăţii sale lui Androcles, sclavul roman, i-aş pune 
la loc amândouă picioarele şi l-aş vindeca. 

Eu nu auzisem niciodată de povestea lui Androcles, aşa 
că mi-a istorisit-o pe larg: în privinţa chirurgului însă, noi i- 
am spus că nu avea altă cale de a afla dacă leul o să fie sau 
nu recunoscător decât vindecându-l mai întâi şi apoi 
încrezându-se în onoarea lui; dar chirurgul n-avea încredere 
aşa că, pentru ca să-l dea gata şi să-l scape de chinuri, îl 
împuşcă în cap şi termină cu el, fapt pentru care l-am numit 
de atunci încolo numai „ucigaş de regi”. 


Negrii noştri au descoperit nu mai puţin de cinci 
asemenea prădalnice dihănii rănite şi căzute la oarecare 
depărtare de cantonamentul nostru, dintre care un lup, un 
pui de leopard frumos pătat şi alte fiare cărora nu ştiam 
cum să le spunem fiindu-ne necunoscute nouă. 

Am avut şi mai târziu parte de mulţi asemenea gentilomi 
prin preajma noastră, însă niciodată un atare „rendez-vous” 
general; lupta descrisă a avut însă o neplăcută urmare 
pentru noi şi anume că a speriat cerbii, căprioarele şi alte 
făpturi din vecinătate, de a căror tovărăşie am fi fost mult 
mai dornici şi care ne erau necesare pentru hrană; totuşi, 
negrii noştri ieşeau în fiecare zi la vânătoare, cum spuneau 
ei, cu arc şi săgeată şi aproape niciodată nu se întâmpla să 
dea greş şi să nu vină acasă cu câte ceva; şi am găsit în 
deosebi în acea parte a ținutului, după ce plouase câtva 
timp, belşug de păsări asemănătoare celor pe care le avem 
şi în Anglia: rațe, lişiţe, califari şi altele, ceva gâşte şi 
câteva specii cum nu mai văzusem şi, de multe ori, vânam 
din ele. Prindeam de asemenea mult peşte proaspăt din 
râu, aşa că nu duceam lipsuri, şi dacă ne lipsea ceva, acest 
lucru era sarea cu care să mâncăm carnea proaspătă; ne 
mai rămăsese puţină şi o foloseam cu economie; cât despre 
negrii noştri, lor nu le plăcea de loc, nici nu ţineau să 
consume carne gătită cu sare. 

Vremea începea acum să se însenineze, ploile se 
terminaseră şi inundaţiile se retrăseseră, iar soarele, care 
trecuse de zenit, se dusese cale lungă spre sud, aşa că am 
pornit-o mai departe la drum. 

Era în ziua de 12 octombrie, sau cam aşa ceva, când ne- 
am reînceput drumul având de călătorit printr-un ţinut 
plăcut, unde nu era greu nici de procurat provizii, dar tot un 
ţinut fără locuitori; am călătorit mai repede, mergând 
uneori - după socotelile noi - câte douăzeci sau douăzeci şi 
cinci de mile pe zi; şi nu ne-am oprit nicăieri, într-un marş 
de unsprezece zile, cu excepţia uneia singure, când am 
făcut o plută cu care să trecem peste un mic râu umflat de 
ploi al cărui debit încă nu scăzuse. 

Când am trecut râul care, în treacăt fie zis, curgea tot 


spre nord, am întâlnit în cale un mare şir de dealuri; de fapt 
vedeam că ţinutul se deschide spre dreapta, la o distanţă 
apreciabilă; dar, cum o ţineam pe direcţia noastră înspre 
vest, nedorind să ocolim de bună-voie o mare bucată de 
drum numai ca să evităm câteva dealuri, am mers tot 
înainte; care nu ne-a fost însă surpriza când, înainte chiar 
de a ajunge pe creastă, unul dintre noi, care o luase ceva 
mai înainte, însoţit de doi negri, strigă deodată: 

— Marea!... Marea! - şi începu să danseze şi să ţopăie de 
bucurie. 

Canonierul şi cu mine am fost foarte surprinşi, căci chiar 
în dimineaţa aceea calculasem că ne aflam la mai mult de o 
mie de mile de malul mării şi nu ne puteam aştepta să 
ajungem la țărm înainte de venirea încă a unui sezon 
ploios, aşa că atunci când omul nostru a strigat „Marea!”, 
canonierul s-a îmbufnat şi a spus că e nebun. 

Dar amândoi am fost nespus de uimiţi când, ajungând pe 
creasta dealului, cu toate că era foarte înalt, nu văzurăm 
nimic altceva decât apă, atât în faţa noastră cât şi în 
dreapta sau stânga, totul înfăţişându-se ca o mare vastă 
fără alte margini decât orizontul. 

Canonierul cobori plin de nedumerire dealul, fără să-şi 
poată da seama prin ce meleaguri ne aflam sau ce putea fi 
priveliştea la care ne uitam, căci, după toate hărţile 
noastre, marea trebuia să fie încă foarte departe. 

Nu am avut de parcurs mai mult de trei mile de la coasta 
dealului până ce am ajuns la țărm sau la malul acelei ape, 
iar acolo surpriza noastră a sporit, găsind apă proaspătă şi 
plăcută de băut; aşa că, pe scurt, nu mai ştiam încotro s-o 
luăm: marea, cum crezusem noi că era, punea capăt 
călătoriei noastre - vreau să spun spre vest - căci ne stătea 
acum în cale. Intrebarea era în ce direcţie s-o luăm acum, 
spre dreapta ori spre stânga? Dar dilema s-a rezolvat 
repede, căci necunoscând întinderea apei, am considerat 
că drumul nostru, dacă aceea era cu adevărat marea, 
trebuie să fie spre nord şi, prin urmare, dacă o luam acum 
spre sud, în cel mai bun caz nu făceam altceva decât un 
ocol. Aşa că, după ce ne petrecusem cea mai mare parte a 


zilei minunându-ne de descoperirea noastră şi sfătuindu-ne 
ce-i de făcut, am pornit-o înainte spre nord. 

Am călătorit pe malul acelui lac fără a ne putea da seama 
că trecuseră douăzeci şi trei de zile încheiate când, în zorii 
unei dimineţi, careva dintre marinarii noştri a strigat: 
„Pământ!” şi strigătul lui nu a fost o falsă alarmă, căci am 
văzut limpede vârfurile unor dealuri pe celălalt mal al apei, 
înspre vest; dar, deşi tabloul ne-a convins că ceea ce 
descoperisem noi nu era oceanul ci o mare interioară sau 
un lac, totuşi spre nord nu vedeam uscat, adică nu vedeam 
sfârşitul lacului; şi am fost siliţi să călătorim încă opt zile şi 
încă aproape o sută de mile până să ajungem la capătul 
acelui lac, iar acolo am constatat că lacul sau marea se 
termina în locul unde un foarte mare fluviu începea să 
curgă spre nord sau nord-est, ca şi celălalt fluviu despre 
care v-am pomenit ceva mai în urmă. 

Prietenul meu canonierul, examinându-l, a convenit că 
probabil greşise înainte şi că de fapt acesta trebuie să fie 
Nilul, dar rămânea la aceeaşi părere pe care o avuseserăm 
cu toţii anterior, şi anume că nu artrebui să ne gândim la o 
călătorie pe cale fluvială până în Egipt; aşadar ne-am 
hotărât să traversăm fluviul, ceea ce totuşi nu a fost la fel 
de lesne ca-n celălalt caz, apa fiind foarte repede, iar albia 
foarte largă. 

Am pierdut acolo vreo săptămână ca să facem rost de 
materialele necesare pentru a putea trece împreună cu 
vitele peste fluviu; căci deşi copacii nu lipseau, totuşi nu 
era de găsit niciunul de dimensiuni mai mari ca să ne 
putem ciopli un canoe. 

În cursul marşului de-a lungul malului ne-a cuprins o co- 
pleşitoare oboseală, aşa încât am parcurs mai puţine mile 
pe zi decât înainte, căci dădeam peste un număr 
neaşteptat de pârâiaşe, care tot coborau de pe dealurile 
dinspre răsărit, vărsându-se în acest golf, iar apele lor erau 
destul de mari, deoarece ploile de-abia încetaseră. 

În ultimele trei zile ale călătoriei am întâlnit şi câţiva lo- 
cuitori, dar am descoperit că îşi aveau sălaşele pe micile 
coline, nu pe malul apei; tot atunci am cam dus şi grija 


hranei, deoarece patru-cinci zile n-am putut prinde nimic, în 
afară de câţiva peşti din lac, nu prea din belşug nici ăia, ca 
altădată. 

Drept compensație, nu am avut însă nicio altă supărare 
pe malul acelui lac, de pe urma niciunui soi de sălbăticiuni; 
singura neplăcere de acest gen a fost că am întâlnit în 
pământurile jilave din preajma lacului un fel de şarpe sau 
de năpârcă, o târâtoare urâtă, veninoasă şi diformă, care 
ne-a urmărit de mai multe ori ca şi când ar fi vrut să ne 
atace; şi dacă aruncam cu ceva în ea, se ridica în coadă şi 
sâsâia aşa de tare că se auzea până departe; era hidoasă 
ca iadul s-o vezi şi s-o auzi, iar oamenii noştri erau 
încredinţaţi că era chiar diavolul, numai că nu prea ştiam ce 
caută satana acolo, unde nu erau oameni. 

E de reţinut că umblasem o mie de mile fără să întâlnim 
ţipenie de om în toată inima continentului african, unde cu 
siguranţă că n-a pus piciorul nicio făptură omenească de 
când s-au răspândit fiii lui Noe pe toată faţa pământului. In 
locul acela, canonierul nostru făcând cu instrumentele lui o 
cercetare ca să determine latitudinea, a găsit că după ce 
mersesem vreo treizeci şi trei de zile spre nord, acum ne 
aflam la şase grade şi douăzeci şi două de minute latitudine 
sudică. 

După ce am reuşit anevoie să trecem peste acel fluviu, 
am ajuns într-un ţinut ciudat şi sălbatic care a început să ne 
cam înspăimânte; căci deşi ţinutul nu era un deşert de nisip 
uscat şi arzător, ca deşertul străbătut mai înainte, totuşi era 
muntos, sterp şi plin de fiare sălbatice dintre cele mai 
fioroase şi în număr neobişnuit, cum nu mai întâlnisem 
nicăieri în locurile prin care trecusem până atunci. Ce-i 
drept, întâlneam un fel de buruiană aspră, întinsă pe faţa 
pământului, şi ici-colo câţiva copaci sau mai degrabă niscai 
tufişuri; dar nu vedeam de loc viaţă şi ne-a cuprins o mare 
îngrijorare cu privire la hrană, căci de multă vreme nu mai 
vânasem nicio căprioară, ci trăisem mai mult cu peşte şi cu 
păsări, tot prin preajma apei, dar acum se părea că or să ne 
lipsească şi ele; şi eram cu atât mai consternaţi, cu cât nu 
ne puteam face nicio provizie cu care să pornim la drum, ci 


eram obligaţi să ne chibzuim totul cu zgârcenie, fără vreo 
nădejde de aprovizionare. 

Nu aveam, totuşi, alt leac decât răbdarea; şi după ce am 
vânat câteva păsări şi am uscat ceva peşte, cam atâta cât 
am socotit noi că ne-ar ajunge, socotind în raţii mici, pentru 
cinci zile, ne-am hotărât să ne aventurăm la drum, ba chiar 
ne-am şi aventurat; dar nu degeaba ne îngrijoraserăm de 
pericol, căci am mers cinci zile şi n-am aflat nici peşte, nici 
păsări, nici vreun patruped cu carne bună de mâncat: şi ne 
era o îngrozitoare frică să nu ajungem să murim de foame; 
în ziua a şasea aproape că am postit, adică am consumat 
toate resturile pe care le păstrasem, iar noaptea ne-am 
întins pe rogojini, fără să cinăm, cu inimile grele, văzându- 
ne siliţi în cea de a opta zi să ne descotorosim de una din 
bietele noastre slugi credincioase - bivolii care ne cărau 
bagajele; carnea tăuraşului era foarte bună şi cu atâta 
cumpătare ne-am înfruptat din ea, încât ne-a ajuns la toţi 
trei zile şi jumătate, când iarăşi n-am mai avut ce mânca; şi 
tocmai eram pe punctul de a mai tăia un bivol, când am 
zărit în faţa ochilor un ţinut mai făgăduielnic, străbătut de 
un mare râu în mijloc şi împodobit cu copaci înalţi. 

Priveliştea ne-a încurajat şi am grăbit pasul către malul 
râului, deşi eu burta goală, foarte slăbiţi şi aproape leşinaţi; 
înainte însă de a ajunge la râu, am avut norocul să ne 
întâlnim cu nişte pui de căprioare, lucru pe care ni-l 
dorisem de multă vreme. Într-un cuvânt, omorând trei 
dintr-însele, ne-am oprit să ne îndestulăm pântecele şi nici 
n-am lăsat friptura să se răcească bine, că am şi înfulecat- 
o; dar ce spun eu! a fost prea mult şi că am avut răbdare să 
aşteptăm să le omorâm şi că nu le-am mâncat de vii, căci, 
pe scurt, eram lihniţi de foame. 

De-a lungul acelui inospitalier ţinut, cât am tot mers, n- 
am văzut decât lei, tigri, leoparzi, civete şi o mulţime de 
alte dihănii al căror nume nu-l ştiam; n-am văzut însă 
elefanţi, ci doar din când în când câte un dinte de elefant 
zăcând pe pământ, unii dintre ei pe jumătate îngropaţi, de 
când tot zăceau acolo. 

Când în sfârşit am ajuns la malul noului râu, am găsit că 


şi el curgea tot spre nord, ca şi celelalte, cu singura 
deosebire că în timp ce cursul celorlalte râuri devia spre est 
sau nord-nord-est, cursul acestuia era spre nord-nord-vest. 


CAPITOLUL VIII 


Ajungem într-un ținut locuit - Localnicii sunt 
naivi şi prietenoşi - Intrăm în cuprinsul unui 
al doilea deşert - Izvoarele sunt ca sa- 
ramura - Chirurgul descoperă un mijloc de a 
face apa dulce - Întâmplări în timpul 
călătoriei - Convoiul începe să se îimbolnă- 
vească, iar unul dintre negri moare - Găsim 
în țara negrilor un om alb, despuiat şi care 
se dovedeşte a fi un englez - 


Ceva mai departe pe malul râului am dat de unele semne 
care ne arătau că ar exista locuitori, dar în prima zi, nu am 
întâlnit pe nimeni; a doua zi însă am ajuns într-adevăr într- 
un ţinut locuit, oamenii pământului fiind cu toţii negri, goi 
puşcă, fără noţiunea rugşinii, atât bărbaţii cât şi femeile. 

Le-am făcut semne de prietenie şi am găsit că erau nişte 
oameni tare sinceri, de bună cuviinţă şi prietenoşi. Ei s-au 
apropiat de negrii noştri fără niciun fel de bănuieli şi nici nu 
ne-au dat vreun prilej să-i suspectăm de cine ştie ce ne- 
mernicie, cum se întâmplase cu ceilalţi; le-am făcut semne 
că ne era foame şi, pe dată, câteva femei goale au zbughit- 
o şi ne-au adus o mulţime de rădăcini şi nişte legume 
asemănătoare cu dovlecii, pe care le-am mâncat fără nicio 
şovăire; iar meşteşugarul nostru le-a arătat câteva din 
brelocurile făcute de el, unele din fier şi altele din argint, 
niciunul însă din aur; şi au avut destulă minte să le prefere 
pe cele de argint celor de fier; dar când le-am arătat şi 
câteva de aur, am aflat că localnicii nu preţuiau aurul nici 
măcar pe măsura fierului. 

In schimbul câtorva „bijuterii” de acelea, ei ne-au adus 
noi provizii şi trei vite vii, mari cât nişte viței, dar care 
semănau a altceva; nici nu mai văzusem până atunci; 


carnea lor era însă minunată; şi după aceea ne-au mai adus 
încă doisprezece asemenea viței şi încă vreo câteva 
vieţuitoare mai mici, ca nişte iepuri, toate foarte binevenite 
pentru noi, care duceam într-adevăr foarte mare lipsă de 
provizii. 

Ne-am împrietenit îndeaproape cu oamenii şi de fapt i- 
am socotit cei mai curtenitori şi prietenoşi dintre toţi pe 
care-i întâlnisem până acum, iar ei, la rândul lor, păreau 
tare încântați de noi; îndeosebi, ne era mult mai uşor să-i 
facem să înţeleagă intenţiile noastre, decât pe oricare 
dintre cei cu care venisem în legătură până atunci. 

Am început în cele din urmă să ne interesăm de drumul 
nostru, arătând înspre vest; ei ne-au făcut să înţelegem cu 
uşurinţă că nu puteam merge în direcţia aceea şi ne-au 
arătat că trebuia s-o luăm spre nord-vest, noi înțelegând 
astfel de îndată că ne stătea în cale un alt lac, ceea ce s-a 
şi dovedit a fi adevărat; căci după încă două zile, am văzut 
clar şi lacul acela, iar lungimea lui a ţinut până când am 
trecut noi de linia echinocţială, avându-l tot timpul la 
stânga, deşi la o mare distanţă de noi. 

Călătorind astfel spre nord, canonierul era foarte îngrijo- 
rat cu privire la înaintarea noastră; căci ne asigurase, iar pe 
mine m-a făcut să pricep cu ajutorul hărților în care mă de- 
prinsese a citi, că în clipa când vom ajunge la latitudinea de 
şase grade, sau cam atâta, la nord de ecuator, ne vom afla 
în punctul de unde uscatul se întinde spre vest, pe o 
asemenea lungime, încât n-o să putem ajunge la mare fără 
un marş de mai bine de o mie cinci sute de mile în 
continuare spre vest, direcţia în care intenţionam să 
mergem. L-am întrebat dacă nu existau râuri navigabile pe 
care le-am putea întâlni şi care, vărsându-se în Oceanul de 
Vest, ne-ar fi putut purta pe cursul lor; căci chiar dacă ele 
ar fi fost de o mie cinci sute de mile sau de două ori pe 
atâta, tot am fi reuşit să ne descurcăm, făcându-ne însă - 
bineînţeles - rost de provizii. 

Atunci canonierul mi-a arătat iarăşi hărţile pe care nu se 
vedea niciun fluviu al cărui curs să aibă o asemenea 
lungime încât să ne poată fi de vreun ajutor, până ce nu 


ajungeam poate la vreo două sau trei sute de mile de țărm, 
cu excepţia doar a lui Rio Grande, cum îl numesc ei, care se 
găsea mai departe de noi către nord, la cel puţin şapte sute 
de mile; şi apoi, nici canonierul nu ştia prin ce fel de ţinut ar 
putea să ne poarte; căci, spunea el, după părerea sa 
căldurile erau mai năpăditoare la nord de ecuator, chiar la 
aceeaşi latitudine, iar ţinutul mai dezolat, mai sterp şi mai 
barbar decât în sud; şi că, atunci când vom ajunge printre 
negrii din partea de nord a Africii, care locuiesc în 
apropierea mării, mai ales printre cei care văzuseră 
europeni (ca olandezi, englezi, portughezi, spanioli şi alte 
neamuri) şi care făcuseră negustorie cu europenii, 
majoritatea lor fiind - într-un moment sau altul - foarte 
prost trataţi, aceia cu siguranţă că îşi vor vărsa asupra 
noastră toată ura de care erau în stare, numai ca să se 
răzbune. 

Drept urmare a acestor puncte de vedere, el ne-a sfătuit 
ca, deîndată ce vom fi trecut de noul lac, s-o luăm spre 
vest-sud-vest, să cotim adică puţin către sud, căci pe 
parcurs o să dăm de marele fluviu Congo, de la care începe 
coasta numită Congo, aflată puţin mai la nord de Angola, 
unde la început intenţionaserăm noi să mergem. 

L-am întrebat dacă el fusese vreodată pe coasta 
Congoului. Imi răspunse că da, fusese, dar că nu debarcase 
niciodată acolo. Atunci l-am întrebat cum vom ajunge noi 
de acolo la coasta unde veneau corăbiile europene, având 
în vedere că dacă uscatul se întinde brusc spre vest, cale 
de o mie cinci sute de mile, apoi va trebui să traversăm tot 
acel ţinut înainte de a trece de promontoriul său de vest. 

Canonierul îmi spuse că ar exista zece şanse la una, ca 
să auzim de vreo corabie europeană care să vrea să ne ia, 
deoarece atari vase vizitau adesea coasta Congoului şi pe 
cea a Angolei, făcând negoţ cu negri; şi chiar dacă n-am 
afla niciun fel de corabie, tot am putea găsi măcar ceva 
provizii şi ne-ara putea continua atunci drumul la fel de 
bine de-a lungul țărmului, cât şi de-a lungul râului, până ce 
am ajunge la coasta de aur care, spunea el, nu se găsea la 
o mai mare distanţă de patru sau cinci sute de mile nord de 


Congo; mai era apoi şi cotitura coastei spre vest, lungă de 
încă vreo trei sute de mile; ţărmul aflându-se la o latitudine 
de şase sau şapte grade, englezii, olandezii său francezii 
aveau poate cu toţii acolo aşezări sau fabrici. 

Trebuie să vă mărturisesc însă că eu, tot timpul cât cano- 
nierul argumenta, mă gândeam că mai degrabă ar fi trebuit 
să ne îndreptăm spre nord şi că n-ar fi stricat să ne fi făcut 
un vas cu care să plutim pe Rio Grande, sau Rio Negro sau 
Niger - cum îi spun neguţătorii - căci ştiam că în cele din 
urmă tot ne va duce la Capul de Verd, do unde eram 
încredinţaţi că vom scăpa; pe când aşa, până la coasta spre 
care mergeam acum, mai aveam de bătut o cale îngrozitor 
de lungă, fie pe apă, fie pe uscat, fără niciun mijloc sigur de 
a ne face rost de provizii altfel decât cu forţa; dar mi-am 
ţinut deocamdată gura, căci era doar vorba de propunerea 
tutorelui meu. 

Când însă, urmând dorinţei lui, am ajuns a coti spre sud, 
după ce trecusem de-a) doilea mare lac, oamenii noştri 
începură a se arata cu toţii neliniştiţi şi spuseră că de data 
aceasta sigur ne abătusem din drumul cel bun, că ne 
îndepărtam şi, de fapt, chiar eram destul de departe de 
casă. 

Dar nu mersesem mai mult de încă douăsprezece zile, 
dintre care opt le făcusem înconjurând lacul şi încă patru 
înaintând spre sud, ca să ne îndreptăm către fluviul Congo, 
când am ajuns iarăşi la un punct final, căci iată-ne din nou 
pătrunzând într-un ținut atât de dezolant, de 
înspăimântător şi de sălbatic, încât nu ştiam ce să credem 
şi ce să facem: fiindcă, în afară de faptul că ne apărea ca 
un deşert groaznic şi fără de margini, lipsit de păduri, 
copaci, nuri şi localnici, neîntâlnind pe aici ţipenie de om, 
nici nu aveam vreun mijloc de a ne strânge niscai provizii 
înainte de străbaterea deşertului, cum obişnuiserăm până 
atunci să facem, când a fost, bunăoară, de traversat primul 
deşert, decât dacă ne-am fi reînapoiat cale de patru zile 
până la locul de unde începusem a înconjura capătul 
lacului. 

Ei bine, neţinând seama de toate acestea, ne-am 


aventurat totuşi, căci pentru nişte oameni care trecuseră 
prin locuri atât de sălbatice ca noi, nimic nu părea prea 
disperat pentru a nu merita să fie întreprins; ne-am 
aventurat, vă spuneam, şi asta mai degrabă pentru că am 
zărit nişte foarte înalţi munţi în calea noastră, undeva tare 
departe, şi ne-am închipuit că oriunde sunt munţi vor fi şi 
izvoare şi râuri; că unde sunt râuri, vor fi copaci şi iarbă; că 
unde sunt copaci şi iarbă vor fi şi vite; şi că unde-s vite vom 
găsi şi vreun soi oarecare de locuitori. 

În cele din urmă, ca urmare a acestei speculaţii filozofice, 
am pătruns în pustietatea aceea, nelipsită totuşi de o 
grămadă de rădăcini şi de plante menite să ne ţină loc de 
pâine, de soiul acelora pe care ni le dăduseră indienii, însă 
neavând decât foarte puţină carne şi sare şi doar un pic de 
apă. 

Am călătorit către acei munţi două zile dar ne apăreau la 
fel de departe ca şi la început şi de-abia într-a cincea zi am 
izbutit să ajungem la ei; ce-i drept, mergeam încet, căci era 
peste măsură de zăpuşitor, iar noi ne aflam chiar pe linia 
echinocţială - habar n-aveam dacă la nord sau la sud de ea. 

După cum trăsesem singuri concluzia, că unde erau 
munţi vor fi şi izvoare, aşa s-a şi întâmplat; dar care nu ne- 
a fost nu numai surpriza ci de-a dreptul spaima, când ne- 
am dat seama că primul izvor la care ajunsesem şi care 
părea încântător de limpede şi de frumos, era sărat ca 
saramura. Ce groaznică dezamăgire pentru noi, şi la 
început ne-a umplut de melancolice presimţiri, însă 
canonierul, al cărui temperament îl ajuta să nu se 
descurajeze niciodată, ne-a spus că lucrul nu trebuia să ne 
tulbure, ci merita să fim foarte recunoscători, pentru că 
sarea era un bun de care aveam tot atâta nevoie ca şi de 
multe altele şi, fără îndoială, vom găsi şi apă dulce, pe 
lângă cea sărată; a intrat însă în vorbă şi chirurgul nostru, 
ca să ne încurajeze, şi ne-a spus că, dacă nu ştiam, avea să 
ne arate el o cale de a îndulci apa sărată, ceea ce cu 
adevărat ne-a făcut pe toţi mai voioşi, deşi de fapt eram 
cam nedumeriţi ce voia să spună. 

Între timp, oamenii noştri, fără să se lase rugaţi, 


căutaseră prin împrejurimi şi alte izvoare şi dăduseră peste 
mai multe; dar toate erau la fel de sărate, de unde am tras 
concluzia că în acei munţi se găsea o rocă sărată sau o 
piatră minerală şi că poate munţii aceia erau chiar în 
întregime alcătuiți dintr-o asemenea substanţă; dar eram 
încă nedumerit prin ce vrăjitorie avea de gând meşterul 
nostru, chirurgul, să prefacă apa sărată în apă dulce; şi de- 
abia aşteptam să văd experienţa sa, care a fost cu 
adevărat foarte ciudată, însă el s-a apucat de lucru cu atâta 
siguranţă, de parcă ar fi încercat-o de mai înainte şi chiar în 
acele locuri. 

A luat două din rogojinile noastre cele mari şi le-a cusut 
laolaltă; ele formau acum un fel de sac lat de patru picioare 
şi înalt de trei şi jumătate, iar când l-am umplut, avea o 
grosime cam de un picior şi jumătate. 

Chirurgul ne-a pus să umplem sacul cu nisip uscat şi să-l 
îndesăm cât putem de tare, dar nu chiar până vor plesni 
rogojinile. După ce sacul fusese umplut astfel cam de un 
picior, a ales un alt soi de pământ cu care a umplut restul 
sacului, şi tot l-a mai îndesat, cât a putut el de tare. După 
ce a terminat şi cu asta, a făcut o gaură în pământul de 
deasupra, largă cam cât borul unei pălării sau poate chiar 
ceva mai mare, dar nu atât de adâncă, şi a pus pe un negru 
s-o umple cu apă şi, mereu, pe măsură ce apa era 
absorbită în pământ, s-o umple din nou şi s-o menţină plină. 
Sacul fusese de la început agăţat de două căpătâie de 
lemn, cam la un picior înălţime de pământ; iar dedesubtul 
sacului a cerut să fie întinse câteva din băşicile în care 
tineam apa. Cam peste o oră, nu mai devreme, apa a 
început să picure din fundul sacului şi, spre marea noastră 
surpriza, era într-adevăr dulce şi proaspătă; şi treaba a 
continuat câteva ore, până la urmă însă, apa începu să fie 
puţin sălcie. l-am atras atenţia chirurgului. 

— Ei bine, atunci - ne zise el - aruncaţi nisipul şi umpleţi 
din nou sacul. 

Dacă totul era o experienţă scornită de imaginaţia lui sau 
dacă mai văzuse înainte pe altcineva procedând astfel - 
iată că nu ştiu. 


A doua zi am urcat în vârful munţilor, de unde perspec- 
tiva era într-adevăr uluitoare căci, cât priveai cu ochii în jur, 
spre sud sau vest, ori spre nord-vest, nu se putea vedea 
nimic altceva decât o vastă şi îngrozitoare pustietate, fără 
copaci sau râuri şi fără urmă barem de verdeață. Pe întreg 
întinsul vedeam, ca şi în părţile străbătute cu o zi înainte, 
un fel de muşchi des de o culoare moartă, negricioasă, dar 
nimic altceva care să aducă o hrană de om sau de vite. 

Dacă am fi avut provizii de alimente şi de apă dulce, aşa 
cum avusesem înainte, ca să intrăm înarmaţi pentru zece 
sau douăzeci de zile în sălbăticia aceea, am fi avut poate şi 
destul curaj să ne aventurăm, chiar de-ar fi trebuit ulterior 
să ne întoarcem înapoi căci, în caz că o luam spre nord, 
cine putea şti dacă nu ne vom întâlni cu acelaşi lucru; dar 
noi nici nu aveam provizii, nici nu ne găseam într-un ţinut 
unde să fi fost posibil a face rost de aşa ceva. Am vânat 
câteva animale sălbatice la picioarele acelor munţi, dar - cu 
excepţia a două vietăţi neasemănătoare cu nimic din ceea 
ce văzusem până atunci - n-am întâlnit nimic bun de 
mâncat. Animalele acelea erau ceva între bivol şi cerb, dar 
de fapt nu semănau nici cu una nici cu alta; căci coarne nu 
aveau, dar în schimb picioarele le erau mari ca de vacă şi 
trupul li se termina cu un cap frumos şi cu un gât ca de 
cerb. Am ucis de asemenea câţiva tigri, doi pui de lei şi un 
lup; dar, slavă Domnului, nu ajunsesem chiar până acolo 
încât să consumăm carne de animale de pradă. 

În faţa perspectivei aceleia îngrozitoare, mi-am reînnoit 
propunerea de a ne întoarce spre nord şi, îndreptându-ne 
către fluviul Niger sau Rio Grande, să cotim apoi spre vest 
către aşezările engleze de pe Coasta de Aur, lucru la care 
au consimţit numaidecât toţi; toţi în afară de canonier, care 
ne era de fapt călăuza cea mai bună, deşi s-a întâmplat să 
greşească şi de data aceea. El a sugerat că, deoarece 
coasta noastră era acum situată spre nord, am putea coti 
spre nord-vest în aşa fel încât, străbătând ţinutul, să 
întâlnim poate vreun alt râu care se vărsa în Rio Grande 
spre nord, sau în jos către Coasta de Aur spre sud, ceea ce, 
în amândouă cazurile, ne-ar orienta drumul şi ne-ar scurta 


truda; şi de asemenea, că, dacă totuşi exista vreun ţinut 
locuit şi roditor, apoi aveam să-l găsim probabil pe malurile 
râurilor, singurul loc unde puteam spera să dăm şi de 
provizii. 

Sfatul său era un sfat bun şi prea raţional ca să nu fie 
urmat; însă preocuparea noastră imediată era ce şi cum să 
facem ca să ieşim din îngrozitorul ţinut în care ne aflam. În 
spatele nostru se întindea un pustiu, care ne costase de 
fapt cinci zile de mers şi nu ne mai rămăseseră provizii 
pentru alte cinci zile, ca să ne întoarcem pe acelaşi drum. 
lar în faţa noastră nu stăpânea decât oroarea, cum v-am 
arătat: aşa că am hotărât, având în vedere că munţii unde 
ne şi aflam amăgeau cu o oarecare aparenţă de rodnicie şi 
păreau să se întindă mult spre nord, am hotărât, zic, să 
rămânem la picioarele lor, pe partea dinspre răsărit, pentru 
a înainta cât mai departe vom putea, iar între timp să ne 
căutăm cu hărnicie de mâncare. 

Am pornit-o prin urmare a doua zi de dimineaţă; căci nu 
aveam timp de pierdut şi, spre marea noastră mângâiere, 
am ajuns, chiar în cursul primei dimineţi, la nişte foarte 
bune izvoare de apă dulce; şi, ca să nu ne pomenim din nou 
ducând lipsă, ne-am umplut cu apă toate băşicile şi le-am 
cărat cu noi. Ar fi trebuit să nu uit să vă adaug că, profitând 
de ocazia oferită de acele izvoare sărate, chirurgul nostru 
ne-a înzestrat prin meşteşugurile lui şi cu vreo trei-patru 
pachete de sare foarte bună. 

In cursul celui de-al treilea marş, am descoperit o minu- 
nată sursă de hrană, munţii în care eram dovedindu-se plini 
de iepuri; erau ah soi decât ai noştri din Anglia, mai mari şi 
nu atât de iuți de picior, dar aveau carnea foarte bună. Am 
împuşcat mai mulţi, iar micul nostru leopard domesticit, 
despre care v-am povestit că-l luasem din aşezarea de 
negri pe care i-am prădat, îi vâna ca un câine şi omora 
nenumărați în fiecare zi; nu vroia să mănânce însă din ei, 
decât dacă-i dădeam noi, ceea ce - e drept - în situaţia 
noastră de atunci, era foarte îndatoritor din partea sa. l-am 
sărat puţin şi i-am uscat bine la soare, cărând cu noi un 
pachet ciudat. Cred că erau aproape trei sute de iepuri, căci 


nu ştiam când vom mai putea găsi alţii asemănători, sau 
niscai hrană ca lumea. Ne-am continuat în tihnă drumul, la 
adăpostul munţilor, timp de vreo opt-nouă zile, când - spre 
marea noastră satisfacţie - am descoperit că ţinutul din 
faţa noastră începea să arate ceva mai binişor. Cât despre 
coasta vestică a munţilor, n-am examinat-o niciodată până 
în ziua când trei din convoiul nostru, pe când poposiseră ca 
să se răcorească ori ca să îmbuce câte ceva, au suit munţii 
doar aşa, de curiozitate; însă totul se înfăţişa absolut 
aidoma vederii lor; deci tot n-au putut vedea vreun capăt al 
pustiului, nici măcar spre nord încotro ne îndreptam noi, 
aşa că într-a zecea zi, văzând că munţii făceau o cotitură şi 
duceau, cum ar fi, către marele pustiu, îi părăsirăm şi ne 
continuarăm drumul înspre nord, ţinutul fiind bine îmbrăcat 
în păduri, cu unele postaţe pustii, dar nu plictisitor de lungi, 
până ce am ajuns, după observaţia canonierului nostru, la 
latitudinea de opt grade şi cinci minute, ceea ce am realizat 
în decurs de nouăsprezece zile. 

Pe toată acea suprafaţă nu am întâlnit niciun fel de lo- 
cuitori, în schimb găsirăm din belşug fiare sălbatice, fiare 
de pradă, pe care ajunsesem să le cunoaştem atât de bine, 
încât de fapt nu prea ne mai păsa de ele. Vedeam destui 
lei, tigri şi leoparzi în fiecare noapte şi în fiecare dimineaţă; 
dar cum rareori se apropiau de noi, îi lăsam să-şi vadă de 
treabă şi dacă băgăm de seamă că au de gând totuşi să se 
apropie, trăgeam în gol cu orice puşcă neîncărcată, iar ei se 
îndepărtau de îndată ce vedeau scăpărând flacăra. 

Ne-am descurcat destul de bine în privinţa hranei în tot 
lungul acelui drum: căci uneori vânam iepuri, alteori ceva 
păsări, deşi vă jur pe viaţa mea că n-aş putea să le dau 
nume niciunora dintre ele, în afară de un soi de potârniche 
şi a altei zburătoare ce semăna cu turtureaua de pe la noi. 
Când şi când, am început să întâlnim iarăşi elefanţi şi tot în 
număr mare; aceste animale se simțeau în voie mai ales în 
partea împădurită a ținutului. 

Marşul nostru de lungă durată ne-a obosit foarte mult, iar 
doi dintre oameni s-au îmbolnăvit, de fapt erau atât de rău 
bolnavi încât am crezut că vor muri; şi unul dintre negri a şi 


murit subit. Chirurgul nostru a spus că a făcut apoplexie, 
dar se mira, spunea el, pentru că nimeni nu se putea 
plânge că mâncase prea mult. Un alt negru era de asemeni 
foarte bolnav, dar chirurgul convingându-l cu mare tărăboi, 
de fapt aproape forțându-l, să îngăduie să i se ia sânge, se 
făcu bine. 

Am poposit acolo douăsprezece zile, de hatârul celor 
bolnavi, şi chirurgul mă convinse şi pe mine şi pe încă vreo 
trei-patru dintre ei, să ne ia sânge în timpul odihnei, ceea 
ce, împreună cu alte bolbotine pe care ni le-a dat să le 
înghiţim a contribuit din plin la menţinerea sănătăţii 
noastre într-un marş atât de obositor şi într-un climat atât 
de cald. 

În cursul marşului ne întindeam noapte de noapte 
corturile de rogojini care erau de-a dreptul confortabile 
pentru noi, deşi găseam în cele mai multe locuri arbori şi 
păduri care ne-ar fi putut adăposti. Foarte ciudat ni s-a 
părut însă că în toată acea parte a ținutului nu întâlnisem 
încă locuitori; dar motivul principal, după cum am 
descoperit-o mai târziu, era că noi, luând-o la început spre 
vest şi apoi spre nord, pătrunsesem prea adânc în inima 
regiunii şi prin deşerturi, ori, îndeobşte, locuitorii se găsesc 
mai ales printre râuri, lacuri şi lunci, atât la sud-vest cât şi 
spre nord. 

Pârâiaşele întâlnite erau atât de secate, încât cu excepţia 
câtorva gropi şi bălți ceva mai întinse, nici nu prea vedeai 
apă prin ele şi părea mai curând că în lunile ploioase erau 
doar nişte albii, decât că ar fi purtat într-adevăr pe ele apă 
curgătoare; din care fapt, pentru noi era lesne să deducem 
că mai aveam de mers cale lungă; dar asta nu ne descuraja 
câtă vreme aveam provizii şi adăposturi bune, oricum, 
împotriva căldurii zăpuşitoare, parcă într-adevăr mai 
sufocante acum decât atunci când soarele aninase exact 
deasupra capetelor. 

După ce bolnavii noştri s-au făcut bine, am pornit-o iar 
mai departe, foarte bine aprovizionaţi cu alimente şi cu 
apă, şi cotind puţin de la nord spre vest, am călătorit cu 
speranţa în vreun curs de apă favorabil pe care să poată 


pluti un canoe; dar n-am găsit niciunul decât după douăzeci 
de zile de călătorie, din care opt ne-am odihnit; căci 
oamenii noştri fiind slăbiţi acum, ne odihneam foarte des, 
mai ales când ajungeam în locuri potrivite pentru acest 
lucru, în locuri cu vite, păsări sau vânat bun de mâncat. 

În cele douăzeci de zile de mers, am înaintat patru grade 
spre nord, pe lângă distanţa longitudinală spre vest, şi am 
întâlnit o mulţime de colţi de elefant risipiţi în sus şi-n jos, 
mai ales prin pământurile pădurite; nişte fildeşi foarte mari. 
Dar ei nu însemnau pentru noi o pradă; scopul nostru era 
să găsim provizii şi să dăm de o trecere bună ca să putem 
ieşi din ţinutul acela; şi era mult mai avantajos pentru noi 
să dăm de un cerb bun şi gras pe care să-l ucidem, ca să 
avem de hrană, decât să dăm de o sută de tone de colţi de 
elefant; şi totuşi, după cum veţi auzi îndată, când am ajuns 
a ne începe călătoria pe apă, ne-am gândit la un moment 
dat să construim un canoe mare, pe care să-l încărcăm cu 
fildeş, dar asta se întâmpla pe vremea când nu ştiam nimic 
despre râuri, şi nimic despre cât de periculos şi greu era să 
treci peste ele, şi când nici nu luasem încă în considerare 
greutatea încărcăturii cu care trebuia să ne lansăm pe 
acele ape care duceau nave. 

La capătul a douăzeci de zile de călătorie, după cum de 
fapt v-am şi spus, la latitudinea de trei grade şi şaisprezece 
minute, am descoperit într-o vale, nu prea departe, un curs 
de apă destul de potrivit care am socotit că ar merita nu- 
mele de râu şi care curgea spre nord-nord-vest, adică 
tocmai cum doream noi. Aşadar, fiindcă ne învoiserăm 
asupra călătoriei pe apă, am ales ca punct de experienţă 
locul acela şi ne-am îndreptat spre vale fără a mai coti 
încoace şi încolo. 

În drumul nostru era un mic desiş de arbori, prin preajma 
căruia am trecut fără niciun gând rău, când, dintr-o dată, 
unul dintre negrii noştri a fost grav rănit de o săgeată trasă 
oblic, între umeri, de undeva din spatele lui. Lucru ce ne-a 
obligat să ne oprim locului, iar trei dintre oamenii noştri, 
împreună cu doi negri s-au risipit prin pădure - căci nu era 
vorba decât de o mică pădurice - şi au dat de un negru cu 


un arc dar fără nicio săgeată, care ar fi putut scăpa, însă 
cei ce-l descoperiseră, ca răzbunare pentru răutatea 
săvârşită, l-au împuşcat; aşa că am pierdut prilejul de a-l 
lua prizonieri; dacă am fi făcut acest lucru, şi dacă l-am fi 
trimis la ai săi, purtându-ne bine cu el, ar fi putut veni 
înapoi, însoţit de alţii, în chip de prieteni. 

Mergând ceva mai departe, am ajuns la cinci colibe ori 
sălaşuri de negri, construite altfel decât cele pe care le 
văzusem până atunci: iar înaintea uşii uneia dintre ele, erau 
aşezaţi pe jos şapte colţi de elefant, stivuiţi şi sprijiniți de 
peretele colibei, de parcă ar fi fost pregătiţi pentru vânzare. 
Nu am văzut bărbaţi, ci numai şapte sau opt femei şi vreo 
douăzeci de copii: nu ne-am îngăduit niciun fel de 
necuviinţă faţă de ei, ci le-am dat la fiecare câte o bucăţică 
de argint bătut subţire, cum vă povestisem mai înainte, şi 
tăiat în formă de romb, sau în formă de pasăre; la care 
femeile s-au arătat peste măsură de bucuroase şi ne-au 
adus de mâncare mai multe feluri necunoscute de noi, turte 
dintr-o făină de rădăcini care se coc la soare şi care-s foarte 
gustoase. Am mers puţin mai departe şi ne-am aşezat şi noi 
tabăra pentru noaptea aceea, neavând nicio îndoială că 
atenţiile noastre faţă de femei vor avea poate urmări bune 
când li s-or întoarce soţii acasă. i 

Prin urmare, a doua zi de dimineaţă, femeile. Impreună 
cu unsprezece bărbaţi, cinci băieţi tineri şi două fete destul 
de mari, au venit la tabăra noastră; înainte de a ajunge 
chiar destul de aproape de noi, femeile au strigat cu glas 
tare şi au făcut un zgomot ciudat, pătrunzător, ca să ne 
vestească să ieşim afară; prin urmare am ieşit, şi două 
dintre ele, arătând ceea ce le dădusem şi arătând de 
asemenea cu degetul spre pâlcul celor din spatele lor, au 
făcut senine despre care am înţeles cu uşurinţă că 
însemnau prietenie. Când au înaintat şi bărbaţii, cu arcuri şi 
săgeți, ei şi-au lăsat armele jos, au scurmat şi şi-au pus 
nisip pe cap, învârtindu-se de trei ori pe loc, cu mâinile pe 
creştet. Acesta se pare că era un fel de legământ solemn 
de prietenie. După aceea noi le-am făcut semn să se 
apropie; au trimis atunci la noi mai întâi băieţii şi fetele, 


pare-se cu scopul de a ne mai aduce unele turte de pâine şi 
ceva ierburi bune de mâncat, pe care le-am primit, şi am 
luat băieţii în braţe şi i-am sărutat, şi pe ei şi pe fete; atunci 
bărbaţii s-au apropiat de noi şi s-au aşezat jos pe pământ, 
făcându-ne semne să ne aşezăm lângă dânşii, iar noi i-am 
ascultat. Şi şi-au spus multe lucruri unul altuia, noi însă nu 
i-am putut înţelege şi nici n-am putut găsi o cale de a-i face 
să ne înţeleagă; cu atât mai puţin să-i lămurim încotro 
mergem, sau ce doream, doar atâta că i-am făcut cu 
uşurinţă să priceapă că aveam nevoie de alimente; la care 
unul dintre ei, aruncându-şi privirile jur-împrejur către un 
teren ceva mai ridicat, care se găsea la depărtare de vreo 
jumătate de milă, tresări ca şi când s-ar fi speriat, alergă 
spre locul unde-şi lăsaseră arcurile şi săgețile, puse mâna 
pe un arc şi pe două săgeți şi o porni în goană într-acolo ca 
un cal de curse; când ajunse pe ridicătura aceea, aruncă 
amândouă săgețile şi pe urmă veni înapoi la noi, fugind la 
fel de iute; văzându-l că vine cu arcul dar fără săgeți, eram 
şi mai curioşi, însă ciudatul alergător, fără să ne spună 
ceva, îi făcu semn unuia dintre negrii noştri să-l însoţească, 
iar noi i-am poruncit să se ducă; aşa că l-a însoţit înapoi la 
locul pomenit, unde zăcea un fel de căprioară, străpunsă de 
cele două săgeți şi zbătându-se încă; şi au adus-o amândoi 
jos. Era un dar pentru noi şi vă asigur că foarte bine-venit, 
căci stocul nostru de provizii scăzuse foarte. Toţi localnicii 
erau goi puşcă. 

A doua zi ni s-au înfăţişat vreo sută de bărbaţi şi de 
femei, cu aceleaşi neîndemânatice semne de prietenie, şi 
dănţuind, şi arătându-se cu toţii foarte încântați, ne-au dat 
tot ce aveau. Nu ne puteam închipui cum de ajunsese cel 
întâlnit în pădure să fie atât de crud şi de grosolan încât să 
tragă în oamenii noştri, fără să fi făcut nicio încălcare, căci - 
iată - semenii lui erau oameni simpli, deschişi şi inofensivi 
în toate relaţiile cu noi. 

De acolo am mers în jos pe malul pârâului de care am 
pomenit şi ne-am dat seama că vom întâlni un întreg popor 
de negri: dar că aveau să fie sau nu prietenoşi cu noi, 
despre asta nu puteam face încă nicio presupunere. 


Multă vreme râul nu ne-a fost de niciun folos în planurile 
noastre de a ciopli un canoe şi, mergând pe malul său, am 
străbătut ţinutul încă vreo cinci zile, până când dulgherii 
noştri, văzând creşterea curentului, ne-au îmbiat să ne 
întindem corturile şi să ne apucăm de lucru, construindu-ne 
câteva canoe; dar după ce începuserăm treaba şi 
doborâsem doi-trei copaci, şi muncisem vreo cinci zile, unii 
dintre oamenii noştri, hoinărind mai departe în josul apei, 
ne-au adus ştirea că mai degrabă curentul apei descreştea 
decât creştea, absorbit de nisipuri sau pierind de arşiţa 
soarelui, aşa că râul nu părea să fie în stare să care niciun 
fel de canoe, oricât de mic, care să ne poată fi cât de cât de 
folos; aşa că am fost obligaţi să renunţăm la planurile 
noastre şi s-o pornim mai departe. 

Înaintând pe drumul acela, am mers trei zile întregi spre 
vest, deoarece ţinutul dinspre nord era extraordinar de 
muntos şi mai scorojit şi mai uscat decât toate cele de până 
atunci; dimpotrivă, în partea dinspre vest, valea era plăcută 
şi se întindea pe o mare distanţă între două creste de munţi 
înalţi. Munţii păreau  înfiorători, fiind pe de-a-ntregul 
despuiaţi de copaci şi de ierburi, ba chiar albi de uscăciune 
şi de nisip; pe vale erau însă copaci, iarbă şi ceva animale 
bune de mâncat, ba şi câţiva locuitori. 

Am trecut pe lângă unele din colibele ori sălaşele lor şi 
am zărit în jur oameni, dar de îndată ce ne vedeau o şi zbu- 
gheau în munţi. La sfârşitul văii am găsit un ţinut populat şi 
la început am stat în cumpănă dacă trebuia să ne apropiem 
de oameni ori să ne urmăm calea noastră, pe sus, către 
munţii dinspre nord; şi cum principalul nostru ţel era, ca şi 
mai înainte, să ne tăiem drum către fluviul Niger, am 
înclinat spre a doua alternativă, urmându-ne drumul după 
busolă către nord-vest. Am mărşăluit astfel fără întrerupere 
încă şapte zile, când ne-am pomenit în faţa unei situaţii 
surprinzătoare, mult mai dezolante şi mai de nemângâiat 
decât a noastră proprie şi care, în perspectivă, părea de 
necrezut. 

Nu căutam prea mult să stăm de vorbă ori să facem cu- 
noştinţă cu băştinaşii din regiune, decât atunci când aveam 


nevoie de ei pentru proviziile necesare ori ca să ne indice 
drumul, aşa că, deşi am observat că în părţile acelea ţinutul 
începea să fie foarte populat, mai ales înspre stânga, adică 
spre sud, noi ne ţineam totuşi la o distanţă mai mare spre 
nord, înaintând mereu tot către vest. 

În acea regiune găseam şi câte ceva de vânat şi de 
mâncat, lucruri ce totdeauna ne satisfăceau trebuinţele, 
deşi nu într-atât ca în prima parte a călătoriei, când 
fusesem aprovizionaţi îndestulător. Aşa stând lucrurile, 
adică silindu-ne să ocolim punctele mai populate ale 
regiunii, am ajuns în cele din urmă la un curs de apă foarte 
plăcut şi ademenitor, nu destul de mare însă pentru a-l 
numi râu, dar care se îndrepta spre nord-nord-vest, adică 
tocmai încotro doream noi să mergem. 

Pe celălalt mal al pârâului, am zărit câteva colibe de 
negri, nu multe, iar jos în vale, într-un ogor mic, creştea 
ceva porumb sau grâu indian, ceea ce ne-a ajutat de îndată 
să înţelegem că prin partea aceea trăiau nişte locuitori mai 
puţin barbari decât cei pe care-i întâlnisem prin alte părţi 
pe unde mai trecusem. 

Şi-n timp ce ne continuam drumul, întreaga noastră ca- 
ravană făcând un singur convoi, negrii noştri care mergeau 
în frunte strigară că au văzut un om alb! La început nu am 
fost prea surprinşi, socotind că trebuie să fie vorba de o 
greşeală a lor şi i-am întrebat ce voiau să spună, când unul 
dintre negri s-a apropiat de mine şi arătând cu mâna spre o 
colibă de pe cealaltă parte a muntelui, am fost uimit să văd 
într-adevăr un om alb, dar gol puşcă, părând foarte 
preocupat, stând lângă uşa colibei sale, aplecat spre 
pământ şi ţinând nu se vedea ce în mână, ca şi când ar fi 
lucrat ceva; fiind cu spatele la noi, omul nu ne vedea. 

Le-am atras atenţia negrilor noştri să nu facă zgomot, şi 
am aşteptat până s-au apropiat câţiva dintre ai noştri, ca să 
le arăt şi lor spectacolul, spre a se încredința singuri că nu 
greşisem şi, în curând, am fost cu toţii convinşi de adevăr; 
căci omul, când auzise rumoarea, a tresărit şi s-a uitat 
drept la noi, la fel de uimit, desigur, ca să se încredinţeze la 
rândul său că e adevărat ce vede; însă nu ştiam încă dacă 


uimit de frică ori de speranţă. ? 

După ce ne-a zărit el, acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu 
ceilalţi locuitori din colibele înconjurătoare, care s-au îngră- 
mădit toţi buchet, uitându-se de departe la noi; cum întră 
noi şi ei se găsea o mică vâlcea prin care curgea pârâul, 
albul şi toţi ceilalţi stăteau în aşteptare, după cum ne-a 
povesti el după aceea, neștiind nici ei prea bine dacă aşa 
trebuie sau dacă ar fi mai bine s-o ia la goană. Totuşi, mie 
mi-a fulgerat prin minte că dacă, printre ei se aflau albi, ne 
va fi mult mai uşor să-i tăcem să înţeleagă ce anume 
aveam de gând, pace sau război; aşa că, legând o bucată 
de cârpă albă într-un vâri de prăjină, am trimis doi negri cu 
solia aceea până pe malul apei, spunându-le să ţină prăjina 
cât mai sus. Băştinaşii au înţeles de îndată, iar doi dintre ei, 
însoţiţi de omul alb, au venit la mal, de partea cealaltă a 
râului. 

Totuşi, cum albul nu vorbea portugheza, nu s-au putut 
înţelege unii cu alţii decât prin semne; negrii noştri însă l-au 
făcut pe alb să înţeleagă că aveau cu ei şi oameni albi, la 
care, ne-au spus ei, omul alb a izbucnit în râs. Totuşi, ca să 
fiu scurt, oamenii noştri s-au întors îndărăt şi ne-au spus că 
erau cu toţii prieteni buni; cam peste o oră, patru dintre 
oamenii noştri, doi negri şi prinţul s-au dus din nou pe malul 
râului, unde albul a venit la ei. 

Nu stătuseră acolo niciun sfert de oră, când mă pomenii 
cu un negru, care veni în goană spre mine şi-mi aduse 
vestea că albul era „Inglese”, cum îi spunea el, la care eu 
am alergat înapoi cu negrul cât am putut mai repede, 
puteţi fi siguri, şi m-am încredinţat că, după cum îmi 
spusese, era vorba de un englez; omul m-a îmbrăţişat cu 
multă patimă şi-i curgea în acelaşi timp lacrimile pe obraji. 
Prima surpriză provocată de vederea noastră îi şi trecuse, 
până să venim noi; dar oricine şi-o poate imagina, aflând 
scurta explicaţie pe care ne-a dat-o referitor la nefericita lui 
situaţie şi la o atât de neaşteptată eliberare, cum poate că 
nu i se mai întâmplase niciunui om pe lume; căci şansele 
sale de a mai fi salvat vreodată fuseseră de una la un 
milion - nimic nemaiîindreptăţind, în cazul său, vreo 


speranţă, decât dacă ar fi recurs la o aventură cum nu s-a 
mai auzit sau citit de când e lumea, sau dacă proniile, 
cumva, printr-o minune de nepresupus, s-ar fi milostivit de 
el. 

Părea să fie un gentleman, nu un marinar oarecare sau 
vreun muncitor fără cine ştie ce învăţătură; asta se vedea 
în comportarea sa din prima clipă a convorbirii noastre, şi în 
ciuda tuturor, dezavantajelor situaţiei lui mizerabile. 

Era un ins de vârstă mijlocie, să fi avut cel mult treizeci şi 
şapte sau treizeci şi opt de ani, deşi îi crescuse o barbă 
foarte mare, iar părul de pe cap şi de pe faţă îl acoperea în 
chip ciudat până la mijlocul spatelui şi al pieptului; era alb 
şi avea pielea foarte fină, cu toate că de o culoare 
schimbată, iar în unele părţi spuzită şi unsă cu o unsoare 
brună negricioasă, o piele plină de cruste solzoase şi aspră, 
ceea ce arăta urmările arşiţei mistuitoare a soarelui; era gol 
puşcă şi aşa trăise, după cum ne-a povestit, mai bine de doi 
ani. 

Era cu totul tulburat de întâlnirea cu noi încât aproape că 
nu putu sta de vorbă în ziua aceea; iar când s-a mai 
depărtat, l-am văzut cum umbla de unul singur, dând 
dovadă de cea mai extravagantă bucurie posibilă, şi chiar 
după aceea, multe zile în şir, nu-l puteam întâlni niciodată 
fără să-i vedem lacrimi în ochi la cel mai mic cuvânt rostit 
de noi cu privire la situaţia lui, sau de el însuşi în legătură 
cu salvarea sa. 

Am găsit că purtarea lui era cea mai curtenitoare şi mai 
afectuoasă din câte văzusem vreodată la un om, iar în tot 
ce făcea ori spunea, apăreau semnele din ce în ce mai 
evidente ale unei persoane manierate şi bine crescute; cel 
puţin oamenii noştri îl îndrăgiseră din cale afară. Era un om 
învăţat şi un bun matematician; nu ştia să vorbească 
portugheza, ce-i drept, însă vorbea latineşte cu chirurgul 
nostru, franţuzeşte cu un altul dintre oamenii noştri şi 
italieneşte cu un al treilea. 

Gândurile nu-i dădeau răgaz să ne întrebe de unde 
veneam, încotro ne îndreptam sau cine eram: însă îşi 
răspundea totdeauna singur că ori încotro am fi mers, 


veneam desigur din cer şi fusesem anume trimişi ca să-l 
salvăm pe el din cea mai nenorocită împrejurare în care 
soarta aruncase vreodată un om. 


CAPITOLUL IX 


Povestea englezului - După o odihnă de trei- 
sprezece zile, pornim mai departe, luându-l 
cu noi pe noul tovarăş - Ajungem la un alt 
râu care dă aur - Mare izbândă în pescuitul 
aurului - Încheierea acestei călătorii şi is- 
torisirea sosirii mele în Anglia - 


După ce ai noştri şi-au aşezat tabăra pe un mal de pârâu, 
faţă în faţă cu omul alb, acesta a început să se intereseze 
ce rezerve de provizii ne mai rămăseseră şi cum aveam de 
gând să ne aprovizionăm; când a aliat că economiile 
noastre sunt aşa de amărâte, a spus că o să vorbească el 
cu băştinaşii şi că o să căpătăm destule provizii; căci, ne 
asigură dânsul, erau cei mai cumsecade şi mai buni la 
suflet dintre toţi locuitorii acelor meleaguri, aşa cum 
puteam presupune din însuşi faptul că el trăia în siguranţă 
printre ei. 

Primele servicii pe care acest gentleman le-a făcut 
pentru noi, ne erau într-adevăr de cea mai mare trebuinţă, 
deoarece în primul rând ne-a informat precis unde ne aflam 
şi care era cea mai potrivită direcţie spre care să ne 
îndreptăm; în al doilea rând, ne-a pus pe calea cea bună în 
privinţa aprovizionării cu alimente, şi în al treilea rând, a 
fost sută în sută interpretul şi pacificatorul nostru cu toţi 
indigenii care de acum încolo începeau să se arate tot mai 
numeroşi în jurul nostru, şi care erau o seminţie mult mai 
îndârjită şi mai vicleană decât cele cu care ne întâlniserăm 
înainte; căci nu se lăsau chiar aşa lesne îngroziţi de armele 
noastre şi nici nu erau atât de ignoranţi încât să-şi dea 
proviziile şi grânele pe micile noastre jucării, născocite, 
după cum v-am mai spus, de meşter-făurarul nostru: cum 
ei făcuseră negoţ şi avuseseră de-a face pe coastă cu 


europeni, sau cu alte naţii de negri care la rândul lor 
avuseseră de-a face cu europenii şi făcuseră negoţ cu ei, 
erau mai puţin ignoranţi şi mai puţin fricoşi, aşa că nu se 
putea obţine mai nimic de la ei, decât în schimbul unor lu- 
cruri care să le placă. 

Toate acestea se referă la băştinaşii negri printre care 
aveam să ajungem în curând; cât despre bieţii oameni în 
mijlocul cărora trăia albul nostru, ei nu aveau cunoştinţă de 
prea multe lucruri, aflându-se la o distanţă de mai bine de 
trei sute de mile de coastă, doar atât că dezgropau colţi de 
elefant pe munţii dinspre nord şi-i cărau de acolo vreo 
şaizeci-şaptezeci de mile înspre sud, unde se întâlneau de 
obicei cu alţi negri care făceau negoţ şi cărora le dădeau 
fildeşii pe mărgele, sticle, scoici şi melcişori, procuraţi de la 
englezi şi de la alţi comercianţi veniţi din Europa cu atari 
momeli. 

În sfârşit, începurăm să fim mai familiari cu noua noastră 
cunoştinţă; deşi făceam noi înşine o figură destul de 
amărâtă în privinţa îmbrăcăminţii, neavând nici ghete, nici 
ciorapi, nici mănuşi sau vreo pălărie la noi şi lăudându-ne 
doar cu foarte puţine cămăşi, totuşi l-am îmbrăcat cât am 
putut mai bine, şi, înainte de toate, chirurgul nostru care 
avea foarfeci şi brice, l-a bărbierit şi l-a tuns; cu o pălărie, 
după cum vă spuneam, nu ne puteam făli niciunul, însă 
prietenul nostru s-a descurcat singur, croindu-şi cu multă 
pricepere o şapcă dintr-o bucată de piele de leopard. Cât 
despre ghete sau ciorapi, el umblase atâta vreme fără aşa 
ceva, încât nici de jambierele şi mănuşile-de-picior pe care 
le purtam noi şi pe care vi le-am descris mai înainte nu 
avea chef. 

Aşa cum fusese curios să audă întreaga tărăşenie a călă- 
toriilor noastre şi cum era din cale afara de încântat de po- 
vestire, nici noi nu eram mai puţin curioşi să aflăm 
povestea, lui şi ne-a făcut plăcere să i-o ascultăm şi să 
auzim istoria venirii sale pe acele ciudate meleaguri unde-l 
găsisem singur şi în starea pe care v-am descris-o. De fapt 
istoria vieţii lui ar putea alcătui ea singură subiectul unei 
plăcute povestiri, la fel de lungi şi de atractive ca şi a 


noastră, fiind presărată cu destule incidente stranii şi 
extraordinare, dar nu este aici locul să ne lăsăm furaţi de 
astfel de digresiuni. lată aici rezumatul poveştii sale: 

Fusese agentul comercial la Sierra Leone al companiei 
engleze pentru Guineea; La Sierra Leone sau poate în vreun 
alt loc, în orice caz trecut apoi în mâinile francezilor, iar 
francezii îl prădaseră de tot ce avea şi de tot ce-i 
încredinţase compania. Fie că vechii patroni nu i-au făcut 
dreptate restituindu-i lucrurile, sau poate pentru că nu a 
fost mulţumit de felul în care l-au folosit în continuare, fapt 
este că omul n-a mai rămas în slujba lor, ci s-a angajat la 
altfel de negustori pe care el îi numea particulari; iar după 
aceea, rămânând şi fără această slujbă, a încercat un negoţ 
pe cont propriu; o dată însă trecând imprudent printr-una 
din aşezările companiei, fie că a fost trădat şi dat pe mâna 
indigenilor, fie că lucrurile s-au petrecut altfel, omul s-a 
pomenit răpit de aceştia. Totuşi, dat fiind că nu l-au omorât, 
de data aceea a găsit mijloace să scape din mâinile lor, şi a 
fugit la o altă nație de băştinaşi, care fiind în duşmănie cu 
ceilalţi l-au primit şi l-au întreţinut prieteneşte; dar 
neplăcându-i nici sălaşele şi nici tovărăşia acestora, a fugit 
din nou şi şi-a schimbat reşedinţele de mai multe ori; uneori 
a fost luat ostatic, alteori îl gonea frica, în circumstanţe a 
căror felurime ar merita ea însăşi o poveste, până când, în 
cele din urmă, se îndepărtase atât de mult, încât orice 
posibilitate de întoarcere îi părea cu neputinţă şi îşi aflase 
ocrotire acolo unde l-am găsit noi şi unde fusese bine primit 
de regele mărunt al tribului cu care locuia; iar albul nostru, 
în schimb, îl învățase cum să valorifice produsul muncii 
supuşilor şi în ce termeni să facă negoţ cu ac-ele neamuri 
de negri care veneau la ei după fildeş. 

Aşa cum îl găsisem despuiat şi fără niciun fel de haine, 
tot aşa de lipsit era şi de arme pentru apărare, neavând la 
el nici puşcă, nici sabie, nici bâtă ori vreun altfel de instru- 
ment de luptă, nici măcar cu ce să se apere de atacurile 
unor fiare sălbatice de care ţinutul mişuna. L-am întrebat 
cum de-a ajuns să fie atât de lipsit de orice preocupare 
privind siguranţa lui. Ne-a răspuns că pentru el, care-şi 


dorise atât de des moartea, viaţa nu merita să fie apărată; 
pe de altă parte, aflându-se cu totul în mâna negrilor, 
aceştia aveau mult mai multă încredere într-însul văzându-l 
fără niciun fel de arme cu care să le facă vreun rău. Cât 
despre fiarele sălbatice, nu era prea îngrijorat, căci el de- 
abia dacă ieşea uneori din coliba lui; dar dacă o făcea, 
atunci regele negru şi oamenii săi mergeau cu toţii înarmaţi 
cu arcuri şi săgeți şi cu lănci care ar fi putut ucide orice 
animal de pradă, fie lei, fie altceva; dar sălbăticiunile îşi 
făceau rar apariţia în timpul zilei şi negrii - dacă pleacă 
undeva noaptea - atunci îşi fac totdeauna colibe unde 
poposesc şi înalţă foc la uşă, ceea ce este o pază destul de 
bună. 

Ne-am interesat la el ce trebuia să întreprindem acum ca 
să ajungem la ţărmul mării; şi ne-a spus că ne aflam cam la 
o sută şi douăzeci de leghe englezeşti de coasta unde se 
găseau aproape toate aşezările europene Şi 
reprezentanţele comerciale şi care se numeşte Coasta de 
Aur, dar că ne aşteptau atât de multe şi de pestriţe 
populaţii de negri în cale, încât erau şanse de zece la una 
să nu facem altceva tot timpul decât să ne luptăm şi să 
pierim de foame din lipsă ele-provizii; însă mai existau şi 
alte drumuri pe care se putea merge şi pe care, dacă ar fi 
avut tovarăşi de drum, ar fi încercat şi el să se salveze de 
multă vreme. Unul dintre ele ducea drept spre vest şi, cu 
toate că destul de lung, avea totuşi avantajul de a nu fi 
prea umblat; iar oamenii pe care i-am întâlni în cale ar fi cu 
mult mai cuviincioşi faţă de noi, sau nouă ne-ar fi mult mai 
uşor să luptăm cu ei; iar drumul celălalt l-am fi găsit dacă 
am fi putut să ajungem la Rio Grande şi de acolo să 
coborâm pe cursul apei în canoe. l-am spus că tot asta era 
şi calea ce o alesesem noi înainte de a ne întâlni cu el, dar 
atunci omul ne-a atras atenţia că trebuia să trecem printr- 
un imens pustiu şi prin păduri tot atât de uriaşe, până a 
ajunge la Rio Grande, şi că amândouă piedicile la un loc ar 
fi însemnat cel puţin douăzeci de zile de mers pentru noi, 
oricât am fi călătorit de repede. 

L-am rugat să ne spună dacă în ţinutul acela existau cai 


sau măgari sau măcar boi ori bivoli, pe care să-i putem 
folosi la un asemenea drum, şi i-am arătat bivolii noştri, din 
care nu ne mai rămăseseră decât trei; ne-a răspuns că nu - 
întregul ţinut nu oferea nimic de acest fel. 

Ne-a prevenit însă că, în uriaşa pădure care ne aştepta, 
trăiau sumedenie de elefanţi, iar prin deşert forfoteau 
mulţime de lei, lincşi, tigri, leoparzi şi alte jivine; şi că în 
acea pădure şi în acel deşert negrii se duceau după colţi de 
elefant şi nu dădeau niciodată greş, căci se găseau fildeşi în 
număr mare. 

Ne-am mai interesat apoi de multe şi mărunte, în deosebi 
de drumul spre Coasta de Aur şi dacă în cale nu erau râuri 
care să ne uşureze transportul; şi i-am mai spus că în 
privinţa luptelor cu negrii nu prea ne sinchiseam; şi nici 
frică nu ne era că o să murim de foame, căci dacă ei aveau 
niscai alimente, apoi ne vom face şi noi parte din ele şi de 
aceea, dacă el ar dori să se aventureze să ne arate drumul, 
ne-am aventura şi noi s-o pornim; cât despre soarta lui, l- 
am asigurat că vom trăi şi muri împreună, că niciun om de- 
al nostru nu se va clinti de lângă el. 

Ne-a răspuns că se învoieşte din toată inima; dacă noi ne 
hotărâm şi voiam să ne aventurăm, puteam fi siguri că el îşi 
va uni soarta cu a noastră şi se va strădui să ne 
călăuzească în aşa fel încât să întâlnim în cale doar 
sălbatici prietenoşi, care se vor purta bine cu noi şi poate 
că ne vor şi sprijini împotriva altora mai puţin paşnici; aşa 
că, într-un cuvânt, ne-am hotărât să apucăm direct spre 
sud către Coasta de Aur. 

A doua zi dimineaţa a venit din nou la noi şi, fiind cu toţii 
adunaţi la sfat, căci cum ar fi să-i spun altfel, a început să 
ne vorbească foarte serios, cum că - deoarece ajunsesem 
acum, după o atât de lungă călătorie, să întrevedem 
sfârşitul necazurilor şi fusesem atât de îndatoritori faţă de 
dânsul încât să ne oferim să-l luăm cu noi - el se 
frământase cu gândul toată noaptea cam ce am putea face, 
atât el cât şi noi ca să obţinem o răsplată pentru atâtea şi 
atâtea necazuri; şi, în primul rând, mărturisi, voia să-mi 
aducă mie la cunoştinţă că ne aflam într-una dintre cele 


mai bogate părţi ale lumii; deşi altminteri nu era decât o 
sălbatică şi deznădăjduită pustietate, căci - urmă el - aici 
nu există râu pe care să nu curgă aur, nici deşert care - 
fără nicio arătură - să nu dea recoltă de fildeşi. Noi nu ne 
dăm seama ce mine de aur, ce imense rezerve de aur pot 
conţine munţii din care vin aceste râuri sau meleaguri pe 
lângă care curg apele acestea, dar ne putem imagina cât 
sunt de bogate numai văzând ce cantitate de aur rămâne 
pe marginile uscatului, încât ajunge pentru toţi neguţătorii 
pe care-i trimite încoace lumea europeană. L-am întrebat 
cât de departe mergeau după el, având în vedere că navele 
lor fac negoţ numai pe coastă. Ne-a răspuns că negrii de pe 
coastă cercetează râurile în sus, pe o lungime de o sută 
cincizeci sau două sute de mile, şi că neguţătorii pleacă de 
acasă pentru asta o lună sau două, sau chiar pentru câte 
trei luni în şir şi întotdeauna revin destul de bine răsplătiți; 
dar, ne-a precizat, ei nu ajung niciodată chiar până aici şi 
totuşi prin preajmă se află aur tot atât de mult cât şi pe- 
acolo pe unde umblă el. Cu privire la asta, englezul ne 
spuse că, de când venise el aici, socotea că ar fi putut să 
adune o sute de pfunzi de aur, dacă i-ar fi fost aminte să se 
uite după el şi să se trudească a-l aduna; dar cum nu avea 
ce face cu aurul şi cum de multă vreme îşi pierduse 
speranţa de a mai fi vreodată salvat din nenorocirea în care 
se găsea, lăsase cu totul la o parte gândul de a-l agonisi. 

— Ce avantaj aş fi avut - adăugă el - sau cu ce aş fi fost 
mai bogat, dacă aş fi strâns o tonă de pulbere de aur, în car 
să zac şi să mă bălăcesc? Bogăția asta, continuă el, nu mi- 
ar fi dat nicio clipă de bucurie, nici nu m-ar fi uşurat în 
nenorocirea mea. Nu, după cum bine vedeţi cu toţii, nu-mi 
puteam cumpăra nici haine să mă acopăr, nici vreun strop 
de apă ca să mă salvez de la pieire. Aici aurul nu are nicio 
valoare şi sunt mulţi oameni prin aceste colibe care ar plăti 
cu greutatea lor în aur câteva mărgele de sticlă sau o 
cochilie de moluscă şi ar fi în stare să-ţi dea un pumn de 
pulbere de aur în schimbul unui pumn de scoici. 

După ce ne mărturisi toate acestea, scoase o oală de lut 
ars şi întărit la soare: 


— Aici - spuse dânsul - este ceva din gunoiul ţării 
acesteia şi, dacă aş fi vrut, aş fi putut strânge, fireşte, cu 
mult mai mult; iar când ne-a arătat, cred că era acolo pul- 
bere de aur în greutate de doi până la trei pfunzi, de acelaşi 
soi şi de aceeaşi culoare cu aurul pe care-l adunaserăm noi 
mai înainte. După ce ne-am uitat puţin la el, omul ne-a spus 
zâmbind că eram salvatorii săi şi că tot ce avea, ca şi însăşi 
viaţa lui, era al nostru şi, cum credea că darul său ne va fi 
de folos când vom ajunge acasă, dorea să-l primim din 
parte-i şi să-l împărţim între noi, asta fiind întâia oară când 
regreta că nu culesese mai mult. 

Eu am vorbit în numele său, ca interpret, către tovarăşii 
mei şi apoi i-am mulţumit în numele lor; dar, vorbindu-le lor 
în portugheză, le-am exprimat dorinţa mea de a amina 
primirea darului până a doua zi dimineaţă; aşa am şi făcut, 
spunându-i omului că vom mai discuta despre povestea 
asta în dimineaţa următoare; aşa că, pentru moment, ne- 
am despărţit. 

După plecarea lui, am văzut că erau cu toţii foarte 
mişcaţi de spusele şi de generozitatea firii sale, precum şi 
de bogăţia darului ce ni-l făcuse, dar care. În orice altă 
împrejurare ar fi fost extraordinar. Până la urmă, ca să nu 
vă rețin cu amănunte, a căzut de acord ca, având în vedere 
că el era acum unul de-ai noştri şi că, aşa cum noi îi eram 
lui de ajutor, prin faptul că îl scoteam din situaţia 
îngrozitoare în care se afla, ne era şi el de ajutor nouă, 
urmând a ne fi călăuză în restul continentului, şi tălmaci în 
întâlnirile cu băştinaşii şi sfătuitor cu privire la purtarea 
noastră faţă de sălbatici şi la găsirea celor mai bune 
mijloace de a ne înavuţi din bogăţiile ţării; având prin 
urmare în vedere toate acestea, am căzut de acord să 
punem aurul laolaltă cu al nostru şi fiecare dintre noi să-l 
completeze cât trebuie pentru ca partea lui să devină egală 
cu părţile noastre; iar pe viitor, să împărţim în comun ceea 
ce vom găsi, supunându-l şi pe el aceluiaşi legământ 
solemn către noi pe care şi noi îl făcusem unii faţă de alţii 
mai înainte, şi anume că nu vom ascunde unul faţă de 
ceilalţi nici cel mai mic grăunte de aur găsit. 


În următoarea noastră convorbire i-am adus şi lui la cu- 
noştinţă întâmplarea de la Râul de Aur şi cum ne 
împărţisem tot ce adunasem acolo, aşa că fiecare dintre noi 
avea ca parte a sa o cantitate de aur mai mare decât a lui; 
deci, în loc să luăm ceva de la el, noi ne hotărâsem mai 
degrabă să adăugăm fiecare câte puţin la partea lui. Omul 
a părut foarte bucuros că dăduse peste un asemenea 
noroc, dar nu a vrut să ia niciun grăunte de la noi, până 
când, în cele din urmă, la stăruinţele noastre, ne-a spus că 
va primi, dar numai în condiţiile care urmează: atunci când 
vom ajunge să mai strângem ceva, va primi din prima 
recoltare atât cât lipsea ca să devină egal cu noi, după care 
vom merge mai departe în întâmpinarea norocului, ca 
tovarăşi egali; aşa am şi căzut la învoială. 

Apoi ne-a adăugat că, după părerea sa, nu ar fi o 
aventură lipsită de profit, dacă - înainte de a porni mai 
departe şi după ce ne vom fi asigurat o rezervă de provizii - 
am face o incursiune în nord, până la marginea deşertului 
despre care ne povestise el, prin părţile de unde negrii 
noştri ar putea aduce fiecare câte un colţ mare de elefant şi 
că ne va mai face şi el rest de câţiva, ca să ne ajute; iar 
după ce îi vom căra până la o distanţă destul de mare, colții 
puteau fi transportaţi de acolo până la coastă în nişte canoe 
şi o dată ajunşi pe coastă, puteam fi siguri că ne vor aduce 
câştig foarte mare. 

Eu m-am împotrivit propunerii, din pricina celuilalt plan 
pe care-l aveam, anume de a strânge praf de aur, şi le-am 
arătat că negrii noştri, de care eram siguri că ne vor fi 
credincioşi, ne-ar fi de mult mai mult folos căutând pentru 
noi aur din râuri, decât cărând câte un fildeş de o sută 
cincizeci de pfunzi, cale de o sută de mile sau mai mult, 
ceea ce ar fi o muncă insuportabilă după o călătorie atât de 
lungă, şi cu siguranţă că i-ar ucide. 

El s-a resemnat, socotind just răspunsul meu, dar ar fi 
fost bucuros dacă am fi vrut să vizităm partea împădurită a 
muntelui şi marginea deşertului, ca să vedem noi înşine 
cum zăceau risipiţi pe acolo, în toate părţile, dinţii de 
elefant; când i-am spus însă povestea celor văzute de noi 


mai înainte, după cum v-am istorisit altă dată, n-a mai 
stăruit. 

Am stat acolo douăsprezece zile, în care timp băştinaşii 
s-au arătat foarte îndatoritori faţa de noi şi ne-au adus 
fructe, dovleci şi rădăcini ce semănau cu morcovii, având 
însă cu totul alt gust, nu neplăcut; ne-au adus de asemeni 
un fel de bibilici, al căror nume nu-l cunoşteam pe atunci. 
Pe scurt, ne-au dăruit din belşug cu tot ce aveau şi ei şi am 
dus-o foarte bine, iar noi în schimb le-am dat la toţi mărun- 
ţişuri din acelea meşterite de făurarul nostru, căci el avea 
un sac întreg de asemenea fleacuri. 

In ziua a treisprezecea, am pornit-o mai departe, luându-l 
cu noi pe noul nostru gentleman. La despărţire, regele 
negru a trimis la dânsul doi sălbătici cu un dar, nişte carne 
uscată, dar nu-mi amintesc de care, iar el le-a lăsat în 
schimb trei păsări de argint primite din partea meşter- 
făurarului nostru, ceea ce era, va asigur, un dar potrivit 
pentru un rege. 

Am luat-o acum spre sud, deviind puţin spre vest, şi am 
întâlnit în cale primul râu, după mai bine de două mii de 
mile de mers, a cărui apă curgea în sfârşit spre sud, toate 
celelalte îndreptându-şi cursul înspre nord sau vest. Am 
urmat firul râului, dar apa lui nu era mai mare decât a unui 
pârâu ceva mai măricel din Anglia, până când, mai încolo, a 
început să crească. Din când în când, îl vedeam pe englezul 
nostru coborând parcă pe furiş la apă, ca să încerce nisipul. 
In cele din urmă, după o zi de mers pe râul acela, a venit 
alergând )a noi cu mâinile pline de nisip, şi strigând: „Uitaţi- 
vă aici!” Privind, am văzut că nisipul era înţesat cu o 
mulţime de paiete strălucitoare de aur. 

— Acum, ne-a asigurat ei, cred că putem începe lucrul! 

Aşa că i-a împărţit pe negrii noştri în perechi şi i-a dus la 
muncă, să caute şi să spele nisipul şi nămolul din fundul 
apei, unde nu era apa adâncă. 

După o zi şi ceva, oamenii noştri strânseseră laolaltă un 
pfund şi două uncii de aur, sau cam aşa ceva, şi deoarece 
am descoperit că norocul creştea pe măsură ce mergeam 
mai departe, am urmat râul acela vreo trei zile, până în 


locul unde un alt pârâiaş se unea cu primul, şi atunci, 
căutând în susul curentului, am găsit şi acolo aur; astfel că 
ne-am aşezat tabăra la întretăierea pâraielor şi ne-am 
delectat - nu ştiu nici eu ce cuvânt aş putea găsi 
îndeletnicirii aceleia - spălând aurul găsit în nisipurile apei 
şi adunându-ne provizii. 

Acolo am zăbovit încă treisprezece zile, timp în care am 
avut multe aventuri plăcute cu sălbaticii: unele ar cere însă 
prea mult timp ca să le înşir aici, iar altele sunt prea gro- 
solane ca să merite a fi povestite; căci unii dintre oamenii 
noştri îşi cam făcuseră de cap cu femeile lor, drept care, 
dacă noua noastră călăuză n-ar fi făcut pace între noi şi 
unul dintre bărbaţii negri, cu preţul a şapte foiţe de argint 
tăiate de meşteşugarul nostru în formă de lei, peşti ori 
păsări, şi apoi găurite ca să poată fi agăţate la gât - 
comoară de nepreţuit! - apoi mai mult ca sigur că ar fi 
trebuit, să ne încăieram cu ei şi cu tot neamul lor. 

Tot timpul cât noi nu mai ştiam de altceva decât de spă- 
larea prafului de aur cules din râuri, iar negrii noştri aşi 
jderi, iscusitul nostru meşteşugar făurar, ciocănea, tăia şi 
potrivea într-una şi, datorită obişnuinţei, ajunsese atât de 
îndemânatic, încât scotea fel de fel de năzdrăvănii. Reuşea 
să facă elefanţi, tigri, civete, struţi, vulturi, cocori, păsări, 
orătănii, peşti, într-adevăr orice îi trecea prin minte din foiţe 
subţiri de aur ciocănit căci i se terminase aproape tot 
argintul şi tot fierul. 

Într-una din aşezările acelor sălbatice seminţii, am fost 
primiţi foarte prietenos de către regele băştinaşilor şi, cum 
el părea foarte atras de jucăriile făurarului nostru, acesta i- 
a vândut un elefant decupat dintr-o plăcuţă de aur subţire 
ca o monedă de şase penny, la un preţ neînchipuit. Regelui 
îi plăcea însă atât de mult, încât nu s-a liniştit, până nu i-a 
dat în schimb aproape un pumn de pulbere de aur, cum îi 
spun ei. Presupun că era o cantitate ce putea cântări trei 
sferturi de pfund, iar plăcuţă din care fusese făcut elefantul 
putea fi cel mult aceea a unui pistol? sau chiar mai puţin, 
dar nu mai mult. Meşterul nostru era însă atât de cinstit, 


3 Monedă spaniolă de aur. 


deşi munca şi arta erau în întregime ale lui, încât a venit cu 
tot aurul şi ni l-a înmânat nouă, să-l adăugăm tezaurului 
comun; dar ce-i drept, nu aveam niciun motiv, oricât de 
mic, să-l pizmuim, căci aşa cum ne-a lămurit noua noastră 
călăuză, noi care eram destul de puternici ca să ne apărăm 
de orice atac şi care aveam destul timp să rămânem acolo 
(doar niciunul dintre noi nu avea vreo grabă!) oricât ne 
dorea inima, am fi putut aduna cu timpul câtă cantitate de 
aur vroiam, chiar până la greutatea de o sută de pfunzi, 
dacă am fi crezut de cuviinţă; şi de aceea călăuza ne-a 
mărturisit că - deşi avea tot atâtea motive ca şi oricare 
dintre noi să se fi săturat până în gât de ţinuturile acelea - 
totuşi, dacă aveam de gând să ne abatem puţin din drumul 
nostru spre sud-est şi să ne aşezăm tabăra într-un loc 
potrivit, am putea găsi provizii din belşug şi, din locul acela, 
ne-am putea întinde jur-împrejur pe tot cursul apelor, 
vreme de doi-trei ani, şi la stânga şi la dreapta, şi în curând 
am fi descoperit foloasele acestui plan. 

Dar propunerea, oricât ar fi fost ea de bună în privinţa 
părţii materiale, nu ne convenea niciunuia dintre noi, căci 
eram cu toţii mai dornici să ajungem acasă, decât să ne îm- 
bogăţim, fiind sătui de atâta şi atâta oboseală, după mai 
bine de un an de rătăcire continuă printre deşerturi şi fiare 
sălbatice. 

Totuşi, graiul noii noastre cunoştinţe avea în el un fel de 
farmec şi călăuza noastră întrebuința asemenea iscusite ar- 
gumente, având atâta putere de convingere, încât nu i se 
putea rezista lesne. Omul ne-a spus că era absurd să nu 
culegem roadele trudelor noastre, acum când ajunsesem la 
sorocul recoltei, şi că puteam vedea singuri ce riscuri 
înfruntau europenii, cu corăbii şi oameni, şi mari cheltuieli, 
ca să se întoarcă pe vechiul continent cu ceva aur; şi că 
deci ar fi fost de neiertat pentru noi, care ne aflam la 
izvoarele aurului, să plecăm de acolo cu mâinile goale; a 
adăugat că eram destul de puternici ca să ne deschidem 
drum luptând printre seminţii întregi, şi după aceea ne 
puteam îndrepta paşii spre orice parte a coastei vom voi; şi 
că nu ne vom ierta-o noi înşine niciodată, după ce vom 


ajunge fiecare în ţara lui, dacă vom vedea că ne-am ales cu 
cinci sute de pistoli de aur, când am fi putut fi cu tot atâta 
lesniciune stăpâni a cinci ori zece mii de pistoli, sau a câţi 
ne poftea inima; ne-a spus că el nu era mai lacom decât 
noi, dar ţinând cont că sta în puterea noastră să ne 
mângâiem dintr-o dată pentru toate necazurile îndurate şi 
să ne înstărim pentru tot restul vieţii, nu s-ar socoti 
credincios faţă de noi, nici recunoscător pentru binele pe 
care i-l făcusem, dacă nu ne-ar făcea să vedem norocul ce-l 
aveam la îndemână; şi ne-a asigurat că ne va ajuta să 
pricepem că ar fi cu putinţă, în decurs de doi ani, printr-o 
bună organizare şi cu ajutorul negrilor noştri, să strângem 
fiecare câte o sută de pfunzi de aur şi să adunăm la un loc 
poate vreo două sute de tone de fildeş; pe când altminteri, 
o dată ajunşi pe coastă, şi după ce o să ne despărţim, nu 
vom mai fi niciodată în măsură să revedem ţinutul din care 
plecam ori să facem altceva decât au făcut cei păcătoşi cu 
paradisul - să-şi dorească a fi acolo, dar să ştie că nu vor 
mai ajunge niciodată. 

Chirurgul nostru a fost primul care a cedat raţionamentu- 
lui, iar după el şi canonierul; ei doi aveau, ce-i drept, o 
mare înrâurire asupra noastră, dar niciunul din ceilalţi nu 
avea chef să rămână, de altfel nici cu, căci trebuia să 
mărturisesc că nu-mi dădeam câtuşi de puţin seama ce 
înseamnă să ai o mulţime de bani, şi ce-ar fi trebuit să fac 
cu mine însumi ori cu banii dacă i-aş fi avut. Eu socoteam 
că de fapt aveam destui şi singurul meu gând cu privire la 
folosirea lor, dacă am fi ajuns în Europa, era doar acela de 
a-i cheltui cât mai repede, cumpărându-mi ceva haine, ca 
să plec din nou pe mare şi să mă apuc iar de muncă grea. 

Totuşi, cu ademenitoarele lui vorbe, însoţitorul nostru ne- 
a convins în cele din urmă să mai rămânem prin ţinutul 
acela măcar încă şase luni şi apoi, dacă totuşi decideam să 
plecăm, el avea să se supună hotărârii noastre, aşa că în 
cele din urmă i-am cedat, iar el ne-a călăuzit la vreo 
cincizeci de mile engleze spre sud-est, unde am dat de mai 
multe pârâiaşe care păreau că vin toate dintr-o creastă 
înaltă a munţilor, aflată spre nord-est şi care, după 


socotelile noastre, trebuia să fi fost marginea din acea 
parte a marelui deşert, pe care - ca să-l putem ocoli - 
fusesem obligaţi s-o luăm spre nord. 

Noul ţinut ni s-a părut destul de sterp, dar urmând în- 
drumările lui - am avut totuşi hrană din belşug; căci săl- 
baticilor din împrejurimi le dădeam niscai jucării de-ale 
noastre, de care v-am vorbit atât de des, şi ei ne aduceau 
în schimbul acelor fleacuri tot ce aveau; acolo am găsit şi 
ceva porumb sau grâu indian, pe care femeile negre îl 
sădeau cum semănăm noi seminţe în grădină şi pe dată 
noul nostru consilier le porunci câtorva dintre negrii noştri 
să-l planteze; şi a crescut la iuţeală şi, udându-l des, am 
avut o recoltă în mai puţin de trei luni. 

De îndată ce ne-am instalat şi ne-am aranjat tabăra, ne- 
am apucat de vechea meserie a pescuitului de aur prin 
râurile despre care v-am pomenit mai înainte, iar 
gentlemanul nostru englez ştia atât de bine cum să ne 
îndrume, încât aproape niciodată truda nu ne-a fost în 
zadar. 

Intr-un rând, după ce ne pusese la treabă, a întrebat 
dacă i-am da voie să plece pentru şase-şapte zile, luând cu 
el patru sau cinci negri, să-şi caute norocul şi să vadă ce 
poate descoperi prin regiune, încredinţându-ne că orice ar 
aduna, va fi al tuturora. l-am dat cu toţii consimţământul şi 
i-am împrumutat o puşcă, iar doi dintre oamenii noştri, 
dorind să-l însoţească, au luat cu ei şase negri şi doi bivoli, 
care făcuseră călătoria întreagă alături de noi; şi au mai 
luat cu ei şi provizii de pâine, pentru, vreo opt zile, nu însă 
şi carne, în afară de nişte carne uscată, pentru două zile. 

Au urcat sus pe vârful munţilor despre care am vorbit 
adineaori, de unde au văzut (aşa cum ne-au întărit-o după 
aceea şi oamenii noştri) acelaşi deşert de care fusesem pe 
bună dreptate atât de îngroziţi, când ne aflaserăm la 
celălalt capăt al său şi care, după socoteala noastră, nu 
putea fi mai mic de trei sute de mile în lăţime şi de peste 
şase sute de mile în lungime, fără a şti unde putea sfârşi. 

Jurnalul călătoriei lor e prea lung pentru ca să ne ocupăm 
de el aici; au lipsit de lângă noi cincizeci şi două de zile, 


după care s-au întors cu şaptesprezece pfunzi de praf de 
aur, dacă nu mai mult (căci nu aveam greutăţi exacte), din 
care o parte în bulgăraşi mai mari decât cei pe care-i 
găsisem înainte; pe lângă asta, au adus vreo cincisprezece 
tone de colţi de elefant, obţinuţi de însoţitorul nostru de la 
sălbaticii din regiune, pe care - în parte purtându-se bine şi 
în parte purtându-se rău cu ei - îi obligase să meargă să-i 
caute $i să-i coboare de pe munţi, iar pe alţii dintre 
sălbatici i-a pus chiar să-i care, întovărăşiţi de el, până la 
tabăra noastră. Eram chiar nedumeriţi ce-i cu toţi oamenii 
ăia care se apropiau de noi, când l-am văzut pe gentilom 
însoţit de mai bine de două sute de negri; dar el ne-a 
lămurit iute cum stau lucrurile, când i-a pus să-şi arunce 
poverile unele peste altele, într-o grămadă la intrarea în 
tabără. 

Afară de asta, au mai adus cu ei şi blăni de lei şi cinci piei 
de leopard, foarte mari şi foarte frumoase. Ne-a cerut, 
iertare că lipsise atât de multă vreme şi că nu se întorsese 
cu mai multe trofee, dar ne-a spus că mai avea de 
întreprins un drum, din care spera că o să ne alegem cu 
mai bogate agoniseli. 

Aşa că, după ce s-a odihnit şi după ce, răsplătindu-i, le-a 
dat sălbaticilor care căraseră fildeşul vreo câteva foiţe de 
argint şi de fier tăiate în formă de romburi şi două dintre ele 
în formă de căţei, le-a îngăduit să plece şi ei fură grozav de 
încântați. 

În cea de a doua călătorie în care a pornit, a ţinut să 
meargă cu el mai mulţi dintre oamenii noştri, aşa că a alcă- 
tuit un pâlc de zece oameni albi şi de zece negri, luând cu 
dânşii cei doi bivoli ca să le ajute la cărat proviziile şi muni- 
tiile. Au apucat-o în aceeaşi direcţie, dar nu chiar pe 
aceeaşi cărare şi au mai stat treizeci şi două de zile, în care 
timp au ucis nu mai puţin de cincisprezece leoparzi, trei lei 
şi diferite alte jigănii şi ne-au adus douăzeci şi patru de 
pfunzi şi câteva uncii de pubere de aur, însă numai şase 
dinţi de elefant, care e drept că erau foarte mari. 

Prietenul nostru, englezul, ne-a arătat acum că timpul 
pierdut acolo ne fusese din plin răsplătit; căci în cinci luni, 


câte trecuseră de când ne întrerupsesem călătoria, 
reuşisem să adunăm atât de mult aur, încât atunci când am 
ajuns să-l împărţim, ne reveniră câte cinci pfunzi şi un sfert 
de fiecare, în afară de ceea ce aveam de înainte şi în afară 
de alţi şase-şapte pfunzi încredinţaţi în diferite rânduri 
făurarului nostru, ca să meşterească din el giuvaere ieftine; 
aşa că am început a ne sfătui acum s-o pornim în 
continuare spre coastă, ca să punem o dată capăt călătoriei 
noastre; dar călăuza ne-a râs în nas: 

— Hei! Nu, nu puteţi pleca acum, zicea el, căci de luna 
viitoare începe sezonul ploios şi va fi cu neputinţă de făcut 
vreo mişcare. 

Ascultându-l, am convenit că era rezonabil ceea ce 
spunea, aşa că ne-am hotărât să ne facem rost de provizii, 
ca să nu fim siliţi a ieşi prea mult apoi pe afară prin ploaie, 
şi ne-am risipit care încotro, unii într-o parte, alţii în alta cât 
mai de departe doream să ne aventurăm, ca să facem rost 
de provizii, iar negrii noştri ne-au vânat şi ei ceva cerbi şi 
căprioare, a căror carne am conservat-o cât am putut mai 
bine, la soare, căci sarea ne lipsea cu desăvârşire. 

Intre timp, iată că nu s-au lăsat aşteptate nici lungile zile 
ploioase şi, mai bine de două luni, abia dacă ne puturăm 
uita afară din colibele noastre. Dar asta nu era totul, căci 
râurile fură atât de umflate de viituri, încât cu greu 
desluşeam micile pârâiaşe şi pâraie de marile râuri 
navigabile. Poate că ar fi fost o foarte bună ocazie de a 
transporta pe apă, cu plutele, fildeşii pe care-i aveam, adică 
ditai stiva, căci - cum întotdeauna îi răsplăteam pe sălbatici 
pentru munca lor - până şi femeile începuseră să ne aducă, 
ori de câte ori li se ivea un prilej, colţi de elefant, iar uneori 
chiar câte unul foarte mare, pe care-l cărau două negrese; 
aşa încât avuţia noastră sporise cam la vreo douăzeci şi 
două de tone de fildeş. 

Dar de cum s-a reîmbunătăţit vremea, însoţitorul nostru 
ne-a spus că el nu avea de gând să stăruie să mai 
rămânem, deoarece se parca că nouă ne e totuna dacă mai 
făceam sau nu rost de aur; că eram într-adevăr primii 
oameni întâlniți de el în viaţă, care să creadă că au destul 


aur, atunci când se putea spune cu adevărat că aurul ne 
stătea la picioare şi că noi nu voiam să ne aplecăm să-l 
luăm. Dar, deoarece el ne făgăduise ceva, nu avea să-şi 
calce făgăduiala, nici să stăruie să mai rămânem, însă 
gândea că ar trebui totuşi să ne atragă atenţia că tocmai 
acum, după trecerea inundaţiilor, era timpul când se putea 
găsi cea mai mare cantitate de aur; şi că dacă mai 
rămânem măcar o lună, apoi aveam să vedem mii de 
sălbatici risipindu-se prin întreg ţinutul, ca să spele aurul 
descoperit în nisip şi pe care îl adunau pentru corăbiile 
europene ce-or să apară pe coastă; că ei, negrii ținutului, 
fac asta în acel moment deoarece furia viiturilor scoate în- 
totdeauna la iveala o mare cantitate de aur din munţi; iar 
dacă noi ştim să profităm de avantajul de a fi acolo înaintea 
lor, nici nu putem bănui peste ce extraordinare bogății ne e 
dat să nimerim. 

Totul era atât de convingător şi de bine argumentat, 
încât s-a citit pe toate chipurile noastre că ne lăsaserăm 
convinşi; aşadar i-am răspuns că vom rămâne cu toţii în 
continuare; căci, deşi într-adevăr eram dornici să plecăm, 
totuşi în faţa clarei perspective a unui atât de mare avantaj 
nu se putea rezista uşor; l-am asigurat că era greşit când 
presupunea că noi n-am dori să ne mărim rezerva de aur şi 
că în această privinţă eram hotărâți să tragem cât mai 
multe foloase din rodnicele prilejuri care ni se ofereau mură 
în gură, şi că vom rămâne acolo atâta timp cât se putea 
spera în agonisirea aurului, chiar de-ar fi să mai zăbovim un 
an. Nici că-şi putea exprima bucuria care l-a cuprins; şi, 
venind în sfârşit vremea bună, am început, întocmai cum 
ne învăţa el, să scormonim prin râuri, după aur. La început, 
am avut prea puţine motive încurajatoare şi am cam 
început să ne îndoim; dar era clar ca lumina zilei că pricina 
consta în aceea că apele nu scăzuseră de tot, iar râurile nu 
erau încă retrase în albia lor obişnuită. În câteva zile însă, 
am fost răsplătiți cu vârf şi îndesat, căci am găsit mult mai 
mult aur decât la început şi chiar bulgăraşi mari; ba unul 
dintre oamenii noştri a spălat din nisip un bulgăre mare cât 
o mică nucă şi greu de aproape o uncie şi jumătate, 


socotind după ochi, fiindcă nu aveam greutăţi mici. 

Această baftă ne-a făcut nespus de harnici şi, în ceva mai 
mult de o lună, strânsesem cu totul aproape şaizeci de 
pfunzi de aur; dar mai pe urmă, aşa precum ne vestise el, 
am întâlnit o groază de sălbatici - bărbaţi, femei şi copii - 
scotocind prin fiecare râu şi pârâu şi chiar prin pământul 
uscat al munţilor, după aur, aşa că mare lucru n-am mai 
realizat noi faţă de ceea ce reuşisem până atunci. 

Dar iată că meşter-făurarul nostru a mirosit un mijloc de 
a-i face pe alţii să ne aducă aur, fără a mai trudi noi; căci, 
când au început să apară acei căutători băştinaşi, făurarul 
avea o considerabilă comoară de jucării de-ale lui - păsări, 
animale şi câte alte năzbâtii, ca şi mai înainte - gata pentru 
a le ademeni ochii - iar gentlemanul englez, făcând pe 
tălmaciul, a atras sălbaticii către noi, ca să le admire; aşa 
încât meşterul nostru avea destui clienţi şi negreşit că-şi 
vindea marfa la nişte preţuri monstruoase, căci căpăta o 
uncie de aur, ba uneori chiar două, pentru câte o plăcuţă de 
argint care nu valora nicio para şi acelaşi lucru dacă plăcuţa 
era de fier, iar dacă era de aur - negrii tot nu dădeau mai 
mult pe ea; era aproape de necrezut ce belşug de aura 
adunat făurarul în acest fel. 

Într-un cuvânt, ca să ajungem totuşi la încheierea fericitei 
noastre călătorii, rămânând încă trei luni acolo ne-am sporit 
comoara de aur într-atât, încât adăugându-l celui strâns 
înainte, ca să ni-l împărţim, ne-a revenit iarăşi aproape câte 
patru pfunzi de fiecare; şi am pornit-o apoi înainte către 
Coasta de Aur, ca să vedem ce cale am putea găsi pentru a 
trece marea şi să ajungem în Europa. 

În noua parte a călătoriei noastre, s-au întâmplat fel de 
fel de lucruri foarte preţioase pentru noi, fie în legătură cu 
felul cum am fost întâmpinați prieteneşte sau nu de felurite 
triburi de sălbatici printre care am trecut; fie în legătură cu 
salvarea din captivitate a unui rege negru, care fusese 
binefăcătorul noii noastre călăuze şi căruia, gentlemanul 
englez, drept recunoştinţă, ajutat de noi, i-a înapoiat 
regatul, care putea să tot numere, mari şi laţi, vreo trei 
sute de supuşi; fie despre cum ne-a primit acel rege ca 


oaspeţi şi despre cum i-a pus pe supuşii lui să se ducă 
împreună cu englezul nostru şi să aducă toţi colții de 
elefant pe care fusesem obligaţi să-i lăsam în urma noastră 
şi să ni-i care până la râu - un râu al cărui nume l-am uitat. 
După aceea ne-am construit plute şi unsprezece zile mai 
târziu am tras la una din coloniile olandeze de pe Coasta de 
Aur, unde am ajuns perfect sănătoşi şi foarte satisfăcuţi. 
Cât priveşte încărcătura noastră de fildeş am vândut-o 
reprezentantei olandeze, primind în schimb haine şi tot ce 
ne era de trebuinţă nouă ori negrilor pe care am găsit cu 
cale să-i păstrăm cu noi, dar nu este fără importanţă de 
menţionat că, la sfârşitul călătoriei, încă ne mai rămăseseră 
patru pfunzi de praf de puşcă. Pe prinţul cel negru l-am 
eliberat cu totul, îmbrăcându-l din prisosurile noastre ale 
tuturor, şi i-am dat şi un pfund şi jumătate de aur, pe care 
ştia foarte bine cum să-l întrebuinţeze; şi, o dată ajunşi 
acolo, ne-am despărţit cu toţii în cel mai prietenesc chip cu 
putinţă. Englezul nostru a rămas un timp la reprezentanța 
olandeză şi, după câte arm auzit ceva mai târziu, s-a 
prăpădit acolo de inimă rea, căci trimisese prin Olanda o 
mie de lire sterline în Anglia la prietenii săi, pentru 
retragerea lui după ce se va fi întors, dar corabia a fost 
capturată de francezi şi toată încărcătura s-a pierdut. 

Ceilalţi tovarăşi ai mei au pornit-o într-un vas mic, spre 
cele două fabrici portugheze de lângă Gambia, la 
latitudinea de paisprezece grade, iar eu - împreună cu doi 
negri, pe care mi i-am păstrat - m-am dus la Capul Coast 
Castle, de unde m-am îmbarcat spre Anglia, şi am ajuns 
acolo în septembrie. Şi astfel s-au încheiat hoinărelile 
primei mele tinereţii; iar ceea ce avea să urmeze după 
aceea, nu a mai fost la fel de rodnic pentru mine. 


CAPITOLUL X 


În Anglia nimeresc în tovărăşie proastă și- 
mi irosesc banii - Mă imbarc într-o 
călătorie spre Cadiz - Tovărăşia pe care 
am legat-o acolo - Mă fac pirat - Aventuri 
- Povestiri despre William Walters şi 
despre expedițiile noastre - 


Nu aveam niciun prieten, rudă sau cunoştinţă în Anglia, 
deşi era ţara mea natală; prin urmare nu cunoşteam pe ni- 
meni căruia să-i încredinţez averea mea sau care să mă 
povăţuie cum s-o pun bine ori s-o economisesc; dar, 
nimerind în tovărăşii de tot felul şi încredinţând o mare 
parte din bani unui crâşmar din Ritherhithe, iar cealaltă 
parte risipind-o în grabă mare, toată uriaşa sumă strânsă 
de mine cu atâtea şi atâtea greutăţi şi riscuri, s-a dus pe 
apa sâmbetei în ceva mai mult de doi ani; şi, cum mie 
însumi îmi vine să turbez când îmi amintesc cum s-a 
spulberat întreagă agoniseala aceea, mai bine să nu mai 
vorbesc nimic; iar cât priveşte restul, zău că merită să fie 
ascuns; mă face să roşesc deoarece a fost cheltuit pe 
nebunii şi stricăciuni de tot felul, aşa încât se poate spune 
că această întâie dimineaţă a vieţii mele a început în hoţie 
şi s-a sfârşit în desfrâu; trist punct de plecare, iar sosirea - 
de o şi mai tristă netrebnicie. 

Cam prin 1686, am început să dau de fundul comorii, aşa 
că era timpul să mă gândesc la alte aventuri; fiindcă jefui- 
torii mei, altfel n-am cum să le spun, au început să-mi 
aducă la cunoştinţă că, pe măsură ce banii mi se 
împuţinau, prețuirea lor avea să dispară şi ea, şi că nu mai 
aveam nimic de aşteptat în continuare de la dânşii, nimic 
altceva decât îmi puteam oferi singur prin banii mei, şi că - 
pe scurt - niciunul nu avea să mişte un deget mai departe 
pentru mine, în ciuda tuturor părăluţelor pe care le 
cheltuisem cu ei mai înainte. 


Asta m-a rănit de moarte şi m-a apucat o îndreptăţită silă 
faţă de atâta nerecunoştinţă, dar am depăşit şi acea 
încercare; nici măcar nu am regretat risipirea unei sume de 
bani atât de grase cum fusese aceea pe care o adusesem 
cu mine în Anglia. 

Pe urmă, într-un ceas rău, desigur, m-am îmbarcat 
pentru o călătorie către Cadiz, pe o corabie numită 
Crucişătorul, iar în cursul călătoriei aceleia, aflându-ne pe 
coasta Spaniei, am fost obligaţi să acostăm la Groyn, din 
cauza unui vini puternic dinspre sud-vest. 

Acolo m-am pomenit în tovărăşia unor aşi ai crimei, iar 
printre ei se găsea unul mai îndrăzneţ ca toţi ceilalţi, care a 
încercat să-mi arate o prietenie atât de fără ascunzişuri, că 
ajunsesem a ne spune unul altuia „frate” şi ne povesteam 
tot ce ni se întâmpla: numele său era Harris. Individul 
acesta a venit la mine într-o bună dimineaţă, întrebându- 
mă dacă voiam să merg pe țărm, iar eu i-am spus că da; 
aşa că i-am cerut voie căpitanului să luăm barca şi am 
plecat amândoi. Când am fost numai noi doi împreună, m-a 
întrebat dacă n-aveam poftă de-o aventură care ne-ar 
putea alina toate necazurile trecute. „Ba bine că nu, i-am 
răspuns eu, din toată inima!” căci nu-mi păsa încotro 
mergeam, neavând nimic de pierdut şi pe nimeni de lăsat 
în urmă. 

Atunci m-a întrebat dacă îi jur să păstrez taina şi dacă, în 
caz că nu voi fi de acord cu ceea ce el avea să-mi propună, 
mă leg totuşi să nu-l trădez niciodată? Am încheiat pe loc 
legământul ăsta, cu cele mai îndrăcite blesteme şi înjurături 
pe care le-a putut scorni dracul şi noi amândoi. 

Atunci mi-a destăinuit că pe cealaltă corabie - arătându- 
mi cu degetul spre o altă corabie engleză care plutea în 
port, - se afla un flăcău viteaz care se învoise cu câţiva 
dintre oamenii de pe punte, şi se hotărâseră să se 
răzvrătească a doua zi în zori şi s-o şteargă în larg cu 
corabia; şi că dacă eram în stare să ne adunăm şi noi 
puterile laolaltă, cât mai mulţi, pe corabia noastră, am 
putea face la fel. Mie mi-a plăcut straşnic propunerea, iar el 
i-a făcut pe alţi opt dintre noi să ni se alăture; şi ne-a spus 


că de îndată ce prietenul său se va apuca de treabă şi va 
pune stăpânire pe corabie, trebuie să fim gata să le urmăm 
şi noi pilda. Acesta îi era planul; iar eu, fără cea mai mică 
şovăire, fie cu privire la nemernicia faptei, fie la greutatea 
aducerii ei la îndeplinire, m-am şi vârât în infama 
conspirație şi astfel buruiana răului gând s-a răspândit 
printre noi; dar nu ne-am putut juca rolul ca lumea. 

Prin urmare, la ziua hotărâtă, tovarăşul său de pe cea- 
laltă corabie, al carul nume era Wilmot, s-a apucat de 
treabă şi, făcându-i prizonieri pe secund şi pe alţi ofiţeri, a 
pus mâna pe corabie şi ne-a dat semnalul ştiut. Pe corabia 
noastră nu erau decât unsprezece intraţi în complot şi n-am 
putut atrage mai mulţi în tare să avem încredere, aşa că - 
părăsind corabia - am luat cu toţii barca şi ne-am dus să ne 
alăturăm celuilalt răsculat. 

După ce am părăsit astfel corabia noastră, am fost primiţi 
cu multă bucurie de căpitanul Wilmot şi de noua lui banda, 
fiind gata la orice fel de golănie, îndrăzneţ, disperat - aşa 
cum eram - lipsit de orice mustrări de conştiinţă pentru 
ceea ce mă apucasem a săvârşi sau pentru orice aş fi putut 
să săvârşesc mai târziu, şi cu atât mai puţin bântuit de vreo 
presimţire rea în legătură cu urmările ce ar fi putut să le 
aibă faptele mele; după ce m-am înhăitat astfel, spun, cu 
echipajul acela, care până la urmă m-a făcut să împart 
soarta celor mai faimoşi dintre piraţii epocii, unii ajunşi să-şi 
sfârşească zilele în ştreang, cred că istorisirea câtorva din 
aventurile la care am luat parte poate fi o poveste plăcută; 
şi asta îndrăznesc s-o spun înainte, jurând pa cuvântul meu 
de pirat, cu toate că nu toi fi în măsură să-mi amintesc nici 
pe departe totul din felurita sumedenie de peripeții care a 
alcătuit una din cele mai ticăloase urzeli din câte a fost în 
stare vreodată un om ca să înfăţişeze lumii. 

Eu, care - după cum am dat de înţeles şi până aici - eram 
hoţ din naştere şi pirat din fire, chiar şi mai înainte vreme, 
mă aflam acum în elementul meu şi niciodată în viaţă n-am 
întreprins ceva cu o mai mare satisfacţie. 

Căpitanul Wilmot (căci aşa îl vom numi de acum înainte) 
intrând astfel în posesia unei corăbii, prin metoda pe care 


aţi auzit-o, se poate uşor trage concluzia că nu avea de 
gând nicidecum să rămână în port, ori să aştepte fie 
încercările făcute de pe țărm, fie vreo schimbare ce putea 
avea loc printre oamenii săi. Dimpotrivă, el a ridicat ancora 
cu prilejul celui dintâi flux şi a pornit-o spre mare, cârmind 
spre Insulele Canare. Corabia noastră avea douăzeci şi 
două de tunuri, dar ar fi fost în stare să ducă pe ea treizeci; 
în afară de asta, cum nu era echipată decât ca vas 
comercial, fireşte că îi lipseau şi muniţiile, şi armele mici, în 
măsura trebuitoare scopului nostru, sau pentru a face faţă 
surprizelor în caz de luptă; aşa că am acostat la Cadiz, 
adică am ancorat în golf, iar căpitanul şi un marinar căruia 
noi îi spuneam tânărul căpitan Kid şi care era canonierul 
nostru, împreună cu alţi câţiva demni de cea mai mare 
încredere, printre care ne număram şi tovarăşul meu 
Harris, făcut secund, şi eu însumi, făcut locotenent, ne-am 
propus să luăm cu noi câteva baloturi de mărfuri englezeşti 
pe care să le ducem la țărm şi să le vindem: tovarăşul meu, 
însă, om foarte priceput în astfel de treburi, a propus o 
soluţie mai bună, şi, deoarece el mai fusese în oraş, ne-a 
spus, pe scurt, că va cumpăra singur pulbere şi gloanţe, 
arme mici şi orice altceva doream noi, pe cuvântul său de 
onoare, rămânând ca neguţătorii să fie plătiţi în mărfuri 
englezeşti, care nouă nu ne lipseau, când vor veni pe bord. 
Aceasta era o soluţie mult mai bună şi, în consecinţă, el şi 
cu căpitanul s-au dus singuri pe țărm şi s-au târguit cât au 
putut de bine în vederea atingerii scopului lor, venind 
înapoi după două ore şi aducând cu dânşii un butoi cu vin şi 
cinci butoiaşe de coniac, în timp ce noi toţi ceilalţi am 
rămas pe corabie. 

A doua zi dimineaţa au venit la noi, după negoţ, două 
şalupe bine încărcate, cu câte cinci spanioli la bord. 
Căpitanul nostru le-a vândut marfă bună şi ei ne-au livrat în 
schimb şaisprezece butoiaşe de pulbere, douăsprezece 
pungi rotunde cu pulbere fină pentru armele noastre mici, 
şaizeci de muschete şi douăsprezece puşti ofiţereşti; şi, de 
asemenea  şaptesprezece tone de ghiulele de tun, 
cincisprezece butoiaşe de gloanţe de muschete, împreună 


cu câteva săbii şi cu douăzeci de perechi de pistoale bune. 
Pe lângă asta, ne-au adus treisprezece butoaie cu vin (căci 
noi, care acum deveniserăm cu toţii gentlemeni, 
dispreţuiam berea pe care o aveam pe corabie) şi 
şaisprezece butoiaşe de rachiu, alături de douăsprezece 
putini de struguri şi de douăzeci de lăzi de lămăâi; toate 
acestea le-au fost plătite în mărfuri englezeşti; iar pe 
deasupra, căpitanul a mai primit şi şase sute de taleri în 
bani. Ei ar fi vrut să mai vină, dar noi n-am vrut să mai 
rămânem. 

De acolo am plutit spre Insulele Canare şi din Canare mai 
departe, spre Indiile de Vest, unde am săvârşit ceva 
prădăciuni asupra spaniolilor, pentru a ne asigura de 
provizii, şi, într-adevăr, am luat ceva prada, însă nu chiar 
de mare preţ, cel puţin câtă vreme am participat şi eu 
alături de ei, ceea ce de data aceea n-a ţinut prea mult, 
căci, după ce capturaserăm o goeletă spaniolă pe coasta 
Cartaginei, prietenul meu oii-a făcut o propunere, şi anume 
să-i cerem căpitanului Wilmot să ne instaleze pe noi pe 
acea goeletă, cu o anume cantitate de arme şi de muniții, şi 
să ne lase să încercăm ce puteam face, goeletă părându-ni- 
se mult mai potrivită pentru treburile noastre decât corabia 
cea mare şi, desigur, mai rapidă. Căpitanul Wilmot s-a 
învoit propunerii noastre şi ne-am dat întâlnire la Tobago, 
înţelegându-ne că orice ar jefui una sau alta dintre corăbii, 
prada să fie împărţită între amândouă echipajele; toate 
aceste învoieli au fost respectate cu multă corectitudine şi 
ne-am reîntâlnit după vreo cincisprezece luni, la insula 
Tobago, aşa cum ne înţeleseserăm. 

Aproape doi ani am pândit drumurile corăbiilor pe acele 
mari, atacând mai ales pe spanioli; nu că ne-am fi dat 
îndărăt de a le captura şi corăbii englezeşti, olandeze sau 
franceze, dacă ne-ar fi ieşit în cale; de fapt, căpitanul 
Wilmot a şi atacat o corabie din Noua Anglie, pornită de la 
Madera spre Jamaica şi o alta plecată de la New York spre 
insulele Barbados, plină de provizii; aceasta din urmă ne-a 
şi fost o resursă fericită. Insă motivul pentru care aveam 
de-a face cât mai puţin posibil cu vasele engleze era în 


primul rând că, fiind corăbii cât de cât mai puternice, eram 
siguri că ne vor opune mai multă rezistenţă; iar în al doilea 
rând, am descoperit că pe corăbiile englezeşti se găsea mai 
puţină pradă; spaniolii aveau de obicei bani la bord şi cu 
banii aveam ce face. Căpitanul Wilmot era, de fapt, mai 
crud când punea mâna pe vreun vas englez, pentru ca să 
nu se afle prea curând veşti despre el în Anglia şi astfel 
vasele de război să primească ordin să-l caute. Dar asta o 
trec deocamdată sub tăcere. 

In decursul celor doi ani, ne-am sporit zdravăn avutul, 
deoarece de pe un singur vas am jefuit şaizeci de mii de 
taleri, iar de pe altul o sută de mii de taleri şi, devenind 
astfel mai întâi bogaţi, ne-am hotărât să fim şi puternici; 
căci capturasem un fel de bric, sau brigantină, cum i se 
spune, construit în Virginia, un excelent vas maritim, cu o 
mare viteză, în stare să suporte douăsprezece tunuri; mai 
capturasem şi o mare corabie spaniolă, construită ca o 
fregată, care de asemenea naviga nespus de bine şi pe 
care, după aceea, cu ajutorul unor buni dulgheri, am 
echipat-o să poată purta douăzeci şi opt de tunuri. Mai 
aveam acum nevoie de oameni, aşa că ne-am îndreptat 
spre golful Campeachy, neavând nicio îndoială că acolo 
puteam îmbarca oameni cât voiam de mulţi, şi aşa am şi 
făcut. 

In golf am vândut goeleta pe care pluteam cu; iar căpi- 
tanul Wilmot, păstrându-şi corabia sa, mi-a trecut mie co- 
manda fregatei spaniole, în calitate de căpitan, pe 
tovarăşul meu Harris făcându-l prim locotenent; Harris era 
un flăcău îndrăzneţ şi întreprinzător, cum nu-i altul pe lume. 
Pe brigantina a fost instalat un tun lung, aşa că aveam 
acum trei corăbii puternice, cu echipaj bun şi provizii pentru 
douăsprezece luni fiindcă pusesem mâna pe vreo două-trei 
goelete plecate din Noua Anglie şi New York, pline cu făină, 
mazăre, carne de vită şi de porc la putini, care se îndreptau 
înspre Jamaica şi Insulele Barbados; şi ca să mai facem încă 
rost de carne de vită, am tras la țărm pe insula Cuba, unde 
am împuşcat câte vite negre am vrut, cu toate că nu prea 
aveam sare deajuns ca să le conservăm. 


De pe toate corăbiile capturate, am luat praful de puşcă 
şi gloanţele, armele mici şi cuţitele de abordare; cât despre 
echipajele lor, nu luam niciodată decât pe chirurg şi pe dul- 
gher, ştiind că ne pot fi de un deosebit folos în multe ocazii; 
iar ei nu se opuneau să vină cu noi; deşi pentru siguranţa 
lor, în caz de ghinion, pretindeau de multe ori că au fost 
luaţi cu forţa, lucru în legătură cu care voi şi povesti ceva 
amuzant întâmplat în cursul expedițiilor mele. 

Aveam printre noi un tip foarte vesel, un quaker, al cărui 
nume era William Walters şi pe care îl luasem prizonier de 
pe o goeletă pornită din Pennsilvania către Insulele Bar- 
bados. Era chirurg şi cei de pe goeletă îi ziceau doctor; dar 
ei nu-l întrebuinţau în calitate de chirurg, ci îl duceau către 
Barbados ca să primească botezul apei. Oricum, omul avea 
cu el la bord trusa de chirurg, iar noi l-am silit să ne 
urmeze, luându-şi cu sine toate instrumentele. Era într- 
adevăr un tip caraghios, altminteri om de mult bun simţ şi 
excelent chirurg; însă ceea ce conta şi mai mult, era că 
totdeauna arăta foarte bine dispus şi plăcut în conversaţie, 
şi apoi era un tip îndrăzneţ şi solid, ca toţi cei pe care-i 
luaserăm cu noi. 

Eu l-am convins pe William, după câte mi s-a părut, să 
vină cu noi fără multă împotrivire, deşi hotărât să o facă în 
aşa fel încât să fie vădit lucru că îl luasem cu forţa; ca totul 
să se petreacă după cheful inimii lui, a venit de-a dreptul la 
mine: 

— Prietene, zice el, îmi spui că trebuie să merg cu tine şi 
că nu-mi stă în putere să-ţi rezist, dacă aş încerca; doresc 
însă ca tu să-l obligi pe căpitanul goeletei pe bordul căreia 
mă găsesc, să certifice cu mâna lui că am fost luat cu forţa 
şi împotriva voinţei mele. 

Asta o spunea cu atâta satisfacţie pe chip, încât nu 
puteam să nu-l înţeleg. 

— Da, da, i-am răspuns, că o fi sau nu împotriva voinţei 
tale, eu am să-l facă şi pe căpitan şi pe toţi oamenii să-ţi 
dea la mână o hârtie în privinţa asta, altfel îi iau pe toţi cap- 
tivi şi am să-i ţin zălog până ţi-or da-o. 

Ce mai încoace şi încolo, am compus chiar cu 


documentul în care am scris că fusese luat cu forţă armată, 
ca prizonier, de către un vas pirat; că îi luaseră mai întâi 
lada şi instrumentele; iar apoi îi legaseră mâinile la spate şi- 
| siliseră să-i însoţească pe corabia lor; iar hârtia a fost 
iscălită de căpitan şi de toţi oamenii săi. 

Prin urmare, m-am apucat să-l înjur şi am strigat la 
oamenii mei să-i lege mâinile la spate şi aşa, dus pe sus, l- 
am luat cu noi, pe corabia noastră. După ce o fost adus pe 
bord, l-am chemat la mine: 

— Acuma, prietene, zic cu, te-am adus cu forţa, ce-i 
drept, dar nu-s de părere că până într-atâta împotriva 
voinţei tale, pe cât îşi închipuie ei; haide, i-am spus, 
încearcă să ne fii de folos şi o să fii foarte bine tratat printre 
noi. 

l-am dezlegat aşadar mâinile şi, înainte de toate, am dat 
ordin să i se restituie toate lucrurile care-i aparţineau, iar 
căpitanul nostru i-a dat de băut o duşcă. 

— Te-ai purtat prieteneşte cu mine, mi-a mărturisit, iar 
eu voi fi sincer cu tine, indiferent dacă am ajuns aici de 
bună-voie sau nu. Voi căuta să-ţi devin cât mai folositor cu 
putinţă; tu însă trebuie să ştii că nu-i treaba mea să mă 
amestec atunci când te afli în luptă. 

— Nu, nu, a intervenit căpitanul, dar niţel te poţi ames- 
teca atunci când împărţim banii. 

— Aceste lucruri sunt de folos pentru utilarea cu instru- 
mente a unei lăzi de chirurg, recunoscu zâmbind William, 
dar voi fi modest. 

Pe scurt, Vilii am era un tovarăş cât se poate de plăcut; 
dar avea asupra noastră avantajul că - dacă am fi fost 
prinşi - noi eram siguri că vom fi spânzurați, pe când el era 
sigur că o să scape, şi asta o ştia prea bine; era însă un 
tovarăş vioi şi mult mai nimerit să fie căpitan ca oricare 
altul dintre noi. O să am deseori prilejul să vorbesc despre 
el, în restul povestirii. 

Patrularea noastră atât de îndelungată prin mările 
acelea, cam începuse să fie cunoscută, atât de bine 
cunoscută, încât nu numai în Anglia, ci şi în Franţa şi Spania 
deveniseră publice relatările despre aventurile noastre şi se 


îndrugau multe poveşti, cum că omoram oamenii cu sânge 
rece, legându-i şi aruncându-i în mare; din vot acel noian 
de baliverne, nu erau totuşi adevărate nici jumătate, deşi 
de făcut am făcut mai multe decât e poate cazul să vorbim 
aici. 

Oricum, consecinţa a fost că s-au trimis mai multe vase 
de război engleze în Indiile de Vest, cu instrucţiuni speciale 
să patruleze în Golful Mexic şi în Golful Floridei şi printre 
insulele Bahama şi, dacă va fi posibil, să ne atace. Noi nu 
eram atât de neştiutori încât să nu ne aşteptăm la una ca 
asta, după ce stătusem atâta vreme în acea parte a lumii; 
dar prima relatare certă despre ele, am avut-o la Honduras, 
când un vas care venea din Jamaica ne-a spus că întâlnise 
două vase de război engleze pornite direct din Jamaica într- 
acolo, în căutarea noastră. Eram prinşi în golf şi n-am fi 
putut face nici cea mai mică mişcare ca să ieşim, dacă 
vasele ar fi venit direct spre noi; s-a întâmplat însă ca să fie 
informaţi de cineva că ne aflam în golful Campeachy, şi s- 
au dus ţintă într-acolo, aşa că noi nu numai că am scăpat 
de urmărire, dar eram şi atât de bine plasați în direcţia 
vântului, că nu puteau întreprinde nimic împotriva noastră, 
chiar de-ar fi ştiut că simeni acolo. 

Am profitat de acest avantaj şi am pornit-o spre 
Carthagena, iar de acolo, cu mare greutate, am zbughit-o la 
o mica distanţă de malul de la Sfânta Martha, până ce am 
ajuns la insula olandeză Curacao şi apoi în insula Tobago, 
care era - ca şi mai înainte - locul nostru de întâlnire; şi, 
fiind o insulă pustie, nelocuită, am folosit-o ca refugiu: 
acolo, căpitanului brigantinei i-a fost dat să moară, iar 
Harris, pe atunci locotenentul meu, a preluat comanda. 

În insula aceea am luat hotărârea de a pleca spre coasta 
Braziliei şi de acolo la Capul Bunei Speranţe şi către Indiile 
de Est; însă, precum am spus, Harris, acum căpitanul 
brigantinei, a invocat motivul că, socotindu-şi corabia prea 
mică pentru o călătorie atât de lungă, i-ar cere căpitanului 
Wilmot voie ca el să rişte o croazieră şi avea să ne urmeze 
apoi pe prima corabie pe care va putea-o captura; aşa că 
ne-am dat întâlnire la Madagascar, lucru convenit în urma 


recomandaţiei mele privitoare la acel loc şi la belşugul de 
provizii ce se puteau găsi acolo. 

Aşadar, Harris s-a îndepărtat de noi şi a făcut-o într-un 
ceas rău; căci în loc să captureze o corabie cu care să ne 
urmeze, a fost el capturat, după cum ne-a fost dat să auzim 
mai târziu, de un vas de război englezesc şi, fiind pus în 
fiare, a murit de supărare şi de inimă rea până să ajungă în 
Anglia. Locotenentul său, din câte am auzit, a fost executat 
în Anglia ca pirat - şi iată sfârşitul omului care m-a atras 
întâi şi întâi în această nenorocită îndeletnicire. 

Trei zile mai târziu, ne-am despărţit de Tobago, 
abătându-ne spre coasta Braziliei, dar nu pluteam decât de 
douăzeci şi patru de ore, când am fost despărțiți de o 
sălbatică furtună care a durat trei zile, cu foarte puţine 
momente de calm sau de întrerupere. În împrejurarea 
aceea, căpitanul Wilmot s-a întâmplat - din nefericire - să 
fie la bordul vasului meu, spre marea sa durere, căci nu 
numai că am pierdut din vedere corabia lui, dar nici n-am 
mai revăzut-o până când am ajuns în Madagascar, unde o 
aruncase apa. Pe scurt, după ce în această furtună ne 
pierdusem  catargul din faţă, am fost obligaţi să ne 
întoarcem în insula Tobago, ca să ne adăpostim şi să ne 
reparăm daunele, ceea ce ne-a adus pe toţi aproape de 
pieire. 

Nici nu ajunsesem bine pe țărm şi eram cu toţii foarte 
ocupați să ne căutăm vreun trunchi pentru arborele gabier, 
când am zărit îndreptându-se spre noi un vas de război 
englez, cu treizeci şi şase de tunuri: era, ce-i drept, o mare 
surpriză pentru noi, din pricină că eram atât de avariati; 
dar, spre marele nostru noroc, stăteam destul de bine 
ascunşi şi aproape lipiţi de stâncile înalte, aşa că vasul de 
război nu ne-a văzut şi a pornit înapoi în patrularea sa, iar 
noi n-am făcut decât să observăm încotro s-a dus, iar după 
ce s-a înnoptat, renunțând la truda noastră, ne-am hotărât 
s-o pornim pe mare, cârmind în direcţie contrară faţă de 
cea în care văzusem că pornise vasul de război; şi am 
constatat că era calea scopului urmărit, căci nu ne-am mai 
întâlnit cu englezii. Aveam pe bord un vechi arbore gabier 


artimon, din care ne-am improvizat pentru moment un 
catarg în locul gabierului mic; aşa că ne-am îndreptat spre 
insula Trinidad, unde - deşi erau spanioli pe țărm - am 
debarcat totuşi câţiva oameni cu barca şi au tăiat un brad 
foarte frumos ca să ne cioplească un nou arbore gabier, pe 
care l-am şi montat, echipai cu tot ce trebuia; şi am mai 
făcut rost acolo şi de ceva vite, cu care să ne completăm 
proviziile: şi, ţinând un sfat de război, ne-am hotărât să 
părăsim pentru moment acele mări şi să o apucăm spre 
coasta Braziliei. 

Cel dintâi lucru pe care am încercat să-l facem acolo, a 
fost doar să luăm apă de băut; am aflat însă că în Golful 
Tuturor Sfinţilor se găsea flota portugheză cu destinaţia 
Lisabona, gata să desfăşoare pânzele, aşteptând numai un 
vânt prielnic. Asta ne-a făcut să stăm deoparte, dorind să-i 
vedem cum pornesc pe mare şi după cum vor fi cu sau fără 
escortă, să-i atacăm ori să ne ferim din drumul lor. 

Spre scară s-a pornit o rafală puternică dinspre sud-vest 
către vest, care fund prielnică flotei Portugaliei, iar vremea 
arătându-se foarte plăcută, am auzit cum s-a dat semnalul 
să se ridice ancorele, iar noi, apropiindu-ne, la adăpostul 
insulei. Şi, am tras cu parâmele vela mare şi vel n-foc, am 
coborât valea gabier pe butuc şi le-am strâns, ca să ne 
putem cât mai bine ascunde, aşteptându-i pe ei să iasă, iar 
a doua zi de dimineaţă am şi văzut întreaga flota apărând 
în larg, dar nu aşa cum ne-ar fi convenit nouă, căci era 
alcătuită din douăzeci şi şase de corăbii, cele mai multe de 
mare forţă şi de mare tonaj, atât vase comerciale, cât şi 
vase de război; aşa că, văzând că nu-i rost să ne 
amestecam, am rămas liniştiţi acolo unde ne-aflam, până 
ce flota portugheză nu s-a mai văzut; apoi am pornit-o şi 
noi în larg, sperând să întâlnim în drum o altă pradă. 

N-a trecut mult până ce am văzut o pânză şi imediat ne- 
am luat după ea; s-a dovedit a fi însă o navă cu viteza mare 
şi, îndreptându-se spre larg, am văzut clar că se încredea în 
pânzele ei. Totuşi, cum şi noi eram o corabie bine propor- 
ţionala, am fi ajuns-o din urmă, deşi cam încet, dacă am fi 
avut o zi înaintea noastră; dar iată că se întuneca rapid şi, 


de aceea, ştiam că o vom pierde din vedere. 

Bine-dispusul nostru quaker, văzând că tot ne ţinem dârz 
de ea chiar şi pe întuneric, fără să putem vedea încotro se 
duce, a venit la mine şi mi-a spus grav: 

— Prietene Singleton, îţi dai oare seama ce faci? i-am 
răspuns: 

— Bineînţeles, fugărim corabia aceea, nu? 

— Şi de unde ştii asta? m-a întrebat şi mai grav. 

— Da, asta-i drept, am zis eu nu putem fi siguri. 

— Ba da, prietene, mi-a răspuns, eu cred că putem fi 
siguri că fugim de ea, însă nu după ca. Şi mă tem, adăugă 
el, că te-ai făcut quaker şi te-ai hotărât să nu mai faci uz de 
forţă, sau că, fiind un laş, fugi de duşmanul tău. 

— Ce vrei să spui? am sărit eu (şi cred că l-am înjurat). 
De ce rânjeşti iarăşi? Totdeauna nu ne serveşti decât lucruri 
neplăcute. 

— Ba, vorbi el, e cât se poate de clar că acea corabie a 
pornit-o în larg, îndreptându-se către est, anume ca să-i 
pierdem urma, şi poţi fi sigur că n-are nicio treabă în 
direcţia aceea, căci ce-ar avea oare de făcut pe coasta 
Africii la o astfel de latitudine, tot atât de departe spre sud 
cât Congo sau Angola? De îndată însă ce se va întuneca şi o 
vom pierde din vedere, ea-şi va schimba direcţia şi o să se 
îndrepte spre vest, luând-o din nou către coasta Braziliei şi 
către golful spre care ştii bine că o apucase mai înainte; şi 
atunci, spune-mi, oare nu fugim noi de ca? Sunt plin de 
speranţe, prietene, conchise chirurgul batjocoritor şi sec, că 
ai să te faci quaker, căci bun de luptă nu prea te văd. 

— Foarte bine, William, i-am replicat eu, atunci am să fiu 
un pirat îndrăcit. 

Totuşi, William avea dreptate şi eu am înţeles 
numaidecât ce vrea să spună; iar căpitanul Wilmot, care 
zăcea foarte bolnav în cabina lui, auzind ce vorbeam, l-a 
înţeles la fel de bine ca şi mine şi mi-a strigat că William 
avea dreptate şi că lucrul cel mai bun pe care-l aveam de 
făcut era să ne schimbăm direcţia şi s-o pornim spre golf, 
unde aveam zece şanse la una s-o prindem a doua zi în 
zori. 


Ne-am întors, prin urmare, corabia din drum, am tras la 
bord frânghiile de babord, am întins zburătorii şi am gonit 
spre golful Tuturor Sfinţilor, unde am ajuns să ancorăm 
dimineaţa în zori, chiar în afara razei de acţiune a tunurilor 
din fort. Am înfăşurat pe catarg velele cu fir de cablu, ca să 
putem trage şcotele la loc, fără a mai urca sus ca să le mai 
desfacem şi, coborând verga mare şi verga trincii, arătam 
ca şi când ne-am fi aflat acolo de o bună bucată de vreme. 

După două ore, am zărit vânatul nostru venind spre golf 
cu toate pânzele întinse şi înaintând cu nevinovăție, 
sosindu-ne drept în gură, căci noi am stat locului liniştiţi 
până ce am văzut prada ajungându-ne aproape în bătaia 
tunurilor; atunci, întinzând mecanismele arborelui trinchet 
înainte şi înapoi, ne-am ridicat mai întâi vergele, apoi am 
tras la loc şcotele velei gabier; firele de cablu care le 
ţinuseră înfăşurate cedând de la sine, velele au fost întinse 
în câteva minute; şi, în acelaşi timp alunecând şi cablul, i- 
am ieşit oaspetelui în cale, înainte de a putea face manevra 
de întoarcere. Au fost atât de surprinşi, încât nu au putut 
rezista decât puţin sau mai de loc, şi au cedat după prima 
salvă laterală. 

Eram în curs de a ne întreba ce să facem cu pânza 
aceea, când a venit la mine William: 

— Ascultă la mine, prietene, îmi zice, ai făcut de data 
asta o treabă frumuşică, nu-i aşa? Să iei cu împrumut 
corabia vecinului tău, chiar aici, în uşa lui şi să nu-i ceri cât 
de cât voie. Acum însă, tu ce crezi, oare n-or fi existând 
ceva vase de război prin port? Destul că ai dat alarma: îi vei 
avea în spate înainte de a se înnopta, de asta poţi fi sigur, 
ca să te întrebe de ce ai procedat astfel. 

— Adevărat, William, i-am răspuns, după câte ştiu, ceea 
ce presupui tu ar putea fi adevărat. Ce trebuie să facem, 
deci? 

Şi William îmi spune: 

— Nu ai decât două lucruri de făcut, fie să intri în port şi 
să capturezi tot restul, fie să o ştergi înainte de a veni ei să 
te prindă; căci îi văd că s-au apucat să înalțe un arbore ga- 
bier pe corabia aia masivă de acolo, ca s-o pornească 


imediat pe mare, aşa că nu va dura mult până să vină să 
stea de vorbă cu tine; şi ce-o să le spui când te-or întreba 
de ce le iei cu împrumut corabia lor fără a le cere voie? 

Ceea ce spunea William era drept: puteam vedea cu 
ocheanele cât de grăbiţi erau cu toţii, cum echipau şi 
puneau la punct câteva goelete aflate la îndemână şi o 
corabie mare de război, încât era clar că vor ajunge repede 
la noi; ştiam însă ce aveam de făcut. Am văzut că de fapt 
corabia capturată nu era încărcată cu nimic de valoare 
pentru noi, în afară de nişte cacao, ceva zahăr şi douăzeci 
de butoiaşe de făină; restul încărcăturii erau nişte piei 
netăbăcite; aşa că am luat tot ce am găsit de cuviinţă că 
ne-ar folosi, printre altele toată muniţia, ghiulelele şi armele 
mici, şi am dat drumul corăbiei să se ducă, luându-i şi 
cablul şi cele trei ancore pe care le avea, şi care nouă ne 
trebuiau şi, în afară de asta, lăsând-o fără vele. Pe scurt, i- 
am lăsat numai ceea ce era necesar ca să ajungă până în 
port şi asta a fost tot. 


CAPITOLUL XI 


Povestire despre purtarea cavalerească a 
lui William într-o ciocnire cu un vas de 
război portughez - Capturăm corabia - 
Întâlnim un vas plin de negri, care 
omorâseră ofițerii şi echipajul - Povestirea 
negrilor despre acea întâmplare - 


După această ispravă, am apucat calea sudului, 
îndreptându-ne spre coasta Braziliei, până ce am ajuns la 
gura fluviului Janeiro: dar, deoarece timp de două zile 
vântul a suflat puternic dinspre sud-est şi sud-sud-est, am 
fost obligaţi să ancoram la adăpostul unei mici insule şi să 
aşteptăm alt vânt, mai prielnic. Între timp, se pare că 
portughezii trimiseseră veste, pe uscat, guvernatorului de 
acolo, că prin apropierea coastei exista un vas-pirat; aşa 
că, atunci când ajunserăm în raza portului, am văzut două 
vase de război plutind chiar în afara radei, dintre care unul 
îşi întindea pânzele cu toată viteza posibilă şi dăduse 
drumul cablului în scopul de a sta de vorbă cu noi: celălalt 
nu înaintase la fel de mult, dar se pregătea s-o facă; în mai 
puţin de o oră, amândouă se luaseră după noi, cu toate 
pânzele sus. 

Dacă n-ar fi coborât noaptea, chiar că s-ar fi adeverit vor- 
bele lui William; şi cu siguranţă că ne-ar fi întrebat cam de 
ce treburi ne ţineam pe acolo? Căci am văzut corabia din 
faţa ajungându-ne din urmă, mai ales într-o parte; asta, 
deoarece noi ne îndepărtam de ei navigând împotriva 
vântului: dar după ce s-a întunecat, pierzându-i din vedere, 
neam hotărât să ne schimbăm direcţia şi să ne îndreptăm 
direct spre larg, neîndoindu-ne că urmăritorii se vor pierde 
în noapte. 

Ghicise sau nu comandantul portughez că aşa vom 


proceda, asta n-o ştiu; însă a doua zi dimineaţa, când se 
crăpa de ziuă, în loc să ne fi pierdut în zare, am văzut că ei 
ne urmăreau, la aproximativ o leghe spre est; spre marele 
nostru noroc însă, am putut vedea numai un vas din cele 
două; aceasta totuşi era o corabie mare, care purta pe ea 
patruzeci şi şase de tunuri şi avea o viteza extraordinară. 
Lucru de nepus la îndoială, căci ne-a depăşit, în ciuda 
faptului că şi corabia noastră era destul de rapidă, aşa cum 
v-am spus parcă. 

Când am văzut cum stăteau lucrurile, ne-am dat seama 
numaidecât că nu mai era nimic de făcut şi că trebuia să ne 
angajăm în luptă; şi cum ştiam că ticăloşii de portughezi, o 
naţiune faţă de care aversiunea mea era înnăscută, nu ne 
vor cruța cu nimic, i-am adus la cunoştinţă căpitanului 
Wilmot care era situaţia. Căpitanul, bolnav cum era, a sărit 
din pat în cabină şi a cerut să fie dus sus pe punte (căci se 
simţea slăbit), ca să vadă cum stăteau lucrurile. 

— Bine, zise el, atunci o să dăm piept cu ei. 

Toţi oamenii noştri iţiseră plini de curaj chiar şi mai 
înainte; acum însă, văzându-l atât de vioi pe căpitan, care 
suferea de zece unsprezece zile de pe urma unei insolaţii, 
curajul lor crescu do două ori mai mare şi se şi apucară 
care mai de care de treabă, să facă ordine pe vas şi să fie 
din clipa în clipă gata. lată însă că William, quakerul, se 
apropie de mine cu un fel de zâmbet: 

— Prietene dragă, zice el, de ce oare ne urmăreşte cora- 
bia aia? 

— De ce? fac eu, fireşte ca să se bată cu noi, de asta poţi 
fi sigur. 

— Bine, zice el, şi-o să ne ajungă din urmă, tu ce crezi? 

— Păi, vezi bine că o să ne ajungă. 

— Atunci, prietene dragă, continuă pe un ton uscat 
zăltatul de chirurg, de ce mai fugi tu de ea, dacă vezi clar 
că te va întrece? Va fi oare mai bine pentru noi să ne prindă 
în larg, decât aici? 

— Cam tot una, în privinţa asta, recunosc cu; dar ce-ai 
vrea tu să facem? 

— Ce să facem?! se miră el; hai să nu-l necăjim pe bietul 


om mai mult decât e nevoie; hai să rămânem pe loc să-l 
aşteptăm şi să auzim ce are să ne spună. 

— Ne va vorbi cu pulbere şi gloanţe. 

— Foarte bine atunci, spune quakerul, dacă asta e limba 
ţării lui, trebuie să-i vorbim şi noi în aceeaşi limbă, nu? 
Altfel cum să ne înţeleagă? 

— Minunat, William, zic eu, te înţelegem. 

lar căpitanul, aşa bolnav cum era, strigă şi el către mine: 

— Şi de data asta William are dreptate; mă avertizează, 
că tot una e dacă dăm lupta aici sau o leghe mai departe. 

Aşa că a dat o comandă: 

— Ridicaţi vela mare, vom slăbi pânzele pentru ei! 

Prin urmare, am strâns pânzele şi, cum ne aştepta 
vrăjmaşul la bordul dinspre partea adăpostită de vânt, noi 
aflându-ne atunci cu vântul la tribord, am adus optsprezece 
tunuri la babord, hotărându-ne să-i primim cu o salvă 
laterală care să-i încălzească; a durat cam o jumătate de 
oră până ce urmăritorii să ne ajungă, iar între timp noi am 
întors nava cu prova în direcţia vântului, obligându-i astfel 
să se apropie de noi din partea ferită de vânt, aşa cum ne 
era în gând; când i-am văzut în partea laterală spre pupă, 
ne-am lăsat în jos şi am primit focul a cinci sau şase dintre 
tunurile lor; în acest timp puteţi fi siguri că toţi oamenii 
noştri se aflau la posturi, aşa că am legat tare cârma cu 
parâme în direcţia vântului, adică am lăsat libere braţele 
velei gabier, am slăbit pânza şi am tras-o spre spate, astfel 
corabia noastră aşezându-se de-a curmezişul vasului 
inamic; atunci am dat drumul, brusc, salvei noastre dintr-o 
parte, zguduindu-i de la provă la pupă şi omorându-le o 
mulţime de oameni. 

După cum puteam vedea, portughezii erau în cea mai 
mare zăpăceală; şi, nedându-şi seama de planul nostru, 
cum corabia lor era în plin mers, au nimerit cu bompresul în 
partea din faţă a hobanelor noastre principale, aşa că nu ne 
mai puteau ocoli şi iată-ne astfel blocaţi unul în altul; 
duşmanul nu putea acţiona cu mai mult de două sau trei 
tunuri, în afara armelor mici, pe când noi ne descărcăm 
întreaga salvă laterală, cu furie, asupra lui. 


În toiul acestei lupte înfierbântate, cum eram foarte ocu- 
pat pe dunetă, căpitanul care nu se depărta de loc de noi 
îmi strigă: 

— Ce dracu' tot face acolo prietenul nostru William, are 
vreo treabă pe punte? 

Am păşit pe punte şi, ce să vezi!? lată-l pe prietenul 
William, cu doi sau trei băieţi solizi, legând strâns 
bompresul corăbiei de catargul mare, de frică să n-o ia la 
fugă; iar din când în când scotea din buzunar o sticlă, şi le 
dădea oamenilor câte o duşcă, să-i încurajeze. Gloanţele îi 
zbârnâiau pe la urechi, dese cât e de presupus într-o astfel 
de acțiune, în care portughezii, trebuie să le-o 
recunoaştem, luptau foarte vioi, siguri la început de vânatul 
lor şi încrezători în superioritatea lor; iar William stătea 
neclintit acolo, înfruntând primejdia, tor, atât de stăpân pe 
sine şi într-o linişte tot atât de desăvârşită, de parcă s-ar fi 
aliat în faţa unui castron cu punct, numai că foarte 
preocupat să se asigure că o corabie cu patruzeci şi şase de 
tunuri nu va fugi de o corabie cu douăzeci şi opt. 

Lupta era prea încinsă ca să mai dureze mult; oamenii 
noştri s-au purtat vitejeşte; canonierul, un om brav, striga 
în gura mare, năpădindu-i într-un asemenea ritm cu 
salvele, încât portughezii au început a slăbi focul; le 
scosesem din luptă mai multe tunuri, trăgând în puntea- 
provă şi zguduindu-i straşnic, după cum am spus, de la 
prova la pupă; şi iată că tar vine la mine William: 

— Prietene drag, mi se adresează el foarte calm, ce ai tu 
de gând? De ce nu-i faci o vizita vecinului tău pe corabie, că 
doar uşa ţi-e deschisă? 

L-am înţeles fără întârziere, căci tunurile noastre le 
găuriseră carcasa în aşa bal, încât făcusem din două 
hublouri de-ale lor unul singur, iar peretele despărțitor al 
cabinei din faţă le era rupt în bucăţi, aşa că nu se puteau 
retrage în locuri ferite; imediat am dat atunci comanda să-i 
abordăm. Al doilea locotenent al nostru, cu vreo treizeci de 
oameni, au pătruns într-o clipă, trecând peste puntea- 
provă, pe corabia, inamică, urmaţi de alţi câţiva. Impreună 
cu şeful de echipaj, căsăpind în bucăţi vreo douăzeci şi cinci 


de oameni întâlniți pe covertă, iar apoi - aruncând câteva 
grenade în cabina din faţă - au intrat şi acolo. Văzând una 
ca asta, portughezii s-au predat pe loc, iar noi am pus 
stăpânire pe corabia lor, contrar aşteptărilor, căci altminteri 
ara fi căzut la învoiala cu ei, dacă am fi pornii-o spre larg; 
dar aşa, aşezându-ne de la început de-a curmezişul provei 
lor, iar mai apoi trăgând cu furie într-înşii, fără a le lăsa 
timp să se depărteze de noi şi să-şi manevreze corabia, prin 
toate aceste mijloace, deşi ei dispuneau de patruzeci şi 
şase de tunuri, n-au fost în stare să le îndrepte înainte, aşa 
cum v-am spus şi mai sus, căci noi i-am făcut repede să se 
retragă de la tunurile lor de teugă şi le-am ucis o mulţime 
din oameni între punți, aşa că atunci când am pătruns la ei 
pe vas, de abia se mai găseau câţiva în stare să lupte cu 
noi, corp la corp, pe punte. 

Bucuria neaşteptată de a-i auzi pe portughezi cerând în- 
durare şi de a le vedea steagul doborât a fost atât de mare 
pentru căpitanul nostru, care - după cum am spus - era 
foarte slăbit de o mare febră, încât a reînviat. Natura a 
învins boala şi fierbinţeala a dat înapoi în noaptea aceea; 
aţa că în două sau trei zile s-a făcut cu mult mai bine, 
puterile au începui să-i revină, şi era în stare să dea ordine 
în orice împrejurare importantă, iar peste alte vreo zece zile 
era bine de tot şi se ocupa el însuşi de treburile vasului. 

Intre timp, eu am pus stăpânire pe vasul de război por- 
tughez, iar căpitanul Wilmot m-a făcut, sau mai bine zis na- 
am făcu eu de la mine putere, căpitanul pentru moment al 
acelei corăbii. Vreo treizeci dintre marinarii lor au fost luaţi 
în slujba noastră; dintre aceştia unii erau francezi, alţii gen 
livezi; iar pe ceilalţi i-am lăsat la țărm, a doua zi, pe o mică 
insulă de pe coasta Braziliei, afară de câţiva răniţi, care 
erau într-o stare ce nu îngăduia să fie transportaţi şi pe 
care ne-am văzut obligaţi să-i ducem pe bordul nostru; dar 
după aceea am avut ocazia să scăpăm de ei la Cap, unde, 
după cum ne-au cerut chiar ei, i-am debarcat. 

De îndată ce corabia a fost capturată şi prizonierii 
rânduiţi, căpitanul Wilmot a fost de părere să pornim înapoi 
spre râul Janeiro, neîndoindu-se că o să ne întâlnim cu 


celălalt vas de război, care - deoarece nu fusese în stare să 
ne găsească şi se pierduse şi de tovarâăşii săi - cu siguranţă 
că se întorsese şi ar putea fi surprins de corabia pe care o 
capturaserăm noi, fiindcă purtam culorile portugheze; şi oa- 
menii noştri erau şi ei cu toţii de aceeaşi părere. 

Dar William, prietenul nostru, ne-a dat un sfat mai bun, 
căci venind la mine, mi-a spus: 

— După câte am înţeles, dragă prietene, căpitanul e de 
părere să navigam înapoi către Rio Janeiro, în speranţa de a 
se întâlni cu cealaltă corabie care te-a fugărit ieri. E ade- 
vărat că tu asta intenţionezi? 

— Ei bine, da William i-am răspuns, şi mă rog ţie, de ce 
nu? 

— Ba da, păru el să încuviinţeze, poţi face şi aşa dacă 
vrei. 

— Bine, asta ştiu şi cu, William; dar căpitanul e un om 
care se conduce după rațiune; ce ai tu de spus privitor la 
asta? 

— Ei, face William cu gravitate, cu te întreb numai care e 
treaba ta şi a tuturor oamenilor pe care-i ai cu tine? Nu 
vreţi oare să faceţi rost de bani? 

— Ba da, William, cum să nu, pe calea cinstei noastre. 

— Şi cam ce-ai dori tu mai bine, continuă el, să ai bani 
fără lupta sau luptă fără bani? Vreau să te întreb, ce-ai dori 
tu, la alegerea ta, să ai, presupunând că te-ar lăsa cineva 
să alegi singur? 

— O, William, prima dintre cele două alternative, te 
asigur. 

— Ei bine, atunci, urmează William, cu ce mare câştig te- 
ai ales tu din prada luată acum, deşi te-a costat vieţile a 
treisprezece oameni, dacă nu punem la socoteală cei câţiva 
răniţi? E drept că ai răpit corabia şi că ai făcut câţiva prizo- 
nieri; dar puteai găsi de două ori mai multă prada într-un 
tas comercial, cu nici a patra parte din efortul pe care l-a 
cerut lupta asta; şi cum poţi tu şti ce forţa sau ce număr de 
oameni se pot găsi pe cealaltă corabie şi ce pierderi ai 
putea sa ai ori de ce câştig ar fi pentru tine s-o capturezi? 
Părerea mea, zău aşa, este că ar fi mult mai bine s-o laşi în 


plata Domnului. 

— Ei bine, William, cred că ai dreptate, am recunoscut 
eu, şi am să mă duc să-i spun căpitanului părerea ta şi să-ţi 
aduc răspuns ce hotărâre a luat. 

M-am dus, prin urmare, la căpitan şi i-am înşirat argu- 
mentele lui William; iar căpitanul a fost de aceeaşi părere 
cu el, că treaba noastră era într-adevăr să şi luptăm, când 
nu puteam evita lupta, dar că lucrul care ne interesa în pri- 
mul rând erau banii, dar obţinuţi prin cât mai puţine lovituri 
cu putinţă. Aşa că am renunţat la aventură, plutind iarăşi 
de-a lungul coastei, spre râul Rio de la Plata, aşteptând 
vreo captură pe acolo; pusesem îndeosebi ochii pe unele 
din corăbiile spaniole venite dinspre Buenos Aires, care de 
obicei sunt toarte bogate în argint, încât o singură prada de 
acest fel ne-ar fi echilibrat afacerile. Am pândit acolo cu 
pânzele strânse, la latitudinea de aproape 22 de grade sud, 
vreme de aproape o lună şi nu ni s-a ivit nimic. Atunci am 
început a ne sfătui ce să mai facem, căci nu luasem încă 
nicio hotărâre, de fapt, scopul meu era un mereu să ne 
îndreptăm spre Capul de Bona Speranza şi astfel, spre 
Indiile de Est. Auzisem câteva poveşti faimoase în legătura 
cu căpitanul Avery şi cu minunatele lui succese din Indii, 
care - duse din gură în gură erau îngroşate şi umflate de 
zeci de mii de ori; ajunsese la urechile noastre că pusese 
mâna pe o straşnică pradă în Golful Bengal, de unde luase 
prizonieră şi o doamna, despre care se zicea că ar fi fiica 
Marelui Mogul şi că avea o mare cantitate de bijuterii 
asupră-i; iar nouă ni s-a povestit că înşfăcase o corabie a 
Mogulului, aşa îndrugau neghiobii de marinari, încărcată cu 
diamante. 

Tare aş fi vrut să am şi sfatul prietenului William, încotro 
ar trebui s-o luam; dar el evita întotdeauna să se amestece, 
mulţumindu-se cu câte o glumă de-a lui. Pe scurt, n-avea 
de ghid să ne îndrepte în nicio direcţie. Dacă-şi făcea din 
asta un caz de conştiinţă sau numai n-avea chef să rişte, 
pentru ca totul să nu se întoarcă împotriva lui după aceea, 
asta nu ştiu; aşa că, în cele din urmă, am luat şi fără elo 
hotărâre. 


Totuşi, a durat destul de mult până să ne hotărâm, şi am 
hoinărit multă vreme pe lângă Rio de La Plata. In cele din 
urmă, am reperat o pânză în bătaia vântului şi era o pânză 
cum nu cred că mai fusese de multă vreme văzută vreo 
alta în acea parte a lumii. Nu aveam nevoie s-o urmărim, 
căci se îndrepta direct spre noi, atât cât puteau să facă 
acest lucru cei care o conduceau şi, de fapt, şi asta era mai 
mult un accident, datorit vremii decât lor; căci dacă vântul 
s-ar fi schimbat în orice direcţie, ei ar fi trebuit să se lase 
duşi de vânt. Las la bunăvoia oricărui marinar sau a oricărui 
om ce pricepe câte ceva despre o corabie, să judece singur 
cum arăta acea navă când am zărit-o noi întâi şi ce ne 
puteam închipui despre ea. Arborele gabier era frânt la vreo 
şase picioare deasupra butucului şi căzuse înainte, aşa 
încât arboretul zburătorului atârna între hobanele din faţă, 
lângă strai; în acelaşi timp, verga cu contra-gabierul velei 
artimon, desfăcându-se, prin cine ştie ce accident, din 
inelul de fixare pe catarg, braţele velei artimon antrenaseră 
în cădere vela, cu vergă cu tot, care se întinsese peste o 
parte din dunetă, ca un cort, iar trinca era ridicată până la 
două treimi din catarg; părţile de jos ale pânzei erau 
desprinse; verga arborelui trinchet era lăsată peste teugă, 
pânză slăbită, iar o parte din ea atârna peste bord. Şi în 
felul acesta, corabia venea spre noi, cu vântul din spate. 
Într-un cuvânt, aspectul său întreg era cel mai uluitor lucru 
văzut vreodată de vreun om priceput într-ale mării. Ca să 
nu mai spun că n-avea nici barcă, nici vreun steag ridicat. 

Când am ajuns mai aproape de dânsa, am tras o lovitură 
de tun ca să-şi vină în fire. Bubuiturii noastre nu i s-a dat 
nicio atenţie, nici pe noi nu ne-au băgat în seamă, iar 
corabia a continuat să vină spre noi, ca mai înainte. Am tras 
din nou, dar vedeam că le e tot una. Cu timpul am ajuns la 
distanţă de o bătaie de pistol unii de alţii, dar nu ne-a 
răspuns nimeni, nici n-a apărut nimeni pe punte; aşa că am 
început să ne gândim că era o corabie care fusese aruncată 
undeva pe țărm, din cine ştie ce nenorocire, iar după ce 
oamenii o părăsiseră, fluxul o adusese iarăşi pe linia de 
plutire şi o împingea pe mare. Venind mai aproape de 


corabie, am trecut pe lângă marginea ei atât de lipiţi, încât 
am putut auzi zgomote înăuntru şi am putut vedea 
mişcându-se printre punţile ei mai mulţi oameni. 

Atunci am echipat ca lumea două bărci cu oameni foarte 
bine înarmaţi şi le-am dat ordin să o abordeze în aceeaşi 
clipă, cât vor putea de aproape, şi să intre unii prin faţă, pe 
o parte, iar ceilalţi pe la mijlocul navei, din cealaltă parte. ŞI 
de cum au ajuns în coasta vasului, au şi apărut pe punte o 
neînchipuita mulţime de marinari negri, care - aşa cum 
arătau - i-au îngrozit într-atâta pe oamenii noştri, încât 
barca trimisă ca să se apropie de ei şi să-şi debarce 
oamenii pe corabie s-a îndepărtat din nou şi ai noştri n-au 
îndrăznit s-o abordeze; iar cei din barca a doua, care 
trebuiau să năvălească pe vas, văzând cum prima barcă se 
întoarce plină de oameni, au crezut că fusese alungată. Au 
sărit aşadar cu toţii înapoi în barca lor şi au şters-o, neştiind 
ce se întâmpla. Atunci ne-am pregătit să descărcăm o salvă 
laterală asupra corăbiei; tot prietenul nostru William ne-a 
îndreptat însă şi de data aceea; deoarece se pare căela 
ghicit ceva mai repede decât noi cum stăteau lucrurile şi, 
venind la mine (căci vasul condus de mine era cel care 
întâlnise ciudata corabie), mi s-a adresat astfel: 

— Prietene, sunt de părere că procedezi greşit în aceasta 
chestiune, iar purtarea oamenilor tăi a fost şi ea greşită; am 
să-ţi spun cum poţi avea această corabie, fără a face uz de 
acele unelte care se cheamă tunuri. 

— Şi care ar fi calea aceea, William? întrebai eu. 

— Ei bine, poţi s-o iei cu cârma ta: vezi bine că ei nu ţin 
nicio direcţie şi apoi uită-te în ce hal sunt; abordeaz-o cu 
corabia ta din partea apărată de vânt şi intră în ea direct de 
pe vasul tău; sunt convins că o vei lua fără luptă; căci e 
lovită de o nenorocire despre care noi nu ştim nimic. 

Într-un cuvânt, fiind mare liniştită şi vânt puţin, i-am 
urmat sfatul şi am abordat. Imediat oamenii meu au 
pătruns pe punte, găsind o corabie mare, cu mai mult de 
şase sute de negri, bărbaţi şi femei, băieţi şi fete şi niciun 
creştin, niciun om alb la bord. 

Am fost zguduit de groază în faţa acelei privelişti; şi ara 


tras imediat concluzia, aşa cum era şi cazul în parte, că dia- 
volii aceia negri se dezlănţuiseră, omorâseră toţi oamenii 
albi şi-i aruncaseră în mare; de îndată ce le-am împărtăşit 
oamenilor gândul meu, ideea că aş putea avea dreptate i-a 
înfuriat atât de tare, încât de-abia i-am putut opri să nu-i 
taie pe toţi în bucăţi. Dar William, după multă stăruinţă i-a 
convins, explicându-le că negrii nu făcuseră nimic altceva 
decât ceea ce ar fi făcut şi ei, dacă ar fi putut, în caz că s-ar 
fi găsit în situaţia negrilor; şi că negrilor li se făcuse cu 
adevărat cea mai mare nedreptate, aceea de a fi vânduți 
drept sclavi, fără a li se cere consimţământul; şi că legea 
naturii le dictase să se poarte cum s-au purtat; că, în 
definitiv, nu ar trebui să-i ucidă şi, dacă ar face-o, ar fi din 
partea lor o crimă premeditată. 

Aşa i-a convins pe marinari şi le-a mai răcorit prima 
înfierbântare; aşa că doar i-au snopit în bătaie pe vreo 
douăzeci-treizeci dintre ei, pe când ceilalţi o tuleau cu toţii 
jos, între punți, la locurile lor de la început, crezând - după 
cum ne-am închipuit noi - că li se întorseseră înapoi primii 
stăpâni. 

După aceea, am avut de întâmpinat o piedică 
nemaipomenită; căci nu l-am putut face să înţeleagă nicio 
boabă din ceea ce spuneam şi nici noi nu puteam înţelege 
vreo vorbă de-a lor. Ne-am străduit să-i întrebăm, prin 
semne, de unde veneau; dar n-au putut să ne explice nimic. 
Am arătat cu degetul spre cabina mare, spre cabina din 
spatele dunetei, spre bucătărie, apoi spre chipurile noastre, 
ca să întrebăm dacă nu aveau niciun fel de oameni albi pe 
bord şi unde zburaseră albii. Dar ei nu au înţeles ce voiam 
să spunem. Pe de altă parte, au arătat cu degetul spre 
barca noastră şi spre corabia lor, punându-ne întrebări 
atâta cât puteau, şi ne-au spus o mic de lucruri, 
exprimându-se cu multă seriozitate, dar n-am putut pricepe 
nicio iotă din toate astea, nici să ştim ce înseamnă vreunul 
din semnele lor. 

Ştiam prea bine că trebuie să fi fost luaţi pe bordul 
vasului ca sclavi şi că trebuie să fi fost niscai europeni aceia 
care-i luaseră. Puteam vedea cu uşurinţă că era o corabie 


de construcţie olandeză aceea pe care pluteau, dar vasul 
suferise foarte multe modificări, deoarece fusese 
reconstruit, după a noastră presupunere, în Franţa, o 
presupuneam deoarece pe bord găsisem două-trei cărţi 
franţuzeşti şi, în afară de ele, haine, lenjerie, dantelă, nişte 
ghete vechi şi alte lucruri. Printre provizii am dat de câteva 
putini de carne de vită irlandeze, de ceva peşte de Terra 
Nova şi multe alte indicii că se aflaseră şi creştini pe bord, 
dar n-am văzut niciun supravieţuitor. Şi n-am găsit nicio 
urmă de sabie, puşcă, pistol sau armă de orice fel, în afara 
câtorva cuțite de abordare, pe care negrii le ascunseseră 
jos, unde stăteau ei. l-am întrebai ce se întâmplase cu toate 
armele mici, arătându-le pe ale noastre şi arătând locurile 
unde fuseseră agăţate cele care aparținuseră vasului. Unul 
dintre negri m-a înţeles la iuţeală şi mi-a făcut semn să vin 
sus pe punte, unde, luându-mi puşca pe care n-am părăsit- 
o din mână nicio clipă după ce pusesem stăpânire pe 
corabie, adică prefăcându-se că pune mâna pe ea, negrul a 
făcut mişcarea de a o arunca în mare; gest prin care am în- 
teles că azvârliseră în mare toate armele mici, pulberea, 
gloanţele, săbiile şi restul celorlalte lucruri, crezând, 
bănuiesc eu, că unele dintr-însele i-ar putea ucide chiar 
după descotorosirea de oameni. 

Inţelegând toate astea, n-am mai avut nicio îndoială că 
echipajul corăbiei, luat prin surprindere de disperarea 
acestor nenorociţi, avuseseră aceeaşi soartă cu lucrurile şi 
urmaseră acelaşi drum, fiind cu toţii aruncaţi peste bord. 
Ne-am uitat pretutindeni pe corabie, să vedem dacă vom 
găsi urme de sânge şi ni s-a părut că zărim ceva de felul 
ăsta în mai multe locuri; însă căldura soarelui, topind 
smoala şi gudronul de pe punți, făcea imposibil pentru noi 
discernământul exact; doar la cabina de pe dunetă, am 
văzut clar că de fapt cursese mult sânge. Şi am găsit 
deschisă trapa prin care presupuneam că poate căpitanul şi 
cei din preajma sa se retrăseseră în cabina cea mare, ori 
poate cei din cabină se refugiaseră în cabina de pe dunetă. 

Insă ceea ce mi-a confirmat într-o accentuată măsură re- 
alitatea celor întâmplate a fost că, tot cercetând, am dat de 


şapte sau opt negri răniţi foarte grav, dintre care doi-trei cu 
gloanţe într-înşii; unul avea un picior rupt şi zăcea într-o 
stare nenorocită, carnea fiindu-i gangrenată şi, după cum a 
spus prietenul nostru William, dacă ar mai fi trecut încă 
două zile, murea. William era un chirurg deosebit de 
îndemânatic şi ne-a dovedit-o cu prilejul acelui tratament; 
căci, deşi toţi chirurgii pe care-i aveam pe bordul corăbiilor 
noastre (şi nu număram mai puţin de cinci care se dădeau 
drept chirurgi calificaţi, în afară de alţi doi-trei pretendenți 
sau asistenţi), deşi toţi aceştia - spuneam - şi-au dat cu 
părerea că negrului trebuie să i se taie piciorul şi că altfel 
nu i se poate salva viaţa; că de fapt gangrena lui ajunsese 
la măduva osului; că erau gangrenate şi tendoanele şi deci 
nu-şi va mai putea niciodată folosi piciorul, chiar de-ar fi să 
se vindece: cu toate acestea William n-a spus nimic altceva 
decât că părerea lui era alta şi că dorea să cerceteze rana, 
iar după aceea le va spune ce e de făcut. Prin urmare s-a 
apucat de lucru, aplecându-se asupra piciorului negrului; şi 
deoarece dorea să fie asistat de careva din chirurgi, a pus 
pe doi dintre cei mai pricepuţi să-l ajute, iar toţi ceilalţi - 
dacă găseau de cuviinţă să se uite. 

William s-a apucat de treabă, aşa cum ştia el, iar unii 
dintre chirurgii ceilalţi s-au apucat să-i găsească greşeli 
încă de la început. Totuşi, William a continuat să cerceteze 
fiecare parte a piciorului unde bănuia că ar fi putut ajunge 
gangrena; pe scurt, a înlăturat multă carne gangrenată, 
fără ca bietul om să simtă vreo durere. Şi a continuat astfel, 
până ce vasele tăiate au început să sângereze, iar negrul a 
zbierat; atunci a scos sfărămăturile de os şi, chemând 
ajutoarele, a aşezat oasele la loc, cum spunem noi, şi i-a 
legat piciorul, întinzându-l ca să se odihnească; bolnavul se 
simţea mult mai uşurat decât înainte. 

La prima scoatere a bandajelor chirurgii ceilalţi au 
început să triumfe; gangrena părea să se întindă, iar de 
către rana spre mijlocul soldului apăruse o dungă roşie de 
sânge şi chirurgii mi-au spus că negrul va pieri în câteva 
ore. M-am dus să mă uit la el şi l-am găsit şi pe William 
destul de surprins; dar când l-am întrebai cât timp credea 


că mai poate trăi nefericitul ăla, William m-a privit cu 
gravitate, spunându-mi: 

— Tot atât cât vei trăi şi tu; nu mi-e nicio teamă de viaţa 
lui, însă aş vrea să-l vindec, dacă voi putea, fără să fac din 
el un olog. Am văzut că în momentul acela nu se ocupa de 
operaţia de la picior, ci amesteca nu ştiu ce, ca să-i dea 
acelei biete făpturi, pe cât bănui eu, ceva ca să dea îndărăt 
gangrena care se întindea şi să scadă sau măcar să prevină 
o ridicare a febrei; ceea ce nu era exclus; după care s-a 
apucat iarăşi de lucru şi a deschis piciorul în alte două 
locuri, deasupra rănii, tăind o mulţime de carne 
gangrenată, pare-se, din pricina bandajului ce presase prea 
mult acea parte; şi, peste toate, sângele fiind predispus la 
gangrena, pericolul se putea întinde. 

Ei bine, prietenul nostru William a învins toate acestea, 
rezolvând gangrena care se întindea, iar dunga roşie a dis- 
părut din nou, carnea a început să se vindece şi sângele să 
circule; în câteva zile, omul a redevenit conştient, pulsul îi 
bătea regulat, nu avea febră şi prindea puteri zi de zi, iar în 
vreo zece săptămâni s-a însănătoşit de-a binelea; l-am ţinut 
printre noi şi am făcut din el un marinar priceput. Dar, ca să 
ne întoarcem la corabie, niciodată nu am putut obţine o 
informaţie sigură în legătură cu ea, până când vreo câţiva 
negri pe care-i ţineam pe bord şi pe care-i învăţasem să 
vorbească  englezeşte ne-au relatat mai târziu cele 
întâmplate, şi mai ales omul acela schilod. 

Încolo, ne-am interesat prin toate semnele pe care le pu- 
team face şi prin toate mişcările imaginate de mintea 
noastră, să aflăm ce se întâmplase cu albii, şi totuşi n-am 
putut scoate nimic de la ei. Locotenentul nostru era de 
părere să-i torturăm pe câţiva dintre ei, ca să-i facem să 
mărturisească; dar William s-a opus cu vehemenţă la aşa 
ceva: când a auzit despre ce e vorba, a venit la mine: 

— Prietene, mi s-a adresat, vin cu o rugăminte la tine, să 
nu cumva să puli la tortură pe vreunul din aceşti nenorociţi. 

— De ce, William, am întrebat eu, zici că nu? Tu nu vezi 
că nu vor să dea nicio explicaţie despre ce s-a întâmplat cu 
albii? 


— Ba, m-a întrerupt William, să nu spui aşa ceva; din 
câte deduc, ţi-au dat o explicaţie completă, cu toate amă- 
nuntele. 

— Cum aşa? Mă rog ţie, cu ce suntem noi mai informaţi 
din toate mormăielile lor? 

— He, exclamă William, asta poate fi şi vina ta, pe câte 
ştiu, doar n-ai să-i pedepseşti pe bieţii oameni din pricină 
că nu pot vorbi englezeşte; ba poate că nici n-au auzit vre- 
odată până acum vreo vorbă englezească. Eu pot foarte 
bine presupune că ti-au făcut o dare de seamă foarte pe 
larg în legătură cu toate cele; căci doar vezi bine cu câtă 
ardoare şi cât de îndelung ti-au vorbit unii dintre ei; iar 
dacă tu nu le poţi înţelege limba, şi nici ei pe a ta, apoi ce 
pot face? În cel mai bun caz, bănuieşti doar că nu ţi-au spus 
întreg adevărul despre întâmplarea asta; iar eu, din contră, 
am bănuiala că au făcut-o; şi binevoieşte a-mi răspunde - 
cum vei dovedi că ai dreptate tu sau că am eu? Afară de 
asta, ce pot ei să-ţi spună, dacă le pui întrebări sub tortură 
şi ei tot nu înţeleg ce-i întrebi, iar tu tot nu ştii dacă ei îţi 
răspund ori nu adevărat? 

N-ar fi niciun compliment cu privire la cumpătarea mea, 
dacă v-aş spune că m-au convins argumentele lui William; 
cu toate acestea, mult ne-a trebuit la toţi ca să-l 
împiedicăm pe locotenentul nostru de a omori pe câţiva 
dintre ei, chipurile ca să-i facă să vorbească. Deşi chiar 
dacă i-ar fi vorbit, el tot nu înţelegea niciun cuvânt; dar nu 
voia în ruptul capului să se lase convins că negrii nu-l 
înțelegeau nici măcar atunci când îi întreba dacă bizara lor 
corabie avusese o barcă la fel cu a noastră, sau n-avusese, 
sau ce se întâmplase cu ea. 

Aşa că nu era nimic de făcut, decât să aşteptăm până ce 
aveam să-i facem să priceapă englezeşte şi să amânăm 
totul până atunci. lată cum fusese povestea: de unde îi 
luaseră pe bordul corăbiei, asta nu am putut înţelege 
niciodată, din pricină că ei nu ştiau numele engleze pe care 
le dăm noi coastelor şi habar n-aveau nici de ce nație erau 
cei cărora le aparţineau corabia, căci nu ştiau deosebi o 
limbă de alta; atâta doar ne-a spus negrul pe care 


descoseam eu, adică negrul acela pe care îl vindecase 
William, că răpitorii lor nu vorbeau aceeaşi limbă ca noi, şi 
nici limba vorbită de portughezii noştri; aşadar, după toate 
probabilitățile, trebuie să fi fost francezi sau olandezi. 

Apoi tot el ne-a povestit că albii se purtau barbar cu ei, 
că îi băteau fără milă; că unul dintre negri avea o soţie şi 
doi copii, dintre care o fată în vârstă de şaisprezece ani ; că 
unul dintre albi şi-a bătut joc de soţia negrului şi apoi de 
fiica lui, ceea ce, după cum a spus el, i-a înnebunit pe toţi 
ceilalţi; şi că soţul femeii era foarte înfuriai, ceea ce l-a 
întărâtat şi mai mult pe omul alb, încât a ameninţat că-l 
omoară: dar în timpul nopţii, negrul s-a dezlegat şi a pus 
mâna pe un băț mare (povestitorul meu înţelegea prin asta 
o pârghie de manevră) şi când acelaşi francez - dacă 
francez o fi fost! - a venit din nou la ei şi a vrut să se dea 
din nou la soţia negrului, acesta, înşfăcând pârghia, l-a lovit 
în cap de i-au zburat creierii dintr-o dată; şi apoi, 
smulgându-i cheia cu care de obicei se descuiaţi cătuşele 
negrilor, a slobozit cam o sulă dintre ei, iar aceştia, suindu- 
se pe punte prin aceeaşi trapă prin care coborâse albul, 
căruia îi luaseră cuțitul după ce îl uciseseră, şi punând 
mâna pe tot ce le ieşea în cale, s-au abătut asupra 
oamenilor de pe punte şi i-au omorât pe toţi şi apoi şi pe 
acei pe care i-au găsit pe puntea-provă; căpitanul şi ceilalţi, 
aflaţi în cabina mare şi în cabina de pe dunetă, s-au apărat 
cu mult curaj şi au tras în ei prin hubloane, rănindu-l pe el şi 
pe încă vreo câţiva, iar pe alţii i-au ucis; dar negrii au intrat 
cu forţa în cabina de pe dunetă, după o luptă îndelungată, 
în care au omorât pe doi dintre albi - dar mărturiseau că 
albii aceia omorâseră unsprezece de-ai lor, înainte de a 
putea intra peste dânşii - iar apoi, cum restul negrilor 
trecuseră în cabina cea mare, au mai rănit încă şaizeci 
dintre ei. 

Ca după aceea, deoarece canonierul corabiei se 
baricadase în camera de arme, unul dintre oamenii săi a 
tras barca mare chiar sub pupă şi, încărcând într-însa toate 
armele şi toate muniţiile pe care le putuseră lua, au coborât 
cu toţii în barcă, după care l-au luat şi pe căpitan şi pe cei 


aflaţi cu căpitanul, scoţându-i din cabina cea mare. 
Imbarcaţi astfel, s-au hotărât să se întoarcă la corabie şi să 
încerce s-o recupereze. Aşa că, au abordat corabia cu 
disperare şi, la începui, au ucis tot ce le stătea în cale, dar 
între timp fuseseră eliberaţi toţi negrii şi făcuseră şi ei rost 
de ceva arme, aşa că - deşi nu se pricepeau la mânuirea 
pulberei şi a gloanţelor, nici la aceea a puştilor - albii nu au 
mai putut pune stăpânire pe ei. Insă au poposit sub provă şi 
au reuşit să scoată pe toţi oamenii ce rămăseseră în 
bucătărie şi care rezistaseră acolo la întreg asediul negrilor, 
doborând cu armele lor mici vreo treizeci-patruzeci de 
atacanţi; dar, în cele din urmă, se văzuseră siliţi să-i lase în 
pace. 

Nu ne-au putut da însă nicio explicaţie cam pe unde s-a 
întâmplat asta - dacă în apropiere de coasta Africii sau mai 
departe, şi nici cam cu câtă vreme înainte de a cădea 
corabia cu ei în mâinile noastre; doar că, în general, era 
mult de atunci, cum spuneau ei, şi, din câte am putut afla 
noi, peripeţia trebuie să se fi întâmplat cam în primele 
două-trei zile după ce porniseră de pe coasta. Ei ne-au 
povestit că omorâseră vreo treizeci de albi, lovindu-i în cap 
cu răngi şi pârghii şi cu tot felul de lucruri pe care putuseră 
pune mâna; iar un negru puternic omorâse trei cu o rangă 
de fier, după ce primise două gloanţe în trup; şi după aceea 
îl împuşcase în cap chiar căpitanul, în uşa cabinei de pe 
dunetă, pe care negrul acela o spărsese cu ranga; asta era 
- presupuneam noi - explicaţia marii cantităţi de sânge 
care o văzusem la uşa cabinei de pe dunetă. 

Acelaşi negru ne-a povestit că ei aruncaseră în mare 
toată pulberea şi gloanţele pe care le-au găsit şi că ar fi 
aruncat şi tunurile cele mari, dacă le-ar fi putut ridica. 
Intrebându-i cum de le ajunseseră pânzele în aşa hal, 
răspunsul a fost: „El nu ştie, nu înţelege, nu ştie ce face 
pânze”, adică nici măcar nu ştiau că pânzele erau cele care 
ajutau corabia să navigheze şi habar n-aveau care le era 
rostul sau ce trebuie făcut cu ele. Când l-am întrebat 
încotro se duceau, mi-a spus că nu ştiau, dar credeau că ar 
trebui să meargă înapoi, în ţara lor, acasă. L-am întrebat 


îndeosebi ce crezuseră despre noi, când ne-am întâlnit cu 
ei; mi-a răspuns că se speriaseră îngrozitor, crezând că noi 
eram aceiaşi albi care plecaseră cu bărcile şi care acum se 
întorceau într-o altă corabie mare, având pe deasupra două 
bărci, iar ei se aşteptau să fie cu toţii ucişi. 

Aceasta a fost relatarea pe care am putut-o obţine de la 
ei, după ce-i învăţarăm să vorbească englezeşte şi să 
înţeleagă numele şi rostul lucrurilor ce ţineau de corabie, şi 
de care aveau ocazia să vorbească; şi am observat vă erau 
naivi şi de aceea nu se deosebeau unii de alţii în relatarea 
lor şi cu toţii erau de acord în toate detaliile şi întotdeauna 
spuneau aceeaşi poveste, ceea ce confirma întru totul 
adevărul celor istorisite. 


CAPITOLUL XII 


William întreprinde o călătorie cu negrii în 
scop neguțătoresc, şi-i vinde pe toți aşa 
cum îi place - La Capul Bunei Speranţe ni 
se alătură o barcă englezească plină de 
oameni - Povestea lor - Diferite capturi 
făcute - 


După ce capturasem această ciudată corabie, cea dintâi 
greutate pentru noi, acum, era ce să facem cu negrii. Portu- 
ghezii din Brazilia i-ar fi cumpărat pe toţi şi ar fi fost chiar 
bucuroşi de achiziţie, dacă nu ne-am fi arătat ca duşmani şi 
dacă ei nu ne-ar fi cunoscut prea bine ca pirați; dar aşa 
cum stăteau deocamdată lucrurile, nu îndrăzneam să ne 
arătăm nicăieri la țărm prin părţile acelea, nici să tratăm cu 
vreunul dintre plantatori, căci ne-am fi ridicat întreaga ţară 
împotrivă; iar dacă se găseau niscai vase de război în 
careva din porturile lor, apoi puteam fi siguri că ne vor 
ataca şi ele precum şi toate forţele pe care le aveau 
portughezii pe uscat sau pe mare. 

Şi nici nu ne puteam aştepta la vreo altă baftă, dacă am 
fi luat-o spre nord, către propriile noastre plantaţii. O dată 
ne-am hotărât să-i ducem pe toţi la Buenos Aires şi să-i vin- 
dem, spaniolilor; dar de fapt erau prea mulţi ca să poată fi 
folosiţi acolo: iar ca să-i cărăm cu noi făcând înconjurul spre 
Mările Sudului, adică singura soluţie ce ne rămânea, în- 
semna să-i ducem atât de departe, încât n-am fi avut cu ce- 
i întreţine de-a lungul unei atât de lungi calatorii. 

În cele din urmă, William, prietenul nostru, pe care ne 
puteam mereu bizui, ne-a ajutat iarăşi să ieşim din încurcă- 
tură, cum o făcuse adesea, când ne împotmoleam într-un 
punct mort. Propunerea lui era ca să se dea drept stăpânul 
corăbiei şi să meargă împreună cu vreo douăzeci de 


oameni în care puteam avea încrederea cea mai 
desăvârşită şi să încerce a trata în particular, pe coasta 
Braziliei, cu  plantatorii locului, nu însă în porturile 
principale, căci aşa ceva nu s-ar fi admis. 

Am fost cu toţii de acord cu propunerea sa şi ne-am 
înţeles ca noi s-o pornim spre Rio de la Plata, unde tot 
aveam de gând să mergem, şi să-l aşteptăm, nu acolo, ci la 
Port San Pedro, cum îi zic spaniolii, care e situat la vărsarea 
fluviului numit de ei Rio Grande şi unde spaniolii aveau un 
mic port şi câţiva oameni, dar unde noi credeam că nu se 
află nimeni. 

Aci ne-am ales cartierul general, patrulând încolo şi în- 
coace, ca să vedem dacă n-am putea întâlni vreo corabie 
mergând spre ori venind dinspre Buenos Aires sau Rio de la 
Plata; dar nu ne-am întâlnit cu nimic vrednic de luat în 
seamă. Totuşi, ne-am îndeletnicit cu lucruri necesare 
plecării noastre pe mare; căci ne-am umplut toate butoaiele 
cu apă şi am prins şi ceva peşte pentru nevoile imediate, 
ea să economisim o cât mai mare parte a rezervelor 
noastre. 

Între timp, William a luat-o spre nord şi s-a îndreptat spre 
uscat, cam pe la Capul St. Toma; şi între punctul acela şi 
Insulele Tuberon, a găsit posibilitatea să facă negoţ cu 
plantatorii, vânzându-şi toţi negrii, atât femeile cât şi 
bărbaţii, ba chiar pe un preţ foarte bun; căci el, care vorbea 
binişor portugheza, le-a îndrugat o poveste destul de 
închegată, anume că duceam lipsă de provizii, că 
fuseserăm purtaţi de vânt foarte în afară de drumul nostru 
şi că de fapt nici nu ştiam prea bine pe unde ne aflăm, aşa 
că trebuia sau să ne îndreptăm spre nord, până-n Jamaica, 
sau să-i vindem chiar acolo pe coastă. Balivernele lui 
alcătuiau o poveste foarte plauzibilă şi au fost crezute cu 
uşurinţă; de fapt, dacă ţinem seama de felul de a naviga al 
negrilor şi de cele întâmplate în călătoria lor, povestea era 
chiar adevărată, de-a fir a păr. 

Aşa că, purtându-se cinstit unii cu alţii, William a fost luat 
drept ceea ce era, vreau să spun un om foarte cumsecade, 
şi, cu ajutorul unui plantator, care a trimis vorbă vecinilor 


săi şi a ştiut să ticluiască lucrurile între el şi ei, a reuşit să 
facă repede târgul; în mai puţin de cinci săptămâni a 
vândut toţi negrii, iar la urmă a vândut şi corabia lor - 
îmbarcându-se - împreună cu cei douăzeci de oameni ai săi 
şi cu doi flăcăi negri, care îi mai rămăseseră, într-o goeletă 
dintre cele trimise de plantatori la corabie ca să îmbarce 
negrii. 

Cu goeleta aceea, căpitanul William, cum l-am botezat 
noi, a venit şi ne-a găsit la Port San Pedro, la latitudinea de 
32 grade şi 30 minute sud. 

Nimic nu putea fi mai surprinzător pentru noi decât să 
vedem de-a lungul coastei o goeletă purtând culorile portu- 
gheze şi îndreptându-se direct spre noi, aşa că eram siguri 
că fuseseră descoperite amândouă corăbiile noastre. Am 
tras o salvă de tun când s-a apropiat, ca s-o obligăm să 
ancoreze, dar goeleta ne-a răspuns imediat cu vrei lovituri 
de tun, în chip de salut, desfăşurându-şi pavilionul englez; 
atunci am ghicit că era vorba de prietenul William, eram 
însă nedumeriţi de faptul că venea într-o goeletă, când noi 
îl trimisesem într-o corabie de aproape 300 de tone; ne-a 
relatat însă în curând toată povestea combinațiilor făcute, 
de care avea destule motive să fie cât se poate de încântat. 
De cum ancorase goeleta, a venit la bord pe corabia mea şi 
acolo ne-a făcut o dare de seanţă despre cum începuse 
neguţătorii, cu ajutorul unui plantator portughez din 
apropierea malului marii; cum s-a dus pe țărm st s-a 
apropiat de cea dimii casă pe care o văzuse, rugându-l pe 
stăpânul casei să-i vândă nişte porci şi pretinzând la 
început că nu trăsese la țărm decât ca să ia apă de băut şi 
să cumpere niscai provizii; iar omul nu numai că i-a vândut 
şapte porci graşi, dar l-a poftit în casă, şi i-a servit lui şi 
celor cinci oameni care-l însoțeau o cină foarte bună: iar 
William l-a invitat pe plantator pe corabie şi, ca recompensă 
pentru curtenitoarea sa primire, i-a dăruit de soţie o 
fetişcană de-a negrilor. 

Faptul l-a îndatorai aşa de mult pe plantator, încât a doua 
zi dimineaţa i-a trimis pe bord, într-o barcă mare de bagaje, 
o vacă şi două oi, împreună cu o ladă cu dulciuri, ceva 


zahăr şi o pungă mare de tutun şi l-a poftit pe căpitanul 
William să vină din nou pe țărm; iar mai apoi au trecut de la 
o amabilitate la alta; şi au început să vorbească despre vin- 
derea câtorva negri, iar William, pretinzând că voia să-i 
facă un serviciu, a consimţit să-i vândă treizeci de negri 
pentru folosinţă personală în plantaţia sa, în schimbul 
cărora a primit bani gheaţă, în aur, socotind la treizeci şi 
cinci de moidori pe cap de negru: plantatorul însă a trebuit 
să-i aducă pe țărm cu mare precauţie, în care scop l-a pus 
pe William să ridice ancora şi să plece în larg, apoi să tragă 
din nou undeva la vreo cincizeci de mile mai spre nord, 
unde - dintr-un golfuleţ - i-a dus pe negri pe țărm, la o altă 
plantație a unui prieten de-al plantatorului, în care se pare 
că putea avea încredere. 

Treabă care l-a împrietenit pe William şi mai mult nu 
numai cu primul plantator, ci şi cu prietenii acestuia, 
doritori şi ei să obţină câţiva negri, aşa că - de la unul la 
altul - au cumpărat atâţia, până când un plantator foarte 
mare a luat o sută de negri, câţi îi mai rămăseseră lui 
William şi, împărţindu-i cu un altul, cel de-al doilea s-a 
tocmit şi pentru corabie, ca să-i ia cu totul, dându-i în 
schimb lui William o goeletă foarte curăţică, de aproape 
şaizeci de tone, mare, bine construită şi echipată cu şase 
tunuri; mai târziu însă, noi am Tăcut-o să poarte 
douăsprezece tunuri. William a primit pe corabia cu negri 
trei sute de moidori de aur, în afara goeletei; din acei bani a 
umplut goeleta, cât a putut mai bine, cu rezerve de 
alimente, în special pâine, ceva carne de porc conservată şi 
vreo şaizeci de porci vii; între altele, William a făcut rost de 
optzeci de butoiaşe cu praf de puşcă din cel bun, ceea ce 
se potrivea de minune scopurilor noastre; şi şi-a luat şi 
toate proviziile de pe corabia franţuzească. 

Istoria aceasta a constitui o plăcută dare de seamă 
pentru noi, mai ales când am văzut ea William primise în 
moneda, de aur, în greutate aur, şi în argint spaniol, şaizeci 
de mii de taleri, în afara goeletei celei noi şi a unei mari 
cantităţi de provizii. 

Eram foarte bucuroşi, îndeosebi de goeletă, şi am început 


să ne consultăm cum şi ce ar trebui să facem, dacă n-ar fi 
mai bine să renunţăm la marea corabie portugheză şi să 
rămânem cu prima noastră corabie şi cu goeleta, având în 
vedere că nu prea dispuneam de oameni pentru tustrele şi 
ea una, cea mai mare, era totuşi cam prea mare pentru 
ceea ce ne trebuia noul; totuşi, o aha încurcătură, care se 
ivise de-abia acum, a venit s-o rezolve şi pe cea dintâi. 
Prima discuţie fusese încotro s-o luăm. Tovarăşul meu, cum 
începusem a-i spune, cel care fusese căpitanul meu înainte 
de a fi capturat vasul de război portughez, era de părere s- 
o luam spre Mările Sudului şi să ne ţinem prin apropierea 
coastei, înspre partea de vest a Americii, unde cu siguranţă 
am putea face rost de ceva pradă ca lumea de la spanioli; 
şi că apoi, dacă era cazul, am putea ajunge prin Mările 
Sudului până la Indiile de Est, făcând astfel înconjurul lumii, 
ca şi alţi navigatori înaintea noastră. 

Dar mie îmi da mintea ghies spre altceva: fusesem în 
Indiile de Est şi de atunci îmi stăruia în minte gândul că 
dacă n luam într-acolo, cu siguranţa c-o să ne meargă bine, 
că am putea avea şi un refugiu sigur şi am putea găsi şi 
vite bune, ca să ne alimentăm corabia, la vechii mei 
prieteni,  băştinaşii din  Zanguebar, de pe coasta 
Mozambicului sau de pe Insula Sfântului Laurenţiu; după 
cum vă spun, mie la asta mi-erau glodurile; şi atâta i-am tot 
tocat pe toţi la cap cu avantajele pe care negreşit le-ar 
avea graţie puterii lor, prin prăzile pe care ar fi să pună 
mâna în Golful Mecca sau în Marea Roşie sau pe coasta 
Malabarului, sau în Golful Bengal, încât i-am zăpăcit. 

Au fost argumentele cu care i-am convins şi ne-am 
hotărât cu toţii să cârmim spre sud-est, către Capul Bunei 
Speranţe; iar ca urmare a acestei hotărâri, am ajuns la 
concluzia să păstrăm goeleta şi să navigam cu toate trei 
navele, neavând nicio îndoială, după cum i-am asigurat eu, 
că acolo vom găsi destui oameni ca să completăm echipajul 
şi că, de nu vom găsi, putem renunţa oricând la oricare din 
vasele noastre. 

Nu puteam face altceva decât să-l numim căpitan al 
goeletei pe prietenul nostru William, căci doar el însuşi ne-o 


adusese chibzuind atât de bine. El ne-a spus totuşi, cu 
multe menajamente, ca nu voia s-o comande ca fregată, în 
schimb, dacă am vrea să i-o dăm ca parte cuvenită lui din 
corabia din Guineea, în a cărei posesie intrasem în chip 
foarte cinstit, el ne va însoți, ocupându-se cu 
aprovizionarea, dacă îl vom ţine sub comanda noastră, dar 
numai atâta timp cât rămânea supus aceleiaşi forţe care îl 
făcuse prizonier. 

L-am înţeles, fireşte, aşa că i-am încredinţat goeleta, cu 
condiţia să nu se îndepărteze de noi şi să rămână total sub 
comanda noastră; cu toate acestea, William nu mai era atât 
de înţelegător ca înainte vreme; şi de fapt, cum după aceea 
am avut nevoie de goeletă spre a face croaziere pentru 
diverse achiziţii şi cum ne trebuia un pirat în lege pe ea, iar 
pe de altă parte mie îmi lipsea William, sfetnicul meu 
particular şi tovarăş de preţ în toate împrejurările, am 
numit pe goeletă un scoţian, un flăcău întreprinzător şi 
viteaz, cu numele de Cordon, şi am tocmit pe ea 
douăsprezece tunuri şi patru tunuri mici, deşi încă aveam 
nevoie de oameni, căci niciuna din corăbii nu se lăuda cu 
un echipaj potrivit puterii noastre. 

La începutul lunii octombrie 1706, am pornit-o spre Capul 
Bunei Speranţe şi am trecut la orizont, în raza Capului, în 
ziua de 12 noiembrie, după ce n-avusesem continuu decât 
vreme proastă; în drumul până acolo am întâlnit mai multe 
corăbii comerciale, atât englezeşti, cât şi olandeze, dar nu 
ştiam de se îndreaptă spre casă ori pleacă; oricum însă, noi 
n-am găsit de cuviinţă să ancorăm, neştiind ce putea fi cu 
ele şi nici cum ar fi în stare să ne riposteze dacă aflau cine 
eram totuşi, cum nevoia de apă dulce era mare, am trimis 
cele două bărci ale vasului de război portughez, cu marinari 
portughezi şi cu negri pe ele, la locul de aprovizionare, ca 
să ia apă; iar între timp, noi ne-am menţinut în larg, 
ridicând un steag portughez, şi am rămas acolo întreaga 
noapte. Ei nu ştiau ce-i cu noi şi se pare că am fost luaţi 
drept orice, afară de ceea ce eram cu adevărat. 

A doua zi în zori, pe la ceasurile cinci, când bărcile 
noastre s-au întors încărcate pentru a treia oară, am socotit 


că aveam destulă apă şi am pornit-o spre est; dar înainte 
de a se întoarce oameni noştri pentru ultima oară, vântul 
suflând destul de tare dinspre vest, am zărit, în lumina 
cenuşie a dimineţii, o barcă cu pânzele întinse, zorind să ne 
ajungă, de parcă s-ar fi temut să nu plecăm. In curând am 
descoperit că era vorba de o şalupă englezească, destul de 
încărcată cu oameni; nu ne puteam închipui ce vrea să 
însemne, însă cum nu era decât o şalupă, ne-am gândit că 
nu ne putea pricinui niciun rău dacă o lăsăm să ne 
abordeze, iar dacă vom descoperi că veniseră doar să se 
intereseze cine suntem, le vom face o dare de seamă 
rotundă asupra treburilor noastre, luându-i pe toţi cu noi, 
având în vedere mai ales că aveam nevoie de oameni, nu 
mai mică nevoie decât de orice altceva; dar ne-au scutit de 
truda îndoielii, căci se pare că marinarii noştri portughezi 
duşi după apă nu fuseseră chiar atât de tăcuţi pe cât 
crezusem noi, la locul unde se aprovizionau. Situaţia, pe 
scurt, era aceasta: căpitanul (trec peste numele lui, 
deocamdată, din motive speciale), căpitan al unui vas 
comercial din Indiile de Est, cu destinaţia China, îşi găsise 
motiv să fie sever cu oamenii lui şi se purtase foarte brutal 
cu unii dintre ei, la Sfânta Elena; în aşa măsură, încât 
oamenii îl ameninţaseră că vor părăsi corabia cu prima 
ocazie şi multă vreme îşi doriseră să găsească o asemenea 
ocazie. Unii dintre ei, se pare, se întâlniseră cu barca 
noastră la locul de alimentare cu apă şi, interesându-se unii 
de alţii cine erau şi pe ce cont lucrau, poate că marinarii 
portughezi, şovăind în răspunsurile lor, îi făcuseră a bănui 
că ne aflam în croazieră, sau poate că le-au şi spus-o de-a 
dreptul pe englezeşte (căci vorbeau cu toţii destul de bine 
engleza ca să poată fi înţeleşi); dar s-a întâmplat că, de 
îndată ce împilaţii s-au întors pe bord cu vestea că vasele 
zărite în larg, spre est, ar fi engleze şi că s-ar afla într-o 
călătorie de profit, ceea ce - fiindcă veni vorba - e un 
termen marinăresc pentru pirați; zic, aşadar, că de îndată 
ce au auzit una ca asta, s-au şi apucat de treabă, 
pregătindu-şi în cursul nopţii toate lucrurile, lăzile şi hainele 
şi tot ce-au mai putut lua, au şi şters-o înainte de a se 


lumina de ziuă, ajungându-ne din urmă cam pe la orele 
şapte. 

Când i-am simţit în coasta vasului pe care-l comandam 
eu, am strigat la dânşii, aşa cum se obişnuieşte, ca să ştim 
ce şi cine erau şi ce treabă aveau; ne-au răspuns că erau 
englezi şi că doreau să vină pe bord; răspunsul nostru a 
fost că puteau să-şi apropie barca de bord, dar am poruncit 
că la noi pe corabie să nu vină decât un singur om, până ce 
căpitanul o să afle ce e cu ei, iar solul urma să vină fără 
arme. 

— Da, da, din toată inima! s-au învoit dânşii. 

Şi am aflat la iuţeală ce treabă aveau şi că dorinţa lor era 
să meargă cu noi; iar cu privire la arme, şi-au exprimat 
dorinţa să trimitem noi oameni la barca lor, ca să le predea 
toate armele, şi aşa am şi făcut. Solul venit la mine nai-a 
povestit cum se purtase căpitanul lor cu dânşii, cum lăsa 
oamenii să moară de foame şi îi trata ca pe nişte câini; şi 
ne-a spus că, dacă şi cei care încă nu fugiseră ar şti că noi îi 
primim, convingerea lui era că două treimi din oameni ar 
părăsi corabia. l-am văzut flăcăi inimoşi în hotărârea lor, şi 
marinari veseli şi isteţi: aşa încât le-am spus că eu nu 
puteam lua nicio hotărâre fără amiralul nostru, care era 
căpitanul celeilalte corăbii; aşa dar am trimis barca mea la 
căpitanul Wilmot, să-l poftească să vină la noi pe bord; însă 
el nu se simţea prea bine, iar vasul pe care se găsea 
aflându-se la adăpostul vântului, s-a scuzat că nu poate 
veni şi a lăsat totul în seama mea: totuşi, înainte de a mi se 
întoarce barca trimisă, căpitanul Wilmot ne-a strigat prin 
pâlnia Ini, care putea fi auzită de către toţi la fel de bine 
cum o auzeam şi eu şi, chemându-mă pe nume, mi-a spus: 

— Aud că-s băieţi de treabă, mă rog ţie, spune-le că sunt 
bineveniţi cu toţii şi dă-le un castron de punți. 

Cum toţi au auzit la tel de bine, nu mat era nevoie să le 
repet eu ce spusese căpitanul şi de îndată ce pâlnia a tăcut, 
ei au dat drumul la un „ura”, care ne-a demonstrat că erau 
foarte mulţumiţi că veniseră la noi; dar după aceea ni i-am 
ataşat sufleteşte printr-un „odgon” şi mai puternic, fiindcă - 
ajunşi în Madagascar - căpitanul Wilmot, cu 


consimţământul echipajului de pe corăbii, a dat ordin să li 
se dea fiecăruia dintr-înşii bani din stocul nostru comun, 
atâta cât li s-ar fi cuvenit ca leafă pe corabia părăsită; mai 
apoi le-am dat şi o arvună de câte douăzeci de taleri 
fiecăruia; ni i-am făcut astfel părtaşi cum eram cu toţii noi 
între noi; păreau flăcăi viteji şi voinici şi erau optsprezece la 
număr, dintre care doi aspiranţi de ofiţeri şi unul dulgher. 

Era în ziua de 28 noiembrie când, după ce avusesem 
vreme cam rea, am ajuns să ancorăm în largul Golfului 
Sfântul Augustin, la capătul de sud-vest al vechii mele 
cunoştinţe, insula Madagascar; am stat acolo o vreme şi am 
făcut negoţ cu băştinaşii, obţinând ceva carne de vită, bună 
de mâncat; şi, cu toate că vremea era atât de caldă, încât 
nu puteam săra şi conserva carnea, totuşi eu le-am arătat 
metoda folosită mai înainte, aceea de a o săra întâi cu 
salpetru, şi apoi de a o conserva la soare, uscând-o, ceea 
ce o făcea bună de mâncat, deşi nu atât de sănătoasă 
pentru oamenii noştri, deoarece nu se potrivea telului 
nostru de a găti - adică fierturi, budincă, supe şi altele; dar 
mai ales pentru că, astfel preparată, era ori prea sărată ori 
prea uscată, şi cu grăsimea râncedă, încât uneori n-o mai 
puteai mânca. 

In privinţa asta, n-aveam totuşi ce face şi soluţia găsită a 
fost să mâncăm cât mat multă carne proaspătă de vită, 
atâta vreme cât am stat acolo; carnea era grozav de bună 
şi de grasă, la fel de fragedă şi de gustoasă ca şi în Anglia, 
iar nouă ni se părea şi mai bună, deoarece nu gustasem 
aşa ceva de atât de multă vreme. 

După un timp de stat acolo, am început a ne gândi dacă 
n-am fi putut afla un mai potrivit loc în vederea scopurilor 
noastre; iar eu, care eram bântuit de câteva idei mai 
personale, le-am spus că locul acela nu era prea nimerit 
pentru cine căuta pradă şi că existau alte două părţi ale 
insulei mult mai potrivite ţelurilor noastre; în primul rând, 
golful dinspre est al insulei, şi de acolo mai departe spre 
insula Mauritius; era drumul urmat în mod obişnuit de 
corăbiile dinspre coasta  Malabarului, sau coasta 
Coromandel, Fort St. George şi altele, deci pe acolo ar fi 


trebuit să ne aciuim, dacă voiam să le ieşim în cale. 

Dar pe de altă parte, nu eram hotărâți să atacăm 
neguţători europeni, care de obicei aveau corăbii puternice 
şi bine echipate şi din partea cărora trebuia să ne aşteptam 
la lovituri; aşa că cu mai aveam şi alt proiect, de care eram 
convins că ar aduce profituri egale, sau poate chiar mai 
mari, fără niciunul dintre riscurile şi dificultăţile de mai 
înainte; anume, proiectul meu era să mergem în Golful 
Mecca sau în Marea Roşie. 

Le-am povestit că acolo se făcea negoţ mare, că treceau 
în sus şi în jos corăbii bogate, iar strâmtoarea Babelmandeb 
era îngustă; aşa că, fără nicio îndoială, am putea face o 
asemenea croazieră, încât să nu lăsăm să ne scape nimic 
din mână, având în faţă mările deschise de la Marea Roşie, 
de-a lungul coastelor Arabici, până la Golful Persic şi partea 
malabareză a Indiilor. 

Le-am spus ce observasem când plutisem în jurul insulei 
în călătoria mea de mai înainte, cum că, în punctul cel mai 
de nord al insulei, existau mai multe porturi şi drumuri cum 
nu se poate mai prielnice corăbiilor noastre: că băştinaşii 
erau încă mai docili şi mai cuviincioşi, dacă aşa ceva ar fi cu 
putinţă, decât cei de prin ţinuturile unde eram acum, 
deoarece nu fuseseră atât de des maltrataţi de marinarii 
europeni cum li se întâmplase celor de pe coastele de sud 
şi est; şi că am putea fi întotdeauna siguri de un refugiu, 
dacă ne nuna vreo nevoie fie din partea duşmanilor, fie din 
partea vremii. 

S-au convins uşor cât de raţional era planul meu, iar 
căpitanul Wilmot, căruia acum îi spuneam amiralul nostru, 
deşi la început fusese de părere să mergem şi să ne ţinem 
prin preajma insulei Mauritius, aţinând drumul câtorva 
corăbii europene în drum spre Coromandel sau spre Golful 
Bengal, a fost de data aceasta de aceeaşi părere cu mine. E 
drept că ne simţeam destul de puternici să atacăm chiar şi 
un vas englez, din Indiile de est, cu cea mai mare forţă, 
deşi se spunea că unele dintre vasele acelea aveau şi câte 
cincizeci de tunuri; dar eu l-am făcut atent că dacă ne 
apucăm de aşa ceva, fără îndoială vom primi lovituri şi vom 


sângera; iar dacă am fi făcut asta, încărcătura lor nici n-ar fi 
însemnat o valoare compensatoare pentru noi, pentru că n- 
aveam unde depozita mărfurile luate; în situaţia în care ne 
găseam noi, ar fi fost mai bine să capturăm o corabie cu 
destinaţia Indiile de Est, având pe bord bani gheaţă, până 
pe la patruzeci-cincizeci de mii de lire, decât trei corăbii 
aflate în drum spre casă, deşi la Londra încărcătura lor ar fi 
fost de trei ori mai valoroasă decât banii; căci noi nu ştiam 
încotro să ne ducem să livrăm încărcătura, pe când 
corăbiile venite de la Londra purtau în pântece, pe lângă 
bani, o mulţime de lucruri cu care am fi avut ce face, ca, de 
pildă, rezervele lor de provizia şi lichioruri şi, felurite mari 
cantităţi de băuturi asemănătoare, trimise guvernatorilor, 
reprezentanţelor comerciale şi coloniilor engleze; aşadar, 
dacă totuşi ne hotărâm să privim după corăbiile ţării 
noastre, atunci trebuia barem să ne uităm după cele 
plecate de la Londra, nu după cele care se întorceau spre 
casă. 

Cumpănind bine toate aceste lucruri, amiralul a 
împărtăşit până la urmă părerea mea întru totul; aşa că, 
după ce am luat apă şi provizii proaspete din locul unde ne 
găseam, şi care era în apropiere de Capul Sfânta Maria, 
aflat în colţul de sud-vest ăl insulei, am ridicat ancora şi am 
pornit-o spre sud, iar apoi spre sud-sud-est, ca să 
înconjurăm insula, şi după vreo şase zile de plutire, am ieşit 
din silajul insulei şi am cârmit spre nord, până ce am ajuns 
dincolo de Port Dauphin, iar apoi spre nord-est, până la 
latitudinea de 13 grade şi 40 minute, care era tocmai 
partea cea mai îndepărtată a insulei; iar amiralul, 
continuând să navigheze înainte, s-a îndreptat în larg drept 
spre vest, trecând dincolo de întreaga insulă; apoi s-a oprit 
şi am trimis o goeletă să înconjoare punctul cel mai 
îndepărtat dinspre nord şi să pornească de-a lungul coastei, 
ca să caute un port unde să ne adăpostim, ceea ce oamenii 
au şi făcut, aducându-ne în curând vestea că dăduseră de 
un golf adânc, până la care se putea ajunge fără pic de 
piedică, presărat cu mai multe insule mici, la adăpostul 
cărora te puteai strecura foarte bine, cu o adâncime de 


zece până la şaptesprezece stânjeni marini, şi, ca urmare, 
am ancorat acolo. 

Totuşi, mai târziu am găsit prilejul de a ne muta, după 
cum veţi auzi în curând. Deocamdată, nu aveam nimic mai 
bun de făcut decât să coborâm pe țărm şi să facem niţel 
cunoştinţă cu băştinaşii, luând provizii proaspete, iar apoi s- 
o pornim din nou pe mare. Am găsit că era foarte uşor de 
tratat cu oamenii de acolo; aveau şi ceva vite, dar fiind 
chiar la capătul insulei, nu în număr chiar atât de mare. 
Totuşi, pentru moment, ne-am hotărât să stabilim acel 
punct drept loc de întâlnire şi să plecăm. Asta se întâmpla 
cam spre sfârşitul lunii aprilie. 

Prin urmare, am pornit-o şi am patrulat spre nord, 
îndreptându-ne către coasta Arabici; era o mare distanţă, 
însă, cum vânturile bat dinspre sud şi sud-sud-est, am avut 
vreme favorabilă din mai până în septembrie; şi cam în 
douăzeci de zile am ajuns la insula Saccatia, situată la 
miază-zi de coasta Arabici şi la est-sud-est de gura Golfului 
Mecca, sau de Marea Roşie. 

De acolo am luat apă şi am pornit-o drept spre ţărmul 
arab. Nu patrulasem locurile decât vreo trei zile, sau cam 
aşa ceva, când am şi reperat o pânză şi ne-am apucat s-o 
urmărim: dar după ce am ajuns-o, ne-am dat seama că 
nicicând nu fusese fugărită de pirați o mai sărăcăcioasa 
pradă, căci n-am găsit nimic în ea, decât nişte bieţi turci pe 
jumătate goi, care mergeau în pelerinaj la Mecca, la 
mormântul profetului lor Mohamed. Jonca pe care pluteau 
nu avea niciun singur lucru vrednic de a fi jefuit, în afară de 
niţel orez şi de puţină cafea, tot avutul alimentar al acelor 
bieţi nenorociţi; aşa că i-ara lăsat să se duca încotro o 
porniseră, căci de fapt nici nu ştiam ce să facem cu ei. 

În aceeaşi seară am urmăm însă altă joncă, una cu două 
catarge şi care, după aspect, făgăduia să fie ceva mai 
grasă decât prima. Când am ajuns pe bord, am văzut că 
urmau acelaşi drum, numai că erau oameni cu o situaţie 
ceva mai bună decât a celorlalţi; şi de la ei am făcut rost de 
pradă măruntă, ceva provizii turceşti, câteva diamante de 
la cerceii a vreo cinci-şase femei, câteva frumoase covoare 


persane, pe care pelerinii stăteau întinşi, precum şi ceva 
bani; aşa că i-am lăsat şi pe ei să se ducă încotro le era 
voia. 

Totuşi, am continuat să zăbovim pe acolo alte vreo 
unsprezece zile şi n-am văzut nimic, decât - din când în 
când - câte o barcă de pescari, dar în cea de a 
douăsprezecea zi a croazierei noastre, am reperat o 
corabie: de fapt, crezusem la început că era o corabie 
englezească; s-a dovedit însă a; fi un vas european închiriat 
pentru o călătorie de la Goa, pe coasta Malabarului, până în 
Marea Roşie, şi era foarte bogat. Am urmărit corabia, şi am 
capturat-o fără luptă, deşi nu le lipseau tunurile de pe bord; 
e adevărat însă că nu aveau multe. Era un echipaj de 
marinari portughezi, pe cât ne-am dat seama, dar sub 
comanda a cinci neguţători turci, care închiriaseră corabia 
pe coasta Malabarului, de la nişte neguţători din Portugalia, 
şi o încărcaseră cu piper, salpetru şi ceva mirodenii, iar 
restul încărcăturii consta mai ales în stămburi şi mătăsuri, 
dintre care unele foarte preţioase. 

Am capturat-o şi am dus-o cu noi la Saccatia; dar, de 
fapt, nu ştiam ce să facem cu ea, din aceleaşi motive ca şi 
înainte, căci toate mărfurile lor aveau pentru noi o valoare 
mică, sau niciuna. După câteva zile, am reuşit să explicăm 
unuia dintre negustorii turci că dacă voia să-şi răscumpere 
corabia, am accepta o sumă de bani, şi i-am lăsa să plece. 
Şi mi-a răspuns că dacă aş da voie unuia dintr-înşii să se 
ducă pe țărm după bani, târgul s-ar putea încheia; am 
apreciat, prin urmare, valoarea încărcăturii la treizeci de mii 
de ducați. După cum ne-am înţeles, i-am dat voie să se 
ducă cu goeleta noastră pe țărm, la Dofar, în Arabia, unde 
un neguţător bogat a depus banii în numele lor, şi s-a întors 
apoi cu goeleta noastră; iar după ce ne-au plătit banii, le- 
am îngăduit să plece în mod cât se poate de corect şi de 
cinstit. 

Câteva zile mai târziu, am capturat o joncă arabă, care 
se îndrepta din Golful Persic spre Mecca, având pe bord o 
mare cantitate de perle, l-am uşurat de povară - perlele se 
pare că aparţineau unor negustori de la Mecca - şi le-am 


dat drumul să se cărăbănească, fiindcă nu mai aveau nimic 
altceva care să merite a fi luat. 

Ne-am continuat croaziera în sus şi în jos, pe acolo, până 
ce am început să observăm că ne cam scădeau proviziile, şi 
atunci căpitanul Wilmot, amiralul nostru, ne-a spus că era 
timpul să ne întoarcem la locul de întâlnire; iar ceilalţi oa- 
meni au socotit şi ei la fel, fiind cant obosiţi de umblat de 
colo până colo, fără a fi întâlnit aproape nimic, mai bine de 
trei luni încheiate, ceea ce depăşea aşteptările noastre; mie 
însă nu-mi era uşor să mă despart de Marea Roşie cu un 
câştig atât de mic, aşa că am stăruit să mai zăbovim niţel, 
ceea ce, la stăruinţele mele s-a încuviinţat; dar trei zile mai 
târziu, ne-am dat seama că debarcându-i, spre marele 
nostru nenoroc, pe neguţătorii turci la Dofar, aceştia 
ridicaseră împotrivă-ne toată coasta până la Golful Persic, 
aşa că niciun vas nu era dispus să mai apuce ruta asta şi, în 
consecinţă, nu mai aveam ce aştepta prin acele părţi. 

Pe mine m-au mâhnit nespus veştile şi n-am mai putut 
rezista cerbiciei oamenilor de a ne întoarce la Madagascar, 
totuşi, cum vântul continua să bată încă dinspre sud-sud- 
est şi sud-est, am fost obligaţi să ne îndreptăm spre coasta 
Africii şi spre Capul Guardefoy, vântul fiind mai variabil în 
apropierea coastei decât în largul mării. 

Acolo ni s-a ivit în cale o pradă la care nu ne aşteptam şi 
care ne-a răsplătit pentru toată aşteptarea de până atunci; 
căci chiar în momentul când ne apropiam de uscat, am 
reperat o corabie mare, care plutea de-a lungul coastei, 
înspre sud. Era o corabie din Bengal, aparţinând ţării 
Marelui Mogul, dar avea pe bord un cârmaci olandez, al 
cărui nume, dacă-mi amintesc bine, era Vandergest, şi mai 
mulţi alţi marinari europeni, dintre care trei erau englezi. N- 
ar fi fost nicidecum în stare să ne reziste. Ceilalţi marinari 
erau indieni dintre supuşii Mogulului, câţiva malabarezi şi 
câţiva de alte naţii. Se aflau pe bord şi cinci neguţători 
indieni şi câţiva armeni. Se pare că fuseseră la Mecca cu 
mirodenii, mătăsuri, diamante, perle, stambă şi altele, 
mărfuri dintre cele produse de ţara lor, iar acum nu mai 
aveau pe bord aproape nimic altceva decât bani, taleri, 


ceea ce - fiindcă veni vorba - era tocmai ce doream şi noi; 
iar cei trei marinari englezi ne-au urmat, şi ar fi venit cu noi 
şi pilotul olandez, dar cei doi neguţători armeni ne-au 
implorat să nu i-l luăm; căci el fiind cârmaciul, nu le mai 
rămânea niciun om care să ştie cum să mâne corabia; aşa 
că, la cererea lor, l-am refuzat, dar i-am făcut pe ei să ne 
promită că nu-l vor maltrata pentru faptul că a vrut să vină 
pe vasul nostru. 

De pe acea corabie am făcut rost de aproape două sute 
de mii de taleri; iar dacă ne spuseseră adevărul, la Goa era 
şi un evreu care avusese de gând să se îmbarce cu ei şi 
asupra căruia se găseau alte două sute de mii de taleri, toţi 
numai ai lui; marele sau noroc însă ca, îmbolnăvindu-se la 
Mecca, n-a mai putut pleca în călătorie, şi astfel şi-a salvat 
averea. 


CAPITOLUL XIII 


Visul lui William şi ciudata aventură ce a 
urmat - Ne întâlnim cu căpitanul Wilmot 
la Mangahelly - Ni se alătură căpitanul 
Avery - Se ivesc neînțelegeri între noi - 
Ne despărțim şi eu îi părăsesc, având sub 
comandă o mare corabie - Întâmplări din 
călătoria noastră - 


Cinci am pus mâna pe această pradă, nu mai era nimeni 
altcineva cu mine, ci doar eu şi goeleta; căci corabia 
căpitanului Wilmot, dovedindu-se că lua apă, amiralul 
plecase înaintea noastră spre locul de rendez-vous şi a 
ajuns acolo pe la mijlocul lunii decembrie; neplăcându-i însă 
portul, lăsase înfiptă pe țărm o uriaşă cruce, de care anina 
o placă de plumb cu indicaţii scrise pentru noi, ca să venim 
după el în marele golf de la Mangahelly, unde am 
descoperit un foarte bun port; acolo am aflat însă o veste 
care ne-a ţinut departe de el o mai îndelungată vreme, din 
care pricină amiralul s-a şi supărat; totuşi, i-am închis gura 
cu partea ce li se cuvenea, lui şi echipajului corăbiilor sale, 
din cele două sute de mii de taleri. Dar ceea ce ne 
împiedicase de a ajunge mai repede la el a fost povestea 
următoare: între Mangahelly şi un alt punct, numit Capul St. 
Sebastian, sosise la țărm, în timpul nopţii, o corabie 
europeană; şi fie din cauza intemperiilor fie din lipsa de 
cârmaci, habar n-am, corabia eşuase şi n-a mai fost în stare 
să iasă de acolo. 

Noi ne găseam în golful sau în portul unde, după cum v- 
am spus, fusese hotărât locul de întâlnire şi încă nu ne 
duseserăm pe țărm; aşa încât n-apucaserăm să vedem 
indicaţiile pe care ni le lăsase amiralul. 

Prietenului nostru William, despre care n-am mai amintit 


nimic de multă vreme, i-a venit într-o zi mare chef să 
meargă până la țărm şi mă tot bătea la cap să-i dau voie să 
ia cu el o mică escortă pentru siguranţă, ca să poată vedea 
ţinutul, eu eram cu totul împotrivă, din multe motive; dar, 
îndeosebi, i-am spus că ştia bine doar că băştinaşii nu erau 
decât nişte sălbatici şi cât erau de perfizi; de aceea nu 
doream să se ducă; şi dacă ar mai fi continuat să-mi bată 
capul, cred că pur şi simplu l-aş fi refuzat şi i-aş fi ordonat 
să nu plece. 

Dar ca să mă convingă totuşi să-i îngădui, mi-a spus că- 
mi vă explica pricina pentru care se încăpăţâna atâta. 
Visase cu o noapte înainte un vis atât de convingător, şi 
care-l impresionase atât de mult, că nu s-a mai putut linişti 
până ce nu mi-a propus să se ducă pe țărm; şi tocmai 
pentru că refuzam a-i face acest hatâr, tocmai de aceea - 
credea el - însemna că visul are o semnificaţie: iar dacă, 
dimpotrivă, nu l-aş fi refuzat, atunci însemna că visul său 
era lipsii de orice valoare. 

Visase, spunea el, că s-a dus pe țărm împreună cu 
treizeci de oameni, printre care şi şeful de echipaj; şi că a 
găsit pe insulă o mină de aur şi s-au îmbogăţit cu toţii. Dar 
nu acesta era lucrul cel mai important, adăuga el; ci faptul 
că în chiar aceeaşi dimineaţă, ca urmare a acestui vis, şeful 
de echipaj a venit să-i spună că şi el visase că s-a dus pe 
țărm, în insula Madagascar, şi că au venit la dânsul nişte 
oameni şi i-au spus că-i vor arata unde poate să pună mâna 
pe o pradă bogată care i-ar îmbogăţi pe toţi. 

Aceste două lucruri, puse în legătură, au început să aibă 
oarecare greutate în mintea mea, deşi nu fusesem 
niciodată înclinat să iau în seamă visele; dar îndărătnicia lui 
William a impresionat într-adevăr: căci  acordasem 
întotdeauna t mare prețuire judecății lui; aşa că, pe scurt, i- 
am dat voie să plece; d-ar le-am poruncit la toți să nu se 
îndepărteze prea mult de ţărmul mării, căci de-ar fi fost în 
pericol, indiferent din ce pricină, noi să-i putem vedea şi lua 
în bărcile noastre. 

Au plecat dimineaţa în zori, treizeci şi unu de oameni 
foarte bine înarmaţi, şi cu toţii băieţi solizi; au călătorit 


toată ziua, iar când s-a înnoptat ne-au semnalizat că totul 
merge bine, înălţând un foc mare pe vârfui unui deal, aşa 
după cum ne înţeleseserăm. 

A doua zi, au coborât de pe deal, pe panta cealaltă, 
îndreptându-se spre țărm, după cum ne făgăduiseră, şi au 
dat cu ochii de o vale foarte plăcută, prin mijlocul căreia 
curgea un râu şi care ceva mai jos părea să fie destul de 
larga pentru a purta unele mici vase; s-au îndreptat cu paşi 
repezi spre râul acela şi au fost uimiţi auzind pocnetul unei 
împuşcături care - după tăria sa - nu putea veni de prea 
departe; şi-au ciulit urechile, ascultând multă vreme, dar n- 
au mai auzit nimic, aşa că au mers mai departe spre malul 
râului, care era un curs de apă frumos şi proaspăt, dar care 
se lărgea rapid; au înaintat pe malurile râului, până ce au 
văzut că, dintr-o dată, apa se deschidea ca un evantai, şi se 
lărgea alcătuind un golf larg ca un port, la vreo cinci mile 
depărtare de mare; şi, ceea ce era încă şi mai uimitor, în 
timp ce înaintau, se desluşeau clar - la gura portului sau a 
golfului - epava unei corăbii. 

Fluxul era sus, cum spuneam noi, aşa că nu se prea 
vedea deasupra apei; dar pe măsură ce oamenii noştri 
coborau, au văzut că vasul eşuat părea din ce în ce mai 
mare şi, cum la scurt timp după aceea mareea s-a retras, 
şi-au dat seama că el se găsea pe uscat, zăcea pe nisip şi 
părea să fie epava unei mari corăbii, mai mare decât se 
puteau aştepta să întâlnească în ţara aceea. 

După câtva timp, William, care îşi scosese ocheanul ca 
să-şi apropie obiectivul, fu surprins să audă din nou o 
împuşcătură de muschetă şuierându-i pe lângă urechi şi, 
imediat mai apoi, auzi chiar puşca şi văzu de partea 
cealaltă fumul; provocare căreia oamenii noştri i-au şi 
răspuns cu trei lovituri de muschetă, ca să descopere, dacă 
se putea, cine era cel ce trăsese sau ce se întâmplase. La 
zgomotul împuşcăturilor, au alergat spre țărm o mulţime de 
oameni, răsărind dintre copaci: iar ai noştri au putut desluşi 
cu uşurinţă că era vorba de europeni, deşi nu ştiau cărei 
naţii aparţin; totuşi ai noştri au strigat la ei cât au putut de 
tare, şi apoi au luat o prăjină lungă, au ridicat-o şi au 


atârnat în vârful ei o cămaşă albă, drept steag de pace. 
Ceilalţi, de partea cealaltă, au văzut şi ei semnul, cu 
ocheanele: şi imediat după aceea, oamenii noştri au zărit 
cum porneşte o barcă de la țărm, pe cât au crezut ei, dar 
de fapt pornise din alt golf; şi în curând oamenii au venit 
vâslind peste golf, în întâmpinarea alor noştri, purtând la 
rându-le un steag alb de pace. 

Nu este uşor de descris uimirea, bucuria şi satisfacția 
ivită de amândouă părţile, când s-au întâlnit într-un loc atât 
de îndepărtat nu numai oameni albi, ci chiar englezi; dar ce 
mare le-a fost încântarea când au ajuns să se recunoască şi 
să descopere că nu erau numai compatrioți, ci chiar 
camarazi; căci corabia aceea era chiar corabia pe care o 
comandase amiralul nostru, căpitanul Wilmot, şi de care ne 
pierduserăm din pricina furtunii de la Tobago, după ce 
rămăsesem înţeleşi să ne întâlnim în Madagascar! 

Se pare că ei auziseră de noi când sosiseră în partea de 
sud a insulei şi cutreieraseră apele tocmai până-n golful 
Bengal, unde s-au întâlnit cu căpitanul Avery, căruia i s-au 
alăturat şi cu care au pus mâna pe mai multe prăzi bogate, 
printre altele o corabie în care se afla fiica Marelui Mogul şi 
o uriaşă comoară de bani şi de bijuterii; iar de acolo, au 
pornit-o spre coasta Coromandel şi apoi spre Malabar, până 
în golful Persic, de unde au capturat iarăşi câte ceva, 
îndreptându-se după aceea spre partea de miazăzi a 
Madagascarului; numai că vânturile suflând puternic 
dinspre sud-est şi est-sud-est, s-au pomenit în partea de 
nord a insulei, iar apoi fiind despărțiți de-o vijelioasă 
furtună din spre nord-vest, s-au văzut siliţi să intre în gura 
acestui golf, unde şi-au şi pierdut corabia. Ne-au mai spus 
că, pe cât auziseră, şi căpitanul Avery îşi pierduse corabia, 
undeva nu departe de acolo. 

După ce şi-au adus astfel la cunoştinţă, unii altora, 
soarta, bieţii oameni, plini de bucurie, s-au grăbit a se 
întoarce să le comunice şi celorlalţi tovarăşi vestea bună; şi 
lăsându-i pe câţiva dintre ei împreună cu ai noştri, ceilalţi s- 
au întors; iar William era atât de dornic să-i vadă pe toţi, 
încât i-a însoţit şi el împreună cu încă doi oameni; şi a ajuns 


acolo unde trăiau, la mica lor tabără. Erau vreo sută şi 
şaizeci cu toţii; îşi aduseseră pe țărm tunurile şi ceva 
muniții; dar în mare parte pulberea li se jilăvise; cu toate 
acestea, ridicaseră o frumoasă platformă şi montaseră pe 
ea douăsprezece tunuri, ceea ce era o apărare suficient de 
puternică pentru ei în acea parte a mării: iar la capătul 
platformei, făcuseră o cală de lansare şi un mic şantier, 
unde munceau cu toţii din greu, construindu-şi o altă 
corabie mai mică, dacă se poate numi corabie, ca să în- 
frunte cu ea marea; dar la veştile despre sosirea noastră, s- 
au oprit din lucru. 

Când ai noştri au pătruns în colibele lor, era într-adevăr 
uimitor de văzut ce bogății adunaseră în aur şi argint, şi 
câte bijuterii despre care totuşi spuneau că nu-s decât un 
fleac faţă de cele strânse - pe unde s-o fi aflat în clipa 
aceea - de căpitanul Avery. 

Trecuseră cinci zile de când îi tot aşteptam să se întoarcă 
pe cei plecaţi şi nu aveam nicio veste de la ei; de fapt, eu îi 
dădusem dispăruţi dar, după cinci zile de aşteptare, am fost 
surprins văzând barca unei corăbii vâslind spre noi, de-a 
lungul coastei. Nu-mi dădeam de loc seama ce-o fi cu ea, 
însă am fost încântat până la urmă când oamenii noştri mi- 
au spus că-i auziseră strigând şi-i văzuseră făcându-ne 
semne cu beretele în mâini. 

Repede au ajuns aproape de noi şi l-am văzut pe priete- 
nul meu William, ridicat în picioare, făcându-ne semne; şi 
iată-i pe bord, însă când am văzut că din cei treizeci şi unu 
erau numai cincisprezece, am întrebat ce se întâmplase cu 
tovarăşii lor. 

— Ei asta! îmi răspunse William, sunt cu toţii foarte bine, 
iar visul meu s-a adeverit întru totul, ca şi visul şefului de 
echipaj. 

Vorbele lui m-au făcut foarte nerăbdător să aflu cum stă- 
teau lucrurile, aşa că mi-a istorisit întreaga poveste care, 
ce-i drept, a avut darul să ne uimească pe toţi. A doua zi 
am ridicat ancora şi am luat-o spre sud, ca să ne întâlnim 
cu căpitanul Wilmot şi cu corabia lui, la Mangahelly, unde l- 
am găsit, după cum v-am spus, puţin cam necăjit de 


întârzierea noastră; dar l-am împăcat după aceea, 
povestindu-i visul lui William şi urmările acestuia. 

Între timp, tabăra tovarăşilor noştri era atât de aproape 
de Mangahelly, încât amiralul, împreună cu mine, cu 
prietenul William şi cu alţi câţiva oameni, ne-am hotărât să 
luăm goeleta şi să mergem să-i vedem, cărându-i pe toţi, 
cu toate bunurile lor şi cu întreg bagajul, pe bordul corăbiei 
noastre, ceea ce am şi făcut; şi am dat de tabăra, 
fortificațiile, bateria de tunuri pe care o ridicaseră şi de 
comoara lor, şi de toţi oamenii, întocmai cum ne relatase 
William; aşa că, după ce-am stat cât am stat acolo, i-am 
urcat pe toţi în goeletă şi i-am adus cu noi. 

Însă a mai trecut câtva timp până să aflăm ce se 
întâmplase cu căpitanul Avery; totuşi, după vreo lună, 
urmând indicaţiile oamenilor oare-şi pierduseră corabia, am 
trimis goeleta în patrulare de-a lungul țărmului, ca să 
descopere, dacă or să poată, cam pe unde se aflau; şi după 
vreo săptămână de patrulare au fost găsiţi; am aflat că-şi 
pierduseră corabia, ca de altminteri şi ai noştri, şi, din toate 
punctele de vedere, se găseau într-o situaţie la fel de 
proastă ca şi a noastră. 

Au trecut zece zile până să se întoarcă goeleta, iar căpi- 
tanul Avery a venit împreună cu ei; şi aceea era, după câte 
îmi amintesc eu, întreaga forţă pe care a avut-o vreodată 
căpitanul Avery; căci ne-am unit cu toţii şi situaţia se 
prezenta astfel: noi aveam două corăbii şi o goeletă cu un 
efectiv de trei sute douăzeci de oameni, ceea ce era prea 
puţin pentru echiparea, aşa cum ar fi trebuit, a corăbiilor, 
marea corabie portugheză având singură nevoie de 
aproape patru sute de oameni. Cât despre tovarăşii noştri 
pierduţi şi acum regăsiţi, tot echipajul lor se ridica la vreo o 
sută optzeci de oameni, iar căpitanul Avery avea eu sine 
alţi arca trei sute, dintre care zece erau dulgheri; cei mai 
mulţi fuseseră luaţi de pe bordul vaselor capturate; aşa că, 
pe scurt, întreaga forţă de care dispunea căpitanul Avery în 
Madagascar în anul 1699 sau cam în jurul acelui an, se 
ridica la cele trei corăbii ale noastre, fiindcă a lui se 
pierduse, după cum aţi mai auzit, cât despre oameni, 


forţele lui n-au depăşit niciodată o mie două sute de 
oameni la un loc. 

Cam la o lună după asta, toate echipajele noastre s-au 
unit şi, deoarece Avery nu avea corabie, am căzut cu toţii 
de acord să grupăm oamenii noştri în vasul de război 
portughez şi în goeletă, şi să-i încredinţăm căpitanului 
Avery fregata spaniolă, cu tot echipamentul şi cu tot 
utilajul, tunurile şi muniţia trebuitoare echipajului; fapt în 
schimbul căruia ei, care erau foarte bogaţi, s-au învoit să ne 
dea 40 000 de taleri. 

După aceea ne-am sfătuit încotro s-o luăm. Căpitanul 
Avery - să nu-i tăgăduim meritele - a propus să ne stabilim 
pe țărm şi să ne durăm acolo o mică cetate, cu o fortificaţie 
bună şi felurite întărituri şi, cum aveam destulă avere şi ne- 
o puteam spori după plac, ar fi trebuit, zicea el, să ne mul- 
tumim a ne retrage acolo de unde să aruncăm o sfidare 
lumii întregi. Eu însă l-am convins în curând că locul acela, 
nu ne-ar fi oferit nicio siguranţă, dacă nu voiam să ne lăsăm 
de meseria noastră de corsari; căci, de ne-am aşeza acolo, 
toate naţiunile Europei, mai cu seamă cele din regiunea 
aceea, ar intra în luptă ca să ne izgonească de unde ne-am 
aşezat; însă dacă ne hotărâm să trăim retraşi, cultivând 
pământul ca simpli particulari, şi să renunţăm la meseria de 
pirați, atunci într-adevăr am putea munci pământul şi ne- 
am putea aşeza oriunde; în care caz, i-am spus eu, 
socoteam că mijlocul cel mai bun ar fi să tratăm cu 
băştinaşii şi să cumpărăm de la ei o bucată de pământ, 
undeva mai departe, înlăuntrul ţării, situată pe malurile 
vreunui râu navigabil, pe care ar putea călători în sus şi în 
jos bărci, dar nu şi corăbii, acestea putându-ne pune în 
pericol; şi astfel, îndeletnicindu-ne cu creşterea vitelor pe 
terenurile ceva mai înalte, a vacilor şi caprelor de care era 
plin ţinutul, eram siguri că vom putea trăi acolo tot aşa de 
bine ca orice alţi oameni; şi i-am mărturisit că, după a mea 
părere, era un refugiu bun pentru cei ce ar fi dorit să se 
retragă şi să se ascundă, neavând chef să se aventureze 
înapoi acasă unde să fie spânzurați, ori măcar să rişte a 
atârna în ştreang. 


Totuşi, căpitanul Avery nu şi-a dat pe faţă gândurile: el 
părea să refuze ideea mea de a merge mai înlăuntrul ţării, 
ca să ne îndeletnicim cu agricultura; dimpotrivă, s-ar fi zis 
că împărtăşeşte părerea căpitanului Wilmot - anume că s- 
ar putea statornici pe țărm, unde să-şi continue în acelaşi 
timp năravurile; şi la asta s-au şi hotărât, dar - după cum 
am înţeles mai târziu - totuşi vreo cincizeci dintre oamenii 
lor au plecat undeva mai înlăuntrul ţării şi s-au aşezat într- 
un loc de acolo, alcătuind un fel de colonie. Dacă mai sunt 
şi azi acolo sau ba, eu n-o pot spune, şi nici câţi dintre ei s- 
or mai fi aflând în viaţă; dar părerea mea este că sunt acolo 
şi în ziua de azi şi că numărul lor a crescut mult, căci am 
auzit că au făcut rost de câteva femei, deşi nu de multe; 
fiindcă au luat, pare-se, ca prizoniere cinci olandeze şi trei 
sau patru copile de pe o corabie olandeză în drum spre 
Mecca; iar trei dintre femeile acelea măritându-se cu unii 
din ei, s-au dus să locuiască împreună cu bărbaţii lor în 
noua lor plantație, dar despre astea nu vă pot vorbi decât 
din auzite. 

Stând acolo câtva timp, mi-am dat seama cât de împărţiţi 
în părerile lor erau toţi ai noştri, unii spunând s-o luăm pe o 
cale, alţii pe alta, până când, în cele din urmă, am început 
să prevăd că aveau să se despartă şi poate că nici nu vom 
avea destui oameni ca să alcătuim un echipaj pentru 
corabia cea mare, aşa că l-am luat deoparte pe căpitanul 
Wilmot şi am început să discut cu el asupra acestui lucru, 
pentru ca repede să miros că el însuşi înclina să rămână în 
Madagascar şi, având ca parte a lui o mare avere, nutrea 
planuri secrete, de a ajunge într-un fel sau altul acasă. 

l-am demonstrat imposibilitatea acestui lucru şi riscurile 
la care se expunea, fie de a cădea în mâinile hoţilor şi 
criminalilor din Marea Roşie, care n-ar lăsa pentru nimic în 
lume să le scape din mână o comoară ca a lui, fie dea 
cădea în mâinile englezilor, olandezilor sau francezilor, care 
cu siguranţă că l-ar spânzura ca pirat. l-am relatat, înşirat, 
amănunt cu amănunt, călătoria ce făcusem, plecând chiar 
din locul acela, peste continentul african, şi i-am expus ce l- 
ar fi aşteptat pe el mergând pe jos. 


Pe scurt, nimic nu l-a putut convinge să renunţe la ideea 
de a ajunge în Marea Roşie cu goeleta şi, debarcând pe 
acolo pe unde au trecut copiii Israelului, pe fundul mării, 
fără să-şi ude picioarele, să călătorească şi el pe uscat, 
până la Cairo, care nu e mai departe de optzeci de mile; iar 
de la Cairo, spunea, va putea să se îmbarce, prin 
Alexandria, spre orice parte a lumii. 

Eu i-am arătat riscurile şi chiar imposibilitatea de a trece 
prin Mecca şi ludea fără să fie atacat, dacă ar fi încercat-o 
cu forţa, ori jefuit, dacă ar fi cerut îngăduinţa s-o facă; şi i- 
am explicat atât de pe larg motivele, şi în mod atât de con- 
cludent, încât - deşi el n-a vrut să mă ia în seamă - totuşi 
niciunul din oamenii săi n-a îndrăznit să-l însoţească. l-au 
declarat că ar merge oriunde cu dânsul, ca să-i dea 
ascultare, (însă că asta ar însemna să se arunce şi pe sine 
şi pe ei într-o pieire sigură, fără nicio putinţă de a o ocoli 
sau de a-şi atinge scopul. Căpitanul mi-a luat în nume de 
rău ceea ce i-am spus şi s-a arătat jignit; pe chestia asta 
mi-a şi trântit nişte înjurături de toată frumuseţea, dar eu 
nu i-am răspuns nimic, decât că-l sfătuiam spre binele lui; şi 
că eu nici nu i-am interzis să plece, nici n-am încercat să-i 
conving pe oameni să nu-l însoţească, deşi ar fi fost în chip 
vădit spre pieirea lor. 

Dar capetele fierbinţi nu se răcoresc prea uşor: căpitanul 
era atât de pornit, încât ne-a părăsit şi a trecut la căpitanul 
Avery, cu cea mai mare parte a echipajului său; înhăitându- 
se cu oamenii lui Avery şi luând cu el toată comoara, ceea 
ce - fiindcă veni vorba - nu era prea corect din partea sa, 
deoarece ne înţelesesem să împărţim frăţeşte toate 
câştigurile, fie mari, fie mici, indiferent dacă eram ori nu 
eram de faţă. 

Oamenii noştri au cam mormăit pe chestia asta, dar eu i- 
am domolit cât am putut mai bine şi le-am spus că era uşor 
să adunăm şi noi tot atâta, dacă ne gândeam la ce fel de 
lovituri pregăteam; iar căpitanul Wilmot ne dăduse o pildă 
foarte bună, căci prin acţiunea lui punea capăt înţelegerii 
noastre de a împărţi câştigurile cu el. Am profitat de 
această ocazie, ca să le vâr în cap oamenilor o parte din 


planurile mele pentru mai târziu, care erau să pornim pe 
Mările de Est şi să vedem în ce măsură nu ne-am putea 
îmbogăţi şi noi ca domnul Avery, care - ce-i drept - 
strânsese la bani cu nemiluita, deşi nici pe jumătate din cât 
se vorbea în Europa. 

Oamenilor noştri le plăcea atât de mult felul meu de a fi, 
deschis şi întreprinzător, încât m-au asigurat că vor merge 
cu mine în lumea întreagă, toţi ca unul, ori încotro aş voi eu 
să-i duc; cât despre căpitanul Wilmot, cu el nu mai voiau să 
aibă de-a face. Asta i-a ajuns la urechi şi l-a înfuriat cumplit; 
aşa încât a ameninţat că dacă am de gând să vin pe țărm, 
el o să-mi taie beregata. 

Am fost informat în particular despre acest lucru, însă n- 
am dat nici-o importanţă faptului; doar că am avut grijă să 
nu umblu fără băgare de seamă şi arareori mă mai mişcăm 
altfel decât în tovărăşia mai multor oameni. Totuşi, în cele 
din urmă, ne-a fost dat să ne întâlnim, căpitanul Wilmot şi 
cu mine, şi am discutat foarte serios problema; eu i-am ofe- 
rit goeleta ca să se ducă încotro doreşte; sau, dacă nu era 
mulţumit nici aşa, atunci mă ofeream să iau eu goeleta şi 
să-i las lui corabia cea mare; dar el a refuzat amândouă 
propunerile şi mi-a cerut doar să-i las cei şase dulgheri care 
erau mai mulţi decât cereau nevoile noastre pe vas, ca să 
ajute alor lui să termine goeleta începută înainte de sosirea 
noastră, de oamenii care-şi pierduseră corabia. Am 
consimţit pe loc şi i-am împrumutat şi alţi oameni care-i 
erau de folos; şi, în scurt timp, au construit o brigantină 
solidă, putând duce patrusprezece tunuri şi două sute de 
oameni. 

Ce măsuri au luat ei şi cum s-a descurcat mai târziu căpi- 
tanul Avery, este o poveste prea lungă pentru a ne încurca 
în hăţişurile ei, aici, şi nici nu mă priveşte, povestea mea 
fiind încă neterminată. 

Certurile mai sus descrise, deşi neînsemnate, m-au făcut 
să rămân acolo aproape cinci luni, până pe la sfârşitul lunii 
martie, când am pornit-o cu corabia cea mare, având la 
bord patruzeci şi patru de tunuri şi patru sute de oameni. N- 
am cârmit spre coasta Malabarului şi spre Golful Persiei, 


aşa cum intenţionam la început, deoarece musonii de est 
încă mai suflau destul de puternic; şi m-am ţinut mai mult 
pe lângă coasta africană, unde am avut vânturi prielnice, 
până ce am trecut de ecuator şi am ajuns la Capul Bassam, 
la latitudinea de 4 grade şi zece minute; de acolo, musonii 
începând să se schimbe spre nord-est şi nord-nord-est, ne- 
am continuat drumul cu vânt prielnic, în spre Maldive, un 
faimos grup de insule bine cunoscut de toţi marinarii care 
au bătut acele părţi de lume; şi, părăsind şi acele insule 
puţin mai spre miază-zi, am ajuns la Capul Comorin, 
punctul cel mai de sus al coastei Malabarului, şi am 
înconjurat insula Ceilon. Acolo am zăbovit un timp, în 
aşteptare de prăzi; şi tot acolo am văzut trei mari corăbii 
engleze, din Indiile de Est, plecând din Bengal sau de la 
Fort St. George înapoi înspre casă, către Anglia sau mai 
curând către Bombay şi Surat, până la statornicirea 
vântului. 

Ne-am apropiat şi, ridicând o vechitură de pavilion engle- 
zesc, am plutit pe lângă ei, ca şi când am fi avut intenţia 
să-i atacăm. O bună bucată de vreme ei nu au ştiut ce să 
creadă despre noi, deşi ne vedeau culorile; cred că la 
început au presupus că suntem francezi; dar când s-au 
apropiat, i-am făcut îndată să vadă ce eram căci am ridicat 
în vârful arborelui gabier un steag negru, cu două pumnale 
încrucişate pe el, ceea ce i-a făcut să priceapă la ce urmau 
să se aştepte. 

In curând, am descoperit efectele acestui gest, căci la în- 
ceput şi-au ridicat steagurile şi au înaintat spre noi într-o 
singură linie, ca şi când ar fi vrut să primească lupta, vântul 
dinspre țărm fiindu-le destul de prielnic ca să le ajute să ne 
abordeze; dar când au văzut de ce forţe dispunem şi că nu 
eram nişte vase obişnuite, s-au îndreptat iarăşi în direcţia 
contrară, fugind de noi, cu toate pânzele întinse. Dacă ar fi 
continuat să se apropie, le-am fi făcut o primire 
neaşteptată; dar aşa, nici gând n-avem să-i urmărim; încât 
i-am lăsat să plece pentru motivele menţionate mai înainte. 

Dar dacă i-am lăsat pe aceştia să ne scape, desigur că nu 
aveam de gând să-i lăsăm şi pe alţii să ni se strecoare la fel 


de lesne printre degete. Nu mai târziu decât în dimineaţa 
zilei următoare, am zărit o pânză înconjurând Capul 
Comorin şi cârmind, pe cât ni se părea, în aceeaşi direcţie 
cu noi. La început, nu ştiam ce să facem cu ea, din pricină 
că avea ţărmul la tribord, aşa că dacă ne apucăm s-o 
fugărim, putea intra în orice port sau în orice golf, şi să 
scape de noi; dar ca s-o împiedicăm, am trimis goeleta să 
treacă prin culoarul dintre corabie şi uscat. De îndată ce a 
văzut manevra, s-a întors ca să se apropie de țărm; iar 
când goeleta s-a îndreptat spre ea, am văzut-o că se 
repede drept spre mal, întinzându-şi pânza cât putea. 

Totuşi, goeleta noastră a ajuns-o din urmă, a provocat-o 
la luptă şi a descoperit că era o corabie cu zece tunuri, de 
construcţie portughezi, însă condusă de neguţători olandezi 
şi cu echipaj olandez, porniţi din Golful Persiei spre Batavia, 
ca să aducă mirodenii şi alte mărfuri de acolo. Oamenii 
goeletei au capturat-o şi au scotocit prin măruntaiele ei 
înainte de a ajunge noi la faţa locului. Avea ceva mărfuri 
europene, o sumă rotundă de bani şi nişte perle; aşa că, 
deşi nu ne dusesem în golf să căutăm perle, ieşiseră perlele 
din golf şi veniseră la noi, iar noi ne luarăm partea cuvenită. 
Era o corabie bogată, şi toate mărfurile, nu numai banii şi 
perlele, erau foarte de preţ. 

Am ţinut acolo o consfătuire îndelungată, ce să facem cu 
oamenii; căci dacă le înapoiam corabia şi îi lăsam să-şi ur- 
meze călătoria spre Java, însemna să alarmăm toată repre- 
zentanţa olandeză de acolo, iar olandezii sunt de departe 
cei mai puternici în Indii, aşa că trecerea noastră pe acea 
rută ar fi devenit impracticabilă; ori noi cam hotărâți să 
vizităm acea parte a lumii în felul nostru, fără a trece de 
marele golf al Bengalului, unde speram să dăm de o 
mulţime de prăzi; şi de aceea, ne-ar fi încurcat să fim 
deviaţi din drumul nostru înainte de a ajunge acolo, căci ar 
fi ştiut că trebuie să trecem prin strâmtorile Malacca ori 
Sunda şi, pe oricare din aceste căi, lesne le-ar fi fost să ne 
împiedice. 

Pe când ne consultam astfel în cabina cea mare, în pri- 
vinţa soartei lor, restul oamenilor purtau aceeaşi dezbatere 


la provă: şi pare-se că majoritatea erau de părere să-i pu- 
nem la saramură pe bieţii olandezi, laolaltă cu heringii; într- 
un cuvânt, erau de părere să-i aruncăm pe toţi în mare. 
Bietul William, quakerul, se arăta nespus de îngrijorat în pri- 
vinţa asta şi numai ce-l văd că vine la mine să-mi 
vorbească. 

— Gândeşte-te cu luare aminte, mi se adresează el, ce 
vrei să faci cu aceşti olandezi pe care-i ai pe bord? Sper că 
n-ai de gând să-i laşi să plece, face William. 

— Dar de ce, William, oare tu m-ai sfătui să-i las să 
plece? 

— Nu, zice William, nu pot spune că s-ar cădea ca tocmai 
tu să-i laşi să plece; adică să meargă înainte în călătoria lor 
spre Batavia; fiindcă ţie nu-ţi prinde bine ca olandezii din 
Batavia să aibă vreo ştiinţă de faptul că te afli prin aceste 
mări. 

— Bine, zic eu, atunci alt leac nu cunosc, decât să-i arunc 
peste bord. Ştii, William, că un olandez înoată ca un peşte; 
şi toţi oamenii noştri sunt de aceeaşi părere cu mine. 

Dar, în acelaşi timp, eram hotărât să nu fac una ca asta, 
numai că doream să aud ce va spune William. 

Mi-a răspuns cu gravitate. 

— Dacă toţi oamenii de pe corabie ar fi de părerea asta, 
eu tot nu voi accepta să cred că şi tu însuţi împărtăşeşti 
asemenea părere; căci te-am auzit protestând împotriva 
cruzimii în toate celelalte cazuri de până acum. 

— Bine, bine, William, fac eu, asta e adevărat; dar atunci 
ce hotărâm cu ei? 

— Cum, înalţă William din sprâncene, adică nu există 
nicio altă cale decât să-i ucidem? Sunt convins că nu 
vorbeşti serios. 

— Da, ce-i drept, William, răspund eu, nu vorbesc serios; 
dar olandezii nu se vor duce la Java, fii sigur, nici la Ceilon, 
asta o ştii. 

— Totuşi, îmi atrage William atenţia, oamenii nu ţi-au fă- 
cut niciun fel de rău: ce pretext poţi găsi ca tu să le faci lor 
rău? 

— Ba, i-o întorc eu, William dragă, de asta nu vorbi: am 


destule pretexte, dacă numai de pretext e vorba; pretenţia 
mea este numai să-i împiedic de la a-mi face rău; compor- 
tarea asta este o pildă a legii de legitimă apărare, atât de 
necesară cum nici nu-i alta; însă lucrul principal este că nu 
ştiu ce pot face cu ei ca să-i opresc a trăncăni. 

În timp ce stăm de vorbă cu William, bieţii olandezi fu- 
seseră condamnaţi pe faţă, cum s-ar spune, la moarte, de 
către întregul echipaj al corăbiei; şi  într-atâta se 
înfierbântaseră oamenii, încât făceau o gălăgie grozavă; iar 
când au auzit că William era împotrivă, unii dintre ei au şi 
jurat că olandezii trebuie să moara, iar dacă William se 
opune, să-l înecăm şi pe el împreună cu prizonierii. 

Dar cum eu eram hotărât să mă împotrivesc unui atât de 
crud plan, am socotit că e timpul să-mi iau un pic de răs- 
pundere, altfel pornirea lor sângeroasă ar fi putut creşte, 
devenind prea puternică; aşa că i-am chemat pe olandezi 
sus la mine şi am stat puţin de vorbă cu dânşii. In primul 
rând, i-am întrebat dacă n-ar vrea să vină cu noi de bună- 
voie; doi dintre ei au primit de îndată, însă restul de 
patrusprezece au refuzat. 

— Bine, atunci, le-am spus eu, încotro vreţi să mergeţi? 

Şi-au exprimat dorinţa de a merge spre Ceilon. 

— Nu, le-am răspuns, nu vă pot îngădui să mergeţi la 
nicio reprezentanţă olandeză şi le-am expus foarte clar mo- 
tivele, care erau fireşti - nici ei n-o puteau tăgădui. Le-am 
adus la cunoştinţă şi măsurile crude şi sângeroase propuse 
de oamenii noştri, menţionând însă că eu mă hotărâsem să- 
i salvez în vreun fel, dacă se putea; şi de aceea le-am spus 
că-i voi lăsa pe țărm la vreo reprezentanţă engleză din 
Bengal, sau îi voi îmbarca pe bordul unei corăbii englezeşti 
cu care ne-am putea întâlni, dar după ce vom fi trecut de 
strâmtorile Sunda ori Malacca, nu mai înainte; căci la 
întoarcerea mea, eram dispus să mă expun riscurilor din 
partea puterilor olandeze de la Batavia; dar nu doream ca 
veştile să ajungă acolo înaintea mea, căci asta ar face ca 
toate corăbiile lor comerciale să stea deoparte şi să ni se 
ferească din cale. 

Urma acum să hotărâm soarta corăbiei lor şi asta nu ne-a 


luat mult timp; căci nu existau decât două căi: fie să-i dăm 
foc, fie s-o alungăm către țărm; ne-am hotărât pentru a 
doua cale; aşa că i-am aşezat trinca cu şcota pe vinci şi i- 
am legat cu parâma cârma îndreptată puţin spre babord, ca 
să corespundă cu pânza de provă, şi astfel i-am dat drumul 
fără ţipenie de om pe ea; nici n-au trecut două ore, când 
am şi văzut-o eşuând drept pe țărm, pe coastă, puţin mai 
încolo de Capul Comorin; iar noi ne-am dus mai departe, 
înconjurând Ceilonul, spre coasta Coromandel. 

Acolo am plutit nu numai în plin văzul țărmului, dar atât 
de aproape, încât vedeam corăbiile în drum spre Fort St. 
David, Fort. St. George şi spre alte reprezentanţe, de-a 
lungul acelui mal, precum şi de-a lungul coastei Gol condei; 
noi ridicam pavilionul englez când ne apropiam de 
reprezentantele olandeze şi culorile olandeze când treceam 
pe lângă reprezentanţele engleze. Am întâlnit puţine prăzi 
pe acea coastă, în afara a două mici vase din Golconda, 
care încercau să traverseze golful, ducând baloturi de 
stămburi, muslinuri şi mătăsuri şi cincisprezece baloturi de 
ţesături de mătase aduse din golful spre care ne îndreptam 
noi, pe contul cui nu ştiam, spre Achin şi alte porturi de 
coastă din Malacca; nu ne-am interesat încotro anume se 
îndreptau şi le-am lăsat să se tot ducă, fiindcă nu aveau pe 
bord decât indieni. 

In fundul golfului ne-am întâlnit însă cu o joncă mare, 
care aparţinea curţii Mogulului, plină de lume, pasageri, 
după câte am presupus noi: pare-se că se îndreptau spre 
râul Hugely sau Gange şi că veneau din Sumatra. Era cu 
adevărat o pradă vrednică de înhăţat şi am găsit atâta aur 
pe ea, în afara altor mărfuri de care nici nu ne-am atins, 
mai ales piper, încât era aproape să pun punct final 
patrulărilor noastre; căci mai toţi oamenii mei declaraseră 
că ajunsesem destul de bogaţi şi că doreau să ne întoarcem 
în Madagascar; dar mie îmi mai umblau şi alte drăcii prin 
cap; şi când am ajuns să le spun, şi l-am pus şi pe prietenul 
William să stea de vorbă cu ei, li s-a umplut închipuirea de 
atâtea speranţe aurite, că în curând i-am convins să ne 
continuăm drumul şi năravurile. 


Următorul meu ţel era să părăsesc toate strâmtorile peri- 
culoase din Malacca, Singapore, şi Sunda, unde nu ne 
puteam aştepta la nicio pradă mare, ci doar, cel mult, să 
dăm peste corăbii europene cu care trebuia să ne 
încăierăm; şi nu lipsea curajul, ba chiar am fi fost capabili 
să ne batem până la disperare, dar eram şi bogaţi şi 
hotărâți să ne îmbogăţim mai mult, aşa că am adoptat o 
maximă: atâta vreme cât eram siguri că averea pe care o 
râvneam se putea obţine fără luptă, nu aveam de ce ne 
expune riscului de a lupta, câştigul pe căi mult mai 
lesnicioase fiind acelaşi. 


CAPITOLUL XIV 


Aventură primejdioasă - Urmările unei 
lovituri de trăznet - William se întoarce, 
după ce a fost primit cuviincios de către 
chinezi, cu care începem să facem negot 
- Ciudata povestire despre treisprezece 
englezi stabiliţi în Japonia - 


Am părăsit aşadar Golful Bengal şi, ajungând în coasta 
Sumatrei, am tras într-un mic port, unde era un oraş locuit 
numai de malaezi; de acolo am încărcat apă dulce şi o 
mare cantitate de carne de porc în saramură, bine sărată, 
fără a ţine seama de căldura climatului, căci ne aflam chiar 
în inima zonei toride, adică la 3 grade şi 15 minute 
latitudine nordică. De asemenea, am luat pe bordul 
corăbiilor noastre patruzeci de porci vii, care ne-au servit ca 
alimente proaspete, produsele ținutului oferindu-ne din 
belşug hrană pentru ei, felurite soiuri de guame, cartofi, şi 
un soi de orez sălbatic bun doar la hrănitul porcilor. Tăiam 
zi de zi câte un porc şi am constatat că aveau carne foarte 
bună. Am luat cu noi şi un popor întreg de rațe, găini şi 
Cocoşi, asemănătoare celor de prin Anglia, orătănii 
folositoare în diferite ocazii ca să mai variem alimentaţia; 
şi, dacă îmi amintesc eu bine, aveam nu mai puţin de două 
mii de pisări, încât la început ne şi zgâriau pe nervi cu 
cotcodacurile, măcăielile şi cucurigurile lor, dar în curând 
le-am împuţinat, preschimbându-le în fierturi, fripturi şi 
tocane, căci câtă vreme le-am avut, n-am dus lipsă de 
nimic. 

Acum ni se deschidea în faţă putinţa de a înfăptui planul 
meu mult visat şi anume acela de a o apuca printre Insulele 
olandeze ale Mirodeniilor, ca să văd ce mişelii aş mai putea 
săvârşi pe acolo; aşadar, am pornit-o pe mare în ziua de 12 


august şi, trecând ecuatorul în ziua de 17, ne-am îndreptat 
direct spre sud, lăsând în urmă, spre est, strâmtorile Sundei 
şi Insula Java, până ce am ajuns la latitudinea de 11 grade 
şi 20 de minute, de unde am cârmit spre este şi est-nord- 
est, cu sprijinul unor prielnice rafale dinspre vest-sud-vest, 
până ce am ajuns printre Insulele Mirodeniilor. 

Străbătut-am acele mări cu mai puţine greutăţi decât 
străbătusem altele, la sud de Java, vânturile fiind mai 
variabile iar vremea bună, deşi uneori ne pomeneam şi cu 
vreme vijelioasă ori cu scurte furtuni; dar când am ajuns 
chiar printre Insulele Mirodeniilor, am avut parte de musoni, 
cărora li se mai spune şi vânturi ale neguţătorilor, şi de care 
ne-am folosit aşa cum se cuvenea. 

Puzderia de insule care se găsesc în acele mări ne 
încurca în chip ciudat şi tare anevoie ne croiam calea 
printre ele; apoi am cârmit înspre partea de nord a 
Filipinelor, unde aveam o şansă dublă de prăzi, adică fie să 
ne întâlnim cu corăbiile spaniole ce veneau de la Acapulco, 
de pe coasta Noii Spanii, fie - asta sigur - să dăm de niscai 
corăbii ori jonci din China, deoarece, acele care veneau 
dintr-acolo, nu se putea să nu aibă la bord o mare cantitate 
de mărfuri de preţ, în afară de bani; sau, dacă le 
surprindeam la întoarcere, aveam să le găsim încărcate cu 
nucşoară şi cuişoare de la Banda şi Ternato, ori de prin alte 
insule. 

Nimerisem bine de data aceea, până în cele mai 
neînsemnate mărunţişuri, şi am luat-o direct printr-o ieşire 
ceva mai largă, nuntită de ei strâmtoare (deşi are o 
deschidere de aproape cincisprezece mile,) spre o insulă 
căreia i se spune Daurma şi de acolo mai departe spre 
nord-nord-est către Banda. Între insulele pomenite am 
întâlnit un vas ori o joncă olandeză, în drum spre Amboyna: 
am capturat-o fără multă bătaie de cap, însă am avut ceva 
de lucru ca să-i împiedic pe oamenii noştri de a-i căsăpi pe 
toţi, de îndată ce au auzit că erau din Amboyna: motivul, pe 
cât bănuiesc, îl poate ghici oricine.* 


4 Cruzimile olandezilor faţă de englezi la Amboyna. Dryden a scris o 
piesă de teatru, folosindu-se de acest subiect. (n.a.). 


Am uşurat-o de vreo şaisprezece tone de nucşoară, de 
ceva alimente şi de armele mai mici, căci tunuri mari nu 
aveau, iar corabia am lăsat-o să plece, de acolo, am plutit 
întins către Insula sau Insulele Banda, unde eram sigur că 
vom mai face rost de niscai nucşoară, dacă am fi găsit de 
cuviinţă. Cât despre mine, cu dragă inimă aş mai fi adunat 
nucşoară, chiar plătind în schimbul ei, dar oamenilor noştri 
li s-ar fi zbârlit părul pe cap să audă că trebuie să plătească 
pentru ceva: aşa încât am făcut rost în felurite alte ocazii 
de încă douăsprezece tone, dintre care cea mai mare parte 
obţinute pe țărm şi doar o neînsemnată cantitate capturată 
pe un mic vas al băştinaşilor, care se îndrepta către Gilolo. 
Am fi făcut negoţ pe faţă, dar olandezii, care se 
înstăpâniseră pe toate acele insule, le interziceau 
oamenilor să trateze cu noi sau cu orice străin, şi-i terorizau 
în aşa hal, încât nimeni nu îndrăznea; aşa că nu ne-am mai 
fi putut alege cu cine ştie ce, chiar dacă mai zăboveam şi 
de aceea ne-am hotărât să plecăm spre Ternato şi să 
vedem dacă nu ne putem completa încărcătura de 
cuişoare. 

Prin urmare, am luat-o spre miazănoapte, dar ne-am îm- 
pleticit prin atâta duium de insule, fără nicio călăuză care 
să ştie canalele şi să cunoască distanţele dintre ele, încât 
am fost siliţi să renunţăm şi ne-am hotărât să ne întoarcem 
la Banda şi să vedem ce am mai putea jefui prin celelalte 
insule de pe-acolo. 

Dar prima aventură pe care am avut-o era cât pe-aci să 
ne fie fatală tuturor, căci goeleta care o luase înainte, ne-a 
făcut semnal că zăreşte o corabie şi pe urmă încă una şi 
apoi o a treia, încât am înţeles că văzuseră trei vase: atunci 
am întins pânzele mai tare, ca să o ajungem din urmă, dar 
deodată ne-am pomenit prinşi între stânci, nimerind peste 
ele din greşeală, şi întâmplarea ne-a speriat pe toţi: căci, 
neavând se pare apă decât atâta cât îi trebuia, ca să 
spunem astfel, şi niciun inci în plus, nava noastră s-a izbit 
de vârful unei stânci, lovitură sălbatică pentru noi, care ne- 
a desprins o mare bucată din cârmă, avariind-o atât de 
tare, încât aproape că nu mai puteam cârmi, sau cel puţin 


nu în aşa fel încât încrederea în corabia noastră să mai 
rămână întreagă; şi am fost bucuroşi că puteam mânui 
toate pânzele, afară de vela trincă şi de vela gabier, căci cu 
ajutorul lor ne-am îndreptat spre est, în aflarea vreunui golf 
sau a vreunui port unde să putem trage la uscat, ca să ne 
reparăm cârma; în afară de asta, am descoperit că şi 
corabia însăşi fusese avariată, căci avea o mică spărtură 
lângă etambou, dar la mare adâncime sub apă. 

Datorită acestui ghinion, am pierdut şansa - oricare ar fi 
fost ea - de a pune mâna pe cele trei pânze, despre care, 
după aceea, am auzit că ar fi fost nişte mici corăbii 
olandeze de la Batavia, în drum spre Banda şi Amboyna, ca 
să încarce mirodenii şi, fără îndoială, că stăpânii aveau la ei 
o bună sumă de bani. 

Ca urmare a dezastrului suferit, bănuiţi cred că am 
ancorat cât mai repede, ceea ce s-a întâmplat la ţărmul 
unei mici insule, nu departe de Banda, unde - cu toate că 
nu au reprezentanţă - olandezii totuşi vin în timpul 
sezonului să cumpere nucşoară şi ulei de nucşoară. Am 
rămas acolo treisprezece zile; dar negăsind niciun loc în 
care să putem trage corabia pe uscat, am trimis goeleta să 
patruleze printre insule şi să caute undeva un punct potrivit 
nevoilor noastre. Intre timp, am făcut rost acolo de apă 
foarte bună, de ceva provizii, rădăcini şi fructe, şi de o 
cantitate bună de mosc şi nucşoară pentru care am găsit 
noi mijloace de a o cumpăra de la băştinaşi, fără ştiinţa 
stăpânilor lor olandezi. 

In cele din urmă, goeleta noastră s-a întors; dăduseră de 
o altă insulă unde era un port foarte bun, aşa că am tras şi 
am ancorat acolo. Strângându-ne la iuţeală toate pânzele, 
le-am trimis pe țărm şi am făcut din ele, întinzându-le 
acolo, şapte-opt corturi; apoi am desprins arborele gabier 
de pe amândouă corăbiile şi am coborât catargele, am scos 
tunurile, proviziile şi prada de pe corăbii şi le-am dus pe 
țărm, în corturi. Cu tunurile am înjghebat două mici baterii, 
de frica surprizelor, şi ţineam continuu sub observaţie 
împrejurimile, privind de pe un deal. Când am fost gata cu 
totul, am tras corabia la uscat, pe un nisip tare, la capătul 


portului şi am consolidat-o de fiecare parte. La reflux, era 
aproape total pe uscat, aşa că i-am reparat fundul şi i-am 
astupat spărtura provocată de câteva bucăţi de fier din 
cârmă, rupte când s-a izbit de stâncă. 

Cu acelaşi prilej i-am curăţat şi fundul, care era destul de 
murdar, deoarece călătorise atâta. Am spălat şi am uns cu 
seu şi goeleta, dar ea a fost gata înaintea noastră şi a mai 
patrulat vreo opt zile printre insule, fără să facă rost de 
nimic; aşa că am cam început să ne plictisim de stat acolo, 
unde n-aveam altă distracţie decât cele mai turbate 
trăsnete ce s-au auzit sau despre care s-a putut citi 
vreodată pe lume. 

Speram să întâlnim pe acolo barem niscai prăzi 
chinezeşti, despre chinezi ni se spusese că veneau la 
Ternato să facă negoţ de cuişoare, iar în Insulele Banda să 
vândă nucşoară; şi tare am fi fost bucuroşi să ne încărcăm 
galionul sau corabia cea mare cu cele două soiuri de 
mirodenii şi am fi socotit prin asta că am făcut călătorie de 
zile mari; însă n-am văzut nicio mişcare, decât olandezi 
care, nu ştiu din ce pricini - fie că erau geloşi pe noi fie că 
aflaseră ceva în legătură cu noi - în orice caz rămâneau în 
apropiere de porturile lor. 

O dată, mă hotărâsem să mă avânt până-n insula Dumas, 
cel mai vestit loc pentru cea mai bună nucşoară: dar 
prietenul William, care era întotdeauna de părere să 
realizăm câştiguri fără s-ajungem a ne bate, m-a sfătuit să 
nu fac asta şi mi-a arătat în chip convingător şi de ce nu 
trebuia s-o fac; el se gândea în primul rând la marile călduri 
specifice anotimpului şi locului unde eram, căci ne găseam 
acum la latitudine sudică de o jumătate de grad; dar pe 
când discutam asupra acestui lucru, a trebuit să ne 
hotărâm totuşi curând la acţiune, din pricina unui accident. 
Bătea un vânt prielnic dintre vest-sud-vest şi corabia 
noastră înainta repede, deşi marea venea cu valuri înalte 
dinspre nord-est şi numai după aceea ne-am dat seama că 
lucrul acesta se datora revărsării Marelui Ocean la Est de 
Noua Guinee. Totuşi, precum am spus, înaintam în larg cu 
viteza mare, când deodată, dintr-un nor întunecat ce plutea 


deasupra capetelor noastre, a venit o străfulgerare sau mai 
curând explozia unui trăsnet atât de îngrozitor, şi atât s-a 
zvârcolit printre noi, că nu numai eu, dar şi ceilalţi am 
crezut că luase foc corabia. Dogoarea străfulgerării aceleia 
sau a focului am simţit-o atât de tare pe chipuri, încât unii 
s-au ales cu băşici pe faţă, poate nu chiar pe loc, din pricina 
căldurii, ci din cauza vreunor particule otrăvitoare, 
amestecate cu focul. Dar cu asta nu s-a sfârşit totul, şocul 
de aer dezlănţuit de ruperea norilor a fost atât de puternic, 
că ni se clătina corabia de parcă am fi fost loviți de o salvă 
laterală; şi, oprindu-se locului dintr-o dată, că în faţa unei 
rezistenţe mai puternice decât forţa ce o împingea înainte, 
toate pânzele i s-au îndoit pe spate, într-o clipă, iar corabia 
zăcea - cum am fi putut spune cu adevărat - ca lovită de 
trăsnet. Cum explozia norului avusese loc atât de aproape 
de noi, n-au trecut decât câteva clipe după fulger, că 
sclipirii lui i-a urmat cel mai îngrozitor tunet auzit vreodată 
de vreun muritor. Sunt încredinţat că o explozie de o suta 
de mii de butoiaşe de praf de puşcă nu s-ar fi auzit mai 
puternic. Ba, unii dintre oamenii noştri chiar au şi rămas 
fără auz. 

Eu nu pot descrie şi nimeni nu-şi poate închipui groaza 
acelei clipe. Toţi erau atât de consternaţi, încât niciun om 
de pe corabie nu a avut prezenţa de spirit să-şi facă datoria 
de marinar, în afară de prietenul meu William; dacă el n-ar 
fi alergat foarte sprinten şi cu un calm de care, cu 
siguranţă, eu n-aş fi fost în stare, ca să dea drumul la vela 
foc, să aşeze braţul vergei trincă şi să coboare velele 
gabier, cu siguranţă că ni s-ar fi dus naibii catargele şi 
poate că ne-am fi răsturnat cu toţii în valuri. 

Cât despre mine, vă voi mărturisi că ochii mi-erau 
deschişi asupra primejdiei, dar nu vedeau nici cât de cât 
vreo ieşire posibila. Eram cu totul buimac şi uluit şi pot 
spune că a fost prima oară când am început să simt 
efectele unei spaime, pe care mai apoi, cugetând cu 
seriozitate la viaţa mea de până atunci am ajuns a o 
cunoaşte bine. Mi s-a părut că eram blestemat de Ceruri să 
mă scufund chiar în clipa aceea în chinurile veşnice; şi, pe 


lângă asta, se adăuga şi groaza faptului că răzbunarea nu 
venea pe calea obişnuită a dreptăţii omeneşti, ci părea că 
Dumnezeu însuşi mă luase în mâna lui şi se hotărâse să-şi 
îndeplinească singur răzbunarea. 

Cât eram de zăpăcit ar putea povesti doar acei care au 
trecut prin asemenea cazuri - infantele de Shadwell sau 
Francisc Spira. Ar fi cu neputinţă de descris. Sufletul meu 
era numai uimire şi uluire; mi se părea că mă scufund în 
eternitate, recunoscând dreptatea divină a pedepsei, dar 
fără să simt nimic din mişcătoarele şi blândele semne pe 
care le încearcă inima celui ce se pocăieşte sincer; eram 
îndurerat de pedeapsă, dar nu şi de crimă; speriat de 
răzbunare, dar nu şi îngrozit de vinovăţie; păstrându-mi 
aceeaşi înclinaţie spre crimă, deşi plin de spaimă la gândul 
pedepsei, căci ajunsesem la concluzia că o voi primi chiar 
acum. 

Dar poate că mulţi din cei ce vor citi rândurile acestea 
sunt, ca şi mine, sensibili la tunet şi la fulger, fără să le 
pese însă nimic de greşelile lor, pe care poate că le şi iau în 
batjocură; aşa că, nu voi mai adăuga nimic de data aceasta 
ci am să-mi urmez povestea călătoriei. Când s-a terminat 
cu buimăceala, iar oamenii şi-au venit în simţire, au început 
să se strige unii pe alţii, fiecare chemându-şi prietenii sau 
pe cei pentru care aveau mai mult respect; şi a fosto 
bucurie extraordinară pentru noi să descoperim că nimeni 
nu păţise nimic. Cea dintâi grijă ce urmă dezmeticirii a fost 
să ne interesăm dacă nu cumva fusese avariată corabia, 
când şeful de echipaj, inspectând, descoperi că într-adevăr 
se desprinsese o parte din provă, dar nu în aşa chip încât 
să pună în primejdie bompresul; aşa că am ridicat iarăşi 
pânzele pe gabier, trăgând-o spre spate pe cea din faţă, am 
întins vergele şi ne-am văzut de drum ca şi mai înainte. Dar 
cum aş putea tăgădui că eram cu toţii cam în aceeaşi stare 
ca şi corabia? După ce ne-a trecut prima tulburare, şi am 
văzut corabia plutind iar, la scurtă vreme am fost fu toţii din 
nou acelaşi echipaj înrăit şi lipsit de orice gând pios ca şi 
mai înainte, atât eu cât şi toţi ceilalţi. 

Cotind acum, drumul ne era înspre nord-nord-est şi 


astfel, cu ajutorul unui vânt prielnic, am trecut prin 
strâmtoarea sau canalul dintre Insula Gilolo şi Noua Guinee, 
ajungând în curând în marea deschisă sau în oceanul de la 
sud-est de Filipine, care este Oceanul Pacific sau Marea 
Sudului, acolo unde se uneşte cu Marele Ocean Indian. 

După intrarea în acele mări, cârmind de-a dreptul spre 
nord, am depăşit în curând ecuatorul şi am mers înainte, 
spre Mindanao şi Manilla, cele mai mari insule Filipine, fără 
să întâlnim vreo pradă, până ce am ajuns la nord de Manilla 
şi acolo a fost bine de noi; căci am capturat trei vase 
japoneze, la oarecare depărtare de Manilla. Două dintre ele 
îşi făcuseră piaţa şi se întorceau acasă cu nucşoară, 
scorţişoară, cuişoare şi altele, pe lângă tot felul de mărfuri 
europene aduse de corăbiile spaniole de la Acapulco. Aveau 
la un loc treizeci şi opt de tone de cuişoare, şi cinci-şase 
tone de nucşoară, iar scorţişoară cam tot atâta. Le-am luat 
mirodeniile, dar abia ne-am atins de mărfurile europene, 
gândindu-ne că nu merita să ne încurcăm cu ele; lucru de 
care ne-a părut însă foarte rău curând după aceea, şi cu 
prilejurile ce-au urmat am procedat mai înţelept. 

Cel de al treilea vas japonez a constituit cea mai bună 
prada pentru noi, căci venea cu bani şi cu o mare cantitate 
de aur nebătut, ca să cumpere mărfuri de cele menţionate 
mai sus. L-am uşurat de aur fără să-i facem vreun alt rău, 
apoi - cum nu aveam de gând să rămânem prea mult pe 
acolo - am întins-o spre China. 

Noua călătorie a durat cam două luni, deoarece 
mergeam împotriva vântului, care sufla continuu dinspre 
nord-est, variind numai cu câte un grad sau două într-o 
direcţie sau alta; şi, de fapt, din chiar acest motiv, am 
întâlnit mai multe capturi în călătoria noastră. 

Tocmai pornisem din Filipine şi aveam de gând să ne 
îndreptăm spre Formosa, dar vântul sufla atât de tare 
dinspre nord-nord-est, că nu reuşeam să facem nimic şi a 
trebuit să ne întoarcem la Laconia, insula cea mai nordică. 
Acolo călătoream în siguranţă şi ne-am schimbat direcţia, 
nu din pricina vreunui pericol, căci nu era niciunul, ci pentru 
o mai bună aprovizionare cu alimente, găsind oamenii 


foarte binevoitori să ni le furnizeze. 

Cât timp am rămas acolo, am văzut că în port se aflau 
trei corăbii foarte mari sau trei galioane spaniole, din Mările 
Sudului; la început nu ne-am dat seama dacă de-abia 
sosiseră ori erau gata de plecare; însă cum am descoperit 
apoi că neguţătorii chinezi începuseră să încarce şi s-o 
pornească spre nord, am tras concluzia că galioanele 
spaniole îşi descărcaseră nu de mult încărcătura, iar 
chinezii o cumpăraseră de la ei; aşa că n-am mai avut urmă 
de îndoială că vom putea face rost de prăzi în restul 
călătoriei noastre, şi că n-aveam cum da greş. 

Am rămas acolo până pe la începutul lunii mai, când ni s- 
a spus că neguţătorii chinezi o vor porni din loc; fiindcă 
musonii nordici se potolesc pe la sfârşit de martie sau 
început de aprilie, aşa că oamenii sunt siguri de vânturi 
prielnice în drum spre casă. Prin urmare am închiriat câteva 
bărci de-ale localnicilor, navigatori foarte ageri, ca să se 
ducă şi să ne aducă răspuns cum stăteau lucrurile la 
Manilla şi când vor porni joncile chinezeşti; şi, prin acest 
spionaj, ne-am ticluit atât de bine treburile încât după trei 
zile am întins iarăşi pânzele şi ne-am întâlnit cu nu mai 
puţin de unsprezece dintre ei; cu unsprezece dintre care, 
totuşi, n-am capturat decât trei, deoarece - printr-un 
ghinion - ne descoperiseră; ne-am mulţumit cu atâta şi ne- 
am urmat călătoria spre Formosa. De pe cele trei corăbii, 
am luat, pe scurt, o atât de mare cantitate de cuişoare, 
nucşoară, scorţişoară şi ulei de nucşoară, în afară de argint, 
încât oamenii noştri au început să fie de aceeaşi părere cu 
mine - anume că eram destul de bogaţi acum şi că nu mai 
aveam altceva de făcut decât să ne gândim prin ce mij- 
loace ne-am putea pune în siguranţa uriaşa comoară 
adunată. 

Mă desfătam în sinea mea cu bucuria că erau şi ei de 
aceeaşi părere, căci cu mult înainte luasem hotărârea - 
dacă s-ar fi putut - să-i conving a se gândi la întoarcere, 
deoarece îmi îndeplinisem cu vârf şi îndesat planul de a 
cutreiera şi scotoci prin Insulele Mirodeniilor; şi toată prada 
noastră, care încă de la Manilla fusese din cale afară de 


bogată, depăşea acum cu mult aşteptările mele. 

Dar acum când auzisem oamenii spunând că şi ei erau de 
părere că ne îmbogăţisem cu toţii îndeajuns, le-am adus la 
cunoştinţă prin amicul William că aveam de gând să mă 
reped doar până la insula Formosa, unde aş putea găsi o 
ocazie să preschimb mirodeniile şi mărfurile europene în 
bani gheaţă, iar apoi ne vom întoarce spre miază-zi, 
deoarece până atunci s-ar putea să se stabilizeze şi musonii 
de nord. Cu toţii s-au învoit planului meu şi au mers înainte 
din toată inima: căci, în afară de piedica vânturilor, care 
până în luna octombrie nu ne-ar fi îngăduit să navigam spre 
sud, aveam acum şi o corabie foarte adâncă şi pe bordul ei 
aproape două sute de tone de mărfuri, dintre care unele 
foarte preţioase, iar goeleta era şi ea destul de încărcată. 

Sub fiorii hotărârii luate, navigam înainte voioşi şi, după 
vreo douăsprezece zile, am ajuns în dreptul insulei 
Formosa, la o mare distanţă, dar trecusem de partea cea 
mai de miazăzi, a insulei, aflându-ne spre partea 
adăpostită de vânt, în apropiere de coasta Chinei. Acolo am 
fost puţin încurcaţi, căci reprezentanţele engleze se găseau 
în apropiere şi ne-am fi putut vedea siliţi să ne încăierăm cu 
unele dintre corăbiile lor, dacă ne ieşeau în cale; şi cu toate 
că eram în măsură să dăm piept cu ele, totuşi n-o doream, 
din mai multe motive, în deosebi fiindcă nu ţineam să se 
afle cine eram şi nici să se răspândească vestea că 
fuseseră văzuţi pe coastă oameni de soiul nostru. Totuşi, ne 
vedeam obligaţi să înaintăm în continuare spre nord, 
ţinându-ne cât mai departe de coasta Chinei. Nu pluteam 
de prea multă vreme, când ne-am întâlnit cu o mică joncă 
chinezească; şi după ce am capturat-o, am descoperit că se 
îndrepta spre insula Formosa, neavând strop de marfă pe 
bord, în afară de ceva orez şi de o cantitate foarte mică de 
ceai; dar în ea călătoreau trei neguţători chinezi care ne-au 
spus că se duceau să întâlnească o corabie mare a ţării lor, 
care venea de la Tonkin şi se găsea pe un fluviu din 
Formosa, al cărui nume l-am uitat; şi se îndreptau spre 
insulele Filipine, cu mătăsuri, muslinuri, stămburi şi tot felul 
de mărfuri chinezeşti, precum şi cu ceva aur; iar dorinţa lor 


era să-şi vândă încărcătura şi să cumpere mirodenii şi 
mărfuri europene. 

Era tocmai ce se potrivea de minune scopului nostru; aşa 
că m-am hotărât atunci să ne lăsăm de piraterie şi să ne 
facem neguţători; le-am spus deci ce fel de mărfuri aveam 
noi şi că dacă ni-i aduceau pe bord pe şefii lor sau pe 
neguţători, aveam de gând să facem negoţ cu ei. Chinezii 
erau dispuşi de aşa ceva, însă le era o cumplită frică să se 
încreadă în noi şi nu s-ar fi zis că frica lor e fără motiv, căci 
de-abia îi jefuisem de tot ce aveau. Pe de altă parte, eram 
şi noi la fel de bănuitori ca şi chinezii şi foarte nehotărâţi ce 
să facem. Dar William, quakerul nostru, ne-a scos şi de data 
aceea din încurcătură, făcând cu ei un soi de troc. A venit la 
mine şi mi-a spus că, după cât miroase el, neguţătorii noştri 
păreau a fi oameni de treabă, cu intenţii cinstite. 

— Şi, afară de asta, urmează William, e şi interesul lor să 
fie acum cinstiţi; căci, aşa cum ştiu în ce fel am făcut rost 
de mărfurile ce vrem a le schimba cu ei, tot aşa de bine ştiu 
că ne putem îngădui a plăti cumsecade; şi, pe deasupra, 
asta îi scuteşte de a mai bate atâta drum; cum încă mai 
suflă musonii de sud, dacă ajung să se înţeleagă cu noi, se 
pot întoarce la repezeală cu încărcătura lor în China; (deşi, 
fiindcă veni vorba, după aceea am aflat că ei voiau să 
meargă în Japonia, dar le era totuna, căci în felul acesta 
economiseau o călătorie de cel puţin opt luni.) 

Plecând de la temeiul acestor judecăţi, convingerea lui 
William, ne spuse el, era că am putea avea încredere într- 
înşii: 

— Căci, argumenta William, eu am tot atâta încredere 
într-un om pe care interesul îl obligă să fie corect cu mine, 
cât şi într-unul corect din principiu. 

La urma urmelor, propunerea lui William a fost ca doi 
dintre neguţătorii chinezi să rămână pe corabia noastră, ca 
ostateci, iar o parte din mărfurile noastre să fie încărcate 
pe vasul lor, lăsându-l pe al treilea să ducă încărcătura în 
port, unde se găsea corabia lor; iar după ce va fi livrat acolo 
mirodeniile, urma să se înapoieze cu lucrurile asupra cărora 
ne înţelesesem să facem schimbul. După ce am stabilit 


astfel, William, quakerul, s-a aventurat a merge cu ei; ceea 
ce eu, pe cuvânt că n-aş fi avut câtuşi de puţin poftă să fac, 
şi n-aş fi vrut să-l las nici pe el, dar William a plecat convins 
că era în interesul lor să se poarte prieteneşte cu dânsul. 

Intre timp, noi am ancorat în apropiere de o mică insula, 
la latitudinea de 23 grade şi 28 minute, aflându-ne chiar 
sub Tropicul de Nord şi cam la 20 de leghe de insulă. Am 
stat acolo treisprezece zile şi am început a fi foarte 
îngrijorat de soarta prietenului meu William; căci 
făgăduiseră să se întoarcă în patru zile, ceea ce ar fi putut 
face cu uşurinţă. Totuşi, după treisprezece zile, am văzut 
trei pânze îndreptându-se către noi, fapt care la început ne- 
a surprins puţin, neştiind ce putea să însemne şi am 
început pregătirile de apărare; dar când s-au mai apropiat, 
ni s-a umplut inima de mulţumire, căci primul vas era chiar 
cel cu care plecase William, şi purta un steag de pace; în 
câteva ore, au ancorat cu toţii, iar William a venit la corabia 
noastră cu o barcă mică şi a suit împreună cu neguţătorul 
chinez şi cu alţi doi neguţători, care păreau a fi un fel de 
misiţi ai celorlalţi. 

Şi ne-a istorisit cât de politicos se purtaseră cu el; cum |- 
au tratat în chipul cel mai sincer şi mai fără ascunzişuri; nu 
numai că-i achitaseră întreaga valoare a mirodeniilor şi a 
altor mărfuri, pe care o aducea în aur bine cântărit, dar îi şi 
încărcaseră vasul cu mărfuri dintre cele cu care ştia William 
că am voi să facem schimb; că, mai mult decât atât, se 
hotărâseră să scoată din port corabia cea mare, să vină cu 
ea unde eram noi, ca să putem face târgul aşa cum vom 
crede noi de cuviinţă; atâta doar că William, după cum ne-a 
spus, făgăduise în numele nostru că nu vom face uz de 
niciun fel de violenţă şi că nu vom reţine pe niciunul dintr- 
înşii pe vas, după ce avem să încheiem neguţătoria cu ei. L- 
am asigurat că ne vom strădui să-i întrecem în politeţe şi că 
vom aduce la îndeplinire toate părţile înţelegerii făcute de 
el: şi ca semn că eram de acord, am ridicat şi cu un steag 
alb la pupa corăbiei noastre cele mari, acesta fiind 
semnalul asupra căruia se înţeleseseră. 

Cât despre cel de al treilea vas care venise cu ei, acela 


era un fel de barcaz localnic care, aflând gândul nostru de a 
face negoţ, ieşise în larg pentru a se tocmi cu noi, venind 
cu o mulţime de aur şi ceva provizii de care ne-am bucurat 
foarte mult. 

Pe scurt, am neguţătorit cu ei în largul mării, şi am făcut 
o afacere foarte bună, deşi vindeam marfă de furat. Am 
vândut acolo mai bine de şaizeci de tone de mirodenii, 
îndeosebi cuişoare şi nucşoară şi peste două sute de 
baloturi de mărfuri europene, ca ţesături de in şi de lână. Şi 
cum ne-am gândit că de atari lucruri aveam nevoie şi noi, 
ne-am păstrat o bună cantitate de ţesături englezeşti, 
stofe, postavuri şi altele. Nu vreau să ocup cumva puţinul 
loc ce-mi mai rămâne cu toate amănuntele neguţătoriei 
noastre; destul să menţionez că afară de un pachet de ceai 
şi de douăsprezece baloturi de mătăsuri fine chinezeşti, n- 
am luat nimic în schimb pe mărfurile noastre, decât aur; 
suma primită acolo în materialul acesta strălucitor ajungea 
la peste cincizeci de mii de uncii bine cântărite. 

Când am sfârşit trocul, le-am înapoiat ostatecii şi le-am 
dăruit celor trei neguţători o cantitate de vreo şase sute de 
kilograme de nucşoară şi tot atâtea cuişoare, împreună cu 
un alt frumos dar de ţesături din in şi stofe europene, 
pentru ei, drept recompensă pentru ceea ce luasem de la 
dânşii; aşa că le-am dat drumul să plece cât se poate de 
mulţumiţi. 

Cu ocazia aceea, mi-a povestit William că, pe când se 
afla pe bordul vasului japonez, întâlnise un fel de călugăr 
sau preot nipon, care i-a vorbit, cunoscând câteva cuvinte 
englezeşti; iar William fiind foarte curios să ştie cum de 
ajunsese să înveţe acele cuvinte, japonezul i-a povestit că 
în ţara lui se găseau treisprezece englezi; i-a numit englezi 
în mod foarte articulat şi corect, căci discutase cu ei de 
multe ori şi foarte liber. Spunea că doar atâţia mai 
rămăseseră din treizeci şi doi de inşi care trăseseră la 
ţărmul de nord al Japoniei, fiind împinşi de valuri pe o mare 
stâncă, într-o noapte furtunoasă, când îşi pierduseră 
corabia, ceilalţi ai lor înecându-se, îi mai spusese că el, 
japonezul, înduplecase pe regele ţării să trimită bărci pe 


acea insulă sau stâncă, unde se pierduse în izbire corabia, 
ca să-i salveze pe oamenii rămaşi şi să-i aducă pe țărm; 
ceea ce s-a şi întâmplat, iar supraviețuitorii au fost trataţi 
foarte blând şi li s-au clădit case şi li s-a dat pământ pe care 
să-l cultive; şi locuiau acolo împreună cu băştinaşii. 

Japonezul spusese că se ducea adeseori la ei, ca să-i con- 
vingă să se închine zeului lor (bănuiesc că era vreun soi de 
idol, făcut de ei), ceea ce, după cum destăinuia dânsul, 
englezii refuzaseră, cu totul nerecunoscători; din care 
pricină regele dăduse poruncă, o dată sau de două ori, să 
fie cu toţii omorâţi; însă, precum spunea japonezul, el 
stăruise ca să-i cruţe şi să-i lase să trăiască în felul lor, 
atâta vreme cât erau liniştiţi şi paşnici şi nu se apucau să-i 
facă şi pe alţii să părăsească religia ţării aceleia. 

L-am întrebat pe William de ce nu s-a interesat dincotro 
veneau. 

— Ba m-am interesat, mi-a spus William; căci cum să nu 
mi se pară ciudat, adăugă el, să-l aud vorbind despre nişte 
englezi în partea de nord a Japoniei! 

— Ei bine, l-am întrebat, şi ce explicaţie ţi-a dat? 

— O explicaţie, zise William, care te va uimi pe tine şi nu 
numai pe tine ci pe toată lumea care ar auzi-o şi care pe 
mine mă face să doresc să te duci până în Japonia şi să dai 
de urmele lor. 

— Ce vrei să spui? am stăruit: de unde puteau veni? 

— Ei, făcu William, scoate japonezul o cărţulie, iar în căr- 
tulia aceea era o bucată de hârtie pe care stătea scris de o 
mână de englez, în vorbe curat englezeşti, următoarele, 
după cum am citit chiar eu: „Am venit din Groenlanda şi de 
la Polul Nord”. 

Aceasta era cu adevărat uluitor pentru noi toţi şi cu atât 
mai mult pentru acei marinari care ştiau câte ceva despre 
încercările nenumărate făcute în Europa, atât de englezi cât 
şi de olandezi, de a descoperi o trecere înspre părţile 
acelea ale lumii; iar acum William insista cu încăpăţânate 
să mergem spre nord, ca să-i salvăm pe acei bieţi oameni. 
Echipajul corăbiei începu să se lase convins. Ei! Într-un 
cuvânt, am ajuns cu toţii la hotărârea de a ne îndrepta spre 


ţărmul Formosei, ca să dăm iarăşi peste acel preot şi să 
mai auzim o dată de la el întreaga poveste. Aşa că goeleta 
a pornit într-acolo, dar când au ajuns ai noştri, din păcate, 
corăbiile plecaseră şi cu asta s-a terminat toată strădania 
noastră de a le da de urmă şi poate că întreaga omenire a 
fost astfel lipsită de una dintre cele mai nobile descoperiri 
ce s-au făcut vreodată sau se vor mai face în lume, pentru 
binele omenirii; dar am vorbit destul despre asta. 


CAPITOLUL XV 


Suntem atât de bogați, încât oamenii 
noştri nu mai doresc nimic. Pornim la 
drum spre casă - Povestirea călătoriei - 
Incăierare pe țărm cu indienii şi pierderea 
câtorva oameni - Împresurarea unui 
bătrân arbore - Facem escală pe țărmul 
de sud al insulei Java şi încărcăm apă şi 
provizii de acolo - 


William era atât de nemulţumit că pierduse această 
ocazie, încât stăruia cu multă ardoare să mergem până în 
Japonia ca să dăm de urmele acelor oameni. Spunea că 
dacă n-am face-o pentru nimic altceva decât ca să salvăm 
acei treisprezece semeni cinstiţi dintr-un fel de captivitate 
din care altminteri nu puteau fi niciodată răscumpăraţi şi în 
care se putea să fie cândva ucişi de nişte barbari care 
ţineau la idolatria lor, şi încă ar fi meritat osteneala de a o 
face, gestul nostru compensând într-o oarecare măsură 
ticăloşiile săvârşite mai înainte; dar nouă puţin ne păsa de 
mârşăviile făcute şi cu atât mai puţin de gândul de a le 
răscumpăra în vreun fel oarecare; aşa încât quakerul şi-a 
dat seama că stăruinţele de acest fel nu prea au mare 
greutate în cumpăna minţii noastre. Atunci a insistat cu 
fierbinte zel să-i îngăduim lui să ia goeleta şi să plece sin- 
gur în căutarea lor; iar eu i-am spus că nu m-aş opune la 
una ca asta; când a fost însă vorba de goeletă, niciunul 
dintre oameni n-a vrut să-l însoţească; fiindcă situaţia era 
clară - toţi îşi aveau partea lor atât în încărcătura de pe 
corabia cea mare, cât şi în încărcătura de pe goeletă, iar 
bogăţia adunată era atât de mare, încât nu voiau cu niciun 
preţ s-o părăsească; aşa că bietul William, spre marea lui 
supărare, a fost silit să renunţe. Ce s-o fi întâmplat cu cei 


treisprezece oameni şi dacă nu cumva or mai fi şi acum 
acolo, eu nu pot spune. 

Ne aflam aşadar la capătul patrulărilor noastre; ceea ce 
prădasem era într-adevăr de atâta preţ, încât nu numai că 
ar fi îndestulat cele mai lacome şi mai ambiţioase minţi din 
lume, dar împăca până şi închipuirile noastre; şi au 
mărturisit cu toţii că nu mai doreau nimic în plus. Ceea ce 
urma era, deci, să ne întoarcem îndărăt şi să chibzuim pe 
ce cale s-o facem, ca să nu fim atacați de olandezi în 
strâmtorile Sundei. 

Ne aprovizionasem destul de bine acolo şi fiind aproape 
timpul când se schimbă direcţia musonilor, ne-am hotărât 
să pornim spre sud şi nu numai să ne menţinem în afară de 
raza insulelor Filipine, adică spre est de ele, ci s-o 
continuăm spre sud şi să vedem dacă nu am putea lăsa în 
urmă nu numai Molucele sau Insulele Mirodeniilor, ci chiar 
Nova Guineea şi Nova Hollandia; şi ajungând, astfel, într-o 
regiune cu vânturi variabile, la miază-zi de Tropicul 
Capricornului, să ne abatem apoi spre vest, peste apele 
marelui Ocean Indian. 

Ce-i drept, la început aceasta părea a fi o nesfârşit de 
lungă călătorie, şi ne ameninţa şi lipsa de provizii. William 
mi-a spus-o pe şleau că era cu neputinţă să cărăm provizii 
îndestulătoare alimentării pentru o asemenea călătorie şi, 
mai ales, atâta apă dulce câtă ne-ar fi trebuit; şi că, 
deoarece nu vom întâlni de loc uscat pentru escală, unde 
să ne aprovizionăm cât de cât, ar fi însemnat curată 
nebunie să întreprindem o asemenea aventură. 

Eu însă mi-am luat obligaţia să remediez răul şi de aceea 
le-am spus oamenilor, să nu se neliniştească în privinţa 
aceasta, căci ştiam că ne-am putea aproviziona la 
Mindanao, cea mei sudica insulă din Filipine. Prin urmare, în 
ziua de 28 septembrie, am întins pânzele, după ce luasem 
toate proviziile de care am putut face rost acolo; vântul îşi 
schimba direcţia puţin câte puţin, la început dinspre nord- 
nord-vest spre est-nord-est, iar după aceea s-a stabilit 
dinspre nord-est şi est-nord-est. Acea călătorie a ţinut nouă 
săptămâni şi am făcut mai multe întreruperi din cauza 


vremii şi am ancorat la latitudinea de şaisprezece grade şi 
douăsprezece minute, lângă o mică insulă al cărei nume nu 
l-am ştiut niciodată, deoarece nu era pomenită pe niciuna 
din hărţile noastre; am ancorat spun, acolo, din pricina unui 
ciudat tornado, sau a unui uragan, care ne-a pus în mare 
primejdie. Am stat lângă insuliţa aceea, la adăpost, vreo 
şaisprezece zile, vânturile fiind foarte mânioase şi vremea 
nesigură. Totuşi, am făcut rost de ceva provizii, pe țărm, de 
nişte plante şi rădăcini şi de câţiva porci. Credeam că 
trebuie să fie şi locuitori pe insulă, dar n-am văzut niciunul. 

De acolo, după ce vremea s-a liniştit din nou, am mers 
înainte şi am ajuns în partea cea mai de sud a insulei 
Mindanao, de unde am luat apă dulce şi câteva vaci; dar 
clima era atât de caldă, încât nici nu am încercat să cărăm 
mai mult de cât ne trebuia pentru două-trei săptămâni; şi 
iar am pornit-o spre sud, trecând Ecuatorul şi lăsând insula 
Gilolo la babord, şi ne-am prelins pe lângă coastele ţării 
numită Noua Guinee, unde la latitudinea de opt grade sud 
am ancorat încă o dată, după provizii şi după apă, şi unde 
am găsit locuitori; dar au fugit de noi şi a fost cu totul 
imposibil să stăm de vorbă cu ei. Mai apoi, navigând în 
continuare spre sud, am lăsat în urma noastră tot ce este 
însemnat pe vreuna din hărţile sau planurile maritime şi am 
tinut-o înainte până am ajuns la latitudinea de 
şaptesprezece grade, vântul bătând în continuare tot 
dinspre nord-est. 

Acolo ne-am apropiat de coastă, spre vest, iar după ce ne 
menţinusem în raza coastei timp de trei zile, plutind de-a 
lungul țărmului, la o distanţă de vreo patru leghe, am 
început să ne temem că nu vom găsi nicio ieşire, spre vest, 
fiind astfel obligaţi să ne întoarcem şi s-o luăm din nou 
printre Moluce; dar, în cele din urmă, am văzut că uscatul 
se întrerupea brusc şi se îndepărta în direcţia Mării de Vest, 
părând a fi cu totul dechis spre sud şi sud-vest, iar dinspre 
sud venea rostogolindu-se marea cu valurile ei înalte, ceea 
ce ne-a făcut să înţelegem că n-o să mai dăm de uscat 
multă vreme. 

Ca să nu lungesc vorba, ne-am continuat drumul spre 


miază-zi, deviind puţin spre vest, până ce am depăşit 
Tropicul de Sud, unde am găsit vânturi variabile; iar pe 
urmă ne-am îndreptat drept spre vest, şi am înaintat astfel 
vreo douăzeci de zile, până ce am dat de uscat drept în faţa 
noastră şi spre babord; ne-am îndreptat direct spre țărm, 
fiind dornici să profităm acum de toate prielniciile şi să ne 
aprovizionăm cu alimente proaspete şi cu apă, ştiind că 
urma să pătrundem acum în marele şi necunoscutul Ocean 
Indian, poate cel mai mare de pe glob, având foarte puţine 
insule şi o mare continuă, care înconjoară tot globul. 

Am găsit loc de trecere bun până la țărm, şi pe coastă 
câţiva oameni; dar când am ancorat, oamenii s-au făcut 
nevăzuţi spre înlăuntrul ţării şi nu au vrut să comunice ori 
să se apropie, ci au tras în noi de mai multe ori cu nişte 
săgeți lungi cât nişte sulițe. Zadarnic am ridicat steaguri 
albe de pace, ei fie că n-au înţeles, fie că n-au vrut să 
înţeleagă: căci, dimpotrivă, au tras cu săgețile de mai 
multe ori, chiar în steagul nostru alb; aşa că, într-un cuvânt, 
n-am ajuns nici să ne apropiem de careva din ei. 

Am găsit pe țărm apă bună, deşi era destul de greu de 
ajuns la ea: cât despre vânat sau animale domestice, n-am 
zărit nimic de acest fel; căci oamenii, chiar dacă vor fi avut 
ceva vite, le-au alungat pe toate din calea noastră şi nu ni 
s-au arătat decât ei singuri, uneori chiar în atitudini 
amenințătoare şi în număr atât de mare, încât am început 
să bănuim că insula era mai întinsă decât ne imaginasem 
noi la început. Ce-i drept, nu se apropiau îndeajuns ca să-i 
provocăm la luptă, sau cel puţin nu în mod deschis; dar s- 
au apropiat destul ca să-i vedem totuşi, şi cu ajutorul 
ocheanelor ne-am lămurit că erau îmbrăcaţi şi înarmaţi, 
însă veşmintele îi acopereau doar în părţile de jos ale 
corpului ori pe la mijloc; purtau în mână sulițe lungi ca nişte 
lănci, în afara de arcuri şi de săgeți; iar pe cap aveau nişte 
podoabe înalte şi mari, făcute din pene după cât ne-am dat 
noi seama, şi semănând puţin cu căciulile grenadierilor 
noştri englezi. 

Când i-am văzut atât de sperioşi că nici nu voiau să se 
apropie, oamenii noştri au început să meargă în 


recunoaştere pe insulă - dacă insulă o fi fost, căci n-am 
înconjurat-o niciodată - şi să caute niscai vite sau vreo 
plantație indiană, cu pomi sau alte plante; au descoperit 
însă în curând pe propria lor piele, că se cade să fie mai 
prudenţi şi că trebuiau să cerceteze amănunţit fiece tufiş 
ori copac, înainte de a se aventura mai departe pe uscat; 
pentru ei - vreo patrusprezece dintre oamenii noştri, care 
au cutezat să se avânte mai departe decât alţii, într-un 
ţinut care deşi nu era cultivat li s-a părut lor că ar fi, însă eu 
cred că de fapt nu creşteau pe acolo decât trestii de acelea 
din care facem noi scaune împletite; cutezând să spun - să 
meargă prea departe, au fost dintr-o dată atacați, aproape 
din toate părţile, de o ploaie de săgeți care pare-se că 
veneau din vârful copacilor. 

Nu aveau nimic altceva de făcut decât s-o ia la fugă, 
lucru la care totuşi nu s-au hotărât decât după ce au fost 
răniţi cinci dintr-înşii; poate că n-ar fi scăpat nici aşa, dacă 
unul dintre ei n-ar fi fost mai înţelept sau mai prudent decât 
ceilalţi, ca să-i treacă prin minte ca, deşi nu puteau vedea 
duşmanul ca să poată deschide foc asupra lui, cine ştie 
totuşi dacă zgomotul împuşcăturilor nu i-ar putea speria şi 
dacă n-ar fi mai bine să tragă chiar la întâmplare. Prin 
urmare, zece dintre ai noştri întorcându-se din fugă, le-au 
ţinut piept şi au tras la întâmplare printre trestii. 

Zgomotul şi focul nu numai că i-au îngrozit pe duşmani, 
dar - după cum credeau ai noştri - împuşcăturile au avut 
norocul chiar să-i atingă pe câţiva dintre sălbatici; căci au 
observat nu numai că săgețile care mai înainte cădeau atât 
de dese printre ei au încetat, dar chiar i-au auzit pe indieni 
strigându-se unul pe altul, în felul lor, şi făcând un zgomot 
ciudat, grosolan şi de neasemuit cu ciudăţenia niciunui alt 
zgomot auzit de ei vreodată, deoarece aducea mai degrabă 
cu urletele şi lătrăturile unor jigănii din păduri decât cu 
vocile omeneşti, doar că uneori părea că se pronunţă şi 
cuvinte. 

Au observat de asemeni că zgomotul indienilor se înde- 
părta de ei, aşa că s-au convins că o luaseră la fugă şi nu se 
mai auzea decât dintr-o singură direcţie un urlet şi un 


geamăt lugubru, care nu s-a ostoit multă vreme, încât 
bănuiau că trebuie să vină de la unii dintre cei răniţi ori de 
la alţii care-i boceau pe fraţii lor ucişi. Insă cum ai noştri 
erau sătui de asemenea descoperiri, nu s-au ostenit să 
caute mai departe şi au profitat de ocazie ca să se retragă. 
Dar partea cea mai aventuroasă a întâmplării începea de- 
abia de-acum înainte; căci pe când se întorceau la țărm, au 
trecut prin apropierea unui uriaş trunchi de arbore bătrân; 
ce fel de arbore o fi fost acela nu ştiau nici ei, dar aşa cum 
îl vedeau părea aidoma acelor bătrâni stejari putrezi 
întâlniți prin parcurile naturale din Anglia şi la care 
zăbovesc paznicii la vânarea cerbului. lar trunchiul 
arborelui se afla chiar sub cea mai abruptă latură a unei 
uriaşe stânci ori coline, dincolo de care oamenii noştri nu 
puteau vedea ce este. 

Când s-au apropiat de acel arbore, din vârful său, brusc, 
au zbârnâit spre ei şapte săgeți şi trei lănci, care, spre 
marea noastră mâhnire, ne-au ucis doi oameni şi au rănit 
alţi trei. Situaţia era cu atât mai neaşteptată, cu cât 
oamenii fiind cu desăvârşire lipsiţi de apărare şi atât de 
aproape de copac, se aşteptau din clipă în clipă să mai vină 
spre ei şi alte lănci şi săgeți, iar fuga nu le-ar fi fost de 
niciun folos, indienii fiind, după cât se părea, foarte buni 
ţintaşi. In această disperată situaţie au avut din fericire 
prezenţa de spirit să se apropie cât mai mult de arbore şi 
să stea chiar lipiţi de el, aşa încât cei de deasupra să nu 
poată ajunge la dânşii, nici să nu-i vadă, ca să arunce cu 
suliţele în ei. Această mică izbândă le-a dat timpul să 
cugete la ce aveau de făcut; ştiau că duşmanii şi ucigaşii 
lor erau deasupra; îi auzeau vorbind, iar cei de sus ştiau că 
ei se aflau dedesubt; însă cei de dedesubt erau obligaţi să 
stea lipiţi de arbore, de frica suliţelor de sus. In cele din 
urmă, unul dintre ai noştri, privind puţin mai atent decât 
ceilalţi, crezu că a zărit capul unuia dintre indieni exact 
deasupra unei crengi uscate a copacului pe care se pare că 
era aşezat vrăjmaşul. Careva trase imediat şi ţinti atât de 
bine, încât glontul trecu prin capul pândaşului care se şi 
prăbuşi din copac, buşindu-se cu atâta putere de pământ, 


că dacă n-ar fi fost ucis de glonte, desigur că tot ar fi murit 
din pricina înălţimii de la care căzuse. 

Asta i-a înspăimântat pe indieni într-atâta, încât pe lângă 
urletul înfiorător pe care-l făceau acolo sus, oamenii noştri 
au auzit şi o ciudată forfotă în trunchiul arborelui, de unde 
au tras concluzia că scobiseră copacul şi se ascunseseră 
înăuntru. Aşa stând lucrurile, erau în siguranţă din partea 
alor noştri, căci ar fi fost imposibil ca vreunul dintre noi să 
se caţere în copac pe dinafară, neexistând deloc crengi 
apropiate de care să se agaţe; şi de asemenea, era cu 
neputinţa să tragă în arbore, lucru pe care-l şi încercaseră 
în câteva rânduri, absolut fără niciun rost, căci arborele era 
atât de gros, încât nu pătrundea în el niciun glonte. Totuşi, 
nu se îndoiau că-şi prinseseră inamicii într-o capcană şi că 
un mic asediu fie că i-ar fi obligat pe toţi să coboare din 
copac, fie să rămână acolo şi să moara de foame; aşa încât 
oamenii s-au hotărât să nu se mişte de la locurile lor, unde 
se aciuiaseră, dar să trimită pe careva la noi după ajutor. 
Prin urmare, doi dintre ei au venit la noi să mai ceară nişte 
întăriri şi, mai ales, şi-au exprimat dorinţa să vina cu ei şi 
câţiva dulgheri cu unelte, ca să-i ajute să taie copacul sau 
cel puţin să taie niscai alte lemne şi să dea foc arborelui; 
căci asta, au tras ei concluzia, nu avea să dea greş şi-i va 
scoate afară din vizuină. 

Prin urmare s-au dus ai noştri, ca o adevărată mică 
oştire, cu pregătiri grozave, pentru o aventură cum încă nu 
se mai auzise, la asedierea unui arbore uriaş. Totuşi, ajunşi 
acolo, şi-au dat seanţa că era o sarcină destul de grea, căci 
bătrânul trunchi era destul de mare şi de înalt, având o 
înălţime de cel puţin 22 de picioare, vreo şapte crengi 
bătrâne care porneau din vârf în toate direcţiile, însă 
putrezit şi aproape fără frunze. 

William, quakerul, a cărui curiozitate îl împinsese să-i 
însoţească şi el pe ceilalţi, a propus să se construiască o 
scară pe care să se urce până în vârf, de unde să arunce 
rachete în scorbura arborelui şi astfel, afumându-i, să-i 
scoată afară. 

Propunerea altora a fost ca să se întoarcă înapoi şi să ia 


de pe corabie un tun mare, cu ghiulele de fier ca să rupă 
copacul în bucăţi; în sfârşit, alţii credeau că ar trebui să taie 
cât mai multe lemne şi, îngrămădindu-le în jurul copacului, 
să le dea foc şi să ardă şi arbore şi indieni laolaltă. 

Aceste sfade le-au răpit oamenilor noştri nu mai puţin de 
două-trei zile, iar în tot acest răstimp ei nu au mai auzit 
nimic din zarva presupusei garnizoane dinlăuntrul fortăreței 
de lemn. La început îmbrăţişaseră proiectul lui William, şi 
se construi o scara mare şi puternică pentru a urca pe ea în 
vârful turnului de lemn; şi în vreo două-trei ore oamenii ar fi 
fost gata să se caţăre, când dintr-o dată au auzit iarăşi 
larma indienilor în scorbura arborelui şi, nu mult după 
aceea, s-au ivit în vârful său mai mulţi dintre ei, azvârlind 
câteva suliţi în jos, în oamenii noştri, dintre care una l-a 
lovit pe unul din marinari undeva deasupra umărului, şi i-a 
provocat o atât de gravă rană, încât chirurgii nu numai că 
anevoie l-au vindecat, însă l-au şi chinuit pe bietul om în 
aşa hal, încât am spus toţi că mai bine l-ar fi omorât pe loc. 
Totuşi, în cele din urmă s-a vindecat, deşi nu şi-a mai 
recăpătat niciodată puterea braţului, deoarece sulița îi 
retezase unele tendoane din partea de sus, de lângă umăr, 
care - după câte bănuiesc - jucau rol ui de mişcare a 
antebraţului: aşa că bietul om a rămas pe toată viaţa 
schilod. Dar ca să ne întoarcem la ticăloşii aceia, la dispe- 
raţii din copac, vă voi spune că oamenii noştri au tras în ei, 
însă fără a-şi da seama dacă i-au lovit sau nu; totuşi, de în- 
dată ce trăgeau, îi auzeau îngrămădindu-se din nou jos, în 
scorbura trunchiului, unde se găseau în siguranţă. 

Dar, în felul acesta s-a spulberat planul scării lui William; 
căci, după ce o terminaseră, acum nimeni nu voia să se 
aventureze sus, în mijlocul unei asemenea mulţimi de 
vietăţi îndrăzneţe cum erau cele de-acolo şi care - bănuiau 
ai noştri - erau împinse la disperare de situaţia lor. Oricum 
nici nu se putea urca mai mult de un om o dată, am început 
să ne gândim că era greşit a se proceda astfel; de fapt 
eram de aceeaşi părere şi eu (căci între timp ajunsesem şi 
eu acolo, ca să le dau ajutor), gândind că nu era cazul să ne 
suim pe scară decât dacă un singur om s-ar fi putut urca 


foarte repede, drept în vârf, de unde să arunce înlăuntrul 
arborelui ceva explozibil, iar apoi să coboare iute înapoi; 
lucru pe care l-am şi făcut de două sau trei ori, dar fără 
niciun efect. In cele din urmă, unul dintre canonierii noştri a 
preparat o fiertură puturoasă - cum îi spuneam noi - adică 
o compoziţie care scotea numai fum, fără să se aprindă cu 
flăcări sau să ardă; dar un fum atât de gros şi un miros 
peste măsură de scârbos, că nu se putea răbda. Şi a 
aruncat cu mâna lui amestecătura aceea în scorbura 
arborelui, aşteptând să-şi facă efectul; însă n-am auzit nici 
n-am văzut nimic toată noaptea aceea şi nici a doua zi; aşa 
încât am tras concluzia că oamenii dinăuntru fuseseră cu 
toţii asfixiaţi, când, dintr-o dată, în noaptea următoare, i-am 
auzit din nou zbierând şi ţipând, ca nişte smintiţi, din 
creştetul copacului. 

Aşa cum ar fi bănuit oricine, am tras concluzia că îşi 
chemau ajutoarele şi ne-am hotărât să continuăm asediul, 
căci eram cu toţii furioşi să vedem cum ni se împotriveşte o 
mână de sălbatici, pe care credeam că i-am prins în laţ; şi, 
într-adevăr - prin câte împrejurări trecuserăm noi - rareori 
ni se întâmplase să vedem cum atâtea întâmplări s-au unit 
ca să ne-nşele. Ne-am hotărât deci să mai încercăm o dată 
cu fiertura aceea puturoasă, aşa că, noaptea următoare, 
inginerul şi canonierul nostru o şi pregătiseră când, auzind 
un zgomot al inamicului în vârful arborelui şi chiar şi 
înlăuntrul său, eu nu i-am mai îngăduit canonierului să urce 
pe scară, spunându-i că în felul acesta mergea la moarte 
sigură. Totuşi el a găsit un mijloc, care consta în a urca 
doar câteva trepte şi, ţinând în mână o prăjină lungă, de 
capătul căreia legase oala cu fiertură, să o arunce pe sus în 
scorbură: însă când s-a apropiat de arbore cu maşinăria lui 
în vârful prăjinii şi însoţit de încă trei oameni care să-l ajute, 
iată că scara nu mai era la locul ei. 

Asta ne-a zăpăcit cu totul, şi am tras concluzia că indienii 
din copac profitaseră de neglijenţa noastră şi, coborând cu 
toţii scara, fugiseră după aceea cu ea cu tot. Am râs din 
toata inima de prietenul meu William, care - după cum 
spuneam - conducea asediul şi pregătise de fapt o scară de 


care să se folosească până la urmă „garnizoana”, cum îi 
numeam noi pe indieni, pentru ca să coboare pe ea şi s-o ia 
la fugă. Dar abia după ce s-a luminat de ziuă, am înţeles 
cum stăteau lucrurile: căci scara noastră se afla tot acolo, 
numai că sălbaticii o trăseseră în vârful arborelui şi acum 
stătea cu partea de jos în scobitura acestuia, iar cu partea 
superioară drept în sus. Atunci am început să râdem de 
indieni, cât erau de neghiobi, că nici măcar nu ştiuseră să 
coboare scara şi, în loc să fi fugit, au tras-o în sus cu atâta 
caznă şi au aşezat-o în copac. 

Ne-am hotărât să le dăm foc şi să terminăm totul dintr-o 
dată, să ardem arborele cu locuitorii lui cu tot, şi, prin 
urmare, ne-am apucat de treabă: am început să tăiem 
lemne şi în câteva ore am adunat destule, după cum 
credeam noi, şi, îngrămădindu-le la rădăcina arborelui, le- 
am dat foc şi am aşteptat de la depărtare să vedem cum o 
să apară „gentlemenii” în vârful copacului atunci când 
„apartamentul” se va încinge mai tare. Am fost însă cu toţii 
descumpăniţi când, dintr-o dată, am văzut focul stins de o 
mare cantitate de apă azvârlită peste el. Atunci ne-am zis 
că desigur făpturile acelea îl au pe dracul într-însele. Parcă 
îl aud pe William: 

— Aceasta este, fără îndoială, cea mai vicleană maşinaţie 
a indienilor din câte s-au pomenit vreodată şi, în afară de 
vrăjitorie ori de vreo neguţătorie necurată cu dracul, (în 
care eu nu cred de loc), nu văd altă dezlegare a misterului, 
decât că arborele ăsta trebuie să fie artificial, ori dacă este 
natural, atunci a fost scobit de ei pe sub pământ şi prin 
rădăcini; se vede treaba că aceste dihănii au dedesubt o 
peşteră artificială, care se întinde pe sub tot dealul ăsta sau 
un drum prin care trec pe sub deal până undeva în alt loc - 
dar unde anume o fi locul acela, nu ştim; în ceea ce ne 
priveşte pe noi însă, eu am de gând să găsesc locul şi să-i 
urmăresc până acolo, iar asta înainte de a fi mai bătrân cu 
măcar două zile. 

Apoi i-a chemat pe dulgheri ca să afle de la ei dacă nu 
cumva aveau vreun fierăstrău mare cu care să taie 
copacul; iar ei i-au spus că nu aveau un fierăstrău destul de 


lung şi nici oamenii nu puteau obosi prea multă vreme la un 
atât de bătrân buştean; dar că se vor apuca să lucreze cu 
topoarele şi vor încerca să-l doboare în două zile şi să-l 
dezrădăcineze în alte două după aceea. William era însă de 
altă părere, care s-a dovedit mult mai bună; el a înţeles că 
treaba trebuia făcută pe tăcute, pentru ca să-i putem 
prinde înăuntru pe câţiva dintre ei, aşa că a pus la muncă 
doisprezece oameni cu burghie mari, să sfredelească nişte 
găuri zdravene într-o parte a copacului, şi să-l străbată 
aproape cu totul, dar nu chiar de tot: găurile au fost făcute 
fără zgomot, şi apoi toate umplute cu praf de puşcă, 
înfigându-se în ele nişte mari cepuri încrucişate; apoi au 
mai sfredelit o gaură oblică, însă ceva mai mică, sub una 
din găurile cele mari, şi toate au fost umplute cu pulbere şi 
toate au explodat dintr-o dată. Când au luat foc, au produs 
o bubuitură aşa de puternică şi au rupt şi împrăştiat 
bucăţile din arbore în atâtea părţi şi în aşa fel, încât am 
văzut clar că încă o explozie asemănătoare avea să-l 
dărâme cu totul şi aşa a şi fost. Astfel încât, a doua oară, 
ne-am putut vâri mâinile în el, în două-trei locuri, şi am 
descoperit înşelătoria: că exista, anume, o peşteră sau o 
gaură săpată în pământ, de la partea de jos a scorburii, 
care dădea într-altă peşteră, situată mai departe, unde am 
auzit glasurile câtorva sălbatici strigându-se şi vorbind între 
ei. 

Ajungând până acolo, mare ne-a fost pofta de a pune 
laba pe ei; William a dorit să-i încredinţăm trei oameni cu 
grenade de mână; şi ne-a promis să coboare el primul, 
lucru pe care l-a făcut cu destulă îndrăzneală, căci - pentru 
a-i recunoaşte ceea ce era al lui - William avea o inimă de 
leu. 

Toţi se înarmaseră cu pistoale în mâini şi săbii la şold; 
însă indienii pare-se că învăţaseră ceva de la fierturile 
noastre puturoase, aşa că ne-au întors-o şi ei în felul lor; 
căci au făcut atâta fum care ieşea din trecerea spre 
peşteră, încât William şi cei trei oameni ai lui au fost 
bucuroşi să iasă în goana mare din peşteră şi din copac, 
deoarece pur şi simplu nu mai puteau respira; şi erau, ce-i 


drept, aproape sufocaţi. 

Nicicând nu s-a pomenit fortificaţie atât de bine apărată, 
nici atacanţi înfrânți în atâtea feluri. Acum eram de părere 
să renunţăm, şi mai dihai decât toţi eu, aşa că l-am chemat 
pe William şi i-am spus că nu puteam decât să râd văzând 
cum ne pierdem timpul acolo degeaba şi nici nu-mi 
explicam la urma urmelor ce naiba căutam; căci, fără 
îndoială, pungaşii care se aflau înăuntru erau de o viclenie 
neîntrecută şi oricine se simţea umilit să vadă cum e ţinut 
locului de câţiva indivizi dezbrăcaţi şi dobitoci; totuşi, nu 
merita osteneala să împingem lucrurile mai departe. Nici nu 
vedeam vreo scofală, după cât mă tăia pe mine capul, de a 
obţine barem ceva din cucerirea aceea după ce vom fi 
făcut-o; aşa încât, eu unul credeam că ar fi fost de mult 
timpul să renunţăm. 

William a recunoscut că ceea ce spuneam era adevărat şi 
că nu puteam obţine altceva, din toată acea încercare, 
decât o satisfacere a curiozităţii; şi totuşi, deşi zicea că ar fi 
fost foarte dornic să scormonească niţel faţa dinăuntru a 
lucrurilor, el nu stărui în privinţa aceasta; aşa că ne-am 
hotărât să lăsăm totul baltă şi să plecăm, ceea ce am şi 
făcut. Insă înainte de a pleca, William ne-a spus că măcar 
atâta bucurie ar vrea să aibă de pe urma lor, să le ardă 
copacul şi să le astupe intrarea în peşteră. lar pe când lucra 
la trebşoara asta, canonierul îi spuse că şi el ar vrea să-şi 
săreze inima cu o bucurie de pe urma acelor păcătoşi, aşa 
că va încerca să pună o mână ca să vadă încotro 
explodează. După care, zis şi făcut, a adus de pe corabie 
două butoiaşe cu pulbere şi le-a aşezat înăuntrul peşterii, 
cât de departe a îndrăznit să le monteze, iar apoi, umplând 
bine gura peşterii unde se afla copacul şi îndesând foarte 
tare, a lăsat doar un canal sau o gură de contact pentru 
fitil, i-a dat foc şi s-a retras la oarecare depărtare, ca să 
vadă încotro va plesni buba, când a descoperit dintr-o dată 
că puterea pulberea îşi făcuse drum explodând prin nişte 
tufişuri, de cealaltă parte a dealului despre care v-am 
vorbit, iar acolo a bubuit cu mugetul unei guri de tun; am 
alergat aşadar fără întârziere la faţa locului şi am văzut 


efectele exploziei. 

În primul rând, am descoperit că acolo era ieşirea 
cealaltă a peşterii, pe care detunătura o rupsese şi o 
desfăcuse atât de tare, încât pământul slăbit lunecase la 
loc înăuntru, de nici nu se mai cunoştea forma pe care o 
avusese peştera, dar ne-am dat seama de asemenea şi ce 
se întâmplase cu garnizoana de indieni care ne supăraseră 
atât de mult; unii dintre ei nu mai aveau braţe, alţii nu mai 
aveau picioare, câţiva nu mai aveau cap, câţiva zăceau pe 
jumătate îngropaţi sub dărâmăturile minei, adică în 
pământul desprins, ce căzuse înăuntru: pe scurt, făcusem 
ravagii printre ei, şi acum aveam motive să credem că n-a 
mai putut scăpa niciunul din cei dinăuntru, ci fuseseră 
zvârliţi pe gura peşterii ca un glonte scăpat din puşcă. 

Aveam acum satisfacţie deplină în privinţa indienilor; dar, 
pe scurt, a fost o aventură cu pierderi; căci ne-am ales cu 
doi oameni ucişi, cu unul total schilodit şi cu alţi cinci răniţi, 
am irosit două butoiaşe de pulbere şi unsprezece zile de 
muncă şi toate astea doar ca să ajungem să înţelegem cum 
se face o mână indiană sau cum se ţine ascunsă o 
garnizoană în scorbura unui arbore; şi cu această 
înţelepciune atât de scump plătită, am plecat luând puţină 
apă dulce, dar provizii proaspete n-a fost chip să găsim. 

Atunci, am stat să gândim ce-ar trebui făcut ca să ne în- 
toarcem îndărăt în Madagascar. Eram cam la latitudinea 
Capului Bunei Speranţe, dar aveam până acolo o cursă 
lungă şi nici nu eram siguri că vom întâlni vânturi prielnice, 
ori vreo bucată de uscat în cale, aşa că nu ştiam pe unde să 
scoatem cămaşa; William a fost şi de data aceasta ultima 
noastră scăpare şi s-a dovedit foarte sincer cu noi. 

— Prietene, zice el, ce rost are să te expui riscului de a 
crăpa pur şi simplu de foame, din plăcerea de a te trufi că 
ai fost undeva pe unde n-a mai călcat nimeni înaintea ta? 
Se află o mulţime de alte locuri mai în apropiere de casă 
despre care poţi pretinde acelaşi lucru, pe o cheltuială însă 
mai mică. Eu nu văd niciun motiv să mai rămâi la atâta 
depărtare în sud, de vreme ce eşti sigur că te afli la capătul 
de vest al insulelor Java şi Sumatra; iar apoi te poţi îndrepta 


de aici spre nord, către Ceilon şi spre coasta Coromandel 
ori Madras, de unde poţi face rost de apă dulce şi de 
provizii proaspete; iar până acolo, probabil că o vom duce 
destul de bine cu proviziile pe care deocamdată le avem. 

Era un sfat sănătos şi care nu trebuia neglijat; aşa că am 
pornit-o spre vest, menţinându-ne la latitudinea de treizeci 
şi unu până la treizeci şi cinci de grade şi am avut vreme 
foarte bună şi vânturi prielnice timp de aproape zece zile 
de navigaţie, apoi - după socoteala noastră - trecusem de 
insule şi ne puteam schimba cursa înspre nord; iar dacă nu 
nimeream în Ceilon, atunci aveam să intrăm cel puţin în 
marele şi adâncul golf al Bengalului. 

Dar greşisem destul de mult în calculele noastre, căci 
după ce ne îndreptasem spre nord, cale de cincisprezece 
sau şaisprezece grade, am întâlnit din nou uscat la babord 
la vreo trei leghe distanţă; aşa că am ancorat cam la 
jumătate de leghe de țărm şi am trimis bărcile noastre cu 
echipajul lor să vadă ce ţară era aceea. Am aflat că era o 
ţară foarte paşnică, cu apă dulce, la care se putea ajunge 
lesne, însă n-am văzut păscând nici vite şi nici n-am zărit 
locuitori; şi eram plini de teamă în ceea ce privea o 
cercetare mai în adâncuri a ținutului, ca nu cumva să mai 
păţim o dată ceva de felul întâmplării din care abia ieşisem 
de curând, aşa că ne-am lăsat de hoinăreli şi am preferat să 
ne mulţumim eu ce puteam găsi, adică doar cu câteva 
fructe de mango sălbatice şi cu câteva plante de felurite 
soiuri, al căror nume nici nu-l cunoşteam. 

Nu ne-am oprit acolo, ci am pornit din nou în larg spre 
nord-nord-vest, însă timp de două săptămâni am avut vânt 
foarte slab; după acele două săptămâni, am ancorat iar şi, 
ajungând pe uscat, am avut surpriza de a ne pomeni pe 
ţărmul de sud al insulei Java; şi tocmai în momentul când 
ancoram, am văzut o barcă sub pavilion olandez, plutind 
de-a lungul țărmului. Nu eram de loc dornici să stăm de 
vorbă cu ei, sau cu alţii de aceeaşi naţionalitate, dar i-am 
lăsat pe oamenii noştri liberi - când vor merge pe țărm - să 
se vadă cu olandezii ori nu, după cum vor ei; treaba noastră 
era să facem rest de provizii, de care începeam să ducem 


chiar mare lipsă. 

Ne-am hotărât să ne ducem la țărm cu bărcile, în locul 
cel mai convenabil pe care-l vom putea găsi, şi să căutăm 
un port potrivit unde să ne adăpostim corabia, lăsând ca 
soarta să decidă dacă ne vom întâlni cu prieteni sau cu 
duşmani; recomandându-ne totuşi să nu zăbovim prea 
multă vreme sau cel puţin nu atâta încât să fie timp să se 
trimită soli de-a curmezişul insulei până la Batavia, şi de 
acolo - depăşind insulele - să vină ceva corăbii care să ne 
atace. 

După cum doream, am găsit un port foarte bun, în care 
puteam pluti la o adâncime de şapte stânjeni marini, bine 
apărat de intemperii, orice s-ar fi ivit: şi am făcut rost acolo 
de provizii proaspete, de nişte porci buni şi de câteva vaci; 
iar ca să avem şi o mică rezervă, am tăiat şasesprezece 
vaci şi le-am pus la saramură, apoi am pus carnea la 
putină, cât am putut de bine, la o latitudine de opt grade de 
ecuator. 


CAPITOLUL XVI 


O mare corabie reperată spre nord - Ce- 
rem de la ei o contribuţie la aprovizionare 
- Tragem pe țărmul de sud al Ceilonului - 
Purtarea proastă a oamenilor noştri acolo 
- Furtună violentă, în cursul căreia 
corabia noastră ajunge pe uscat. 
Tratative cu băştinaşii şi cu ambasadorul 
lor, un olandez bătrân - 


Până să terminăm cu toate acestea, au trecut vreo cinci 
zile şi apoi ne-am umplut butoaiele cu apă; iar în momentul 
când ultima barcă venea încărcată cu ierburi şi rădăcini, iar 
noi ridicasem ancora şi întinsesem vela gabier ca să 
pornim, am reperat o mare corabie care venea direct spre 
noi dinspre nord. Nu ştiam ce poate fi cu ea, dar am tras 
concluziile cele mai rele şi ne-am grăbit cât am putut să 
ridicăm ancora şi să întindem pânzele, ca să fim gata a 
vedea ce doresc să ne spună, căci nu eram prea îngrijoraţi 
văzând o singură corabie; dar bănuiala noastră era că am fi 
putut fi atacați de trei sau patru dintr-o dată. 

În timp ce ne strângeam ancora şi pregăteam barca, iată 
că şi corabia ajunsese la mai puţin de o leghe de noi şi, 
deoarece am crezut că avea intenţia să ne atace, ne-am 
desfăşurat la pupă steagul cel negru şi pavilionul 
însângerat în vârful arborelui gabier, dându-ne astfel în 
vileag, şi am apucat-o direct spre apus, stându-le în calea 
vântului. 

Se pare că greşiseră cu totul în privinţa noastră, 
neaşteptându-se deloc la vreun duşman sau pirat prin acele 
mări; şi neavând nicio îndoială că eram chiar o corabie de-a 
lor, au fost de-a dreptul zăpăciţi când şi-au descoperit 
greşeala; aşa că de îndată au schimbat direcţia şi au pornit- 


o spre țărm, înspre partea cea mai de est a insulei. La 
iuţeală am schimbat şi noi direcţia şi ne-am luat după 
corabie, cu toate pânzele întinse şi, după două ore, am 
ajuns aproape la o bătaie de puşcă de ei. Şi cu toate că îşi 
întinseseră pânzele cât au putut, nu aveau nicio altă ieşire 
decât să primească lupta, şi în curând şi-au dat seama de 
inegalitatea de forţe. Am tras o lovitură de tun ca să-i 
hotărâm să se oprească; aşa că ei au trimis la noi, într-o 
barcă, soli cu un steag de pace. Le-am trimis barca îndărăt, 
însă cu răspuns pentru căpitan că nu avea altceva de făcut 
decât să-şi plece steagul, să vină cu corabia la pupa 
noastră şi să se înfăţişeze chiar el la noi, pe bord, ca să-i 
comunicăm ce voiam să-i cerem; totuşi, deoarece încă nu 
ne supărase şi n-a trebuit să ne dăm osteneala de a-l forţa, 
ceea ce era vădit că am fi fost în stare să facem, i-am 
asigurat că-l vom lăsa pe căpitan să se întoarcă înapoi în 
deplină siguranţă, împreună cu toţi oamenii săi, şi că dacă 
ne vor furniza lucrurile pe care le vom cere, corabia lor nu 
va fi jefuită. Solii s-au întors cu mesajul acesta şi a trecut 
câtva timp, după ce au ajuns pe bord, până să coboare 
steagul, ceea ce ne făcu să începem a crede că refuzau; 
aşa că am tras o salvă şi, în câteva minute, am văzut că îşi 
coborau barca; iar de îndată ce barca a pornit, corabia lor 
şi-a coborât steagul şi s-a îndreptat spre noi, aşa cum le 
cerusem. 

Când căpitanul a sosit pe bord, i-am cerut să ne dea o 
dare de seamă asupra încărcăturii lor, care consta în 
special din baloturi de mărfuri de la Bengal pentru Bantam. 
l-am spus că deocamdată aveam nevoie de provizii, de care 
ei nu aveau câtuşi de puţin nevoie, aflându-se aproape la 
sfârşitul călătoriei; şi că dacă vor voi să trimită barca lor pe 
țărm împreună cu a noastră şi ne vor procura douăzeci şi 
şase de capete de vite negre, şaizeci de porci, o anume 
cantitate de rachiu şi arrack şi 300 de buşeli de orez, îi vom 
lăsa să plece liberi. 

Cât privea orezul, ne-au dat şase sute de buşeli, cât 
aveau chiar pe bord, împreună cu un pachet pe care-l 
transportau. Ne-au dat şi treizeci de butoaie mijlocii de 


arrack foarte bune, dar carne de vită şi de porc nu aveau 
nici ei de loc. Totuşi, s-au dus pe țărm, împreună cu 
oamenii noştri, şi au cumpărat unsprezece boi şi cincizeci 
de porci, care au fost puşi la saramură pentru noi, iar după 
ce ne-au predat proviziile, noi le-am dat drumul să plece, cu 
corabia lor. 

Am stat acolo şapte zile, înainte de a ne putea furniza 
proviziile asupra cărora căzusem de acord, iar unii dintre 
oamenii noştri credeau că olandezii puseseră la cale 
distrugerea noastră; s-au dovedit însă foarte cinstiţi şi au 
făcut tot ce-au putut ca să ne furnizeze vitele negre, numai 
că nu le-a fost cu putinţă să ne procure atât de multe. Aşa 
că au venit şi ne-au spus sincer că dacă nu putem rămâne 
mai îndelungă vreme, le era imposibil să facă rost pentru 
noi de mai mulţi boi sau vaci, decât cei unsprezece, cu care 
am fost obligaţi să ne mulţumim, preferind să luăm 
contravaloarea lor în alte lucruri, decât să mai zăbovim 
acolo multă vreme. La rândul nostru, am fost corecţi cu ei, 
ţinând seama de condiţiile asupra cărora ne înţelesesem; şi 
nu i-am lăsat pe niciunul dintre ei noştri măcar să se ducă 
la ei pe bord, şi nici n-am acceptat ca ai lor să vină la noi; 
căci dacă s-ar fi dus pe bord oricare dintre oamenii noştri, 
nimeni nu putea răspunde de purtarea lor, cu nimic mai 
mult decât dacă s-ar fi aflat pe țărm, într-un teritoriu 
inamic. 

Aveam acum destule provizii pentru întreaga călătorie; şi 
cum nu ne mai interesa niciun fel de pradă, am pornit 
voioşi înainte, spre coasta Ceilonului, unde aveam de gând 
să facem o escală, să luăm din nou apă dulce şi provizii; în 
această parte a călătoriei noastre, nu s-a întâmplat nimic 
altceva important decât că am întâlnit vânturi potrivnice, 
aşa că traversarea a durat mai mult de o lună. 

Am ancorat la ţărmul de sus al insulei, dorind să avem 
cât mai puţin posibil de-a face cu olandezii; şi cum ei erau 
stăpânii ţării în privinţa negoţului, cu atât mai mult 
stăpâneau ţărmul mării, unde aveau mai multe porturi şi, în 
deosebi, adunaseră toată scorţişoara care e inima negoţului 
acelei insule. 


Am încărcat apă dulce şi ceva provizii, dar nu prea ne-am 
ostenit să facem rezerve, deoarece mai aveam încă destul 
de consumat din vitele şi porcii pe care-i căpătasem la Java. 
Am avut o mică încăierare pe ţărmul de acolo cu câţiva 
localnici, deoarece unii dintre oamenii noştri au fost puţin 
cam prea familiari cu doamnele băştinaşe, de altfel cu totul 
lipsite de farmec; într-adevăr, erau în aşa hal de necioplite, 
încât dacă oamenii noştri n-ar fi avut obraz gros în privinţa 
asta, cu greu s-ar fi atins de vreuna din ele. 

N-am putut afla niciodată de la oamenii noştri anume ce- 
au făcut, atât de fideli îşi erau unul altuia în stricăciunea 
lor; dar în general am înţeles că săvârşiseră vreun lucru 
barbar şi că erau cât pe-aci să-l fi plătit foarte scump; căci 
soţii femeilor s-au revoltat peste măsură şi i-au înconjurat 
în număr atât de mare, încât dacă n-ar fi venit în ajutor încă 
şaisprezece oameni de-ai noştri, într-o altă barcă, sosind 
chiar la momentul oportun ca să-i salveze, deoarece erau 
doar unsprezece cu toţii, şi să-i scoată de acolo cu forţa, ar 
fi fost ciopârţiţi până la unul, deoarece localnicii nu erau 
mai puţini de două sau trei sute, înarmaţi cu sulițe şi cu 
lănci, armele obişnuite ale ţării, pe care ştiu să le arunce cu 
multă îndemânare, cu o îndemânare aproape de necrezut; 
iar dacă oamenii noştri ar fi stat să se lupte cu ei, aşa cum 
unii dintr-înşii fuseseră destul de îndrăzneţi de a propune, 
ei ar fi fost înfrânți şi ucişi. Aşa cum s-au întâmplat lucrurile, 
şaptesprezece dintre ai noştri au fost răniţi, iar unii dintre ei 
chiar foarte grav. Erau însă mai degrabă speriaţi decât 
loviți; căci cu toţii se şi vedeau morţi, crezând că lăncile 
fuseseră otrăvite. Dar William a fost încurajarea noastră şi 
acolo; căci, deşi doi dintre chirurgii noştri erau de părerea 
înfricoşaţilor şi le spuseseră destul de prosteşte oamenilor 
că vor muri, William s-a apucat voios de treabă şi i-a 
vindecat pe toţi, în afară de unul, care a murit mai curând 
fiindcă băuse nişte punci de arrack decât din cauza rănii, 
întrucât de prea multă băutură căpătase o febră. 

Ne cam saturaserăm de Ceilon, deşi unii de-ai noştri erau 
de părere să se reîntoarcă pe țărm, vreo şaizeci - 
şaptezeci, pachet, şi să se răzbune: dar William i-a convins 


să nu facă una ca asta, iar autoritatea lui printre oameni 
era atât de mare, ca şi printre noi comandanții, de altfel, 
încât îi putea înrâuri mai mult decât oricare dintre noi. 

Ei clocoteau la gândul răzbunării şi voiau să meargă pe 
țărm şi să facă harcea-parcea cinci sute de băştinaşi. 

— Ei şi, le-a vorbit William, şi dacă o să faceţi asta, la ce 
vă foloseşte? 

— Ha! a sărit unul dintre ei, vorbind în numele celorlalţi, 
vom avea o satisfacţie. 

— Bun, şi în ce măsură vă va fi mai bine după aceea? a 
întrebat William. 

La asta n-a mai putut răspunde nimeni nimic. 

— Şi-apoi, a continuat William, dacă nu cumva greşesc 
eu, treaba voastră sunt banii: acum aş cam dori să ştiu - 
dacă veţi birui şi ucide două sau trei mii din aceste biete 
făpturi despre care ştiţi că nu au bani - mă rog, ce veţi 
obţine voi? Sunt doar nişte nenorociţi, sărmani şi goi, ce-o 
să câştigaţi de la ei? Dar în afară de asta, i-a mai dădăcit 
William, poate că făcând ceea ce intenţionaţi, aţi putea 
avea şansa să pierdeţi cel puţin zece oameni dintre voi şi 
este chiar foarte probabil că aşa s-ar şi întâmpla. Mă rog, ce 
câştig în toate acestea? Şi cum veţi da voi socoteală alor 
voştri pentru oamenii pierduţi? 

Pe scurt, William a argumentat atât de convingător, încât 
i-a convins că ceea ce voiau să facă nu era decât o crimă; şi 
că oamenii aceia aveau şi ei drepturile lor, iar noi n-aveam 
îngăduinţa să le răpim nimic; că însemna să zdrobim nişte 
oameni nevinovaţi, care nu acţionaseră altfel decât aşa 
cum le dictau legile naturii lor; şi că a săvârşi una ca asta, 
ar fi o crimă, ca şi când ai întâlni un om la drumul mare, şi 
l-ai ucide doar de dragul crimei, cu sânge rece, neţinând 
seama dacă a făcut sau nu vreun rău. 

Aceste argumente i-au convins în cele din urmă şi s-au 
mulţumit să plece şi să-i lase precum i-au găsit. În prima 
încăierare, uciseseră vreo şaizeci-şaptezeci de băştinaşi, iar 
de rănit răniseră şi mai mulţi: în schimb ai noştri nu se ale- 
seseră cu nimic din vitejia asta, decât că pierduseră viaţa 
unui om şi că numărau pe deasupra şaisprezece răniţi, 


după cum am arătat mai sus. 

Dar o altă întâmplare, totuşi, ne-a obligat să mai avem 
de-a face cu oamenii aceia şi aproape că era gata-gata să 
ajungem, prin ei, la sfârşitul vieților şi al tuturor aventurilor 
noastre, cu toţii dintr-o dată, căci, la vreo trei zile după 
ieşirea în larg, plecând din locul unde avusesem încăierarea 
aceea, am fost prinşi de o furtună violentă, cu vânt dinspre 
sud, sau mai curând uragan decât vânt, bătând din toate 
direcţiile sudului, căci se dezlănţuise cu furie şi disperare 
dinspre sud-est până-n sud-vest, când dintr-o parte, când 
din alta, clipă de clipă, dar cu aceeaşi sălbăticie; în 
asemenea situaţie, nici nu eram în stare să manevrăm 
corabia; pe vasul pe care eram eu vela gabier s-a despicat 
de trei ori, iar în cele din urmă, s-a răsturnat şi arborele 
gabier de la butuc; într-un cuvânt, o dată sau de două ori, 
am fost chiar împinşi pe țărm; iar într-un rând, dacă vântul 
nu şi-ar fi schimbat direcţia chiar în acel moment, am fi fost 
sfărâmaţi într-o mie şi una de bucăţi, lovindu-ne de un 
prăvăliş de stânci care se întindea cam la o jumătate de 
leghe de țărm; dar, după cum v-am spus, vântul îşi schimba 
direcţia foarte des şi, în acel moment, pornind a sufla 
dinspre est-sud-est, ne-am pomenit împinşi drept înainte şi 
am ajuns la o distanţă mai mare de o leghe, în răstimp deo 
jumătate de oră. Apoi a bătut cu destulă neînduplecare 
dinspre sud-sud-vest, pe urmă dinspre vest-sud-vest şi ne-a 
adus înapoi la o depărtare apreciabilă spre răsărit de 
prăvălişul stâncilor, unde am zărit o mare deschidere între 
roci şi uscat, şi ne-am străduit să ancorăm acolo; dar am 
văzut că nu exista niciun teren potrivit ancorării, jur- 
împrejur fiind numai stânci. Am înaintat totuşi prin acea 
deschidere, care se întindea pe vreo patru leghe. Furtuna a 
continuat şi, deodată, am dat de un țărm atât de îngrozitor, 
că nici nu mai ştiam încotro să ne îndreptăm. Ne-am uitat 
scrutător după vreun fluviu, sau după vreo gură de râu, sau 
după vreun golf în care să putem intra ca să ne adăpostim, 
dar n-am descoperit nimic multă vreme. În cele din urmă, 
iată un promontoriu alungit care se întindea departe în 
mare în spre sud, pe o atât de mare distanţă, încât ne-a 


fost clar că dacă vântul mai continuă să bată din aceeaşi 
direcţie, apoi n-o să-l putem înconjura; deci ne-am apropiat 
de coastă cât am putut mai mult, pe partea adăpostită de 
vânt a promontoriului şi am ancorat în apă adânc de vreo 
doisprezece stânjeni marini. 

Vântul schimbându-şi însă din nou direcţia, peste noapte, 
şi înverşunându-se cumplit, ancorele noastre s-au desprins, 
iar corabia a înaintat până s-a lovit cu cârma de uscat. lar 
dacă vasul ar mai fi înaintat pe o distanţă cât jumătate din 
lungimea lui, ar fi pierit, şi noi toţi am fi pierit o dată cu el. 
Numai că ancora mare (ancora-speranţă cum o numesc 
marinarii) a ţinut bine şi am tras puţin de cablu, ca să 
facem corabia să se îndepărteze de uscatul de care ne 
izbisem. Doar datorită acestui cablu rămăsesem ancoraţi 
toată noaptea; iar spre dimineaţă ni s-a părut că vântul s-a 
mai potolit puţin; şi era bine pentru noi că s-a întâmplat 
aşa, căci, în ciuda ajutorului pe care ni-l da-se ancora mare, 
dimineaţa - spre marea noastră surprindere şi uluire - am 
găsit corabia aproape complet eşuată pe uscat. 

La reflux, când s-a retras apa, corabia se găsea pe un 
banc de nisip tare, aproape fără apă, care, pe cât bănuiesc, 
nu mai găzduise nicicând vreo navă pe el; localnicii au venit 
în mare număr pe țărm să se uite la noi şi să caşte gura, 
neştiind ce-o fi asta, zgâindu-se la noi ca la un spectacol 
sau mare minune, de care erau surprinşi fără a şti ce să 
facă. 

Am motive să cred că de îndată ce ne-au văzut, au şi 
trimis de veste că se afla acolo o corabie şi, de asemenea, 
despre starea în care ne găseam; căci a doua zi a apărut un 
om important, nu ştiu dacă le era rege sau altceva; dar 
venise însoţit de o mulţime de oameni şi unii aveau în mâini 
lănci lungi ca nişte halebarde, dintr-acelea de care am 
vorbit la începutul acestei părţi; şi au coborât cu toţii până 
la malul apei şi s-au aşezat în ordine, chiar în faţa noastră. 
Au stat aşa aproape o oră, fără să facă vreo mişcare; iar 
apoi, vreo douăzeci dintre ei s-au apropiat sub conducerea 
cuiva care mergea înainte, cu un steag alb. Au înaintat în 
apă până la brâu, valurile nefiind la fel de înalte ca mai 


înainte, căci vântul se potolise şi bătea dinspre țărm. 

Cel din fruntea convoiului ne-a ţinut o lungă cuvântare, 
după cum ne-am putut da seama din gesturile sale, iar din 
când în când îi auzeam şi vocea, fără să înţelegem niciun 
cuvânt din tot ce spunea. William, care ne fusese 
întotdeauna de folos, cred că a fost şi de data aceea 
salvatorul nostru al tuturora. lată cum stăteau lucrurile. 
Individul care făcea pe căpetenia, sau cum naiba l-aş putea 
numi, când şi-a terminat cuvântarea, a scos trei ţipete 
puternice, căci nu ştiu cum să le spun altfel, apoi a lăsat în 
jos, de trei ori, steagul său alb, după care ne-a făcut de trei 
ori semn cu braţele să venim la el. 

Recunosc că eu am fost de părere să coborâm o barcă 
echipată cu oameni şi să ne ducem; dar William n-a vrut să 
mă lase cu niciun chip: mi-a spus că n-ar trebui să ne 
încredem în nimeni; căci, dacă erau barbari şi independenţi, 
adică sub propria lor guvernare, apoi puteam fi siguri că 
vom fi ucişi cu toţii; iar dacă erau creştini, tot nu ne va 
merge mult mai bine, în caz că aveau să ştie cine eram noi; 
fiindcă obiceiul malabarezilor era să-i trădeze pe toţi cei 
care le cădeau în mână; şi doar ăştia erau din acelaşi 
popor; aşa că dacă nu voiam să ne batem joc de 
securitatea noastră, apoi nu trebuia să ne ducem la ei cu 
niciun chip. Eu ra-am împotrivit multă vreme şi i-am spus 
că de obicei, da, avea dreptate în toate cazurile, dar de 
data aceasta nu credeam că are dreptate; că nici eu nu 
eram mai amator de riscuri inutile decât era el, sau oricare 
altul; însă gândeam că toate naţiunile din lume, chiar şi 
sălbaticii cei mai sălbatici, când ridică un steag de pace, 
respectă cu foarte mare sfinţenie propunerea paşnică 
făcută prin acel semnal; şi i-am dat diferite pilde din istoria 
călătoriilor mele în Africa, despre care v-am vorbit la 
începutul acestei lucrări; şi că doar nu-i puteam crede pe 
băştinaşii de aci mai răi decât alţii ca ei. lar pe deasupra, i- 
am mai spus că situaţia noastră părea să fie de aşa natură, 
încât tot trebuia să cădem în mâinile cuiva şi că era mai 
bine să cădem în mâinile lor, printr-un tratat de prietenie, 
decât printr-o supunere forţată, şi chiar dacă aveau vreun 


plan şiret, eu înclinam totuşi pentru tratative cu ei. 

— Bine, prietene, spuse William, foarte grav, dacă tu vrei 
să te duci, eu nu te pot împiedica, doar că voi dori să-mi iau 
ultimul rămas-bun de la tine la despărţire, căci, poţi să fii 
sigur, n-ai să ne mai vezi niciodată. Dacă noi cei de pe 
corabie vom scăpa mai uşor până la urmă, despre asta nu- 
ţi pot spune nimic cert deocamdată; dar de atâta lucru pot 
răspunde, că nu ne vom jertfi vieţile zadarnic, şi cu bună 
ştiinţă, aşa cum ai de gând să faci tu; cel puţin ne vom 
apăra câtă vreme o să putem, iar în cele din urmă vom 
muri ca nişte adevăraţi bărbaţi, nu ca nişte neghiobi traşi 
pe sfoară de şiretlicurile câtorva barbari. 

William mi-a vorbit cu atâta căldură şi totuşi cu atâta 
siguranţă privitor la soarta noastră, că şi eu am început a 
mă gândi puţin asupra riscului la care era să mă expun. Nu 
aveam nicidecum mai multă poftă decât el să fiu ucis; şi 
totuşi, pe viaţa mea, nu eram lipsit de curaj, cum părea el, 
în toată povestea asta. Din care cauză l-am întrebat dacă 
avea vreo ştiinţă despre locul unde ne aflam sau dacă 
fusese vreodată pe acolo. 

— Nu, îmi răspunse el. 

Atunci l-am întrebat dacă auzise sau citise ceva despre 
oamenii din acea insulă şi despre felul lor de a se purta cu 
creştinii care le picau pe mână; iar William îmi spuse că 
auzise ceva despre unul - pe nume Knox - şi că avea să-mi 
istorisească povestea lui mai târziu. Knox fusese 
comandant al unei corăbii a Indiilor de Est, aruncat pe 
uscat, întocmai ca şi noi, pe această insulă Ceilon, deşi era 
greu de spus dacă nimerise chiar în acelaşi loc sau unde 
anume: îmi pomeni însă că fusese ispitit de către barbari şi 
ademenit să vină pe țărm, întocmai cum eram şi noi poftiţi 
de data aceasta; şi că, după ce l-au prins, l-au înconjurat pe 
el şi pe cei optsprezece oameni ai lui, şi nu le-au mai dat 
voie să se întoarcă de acolo niciodată, ci i-au ţinut ostateci 
sau i-au ucis, William nu putea şti exact; dar ostatecii au 
fost duşi înlăuntrul ţării, despărțiți unii de alţii, şi nu s-a mai 
auzit nimic despre ei după aceea, cu excepţia fiului 
căpitanului, care a reuşit să scape ca prin minune, după 


douăzeci de ani de robie. 

N-am avut timp atunci să-i cer să-mi spună întreaga 
poveste a acelui Knox, şi cu atât mai puţin să stau să-l 
ascult povestindu-mi-o; dar cum se întâmplă îndeobşte în 
atari cazuri, când cineva începe să fie niţel mai 
impresionat, mi-am schimbat brusc atitudinea faţă de el. 

— Da, da, dar atunci, dragă William, i-am vorbit eu, ia 
spune-mi ce ăi vrea tu să facem? Vezi bine în ce stare 
suntem şi ce ne aşteaptă; trebuie luată o hotărâre, şi asta 
imediat. 

— Hm, ei bine, am să-ţi spun ce hotărâre trebuie luată; 
mai întâi să pui să se atârne un steag alb, aşa cum au făcut 
şi ei de ochii noştri, iar apoi să echipezi bine barca mare şi 
pinesa, cu cât de mulţi oameni pot încăpea în ele, care să 
aibă însă destul loc de manevrat armele, şi pe urmă lasă- 
mă pe mini să merg cu ei; iar tu vei vedea ce-am să fac. 
Dacă dau greş, poţi scăpa tu; însă vreau să-ţi spun că, dacă 
dau greş, va fi numai din vina mea, iar tu o să înveţi de pe 
urma neghiobiei mele. 

La început n-am ştiut ce să-i răspund, dar după o scurtă 
pauză am strigat: 

— William, William, mie mi-ar fi tot atât de urât să te 
prăpădeşti tu, pe cât ţi-ar fi şi ţie să pier eu; iar dacă e vreo 
primejdie pentru tine, aş dori-o tot cât o doresc şi pentru 
mine. Aşa că, dacă vrei, hai să rămânem cu toţii pe corabie, 
să ne meargă fiecăruia la fel şi să împărtăşim cu toţii 
aceeaşi soartă. 

— Nu, nu, stărui William nu e nicio primejdie în soluţia pe 
care o propun eu; poţi veni şi tu cu mine dacă găseşti de 
cuviinţă. Însă numai dacă vei binevoi să te supui măsurilor 
pe care am să le hotărăsc eu; şi atunci poţi fi sigur că - deşi 
vom cobori de pe corăbii - nimeni dintre noi nu se va 
apropia de ei mai mult decât e necesar ca să ne audă când 
vom striga, şi ca să le vorbim de la distanţă. După cum bagi 
de seamă, ei nu au bărci ca să vină la noi; dar, zice William, 
eu aş dori mai degrabă ca tu să-mi asculţi sfatul şi să 
conduci corăbiile după semnalele pe care ţi le voi face eu 
din barcă şi, în privinţa asta, hai să ne sfătuim niţel 


amândoi înainte de plecare. 

Ei bine, am descoperit că William prevăzuse toate 
măsurile trebuitoare şi nu era pic de confuzie în mintea lui 
cu privire la ceea ce avea de făcut; aşa că i-am spus că 
trebuie să se considere căpitanul acelei acţiuni, iar noi vom 
sta cu toţii sub ordinele lui, lucru de care voi avea grijă să 
fie respectat până în cele mai mici amănunte. 

După această concluzie La care ne condusese discuţia 
noastră, William a poruncit să coboare douăzeci şi patru de 
oameni în pinasă, iar marea fiind acum destul de lină, au 
pornit, cu toţii, foarte bine înarmaţi. El a poruncit de 
asemeni ca tunurile corăbiei mari de pe partea cea mai 
apropiată de țărm să fie încărcate cu gloanţe de muschetă, 
cuie ruginite, cioburi şi tot felul de bucăţi de fier vechi, 
plumb, şi orice ne mai stătea la îndemână; şi să fim gata să 
tragem de îndată ce s-ar întâmpla să-l vedem coborând 
steagul alb de pe pinasă şi ridicând unul roşu. 

După ce am stabilit între noi toate acestea, el cu oamenii 
săi au pornit către țărm, adică William în pinasă, cu 
doisprezece marinari, iar barca mare în urma lor, cu încă 
douăzeci şi patru de flăcăi, toţi voinici, hotărâți şi straşnic 
înarmaţi. Au vâslit atâta, apropiindu-se de țărm, până s-au 
aflat la o depărtare de la care să-şi poată vorbi unii altora: 
purtau ca şi băştinaşii steag alb şi propuneau tratative. 
Brutele, căci asta erau, s-au arătat foarte curtenitoare, însă 
văzând ei că nu-i puteam înţelege, s-au dus şi au adus un 
bătrân olandez, prizonier la ei de ani îndelungaţi, şi l-au pus 
să discute cu noi. Din tot conţinutul vorbirii lui, reieşea că 
regele ţării îl trimisese pe generalul său ca să afle cine 
eram şi ce treburi aveam. William s-a ridicat în picioare la 
pupa pinasei şi i-a răspuns că, în privinţa asta, el, 
olandezul, care după vorbirea şi vocea sa pare european, 
putea şti cu uşurinţă cine eram, precum şi starea în care ne 
găseam; iar corabia fiindu-ne eşuată pe uscat, singur faptul 
acesta îi putea spune că treburile noastre acolo erau cele în 
legătură cu soarta unei corăbii sinistrate; aşa că William şi- 
a exprimat dorinţa să ştie la rândul său pentru ce ne venise 
în întâmpinare atâta mulţime de oameni, înarmaţi cu arme 


de tot felul, ca şi când ar fi vrut să ne încerce cu război. 

Ni se răspunse că puteau avea motive întemeiate să co- 
boare pe țărm, căci poporul fusese îngrijorat de apariţia 
corăbiilor unor străini pe coastă; şi cum vasele noastre erau 
pline de oameni, care aveau cu ei tunuri şi arme, regele tri- 
misese o parte din armata sa, pentru ca - în cazul unei 
năvăliri asupra ţării lui - să poată fi gata să se apere, 
oricare ar fi situaţia. 

— Dar, zice olandezul, deoarece sunteţi oameni loviți de 
nenorocire, regele i-a poruncit generalului său, care este şi 
el de faţă, să vă dea tot ajutorul cu putinţă, şi să vă invite 
pe țărm şi să fiţi primiţi cu toată curtenia posibilă. 

Fără să-i îngăduie să răsufle, William îi şi ia atunci vorba 
din gură: 

— Înainte de a-ţi da un răspuns în privinţa asta, aş dori 
ca tu să-mi spui ce eşti; căci după vorbă pari european. 

Tălmaciul a răspuns imediat că era olandez. 

— De asta îmi dau seama, zice William, după vorba ta; 
dar eşti originar din Olanda sau eşti un băştinaş al acestei 
ţări, care a învăţat olandeza stând de vorbă cu olandezii 
stabiliţi, după câte ştiu, în această insulă. 

— Nu a precizat bătrânul, sunt originar din Delft, în ţara 
Olandei din Europa. 

— Bine, face numaidecât William, dar tu eşti creştin sat 
păgân, ori eşti ceea ce numim noi un renegado? 

— Sunt, răspunde el, creştin. 

Şi aşa au continuat, într-un scurt dialog, după cum ur- 
mează: 

Will.: Eşti olandez şi creştin, zici tu; mă rog, te socoţi om 
liber sau slugă? 

Oland.: Sunt în slujba regelui de aici şi în armata sa. 

Will.: Dar eşti voluntar sau prizonier? 

Oland.: De fapt, la început am fost prizonier, dar acum 
sunt liber, aşa că sunt voluntar. 

Will.: Carevasăzică, fiind la început prizonier, acum îi 
slujeşti de bună voie; dar eşti atât de liber, încât să poţi 
pleca, dacă ai vrea, la compatrioţii tăi? 

Oland.: Nu, aşa ceva nu pot spune; compatrioţii mei lo- 


cuiesc foarte departe de aici, în părţile de nord şi de est ale 
insulei, şi nu se poate ajunge la ei fără învoirea specială a 
regelui. 

Will.: Şi de ce nu capeţi învoire să pleci? 

Oland.: N-am cerut-o niciodată. 

Will.: Şi, după bănuiala mea, ştii bine că dacă ai cere-o, 
n-ai putea-o obţine. 

Oland.: În privinţa asta nu-ţi pot spune prea mult; dar de 
ce îmi pui toate aceste întrebări? 

Will.: De ce? Păi motivul meu e întemeiat: dacă tu eşti 
creştin şi prizonier, cum poţi consimţi să se facă din tine o 
unealtă a barbarilor acestora, ca să ne trădezi şi să ne dai 
pe mâna lor, pe noi, care suntem compatrioți de-ai tăi şi 
creştini ca şi tine? Nu e oare un lucru barbar să faci una ca 
asta? 

Oland.: Dar cum aş putea, mă rog vouă, să vă trădez? Nu 
ţi-am comunicat eu oare că regele vă pofteşte să veniţi pe 
țărm şi că a poruncit să fiți trataţi în chip curtenitor, şi 
ajutaţi? 

Will.: Din moment ce eşti creştin, deşi de asta mă 
îndoiesc eu foarte tare, crezi oare că regele, sau generalul - 
cum îi spui tu crede măcar un cuvânt din tot ce spune? 

Oland.: El v-o făgăduieşte prin gura marelui său general. 

Will.: Nu te întreb ce făgăduieşte şi nici prin cine, ci te 
întreb următoarele: Te poţi tu declara încredinţat că are de 
gând să nu-şi calce făgăduiala? 

Oland.: Cum pot să răspund la asta? Cum pot eu spune 
ce are el de gând? 

Will.: Ne poţi spune ce crezi tu. 

Oland.: Eu nu vă pot spune dacă se va ţine de făgăduială, 
dar cred că s-ar putea să facă şi asta. 

Will.: Tare mă tem că nu eşti decât un creştin cu două 
feţe. Hai să-ţi pun eu o altă întrebare: Crezi tu într-adevăr 
ce spui şi mă sfătuieşti să cred şi eu în ei şi să dau vieţile 
noastre pe mâinile lor, încrezându-mă în făgăduielile pe 
care le fac? 

Oland.: Eu nu sunt sfătuitorul tău. 

Will.: Poate că ţi-e frică să-ţi spui părerea, fiindcă te afli 


în puterea lor. Spune-mi, rogu-te, înţelege vreunul din ei ce 
vorbeşti tu? Cunosc ei olandeza? 

Oland.: Nu, niciunul dintr-înşii: în privinţa asta n-am 
niciun fel de grijă. 

Will.: Ei bine, atunci răspunde-mi simplu, dacă eşti 
creştin. E bine oare pentru noi să ne aventurăm aşa, 
întemeiaţi doar pe vorbele lor şi să le cădem mură în gură, 
venind la ei pe țărm? 

Oland.: Mă întrebi foarte pe şleau. Rogu-te, lasă-mă să-ţi 
pun şi eu o întrebare; aveţi vreo nădejde să puteţi pleca de 
aici, voi sau corabia voastră, dacă refuzaţi? 

Will.: Da, da, acum că s-a terminat furtuna, ne vom salva 
corabia, de asta nu ne temem. 

Oland.: Atunci n-aş putea spune că lucrul cel mai bun 
pentru voi ar fi să vă încredeţi în ei. 

Will.: Bine, de data aceasta ai vorbit cinstit. 

Oland.: Dar eu ce să le spun lor? 

Will.: Spune-le vorbe plăcute, aşa cum ne spun ei nouă. 

Oland.: Şi ce fel de vorbe plăcute? 

Will.: Ei bine, spune-le să comunice regelui lor că suntem 
nişte străini care au fost împinşi pe coastă de o mare 
furtună; că îi mulţumim foarte mult pentru făgăduiala de a 
se purta cu bunăvoință faţă de noi, făgăduiala pe care o 
vom primi recunoscători, dacă o să rămânem mai departe 
în această stare nenorocită; dar că, deocamdată, n-are 
niciun rost să venim pe țărm; şi pe lângă asta, spune-le că 
nici nu putem părăsi corabia în starea în care se află acum, 
ci suntem obligaţi să avem grijă de dânsa, trebuie s-o 
degajăm şi nădăjduim ca după încă o maree sau două, s-o 
aducem cu totul pe linia de plutire şi să ancorăm. 

Oland.: Dar el vă aşteaptă să veniţi pe țărm, ca să-l 
vizitaţi şi să-i faceţi un dar pentru politeţea sa. 

Will.: După ce vom fi adus corabia pe linia de plutire şi-i 
vom fi astupat spărturile, o să-i prezentăm omagiile 
noastre. 

Oland.: Dar aţi putea veni la el acum, la fel de bine ca şi 
atunci. 

Will.: la stai, măi amice: eu n-am spus că vom veni la el 


atunci; tu ai vorbit despre un dar pe care să i-l facem; asta 
înseamnă să-i prezentăm omagiile noastre, nu-i aşa? 

Oland.: Bine, am să-i spun că veţi veni pe țărm după ce 
corabia voastră va fi adusă pe linia de plutire. 

Will.: În privinţa asta, nu am nimic de obiectat: îi poţi 
spune ce crezi tu de cuviinţă. 

Oland.: Dar se va înfuria tare, dacă nu-i promit. 

Will.: Pe cine se va înfuria? 

Oland.: Pe voi. 

Will.: Şi ce ne pasă nouă de asta? 

Oland.: Cum, dar îşi va trimite toată armata împotriva 
voastră. 

Will.: Şi ce s-ar întâmpla, dacă ar fi cu toţii aici chiar 
acum? Ce crezi tu că ne-ar putea face? 

Oland.: Regele ar porunci să vă ardă corăbiile şi să vă 
aducă pe toţi la el. 

Will.: Spune-i că dacă ar încerca una ca asta, s-ar putea 
să dea de dracu. 

Oland.: Are sub stăpânirea sa un popor întreg. 

Will.: Are şi vreo corabie? 

Oland.: Nu, corăbii nu are de loc. 

Will.: Nici bărci? 

Oland.: Nu, nici bărci. 

Will.: Păi atunci, cam ce crezi tu că ne pasă nouă de 
oamenii lui? Ce poţi tu să ne faci acum, chiar de-ai avea cu 
tine o sută de mii de oameni? 

Oland.: O! Dar ei pot să vă dea foc. 

Will.: Să ne facă să luăm foc, vrei să zici; asta ar putea s- 
o facă, ce-i drept; însă foc nu ne vor da; pot încerca, pe 
riscul lor, dar vom da iama în cei o sută de mii de oameni ai 
săi, dacă vin în bătaia tunurilor noastre, de chestia asta te 
asigur. 

Oland.: Şi dacă regele vă dă ostateci, ca să vă simţiţi în 
siguranţă? 

Will.: Pe cine ne poate da el, decât pe nişte simpli sclavi 
sau slugi ca tine, ale căror vieţi fireşte că nu le preţuieşte 
mai mult decât preţuim noi un câine englezesc. 

Oland.: Pe cine cereţi voi ca ostateci? 


Will.: Pe el însuşi şi pe înălţimea ta. 

Oland.: Ce aţi face cu noi? 

Will.: Cu el am face tot cam ceea ce ar face şi el cu noi, 
adică i-am tăia capul. 

Oland.: Şi cu mine ce-aţi face? 

Will.: Cu tine ce-am face? Te-am duce îndărăt acasă în 
tara ta: şi cu toate că meriţi spânzurătoarea, am face iar 
din tine un om şi un creştin, şi nu ne-am purta cu tine aşa 
cum te-ai fi purtat tu cu noi - să te trădăm unei adunături 
de păgâni sălbatici şi fără de milă, care nu ştiu mei de 
Dumnezeu, şi nici nu au îndurare pentru om. 

Oland.: Îmi dai de gândit şi vreau să vorbesc mâine cu 
tine, despre toate acestea, din nou. 


CAPITOLUL XVII 


Despotmolim corabia - Regele ţării trimite 
un potop de oameni pe țărm - 
Convorbirea între William şi olandez - 
Lupta cu băştinaşii - Îl luăm cu noi pe 
olandez, printr-o stratagemă - Povestire 
despre aventura căpitanului Knox pe 
aceeaşi insulă - 


Astfel solul a plecat, iar William s-a întors pe bord şi ne-a 
făcut o dare de seamă completă asupra convorbirii sale cu 
bătrânul olandez, care a fost foarte amuzantă, iar pentru 
mine instructivă; căci aveam destule motive să recunosc că 
William judecase mai bine lucrurile decât mine. 

Am avut norocul, spre marea noastră satisfacţie, să 
despotmolim corabia chiar în noaptea aceea, şi s-o 
ancorăm cam la o milă şi jumătate mai spre larg, şi în apă 
adâncă; aşa că nu mai aveam nevoie să ne temem de 
regele olandezului nostru cu cei o sută de mii de oameni ai 
lui; şi de fapt ne-am distrat puţin pe seama lor a doua zi, 
când un potop de vietăţi a coborât pe țărm; în imaginaţia 
noastră, ni se părea că nu erau mai puţini de o sută de mii 
de oameni şi aveau şi câţiva elefanţi; deşi chiar dacă ar fi 
fost să aibă chiar o armată de elefanţi, tot nu ne puteau 
pricinui vreun rău; căci eram acum bine ancoraţi şi mult în 
afara razei lor de acţiune; ce-i drept, noi ne credeam în 
afara razei lor de acţiune mai mult decât eram de fapt; şi 
şansele erau de zece mii la una, ca să ne pomenim din nou 
eşuaţi pe uscat; deoarece vântul bătea dinspre țărm, deşi 
netezise apa acolo unde ne găseam noi, totuşi împinsese 
refluxul spre larg mai departe decât de obicei şi am putut 
vedea bine cum nisipul pe care noi ne aflasem mai înainte 
se întindea în formă de semilună şi ne înconjura cu cele 


două coarne ale sale, aşa încât ne găseam chiar în mijlocul 
ori în centrul său, ca într-un golf rotund, în siguranţă doar în 
locul unde eram acum şi doar la apă adâncă, dar cu 
moartea imediată lângă noi, pândindu-ne - ca să zic aşa - 
atât din dreapta cât şi din stânga; căci în fond cele două 
coarne sau vârfuri de nisip ale semilunii se întindeau 
dincolo de locul unde se găsea corabia noastră, cu aproape 
două mile. 

Şi rău-cârmitul potop de oameni forfotea pe acea parte a 
bancului de nisip aflată la est de noi; iar cum mulţi dintr- 
înşii nu erau în apă decât până la genunchi, cei mai mulţi şi 
majoritatea acestora chiar nu mai sus de gleznă, s-ar putea 
spune că de fapt ei ne asediau din partea aceea, precum şi 
dinspre uscat şi, pe o distanţă mai mică, chiar şi din 
cealaltă parte a nisipului, formând un semicerc, sau mai 
curând trei-cincimi dintr-un cerc, pe o distanţă de vreo şase 
mile; celălalt corn sau vârf de nisip al semilunii, care se 
găsea la vest de noi, fiind mai scufundat în apă, îi 
împiedicase a se întinde şi în partea aceea tot atât de mult. 

Nici nu le trecea prin cap ce serviciu ne făcuseră şi cum, 
fără voia lor, şi prin cea mai mare ignoranță, se făcuseră 
piloţii noştri, pe când noi, care nu sondasem adâncimea 
apei, am fi putut fi pierduţi înainte de a ne da seama ce se 
în- tâmplă. Ce-i drept, puteam sonda noul nostru port 
înainte de a ne fi aventurat, însă nu pot spune cu siguranţă 
dacă am fi făcut-o sau nu; căci, în ce mă privea, n-aveam 
nici cea mai mică bănuială despre situaţia reală în care ne 
găseam: totuşi, spun, înainte de a ridica ancora, ar fi trebuit 
să ne uităm puţin în jurul nostru, sunt sigur că ar fi fost de 
datoria noastră s-o facem, căci, pe lângă acele armate de 
furii cu chip omenesc, mai aveam şi o corabie cu multe 
spărturi şi toate pompele noastre de-abia puteau împiedica 
apa să se ridice peste noi, iar dulgherii se aflau pe bord, 
muncindu-se să descopere şi să astupe rănile suferite, 
înclinând corabia când pe o parte, când pe alta; era foarte 
amuzant să vezi cum - atunci când oamenii noştri înclinau 
corabia înspre partea unde era armata aceea de sălbatici, 
pe nisipurile cornului de către est, băştinaşii păreau atât de 


uluiţi, cuprinși între spaimă şi bucurie, că îi apuca un fel de 
zăpăceală şi se strigau unul pe altul, ţipând şi zbierând, 
într-un fel de nedescris. 

Pe când ne ocupam de repararea corăbiei, căci eram 
foarte grăbiţi - puteţi fi siguri - şi foloseam toate braţele de 
lucru, atât ca să astupăm spărturile, cât şi la repararea 
greementului şi a pânzelor destul de avariate, la montarea 
şi echiparea unui nou arbore gabier principal, ori la 
îndeplinirea altor neajunsuri de felul ăsta; aşadar, pe când 
ne ocupam de toate acestea, am zărit un convoi de 
aproape o mie de oameni desprinzându-se din grosul oştirii 
barbarilor, aflată în partea din fund a golfului, şi venind de- 
a lungul malului, împrejurul bancului de nisip, până ce s-au 
oprit chiar faţă în faţă cu flancul vasului nostru, spre est, să 
tot fi fost la cel mult o jumătate de milă de noi. În clipa 
aceea l-am văzut pe olandez, înaintând şi apropiindu-se de 
noi doar el singur, cu steagul său alb şi cu toate mişcările 
pe care i le ştiam, întocmai ca şi mai înainte, şi iată-l că s-a 
oprit acolo. 

Ai noştri tocmai îndreptaseră iar corabia, în momentul 
când sălbaticii au ajuns în faţa flancului nostru şi tocmai 
reuşisem din fericire şi spre marea noastră mulţumire, să 
găsim şi să astupăm şi spărtura cea mai periculoasă a 
navei; aşa încât am ordonat ca bărcile să fie coborâte la 
apă şi să fie echipate tot cu aceiaşi oameni ca şi cu o zi 
înainte, iar William să se ducă din nou la ei ca sol. M-aş fi 
dus chiar eu, dacă aş fi înţeles olandeza; dar cum n-o 
înţelegeam, n-avea niciun rost, căci n-aş fi fost în stare să 
pricep nimic din ce spunea, decât în tălmăcirea lui William, 
plăcere pe care mi-o puteam rezerva tot atât de bine şi 
după aceea. Singurele instrucţiuni pe care am ţinut să i le 
dau lui William, au fost că - dacă era posibil - să-l ia cu el 
pe bătrânul olandez şi, dacă reuşea, să-l determine chiar să 
vină pe bord. 

Ei bine, William s-a dus ca şi mai înainte; iar când a ajuns 
la şaizeci sau şaptezeci de yarzi de țărm, a înălţat un steag 
alb, după cum făcuse şi olandezul şi, întorcând barca cu 
flancul spre țărm, iar oamenii săi sprijinindu-se de vâsle, 


convorbirile sau dialogul a reînceput în felul următor: 

Will.: Ei bine, prietene, ce mai ai de spus acum? 

Oland.: Vin cu aceeaşi solie împăciuitoare ca şi ieri. 

Will.: De ce te tot prefaci că vii cu o solie de blândeţe, 
când ai în spatele tău toţi oamenii aceştia cu toate armele 
lor neghioabe de război? Mi rog ţie, ce-ai de gând? 

Oland.: Regele ne grăbeşte să-l poftim pe căpitan şi pe 
toţi oamenii săi să vină pe țărm şi a poruncit oamenilor lui 
să se poarte cât mai cuviincios. 

Will.: Ei bine, şi rostul tuturor acestor inşi este să ne in- 
vite pe țărm? 

Oland.: Nu vă vor face niciun rău, dacă veţi veni pe țărm 
în mod paşnic. 

Will.: Înţeleg, şi cam ce crezi tu oare că ne pot face, dacă 
nu venim? 

Oland.: Eu n-aş vrea să vă facă vreun rău, nici atunci. 

Will.: Dar, rogu-te, prietene, nu mai face pe neghiobul şi 
nu mai fii ticălos, nu vezi că nu ne mai temem acum de 
toată armata ta şi că suntem în afara oricărei primejdii şi a 
orice ne-ar putea ei face? Oare ce te îndeamnă să te porţi 
în chip atât de naiv şi totodată atât de ticălos? 

Oland.: Ei bine, s-ar putea să vă credeţi mai în siguranţă 
decât sunteţi: voi n-aveţi cum şti ce v-ar putea face ei. Vă 
pot asigura însă, că sunt în stare să vă facă mult rău, poate 
chiar să vă ardă corabia. 

Will.: Admiţând că asta ar fi adevărat, deşi eu sunt sigur 
că nu-i, vezi bine că mai avem şi alte corăbii care să ne 
ducă - şi arătă cu degetul spre goeletă. (Tocmai atunci am 
descoperit goeleta care se îndrepta spre noi dinspre est, 
venind de-a lungul coastei, la o distanţă de vreo două 
leghe, ceea ce ne făcea o nemaipomenită mulţumire, căci 
ne lipsise timp de treisprezece zile.) 

Oland.: Pentru noi asta nu înseamnă nimic, chiar dacă aţi 
avea zece corăbii, tot n-aţi îndrăzni să veniţi ca vrăjmaşi pe 
țărm, cu toţi oamenii pe care-i aveţi; suntem prea mulţi 
pentru voi. 

Will.: Nici măcar în privinţa asta nu spui ce gândeşti; iar 
noi o să-ţi arătăm ce ne pot mâinile când vor ajunge la noi 


prietenii noştri, căci doar auzi că ne-au dat de urmă”. 

Oland.: Da, aud cum trag, dar corabia voastră sper că nu 
va trage şi ea ca răspuns; căci dacă aţi face-o, generalul 
nostru ar lua-o drept o încălcare a armistiţiului şi ar porunci 
oştirii sale să facă să zboare o ploaie de săgeți spre voi, cei 
din corabie. 

Will.: Poţi fi sigur că şi corabia noastră va trage, ca să ne 
poată auzi ai noştri, dar nu vor trage cu gloanţe. Dacă gene 
ralul tău n-are altă treabă poate să înceapă petrecerea 
când vrea el, dar poţi fi sigur că i-o vom întoarce pe 
propria-i cheltuială. 

Oland.: Şi atunci, eu ce trebuie să fac? 

Will.: Ce să faci? Păi să te duci la el şi să-i spui despre 
asta dinainte şi să-i aduci la cunoştinţă că salva trasă de 
corabia noastră nu e împotriva lui, nici a oamenilor săi, şi 
apoi să vii înapoi să ne spui ce părere are. 

Oland.: Nu, am să-i trimit vorbă, ceea ce este la fel de 
bice. 

Will.: Fă cum vrei; dar cred că ar fi mai bine să te duci 
chiar tu; căci dacă oamenii noştri trag înaintea sosirii 
trimisului tău, presupun că el se va mânia foarte şi s-ar 
putea să fie mâniat chiar pe tine; căci, în ceea ce priveşte 
mânia lui împotriva noastră, îţi spunem dinainte că nouă nu 
ne pasa de ca. 

Oland.: Le acorzi prea puţină importanţă; habar n-ai de 
ce sunt în stare. 

Will.: Faci prea mult caz, ca şi când aceşti bieţi sălbatici 
nenorociţi ar fi capabili de cine ştie ce lucruri grozave; hai 
să vedem, rogu-te, ce puteţi face voi cu toţii, căci pe noi ne 
lasă rece; poţi cobori steagul tău de pace, dacă ai chef şi 
poţi începe. 

Oland.: Eu aş prefera un armistițiu între voi şi să vă fac 
pe toţi să vă despărțiți ca prieteni. 

Will.: Tu însuţi nu eşti altceva decât un ticălos şi un 
viclean, căci vădit lucru ştii bine că ei ar vrea să ne 
convingă să venim pe țărm, numai ca să ne prindă în 


5 Chiar atunci goeleta trăgea cinci lovituri de tun, ca să capete veşti din 
partea noastră, căci de văzut nu ne vedeau. (n.a.) 


capcană şi să ne ia prin surprindere; şi totuşi, tu care eşti 
creştin - după cum îţi zici - ai vrea să ne faci să venim pe 
țărm şi să ne dăm vieţile pe mâna sălbaticilor care nu ştiu 
nici de milă, nici de omenie ori de bună cuviinţă; cum poţi fi 
atât de mişel? 

Oland.: Cum poţi să-mi spui asemenea vorbe? Ce ţi-am 
făcut eu şi ce ai vrea oare să fac? 

Will.: Să nu te porţi ca un trădător, ci ca unul care a fost 
cândva creştin, şi ar mai fi şi acum, dacă n-ai fi olandez. 

Oland.: Nu ştiu ce să fac, zău că nu; aş dori să fim 
departe de ei; sunt un popor sângeros. 

Will.: Mă rog ţie, nu mai pune bețe în roate cu privire la 
ce ar trebui să faci; ştii să înoţi? 

Oland.: Da, ştiu să înot; dar dacă aş încerca să înot până 
la voi, aş primi o mie de săgeți şi de lănci în spate, mai 
înainte de a ajunge la barca voastră. 

Will.: Am să aduc barca aproape de tine şi am să te iau 
pe bord în ciuda tuturor. N-o să tragem decât o singură 
salvă şi pun rămăşag că or s-o rupă la fugă toţi de lângă 
tine. 

Oland.: Eşti greşit în ceea ce-i priveşte pe ei, te asigur; ar 
alerga cu toţii până la țărm şi ar trage în voi cu săgeți de 
foc şi ar da foc bărcii şi corăbiei şi ar arde tot în jurul ure- 
chilor voastre. 

Will.: O să riscăm şi asta dacă vrei să vii cu noi. 

Oland.: Vă veţi purta cinstit cu mine, când voi fi printre 
voi? 

Will.: Cât despre asta, îţi dau cuvântul meu de onoare, 
dacă tu însuţi te vei dovedi cinstit. 

Oland.: Nu mă veţi face prizonier? 

Will.: Garantez eu pentru tine cu capul meu, că vei fi un 
om liber şi te vei duce unde ai să vrei, deşi - drept să-ți 
spun n-o meriţi. 

Chiar în acel moment, corabia noastră a tras trei lovituri 
de tun ca să răspundă goeletei şi să-i aducă la cunoştinţă 
că o văzusem şi numaidecât ne-am dat seama că ea 
înţelesese şi se îndrepta direct spre locul unde eram; dar 
este cu neputinţă de exprimat zăpăceala şi scârboasele 


zgomote tulburi, graba şi harababura generală care s-au 
dezlănţuit în noianul acela de oameni, în urma faptului că 
noi trăsesem cele trei lovituri de tun. Pe loc au şi sărit cu 
toţii la arme, căci dacă aş spune despre ei că s-au aşezat în 
linie de tragere - ar însemna să nu spun nimic. 

Apoi, la un ordin, au înaintat cu toţii, un corp comun, 
până la malul mării şi, hotărându-se să ne servească o 
salvă cu armele lor de foc (căci aşa ceva erau) ne-au 
salutat fără întârziere cu o sută de mii de săgeți de ale lor, 
fiecare dintre ele purtând în vârf câte o mică pungă de 
pânză muiată în pucioasa ori în ceva de acest fel; zburând 
prin aer, ce le-ar fi putut oare împiedica să ia foc în zbor? - 
şi de obicei chiar aşa se şi întâmpla. 

N-aş putea spune că metoda asta de a ne ataca, într-un 
fel despre care noi n-aveam nicio idee, nu ne-a surprins la 
început; căci în primele clipe numărul lor a fost atât de 
mare, încât nu eram chiar cu totul scutiţi de teama că ar 
putea să ne dea foc la corabie; aşa că William s-a şi hotărât 
să vâslească spre bord, să ne convingă pe toţi să ridicăm 
ancora şi s-o pornim în larg; n-am avut însă vreme de aşa 
ceva, căci la iuţeală sălbaticii au făcut să zboare către 
barcă şi către corabie o nouă salvă de săgeți din toate 
părţile acelei păduri de oameni aflaţi pe țărm. 

Nici nu trăgeau - ca să zic aşa - toţi dintr-o dată şi apoi 
să se oprească; săgețile lor fiind uşor de prins cu crestătura 
pe arcuri, trăgeau mereu, astfel că aerul era continuu plin 
de flăcări. 

N-aş putea spune dacă aprindeau cârpa aceea de 
bumbac înainte de a da drumul săgeţii; căci n-am văzut să 
fi avut foc la ei, deşi se pare totuşi că aveau. Săgeata, pe 
lângă focul pe care-l purta, avea şi un vârf, ca un fel de cui 
cum i-am spune noi, făcut dintr-un os la unele sau din 
cremene ascuţită, iar la altele dintr-un metal, prea moale în 
sine ca metal, dar destul de tare ca să facă săgeata să 
pătrundă - bunăoară dacă lovea într-o scândură - atât de 
adânc, încât să rămână fixată în ea. 

William şi oamenii săi şi-au dat destul de clar seama de 
situaţie, ca să se şi lipească de marginile bărcii, construită 


chiar în acest scop, atât de înalt că se puteau lesne chirci în 
spatele lor, în aşa fel încât să se apere de orice armă 
trimisă, cum am spune noi, drept la ţintă sau în linie 
dreaptă; dar despre armele ce ar fi putut cădea 
perpendicular din aer, împotriva lor nu aveau nicio apărare, 
deci acestui risc tot se expuneau. La început, ai noştri au 
început să se îndepărteze vâslind, dar înainte de a porni, au 
deschis focul, tot o dată cu armele cele mici, trăgând în cei 
din jurul olandezului; William le-a poruncit să se asigure 
însă că ţintesc în alţii, aşa fel ca să nu-l nimerească, pe el, 
şi oamenii aşa au şi făcut. 

Nu puteam striga la ei acum, căci larma ce o stârniserăm 
era atât de mare încât n-ar fi fost în stare să audă pe 
nimeni; dar oamenii noştri au vâslit curajos mai aproape de 
ei, căci la început fuseseră împinşi ceva mai departe, iar 
când au ajuns a micşora distanţa, au mai tras o salvă, care 
i-a zăpăcit cu totul pe meşterii noştri şi am putut vedea de 
pe corabie că mulţi dintre ei au şi fost ucişi sau răniţi. 

Am socotit lupta foarte inegală şi prin urmare le-am făcut 
semn alor noştri să se îndepărteze de ei, ca să putem râde 
puţin şi noi, nu numai sălbaticii; dar săgețile cădeau atât de 
dese asupra vâslaşilor, acum atât de aproape de țărm, 
încât nu puteau lopăta; aşa că şi-au întins niţel pânza, 
gândindu-se că ar putea vâsli de-a lungul coastei, ascunşi 
în dosul parapetelor; dar abia fusese întinsă pânza de vreo 
şase minute cel mult, că s-au şi pomenit cu cinci sute de 
săgeți de foc trase în ea şi prin ea şi, în cele din urmă, au 
aprins-o de tot; iar oamenii noştri încă nu erau cu totul în 
afara pericolului ca de la pânză să ia foc întreaga barcă; 
asta i-a făcut să lopăteze din răsputeri şi să împingă barca 
din loc, atâta cât şi cum au putut-o face, ca să fie măcar 
ceva - ceva mai departe. 

Între timp însă, ne lăsaseră ţintă deschisă întreaga 
armată de sălbatici: şi cum noi ne adusesem corabia cât 
mai aproape de ei, am tras în plin unde erau mai 
îngrămădiţi, am tras de şase sau de şapte ori, cu câte cinci 
tunuri dintr-o dată, cu ghiulele, fiare vechi, gloanţe de 
muschetă şi cu câte altele. 


Puteam vedea fără greutate că făcusem ravagii printre 
ei, că omorâsem şi rănisem o mulţime, şi că erau foarte 
surprinşi de acest lucru; dar nici prin gând nu le trecea să 
se mişte din loc şi în tot acest timp săgețile lor de foc 
zburau la fel de dese ca şi înainte. 

În cele din urmă, săgețile s-au oprit brusc, iar bătrânul 
olandez a venit alergând în jos către țărm, singur, cu 
steagul lui alb în mâini, ca şi mai înainte, agitându-l cât 
putea el de sus şi făcând semne către barca noastră să se 
întoarcă îndărăt. 

La început, William n-avea câtuşi de puţin poftă să stea 
să-l asculte, însă omul continuând a-i face semne să vină, 
până la urmă William s-a dus; iar olandezul i-a mărturisit că 
fusese la general, care se înmuiase mult ca urmare a măce- 
lului oamenilor săi şi că putea obţine acum orice de la el. 

— Orice, s-a mirat William, dar noi nu avem nimic de-a 
face cu el. N-are decât să-şi vadă de treaba lui şi să-şi duca 
oamenii în afara bătăii tunurilor; doar poate face asta, nu? 

— Vai, a spus olandezul, dar el nu îndrăzneşte să se 
mişte din loc, nici să dea ochi cu regele; dacă nu vin pe 
țărm măcar câţiva din oamenii voştri, regele va pune cu 
siguranţă să-l ucidă. 

— Ei bine, atunci, răspunse William, e un om mort; căci 
dacă ar fi vorba să salvăm viaţa lui şi vieţile întregii mulţimi 
de oameni care-l însoțesc, apoi tot nu va avea niciodată pe 
vreunul dintre noi în puterea sa. Insă ţie am să-ţi spun, 
adăugă William, cum îl poţi înşela şi cum poţi să-ţi câştigi 
propria libertate, dacă ai de gând să-ţi mai vezi vreodată 
ţara şi dacă nu cumva ai ajuns un sălbatic, în stare să-i 
placă să-şi trăiască restul zilelor printre păgâni şi printre 
barbari. 

— AŞ fi bucuros din toată inima s-o fac, a răspuns olan- 
dezul; dar dacă aş încerca să înot până la voi acum, deşi ei 
sunt atât de departe de mine, tot m-ar ucide înainte de a 
ajunge la jumătatea drumului, căci ştiu ţinti foarte bine. 

— Dar, a continuat William, am să te sfătuiesc cum să vii 
la noi cu consimţământul său. Du-te la el şi spune-i că ţi-am 
propus să te iau pe bord, ca să încercăm să-l convingi pe 


căpitan să vină la țărm, şi că eu unul nu l-aş împiedica dacă 
el ar dori să se aventureze. 

Olandezul a părut încântat chiar de la primul cuvânt. 

— Am s-o fac, a spus el; sunt convins că-mi va da voie să 
vin. 

Şi iată-l că o ia la goană, de parcă ar fi avut de dus un 
mesaj vesel, şi-i povesteşte generalului că William 
promisese că, dacă s-ar duce la el pe corabie, l-ar convinge 
pe căpitan să se întoarcă împreună cu olandezul. Generalul 
a fost destul de neghiob ca să-i dea poruncă să se ducă şi l- 
a însărcinat să nu se întoarcă fără căpitan; ceea ce 
olandezul a şi făgăduit, căci putea s-o făgăduiască fără 
nicio umbrire de conştiinţă. 

Aşa că ai noştri l-au luat în barcă şi l-au adus pe bord: iar 
faţă de sălbatici a fost om de cuvânt, căci nu s-a mai întors 
niciodată; şi după ce goeleta a ajuns la gura canalului unde 
ne aflam noi ancoraţi, am ridicat ancora şi am întins 
pânzele; dar, pe când o porneam spre larg, fiind încă destul 
de aproape de țărm, am tras trei lovituri de tun, 
prefăcându-ne că tragem în ei, însă fără ghiulele, căci la ce 
ne mai folosea să-i lovim! După care am scos un chiot, cum 
zic marinarii, adică am strigat către ei în semn de triumf şi 
astfel l-am luat cu noi pe ambasadorul lor. Cum i-o fi mers 
după aceea generalului, despre asta nu ştim nimic. 

Capitolul acesta, când l-am povestit unuia dintre prietenii 
mei, după întoarcerea din acele hoinăreli, s-a potrivit atât 
de bine cu relatarea sa despre ceea ce i s-a întâmplat unui 
oarecare mister Knox, un căpitan englez, care cu câtva 
timp în urmă fusese ademenit de băştinaşii aceloraşi 
pământuri să vină pe țărm, încât nu se putea ca eu să nu 
mă simt foarte împăcat gândindu-mă de câte rele 
scăpaserăm cu toţii şi cred că nu poate fi decât foarte 
folositor să istorisesc şi cealaltă poveste (care e scurtă) pe 
lângă a mea, pentru ca să arăt oricui va citi paginile 
acestea de ce am scăpat eu şi pentru a împiedica pe oricine 
să cadă într-o asemenea nenorocire, dacă va avea de-a 
face cu viclenii locuitori ai Ceilonului. Povestea este 
următoarea: 


Insula Ceilon fiind locuită în cea mai mare parte de bar- 
bari, care nu îngăduie niciun fel de negoţ sau de relaţii cu 
vreo naţiune europeană, şi care sunt inaccesibili oricăror 
călători, va fi util să istorisim cu ce prilej autorul acestei po- 
vestiri s-a întâmplat să pătrundă înlăuntrul pomenitei insule 
şi ce ocazii a avut el să facă pe deplin cunoştinţă cu 
oamenii, cu legile şi cu obiceiurile lor, aşa încât putem 
conta cu atât mai mult pe istorisirea sa, apreciind-o după 
cum merită, pentru raritatea ei şi pentru adevărul ce îl 
cuprinde; despre toate acestea autorul ne relatează pe 
scurt cele ce urmează: 

În ziua de 21 ianuarie a anului 1657, fregata Anne, din 
Londra, sub comanda căpitanului Robert Knox a întins pân- 
zele ieşind din Downs; era în serviciul onorabilei companii 
a Indiilor de Est şi pleca din Anglia cu destinaţia Fort St. 
George, pe coasta Coromandel, ca să facă negoţ din port în 
port, în India, timp de un an; iar după ce şi-a îndeplinit 
misiunea aceasta, pe când îşi încărca mărfurile în vederea 
întoarcerii în Anglia, aflându-se în drum spre Matlipatam, în 
ziua de 19 noiembrie 1659, a avut loc o furtună atât de 
puternică încât mai multe corăbii au fost aruncate pe uscat, 
iar căpitanul Knox a fost silit să-şi taie arborele mare de la 
butuc, ceea ce a avariat corabia atât de tare, încât n-a mai 
putut să-şi continue călătoria; aşa că golful Cotiar, din 
insula Ceilon, fiind foarte la îndemână şi cât se poate de 
potrivit în situaţia nenorocită în care se aflau, Thomas 
Chambers, esquire, devenit între timp Sir Thomas 
Chambers, agentul de la Fort St. George, a poruncit să ia pe 
corabie nişte pânzeturi şi nişte negustori indieni de la Porta 
Nova, care s-ar fi putut ocupa cu negoţul acolo, în timp ce 
corabia făcea escală ca să-şi monteze catargul şi să repare 
celelalte avarii pricinuite de furtună. La prima lor sosire 
acolo, după ce negustorii indieni au fost debarcaţi, 
căpitanul şi oamenii săi erau foarte bănuitori faţă de 
oamenii locului, din cauză că englezii nu avuseseră niciun 
fel de negoţ şi nici altfel de-a face cu ei vreodată; dar după 
ce au zăbovit acolo douăzeci de zile, ducându-se pe țărm şi 


6 Adică, Dunele - era drumul de ieşire a vaselor engleze în Canal. (n.a.) 


întorcându-se înapoi după bunul plac, fără să aibă loc nicio 
maltratare, au început să lase deoparte orice gânduri 
bănuitoare în legătură cu sălăşluitorii acelor ţinuturi, care îi 
primiseră cu atâta bunăvoință în schimbul banilor lor. 

Între timp, regele ţării primise veste despre sosirea lor şi, 
necunoscându-le gândurile, trimise la ei un di/ssuava, adică 
un general cu o armată, iar generalul trimise numaidecât 
un sol pe bord la căpitan, ca să-i exprime dorinţa de a pofti 
la ei pe țărm, pretinzând că ar avea o scrisoare de la rege. 
Căpitanul saluta mesajul cu salve de tun şi-i porunci fiului 
său, Robert Knox, şi domnului John Loveland, neguţătorul 
corăbiei, să meargă pe țărm şi să-l aştepte acolo. Când au 
ajuns înaintea sa, generalul a întrebat cine erau şi cât 
aveau să rămână acolo. l-au răspuns că erau englezi, că nu 
vor rămâne mai mult de douăzeci sau treizeci de zile şi că 
doreau să li se îngăduie să facă negoţ în portul majestăţii 
sale. Răspunsul a fost că regele era bucuros să audă că au 
venit englezi în ţara sa şi că îi poruncise lui să-i ajute, aşa 
cum vor dori; şi trimisese o scrisoare care nu trebuia 
predată decât căpitanului în persoană. Ei se aflau atunci la 
douăsprezece mile de ţărmul mării, aşa că au răspuns că 
totuşi căpitanul nu-şi putea părăsi corabia ca să vină atât 
de departe: dar dacă generalul avea plăcere să vină pe 
bord, căpitanul o să-l aştepte acolo ca să primească 
scrisoarea; după ce i-a ascultat, dissuava şi-a exprimat 
dorinţa ca ei să rămână peste noapte acolo, iar a doua zi îi 
va însoţi şi el, ceea ce au acceptat, ca să nu-l supere pentru 
un fleac. În seara aceea, dissuava i-a trimis căpitanului un 
dar - nişte vite şi fructe şi alte lucruri, pe care toată noap- 
tea le-a tot cărat mesagerii şi care fură predate a doua zi 
dimineaţa căpitanului, spunându-i-se, totodată, că solii săi 
vor veni împreună cu dissuava, care doreşte ca şi căpitanul 
să vină cu oamenii săi pe țărm, deoarece exista o scrisoare 
de la rege pe care dissuava ţine să i-o predea chiar în 
mână. Căpitanul, fără a bănui nimic, a venit cu barca pe 
țărm şi, aşezându-se sub un arbore de tamarin, l-a aşteptat 
pe dissuava. Între timp, soldaţii băştinaşi l-au înconjurat pe 
ascuns, pe el şi pe cei şapte oameni care-l însoțeau şi, 


luându-i prizonieri, i-au dus să se întâlnească altundeva cu 
dissuava, purtându-l pe căpitan pe umerii lor într-un 
hamac. 

A doua zi, echipajul bărcii mari neştiind ce se întâmplase, 
a venit pe țărm şa taie un copac pentru a ciopli falei de 
gabie pentru arborele gabier, şi au fost şi ei făcuţi prizonieri 
în acelaşi fel, deşi folosindu-se mai multă violenţă, din 
pricină că au fost mai brutali şi au opus rezistenţă : totuşi 
nu au fost duşi la căpitan şi la grupul său, ci au fost 
încartiruiţi în altă casă din acelaşi oraş. 

După ce dissuava făcuse rost în acest fel de două bărci şi 
de optsprezece oameni, grija lui următoare a fost să pună 
mâna şi pe corabie; în care scop, îndrugându-i căpitanului 
că el şi oamenii săi erau reţinuţi numai pentru că regele 
insulei avea de gând să trimită prin el scrisori şi un dar 
poporului englez, şi-a exprimat dorinţa ca dânsul, căpitanul, 
să trimită câţiva oameni pe corabie ca să-i dea ordin să 
rămână în continuare acolo; şi din pricină că vasul era în 
pericol de a fi incendiat de olandezi dacă întârzia prea 
multă vreme în golf, să-l aducă în sus pe râu. Căpitanul nu 
era de acord cu propunerea, însă nu a îndrăznit să-şi 
exprime dezaprobarea; şi l-a trimis pe fiul său cu porunca 
dorită, dar cu făgăduieli solemne că se va întoarce înapoi, 
ceea ce fiul a şi făcut, aducând o scrisoare de la oamenii de 
pe corabie, precum că ei nu voiau să dea ascultare 
căpitanului şi nimănui altcuiva în această chestiune, ci erau 
hotărâți să se apere singuri. Scrisoarea l-a satisfăcut pe 
dissuava, care i-a dat voie căpitanului să scrie ce anume să 
i se trimită de pe corabie, pretinzând că el încă nu primise 
ordin de la rege să-l elibereze, deşi se aştepta să-i sosească 
ordinul din ceas în ceas. 

Căpitanul văzând că era dus cu vorba şi că trecea ano- 
timpul potrivit pentru corabie ca să pornească mai departe 
în larg şi să poată ajunge în vreun loc mai puţin nefericit, i- 
a trimis ordin domnului John Burford, secundul vasului, să ia 
comanda şi să întindă pânzele spre Porta Nova, de unde şi 
veniseră, iar acolo să urmeze ordinele agentului. 

Apoi a început acea lungă şi tristă captivitate de care se 


temuseră tot timpul. După ce a plecat corabia, d/ssuava a 
fost chemat la rege, iar prizonierii au fost ţinuţi o vreme sub 
pază, până ce a venit de la rege o poruncă anume, să-i 
despartă şi să-i aşeze pe fiecare în alt oraş, pentru uşurinţa 
întreţinerii lor, care - aşa cum hotărâse regele - cădea în 
sarcina ţării. În ziua de 16 septembrie 1660, căpitanul şi fiul 
său au fost duşi într-un oraş numit Bonder Cooswat, în 
ţinutul Hotcurly, la vreo treizeci de mile spre nord de oraşul 
Candi şi la depărtare de o zi de ceilalţi englezi. Acolo li se 
aducea hrană de două ori pe zi, nu însă şi bani; merinde, 
cât puteau să mănânce de mult şi cât de bune se puteau 
găsi în acea ţară. Aşezarea naturală a oraşului era foarte 
plăcută şi comodă; dar în anul acela, acea parte a ţării a 
fost bântuită de friguri şi de fierbinţeli care au pricinuit 
moartea multora. Căpitanul şi hui său au fost şi ei, după cât 
va timp, atinşi de molimă, iar căpitanul, fiind şi împovărat 
de mâhnire din pricina întristătoarei sale stări, a zăcut mai 
bine de trei luni şi s-a stins din viaţă în ziua de 9 februarie 
1661. 

Robert Knox, fiul său, rămăsese acum deznădăjduit, 
bolnav şi în captivitate, neavând pe nimeni care să-l 
mângâie în afară de Dumnezeu. Era singur şi-l păştea 
prăbuşirea într-o apăsătoare stare de mizerie şi de 
calamităţi, chinuit de slăbiciunea trupului şi de mâhnirea 
sufletului, de pierderea tatălui său şi de necazurile fără de 
leac pe care le avea de îndurat; iar cea dintâi pildă a 
acestora a fost însăşi înmormântarea tatălui său; căci 
trimițând pe sluga sa, un negru, la mai marii oraşului, să-şi 
exprime dorinţa ca să-i fie de ajutor (căci nu înţelegea 
limba lor), autorităţile i-au trimis drept răspuns doar o 
frânghie, ca să tragă cadavrul de gât până în pădure, şi i-au 
spus că alt ajutor nu aveau să-i dea, decât dacă îi plătea. 

Acest răspuns barbar i-a sporit durerea pentru moartea 
tatălui său, căci ştia acum că, probabil, părintele lui avea să 
zacă neîngropat şi să fie pradă fiarelor sălbatice din păduri; 
deoarece pământul era foarte tare, iar ei nu aveau unelte 
cu care să sape, aşa că era cu neputinţă să-l îngroape; şi 
fiindcă avea o mică sumă de bani ce i-o lăsaseră, o pagodă 


şi un inel de aur, a tocmit un om şi astfel a putut să-şi 
îngroape tatăl cu mult-puţina cuviincioşenie îngăduită de 
starea soartei lui. 


CAPITOLUL XVIII 


Încheierea poveştii căpitanului Knox - Re- 
luarea povestirii - Aventuri la Goa şi la 
Surat şi relatare despre negoțul nostru cu 
negustorii de pe meleagurile acelea - 


Răposatul său tată fiind astfel îndepărtat de sub ochii lui, 
iar el continuând să zacă bolnav, în mare parte de mâhnire 
şi în parte de boală, puterile i-au slăbit din ce în ce mai 
tare. Singura sa mângâiere era să se ducă în pădure şi pe 
câmp cu câte o carte în mână, fie Practica Pietăţii, fie cele 
Șapte tratate ale domnului Roger, singurele cărţi pe care le 
avea cu el, şi să mediteze, să citească, iar uneori să se 
roage; iar suferinţa lui îl făcea adeseori să încurce 
rugăciunea lui llie: „fie-i lui dat să moară mai bine, căci o 
povară îi este viaţa”. Dumnezeu, fiindcă a voit să-i 
prelungească zilele, a găsit un mijloc de a-i uşura mâhnirea, 
luându-i frigurile şi îndeplinindu-i o dorinţă, care era pentru 
el mai presus de orice alt lucru. Citise şi recitise de atâtea 
ori cele două cărţi ale sale, inert le ştia pe amândouă 
aproape pe de rost; şi cu toate că erau amândouă scrieri 
pioase şi bune, totuşi el tânjea după adevărul din fântâna 
iniţială şi considera drept nefericirea lui cea mai mare 
faptul că nu avea o Biblie şi credea că nu va mai vedea nici- 
odată una; însă, contrar aşteptărilor sale, Dumnezeu i-a 
adus una în următorul chip. Într-o zi, pe când pescuia 
împreună cu sluga sa, negrul încercând să prindă ceva 
peşte ca să-şi potolească foamea, trecu pe lângă ei un om 
bătrân şi-l întrebă pe negru dacă stăpânul lui ştia să 
citească. După ce acesta i-a răspuns că da, bătrânul i-a 
spus că făcuse rost de o carte de la portughezi, când 
plecaseră de la Colombo; şi dacă stăpânul binevoia, putea 
să i-o vândă. Negrul i-a vorbit stăpânului său, care i-a 


poruncit să se ducă să vadă ce carte era. Negrul, care 
slujise la englezi câtva timp, cunoştea cartea şi de îndată 
ce a avut-o în mână, veni alergând spre stăpânu-său, 
strigând înainte de a ajunge la el: 

— E Biblia! 

Cuvintele acelea l-au făcut să tresară, şi tânărul şi-a 
aruncat pe jos undiţa ca să-i iasă în întâmpinare slugii şi, 
descoperind că era adevărat, a fost tare bucuros de ceea 
ce vedea; însă îi era teamă că nu va avea destui bani ca s-o 
cumpere deşi era hotărât să se despartă de toţi banii pe 
care îi mai avea; adică de pagoda ce-i mai rămăsese, 
numai ca s-o cumpere; atunci negrul l-a învăţat cum s-o 
obţină pe un preţ cât mai mic, ori să-i lase lui în grijă 
cumpărarea cărţii, şi, până la urmă, sluga a căpătat-o în 
schimbul doar al unei cuşme împletite. 

Tânărul nu putea privi întâmplarea decât ca pe o mare 
minune - să reverse Dumnezeu asupră-i o asemenea 
binecuvântare cerească şi să-i aducă o Biblie în propria sa 
limbă, într-o atât de îndepărtată parte a lumii, unde numele 
nu-i era cunoscut şi unde nu se mai auzise că ar mai fi 
călcat vreodată picior de englez. Bucuria acestei milostiviri 
a fost o mare mângâiere pentru el, acolo, în captivitate; şi 
cu toate că nu ducea lipsă de niciunul din bunurile 
pământeşti pe care i le putea dărui ţara, căci regele, îndată 
după moartea tatălui său, trimisese straşnică poruncă 
oamenilor din oraşe să fie binevoitori cu el şi să-i dea 
mâncare bună; şi cu toate că după ce stătuse câtva timp 
între ei şi ajunsese a le înţelege limba îşi făcuse şi el rost de 
toate cele de trebuinţă, ca de pildă casă şi grădină; şi cu 
toate că, apucându-se de agricultură, Dumnezeu îl ajutase 
în aşa fel încât nu-i lipsea belşugul, nu numai pentru el, dar 
şi ca să aibă de unde împrumuta altora (ceea ce, ţinându-se 
obiceiul ţării, adică împrumutul cu dobândă de cincizeci la 
sută pe an, îl ajutase să se îmbogăţească mult); şi cu toate 
că avea capre, care-i ţineau loc de oi, şi cu toate că avea şi 
porci şi găini, cu toate acestea - zic - neţinând seama de 
bunurile pomenite, căci trăia la fel de bine ca oricare dintre 
nobilii locului, nu putea nici pe departe să-şi uite de ţara lui 


natală şi să fie mulţumit că sălăşluieşte într-o ţară străină, 
ceea ce făcea ca toate celelalte lucruri să nu fie de aproape 
nicio însemnătate pentru el; de aceea, aşa precum îşi făcea 
rugăciunea zilnică şi fierbinte către Dumnezeu, ca în 
vremurile cele bune, să-i fie dat a se întoarce la bucuria lor, 
tot aşa, în cele din urmă, împreună cu un oarecare Stephen 
Rutland, care locuise împreună cu el timp de doi ani mai 
înainte, s-au hotărât să fugă şi cant prin anul 1673, meditau 
la toate căile tainice ca să-şi aducă planul la îndeplinire. Işi 
făcuseră mai dinainte obicei de a se ocupa cu negoţul 
ambulant, umblând de colo-colo prin ţară, cumpărând 
tutun, piper, usturoi, piepteni şi tot felul de lucruri de 
fierărie şi ducându-le în acele părţi ale ţării unde era lipsă 
de aşa ceva; iar acum, pentru a-şi înlesni visul, în vreme ce 
tot umblau din loc în loc cu mărunţişurile lor, mai stăteau 
de vorbă cu oamenii de pe la ţara (căci acum puteau vorbi 
bine în limba ţării) cu privire ba la drumuri şi locuitori, ba că 
unde era mai puţin locuită insula ori unde era mai populată, 
ba în ce chip erau aşezate străjile de la un ţinut la altul şi ce 
mărfuri s-ar fi potrivit să ducă ei în ţinuturile acelea; şi se 
prefăceau că vor să facă rost de mărfuri dragi pomenitelor 
ţinuturi, şi nimeni nu punea la îndoială că tot ceea ce 
osteneau ei era în folosul negoţului, căci nu se putea 
presupune că el, mister Knox, care trăia în atâta belşug, ar 
putea părăsi o asemenea avere, călătorind spre miaza- 
noapte, căci partea aceea de ţară era cel mai puţin locuită. 
Şi astfel, încărcându-se cu mărfuri din cele care s-ar fi putut 
vinde pe-acolo, pornit-au la drum şi şi-au îndreptat paşii 
spre zarea de miază-noapte a insulei, neştiind aproape 
nimic despre cum sunt drumurile, care erau mai toate 
încâlcite şi încurcate, căci băştinaşii nu au drumuri publice, 
ci o mulţime de mici cărări de la un târg la altul şi acelea 
schimbându-se adesea; iar pentru nişte albi, era foarte 
primejdios să întrebe de drumuri, căci localnicii le-ar fi bă- 
nuit numaidecât gândurile. 

De data aceea au călătorit de la Canda Uda până în 
ţinutul Neurecalava, care se află în părţile cele mai 
îndepărtate ale stăpânirii regelui, cale cam de trei zile de 


sălaşurile lor. Au fost foarte recunoscători proniilor că până 
acolo biruiseră toate greutăţile, dar nu au îndrăznit totuşi 
să se încumete mai departe niciun pas, căci nu le mai 
rămăsese niciun fel de mărfuri cu care să facă negoţ; şi 
fiind prima oară când lipsiseră de acasă atâta vreme, le era 
teamă că oamenii oraşului unde locuiau să n-o pornească în 
căutarea lor aşa că s-au întors acasă şi s-au mai dus de 
vreo opt-zece ori prin părţile acelea cu mărfurile lor, până 
când au ajuns a cunoaşte ca lumea atât oamenii cât şi 
cărările. 

Într-un rând, lui mister Knox i-a fost dat să se întâlnească 
cu negrul său de care se despărţise cu câţiva ani mai 
înainte. Acum omul avea nevastă şi copii, însă era sărac 
lipit pământului; totuşi, cunoscând acele locuri, nu numai 
că a învăţat câte ceva de folos de la el, dar s-a şi înţeles cu 
el, pentru o hună răsplată, să-l călăuzească pe el şi pe 
tovarăşul său de drum la olandezi. Negrul s-a învoit cu 
bucurie şi au hotărât între ei o anumită dată; dar mister 
Knox, fiind beteag din pricina unei amarnice dureri ce-l 
apucase în partea dreapta şi care l-a ţinut cinci zile, n-a 
putut ajunge la timp, aşa că înţelegerea a căzut baltă; căci, 
deşi el s-a căznit să se ducă, de îndată ce s-a făcut bine, la 
locul hotărât, călăuza lui plecase într-alt ţinut după alte 
treburi, şi n-au cutezat să se aventureze atunci a fugi fără 
călăuză. Incercările lor au durat opt ani sau nouă, din 
pricină că felurite întâmplări le tot împiedicau planurile, şi 
mai cu seamă vremea secetoasă; într-adevăr le era frică să 
nu moară de sete în pădure, întreaga ţară fiind bântuită de 
acea urgie de aproape patru sau cinci ani. 

In ziua de 22 septembrie, 1679, au pornit-o însă din nou 
la drum, pregătiţi cu cuțite şi cu toporişti, căci aveau îngă- 
duinţa să poarte aşa ceva pentru apărarea lor şi, 
încotoşmănaţi cu tot felul de mărfuri, ca şi mai înainte, 
pentru a le vinde, şi cu toate cele de trebuinţă, când luna fu 
în a douăzeci şi şaptea zi, ei grijindu-se ca să aibă lumină 
când or să fugă în căutarea libertăţii, îşi încercară norocul 
ce |i-l va da de data aceea Dumnezeu atotputernicul. Primul 
lor popas a fost la Anarodgburro, în drum spre care se 


găsea un vast deşert plin de elefanţi sălbatici, de tigri şi de 
urşi; aceea era graniţa cea mai îndepărtată a dominioanelor 
regelui şi acolo se afla totdeauna o strajă. 

Pe la mijloc de cale, au auzit un zvon că vameşii guverna- 
torului de prin acele părţi erau şi ei pe drum, ca să strângă 
veniturile şi birurile regelui şi să le trimită în capitală; aşa 
că nu mică le-a fost spaima ca nu cumva aceştia, 
întâlnindu-i, să-i trimită înapoi; drept care s-au retras către 
părţile de apus din Ecpoulpot şi s-au apucat pe acolo de 
împletit, până ce-au auzit că vameşii plecaseră. Şi de 
îndată ce au aflat că s-au dus, au pornit mai departe în 
călătoria lor, având asupră-le un pachet mărişor de fir de 
bumbac, din care să împletească localnicilor cuşme şi 
păstrându-şi neatinse mărfurile, spre a le da, cum 
pretindeau ei, pe carne uscată care se vindea numai prin 
acele ţinuturi îndepărtate. Drumul lor trebuia să treacă 
neapărat pe la curtea guvernatorului din Collinilla, care 
sălăşluieşte acolo ca să-i cerceteze pe toţi cei care pleacă şi 
vin. Asta îi frământa mult, căci guvernatorul putea să-şi dea 
bine seama că ei cam depăşiseră hotarele, deşi erau 
prizonieri; totuşi s-au dus amândoi hotărâți la locuinţa lui şi, 
întâlnindu-l, i-au dăruit un pacheţel de tutun şi betel’, iar 
apoi, arătându-i mărfurile lor, i-au spus că veniseră să 
capete în schimb carne uscată cu care să se întoarcă înapoi 
de unde plecaseră. Guvernatorul nu i-a bănuit, ci doar le-a 
spus că-i părea rău că veniseră pe-o vreme atât de 
secetoasă când nu se puteau vâna de loc căprioare, dar că 
dacă va cădea ceva ploaie, avea să-i aprovizioneze în 
curând. Acest răspuns era pe placul lor şi au părut a fi 
mulţumiţi să mai rămână; prin urmare, locuind la 
guvernator două-trei zile şi necăzând strop de ploaie, i-au 
mai dăruit cinci-şase încărcături de praf de puşcă, ceea ce 
este o raritate printre ceilonezi; şi, lăsând o desagă la el 
acasă, şi-au exprimat dorinţa ca guvernatorul să împuşte 
pentru ei câţiva cerbi şi căprioare în timp ce ei vor da o 
raită pe la Anarodgburro. lar acolo au tras o mamă de 


7 O specie de piper ale cărui frunze le folosesc populaţiile de prin India, 
mestecându-le în dinţi pentru aromă. 


spaimă din cauza unor soldaţi de-ai regelui, trimişi la 
guvernator, ca să-i aducă porunci să aşeze o pază sigură la 
locurile de strajă, ca să nu mai poată trece pe acolo niciun 
fel de persoane suspecte (ceea ce de fapt nu urmărea 
decât să împiedice fuga rudelor unor anumiţi nobili, pe care 
regele îi aruncase în închisoare); totuşi se temuseră că 
soldaţii regali ar putea fi uimiţi să vadă oameni albi pe 
acolo şi ar putea astfel să ia măsuri de trimitere a lor 
înapoi; dar Dumnezeu a vrut în aşa fel, încât s-au arătat 
foarte binevoitori cu dânşii, lăsându-i să-şi vadă de ale lor, 
aşa că au ajuns sănătoşi la Anarodgburro. Pretextul lor era 
carnea uscată, deşi ştiau că nu se putea găsi de loc 
nicăieri; dar adevărata lor strădanie era să cerceteze 
drumul dinspre olandezi, treabă pentru care le-a trebuit trei 
zile până să-l găsească. Aflând însă de faptul că în drumul 
spre lasnapatan, care este unul din porturile olandeze, 
veghează o strajă de care nu se putea trece aproape de loc 
şi auzind şi de alte greutăţi de nedepăşit, s-au hotărât să se 
întoarcă înapoi şi să urmeze cursul râului Malwatogah, pe 
care îl socotiseră încă dinainte că le-ar putea fi o dibace 
călăuză care să-i conducă până la mare; şi, ca să nu poată 
fi cumva urmăriţi, au plecat din Anarodgburro tocmai pe 
înnoptat, când oamenii nu călătoresc niciodată de frica 
fiarelor sălbatice, în ziua de duminica 12 octombrie, având 
asupră-le toate cele de trebuinţă pentru călătorie, adică 
merinde pe zece zile, un blid în care să-şi fiarbă mâncarea, 
două tigve de cărat apă şi două foi mari de tallipat pentru 
corturi şi, de asemeni, puţin jaggory, ceva fructe zaharisite, 
nişte tutun, nişte betel, câteva cutii cu iască şi drept 
încălţăminte o piele de cerb ca să-şi apere picioarele de 
spini, căci în picioare îşi puneau toată nădejdea. După ce au 
ajuns la râu, s-au abătut prin păduri, nedepărtându-se însă 
de malul râului; totuşi nu umblau pe nisip (de frică să nu li 
se vadă urmele paşilor, decât când n-aveau încotro) şi 
atunci mergeau de-a-ndăratelea. 

După ce făcuseră o bună bucată de drum prin pădure, a 
început să plouă; drept care şi-au întins corturile, au aprins 
un foc şi au gustat câte ceva, asta pe la răsăritul lunii, care 


era atunci în a optsprezecea zi; şi după ce şi-au înfăşurat 
labele picioarelor în piei de cerb şi s-au mai uşurat, de 
mărfurile lor, şi-au urmat drumul. lar după ce călătoriseră 
cam trei-patru ore, cu anevoinţă din pricină că luna revărsa 
prea puţină lumină printre copacii deşi, au dat peste un 
elefant în calea lor şi fiindcă n-au putut să-i sperie, ca să-l 
facă să plece, au fost obligaţi să se oprească piua 
dimineaţa acolo; aşa că şi-au înfiripat un pui de foc şi au 
fumat câte o lulea de tutun. Când s-a luminat de ziuă, după 
câte îşi puteau ei da seama, nu părea să mai fi călcat 
vreodată picior de făptură omenească pe acolo, căci nu se 
vedea altceva nimic în jur, decât păduri şi păduri; aşa că 
trăgeau mari speranţe să se afle în afară de orice pericol, 
deoarece trecuseră de toţi locuitorii; însă greşeau, căci râul, 
cotind-o spre nord, i-a făcut să se pomenească în mijlocul 
unei aglomerări de aşezări, cu numele de Tissca Wava, 
unde - fiind în primejdie de a fi văzuţi - au trecut printr-o 
spaimă grozavă; căci, dacă ar fi dat de ei oamenii locului, i- 
ar fi bătut şi i-ar fi trimis înapoi la rege; şi ca să n-ajungă la 
una ca asta, s-au strecurat în scorbura unui copac şi au stat 
ghemuiţi acolo în terci de noroi şi umezeală, până ce a 
prins să se întunece, iar apoi, luând-o la sănătoasa, au 
călătorit până când i-a oprit iarăşi întunericul nopţii. Auzeau 
în urma lor voci şi se tot temeau să nu fie cineva care să-i 
urmărească; dar, în cele din urma, dându-şi seama că erau 
doar nişte strigăte slobozite din timp în timp de oameni, ca 
să îndepărteze fiarele sălbatice ce s-ar fi apropiat de 
lanurile cu grâne, şi-au întins şi ei corturile lângă râu şi, 
după ce au fiert nişte orez şi au fript ceva carne pentru 
cină, şi-au potolit foamea, s-au încredinţat pazei lui 
Dumnezeu şi s-au culcat pe jos ca să doarmă. 

A doua zi în zori, spre a se pune la adăpost de orice rău, 
s-au sculat dis-de-dimineaţă şi s-au grăbit să-şi continue că- 
lătoria; şi cu toate că acum erau în afară de orice primejdie 
din partea Chiangulaylor îmblânziţi, totuşi se găseau în 
mare pericol din partea celor sălbatici, de care acele păduri 
forfoteau; şi care, deşi le văzuseră corturile, plecaseră 
totuşi, o dată cu venirea ploilor, de la marginea râului mai 


către interiorul pădurilor; aşa că Dumnezeu i-a ferit şi de 
primejdia aceea; căci, dacă s-ar fi întâlnit cu sălbaticii, 
aceştia ar fi tras în ei. 

Au călătorit astfel din zori până în seară mai multe zile la 
rând, printre tufişuri şi mărăcini, care au făcut din braţele şi 
umerii lor goi, numai cheaguri de sânge. Se întâlneau ade- 
seori cu urşi, mistreți, cerbi, căprioare şi bivoli sălbatici; dar 
toate o luau la fugă, de îndată ce-i vedeau. Râul mişuna de 
crocodili. Seara obişnuiau să-şi întindă corturile şi să facă 
focuri mari, atât în faţa cât şi în spatele lor, ca să sperie fia- 
rele; şi cu toate că le auzeau glasurile de tot neamul, n-au 
văzut nicio dihanie. 

În ziua de joi, la amiază, au trecut râul Coronda Oya, care 
desparte ţara Malabarezilor de a regelui, iar vineri, pe la ora 
nouă sau zece dimineaţa, au ajuns printre locuitori de care 
le era la fel de teamă ca şi de Chiangulay mai înainte; căci, 
deşi Wanniounay-ul sau prinţul acestui norod le plăteşte de 
frică tribut olandezilor, totuşi el este mai legat faţă de 
regele de la Candi şi, dacă ar fi pus mâna pe dânşii, i-ar fi 
trimis la curtea vechiului lor stăpân; deci, necunoscând ei 
altă cale de scăpare, şi-au continuat călătoria pe malul 
râului, în timpul zilei, căci prin păduri nu se poate călători 
noaptea, bineînţeles din pricina mărăcinilor şi a fiarelor 
sălbatice, care coboară la râu să se adape. În toată ţara 
Malabarului nu s-au întâlnit decât cu doi brahmani, care s- 
au purtat cuviincios cu ei; şi-n schimbul banilor, unul dintre 
ei i-a şi călăuzit până ce au ajuns în teritoriile olandezilor şi 
în afară de orice primejdie din partea regelui de la Candi, 
ceea ce nu puţin i-a bucurat, fireşte. Dar nu mică le era 
acum îngrijorarea cum să-şi găsească oare calea de a ieşi 
din păduri, până ce un malabarez, primind pentru asta în 
dar un cuţit, i-a călăuzit până la un oraş olandez, unde au 
găsit călăuze care să-i ducă dintr-un oraş într-altul, până ce 
au ajuns la fortul numit Arepa, unde au sosit sâmbătă, la 18 
octombrie 1679, şi acolo, plini de recunoştinţă, s-au 
închinat minunatelor pronii cereşti care i-a ajutat astfel să 
scape dintr-o lungă captivitate de nouăsprezece ani şi şase 
luni. 


Şi acum să mă reîntorc la propria mea poveste, care se 
apropie de sfârşit, istorisindu-vă călătoriile ce le-am mai 
făcut în această parte a lumii. Eram deci în largul mării şi 
am apucat-o drept spre nord o bucată de vreme, ca să 
încercăm să găsim o piaţă de desfacere pentru mirodeniile 
noastre; căci ne puteam socoti foarte bogaţi în nucşoară, 
însă nu prea ştiam ce să facem cu ea; şi nici nu îndrăzneam 
să pornim pe coasta englezească sau - mai bine zis - 
printre reprezentanţele englezeşti, ca să facem negoţ; nu 
că ne-am fi temut să înfruntăm chiar două corăbii de-ale 
lor, oricare ar fi fost ele; mai ales că, pe deasupra, ştiam că 
reprezentanţele de care e vorba erau organizații 
comerciale, nu ostăşeşti şi ele nu aveau autorizaţia de a 
lupta şi nici încuviinţări scrise din partea guvernului pentru 
confiscarea bunurilor de la un duşman, deci nu era 
nicidecum treaba lor să acţioneze ofensiv, chiar dacă noi 
eram pirați. Ce-i drept, dacă am fi încercat noi să-i fi atacat, 
ar fi fost îndreptăţiţi să se unească pentru a rezista şi să se 
ajute unii pe alţii în apărare; dar să iasă ei din rânduiala tre- 
burilor lor, ca să atace un vas pirat de aproape cincizeci de 
tunuri, cum eram noi, asta-i clar că nu-i privea în niciun fel 
şi, în consecinţă, nu ne îngrijora nicidecum; aşa că nu ne 
băteam capul cu privire la acest lucru; dar, pe de altă parte, 
n-aveam niciun interes să fim văzuţi printre ei, ca să se 
ducă apoi vestea despre noi de la o reprezentanţă la alta, şi 
astfel, orice plan am fi avut vreodată în viitor să ne fie cu 
siguranţă împiedicat, iar noi descoperiţi; şi mai puţin ne 
convenea să fim văzuţi pe la reprezentanţele olandeze, pe 
coasta  Malabarului; căci, fiind încărcaţi din plin cu 
mirodeniile cu care făceau ei negoţ şi de care noi îi 
jefuisem, faptul le-ar fi arătat limpede ce eram şi tot ce 
făcusem; desigur, că ar fi avut olandezii grijă să se 
năpustească pe toate căile asupra noastră. 

Singura cale care ne rămânea aşadar, era să ne 
îndreptăm spre Goa şi, dacă vom putea, să ne vindem 
mirodeniile la reprezentanţele portugheze de acolo. Prin 
urmare, am navigat aproape până acolo, căci cu două zile 


mai înainte ancoraserăm şi, aflându-ne la aceeaşi latitudine 
cu Goa, ne îndreptam direct spre Marmagoon, la capul 
Salsat şi ne apropiam de Goa, când am strigat oamenilor de 
la cârmă să schimbe direcţia vasului şi am poruncit 
cârmaciului să se îndrepte spre nord-nord-vest până ce 
vom ieşi din raza vizuală a țărmului; atunci William şi cu 
mine am ţinut un sfat cu oamenii, aşa cum obişnuiam în 
cazuri de urgenţă, ca să hotărâm cum să facem negoţ acolo 
fără a fi descoperiţi; şi, în cele din urmă, am ajuns la 
concluzia că mai bine să nu mergem acolo de loc; ci doar 
William, însoţit de oameni de încredere pe care ne puteam 
bizui, să se repeadă cu goeleta până la Surat, care era 
undeva mai departe spre nord şi acolo, dându-se drept 
negustori să încerce a face negoţ, cu acele dintre 
reprezentanţele engleze pe care le vor găsi potrivite 
scopului. 

Şi ca să înfăptuim asta cu şi mai multă prudenţă, fără a 
da de bănuit, ne-am înţeles să scoatem toate tunurile de pe 
goeletă şi să o echipăm numai şi numai cu oameni dintre 
cei ce ne vor făgădui să nu dorească şi să nu încerce a 
merge pe țărm ori a intra în vorbă sau în orice fel de 
conversaţie cu careva dintre cei care ar putea veni pe bord; 
şi, ca să desăvârşim deghizarea după gândurile noastre, 
William a instruit doi oameni, unul chirurg ca şi el, iar 
celălalt un ins cu mintea ageră, marinar bătrân, fost mai 
înainte vreme cârmaci pe coasta Noii Anglii, şi care ştia să 
se prefacă de minune; pe aceştia doi William i-a îmbrăcat în 
quakeri şi i-a făcut să vorbească aşa cum o cerea straiul. Pe 
bătrânul cârmaci l-a dat drept căpitan al goeletei, pe 
chirurg drept doctor aşa cum era, iar el însuşi se dădea 
drept supercargo, un fel de ofiţer superior în marina 
comercială; şi astfel, cu o goeletă simplă de tot, fără pic de 
ornamente de lemn sculptat pe ea (de fapt nu avusese prea 
multe nici înainte) şi fără niciun tun la vedere, au pornit-o 
spre Surat. 

De fapt, ar fi trebuit să menţionez că, înainte cu câteva 
zile de a ne despărţi, trăsesem pe o mică insulă nisipoasă, 
foarte aproape de țărm, unde era un golfuleţ minunat, ca o 


radă, cu apă adâncă, şi cu totul în afara razei vizuale a ori- 
căreia dintre reprezentanţe, care prin acele părţi sunt 
foarte dese. Acolo schimbasem încărcătura goeletei şi nu 
luasem în ea decât lucruri de cele de care aveam intenţia 
să dispunem deocamdată, adică aproape numai nucşoară şi 
cuişoare, dar mai ales nucşoară; şi de acolo William şi cei 
doi quakeri ai lui, cu încă vreo optsprezece oameni, 
porniseră înspre Surat şi au ancorat la o oarecare depărtare 
de reprezentanţă. 

William a lucrat cu atâta prudenţă, încât a găsit cu cale 
să meargă pe țărm numai el împreună cu doctorul, într-o 
barcă venită la ei să le vândă peşte şi care avea ca vâslaşi 
doar indieni localnici, barcă pe care după aceea a închiriat- 
o ca să-l ducă înapoi pe bord. N-a trecut multă vreme după 
ce au ajuns ei pe țărm, că au şi reuşit a face cunoştinţă cu 
câţiva englezi care, deşi locuiau acolo şi poate că fuseseră 
la început în slujba Companiei Indiilor de Est, totuşi păreau 
a fi neguţători pe cont propriu, îndeosebi în orice trebşoara 
de coastă ce li se ivea; mai întâi William l-a pus pe doctor 
să caute să lege cunoştinţă cu oamenii de pe coastă; şi apoi 
doctorul l-a recomandat pe prietenul său, supercargo-ul, 
până ce treptat-treptat neguţătorii au ajuns să se arate 
amatori de târg, după cum şi oamenii noştri îi îndrăgiseră 
pe neguţători, atâta doar că încărcătura noastră părea 
puţin cam mare pentru ei. 

Totuşi, piedica s-a dovedit a nu fi de lungă durată pentru 
ei; căci a doua zi au mai venit cu încă doi neguţători tot en- 
glezi, intraţi şi ei în afacerea lor; şi, după cum a putut 
înţelege William din convorbirea purtată de ei, au hotărât 
că - dacă aveau să cumpere - să le transporte marfa, pe 
contul lor, până în golful Persiei: William a înţeles aluzia şi, 
aşa cum mi-a povestit mie mai pe urmă, ajunsese la 
concluzia că am fi putut la fel de bine să ducem noi marfă 
acolo; dar deocamdată nu asta era treaba lui William; el 
avea cu sine nu mai puţin de treizeci şi trei de tone de 
nucşoară şi optsprezece tone de cuişoare. La nucşoară era 
şi o mare cantitate de coajă de nucşoară, dar noi n-am ţinut 
seama de asta; pe scurt, s-au tocmit; iar neguţătorii, care 


ar fi cumpărat bucuroşi goeleta cu totul, i-au dat lui William 
indicaţii şi doi câr maci să meargă cu el până la un golf mic, 
aflat la vreo şase leghe de reprezentanţă, unde au adus 
bărci şi au descărcat toată marfa şi i-au plătit-o lui William 
foarte cinstit; şi cantitatea întreagă a ajuns, în bani, la vreo 
treizeci şi cinci de mii de taleri, în afară de câteva mărfuri 
de valoare, pe care William a fost mulţumit să le ia, şi de 
două mari diamante valorând vreo trei sute de lire sterline. 

Când i-au plătit banii, William i-a poftit pe bordul 
goeletei, unde au venit, iar hâtrul quaker bătrân i-a distrat 
cât s-a pricepui mai bine cu felul său de a vorbi şi i-a tutuit? 
în fel şi chip, până ce i-a îmbătat în aşa hal că nici nu s-au 
mai putut duce pe țărm în noaptea aceea. 

Ei ar fi vrut bucuros să afle cine erau ai noştri şi dincotro 
veneau; dar niciun om de pe goeletă n-a vrut să le 
răspundă la niciuna din întrebările pe care le-au pus, decât 
în aşa fel încât să-i facă să se creadă zeflemisiţi şi luaţi în 
bătaie de joc. Totuşi, judecând după felul cum au vorbit, 
William spunea că erau oameni cu dare de mână, capabili 
să cumpere orice încărcătură pe care le-am fi putut oferi şi 
că ar fi luat şi de două ori mai multe mirodenii, dacă am fi 
avut. El i-a poruncit veselului căpitan să le spună că mai 
aveau şi o altă goeletă care se găsea la Marmagoon, 
încărcată şi ea cu o mare cantitate de mirodenii pe bord şi 
că, dacă nu va fi fost vândută până se va întoarce el înapoi 
(căci într-acolo îi era destinaţia), avea să le-o aducă lor. 

Noii lor frăţâni de negoţ erau atât de încântați, încât ar fi 
fost în stare să se tocmească dinainte cu bătrânul căpitan. 

— Ba nu, prietene, îi răspunse el, cu nu vreau să fac 
negoţ cu tine pe nevăzutele; nici nu ştiu dacă nu cumva 
stăpânul goeletei nu şi-o fi vândut încărcătura cine ştie 
căror neguţători de pe la Salsat; dar dacă totuşi n-a vândut- 
o până ajung eu, apoi mă gândesc să vin cu el la tine. 

In tot acest timp, doctorul avea şi el treburile sale ca şi 
William şi ca şi căpitanul; căci se repezea la țărm de mai 
multe ori pe zi, cu barca indiană, şi aducea provizii 


3 Quakerii tutuiesc pe oricine şi se adresează oricui spunându-i: 


prietene. 


proaspete pentru goeletă, de care oamenii aveau nevoie: a 
adus, mai ales, şaptesprezece putini de arrack, mari cât 
nişte butoaie, pe lângă alte cantităţi mai mici, destul de 
mult orez şi destul de multe fructe, mango, pepeni, şi alte 
asemenea lucruri, precum şi păsări şi peşte. De câte ori se 
întorcea pe bord, venea foarte încărcat; căci, pe scurt, 
cumpăra şi pentru corabie, nu numai pentru ei; şi mai cu 
seamă au încărcat jumătate din vas cu orez şi arrak, au 
cumpărat câţiva porci şi vreo şase-şapte vaci vii; şi astfel, 
straşnic aprovizionaţi şi înţelegându-se să mai revină pe 
acolo, s-au întors la noi. 

William era întotdeauna pentru noi un mesager norocos 
şi bine-venit, dar n-a fost niciodată mai bine-venit ca 
atunci; fiindcă în locul unde ancorasem corabia nu puteam 
face rost de nimic, în afară de câteva fructe de mango şi de 
unele rădăcini, deoarece ne feream să facem măcar un pas 
înlăuntrul ținutului ori să ne arătăm cuiva înainte de a avea 
veşti de la goeleta noastră; şi, de fapt, răbdarea oamenilor 
se cam terminase; căci William a petrecut în acea ducă 
şaptesprezece zile, pe care le-a folosit cu mult folos. 

Când s-a întors, am avut o altă consfătuire pe chestii 
neguţătoreşti, şi anume dacă trebuia să trimitem la Surat 
restul de mirodenii şi alte mărfuri pe care le mai aveam pe 
corabie; sau dacă trebuia să mergem noi înşine până în 
golful Persiei, unde poate că am fi reuşit să le vindem la fel 
de bine ca şi negustorii englezi de la Surat. William era de 
părere să mergem noi înşine, ceea ce, fiindcă veni vorba, 
se datora caracterului chivernisit şi neguţătoresc al acestui 
om, care era de părere să căutăm a scoate preţul cel mal 
bun din orice; dar de data aceasta m-am împotrivit lui 
William, ceea ce mă încumetam foarte rar a face; i-am spus 
că, având în vedere situaţia noastră, era mult mai bine 
pentru noi să ne vindem toată încărcătura aici unde ne 
găseam, chiar dacă n-ar fi să luăm decât pe jumătate din 
preţ, decât să ne ducem cu ea până în golful Persiei, unde 
ne-am expune unui risc mai mare şi unde oamenii locului ar 
fi mai curioşi şi s-ar interesa mai mult de toate cele decât 
cei de aici, şi unde n-ar fi atât de lesne să te înţelegi cu ei, 


având în vedere că pe acolo ei făceau negoţ liber şi 
deschis, nu într-ascunselea, cum păreau să facă neguţătorii 
peste care dădusem noi; şi, pe lângă asta, dacă ar fi bănuit 
ceva, ar fi fost mult mai greu pentru noi să ne retragem 
altfel decât cu forţa pe când aici, eram de fapt aproape în 
largul mării şi puteam dispărea oricând aveam chef, fără 
nicio fereală, şi, de fapt, fără cea mai mică probabilitate de 
a fi urmăriţi, nimeni neştiind unde să ne caute. 

Temerile mele l-au înduplecat pe William, indiferent dacă 
argumentele mele îl convingeau sau nu, şi s-a supus; ne- 
am hotărât să mai facem o încercare cu o încărcătură 
destinata aceloraşi negustori. Bătaia de cap era să ne 
gândim cum să ieşim din încurcătura care ne dădea de gol 
faţă de englezi; anume, că era aceeaşi goeletă; dar treaba 
asta şi-a luat-o asupra lui pe cap bătrânul cârmaci quaker; 
căci fiind, după cum am spus, el însuşi un actor excelent 
înzestrat, îi venea cu atât mai uşor să îmbrace goeleta în 
haine noi; în primul rând, a reîmpodobit tot lemnul sculptat 
pe care îl avusese prima oară; pupa, care era vopsită într- 
un alb murdar sau de culoarea nisipului şi care părea cu 
totul plată mai înainte, fu acum lăcuită peste tot în albastru 
şi încondeiată cu nu ştiu câte chipuri vesele; cât despre 
partea dinspre pupă, dulgherii i-au făcut câte o mică 
balustradă drăguță de fiecare parte; s-au pus pe ea 
douăsprezece tunuri şi câteva „petereroes” - nişte tunuri 
mici, pe copastie, de unde prima oară nu existase acolo 
nimic de acest fel; şi, ca să-i desăvârşească noua înfăţişare 
şi să o schimbe cu totul, quakerul dădu ordin să i se 
schimbe pânzele; şi în vreme ce data precedentă navigase 
cu o jumătate de vergă, asemenea unui yacht, acum naviga 
cu pânze pătrate şi cu arbore artimon, ca un keci; aşa că, 
într-un cuvânt, goeleta era perfect deghizată, până-n cele 
mai mici amănunte ce se putea presupune că le-ar fi băgat 
în seamă un străin, care n-o văzuse decât o singură dată; 
căci englezii fuseseră pe bord numai o dată. 

Cu o astfel de înfăţişare, goeleta s-a întors înapoi; drept 
căpitan a fost numit un alt om, unul în care ştiam că ne 
puteam încrede, iar bătrânul cârmaci apărea doar ca 


pasager, doctorul şi William jucând rolul de ofiţeri 
supercargo, printr-o procură în regulă din partea unui 
oarecare căpitan Singleton - şi toate acestea ticluite cu 
şart. 

Aveam o încărcătură completă pentru goeletă; căci, în 
afară de o foarte mare cantitate de nucşoară şi cuişoare, de 
coajă de nucşoară şi ceva scorţişoară, mai avea pe bord şi 
unele mărfuri pe care le încărcaserăm în timp ce ne aflam 
prin părţile Filipinelor, la pândă şi-n aşteptare de prăzi. 

Lui William nu i-a fost de loc greu să vândă şi această a 
doua încărcătură şi după vreo douăzeci de zile s-a întors 
iarăşi încărcat cu toate proviziile necesare pentru călătoria 
noastră, ba încă pe timp îndelungat; şi, deoarece, după 
cum am spus, aveam şi o mulţime de alte mărfuri, el ne-a 
adus înapoi, în schimb, vreo treizeci şi trei de mii de taleri şi 
câteva diamante care - deşi William nu pretindea că ar 
avea prea multă pricepere în privinţa asta - totuşi lăsau să 
se vadă cât mai mult că s-a purtat în aşa fel încât să nu fie 
tras pe sfoară; de altfel, înşişi neguţătorii cu care avusese 
de tratat erau oameni foarte corecţi. 

N-au avut niciun fel de greutăţi cu ei; căci perspectiva de 
câştig ce li se deschidea îi făcea să nu fie câtuşi de puţin 
indiscreţi; nici n-au arătat că ar fi înţeles din vreun amănunt 
ceva cu privire la goeletă; cât despre faptul că li se vindeau 
mirodenii aduse de la o depărtare atât de mare de locul 
acela, aşa ceva se pare că nu era pentru nimeni o prea 
uluitoare noutate, cum crezusem noi; căci portughezii se 
foloseau de multe ori de vase care veneau de la Macao din 
China, aducând mirodenii cumpărate de la neguţătorii 
chinezi şi aceştia la rândul lor neguţătoreau adesea printre 
insulele olandeze ale Mirodeniilor, primind mirodenii în 
schimb pe mărfurile aduse de ei din China. 

Aceasta ar putea fi numită, de fapt, singura noastră călă- 
torie comercială făcută vreodată; însă acum eram cu ade- 
vărat foarte bogaţi; aşa că era într-adevăr momentul să 
hotărâm încotro se cădea să o luăm, fără altă întârziere. 
Adevăratul nostru port de destinaţie, aşa cum ar fi nimerii 
a-i spune, era la Madagascar, în golful Mangahelly; dar 


William m-a luat deoparte pe mine, într-o zi, în cabina 
goeletei, şi mi-a spus că dorea să stăm puţin de vorbă în 
mod serios; aşa că ne-am încuiat amândoi înăuntru şi 
William a început să mă instruiască. 


CAPITOLUL XIX 


Convorbirea lui William cu mine - Unelti- 
rile lui, ca să scape de ceilalţi împreună 
cu mine - asigurându-ne totodată şi 
averea - Reuşita lor - Stăm două luni la 
Bassora - Neliniştea din sufletul meu - 


— Vrei să-mi dai voie, a început William, să vorbesc sin- 
cer cu line despre situaţia ta de acum şi de perspectivele 
tale viitoare de viaţă; şi vrei să-mi făgăduieşti, pe cuvântul 
tău, că nu-mi vei lua nimic în nume de rău? 

— Din toată inima, William, i-am răspuns eu; am găsit 
întotdeauna că sfatul tău e bun; iar planurile tale nu numai 
că au fost bine întocmite, ci povaţa ta ne-a adus 
întotdeauna noroc; de aceea, poţi spune ce vrei, iar cu îţi 
promit că nu ţi-o voi lua în nume de rău. 

— Dar nu-ţi cer numai asta, a subliniat William; dacă nu-ţi 
place ceea ce am de gând să-ţi propun, îmi vei făgădui să 
nu mă divulgi public oamenilor, da? 

— N-am s-o fac, William, pe cuvântul meu, i-am spus şi i- 
am jurat-o din toată inima. 

— Atunci, a urmat William, mai am cu tine de pus la 
punct un singur lucru şi anume, să consimţi că - dacă nu te 
învoieşti propunerii mele în ceea ce te priveşte - totuşi să 
mă laşi să pun în practică partea referitoare la persoana 
mea şi a noului meu tovarăş, doctorul, în aşa fel, încât să 
nu fie întru nimic spre răul sau pierderea ta. 

— William, nu am de gând să mă despart de tine, şi să 
nu-mi spui că vrei să mă părăseşti. 

— Bine, făcu William, eu nu plănuiesc să mă despart de 
tine, decât dacă tu vei face-o; dar dă-mi asigurări asupra 
tuturor punctelor pomenite şi eu îţi voi spune pe faţă 
părerea mea. 


Aşa că i-am promis tot ce dorea de la mine, cât mai 
solemn cu putinţă, dar în acelaşi timp atât de serios şi atât 
de sincer, încât William n-a mai avut niciun scrupul şi şi-a 
deschis sufletul în auzul meu. 

— Atunci, în primul rând, a spus William, te vei întreba 
dacă nu te gândeşti că şi tu şi toţi oamenii tăi sunteţi destul 
de bogaţi şi că într-adevăr aţi adunat destulă avere (pe ce 
cale a fost adunată, nu despre asta e vorba), încât nici nu 
mai ştiţi ce să faceţi cu ea? 

— Intr-adevăr, William, am recunoscut, ai destulă drep- 
tate; cred că ne-a surâs din belşug norocul. 

— Bine, atunci, urmă William, te-aş întreba dacă o dată 
ce-ai adunat destul, ai cumva vreun gând de a te lăsa ori 
nu de meseria asta; căci oamenii cei mai mulţi se lasă de 
meseria lor când ajung să fie mulţumiţi cu ceea ce au 
adunat şi după ce sunt destul de bogaţi; fiindcă nimeni nu 
face meserie de dragul meseriei; cu atât mai puţin s-ar găsi 
oameni care să fure de dragul furtului. 

— Sigur, William, acum îmi dau seama la ce vrei să 
ajungi: îţi garantez, am făcut, că tu ai început să tânjeşti 
după casă. 

— Hm, e adevărat îmi mărturisi William, ai spus-o exact 
şi sper că şi tu la fel gândeşti. Este firesc, pentru cei mai 
mulţi oameni care se află departe de vatra lor, să dorească 
să se întoarcă la ei acasă în cele din urmă, cu mai ales 
după ce s-au îmbogăţit şi când sunt (aşa cum tu singur 
recunoşti) destul de bogaţi, chiar atât de bogaţi încât n-ar 
şti ce pot face cu mai mulţi bani, chiar dacă i-ar avea. 

— Bine, am zis eu, William, tu crezi că ai pus acum con- 
diţiile preliminare şi că le-ai pus atât de direct încât să nu 
mai am nimic de spus, decât că - deoarece am strâns 
destui bani - firesc ar fi să mă gândesc a mă întoarce 
acasă; uiţi însă că n-ai explicat ce înţelegi tu prin acasă; şi 
aici poate că ar fi o diferenţă între tine şi mine. Ei bine, 
omule, păi eu sunt acasă; aici este locuinţa mea; n-am avut 
niciodată alta, în tot cursul vieţii mele: am fost un fel de 
şcolar al unei şcoli de copii săraci; aşa că nu am şi nu pot 
avea nicio dorinţă de a merge nicăieri, ori că aş fi bogat ori 


că aş fi sărac, fiindcă n-am unde să mă duc. 

— Cum, tresări William, părând puţin zăpăcit, nu eşti en- 
glez? 

— Ba da, aşa cred; vezi bine că vorbesc englezeşte; însă 
am plecat din Anglia de mic copil şi n-am mai fost pe acolo 
decât o singură dată de când sunt, iată-mă, bărbat; iar 
atunci când m-am dus, am fost înşelat şi tras pe sfoară şi 
tratat atât de prost, încât nu-mi pasă dacă n-o să mai văd 
Anglia niciodată. 

— Cum, tu nu ai niciun fel de rude sau de prieteni acolo? 
mă întrebă el; nici măcar o cunoştinţă? N-ai pe nimeni faţă 
de care să simţi o oarecare blândeţe sau o rămăşiţă de res- 
pect? 

— Nu, William, nu am pe nimeni sau am tot atâtea cu- 
noştinţe cât şi la curtea Marelui Mogul. 

— Şi niciun dram de afecţiune pentru ţara unde te-ai năs- 
cut? stăruie William. 

— Nu, nu mai multă afecţiune decât pentru insula Mada- 
gascar, ba chiar nici atât; căci Madagascarul a fost insulă 
norocoasă pentru mine, nu numai o dată, după cum bine 
ştii şi tu, William. 

William a rămas cu totul uluit de vorbele mele şi aproape 
împietrit. lar eu l-am îndemnat: 

— Dă-i înainte, William, hai, ce mai ai de spus? Căci 
presupun că ai un plan în capul tău: ei, atunci, dă-i drumul, 
să-l auzim! 

— Ba, oftă William, tu mi-ai îngheţat vorbele pe buze, aşa 
că tot ce aveam de spus s-a spulberat; toate proiectele 
mele-s nimicite şi s-au dus naibii. 

— Cum asta, William, am spus eu, dar lasă-mă să aud ce 
proiecte erau acelea; căci deşi este adevărat că ceea ce 
putea fi țelul meu nu pare a-ţi fi ţie la îndemână, şi cu toate 
că nu am nicio rudă, niciun prieten şi nicio cunoştinţă în 
Anglia, totuşi n-aş putea spune că îmi place atât de mult 
viaţa pe care o duc, să cutreier şi să patrulez de colo-colo 
mările, încât să nu vreau să renunţ o dată şi o dată la ea; 
lasă-mă să aud dacă poţi să-mi propui ceva mai presus de 
această viaţă. 


— Desigur, prietene, rosti William foarte grav, există 
ceva mai presus de ca; şi, ridicând mâinile în aer, păru 
foarte mişcat şi mi-a făcut impresia că văd lacrimi în ochii 
lui; dar eu, care eram un păcătos prea înrăit ca să mă mişte 
asemenea chestii, am râs de el. 

— Ce! am făcut eu, vrei să spui că moartea, desigur; nu-i 
aşa? Moartea e mai presus de această meserie. Ei, când 
vine, vine, William! Are ea grijă de noi toţi. 

— Da, a răspuns el, asta e adevărat; însă ar fi mai bine 
să ne gândim totuşi la unele lucruri înainte de venirea ei. 

— Să ne gândim! zic eu. Ce înseamnă să ne gândim la 
ea! Să te gândeşti la moarte, înseamnă să mori; şi să te 
gândeşti tot timpul la ea, înseamnă să fii toată viaţa unul ce 
moare încetul cu încetul: e destul timp să te gândeşti la ea, 
atunci când vine. 

Nu vă va fi greu să credeţi că aveam destulă stofă de 
pirat, de puteam vorbi astfel; dar îngăduiţi-mi totuşi atâta 
lucru faţă de alţi pungaşi la fel de înrăiţi ca şi mine, anume 
să vă spun că în clipa aceea conştiinţa m-a făcut să simt un 
junghi pe care nu-l mai simţisem niciodată; asta a fost în 
momentul în care spuneam: „Ce înseamnă să ne gândim la 
ea?” şi mi-a spus aceeaşi conştiinţă că-mi va fi dat într-o 
hună zi să mă gândesc la cuvintele mele cu inima întristată; 
dar încă nu venise pentru mine timpul gândurilor, aşa că 
am continuat. 

Parcă-l aud, foarte serios, pe William, spunându-mi: 

— Prietene, trebuie să-ţi spun că sunt mâhnit auzindu-te 
că vorbeşti aşa: cei care nu se gândesc niciodată la moarte, 
adeseori mor, fără să-şi dea seama. 

Am continuat a discuta în felul acesta glumeţ încă un 
timp, şi, la un moment dat, i-am azvârlit: 

— Mă rog ţie, nu vorbi de moarte; de unde ştim că vom 
muri vreodată? Şi am început să râd. 

— La aşa ceva n-am nevoie să-ţi răspund, ini-a întors-o 
William; nu este chemarea mea să te dojenesc pe tine, 
care-mi eşti aici comandant; însă aş prefera să vorbesc 
altfel despre moarte: căci este un lucru aspru. 

— Poţi spune orice, William, l-am îndemnat eu, am să 


primesc orice de la tine, cu bunăvoința. 

Acum Începeam să fiu foarte mişcat de cuvântarea lui. 

— Deoarece, a grăit William (lacrimile curgându-i pe 
obraz), oamenii trăiesc în aşa chip de parcă n-ar mai şi tre- 
bui să moară vreodată; o! de aceea se întâmplă ca atât de 
mulţi să moară înainte de a şti cum trebuie trăit; dar nu la 
moarte mă gândeam, când am spus că există ceva la care 
trebuie să ne gândim, mai presus de acest fel de a trăi. 

— Ei, William, am revenit eu, atunci despre ce era vorba? 

— Despre pocăință, a răspuns el. 

— Păi bine, am bravat, cunoscut-ai vreodată un pirat care 
să se pocăiască? 

La asta a tresărit puţin şi a răspuns: 

— Sub ştreangul spânzurătorii am cunoscut pe unul care 
s-a pocăit, şi sper că tu vei fi al doilea. 

Vorbea cu multă căldură şi părea foarte preocupat de 
mine. 

— Bine, William, am răspuns cu, îţi mulţumesc, şi nu-s 
într-atâta de butuc faţă de cele ce-mi înşiri pe cât poate par 
a fi; dar hai, lasă-mă în sfârşit să-ţi aud propunerea. 

— Propunerea mea, zise William, este spre binele tău, ca 
şi spre al meu însumi. Putem pune capăt acestui fel de 
viaţă şi să ne pocăim; iar eu cred că ocazia cea mai bună ni 
se oferă amândurora chiar acum, cea mai bună din câte ni 
s-au ivit ori se vor mai ivi vreodată, aşa cum nu se mai 
poate repeta în viaţă. 

— Uite ce este, William, arată-mi întâi propunerea ta, 
pentru a pune capăt felului nostru de viaţă de acum, căci 
despre asta e vorba, iar despre rest vom vorbi noi după 
aceea. Nu-s bolovan insensibil, aşa cum ai putea să mă 
crezi; dar mai întâi să ieşim din situaţia asta drăcească în 
care ne aflăm. 

— Aşa e, recunoscu William, aici ai perfectă dreptate; nici 
nu trebuie să vorbim despre pocăință, atâta vreme cât 
continuăm a fi pirați. 

— Ei, da! William, asta am vrut să-ţi spun şi eu; căci dacă 
nu trebuie să ne îndreptăm şi să ne pară rău de ceea ce am 
făcut, atunci n-am nicio idee de ce-o fi însemnând aia 


pocăință; de fapt, chiar şi în cel mai bun caz, eu unul ştiu 
tot mult prea puţin despre chestia asta; însă ceva din firea 
treburilor pare să-mi spună că întâiul pas pe care-l avem de 
făcut este s-o rupem cu halul ăsta mizerabil de viaţă; şi 
asta aş vrea s-o încerc, împreună cu tine, din toată inima. 

Am putut vedea, după chipul său, că William era cu 
desăvârşire împăcat cu propunerea; şi dacă puţin mai 
înainte avusese lacrimi în ochi, apoi acum avea şi mai 
multe; dar erau din pricina unui simţământ cu totul diferit; 
căci într-atâta îl copleşise bucuria, încât nici nu mai putea 
vorbi. 

— Haide, William, i-am dat ghes, tu-mi arăţi destul de 
clar că ai un gând cinstit. Crezi oare că este cu putinţă să 
punem capăt nefericitului nostru fel de trai de azi şi să ple- 
căm? 

— Da, răspunse el, cred că este foarte cu putință pentru 
mine; însă dacă este şi pentru tine sau nu, asta va depinde 
de tine. 

— Perfect, i-am spus, îţi dau cuvântul că aşa precum ti- 
am fost eu comandant tot timpul, de când te-am luat 
pentru prima dată la noi pe bord, tot astfel îmi vei porunci 
tu mie, începând din ceasul ăsta, iar eu voi face tot ce mă 
vei îndrepta tu să fac. 

— Vrei să laşi totul pe seama mea? Spui asta de bună 
voie? 

— Bineînţeles, William, l-am asigurat, o spun liber con- 
simţit; şi am s-o aduc la îndeplinire cu credinţă. 

— Ei bine, atunci, se descărcă William, iată planul meu: 
Ne aflăm acum la gura Golfului Persiei; am vândut atât de 
mult din încărcătura noastră aici, la Surat, încât avem bani 
berechet; mână-mă la Bassora pe goeleta încărcată cu măr- 
furile chinezeşti pe care le avem pe bord şi care vor face 
încă o încărcătură bună, iar eu garantez că am să găsesc 
mijloace, printre neguţătorii englezi şi olandezi de acolo, să 
plasez o cantitate de mărfuri şi de bani, tot ca neguţător, în 
aşa fel încât să putem recurge la ele din nou, în orice 
ocazie, şi eu - după ce mă întorc - voi aranja şi restul; iar 
între timp, tu fă-i pe cei din echipajul corăbiei să ia 


hotărârea de a pleca în Madagascar, de îndată ce vin eu. 

l-am atras atenţia că nu era cazul să se ducă tocmai 
până la Bassora, ci că ar putea acosta la Gonbareon sau la 
Ormuz, pretinzând că îl cheamă aceeaşi treabă. 

— Nu, mi-a răspuns, nu pot acţiona cu aceeaşi libertate 
acolo căci există reprezentanța Companiei Indiilor de Est 
care ar putea să pună mâna pe mine, sub pretext că mă ţin 
de contrabandă. 

— Bine, dar atunci poţi să te duci la Ormuz, pentru că mi- 
e foarte urât să mă despart de tine atâta timp cât cere 
drumul până-n adâncurile Golfului Persic. 

Mi-a răspuns că trebuia să las în seama lui să facă totul 
aşa cum va găsi de cuviinţă. 

La Surat luasem o mare sumă de bani, aşa că aveam la 
dispoziţie aproape o sută de mii de lire bani gheaţă; dar la 
bord, pe corabia cea mare, aveam cu mult mai mult. 

l-am dat ordin de faţă cu toţi să ţină pe bord banii pe 
care-i avea şi să cumpere cu ei un stoc de muniții, dacă le 
putea obţine, ca să ne aprovizioneze pentru noi aventuri; 
iar între timp, eu m-am hotărât să adun o cantitate de aur 
şi ceva pietre preţioase pe care le aveam pe corabia cea 
mare şi să le pregătesc în aşa fel, încât să le pot scoate de 
acolo, fără să se bage de seamă, de îndată ce se va 
întoarce el; şi astfel, urmând poveţele lui William, l-am lăsat 
să plece în călătorie, iar eu am trecut pe corabia cea mare, 
unde aveam strânsă cu adevărat o comoară uriaşă. 

Am aşteptat întoarcerea lui William nu mai puţin de două 
luni; şi, de fapt, începusem să fiu foarte neliniştit în privinţa 
lui, uneori închipuindu-mi că mă părăsise şi că poate s-a 
folosit de acelaşi artificiu ca să-i facă şi pe ceilalţi oameni 
să-i fie complici, şi plecaseră astfel împreună; cu numai trei 
zile înainte de întoarcerea lui William, eram chiar pe punc- 
tul de a mă hotărî s-o pornesc spre Madagascar şi să renunţ 
la el; însă bătrânul chirurg, cel care făcea pe quakerul şi 
care se dăduse drept stăpânul goeletei la Surat, m-a 
convins de contrariul; iar pentru acel sfat bun şi pentru 
credincioşia lui faţă de ceea ce i se încredinţase, l-am făcut 
părtaş la planul meu şi omul s-a dovedit a fi cinstit. 


În cele din urmă, spre bucuria noastră de nedescris, Wil- 
liam s-a întors şi a adus cu sine o mulţime de lucruri 
necesare; mai cu seamă şaizeci de butoiaşe de pulbere, 
ceva gloanţe de fier şi vreo treizeci de tone de plumb; de 
asemenea, o mulţime de provizii; şi, într-un cuvânt, William 
mi-a făcut o dare de seamă de faţă cu toţi asupra călătoriei 
sate, în auzul fiecăruia dintre cei ce se întâmplaseră să fie 
pe dunetă, ca nu cumva să se nască vreo bănuială în jurul 
nostru. 

După ce totul a fost cum trebuie, William a propus să 
plece din nou şi să vin şi eu cu el; a înşirat felurite lucruri pe 
care le aveam pe bord şi pe care el nu le-a putut vinde 
acolo; şi, mai ales, mi-a adus la cunoştinţă că se văzuse 
obligat să lase acolo diferite mărfuri, deoarece caravanele 
încă nu sosiseră; şi că îşi luase angajamentul să se întoarcă 
din nou cu mărfuri la el. 

Era tocmai ce doream şi eu. Oamenii erau şi ei dornici ca 
William să plece, mai ales din pricină că la întoarcere - le 
spusese - ar putea încărca din nou goeleta cu orez şi cu 
provizii; mă arătam că nu doresc să-l însoțesc; atunci s-a 
ridicat bătrânul chirurg şi m-a convins să mă duc şi a stăruit 
cu multe argumente; îndeosebi, spunând că dacă nu mă 
duceam şi eu, apoi nu va fi ordine şi s-ar putea ca mulţi 
oameni să plece rând pe rând, ba poate chiar să-i şi trădeze 
pe toţi ceilalţi; şi că echipajul nu credea că ar fi bine pentru 
goeletă să plece din nou, dacă nu mergeam şi eu; casă mă 
hotărască la asta, s-a oferit să mă însoţească şi el. 

In urma atâtor argumente, m-am prefăcut că mă las con- 
vins anevoie să plec, iar toată lumea s-a arătat cu atât mai 
mulţumită când am consimţit; şi, prin urmare, am scos 
toată pulberea, plumbul şi fierul de pe goeletă şi le-am dus 
pe corabia cea mare, precum şi toate celelalte lucruri care 
erau în folosul corăbiei, iar în locul lor am încărcat baloturi 
de mirodenii şi câteva butoiaşe de cuişoare, în total vreo 
şapte tone, precum şi alte mărfuri, iar printre baloturi, eu 
îmi dosisem toată comoara mea particulară, care vă asigur 
că nu era de mică valoare; şi aşa am plecat. 

La plecare, am ţinut un sfat al tuturor ofiţerilor de pe 


corabie, ca să hotărâm în ce loc trebuiau să mă aştepte şi 
cât timp; şi ne-am învoit ca timp de 28 de zile corabia să 
rămână în dreptul unei mici insule, pe partea arabă a gol- 
fului: iar dacă în acest timp goeleta nu venea, ei să 
plutească până la o altă insulă, mai la vest de locul acela, şi 
să ne aştepte acolo încă cincisprezece zile; iar apoi, dacă 
goeleta tot nu venea, urmau să tragă concluzia că trebuie 
să se fi întâmplat vreun accident, şi locul nostru de întâlnire 
să fie Madagascarul. 

După ce ne-am hotărât în felul acesta, am părăsit corabia 
pe care nici eu, nici William şi nici chirurgul nu mai aveam 
de gând să o revedem vreodată. Am cârmit direct spre golf 
şi peste el, către Bassora sau Balsara. 

Acest oraş Balsara se găseşte la o oarecare distanţă de 
locul unde s-a oprit goeleta noastră, iar fluviul nefiind prea 
sigur şi noi având prea puţine cunoştinţe în legătură cu el, 
deoarece aveam numai un cârmaci obişnuit, ne-am dus pe 
țărm într-un sat în care locuiesc vreo câţiva neguţători şi 
care era foarte populat, datorită micilor vase care 
ancorează acolo. 

În acel sat am zăbovit şi am făcut negoţ trei sau patru 
zile, debarcând toate baloturile şi mirodeniile noastre şi, de 
fapt, toată încărcătura, de o valoare totuşi considerabilă; 
am preferat să facem aşa, decât să ne ducem numaidecât 
la Balsara, până ce nu ne puneam în aplicare planul. 

După ce am târguit felurite mărfuri şi ne pregăteam să 
mai cumpărăm şi altele, barca fiind rămasă la țărm cu doi- 
sprezece oameni, eu, William, chirurgul şi un al patrulea om 
pe care-l alesesem, am reuşit să trimitem un turc la ei, 
chiar la căderea serii, cu o scrisoare către şeful de echipaj; 
şi dând poruncă turcului să alerge cu toată iuţeala posibilă, 
noi am pândit de la oarecare depărtare, să vedem desfăşu- 
rarea lucrurilor. Conţinutul scrisorii era astfel întocmit de 
către bătrânul doctor: 


„SEFULUI DE ECHIPAJ THOMAS, 


Suntem cu toţii trădaţi; pentru numele lui Dumnezeu, 


plecaţi cu barca şi urcaţi-vă pe bordul corăbiei sau altmin- 
teri veţi fi pierduţi. Căpitanul, William quakerul şi George 
reformatul au fost arestaţi şi duşi de aici; eu am scăpat şi 
stau ascuns, dar nu mă pot mişca; dacă o fac, sunt un om 
mort. De îndată ce vă aflaţi pe bord, ridicaţi ancora sau 
tăiaţi cablul şi întindeţi pânzele să vă salvaţi viaţa. Adio - 
R.S.” 


Noi am stat - cum ziceam - ascunşi, fiind în amurg, şi l- 
am văzut pe turc cum a predat scrisoarea; iar în trei minute 
i-am văzut pe toţi oamenii repezindu-se în barcă şi pornind; 
şi de îndată ce au fost pe bord, au dat de veste, după cum 
am bănuit; căci a doua zi dimineaţa nu se mai vedeau în 
zare şi nici n-am mai auzit poveşti sau veşti despre ei de 
atunci încolo. 

Acum, ne aflam într-un loc prielnic şi într-o situaţie foarte 
bună; căci eram luaţi drept neguţători din Persia. 

Nu e cazul să amintesc aici câtă avere strânsesem îm- 
preună, în chip necinstit; scopul meu este mai degrabă să 
vă spun că începusem să-mi dau seama că felul în care o 
adunasem era o crimă; că găseam foarte puţină împăcare 
aflându-mă în stăpânirea acelei averi; şi, după cum i-am şi 
mărturisit lui William, nici nu-mi venea a crede că o s-o pot 
păstra, şi nici măcar nu doream prea mult acest lucru; dar, 
după cum i-am spus lui într-o bună zi, pe când ne plimbam 
pe câmp, în apropiere de oraşul Bassora, mă bizuiam pe o 
situaţie de care veţi auzi imediat. 

Ne aflam cu totul în siguranţă la Bassora, deoarece îi 
speriasem şi-i pusesem pe fugă pe pungaşii noştri din 
echipaj; şi nu aveam nimic de făcut decât să ne gândim 
cum să ne preschimbăm comoara în lucruri cât mai 
potrivite ca să ne facă să arătăm ca nişte neguţători, aşa 
cum urma să fim acum, şi nu ca nişte corsari, aşa cum 
fusesem de fapt. 

Acolo s-a întâmplat că, trimis parcă de noroc, am dat 
peste un olandez care călătorise din Bengal până la Agra, 
oraşul capitală a Marelui Mogul, iar de la Agra venise pe 
coasta Malabar pe uscat şi, într-un fel sau altul, obținuse 


dreptul de navigaţie în golf; şi am aflat că planul lui era să 
urce pe marele fluviu până la Bagdad sau Babylon, şi apoi, 
cu o caravană, până la Aleppo şi Scanderoon. Cum William 
vorbea olandeza şi avea o purtare plăcută şi mult farmec, 
el făcu în curând cunoştinţă cu olandezul şi, dându-ne pe 
faţă, unul faţă de altul, am aflat că avea cu el lucruri de o 
valoare considerabilă şi că făcuse multă vreme neguţătorie 
în acea ţară, iar acum se îndrepta spre casă, către patria 
lui; şi că avea cu el servitori; unul din servitori era un 
armean pe care îl învățase să vorbească olandeza şi care 
nu era lipsit de ceva avere, însă îl prinsese cheful de a 
călători în Europa; iar celălalt servitor era un marinar 
olandez, pe care îl cursese la întâmplare, şi în care avea 
mare încredere; acesta era într-adevăr un băiat foarte 
cinstit. 

Olandezul a fost bucuros de cunoştinţă, descoperind în 
curând că şi noi ne gândeam să ne întoarcem în Europa; şi 
cum el a găsit că prea ne încărcasem cu mărfuri (în privinţa 
banilor nu i-am spus nimic) s-a oferit imediat să ne ajute a 
plasa cât mai multe din ele, atât cât îngăduia locul în care 
ne aflam, şi ne sfătui ce să facem cu restul. 

In acest timp, William şi cu mine am stat şi ne-am sfătuit 
ce e de făcut cu averea noastră şi cu noi înşine şi am 
hotărât, înainte de toate, să nu aducem niciodată vorba în 
mod serios despre careva din masurile pe care le luam, 
decât afara în câmp deschis, unde eram siguri că nu ne 
poate auzi nimeni; aşa că în fiecare seară, când soarele 
începea să apună şi aerul să fie mai răcoros, plecam la 
plimbare, când pe un drum, când pe altul, ca să ne sfătuim 
asupra celor ce ne interesau. 

Ar fi trebuit să menţionez că purtam acuma haine noi, 
după moda persană, cu veste lungi de mătase, un fel de 
anterie, şi o robă stacojie de postav englezesc, foarte fin şi 
frumos, şi că lăsasem să ne crească bărbile tot după moda 
persană, aşa că treceam drept negustori persani, dar asta 
numai la vedere, deşi - fiindcă veni vorba - trebuie să vă 
spun că nu puteam nici înţelege, nici vorbi un singur cuvânt 
în limba persană sau în oricare alta, afară de engleză şi 


olandeză; iar din această de-a doua limbă eu nu înţelegeam 
decât foarte puţin. 

Oricum, olandezul se ocupa de toate în locul nostru, de- 
oarece noi ne hotărâsem să stăm cât puteam de retraşi, cu 
toate că erau pe acolo mai mulţi negustori englezi; totuşi, 
niciodată nu am ajuns a face cunoştinţă cu vreunul dintre ei 
ori să schimbăm între noi cea mai mică vorbă; în felul 
acesta ne-am ferit de a le înlesni să se intereseze de noi, 
ori să dea de veste asupra noastră, dacă s-ar fi întâmplat să 
sosească vreo ştire în legătură cu debarcarea noastră 
acolo, ceea ce era destul de posibil, dacă bunăoară careva 
dintre tovarăşii noştri cădea pe mâini rele, sau ajungea să 
treacă prin cine ştie ce întâmplări greu de prevăzut. 

In timpul şederii mele acolo, care a durai vreo două luni, 
am început să cuget mai adânc la propria-mi situaţie; nu în 
ceea ce privea primejdia, căci nu mă aflam în vreo primej- 
die, eram doar bine ascunşi şi nimeni nu bănuia nimic; dar 
începusem într-adevăr să fiu frământat de alte gânduri în 
legătură cu mine şi să gândesc altfel decât înainte asupra 
lumii. 

William ştiuse, cu vorbele lui, să zdruncine puternic ne- 
cugetatul meu temperament, sugerându-mi că exista ceva 
mai presus de toate cele trăite până atunci; că prezentul 
era timpul bucuriei şi acela al profitului, dar că se apropia şi 
timpul când se va da socoteală; că lucrul ce rămânea de fă- 
cut, adică pocăinţa, era mai blând în sine decât munca 
făcută până atunci, şi că tocmai sosise timpul să gândesc la 
el; vă mărturisesc, toate acestea şi câte alte gânduri 
asemănătoare îmi apăsau inima ceas cu ceas şi, într-un 
cuvânt, am devenit foarte abătut. 

lar în privinţa averii pe care o aveam, şi care era imensă, 
că îmi părea toată asemenea gunoiului de sub picioare; nu 
puneam niciun preţ pe ea, nu aveam pace ştiind că o am, 
nici mare grijă nu-mi da posibilitatea de a o părăsi. 

William observase că de câtva timp gândurile mele se 
tulburaseră, iar sufletul mi-era greu şi umbrit; iar o dată 
către seară, într-una din plimbările noastre pe răcoare, am 
început a vorbi cu el despre intenţia ce o aveam de a părăsi 


toate cele ale noastre. William era un om înţelept şi 
prudent; şi de fapt, cu mult înainte, însăşi prudenţa mea se 
datorase în întregime sfaturilor lui, după cum tot mulţumită 
lui urmam acum toate acele căi, arătate de el, prin care ne- 
am fi putut păstra agoniseala şi salva pe noi înşine; iar 
William tocmai îmi înşirase unele măsuri pe care le luase ca 
să ne îndreptăm în sfârşit paşii spre casă şi să ne punem 
averea la adăpost, când deodată cu l-am luat din scurt. 

— William, îi zic, socoţi tu oare că vom fi vreodată în 
stare să ajungem în Europa cu toate aceste calabalâcuri pe 
care le cărăm cu noi? 

— Da, zise William, fără îndoială, aşa cum au ajuns şi alţi 
negustori cu ale lor, atâta timp cât nu se ştie public ce şi 
cât au sau care e valoarea încărcăturii transportate. 

— Cum, William, fac eu zâmbind, crezi tu că dacă există 
un Dumnezeu acolo sus, aşa cum mi-ai spus de atâtea ori, 
şi dacă trebuie să-i dăm socoteală, crezi tu că dacă el este 
într-adevăr un judecător drept, o să ne lase să scăpăm în 
felul acesta cu prada? Că doar ceea ce avem este de fapt 
jefuit de la atâţia şi atâţia nevinovaţi, ba pot spune chiar de 
la atâtea popoare - şi oare nu ne va sili Dumnezeu să dăm 
socoteală de asta mai înainte de a ajunge în Europa, unde 
avem pretenţia să ne bucurăm de toată strânsura? 

William a părut izbit şi surprins de întrebare şi multă 
vreme nu a răspuns nimic, iar eu am repetat-o, adăugând 
că mai degrabă ne puteam aştepta la altceva. 

După o pauză, a încercat să mă liniştească, spunându-mi: 

— Tu ai pus o foarte grea întrebare şi nu-ți pot da un 
răspuns hotărât, dar iată ce-ţi pot spune: în primul rând, e 
cazul - dacă luăm în consideraţie dreptatea lui Dumnezeu - 
să nu avem niciun motiv de a ne aştepta la vreo ocrotire; 
dar cum căile providenţei sunt mai presus de înţelegerea 
omenească, dacă ne pocăim, putem totuşi spera la 
îndurare, căci nu ştim cât de bun poate fi el cu noi, aşa că 
trebuie să ne purtăm ca şi cum ne-am bizui pe acest lucru, 
adică pe îndurarea lui - vreau să spun; în orice caz, e mai 
bine decât să ne temem de judecată şi de răzbunare. 

— Dar, m-am încălzit eu, ia aminte William, că pocăinţa, 


aşa cum mi-ai dat a înţelege chiar tu cândva, cuprinde în ea 
şi îndreptarea; şi dacă noi nu ne putem îndrepta niciodată, 
cum ne-am putea pocăi? 

— De ce nu am putea să ne îndreptăm niciodată? m-a 
întrebat William. 

— Din cauză că, i-am răspuns, nu putem înapoia ceea ce 
am luat prin jafuri şi prădăciuni. 

— Este adevărat, a recunoscut William, asta nu o putem 
face niciodată; pentru că niciodată nu vom ajunge a 
cunoaşte toţi păgubaşii. 

— Dar atunci, l-am întrebat, ce trebuie să facem cu ave- 
rea noastră care provine din jaf şi prădăciune? Dacă o păs- 
trăm, rămânem mai departe hoţi şi tâlhari; iar dacă 
renunţăm la ea, dreptate tot nu putem face, căci n-o putem 
restitui adevăraţilor ei stăpâni. 

— Ba, zice William, la problema asta răspunsul este 
scurt. A părăsi ceea ce avem şi a face lucrul acesta aici, ar 
însemna să aruncăm averea unor oameni care nu au niciun 
drept la ea, adică să ne eliberăm de ca, fără însă a săvârşi 
prin asta dreptate; mai degrabă ar trebui s-o păstrăm cu 
grijă, căci nu se ştie ce prilej ne-ar putea scoate în cale 
providenţa, ca să le facem dreptate cel puţin unora din cei 
cărora le-am făcut rău; aşa că ar trebui măcar să lăsăm 
totul în voia providenţei şi să mergem înainte. Aşa cum 
stau deocamdată lucrurile, fără îndoială, grija noastră este 
aceea de a merge undeva într-un loc sigur, unde să putem 
aştepta în tihnă voia ei. 

Această hotărâre a lui William era, ce-i drept, foarte odih- 
nitoare pentru mine, ca de altfel tot ce spunea el, căci în- 
totdeauna cuvântul său se dovedise într-adevăr bun şi în- 
temeiat; şi dacă William nu mi-ar fi liniştit astfel sufletul, 
cred că aş fi fost într-adevăr atât de speriat de pricinile 
drepte pe care le aveam de a aştepta răzbunarea cerului 
asupră-mi, dat fiind noianul de avere obţinut pe căi 
ticăloase, încât aş fi fugit de tot ce posedam ca de un bun 
al diavolului, cu care n-aveam nimic de-a face, care nu-mi 
aparţinea, asupra căruia n-aveam niciun drept să-l păstrez 
şi care desigur că mă punea şi în primejdie de moarte. 


Totuşi, William mi-a îndreptat mintea pe un drum mai 
prudent şi am ajuns la concluzia că ar trebui totuşi să mă 
îndrept spre un loc aflat în siguranţă şi să las întâmplările 
ce aveau să vină la îndurarea lui Dumnezeu; trebuie să 
menţionez însă că, începând de atunci, averea pe care o 
deţineam, nu mi-a mai pricinuit nicio bucurie; o socoteam 
furată, şi aşa şi era, desigur, cea mai mare parte dintr-însa; 
priveam la ea ca la un morman de bunuri ale altora, de 
care-i jefuisem pe nevinovaţii lor stăpâni şi pentru care, 
într-un cuvânt, meritam a fi spânzurat acolo, pe loc, şi 
afurisit după aceea; aşa că am început a mă uri sincer, ca 
pe un câine; un nemernic, care nu fusese decât un hoţ şi 
ucigaş, un nemernic care a ajuns într-o stare mai ne visată 
decât oricine; deoarece jefuisem şi cu toate că averea mea 
era asupră-mi, nu găseam totuşi în niciun chip mijlocul de a 
o da vreodată înapoi; ori, tot făcând socoteli, îmi umbla prin 
minte că niciodată nu m-aş putea pocăi, fiindcă pocăinţa n- 
ar putea fi sinceră fără înapoierea prăzilor, şi de aceea 
meritam să fiu afurisit; nu aveam cum scăpa; umblam cu 
inima plină de astfel de gânduri, abia-abia deosebindu-mă 
de un om cu minţile sărite, mai pe scurt, cuprins de 
disperarea cea mai groaznică şi premeditând nici mai mult 
nici mai puţin decât cum să scap de viaţă; şi, de fapt, 
diavolul - dacă asemenea lucruri sunt fapta nemijlocită a lui 
- îşi vedea de treabă cu mine foarte sârguincios; aşa încât 
zile şi zile nu am avut nimic altceva în minte decât ideea de 
a-mi trage câteva gloanţe în cap, cu pistolul meu. 


CAPITOLUL XX 


Alte convorbiri cu William, care îmi mai li- 
niştesc într-o măsură conştiinţa - Despre 
călătoria de la Bassora la Scanderoon şi de 
acolo la Venetia - William îi scrie surorii sale 
din Anglia - Răspunsul ei plin de căldură - În 
cele din urmă, ne întoarcem foarte bogați în 
Anglia, unde eu mă căsătoresc cu sora lui 
William - Încheiere - 


În tot acest timp, am dus o viaţă de vagabond, printre 
necredincioşii turci, printre păgâni şi alţi oameni de soiul 
ăsta; nu exista niciun preot, niciun creştin cu care să stau 
de vorbă, afară de bietul William; el mi-era părinte spiritual, 
duhovnic şi singura mângâiere. Cât despre ştiinţa mea în 
ale religiei, mi-aţi auzit povestea, aşa că puteţi să vă daţi 
seama că nu ştiam cine ştie ce; iar cât despre cuvântul lui 
Dumnezeu, nu-mi amintesc să fi citit în toată viaţa mea nici 
măcar un capitol din Biblie. Parca aş fi fost micul Bob 
Busselton mergând la şcoală ca să înveţe Testamentul. 

Totuşi, aşa a vrut Domnul, ca William quakerul să în- 
semne pentru mine totul. În zilele acelea, l-am luat o dată, 
într-o seară, la plimbare, ca de obicei, şi l-am zorit mai 
grabnic decât altă dată să iasă cu mine pe câmp; şi acolo, 
pe scurt, i am povestit cele ce mă frământau şi cât de 
groaznic fusesem ispitit de diavol să mă împugşc, fiindcă nu 
mai puteam îndura greutatea şi groaza ce mă apăsau. 

— Să te împuşti? a făcut William. Şi de ce, oare la ce îţi 
va ajuta asta? 

— Ei bine, i-am răspuns, va pune capăt unei vieţi ne- 
norocite. 

— Hm, a zis William, şi eşti tu convins că viaţa cealaltă 
va fi mai bună decât asta? 


— Nu, nu, nu! am răspuns, va fi cu mult mai rea, desigur. 

— De ce atunci, m-a întrebat William, să te împuşti? Este 
fără îndoială un îndemn al diavolului, căci ce judecată 
drăcească mai e şi asta că din cauză că te găseşti într-o si- 
tuaţie proastă, să ţii să ajungi într-una şi mai proastă! 

Vorbele lui au fost ca o adevărată lovitură. 

— Bine, am îngânat eu, dar situaţia nenorocită în care 
mă aflu a devenit de nesuportat. 

— Perfect, a replicat William; însă pare-se că eşti dispus 
să suporţi una şi mai rea; şi vrei, astfel, să te împuşti, ca să 
nu mai poţi afla niciun leac de scăpare. 

— De pe acum nu mai văd niciun leac, i-am răspuns. 

— De unde ştii? m-a întrebat. 

— Aşa cred! 

— Bine, bine, dar nu eşti sigur; aşa că vrei să te împuşti, 
ca să faci să fie totul absolut sigur; căci, dacă în viaţa 
aceasta amară nu poţi avea de loc încredințarea că o să fii 
afurisit, în schimb, după ce vei păşi de cealaltă parte a 
vremii, n-o să mai ai nicio îndoială de asta; căci după ce ai 
să săvârşeşti ceea ce zici că ai de gând, n-o să mai fie cazul 
să se spună că ai putea fi, ci chiar că şi eşti afurisit. Dar, 
continuă William, jumătate în glumă, jumătate serios, ce-ai 
visat, mă rog ţie, noaptea trecută? 

— De ce vrei să ştii? l-am întrebat; am avut nişte vise 
îngrozitoare toată noaptea; şi, mai ales, am visat că 
diavolul venise după mine şi m-a întrebat cum mă cheamă, 
iar eu i-am spus. Atunci, m-a întrebat ce meserie am? 
„Meserie! am exclamat eu: sunt un hoţ, un pungaş 
îndătinat; sunt pirat şi ucigaş şi ar trebui să spânzur în 
ştreang”. „Da, da, a zis diavolul, aşa este! Tu eşti omul pe 
care-l căutam, aşa că, hai, vino cu mine!” Şi atunci am fost 
groaznic de înspăimântat şi am început să strig, şi strigând, 
m-am trezit! Şi de atunci încoace am dus-o într-un chin 
groaznic. 

— Foarte bine, a încheiat William; hai, dă-mi mie pistolul 
despre care vorbeai adineaori. 

— De ce, l-am întrebat, ce vrei să faci cu el? 

— Ce să fac! s-a mirat William, păi cum, n-ai nevoie să te 


împugşti tu; voi fi obligat să te împuşc eu, fiindcă altminteri 
o să aduci nenorocire tuturora. 

— Ce vrei să spui, William? m-am uitat la el. 

— Ce vreau să spun?... Ce vrei tu să spui, când te apuci 
să strigi în gura mare prin somn, „sunt un hoţ, un pirat, un 
ucigaş şi ar trebui să spânzur în ştreang?” Păi cum, tu vrei 
să ne nenoroceşti pe toţi? Norocul nostru cel mare a fost că 
olandezul nu înţelege englezeşte. Pe scurt, trebuie să te îm- 
puşc, ca să-mi salvez propria viaţă; haide, haide, îmi strigă, 
dă pistolul încoace! 

Trebuie să vă mărturisesc că asta m-a îngrozit, dar într- 
alt fel; şi am început să-mi dau seama că dacă ar fi fost pe 
lângă mine cineva care să înţeleagă englezeşte, aş fi fost 
distrus. Gândul de a mă împuşca, m-a părăsit, de data 
aceea; şi m-am întors către William grăindu-i: 

— Mă îngrozeşti, William. Vasăzică eu nu mai sunt în 
siguranţă şi-ţi devine periculoasă tovărăşia mea: ce să mă 
fac? Vă voi trăda pe toţi. 

— Haide, haide, prietene Bob, zice el, pun eu capăt la 
toate aiurelile astea, dacă vrei să-mi urmezi sfatul, 

— Ei, cum? 

— Doar prin atâta, mi-a răspuns, că data viitoare când 
mai stai de vorbă cu diavolul, să faci bine să vorbeşti puţin 
mai încet, că altfel va fi vai şi amar de capul nostru şi de-al 
tău bineînţeles! 

Vorbele lui m-au înspăimântat, nu v-o ascund, şi au po- 
tolit o mare parte din tulburarea minţii mele; dar William, 
după ce glumise cu mine, a început o convorbire foarte 
lungă şi serioasă legată de natura împrejurărilor în care mă 
aflam, şi de gândul pocăinţei; că trebuia, ce-i drept, să-mi 
fie foarte înspăimântat sufletul de crimele cu care mă 
încărcasem; dar că a mă îndoi de îndurarea lui Dumnezeu şi 
a ajunge să deznădăjduiesc - asta nu mai era din pocăință, 
ci venea de la diavol; că trebuia, se cădea, într-adevăr, să- 
mi mărturisesc sincer şi cu umilinţă fărădelegile, să cer 
iertare lui Dumnezeu pe care-l îndurerasem şi să mă bizui 
pe îndurarea lui, luând hotărârea să dau de bună voie 
îndărăt averea strânsă, dacă va fi vreodată voia Domnului 


ca aşa ceva să-mi stea în putinţă, şi să dau înapoi tot, până 
la ultimul lucru, întreg avutul; căci asta, mi-a spus, era 
soluţia la care se hotărâse şi pentru el însuşi; într-însa, mă 
asigura William, îşi găsise şi el consolarea. 

Am fost împăcat în mare măsură de convorbirea cu Wil- 
liam şi care a avut darul să mă liniştească foarte mult; el 
era însă mereu îngrijorat, după aceea, cu privire la vorbitul 
meu prin somn şi avea grijă să doarmă întotdeauna cu 
mine şi să nu mă lase să poposesc în nicio casă unde se 
putea înţelege fie măcar şi un cuvânt englezesc. 

Totuşi nu s-a mai întâmplat după aceea nimic 
asemănător, căci peste sufletul meu coborâse mult mai 
multă linişte şi mă hotărâsem ca în viitor să duc o viaţă cu 
totul deosebită de aceea trăită până atunci. Cât despre 
averea pe care o aveam, s-ar fi zis că nu mai însemna 
aproape nimic pentru mine; m-am hotărât totuşi să o pun 
deoparte în vederea unei eventuale ocazii de a face 
dreptate, pe care providenţa mi-ar scoate-o poate în cale; 
iar miraculosul prilej pe care l-am avut mai târziu, de a 
folosi o parte din ea ca să salvez o familie ruinată pe care o 
jefuisem, ar merita să fie cunoscut de cititori, dacă îi voi 
găsi loc în paginile povestirii mele. 

La adăpostul acestei hotărâri, am început să-mi recapăt 
în oarecare măsură tihna inimii după aproape trei luni de 
şedere la Bassora, vândusem ceva mărfuri, deşi ne mai ră- 
măsese o mare parte din ele, şi am închiriat bărci, urmând 
indicaţiile olandezului nostru, şi am urcat în susul apei, 
până la Bagdad sau Babylon, pe râul Tigru ori mai degrabă 
Euphrat. Aveam cu noi o însemnată încărcătură de mărfuri 
şi de aceea am făcut o impresie grozavă acolo, fiind primiţi 
cu respect: aveam, în deosebi, patruzeci şi două de baloturi 
de mărfuri indiene, fel de fel de ţesături, mătăsuri, 
muselinuri şi cretoane fine; aveam cincisprezece baloturi de 
mătăsuri chinezeşti foarte fine şi şaptezeci de pachete sau 
baloturi de mirodenii, mai ales cuişoare şi nucşoară, afară 
de alte mărfuri; cei de aci ne-au oferit bani în schimbul 
cuişoarelor, însă olandezul ne-a sfătuit să nu ne grăbim, că 
vom primi un preţ şi mai bun la Aleppe sau în Levant; aşa 


că ne-am pregătit să pornim la drum cu caravana. 

Ne-am ferit cât am putut de bine a spune că aveam aur 
sau perle şi de aceea, am vândut vreo trei-patru baloturi de 
mătăsuri chinezeşti şi de stămburi indiene ca să facem rost 
de parale, să cumpărăm cămile şi să plătim vămile care se 
iau în diferite locuri, precum şi să ne procurăm provizii în 
vederea trecerii deşerturilor. 

Am făcut această călătorie fără să-mi pese câtuşi de 
puţin de bunurile şi averea mea, crezând că - după cum 
câştigasem totul prin jaf şi violenţă - tot aşa Dumnezeu va 
porunci să mi se ia îndărăt întregul avut; ba cred că pot 
spune chiar că aş fi vrut să se întâmple aşa; dar după cum 
veghea asupră-mi un ocrotitor plin de îndurare, tot aşa 
veghea lângă mine şi un intendent, sfătuitor, sau partener 
fidel sau cum oare i-aş putea spune celui care-mi era 
călăuză, cârmaci, conducător şi de toate la un loc şi care 
avea grijă şi de mine şi de tot ceea ce aveam eu; şi, cu 
toate că niciodată el nu fusese prin acele părţi ale lumii, şi- 
a luat cu toate acestea asupra sa întreaga grijă, iar după o 
călătorie cam de 59 de zile, am sosit la Bassora, unde se 
varsă fluviul Tigru sau Euphrat, trecând prin deşert şi pe la 
Aleppe, până la Alexandria sau, cum spunem noi, 
Scanderoon, în Levant. 

Acolo, eu, William şi ceilalţi doi tovarăşi ai noştri cre- 
dincioşi, ne-am sfătuit ce trebuie să facem; iar William şi cu 
mine am hotărât să ne despărţim de ceilalţi doi, ei 
învoindu-se să plece cu olandezul în ţara lui, folosind 
vreuna din corăbiile olandeze ce se găseau pe acolo, iar 
William şi cu mine le-am spus că eram hotărâți să mergem 
şi să ne stabilim în Moreea, care aparţinea pe atunci 
venețienilor. 

Este adevărat că am acționat foarte înțelept, nelăsându-i 
să afle încotro aveam s-o apucăm, dacă ținem cont că ne 
deciseserăm să ne despărţim; dar am luat indicaţii din 
partea bătrânului nostru doctor cum îi vom putea scrie în 
Olanda şi în Anglia, ca să putem avea veşti de la el, dacă va 
fi cazul, şi i-am făgăduit că-i vom da şi noi indicaţii cum să 
ne scrie, ceea ce am şi făcut mai apoi, aşa cum o să se 


vadă cu timpul. 

Am mai rămas acolo câtva timp după plecarea lor, până 
când, în cele din urmă, noi nefiind încă hotărâți încotro s-o 
luăm, o corabie venețiană a făcut escală la Cipru şi a 
ancorat la Scanderoon să încarce mărfuri de transportat 
acasă. Aflând vestea şi tocmindu-ne atât pentru preţul 
călătoriei cât şi pentru acela al bunurilor noastre, ne-am 
îmbarcat pentru Veneţia, unde am ajuns sănătoşi după 
douăzeci şi două de zile, cu întreaga noastră comoară şi cu 
o încărcătură - dacă punem la un loc mărfurile, banii şi 
bijuteriile - cum nu mai fusese, cred, adusă în cetate, de 
numai doi oameni, de când există statul venețian. 

Am zăbovit multă vreme acolo, incognito, dându-ne în 
continuare drept doi negustori armeni, aşa cum de fapt mai 
făcusem, mai ales că între timp deprinsesem ceva din jar- 
gonul persan şi armenesc vorbit la Bassora şi la Bagdad, 
oricum destul ca să putem vorbi unul cu altul peste tot 
unde mergeam prin ţara, în aşa fel încât să nu ne înţeleagă 
nici dracii, deşi uneori nu ne prea înţelegeam nici noi înşine. 

Acolo am prefăcut în bani toate lucrurile, ne-am gos- 
podărit locuinţa de parcă aveam să rămânem pentru cine 
ştie cât timp, iar William şi cu mine, păstrându-ne o 
prietenie şi o fidelitate de nezdruncinat unul altuia, trăiam 
ca doi fraţi; nici nu aveam şi nici nu căutam interese 
deosebite; stăteam de vorbă serios şi grav, aproape toată 
vremea, cu privirea la pocăirea noastră; niciodată n-am 
lepădat, adică nu ne-am schimbat veşmintele armeneşti; la 
Veneţia ni se spunea „cei doi greci”. 

In vreo două sau trei rânduri, am tot vrut să vă descriu în 
amănunt bogăţia noastră; dar poate că va părea de ne- 
crezut; şi ne era peste măsură de greu să o ascundem, 
temându-ne, pe bună dreptate, că am putea fi ucişi în acea 
ţară din pricina comorii noastre. În cele din urmă, William 
mi-a mărturisit că el începea să reflecteze dacă nu cumva 
ar trebui să nu mai vadă niciodată Anglia, şi că, de fapt, nu- 
i prea păsa dacă o s-o mai vadă sau nu; având însă în 
vedere că noi câştigasem o avere atât de mare şi că el 
avea câteva rude sărace în Anglia, mi-a spus că ar ţine - 


dacă eram şi eu de acord - să le scrie ca să afle dacă mai 
trăiau sau nu şi în ce situaţie se găseau; iar dacă afla că 
unii dintre ei erau în viaţă, îndeosebi cei la care se gândea 
el, atunci le va trimite, cu consimţământul meu, câte ceva, 
ca să le îmbunătăţească soarta. 

Am consimţit cu dragă inimă şi, prin urmare, William a 
scris uneia dintre surorile sale şi unui unchi şi, după vreo 
cinci săptămâni, am primit răspuns de la amândoi, pe 
adresa lui William, care se ascundea sub un nume 
armenesc, ce singur şi-l dăduse, „Seignor Constantino 
Alexion din Ispahan, la Veneţia.” 

De la sora lui a primit o epistolă foarte mişcătoare, în 
care - după cele mai aprinse cuvinte de bucurie la auzul 
veştii că era în viaţă, deoarece ea primise de multă vreme 
veste cum că fusese ucis de pirați în Indiile de Vest - îl 
implora să-i spună în ce situaţie se află; îi spunea că nu-i în 
măsură să facă nimic de seamă pentru el, dar că va fi bine- 
venit oricând sub acoperişul casei sale şi că-l va primi cu 
toată inima; că rămăsese văduvă şi cu patru copii, dar avea 
o mică prăvălie lângă mânăstirea călugărilor franciscani, 
din care reuşea să-şi întreţină familia; şi că-i trimisese cinci 
lire sterline, dacă avea cumva nevoie de bani, acolo în ţară 
străină, ca să se poată întoarce acasă. 

Am văzut că scrisoarea a făcut să-i dea lacrimile în timp 
ce o citea; şi, în adevăr, când mi-a arătat-o şi mie, 
dimpreună cu mica poliţă de cinci lire sterline, aceasta 
adresată către un negustor englez din Veneţia, atunci şi din 
ochii mei au prins a picura lacrimile. 

După ce fusesem amândoi suficient de mişcaţi de duioşia 
şi blândeţea răspunsului, William s-a întors către mine, 
întrebându-mă: 

— Spune-mi, ce pot face pentru această biată femeie? 

Am stat pe gânduri un timp; în cele din urmă însă, i-am 
răspuns: 

— lată, am să-ţi spun ce să faci pentru ea: femeia ţi-a 
trimis cinci lire şi are patru copii, iar cu ea la un loc fac 
cinci; o asemenea sumă de la o sărmană, în starea în care 
se găseşte ea, e la fel de importantă cum ar fi pentru noi 


cinci mii de lire; ai să-i trimiţi deci o poliţă de cinci mii de 
lire în bani englezeşti şi ai s-o rogi să-şi ascundă mirarea cu 
privire la treaba asta, până când o fi să audă iarăşi ceva 
veşti de la tine; însă roag-o s-o lase baltă cu prăvălia ei şi 
să se ducă să ia undeva o casă la ţară, nu prea departe de 
Londra, şi să stea acolo, ducând o viaţă cumpătată, până ce 
i-or veni din nou ştiri despre tine. 

— În clipa asta văd, a observat William, din ceea ce spui, 
că şi tu ai unele gânduri de a te aventura în Anglia. 

— De fapt, William dragă, i-am răspuns eu, nu mă prea 
înţelegi; dar îmi trece prin cap că de fapt tu ar trebui să te 
aventurezi până acolo, căci, la urma urmelor, tu ce-ai făcut 
ca să nu poţi fi văzut pe pământul Angliei? De ce să doresc 
eu să te depărtez de rudele tale, numai ca să-mi ţii mie to- 
vărăşie? 

William m-a privit cu multă afecţiune. 

— Ba, a spus el, ne-am îmbarcat împreună de atâta 
vreme şi am ajuns împreună atât de departe, încât am 
hotărât să nu mă despart de tine niciodată, cât voi mai trăi, 
ci să merg încotro vrei tu. Ori să rămân acolo, unde ti-i voia; 
cât despre sora mea, a adăugat el, nu-i pot trimite o 
asemenea sumă de bani; căci oare ai cui sunt toţi banii pe 
care-i avem? Partea cea mai mare este ata. 

— Nu, William, din tot ce am un penny nu e mai mult al 
meu decât al tău; nu vreau să am nicio lescaie în plus faţă 
de tine; şi de aceea ai să-i trimiţi atât cât am vorbit, iar 
dacă nu, îi voi trimite eu. 

— Cum, a făcut William, dar săraca de ea va înnebuni; o 
să fie atât de uimită, încât o să-şi iasă din minţi. 

— Bine, William, i-am spus, atunci o poţi face cu pru- 
denţă: trimite-i o poliţă girată, de o sută de lire, şi roag-o să 
se aştepte la mai mult data următoare sau pe curând; şi 
asigur-o că o să-i trimiţi destui bani ca să aibă cu ce trăi 
fără a mai ţine prăvălia aceea, şi trimite-i apoi tot mai mult. 

Aşadar William a întocmit către ea o foarte caldă scri- 
soare, cu o poliţă către un negustor din Londra pentru o 
sută şaizeci de lire, şi a rugat-o să se mângâie cu nădejdea 
că în scurtă vreme va putea să o bucure cu şi mai mult. 


După vreo zece zile, i-a trimis o altă poliţă, de cinci sute 
patruzeci de lire, şi îndată apoi încă una de trei sute de lire, 
adică la un loc o mie de lire; şi i-a scris că-i va trimite destul 
ca să poată renunţa la prăvălie şi a povăţuit-o, după cum 
vă spuneam mai înainte, să-şi ia o casă. 

Apoi a aşteptat până a primit răspuns la tustrele scriso- 
rile, cu confirmarea că îi sosiseră banii şi, lucru la care eu 
nu mă aşteptam, că nu suflase niciunui cunoscut nimic, nici 
măcar despre un şiling primit de la cineva, ori că William 
era în viaţă, după cum nici nu avea să sufle, până ce n-o să 
aibă din nou veşti de la el. 

Când mi-a arătat şi această scrisoare, i-am spus lui 
William: 

— Ei! William dragă, femeia asta merită într-adevăr să-i 
încredinţezi şi viaţa şi orice: trimite-i restul banilor până la 
cinci mii de lire; şi mă voi aventura şi cu în Anglia împreună 
cu tine, la casa ei, când ai să vrei tu. 

Ce mai încoace şi-ncolo, i-am expediat cinci mii de lire, în 
poliţe bune, iar ea le-a primit aşa cum trebuie şi, peste 
câtva timp, i-a trimis răspuns fratelui său că faţă de unchiul 
ei se prefăcuse că era bolnavă şi că nu mai putea să se 
ocupe de negoţ şi că luase o casă mare la vreo patru mile 
de Londra, zicând că va închiria chipurile camere, ca să 
aibă şi ea din ce trăi şi, pe scurt, femeia lăsa a se înţelege 
că dedusese intenţia lui William de a se întoarce acolo 
incognito, asigurându-l că va putea trăi cât o să poftească 
de retras. 

Vorbele acestea însemnau deschiderea acelei uşi pe care 
noi o crezusem definitiv închisă pentru tot restul vieţii; aşa 
că, pe scurt, ne-am hotărât a ne aventura, dar fără a ne da 
numele pe faţă, ci recomandându-ne cât mai multă 
prudenţă şi în alte împrejurări; prin urmare, William i-a dat 
de veste surorii sale ce mult preţuise felul ei de a se purta 
cu chivernisită Judecată, şi că într-adevăr bine ghicise că el 
ar fi dorit să trăiască retras şi o ruga să aibă cumpănă la 
cheltuieli şi să ducă o viaţă nerisipitoare până va putea să-l 
revadă. 

Tocmai era gata să i trimită scrisoarea, când eu am in- 


tervenit: 

— William dragă, i-am spus, doar n-ai să-i trimiţi o scri- 
soare goală: spune-i că o să vină împreună cu tine şi un 
prieten al tău, care trebuie să-şi ducă zilele tot aşa de re- 
tras ca şi tine; şi am să fac să-i sosească şi din partea mea 
încă cinci mii de lire. 

Aşa că, scurtând vorba, am îmbogăţit familia acestei săr- 
mane femei; şi totuşi, când a fost şi-a fost să plecăm, n-am 
avut curajul şi n-am îndrăznit a mă aventura; cât despre 
William, el nici n-a vrut să se mişte fără mine; încât am mai 
rămas astfel încă vreo doi ani după aceea, tot gândindu-ne 
ce-ar trebui să facem. 

Aţi putea crede poate că eram foarte risipitor cu bunurile 
mele, strânse pe necinstite căi, şi că încărcăm astfel pe o 
străină cu prada mea, încununând cu un regesc dar pe 
cineva care nu avea dreptul la nimic din parte-mi şi care 
nici măcar nu mă cunoştea; dar, în acest caz, ar trebui să 
se ţină seama şi de situaţia mea: deşi aveam bani din 
belşug, eram cu totul şi cu totul lipsit pe lume de prieteni 
de la care să am cel mai mic ajutor sau bunăvoință, şi nici 
măcar nu ştiam unde aş putea depune ori încredința ceva 
din bunurile mele, câtă vreme eram în viaţă, sau cui să le 
las dacă muream. 

Când stam să gândesc la felul în care le adunasem, îmi 
venea uneori să dau totul de pomană, ca pe o datorie a 
mea faţă de omenire, deşi eram romano-catolic şi nu mă 
împăcăm deloc cu ideea că o asemenea faptă mi-ar asigura 
odihna sufleteasca; totuşi, îmi ziceam că deoarece averea 
fusese adunată de la început până la sfârşit numai şi numai 
prin jaf şi nu aveam prin ce compensa în schimb răul, 
bunurile mele reveneau comunităţii şi ar fi trebuit să le 
împart bucuriei tuturora, totuşi, eram încă în încurcătură 
cum şi unde, precum şi prin cine să pot realiza această 
operă de milostenie în ţară la mine, acasă neîndrăznind a 
merge, de teamă ca nu cumva unii dintre tovarăşii mei 
ajunşi acolo înaintea mea, să dea cu ochii de mine şi să mă 
descopere, fie ca să mă jefuiască de bani, fie pentru a mă 
trăda, obţinându-şi astfel propria lor iertare, iar pe mine 


sortindu-mă unui prea timpuriu sfârşit. 

Fiind lipsit, aşadar, după cum spun, de orice prieten, mi- 
am agăţat inima de sora lui William. Pasul ei plin de 
bunătate faţă de fratele său, pe care-l credea în nevoie, era 
dovada unui suflet generos şi a unei firi milostive; şi după 
ce m-am hotărât să fac din ea întâiul potir al mărinimiei 
mele, nu mă îndoiam că aş putea căpăta şi un adăpost 
pentru mine, anume unul spre care să tind în viitoarele 
mele fapte; fiindcă într-adevăr cineva cu avere, dar fără 
nicio reşedinţă, fără nimeni care să-i încălzească drumurile 
sufletului, se găseşte într-una din cele mai ciudate şi mai 
neliniştite stări din lume; şi nu-s în măsură toţi banii lui să 
compenseze astfel de lipsă. 

După cum v-am povestit, noi am mai zăbovit la Veneţia şi 
prin împrejurimi încă vreo doi ani şi ceva, zbătându-ne în 
cea mai cumplită nehotărâre pe care şi-ar închipui-o o 
minte omenească, şovăielnici şi nestatornici la culme între 
un drum şi altul. Sora lui William stăruia zilnic să venim în 
Anglia şi se mira că nu cutezam a ne încrede cu totul în ea, 
cea pe care o îndatoraserăm în asemenea măsură să ne fie 
devotată; într-un fel, femeia se plângea că poate o bănuiam 
de cine ştie ce. 

În cele din urmă, eu am început a înclina spre plecare; şi 
i-am spus lui William: 

— Uite, frate William (căci după convorbirea noastră de 
la Bassora nu i-am mai spus altfel decât „frate”), dacă tu 
vrei să cazi de acord cu mine în privinţa a două sau trei 
lucruri, atunci eu te voi însoţi acasă în Anglia din toată 
inima. 

— Hai să vedem despre ce este vorba, a răspuns William. 

— Ei bine, am continuat, în primul rând făgăduieşte-mi că 
nu ai să te destăinuieşti niciuneia din rudele tale aflate în 
Anglia, niciuneia afară de sora ta. În al doilea rând, că nu 
ne vom rade mustăţile şi bărbile (tot timpul purtaserăm 
bărbi după tipicul grecesc), şi nici n-o să ne schimbăm lun- 
gile noastre veste, pentru a continua să trecem drept greci 
şi drept străini. În al treilea rând, că nu vom vorbi niciodată 
englezeşte, în public, faţă de nimeni, în afară de sora ta. In 


al patrulea rând, că vom trăi totdeauna laolaltă, ca fraţii. 
William mi-a răspuns că e de acord cu toate condiţiile şi 
din toată inima, dar că lucrul cel mai anevoios va fi să nu 
vorbim englezeşte; însă el îşi va da întreaga osteneală şi 
pentru asta, aşa că - într-un cuvânt - ne-am învoit să 
mergem de la Veneţia la Neapole, unde am convertit o 
mare sumă de bani în baloturi de mătase, am lăsat o altă 
sumă destul de mare la Veneţia, în mâna unui negustor şi, 
în sfârşit, o a treia sumă, considerabilă, la Neapole, şi am 
luat cambii pentru o mulţime de bani; cu toate acestea, am 
ajuns la Londra cu o încărcătură cum puţini negustori 
armeni mai aduseseră în ultimul an, căci am încărcat în 
două corăbii şaptezeci şi trei de baloturi de mătăsuri fine, 
afară de treisprezece baloturi de mătăsuri din ducatul 
Milanului, îmbarcate la Genua; şi totuşi, am ajuns cu bine 
şi, la câtva timp după aceea, m-am căsătorit cu devotata 
mea ocrotitoare, sora lui William, cu care mă simt mult mai 
fericit decât o meritam. 
lar acum, după ce v-am istorisit cu atâta limpezime în- 
toarcerea mea în Anglia, după ce v-am făcut - cu atâta în- 
drăzneală - mărturisiri asupra felului meu de viaţă dus pe 
străine meleaguri, acum e timpul să vă părăsesc şi să nu vă 
mai povestesc nimic deocamdată, ca nu cumva vreunii 
dintre dumneavoastră să fie doritori de a se interesa pe-un 
plan subţire de 
vechiul vostru prieten 
CĂPITANUL BOB.